Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1943_052_0021

UNIVERSUL LIIEDAL 


ANUL LII 
VINERI 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - aș 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DBLEGAT, STELIAN POPESCU 


Insctisă sub No. 163 Trib. Ilfov 





ABONAMENTE: 


autorități şi instituții 1000 iei 
particulare 12 luni 500 „ 
6 luni 400 „ 
3 luni 210 „ 





O POETĂ UITATĂ: 
ALICE CĂLUGĂRU 


de RADU GYR 


Trecerea Alicei Călugăru prin literatura noastră este ase- 
meni unui vânt albastru mirosind, crud, a grădini după 
ploaie şi-a taină de crengi tinere cu fructe neculese, 

Născută la Paris (în lulie 1886), Alice Călugăru apare 
proaspătă, grăbită şi halucinantă în lirica română, işi pre- 
sară colaborarea prin câteva reviste literare, asvârlă, Cu 
mâini fierbinți de tinereţe, o culegere de „Viorele” — apă- 
rută în 1905 — desfrunzește, surprinzător, un tempera- 
ment poetia de largă vibraţie, dovedindu-se o artistă a 
plasticizării imaginii, şi dispare, apoi, deodată, la fe! de 
grăbită şi ciudată, din mișcarea moastră literară, în 19.2, 
când se stabilește aefinitiv în Franţa, despărţindu-se nu 
numai de poezia românească, dar chiar de propria ei ciperă- 

Dispariţia aceasta, atât de bruscă, a produs, întâi, nedu- 
merire, ca să se acopere, treptat, de parfumat mister şi ae 
amară uitare. 

Cu dâră subţire și luminoasă de stea care se rupe și piere 
în adâncuri, Alice Călugăru şi-a închis orizontul producției 
lirice, însemnându-şi, cu un fosforescent fascicul de raze, 
trecerea printre constelaţiile noastre şi prea timpuria stingere 
în depărtările apusului. Din Franţa, unde i s'a pierdut, cu 
vremea, urma, poeta a mai salutat, o singură dată, trecutul, 
fiuturând o încercare de roman, scris în franțuzește şi rămas 
obscur, cu titlul „La tunique verte” și sub numele literar de 
Alice Orient. 

Regretul că Alice Călugăru a abandonat poezia românea- 
scă e cu atât mai îndreptăţit, cu cât ne găsim în faţa unei 
autentice poete de „longue haleine”, care se preciza şi se 
personaliza tot mai puternic, ; 

După un debut mai pal:d, cu melodii minore şi recanţiuni 
de influenţe, în paginile „Sămănătorului“ şi „Vieţii literare”, 
poeta a evoluat către un lirism de-o surprinzătoare prospe- 
țime şi-o rafinare a „săibatecului”, a „primitivismulu:” mus- 
tos, exploatat artisticește în toate sevele lui, | 

Dela un imagism destul de puternic şi dela o tehnică sim- 
bolică, de unde nu lipseşte, însă, o anumită cochetărie a sen- 
sibilității feminine, precum în versurile: 


„Azi am văzut, înfiripată, Jiința ploii mlădioase. 

Avea o haină cenugie și foșnitoare de :mătase. 

Purta pe umeri mii de ilanțuri subțiri, de-argint, până la brâu, 
Dar ile svârlea, pe rând, în treacăt, pe apa tulbure de râu. 
„Și de inslie fără număr îi erau mâinile 'ncărcate, 

Și le scotea, pe fiecare, și le svârlea în lac, pe toate...“ 


poezia Alicei Călugăru crește, alimentându-se, rând pe 
rând, dintr'un simbolism cu grave orgi interioare, cu mătă- 
suri şi falduri de sensibilitate, dintr'un panteism viguros — 
de Jogedră a efervescenței sângelui cu sângele aspru al na- 
tarii — într'un ton major neîntâlnit până aci în poezia noa- 
stră feminină, și dintr'un parnasianism al formei cu oglin- 
zile încălzite, paradoxal, de o înaltă fobră interioară. 

Strofele de simbolică suavă florală şi pluşată : 


„Ca să-i culeg de prin grădin: 
crescură mulţi înalții crini 

cu omătoasele lor cupe 

şi drepți purtau pe-a lor tulpini 
caliciul de miresme plin. 

gătiți în mea, ca să-i pot rupe”... 


(Inchinare) 








Do e Pa N 


(Urmare în pag. 5-a) 


LUDU KULLA 





Tot o incursiune pe tărâmul altor vremuri şi 
cu o trâmbă de eroi desprinşi din cadra aceloraşi 
epoci, trăind în actualitate, doar pentru motiva- 
rea acţiunii, dar rămânând în suflete cu zestrea 
de altădată, este şi opera capitală în proză a lui 





Canlea uzei avenlupi realizale O 


Numai cine n'a întâlnit niciodată 
o carte jpe care s'o citească cu sen- 
timentul participării sau — și mai 
gnav, poate — cu surpriza de a ve- 
dea realizată, pe plan artistic, pro- 
pria lui aventură ratată, nu şi-a dat 
saama că există cărți care pentru 
noi —— cititorii — mici nu mai sunt 
evenimente literare. Cărţi pe care 
nu le putem judeca „de afară”, în- 
fășuraţi în mantia rece a prelinsei 
şi ipocritei  obieativităţi, pentrucă 
trăesc în moi, sunt sbuciumări ale 
noastre, evenimente sufleteşti de 
răscruce, 

La Câţi dintre noi nu li s'a frânt 
seninătatea copilăriei odată cu spada 
lui Don Quichotte şi nu li s'a înflă- 


cărat adolescenţa în plamuri nesă-" 
bauite, alături de Omul sfârșit al lui. 


Papini, — aşa cum în alt veac reu- 
şea poate Werther ? Cărţi care sunt 
titluri pentru etape din propria 
noastră viaţă. 

Pentru destinuj unei cărţi nici nu 
ştiu dacă este bine sau nu, să întâl- 
nească cititori în a căror viață să 
se așeze; ea îşi întârzie în felul a- 
cesta, prea adesea, ierarhizarea se- 
nină în rândul valorilor de artă. 
Dar există oare o asemenea îerar- 
hie? Şi nu este mai semnificativ 
pentnu o operă să continue să fră- 
mânte, să pună întrebări, să agite, 
— chiar după ce autorul s'a despăr- 
țit de ea, prim ajutorul tiparului ? 
O carte este o obsesie pentru cel 
care o va scrie, dacă vreți un mic 
diavol cu voluptatea torturării care 
te însoțește pretutindeni cu umbra. 
Și oare odată mântuit prin realiza- 
rea operei, nu dă întregul înţeles 
al valorii ei, faptul că ai trecut ob- 
sesia cititorilar ? 

O astfel de carte ştiu că va fi 
pentru mulți povestea acestui chi- 
nuit și îtuminiat Leontin Martinescu, 
din ultimul roman al lui Octav Șu- 
luţiu, O carte pentru care cronicile 
literare nu s'au întrecut în elogii; 
deaceeg poate nici mu s'a scris despre 
ea decât un singur lucru adevărat: 
că este prima carte cure rupe total 
cu anumite cadre şi leit-motive ale 
epicului românesc (ceea ce mai 
reușise totug şi Mircea Eliade). Dar 
ce interesează locul pe care-l va 
ocupa Octav ȘŞuluţiu în ierarhia 
noastră literară, după „Mântuire” ? 
Poate că mulți care vor discuta vo 
atare clasijicare, se vor împiedeca 
în spinii unui stil sărac, frânt și 'su- 
grumat la țiecare pagină de arderile 
umaui suflet pornit, fără să ştie, în 
marea lui aventură. Şi vor uita ast- 
fel că fraza aceasta, aruncată ca un 


Peisaj din Slovacia (Gravură) 


REDACŢIA ȘI ADMINISTRAŢIA 
BUCUREȘTI 1 Str, Brezoianu 23-23 


TBLEFON 3.30.10 


blestem de care te grăbești să scapi, 
este semnificativă pentru întreaga 
structură mistică a,cărţii. 


Ramanul lui Octav Șuluțiu este o 
turburată și „jără răgaz căutare, a 
sensului unei aventuri spirituale. Ca 
atâţia dintre noi, Leontin Marti- 
nescu  simite undeva posibilitatea 
eșirii dintrun circuit monoton și 
fără orizont, “al cotidianului. Și 
caută aceasbă eșire cu presentimen- 
tul aventurii. De aici, eroul lui Șu- 
luţiu se depărtează de fraţii lui cei 
dim viaţă, care rămân la această im- 
tuire a aventurii pe care așteptăm 
so deslănțue o forţă cosmică; Leon- 
tin Martinescu ştie că aventura are 
un sens al ei, ou care te naști, că 
trebue s'o meriţi, Deaceea viața lui 
este o permanentă tresărire şi aş- 
teptare, până ce curăţenia tui sufle- 
tească poate fi humimută deodată de 
faptă. Şi Leontin Martinescu se 


mâmtueşte, găsind sensul propriei  - 


lui vieţi. | | 
In faţa gestului ilui, de o simpli- 
tate care-ţi aminteşte de patetice, 


prin sărăcia formelor, scene din - 


viața misticilor creştiui, simţi că 


nici mu mai interesează dacă „L” a Ă 
fost sau va fi mântuit. Liniştea, îm- 


păcării şi seninătatea învăluesc pe 


Leontin nu Când „L” este sguduit, - 


ci când propriul lui suflet se descă- 


tușează. Este în amănumtul acesta 


unul din cele mai semnificative as- 
pecte ale sensului creștin al roma- 
nulari. lui Octav Şuiuţiu, 

Așa cum simbolică trebue să fie 
şi simgurătatea socială a lui Leontin 
în momentul „ilumânării” sale. Vava 
era un „veto” ad vieţii, pe spirala 
aventurii tui spirituale; o ultimă ba- 
rieră şi cea mai puternică, după ce 
autorul eliminase lanțurile unei fa- 
mili; care nu mai exista. Moartea 
Vawvei dă astfel elanul din urmă, 
sborului lui Leontin Martinescu. 

Şi etapele, succesiunea lor logică, 
în cadrul acestei aventuri creștine, 
pot fi urmărite la fiecare pagină a 
cărții lui Șutuțiu, 

Nu o cronică literură însă, ceeace 
s'a făcut în aceste pagini, întenţio- 
nam, ei  sublimierea faptului că 
scriind cartea unei aventuri sviri- 
tudile, Octav Șutuţii a scris una din 
cele mui dramatice realizări epice 
dle ortodoxismului. 

Să nu fiu greșit îmțeles: ajirma- 
ţia aceasta nu trebue să ducă deloc 
la concluzia că d, Șuluiţia poate fi 
încadrat vrexmei şcoli sau vre-unut 
curemț existent în literatura noastră; 
„Mântuire” este scris pentru a fi 
romanul unei vieţi a spiritului, aşa 
cum îl visa Pavini și atâta tot. El 
mustește insă de atâta sens creștin 
şi este atât de puternic ancorat în 
spiritualitatea comunității în mijlo- 
cul căreia a apărut, încât mu-i poate 
fi evitată o astfel de definire, care 
vizează substanța lui spirituală, nu 
o formulare dialectică şi primci- 
pială. 

In sensul acesta, romanul dui Oc- 
tav Șiuluţiu este neașteptat; și mu 
sunt oare cele mai fascinante întâl- 
niri cele care te surprind în clipa 
în care te aștepți mai puţin? — 
el deschide o pagină, care va trebui 
să fie una din cele mai rodnice ale 
literaturii noastre. 


Ca om, cartea lui Octav Șuluţiu 
poate să te întrisiteze : pentrucă este 
cântecul de realizare sal  sborului 
pentru care — pe diferite planuri 
— tinerețea fiecăruia dintre noi a 
avut aripile tăiate, este scandarea 
acelei Aventuri căreia Leontin Mar- 
finescu i-a găsit un sens. 

COSTIN 1, MURGESCU 





Apare de 3 ori pe lună 


PREŢUL 10 LEI 


ION ANESTIN 





Gravură 





Voluptăţile nesfârşite 
ale scrisului 


In scris, ca şi în asceză, 
există anumite trepte, grade 
de perfecțiune care iţi pro- 
duc, Ja un moment dat, vo- 


luprăţi nemâărg:nite. Scrisul, 


în această ordine de lucruri, 
are ceva din caracterul sacru 
al orelor liturgice, Cei care 
scrie m se pare de multe ori, 
dacă nu încotdeauna, că el 
crează lucrurile şi le ordo- 
mează. i 

Cu câtă emoție mă găsesc 
la ceasul cână trebue să iau 
tocul în mână şi să scriu. Mă 
cuprinde, atunci, o teamă de 
ntdescris la gândul câ, ceeace 
scriu va fi cetut şi comentat, 
Că, fiecare scriitor, tânăr sau 
bătrân, îşi are cetitorii lui. 
Că fiecare dintre aceştia te 
wrmăreşte. te judecă într'un 
fel, condamnându-te sau nu, 
că în cele din urmă fiecare 
işi rezervă cuvântul grav și 
măgulitor pentru ceeace tu 
scrii sau gândești în faţa tu- 
turora. 

Cea mai mare parte din 
scrisul nostru aparţine, de 
multe ori. ceasurilor anoste, 
lipsive de semnuiicăţie, Couud 
duhul plin de creaţie al inspi- 
raţiei nu se plimbă, ca un 
nor, deasupra noastră. Atunci 
sunt momentele cele mai te- 
ribile din viața unul scriitor, 
atunci simţi greutatea tutu- 
tor lucrurilor pe fruntea ta, 
simţi mai ales că pentru un 
timp eşti, într'o oarecare mă- 
sură, pierdut. 

Sunt anumite goluri în via- 
ţa unui om, la marginea că- 
rora trebue să te cpreşii ca 
în fața unei prăpăstii cu ini- 
ma, strânsă de durere şi cu 
cuvântul întrerupt pe buze. 

Seriem, mai întotdeauna, 
nu dintr'o pornire interioară, 


MATEI CARAGIALE 


dintro necesitate imediată. 
Nu ne aoare orice cuvant 
Tupt din n01, nu ne invere- 
Ssează aecav. randurile care, 
Ge itpevavt Uia, dlui LLC opraut 
nimic. După fiecare pagină 
scrisa nu ne simțim Opvaţi, 
dupa îiecare carve nu ne in- 
chem o etapă din viaţa 
Nyvăsură VErit caii luai MU ua 
din urmă. Nu simțim acea 
dorinţă meincetară de auvo- 
cunoaştere prin scris şi mat 
ales prin ceeace facem. Oa- 
mMeni. trăiesc şi se compiac 
în Siările cee mai senine, 
NMei-o tulburare ințerioară, 
niciun sbucium nu ne agită. 
Căustea Ced Ii Scutul sua 
n'am scris-o sub cerul cel 
mai clar a] inspiraţiei noastre 
Şi nu ne-am iuat, niciodată, 
răspunderea cuvinte:or scri- 
Se. Duelusui Suc, Şucaaaa pase 
să cred necontenit, ca un al- 
tar in faţa căruia trebue să 
te apropii cu sfiiciune, desle- 
gând sandala oricărui ome- 
nesc din tine. Nu simțiţi, u- 
neori, când scriţi că cerul se 
coboară de-asupra voasiură Şi 
sunteţi, ceeace numim Noi, 
inspirați ? Că o supra-abun- 
denţă de senzaţii vă îndeam- 
nă să faceţi ceva şi o neli- 
nişte, curioasă în fe.ul ei, 
pune stăpânire pe interiorul 
vostru şi incepeţi să scriţi ? 

Omul modern dacă nu a 
pierdut ceva din fenomenul 
acesta al inspiraţiei, în orice 
caz i-a pierdut n rau Ina- 
sură sensul. Mărturisiţi-vă 
Dv., înşivă, în orele cele mai 
liniștite pe care le petreceţi, 
care sunt paginile inspirate 
şi care nu. Veţi avea marea 
surpriză și în acelaş timp 
deziluzie, veriticându-vă,. 
Câte pagini din cele scrise 


——— —— 





Nr. 2] 
30 IULIE 1943 





într'o zi zezistă zilei urmă- 
toare şi câte, mai ales, ceţin- 
du-le, nu-ţi schimbă sau în- 
cearcă să-ţi schimbe scrisul 
spre o zonă mai pură. Când 
scrieţi primul cuvânt din 
cartea mare pe care o plă- 
nuiţi nu vă uitaţi o singură 
clipă, încercâna în acelaş 
timp să vă autoplagiaţi şi să 
Yăpiţi lumii ceeace ea, are 
mai bun și mai îrumos, 

Incercaţi în viaţa scrisului 
Dv. ritmul porfect al naturii. 
Integrați-vă lui. Incercaţi să 
vă saivaţi continuu ue p ui 
platitudinei, înăbușiţi golu- 
rile din sufletul Dy., măriţi 
intensitatea, trăirii şi vă veţi 
descoperi cu totul un om nou 
spre alte orizonturi. Fiţi ca- 
pabili în scris de cele mai 
drastice exerciții, ponvrucă n 
structura ei arta nu-i decât 
tot asceză. Când aveţi dinai- 
inte o pagină peste care se 
va așberme cerneala gându- 
rilor, dacă nu simţiţi în su- 
îietul Dv. acea p.enitudina, 
nu scriți: rupeţi hârtia şi 
fugiţi din faţa ei cât se poa- 
te de neîntârziat. Sun: zuue 
periculoase pentru clipele a- 
celea dim faţa cărora trebue 
să vă retrageţi. Numai aşa 
scrisul vă va inspira încre- 
dere și dragoste. 

Acestui moment li core- 
spunade in asceză acea con- 
tmpuație a lumii, o venti- 
care  personaă a actuui 
creațieji prime. Faceţi caz, 
cât se poate, în ceeace faceţi 
de tinerețea care vă îndeam- 
nă la acţiune. Cu această 
vârstă nu vă mai întâlniți. 
Tot ceeace scrieţi să fie din 
marea carte a suticuusui vu” 
stru. Nu căutaţi că un lucru 
oarecare a, tost spus de altul 
şi nu trebue repetat. Să nu 
vă intimideze şi să vă oprea- 
scă din drumul vostru cu- 
vântul „originalitate“. Pen- 
tru intinsere culnpul ale Su- 
fletului vostru aceasta unu 
înseamnă nimic. Nu Co" 
tează decât faptul că aţi 
spus un adevăr trecut prin 
mintea și sensibilitatea voa- 
stră. Nimic mai mult. Trăiți, 
intens, fiecare clipă a vieţii, 
numai așa veţi avea ceva de 


spus. De: sensurile pe care le 


daţi faptelor mici atârnă 
toată, marea înţelegere a se- 
menilor voştri. Rilke, admi- 
rabilul poet, mărturisea In- 
tr'o scrisoare prietenului său 
Franz Dever Kappus urmă- 
toarele : 

„Apropie-te de natură. In- 
cearcă să spui, cum ar fil 
spus-o primul om, tot ce 
vezi, ce trăești, ce iubeşti şi 
Ce pierzi“. 

Meditaţi, până la refuz, a- 
cest fragment de scrisoare 
pe care poetul german . bă 
Găruit lu; Kappus, când a- 
cesta din urmă i se plângea 
de acele „goluri“ celebre cara 
îl rodeau, mereu, și-i făceau 
viața imposibilă. 

Nimic să nu vă descura- 
jeze 4 să nu vă întristeze. 
Asistaţi cu seninătatea su- 
îletului la tot ceeace vă în- 
conjoară și închideți-vă în 
Dv. însivă. Acolo nimic nu 
vă tulbură, nimic nu vă de- 
raniează. 

Gândiţi-vă mereu la sbu- 
ciumul lui Eusenio dOr3, 
care în fiecare ajun de An 
Nou îşi ardea câte-o pagină 
proaspăt scrisă si veţi vedea 
ce marţi şi adânci semnifica- 
ţii cuprinde acest ritual, 


OVID CALEDONIU 


4 





Pașadia este chipul inadaptabilului şi viaţa lui 
întreagă este un fragment neinţeles dintr'o grea 
şi tainică dramă de suflete. 


Cu el se stinge o icoană de ireal şi-şi capătă 


Matei Caragiale, romanul de epocă „Craii dela 
Curtea Veche“. Poate aici vraja trecutului tră- 
ieşte cu mai multă intensitate, Acţiunea se pe- 
trece, bineînţeles, iot în actualitate, dar atmosfera 
şi figurile operii vin din alţe vremuri, să deti- 
leze, penţru o societate evoluată şi lipsită de în- 
ţelegere. Din toată lectura romanului rămâi cu 
această imagine a unei lumi zărită prin genele 
visului, plină de demnitate şi tărie, stăpână pe 
slăbiciunile și virtuțile ei. Epoca în care apare ca 
o mare neînţeleasă, răscolită de patimi şi nimic- 
nicie. Fiecare erou își are o istorie a lui, originală 
şi pitorească. contrastâna cu banalitatea actuali- 
tăţii. Toţi aduc, din negura unui trecut bogat în 
întâmplări, o mireasmă atrăgătoare şi ameţitoare, 
un fluid plin de licoare, un suflet otrăvit de tă- 
„ceri şi o minie ridicată pe piedestalul superiori- 
tăţii. In acest fericit angrenaj de elemente este- 
tice se află eul scriitorului, când vrea să ne dea 
şi nouă imaginea acelei lumi ascunsă după pânza 
de păianjen a visului, o lume care trăeşte perma- 
ment, prezentă în adâncul fiinţei lui. Sedimentele 
de tradiţie şi moravuri din vremuri îndepărtate, 
peste care veacurile şi evenimenţele lor au lăsat 
să se așeze rugina uitării, formează izvorul din 
care s'a adăpat, în setea lui creatoare, Matei Ca- 
ragiale. „Craii dela Curtea Veche“ e un roman 
de epocă. evocând, într'o lume târîtă de valurile 
wmăruntelor preocupări, imagini luminoase dintro 
existenţă apusă, care chiar dacă n'a cunoscut pro- 
gresele stadiului de evoluție, a însemnat totuşi un 
popas de glorie şi cuminţenie. 

Intrând în analiza romanului, ca să luăm con- 
tact cu elementele componente, vom reţine ca un 
fapt important, că avem în faţă o acţiune de na- 
tură mixtă: o acţiune în actualitate, cu eroi des- 


prinşi dintr'o realitate trecută. Vom vedea mai 
târziu în ce măsură se produce acordul între a- 
ceste două elemente şi cari sunt efectele obţinute. 
Eroii, Pașadia și Pantazi, Arnotenii, Pena Corco- 
duşa, aparţin, prin trecutul lor, legat cu fire 
adânci de întâmplări neinţelese, unei alte lumi. 
Eroul principal, la persoana întâiu, este pe jumă- 
tate al trecutului şi pe jumătate al prezentului. 
Pârgu, fetele Arnotenilor, Maşinca, Poponel, Ba- 
șelica şi celelalte apariţii mai puţin importante, 
aparţin, în întregime, prezentului şi unii din ei 
chiar viitorului. Avem în scenă un joc al gene- 
raţiilor, dar nu asta e totul. Pe aceştia îi deose- 
besc pe unii de alţii o seamă de trăsățuri, în cari 
mentalitatea, instrucţia sufletească, obârşia so- 
cială, joacă un rol de seamă. Ciocnirea nu se pro- 
duce numai între generaţii, ci şi între structurile 
individuale. Trecutul şi boeria veche aduc izul 
de balsam, curăţenia tradiţiei şi vraja eroismului. 
Vremea a putut şterge depe el ceeace nu mai 
avea farmec, astfel că viziunea lui e scutită de 
orice element neplăcut. Trecutul apare în purpură 
legendară, rănile fiind vindecate de praful vremii. 
Din armura lui de zale. el luminează paşii gene- 
raţiilor cari se succed. Prezentul este cu întreaga 
lui gamă de vicii şi păcate. Oamenii aceştia înoată 
in noroiul intereselor meschine, în minciuni şi în 
cancanuri. Viciul a căpătat apanaj de dogmă. Cine 
nu i se supune, e un demodat, un întârziat. Cu 
asemenea, ifose se răţoeşte Gore Pârgu, creatura 
prezentului, conglomerat de păcate şi ficăloşii, la 
Paşadia, acel senin vlăstar. dintr'o lume pe care-o 
sorbea, prin ceața nopţilor de țoamnă, cu un ne- 
saț rar întâlnit. Casa Arnotenilor este şi ea o 


1V 


imagine a prezentului, păstrând doar, în unghe- 
rele ascunse, taineie unui trecut plin de mireasmă. 
Peste această mireasmă se suprapune viaţa de 


“destrăbălare și destrâu a lui Maiorică şi a fetelor 


sale, a lui Pârgu şi tovarăşilor lor în nelegiuiri. 
Se pare că trecutul se răzbună, El rânjeşte dispre- 
ţuitor din colţurile dosite, pezte frenezia neruşi- 
nării prezente, Nu-i nimeni din Casa Arnotenilor 
care să-l simtă, căci toţi sunt frați în beţia de- 
căderii. 

