Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1939_048_0010

j 


UNIVERSUL III 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Înscrisă *unb No. 163 Trib. Ilfov 








ABONAMENTE : 


APARE SĂPTĂMÂNAL 


Lei 220 pe 1 an 
PREŢUL 5 LEI 


120 pe 6 luni 


TELEFON; 3.30.10 





O lucrare filosofică femeile din amintire 


Lucrarea filosofică a d-lui ambasador al lugo- 
slaviei. Iovan Ducici, tradusă în româneşte sub 
numele : Comoara Împăratului Radovan, va fi 
un prilej de rară destătare pentru oricine se bu: 
cură a descoperi dincolo de veşmântul scân- 
teetor al unui stil de calitate superioară, o gân- 
dire adâncă, vie şi plină de surprize, 

De şi în prefața cărții, crutorul afirmă că „în- 
țelepciunea cea mare se află în tundul beznei 
întunecoase ; și numai oamsnii cei mai nebuni 
au rostit cuvintele cele mai profunde", — ceiace 
impresionează permanent ia lectură, este per- 
fecta clarilate a expunerii. Aș zice claritate 
„latină“, dacă n'aș cunoaște și latini confuzi, 
care socot că obscuritutea este un test?moniu 
al adâncimii, nu numai într'o prefață cu tâlc, 
ci în tot ce elaborează, 

Opera d-lui Ducici nu are caracter demon: 
strativ ; ea nu argumentează, ci afirmă. De și 
în gensre lipsite de eşafodajul silogismelor, 
afirmările sale îți sfredelesc sufletul şi te prind 
cu forța lor intuitivă. De multe ori parcă îţi eli- 
berează asemănătoare convingeri vechi. care 
dormitau în penumbra sufletului şi de care nu 
aveai o conştiinţă lămurită. 

Capitolele cărții, tratând fiecare importante 
probleme ale vieții omenești, de şi sunt destul 
de dezvoltate și alcătuesc ansambluri com- 
plete de idei, au totuș ceva aforistic, din cauza 
caracterullui concentrat al tuturor frazelor, cu 





|. L. Caragiale la Piatra- 


de prof. I. PETROVICI 


aer da maximă lapidară ce poate trăi deosebit. 
Din această cauză lectura acestei cărți lim: 
pezi, reclamă totuș efort şi năvala oboselii te 
obligă s'o întrerupi. Lipsesc complet frazele de 
umplutură, exprimările mai simple în intervalul 
ideilor fundamentale, care să-ți dea pulinia să 
inaintezi mai repede şi săţi repari puterile 
atențiunii. 

Imi amintesc de „Palazzo Piti” din Florenţa : 
splendidă pinacotecă, dar extrem de obositoare, 
fiindcă cuprinde prea multe capodopere, obii- 
gându-te să te opreşii la fiecare tablou în parie, 
din densa înșiruire a pânzelor. Ce-ai da ca va- 
lorile de primul rang să fie mai distanțate, iar 
intervalul dintre ele să aibă și lucruri mai co- 
mune, și zugrăveli mai mijlocii! 

Ce omagiu mai mare puteam aduce scrierii 
d-lui Ducici, decât faptul că dânsa, prin valoa- 
rea intelectuală și artistică a fiecărei fraze în 
parte — ceiace nu-ți îngădue să aluneci repede 
peste rânduri — mi-a adus aminte, prin simi- 
litatea situaţiei, de celebra galerie florentină ?! 

Scriitor şi cugetător de rasă, d. Ducici mai 
poate fi felicitat și pentru frumoasa sa carieră 
oficială, care s'a putut desvolta până la capăt, 
de şi pretutindeni destoinicia practică a natu- 
rilor meditative este pusă în discuţie și capa- 
citatea lor de acțiune întâmpinată cu cea mai 
nedreaptă neîncredere. 


Neamţ 


Femeile din amintire, făpturi străine, chipuri dragi, 
Cu boiul smead și pur, — căpriţe sglobii, — cu zambete 


de îlori, 
La fund căzute 'n apa vieţii şi 'n vis cu cercuri tot mai 
largi, 


Iubite pururi, niciodată soţii, sau mame, sau surori. 
LI 


Femei din amintire... Socluri! Neomeneşte de frumoase, 
Neomeneşte *ndrăgostite de-a veşniciei lor icoană, 

Cu-a vârstei lor uşurătate, ne'ndurător de serioase, 
Ne'ndurător de vii şi caste! Femei cu sufletu 'n bulboană 


De patimi ! Feţe inumane, — cum ni le schimbă-alintul 
toate, — 
Cu nări ca.frunzele lipite, cu ochi de stea strălucitori, 
Făpturi pe care'n drum hazardul cu dinadinsul lui le 
scoate, 
Ca să ne-aducă ?n veci aminte cam fost și suntem 
vânători... 


Le urmărim prin şes, prin stuhuri, prin umbra sihlelor 
montane, 

Când le-am întrezărit o clipă, senin, adevăratul chip; 

Şi le vânăm suspinul tragic sorbit, cu iarba din oceane, 

De-un piept, cu-amărăciuni de valuri, filtrate 'n larguri, 
de nisip. 


Cu zeitățile suave şi tainice le-asemuim, 
Căci urma nu le-o ţine piatra de preţ, nici îlacăra, nici 
vântul, 
Nici apa *n zvon, neodihnită, la sânul căreia plutim 
Cu azima de îum pe buze, a liniştii ce-o dă pământul. 
ŞTEFAN STANESCU 


cp i a a i a a a d a a a a i a a 


și un manuscris inedit 


Județul Neamţ — de un pito- 
resc fermecator — a iost un 
ioc de atracţie pentru poeţii şi 
oamenii de cultură ai neamului 
nostru, Astfel se explică — ex- 
captând cazul lui Creangă, a 
cărui operă este aproape în în- 
iregime brodată numai din flo- 
rile vieţii acestui judeţ — cum 
un Eminescu, în poezia „Mușa- 
tin şi Codrul“ este impresionat 
de măreţia Ceahlăului, munte 
sfânt, ale cărui legende le-a 
transţius şi în poezia „Strigoii”, 

Tot pe meleagurile nemţene 
a fost atras şi LI. L. Caragiale, 
marele dramaturg al literaturii 
române, care găsea acolo lini- 
ștea mecesară, creării operelor 
de artă. Numai aşa ne explicăm 
că după atâta vreme — când 
criticii îşi pierduseră nădejaea 
că ar mai putea să existe vre- 
un rând scris de Caragiale şi 
n&publicat, — să găsim un ma- 
nuscris inedit pe aceste locuri, 
unde e] îşi petrecea adesea va- 
canţele, 

In şederea lui la P. Neamț, 
Caragiale şi-a făcut câţiva prie- 
teni, printre care și răposatul 
inginer lancu Costescu, socrul 
d_lui Spiro Paul, pasionat co- 
lecţionar de opere de artă, din 
localitate, care ne-a oferit ma- 
nuscrisul pe care-l transcriem 
mai jos: 

1. M. 
CRONICA DE JOI 


„Pe Niţă lam luat dela ma- 
mă-sa, Păuna văduva, din Flo- 


'le să trouiască in Bucureşti şi 


reşti pe procopszală, un flă- 
cau de vreo 1/ uni. voreşte să 
se faca popă, E foarie voinic 
pentru vaisuu lui; dar mai aies 
e serios, biajin și cinstit. De 
aceeu până mai zilele trecute 
nu mi-a parut rău ua moment 
ca i-am putul înlesni mijloace- 


să se prepare pentru seminar. 
Astăzi insă imi pare rău din 
suilet: dacă nu luam băiatul 
dela țară nu i se întâmpla ni- 
mic :; dar nu stric nici eu, pu- 
team sa'mi închipuesc? EL Ni- 
ță, un băiat! atât de aşezat, a- 
tăt de cuminte, să'mi tacă așa 
boroboaţă ! 

Locuesc în fundul unei ma- 
halaie depărtate in spre obor. 
Alaltdieri, după amiază, tri: | 
met pe Niţă sa'mi cumpere de 
la gara de nord câțiva saci de 
cărbuni, şi-l rog să se ţină a- 
proape după caruță, ca să nu 
cază vreun sac, ori să mă vă- 
muiască pe la cârciumi căâru- 
ţașul. Dela mine până la gară 
e o cale de un ceas întreg. 

Dar au trecut acum trei cea- 
suri şi Niţă nu se vedea. N'am 
grije, Niţă e băiat cinstit și cu- 
minte, Dar mai trec incă trei; 
s'a înoptat de tot, şi Niţă nică- 
iri... Ce să fie? Desigur i sa 
întâmplat băiatului ceva... Ce? 

Mă suiu repede “ntr'o birje: 
la gară! Birjarul în loc s'apu- 
ce pe drumul drept, o ia pe un 
drum de ocol. Il opresc: 


(Urmare în pag. 3-a) 


Literatură, scriitori şi public 


După douăzezi de ani de dibuiri, ne- 
dumeriri și căutări, spiritul creator ar- 
delean s'a impus observatorului impar- 
țial din vechea ţară, după cum spiritul 
de iniţiativă, de organizare şi de adap- 
tare la formele noi de viaţă a capitalti, 
conduze fără murmur și fără șovăire 
țara întreagă în fiecare Qin provin- 
ciile ei. 

Azi, regionalismul politic a pierit cu 
desăvârşire în marea operă de unifi. 
care naţională, dar regionalismul cul- 
tural, acel bazat pe realităţile vieţii spi- 
rituale, pe împrejurările speciale de des- 
voitare a, provinziei noastre şi mai as 
pe tradițiune, n'au dispărut și nici nu 
trebue să dispară. După cum sufletul o- 
menese € unul și totuși divers în atri- 
buţiile şi funcțiunile lui, tot așa şi su- 
fletul unei ţări e unu! şi în acelaş timp 
diferit în alcătuirea sa, firească, 

Fiecare provincie a țării noastre în- 
dsplinește o funcţiune şi toate la olaltă 
întreţin viaţa ei. 

Da bună seamă, capitala ţării prin 
funcțiunea de conducere și de organi- 
zare şi-a îndsplinit misiunea în darea 
directivelor generale, în promovarea in- 
tereselor mari ale neamului. Ea ne-a 


de VICTOR PAPILIAN 


dat acea imteligență largă şi profundă 
potrivit căreia intreaga naţiun: s'a a- 
dunat într'un singur popor, ea ne-a pus 
un ideal unic la care tindem cu toţii. 

Dar la această chemare, Ardealul a 
răspuns grabnic şi viguros cu tot ceeace 
are el mai bun, cu naționalismul său 
intransigent și spiritualitatea sa con- 
stituțională, iar ca unelte de lucru, a- 
ducând acel spirit de creaţie, care, 
pentru cine docuiește în Ardeal știe a 
constitui caracterul de iundament al 
acestei provincii, 

Azi ne prezentăm înaintea publicului 
din Cluj, scriitorii de pe ambele versante 
ale Carpaţilor. Dorinţa. noastră şi mai 
mult decât dorinţa, datoria noastră e 
să facem cunoscut scrisul românesc și 
posibilităţile lui de creaţie. Căci oricât 
sar părea de curios, acest scris româ- 
nesc trăieşte într'o întunecims pe care 
din capul locu'ui o declar de nemeri- 
tată. Se crede că se citește mult, lumea 
judecă după. numărul mare de cărți şi 
reviste apărute în vitrina librăriilor, E- 
roare profundă ! 

Se citeşte puţin, foarte puţin, numai 
cine trăsște în contat strâns cu librarii, 
editorii şi tipografii, ştie cât de iluzorie 


Ștefan Luchian: Autoportret 


este această părere. 

Supraproducția, literară, mai ales în 
Ardeal, este un fenomtn care ţine la 
multe ale împrejurări dintre care prima, 
este acea trebuinţă, este acea sete de 
creaţie. In orice caz producţia nu este 
proporțională cu cerinţele cetituiui. La 
noi, oferta este mai mare decât cere- 
rea, Iar la cererea mică nu trbuese in- 
vocate numai şi numai greutăţile zil- 
nice, preocupările străine artei, con- 
curența pe care o face sportul și cine- 
matograful, trebue să recunoaștem şi a- 
ceasta, nam putea-o numi nici dezbi- 
nare, nici neințelegere, ci o indilerența 
dintre cetitor și scriitor. Şi să recunoa- 
ştem cinstit, păcatul nu vine numai şi 
numai dela cetitor. 

Scriiori în timpul din urmă sau in- 
dividualizat din cale afară. Este şi ex- 
plicabil. Artiştii sunt structuri la care 
voința şi emoția lucrează, succesiv sub 
imboldul unei deslănţuiri aproape invo- 
luntare de energie. De aceea artistul de 
cele mai multe ori este un izolat, am 
putea, spune, este un mare egoist ; el şi 
arta, lui atât îl interesează. 

Această formulă după regulă, a de- 
venit lege. 

Bine înţeles că faţă de această splen- 
didă izolare, publicul se apără, dă din 
umeti, şi trece mai departe. Și atunci 
asistăm la o confraternitate quasi maso- 
nisă a artiștilor (fenomenul este absolut 


a a a C_p 


(Urmare în pag. 2-a) 





Ştefan Luchian, 


DAP 


ANUL XLViile Nr. 10 
SAMBATA Il MARTIE 1939 


Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 








Dar până la pensie? 


In prezent, o comisiune alcă- 
tuită din câţiva literați și oa- 
meni de legi, discută proectul 
de creare a unei Case de pen- 
sii şi retragere a scriitorilor. 
În organizarea noului Stat care 
vrea să aibă o bază spiritua- 
listă, opera aceasta, propusă de 
d. prof. Mihail Ralea, ministrul 
Muncii, d-sa însuși scriitor e- 
merit, sub inspiraţia M. S. Re- 
gelui Carol Îl, — vine ca o 
justiție de mult așteptată de 
către deținătorii condeiului. 
Toate organizaţiile  profesio- 
nale îşi întocmiseră o astfel de 
Casă de ajutorare, numai scrii- 
torii n'o aveau. N'o aveau din 
vina lor, evident, căci ei trăind 
desinteresat, nu s'au arătat 
niciodată preocupaţi de ce va 
fi mâine. 

După proectul de lege care 
fierbe acum, scriitorii urmea- 
ză să primească o pensie care 
ar varia, după merite și alte 
consideraţiuni între 10 și 30.000 
lunar, dela vârsta de 55 de ani 
în sus, 

S'ar părea — nu-i aşa? — că 
e mai mult decât în visul lor 
şi, totuși, nu trebuie să minu- 
neze pe nimeni aceste cifre, 
ştiut fiind că alte categorii de 
pensionari ai Statului: militari, 
profesori, magistrați — pri” 
mesc aceleași sume. Credem, 
deasemenea, că nici primii din 
Europa nu am fi în privința a- 
ceasta, știut fiind că îm Italia 
Nucele Mussolini a hotărit încă 
de acum zece ani ca membrilor 
Academiei italiene să li se dea, 
pe lângă titlul de Eccelenza, și 
o indemnizaţie lunară pe care 
nici nu îndrăsnim s'o tradu- 
cem în lei românești. 

In orice caz, proectul Minis- 
strului Muncii, însuşit cu atâta 
căldură de Suveranul Culturii, 
e deadreptul revoluționar, în 
situațiunea atât de ingrată în 
care se află astăzi creatorii de 
spirit şi, din acest punct de ve- 
dere, noi vom fi mâine în su- 
perioritate faţă de condiția 
scriitorilor sovietici de exem- 
plu, cărora Statul roșu le acor- 
dă o mare protecţie, dar obli- 
gându-i să se pună în slujba 
ideilor socialiste, le îngrădeşte 
orice libertate spirituală. 

Lăudând frumoasa iniţiati- 
vă, noi ne întrebăm, însă, ce 
se va face scriitorul român, 
până la mult-visaţii 55 de ani, 
când se va retrage în palatul 
albastru al pensiei? 


E locul să repetăm dureroa- 
sa platitudine că viața scriito- 
rului român a fost lung şi pu- 
rurea prilej de ofense şi neno- 
rociri. Adesea, cu cât persona- 
litatea lui era mai proeminen- 
tă, cu atât era mai incomodă, 
cu atât mai grea se făcea în 
jurul lui indiferența şi răuta- 
tea. Născut în sărăcie, trăind 
în opera lui ca'ntr'o groapă, 
scriitorii de totdeauna și de 
pretutindeni, nu numai ai NOŞ- 
tri, au înțhis ochii, ca să fie 
glorificaţi după moarte, sau să 
fie uitaţi deţinitiv! 

Dar dacă ei sunt bieţi alba- 
troşi  împovăraţi de propriul 
lor blestem, datoria celor lu- 





desen de Jean Al. Ster:ady 


de N. CREVEDIA 


cizi din jurul lor e să le poarte 
de grijă. Nu familiile lor, care 
niciodată nu i-au înţeles și 
care nici n'ar putea, la urma 
urmei, să le facă ceva — ci 
contimporanii cari se bucură 
copios de toate bunurile spiri- 
tului, 

Au fost şi cazuri când artele 
s'au bucurat de protecție. Ca- 
petele încoronate mai ales au 
știut să prețuiască pe nemuri- 
torii slovei. Insăși oficialitatea 
noastră, decând Eminescu a 
murit cum a murit, a arătat 
adesea bunvă-voinţă faţă de ei. 

Socotim, însă, că chiar a- 
tunci când a existat solicitu- 
dinea, binevoitorii n'au ştiut 
cum s'o împartă. Li sau dat 
scriitorilor ajutoare în bani de 
Crăciun și de Paști, dar Jără 
să se țină seamă că ei mănân- 
că şi în restul anului. Unele 
instituții le-au cumpărat câte 
un număr de exemplare, pen- 
lru sume care au variaț între 
1000 și 5000 lei. Dar cred că 
sunteți de acord că atunci când 
ești un intelectual, abia dela 
suma de 10.000 lei pe lună în 
sus, se poate reţlecta la un trai 
cel puţin omenesc! Nu vorbesc 
de cei cu 0 familie nume- 
roasă — şi sunt destui din- 
tr'aceștia. 

Situațiunea aceasta nu mai 
poate fi tolerată. Scriitorul nu 
mai trebuie ținut în manginea 
societății și poţtit numai la fi- 
rimituri. Scriitorul e un ele- 
ment de creaţie, de progres şi 
de fală a unui neam. El este — 
să mai repetăm? — exempla- 
rul cel mai ales din sânul unei 
comunități şi nu mai trebuie 
ținut la infinit pe gunoaie! 

Mărturisim că, blestemat să 
trăim din zeama neagră a 
vălimării noastre personale, 
ne-am bătut și noi capul, după 
atâția alții, sii găsim o solu- 
țiune de încadrare a scriitoru- 
lui îm societate. Soluţiunea, 


„precum ştiţi, nu a găsit-o ni- 


meni până acum. Şi oricâte 
instituții de cultură s'ar crea, 
oricâte bune-voințe vor mai 
înflori, un fapt este cert: din 
scris, nu se poate trăi încă în 
țara noastră. lar ajutorul, 
Chiar atunci când ajunge în 
mâna unui scriitor adevărat — 
nu în buzunarele cabotinilor 
ori ale altora, streini cu totul 
de durerile creaţiei — AJU- 
TORUL E UMILITOR! Ajuto- 
rul jignește, descurajează, vi” 
ciază pe scriitor şi el nu dă 
decât o soluţie de moment ca- 
zului. EL este expedient, nu e, 
cum Sar spune în alți ter- 
meni, o soluţie de continuitate. 
AJUTORUL E IMORAL! 

Cum am putea încadra a- 
tunci elita spiritului național, 
în viața de toate zilele? Tre- 
buri lucrative nu pot face 
scriitorii, fiindcă nu au spirit 
de iniţiativă, nu au pricepere 
într'astea, nu au capital. Și me- 
nirea lor nu ar fi negoțul, nici 
cifrele, în care unul singur, 
Voltaire a izbutit — ci creaţia 
pură. 

Dar a crea înseamnă să ai 
condițiuni de viaţă asigurate. 
Geniul nu este copilul frugali- 
tăţii, cum pretindea fericitul 
poet Petronius, arbitrul ele- 
ganțelor Romei; nici lipsurile 
nu dau în toate cazurile pece- 
fea geniului, cum scria alt au- 
tor, Perse; geniul vine „prin 
grația divină“ (Balzac) şi el se 
desăvârşise în bibliotecă, în la- 
borator și la sfânta masi de 
scris, în singurătate şi în con- 
fortul necesar. Talentul, ca să 
nu mai  întrebuințam unu cu- 
vânt pretenţios, ţi-l dă Cel de 
sus — dar ratarea, tuberculoza 
și balamucul ţi le dau contim- 
poranii cari nu te preţuiesc! 

Scriitorul român începe să 
publice la 20 de ani şi se face 
cunoscut, dacă se face, abia 
după 35 de ani. La 40 de ani, 
scriitorul român e îstovit! ” 

Credem că, pentru protegui- 
rea scrisului, altă soluţie nu 
există decât tot intervenţia 
Statului, care trebuie să le ofe- 
re în instituțiile sale — pre= 
ferabil, cele de cultură, sau 
adiacente culturii — anumite 
posturi corespunzătoare. Cel 
numit într'o astfel de slujbă — 
bibliotecar, referent, oficii de 
presă eic. — trebuie să pres- 
teze o muncă, retribuită după 
calitatea lui de cetățean ales 
al Statului. Această funcţiune 
nu trebuie să fie o sinecură, 
Cure e tot imorală și pe care o 
poţi șterge oricând din buget. 
Ea trebuie să fie o funcțiune 





(Urmare în pag. 2-a) 








UNIVERSUL LITERAR 











Ultimele tipărituri ce ne-au sosit de 
la „Fundaţia pentru literatură și artă 
„Regele Carol II“ sunt ediţiile a trei 
clasici : Ion Creangă, Opere, (ediţie în- 
grijită de G, T. Kirileanu; Alexandru 
Macedonski, Opere, I, Poezii, (ediţie cri- 
tică îngrijită de Tudor Vianu) şi Șt. O, 
Josif, Poezii, (ediţie îngrijită de Şerban 
Cioculescu). După procedeul obișnuit, se 
cuvine să închinăm fiecărui din aceste 
tomuri, câte o recenzie, silindu-ne să le 
prezentăm cât mai larg cititorilor. Vor 
face, desigur, acest lucru, cu o întârzie- 
re nevoită, între o carte și alta, fiindcă 
oricât ne-ar stăpâni ideia importanţei 
lor, locul cronicii noastre va fi solicitat 
și de alte lucrări, cărora trebue să le 
dăm rând. 

