Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1943_052_0018

VII VIDS 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - 23 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


ABONAMENTE: 


autorităţi şi instituții 1000 lei 
particulare 12 luni 500 „ 
6 luni 400 » 
3 lunt 210 „ 








Pi 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Str. Brezoianu 23-25 
TELEFON 3.30.10 


Apare de 3 ori pe lună 
PREȚUL 10 LEI 





ANUL LII Nr. 18 
MIERCURI 30 IUNIE 1943 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 








AURELIA GHIAȚA 


Domniţe in grădină 





Matei Caragiale 


IA de DUMITRU IMBRESCU 


Ocupâundu-ne acum de poeziile lui Matei Caragiale din ciclul 
„Pujere* vom vedea că avem de-a face cu o temă comună, cânta- 
tă pe mai multe arii. Toate personagiile epice sunt din lunea tre- 
cutului, cu zorzoanele aducerii aminte şi cu atmosfera de evocare 
şi ceverie, Eie sunt detaşate din realitate, păstrându-şi doar ari- 
pie de vis. Postul ni-i prezintă din toate părţile, ca pe mici jucă- 
rii. cu aerul unui copil delicat şi gingaş. 

In „Lauda Cuceritorului”, poetul își exprimă admirația pentru 
cuceritorul care a răstumat toate în drumul său, arzând altarele 
stinte, omorând şi prădând tot. Broul e măreț „cumplit, neîndura:, 
cuprins în flăcări pe căsânde turle, cu pieptul gol luptând însân- 
gerat”. E! e beal de măcel. Insă toate au un sfârşit şi fatatilatea 
îşi spune cuvântul. Cuceritorul nu putea să mengă la infinit. Va 
fi trădat și omorit înilr'o strâmtoare, plâns ae neamu lui barbar. 
Trupul lui va fi ars pe rug, cu comori, cai şi roabs. Poctuui i se 
pare că încă mai vede rugul arzând, în faptul înserării, când î. 
apucă doruri neimplinite. 

Dar poetul culege din negura îndepărtatului trecut şi figura în 
vinsulu. : | .* 
„Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi, 

E! fuge 'nvins şi bezna pădurilor l-inghite ; 
Nu simte cum în vahri, din rănile cumplite, 
li curge mândrul sânge pe platoşă şiroi' 


Dar învinsul nu se dă înapoi, cl vrea să nu moară ruşinat, fără 
onoarea luptei. Păgânii aruncă pârjol, duc în robie domniţe şi o- 
moară pe coconi. Voevodull se răsgândește, își intoarce calul şi 
savântă din mou fin luptă, unde-l aşteaptă o moarte sigură. Mu 
este el un învins? Poetui nu ne spune, dar noi suntem în măsură să 
ne dăm seama că el na murit, ca un om de rând şi nici n'a vrut 
să scape prin fugă. A preferat să moară eroic. Şi așa su şi 
stârşit. 

Matei Caragizie este un mare portretist. In  poczie. portretele 
ui sumt luate din pulberea trecutului, din cronici şi hrisoave. din 
icoanele mânăstirilor, ori din cântecele bătrânilor, Ari, o călugă- 
viţă desprinsă din palatele domneşti și mânată de gândul nimic- 
niciei pământeşti, să-și sfârșească smerit zile in răcoarea vie- 
unui schit îndepărtat de sgomoteie deşertăciunilor Jumeşti, aci 
un dregător nedrept și avar, ori un cronicar isteţ dintre boeri 
cari vreau să dea generaţiilor viitoare veşti despre lumea care s'a 
dus Portretul lui Matei Caragiale nu e însă rece. Prin câte o 
«vucare, sau gest, eroii capătă viaţă și lasă în arma lor o undă 
de tristețe, ceeace face ca evocarea să pună stăpânire pe sufletul 
lectorului. 

E. de neuitat portretul pe care-l face în „Aspra” unui sut.ei 
întunecat de fărădelegi'e fapteler și de blestemeie nedreptăţ.lor: 


„Nimic nu o 'mblânzește, nimic nu o 'mcovoue, 
Ani are peste sută și multe-a pătimit; 

Tot neamiu-i, satul, fii, de sabie-au pierit, 

Dar a putut durerea s'o jfrângă, nici s'o 'mrmoae. 








(Urmare în pag. 2-a) 





PICTURA ROMÂNEASCĂ şi ITALIA 


Dacă în decursul evoluţiei storice a culturii 
Românilor încă din epoca domniei exrciusive u 
artei bisericești în Principate, momentele de în- 
terferență cu spiri.ul italian mau lipsit, culmi- 
nând cu splendida ejlorescenţă arhilectonică u 
influenței veneto-dalmate în stilul brâncovenesc, 
(Sec. XVII-—XVIII), nu e mai puţin adevărat că 
până în pragul secolului XIX, aceste interfe- 
nenţe sunt, pe de o parte, discontinui şi nesis- 
tematice, ele reducându-se pe de altă parte, la 
ornamentică, la decorație, si foarte rar atingând 
structura esențială a monumentelor, care Td.- 
mâne bizantină. 

Inceputurile artei moderne, în Țările Române 
coincid cu interesul stârni aici, pentru fenome- 
nu! occidental european, şi nu e risca.ă afirma- 
ţia că interesul acesta s'ar fi manițestat poate 
cu mult mai anevoie, ducă nu s'ar [i redeșteptul 
bruse conștiința origine; romane a Românilor, 
îmtorcând privirile Cărturarilor noștri către „ce- 
tutea eternă“, luată cu respect drept model şi 
cercetată cu dragoste. 

Pentru aria românească modernă, care la în- 
ceputul secolului XIX, înlocuia vestigiile decu- 
dente ale unui bizantinism, degenerat dela stră- 


tucirea sa inițială, Italia este ceeace pentru arta 
italaană a Renașterii reprezintă antichitatea. E 
adevara: Cu primeţe cuontacie ale Românilor cu 


viziunea realistă concretă a Occidentului, opusă 
schema:îsmului abstract bizantin, sa întâmplat 
în chip cu totul arbitrar, prin intermediul unor 
ariisii de valoare dubioasă, și de origini etnice 
foarte diferite. Germani, ca Wallenstein sau 
Kaxi Storck, francezi ca Mondonville, cehi ca An- 
ton Citadek, elvețieni ca Trenck, italieni ci 
Rehinvoni, pentru a nu cita decât câțiva dintre 
meșteri străini veniţi în România să-și îmcerce 
norocul, îndeplinesc rând pe rând, pentru bur- 
chezia adminis.ratită de aici, rolul de furnizori 
de efigii, fiind la început tratați ca orice meş- 
teșugari cu muncă venală și produse exigibile 
la termen. Gustul neevaluat, fireşte, al acestui 
vublic nou, nu le cerea decât efigii fotografice. 
"votuşi, prezența lor aici, aducând Românilor 
urmele unor tradiţii tehnice evoluate, odată cu 
interesul pentru realism, înseamnă, oricum, 
chiagul celor dintâi cristulizări de stil occidental 
la noi. ?) Voritabilui contact cu Occidentul se 
duce cera mui târziu, prin ucenicii lor, recrutați 
dintre tinerii băștinași (cazul marelui Grigorescu, 
ucenic, un timp, al lui Chludek), care după in- 
troducerea desenului în învățământul public, pot 
aspira la o bursă de studii în străinătate. Con- 
tactul cu marile centre artistice occidentale, cu 
Academiile și Muzeele Germaniei, Franţei, dar 


— 


mai ales ale ftaliei, este hotăritor pentru consti- 
tuirea stilului nouei arte româneşti. Eaceptând 
fap.u! că, ceeace uveau să găsească Românii în 
toat> Muzeele Occidentului, se datorau, până la 
urmă, tot Italiei, fara prin excelență a frumo- 
sului și centru de ruaditție a Renaşterii, la care 
artişti tuturor țărilor culte au venit întotdeauna 
să se udape, dacă ar fi să facmm, atâta cât e cu 
putință, statistica studiosilor Români în Italia, 
numărul lor ar înirece cu mult, la capitolul 
„artă“, pe cei plecaţi să se formeze în alte meaii 
culturale, 

Nu e neintoresantă de întreprins cercetarea 
vechilor legături artistice italo-române, în epoca 
premergătoare constituiri; ş ilului românesc: ast» 
jel, cei dintâi nume care s2 puate cita când este 
vorbu de pictura laică cultă în țările române, 
Gh. Asachi, reprezintă în acelaş timp un mate- 
matician, un înginer, un literat, un drumaturg 
ş, un istoric, în multiplucitatea preocupărilor că- 
ruia tu ne e greu să găsim idealul unuanismului 
italsan al omului enciclopedic, universal. Pre- 
cursor al mişcării culturale moldovene și prim 
motor al ei in mai toate domeniile, Asachi este 
uz om format ia Rona, spre cure îl mânase, după 
propria-i mărturisire „„..dorința de a aiinge jân- 
tâna cercării filologice și umorul pentru lucră- 
vile autice... în Roma ceu mărită, unde mam 
ocuput în asemenea îndeleiniciri dela anul 1807, 








de ION FRUNZEITI 


până la anul 1812". Elev al atelieruiui lui Canova, 
Asachi !asă opere plastice felurite ca gen și fac- 
tură, „îm sobrul și corectul stil italian, pseudo- 
clasic, cl timpului“, aflate azi la Pinacoteca din 
Iaşi ?). Mai puțin important ca pictor decâr ca 
îndrum “tor, organizator şi deschizător de dru- 
muri, «.sachi face din Iaşi un centru artistic, 
care pime Bucureştiul în inferioritate, așa fel 
încât ş: viori bucureşteni vin să se instruiască în 
şcoula 'e prestigiu a Iaşilor. Asachi ştie să pro- 
jite de' prezenţa In Iaşi a unui maestru îtalian 
eputa?, căruia-i oferă un post de conducere în 
învățământul artistice al principatului;  Natale 
Schiavoni. Acesta, un academician, imitator ul 
manierei lui Guido Reni, al cărui cult îl transmi- 
te fiuiui său Giovanni, va face la Academia Mi- 
hăileană din Iaşi, diseipoli—care compensează 
prin număr, slaba lor proeminență artistică. 
Chiar când în 1842, Schiavoni părăsește Moldova 
pentru a deveni profesor la Academia de Arte 
Frumoase din Venezia, el nu rupe total legăturile 
cu Principatul, ojerindu-se să facă Eforiei Școa- 
lelor comisionul de a-i trimite, contra 1000 lei 
vechi, mulaje după statui antice, din Muzeele 
taliei, care să slujească drepi model elevilor 
Academiei ieşene, Deși expunea la toate marile 
manifestări internaţionale, la Salonul Oficial din 
Paris (1843), la Bruxelles (1845), la exrpozița în- 
ternațională din Paris din 1855, unde figurează. 
ca venețian, în Pavilionul Austriei, a cărei pro- 
wncie era pe atunci Venezia, Schiavoni nu s'a 
dat în lături. în răstimpul şederii sale în Prin- 
cipat, să execute portetele personalităţiior din 
Societatea bună a Moldovei, risipimd astfel prin 
saloamle boierești semințe ale unei concepții de 
artă care, oricât de convențională și de confor- 
mistă va fi putut fi ea pentru un Occidental. 
pentru gustul încă virgin al publicului moldo- 
vean însemnau, oricum, un îndrepiar şi un exem- 
plu chăar celor cari mavuseseră norocul să-i fie, 
direct, elevi. Cel mai important dintre discipolii 
săi delu Iași, George Şileru, lucrează cu el încă 
11 ani în Italia. 

Un alt meșter străin în a cărui formație întră 
elemenie italiene este cehul Anton Chladek 
(1794—1882), născut în Torontal, și trimis să stu- 
dieze la Milano, de unde tânărul se întoarce «ti 
o abilitate tehnică remarcabilă, câștigată prin 
copierea capodoperelor italiene din muzeele Ita- 
lie; nordice. Căsătorit cu o tânără  milaneză, 
Chladek se integrează și altfel decât artistic spi- 
ritului italian. Chiar în capitala Austrei, cu mu- 
zee bogite în nume celebre, maestrul pe care-l 
ndmire —înverșunându-se chiar să-l copieze, este 
Correggio, bine reprezentat în colecţiile impe- 
riale, și, mai puțin, Tizian. Stabilit în România, 
Chiadek are şansa istorică de a îndruma, în a- 
telierul său dela București, începuturile artisti- 
ce ale lui Nicolde Grigorescu, tânărul care avea 
să devină cel mai de seamă pictor român al se- 
colului XIX. 

Alt pictor din secolul al XIX-lea, român ar- 
delean de origină, dintr'o familie pătrunsă însă 
în nobilimea imperiului austriac încă din sec. 
XVil-leu, Carol Popp de Satmari 2), format spiri- 
tual la şcoala Apusului şi denotând o mare sete 
de experiențe noui de viață, își datorește în ma- 
re parte cultura artistică şi remarcabilă expe- 
riență tehnică etapei de cercetare și de pătrun- 
dere a artei inaliene, la Florența și la Roma. 
Căiitor neobosit d» pe malurile Oceanului At- 
lantic până în Asia Centrală, Satmauri a eaecu- 
tut numeroase copii după pânzele celebre din 
muzeele vizitate. Cele în care a pus mai multă 
pasiune sunt, în afara celor după Rubens, Jor- 
daens și Wouwermann, copiile meritorii expuse 
în București la 1864, după tablouri de Tizian. 


1) Of. studiul mostru din „Universul Literar“ 
nr. 16 intituiat „Vechii legături artistice germa: 
rIo-române. 

2) G. Oprescu, Pictura românească în sec al 
XIX-!ea, Bucureşti, 1937. 











(Urmare în pag. 5-a) 











GABRIEL $TEFANESCU 








Nebunul din Atena 


E ra odată un nebun la Atena, 
care credea că toate corăbiile 
care intră în port sunt ale lui. Au: 
zindu-l, atenienii xâmbecau compă- 
timitori, dar nu-l contraziceau n'ci- 
odată. Unii, peniru. că erau prea 
înţelepţi, iar alții cine ştie, pentru 
că dând poate dreptate nebunului, 
se socoteau la fel de bogaţi ca el. 

De atunci a trecut ată!a timp, că 
vechea Atenă a intrat în istorie, iar 


înțelepții ei în filosofie. Nebunul în-. 


să, în ciuda vechei Atene și a în- 
țelepților ei, trăește încă și credința 
lui e aceeași ca acum două mii şi 
ceva de ani. Eu lam întâlnit nu de 
mult, pe stradă. Mergea îngându- 
ra! de parcă i sar fi scufundat 
toate corăbiile. Așa am crezut cel 
puțin la început. Dar mă înșelam, 
Mergea așd, nu pentru că ar fi su- 
ferit vre-un naufragiu, ci pentru ca 
nul mai asculta nimeni. De altfel, 
când mi-a surprins privirea, s'a a: 
propiat de mine cu jovialitalea cu 
care se întâlnesc doi prieteni ce se 
văd în fiecare zi şi, după un 
preambul convențional care m'a 
pus în curent cu recenieleii preo- 
cupări de filosofie revoluționară, 
m'a invitat la o ședință experimen- 
tală în grădina publică apropiată. 

Curiozitatea și poate compălimi- 
rea cu care-l priveau vechii ae- 
nieni, m'a îndemnat să nu-l refuz, 
Am intrat în grădina care era la 
câțiva paşi de noi și ne-am așeza! 
la o masă, Atunci ciudauul meu 
partener, închipuindu-se într'o ve- 
che academie ateniană, își începu 
prelegerea fără obișnuitele menz- 
jamente introductive ale unei lecții 
de deschidere. 

— Toţi zâmbesc cu neincredere 
de câte ori vorbesc de sistemul meu, 
Poate că e un tic al mulțimei, acest 
zâmbet de neîncredere. Nu e nimic 
însă. Revoluțile nu se fac doar așa 
ușor. Odată şi odată, eu tot suni 
sigur că sstemul meu va revou- 
tiona lumea. Cei mulți, cei care azi 


de STELIAN TECUCIANU 


zâmbesc cuzindu-mă, vor observa 
în sfârșit că Prometeu a fura! focul 
pentru a doua cară. Dar va fi prea 
târziu. Prometeu nu va mai avea 
nevoe de mulțime pentru a fi | ber. 
Cel puţin însă, se va vedea atunci, 
că pentru a face ca filosofia să de- 
vină în fine ser.oasă, muncă meu 
a fost peste puterile omeneşti. Da, 
da, nu zâmbi și tu ca toți ceilalți, 
căci întradevăr a fost nemăsurată, 
Ca să aiung unde am Guns, a 
trebuit să înlătur și să înlocueac 
totul, începând chiar cu vocabula- 
rul, Am creiat astiel peste trei sute 
de termeni tehnici, lucru pe care nu 
La reușit nici Kant, am definit apoi 
jiecare cuvânt, pentru a înlătura 
coniuzia care pomește dela igno- 
ramța sensurilor termenilor şi am 
întocmit totul întrun sistem care va 
fi înstârşit valabil pentru toată iu- 
mea, 

Vorbind așa, interlocutorul meu, 
cu zâmbetul de satsfacție superi- 
oară pe care trebue să-l îi avut şi 
incendiatorii bibliotecii alexandrine, 
scoase dintro servietă o mapă 
mare. În această mapă era tot s:8- 
temul lui. Din ea, scoase cu grila 
cu care se umblă cu obiectele de 
sticlă o altă mapă în care erau 
câteva fișe completate cu câţiva 
din noii termeni. Dar cum termenii 
erau noi, pentru lămurirea lor se 
găseau definițiile corespunzătoare 
și detali achematice în alte tșe în: 
chise într'o altă mapă care le rân.- 
du-i făcea parte din a doua mapă. 

Era evident că sistemul care a- 
vea s& curme toate incertitud-nele, 
nu era un Jucma obișnuit. Ca săl 
înţelegi, trebuia să ai în față, aşe- 
zate unele lângă altele, toate fişele. 
Primul filosof știa asta mai bine de- 
cât mine. Deaceia da dintr'o mapă 
în alta alegând și așezând fșela 
la locul lor de ordine. 





(Urmare în pag. II-a) 





Studiuj fenomenului cultural românesc astfel 
cum a fost înjehebat până acum de cei mai mulţi 
cercetători calificaţi ai problemei: a trecut cu ve- 
derea, ca să nu spunem că a, desconsiderat, dia 
motive mai mulţ sau mai puţin cunoscute, con- 
tribuţia de amănunt sau de ansamblu a horei. 
Cercetătorii fenomenului românesc s'au mulţumit 
de cele mai rare ori să atribue acestei vocabule 
cu adânci rezonanţe spirituale în conștiința po- 
porului, um rol mimor, insignifiant, de element 
cultusal secundar care prin apariţia şi funcțiunea 
lui mărește trena de factori expresivi ai specifi- 
cului naţional. Gratificată cu titlul pompos de 
produs eminamente naţional; hora a tânjit pe 
planul filosofiei culturii în ultima vreme, în um- 
bra speculativă a doimei şi dorului ca o manifes- 
tare de alt ordin a misticei pământului natal, ca 
un epifenomen al nostalgiei lirice a spaţiului ro- 
mânesc. 


țial etmice a horei şi odată cu aceasta funcțiunea 
ei culturală, nu ni s'a spus măcar vag nicăeri, cu 
toate sesizările, ce e drept cam disparate, ale 
multiplicităţii aspectelor şi atributelor ei spirituale. 

Lipsa aceasta de cercetare acordată totuşi unui 
element considerat specific maţional, mu poate fi 
calificat altfel decât ca rezultatul inerent al unei 
cunoaşterii pripite şi superficiale a materialului 
și formelor culturii române; sau în cazul cel mai 
bun, ceea ce de altfel este foarte discutabil, drept 
comsecința unei prețuiri mai restrânse în umbra 
celorlalte elemente constitutive, 

Departe de-a atribui hotrei un rol secundar de 
element periferic, sumativ şi jrelevant, aşa cum 
greșit s'a încercat până acum să se facă, credem 
că acest „produs cultural” în aparenţă mișor: este 
ca să vorbim în termeni oarecum freudieni apli- 
câţi la filosofia culturii, un complex cultural de 
foarte fecundă calitate, care îndeplineşte înăun- 
trul spiritualității româme funcțiunea pe care o 
îndeplineşte înăuntrul umei societăţi forţa de a- 
tracţie sau repulsie gregară care se numește plas- 
tic pentru sociologii biologişti : instinet social. iar 
pentru sociologii psihologişti : comştiimţă socială. 

In jurul horei gravitează şi prin ea îşi găsese 
expresivitatea adecvată toata celelalte elemente 
constitutive ale culturii populare autohtone, întrun 
tot unitar şi imdisolubil, plastic şi reprezentativ, 
care se numeşte spiritualițateg, momână. Din acest 


SEMNIFICAȚIA METAFIZICĂ A HOREI 


punct de vedere se poate spune, pe bună dreptate 
șin deplină 'cunoştință de cauză că semnificaţia 
specială şi valoarea intrinsecă a horei se revarsă 
ca. o binecuvântare peste spiritualitatea română pe 
care o Susţine, o fecundează şi-o promovează mai 
ales ca origimală în lume, 

Muttilateralitatea aspectelor şi atributelor horei 
în toate planurile şi direcţiile culturii române ne 
îndreptăţeşte să vedem în acest eronat zis „produs 
cultural” nu simple maniteslări bivalente muzicale 
şi d.-egtatice a specificităţii naţionale, ci ceva mai 
mult: condiția formală a oricărei implicaţii spi- 
rituale, expresia esențială a îmtregei Noastre spon- 
tameităţi creatoare. 

In perspectiva fulgerătoare a acestei concepții 
speciale care urmăreşte, nu numai aducerea horei 
în centrul preocupărilor speculative de actualitate 
ci și fundamentarea filosofiei culturii române pe 
acest factor cardinal al spiritualității autohtone, 
schiţa semnificației metafizice a horei capătă o va- 
loare ideologică aparte. 

Problema sensului ei metafizic nu se poate 
pune suficient şi țemeinic decâţ dacă privim hora 
în luminile complexităţii, a plurivâlențelor și re- 
prezentatței spirituale. Hora redusă în cele din 
urmă la um facţor sumativ şi de duzină al speci- 
ficității naţiomale este. trebue s'o mărturisim, un 
Simplu produs mut: irelevant, ametatizic. 

Inainte de a trece la schiţa semnificației meta- 
fizice a horei se impune să lămurim ce me-a de- 
termitat să ne oprim la expresia de „sens imeta- 
fizic” şi nu la însuși conceptul „metafizic” atât de 
grăitor şi larg. N'ar fi fost oare mai prudent și 
simplu să fi schiţat, în măsura în care materialul 
ne-ar îi îngăduit, o metafizică a horei în care 
să fi dat frâu liber fanteziei speculative smulgând 
neantului o explicaţie: decât să ne oprim la sem- 
mificaţia metafizică propriu-zisă care implică spe- 
culaţia în limitele considerării realităţii. 

Prin sens metafizic vrem să înţelegem înainte 
de toate mai mult modul general de a problema- 
tiza lucrurile în spiritul şi direcția proprii meta- 
fizicei ; intenţia manifestă de a opera cu implicaţii 


de_otdin realitar mai mult decât cu obiecte episte- 
mologice de invenţie creatoare, pentru a cumoaşte 
şi gâmdi aproximâfiv lumea. Dacă metafizica pri- 
vită în mare şi explicată lapidar 'este o cunoştinţă 
unitară, completă şi absolută despre viaţă şi lume, 
în care cunoștință de cele mai multe ori raţiunea 
comstructivă are cuvântul, atunci studiul conrce- 
put pe axa sensului metafizic al lucrurilor, nu-este 
altceva decât o explicaţie de ţip speculativ, oare- 
cum incompletă: imperfectă și relativă a realităţii. 
Semnificaţia metafizică nu schițează numai în au- 
samblu direcţiile unei cunoștințe, planurile unei vi- 
ziuni, rosturile imtime ale unei explicaţii; ea nu 


-dă numai sugestii vagi, indicații aproximative 


despre ceeace ar putea fi o explicaţie, ci destăi- 
nuește pe lângă toate acestea şi posibilităţile mari 
ale unei teoretizări fundamentate pe realitate. Pro- 
blema sensului metafizic, în cazul horei: nu des- 
chide numai perspectiva unei înţelegeri mai te- 
meinice a realităţii culturale române privite în 
ansamblul ei, ci şi oeea ce este mai interesant, ori- 
zontul înalt al unei evadări speculative în temati- 
ca şi stilistica spiritualității române. 

Intrebarea care trebue să se ridice înaintea spi- 
ritului nostru avid de cunoaștere, este: răspunde 
hora, ca indefinit și totuşi reprezentativ produs 
cultura! unei necesități metafizice a spiritului 
românesc, sau este un produs oarecare fără mic 
o semnificaţie ? 

După toate aparențele: analizele și consideraţiile 
încercate până acum, această condiție formală a 
spontaneității creatoare a culturii române, care e 
hota, şi care privită în ansamblul manifestărilor ce 
am văzut că alcătmește o întreagă realitate cultu- 
rală, pe care am numit-o pretenţios realitate ho- 
rală, răspumde din plin şi unei necesități metafi- 
zice. j 

In cele ce nrmează, ne propunem să schițăm în 
ce constă acest răspuns şi care este rezonanţa şi 
valoarea lui filosofică. 

Ca să schiţăm sensul metafizice al horei, trebue 
să încercăm în prealabil să prindem, să definim 


de ROMULUS VULCĂNESCU 


şi să vatorificăm hora în raport cu întreaga exi- 
stenţă națională a poporului român, adică să ve- 
dem întru cât realitatea horală este expresia su- 
Metului românesc şi prin aceasta a întregei cul- 
turi sud-estice europene, Insă această încercare 
trebue la rândul ei să fie anticipată de studiul ho- 
rei în raport cu existenţa moastră individuală. 

Care este aportul horei: în viaţa individuală a 
românului ? 

Pentru a desprinde şi descrie acest aport, trebue 
să recurgem ;printre multe alte metode de inves- 
tigaţie şi la metoda experimentală. Insă mu la ex- 
perimentul propriu-zis, cunoscut în ştiinţele na- 
turii, ci la o formă specială şi mentală de experi- 
ment, la ceeace unii filosofi numesc experimentul 
metafizic. 