Intâmplarea sau destinul l-a unit pe eroul a- 
cestui roman cu Pașadia Măgureanu, un om cu 0 
bogată experienţă şi cu un desghețat intelect, ca- 
re-şi poartă mersul prinir'o lume, care de muit 
nu-i mai aparţine. Viaţa lui e plină de întâmplări 
vijelioase; furtuna se abătuse de multe ori pe de- 
asupra capului său. Deaceca părea că se închide 
tot mai mult în-adâncurile cutelor sale intime, 
păstrând cu realitatea un contact cât 'mai con- 
venţional. In umbra lui, ca un vâsc, Gore Pârgu 
care-i călăuzeşte viaţa de noapte. târiidu-l prin 
toate cârciumile şi bordelurile murdare, cu bău- 
tură rea și cu femei schiloade şi respingătoare. 
Este un contrast între viaţa de zi a acestui om, 
demnă şi liniștită, retras în schimnicia lui, şi cea 
de noapte, când se lasă dus, fără niciun fel de 
reticență, pe calea desfrâului şi a distrugerii. 


Totuşi, era un luceaiăr. Viaţa-i fuse o luptă 
crâncenă cu ai săi, cari l-ar fi vrut cât mai de- 
parte, fiind jertfit şi trădat. Toată strădania lui 
de a face ceva, fusese intâmpinată cu boicot și 
tăcere. Era însă un oz stăsân ps sine şi nu se 
resemna, având destul sânge rece ca să privească 
lucrurile în faţă. Astfel ze ridică deasupra tutu- 


de DUMITRU IMBRESCU 


ror, printr'o întâmplare erotică, uluind pe cei din 
jur, cu o ascensiune rapidă, spre calea măririlor. 
Paşadia era totuși o fire pătimaşă, făcându-şi 
toate mendrele. Atâtea umilinţi și dureri supor- 
tate i-au acumulat o suficentă doză de cinism. Cu 
această îndrăsneală a putut să facă o carieră pa- 
litică atât de mare. Dar, omul mai avea o grije: 
să nu cadă sub loviturile adversarilor. Şi atunci, 
în culmea măririi, a preferat să se retragă. 


Oaată cu retragerea începea un nou fel de 
viaţă, Cel ce suferise atâta înainte de a se pu- 
tea afirma, încerca un ciudat sentiment în care 
se găsea un conţinut de disprețuire Ia adresa va- 


lorilor naţionale. Şi cu toate că nu se stia să şi-la- 
îirme, din toată viaţa lui se desprindea to- 
tuşi o atitudine de evocare faţă de lucrurile mai 
vechi. In orice caz. după retragerea lui din viaţa 
activă, duce o existență neştiută, între cărţi și 
lucrări, unde scria fără oprire. Dar, din păcate, a- 
ceste Incrări, în ura lui față de oameni, cari — 
pretindea el — nu le meritau, aveau să dispară 
vdată cu trecerea lui în lumea veşniciei. La dis- 
preţul lui faţă de autohtonismul nostru, s'ar fi 
putut să mai contribue și originea extrem de a- 
venturoasă a eroului.: Din zestrea strămoşilor, ul- 
timului vlăstar nu i-a rămas decât esența de o- 
travă şi dispreț. Dar tot dela ei a moștenit și rara 
distineţiune intelectuală și acel dar evocator pe 
care-l găsim la prea puţini oameni. Avea un fel 
neintâlnit de a chema, din chenarul amintirii, oa- 
meni și lucruri de mult uitate. Prin gura lui prin- 
deau din nou viaţă, o viaţă tainică şi ademeni- 
toare, 


deslegare o enigmă. Poate ca el să rezume în 
fiinţa lui efectele deslănţuite ale unor secuiare ble- 
steme ale orientului, din care neamul lui s'a des- 
prins, spre a veni pe pământul primitor al patriei 
noastre. 

In aceeaşi galerie de eroi se înscrie şi al doilea 
crai de Curţe Veche, Pantazi, cu oarecari dife- 
renţieri etice şi sufleteşti. Şi el este un singuratec 
şi un refractar la conveniențele sociale. Apariţia lui 
în lume se leagă şi ea de ritualui neobişnuitului, 
în care se complace Pașadia. Nici el nu aparține 
aluatului comun. Și el reprezintă punctul final al 
unei generaţii de străini veniţi în ţara noastră 
unde au făcut averi mari și au avut răspunderi 
de seamă. Familia lui cu ramificații chiar și în 
occident, se trăgea din vechii pirați ai mărilor, 
faptele strămoşilor săi fiind cunoscute meluzilor 
din Grecia. Preocuparea de herală a autorului 
o recunoaștem şi aci, ocupându-se de stema bo- 
gată şi complicată a familiei lui Pantazi. 

Viaţa lui Pantazi, după moartea părinţilor săi, 
Sa scurs, într'o risipă inutilă şi întrun ritm de 
destrăbălare rar întâlnită. Omul care fusese un 
erou în războiul independenţei, nu mai era de re- 
cunoscut. In curând veniturile aveau să se ter- 
mine, poliţele curgând din plin. Abia moariea u- 
nui unchiu sgârcit şi bogat, în ale cărui dulapuri 
se aflau şi poliţele lui, îl readuce la viaţă. Odată 
cu moştenirea, pe nedrept obţinută, vechile obi- 
ceiuri de a cheltui şi întreţine pe prietenii trân- 
davi sau dus. Omul redevenea stăpân pe sine, dar 
cu un suflet cernit şi cu o obsesie permaneniă de 
a lichida cu viața pământească. Şi înainte de 
moartea unchiului bogat, vroia să-şi pună capăt 





(Urmare în pagina 6-a) 











CRONICA DRAMATICĂ 


TEATRUL DE ARTĂ „COLO- 
RADO“: „ARLEQUINADA“ 


un om de teatru — d. Ion Anes- 
tin, încearcă o experiență inte- 
resantă : un gen de spectacole 
care să nu fie ce a mai fast şi, 
totuşi, să nu fie... nimic nou! 

Aşa cel puţin ne asigură, 

Programul acesta, ca toate 
programele, este interesant prin 
intenţiile lui. 

Dar, ca, atâtea manifeste lite- 
rare, teatrale, de artă plastică, 
ale tuturor suprarealiștilor. ex- 
presioniștilor,  dadaiștilor,  fu- 
turiştilor, marinetiștilor, cubişti- 
lor, ete. — toate la modă imediat 
după celălalt războiu mondial — 
problema importantă, aceia care 
interesează, nu-i a cuprinsului 
manifestului şi a discuţiunilor 
teoretice la care el poate da naş- 
tere, ci aceia a realizărilor pe 
teren, 

Ori, s'a văzut ce-i cu mişcarea 
lui Tristan Tzara, a lui Breton, 
ce s'a ales din scrisul mecani- 
cist sau orfic, din exagerările în 
pictură ale lui Marinetti, ca şi 
dim o seamă de „invenţiuni” tea- 
trale ţinând de expresionism, de 
teatru „pur“, etc. 

Căci abea la punerea în prac- 
tică a unor asemenea manifeste 
şi programe încep deziluziile. 

Abea atunci se vede că aceiace 
era frumos şi origimal pe hârtie 
este îirealizabil în practică, san 
este materie total indigestă, fără 
nici-o contingenţă cu arta sau 
nu-i, în realitate, decât o simplă 
revenire la lucruri de mult 
ştiute, de mult văzute, de mult 
încercate, cărora numai câtț li se 
spunea pe alt nume, sau li se 
vopsise fațada în altă culoare, 

Pentru cei din „generaţia scep- 
tică“, dacă nu cumva chiar „bla- 
sată” şi are și de ce: a văzut 
atâtea, a trăit atâtea, a asistat la 


atâtea !.., — pe care aşi putea-o 
numi „generaţia dintre cele două 
războaie“, asemenea anunțuri, 


intenţii, programe şi manifeste, 
nu-i mai impresionează, fiecare 
așteptând mai întâiu să vadă „ce 
se face“ şi pe urmă să se inte- 
reseze , dacă mai e nevoie, şi de 
„documentare“, 

Iată dece „Arleguinada“ anun- 
țată, nu a provocat de mai îna. 
inte nici entuziasme şi nici mă- 
car aşteptări mai mult sau mai 
puţin înfrigurate. 

Și iată dece, ducându-te la noul 
teatru „Colorado“, cu toată titu- 
latura lui — „Teatru de Artă!“... 
— nu-i păşeşti pragul cu vr'o 
emoție deosebită. 

Când ai văzut prea multe şi 
ştii atâtea, prea multele desi: 
tuzii i-au minat fondul de pros- 
peţime sufletească şi de credu- 


litate, încât regula este să te 


duci mai degrabă cu îndoială de- 
cât cu speranţe. 

Mărturisesc că de data aceusta 
neîncrederea mea în „noutatea“ 
acestui tearu ca şi în titulatura 
lui — „de artă'?!... — m'a favo- 
rizat. 

Aşteptându-mă la mai puţin 
— cum se cuvine în toate pe .vre- 
mile astea! — m'am putut bucura 
sincer de spectacol, de orice lucra 
cât de mie, șlefuit, am putut 
să-i savurez multe lucruri bune. 
Asia, spre deosebire de vecinii 
din dreapta şi din stânga cari, 
probabil aşteptându-se la prea 
mult, dădeau tot timpul semne 
de nerăbdare şi de nemulţumire. 





Ce să le faci! 

Gusturi şi gusturi: nu poţi 
mulțumi pe toată lumea!... 

Drept este, însă, că prea multa 
noutăţi nu aduce acest nou tea- 
tru şi nici nu reuşeşte să reali: 
zeze intenţiile cari se pare că 


au prezidat la înfiinţarea lui, dar 
nu-i mai puţin adevărat că lu- 
crurile pe cari le prezintă, nu-s 
lipsite de un oarecare bun gust, 


de o anumită inteligenţă critică, 
de un anume suflu de ironie 
foarte bine dozată, caracteristici 
cari, în adevăr, dau totuși o notă 
deosebită spectacolului. 

Și care, trebuie să adaos, erau 
necesare pentrucă, fără ele, a- 
ceste „divertismente“ — cum le 
numește pitoresc programul — 
ar fi fost simple „numere“ sau 


„tablouri“ de muzic-ball sau de 


revistă. 


„Numere“ sau „tablouri“ mi- 
nus cadrul, da, da, minus ca- 
drul de fast, de eleganţă, belşug 
de lumini, reflectoare, scări, spa- 
țiu, balet, mătăsuri, penajuri, ţe: 
sături de fir, bijuterii străluci- 
toare, (de scenă, bineînţeles). 

Căci la aceasta, la numere de 
muzic-hall și revistă, s'ar fi re: 
dus diverțismentele „Arlequina- 
dei“, 

Celor cărora spectacolul nu 
le-a plăcut cred. că nu le-a plă- 
cu tocmai din cauza asta, din 
câuză că 1a atâta au redus, ei, 
spectacolul. _ 

Şi atunci, cu drept cuvânt şi-au 
spus: dacă-i vorba de „numere: 
şi de „tablouri“ de revistă, a- 
țunci mai bine mă duc la o re- 


vistă adevărată, căci acolo spec- 
tacolul cel puţin e spectacol, 
nu-i înghesuit, nu-i pe scenă 
mică, nu-i făcut din „sărăcie“ 
şi „improvizație“. Pentru că a- 
ceștia nu vedeau că „Arlequi- 
nada” totuşi este marcată de o 
oarecare subtilă inteligenţă coor- 
donatoare care-i dă voit o astfel 
de tonalitate întregului specta- 
col, 

Că nu sa reuşit întotdeauna, 
asta este altceva, 

Dar, în definitiv, din ce-i 
compusă „AHequinada”? 

Din scenete, sketeh-uri, versuri 
cu fundal muzical, mici încercări 
soreografice, în scurt dintr'ub 
program variat. 


Cele mai bune dintre ele au 
fost: „Ne trebuie ceva tare“ a 
d-lui N. Cernescu, datorită an- 
trenului deosebit al Miei Ste- 
riade, şi inteligenţei ci — căci 
are această mare calitate care se 
vede în totţ jocul d-sale, în tot 
humorul pe care-l are: de-a fi 





MARIETTA SADOVA 


o actriță inteligentă — divertis- 


„ment în care se parodiază ad- 


mirabii spectacolele de revistă 
(deşi e cam imprudent şi, în ori- 
ce caz, prematur pentru „Iea- 
trul Colorado“, căci nu se știe 
cc-aduce ziua de mâine!...); „Să- 
raca Margot“, un monolog de d. 


N. Kirițescu în interpretarea 
d-nei Marietta Sadova, care a dat 
textului culoare, pitoresc, ironie 
ascuţită, nuanţare admirabilă; 
„Smărăndița“ a d-lui Mircea 
Ștefănescu — dar oare această 
„Smărăndiţă“ nu-i cumva „Ia- 
deș“ a lui Alex, Macedonschi, ea 
însăşi luată după Emile Augier, 
cum ne spune d. Tudor Vianu în 
introducerea pe care o face a- 
cestei piese, în care tot de o 
cheie este verba, tot de un du- 
lap, tot de un „iadeş“ numai cât 
în loc să fie vorba de un nepot 
este vorba de un văr? — pie- 
setă în care autorul, chiar dacă 
a fost infiuenţat de vr'o altă 
piesă mai veche, 4 Treuşii să-i 
dea totuşi, o factură personală, 
de o anumită poezie care-i apar- 
ține şi care, indiferent dacă-i 
vorba de un împrumut, de o re- 
actualizare sau numai de un sim- 
plu fenomen. de falşă memorie, 
cum li se întâmplă adesea scrii- 
torilor şi în special compozito- 
rilor, muzicanţilor chiar celor 
mai mari, îi dă altă valoare tex- 
tului, 

D-ra Suzana Policrat, în Smă- 
răndiţa, a avut fineţea şi vioi- 
ciunea necesare rolului. 

Versurile d-lui Miron Paras- 
chivescu — „Rică“ — i-au dat 
prilej d-nei Joujou Pavelescu, 
să ne ofere o cu adevărat im- 
presionantă interpretare care i-a 
pus în evidenţă marile-i cali- 
tăţi de sensibilitate, înţelegere și 
redare a valorilor unui text, lu- 
cru care s'a văzut de altfel şi 
în foarte reuşitul „Greele şi Fur- 
nica“ în care, alățuri de Mia 
Steriade, au făcut din jocui 'lor 
„un mic lucru de artă“. 

Bună şi „Ion Ion“ a d-lui Al- 
dev — decor şi... paternitate: Lon 
Anestin — în care d. Petre As- 
san a avut un frumos succes, 

Antrenant, viu, destul de rea- 
lizat „Dul-Dul” — un cântec ne- 
şru cretin !.., — cu d-nii Puiu 
Şerbu, Adrienne Cossak, Elzette 
Cossak și Maria V. Alexan- 
drescu. 

„Sărutul, bun, iar a. Costache 
Antoniu, care-l joacă, deaseme- 
nea, bine; idem „Amicii“, schița 
lui 1. IL. Caragiale în care d, 
Giugariu, cu deosebitul d-sale ta- 
lent, are o savuroasă interpre- 
tare. 

»Ca c'stait Paris", nostalgică, 
o evocare frumoasă, caldă, cu 
falentată Maud Mary — foarte 
bine şi în „Desamăgirea“ — cu 
Mia Steriade, Joujou Pavelescu, 
etc, i 

Restul 1iivertismentelor ceva 
mai convenţionale, mai obișnuite 
sau mal... simpliste. 





MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 





SCALA: Intre părinţi și jurnal 
de război. 


REGAL: Academia dragosici şi 
jurnal de război. 

VICTORIA: Secretul doamnei în 
alb şi jurnal de război. 

ELYSEE: PFemeea îndărătnică, 
jurnal nou şi trupă de revistă. 

VOLTA BUZEȘTI: Macario cow- 
boy şi trupă de revistă. 


ROMA : Intoarce-te iubirea mea 
„şi jurnal, 





Muzica în general bună, data- 
rită a-lor N, Kirculescu, Paul 
Constantinescu, Dem. Traian; 
trebuie menţionată, însă, în mod 
special, frumoasa şi interesanta 
interpretare muzicală a d-lui L 
Dumitrescu pentru „Rică“. 

Decorurile abile, inteligenie și 
de gust: Ion Anestin. 

Punerea în scenă: Soarv Z 
Soare, Ion  Sahighian, Nicolae 
Massim: şi, du ştiu dece, dar 
pentru priceperea d-sale în ale 
teatrului şi pentru e anumită cu- 
loare unitară care, totuşi, există 
in acest spectacol, — aşa cum 
am spus dejă — mă simt îndem- 
nat să-l adaog și pe d. Ion 
Anestin. 

In concluzie, un spectacol bun, 
sau mai exact, cu multe lucruri 
bune. Un spectacol „mai puţin“ 
decât ar vrea să fie dar „mai 
mult” decât te aştepţi, ceiace 
dejă este mult, 

Numai că, pentru asta, nu e 
bine să te duci cu gândul că 
mergi la un Teatru de Artă cum 
l-a visat Pitoeff — mai cu seamă 
că titlul... — nici cum l-a gândit 


UNIVERSUL LITERAR 


Copeau, aşa cum ai îi putut 
crede în primul moment şi nici 
măcar cum îl vor iniţiatorii lui 
atunci când te trimit la unele mo- 
dele din străinătate cu care s'ar 
înrudi, 
e Nu. 

Nu, pentrucă au are nici ele- 
mentele necesare, — d. Grigoriu, 
foarte talentat, este bun pentru 
revistă, şi încă pentru revistă 
românească, bun ca partener al 
d-lui Yănase, d. Costache Anto- 


niu, incontestabil un bun comic 
este prea „Teatrul Naţional“, 
cea mai autentică în gen fiind 
d-na Mia Steriade şi, până la un 
punct, d-nele Joujou Pavelescu 
şi Maud Mary — și deasemenea, 
nu are nici acel antren vioi, 
frumos, galic al ţeatrelor, de ge- 
nui acesta din străinătate, mai 
exact dela Paris. 


- Totuşi, să nu uităm, formula 
este bună şi nu se ştie ce poate 
să dea în: viițor: ar fi de dorit 
să prindă, căci românul, cum 
este adaptabil, ar putea să a- 
jungă să dea rezultate bune și 
până la urmă să ne,dea o for- 
mulă realmente de artă, reve- 
nindu-le realmente inițiatorilor 
ei de astăzi şi onoarea începu- 
turilor şi — cum spune d. 1. 
Anestin — ...paternitatea iniția- 
tivei ! 


ALEXANDRU DRĂGHICI 











ARTIŞTI ROMÂNI 
IN STRĂINĂTATE 


Dacă multe din problemele 
esenţiale de pe tărâmul muzi- 
cal românesc sunt încă în aş- 
veptarea rezolvării lor, nu este 
mai puţin adevărat că există 
şi fericite excepţii dela aces- 
te întârzieri dăunătoare cul- 
turii noastre. Printre aceste 
excepții, sau, mai bine zis, în 
curs de a deveni o categorică 
excepţie, este organizarea ma- 
nifeştărilor moastre în străină- 
tate. Poate că nu fiecare tri- 
mitere a fost de cea mai bună 
alegere, poate că uneori s'a lu- 
crat au oarecare grăbire. In 
tot cazul însă, ceeace este e- 
fectiv este pe deoparte iniția- 
tiva sprijinitoare a mimisteru- 
lui propagandei naţionale, con- 
tinuitate care şi-a făcut defi- 
nitiv dmum în preocupările a- 
cestui minister şi numenoasele 
succese în digresiunea peste 
hotare a muzicii românești şi 
in consacrarea muzicienilor no- 





ştri în foarte numeroase cen- 
tre europene. 

Printre ultimele manifestări 
muzicale româneşti în străină- 
tate, concertele d-nei Silvia 
Șerbescu au însemnat 0 mare 
izbândă artistică naţională şi 
un mare succes al celor ce l-au 
inițiat. Ă 

D-na  Serbescu este real- 
mente o interpretă de ample 
resurse, de cultură temeinică 
şi de mare seriozitate artisti- 
că. O prezentare pianistică a 
d-sale înseamnă întotdeauna 
un impunător complex de pă- 
trundere expresivă, de apro- 
fundare muzicală, de înaintată 
investigare și realizare instru- 
mentală. 

Recentele d-sale concerte în 
Suedia şi Finlanda au putut 
purta până în aceste depărtări 
extreme din continentul nos- 
tru, solia unei arte mature, 
substanţiale, sigure, prin inter- 
mediul unui talent valoros și 
puternic. 


30 IULIE 1943 








Cronicele tuturor specialiști- 
lor şi, în deosebi, în acele țări 
şi în multe altele, criticii mu- 
zicali sunt oameni de pregă- 
tire și răspundere reală, sau 
armonizat desăvârșit în elo- 
gierea pe atât de judicioasă pe 
cât de entuziastă a acestei în- 
semnate afirmări artistice ro- 
mânești şi a personalităţii pia- 
nistice a d-nei Serbescu. 

Tot recent, s'a putut aplau- 
da la Bratislava o sugestivă şi 
iscusită serie de creații coreo- 





grafice ale cunoscutei maestre 
d-na, Floria Capsali, care și-a 
reeditat cu cel mai viu ecou 
marele succes obţinut în acest 
an şi la Bucureşti, unde a tre- 
buit să repete la. scurt inter- 
val de timp întregul d-sale re- 
cital, în îmbinarea rafinată de 
tâlcuiri prilejuită prim com- 
cursul la pian al acelui artist 
de rară acuitate de înzestrare 
și gust ce este d, Ion Filio- 
Nescu. 


ROMEO ALEXANDRESCU 








Teatrul şi viața teatrală în Finlanda 


Intocmai multor manifesţări spirituale, 
teatrul şi viața care se țese în jurul acestui 
factor social, a pornit la origini, la începu- 
tul secolului al XIX-lea, din inițiativa şi 
elanul creator finez. 

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi 
începutul celui următor, în Finlanda n'a 
existat o scenă fixă care să joace un reper- 
toriu dinainte stabilit. Singurele expresii 
teatrale erau acele trupe ambulante alcă- 
tuite din studenţi sau simpli amatori, tradi- 
ție care sa încetățenit şi cultivat pe acest 
pământ, cari mai intotdeauna veneau din 
Suedia şi înjghebau mici reprezentații în 
orașele şi orăşelele de pe coastă, unde 1o- 
cwau în număr mare Suedezii. In deosebi, 
acești actori amatori şi improvizați, descin- 
deau la Abo, capitala de atunci a Finlandei 
și oraşul care le putea oferi un contingenț de 
spectatori. Această emigrație periodică spi- 
rituală, a fost au trăinicie și foarte multă 
căidură sprijinită de Gustav al III-lea, re- 
ge:e Suediei, care vedea în ea concretizarea 
afinităţii şi legăturii cun pământ ce apar- 
ținuse Suediei mai bine de cinci secole. 