Deaceea,. până la o prezentare critică 
în parte, ne mulţumim să ne exprimăm 
aici sentimentul stârnit firesc la în- 
tâmpinarea impunătoarelor tipărituri. 
Avem încredințarea neșovăitoare că 
s'a schimbat ceva în literatura românea- 
scă. S'a nimicit parcă, pentru totdeauna 
o stare de precaritate, s'a năruit un ho- 
tar de întuneric, care îngusta împărăţia 
scrisului şi o făcea șubredă, meschină. 
Volumele sărbătoreşti dăruite de „Fun- 
daţia pentru literatură şi artă „Regele 
Carol ÎI], înfige în primul rând, în spirit, 
sămânța unei mature siguranţe, privi- 
toare deopotrivă la soarta scriitorului și 
a operelor sale. Pentrucă, de la început, 
noi știm că publicaţiile „Fundațiilor re- 
gale“ nu au în vedere pe cititorul capri- 
cios și needucat îndeajuns, ci ele se în- 
făptuesc în numele literaturii şi cul- 
turii românești, gândite în dimensiuni- 








CRONICA 





le ei mari de mintea înaltă a M. S. Re- 
gelui Carol II şi a vrednicilor Săi sfet- 
nici culturali, d-nii N. M. Condiescu și 
prof. Al. Rosetti. Nu ne întrebăm dacă, 
de pildă, în ediţia de faţă, elegantă și lu- 
minoasă, Creangă se va cumpăra şi se 
va citi mai mult. Sigur este însă că va 
începe să se facă într'altfel educaţia 
simplului privitor de vitrine. Interesul 
pentru cărţi, este astăzi, în general, scă- 
zut, şi mare parte dintre cei apți de a 
citi și de a se cultiva, iau cel mult cu- 
noștiință, de existenţa cărţilor, privind 
întâmplător în vitrine .Dar dintr'o arun- 
cătură de ochi distraiă rareori se naşte 
un imbold de a cuprinde în mâini o 
carte şi de a intra în stăpânirea ei. Din- 
tre obiectele de preţ care împodobesc 
vitrinele, cărțile sunt cele cari momesc 
cel mai puţin şi cari ajung în interiorul 
confortabil al cetățeanului obișnuit. Dar 
în cazul lui Creangă lucrurile stau poate 
şi mai grav. Autor întâlnit în bucăţile 
de cetire ale claselor primare, Creangă 
este socotit lectura copilăriei, bună pen- 
tru acea vreme și depășită cu încheierea 
ei. Credem că nu greșim, când afirmăm 
că, în conștiința mijlocie a românului 
cultivat, autorul Amintirilor nu trece 
un scriitor mare, de valoare universală, 
ci el rămâne un simplu povestitor de 
basme şi de snoave, potrivit cu vârstele 
fragede. Pe urmă, la anii maturi ai vie- 
ţii, Creangă nu mai e la nivelul gustu- 
Jui și al curiozităţii lectorilor comuni. 
Fenomenul nu este altceva decât semn 
de rea educaţie. 

Adevărata educaţie se face în sensul 


valorilor mari ale națiunii. A avea în 
sânge pe Eminescu, pe Creangă, pe Băl- 
cescu sau Hasdeu, etce., însemnează a fi 
bine educat în cultura românească, iar 
a trece indiferent pe lângă existenţa 
unora ca aceștia, și a te lăsa răvășit de 
banalitatea zilei, evidenţiază faptul trist 
al nepregătirii pentru cultură. Întreprin- 


M. S. REGELE CAROL II 


derea „Fundaţiei pentru literatură și 
artă „Regele Carol II], are acest sens al 
educaţiei naționale. Rolul său se înfăți- 
şează într'o dublă răstrângere. Prima, 


TICA 








LITERARA 


de CONSTANTIN FÂANTANERU 


Popas cu prilejul unor tiparituri 


cea remarcată la începutul rândurilor 
noastre, priveşte pe scriitor, cu viaţa 
lui şi încrederea în creaţia lui. Odată 
începută prețuirea scriitorilor clasici ro- 
mâni, ea nu va mai înceta. Cel puţin în- 
tr'o perioadă de câteva decenii, care va fi 
perioada de aur a literaturii românești, 
prestigiul scrisului va rămâne neatins. 

De aci se naște măreața speranţă că 
operele oricărui scriitor de azi, oricât 
de nenorocos față de public, se vor ti- 
pări odată cu aceeași demnitate, pe 
aceeaş treaptă de valorificare. Şi această 
credinţă este foarte bropice sporirii în- 
demnului la munca literară. Straiele de 
aur pe care „Fundaţiile regale“ le pun 
acum pe umerii oropsiţi ai lui Creangă, 
Macednonski şi Şi. O, Iosif, se vor păs- 
tra pentru totdeauna într'un tezaur ob- 
ștesc, de unde se vor scoate rând pe 
rând, și se vor așeza cu respect, pe alți 
umeri tot atât de trudiţi și de puţin alin- 


. taţi. Căci odată dăruite din inițiativa au- 


gustă şi prin vrednicia cărturarilor din 
fruntea instituţiei, aceste straie festive 
nu se vor arunca, nu se vor învechi şi 
nu se vor deprecia niciodată. In sufle- 
tul scriitorului român a obârșit qefini- 
tiv credința că într'o zi va fi și el în- 
veșmântat măreț, şi că acea zi va fi ca 
o încoronare pentru el. 

In partea doua, a educaţiei publicului, 
efectul este într'adevăr mai încet, dar, 
socotim, tot atât de sigur. Căci o largă 
circulaţie a autorilor clasici, izbuteşte în 
cele din urmă să impună opera în direc- 
ţia indicată de diriguitorii culturii, Ti- 
părit de „Fundaţiile regale“ Creangă va 
fi altceva decât autorul copilăriei, lu- 


d anu tă 











crul îl va băga de seamă şi cel care se 
obișnuise de mult cu ideia aceasta ne- 
îndestulătoare. 

Un proces similar se va efectua, de: 
pildă şi cu Șt. O Iosif. Autorul „Buni- 
cii“* este tot poetul cărților de citire din 
clasele primare, Cum se va ajunge să se 
formeze noțiunea corectă despre el, în- 
cadrarea în epoca posteminesciană, le- 
gătura cu tradiţionalismul romantic? Şt. 
O. Iosif va fi restituit conștiinței de cul- 
tură mijlocii, prin ediția de prestigiu a 
„Fundațiilor, după cum Macedonski, al 
treilea tipărit va fi scos dintr'o nemeri- 
tată uitare și adus în lumina cavalerea- 
scă a recunoașterii prin valoare. Pe Ma- 
cedonski îl avem acum ca pe un câștig 
neaşteptat, ca pe un nume și o operă 
scoasă din nimic, şi dăruite zilelor noa- 
stre ca să le îmbogăţească. Intr'atât poe- 
tul era necunoscut, şterg din amintiri ca 
o marmură păgână căzută sub frunze şi 
putregaiuri: 

Alături de Creangă şi Iosif, cazul lui 
Macedonski stârnește și un interes 
ştiinţific față de literatura româneas- 
scă. Al treilea efect al tipăriturilor „Fun- 
daţiilor regale“, pe lângă cele două con- 
siderate mai sus, va fi prinurmare ini- 
țierea unor studii care vor pune pe nvui 
socluri de valorificare personalităţi şi 
opere din trecutul nostru literar. Nimic 
mai îmbucurător decât naşterea acestui 
moment de concentrare studioasă. Din 
cunoașterea amănunțită şi cântărirea 
critică justă a trecutului se vor ara braz- 
dele adânci ale viitorului. Sub această 
zodie de muncă ne așezăm cu toată ini- 
ma și cu tot cugetul. 





CRONICA DRAMA 


TEATRUL MODERN: „CuibuL”, nuntul. Rostul unei cronici nu atribuţiile 'sale, joacă cu multă 


comedie în trei acte, de Andre 
Birabeau, tradusă de Ionel 
'Ţăranu,. 


Direnţia de scenă, Ionel Ţăranu 
Deceruri, Igor, 

Din înşiruirea de mai Sus, Tâ- 
sare în deosebi, numere d-lul 
Ionel! Ţăranu care prin activi- 
tatea-i muitiplă isbuteşte să île 





Aura Radovici 


de astă dată și actor și reglsor 
şi traducător și etc. 

Subiectul piesei, poate este 
inutil să fie povestit cu qsamă- 


a a a N a a a a te a a d e tt 


este un rezumaţ useaţ, al ceior 
petrenute pe scenă. Ne vom 
mulțumi să fixăm subiectul 1 
câteva puncte. 

Piesa, cu un număr destul de 
mare de interpreţi se petrece 
întrun târg, și acțiunea incepe 
în momentul când trebue să su- 
sească participanţii la un fal- 
mos tur al Franţei. Dacă ne în- 
chipuim numai niţel câtă pa- 
siume pun locuitorii vechei Gaiii 
în jurul acestor competţiţiuni, 
vom putea cu ușurință desprin- 
de atmosfera generală a piesei. 

In acest cadru au loc o serile 
de întâmplări hazlii, cari îndri- 
tuesc denumirea de comedie și 
cari totodată răstrâng asupra 
spectatorului valuri de veselie. 
O veselie sănătoasă şi consis- 
tentă. 


Intâmplări cari ar putea de- 
genera în tragedie fiindcă în- 
curcăturile nu lipsesc și situații 
12 se complică la fiecare pas, se 
risipesc şi totul se termină cu 
fericirea, tuturor, fiindcă piesa 
este comedie și doreşte să res- 
pecte dictonul — „tout est bien 
qui finit bien”, și astfel, la 
sfârșit putem pleca  surâzători 
că toată lumea a rămas satis- 
făcută. 

In genul comediilor de bule- 
vard des văzute în Franţa, — 
„Cuibul” formează un sperta- 
col păcut şi reconfortanț. 

In special, marea ca'itate a 
piesei este de a fi jucată bine. 

Un ritm susținut, antrenant 
pe care interpreții Pau priceput 
cât se poate de bine. i 

D-nul Ionel Ţăranu, după 
cum am mai spus, multiplu în 


fineţe și inteligență rolul unui 
parsonagiu eu identități nume- 
roaise. Ca întotdeauna domnia 
sa a isbutit să închege un Toi 
bine ticluit datorită, mijloace:or 
tehnice ce posedă, precum şi 
prin talentul său natural, 

„Publicul spec:ator a subliniat 
cu insistență dealtfel, toate rea- 





Jonel Țăranu 


Jizările sale pe linia unul 300 
exceptional. 

Dela începutul şi până la 
sfârşitul comediei, d. Ionel 'Ță- 


de VICTOR POPESCU 
ranu a păstrat atitudinea, ne- 
iămurită ce i-o hotărăşte ro- 
lul, atitudinea omului care se 
veda încurcat în planurile sale. 
Şi planurile trebue să știm sunt 
ale unui personagiu foarte iîn- 
teresant, care are două cămi- 
nuri şi încearcă să le împace 
pe amândouă. 

D-ra Cela Marion, care nu în- 
totdeauna a știut să se confor- 
meze rolului, de data aceasta are 
o creație bună. Afară de unele 
accentuăti forțate, care strică 
părților comice, d-ra Marion îs- 
butește să redea atmosfera ve- 
selă, antrenantă, fericită a în- 
tregei piese. 

Tânărul Mircea Axente, cu- 
noscut nouă printr'un succes 
acum vre-o doi ani, în Cuibul 
aduce acelaș aport simpatic și 
bine venit pe care d-nul Ionel 
Ţăranu l'a adus în mai mare. 

Multe promisiuni pentru ca- 
riera de viitor, Credem că va 
dobândi curând o naturaleţă 
mai cuceritoare. 

In restul ansamblului s'au re- 
marcat d-nele Aura Radovici, 
Donna  Carozzi, Aura Fotino 
precum şi d-nii G. Șerbănescu 
(frumoasă şarje a sportivilor), 
C. Calmuschy, R. Lăzărescu și 
Victor Handoca. 

Fapt lăudabil: Piesa sa jucat 
fără. sufleur. 








Cinematografele 


ARO: „CONFLICT” 


După invazia de filme proa- 
ste, din uitimul timp, o bandă 
acceptabilă poate lua în ochii o- 
bosiţi ai spectatorului proporții, 
fiind ridicaţă chiar ia rangul de 
capo d'operă. 

Filmul dela Aro merită, poate 
mai mult decât calificativul de 
„acceptabil”, şi totuşi nu e 
chiar atâţ de bun cum pretin- 
deau câteva doamne în clipa 
când intram în cinema. 

Dacă ar fi primul film fran- 
cez adus la noi fn ţară, el ar 
avea toate drepturile să entu- 
ziasmeze, de oarece jocul aproa- 
pe perfect al actorilor se îm- 
bină în mod fericit cu intriga 
condusă abil de către scenariști 
şi regisor. Dar, dacă încerci să 
analizezi puţin acest ultim film 
al Corinei Luchaire, te va izbi 
asemănarea lui cu multe din fil- 
mele francsze prezentate în ul- 
timul timp. Leonide Moguy sa 
arătat în orice caz a fi foarte 
abil, alegând din mai mulţe fil- 
me tot ce a plăcut, oferind pu- 
blicului o salată foarte prezenta 
bilă, dar pe care, dacă încerci 
so savurezi, constați că are la 


bază lucruri eftine şi nu prea 
gustoase. Crima dela începutul 
filmului, şi povestirea eroinei 


ne face să ne gândim la „Pri- 
son des femmes“, Sunt apoi 
scene în film, care ni-l amin- 
tesc pe Bernstein. Dibuirile ju- 
aecătorului de instrucţie poartă 
de asemenea pecetea multor alte 


filme franceze. 


Dar toate aceste reminiscențe 
nu pot denatura cu nimic jocul 
această  ulti= 
mă descoperire a filmului fran- 


Corinei Luchaire, 


cez, care, înconjurată de aceeaș 
echipă din „Prison sans bar- 
aux”, face echilibristică pe 
muche de cuţit, interpretându-și 
ro:ul. Annie Ducaux reușește să 
iar Roger Duche- 
sne are un rol prea mic. 


nu enerveze, 


Perfect joacă Claude Dauphin. 
Remarcabilă esţe scena premer- 
gătoare crimei, când fiecare gest 
al eroinelor anunţă o furtună a- 
propiată. Lonide Moguy ar îi 
putut jocul de 
mâini, atât al Corinei Luchaire, 
cât şi al Annei Ducaux. Filmul 
reuşeşte totuşi să fie interesant 


totuşi tempera 


iar pentru cei cari cunosc mai 





Literatură, scriitori şi public 


(Urmare din pag. 1-a) 


sigur pentru muzică) și pe de aliă parte 
la, o îndepărtare a publicului spre cine- 
matograf, muzie-hol, operete, reviste şi 
teatru vesel, formule de artă, cari, chiar 
dacă nu-l satisfaa, în schimb nu-l obo- 
sesc, sau la o întoarcere la operele vechi 
pe care le-a cunoscul şi le înțelege. 

Se impune o revenire, o mișcare de 
împăciuire şi de înțelegere.  Sforţarea 
t.ebue să vină de ambele părți. Scriitorul 
trebus să lase din individualismul său 
superb, cetitorul să facă efortul nece- 
sar de a prinde formele noi, pe care un 
seriitor adevărat caută să le dea mereu 
la iveală, 

In această funcţie de lămurire şi de 
apropiere scriitor-cetitor, revista „Uni- 
versul Literar“ are un rol de căpete- 
nie, născut tocmai din această tze- 


buinţă ; revista îndeplinește toate con- 


diţiunile unei perfecte colaborări între 
cele două părţi interesate. Pusă sub pa- 
tronajul celui mai vechi ziar naţiona- 
list, ea are girul moral a tradiţiunei să- 
nătoase. Condusă de un tânăr director, 
ea are elanul și voia bună caracteris- 
tică tinereţei şi redactată de scriitori de 
talent, ea oferă citiorilor mtaerial de 
cea mai bună caliate esteţică, Este re- 
vista cea mai potrivită in special pen- 
tru provincia ardeleană şi pentru acea 
intelectualitate a ei, veșnic trează, care 
vrea să se insțruească temeinic, dar pro- 
gresi, fără brutalitatea ostentaţiei, fără, 
dezordinea goanei după noutate, dar și 
îără reeditarea și platitudinea iocului 
comun. 

(Cuvânt rostit ln sezătoarea „Univer- 
sului Literar“ de la Cluj). 


VICTOR PAPILIAN 


Dar până la pensie? 


(Urmare.din pag. 1-ă; 


stabilă, car esă fie ocupată apoi 
cu onoare de alt scriitor, așa 
ca fotoliile academice. Pe wre- 
muri, era aşaceva, la Ministe- 
rul Instrucțiunii şi la Cassa 
şcoalelor. 

Având un salariu asigurat, 
scriitorul poate întemeia o fa- 
milie, poate să-și creeze un că- 
min, în sânul căruia să lucreze 
în timpul liber liniștit, fără 
teroarea contractului de editu- 
Tă, fără panica articolului dela 
gazetă care trebuie dat cu o 
regularitate matematică, fără 
scadența poliței care se apro- 
pie; fără cele o mie şi una de 
griji care dau, în cele mai 


multe cazuri, cărți făcute la re- 
pezeală, cărți proaste, care te 


fac, în cele din urmă, să ai o- 
roare de hârtia albă de scris 


şi de viaţă! 

De aici, însă se ridică un 
munte de aramă. 

Mulţi dintre scriitori nu 


pot fi numiţi în funcțiuni pu- 
blice, fiindcă nu au „la bază“ 
studiile necesare. Acum mai 
ales, nu poți să fii numit în- 
îr'un post, dacă nu prezinţi un 
titlu academic! Am colindat, 
Domnule, pela toate Ministe- 
rele, îmi spunea unul dintre 
scriitorii noștri mari — mă 
cunosc atâția oameni cu in- 
fluență, dar în zadar. Eu nu 
voi putea fi niciodată slujbaş 
Dublic, fiindcă n'am decât 6 
clase de liceu. Un alt scriitor, 


mi-a povestit de nenumărate 
ori tribulaţiile lui pela înstitu- 
ţii, ca să poată ocupa un post. 
A întâmpinat acelaş categorie 
non possumus, fiindcă el e'ntr'o 
situație și mai jalnică: nu are 
decât 5 clase primare — deşi 
este şi dânsul unul dintre scrii- 
torii noştri mari, contimporani, 

In faţa acestor dificultăţi în- 
surmontabile, sfârșitul artico- 
lului ne găseşte tot cu brațele 
încrucișate. 

Ce e de făcut atunci? Eu vă 
jur că dintre cei cari ară astăzi 
hârtia şi nu scot din ea nici 
pentru tutun — jumătate din 
ei nu vor apuca etatea fericită 
a Simeonilor de 55 de ani, că- 
rora le face astăzi pensii Ma- 
jestatea Su Regele, 

Adusă până aici problema, 
deslegarea ei există, totuşi. 
Vom îndrăsni s'o dăm în nu- 
mărul viitor, 

N. CREVEDIA 


puţin, filmele franceze, sfârşitul 
poate părea puțin mai  nepre- 


văzut 
Să FIM PUȚIN MAI SERIOȘI 


E o modă în ultimul timp, ca, 
atunci 
matografie 


când cronicaruui  cine- 


nu-i plac ochelarii 
chelia 


Sau, mai simplu, n'a căpătat bi- 


casieriţei, directorului, 
let de favoare la un anumit ci- 
nemaâtograf, să renunțe de a mai 
intra în sală, mulţumindu-se 
doar să anunţe că la cinemato- 
graful „Cutare“ se prezintă un 
film prost. Merge lucrul acesta 
la revista „Crizantema“ sau alta 
de acese gen, dar nu-și 
cred, rostul într'o revistă 


pretinde să fie citită de oameni 


are, 
care 
serioşi. Cronicarul cinematogra- 
fic al unei astfel de reviste a- 
nunță, de pildă, că la cinemato- 
graful Trianon se joacă un film 
prost. Şi completează, dânsul, 
„mereu filme proaste“... Nu 
pretindem că 
Trianon 


cinematograful 
filme bune. 
Nu ne prea împăcăm cu filmele 


prezință 


germane pe cari ni le oferă me- 
reu Trianonul dar cari, pe sem- 
ne, au şi ele, un public al lor, 
odată ce sunt preferate de di- 
recțiune, filmelor franceze și a- 
mericane. 

Dar să pretinzi că „Familia 
judecătorului Hardy“, 
fiim prezentat de Trianon, e 
prost, găsesc că înseamnă, sau 
că nu l-ai văzut, sau că eşti cu 
totul lipsit de gust. Înclinăm să 


ultimul 


credem primul lucru și-l sfă- 
tuim pe cronicar să renunțe la 
glume şi calambururi în legă- 
tură cu filmele nevăzute, fiindcă 
această atitudine nu poate de- 
cât strica cititorilor. Iar dacă 
domnul cronicar va pretinde că 
sa gândit la filmul prezentat 
înainte de Trianon, îl anunţăm 
că mulţi oameni de gust au gă- 
sit „Luna de miere la Paris“ 
interpretată da Ahim Tamirof, 
prosţiilor 
timp. în 


ca un film superior 
prezentate în ultimul 
orice caz puţină seriozitate n'ar 
strica, i 
TRAIAN LALESCU 





o PT mea pam 


i a iii ia tată di 


PM Rep free PIE Pepe n ar 


3 


Martie 1939 


=> 1 








UNIVERSUL LITERAR 








3 


PICIORUL SIEFAN LUCHIAN 


Grigorescu ne-a învățat să privim 
natura şi să transpunem direct senza- 
țiile pe cari ochiul și sufletul le per- 
cep. Impresia şi clipa sunt factori de- 
terminanţi în creaţia lui Grigorescu; 
deaceia pictorul și-a făurit cu timpul o 
artă în care verva şi spontaneitatea 
sunt dominanta. 

Grigorescu e îmbătat de plin aer; 
iumina, culoarea şi frăgezimea naturei 
îl absorb. E entuziast, liric și optimist 
dar nu idealizează și nici nu poetizea- 
ză: cerne pur şi simplu, alege motivele 
cari corespund mai bine sensibilităţii 
sale. 

E cel mai mare pictor român, căci el 
a Gat direcţia vie picturei româneşti, 
el a emancipat pictura de academis- 
mul strâmt şi convenţial. Pentru a re- 
aliza în chip concret și luminos adevă- 
rul acestei afirmaţii, n'avem decât să 
comparăm operele sale din preajma a- 
nului 1870 cu cele ale contimporanilor 
săi. 

Grigorescu a fost considerat de unii 
critici de pe vremuri ca un revoluţio- 
nar, ca un pictor care nu știe să dese- 
neze. Pe atunci era și o neînțelegere a 
artei, văzută şi considerată mai mult 
sub unghiul unui realism ieftin. Mulţi- 
mea nu se preocupa de esența lucruri- 
lor ci de aspectul exterior. Se căuta imi- 
tația naturii și nu expresia ei. | 

Grigorescu a netezit terenul artei, 
dând prilej unui Andreescu să apro- 
fundeze. Andreescu nu e nici entuziast 
și nici un liric: e un meditativ. El se 
concentrează, adâncind astfel lucru- 
rile. E şi el un „pleinairist“ dar nu se 
mărgineşte la senzațiile vizuale, scru- 
tează în interior și e preocupat de na- 
tura lucrurilor, de forțele ce stau as- 
cunse și lucrează latent. In faţa unui 
peisaj de Grigorescu ești sesizat mai 
mult de ambianță şi de acele motive 
directe de pe suprafață. Andreescu su- 
gerează puterea creatoare a naturii. 
in general la Grigorescu solul e redat 
prin nişte pete și linii, în timp ce la 
Andreescu pământul e mai gras şi mai 
substanţial. Pământul fecundează toa- 
te şi întreaga vegetație se simte cum e 
înfiptă adânc în sol. Am putea spune 
că Grigorescu e pictorul atmosferei, 
iar Andreescu al pământului. 

Pictura română a păşi! prin Grigo- 
rescu și Andreescu în direcția natura- 
listă. Era însă firesc să apară într'o zi 
un talent care să scruteze şi alte ori- 
zonturi, ochiul, mintea și sufletul fiind 
laolaltă puse la contribuţie. Luchian a 
simţit că dincolo de concret mai e o 
stare de pură afectivitate, o zonă de 
încântare, de transcendență chiar. Cu- 
loarea, forma și lumina rămân desigur 
factorii de realizare, convergând însă 
spre o lume a imponderabilului, a spi- 
ritualității, 

„lvenchantement de depasser la vi- 
sion directe et le sujet donn6.“ 

Bine înțeles că nu i-a îost ușor fe- 
ciorului boerului Dimitrie Luchian, o0- 
riginar din Moldova, să evoluieze spre 
acest pisc, deoarece pictorul Luchian 
era un dandy în adevărata accepţie a 
cuvântului. A scris versuri în tinerețe, 
cânta din flaut, era un pătimaş sport- 
man. Ciclist intrepid, a câștigat prima 
cursă București—Giurgiu. A avut cai 
de curse, a dus o viaţă de fecior de 
bani gata, rămânând elegant şi de-o 
ținută impecabilă în societate. 

