Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0043

în aceeaş piață de legume, văzută cu un 





PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 25 
DIRECTOR ŞI AD-TOR vELEGAT, STELIAN POPESCU 
nscrisă sub Nr. 163 Trib. Lifov. 








Bălcescu și Alecsandri 





la Palermo 


Pe terasa largă a vile; Delfina, cu „pergola” susținută de 
cuionade albe, pătrunde v creangă de pontocal, o floare de „mag- 
nolia” şi o pată de soare. în față nu se văd decât grădinile celor- 
lalte vile din Conca deo Aur: cu verdele inchis, luminat de ver- 
dele mai deschis al frunzelor noi; cu punctele galbene ca lă- 
mâi:le; roșii ca florile de oleandru; albe ca florile de portocal, 

Intr'un singur luminiș dintre alei străbate o lumină albastră: 
marea. lar în zarea de jos a bolţii de cer fără nori albi pe toată 
întinderea azurie, se întrevede culmea Muntelui San Pellegrino, 
luminată de un punct în case se adună mai intens soarele: statuia 
Sfintei Rosalia, care binecuvintează marea, 

Intr'o atmosferă de cordială prietenie şi înțelegere, trei ti- 
neri romantici îşi petrec pe această terasă cele mai încântătoare 
ceasuri ale zilei lor. Sunt străini şi i-a adunat aici, cu atât mai 
fericită, întâmplarea. Vasile Alecsandri, Elena Negri și Nicolae 
Băiceşcu, Iși incălzesc sufleteie la soarele după amiezelor sici- 
isene, stând de vorbă, povestind, glumind, sau citind cu glas tare 
pagini scrise anumv, peste zi: Alecsandri, cu zâmbetul pe buze, 
cu sufletul dornic de viaţă, cea din urmă poezie inspirată de iu- 
birea pentru Elena Ncgri; sau un act dintro comedie, compusă 
anume ca să-i învesolească pe cei doi prieteni ai săi; Bălcescu, 
clipind rar peste ochiii adânci, arşi de febră și meditații, pagini 
din Istoria lui Mihai: Vteazul, la care lucrează, EBiena Negri, de- 
iicată şi spirituală, spunându-și fără inconjur părerea. 

Vorba lui Bălcescu în deosebi, pe cât de reținută mai ade- 
sea, se înflăcărează când făurește profetic apropiatele destine ale 
neamului românesc. Apusul soarelui e atunci, întâmplător, mai 
roşu ca totdeauna, în adâncul mării siciliene, pe care o desface 
întrun unghi imens o singură barcă, Iar când sa lăsat noaptea 
peste grădinile cu adieri de arome tari şi privighetori îndrăgostite 
in clarul de lună, ţinta plimbării este canțoneta siciliană, ascul- 
tată în tăcere, cu mâna în mână, pe malul mării. Apoi, întoar- 
cerea, printre zidurile înalte ale grădinilor de sub Monreale. Tă- 
când. Spre a putea auzi ultimul refren a! canţonetei şi cele dintâi 
riluri ale privighetorii din parcul vilei Detfina. 

Alte zile sunt chiar acolo mai triste: le străbat presimțțirile 
morţii. Tar atunci, mai mult decât Elona Negri și Bălcescu, cei 
doi amenințați, sufere de înduioşare Vasile Alecsandri. Doru. de 
țară apoi, în acel exil voluntar de la Palermo, se întețeşte din ce 
în ce mai cotropitor în simţirile lor și se exaltă printr'o altă pre- 
simţire: rodeșteptarea politică şi socială a României, în preajma 
anului 1848 dovenită mai mult ca oricând realitate, prin mişcarea 
de regenerare care străbătea întreaga lume. 

Mai rezervat din fire, dar şi maj sărac, Bălcescu nu locueşte 
în aceeaș vilă; ci în casa unui țăran, nu departe însă de parcul 
celei dintâi. Nici acolo nu-i lipseşte, deopotrivă de înviorător, 
soarele; și umbra portocalului, sub care prietenii săi îl văd, de pe 
terasă, stând în fiecare dimineaţă pe un modest scaun de lemn 
cu o carte veșnic deschisă pe genunchi: vechi cronicari italieni, 
în care caulă cu migaiă veşti noi despre Mihai Viteazul. 


de ALEXANDRU MARCU 





Scriitorii contemporani 





Lin scriitor al Parisului 


SIMION STOLNICU 


tedralele de pe „Câte-d'Or” fără a se tur- 
bura când valurile de turiști vroiau a, le 
aminti cu orice preţ că se roagăn monu- 


e 


Abia părăsisem trotuarul străzii de iângă 
zidul cimitirului Montparnasse, sub întâiul 
plumb al toamnei, când mi-a lins mâna, 
făă, veste, un câine strein, negru şi cald. 
Asta m'a smuls din gânduri, din al șaptelea 
cer. m'a făcut să-mi dau seama unde sunt, 


menite istorice. 


sfert de oră înainte. Aici, mișunau, cu genţi 
de târguit, b:odate, pe mână, eternele bă- 
trânici așa de proprii peisajului francez şi 
animalul care-mi dovedise ciudata luj re- 
cunoștință, aparţinea uneia dintre ele. Ce 
corespondențe tainice tuseseră între el si 
mine? Ştia că vizitasem, peste drum, mor- 
mântul poetului evocator al acestor netede 
„petites vieilles”, mai ţotdeauna. cu o floare 
discretă la pălăriuţa lor, cu rebusuri cusute 
pe genţi? Bătrânele care aminteau lui Bau- 
delaire evanescența mamei lui iubite pre- 
cum şi destinul și divina lui durere... Le mai 
văzusem înegurând cu aceleaşi tualete, ca- 


le'nsoţea 





In rugăciune, pretutindeni, motivele flo- 
rale din capiteluri își îneclinau, ca în ves- 
tita poemă, laurij deasupra frunții lor suits, 
limpezi... Pe urmă, le-am recunoscut defi- 
lând pe lângă Maria Redempţiunii „Notre 
Dame de Paris” şi parcă am zărit, cum 
cortegiul, un om cu redingotă 
lungă și ghete verzi. Ca nervurile 
din bolți, liniile feţei lui puhave erau căzute 
pe planuri superioare. 

Biserica avea, până la exces, amprenta 
lucrului ae mână. Dantelăriile fațadei din 
litografii erau, în realitate, straie cuminţi, 
rămase dintr'o daltă sinceră cu rezonanţe 
aproape rustice... Oare cum s'o fi rătăcit 
pe-aici printre stâlpi, această apusă ele- 
ganță masculină ? De ce nu se plimba ea 


Lei 220 pe i an 


ABONAMENTE: (20 pe 6 lui 


TELEFON: 


Poem în email 


Un dor tăcut fruntea îţi mângâia 
Peste vârfuri de codri trecea 
Și îndurerat, pentru noi se ruga. 


Dar seara oglindind inele 
Vedeam ce gându-abia ghicea: 
lubirea lângă negre stele 

Ca un crin, după moarte pălia. 


Alergau după noi din cetate 
Vieţi și umbre uitate 

In nopți și'n tăcerile mele, 

Dar soarele nu răsărea 

Sub rotitoarele zodi;, 

Ci iacrimi pe fețe uscate 
Urzeau un giulgiu de nea, 

Când iubirea lângă negrele stele 
Ca un crin după moarte, pălea. 


Nu știam ce imnuri creșteau 
Ce cavalcade de nouri trezeau 
Pe ce țărm paşii ne răsăreau. 


Dar fruntea ce-mi surise atunci 

Lângă un imperiu de raze culcată, 

Nu se vestejia niciodată. 

Ci stinsa durere pe ceruri 

Un dor tăcut aprindea 

Când iubirea, lângă negrele stele, 

Ca un crin, după moarte, pălea. 

lulian Vesper 

Îi ep... 

Destinul lui Nicolae Bălcescu căpăta de pe atunci accentele 
lui cele mai expresive: un destin de izolare în mijocul pniete- 
nilor buni dar mai fericiți; și de umilitoare nevoinţă, in imediata 
apropiere a îndestulării lor. 

De prea-tânărul moșier dela Mirceşti şi de prea-graţioasa 
Hiena Negri îl legau pe Bălcescu Ja Palermo amintiri recente ae 
strânsă cordialitate. Abia cu doi trei an; în urmă fusese totdeauna 
printre musatirii cei mai sărbătoriţi ai lui Costache Negri, fratele 

lenei şi ca fratele lui Alecsandri, la Mânjina, moşia aceluia din 
părțile covurluiene, alături de atâţi alţi tineri romantici moid- 
veni şi munteni, intre care făceau furori Kogălniceanu, italianul 
Michele Corradini, dar mai ales Vasile Alecsandri, Amfitrionul 
le injsheba atunci vânători, cu sute de gonaci de prin satele 
din apropiere. După care urma ospățul la Curte, în cerdac şi 
sub umbrare, iar pe urmă, cu zaiafetul, hora unirii în care se 
pr.ndeau, fără deosebire, cu toți. Noaptea, spre largul deschis 
al lunii albe, în cadrul unei ferestre, se profilase întâia oară 
apariția Elenei Negri, ca să-i zâmbească iui Vasile Aleusandri, 
cel mai fericit, totdeauna, dintre toţi acei tineri. Bălcescu şi cu el 
alți prieteni notaseră, desigur, prierința. Şi nu-l ţinuseră de râu. 

Intâmplarea făcea să ocrotească acum la Palermo, acceaș 
idilă Căci toate elenurile şi nostalgiile lui Alecsandri se con- 
centraseră pe atunci întrun singur gând: să-și trăiască accea 
pasiune în Italia, la Vensţia mai întâi şi apoi în Sicilia. Mânat 
de atare gând se pornise tânărul poet (nu avea pe atunci decât 
25 de ani) spre Veneţia, prin Orient, urmat Ja scurt răstimp. 
toi pe mare, de Elena Negri, cea mai desăvârşită întruchipare 
a Muzei romantice prin excelență; întru câ insufia deopotrivă 
sentimentul Iubirii şi al Morţii, cele două limite extreme ale 
inspiraţiei erotice, dela Petrarca la De Musset și Lamartine. Iar 
cudrul ide variată desfășurare al unui atare sentimentalism fusese 
Veneţia: cel mai susceptibil de extaziere pentru imaginaţia unui 
tânăr romantic, 

Pe Elena Nogri o atrăsese în Italia, drept este, şi un considerent 

Pe Elena Negri o atrăsese în Italia, drept este, și un consi- 
derent mai puţin literar: era bolnavă de piept şi, asemeni lui 
Bălcescu, asemeni lui  Leopardi, sau atâtor alţi nefericiți ca 
dânsa, căuta acolo speranța unei ameliorări. 

După ce petrecuseră la Veneţia lunile de toamnă ale anului 
1946, crezuseră mai bine să evite rigorile climei din Nord, co- 
borând spre Neapoli şi Sicilia în iarna imediat următoare. 

Alecsandri, la rândul său, avusese astfel! prilejul să dea 
satisfacţie ce!ei mai adânci dintre pasiunile care-l bântuiau (căci 
şi Alecsandri a avut pasiunile lui în viață): acea pentru vaga- 
bondarea prin țările lumii cu soare mult şi mări albastre. Trăise, 
astfel după a sa proprie mărturisire, clipe de adevărală vo- 
luptate, în care-şi simţise sufletul ca o „grădină 


Undemn gingsaşă lumină 
Cânt'o pasăre din Rai. 

Căci amorul e un soare, 
Și-a mea inimă o floare 
Şi-a mea viațun dulce vis...”. 





(Urmare în pag. 3-a) 








bunăoară, prin parcurii, sub trontispieii 
la umbra vreunor „gros amours Empire” ? 
Preoții oficiau în funa de tot, în ceața ab- 
sidiolei, o slujbă funerară, Omul s'a pierdut 
pin mulţime, într'acolo... Dar mai bun loc 
de retugiu nu și-ar fi găsit el în tot Parisul, 
dacă era cumva. Baudelaire acest dandy 
cu veleităţi teologice şi dantești. 

Dacă există o onestitate a francezului, 
profundă și anume aceea de a supraestima 
lucrul rezultat din truda mâinii paralelă 
cu sforțarea minţii (punct al doctrinei be- 
nedictine), însfârșit dacă se poate vorbi de 
un aforism apostolic opus concepțiilor de 
fabricaţie în serie, atunci impecabilul domn 
Baudelaire coboară, fără îndoială, din ciu- 
dățeniile și întunecimile pilnului de vita- 
litate stil romanic, La mari depărtări — 
poate nu mereu pereeptibile — merg liniile 
sale de afinitate cu evul-mediu, romanic 
și gotic. Cronicele lui Aloisius Bertrand nu 
i-au fost desigur un model literar — cu 
dreptate va spune-o Gautier — dar în tot 
cazul un itinerar sufietese în Paris şi în 
întreaga Franţă. Rămășițele din au Oraș- 


înalte 





(Urmare în pag. 7-a) 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
LEI 


PREŢUL 5 


3.30.1090 


NIVEDSUL LIILPAR 


ANUL XLVile Nr. 43 
SAMBATA 10 DECEMBRIE 1938 





Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 





Familia spirituală a lui Matei |. Caragiale 





(Din volumul „Pagini de cri- 
tică literară”, ce apare la „Fun- 
daţia pentru literatură şi artă, 
Resele Carol 11”). 

Matei 1. Caragiale era, spun 
cei ce l-au cunoscut de aproape, 
un om de nespuse ciudăţenii. In 
ținuta rigidă şi gestul calculat 
odată pentru totdeauna, ceea ce 
îi da înfăţişarea de mişcare au- 
tomată, în aerul de sistineţie pu- 
drată peste măsură, impusă şi 
desuetă, se putea ghici influența 
unui „ancien râgime” contemplat 
cu fervoare. Este de toată evi- 
denţa că înțepenirea într'o atitu- 
dine de epocă, tinzând parcă la 
funcţii alegorice, se datora unor 
slăbiciuni  cărturărești, nici me- 
diul naţional și nici cel familial 
neîndreptățind-o. 

Matei Caragiale se reflecta 
fără îndoială şi ea danây, atât 
cât îşi va fi dat seama că e cu 
putinţă să aducă în Bucureştii o 
purtare strict anglo-saxonă: Bru- 
mmell în interpretare româneas- 
că. De frumuseţe fizică n'avea 
nevoie şi nici de lux vestimentar, 
pentru aceasta. Ştia el că însuși 
modelului i se zicea „frumosul” 
numai în legătură cu felul sim- 
ţirii şi al conduitei sociale, chiar 
dacă, în lume, îmbrăca un cos- 
tum ros înadins cu cioburi de 
geam. 

Despre vestitul mentor al unuia 


a a a 


P. Bruege! 





dintre principii de coroană en- 
glezi, Matei Caragiale pomeneşte 
de câteva ori în proza sa. Și 
pare probabil, pe acest dement 
al fastului să-l ii cunoscut amă- 
nunţit din lucrarea: Du Dan- 
dysme ct de G. Brummell al lui 
Barbey d'Aureviily. 


Sunt de altfel semne evidente 
că a iubit pe scriitorul francez, 
al cărui stil de viaţă mai cu sea- 
mă — stil de „gentilom regalist” 
întrun veac democratic — îi vă 
fi plăcut nespus, Şi nici litera- 
tura acestuia din Lies Diaboliques 
nu l-a modificat  sufieteşte mai 
puţin. O nuvelă ca Le rideau 
cramuisi — predeaua „cârmezie”, 
cum îi spunea el — îl copleşește 
cu puterea ei de mister încât. 
după d'Aurevilly, nu se încumetă 
să mai exprime „farmecul feres- 
irelor iuminate în noapte”, pen- 
tru a indica locuința lui Aubrey 
de Vere. 

După conformaţiile  sufleteșii 
aie unor Pot, Brummell şi d'Au- 
revilly, a potrivit în parte serii- 
torul nostru aerul, ţinuta sau sti- 
lul personajelor Pașadia și Pan- 
tazi din Craii de Curtea-Veche. 
Decât Paşadia, „ţeapăn şi grav”, 
„ieșit din oameni cu vază şi 
stare”, „ca să prezideze o înaltă 
Adunare sau o Academie, altul 
nu S'ar fi găsit mai potrivit”. Iar 


de VLADIMIR STREINU 


Pantazi, „un mare mândru”, 
„tără fudulie şi prejudecăţi de 
rând, de o curtenie binevoitoare, 
nesilită”, lăsa să se vadă înel 
„in boier mare în înţelesul înalt 
al cuvântului, unul din păstorii 
din urmă a ceeace „vechiul re- 
gim” avea mai simpatic, mai ade- 
menitor”, 

Imaginea despre sine, compusă 
din solemnitate bizară, ultimul 
Caragiale şi-a făurit-o combinână 
minta! aceleaşi figuri de înain- 
tași cari cu toţii la un loc trăiau 
în atitudinile sale aulice „dacă nu 
istorice. 

Ca preocupare ciudată a inte- 
ligenţei, i se citează stăruința în 
ceeace numim heralidica. E o no- 
bilă apucătură, menţionată când 
şi când de scriițor, ca în împre- 
jurarea scrisorii dela Aubrey de 
Vere, eroul din Remember: „Am 
cercetat cu  luare-aminte serip- 
tura semeaţă cu  slove mari și 
pecetea de ceară albastră: un 
Sfinx culcat în mijlocul panglicei 
unei jartiere la fel cu aceea ce 
împresoară seutul Marei Britanii. 
Pe panslică citeam cuvântul „Re- 
member”. Ca heralidist nu eram 
mulțumit; mă  așteptam să aflu 
arme adevărate, nu 9 simplă em- 
blemă”. 





(Urmare în pag. ultimă) 


PS 9 a AR a a a i RR a a a a a e cai tă 





Căderea lui Icar 





Un tezaur pe care l-am regăsit 
LE TE E AAC SION, (a) A ERE N N CIMEC DEE 


Nu cred să avem o mărturie 
mai peţioasă şi mai bună pen- 
tru cunoaşterea procesului în- 
tim al evoluţiei limbii noastre, 
în afară de vechile corespon- 
denţe. _ 

Actul literar se îndepărtează 
dela formele vii ale vorbirii, 
pirn însăş străduința ca limba 
să fie alta decât aceia de toate 
zilele. Imobilarea graiului este 
cerută aici de motive binecu- 
vântate, pe care cea mai ele- 
mentară estetică le impune. 
Dincolo de aceasta, rămâne 
limbajul folosit de miile și 
miile de oameni, care nu urmă- 
resc cursul estetizant al litera- 
turii. Dar acest graiu, în care 
se simte la fiecare pas geniul 
populer, nu se regăsește sufi- 
cient nici în producţiile nescri- 
se al mulțimii. Vechile cores- 
poncențe au atâta sinceritate 
în exprimare, atâta prospețime 
ieșită din izvorul curat al lim- 
bii româneșt, nealterată decât 
puţin de cultură, și cunoaște- 
rea limbilor străine. lar far- 
mecul lor nespus reiese și din 
faptul că aceia cari utilizau, 
mijlocul acesta de comunicaţie 
nu căutau să alcătuiască din 
materialul ce dădeau la iveală 
un gen literar, cultivat — cu 
deosebire în apus. 

Avem şi noi pilde de ase- 
menea epistole în coresponden- 
dența  lon Ghica Vasile 
Alecsandri, dar această cores- 
pondență a cărei valoare ră- 
mâne nediscutabilă, nu  alcă- 
tuește obiectul rândurilor noa- 
stre. Ne gândim la miile de 
scrisori, schimbate între înain- 
tașii noştri acum un veac şi 
mai bine, întrun moment când 
limba literară românească nu 
era fixată. Când dibuirile poe- 
ților munteni şi moldoveni în- 
făţișau acele începuturi din 


care târziu avea să răsară o li- 
teratură stăpână în expresie şi 
în forme de limbaj. 

Se întâmplă să avem acum 
o colecție de asemenea scrisori 
aparținând familiei Văcărești- 
lor, și care, prin  străduința 
d-lui Ion Vârtosu, sunt pentru 
întâia oară publicate. 

Intre 1814—1817, Nicolae şi 
lancu Văcărescu îşi însemnau 
gânduri, sentimente şi vești 
despre unele lucruri din viața 
lor, precum şi din cea publică 
sau aluzii la întâmplări care 
îinteresnu timpul acela, însfâr- 
şit un bogut material pentru 
cunoaşterea limbii  neviciate 
încă de influențele estetizante 
şi titerare Nu mai vorbim de 
informaţiile pe care corespot:- 
dența aceasta le aduce pentru 
istoria politică a epocii pregă- 
titoare a renaşterii noastre spi- 
rituale. Este în acest schimb de 
scrisori și dovada unei mari 
prietenii, care depășea obişnui- 
tele legături familiare, așa cum 
cu multă dreptate ne arată d. 
Vârtosu în studiul de introdu- 
cere al corespondenţei publi- 
cate. 

Dar pe lângă mărturiile îs- 
torico-literare, interesul mare 
al acestei corespondențe ni se 
care este scrisă, alcătuind cel 
mai bun document pentru stu- 
diul graiului nostru la începu- 
tul secolului al 19-lea. 

O mare iubire arătau aceşti 
boeri pentru cultură și în scri- 
sul lor revin mereu discuţii și 
aluzii la cutare conte, la cutare 
poet străin. 

La 12 Ianuarie, 1814, bu- 
năoară, lancu Văcărescu amin- 
teşte mereu de o carte împru- 
mutată şi apoi înapoiată. Câtă 
frăgezime şi lipsă de preţiozi- 
tate literară nu aflăm în 'rân- 


de C. N. NEGOIȚA 


durile de încheere ale  epis- 


tolei : 

„Cartea dumitale către neica 
Afendache i-am dat-o la Curte, 
unde ne întâlnim în toate zi- 
lele. Astăseară ne întâlnim la 
tata Radu, și i-am spus că por- 
nesc ucu la Văcărești. Mâine, 
dă mi-o trimite cartea, dupi 
cum mi-au Jăgăduit (de dimi- 
neață), ţi-o trimit, iar de nu, 
rămâne cu altă ocaziune să 
trimiță. Denadins am poruncit 
Baai ca să vie la dumneata, a- 
ducător al acestei cărţi, ca să-l 
cunoşti de pricinuitor  întâr- 
zierii aceștii dintâiu, fiindcă a- 
bia eri mi-au trimis om, şi a- 
supră-i să te mânii şi să-i faci 
câte trebuia să-i fuc eu, şi nu 
pociu“. 

Și cât de  mlădioasă apoi 
este limba în scrisul unchiului 
său, Nicolae, care își începea 
astfel o epistolă : 

„Dă piatră d'aș fi fost, iarăşi 
dulceaţa și ritmul ce are lău- 
tu ta cea  poeticească putea, 
fără alt, să mă însuflețească! 
Cu cât mai ales, însă, fiind 
simţitor, şi mai vârtos tot dun 
sânge cu tine, să putea să fiu 
decât nesimţitoarele mai  ne- 
simțitoriu ?“ 

Dacă vaiourea istorică a cu- 
respondenței acesteia dela în- 
ceputul celui de-al nouăspre- 
pare că rămâne în limba în 
zecelea veac românesc este ne- 
tăgăduită, materialul  linguis- 
le nu este mai puțin de folos 
pentru cercetătorul trecutu.ui 
nostru, Minunatele scrisori ale 
celor doi Văcărești ne auuc, 
prezenti și vie, o lume pe care 
altminteri am fi pierdut-o pun- 
tru totdeauna. E lumea acea- 
sta de simţiri și gânduri, în- 
trupată înce expresie şi o 
limbă de neuitat. 














VIC 

















CRONICA LITERARĂ 


de CONSTANTIN FANTANERU 


OR PAPILIAN: 


De dincolo de râu 


(Nuvele arde'enești) 


Pornind să scriem cronica de față, ne 
stăpânește o emoție lesne bănuită de 
către cei ce au urmărit această a doua 
pagină a revistei, dela începutul anului 
literar, 

A fost pentru noi o consistentă bu- 
curie să anunţăm săptămânal înfiinţa- 
rea Colecţiei „Universul literar“, iar 
acum, când prin voința entuziastă a 
d-lui Victor Popescu, colecția este o rea- 
litate de cultură. mulțumirea ce o în- 
semnăm este, desigur, și un act de recu- 
noștință. 

Prima carte din „Colecţie“* — căreia 
îi împodobim vitrina, este aşa dar a 
d-lui Victor Papilian, „De dincolo de 
râu“, nuvele ardelenești. 

Colaborator al ,„Gândirei“, autor dra- 
matic, romancier şi nuvelist, — și eseist 
deopotrivă. — d. Victor Papilian bene- 
ficiază astăzi de privilegiul cu totul sem- 
nificativ de a fi prețuit de generaţia 
tânără, care îi înțelege opera şi se 
regăseşte în ea. Cu d-sa se întâm- 
plă unul din cele mai substanţiae 
procese de obiectivare a valorilor li- 
terare. Intrând în istoria literară 
prin calificarea altei generaţii de cât 
cea căreia a aparţinut, este sigur că 
scriitorul nu-şi va pierde niciodată lo- 
cul câștigat. El se află sub apărarea le- 
gilor spiritului, ale cărui victorii sunt 
definitive, — cu atât mai definitive, cu 
cât vin mai încet prin pâcla adversităţi- 
lor. 

Unul din motivele ce au atras stima 
tinerilor, este faptul că d. Papilian stă- 
rue să scrie nuvele, rămânând aproa-= 
pe singur lângă un gen desuet față de 
moda literară. Nuvela mărturiseşte însă 
o sinceră pasiune poetică. N'am vrea 
să pară un paradox dacă vom afirma 
că ea, spre a fi compusă, mobilizează 
mai numeroase forțe de creaţie de cât 
înşuşi romanul. Pe sute de pagini, ro- 
manul se poate desfășura în hazardul 
unei naraţiuni indiferente la fapte și 
stări. In spaţiul scurt al nuvelei, indife- 
rența dispare. Aici, pretextul poetic este 
obligator, tema gândită se cere lumina- 
tă puternic spre a justifica însăilarea 
narativă, ce nu şi-ar ajunge sieși în ochii 
justiţiari ai lectorului. Iar într'un volum 
de nuvele, aceste „teme poetice“, se 
alătura ca leit-motivele în părțile unei 
simfonii, — colaborând la urmă la efec- 
tul ansamblului. Pentrucă o carte de 
nuvele, place deopotrivă global, fiecare 
bucată atrăgând pe cealaltă, susținân- 
du-se reciproc, armonizându-se  într'o 
largă compoziţie, care nu are existența 
sa concretă pe hârtie, ca în roman, ci în 
spirit, adică este rezultatul emoţiei es- 
tetice, al sugerărilor. In întregul lui, 
volumul de nuvele produce prinurmare 
alt efect estetic asupra lectorului, decât 
un roman, acest efect, este mai viguros, 
mai convingător, fiindcă el are tăria 
unirii a o sumă de teme din diverse 
planuri de viaţă. La cazul dintr'o po- 
vestire se adaogă cazul din altă poves- 
tire, şi virtutea lor de a convinge estetic, 
crește, după o lege valabilă, după cum 
se știe, şi în lumea fizică. 

Deasemeni, într'un volum de nuvele 
se cheltuește mai multă frământare în 
căutarea adevărului, fiindcă pentru fie- 
care subiect se cer argumente variat 
plauzibile. Poate. în deosebi, pentru a- 
ceea plac nuvelele d-lui Papilian, celor 
mai tineri, fiindcă în ele fierbe această 
mecontenită frământare, în căutarea a- 
devărului. Frământare spre a găsi un 
drum nimerit spre sufletul oamenilor 
din popor, — țărani, soldați, servitori, — 
grija de a ghici simțţirile lor sincere în 
credință, în dragoste, în omenia lor ne- 
falsificată, — preocupare de a descrie 
chipul curat al Ardealului, în noua sa 
structură morală, după Unire, — când 
se ivește problema reașezării straturilor 
sociale și etnice, — și, tot atât de pate- 
tică, strădania de a da trup limbii ro- 
mânești cuprinzătoare a tuturor aces- 
tor realităţi spirituale. 

