Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0024

PROPRIETAR: 


ABONAMENTE; 


8OC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 





autorități și instituţii 1000 lei 
de onoare 500 , 
particulare 250 „ 








VI VISUL îi 


REDACȚIA $6 ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 te. Bresolanu 23-25 
TELEFON 3.30.10 


tai 


a 





ANUL L e Nr. 24 


APARE SĂPTĂMÂNAL 


PREȚULSLEI SAMBATA 7 


lunie 1941 


Redactor responsabil ; MIHAI NICULESCU 








Cultură Despre expresivitatea sunetelor 
vorbite 
sau dilema d-lui Caracostea 


pentru 20.000 


de ION FRUNZETTI 


Piedicele pe care le întâmpină 
„munciiorul cu peana“ sunt din- 
tre acelea care nu oferă, odaţă 
învinse, satistacţia unei victorii. 
ci tristeţea unei renunţări. Pro- 
blema publicului pentru care 
scrie, este pentru  condamnatul 
la scris săptămânal toţ atât de 


esenţială ca existența vieţii de 
apoi pentru spiriţul teologului 
sincer. O revistă ca aceea în 


care apar aceste rânduri, trebuie 
să-şi facă socotelile pentru 20.000 
de cititori: ştiut fiind că mulți 
citesc revista cumpărată de unul 
singur, este greu de dat o cifră 
precisă. E, astfe), nepotrivit să 
presupun cunoscute o serie de 
lucruri, dela care înainte ai avea 
ceva de spus. Maniera expoziti- 
vă, uneori didactică, a unora din 
articolele pe care le-ai gândit cu 
mult mai svelt şi mai pur rea- 
lizaie, de aici provine. Abilitatea 
cu care vei şti să sirecori o in- 
formaţie — care să pară erudiție 
și nu cunoștință elementară, ca 
să nu sufere orgoliul cititorului 
— este prima condiţie a reușitei 
intreprinderii primejdioase ce-ţi 
propui. Un „esseist“ in sensul cel 
mai flatant al acestui cuvânt, 
nare nimic de-aface cu pedago- 
gia culturii. 

Problemele  polilicei acesteia 
dificile îi Sunt străine. El scrie 
ctim clădeşte arhitectul ale că- 
rui păreri le reproducem în „no- 
tele italiene“ de azi: pentru un 
grup select de cunoscători. Dar 
a continua să faci esseistică într'o 
țară care are 20.000 ae cititori, 
— vorbesc de cei activi, de cei 
„a curent“ câţ de cât cu miş- 
carea artistică și literară româ- 
pească, este nu un lux. cum am 
crede, ci o sfidare. Nu sunt îm- 
potriva culturii pentru ea însăși, 





(Urmare în pag. 5-a) 





Provincia 


Mai acum câţiva ani era 
foarte la modă termenul de 
„Scriitor provincial“ sau acela 
de „provincie“. E drept că no- 
țiunile se legau de-o serie de 
fenomene dinire cele mai in- 
teresunte și piute de cuțu. O 
efervescenţă nemaicunoscută 
până atunci se anunța din zeci 
de colțuri de țară: Ardealul, 
Bucovina, Banatul și Dobrogea 
se înțreceau zi de zi în a asal- 
ta capitala cu reviste, cărţi și 
plachete. Poeți și prozatori se 
ufirmau întrun cuvânt, 
„Drovincia“' era o realitate dim- 
tre cele mai preţioase. Acolo 
mi-am făcut şi eu primii ani 
de migăleală poetică, aşa că îi 
cunosc, ca putini alții, bucu- 
riile şi  desnădejdile, toate. 
Știu bine (și asta n'o ştiu nu- 
mai eu!) că provincia e un te- 
Tren rodnic, un câmp în care 
sângeră cu trudă atâți oameni 
de mare talent, pe care dacă 
i-aşi înşira aici, ar fi destul de 
mulți. 

Și totuși... Ultimele vremi, 
bântuite de atât de vitrege 
vânturi, au adus în provincia 
noastră nu știu ce aer de sură 
prăfuire.  Elanuri sunt acolo, 
sunt destule. Mi-o spune 
asta sumedenia de tipărituri 
care-mi poposesc pe biurou, ti- 
părituri care nu mai gâlgâie 
însă de viaţa și de lumina de 
odinioară. Fără să se frângă, 
aripile ce se ridică acolo, se 
lasă înspre pământ, cutropite 
de pulbere şi de tină. 

Eu nu cred, ca mulţi mărgi- 
niți, că provincia ucide. Pretu- 
tindeni, viața poate ucide la 
fel. Mă gândesc la cei câţiva 
prieteni, risipiţi în oraşe dela 
șes şi dela munte, harnicii pio- 
nieri, superbi cavaleri ai unui 
spirit vesnic și lor le adrasez 
cuvântul acesta de frate stân- 
gaciu și nerăbdător. Dela «ei 
îmi îngădui să aştept saltul 
care să ridice „provincia“ ba 
locul de frunte în care stătea 
până acum. Provincia tie exis- 
tă, izolat — dar există. Şi 
tocmai de aceea rândurile 
noastre nu se cer pricepute. 
Noi nu dorim salturi mortale, 
ci în locul câtorva stele, aștep- 
tăm un curcubeu. Când oare 
vor prinde să se agite din nou 
pensulele şi  bidinelele care 
să-l văpsească pe toată bolta 
României ? 


ŞTEFAN BACIU 


D. CARACOSTEA NOVATOR. D. Caracostea reia în discu- 
ție în Gândirea (en. XX, nr. 3-4, Martie-Aprilie 1941, p. 225 
sq-) o problemă ce-i este scumpă: aceea a valoarei expresive 
a lui i final în limba română. În cercetările d-sale anterioare 
(O problemă de versificație românească, Rev. Fundațiilor 
Regale, IV. nr. 4, p. 97 sq.; Die Ausdruckswerte der rumă- 
nischen Sprache, Jena u. Leipzig, 1939; Pozilivism şi expre- 
sie, Conv. literare; LXXII, n-rele 10-12, p. 1703 sq; Specificul 
românesc, Gândirea, XIX, nr. 2, p. 65 sq), d. Caracostea, 
ocupând o poziţie extremă de novator, susţinuse originalitaiea 
acestui sunet, specific limbii moastre, şi arătase în ce fel 


poeţii noştri au întrebuințat pe i. 
Astfc], după d. Caracostea, în versurile urmăivare ale Mio- 


riţei (versiunea Alecsandri); 


C'am avut nuntaşi 
Brazi şi păltinași, 
Preoţi, munţii mari. 


Păsări lăutari, 


Păsărele mii, 
Și stele făclii 


i sugerează „simbolul colectiv al pierderii în to:” (Gândirea. 


“XIX, p. 67); acelaşi-i, în versurile lui Aron Cotruș: 


dârji străbuni cu pașii șui, 
iuți, semeți haiduci haihui, 
voevozi dătători de legi 

la gâna treji, la faptă treji, 
mândri şi statornici cneji, 
pădureți ciobani pribegi, 


îndrăzneţi 

de ceruri beţi, 
şi-arcaşi 
uriaşi la paşi 


ar sugera „chemarea din depărtări seculare a unui svon de 


fapte“ (Id., p. 68). 


(De fapt, versurile din Miorița exprimă un sentiment de 
melancolie, iar din versurile d-lui Cotruș se desprinde o im- 


presie de asprime, de forţă). 





BERNARDINO PALLAZZI 


Scaunul alb 





ETERNUL 
COPILARIEI 


Din șiragul multicolor ai 
literaturii italiene de astăzi 
nu se îndepărtează, în timp, 
opera lui Fausto Maria 
Martini, a cărui comemora.- 
re s'a făcut zilele trecute. 
Au trecut totuși zece ani de 
câna scriitorul a depăşit ho- 
tarele acestei lumi. 

Cartea cunoscută și prin 
traducerile ei în alte limbi, 
Verginită, ne întoarce pe 
căile amintirilor, până la 
cele dintâi imagini ale co- 
pilăriei, către virginitatea 
sufletului. 

A doua  virginitate.... I- 
coane după icoane, copleşi- 
toare, îl îmbată de plăcere, 
dar îl și obosesc. 

Și, însfârșit, întâlnirea 
cu femeia care îl înalţă 
prin curăţenia, dar și prin 
experiența pe care i-o toar- 
nă în cunoaşterea sa trudi- 
tă, aproape ștearsă... 

Un suflu de puritate ră- 
sare la fiecare pagină. Şi de 
pătrundere şi trăire a sen- 
timentului religios. 

„Copilul de treizeci de ani 
şi-a reluat mersul în lume: 
o cale mai aspră, mai grea 
decât aceea bătută în copi- 
lărie“. Şi, pe urmă, consta- 
tarea că „lumea este alcă- 
tuită din oameni şi din lu: 
mină“. 

Au urmat apoi alte cărți, 
pe lângă cele din trecut, pâ- 
nă la celălalt roman: 17 cuo- 


re che m'hai dato (,Inima 
pe care mi-ai dăruit-o“) un- 
de în lumea de aici, — în 
care se sbat, în bucurii și 
necazuri, doi oameni vii, — 
intervin umbrele de dinco- 
lo de viaţă, ale părinţilor. 
Şi se amestecă aceste fanto- 
me, în traiul cotidian al ur- 
mașilor, repetând, în cei ti- 
neri, virtuțile, dar și păca- 
tele de odinioară. 

Aceiași undă lirică tremu- 
ră, în iradiaţiuni fanteziste, 
şi în romanul acesta, deși 


cu mai multă elaborare 
artistică, prin urmare des- 
cătușat de confesiune. 

Dacă însă i-ai cunoscut 
întreaga operă, împreună 
cu nuvelele adunate în vo- 
lumul Vitrina cu antichi- 
tăți, sau cartea postumă 
Tăcerea, îți dai seama până 
la urmă că motivele auto- 
kiografice răsar tocmai aco- 
lo unde ai crezut că scriito- 
rul s'a îndreptat spre rea- 
lism sau aspectele mari, so- 
ciale, ale vieţii. 

Dar tocmai marea since- 
ritate a lui Fausto Maria 
Martini a câștigat pe admi- 
ratorii săi de pretutindeni, 
iar acel lirism învăluit de o 
personală înțelegere a lu- 
crurilor și a oamenilor i-a 
deschis o pagină minunată 
în istoria literaturii italie- 


ne. C. N. NEGOIŢĂ 


de AL. ROSETTI 


DOCTRINA CURENTA. Impotriva părerii că i final poate 
constiiui.o trăsătură caracteristică a limbii noasire, am căutat 
să arăt că acest fonem apare şi în limbile slave, exec! în ace- 
leaşi condiţii ca şi în limba română; iar în privinţa valoarei 
expresive a lui i, am susţinul că expresivitatea versurilor con- 
ținând acest sunet se datoreşte sensului frazealor, nu hui i (v. 
Bulletin linguistique, VI. p. 268 sa. şi VIII. p. 166 sq.). 

Am sprijinit această părere pe autoritatea d-lui Maurice 
Gramumonţ, care încă din 1900, întrun studiu celebru (Ono- 
matopes et mots expressifs, in Trentenaire de la Soc. pour 
Pâtude des langues romanes, Monipellier, 1901, p. 261 sq.), a 
pus bazele teoriei expresivităţii a sunetelor vorbite. 

In aces: studiu şi în lucrările sale publicate ulterior (le 
vers francais, ses moyens d'expression, son harmonie, ed. a 
3-a, Paris, 1923; Trail€ de phonâtique, Paris, 1933, p. 371 sq). 
d. Grammont a ajuns la concluziile următoare : 

3. Fiecare categorie ide vocale (clare ascuţiie, grave, sumbre, 
voalate) sau de consoane (explosive, licvide, spirante şueră- 
toare) are o valoare expresivă bine determinată : vocalele as- 
“uţite (i şi ui), de exemplu, exprimă sgomote ascuţiie: 

Avec un cri sinistre, il tournoie, emporte. 

, (I.-M. de Heredia) 
vocalele nasale exprimă o impresie de monotonie, de tristeţe, 
de blândeţe: 

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate. 
(Gr. Alexandrescu) 
Cale lungă 
s'ajungă 
Iai Sus 
(B. P. Hasdeu) 
consoanele 1 şi r dau impresia de scurgere, de alunecare, etc.: 
Les souifies de la nuit flottaient sur Galgala. 
(V. Hugo) 

(Cât de justă este această teorie rezultată din consideraţia 
următoare: dacă un sunet vorbii ar exprima orice im- 
presie sau sentiment; alunci nu ar mai fi posibilă constitui- 
rea unei ştiinţe a expresivi.ăţii sunetelor vorbite, din momen- 
tul ce discriminarea între rolurile jucale de fiecare sunet este 
imposibilă). 

2. Pentru ca ua cuvânt conținând sunete expresive să fie 
expresiv. trehue a sensul cuvântului să se preteze la 
aceasta. Sau, în alţi termeni: valoarea expresivă iatenă în 


- sunete e pusă în valoare de sensul cuvântului respectiv. Ast- 


fal, sunt cuvinte bine construite pentru a îi expresive şi care, 
din cauza sensului lor, nu au nici o valoare expresivă: în. 
teinter „a colora”, de exemplu, nu are valoare expresivă, în 
upoziţie cu tinter, al cărui sens (evocarea sunelului unui clo- 
pot) pune în relief valoarea expresivă a lui i nasalizat; aşa 
dar, cu drepi cuvânt s'a spus că ideea enimă materialul 
sonor (H. Delacroix). 

D. CARACOSTEA IN CONTRADICȚIE CU DUCTRINA 
CURENTA. Teza susținută de d. Caracostea este oare în 
concordanţă cu doctrina curentă? 

Nicidecum! 

D. Caracostea susţine, după cum am văzut mai sus, că i poa- 
te exprima sentimente sau impresii dim regisire cu totul opuse 
(dacă i final ar fi să exprime ceva, atunci ne-am aştepia să 
exprime sentimente de melancolie, de blândeţe. poirivit na- 
turei acestui fenomen, care în realiiate consistă în: muierea 
consoanei precedente); pe de allă par.e. d-sa nu ţine seama 
de faptul că expresivitatea e dependentă de sensul cuvântului 
sau al frazei respective. 

D. CARACOSTEA REVINE LA O TEZA MEDIE. Ne-am 
aştepta „deci, ca d. Caracostea, în articolul din Gândirea ce 
face obiectul acestor rânduri, să-şi menţină poziţia de nova- 
tor şi să-şi apere teza ce a  susținut-o cu mare lux de 
amănunte. 

Spre surprinderea noasiră, asistăm însă la o bruscă schim- 
bare de atitudime: părăsind poziţiile ocupate până ieri, d. Ca- 
racostea devine deodată adeptul d-lui Grammont! Tactica 
urmată acum de d-sa este de a combate afirmaţiile mele, 
sub cuvânt că mă contrazic şi că izvoarele citate de mine 
confirmă părerile d-sale. . 

Dar pasajele pe care d. Caracostea le reproduce din M. 
Grammont, la pag. 125 sq., nu fac decât să confirme pe deplin 
ceeace am susținut; atunci când d. Caracostea ocupa 0 pozi- 
ţie opusă nouă! - 

(Reproducem aceste pasaje, pentru lămurirea deplină a ce- 
titorului, în forma în care ele sunt redate de d. Caracostea: 
„Les vovelles ne sont pas onomatopiques par nature; elles 
ne deviennent expressives. que si la signification des mots ou 
e]les se retrouvent les met en relief... Il est bon de rappeler 
encore une fois que les phontmes re sont expressifs qu'en 
puissance et n'expriment râellement quelque chose que si 
Pidâe qu'ils recouvrent est suscepiible de mettre en Iumicre 
leur pouvoir expressif””). i 


(Urmare în pag. 2-a) 


AL. ȚIPOIA 





FIȘIER 


O ANUMITA NOBLEŢE, 
care făcea din Maliarme un 
semi-rege semi-sacerdot, pla- 
sată drept caracter dominant 
al poetului ne face să price- 
pem dece în România, Mallar- 
me n'a prins. 

O anumită nobleţe poate 
căpăta, până la un punct, cel! 
care n'are nimic de rege şi de 
preot în el. Dar e exclus ca un 
om cu un anumit concept al 
măririi, şi cu un anumit con- 
cept al preoţiei, (toţi tinerii 
noștri cărturari aproape au as- 
cendențe clericale şi năzuesc 
la mărire) să poată deveni 
vreodată nobil. 

O anumită nobleţe... 





6 Branca 


POSESIUNEA inteligentă a 
limbajului, este semnul unui 
scriitor, pe care discret 1-l 
poate descoperi sub reverul 
corectitudmei obișnuite, ori- 
care stăruitor şi avizat ctti- 
tor. Cineva care lasă să se 
strecoare întrun roman ert- 
cedat de metafore și figuri 
prețioase de stil, vocabule ca: 
„între mine și 'ntre el..." sau 
ceva de aceeași calitute, nu 
dovedește — cum poale ar 
vrea să insihueze, — 0 ,„supe- 
rioară dezinteresare de ol 
ceeace înseamnă amănunt 
neînsemnat de expresie“, (lă- 
sână si îi ce întrevadui nt dis” 
prețul pentru stil, prevcupa- 
rea de profunzimi abisale 0- 
menești), ci pur și simplu 
totală lipsă de vocâție litera- 
ră. Nu poate fi scriitor cel 
care scrie constant, obstinat 
și supărător: „a rămas nu- 
Mai SiNgUI“, SAU „UR lucru pe 
care numa: singur nu-l poate 
face“, sau „îi plăcea să [ie 
numâi singur în cameră“, 
etc. Se prea poate ca „Only 
alone“! să fie, literal tradus, 
echivalent. E însă, romăâne- 
şte ca și când ai spune „am- 
bele două“ sau „continuaţi 
mi departe“. 

Nu e mut de Când Maio- 
rescu se distra pe  sDcoteala 
unui anumit „siențiu tăcut 
şi lugubru...“*, 





PROBLEMA dublului 1im- 
baj al poetului, care știe să 
se exprime în felul obişnuit, 
vulgar, al tuturora, pur tran 
S-tiv, dar care-și pliveşte gri- 
juliu ca pe o grădină arts- 
tie concepută, graiul, atunci 
când ceeace are de exprimat 
trece cu mult dincolo de pra- 
gul existenței obișnuite, este 
întradevăr, pentru o anumi- 
tă, clică cârcotaşă a literatu- 
rii, — Gica criticilor — un 
„caz de dublă conștiință“, ca- 
pabi să fe rumegat în 
„causerii“ savante. Una din 
acestea am avut ocazia să au- 
diem, în rolul de tcerț neutru, 
de curând. 

Ceeace mu știau pres îmbi 
baţii de per:pateticiană Jim- 
buţie domni, era că subiectul 
acestor dispute, umilul autor 
al articolului  încriminat, ii 
asculta nebăgat în. seamă și 
acd, ca de obceiu. 

S'a vorbit atunci despre 
„duba funcţie metafizică a 
lmbajului“, despre rolul lui 
de a servi un regn existen- 
țial sau altul, pe cel al ac- 
țiunii sau pe cel al intuiţiei, 
etc., ate., etc... In afară de 
bucuria de a vedea pătrun- 
zând bergsonismul până şi în 
limbaju! doct al specialiştilor 
criticei, autorul disecat a 
simț-t doar o imensă, greață 
pentru snobismul imtelectual, 
care face o „problemă“, în 
stare a fi rezo.vată teoretic, 
dintrun fapt. Un FAPT şi 
nim:e mai mult. 

E dela sine înțeles că alt 
ceva va cultiva grădinarul 


pentru ciorba 1ui cea, de toate 
zilele, şi altceva pentru îm- 
podobirea  masstrită a, unei 
peluze reggae. E iarăşi dela 
sine înțeles că altele decât 
sapa și hâreţul de gunoiu, 
vor fi unettele unui iucrător 
care îngriji un parter de 
caatuşi marisimi, mândrie a 
meşteşugui ui său. Şi aşa mai 
departe. Este nevoie, cititori 
dumneavoastră, de o proble- 
mă pentru a înțelege asta? 


o 
UN ȚINIAR, este o nevl- 
novată distracţie pentru cine 
nu vrea decât să-şi piardă 


"timpul în doi... când nu sunt 


doi în stare să-și piardă ait- 
fel timpul. Un „ţintar“ este 
însă o distracţie pentru spec- 
tatori, când protagoniștii 
mau intenţia numai să-şi 
piardă timpul. Dar un „ţin- 
tar“ poate îi o teroare şi 
pentru spectatori, când se 
joacă de unul singur cineva, 
şi când, reușindu-i odată fi- 
gura zisă „moară“, râșneşte 
la ea necontenit, prin miş- 
cări mecanice, necontenit a- 
celeași idei, în necontenit a- 
celaș ritm, cu o necontenită 
convingere... necontenit!... 





atm 

INTR'UN NUMAR vechiu din 
N. F. R., (vechiu pentrucă N. A. 
F. este o amintire a îndepărta- 
tei epoci când pe pământ odme- 
nii rii cucuu. răguz şi pifui că-și 
arunce ochii înir'o revistă de 
cultură) găsesc o imagine din 
jurnalul patriarhului  franvisca- 
nismului modern, cu nume pre- 
destinat îmbrăţișării doctrinaru- 
lui „„poverello": Francis James. 

Un stol de cocori i se piirca, 
atunci, „lanţul care ridică anco- 
ra toamnei“. Din fericire, Fran- 
cis James n'a ajuus să vadă pe 
cerurile amurgurilor sângerânde, 
stolurilor de cocori metalici ale 
escadrilelor aviatice mod>rne. 

Progresul i s'ar fi părut rebar- 
bativ acestui prieten al măgăru- 
şilor cu muște pe urechile jupui- 
te, și diavolesc. 