Experimentul metafizic este o formă subiectivă 
şi personală de cunoaştere a realității. Din acea- 
stă cauză, atât peniru antemetaiizicieni cât şi chiar 
pentru metafizicieni, cumoaşterea pe această cale 
e susceptibilă mecomntenitelor retuşeri: ca fiind in- 
certă și probabilă. 

Esenţa realității, apare oarecum voalată sau îm- 
florită de sensibilitatea creatoare a metafizicianu- 


lui, Totuşi cu toate deficiențele şi incongruențele. 


lui, experimentul metafizic este o metodă palpa- 
bilă de cunoaştere a substratului primar al rea- 
lităţii, de care cercetătorul conștiinciog nu se poate 
lipsi. 

Experienţa subiectivă şi personală a horei, ca de 
altfel orice experiment metafizic, va suferi în ex- 
pumerea avastră de infimmitate unei comunikări 
care să-i Sleiască conţinutul. Scriitorul acestor 
rânduri, oricât de dibaci ar fi, nu poate împărtăși 
decât indirect. pe cale de metafore, paranteze și 
subînțelesuri stările de cunoaștere şi de afectivi- 
tate legate de actul complex al horirii. Incognosci- 
bilul horal îşi va menține astfel puţin prestigiul 
inabordabilităţii. 

Experiența subiectivă şi persomală a horei, tre- 
bue priviţă sub dublul ei aspect, întâi ca o expe- 
rienţă sensibilă, corporală şi apoi ca o experienţă 
mentală propriu-zisă. 


€ 


Sub primul ei aspect biologic, hora se descopere 
ca parte integrantă din firea românului. In faţa 
spectacolului ei cureut, oricâţ de rudimentar, romă- 
nul simte îndemnul intrării şi contopirii trupeşti 
în joc: cu toată fiinţa lui fizică, întoemai ca un 
posedat. Hora este din acest punct de vedere o 
„chemare a cărnii”, o „chemare a vocii sângelui”, 
Un fel de instrument biologic, prin care cum ar 
spune Schopenhauer; poporul român îşi scoate în 
evidenţă și valorifică calităţile organice ale rasei 
lui. Oprimdu-l pe un flăcău să joace hora, mai 
mult tinp în satul lui, acesta face impresia că şi-a 
pierdut minţile şi bărbăţia, iar pe o fată, că şi-a 
pierdut farmecul fecioriei. Interdicţia jocului lor 
e privită de autohtoni ca o barbarie, un blestem 
său un sacrilegiu. Iată cum descrie necesitatea he- 
ririi baraul anonim al poporului: 

De nar fi horile'n lume 
Ai vedea fete mebune 
Și neveste duse'n lume... 


Fecioara care şi-a pierdut fetia înainte de vre- 
mea îngăduită nu are voie să joace hora, îi este 
interzis accesul în joc; ca o profamare, întocmai ga 
şi flăcăul care a suferit o sancțiune penală din 
partea ocârmuirei. 

Numai astfel ne putem închipui cura în ritul mun- 
tal, mirii își iau ziuă bună nu numai dela soare, 
dela lună, cari sunt simbolurile luminoase ale âi- 
vinităţii maritale la români, ci şi dela jocuri, dela 
hori, ca ritualuri ale acestora: 


Ia-ţi mireasă ziuă bumă 
Dela, soare, dela lună» 
Dela câmpuri, deta flori, 
Dela fraţi, dela surori, 
Dela, jocuri, dela hori... 
sau: 
Cântaţi fete și horiţi 
Până sunteți Ja părinţi, 
Cântaţi fete horile 
Și vă purtaţi florile. 
După ce v-aţi mărita 
Horile n'ați mai juca 
Florile m'ați mai purta. 


Ta decursul unei istorii milenare; hora a devenit 
pentru român elementul indispensabil afirmării 
vieţii lui ca atare, întocmai ca şi munca și hrana. 





4 (Urmare în pag. 5-a) 


_.. 


* 


a ap 
N 








CRONICA DRAMATICĂ 


TEATRUL NAȚIONAL: PRO- 
DUCŢIA CONSERVAYORU 
LUL DE MUZICĂ ŞI ARTĂ 
DRAMATICĂ DIN BUCU- 
REȘTI. 


— CLASA D-LUI ION MANO- 
LESCU. 

— CLASA D-NEI MARIOARA 
VOICULESCU. 

— CLASA D-LUI VICTOR ION 
POPA, 

— CLASA D-NEI MARIA FI- 
LOTITI. 


Un nou lot de absolvenţi ai 
„Academiei regale de muzică şi 
artă dramatică“ şi-a dat „Pro- 
ducţia”. 

Un nou lot de tineri uctori, 
prin urinare. 

Aceştia reprezintă nădejdea de 
mâine a teatrului românesc, e- 
lementele lui ce continuă reim- 
prospătare. 

Aprecieri in bloc asupra aces- 
iei producţii ? 

Greu de tăcut şi, în orice caz, 
Lemerâr, chiar dacă luczul ar îi 
posibil. 

în adevăr, ar ti greu de spus 
iu bloc dacă „Producţia“ anniui 
acesta a fost ia general mai 
bună decât cea din anii prece- 
denţți sau, din contră, mai stabă, 
dacă ca îndrepiățeşte nideiii 
mai mari sau, din contră, mai 
mici decât „Producțiile“ ante- 
rioare ! 

Sunt  întotădcauna în fiecare 
producţie “eiemente şi bune şi 
rele încât este greu să tragi 
dedesubt o linie de adunare şi să 
stabilești o medie. 

Iar dacă. cumva, dintr'uu an 
anterior mai păstrezi impresia 
tmor elemente foarte bune cu 
care ţi sar părea că arccica de 
astăzi nu pot să sc conagare, cine 
poate asigura că acea impresie 
este în același tim» și justă sau 
că. aşa cum adesea sc întâmplă, 
tocmai vreunul dintre acei care 
nu 2u avut posibilitatea să se 
relove este tocmai cel chemat, 
este dintre cei aleşi? Destinul, 
jucându-se cu surprizele, re- 
zervă, adesca, viitorul toamii a- 
celuia care, modest şi neinsem- 
nât astăzi, poate este soriii să 
fie adevăratul om de teatru de 
mâine ! 

Sunt în adevăr cazuri diatra- 
cestea când din împrejurări cu 
totul neexplicabile, nici anii de 
Conservator şi nici importanta şi 
frumoasa probă pe care o cons- 
tituie producţia nu sunt în stare 
să puie în valoare pe cei care 
reprezintă, totuşi, un mare tem- 
pcrament său o mare vocaţie. 
După cum, invers, se poate 
foarte bine <a unele etemente 
bune în Conservator, dela cari 
oricine s'ar fi aşteptat la lucruri 
mari, cu timpul să se dea la 
fund, fără să mai auzi nimic des- 
pre ele sau, cel mult, să le vezi 
ducându-și o viaţă de cabotinaj, 
lipsită de aspirații, de elanuri şi 
de acea demnitate de artist ca- 
re-i vu condiţie necesară a adevă- 
ratei şi marei arte. 

De fapt aceasta înseamnă că, 
in realitate, ei nu simţiseră real- 
mente chemarea artei, aceia care 
face miracolul de-a transiorma 
omul în artist. 

Jată de ce orice notații în a- 
ceastă materie, prin însă-și na- 
tura lucrurilor, nu pot fi con- 
cludente şi niciodată definitive. 
Deaceeia şi doresc ca rândurile 
mele de mai sus să se adeve- 
rească numai în ceiace cie av 
încurajator. 

* 

Clasa d-lui profesor lon Ma- 
nolescu şi-a dat producţia în 
ziua de 14 Iunie a. c., prezentând 
pe d-ra Raluca Zamiirescu în 
„Morcovăţ“, d-ra Matilda Iones- 
cu în „Modelul“, d. Dan Nasta 
in „Comedia Fantasmelor“, d. 
George Stanciu în „Vicleniiie lui 
Seapin“ şi d. N. Alexandrescu 
Toscani în „Din iale s'a întrupat 
Electra”, — replicele iiind date 
de d-şoarele şi d-nii Margareta 
Anghelescu, Dody Caian, Matilda 
Xunescu, lon Lucian Lazarovici. 
Ion Isaia, Gh. Tretinescu şi Cri- 
șan Constantinescu, cu concursul 
și al d-lui Cezar Rovinţescu 
dela „Teatrul Muncă şi Lumină“ 
în rolul d-lui Lepic din Morco- 
văţ. 

Dintre absolvenţii acestei cla- 
se, d. N. Alexandrescu-'Foscani 
a dovedit — chiar atunci când 
viziunea d-sale putea să nu pară 
cea justă — că „are ceva în cap“, 
că poate să gândească un rol şi 
să-şi compuie un joc frumos de 
scenă,. deci un element bun pe 
care cu justificată nerăbdare îl 
vom aştepta în  manifestaţiile 
d-sale ulterioare: d-ra Raluca 
Zamfirescu, în Morcovăţ, a avut 
siguranţă şi desinvoltură, ceiace 
dovedea de altfel şi obişnuinţa 
pe care o are a scenei; dcase- 
meni destul de bine d-ra Ma- 
tilda Ionescu şi George Stanciu. 
In ce-l priveşte pe d. Dan Nasta 
este ceva mai greu de spus: d-sa 
are unele deficienţe, o oarecare 
lipsă de emotivitate, de modu- 
laţie, de temperament teatral 
propriu zis, care nu poate îi con- 
fundat și nici suplinit de inteli- 
genţă sau de retorism, dar a- 
ceste lipsuri pot fi, în schimb, 
compensate de o serie de alte 
calităţi, de o anumită prestanţă 
scenică incontestablă, care îl pot 
tace necesar multor roluri și put 
constitui baza unei frumoase ca- 
riere, lucru care sa mai văzut 
de atâtea ori. 


In ziua de 16 lunie a urmat 
producţia clasei d-nei Marivara 
Voiculescu care a prezentat pe 
d-ra Corina Lia Cărbunescu, în 
„Madame Sans-Gâne” şi pe d. 
Constantin Bărbulescu în „Don 
Carlos“. 

Replicile, în ordinea preara- 
mului, an fost date de d-rele şi 
d-nii Nina Diaconescu, Yarodara 
Nizrim, Geta Lazarovici, lcana 
Dimitriu, Rodica Brăescu, Hor- 
tense Cizec, Ileana Macovei, Ma- 
ria Chiricuţă, Ludmila Bucşan, 
Elena Ciumber, George Treti- 
nescu, George Manu, Mitiţă Du- 
mitrescu, Paul Matache, Tiberiu 
Simionescu, Ion Lucian, Louis 
Bădărău, Eugen Stoiceanu, Gh. 
Dănciulescu, Ion Urcan, Lon La- 
zarovici, Vivi Voineagu, Cristidu 
Niculescu şi Ion Lsala, 

D-ra Corina Lia Cărbunesa 


4 


E 

în Caterina din „Madame Sans- 
Gâne“ a avut multă vioiciune, 
reuşind să dea o anumită culoare 
vclului, să facă  personaziul 
foarte agreabil, cu un anumit 
humor care o prindea foarte 
bine. 

D. Constantin Bărbulescu în 
„Don Casios“ a prezentat un rol 
frumos studiat, cu un joc de 
scenă îngrijit. Dacă adăogăm şi 
înfăţişarea d-sale foarte plă- 
cufă — are un foarte reuşil cap 
de teatru — se poate spune că 
d. Bărbulescu ese destinat unei 
frumoase cariere. 


In ziua de 18 lunie 1943 a avut 
loc producţia clasei d-lui prof. 
Victor lon Popa şi a d-nei Ma- 
ria Filotti, 

La clasa d-lui Victor Ion Popa 
și-au dat producţia d-rele Des- 
pina Pelin, Virginia Veber şi d. 
Aureliu Dumitru, cu comedia în- 
tr'un act „Haidem la teatru“ a 
d-lui Valeriu Mardare. Replicele 
au fast date de d-ra şi d-nii 
Vally Voiculescu, Niculaie Ene 
şi Iutian Xecșulescu, 

D-ra Despina Pelin a ştiut să 
fie şi cicălitoare şi cochetă, a 
pus şi humor dar a pus şi graţie 
scenică şi, în general, a jucat în- 
tr'un ritm viu, amuzant. Același 
lucru se poate spune despre d-ra 
Virginia Veber. 

D. Aureliu Dumitru, bine, co- 
rect. 


Ea clasa d-nei Maria Filotti 
si-au dat producţia d-rele Mar- 
cela Popescu, în „Scampolo“, E- 
leaa Zaharini în „Uitima noap- 
te“, Coca Enescu în „Intimităţi” 
şi Ana Barcan în „Faust“. Repli- 
cile au fost date de d-rele și 
d-nii Eveline Gruia, Geta Cibo- 
lini Virgil Popovici și Alecu 
Râpeanu (cu concursul şi al 
c-lui Sașa Stoianovici de la tea- 
tru! „Muncă şi Yaumină“). 

D-ra Elena Zaharini în rolul 
Agnes a reuşit să realizeze 
mult din poezia acelui rol, să ne 
redea dorul de viaţă a! tinerei 
bolnave iar. în vis, o trăire în- 
fiorată, dovedind un bun tempe- 
rameni scenic; d-ra Coca E- 


bine „interpretată“, — căci a- 
cesta este termenul just — decât 
a făcut-o d-ra Cizec, 

Cu tot obiceiul ce-l am de-a fi 
sobru și măsurat în expresii, 
trebuie să spun că au fost mo- 
mente în care impresia era aşa 
de covârşitoare încât te puteai 
crede la oficierea unor mistere 
eleusine sau orfice. 

Cu un astiel de dar imens 
d-ra Cizec, dacă împrejurârile şi 
răutatea omenească nu-i vor fi 
potrivnice şi nu-i vorba numai 
de o strălucire efemeră, cred că 
va fi una dintre marile talente 
de mâine şi poate unul dintre 
cele mai mari ale ţării, ducân- 
du-i gloria, cine ştie, poate chiar 
și peste hotare. 





D. VICTOR ION POPA 


Dar, cum nici împrejurările şi 
nici oamenii nu pote inăbuşi un 
talent aşa de real fiindcă în faţa 
unui astfel ue talent trebuie să 
fii prea meschin ca să nu te pleci, 
nu mă sfiesc să scriu aceste rân- 
duri: am convingerea deplină că 
nu mă voi jena niciodată de a le 
fi semnat. 

Pentru  deosebitul d-sale ta- 
lent, Qar in cu totu! alt gen, tre- 
buie deasemenea menţionată 
d-ra Vally Voiculescu, vioaie — 
aşi zice „iîndrăcită” — simpatică, 
de un anumit comic care ii este 
foarte personal, extrem de bu- 
ton, extrem de savuros și totuşi 
tără nimic vulgar. 

Se cuvine deasemenea să fie 
menţionate şi d-rele Nina Dia- 
conescu, Eveline Gruia şi Iard- 
dara Nigarim, poate jocul lor de 
scenă, şi pentru o anumită căl- 
dură a rolului şi înţelegere a 
textului. 

Deasemenea mi-a făcut o deo- 
scbită plăcere felul cum sa pre- 


UNIVERSUL LITERAR 


ECO 


PRINOS... 


Bunul gând al celor dela un 
săptămânal literar de a deschide 
o listă de subscripţie pentru ri- 
dicarea unui bust — dacă nu a 
unui monument — meritat de 
cel care a fost mândria scenei 
româneşti, Tony Bulandra, n'a 
fost deloc înţeles, şi cu atât mai 
puţin ajutat, chiar de cei cari 
fie prieteni sau numai camarazi 
ai interpretului lui Kean, ar fi 
trebuit să-și impună dela înce- 
put gândul şi fapta pentru o 
grabnică şi deplină realizare. 

După atâta timp constatăm că 
nu s'a anunţat măcar un specta- 
col pentru contribuţia la lista 
deschisă, iar „prieţenii“ detunc- 
tului — ah!... aceşti „prieteni“, 
atât de „iîndureraţi” — socotesc, 
chipurile, mai cu rost să facă 
altceva, decât să ajute o sub- 
scripție. 

Bunăoară, să pue 
mintirile... 

Am dori să știm că ne-am în- 
şelat şi că arta marelui Tony 
Bulandra cu care ne-am mân- 
drit, departe de-a fi o poruncă 
pentru respectul ce i se cuvine 
peste oricâtă scurgere de timp, 
nu este decât un îndemn în a ne 
arăta recunoştinţa noastră. 

Să vedem cât ştim s'o dove- 
dim... 


la preț a- 


TURNEE... 


Atâtea turnee „oficiale“ sunt 
anunțate și pregătite, încât va- 
canța primei scene oficiale nu-i 
aliceva decât o permutare a ac- 
tivităţii în provincie. 





Am fi să respectăm grija ce 
se poartă de către organele res- 
pective iubitorior de teatru din 
țară, cărora posibilitatea de-a 
vedea o piesă le este cam grea, 
dacă m'am vedea că lucrările 
dramatice alese să facă ocolul 
țării, sunt din cele mai me- 
diocre, ca să nu spunem altfel. 

Ne simțim trași la răspundere 








că o piesă ca „Fascinaţie“ care 
va circula sub: firma de „Turneu 
oficial: nu este cea mai meri- 
tată ca să îndeplinească rolul ce 
i se cade de girul acestei firme 

Și asta arătându-ne nu prea 
pretenţioşi, căci alifel am cere 
oprirea și a altor piese pregă- 
tite pentru „Turneuri oficiale“... 


DREPTATEA... 
_D. N. Kirițescu, directorui tea- 


truiui Naţional din Cluj, cu se- 
diul provizioriu la Timișoara, 


a poposit câtva timp cu trupa 
oficială în Capitală, dâna câteva 
prima 


spectacole pe noastră 


scenă, 





Succesul de care s'au bucurat 
atât lucrările jucate cât şi inter- 
pretarea însemnează izbânda u- 
nei munci pe care d. N. Kiriţes- 
cu o depune, acolo în Vest, cu 
atâta forţă de realizare şi — bine 
înţeles — cu atât de tăcut sgo- 
mot, 

Dar izbânda turneului Teatru- 
ui Naţional din C.uj a mai în- 
semnat şi altceva... 

Calda şi frățeasca întâlnire a 
artiştilor clujeni cu publicul 
bucureştean a dat ecoul unitei 
credinți în dreptatea sfântă și 
biruitoare ce nu va întârzia. 


AFIȘ... 


e D. Ciurezu lucrează lao 
dramă pe care are de gând s'o 
intituleze „Întâlnirea umbrelor”. 

Subiectul povestit de d. Ciu- 
rezu capătă de pe acum înțelesul 
unui succes, potrivit — însă — 
doar timpului de liniște care va 
să vie... 


4 D. Comănescu, tânărul ac- 
tor dela teatrul Nostru care în- 
terpretează rolul lui „Ben în 
„Dincolo de zare“ obţine aplau- 
ze meritate de taleniul cu care 
ştie să  înterpreteze un roi ori- 
cât de mic. 

Viitorul lui Comănescu prin- 
de în făgăduiala timpului: doar 





D-na MARIA FILOTTI 


nescu a reuşit să fie şi amu- 
zantă şi spumoasă; d-ra Ana 
Harcan, în rolul Margaretei, a 
avut un joc de scenă bine mar- 
cat şi de multă culoare drama- 
tică; d-ra Marcela Popescu 0 
„interpretare destul de corectă în 
„Scampolo“. 
* 
= 

Dintre cei cari încă nu sunt 
aboslvenţi, dar, fie că au dat re- 
plicele la producţie, fie că i-am 
auzit la examene, sunt cateva 
elemente cari deasemenea me- 
rită să [ie menţionate. Iar din- 
tre acestea un caz cu totul ex- 
cepţional: d-ra Horiense Cisek, 
din clasa d-nei Marioara Voi- 
culescu. 

Această tânără studentă a dai 
dovadă de un talent nu excep- 
țional ci cu totul extraordinar, 
de o mare putere de sugestie şi 
de o rară sensibilițate. 


Cred că nu exagerez spunând 
că depășește cu mult pe toţi ca- 
inarazii şi toate camaradele ei 
de vârstă şi toată Productia la 
un loe, ba, poate, chiar şi muite 
diatre artistele cu reputație ale 
teztruiui românesc de astăzi, 
reamintind, poate, prin marele 
ei suflu dramatic. un alt element, 
care sa relevat tot în cadrul 
Conservatorului şi anume la 
producția de anul trecut. in 


ori ce caz asemenea talente sunt 
aproape unice, şi de-o apariţie 
cu fotul rară, sporadică; numai 
ele sunt acelea cari dau înţeles 
noţiunii de adevărată, de mare 
artă, aşa cum o îinţelepem cu 
toţii şi cum am dori-o servită! 

In dcfinitiv, d-ra Cisek n'a 
recitat decât o poezie pe care 
mulţi dintre nai trebuie s'o mai 
fi auzit incă de cel puţin câteva 
ori, asticl că ştim cu toţii la ce 
anume efecte ne putem aştepta 
—- e vorba de poezia „Duhovni- 
cească“ a d-lui Tudor Arghezi, 
ale cărei caracteristici bincinţe- 
les că nu le voiu analiza aici — 
dar pe care d-ra Cizec parcă ar 
fi transformat-o, i-a dat o vibra- 
ție aparte, i-a dat carne şi sânge, 
transfigurând-o ! 

Niciodată această poezie nu va 
putea fi mai impresionant, mai 
bine spusă sau, mai exact, mai 


zentat d-ra Antoaneta Constan- 
tinescu, graţie pe deoparte unei 
delicate sensibiltăţi, iar pe de 
attă garte catităţilor fizice pe 
care le are, calităţi care, după 
cum am mai spus şi altă uată, 
trebuiesc socotite ca fiind, dacă 
nu chiar o componentă a talen- 
tului, dar, în orice caz, legate 
indisolubil de noţiunea de ta- 
lent: ori d-ra Antoaneta Cons- 
tantinescu are o figură agrea- 
bilă, o anumită distincţie în tră- 
sături. o siluetă frumoasă, etc. 
calități cari sunt deosebit de in- 
teresante în teatru. 

Bine deasemenea d-rele Maria 
N. Chiricuţă, Şerban, Laura Său- 
lescu, cum și d-nii Ioan Lucian 
Lazarovici, pentru humorul cu 
care a interpretat pe Argante din 
„Vicleniile lui Scapin”; Ion Isaia 
pentru „Papa Alexandru Borgia“ 
in care a avut o scurtă dar bine 
marcată prezentare, Iulian Nec- 
şulescu pentru rolul lui Panait 
din „Haidem la teatru“, Virgil 
Popovici pentru rolul lui Faust 
— în acela al lui Titu, din 
„Scampolo“, mai puţin intere- 
sant ca joc de scenă — cum şi 
George Manu în „Coniele de 
Neiperg“* din ,„Malame Sans- 
Gene“, 

E” 

Desigur că ar mai fi şi alţii 
cari poate şi ei ar merita să fie 
rnenţionați, dar îi rog pe toţi a- 
ceştia să mă ierte de a nu o pu- 
tea face: e uşor de înţeles că a- 
ceasta aproape este o imposibi- 
litate materială. 

Le dau tuturor acestora întâl- 
nire altă dată poate la o produc- 
ție viitoare sau cine știe, poate 
chiar pe scena vreunui teatru 
când voiu avea o şi mai mare 
plăcere, — deşi cu aceiași bună 
voinţă şi înţelegere, — de a scrie 
despre ei, chiar dacă o voiu face 
după criterii ceva mai obiective, 
fiindcă — şi pretenţiile unui cro- 
nicar dramatic sunt altele faţă 
de o reprezentaţie“ de teatru de- 
cât față de nişte examene de 
conservator. 


ALEXANDRU DRĂGHICI 


p. S. — Cronicile reprezenta- 
ţiilor date de Teatrul Naţional 
din Cluj-Yimişoara, din lipsă de 
spaţiu, vor fi publicate în nu- 
mărul viitor. De asemenea și 
cronicile celorlalte spectacole 
urmând a se ţine seamă oarecum 
şi de ordinea lor. 


AL. LD. 





Nebunul din Atena 


(Urmare din paz. I-a) 


Din fericire însă, n'a mai avut 
timpul să-și întindă pe masă între- 
gul lui sistem inspirat parcă dintr'o 
convorbire de tum Babel, căci 
stropi de ploaie, începură să aibă 
din ce în ce mai puţină conside- 
rație pentru passenta noastră filo- 
sofică. Ciudatul meu tovarăș, care 
dnir'o mapă în alta, dintro fișă în 
alta, dintr'o definiţie în alta, în- 
cerca să rezolve regresul absolut 
al lui Aristot, strânse aunci cu 
griie maternă sistemul pentru a că- 
rui destășurare îi trebuia cam tot 
alâta loc cât pieii de vită dn le- 
genda cu Casiagina, îl băgă în 
mapă, băgă mapele ca la început 
unel> în altele şi toate mapele în 
servietă şi ca şi când și-ar fi dat 
secma că făcuss o gravă eroate 


comieaându-ae unui nebun, se Ii- 


dică și plecă fără să mai spună 
vreo vorbă. 

Plecând, m'am uitat lung după 
el. La așa ceva, trebuie să recu- 
nosc, mă aștâptara încă dela înce- 
pu'. Totuşi, am rămas nedumerit 
locului întrebândummă ce ar trebui 
să fac. Poate că trebuia să mă iau 
după el, îmi apuneam, să-l strig, 
săl iau de braţ, săi vorbeac fru- 
mos, să încerc săl scot din Evul 
Mediu şi să-i explic că piatra filo- 
sotală e o eroare. La început chiar 
am avut acest impuls, Când am 
făcut însă primii paș, mi-am adus 
aminte de înțelepciunea atenieni. 
lor şi am renunța. Și poate că am 
făcut mai bine, lăsându-l să crea: 
dă mai departe, că toaie corăbiile 
care întră în port sunt ale lui.. 

STELIAN TRCUCIANU 


şi noi dacă am trece sub tăcere prețul propriei sale mwnci și al 


singurei sale averi: talentul. 

De rest sunt obligaţi cei cari 
vor să-l folosească pe  Comă- 
nescu. 

“e Leslie Howard, interpretul 
din „Macul roșu“, „Pygmalion“ 
şi „Intermezzo” a murit într'un 
accident. 

Insemnăm pierderea unui ma- 
re și de neînlocuit actor. 





MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 


SCALA : Secretaud doamne în alb 
şi jurnal de război. 


REGAL : Aventuriera și jurnal 





de război. 
VICTORIA :  Sbuciumul unei s% Teatrul „Intim“ îşi pregăte- 
vieţi şi jurnal. * şte o premieră pe rostul unei 
ELYSEE :  Singurătate, iurnal piese şi a unei interpretări gata 
şi Compania de balet. să concureze cu ale teatre. x 
VOLTA-BUZEȘTI: Femeia în- Noroc că-s vară și doar atiit 


funcţio- 


de puţine teatre mai 


dărătnică, jurnal și trupa de i 
nează. 


varietăţi. 
ROMA : Macario Cow-Bov şi e „Teatrul de Artă” de sub 
jurnal. Ă conducerea d-lui 1. Anestin işi 


inaugurează stagiunea prin ga- 
ranţia unui spectacol şi a unor 
nume pe afiș care va însemna 
isbândă sigură. 


I. M. LEHLIU 


CARMEN-SYLVA : Neguţătorul 
de sclave, jurnal şi trupa de 
artişti. 

















30 IUNIE 1943 


Scrisori de vacanţă 


DRAGA PLOPULE, 


bătuţ ge vânturi şi sărutat de 
buzele ploii, așa cum ai rămas 
acum în iaţa tereştrei mele, umi 
vine să trec până la tine pe-o 
punte de prat şi să întreb, la u- 
rechea ia de iemn: mă mai re- 
cunoşti, plopule dragă? 

Sunţ tot eu, cel de anul trecut, 
chiar dacă uneori te-am înșelat, 
aşteptând sub un castan bătrân, 
de care un greer uni spuiie a- 
cuma şi-a luat pedeapsa pentru 
acest gest: um trăzneţ i-o retezat 
un braţ sau zece. Mă gândesc, 
vecinule, tu care dacă nai auzit 
de Jules Renard, îi adăpostești 
în schimb ciorile, mă gâdesc la 
Singura ta lacrimă tremurată, pe 
care chiar dacă mai plâns-o pen- 
tra mine, ai s'o pici, de bucurie; 
cu-o răpăială de toamnă timpu- 
rie, înir'o dimineaţă cândva. 

Pentrucă și voi, ursuzii cu frun- 
ze, aveţi o inimă, care bate un- 
deva sub coajă, prinzând cu fie- 
care cere, câte o tristețe pe care 
nici voi, dag nici noi oamenii n'o 
putem deslega. 

Francis Jammes, prietenul nos- 
tru bărbos şi cărunt, a iubit au 
numai fivara ta frunză, pe care-a 
făcut-o să șoptească în vers, ci 
și farmecui tău mut, statura ta 
de mușşchetar, deopotrivă. De a- 
ceea, îmi vine să cred, în clipa 
aceasta în care nici măcar o î€- 
reastră nu mai zăngăne în vânt, 
un ornic nu mai aleargă spre-o 
așteptare, că numai tu ai adăs- 
tat lângă inima mea credincios 
ca un dulău şi tandru ca o femee. 
Plopule, îmi vine să creă că mă 
auzi, căci numai noi am rămas 
tocului. Aşteptăm. In suplele tale 


braţe, seara îşi înstrună acum 
viorile vătuite, noaptea îşi pre- 
păteşie cei mai albi cercei de 
stea, şi mu peste mulilă yreme, 
o lună de afiş işi va aprinde lara- 
pionul la mansardă. HBătrâne 
boem, amurgul ţi-a adus şi ira- 
cul, e timpul să te îmbraci! 

Şi dacă astăzi nic un vers nu 
poate străbate printre ramuri, 
lasă-mă să te duc în vis, alături 
de-am şir de alţi plopi stingheri, 
pe-un mal de apă, cu sălcii pitice 
și tufişuri verzi ca otrava cea dul- 
ce. Acolo undele or să țe facă 
să ştii că nici noi oamenii, oa- 
menii aceştia în care o lacrimă 
strălucește uneori ca o neste- 
mată, nu suntem mai tari decât 
un alun sau ienupăr pitic. Pen- 
trucă, sângele nostru, plopule, e 
sânge și nu e sevă, Rimbaud de 
ne-am numi, Villon sau chiar 
D'Artagnan din poveste! 

Şi acum, un amurg pretimpuriu, 
cu nuanțe de lirică melancolie 
se lasă peste oraş. In case sunt 
oameni care se nasc și mor, inimi 
ce iubesc şi palpită, mâini care 
se chiamă şi se cer, guri care se 
vor, fără să mai zăbovească pe-un 
vers, așa cum fac eu, ca să nu 
plâng cu tine pe-um umăr de nor. 
Noi, plopule, am rămas şi rămâ- 
nem, Un cais sau un zâmbet — 
iată răsplata cu care vom înflori 
în toamna ce vine, plopule, uitu- 
cule, statornicule ! 

ȘTEFAN BACIU 


„Scrisori de vacanţă ”se 
chiamă seria de foi volante pe 
care Ştefan Baciu o începe 
din acest număr. 








CARȚI şi REVISTE 


EXISTA CARȚI 


şi autori pe care nu-i poţi discula 
fără să-i nedreptățeşti. Dar există 
şi autori ce se simt nedreptățiți 
pur şi simplu peniru faptul că 
le-ai discutat neconvenab:: cartea 
la care ţin cel maimult. (Această 
carte este, de ob'ceiu, ultima a- 
părută.) Sensibili din cale afară, 
aceştia ar trebui să se pună în 
gardă față de eventualele sur- 
prize. Le recomandăm  deaceea 
să-şi scrie singuri croniaile de 
care eu nevoie sau, cel puţin, să-si 
însoțească respectivele volume cu 
câte un cifru mai sincer decât 
umilitoarele dedicaţii cu super- 
lative şi alte formule convențio- 
nale. Cine e sensibil, să pună un 
9, cine este mai mult decât sen- 
Ssibil să un SS, cine este hper- 
sensibil și atlet, să-şi anexeze 
tofograiia în postură de boxeur, 
iar cine nu vrea Să i se dscute 
volumul, să nu ni-l trimită. Pe 
toți ceilalți îi considerăm cama- 
razi loiali , camarazi care nu-ţi 
poartă pica nici chiar după ce 
i-ai atins, reglemeniar, la partea 
cea mai nevralgică a  sensibili- 
tății, 


ION LUCA CARAGIALE 
IN FRANŢUZEȘTE ! 


In colecția Les" oeuvres repre- 
sentatives des lettres €trangeres 
și sub îngrijirea Institutului fran- 
cez de înalte studii în România 
au apărut, traduse de Eâmond 
Bernard „Scrisoarea pierdută“ și 


„Conul Leonida [aţă cu reacția“. 
Traducerea d-lui Edmond Ber- 
nard va fi prezentată mai amplu 
într'una din rubricile noastre. 
„Une leitre perdue“ și „Le pere 
Leonida et la. reaction“ au fost 


editate de Didie-. 


întreg entusiasmul pentru, INAL- 
TE VANTURI volumu l de poe- 
me al d-lui Emil Vora. Inchinată 
frateiu: său mort pe frontul din 
răsărit, cartea d-iuji Emil Vora 
este, indisctabi!, una dintre cele 
mai bune culegen; de versuri ro- 
mânești ale anului. Autorul Flo” 
rii amare (1936), al Fântânilor 
tăcerii (1940) şi al Cărţii plecări- 
lor (1943) e un pot despre care 
sa vorbit prea puţin. li rezer- 
văm un loc de onoare într'una 
din apropiatele noastre cronic! 
literare. 


NUMĂRUL PE IUNIE 


ai revistei craiovene Gând și 
slovă oltenească, de sub condu- 
cerea d_lor F. Bossun, Preda 
Savu şi Sergiu Cristian, sa a- 
propiat mult de ceeace trebue 
să fie o bună revistă provincia- 
lă. Dacă şi notele dela pagina 
ultimă ar aduce mai multă în- 
formaţie literară  oltenească, 
Gândul și slova și-ar merita pe 
deplin titlul, iară celitorii i-ar 
putea fi mult mai recunoscători 





MATEI CARAGIALE 


(Urmare din pag. I-a) 


Și fără preget luptă, împilă şi jupoaie ; 
Ea tae 'n carne vie şi sufletu-i cernit 
Cu toată răzbunarea e tot nemulțumit — 
Așa cumplit o arde năpraznica văpae 


AMI e ae ot Pa E e ua oaie ee pu au (3 
Nu plânge, dar plânsul o 'măbușe, greu geme 

Afară urlă vântul şi peste capul ci 

Pogoară stoluri negre de groaznice blesteme“ 


E un tablou de o rară plasticitate. Nu se putea zugrăvi chipul 
fizic şi moral, în culori mai vii şi mai reale, fără să fie lipsit de 
farmecul poetic, ca în felu! acesta. Matei Caragiale a utțilizaț o 
parte din experienţa și cultura sa heraldică, în care a avut de 
descifrat chipuri şi imagini, servindu-se de ea ia creionarea eroi- 
lor săi literari. 

Tot în latura portretistică e magnifică figura rătăcitorului si- 
hastru, care, în fapt, nu e decât o umbră a trecutului, un voe- . 
vod care, sub imperiul patimei, a fost îndemnat la grea nele- 
giu:re. De atunci un greu blestem îl face ca ziua să se odihneas- 
că în raclă, iar noaptea să rătăcească, fără oprire. Cine se aplea- 
că mai bine asupra acestui tablou poate să-şi facă o cât de mică 
impresie şi despre atitudinea etică a scriitorului. Fapta bună e 
cumpănită întotdeauna cu dreaptă judecată, iar cea rea, e cate- 
goric condamntă. E ştiut că poezia nu trebue să fie socotită ca o 
tribună de dispute pentru moravuri şi idei. Ea e, în primul rânâ, 
artă adevărată. Aceasta e funcțiunea ei organică primară. Că în 
afară de valorile estetice, propriu zise, mai scapă, în cursul ei, și 
alte elemente tematice, e adevărat, dar prezența lor nu trebue să 
fie într'o proporție păgubitoare pentru aceste valori. Poezia lui 
Matei Caragiale ridică și ea o problemă de etică. Prin struna ver- 
sului își face loc atitudinea dreaptă a autorului, participarea lui la 
stabilirea judecății obiective asupra conținutului epic. Insă cetito- 
rul nu rămâne numaidecât cu acest singur rezultat al lecturii. 
Virtualitățile literara se ridică deasupra celor etice, astfe! că ideia 
de frumos nu €< cu nimic întunecată de auxiliareie ce-o însoțesc. 
Culoarea etică se alipeşte doar ca un element de întregire, pre- 
7zența ei nestânjenind punerea în valoare a ideii estetice. 

Este, în orice caz, ciudat că un scriitor cu o fire atât de ermetic 
închisă în resorturile lui intime, care în aparenţă ar pleda pen- 
tra nepăsare și uneori chiar pentru un oarecare dispreț faţă de 
evenimentele vieţii, păstrează, în tot ce scrie, un sentiment con- 
ştienit ale adevărului; şi al dreptăţii. Prin oricâte greutăţi ar trece 
motivul epic, până la urmă stigmatul eticei se impune, alături de 
valoarea artistică propriu zisă. Din această îmbinare şi colabora- 
re consimțită, ideia de frumos iese întotdeauna la lumină și se 
impune. 

Dar, atitudinea etică, în poezie, a lui Matei Caragiale mai re- 
zuită și din predispoziția ai constantă spre singurătate și dorința 
de a străbate chinurile durerii. Bste o voluntară aruncare în valul 


suferinţii. A dori să suferi cu or:ce preţ, cu motiv sau mai adese:i 
fără, e va fel de a-ţi fixa o ipostasă etică, în primul rând față 
de tine însuţi și, după aceea, față de celelaite contingenţe ale vie- 
ţii. Solitarul, cel ce fuge de sgomot şi de lume, dintr'un instinct 
înăscut, își modelează structura în funcţie de orientarea ui spre 
mediui singurit, pe care-l vrea și-l dorește. Câna nu-! găsește, 


după cum l-ar dori, și“ creiază singur. Matei Caragiale 


seşte el singur că: 


ZII 


mărturi- 


ef A 20 7 mai scumpă îmi e u mea durere 
Prin ea spre 'nțelepciune eu cugetu-mi ridic, 


Ce-mi pasă dacă sufăr, când sufăr în tăcere, 
Când nu cârtesc, nu blestem și nu cer mângâere 
ap ra PS Aaa 
Când nu mă 'ncred în nimeni şi nu cred în nimic 


Mai departe nu se sfieşte să declare că iubirea-i robie, trăca- 
rea-i umilinţă, că trăeşte fără credinţă şi că m'are de ce să se că- 
iască. In pesimismul lui, își dorește cât mai repede sfârşitul care, 
după el, ar £i începutul liniştii eterne. Și mai spre sfârşitul acestei 
poezii — Singurătate, — în care poetul se despersonalizează, 
tin furaţ de vraja wmbreor trecute, se exprimă astfel: 


- sa i 3 m âuă ă adi 
„Că margini nu cunoaște păgâna-mi semație, 
= iile cat 
Afară de trufie nimic nam avul sfânt, PPR 
Mi-am răzbunat prin dânsa întreaga seminţie 


Aceste versuri cu atât de bizar material, ne silesc să reflectăm 
dacă ele exprimă nemijlocit starea de suilet a poetului, sau ele 


aparţin eroului epic. Leg 


ături cu viaţa poetului nu avem de fă- 


cui, lăsând această operaţie s'o facă istoricul literar, dacă va fi 
silit vreodată să recurgă la ea. Dar, făcând apel la celelalte lucrări 
ale scriitorului ne vedem siliți să constatăm că nota aceasta de 
dezamăgire, dusă uneori până !a extrem, o găsim destul de des 
prezentă. Scriitorul a fost o apariţie singulară, cu o structură i 
fietească și epică diferită de cea a vulguiui. El este stăpânit în 


permanență de o siare 


sufletească ciudată, cu conflicte şi con- 


tradicţii imterne, peste care totuşi şi-a exercitat destui, de viguros 
controlul un 'cerebralism de esenţă superioară. 

Ca formă, poezia lui Matei Caragiale aduce o eleganţă a versu- 
Ju; plină de nuanţe. Utilizând sonetul, in prelucrarea unui ma- 
teria! de inspiraţie destul de dificil, el reuşeşte să-! înalțe la cele 
raai evoluate trepte ale afirmării sale. Sonetul ui Matei Caragiale 
e viu şi sclipitor, bogat în imagini și pia de mișcare Expresiile 
sumt alese cu grijă, punând în reală va-oare fondul în ce are el 
mai nou şi mai interesant. In deosebi, în tendința de a preciza 
anumite noţiuni în vers, poetui întrebuinţează curent iorma de 
participiu, fără însă ca prezenţa ei să constitue o dizonanță faţă 
de arhitectura armonică a sonetului. Prin forma aleasă a soneti- 
lui, vensurile — atât de puține — ale lui Matei Caragiule se așea- 
ză printre cele mai izbutite vealizări de limbă literară românească. 


DUMITRU IMBRESCU . 





=== 30 lUNIE 1943. 


i 








<x 





MANUELA DEL FUSARO: LE 
PAL DES DAMES ET DES 
SEIGNEURS DU TEMPS 
PRESENT 


pa 

In paginile, mu prea numeroase, | 
ale elegantei cărţi cu titlul de 
mai Sus, autoarea aliniază cu de- 
licată şi spumoasă fantesie, o 
lume ieșită din filele unor cărţi 
dragi și din reatităţi al căror 
prim plan i sa impus mai cu 0se- 
bire. Dar pentru o asemenea îm- 
binare este nevoe ca liberul joc 
al închipuirii să nu rămână sus- 
pendat la altitudini inaccesibile, 
ci să păstreze permanent contac- 
tul cu concretul. 


Este tocmai ceea ce a reuşit să 
facă d-ra Mamuela der Fusaro în 
acest „Bal”, unde reuneşte — după 
propriile-i cuvinte — „pe toți 
prietenii, pe cei vii şi pe cei 
morţi, pe-acei cari-au trăit în 
cărţi, ca și ceilalți, în clipa cea 
mai aleasă a vieţii lor”. 

Volumul acesta elegant, de 
proporții reăuse, a apărut de cu- 
rând în Bucureşti, de sub teascu- 
rile editurii „Contemporana”. 


ABEA DUPA CE 


l-am cunoscut personal pe Lu- 
cian Blaga am înțeles adânca 
semnificaţie a versurilor lui din 
Autoportret: „Lucian Blaga: e 
mut ca o lebădă. In patria sa ză- 
pala făpturii ține toc de cuudiil. 
„Lucian Biaga e un mare taci- 
turn, un neobicinuit de mare ta- 
citurn în țara noastră a prea 
multor cuvinte şi cuvântări. Ci- 
tind recent apărulu-i articol din 
revista SAECULUM „Mahatma 
Gandhi, cum l-am cunoscut, 
ne-au impresionat următoarele 
cuvinte adresate de către marele 
nostru poet prietenului său ber- 
nez Marti: „Impresia nu se poate 
descrie, ar ji un sacrilegiu. Află 
însă că eu, care totdeauna am a- 
ut o pronunțată aversiune [uţă 
de oratorie, am declarat dusmă- 
mie neimpăcată acestei arte gău- 
noase. Acesta va fi războiul meu 
dv treizeci de ani“, 


SATUL 


in poezia lui Lucian Blaga, serie 
d-şoara Melania Livadă (Buco- 
Viina Literară, 20 Yunie), s'a des- 
făcut din cercurile lui pămân- 
tene. Cu înțelesurile pe care i le-a 
cântat marele poet, el sa apro- 
piut de cer cu o taină metafizică, 
care depășește ştiutele lui rosturi 
etnice. Valoarea filosofică pe care 
Lucian Blaga o acordă satului 
este o valoare de cuprinsuri su- 
fletești atât de generale, atâț de 
îMtinse, încât acesta devine un 
simbol al unui mare anonim care 
se regăsește în sat ca într'o copi- 
lărie a ui, ca într'o patrie a sa 
dincolo de raze. Fără să-i reducă 
conturile şi farmecul etnic — ba 
cântându-l tocmai pe acesta — 
Taucian Blaga a ridicaţ satul pe 
culmi atât de universale, încât l-a 
dăruit omenirii întregi ca pe un 
mit, 


ORICE EFORT 


care izvorăşte de sub nobiluj os 
ai frunţii în această  Bucovină 
dragă începuturile lui Eminescu, 
e vrodnic de numele lui. Cu o 
singură condiţie, ca să nu camu- 
fleze porniri demagoice, Cred că 
Bucovina Literară e un curcubeu 
curat“ „Acesta e răspunsul pe 
care d-nul Ionel Teodorescu îl dă 
d-lui Ion Manta, care l-a între- 
bat dacă cunoaște revista gi dacă 
o găseşte demnă de a purta nu- 
mele provinciei lui Eminescu, Și 
acest răspuns nu se adresează 
numai bucovinenilor. (Pentru «e- 
vitarea oricărui dublu sens sum- 
lem şi noi de părere că Bucovina 
Literară e un curcubeu curat, 


MULŢUMIM 


„Bucovinei Literare“ pentru 
frumoasa bibliograție despre 1, 
Codru-Drăgușanu. O avem ceva 
mai complectă şi, în afară de a- 
cestea, -trecem regulat pe la bi- 
blioteca Academiei Române ori 
decâteori avem vreo nedumerire. 


ADELINA I. OARDEI 


e, înir'adevăr, prestidigitatoare a 
versului: „Intinderi mari de linişti 
s'aştem ca o părere; Se logodește 
seara cu marele mister... Pe va- 
tra, lumii arde fuior de juvaiere 
şi orice stea își scrie destinul 
biond pe cer. — Sub arcul nonți 
tânăr, oceanele de gânduri sa- 
vântă'n valuri albe mai sus de 
plâns, de vis... Trec orele bolnave 
fremătătoare rânduri — spre prâ- 
Eul veşniciei ce poarta le-a des- 
chis. — La poarta vieţii calme 
mai priveghează norul... Dar o- 
chii sorb legenda atâtora minuni! 
Prin pânzele lumini privesc Mân- 
tuitorul Cu biblica privirie ce nă- 
ruie furtuni... Intinderi mari de 
linişti s'au așternui departe... E- 
coul morţii, astăzi, a aţipit pe 
drum. Pe lespezile vremii a 
tunii floare 'mparte cascade noui 
de visuri, corole vechi de fum”. 


PETRONELA NEGOȘANU 


are sub tipar şi anume la, de tot 
occ'dentala editură Publicom un 
volum de nuvele întitulat „Am 
ucis Albatrosul“. 


IATA RASPUNSUL 


pe care-l putem da unui preo- 
pineni: Romanii este într'adevăr 
deştepţi, păcat numai că unii 
este şi proşti și nu face nici o 
deosebire între greșala de tipar 
yi greşeala gramaticală propriu 
zisă. Interesant! Nu? Noi, de pil- 
dă am preferat să luăm drepi e- 


voare de tipar pe necorectul ă 
din fraza: „SAECULUM, revistă 
de filosojie a d-lui Lucian Blaga 
dela Sibiu, aduce... etc,“, cu care 
ne sfidează respectivul anonim al 
respectivelor file da calendar. Si 
taciiisses. 


Interesant ? Nu ? 
CARTEA LUI 


Mircea Streinu, Soarele răsare 
noaptea, apărută în ed. Publicom, 
continuă încă a fi discutată, în 
cercurile literare, în modul cel 
maj fericit. Cei mai mulţi caută 
o explicaţie la diferența — pe 
alocuri isbitoare — aintre aceasta 
ultima operă a scriitorului buco- 
vinean şi cele care au precedat-o. 
Poate că n'ar fi rău să fie între- 
bat şi autorul, care , credem. că 
e singurul în măsură să mărtu- 
Tisească răspunsurite la ce cons- 
tituie întrebările atâtora“. Foarte 
abil, nu-i aşa? Nici da, nici ba, 
cel mult „ba da“, ca însinuare. 
D-lor, Mircea Streinul nu are ne- 
voie de astfel de manevre. 


D-NUL FLOREA MARCU 


ne trmite, din Timişoara, "un 
poem dramatic în două acte: 
„Crăciunul în tranșee. „Facem 
cuvenita înregistrare. 


REVISTA ARON PUMNUL 


a elevilor liceului teoretic de 
Dăeţi „Aron Pumnul“ din Cer- 
năuţi, se situiază printre cele mai 
bune reviste scrise de începători. 
Am dai de versuri și bucăți de 
proză (şi chiar de studii) ce ne-au 
surprins. 


„Un elev de clasa a VI-a, tra- 

tând despre  responsabilitatea 
scriitorului, face o serie de con- 
statări atât de juste încât le-ur 
butea îscăli orice esseist matur, 
Elevui acesta răspunde la nume- 
le de Silviu Dimitrovici. Se cu- 
tine să remarcăm şi numele al- 
tora: Ovid Raţiu, (poet subtil), 
Balan Marius, Zubcov Alexan- 
dru, Victor Lăzărescu, Petrue 
Gheorghe, Victor Iliescu, Mâne- 
cuță Alezândru, ete. 


D. GABRIEL ȚEPLEA 


a dovedit că avem scriitori țărani, 
d, Leonte Dumitrescu face do- 
vada că şi muncitorii pot fi poeţi. 
Volumele d-sale Cântarea biru- 
inții, Sau desrobit hotare sfinte, 
Izbânda cea mare, ajunse ia a 
doua ediție, se remarcă, într'a- 
devăr, printr'o neașteptată armo- 
nie a limbii. Pe când bănăţeni 
țărani scriitori. manifestă dea- 
dreptul o atracţie specială pentru 
neologism şi forma cât mai cultă 
a versului sau a paginei lor de 
proză, — Jucru care ar putea da 
mult de gândit apărătorilor nea- 
Oși, — muncitorul tipograf Leonte 
Dumitrescu e tradiţionalist şi iu- 
bește cuvântul pur. Cât privește 
talentul scriitorilor ţărani sau 
muncitori, — talentul bănăţenilor 
a-lui Gabriel Ţepelea sau talentul 
d-lui Leonte Dumitrescu.—ţinem 
să precizăm că nu clasele pri- 
mare sau de liceu îl formează. 
Talentul este sau nu este. Există 
seriitori geniali care nu au luat 
Nici e diplomă, 


SUFLETUL JUNIMII: 
VASILE POGOR 


se numește preţioasa lucrare a 
d-lui 1. V. Cataremă, apărută 13 
Taşi ca extras din revsta Cetatea 


Îi a di ii ii... . 


Moldovei (Anul III). In, cete 105 
pagini ale studiului d-sale, q. Ca- 
taramă dă o monografie pe cât 
de substanţială) pe atâta de docu- 
mentată. O recomandăm căldu- 
ros tuturor acelora pe care îi in- 
teresează, — man ales în faza ac- 
tuală a maiorescismului, — Juni- 
mea, delia Iaşi. 


FERICE ACELA 

care, ca Ulise, făcut-a un fru- 
mos voiaj“, — spunea celebrul 
sonetist francez. D. RADU COS- 
MIN poate fi socotit printre a- 
ceşti fericiți. Călătoriile d-sale 
prin țări străine, (adunate întrun 
de tot mare volum, „Drumuri de 
Lumină“, apărut proaspăt în e- 
ditura Casa Şcoa:elor), aduc im- 
presiile celor mai încântătoare 
locuri din Italia, Franța și Ger- 
mania. Scrise în anii de pace şi 
belşug și scrise din belșugul unor 
note de drum dintre anii 1928 şi 
1935, impresiile d-lui RADU 
COSMIN constituie o lectură şi 
agreabilă și instructivă. Vom re- 
veni cu 0 cronică. 