Asemenea elemente ate scrisului d-lui 
Papilian sunt prezente şi pilduitoare în 
nuvelele armonizate în volumul „De 
dincolo de râu“. Statornică în toate bu- 
cățile este silinţa de a găsi eroilor, isvo- 
rul pur al sufletului lor, reazămul defi- 
nitiv, în credinţă, în idea de neam, sau 
iubirea de strămoși. Personagiile se sbat 
halucinate în căutarea sufletului lor 


ameninţat de pieire. In nuvela ce dă ti- _fe 


tlul volumului, Ciucurel se întoarce din 
răsboiu și-și găsește iubita măritată cu 
un sas bogat, Ea moare din naștere, și 
sasul o trimete familiei s'o îngroape 
după ritualul ortodox. Ciucurel sapă el 
însuşi groapa iubitei: „Acum pricepea 
şi alte lucruri mult mai gingașe. De 
trupul ei avusese lipsă cei de dincolo 


Colecția „Universul literar“, 1938 


de râu, să le robotească prin economie 
și să le facă prunci pentru neamul lor 
săsesc. Dar de suflet, nu. Acum înțele- 
gea tot. De aceea i se arătase ea în 
preajma morţii, nu ca o cobe vestind 
moartea, ci ca un suflet vestind alt su- 
flet, ; Lia 

— Doamne, cum să-ţi mulțumesc că 
ai pus în trupurile noastre suflete?“ Şi 
cătând așa spre cer, privirea i se opri 
deadreptul în carul mare. — „Carul 
mare, îşi zise el, e car de nuntă... carul 
de nuntă al sufletelor... Sufletul ei era 
acolo, şi aștepta, de bună seamă, sufle- 
tul Ii. Nimic, nici chiar moartea nu 
poate despărți sufletele. In marea că- 
lătorie a sufletelor regăsite carul mare 
te poartă mai lin ca luntrea pe lac, 
până în plaiul luminat şi nesfârșit că- 
ruia i se zice raiu. Acum Ciucurel se 
slobozi de tot în voia lacrimilor. Nu se 
rușina de fel, nu se simțţia slab, nevol- 
nic sau neputincios, căci nu jelea pe 
moartă şi nici nu-și blestema nenorocul, 





VICTOR PAPILIAN 


ci dimpotrivă, plângea de prea multă 
fericire, Mai mult ca atât, mintea lui nu 
putea şi nici nu voia să judece. Când 
se simţi prididit de fericire el ridică 
privirile spre cer: — Doamne, cum să-ți 
mulțumesc că ai pus în trupurile noas- 
tre, suflete?...“* 

In „Ulcica“, membrii austocraţi şi 
blazaţi ai unui congres internațional de 
arheologie, ascultă smeriţi pe o ţărancă 
vorbind astfel, despre morţi: 

— „Nu, domnule, oasele grăasc şi 
ele, chiar dacă sau fărâmițat în praf 
Şi cenușă. Dar ca să le auzi glasul va 
să le cunoaşteţi rânduiala. — „Și care-i 
rânduiala?“ — Să stropești mormintele 
cu vin, — sângele Domnului, — şi cu 
aiasmă, lacrimile Sfintei Maici... 

Atunci pământul se afânează, ajunge 
ușor ca puful și când te pleci deasu- 
pra-i auzi glasurile ce vin dinăuntru... 
cele de acum și cele de demult“. 

Nuvela de resort a volumului este 
„Se desmorțesc sufletele“. Ne aflăm 
spre sfârşitul răsboiului, când, în Ar- 
deal, Românii, la svonurile repetate des- 
pre prăbuşirea imperiului austro-un- 
gar, — îşi pregăteau sufletele pentru 
învierea lor cea mare. Epoca era tur- 
bure, şi rătăcirile rămâneau totuși po- 
sibile. Locotenentului Gheorghieș, care 
voia să-și păstreze jurământul militar 
ca și dragostea pentru fiica unui nobil 
maghiar, îi vorbeşte fratele său, preo- 
tul român: „Vezi tu, sfinții ajung pe 
Dumnezeu prin trepte de înăițare. Noi 
ce-i păcătoşi prin smerenia scoboririi. 
Se desmorţesc sufleţele. Din fiece adân- 
cime iese avântul către Dumnezeu. Ei 
bine, eu am trăit această smerenie... și 
când am ajuns în acel întuneric, pe care, 
în chip ușuratic, unii îl numesc instinc- 
tul de viață, am găsit adevărul. Multe 
daruri vor fi sădite acolo de Dumnezeu. 
Eu unul, singur am găsit: românismul 
meu! Acolo viaţa, Dumnezeu și româ- 
nismul fac una şi deaceea nu pot să-L 
slujească decât prin darurile Lui“. Luă 
din nou mâna fratelui său. — „tu ai 
alergat după frumos. dar nu l-ai putut 
cunoaște decât printr'o formă străină 
de sufletul tău. Fă ca și mine. Desmor- 
ește-ţi sufletul“. 

Găsim de prisos comentariile la ci- 
tatele înfățișate. Ele se susțin și îndrep- 
tăţesc complet, nu ne îndoim, conside- 
rațiile de la începutul cronicei de faţă. 
Incheiem mărturisindu-ne convingerea 
că, începând cu o operă a d-lui Victor 
Papilian, colecția „Universul Literar“, 
a deschis primul său pas. norocos. 








GRUPAREA INTELECTUALĂ 
„THE S1S* 
SIBIU 
CĂTRE ONOR 
UNIVERSUL LITERAR 
BUCUREȘTI 

Gruparea intelectuală „The- 
sis“ din Sibiu, în dorința de a 
strânge raporturiie dintre scrii- 
torii din Capitală şi provinris, 
cu onoare vă invită a ţine o 
şezătoare literară în Sibiu îm- 
preună cu membrii acestei gru- 
pări, în ziua de 15 Ianuarie 1939, 
orele 6 seara în sala Prefecturii 
Judetului. 

Rugându-Vă a ne încunoș- 
tiimţa la, ţimp despre acceptarea 
invitaţiei noastre, comunicân- 
du-ne în acelaș timp membrii 
cari vor participa, primiţi, Vă 
rugăm odată cu multumirile şi 
prețuirea noastră, expresia ce- 
loan mai alese sentimente. 

In numele grupării „„Thesis“, 

IONEL NEMŢU 
N. CIUCEANU 


ȘEZATOAREA LITERARA A 
SOC. „PRICIPELE MIRCEA” 


Societatea „Principele Mir- 
cea”, care orândueşte în fiecare 
an un bazar cu scop de ajuto- 
rare a copiilor săraci, va da în 
cadrul  o:ganizării de anul a- 
cesta, o şezătoare literară, !a 
Cercul Militar, Joi 16 Dec., orele 
5% p. m. sub auspiciile revistei 
„Universul Literar”. D. Ion Ma- 
nolescu, de la Teatrul Naţional, 
ya citi din operele d-lui Iovan 
Ducici. Vor citi apoi din operste 
pioprii : d-na Georgeta Mircea 
Cancicov, d. Ion Pillat, d-nă 
Coca Farago şi d. Virgil Caria- 
nopol. 

Sâmbătă, 17 Dec., orele 6 n. 
m., d. prof. E, Suchianu, va, con: 
ferenția în cadrul aceleaş orea- 
nizări a Soc. „Principele Mir- 
cea”, desvoltând un subiect din 
actualitatea culturală. 


POVEȘTILE BĂBOIULUI 


Acum, când avem în mână 
cartea cu „Poveştile Băboiului“, 
de Zinica, ne-am dumirit defini- 
tiv asupra multor lucruri. Mai 
întâiu, puţine cărți pentru copii, 
vor fi tot atât de frumos tipărite, 
de sfintele sărbători. Hârtie, li- 
teră, desene coloratțe pe fiecare 
pagină, colaborează să încânte 
ochiul, să mângâie mâna. Despre 
conţinut vom spune că e original 
de la început, căci băboiul este o 
pisică bătrână, „cu mersul ma- 
jestos și privirea serioasă“, — 
care își povesteşte singură, la 
persoana I-a, întâmplările din 
viața-i pisicească. E simplu, cu- 
ceritor şi — de ce n'am spu- 
ne-o? — emoționant, fiindcă o 
mulțime de lucruri, istorisite 
frumos, îşi găsesc corespondent 
prin sinceritate, în simţirea ome- 
nească. Vom dărui cu drag car- 
tea Zinicăi. 


GR. TĂUŞAN 


„Nuanţe filosofice, cărți, oa- 
meni fapte” — de Gr. Tăușan, 
vomm apărut în editura „Casa 
Şcoalelor”, cuprinde în cele 13 
eseuri ale sale o multitudine de 
cunoștințe expu:e cu o claritate 
armonioasă și atrăgătoare, 

In „Specificul spiritului latin, 
autorul, ocupându-se de această 
rasă în care gândirea este o do- 
minantă a vieţii şi, condusă 
spre acţiune, devine isvorul €- 
venimentelor istorice ori cultu- 
rale, conchide: „Latinitatea. stă 
şi astăzi la postul de îndrumare 
a Jumei spre idealurile umani- 
tăţii superioare şi adevăratei 
culturi, în care umbrele haosu- 
lui și nălucile misterului dispar 
în lumina raţinii”, 

Spiritul de sinteză, definițiile 
elegante și comprehensive, pre- 
ciziunea delimitărilor şi avân- 
tul speculativ fac din „Nuanţe 
filosofice” o operă. prețioasă. 


MARIN I. PREDESCU 


D. Marin 1. Predescu este un 
poet tradiţional, discret, care sa 
făcut cunoscut în deosebi prin 
producții de inspirație religi- 
oasă. Volumul „Cântăreţii stra- 
nei“', apărut în 1927, s'a retipărit 
într'o nouă ediție, în 1935. In 
1938, d. Marin I. Predescu a pu- 
blicat „Evanghelia de la Ioan“ în 
versuri (de la Paşti pân'tla Ru- 
salii). In momentul! de faţă, poe- 
tul lucrează la o versificare a 
pidelor lui Esop, direct după tex- 
tul gr=cesc, din care a publicat 
câteva în pag. „Din Duminică în 
Duminică“ a ziarului „Univer- 
sul“. Inrudit cu inspiraţia reli- 
gioasă, este la d. Predescu și li- 
rismul din viața copiilor, expri- 
mat în volumul „Copiii, florile 
vieţii“, poezii, 1936. Autorul are 
gata de tipar, deasemeni, şi ro- 
manul „Copilăria mea, la ţară“. 


GRUPAREA FEMININA 


In momentul de faţă, „Grupa- 
rea feminină“, asociaţia de artâ 
despre care am vorbit deseori 
aici, —— are expoziţie de pictură 
deschisă în sala „Dalles“, 
1-31 Decembrie. 

Participantele sunt: Aricescu- 
Vasiliu A., Chelsoiu Maria, De- 
șliu Elena, TYTălășescu Elena, Vin- 
tilescu Gsorgeta, Dzlighioz Eca- 
terina, Demetriad= Tanţi. 

„Gruparsa feminină“  înregi- 
strează un frumos succes de pu- 
blic şi de presă. 


UNIVERSUL LITERAR 














CAMIL PETRESCU 


vista Fundațiilor Regale“ nu e 
nici a personalităţilor — nici a 
şeciiler literare şi a curentelor 
ideologice, ci ea înfăţişează o- 
biectivarea spiritului românesc, 
c-eşteren și devenisea firească, a 


Am  în- 
semnat a- 
ici, la vre- 
me, euvin- 
tele noas. 
tre de o- 

magiu, 
pentru îm- 
plinitea a 
5 ani de a- 
pariție a 

„Reviste 
Fundațiilor 

Regale“, 
ea mai 
serioasă şi maj cuprinzătoare 
publicaţie periodică româneas- 
că. Am pomenit cu cinstirea, 
cuvenită rumele lui Pnul Za:i- 
fopol, redactorul ei dela înce- 
put, apoi al d-lui Camil Petres- 
cu, redactorul de astăzi, cae 
continuă cu autoitate și forte 
pe sonale, să înzumeze tot ce e 
antologie în scrisul contempo- 
ran, în paginile revistei dorite 
excelentă de Insuși Suveranul 
ţării. 

Gândul M. S. Regelui „Carol 
II“ a; fost foarte clar la înte- 
meiera, ei, Analizând acest gând 
regal, exprimat în „Inchinare“, 
Cin 1934, d. Camil Pet.escu 
scoate sensul concret, în cult na 
românească al publicaţiei. „Re- 


Floria Capsali la 


Am înregistrat la timp, cu bu- 
curie, în paginile revistai noa- 
stre, faptul că d-na Floria Cap- 
sali a fost, în sfârşit, angajată la 
Opera Română. 

Am remarcat deasemeni că 
d-na Floria Capsali se află în 
plină maturitatea a creaţiei, în- 
cât, pentru ceea ce îşi propune 


IN CABINA: Coca Ignat. Mag- 
dalena Rădulescu, Julieta San- 


dovici 


să realizeze, de acum încolo, nu 
este de loc prea târziu. 
Prima preo'upare a artistei, e 


EMANOIL 


Intâlnim o instructivă înșiru= 
ire de caracterizări ale scriitori- 
lor români, într'o luminoasă cro- 
nică a d-lui Emanoil Bucuţă, din 
„Revista Fundațiilor Regale“ pe 
Decembrie, despre recenta „Hi- 
stoire de la littârature rou- 
maine, a d-lui B. Munteanu. O 
cităm spre a ajuta să fie ţinută 
minte : L] 

„Alexandri e o figură de tre- 
cere ; Maiorescu, un profesa de 
disciplină ; Eminescu, un poet 
universal și un teoretician na- 
țional; Creangă si Odobescu 
sunt doi creatori de stil; Cara- 
giale înseamnă realismul comic ; 
Delavrancea realismul unui ro- 
mantic ; Brătescu-Voinești, dra- 
ma selecţiei naturale; Vlahuţă 
ne aduce pe poetul misionar; 
Coşbuc e expresia rasei; Goga, 
iredentismul profetic ; Iosif, no- 
stalgiile ; Cerna, optimismul pa- 
tetic ; Macedonski ar trebui să 
fie marele premergător de la 
Parnas la simbolism; Duiliu 
Zamfirescu sau poezia savantă ; 
Anghel, sau 'poztul transparenţe- 
lor ; Ralea sau liberalismul și ra-= 
ţionalismul ; Rădulescu-Motru şi 
românismul lui; Blaga, metafi- 


vivtualităților lui, ca fenomene 
aflate sub legea istoriei, Având 
a se conforma. principiwmi di- 
rectiv noocratic, — arată d. Ca- 
mil Petrescu, — până la urmă 
vamittatea individra-tă pr va mni 
dăinui, ci, în paginile revistei, nu 
va mai fi vorba decât de „cola 
borarea creatoare a spiritului și 
a timpuri“. Cu conştiinti că 
lucrează deci pe „linia spiritului 
rector 2] românismului**, sedae- 
torul de azi, dec'ară, iîntuind 
foarte senin realitatea comrretă, 
a, culturii: „Mângâierea noastră 
este că muit-puţinul pe ce îl 
reatizăm. e o verigă din Lanţul 
devenirilor, că alte generaţii 
ver fi mai norocoase şi ne mul- 
țumim numai să nădăjanim că 
în lumina rea'izărilor uiteriozre 
se va preţui tmda noastră de a 
dura, stârnind modest pe unele 
limii directive, care, ca maurii. 
dau rod doar pentu cei cari 
vin dim mrmă“. Avem ici exem- 
plu unei robuste analize a în- 
tenției regale. dar și al une! 
rodnice adeziuni la chemările 
culturii naţionale. 


Opera Română 


de a da o unitate tehnică între- 
gului balet al Operei Române, 
aşa că, acest an pregăteşte ele- 
mentele tinere, la cursurile pe 
care le ţine zilnic. Va monta a- 
poi balete dintr'un bogat şi qi- 
vers repertoriu coregrafic. Ur- 
mărind să ajungă la "un stil de 
dans românesc, d-na Floria Cup- 
sali va relua „Piața Mare“, de d, 
Mihail Jora şi va monta noua 
operă a d-lui Paul Constantine- 
scu, „Nunta în fundul Moldovei“, 


D. Rosgalsky compune muzica 
la un scenariu al artistei „Fata 
din Drăguș“, ce se va reprezenta, 
probobil, în Februarie. D. M. 
Jora lucrează la un divertismenţ 
„pașoptist“, cu scenariu de d-na 
Apriliana Medianu, inspirat din 
romanul lui Antemircanu, „Din 
vremea lui căpitun Costache", 

In aceeaşi stagiune se proiec= 
fează să se dea și „Boite â jou- 
joux“, de Debussy. Se va relua 
„Invitatia la vals“, de Weber, cu 
decoruri şi costume noi. 

Prima montare  coregrafică a 
d-nsi Floria Capsali, în reper- 
toriul Operei Române, a fost ba- 
letul din „Liliacul“. A doua este 
îr: reluarea lui „Faust“, unde ar- 
tista a refăcut complet „Noap- 
tea Walpurgiei“, căutând să dea 
o notă nouă și cu totul plastică, 
a întregului ansamblu. In bale- 
tul din „Faust“, pe lângă soli- 
stele Marie Jeanne Livezeanu, 
Nutzi Donna și Jozelina Crainic, 
se remarcă talentele noui ale 
d-relor Coca Ignat, Tamara Gră- 
madă, Magdalena Rădulescu, 
Julieta Sandovici, Milica Mari- 
nescu, precum şi debutul d-lui 
Trixy Checais. 


BLUCUȚA 


zicianul misterului şi filosoful 
culturii. Puse la un loc, formele 
acestea sunt aproape prea nu- 
meroase și desvălue mai mult 
un secret de atelier şi o ştiinţă a 
folosirei fişei decât o cristalizare 
dela sine la poposuri a texlului. 
Găsite acolo însă, la o întoarcere 
obișnuită de pagină, ele îşi pă- 
strează tot farmecul și întreaga 
prospețime. Ascultaţi-le mai de- 
parte. Izvorul lor nu sa oprit: 
Sadoveanu și maia amintirii; 
Agârbiceanu şi realițăţile arde- 
leneşti ; Rebreanu, spectatorul 
neturburat; Cezar Petrescu spec- 
fatorul amărit; d-na Pupadat 
Bengescu sau anatomia suflete- 
lor; Gib Mihăescu sau psiholo- 
gia demonstrativă ; Camil Pe- 
trescu și viața obscură; Ionel 
Teodoreanu, sau analiza meta- 
forică; Minulescu, sau simbolis= 
mul de vorbe mari ; Bacovia, sau 
simbolismul fără muzică ; Vinea 
sau avangarda elegiacă ; Demon- 
stene Botez, un pesimist; Phi- 
lippide un pantcist ; Barbu, poe= 
tul geometru ; Pilat sau frumu-= 
sețile senine ; Blaga, poetul mi- 


sterului cosmic“, 





Vor apărea curând în colecţia 
„UNIVERSUL LITERAR:: 


FRUNZIŞUL TOAMNEI MELE 


versuri de VIRGIL CARIANOPOL 








Scrisoarea de dragoste 
roman de MIHAIL DRUMEȘ 








10 Decembrie 1938 





1. PETROVICI 


A apărut „Al doilea volum de 
in.presii în Iialia“, datorit d-lui 
prof. ]. Petrovici. Cartea rămâne 
o strălucită ilustrare, am spune, 
a frumosului aforism exprimat 
de Diderot prin cuvintele „C'est 
une belle chose, mon ami, que le 
voyage“. 

Pentru degustarea acestor pa- 
gini nu au nsevoe de invitaţie a- 
ceia cari ştiu ce înseamnă a ur- 
mări preocupările unui spirit de 
elită, nu importă în ce ţară sau 
continent. Fiind vorba de nu- 
mele d-lui prof. Petrovici, şi de 
Italia, anunțăm cartea ca pe o 
sigură atracţie a lecturilor. 


ŞERBAN CIOCULESCU 


Intr'un cotidian, sub titlul „Un 
nou critic“ d. Şerban Cioculescu 
face onorurile casei, d-lui Vladi- 
mir Streinu, care debutează cu 
volumul său „Pagini de critică 
literară“. 

Indreptățind pe confratele său 
să îmbrace austera haină de car- 
dinal, am zice, între puţinii a- 
leşi adevăraţi ai criticei româ- 
nești, nu-și înfrânge părerea de 
rău pentru retragerea din a- 
renă a poetului Streinu. D-sa 
descoperă totuși în „Paginile de 
critică“ virtuțile poetului de e- 
senţe rarissime, nu total accesi- 
bile mulțimei dar scumpe ace- 
lor cari pândesc la apărarea unui 
domeniu invadat de nechemați. 

Vladimir Streinv şi-a tras nu- 
mai în aparenţă obloanele pen- 
tru vitrina de givasricale, Inte- 


ligența critică beneficiază de 
toate  subtilitățile unui  creer 
mult pregătit pentru poezie. 


Extrem de exigent cu sine în 
materie de artă a versului, d. 
Streinu și-a căutat realizarea ju- 
decând pe alţii sub garanția re- 
nunțării proprii la satisfacţiile 
arțistice de poet. 

Memoria criticului se resimte 
de acea boare lirică intercalață 
între inteligență şi obiect, de 
unele capririi de scrimă cari pot 
fi tot atâtea menajamente ale 
victimei cât atacuri la centrii ei 
vitali. Acessta nu dăunează ni- 
mic originalității şi vericităţii o- 
piniilor critice ci le dă un nou 

- farmec sporit considerabil sub 
condeiul de mari resurse stili- 
stice al d-lui Streinu. 


ANTON DUMITRIU 


In «cartea sa „Bazele filo- 
sofice ale ştiinţei”, apărută în 
ed. Soc. Române de Filosofie, d. 
Anton Dumitriu privește în: chip 
foarte original problema. varorii 
ştiinţei. Matematician şi fi-osof, 
d-sa aduce o documentare im- 
presionantă în sprijinul concep- 
ţiei sale că „ştiinţa considerată 
imdependent, adică numai ca 
teorie, este o artă: arta de a 
construi simboluri ale propriei 
noastre puteri”. 

Capitolul „Determinism și ne- 
Asterminism” cuprinde o strân- 
să eritică a Principiului incerti- 
tudinii, care stă la bază în ști- 
înţa, actuală. 

In întregul ei, cartea d-lui 
Anton Dumitriu se dovedeşte o 
interesantă şi serioasă contri- 
puţie în domeniul filosofiei 
ştiinţei. 

EMILE BREHIER 


Articolul „Reflecţii asupra, pla- 
tonismulu!” din n-rul pe Decem- 


biie, al „Revistei Fundaţiilur 
Regale”, ai a-lui Emile Br& 
hier, ilustru filosof și profesor 


la Sorbonna, îl vom analiza pe 
larg, în n-mul viitor al revistei, 
Ne mulţumim deocamdată să 
cităm următoarele considerații 
asupra relaţiilor dintre teologie 
și filosofie: „Antichitatea ig- 
morase totdeauna linia de des- 
părțire ce se stabileşte atunci 
între viaţa religioasă și o acti- 
vitate pur speculativă, între 
viaţa religioasă care transformă 
ființa, şi o activitate teoretică, 
ce desvoltă cumoașterea pentr 
ea însăși și după legile ei pro- 
prii: ea cumoaşte de bună sea- 
mă, deosebirea dintre contem. 
p'ativ şi practic; însă contem- 
plația mu desemnează  numal 
desfășurarea imanentă a știin- 
ţei ei conţactul cu ființa, și, în 
acest sens (ca și contemplațiă 
mistică în creștinism), ea ace 
parte din scopul oamenilor buni, 
şi conduce la îmbunătăţirea fi 
inel; nu are nimic comun cu 
atitudinea. speculativă, în sen- 
sul kantian al cuvântului, <u 
acea strădanie către cunoaşte- 
rea, pură, ce caracterizează şti- 
inţa, modernă şi constitue teme- 
lia tehnicei. 

Speculativă şi tehnică, aşa: es- 
te filosofia când se izolează de 
teologie; speculativă și tehnică 
şi  nictdecum; contempi'ativă și 
p'actică, căutând să asigure o- 
miului putera sa asupra naturii, 
prin cunoașterea legilor, lar nici 
decum să se unească cu fiinţa 
pin contemplare şi virtuţi ac- 
tive“. 


=== 10 Decembrie 1938 


Acolo, spre sud-west de Vijniţa, satele se 
răresc din-ce-în-ce, până nu mai nimereşii 
decât câte-o casă-două, cocoțată pe-o stâncă 
sau pitită într'un funâ de văgăună, Biserică 
şi şcoală nu sunt în aceste cătune, unde 
lupii trec tacticos prin mijlocul potecilor şi 
urșii dau bineţe gospodinelor din ogradă. 
Departe de civilizație şi de legi, trăieşte 
neamul cumplit al huțulilor. Neavând tea- 
mă docât de Dumnezeu și de duhurile pâ- 
durilor, aceşti oameni aspri duc o viaţă pro- 
prie, în care nimeni nu cutează să se u- 
mastece, și obiceiurile lor îs barbare ca săl- 
bătăcia naturii. 

Când Voncic pusese piciorul în ogradă, 
un şarpe vânăt îi tăie drumul. pierzându-se 
în niște busturi. 

„Semn rău!“ 
făcu cruce, 

Dumpăce-și scuipă de trei ori peste umă- 
rul stâng, se duse de-adreptul la grajd. Iapa 
își întoarse către dânsul capul și necheză 
vesel, încercând să rupă lanțul cu care era 
legată de iesic. Bărbatul veni la ea și-i în- 
cercu: gâtul. Apoi, căută sub brâu, de unde 
scoase două bucățele de zahăr, pe cari a- 
nimalul le ronțăi cu sgomot. Voncic o bătu 
pe crupă și, uitându-se la podele, îşi în- 
cruntă fruntea, 


— senciudă huțulul şi-şi 





„lar sa strânse murdărie de-o săptămâ- 
nă |!“ — îşi spuse el, suduind în gând pe 
servitor, şi, apucând lopata, începu să rânea- 
scă grajdul. 

După un timp, observă că iapa e neliniş- 
tită şi că se tot sbate în lanţ. 

— Ce-i cu tine, Puica? 

Animalul îl privi cu ochi voalați de-o ne- 
gură. 

— Nu cumva nu ți-au dat apă! — şi se 
repezi cu cofele la fântână, de unde sen- 
toarsen fugă. — Na! Bea, Puica, 

Japa deşertă amândouă cofele și Voncic 
se mai duse odată la fântână. 

Ianca răsări în pragul casei, 

— Pentru haramul ţău ai timp, da' pen- 
tru'mine nu! 

— Femee, dece-ai lăsaț neadăpată iapa ? 
Vrei să se-aprindă ? De bună-seama că nici 
ieri nu i-ai dat adă! 

— Nu, şi? 

Voncic îşi strânsese pumnii. 

— Unde-i hargatul ? 

— Cu vitele, 

— Looiu învăţa eu minte să nu grijească 
de call! 

— Ascultă, bărbate... M'am săturat de-așa 
o viaţă. Inţelegi ? M'am săturat! ii la ha- 
ram mai mult ca la mine. Să-ţi vinzi iapa, 
ori mă'ntore la mama. 

Voncic rămase trăsnit. 

— Așa vorbeşti cu mine, Ianca? 

— Așa. 

Hargatul tocmai se'ntorcea cu vitele dela 
păşune. 

— Iosife, dece n'ai adăpat calul? Hai, spu- 
ne! Dece taai? Spune, Josife, că te desnod! 
Spune odată! Vrei să-mi piară iapa? Hai! 
De când n'ai adăpat-o ? 

Băietanul își încleştase dinții și tăcea. 

Voncic nu se putu stăpâni şi se deslănțui 
ca o furtună asupra lui. 

— Na! Și mai na! — şi nu”! slobozi până 
nu-i umplu de sânge. 

Apoi, desgustat, luă o secure şi se'nfundă 
în pădurea care urca muntele din spatele 
casei. 

Cărarea șerpuia sălbatic printre pietre ar- 
ginții și tufe enorme de îerigă aspră, care 
părea muiată întrun ciudat sânge verzuiu 
de pitic sau de iasma pământului. Salaman- 
dre sperioase țâșneau de sub vreascuri pu- 
trade, Din fagii cu frunze albăstrii de soare 
isvorau fluvii de murmur, cari cotropeau 
cerurile. Mai sus, spre culmi, în severe zale 
verzi, brazii aşteptau vre-o tainică poruncă 
pentru a năvăli cu sulițele lor asupra văi- 
lor. Rădăcini puternice de stejari singuratici 
sfârtecau pământul roşietic, din cari, deseori, 
ieşeau câ niște şerpi uriași, ca să se târâie 
printre arbuşti de lemnul Domnului sau de 
trandafir sălbatic. 