Multă vreme pictura nu a fost pen- 





— Cu prilejul retrospectivei dela Fundaţia Dalles — 


tru Luchian o profesiune, ci mai de 


grabă o pasiune, „son violon d'Ingres". 
Abia mai târziu, după vârsta de 40 de 
ani, țintuit pe patul suferinţei, s'a în- 
chinat cu totul picturei și a meditat 
majoritatea operelor 


plastic. Deaceea 





Șt. Luchian: Vara 


sale din tinerețe nu sunt decât încer- 
cări fără o viziune proprie, influenţele 
lui Grigorescu şi ale unor meșteri stră- 


A trebuit ca pe prețul suferin- 
ței, al durerilor fizice şi chiar al desnă- 
dejaii, Luchian să sesizeze o clipă de 
eternitate, deschizând picturii româ- 
neşti noui drumuri de lumină şi ade- 
văr. lată de ce opera care explică și 


justifică acest elan spre o nirvană este 
cantitativ redusă și o expoziţie retro- 
spectivă cu piese admirabile nu poate 


de K, H. ZAMBACCIAN 


face doar un scurt popas la Munchen, 
săci atmosfera de acolo nu era priel- 
nică desvoltării sale. Pe acele vremuri 
Bcklin şi Stuck dominau ambianța 
plastică mincheneză. 

Luchian a găsit la Paris, la Acade- 





Şt. Luchian: Lorica 


mia Jullian (1891—1894) cheia eman- 
cipării şi cristaMzării sale. Pe acele 
vremuri roiau împrejurul acestei Aca- 





Șt. Luchiam: Cheful 


ini fiind transparente. Pe de altă parte 
intermitențele de creaţie nu au permis 
realizarea. 


să fie numeric mare. 
După ce a terminat cursurile de Ar- 
te frumoase din București, Luchian 





Şt. Luchian: Flori 


demii un grup de tineri artişti (Mau- 
rice Denis, Bonnard, Vuillurd, Seru- 
zier, Odilon Redon, Emile Bernard 


etc) cari au manifestat interes şi admi- 
raţie pentru o artă mai simbolistă pe 
care o realiza în chip genial Gauguin. 

Maurice Denis, teoreticianul grupu- 
Imi, a formulat cu răsunet aceste preo- 
cupări: „Se rappeler qu'un tableau 
avant d'etre un cheval de bataille, une 
femme nue ou une quelconque anec- 
dote, est essentiellement une surface 
plane recouverte de couleurs en un 
certain ordre assemblâes“. 

S'a întrebuințat în acest scop şi cu- 
vântul „cloisonisme'“ căci suprafeţe co- 
lorate sunt încercuite în forme largi 
fără ca formele să fie reliefate prea 
plastic, obținându-se mai mult un €e- 
fect decorativ prin exaltare cromatică. 

Intre 1907 şi 1912 Luchian își amin- 
teste de toaie acestea. Cele mai inte- 
resante opere din această perioadă de 
apogeu sunt Lăutul (Toaleta copilului) 
din colecția Z., Compoziția Lorica, Ma- 
cii din fosta colecţie a D-nei Stăncu- 
leanu azi la Muzeul Toma Stelian, A- 
nemonele dela Muzeul Simu etc. In 
drum spre această sinteză, Luchian a 
avut o fericită perioadă la Mânăstirea 
Brebu unde a pictat peisagii admira- 
hile în pastel şi ulei (Colecţiile Muzcu- 
lui Simu şi A. Blank). Tuşa sa grasă 
învălueşte forma şi-i dă frăgezime. 
Luchian are un verde și un galben al 
lui, cari sunt ecoul sentimentului său 
melancolic şi evocator. 

Apoi peisagiile bucureștene ca Vara 
în cele două variante ale saie din co- 
lecţiile Basarab Brâncoveanu şi Poe- 
raru latan, Pragul cu flori din colecţia 
d-nei  Cioflec, Marina din colecția 
Quintus, Ghereta Filantropiei, pastelul 
din colecţia dr. Dona, peisugiul din 
Moineşti în colecția Lazăr Munteanu, 
micul peisaj de grădină din colecţia 
d-nei Ciotlec sunt mărturia unei per- 
sonalităţi care după ce a asimilat cu- 
ceririle marilor apuseni și-a găsit dru- 
mul său propriu. Uneori atinge în pei- 
sa] o intensitate cromatică şi-o expre- 
sivitate formală ca la Van Gogh (vezi 
peisajul După ploaie din colecţia Mihai 
Popovici şi Moara din colecţia Arist. 
Blank). 

Autogportretele lui Luchian, precum 
şi figurile (Moş Nicolae din Muzeul 
Simu şi Cap de copil, din colecţa Z.) 
sunt expresia stărilor sale sufleteşti, 
a combustiunii sale interioare şi nu 
au fost realizate, decât ca un ecou 
al acestor stări. Şi când boala ne- 
cruțătoare l-a imobilizat mai mult şi 
astfel nu a putut să-și deslășoare ela- 
nul plastic în forme ample, sa mărgi- 
nit la transcrierea senzaţiilor sale prin 
acea efervescenţă cromatică care în- 
fiorește pe suprafețe luminoase, iradi- 
ante, incandescente. De aci o pictură 
intimistă, flori şi naturi moarte. Şi în 
această operă s'a strecurat o melanco- 
lie, o discretă duioșie caracteristică 
melodiei și poezici populare; iar prin 
interpretarea cromatică a motivelor 
dela noi, atât ca armonie şi compoziţie 
cât şi ca preocupări de culoare — poj- 
ghița lui de culoare „strâiucind ca 
zmalţul unei oale” —, Lucman ține de 
acel speciiic românesc mai mult aecât 
alpi cari lau cautat in supericaiul 
anecdotic şi ilustrativ al mouveior 
popuiare. Lreu ca intesprelauă in- 
tr astuel opera lui Luchian ne-am apro- 
piat ma mult de rostul arte. saie în 
aestășurarea plasuicei româneşti. 


a a a n ft a a a a a 


umflăturii: se putea să fie ata- 
.L. CARAGIALE LA P.-NEAMŢ ee 
a » [i mandat reconfortante, oblojeli 


călduțe și mai ales pază de 
răceală și odihnă — o compli- 


(Urmare din pag. 1-a) 


„Pentru ce nu mergi de-a prinși. Se telefonează — şi a- cație cu erisipel ar pulea îi 


primejdioasă, 

L-am dat eroului supă caldă, 
un pahar cu vin negru, l-am 
obloiit, l-am legat la cap ca pe 
o jupâneasă care şi-a cănit 


i părul după bae, și l-am culcat 


drepiul? Să trecem peste pia- 
ţa Teatrului pin Stirbeiu-Vo- 
dă, 

— Nu se poate, conaşule, 
ps acolo... e revoluție... 

— lar? 

— Revoluţie mare!” 

Cu toată curiozitatea ce am 
să asist la așa spectacole, de 
astădată m'am grăbit să merg 
după Niţă. Ajung la depozit: 
Niţă plecase de vreo patru 
cimci ceasuri cu cărbunii. Ina- 
poi. acasă, iar pe drumul de 
ocol: Niţă n'a venit. 

S'a 'nnoptat de tot. E peste 
putință să las pe băiat rătăcit 
așa fără să-i dau de urmă, Mă 
duc să dau de veste la poliţie. 
Aci dau peste o mișcare neo- 
bicinuită — jandarmi, sergențţi, 
funcționari, bătăusi umblă for- 
fota de colo până colo. In fie- 
ce moment sosesc arestaţi, pe 
cari sergențţii și bătăuşii îi a- 
duc în pumni şin palme ca 
săi toare la beciu — se is- 
prăvise revoluția. 

O idee ciudată îmi clipește 
prin minte... dar s'ar putea ? 
de unde ştii? 

Rog pe un inspector prieten 
să cerceteze: nu cumva în în- 
vălmășeală s'a arestat și un 
băiat! al meu, anume Niţă 
Păuna ? 

La prefectură, nu se află; 
dar... poate la vreo secție, pen- 
tru că cea mai mare parte din- 
tre arestați au fost duşi deo- 
camdată pe la secţiile apro- 
piate de locul unde au fost 


tiu câ Niţă sa alla în adevăr 
la una din secţii. 

Dau iuga. Comisarul respec- 
tiv îmi spune că blajinul meu 
tânăr a făcut isprăvi mari la 
revoluție şi acum e ţinut la se- 
cret sub învinuiri foarte gra- 
ve... Acu doarme în arest, 

A avut mare noroc D. Niţă 
cu mine: cunoșteam personal 
pe comisar și mă găseam şi 
cu ceva parale asupră'mi. Am 
făcut ce-am făcut, și am obți- 
mut liberarea tânărului pe ga- 
ranția mea morală. D. Comi- 
sar mi-a şi zis: 

— Ştii, asta... o fac pentru 
hatârul dumitale: aminteri, să 
fi venit tata.,. ştii. 

Mi lau adus pe tânărul. 
Dumnezeule ! Niţă |! în ce sta- 
te ! cu falca jupuită, cu un 
ochiu vânet, umflat ca pum- 
nul și cu mâna dreaptă scrân- 
tită. Fără să-i zic un cuvânt, 
l-am urcat în birje şi am por- 
nit: A dintâi vorbă a lui a 
fost: 

„M'a omorit! domnule lan. 
cule. 

— De ce? 

— Am fost şi eu! 

— Unde ? 

— La revoluție ! 

— Cine te-a pus, aturisitule, 
să te amesiteci ? 

— Dracu! nici eu nu ştiu!” 

Am ajuns acasă... am che- 
mat degrabă un doc'or. Omul 
stiintei n'a găsit nimic alt grav 
decât starea ochiului, care nu 
se putea deschide din pricina 


a 


pi Ap pap” 


TI = 


P fel ARE da 24 n Praf =, fa 


* păthoa, ui Xiner Fa Procoeealie — sm. aa 
de ve 17 ar. 


Pup Aur 


2 Arqy, 


XP A faca porn Ca 
Dra viile Ari aa 
n Cid. de aan. pre Aaa, 


DU fel iu mă Diul di nrend ar 


fm DUM 


fisa E că “3 de fo pure 

r fn 

“an far d ea Ze 7 ee Înfe d Nm, 
Air fu fe In pr — 


ulm papei dr Faye 


Sima . 
zi i Uli: ha m 


Zu am die i, 2? 


27, AA vu Sh Ciu atit 0p0 7 
or pe Litlabl aiba 
(ere fi nd Za r mtalbdl PI Ia 
4 d0re o, Dre Zi » 


de fil” 97 mm Cumprete asia AM 
Pava vdialhiui masi 


e A A Cirtamsgt “o PP Fă are mer Gaia 


Peg ff nu 
pete za 
Pi/rej 


ke fie" mape 
Laza Vrea 4, 07 IP ae 
pede Caru rul . 
A amr e pad A 4 0227 


Inceputul manuscrisului lui Caragiale 


la căldură, 

A dormit buștean dela zece 
seara pana a aoua zi la a- 
muaz, gemând adn când in 
cand cu voiuptate. 

A doua zi, tocmai pe la pa- 
tru seară, mia povestit tot ce 
i se 'ntamplase. 

Aștepiaad săi cântărească 
sacii cu cărbuni, sa simțit 
răsbit de frig și apucat de fiori, 
A plecat cu c&uța. S'a oprii 
la o cărciumă să bea o ţuică 
cu  candel caldă — a baut 
două. S'a suit peste saci în că- 
ruță, fiind tare obosit. Vrând 
să treacă prin piaţa teatrului, 
5'a pomeni! fără să știe cum 
Într'o mare învălmășeală: în 
tață'l năvălea poporul, în spa- 
tel năvăleau jandarmii. A 
simţit un fel de amețeală: au 
început să-i vâjiie urechile şi 
să i se 'mpăinjinească ochii, 
S'a ridicat în picioare în că- 
ruță, dela care se rupsese ca- 
lul. Fără să ia seama unde 
calcă a spart un sac — căr- 
bunii s'au revărsat, A început 
să  scrâșnească dinţii şi să 
înjure turbat; lupta era în toiul 
ei. Un jandarm călare s'a re- 
pezit spre Niţă cu sabia ridi- 
cată. Niţă s'a aplecat în că- 
ruță, a luat dela picioare un” 
gruni mare de cărbune și a 
plesnit drept în față pe ian: 
darm. Acesta cu obrazul plin 
de sânge a bătut în retragere. 
Niţă atunci a “nceput să râdă 
cu hohot. S'a aplecat iar, şi 
iar a tras cu un gruni, și altul, 
și altul, orbeşten grămadă... 

Pe urmă ? 

Pe urmă... își mai aduce a- 
minte că a simţit o sguduitură 
în capu„. s'a adormit, S'a ire- 
zit un moment la secție, dar 
l-au lovit peste ochi nu ştie ci- 


ne şa adormit iar... 
-  Bravul Niţăl 

Numai de nu şi-ar pierde 
ochiul, că nu se mai poaie 
popi. | 

CARAGIALE 

N. B. Credem interesanțt să 
redăm câteva pasagii din car- 
tea „Din trecutul orașului P. 
Neamţ“, unde răposatul Dimi- 
trie Hogea, îost pricten cu LI. L. 
Caragiale, ne povesteşte despre 
legăturile dramaturgului cu a- 
ceste locuri ; 

„ln iarna anului 1880—81 Ca- 
ragiale era revizor şcolar al jud, 
Neamţ; atunci Pam văzut şi cu- 
noscut întâia oară. Era tânăr, 
de vre-o 30 de ani, voinic și 
chipeș. Cu lumea intelectuală 
dela noi, ma prea avut multe 
legături de prietenie, căci în 
scurtul țimp cât a funcţionat 
ca revizor școlar, era mai mult 
pe drumuni. Ştiu că era și el 
membru în soc. Asachi, atunci 
infiinţată, unde a cunoscut pe 
Ioan Negrea, Calistrat Hozaș, 
dr, Dimitrie Cantemir, Victor 
Dogar, N. Fomeseu și încă vre-o 
câțiva. Nu stătea la hotel, nici 
în case cu chirie; avea rezervat 
o cameră din dosul și curtea 


băcame Vornesiu ei CU. lones- 
cu, unue jua masa şi se auapus- 
tea cunu Venea gun inspecţile 
lui prin judeţ. Inur'o seara, m- 
tainumd pe prieţenui mtu N, 
lomescu, Prolesor ia gimnaziu, 
Mi-a propus sa vin cu elca să 
vedem pe Caragiale, care toe- 
mai atunci sosise din judeţ. 
Ne-am dus amandoi la băcania 
lui Dornescu, unde în camera 
arătată mai sus, Pam gasit 
sgribulind de îrig şi stand pe 
un pat de lângă soba; ne-a 
povestit cum, pe un ger şi vis- 
col puternic, abea a putut răs- 
bate cu sania dinspre Tg. 
Neamţ până la Piatra, deşi fu- 
sese imbrăcat cu o blană mare 
și o căciulă tot așa de mare pe 
care le imprumutase dela un 
dascăl din judeţ. După ce sa 
mai încălit, a venit şi avocatul 
Iorgu  Lazariu, care-l vedea 
mai des — și apoi sau pus la o 
masă și au început a juca do- 
mMino — a zece bani partida, 
Am vorbit, am glumit vre-o 
două ceasuri, după care eu și cu 


Tomescu am plecat, lăsându-i 
tot jucând domino, bând ca- 
iele“... 


IOACHIM MORUZZI 


3: fe cpr. Mă ÎN mar Zhao. arte za ba 


Pl] d 


aie Pe ea 


foi m Ineu A Mle, de fa dia: 
zid 04 zu A crie //a ahemif 12p.. 


henat fila” 


umar h me Var Both 0hail CE he & 


Pa” Dra 49. 


Capageut, 


Lă 


d 


Sfârşitul manuscrisului lui Caragiale 











4 


O lastiea 


de PAUL MIRACOVICI 


poate mai bine venită în zilele 
noasure. Pe lângă cinstirea aţât de 
meritată a acestui martir al pic- 
turii românești, din expoziţia ac- 
tuală, artişti și nenumărați chi- 
romanţi ai criticei vor trebui să 
tragă învăţămințe salutare. In pri- 
muL rând vor trebui să priceapă 
că pictura nu e numai o multitu- 
dine de tonuri — chiar dacă sunt 
agreabile — așezate aupă o foarte 
relativă disciplină, vor trebui să 
priceapă că Luchian a rămas nu- 
mai fiindcă a disciplinat, a con- 
struit  impresionismul care bân- 
tuia pe vremea lui și pentru că 
sa trezit la timp colorând cu to- 
nurile cele mai pure paleta stiiisă 
a lui Grigorescu. In zileie noas- 
tre, circulă din nou o absurdă 
prejudecată, după care tabloul 
trebue să tie cât mai nebulos, to- 
nurile să fie aruncate „nervosi 
iar aspectul trebue să aducă nea- 
părat cu un taler cu jumări în 
care sa presărat confetti. Altfel 
nu e „picturai“ ci... decorativ și 
după florile atât de simplu pictate, 
atat de pure ale lui Luchian, azi, 
dacă ar ţine de ei, criticii noștri 
Yar trimite să facă afișe, După 
atâţia ani să nu se creadă că s'a 
schimbat ceva. Criticii de azi sunt 
tot cei de ieri, acei cari îl jude- 
cau (?) pe Luchian după criterii 
grigoresciene sau academice, acei 
iangă care a murit speculat şi 
aproape anonim, părintele picturii 
noastre moderne, 
3% 

Ne dăm seama acum cât de grea 
a fost pentru pictura românească 
pierderea atât de timpurie a lui 
Luchian. Se disting limpede în 
expoziția actuală, etapele făcute 
până la operele din urmă, unde 
desbrăcat de influenţele şcoalei şi 
de aceea a lui Grigorescu, găsise 
drumul atâţ de luminos al culoa- 
rei pure, culoare pe care a exal- 
tat-o ca nimeni altul. Anemonele, 
garoatele sale, femeea care-și îm- 
băiază copilul și atâtea  capod'o- 
pere din ultima vreme, deși puţine 
ia număr au fost de o extraordina- 
ră fertilitate. Prin ele Luchian a 
reîntronat domnia culoarei în pic- 
tura românească, îmbâcsită de 
Mirea, grisaţă de Grigorescu și 
redusă la meșteşug de proaspeţii 
ciraci ai Munchenului. Lui îi da- 
torăm pe Toniţă și de câteori 
vom cădea în amorţeală sau în bi- 
zarul semi-impresionism de azi, 
va trebui mereu să-l invocăm. El 
rămâne mereu prin exemplu său, 
prin operele sale, cea mai patetică 
mărturie împotriva rutinei și a 
formulei în artă. Diversitatea o- 
perelor expuse la Dalles se dato- 
reşte nu numai evoluţiei lui în 
funcţie de timp ci spiritului său 
cercetător, dorinţei necurmate de 
a se exprima simplu, direct, Sunt 
în această expoziţie tablouri cari 
evocă experienţele cele mai feri- 
cite ale lui Derain, altele pe Cez- 
anne. Sunt opere cari ar fi cinstit 
pe acești doui mari artiști, atât e 
de adevărat că mijloacele sunt nes- 
numărate pentru a exterioriza o 


emoție sinceră: Nu trebue să ui- 
tăm, că aceste tablouri nu vădesc 


Expoziţia retrospectivă 
Luchian 

Expoziția marelui precursor 

care a tost Lucman e cum nu se 


influențele acestor artiști asupra 
lui Luchian (în ce privește pe De- 
rain ar fi fost cronologic imposi- 
bil) ci o identitate în căutări şi în 
concepție, 

Luchian a fost un pictor euro- 
pean, prin profunda sa originali- 
tate, prin singularizarea la carel 
ridicase pasiunea pentru culoare. 
E! a știut, în ultimii ani, să tragă 
învățăminte atât de rodnice din 
arta noastră populară. Din smal- 
urile oalelor noastre, a ştiut să 
facă o punte feerică între simțirea 
poporului și gustul rafinat al celor 
prea puţini 
vremea lui. 

De la moartea lui Bogdan-Pi- 
teşti, nu au mai fost adunate la un 
loc un atât de mare număr de o- 
pere de Luchian. Ba, acel care ar 
fi vrut să le cerceteze ar fi trebuit 
să alerge din muzcu în muzeu sau 
în. casele particulare, unde opere 
puține și inegale i-ar 
osteneala. 

De aceea suntem recunoscători 
organizatorilor pentru prilejul ce 
ne oferă, mai ales că o asemenea 
întreprindere comportă osteneli 
inimaginabile, fără să mai po- 
menim de anumiţi colecționari, 
cari de data aceasta au dat dovada 
de o desăvârșită neînțelegere a 
rostului ce *] au. 


cari lau înțeles pe 


fi răsplătit 

















UNIVERSUL LITERAR 





Roger Martin du Gard 


(„Les Thibault“, septieme partie) 


In așteptarea epilogului anunțat, care 
va aduce întregei opere concluzia gene- 
rală, de ordin moral şi istoric, putem 
socoti cele trei volume intitulate L/ete 
1914 — apărute după un răstimp de 
şapte ani numărați de la publicarea 
părții a şasea La mort du pere — ca 
sfârșitul şi concluzia epică a ciclului 
romanesc Les Thibauit. 

S'a spus despre Les Thibault că este 
un „roman-fluviu'“* şi imaginea ni se 
pare tot atât de potrivită şi deosebit de 
sugestivă în cazul acestei ultime părți, 
pe a cărei întindere, aria epică a roma- 
nului se lărgește și se revarsă înt'o del- 
tă ațotcuprinzătoare. 

Firele biografice ale celor două fa- 
milii, Thibault și Fontanin, împletite în 
desfăşurarea lor dealungul paginilor 
din părțile precedente, dar păstrându-și 
Hiecare conturul individual şi orienta- 
ea ce-i părea indicată de prezenţa in- 
serioară a unui destin propriu: se ames- 
tecă acum şi se pierd în acel haos stu- 
tos de păreri, credinţe, interpretări 
care se întretăiau şi se înfruntau cu a- 
tâta înverșunare, în epoca imediat 
premergătoare războiului din vara a- 
nului 1914. 

Treptat, și pe măsura înaintării în 
lectură, o viziune panoramică  atotcu- 
prinzătoare se desprinde din desfăşura- 
rea neturburată a acestor pagini, a că- 
ror măreție tragică stă în descrierea de 
o valoare ducumentară  incomparabilă, 
istorică şi psihologică, a fărămițirii 
lente şi a evanescenței conștiințelor și 
atitudinilor individuale ,sub acțiunea 
corosivă a opiniei colective. 

Proectate pe acest fundal de per- 
spectivă istorică, în atmosfera apăsată 
de prevestiri amenințătoare, din vara 
anului 1914, întâmplările care nu par- 
ticipă la febra şi neastâmpărul soeie- 
tății franceze din acel timp, îşi pierd 
semnificaţia şi justificarea lăuntrică 
(nu însă și pe aceea artistică), par îri- 
vole: așa, moartea lui Jerome de Fon- 
tanin, despărţirea lui Antoine, de Anne 
de Bataincourt, iubirea dintre Jacques 
Thibault și Jenny de Fontanin, e!c. 

In schimb, descrieri evocatoare ca a- 
ceea a mediului socialist internaţional 
dela Geneva, scena asasinării lui Jau- 
res, congresul socialist dela Bruxelles și 
manifestaţiunile publice împotriva răz- 





boiului, atmosfera Parisului în ziua 
mobilizării sau retragerea armatelor 
franceze de pe frontul alsacian, la în- 
ceputul lui August 1914 — sunt făcute 
cu o adâncime psihologică și o însufle- 
țire de neuitat. 