GEORGE FONEA 


poetul substanţial şi sensitiv pe 
care l-am apreciat înţotdeauna, 
publică în revista „Ramuri“ 
(Mai), un ciclu de cinci poeme 
de război ce se deosebesc mult 
de lirica marţială cu care au 
mcept să ne deprindă, excepţie 
făcând câteva nume remarcate 
până în prezent, majoritatea 
străduitorilor cu versul. Iată 
două strofe : „Drumul alb alune- 
că departe Paricar duce drept în 
veșnicie. Sue 'n cer troițe fără 
moarte Pentru învierea ta Rusie. 
— Hei, Crimee, cremene bătrână 
Ce dai pinteni timpului să fusă, 
Dăltmim în stânca ta păgână O 
lumină nouă pentru rugă“, (Sta- 
ry Krim), 


POEME DE RAZBOI 


sunt și cele adunate în volumul 
POPAS LA FRONTIERE al 
d-lui sit. Stelian Ungureanu (Bu- 
curești, 1943, tip. „Un'versul“). 
Popasul d-lui Stelian Ungureanu 
e mai mulț document sufletesc 
decât literatură. Nici nu vrea să 
fie altceva. Stăruină, tootuși, pe 
drumul cere îi dă atâta mângâie- 
ce, d. Stelian Ungureanu ar pu- 
tea deveni un bun baladist năs- 
cut sub steaua războiului şi a lui 
Coşbuc. 


VILELE ACESTEA 


a apărut în teascurile ţinerei edi- 
turi „Publicom” o mouă carte, 
Care va însemna, nu ne îndoim. 
Un categoric succes. E vorba de 
romanul „Homer”, datorit distin- 
sului scriitor N. Ottescu. 

Reiaviind într'un stil de-o rară 
şi nobilă ținută oameni şi întâm- 
plări din „Iliada” şi „Odiseia”, d. 
N. Ottescu izbuteşie să realizeze 
— totuşi — o carte de-un suflu 
aproape modern. Pagihi de-o so- 
bră frumuseţe, evacatoare ale 
unor superbe tradiţii helene, — 
iată ce ne oferă acest roman, 
despre care critica lierară mu va 
putea vorbi decât în termeni 
elogioşi. 


V. JELERU 


UNIVERSUL LITERAR = 








Apoteoză 


Depairie... 

Tot mai departe, 

Ne-am șters în zenith ca o stea 
Ce-şi pielinge lumina grea 
Prin ceața anilor.. 


Sub chinul lor, 

Uitat într'o carte, scânteetor, 

Cetatea vie a sufletelor noastre 

Și-a stins treptat luminiie 

În urmă printre astre 

Ca niște vise, adorm albastre grădinile 
Reci și turburi 





3 =. 


(Cântec de toamnă 


Trec cocorii spre neştiute zări 

Şi toamne îşi tot sună clopotwn cătun. 
Iubito, 

Cât de trist covoru-i pe cărări! 

Te strig pe unde-acum luminile n'apun 
Şi'n. suflet ca'ntr'un golf corabie te-aștepi. 


Iubito, 

Acum lângă pridvor de albe întomnări 

De ce eu despre tine, întreb ca despre vieaţă 
Şi-mi cresc aşa de'nalte — azi purele-aşteptări ? 
Spre seară s'or zări pădurile de ceaţă... 


Aidoma morţii de ieri, 

In ploaia de luceleri, 

Când sdrenţuite umbre își frământau în scorburi 
Neliniștea 

Sau gemeau straniu în noi. 


In haos, înapoi 


Plutim, 


Ca două fantome albe: 

Ce lunecă obosite, de-atâta alergare... 
Vâslim, cu anii goi 

Cu anii plini, în mâini: 


Doar liniștea ne înghiaţă încet pe frunți... 


Insingurați 

Am dispărut de mult: doi câini 

Cu inimile străpunse de zăpezi și de ploi 
Printre mărăcinii uscați 


Cărunţi 


Ai orelor de dincolo de noi. 


Lacrimile nu-s 


Sus, 


Ci veșnic albe dimineți, | | | 
Am uitat drumurile de eri, prin stih, pe poeți 
Şi cântecul lor sfios, 


Jos, 


Lângă reptile și scaețil... 


Departe, tot mai departe, 

Ne-am șters din zenith ca o stea 
Ce-şi prelinge umbra grea 

Prin ceața anilor uitaţi într'o carte... 


ERNEST VERZEA 


Cântec de iubire 


Pâinea frăţească a durerii, 


S'o frângem în mâinile 


noastre. 


Nu mai știm a cânta nici merii 
In floare, nici jocuri măiastre. 


La ceasul când zânele torc la fântână 

Şi vechiul sfânt coboară pe lanuri de porumb, 
Răzbate învestmântată în plete de furtună, 
Iubirea încununată de ASpru cerc de plumb. 


E fiinţa ta, sau luna intrată pe fereastră 
Cu străzile deşarte și bulgării de vânt ? 
Durată-i din hârtie împărăția noastră 

Şi putredele tumuri plecate-s la pământ, 


Văpaia grea ne leagă în braţele 'ncleştate 

Cu sarbăda lucire a nopţii de pucioasă; 

Ocnași ai primăverii în lanţuri de păcate, 

Mai plângem printre gratii izbânda mincinoasă. 


Vârtejul ce roteşte spre fund de mâluri oarbe 
Ne frânge şi răstoarnă în tulburile unde, 
Desiş de alge moarte întoarcerea o soarbe 

Cu Sarea și nămolul ce strigătul ne-ascunde. 


Când floarea amintirii își scutură ţărâna 

Pe noaptea de iubire înfrântă şi 'ngropată, 

La trepte de întuneric mai dă-mi odată mâna, 
Străin cu faţa stinsă în zorii stinși, de vată. 


LETIȚIA PAPU 





Cronica plastică 


Controverse, expoziţii si opinii plastice 


Chiar dacă am fost si suntem cititori 
particular de dârzi şi de fervenţi și dacă 


Ghiaţă nu sunt, una în artă decorativă, 


condeiul ne ispiteşte dela o vreme prea 
mult, sufletul ne-a rămas legat indisolu- 
bil de plastică și cu toată adânca admi- 
raţie ce o avem pentru meseriaşii lite- 
raturii, admiraţie ce merge pentru unii 
literați, până la idolaterie, Hogaş, Arghezi, 
Rebreanu... nu ne putem împiedeca să 
nu deplângem să nu regretăm neînţele- 
gerea, care desparte cele două câmpuri, 

sl literar și cel plastic. Va trebui să dăm 
nsapărat la iveală acel articol ce-l înj- 
ghebăm de mult în sinea noastră „Lite- 
rații și plastica“ arlicol ce ne roade pe 
suflet și-l socotim necesar pentru a pun 
anume lucruri la punct. 

E ciudat cum un Paul Valery, un Guil- 
laume Apollinaire; un Baudelaire în 
Franța au prea mărit şi au înţeles întot- 
deauna pictorii „plastici“ ai ţării lor, cu 


toate că îndeletnicirea le era literatura, . 


nu pictura; în timp ce literaţii noștri, a- 
fară de unul — cel mai mare poct în 
viață — nu-l numesc, ridicăn slăvi va- 
lori ce nu au decâto legătură indirectă 
cu pictura sau plastica propriu zisă. 

Nu acceptăm câtuşi de puţin părerea 
binecunoscutului amator de limbă engle- 
ză DRAGOŞ PROTOPOPESCU, care a- 
firmă cu deosebită tărie că George L6- 
wendal ar îi primul pictor român... pen- 
truce pictor și nu desenator, mai întâi şi 
întâi de toate? Dacă am exagera şi am 
luă lucrurile în tragic aşa cum de obicei 
se iau la noi opiniile unuia şi altuia, am 
putea spune că afirmaţia domniei sale 
este o jignire adusă întregei plastice ro- 
mânești, cum adică numai acel ce in- 
ventă o mie şi una de zbârcituri pe chipul 
ţăranului român, numai acela redă tră- 
săţura caracteristică a ţăranului nostru ? 

Dar copilul spălu: p: cap pictura de 
lui CAMIL RESSU „Inmormântare la 
țară“ în pinacoteca Ateneului, aceia nu e 
lucrarea primului pictor român ?... 

Dar copilul spălat pe cap. pictura de 
Luchian, nu e oare a primului nostru 
pictor, dar astăzi Aurelia şi Dumitru 


- altul în plastică prima şi primul pictor 


român ? |... 

Intâietatea — să zicem gratuită — ofe- 
rită artistului apreciat de domnul DRA- 
GO$ PROTOPOPESCU, întâietate ce sar 
putea da fără prejudiciu, cel puţin la 10, 
15 pictori în viaţă sau defuncţi, nu cores- 


punde deloc realităţii, ci unui punct de 
vedere strict personal. 


Iar dacă un abil măzgălitor, cu oarecari 
reuşite de desen gazetăresc, ca „Forain“, 
ncapreciat în cercuri pur plastice pari- 
ziene, ar fi pretins vreodată că nu sunt 
pictori iromâni „români“ în plastică; nu 
avem decât să ridicăm din umeri întru- 
cât „c'est son opinion et il la partage“, 
dar nu dovedeşte absolut nimic. Dacă o 


- 





MILAŢA PETRAŞCU 


mie de Franțuzi vor spune o prostie, nu 
înseamnă să ne închinăm, nici măcar 
dacă spune unul. 

Violenta filipică a domnului Protopo- 

pescu prin care loveşte 'm  plasticienii 
este pe de o parte meritată şi pe de alta 
profund nedreaptă. Este meritată pentru 
că unul din cei mai jscusiți meșteșugari 
ai paletei, THEODOR PALLADY în loc 
să cutreere meleaguri pur românești, s'a 
încrustat pe malurile Senei în umbra 
marelui Matisse, unde tot nostalgie a- 
mară, de boer român dezamăgit face, nu-i 
vorbă; dar unde nu sa gândit să arate 
„ceva“ din „Țarina“ asta necunoscută 
Franţei și Europei. Iar ca domnia sa, sunt 
din păcate, mai mulţi, nu vreau să nu- 
mesc pe cel care pretinde peisajul romă- 
nesc „prea pitoresc“ și visează să 'iimor- 
talizeze ţări străine, în locul ţării lui 
care i-a putea oferi, înainte de toate un 
subiect inedit... Din această privinţă sun- 
tem de acord, dar ceeace nu spune talen- 
tatul literat, plin de focul sacru al iubirii 
de neam — care-l face să sară dincolo de 
țintă — este că grație actualului război 
plasticienii se 'ntorc sau mai bine zis au 
început să-și întoarcă privirile spre pro- 
priul lor pământ. 
" Indemnăm pe iubitorii de plastic să 
viziteze până în ziua de 5 lulie Joi, Sâm- 
bătă și Duminică între orele 11—1 şi 5—8 
în atelierul său, expoziţia pictorului GA- 
BRIEL. STEPHANESCU Strada Dogari 
nr. 9, expoziţie alcătuită numai din pri- 
velişti autohtone. Domni-sa a lucrat în- 
trunul din cele mai frumoase ţinuturi 
actuale ale ţării, ţinuturi din fericire ne- 
banalizate de pictori, ca acele ale Do- 
brogii, ţinuturi cu un caracter extraor- 
dinar, un caracter autentic românesc cum 
este acel mic tablou dela Corbeni, con- 
siderăm unul din cele mai reuşite ale 
pictorului, 

Păstrăm din judeţul Argeș, cu toate că 
văzute acum 18 ani în grabă, cele mai 
frumoase amintir. Ce lumină! Ce far- 
mec ! Ce culori! 


Iubito, 


Din clopoiniţi toamna în cătun 

Ne strigă amințirea-așa ca pe-o lumină. 
S'a irosit suavă seva în alun, 

Dar inima de forma ta azi îmi e plină. / 


Şi-acum îi fi văzut ce semn ca de argint i 
Mesteacănul în toamna-aceasta mi-a făcut ! 

Mâine mi-i afla doar numai o'ntrebare 

Pe-o margine de carte — sau poate — un început. 


Iubito, trec în unghiu cocorii către zare. 


ION APOSTOL POPESCU 





Viata lui Puschin 


Pușchin văzu lumina zilei la 26 Mai 
1799 w Moscova, părinţii săi fiind niș- 
te proprietari scăpătaţi. Avu un unchi 

poet iar tatăl său era un dmirator 
al clasicilor francezi. Mama sa se spu- 
ne că era de origină foarte exotică, în 
vinele ei curgând chiar sânge abisi- 
nian. Toată educația tânărului Puşchin 
era franceză, în 1811 intrând și ba Li- 
ceul din Tzarskoe. Aci nu erau primiţi 
decât copii nobili ce vor fi educați în- 
tun cadriu sever pe contul Statului, ca 
la sfârşitul studiilor să aibă o carieră 
asigurată. In 1814—1815 scrise «el pri- 
mele sale poezii,dintre care cea mai ce- 
lebră a rămas „Amintiri din Tzarskoe- 
Selo“. Fu clasat a) 19-lea din 29, lucru 
ce ne arată că nu era un element deo- 
sebit de silitor deși destul cunoscut, fă- 
când parte din societăți literare. La 
terminarea liceului intră în Ministerul 
Afacerilor Străine; frecventa cele mai 
distinse soloane și își petrecea timpul 
cu tineri ofiţeri. In general, jocul de 
cărți și afacerile amoroase erau singu- 
rele sale preccupări. Deşi cunoscu pe 
membrii unor asociaţiuni secrete, nu luă 
parte nici odată la întrunirile acestora. 
Im poeziile salețdin acea epocă se poa- 
te remarca totuşi influenţa lor, în spe- 
cial în acea intitulată „Crăciunul” care 
este o satiră contra Țarului Alexandru 
1 şi „Satul” în care face aluzie la ser- 
vaj. Intreaga sa atitudine dispreţuitua- 
re atrase atenţiunea stăpânirei care se 
hotări să-l lrimeată în Siberia. Graţie 
însă intervențiilor oamenilor zilei ca 
Jukovnchi, Karamsin și alții, pedeapsa 
fu îndulcită fiind expediat la Ekateri- 
noslaw. Imbolnăvindu-se, fu trimes în 
Caucaz și apoi în Crimeea. Poeziile lui 
Byron, poemele antice ale lui Andre 
Chenier citite la marginea mării în 
mijlocul munților, fură înţelese de el cu 
totul altfel de cât le-ar fi gustat în fri- 
gurile Nordului, După expirarea aces- 
tui mic concediu, fu mutat la Chișinău, 
unde întâlni vechi cunoștințe. Se o- 





Atunci ne-am fi oprit acolo cu ceasu- 
rile, ne-am fi oprit să nu mai plecăm, 
până nu rupem din privelişte bucăţică 
pe care să o tăinuim pe pânză. 

Sunt compoziţii, ca subiect având portul 
Constanţa (nepictat aproape de nimeni şi 
cât este de potrivit să inspire paleta!) 
sunt interioare, în care găsim frumoase 
însușiri ale colegului nostru GABRIEL 
STEPHANESCU prea rar apărând pe e- 
cranul picturii, din păcate! Nădăjduim 
căn vara asta la Căpăţineni și Corbeni 
va mai lucra o serie de peisaje... Avem 


nevoe de propagandă pentru frumoasele 
noastre priveliște, avem nevoe de pro- 
pagandă „picturală“ nu etnografică. Ne 
servim de etnografic, îl respectăm îl ad- 
mirăm, dar acolo unde îi e locul, ca do- 
cument. Urim amestecarea genurilor, De- 
sigur că plasticienii sau servit de adocu- 
ment, chiar în propriile lor lucrări, dar 
atunci docunăentul era pe planul II, în- 
văluit de plastic, care era în planul prim. 

PINTURICCHIO, PIERO DE LA FRAN- 
CESCA,  pe.lângă document aveau şi 
„stil““* Ceeace nu este de lepădat. 

Alăturarea de DURER, a! favoritului Ii- 
teraților, nu arată decât imposibilitatea 
— citiți lămurit — a acestora din urmă, 
să înţeleagă esenţa plastică a unui de- 
sen de DURER (credem, cel mai mare de- 
senator al lumii) sau HOLBEIN. Amân- 
doi elimină, în timp te adulatul literaţi- 
lor acumulează, încarcă la nemurire, în- 
carcă firele de cojoc, până când îţi vine 
lehamite, mai. lasă unul, bre omule! îţi 
vine pe buze să-i spui... căci marea artă-i 
să renunţi... 

Dar, de ce să insistăm, ce va place li- 
teraților va fi totdeauna, sau aproape tot- 
deauna certat cu plastica... 

E firesc, suntem pe două câmpuri di- 
ferite. 

Regretăm numai un lucru, că articole 
atât de vibrante ca acele inspirate de — 
virtuozul desenator — nu au fost inspi- 
rate de atâţi adevăraţi plasticieni, care 
bieţii mucezesc în umbră şi-şi urmează 
drumul cu modestie, fără  trâmbiţe şi 
tobe, cât despre marele neînțeles... apoi 
să fim iertaţi, că doar am înţelege şi noi 
ceva, de atât amar devremede când ci- 
tim, privim şi  hoinărim prin muzee, 
printre statui, tablouri şi cărţi de artă! 


LUCIA DEM. RĂLĂCESCU 


cupă mult de lectură  terminându-și 
astfel educaţia. 

Im poezia „Spre Mare” găsim multe 
imfluențe ale lui Rousseau. Ca antiteză 
a viciului european el așează viaţa pa- 
triarhală a. popoarelor orientului, după 
cum vedem în „Fântâna din Bakcise- 
ray” și „Țiganii”. Căutând o soluție a 
problemei în raporturile individului cu 
societatea, această antiteză ocupă par- 
tea principală în poeziile lui. Imaginea 
poetului deziluzionat servește și mai 
mult ca să exprime lirismul specific al 
autorului. Tonul său e sceptic şi depă- 
șește limitele nemulțumirii politice, a- 
tingând probleme mondiale. Sub pseu- 
donimul eroilor găsim pe autor; de a- 
ceia întreaga sa poezie lirică poartă 
pecetea autobiograțismului. Viața lui 
Puşchin poate face comentariul opere- 
lor sale. Se acoperă cu o haină de poet 
romantic, a unui exilat cu mari pasiu- 
ni şi pare să sufere de un Qmor ascuns, 
Nu se știe cine-l tortură, una din d-re- 
ie Raevsky sau grecoaica Calypso Po- 


- Wykroni ce î-a fost chiar amantă. In a- 


ceastă epocă scrie împotriva formelor 
mitologice religioase. Tot la Chișinău 
începuse să se intereseze de istorie. în 
ceiace priveşte ideile sole politice, s'au 
găsit amănunte interesante în jurnalul 
unui prieten Dolgorukov. Critică pe 
nobili, pe funcționari, pe care-i conside- 
ră hoți. Cu toate:că lua parte la ședin- 
țele lojii masonice „Ovidiu din Chiși- 
nău, aceştia nu reușiră să-l apropie 
prea mult, Caracterul său impetuos și 
însăși personalitaea sa îl împiedecau 
să ia parte la conspirații. In 1823 e tri- 
me sia Odessa, a cărei viaţă o descrie 
în „Eugen Oneghin”. Şi aci jocul de 
cărţi, dineurile, teatrul și femeile îi o- 
cupă viața. Poemele sale „Ruslan și 
Ludmila" „Prizonierul Gin Caucaz” îi 
procurau puțini bani atât de ncesari la 


Odessa unde tipări „Fântâna din Bak-_ 


ciseray” la care câștigă 3.000 de ruble 
sumă considerabilă pentru acea epocă. 
Nu era un funcționar model și aci în- 
cepu să facă curte Elisabetei Voronţuv, 
nevasta Guvernatorului, căruia îi dedi- 
că câteva poezii. Acest lucru ţi atrase 
ura soțului care-l exilă după ce puse 
mâna pe o scrisoare în care scria: „lau 
lecţii de ateism...“ Se retrase la moșia 
sa din Mikailovsk unde va intra în 
conflict cu tată! său. Unica sa distrac- 
ție erau vikitele la vecini și sosirea 
rarilor prieteni. Această singurătate îi 
fu însă foarte propice pentru lucru. 
Aci termină „Eugen Oneghin” „Boris 
Godunov”. Aflând de tragicul: sfârşit a 
Decabriștilor, fu foarte amărit, pentru 
că avea printre ei mulţi prieteni, dar 
cum wa luat niciodată o parte activă 
putu să se întoarcă la Moscova unde 
fu primit de Ţarul Nicolae ce deveni 
cenzorul său prin intermediul lui Be- 


chendori, şeful poliției Aci scrise „A- 


rapul lui Petru Cel Mare” și „Poltava” 
îm 1828. In 1829 începu să facă curte 
Nataliei Goncearova, una din frumuse= 
țile Moscovei, după care plecă în Cau- 
caz descriind voiajul său. Vru să îa 
parte la răsboiul cu Turcia şi să-și vi- 
ziteze prietenii exilați. In 1830 cerâni 
mâna Nataliei, aceasta îi fu acordată 
însă certându-se cu viitoarea sa soa- 
cră plecă la Boldino, nunta rămânând 
în aer. Trei luni a trebuit să stea aci 
reţinut în carantina pentru holeră. A- 
tunci scrise: „Mozart şi Salieri”, „Don 
Juan” și vre-o 30 de poezii. Pe urmă 
Pușchin scrise un ciclu de nuvele. E- 
roul său Belchin, este un om de du- 
zină care transmitea narațiunile altor 
persoane ca d-ra Țărancă, Cosașul, Şe- 
ful Staţiei. La întoarcere, făcu numa cu 
Natalia care deși era frumoasă și mon- 
denă nu era la înălțimea soțului ei 
ceiace cree confliote. Niciodată mnavea 
destui bani, deşi lucrările sale produ- 
ceau mulțumitor. In acea epocă scrise 
„Istoria Slavilor din Vest” „Dama de 
Pică” și istoria lui „Pugaciov”. Căpă- 
tând un titlu de noblețe care îl cam 
supără, mevasta sa avu dreptul să frec- 
venteze palatul. Intre timp un francez, 
Dantes, începu să facă curte nevestei 
sale, primind scrisori, anonime îl provo- 
că la duel, care fu oprit de Jukovsky. 
Deși Dantes se însoară cu o soră a Na- 
taliei, nu încetă să-i facă cure aces- 
teia. La o întâlnire, o ameninţă că se o- 
moară, însă Puşchin află de acest lucru 
şi îi scrise o scrisoare  ofensătoare. 
Acest fapt duse la um nou «tuel la 27 
Ianuarie 1837, după care va muri în 
două zile în urma rănilor căpătate. 
Peste 50.000 de oameni luară par- 
te la înmormântarea sa, lucru care 
îngrijoră poliția. Fu tmansportat la mâ- 
năstirea SvetmgorskY care a rămas 
până la revoluția din 1917 un loc de 
pelerinaj pentru admiratorii autorului 
lui Eugen Oneghin, Dama de Pică, Bo- 
ris  Gudunov... 


DAN BRĂTESCU  - 





4 








UNIVERSUL LITERAR 








= 30 IUNIE 1943 === 


Contributiuni la viaţa si scrierile 


Opera literară a lui Nicolae Filimon sa 
bucurat de un timpuriu interes, autorul 
cunoscând încă din viață gloria. ') Toate spi- 
ritele alese ale epocii, care se ocupau și cu 
literatura, i-au arătat prietenie și preţuire -). 
“Totuşi, despre acest om de societate, bun 
prieten, admirabil povestitor, cântăreț și 
chefliu, nu ne-a rămas decât un portret, a- 
cela din scrisoarea din 1880, a lui Ioan Ghica. 
Inainte și mult timp după lon Ghica nu sa 
mai scris nimic despre omul Filimon. In 
schimb, s'a scris mult despre opera lui, nele- 
vându-se mai întâi valoarea documentară şi 
socială și apoi cea pur literară. Deabea în 


1916, preotul G. Negulescu-Batiște a publi-: 


cat amintiri culese dela bătrânii preoţi, pri- 
eteni de tinereţe ai lui Filimon; acest mate- 
rial, completat de către semnatarul acestor 
rânduri, a apărut de curând în volum). 
Contribuțiile aduse acolo precizează bio- 
grafia lui Filimon în prima jumătate a 
vieții. Astfel au căzut nesiguranţele asupra 
datei nașterii, părinţilor, fraţilor și originei 
românești a familiei precum și a întâmplă- 
rilor din tinereţe 1). Rămâne încă de desco- 
perit unde a învățat carte 5) și unde a îost 
profesor î). Sunt sarcini care rămân viito- 
rului. 


Ceeace vrem să relevăm însă, este că por- 
tretul făcut de Ion Ghica, și adoptat de toţi 
câți s'au mai ocupat de Filimon, nu este 
complet. El ni-l prezintă ca pe un isteț și 
priceput tânăr legat de ceata petrecăreață a 
lui Anton Pann, mare mâncător şi băutor, 
cântăreț pasionat și aventurier, devenit apoi 
la maturitate un om „sincer, Jeal, îndatori- 
tor”. Ghica accentuiază sărăcia lui Filimon: 
când Papanicola n'a mai putut plăti lefurile 
artiștilor, „Filimon a trebuit să-și caute e- 
xistența într'alt isvor: a apucat condeiul și 
s'a făcut foiletonist la ziarul „Naţionalul”; 
iar în alță parte „totdeauna mulțumit cu 
puținul ce câștiga prin munca şi talentul 
său“. Acestea au făcut pe N. Iorga să şi-l în- 
chipue ducând o viață mizeră de funcționar 
sărac, până ce o moarte prematură i-a pus 
capăt suferințelor. In realitate, n'a fost așa. 
Dacă în tinerețe, copil fără de tată, Filimon 
va £i cunoscut aprig sărăcia, viața la curtea 
Bărcănescului şi apoi epitropia bisericii 
Ienii, i-au dat mijloacele de trai și i-au per- 
mis să-și adune o bună stare, care i-a îngă- 
duit să călătorească în streinătate. Contem- 
poranii îl cunoșteah sub această înfățișare 
de om avut). Dar âcelaș lucru se poate do- 
vedi şi documentar, după cum se va vedea 
mai jos. Că totuși a murit tuberculos, acea- 
sta este altă poveste și nu are aface nimic 
cu mizeria; dimpotrivă ! 5) 


I) In volumul „Mărturii istorice privitoa- 
re la viața și domnia lui Ştirbei Vodă” de 





1) Pantazi Ghica îl compara cu Labruyere, cu 
Montaigne, cu Sainte-Beuve; Ion Ghica, cu lLa- 
bruyere şi Th. Gauthier; G. Sicn îl punea mai pre- 
sus decât Alecsandri şi Negruzzi. 

2) Pe lângă precedențţii, Hasdeu („Aghiuţăt, 10 
Noembrie 1863). Odobescu îi era prieten mai tânăr. 

