Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0011

VAI VIPSUL LIIEPAL 


REDACŢIA: 


STR. BREZOIANU, 23 e TEL. 3.30.0 


ABONAMENTE: 


220 pe an 
120 pe 6 luni 





Pierro della Francesca 








Bațista Sforza, ducesă de Urbino 





TRISTEŢI 


Note pe marginea comemorării lui Coșbuc 


li 


In ultimii doi ani am avut satisiac- 
ţia să vedem pomenite cu pietate şi în- 
țelegere marile figuri ale scrisului ro- 
mânesc. 


Ziarele şi revistele n'au scăpat niciun 
prilej de a comemora cum se cuvine pe 
înaintaşii deschizători de căi. 

Recent, Coşbuc şi Cerna au făcut 
preocuparea tuturor cronicarilor lite- 
rari, ba chiar a junilor poeţi cari au 
luat cu înfrigurare pana în mână ca 
să-şi dea cu părerea despre înaintașul 
lor sau să-i cânte — în proză — diti- 
rambi, 

Pagini întregi în care figura lui Coş- 
buc a fost evocată. Pretutindeni s'a 
vorbit de „Coșbuc rapsodul dela ţară“ 
„poet al satului“, „prinţul baladei“, 
„cântăreţul satului“ ale cărui versuri 
„cu miros reavăn de țarină“ cântă îru- 
museţile ţării lui şi sufletul sănătos al 
ţăranului, aruncându-se „lumini peste 
(adică dincolo de) viaţa lui“. 

Acelaş fel de a-l privi pe Coşbuc ca 
și acum mai bine de 40 de ani, când 
Gherea publica „Poetul ţărănimii“, 
faimosul studiu în care şi-au muiat pe- 
nele mulţi intransigenţi naționaliști. 

Asupra lui Coşbuc până şi marele 
Maiorescu, patriarhul criticei române 
a scris rânduri neînţelegătoare, 

Reproducem un fragment din studiul 
„Victor Vlad (Delamarina)“ în care se 
ocupă de Coşbuc. Din păcate e singu- 
rul loc unde Maiorescu scrie despre 
poetul năsăudean : 

„Coşbuc are prea puţină cultură ge- 
nerală, nu cunoaște destul nici istoria 
veche, nici societatea modernă şi ceti- 
rea pe apucate a traducerilor germane 
din limbi aziatice nu-i poate împliui la- 
cuna, De accea, cu toată magistrala 
stăpânire a limbei și cu toată minuna- 
ta notă distinctivă a veseliei, de ex. în 
„Nunta Zamfirei“ adese-ori diformi- 
tăţi, lungimi şi repetiţii, chiar în mult 
prețuita „Moartea lui Fulger“; de aceea 
şi pericolul „clişeului““, Se vede că-i lip- 
seşte varietatea cunoștințelor şi acea 
neobosită şi nemiloasă  cizelare, care 
transfigurează pe cei pătrunși de sfin- 
țenia formei, precum a transfigurat pe 
Eminescu în epoca sa de maturitate“. 

Această, cu nimic întemeiată, pă- 
rere a lui Maiorescu — una dintre pu- 
ținele care se abat dela linia obiectivă 
şi de justă apreciere a criticei sale — 
a apăsat ca un blestem asupra opiniei 
ce s'a format despre poezia lui Coşbuc. 
Și ne întristează gândul că — poate — 
și faptul că Gherea i-a închinat un 
studiu atât de vast. a făcut pe 


de RADU A. STERESCU 


Maiorescu să nu mai serie despre „„poe- 
tul ţărănimii“, 

Sentința cxiticului dela „Junimea“ 
a căzut greu, ca o lespede, peste desti- 
nul lui Coşbuc. 

Și junii entuziaşti de astăzi, repetând 
sub diferite forme cele scrise de Gherea 
sau de Maiorescu, fac o gravă eroare. 

Petre Locusteanu, animatorul şi ex- 
celentul secretar de redacţie al admi- 
rabilei reviste „Flacăra“ a scris cândva 
„Un mare eveniment literar : De vorbă 
cu George Coşbuc“, în care arată că 
„țăranul poet“ se veselea foarte la ci- 
tirea unui fragment din Odysseea lui 
Homer, în grecește. Și, scrie Locustea- 
nu cu condeiul lui şugubeţ: 





(Urmae în pag. 3-a) 








MAMA 


de G. COŞBUC 


In vaduri ape repezi curg 
Şi vuet dau în cale, 
Iar plopi în umedul amurg 
Doinesc eterna jale, 
Pe malul apei se'mpletesc 
Cărări ce duc la moară — 
Acola, mamă, te zăresc 
Pe tine 'ntr'o căscioară. 


Tu torci. Pe vatra veche ard, 
Pocnind din vreme 'n vreme, 
Trei vreascuri rupte dintr'un gard. 

Iar flacăra lor geme: 
Clipeşte-abia din când în când 
Cu slingerea 'n bătaie, 
Lumini cu umbre-amestecând 
Prin colţuri de odaie. 


Cu tine două îete stau 
Şi torc în rând cu tine; 
Sânt încă mici şi tată nau — 
Şi George nu mai vine, 
Un basm cu pajuri şi cu zmei 
Incepe-acum o fată, 
Tu taci ş'asculți povestea ei 
Şi stai îngândurată 


Şi firul tău se rupe des, 
Căci gânduri te frământă, 
Spui şoapte fără de 'nţeles, 
Şi ochii tăi stau ţîntă. 
Scapi fusul jos ; nimic nu zici 
Când fusul se desfiră... 
Te uiţi la el şi nu-l ridici, 
Şi fetele se miră. 