Tăindu-și drum în potopul de plante acă- 
țătoare. Voncic părea că e un uriaş mânios, 
care se luptă cu o mulţime de stranii ba- 
lauri de basm. După vre-un ceas de mers 
obositor, dădu de-o pajiște, unge se trânţi 
să se odihnească. Aerul era cald ca la şes, 
Pietrele risipite din stâncile detunate ar- 
deau şi şerpii ieşiseră din crăpături ca să-și 
sorească umezeala strânsă între rădăcini, 
jar pajerele despicau în fâlfâit larg văs- 
duhurile. 

„Ce bine-i aici! — işi spuse cu amără- 
ciune Voncic. — „Mai bine ca'ntre oameni. 
Dacă-l lași în pace, nici măcar şarpele nu 
te muşcă, pe când acolo, jos, e numai ură 
și prostie... — și ochii i se pierdură depar- 
te, foarte departe, în pădurile nepătrunse 
dinspre miază-zi, unde șerpii poartă coro- 
niță de aur pe cap, iar pajerele au ghiare 
de sticlă. 








LANCA UCIDE 





Deodată, un aluniş se scutură de-o miş- 
care violentă. 

„Dup sau urs? — se gândi Voncic, dar 
nu-i tu frică și nici nu întinse mâna Gupă 
seturea pe care-o pusese alături; ştia că 
sălbătăciunea îl va lăsa în pace. 

Numai că nu o fiară, ci hargatul losif se 
arătă în cele din urmă, aprins la faţă și 
ștergându-șşi sudoarea care-i  șiroia depe 
frunte, 

Venind la stăpânul său, băietanul rosti: 

— Bădie, mam luat după dumneata ca 
să-ţi spun că ai păcătuit bătându-mă. E a- 
davărat, n'am adăpat-o la timp pe Puica, 
da nu's eu de vină. 

— Femeea mea? 

— Ea, stăpâne. 

Voncie îşi plecă fruntea. Soarele era pu- 


ternic. O ghionoaie ciocănea într'un trun- 
chiu uscat și ierburile aveau miros amar 
de sânge. 


— Şezi lângă mine, losife. Iartă-mă că 
te-am bătut. Tare mi-i somn, măi losife... 
Stai aici și veghiază să nu s'apropie vre-un 
şarpe. Am să dorm câteva ceasuri. Du-ten 
umbră și, dacă vrei, poţ: să cânți din frun- 
ză ori din fluier, 

Deși era foarte obosit, Voncic nu reuși să 
adoarmă imediat. Semințele ierburilor ples- 
ncau împrăștiind izuri turburătoare, soarele 
arunca snopi de foc și pământul își abu- 
vea umezelile ameţitoare. O zi ciudată, care 
te'ndeamnă la omor sau la dragoste — şi 
Voncic gemu. 

„Oare dece nu vrea să mănțelcagă ian- 
ca? Sau nu poate?“ 

Iosif începu să cânte din frunză și toate— 
soare:e, Ianca, mirozna ierburilor, pădurea, 
Puica —- se-amestecară într'o apă tulbure de 
lumină albastră, prin care fulgereau săgeți 
de aur. Voncic simţi ca un fel de moarte 
când se prăbuşi în prăpastia fără tund a 
somnului. 

Cerul era o imensitate de flăcări, cari, 
par'că, încercau să cuprindă și pădurile. 

— Am dormit mult, Iosife! 

— Da, stăpâne. Şi-ai tot gemut prin somn. 
Iată, aici is doi şerpi, pe cari i-am ucis, căci 
se-apropiau de tâmpla ta. Vipere, amân- 
două! Priveşte la capul lor. Au semn mare. 

—- Da. Svat vipere. Semnul le dovedeşte 
cu prisosiiiță neamul rău. TI: mulţumesc, 
Iosife. Dacă nu erai aici, muream de otrava 
lor. 

In răsărituri, umbrele nopţii se și cățărau 
pe ver. Septenirionul sc-acoperea de nouri 
bulbucaţi, leneși. Apusul aştepta hergheliile 
năzărăvane, cari să-i mănânce tăvile de jă- 
ratic. Văgăunile se-umpluseră de seară grea, 
verzuie. 

— Stăpâne, să ne'ntoarcem acasă, — şopti 
Iosif, pe care arătătrile nopţii îl turburau. 
Avem de trecut prin locuri periculoase și 
nu-i bine să'ntârziem. 

— Astă-noapte vom rămânea aici. Ui-te 
ce jună uriașă se-arată. Am descoperit cui- 
barul unei veveriţe și-i plin de alune. Ha: 
să mâncăm, 

Dupăce băură apă dintr'un îsvor subţire 
şi curat, se duseră sub un perete de stâncă. 

— Aici, suntem feriţi de roua nopții. Fă-ţi 
şi tu o ţigară, losife. Aiesta-i tutun policese 
de cel scump, — și, privind cerul, oftă: — 
Luna plouă cu foc asupra pădurilor. 

— Da. E un foc rece, care usucă sufletul 
şi'mbolnăveşte inima, 

— Pe-o noapte ca asta nu-i bine să mori, 
că iasmele cutreeră potecile și te iau cu ele 
în ţara lor, unde nu calcă pas de înger. 

O stea de August se desprinse depe fir- 
mament şi se stinse deasupra pădurii de 
miază-zi. 

— A căzut în pădurea blestemată, — se 
'nfioră Iosif. 

— Intr'acolo m'oiu duce și cu cândva, — 
spuse întrun târziu huțulul, și par'că era 
un fel de dor în glasul lui, 

— Doamne-fereşte ! — se'nspăimântă har- 
gatul. — Vrei să te apuce vântoasele ori să 
te sărute păuniţa zorilor, aceea care are 
frunte de ceaţă şi buze de brumă ? Ea te-ar 
preface'n: domn de noapte şi, atunci, ai a- 
ţine drumul strigoilor, ca să te-apuci in horă 
cu ei. 

— Câteodată e mai bine să ații calea stri- 
goilor decât să tră:eşti printre oameni. În- 
seamnă-ți asta, Iosife. Dar să lăsăm la-o- 
parte acestea și să ne bucurăm de frumu- 
sețea nopții. Auzi cum strigă şoimul? Poate 
că-și visează împărăteasa. 

Voncic trase adânc din ţigară și, la luciul 
ei, văzu că Iosif plânge. 

— Ce-i cu tine, băiete? 

— Stăpâne, să nu mai vorbeşti de pădu- 
rea blestemată, — și plânsul isbucni plin, 
nestăvilit. 

* 

lanca încă nu adormise. Luna veni în 
dreptul ferestrei şi fața femeii se lumină ca 
apa unei fântâni, iar părul, negru și bogat, 
căpătă reflexe albăstrii. Afară, se vedea ca 
ziua. În odaie, ungherele ţiuiau şi erau duş- 
mănoase, cu umbre adânci, de nepătruns. 
aşa că femeea le tot cerceta neliniștită. 

„Voncic nu mai vine!“ — şi-şi desveli 
piaptul, care 'o ardea. — „Cutreeră coclaurile 
şi se uită la lună“. 

Auzind un sgomot, ca de paşi, se ridică 
în coate. 

„Nu, Nu e dânsul. Un viezure sau o vul- 


pe“, — şi, înfundându-și fruntea în parină, 
muşcă pânza până o rupse. — „Aşa am să-i 
rup inima !“ 


Iapa necheză în grajd şi femeea se sgudui 
ca loviță de biciu. Doamne, luna asta, care 
intra în valuri înghețate prin fereastră ! MI- 


UNIVERSUL LITERAR 


rozna amăruie, care plutea în odaie! Țiuitul 
din unghere! — Toate o exasperau pe lanca 
şi, acuma, se mai adăuga şi nechezatul săl- 
batic, misterios, al animalului care bătea 
mereu cu copitan podelele grajdului, ca și 
cum ar fi chemat duhurile pământului! 
lampa necheză din nou. Par'c'ar fi fost si- 
reapa din poveste, așa-i vu: glasul, Femeea 
nu se mai putu stăpâni. Sărind din pat, se 
duse în tindă și cotrobăi printre lemne, 
până găsi o bandă. Iapa necheza mereu, tot 
mai sălbatic și mai turburător. Ianca păşi 
în ogradă. Lumina lunei tremura în feres- 
truicile grajdului, Pământul era cald şi licu- 
ricii înstelau jerbunile. 
Femeea deschise ușa și se inecă în întu- 
neric. : 

In grajd, se făcu deodată liniște, Vitele 
suflau ușor, a vis cu pajiști bogate. Puica, 
simțind primejdie, tăcu. Ferindu-se de Ianca, 
se dete cu capul în bătia lunei şi icni ca 
și cum ar fi primit un pumn în bot. Bumbii 
de alamă ai căpăstrului pe care Voncic îl 
adusese din Vijniţa, luciră sticlos şi Ianca 
lăcrimă de ciudă: 

— De dânsa, are grijă! Căpăstru nou, cu 
bumbi, ca la caii boierești, Las' că te-i să- 
tura, haramule! — șincepu so bată cu 
piciorul în burtă, lovind cu sete până osteni 
şi se rezimă de perete. 

Apoi, deslagând-o, trase iapa în ogradă. 

— Așa, haramule! Vreau luptă areaptă cu 
tine, — și făcu tot posibilul s'o înfurie. 

Intâiu, o plesni cu frâul căpăstrului peste 
ochi, însă an:malul nici nu clinti; atât — 
că gemu încetișor, omeneşte. Pe urmă, îi 
dădu cu o jondie peste picioare, o bătu peste 
arcul grumazului și aproape că-i smulse 
coama, dar Puica își plecase capul şi nu voia 
să reacționeze, ceeace o înebuni pe Ianca. 

— De-aiestea-mi ești ? — şi, ca o pisică, 
sări la capul iepei, înfundându-și unghiile 
în ochii ei, 

Animalul se cutremură şi necheză atât de 
puternic, încât ioți munţii și toate văile 
vuiră. Femeea scoase un strigăt de triumi. 
Ridicând banda, care scânteiă ca o flacără 
albă, lovi. Şi mai lovi odată. Și încăodată. 
Apoi, ca o grindină, până valuri de sânge 
fierbinte îi inundară mânile. Picioarele iepei 
se muiară și trupul uriaș se părbuși cu un 
scamăt obosit în iarba înrourată, speriind 
fluturii de noapte. 

Femeea îngenunchie și'ncepu s'aștepte. 

— Iosiife! — îl prinse Voncic de braț pe 
hargat. — N'ai auzit? In vale. 

— Ba da, stăpâne! Ca un strigăi de-aju- 
tor, Cineva în primejdie de moarte și... 

Huţulul nu-l mai ascultă, ci, luându-și 
securea, se năpusti spre văgăună, ca fugă- 
rind pe urmele unei jasme. 

— Stăpâne, nu mă lăsa! — se tângui Io- 
sif, dar Voncic și dispăruse în întunecimile 
pădurii. 

Luna se rostogolea a primejdie peste co- 
pacii ale căror ramuri se'mpleteau ca șer- 
pii, formând bolți vaste și'ntunecoase. Dea- 
supra isvoarelor,  fășii subţiri de ceaţă se 
destrămau alene şi conturau ciudate umbre 
albastre, prin cari treceau încet cerbi îm- 
părătești și păstori de stele, Ierburi aspre 
și tăioase însângereau picioarele lui Von- 
cinc şi rănile, în cari pătrundea roua, ustu- 
rau ca şi cum le-ar fi sărat cineva, iar du- 
hurile pădurii râdeau ascuţit şi sălbatic în 
tutişuri, când câte un strigăt mic de durere 
al omului înstela beznele. De sub pietrele 
unei stânci imense, acoperită de mușchiu 
auriu, muma pământului, cu ochi de cârtiță, 
mărunți și răi, privea lacom la bărbatul care 
se lupta cu ferigile și lanţurile de plante a- 
cățătoare. Ca să vadă mai bine, împăratul 
piticilor răsturnă o ciupercă roșie şi nişte 
vulpi mârâiră că le dă cu otravă în ochi. 
După câtva timp, se-arătă și Iosif. O sume- 
denie de iasme dănțuiau împrejurul lui și râ- 
deau drăcește. O iasmă mai îndrăzneață îi 
puse piedică. Băietanul se răsturnă într'un 
tufiș de lemnul Domnului, sgâriindu-şi obra- 





jii şi fruntea. Copacii incepură să fulgere din 
scorburile lor putrede, iar luna se posomori 
după coroana unui stejar bătrân și nu fugi 
de-acolo decât când o răbufni o trâmbă de 
vânt, 

—— Stăpâneee... străpâneee... — plângea gla- 
sul lui Iosif și iasmele şe prăpădeau de râs, 
nu alta! 

— Să vină şi ielele, să vină şi ielelel — 
striga un pitic îmibrăcat nemţeşte şi cu o lu- 











de MIRCEA STREINUL 


lea enormă, din care tot pâcâia. 
— Venim! Venim! — şi-un stol de lumini 
se lăsă asupra băictanului năucit de noapte. 


— Hi-hi-hi! — se strâmbă de plăcere muma 
pământului. — Aduceţi-l la mine, că am o 


fată pentru dânsul. O fată cu trei ochi şipăr 
de broască... 

— Ha-ha-ha! — se cutremură de râs pă- 
durea. 

Un fag își scoase din țărână rădăcinile şi-l 
apucă pe Iosif. Băietanul căzu cu capul de-o 
piatră și, îndată, luna îşi înroși lumina, căci 
sângele lui Iosif era tânăr şi bun. 

— Hei, fagule! țiui o pajeră. — Mi se 
pare că l-ai omorât pe bietul pământean, — 
și, deodată, se făcu liniște mare în văgăună. 

Ielele și iasrnele se topiră în neguri, piticii 
intrară în scorburi, iar copacii își pierdură 
graiul. Numai muma pământului mai bor- 
borosi un timp, dar, în cele din urmă, se re- 
trase sub pietre și, luna rămase singură, să 
spele cu apele ei clare mortul. Pădurea își 
desprinse câteva frunze, cu cari vântul astupă 
rana băietanului, și o stea porni din înalturi 
să vestească o nouă moarte, 








O vulpe lătră scurt și linse fruntea mor- 
tului, 

* 

— Ianca, dece ai făcut asta? 

Femeea aștepta ca Voncic s'o isbească în 
creștet cu securea, însă bărbatui se uită lung 
la caiul care zăcea cu ţeasta sfărâmată şi 
nici nu se mișcă. Ianca se târi la picioarele 
lui, încercând să le cuprindă. Bărbatul se 
feri ca de-un șarpe. 

— Nu trebuiau să ucizi, Ianca. Dece ai ucis? 
Iată, ești plină de sânge. 

— Tu nu mă ucizi, Voncic? 

— Nu, nu vreau să te ucid, 

— Voncic, — strigă femeea, — ucide-mă, 
Voncic, ucide-mă, 

— Nu! Eu voiu pleca. Păduroa de miază-zi 
mă chiamă. Tu vei rămânea aici, cu hoitul. 
Nu mă voiu întoarce niciodată. Vei fi o vă- 
duvă fără mort, Ianca. Veste nu vei avea 
dela mine decât când voiu ucide un şarpe cu 
coroniță de aur pe cap ori o pajeră cu ghiare 
de sticlă. Atunci, se va isca furtună mare 
şi vei şti că bărbatul! tău mai trăiește, mai 
trăiește cu lupii, cu urșii, cu vulpile şi cu 
jderii. 

—- Voncic, nu pleca. Voncic, dacă pleci, te 
blestem pentru totdeauna. 

— Acolo unde voiu fi eu, blestemele tale 
nu mă vor ajunge, căci copacii îs deși ca pe- 
ria și vântul va risipi vorbele. Rămâi cu bine, 
Ianca. Eu mă duc pe drumul către vis. Să'n- 
gropi hoitul și plângi ca după om! 


(Urmare în pag. 7-a). 





Bălcescu şi Alecsandri la Palermo 


(Urmare din pag. 1-a) 


După momentele venețiene, atât de apte 
să întlăcăreze fantezia dornică de exotism a 
unui tânăr admirator ca dânsul al Orientale- 
lor lui Victor Hugo, iată acum momentele 
din Sudul Italiei, 

Din ceața golfului cu Sirene Elena Negri 
deslusește uneori culmea Muntelui de Foc: 
ace! Vezuviu, pe ale cărei pante culesese nu 
de muit Leopargi firul de „ginestră“, drept 
funest simbol al Florii de pe Genună. A- 
lecsandri în schimb nu vede decât soarele, 
nu aude decât voluptoasele barcaroie, 

Cu Nicolae Bălcescu sau întâlnit la Nea- 
poli cu totul întâmplător. Prin Sudul Franţei 
şi apoi pe Marca Tireniană, prin Livorno, a- 
cesta coborise dela Paris în iarna aceluiaș 
an, spre a-și căuta de sănătate şi a folosi pri- 
lejul, deopotrivă, pentru a cerceta bibliote- 
cile sau chiar arhivele Italiei, în scopul ară- 
tat. Cei trei romantici se găseau așa dar, la 
un moment dat la Neapoli „fără ca primii doi 
să ştie de compatriotul lor, venit dela Paris. 

Alecsandri și Elena Negri se plimbau în- 
tr'o zi pe malul mării, spre Chiaia, în lungul 
bulevardului pe care se încrucișau cele mai 
elegante echipagii. Când, le atrage atenţia 
figura foarte slabă şi îngâdurată a unui tre- 
cător. Elena Negri se uită mai bine: e Nicu 
Bălcescu, după cum îi spuneau între ei prie- 
țenii. 

El este și nu-și poate stăpâni agitația. Bu- 
curia acelei întâlniri din largul lumii este în- 
tunecată pentru el de un necaz: pe vapor îi 
ofensase un doctor Napolitan, pe care îl 
provocase imediat la duel și acum nu 
avea martor, străin cum se afla acolo, 
printre străini. Alecsandri, bine înțeles, 
se oferise numai decâţ să-l scoată din acea 
încurcătură, izbutind chiar să aplaneze nu- 
mai confiictul prin tactul lui de diplomat, 

Pe urmă reluasera în trei primbările prin 
cele mai pitorești locuri ale Golfului Graziel- 
lei lui Lamartine. Dela Sorrento la Pompei și 
dela Ischia la Amalfi. dar (în timpul acestei 
adevărate cufundări în voluptatea  coloristi- 
că — amănuntul mi se pare cu adevărat re- 
velator — Alexandri se ferea totdeuna cu 
mare grijă să privească trunchiurile scorbu- 
roase ale măsiinilor „căci i se păreau prea 
asemănătoare cu damnaţi din Infernul lui 
Dante. [i făceau pur și simplu rău. In schimb, 
nu se mai putea sătura admirând portocalii 
şi lămâii în floare, rozele de Paestum, pe care 
le invidia că trăiesc fie și numai o primăvară 
sub mângâerile soarelui din acele locuri. 

Se învioraseră apoi, într'un glas, cu o ho- 
tărire : să coboare la Palermo, în Sicilia. Mai 
jos, mai adânc în 'Țara soarelui. 

Acolo i-am surpirns noi, la începutul ace- 
stei evocări. Și acolo, în starea  suiletească 
dela început, aveau să petreacă alte trei luni, 
până la finele lui Martie 1847. Să reținem o 
afirmație şi să o subliniem : cele mai fericite 
momente din viața celor trei protagonişti. 
Acolo, la Palermo „odată pentru totdeauna. 

In curând, sănătatea Elenei Negri avea să 
lase tot mi puţin de sperat; astfel că Alexan- 
dri, purtânu-i întreaga răspundere, sc hotă- 
rise în primăvara acelui an s'o readucă în 
Moldova „pe rnare. Era mai palidă de cum o 
văzuse vreodatţă; ochii îi scânteiau mai ar- 
zători decâţ în cele mai voluptoase clipe. 
Mâinile îi erau prea străvezii. Iar zâmbetul, 
tot ce era mai trist în potrertul Elenei Negri, 
Sl îndurera până la tulburare. 

Bălcescu și-a iuat rămas bun dela dânșii 
cu ochii în Jăcrămi, Simţea că în clipele a- 
celea lua sfârșit cea mai frumoasă și colora- 
tă pagină a vieţii sale ? Că n'avea să-şi ma: 
vadă nicodată, cel puţin pe acest pământ, 
bunii lui prieteni dela Palermo? Mâna E- 
lenei Negri ţremurase cu o sensibilitate de- 
osebită între mâinile lui. Privirle lor de pă- 
trunzătoare duioşie spiritualizau într'o clipă 
sentimentui prieteniei, brecându-l dincolo de 
posibilitățile sufleteşti ale celuilalt: prietenul 
comun și iubit deopotrivă, Alecsandri, Pe 
raza acelei priviri în lacrămi, sufletul „Ste- 
luței“ și al lui Nicolae Bălcescu își luaseră 
zborul către cer. 

Toată Conca de Aur dintre Palermo şi 
Monreale înflorise cele mai albe flori pentru 
fruntea Elenei Negri, în primăvara aceea. 
Dar nu sa mai putut încununa cu ele, nici 
în gândul veşnic optimist al celui care-o cântă 





în versuri,. A plecat bolnavă, pe mare, de-a- 
iungul coastelor siciliene, adiind de arome 
tari până dincolo de largul cu zări de pă- 
mânturi, pela Agrigenţ şi Taormina, spre 
Arhipelagul grecesc, în largul - Mediteranei. 
Așa până în fața celei mai apropiate insule 
de gura Bosforului-Prinkipo —— unde i-a fost 
dat Elenei Negri să închidă ochii, pe acea 
corabie, spre mare durere, dar mai ales spre 
marea îngrijorare a tovarăşului ei de călă- 
torie. 

O piatră albă, între mormintele părăsite 
din curtea unei biserici ortodoxe din Pera, 
inchide până astăzi amintirea celei mai ro= 
mantice Muze a sentimenţalismului  româ- 
nesc, 

Bălcescu a mai zăbovit câtva, singur, la 
Palermo. Și apoi, a plecat. Sa întors la Pa- 
ris, tot între străini, dar acolo îl aştepta 
prietenia celorlalți refugiaţi din Principate și 
solidaritatea cosmopolită a întregii Tinere 
Europe. Il aştepta, mai ales, anul 1848. Cu 
baricadele, proclamaţiile, reformele, improvi- 
zaţiile, riscurile, consecinţele, ostenelile unei 
acţiuni practice pornită şi susţinută numai de 
clanuri sufleteşti. După Brussa, aveau să ur- 
meze pentru Bălcescu aventurile din Țara 
Moților, cu peripeții de adevărat contimporan 
al lui Felice Orsini, Apoi agitaţiile conspira- 
toare dela Paris și dela Londra, ca secretar 
a] lui Mazzini; şi cealaltă aventură, a încer- 
cării de-a se întoarce fraudulos în țara lui. 

Până în clipa supremei concluzii a atâtor şi 
atâtor zbuciumări: moartea în străini, sin- 
gur, 

Intr'o odaie de locandă. Neștiuţ de nimeni. 
Un exilat periculos, din toată lumea. Crezut, 
poate, păgân, după pașaportul turcesc pe ca- 
re-] găsiseră printre cărțile de pe masă și 
cele câteva lucruri modeste ale mizeriei lui 
vagabonde. 

Bălcescu, se ştie, a murit la Palermo și a 
a fost îngropat acolo, în groapa comună a 
sărăcimii, sau fără bani de înmormântare. 

In primăvara morții lui bântuise la Paler- 
mo o nouă molimă de ciumă. 

Lui Vasile Alecsandri, fericitui şi veselul 
pastelist a ltuturor voioşiilor românești, i-a 
fost daţ să-și lege amintirile cele mai tra- 
gice de răstimpul petrecerii cu Bălcescu şi 
Elena Negri la Palermo. Dar şi cele mai pu- 
ternice amintiri ale variaţei lui; cariere de 
etern călător între zările Mediteranei. Vor 
trece anii peste mormântul fără cruce din ci- 
miţirul binecuvântat de Sfânta Rosalia, cu 
gest de pietate pentru străinu] rămas fără 
flori şi lumânare de Ziua tuturor Morților; 
ca și peste piatra albă dintre mormintele ve- 
chi ale acelei biserici grecești din Constanti- 
Nopol. 

Alecsandri va cunoaște în aceeași ani toa- 
te succesele şi se va întări în el încrederea 
în ţoate bucuriile vieţi. Va merge în nenumă- 
rate rânduri, după dorinţa lui, în largul şi 
lungul lumii, dela Paris la Londra, în Algeria, 
in Crimea, sau în Spania. Va cunoaşte toate 
damnităţile şi va refuza-o aproape pe cea 
supremă de Domn al ţăriii. Va avea prieteni 
pe cei mai de seamă oameni din generaţia sa, 
din Principate ca și din restul lumii. Celebri- 
tatea nu-i va fi disputată de nici un Român 
în viaţă. 

Până ce, bătrân și el la urma urmelor, du- 
cându-se pentru cea din urmă oară în Italia, 
Alecsandri, s'a abătut pe la Palermo şi i-a 
fost dat să cunoască prima şi ultima decep- 
ție în viaţă: în loc de soare, a gat acolo peste 
ploaie şi frig. 

In felul acesta îl descuraja și mai mult în- 
cercarea de-a căuta în cimitirul dela Rotoli 
mormântul fără semnul unei inscripții a! 
prietenului Bălcescu, pentru care adusese în 
gând ofranda unor lăcrămioare. 

La Palermo, unde şi-a găsit mormântul, a 
trăit unul din cei mai aleşi reprezentanţi ai 
eroismului românesc, cele mai calme şi bi- 
nefăcătoare zile de pe pământ. Întru acea- 
sta l-a înfrățit cu Elena Negri nu numai 
moartea fără vreme, între străini. Dar pen- 
tru însăș existența de soare și bucurii a lui 

vecsanâri, momentul dela Palermo a rămas 
printre cele maj emoționante aduceri  a- 
minte. 


ALEXANDRU MARCU 














4 











Cronica 

a EREZIE 
| n cronica precedentă am citat 
et V'Inconscient”, stăruind a- 
supra raportului dimtre mduvid şi so- 

german sub specia jnconșt.entului, 
lung postulează că inconștienrul co- 
substanţial din imaginile primitive şi 
generale ale sufletului, este statornică 
țand-o variat dacă nu patologic. Din 
pricina atracției pe care o exercită asu- 
colectiv — au loc toate excesele şi toa- 
te deformările sufletului nostru. Acest 
dar durabil și genetic în psihologia in- 
dividului — grevează stratul inconștien- 
Sași Conștuinţa, care adesea nu u mai 
PuaLe rezista ŞI Ge aici vata greșită vu 

VLeţIl, 

U intrebare legitimă şi pe care lung 
CArŢIl este urmaivarea: cum Incearca 
inaividualitatea sa se libereze de psi- 
colectiv? 

Ideia libertăţii, a  liberului-arbitru, 
cocmai atat de iminent necesara sutie- 
VUUL NOStrUu, aşa cum Sar crede. 
știe daca este liber, este sigur insă câ 
se dovedește temător, deci având în su- 
Uucudine, de prolecpe. ku nu puare su- 
poria sa ramana singur în fața vieţii. 
in majoritatea cazuruor, fe pentruca, 
intr'o epocă oarecare, coercipunea co- 
tru a 0 exercita in numele altora și 
scontându-i etectele tot in protitul 89- 
din împrejurări extrinseci, Libertatea, 
ca o tinantate intimă şi, în sine, indi- 
tea nu este uşor de suportat“ ne încre- 
dințeaza Lung (op. CLU. pg. 38). 
cât ganditor al fenomenelor de cultură 
— are mn paragraf asemănător în con- 
dință a psihologiei individuale. In a- 
fară de ceeace se înţelege prin „spirit“ 
„totul în om, detestă libertatea”... Iaţă 
câteva rânduri din „De la souifrance ă 
reveni: „Omul trebue să-și reprezinte 
libertatea şi sa aspire la ea, auica in 
sa — și aceasta pretinde un efort. Ei 
trebue să creadă în libertatea lui, în 
veze asupra întregului său inconştient 
şi să declanșeze în el profunde irans- 
dacă vrea să devină un om liber — dar 
aceasta este cu atât mai dur şi mai 0- 
centul pe libertatea lui, îl pune, în a- 
ceiași timp, pe acela al ne-determinării 
e], ceeace implică responsabilitate plină 
şi întreagă — și numai un om toarte 
tăţii”... (p. 225). 