3) N. Filimon: „Nuvele“ cu „Amintiri şi insem- 
nări despre Nicolae Filimon! Pr. Negulescu-Ba- 
tişte şi Dr. N. Vătămanu, „Operele scriitorilor ro- 
mâni“, „Universuli, 1942. 

4) N. Iorga în prefața ediţiei „Ciocoilor“ dela 
Minerva, 1902, socotea că „nu se știe nici când sa 
născut, nici unde, nici din ce părinţi; ce şcoală a 
tăcut nu se poate spune“, etc., deşi Iorga știa data 
naşterii (Schițe din lit. rom. vol. î, pag. 156). 

5) Afirmația d-lui G. Baiculescu din Introduce- 
rea la „Ciocoii': Scrisul Românesc, 1931, pag. XI, 
că ar fi învățat la colegiul Sf. Sava sub numele 
de Papadonat Nicolae, reluată şi de d. Ștefan Pop 
in „Colegiul Sf. Sava“ din „Boabe de grâu';, cade, 
după cum am arătat în suscitata lucrare, paz. 36. 
Necrologul din „Opiniunea Naţionaleii pe care îl 
reproducem la nota 7, vine în sprijinul părerii, 
conforme şi cu „Amintirile“ păr. G. Negulescu, că 
Pilimom n'a fost înscris la colegiu, ci a deprins în- 
vățătura pe lângă copiii lui Bărcănescu. 

6) Filimon emune în „Escursiuni“ că a fost profe- 
sor. Este foare probabil că a profesat la Școala 
de cântăreţi de la Mitropolie. Socotim interesant 
de semnalat faptul că profesoara şi scriitoarea 
Constanţa Dunca, directoarea revistei „Amicul ia- 
miliei“ face la pag. 54, anul 1. 1863, am istoric ai 
școalei de muzică, înființată în 1835 şi: trecută pe 
la armată și pe la Mitropolie. Se citează în acel 
articol nume de profesori și de elevi, dar nu se 
pomenește de Filimon. Scriitoarea făcea și cronica 
muzicală într'o vreme când Filimon era criticul 
cel mai autorizat și ale cărui merite erau unanim 
recunoscute ; totuşi niciodată mu face aluzie la el 
şi în istoricul șcdoalei, trece sub tăcere epaca în 
care şcoala fusese alipită la Mitropolie. La moar- 
tea lui Filimon se publică în „Amicul familiei“ 
un scurt necrolog, în care se trădează deosebirile 
de vederi: „Nu e locul aici d'a discuta dacă opi- 
niunile sale erau totdeauna fondate pe regulile 
artei“, 

7) Este interesant de cunoscut necrologul din 
„Opiniunea Naţionale“ nr. 3 tin 2? Martie 1865, 
semnat (—) și datorit poate lui Orășeanu. „la 20 
ale corentei s'au înmormântat Nicolae Philemon, 
autor, artist, critic şi unul din cei mai demni lune- 
ționari ai statului. La capul său suspinau rcpre- 
zentanţii tuturor claselor societăţii, fiindcă pentru 
toți, Philemon era deslegarea cestiunci cei mari, 
cestiunei egalităţii. Philemon ne-a spus la toți, 
popor și clase de sus, că egalitatea nu dă fructe 
decât atunci când poporul se înalță, iar nu când 
el trage după sine, scoboară cu sine, pe celelalle 
clase ale societăţii. Nicolae Philemon, fiul preo- 
tului Michail Philemon, fiu din popor, născut la 
1819, înălţat prin el însuşi şi numai prin voința 
su, mai presus poate de capetele celor ce-l încon- 
giurau, au văzut acele capete plecate şi respec= 
toase în viaţă-i, plângându-l după moarte. Phile- 
mon au lăsat un învățământ poporului şi poporul 
va profita. Dl Cesar Bolliac au improvizat un adio 
foarte duios amicului nostru. Emoţiunea însă lau 
oprit de a spune tot ce se putea spune pe mor- 
n.ântul unui Philemon. Ne-au spus însă, ceeace 
cunosc toți amicii lui, că era modelul funcţionari- 
lor şi că greu s'ar putea întocui, că fără nicio di- 
plomă cunoștea mai multe limbi. Că, era un scrii- 
tor distins ce au inavuţit literatura română cu 
mai multe scrieri de moravuri. Ca muzicant per- 
fect, criticile sale se traduceau în limba italiană 
şi se publicau în ziarele Italiei, unde numele hui 
era mai cunoscut decât în propria sa patrie, că 
prin sudoarea muncii sale, pe un drum onorabil 
de laboare, şi prin agonomie, adunase obol cu 0- 
bol, în decurs de treizeci de ani o mică avere, care 
putea să-i asigure bătrâneţe liniștite şi tot într'un 
timp meziile de a se putea consfinţi numai lucră- 
rilor utile literaturii române. Ca om eșit din po- 
por, ambiţiunea sa era de a-și croi o indepen- 
dență, care să-l pue în poziţiune de a se consacra 
la luminarea și îmbunătățirea moralei poporului. 
Philemon mort în etate de 45 ani, n'avu ferici- 
rea de a-şi vedea toate dorințele realizate. Ope- 
rele sale sunt destule, ca Philemon mort să fie tot- 
deauna viu înţre noi. 

8) In lucrarea noastră la pag. 41, în notă, am 
discutat şi ipoteza diabetului lui Filimon, care Va 
dus la tuberculoză, boala de care a şi murit. 
(Vezi şi anexa nr. 86). Cu acest prilej rectific e- 
roarea de transcriere a datei decesului: lui Fili- 
mon: 18 nu 8 Martie. Eroarea reese, dealtfel, şi 
din copia actului de deces. Inscripţia de pe mo- 
aumentul funerar de la Bellu este greșită. 


lui Nicolae Filimon 


N. Iorga se găsește la pag. 343 „la liste des 
appointements mensuels des artistes et em- 
ployes de thâatre italien de 1855—1956”. 
Pe acea listă, întocmită de Papanicola se 
găsește trecut şi un Barcanesky cu 140 zwan- 
zigher. Cine putea fi acest Bărcănescu? Nu 
cumva flautistul își purta obiceiul numelor 
multiple până şi pe listele de plată ale im- 
presarului? Este o bănuială pe care am no- 
iat-o aici, fiindcă ni se pare că oglin- 
deşte încă odată o caracteristică a autorului 
„Ciocoilor”. 

II) Ar putea să se întrebe cineva: dar de 
ce ar fi făcut Filimon atâta mister? Com- 
promitea nobilul nume al urmașilor popel 
Filimon? Motivul este altul şi anume: la 2 
Martie 1856 „Buletinul Oficial? cu nr. 18 
publica înălțarea conţipistului Nicolae Fi- 
limonescu la rangul de pitar”). Cumpărată 
sau obţinută prin trecerea lui Scarlat Băr- 
cănescu binefăcătorul său, 1%) a căruia nu- 
mire ca mare logofăt al credinţei o găsim în 
acelaș număr al Buletinului, boeria proas- 
pătă a lui Filimon nu se potrivea cu mo- 
destele apuntamente de pe lista lui Papani- 
cola şi care trebuiau să fie aprobate de 
Vodă Știrbei. 





Monumentul funerâr al lui Nico jae Fil:mon 


III) Dar Filimon ar fi putut să-și cumpere 
boeria, fiindcă era om bogat. In familie se 
ştia că la moarte lăsase o avere lichidă de 
16000 galbeni și o vie spre Cotroceni. Am 
putut însă găsi și dovezile că omul era de- 


parte de imaginea funcţionarului nenorocit, 


mort în mizeric, cum credea N. Iorga, sau 
de a flautistului care s'a transformat în foi- 
letonist spre a putea trăi, cum scrie Ghica. 

Alecsandru loan 1 făcea la 17 Aprilie 1859 
(„Monitorul Oficial” nr. 42) un apel: „Mol- 
do-România așteaptă deia noi să avem ini- 
țiativa marei opere de regenerare naţiona- 
lă”, dar lipseau banii: „toţi cunosc trista sta- 
re de slcire în care am găsit casele publhce”. 
Ca să completeze fondurile, cerea un credit 
de opt milioane lei, pentru acoperirea că- 
ruia se făcea apel la „cei avuți — rău jude- 
cați până atunci —- și la clasele de mijloc, 
mândre de patriotismul lor”. La 27 ale ace- 
leași luni, apărea prima listă de ofrande; 
erau două feluri de subseriitori: unii dă- 
deau banii cu dobândă (10%), iar alţii fără 
dobândă. Printre cei ce renunțau la dobân- 
dă, figurează şi N. Filimon cu 1000 lei, o 
sumă importantă pe atunci. Ca termene de 
comparație spicuim : G. Costaforu cu 3000, 
“Cr. Alecsandrescu cu 1500 lei, dr. Davila cu 
3000 lei. Au dat cu dobândă: Marin Ser- 
giescu-Naţionalul, dr. Baraş (600 lei), Vin- 
terhalder (500), dar și țărani din Gorj şi Ro- 
manaţi. 

1V) Peste doi ani în „Monitorul Oiicial” 
nr. 44 din 25 Februarie 1861 găsim: „D. Pe- 
irache Părâianu, deputatul suburbiei Fân- 
tâna Boului depuind suma de lei 559 din 
partea d-lor cetăţeni ce au binevoit a da 
concursul d-lor pentru îmbunătăţirea arma- 
tei ţării, guvernul exprimă a sa vie mulţu- 
mire d-lor donatori mai jos semnaţi: N. M. 
Filimon 320 lei“. Urmează alţi 26 subserii- 
tori cu sume între 2 lei 10 bani și 10 lei 20 
bani Suma subscrisă arată că Filimon era 
cineva în mahalaua Fântâna Boului, situată 
in cartierul Cișmigiu-Popa Tatu. Ştim însă 
că în 1864 (anexa 84 a lucrării noastre) Fi- 
limon locuia în „Ospelul Tărâk stagiul 1”, 
casa de lângă Teatrul Naţional, pe locul că- 
reia sa ridicat acum câțiva ani palatul A- 
driatica); acolo a și murit („în suburbia Cre- 
țulescu” spune actul de deces). Dar este po- 
sibil ca între locuinţa din curtea bisericii 
ienii și casa Torâk, să fi stat și undeva în 
mahalaua Fântâna Boului. Poate, pentru ca 
să fie mai aproape de serviciu, fiindcă: 

V) In „„Monitorul Olicia!” nr. 208 din 22 
Sept. 1861 găsim că „d. N. Filimon, secre- 
tarul acelei Comisiuni (Comisiunea docu- 
mentală) se numeşte membru în locul d-lui 
D. Orăscu”. Această comisie documentală 
avea cancelaria "în casele cele mari din 
Mah. Mihai Voaă ale răposatului Benedict 
leschi (M. O. nr. 85/1862)”. 

Aceasta ar putea fi o explicaţie; dar s'ar 
mai putea ca în mahalaua Fântâna Boului 





9) Să nu ne inchipuim totuși că această boerie 
insemna o prea mare cinste, deoarece până în 
1956 Filimon nu se putuse face remarcat în lite- 
vatură, N. Kretzulescu în „Amintiri istorice”? Ed. 
Universul, 1940, scrie: „In dorința de a inmulţi 
boerimea mică, Știrbey a împărţit pităriile și ser- 
dăriile cu duiumul, cele mai mici ranguri de boe- 
rie: mai mult brutari, măcelari, arendași, neguţă- 
tori mari şi mici, care prin boecrie dobândeau mai 
muite priviegiuri, au alergat și prin feri de 
mijloace s'au făcut pitari şi serdari. Imi aduc a- 
minte în astă privinţă, despre un lucru care a pro- 
dus marc râs întrun salon. Rangurile se dau prin 
Postelnic, ministrul trebilor din afară. Posteinicul 
în activitate pe atunci, avea la ăânsul în mai toate 
serile, adunări de joc de cărţi; salonul lui era îm- 
podobit în toate colțurile cu ceasornice de masă, 
mai mult sau mai puțin frumoase şi regulate aşa 
dc bine că toate sunau orele deodată; într'o seară, 
unul din jucători supărat pentru că nu-i mergea 
jocul şi pierdea mereu, la un sunet al ceasornicu- 
lui, apostrofează pe gazda casei: — Boerule Pos- 
telnice, ia fă să tacă acești serdari şi pitari care 
ne iau auzul!” 

10) Bărcănescu dădea în 1857 o procură Pitaru- 
lui N. Filimon (anexa 71 din lucrarea noastră mai 
sus citată). 


de N. VĂTĂMANU 


să [ie avut Filimon via, de care mai ținea 
minte nepoata sa, că era „spre Cotroceni”. 
* 

Cunoscând pe deoparte marea activitate 
publicistică a lui N. Filimon și pe de altă 
parte prietenia cu toţi scriitorii umoristici 
ai vremii: B. P. Hasdeu (Aghiuţă), N. T. O- 
răşeanu (Nichipercea), Gr. H. Grandea, 1. 
C. Fundescu (Pepelea), Geanoglu (Cicala), 
Pantazi Ghica (Păcală) ne-am întrebat dacă 
spiritul satiric al lui Filimon nu se va fi 
manifestat și prim paginile acestor reviste. 
Examinând cu atenţic materialul de mai sus, 
ne-am oprit asupra a două bucăţi : una înti- 
tulată: „Treţi-logofăt Ciortan din Fefeliu la 
opera [Il Trovatore” din „Pepelea”, anul |, 
1860 şi alta „Bătaia ţiganilor cu tătarii” din 
„Nichipercea” anul IV nr. 49 din 1862. Am- 
bele poartă semnătura Nikita Felinărescu, 
pseudonim destul de transparent al celui ce 
încă semna în 1856 Nicolae Filimonescu. 
Dar afară de această travestire a numelui 
(poate o aluzie a prietenilor la nasul amato- 
rului de mâncări alese stropite cu pelin), ar- 
gument insuficient prin sine însuși, alte 
iapte vin să ne dea convingerea că Nikita 
Felinărescu este Nicolae Filimon. 

In 1860 Filimon se găsca în plină activi- 
tate de critică muzicală în paginile „,Naţio- 
nalului“. Chiar la 6 Oct, 1860 a publicat o 
cronică despre Il trovatore, iar la 11 Noem- 
brie acelaş an, apare povestea pățaniei lui 
Ciortan la Operă. E de notat că Ciortan este 
treti logofăt, ca şi tatăl lui Dinu Păturică; 
nedumerirea lui la Operă, va fi fost a mul- 
tora de pe vremea aceia, care desigur că 
provoca hazul lui Filimon și al prietenilor 
lui. Ceva mai mult, comparână stilul aczstei 
bucăți  umorisțice cu nuvslele lui Fili- 
mon, găsim asemănări isbitoare menite să 
ne întărească și mai mult în convingerea 
noastră. Cităm câteva: să râză ca nişte eşiţi 
din minți ; ştii ca maghernița, ştii ca un 
geambaș (ştii colea sdravănă, în „Slujni- 
carii''); dedese-didese (deteră probă, în „.Ci- 
priani'), iară'şi (mă nlorsei iară'şi în parter, 
„Bergamo'”) earăşi (Cine ar putea earăşi să 
dorească, „,Cipriani“), ete. De altfel, povesti- 
rea lui Filimon-Felinărescu s'a bucurat de 
onorurile revistei, care a ilustrat-o cu un 
desen pe ultima pagină, așa cum niciodată 
nu sa mai întâmplat nici în „Pepelea“ și 
nici în altă revistă umoristică. 

Cea de a doua bucată umoristică a lui Ni- 
kita Felinărescu, din ,„Nichipercea“, este o 
„satiră ţărănească“ stihuită, deci transcrisă 
în proză. Se știe din scrisorile lui Ion Ghica, 
că Filimon „era plin de originalitate, de duh 
şi de veselie“, că ştia să spună poezii şi, cre- 
dem, că nici la snoave nu era mai prejos. 
Filimon a fost primul nostru scriitor de 
basme populare 1), pe care le ştia din gura 
poporului. Primul basm publicat a fost „Ro- 
man năzdrăvan“ în „Țăranul român“ la 14 
Ianuarie 1862. In acelaș an a apărut în „Ni- 
chipercea“ satira țărănească. 

Dacă în afară de cele două bucăţi men- 
ționate, va mai fi scris ceva Filimon în re- 
vistele umoristice, nu putem afirma. Există 
însă în „Nichipercea“ din 25 Noembrie 1862, 
la „Una-alta“ un articol semnat F...escu, dar 
poate fi și al lui I. C. Fundescu; un alt arti- 
colaș „Din drac-înger“ (nr. 47 din 1863) sem- 
nat „Un paracliser'' nu ne dă suficiente ele- 
mente de identificare. 

Mai importantă este seria de articole din 
„Pepelea“ începând cu nr. 7, despre „Tea- 
trul român şi cel italian“, semnate X, care 
ar putea să fie ale lui Filimon. Criticul mu- 
zical şi dramatic a pledat mult pentru un 





şi alie scrieri ale autorului „Ciocoilor“. Cer- 
cetarea amănunțită ne va mai rezerva desi- 
gur surprize. In măsura puterilor, ne vom 
sili a duce mai deparie aceste cercetări. 


BATALIA ȚIGANILOR CU TATARII 


Șaptezeci şi cinci de țigani călări pe două- 
zeci și trei de cai, spue la spale, să poată 
cu tâarii a se bate, cu săgeți de scai și de 
putrigai, de lemn ușurel de care își fac coţo- 
fenele cub în el, câlite cu iaurt și oțeliie cu 
lapte bătut, ca să poată bătea la tătari mult; 
cu tunuri de soc că să nu ia lesne ioc, cu pi- 
stoale de p.cere de porc ca să nui dea de 
pocinog. lar tătarii, cu niște aiea grele de 
fier călite cu, oţel, care fac pe țigani de pier, 
cu suliți de acioaie care bagă in țigani nă- 
bădaie, cu săbii de fier turcesc care tot la gât 
nemeresc. 

A doua zi la răsăritul soarelui, se strânseră 
țiganii cu mici, cu mari, să dea năvală peste 
tătari: dar vătatul cel mare, dreptul sfântului, 
zise : “Mă țiganilor, mocăianilor, vătașilor și 
dancilor, cu picerele goale şi desculți, orbi, 
muţi, ciungi și sluți, nu vedeți voi, bre... pe 
aceşti calici de tătari, călări pe buni armă- 
sari, că vin să ne jupoaie, să facă din pieile 
noastre cimpoaie ? Puneţi-vă căldările în cap 
şi dați de rupeţi pământul, ca să se pome- 
nească de vitejia țigămească, 

După ce țiganii se spovediră şi se prece- 
stuiră, cu ouă de cal și cu oțet dun an, se 
fătură dlae și începură a se lua la bătae: 
deteră cu săgețile și cu lopeţile să rupă tă- 
tarilor feţele; dar tătarii cu sul.țele lor de fier 
călite cu oțel, încotro dădea tot în spate de 
țigam nemera. Când fu pe la namiaza mare, 
loviră pe văaful Ispas în toale şi-l puse cu 
burta la soare de se mirau țiganii de ce 
moare; dar când soarele ajunse la chindie, 
țiganii începură a fugi pe câmpie, unii încăl- 
țați, alții desculți, iar alții călări pe măgari îu- 
geau mereu ca să scape de tătari, fugeau prin 
spini şi prin mărăcini, ca să nu mai vază pe 
păgâni; în cele din umă ajunseră la o apă 
mare, unde nu le mai rămânea scăpare, Tă- 
tarii îi gonea, țiganii se 'ngrozea, dar Danciu 
cel mic și mai voinic, tuși și răguși şi din gură 
așa grăi: Fraţilor! tătarii o să vie să se 
împace, că n'au încotro face: dar noi să nu 
primim că ne păcălim: mai bine să bem a 
coastă apă turbată ca să scăpăm cu fața cu- 
rată. Țiganii ascultară de cuvânt și puindu-se 
cu burțile la pământ, băură până crăpară şi 
de tătari se scăpată, 


TRETI — LOGOFAT CIORTAN DIN TEFELIU 
LA OPERA „IL TROVATORE” 


(Din „Pepelea”, anul 1, 11 Noembrie 1860) 


Abia sosisem în Bucureşti ca să dau jalbă 
Mării Sale lui Vodă pentru calicii de comi- 
sari, care mi-au scris biserica de la moşioară 
şi găinile din coteți la catagraţie şi iată câţiva 
prieteni fefeleni, mă băgară la mijloc îndem- 
nându-mă să merg cu dânşii la fteatru leti- 
nesc, ! 

Mai Lăsaţi-mă în pace, la zisei; de unde 
ştiu eu letinește? N'a fost neam de 
neamul meu spițer; duceţi-mă la fteatru ro- 
mânesc, să văz dreptatea Impăratului Solo- 
mon sau tăierea capului Sfântului lon Bo- 
tezătorul, iar nu pehlivănii nemțești. Dar ei 
mă luară târâş-grăpiș şi mă duseră la ftea- 
tru. Când colo ce să vezi... Era o căsuţă 
mititică, știi ca magherniţa lui Marin bruta- 
rul de la noi. În acea căsuță ședea un neamț 
cu o mulţime de fiţuici dinainte. Intrebai pe 
prietenii mei dacă acea mică prăvălioară era 
fteatru, dar ei însepură să râză de mine ca 
niște eșiți din minţi. Dacă văzui așa, între- 
bai pe un negustoraș şi aflai că neamţul din 
cămăruţă era pus de stăpânire ca să vânză 
fiţuicile de fteatru. 


D E E: Nu 


Iustrâţie la „Treti-Logotăt la operă“ 


teatru românesc, fie chiar și în locul operei 
italiene *?) socotită teatru de lux. Forma „a- 
merinţare“ obișnuită în scrierile certe ale 
lui Filimon, apare şi în aceste articole. 

Tot astfel poate fi atribuită lui Filimon 
schița socială „Lionii sau Domnii de putre- 
gai'* din „Pepelea“ nr. 12, 1860, pe care auto- 
rul îi împarte în trei categorii, dintre care 
ultima este a lionilor de mahala, care duce 
îndată la „Gentilomii de mahala“, sub titlul 
„Slujnicarilor'“. Schița cuprinde în ea ver- 
suri, ca și „Slujnicarii“. Ar putea fi socotită 
ca origine a nuvelei ce avea să apară peste 
un an în „Revista Carpaţilor“ (1860). 

In ce ne privește, semnalăm aceste scrieri 
necunoscute ale lui Filimon şi repetăm încă- 
odată credința noastră că trebue să mai 
existe prin paginile ziarelor și revistelor incă 


11) G. Baiculescu, Activitaica folkloristică a lui 
Nicolae Filimon,. 1941. 
12) G. Baiculescu: N. Filimon, critic muzical şi 
„ dramatic. „Studii italiene” VII, pag. 96. 


— Ei, jupâne, îi zisei cu ifos şi tuşind ca 
un vel Aga, dă-mi şi mie o teșcherea d'alea. 

— Ce vrei, îmi zise el, cam răstit, 

— Iaca na! Dă-mi o lojniță d'un sfanţ, 
bre! Când auzi cuvântul „bre“ se îngălbeni 
înțocmai ca ceara și numai decât îmi dete o 
fițuică roşie de macava, scrisă mnemţeșşte. 
Până să dau sfanţul neamţțului, prietenii 
mei o luară la sănătâasa și mă lăsară în mij- 
locul drumului. 

În vremea aceasta văzui o grămadă de 
boeri și cucoane intrând în fteatru, Imi 
strânsei giubeaua la piept, îmi mai netezii 
musteţile și vârîndu-mă "ntre dânșii, întrai 
într'o odaie mare, cu scaune roșii și cu po- 
licandru ca la biserică; dar când să mă pui 
și eu pe un scaun, veni un neamţ îmbrăcat 
muscălește și cu fir pe la gât. Mai întâi mă 
luă cu ochii de sus până jos, știi ca un 
geambaș, apoi îmi zise să mă scol de pe 
scaun că este al altuia. 

— Fă bine de-mi arată care este scaunul 
meu, îi zisei supărat; dar. el mă dete pe mâna 


altui neamţ îmbrăcat tot ca dânsul, care mi 
băgă întrun beci întunecos şi-mi zise să mi 
sui pe scări în sus până voi da peste locu: 
meu. 

Suii pe dibuite un rând de scări, dar ne- 
văzând nici un scaun, mă suii și altul, iar 
așa suii al treilea şi al patrulea rând, pâni 
dădu Dumnezeu de văzui puţintică lumină, 
dar acolo altă ispită. Era toată jidovimea 
din Bucureşti, cu nevestile și cu copiii lor, 
tocmai cum vorbeşte despre dânşii proorocul 
Moisi la cartea eșirii, cap. 3 list rig. 

Mă pusei pe o laviţă și începui să mă uit 
în jos, dar ce mândreţe! Era o grămadă de 
chiliuţe mici văpsite cu ciripie roşie, pline 
cu boeri şi cocoane ce vorbeau. Dar deodată 
se auzi sunetul unui clopoțel și toţi începură 
să se puie la orânduială, iar după aceia în- 
cepură lăutari a scârțâi din dible, un fel de 
țâțâială întreruptă din când în când de tobe 
şi de tipsii, parcă erau vicleimgii din zilele 
răposatului Gligore Vodă Ghica; după aceia 
se ridică pânza şi văzui o mulţime de nemți: 
unii îmbrăcați cu haine de argint şi nişte 
căciuli de tinichea făcute ca pâlnia, iar alţii 
erau îmbrăcaţi mai prosticel. Unii şedeau 
trântiți pe jos, îar alții făceau mustră ca 
muscalii. Nu trecu mult şi veni un alt neamţ 
mai bătrân și începu să urle ca un lup și să 
dea din mâini ca un luat din îele. Nemţii 


"ceilalți nevoind să se lase mai jos decât dân- 


sul „începură a sbiera de-ți rupeau urechile; 
iar după ce-și sfârşiră marafetul lor, se du- 
seră în pădure. 

După dânşii veniră două cucoane îmbră- 
cate întocmai ca cucoanele  nvastre, când 
pleacă la târg la Băicoi. Una dintre ele era 
atât de frumoasă, încât m'a lăsat cu inima 
pârlită, n'oi uita-o până m'o băga în negrul 
pământ; avea niște ochi negri ca murele, 
nişte obrăjiori ca trandafirii și o guriță ca 
de porumbiţă; iur de grasă era întocmai ca 
o rață leșească!,,. 