Efectele acestor vizite artistice se traduc 
curând in fapte concrete. In anul 1823 sa 
înălțat la Abo un teatru care putea cuprin- 
de şapte sute de locuri. Din nefericire, focul 
a mistuii aceşt teatru abia ja patru ani dela 
edificarea lui, văduvind orașul de mahites- 
tări teatrale. Teatrul n'a putut fi restaurat 
decât peste trei ani, în 1830, când şi-a reluat 
activitaţea, 

Imitând pe cei dela Abo, o mână de en- 
tuziaști au inaugurat o scenă, foarte rudi- 
mentară, la Helsinki, deschizându-și stagiu- 
nea cu o piesă de Kotzebue, autor la modă 
pe atunci în Europa; G. Asachi şi-a început 
activitatea teatrală tot cu o comdie de a lui 
Kotzebuc. Prima reprezentaţie teatrală la 
Meisinki a avut Joc la 9 Martie 1827, trupa 
fiind în întregime alcătuită din artişti ger- 
rani. Dar, în ciuda acestui început frumos, 
publicul trebuea să se mulțumească numai 
cu ceeace jucau trupele ambulante, un tea- 
tru stabil nefiind încă fundat, In tot acest 
răstimp, până s'au pus bazele unui teatru 
permanent, se perindau pe aici şi în orașele 
din Finlanda, în cele cu o populație mai 
mare suedeză, diferite trupe germane şi sue 
deze, asociaţii teatrale, cari colindau tot 
Nordul Europei, aducând cu ele, alături de 
autori minori, ca de pildă Kotzebue sau alții 
și piese de ale lui Ibsen, Strindberg, Lile Eyo- 
lei, etc. In acest mod, publicul de aici, deși 

nu avea un teatru fix, totuși putea să 
asculte şi să vadă operele marilor drama- 
turgi, subţiindu-şi gustul şi desăvârșindu-și 
educaţia spirituală, fiind astfel pregătit pen- 
tru clipa când un teatru autohton îl va che- 
ma să audă drame şi piese grele. 

Cel dintâi teatru de piatră din Finlanda, 
fiind totdeodată şi primul teatma oficial, s'a 
clădit în anul 1860, dată la care Pacius a 
putut oferi publicului din Helsinki, în seara 
de 28 Noembrie, piesa lui Zacharia Tapa- 
lius „Prinţesa din Cipru“, având muzica de 
Pacius. Acest teatru de piatră, părintele ac- 
tualului teatru suedez, a trăit până în ziua 
de 8 Mai 1863 când a luat foc, urmând a se 
clădi un nou teatru, după planurile arhitec- 
tului Benbis, figură cunoscută în Rusia și 
autor a numeroase teatre. 

Noul teatru s'a înălţat pe Jocul actualului 
teatru suedez, ultimul nefiină decât o reclă- 
dire parţială, după principii noi, a vechiu- 
lui teatru ridicat de N. Benois. In acest mod 
sa scurs copilăria şi adolescența teatrului 
suedez din Helsinki şi totăeodată a primu- 
lui teatru din Finlanda. Maturitatea şi pri- 
mii pași pe drumul ascensiunii i-a fost spi- 
noasă, presănată de obstacole și inerente in- 
suecese. Cum e și natural, populația majo- 


ritară din capitală nu putea să privească. 


impasibilă la eflorescența umei instituţii oa- 
recum streină ei. Voci se auzeau ici, colo, 
care cereau ca oficialitatea să nu mai spri- 
jine acest teatru, în timp ce majoritatea nu 
are umul similar. Lupta surdă s'a dus mai 
departe şi reacția cea mai frumoasă șin a- 
celaşi timp cea mai nimerită, a fost funda- 
rea unui teatru în limba țării. Primul tea- 
tru finez s'a fundat în anul 1871 purtând 
numele de „Teatrul finez". Cu acest nume 
a dăinuit până la 1902 când a luat denumi- 
rea de: „Teatrul Naţional“, fără însă să fie, 
aşa cum sențeleage la noi, o scenă oficială, 
subvenţionată de Stat. 

Animatorul şi sufletul primului teatru fi- 
nez a fost Kaarlo Bergbon al cărui centenar 
dela naștere i se va sărbători .la 2 Qec- 
tombrie 1943. Alături de Bergbon trebuie 
amintită şi pusă ia loc de cinste, scriitoarea 
Minna Canth (1844—1897) care poate fi ase- 
muită într'ww varecare măsură cu Vasile 
Alecsandri prin prodigioasa activitate pe 
care a desfăşurat-o întru constituirea unui 
repertoriu pur finez pentru teatrul care 
luase fiinţă. Deşi viața i-a fost relativ şour- 
tă, înpovărată încă dela vârsta de 35 ani, 
când a rămas văduvă, cu şapte copii, ea a 
ştiut să mfrunte duritatea vieții şi să afle 
timp şi pentru cultivarea spiritului, Luând 
contact, cu literatura lumei și mai cu ose- 
bire cu proza şi teatrul norvegian atunci în 
plină eforescenţă şi influență în tot Nordul 
Europei. Minna Canth şi-a început activita- 
tea la vârsta de 40 de ani, dând în 1882 pri- 
ma sa dramă: „Furt cu efracție“. Deacum 


înainte piesele și dramele se succed la iîn- 
tervale destul de scurte culminând cu dra- 
ma Syimi (1893), reluată azi de teatrul sue- 
dez din Helsinki şi cu Anna Liisa (1895), 
ultima dramă a autoarei. In Sylvi, expune 
problema căsătoriei iar în Anna-Liisa, stu- 
diază infanticidul. In ziua nunţii sale, o tâ- 
nără fală roasă de remuşcări şi pradă unui 
cutremur reiigios, destăinuaște în public că 
și-a omorît copilul ilegitim. Cere să fie pe- 
depsită. Influența lui Tolstoi e evidentă. 
Dealtfel autoarea a manifestat g deosebită 
simpatie pentru literatura lui Tolstoi şi su- = 
biectele sociale. 

Alături de Minna Canth, întemeetoare a 
unui repertoriu finez, trebue pusă actrița 
Ida Aiberg ovare întocmai lui Matei Millo 
şi-a r:sipit toată vigoarea trupului şi a spi- 
ritului pe scena noului teatru unde a jucat 
de toate dar cu preferință Ibsen și Strind- 
berg pe cari i-a popularizat, făcându-i cu- 
noscuţi publicului de aici. In 1880, deci !a 
puţin timp după inaugurarea teatrului, s'a 





jucat piesa lui. Ibsen „Nora“ repurtând un 
succes neobișnuit. Dealtfel trebue adăugat 
că Ibsen, contrar la ceea ce sar aștepta după 
modelul întâlnit în aite ţări, este gustat şi 
chiar înţeles. Pentru aceste regiuni europe- 
ne problema femeii şi a relaţiilor ei cy băr- 
batul, întrun cuvânt căsnicia, este mereu de 
actualitate, fiind nerezolvată şi'n continuu 
proces de  desbatere, Complexul feminin, 
viața afectivă a femeii şi aspiraţiile ei, sunt 
în aceste părţi cu totul deosebite de ceeace 
întâlnim în Sudul sau Centrul Europei. Aici 
femeea vrea să trăiască pe un alt plan de- 
cât cel pe care i-l oferă bărbatul. Ea nu-i 
mulțumită de tezaurul, dacă există, sufle- 
tesc al partenerului ei masculin, prea teilu- 
ric, văduvit de o sensibilitate mai pronunțată 
şi stânjenit prin natura sa în verb şi vioi- 
ciune spirituală. Așa fiind, femeea se simte 
mereu suferindă, neîmplinită afectiv şi spi- 
ritual, în permanentă căutare şi ciocnire. 
Poate așa se și explică de ce ea sa aruncat 


cu atâta pasiune în viața socială, 


Teatrul Naţional joacă Moliăre şi mai ales 
a avut şi are un deosebit succes „Les fem- 
mes savantes“ care sa jucat numai într'o 
singură stagiune de peste 65 de ori. La loc 
de cinste figurează, lucru care mia mirat 
foarte mult ştiind ce s'a petrecut la noi, Le- 
normand, care și-a văzut jucată „Asla“, de 
nildă, în stagiunea trecută de 50 de ori, iar 
în stagiunea actuală a atins cifra de 30 de 
reprezentații şi continuă să facă senie având 
sălile pline. Alături de repertoriul francez 
care ţine locul întâi, vine cel german repre- 
zentat cu deosebire de Gerhart Hauptmann. 
Mi-a fost dat să văd pe scena Naţionalului, 
„In Amurg“, jucață mulţumitor, fără însă să 
poată egala pe Storin dela Regina Maria. 
„In Amurg“ a cucenit un număr similar de 
reprezentații. Directorul teatrului Naţional, 
d-l Kalima, frate cu titularul catedrei de 
slavistică care-l ajută foarte mult la alcă- 
tuirea cât mai variată a repertoriului, ape- 
Jează la toate literaturile rumii şi mail cai 
deosebire la teatrul slav din care se fac ne- 
numărate traduceri. Profesorul Kalima cu- 
noaşte bine limba polonă şi de aceea tra- 
duce câțe două, trei, piese pe an din această 
literațură care concurează pe celelalte pe 
scena Naţionalului. Nu de mult, a fost pre- 
miera piesei „Dom Kobiety“ (Casa cu femei) 
a unei autoare poloneze, o piesă remarca- 
bilă, atât ca stil cât şi ca motiv. 

Reprezentaţia a fost acceptabilă, ţinând. 
seama 'de marea deosebire între sufletul şi 
temperamentul celor două popoare. In trea- 
căt adaug că d. Kalima mi-a solicitat în ne- 
numărate rânduri piese românești care să 
ne facă cunoscuți spiritual și aici, îmba- 
gățind repertoriul teatrului. 

Cei dela noi însărciniaţi eu aceasta pot să 
se execute cât mai prompt. 

O piesă ţine în medie afișul 30 de repre- 
zentaţii, sunt însă şi piese, ca cele citate 
cari sar peste 60 saw 70 de reprezentații. în 
situația de azi, ca în mai toate ţările din 
Europa, teatrul e foarte frecventat, oamenii 
neavând alte distracţii. 

Anual teatrul e freoventat de 110—115 
mii de spectiatori, iar luna cea mai bogată 
în spectatori este Ianuarie, după care curb 
începe să coboare, fără însă să se poată 


vorbi de săli goale. Stagiunea durgdază până 
la finele lunii Iunie şi reîncepe la 1 Sep- 
tembrie. 

In general calitatea spectacolelor este 
muițumitoare, fără a se putea menţiona 
nume sau reprezentații cari să se detașeze. 
Cum e de așteptat, piesele indigene sunt 
mult mai bine jucate giind cu totul altfel 
înțelese şi simţite. La acest întreg proces 
publicul ar avea de spus un cuvânt hotărî- 
tor dacă shr arăta ceva mai critic şi mult 
mai pretenţios. Fără indoială că şi acest lu- 
cru va veni cu timpul când pătuna intelec- 
tuală în curs de formaţie, va călători mult 
mai mult și va vedea în diferite ţări, nunu- 
măi într'una, variate spectacole, menite a-i 
lărgi orizontul şi a-i furniza material com- 
pantativ. 

Alături de Teatrul Naţional se mai află 
la Helsinki, „Teatru, popular“ (Helsingin 
Kansanteatteri) al cărui director este poetul 
şi scriitorul Arvi Kivima, un bun prieten al 
Românilor, precum și un teatru zis pentru 
lucrători, la „Koitto“ un cartier al oraşului. 
In afară de acestea mai e marele țeatru sue- 
dez şi un teatru particular de mai mică va- 
ioare. 

Istoria aşa numitului Teatru popular e 
destul de interesantă atât ca motiv, dar mai 
ales prin ceea ce a realizat în domeniul ex- 
perimentului. 


Acest teatru, complet particular, aa deali- 
fel şi naționalul care primeşte o foarte re- 
dusă subvenție dela Stat din veniturile 1o- 
teriei, sa fundat în 1907 de către Mia Back- 
man, o actriţă renumită care a fost timp de 
18 ani directorul noului teatru. Mia Back- 
man a voit iniţial să facă din noua scenă 
un teatru experimental, un gen de Studio 
care, în acelaşi timp să fie şi un teatru de 
avantgardă, o scenă mare să prezinte publi- 
cului pe noii îndrăzneţi ai dramaturgisi. 

Nota în: care a început teatrul a fost a ex- 
presionismului german, influenţă care sa 
exercitat şi se exercită încă, viața spirituală 
a Finlandei trăind sub egida culturii ger- 
manga, mai aproape de sufietul şi capacita- 
tea de înţelegere a poporului. Alături însă 
de expresionismul german, întemeetoarea a 
adus pe Pirandello, complet necunoscut și 
neînțeles în Nord. Efortul ei cu Pirandello a 
rămas numai în faza inițială deoarece mo- 
tivele autorului italian au rămas fără ecou. 
Totuşi ea n'a capitulat, dimpotrivă a adus 
pe scena teatrului, piese fnanceze şi italiene 
cari încă nu cuceriseră un loc la ele în ţară. 
Strădania Miei nia fost fără folos; ea a reu- 
şit să ridice puţin ziivelul artistic al Naţio- 
nialului, al publicului şi să stimuleze pe au- 
torii autohtoni cari aveau noi elemente de 
comparație. Ceea ce trebue iarăşi reţiunt e 
că Mia, deşi n'avea o scenă prea utilată, to- 
tuși a purces şi la inovaţii şi experimente 
de regie, decor, lumină, joc, creind și pu- 
nând probleme celorlalți oameni de teatru. 

Alături de contemporani, Mia Backman, a 
recurs şi la clasici pe care uneori îi juca 
într'o notă stilizată sau cu anumite inovații 
technice. 

In 1938, teatrul acesta trece sub o nouă 
direcţie, creind totdeodată încă o scenă în 
„Koitto“. Noul teatru era plasat în iumea 
lucrătorilor fiind dela început un teatru e- 
minamente social cu teză antialcoolică. Dela 
această dată teatrul Miei Backman ia nu- 





mele de „Kansanteatteri“ evoluând pe un 
alt drum decât cel inițial. Teatrul „Koitto“, 
deși destinat unei anumite categorii sociale 
şi spirituale, deci cu p rază de acţiune şi ni- 
vel circumscris, totuşi dat fiirud interesul tot 
mai crescând a] publicului care nu se recru- 
tează numai din clasa muncitoare, tinde şi 
vrea să devină, aceasta este intenția d-lui 
Kivima, un teatru eminamente experimen- 
tal, în care s'a început să se 'ncence mici ex- 
perimente de regie, costum, ete, De pildă s'a 
înscenat „Dama cu Camelii”, piesă îioarte 
gustaţă, depășind 60 de reprezentații, stili- 
zată, cu o regie foarte redusă, însă în costu- 
mele epocii. Inovaţii similare s'au operat cu 
„Blana de Biber” a lui Hauptmann. Mer- 
gând pe aceeaşi linie, s'a prezentat „Priete- 
nii lui Nicodem“ o piesă italiană, modernă, 
extrem de îndrăzneață, care totuși a prins. 

Dincolo, pe scena lui „Kansanteatteri“, re- 
pertoriul e variat. Alături de o piesă a lui 
Moinar, Bourdet sau Moliere, stă  Shakes- 
peare cu „Otheio“ precum şi „Contele de 
Luxemburg“ sau „Vâmzătorul de Păsări“. 
Kivima a obiectat la acest repertoriu atât 
de straniu prin diversitatea lui că publicul 
cere şi pretinde aceasta, neputându-i-se oferi 


pu fa fag a ta ta a fan n i aa gata a 


numai lucruri grele, ba chiar manifestă o 
preferinţă vădită pentru genul uşor, glumeţ, 
operetă. Fiind un teatru eminamente par- 
ticular, trebue să se plece gustului publicu= 
iui căruia îi strecoară din când în când şi 
cate un clasic. Ca și Teatrul Naţional, acea- 
stă a doua scenă fineză a oraşului, este frec- 
ventată în medie pe an de 100.000 de spec- 
tatori, dintre cari cei mai mulţi vin în Ia- 
nuarie, fiind luna record a încasărilor câna 
a avut peste 60.000 de spectatori, Stagiunea 
incepe la 15 August, aici în August trebue să 
ieși cu pardesiu, și ține pânăla 15 Iunie. Pe 
vară există un teatru în aer liber într'o in- 
sulă de lângă Helsinki. Salariile actorilor va 
riază între 3000 şi 6000 de mărci pe lună 
ceea ce-i destul de puţin, dar dacă încasă- 
rile merg bine, excedentul se'mparte ia toți, 
reușind să mai ajute încă ceva la salariul 
inițial. 

Im afară de aceste scene fixe, mai există un 
teairu suedez care se adresează 
rând ce.or 20.000 de suedo-finezi 
în Helsinki. 

Tairul suedez, de ale cărui începuturi 
ne-am ocupat în primele rânduri, este foar- 
te bine utilat, având scenă turnantă Şi o ins= 
talație magnitică de lumină şi utilaj technie. 
Dealtfel, întreg teatrul pe care l-am vizitat 
cu multă plăcere în compania simpaticului 
şi :ron:cului director Nicken Rânngren, este 
un model de organizare şi folosire a fiecărui 
centimetru de pământ, Fiind o scenă parti- 
culară, teatru! suedez își alcătuește reper- 
tor:ul ţinând seama în primul rând de ceea 
ce vrea publicul în asemenea momente.. De 
aceea Nicken pune alături de Shakespeare 
cu al său „Macbeth”, pe Eugen O'Năel, pe 
Gerhart Hauptmann cu a sa „Haneles Him- 
meisfart”, foante bine jucată şi minunat în- 
scenată, pe Andre Bande cu opereta „Haina 
albastră” sau opereta „Victoria şi al ei Hu- 
sar”, Preferințe pentru un anumit reper- 
toriu nu se poate afirma că există. dar cer- 
cetând arhiva teatrului suedez pe ultimii zece 
ani am putut remarca o uşoară superioritate 
numerică a pieselor anglo - americane, fiind 
urmate imediat de ceie suedeze. Deaiifel, 
după cum am mai afirmat odată, literatura 


de limbă engieză era şi este foarte gustată 
aici. 


în primul 
, locuitori 


„In ceea ce pr:veşie calitatea spectacolelor 

şi regia lor, trebue adăugat şi subliniat că 
ele sunt, nu toate, perle ale bunului gust 
şi rafinamentului artistic, Fără să apeleze la 
inovaţii de regie sau experimente de acest 
fel, teatrul suedez se ţine pe linia stabilită 
de marii vreatori în ale teatrului, oferind 
spectacole cari sunt un vis ce am dori să 
țină. De pildă nu pot uita înscemarea lui 
Hanneles Himmelsfart”, această piesă atât 
de grea prin simbolul ei şi jocul extrem de 
îndrăzneţ între realitate şi vis. Ba a fost mi- 
nunat regizată, transformând-o într'o poemă 
vizuală 

Ceea ce numim teatru de amatori, conoaște 
în Finlanda v eflorescenţă uluitoare. Sunt 
aproape 6000 de teatre de amatori cari joacă 
cu deosebire pe marii: autori contimporani și 
'pe clasici, fără a neglija și literatura indi- 
genă. ; 

Actorii sunt pu toţii pur amatori, recrutaţi 
dintre țărani de așa manieră căm fiecare sat 
se află câte un teatru similar. La rându-le 
aceste teatre aparţin diferitelor asociații „A- 
sociaț:a tinerilor”, „Asociaţia pompierilor”, 
cari asociații angajează un specialist în ale 
teatrului pentnu a colinda din sat în sat şi a 
da :ndicaţii de regie, înscenare, joc, etc., ac- 
torilor amatori. Acest specialist ţine un fel 
de cursuri în centrele mai mari unde vin ţă- 
rani și amatori din regiunea învecinată pen- 
tru .a asculta șinvăța cum să întocmească 
repertoriul şi să joace o piesă. 

Aceste teatre de amatori funcționează în- 
deobște numai iarna, care-i destul de lungă 
aici, şi ele, fără a putea fi utilate ca cele 
urbane; sc apelează mai'ntotdeauna la deco- 
ruri tip, executate de pictorul-decorator al 
Asociaţiei de care aparține teatrul; totuşi sen- 
cumetă să joace Îbsen, Strindherg, Shakes- 
peare, Moliăre, Goethe şi alți autori mari. 
Mai mult chiar, aceste scene plătesc cu o re- 
gularitate matematică toate drepturile de 
autor pentru cei în viaţă. Nu de mult, îmi 
spunea un om a] teatrului, un dramaturg 
suedez a avut plăcula surpriză să se tre- 
zească cwn cec de 50.000 mărci venit dela 
un teatru de amatori. Trebue adăugat că 
acoste teatre trăesc numai prin ele, nefiind 
de nimeni subvenţionate. ş 


In fine ar fi de observat că scenele mari 
din oraşele ţării şi-au recrutat deseori actori 
dintre acești amatori cani sau evidenţiat şi 
s'au impus atenţiei prin diferite creaţii re- 
marcabile, PRE: i 

Alături de aceste teatre de puri amatori, 
în sânul cărora nimeni nu-i specialist sau de 
meserie, mai sunt 120 de teatre de semi- 
amatori, în cari actorii sunt aproape toţi 
amațori cu excepția directorului şi a unuia 
sau doi actori de profesie. Din aceste 120 de 
teatre, 25 sunt subvenţionate de comună, 
celelalte trăind din propriul lor buget. Câte 
odată, aceste teatre de. semi-amatori, organi- 
zează turnee de lungă durată, transformân- 
du-se într'un fel de ţeatre ambulante. 

Ca și teatrele de amatori, cele pomenite 
mai Sus, aparțin și ele unor Asociaţii pur 
particulare cari înțeleg 'să participe la educa- 
fia poporului apelând la teatru şi manifes- 
tările lui. 


HORIA OPRIŞAN 


ma. 30 IULIE 1943 


POLEMICILE 


aşa cum se practică ele dela un 
timp in presa noastră literară, 
nu-şi au nici timpul mici rostul. 
Să polemizezi pe tema rezulta- 
telor unui concurs de sonete, — 
ne referim la cel al revistei 
Vremea —— e și mai ne-la-timp 
şi ne-la-loc. 

Juriul Vremii, compus din oa- 
meni indicaţi a-l compune, fiind- 
că oameni de gust și cu pregă- 
tire, nu au putut greşi. Ei nici 
mu au greșit atribuind cele trei 
premii ale revistei unor sonete 
ce se abat dela regulele clasice 
ale cunoscutei forme lirice. Ei 
nu au dat atenţie suficientă exi- 
genţelor formale pe care trebue 
să le îndeplinească un  sonet 
(stricto sensu) îindătinat, numai 
fiindcă le-au plăcut mai mult 
frumuseţile celelalte, iar aceasta, 
probabil, în raport cu întreg ma- 
terialul furnizat de concurenţi. 
Dacă poate fi vorba de greşală, 
atunci greşala juriului Vremii, e 
relativă. 

Am promis însă câteva lămu- 
riri despre SONET şi ne ţinem 
de cuvânt. Să nu se creadă că 
toate cele ce urmează sunt pă- 
rerile noastre subiective, deci 
arbitrare. Cele ce urmează sunt 
pur și simplu date. Le-am luat 
de acolo de unde le poate lua 
oricine. Dintr'un Larousse mare, 
dintr'un Brocbhaus sau dintr'un 
tratat despre formele poetice. 
Datele: noastre provin din Brock- 
kaus, 

-Sonetul aşadară, numit astiel 
după italienescul SONETTO, este 
în primul rând, alcătuirea lirică 
rigidă ce speculează asupra su- 
netelor, asupra sonanţelor și re- 
zonanțelor cuvântului clădit 
după legile severe ale unor geo- 
metrii acceptate de bună voie 
(— nime nu e obligat să scrie 
sonete —) şi observate fără pu- 
tință de abatere. Sonetul e un 
cristal sau un fair play înainte 
de a fi una din formele de sea- 
mă ale poeziei lirice. 

EL constă din două strofe de 
câte patru versuri (numite, stro- 
fele bineinţeles  cvaternarii și 
din două strofe de câte trei ver- 
suri (terţine). Versurile din cva- 
ternarii rimează conform sehe- 
mei ABBA-ABBA, — cele din 
terține conform schemei CCD- 
FED, CDC-EDE, DCC-DEE, sau 
CDE-CDE. 

Formele ABBA-BAAB din 
cvaternarii nu corespund, deci, 
regulelor sonetutui clasic culti- 
vat din secolul al 12-lea încoace. 