Lanţul cocorilor metalici i-ar 
fi poate atunci, drept uncora 
care fixează corabia morţii, 

e 


„Je disais ă Stephane Mal: 
iarme“: este un esseu cu 
came de mulţi an, multe ge- 
nr ratui xle anonimi sau ilu- 
ștri se vor fi aflat multe 
Nopți într'o familiară și caldă 
imtimitaite. Paul Valery l-a 
scris ca şi cum mu sar fi gân- 
dis la rezonanţele lui în vii- 
tor. Şi totuși: 

„Unul ițe critică; altul te 
ignoră. Te superi, ţi-e milă. 
Cronicarul distrează după 
plac omenirea, pe spinarea 
ta, şi amicii ciatină din cap... 

„Dar știi simţi asta: că exi- 
stă în fiecare târg al Franţei 
un tânăr ascuns care sar 
lăsa, sfânteicat pentru versu- 
rile tale, şi pentru time ? 

„Eşti orgoliul lui, m-sterui, 
viciul lui. Se izolează de toţi 
în Gragostea neimpărtăşită și 
conf;dența opere: tale, greu 
de aflat, de priceput, de apă- 
rat...“. 

Nimeni nu-mi poate lua în 
nume de rău dacă prof.t de 
anonimatul unui pseucton:m 
transparent, pentru a-m: 
mărturisi cinic slăb.ciunile și 
patima. 

Da! Pentru ei scriem toţi. 
Pentru ţânărul anon:m din- 
tr'un târg ascuns al ţării sau 
al amiversului, care sar lăsa 
spintecat, pentru versurile, 
pentru ideile, pentru numee 
tău, face să întâmpini pri- 
mejdia tiparului, — această 
maşșmă de stfârtecat vieţi şi 
lumi lăuntrice. 

(] 


Cineva încerca ,,proce- 
sul falselor valori”! ale 
culturii noastre. Acel ci- 
neva confunda conceptul 
de valoare cu cel de suc- 
ces. Pentrucă valorile di- 
secate tăios şi irecuzabil, 
de autorul sugerat, erau... 
scriitorii cu succes în Ro- 
mânia, la publicul nostru 
deci. 

LAFCADIO 





2 





IA TAD DIM OI ODE A a MDA 


EXAMENE LA 


Nu ne-am dus cu prea mari 
speranţe la examenele de fine 
ds an ale conservatorului — pe 
numele său nou: Academia de 
artă dramatică (anii 1 şi 11); nu 
veniserăm ca să descoperim pe 
stena sălii de festivități noui 
genii, necunoscute încă. 

Ştiam prea bine că humzi ti- 
tulaiura de. „examen”, îi va 
impresiona îndeajuns p: ţinerii 
elevi, silindu-ij să se simtă uea- 
părat intimidaţi în faţa comi- 
siei de maeştri şi stâăvilindu le, 
astiel, entuziasmul de care dau 
dovadă până în clipa supremă 
a examenuuui, 

Am asistat, deci, la nişte exa- 
mene mai mult sau mai puţin a. 
s*mănătoare cu cele din trecut. 
Na lipsit nici căldura mire de- 
afară care le dădea candidaţilor 
impiesia că „transpiră de emo- 
ție”. 

Am avut de inregistrat şi u- 
nele plăcute surprize în aceste 
două zile de examene, De-o pil- 
dă, au lipsit în acest an, aproa- 
p2 cu desăvârșire, bă!lbâirii sâ- 
sâ'ţi sau junii cari graseiaza în 
chip prea evident, Nu putem 
spune că toţi candidaţii la exa- 
mene posedau voci perfecie; în 
orice caz nici-unul din glasuri 
m'a impresionat în chip prea ne- 
piăcut  timpanele  auilitorilor. 
Emoţia i-a oprit pe unii candi- 
dați — mai ales pe unele dudui 
— să vorbească prea tare, iar 
pe alţii i-a făcut să se oprea- 
scă, nehotărâţi în mijlocul re- 
citatului, 


Dar, în sfârșit, acestea sunt 
luoruri inerente oricăror  exa- 
mene. Toi aşa cum inecente 


sunt și apostrofele aruncate de 
maeștrii — mai ales axunci, 
când recilă elevii lor preieraţi 
"— spectatorilor sgomotoși din 
sală. 

Poemeie recitate la examenul 
anului | au fost, cu câteva ex- 
cepţii, acelea obişnuite la fie- 
care examen, Elevele au ară- 
tat că au o deosebită predi- 
lecţie pentru poesia lui Coșbuc, 
Incontestabil, gustul lor nu le 
poate face decât cinste. Să nu 
ne ceară însă toate candidatele 
să le credem pe cuvânt atunci 
cână dedară în versurile ce le 
recită că sunt drăgute şi naive. 

Băeţii au recitat în deosebi 


CONSERVATOR 


versuri de Coșbuc și Goga — cei 
cari ştiau să țipe au ales versuri 
patriotice — iar cei cu veleități, 
comice au recitat versuri de 
Speranţia sau Topârceanu. 

Vom remarca în chip deosebit 
pe Dan Nasta, elev al doamhai 
Maria Fi!otti, care, recitână poa- 
mu! „Ce iureş fără de svoa”, de 
Ion Marin Sadoveanu, a dat do- 
vada unei deosebite sensibilitâți 
și a unei admirabile înțelegeri 
a versurilor ce-a recitat. Acaas- 
ta spre deosebire de alți cangi- 
daţi, cari ne-au făcut imp:esia, 
uor flaşnete rostiloare ge ver- 
surl, sută 

Printre elevii doamnei Maria 
Filotti am putut recunoaşie și 
alte frumoase talente, Astfei 
domnișoarele Coca Enescu, E- 
ve!yne Gtuia și Tamara Vasila- 
che au dovedit, prin  versunte 
recitate, calităţile cu cari sunt 
înzestrate din plin. Prima meri- 
ta o menţiune specială. Domn:- 
şoarele Ana  Barcan, Viorica 
Georgescu, Melania Rădulescu 
și domnii Radu Rătescu şi Sean 
Voinescu, au contribuit ia fru- 
mosu! succes dobândit de clasa 
doamnei Filotti, 

Dn clasa doamnei Marioara 
Voicu'escu s'au remarcat în ch'p 
special domnișoara Jarodora Ni- 
gTim şi domnii Feticu și Marti- 
nescu. 

Am asistat, iarna aceasta, la 
debutul domnişoarei Nigrim în 
piesa „Banii nu fac nici două 
parale”. Imi amintesc că în cro- 
nica făcută piesei, spuneam câ 
nu mă pot pronunţa încă asu- 
pra ţalentului acestei tinere ac- 
triţe, 

Acum, asistând la examenul 
său, pot spune că dowmnişoara 
Nigrim, dovedește reale aptitu- 
dini pentru rolurile de ingenuă. 

Domnul Feticu știe să-si pună 
in evidenţă vocea cu un timbru 
foarte plăcut, iar domnul Mar- 
tinescu, în ciuda fizicului  in- 
grat, a dat dovada unei reale 
sensibilităţi. 

Domnișoara Ligia  Bossie, re- 
citând poesia „Ispita” de Coş- 
buc, a arătat că și-a studiat cât 
se poate de amănunțit rolul. N'a 
isbutit totuși să fie  convingă- 
toare. 

Domnișoara Lia Cărbunescu a 
isbutit să impresioneze publicul, 
recitând „Glossa” lui Eminescu. 








E de remarcat curajul de care a 
daţ dânsa dovadă, alegând v 
poezie care se pretează foarte 
greu la recitat. 

Domnișoarele Flavia Caligari 
și Marusia Niculescu, două gra- 
țioase apariţii, au recitat „Ba. 
lada unui greer mic” de 'Topâr- 
ceanu și „Acuarela” lui Minu- 
lescu. 

Le urăm să învingă, cât mai 
curând, micile stângăcii ineren- 
te debutuiui, Și cel mai mare 
dușman al lor este — sut con- 
vins — timiditatea. 

Din clasa domnului Ion Mano- 
lescu s'a evidenţiat domnişoara 
Raluca Zamfirescu. E un pumn 


de fetiță — să tot aibe 16 ani 
— cu emoția întipărită îa ochii 
vii, Fata regretatului G M. 


Zamtres:u e înzestrată cu un 
talenţ remarcabil. Ii urăm suc- 
ces în spinoasa carieră ce şi-a 
ales-o. 

Domnul Petre Constantinescu 
a recitat cu mult humor o bala- 
dă de Horia Furtună, Va trebui 
să lupte puțin pentru a se ges- 
băra de ușoara graseiere din glas 
Ce vreți? Se molipseşte câte- 
odată elevul dela maestru. 

Domnul Nicolae Alexandrescu 
este un element foarţe înze- 
straț pentru teatru. A dovedit-o 
mai ales în ziua doua a exame- 
nelor când a dat replicile câ- 
ftoava din elevii anului II 

Clasa domnului Sârbul ne-a 
rezervat şi ea o surpriză: A- 
variția lui Sârbul-junior. Cu 
un fizic foarte asemănător celui 
al tatălui, cu un graseiat soltic 
ascuns în cine ştie ce colţ al gu- 
Tei, Sârbul-junior a recitat cu 
haz o poezie de Topârceanu, 

Domnul Aurel Dumitru a în- 
terpretat în chip excelent poe- 
mul „De la noi“, de Goga. 

Pe domnul Benciu, care-a re- 
citaţ „Balada Aurului” îl stă- 
tuim să-și găsească altă meserie, 
decât cea de artist. Mai sunt a- 
tâtea altele, Slavă Domnului. 

Domnișoarele  Tantzy  Stau- 
ciuc şi Vally Marinescu au cu- 
cerit sala prin aerul  copilăros 
cu care şi-au Tecitaţ versurile, 

Aceştia ar fi elevii anuiui 1, 
cari au apărut în fata comisiei 
de examinare. In numărul vii- 
tor vom serie despre examenele 
anului II și despre producţiile 
anului III. 

Iar întrun alţ număr vom a- 
răta concluziile ce se not trage 
depe urma acestor defilări de 
tineri aspiranţi la glorie, 


TRAIAN LALESCU 


Îi a n a a ne d a ee anna O oaie e e 09 Oa CR a 





DUPA INCHIDEREA 
STAGIUNII DE OPERA 


Dacă anul de operă încheiat zi- 
leie trecute, în leatrul de impru- 
mut, „Regina Maria”, de către 
iustituţia noasiră lirică de stat, 
Wa putut străluci prin numărul 
prcmierelor, fastul montărilor şi 
condițiuni generale de tuneţia- 
nare, nu putem privi totuş cu in- 
diferenţă strădania parvticulară, 
perseverenţa tacită dar plină de 


merite, cu care s'au învins vitre- 


giile momentului. 

Yie sub privirea blândă şi se- 
tioasă a lui Alexandru Zirra, 
compozitor vaioros şi modest și 
conducător de părintească  înţe- 
lepciune a Operii, fie priveghiată 
de distinsul muzician ardelean 
Tiberiu Brediceanu, actual di- 
rector şi personalitate culturală 
consacrată, „Opera Română” a 
intreprins, dela 10 Noembrie, o 
adevărată cursă de obstacole. 
Fără a intra în alte amănunte, a- 
mintim numai că  nenorocosul 
nostru teatru liric oficial, a repe- 
tat și sa administrat în Piaţa 
Pomană, a cântat pe malul Dâm- 
boviţei şi şi-a păstrat decorurile 
in alt colţ de Bucureşti. 

A trebuit să reprezinte numai 
acele opere care sau puiut înca- 
ara în resursele scenice ale tea- 
tru'ui Regina Maria și în firida 
improvizată a orchestrei, 

A luptat cu surprizele nu exa- 
gerat de plăcute ale unei acustici 
din cele mai capricioase, cu par- 
ticularităţile unei săli nu  dea- 
dreptul ideale, cu colaborarea so- 
noră şi sismică a tramvaiului e- 
lectriec, cu inconvenientele unei 
schimbări de cartier nefăcute să 
mulţumească be obicinuiţii pieţei 
„Valter Mărăcineanu”. 

Schimbări de ore, reduceri la 
matineuri, renunțarea în aceste 
împrejurări la reprezentații ex- 
traordinare la opere capitale din 
marele repertoriu, unele prea e- 
xigente, altele prea lungi. 

In sfârşii, parcurgerea unui 
calvar artistic, care a fost totuşi 
străbătut fără . încruniare, fără 
protestări, chiar cu nădejdi şi op- 
timism, de fiecare, dela director 
până Ja mecanic ajutor, de!a pro- 
tagonist până la aspirant corist. 

Iată pentru ce, deşi redusă Ja 
interesul a numai dauă premiere. 
şi la o singură prezentare nouă de 
Lalei, activitatea din acest an a 
Operei, a fost semnificativă şi 
tăudabilă prin vitalitatea, efortul, 
şi hotărîrea tenace, dovedite. 

Fără a se putea susţine că fie- 
care distribuţie a fost strălucită. 
este de înregistrat, dealungul în- 
irecului an, n tendintă pe care de 
mult am sfătuit-o Operei Româ- 
ne și am căutat s'o stimulăm, a- 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


ceea a încurajării și folosirii câţ 
mai pline şi mai interesante a 
tineretului. 

Desigur, mai este enorm de 
făcut în această direcţie. Mai ales 
în ceeace priveşte studiul în 
operă. Este poate cea mai dure- 
roasă problemă internă a Operii 
Române. Din cauza lipsei unei or- 
chestre proprii, nu se pot face su- 
ficiente repetiţii în scenă, cu ele- 
mentele noi, cu interpreţi de du- 
blare, cu reluările. Şi, de ari, 
riscuri şi mai ales nesiguranţă si 
aproximaţie, şi, știut este că dacă 
un artist șovăe, se resimt şi par- 
tenerii şi spectacolul. 

S'ar putea remedia o parte din 
rău numindu-se un  corepetitor 
șef, care să coordoneze în frază, 
stil, ansamblu şi să răspundă de 
calitatea interpretativă a unei re- 
luări, a unei schimbări de distri- 
buţie. Acest corepetitor şef, ar 
trebui să lucreze impreună cu ai- 
recţia artistică, ca o adevărată 
comisie tehnică, la distribuții. 

Nu trebue să se mai întâlnească 
în Opera noastră, cântăreţi im- 
propriu aleşi pentru un anumit 
rol, dublări nepotrivite, glasuri 
forțate la corvezi inutile şi chiar 
primejdioase. 

S'au făcut progrese în cursul a- 
nului în direcţia arătată. Trebue 
să se continue, ameliorându-se şi 








Savantul către studenţi: — lată cum chirurgia modernă intervi ie cu succes în cazurile cele mai disperate. De exemplu: 


ceeace am numit „studiul în 
operă”. Când sc va fi înaintat cu 
adevărat în această serioasă la- 
ture de organizare artistică, 
Opera Română va îi a adevăraiă 
Academie lirică, o instituție de 
primul ordin. 

Deocamdată, cu sumedenie de 
dificultăţi de tot felul împotrivă-i, 
Opera a făcut o adevărată per- 
iormanţă continuând să existe, 
Şi, a găsit chiar mijloace de a-și 
afirma aspirații la evoluţie, Ja 
consolidare artistică. 

Pentru a se cere însă cu mult 
mai mult „Operei Române” şi, 
noi îi cerem şi îi dorim cu cea 
mai mare insistenţă, trebue să 
i se amelioreze real şi de extremă 
urgenţă şi condiţiunile  deplora- 
bile în care se află. „Opera Ro- 
mână” nu poate fi considerată, la 
noi şi peste hotare, decât ca » 
reprezentantă de elită a culturii 
româneşti, o valoare spirituală a 
neamului. 'Trebue să înălţăm cât 
mai sus această îlamură a civili- 
zaţiei noastre, acest simbol al 
ariei româneşti. 

Este cazul să se facă, de nu se 
poate astfel, chiar sacrificii, pen- 
tru a îngădui poporului nostru să 
se afirme şi în acest domeniu, 
atât de însemnat pentru sufletul 
şi prestigiul nostru. 

„Opera Română” trebue să-și 
aivă un teatru propriu, o orches- 
tră propric, o organizare artistică 
de mare capacitate de realizare. 
Si, până atunci, trebue să se îm- 
plinească cât mai multe din dezi- 
deratele ei atât de penibile. 

O așteptăm ca pe un mare act 


de dreptate și ca pe o isbândă 
de ordin superior a puterilor de 
afirmare ale neamului nostru. 


UNIVERSUL“ LITERAR 











7 


lunie 1943 





Programe de concert ECRAN 


Pentru anumiţi artişti, culmea 
succesului (în săli cu un anuinit 
public), ur ji să termire fiecare 
piesă cu o scamatorie, ori, după 
„bisurile“ de rigoare, să plece cu 
pianul în dinți de pe scenă. cun 
recomandă Debussy. Sunt lucruri 
de cari s'a mai vorbit: circ în 
loc de artă, virtuozitate în Inc 
de muzicalitate. 

Ce sitluri se pot vedea pe afi- 
șele unui pianist celebru (celebru 
ca prestidigitator, ca „ten:pesu 
ment arzător”, etc, iar nu ca 
poet, ca inteligență muzicală) ? 
Piese de ijonglerie, de retorism 
înfocut și gol, de lirism îieftio. 
Liszt nu lipseşte, nu fiindcă a 
avea calități poetice şi muticale. 
ci fiindcă dă întotdeauna prilei 


de a trânti acorduri sguduitoare, 
arpeqii disperate sau „pasaje 
orbitoare, fiindcă dă prilej exe. 
cutantului să scuture pateiic din 
cap și să impresioneze pe do'n- 
nişoarele sentimentale şi pe 
doamnele cu Basedow. 

Bach se cântă adesea fiindcă 
poate să pară ceva complicat şt 
savant care să umple de stupoa- 
re pe domnii care au venit în 
sală ca să poată spune că „au 
fost şi ei”. Și aşu mai departe. 

Mozart „e prea  copilăros”, 
fiindcă tehnica pe care o pretin- 
de e prea fină și imperceptibilă 
jață de bogăția expresiei, e pre- 
cisă dar nu e spectaculoasă. De” 
bussu cere un efort prea "nare 
pentru niște biete sonorități în 
„Dianissimo”... Chopin, în schimb, 





Despre expresivitatea 
sunetelor vorbite 


'Urmare din pag. I-a) 


Rezultă de aci că teza susținută de mine: 
1. anume că i final nu este un sunet specifice românesc; 
2. că valoarea expresivă a versurilor cu i final vine dela 


sensul frazelor şi rezultă din 


tonalitatea generală a bucății 


poetice. In felul acesta se explică de ce, în multe versuri, i fi- 
nal nu are nici o valoare expresivă; 


3. şi că i final mu are nici o 
versificaţia noastră, 


valoare expresivă proprie, în 


apare deplin confirmată, în ceeace priveşte punctele 2 şi 3. 


prin chiar con:ra-argumentaţia 


d-lui Caracostea. 


DILEMA D-LUI CARACOSTEA. Credem a îi dovedit, în 
rândurile precedente, schimbarea la faţă a d-lui Caracostea. 


După dibuirile iniţiale, când 


d-sa confunda „sunetele” cu 


„fonemele” şi nu putea distinge între diversele categorii de 


i (v. Bulletin linguisiique, VI, p 


. 269), d-sa reţinând acum, po- 


trivit indicaţiitor noastre, numai pe i final, părăseşte cu totul 
poziţia iniiţală şi se declară adept al doctrinei curente. 


Cauza aces:ei schimbări de 


atitudine trebue căutată în 


dilema în care sa găsit d. Caracostea: 
sau să rămână pe poziţia ocupată dintru început, apărândo 
teorie originală, dar dovedită de noi falsă, 


sau să adopte ieoria curen.ă, 


pierzând. în felul acesta, bene- 


ficiul originalității, la care d-sa ţine atât de mult. 


CONSIDERAȚIUNI FINALE. 


Consti.uită în preajma anului 


1900, înainte ca d. Caracostea să-şi fi manifestat competenţa 


în linguistică, disciplina închina 


tă cercetării valoarei expresive 


şi imipresive a sunetelor vorbite s'a desvoltat de atunci prin 


colaborarea internaţională şi prin consiituirea stilisticei 


fonologiei. 


și 


Şi întrucât partea ce a luat-o d. Caracostea la constituirea 
acestor discipline nouă se mărgineş:e la crearea unui termen 
(estem), pe care l-am socotit nepotrivit, nu-i putem acordă 
coroana martirajului, ce şi-a impus-o benevol, şi refuzăm să 
vedem în d-sa reprezenian:ul unei cauze drepte. supus lovi- 


turilor foneticienilor retrograzi 


N. B. CAZUL JAKOBSON. 


i 
Al. ROSETTI 


In acelaşi număr al Gândirei, 


la p, 125, d. Caracos:ea scrie următoarele: 
„De când cu chestia Jakobson, au:oriiate devenită celebră 


la noi, deoarece fusese invocată 


de d, Rosetti pentru a susține 


că i românesc este tot una cu muierea consoanelor finale în 
rusă (pe când Jakobson susține, după cum am arălat, tucma: 


contrariult)”....... 


„Am arătat” ? De fapt, d. Caracostea nu a arătat nimic! 
D-sa se referă la o afirmaţie a d-sale anterioară, care sună 
asttel: „Pe linia aceasta a cercetărilor, urmărind repartiţia con- 
soanelor muiate pe continent, Jakobson constată tocmai con- 
trariul de ceeace crede d. Rosetti: că limba română li:erară 


se deosebeşte de limba rusă, în 


acest punct esenţial al struc- 


turei ei, neavând consonante muiate ca rusa şi ucrainiana” 


(Gândirea, an. XIX, p. 73—14). 