Mai întâi se uită către pădure „apoi ve- 
nind mai în fața norodului, începu să cânte 
un cântec jalnic; o duse bine până la un loc, 
dar deodată începu să sbiere, parc'o pusese 
în frigare. Uite, drept să vă spui, asta nu mi-a 
plăcut de loc. 

Nemţoaica se duse şi veni un neamț cu 


„barba mai arătoasă la față. Acesta cum veni 


începu să se uite în toate părţile, se vede 
că-i era frică de hoți şi tot arăta cu mâna la 
o casă ,parcar fi zis: acolo sunt hoţii! Nu 
trecu mult și auzii un chîot în pădure. Neam- 
țul auzi și el chiotul şi atât de mult se spe- 
rie, încât era p'aci-p'aci să-i vie dambla. In 
această învălmășeală veni și nemțoaica și 
începu să se certe cu dândul, poate fiindcă 
sbierase lângă casa ei; după dânsa veni și 
hoțul, care dedese chiotul în pădure și se'n- 
hățară la ceartă, ba încă era p'aci să-și taie 
gâturile cu nişte săbii mai lungi decât fri- 
gările de zaana, dacă nu-i despărțea nem- 
țoaica, care de mult ce țipase căzu leșinată 
şi se lăsă nerdeaua. 

Văzând că toţi ovreii, care ședeau lângă 
mine pe laviță, se duc cu grămada într'o 
casă, mă dusei și eu cu dânşii; na-ţi că acolo 
era cafenea! Cerui un ciubuc, ziseră că n'au; 
cerui o cafea turcească, iar așa. 

— Dar bine nătăfleţilor „ce fel de cafenea 
este aceasta „le zisei eu încruntând sprân- 
cenile. 

— Asta este cafenea nemțească, unde se 
vinde numai bere şi cârnaţi cu usturoi, răs- 
punseră ei. 

Dacă văzui zorul mă dusei iar la locușo- 
rul meu și până ce mă mai uitai pân chiliu- 
țele în care ședeau boerii cei mari, se ridică 


„iarăși perdeaua și văzui o mulţime de nemți 


tot întrun fel şi cu potcapie în cap. Intre- 
bai p'un ovrei ce şedea lângă mine şi-mi 
spuse că sunt țigani, 

— Dar bine domnule, îi zisei eu, ce fel de 
țigani sunt ăștia îmbrăcaţi muerește și cu 
poteapie în cap, ca popii? 

— Sunt țigani sfranțuzești, 
Mărul roşu „îmi răspunse el. 

In mijlocul acestor țigani, şedea pe un 
scaun o ţigancă bătrână îmbrăcată ca ma- 
halagioaicile, iar lângă ea stătea lungit ho- 
țul care didese chiotul în pădure. După ce 
cântară țiganii și bătură pe nicovală, întoc- 
mai ca Burcea potcovarul de la noi, începu 
să cânte şi ea; o duseră binișor, numai când 
ridica sus, cam ţipa şi cânta pe nas, ca Stan 
paracliserul de la Fefelei, iar boerii și ne- 
gustorii băteau din palme ca nebunii. 

Hoţul sta și asculta, dar mai pe urmă în- 
cepu și el să sbiere şi o ținu într'una ca un 
sfert de ceas, apoi se duse După aceia veni 
nemţoaica îmbrăcată în haine negre și ofilită 
la faţă şi după ce dede câteva chiote ascuţite, 
voi să fugă, dar neamţul cel cu barbă n'o 
lăsă. Să mai fi văzut ţipete ce dedea biata 
nemţoaică şi cum își frângea mâinile; dar 
numai de cât veni hoțul cu ceata lui și o 
scăpă din mâna  neamțului cu barba stu- 
foasă. 

Atunci înţelesei eu cum merge şiretenia: 
nemţoaica era nevasta hoțului, iar neamţul, 
cel cu barbă era căpitan de poteră, trimis de 
stăpânire să prinză hoţii din țară. Hoţul se 
vede că simțise cum merge treaba şi se du- 
sese la ţigancă să-i dea cu bobii; de aceia 
țiganca nu-l lăsa să plece. se vede că-i spu- 
nea bobii că o să-l prinză. 

După mai multe suceli și'nvârteli, neam- 
țul cel cu barbă puse mâna pe hoţ, pe ne- 
vasta hoțului şi pe țigancă și mi-i băgă la 
cote (arest). 

„— Țipa, măi vere, nemţoaica, de-ți rupea 
băerile inimei şi se făcea că-i vine  leșin, 
dar neamțul sau mai bine căpitanul de po- 
teră, fără să se turbure cât de puţin, mi-ţi 
irimese pe hoți cu dorobanţii la zapciu şi 
dacolo la pușcărie. Biata nemţoaică când 
auzi aceasta „căzu și muri mai lesne decât 
un pui de găină și se lăsă iarăși perdeaua. 

Ovwreii iar se duseră la cafenea, eu însă 
de astădată stătui locului și aşteptai să văz 
sfârşitul ocabaslăcului. Așteptai ca o jumă- 
tate de ceas și comediașii nu mai începură, 
ba încă stinseră și policandru și rămăsei 
p'întunerec. — Bre, dă'ncoa, dăncolo, d'abia 
dete Dumnezeu de 'nemerii ușa şi mă pogorii 
jos, dar acolo alt necaz. Nemţii închiseseră 
ușile și se duseseră p'acincolo. Văzându-mă 
singur în acest groasnic întuneric, îmi adu- 
sei aminte că nemţii fac comedii cu dracu 
şi, uite aşa cum mă vedeţi, om arătos și în 
toată firea, și se părea că văd pe toți necu- 
rații din vămile văzduhului și începui a 
sbiera de te lua groaza; în sfârşit inemerii 
o ușe deschisă şi eșii afară. D'atunci m'am 
jurat să nu mă mai duc la fteatru letinesc 
cât oi avea zile. 


aduși de la 


5) 


30 IUNIE 1943 





Cronica literară 


CARACOSTEA: Critice Literare 


— Editura ,„Fundaţiile Regale“ — 


Cronica literară nu este şi nici NU 
trebuie să fie criţică literară. Croni- 
ca orientează înainte de toate, atra- 
ge atenţia, îşi manifestă, mai mult 
intuitiv, anumite atitudini, anumite 
preferinţe chiar, nefiind nici doctă, 
nici profesorală. Punctele ei de ve” 
dere sunt puncte de „vedere“ ale gu- 
stului. Prea adesea cronicarul sincer 
nici nu „ştiei* dece cutare carte i-a 
plăcut, iară cutare alta nu. Meseria 
lui este asemănătoare cu a confrate- 
lui degusător de versuri sau asemă- 
nătoare cu a cunoscătorului de cal: 
Un buchet, o nuanţă, o ţinută sau o 
aliură abea percepute de simţurile 
omului nedeprins cu astfel de înde- 
Jetniciri, îi sunt suficiente pentru a 
se putea pronunța asupra calităţii şi 
valorii, De aceea, deşi categorice în 
ceeace priveşte expresia lor, arbitra- 
giile lui au dreptul să fie însoţite Și 
de anumite, să le spunem, zâmbete. 
Cronica literară cea mai bună, — 
fiindcă şi cea mai atrăgătoare, cea 
mai apropiată adică de rostul ei de 
a deştepta în sufletul cetitoruiui 
vreun interes pentru o carte, — este 
discuția liberă, causeria, — cine 
face mai mult, face critică propriu 
zisă, cine face mai puţin scrie note. 

Am ţinut să spunem toate acestea 
pentru a înlătura o seamă de neîn- 
țelegeri şi, mai ales, pentru a preîn- 
tâmpina nedumeririle şi, inevitabil, 
prea marile pretenţii ale unora din- 
tre cețitori. Ne-am propus aşa dar să 
facem, — numai timp de un singur 
an, — un fel de gaya sciencia, un îel 
de ştiinţă veselă din acest sector ce 
ne-a fost atribuit împotriva vrerii. 
Că înţelegem să abordăm, cu depli- 
nă severitate şi cu suficientă pregă- 
tire ceeace ni se încredințează pao- 
trivit chemării, o vom dovedi, cu 
voia lui Dumnezeu, nu peste prea 
multă trecere de timp, într'un dome- 
niu care te obligă mai mult decât 
placul sau neplacul cuiva. 

* 


Critică literară propriu zisă face 
d. profesor D. Canacostea. In cele ce 
urmează nu vom schiţa o critică a 
criticii d-sale. Vom prezenta numai 
volumul („CRITICE LITERARE“ 1) 
apărut la Fundaţia Regală pentru 
Literatură şi Artă. 

Cartea d-lui prof. D. Caracostea 
cuprinde cinci studii („Galaction 
poetul“, „Critica şi poetul I. Al. Bră- 
iescu-Voineşti“, „Poetul  Brătescu- 
Voineşti“, „Primul roman modern) 
un studiu de introducere în cugeta- 
rea d-sale (Creativitate şi creaţie) şi 
o postilă bibliografică. 

Aflăm din Postilă că „studiul des- 
pre Galaction a fost publicat sub tit- 
lul Un poet nou în Viata Românea- 
scă, volumul 32, anul IX, numărul 
pe Aprilie-Mai 1914, pp. 83—116' şi 
că acest studiu „reprezintă lecţiunea 
de deschidere a cursului de istoria 
literaturii române inaugurat la Uni- 
versitatea din Viena“. Mai aflăm că 
„vederile afirmate atunci au stârnit 
unele opoziții şi răstălmăciri“. (,„A- 
mintesc““ — spune d. prof. D. Cara- 
costea, — numai încercarea de a tă- 
gădui valoarea scriitorului pe tema 
neologismelor“, 

Din Aprilie 1914 până în Aprilie 
1941 când a fost pusă'n vitrine car- 
taa de Critice Literare a d-lui prof. 
D. Caracostea au trecut, exact, 27 
ani, un laps de vreme foarte peri- 
culos pentru reeditarea unor păreri 
care chiar, la timpul lor, au stârnit 
opoziții şi răstălmăciri. 

Ori, iată cc spunea, pe atunci, d. 
prof. D. Caracostea în studiul d-sale 
despre poctul Gala Galaction: „nici 
poezia „gliei“, care rămâne străină de 





viaţa sufletească a literaturii moder- 
ne universale, şi nici modernismul în 
cutare formulă trecătoare a lui, ne- 
dospit și neasimilat cu sufletul nos- 
tru, nu puteau să fie formulele, care 
să ne îndestuleze îndelung conştiin- 
ţa noastră literară. Şi e caracteristic 
că, pe când teoreticienii se certau 
pentru impunerea unia din cele 
două extreme, scriitorii de seamă ai 
noştri, în primul rând Brătescu-Voi- 
neşti, urmau o cale care nu era 4 
nici-uneia din cele două extreme: 
iar acum iată un suflet de poet, care 
— frământat de contraziceri interne 
ci după rătăciri pe căi neumblate de 
alții, — ne dă o operă unde ambele 
elemente adesea se ciocnesc, dar a- 
desea se împreunează într'o unitate 
pe care o putem privi ca anunţătoa- 
re sintezei, a felului integral, pe care 
trebuie să ni-l aducă ziua de mâine“. 

D. prof. D. Caracostea nici nu Mai 
avea nevoie să-şi sublinieze previ- 
ziunea cu acea notă de subsol. Sin- 
teza pe care d-sa o anunţase în pra- 
gul încă al primului război mondial 
a devenit realitate. Sau, iată dece şi 
cum înţelegea d. D. Caracostea să 
scrie un studiu critic despre 1. Al. 
Brătescu-Voineşti: „Gândind să a- 
răt printrun exemplu cum înţeleg 
să pun în lumina cuvenită acest bun 
sufletesc al neamului, care este poe- 
zia noastră cultă (sublinierile sunt 
ale noastre), îmi propun să lămuresc 
întreaga creaţiune de până acum a 
lui Brătescu-Voineşti şi apoi să-i 
fixez locul în desvoltarea literaturii 
noastre; deosebindu-mă însă de cei 
ce sau ocupat de acest scriitor, mă 
simt nevoit să caracterizez mai întâi 
atitudinea criticei de până acum cu 
privire la poetul nostru. In acest 
chip, se va înţelege mai ușor dece 
procedez într'un fel şi nu într'altul. 
Se va vedea cum istoria crițicei noa- 
stre vădeşte necesitatea unei îndru- 
mări, pe care am putea să o formu- 
lăm scurt: pe lângă adevărata căl- 
dură estetică, mai multă lumină şti- 
inţifică (sublinierea este a d-lui prof. 
D. Caracostea), în armonie cu cerin- 
rinţele de adâncire ale specialităţii 
și cu starea actuală a ştiinţelor mo- 
rale înrudite. Calea aceasta va apă- 
rea ca singura menită să ne scoată 
din apele diletantismului şi să redea 
totodată studiilor literare autoritatea 


“necesară pentru a deveni într'adevăr 


un factor viu în viaţa culturală a 
neamului, potrivit cerinţelor literare 
ale vremii... 

Conform propoziţiilor mai sus ci- 
tate, studiile despre I. Al. Brătescu- 
Voineşti ale d-lui prof. D. Caracos- 
tea sunt un model de conştiinciazi- 
tate şi conştiinţă. 

De tot importante sunt însă vede- 
riie d-lui prof. D. Caracostea mărtu- 
risite în studiul prefaţă Creativitate 
şi Creaţie, mai ales că poziţia d-sale 
critică literară, de tot semnificativă 
şi interesantă, a început să înfrângă 
până și rezistențele cele mai cu tena- 
citate susținute ale adversarilor. In 
afară de acestea tezele d-lui prof. D. 
Caracostea trebuie subliniate şi fi- 





indcă pe ele se întemeiază întreaga 
direcţie ideologică a Revistei Funda- 
țiilor Regale pe care o conduce. 

Accentuând asupra creativității, 
d-sa enunţă ummătoarele îndatoriri 
ale criticei: „Este nevoie de o cri- 
tică de netezire a căilor creativită- 
ţii, având rostul de a limpezi meni- 
rea literaturii noastre nedespărţită 
de integrarea europeană şi de critica 
valorilor... Critica pe care o dau la 
iveală nu este un meșteșug de serie... 
fiecare pagină de critică pe care o 
public aici reprezintă o poziţie faţă 
de o esenţială problemă literară... 
Mărginindu-mă la volumul de față, 
unitatea preocupărilor stă în a soate 
la iveală forma de creativitate şi 
expresie purcese din încordarea is- 
cată de o trăire dualistă a existen- 
ei. In fiecare dintre prozatorii pre- 
zentaţi aici, există un îndoit plan de 
rezonanţă care, potrivit personațită- 
ţii, dă timbrul propriu, expresia şi 
semnificaţia plăsmuirilor. E tipul de 
artă opus  vibrațiilor monocorde... 
Străbătând atât materialul primului 
volum cât şi pe al celor următoare, 
se va vedea că, după cum atunci când 
a fost vorba de a întemeia critica 
modernistă, cât şi în critica de adân- 
cire a aspectelor etnice, apoi în sin- 
teza dintre tradiţie şi modernism, în 
sfârşit în problemele actuale, necon- 
tenit am ținut seamă de cerinţele 
creativităţii. Cuvântul acesta fiind 
nou, are nevoie de unele precizări. 
Dominanta lui este dinamismul înte- 
rior stârnit de opoziţia planurilor de 
rezonanţă în care vibrează felul con- 
stant de a fi al creatorilor. Incorda- 
rea acestora se descarcă în imagini, 
în ritm, în arhitectonică, întrun cu- 
vânt în forma definitivă printrun 
proces tipic de cristalizare. După 
cum âvem o creativitate a plăsmui- 
rilor, există şi una critică. Pornind 
dela pură intuiţie, treptat am făurit 
conceptul acesta încă dela începutul 
activității mele critice, pentruccă, 
fără el, critica îşi pierde iniţiativa şi 
trebuie să Se mărginească la a fi un 
simplu birou de înregistrare...“. Cri- 
tica creativă a d-lui prof. D. Cara- 
costea e chemată să devie „un fac- 
tor activ în determinarea prefaceri- 
lor literare“, „ea dă criticului ade- 
sea curajul de a critica la nevoie şi 
în numele a ceea ce trebuie să fie“. 

D. prof. D. Caracostea înţelege, cu 
alte cuvinte să vadă şi dincolo de ză- 
rile prezentului, precum înțelege. 
întemeiat pe o viguroasă disciplinare 
a materialului d-sale, să sondeze 
până în cele mai ascunse adâncuri 
structurile operei de artă, văzându- 
le însă în direotă dependenţă de ceea 
ce trebuie să fie arta născută din şi 
în sufltul unui popor. Normativă nu- 
mai din punctul de vedere al orien- 
tării “primordial şi absolut necesar 
odată ce este vorba de un bun su- 
fletesc al neamului, critica d-lui 
prof. D. Caracostea, fundamentată pe 
cunoașterea imperativelor creativită- 
ţii, cere mai mult decât au cerut şi 
cer apărătorii autonomiei esteticului. 

In opera d-sale, d. prof. D. Cara- 
costea a delimitat şi rezolvat, prin- 
cipial, o suită de probleme pe cari, 
la noi cel puţin, numai câţiva psi- 
hologi le pot aprecia. Să sperăm că 
profunda semnificaţie a acestor pro- 
bleme nu va fi privită cu neînţelea- 
să ostilitate din partea criticilor li- 
terari. 

Cât priveşte perspectivele ce se 
deschid de pe poziţia ideologică a 
directorului Fundațiilor Regale, ele 
sunt foarte bogate în de tot fecunde 
surprize. 


TRAIAN CHELARIU 





UNIVERSUL LITERAR 








E mea 


Pictura românească si Italia 


Sawator Rosa, Carlo. Maraita, Pietro da Cortona. 
Ba chiar, în fragmente, Satmari s'a încumetat să 
transpună „Şcoala din Atena“ a lui Rafael. In 
opera acestui prodigios artist, episodul italian 
va fi veșnic prezent. 

Nu numai în formația acestor precursori, r2- 
crutați mai mult din rândurile artiștilor străini, 
se poate deosebi educația italiană. Chiar dintre 
elevii acestora, băștinași, se recrutează talente 
care, fireşte, nu iau un drum prea depărtut de 
al maeștrilor lor. Academia Mihăileană din lași 
furnizează Romei câţiva studenți remarcabili. 

Așa este George Lemeni, bucovinean de ori- 
gină, bursier un timp la Muenchen, apoi elev, 
patru ani în șir (1842—-1846) al Academiei di San 
Luca, la Roma. Tot la Roma este trimis bursier 
şi George Năstăsescu, elev a! lui Schiavoni. Co- 
pist al! lui Michel Angelo el se simte atras cu 
egală forță de arta de contraste tari a lui Cara- 
vaggio, a cărui faimoasă „Punere în mormânt“, 
admirabil copiată, o donează  Pinacotecii din 
Iaşi. 

Dacă pentru pictorii laici Români îndrumarea 
spre arta italiană poate părea firească, de vre- 
me ce numai aici puteau găsi toate elementele 
evoluţiei unei viziuni realiste de viață, ajunsă 
la perfecțiawmnijloacelor ei de expresie, mai pu- 
țin normală este îndrumarea picturei de temă 


religioasă din sec. XIX, către arta bisericească - 


italiană. 

Constantin Lecca, (1810-1887) pictor  mun- 
tean, de îndepărtată origină italiană, dintro fa- 
milie emigrată în Transilvania, ia Brașov, în 
urma unei neînțelegeri cu familia Domnitoare 
a Mavrocordaților, studiază la Viena şi la Roma 
de unde nu aduce numai deprinderea unor mo- 
daliăți artistice occidentale, ci chiar un stoc 
respectabil de desene și gravuri după operele 
ilustre ale picturei cu subiect religios, pe cure 
le utilizează oridecâteori i se prezintă ocazia să 
execute, în vre-o biserică din România, pictura 
interioară a pereților. Impreună cu George TŢă- 
tărăscu, (n. 1818—), membru şi el al Academiei 
Sfântului Luca şi mare admirator al Renaşterii 
italiene, Constantin Lecca este responsabil de 
introducerea, în bisericile nou clădite ale prea 
ortodoxei ţări Româneşti, a unui stil pictural în 
dezacord cu arhitectura rămasă bizantină, și cu 
sentimentul religios al masselor, atașate unui 
hteratism inexistent în figurile sfinţilor de modă 
Apuseană. Oricât de ilogică şi de  neaurentică 
va fi fost însă experienţa lor, Lecca și Tătărescu 
rămân însă doi artiști cărora prilejul de a con- 
tribui la tranformarea gustului artistic al mul- 
țimilor în România, nu le-a lipsit, cu atât mai 
mult cu cât numărul operelor confecționate de 
acești artişti, adevărate exemple de longevitate, 
este foarte mare. 

Ardeleanul Mişu Popp, (1827—1892) asociatul 
lui Lecca, și elevul său, este, fără să fi învățat 
în Italia, tot atât de influențat de ea, ca și un 
Petru  Alexamărescu sau Gheorghe Pompilian, 
care au gustat din savoarea fenomenului italian, 
pe chiar teritoriul care i-a dat naștere. Im ge- 
nere, tinerii pictori produși de școlile româneşti 
și-au desăvârșit cultura la mai multe izwoare, 
trecând adesea prin Muenchen, Roma şi Paris, 
succesiv, în căutarea unor valori de perfecțiune 
şi autenticitate care le lipseau. Formarea sti- 
luleui românesc nu se datorește, astfel, unei sin- 
gure  înrâuriri, Şcoala modernă, născută cu 
Theodor Anuan şi Nicolue Grigorescu, se struc- 
turează sub semnul picturii franceze. Care este 
explicația acestei prețerinţe e greu de spus. Pe 
deasupra contingențelor politice ale timpului şi 
afinităților spirituale, credem valabilă mai cu- 
rând o explicaţie de ordin mai adânc: Struc- 
tura naturalistă a Românilor, mari naivi în sens 
Schilterian, legaţi de natură indisolubil prin o- 
cupaţiile lor de tip agricol și pastoral, prin= 
irun proces formativ de secole, până într'atât 
încât arta populară românească, cea mai directă 
expresie a sensibilităţii colective, alături de 
folklor, este impregnată de un animism antro- 
pomorf vecin cu pantheismal, („codrul frate cu 
Românul“, sau cunoscutele metafore fiziomor- 
fice din balada „Mioriţei“), era firesc să se sir- 
tă mai aproape de asta „plen-airistă“ și natura- 
listă oare se preconiza în Franța celei de a douu 
jumătăți a secolului XIX, decât de rigorile și e- 
cleaismul intelectualist al Academicilor, care 
stăpâneau pe atunci încă arta italiană, paro- 
diând o splendidă tradiţie de estetică concep- 
tală. Perspectiva de a lucra într'o pădure ca 
aceea a Barbizonului, departe de larma obosi- 
toare și zidurile reci ale cetăței moderne, con- 
venea tinerilor feciori de ţărani, ca Grigorescu 
sau Andreescu, cei doi mari corijei ai picturii 
românești, de minune. Dacă însă formația lor 
este împlinită la paralelul de latitudine nordică 
ai Parisului, nimic nu i-a împiedicat ca, odată 
stăpâni pe mijloacele lor de expresie, să se în- 
drepte cu pietate și cu emoție către țara artei de 
totdeauna. Grigorescu, care nu rămăsese ţără 
să cunoască în muzeele franceze pictura italia- 
mă, are, călătorind, ocazia să ia contact cu so- 
bul, cu lumina şi cu atmosfera Italiei însăşi. De 
atunci datează spiritualii săi „Pifferari“, „Il Sor 





(Urmare din pag. i-a) 


Vicenzo“, comcepuţi întrun stil „tenebros”, cu 
tranziţii brusce de lumină, pe fond întunecat, în 
genul multora dintre artiștii secolului XVII-lea, 
foarte plăcuţi spiritului romantic îm faza căruia 
Grigorescu se afla pe atunci. 

Deşi oroiți de strălucirea marelui Grigorescu, 
contemporanii săi n'du trecut totuși chiar de tut 
nepăsărori pe lângă operele unora diutre artistii 
timpului, în aie căror reulizări se putea distinge 
mai lămurit tradițiu italiană. Astiel, urdeieanil 
Sava Henţia, fiu de preot oriodoz din Sebc- 
(Alba), venit în Bucureşti la 1565, este trimis 
bursier la Roma, și în 1871,la Puris. Pâniele 
sale rare păstrau totdeauna un aer de măreție și 
de monumental, râvnind la efecte ue compoziţie 
și la întelectualismul împlicit al Renaşterii Tys- 
cane. Mihaii Ștefănescu, ploeștean, călătorise și 
el la Roma, de unde aduce, în 1873, la expoziția 
„Amicilor Artelor Frumoase“ mai multe peisa- 
gii, printre care și o „Villa Borghese“. 

Nu trebuie uitat G. Dem. Mirea, (1864—1934), 
care aparține secolului XIX printr'o bună par- 
ţe din viața sa și prin factură, în ale cărui pânze 
de compoziție se simte amintirea. epocilor de 
strălucire ale picturii italiene, cunoscute artistu- 
lui din călătoriile sale. Portretist prin excelenţă, 
G. D. Mirea a executat în italia câteva capete 
de expresie, ale căror modele, alese dintre ti- 
purile reprezentative, respiră mul din aerul 
peninsulei scăldate în Mediterana. 


* 


Ar fi extrem de dijicil să pretindem, pentru 
epoca actuală a picturii româneşti, preciziuni 
istorice tot atât de amănunți.e ca pentru se» 
colul XIX. Ele ar fi şi inutile, având în vedere 
că, dacă pictura secolului XIX-lea, mai ales a 
primei sale jumătăţi, valorează mai mult istoric, 
apoi, dela 1900 încoace şcoala românească de 
pictură produce opere valoroase prin ele înşile, 
în apropierea cărora e sujicient și necesar crile- 
riul pur estetic, 

Ar fi aproape împosibil de stabilit — jilo!o- 
fiec — a filiaţie sigură a fiecărui artist, față de 
o anumită ftoală; chiar dacă se ştie cu certitu- 
dine unde a lucrat, schimburile artistice sunt 
atât de intense în lumea aceasia, în care ideile 
și idealurile estetice circulă, se întretaie, se în- 
firipă, pâlpâie, cresc şi se sting în tempo-ul halu- 
cinant al ritmului vieții moderne, încât e cu 
neputinţă de afirmat virginitatea absolută a u- 
nei comștiinţe, chiar faţă de o realitate despre 
care nu-şi amintește să fi luat vreodată cunoş- 
tință. 