Există, totuși, aşa numitul so- 
net licenţios (sonnet licencieux) 
dare introduce rime noi în cva- 
fernariul al doilea, realizând 
sthema : ABBA-CDDC. (Desizur 
că terţinele capătă, în acest caz, 
o mutație schematică, rimând pe 
EEF-GGF, EFE-GFG, FEE-FGG 
sau EFG-FFG. E plicticos că am 
repetat, dar suntem aproape si- 
guri că algebra noastră le-ar ti 
dat, aitfel, prea mult de gândit 
sonetiştilor cari sau ales numai 
cu o imagine aproximativă a ge- 
nului lor perfect. 

SONETUL clasic e construit 
din endecasilabi iambici, adică 
din unsprezece silabe dintre cari 
prima este scurtă și  neaccen- 
ţuată, iară a doua lungă şi ac- 
centuuță. 

Endecasilabul iambic nu este 
însă absolut obligatoriu. SONE- 
TUL ANACREONTIC constă din 
octosilabi. 1 se spune însă SO- 
NET ANACREONTIC ! Sonetul 
mono, di, tri, tetra, penta, hexa, 
hepta, 6nnea, deca, dodeca şi et- 
ceicrasilab e CAPRICIU și ar 
patea fi numit astfel cu mai 
multă potrivire decât  spunân- 
du-i-se SONET, Aceașta nu în- 
seamnă că nu pot fi frumoase, 
ba chiar geniale, capriciile. 

Din acest punct de vedere, con- 
eluziile juriului delia revista Vre- 
mea au fost capricioase. E poate 
pmaâi bine aşa, căci multe sunt ca- 
pricloase şi capricii în lumea poe- 
ților, Cea mai capricioasă Însă 
rămâne, totuși, supărarea celor 
nepremiaţi, sau premiaţi mai pu- 
țin. 

Asemenea cometelor, sonetul 
poate avea şi coadă şi se nume- 
ştie SONET CU COADĂ (sonetto 
caudato). Coada constă dintr'o a 
treia terţină. Această a treia ter- 
țină are valoarea de reiren. 

SONETUL are însă şi o logică 
proprie: Cvaternariile şi terţi- 
nele se comportă întrolaltă ca 
teză şi antiteză, sinteza rezultând, 
în cazul cel mai fericit, din ver- 
sul ultim („Nu 'mvic morţii, e'n- 
zadar copile !) 

Și SONETELE mai pot fi al- 
cătuite în cicluri de câte cinci- 
sprezece sonete, de sine stătă- 
toare când le iai individual, dară 
continuând una și aceeași temă 
când le consideri ca părţi înte- 
grante ale ciclului. Ultimul sonet, 
— al cincisprezecelea, — trebue 
să rezulte din punerea, unul de- 
desubtul altuia, a versului prim 
din primul cvaternar al fiecărnia 
dintre cele patrusprezece sonete 





precedente. Un astfel de ciclu se 
numește ciclu de maestru. E mai 
uşor decât sar părea. Scrii mai 
înțâi sonetul al cincisprezecelea 
şi apoi pe celelalte patrusprezece, 
Numai că uşorul este cel mai 
greu. Sonetul mare voie să plic- 
tisească, nici să jignească. El este 
joc al profunzimilor elegante. 
Imediat ce nu este profund, face 
impresia belatrului găunos, iară 
din clipa în care e prea profund, 
devine ter. Sonetul nu trebuie 











nici să te facă să zâmbeşti, nici 
să te întristeze. El e ca desenul, 
ca muzica de clavecin sau ase- 
menea cristalului, adică PUR. De 
aceea este şi aşa de greu. Atât. 
Acum judecaţi în ce măsură so- 
netele premiate de revista Vre- 
mea au îndeplinit regulile ară- 
tate. 


PALATUL 


poemul d-lui AL Philippide 
(Revista Fundațiilor Regale -— 
Iulie 1943) este mare nu numai 
ca număr de strofe. Ne-a impus 
sobrietatea și semnificaţia. D. Al. 
Philippide, adevăratul, începe 
abia de acum. 


CULOARE 


lumină, vigoare, nesinchisire de 
ce-ar zice esteţii, iată frumuse_ 
lea celor patru poeme (Amurg, 
Palcanică, 'Țărănească şi Zenit) 
publicate de N. CREVEDIA în 
acelaş număr al Rev. Fundațiilor. 


EMIL BOTTA 


e selenar, halucinat şi, totuși, 
aşa de inimitabil în ciclul de 
poeme Cavalerul cu inele — 
Inaltă Clara — Dor şi neliniște— 
Toamnă Trimisul — Cele nouă 
surori —  Anacreontica — ce 
naşie noaptea apărut în mai sus 
numitul volum al Rey. Fundaţii- 
lor, 


RADU GYR 


găseşte, în totdeauna, accentul 
potrivit. Cântecul lui e cântes, 
balada baladă, poemul de pe 
front poem de pe front. Iată-l 
virtuos al interpretărilor lirice 
din cronici în Logofătul, Ciito- 
rul de mânăstiri, Tipăritorul de 
bucoavne, Inelul lui Nan-Udobă 
şi Letopiseţ. (Rev. Fundațiilor). 


REMARCĂM 


„Meşterul Manole“ versurile 
d-lui lon Sofia Manolescu şi re 
cxzprimăm  neprecupețita  apre_ 
ciere pentru proza d_lui Mihail 
Chi:cagă (Imtâinire) to: din nu- 
numărul pe Iulie a! Revistei 
Fundaţior Regale. 


ACEASTĂ MARE 


revistă lunară românească a 
venit cu o inovaţie care o face 
deafireptul indispensabilă cărtu- 
rarului: CRONICA BIBLIOGRA- 
FICĂ. Bibliografia este bibliogra- 
fie curentă, generală şi naţională, 
in înţelesul că va căuta să înre- 
gistreze cartea românească, din 
toate ramurile de activitate, tipă- 
rită atât în ţară cât şi peste ho- 
tare. Este însă şi o bibliografic 
sclecţionată, înțelegând să lase 
atară cea mai mare parte dintre 
publicaţiile de mai mică însemnă- 
tate, cum sunt, de pildă, multe 
din publicaţiile administrative, 
comerciale şi didactice care răs- 
pund de cele mai multe ori unor 
nevoi de informaţie locală ori au 
circulaţie numai în mediile res- 


trânse ale instituţiunilor ce le 
editează sau le patronează. CRO- 
NICA BIBLIOGRAFICĂ din Re- 
vista Fundațiilor Regale o sem- 
nează d. George Baiculescu. La 
fel trebuie să aplaudăm şi extin- 
derea NOTELOR la câteva do- 
menii noi. 

D. prof. D. Caracostea se poate 








mândri cu această publicaţie lu- 
nară de cea mai elevată şi mai 
completă actualmente. 


SYMPOSION 


revista trimestrială a d-lor Ni- 
colae Găgescu, Constantin Micu, 
Dumitru Isac şi Romulus Vulcă- 
nescu, a stârnit, după cum sun- 
tem informaţi, cele mai vii dis- 
cuţii în rândul filosofilor noștri 
consacraţi. A 

Articolul d-lui Dumitru Isac 
(Lucian Biaga şi Marele Anonim) 
este cel mai comentat. Aşteptăm 
precizările. De  Symposion ne 
vom mai ocupa. 


INCRIMINAREA 


pe care R2-0 aduce d. Axinte 
Lăpuşneanu în articolul d-sale 
Unde_s vinovaţii? din revista 
CURIER IEŞAN (15 Iulie 15 Au- 
gust crt.) e nedreaptă. "Tocmai 
noi ne-am. făcut punct de onoa, 
re din apărarea produselor liin- 
vare ale provinciei și, slavă Dom_ 
nului. am notat şi discuat TO- 
TUL ce ne-a sosit până în pre_ 
zent. Concluziile d-lui  Axiste 
Lăpușneanu sunt deadrepiul ne 
serioase. 


DIN „DE VORBĂ 


cu scriitori ieşeni“ (Tot în Cu- 
rier  leşan) spicuim: Maestrul 
Mihail Codreanu evită  înter- 
view-urile, d-ra Otilia Cazimir 


„nu se interesează de literatură de 


cât în măsura în care o face d-sa, 
George Lesnea intenționează să 
scoată în a doua ediţie volumele 
Cântec deplin și Poeme și lu - 
crează la traducerea unui nou 
volum de poeme de ale lui Ese- 
nin, Constantin Nonea  nădăj- 





duiește să dea la iiparniţă volu- 
mul d-sale Lcacuri pentru minfc, 


- d, Eusebiu Camilar adună biblio- 


grafie pentru un roman din vre- 
murile biblice care se va chema, 
probabil, Nabucodonosor şi lu- 
crează la partea a doua a roma- 
nului d-sale Prăpădul Solobodei, 
parte care se va numi Focuri 
noi, d-na Magda Isanos mu are 
proiecte, dară va scrie cum a 
scris şi până acum: la întâmplare, 
d. Petre Stati lucrează la ediția a 
treia a Interpretărilor din lirica 
latină și a pus la punct ediţia a 
doua din Arcade peste veac, iară 
d. George Cuza şi-a lăsat pe plă- 
nul al doilea activitatea literară. 


DE CE OARE 


sa scris aşa de puţin despre 
Sun sau Calea Neturburată m!- 
iul mongol apărut în editura 
Gorjan? 


BACĂUL 


Cotidianul băcăuan apare, re 
culat, cu acest memento: „Dru- 
șoş au desculecal din Maramures 
Primele taie româneşti au fos. 
scrise în  Muramureş. Bobâlna 
zovo'uţiei dela 1437 se ajlă în 
'udetul Someş. Andrei Muresanu 
este dela Bistriţa. Simion Băr_ 
mutiu 2 îngropat în Bocșa Romă- 
nă din. Sălaj. George Cosbuc e 
năsăudean. Octavian Goga își are 
mormântul la Ciucea (Cluj). Va- 
sie Lucaciu este dela Satu. 
Mare“. 


GAND ŞI SLOVĂ 
OLTENEASCĂ 


revista literară croioveană con- 
dusă de d-nii Preda Savu, Y. 
Bossun și Sergiu Cristian se pre- 
zintă foarte bine cu numărul pe 
Iulie 1943. Foarie bună şi într'a- 
devăr oltenesc este răbojul in- 
formativ dela pagina ultimă. 


V. JELERU 


nea) și portretul unei tinere Românce, 


UNIVERSUL LITERAR 





MARTIN FRIEDRICH CORDES 
ȘI CRUCEA DE PE CARAIMAN 


- Zilele trecute am primit, dela 
corifratele ' Matei Alexandrescu, 
o seriscare înemţită de trei manu- 
scrise cu versuri memţești. 


Intunul din accste popasuri 
duminicale — îmi scria Q_sa, — 
când fiecar2 din noi avem rarul 
prilej de a ne regăs: în intimita- 
tea și singurătatea viselor noa- 
s re, căutând printre hârtii, în. 
trun ungher întunecat al biblio- 
tecii, am regăsit, cu grija anilor 
trecuți,  Puţuna mea  COTrespon- 
denţă Literară... I_am desfăcut 
snurul și  scrisorite-mi irecură 
prin mâini, unu câte una. In prea 
puţine din ele dogorea și acum 
jocul adevăratei prietenii. Ceie 
mai multe îmi făceau impresia 
unor vetre în care zăpada și 
ploaia şi vân.urile se întrecuseră 
să spulbere cele din urmă jire de 
cenuşă. Un plic sau două mi-uu 
lăsat între degete desgustătoarea 
senzaţie a contacțului cu batra_ 
cieneie ori repti'2le. Cred că și 
d-tale ţi se poate întâmpla la jel. 
Am spus puţina mea  COrespon- 
dență şi cred că mu am exagerat 
pentrucă, recunosc cu toată tris. 
feţea, ram avut nici pasiunea și 
nici duru! însăcut de a provoci 
şi a susține un schimb de scri- 
sori. Poate şi azi prietenii ade- 
văraţi, în care cred cu tot devo. 
tamentu! și care cr>d în mine, 
vor fi usteptând un răspuns da- 
torat şi, poatecă, până la urmi, 
nu mă vor ierta, Dar nu pentrii 
aceste mărturisiri mi_am luat în- 
găduința să-ţi răpesc puţinele 
clipe libere, ci pentru  QUCva, 
care nvar încânta de-ași şti că 
te_a interesat în aceeaşi măsură. 
Printre aceste scrisori una s'a a- 
les c»oparte, parcă trasă, din în- 
tuneric, de o mână nevăzuă şi 
prezentă totuși în jurul meu. 
Scrisoarea aceasta mi_a fost tri- 
misă de un poet german de a- 
ceeaşi generație cu noi şi pe care 
'-am cunoscut către sfârsitul 
toamnei lui 1938. Pricepi că nici 
ci nu cunostea limba română și 
nici eu cca germană în măsura 
în care ne-am fi pu ut înțelege. 
Si atunci am recurs, într'o spon- 
'aneitat”a care ne-a încântat ra2- 
“proc, la franceză. Precum vezi, 
i: serisuarea  cesți trimit dove- 
deșie acest lucru. E o scrisoure 
„înceră, scrisă de un poct auten_ 
tic, deschis, gata să-mi încredin- 
(o2e, mie, necunoscu. ului, toate 
tainele sale sufleteșii. Ne_am cu- 
oscut şi ne-am apropiat peste 
ceva ce ne putea Gespărți în a- 
rea vreme în țara, cu totul neu. 
tră, „a poeziei“, al cărei cetățean 
râvneam, atunci ca si acum, să 
pot deveni vreodată. Ceeuce m'a 
impresionat și mi-a a ros luarea 
awninte dela început a fost bu- 
nele lui sentimente, de artist, 
pentru țara noastră. Și ce 
dovadă alta mai puternică de 
cât o poezie închinată Crucii de 
pe Caraiman pe car? nui ama. 
jiat-o câniată de nici un poet al 
nostru bătrân Sau tânăr, —— cru- 
ce prin fața căreia nu se poate 
să nu fi trecut, cel puțin dela 
fereastra trenului albastru care 
we_a dăruit, nouă bucureştenilor, 
toate frumuseţile de aur şi basm 
ale văii Prahovei. Iţi mărturi- 
sesc sincer că sensibili.atea lirei 
sale față de acest simbol! de cre- 
dință creştină și românească, pus 
acolo cu o anumită semnificaţie, 
m'a cucerit și m'a umilit în ace_ 
laș timp. Și deaceea m'am hotă- 
rît să-ți scriu şi să te rog să în- 
cerci o tălmăcire în românește a 
poeziei pe carz, de va fi posibil, 
să i-o trimitem cu întârzierea de 
neiertai în ceeace mă priveşte. 
Desigur că d„ta vei putea adău- 

ga și câteva date noui despre a- 


MIHAESCU, 


N 





inspiratoare şi iubită a lui 


cest tânăr poet german. Impreu- 
nă cu Das Kreuz aut dem Bu_ 
cogi, el mi-a încredințat și alte 
uouă pceme: De: Weg și Die ver- 
iorenen Sâhne. Ți le trimit și pe 
acestea. Te rog, fă tot ce crezi că 


„e mai bine penru a răspunde şi- 


noi unui gest cu adevărat poetic 
şi parcă din alte vremi. Reînoin_ 
du-ți cele mai bune sentimente, 
le rog să primești încăodată cele 
mai bune mulțumiri pentru tot 
ceeace vei face, — Matei Alexan- 
drescu'. 


Regretând că nu-i pot da ami- 
cuiui şi confratelui Matei Alexan- 
drescu lămuririe cerute cu pri- 
vire la persoana şi opera poetu- 
lui Martin Friedrich Condes, mă 
s.mt, toluşi, dator, să fac unele 
aprecieri asupra gestului celui 
ce a scris despre Crucea de pe 
Caraiman și aprecieri asupra va- 
lorii versurilor.  Ceeace poate 
lega Gouă popoare în mod mai 
trainic decât toate legăturile de 
circumstanţă politică sau de altă 
natură este contactul viu, cu- 
noaşterea şi aprecierea recipro- 
că, pipăirea sufletului și asculta- 
rea bătăilor inimii, care suflet şi 
inimă nu se pot nici ascunde nici 
preface. Din acest punct de ve” 
dere, au mai multă și mai zdâncă 
trăinicie semnele de prietenie a- 
văiate în vr:muri de încordare, 
decât  manifestăriie ce însoțesc, 
deob:ceiu, marșuriie în comun sau 
sărbătorirea  izbânzilor comune, 
Intre no: şi poporul german au 
existat, nu de ieri alalăieri, mul- 
te luări de contact. Pentru po- 
poru' girman, ca neam deosebi 
de noi și, mai aes, ca neam dela 
care am invăţat multe iucruri 
fo:ositoare și frumoase, no: Ro: 
mânii am avut, întotdeauna, res- 
pectul pe care tânărul îl datorea- 
ză vârstnicului, începătorul îna- 
intatului. Pentru muzica, filoso- 
fia, ştiinţa şi tehnica germană 
=m mărturisit, fără ocol, cuveni_ 
tele atenţi şi :nterese. Deosebiţi 
structura! de sufletul  nemţesc, 
nu i-am stat, totuș, nicicând aşa 
de departe ca să nu ne poată ins- 
pira simpatie. Că ne găsim mai 
aproape de francezi, este evident 
ş. expiicabil. Dar nu acestea în 
teresează aci. Interesează faptul 
că mai trainică decât orice legă- 
tură este legătura pornită din cu- 
roașterea, înţelegerea şi stima 
reciprocă. Cunoașterea, înţelege- 
rea şi stima reciprocă îți impun 
purtări cavalerești chiar şi 'atunci 
când te-ai pomenit adversar cu 
acela cu care ai fost bun vecin 
sau chiar prieten. Cunoaşterea, 
înțelegerea şi stima reciprocă 
dăinuie pesie accidentatele căi aie 
istoriei. Deaceea trebuie cultivată 
cu orice preț. Războiul acesta 
ne-a făcut camarazi de arme cu 
germanii. Nu însă această cama- 
raderie este modul permanent al 
convieţuiri în cadrul famii:ei de 
popozre europene. Modul perma- 
nent de convieţuire sau vecinăta- 
te cu un popor este cel al vieții 
de toate zilele, cel cu adevărat 
uman şi omenesc. Ori, în sufle- 
tul poetului Martin Friedrich 
Cordes pe care l-ai cunoscut 
d-ta, prețu.te confrate, sa mani” 
festat, în ora întâlnirii voastre, 
tocmai dorul de cunoaștere, în- 
țelegere  ş: stimă reciprocă, — 
acel dor care, în epoca homerică, 
tăcea atât de sfinţită ospi'alitatea 
şi atât de lăudate raporturile de 
ospitalitate dintre cei așezați în 
jurul  senineior ape meditera- 
neene. Acelaș dor a tresărit, 
poate cu mai neaşteptată căldură, 
şi în sufletul d-tale. Fiindcă nu 
aveai de unde să cunoști, dela 
om ta om, un poet meamţ. Fiind- 
că trebuia să recurgeți la o altă 
limbă ca să vă puteţi comunica 
gândurile. Adevărul însă este că 
ați wibrat de melodiile aceluiaș 
limbaj secret şi al inimii : limba- 
jul poeziei. Iată așadară o expli- 
cație şi un drum. Şi pe drumul 


acesta, alături de celelalte, ale 
muzicei, filosofiei, ştiinţei şi 'teh- 
nicei, este bine să continuăm a 
n2 cunoaşte, înţeiege şi preţui. 
Mi-ai cerul o tă'mâcira. Tălmă_ 
criie nu se pot face oricum şi 
oricând. Mi-ar fi fost greu să 
transpun, în versuri deopotrivă 
de sonore, Crucea de pe Carai- 
man scrisă de Martin Friedrich . 
Cordes, care, după toate indiciile, 
este un poeti misiic mai întâi 
creșiia şi apoi de limbă germa- 
nă Versuciie lui +.n: frumoa:e, 


"stăpânite și clare. Te ve: convin- 


ge din traducerea în proză dea 
sfârşitul acestei note. Cât priveş- 
e faptul că nu ştii despre nic 
un post român care să fi cân- 
tat simbolul, ce domină fermecă- 
toarea noastră va'e a Prahovei, 
nu te întrista. Stremii văd cu 
ochi mai proaspeţi, cu ochi mai 
recepiivi, miracolele pe lângă 
care ne-am deprins să trecem ca 
pe lângă ceva de tot cotidian. 
Ori, din acest punct de vedere, 
mai avem atâtea de cântat. 

Și acum iată versiunea româ- 
nească a textului liric al acelui, 
mie necunoscut, poet re o vârstă 
cu noi Martin Friedrich: Cordes : 


„Popor al României, ai trec:: 
prin suferințe amare, ţie prin 
veacuri destin. Cei ce țe asupreu:: 
nu au putut nicicând înţeleae 
cum tu, care ai jelit pe plaiur: 
plin de sânge, te_ai făcut, totusi, 
mare prin suferință“. „Popor ui 
României, lasă-mă să-ţi vestese 
puterea: Tu ți_ai făurit muri 
o singură armă: Credinţa cer 
voate birui lumea şi cur? numi: 
rareori se găseşte aşa de adânci, 
— credința care e mare în si- 
țerintă”. „Cel ce-a suferit cdti 
pe cuce și q muri, Mântuitori 
născut din Fecionră, î_a feri: 
pe cei ce și-au dat sufletul „n 
chinuri pentru Dumnezeu, fiina. 
că ei și_au câștigat coroana tii 
ţii: El te_a făcut mare prin su» 
jerință“. „O cruce se ridică ;c 
înălțimi acestor munţi, penir:: 
întreg sângele pe care l-ai dărui: 
Tu, popor de păstori pioşi, ceeui 
sa în:iâmmat, le spune tuturo:s 
câţi ți_au văzut crucea și te-.: 
văzut pe tine: Abia prin sus 
rință creșteţi mari!“ 


TRAIAN CHELARIU 





NOTE 


bine cocătultă, unde simţul 
crituc să iprezideze nu numai 
alegerea cperellor, dur şi a au- 
torilor, este un lucru extrem 
de util, dar, din nenorocire şi 
destul de rar. Cu atât mai util, 
şi cu atât mai rar, când amto- 
logiu se vrea formată din 
poezii. Că o astifal de antolo- 
gie poate fi ceva realizabil 
ne-a demonstrat cu brio Lu- 
ciano Anceschi cu a sa „LI- 
RICI NUOVI - ANTOLOGIA“, 
(Hoepli, Milano — 1943) apă- 
rută de câteva luni doar. Nu 
e prima antologie a poeziei 
italiene contemporane: Papini 
şi Pancrazi în „Poeti d'oggi“, 





ALFONSO GATTO 


Faqui şi Vittorini în „Serit- 
tori nuovi“, Falqui şi Capano 
în „Fiore della Lirica Italiana“, 
au încercat, rând pe rând, să 
ofere cititorului o panoramă a 
întregei lirice contemporane 
italiene. Alegerea poeților nu 
era făcută după vreun oare- 
care criteriu: îşi dădeau mâna, 
frățeşte, cu toții: epigonii lui 
Cardueci alături de poeţii cre- 
pusculari, Vocianii lângă Ron- 
diști. E 

Luciano Anceschi lasă de-o- 
parte pe toți poeții suscepti- 
bili la etichetări: și pe crepus- 
culari, și pe futurişti şi pe 
poeţii revistelor „La Voce“ 
Şi la Ronda“ motivând 
astfel înlăturarea lor din an- 
tologia  Liricilor moui : In- 
dluzându-i, (în „Lirici NuOvi“), 
ur fi însemnat să fac o nedrep- 
tate intimităţii lor, celor mai 
profunde rațiuni a vieţii lor 


aan A na a at na ea a aaa a aa ta ae eta 


0 Româncă inspiratoare a pictorului R. DE LA 


Pictorul ROGER DE LA FRESNAYE 
este încă puţin cuncscut la noi. Acest ma- 


Cronica plastică 


FRESNAYE 





un portret al marelui INGRES nu. se poate 


re artist francez, mort din cauza gazelor 
în 1925, după ce fuz2se voluntar în răz- 
boiul trecut, este, dună cum îl defineşte 
unui din criticii francezi ai timpului „una 
din înjfăptuirile cale mai înalte aie ge- 
niului framcez în anta mcdernă“. 