«0. nu! Nu-i drept să te'ndoieșşti ! 
La geam tu sari de-odată, 
Prin noapte-afară lung priveşti — 
„Ce vezi ?* întreab” o fată. 
„Nimic. Mi s'a părut aşa!“ 
Şi jalea te răpunc, 
Şi fiecare vorbă-a ta 
E plâns de 'ngropăciune. 


intrun târziu, nerădicând 
De jos a ta privire: 
„Eu simt că voiu muri 'n curând, 
Că nu-mi mai sânt în fire... 
Mai ştiu şi eu la ce gândeam? 
Aveţi şi voi un frate... 
Mi s'a părut c'aud la geam 
Cu degetul cum bate. 


Dar n'a fost el... Să-l văd venind, 
Aş mai trăi o viaţă, 
E dus, şi voi muri dorind 
Să-l văd odată 'n faţă. 
Aşa vrea poate Dumnezeu, 
Aşa mi-e datul sorții, 
Să n'am eu pe băiatul meu 
La cap, în ceasul morţii!“ 


Afară-i vânt şi e'nnorat, 
Şi noaptea e târzie; 
Copilele ei s'au culcat — 
Tu, inimă pustie, 
Stai tot la vatră, 'ncet plângând: 
E dus şi nu mai vine! 
Ş'adormi târziu cu mine 'n gând, 
Ca să visezi de mine! 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREȚUL 5 LEI 


ANUL XLVII eNo.ni 
SÂMBATĂ 30 APRILIE 1938 





Pierro della Francesca 


GEORGE 


Din ceea ce s'a scris până acum des- 
pre Coşbuc, cu prilejul comemorării a 
20 de ani de la moartea lui, Sa putut 
constata că părerile despre opera 
poetului s'au împrospătat în urma u- 
nei lecturi ocazionale, care n'a adus 
însă după sine convingeri şi  preţuiri 
noui, 

Chiar articolul d-lui Vladimir Strei- 
nu, din Revista Fundațiilor Regale, în 
care se află interesante consideraţii a- 
supra metricei clasice a lui Coşbuc, nu 
ni s'a părut că porneşte dintr'o since- 
ră dorință de a-i da o nouă valorifi- 
care. Contactul între poet și vremea 
noastră sa rupt. El sar putea reface 
pe calea câtorva abstracțiuni, cum ar 
fi principiul clarităţii în poezie, al ar- 
moniei și al purității optimiste, dar a- 
ceste principii nu sunt operante în liri- 
ca noastră actuală, 








IN PLIN MISIER 


Nopțile pascale au o obsesie tristă. 
Vântul e înnăbușit iar aerul e mai 
dens, e mai greu... Cine ar şti să spună 
dece şi cum! Le deuil des primeveres 
desigur... Și sunt în poemele lui Jam- 
mes atâtea culori! Dar e adevărat că o 
lentă agcrie în aceste nopți de patimi 
se plimbă prin vieaţă ca o invitaţie in- 
suportabilă la dispariţie şi la neant... 
Cine mai vrea să moară spânzurat de 
atâtea flori care plâng! Din toate zilele 
anului când nu se petrece de fapt nimic 
— acum se petrece într'adevâr ceva, 
care poate să fie tot. Mă uit departe în 
adâncile minute ale acestor zile, când 
cerul e de o sumbră lumină, când simt 
pământul de  incalculabile  depărtări, 
iar noaptea nu cade fără amurguri ro- 
șii la Occident, și fără enigme. 

„„„Pământ de tăceri și de pietre, oa- 
meni grăbiţi, lume indiferentă,—în cea- 
suri ca acestea, altădată, acum nu mai 
importă câte mii de ani, am încercat 
prin graţia covârșitoare a unui Om, sal- 
tul teribil din care sa văzut că n'ar fi 
posibil să trecem peste limita noastră 
și când o natură ireductibilă s'a retras 
în substanţa ei. a sfâşiat tot ce-ar fi 
vrut să-i dea plenitudine, spații, putere, 
îngropând „sarea pământului” într.un 
hohot uriaș și orb! 

S'ar spune că atunci un imens etort 
al Creaţiunei se făcea pentru prima, 
dacă nu și pentru ultima oară, de a ne 
cuprinde, de a ne integra într'un destin 
unic — şi noi n'am vrut, sau mam pu- 


tut, dar ne-am retras, urlând... Și pietre 
au căzut peste Mântuitor! Și cred că el 
nici n'a fost îngropat decât de noaptea 
imensă a lumii... Destul sânge pătează 
însă această tragedie care nu se mai 
poate sfârşi! 

Şi poate sângele acesta se proec- 
tează încă pe amurgurile înroşite, iar 





în plânsul mut care ne apasă în 
serile astea de Aprilie, geme ob- 
scur, rătăcită peste pământ, neputința 
Creațiunii însăşi — ceea ce ar fi infi- 
nit mai adânc şi definitiv — sau poate 
neputința noastră numai, destinul frânt 
al oamenilor. Aici e desigur misterul, 
Dar mai dureros este că nu-l price- 


de TOMA VLĂDESCU 


pem, cu atât mai mult cu cât încercăm 
să-l cuprindem, şi ne închipuim că 
suntem mai aproape de el. Atunci în- 
tunericul este și mai opac, prin falsa 
lumină! Şi aici este cred greșiala 
— o greșşială, de altfel singura, de care 
Pasca] a știut să ne mustre: corrumpunt 
bonos mores, colloguia prava .. 

„Cum se lămurese toate!”, ne spune 
undeva d. Nae Ionescu, care dintre toţi 
doctorii este probabil printre cei mai 
zeloși să ne mângâe neliniștile noastre 
pascale. 

Noi credem dimpotrivă că nu se lă- 
murește nimic. Veacul singur, termi- 
nându-se, jocul poate sar lămuri în- 
tr'un fel! ,Veacul“* — lucrul ăsta că- 
ruia încercăm să-i dăm un sens, care 
poate să aibă unul: spaţiu, timp! — 
are să se mai termine? Este, cu un zu- 
vânt, posibil ca, într'o zi, istoria să nu 
îi fost niciodată? Incă un lucru în care 
nu mă pricep... 