Am susţinut, întradevăr, că 


româna şi rusa au în comun consoane muiate ((Bulleiin lingui- 
stigque, XI, p. 270). D. Caracostea citează o frază din Jakob- 
son, din care ar rezulta că numai dialectul moldovenesc cu- 
noașie consoanele muiate. D. Jakobson nu opune însă nicăieri 
dialectul moldovenesc limbii noastre literare. Menţiunea ro- 


mâneci literare esie un adaos al 


d-lui Caracostea! 


Obişnuit cu procedee de acest fel, nu am relevat aceas:ă 
modificare de text. Cu atât mai mult cu cât, în privinţa doc- 
trinei, chiar în acelaşi volum ai revistei (p. 1 sq.) publicasem, 


în colaborare cu d. Graur, o ,;s 


chiţă a unei fonologii a limbii 


române” în care am arătat rolul esenţial jucat în limba ro- 
mână de opoziţia dintre consoanele dure şi consoanele muiate 


(p. 13 sq.). 


Cetiiorul va judeca singur; în umma celor arătate aci, ce 
trebue să creadă despre afirmaţia d-lui Caracostea. 


Nă 
< a 


b: 
Că nasc 





— Fiindcă mă strângeau pantofii, dar acum, Dumnezeu să vă aiute, domnule profesor! nu mă mai strâng de loc. 


e „sentimenial”, Schubert la fel, 
Beethoven e „dramatic”... deci, 
buni pentru public. 

De atâtea ori aceste criterii de 
alegere a unui progran. au câștig 
de cauză! 

Adeseori poate să tiv un ar- 
tist cu un asemenea program. 
Dar Beethoven îşi are prolunzi= 
mile lui care trebuiesc destăinui- 
te cu echilibru şi luciditute, 


Schuberi, farmecul lui de ne- 
nuitate însă și de intens draiu- 
tism, Chopin o sensibilitate si e 
poezie dusă la cele mai priinej= 
dioase culmi... lar Liszt e artis- 
tul cu cele mai multe şi mai tn- 
peiuoase cunjidențe, Rach ve su- 
praomul ridicat din Ţrământare 
și chin omenesc, e echilibrul sue 
prem al artei, e imensitatea în- 
cătuşată în forme austere şi 
strâmte. 

E destul să priveşti altije. aze- 
leaşi lucruri, în execuţie, ca pro- 
gramul să fie cu totul altul. În 
ioc să cauţi spectacolul, cauţi să 


traduci atâtea și atatea feluri de 
sensibilități omenești, atâtea a- 
titudini în fata Artei și a Vieţii. 

Deseori bogăția, protunziniez şi 
intensitatea inspiraţiei nduc mai 
multă vervă, deci mai multe di- 
ficultăți de ordin pur recunic, 
în executie. 

E Liszt, Beethoven, chiar Râ- 
vel... şi atâția încă. Dar preiutiul 
al IV-lea de Chopin, dar „Paiii 
pe zăpadă” de Debussy, dar un 
Andante de Mozart aduc atât de 
mult  sufictului, într'o expreve 
cât mai sîinplă, cât mai austeră. 

Suni nenumărate ninuni cred- 
te de Bach, de Hăndel, de Mo. 
zart, de Schumann, printre pie- 
sele lor pentru copii, sau prin- 
tre lucrări de mai mică însem- 
nătate. Nu le cântă aproape ni- 
meni nicăeri, Şi aceasta tot fiind- 
că sunt „prea ușoare”. Sunt ar- 
iişti care ar încerca să le faci 
auzite... dar se tem, şi aici e vina 
publicului și a celor ce l-au în- 
vățat cu „spectacole muzicale”, 
și nu cu programe de artă vrati- 
nată, sinceră şi limpede. 

Cu cât pretenţiile tehnice de 
suprajață ale unei piese sunt 
mai mici, cu atât pot să raiasă 
mai bine cele mai subtile nuun- 
țe, cu atât farmecul fiecărei note 


poate să fie mai mare. Atenția, 
desbâărată de grija tehnicei şi de 
groaza sgomotului, urmărește o 
linie simplă și curată, o idee mu- 
zicală limpede şi sinceră. Fine- 
țea și subtilitatea se arată mai 
usor. 


Cel puțin tot atăt se poate re- 
cunoaste un mare pianist în te- 
ma „Variațiunilor în Sol” de Mo- 
zart, în naivitatea unei piese de 
copii de Schumann sau în „Pusii 
pe zăpadă”, cât întrun  haluci- 
nant Studiu de Liszt. 

Cantitatea și calitatea artei nu 
depind de dificultăţile gimnaa- 
tice. Când aceste dificultăţi liv- 
sesc, arta va fi şi mai vizibilă, 
iar marele artist va fi ovaționat 
după „Ah, vvus dirai-je Maman” 
cât şi după Rapsodia doua. 


DORIN SPERANTIA 





REVISTE DE TEATRU 


Acuma, când revistele humori- 
stice au acaparat majoritatea ce- 
titorilor ; acuma, când afişele re- 
vistelor literare îşi caută timide 
un locșor alături de afişele „Glu- 
mei“ sau ale lui „Mitică“, trebue 
să privim cu simpatie lupta pe 
care o duc revistele de teatru, 
pentru a ji pe gustul publicului 
spectator. _ 

Sunt, momentan, pe piață, trei 
reviste de teatru și toate lupă 
întrun anumit fel pentru a câs- 








dumitale de ce ţi-am amputat picioarele? 


CINEMA CAPITOL : Cavalcada 
eroică 


Se întâmplă ca filmul cu 
care-și deschide stagiunea şi... 
grădina de vară, cinematograțul 
Capitol — să fie mai bun decăt 
multe altele prezentate în stu- 
giunea de iarnă. 

Mihael Curtiz ne prezintă, cui 
ajutorul unei distribuții bine a- 
lese o serie de împrejurări, in. 
spirate de îndepărtatul războiu, 
botezat de istorici „de Secession'. 

(Izbucnit între unsprezece Sta- 
te din Sudul Americei şi „,cele- 
lalte* credincioase Uniunei). 

Este știut că'n acest războiu de 
patru ani împrovizata „Confede- 
rație Separatistă“ prezidată de 


Jefferson-Davis, depune armele 
în 1865. 
Acţiunea filmului începe în 


1864, când diligența era mijlocul 
de locomoţție cel mai rapid. 

Sunt mai mult ca sigură, că 
nu-i necesară prea multă ima- 
ginaţie, pentru a-și da cineva 
seama că „El“ şi „Ea“ s'au cu- 
noscuţ în diligenţă... 

De câte ori sau certat, s'au 
împăcat, s'au despărțit şi, în- 
sfârșit, dacă s'au luat, puteți ve- 
dea la cinema Cupitol, 

Mai ales că Erroll Flynn e în- 
trunul din cele mai bune roluri 
ale sale. 


CINEMA TRIANON: 
rond 


Ultimul 


Cu mult regret nu pot invita 
cititorii (2?) și la cinema Tria- 
non, unde se joacă, filmul „Ulti- 
mul rond“, 

Poate fi însă ridicat la rangul 
de „film bun“ de cei cari gustă 
întradevăr, un match de boz, 


nelipsind dela nicio reuniune 
pugilistică. Şi aceştiu numai în 
cazul când nu s'au jurat, ca mulţi 


dintre sportivii noștri — că nu 
mai vor să audă de box — de 
când au auzit la radio sau au ci- 
tit în „Universul sport“ că pe 
buletinul de punctaj al domnu- 
lui Murgășeanu, compatriotul no- 
stru Lucian Popescu, a avut la 
sfârşitul matchului cu Weiss, 11 
puncte plus. Pe cel al domnului 
Pipow (Germania), Weiss sa bu- 
curat de un avantaj de patru 


puncte — cât despre d, Pasa- 
monti, Italia, acesta a acordat 5 
puncte actualului campion al 
Europei. 


Cei cari nu au fost atât de a- 
fectați de acest eşec, vor putea 
studia în acest film felul cum 
boxează Heinz Seidler, despre 
care se spune că-i „speranța bo- 
xului german“. 

Atilla Horbiger, în rolul unui 
maestru de box, desgustă proba- 
bi pe fostele admiratoare, din 
timpurile când era întrebuințat 
în roluri de june prim. 

Anii care s'au adăogat vârste: 
Camillei Horn, sunt impercepti- 
biţi. 

Regisorul Werner Klinger, pen- 
tru a face începutul filmului și 
mai palpitant, ne-o arată dan- 
sând întrun bar, pe faimoasa 
Maria Sazarina, una din grațiile 
coreografice, cu priză la public, 
în Germania. 

Film recomandabil tinerilor 
cari visează să devină boxeuri, 
mai mult sau mai puţin celebri... 


ADRIANA NICOARA 


tiga simpatia amatorilor de sp2c- 
tacole. 


„Cortina” încearcă să fie o 0- 
glindă jidelă a riţii de culise cu 
toate „sforăriile” şi „chiţibușuri- 
le“ ei. Putem ajirnin că a adou- 
tat genul cel mai plăcut publicu- 
lui, jără ca acesta să fie, totuși, 
cel mai elegant. 

„Vedeta” se răsboește cu toți 
ace; cari încearcă să curme avăn- 
tul actorilor tineri și talentaţi. E 
o luptă frumoasă al cărei rezultat 
nu-l putem prevede încă. 

„Arta” vevista de teatru a d-lui 
Vlaicu Bârna, se prezintă în cele 
mai bune condiţii, renunțând la 
can-can și polemică, în favoarea 
unei atitudini cât mai demne. 
Cele mai de vază personalităţi 
ale teatrului și ale bteraturii 15- 
călesc articole în această revistă. 
Dar, cetitorii preferă unei probie- 
me discutate în chip inteligent, 
mica bârfeală ascunsă într'o în- 
formație senzaţională despre cu- 
ture actriță de revistă sau cine 
ştie ce tenor răgușit. Aşa că nu 
ne-am mira dacă am afla că 
„Arta“ are mai puțină „prizd” ta 
public decât celelalte reviste de 
teatru. 


DUMNUL IONEL MANOLESCU... 


„face o experiență. Va prezenta 
in această vară acaparată de re- 
viste şi de comedii muzicale, o 
piesă seriousă. 

Spectacolul va avea loc în sala 
Teatrului Regina Maria, iar par- 
tenera talentatului actor tânăr va 
ji doamna Maria Magda. 

Dujsii cete am auzil, este curba +, 
de o piesă „în două personagii“. 
Am fi încântați dacă am afla că 
spectatorii noştri mn'au fost prea 
revoltați asistând, în toiul verii, 
'a um spectacol bun, 


T, L 





7 lunie 1941 











UNIVERSUL LITERAR 


AMINTIREA 
LUI IBRĂILEANU 


de G. C. NICOLESCU 


probleme ce nu ni le pusssem, acum le observăm şi le găsim 
extrem de interesante... Ibrăileanu nu lucra numai cu no- 
țiuni. El era un vrăjitor, atunci când te întreținea asupra luj 
Turghenev, a Anei Karenina, a lui Proust sau a atâtor altor 
probleme de delicată analiză și îți comunica lucruri nu prin 


la cursul lunei Martie ce a trecut s'au împlinit cinci ani 
dela moartea lui G. Ibrăileamu. Nici unul nu ne-am amintit 
gceastă dată. Afară de rândurile dintr'un ziar ieşan pe care 
» binevoitoare atenție mi le-a făcut cunoscute, n'am văzut 
nimic, prin revistele noastre literare, să amintească ziua pri- 
măvăratecă de acum cinci ami, când solitarul, rezervatul, 


jelicaiul şi sensibilul Ibrăileanu își lua rămas bun dela oa- 
meni şi dela lume în sunetele Andonteiui din Pastoraa lui 
Beethoven. L-am uitat pe Ibrăileanu. L-am uitat cu toții. 
L-au uitat prietenii, colegii. L-au uitat tovarășii dela Viaţa 
Rominească. L-au uitat, de asemenea, elevii şi cei ce i-au 
iubit scrisul. Mai de grabă o întâmplare ne-a relevat cum 
zădărnicia lucrurilor mărunte ale vieții ne-a furat și am ire- 
cut prin ziua aceea în care cu adevărat se îimplineau cinci 
ani dela adormirea sa eternă, cinci ami dela transformarea 
sa în fum şi cenuşe — căci a fost ars — fără nici o emoție, 
fără nici o amintire, fără nici un gând recunoscător căire 
luciditatea iși sensibilitatea care nu mai sunt. 

G. Ibrăileanu a făcut parie din clasa marilor critici. Mari 
prin adâncime, mari prin suprafața operii, mari prin lungimea 
epocii în care şi-au maniiestat autoritatea. E greu de spus 
dacă aceasta s'a datorit numai vremii în care a trăii, când 


și în campus critica literară era în mare strălucire, sau aumai 
lui personal ceea ce sigur este că Ibrăileanu a fost cel din 
urmă critic literar român, până azi, care fără să mai uibă 
propriu zis o școală, o enumită direcție literară, căci această 
a lipsit după război poporanismului şi aceasta a dizolvat 
Viaţa Rominească, a dominat prinirun farmec și printr'un 
pregligiu personal nenumărați scriitori. Poate că o bună 
parta din anarhia literară pe care am trăit-o, lipsa unei linii 
de orientare pe care nu este deloc sigur că am afiat-o se 
datorește faptului că, încă mai mult, nu avem un astfsi de 
critic cum a fost Ibrăileanu, cum a fost, de cealaltă parte a 
baricadei și înaintea lui, Maiorescu. 

Rândurile noastre care, cu o regretată îniârziere, vin să 
aiucă un omagiu pios în preajma implinirei celor cinci ani 
de când trupeste Ibrăileanu s'a deaprins din lumea noastră, 
nu pot constitui o sinteză a activiiăiii remarcubile depusu de 
acest profesor de literatură. critic si istoric lterar. Dar în 
aceate vremuri în care primatul elementului național este 
impus cu energie, se cuvine măcar din acest punct de 
vedere o întoarcere recunoscătoara a gândului către ce) ce 
a scris atâta despre şi pentru specificul nostru național in 
literatură. lată deci un motiv de actualitate a acestui crii:c, 
care n'a neglijat niciadaiă elementele naționale, in vre- 
inuri, ca cele de astăzi, atât de neprielnice meditaţiei şi senti- 
m+ntelor delicate! 

Totuşi adevărații iubitori ai valorilor spirituale, dacă și-l 
reamintesc și șiil vor reaminti întotdeauna pe Ibrăileanu 
nu este nici pentru consideraţiile sale asupra speciticuiui 
naţional, nici pentru unele contribuții de istorie literară, nici 
pentru remarcabila sa ediţie a poeziilor lui Eminescu, nici 
penru polemicile sale asupra ariei, nici pentru criticele 
pline de documentare şi bun simţ făcute unor ediţii, ci pen 

! tu altceva. Căci el, rămâne, mai presus de toate, sensi. 
' bilul, subtilul, delicatul lucidul și umemul. 

Structura reală a unui scriitor nu o poți descoperi decât 
cercetând operele lui de deplină maturitate sau pe cele de 
debut dacă e posibil chiar încercările sale dinainte de a 
publica, Pentrucă trebue să vezi pe scriitor așa cum e e, 
așa cum nu se arată decât atunci când nu mai are nevoie 
de sprijinul unor influențe străine şi zboară cu propriile sale 
aripi atunci când este sigur de el, sau, mai ales, atunci 
când este tânăr de tot, când cunoaște foarte puţin în afară 
de bogăţia sa lăuntrică şi când nu este ispitit nici de mode, 

: nici de concurenţe și scrie desinteresat, aproape numai pen- 
tru sine însuși. Ibrăileanu a debutat cu poeme în proză. Apoi 
a trecut în critică şi a susținut concepția tendinței în astă, 
mai târziu pe aceea a artei care poartă, vrând-nevrând, ur- 
mele societății de unde vine artistul. Ne-a dat articole teore- 
lice, ne-a dat articole polemice. Nea dat interesanta lucrare 
Spiritul critic în cultura românească, menită să-i fie temei 
și justificare pentru ideile sale critice, dar scrisă cu docu- 
mentare şi obiectivitate. A scris studii multe: a fost un exe- 
get pătimaș al lui Eminescu, un cercetător neobosit al litera: 
turii, un spirit viu în clasarea fenomenelor din actualitatea 


sa. Dar spre apusul vieții sale, când cu luciditatea lui şi-a 
dat seama și a scris că poporanismul este lichidat, s'a în- 
tors în singurătate la sine însuși și a dat lucruri neasteptate, 
care nu trebuia să surprindă pe cine îi cunoștea înz2puiul: 
Privind viaţa, apoi Adela. Pagini care au încântat fără ra- 
zerve pe toți, pentru sensibilitatea, subiilitatea, delicaiețea, 
luciditatea și umanitaiea 'lor. Aici este el cel adevărat, 

lar din critica lui Ibrăileanu rămân nu atât paginile de 
exegeză și de savantă documentare, nici cele de acerbă 
polemică, ci acelea care se apropie mai mult de literatura 


lui și de atribuiele lui esenţiale relevate. El avea darul rar 
de a face să trăiască opera sau personagiul. Nu-ţi creea o 
altă operă, nu ţi-o istovea explicând-o, dar paginile lui izbu- 
teau ceea ce este așa de rar de aflat în paginile criticilor: 
o vrajă care creează poezia, care nimbează cu ea opera şi 
care te obligă să iei contact direct cu aceasta, Și apoi in: 
tervine o comunitate sufletească înire critic și cititor, ca dela 
om la om, introducând lângă tot meșteșugul său, un fel de 
Spovedanie omenească, lipsită de poză și de pedanlerie, 
care încă sporeşte misterul operei, curiozitatea spre ea. lată-l 
incheind un articol despre Ape de primăvară al lui Turghe- 
n3v, despre care nimeni la noi n'a scris rânduri mai înțelegă- 
toare : „Ca să ai toată impresia pe care această poemă-ro- 
man e în siare să o dea cuiva, irebue să fi trecut de amiaza 
vieţii. Un tânăr va pricepe perfect iubirea dela începutul ro- 
manului. Tr:steţea dela sfârșit n'o va pricepe bine decât acela 
care se uită înapoi și de departe, spre anii tinereții...”. Scru. 
în allă parte, cam cu aceeași infiorare în fața nesztatorniciei, 
scria rândurile ce urmează, deschizând o largă perspectivă 
cititorului asupra însăși esenței artei: „O carte recitiiă nici 
odată nu e aceeași. O operă literară e ceeace vedem, sau 
mai bine, ceeace punem noi în ea. De aceea, pentru fiecare 
din noi aceleași pagini conțin altceva. Și cum nici noi nu 
suntem necontenit aceeași, și cartea recitită după o bucată 
de vreme e alta. Incidente, observaţii, pasagii, pe care nu 
le-am băgat în seamă altădată, fiindcă erau în sfera unor 


răceala logică și prin construcția 


solidă a argumentelor 


avocățeşti, ci prin căidura spiritului umom, prin darul de a 
sugera, Căci în partea cea mai durabilă din opera sa cri 
tică, Ibrăilecmu era un adevărat artist creator. 

Recitinduii evocările din Noie și impresii, ascuţitele ohaar 
vaţii din Creaţie și analiză şi alte atâtea pagini, simţi în 
preajmă spiritul lui, acum, cinci ani după ce s'a făcut scrum. 
ca și cum n'ar fi lipsit o clipă de lângă tine. În Adeia, el 
scria : „Timpul vine din viitor, trece în urmă, se dărimă peste 
ea (mama sa), o acopere, o face tot mai inexistentă căci mor- 


ţii mor şi ei, mereu. Când voi dispărea și eu, va fi murii şi ea 
complet din univers”, La fel, putem spune fiecare, lângă pa- 
ginile sale : când voi dispărea și eu, va fi murit și el com: 
plet din univers. Căci, dincolo de făptura lui pământească 
dela a căreia plecare pe drumul fără întoarcere s'au implinit 
cinci ani, astăzi ca şi altădată ca şi totdeauna, în mijlocul 
nostru rămân în permemență prezente spiritul şi aminiirea 


hui Ibrăileanu. 





UMpRE 


Cobora pe un picior de 
plaiu. Sprijinit în toiajul to- 
cit de tăişul stâncilor şi cu 
desagii roși de vremuri pe u- 
măr, sârguia, smucindu-se ful- 
gerat de chinurile fraţilor, 
spre curţile Domnului. Frânt 
de neodihnă şi de oboseala 
drumurilor aspre, se aşeză pe 
o lespede din margine de sat. 
Copiii ce-și căleau prospeţi- 
mea zilelor în joc spritțar, se 
apropiară, iscoditori, de bătrâ- 
nul pribeag. 

Şi el grăi blând celor mici 
dar sârguitori să strângă în 
poala sufletului icoane de far- 
mec: „Veniţi, voi, cei nepătaţi 
de rugina minciunii şi nici 
roşi de lepra răutăţilor, veniţi 
să vă spun, eu, cel scos din 
rudenia mea si pribeag către 
curțile Domnului, să vă ves- 
tesc vouă poruncă nouă, Am 
cules-o din graiul înmiresmat 
al lanurilor înflorite, din frea- 
mătul codrilor înmuguriţi ca 
şi voi, de pe buzele undelor 
ce se îmbrâncesc de vale în 
pârae guralive, din şoaptele 
amurgurilor de odihnă, din 
taina stelelor mute şi din lu- 
mina viorie a fulgerărilor de 
sub tăriile Domnului. 