De frică, omul nici nu caută în el 
Libertatea devine astfel o funcţiune nu 
o substanţă. Ceeace ne preocupă nu este 
apropiatţă, nu una durabilă nici aceea 
care va decide până mai la urmă”... 

Această paranteză despre libertate 
este edificatoare cu privire la problema 
la început. Dacă libertatea este o no- 
țiune numai relativ proprie şi implicită 
anevoie poate lucra tendinţa de eliberare 
a psihologiei individuale, mai ales a- 
anonimă și inițială a psihologiei colec- 
tive pe care, am văzut că cercetători 
țiunea genetică şi elementară a sufle- 
tului omenesc. 
tinuu, care are loc, dinspre inconştien- 
tul colectiv către individual şi de aici 
ne determină acţiunea și atitudinea, în 
toate 'ocaziunile. Evident, un transfert 

iuenţă și determinare a conștiinței in- 
dividuale de către psihoza colectivă ? 
conștiința noastră este adesea posedată 
şi se foloseşte de materialul inconştien- 
împrumutăm şi cărora voim să le se- 
mănăm în atitudinea noastră curentă? 
blema postulând nevroza refulată a „e- 
rotismului infantil”. Adler invocă, în 
și către putere”, care animă individul 
şi din pricina căreia psihoza colecţivă, 
atracţie şi influență. Părerea lui C. G 
lung este că, în orice caz, modul ideal 
tre inconştientul colectiv și acela indi- 

tii 
re trebue să o deprindă conştiinţa noa- 
stră faţă cu invazia atâtor elemente 

Reţinem însă, de aici, discuția despre 
libertatea eului și îndeosebi, observaţia 
ritabilă trăire a acestei idei cu cât o ra- 
portăm la ceeace, în chip rațional și 
libertate. MIRCEA MATEESCU 

1) „De la souffrance ă la pl6nitu- 


L i_j 
—— ideilor 
cartea lui C. G. lung „Le Moi 
Cetate, discutat de către psihoogul 
lectiv, psihoza social-atnică, compusă 
la baza psihologiei individuale, intiuen- 
pra inconştientului personal, — acela 
inconştient colectiv, constituit anonim 
tului personal şi, mal departe, in- 
scrivăre pe tare unu oameu 0 dau 
şi-o pune in Capuuvie.e urinatoare as 
noogia colecnvă, recie inconșientui 
exciusiV şi depun autonom, nu esic 
Omul, prin natura lui inițaiă, nu se 
ileţ, înscrisă, o nevore imediată de cer- 
vacă reclamă hbertae, aceasta o tace, 
munitâţu *) este prea tiranica, fie pen- 
cual. Am zice că ideia de libertate naşte 
viduala, nu are nici un sens, „tuberta- 
„Keyseniing — deşi nu atâta psiholog 
cluzii — cu privire la libertate ca ten- 
(partea veritabil și originar hbera) — 
la plenitude”, carte asupra căreia vom 
chip principal să se îndrepte către dân- 
sensul ca această reprezentare să acti- 
formări, cari trebue să se efectueze 
bositor. Insfârşit, acela care pune ac- 
sale de către ceeace există în afară de 
tare poarţă bucuros jugul responşabili- 
sursa libertăţii, nici nu şi-o atribue lui. 
libertatea iinsăşi — ci „salvarea cea mai 
(Keyserling, op. cit. p. 226). 
deschisă de lung, şi la care ne refeream 
spiritului nostru ne dăm seama cât de 
tumci când are a se scutura de obsesia 
de taiia lui lung o prevăd: în iorma- 
lung vorbeşte de un transfert con- 
către planul conștiinței, adică acala care 
de imagini. Cum 'explicăm această in- 
De ce alergăm către exterioritate, de ce 
tului colectiv, ale cărui arhetipuri le 
Freud a încercat să lămurească pro- 
această direcţie, „tendința de securitate 
anonimă dar fecundă, exercită o atare 
în care poate fi echilibrat raportul din- 
vidual este „înţelegerea crițică” pe ca- 
străine care o solicită. 
că suntem cu atât mai străini de o ve- 
în plan Jogic-conştient credem despre 
de”, Stock, Paris, p. 212 și urm. 





——————————————————————————— — | n n a a n a Rp a d E i it a i a A rr a 














UNIVERSUL LITERAR 


PALIL FORT: „EXPO 37" 


suivi de |, 


Opera poetică a lui Paul Fort alcătu- 
ită mai ales din numeroasele şi admira- 
tele volume de „balade franceze“ și 
„croruci ale Franţei“, contrazice obișnu- 
ințele cititorului de versuri, care leagă 
cu necesitate poezia de formele prozo- 
dice tradiționale, sau cel puţin — dela 
simbolism încoace — de întăţișarea ei 
tipografică. Altfel spus, cu vorbele lui 
Thibaudet : „poezia de azi e uneori un 
bal mascat — rău mascat — unde poe- 
zia, unde toate poeziile, şi-au dat întâl- 
nire“'. Proza ritmată a unui Paul Fort 
ilustrează exemplar afirmaţia.  Infăţi- 
șarea prozaică a operei lui e doar o tra- 
vestire, în haine de Cenușereasă uneori, 
a cărei aparentă monotonie grafică nu 
izbutește să întunece splendoarea unei 
stanțe ca aceasta : 

„Oui, le ciel a frapp& deux fois le 
mâme 1lys du meme 6ciair fidele! Pirai 
cueillir, je veux aider Amaryllis ă cue- 
illir lPasphodele“, 

Belșugul nesecat de imagini, rimele 
interioare, asonanțele și  necontenita 
ritmică învolburare a expresiei peste 
marginile tiparului neted al prozei, 
transmutaţia subtilă a vocabularului în 
cântec desăvârşesc impresia că asistăm 
la o liberare a duhului poeziei însăși 
din servituțile materiei, așa cum răsar 
formele divine ale Venerei din spuma 
oceanului, în La Romance du retour a 
lui Jean Pellerin: 

Le vers şe lave de ia prose, 

Comme Aphrodite jaillissant 

De lecume qui la fomente, 

D'un serpent vert, algue infamante, 
Libere un torse &biouissant. 

Principiul artei poetice din care de- 
curge întreaga lui operă l-a arătat de 
timpuriu chiar Paul Fort, în prefața la 
„Romanul lui Ludovic al Xl-lea“ (apă- 
rut acum patruzeci de ani), cu toată 
limpezimea dorită şi cu tăria convin” 
genii unui „creator conștient“, cum îi 
piace să-și spună: 

„Cât despre formă, am încercat să 
arăt superioritatea ritmului asupra ar- 
iificiului prozodiei. Exact spus, am cău- 
tat un stil care să poată trece, potrivit 
emoţiei, dela proză la vers și de la vers 
la proză: proza ritmată înlesnește tre- 
cerea. Versul urmează eliziunile firești 
ale vorbirii. 5 

E] se înfățișează ca proza, dispărând 
sub această formă orice eliziune supă- 
rătoare'“. Felul de a spune e astfel mai 
aproape de expresia firească a feluri 
de a simţi al poetului, iar noutatea con- 
tributivă a operei lui Paul Fort este tot 
atât de importantă ca intuiție sau vizi- 
une poetică originală și ca expresie. 

Bogăția temelor pe care le orches- 
trează opera de vaste' proporţii a lui 
Paul Fort, i-a creiat autorului legenda 
unui personaj fabulos, de proporţiile și 
semnificația simbolică a unui mit ia a- 
nonimatul căruia s'ar şterge relieful in- 
dividualităţii creiatoare, — ceea ce în- 





eee 


Brăţările grele 


Raymonde aux yeux veris 


(Flammarion — Paris, 1938) 


seamnă poate cel mai prețios omagiu. 
Dar să nu vă gândiţi, în cazul acestui 
poet, la gravitatea pedantă pe care o 
sugerează rostirea cuvântului „teme“ 
Dimpotrivă, la el e vorba de o afinitate 
spontană pentru poezia care isvorâşte 
oricând, de pretutindeni, şi de o identi- 
ficare panteistă cu înțelesurile lumii 
transfigurată prin harul poetic. 





Paul Fort 


Starea de grație, pe care aș numi-o 
de perfectă permeabilitate poetică și de 
osmoză necontenită între chipul dina- 
fară al creaţiei și imaginea ei răsfrântă 
lăuntric a cunoscut-o şi Paul Fort, ca 
orice poet adevărat și la ea face aluzie 
în aceste rânduri care au accentul unei 
profesii de credință artistică: „Contem- 
ple, sois ta chose, laisse penser tes 
sens, &prends - toi de toi - mâme pars 
dans cette vie. Laisse ordonner le ciel 
a tes yeux, sans comprendre, et cree de 
ton silence la musique des nuits“ (Bal- 
lade de la nuit), 

Proza lui ritmată este o bună-vestire 
a poeziei, o continuă ofrandă a unuia 
dintre cei mai înzestrați  rapsozi din 
câți au ieşit să o întâmpine. Amestecul 
de sentimentalism şi ironie amabilă, de 
realism poetic și reverie sugestivă, de 
gravitate şi umor ale operei lui Paul 
Fort, fac din autorul „baladelor fran- 
ceze“ unul dintre cei mai autentici poeţi 
parisieni şi fanteziști. Poet parisian și 
în această de curând apărută Expo 37, 
care împreună cu Raymonde aux yeux 
verts formează al treizecişinouălea vo- 
luam din seria „Baladelor franceze“ şi 
a „Cronicilor Franţei'““ ce i-au adus ti- 
tlul de „Prinţ al poeților“, nu însă şi 
popularitatea ce i sar fi cuveniţ, 

Expo 37 este cronica poetică a vizi- 
tei făcută de Paul Fort, în vara anului 
trecut, expoziției dela Paris. In tovă- 
răşia unor personaje de fantezie, plăs- 
muiri ale închipuirii lui poetice, a pu- 
tut vedea ceea ce ochii vizitatorilor 
profani n'ar fi știut să descopere : 

Et jai vu quelquefois ce que !homme 


Li 


a cru voir, ar putea spune Paul Fort, 
citând versul faimos din „„Bateau ivre“. 
Voi cita numai două aspecte, dealun- 
gul acestui itinerar de fantezie. Iată, 
pentru început. imaginea ironică a o0- 
miului modern îmbătat de frenezia cu- 
noaşterii şi a posesiei materiale: 


„Nous verrons tout, comprendrons 
tout, cherirons tout tels des toutous — 
bien €leves. Tenez, j'en pleure. Nous vi- 
vrons lă de grandes heures. 


„Savoir tout, tout, tout, tout. Tout, 
eniin tout; ah! quel chic atout! Plus 
besoin de dictionnaire. Larousse est 
foutu, V'la mon blair. 


„On saura tout par le menu, et des 
banquets tous les menus. 


Și acum replica poetului, care ştie cât 
este de iuzorie această supremație ma- 
terială imtemeiată pe aparenţe, gata să 
se destrame odată cu nălucirile visului: 


De l'ombre encor mais dans ma 
chambre ou siffle r&veur Fin-Novem- 
bre. Lune en ce miroir dâtestable, un 
front se leve de ma table, 


sous le reflet du petit jour... Ai-je 
dormi 2... Que vaut Pamour ?... Ai-je 
râve ?... Que vaut un songe ?.... Le mon- 
de s'efface ă l'6ponge. 


În acelaș volum cu Expo 31, Ray- 
monde aux yeux verts are toată frăge- 
zimea inspirației adolescentine, Dar cu- 
pletele acestui „petit roman lirigque et 
parisien“, de o fermecătoare fantezie, 
mărturisesc prin graţia miniaturală a 
contwrelor și savanta legănare ritmică 
a frazelor, măestria și gustul îndelung 
exersat ale unui artist căruia-i sunt 
cunoscute toate tainele împerecherii 
cuvintelor după o alhimie subţilă și fără 
greş. O îmbinare delicată de lirism im- 
pulsiv și galanterie desuetă, de criti- 
cism şi spontaneitate, totul trecut, co- 
rectat prin filtrul scepticismului ama- 
bil şi al unei ironii concesive, ca un văl 
pudic acoperind goliciunea destăinui- 
rilor. 

Incheem sumarele noastre impresii 
de citiţor. cu această spirituală schiţă 
autobiografică, atât de caracteristic 
paul-fortiană și de specific franceză in- 
titulată Si jeâtais... 

Si jetais une demoiselle je pourrais 
vous voir chaque jour. Nommons-la 
Caroline, Estelle ou Desiree ou, bien 
mIleux, pour 


vous enchanter louie: Papinette. 
test ă choisirs. Helas, vieux foi, tu 
res qu'un vieux mauvais potte aux 
vieux noms de Jules-Jean-Paul. 

Jules, il est vrai, tel Cesar, Jean com- 
me Aragon, Bart et Foutre. Paul, tel 
Valery (mais son art...) Fort, comme 
un roseau faible, en outre. 

MIHAI NICULESCU 





Cu care mână m'ai blogoslovit 


Stăpâne, de-am rămas cu dorul 
De-a strânge 'n slove sufletul rănit 


In toamna aceasta... 


In toamna aceasta târzie, pe munţi 
Și nespus de departe de lume, 


Şi de-a sorbi veninul cu paharul ? 


Poate-au greşit pe seama mea străbunii, 
Poate-au iubit prea des, poate-au uriît... 
Au râs prea mult de-s veşnic mohorit 

Şi plâng stingher sub policandrul lunii... 


Vre-un moş tehui o îi lovit cu spada... 
Vre-o fată în alt veac va fi trădat... 


Scutura-se-va rar din pomii cărunţi, 
Câte-o frunză, un soare ce-apune. 


Rătăcind ca un duh pe cărările culmii, 
Voiu sparge câte-o stea în măsele, 
Şi-or prinde în noapte să tremure ulmii 


Şi 'n cine ştie ce veleat, zăpada 
S'o îi 'nroşit de sânge vinovat... 


Mau asvârlit sfârşit ca un amin. 

Le port acum păcatele prin vreme 

Şi-mi strâng durerea 'n margini de poeme 
Ca un blestem nostalgic și străin. 


Apropie-te fată nemurire, 

Sunt blând şi cred în frumuseţea ta 
Și mi-a şoptit az 'noapte cineva 

Că un strămoș s'a frânt dintr'o iubire. 





VINTILĂ HORIA 


Neştiuţi, pe uitate şosele, 


Tăcând şi trecând mi-oi trimite haloul 
Spre alte şi alte ținuturi, 

Şi 'n palidul aer m'ajunge ecoul, 

Ca sprintene stoluri de fluturi, 


In toamna aceasta târzie voiu creşte, 
Săpându-mi cu vremea făgaşul, 

Și n'am să aud cum departe huește 
Ca o scoică enormă — oraşul 


ȘTEFAN BACIU 





NOTIŢE SI ECOURI 


ăptămâna cărţii franceze 
$ sa încheiat mai înainte de 
sorocul ei calendaristic, cu 
un succes material care putea ji 
prevăzut, ştiută fiind predilecția 
intelectualului român pentru im- 
primatul ieşit de sub  teascurile 
editurilor parisiene, — dacă nu 
chiar aderenţa lui la ceeace for- 
mează esența spiritului francez 
manifestat în cultură. In decurs 
de trei zile numai, vânzarea în 
Capitală și în provincie, a depă- 
şit cifra de un milion de Jranci, a- 
tingându-se repede limita dispo- 
nibilului consimţit de guvernul 
francez, pentru acoperirea pagu- 
bei provenite din vânzarea cărți- 
lor la un preț excepționai, simţi- 
tor redus față de acel obişnuit. 
Ar fi interesant să aflăm acum, 
post festum, ce autori s'au vân- 
dut mai bine, ca să spunem în 
termeni comerciali, și în ce pro- 
porție, pe specialități sau genuri, 
sau cerut cartea ştiinţifică față 
de cea literară, romanul sau poe- 
zia, clasicii sau autorii moderni, 


biografia, romanul poliţist etc. 

Contabilizarea şistematică a u- 
mor astfel de rezultate ar putea 
da organizatorilor, anumite in- 
dicațiuni şi sugestii folositoare 
pentru viitor. Ne îndoim însă că 
ele ar fi şi concludente pentru 
cunoașterea unor hotărite prefe- 
rințe ale publicului nostru în ma- 
terie de lectură franceză. Numărul 
acelora cari știu să aleagă fără 
șovăială, datorită unei îndelunga- 
te experiențe de cititor și pe te- 
meiul gustului personal formut, 
se va fi pierdut desigur, în massa 
cumpărătorilor ocazionali,  dezo- 
rientați. Aci socotim că se află 
punctul cel mai delicat al proble- 
mei cărții: cum ar putea fi în- 
drumat cititorul spre cartea de 
cultură, — pentrucă se tipărește 
şi se citeşte chiar enorm, lucrul e 
vădit, dar fără alegere, la întâm- 
plare, 

In strălucita sa pledoarie pen- 
tru carte, ca instrument esenţial 
de cultură, d. Georges Duhamel a 
vorbit Marți, în sala „Dalles“, 


despre prejudiciul atât de grav 
pe care radiofonia și. cinemato- 
graful le aduc culturii, întrucât 
suprimă sentimentul efortului 
personal legat de esența acesteia. 
Dacă străbatem astăzi o perioadă 
de criză a culturii, faptul se dato- 
rește, în, cea mai mare măsură, 
extinderii pe care au luat-o ra- 
diofonia şi cinematograful cari 
tind, prin ușurința distracțiilor ce 
procură, să anuleze sentimentul 
ețortului. Ajară de faptul de a fi 
prea docile capriciilor mulțimii, 
amândouă au un efeot cum nu se 
poate mai păgubiior culturii; e- 
fecţ pe care ilustrul conferențiar 
l-a numit „cotidianizarea raru- 
lui“ înțelegând prin aceasta vul- 
garizarea culturii din cauza În- 
finsei şi prea lesnicioasei  difu- 
zări, 

Eie sun: instrumente de confor- 
mism si du aservire iar nu de li- 
berare și cu atât mai ţuţin de 
înălțare a spiritului. Nu numai a- 
tât, dar nici nu ne dau vreodată 
prilejul să ne depășim, pe când 


arta și cugetarea adevărată ne 
cer meconțenit sforțări, pa “are 
făcându-le ne simțim crescuţi şi 
îmbunătățiți. Ori, în aceasta toc- 
mai constă acțiunea culturii. 

Aceleași critici le putem aduce 
însă şi cărții proaste : și en, ase- 
menea radiofoniei şi  cinemato- 
grafului, procurând o plăcere pa- 
sivă, care mu stimulează spiritul, 
tinde la acelaș rezultat: anularea 
efortului personal, al îndemnului 
spre autodepășire. Socotim că ar 
fi zadarnice orice străduinţe de a 
face dintrun iubitor al unor ast- 
fel de ușoare satisfacţii, un căr- 
turar convins, un intelectual au- 
tentie, Un cititor de cărți medio: 
cre are în schimb gustul lecturii 
și acest gust țrebue njutut să se 
desvolte, să se transforme întrun 
instrument de alegere. Rolul eri- 
ticei literare, intermediară între 
autor și cititor ar putea fi esen- 
țtial din acest punct de vedere, 
dacă el sar putea exercita în con- 
dițiunile necesare de probitate 
profesională. 








10 Decembrie 1938 ——= 


CRONICA 


——————————————__————————————__——..— = ——————————————————— GS—ÂGSG—— GG ————— GG ——————_—_—_————— AS ————  ——— n Pia 


muzicală 


Quartetul Teodorescu. D. Alexandru 
Teodorescu şi-a împrospătat cadrele quar- 
tetului d-sale, întinerindu-l, cesare reese 
dacă alăturăm suma vârstelor colabora- 
torilor d-sale de azi cu aceea a vechilur 
săi parteneri, cu câtva zeci bune de ani. 

Spre a fi drepţi, la prima impresie, şi 
însinte de a putea face o comparație 
practică, aparențele unei schimbări radi- 
cale, de acest fel, o înfățișează mai cu- 
vând păgubitoare, de pe urma înlocuirii 
experienţei agonisite cu încercarea nouă, 
a parteneruiui călit la greutățile muzicii 
de cameră cu o tinerească aspirație la a- 
similarea lor. Dar, aczastă impresie nu 
putea dăinui pentru cine a cunoscut con: 
Gițile de activitațe a vechiului quartet 
Teodorescu, 0 serioasă  înjenebare, dar 
care nu-şi putea totuși intăci rădăcinile 
în vechimea existenţei ei, contar celor 
dovedite de atâtea quartete mari din a- 
pus. Şi acest lucru, pentrucă merituoasa 
formaţiune s'a lovit necontenit de aceeaș 
atmosieră puţin prielnică muzicii de ca- 
meră, de aceeaș înţelegere abia născândă 
pentru acest superior gen de exprimare 
muzicală, care le-a înlinţuit decepțiile și 
Je-a format convingerea că nu-și vor pu- 
tea găsi răsplata morală a muncii lor. In 
aceste împrejurări trebue privită drept 
deosebit de fericită primirea sub egida 
aceluiaş înzestrat şi priceput cap de quar- 
tet, d. Alexandru Teodorescu, a unor re- 
surse noi de entuziasm, de nădejde într'o 
înaintare a publicului în calea înţelege- 
rii muzicale, pe care poate că e timpul 
să începem a 0 sconta, de puteri de mun- 
că proaspete, încrezătoare, însuflețite de 
îndemnuri necontrariate încă de decep- 
ționante experienţe şi poate cu norocul 
de a nu le întâlni, 

D. Teodorescu şi-a creat noua grupare 
apelând la d-nii 'lon Jelescu, violonist 
de vădită muzicalitate și care, cu mai 
mult accent şi fermitate, ceeace negreșit 
poate extrage din resursele d-sale încă 
intimidate, va deveni de sigur excelent, 
ia d. Rădulescu, altist de o ţinută instru- 
mentală, muzicală şi o calitate sonoră de 





Nina Aurelina 


frumoasă chezăşie și d. 1. Fotino, violon- 
celist de remarcabil talent, capabil de ex- 
presivitate şi elan avântat, toţi ele- 
mente care prin munca absolut indispen- 
sabiiă unui quartet de calitate, sunt de 
sigur chemaţi să obţină tot rezultatul 
dorit. 

Primui concert a fost un pas sigur că- 
tre acest ţel. Quartetul în re major de 
Haydn a făcut apreciate resursele de 
bună emisiune sonoră, vie şi colorată, an- 
jsambiu imbinat cu buna înțelegere în 
crearea ritmului general de execuţie și 
întâlnire firească în elan şi intenţii mu- 
zicale esenţiale, 

In quartetul de Verdi, în care se re- 
găsește aproape neschimbată structura 
inspiraţiei dramatice a marelui exponent 
al operei italiene, sau relevat încă mai 
accentuat rezervele de ton plin, comuni- 
cativ şi de deosebită avântare, ale celor 
patru executanţi. In sfârșit, a fost inter- 
pretat cu deosebit brio, în aspectul lui 
adesea quasi orchestral, tratat de autor 
mai mult în sensul unor tablouri evoca- 
toare decât în comentariu de multiple 
linii distincte, quartetul de Edwarâ Grieg. 
D. Alexandru Teodorescu şi colabora- 
torii. G-sale merită de sigur cu prisosin- 
ță să întâinească o soartă prielnică ci- 
mentării trainice şi înaintării art:stice ale 
noului quartet, care, acum, nu mai de- 
pinde de cât de condiţiunile externe ce 
va găsi, cele de organizare fiind, precum 
am mai arătat, fericit întreprinse. 
Concertul d-nei Nina Aurelina. Fiecare 
din afirmările trecute ale distinsei inter- 
prete vocale, d-na Nina Aurelina au pu- 
tut lămuri deosebit de favorabil o seri- 
oasă pregătire artistică asociată unor po- 
sibilități vocale de aleasă structură. 
Glas ducţil, stabilizaţ în timbru și co- 
lorit, conformat cerințelor esenţiale de Ii- 
nie, accent şi ritm, cu deosebită siguran- 
$ă muzicală. O apropriere, în variate pri- 
lejuri dovedită, a stilurilor, a juste, mă- 
suri necesare reliefării lor bine desem- 
națe dar fără Ge apăsări artificializante 
sau excese deformante. 

O școală îngrijită și consecventă, a că- 
rei limpezime în intenția muzicală, echi- 
libru în conducere şi mlădiere la expre- 
sivitatea fiecărei melodii interpretate su- 
bliniază un element preponderant fran- 
cez în fisionomia ei generală. 

Chipul de a articula silaba, de a rosti 
mai străbătător cuvântul ar putea să-i 
sporească valoarea în prezentare a tălmă- 
cirilor d-sale, credincioase conţinutului 
lor de muzică şi emotivitate, de culoare 
și caracter, dar mai puţin legate de acea 
specializare a dicţiunii. care permite va- 
lorificarea în sine a fiecărei particule 
dintr'un text. 

Me'odiile franceze, germane, ruse pe 
text englez (Rachmaninoif), italiene mo- 
derne, de viu interes muzical (Castelnuo- 
vo-Tedesco) şi româneşti, material judi- 
cios selecționat, grupat şi redat muziea- 
liceşte, au putut crea un ansamblu de 
felurite aspecte ale fondului și capacită- 
ţii artistice remarcabi! de cuprinzătoare 
ale d-nei Nina Aurelina. Acompaniamen- 
tul d-lui Dagobert Bucholz, expert și 


punctual. 





m. 


ii a i ET, Pt i ii a iii 
ia 


——— 10 Decembrie 1938 


eschise cursul la tabla de ma- 
1) terii. Două sute de file ne- 

frunzărite încă, îl înspăimân- 
tară. Muie degetul arătător pe lim- 
bă, dete grijuliu câteva foi înapoi şi 
se opri asupra unei pagini de aldine, 
compactă. Incepu numărătoarea rându- 
rilor de jos în sus, dar încurcându-se, 
procedă invers, Satisfăcui oarecum, cu 
ochii năpădiți de un surâs copilăresc, 
află și silabele și literele unui rând. O 
socoteală făcută rapid în gând, rapor- 
tată la timpul disponibil ce-l oferise 
cursului de drept roman, îl îmbărbătă, 
așa că începu să citească rar, cu glas 
tare. Intr'o zi şi jumătate nu avea ce 
învăţa de el. 

— Bilă albă! murmură el, frecându-și 
mâinile, oprit pentru o clipă din mor- 
măială, — Bilă albă, băiete! 

Fulgerător i se învârtiră în creer în- 
trebările şi răspunsurile. Când își pune 
mintea la contribuţie, ce răspunsuri do- 
cumentate şi mature dă! Așa are să 


Prilej mai bun de a se repezi, ca un 
lup, asupra cursurilor nu i se ivise de 
când sta la doamna Măgureanu. La fie- 
care ceas, doamna cu lorneta primea vi- 
zita altei prietene. Discuţii aprinse și in- 
teresante se desfășurau; invectivele și 
amenințările ocupând un loc de frunte. 
Când gluma se înteţea, Valeriu se scula 
dela masa pe care zăceau în neregulă 
cursurile şi lipea urechea de perete. 
Vorbele se înțelegeau perfect, parcă i 
le-ar fi transmis printr'o pâlnie. 

Mai ales o doamnă între două vârste, 
îmbărcată în negru, cu pană la pălăria 
de catifea, înaltă, cu nasul coroiat și 
obrajii scofâlciţi de tuberculoză, pur- 
tând o servietă unsuroasă, doldora de 
hârtii sub braţ, facea o hărmălaie enor- 
mă. Nu odată Valeriu a vrut să iasă fu- 
rios și să le reproșeze că-i turbură lini- 
ştea sustrăgându-l  încordării, În mo- 
mentul insă în care pășea pragul, în 
fața lui apărea doamna Măgureanu po- 
rivindu-șşi lorneta, cu părul vopsit is- 
bitor, îngăimând o scuză. Valeriu tăcea, 
lăsa capul în pământ învins şi se aşeză 
din nou la masă, cu gândul să le-o spu- 
nă cu prima ocazie „dela obraz“. 