Singurii cari rezistă, opunând frene- 
ziei, dezorientării sau pasiunilor des- 
lănțuite, entuziasmului ca și indignării 


(„cele două cârje ale Erorii'), atitu- 


dini reflectate şi cumpănitoare sunt so- 
cialiștii din mediul internațional gene- 
vez, cari încearcă să formeze, prin or- 
ganizaţiunile muncitoreşti ale Interna- 
ționalei a doua, un curent-general de 
rezistență, un refuz activ împotriva 
războiului, câtă vreme încă mai părea 
că poate fi înlăturat. 

La isbucnirea războiului, Mithoerg, 
dezertor austriac se întoarce în ţară nu 
ca să lupte, dar ca să fie împuşcat îna- 
intea tuturor sacrificându-și astfel viaţa 
printr'un act exemplar, concluzie fi- 
rească și consecventă a refuzului per- 
manent din partea lui, de a admite ab- 
surditatea războiului. Mithoerg făcea 
parte „după clasificarea lui Jacques Thi- 
bault ,din categoria revoluționarilor 
apostoli, „mistici generoşi a căror re- 
voltă avea aceeași origină ca şi a sa: o 
sensibilitate înnăscută a  nedreptăţii“. 
Dar activitatea dezordonată a acestora 
păstra o notă puternică de individua- 
lism. Aceştia erau cei mai mulţi. Pen- 
tru disciplinarea lor, pentru a face ca 
acţiunea lor să ia o îndrumare utilă și 
să capete un folos practic, ei aveau ne- 
voie de conducători cari se recrutau, fi- 
rește, dintr'o minoritate, aceea a tehni- 
cieniior, cei cari secretau „fermentul a- 
devărat, aluatul pastei revoluționare“. 

Meynestrel e tipul neuitat al unui ast- 
fel de tehnician, acela care în atmos- 
fera de ideologie exaltată întreținută 
de „apostoli” reprezenta „credinţa ac- 
tivă“, 

Impreună cu Meynestrel, Jacques 
Thibault plănuește să zboare pe dea- 
supra frontului alsacian, într'un avion 
din care să asvârle în tranșeele fran- 
ceze şi germane, manifeste pacifiste Li- 
părite în amânduvuă limbile, îndemnân- 
du-i pe adversari să arunce armele şi 
să refuze de a mai lupta. 

Dar avionul ia foc şi cade în liniile 
franceze. Meynestrel e carbonizat, ma” 





> 


Cartea străină 


„Lete 1914“ 





nifestele mistuite în flăcări, înainte de 
a fi folosit potrivit scopului căruia 
erau destinate „iar Jacques, muribund, 
luat drept spion german e purtat pe o 
targă şi în cele din urmă împușcat, în 
panica provocată de retragerea trupe- 
lor franceze din Alsacia. 

Jacques ar fi vrut să dea refuzului său 
îndârjit de a fi unealta inconștientă a 
falatalităţii, încoronarea unui act e- 
xemplar, aşa cum fusese moartea lui 
Mithoerg. 

Sfârşitul lui, anodin şi anonim, nu în- 
găduie însă nici o concluzie de ordin 
general istoric, cu atât mai mult că nu 
o cunoaștem încă -pe aceea a romancie- 
rului. 

Intre epoca premergătoare  războiu- 
lui şi aceea care i-a urmat, războiul a 
însemnat o ruptură, o discontinuitate. 

Timpurile acelea s'au sfârşit odată 
cu prăbușirea Internaționalei a doua și 
ele aparţin amândouă, definitiv, trecu- 
tului, istoriei: Actorii acelor timpuri, 
reali sau închipuiţi de romancier, tră- 
esc cu o consecvență şi cu o libertate 
interioară depline. Dacă sfârşitul unora 
dintre ei poate părea demonstrativ sau 
simbolic „nici o interpretare cu acest 
caracter nu se cuvine a fi pusă în 
seama autorului, care nu poate fi împo- 
vărat de nici o răspundere alta decât 
aceeă a lucrului isbutit sau neisbutit 
din punct de vedere artistic. 

Indiferent de valoarea socială sau 
politică, absurditatea dar şi măreţia e- 
roismului unui Meynestrel, a lui Jacques 
Thibault sau a lui Mithoerg stă în re- 
fuzul lucid de a sluji ca unelte incon- 
știente ale fatalităţii, şi în convingerea 
că fapta Jor individuală mai poate a- 
bate din mersul ei impetuozitatea des- 
tinului odată pornit pe drumul împlinirii 
inevitabile. Singura concluzie pe care o 
îndreptățește sfârșitul anonim şi mize- 
rabil al lui Jacques Thibault — pe 
care el l-ar fi dorit exemplar — pare să 
fie sterilitatea gestului individual, a 


faptei răsleţită de sugestiile sau injonc- 
țiunile grupului social. Era pe atunci 
începutul, iar astăzi e semnul  carac- 
teristic al unei epoce noui, aceea pe 
care o străbatem, 


MIHAI NICULESCU 





M. $. Regelui Carol [Hi 


Spre Tine, Sire, Țara şi 'nalță azi privirea, 


Slăvină cu pietatea din ochii Tăi regeşti 


Suprema jertfă-a celor ce-au săvârşit Unirea 


Şi-şi dorm acuma somnul de veci la Mărăşeşti. 


De veacuri strajă dârză, şi Tronului, şi gliei 


Ni-i sângele. In sânge am înecat puhoiul 


Ce-a cutezat să calce hotarul României : 


Plugar și Rege alături, am înfruntat războiul. 


Cu sânge însemnat-am străvechile hotare 
Pe harta vechei Dacii. Și-o spunem, să se ştie, 


Și dincolo de Tisa, şi dincolo de Mare, 


Că dreptul 'Țării noastre nu-i „petec de hârtie“. 


de LEONARD DIVARIUS 


Nu-i făurit din mitul slugarnicelor buze 


Ce se târăsc reptilic pe mâna orişicui. 


L-am cucerit cu spada, sub ploaie de obuze, 
Noi n'am cerşit hotare la uşa nimănui. 


Drept sfânt, cum sfântă este a Țării 'ntegritate, 


Și miruit cu lacrimi de mamă ni-i pământul 
Ardealului. Le-o spune, s'o ştie, Majestate, 


Că Tisa nu se trece, că Tisa Li-i mormântul, 


Tu, Cel ce porţi Coroana lui Ferdinand I, 


De-apururi înfrăţitul cu brazda şi poporul, 


In sufletele noastre eşti, Sire și rămâi 


Versuri recitate de autor, la şezătoa- 
rea „Asociaţiei Scriitorilor Ardeleni'“ 
şi a revistei „Universul Literar“, pe 
scena Teatrului Naţional din Cluj. 








„TȚăranca” 





ȘTEFAN 








„Evreu bătrân” 


Simbol al biruinţii de veci : Mântuitorul ! 


le 





LUCHIAN 








„Desen” 








1] Martie 1939 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Filarmonica. Compus în întregime 
din muzică franceză, concertul sim- 
fonic prezentat de d. Alfred Alessan- 
drescu a păstrat un frumos nivel de 
realizare muzicală, reuşind să de- 
semneze în autentice aspecte carac- 
terele esenţiale ale subiectului ales, 

Punctualitate, fără nimic comun 
însă cu pedantismul, ştiinţa şi simțul 
bun de a evita excesul, arbiirarul, 
efectul nefiresc și inflaţia oratorică, 
cercetarea condiţiilor justei exterio- 
rizări fin ramilicată în cuprinsul 
fiecărei compoziţii, au fost din nou 
acţionate de distinsa organizaţie mu- 
zicală a dirijorului: 

Consecințele şi-au croit drum de 
interpretare limpede concepută și 
exprimată şi au reflectat cu fideli- 
tate lucrările, în execuțiuni. 

„Ucenicul vrăjitor“ a lui Paul 
Dukas, constructivism clasic și spiri- 
tualitate modernă intim fuzionate, 
„Rondes de printemes“ de Debussy, 
impresii şi imagini topite în sunet, 
o pagină de post-debussysm scrisă de 
pana uşoară şi flexibilă a lui Ibert, 
au conturat interesant tabloul mu- 
zical francez al serei, îmbinându-se 
cu alte două ilustrări reprezentative: 
„simfonia munteană“ a lui Vincent 
D'Indy și „poema'“ de Chausson. 
Prima a fost cântată cu concursul, la 
pian, a d-lui Ion Filionescu, artist 
vădit înclinat şi pregătit către pro- 
ducţia componistică modernă a pia- 
nului, iar cealaltă de d. Alexandru 
Teodorescu, primul violonist al „Fi- 
larmonicei“. D-sa a pus cu convin- 
gere şi deosebită siguranță  instru- 
mentală, căldura și lărgimea tonu- 
lui d-sale, în slujba aceştei emoţio- 
nante compoziţii, atrăgându-și apla- 
uze de dreaptă răsplată. 

Opera Română. Vizitele de cântă- 
reţi străini, anunțate de impresati 
cu o grindină de superlative, sau 
scontat, destul de des, la Opera Ro- 
mână, cu reprezentații de interes 
destul de modest, uneori, poate, nici 
atât, în tot cazul, dela cele așteptate 
până la realitate, au fost în genere, 
distanțe demne cel puţin, ele, de un 
superlativ. De aceea ultimele donă 
colaborări din afară, trebue relevate, 
fiind dintre puţinele care au atins o 
calitate artistică întradevăr demnă 
de un spectacol ales. 

Este vorba de d-na Hilda Reggiani 
şi de d. Alexandru de Sved. 


D-na Reggiani a cântat rolul 
Traviatei, dând curs impresionant 
glasului d-sale lucitor de soprană li- 
rico-legeră. Tehnica de emisiune pură 
și avântată, conducerea  iscusită și 
de mare brio a glasului în cele mai 
isbitoare efecte de atac şi susținere 
în acute, linia vocală generală şlefuită 
“fără greş, au găsit un viu ecou în 
aprecierea publicului. 

Cât despre d. Alexandru de Sveă, 
d-sa este fără îndoială un artist de 
importantă capacitate.  Felurimea 
mijloacelor d-sale vocale şi expresive, 
extragerea, cu foarte mare mlădiere, 
a unor mereu reîmprospătate valori 
sonore din rezervele bogate ale unui 
glas abundent şi extrem ae modela- 
bil, au dat vii mulțumiri artistice 
celor ce l-au ascultat, hotărînd un 
succes însemnător reprezentației ex- 
traordinare cu „Rigoletto“, dată cu d. 
de Svea. 

In aceeaș săptămână, Opera Română 
a reluat, sub conducerea stabilizată 
în iniţiere și autoritate muzicală a 
d-lui Ionel Perlea, „Maeștrii Cânţă- 
reţi“. D- Niculescu Bassu, maestru 
în arta d-sale, d. Arbore, tenor, cu 
afirmări vocale ce merită a fi men- 
ționate, cât şi ansamblul cunoscut din 
anii trecuţi, ai acestei opere, au con- 
lucrat la închegarea reprezentărei, 

Concerte. Aglomeraţia de muzică a 
început să fie resimţită, după o petri- 
oadă puţin cam prea liniștită. 

Săptămâna de muzică, cercetaţă 
mai sus, a mai cuprins diverse mani- 
festări, din care amintim, pentru me- 
ritele ce au avut, trei: 


Concertul simfonic lunar al orches- 
trei Pro-Arte, sub conducerea intens 
animatoare şi temeinică în îndrumări 
a d-lui Ionel Perlea. D. Stavăr Nistor, 
a dovedit, în acest concert, că este un 
concertist de reală muzicalitate și 
stilizat mecanism, al cornului. 

Concertul unui grup de compozi- 
tori români și care a întâmpinat un 
cald succes la „Dalles“. D-nii Jora, 
Drăgoiu, Rogalski, Paul Constanti- 
nescu, Brânzeu, Agârbiceanu și Bo- 
bescu, compozitori și d-na Valentina 
Creţoiu, cântăreață sensibilă și de 
pătrunzător accenţ expresiv, exce- 
lenţii pianiști Silvestri şi Şoarec și 
d-nii Bobescu, Mereș și Drăghici, in- 
terprețţi, și-au împărțit colegial, suc- 
cesul. 

Insfârşit frații Boniş, unul talentat 
violoncelist, celălalt violonist de me- 
rit, şi pianistul de interesantă perso- 
nalitate Virgil Gheorghiu, au fost 
părtaşi la un concert, de o ţinută și 
un aport remarcabil. 





E SZ || CRONICA 


— muzicală — 





1939 


LE 


Martie 


ntz 
* Li | 





ară caini TRE Bar 


*. man ni etate rr inte na mu caee 89 a îm 


Frescă din Pompei, reprezen- 
tând o temee-pictor 


Cel mai depărtat nume de pic” 
tonță din auâncui Vremunuor e 
al 1imaretea, înca pictorului Mi- 
con cei Lânar, care irala la Aleaa 
in anul 439 inamnte de Christos, 
și nu numai că se ocupa cu pictu- 
ra, intr'o vreme cana se spunea că 
„0 temee cinstită nu tace nimic 
prin ea însâşi şi iasă once ocu- 
paţie bărbațuor”, dar cu cele pa- 
tru culori cunoscute atunci: 
ocru, verde, albastru şi galben, 
făcea chiar o toarte bună pictu- 
ră, de oarece o „Diană' aeiă 
fost aşezată în templul de la 
Eyhes. 

taptul că a fost dusă la Ephes, 
în Asia Mică, în maestosul tem- 
plu, ridicat de Chersiphron și 
Meragena, în anul 62U inainte de 
Chris0s, înseamnă că picura 
Timarerei a tost socotită demnă 
de a lua loc pe altarul pe care 
strălucea o alta „Diană', sculpta- 
tă, şi în întregime de aur: 

nana de aur şi Diana pictată 
de 'umareta, erau ţinta tuturor 
pelerinilor din toate colţurile A- 
siei Mici și ale Greciei continen- 
tale, cari veneau la acest templu 
Unic şi măreț, să aducă jerttă di- 
vinitâţii asiatice, simbolul tecun- 
dităţii, 

Liana de aur era de inspirație 
pelasgică, cu numeroase mamele 
și cu patru braţe, dar Diana Ti- 
maretei, ce venea cu 200 de ani 
în urmă, era doar arhaic simțită, 
lungă ca o coloană, cu braţele Ii- 
pite de corp, cu ochii mari, cu 
buzele strânse şi părul împletit. 

Timp de o sută douăzeci de ani 
a primit această Diană închină- 
ciunea celor ce se temeau de răz- 
bunarea Zeiţei; dar în anul 356 
înainte de Christos, şi tocmai în 
ziua când se năştea Alexandru 
cel Mare, Templul Dianei din 
Ephes a fost ars qe Erostrate, un 
obscur cetățean care doria, prin 
orice împrejurare, să ajungă să-i 
fie şi numele lui pomenit în isto- 
rie. 

Imi vine să cred că din acel 
foc, pictura Timaretei a scăpat 
neatinsă, deoarece Plinius cel 
Bătrân, care a murit în anul 79 
după Christos, pomenește de ea, 
zicând : că „este cea mai veche 
pictură ce se află în Grecia“, 

Dacă Sciţii n'ar fi devastat 
Templul, cu o necruțătoare bar- 
baric, în anul 263 după Christos, 
feministele ar fi putut anunţa că 
cea mai veche pictură a lumii, se 
datorește unei femei : Timareta. 

Altceva n'am aflat despre Ti- 





VEDENIA LUI 








mareta. Nu ştiu nici când a mu- 
rit, nici dacă a fost bogată sau 
săracă, fericită sau ce puţin 
iubită, ştiu doar că alături de 
tatăl ei, a trăit la Atena, acum 
2400 de ani. 

Atena, în care mă aflu eu azi, 
la 2 Martie 1933, nu-mi aminteş- 
te nimic de Timareta, 

In această suburbie internaţio- 
nală, în acest oraș heteroclit, cu 
strazi sucite în toate  sensuriie, 
greu mi-ași putea închipui locu- 
rile pe unde odinioară se înălțau 
monumenieie marețe ale epocii 
lui Pericies, albe, masive și uri- 
așe, strălucind in bătaia soarelui 
ca insuși soarele. 

Azi sunt case cu multe caturi, 
cinematograte, hoteluri şi pen- 
Siuni, printre cari şerpuesc minu- 
nate arumuri aibe, dealungul că- 
rora fug în sus şi în jos automo- 
bile, strivind poate sub grelele 
cauciucuri, când şi când, un 
grăunte din pulberea Greciei de 
odinioară. 

Mai greu încă mi-aşi putea 
închipu imaginea Timaretei, 
străbuna noastră, a tuturor pic- 
torilor, 

De sus, de pe colina Acropolei, 
cu ochii pe ruinele rămase, mi-o 
închipui totuşi înaltă, drapată 
întrun peplum alb, cu picioarele 
strânse in sandale, cu părul prins 
într'o reţea de aur, pictând cu 
grijă o Diană care avea să dăi- 
nuiască 698 de ani, cunoscând şi 
închinăciunea păgânilor și timpul 
primelor predici creştine ale 
stântului Pavel, la Ephes. 

Poate că spre seară, obosită de 
lucru, Timareta venea aci pe A- 
cropole, urmată de slujitori cu 
torțele aprinse ca s'o lumineze în 
întuneric. 

Mă înduioșează gândul primei 
noastre pictorițe de acum 2490 
de ani, și, stând pe ultima treaptă 
a Parthenonului, ge caetul ce ţin 
pe genunchi, îi dedic acest epitaf: 

„O, tu, străine, care calci peste 
pământul atenian, nu spune că 
Timareta a murit, ea, cea dintâi 
femee pictoră a lumii. Mâinile 
ei, alături de ale celor mai 
glorioşi artiști, au făcut să stră- 
lucească faima civilizației ate- 
niane. Lucrul mâinilor ei a pierit 
de mult în praf şi în uitare; dar, 
tu, străine, judecă pe această fe- 
meie după cinstea ce i-a făcut-o 
marele Pericles, așezând pe ar- 
haica Diana în templul de la 
Ephes; judec'o după amintirea o- 
perelor ei, și recunoaşte că a în- 
iruntat tenebrele morţii. In toate 
vremurile, și ori unde te vei afla, 
să faci în așa fel, o străine, ca să 
se amintească și de numele stră- 
bunei noastre, Timareta“. 

Atena, Martie 1933 
* 


Şi totuși, una din cele mai 
vechi picturi ale Antichității, din 
câte au ajuns în zilele noastre, e 
de mâna unei femei, Hellena, 
fiica sau sora lui Timon Egiptea- 
nul, care trăia la Alexandria pe 
vremea lui Alexandru cel Mare, 





Este adevărat că pictura a dis- 
părut, dar a rămas o copie în 
mozaic, făcută ducă neîntrecuta 
compoziţie a Helienei, veritabilă 
operă de artă, în adevăratul în- 
ţeles al cuvântului, nu numai 
pentru anul 331 înainte de Chris- 
tos, dar şi pentru astăzi. 

Compoziţia reprezintă Bătălia 
de la Issus, între Alexandru cel 
Mare și Darius, regele Perșilor, 
în faza ei decisivă. 

Gerspach o descrie așa : 

„Alexandru, călare, împunge 
tocmai cu lancea un satrap din 
armata persană; acesta, agăţat cu 


- 





Bătălia 


o mână de arma dușmanului său, 
cade de pe cal, rănit de moarte; 
armata asiatică își vede întrân- 
gerea în căderea şefului şi se pre- 
găteşte, în toată graba, să-și or- 
ganizeze retragerea. Intenţia e 
marcată printrun cavaler în pi- 
cioare, ce prinde calul de trâu ca 
să-l siească să dea îndărăt, şi 
prin mişcarea unui car roman 
dus de patru cai pe cari conduc- 
torul îi silește să se întoarcă pe 
jumătate; caii se cabrează şi stri- 
vesc pe răniți, dar unul din şefi, 
în picioare, în car, înconjurat de 
câțiva soldaţi, se intoarce spre 
dușman căruia i-a descărcat în 
piept, cu o clipă înainte, ultima 
săgeată, şi privește cu groază 
lupta stranie între cei doi gene- 
rali. In acest timp, trupa din linia 
a doua, nu pare să aibe cuno- 
ștință de dezordine; mai rezistă 
încă pregătindu-și lăncile; jos, pe 
pământ, stau azvârlite armele; 
din loc în loc câteva stânci aride 
şi un pom fără frunze; cerule 
limpede și uniform. E în acest ta- 
blou imaginea credincioasă a 
unei bătălii; nimic nu lipseşte 
pentru înţelegerea completă a 
subiectului, şi nimic inutil nu 
încurcă spațiul; compoziţia e ex- 
celentă, massele sunt bine echili- 
brate, motivele se leagă unul de 


UNIVERSUL LITERAR 


altul, personagiile sunt în miș- 
care, atitudinile corecte și amă- 
nuntele îngrijit redate: Am între- 
buinţat într'adins cuvântul de ta- 
blou, căci pare evident că scena 
luptei este reproducerea unui ta- 
blou pictat şi nicidecum copia 
unui model special compus pen- 
tru o lucrare în mozaic. Pictorul, 
în adevăr, a întrebuințat toate 
posibilităţile unei palete suple şi 
docile; a dat o perspectivă aeria- 
nă, a modelat, a întrebuințat 
„raccourci“-uri; a pictat cu o 


mare varietate de culori și to- 
nuri ; a colorat şi degradat cu o 


libertate de trăsătură şi uşurinţă 
extreme; dacă pictorul sar ti 
gândit vreodată că lucrarea sa 
va fi reprodusă în mozaic, n'ar 
fi uitat să evite planurile în de- 
părtare,  modelatul prea apăsat 
şi marea varietate de culori, căci 
şi-ar fi adus aminte la timp de 
resursele limitate aie mozaisiu- 
lui, care nu dispune decât de o 
materie tare şi rebelă, și de un 
număr restrâns de tonuri, cesace 
obligă să procedeze prin tonuri 
plate şi să aleagă de preferinţă 
compozițiile simple și calme. 

Deailtiel, mozaistul însărcinat 
să execule pictura a înţeles per- 
fect greutatea care i se impunea ; 
şi-a tăiat cuburile abia de 3 mi- 
limetri grosime, le-a amestecat, 
şi cu mici bucăţi de marmură 
şi materii sticloase, a strâns cât 
mai apropiat nuanțele, şi cu o 
îndemânare, surprinzătoare, a is- 
butit să redea efectele picturii, 
iluzia fiind perfectă. 

Prin compoziţie, desen şi ca- 
rectorul general „Bătălia dela 
Issus“* e așa de superioară ce- 
lorlalte picturi de la Pompei, că 
fără nici o îndoială poate fi pri- 
vită ca opera unui artist foarte 
ales, se zice a Hellenei, sora lui 
Timon şi contemporana Impăra- 
tului Alexandru. 





NICHIFOR 


de AUREL CĂLINESCU 


Nichifor Jderu : treizeci şi trei de ani de foame alungată numai 
în răstimpuri, de furtișacuri, de spaimă fără rost, ori de curaj fără 
socoteală. O haimana prăpădită, întrun surtuc de şiac cu mânecile 
isprăvite deasupra coaielor, cu genunchii eşiți prin urzeala panta- 
lonilor, crăpați şi aprinşi ca două buboxe gata să se spargă, Tot 
deauna cu pieptul bătut în mărgele de sânge închegat, uneori nu- 
mai scrijilat, alteori sfărtecat de cuţit până la os, omuleţul acesta 
cu părul cum îi secara uscată de secstă, cu ochii albaștri şi apoşi 
ca două buzunare de isvor seamănă mai degrabă cun copil gălă- 
gios decât cun hoțoman de bărbat fioros şi viclean. Faţa puțintică, 
mai mult barbă, mustață și parciune, i se îngrămădește stacojie 
sub ochi şi rămâne parcă boțită acolo. Inprejurul lui pute a mahorcă, 
a rachiu și a sudoare dospilă. Uneori pute şi a bălegar: asta înseam- 
nă că Nichifor, din cine ştie ce pricină, a ocolit satul şi a dormit peste 
noapte în aunoaele fierbinți de pe şes. 