Şi de aceea decâteori aceste seri 
mă lasă şi mai singuratec,  decâteori 
nopțile grave şi reci de Aprilie îmi cad 
pe frunte şi mai apăsătoare, eu mă duc 
trist lângă abatele Lantaigne să-l aud 
mereu cum consola „sous l'orme du. 
mail“ surâsul palid al d-lui Bergeret: 

„Dieu — spune el, mi se pare — nous 
a donne LA raison, mais îl ne nous d 
pas donne SA raison”. 

Dincolo de cuvântul acesta nu mai 





(Urmare în pag. 6-a) 


Federico da Montefetro, duce de Urbino 





COȘBUC 


de C, FÂNTANERU 


Dacă însă aceste principii nu mai sunt 
ținute în seamă, nu avem de a face 
cu o depiișire a lor, ci mai degrabă cu 
o ocolire a lor temporară, gin pricini 
streine de fapt de geniul poetic real. O 
strofă a lui Coșbuc, din cele mai cu- 
noscute, mai uzate pe buzele poporului, 
nu. se va putea niciodată sparge și re- 
duce la o materie verbală inertă, oricât 
ar părea de simplă în alcătuirea ei. În - 
exemplul: 


Zările de farmec pline 
Strălucesc în luminiş, 
Sboară mierlele 'n stujiş 
Și din codri noaptea vine, 
Pe furiş. 


izbeşte mai întâiu simplitatea şi puţină- 
tatea elementelor de construcție. Mate- 
rialul fluid pare întins pe un cadru de 
o formă geometrică limpede, fără si- 
nuozităţi şi adânciri, 

Curge într'o singură direcţie, se re- 
varsă lin, în sine însuşi, static și pur. 
Dar culorile sunt fixate deţinitiv, fără 
putinţa altui amestec şi fără bănuiala 
că se vor altera vreodată. Numai vre- 
Jlectările ce vin din ajară, ca peste în- 
cremenirea unui diamant, vor putea fi 
mereu altele, -—— după ochiul sensibil 
care le propagă. 

Această încremenire ideală de cu- 
vinte pure, o întâlnim în multe poezii 
ale lui Coşbuc. Astfel în cele trei stra- 
fe de la început, din ,„,Mama”. Metoda 
de a compune o poezie ca „Mama”, ră- 
mâne, desigur, pentru mulţi, definitiv 
înapoia noastră. 

Dar sufletul care a compus-o este to- 
tuși veșnic nou! Ca într'o biserică 
transformată în muzeu, ne vom cu- 
tremura de o emotivitate trăită în tre- 
cut, fâlfâitul cântărilor, evlavia buzelor 
ne vor înconjura, stabilind legătura în- 
ire noi şi o viaţă întâmplată aeve, pro- 
jundă şi nemuritoare, Nimic nu se risi- 
peşte dintr'o simţire care a picurat din 
rădăcinile originale ale sufletului. 

Orice destin, efectuat oricând în îsto- 
vie, rămâne un exemplu întreg pentru 
toate timpurile şi locurile. Educaţia 
noastră literară este destul de imper- 
jectă. Normele după care să judecăm 
personalitățile mari ale literaturii, ar 
trebui fixate prin tradiţie. Coybuc intră 
tot, şi cu mari dimensiuni, într'o tra- 
diţie a scrisului românesc, acolo unde 
sau pus toate problemele grave ale 
creației, în raporturile ei directe cu 
viața. Pe acest drum de strădanie spre 
expresie a sufletului național, Coşbuc a 
înfipt jaloane temeinice, cure nu vor 
rătăci pe cei.ce le vor lua puncte de 
pornire. 

















CRONICA LITERARĂ 


UNIVERSUL LITERAR 


de VICTOR POPESCU 


IONEL TEODOREANU : In casa bunicilor 


Nuvele. Edit. „Cartea Românească”, 1938 


Un surâs în primăvară. Sub blândul 
soare e veselie, plăcut. lar apo. vine 
ploae. Cu tunete și tulgere. S'a invtune- 
cat. lată o impresie, oarecum strane, a 
cărţii d-lui lonel 'Leodoreanu. Tot atăt 
de stranie poate ca şi cuprinsul Casei 
Bunicilor, 

Ce este Casa Bunicilor, nu pot spu- 
ne. Fiindcă nu știu. Fostul romanuier 
de eri sa gândit la Uliţa copilăriei şi 
ne-a dat v carte cu... poveşti. Un 
volum de nuvele nu este. Nici de 
schiţe. E ceva cu totul aparte, 
care-și poate avea lămurirea numai în 
persoana autorului. E o înșiruire de 
impresiuni tugare, pare-se fără legătu- 
ră, totuşi înlanțuite. E prima vestire a 
copilăriei maestrului, care se dorește 
şhută. Şi luată în seamă. O copilărie 
simpatică, desprinsă  par'că din file 
vechi de hronic. 

Se întâmplă întâiu aicea, în casa bu- 
nicilor. O 'casă străveche şi obosită de 
ani nenumărați, In casă e bine. Şi aco- 
lo sunt bunicii. Dar cu ei nu e aşa bine. 
Fiindcă sunt puţin înţeleși de copii, şi 
sunt bătrâni, și sunt suciţi, și sunt plic- 
ticoși, şi sunt mahmuri şi au tabieturi, 
Dar sunt drăguți. 

Se ascund unul de altul când sunt 
drăguţi. De ruşine? Nu! De teamă să 
nu râdă nepotul, și să devină prea în- 
drăsneţ. Şi dacă devine îndrăsneţ? A- 
tunci le strică lor țabieturile. Dar mne- 
potul e înțelegător. Așa de înţelegător 
că după spaimele multe căpătate în 
„Casa bunicilor“ el îi va ţine minte 
timp indelungat. Dar mai cu seamă ţi- 
ne minte ce l-a întrebat bunica odată. 