— Bilă albă cu plus, dom'le!... cu 
plus!... Ha?... vorbi singur  întorcând 
foaia. 

In fereastra dela intrarea coridorului 
ce se sfârșea în camera lui, răsunară 
câteva lovituri. Un moment se făcu li- 
niște deplină, pentruca apoi sgomotul 
să se repete mai puternic. = 

Valeriu Păduraru se ridică cu toro- 
peală în oase şi după ce-și trosni mij- 
locul dete brisebizul într'o parte. Nu 
zări NIMIC, 

Doamna Măgureanu, dintr'o prudență 
pe care Valeriu nu și-a explicat-o nici- 
odată, cu toate eforturile depuse, lipise 
pe geamurile geamlâcului dela coridor 
făşii de hârtie albastră, făcând imposi- 
bilă descifrarea cuiva de dincolo. Acea- 
stă chestiune le rezervase mai la înce- 
put o frumoasă discuţie. 

Fluerând, Valeriu se duse să vadă 
cine e. Mai întâiu aşteptă să observe 
mișcările necunoscutului, apoi luând o 
figură serioasă, răvășindu-şi părul și 
simulând puţină gușă, deschise. 

Rămase stupefiat, îngrozit, ca şi când 
un atentator i-ar fi pus revolverul în 
piept. Se frecă la ochi, ca un somnoros, 
înghiți în sec căci saliva îi dispăruse și 
holbând pupilele, îngână întocmai unui 
muribund ce-şi împărtășește ultima do- 
rinţă: 

— Maria... 

Gătită de voiaj, cu un geamantanaș 
în mâna stângă, Maria Icoană încreme- 
nise, orbită de această întâmplare. In- 
toarse privirea într'o parte, clătină ner- 
vos din cap scuturându-se ca de o al- 
bină ce i s'a aşezat pe frunte și întărin- 
du-se. ridică vocea: 











UNIVERSUL LITERAR 











— e te! butu ea, Că Mugsatâ de viperă. 

—— Nu putem trăi amândoi în aceeaș 
casă. Are să se afle ce-a fost între noi... 
E bine cu un ceas mai de vreme... 

— N'au să ştie nici zidurile.. 

— Atunci pentru ce ai venit aci? o 
întrebă semnificativ. 

— Unde era să mă duc, în altă parte? 
Mătușa mi-e singura rudă în acest o- 
raş. Vrei s'o ocolesc? Poate co şi fă- 
ceam dacă știam că locuești aci. Sgâr- 
citule! Măcar o carte nu te-ai îndurat 
să-mi scrii. Mai bine te-ai lăsa de fumat 
și mi-ai scrie mai des... 

Maria mototoli colțul feții de masă 
fără să privească la Valeriu. De altfel, 
niciodată când vorbea, nu-l fixa în ochi. 
Ii spusese în repetate ori, mai ales în 
primăvara ce trecuse, că arată ca un ne- 
bun. El râsese și o necăjea prinzându-i 
capul, puternic între mâinile vânjoase 
și uitându-se în inima pupilelor ei în- 
cruntat. Când scăpa din strânsoare, fă- 
cea pe supărata, apoi, deodată, îi apăsa 
o palmă usturătoare peste obraz, fu- 
gind ca o veveriţă, Strădaniile lui Vale- 
tiu de a o prinde se dovedeau până la 
urmă infructuoase. Maria se preda sin- 
gură, stabilind dela depărtare de câte 
ori s'o sărute. Valeriu se supunea și 
niciodată nu depășea numărul fixat de 
ea. 

Dojana, Valeriu o primi senin. Cum 
putea să-i motiveze ca să fie crezut? 
Nicio scuză nu-i era admisă. Atunci la 
ce bun să mai intervină? 

—— Distracţii ai să ai cu vagonul, Mă- 
tușa ta e mare meşteră în a aranja re- 
fenele. Câteva băboaie îi ţin în coardă... 
Câteodată le vin şi flăcăi cu cheliel... 
ironiză Valeriu pufnind de râs. — Să le 
auzi cum se ciorovăesc pe ei, parcă ar 
fi toamne când dă bruma, insinuă el. 

— Frumos câmp de operaţii ţi-ai gă- 
sit... Vezi ce-a ajuns mătușa mea ? Mo- 
bilul distracțiilor mătăluţă.... Poate ai 
spus și la alții comedia asta! se înrău- 
tăți Maria. 

— Nu! Tu eşti singura care ai aflat-o 
înainte de a o trăi. 

Valeriu ieși. Cele două sute de pagini 
il terorizau. Venirea Mariei însemna 
noui sforţări pentru a se pune la punct 
cu toate câte i se cereau. În acest mo- 
ment încetase orice delăsare. Trebuia 
să-i arate că munceşte şi că încrederea 
ei n'a fost zadarnică. Își aminti promi- 
siunea ce i-o făcuse. Noaptea îşi picura 
florile întunerecului peste livada grea 
de roade. Un colier de stele atârnat pe 
pieptul cerului, imbogățea frumuseţea 
depărtărilor. Liniştea își ridica melo- 
diile încet, ca fâlfâitul liliecilor pe dea- 
supra apei. I-a spus atunci să fie cu- 
minte, să nu-l urmărească, să nu vie 
după el cum se încăpăţânase de nenu- 
mărate ori. Chipul Mariei îmbrobodit în 
marama întunericului albăstrui, trupul 
ei cald și miresmat sbătându-se în fu- 
niile dragostei — nu seamănă deloc cu 
cel de acum. „Pentru distracție n'a ve- 
nit ea la București. Imposibil 1... 

Incepu să-și facă patul pripit, ca o 


gospodină, când au sosit în poartă mo- 
safirii... 





—Am venit la mătușa... Nu credeam 
să le găsesc aci... Vezi, că te-a pedepsit 
Dumnezeu!... 

— Intr'adevăr'o pedeapsă suporta- 
bilă, plăcută chiar... 

— Răutăciosule.., Iar începi? se strâm- 
bă Maria, clănțănind din dinţii mici și 
lucitori. 

Forțară ușa dela dormitorul doamnei 
Măgureanu și împreună desfăcură gea- 
mantanul, așezând toate lucrurile pe 
masă și scaune. 

— Stai mult, de vreme ce ţi-ai luat 
toate rochiile !... 

Maria nu răspunse ci continuă să a- 
ranjeze obiectele de toaletă, satisfăcând 
pretenția lipsită de sens a mătușii ei. 
Examină pe rând toate fotografiile în- 
şiruite pe măsuța de sub oglincă, răsfoi 
în grabă cele două albume scumpe, nu- 
mai ca să se arate preocupată și să evite 
o discuție explicativă cu Valeriu. E! i-a 
observat intenţia și o urmărește cu răb- 
dare, ca un părinte supraveghetor. Ii 
îace chiar o deosebită plăcere încerca- 
rea aceasta a Mariei de a fi tare. 

— Dacă este așa, eu am să mă mut, 
Marie! spuse clar, de sus, Valeriu, pu- 
nând mâinile în şolduri. 


Dela fereastră, Maria urmărește cu o- 
chii umezi jocul unui motan negru, băl- 
țat în frunte.  Şoarecele îi scapă din- 
tre labe, fuge câteva palme, se oprește 
făcându-se mort și când încearcă să dis- 
pară cu adevărat, ca o săgeată, execu- 
tând un salt de echilibrist, motanul îl 
prinde de ceafă. 

O asemănare mai aidoma cu pisicul 
lor care-a sgâriat-o adânc la braţ, nici 
că se putea. Gemeni să fi fost şi nu se 
confundau atâta. 

„Oare nu e și acesta turbat de sare 
mcereu''?! se întrebă ea minunându-se. 

Totul se petrecuse așa de repede şi 
așa de simplu! Un borcan cu unt așe- 
zat sub mașina de gătit, după întrebuin- 
are, fusese uitat descoperit. Maria cro- 
şeta la lumina zilei, pe un scăunel, cu 
spatele la mașină. La ușă, miorlăitura 
lungă a lui „Pussy“, pe care nu-l mai 
văzuse de câteva zile o face să se ridi- 
ce și să-l primească. Părul negru, lu- 
cios, îi era plin de bale şi noroiu. Maria 
nici nu s'a uitat la el. Ochii îi sclipeau ca 
platina și mirosea a tăbăcit. Pussy cum 
a văzut borcanul a vârât botul. Era le- 
şinat de foame. Luând un lemn, Maria 
l-a lovit peste spinare. Pisicul înfuriat 


a scos capul, ochii turburi i-au Jucat în 
orbite şi rânjind ca un tigru, s'a repezit 
la ea. Ghiarele ascuţite, puternice, i sau 
înfipt în icrele piciorului, Parcă i-a pă- 
truns un fier roșu în înimă, așa sa sgu- 
duit. Pisicul s'a întors din nou la bor- 
can, Cu lacrimile în ochi, Maria a bu- 
şuit pe ușă în camera lui Radu. Două 
focuri de revolver, trase scurt şi Pussy 
a rămas lungit, cu gura deschisă şi la- 
bele înțepenite. Avea limba vânătă ca 
pruna. 'Turbase. 

Motivul care o făcuse să vină la Bu- 
curești acesta era: mușcătura motanu- 
lui turbat. Medicul o consultase chiar 
în ziua aceea şi la îndemnul lui plecase 
cu primul tren. Câteva injecții la Insti- 
tutul Antirabic și era vindecată 

Prezenţa lui Valeriu sub acelaș 
acoperământ cu ea, îi paralizase orice 
curaj. Trecuseră pe neștiute două ziie 
de când sta aci, și nu îndrăsnise să-i 
spună mătușii ei că e mușşcată. Iși făcea 
planuri când rămânea singură, cum s'o 
anunţe mai frumos fără nicio îngrijo- 
rare, dar când venea momentul se sim- 
țea lipsită de puteri... Nici lui Valeriu 
nu-i șoptise nimic, El dacă ar fi ştiut-o 
în halul acesta, în pragul  turburării, 
Ss'ar fi despărțit de ea iremediabil. 

Slăbise. Ochii plini de reflexe subju- 
gătoare se încercuiseră de dungi sidefii, 
care le măreau nepătrunsul, Fiecare oră 
îi aducea aminte nenorocirea, amplifi- 
cându-i îngrijorarea. 

— Am luat examenul! Ce succes! 
intră vijelios Valeriu cu zâmbetul săpat 
în obraji. Ce stai ca o curcă plouată ? 

— Veniși ? 

— Vezi bine! L-am dat peste cap! 
Incă o victorie ! Trăiască profesorul |... 
Solid, nu ?!.., 

Cu lux de amănunte îi explică exa- 
menul. Norocul îl salvase. 

— Ce ai de ești tristă? întrebă din 
nou Valeriu, isbit de înfățișarea Mariei. 
Eşit bolnavă? Sau ţi-a murit turma 
de oi? 

— N'am nimic, zâmbi ea forțat. 

Dacă i-ar fi spus lui Valeriu, dela în- 
ceput! Poate sar fi interesat, ar fi mers 
cu ea la institut, ar fi îngrijit-o... Pe 
când acum 1... De cum începe s'o doară 
capul și să-i vâjâie urechile, auzind ne- 








precise miorlăituri de pisic, lacrimile o 
năvălesc, un ropot de plâns îi moare în 
gâtlej şi se înfundă cu fruntea în per- 
nă, Acum în niciun caz nu-i mai poate 
spune |! 

— Mergem să ne plimbăm... Să vezi 
cum cad frunzele... Stai închisă în casă 
parcă ai fi călugăriţă... Priveşte! Ce 
darnic se risipește soarele pe calda- 
râm !,, Admirabil !... Așa e?... 

Valeriu o luă de după mijloc și o adu- 
se până la geamlâc. Şuviţe de lumină 
gălbue, tomnatecă se jucau pe pereţi. 
Printr'un ochi de geam deschis pătrun- 
dea adierea surâzătoare a după amiezei 
calme, topindu-se în suflet ca spuma în 
apă. Braţe invizibile îţi prindeau sufle- 
tul, legănându-l ca o melodie de frunze 
ude. 

Maria căuta străină la tot decorul 
splendid din fața ei. Era aci și nu era. 
Aproape că nu auzise nimic din cele 
spuse cu pasiune de Valeriu. Gândul ci 
străbătea anevoios spaţiile spre locul 
natal. Să fi rămas acolo. Se împuşca pe 
ascunse. Aveau s'o uite și prietenii şi 
florile. 

Își supse fălcile, pungindu-şi buzele şi 
răspunse într'o doară : 

— Să merg... 

— Cartierul acesta nu l-ai văzut nici- 
odată... Ce însemnează să aibă omul 
bani ! Acum doi ani, îmi amintesc per- 
fect, erau peste tot numai dărăpănături 
Iată ce palate astăzi... 

— In grădină nu vreau să ajungem. 
S'o ocolim. Mai bine printre oameni, pe 
trotuar... Pomi am văzut şi acasă. Li- 
vada a rămas ca o masă cu lumânări 
pe ea. 

— Fie... 

Jl apucase de braț. Puțin mai scundă 
decât el, cu ochii platinaţi, Maria nu în- 
torcea capul după orice trecător. Figu- 
rile buhave ori scofâlcite, schilozii sau 
cei ce mergeau în autobuze scumpe, îi 
aminteau de oamenii din sat. Şi nu vrea 
aceasta 

— Aci poate stă un ministru... Ce 
lux ! Inăuntru va fi numai marmoră... 
Crezi că e fericit ? 1... O neplăcere cât 
de mică trebue să aibă şi el... 

Se opriră în fața unei case impună- 
toare în stil oltenesc. Doi castani des- 








5 





puiați de frunze străjuiau intrarea. Soa- 
rele pripea blnăvicios, Salbe de mamu- 
dele se înşiruiau pe trotuar, Iar printre 
crengile văduvite săreau gușteri de lu- 
mină. O femee dela ţară încălțată cu 
opinci, aducea în cap un paner cu îlori 
scoase din straturi, ca să le bage la piv- 
niță. Erau așa de vii în această zi de 
toamnă ! 

Maria zâmbi din senin. Se uită la Va- 
leriu, la femeea care aducea florile, la 
cruciulița pe care o purta pe piept. 

— Așa am să-mi fac o casă... Să fiu 
fericită... 

Simţi că o doare în moalele capului. 
Parcă o isbise un ciocan. Iși sprijini 
tâmpla de umărul lui Valeriu care exa- 
mina construcţia din faţă, căutând să-i 
guste frumusețea. Mariei începură să-i 
vâjâie urechile ca la moară de apă. Un 
sgomot care-i pișcă timpanul de din- 
lăuntru. O durea îngrozitor. Inachise 
ochii ei ]ucitori și sinceri. Era lângă el. 
Teama de a nu-l pierde o făcu să-l cu- 
prindă de după mijloc. 

— Stai că ne vede lumea... râse Vale- 
riu, Acasă nu-ți dă în gând asemenea 
bazaconii!... 

Maria și-ar fi rupt urechile, așa o du- 
reau, Nu vrea să-i arate lui Valeriu. 

— Mă duc acasă, să nu vie mătușa... 
se deslipi ea rece, turburată... O ame- 
țeală istovitoare o cuprinse. O ceaţă 
deasă se aseză între ei. Deabia se ţinu 
să nu cadă. Prin faţa ochilor i se învâr- 
teau, săreau, jucau lighioane. 

— Pst!... Pst, n'auzi! exclamă ea, 
împleticindu-se, gata, gata să se prăbu- 
şească. Se întoarse ca un resort, încer- 
că să fugă. 

— Ce faci, Maria ? o apucă de umăr 
Valeriu, scuturând-o puternic. Ce e cu 
tine ?... Eşti așa de galbenă !... Unde te 
uiţi când vorbeşti cu mine ? Te-ai supă- 
rat ? Ce e uitătura aia de tigru?! 
Maria !... 

Maria privea fix în pământ, cu gâtul 
țeapăn... 

— Eşti un mârșav! şi porni grăbită 
spre casă. 

Valeriu se închină. Lumina îi poleia 
mâinile slăbănoage. 

— Las-o să se ducă,,. l-a sărit țâîna !., 

Cotind colțul, Maria începu să hoho- 
tească. Starea în care se găsea nu mai 
putea fi ascunsă. Valeriu pricepuse, de 
sigur, tot. E băiat deștept. 

Miorlăitul piscului îi răsună din ce în 
ce mai puternic în urechi. La fiecare 
pas s'a întors să-l gonească. Nu era ni- 
Mic, , 

Glonț, a pătruns pe ușă. Amurgul 
tomnatic vopsea zidurile zugrăvite cu 
o culoare plăcută, intimă. 

Ochii îi scăpărau. Ar fi vrut să muște, 
să rănească. Tinea însă cu orice preţ 
ca el să nu afle adevărul. Mâine când 
nu va mai fi, da. 

A legat sfoara de manila împletită în 
patru, de atârnătorul lămpii ain salon, 
a băgat râzând capul în laț și şi-a dat 
drumul, lovind cu piciorul scaunul... 





VANĂTOARE DE VIEZURI 


Toiul iernii. Zile şi nopţi în şir căzuse 
ninsoare cu nemiluita. Se făcuse zăpa- 
da la brâu. Intreagă firea era înveșt- 
mântată în haină albă, de nu se mai 
deosibea deal de vale şi vale de deal. 
Intloriseră pomii ca primăvara și crecile 
rapene cătau spre pământ. Vremea tot 
moale, semn că mai avea Domnul de 
gând să mai fulguiască. 

Parcă-l văd pe Titu lui Gică în prag, 
la noi acasă. 

— lancule !... 

— Ce dor te-ajunse frate-meu ?!... 

— Hai. 

— Une. 

— La Făget, la vezurimi să 'mpuş- 
căm un vezur. 

— Când? 

— Acuş; până ne rostim numai bine 
însărează; gătește-te. 

— Titule... îmi pare mie ţi-ai cam 
zăletit din minți.. 

— E şeapte poli pielea pe piaţă, tu 
Știi treaba asta ? Unu, doi „trei, patru, 
cinci, șase ,șeapte... numără Titu dege- 
tele apăsat, ca să mă încredințeze pe 
deplin. 

— Hm... șapte poli, gândii eu, buni 
bani, nu-i vorbă, dar de ne-o ține vreo 
răutate calea, ori ne-o ieşi vre-o jivină 
înainte, nu ne mânâncă de sîntem de po- 
mină ?! 

— Treaba ta; mergi, nu mergi, eu dau 
pe la Dumitru lui Ilie, pe la Costică al 
Vetii şi tot mă duc, Când îi pe aia mie 
să-mi iese și Somodiva înainte... nu-mi 
pasă; îi trag la mir, că mai de cât mine 
n'o fi el aghiuţă. 

— Zici că merge şi Dumitru și Co- 
stică ?.., . 

— Hotărit... 

— Merg şi eu atunci... ce-o fi, o fi.., 
Șapte poli ! !... Mumăăă... până la pri- 
măvară am juca horele înainte, de-am 
fi de poveste în ochii fetelor din saţ... 


Ne rostirăm noi bine ,cu opinici și cu 
obele, cu haine de dimie groasă, căciuli 
țuguiate, ne udarăm sufletele cu câte 
o ulcică de apă vie din fucie, să ne 
țină de cald; înhăţarăm puştile, trăiş- 
tile la gât, vestirăm pe Dumitru şi pe 
Costică, şi de aci,... poteceaua spre fun- 
dul Făgetului. 

Pe lângă „Curtea boierească“, spre 
moara Mitescului, mai era pârtie ce foc 
mai era, dar când suirăm în creasta 
priporului dela Ogașul Coravului, muia- 
răm avântul. Nămetele mare ne ținea 
în loc. Adiere aspră de vânt dinspre 
Cornul Caprii (semn de vreme rea); ţi- 
penie nu se auzea în nicio parte, noap- 
tea se furișea, Fiori de teamă începu- 





seră a ne strânge inima. 

Dumitru, îmbrăcat 
rupse firul tăcerii. 

— Fraților, pe mine mă cam strâng 
curelele de frig. ia siliți la drum să 
mă mai încint și eu. Nu mai auziai pis 
până în fundul Făgetului. Noaptea se 
lăsa tot mai grea. Vântul prinsese cu- 
raj: sufla cu nădejde. Pădurea își scu- 
tura podoaba și rămânea neagră, urâtă; 
şi când te uitai în fundeiul cu surupi- 
nile, unde trebuia să ne orânduim noi, 
la pândă, odată te 'nfiorai până 'n mo- 
țul căciulii. 

— Au, Doamneee |!..., Titule, unde 
m'aduseși tu pe mine în pustietatea 
asta ? 

Titu?... Ei, el n'avea habar; că doar 
cu de al-de astea s'a hărănit neam de 
neamul lui !... Mai mult pe mutește ne-a 
orânduit pe fiecare: Eu am trecut mai 
către culme ca cel mai puțin priceput 
în ale vânătoarei; Costică mai în vale 
și mai la vale, iar Dumitru mai la deal 
spre hotarul Prejnenilor. 

— Eu merg la matcă jos, că jivina 
dacă iasă și vine, pe matcă trece. De 
voi pocni-o și n'o cade, ea pe coastă 
în deal apucă, spre voi. Fiţi cu ochii 
'n patru şi când aţi simţi ceva să tra- 
geţi ca la șapte 'șapte. Stăturăm noi 
muult și bine până mi-se uri și, în vre- 
me ce toți jucau sârba pe loc ca ursul 
la comedie : bâuuu... trăsni Titu de ne 
sparse urechile, 

— 'Ţineţi-vă fraţilor... 

Bâu, bâuuu,... mai răsunară două 
puști. 

O mogâldeaţă trecu pe dinaintea 
mea. Trăsei de cocoș. incă odată mai 
gemu valea lung, lung de tot, de se auzi 
socotesc, peste cincisprezece vâlcele și 
iarăși vălul tăcerii cuprinse totul. 

Titu în mâini şi în picioare suia coas- 
ta gâtâind pe urmele vezurelui. 

— Ii luai urma, săriți încoace !... 

Merserăm. 

— Ia uitaţi și pete-pete de sânge pe 
zăpadă, 

— Tal nostru,... se putea să mă mintă 
pe mine pușca ! ? 

Intro clipită suirăm pe urme până 
aproape de culme. Aci ne oprirăm. Ur- 
mele nu se mai zăreau. Uită-te la deal, 
uită-te la vale... 

— Staţi!... aici intră, 


cam  subţirel, 


la vezurina 


părăsită; de, cui îi da 'n gând !... O ştiam 
eu și pe asta, dar nu ştii de unde sare 
iepurul !, mai zise Titu și aruncă haina 
de pe el, puse mâna de mătură zăpada 
cu frunze cu țărână cu tot, lărgi gura 
„vezurinei“ cu toporul și vru să intre; 


când, deodată sări în picioare: 

— Daţi o pușcă încoace să-i mai dau 
un fum, că-l apucai de picioare, i-aci. 

— Nu mă înebuni, sări şi Dumitru, 
plesnind din palme... 

— Frate-meu, dă-i două fumuri, că de 
n'o fi mort şi de te-o lua de mână te 
cânţi o lună de zile. 

Mai gemu valea 
puștii şi Titu intră. 

Ceilalți jucau la gura vezurinei de 
frig şi de drag. Titu gemea şi trăgea 
de ce foc trăgea să crape fierea 'n el... 

Ce-i Titule, nu vrea să iasă ? 

— Daţi un briceag că vi-l arăt acuși! 

ii deterăm briceagul şi, nu după 
puțină nerăbdare din partea noastră, 
icși cu o matahală neagră, ţeapănă, în- 
gheţată sloiu şi grea ca plumbul, 

— Au mumăăă... câtă-i de mare!!... 
Zece poli prindem pe piele, mă văitai 
eu tot, când: 

— Ptiuuuu!!,..,  copoiul „precepto- 
riului“i, mu-1 vezur, frațilooor!!..., îi- 
re-al naibii cu pielea lui cu tot, sări Du- 
mitru Cca ars de cărbune, împreunân- 
du-şi palmele și rămânând cu ochii 
țintă pe stârv. Rămăserăm trăsniți. Ne 
uitam unul la altul făr'a grăi. Ochii 
fiecăruia, izvoare de amărăciune. De 
surda ținea Dumitru ochii drept în 
fruntea animalului neîncrezător : floa- 
re cât rubla în frunte, urechile de » 
șchioapă, părul negru corb,... copoiul 
„preceptorului“ în carne şi oase. 

O luarăm din loc tare amăriți. Nu 
mai simțeam nici fioarea nopţii; nici ger, 
nimic-nimic. Picioarele grele ca pietrele 
de moară, de abia le trăgeam. Sileam 
bine la drum, dar nu spoream de loc, 
Cât am făcut până la capul punţii, la 
„Curtea boierească“ nu știu, dar știu 
că aci ne cântară cocoșii. 

— Cântarea cocoșilor, mormăi Titu! 
Asta nu mai fu trecută !.,. Să brâncim 
noi atâta de pomană !... Să găsești co- 
poiu în loc de vezur !... Cum s'o fi prins 
el acolo? Ei, a intrat şi el ca și mine 
după vezur și când a dat să iese a încă- 
lecat cu picioarele dindărăt peste rădă- 
cina pe care o tăiaiu eu cu briceagul. 

— Dacă-i vorba mie nu-mi întră că- 
ciula 'n cap de necaz. zise Dumitru când 
ne denpărțirăm la capătul celălalat a! 
punţii. 

— Și ce mai piele ar fi avut să fi 
fost viezur,... adăugă Costică. 

— Aşa, fraților,... până la primăvară 
am fi învârtit horele înainte, mai zisei, 
şi-o întinsei spre casă amărit nevoie 
mare. 


odată la trăsnetul 


IANCU BÂRNEANU 





6 








UNIVERSUL LITERAR 


Expoziţiile Lucian Grigorescu 





si „Gruparea femeninâă“ 


E destul de rar prilejul unei expozi- 
ţii cu adevărat interesante şi despre care 
cronicarul poate, nesilit de inevitabilele 
servituţi fie de camaraderie, fie de prie- 
tenie să utilizeze din ţoată inima super” 
lative bine merițate. Expoziţia lui Lu- 
cian Grigorescu ne îngădue acest lucru 
şi dacă multe adjective s'au tocit de 
alungul atâtor „cronici plastice“ câte se 
scriu în presa noastră, devenind locuri 
comune, ar trebui inventate altele noui 
pentru a evoca opera acestui strălucit 
artist. Inainte de a scrie despre opera 
artistului nu mă pot împiedeca să schi- 
țez în câteva rânduri existența lui Lu- 
cian Grigorescu, una din cele mai fru- 
moase prin exemplul ei din câte au fost 
închinate artei. Nu frumoasă pentru că 





Peisaj 


Lucian Grigorescu 


a fost îmbelșugată, dimpotrivă, acest 
generos risipitor de subtile bucurii, atât 
de darnic din comoara lui nu a avut nici- 
odată liniște pe tărâmul material, întot- 
deauna i-au lipsit banii, Totuși, prin a- 
vatarurile cele mai dureroase, a știut să 
păstreze mereu un entuziasm atât de 
pur, atât de proaspăt pentru artă încât 
pentru mulți camarazi de generație cu 
el și cari au „pătruns“ mulţumită con- 
cesiilor, expoziția de azi e o crudă lec- 
ție, iar pentru cei tineri, cari cred în pic- 
tură și şi-au făcut un ideal din ea, o su- 
premă încurajare de a stărui. Acum 
14—15 ani Lucian Grigorescu lua dru- 
mul spre leagănul «el sigur, cel mai fi- 
resc al picturii contimporane: Parisul. 
Pleca mânat de dorul de a învăţa, de a-și 
apropia pe marii artiști ai timpului şi de 
a pătrunde taina meșterilor Luvrului. 
Pleca însă şi cu amărăciunea decep- 
țiilor atât de numeroase în viața noa- 
stră artistică împănată de clanuri și bi- 
sericuțe. După câțiva ani petrecuţi la 
Paris — poate cei mai grei din viața lui 
— Grigorescu se duce în nordul. Fran- 
ței, acolo unde Cezanne, Derain, Friesz 
și atâţi alți şi-au pus temeliile meșteșu- 
gului lor, La Cassis, întrun  portuleț 
scăldat în soarele meridional, zidit par- 
că anume pentru artiști şi-a elaborat în 
ani de muncă îndârjită o personalitate 








puternică, unică în pictura românească. 
Prin lucrările ţrimise la Salonul Oficial, 
prin expoziţiile personale pe care le fă- 
cea din 2 în 3 ani la Bucureşti, evoluţia 
artistului ne apare limpede, dela înce- 
put și până la expoziţia de azi. Mai în- 
tâi, la Paris sub influenţa lui Derain, 
Lucian Grigorescu şi-a închinat sforță- 
rile unei picturi aproape meticuloase, u- 
nei viziuni care — prin Derain — ve- 
nea de la marele Corot de a cărui bine- 
făcătoare influenţă au profitai toți ma- 
rii artişti de după el. Temperamentul lui 
Grigorescu însă, franc, exuberant, me- 
ridiona] dacă vreţi nu s'a putut împăca 
multă vreme cu o concepţie în care dis- 
ciplina lua un aspect atât de aparent, 
atât de strâns. Incet, încet, în singură- 
tatea dela Cassis, Grigorescu a venit la 
matca lui proprie, la drumul pe care 
pomise cu ami în urmă, în Italia. De 
atunci încoace ne dărueşte mai în fie- 
care am expoziţii din ce în ce mai boga- 
te în frumuseți, lucruri mai pătrunse de 
emoție. 