Peste capul lui adesza vin pricini de acestea: atunci îşi freacă 
barba ou umărul drept, scuipă printre dinți, înjură şi aruncă spre cer 
cumnul ca un buzdugan ds oase. Cujitul dela brâu nu i-a lipsit nici- 
odată, dar numai la mare nevoe la luat în mână, şi atunci ca să se 
apare căci are și Nichifor dușmanii lui: sunt haimemalele streine 
de locurile pe care le calcă el, cari-i bat drumeagul liniştit şii pân- 
dasc la podaţe oamenii. Așa s'a bătut întâiu cu lie Sotir şi mai pe 
urmă cu Toader Hâncu. Amândoi însă au fost mai tari decât el şi a 
trabuit să-și împartă cu dânşii ținutul, să le primească tovărăşia şi 
să şi-i facă prieteni. Dela Sotir are şi acum un semn de cuțit dealun- 
gul bărbiei, unde părul ss închirceşte şi cade făcând loc unei cără- 
rui d> pisiiță galbenă și murdară. 

E numai o haimana şi ar vrea să fie un bandit. Dezcesa, când 
foamea nu-l lasă să doarmă, da pe căpătâiul de paie, gândurile-i 
sboară spre șoselele mari, care leagă orizont de orizont, unde căru- 
jela trec una după alta conduse de oameni bogaţi, bine hrăniţi şi 
fricoşi. Atunci ur&ște dru:neagul mărunt, sărac şi pustiu, de care viața 
l-a legat din copilăria. Câteodată simte că are chiar curajul să-l pă- 
răssască. Dar asta [ine numai atât cât îl macină revolta, fiindcă a 
doua zi iar îl iubeşte, iar își aduce aminte că l-a bătut de atâtea ori 
câte zece ani, că l-a crescut şi învățat meşteşugul areu al traiului 
fără muncă, şi-i sărută țărâna, se târâis cucernic peste el şi nu mai 
pleacă. 

Acum Nichitor stătea cu capul cât o oboroacă asvârlit în iarba 
măruntă și sfrijită de secetă de pe marginea drumului. Mânile și le 
încrucișase pa piept şi picioarele le băgase până la genunchi în ciu- 
linii cenușii. Aşteptase amurgul şi el veni ca o binsfacere peste obo- 
seala lui de animal fugărit şi flămemd. Dar era un amurg cum nu 
mai văzuse niciodată Jderu. Pe sub perdelele de umbră, cari se lăsau 
peste câmp, ochii lui priveau cum se cocoloșese din resturile de lumi- 
nă figuri onapoda și de neînțeles. Aerul era încă, ce-t dreptul, cald 


şi trupul destul de trudit, totuși nu-l prindea somnul. Ceva cu totul 
deosebit decât ceeace înțelesese până atunci din viaţă, i se înfiripa 
în minte. O neliniște care desigur nu venia din frică, i se strecura 
până în inimă, ca un sânge strein. Pe Nichifor nu-l mai încercase 
niciodată sentimente de fslul acesta. Când era încolțit de paznici se 
ascunda, atunci știa că se ascunde de. teamă, când timpul era fru- 
mos şi șesul bătut ds drumeți, îndrăzneala era aceea care punea 
stăpânire pe dânşul și ]deru o înțelegea şi pe asta. Dar de ce-l tur- 
bura acum pâcla violetă care se lăsa peste câmpie ca o coaje moale 
de vată, așchiiie de lumină roșie care întârziau pe la rădăcinile 
scailor voiniceşii, umbrele topite şi curse pe iarbă ca untdelemnul ? 
Ele nu aveau de ce necăji capul lui de golan. Nichifor duse peste 
ochi palmele murdare şi scuipă într'o parte. Printre degete zărea fâşii 
de cer umede, încă neinstelate. Drumul trecea pe alături, albicios, 
uscat și pustiu. Se ivea da undeva de subt orizontul de cenușe şi alu- 
neca pe lângă trupul lui, ca o şopârlă rece. De trei zile nu-l călcase 
nimeni. Colbul sa spulbarase de po el de toi atâtea ori și tot de aiâiea 
ori se așezasa din nou. Nichifor se plictisise îndesiul așteptând pe 
subt poduri; iar se hotărise să plece și iar renunțase, mai ales când 
Sotir îi promisese că-l va face părlaș într'o afacere din care se va 
alege cu jumătate din câştig. 

„He-hai, făcu el descleștându-și fălcile, măcar de s'ar tine de cu- 
vânt porcul acsla de Sotir”. Asta o spuse aşa de slab încât deabia 
o auzi. D> patru zile mu mâncaşe nimic. Incepuse să creadă că se va 
putea lipsi pentru totdeauna de hrană, cum se obişnuis= cu lipsa de 
îmbrăc&minte. Uneori, numai inconștient, își prindea între buze firele 
răzlețe de musteaţă ; îi plăcea să le simtă pe limbă grăsimea sărată 
și murdară, topită în saliva caldă ca într'o supă. 

Gândurile scăpate de sub fruntea îngustă îl trăcau risipindu-se 
în stele, lăsând jos un trup fără viagă. De trei ori încercase să-și 
închipus cum va ataca droșca încărcată a lui Panait, când acesta 
s> va întoarce fără arijă din oraş şi de trei ori figura roşcovană a 
negustorului i se topi dinainte. 

Câteva csasuri trecură astfsl fără ca ]deru să poată adormi dea- 
binelea. Sgomote nedeslușito şi stranii îl făceau să tresară, umbre 
grele cu dzagetsle închipuite îi apăsau pieptul silindu-l să scoată din 
el oftaturi şuierătoare și lungi. Ochii i se deschideau fără voie, la 
casa mai uşoară adiere ds vânt. Întunerecul se așternuse peste şes, 
gros și de nepătruns ca păcura. Chiar colbul, până mai adineaori 
cenușiu al drumeagului, se îmbibase de el atât de mult, încât era 
paste putință să-l deosebești de restul câmpiei, 

In csie din urmă poate că Nichifor ar fi reușit să-și stăpânească 
nervii şi să-și lase trupul istovit pradă somnului cel mai adânc, dacă 





(Urmare în pag. 6-a) 








Acest tablou dă o idee de ceea- 
ce era marea pictură în antichi- 
tatea greacă“. 

Când Impăratul Vespasian sa 
întors prin Egipt, după reprima- 
"rea revoltei din Iudeea, în anul 
70 după Christos, el a găsit la 
Alexandria această operă desă- 
vârșită şi a dat poruncă să fie 
transcortată la Roma și așezată 
în Templul Păcii, cel mai sublim 
monument de artă romană, ridi- 
cat de el, Impăratul Vespasian, 
cu câţiva ani în urmă, cu meni- 
rea să adăpostească cele mai de 
preț opere de artă. 


TIET LELE 


js 





Cel gutui 


lui Alexandru Macedon cu Dari us, la Issus 


Dar între anii 180-192, sub Im- 
păratul Comod, fiul lui Mare 
Aureliu, Templul Păcii a ars, şi a 
dispărut minunata pictură a Hel- 
lenei. 

O regăsim însă, sub forma 
unui mozaic, descoperit la Pom- 
pei în anul 1830, în renumita 
casă zisă a Faunului, și care se 
găsește azi la Muzeul Naţionali 
din Neapole: 

Nimeni nu mai poate spune 
dacă mozaicul a fost lucrat chiar 
la Alexandria sau tocmai la 
Roma, după ce pictura a fost a- 
şezată în Templul Păcii. Pare 
mai aproape de adevăr, că a fost 
făcut la Roma, deoarece orașul 
Pompei a fost prima oară distrus 
de un cutremur, prin anul 63 
după Christos ; cum însă era un 
oraș înfloritor, bogat și comer- 
cial, nu numai că sa ridicat din 
nou pe ruinele lui, dar s'a ridicat 
mai luxos, mai pretenţios în ce 
privește  ornamentarea pereţilor 
și pardoselelor. 

Cum în anul 79, orașul Pom- 
pei a fost şters de pe fața pă- 
mântului, în urma erupției Vezu- 
viului, sar putea deduce că în- 
tre anii 63 şi 79 a fost executat 
mozaicul, și mai precis între anii 
72-78 deoarece pictura Hellenei 
n'a fost adusă la Roma decât în 
anul 71. 

Am fost foarte nerăbdătoare, 
afiându-mă odată la Neapole, să 
privesc această operă feminină, 
de al cărei nivel artistic se spune 
că nici o altă pictură din antichi- 
tate nu sa mai apropiat. 

In faţa mozaicului celebru, 
m'am gândit că încă nu s'a spus 
tot binele ca merita această com- 
poziţie, cu adevărat genială, con- 
cepută de mintea unei femei, 
acum 2269 de ani! 

Ghidul muzeului, îndată ce a- 
jungi în faţa acestei opere, face 
o pauză pentru a-și pregăti efec- 

tul, și apoi, întinzând mâna spre 
panoul sclipitor, anunţă: „La a- 
cest mozaic sau întrebuințat 
zece milioane de pietricele“. 

Efectul e instantaneu: toţi vi- 











+ Pietoriţe înainte de Christos 


de OLGA GRECEANU 


zitatorii în grup, îmbrâncindu-se 
unul pe altul, caută să se apro- 
pie, să admire micimea extraor- 
dinară a cuburilor de marmură, 
ce fixează chipurile celor 25 de 
personagii, în mărime aproape 
naturală şi a 12 cai. 

Cred că aşi fi avut mult mai 
mult succes decât ghidul muzeu- 
lui, dacă aş fi anunţat pe spec- 
tatori că tabloul după care sa 
executat mozaicul e opera unei 
femei! Și iarăşi cred, că mai de 
grabă ar fi admis fără control, că 
acolo sunt zece milioane de pie- 
tricele, decât că o femee a pictat 
cândva așa de frumos! 

Şi-apoi, catalogul muzeului 
spune limpede: Autor necunos- 
cut ! 

Pentru mine, cel puţin, auto- 
rul nu-i necunoscut, şi aș fi bu- 
curoasă, ducându-mă acum din 
nou la Neapole, să pot convinge 
pe directorul Muzeului Naţional 
de acolo, să scrie dedesubtul mo- 
zaicului:  „Hellena, fiica lui Ti- 
mon Egipţianul“, 


Au mai fost şi alte pictorițe în 
Antichitate, ale căror nume le 
însemnez aci: Irena, fiica și e- 
leva lui Cratinus, pictor și tot- 
deodată actor. Pictase cu graţie 
un „cap de femee“, multă vreme 
păstrat la Eleusis; pictura a dis- 
părut în anul 396 după Christos, 


când Alaric, regele -Vizigoţilor, 
a distrus orașul; 

Aristareta, fiica şi eleva lui 
Nearcus, — pictase un viguros 
Esculap; 


Calypso, autoarea unui portret 
de bătrân şi, se pare, a unui mi- 
nunat studiu făcut după un cele- 
bru şarlatan al timpului, numit 
Teodor; 


Anaxandra, fiica lui  Nealces, 
care lucra în anul 260 înainte 
de Christos; Olymqia, o femee 


care avea chiar o Academie de 
pictură, dar de care nu se ştie 
altceva decât că pe unul din e- 
levii ei îl chema Antobul. Alciste- 
na, care reprezeniase în encau- 
stică, și cu mult talent, portretul 
unui dansator, și în fine Laia din 
Cyzica (Asia Minoră), care trăia 
la Roma cam prin anul 80 înainte 
de Christos şi fiindcă n'a fost 
nici odată măritată i se spunea 
„perpetua virgo“. 

In vremea ei, Varro scria toc- 
mai  ,„Hebdomadele“, cari se 
compuneau din 101 volume, cu- 
prinzând biografiile a 600 de 
oameni iluştri din Antichitate, și 
deşi Sopalis şi Dionisius erau pe 
atunci portretiști celebri, Varro 
a cerut Laiei să-i ilustreze ma- 
nuscrisele, cu 600 de portrete în 
miniatură. 

Se zice că prețul lucrărilor ei 
întrecea cu mult pe ale pictorilor 
Sopalis şi Dionisius. 

Biografii contimporani notează 
că Laia din Cyzica avea pentru 
miniatură un talent deosebit, o 
trăsătură de pensulă extrem de 
uşoară și că excela în pictura în 
encaustică și pictura pe ivoriu. 

Până acum un secol, la Muzsul 
Naţional din Neapole se păstra 
încă, în encaustică, un portret de 
bătrână executat de ea, în mă- 
rime naturală, şi profilul picto- 
riței, făcut în oglindă, de ea în- 
săși. 

Nimeni nu mai poate da o lă- 
murire de felul cum au dispărut 
din muzeu, 

„Hebdomadele“ lui Varro, au 
dispărut şi ele. 

* 

Puțin va mai trece şi seva 
răspândi zvonul că sa născut la 
Bethleem un copil destinat să 
cârmuiască Impărăţia Lumii. 

In faţa blândului Păstor, Olim- 
pul și Zeii lui se vor rotogoli în 
pulbere... 





MARIILE 


A trecut prin copaci un surâs sideral; 
Inalturi, reci pleoape de peruzea deschid, 
In vagul melodic sunt lacrimi de cristal; 

— Zilele, cupe transparente cu argint îluid. 


Prin somnul pădurean au trecut fiori; | 
In stalactitele visului linii de mărgean; 

Culese dintr'un basm lunar cresc flori; 

Şi 'n ferigi roşii a tresărit Pan. 


Din amfore de sidef sângele tristeţii, 
Prin vânătul fum al somnului se revarsă; 
— Inimele cu el să şi-le cuminece poeţii, 
Cu faţa spre magice lumi întoarsă, 


Aeriene tristeţi, alcooluri subțiri, 

In mătăsoase amiezi cu setoase buze, 
Cu rele voluptăţi în ele te resfiri 

Ca 'n istovitoare sărutări de meduze; 


Ca sevele 'n sălcii trecutul ridică, 
Cu amare savori de buruiană, 
Necuprinsa ?n cuvinte nălucă 

Cu profil de îloare şi pas de Diană. 


ION BĂLAN 





6 











UNIVERSUL LITERAR 











11 Martie 1939 ——=— 


-Cronica ideillor—- — 0 BSE SIE — 


Cu” Denis de Rougemont ne-am 
mai întâlnit nu de mult, în acea sub- 
stanţială lucrare asupra misticci cre- 
ştine (Le Communisme et les Chreti- 
ens“), cartea care a întrunit colabo- 
rarea unor veritabile elite ale gân- 
dirii contemporane, precum: Fr. 


Mauriac, Berdiaeff, Daniel-Rops, etc. 

Volumul recent al lui Rougemont!), 
dacă vine pe o linie de preocupări 
spirituale cunoscute, atât cât este a- 
firmată și precizată atitudinea gru- 
pului „Prâsences“, se impune totuși 
printr'o masivă prezentare de mate- 
rial. Interpretarea mistică a eroticu- 
lui este, în orice caz, proprie acestui 
autor. 

Tema „Pasiune şi misticism“ de 
care se ocupă Rougemont în capito- 
lul central al cărţii de faţă, reclamă 
o atențiune deosebită. Gânditorul 
francez, printr'o subtilă analiză a a- 
celui fenomen colectiv, statornicit în 
straturile subconştientului individual 
(aceasta sar putea să fie definiţia 
mitului), — combate  psihanalismul 
lui Freud și, în genere, încearcă o 
„desintoxicare“ a conștiinței erotice, 
aşa cum a promovat-o psihologia ma- 
terialistă modernă în lucrările unui 
Max Nordau, Krafft-Ebing, Miurisier, 
Leuba, etc, Pe scurt, sec poate spune 
că întreaga sforțare a curentului in- 
tenționist, psihanalist, vitalist, 'con- 
sista în a „explica“ spiritualul piiu 
material, superiorul prin interior, 
simbolul prin lipsa de semnificație. 

Este aproape comod să postulezi 
„refularea“ instinctuală la baza vieții 
spiritului,—o atare temă Freud a fă- 
cut-o populară. —poate tocmai pen- 
trucă se potrivea cu facilitatea „meta- 
fizică“ a școalei din Viena, 

Următoarea întrebare pare însă 
destul de serioasă: dar dacă această 
viață pasională, carnală, este depă- 
şită de o anumită mistică spirituală, 
fie ca chiar în direcția — şi în spe- 
cial — în direcția pasiunii erotice? 
Nu cumva se poate susține, cu în- 
dreptățite temeiuri, deduse  dintr'o 
serioasă interpretare a mitului — că 


mistica pasională, mistica erotică, 
este un fenomen primar, originar, 
care precede și depășește interesul 


imediat, cotidian, înăbuşitor al dra- 
gostei? Mai lămurit: se poate descă- 
tușa mistica pasională de obsesia se- 
xuală, care i-a fost propusă drept o 
cauză eficientă, apoi, mai mult: se 
poate inversa acest raport astfel în- 
cât, verificând nuanțele într'adevăr 
relevante, să ajungem a afirma că 
spiritualul produce conceptul maie- 
rial al dragostei, sexualismul modern 
nefiind decât o denaturare a trăirii e- 
roțice, întâmplată din pricină că au 
fost uitate, ori ignorate, originile 
înalte ale misticei pasionale. 

Ce caracțerizează, în primul rând, 
elanul mistic? Starea de supremă 
intensitate a sufletului, până la trans- 
figurare. Se poate obţine o asemenea 
intensitate spirituală prin „sublima- 
rea“ instinctelor așa cum susține 
știința modernă? Principial,  socot 
că nu, dar chiar dacă în mod apa- 
rent, ființa noastră şi-ar imagina 
că trăește aievea o situație mis- 
tică, datorită  ascezei sexuale, în 
cazul că această asceză nu este res- 
pectată, starea mistică nu se mai 
menţine, a dispărut simultan cu eli- 








berarea instinciuală. Și atunci: ce 
fel de mistică este aceea, dacă nu tră- 
ieşte îndelung, în contactul necesar 
cu transcendentul, dar este condiţio- 
rată de anumite elemente extrinseci 
spiritului, cari nu o pot menţine în 
mod natural, deci nu o pot produce 
cauzal, aievea? Evident, că materia 
nu poate naște spiritul, iar mistica 
este starea prin excelență spirituală, 
într'o atare trăire sutletească sexua- 
lismul nu poate avea vreun rol efi- 
cient. Ne vine greu să admitem că 
mai există vreo amintire a tempora- 
Jului şi a creaturilor obiective, în 
starea incandescentă a misticului, Sf. 
lon al Crucii vorbește de o „vidui- 
tate totală“ („,Nuit obscure“), sufle- 
tul este atunci despopulat de orice 
granulațiune lumească. Această stare 
„„teopatică“ nu îl conduce pe mistic 
la condamnarea creaturilor Domnu- 
lui, dar îl înalță pe deasupra lor. 

Să analizăm înţelesul mistic al 
dragostei, chiar așa cum o înțelegem 
în mod cotidian. 

Denis de Rougemont insistă asupra 
poemului celebru, restituit de epoca 
medievală în romanul lui  Be&dier: 
dragostea lui Tristan şi a Islodei. 

Când se deșteaptă în sufletul ]ui 
Tristan starea de intensitate emoțio- 
nal-spirituală, pe care o regăsim ca 
prevestind transa mistică? Atunci 
când băutura nu-și mai produce 
efectul, când visul de: dragoste 
sa risipit, când corabia îl poartă 
inspre necunoscutul sumbru al 
mării, pentru totdeauna. Mistica 
pasională a lui Tristan nu diferă 
substanțial de mistica religioasă. Ea 
este, ca și aceasta. o tensiune exclu- 
sivă a subiectului, asupra căruia nu 
mai apasă nici un imponderabil teh- 
nic, obiectiv. Isolda este un pretext 
pentru Tristan, în faza ultimă a su- 
ferinței lui pasionale „el o iubește, 
pentrucă ea renaște în el, acea „bra- 
lure delicieuse du desir“... Mistica 
pasională tinde a se confunda deci, 
cu narcisismul, desigur întrun sens 
diferit de acela al mitologiei elene, 
pentrucă aici nu este vorba de auto- 
seducțiunea produsă de liniile apa- 
rente, dar de orgoliul pasional al 
misticului, a cărui ardere se produce 
pe măsura în care se realizează sta- 
rea de desăvârşită transfigurare. 

Rudolf Otto în lucrarea lui, foarte 
cunoscută, asupra „Misticei occiden- 
tale și orientale“ (Gotha, 1929) distin- 
ge între mistica hindusă a lui San- 
kara (repudierea lumii: nirvana nu 
se poate dobândi decât prin separa- 
țiunea de samsara, viața diversă) — 
și mistica occidentală, așa cum a în- 
terpretat-o un Eckhardt, un Ruys- 
broeuk, în evul mediu şi potrivit că- 
reia spiritul rămâne activ, în starea 
mistică, subiectul poate transsubstan- 
țializa obiectul, creaturile lui Dum- 
nezeu, însă nu le ignoră cu desăvâr- 
șire. Acestea rămân iniţial, nu final, 
în cauza spiritului, cu toate că orice 
trăire mistică, după cum vom avea 
ocazia să mai scriem, este o stare de 
intensitate şi de eliberare, proprie 
exclusiv subiectului, 

MIRCEA MATEESCU 


1) „L'Amour et POccident“, Paris, Plon, 
1939. 





E noapte. E târziu. P'ouă și vutetul mării 
crește, creşte mereu «ca dintr'o sută, dintr'o 
mie de orgi. Mama 2 venit de nenumărate 
ori să mă întrebe cum mă mai simt, dacă 
vreau ceva. I-am spus să fie liniștită. Am 
rugat-o să, doarmă fără grijă, că mă simt 
mai bine. 

„Si, ca niciodată, în noaptea aceasta, de 
păcură, mi-e frică să dorm singură, Nu, nu 
dorm aici. Nu pot să dorm. Capul mi-e 
greu şi fierbinte ca mm pietroi dogorit de 
toate văpăile pământului. Inima imi bate 
puternic. Un fior rece ca o suveică de oţel 
îmi gonește prin vine. 

Mi-e teamă. Mi-e groază. Singurătatea 
își înfige în mine tentaculele ei de besnă, 
mă chinus, mă absoarbe în ea, ca întrun 
tmup străveziu şi rece de meduză, mă în- 
spăimântă, mă îmăbușe. Ici, sub pleoape, 
mi sa lipit, ca o poză neagră și murdară, 
chipul uscat şi descompus al femeii ietovite, 
inebunită de disperare. Mă ara sub frunte 
privirile el de fiară rănită... 

Am văzut ieri pe stradă — am văzut în- 
tradevăr? — într'o căruţă hodorogită și 
înveită întw'o pânză neagră și sfâșiată, 
două lădiţe de iamn. Un cal pocâltit de 
foame, mergea  schiopătând pe un drum 
numoscut. Coama îi era mâncată de bube. 
Copitele legate cu cârpe. Şira spinării sân- 
gera piesnită de bice, scorojită de soare, 
bătută de vânturi, de ploi. 