— Şi ce-ai să scrii, mă rog, despre 
bunica ta? 

Iar nepotul, care nu mai e nepot a 
răspuns, Azi. 

— Ce-am scris, bunică. 

Astfel se termină „Casa bunicilor“. 
Dar nu volumul. Numai partea întâiu, 
căci apoi urmează titlul cam anevoe de 
deslegat: „Curcubeul din sipet“ tot o in- 
șiruire curioasă de impresii. Sunt clipe, 
din nenumăratele clipe ale copilăriei, 
prinse fugar, de ici de colo, fără preo- 
cuparea unei deslegări logice, sunt vi- 
ziuni, conturări estompate, ca să între- 
buinţez un limbaj isvorât din chiar vo- 
lumul Casa bunicilor, sunt semne de 
întrebare nerezolvate, ca fumuri din ţi- 
gări arse. Inșiruiri de trecut, cu veselie 
și mici necazuri, poate mai mici chiar 
decâț eroii minusculi, printre cari dis- 
tingem totdeauna pe autor. Sglobiu și 
limbut ca azi. In cărţi. Plimbări prin 
lumea fermecătoare și imensă ca o e- 
nigmă a copilăriei. Ingresiuni adânci 
prin nepătrunsul anilor dintâi.  Gus- 
tăm cu nesaț fericirea  sburdalnicilor 
gâgălici, sunt nevoit să  întrebuinţez 
cuvinte moldoveneşti după citirea căr- 
ţii, care abundă de asemenea vocabu- 
lar — alergând, stricând, făcând, dre- 
gând, vorbind, întrebând. 

E o delectare să te afunzi în rându- 
rile luminoase ale cărții domnului Ionel 
Teodoreanu, fiindcă ne găsim fic- 
care, lămurit, asupra unor amintiri de 
demult, fără pretenţie de însemnătate, 
totuși realităţi ce fură odinioară, nouă, 
lui, o clipă de viață. O clipă de viață 
veselă și cântătoare. Zurgălăii săniilor 
ce trec prin iarna Casei Bunicilor, ră- 
sună cu îndelungi ecouri în întunerecul 
mâhnit al: „a fost“-ului, trezind o fe- 
ricire și un îndemn. 

S'ar mai putea spune că momentele 
de fugare impresiuni sunt născocite nu- 
mai pentru a închega metafore. Ele a- 
bundă. Sunt valuri impetuoase. Vijelii. 
Nu mi-e teamă să afirm: obositoare. 
Dar copilăria e plină de metafore. Și 
ceea ce în roman devenea o obsedantă 
figură de stil, la impresiunile acestea 
din urmă „sunt o necesitate. Poate ar fi 
fost mai bine ca genul început în Uliţa 
copilăriei să fi rămas pentru autorul 
Medelenilor, singurul. Căci, Casa Bu- 
nicilor e isbutită tocmai fiindcă răsgun- 
de cerinţelor grele ale lui Ionel Teodo- 
reanu. Se pretează cu ușurință la în- 
greunarea metaforică. Fiindcă însăși 
cartea e o metaforă. Autorul acesta de 
o volubilitate fantastică astfel trăește. 
Cu metafore. Și cu impresiuni. Roma- 
nul e o acțiune ce necesită  adâncire 
concentrare. Ionel Teodoreanu  contu- 
rează fugar și subiectiv. E ceeace se 
cere pentru realizarea unor momente 
trecătoare, de seamă numai prin trăirea 
eroului. Realităţi fără raport extern. 
Existenţe în suflet. Fermecătoare prin 
îmbrăcămintea ce li se dă. Lipsite de 
atracţie când sunt privite serios. Zur- 
gălăi de fericire şi prospeţime primă- 
văratecă, Un hohot de râs în soare. A- 
tât. Şi atât e Casa Bunicilor. 

lată de ce e bună. 


Insă curând se întunecă. Acea Casă 
a Bunicilor, care până acum îndruma- 
se firul întâmplărilor sglobii rămâne 
numai un titlu ca oricare altul. 

Tabloul se schimbă. Și altceva mai 
era de spus. Mai simţea nevoe metafo- 
ricul din Teodoreanu. Sunt anumiţe 
gânduri în viaţă, mai mult chiar, sunt 
fapte izolate, mici tragedii, tot glume 
parcă, ce nau a căuta întrun ro- 


„man. Sunt, ne spune autorul însuși, 


Octave, începuturi şi sfârșituri, strune 
incordate și părăsite fără a fi cântate. 
Momente de viaţă: Aşa cum e ea. Hără 

etalore, fără strălucirea soarelui de 
vară. Crude realități. Din ele picură la- 
crimi calde și triste ca frunzele vesteji- 
te toamna. Sunt încheierea vieţii. După 
copilărie. După veselie, Sunt durerea 
legată de soarta care închide  hohotul 
închinat soarelui, făcând din el un rân- 
jet sarcastic. Se simte influenţa lui An- 
ton Cehov. Clipe desprinse din scurge- 
rea lor. Fără explicaţii. Fără încheiere, 
Numai întrerupere. Poate sunt lipsite 





chiar de fundament. Nu însă de sim- 
țire. 

Ionel Teodoreanu ne desvălue în Oc- 
tave coarde ascunse și intime ale sufle- 
tului său, mici nostalgii, cu mari semne 
de întrebare. Ne aduce o lume cunos- 
cută nouă, ce ne înconjoară, căreia îi 
suntem putinţa de înfăptuire. Ne aduce 
mizeriile ei, privite cu sufletul senin 
şi curat al unui copil dintr'un pare cu 
flori multe și felurit colorate, 

Ne aduce pe noi, cum am fost, cum 
suntem ,cum vom fi, cum sunt mulți, 
cum e lumea. Fără legătură cu planul 
Universalităţii. Fiindcă această legătu- 
ră e o scornire a oamenilor cari se vor 
veșnic lămuriţi. Bcișor putea prea bine 
?i un roman. Dar atunci o întreagă sa- 
mă de întrebări sar fi pus cerând lă- 
murire, luminare. Beişor desena o tra- 
gică întâmplare a societăţii. O epavă s- 
șind din lupta vieţii. 