Deschideţi larg porţile min- 
ţii şi înțelegeţi în adâncurile 
sufletului vostru. E porunca 
cea nou, smulsă din înima ză- 
rilor necuprinse şi care se în- 
doaie grea către voi şi către 
neamul meu de mâine şi de 
totdeauna. O voiu striga-o pe 
uliți și în piețe îmi voiu ri- 
dica glasul meu, în larma răs- 
crucilor o voiu propovădui şi 
sub ziduri de cetate. Porunca 
întâi și deapururi, asemenea 
pildei lui Solomon, e: Ascul- 
tarea. O maârturisește firea cu 
minunile ei de frumuseți şi 
belșuguri, Firicelul de iarbă 
ascultă chemarea luminii şi 
străpunge cojița pământului, 
care asemenea se supune. Cri- 
nul, învestmântat împărătește, 
îşi înclină ascultător frumuse- 
țea în amurgul înfloririi sale. 
Stelele tăcute îşi fug, fără ră- 
tăcire, prin împărăția zărilor, 
drumurile lor poruncite de 
Domnul. Celui ce nu se obiş- 
nueşte să asculte i se va po- 
nunci ca robilor în lanţuri. la? 
asupra celor ascultători Dom- 
nul coboară, plin de har, Du- 
hul înțelegerii biruitoare. 

A porunci, să o ştiţi deia 
mine, este mai anevoios decât 
a asculta. Cel ce poruncește, 
poartă pe umerii săi povara 
tuturor celor ce ascultă, Ș: 
povara aceasta este uriaşă. Ea 
poartă în sânul ei sămânţa bi- 
ruințelor de veci, dar şi a pră- 
bușirilor rușinoase. 

Drept aceea ascultați treji 


de porunca sângelui vostru 


Din gâlgăitul lui înviforat de 
vremuri, grăesc strămoşii 
lor 


cu 


înțelepciunea surpătoare 





de veacuri. Glasul sângelui 
este goarnă de vrăjitoare che. 
mare cu răsfrângeri de ceruri 
peste zilele ce se dărâmă ne- 
putincioase, 

Fii ai maicii mele, ascultați 
cuminţi şi voincește unul de 
altul, îndemnându-vă fără ză- 
bavă la nebiruită ascultare. In 
felul acesta se va zidi cetatea 
de lumină şi slavă a neamului 
care-și poruncește vrerea de- 
alungul vremurilor. Neamul e 
apa vie, care birue moartea 
de tot felul și el ne poruncește 
să-i ascultăm și înfăptuim vre- 
rea, care să fie și a noastră, 
din tată în fiu. Atunci duhul 
acestui popor de neam ceza- 
rian va străluci cu mirul ge- 
nialităţii în frunte şi pricini 
şi împerecheri între frați nu 
vor mai fi, ci toţi vor fi în- 
cleștați ca stânca în zidul di 
apărare veşnică împotriva is- 
pitelor de vrăjmăşie ale nea- 
murilor. 

Atunci cerul se va îndura 
şi își va deschide bolta albă- 
strimilor sale şi Dumnezeu va 
cobori şi va păși alături de 











NOTE GERMAN 


„ARTA NU ESTE 


niciodată oglindire pur şi simplu 
a realităţii. De-ar fi numai a- 
ceasta, sensul nu i-ar putea fi 
cunoscut. Ba mai mult, lucrurile 
stau așa că lumea obiectivă care, 
în sine, nu este nici bună, nici 
rea, nici frumoasă, nici urită, 
este creată din nou prin actui de 
plăsmuire artistică. Ea cunoaște 
primirea de sens, îi e dăruit 
Dumnezeu. Lumea din Jur pe 
care o percepem cu mintea şi cu 
simţurile noastre este materie 
brută care e topită în sufletul 
poetului şi turnată din nou. Nu 
preciziunea și veracitatea obser- 
vaţiei decid deci de valoarea u- 
nei opere de artă, ci jarul inimii, 
care a îndeplinit procesul de to- 
pire, şi intensitatea puterilor 
plăsmuitoare conform unor :egi 
proprii, 

In opera de artă lumea este 
zidită pe deasupra sa şi, din- 
tr'un ceva, existent, până atnuci, 
numai laolaltă şi lângăolaită, de- 
vine creaţie plină de plan, din 
haos devine cosmos, devine dum- 
nezeească. 

Se va spune: Problema reli- 
giei nu este nimic altceva. Și 


noi, îndreptând neamul ascul- 
tătorilor spre scaunul de mă- 
mire”. 

Se ridică odihnit şi potri- 
vindu-şi desaga pe umeri, Tă- 
zimat în toiagul ros de nere- 
cunoștință, își pregăti, de drum 
lung, paşii pribegiei. 

Şi copiii iscoditori, treziţi 
din vraja celor auzite, îl în- 
trebară, cu sfială: „Dar în de- 
sagă ce ai, poate pită neagră 
din Ardeal? 

Da, duc întunerecul dureri- 
lor din hotarul Ardealului, po- 
vestea de chinuri înfricoșate, 
veacuri cu luminişuri și hăuri 





Destin 


Când voi fugi din mine spre țările de aur, 
Spre care mă rugam odinioară, 

Vor fremăta păduri: e primăvară] 

Iar eu mă voi prefacen mirt şi laur. 


Din pumuul de ţărână şi veghe fără înger 
Nici gândul pur, nici cântec nai s'auzi; 
Iţi voi grăi prin muguri Auici și cruzi 
Şi'n fiecare floare am să sânger. 


Aproape de lureferi și de ghiaţă, 

In; ochi-mi triști lumini nu vor mai fi; 
Prin fiecare stea te voi nrivi, 

Cu focul şi lumina strânsă n viaţă. 


Ci stele de-au să cadă din pieptul lor senin 
Când trandafiri'n brazde putrezesc, 

Va fi, ca'n altă primăvară să'nflorese 

Şi să aprind iubirea mea în alţ destin. 


VASILE CULICA 


“DDestrâmare 


Cu fiecare toamnă care vine 

Simt, — că se scutură ceva ain mine. 
Cu fiecare pasăre ce pleacă 

Copacul meu, mai mult de vârf s'apleacă. 


Bolnav, — în primăvara ce'o să vie 
Mi-oi plânge tinereţea mea pustie; 
Căci frunzele din toamna brumuită 
Mi-S'or usca pe tâmpla'n cărunțită. 


Ce basm, — atuncea sufletul învins 
Din mine s'o desprinde ca un vis. 
Peste țărâna albă și curată 

Imi va cobi vre'o pasăre ciudată. 


MIHAIL MAVRIG 


gând al6 


In noaptea asta mă voiu întâlni cu fata albă 
Undeva, departe, în pădure lângă un brad. 

Are să ningă rar, cu mici clopoței de lumină, 
Şi-am să prind în mână fulgii mari care cad. 


Cu svonuri catifelate arcuşul de vioară 
Are să ne ducă apoi pe-amândoi în cer... 
Acolo, am să fiu mereu lângă fata albă, 
Inelul alb de iogoduă să i-l cer. 


FLORIN LUCESCU 


aşa şi este. Ajungând să con- 
cepem arta în sens religios, ne 
însuşim convingerea lui STIF- 
TER, Pentru el arta nu este joc 
estetic, ci slujbă  dumnezeească, 
dumnezeirea revelându-ni-se, în 
egală măsură, ca morală şi fru- 
moasă. Pentru el =: STIFTER 
moral] şi frumos sunt noțiuni de 
nedespărţit. 

Nu există operă de artă care 
să nu se razime pe temelia mo- 
ra.ă şi să nu ducă înspre şi mai 
inalte perspective morale. Profe- 
siunea lui STIFTER de credință 
e demarcată de „binele și tru- 
mosul” antichității, care, penitu 
ființa-i de artist şi om e, cel pu- 
țin, tot aşa de semnificativ ca 
şi concepţia creștină a lumii. 

Ceeace trebuie deci să facem 
e să liberăm partea dumnezesas- 
că din noi, trebuie să mântuim 
pe Dumnezeu în noi. Aceasta e 
datoria vieţii noastre și poetului 
îi revine să ne ajute la această 
datorie  arătându-ne idealul; 
idealul pe care nu-i atingem 
niciodată, către care însă trebue 
să lim mereu în drum, prăbușin- 
du-ne mereu şi ridicându-ne în- 
totdeauna“. 


Am tradus, acest început de 








înecate în neguri, zestrea nun- 
ţii mele nenuntite. Toiagul 
meu e ros de sărăcia lespezi. 
lor aspre, iar trupul meu poar- 
tă, otrăvit, sărăcia și blestemul 
cerțelor unui neam împără- 
tesc. In suflet însă îi chiver- 
nisesc toată lumina măririlor 
veșnice, 

Vi se pare că sunt chinuit? 
Dacă nu m'ași chinui, luptând 
cu  vrăjmășia semenilor, nu 
ași îrăi, ori poate nici n'aşi fi 
trăit, Să vestiți însă în vatra 
satului vostru şi satul în va- 
tra țării întregi că dacă fraţii 
neamului meu nu.mi Vot po- 
vesti viața bogată în chinuri, 
pentru isbânda lor, vor cobori 
îngerii să mi-o cânte, uşurând 
povara vremurilor. 

Și plecând bătrânul pri» 
beag, copiii pierzându-l în za- 
re, îşi proptiră ochii în ţăTâ. 
nă, unde desluşiră semne de 
carte, înfiripând cuvântul ne. 
priceput pentru ei: Şincai. II! 
zugrăvise în praful drumului 
toiagul vrăjit în drumuri pri- 
bege. 


Z. SANDU 


Cântece de vitejie 


Nouăzeci la sută din poe- 
siile pe care poşta ni le-a a- 
dus la redacţie în ultima săp- 
tămână, au fost poesii patrio- 
tice, cântece de vitzjie şi de 
luptă. Şi, sută în sută, aces- 
tea au fost sub orice critică. 
Dupăce am desfăcut ultimul 
plic, am stat o clipă pe gân- 
duri, copleșiți de nedumerire 
şi de tristețe. Cum — m'am 
întrebat — proza aczasta Ti- 
mată atât de mediocru, ba- 
nalitățile astea înduioșătoa- 
re din care nici nu Sar pu- 
tea cita un rând, acestea Să 
fie poesia de luptă a zilelor 
de azi? Și dacă nu mi-ași 
fi adus aminte de câteva 
poesii cetits prin reviste, și 
semnate N, I. Herescu, 'Teo- 
dor Mureşanu, Grigore Popa 
sau M. Beniuc, ae bună sea- 
mă că ar fi trebuit să plâng 
de durere și de rușine. 

N'am de gând ca în insem- 
narea asta fugară să discut 
„incercările“ pe care le am 
in faţă. Osteneala ce mi-ași 
ma-0, n'ar fi întru nimic jus- 
tificată, mai ales când mă 
gândesc la aspectul umoristic 
al problemei (ni se făgăduia, 
o epopee cu titlul: „Nu dis- 
pera, Române !'). Faptul că 
în poesia noastră tânără 
domnește o atmosferă atât 
de puțin eroică — și mai a- 
les astăzi — ar trebui să ne 
dea de gândit şi încă serios 
de tot. Superficialitatea, pre- 
țiozitatea si spiritul de imi- 
tație au omorit coarda a- 


ctasta gravă a tinerei noas- - 


tre literaturi sau rana care 
a pătruns trupul ţării e încă 
prea fierbinte ca să putem 
cânta ? Oricum ar fi, reali- 
tatea ne stă în faţă și tre- 
bue să constatăm că până 
acum nu sa ridicat vre-un 








E 


De 


carte, mai întâi pentru că eo 
îoarie potrivită punere de accent 
pe rolul şi rostul poeţilor, în 
viaţa noastră a tuturora şi, în 
rândul al doilea fiindcă e înce- 
putul unei cărţi despre 


ADALBERT STIFTER 


Adalbert Stifter? Da, Adalbert 
Stifter, — un de tot mare pru- 
zator german din seculul trecut, 
opera căruia răsare, abea acum, 
ca ustru binefăcător, la ori- 
zontul prea [frământat de curen- 
te şi rătăciri ale veacului în care 
ni-i dat să ziețuim orjani de în- 
vredere, jefuiţi de răgaz şi necu- 
noscători de bună pace. 

Cartea lui Emil Merker, căci 
acesta este outorul volumului în- 
litudlat, lapidar, „Stifter”, consti- 
tuie — în seria „Die Dichter der 
Deutschen”  (J. G.  Cotta'sche 
Buchhandlung Nachfolgen Stutt- 
yar1), — un Joarte interesant şi 
instructiv prilej de întâlnire şi 


Un 


confruntare a noastră cu persv- 
nalitatea reconfortantă a unuia 
din autenticii mari scriitori eu- 
ropeni — căci Adalbert Stifter 
nu mai poate fi negat de nimeni, 
-— deși e așa de puțin cunoscut 


IN SERIA 


„Die Dichter der Deutschen“, 
îngrijită de Academia germană 
din Muenchen, au fost prezen- 
taţi până în prezent, cincispre- 
zece clasici germani. 


Prezentările, fără a fi operă 
de monografie şi fără a împieta 
asupra domeniilor rezervate în 
genere istoriei literare propriu 
zise, excelează prin stil neaştep- 
tat şi din puncţ de vedere inedit; 
printr'un stil german pe cât de 
plastic pe atât de clar şi prin- 
trun punct de vedere totdeauna 
dela înălțimea  cărnia se face 
înscrierea, în planul valorilor 
estetice numai a momentelor cul- 
minante şi a celor cu adevărat 
semnificative din viaţa şi opera 


scritorului devenit subiect de 
carte. 
Succinte şi plăcute ochiului, 


cărţile acestea, editate in condi- 
ţiuni tehnice superioare de către 
I. G. Cotta  'sche  Buchhand- 
lung Nchflg., se lasă cetite până 
şi de cei mai puțin înzestrați 
lectori cu darul răbdării, 

Din cărţile apărute recoman- 
dăm în special: |. Hermann 
Claudius, Maţihias Claudius; 2. 
Robert Hohlbaum, Grillparzer; 3. 
Edgar Maass, Lessing; Josef Mag- 
nus Wehner,  Hebbel; 4. Hans 
Leip, Lilieneron ; 5. Martin Be- 
ne:m-Schwarzbach, Novalis, 6. 
Werner Bergengruen, E. T. A. 
Hoffmann ; 7. Bernt v. Heissler, 
Hieist și, în primul rând, 8. E- 
mil Merker, STIPTER. . 


TRAIAN CHELARIU 





Cântece noui 


——— 





cântăreţ tânăr, care să cu- 
tremure cu versul său întreg 
văzduhul. Asta o știm prea 
bine, pentrucă  bărbăteasca 
lui melodie nu sar fi putut 
să nu se audă in concertul 
duios şi elegiac al confrați- 
lcr săi. Constatarea aceasta 
ar trebui să fie ceva mai 
mult decât atâta : un imbold 
care să dinamizeze condeele 
și să aducă in mijlocul nos- 
tru cântecul nou pe care cu 
toţii îl aşteptăm şi pe care 
România Mare de mâine îl 
merită cu prisosință. 

Și poate acest cântec va 
porni din Ardea], dinspre Ar- 
dealul care ne-a dat cele trei 
mari imnuri ale  redeștep- 
tării : (semnificativă obser- 
vație, nu?) „Deşteaptă-te 
Române !*, „Pe-al nostru 
steag“ şi „La arme !“. Melo- 
dia aceasta n'o așteptăm nu- 
mai noi, pentrucă ea a trecut 
ca o nălucă prin Visul nos- 
tru. O țară întreagă o aș- 
teapiă ca să-şi cuminece bu- 
zele cu vorbele ei noui. Mure- 
șanu, Bârseanu și Iosif. Cine 
oare va veni să se aşeze ală- 
turi de ei, trăgâna spada cu- 
vint?lor, ca să scapere zările 
dela Nistru  pân' la Tisa? 
Niciunul dimtre  ocazionalii 
noștri corespondenţi nu ne-a 
dat să înțelegem că el este 
ucela. Iată de ce producţiile 
lor au luat calea cea fără de 
întoarcere a coșului redacţio- 
hal, și iată de ce noi aştep- 
tăm, făgăduind că până în 
clipa aceea nu vom da la lu- 
mină în coloanele acestea de- 
cât frumoase poesii. de toate 
zilele, cântece  intimiste și 
triste, 

Oare aşa să fie veacul nos- 
tru, poeţi ? 


ȘT. B. 


er | 


Z DA 


— Când ne-au răsărit stelele şi-apoi s'au închinat. 


Nimeni nu ne poate învinovăţi că mai 
trăim încă, Să ne întrebe doar dacă 
suntem fericiți, şi-şi va da seama din 
negația noastră cât de mult dorim 
moartea, Nu ca sct material sau sfâr- 
şit biologic, ci ca agonie sau ca multă 
singurătate. Căci dacă aparținem în- 
tr'adevâr uni anumit clan divin, a- 
tunci nu ne rămâne decât tristeţea s'o 
răspicăm în două. Prea suntem perpen- 
diculari, axă etemă între cer și pă- 
mânt ; prea suntem noi înşine și prea 
puri, ca să nu devenim odată îngeri 
bătuți cu biciul ori niște vagabonzi ine- 
buniti de imensitatea şi veşnicia spiri- 
telor noastre. Trăim, ne pipăim frunţile 
pline de răni și surâdem, ne auzim ini- 
melc bătând şi ne inspăimântăm. Trăim 
şi ne doare tot ceeace există biologic în 
nui, câteodată, chiar încercăm să uităm 
că sun.em chip Gupă chipul lui Dum- 
nezeu. Trăim ! Ej și ? Cu ce, legea gra- 
vitaţiei se schimbă şi cum s'ar putea opri 
clipele în loc? De asta, desertăciunea 
ne scobește sufletele şi urletul nostru 
nu-l presimte nicio gură de rai. Ar fi 
trebuit poate să ne fi născut flori san 
sfinți, ca să nu ne dăm seama că îm- 
bătrânim şi ne uscăm. 

Să revenim în basm, Insemnările a- 
cestea n'au date biografice concrete. 
Intâmplările, care urmează a fi poves- 
tite, s'ar fi putu; petrece oriunde, ori- 
când și cu alţii. Zarurile ne-au adunat 
insă pe noi la un loc şi ne-au făcut 
vânt în nemărginire. Mi se pare totuși 
foarte curios, că încercând să determin 
coordonatele jocului nostru fabulos, am 
constatat cu multă mâhnire că nu a- 
parținem niciunui trecut. Nu ne putem 
vedea in urmă, în rămăţişele și umbre- 
le de eri. Cred mai degrabă că instinc- 
tele refulează mereu în prezent, tot 
conținutul amintirilor. Sau poate unde 
suntem două haite distincte: una de 
oameni vii şi o haită de morţi. Şi atunci 
se operează pe acelaș plan, pentrucă şi 
pe noi ne amăgește tot mai insistent 
morganaticul plecărilor definitive. 

Dacă aş face rechizitoriul strigoilor, 
aș înebuni. Dacă nu m'ar copleşi prea 
mult imaginaţia, aş prefera un pom cu 
creangă ospitaljeră, Căci există aci, pra- 
zent, mereu un strigoiu și câteodată 
nai mulţi. Deacea mă iîmprietenesc cu 
ui şi ținem sfat până în zori. O! Dacă 
m'ar fi fost toamna aceea din 31!... Dacă 
am fi putut trece alături de ea, dacă 
nu ne-ar fi fost scrisă chiar nouă! 

Niciodată vântul nu bătu cu atât de 
multe presimțiri. Nu stiu care dintre 
noi, mai cinic, fredona obsedant din 
znri până seara, acelaş vers chinuitor: 
Toamna a venit cu mult noroi, 

Și este imposibilă plimbarea în doi! 

Deaceea ne agățam unul de altul și 
ne ţineam strânși, ca să nu ne pierdem 
sau să ne încline vânţul. Ne răsăriseră 
îndepărtate şi fără rost, steaua fiecă- 
ruta. Le priveam câteodată indelung și 
ottam. Era ceva putred în cer, în pă- 
mânt, în noi, în văzduh, Și totuși nici- 
odată, ca atunci în 37 — n'am fost mai 
fericiţi. Nu ne păsa de moarte și nici 
de dracu. Nouă singuri. ne eram și 
idoli și zei. 


INCREMENIRE 


Dece tocmai în noaptea asta, mi-aduc 
aminte de el. Dintre toate duhurile, cel 
mai iuminos și cel mai liniștit al lui 
este. Şi totuşi parcă mă copleşeste, mă 
mustră, aţât de mult mi-i simt de a- 
probiat şi de trist. Pe sub vânturile a- 
vestea grele de melancolie, pe sub ceața 
apăsătoare a gândurilor, mi se împle- 
ticesc mâinile care caută lumină, aș 
viea să mă întorc. E prea târziu, Am 
intrat înț ara fetei -morgana, am călcat 
hotarele de vis, pe care le stăpânea 
George Petcu, 

Cine va putea vreodată să scrie o 
carte despre toţi morții visătoriei noas- 
tre ? Cine va încerca să descue lacătele 
destinelor, redându-le chiar mai sfâşie- 
toare -- viaţa lor de atunci? Parcă mă 
biciue cineva din umbră. Sunt un rob 
păcătos.  Deaceea poate nu-mi cade 
nicio lacrimă. 

— Nu-i așa că nu suntem ca toţi oa- 
menii de pe stradă? 

Cuvintele lui de odinioară dansează 
nebune, ca flăcările pe un munte vrăjii. 

A fost fratele meu  într'o cea mai 
trudnică prietenie. El însuși iubea toţi 
camenii și adesea îşi saluta umilințele 
zâmbind. 

Mă'nbată vinul vremii cu floare de 
(pământ, 

Destin întors sub coasta de amurzite 
[giorii. 

Stelarul ceas de noapte, când mor prin 
[văi cocorii 

Şi.aş vrea pentru toți orbit pământului 
să cânt. 