Neputând stabili filiațiuni, ne mărginim să 
notăm pe aceia dintre pictori: români care, câ- 
lătorind în Italia, au adus în pânzele lor ima- 
gini ale locurilor și oamenilor de acolo. 


Maestrul Marius Bunescu, unul din deţină- 
torii premiului naţional, a lucrat la Venezia, 
Florența, Bologna, Roma, Ravenna, Pisa, Na- 
poli, participând din 1925 încoace la expoziţiile 
Biennale din Veneţia. Pictura sa, pictură de con- 
structor, masivă şi solidă, ne-a adus imaginea 
bine structurată a unei Italii țară a logicului, a 
rațţionalului tectonic și arhitectonic, 

Pe aceeaşi linie, a construcţiei, a arhitecturei 
plastice precise, a cărei origine se poate găsi în 
tradiția artei toscane, mergea regretatul Ştefan 
Iimitrescu (mort în 1933), a cărui concepție de 
artă se revendica dela linearitatea pur concep- 
tuală a quatirucentistilor Pier:o dela Fran- 
cesca și Paolo Uocello. Ștefan Dimitrescu, tos- 
can prin spirit, a dovedit lumii româneşti în- 
drăgostite de valorile muzicale ale picturalului, 
compatibilitatea între fondul spiritual românesc, 
și tradiția clasică italiană, pentru valorile de 
claritaie, precizie, distincţie şi măreție ale căreia 
a mălitat. Peisagiile sale (Viarreggiu, Fiesole) 
din Italia ni-l mărturisesc însă oarecum prins și 
el, intelectualul, de valorile afective ae  pito- 
rescului. In fața orgiei de lumină și culoare, 
Ștefan Dimitrescu cedează feeriei, amintinuu-şi 
de experiența sa impresionistă din tinerețe, şi 
pictând colorat, cald colorat, asemeni oarecum 
hui N, Dărăscu. Călător şi e! în Italia, prin 1914 
şi 1927=—28, Nicolae Dărăscu uduce din Chioggia 
şi din Venezia o viziune de analize chromatice 
puternice, de ebrietate luminoasă, apropiată de 





neo-impresionism. Meridional, Dărăscu are ut: 
minunat sentiment al atmosferei, realizând un 
spaţiu material respirabil, fluid, azuriu, care 
circulă proaspăt în pânzele sale luminoase. Su- 
biecte asemănătoare l-au atras, în 1906 și 1911, 
pe Jean Al. Steriadi, pictorul atâtor subtile 
pânze, în care divizionismul chromatie al îm- 
impresioniștilar capătă muloarea unei experi- 
enţe retrăite, în toată autenticiiatea ei. O artă 
ie uinteze optice pe planur. Magi face pic.orul 
de renume universal, Eustațiu Stoenescu, în- 
drăgostit de Italia, pe care u vizitat-o din 1919 
în fiecare un, și cure a răspuns ovaționându-t 
lu Biennale, cumpărându-i tab:ouri pentru mu- 
seela de stat din Trieste şi Roma, și punându-i 
la dispoziție o sală întreagă la Bienndla din 
1938. Eustațiu Stoenescu a ucreditat o viziune 
a Veneţiei, care-şi găseşte un înnaintaș în Tur- 
ner şi vaporoasele sale acuarele, și față de care 
Leii din piața San Marco ai lui Stoenescu, pier- 
duți în ceața imbibută de lumină a unei dimi- 
neți de feerie Veneziună, nu stau deloc mai 
prejos. 

Exact la polul opus se află viziunea marelui 
G. Pethașcu, septuagenarul laureat al premiu- 
lui național și primul pictor ales membru al 
Academiei Române. Acest pictor al obiectelor, 
în toată vitala și substanţiala lor corporalitate, 
u impus o nouă viziune u Veneziei, întrun sen- 
timent grav, sobru, reținut, contrar feeriei jri- 
vele a Veneziilor de kermeză răspândite chro- 
molitografic în toată Europa, de gustul turiști- 
lor mediocri. Petrașcu a întuit latura serioasă, 
de mare dramatism, a acestei înfiripări ome- 
nești scornite din mare și veşnic în antagonism 
cu ea. 

Dacă adăogărm. la acest excepţional palmares 
a! peisajului italian, vizittnea realistă, ușor me- 
iancolică a lui Ştefan Popescu, care, încă din 
1897 căiătoreşte regulat în Italia, pe care o cu- 
noaște ca un italian, stabilindu-se rând pe rând 
în câte o altă regiune, avem un tablou complet 
al ecoului Italiei în vechea gardă a picturii 70- 
mânești de astăzi. Expozunt din 1925 încoace în 
Bieniale, Ștefan Popescu figurează în colecțiile 
Statului: italian, la loc de cinste. O maestră re- 
cunoscută a picturii româneşti, d-na Cecilia Cu- 
țescu-Storck, soție și mamă de artiștii, s'a de- 
prins şi ea, din 1920, să călătorească anual prin 
Italia, al cărei peisaj l-a interpretat cu dragoste 
și mare artă. 

Limpedea acuarelistă a cărei clasică senină- 
tate amintește atât de mult cerul italian, d-na 
Rodica Maniu, nu se putea să nu fi lucrat şi ea 
in Italia. Priveliştea care apare cel mai des în 
desenele și actuarelele sale este cea romană, 

Veneţia și-o mai dispută arta de stringențe 
decorative a d-nei Niculina Delavnrancea-Doma, 
și arta de factură grațică a d-nei Michaăla 
Eleutheriade. D. Eugen Ispir, petrașcian, e şi 
e! îndrăgostit de Venezia. Această pitorescă ce- 
tate prezintă o atracție deosebită pentru Români. 


D. Dem. Iordache se simte mai cu osebire a- 
tras de Florenţa, ale cărei pieţe, punți și palate 
celebre le-a înfățişat într'o suită de laviuri. 
Siena își are şi ea apologeţii săi, şi spiritul 
trecentesc al  talen atei Merica  Râmniceanu, 
pictoriță de frescă mai cu seamă, ne-a dăruit 
viziuni foarte interesante ale acestui oraș me- 
dieval. 

Fost membru al Școalei Române din Roma, 
care adăpostește continuu pictori, sculptori și ar- 
hitecți, Nicolae Stwoica, unul dintre cei mai în- 
teresanţi pictori din generaţia de 40 ani, a lu- 
crat mult și rodnie în Italia, Stilul său este fe- 
cundat de problemele picturii italiene moder- 
ne, din ale cărei experiențe a ştiut să tragă 
profite. Nicolae Stoica ese astăzi unul din pic- 
torii serioși dela care publicul și critica aşteaplă 
o reacțiune hotărilă împotriva disolvării rea- 
lității prin viziunea impresionismului chromatie. 
Constructivă, arta lui Nicolae Stoica își afirmă 
italianismul. 

Ar mai fi încă mulţi de pomenit, și nu terar- 
hia, ci spaţiul, ne îndeamnă să ne oprim. Leia 
Dem. Bâlăcescu, Mariana Pebaşcu, Ana Tzi- 
gara-Breaza, Dem. Berea, etc. aduc, jiecare în 
felul său, viziuni interesante ale Italiei. Mult 
pare să fi projiiat de școala picturii moderne 
italiene tânărul Eugen Drăguțescu, foarte apre- 
cial în țara sa cu și în ţara studiilor sale, și a 
cărui vervă, adăogată unei forțe de lucru neo- 
bișnuită, au fost de curând, într'o mostră per- 
sonală, la Miiano, verificate strălucit. 

Face multă senzație în România pictura ti- 
nerei Magdalena Rădulescu, fosta soție a lui 
Massimo Campigli, dela aie cărui hieratice ţi- 
puri pare că se revendică enigmatica ei floră 
de portrete, tratate într'un stil foarte amintitor 
de pictura pompeiană. 


ION FRUNZETTI 


2) Ortografiat adesea Szathmary, cum e şi co- 
rect, după toponimia maghiară a  Să:marului, 
înfeudat de fantezia cancelariei imperiale, gro- 
filor din a căror familie se trage pictorul. 





Asttel comcepută, ea este, fără a exagera, unul din 

factorii cei mai importanţi ai eugeniei poporului 

tomân, asupra căruia ar trebui să se discute cu 
- mai multă cădere, 

insă dezvăluirile cele mai interesante, cari pre- 
zintă o valoare deosebită pentru lămurirea ţemei 
acestui capitol, sunt acelea prilejuite de experienţa 
mentală a horei lumești şi ezoterice. 

Cine vrea să intuiască hora; din realitata cultu- 
rală autohtonă, trebue să facă absimeţie de ființa 
lui jucătoare, de corporalitatea lui şi să apeleze Ja 
sensibilitatea lui mistică. Şi atunci în vârtejul dan- 
sului sau căderile contemplative, să scndeze men- 
tal străfundurile magice ale acestui indefinit com- 
plex cultural. Numai astfel îşi va da seama că 
„roata valahă”, destăimue în simbolismul ei pri- 
mar, uniune mistică a jucătorilor în faţa divimi- 
tăţii tutelare imagihate simbolic în centru; că ie- 
gănarea domoală a horitorilor imtr'o parte sau alta, 
denot curgerea istovitoare şi solemnă a elanului 
mitic. în sensul drumului prreurs pe cer de soare 
şi lună; că baterea pământului cu piciorul, traduce 
comtaciul teluric cu suportul material al zeităţii 
uranice; că chiuiturile şi strigăturile peste horă 
suni relicvele incantaţiilor şi implorările colective 
către 'zei; mumai atunci își va da seama, că toate 
acesie elemehţe de mugie euritmică, melodică şi 
verbală, traduc sub formă de reminiscenţe, străve- 
chea comitniune mitolosică a  idolatrilor în faţa 
zeului tribal de tip solar, din centrul colabrismosu- 
lui închinat lui Gebeleizis. 


Şi astăzi încă, în comuniunea horei ezoterice, ho- 
ritorii se simt părtaşii aceluiaşi destin mitic, pe 
care îl acceptă cu bravură şi seninătate; se consi- 
deră elemeniele esenţiale ale aceleiaşi lumi cos- 
mogeografice a „satului fără istorie”, prin care in- 
dividualităţile lor se pierd în supranatural şi mi- 
teologic. 

Trăirea horală din punctul acesta de vedere, nu 
e eruptie eminamente terestră, de factură divertis- 
mentală, ea în cazul descripţiilor de v mlar, cum 
ar putea să pară nici wha caractereologică, ca în 
cazul literaturei cu teme sau motive horale, a ma- 
rilor cărturari români, ci mai ales uha harică, bea- 
titudinală. Ceeace ne face să credem aceasia sunt 
două serii de argumente aduse celor două forme 
ale horei. 

Primele argumente aie horei !urieşti. în zăbava 
sărbătorilor religioase, în s»erial de Crăciun şi de 
“Paști, sărbători creştine ale Juminei, altoite pe 
străvechi sărbători solistiţiale solare, horitorii şi 
horttoarele ics la joc în stare de euharistie, în vest- 
minte moui sau curate, ornămeNhtate cu însemne 
solare. Forma sărbătorească pe care o îmbracă a- 


SEMNIFICAȚIA METAFIZICĂ A HOREI 


ceşii tineri, apârența florată, curăţenia ţrupească 
ce precede jocul, fie prin împodobire, fie prin eu- 
haristie, ridică hora din planul manifestărilor lu- 
meșii obişnuite în acela suprâlunese, semi-divin, 
transcendent. 

Celelaite argumente referitoare la hora ezoterică. 
Horele vrăjitoreşti, ale călușarilor şi colimdătorilor, 
nu se fac şi ele la vo'a întâmplării. Perioada de ini- 
țiere şi caza de elaborare divinatorie sunt trepte 
ale distanţierii lor de tot ceeace este lumesc şi de 
intrare în sfera de intluențe a forţelor supranatu- 
rale, dumnezeești. prin practicile Ia cari se peferă. 

Prin intermediul lor, românul ia parte Ja oft- 
Cierea marei taine a conducerii lumii; se ridieă din 
planul pastoral al vieţii dui în planul lumii ideale 
şi pertecte, iumea forţelor şi esenţelor divine, Din 
acest pumct de vedere hora revelează cu toată că- 
derea. efortul imanentului kare urcă dincolo de 
lume, spre cer şi divinitate, decât a transcenden- 
tului care coboară 

Mora mu este din acest punct de vedere, um re- 
ceptal. o cupă în care pogoară harul divin, ci un 
vârtej de elanuri care irumpe ca 0 rug 
vitaţie spirituală colectivă spre a un mai presus de 
lume. In hora lăncierilor daci, care trebuiau să 
prindă în vârtejul sulițelor pe trimisul jul Zal- 
moxis; îm hora cclabrismică practicată pe splaiu- 
rile sau în templele solare depe piscurile teşite ale 
mimţilor, ca şin bora creştinizată a Isaiei dănţue- 
şte, se destăinue pretutimdeni efortul sacru al ima- 
Dentului care urcă ca un mesagin spre atotputer- 
nicie. 

-.: Experienţa religioasă a horei, cea individuală și 
subiectivă, se abservă îm special în intuițiile mis- 
iice şi iluminările horale de naţură ezoterică. 

Pentru vrăjitori şi căluşari hora nu este nu- 
mai un act indispensabil de ritua magic ci ceva 
mai mult, un instrument orngiastic și oniric de 
cunoaștere şi prin aceasta de dominare a puteri- 
lor divine ale naturii însutlețite. In vâzrtejul simu- 
lacrului horal, în jurul obiectului vizat vrăjitoarea 
Sau vracul descopere forța ascunsă, care trebue 
deslănțuită sau subjugată; ia cunoştinţă de rezis- 
tența sau afinitatea lui magică cu actul magiei în- 


suşi. De asemeni in vitornița horel de început, că- 


0 Je- 


(Urmate din pagina I=8) 


lușarilor li se dezvălue, de către muzele demotice 
ale jocului, tainele desdrătirii oamenilor. 

Insă iuminările horale cele mai curente astăzi 
sunt acele de ordin artistic. Mediul propice de in- 
spiraţie a poetului-țăran, harie sau Jaic, este hora. 
Im izbucnirea jocului, se destănțue elzmul creator, 
Cele mai multe strigături, îmţepături, apostrofe, 
maxime, vorbe cu tâlc, eresuri, anecdote sau basme 
sunt iscodite în zbaterea însuşi a jocului sau în 
contemplarea lui. Cum am mai spus hora este nu 
numai izvorul de imspiraţie, ci și mediul cel mai 


" propice de producție culturală; laboratorul tuburor 


creațiunilor culturale ale satului. 

Acestea fiind pe scurt reperoursimnile horei în 
viaţa individuală a românului, <ă vedem în cele 
dim urmă, care este aportul ei în viața națională a 
poporului român ? 

Ceeace am spus în mic, referitor 1a pturivatentul 
aport al horei în viața individuală a românului, 
constitue numai um punct de plecare în viața na- 
țională a poporului român, Dela cunoagierea du- 
bioasă a sensului ei metaţizic, pe calea experien- 
ței personale şi subiective, până la eumoașterea 
oarecum adevărată a acestui sens. pe calea expe- 
rienţei colective și parțial obieotivizate, e o dis- 
tanță apreciabilă, Behsul special al horei abea de 
acum încolo începe să se întrevâdă în toată eplen- 
doarea lui metafizică. 

Hora îndeplinește o indefinită funoţiune îm viaţa 
şi oultara poporului român. In primul râmd o 
funcţiune formală și'n al doilea rând una de fond 
Din pinot de vedere formal condiționează întreaga 
spontaneitate creatoare a spiritualităţii româme. 
Anticipează şi totăeodată imprimă formele expre- 
sive ale oricărei creaţii. E cu alte cuvinte un 
tel de factor apriorice al speontaneităţii creatoare fără 
de care această spontaneitate nu-și mat găseşte 
înţelesul. Numai că acest apriorism românesc 
cum îi spune d Lucian Biaga mu este complet 
detaşat de realitaiea momâmească în aşa măsură 
încât să nu-i mai putem cunoaşte originea decât 
după mume, Apriorismui românesc dacă există 
trebue să fie de natură horală. EI mu poate îi ur- 
mărit şi descoperit decât în problematica horală. 


Cum ne-a fosi dai să vedem îm capitolele ante- 
rioare orice explicaţie din orice domeniu uzază 
de horă ca de factorul ei esenţial de exprimare. 
Terminologia horală care abundă pe toate trep- 
tele cunoaşterii româneşti au e numai instrumen- 
tui cel mai facil de exteriorizare a unui conținut 
de cunoaştere, ci şi procedeul cel mai evident de 
plăzmuire culturală, de fantazare creatoare. De 
asemeni structura formală a color mai multe 
manifestări culturale române îmbrățișează cercul 
ca modalitate de exteriorizare horală a unui con- 
ţinut spiritual indiferent. 

Funcțiunea materială pe care o îndeplinește hora 
în viața şi cultura românului, este legată de con- 
cepția generală de viaţă a autohtomului. E cen- 
cepția unei Inmi unitare și simionice asemeni mo- 
tivului figurării ei materiale: cercul, în care 
toate cele se petrec conform unei ordini derivate din 
echilibrul geometric al forţelor. 

In această concepție despre viaţă şi lume, trep- 
tele cunoașterii și valoriticările vieţii pentru ro- 
mân sunt de ordin horal. Dela hora naivă din 
jocul copiilor şi până la aceea matură a oamenilor 
cu drepturi şi datorii sociale bine definite» şi dela 
hora laică obişnuită cunoscută tuturor din zăbava 
ceremoniilor familiare sâu sărbătorilor şi până la 
aceea harică, de factură net creștină din ritul nun- 
ţii ca Isaia dănțuește sau ezoterică ca hora tainiţelor 
carpatice a vrăjitoarelor şi solemon2”: Sr, etetiice- 


"tat, patingenezic, românul ia cunoştinţă de esenţa și 


formele spetitice ale vieţii: desprinde sensul fie- 
cărei forme şi mai ales trăiește și creiază acest sens 
cu toată putrea lui spirituală. 

Făcând o analiză sumară a viziunei spaţiului și 
timpului ia români, constatăm că acestea se pre- 
zintă în ansamblul 1or învestmântate în straie cu 
embleme horale. Românul concepe spaţiul în chip 
circular, însă nu în sehsul în cute îl descrie Durk- 
heim și Mauss în „De quelques formes primitives de 
clasifica ţion” ca reprezentare colectivă a societăţilor 
primitive australiene şi americane, care îi ideati- 
fică marginile cu linia circulară a orizontului, ci 
oarecum mai ideal, Spaţiul circular la români mu 
e dispus în părți mai mult sau mai puțin simetrice, 
într'o relativă roză a vânturilor, locuite de fratrii 


inrudite, ci în zone excentrice din ce în ce mal de- 
gradate omenește, în domenii mitice dim ce în ce 
mai inabordabile spiriţului până la totaia epuizare 
de îateiegere a minţii omeneşti. In centrul acestul 
Spaţiu ideal stă eviuent românul cu toate uivimtă- 
ţile şi semidivinitățile iui mitologice. Apoi în afara 
lui trăese străinii şi duşinanii neamului românesc, 
care numai rare ori iau înfăţişarea divină ca în 
cazul divinităţilor de împrumut sau suprapunere. 

'Tunpul Ia români, despre care am discutat mai 
amplu în altă parie a acestui studiu, au se res- 
frânge Numai în cele trei etape ale lui: ţrecut, 
prezent, vu.or ca în tre. vrepie us uită rutăre, tie şi 
ea legănată, în necunoscut, ci reprezintă o creş- 
tere excentrică a momentului spiritual, mitic sau 
istorice care cum simeirică desereş.erii mumentuiui 
vital, biologic. De aceea timpul la români are un 
caracter fabulos, el e reversibil neîncetat, Din 
acest punct de vedere s'ar putea spune că eterna 
lui revenire în conștiința, poporului la foriwele lui 
dintâi, constitue caracterul esenţial al interpretării 
lui speciale. - 

Nu mai puţin important este creșierea exorbi- 
tantă a motivului horal în celelalte procese de cu- 
noaştere şi valorificare spirituală. Creşterea aces” 
iui motiv dela creaţia lumii şi până la dispariţia 
ei: dela naşterea omului şi până la moartea lui, 
în toate actele mai importante ale vieţii lui cosmice 
şi dramei lui lumceşti, uă procesuiui cunoașterii etno- 
mertice up: aspect perenial, de strădanie necontenită. 

Viaţa după această concenţiune mu e linară, 
ascendentă sau descendentă, ci ca un circuit al 
cărui punct de plecare este totdeodată şi punctul 
ei terminus. Lumea va trebui să sfârșească acolo 
de unde a început, adică tot în divinitate. Viaţa 
lumească mu e lipsită de perspectiva unui final, nici 
nu € o ascensiune legănată spre divinitate care în- 
trum viitor îndepărtat se va lăsa atinsă şi poale 
chiar depăşită, sau în fine numai o cădere nestâr- 
şită în abisurile desdivinizării, Ea este împregnată 
de har divin pentrucă este numai o transsubstan- 
ţializare eichea a unui vis Al morţii eterne. 

Raportată deci Ja întreaga existenţă naţională a 
poporului român hora este factorul cel mai iîmi- 
portant de detinire şi valorificare culturală a aces” 
tei existenţe. In potenţialitatea ei culturală şin 
actualizarea ei permaenţă în conştiinţa creatoare 
a naţiunei române stă pe lângă taina autocunoaş- 
terii noastre şi forța atirmării noastre. 


ROMULUS VULCANESCU 


*) Fragment de capitol din studiul: „Fenomenul 
horal”, sub tipar, 








ÎI 





Oamenii întrară în Soloboda. Muerile satului îşi cău- 
tau copiii, cu grabă, spre a-i ocroti de Ducă-se pe-Pustii. 
Le făceau semnul crucii pe faţă și la toate încheieturile 
trupului. Uşile se închiseră pe furiș şi nici un opaiţ nu 
sclipea în Soloboda. Insă, în toate geamurile întune- 
cate, fețe sperioase priveau afară, pândind întunerecul. 
Uneori, după ce porni să bată vântul de noapte din 
treistiişuri se auzeau ţipete speriate: păsările nopţii își 
începeau viaţa în împărăţia vânătă a stuhăriilor. 

Ani şi ani solobuodenii auziseră ţipetele din bălți şi 
astfel se născu legenda copilului părăsit care plânge în 
puterea nopţii în stuhării. Câteodată ,solobodence mai 
curagioase ieșeau pe furiş din sat şi mergeau repede, 
cu sufletul la gură înspre locul unde ţipa copilul. Dar 
nici una n'a ajuns până la locul acela; căci, cu cât iîn- 
trau mai adânc în stuhării, plânsul copilului se înde- 
părta. 

In noaptea aceea glasul din stuhuri se auzi mai de 
vreme și asta mări mai mult spaima coboriîtă în Solo- 
boda, odată cu venirea străinilor. 

Chiorul lui Şogur, ieși în uliţă şi punând urechea la 
pământ i se păru că aude tropote, apropiindu-se de So- 
loboda. După ce se ridică din colb, puse buciumul la 


gură și suflă în el din toate puterile, încât auiturile: 


păreau niște chemări repezi de mare pericol. 

Altădată, solobodenii ar fi râs de isprava chiorului, 
dar în seara aceea îl înconjurară și îi ascultau vorbele 
cu frică, „S'apropie...* spunea chiorul, îngenunchină 
din nou în colb, lipindu-și urechea de pământ. „Vin 
mulţi ca pulberea drumurilor şi-s uriași ca gorunii...“ 

Undeva în inima colibelor nechează un cal; şi neche- 
zatul străpunse inimile. 

La răsărit,-luna se arată, deodată, roşie. Și cine știe 
de ce urlau câinii în Soloboda... 

Cineva spunea că niște dulăi negri, mari ca niște vi- 
ței, ar fi sărit gardurile satului în fugă şi că ar fi sgrep- 
țănalt la ușa colibei lui Solobod „unde oaspeţii împără- 
teşti, așezați pe scăunaşe joase, cu trei picioare, la lu- 
mina mică a opaițului, păreau vineţi la faţă, scofâlciţi. 

Cei câţiva solobodeni care intraseră și ei, stăteau în 
picioare, cu părul sborșit, căzut pe ochi, și se uitau 
cruciș la musafiri. 

De-afară se auzea vântul şi urletul câinilor. 

Ochi miraţi iscodeau la geamul lui Soiobod. Feţe 
strâmibe apăreau uneori în geam şi se mistuiau re- 
pede, ca niște închipuiri urîte. O femeie din cele 
care pândeau, spuse deodată : 

— Cât îs de tineri... 

— Seamănă cu îngerii... îi răspunse alta, în șopot. 

Intr'un târziu, unul dintre străini, se adresă celor- 
lalţi doi, în limba aceea necunoscută: 

— Să mergem 'd'aici. Cât mai repede. Uitaţi-vă... 
continuă el făcând un semn către solobodeni : le ard 
ochii ca la sălbătăciuni... 

Când își dete seama că Solobod a priceput ce-a 
spus, i se adresă sculându-se : 

— De ce vă uitaţi la noi aşa de urit? 

Dar Solobod nu apucă a-i răspunde, pentrucă afară 
se auziră glasuri şi buciumul chiorului, apropiindu-se. 
Solobodenii se frământară de-odală şi ieşiră afară. 
Solobod îi urmă și în jurul colibei se încinseră sfădălii. 
„Să iasă afară...” strigau zeci de glasuri. De-odată 
glasul lui Solobod se iuzi mai tare: 

— 'Tăceţi din gură... răcni el; aceștia sunt oamenii 
Împăratului... 

Dar glasurile deveniră mai mânioase. „Să iasă din 
Soloboda ; să iasă...” 

Cei trei străini se iviră în prag, Luna ilumina cu o 
putere mare şi fețele lor păreau albe ca marmora. Li- 
niştiţi, cu paşi rari, ei porniră spre râu. Nimeni nu i-a 
petrecut. Oamenii se împrăștiară şi până la ziuă au 
tot lătrat câinii la vadul Ape 


Locurile erau copleșite par'că, de umbra veșnică a 
codrilor. Rogozurile se întindeau până de departe, ca 
o altă pădure, cu picioarele în apele bălților. 