Or, nu este aşa. Beişor eo lume. Însă 
aparte. Cu resonanţe proprii. Un mo- 
ment. O clipită. Cu ondulări profunds. 
Cu ondulări ce se pierd. Beișor este. El. 
Nu un roman. Nici o nuvelă. Numai el. 
Beişor. Inconjurat de aureola vieții. 

Ca niște umbre împreunate, Costă- 
chel Albu şi Duduia se prăfuesc de colb 
şi întineresc pe amintirea unor ani pier- 
duți. E o dramă? Nu! E încă o Octavă, 
cu sunet prelung. Un moment. O im- 
presie. 

Metafore? Se ascund cu grijă după 








realitate. Iși recunosc slăbiciunea în 
faţa grandiosului. Ele sunt numai flori 
de poezie peste durerea unui suflet. Dar 
Ionel Teodoreanu nu face poezie acum. 
Prinde momente. Şi ni le proectează 
pe suflet, cu sufletul lui cel adevărat. 
Nu cel de autor, de scriitor. Cel al co- 
pilului-nepot din Casa bunicilor, ajuns 
mai departe în viaţă, tinzând a deve- 
ni şi el bunic, așa dar cu bunătate, bia- 
jin, înțelegător, nostalgic. 

Octavele sunt o privire întoarsă de 
ochi înlăcrămați asupra sensibilităţilor 
încă acoperite, din inima scriitorului. 

Iar volumul întreg e o delectare cu 


unduiri proaspete şi melancolice prin 
lumea unui vis aevea, 
Este începutul tiiozofiei lui Ionel 


Teodoreanu. O filozofie senină și dure- 
roasă, Plină de simţire şi de cuget a- 
dânc. 

Sensibilitatea aceea specific moldove- 
nească, cu pariumuri subtile, îndepăr- 
tate, își face loc, cu precădere, în opera 
literară a autorului Casei Bunicilor. A 
învins sglobiul tinereţei. S'a îmbibat de 
nemărginirea stepelor din apropiere. In- 
cep să devină vibraţiuni imense. Și din 
cântecul primăvăratec dela începutul 
cărţii, din melodiile exuberante, atât 
de 'Leodorene, sa strecurat întâiu sfios, 
apoi cu impetuos avânt un suflu de 
tragedie cu inflexiuni profunde. Ase- 
menea valurilor de larg, asemenea ls- 
gănării lanurilor de grau la bătaia u- 
nui zefir, când e zăpușală, fragmentele 


- de viaţă din Octave respiră un puternic 


avânt înfrânt de suferință, de zădărni- 
cie. O pasiune, cu fluctuații slave, vio- 
lentă şi susținută, sprijină momentele 
rupte din timp, 

Strunele sensibilităţii ascunse ale au- 
torului. Refulări. lxperiențe. O viață 
care-și recunoaşte urâtul. A dispărut 
cu desăvârșire soarele. Se întunecă. En- 
tusiasmul încântător nu mai e. Oamenii 
suferă, Se pierd în vălmășagul vieţii. 
Sunt nimicuri, Se învârtesc în societate 
fără rost. Unii caută să se impue. Sunt 
înfrânți. Alții caută să trăiască. Ajung 
la oboseală și la bătrâneţe fără sprijin 
moral, 

Cei mai mulţi se lasă duși de valul 
vieţii, E mai ușor. Și mai dureros pen- 
tru observator, 

Dar nimeni nu ia seama la suferin- 
țe. Viaţa se scurge. E grandioasă. Oa- 
menii se distrug, Cine să ţie seamă de 
ei? 

Ionel Teodoreanu începe să fie me- 
lancolic. Ca o zi de toamnă. Suferă cl 
pentru omenire. Suferă mult. Și caută 
suferința. O înțelege atât de adânc! In 
vremurile acestea de viguroasă afirma- 
re a epicului, el continuă să fie liric. Dar 
nu liricul tinereţei. Liricul dramei, 

Pentru el reacţiunea față de viaţă 
nu este strigăt violent, sau masare de 
forţe. 

E izolare, E deplângere singuratecă. 
Poate că el nu recunoaște fățiș acest lu- 
cru. Optimismul lui încă se aude. Iar 
inflexiunile din adâncul operei  sțau 
mărturie a simțămintelor lui, E un re- 
gret. O nostalgie, 

Ioar volumul întreg e o delectare cu 
unduiri proaspete și melancolice prin 
lumea unui vis aevea. E un contrast de 
ținereţe și maturitate. De idea! și de 
realitate. 

Fior de veselie și de cântec optimist 
de traiu. Adevăr și intunecare. 








AUTORI Si iDEI 


30 Aprilie 1938 === 





Despre revistele ardelene 


Voiu arăta mai jos câteva din re- 
vistele ardelene apărute după unire, 
căci mișcarea literară cea mai impor- 
tantă, prin reviste se manitestă și nu 
în chip izolat. 