Potografia e prea inegurată. Câte- 
odată caut să mi-l reconstitui şi nu mai 
pot. George Petcu acum nu e decâtţ un 
duh, mai pur decât stelele, mai alb de- 
cât arhanghelii. 


INTALNIREA DIN OCTOMBRIE 


Mă, găseam în seara aceea în redacția 
„Vieţii Literare”. Era o cameră înaltă 
şi spațioasă. pe Sărindar — la etajul 
al ireilea, tapetată cu afișe, fotografii 
și portrete. Niciodată nu mi sa părut 
mai amicală o odae ca aceea, în care 
directorul de atunci și de astăzi al ti- 
nerei reviste, I. Valerian, punea între 
noi şi glorie — o grațioasă indulgență 
și multă înțelegere. Ca într'un turn de 
itideș, închiși, izolați de toate ale ora- 





PP 


UNIVERSUL LITERAR 











NAYACE EA DIN PRE, Z ZA 


Drăceştii noştri 20 de ani. Prietenul din cer: George 


Petcu. Din nou iluzii şi tot atâtea lacrămi — 


şului, ne sfătuiam pentru altă reorga- 
nizare a „Vieţii Literare” în acest înca- 
put de toamnă iirică şi adolescentă, 

Apăru, cam spre ceasurile nouă și 
jumătate, un tânăr înalt și subțire, pu- 
țin palid și visător. Dacă îl zăreai mai 
de departe, ai fi zis că e o coloană de 
fum — atât de uşor se estompafăptura 
lui între lucruri. Dar mai aproape, că- 
păta o frumusețe castă, pe care o mă- 
rea rezonanța de vioară a vocii și ges- 
turile calme ale mânilor curate şi lungi. 

—- Mă numesc George Petcu, spuse el 
scoţându.și mânușa. Apoi zâmbi. Mă 
bucur mult că vă cunosc. 

Avea, o neașteptată siguranță în voce. 
Trecuse peste momentul penibil al pre- 
zentării, cu o discreție de om versat,. 
Numai o roşeaţă uşoară în obraji, trăda 
că totuşi e puţin emoţionat. Dădurăm 
mâinile şi i-am simţit privirile insistent 
aplecate peste mine. 

— Eşti la fel ca'n scrisorile pe care 
mi le trimeteai ela Chișinău, vorbi 
George Petcu — pe urmă se scutură cu 
îndârjire în seaun și adăogă cu multă 
tristețe în glas: se cuncaște că eşti ca 
şi mine o victimă a liceului militar. 

Intr'adevăr, înainte de a-l întâlni ati, 
eram poate buni prieteni de doi ani, 
când ne chinuiam amândoi muzele pen- 
tru o revistă şcolărească : „Flamuri”. Ea, 
aparținea ca organ de activitate lite- 
rară tuturor liceelor militare şi apărea 
pe atunci chiar la Chişinău, sub con- 
ducerea maiorului Ioachim. Mai se gă- 
seau în aceeași categorie, ucenici mMo- 
deşti sau orgoliosi : Patre Paulescu, Ion 
'Tolescu-Văleni, Const. Virgil.Gheorghiu 
şi Haralambie 'Ţugui.. 

Manuscrisele lui Petcu, elev la Mâ- 
năstirea Dealului, soseau scrise întot- 
deauna pe hârtie de caet de aritmetică 
şi cu cerneală verde. Colonelul Nădejde 
era entuziasmat de talentul şi posibili- 
tăţile lui de creaţie . Şi revista „Fla- 
muri” ne-a ajutat astitel să ne adunăm 
la un I0c, într'o lumec are ne era prisl- 
nică şi necesară ; mai mult chiar, ne-a 
înfrățit pentru o uptă cu viața, în clipa 
in care am găsit că niciunul dintre noi 
n'are vocaţie de ofiţer şi poate atât de 
avențuros — am optat pentru liberta- 
“ea actelor noastre neutre. 

In seara aceea, mi sa părut foarte 
revelatoare întâtnirea cu George Petcu. 
Era o fericire ciudată în noi, mai ales 
că până atunci nu dădusem încă deplin 
ochii cu nebunii orașului și nici cu îpo- 
criziile redacțiilor. 

Pe o uşă laterală, intră cineva cu ca- 
fele. D. Valerian nu he lăsa deloc să 
ne temminăm gândurile.  Recunoşteai 
imediat în verva cu care-ţi vorbea, că, 
e poate singurul rămas intact față de 
toate cele neinţelese mizerii scriitori- 
cești, iar entuziasmul său îşi găsea în 
noi un echivalent şi mai tare. 

George Petcu aducea cu €l ineditul 
unei lumi de pe Bărăgan, aducea acta 
stervescenţă a anilor feciorelnici — 
cână numai iluziile ne luminau frunţi- 
le Ev păream mai urgisit sau poate mai 
sceptic. Am vorbit în seara aceea des- 
pre multe lucruri, de care înainte ne 
era tțeamă. Nu mai eram elevi, ci domni, 
și domni gată a fi salutaţi până la pă- 
mânt de toată plebea românească. Am 
ceiit poezii şi fragmente de proză, mae- 
strul atent ne îmbărbăta mai mult. A 
fost una dintre serile noastre, desăvâr- 
şite, nevisate. Acum nu ne mai înşelam. 
Incepusem să devenim eroii propriilor 
noastre biografii. 

Când am coborit în stradă, după câţi- 
va paşi, am rămas numai eu cu acest 
„prinț vesperal” (cum i sa zis apoi de 
atâtea ori), de care simţeam că mă lea- 
gă rădăcini mai vechi şi mai oculte, pe 
care niciodată nu le-am trădat și de 
care nu m'am despărțit. Anii noştri de 
copilărie începuseră să se miște, eram 
atât de uimiţi. Căci într'adevăr, păreau 
foarte stranii în acest miez de noapte 
fantastic, în care urbea ne încleşta şi 
ne oprima bucuriiie. La un moment dat, 
Petcu se și opri, parcă înspăimântat, 
parcă supărat din senin : 

— Să ştii c'o să ne vie greu până 
ne-om obişnui. Nu ştiu dece, dar n'aş 
vrea să, cad, să mă învingă orașul. Mai 
bine m'aş întoarce! 

Cuvintele lui pcate au presimţit ade- 
vărul de mai târziu. Dar nu ne puteam 
lăsa ispitiți decât de vrăjile iluziilor 
noastre. 

Am stat mult în urma lui, când 
ne-am despărţit la 4 dimineaţa, şi l-am 
privit îngândurat. Capul înălțat mai 
sus se profila plin de majestate în um- 
bra desfârşită, iar toată fiinta lui avea 
ceva de fiu rătăcitor întors între lumi- 
nile primului paradis, 

Adolescentul cast a ieșit în seara verde. 
Corole de luceferi mureau în dans floral 
Adolescentu *n togă de umbre, lilial, 
(Când nu ştii... carnea plânge sau ard 
nămoluri grele) 
Vibra prelung in seara cu magice inele. 

Icoana lui de atunci, cu adevărat n'am 
uitat-o dar cine ştia că tocmai din nai- 
vitatea atâtor gânduri negre, o să tă- 
sară o atât de stupidă agonie, iar el o 
să se prăbușească atât de repede? 


DRĂCESTII NOȘTRI 20 DE ANI 


Eram la masă toţi patru, tăcuţi. Şte- 
fan Baciu, Ion Şiugariu, George Meniuc 
şi eu. El nu venise încă. Şi-l aşteptam. 
Afară bătea un vânt îngrozitor, scâr- 
ţâiau ferestrele şi tuneiele răbufneau 
din cer până lângă pereţi. Apoi se auzi 
ploaia bătând. In odae (la mine ne 
adunam adeseori) era linişte, cald. Beam 
deobiceiu ceai, pe care-l prepara Me- 


niuc într'un samovar princiar dăruit de 
Sonia Luiceva. Ascultam la  pateton 
fragmente din Bach şi Debussy. Ne 
Gesfoiam în urmă buzunarele, deposs- 
aându-le de orice manuscrise. Dincolo 
de zidurile acestea nu se mai întâmpla 
nimic. Arar, ne mai întrebam dacă mai 
este mult până în zori. 

Intoarserăm toţi capetale înspre uşă. 
George Petcu sosi ud de ploae, dar mai 
vesel ca niciodată, inexplicabil de bine 
dispus. 

— Ploaia mă ameţește întotdeauna, 
vorbi el scuturându-şi haina și pălăria. 
Deaceea am întârziat. Am stat pe stra. 
dă să mă ude. 

Imbrăcă o lanelă groasă şi se aşeză 
la masă între noi. 

— Care cefiţi ? intrebă, iscodindu.ne 
pe fiecare în parte. 

Dar nimeni n'avea poftă de nimic. 
Mi s'a părut atunci că ne umblă cineva 
in adânc şi o voce stridentă ne fură, 
ne amăgeșie. 

— Ce e cutine ? fu răspunsul pe care 
i-l dădu Ștefan Baciu, ocolindu-i pri- 
virile pentrucă erau  înfierbântate şi 
luminate de o flacără neobișnuită. Petcu 
se simți stânjenit, se ridică dela masă, 
se duse spre fereastră şi rămase acolo 
câtva timp cu fruntea lipită de geam, 
uitându-se afară în noapte. Apoi se în- 
toarse : 

— Sunt fericit, înțelegetți voi? sunt 
fericit că trăesc, că văd, fericiţ c'am 
seris o poezie frumoasă. 





Dad 
„i 
bey 


Era totuși o voce schimbată, schimbu- 
tă mai ales când întărâtat scoase hârtia 
din buzunarul nhainei şi ne-o ceti aproape 
şoptit, cu o nuanţă de multă tristeţe : 
Prin ogtinzile putrede de somn, albă să 

treci 
Zornăind aurăriile reci ! 


Lumânări suiau lebede stinse: 

Pierdute zăpezi, linişti ninse 

Premutau în raiuri de oglinzi... 

Liniștea creştea — muschiu verde — pt 
grinzi ! 


Păsări obosite cădeau lin la fereastră, 
Timpul se făcuse melc în seara albastră. 
Cerurile erau aşa de aproape, aşa de 
aproape ! 
Duhul Sfânt a umblat toată noaptea 
pe ape... 


A trâmbiţat cocoşul a treia oară! 

Pe unde 'ntârzii nenuntită Fecioară ? 
Ce vânturi s'au abătut prin oglinzi, 
Nălucă, din lespezi, de nu te desprinzi ? 


Prin sticlele nopții mă uit aburit: 
Mări negre foşnesc în azurul ceruit: 
S$?n timp ce — arc a:b — Peste iume 
trist lunecă 
Steaua mea albastră. în oglinzi se 
întunecă. 


Se lăsă apoi o câcere adâncă. după 
care îl intrebai tot în șoaptă - 

— Cum se cheamă ? 

— „Noapte de Bobotează“. E noapisa 
în care împlinesc eu 20 de ani 


MANIFESTUL NOPŢII ALBE 


Era un tren personal de noapte. Lung. 
cu o mulţime de vagoane, în care nu se 
putea identifica nicio bucurie. Mă du- 
ceam pur şi simplu să semnez nişte 
acte judecătorești, să mi se declare so- 
lemn majoratul si să încasez o moşteni- 
re. Atât mi-a lăsaţ celebra mea bunică 
Maria Preot Fulga. Bani, şi în imaginația 
mea febrilă arginţii căpătau o valoare 
extraordinară. . 

In clipa în care i-am înnumărat, i-am 
priviţ cu multă duioşie, dar destui de 
incurcat ca să cred că fatalitatea pre- 
zenţei lor în buzunar e o erezie nedemnă 
de visele mele. Si totuşi în tren, mi-am 
revizuit trecutul și ca'mntr'un film mi-au 
detilat prin față poveştile din o mie şi 
una de nopți, cărțile de geografie, hăr- 
ţile colorate, O ! şi indeasebi acel halu- 
cinant Singapore. care m'a obsedat ani 
dearându! și spre care şi astăzi visez să 
fug. 

Precis, nu-mi creasem niciun plan. 
Deaceea când George Petcu m'a întrebat 
ce anume voiu face cu banii, am rămas 
toarte nedumerit că mi se pune 0 asa- 
menea întrebare : 

— Nu ştiu, poate arn să-i beau, să-mi 
pierd nopţile cu ei sau să plec undeva 
departe. 

Dar, în ciuda acestor dorinţi nejusti- 
ficate, neaşteptai a apărut Manifestul 
nopţii albe. O revistă de literatură şi 
artă, în care să ne sărbătorim tinereţile 
şi care să ne fie cu adevărat vestitor 
pentru vremile viitoare. 

După lungi și violente desbateri, am 
notărit că „Manifestul“ trebue să apară 
In, grupul de conducere făceau parte 
Gkorge Petcu, Şiefan Baciu și posesorul 
moştenirii. Am lucrat cu o înflăcărare 
nemaiîntâlnită, Afișe, reclame. anunţuri, 
circulare la toți băeţii din țară. Alergam 


dela tipografie la redacţie, dela poştă la 
ziare, adunam material, ne  sfătuiam 
până în zori. Intre timp, primirăm ade- 
ziuni entuziasmate din toate oraşele : 
Silviu Roda, Mihail Chirnoagă, Tana 
Mugurel, V. Spiridonică, George Vaida, 
Ion Sofia Manolescu, Radu Stanca, Ion 
Frunzetti, Aurel Marin, Ovid Caledoniu, 
Vintilă Horia, Nicolae  Ciuceanu, Petre 
Paulescu. Se iîmprăştiase dealungul şi 
Gealatul un aer pur de împăcăciune și 
o înaltă spiritualitate ne dicta strânsul 
forţelor. 

Dar... visul nostru se frânse, 

Iată o scrisoare a lui George Petcu, 
din 2 Ianuarie 938: „Laurentiu dragă, 
ţi-am trimis prima, scrisoare fără să bă- 
nuesc zona golurilor în care te sbaţi. Căci 
spovedania ta am primit-o în seara Anu. 
lui Nou și te rog să mă crezi că revelionul 
Yam făcut împreună. N'am fost cu fata 
pentru care scriam poeme liliale, nici cu 
acela cu nume de zeiță. Am fost împre- 
ună şi 1938 ne-a găsit la masa mea. ex. 
trem de abătuți. 

Frate Laurenţiu,  confesiile tale îmi 
plac, dar gândul unei sinucideri, numai 
pentru setea faustică de a ști ce-i dincolo 
mi se pare caraghios, din moment ce 
nopţile foșnesc păduri de miracole, iar 
în noi zac neexplorate încă atâtea con- 
tinemfe de vis. E un act siluit, care prin 
simularea eroicului vrea să acopere anu. 
mite deficienţe... în fond o abdicare lasă. 
Nu e cazul, deci nu ţi-o doresc, 

M'am tot gânâăit la „Manifestul“ nos- 
tru. In niciun caz nu poate apare aşa. 
Atunci ? Nu mi-ai scris nimic de cenzu. 
ră, de aprobare. Ce-ai făcut? Mai 
serie-mi. 

AL tău, cu dragoste de frate — George 
Petcu“, 

Manifestul nopţii albe na apărut. 
Cenzura n'a aprobat. Pe cererea noastră, 
figurează următoarea rezoluţie: „Sun- 
tem sătui de reviste literare. Titlul este 
subversiv. Nu”.  (iscăiitura indescifira- 
bilă). 

Cu câteva seri înainte, pornisem ne€- 
buneşte pe străzile Capitalei să lipim 
tâlhărește afişele pe ziduri. Eu duceam 
bidineaua, Ion Siugariu — cutia cu pas- 
tă. Petcu — afişele, dimineaţa, ne-am 
oprit, într'o cârciumă şi-am băutţ via 
fiert. implinisein douăzeci de ani, în- 
semnasem pe ziduri manifestul albei 
noastra decimări, cenzura și-a bătut joc 
de noi. 

Amintirea acelei nopţi mi-a rămas în 
sânge ca un vierme. Căci întâia dată 
Pam azit pe George Petcu, tușşind şi 
aruncâni o batistă peste gard, 


PRIMELE TREI BOABE DE SÂNGE 


Se intunecase deabinelea când am a- 
juns la Căminul 1.0.V, Ultima parte a 
drumului o făcusem  într'o tăcere de 
morți. Il priveam pe furiș, peste umăr. 
Avea pe frunte câteva riduri uşoare, 
care se adânceau mai mult decâteori se 
vita în sus, înspre cer. Era în ochii lui 
ceva liniștit, parcă o împăcare cu viaţa. 
Si 'n această călătorie fantasmagorică 
pe străzile oraşului, doream să nu ne 
mâi oprim niciodată, să nu mai ajungem 
nicăieri, 

Era frig, un frig aspru și tăios care re 
pătrundea prin haine până la oase. Își 
înfășurase fularul de mai multe ori şi-si 
ţinea bărbia strânsă în guler. Trecurăm 
din curte în sala de lectură, apoi în 
dormitor. O sală lungă, umedă, mizeră, 

— Foc nu se face ? Intrebai eu. 

— N'au venit încă lemnele, Dar dacă 
stai mai mult te obișnueşti, 

Paturile erau aliniate pe două rânduri, 
ca într'o cazarmă. Pături reci, cearcea- 
furi reci. Mai era în dormitorul acela 
un miros de trupuri chinuite şi încolă- 
ciţe de frig, un miros de lemne putrede 
şi de molii. Gsorge Petcu nu-și scoase 
nici pălăria, nici paltonul. Rămase pe 
pat, cu mâinile prinse între genunchi. 
cu capul în jos, 

—Ai febră mare ? 

— Nu. 

— Eşti bolnav ? 

— Nu, 

— Ar trebui să te culci, 

— Nu mă culc, 

Răspundea brusc și înăbuşit, cu ochil 
aplecați în pământ. 

Din când în când, se deschideau uşile, 
apăreau și eşeau alţii. Nu era niciun vm 
deosebit aici, niciunul care să ne mai 
poaltă sta alături. Totul era dezordine, 
dezagregare, viscol. I-am pus palmele pe 
umeri. Nu se clinti. Sta amorţit, dus pe 
altă lume. 

— Caută în valiză caetul cu scoarțe 
albastre. Mai bine cetim ceva, 

Mă aplecai în dreapta noptierei. Dădui 
câteva cărți la o parte, niște cămăși, 
castul, Dacă Vaş fi ridicat mai repede 
sau dacă lumina becului (care se de- 
păna pe deasupra) n'ar fi căzut chiar 
pe deschizătura acea a lucrurilor, n'A$ 
fi descoperit batistele. Erau trei, moto- 
tolite şi împachetate în hârtie de ziar. 
Petele ce sânge se vedeau acum negre și 
enorme. 

M'am ridicat de pe locul acela ameţit, 
fără să mai iau caetul. M'am apropiat 
de el, clătinându-mă. Imi vâjâia capul 
ca o morișcă, îmi tremurau mâinile și 
mi se înăbușe glasul. Chiar de-așşi fi fost 
soră de caritate sau duhovnic, naș ti 
fost în stare să-l spun ceva. Dsaltfel ră. 
măsese la fel, parcă și mai închircit, si 
mai bătut de soartă. 

Am fugit, lăsându.l singur cu gându- 
rile lui. Deatunci m'a cuprins spaima, 
Dar niciodată nu i-am amintit de batis- 
tele din valiză. Cred totuşi că el îşi trăia 
sau mai bine zis își ispășea destinul, 


| 


? lunie 1941 


O 


de LAURENŢIU FULGA 


Căci certitudinea morţii nu e un sinp.u 
joc de poezie, nici o glumă pentru fete 
și proşti. Iar George Pe.cu avea siguran- 
“a acestui sfârsit care se apropia. Zim- 
botul lui devenise mai senin, și frumu- 
setea mai iconară, 

Intr'o scrisoare din 28 Decembrie 93; 
imi scria : „De când ai intrat în haine de 
seară şi în palton de blană, de când îţi 
petreci vacanțele la Sinaia, ţi.ai uitat 
prietenii care se luptă cu iarna în bără- 
ganul ăsta, Aici ninge, croncănese c:o 
rile şi bate un crivăţ de te crezi în nu 
ştiu care siberie. Am eș't az'noapte afara 
și mi.am adus aminte de Tableta de No- 
embrie a lui Arghezi: „pe o noapte ci 
asta sau prăbuşit cetăţile mari“. 

De altfel încerce o voluptate unică. Să 
stai la fereastră şi să nu mai gândești 
ia nimic, la nimic, decât la moarte. Moar- 
tea pe aici n'are caracterul acela urban 
și livresc. E ispititoare și dacă te fură, 
te laşi dus pentru totdeauna. 

Mi-e dor de tine. Te îmbrățișează, 

G. P.* 

Cartea poștală e scrisă tot cu cerneală 
verde. Trec dintr'o odae în alta și îl caut. 
Aştep: să se ivească de după uşă sau să 
răsară din zid. Dar toate se depărtează 
întrun somn plin de buruieni și de mlas- 
tini murdare. 


ALTE DECADENȚE 


Fu singurul care ezită „cateva clipe să 
intre. Intr'adevăr dacă stai aici şi pri- 
veşti în amurgul acesta cum desfrunze- 
ște grădina, te inspăimânţi. Ar fi mai 
bine să te întorci şi să te ascunzi, să-ţi 
"upi de pe ochi uitimele imagini. Căci e 
groaznic. Nu'cade numai o frunză, două 
trei — ci in aceeiși clipă toată grădina 
copacii se încovoac şi scârţâe, freamâtă 
crengile și se sbat apele scăzute als la- 
cului. E cea mai âiabolică să'bătoare a 
descompunerii. 

Suntem aceeași deia inceput: Stefan 
Baciu, Meniuc, Siugariu. Se mai aud și 
aiţi pași care se apropie si se depărtează 
alte inimi fierbinți care bat și se înmoac, 
alte degete întepenite pe braţele iubite. 
lor. Doar noi sinzuari, doar noi care cădern 
fără sgomot și fără zâmbete. 