Pe capră moțăia sub chivără un om mic, 
bătrân, cu faţa, pământie, îmbrăcat într'o 
haină lungă de postav negru, cu pulpansie 
mototolite sub tălpile cismelor. Omul se 
inviora. din cân din când, își aducea aminte 
să tragă din luleaua stinsă, smucea odată 
de hăţuri şi își lăsa apoi din nou capul cu 
înfățișare de barcă răsturnată și avariată, 
în piept. In urma căruţei, cu fruntea răzi- 
mată de şușieţ, se ținea o femee înaltă, de 
o slăbiciune cadaverică, îmbrobodită cu 9 
basma, cernită. Ea scotea arar un scâncet 
sec, straniu. Pa'că era um geamăt din fun- 
dul pământului. Par'că ar fi mers ea însăși, 
umbra din urma droagei, la eșafod, ca în 
cărţile cu istorisiri macabre din timpul re- 
voluției franceze. Sărmana femeie! Ii mu- 
riseră doi copii, pe care droaşca primăriei îi 
ducea la locul de veri. Cortegiu sărac, de 
năpăsbuiți ai vieții. 

Am stat împietrită locului, fără să mai 
pot gândi. Auzeam în jurul meu cuvinte și 
crâmpee de păreri aruncate de trecătorii 
care se descopereau o clipă, își făceau sem- 
rul crucii şi porneau mai departe : 

— Săraca... i-au murit... de mizerie... de 
foame... de boală! Pentru ei mai încerca să 
trăiască... 

Cum, amândoi deodută? 
Dumnezeule! 

Sărmane fiimțe desmoştente de soartă, 
voi care n'aţi avut noros de un pat mai o- 
memnese în viaţă, nu aveţi dreptul nici mă- 
car la un drie mai bun după moarte. Gu- 
noae ale vieţii, mergeţi pe ultimul ei drum 
într'o căruță de gunoi... 

Am petrecut clipe pe cari n'ași mai viea 
să mi le mai amintesc vreodată. Dar îmi 
pare chiar şi azi că acul unui seismograi 
a înregistrat adânc în memoria mea linia 
întâmplării, o linie frântă... agitată... tre- 
murată. 

Era o vreme tristă, ca un suspin. Cerul 
cenuşiu. Marea, de un violet așa de închis, 
că'n profunzimea mată ce se sapă între 
două valuri ae ei, apa lua culoarea abano- 
sului. Mugea aspru și monoton. Depărtările 
î se înecau în ceaţă, și i se amestecau cu un 
cer bolnav, de câlţi, 


Dumnezeul?, 


Pa d an a n a a Pa RPR i d re a e ant aa a tara 


Egoistă, marea își plângea disperarea el 
cosmică, napăsătoare în taţa desnădejaei 
de pe maluri, din lume, 

Picăluri mari de ploaie plesneau pămân- 
tul. Capacele cefor două sicrie, boltite ca 
riște acoperișuri de cocioabe, erau ude. Apa 
ss prelingea de pe ele în șiroaie pe paiele 
din fundu; căruţii. Cioclul era. ud, Calul uăâ. 
Femeia, o treanță udă, atârnată în urma 
căruței, 

Aţi simţit vreoaată, o revoltă, o ură, groaz- 
nică împotriva vieţii, a morţii, a destinu- 
lui, a voastră înșivă? 

Un val şi alte valuri negre am simţit 
cum se năpustase în mine, cum se isbesc 
în lespezile inimii mele  împietrite, cum 
vor să mă surpe, să mă spele de pe pă- 
mânt, să mă amestece în mugetele lor a- 
menințătoare trimise către cer. Am simţit 
ceva asemănător cu moartea, cu neființa, 
cu nebunia, 

Nu știu câţi Kilometri am merş cu ochii 
țintă la sfâșietoru!l cortegiu. Mam pome- 
hit afară din oraș, la porţile cimitirului. 
Porţile crau deschise larg. Așteplau. Cru- 
cile albe și megre par'că erau păsări 0bo- 
site, bolnave, încremenite cu aripile în 
vânt. Femeia, a vruţt să se urce în căruţă. 
Sa. împiedicat sau a, căzut de oboseală, nu 
știu. A rămas jos. Eu. singurul muritor în- 
grozit şi mai îndepărtat, am alergatţ s'o 
ridice. Era grea ca piumbul, ca moartea. 


Mi-a fost peste puiință s'o mişc. Nenoro- 
cita rămăsese cu o mână spânzurată pe 
roata căruţii, bălănsănind în go', căutând 
parcă ceva, chemând pe cineva. Ințepenită, 
şi rece, gemând, răsuflarea îi era geamăt 
— se făcuse mototol în noroi. I-am suci 
incet capul, ca să-i văd fața. 





O, nu voi uita niciodată ochii aceia îne- 
buniţi de disperare, de durere! 

Mau privit inspăimântaţi, cu ură, cu 
dispreţ, M'au fript ca două lănci fierbinți, 
până în creer, până în fundul sufletului și 
apoi s'au închis, scufundându-se în gropile 
de sub arcade. în mâna, care i se îngropase 
in noroi, ţinea strâns două lumânări mici, 
frânite, murdare. 

Mi-am scotocit punga și tot avutul meu 
i l-am pus în buzunarul șorțului. 

Un gest stupid. Nu se alină o astiel de 
durere cu bani. Cu toţi banii din lume. Si 
de ce nu m'am învrednicit să o ajut în- 
nainte de a i se prăpădi copiii de foame? 
De ce? De ce?.. 

A venit un om cu mersul greu, cu picioa- 
rele grele ca târnăcoapele și a smucit-o în 
lături. 

— Ei, femee, haide că ne apucă noaptea. 
Așteaptă popa în ploae, şi mai Sunt și alţii 
de venit... 


de TANȚI IOANIN 


Dar femeia nu s'a mişrat, Groparul a 
ridicat din umeri,a "ua coșciugele la sub- 
țioară și a plezat cu ele spre fundul cimi- 
tirului, i: 

Ploaia începuse să cadă mai deasă şi 
vântul sufla printre cruci, cu vuete sinis- 
tre, de crivăţ, 

Inebunită, de spaimă, am îmceput să alerg 
înapoi spre oraş. 

Se întunecase, Șoseaua era pustie. Nici 
un om, nici 0 vietalte. Niciodată nu mi-a 
fost așa de friră. Groază de pustiu, groază 
de necunoscut, de crucile din spatele meu 
și de ochii aceia sticloşi, cari mă urmă- 
reau neincetat. 

Am ajuns acasă, nici nu ştiu cum, udă 
leoarcă. N'am putut vorbi nimic. Obosită, 
sărobită, am adormit şi n'am mai știut de 
bine. Probabil că am delirat, Ochii de la 
cimitir au întraț sub pleoapele mele. 

Dimineaţa, o mână rece mi-a netezit 
fruntea înfierbântată de lipărul febrei. 
Doctorul. Pe el, ca și pe ai mei, nu-l îngri- 
jora atât starea eripală, cât sdrunrinul 
MEU NErVOS. 

Le-am vorbit, le-am arătat tuturor ochii 
de aici, ochii cari mă împunge cu unarele 
de foc sub frunte. 

„Mi-e teamă și acum. Mi-e teamă oare 
de ziua când și inima mea va înceta ge a 
mai bate, când osii'e și rotițele întregului 
mecanism al vieţii se vor sfărâma în bu- 
căți, când gândurile vor încremeni suspen- 
cate în gol și suflarea mi se va stinge ca 
îlacăra obosită a unei feștile Kle sem? 

Mi-e teamă că intr'o zi, poate mâine, voi 
porni și eu în droașea îndoliată, pe aru- 
mul fără întoarcere, spre marginea ora- 
șului? . 

Mă tem numai de atâta: că voi muri 
fără să fi făcut un simgur bine. 

Dacă femeia aceea a mai lăsat pe lume, 
in urma, ei, vre-o fiinţă suferindă, o mamă. 
un bătrân schiav? 

Ma cuprins un dor fierbinte de viaţă. 
Să trăiesc, să mai trăiesc numai o zi, pen- 
tru a face o mare jertfă, ceva ca să-i 
uşurez conștiința, să mă răscumpăr în 
faţa celor doi ochi sfredelitori Ge mamă 
chinuită, revoltată, ucisă de mizeriile lu- 
mii, de nepăsarea mea, a noastră... 

Mâine am să chem toate mamele îndu- 
rerate din oraș și am să le împart toată 
averea mea, pentru copiii lor bolnavi, înfo- 
metaţi, desculți. Mâine... 

„Ceasul din port a bătut două după 
miezul nopţii. Mă miţ pe geam şi nu mai 
văd nimic, E întuneric besnă, Aud doar 
p-oaia cum bitiue cu furie pământul obo- 
sit şi adormit în păcate şi în nesimţire. 

Vuetele de dincolo de geam răscolesc cu 
îurie toate adâncurile: din lume. Par'că aud 
nişte glasuri îndepărtate și neinţelese, Pe 
cine cheamă Marea în noaptea aceasta 
grozavă? 

Gândurile mi sau depânat ca min scul 
încurcat. A trebuit să rup și să înod. Mii 
de întrebări mi-au brăzdat «creerii ca niște 
fulgere nemiloase şi eu nm am putut găsi 
niciun răspuns linistita. 

Imi umbiă prin minte crâmpee de ver 
suri, care, ca păsările pe apă, nu găsesc 
unde să se aşeze: 


Naufragiate gânduri, rânduri, rânduri, 
Se leagănă pe val. 
„La cimitir ochii. 


Ah, stingeţi ochii, ochii aceștia, care mă 
străpung, care mă ard, care mă dor. 





Vedenia lui Nichiţor 


(Urmare din pag. 5-a) 


n'ar fi auzit ca prin vis clinchetul unui c:opoţel spăraând undeva 
depărtările negre. Un clopoțel cristalin de argint ori poate numai de 
aramă care, atât de fin, atăt de subțire, aproape ireal, sgâria cerul 
puțin umed şi rece al miezului d> noopte. Sunetul dulce, metalic, 
pentru care urechea, ca să-l simtă, trebuia să fie prea atentă, venea 
dinspre capătul ds răsărit al drumului. Așa i se păru lui Jderu şi 
poate că avea dreptate. Era însă atât de departe încât cel mai mic 
syomot făcut de mişcările lui, în căutarea unei poziţii mai prielnice 
ca să-l ascuite, îl acoperea cu desăvârşire. Un clopoțel! Numai atât 
putu gândi Jderu şi faţa i se schimbase intrun rânjet de bucurie 
adâncă. Se ridică în genunchi pe marginea șanțului, îşi pipăi bricea- 
dul la cingătoare și se întinse pe urmă, cu răsuflarea tăiată, dea- 
curmezişul drumului, strivindu-și obrazul în țărână. Dar nici un tropot 
ae copite, nici o pocnitură de biciu nu vesteau apropierea vreunui 
echipagiu. În aer stăruia numai clinchetul ascuţit al clopoțelului, care 
acum devenise atât de puternic încât Nichifor nu mai făcea nici o 
sforțare ca să-l asculta. Melodia tremura dulce în auz, încălzindu-i 
sufletul ds n&deidi. Droșca lui Panait îi răsări încărcată în minte. Pe 
jilţ, negustorul, în halat cenușiu de doc, fuma din pipă mormăind 
înjurături aspre din cauza întunerecului. Încă puţin şi buzunarele 
grele de nichel aveau să se deşarte în pumnii lui lacomi. Pe deasu- 
pra pâine și rachiu pe trei zile fiindcă Panait era fricos și Nichifor 
îi cunoştea toate mstehne!e. Dar, ca şi mai înainte, nimic altceva 
care săi îndreplățească închipuirea flămândă. Oricât şi-ar fi lipit 
urechea de pământ, oricât ar îi încercat s'audă huruit de roți frămân- 
tând drumezaul, noap'ea rămânea tăcută şi curată, scăldată numai 
în larma fantastică a clopoțelului. 

Pe Jderu lucrul acesta îl nelinşiti. Ridică incet capul din ţărna 
drumului și privi către răsărit. O lumină trandafirie pâlpâia într acolo, 
alunecând grăbită spre el. Părea un călăreț care poartă o torță. Spe- 
riat sări la o parte strângând în pumn mânerul cuţitului. Nici n'avu 
timp să sa gândească .a ce sar fi putut aştepta, când în faţa lui se 
opri, fără nici un sgomot, un echipagiu bizar. Patru cai albi trăgeau 
o caleașcă enormă de sticlă. Nici roțile nici copitele nu atingeau pă- 
mântul, Piuteau aşa de uşor ca o arătare. Cocoţat pe capră, vizitiul, 
mai mult o înseilare de umbre, ținea într'o mână hăţurile șin alta, 
ridicată deasupra capului, o făclie de ceară. O lumină fără culoare 
umplea încăperea irăsurii. Jderu, ridicat în picioare pe marginea 
șanțului privea aiurit, cu degatele înțepenite pe prăselele briceagului 


Acoperii în blana roșcată a părului, pieptul îi svâcnea cu putere, 
dar glasul îi era deabinelea mut. Pe faţa-i murdară, sleită de foame, 
în lumina care scăpa din cuşca de sticlă străluciau doi ochi sălbatec 
deschişi sub sprinceană. Dacă Ilie Sotir l-ar fi văzut în situația acea- 
sto, atât de neputincios, atât da lipsit de vlagă ar îi întors capul şi, 
scuipând printre dinţi, ar fi strigat: oh, netrebnicul | 

E drept că Nichifor își pierduse cu desăvâșire minţile. Mai ales 
când văzu deschizându-se luna uşa caleștei și simţi o mână ușoară 
apăsându-i umărul, picioarele nu-l mai putură ţine și se prăbuși în 
genunchi. Incarcă să strige dar nu putu. Fruntea i se îmbrobonă de 
sudoare și braţele îi tremurau aşa de tare încât cuţitu! îi scăpă dintre 
degete înfigându-se alături, în pământ. Aproape de el, chiar în față, 
chiar în urechea lui, simţindu-i aburirea caldă în obraz, o voce prie 
tenoasă îi vorbi: 

„Treizeci şi trei ds ani tu n'ai ştiut ca-i odihna. Ai fost flămând 
şi urgisit, bătut şi alungat de oameni ca un câine. Cine ţi-a dai să bei 
când ţi-a fost sete, cine ţi-a întins o bucată de pâine când ţi-a fost 
foame ? A trebuii să furi ca să trăieşti, și ca să poţi dormi liniștit a 
trebuit să fugi dintre oameni. Toţi s'au ferit de tine şi te-au ocolit fie 
din frică tie din dispreţ dar uite, eu am veni! să te fac deacum înainte 
la fel cu dânșii... 

Și Nichifor se simți învăluit, ca într'o pelerină de mătase partu- 
mată şi caldă. Frica îi dispăruse cu totul. Nici foamea nici oboseala 
nu-l mai chinuicu. In sufletul lui se coborise o liniște adâncă şi dulce, 
Ar fi vrut să strige de bucurie dar glasul îi era moale ca vata. Gân- 
durile nu i ses puteau înfiripa sub irunte ca să-l ajute să se întrebe 
ori săși explice. Trăia numai cu simţurile, o fericire de câine des- 
mierdat. Mâna uşoară îi trecu de două ori dealungul obrajilor apoi 
se pierdu în aer. Lui Jderu i se păru co vede plutind deasupra ca- 
pului albă, străvezie. Ar fi întins buzele s'o sărute dacă ar fi fost sigur 
c'o poate atinge. Dar rămase cinchit ps genunchi, cu o stranie mul- 
tumire în ochi. După o tăcere mai îndelungă vocea reluă: şi acum 
sândeșşte-te mult la cele ce ţi-am spus, Nichifore. lată binecuvântarea 
mea! O sărutare fierbinte i se lipi de frunte, pe urmă uşa caleşiei 
se închisa şi Nichifor o văzu dispărând din fața lui tot așa fără sgo- 
mot, tot aşa uşoară după cum venise, Din când în când umbra de pe 
capră rotia dsasupra capului făclia trandafirie iar clopoțelul suna 
muşcând sgomotos noaptea. El privi în urma ei până când o pierdu 
cu desăvârşire din ochi, apoi isbucni în plâns. Nu-şi mai aducea 
bine aminte cuvintele pe care le auzise dar îi stăruia în suflet o feri- 
cires fără seamăn, Întinzându-se dealungul drumului prinse să sărute 
colbul peste care sburase arătarea. Se simţi dintr odată atât de bun, 
atât de nevinovat încât ar fi dorii să alerge în oraș, să trezească 
oamenii și să le spună tuturor ce văzuse. Dar gândi că nimeni nu-l 
va crede şi rămase mai departe acolo, în mijlocul câmpului. 


Răscolind praful umezit de rouă, droșca lui Panait se întorcea 
încărcată dela târg. Negustorul înt&rziase din cine știe ce pricină, 
până după miezul nopţii și acum, ca să-şi dsie curaj, fluera, lovea 
caii și înjara din toată inima, Cumpărase pe lângă cele irebuincioase 
pentru prăvălioara lui din Mihăileni şi un costum de haine, din pos: 
tav negru de cea mai bună caliiate. Pe acesta și-l temea mai cu 
ssamă dsoarece îl cosiase mai mult decât tot ce. avea cu el. Jderu 
cunoscu de departe vocea lui Panait și-l cuprinse o bucurie sălba- 
tecă la gândul că încă înainte de a se face ziua cineva îi va cunoaşte 
taina, marea lui taină. li alergă înainte și începu să strige cu glas 
prietenos, ca să nu-l sperie: 

— Stai domnule Panait, opreşte, opreşte | 

Negustorul simţi ca o undrea rece străbătându-i trupul. Strânse 
voinicește hățurile și lovi aprig cu codirişiea biciuștei calul din 
dreapia care schiopăta pușin. Animalul speriat trăgea să rupă loi- 
trele. Droșca trecu în goană pe lângă Nichifor dar acesta nu se lăsă ! 
alerga după ea strigând cât îl ţinea gura : 

— Ascultă domnule Panait, nu te teme, oprește! In cele din 
urmă isbuti să sa prindă cu mâna de jilțul pe care stătea negustorul 
și încercă să urce alături. Dar Panait răni disperat: „Nichitor, hai- 
mana ce ești, am să te ucid ca pe un câine” și-l isbi peste lață cu 
pumnul, în care apucase din repezeală o potcoavă. Jderu simți cum 
îl înăbușe sângele dar nu se dădu învins ci stărui încă : 

— Oprește frats Panait, uite n'am nimic la mine, vreau numai 
să-ți spun minunea, ascultă ! Izbutise aproape să sară în droşcă 
lângă ei, când acesta lăsă din mână hăţurile și se repezi cu degetele 
în gâtul lui, strângându-l din toate puterile: 

— Câins, câine, hoimana |... 

Ochii lui Nichifor eşiră din orbite. Cuvintele îi bolboroseau în 
gură fără înţalas. Nu mai avea nici o putere să se împotrivească ne 
gustorului, carei înfipsese unghiile în beregată, până la sânae, Se 
svârcolza aâfâind surd, cu disperare. Când spaima şi furia aces- 
tuia se potoliră ]deru nu mai avea sufiare. Ințepenise pe marginea 
căruțai, cu gura deschisă pentru spovedanie. Panait îl aruncă jos, 
s2 șterse de sudoare cu mânaca surtucului şi făcându-și cruce apucă 
din nou hăţurile în mână. Fiindcă groaza mai stăruia încă într'însul 
nu îndrăzni să se mai uite în urmă ci dând biciu cailor continuă iuga 
spre casă. 

Trupul lui Nichifor, cocoloşit în surtucul de şiac, remase în drum, 
cu sângele închegat în barbă, cu albul ochilor eşit din gropile roșii 
ale orbitetor. Murise dar parcă viața tot mai stăruia în obraji. Mai 
ales fruntea era atât de senină şi atât de vie încât când îl găsiră 
a doua zi dimineața păsira încă pe ea urma sărutului acela care 
făcuse dinir'iînsul un om. 


AUREL CALINESCU 


ce 


. 


Martie 1939 


——— 11 








UNIVERSUL LITERAR 











7 





0tensiva literara 


Vineri 3 Martie, când „spicherița'“ 
Gării de Nord anunţa, cu pronunţat și 
regretabil accent slav, plecarea apro- 
piată a rapidului spre Ploești-Brașov- 
Copșa Mică... etc., etc., patru juni re- 
dactori ai „Universului literar“, în 
frunte cu directorul lor, purtând bagaje 
şi iluzii, lăsau în urmă hărmălaia bu- 
cureşteană şi regretele celor rămaşi. 

Cei „cinci contra Clujului“ erau în 
ordinea crescândă a tinereţii: 

Victor Popescu, proaspăt autor al vo- 
lumului de nuvele „Biserica neagră“ și 
animator al expediției; Traian Lalescu, 
poet; Ştefan Baciu, așijderea; Mihai 





Victor Papilian 


Niculescu, titular al „Cărţii străine“ şi 
poet intermitent şi subsemnatul, Radu 
A. Sierescu, sperietoare a junilor înce- 
pători, director al Poștei... Redacţiei, bă- 
nuit epigramist şi istoric literar. 

Lipsea dintre noi C. Fântâneru, cri- 
ticul „Universului literar“ care întâr- 
ziase diplomatic ca să vie Sâmbătă cu 
d. Vladimir Streinu, conferenţiar al 
şezătorii dela Cluj. 

După ce ne-am înarmat cu ,,ciuca- 
lată“ pentru tinerii poeţi, am năvălit în 
vagonul indicat pe tichet, dornici să ne 
ocupăm locurile pentru cele unsprezece 
ore de drum: 

Traian Lalescu, căruia pentru bine- 
cuvântate motive de economie i-am zis 
Tralalescu, apare jainic pe culoar. Lo- 
cul lui împreună cu o bună parte din 
cele două alăturate era acoperit de un 
călător, de mare suprafaţă. 

Incălcând atribuţiile şefului de tren 
— care de altfel, băiat amabil!, n'a schi- 
țat nici un gest de protestare — am ce- 
rut oaspelui nedorit să-și justifice pre- 
zența pe locul consacrat de tiket trupu- 
lui firav al tovarăşului meu de redacție. 

In fața impetuozității mele şi impre- 
sionat oarecum (subsemnatul fiind de 
vreo două ori în lățime cât Lalescu) in- 





Constantin Fântâneru 


culpatul se scuză că și locul lui a fost 
ocupat de altcineva așa că sa aşezat o- 
mul unde a găsit liber. 

M'am oferit să-i recâștig locul, ceea 
ce n'a fost tocmai greu, aşa încât Tra- 
latescu a putut reintra în drepturi și, 
liniştit, a luat loc... în picioare, pe cu- 
ioar. 

Se încinge apoi pe coridor o conver- 
sație aprigă despre poeţi, poezie, şeză- 
tori literare şi multe alte subiecte, în- 
treruptă doar de .... portocalele care 
par să fie foarte pe plac redactorilor 
noştri. 





Nebunii între ei... 





LA RESTAURANT 





— Şi să vă servim specialitatea casei: farfurii din porţeianjaponez. 


Baciu îşi aminteşte de confratele său 
tuciuriu Ștefan Stănescu și ne poves- 
teşte două întâmplări pline de haz ale 
talentatului poet. 

Odată, când se dusese în vizită la un 
scriitor mai vârstnic, servitoarea sa 
prezentat alarmată la stăpână-sa ca să-i 
anunţe că a venit coșarul și adăugsă că 
nu e nevoie să se măture coșurile fiind- 
că au fost curățate de curând. 

Păţania cea mai caracteristică a lui 
Stănescu a fost însă la un examen pen- 
tru ocuparea unui post. 

Reușit la înscris între cei treizeci ad- 
miși din șase sute de candidaţi, a căzut 
cu succes când onorata comisie a aflat 
că „face poezii“. 

Rămânem o clipă pe gânduri, reflec- 
tând la fericirea de a fi poet român. 

Ne luăm apoi libertatea de acțiune 
şi purcedem prin tren. spre a „recu- 
noaște“* pe tovarășii de călătorie. Unguri 
mulți, unii nearieni. Câţiva citesc. 