Din capul locului trebue ştiut că 
cele mai multe se susțin aproape singu- 
re, din colectele colaboratorilor și din 
sprijinul localnicilor mai înstăriți, ofi- 
cialitatea superioară, ca de obiceiu, de- 
sinteresându-se aproape complet de 
aceste realizări, pe care le consideră 
potrivit unei judecăţi utilitariste — 
ca încercări neserioase ale unor dile- 
tanţi provinciali. | , 

După naționalism, preocuparea de 
căpetenie a Ardeleanului este cea spi- 
rituală. Desigur că în vieața de toate 
zilele el este eminamente practic şi 
precis, omul tuturor realităților şi în- 
făptuirilor imediate. dar îndată cea 





Victor Papilian 


părăsit aceste interese lumești, el de- 
vine un introspectiv, aproape un mis- 
tic, preocupa de cele spirituale şi 
transcendente şi, lucru curios, acesi 
sbucium suiletesc îl gasim nu numai 
la intelectuali și burghezi, dar char și 
la ţărani. Voi ţărani, unul ortodox şi 
celâialt greco-catoiic, ar putea discuta 
zile intregi, în chip contradictoriu, 
asupra une probleme de ordin spiri- 
tual, de pildă asupra purgatoriului. 
Desigur că în aceste discuțiuni inter- 
vine şi un element de vanitate, (Care 
pe care ?... Care e mai creştin și mai 
humân ?...) dar și foarte multă bună 
credință, o trebuinţă de a exterioriza, 
adeseori naiv şi simplist, o irământare 
de ordin sufletesc. 

Liviu Rrebreanu a descris în „lon:': 
patima ţăranului ardelan pentru pă- 
mânt. Romanul ţăranului ardelean 
este astfel incomplet conceput, dacă 
sa omis patima lui pentru cele, cum 
le numeşte el „de dincolo“. Această 
preocupare pentru spiritual, care ma 
izbit încă din primele zile ale așezării 
mele în Ardeal, m'a făcut să scriu ro- 
manul „În credința celor şapte sfeş- 
nice“, în care am arătat cum, subt 
forma foarte vătămătoare pentru stat 
a sectelor, azi cu o mare răspândire 
în Ardeal, stărue aceeaşi veșnică pre- 
ocupare pentru spirit, de care profită 
conștient anumiţi interesaţi, sau  în- 
conştient anumiţi fanatici religioși. 

Din aceste date se poate înțelege de 
ce preocupările scriitorului ardelean 
sunt națiunea şi Dumnezeu. Și iată 
de ce pe Liviu Rebreanu îl consider 





Centenarul pictorului Grigorescu 


Anul acesta se împlinesc, la 15 Mai, 
o sută de ani de la naşterea pictoruiui 
Grigorescu. In vederea ridicării unui 
monument şi a comemorării centena- 
rului marelui artist, s'a constituit un 
comitet, sub preşedinţia d-lui Stelian 
Popescu, directorul ziarului „Univer- 
sul“. Din acest comitet fac parte: d-na 
Alexandrina Cantacuzino şi d-nii: Iu- 
lian Peter, primarul general al Capita- 
lei, Gr. Trancu-Iaşi, Ion Lugojanu, Ion 
Marin Sadoveanu, Kimon Loghi, Al. 
Busuioceanu, Constantin  Calmuschi, 
Leon Calmuschi, Gogu Iliescu, Eugen 
Iliescu, prof. Gh. Ştefănescu şi 1. Gri- 
gorescu, fiul pictorului. 

In şedinţele de comitet care s'au ți- 
nut până acum, s'au hotărât următoa- 
rele în privinţa comemorării centena- 
rului. La 15 Mai, va începe „Luna 
Grigorescu“. In timpul „lunei“ se va 
organiza o serie de spectacole come- 
morative la Opera Română şi la Tea- 
trul Naţional, iar la sfârșitul lui Mai, 
va îi în parcul Carol o mare kermesă 


în care să se prezinte manifestări de 
artă de înaltă calitate. S' ahnatărât e- 





misiunea a 500.000 timbre ,„„Grigore- 
scu'“, pentru colecționari şi marele pu- 
blic, iar în privința imprimării cărților 


poştale cu reproduceri după operele 
artistului, s'au luat măsuri ca aceasta 
să se facă în cele mai bune condițiuni 
artistice. De acord cu Academia Româ- 
nă, d. Al, Busuioceanu va organiza 0 
expoziţie a tablourilor lui Grigorescu, 
care aparţin şcoalei franceze. O expozi- 
ţie cu cât mai multe din operele lui 
Grigorescu, va fi organizată de Aca- 
demia Română. Spre a îndupleca pe 
posesorii particulari ai tablourilor pic- 
torului comemorat, să ofere cadrele la 
expoziţie, înalta instituţie a precizat că 
acestea vor fi asigurate pe sume mari, 
după sistemul utilizat la Paris, pe lân- 
gă că vor fi supuse unei supravegheri 
extrem de serioase. 

Prin aceste măsuri, Academia urmă- 
reşte să determine pe cât mai mulți 
particulari, să contribue la îmbogăţi- 
rea expoziţiei. 

Comemorarea centenarului naşterii 
lui Nicolae Grigorescu, va culmina 
printr'o ședință festivă la Ateneul Ro- 
mân. 


de VICTOR PAPILIAN 


mai autentic scriitor ardelean în „Pă- 
durea spânzuraţilor” decât în „lon” 
In această scurtă privire asupra li- 
teraturii din Ardeal, voiu lăsa însă la 
o parte pe Liviu Rebreanu, marele ro- 
mancier, care, deși părăsind de mult 
Ardealul, a păstrat în scrisul său in- 
teresul pentru ținutul de obârşie, a- 
rătând dragostea, până la ardoare, a 
ţăranului pentru pământ (în „lon“) și 
naționalismul până la transfigurare 
metatizică (în „Pădurea spânzuraţilor'”), 
De asemeni nu voiu insista asupra lui 
Lucian Blaga, filosoful, poetul şi dra- 
maturgul preocupat în special de mis- 
tica ortodoxiei în „Cruciada copiilor“, 
„Turburarea apelor“ și de virtualită- 
țile etnice ale Ardealului şi ale între- 
gului popor român, în diferitele sale 
esseuri estetice și filosofice; nici asu- 
pra lui Goga şi a lui Agârbiceanu. 
Nu  voiu insita asupra lor, fiindcă, 
deși Ardeleni prin obârşie şi scris, a- 
pariția, ca și manifestarea lor, sa 
făcut în cadrul literaturii în general, 
prin intermediul Capitalei. 
Interesante sunt tocmai particula- 


rismele scrisului transilvănean, cum 
apare el subt formele cele mai 
ascunse, în oraşe de periferie sau 