Pe noi, multele reproduceri văzute, cât 
şi 'ceeaza aim putut contempla în timpul 
şederei noastre la Paris ne-a dus la con- 
vingerea că marele ROGER DE LA FRES- 
NAYE este singurul pictor francez mo- 
dern, care a reuşit să se realizeze com- 
plert, creiând cu dificila metodă a cubis- 
mului (neînțeles de atâţia și arbitrar apli- 
cat de cei mai mulţi) o legătură directă cu 
clasicismul. 

Deimnia-sa, cupă cum ne spun comenta- 
torii lui, a fost ca și noi, elev al Academiei 
Ranson, având ca şi moi drept profesor pe 
PAUL LERUSIER, unul din discipolii lui 
PAUL GAUGUIN. ROGER DE LA FRES- 
NAYE a participat ja primele experienţe 
ale cubismului, ale teoriei cubiste — am 
zice ma: bine — folosindu-se de ea, nu- 
mai în vederea aplicărei doctrinei în opera 
de artă. cu ideea de a construi. Să nu ui- 
tăm deci că este un precursor. Unul din- 
tre cei care dela CEZANNE, au dus învă- 
“ătura lui mai departe izbutind să înche- 
ge un stil, şi un clasicism cântat veșnic de 
contimporanii lui și de ceia ce-l vor urma. 
Acest clasicism, înrudit de aprope cu al 
lui INGRES, se vădeşte în două opere mi- 
raculos realizate, două portrete: portretul 
lui „Gampert” (un tânăr țimând o carte'n 
mână admirabil echilibrat, palma stângă 
proptindu-i cotul, dar „figura lungă amin- 
tind pe aceea a poetului-publicist Ion Vi- 


char astfel imtitulat în monografia artis- 
iului, scoasă mi se pare de N.R. F. întrun 
format mic, accesibil pubticului. 

Despre inspiratoarea acestui portret vom 
vorbi aci, întrucât am avut cinstea s'o cu- 
nozștem. 

Nu știm de va fi posibilă reproducerea 
acez.ui portret în coloanele revistei, aşa 
cum am dorit-o noi, portretul CLAREI 





R. DE LA FRESNAYE 
Portretul Ciarei Mihăescu 





R. de la FRESNAVYE. Acest portret esie 
înainte de toate și de o foarte mare ase- 
mănare şi arată o maturitate bine înche- 
gată în arta lui DE LA FRESNAYE. Exe- 
eutat în 1921—22, atunci când CLARA 
MIHAESCU se afla la Căminul Studen- 
telor rcmânce, împreună cu noi la Paris, 
el a fost obiectul unor entuziaste descri- 
eri şi comentarii a tinerei fete care-mi po- 
vestea cu de-amănuntul cum și în ce fel 
era executat. CLARA era o blondă cu pă- 
rul arămiu și cu pielea obrazului lăptoasă. 
O piele a cărei carnaţie extraordinar de 
caldă, era făcută să tenteze paleta unui 
pictor, o piele care parcă prindea lumina 
și o răspândea în afară. Ochii negri trași 
puțin pe tâmple lăsau pomeţii destul de 
laţi, o caracteristică a Româncelor noastre 
in genere. 

Portretul “lui: Gompent despre care 
am vorbit, mai are în jurul lui accesorii, 
care agaţă ochiul spectatorului, o coloană 
în fund, detaliile fotoliului cu găureleie 
împletiturei paiului şi cu sculptura spe- 
tezei, o batistă eşind din; buzunar, o man- 
ta leneşă lăsată pe umăr, filele cărţii, cra- 
vata, gulerul alb impecabil încheiat... pe 
când chipul tinerei noastre compairiote 
este alcătuit numai din făptura: ei, comod 
instalată pe un fotel cu o mână în poală. 
Nici un ornament la rochie sau la bluză 
a cărei modă nu se poate clasifica, nau 
distrag atenţia privitorului. Lumina cade 
in plin pe obraz. Tabloul întreg este lu- 
minat de pielea feţei și a mânelor goale 
până'n coate. Reproducerea ne arată io 
„materie'' densă, susținută, acoperind chi- 
pul reprezentat, ale cărui contururi se in- 
dică ferm înaintea noastră. Alăturat de 


să nu-i vezi mnumaidecât filiaţia. ROGER 
DE LA FRESNAYE a fost şi un mare de- 
senator, el a reuşit această insolubilă pro- 
blemă de a duce la bun sfârşit un portret 
de femee care să fie şi modern, cu o vi- 
ziune nouă, — tributară clasicismului, — 
şi'n acelaș timp să creieze un tip de femee 
grațios, voluptos, ascunzând nu știu ce 
taină a Orientului, în privirea verzue, 
punctată castaniu. CLARA MIHAESCU 
trăeşte în: acest portret tânără şi vie. 
Chipul său desigur va lua loc alături de 
acele nemuritoare doamne Riviere, la 
belle Zelie (pictate de INGRES) sau de 
Mery Laurent a lui MANET sau D-na 
Charpentier a lui RENVIS. Numaie' lui 
ROGER DE:LA FRESNAYE era pronun- 
țat de buzele ei cu evlavie şi mult timp 
am avut în camera mea un desen în pe- 
Diţă pe care el i-l dăruise. Conștientă 
de ceeace poseda,- nu se înduplecă nici 
când rugăminţilor mele, utunci când voi- 
sem să 1-l cumpăr. Gloria dui R. DE LA 
FRESNAYE nu trecuse incă hotarele, nici 
cota nu i se ridicase la altitudini deose- 
bite, atunci în anii aceia de studenţie. In- 
tr'un cerc de intelectuali francezi, frec- 
ventat și de poctul FRANCIS JAMMES, 
cerc unde CLARA era admisă, numele pic- 
torului însă — care avea să moară la pa” 
truzeci de ani, ridicând prestigiul între- 
gei școli moderne franceze de pictură la 
înălţimi nebănuite — însemna pentru cei 
ce-l auzeau, numele unui sfânt, închinân- 
du-şi fiecare clipă de suferință şi ge trai 
îngăduit, întru căutarea şi desăvârșirea 
artei lui, 


LUCIA DEM. BĂLĂCESCU 





poetice, în timp ce, pe de ali. 
pante, ar fi fost compromise 
stăruințale noastre cele mu: 
sincere, principiile noastre îi;- 
săşi“. 

in Antologia „Liriciior noui' 
Anceschi a căutat, după pru- 
priile lui cuvinte, să arate în. 
special „gli sviluppi e gh a.: 
crescimenti iietissimi della ci- 
vită poetica della nostra. lin- 
gua aderna, cehe ha ritrova:.. 
la verginita sensible di une 
meraviglata  îimvenzione de 
mondo in un tempo di remote 
sapienza“, 

„Paradozul liricei modernc 
— spune Solmi — constă în a 
ceasta: o supremă iluzie d. 
cântec care, în mod miraculos. 
persistă chiar după distruge. 
rea tuturor iluziilor. 

Sufletul, desbrăcat de visur. 
ş. de idealuri, constrâns si 
îmbrăţișeze „cruda relitate: 
să exprime seva prezentă ş. 
umară a existenţei, găseşte în: 
wuceastă dură și necesară recti 
noaştere a sa un paradox: 
principiu de muzică şi de ui 
tare. Povestea revine în lume: 
distrusă ca mirajul în pustiu: 

Reprezentanţii italieni ai e: 
cestei poezii nu sunt pre. 
mulți la număr: Dino Cam 
pana, Vincenzo  Caiaarell: 
Giuseppe Ungaretti, Umbert: 
Saba, Arturo Onofri, Eugenir 
Montale, Salvatore Quasimo: 
do, Adriano Grande, Corrad 
Pavolini, Giorgio Vigolo, Se. 
gio  Solmi, Carlo  Betocch.. 
Scipione (Gino Bonichi), Atti- 
lio Bertolucci, Alfonso Gattc 
Mario Luzi, Sandro Penn: 
Leonardo  Sinisgalli, Vittori 
Sereni şi Beniamino dal Fat 
bro. 

Numai douăzeci de poe; 
dintre multele zeci de nwm 
care apar anual pe câte-u 
volum sau chiar două de ver: 
suri. Autorul antologiei a fos' 
sever, prea sever poate. Ocr.- 
pându-ne mai mult de metod. 
critică aplicată celor puţini a 
leşi, decât de cea aplicată a 
legerii aleşilor, nu ne puter 
exprima decât admiraţia nou 
stră pentru felul cum a ştiu: 
Luciano Anceschi să-și orga 
nizeze un material atât d: 
vast. Câteva scurte notițe bic 
grafice sunt date pentru fie 
care poet: urmează lista ope- 
relor şi bibliografia critică. 

Partea propriu zis critică r 
antologiei o semnează cel 





CARLO BETOCCHI 


mai autorizate nume ale cri: 
ticei literare italiene: pentr: 
fiecare poet, un critic. Prin a: 
ceastu, Anceschi a înlătura 
monotonia și a putut aleg: 
cea mai potrivită critică pen: 
tru fiecare poet. 

Um singur om nu poate pă: 
trunde de-o potrivă douăzei 
de poeţi: se repetă in mo. 
inevitabil, şimn mod inevitabi: 
nedreptățeşte o parte din e: 

Prin procedeul numit, nea 
junsurile acestea sunt defini 
tiv înlăturate. Fiecare poet îş: 
are criticul său. După parte: 
critică a operii, urmează pă: 
rerile poetului respestiv asu- 
pra poeziei şi abea la urmi 
partea de antologie proprit 
zisă. În felul acesta, ni se oje 
ră o vedere complectă asupr: 
a douăzeci de poeţi: poeziil. 
cele mai realizate, comenta: 
riul unui mare critic şi ideil 
poetului însuși asupra poeziei 
Prezentată astfel, antologii 
„Liricilor nouwi”, alcătuită d: 
Luciano Amceschi, devine u:i 
neprețuit mijloc pemtru pri” 
ma întâlnire cu lirica italian: 
contemporană. 


CONSTANȚA 'TUDOR 








UNIVERSUL LITERAR 








30 IULIE 1943 








Balada pontică 


Dum me, terravum pars paene 

novissima, Pontus, 

Puzinus falso nomine dictus, habet. 
Ovidiu (Triste III, XIII) 


1 
ZORILE ZEILOR 


Vară târzie! Și delta de păsări se 'ndreaptă spre sud. 
Stolul e grătic pe tondul polenului de răsărit. 

Zorile se minunează de câte se 'miâmplă pe mare: 
Colo prin spume verzi tumbele goarmelor vii de delfini! 
Dar şi pe coastă: centauri de umbră au rupt-o la fugă; 
Le-a tluerat șugubățul de Pan din stufiş la răscruce! 

O ciocârlie se 'nalţă și cântă un imn lui Apollo. 

Zeul, cu hăţuri de raze în mâni — uriaș evantai i 
Ştichiue caii de arșiță pe hypodromul văzduhului, 


îi 
ARGONAUȚII 


Pe Ac Bai: se 'nalță! Priveliști ca n palmă: corăbii şi 
[oameni 

1mensităţi legănate în veşnicul Pont Euxin! 

Iți amintești, Viorico, de basmele mitologiei? 

Geme 'n cătuşele zeilor în Caucaz, Prometeu... 

Dincoace, Argonauţii, la Dionysiopolis, 

Fac un popas. lar arhontele portului îl ospătează 

Şi le urează drum bun către zările lânii de auri 

Coaja de nucă cu nouă perechi de picioare de vâsle 

Va ocoli Caliacra și va poposi la Callatis. 

Dionysiopolis! Unde-i sâni viile ce se-oglindeau 

Până la ceruri? Și unde-s altarele Zeului Vin? 

Sărăcăcioasele vii de pescari, fârmituri de ospăț, 

Se ruşinează, se 'nvălue 'n purpura zorilor Pontului. 


SOLIA LUI DECEBAL 
III 


Roma-şi aruncă o floare încoace, pe-Ovidiu la Tomis, 
Prima Solie măiastră a graiului de mai târziu 

Ce va răsbi cu berbecele 'n poarta cetăților dace. 
Nu vezi? Se mişcă sumane şi cușme de Daci la corăbii 
Dau să se 'mbarce. De-aicea vor trece în Asia Mică. 
Din Trebizonda, în pas de cămile vor călători 

Până la Regele Parţilor dincolo de Euirat. i 
Decebal vrea să se lege 'n frăție de arme cu Parţii 

Şi împreună cu sacii de grâu, incărcaţi pe corăbii, 
Dărue pe Callidromus, brutarul lui Manius Laberius, 
Sclavul le va povesti de înfrângerea Romei la Dunăre. 
Insă nicicând pe răbojul de piatră, coloană Traiană, 
Unde se mișcă în basoreliefuri întregul război, 
Goarna 'mbarcării soliei iui Decebal n'a răsunat. 


Mergi sănătos Callidromus! Porecla să-ți poarte noroc! 
Cum îți e numele, fie-ți și drumul! Drum bun 
Calidromus! 
Zi-le şi Parţilor vestea izbânzii lui Decebal, du-le 
Daruri de aur şi coace-le pâne gustoasă can Dacia! 


. . . Lă 


In caravană sub prai de o mie opt sute de ani! 
IV 
GLASUL LUI ATATURK 


Asia stepelor şi-a hergheliiior către Carpaţi! 

Cortul lui Gingis-han se oglindește în Marea cea 
(neagră, 

Adrianopolul cade în mânile lui Baiazid. 

Dar Basaraba din Argeş domnește din Olt pân! la Mare, 


Kara Deniz! Și din Batum spre Crâm și Bugeac, într'o 
[roată 
De jărăgai, străjuesc fecioria-i popoarele turce! 





Pescarii... 


Pescarii, pescarii, trec apele, irec, 

Și zarea li-i frunte şi spadă. 

Nădejdi, de oriunde, în noapte-i petrec 
In sborul prin alb de zăpadă. 


Stăpâni peste ape şi zări, fără timp, 
Ei, zeii, cu mâinile aspre, 

Mai poartă din cerul uitat în Olimp 
Luminile stinselor astre. 


Sunt zeii dorințelor strânse din lut 
Svâcnite în ore deşarte a 
Deaceia, când pleacă, li-i gândul tăcut 
Sub zodii de viaţă şi moarte. 


Cu volbhura apei sub glesne în mers 
Pescarii trudesc către mare 

Doinind peste'ntinderi, chemările 'n vers 
Și sbaterea vieţii amare. 


Vioară e apa sub vâslele lor 

Când trec, lunecând, laolaltă 

Și parcă îi arde în inimi, un dor: 
Logodna cu zarea înaltă. 


SERGIU CRISTIAN 


„Te caut, Doamne 


Cu mâini de-argint prin fumul anilor Te caut 
Şi, Doamne, gându-mi este miez ca de gutuie, 
Cum urcă ?n seara "'naltă cântecul de flaut 

Aşa azi după Tine sutletu-mi se suie. 


În scoarţa fiecărei taine ciocănesc : 

Și despre Tine, Doamne 'ntreb ca d'un străbun, 
Spre care Suduri albe-acum să Te găsesc 

Ca'n straițele credinței merindă să-mi adun! 


De 'Te-aş găsi pe-a vremii măgură deplină, 
Măslin Ți-aş înflori pe margini de Tabor 
Şin ramură-mi un foşnet pururi de lumină 
Ar scoate-atunci al serii suilu călător. 


Te caut, Doamne, lung prin biblice pridvoare 
Și-unde va fi omu ?n care 'n amurgit 

Tu Te-i fi 'nchis nestinsă raraură de soare, 
Ca sufletul să-i crească piersec înflorit? 


m ION APOSTOL POPESCU 


N N N N N N N N N N DO N N N N N N N N N NI RD N Oa aaa A A Ra a! 











de EMIL RIEGLER-DINU 


Astiel păzea pe Walkiria legendei, centura de flăcări. 
Turci și Chirghizi, Găgăuzi și Tătari din străvechi 
mahalale. 
Unii ciobani iară alţii plugari şi pescari sau hamali, 
Şed la olaltă în cârciumi din port și vorbesc de negoț. 
Totuș nu trag în cântarul de iapte al vremii de-acum. 
Vezi-i pe drum, către debarcader, în convoi de turbane, 


Schimb de popoare! Ankara își chiamă feciorii în țară. 
Fete'n şalvari, Karakâzele cu copilaşii de mână, 
Spre Anatolia strămoşilor Turci Seldgiuchizi, se 
[imbarcă. 
Nu fac decât să asculte de glasul Gaziului lor 
Care răsună din miriapodul de radio 'n case. 
Dascăl al limbei turcești, între stetnici, la capul 
(de masă, 
Sau într'o luntre, vâslind pe 'ntrecute 'n Bosfor cu 
[studenţii 
De pe nălțimea Ankarei, călare, turnat în aramă, 
Incă domină Kemal Ataturk începutul de veac. 


v 
CARACÂAZ 


Cara Deniz! Şi puterea ta râde în goltul Balcicului! 
Mici tălăroaice desculţe! Șalvari. Și piaștrii în salbe! 
Florile soarelui lulue hora ţigăncii iăieţe. 
Chihotitoare păpuși ce se gudură după bacșiș! 
Cântă și joacă şi vând coliere de scoici liliachii | 
Ceiace-au fost peste noapte în barul numit „Caracâz”. 


— Voci răgușite de vin, tânguiri de viori şi de fluer 
Dulci legănări de fetiţe, ieşind dintre mese la dans 
S'a pitulat —.liliac — suk o straşină de caienea, 
Unde-și tumează bărbosul pescar cu turban, 
[narghileaua. 


În cetățuia cu-obloanele trase și tainici moschei, 
Vino bătrân muezin. Cu 'nfloririle de Țarigrad, 
Chiamă-ţi, din glasul de minaret, credincioşii la rugă, 








Oimjonie 
DRUM SPRE CULMI 


Drumul spre culmi urcă'n ascunse lăceri 
Lin desfirate'n înaltele neguri, 

Drumul zorilor neştiute 

Greu sue'm vânturi 

Indemnul umbrei de azi şi de ieri, — 
Din mers amăgit, în sboruri crescute, 
Svonind prin furtuni ne'ncenute 
Scânteia nitată în vechi învieri.. 


Drumul spre culmi coboară'n prăpăstii noptate 
Fcoul sirigat în aprinse isvoare, 

În peşteri adânci, 

De taina trezită'n vâltoare 

Și jertien pustiu fulgerate; 

Când negrele zări din vârfuri de stânci 
Aşteaptă în prag de altare 
Nemărginita'nchinare, 

Fiorul minunii neaflate. 


VUIESC APELE LUMII 


Apele lumii: vuiesc turburatentre maluri 
De lungi întrebări, cătând limpezimi, 

Și viaţa în cumpeni, pe valuri — 

In jocul de valuri, 

Plutirea-şi învolbură'n sbaiere seacă, 

Şi 'n sete de linişti înneacă, 

Bolnave — atâtea mulțimi. 


Doar râsul pământului s'aude trecând 
Prin sângele vremii, în inimi brumate, 
S'aude aproape-alergând 

Nesfârşit de departe, — 

Un chiot ce 'mprăștie 'n pulberea clipei 
Nimicul cernut din rea vijelie, 

Chemări căutate 'n vecie 

De greu îâliâitul aripei, 

Pierdut în pornirea târzie. 


OMUL LUMINH 

Stă Omul luminii înfipt în furtună, 
De vorbă cu lutul şi cerul, 

Cu soarta nebună 

Din marele-avânt înspre soare, 
Și'n sbuciumul dreptului dor, 
Pământul, zarea şi fierul 

Demuli nu-l mai dor; 

Demuli e-o făclie 'ntre zile ucise 
De goana 'nserării amare, 

Şi reci dimineţi legate 'n abise 
Fără nume şi semn de 'nălțare. 


I: strigă venirea prin viscol şi foc 

Cu glas de cenuşe, de moarte, 

Ruina din oameni flămânzi de noroc; 
Il îreamătă ?n vânt câmpii depărtate, 
Şi munțţii-i deschid cărări neumbiate, 
Spre largi luminișuri, mai sus — 

Să 'ntrângă blestemul străinului loc, 
Şi crucea 'nvierii să-şi poarte 

Din nou răstignitul Iisus. 


Când trupul aprinde luceieri în răni, 

Și porţile nopţii închid un descântec, 

Viu se coboară din slăvi nevăzute 

Drumul culmilor neştiuie, 

Numai sufletului — cărare — prin albele vămi, 
Numai singurătăţilor mute — cântec 

De sfântă întoarcere *n stele... 


Ci; Omul luminii, 

Desprins din tăcute perdele, 

Stă 'ntreg în văpaia veacului nou; 

Cu fruntea în soare și mersul puternic prin spinii 
Dorinţei pământului... 


Stă Omul luminii 

In larg înfrățitul ecou 

Al vremii de-a-pururi senine, 

Cu tot ne 'nţelesul cuvântului 

Rostit în răspântii de-ascunse destine. 


GEORGE IONAȘCU. 





La fermă 


Adio Miss ?... 

E toamnă... Şi voi porni 'n curând!... 
Mă'ntrebi de ce ?... 

Ce'ţi pasă?... Zâmbeşte Miss!... E toamnă... 
Și frunzele se scutur, rând pe rând — 


In seara asta liniştită, tristă şi îmbătătoare. 
La fermă, la Băneasa, parcul agonizează 

[lent sub soare — 
Şi-o viţă spânzură — simbolic — pe un arac 
Alături la Montesquion de Fezenzac !... 


Cum poţi zâmbi — atâta de senină 

Tu — sfidătoare — aristocrată — 
Atunci când nw'i o floare în grădină 
Să nu se strângă 'nfiorată ?... 


Nu vezi ce pal e aurul de toamnă 
Şi cum ai înfăşurat toi parcul dintr'odată!... 


'Fristeeţa lui cuprinde firea toată... 
Vezi ?... Numai tu zâmbești, 
Incremenind grădina blândă şi pustie 
Incremenind ilusiile-mi toate... toate... 
0!... visurile-mi sfărâmate în iarba veştedă 

: [şi ruginie !... 
Ai auzit ?,.. 


Departe — da, departe, 

— Spărgând tăcerea serii ca o rană — 
In fermele însângerate... 

O! departe... 


Un bângănit de armă a răsunat prelung... 
A moarte !... 


Mă întrebi de ce ?... 
Ce'ţi pasă !... - 
Nu! Nu vei şti nicicând!... 
Adio Miss! 
E toamnă 
Frunzele se scutur, rând pe rând, 
Şi-o viţă spânzură — simbolic — pe-un arac 
Alături la Montesquion de Fezenzac-!... 
N. SCORŢEANU 








SR Ssz pe 2 


VI 
SHORT MYOSOTIS 


Marea își trage, 'ndărătnică, rochia ei de mireasă 

Dar îi agaţă dantela în mărăciniș de nisip, 

Lumea coboară la scaldă și amiora, n cumpăna zilei, 
Toarnă din plin untdelemn de lumină pe trupuri şi 


(pietre, 
Plajă și mare sunt întinerite de trupuri sglobii. 


Shorturi pestrițe sub soare torid! Și atleți egipțieni 
Trag, înjugaţi la o barcă. Vezi, braţele, pulpele oblice: 
Se opintesc. In călcâie trământă un sterp aluat. 
Dintr'o năpatcă, pescarul răstoarnă 'ntr'un colţ 
[peștișorii. 


Incă trei zile petrec între voi doar de dragul iubitei! 
Iat-o desprinsă: un bob din ciorchinul de fete pe plajă. 
Short myosotis își leagănă albia 'n şolduri de vrajă: 
U:că spre casa grecoaicei, pitită pe după moscheie. 


VII 
CU INOTĂTORUL DIN LARG 


Dragostea ei? După toane! Cu înotătorul din larg, 

Eri dimineaţă se luase la 'ntrecere. Ca la păpuşa 
Cea nimerită de pușcă, de 'ncepe căpşorul să miște, 
Faţa-i cu gura deschisă se tot întorcea. Innota 

Și hăulia voioşia-i din coamă de val uriaș, 

il îndemnă pe eieb s'o ajungă, s'o prinză din urmă. 
Se 'nduplecase la 'ntrecere până la canonieră. 

Vâsle de braţe 'n figură de crawl. Şi strivea între pulpe, 
Ca într'un plisc, îndărătnicul val ce asvârle nainte! 
Sprintenă, s'a cățărat de pe scară de funii pe punte 
Și s'a trezit în cabină, vrăjită de ochii cei verzi: 
Prinsă în braț de corsar ca ostatecă, până spre seară. 