Ceasurile trec uşor în tovărășie plă- 
cută, 


CLUJUL 


Aproape de miezul nopţii, după cu- 
venita întârziere, sosim în cetatea lui 
Matei Corvin. 

La gară ne întâmpină 4. profesor Pa- 
pilian, domnii A. Gociman, Divariuș, 
Severeanu etc. etc. 

Facem o scurtă plimbare în decursul 
căreia apreciem frumuseţile Clujului 
sub lună și căutăm fără folos un res- 
taurant deschis. La ora unu, în afară 
de Cristal Palace, Clujul doarme. De 
altfel cred că ar fi preferabil ca și Cri- 
stal Palace-ul să facă același lucru: 

Sunt dator, ca reporter conştiincios 
să spun cetitorilor mei că la Cristal Pa- 
lace găseşti orice afară de cristaluri. 
Găsești Grasă brăthanu şi alte grase — 
toate costisitoare — un dansator care 





Șteian Baciu 


„gâfâie şi se ţine de podele când se 'n- 


vârte într'un călcâi şi alte numere de 
senzaţie cam de aceeași calitate: 

Am fost așadar siliți să ne lăsăm în 
brațeie... lui Morteu, care ne-a strâns 
vârtos până Sambâtă dimineaţa, 

Clujul pe ziuă e, bănuiţi, mai activ 
decât noaptea. Nu însă şi mai irumos, 

Admirăm statuia lui Matei Corvin 
voevodul neînvins dar zdrobit de cei 
de acelaş neam cu el, când a purces îm- 
potrivă-le. “ 


LA DEJ 


Sâmbătă la ora 6 d. a. un autobuz aş- 
tepta în Piaţa Unirii întreaga caravană 
scriitoricească, Poetul Stramvarius, care 
repetase pe scena Naţionalului pn rol 
de prim-amorez, întârzia. Porniți pe ur- 
mele sale, doi membri ai expediției l-au 
adus viu și nevătămat, pomădat și îm- 
partumat. Am purces în fine în prima 
etapă a itinerariului. 

Spre deosebire de peisaj, foarte puțin 
accidentat, şoseaua e deo variaţie pe 
care oasele noastre au înregistrat-o du- 
reros. 

Simpaticul prozator, părintele Sep- 
timiu Popa reia la fiecare hârtoapă mai 
însemnată prima strofă din „Pe lângă 
plopii fără soţ“... veche obsesie a dom- 
niei sale. Şi cântecul ondulează în rit- 
mul arcurilor maşinii, care rezistă to- 
tuși eroic. Arcurile, nu însă şi cauciu- 
curile. 

Tocmai pe când părintele Septimiu 
Popa se tânguia mai amarnic... „Tuu 
nuu m'aai îiînțeelecs...“* hărăbaia meta- 


Regizorul : 


lică stopează și șoferul ne anunţă că ne 
aflăm în pană de cauciuc, 

Mai erau 14 km. până la Dej, unde 
peste două ceasuri, la 8 și jumătate, 
urma să avem prima şezătoare. 

Pentru orice eventualitate, d. Victor 
Popescu, Lalescu, Baciu, Niculescu şi 
subsemnatul am luat-o „per  pedes a- 
postolorum“. 

Prudenţă inutilă, căci peste douăzeci 
de minute mașina ne ajunse din urmă, 
tocmai pe când directorul nostru foto- 
grafia luna iar Baciu şi Lalescu lătrau, 
nu la lună ci la câinii care ţineau iso- 
nul criticilor lor din Bucureşti. 





Vladimir Streinu 


Ne-am reluat locurile, pe când părin- 
tele Septimiu intona cu foc: „Laa geaa- 
muul tăăău ce străă-lu-ceaaa“. 

Nu apucase bine părintele să-şi ter- 
mine ultima reluare a Plopilor fără soţ 
câna maşina se opri la Dej în fața ma- 
relui hotel „România“ unde urma să 
fim cartiruiţi. 

Scurtă recunoaştere. Centrul orașului: 
a piață, în fundul căreia se distingea o 
biserică, promenada lungă de circa 200 
de metri. In zece minute am putut ad- 
mira toate duduile dejene, în număr 
de aproape douăzeci. 

Hotelul are la parterre un restaurant 
familiar unde am încercat să mâncăm. 
Listă bogată: papricaș, gulaş (câte două 
porții), şnițel vienez, şniţel natur, şni- 
țel dejan şi alte șnițele, vin bun, droj- 
die, pâine de Braşov de cel mult trei 
zile şi alte numeroase bunătăţi. 


Grâbim masa fiindcă peste drum, la: 


Pretectură ne aşteaptă puvlcul, eniru 
a NE aSIpură Succesul, O. Bumza.0rul Lo” 
cal a anunţat după şezatoare 0 „serată 
dansanţă și numeroase  puncre muzi- 
cale“, 

'entaţia seratei dansante și a nume- 
roaselor puncie muzicale” nu a reuşit 
să puna in cumpăna spiritul reugios al 
locaimeuor. W post şi ma cu arcânul 
nu-l scop pe ctaţean din barlog. baia 
e populată :n pare de cateva norabili- 
tây, OLIŢerI, SuraJeri ȘI elevi. Domnul a- 
juor ae primar, a carui amabintate se 
cuvine sa o remarcăm, ne explică, oare- 
cum jenat de iaptul câ sala nu e plină, 
că publicul orăşeiului său nu se îmbal- 
zeşie ia asemenea maniiestări. Şi ne 
povestește astiel că la prima trecere a 
lui XWnescu prin localitate, aceeaşi sală 
număra 1U (citiţi zece) auditori. 'Lrebue 
să tim aşadar incâniau — tără să uităm 
însă de modestie — că am putut strân- 
ge un public incomparabil mai nume- 
ros decat maestrul Enescu. 

Mai așteptăm pentrucă dejenii sunt 
obişnuiţi să întârzie. 


Incepem în fine. 

D. ajutor de primar rostește câteva 
frumoase cuvinte de bun venit. 

D. protesor Papilian ţine o caldă cu- 
vântare... pe care cititorul o găsește în 
prima pagină a numărului de faţă. 

D. Victor Popescu citește duios un 
fragment de nuvelă: 

D. Septimiu Popa, după o introducere 
care-i atrage simpatia nelimitată a pu- 
bplicului, citește schiţa... „Pe lângă plopii 
fără soţ“. 

Lalescu, Baciu şi Carianopol, cuce- 
resc de îndată publicul cu versurile lor 
foarte bine spuse. 

D. Lungu dă ciiire câtorva epigrame 
și d. Urean unui fragment de roman 
foarte apreciat, 

Tânărul Spiridon are în mişcări un- 


SE FILMEAZĂ 





— Opriti! 


scena asta e o porcărie... 


duiri de hetairă iar în glas timbru de 
muzicuţă. E şi dumnealui poet şi deci 
citește poezii. 


UN SPECTATOR EPIGRAMATIC 


Intre timp, în banca întâia, unul din 
spectatori doarme somn greu. Privin- 
du-l nu ne putem reține râsul și o zbu- 
ghim pe uşe afară Baciu, Niculescu și 
subsemnatul. 

Revenim după ce ne-am săturat de 
râs. 
Cetăţeanul continuă să doarmă nesu- 
părat: Când se termină „numărul“ și 
lumea aplaudă, moţăie din cap şi apro- 
pie vag palmele în semn de aplauze. 

Aștept clipa când va porni să sforăie. 

In fine vine şi rândul meu: 

Mă scuz că nu voiu putea oferi epi- 
grame de valoarea acelora pe care ni 
le-au făcut publicul dejan și spectato- 
rul somnoros şi citesc acest catren: 


Șoptesc binevoitorii 

Și, socot, nu fără rost, 
Că's de dulce autorii, 
Insă publicu-i,.. de post. 


La care aduc această rectificare, par- 
țială și urgentă, ca să mă pun bine, cel 
puţin, cu spectatoarele: 


Privind o leacă mai atent, 
Văzui ce gravă mi-e greșala. 
Am fost nedrept și violent, 
De fete dulci e plină sala. 


Madrigalul nu era lipsit de adevăr. 
Mai puţin însă în ce privea numărul. 

D. Lungu citise această epigramă, în 
care simțeam ecoul unor vechi lecturi: 


Țigara ce-o fumezi, ţi-o spun, 
E făcută dan tutun, 

La un capăt are foc 

La altul... un dobitoc. 


I-am îndreptat atunci următoarea 
săgeată, rămasă din păcate fără răspuns: 


Toţi amicii lui afirmă. 

— Și să-i cred mă simt dator — 
Că de când cu epigrama, 
Lungu este fumător. 


A urmat d. Paul Constant cu o schiţă 
humoristică iar d: Divarius a stricat 
somnul simpaticului spectator din ban- 
ca întâia, care s'a trezit brusc aplau- 
dând patriotica poezie a artistului clu- 
jean. 

La banchetul care a urmat, după câ- 
teva ţuici cu măsline, o parte dintre ve- 


pm enorme race 





Radu A. Sterescu 


dete au urcat la etaj spre a-și împros- 
păta forţelele, iar ceilalți au rămas să 
bea șampanie cu cei câțiva reprezen- 
tanți ai armatei cari .luaseră parte la 
şezătoare. 

Istoria nu spune ce s'a întâmplat mai 
departe cu aceștia din urmă. 

Cei cari au avut curajul să se culce 
au trecut prin momente grele. Calori- 
ferul nu se aștepta la vizita noastră la 
Dej aşa încât nu a putut fi pusîn func- 
țiune „în timp util“ şi poeţii au fost si- 
liţi să prelungească portul hainelor din- 
colo de orele obișnuite, până la ivirea 
zorilor. 

Peste noapte tinerii poeţi Baciu şi 
Lalescu, neputând să doarmă, au folosit 
totuși cele câteva. ore spre a-mi face o 
epigramă — pe tema volumului „De 
vorbă cu văduvele marilor scriitori“, 
Ja care lucrez : 


de RADU A. STERESCU 


Radu A Sterescu scrie 
„Văduve de scriitori 

Cartea, sigur, o să fie 
Văduvă de cetitori. 


Le-am răspuns prompt : 


La vârsta lor! Să nu-ţi treacă prin gând! 
(Eu socotesc că e unicul caz) 

Vor să profite amândoi, pe râna, 

De-o epigramă văduvă de haz. 


După un scurt. popas la Cafeneaua 
locală am părăsit Dejul, pornind spre 
cea de a doua șezătoare. 


LA GHERLA 


Gherla e un orășel simpatic, renumit 
pentru închisoarea de minori și tabloul 
lui Rubens „Coborârea de pe cruce“ a- 
flat la biserica armenească din loca- 
litate. 

Comisarul oraşului, un om foarte de 
treabă ne-a explicat în puţine cuvinte 
cum a ajuns acest tablou — unul dintre 
cele mai de seamă ale maestrului — în 
posesia bisericii armene. 





Victor Popescu 


Pe vremea împăratului Francisc l-iul, 
războaiele sleiseră fondurile imperiului. 
Armenii din Gherla au contribuit cu 
sume importante la însănătoșirea finan- 
țelor Statului. Pe când o delegaţie de 
armeni se atla la Viena, Francisc I-iul 
le-a oferit drept mulțumire un obiect 
după aiegere, din colecția sa. 

Bine stâtuiţi, armenii au cerut acest 
tablou de mare preţ, pe care cu toate 
insistenţele curtenilor de a nu-l în- 
străina, împăratul l-a dat spre a-şi ține 
cuvântul. 

Incercările celor de la Curtea impe- 
rială de a-l recăpăta înlocuindu-l cu o 
copie s'au izbit de spiritul practic al ar- 
menilor. Ei făcuseră un semn după 
care au recunoscut substituirea şi şi-au 
recăpătat preţiosul dar al împăratului. 


La Gherla, sala cinematografului !o- 
cal sa dovedit neîncăpătoare. 

Intr'o ordine perfectă au venit în sală 
toate străjerele şi străjerii, în frunte 
cu o seamă de profesoare comandante, 
aflătoare în localitate. 

Şezătoarea a decurs la fel și a mul- 
țumit pe deplin publicul, care a aplau- 
dat pe toţi scriitorii veniţi. 

Indelung solicitat ,d. profesor Victor 
Papilian a citit o admirabilă nuvelă din 
volumul „Vecinul“, care a emoționat a- 
sistența până la lacrimi. 


Ultima şezătoare am ţinut-o la Cluj 
în sala Teatrului Naţional. Public nu- 
meros, de bună calitate și foarte atent. 

Au intervenit unele modificări de 
program dintre cari cea mai de seamă 
a fost conferința d-lui Vladimir Stre- 
inu despre Literatură și Tinerețe. Tot 
ce a spus d-sa a fost extrem de intere- 
sant şi regretăm că, vorbind-o, nu a- 
vem textul conferinţei spre a-l publica. 
In esență d. Streinu a spus că în lite- 
ratură tinerețea însemnează creație. 
Sunt tineri acei scriitori cari, indiferent 
de vârstă, creează încă. 

Constantin Fântâneru a citit un 
fragment din romanul „Interior“. Al. 
Raicu a citit versuri și C, Acsinteanu 
o aplaudată bucată de proză. 

Noaptea, cu regretul dea nu nec fi 
putut prelungi șederea, am părăsit ca- 
pitala Ardealului pe care sperăm să o 
revedem în curând. 





DE-A TEATRUL 





Directorul de scenă: — Ce-ar fi să'noerei să joci rolul cra- 
niuiui lui Hamlet? 








Ea = 8 








UNIVERSUL LITERAR 


Literatura, 


„Alkestis“ dramă în 3 acte de Dan Bota „Pagina Ardealului“ 


Am anunţat că în colecția 
„Universul literar“, a fost 
angajată spre a fi tipărită 
drama în trei acte „Alkestis“, 
a d-lui Dan Botta. Reprezen- 
tant în literatura de creație, 
al celui mai pur clasicism, d. 
Dan Botta este uri scriitor de 
o înaltă cultură umanistică 
și de o gândire originală și 
amplă. Autor al volumelor 
„Eulalii“ (poeme) ; Limite 
(studii); Comed.a fantasme- 


FERICIREA, POEZIE 
DE GEORGE GREGORIAN 


I 

Una din ultimele poezii ale 
poetului George Gregorian, in- 
titulată „Fericirea'*, avem bucu- 
ria s'o cetim în n-rul pe Fe- 
bruar:e, al revistei „Pontice“ : 


O, fericire, cum te știu acum 
Că m tot ce-avem, eşti tot ce 
nu se poate!! 
Tu nu poți fi nimic, deşi din 
toate 
Simţim că te înalți ca un 
parfum 





George Gregorian 


In raza fermecată ce ne bate 
Si 'm licărirea ultimului scrun 
Esti tu, ce-apari şi chemi şi 
pieri din drum 
Mereu în tot şi dincolo detoate 


Şi-oricat te știm ce eşti, o, tu, 
r-sipa, 
De-ademeniri ce 'nfrigurează 
clipa, 

Noi toți, trăind de-avalma 

nimicirea, 
Fuzi-vom după tine, rând pe 
rând; 

Zar tu vei râde 'ntruna, alergând 

Ca să rămâi deapururi îeric-rea! 


ION A. BUCUR 


Nu de mult ni s'a prezentat la 
redacţie d. Ion A. Bucur, cu 
manuscrisul de versuri „La ma- 
Wri de Lmiști“. Am publicat 
până acum câteva din poeziile 
tânărului debutant, încât cit:- 
torii au luat cunoştinţă de ta- 
lentul său. D. Ion A. Butur este 
înzestrat remarcabil pentru poe- 
ze. Are o sensibilitate adâncită 
şi stăpâneşte arta de a; transti- 
gura suferințele personale cât 
de grele, şi de a aprinde pe 
marginea dapresiuniior flacăra 
visului și a liniştei interioare. In 
lira, tânără, d. ion A. Bucur e 
o nădejae. Manuscrisul „La ma- 
luri de linişti“, lansează un 
nume nou de poet tânăr, cu me- 
ni:e. 


VIAȚA SOCIALĂ C.E. R. 


Am mai avut prilejul să vor- : 


bim altădată de publicaţia lu- 
nară „Viaţa socială C.F. R., 
care se t.păreşte prin râvna 
unui tânăr mer.tos, d. Vasile I. 
Vior, După cum arată și titiul 
„Viaţa sozizlă C. F. R.“ este o 
rev.stă scoasă în cadrul de acti- 
vitate al C. F. R.-ului însuşi, 
conducătorul ei, a. Vasile Vior, 
fiind un funcţ:onar în birourile 
c. î. 1. In paginile e: se întâl- 
nesc prmurma:e tratate şi ches- 
tiuni de spec.alitate—probleme 
ale muncitorilor, ale funcţiona- 
rilor şi :mginer.lor, — preocupări 
tehnice şi sociale, — dar ceeace 
consțitue meritul dâ-lu: Vior este 
iaptul că în cuprinsul publica- 
ţiei sa-e a introdus și liiera- 
tura 





V, 1. Vior 
Literatura şi arta, sunt condi- 


ți: de viaţă evoluată, şi a fi 
strem de ele, a ignora ce se în- 
tâmplă în acest domeniu în 
vremea. în care trăești, insem- 
nează o mare lacună în dezvol- 
tarea personal'tâţii. D. Vasile 1. 
V:or a înţeles acest lucru și de 
aceea, in revista pe care o con- 
auce, se silește ca, pe lângă 
problemele particulare, să atra- 
gă atenţia lumii cefesiste asupra 
activității literare, azupra idel- 
lor și operelor de cultură. Vom 
citi în pagin'le revistei „Viaţa 
Socială C. F. R-“ nuvele, poezii, 
şi chiar articoie de critică ar- 
tistică şi culturală, scrise cu 
discernământ, de condee înde- 
mânatise, unsle din ele indea- 
juns de bine cunoscute. Socot:m 
că râvna d-lui Vasile 1. Vior 
pentru publicaţia d-sale, e me- 
ritat aceste cuvinte de przzen- 
tare elogioasă, 





TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 


lor (dramă), prin Alkestis, 
drama pe care o tipărește 
colecția „Universul literar“, 
d. Dan Botia ne dă una din 
cele mai adânci interpretări 
ale dragostei și morţii, ase- 
mănătoare numai cu drama 
glorioasă „Tristan şi Iso'da“, 
Volumul va fi ilustrat de d. 
Geo Ziotescu, şi va fi fără 
îndoială o carte strălucită ce 
va împodobi vitrineie în pri- 
măvara aceasta. 


CERCURI ÎN APĂ, ROMAN 
DE ION BIBERI 


Romanul „Cercuri în apă“, de 
Ion Biberi, anunţat că se va ti- 
pări în coiecţ:ia „Universul 1.te- 
Trâr“, sa pus sub tipar şi va 
apărea in curând, 


„ELEGIE ÎN AMURG, POEZIE 
DE V. VOICULESCU 


In n-rul pe Martie al Revistei 
Fundațiilor Regale, d. V. Vo.cu- 
lezcu publică trei poezi d.ntre 
Rare reproducem următoarea 
„Elegie în amurg“ : 

Vast chi:Lmbar, amurgul a prins 
în el colina 

Licăritoare umbre încremenesc 
pieziş, 

Adânea nestemată încheagă 'n 
zări lumina. 

Pe pasări încrustate și limpede 
îrunz.ş. 


Ce strâvezin e timpul și-atâta 
de departe... 
In miez de piatră scumpă 

ținutul s'a inchis 

Afară din viaţă şi neatins de 
moarte - 

Cu ?'ntunecări înalte alunecă 

in vis. 


Cum amurgești, iubito, nimie 
nu te frământă 
Cu sloiul amintiri, treci ţărmul 
celălalt 
Abia-ţi zăresc o mână ce 
a'ngheţat stând frântă 
Alături de o foaie căzută din 
înalt. 
Te-afunzi şi nu e nici mâna 
Ă să-ţi ridice 
Nici gâtul să-ți îndoaie sub jug 
de sărutări 
Şi nu cutez din urmă să strig 
Euridice 
Inchisă ?n chihlimbanul cu 
negre arătări, 


UN PICTOR PORNIT DIN CON- 
STANȚA : MARIUS BUNESCU. 


In n-rul pe Februzrie al re- 
vistei „Pontize“, q. K. H. Zam- 
bacean,  prețiozul colaborator 
al „Un wersulu: literar“, publică 
un admirabil articol int tulat : 
„Un pictor venit din Constanţa: 
Mar us Bunescu“, 

Incepând cu evozări dinamnte 





K. H. Zambaccian 


de războiu, urmărind formaţia 
artistică a pictorului, d. Zam- 
bacciaru aduce numeroase p'e- 
cizări şi exprimă importante 
judecăţi crt'ee asupra persona- 
lității piastice a d-lui Marius 
Bunescu. 

Articolul dm „Pontice“ este o 
frumoasă conti.buţ e la cuncaș- 
terea p'cturii româneşti con- 
temporane. 


DOCUMENTELE ȚĂRII 
ROMÂNEȘTI 
DE P. P. PANAITESCU 
(Editura secţiei istorice a Fun- 
daţiei „Regele Carol 1“). 


Secţia istorică a Fundaţiei 
Reszele Carol I a luat inițiativa 
publicării unui codce d'ploma- 
tic al Ţări Româneşti, încre- 
ainţând lucrarea  cunoscutuiui 
Slavist P. P. Panaitescu. 

Din această, colecţie a şi apă- 
rut, primul volum :cuprinzâna 
documente interne dintre 1369- 
1490. Restul volumelor vor duce 


pubtieaţia până la anul 1508. 
Vom avea. atunci strânse la un 
1ce şi așezate cronologie totali- 
tatea documentelor privitoare 
la trecutul Munteniei, răspân- 
dite până acum prin rev:ste sau 
îngropate în fundul Iăzilor moș- 
nenești. 

E de semnalat faptul că a- 
proape jumătate din documen- 
tele volumului I sunt inedite. 
Ele aduc lămuriri noi cu privire 
la unenle instituţii româneşti 
vechi și pun în circulaţie o 
seamă, de termeni necunoscuți. 
In prima categorie intră „pra- 
dalica“, „Knezi“, în cea de a 
doua, „viglu“, „golnos“, 

D. profesor Panaitescu adao- 
gă la fiecare document slav și 
traducerea românească, iar la 
sfârşitul volumului II de docu- 
mente interne ne făgăduește :n- 
d:cele pentru ambele volume, 


In cele ce urmează, nu vroim să părem cât de puţin că 
facem „regionalism“, Noi plecăm de la constatarea că di- 
versităţile geografice şi particularităţile istorice ale ţării 


ne cuceresc fiecare 


în mod deosebit, când ne apropiem 


de ele şi când încercăm să le cunoaştem și să le înțelegem 


deadreptul. Alte frumuseți ne izbesc, mediul arată 


altă 


specificitate, viața se desfășoară parcă într'un ritm nou, 


cu 0 rânduială a ei şi o sensibilitate necunoscută. 


Acest 


plus, această diferenţă de viaţă, se așează în sufletul nos- 
tru ca înzestrări ce nu se pot uita, iar din statornicia lor 
se naște poezia şi arta locurilor, a regiunilor. Nici un ob- 
servator critic atent nu poate neglija faptul că manifestă- 


rile de artă locale poartă pecetea specificităţii. lar o 


Ye- 


vistă care dorește să răspundă rolului său, este datoare să 
prindă aceste manifestări, să lumineze funcţia lor impor- 
tantă și apoi să le armonizeze cu mișcarea artistică uni- 


tară a țării, 


Cu aceste consideraţii preliminarii, anunțăm că 


„Uni- 


versul literar“, va publica de acum, o „PAGINĂ A TRAN- 
SILVANIEI“, în ale cărei coloane va oglindi, pe cât e po- 
sibil, toate manifestările creatoare ale scriitorilor de peste 


munți. 