— Hai, George Petcu, 

Așa am petrecuţ toamna aceca din 3i. 
Esşcam dela cursurile emoționante ale lui 
Tudor Vianu sau plictisiţi dela bibliotecă 
și tugeam, să uităm, să renunţăm, să ne 
imbătăm de alte iluzii. Dar peste noi 
creştea o mână ncvăzută şi dură, care ne 
strangea de gâi suu ne amenința. 

Ni se isbesc frunzele de obraji, înain. 
tăm pe sub furcile arborilor, alunee pă: u 
și ne ţinem strânşi unul de altul. 
rează ceasuri nesfârşite, aceste plimbări 
negre. Am vrea să ne trezim, să credem 
că e vis. că nu facem parte din osândiţii 
întomnării. Dar nu ne cheamă nimeni 
inapoi şi nimeni nu ne iubește atât: cât 
ar trebui. 

Vocea lui George Petcu s'aude ca un 
cântec de moarta : 

Sub ceruri vagi dc grele intomnări, 
Aşa cum sunt, din ceară și ivoriu, 
Când înserarea va cădea în sanatoriu 
Şi-or suspina luminile prin gări; 
W'oi duce... 

In ţânguiri duioase ge litanii, 

Pe aripi sângerânde de cocori... 

Şi'n zori, . 

Pe albă pernă moale de mătasă, 

O lacrimă de vei găsi iubito, 

O algă blonaă, tristă, prinsă 'n plasă, 
Nedumerită'n zori să nu te mhbi; 

Că 'm ore de vecernii, 

Când amintirea 1ot mai greu apasă 
Si burniţa se cerne țot mai rară 

O să te 'ntâlneșşti cu umbra mea târzie 
Bătând răzleţ pela răscruci de seară... 

Ne oprirăm încremeniţi în mijlocul 
cărării. Fruntea lui părea mai înaltă, si 
mai sobră. El însuși părea înalt; cât ză- 
rile, dar mai cenușiu şi mai grav. Atunci 
ne-a fost încăodată frică şi n'am putut 
să ne mângâiem. Dintre toți poeţii âce- 
stei ţări (care scriu da sanatorii și tu- 
berculoză) e singorul cara şi-a trăit de. 
săvârşit destinul poetic, 

— Ar trebui să ne intoarcem, să ne 
ascundem. 

— Unde ? 

El făcu un gest la“g cu mâna. arătând 
ceva dincolo de grădină, dincolo de 
amurgul ăsta mizerabil. Dar noi nu ve- 
deam nimic. Nu presimțeam nimic. 


MURIM LA ORA 2 


Păstrez o too z"afia a lui depe atunci, 
dar o privesc cu emoția omului cite se 
află, în faţa unei ființe din afară. Câte. 
odată cred că nici n'a existat cu adevă- 
rat. Nu mai pot să mi-l închipui. Prea 
face parte dintr'o lume care nu mi-e 
permisă, prea s'a dus ds tot şi nu se mai * 
întoarce. 

Imbrăca întotiăeauna haine cenușii, 
aproape negre. George Petcu părea în 
vestmintele acestea un fel Ge preci, 
care sfințeşte apele și florile. Știu însă 
că producea în jur sentimentul unei sim- 
patii aproape organice, căci era frumos, 
dar frumuseţea lui nobilă era mai cura- 
tă decât a crinilor. 

Iar sub masca asta umană ascundea 
o sete inexplicabilă după un vis, ascun- 
dea îndeosebi acea iluminaţie ocultă şi 
fără înțeles care răsare numai când it- 
bești un om sau când ţi-a imens dorul 
după altcineva, după cer de pildă sau 
după fericirea paradisiacă. Altfel e cu 
neputinţă, de înțeles, dece George Petcu 
așa, de vroit a murit, asa de constient și 
de calm. 


Tu 





(Urmare în 'pag. 8-a) 





7 


lunie 1941 











Neagu Rădulescu: Turnul Babel, 
editura Georgescu- Delafras 


In ce măsură sunt îndrep- 
tățite hazurile lui Neagu 
Rădulescu, pe seama scrii- 
torilor români mari și mici, 
de astăzi, strânse în Turnul 
Babel, carte care a amuzat 
atât de mulf, încât ediţia II 
a apărut fără să apucăm să 
scriem cronica ? Să luăm un 
model și să încercăm analiza 
ce se potriveşte. In 1931, 
la Capșa, sa produs urmă- 
toarea scenă, înregistrată de 
memoria lui Neagu, deschi- 
să la farmecul locului şi 
timpului: — Imi permiteţi ? 
Ha! Ha! Ha! Mihaii Ilovici 
din Găești. Sunt concetă- 
țeân cu domnia sa domnul 
Șerban Cioculescu. Scot o 
revistă „Cristalul“. Mi-a dat 
un articol domnia sa dom- 
nul Lovinescu“. (p. 41). Ia- 
tă, spre a spune astfel, mos- 
tră de humor general, adică 
hazul unei stări de lucruri a, 
cărei vină nu se ştie cine o 
poartă. Prin acest „domnia 
sa domnul“ se marchează ti- 
miditatea proprie nu numai 
d-lui Mihail Ilovici, ci tutu- 
tor care vorbesc limba româă- 
nească și se adresează cuiva 
presupus superior; bunăoară, 
în 1931, ș încă și după aceia, 
toți criticii noştri întâmpi- 
nau cu „domnia sa domnul“ 
pe autorul oricărei cărți stre- 
ine. cu prestigiu  „occiden- 
tal“. Nicăeri nu e mai eviden- 
tă „căciulirea“ decât în lite- 
ratura, iar paradoxul este 
că în acest domeniu sar 
putea desvolta un sentiment 
de proprietatea morală. Bie- 
tul scriitor român știe însă 
că poate să scrie el cărţi 
bune sau mai bune decât 
cele „occidentale“, dar riscă 
să-i rămâie necitite în pri- 
mul rând de cei cu faima, 
acestei obligaţii. Humorul 
lui Neagu amuză ps lector 
văzând cât de inteligent a- 
pare d. Ilovici când se jert- 
feşte ca un personaj al co- 
mediei unanime. Dece este 
comic să fii „din Găești“ ? 
Fiinacă toată lumea care 
călătoreşte cu trenul știe că 
în staţia acestui orăşel mo- 
dest, opresc şi rapidele cele 
mai luxoase, încât trebue să 
reţie numele unei așezări ro- 
mâneșt; fără noblețe. . 

Păstrarea aceasta obliga- 
torie oarecum, a numelui, 
în memorie, supără însă, mai 
ales când sună „Găești“, şi 
gustul „occidental“ se răz- 
bună bagatelizând și dis- 
prețuind, Altă explicaţie nu 
se va găsi. Peste graniţă, un 
orăşel cât de neînsemnat, 
are ceva „șic“, etc... şi a- 
mintirea. i se păstrează prin 
ilustraţii expediate în fugă, 
la oprirea simplonului. Ce-i 
de vină d. Ilovici de această 
mentalitate ? De altminteri 
subliniem impresia că humo- 
rul pare să fie chiar al „con- 
cetățeanului“, după cum su- 
gerează modul cum solicită 
mai departe colaborări dela 
zonfrații cu prestigiul Capi- 
talei: „Aş vrea câte ceva- 
șilea și dela domniile voas- 
tre. O poezea! O nuwvelică ! 
Un esseuleț ! Orice! Indife- 
rent ! O prostie acolo, da is- 
călită să fie !“ Foarte logic! 

Din moment ce o iscăleşte 
un „maestru'“' consacrat de 
lectori şi de critică, ce im- 
portă că e prostie? Există 
cumva alte norme de valori- 
ficare decât „succesul“ de 
un fel sau altul ? Bine, veţi 
spune, dar la succes cum se 
ajunge ? Prin merite perso- 
nale, desigur, dar fără ra- 
port direct cu talentul sau 
geniui. Trebue să te ocupi 
singur, multă vreme dela de- 
but, de soarta cărților tale, 
altfel, dacă neglijezi acea. 
stă tactică, nu faci nimic! 
Iată cum circumseriem me- 
diul lui „domnia sa domnul“. 

Fiindcă prin 1931, d. Mi- 
hai! Ilovici spera să dea o 
lovitură, foarte instructiv 
este motivul pentru care n'a 
reușit, spus cu humorul lui 
Neagu. 

„Nu după mult timp, 
năzdrăvanul ambasador cul. 


tural al Găeşti-ului și-a vân- 
dut moștenirea ca să tipă- 
rească opera de totală dis- 
trugere a celor mai repre- 
zentanți scriitori ai noștri, 
„Negativismul'“, în care i-a 
învinuit pe toți de plagiat, 
cu citate din „Biblioteca 
pentru toți“ şi din „Visul 
Maicii Domnului“. Humorul 
se susține și aici ca şi în 
cazul numelui de oraș, pe 
„popularitatea“ celor două 
titluri, împotriva cărora se 
apără gustul subţire, care 
nu citește și nu consultă „a- 
şa cevașilea“, 

Dar ironia mai deschide 
și altă portiţă a mentaiităţii 
culturale. Ca să aibă auto- 
ritate, lucrarea criticului Ilo- 
vici trebuia neapărat să se 
prezinte cu prestanţa cita- 
telor. Dar nu de provenien- 
ță autohtonă, fiindcă aces- 
tea nu conving. Argumen- 
tele hotăritoare sunt cele 
culese din cărţile autorilor 
streini, nu din clasici însă, 
ameninţaţi să fie „populari“ 


la Capşa, (cine n'a auzit a- 
colo de Platon!) ci nume 
lansate de ultima febră 
modernă. Dacă de exemplu, 
d. Ilovici voia să demonstre- 
ze teza cu un citat din Pia- 
ton, nu avea voie să-l ia 
direct din vre-un dialog al 
filosofului, — cu atât mai 
puțin în grecește !, risca si- 
gur să se compromită, cu 
asemenea vechituri, — ci 
moda este să-l citezi pe di- 
vin, după ultimele lucrări 
ale specialiștilor în „Platon“. 

Cum să mai facă atunci 
d. Ilovici filosofie dialectică, 
dacă originalul nu-i e permis 
să-l consulte, iar cu citirea 
specialiştilor streini foarte 
activi n'ar mai pridiâi ? 

Concluzia ? In literatură 
hazul este totdeauna simpto- 
matic, însemnând mai mult 
decât simplul haz. 

Neagu are succes într'o li- 
teratură fără succes, care 
dealtminteri îl înglobează. 


CONSTANTIN FÂNTÂNERU 





Note italiene 


ofurilor naţiei și ale omenirii, de către persoane care, 
aceasta cu mertie, adică cu artă, sau numit, cu vremea, artiști, 


UNIVERSUL LITERAR 


PA 





O țară ca a noastră, eminamente agricolă, n'ar avea cine 


ştie ce nevoie de artişti și de ziariști. 


Dar dintrun nepatriotie spirit de imitare a țărilor civilizate, 


s'a importat și la noi, în ulțimii vreo sută de ani, obiceiul răs- 


pânăirii în public, prin vorbă și prin scris, a unor feluri și 


feluri de cunoștințe și de opinii, de către persoane care, făcând 
aceasta zilnic, sau numit ziariști, — și cam tot în acelaș timp 


(dacă nu chiar mai de mult) obiceiul dării în vileag, prin cân- 
tece, danțuri, declamaţii şi vopsele, a simțirilor, gândizilor şi 
făcâna 


Apoi — prin vinovată complicitate—unele din trecutele regi- 


muri, însfârşit apuse, în loc să reprima viţioasele îndeletniciri, 
le-au incurajat, până la a le recunoaşte şi spirijini, 
oficial, 


uneori, 


Dreptu-i, tot omul şi tot românul, — din nu se ştie încă, bine, 


ce biestemat neastâmpăr si din ce tainice nevoi de altceva sau 
altfel, decât ce are și ce știe, — înclină spre flecăreala scrisă ori 
sporovăită și spre maimuţărirea propriei ființe, a seimenilor şi a 


Firii, — încât mar mai fi nevoie şi, spre exemplu, de şcoli în 
care să înveţe unii a deveni artiști sau ziariști. 
Dovadă că școală românească de ziariști, nici azi n'avem. 
Dar, pentrucă, spre pildă, școli de muzică și de artă drama- 


tică, unele străinătăți aveau, s'a înființat repede una și la noi, 


căreia, când dădea artiști buni î se zicea Conservator, iar de 


când îi dă mai proşti i se zice Academie. 


Părându-se însă că acest rău e necesar, — bine măcar că se 
caută a, se face, azi, acolo, oarecare rânduială, 

Cercetând sever, actuala conducere artistică a Academiei de 
muzică și de dramă, a descoperit adevărate orori contabilicești 


comise, acolo, în decursul anilor. 


S'a constat, nu mai departe, că serii întregi de elevi (celor 
de azi li se zice studenţi) au apucat să absolve școala, cu certi- 
ficate în regulă, fără insă a fi achitat ei, la cancelarie, și niște 
taxe, Ă 

Se citează, intre altele, cuzurile elevilor... George Vraca şi Ro- 
malăd Bulfiaski. (Ei vor fi, probabil, pentru încasarea sumelor, 
urmăriţi azi pe cale judecătorească...), 

Evident, neplata atunci a acelor taxe la Conservator, nu-i 
impiedică azi pe d-nii Vraca și Bulifinski să fie doi mari artișt 
ai ţării, 

După cum, deasemenea, Serviciul General de Statistică n'a 
stabilit încă, în câtă proporție Zoştii elevi ai „Conservatorului 
de muzică și artă dramatică in București”, cari şi-au plătit re- 
gulat taxele au devenit între timp: funcționari la percepție, co- 
mersanți în provincie, acari la C.F. R., ete. 

Evident... 





5 





Regula aceasta a tăcut să fie eliminată astă-iarnă, din Con- 
servator, pentru neplata taxei, — între altele, eleva Raluca 
Zamfirescu. 

Eliminata are 11 ani, este — spun profesorii ei — un excep. 
țional talent, are pe chip paloarea traiului neciocoiesc, este ne- 
luxos îmbrăcată, — şi este fiica. răposatului mare soriitor George 
Mihail Zamfirescu... 

„sate a murit sărac nelăsându-le celor două fiice ale sale 
(cea mai mare, d-ra Gabriela are 18 ani şi e pictoriță) decât 
blestemata moștenire a divinului bar. 

Raluca Zamtirescu dă zilele acestea, examen de fine de an. 
A reușit, așa dar, între timp, să-i plătească măicuța, taxele... 

„„Să-i plătească taxele, ignorând însă alte artistice obligații, 
ca de pildă aceea de-a o îndopa și îngrășa pe fată, în ajunul 
examenului, încât să nu fi fost jicnită estetica bine hrânită au 
d-lui director şi să nu fi fost nevoit dânsul să eselame, supărat, 
cu glas tare, în public: — „Dar cu prăpădita asta ce €e?“. 

Acum va trebui să se ducă mama şi fata să-i ceară d.lui 
director, scuze, 

E foarte bine că se pune, la Conservatorul nostru, ordine. 

Ca și în presă! 

Și-aici, e încă debanădadă. Dar zori trandaţirii par să se-anun- 
ţe... 

O nouă lege a presei, care se pregătește, va reglementa de- 
sigur condiţiile materiale și morale ale ziariştilor. 

Şi astfel nu se vor mai repeta scene ca aceea faimoasă de 
astă-primăvară : 

Ni S'a relatat atunci că, la sfârșitul unei conferințe cu pre- 
sa, la un minister, unde — potriviţ rosturilor departamentului 
— ziariștii ar trebui să fie la ei acasă. — un fost ziarist, azi 
consilier de presă în minister, a tras de mânecă pe un con- 
frate activ și, arătând spre un altul, a întrebat: 

—- Cine este tânărul ? 
— Cutare ! Redactor la ziarul Cutare! 

Atunci, d. consilier a mai zis: 

— Dar bine, dragă, nu mai aduceţi aici oameni jerpeliți! 

Fostul confrate avea dreptate, Dânsul! e și un estet. Alt estet, 
Dâe mai este, desigur, un bun camarad și un om de omenie. 
Iar vinovat era jerpelitul .Că nu i s-a plâns. Că dacă ar fi ştiut 
dumnealui ia vreme, bun-bucuros i-ar fi dăruit, din bozate sa 
garăerobă, vreun costum — roșu, albastru, verde sau cateniu — 
pe care tânârul său coleg, sărac, care nu făcuse niciodată nirio 
politică, vopsindu-l întz'o culoare decentă, l-ar fi putut purta, 
tudul şi 1ecunoscător, 

* 

Prinurmare, voi, tineri români cari vreţi să deveniți artiști 

sau ziariști, — luaţi aminte : plătiţi-vă taxele, mâncaţi mulţ şi 





Poporul şi arhitectura 


Revista italiană „Oggi“ publică 
în numărul 17 (1941), răspunsul 
dat de G. B. Angioletti. cunoscu- 
tul scritor, arhitectului Gazzani, 
care, pentru a apăra arhitectura 
de astăzi, condamnată de Angio- 
letti pentru vinu de a nu cores= 
punde gustului poporului, neagă 
mespecialiștilor drepiul de a se 
ocupa de o artă care nu ea lor. 

„Să vedem o clipă, serie An- 
gioletti. Arhitectura e sau nu eo 
artă. Și Qacă este, cum nu poate 
nega nimeni, nu trebue ea să su- 
porte o judecată generală de 
gust, ca oricare altă artă ? Eu nu 
voi pretinde niciodată să mă o- 
cup de medicină sau de îimgine- 
rie. Dar dacă pot să-mi exprim 
părerea asupra poeziei, dece naș 
putea să mi-o exprim şi asupra 
arhitecturei. Dece n'aș putea spu- 
ne: acest palat îmi place, celă- 
alt mă supără. Opinia mea poa- 
te să fie justă, greșită sau discu- 
tabilă. Dar nimeni nu mă va pu- 
tea împiedeca să găsesc îngrozi- 
tor un  falanster de zece etaje 
zugrăvite în galben sau lilas, sau 
să mă delectez la vederea unei 
frumoase piețe, sau a unei străzi 
frumoase. Arta, desigur, e și me- 
șteșug. Dar în anumite cazuri, 
gelozia meşteşugului devine ab- 
surdă“. 

„Ce-ar fi, continuă G. B. An- 
gioletti, dacă am interzice arhi» 
tectului să se mai ocupe deo 
carte, dacă i-am tăgădui dreptul 
de a o găsi bună sau rea?! 

Arhitectul Gazzani se întreabă 
dece e nevoie ca arhitectura să 
țină seamă de gustul poporului. 
Poporul n'a fost consultat mici 
când arhitectura grecească a pus 
bazele unui stil ce avea să do- 
mine atâtea secole viitoare, nici 


Renașterea nu sa bizuit pe po- 
por, nici sub Regele Soare popo- 
rul n'a avut mai multe de spus. 

„Artele — formulează arhitec- 
tul — sunt un produs exclusiv 
al unei categorii alese, a artiști- 
lor adică, și sunt impuse poporu- 
lui, şi nu sufăr inițiative suu 
voința acestuia, 

„Spuneți că de stilul obiectiv 
de astăzi scapă poezia, sculptura 
şi pictura ? — interpelegză Gaz- 
zani. Sunt însă acestea populare? 
Mult mai puţin decât viața arhi- 
tecturei depreciată. 

„Massa nu respinge urîtul, nu 
alege frumosul: refuză pur şi 
simplu noutatea, pentrucă nu e 
obișnuită la aceasta, facultatea 
sa de percepere este adesea mult 
întârziată față de aleasa trupă a 
artiştilor“. 

La care scriitorul replică: 

„Personal, n'am cerut niciodati 
picturii și poeziei să fie populare. 
Dar arhitectura e pentru toți. E 
arta pe care toți o găsesc sub 
ochii lor, e arta noastră obliga- 
lorie de fiecare zi, căreia nu i te 
poți sustruge, de care nu poți 
fugi. O poezie, o pictură, pot să 
rămână ignorate de cei mulți, 
secole întregi. Un palat, un mo- 
muiment sunt, ca şi străzile, imo- 
bile, neschimbate, aici. Şi chiar 
cel mui distrat sau indiferent 
dintre cetățeni, nu poate să se 
facă că nu le vede. 

Problema arhitecturii se pune 
acut și ta noi. Dar nu numai 
pentru problema arhitecturii, Su- 
gestiile articolului citat pot fo- 
losi, ci și, sau tocmai, pentru 
problema luptei semnalate mai 
sus, între cele două feluri de a 
privi orice problemă de cultură. 


SORACTES 


Pe ——— 
Cultură pentru 20.000 


(Urmare din pag. I-a) 


Sorisul meu de până acum, ac- 
tivitatea critică directă sau alt- 
fel, valorile pentru care am mi- 
litat, pot mărturisi adeziunea la 
un nivel câre nu e a 20.000 de 
cititori. Dar o revistă săptămâ- 
nală de mare tiraj, mare drep- 
tul să se menţină la 20.000 de 
ieghe de public. Nu cerem cobo- 
rirea scrisului săptămânal, la ni- 
velul cititorilor luaţi în medie. 
Dar socotim că un serviciu, ne- 
tăgăduit, este datoare să aducă 
o asemenea revistă, „culturii“ pe 
care o propovăduește. Și asta nu 
e posibil, decât pornind dela pu- 
tințele de asimilare organică, a 
celor 20.000, pentru asigurarea 
contactului cu ei. 