Scriam într'o cronică trecută că pic- 
tura românească e dominată de două 
concepţii bine distincte: una, aceea care 
cultivă contrastele de ton, de culoare, 
care tinde spre tabloul-bijuterie, ilus- 
trată de Othon Friesz în Franţa și de Pe- 
traşcu la noi şi alta, care supune tabloul 
unei discipline stricte, muzicale și care 
pleacă dela Poussin şi Corot. Lucian 
Grigorescu e printre primii și cel mai 
strălucit dintre ei, pentru că opera sa se 
reazimă pe ani îndelungaţi de studiu, 
în sensul strict al noțiunii şi apoi, deși 
pare că face abstracţie de valorație, 
ca de o preocupare secundară, el valo- 
rează în chip firesc, fără efort. 

lată de ce e mult mai bogat, mai ex- 
presiv decât toți acei cari fie din nepu- 
tință, (să fie adevărat că te naşti 'cu sim- 
țul valoraţiei ?) fie dintr'o condamna- 
bilă ușurință neglijează această esen- 
țială armătură a picturii. Deasemenea 
Grigorescu e responsabil de numeroase 
influențe printre tineri, Mulţi îl imită, 
tentaţi de aparenta uşurinţă de a-l fura, 
până azi însă nu am văzut nicăeri, la 
nici unul, vre-un semn că l-a înțeles. 
Toţi uită, că, precum se spunea despre 
cei ce imitau pe Cezanne: nu trebue să 
imitaţi pe Cezanne ci scrupulul său în 
fața naturii. 


Nu găsim în pictura românească un 
echivalent operei lui Lucian Grigorescu, 
nici ca temperament, nici ca viziune. 


Prin comparație, unii dintre artiștii no- - 


ștri ne apar excesiv de manieriști, u- 
zând la nesfârşit o factură care chiar 
dacă înseamnă un „trouvaille“, rămâne 
la acest aspect factice al artei. Alţii, ză- 
păciţi de multitudinea influențelor îşi 
anulează orice urmă de personalitate. 
Ba, unii se încăpățânează într'o întristă- 
toare stăruință să cânte toată viaţa pe 








de PAUL MIRACOVICI 


o singură coardă, și aceea străină. Pe 
lângă ei, Lucian Grigorescu ni se înfăţi- 
şează cu toate avantajele căpătate prin- 
tr'o muncă pieptişe, fără concesie către 
sine însuși și cu acela al unei stăruinți 
din care a eliminat orice urmă de auto- 
admiraţie. Lucian Grigorescu posedă a- 
cele mari calități care au făcut din fran- 
cezi primii artiști contimporani: cultul 
efortului şi un profund respect pentru 
originalitate. Cu aceste calităţi şi cu a- 
cele cu care e atât de generos înzestrat 
de fire, Lucian Grigorescu a încetat de 
a fi o promisiune pentru una din cele 
prețioase nestemate ale artei noastre. 
o 

„Gruparea femenină“ nu pare să fi 
avut alt motiv de a se aduna la olaltă de 
cât acel al camaraderiei și al unei sensi- 
bile egalități pe scara valorilor, Despre 
mai toate expozantele dela Dalles am 
avut prilejul să scriu, fie la expoziţiile 
personale, fie la Saloanele Oficiale. Ast- 
fel, d-na Elena Deșliu, expune şi de data 
aceasta nuduri, portrete, delicat colora- 
te, scăldate în tonuri calde. Incercarea 
de a compune, din unele tablouri, e 
cu deosebire meritorie. D-na Cheişoiu 
de a cărei expoziție la Cartea Românea- 
scă ne amintim, e de data aceasta mai 
viguroasă și peisajele d-sale din Văleri 
lei bine compuse şi interesant colo- 
rate. 

Despre d-na Ecat. Delighioz am scris 
tot binele cu prilejul expoziţiei d-sale. 
Regăsim în lucrurile expuse aceeași vi- 





ai Pi 


Lucian Grigorescu Natură moartă 


goare, aceeaș înțelegere pentru o cinsti- 
tă reprezentare a naturii. Georgeta Vin- 
tilescu e cu siguranță una dintre cele 
mai înzestrate, Lucrurile expuse aici, ca 
și acele dela Salonul de Toamnă ne în- 
dreptățesc să așteptăm cât mai curând 
o manifestare mai amplă. D-nele Arice- 
scu Vasiliu şi Demetriade Ştefan, deşi 
mai noui ca nume sunt demne tovarășe 
de panou cu celelalte expozante. D-na 
Elena Tălăşescu expune statuete, graţi- 
oase, sculptate cu o înţelegere adevărat 
femenină. 

In întreg, de asemenea, gruparea e o- 
mogenă şi interesantă, 








DES 


Am colindat mările şi ţările, 

Dela răsărit la apus... 

Am lăsat gândul să sboare tot mai sus 
Şi să ne ţie de urât cărările. 

Am crezut că vom fi buni corăbieri, 
Că vom culege roadele credinţei — 
Noi am căutat limanul suferinţei, 

Şi nu l-am găsit nicăieri, 


10 Decembrie 1938 ——= 


TIN 


Noi am plâns după frumuseţe, 
Şi cerul şi-a deschis porţile..... 
Vânturile, ploile şi nopţile 
Ne-au risipit în tristeţe 
Inima noastră, cuvântul.... 
Dar peste vreme, peste moarte 
Rămâne mai departe 
Fratele nostru pământul. 
VALERIU OLANIUC 


IARNA 


De sus, din cer se cerne în cânturi de litanii 

O pulbere de fluturi cu aripi de argint, 

Și "'ncet-încet pe glie se-aşterne 'n mii metanii.. 
Și din fiorul iernii trimite un alint... 


Bătrânul Crivăţ cântă, dă iureş prin vâlcele, 
Iar focul stins din vatra sărmanului bordei 
Aşteaptă 'n grea uitare o mână de surcele 
Şi-un licărit de viaţă: o geană de scântei.. 


Şi colo... mai departe, pe drumul de pădure 
'Frec sănii, parcă sboară ca vajnice năluci 

lar zurgalăi o mie fac valea să răsune 

Și munţii toți să cânte : „Rămâi, de ce te duci?“ 


Aşa, în lumea asta vin fără de cruțare 

Şi zilele senine, şi clipele de-amar... 

Şi nu uita creştine, că tot ce-i bun sub soare 
E jertfă şi credință, e muncă și calvar... 


CONSTANTIN COJAN 





Artistul în singurătate 


Ştefan Zweig ne prezintă într'o carte 
viața romanțată a lui Michel-Angelo, 
făcând să ne apară înaintea ochilor ti- 
tanul artist, ca să ne frapeze prin ciu- 
dățenia lui şi deosebirea de oamenii co- 
muni. E în această istorisire cu lux de 
amănunte o reliefare frumoasă a sin- 
gurătății artistice, a luptei încleştate cu 
materia brută spre a scoate, spațializân- 
du-le, arcuindu-le areal, formele divine 
ale frumuseţii. Aceste forme descrise în 
spaţiu ne par singura dovadă a minuni- 
lor vizionare ce sălășluesc în mintea ar- 
tistului și care vorbesc de-o „evadare“ a 
lui. In biografia lui Michel-Angelo însă, 
ca în toate biografiile oamenilor mari, se 
relevă şi singurătatea, izolarea voită și 
statornică a meșterului italian. Dar pust- 
nicia, repet, nu-i specifică numai lui 
Michel-Angelo, ci tuturor oamenilor 
mari. Rădăcinile acestei sihăstrii nu-s 
lesne de aflat pentrucă nu-i uşor de 
aflat natura complexă,  impenetrabilă, 
bizară a omului creator, — departe de a 
o descoperi în sumarul și simplitatea ei, 
darmite în svâcnirea intimă ! Totuși, 
explicaţii diverse circulă prin cărţi şi 
reviste, dintre care unele încearcă să 
surprindă pricina, marea pricină, în 
temperamentul artistic, de-a se complace 
pur şi simplu în singurătate (ce expli- 
caţie sardonică!), altele că își jertfește 
timpul pentru realizarea operei sale 





Istorie si istorie literara 





Tot în această revistă, am publicat un 
articol intitulat Estetică literară și is- 
torie literară 1) prin care, fără să con- 
test necesitaţea celei dințâi, arătam că 
orice cercetare literară trebue să se ba- 
zeze pe istoria literară. 

Ulterior, a apărut o carte, reprezen- 
tând punctul de vedere opus celui din 
care vorbeam eu, și unde un capitol este 
intitulat tocmai Estetica literară şi is- 
toria literară. Cum acest capitol repre- 
zintă o prelegere anterioară articolului 
meu, este firesc să nu fi ţinut seama de 
el, după cum eu n'am ştiut de existența 
prelegerii până când ea n'a fost publi- 
cată. Sunt însă cuprinse în capitolul po- 
menit atâtea lucruri care contrazic rea- 
litatea faptelor, pentru a scoate în evi- 
denţă superioritatea esteticei literare 
asupra istoriei literare, și nu numai atât, 
dar chiar inutilitatea istoriei literare, că 
mă văd obligat, ca unul ce am luat po- 
ziție mai recent în această problemă, să 
intervin și să limpezesc unele obiecțiuni. 

In articolul meu amintit mai sus, cău- 
tasem să analizez cele trei concepţii fun- 
damentale ale esteticei literare şi să le 
înfăţișez insuficienţa. Nu insistasem a- 
supra unui lucru care este fundamental 
și din care provine tot oprobiul pe care 
estetica literară îl aruncă asupra istoriei 
literare : concepţia pe care o are cea din- 
tâi despre cea de a doua. 

Mai înainte însă de a trece la 
aceasta, să mi se îngădue să mă 
opresc puţin asupra exemplelor me- 
nite să arate că metoda istorică 
este o erezie şi nicio legătură nu 
se poate poate face între vieaţa artistu- 
lui şi capod'operele sale. In această or- 
dine de idei, inițiatorul școalei estetice 
literare dela noi, afirmă că nicio legătu- 
ră de acest fel nu se poate face cu poe- 
zia A Villequier, pentru că a fost scrisă 
4 ani după moartea fiicei poetului. „Da- 
că poezia ar fi fost scrisă imediat după 
nenorocire, am fi avut oarecum dreptul 
să o considerăm ca pricinuită de acea- 
stă întâmplare“. Dar când bagi de sea- 
mă că fiica lui Hugo a murit la 4 Sept. 

„1843 şi că A Villequier este datată 4 
Sept. 1847, mai se poate afirma lipsa 


„U. Li, ur, 25 din 6 August 1938. 


Li 


Precizări pentru estetica literară 


oricărei legături între fapt real şi. crea 
țiune ? Au trecut patru ani ? Ce impor- 
tanță are însă cât a duraf gestațiunea 
spirituală? De altfel, sunt alte opere, 
apreciate de esteticianii literari, scrise 
foarte curând după evenimentul cu care 
nu li se poate contesta legătura. Napo- 
leon II moare la 22 Iulie 1832; Jar Na- 
polcon II e datat de Hugo: August 1832. 
Şi câte alte astfel de exemple nu se mai 
pot da! 

In capitolul pomenit din cartea ce-mi 


provoacă această revenire, exemplele. 


sunt mai ales din literaturile străine, 
pentru că lipsa unor amănunțite cunoș- 
tinţe le face mai greu de verificat şi ast- 
fel pot convinge mai ușor că într'adevăr 
nimic din vieaţa scriitorului nu intră în 
operă. Este citat La Fontaine, autorul 
fabulelor vestite, care a dus o viață lip- 
sită de moralitate, în contradicţie cu 
fondul operei sale. Dar răspunsul îl dă 
Sainte-Beuve: „La fable n'a 6te chez 
lui le plus souvent qu'un pretexte au 
recit, au conte, ă la râverie; la morale 
s'y adapte comme elle peut“; iar unii 
mari scriitori afirmau că La Fontaine a 
propovăduit mai mult răul decât binele 
Este citată opera lui Voltaire, fără nici 
o legătură cu viaţa sa, uitându-se însă 
că ironia, ateismul, verva, cruzimea spi- 
rituală din viața scriitorului se găsesc 
din belșug în toată opera sa. Se aduce 
mărturia vieţii de viţiu a lui Verlaine, 
care nu poate avea nicio legătură cu o- 
pera sa uitându-se însă versurile din 
Les Sages dautrefois și altele multe, 
care vădesc tocmai dramaticul conflict 
între ceeace este pur în anumiţi oameni 
şi ceeace este influence maligne, care 
vient rendre nul en eux Veifort de la 
raison, 

lată dar care este situația când este 
vorba de exemple străine. 

Și acesta, fără să mai înșir o seamă 
de scriitori a căror viaţă este, dela pri- 
ma vedere, în strânsă legătură cu opera. 
Bossuet, Wilde, Loti, Leconte de Lisle, 
d'Amnunzio sunt primele nume care-mi 
vin în minte. Dar câte mai sunt ! 

In ce privește literatura română, se ia 
numai exemplul lui Eminescu. Desigur, 





aa] 
de G. C. NICOLESCU 


era și greu să se pretindă că nu există 
nici o legătură între viaţa și opera lui 
Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Creangă, 
Goga, Rebreanu ş. a. Dar și exemplul 
lui Eminescu este neconeludent,. 

Se afirmă că există o dualitate : Emi- 
nescu - omul este optimist, poetul este 
pesimist, Dar nimic nu împiedica pe un 
viguros şi optimist luptător politic să 
fie desamăgit în vieaţa sa sentimentală 
și, avână darul de a obiectiva sentimen- 
tele sale, să scrie un apreciabil număr 
de poezii în care tocmai această desa- 
măgire, într'o formă sau alta, să consti- 
tue punctul central, Şi nu este elocvent 
că singurele excepţii pe care le recu- 
nosc esteticianii literari, la pesimismul 
„poetului Eminescu“ sunt Doina și Seri- 
soarea III (Ja care adaog Ce-ţi doresc eu 
ţie, dulce Românie), adică singurele bu- 
căți al căror material este același pe 
cane îl utiliza ca ziarist „omul Emine- 
scu'“' ? Aşa dar sciziunea între cele două 
personalităţi nu este chiar așa de pro- 
fundă cum o arată o privire de supra- 
față. Nu numai atât. Se poate susține, că 
fără lectura sa extraordinară, Eminescu 
ar fi avut aceeași viziune a lumii? Și 
dacă niciun om de bun simț nu va pu- 
tea nega evidenţa, că Eminescu ar fi fost 
alt poet, cu alte aspecte sau cu o adân- 
cime mai mică în aceleași aspecte (do- 
vadă deosebirea dintre primele poezii și 
cele de mai târziu, care nu este numai 
de ordin formal), nu este nu numai in- 
teresant, dar esențial să vezi de unde 
a luat ceeace a germinat mai târziu și 
cum a prelucrat acest punct iniţial ? 

Dar estetica literară nu vrea să vadă 
aceste lucruri atât de elementare, și 
„duce o luptă înverșunată împotriva 
metodei istorice, care face istorie în 
loc să facă literatură sau critică lite- 
rară“, Aici stă însă greșeala fundamen- 
tală, asupra căreia n'am vrut să mă 
opresc în articolul Estetică literară şi 
istorie literară, pe care totuşi îl soco- 
team aţât de limpede, în cât orice în- 
sistență mi s'a părut de prisos. Estetica 
literară are o concepţie greşită despre 
istoria literară, confundând-o cu istoria. 

Am arătat până aici cum argumente- 





le esţeticianilor literari nu se țin, dar a- 
ceasta nu este totul. Istoria Jiterară nu 
este pentru nimeni biografie și nici nu- 
mai legătura dintre această biografie și 
opera scriitorului. A face istorie litera- 
ră nu mai este de mult nici numai a in- 
ventaria titluri, a rezuma opere, a înşira 
date, dacă a fost vreodată așa. Este încă 
mai puțin numai a expune propria pă” 
rere, socotită sacrosanctă, asupra valorii 
unei bucăţi. Istoria literară pretinde do- 
cumentare. Este necesar să cunoşti nu 
numai biografia scriitorului, înclinările, 
preocupările lui culturale, dar toată o- 
pera sa și toate părerile care s'au emis 
asupra lui. Numai în posesia acestui ma- 
terial, care ţine veșnic în frâu o imagi- 
nație mai vie, un spirit prea deductiv, 
cercetătorul poate păși la adâncirea o- 
perei în sine, pe care istoria literară, în 
accepțiunea ei reală, n'a ocolit-o nici- 
odată, a căreia necesitate a afirmat-o ne- 
contenit. Ce urmărea în fond, istoria li- 
terară, prin toată această zăbovire prin- 
tre manuscrisele unei bucăţi și printre 
influenţele suferite de scriitor, decât să 
descopere punctul de plecare al artistu- 
lui în alcătuirea şi desăvârşirea operei 
de artă ? 

Toată străduința istoriei literare nu 
se poate confunda cu a istoriei. Istoria 
caută să descopere cât mai multe fapte 
din trecut, pentru ca apoi să se limi- 
teze la degajarea legilor generale și la 
precizarea momentelor reprezentative. 
Pentru istoria literară, descoperirea cât 
de multor fapte nu este un scop, ci un 
mijloc. Istoria, relevând faptul, pe care 
îl încadrează pentru a-i scoate toate 
efectele logice, își epuizează menirea. 
Istoria literară acumulând fapte nu face 
decât să atingă o treaptă mai sus spre 
cercetarea adevărată. Chiar un poziti- 
vist ca Lanson, în 1909, când disciplina 
noastră era încă în fașă, dând directi- 
vele generale ale istoriei literare, spu- 
nea că literatura „se compune din toate 
lucrările al căror sens şi efect nu pot 
fi relevate în întregime decât printr'o 
analiză estetică a formei“. Oricât de în- 
vechită este această definiţie, ea arată 


limpede cum nimeni ma văzut nicio- 


O E E e a aia ie dia atata mai 


(Urmare în pag. 7-a) 


(explicaţie naivă), sau și mai şi, istoricii 
literari împing fantezia până acolo, că 
în lipsa unor detalii biografice, împiedi- 
cându-se de goluri, crează ei o singură- 
tate... 

Pentru artist, povara acestei singură- 
tăți este sfâșietoare. Dacă în geneza o- 
perei de artă nu sa înregistrat singu- 
rătatea socot că ea ar trebui să fie tre- 
cută chiar pe primul plan. Artistul tră- 
eşte prin el însuși. Mântuirea ce-o aș- 
teaptă ascultând înfricoşat hohotul du- 
rerii lăuntrice vine, ca un val istovit, 
tot dela el. Iubirea, de pildă, iubirea u- 
nui singuratic este o iubire pur ideală, 
adevărata iubire, Aici ne-ar putea servi 
ca exemplu eroul principal din „Suflete 
tari“* de Camil Petrescu. Un singuratic 
îşi are lumea sa. Un singuratic are o 
concepţie personală despre lume şi via- 
ță, lăsându-se puţin influențat de păre- 
rile din afară, trăind puternic înlăuntru, 
prin ardere proprie. Un singuratic ar- 
tisi crează prin suferinţă. Munca lui în- 
cordată ajunge la perfecție prin îndrăz-: 
neală şi dârzenie. El marchează o linie 
nouă în istorie pentrucă pe această 1i- 
nice converg toate sforțările, elanul, vi- 
braţia lui. Artistul e conștient deplin de 
această singurătate. Giovanni Papini, în 
opera „Un om sfârșit“ desvălue această 
temă concludent. 

Dar ne vom întreba: unde, sau 
care este ţinta acestei eschivări de lume 
și cotidian? Poate sta în isbucnirea a- 
ceasta a lui Papini: „Vreau să fiu mai 
mult decât voi, mai mult decât toți. 
Sunt mic, sărac și necioplit, dar am un 
suflet şi eu, și acest suflet va scoate 
strigăte așa de mari că toţi veţi trebui 
să vă întoarceţi şi să ascultați, Şi a- 


tunci eu voi fi ceva și voi veți continua | 


să nu fiţi nimic. Eu voi face, voi crea 
și voi ajunge mai mare decât toţi cei 
mai mari, iar voi veți urma să mâncaţi, 
să sforăiți şi să vă plimbaţi ca azi...“ E- 
vident, este prea lirică această isbur- 
nire, dar nu se știe dacă nu conţine tai- 
na adevăratei izolări, 

Este deasemenea cunoscut cazul lui 
Eminescu, împiedicat de Titu Maiorescu 
să se cunune cu Veronica Micle; moti- 
vul consta în credința marelui crițic, că 
această unire între două suflete, îi va îi 
dăunătoare poetului la crearea operelor, 
întrucât la o liniștire sufletească s'ar în- 
trerupe și poezia. Se știe apoi că Proust 
se închidea ermetic în odaie și-şi trăia 
acolo lumea imaginară, depante de via- 
ţa din afară. Și alte exemple de felul a- 
cestora s'ar mai putea da, 

Deaceea, vorbind cu sine însuși, un 
poet, de exemplu, va simți transfuzia 
nesfârșitului cosmic vibrând în toate 
fibrele sale, ca şi cum el ar fi (și este) 
un punct din marea trecere, din marea 
circulaţie sub diferite forme a mate- 
riei. Isbuenind în poezie, — vorbește 
tot universul. Este ca în picturile lui 
Van Gogh, în faţa cărora exclami : su- 
fletul vorbeşte! E proectarea sufletului 
asupra naturii, tendinţa expresionistă 
de diformare a realităţii. 

Dar paralei cu singurătatea artistului 
apare un paradox întristător. Viaţa asta 
risipită pentru cucerirea frumosului, 
cheltuiala de energii, nu are nicio răs- 
plată în afară, nicio satisfacţie propriu 
zisă. Artistul împărtășește lumii ce are 
mai prețios în suflet, dar nu primește 
nimic în schimb! Gloria? In ceasurile 
creației el nu se gândeşte la glorie, Doar 
sbuciumul lăuntric îl interesează, și 
foarte puţin, abia pe urmă, elogiul mul- 
țimii. Este o minciună diletantistă afir- 
mația că, după ce-şi termină opera, ar 
tistul e satisfăcut. E] nici nu știe măcar 
când sar putea vorbi de acel „Iamque 
opus exegi“. Nu asta nu-i o satisfac- 
ție. E numai descătușare temporară din 
neliniștea ce-l copleşește, este o înșe- 
lare a sa, o autocondamnare la moarte, 
o pierdere de timp, o nebunie sublimă. 


GEORGE MENIUC 


ana Ce = e ta n nani il ei ic E i ALB 


„6 ta pan 


otel 


Sr on arin eine ataca ata: > 


10 Decembrie 1938 








UNIVERSUL LITERAR 


Georges Duhamel, scriitorul şi conferenţiarul 


Pe Georges Duhamel l-am descoperit eu 
însu-mi, acum câţi-va ani. Nici mulți, nici 
puţini, Durata afecţiilor şi a prețuirilor nu se 
socotește cu obișnuita măsură a timpului. 
Este nelimitată, fiind continuă, 

L-am descoperit aşa cum descoperi o bucu- 
rie, o bunătate fără margini și o mare iubire 
de oameni, acolo, în paginele aceluj înceţoșat, 
chinuit, deprimant şi totuș; atâţ de omenesc 
Journal de Salavin, 

Dela Anatole France şi Marcel Proust, răf- 
tuiți de mai înainte în firida puţinilor idoli 
în faţa cărora îmi plec genuchii, nu mai 
aveam la cine mă închina. In literatura ime- 
diat post-belică, în afară de scriitorii răz- 
boiului, nu găseam nici un autor care să fie 
pătruns de aceea ce se cerea dela el, Puțin 
mai târziu a apărut Panait Istrati. Pentru 
moment nu era niciunul zidarul harnic şi 
cinstit, venit să lucreze la ridicarea marelui 
edificiu visat de toată lumea, acela al unei 
umanităţi mai bune, care să înceteze de a 
surpa ea singură accea ce cu atâta trudă sa 
clădit ani de zile. Așa ceva era greu de găsit 
ps vremea mea, când se făcea literatură ten- 
denţioasă, sau eftină, sau pe gustul publicu- 
lui, Nimic care să te sgudue, care să-ţi pre- 
zinte un adevăr, o frântură de viaţă, expusă 
în toată cruda ei realitate. Viaţa era trucată. 
Exprimată mereu cu aproximaţii uluitoare, 
în plus sau în minus, era de nerecunoscut. 
Viața adevărată ajunsese ca o haină sau ca 
o rufă veche şi uzată, cu care scriitorul se 
rușina să iasă în public. Iată dece aşteptam 
cu ardoare pe acela, care să aibă curajul so 
scoată la lumină şi s'o repună în vechile ei 
drepturi. 

Când am citit Journa! de Salavin, am s:m- 
țit una din acele rare mulţumiri, una din 
acele preţioase încântări sufleteşti, cum tu-i 
este dat unui muritor să s:mtă de multe ori 
in viaţă, 

„ Descoperisem pe cel căutat, Era Georges 
Duhamel. Numele, aici mai ales, nu spunea 
mare lucru pe atunci, Vo:am să-l descoper 
şi altora. Entuziasmul meu pătrundea însă cu 
greu. Puţini îi cunoșteau și puţini “îl înțele- 
geau. Cu încetul a cucerit pe toţi aceia cari 
văd în literaturi altceva decâi s:mpla notare 
a unui fapt divers. 

Duhamel venea cu ceva nou: punerea unui 
suflet sub microscopul unor ochi clarvăzători 
şi observarea lui în toate nenumăratele faze 
prin care trece. Analiza unui suflet nelin:știt, 
chinuit, nemulţumit, un suflet care depăşea 
pe om, care era în compiet desacord cu s:m- 
plitatea aspectului lui uman, cu med-ul, şi 
care, străin în propriul lui destin și în am- 
bianţă, nu isbutea să se realizeze. De aci, 
toată marea tragedie a unci vieţi trăită pe 
două planuri, cu neputinţă de contopit. 

Proust migălise la extrem stările sufietești, 
dar cu prea mult lux de amănunte, cu prea 
multe paranteze, aşi îndrăsni să zic cu prea 
multă exhibiţie personală. Proust interesea- 
ză, captivează gândul, fecundează spiritul, 





dar numai rareori emoționează. Literaturi- 
zează prea mult. 

Duhamel pune omenesc acolo unde alţii 
pun artă sav meșteșug. Şi pentru aceasta este 
scriitorul prin excelență al acelora care pe 
lângă creer au și inimă. 

Mă opresc aici, fiindcă nu în cadrul unui 
articol de proporţiile reduse ale acestuia, ași 
putea reda în liniile cuvenite opera literară 
a doi exponenți de seamă ai scrisului mon- 
dial; Marcel Proust şi Georges Duhamel. 