Organizarea și îndrumarea acestei pagini se [ace 


sub 


directa îngrijire a d-lui Victor Papilian, distinsul literat, 
directorul Teatrului Naţional din Cluj, unul din cei mai 
de seamă scriitori români contemporani. In „Pagina Ar- 
dealului“ se vor publica: nuvele, poezii, cronici, articole, 
informaţii, referindu-se toate la viaţa şi activitatea artis- 
tică locală, Prin înființarea acestei pagini, „Universul Li- 
terar“ face încă un pas pe drumul ce și l-a propus de a fi 
atent în slujba literaturii românești de azi. 
„UNIVERSUL LITERAR“ 


O precizare a d-lui Horia Furtuna 


Din partea distinsului scriitor, 
a. Horia Furtuna, primim urmă- 
toarea precizare, căre:a-i facem 
loc cu pLăcere în coloanele revi:s- 
toi noastre: 


Mult stimate d-le director, 


In frumosul articol despre 
pseudonimele literare, pe care d. 
Crevedia l-a publicat în „Uni- 
literar“, văd că numele 
meu e trecut prișiire cei cu „pseu- 
donime reuşite“. 


versul 


D. Crevedia mă confundă pro- 
babil cu poetul Enric Furtună al 
cărui nume e întradevăr un pscu- 
donim. Numele meu de familie e: 
Purtuna. El a fost purtat și de 
tatăl meu doctorul Ion Ștefănescu 
Furtuna, și de bunicul meu Ște- 
fan Simionescu Furtuna. Pentru 
a-i dovedi acestea, țiu la dispozi. 
ţia d-lui Crevedia actele familiei 


mele. 
Cu mii de mulțumiri și mare 
stimă, 
HORIA FORTUNA 


„Lumină tristă“ de Traian Lalescu 


Zi'ele acestea, va apărea în 
colecţia „Universul literar“ 
voumul de versuri „Lumină 
tristă“ de Traian Lalescu. In 
lirica tânără de azi, uumele 
d-lui Traian Lalescu este de 
proaspătă apariţ e. El a fost 
întâlnit în paginile revistei 
noastre, iar confruntarea cu 
publicul a făcut-o la șezăto- 


GALA DE DANS 
LA OPERA ROMANĂ 


Joi 23 Martie, ora 9 seara, va 
avea loc la OPERA ROMÂNĂ, 
în cadrul unei Gale de dans, re- 
citalul strălucitei reprezentante 
a dansu-ui expresiv, MAGDA v. 
O'KENNY, 

Consacrată de cercurile artis- 
tice autorizate ca una din ce.e 
mai impresiorante interprete a 
dansuui modern, MAGDA v. 
O'KENNY va reprezenta pe sce- 
na Operei Române un program 
cu toţul inedit pentru pub-icul 
bucureștean. 

Arta d-sale atât de personală. 
și de suggestivă a descoperit re- 
vouționare mijloace de expre- 
sie coreogratică. Dela extraor- 
dinara transfigurare a spiritului 
muzicei lui Bach, unide în „L'ams 
de Cathedrale” are o desăvâr- 
şită creaţie și până la; subtimi 
Debussy, în „Claire de Lune”, 
MAGDA v. OKENNY aduce a- 
devărate revelații artistice. 

Acompaniamentul la pian va 
fi susţinut de d-ra Olly Lionell, 

Bilete e la Librăria Fundațiilor 
Regale (Piața Palatului Regal). 


ZECE ZILE ÎNCHINATE 
POEZIEI ROMÂNEŞTI 


In sala „Leana“, din palatul 
„Cărţii Românești“, se va des- 
chide între 16—26 Martie, a. c., 
o expoziție a cărții de poezii 
românești. Tot timpul cât va 
ține, expoziția, va fi în fiecara 
zi la orele 6, câte o conferinţă, 
despre poezie. Intre conferen- 
tiari sunt d-nii: Tudor Ar- 
ghezi, Demostene Botez, N. Crai- 
nic, Adrian Manu, Ion Pilat, 
Ion Marin Sadoveanu, 1. U. So- 
Ticu, Păstorel Teodcreanu, V. 
Voiculescu, 











Pescăruș. — Nu deschidem ru- 
brici ocazionale în niciunul din 
„vastele colţuri ale ziarului Unt- 
versul literar“. 

Intrebaţi dacă primim „manus- 
crise ce cuprind frumoase descri- 
eri poetice sau schițe“ şi „cât de 
vaste trebue să fie“. Nu ştim în- 
tru cât v'a: puiea interesa, Ta- 
tuș să răspund că nu pot fi prea 
vaste, fiindză nu avem. atâta %as- 
titate ca să le putem publica, pot 
îi în schimb oricât de frumoase 

Reprodu: o strolă din cea de 
de a doua poszie a d-voastră: 
„Imi zboară gândul tot la tine“ 

Gândindu-mă la tine, 

Am scris aceste rânduri. 


rile scriitori!'or t'neri, orga- 
nizate de revistă, unde d. 
Traian Lalescu a avut tot- 
deauna un categoric succes. 


Volumul „Lumină tristă“ 
aduce o sensibilitate nouă, 
caldă și sinceră, și prin pu- 
blicarea lui vom dărui o 
carte aleasă. 








UI 


Martie 1939 =—===== 


rtăa. idei... 


CRONICA UNIVERSITARA 


„Universul literar“ dărueşte o 
coloană vieţii universitare. De- 
sigur, o pugină de sport ar avea 
mai mult succes. Revista ar în- 
tra şi în mâna acelora, pe care 
îi pasionează victoriile de peste 
oceane ale unor splendide  spe- 
cimene ale neamului omenesc, 
ca Joe Louis, Schmelling. (De- 
parte de noi gândul să facem 
Un mou rechizitoriu sportului: 
atitudinea aceasta s'a  banalizat 
de mult). 

Pe cetitorii noștri îi vom pur- 
ta, totuși, pe o arenă, alta de- 
câț aceea pe care se bate min- 
gea sau se rup arcade. Cam- 
pionii, cu care le vom face cu- 
noștință sunt, cei mai mulți, pa- 
lizi, cu Jruntea vastă, au priviri 
iscoditoare şi spinarea puţin 
îndoită de lungile ceasuri petre- 
cute în bibliotecă. Oricum, tine- 
rețea aceasta, în privirile căreia 
licăreşte setea de înălțimi, de a- 
devăr și cunoaştere, este cel pu- 
țin tot utât de interesantă cât și 
cea din stadioane. Lupta ei cu 
viața pentru un ideal, trânta cu 
această  Gheonoaie, e mult mai 
pasionantă decât încordarea a- 
tieților în tricou. 

In rubrica noastră, vom căuta, 
utât cât ne va permite spaţiul 
săptămâna! rezervat, să dăm o 
imagine a muncii studențești pe 
tărâmul literelor. In seminariile 
Facultăţii de litere, tinerii cer- 
cetători aduc adesea contribuţii 


personale interesante.  Inregis- 
trându-le, suntem convinşi că 
vom da astfel, un îndemn de 
muncă. 


lar dacă, totodată, vom contri- 
bui la reabilitarea unui tineret de 
multe ori judecat cu asprime și 
ușurimță, mulțumirea noastră va 
fi deplină. 

ION ROMAN 

UN CONCERTIST DE TALENT 

D. Stavăr Nistor, cornist solo 


al „Filarmonizei”, care a exe- 
cutaţ cu deosebit succes concer- 





Nistor Stavăr 
tul de Richard Strauss cu acom- 


paniamentul orchestrei 
Arte”, 


„PIo- 


BIBLIOGRAFIE 


In această rubrică menţionăm 
toate publicaţiunile — cărţi şi re- 
viste — primite la redacția re- 
vistei „Universul literar“. 


CĂRȚI 


Bunurești 1936; Adrian Pascu: 
Viaţa romanțată a lui Petru 
Vodă Rareș, Editura  librăriei 
Gheorghiu-laşi. Preţul 19 lei; 
Gh. Popescu-Burdea : Lacr:mi, 
poeme. Tip. „La Mitu“. Turnu 
Măgurele. Preţul 25 lei; St. 0. 
Josif : Poezii, Ediţie definitivă 
îngrijită de Serban Cioculescu, 
(Pundaţ ile Regale) ; Alexandru 
Macedonski Opere I, Poezii, 
ediţie critică de Tudor Vianu, 
(Fundaţiile regale) ; Ion Crean- 
gă, Opere, edițe critică. cu note 
de G. T. Kirileanu (Fundaţiile 
Regale) ; Prof. 1. Simionescu : 
Fauna României, B blroteca 
energia  (Pundațile Regale) ; 
Octavian Goga: Din larg, 
poeme postume, (Pundaţiile Re- 
gale) ; B. Iordan: Seria Marga 
Munteanu ; roman, ed. „Cartea 
Românească“ ; V. I. Cataramă : 
Vasile Pogor, Iaşi, tip. Presa 





ȘEZĂTOAREA ZIARULUI 
„VREMEA NOUA“ 


Luni, 20 Martie, vor f: la Bu- 
zăw. două șşezâtori literare, or- 
ganizate de ziarul local „Vremea 
nouă“, Vor ceti din operele lor 
aeriitorii : Ion  M'mulescu, N. 
Crevedia, Mircea Damian, Cons- 
tantin Fântâneru, George Dorul 
Dumitrescu, Coca Farago, Vic- 
tor Popescu, 0. N. Negoiţă, B. 
Iordan, Mihai! Straje, Radu Ste- 
mescu, Luca George Oprescu şi 
George Georgescu. 


Posta redacţiei 


Ca în acele timpuri 
de grele încercări, 

Pe când şedeam alături 
Şoptindu-ne povești. 


A, Șiaub. — Sirieți-ne când 
urmează să apară vo.umul 
I„.vooc. — Ceriţi „itrtare pen- 


tru buna dispoziție pe care mi-ar 
distruge-o inepţiile“ d-voastră. 

Nu aveţi de ce să cercţi ierta- 
re, pentrucă lucrurile stau cu tu- 


tul altfel. Buna mea dspozit:e 
sporeşte  citindu-vă producţiile 
poatice. 


In inimg.ta să nu rămână decât 
“pi “ 
poti LI fum 





Bună, 1939 ; 1. Stănculescu-Me- 
hedinţi : Porție de Aur sau 
închis, poezii, Cuvântal româ- 
mese ; Dr. George Potra: Călă- 
tori Români în țăr: străine, 
Bucureşti, 1939;  :Clementina 
Delasocola ; Greşeala cuonului 


Simion; Lacobachi, roman, ed. 
Cartea Românească; Vintilă 
Horia; Cetatea cu duhuri, ver- 
Suri, Ed. Librăziei; Miron Neagu, 
1939 

Vasile Bucur: „Developări inte- 
rioare“, versuri, 56 pag. lei 50. 
(Oradea, tip. Diecezană. 1939). 

Nicolae Sissescu, Destin, ver- 
suri, Biblioteca Luceafărul. 


REVISTE ă 


Munții Apuseni, revistă  Lite- 
rară iunară, anul II, nr. 1, Mar- 
tie 1939. Colaborează: Aurel Ma- 
rin, Ion Țolescu Valeni, Vladimir 
Dogaru, V. Oprescu-Spineri, V. 


Spiridonică, Liviu Bica, Hora 

Cantemir şi C. Gaorgescu. 
Pontice, Constanţa. Anul I 

nr. 2. Februarie 1939; Spirit 


militar modern. Anul I nr. 2 Ia- 
nuarie-Februzrie ; Gânduri dela 
mare. Constanța. Anul III-IV. 
1—2. Front literar. Brașov, Anul 
ITI No. 9—10. Februarie—Martie. 
Cuget Moidovenesc, Bălți. Anul 
VIII. No. 1—2. Ianuarie-Februa- 
re: Eu şi Europa, Deva. Anul 
III No. 2—3; „Viața socială 
C. F. R.“, Ianuarie, 1939, Cluj, 
Calea Regele Decebal, 56 ; Viaţa 
Românească, No. 3, Martie 1939; 
Revista Fundațiilor Regale, An. 
VI, 1 Martie, 1939, No. 3. 








Iar inimile lor să se prefacă în 
scrum. 

Pentru exercițiu vă propun o 
poezie cu rimele acestea la scrum 
şi fum: album, volum, duium, 
dum-dum, Bum ! 

M. T. — Feriţi-vă de poezii o- 
cazionalc. 

Gh. Saibă. — 


Multe şi: mari 


calități. Mai trimiteţi. Am reţi- 
.nut cele două sonete 
Ioan Ionescu. — Nu ne putem 


da seama dintr'o singură poezie, 
oricum ar fi ea, dacă este cazul 
să o dăm publicităţii. 

r. st. 


xea apariţiei. 


„N'y touchez pas, il est bris& 


Sully Prudhomme, cel dintâi 
beneficiar al gloriei premiului 
Nobel și al coroanelor suedeze a- 
ferente, poet preferat al învăţă- 
mâmntului secundar... 

Ce mai rămâne din glorin lui, 
astăzi, după o sută de ani dela 





Sully Prudhomme 


naştere, dar abia vreo  vreizeci 
de cund surălucia de un pres 
giu pueuic inconapurabii, în ku- 
ropa ? 

„Le e mai trist decât, după ceai 
CUNOSCUL Marea  noiorielule, să 
imbasruneșu uitut 7... be aCea- 
stă tema, u. kruncis de Wioman- 
dre scrie in ultimul numar din 
wlses Nouveiles litteraires”,  uT- 
matourele runduri ue o viwlenţă 
aproupe înutiia, disproporțuunuă, 
în Oruwe CU2 CU jragutiaea C1Obu- 
rilor de glorie mposvumă  suily- 
prudhominescă : 

„O arare nefericire (de a îmbă- 
trani uitut) î-a Jost cruțută aces- 
tui sărman Sully Prudhomme al 
cărui centenar s'a celebrat de cu- 
rând, Sau, cel puţin, aproape cru- 
jată. Căci duca simbolismul, de- 
tronându-l, o mare parte a tine- 
retului îl negliju, el a avut, cu 
să-şi măângae ultimii ani din via- 
ță, admirația și aproape, cutitul 
unor mulţimi considerabile de 
provinciali şi strâini, totdeauna 
mii greoi ca să se țină în pas cu 
modu, și pe cari  îndrăzneiile 


LUMEA MODERNA DISPREŢU- 
EȘIE PREOCUPARILE LITE- 
RARE SUPERIOARE 


Criterion, una din revistele 
engleze de artă şi literatură, 
care „ntrunea în ulţimii ani co- 
iaborări de ce) mai ina.t presti- 
giu, şi-a anunţat recent înceta- 
Motwele acestui 
surprinzător şi melancolic de- 
ces sunt arătate în uitimui ei 
numâr, de 'I. 8. El.ot, poetul 
care in lirica engleza de după 
război a izbutit să realizeze o 
experienţă poetică tot atât de 
interesantă ca a lui Paul Va- 
iery în Pranța, 

Iată aceste impresionante mo- 
tive, care exp.ică dispariția re- 
vistei Criterion: 

„Am simţit în timpul anilor 
din urmă primejdia care însem- 
na pentru țara noastră, lipsa u- 
nei filosofii politice. In ce mă 
privește, cred că o bună politică 
implică o bună teologie, şi o €- 
conomie sănătoasă, este in funr- 
ţie directă de o bună morală... 

Mă întreb din ce in ce mal 
adesea dacă, în .0os să se perse- 
vereze la menținerea unui nivel 
literar ridicat faţă de care lu- 
mea modemă nu arată decât 
dispreţ, nu ax fi mai salutar să 
întrebuinţăm sforțările noastre 
intelectuale la elaborarea unei 
doctrine de viaţă şi de politică; 
oare nu-i lipsa unei atari doc- 
trins aceea care ne face să su- 
ferim astăzi consecinţe atât de 
gezastroase? 

In actuala situaţie a treburi- 
ior publice, aă încearcă o 
descurajare atât de adâncă în- 
cât. ea capătă pentru mine în- 
semnătatea unei sensaţii pe de- 
antregul nouă. Şi nu mai îmi 
smt entuziasmul necesar ca să 
conduc o revistă potrivit cu 
ideile mele“, 


FESTIVAL LITERAR 
LA GALAŢI 


Duminică 5 Martie, intelectualii 
din Galaţi şi Covunlui au sărbâ- 
tarit pe conjudeţeanul lor, scriii.o- 
rul B. Jordan, membru al soc. 
Szriitorilor Români, pentru acli- 
vitatea sa literară, în cadrul unui 
festival literar, ţinut în sala 
„Odeon'“, la care şi-au dat con- 
cursul mai mulţi scriitori da 
Bucureşti și Galaţi. Festivalul, !a 
care a luat parte un public ales; 
a fost organizat de un comitet 
compus din preoţii Petru Gh 
Savin, Teodor Iordache și d, V. 
Hondrilă, ei înşişi scriitori, cari 
au găsiț un larg sprijin în ziarul 
„Acţiunea“, condus de d. G Mi- 
hăilescu. La reuşita festivalului 
şi-a dat concursul şi Asoc, fun: 
ționarilor publici, punând la dis 
poziție orchestra sa, condusă de 
d. prof. ]. Antoniu. 

Şezătoarea a fost deschisă prin 
cuvântul de introducere al d-iui 
prof. I. Argintescu. Preotul Teo- 
dor  lordache a vorbit despre 
opera literară a scriitorului B. 
Jordan, Au ciliţ apoi din operele 
lor scriitorii: B. Jordan, Coca 
Farago, George  Dorul-Dumi - 
trescu, Petre Dinu, Serafim Ca- 
dan, Margareta Isbăşoiu, G. T. 
Șerbănescu, Octav Sargeţiu, Iosii 
Dumitrescu-Pietrari, V. Copilu- 
Cheatră, D, 1. Dogaru, V. Hon- 
drilă, ete. 

Festivalul a luat sfârşit prim 
cuvântul de muiţumire al sărbă- 
toritului. 


nouei poezii îi înspăimântau, 

Cred deci că a murit fără să 
bănuiască ceva, și nui ales proai- 
gioasa plictiseală care emana din 
poemele lui de un didacticism în- 
ghețat. 

Pentru mine rămâne o taină, 
faptul că lucruri atât de plate şi 
de cenușii cu putut să entuzias- 
meze generații de tinere și de ti- 
neri. Dar japtul nu poate fi con= 
testat. Mii şi mii de ființe cre- 
deau că poezia lui însemna o0 
culminaţie, piscul orbitor de lu- 
mină în care se uneau cele două 
versante ale lirismului și filoso- 
fiei. Toate astea sunt tot așa de 
perimate, tot uşa de moarte ca și 
domnia lui Sennacherib. Şi fără 
nici o speranță de înviere, Fiind- 
că le lipsește forma. grație că- 
reia un poet poate nădăjdui me- 
reu, chiar după o lungă eclipsă, 
un număr mai mult sau mai pu- 
țin mare de reveniri la glorie. 
Așa Leopardi, căruia bietul Sul! 
Prudhomme nu-i seamănă decât 
prin intenţii...“ 


FRAGMENTE INEDITE DIN 
„JURNALUL INTIM” AL LUI 
AMIEL 


D. Bernard Bouvier continuă 
să publice în revista „„Mesures” 
fragmente inedite din „Jurna- 
lul intim” a] lui Amiel, acest 
„erou al spiritului”. Fragmen- 
tale publicate cuprini pagini 
despre căsătorie, dragoste şi des- 
pre puterea instinztului sexual. 

Intre altele, aceste râmduri in 
care Amiel revine asupra rapor- 
turilor antagoniste bărbat-fe- 
me, problemă care l-a obsedat 
dealungul iîntregei lui vieţi: 

„Să nu treci dincolo de prie- 
tenie, să te aperi împotriva far- 
mecului disolvant al femeei şi 
să nu te încrezi în seninătatea 
vârstei înaintate. Și nici în as- 
ceză. Instinctul ce nu poate fi 
stârpit, al femeei, e să slăbească 
şi să încătușeze pe bărbat; ea 
il vrea înlănţuit şi înlănțuiţ de 
ea, oricum: fie prin inimă, fie 
prin simţuri sau prin ob'șnu:m- 
ţă. Ea vrea să fie arbitrul fe- 
ricirii lui și să-l simtă în cătu- 
șele ei. L-ar arunca în flăcări 
ca să aibă plăcerea să-l scape. 
Prima datorie a bărbatului este 
să-și apere libertatea şi forţa; 
în al doilea rând doar, să fle 
compătimitor şi bun. Greşala; ta 
este de a fi slab din blândețe, 
de a te ţopi în atingere cu fru- 
museţea, cu tandreţea sau cu 
dezo area, de a nu sti să spui 
nu, de a nu iîndrăzni să prici- 
nuești suferința. 

Nu ești lipsit numai de bru- 
talitate, dar şi de hotărire, 
Ai oroare să rupi o creangă, să 
culegi o foare, să impuști o vra- 
bie, să stingi o lumânare care 
fumegă încă, să respingi o mâh- 
nire care ţi se aruncă mn braţe, 
—intr'un cuvânt, ești prea blând" 
pentru un bărbat, prea brah- 
man pentru un accidental, prea 
sansibi pentru un celibatar, 
prea, feminin pentru un ins din 
sexul bărbos. Bărbatul trebue 
să fie mai agresiv, mai domi- 
nator, mai puțin: scrupulos și 
mai putin dezimteresat decât 
eşti. Ca să-ţi cro-ști drumul 
trebue să ai coatele mai ascu- 
ţite şi dinţii mai solizi. Trebue 
mai multă hotărire, cruzime și 
stăruinţă. Fosta-i tu oare alăp- 
tat de o căprioară?” 


„DESTINELE FRANȚEI SUNT 
MARITIME” 


In cartea atât de sugastiv im- 
titulată: Apres Minich veux-tu 
vivre ou mourir?”, cunoscutul 
vomankier şi gazetar de mare 
talent care e d. Pierre Domi- 
rique, pomește dea această 
constatare isvorâtă din obser- 
varea atentă şi nepărtinitoare 
a faptelor, așa cum s'au petre- 
cut ele in luna Septembrie, anul 
trecut: 

Pie că au aprobat sau nu 
pactul dela Minchen, toţi fran- 
cezii s'au resimţit de zguduitura 
acelor memorabile evenimente, 
până în adâncul sufietului și al 
vitalităţii lor chiar. 

Un sentiment de întrângere 
și de suferință morală iremedia- 
bilă ameninţa să pună stăpâni- 
re pe sufletul lor. Datorită une! 
grave erori, pe care dacă Fran- 
ta a făcut-o, mu trebue s'o mal 
repete. Atât de gravă încât jus- 
tifică strigătul pe care d. Pierre 
Dominique i! adresează consui- 
inței fiecărui compatrioț al său: 
„Vrei să trăești sau să morl?” 

D-sa arată. cu o logică strân- 
să, sprijinită pe o bună cre- 
dinţă incontestabilă, că Min- 
chenu! este doar una din în- 
frângerile pe care Franta le-a 
suferit periodic, în năzuinţa ei 
de cucerire a supremației com- 
tinentale europene. O înfrânge” 
re care, odată mai mult, face 
dovada unei orientări greșite în 
politica dinatară. Franţa, trebue 
să urmărească o politică de ex- 
pansiune maritimă și colonială, 
întemeiată pe faptul că strădu- 
inţele ei de până acum, în acest 
sens, au fost mereu răsplătite. 
ducând la închegarea unei na- 
iuni de. o sută zece milioane de 
locuitor. 

„Cu faţa către mare! Desti- 
nele Franţei sunt maritime” — 
iată teza pe care o susţine cu 0 
viguroasă şi convingătoare ar- 
gumentajie, autorul acestei 
cărți. 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T. T. Nr. 44908 - 9538