Avem orgoliul unor valori care 
nu sunt ale tuturor? Dacă a- 
ceasta justifică pretenția de a 
scrie, — realităţile înlăuntrul 
cărora avem de operat fiind date 
—, dreptul de a scrie nu ni-l 
conferă decât voința de a le îm- 
părtăși celorlalţi, 

Conaiţia primordială a scrisu- 


lui, talentul, nu este singura. A 
doua condiţie, care presupun pri- 
ma, dar o îngrădește, este voinţa 
de a sluji altora. 

Pezgasul nostru nu ne mai pOar- 
tă după voia aripilor sale. A că- 
pătat frâu şi zăbală. Aceasta 
nu-i împiedecă sborul, dar i-l 
dirijează. Hinerarul său năbă- 
dăios, de-alungul unor nouri 
sterpi, care nu răcoreau holdele 
nimănui, are astăzi, sau trebue 
să aibă, înţelepciunea unui rost 
omenesc, 

Câna sboară săptămânal, Pega- 
sul trebue să-şi anunţe drumul, 
ca focul nărilor sale să fie prins 
la timp în vetrele anonime de 
jos. Departe de a deveni omni- 
bus, într'aripatul cal năzdrăvan 
rămâne, păstrându-și noblețea și 
prestigiul, doar „al câtorva“: 
dar evoluţia și tribulaţiile me- 
etingurilor sale putând fi urmă- 
rite cu ochianul, dela peluză, 
poate învăţa pe alții gustul înăl- 
țimilor. 


ION FRUNZETTI 


Dar regulă trebuia să se facă odată și-odată. Ş 
E arept, regula aceasta nu are îndeobște, darul să atingă vreo 
ojraslă de măcelar, elegantă, dolofană şi care încă de pe bân- 


cile Conservatorului promite să 
gară... 


devină o bună funeţionară la 


imbrăcați-vă bine ! 


Procedând aşa, puteţi ajunge departe. _ A 
Puteţi ajunge director la Academia de muzică şi artă drama- 
tică sau consilier de presă în Ministerul Propagandei. 


C. CRISTOBALD 


ETCAETERA... 





CRITICĂ PLASTICĂ 
LA SÂMBĂTA-DE-SUS 





Căminul de odihnă dela Sâm- 
băta-de-Sus, pus în fiecare an 
de către Casa Școalelor la dis- 
poziţia artiștilor şi ziariştilor, va 
funcţiona, vara aceasta, numai 
în Iulie şi August, 

Păcat ! 

Oaspete al acelui cămin, avu- 
răm noi într'o vară, şansa unui 
superb Septembrie  făgărăşan, 
care şi din cel mai rezoluţ cita- 
din făcea un sensibil la ale na- 
turii farmecuri. 

Nici nu se putea altiel, în com- 
pania totdeodată a unor pictori 
de valoare şi oameni de spirit, 
asemenea celor ce ne fuse dat 
a-i avea colegi de... lună. 

Erau, între altii, pictorul basa- 
rabean, d. G. C. g. 1. c. f. şi gra- 
țioasa sa soție, tot pictoriţă, d-na 
T. n. a. Bliyr. 

Şi ne făcea plăcere a-i însoţi, 
adesea, la câmp. 

Intr'o zi, sa alăturat cetei, și 
maivârstnicui dumnealor confra- 
te întru pene!, d. Gr. M.n,, pis- 
tor de școală... mai puţin avan- 
sată. 

Și se apucaseră să lucreze toți 
trei. Pictau toţi acelaș motiv. 

La un moment dat se apropiă 
de pictori, stăpânul ogorului, un 
pitoresc ţăran, care a fost şi prin 
America... 

— Ei! îți place, bade Chelaru? 
intrebă pictorul M.n., arătân- 
du-şi opera. 

— Place, cum nu... făcu să- 
teanul. Cât o sta tabloul în câmp, 
apăi știu că n'au să vie ciorile 
la seminţe! 


CRESCĂTORIA DE PUI 
A D-LUI POPOVICI 


Administrator al căminului 
Casei Școalelor dela Sâmbăta- 
de-Sus este un interesant şi pre- 
țios personaj, d. Popovici, de n 
ingeniozitate și de o metuulozi- 
tate întru conducerea gospodă-= 
viei, pe lunile când are oaspeți, 
— încât poti jura că e um bun 


- creștin, perfect pătruns de bibli. 


cele pilde, în cap cu aceea în 
care izbutit-a Mântuitorul să sa. 
ture cinci Mii de oameni, cu cinci 
pâini și doi peşti. 

Și vine în fiecare lună la Sâm- 
băta şi Q. Em. Bucuţă, directo- 
rul general al Casei Școalelor, 


să constate personal cum 0 duc 
»aspeţii dumisale.., 

Im vara în care am fost și noi 
acolo, nu toţi oaspeţii erau mule 
țumiţi. Pe diverse chestii. Unii, 
de pildă, ar fi vrut să li se gă- 
tcască în fiecare zi, pui... 

Spre surprinderea generală, d. 
Rucuţă nu sa mirat și nu Si 
supărat. I-a spus, cu naturaleță, 
d-lui Popovici: 

— Să facem, aici, pentru 
anul, o crescătorie de pui. 

Și-a şinceput d. Popovici cu 
planurile : 

— Da! vom cumpăra douăzeci 


la 


'de găini, care se ouă, apoi... 


Dar, un oaspete mai mucalt 
făcu observația : 

— Să vedeţi, d-le Bucuţă şi 
dele Popovici, că n'o să puteii 
realiza ideea aceasta. 

— De ce? făcură într'un glas. 
reprezentanții Casei Sceoalelor. 





— Simplu. O crescătorie de 
găini ar cere şi un îngrijitor. Și 
ni închipui că vă va fi foarte 
greu să introduceti în “bugetul 
Casei Școalelor, un gâinar, 

La zisele acestea, cei de față 
au făcut, bineînţeles, haz mare... 

„„Dar, întradevăr, nici crescă- 
torie de găini, la Sâmbăta, nu s'a 
făcut. 


C. TANASE... SCRIITOR 


Se pare că — sătul de sună- 
toarele şi răsunătoarele sale suc- 
cese materiale şi, vezi-bine, mo- 
rale, ca patron al trupei „Că- 
răbeuş“ şi director al cafeului 
„Royal“ — d. C. Tănase, popu- 

larul artist bucureştean şi fi- 
lantrop vas!uian, mângâiaţ până 
azi, în aceste ale sale calităţi, de 
către toate plăcerile gi onorurile 
pământene, — ar năzui dânsul 
acum și la o glorie mai siderală: 
aceea de... scriitor, 





I-a făcut torul acestei reclame, 
— intenţionând probabil să-i 
măpgulească — un serviabil re- 
fiorter teairal. 

Ar urma, conform susţinerii 
reporterului, ca d. C. Tănase să 
se retragă, în acest scop, la vară, 


la una din moşiile sale, unde 
să-şi aştearnă pe hârtie, cu fust 
literar personal, romanul 
vieţii. 

Aflâna „ştirea“, un alt reporter 
s'a şi grăbit să-l intervieweze: 

— Si cum veţi scrie această 
carte, domnule Tănase? 


— Cu cerneală! a răspuns, 
convins, viitorul... romancier. 
AH, MILANO!) 


E sigur că, la toamnă, Opera 
Română nu va mai fi găzduită 
la Teatrul Regina Maria. 

Dar unde se va instala, nu se 
ştie încă... 

Se pronunţă mai multe nume 
de săli... 

Intre altele, şi a cinematogra- 
fului „Scala“. 

Ar fi ideal! 

Ar avea, adică, absolut toţi 
cântăreții noştri, ocazia să cân- 
te la ....Scala“! 


PSEUDONIM, 
IN CALEA VĂCĂREȘTI... 


lar e vorba să se veschidă «i 
un „teutru evreesc, 

Se stie că evreii, conform re- 
ventelor legiuiri, pot juca numai 
în teatre întitulate evreeşti. 

Dar asupra pseudonimelor ac- 
torilor evrei, nu s'a legiferat încă 
nimic, 

Imcât, la teatrul evreesc care 
se pare că se va deschide în cu” 
rând, în cartierul Văcăreşti, s'a 
putut petrece următvarea scenii 
cu un tânăr cubotin, prezentat să 
se angajeze : . 

Directorul : Numele d-tale 

Actorul : Şmil, 

Directorul : Nu se poate... Nu- 
mele d-tale nu poate fi pus a 
afiș. Nici chiar în calea Văcă- 
veşti. N'ai putea să ie un pseu- 
donim „ 

Actorul: Am luat. $mil e to= 


mai pseudonimul meu. Pe mine 
mă cheamă Avram, 
DELA „POPESCU: 
LA... ION BARBU 
In legătură cu întâmplarea 


(autentică) relatată mai sus. — 
ne amintim o alta similară, mai 
demult şi (ca să zicem aşa) chiar 
mult mai... autentică: 

S'a prezentat acum vreo două- 
zeci de ani, la cenaclul literar 
(„Sburătorul'“...) aj criticului E. 
Lovinescu, un tânăr poet cu niște 
producţii destul de inţeresante. 

— Se publică! zise maestrul, 
după lectură. Cu oarecare rezer- 
ve însă asupra semnăturii. Nu-i 
prea fericiţă... [. Popescu e un 
nume prea banal. Să vă găsiţi un 
pseudonim. 

A'unci poetul zise: 

— Am şi găsit.  Pseudonimul) 
mei: e chiar acesta: ]. Popescu. 
Pe mine mă cheamă... Dan Bar- 
bilian. 





Sa tăcut, desigur, haz, pe sea- 

ma originalității poetului, — şi 
asistenţa de  barzi şi  nuvelişti, 
cotizând pe loc cu imaginaţiile şi 
ingeniozilăţile, lexice, personale, 
i-a fixat poetului  pseudonimu! 
de... Jon Barbu. 

„Ion Barbu“ care este azi un 
nume. De mare port. (Recitiţi 
„Joc secund“), 

Cât despre „Dan Barbilian“, a 
rămas şi el, — nume. Pentru a 
ilustra doar activitatea marelui... 
matematician, care este, totdeo- 
dată,, poetul. 


UN PRETENDENT 
INTÂRZIAT, — LA 
TRONUL CROAȚIEI... 





Articolul nostru trecut, inti- 
tulat : „Ce părere are 4. Victor 
lon Popa despre criticii teatrali, 
din ce cauză și ce e de făcut, 
în care se arăta că directorul 
teatrului subvenţionat „Lupă și 
Lumină“ îi consideră pe criticii 
teatrali români de azi „absolut 
nepregătiţi, fără pic de autori- 
tate și simt al răspunderii“, a 
avut, cum era şi de așteptat, un 
larg ecou în presă. 

Intre altele, săptămânalul „In- 
vierea“ de sub direcţia d-lui 
Toma Vlădescu reproduce în in- 
tregime articolul nostru și — sub 
titlul : „S'a supărat văcarul pe 
sat“ îl însoţeşte de un lung co- 
mentariu, pe spaţiul a patru co- 
loaâne de ziar, terminând astfel 
referințele ce le dă asupra d-lui 
Victor Ion Popa: 

„Pofta sa de măriri şi de ghe- 
liruri nu şi-a oprit o clipă 
goana. 

D. Popa a intrat în comitetul 
„Societăţii Scriitorilor Români", 
unde nu face nimic, a vrut să 
intre și în comitetul „Sindicatu- 
lui Artiștilor Dramatici şi Li- 
rici“, deși nu cântă, și unde nu 
i-a dat voie să intre d. Mișu 
Fotino, executându-l sângeros pe 
d. Victor ton Popa, într'o  șşe- 
dință a cărei relatare va face 
întrun articol viitor, deliciul ci- 
titorilor, — şi a reuşit să intre 
de curând în nu ştim ce soi de 
comitet al cinematografiei (la 
care nu se pricepe) din Minis- 
terul Propagandei. 

Personaj caragialesc, ahtiat de 
comitete și comiţii, — oscilarea 
sa „între stilul înger și stilul 
canalie“' o încoronează azi cu o 
insolită ieșire contra presei... 

Nu-l gâdilă destul... 

Ce-o mai fi vrând d. Popa? 

N'o fi citind ziarele? No fi 
aflat că tronul Croaţiei sa 
oeupat ? 


ir PUNCT 





| 





Dacă te-ai fi rătăcit vreodată prin câm= 
purile kampei şi dacă pașii te-ar fi purtat 
spre 'Tres-Aroyos, colo unde râul „Zăpă- 
citul“ face cot cu ,Tapao“ şi unde, cât vezi 
cu ochiul, jux împrejur, dealurile sunț îu- 
pădurite de mână omenească, nu sar purea 
să treci mai departe, tără să fi întrebat pe 
primul sosit în cale: 

— Ale cui sunt câmpurile astea? 

— Ale familiei Rocamora — ţi se va râs- 
punde. 

Din vremuri îndepărtate, pierdute în is- 
toria epucei coloniale, când toate câmpurile 
nestârs te ale Pampei, dela Rio dela Plata 
până în partea cea mai australă a Teritoriu- 
lui de Rio Negro, erau o întindere fără stâ- 
pâr, familia Rocamora a fost aici stăpânui- 
toare. Nici bătrânii cei mai ruginiţi nu-și 
mai aduc aminte de când îşi au Rocamorii 
așezare prin locurile astea. 

Dacă vreodată curiozitatea te-ar împinze 
să descoși pe vre-un supravieţuitor al tira- 
purilor „tiranului“ sau ai umbla să stâr- 
neşti limbile babelor din sat, apoi ai afla 
că BRocamorii se aflau acolo puţin mai 
incoact ae „facerea lumeii, 

Intâiu sau așezat ei, pe urmă acești gi- 
ganţi gauchești 2u adus pământurile pe 
umeri de legendă populară, au pus pe ele 
sămânță de bucate și om și au rodit câmpuri 
cu poini, sate, case și copii. 

Intreabă cimitirele : 

— Cine are cruci mai multe şi mai vechi 
ca neamul Rocamorilor ? 

Întreubă lighioanele câmpurilor, pe 
știu ele de stăpân? 

In căruța aia de piatră dărăpănată, cu 
zidurile groase, în cari și-au spart capetele 
și epoca „Imperiului” și a „Tiranului roşu” 
sau zămisiit primii Rocamora. 

Astăzi, căsuţa cu zidurile groase nu mai 
adăpostește decât faima de altădată şi 
o puzderie de șerpi veninoşi ce fâşie prin 
întuneric de tufe și bălării. 

— Sunt bogaţi rău atuncea Rocamora 
ăştia ? 

-- Au fost, 

Legenda spune că ei au plantat pomi pe 
dealuri ca să-şi adăpostească vitele de ar- 
şivă. Aveau atât de multe, că nu le-au știut 
niciodată socoteaia. 

Se nășteau şi mureau pe câmp. 

Le puneau numai fierul cu marca lor pe 
spate şi... gata, 

Şi putea profita de ele cine vrea, că ni- 
menea nu spunea nimic. 

Destul că se știau că sunt ale lui Roca- 
mora. 

Şi pe toate câmpurile Teritoriului se cu- 
noșteou vitele marcate cu fierul roșu pe 
snale cu marca „steguleț”, 

Dar caii !... 

Caii au fost slăbiciunea şi faima familiei. 

Ageri şi frumoşi, totdeauna „steguleţaie” 
Recarmorilor au câştigat la toate 'alergările 
din Teritoriu. Și câştigurile erau cu atât 
mai interesante, cu cât chiar membrii fami- 
liei, călăreţi iscusiţi, îşi călăreau caii. 

Semeţi, din tatămn fiu, Rocamorii au ţinut 
la faima lor de căiăreţi desăvârşiţi și mai 
cu seamă se mândreau cu rasa lor pură de 
carlani de Pampa. 

De mai bine de un secol şi-au dat cuvân- 
tul cu fața spre răsărit, spre deal, acolo 
unden cimitir li se odihneau strămoșii si 
totdeauna s'au ţinut ae el, chiar contra stă- 
Pânirei, contra pericolului şi contra inimei. 

Ce! care nu putea să se ţină de cuvântul 
dat, trebuia să-şi Iacă seama singur, că nu 
mai putea da ochi cu bătrânii, 

Mândria îi îmbiâta mai tare decât rachiul, 
pe care nu-l puteau suferi, pentrucă-i făcea 
melancolici, 

Așa erau Rocamorii, oameni liniștiți, pur- 
tături de respect al numelui lor şi al veri- 
nului. Dacă erau insultaţi, spălau insulta în 
cuțit, Se băteau cu capul gol, din respect 
pentru tătrâni, şi cu pieptul bărbat desco- 
peit. 

Se purtau cavalereşte pentru ca morţii lor, 
care-i Drivesc mereu, de acolo de pe (zl, 
să nu se ruşineze de faptele lor. Morţi'or 
trebuie să le dai socoteală; să nu le ceri 
nicivdată. Când erau provocaţi, Rocamarii 
se băteau numai pentru a pedepsi insulta, 
nu pentru a ucide nemernicui ce i-a iîn- 
suiţaț. 

Când aveau vre-un duel, toţi purtătorii 
numeiui ofensat se făceau cerc împrejurul 
beligerunţilor. Dacă al lor cădea, îl luau in- 
velit în poncho și-l așezau acolo în deal, 
alături de cei ca au ştiut să moară pentru 
rumele lor. Dacă dobora adversarul, îl luau 
în şea și-l duceau la cel mai bătrânesă-l bine- 
cuvinteze şi să-l ierte de păcatul uciderei 
de cm. 

Niciodată nu le-a lipsit o rugăciune, o să- 
rutare, un cal şi un cuţit. 

In după masa asta, cei opt Rocamora — 
tuți câţi se mai găseau în sat — dădsau 
târcoale ultimului cârlan ce mai păstra mar- 
ca lamiliei, un căluţ sprinten roșcat şi bre- 
zil cu o pată albă între ochi. 

Era zi de curse. 

Ca în toate săptămânile, 
Prinprejur venea să-și dea 
la intiecere de cârtani. 

Un obiceiu vechiu gauchese. 

Şi câne spun curse, să nu credeţi că în 
Pampa se găsesc tbipodromuri cu tribune, 
cu lume elegantă sau cu pariuri grase. 

Nu. Tin străbune vremi, gauchii se strâng 
intruna din zilele săptămânei, în fața câr- 
ciumei şi la un pahar de rachiu, se pun să-şi 


cine 


țărănimea de 
tributul viţiului 


alerge cuii — mândria lor — pe prinsoare. 
E, o :ntrecere nebunească de mândrie și 
parimă, 


In alergările astea de cai îşi pune gau- 
cho-u! tot sufletul lui dornic de libertate, 
toată dragostea lui de câmp și animate. 
Sărută pământul cu ropot de copite. Se 
avântă semeț cu pieptul păros — bărbat — 
în aer proaspăt cu miros de fân, cu dor 
Ge litertate. 

Şi muite din alcrgările astea sau ter- 
minat cu sânge, cu omor sau sinucideri, 

Se povestește de un gaucbo, care pier- 
zând intrecerea, nu s'a mai întors în satul 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, SIR. BREZOIANU 33 








UNIVERSUL LITERAR 


O Po vE v/ TE DIN PAM-PAS,); 





PE 


lui. A pornit-o nebun pesie câmpii și a 
alergat, a alergat până i-a crăpat calul, 
apoi și-a făcut seama și el. 

Astăzi, mai mult ca niciodată, în faţa 
pulperiei era forfotă mare, 

Pariurile deveneau din ce în ce mai in- 
teresante. Cei opt Rocamora își aduseseră ul- 
timul cel şi brezuleţul ăsta vioi cu ochii 
de veveriţă trebuia să apere mândria, ne- 
pătată încă, a familiei scăpătate, 

—. Ce zici Ramon... — întreabă pe cel 
mai în vârstă dintre fraţi, un voinic de 
vre-o treizeci şi doi de ani, Don Eduviges, 
moşneagul ăla flecar cu fața uscăţivă de 
babă tăbăcită. 

— Despre ce, Don Eduviges ? 

— Vezi că am pariat şi eu vre-o cinci 
pesos pe breazul dumneavoastră şi  d'aia 
vreau să vă 'ntreb; Pot să pun  paraua 
fără frică pe copita lui? 

— Fără nici o grijă -— îi răspunde cel 
intrebat, 

—- Numai de nu s'o incăpăţâna? 

— Dar ce-i măgăreața babei Rufina? 
Asta-i marca „stegueţ“!... Ce sunt şease sute 
de metri ? I-a luat breazu numai când o in- 
tinde gâtul]... 

De şi vorbele-i sunt semețe, privirea lui 
Ramon e umilă. Așa au fost, crescuţi. ltes- 
pectuoși cu cei mai în vârstă. Creștere ve- 
che. Tărani buni și blânzi. 

Pe lângă ei trec alţi călăreţi care-i umpiu 
de praf şi întrebări: 

— Câştigăm Rocamora ? 

— Eu o să fac tot ce mi-o sta în putinţă 
— răspunde Ventura, cel mai mic dintre taţi, 
care trebuie să-l călărească. E numai în că- 
mașe și cu pintenii legați la piciorul gol, să 
poată ţine scara 'n degete. 

— Se zice că negrul ăsta al „Veneticului“, 
e dat dracului de iute ce-i!... Şi noi, dacă 
pierdem azi, nu pierdem banii; pierdem un 
prieten... 

Nici un Rocamora nu răspunde, încruntă 
sprâncenele, strâns pumnii şi tac. 

De vre-o trei luni sa pripășit prin par- 
iea locului un tânăr frumuşel și bun ju- 
cător de cărţi. Nu știu despre el nimic 
altceva decât că se numește livaristo Por- 
tela. E un creol cu fața smeadă măsiinie 
şi se mândrește cu o bărbuță mică, neagră, 
cureritoare. Are privirea rece şi batjucori- 
toare. Se vede cât de colo că e om umblat. 
L-au cunoscut la o încăerare. Trăgea fru- 
mos Evaristo şi de orice i-ai fi putut acuza, 
numai de fricos, nu!,.. 