VIII 
NOCTURNA IN AMIAZA PONTICĂ 


Inlănțuirea, când marea namiază se 'ncinge în jurul 
Casei de lemn cu obloanele trase, în besna de vis, 
Vezi, mai noptatică-i ziua, pe laiţi de scânduri. 
Neinţelese porniri, aciuite pe iruntea fierbinte, 
Șăgălnicii de surâsuri și soare în ochii căprui, 


— Când bucuria vieţii se 'ncaeră, nimicitoare, — 
Inlănţuite voinți, se topesc într'o singură ceară, 
Pecetluită sub zimţii sărutului dogoritor. 

Soarele 'n ochii căprui se înfăşură 'n nouri, se stinge..... 


Clipe sau ani au trecut? Ca un bocet, cântat din cimpoi, 
Din minaret se iîniige chemarea 'n amiaza de foc. 
Stânci măcinate de piatra de moară a arșiței grele, 
Pulberea albă se 'nghesue 'n şanţ, păturită de vânt, 
Sau își agită 'n vârtejuri pe drum castaniete de frunze. 
Pontul se sbuciumă 'n aur! Și spuma-i încalecă stânca. 
Bat în cadență ciocane de apă în țărmul ce curge, 
Puliverizat, în clepsidra de dragoste fără siârșit, 


IX 
ICÂNTÂLAC 


Maluri surpate! Şi praful pe drum ca 'ntr'o moară făina! 
Nouri și pâclă! Siloz! Cafenele de port părăsit! 
Dionysiopolis? Nu! Nici Balcic! Insă: maluri surpate! 
„La Surpături — Karacâz îmi surâde — zi-i: icântâlâc!" 
Icântâlâc! Peisagiu lunar în bătaie de soare! 
Leneşi, ciclopii temutului Pont Euxin, huzuresc! 
Şed în cocioabe de lut pe sub maluri: țiganii tătari! 
Supraveghiază cu pipa în gură mişcarea din port, 
Canoniera ce scapă, irânată, din praştia de dig. 
Icântâlâc! Mișelie de port de legendă al Pontului! 
Pictorii-ţi drămue 'n pensulă coasta de var şi tătarii; 
Impărăteasa, în visu-i, ţi-a 'niipt minaret de castei 
Intr'o alhambră de flori. Ţi-a nălțat paraclis de Bizanţ, 
Schit ca o rujă, perechia străvechei biserici din Cypru. 
Inima-i doarme pe-un talger, pe celălait spada 

| [Destinuiui. 
Da: în zadar: nu răspunde pe-aicea ecoul la glorie! 
In mahalaua Tătarilor mortul coboară în groapă, 
Fără vestminte, curând înfrățit cu molozul şi apa. 
Malul se surpă. Trecutul ne scuipă fosilele 'n drum. 

Icântâlăâc! 

Mai uşoară decâi o coloană de praf, 
Hai Caracâz! Să ne joci giamparălele între morminte! 





. ANOTIMPURI 


PRIMĂVARA':N CIŞMIGIU 


Când Primăvara scânteiază 

De mii de flori înghirlandate 
In Cişmigiu, pe sub arcade, 

Se strâng perechi: îmbujorate ! 


Și moţăesc pensionarii 

— Cu năsturașii descheiaţi — 
Zâmbind le câte-o fetişcană 

Senili, zaharisiţi, rataţi... 


Parcă te simţi uşor, mai sprinten, 
A Şi trec femei... Şi râd femei... 
Şi-o ţigăncuşe te îndeamnă 


— Domnu !.. Ei?... Ghiocei! Ghiocei!... 


VARA IN GRIVIȚA 


Pe Griviţa la ora două 
| Totu-i topit de soare şi lumină — 
Abia dacă mai trece — un om 
i Prin aerul de gelatină !... 


Aş vrea paleta mea să prindă 
Zăduful lunei lui Cuptor!... 
Pe stradă... moare-o caterincă 
In casă... moare un fecior... 


Şi! plânge-o soră, şi] alintă — 
In gară flueră un tren 
Şi muştele roesc pe „nemea” 
Funebrul Mars al lui Chopin !... 


TOAMNA IN PARCUL CAROL 


Geamia se oglindeşten ape 
Visând Seraiuri din Bosfor 
Și lebedele trec alene 
Ca triste sufleie ce mor... 


Din fire de paianjen toamna 

Işi ţese scară de dantele — 
Si coborând ca o crăiasă 

Mângâie visurile mele !... 


Aruncă suliţi de aramă 

Pe pomi, pe turle... Şi din arc 
Asvrâle-un la bemol andante 

Pe tot ce-agonizează în Parc!... 


IARNA IN CALEA VĂCĂREȘTI 


Şi stai la gura sobei iarna 

Şi cade seara tot mai grea 
Ingroapă cercevele, case... 

Ingroapă sufletu-ți sub nea 


Şi'ntârziat și strâns de foame 

— Cu cuşma trasă pe urechi — 
Un biet ovrei mâncat de molii 

Repetă jalnic — „Haine veechi!“... 


Inmormântat şi singuratec 

Asculţi cum flueră vardiști — 
Refren copilăriei tale 

Răsună, încă... „Varniviişti“ 


N. SCORȚEANU 


=== 30 IULIE 1943 

















Cronica literară 


RADU COSMIN: Drumuri de Lumină 
DAMIAN STANOIU: Preot fără voie 


lon Calboreanu: Alb din miază- noapte 
MIRCEA STREINUL: Soarele răsare noaptea 


„Drumuri de Laumină — 
Prin “ari străine” — mas.vul 
vo.um de impresii de căiatorie 
prin ltaha, kranța şi Grerma- 
nia pe care-l pubuucă, la (asa 
Școaialor, d-l adu Cosmin, 
este, înante de toate o carte 
luminoasă, j 

Luminoasă fiindcă luminos 
este sufletul aceluia care a 
scris-o și luminoasă fnndcă 
locuriie şi, mai aes, vremurile 
despre care mărturisesc pagi- 
nile d-lui Radu Cosmin au tost 
şi 'ele luminoase, 

D-l Radu Cosmin, autorul 
până în prezent, al volumelor: 
Satire (eroice, jirice şi satiale), 
Exodul (Pagini de pribegie), 
Prin Ardeal, Românii ia Buwda- 
pesta. (1. Desrobitorii, II. In 
capitala lui Bela Kuhn), Așa 
e viața (Nuvele), Babylon (ro- 
maân, 2 volume), este, fără dis- 
cuție, unul dintre scriitorii 
noștri cei mai de seamă de im- 
presii de călătorie, iar aceasta 
fiindcă d-sa nu a călătorit, 
cum călătoresc atâția, numai 
pentru a putea spune că au 
fost în cutare sau cutare țară 
și oraş. D-sa, ca orice artist 
autentic, nu s'a lăsat condus 
numai de indicaţiile  consem- 
nate în vreun Baedecker sau 
Guide Bleu, 

D-sa, înzestrat şi cu o mare 
cultură personală, a vibrat ca 
o strună de alăută la fiecare 
dintre acele prilejuri care, ne- 
consemnate nicăieri, constituie 
tocmai câştigul cel mai de 
seamă al călătoriilor. La Pa: 
1ermo, Syracuza și Etna, la San 
Remo și la Roma, la Neapole, 
Posilippo, Pompei şi Capri, în 
grota dela Postumia, ca şi în 
Domul din Milano, la Nisa, la 
Marsilia și Mont „Saint-Mi- 
chel“, la Chartres şi Fontaine- 
bleau, la Lourdes şi Montpel- 
lier, la Berlin la Minchen şi 
la Solln, la Tegernsere şi Ber- 
chtesgaden, — casă nu nu- 
mim decât câteva din cele 
peste opizeci de etape ale că- 
lătoriilor d-sale, d-l Radu Cos- 
min a înțeles să îmbine per- 
manentul cu impresia fugit-vă, 
graiul imimii d-sale cu graiu- 
rile popoarelor vizitate, consi- 
derația personală cu părerea 
acelora de care l-a apropiat 
“neîntrecuta d-sale dragoste de 
oameni. 

D-l Radu Cosmin nu este 
specialistul ursuz care se inte- 
resează numai de anumite lu- 
ururi, D-sa e receptiv pentru 
totul ce poate da şi dă farmec 
unui voiaj. 

Dar amănuntul, ca şi pito- 
rescul, anecdota ca și judecata 
cea mai serioasă nu se încurcă 
oricum în antenele spiritului 
d-sale, ci sunt alese după fi- 
neți și ponderi ce ţi se comu- 
nică semnificativ, obsedându-te 
ca un motiv muzical, sau ase- 
menea viselor matinale, 

Stilul d-lui Radu Cosmin e 
fluent, nepretențios, corect, co- 
lorat și antrenant. 

Toate acestea fac din Dru- 
murtile d-sale de lumină o lec- 
tură de tot plăcută și, ceeace 
este mai mult decât atâta, tre- 
zesc, până şin sufletul celui 
mai sedentar om, dorul de mi- 
grare. 

Dară cartea d-lui Radu Cos- 
man mai prezintă un aspect, 
aspect care o face și mai pre 
țioasă și aspect care o va face 
căutată de toți aceia care vor 
voi să înjghebe o imagine des- 
pre Europa occidentală dintre 
anii 1928—1938: D-l Radu 
Cosmin a consemnat, ca în- 
tun  comentar caesarian, e 
mulțime de date documentare; 
— nu de importanță epocală, 
„dară purtând coloritul epocii 

X 


D-l Damian Stănoiu a fost 
o revelație când i-a apărut 
volumul Călugări şi Ispite, 
(1928). De atunci au urmat nu 
mai puţin. de douăzeci și cinci 
de volume, șase de nuvele şi 
povestiri, iară restul romane. 
D-i Damian Stănoiu putea fi 
un mare prozator român dacă 
nu-l fura condeiul.  Condeiul 
d-sale e foarte ușor, mult prea 
ușor ca să poată fi bisturiu 
sau mistrie, ca să poată diseca 
sau clădi.  Condeiul d-sale e 
pană de păun întrebuințată 
pentru a gâdila, 

Și d-l Damian Stănoiu o 
mânuiește cu desinvoltura și 
ușurința unui virtuos al flore- 
tei. E păcat. 

Preot fără voie (Puterea cu- 
vântului) romanul pe cart i-l 
editează Cuyg€tarea, are aşa- 
dară toate defectele şi calită- 
țile felului de a scrie al d-lui 
Damian Stănoiu autorul Neca- 
zurilor Părintelui  Ghedeon, 
Duhowmicului Maicilor, Fetelor 
şi văduvelor, etc., ete, 

Pneot fără voie este mai de- 
grabă o povestire mai lungă 
decât un roman. E carte înve- 
selitoare, poate satirică, poate 


7 


moralizatoare, — în înțelesul 
Popii anda al lui diavici, 
dara nu esce carte adânca. Nu 
e aceasta greşaia d-iul pânuah 
Stamouu, Da Se adiesează 
însa unui ceutor, în general, 
neprevențios, Un, tocmai de 
ax sare iepurele. Cât ae bine 
ar fi dacă vouune.e pe care le 
scrie așa de ușor d. bărmnian 
Svanoiu s'ar întoarce la puută 
acelor Călugări şi ISpie, ŞI, 
maâi ales ua mvelul remarcabl- 
lei In Căutarea unt, paăroni, 
despre care, cu drept cuvânt, 
s'a putut zice că este „un mMâr- 
gârtar al literaturii romane - 
* 

D. Ion Calboreanu e transil- 
vănean iară volumul d-sale 
„Alb din Miază noapte“ (Eda- 
mura Prometeu), suferă de toa- 
te frumuseţile şi scăderile Căr- 
ților de versuri scrie de tran- 
silvăneni. Când spunem fru- 
museţi, atunci înumuseţile pe 
care le avem în vedere sunt 
cele ale fondului, — scăderile, 
în schimb, fiind de ordin for- 
mal. 'Transilvănenii au, deobi- 
ceju. aşa de mult fond, încât 
aspectele formale ale celor ce 
îi determină să pună mâna pe 
condei li se par lucru secun- 
dar. Translvănenii sunt prea 
autentici şi prea clocotitori ca 
să poată fi decadenţi, — ca să 
poată adică iubi un poem pen- 
tru geometriile lui alambucate 
şi, deseori, perfide. 

Dară d. lon Caiboreanu, — 
transilvănean cel puţin pentru 
Eaptul că spune glăji şi modru 
şi loatră, etc., se face vinovat 
de „scăderi“ formale fiindcă 
ţine la cântecul formelor, când, 
mai conştient .în propriile 
d-sale posibilități, ar trebui să 
le arunce peste bord dim- 
preună cu toate acele scheme 
perfecte cari dau ținută corec- 
tă strofelor d-sale dar o strâng 


„ca în chingi, meîngăduindu- 


chiotul liberator sau acumula- 
rea de tunete adânci şi cu dăi- 
nuitoare efecte asupra sufletu- 
lui ca în poemele unui Mihai 
Beniuc de pildă. 

D. lon Calboreanu atacă un 
motiv de basm, — în Scenariu 
vegetal, bunăoară, şi scoate e- 
fecte de pizzicato şi piculină 
ca în strotele, deloc uriie, dară 
ionbarbiane : „Curr-cirr! Pat- 
pidie! Pitulic, gândac mic, 
vloare 'ntoarsă de curmei, 
Dulce-i umbra pentru trel 
U-huhu! U-huhu! Vino vân- 
tule, şi tm... Clin-clim! Clam- 
clam! Prea şezurăm tot pe 
ram. Altă zare dragă-ne, Vrea- 
scule, desleagă-ne”. Sau d. Ion 
Calboreanu alege jocul, ca in 
versul al patrulea al fiecărei 
strofe din Baladă, unde sila- 
bele „la-la!” „Hi-li!“ şi „lu-lu!”, 


alternând conform vocalisinu” . 


lui cerut de rimă, satisfac ure- 
chea, dară dau colorut neromâ- 
nesc, deci strein, cântecului 
despre  aragostea  rumânului 
ciobănaş pentru fata părăsită 
şi crescută 'n sat. 

D. Ion Calboreanu e un rus- 
tic. Zidurile oraşului şi trotua- 
rele-i de asfalt nu-i plac și 
nu-i priese. Nu-i pot prii nici 
cântecele în frac, se rup şi se 
usucă. Ceeace îi prieşte și-i 
reușește perfect este versul „în 
metru poporan“ cum îi zice 
d-sa, Scrise în acest metru, 
poemele Sărbători în codru, 
Cântec, Colind nou şi Pe ur- 
mele  feciorului pierdut, — 
(„pseudo-epilogul Mioriţei", 
după expresia d-sale), — se 
desprind din restul volumului 
cum se desprine din susurul 
ierburilor şuietul de înalte ce- 


tini al bnazilor uitaţi de secure 


în. mijlocul braniștei. 

Frumoase şi lumnoase sunt, 
fără discuţie, Han vechiu, Ceas 
târziu, Colirul, Primăvară tris- 
tă, Tropar, — dară sunt arghe- 
ziene. 

Frumos este Drum de vară, 
dar e parc verlainean. 

Ca încheere cităm poemul 
Destin care e mai elocvent de- 
cât cele toate spuse de noi. 


„Pentru viaţa mea fără de 
minte, 
Fire-ai blestemată, Ursitoare ! 

Pân' sfătuii cu vreum apus 
de soare, 

Goniră semeni spre idea- 
luri înainte. 


De când mă ţintmiau îmtâie 
suliți 

—— Vrej trezit în lume de ci- 
alopi — 





Cât ascultai durerile cres- 


cuten plopi 

Norodul strânse bucuriile 
din nuliţi. 

Adulmecând înspre cuptoare 
calde, 

Trecu prin mâl năier după 
năier; 

Cât eu, lăsând visarea să mă 
| scalde, 


Veghiam cu stelele pămân- 
tului din cer“. 
x 

Mircea Streinul a scris şi 
d-sa prea muut. Mult prea muit 
pentru vârsta pe care o mpul- 
neșie şi extraordinar de inut 
în raport cu riumul lent al pu- 
Covimenilor, Pe d. Mircea 5irei- 
nul Îl cunoașiem foarte bine. 
D-sa are taient cu carul, pro- 
iecte cu vagonul şi dor de 
muncă și diSpozuţii de a munci 
cu Tudicata. Dară d. Mircea 
Streinu scrie prea mult și 
prea multe în acelaș timp. 
Dacă nu ar fi tost așa-de sen- 
sibil cum este şi dacă ne-ar fi 
ascultat, pe vremuri, când, din 
sinceră grijă pentru taienţul 
a-sale, dara și din oarecare 
naivitate, ne-am crezut în- 
dreptățiți a-l sfătui să tie „mai 
des cu ștersăturile și ma rar 
cu volumele“, — dacă, repe- 
tăm, ne-ar fi ascultat atunci 
când i s'a părut că nu-i suntem 
prieteni, d. Mirceg Sireinul 
era, stăzi, incontestabil, autorul 
a două-trei romane foarte se- 
rioase şi autorul câtorva pa- 
truzeci, cincizeci de poezii ad- 
mirable. Poveștile cu „dacă“ 
sunt însă pioase bazaconu, D. 
Mircea Streinul a urmat un 
destin al d-sale și a scris a 
scris, a scris. Bineînţeles că 
din atâta grabă nu puteau ieși 
decât opere inegale; Unele 
extraordinare și  surprinză- 
toare, altele  deconcertante. 
Exemple? Drama Casei Timo- 
tei pe deoparte şi Lupul din 
Para Huţulilor pe de alta. 

Soarele Răsare Noaptea (E- 
ditura Publicom) se situiază 
ma! aproape de Lup decât de 
Dramă, 

D-l Mircea Streinul are însă 
o calitate: scrie frumos și pe 
gustul tuturor acelora ce iu- 
besc fantasticul relatat fără 
prea multă bătaie de cap şi cu 
surprize de basm, D. Mircea 
Streinul este, în afară de a- 
cestea un sentimental fixat în 
dimensiunile sociale şi geo- 
grafice ale satului copilăriei și 
viselor d-sale. Evocarea morţii 
în aproape toate operele d-sale 
e gest gratuit, — în sensul ac- 
tului gratuit gideian. Toate ce- 
lelalte sunt, mai degrabă, oco- 
lire decât căutare de pro 
blemă. 

Soarele răsare nraptea se 
înscrie în, toate aceste coordo- 
nate. lipsindu-i numai cohe- 
renţa structurală. 

* 


D-l Gheorghe Noveanu a | 


debutat în „Bucovina Lite- 
rară” din Cernăuţi. Cu esseuri 
filosofice şi, mai apoi, cu ver- 
suri. In Laude, volumul de 
poeme pe care ni-l trimite, 
sunt anunţate ca urmând să a- 
pară, nu mai puţin de cinci 
volume: Inceputurile filosofiei 


„românești, Ziua a opta, Landa 


veşniciei, Cântarea cântărilor 
și Miniaturi pentru Doru. 

LAUDELE au apărut în 
„Colecţia Societăţii Scriitorilor 
Bucovineni' şi se prezintă ex- 
cepțional din punctul de ve- 
dere tehnic, fiimd volum a- 
proape luxos. E însă volumul 
de debut al d-lui Gheorghe 
Nov?anu și cuprinde douăzeri 
şi una de poeme de inspiraţie 
walt-withemaniană sau  la- 
wrenceană, Nu afirmăm cu a- 
cestea că d. Noveanu a pornit 
dela aceste surse. Ne-am enun- 
țat părerea numai pentru a-i 
caracteriza poemele, Ele nu a- 
duc, totuși, mimic revoluționar. 
Nici ca formă, nici ca fond. 
Iată o miostră: 

„Vino la mine și vezi cum 
am sculptat, cum sculptez. 
Căci eu am cea mai bună dal- 
tă; viața mea cu care sap şi 
stăpânesc  Trufia  pântecului 
tău Drept, nevinovat, tineresc, 
Până când va învioa Cu-ade- 
vărat: statuia ta, statuia mea“. 

Emoţia estetică urmărită de 
d. Noveanu îl privește perso- 
nal. Emoţia estetică realizată 
cade însă sub jurisdicția ceti- 
torului care are dreptul și tre- 
bue să şe pronunţe. Cu atât 
mai mult cu câţ se găsește în 
faţa volumului de debut al 
unui poet cu certe posibilităţi. 
L-am ruga pe d. Noveanu să-şi 
sculpteze mai cu râvnă versu- 
rile și să-și publice poemele 
numai dupăce, după a zecea- 
douăzecea redactare, le va fi 
păstrat în sertar timp de șapte 
ani. Horaţiu avea dreptate. 


TRAIAN CHELARIU 


UNIVERSUL LITERAR 








Scrisori de vacanță ISTORIA ROMÂNILOR 


SCUMPUL MEU CEASOR- 
NIC! Adevărat: aşa cum stai 
în inima oraşului, ca un copac 
desirunzit sau ca un cocostâre 
cu capul ridicat spre cer, lo- 
vindu-te în fiecare dimineaţă 
cu tâmpla de soarele lumii, aș 
fi putut să-ţi scriu ceva mai 
curând. 'Ți-o datoram, recu- 
nosc, Trebue să ştii însă şi tu, 
înțeleptule mut, care chiar 
dacă ai două limbi, nu scoţi 
niciuna la oameni şi nici mă- 
car la păsările cerului, că sunt 
şi alţii pe lume, mai uituci și 
mai sgarciţi decât mine. Cucli, 
vrăbioli, becaţeie, greerii şi u- 
neori chiar regele Lor. „Am ul- 
tat“, „mu mai ştiu'' — vezi tu, 
bătrânule ceasornic, aşa ne 
minţim noi bătaia mimi, care 
din păcate nare nici arc de 
de rezervă, nici chee cu care 
so întorci: plesneşte. Şi-apoi 
mai bate de doua-trei ori, ca 
de undeva, de dincolo de apele 
vieţii, 

Să-ţi spun drept, prietene 
din inima Străzi, îţi scriu a- 
ceste cuvinte de sub coaste, 
puţin ţie şi mai mult vântului 
de seară. Lu, care eşti un în- 
ţelept, dar care niciodată n-ai 
ştiut să dai, ci numai să iei, 
făcând până şi din tabla în- 
muiţirii un joc de scâdere, ai 
să poţi iace punte peste acea- 
Sţă siabiciunea a unei inimi 
de om. Ai incărunţit, acolo în- 
tre claxoane, birJi, maşini şi 
vitrine, dar zăpaua care-ţi în- 
floreşe creşteul, e mai mult 
praiul acesiei continui unări 
care € Viaţa, nSipul tuturor 
zâmbetelor amare — uitimă 
rămaşiţă a unei clepsiare- 
bumica. Trec pe lânga une zi 
de zi, şi totdeauna te mângâi 
cu o aducere aminte. Mă cu- 
noşti, ba îţi pot spune chiar 
că ne cunoaştem: împreună am 
adâstat după colţ, tu tacticos, 
tic-tac, tic, tic, iar eu zorind 
această ultimă clipă, care ne- 
maivrând parcă sa treacă, se 
pretăcea îniro imensă panză 
de paing. Ai un creştet cât un 
butoi, dar picui de viaţă nouă 
care cade cin tine, e mai mult 
o părere. Alţi taţi de-ai tai, 
poatecă distilează ora mai e- 
legant, în alți, Cronos poate 
se sbate cu mai multă graţie, 
dar eu ţi-o spun pe faţa: pe 
tine te iubesc! Pot să vină 
ceasornice-brăţară, cu satire 
şi mici rubine, orologii de pe- 
rete în lemn de trandatir, bi- 
juterii sub sticlă, ca nişte 
melci în cochilii de aur, dar 
eu voiu rămâne tot cu tine, 
aşa cum ne ştim. Căci tu mai 
eşti şi altceva încă! 

De fier şi de tablă, de sticlă 
groasă şi cu ape, aşa cum eşti, 
ai trecut prin viaţa mea, cu 
umbra aşteptărilor ei, cu lu- 


mina rochiei care răsărea de - 


după colţ, cu lacrima ultimă 
a celei mai grele despărţiri. 
Eşti al străzii, şi strada e a 
mea, Te-au îmbrăcat nu nu: 
mai privirile acelei prezențe 
absente, ci nourii ţi-au adus 


macferlanul, unul mai mic și . 


fugar, gambeta, iar o stea dea- 
supra apelor şi-a dealurilor a- 
mintirii, a venit pe un fir de 
noapte, să-ţi dea o decorație 
pe care o porţi, aproape fără 
să ştii. Căci mi se pare că nu- 
mai stelele au mai rămas sta- 
tornice. 