Dorinţa fiecărui cjtitor este să cunoască pe 
autorul preferat — când acesta îi este con- 
timporan. Am fost deci profund recunoscă- 
toare confratelui Leopold Stern, când acum 
şeapte ani, m'a invitat în ospitaliera lui casă, 
să cunosc pe Duhamel. Şi într'o zi întune- 
coasă da toamnă târzie, la fel cu cea de a- 
cum, m'am găsit faţă în faţă cu Georges Du- 
hamei. Ofigură bună, veselă, cu ochii vii; un 





GEORGES DUHAMEL 


om nespus de simpatic, lipsit Ge poză, de mor- 
gă, șide toate inutiiele accesorii ale omului 
mare. Mi-a plăcut din primu! moment. Rea- 
litatea răspundea imaginei. Era omul bun şi 
apropiat pe care mi-l închipuisem, Nu-mi 
înşelase aşteptările şi îi eram recunoscătoare. 

I-am vorbit despre Journal de Salavin, 
care-mi: dăduse rare emoţii de artă şi care din 
toaţă opera maestrului, era cartea cea mai 
apropiată sufletului meu. Acest Journal ne-a 
apropiat sufleteşte și pe colțul unei canapele, 
am creeat c mică lume aparte, în toată lu- 
mea acceu venită să cunoască pe ilustrul 
oaspete, Când am plecat, d-na Blanche Al- 
bane-Duhamel, soția maestrului şi talentata 
artistă, m'a întrebat cu fermecătorul ei surâs, 
despre subiectul discuţiei noastre. I-am răs- 
puns că am vorbit despre Journal de Salavin. 
— E cartea lui preferată, mi-a răspuns d-na 
Duhamel. 

Am plecat fericită peste măsură de a fi 
iubit din opera unui scriitor aceea ce el în- 
suşi iubeşte mai mult. 





Cinematosgrafele 


CARLTON: „RAPSODIA DIABOLICĂ” 


Daryl F. Zannek a numit această rea- 
lizare „Calvalvada americană pusă p* 
note” şi recunosc că era greu sa fie ca- 
racterizată mai bine. Ame.icanii au dat O 
geosebită importanță acestei produeţiuni, 
căci „swing”-ul nu întruchipează in St. 
Unite numai un ritm nou, ci a dzvenit un 
adevăra! cult care-și are în mod necesar 
zeii săi. Unul dintre aceștia este Irving 
Berlin, creatorul „swing”-ului, și Aiexand.-e 
care pentru prima oară ințerpretează 0- 
panele lui Berlin, dând naştere jazz-u.ui ce 
avea să se impună în scurt timp nu nu- 
maj în America, dar și în orice loc populat 
de „fiinţe raţionale”. 

Având ca bază producţia muzicală a lui 
1. Berlin din 1911—1938, a fost brodată o 
intrigă complicată cu b:ne cunoscutele in- 
curcături americane care ameţesc specta- 
toiul, îi distrug atenţia şi reuşesc să-l în- 
nebunească pentru o zi întreagă. 

1912. In acest timp jazzul este încă în 
„fagă” câștigându-și insă din ce în ce mai 
mulţi adepţi și vom vedea pe locuitorii Lu- 
mei-Noui agitându-şi cu frenezie membrele, 
în sunete stramii. 1914. Vine războiul cel 





Ianca ucide 


(Urmare din pag. 3-a) 


Luna  luneca încet spre apus și, peste 
munţi, e uşoară abureală aibă vestea dimi- 
neaţa. Stelele se stingeau pe cer, aprinzân- 
du-se'n casele oamenilor cari se trezeau să 
meargă la tăiat lemne în pădure. Potecile 
nopţii prindeau să urce străvezii către lună, 
ca morţii să aibă cale mai ușoară spre cer. 

— Iată-l şi pe Iosii! — se miră Voncic. 

— losife, când ai murit? — dar băietanul 
surâse și nu răspunse nimic. 

La răsăritul soarelui, huțulul ajunse lângă 
pădurea de miază-zi. Inainte de-a intra în 
hotarele ei întunecate, se opri să mai pri- 
vească odată lumea pe care-o părăsea. Valea 
era plină de ceaţă — o ceaţă auriu-trandafi- 
rie, un ocean de sânge suav ,par'că îngeresc. 
Câteva case, cari abia de se zăreau, dădeau 
'mpresia unor năvi în plutire spre infinit iar 
munţii își tăiăzu:au liniştit pădurile. 

Voncic privi lung, ca pentru moarte, la 
acestea, 

Apoi porni mai departe. 

Un lup răsări dintre ferigi şi-i spuse ome- 
neşte 

— Bine-ai venit ! Hai ,codrul de-aramă te 
aşteaptă. Vrei să fim prieteni ? 

Pământeanu! aruncă într'un tufiş securea 


şi merse alături de lup. 
MIRCEA STREINUL 


mare, şi voruntarii americani p'eacă direct de 
pe zzenă în ritmul „swing“-ului, să-şi „oiere 
jertta lo: Europei in flăcări. 1922. Măcelul 
a trecut şi cei rămași în viaţă caută, un 
ritm de existenţă cât mai rapid, mai trepi- 
aant. Şi cinz2 le putea oferi aceasta mai 
bine decât Alexandre cu jazz-ul său, care 
începu să cunoască vremuri de glorie. După 
America, iată şi bătrâna Eu:opă contami- 
nată de acest riim nou; și Alexandre va 
duce peste ocean faima creaţiilor lui Berlin. 
In tot acest timp eroii principali sunt 
foarte ocupați să se cerie, să se împace, 
ca apoi, spre desperarea spectatorului să 
sa certe din nou, pentru a ajunge „după, 
1! oră la, o înţelegere, sper, defin-tivă. 
După cum vedeţi e scurt şi cuprinzător, 


“şi mai ales american. Alexandre, acel ce- 


Jebru pe:sonaj (numâle său adevărat nu 
şi-l mai aminieșie nimeni), pe a cărui 
conștiință. se pune înfiinţarea jazz-ului — 
fără. de care ce ne-am fi făcut noi, gene- 
rația de azi?, este incarnat de Tyrone Po- 
wer, ce mânuește cu multă nevinovâţie, ca 
să nu zicem ignoranță, bagheta de dirijor. 

Par:enera, de... certuri a luj Tyrone este 
Alice Fay, care hotărit nu Sar putea spu- 
n2 că este indicată să poarte costumele 
„fantezie“ ale modei dela inceputul secolu- 
lui. Ca și în „Focul din Chicago” fizicul 
aces'ei vedete este cât se poate de dus 
în inferioritate de imbrăcăminte. Reușește 
însă din când in când să fie drăguță, are 
aceeaş voce caldă, şi din păcate aceeaşi 
forme gen Mae West. Restul distribuției 
este complectat de Don Amerche, Ethel Mes- 
man, Jack Haley şi alţii. 

Muzica şi orchestrația au fost la înnăl- 


e. 
A L. MICLESCU 


TRIANON: „LA RĂSPÂNTIE” 


Valoarea scăzută a ultimelor filme pre- 
zentate de cinematograful acesta, care în 
uitimul timp a renunţat la operetele vie- 
neze în favoarea filmelor franceze, nu lăsa 
dsloc să se bănuiaseă marile calităţi ale 
acestei ultime p.emiere, neanunţată cu 9- 
bișnuitele surle aie reclamei și fără să cu- 
prindă în interpretare vre-un „nume” care 
să adune prea multă lume la cassa de 
bilete. 

Aceasta nu înseamnă că Charles Vane] 
ar fi un actor inferior „renumitului” Harry 
Baur sau că Suzy Prim ar fi mai lipaită 
de talent decât vedeiele platinate ale Hol- 
Ilywoodului. Dar despre gustul publicului 
nostru nu voiu mai vorbi aici, fiindcă nu 
vreau să-mi fac duşmani, 

„La răspântie” — ah! traducătorilor — 
face parte din ca:egoria fiimelor franceze 
cu mare succes acum doui- trei ani. Nu 
lipsește nici obicinuitul proces al fiimelor 
„gen” Veille d'armes, cu singura deoseb.re 
că el a:e loc la începutul, jar nu la sfârși- 
tul fiimului. Scenariul însă, mult mai ori- 
ginal, precum şi multele „găseinițe” ale 
regizi îl ridică de-asupra nivelului obișnuit 
al acestor îilms, 

TRAIAN LALESCU 


de AIDA VRIONI 


L-am revăzut Luni la Fundaţia Caroi şi 
l-am regăsit acelaş de acum şapte ani. L-am 
auzit Marţi, la Dalles. Inainte de a intra în 
subiectul conferinţei, a ţinut să previe pu- 
blicul, că din cauza unei boli recente, nu mai 
vorbește decât cu o singură coardă și aşa 
fiind, sar putea să vorbească prea repede, 
sau să nu se audă. Prevenire inutilă, deoarece 
vocea nespus de simpatică, de totdeauna, mai 
<aldă prin această limitare de tonalitate — 
ca una din acele preţioase viori, care sub o 
mână maestră scoate sunete impunătoare 
dintr'o singură strună — a exprimat gându- 
rile cu aceeaşi uşurinţă de altă dată. 

Din aceeaşi cauză, a lipsei de spațiu, nu 
voi atinge decât câteva puncte din confe- 
rința d-lui Duhamel, care a tratat despre 
Criza civilizaţiei şi criza cărţii — amândouă 
mergând, bine înţeles — mână în mână. 
Conferenţiarul a expus, fără menajamente 
relele de care suferă epoca noastră, în care 
civilizația are rolul qe cenușăreasă. Fără a 
spune lucruri extraordinare, a spus lucruri 
de toate zilele, lucruri pe care fiecare din 
noi le simţim, le vedem, car nu le mărtu- 
risim, nu reacț:onăm contra lor, fie din in- 
dolenţă, iie din aceea ce lipseşte omului 
modern, lipsă pe care d. Duhamel a consta- 
tat-o cu atâta justețe: lipsa de timp. Tim- 
pul omului de azi este fărămițat cu o in- 
conștienţă criminală. 

Nimeni nu-și dă seama de singurul mare 
adevăr, că viața nu se repetă. Prinşi în an= 
grenajul social, modern, oficial, biurocratic, 
etc., oamenii nu mai au timp să-și trăiască 
viaţa. Maşinismul le aduce totul de-agata, 
într'un amalgam uluitor, fără a mai lăsa loc 
discernământului, alegerii sau selecţiei in- 
dividuale. 

Cu un bun simț cum rar am întâtnit, cu 
o vedere clară şi cu o pătrundere în miezul 
adânc al lucrurilor, d. Duhamel ne-a pre- 
zentat o icoană fidelă a vieţii de azi, gră- 
bită şi în acelaș timp sclavă a convenienţe- 
lor şi a organizării sociale, în care omul 
nu-şi mai aparține şi în care nu e de mi- 
rare ca să existe şi să se menţină criza ci- 
vilizației și a cărţii. Cartea a fost înlocuită 
cu gazeta zilnică, care e departe de a aduce 
aceleași servicii spiritului uman, iar gazeta 
la rândul ei, a fost înlocuită cu Radio-jur- 
nalul sau cu jurnalul cinematografic, când 
nu sa sinucis prin desene și titluri ample 
scrise cu litere mari, care dintr'o singură 
ochire ne spun tot ce conţin paginile ei, 

D. Duhamel a spus între altele, că marii 
dușman; actuali ai civilizaţiei sunt Cinema- 
tograful și Radio, acesta din urmă printr'o 
greșită întocmire a unor puncte din program. 
Intrucât privește  difuzările muzicale dela 
Radio, sunt cu .totul de părerea d-lui Du- 
hamel. Educația muzicală a masselor este 
fără îndoială bine venită. Trebue însă să se 
păstreze neatinse prestigiul şi noblețea unei 
anumite muzici. „Cotidianizarea varului“ 
cum aşa de bine a definit ilustrul scriitor, 
intrarea faptului rar în zilnic, este marea 
vină care, cu drept cuvânt trebue să i se 
impute Radio-ului. Câtă dreptate are d. Dur 
hamel ! nu se poate gusta muzică clasică și 
nici nu merită atâta lipsă de evlavie titanul 
dela Bonn, sau gigantul creator al dramei 
lirice, ca să fie ascultați între două înghiţi- 
turi, sau în cine ştie ce altă ipostasă domes- 
tică. Muzica, muzica marilor maeștri, implică 
reculegere, smerenie și transfigurare spiri- 
tuală, nu stare de suflet banală şi cot:d:ană. 

Ar fi multe de spus şi sar putea și multe 
remedia, dacă femeile, aceste creaturi de bun 
gust şi sensibilitate, ar avea cuvânt în cita- 
delele Radio-ului de pretutindeni. Din ne- 
fericire, ele nau decât cuvânt cântat şi a- 
ceasta numai dacă au glas frumos şi... no- 
roc! 

Fiecare gând, fiecare frază, fiecare ruvânt 
al d-lui Duhamel răspundea. sufletului co- 
lectiv al sălii, care ca un singur om a trăit 
și a gândit alături de distinşul conferenţiar, 
în scurta oră a expunerii sale, care a trecut 
mult prea repede, aşa cum trece tot cee 
frumos şi. rar. Aplauze spontane şi căldu- 
roase şi ovaţii nesfârşite au punctat și au 
încheiat interesanta conferință a d-lui Du- 
hamel. 

D. proiesor Ion Petrovici a spus un cu- 
vânt înainte, cu verva sa cuceritoare, cu 
umorul său fin de o așa de aristocrată cali- 
tate și cu darul său de expunere atât de clar, 
de judicios şi întotdeauna spiritual. Viu a- 
plaudat, d. Petrovici a dovedit odată mai 
mult, că intelectualul român poate sta cu 
cinste alături de cel străin, oricât de iiustru 
er fi ei 

Dacă ar fi izbutit a. Petrovici să convingă 
de acest adevăr şi pe acea mică parte de 
ascultători din sală, români de baştină şi 
snobi de meserie, atât de străini de mişca- 
rea intelectuală din ţara lor, ar fi realizat 
un adevărat miracol. Dacă i-ar fi putut con- 
vinge, că există şi conferenţiari român; şi 
că e prea puţin într'o viață de om să intri 
într'o sală de conferințe numai când vor- 
beşte un străin, le-ar fi făcut un real ser- 
viciu. 

Snobismul este apanajul omului speriat 
de propria sa situaţie şi a omului rămas pe 
loc, neevoluat, 

Ori, noi trăim în epoca celui mai aprig şi 
mai trepidant ritm de viață și a unei auten- 
tice civilizaţii — cu lipsuri poate, totuşi 
civilizație, 

Graiul românesc se pretează la orice mlă- 
diere și la orice frumusețe de expresie, Ca 
să se convingă cei ce nu-l cunosc, precum 
și cei ce-l disprețuesc, să vie să-l învețe de 
la marii noștri vorbitori, sau să deschidă 
cărțile talentaților noștri scriitori. Invăţând 
româneşte, ar învăţa să şi simtă româneşte 
şi nu ne-ar mai ocoli. 











7 





Cronica drazmatică 





lasi 


TEATRUL NAȚIONAL: „REVIZORUL“, 
comedie în 5 acte de N. GOGOL, trad. 
de N. DUNĂREANU 


„Trecuta, săptămână Iaşul a avut norocul 
să găzduiască în sala Teatrului Naţional 
pe maestrul George Enescu, 

Teatrul, ca un omagiu adus virtuozităţii 
marelui violonist a încadrat acest eveni- 
ment cu două reluări din vechea, stagiune: 
„Tatăi“ cu A. Ghiţescu (înainte cu o zi 
concertului) și „Plicul“ cu A. Munteanu 
(după), reluări pe care noi ni le explicăm 
prin acea că teatrul n'a vrut să aducă 
vre-un prejudiciu succesului de public ce 
pour da să-l înregistreze magistralul con- 
cert. 

Marile evenimente muzicale nu s'au ter- 
minat cu acest concert: în curând se aş- 
teaptă sosirea în Iași a cunoscutirui şi 
va lpigetilut violonist, francez Jacques Thi- 
baud. 

Teatrul ieșean și-a regăsit respiraţia 
prin premiera mai dăunăzi reprezentată: 
„Revizorul“ lui Gogol. 





C. RAMADAN 


Comedie tezistă, cu tendință şi pro- 
blema care nu au nimie general și univer- 
sal valabil, necreînd tipuri şi neaducând 
nici un folos evoluţiei genului, „Revizorul“, 
cu toate etorturile d-lui Ramadan de a 
salva, ceeace mai putea fi salvat, a inre- 
gistrat un vizibil insucces. 

_Putregaiul păturii conducătoare, dintrun 
târg in vremea ante-revoluţiona:ă, pe când 
mai existau țari, este dezvăluit în toată 
cruditatea, şi putem spune, în toată exa- 
gerarea lui, printr'un procedeu pe care şi 
operetele cinematogratice germane l-au 
părăsit. 

Invechită și scârțâina din toate închee- 
turile, comedia nu era susținuţă decât de 
jocul, întradevăr disperat de bun, a] d-lui 
C. Ramadan și decorurile d-lui Kiriacoff. 

Spiritele croite din stotă groasă, cazonă, 
iar intriga, după cum văzut-aţi, semăna 
teribil cu vechile operete germane, unde 
cineva e luat drept altul, el își ia rolul în 
serios, mistifică o lume întreagă, dă naş- 
tere la încurcături inca'culabile și până ia 
sfârșit e salistăcuţ și spectatorul care vede 
că există, la urma urmei, şi o justiţie ima- 
nentă, care dacă nu pedepsește pe princi- 
palul exeroc, pedepsește pe ceilalţi, poate 
nu mai puţin vinovaţi. 

Baloanele de oxigen, puse de d. Rama- 
dan, Comic predestinat, care probabil că 
abea. născuţ a făcut să râdă pe toți cei din 
Jur: moașă, doctor, rude, etc., în rolul pri- 
maruiui, au reușit să mai coloreze puţin 
spectacolul. 

Deasea oricât de ingrat. ar fi un rol, un 
actor bun, va, ști să scoată din el, mai mult 
decât însuși autorul a intenţionat. Și a- 
cesta e marele merit al d-lui Ramadan: a 
știut prin jocul său ireproșabil și prin co- 
mic de cea mai bună calitate, să schimbe 





oarecum destinul unei altminteri 
condamnată definitiv. 

'Trebue să remarcăm și străduințele stă- 
ruitoare dar totuşi gratuite ale d-lui Aurel 
Munteanu „alături de cele ale d-lui Ra- 
madan. Artist de rasă, d-sa pare că abu- 
zează de un joc prea stereotip al junelui 
amorez, degajat și cinic. 

Rastul distribuţiei, destul de impresio- 
nantă ca număr, a fost inexistent, Semi- 
figuraţie, 

Nici o figură ae reliet, nici un caracter 
bine definit, 

Vina comediei, nu a interpreţilor ei... 


Mircea 1. Zaharia 
În] 


pieze, 


Istorie și istorie literară 


(Urmare din pag. 6-a) 


dată în istoria literară ceea ce văd este- 
ticianii noștri literari de azi. 

Descoperind punctul de plecare al 
unei opere literare, istoricul literar se 
străduește să facă pe contemplator să 
parcurgă tot drumul pe care l-a par- 
curs creatorul în drumul realizării sale, 
să-și dea seama de toate detaliile artei 
întrebuințate şi să se identifice, pe 
rând, cu tot ce a simţit acest creator. 
Pentru a scoate în lumină toate ele- 
mentele cu care scriitorul îşi realizează 
arta sa, conștient sau inconștient, istoria 
literară îşi ia ajutoare din toate dome- 
niile ce-i pot fi de folos: psihologia, 
pentru elaborare și verificarea stărilor 
sufletești ale eroilor; sociologia, pentru 
încadrarea în momentul social care a 
produs opera; filologia, fonetica şi mu- 
zica, pentru relevarea tuturor valorilor 
stilistice; care pot rămâne mute în faţa 
celui neavertizat; artele plastice, pentru 
a da adevărata lor culoare unor ima- 
gini care multora le par cenușii. 

De asemenea, este studiată tematica, 
tehnica artistică, tipologia, tot ce poate 
servi la individualizarea scriitorului și 
precizarea mijloacelor sale de artă. 

Toate acestea și încă altele, fiecare 
cu rostul lor, sunt necesare istoriei li- 
erare, după ce este cu adevărat în po- 
sesia faptelor, pentru a completa cer- 
cetarea unei opere. Biografie? — Da. 
Legătura vperei cu vieaţa scriitorului? 
— Desigur. Dar. mai presus de orice, 
istoria literară, în înţelesul modern, 
este constituită de totalitatea operaţii- 
lor de care am pomenit şi care duc spre 
descoperirea celor mai intime valori 
ale unei opere. Toate acestea nu mi se 
par însă de loc a însemna că istoria li- 
terară „în loc să meargă în adâncime, 
pipăe numai suprafaţa operei sau alu- 
necă pe alături de ea“, 

Nu fac polemică și nu atac niciun 
sistem. Intr'o vreme însă, în care, chiar 
la noi, cari în chip firese suntem în 
urma apusului, istoria literară, luând 
elemente din toate disciplinele (dintre 
care estetica nu este de loc exclusă), 
caută tocmai o pătrundere cât mai certă 
în nucleul creațiunilor, a o confunda cu 
istoria și a o acuza că rămâne la supra- 
faţă înseamnă a sfida realitatea. 

Istoria literară oferă singurul drum, 
în care totul este riguros controlat și 
bazat pe dovezi ce nu lasă loc subiec- 
tivismului, pentru cercetătorul care 
vrea să adâncească o operă literară sub 
toate aspectele ei. 

G. C. NICOLESCU 





Lin scriitor al Parisului 


(Urmare din pag. 1-a) 


lumină precum Hotel de Clisson, cu porţi 
în ogivă, sau intactul Hotel de Cluny cu 
crenele înverzite, din sec. XVI vor fi for- 
mat adevă:atul Paris al inimei lui Baude- 
iaire. Apoi amintita Notre-Dame, primul 
pas definitiv al unei culturi, semn modest, 
popular, universal, la începutul adevăratei 
urbanități. Poetul nostru, fugea nici .vorbă, 
de barocul degenerat în excese, dupăcum 
îi iubea anumite creiaţiy unde se mai păs- 
trau g:aţia, gingâșia de simţimânt, verva 
și realismul duhului francez. Astfel, nu-l 
vor fi enervat cârlionţii perucilor prea nu- 
meroși, sculptați de lama rafinată a lui 
Coysevox, nici maniera, lui Jean Goujon. 
A preamărit, pur și simplu, paleta cu ur- 
unele unor paşi de menuet, a lui Watteau. 
Cât despre Baudelaire, garant al nemurirei 
tut Delacroix rămâne un subiect frumos al 
lrzrărilor de seminar, mai puţin util atei. 

Limitele Parisului artistic şi arhitectonie 
se desenează cu ocolirea multor pietre care, 
din evlavie pentru stilurile ultimilor secoli, 
n'au fost exprop:iate şi vor fi devenit 0b- 
sesii crunte ale ochiului său. Nu ne amu- 
2ăm, ci avem în vedere natura ultrasen- 
sibilă a poetului, specificând şi o latură de 
ordin strict optic, am zice, a „spleen”-ului 
parizian. 

Sa vorbit mult, cum că Parisul pervers 
al vieţii de noapte, cel otrăvit, a luat cu- 
noștinţă de sine p:in mijlocirea Florilor 
Răului, Acest Paris se recunoaște cu uşu- 
rinţă în aliajul operii lui Baudelaire, 

„Nu-i poate lipsit de interes şi celace se 
distinge ma; puțin acolo, de exemplu faptul 
că dânsul indrăgea vecinătăţile imediate 
ale Senei, în al cărei peisagiu pictorii tu- 
turor vremurilor au plasat câte un adorabil 
pierde-vară privind curgerea apel. 

Cu toată nevropatia, ce-l fărea să do- 
rească niște arbori albaştrii, cu toată poza, 
este exclus ca Baudelaire să nu fi regretat 
alături de contemporanul său, poeţul G6- 
rard, acel Paris care dispare. Altminteri cum 
ar reuși să, prezinte atât de sugestiv o pal- 
mipedă nefericită, o lebădă a sufletului său 
plimbându-se pe pâvajul sec al oraşului mo- 
dern ? Gerard de Nerval regreta amar că 
nu-şi cumpărase pe preţ de nimica, ultima 
podgorie care maj dăinuia în Montmartie 
coplașit din ce în ce de nouile construcţii. 
„Pe aceleași pavele uscate avea să poarte 
în anii săi din urmă un rac viu, legat de 
sfoară, acest „schizofrenic” simpatizat de 


Baudelaire pentru gusturile sale de voiaj... 

Deasup:a cetăţii imaginaţia își înfiripa 
un refugiu absolut, râurat ae Gange, colo- 
rat arbitrar și ţesut cu buruieni exotice aşa 
de multe, că te mirai unde le văzuse poetul 
răului a cărui cruciadă în orient se între- 
rupsese 1... insula Bourbon. 

Dar sus, în ţinutul feerie de exil, în 
moartea imblânzită prin incantaţie, în acel 
anteparadis Supranumit de el „Les Lim- 
bes ', se găsea ceva, totuşi, din Parisul me- 
dieval. Erau resfrângerile acelor vegeiatii 
exotice Qin piatra coloanelor păst:ate ici 
şi colo în „oribilu!” oraş. Vegetaţii care 
formează o vastă simbolică a religiei cato- 
lice, Baudelaire le adulmecase din pietrele 
sub a căror infrunzire mototoliţă se rugau 
bătrânele Franţei cu frunzele de marmo:ă 
şi cu ochii școlăriţilor de odinioară. Fer- 
borizase „pentru construcţiile lui paradi- 
Siace fără să mai aibă nevoie a depăși geo- 
graficeşte insula Bourbon. 

SIMION STOLNICU 


0tsACliti 


Popa G. Vasile. — Mă întrebi dacă „dalia“ 
dumitale, — din care îmi trimiţi „două pe- 
tale“, zici dumneata „cam decolorate (şi eu 
te contrazic), — va înflori în întregime. Eu 
cred că e aproape înflorită și te rog să maj 
trimiţi şi alte „petale“ pe care le vom pune 
în glastra Universului Literar, 

Viorel A. Doină. — De.n'ai fi aşa Ge 
parte de mine (tocmai la Storojineţ) te-aș 
chema să stăm de vorbă. Mai scrie şi trimis 
te-mi alte câteva poezii. Sunt sigur că ai să 
reușeşti. 

Basiliu Gr. Carliuni. — Versificaţia corectă 

St. M. . — Trimiteţi-ne proză, 


1. G. N. — Nam înţeles dece întrun răs= 
puns la arficolul d-lui Ionel Teodoreanu ar 
îi nevaie să înşiraţi colaboratorii „Smănă- 
torului“ şi teoriile d-lui profesor Dragomi- 
rescu. Pentru asta puteaţi găsi un alt prilej, 
mai nimerit spre a „desprinde din haos toa- 
tă literatura noastră naţională“, 

i r. st. 





8 











UNIVERSUL LITERAR 











10 Decembrie 1938 ——=— 


De vorbă cu doamna Anna Macedonski 


„Fundaţiile pentru literatură şi artă 
Regele Carol al II-lea“ vor publica în 
curând, sub îngrijirea atentă şi pricepu- 
tă a d-lui Tudor Vianu, operele lui A- 
lexandru Macedonski. Sc vor da astfel! 
la iveală scrierile de ridicat nivel lite- 





„Tronul“ de pe care Macedonski prezida 
şezătorile literare 


rar ale regretatului poet (dintre cari 
cele tipărite au dispărut de mult din 
librării și chiar anticării) şi se va repa- 
ra, postum, una dintre cele mai strigă- 
toare nedreplăţi din istoria literaturii 
noastre. 

Domnul Tudor Vianu a cunoscul pe 
maestru, l-a apreciat și, ce esto mai im- 
portant, l-a înţeles. Domnia sa lucrează, 
de mai mulţi ani, cu răbdarea şi drago- 
stea de adevăr cunoscute, la această rea- 
bilitare pe care o dorim deplină şi ne- 
umbrită de nicio tristă amintire a unui 
trecut vitreg. 

In lragmentul de prefaţă a primului 
volum, publicat în numărul trecui ai 
„Universului literar“ domnul Vianu, în 
dorința de a face un portret al poetului 
„al cărui caracter a influențat în ase- 
menea măsură soarta operei sale“ re- 
produce câteva mărturii ale contimpo- 
ranilor, adversari și prieteni (Vlahuţă, 
Cincinat Pavelescu, Traian Demetroscu). 