în  târguşoare răslețe, cum ar fi 
de pildă Săcele, In Săcele apare 
o revistă literară, „Plaiuri săcelene“. 
In subtitlu găsim: Revistă de atitudine 
şi probleme săcelene. De .bunăseamă 
că această indicație poate aduce un 
surâs pe chipul citadinului, obișnuit 
să creadă că întreg universul se re- 
duce la mașinismul și pertecţiunile 
tehnice ale unui mare oraș, sau pe 
acel al unui  supra-estet, cu idealul 
livresc în rândurile tipărite, nu în 
vieață. Dar Săceleanului nu-i pasă de 
atari considerente, el se știe din moși 
strămoși purtător al unui mare con- 
semn.  Pâstor, pornit din munţii lui 
până în Dobrogea și Basarabia, el a 
iost agentul de schimb și de legătură 
al cuvântului şi gândului de diricoace 
şi de dncolo de Carpaţi. De aceea şi în 
revsta Plaiuri săcelene vom găsi me- 
reu cântându-se melancolia pribegiei 
și dragostea pentru strămoși : 

Strămoși cu plete albe și hoinari 

Din negrile vremii vă desprnd, 

lar azi, ştergându-vă de praf şi curi, 

Făclia voastră o aprind, 

(Victor Tudoran) 

Și, prin revista Plaiuri săcelene in- 
trăm în înşirarea celor mai caracte- 
ristice reviste ale provinciei. Revsia 
„Ţara Bârsei“, care apare la Braşov 
subt conducerea domnului Axente 
Banciu, își defineşte răspicat atitudi- 
nea : „Programul acestei reviste îl cu- 
prinde în esenţă numele ei... Va să 
zică, o revistă  regionalistă? Da... 
Decât, regionalismul nostru nu va fi 
regionalismul zodurilor chinezești, ra- 
gonalismul exclusivist, orbit de patrio- 
tismul local, ci  regionalsmul care, 
prin desgroparea, desmorțirea, eviden- 
țiarea valorilor și specificului acestui 
colţ de ţară, caută să aducă prin con- 
tribuţia sa nota genuină, distinctă în 
ansamblul sufletului românesc de pre- 
tutindeni, a cărui parte întregitoare şi 
insolubilă este“. 

ŞL acum cateva cuvinte asupra a- 
cestei delicate probleme ale regiona- 
lismului ardelean. hegionalismul poli- 
tic, manifestat în perioada de contuzie 
post-belică, a rezultat atât din necu- 
noaşterea stărilor din vecheo ţară dar 
şi din lipsa de pregătire politică a 
Ardealului, și oricare  explicaţiuni 
postume sar da, rămâne o mare gre- 
şeală. Dar, afară de regionalismul po- 
litic, care a aruncat oqdul aspura ori- 
cărui fel de manifestare cu caracter 
local, există acel regionalism cultural, 
care trebue să fie o realitate şi nu o 
concesie a capitalei făcută provinciei, 
fiind un admrabil mijloc de cunoa- 
ştere între diferitele ținuturi şi de 
consolidare prin ridicarea conştiinţei 
şi demnităţii locale. „Nu ne vom izola 
însă nici de restul ţării”, spune auto- 
rul articolului „Brazda noastră“, din 
sus-numita revistă. ,„Năzuim să încop- 
ciem sforţările noastre în ritmul ge- 
neral al sufletului român de pretutin- 
deni“, 

Intreaga colecție a revistei este stră- 
bătută de dragostea pentru ținut şi de 
nostalgia trecutului. Celebrele versuri 
ale lui Iosif: 

Nu-s doine ca în ţara mea 

Pe lumea asta întreagă... 
sunt călăuze pentru toţi colaboratorii 
acestei reviste, între care numărăm pe 
Sextil Puşcariu, veșnic în căutarea ori- 
ginalității artei și literaturi române ; 
pe răposatul Bogdan Duică, descope- 
ritorul celor mai pitorești momente 
din istoria Ardealului; pe delicata po- 
etă Ecaterna Piti, pe prozatorii Tul- 
bure, Hora Teculescu şi alții. 


(Cont nu re în n-rul viitor) 


TI SOTI O m ce e ceea Tae ERP aa 


30. Aprilie 1938 








UNIVERSUL LITERAR 


FLOAREA ALBASTRĂ 


La, sfârșitul veacului trecut, boema 
bucureşteană era în floare. O boemă ro- 
ditoare insă. Cafeneleie isi aveau cena- 
clul lor. Asttel, poetul Gh. Tutoveanu, 
care frecventa aceste „cercuri ne spu- 
ne că la „Schreiber' în Lipscani, func- 
tiona cenaclul socialistului Ștefan Pa- 
Lică; Ia „Duryeu” cel al lui Ilarie 
Chendi; ia ,„Cufeneaua naţională“ lân- 
pă hote: Colaro, cel al lui Alexandru 
Antemireanu. Acolo, în jurul lui Al. 
Antemireanu se adunau regulat St. O. 
sosit, Vasi'= Podeznu, Andrei Naum și 
alţii. Când unul din ei lipsea, era un 
eveniment extraordinar. Numai un ca- 
taclism putea produce o astiel de in- 
călcare a obiceiului, Tinerii poeţi și 
scriitori discutau zgomotos, în fața ceș- 
tii cu schwariz, sorbit în inghiţituri 
rare. Nescriitorii ela celelalte mese 
țriveau uimiţi la acei tineri, pentru 
cari grijile mărunte şi meschine ale 
existenței de toate zi:ele treceau pe un 
plan cu totul neinsemnat. 