Aşa cum stăm de vorbă a- 
cuma, tu ascultând, iar eu de- 
pănând, o mantie de aburi îmi 
trece peste ochi. li închid, şi 
te aud mereu. Se duce totul, 
tu nu; când totul izbeşte, tu 
baţi, când totul se opreşte, tu 
mergi, — eşti oare vraciu, sau 
porți pe sub ciudata ta armu- 
ră o tărâmă dintr'o altă viaţă 
de om? Kăspunde-mi, dar taci! 

O clipă ca nealta, a venit 
de departe, numai ca să-mi a- 
ducă aminte de timp. Atunci, 
iartă-mă, mi-am amintit şi eu 
de tine, Târziu, dar mai cu- 
rând decât alții. Şi-acum, as- 
cultă: or să mai vină desigur 
zile şi nopţi.  Şirul lor, firul 
lor, nici tu nu-l ştii. Pentru 
cine, ochii, aceiaşi, vor cere 
un salt; pricepi, înţeleptule ? 
Tot ea, dar poate că lipsită de 
noi. Va îi către ceasul când 
vine amurgul şi pleacă pazni- 
cii de fier, răstimpul care a 
fost și va fi numai al nostru. 
Tu să nu te opreşti, ci reîn- 
torcându-te, fără să mai fii 
cel dinainte, să fii şi-un ceas 
de întâlnire, şi-o amară mus- 
trare, căci mustrările lucruri- 
lor, dor cumplit.  Iţi mulțu- 
mesc, omule fără mâini, aşa 
cum îţi mulţumeam când mi-o 
aduceai... 


ŞTEFAN BACIU 





scriitorilor moldoveni, proiec- 
tată de d. G. A. Cuza, nu-și poate 
avea rostul decât ca o societate 
oarecare, câtă vreme există So- 
cietatea Scriitorilor Români din 
sânul căreia fac parte scriitorii 
români de pretutindeni. 


NE-AU SOSIT isa 


volumele : SIMFONIA VIEŢII 
sonete de Donar Munteanu, TRI- 
STUL DESTIN, versuri de Lu- 
cian Mircea și VIAȚA BISERI_ 
CEASCA A ODESEI 1794—1943, 


de G. Bezviconi. Volumul maes- 
trului Donar Munteanu îl vom 
discuta la cronica lierară. De- 
asemenea şi TRISTUL DESTIN 
al d_lui Lucian Mircea. 


„SPITALUL 2 


de campanie“  Szaltz-Odessa, 
Octombrie 1941 se numeşte tru- 
moasa carte de însemnări a d-lui 
ION MUNTEANU apărută în 
Editura „Cultura Bucovinei“ Cer- 
năuți. 


„REVISTA ARMATA” 


A apărut Nr. 25 al revistei ilus- 
trate românești „ARMATA”, în- 
<hinat sărbătoririi  sburătorilor 
noştri. 

Desprindem din sumarul aces- 
tui interesant număr, articolete : 








O POETĂ UITATĂ: 
ALICE CĂLUGĂRU 


(Urmare din pag. I-a) 


sunt depășite de accentele grave, de sunetul plin şi rotund al 
umei emoţii majore, de verbul care nu se mai mlădiază cati- 
felat, ci irumpe, aspru și robust, din acest panteism cu mi- 


resme tari de lucernă : 


„Sălbateca grădină-i amar îmbătsămată 

de burueni înalte ce cresc cotropitoare. 
Mireazma-i plămădită'n a soarelui dogoare 
rămâne totuși crudă şi-adânc răcoritoare. 


Din tamura de floare şi frumză fură vântul, 
şi sufletul mi-l umple şi sângele mi-l bate, 
şi tâmpla-mi răcoreşte cu sărutări curate 

şi părul mi-l resfiră, cu mâini îmbălsămate. 


Un glas de mii de greeri îmi cântă la picioare 
şi prim trifoi sălbatec şi-amară păpădie 
fug verzile șopârle cu-alumecare vie, 
și surii şerpi, în ierburi, ca apa se'nmlădie”... 
Tonalitatea e amplă, expresia viguroasă, imagina devine 
temerană, iar comuniunea cu natura primeşte fiorul de sălba- 


tec mister al primtivismului : 


„Și, deodată, dulce şi aspru -mușeţeilul 
miroase ca pământul şi soarele. Pelinul 
îmbălsămează iarba, amețitor ca vinul 
şi negrele seminţe de mac își torn veninul. 


Simţirea mea ca vântul colindă prin grădină, 
ca şerpii pe pământul cel proaspăt se'mlădie, 
ca florile, în steblă mi-o strâng și cu beţie 

ca greierii din ierburi mi-o cânt în taină mie”. 


(Burueni) 


„Șerpii”, „Burueni”, și alte câteva poeme sunt definitiv câş- 
tigate pentru fresca liricei noastre, și se cuvine o caldă recu- 
noștinţă d-lor Perpessicius şi, Ion Pillat, cari, în paginile an- 
tologiei lor, închinată, acum douăzeci de ani, poeziei româ- 
nești, au scos pentru prima oară, din uitare, pe această atât 


de interesantă şi originală poetă. 


Ruperea Alicei Călugăru de poezia şi de ţara românească, 
va fi ascuns în ea cine știe ce nelămurit capriciu sau, poate, 
cine știe ce umbră a unei drame, pudrată cu cochetă discreție. 

Plecarea şi dispariția poetei în Franţa, ne amintește, cu 
egală melancolie, exilul voluntar, rămas fără urmă şi învă- 
luit în taină, al unui alt poet român, de reală sensibilitaţe, V. 
Lascar, care, după ce a desfăcut câteva jerbii și a înălțat câ- 
teva grațioase havuze în publicaţiile noastre, distrămat de 
neliniști și momit de amare orizonturi, a părăsit într'o zi, totul, 
plecând brusc şi dizolvându-se în aceiaşi Franță de-acum. 
treizeci de ani, tentaculară și copleșitoare... 


RADU GYR 


In epoca pe care o trecem. a- 
pariția unei cărţi de istorie nu 
este semnificativă numai pentru 
oamenii de specialitate, ci intere- 
sează straturi mai largi, mobili- 
zează atenţiunea întregei pături 
intelectuale. 

Fiindcă apariția unei cărți de 
istorie nu mai este astăzi un 
simplu fapt ştiinţific, ci este un 
fapt de propagandă națicaală și 
anume : cea mai bună, cea mai 
puternică şi răsbătătoare propa- 
gandă ; aceea a adevărului, 

Insă adevărul are nevoe — 
pentru cei care nu-l cunosc — 
să fie însoţit de o serioasă, foar- 
te serioasă, cu adevărat ştiinți. 
fică documentare. 

Iată pentruce oamenii de ştiin- 
ță, oamenii de înaliă cultură ai 





CARŢI şi REVISTE 


SOCIETATEA 


„Avionul şi efectele întrebuin- 
țării lui“, de general de divizie 
Georgescu Pion; „De ziua avia- 
ției”, semnat de d. Pompei Chris- 
tescu, o sugestivă evocare a fap- 
telor de arme săvârşite de bravii 
noștri sburători ; „Aripi de joc”, 
continuare și sfârşitul nuvelei 
d-iui George Acsinteanu; „Oa- 
meni dintro bucală“, de Cezar 
Flamură, versuri de q. Pietrari. 

Apoi articole intitulate: Doi 
dela Grupul Popișteanu, Un co- 
mandant de escadrniă, Omul din- 
tro bucată, Invăţători, mereu în- 
vățători şi un comentariu geo- 
poiiuc asupra Siculei, 

Fotomontaje cu ultimele foto- 
graili cun linia de toc de la Cu- 
ban şi de pe toate tronturile, de- 
sene de razboi de N. Cnirvasu, 
precum și paginile de „Bazar” şi 
„dig-zag”,  intregesc armonios 
cuprinsul  acesiu numâr care 
menţine revista „ANIMATA” pe 
drumu, maruor reviste iuustrale. 


RADU GYR: POEME 
DE RĂZBOI 


Volumul de „Poeme de război“ 
al A-lu Radu Gyr înregistrează 
un categoric succes, 

Primive, cu mari elogii, de crl- 
tica literară și preţuite, deopao - 
trivă, de cititorii autentici, aceste 
poeme aspre şi emoţionante, cu 
Suneț adanc şi bărbătesc — re- 
zultante ale încleștării cu sufe- 
rința şi moartea — reprezintă 
însuşi pragul de maturitate ar- 
tistică a creatorului lor. 

Cartea este aproape epuizată. 


„POLIȚIA ESTE INVITATĂ” 


se intitulează primul roman din 
colecția Enigma, care va apare 
în curând în noua editură 
Apollo. 

Prezentată în condițiuni cu 
totul noui şi superioare tuturor 
colecțiilor de romane captivante 
apărute până acum, noua colec- 
ție Enigma va înregistra, cu si- 
guranță, un mare succes, 


AU APĂRUT 


de curând, în ediţura Naţionala 
Gh. Mecu următoarele romane : 
Fiicele  Doctorului March de 
Louisa M. Alcott, Tom Jones de 


H. Fielding şi Fata doctorului 
Ambrozie de Demetru Iordana. 


PRIMA EDIŢIE 


din Istoria Omenirii de H. VW. 
Van Loon este aproape epuizată. 
Editura Naţională Gh. Mecu pre- 
gătește în curând, apariția unei 
noui ediţii. 


REMUS CIOFLEC: Pe urmele 
destinului 


Atâtea existenţe omeneşti sunt 
umeori supuse la încercări ce 
par cu neputinţă de biruit. Ca 
şi modestele existenţe din odi- 
seia cărora a crescut această 
carte. | 

Ele au fost smulse cu toiul 
neașteptat, ca de um şuvoiu, din 
pacea unui cămin de sat — din 
singura lume cunoscută — ca să 
tie aruncate în lumea cea largă, 
cu atâtea întrebări și încercări 
peniru, sufletele lor, şi cu nenu- 
mărate peripeții Iar dim această 
lume necunoscând ei nimic, sunt 
nevoiţi să o descopere — în mi- 
rare şi postate cu postate — !up.. 
tând și suferină şi încovoindu-se 
şi ridicându-se iar. Pentru ca, 
încept încet, să se descopere și 
pe ei înşişi... 

Totul se împlinește cutreerând 
atât cu mintea prin lumea răvă- 
şită a sufletelor lor, cât şi cu 
piciorul şi cu celelalte mij.oace 
de iocromoţiune prin lumea pă. 
-mântului, bântuită și plină de 
contradicții pentru dânșii. 

De aceea, oricât sunt peregri- 
năriie lor străbăiute de drama- 
tismu:  naufragiului totdeauna 
iminent, ele vor fi mereu întovă- 
rășite de umor. 

Roman trăit, care nu putea 
rămâne nescrig. 


unei naţiuni sunt tot atâtea pu- 
ternice baterii, care sparg întu- 
necimea compactă  iîngrămădită 
întradins de dușmanul nostru 
vechiu, în juru) ncamului şi isto= 
iei noastre, 

De altfe! nu trebue uitat nici- 
odată că a existat în istorie şi 
acest paradoxal fenomen: al 
răsboaelor câştigate şi al păcilor 
pierdute. 

Şi nu trebue uitat (pentru chiar 
însași purțarea răsboiuiui) că 
reapariția in istorie a rezutului 
Greciei moderne, la invcepuul Ss" 
coiului al XIX, se ua.useşie ex- 
clusiy: artişu.or, Î.Usotior, is- 
toricilor şi seiutori.or Heiladei 
anuce și in deosebi ce.or d.n se. 
colul al V înainte de Chiistus, 
din secoiul de aur a lui bericles. 

Inegaiabilă ară şi culură a 
Heiaaei au generat, în ţările a- 
pus<ne, mişcarea de susținere po- 
liucă şi apoi chiar mui:tară a 
Grec.ei în lupta acesteia penru 
e.iberarea ge sub stâpanrea 
Turciei. 

De suie de ani „echilibrul eu- 
ropean' și interesul Franţei, fă- 
ceau din alianța iranco-iuică una 
din ce.e mai trainice și mai ar, 
mMOuioăse aianţe, un singur fapt 
a putut să facă să se producă o 
excepţiune, făcând din Franţa 
dușmana 'Turcici: lupta de el:be- 
rare a Greciei. Și mai muit: a 
unit toate naţiunile civilizate ale 
Occidentu:ui (deşi dușmănia fran- 
co_engieză, care dura de 80 qe 
ani — dela 1066 — era irc-ducti- 
bilă), întrun singur bloc pentru 
apărarea icoanei cultului comun: 
cultura Greciei, 


Mai este oare cineva — după 
acest luminos exemplu — căruia 
să i se pară că: arta, culiura, 
propaganda şi oamenii de cultură 
nu sunt factori dintre cei mai 
necesari penţru o țară şi pentru 
apărarea ei ?... De bună seamă 
că nu! 

Dar oare „Polonia restituta” 
din. sec XX, cui se daoreşie 
dacă nu: astronomului Coperni- 
CUS, marei scriitor Hen:yk 
Sienkiewirz cu a: său „Quo Va- 
dis, poetului Adam Mickieviez, 
muzicianului Chopin, geniaiului 
piânist Igiiacy Paderewski (n. 
tâiul ei preşedinţe în anu. 1920). 

Dar unirea Principatelor româ- 
ne și prin urmare România mo-= 
dernă cui se daiorişte, nu pro- 
pagandei intelectualilor şi în spe- 
cial, scriitorilor refugiaţi în exil, 
în Occident după 1843? 

Vasile Alecsandri, Mihail Ko- 
gălniceanu, Nicolae Bălcescu, Ion 
C. Brătianu, Costache Negri, Ion 
Ghica ş. a., conving marie puteri 
în frunte cu Franţa, în favoarea : 
luptei de eliberare a ţărilor ro- 
mâne de sub cutropi.oarea jin- 
fluență” a Rusiei și de necesita- 
tea unui stat puternic, paznic al 
Gurilor Dunării. 

O Românie pu'ernică însă tre, 
Due să fie rotundă; doar e bine 
ştiut că insăși înțelepciunea în= 
țelepciunii (metafizica) proclamă 
adevărul : cercul reprezintă per- 
fecțiunea. 

Pentru o atare perfecțiune, 
mulți dintre învățații români au 
coborit din turnul de fildeş al 
ştiinţei şi au făurit si ne-au pus 
în mână sabia propagandei... Dar 
o sabie a adevărului, „fiindcă, în 
istorie, adevărui este cea mai 
bună armă“. 

Așa ne spunea pe timpul când 
îi eram învățăcei la universitate, 
profesoru' dela caicdra de Isloria 
Români:or Constantin C. Giurus- 
cu, autorul masivelor tomuri de 
Istoria  Români'o”%, apărute în 
editura „Fundațiilor Regale“. 

Acum profesorul Constantin C. 
Giurescu a scos o carte de I[sto- 
ria Românilor care este un rezu- 
mat al acelor volume, o carte pe 
scurt, pentru a fi la îndomâna 
oricărui intelectual nespecialist. 

Acest „rezumat” este însă un 
volum masiv de peste 500 de pa- 
gini. 

In el se găsește tratată, pe larg, 
istoria Româniior dela început 
până în timpurile noastre. Fieca- 
re capitol are o amplă listă bi- 
bliozrafică, apoi sunt: numeroase 
hărţi documentare (14) şi un 
mare număr de ilustraţiuni (196), 
pentru a ilustra — conform prin- 
cip:ului autorului — plastic epo- 
cile respective. 

Scrisă riguros ştiinţific, după 
documente şi după rezultatele ul- 
timelor cercetări ştiinţitice isto- 
rice, scrisă de un învăţat de me- 
todă și cultură istorică europea- 
nă, partea aceasta — într'un stil 
de o claritate latină, pe alocuri 
cu cronicărească mireasmă — in- 
dică reprezentativ spiritul nostru 
romanic şi este cea mai potrivită 
carte de istoria Remâni'or care să 
fie tradusă în limbile europene 
și răspândită spre cunoaşterea a- 
devărului celui în veci viu: al 
României rotunde. 


(Cu atât mai potrivită, cu cât 
— imprimată în cxtraordinare 
condițiuni grafice, la „Cugetarea“, 
ae în text un mare număr de 
iustraţii, în care se văd: roman- 
tice şi exotice peisagii din cele 
trei țări românești; apoi străbu- 
nele biserici şi, în haine de îm- 
păraţi  constantinopoiitani, chi- 
puri de voevozi măreţi; iar, în 
„bundre” sărace, moţi încruntaţi, 
tribuni hotărîți ai vrerilor noas- 
tre, ale „țării de peste pădure”, 
cea ruptă în două...). 

„„Rândurile acestea n'au vrut 
să fie o cronică (pentrucă dealt- 
fel, un învățăcel nu poate judeca 
pe fostul său mag'stru), ci ele au 
fost mai muit a p'edoarie. Cartea 
nare nevoe de cronici, ea este 
un foc viu, din care fiecare con- 
deier ia flacără nemuritoare pen- 
tru a deveni un făclicr al propa_ 
gandei pentru România cea ro- 
tundă și fără de moarte... 


ȘTEFAN MIHAIL LAZĂR 











— Una ca asta aș vrea s'o maj văd și eu!.. a râs 
mânzește Solomonică $Șpaier, încercând a se arăţa ne- 
păsător. 

— Mă tem c'a venit vremea s'o vezi, jupâne Solo- 
monică ! 

Țăranul a râs şi el, Dar într'altfel. Indelung și re- 
vărsat, netezându-și musteața sburlită cu latul palmei, 
întorcând ochii spre ceata dela spatele său, care um- 
plea curtea Stănișoarei până în fund, la grajduri, şo- 
pruri și hambare. 

— Auziţi, bre creştinilor ?... îi chemă mărturie cu 
mare înveselire. Cică nu-i vine a crede !... Poate c'ar 
vrea, să spună că-i gata să scoată chistolul din buzunar 
pe care-l tot achipâie și să tragă în noil!... 

— Incerce-o.! strigară câteva glasuri, 

— Hai, jupâne Solomonică !... 

— Curaj găină, că te tai!... 

Bărbaţii se îmbulzeau apropiindu-se de scara cance- 
ariei, râzând şi dându-și coate, fără nicio încruntare, 
căci acum se simțeau dânșii tari şi stăpâni pe împre- 
jurări. 

Rămăseseră fără conducerea învățătorului Visarion 
Dobruşca, arestat şi trimis sub pază la Piatra, după 
dorinţa domnului Solomonică. 

Vestea întâmplărilor de acum două ceasuri, dela, Dăr- 
mănești. adusă de-un om călare, îi scosese însă din 
nehotărire şi asteptări. Domnul Solomonică $paier a- 
vea a lua învățătură. Dacă la un stăpân vechiu de 
pământuri ca boierul Damian Cumpătă, oamenii legii 
n'au cutezat a face zid să-l apere de mânia palmașilor 
când și-au ieșit din sărite, apoi numai că s'a schimbat 
ceva în ţara Moldovei. Și nu pe-un venetic de străină 
lege şi pe-un arendaş jăcuitor ca jupânul Solomonică, 
au să-l ocrotească întru a le mai hulpăvi încă odată 
dreptatea lor. ă 

Vorbitorul de adineaori, Trofim Stârcu, zdrahon 
inalt între două vârste şi de altminteri gospodar de 
nădejde la toate muncile câmpului, cunoscut ca atare 
până 'n trei sate, a urcat cele două trepte și i-a grăit 
arendaşului, de-aproape, cu răsufiarea în obraz și cu 
c apăsată blândeţe : 

—— Ascultă povaţa pe care ţi-o dau eu, jupâne Solo- 
monică !... Deschide ușa canţelariei, să scoatem masa 
şi condicile icea, la soare... Să mai facem și noi învoie- 
lile noastre, nu numai dumneata... 

Alecu Faraon dădu glas subțire, frământându-se pe 
loc : 

— Ce condici, cumătre Trofim ?... Nu ne trebuie nicio 
condică... La foc cu ele !... N'avem nevoie de condicile 
şi de învoielile Satanei !... 

Trofim Stârcu s'a răsucit pe jumătate. 

— Stai liniștit Alecule și lasă-mă să vorbesc eu | 
Cunosc eu mai bine rânduiala condicilor... Ne-am în- 
ţăles să facem treaba întreagă... Intreagă avem s'0 
facem ! i 

Apoi, întorcându-se din nou spre Solomonică $paier: 

— Aşa, jupâne Solomonică ! Ascultă bun sfat, dela 
cuminte om care-ţi vrea binele pe care nu-i spune că 
ni l-ai vrut dumneata nouă, de atâţia ani de când ne 
jupoi de chele !... Chiamă-l și pe jupânu Pincu, şi pe 
jupânu oil, să iasă din bortele lor şi să ne agiutore la 
răfueli... Să puneţi cu tăţii iscălitură negru pe alb, ca 
să n'o mai desfacă nici Domnul din cer. Şi pe urmă 
să vă încărcaţi frumușe! cu jupâneasa Haia în poșta- 
lion, cu toate odraslele care se ițesc la ferestre, după 
perdele, dacă vreţi să nu vă facem noi o poștă ca a- 
ceia !... Răspund eu, că n'are să se clintească nimânuia 
nici un fir de păr din cap... Altminteri, nu răspund 
nici de capul dumitale !... Nu, măi oameni ai lui Dum- 
nezeu ?.. 

— Fără de cât, că așa-i! au răsunat întăririle din 
toate piepturile. 

Iar mulțimea de capete sa invălurat ca o apă, mai 
apropiindu-se. 

Solomonică Spaier, cu mâna pe buzunarul dela şcld 
nde păstra revolverul cu piedica ridicată, cuprinse cu 
ochii această. mare de capete. întrebându-se dacă n'ar 
fi mai cuminte să se facă a încuviinţa tot și a semna 
tot. i 

Nu era fricos din fire. Trăit din copilărie la țară şi 
la treburi plugăreşti, cu obrazul ars de soare şi de vân- 
turi ca obrazul lucrătorilor de pământ, cu graiul curat 
al localnicilor fără tânguire prelungă de jargon, se 
socotise întotdeauna de-o mai deosebită spiţă arendă- 
sească. Nu era un târgoveţ improvizat plugar, ca partea 
cea mai mare a posesorilor de pământ, foști dughengii 
si chiar ca ai săi nevolnici cumnaţi, Pincu și Şoil, cars 
s'au tras la adăpost și dârdâie de frică. Mai ales aces- 
tora ar fi ţinut el să le dea o lecţie usturătoare. Ciudat, 
cum i se oprește lui gândul la asemenea neînsemnate 
şi deşarte nimicuri !... Deslușeşte încordarea ce pe toate 
chipurile oamenilor pe care-i știe gata la orice, mai 
ales după vestea întâmplărilor dela Dărmăneşti. Se 
miră că printre acele capete, întrezăreşște și pe, Farcaș, 
moșneagul cel surd şi slab la minte, fostul vizitiu”al 
răposatului Lupache Udrea. Se miră că vede şi pe fe- 
tele lui Alecu Faraon, Mărgărita şi Frăsina, care au 
slujit la Curte, la el și la Octav Udrea. Se miră că vede 
bărbați şi femei pe care nu i-a mai zărit niciodată, 
fiindcă-și căutau desigur învoieli aiurea, prin vecini. 
Şi-i trec o sumă de întrebări și de deslegări posibile 
prin minte, pentru a mai câștiga timp, căci are asigu- 
rarea dela Prefectură că într'o zi, două, va sosi armata,; 
dar mai stăruitoare decât toate, e deșarta ambiţie să 
dea el o lecţie lui Pincu şi lui Şoil, grija să nu-l vadă 
Haia şi toţi copiii din dosul perdelelor, Isac, David, Saul, 
Ester și Sarah, să nu-l vadă dând înapoi la ameninţa- 
„rea unor ţărani care până mai eri veneau să. se milo- 
gească înaintea acelorași scări de cancelarie, cu pălă- 
ria în mână. 