De atunci se amestecă'n ciorbă fără să-l 


f: prezentat cineva, 

A căzut aici, în satul ăsta de oameni li- 
niştiţi, odată cu soarele unei zile de toamnă, 
cum trei luni, călare pe un cal ca noaptea. 

Şi a rămas. 

A rămaş să tulbure liniștea unora și să 
inveselească plictiseala altora. i 

Știe să spună o sumă de snoave d'alea 
desmăţate, să cânte cânturi de tavernă, să 
scoată asul de pe mânecă şi să bată la chi- 
tară stihuri de batjocură. 

'Ți-e mai mare dragul să-l asculți. 

Fetele se dau în vânt după cântăreţul cu 
barbişon de Crist și suflet de drac, Ii iac 
roată şi-l ochiesc. 

Dar el calcă promisiuni, sângerează inimi 
în pinteni de argint și-şi mângâe orgoliul 
şi cârlanul negru înspumat. 

De când a răsărit e! pe meleagurile as- 
tea, Rocamorii sau eclipsat. 

S'au retras tăcut, modest în cinstea lor. 

Când şi-a tocit buricele degetelor la 
chitară și joc de cărţi, veneticul a descăle- 
cat, în fapt de seară, la fereastra cu o 
iată. A înfierbântat o inimă și a stins o 
poftă. 

Și câte din frumoasele satului, n'au fost 
cuprinse în brațe vânjoase, săltate în șea 
şi duse în raze argintii de lună şi scăpă- 
rări de copite, la marginea păcatului. Câte 
nv şi-au făurit din el ideal și lacrămi. 

Mai toţi flăcăii, pângăriţi în promisiuni 
de iubire, au încrucișat cu el cuțite. Dar 
veneticul le-a sârobit pe toate, în prăseleie 
lui fermecate cu aur si argint. 

Şi râdeau golanii şi aplaudau. 

Curgea admirația pe gâtlejul sgogomăniei 
şi el se freca pe burtă bătând cu nepăsare 
noroi cu sânge nevinovat. 

Zece dueluri avusese. 

De zsce ori floarea păcatului de moarte i.a 
încununat fruntea-i goală. 

De zece ori parada admiraţiei deșarte a 
a gloalei l-a ridicat în scaunul stimei lor: 
învingător, 

Rece la joc, la dragoste şi la moarte, 
punea o mie de arginți pe o carte, o mie 
de sărutări pe o gură și o mie de lovituri 
într'un rival. 

Dar veneticul nu se mulțumea numai cu 
aplauzele galeriei, vrea să se dovedească și 
um de duh; făcea spirite, 

Căutând în gloată o victimă, sa întâlnit 
cu privirea candidă a lui Ramon din gru- 
Eul Rocamorilor. 

Batiocura aruncată a făcut 
suflarea tuturora. 

— Bagă de seamă flăcăule, nu te arunca 
prin partea asta, că sunt găuri, — l-a făcut 
atent Ramon. 

Evaristo nu se intimidează. 

Obrăznicia-l face viteaz. Nu poate să 
schimbe atitudinea. Ar însemna că e laş şi 
el n'a fost laș în viaţa lui. 


să îngheţe 





ROME CO 


Ramon îl  străfulgeră cu privirea. In 
iundul sufletului simte ceva greu și amar. 
1. dor cuvintele grosolane atuncate de 
Hlecar. 

Rabdă, tace și așteaptă. 

— Mi se pare că te cam mănâncă pielea, 
fârtate.... Bagă de seamă, atâta-ți spun... 

Sirăinul răspunde cu o înjurătură. 

Roata flăcăilor a sărit în picioare. 

Ca un trăsnet, Ramon a scos cuțitul Jin 
teacă și sa proptit în faţa mojicului. 

— Acuma „senor“, trebuie, ori să-mi ceri 
iertare, ori să mă omori. 

Evaristo a îngheţat; vede moartea îna- 
intea lui, în picioare. O clipă luptă între 
rușine și frică. Iute de limbă şi moale de 
inimă, preferă o rană în amorul lui pro- 
priu, decât o tăetură în beregată, şi cu 
toate că-l ard privirile asistente, cere umi- 
lit iertare, 

= Caballeros — le spune — nu face, pen- 
tru o guumă, să-mi văd maţele în ţărână. 
Eu nu sunt „cuţitar“, sunt jucător. Nam 
venit în satul ăsta să mă odihnesc la cimi- 
tirul din deal. Am venit să joc. Am aurit 
că dumneata ești din neamul Rocamorilor 
ăia grozavii. Uite, îți dau mâna. 

Şi c strângere a închis incidentul, 

Ramon a băgat la loc în teacă cuțitul și 
s'a dus la grupul a lor lui, simțind, pentru 
celălalt, rușinea în obraz. 

Din grup s'au desprins chihoteli înfundate 
de râs reținut, aluzii și vorbe indirecte, us- 
iwrătoare, 

— Domnilor — le tae chiolhanul Eva- 
risto, vă provoc... să ne luăm la întrecere. 

— Dacă e pe luat la întrecere, eu cred că 
ne câştigi, flăcăule — întărește un vecin. 

— Așa mi se pare şi mie, daia vreau 
să-mi iau revanşa... Asta e calul meu E 
creoll de sânge și mai afurisit decât stă- 
pânu. său. Cine se pune cu mine, la șease 
sute de metri, cu șeaua care se vede și 
cu călăreţul care aveţi plăcere?.. 

Toţi ochii s'au îndreptat spre Rocamora. 

Evaristo, care a uitat ruşinea ce a înghiţit 
acum două minute, se apropie de Ramon 
şi-i spune: 

— Imi datorezi o „reparaţie“ Rocamora, 
Lumea zice că breazul dumitale e singurul 
cal ce poate să se pună cu negrul meu. 
Hai să ne luăm la întrecere... 

Toţi aşteaptă răspunsul cu bătăi de inimă, 

— Acuma suntem prea săraci, dragă Eva- 
risto. Nu putem să cerem nimica și ne 
doare să refuzăm o propunere. Pentru că, 
vezi d-ta, calul nostru — ca să fiu sincar —— 
nu prea e în formă. 

— Nu, că nu vreau să ne prindem pe 
bani !... Numai aşa „de boală“... Dumneata, 
cum mă dăduși adineauri în „tarbacă“, de 
sa râs tot satul de mine. Acuma mi-a ve- 
nit şi mie rândul să vedem „care pe care'?... 
După câte am auzit, niciodată  Rocamosii 
nu s'au dat înapoi... 

— Ai auzit bine Evaristo; spune în ce 
condiţii ne luăm la întrecere? 

— Foarte simplu; ăl care câștigă cursa, 
câştigă calul celui ce a pierdut... 

Țărănimea crezu că Ramon nare să pri- 
mească târgul. 

Pentru Evaristo pierderea calului n'ar 
fi fost mare pagubă, pentru Rocamora, 
însă, era sinuciderea, 

Era apusul faimei lor. 

Ultimul „steguleţ“. Ultimul căluț cu pă- 
rul mătăsos, îngriiit și mângâiat cu mâini 
de moaşte sfinte; mâinele bătrânei, cars 
l-a crescut de mânz cu lapte dela vacă. 

Când toată lumea îşi luase nădejdea deta 
alergare, când niraeni nu se mai aștepta, 
tamon înaintează spre cel ce l-a provocat, 

— Domnule Evaristo Portela, primim. Nu 
prea ne convine nouă să ne luăm la între 
cere, dar trebuie... Știm că ne paște ne- 
cazul... şi dumneata ai să-l știi, poate, în- 
tr'o bună zi... Dar mi-ai cerut „o reparație: 
și trebue să ţi-o tau. 

— Pe cuvântul vostru de Rocamora ? 

— Pe cuvântul nostru. 

— Și.. pe când? 

— De azi în două săptămâni, dacă-ţi face 
plăcere. Pe câmpul din faţa pulperiei lui 
Pardo. 

Evaristo se întoarce la cei ce ascultau, 

— Sunteţi martori, caballeros, calul care 
pierde, e pierdut. Rocamora şi-a dat cuvân- 
tul. Nu mai e nevoie de garanţie. Eu am 
încredere în cuvântul lor. Sunt dispus să 
las garanţie în mena ori căruia dintre dum- 
reavoastră, dacă Rocamora o cere, 

Ventura Rocamora îl întrerupe: 

— Nu e nevoie, prietene, de nici o sa- 
ranţie. Ajunge cuvântul. 

Si de aceia, ca să-și împlinească cuvântul 
dat, au venit în după masa asta, în aţa 
cârciumei lui Pardo, toți opt Rocamora ce 
au mai rămas în sat, au înconiurat tăcuti 
căluţul breaz și aşteaptă palpitână, Din 
când în când, câte unul scoațe câte ua otiat 
Gin sânul amintirilor: 

— Cu ce dragoste l-a crescut 
mama !,., 

Tace. După un timp Julian găsește scuza: 

— Ce vreţi ?... Trebuia!... Săracul Evari- 
sto. l-am făcut de râs înaintea lumei. Tre- 
buia să-i dăm o reparaţie... 

— Sigur!.. 

Acuma când nu mai au nici câmpuri, nici 
râuri, nici case, nici cai, vine un strein şi 
de frica morței, le ia ultimul, singurul lor 
cal. 

— Dacă e vorba să pierdem, să nu lă- 
săm ţăranii să joace, Ramon. 

Evaristo se apropie şi examinează calul. 

— Ce păcat —- face el pe galantul — că 
nu e și calul dumneavoastră mai mândru, 
mai nobil, așa cum sunteți  dumneavoa- 
stră,.. 

— Mulţumim. 

— WN'aveţi ideie, caballeros, cu câtă ne- 
răbaare aştept ora să ne luăm la întrecere... 
De când sa întâmplat „chestia“ n'am dat 
ochii în gene. M'am gândit la breazul ăsta 
mai mult ca la o femeie, ca !a Gatorie, suu 
ca la o bucurie... 

— Şi nouă tot aşa ni s'a întâmplat, streine, 

Evaristo Portela scoate ceasomicul. 


răposata 


DJI 


be OP ZA RE sr 








— Sunt ceasurile patru, domnilor, îi dăm 
drumul ?,,. 

— Li dăm! 

Gauchimea şi-a deșertat chimirele. Au 
pariat pe ultimul peso. tnii și-au jucat cu- 
țitul. Nu le-au mai rămas decât strigătele 
şi le-aruncă şi p'alea în favoarea breazuiui. 
Fariurile curg din toate părțile, In vânat 
fiutură fulare și  poncho-uri. Mizele se 
strâng una peste alta. 

— Joc pe Rocamora!,. 

— Am pus tot pe breazul!., 

Cine să joace altfel?... Suni printre ju- 
cători moșnegi cari au văzut câştigând pe 
bunicii breazului iui Rocamora, Au venit 
flăcăi din şeapte sate să-l vadă pe „ste- 
guleț“. 

Evaristo  Portelia şi-a jucat tot.  Dela 
chimirul doldora, până ia pintenii de ar- 
gint, cuțitul cu prăseie de aur, şeaua, că- 
păstrul şi chinga, toate bătute cu bumbi de 
argint greu strălucitor... 

— O sută de pesos.. 

— Mai o sută... 


Cu acelaș ton rece, zeflemist, răspunde 
tuturor : 
— I-am luat!... Plătesc!... Sa zis!.. Are 


balta peşie!... 

Din partea dela „sosire“, tot grupul Ro- 
camoriilor, privește spre „plecare“, Aliniate 
stau două cravaşe, doi cai, două speranțe... 

Țăranii încep să ţipe. 

Caii au pornit. 

Alergară rău. După câţiva metri, cursa se 
anulează. Se întorc de unde au plecat, 

Emoţia le-a uscat gâtlejurile. 

In sfârşit se auda: 

— Gata |. 

— Au plecat!... Vine !... Breazul e în cap!.. 
Câştigă Rocamaora !.., 

Acuma sau apropiat. Sunt alături. Călă- 
reții cravașează „de complezenţă“. Lovitu- 
rile cad în acelaș timp, ritmie. 

La două sute de metri, negrul avansează. 
L-a luat cu un cap, ca să piardă imediut 
două lungimi... 

— „Breazul“!... — strigă gaucimea  în- 
fierbântată, pe când caii le trimite pământ 
in ochi cu copitele. 

Rocamorii respiră, „Negrul“ nu-i mai 
iuteresează. Dacă-l câștigă, îl dă stăpânu.ui 
înapoi. Căluţul lor drag le-a scus grija din 
Sufleț şi le-a spălat ruşinea. Tot trecutul 
lor de glorie le aleargă acum pe dinaintea 
ochilor. Tot trecutul lor glorios. De acuma 





pot să moară liniștiți, „steguleţele“ Roca- 
morilor n'au să moară niciodată !... Strigă- 
tele s'au apropiat lu o sută de metri. Juliana 
îl arată pe Evaristo, 

— Ia uite la el Ramon, parcă e de ghia- 
ţă 1. Al dracului caracter trebuie să 
aibă... 

Intradevăr, streinul jucase o avere în- 
treagă și după liniştea cu care privea cursa, 
ai fi zis că jucase tot pe calul celălait, 
Parcă nu vedea nimic. 

Nici un muşchi nu tresălta pe figura lui 
de piatră. Ii muriseră genele. Inaintea emo- 
ţiei, păstra o demnitate de sacerdote, soldat, 
sau nebun, 


— Negrul!... negrul !,.. se aud  acumna 
țipetele. 
Breazul J-a întrecut abia cu un metru. 


Cravașele flutură şi pintenii sau înfipt 
până la sânge. 

Acuma negrul lui 
turi de Rocamora. 

Cu nările umflate, cu a siorțare gigan- 
tică, ca o râmă, sa întins şi a trecut cu 
„un cap“. 

— A câștigat negrul!... — dă 
tcată lumea. 


Evaristo aleargă ală- 


sentință 








7 lunie 1941 


QULLEI 


O tăcere de moarte a învelit pe toți R>- 
cemora. Cu capetele plecate, privesc ţă- 
râna. 

De acuma nu mai au cal, 

Acum caii se întorc în pas domol. 

Ajuns în faţa lui Evaristo, Ventura Ro- 
camora descalecă . 

— Poftim calul — zice fără să ridice pri- 
virea. De acuma no să mai fie prin locu- 
rile astea nici un cal cu marca „steguleţi. 
Al nostru a fost bun, dar al dumitale, pen- 
tru că l-a întrecut, a fost foarte bun. 

Evaristo nu se bucură. Rămâne tot tăcut, 
cu fruntea încruntată, cu capul în pământ. 
Incasează liniştit banii câştigaţi. 

Ramon îşi ia inima în dinţi să-i 
scă : 

— Streine, acuma bhreazul e 
[L-ai câștigat pe bună dreptate... 

— Puțin îmi pasă mie de breazul dumi- 
tale. 

— Dacă este aşa, ţi-l cumpărăm no. 
Dumneata poţi avea alţii mai buni, noi 
insă, nu. Iţi dăm pe el, patru pogoane de 
pământ ce ne-a rămas la Drumul Crucei. 
Vrei ? 


vorbea” 


al d-tale. 


— Nu! 
— Treaba dumitale... faci ce vrei... eşti 
stăpân — o lasă mai moale Ramon. 


— Am ţinut să pun mâna pe el, numai 
pentru că am văzut că vă este vouă atăt 
de drag. Că este faima familiei voastre, că 
e ultimul „steguleţ“. Aici, în ţărâna asta, 
unde m'aţi amenințat cu cuțitul și unde a 
trebuit să îngenunchi eu și să vă cer ier- 
tare, în faţa satului întreg, aici am vrut 
să-l câștig, să fie al meu!.. 


— De ce? 
Evaristo scoate cuțitul in teacă și răs- 
punde : 


— Ca să-l omor... d'aia am vrut să fie al 
meu. 

Toţi martorii acestei scene, au pus mâna 
la cingătoare pe cuțite. Ca un val de fur- 
tună se ridică protestele celor revoltați. 
Streinul priveşte de jur împrejur. Peste tot 
nv întâlneşte decât priviri schimonosite de 
ură, amenințătoare. Numai câteva sunt îm- 
blânzite, anesteziatia, de durere. Se opreşie 
la ele. Ventura Rocamora se desprinde şi-l 
imploră cu glas de fecioară nevinovată: 

— Uite, caballero, de ce nu vrei să te 
baţi cu mine?,, 

— Ce să mai mă bat!.. 
toţii că sunt fricos ?... Nu vam cerut 
ţare ?... 

Dintr'un colț, ca o pânteră, se repede Don 
Gallardo, bătrânul vânător de struţi şi-l i-a 
pe Evaristo de piept. 

— Am văzut, câine, că ești fricos şi d'a.a 
am să te ciopârţesc eu, om bătrân. 

— Poftim do fă!.. Nu este calul meu? 
Nu l-am câștigat pe dreptate?.. 

famon, te fac pe dumneata judecător. 
Ce-oi spune, aşa fac. Nam eu dreptul să 
fac ce-mi place cu calul meu ? 

Ca să poată hotări, Ramon sa dus în 
grupul său. Cercul l-a strâns în jurul lui. 

Evaristo a rămas liniștit. 

Ştie că-l apără o putere  netăgăduită. 
Şi când un biciu a fluturat prin cer şi â 
tost gata să cadă greu pe fruntea mizera- 
bilului, o voce de Rocamora a fulgerat: 

— Băgaţi de seamă, fraţilor. Aici nu va 
cădea un singur >m, vor muri opi lhocamora, 
ca să-și apere cuvântul de onoare!... 

Atunci, Ramon, Ventura, Julian, toţi opt 
creolli purtători ai numelui de faimă Ro- 
camora, cu cuţitele în mâini, au făcut roată 
împrejurul lui Evaristo, să facă pavăză şi 
să-l apere de mânia mulțimei. Inapoia lor 
stătea „breazul“ legat deja. 

Cu opt au aruncat pălăriile pe iarbă. 

Poate le-o arde soarele ochii să nu mâi 
vadă spectacolul, 


N'aţi văzut +u 
ies- . 


Tot satul știa că flăcăii își vor apăra 
onoarea. Cuvântul ior e cuvânt, 

Evaristo, a rămas cu cuțitul în mână. 
Așteaptă. E tot atât de palid ca atunce 


când şi-a cerut umilit iertare. 

Când cercul omenesc s'a strâns în juriul 
lui, ca să-l apere, în timp ce cuţitele tre- 
murau în mâini, Ramon Rocamora, cu vacea 
înceată, sugrumată de lacrămi, ordonă: 

— Lovește, streine... omoară-l!... 

Se auzi o lovitură surdă şi un şivoiu de 
sânge s'a prelins pe iarbă. Breazu se sbate 
de două, trei ori, horcăie, întinde picioarele 
şi moare. 


Toamna aceea din 37... 


(Urmare din pag. 4-a) 


Mă duc în seara veche cu pale desirunziri 
Imbătrânit de vise și răvăşit de vreme. 
Pe fruntea mea de ceară, aeriane steme 
Pun umbre stranii — agonice iubiri ! 
Plecării mele, toamna fu clopot mortuar 
Nicio femee'n noapte nu.și fâlfâi 
năframa ! 

Sâmbătă, 15 Aprilie 1939 —- ne-an 
plimbat patru ceasuri împreună. Nimic 
schimbat, nu mi sa plâns de nimic. 
Dimpotrivă mi-a vorbit mult despre 
Genia Grigor, mai pasionat ca niciodată. 

Duminică, 16 Aprilie — am rămas în- 
cremenit, aflând c'a fost internat în 
stare foarte gravă la sanatoriul Canta- 
cuzino. Aprilie ! luna în care mor tu- 
berculoșii. Intr'o singură noapte, tuber- 
culoza fu mai galopantă decât orice coș- 
mar. Nu l-am putut vedea decât după 
masă. 

— O să te faci bine! 

— Şi aşa e bine, mai bine chiar decât, 
altfel ! îmi răspunse zâmbind. 

Văzusem mulţi muribunzi. Niciunul 
nu semăna cu el însă. Era ca 0 stea care 
cade încet, tot mai încet pe neturbura- 
tele ape, într'o împietrită liniște. 

Luni, 17 Aprilie 1939 — surorile și in- 
ternii au auzit la ora 2 după masă un 


țipăt care sparge ferestrele și înebuneşte 
boinavii. Poetul propriilor sale tță:măziri 
și căutătorul disperat al fetei-morgana, 
dădu vieţii cel mai scump tribut și se 
împăcă astfel cu morţii și cu toate toam- 
nele. Frumosul copil al Bărăganului, ves- 
peralul prinț, nu mai era elegant, nu 
mai zâmbea vrăjitoreşte nimănui. Era 
un cadavru obosit, uscat şi îngălbenit. 
Cerurile erau aşa die aproape, aşa de 
aproape — 
Duhul Sfânt a umblat toată noaptea 
pe ape! 
ȘI STELELE NOASTRE SE INCHINĂ 
Le văd în fiecare seară și nu mai mi-e 
silă. Câteodată strălucesc imens, altă- 
dată se înăbuşe. Imi vine atunci să plâng 
şi să m'ascund. Din toamna aceea a lui 
37, nu ne-au rămas decât semnele de 
moarte. Incurând îţi va veni și ție rân- 
dul, și lui, şi mie, Nu vezi că n'a mal 
murit nimeni deatunci? Și iadului îi 
este adesea dor de noi. Să vă pregătiti 
pe îndelete și cuminte. Câte doi, câte 
trei, câte patru. Pentru toţi avem pă- 
mânt. Chiar și pentru cărţile voastre, 
căţeii voștri, trupurile voastre pline de 
boală și deşertăciune. 


LAURENȚIU FULGA 


Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-988