Odinioară, toată valea asta era cuprinsă de apele 
răului. Dar au fost întâmplări ciudate în inima pă- 
mântului. S'au năruit dealuri, au dispărut văile și 
umărul nevăzut al puterii lui Dumnezeu a împins în 
calea apelor dâmburi noi, care le-a schimbat cursul. 

Și astiel, pe valea unde odinioară umblau pescarii, 
astăzi au rămas numai împărăţiile trestiilor. Au venit 
din nevăzut paseri rare, albastre în primăveri lumi- 
nate şi-au iuat în primire locurile bune pentru cui- 
buri. Târitoare lucioase au alunecat din umezeala co- 
arilor, tot la vale spre bălți şi s'au amestecat cu plan- 
tele îngrășate de carnea verde a apelor. Au apărut în- 
tr'o zi, prin luminișuri bogate în ierburi, boturile as- 
cuțite ale vulpilor, pândind cu ochiu viclean vieața pă- 
săretului. Lupul, hăituit cu parii şi cu furcile în întu- 
necimile codrilor sa slobozit într'o lumină albăstrie 
de amurg, la vale spre bălți, atras de liniștea verde 
care domnea acolo. Şi în afară de fiare, își găseau 
sălaș în împărăţia bălților „oameni care împlântaseră 
cuțite în semeni de-ai lor. Se vorbea în taină în Solo- 
boda că trăiește de mulţi ani în bălți, într'un ostrov 
neştiut de nimeni, un om ciudat „de prin alte locuri, 
venit pe-aici urmărit de cătanele stăpânirii. Se spu- 
neau pe seama lui fel și chip de lucruri. Căci se ivise 
demult, om tânăr „frumos la înfățișare ca o icoană. 
De-atunci au trecut ani nenumărați și el trăiește acolo 
îmibătrânimă în coliba lui de stuh, acoperită de plan- 
tele verzi. Taina vieţuirii lui în ostrov, o cunoșteau 
puţini solobodeni. Unii din cei care-l cunoscuseră bine, 
muriseră, iar alţii, îmbătrânind, uitaseră taina lui, 
mai ales că odată demult „niște tăietori de stuh găsi- 
seră pe-o muchie de pămâni ciolanele albite de timpuri 
ale unui om. 

Atunci când peste locuri băteau vânturi mari, când 
întunecimile fremătau, oamenii auzeau cum umblă 
prin bălți picioarele cuiva. Atunci, pentru a linişti 
stihiile, măicuţe uscate de vremuri puneau într'un 
anumit Joc din treistiișuri strachini cu mâncăruri 
calde pe care a doua zi le găseau goale. 

Căpătase omul din bălți o faimă de prooroc și de 
prieten credincios al fiarelor celor cu câlți iuți care 
nu-i făceau nici un rău ci, dimpotrivă, se apropiau de 
dânsul şi-i lingeau mâinile și picioarele. 

Ochi verzi răsăreau din stufișuri și se uitau la dân- 
sul pândindu-l. Vulpile alunecau ca niște păreri pe 
dinaintea lui mergând spre anumite locuri, unde în 
cuiburi joase ,„paseri cu aripi mari, ostenite, căzuseră 
în somn. Lupii, încordaţi în porniri crâncene, văzân- 
du-l, mârâiau, arătându-și colții. 

Dar câte alte legende nu înfloreau din lintița verde 
a bălților... Acolo, pe muchii înguste de pământ, apă- 
reau noaptea la răsăritul lunii trupuri mlădioase de 
vi&țuitoare de sub ape sclipind în aur și argint. Se 
spunea despre un peşte mare „un fel de chit care când 
despica apele, se legăna la vâri toată marea întindere 
gălbue a stuhăriilor. Vrejuri groase ca mâna, bogate 
in came vânătă, se încolăceau printre picioarele plan- 
telor asemeni unor odgoane fără început și fără sfârşit. 

Pe cioturi putrede, rămășițe ale unor vieţi de arbori 
de altădată „creșteau bureții pururi umezi, roşii ca 
sângele, mari cât cușmele „încât cotobatura cea prefă- 
cută şi ochiul-boului mic cât un bondar „își făceau cui- 
buri în clopotele acelea de carne. Creşteau hribi cu 
piciorul gros, cu acoperişuri rotunde şi fluturii mari 
purtând pe aripi toate strălucirile curcubeului, sfințeau 
sălbăticia aceea cu sborul lor. 

Omul însuși, când pătrundea în acele tăceri, îl cu- 
prindea spaima și înainta cu mare băgare de seamă 
spre obârșia singurătăţilor. 

Veneau solobodenii să taie stuh pentru acoperișul 
bondeielor, sau, unii «lintre ei, veneau cu poclăele și 











e Pet a ai 


+ UNIVERSUL LITERAR 


SEMNELE ANTICRISTULUI: 





de EUSEBIU: CAMILAR 


tulburau adâncurile verzi. 
Din sus de la târgul Sucevii veneau câteodată vara 


pe drumul cel îngust al Tişăuţului tot în jos pe malul 


râului fel de fel de poleci să vadă bălțile cele mari și 
se minunau de singurătatea lor, întorcându-se în târ- 
gul de piatră cu inimile cutremurate de-o neliniște 
mare. 

Solobodenii păstrau faţă de străinii aceştia o ură pe 
care-o ascundeau sub zâmbete chioriîșe. 

Peste întinderea sălbătăciei, călătorul care-ar fi ve- 
nit din oricare parte, zărea acoperișurile ţuguiale ale 
satului. 

Spre răsărit, înspre câmpiile Văratecului, treistiișul 
cobora lin, cu frunzele svelte, ca un popor fără număr 
şi fără capăt, până la malul râului unde se oprea. Aici, 
poporul plantelor sta într'o aşteptare încremenită, ui- 
tându-se peste râu la pâlcurile rare :de treistii trecute 


"dincolo par'că spre a iscodi întinderile verzi de păpu- 


şoiști prin care în lumina nesfârşită a soarelui, se ză- 
reau prăşitorii în straie albe. Dincolo, începea o altă 
lume, cu oameni care se duşinăniseră demult cu știrul 
şi pălămida şi le tăiau cu sapele, din răsărit pânăn 
seară. 

Când se aprindea amurgul în fundurile bălților, se 
vedeau cum lunecă în adânc mrene mari, străvezii și 
țipari lungi, negri, groși ca mâna se slobozeau drept 
în jos spre mâlurile încă neatinse de uneltele şi mă- 
dularele omului. 

Copiii Solobodeni se furișau în amurg spre coturile 
cele ascunse şi gustau o plăcere înfricoşetoare uitân- 
du-se cum ard în străfund târguri mari, cum turnuri 


__negre se scufundă în adâncimi klare. Unii dintre ei, 


ghemuiţi într'o frică năpraznică, auzeau strigăte, ge- 
mete, lătrat de câini, abia ajungând până la ei din 
sbuciumul din adâncimi al oraşelor scufundate. 

Incă mult după ce soarele se prăbuşea, roșu departe 
după coarii gi mari „chipul lui înconjurat cu un inel 
subţire de aur, stăruia în străfund. . 


Dar, vatra unde ardeau legendele locului se afla la 
dugheana lui Ifrim Malacuţ, din mijlocul Solobodei, 
unde seara, în lumina mohorită a încăperii, se strân- 
geau solobodenii la sfat. După tejgheaua încărcată cu 
droburi icolţuroase de sare, sta stăpânul, un bărbat ca 
de cincizeci de ani, moroşan de obârşie, coborit prin 
Jocurile noastre în urma unor întâmplări de demult. 
Când noaptea stăpânea totul, sfătoşii Solobodei băteau 
în uşa lui Malacuţ. 

Locuinţa lui era cea mai veche așezare a satului. 
Vremea îi îngropase în pământ prispele, pragul. Fe- 
estrele se strâmbaseră ca într'o încremenire de durere, 
iar streșinile acoperișului se lăsaseră până aproape de 
pământ, încât oamenii care se strecurau noaptea spre 
ușa lui, trebuiau să-și plece capul. Domnea în înxă- 
pere o umbră umedă, încât icoanele Impăraţilor ţin- 
tuite in peretele din fund, se arătau pururi încrun- 
tate, în nu ştiu ce mânie. impăratul Francisc ,în straie 
albastre cătănești, cu mulți bumbi de aur, era arătat 
călare pe-un cal alb galopând strașnic pe deasupra 
unor oşii care urcau spre o cetate mare, Viana. Iar 
Impărătiţa Josefina, cu salbe de aur la gât, cu cunună 
de pietre scumpe pe fruntea albă, prin faţa ei blândă 
și tristă semăna cu Maica Domnului. Deasupra lor, a- 
şezase Malacuţ o poză care arăta un voevod mărunt 
de statură „pe frunte cu o coroană despărțită în trei 
ramuri. Despre icoana asta, spunea el o seamă de lu- 
cruri de care se minunau strașnic solobodenii, noaptea 
la sfat: „„...aista-i Domnul cel mai vestit, care-a stăpâ- 
nit demult la Suceavă şi sa bătutu cu Turcii şi cu 
Tătarii şi cu Polecii. Aista-i Ştefan „oameni buni...* 

Solobodenii se uitau neîncrezători la chipul mărunt 
de deasupra împăraţilor celor mari şi clinteau, gân- 
ditori, din cap. 

Pentru a deschide mai uşor ușile cele tainice ale 
sufletelor, şi pentru ca vormbele să isvorască mai lin, 
mai cald, avea Malacuţ în zămnicul de sub dugheana 
lui o butie totdeauna plină cu sânge de prună. Oame- 
nii, în lumina albăstrie a opaiţului, cu ulcele de lut 
în mâinile mari, păroase, sorbind licoarea tare ca fo- 
cul, păreau că sărbătoresc cine ştie ce întâmplare... 

Deafară, ajungeau până la ei țipete rare; paseri de 
noapte spintecau grăbite văzduhul, chemând ajutor. 


Oamenii tresăreau şi ascultau o clipă, apoi își conti- | 


nuau vorba. 

...» la târgul Cernăuţului, bunăoară, reîncepu Maia- 
cuț stând după tejghea cu capul în mâini, la târgul 
Cernăuţului, oameni buni, se spune că este un fel de 
am care îţi ia chipul şi ţi-l pune pe perete sau pe hâr- 
tie. 'Ți-l face întocmai aşa cum «este el, încât te miri 
și te sperii când îți vezi fața ta cum se uită la tine... 
Te-arată așa cum eşti: chior de-un ochiu, încrucişat, 
bărbos...” 

Oamenii, stând pe laiță mică, pusă anume în mijlo- 
cul încăperii, se uittară unul la altul repde, și fiecare 
işi închipui chipul bărbos al vecinului, așezat pe-un 
perete alb. Câţiva dintre ei zâmbiră, către Malacuţ, 
dar acesta avea pe faţă ceva de spaimă urmându-și 
povestirea. 

— „Şi avea flăcăul acela care fură chipurile o înfă- 
țișare frumoasă, cum trebuie să fi avut păstorii cei 
vechi de la Gomora...” 

Oamenii se mișcară, frecându-și unul de altul ume- 
rii și gurile lor rămaseră întredeschise, 

„Și așa, într'o zi feciorul acela, a furat chipul unei 
boeroaice tinere şi sa apucat un drăguţ de-al ei să 
facă o glumă cu poza aceea. A luat-o şi-a dus-o undeva 


ȚIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 29 





într'o pădure la Şipeniţ şi-a bătut-o în cuie într'un 
copac. Apoi a scos pistolul, s'a dat câţiva paşi înapoi 
şi-a ochit poza drept în frunte. Şi, ce credeţi că a fost 
după aceea? Când sa întors înapoi în târg, a găsit 
boieroaica moartă, cu „fruntea crăpată de-un glonţ... 

— Cum ? întrebară câteva glasuri; că doară drăgu- 
țul acela al ei zici că i-a pușcat numai poza ?... 

— Apoi aici sţă toată treaba, răspunse Malacuţ, cio- 
cănindu-și fruntea asudată cu arătătorul. Aici îi treaba 
celui Necurat și deaceea flăcăul care fura chipurile, a 
intrat can pământ. Unii spuneau că acei care căutau 
să-l prindă, l-au văzut într'o zi la o răscruce de drum. 
Și când au tras cu puștile, ia-l de unde nu-i... Pe locul 
unde-l văzuseră chiar în clipita aceea, au găsit ca un 
pumn de cenușă și semnul unei mâini cu degete lungi 
ca niște ghiare... 

— Ducă-se pe pustii... spuse repede un solobodean 
bătrân, pe când ceilalți își făceau semnul crucii. 

La prag se auziră pași și până să se desmeticească 
oamenii, în uşă apăru capul negru al unui cal. Mala- 
cuţ se chirci repede după tejghea căutând toporul. Și 
până să se ridice, în dugheana se auzi un râs cu prie- 
tenie. 

— Noroc bun.. spuse un glas plăcut. 

Solobodenii r ămaseră, totuși prin colţurile unde 
fugiseră. 

In prag sta un om tânăr, îmbrăcat îm straie ca la 
târg, deschiat la piept, cu capul gol. 

— Bucuroşi de oaspeţi ? întrebă el, înaintând spre 
tejghea. 

— Bucuroși... răspunse Malacuţ, rușinat oarecum, 
ținând strâns în mână coada toporului. Bucuroși, dacă 
ni-i spune cine eşti. 

Oaspetele râse, uitându-se spre solobodeni : 

— Sunt și eu colo un târgovăţ... 

— Şi ce vânturi te-au abătut într'acoace ?, îl între- 
bă Malacuţ, clipind des din ochi, pentru a pătrunde 
mai bine chipul străinului. 

Afară porni vântul și foșnetele stuhăriilor semănau 
cu o tânguire fără sfârşit. Opaiţul îşi înclină lumina 
subţire și o clipă păru că și-a pierdut vieața, apoi se 
îndneptă din nou, plimbând pe chipurile oamenilor 
umbre gălbui. 

Calul drumețului necheză la prag. 

— Hai... Hai..., îi zise acesta, şi întorcându-se, îi cu- 
prinse botul în mâini și-l sărută deasupra ochilor. 

Animalul râncheză adânc ca un răspuns la mângâe- 
rea omului, după aceea, fluturând urechile, se dădu 
înapoi din uşă şi începu să pască  troscotul de pe 
lângă prag. 

— Ii trudit de cale ca şi mine... zise drumeţul, ară- 
tând cu mâna afară. 

Apoi, rezemându-se de tejghea şi iscodind fața lui 
Malacuţ: 

— Impotriva apucăturii, am ascultat la prag şi-am 
auzit basmul cu omul care fură chipurile... 

După «ce vorbi, tăcu, apoi râse, uitându-se la cei 
câțiva oameni care-l priveau cu mâinile cruciș. Mala- 
cuț se dădu un pas înapoi, şi se sprijini cu spatele de 
perete, drept sub icoanele Impăraţilor. Se uită lung 
la străin, şi buza de jos începu să-i tremure. 

— Nu-i nici o taină, om bun, continuă drumeţul ; s'a 
întâmplat ca un om de aceia care fură chipurile să fiu 
şi eu... 4 

— Ferească Dumnezeu... zise Malacuţ, alb ca varul. 
leși cât mai repede din casa mea... 

Mâinile lui se întinseră să apuce toporul. Oamenii, 
însă, se repeziră la străin şi-l trântiră la pământ, le- 
gându-l bine cu cingătorile lor. 

— Deschide zămnicul Malacuţi... răecni unul. 

Şi în vreme ce-l închideau în zămnic, calul străinu- 
lui necheză prelung, băgându-și capul pe uşă. 

— Făceţi păcat mare... spunea străinul din întunere- 
cul zămnicului; cel puţin să mă fi întrebat ce rosturi 
am pe la voi... 

— Să taci din lioarbă, Satană,... îi răspundea Mala- 
cuț, trântind oblonul. 

Şi astfel, zugravul cel vestit Ion Palion, căzu în prin- 
soare în noaptea aceea, în mâinile solobodenilor. 

Curând sosi în grabă vornicul, cu capul gol, cu un 
cuţit mare în mână. 

—- L-am prins pe Satana... spuneau oamenii, şi unii 
râseră ascuţit. 

— Tăceţi din gură... porunci Solobod. Scoateţi omul 
afară... E, A 

Vestea se lăţise repede și la prag se iviră îndată 
chipuri somnoroase, vorbind în şopot. „Unde-i“... 
Unde-i“ ?... 

— O fi vreun trimis de-al Impărăţiei... îşi dădu cu 
părerea careva. 

La vorba asta, fața lui Malacuţ se îngălbeni. Se lovi 
cu palma peste frunte și începu a se văicăra. 

— Fie-vă milă, înălțimea voastră... spunea el, cobo- 
rând treptele zămnicului. 

Solobod cobori în urma lui cu un opaiţ în mână. Dar 
în zămnic era tăcere deplină. Intors cu fața în jos, ne- 
cunoscutul dormea adânc, 

Vomicul se aplecă spre dânsul: 

— Hei... Trezeşte-te... Hei... 

— Lasă-l încet... zise Malacuţ; a căzut ca butucul... 

In timp ce îi deslegau mâinile, străinul se trezi. In- 
toarse fața şi rămase cu ochii mari, holbaţi, privind 
cele două chipuri bărboase aplecate asupra lui. După 
aceea râse și i se văzură dinţii albi: 

— De ce râzi? îl întrebă vomicul. 

— Pentrucă am auzit despre voi că sunteţi sălba- 














30 IUNIE 1943 





teci şi nu-mi venea să cred... 

—- Dar cine eşti? 

Siirăinul se ridică în capul oaselor şi scoase din sân 
o hârtie groasă, păturită în patru. 

— Ştiţi slovele? întrebă el. 

Oamenii din dugheană stăteau neclintiţi, aptecaţi asu- 
pra zămnicului şi ascultau cu un fel de cutremurare 
sfada. Ei auziră vorbele „trimis de-al Impăratului“ și 
se retraseră în vârtul picioarelor spre ușă. Cei care-l 
legaseră, se făcură nevăzuți. Cineva se apucase să fure 
calul străinului dar curând îl aduse înapoi sub stra- 
șinile lui Malacuţ. 

Printre colibe, cântau cocoşii de miezul nopții. Bi- 
sericuţa Solobodei se arăta pe fața vânătă a întunere- 
cului, ca o corabie neagră. Un câine lătra speriat. Foş- 
netul treistiişurilor se învăluia cu glasurile vântului 
încât părea că prin aer trec stoluri mari, nesfârșive, 
Dinspre codrii Plavalarului zarea era mai întunecată, 
ca un zid negru, înalt până la ceruri. 

Pe ulițe alunecau repede umbrele oamenilor, spre 
dugheana lui Malacuţ. 


Abea trecuseră câteva zile decând oameni străini 
veniseră cu bărcile pe râu, să iscodească locurile — 
şi iată, venise un alt oaspete ciudat. Hotărît lucru că 
prefacerile care bântuiau lumea, s'apropiau de Solo- 
boda. Ce căuta străinul acesta în sălbătăcie? N'a rătă- 
cit drumul, pentrucă n'avea cum, când spre satul de 
la cotul râului duceau mumai cărări strâmte pe care 
abea se simțeau urmele umbletului. Poate era trimis 
de la stăpânirea de la târgul Sucevii să cheme flăcăii la . 
războiu sau să strângă birurile către Impărat? Atunci 
de ce sosise în puterea nopții şi de ce umblă singur, 
prin pustietăţile locului? 

Soiobodenii cei bătrâni, ieşiţi pe prispe-afară duhnind 
din pipele străvechi, îşi aţinteau urechile sunde spre 
taina cea mare a nopţii. Copiii tremurau în așternuturi 
şi li se părea că ochi roşii îi pândesc la ferestre. Fe- 
msile şopoteau rugăciuni „pipăind custurile ascunse sub 
căpătâiuri. 

Irina lui Porodac sta în prag şi iscodea noaptea spre 
Răsărit. Ea era un fel de minunăţie a Solobodei pen- 
trucă era frumoasă la chip, mlădioasă la trup, încât 
gurile rele râdeau de ea, spunând că maică-sa a păcă- 
tuit cu un fecior de şfab, odată la târg, căci numai 
aşa se putea lămuri de ce dintr'un 'tată strâmb la faţă, 
butucănos la statură cum era Porodac şi dintr'o mamă 
cu ochii încrucişaţi, adusă de spate, hâdă ca o închi- 
puire rea, sa putut naște o fată așa de frumoasă... 

Pentru ochii ei, sau întâmplat morţi de om pe ia 
horele Solobodei. Din cauza asta ea era socotită ca o 
purtătoare de nenorociri şi în ascuns, babele cele uscate 
de vremi îi făceau descântece să-i plesnească ochii şi 
să se urițească mai rău decât ciuma pădurii... Dar fata 
se făcea din zi în zi mai frumoasă. Să fi avut douăzeci 
de ani pe vremea acestor întâmplări. 

In noaptea aceea Irina avu un vis ciudat, în care se 
amestecau glasuri de trâmbiţă, bolți înalte de mănăs- 
tiri. Văzu în visul ei un fecior luminos care îi sosise la 

rag... 

$ EA trezi speriată, căci maică-sa striga în întunere- 
cul încăperii să-și trezească bărbatul care  sforăia 
strașnic, sub cojocul lui mare. 

— Hei... Scoală... Saud glasuri pe uliţă... 

—— Eşti nebună... răspunse Porodac, întorcându-se pe 
partea cealaltă şi reîncepându-şi sforăitul șuerător. 

— Hei! Scoală... Au venit iarăşi Anticriştii... 

— Anticriştii... răspunse Porodac, prin somn. 

— Dormi ca butucul... Dormire-ai de veci să dormi... 
blestemă muerea, apucând toporul de lângă uşă şi ieșind 
in prag. 

Iscodi noaptea apoi se întoarse în încăpere: 

— Irina... îşi strigă ea fata; fug oameni pe uliţă şi 
nu ştiu de ce urlă câinii... 

Acum se trezi și Porodac și se scociori prin curea 
să-și caute amnarele. Curând în întunerec scăpărară 
scântei roşietice şi iasca aprinsă clipi ca un ochiu de 
fiară. Ă 

— Poate vin apele mari... spuse el, mai mult pentru 
sine. 

Suflă în iască și'n câlții puși peste ea să scoată fla- 
cără pentru a aprinde opaițul, dar se întrerupse deo- 
dată, căci cineva ciocăni în geam. 

— Bădică Porodac... strigă un glas deafară. 

Porodac apucă toporul din mâna muerii şi ieşi re- 
pede. Cele două femei, rămase singure, stăteau în pi- 
cioare neclintite, cu răsuflările tăiate, s'asculte vorbele 
ae-atară. Cunoscură vocea vecinului Tuhai, care spu- 
nea :... „la dugheana lui Malacuţ..“* Ce-i... întrebă Po- 
rodarc. „Nu se știe... răspunse Tuhai, e un om tânăr care 
se spune că-i trimis de la Impărăţie... „Haidem re- 
pede...“ zise Porodar. 

Femeile aprinseră opaițul și deasupra geamului de la 
Răsărit se văzu, chinuită la faţă, pe icoana afumată, 
Măicuţa Domnului. „lisuse Cristoase...' spuse femeia 
lui Porodac, făcându-şi cruce, apoi „uitându-se în pă- 
mânt, continuă: 

— Că multă nenorocire am adus pe lume, cu tine, 
Irină... Poate strigă din gropi cei uciși de cuţit, care-au 
vrut să te eie... 

— Ia mai taci, mamă... răspunse Irina, uitându-se 
drept în lumina opaiţului, în timp ce frânturi de via 
i se năzăreau. 

Sta dreaptă, cu mâinile cruciş și lângă ea maică-sa, 
adusă de spate, părea o scorbură. 

In clipa aceea se strecură în încăpere Chiorul lui Șo- 
gur cu cușma pe ochi, și râse strâmb, arătându-și dinţii 
rupți. 

Sau o clipă uitându-se cu ochiul cel sănătos spre 
Irina „apoi spuse, pițigăiat : 

— Să nu te ţii așa de sus, fa... 

Şi ridică pumnul. 

— Să ştii c'am să-ţi bag custura în inimă... lac'așa! 
(Şi învârti în aer un cuţit nevăzut, strâmbându-și faţa). 
Cât am să te mai aştept? Hai?... 

—]Imbracă repede ușa... îi spuse mama Irinei, că de 
nu, te sfârtec eu cu custura, cât ai clipi... 

— Ba... răspunse feciorul lui Șogur; ori îmi dai fata, 
ori a omor într'o noapte... 

— Slutule... Arătarea pământului.. sudui muerea lui 
Porodac; îmibracă ușa, cât nu mă mânii... 

Chiorul râse și gâlgâiturile din gântul lui semănau cu 
un hârâit de câine. Se aplecă repede şi scoase din ciu- 
botă un cuţit lung şi trecându-și mâna peste ascuţiș, 
zise: 

— Vă sfârtec pe-amândouă, ca pe două scroafe... 
[ac-așa... continuă el şi se repezi spre muerea lui Po- 
rodac. Aceasta sări în lături încât cuțitul chiorului ni- 
meri în stâlpul hornului și se înfipse acolo. 

După aceea, amândouă femeile tăbăriră asupra lui 
si-l bătură cumplit, încât la urmă a trebuit ca să toarne 
paste el o cotă cu apă, ca să-l trezească din ameţeală. 
Apucându-l una de mâini şi alta de picioare, îl arun- 


„cară afară dinaintea ușii, aşa fel că Porodac întorcân- 


du-se, se împiedecă de trupul lui. 

—. Vai... Vai... gemea Chiorul lui Şogur. 

Porodac, pricepând cum stă treaba, îl târi de-un 
picior şi-l aruncă peste pârleaz în uliţă, după care intră 
in casă, roșu la faţă, şi stătu o vreme în prag, uitându-se 
lung la cele două femei. 

— Semn rău... spuse el, înstârşit. 

— Ce-i? întrebă muerea. 

— A venit un fecior tânăr de la împărăție. Nu se ştie 
încă ce treabă are pe la noi, dar spun oamenii că-i un 
fel de vrăjitor care fură chipurile şi le răstigneşte pe 
ziduri... 





Fragment din „Prăpădul Soloho dei” 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. 1. Nr. 24.494.939