A îndepărtat mâna dela buzunarul revolverului, a 
scos pachetul de tutun şi a început să răsucească ţi- 
gară, pentru a dovedi tuturor deplina stăpânire de 
sine. Răsucind foița, vorbi : 

— Bade Trofim, îți mulțămesc pentru povaţă. Poate 
că am s'o urmez, dacă altfel nu mai putem duce casă 
împreună... Dar nu cu sila și nu azi... 

— Ce spune ? întrebă cu glasul subțiat, Alecu Faraon. 
Vorbește mai tare, jupâne Solomonică, s'auzim şi noi! 

— Lăsaţi-mi timp să mă gândese ! rosti mai limpede 
și răspicat Solomonică Șpaier, trăgând cu limba pe 


UNIVERSUL LITERAR 








marginea foiţei, rupână prisosul de hârtie și lipină 
ţigara. Lăsaţi-mi o zi ori două, ca să intru în legătură 
cu domnul Tăchiţă Nedelcovici, procuristul domnului 
Octav Udrea... Ştiţi bine doar, că nu-s eu stăpânul mo- 
şiei !,.. Ce pot eu hotări și iscăli ? Ce valoare are iscă- 
litura mea ?... 

De câteva ori, oamenii au vrut să-l întrerupă, mâ- 
râind şi îmbulzindu-se mai aproape încă, dar Trofim 
Stârcu le potolea nerăbdarea cu palma ridicată în 
semne muţești, mijind a râde cu hâtre înţelesuri pe 
sub musteaţă. 

Când Solomonică Șpaier a isprăvit, a luat el cuvân- 
tul, clătinând din cap a straşnică minunare: 

— Laţi auzit, măi creştinilor, ce frumos mai vor- 
beşte și cât de meșteșugit o întoarce ?... Ca din carte !... 
Dumneata trebuia să te faci avocat, jupâne Solomonică, 
nu arendaș !... 

— Ducă-se în târgul lui şi facă-se avocat ! Să ne lese 
în pace şi să scăpăm de dânsul!... 

— Răbdare ! porunci Stârcu, ridicâna iarăşi palma. 
Lăsaţi-mă acuma să-i spun şi eu, ce am a spune!... A- 
poi, proști ne mai crezi, jupâne Solomonică !... Asta am 
eu a o spune... N'ai băgat încă sama că ne-am distep- 
tat 7... O zi, două ?... Să mai aşteptăm o zi, două 2... 
să-l așteptăm pe domnul Tăchiţă Nedelcovici?... Poate 
şi pe hcierul Udrea, din străinătăţile lui ?... Poate și 
pe răposatul Lupache Udrea, la a doua învieri ?.,. Asta 
o vrei dumneata ?... 

—- E tot ce-am avut ce spus!.. rosti strângând lin 
umeri Solomonică Spaier, 

Apoi a iprins ţigara, cu grozavă grijă să nu-i tre- 

mure bețigașul chibritului între degete. 


A e e a e 


de CEZAR PETRESCU 


A tras an ium şi a adaos: 
—. Pe ziua de azi, asta-i tot)... Veniţi mâine!... 
Trofim Stârcu a făcut. un pas şi i-a smuls ţigara din 


gură, lepâdâna-o jos şi grăind cu o fioroasă îndârjire : 


--- Aga ne-a fost vorbe, jupâne ?... Tot n'ai înțăles ce 
te paște?... Fă bine și deschide uşa cancelariei !... 

Cu mâna înfiptă în piept, îl sgâlţina, de i-a căzut 
căciulița in cap rostogolindu-se la pământ. Solomo- 
nică Spaier s'a căznit să scoată revolverul diă buzunar, 
a izbutit, a ridicat arma să tragă, dar glonțul s'a pier- 
dut în aer şi o lovitură scurtă de bâtă peste mână, i-a 
svârlit revolverul cât colo. 

Cu muget au tăbărit toţi cei de-aproape asupră-i, 


izbindu-l cum ropot de pumni tari ca ciocanele, în cap, 


în obraji, în ochi, orbindu-l, podidindu-l de sânge. Mâna 
din 'piept nu-l slăbea însă, sgâlținându-l într'o parte 
și alta, pocnindu-l ienit în perete, în ușă, până ce capul 
se bălăngăni moale. 

Dela ferestrele casei care a fost a lui Lupache Udrea, 
elasurile spăimântate au răsunat după perdele. 

—— Staţi că vă vine rândul şi vouă !... răcni Trofim 
Stârcu, deocamdată culcânau-l pe Solomonică $Șpaier 
de-a-lungul scărilor. . 

— Mai suflă, măi? 

— Suflă, n'avea tu grijă, că soiul rău nu chiere! I-am 
iuat numai piuitul pe-un ceas!.., 

— Acuma, la condici, măi oameni !... striga Alecu 
Faraon, înverşunându-se cu mâinele arse de leprica 
lui, să scoată ușa cancelariei din bălămăli. La conâi- 
cile Satanei |... 

— Lasă tu condicile, c'avem altceva mai grabnic de 
'mplinit ! vorbi Trofim Stârcu, întorcându-se spre svâr- 


se . ' 








39 IULIE 1943 


, 


colirea oamenilor cu cuşma pe ceafă și făcâna semne 
cu mâna: După mine, măi fraţilor !... Să-i scoatem din 
culcuş şi pe ceilalți... Sus, la jupânu Pincu și la jupânu 
Şoil !... Păziţi ieșirile, să nu ne scape din labă, 

Yăcea semne, pornind înainte spre casa cea mare ae 
unde toate capetele dela perdele s'au tras în ascunză- 
tori. Insă numai o parte din Stănişoreni l-au urmat. 
Alte cete mai mărunte s'au desprins ,răslețindu-se spre 
acarete, pivniţă și hambare. 

Alecu Faraon răzbise însfârşit în cancelaria cu cata 
tifele Satanei. Era singur. A purtat ochii rătăciţi şi ne- 
încrezători la dulapul de brad, la cele două mese cu 
sertare, la casa de fier, la focul potolit din sobă. Aicea 
registrele cu scoarțele vărgate verde și negru. Dincoace 
călimările și pecețile. 

Sfântă-Minune ! Nu mai credea el să se 'nvredni- 
cească a trăi asemenea, ceas !... Şi nu credea a se îm- 
plini minunea atât de scurt şi fără de multe vămi. 


Cu mâinele scorojite de boala mălaiului aprins, a 
atins mai întâi cu băgare de seamă şi cu superstiţioasă, 
teamă, scoarţele răbojului afurisit, unde-i trecut şi 
numele său. A deschis o condică. Numere şi numere 
de-ţi joacă înaintea ochilor și te prinde durerea de 
cap. Numere şi iar numere!,.. Kilograme, saci, bani 
zile, prăjini... Cine să le mai știe şi să le priceapă, CN 
Aha ! Iaca şi altă condică ! Un catastif cu nume. Pen. 
tru fiecare nume de cap al familiei din sat, o filă... E- 
pure... Eremia... Iaca şi Faraon ! Alecu Faraon. Şi po- 
melnicul tuturor din casă. Profira Alecu Faraon. Sa- 
lomia... Măriuca... Mărgărita.... Ileana... Anica... Veta... 
Frăsina Alecu Faraon... Nu lipsește niciuna! Toate's 
înscrise pe vecie în catastiful Satanei. Dinainte înscrise, 
cu muncile pe-un an : prăjini de praşilă şi de seceră; 
zile de treier și la vânturătoare ; zile de slujbă la Curte.. 
Nu lipsește nici una. Vândute pe vecie Satanei, cu nu_ 
mele scris la catastit. 
| Alecu Faraon a tresărit. 1 s'a părut a auzi pași. Dacă 
jupânul Solomonică s'a ridicat ? Cu svâceniri ascuţit îm- 
punse în inimă, sa apropiat de geam să se uite afară. 
Nu !... Jupânul Solomonică Șpaier zace mai departe 
întins pe treapta cea mai de sus, cu obrazul vânăţ şi 
mânjit de sânge, cu ochii închişi şi cu o mână spânzu- 
rată moale, pe treapta de-a doua, cu palma deschisă 
parc'ar sta gata și în nesimţire tot să mai primească el 
ceva, 

Pașii sunt ai lui Farcaş, moșneagul cel surd și tanău, 
care-a fost în tinerețe vizitiul vestit al boierului Lu- 
pache Udrea... Moșneagul se apleacă asupra arendașu- 
lui întins jos, se uită, îl clatină, pare a nu pricepe prea 


bine ce-i văd ochii. Pe urmă păşeşte peste trup şi intră 
înlăuntru. di d ci 


— Vină, moş Farcaș! îi strigă ușurat, Alecu Faraon. 
— Ha LE întreabă bătrânul adus de spinare, ducând 
palma leică la ureche. 


„— Vină aicea, să te vezi scris, moşu-Farcaș! Fiindcă 
nici dumneata nu 'lipsești... Stau aicea serişi copehiii 
de când se aflau încă în pântecele măsii, până la MOȘ- 
negii de pe buza mormântului. 

— Ha? Că nu 'nţeleg... 


— Eşti scris, aicea ! Indată după mine. Fila de-a doua. 
Farcas Consdandin... Simbriaș la curte pe mâncare şi 
pe pacuri de tiutiun. Simbriaş fără simbric... Nu te 
vezi ? 

Moșneagul se uită la fila cu numele său pe care nu-l 
poate citi, fiindcă nu ştie carte; se uită la degetul lui 
Alecu Faraon mâncat de leprică şi apăsând de-asupra 
literilor. Se uită şi nu pricepe: 

— Ha? Că n'aud bine, Alecule... 

-— Nu-i nevoie nici S'auzi, nici să vezi, nici să pri. 
cepi 1... vorbește Alecu Faraon, cu o liniște de care se 
înspăimântă singur. E nevoie numa să-mi ai o mână 
de-ajutor !... Avem treabă mai însemnată de isprăvit, 
decât cei care horhăesc besmetici pe afară. 

El şi-a chibzuit planul. Condicile nu 'ncap pe gura 
sobei, după cât sunt de mari şi de grele şi multe. Li se 
cuvine un foc sădravăn, un foc ca la pădure, la drum, 
la popasuri, la tabăra de cară, Şi întru aceasta scoate 
jarul din sobă în mijlocul odăii, de-a-dreptul pe dușu- 
mea, așează cruciș vreascuri movilite deasupra, sfarmă 
picicarele scaunelor de brad, le clădește după tot meş- 
teşugul, toarnă lemne deasupra, toate lemnele câte se 
aflau rânduite în stivă, după sobă, la uscat. Aşteaptă 
să se încingeă flacăra. 

Farcaș, care a priceput iînsfârşit ceva în felul său, 
mai cară, alte lemne din sala de-alături ; a dat și peste 
niște legături de draniţă, care fac îndată scântei și au 
înălțat pălălaia până în grinzile tavanului,. 

iar numai atunci, când focul a început a dudui de 
nădejde, toată liniștea spăimoasă a lui 'Alecu Faraon 
s'a năruit ca movila de şindrilă pârjolită, dând arumul 
la strigarea lui care-l chinuia şi prin somn : 

-— Pune mâna, moș Farcaș, să mântuim cu catasti- 
fele Satanei ! Nu sta !... Yoc şi părjol, cu condicile lui 
jupânu Solomonică ! 

Striga şi răsturma cu braţul alte condici și hârtii, 
scripte şi carnete, cuprinsul săltarelor și cărţuliile de 
legi, în vatra lăţită de cuprindea jumătate din încăpere, 

— Ha ? întreba moșneagul, frecându-și ochii roşii de 
fum şi lipindu-se de perete, fiindcă-l ajunge dogoarea. 

— Nu sta !... Pune mâna aici, să mântuim cu catas- 
tifele Satanei! Haha!... lam te uită ce se mai sfârlo- 
gesc, parcă's vii și le arde la măduvă, cum ne-o ars pe 
noi, de ne-or fiert ciolanele !... Așa, măi tată !,.. auzi 
ce mai duduie, ca maşina de trier! 

Cu o prăjină scoasă dintr'un ungher — prăjina mă- 
surătorilor strâmbe ale domnului Solomonică — răc- 
nind şi asudând, Alecu Faraon răscolea jarul de zor, 
împingea spre vâlvătaia din mijloc condicele lunecate, 
spre lături; nu se odihnea locului o clipă. Pârlit de 
fum şi negru de funingine, părea acum și el intr'adevăr 
ca unul din demonii zugrăviți pe zidul bisericei şi din 
visurile sale cele rele, hrănind cu lopata de jăratec 
limbile de toc dela cazanele cu smoală ale Satanei. 





Fragment din romanul „Pământ, Mormânt“, ultimul po- 
lum din trilogia „1907, sub tipar. 











MATEI CARAGIALE 


(Urmare din pag. I-a) 


zilelor. Producerea ei l-a oprit. Un nou fapt vine 
să-l convingă că viaţa nu-și mai are rostul să fie 
trăită. Indrăgostirea lui de fata săracă din ma- 
hala, Wanda, cu părul galhen, ca lumina soarelui 
și cu fața albă și nevinovată, care, în realitate, 
îşi bătea joc de el cu un mahalagiu, când el toc- 
mai dorea să-i dea numele şi onoarea sa, avea să-l 
facă să-şi piardă total încrederea în el însuşi şi 
în viaţă. Determinat de aceste tragice întâmplări, 
se hotărăște să plece din țară, să i se piardă cu 
totul urma. Viaţa de ostaş a lui Pantazi are. un 
frumos episod în care ni se evocă dragostea din- 
tre prinţul rus Serghie de Lceuchtenberg-Bona- 
parte şi Pena Corcodușa, o frumuseţe cu faimă de 
pe vremuri, ieşită, ca o tristă arătare, într'o noapie 
de chef a celor trei crai. Scriitorul pune în evo- 
care un rar accent de înţelegere şi convingere. 


Al treilea crai de Curte Veche, este chiar eroul 
principal, la persoana întâia. El îşi plimbă exis- 
tenţa în tovărăşia celorlalţi doi crai mai în vârstă, 
împrumutând dela ei unele, obiceiuri şi năzuinţe şi 
complectându-le acestora, prin participarea la 
viața lor, unele stări de lucruri, cari le lipseau, 
Duce cu ei aceeași viaţă de noapte, cu discuţii de 
o nobilă preocupare, cari sfârşiau deobiceiu în che- 
furi şi destrăbălări, spre revărsatul zorilor. li as- 
cultă pe amândoi tovarășii, cu nesaţ, se îmbată de 
trecutul lor glorios și sbuciumat, plânge cu ei, pe 
meterezele aducerilor aminte, și-și îneacă la un 
loc tristeţea în nopţile prelungite. Apariţia şi exis- 
tenţa artistică a eroului principal e legată şi con- 
diționată de viaţa celor doui crai mai în vârstă. 
Toată risipa lui de gânduri se ghidează după ri- 
sipa lor. Predispoziţia spre viaţa dezordonată zăcea 


ȚIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERS 








însă şi în sufletul său, astfel că, în afară de unele 
însuşiri sufletești comune, şi aceasta l-a dus spre 
tevărăşia lor. Cei doui crai mai bătrâni sunt două 
firi diferite, având comun doar un destin similar. 
Sudura dintre ei o face prietenia constantă a erou- 
lui principal. Din topirea la un loc a trei tempera- 
mente total independente, cari n'au decât asemă- 
nări în trecutul lor existențial, s'a închegat pre- 
textul acţiunii, Prin firea şi viaţa lor desprinsă din 
realitatea crudă, trecând prin ea ca prin ceața 
unui vis, craii dela Curtea Veche par o siigură 
unitate tipologică. Structura lor interioară, con- 
tactul cu lumea din afară, o anumită jenă de a fi 
la fel cu realitalea în care se sbat, fac din ei şi 
din acţiunea închipuită de autor, o lume aparte, 
singulară. 

Prezentarea eroilor din „Craii dela Curtea Ve- 
che” n'ar fi întreagă dacă am scăpa din vedere pe 
antipodul crailor, care apare dintr'o altă lume, ca 
să complecteze tabioul grav şi bizar al acestora. 
E vorba de Gore Părgu, acea existență mizera- 
bilă şi meschină, produs al destrâului şi al viciu- 
lui, om de nime, în afară de cheturi, femei şi min- 
ciuni. El e cel ce regizează punerea în scenă a 
celei de a treia părţi, a cheturilor şi destrăbălări- 
lor nocturne. Fără el viaţa crailor ar fi închisă 
într'o găoace de liniște meditativă şi virtute neîn- 
tinață. Participarea lui la viaţa crailor, incursiu- 
nile pe cari le pune la cale, fac din el un element 
indispensabil, de echilibru între viața austeră şi 
izolată a eroiler și intre realitatea evidentă. Pârgu 
este însuși chiagul întregii povestiri. Silueta lui 
de clifan se plimbă într'o atmosferă de tămâie şi 
desfrâu, peste tot. Inteligent și lichea, el nu se 


” BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 








Sinchiseşte de vre-o virtute încălcată. Scopul lui 
e succesul cât mai rapid şi ieftin. Craii însă, şi 
Paşadia mai ales, îi înțeleg năzuințele, dar il ştiu 
juca, astiel că ei rămâne în acelaș rol de regizor 
al desfrâului nocturn. S'ar părea că Gore Pârgu 
contrastează cu ceilalţi crai. Realitatea este numai 
că-i complectează. Fără ghiduşiile și ticăloşiile lui, 
existența crailor ar fi banală. Și în ei există o pre- 
dispoziţie pentru chinuirea trupului, printr'o viaţă 
necugetată și desfrânată. Ea stă însă în stare la- 
tentă, în adâncurile lor intime, peste care sa aş- 
ternut sgura disprețului şi a urii, nepăsarea şi ui- 
tarea, Pârgu este agentul care, cu măturoiul neas- 
tâmpărului, alungă himere învechite şi chiamă la 
viaţă instinctele viţiului, amenințate de sufocare. 
Fără el, decorul acţiunii ar rămâne fără nici-un fel 
de legătură cu viaţa. 

Alături de Pârzu, fauna povestirii mai cuprinde 
o seamă de exemplare pitoreşti, fiecare aducând o 
anumită notă caracteristică. „Cele două odrasle ale 
lui Maiorcă Arnoteanu, Mirna şi Tita, fac figură 
onorabilă alături de Pârgu, Prima, viţioasă şi cu slă- 
biciuni specific omenești, este totuşi sinceră; a 
doua, decentă în aparenţă, servește cu aceeaş pa- 
siune, ca şi sora ei, arta amorului. Dacă ne amin- 
tim şi de Masinca Dângeanu, galeria personagiilor 
se complectează fericit. Femeia aceasta, trecută de 
mult de prima tinereţe, păstrează totuşi un aer de 
prospeţime mereu amăgitoare. Nu-l putem uita pe 
diplomatul Poponel, ale cărui apucături asemă- 


nătoare cu ale Mimei Arnoteanu, fac poate mai 
mult posibilă prietenia dintre el şi Pârgu. Toată 
această lume 'de o anumită compoziţie etică şi spi- 
rituală înnotând cu simţul realităţii în viaţă, ser- 
veşie de decor şi complectare pentru trecerea prin 
povestire a crailor de Curte veche. Fără ea, viziu- 
nea lor ar îi fost ştearsă, lipsită de culoare şi de 
semnificație. Frumuseţea lor reese tocmai din 
contrastul evident dintre viaţa lor intimă, deter- 
muinată de o structură ciudată și neinţeleasă, și 
cea exterioară, care-i leagă de: ceilalţi eroi. 





Malentui scriitorului în zugrăvirea personagiilor 
iese într'o plăcută evidenţă. Dar nu putem totuși 
să nu remarcăm că această zugrăvire are un ca- 
racter de muncă intensă, autorul silindu-se, prin 
procedee cari îi sunt proprii, să ne prezinte o lume 
de oameni în contururi cât mai izbutite. Ei nu 
sunt apariţii spontane pe retina actualității. Au- 
torul îi descoperă în adâncimi uitate şi trebue să 
depună un simţit efort pentru a-i scoate la lu- 


mină. Avem aci de-aface cu preocupările de he- 
rală ale lui Matei Caragiale. Cu felul lui singurit 
de a trata viaţa şi manifestările ei, nu putea să se 
rezume la un material de uz comun, cână era vorb” 
să ne redea efortul creaţiei sale artistice. Din ca- 
drele îndepărtate ale timpului şi din cenușa amin- 


tirilor, ori din rugina aşternută pe feţele peceţilor 
şi ale pajerelor, a chemat, în lumina actualităţii, 
0 lume care se apropia de formaţia sa sufletească. 
Chipul în care se face traducerea ei în fața reali- 
tăţii, lasă încă impresia a ceva căutat, cu stăruinţă 
chinuitoare. Scriitorul se forțează să o aducă cât 
mai mult în lumină. De-aceia nu este riscant să 


credem că literatura lui Matei Caragiale inscrie în 
istoria noastră literară un aspect cu totul nou: re- 
fugiul omului de preocupare în literatură. Heral- 
dul, cercetătorul de vestigii istorice, se resimte în 
fiecare strofă sau vers şi în fiecare pasaj de proză. 
Lumea lui de eroi apare din altă lume şi e mirată 
de contrastul dintre ceeace sar fi așteptat să fie 
şi ceeace este în realitate. Cei trei crai sunt, în 
esenţă, noţiunea protestatară a unei alte ctructuri 
existențiale. i 

Supusă unei analize critice și estetice, opera |i- 
terară a lui Matei Caragiale impune unele pre- 
cizări. Dat fiind materialul ce intră în compunerea 
ei, trebue să vedem în ce măsură, în urma proce- 
sului de creaţie, reuşeşte să se dispenseze de tot 
ceeace e eterogen, spre a avea un caracter emina- 
mente artistic. Toată opera lui Matei Caragiale îo- 


loseşte un material de lucru selecționat pe mar- 
ginea unor preocupări de cercetare. Resfrângerea 


caracterului specific al acestuia se resimte chiar 
şi în opera literară încbegată. In acest caz, potri- 
vit unor anumite norme estetice, ar însemna că 
procesul artistic nu sar fi desăvârşit şi că din 
4umalgamul elementelor eterogene o parte din ele 
sar fi refugiat în operă, Dar, deşi asemenea ele- 
mente reușesc să ajungă în structura operii şi pot 
fi recunostute ca atare, ele nu alterează cu nimie 
nota estetică dominantă, căci artistul le-a ştiut 
doza cu un real simţ al măsurii. Proporția este 
bine stabilită, astfel că cetitorul rămâne totuși cu 
impresia unei realizări artistice virtuoase. 


Ca formă, realizările literare ale lui Matei Ca- 
rasiale oglindesc un spirit permanent preocupat 
de sensul şi valoarea cuvintelor. Pentru cine ar 
dori să facă aplicațiuni de semantică mai ales, ma- 
terialul literar al acestuia s'ar preta de minune la 
experimentări folositoare. Fiecare cuvânt e ales 
cu grijă şi surprinzi preocuparea permanentă a | 
scriitorului ca el să acopere exact noţiunea dorită. 
Aci se vede rolul pe care-l joacă, alături de artist, 
cercetătorul și heraldistul. Din împreunarea lor 
în actul creaţiei. rezultă o operă bogată în virtua- 
iităţi artistice. 

Dar studiul nostru ar risca să nu fie complect 
dacă n'am aminti, ca o ultimă realizare, și bucata 
„Sub pecetea tainei”, care are un subiect apropiat 
de restul lucrărilor cercetate. Și în ea pluteşte a- 
ceiaşi atmosferă de taină specifică structurii în- 
time a autorului. Restul bucăţilor, aflate în ediția 
lui Perpessicius, mai mult schiţe neterminate, vă- 
desc şi ele acelaș simţ ales al frumosului. 

Apariţia de scurtă durată şi cu puține realizări 
a lui Matei Caragiale în cadrul literaturii româ- 
neşti, înseamnă un popas de nobilă prezenţă şi un 
semn de adevărat progres artistic. Deși a scris 
puţin, lucrările lui vor rămâne, e drept cu un ca- 
racter specific singurit, ca apariţii luminoase, în 
rândul realizărilor noastre artistice. 


DUMITRU IMBRESCU 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir, G-le P, T. T. Nr. 24.494.999