Voiu adăuga la aceste mărturii rân= 
durile scrise de harnicul și uneori inspi- 
ratul secretar de redacţie ai „Flacărei', 


Petre Locusteanu (,Flacăra“ anul |, 
Nr. 44). 
„Frunte largă, boltită — adevărată 


cupolă de moschee — al cărei [rontal :s- 
bucneșşte ca și când gânduri, violente 
ca o șampanie „l-ar împinge dinăuntru; 
ochi misterioși, pătrunzători, din cari 
isvorăse gene lungi, drepte ca nişte 
raze de întuneric şi cari împrumută 
pleoapelor lenevoase melancolia de vis 
a nopților de Maiu; sprâncene subțiri, 
desenate cu îngrijire, ca nişte semne de 
tatuare; mustăţile răsucite ungureste, 
ca ale unui sinistru Jupan; picioarele 
incovoiate puţin în afară ca niște arcuri 
de triumf prin care el nu va putea tre- 
ce niciodată. 

Transparenţa corpului său subţire îl 
face să apară ca o umbră. ca o evocare, 
ca un schelet însutleţi! în vremea acca- 
sta de flămânzi supranutriţi, de socia- 
liști cu stomacul dilatat şi de cântăreţi 
ai Babilonului cu dimensiunile atleti- 
ce ale lui lon Minulescu. Par'că e un 
rege asirian, reînviat de avântul cutre- 
murător de linereţe dintr'o noapte de 
Mai, îmbălsămat cu parfum de liliac şi 
fermecat de-un tril de privighetoare... 


Veniţi ! Privighetoarea cântă şi lilia- 
cul a 'nflorit! 


Ca un rege asirian călătoreşte prin 
viața noastră literară d-l Alex. Mace- 
donsky, — ca un rege asirian care şi-a 
lăsat la Ninive barba şi pletele inclate. 
Călătoreşte incognito. Câţiva numai, 
bănuesc cine se ascunde sub hainele ci- 
vile cari-i stau atât de rău. Ei nu vor 
să-i turbure însă tihna pribegiei. Şi ast- 
fel, el trece mai departe, grav şi demo- 
nic, neştiut şi fără să deștepte curiozi- 
tate, E un rege asirian incognito. 

Totuș, odată, am zărit pe urmele lui 
un individ. Se ţinea de el ca o umbră, 
deși e viu. Il pândea la fiece pas şi se 
risipea îndată ce întâlnea ochi străini 
în cale. Avea în priviri când străluciri 
de asasin, când speranțe de moştenitor 
ce-așteaptă să-i moară o rudă bătrână. 
De-atunci, am zărit deseori la spatele 
d-lui Macedonsky pe-acest capricios şi 
frumos efeb, care-i urmăreşte paşii ci- 
vili ca un agent de siguranţă pe un su- 
veran sau ca-un vardist pe un pungaș. 

Astăzi știu cine e acest neînduplecat 
urmăritor. E succesul. E succesul care 
așteaptă să vadă duborit pentru totdea- 
una pe regele asirian incognito ca să-i 
pue pe frunte cununa triumtfătorului“. 

Locusteanu a prins elementul stra- 
niu al fiinţei lui Macedonsky „rege asi- 
rian care și-a lăsat la Ninive barba și 
pletele inelate“, 


Toate nedreptăţile şi înfrângerile n'ar 
fi ajuns ca să-l aducă le realitatea cru- 
dă a vieţii, de n'ar fi fost chinurile fri- 
aului şi ale foanrei pe care a avut să le 
îndure în ultimii ani. Crunt destin pen- 
tru visătorul incorigibil. 

Macedonski își făurise o lume a lui. 
„Literatorul“, cenaclul unde trona în- 
tre emulii săi, întreţineau iluzia. Şef de 
şcoală „admirat, iubit sau numai tămâiat 
de ciraci, era incxpugnabil din cetatea 
idealurilor sale. Dincolo de zidurile vi- 
sului, dușmanii şedeau însă la pândiă. 
Şi nimeni n'a avut atâţia dușmani ca el. 
Până şi înlăuntrul zidurilor își găsiseră 
loc în cele din urmă. Erou al iluziei, sa 


luptat aprig cu realitatea, a cedat tere- 
nul pas cu pas, meterez cu meteroz, răs- 
punzând curajos la fiecare lovitură, dar 
a trebuit să cadă, distrus însă nu în- 
trânt. 

Nu i sa putut ierta izolarea. Viaţa își 
cerea drepturile, cu violență, necruță- 
toare. 


O VESTALĂ 


Am aflat pe doamna Anna Macedon- 
ski într'o casă uitată de vremuri din 
strada Polonă 78, 

Se lăsase seara. Prin fereastră stră- 
bătea o lumină palidă. Am crezut o 
clipă că e un accident de uzină dar mam 
convins de grabă că mă înșelasern, pri- 
vind la luminile ce răzbeau victorioase 
de prin casele vecine, Cu inima strânsă 
am bătut la ușe. Doamna Macedonski 
m'a întâmpinat primitoare. 

Am avut imaginea unei vestale ursi- 
tă să întrețină mai departe focul sacru 
al poeziei. O vestală puţintică la trup, 
cu părul alb, cu chipul blând și trist. 


Antrcul e împodobit jur împrejur cu 
imagini ale poetului. Imediat la intrare 
un admirabil bust, operă a sculptorului 
Storck „pe peretele din stânga un de- 
semn şi dedesubt, încrustat cu sidei, un 
baston de „mareșal al poeziei“ pe care 
i i-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un 
dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, 
Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic 
nepoi Alexandru Al. A. Macedonski. 

Doamna mă invită într'o cameră 
unde „vom putea sta de vorbă în lini- 
şte'“i. Trebuie să irec prin curte, întz'o 
încăpere din spate, luminată de altă 
lampă şi lipsită de decorul sărac dar bo- 
gat în amintiri al antreului. Doar două 
totolii lucrate după modelul d-lui Alexis 
Macedonski, pictor, fiul mai mare al 
poetului, care se află actualmente în în- 
sula Malorca, amintesc trecutul. 

Sărăcia s'a așezat temeinic după cup- 
tor încă din timpul vieţii soțului și 
doamna Macedonski nu mai are pute- 
rea s'o alunge. 

Fericită țara în care sau găsit destu- 
le automobile şi „blok-uri“ pentru toţi 
oratorii politici dar nu sa afiat un a- 
dăpost pentru bătrâneţea văduvei poe- 
tului Macedonsky ! 


POVESTEA TRISTĂ A UNEI VIEŢI 


„Lam cunoscut pe Alexandru prin 
1891. Venise la noi cu un unchiu al meu, 
Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. (lun 
Ghica era văr bun cu mama, copii a 
două surori). La 24 Fevruarie 1863 








ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. 
A. Urechia şi Ștefan Vellescu și ai mai: 
unchiul meu Câmpineanu și un văr, A- 
lexandru Ghica. 

La vreo doi ani după căsătorie am fost 
la Paris unde am stat aproape doi ani. 
Eram în vizită acolo cu o seamă de scrii- 
ori. Macedonski colabora la o revistă 
condusă de Edmond Rod. 

Mergeam deseori la Elena Văcărescu, 
Kretzulescu și Jean de Mitty (numele 
francez al lui Golfineanu dela Craiova) 
care scria la „Cri de Paris. Doamna 
Macedonski, păstrează o sumă de scri- 
sori (peste 500) dintre cari mare parte 
din această perioadă. 

Domnul Pavel Macedonski al treilea 
fiu al poetului e și domnia sa de faţă. A- 
mabil, aduce o ladă mare, plină cu scri- 
sori clasate în plicuri, pe litere, de dom- 
nul Gheorghe Stratulat, azi consilier la 
Curte, unul dintre puţinii devotați ai 
„maestrului“. 

Sunt acolo sarisori dela Titu Maiure- 
scu, Duiliu Zamtirescu, C. C. Arion, 
Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsan- 
dri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, 1. Gh. 
Duca, Emile Faguet, Camille Flamma- 
rion. B. P. Hașdeu, Take Ionescu, Pierre 
Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, 


Laurent Tailhade, etc, etc. 

Intreb pe doamna Macedonski dacă 
își amintește ceva din cele povestite de 
poet asupra copilăriei şi tinereţii sale. 





D-na Macedonski tânără 


Imi spune între altele că, după cât se 
pare, afirmaţia că Macedonski sa năs- 
cut la Craiova nu corespunde realității. 
EI s'ar fi născut în București în casa din 
str. Romană colţ cu Dorobanţi. unde a 
locuit multă vreme și abia după naștere 





părinţii l-au luat la o moșie a lor de lân- 
gă Craiova, 

Inainte de căsătorie, Macedonski a 
fost prefect de Bolgrad și Ismail, îns- 
pector la Monumentele istorice (numit 
de V. A. Ureche) iar după căsătorie a 
intrat funcționar la Casa Bisericii. 

„In timpul războiului l-au scos din 
slujbă lăsându-ne pe toţi muritori de 
foame până când l-a reintegrat C. C. 
Arion“. 

Domnul Pavel Macedonski, fiul poe- 
tului și tată a trei copii, unul mai dră- 
gălaș decât celalt, scriitor și el, îmi po- 
vestește că mâncau cu toţii pâine cu cas- 
traveţi. 

— „L-am văzut adesea pe tata plân- 
gându-și sărăcia. Era ger şi noi n'aveam 
nici un băț să ne 'ncălzim. Ardeam mo- 
bilele și cărțile. în timp ce avioanele 
dușmane sburau deasupra Bucureștilor, 
tata scria la „Moartea lui Dante“. 

Mă cuprinse tristețea auzind pe fiul 
unui mare poet — el însuși în continuă 
luptă cu sărăcia — povestind despre 
mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel 
puţiri după moarte i sar putea asigura 
liniștea familiei... 

Sau luat numeroase inițiative fru- 
moase în ultima vreme. Au fost împro- 
prietăriți câţiva scriitori şi gazetari, 

S'ar cuveni să-și aducă aminte cineva 
și de tovarăşele de viaţă ale scriitorilor 
cu care ne mândrim astăzi... 


BOEMĂ 


„Alexandru, reia firul doamna Mace- 
donski, era bun la sufieț. Ajuta pe toţi 
tinerii scriitori cu sfatul şi punga sa. 
Deseori le strecura bani pe sub masă, 
fără să-l văd eu. Odată a venii acasă 
fără ceas, Un ceas frumos, de aur, Il 
vânduse ca să cumpere haine unui prie- 
ten din Craiova, venit să ocupe o slujbă 
în care fusese numit şi unde „nu se pu- 
tea prezenta oricum" zicea Macedonski. 

La înapoierea dela Paris, am născut 
pe Alexis (1885). Soțul meu colabora pe 
atunci la „Românul“ lui C. A. Rosetti, 
cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dă- 
dea subiectele şi el scria. Când le citea 
„directorul“ îi mărturisea lui Macedon- 
ski că are impresia că sunt scrise de el, 
într'atât a reușit să se identifice cu fe- 
lul lui de a gândi. 

La moartea lui C, A. Rosetti, Alexan- 
dru a urmat şi el originalul cortegiu. 
După cum ştii a ţinut să fie dus la groa- 
pă nu în dric ci în căruţă și cu popa a- 
lături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i 
țină tovărășie pe ultimul drum, cocoţat 
în căruţă. 


Ce 


Familia spirituală a lui Matei |. Caragiale 


(Urmare din pag. 1-a) 


destrâului, Paşadia moare sleit 


Ca şi ţinuta de epocă, gustul 
blazoanelor este de aceeaşi pro- 
venienţă  livrească şi oarecum 
extranaţională. Căci oricâte ar- 
moriule va fi răsfoit heralidistul, 
puțin îndemn îi va fi venit pen- 
tru un asemenea studiu dela ar- 
mele vocvozilor noştri şi nici a- 
lât dela cele de familie, care nu 
existau. Această ştiinţă, nesusţi- 
nută la Matei Caragiale de evla- 
vii familiale sau de vreun ev- 
mediu nuţional care să-i zăngăne 
din memoria ereditară, se intovă- 
răşea loiuşi de curiozităţi genea- 
iozice, iscodind astfel pentru per- 
sonajele prozatorului, splendide, 
dar strivitoare ascendenţe cava- 
lerești. Sir  Aubrey de Vere, de 
exemplu, aminiește de „numele 
svăpăiaţilor conți de Oxford, du- 
pă stingerea cărora a fost cules 
şi alipit la cel de Beauclerk de 
Stuarţii ae mâna stângă, ducii de 
Saint- Albans”, 

Pornind dela aceste noui date 
sufleteşti, ne vine uşor să adău- 
găm tamilici de spirite a seriito- 
rului nostru pe coniele de Vili- 
ers de Plsle Adam. Eroii acestuia 
sunt închipuiţi la fel, ca prelun- 
gind adică tradiţii faimoase şi 
cochetând cu trecutul spiţei ca 
păunii din cozi, iar autorul lor, 
el însuşi, nu se stieşte a-şi pa- 
radă o glorie aproape milenară 
de străbuni războinici, Dar, pe 
lângă literatura decadentă în 
care i se exprima viţa istovită, 
temeiuri serioase de  istoricitate 
privind familia Villiers-ilor, care 
urca până în veacul al XI-lea, 
indreptăţea la un membru al ei 
preocupările genealogice. Nu face 
Villiers chiar act de candidat la 
tronul Greciei într'o împrejurare 
de vacanţă ? 

Matei Caragiale nu se sprijinia 
însă în atitudinile de vechi şi no- 
bit stil ce lua, cât şi în aplecările 
heralidice sau  genealogice, pe 
nici o realitate obiectivă, Totul 
manifesta la el plăcerea gratuită 
și mai cu seamă gusturile unei 
artificialități somptuoase de ge- 
nul aceleia a strămoșului întregii 
lui familii de spirite, Edgar Po&. 

A recunoaște psihologia schi- 
țată până aci în tot ceeace Ma- 
tei Caragiale a scris, ar fi lucru 
îndrăzneţ. Cu Pajere, sonetele 
istorice, abia dacă putem bănui 
cultul trecutului războinic care, 
sărind peste istoria naţională, a- 
vea să îngheţe în probleme de 
heralidică, Dar, cu toate că aceas- 
tă frescă eroică se datoreşte unui 
exerciţiu sau meșteșug de tine- 
reţe şi oricât nu sar încadra vi- 
ziunii noastre despre psihologia 
autorului decât în orientarea ei 
passâ-istă, iubitorii de poezie se 
vor opri totdeauna la arta pictu- 
rală din Clio, de exemplu: 


TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BU CUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 


Mi-a îngânat stăpâna: „Nu'm file 
I'ngălbenite 

*mbălsămată taina măririi 
strămoşeşti, 

Amurgul rug de purpuri aprinde; 
de-l priveşti 

Se "'nfiripă ?n vâltoare-i vedenii 
istrălucite. 


Stă 


Căci, uriaşe stoluri la zare 'ncre- 
Imenite, 

Zac norii cea adâncul genuni- 
[lor cerești, 

Par pajeri încleşiate de sgripţori 
[din poveşti 

Umbrind cetăţi în flăcări cu tur- 
inuri prăbuşite. 


Niei autorul de mai târziu al 
Craiior de Curtea-Veche nu-şi 
mai aminteşte în legătură cu ci- 
clul Pajere decât migala de ico- 
nar pe care a cheltuit-o cu ele. 
_ Când Pașadia se inverşunează 
impoiriva oricărei valori româ- 
nești, Matei Caragiale îşi justi- 
fică tăcerea în felul următor: 
„Cum nu i se putea tăgădui nici 
partea lui de dreptate, găsii de 
prisos să mă ridic ca să apăr 
acel trecut, vedeniei căreia pana 
mea datora o minunată tâmplă 
de icoane ce migălisem în tine- 
reţe cu osârdie aproape cuter- 
nică”. Tonul e ca şi narativ, 1i- 
ber de orice reţineri, privind 
stări sufletești dispărute; mai 
calde îi sunt cuvintele despre 
truda arțistică de atunci, Şi în- 
tr'adevăr, Pajere se leagă de res- 
tul operei acestui scriitor numai 
prin efectele unei arte muncite. 

In 1924, la doisprezece ani după 
publicarea ciclului de sonete în 
Viața Românească, Matei Cara- 
giale, modificat în răstimp sufle- 
tește până la  morbideţă, apare 
cu Remember. Cartea prezintă 
pe Sir Aubrey de Vere (dar au: 
torul nu e sigur, dacă îl chema 
întradevăr astfel), personaj enig- 
matic, venit la Berlin de departe 
din ceţurile normande — parcă, 
dar și din pânzele lui Van-der- 
Faes; avea deprinderea sulima- 
nului albastru imprejurul ochi- 
lor, coloare care îi curgea şi în 
vine; împodobit cu inele peste 
cât îşi îngăduie un bărbat, se ză- 
reşte mai adesea noaptea; are 
siări nervoase înfiorătoare şi pa- 
lidităţi de strigoi; iubeşte florile 
scumpe ca şi misterul propriu; se 
ocupă cu ştiinţele oculte; apare 
povesiitorului odată în treacăt ca 
femeie, îmbrăcală într'o rochie 
„strâmtă de fluturi  negti”; mai 
înainte de a-i destăinui totul, 
este asasinat şi aruncat în Spre- 
ea; pescuit, nu i se poate stabili 
identitatea, până şi peticul de la 
haină cu adresa eroitorului lip- 
sind, 


Cine era Aubrey de Vere? Au- 
torui ne asigură că ar fi putut 
alla întrebându-l direct, intere- 
sându-se la florăria cu orchideele 
scumpe sau ascultând lămuririle 
unui fost coleg; dar nu şi-a în- 
găduit nimic din ceeace ar fi 
micşorat taina povestirii. Pen- 
trucă „unei istorii, frumuseţea îi 
stă numai în partea ei de taină; 
dacă i-o dezvălui... îşi pierde :ot 
farmecul. „PoE, d'Aureviliy din 
Les Diaboliques şi Villiers din 
Contes Cruels își dau mâna să 
ilustreze cu Remember o estetică 
a misterului absolut, 

In curioasa fantomă a lui Au- 
brey de Vere se exprimă întâia 
oară psihologia decadentă a scrii- 
torului, preferința pentru excep- 
ţia morală, simpatia pentru rătă- 
crile sufletului omenesc, Dacă 
poetul Pajerelor a schimbat în 
noua împrejurare versul cu pro- 
za, locul nu e să regretăm. Ori- 
cât de proaspete se dovedesc a- 
numite lecturi intrate în com- 
punerea nuvelei și oricât perso- 
najul unic este mai mult sugerat 
decât văzut, fapt este că proza 
noastră naratțivă niciodată n'a 
cântat în mai largi volute perio- 
dice, nu s'a informat de un mai 
pur lirism şi nu Sa ridicat pe 
mai nobili coţurni. 

Dar Remember numai ce des- 
chide perspectiva  „blestemată” 
în care  suprindem pe Matei 1. 
Caragiale, Ca să ştim devastarea 
spiritului prin sentimentul morții, 
numai Craii de Curtea-Veche a- 
iută din plin. 

E în acest zis roman atâta că- 
dere și decădere, atâta gravita- 
ție a sufletelor, atâta corupere a 
vieţii şi un astfel de prăpăd so- 
cial mişcat de frenezia demonia- 
că a negaţiei, încât după lectură 
cetitorul simte irepresibil nevoi 
întăritoare ca exerciţii  gimnas- 
tice, alergări peste obstacole, 
sporturi în sfârșit, cât mai aspre. 

Craii” sunt Pantazi, Paşadia 
și însuși povestitorul. Aristocrat 
străin pripăşit în Bucureşti din 
1910,  noctambul fără leac, 
curtean de tristă destinaţie și 
instruit din prisos, plecând peste 
graniță după nimicirea societăţii 
putrede din jur, fără să-şi spună 
adevăratul nume, in Pantazi rea- 
pare accl incognito al lui Aubrey 
de Vere, „țifrul  incununat” de 
pe obiectele sale casnice necu- 
prinzându-i inițiala numelui. 

Pașadia? Un turco-greco-sârbo- 
român, dar numai spiţă şi spiţă 
de dregători despre partea româ- 
nească, neam însă plecat spre 
pierdere ca sub „o neagră afu- 
risenie”, om de carte şi condei ca 
şi de veche lume, un fel de acre- 
diiat al veacului francez al 
XVIII-lea pe lângă o Capitală a 


de viciu... 

La dreptul vorbind, Pantazi şi 
Paşadia nu se prea deosebesc în- 
tre ei, Amândoi transportă în- 
irun mediu social vătămat o 
anume subțirime  sibarită, dând 
viciului demnitate, fiind adică 
desfrânaţi fără trivialitate şi ne- 
săţioşi Ja spurcăciuni, fără a fi 
vulgari; amândoi trăiesc în l0- 
cuințe închise, pâcloase şi tape- 
tate cu tonuri bolânde; au gustul 
mobilierului de abanos ca Rode- 
rick Usher al lui Po&; măsura 
degradării le este seniorială, de- 
zastrul măreț. 

Auţorul se recunoaşte în amân- 
doi, manifestând pentru primul 
„Slăbiciune”, iar pentru altul „e- 
vlavie”. In casa Arnotenilor unde 
îi se sfârşeşte declinul, casă 
dostoevskiană in care imoralita- 
tea, isteria, demența şi toate ano- 
maliile se împreună sinistru, îi 
trage murdarul Pirgu, personaj 
abject în care se întrupează prin- 
cipiul cocuptiv însuşi. Indeletni- 
cirea acestei iasme a perversităţii 
este mijlocirea  decrepitudinii. 
Pornind dela plăcerea curioasă a 
căsătoriilor ajutate să se înfăp- 
tuiască, ceeace l-ar face să cot 
boare din Tribulat Bonhomet al 
lei Villiers de V'Isle Adam, Pirgu 
ajunge mult mai departe. Impre- 
ună ca să „incurce”, unește oa- 
meni pentru a-i dezuni, prezidea- 
ză munţi  câineşti, îl îmbată Ii- 
rismul escrocheriilor, viermueşte 
în scârnă, fiind singurul care, în- 
tre Armnotenii istoviți de sminieli 
abjecte, se întremează ca 0 ciu- 
percă pe descompunerea  mate- 
riei. 

Dacă m'am interpreta totul ca 
suveranitate a trecutului în pantă 
fatală sau, precum dela început 
am arătat, ca sentiment al mor- 


” ţii ridicat din declinuri sociale și 


dacă arta scriitorului n'ar consta 
în exclusive sugestii verbale, ci 
în viriuți epice intuitive, această 
muşiţă omenească ar forma tot 
ceeace în cadru sumbru a putut 
umanitatea să lepede mai mons- 
truos. 

Floră şi faună apărute pe al- 
terarea principiului vieţii, litera- 
tura Ini Matei I. Caragiale ră- 


mâne la noi singulară prin aspi-, 


rația Ja impuritate ca direcţie co- 
borîtoare, ca sens unic şi lege 
satanică a celei mai blestemate 
gravitaţii ca orientare asmodeică 
a spiritului; totul însă tratat în- 
tro proză  răscumpărăloare cu 
fraze împărătești, în perioade 
largi, cu falduri şi  malacoave, 
aşa cum purtau marchizele ace- 
lui veac din care venise să ag0- 
nizeze în Bucureşti — acum trei- 
zeci şi cinci de ani — Pantazi. 
VLADIMIR STREINU 


de RÂDU A. STERESCU 


Prin 1880 Macedonski a scos „,Literu- 
torul'* pe care l-a lăsat plecând la Paris, 
pe mâinile lui Theodor Stoenescu. Ace- 
sta însă a încetat apariţia. La înapoiere 
soțul meu l-a reînviat. Prin 1893 „Lite- 
ratorul“ cra condus de el împreună cu 
prinţesa Maria D. Ghica, fiica lui Beiza- 
dea Mitică și Cincinat Pavelescu. 

La şedinţele colaboratorilor Literato- 
rului veneau o seamă de scriitori, Imi 
amintesc pe V. A. Urechia, Radu Ro- 
setii, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pa- 
velescu, D. Karnabatt. Horia Furtună, 
Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săve- 
scu, Ștefan Petică, Boniface Florescu. 
Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria și 
el sub pseudonimul Theo. 

Uneori seara venea și Caragiale cu 
nevasta. Ne duceam apoi împreună la 
berăria dlui Caragiale în apropieze de 
Lipscani; câte patru cinci trăsuri în şir, 
Acasă ne înapoiam după miezul nopţii. 

La ședințele literare Alexandru șe- 
dea pe un tron (Tronul se află astăzi în 
muzeul Saint-Georges) și prezida. Pe a- 
celași tron se perindau cei cari aveau 
ceva de citit. 


Ii plăceau mult florile, La un testiva) 
dat la Atencu (pe când Ateneul era la 
Teatrul Liric) toată scena era acoperită 
de trandafiri. El a citit din „Noaptea de 
Mai“. A fost o adevărată apoteoză. 

Copiii, trăiţi în această atmosferă, în- 
copuseră şi ci să scrie, Nu-i prea lua în 
seamă. Nichita (mort în 1933) i-a trimis 
o pocsie semnată George Elens şi el 
a publicat-o în „Literatorul'“, ba încă îi 
aducea elogii. A rămas uimit când a 
allat că „poctul“ e fiul său“. 

De altfel toţi copiii poetului Macedon- 
ski au moștenit dragostea Ge frumos. A- 
lexis, cel mare, e pictor și a avut un 
băiat, Soare, pictor de geniu, care a ex- 
pus la Paris copil fiind. A murit în 
vârstă de două zeci de ani. 

Nichita, mort în 1933 scria și el lu- 
cruri frumoase, iar d. Paul Macedonski, 
are gata dosare întregi de poeme în pro- 
ză, nuvele și romane. Domnia sa cola- 
borează la câteva gazete străine şi re- 
viste provinciale. 


TRAGEDIA SFÂRȘITULUI 


Dacă Macedonski a murit abia în 
1920, moartea lui civilă se produsese cu 
mult înainte. O inspiraţie nefericită la 
îndemnat pe Teleor să publice în „Lite- 
vatorul“ o epigramă a maestrului său 
împotriva lui Eminescu, tocmai pe vre 
mea când acesta era bolnav. Epigrama 
i-a adus lui Macedonski ura contimpo- 
ranilor şi chiar a generațiilor urmă” 
toare. Să ridici glasul pentru apărarea 
lui ar îi constituit un risc pentru că 
poetul rondelurilor fusese categorisii 
om fără suflet invidios, dușman înfocat 
al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau 
așa. Macedonski nu are nici o vină în 
publicarea cpigramei la care el n'ar fi 
consimţit șiiindu-l pe Eminescu bolnav. 
A fost o întâmplare și atâta tot. De pe 
urma Ci însă, a avut de suferit până 
si memoria lui. 

Indurerat şi sărac poetul acesta subtil 
a îndurat în ultimii ani suferinţe crunte, 
Boala a încercat odată să-l răpuie dar a 
fost salvat de doctorul Barbu Teodo- 
rescu care a veghiat mulie nopţi la că- 
pătâiul lui, când ceilalţi doctori nu mai 
credeau că va scăpa cu viaţă. 

Privaţiunile şi supărările trebuiau 
să-l răzbească în cele din urmă. 

„Era în Noembrie 1920, șoptește 
doamna Macedonski. Alexandru suferea 
de arterio-seleroză și uremie. Locuiam 
pe atunci în Dorobanţi 17 colț cu strada 
care se cheamă azi Alexandru Mace- 
donski. Se simţea rău și-și dădea sea- 
ma că se apropie sfârşitul. "Tocmai 





Bustul lui Macedonski de Storck 


atunci s'a aprins un coș la odaia lui. 
— „O nenorocire nu vine niciodată 
singură, mi-a spus cl trist. Copiii l-au 
purtat pe braţe în camera mea, 
Nichita i-a adus parfum de roze care 
ştia că-i place mult. A tras adânc în 
piept mirosul, a oftat şi a 'nchis ochii“. 


Multe mi-a spus doamna Macedonski 
şi multe aşi fi vrut să scriu aci, O voiu 
face însă curând pentrucă publicarea o” 
perelor poetului va trebui să însemne 
înlăturarea definitivă a unui verdict ne- 
drept al istoriei literare. 


O N N a 
Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T. T. Nr. 44908 - 938