Ne vom opri puţin la cenaclul dela 
„Cafeneaua Naţională“ și vom iăsa pe 
G. Gh. Tutoveanu, să dea o clipă la o 
parte perdeaa grea a trecutului. Acuni 
patruzeci de ani. La o masă, Alexandru 
Antemireanu „un tânăr înalt, subţire, 
mlădios, cu ochii ca două stredee de 
toc, sutlet arzător de meridional, discu- 
ta sgomotos împletina chestiuni de cea 
mai „subtilă“ fi-ozoiie şi artă, şi oare- 
cari „metafore“ curat românesti. Naum 
bea „schwartzuri”  scriină  deadrepiul 
pe marmura eternitătii poezii „ghenia- 
le* şi svârlind numai asa, ca din întâm- 
plare, câte un cuvânt; Podeanu „bla- 
zat” la douăzeci de ani, sâcâia într'una 
pe  Antemireanu, contrazicându-l din 
„Drincipiu”; numai Iosit sta neclintit 
ceasuri întregi. pe scaunul deia coltu: 
mesei, fără să scoată a vorbă, aplecat 
mereu asupra volumului din „Reklam”, 
din care traducea pe H2ine...” 

Din acest cenaciu, atât de sugesiiv 
evocat de d. Tutoveanu, ave, să răsară 
„Floarea-Albastră”, care, intoreând pu- 
tin vorba poetului „..elle a vecu-ce que 
vivent les fleurs, l'espace d'un matin” 
Dar, a trăit. 

Undeva, întrun articol din Tribuna 
Literară a „Epocei“, Antemireanu poves- 
teşte cum într'o zi tăcută Iosif intră 
ca o furtună pe uşa Cafenelei şi-i spu- 
ne că „i-a venit o idee“. Ideea era in- 
temeierea unei reviste literare. „Să 
facem ceva, spune Iosif lui Antemi- 
reanu. Tu scrii articole, Modan nuvele, 
cu și Naum poezii“. 

O săptămână după aceea ideea cu re- 
vista nu i-a mai eşit din cap. Se pândi- 
seră la toate, afară de esenţial: nu a- 
veau ionduri. Naşul! revistei a fost toi 
Iosif. 

In sfârșit, intr'o zi de început de Oc- 
tombrie a anului 1898, primul număr 
din „Floarea-Albastră“ apare. : 

„Nu voi uita niciodată, spune tot An- 
temireanu, nebunul entusiasm cu care 
munceau toți, și mai ales cu care am 
luat în mână primul numâr, lubeam 
„Floarea“ noastră ca pe o amantă ide- 
ală... 

Primul număr, apoi regulat, săptă- 
mânal, Sâmbăta, 20 bani exemplarul, 10 
lei abonamentul pe un an. La început 
îşi adăposteau revista pe unde puteau. 
Administraţia într'o parte, redacţia în 
altă parte. 

Numărul 8 înscrie însă pe frontispi- 
ciu un „director-propriztar“, pe Con- 
stantinescu-Stans şi noutatea că „biro- 
urile revistei, redacția şi administra- 
ţia se mută împreună: Pasaziul Villa- 
Cros. 

Iată cum descrie Ilarie Chendi în vo- 
lumul „Impresii“ „birourile“ acestea; 
„O odae întunecoasă, unde drept orice 
mobilă era un birou primitiv, câteva 
scaune învechite și în fund, ridicându- 
se până aproape de tavan, un vraf de 
reviste. 

După desordine şi după aerul greu de 
mucegai şi igrasie, puteai să judeci re- 
pede că te aili înti'o împărăție de in- 
telectuali boemi. Şi era mare sgomotul 
şi obscura cameră se umplea de râsete 
și de seninătate, decâteori tinerii locu- 
itori cu părul vâlvoi şi frunţile late se 
adunau să discute literatură...” 

Dela primul număr se învederează 
preocuparea de a da un matarial îngri- 
jit, variat, cu cronică și informaţie bo- 
gată, o revistă bine „făcută“,  fru- 
moasă'“. 

Titlul revistei „„Floarea-Albastră” a- 
rată că grupul de tineri luau drept fla- 
mură a crezului lor simbolicele petale 
albastre aie idealului frurnos. Cel care 
făcea hotărit primul pas, ridicându-se 
pe baricadă, curagios, fîluturând acest 
fanion, era Alexandru Antemireanu, 
care în efervescenta celor 21 de ani şi 
a talentului, avea să îndure râzând 
toate săgețile înveninate, pornite dela 
inverzunaţii adversari ai idealului lor. 
Si numai el era ținta, pentrucă el nu- 
mai pusese accentul. Primul articol a- 
răta lămurit că ei fac literatură, de 
dragul literaturii, critică de dragul 
criticei si nu fac din artă 0 premisă 
pentru o conclusiune economică. 

Apoi, cele următoare: „Eminenta cii- 


tică“ — „Artistul viitorului“ — „„Ade- 
vărata artă“ — „Falimentul naturalis- 
mului* --— „Frumosul ideal“ — „Steaua 


magilor“, etc. etc. Toate sustineau că 
numai sub semnul creștinismului arta 
a putut atinge culmile idealului îru- 
mos; arta e copilul lui Dumnezeu. El 
este idealul. Filosofia materialistă nu 
avea ce câuta în artă. Arta trebue să se 
abstrază, dela culoarea locală şi mo- 
mentul istoric Ia artă nu are ce căuta 
aşa zisa ..morală a veacului”, a veacului 
XIX mai ales. 

„Există un bine absolut, cum există 
şi un adevăr absolut și un frumos ab- 
solut (spunea el), pe care onul nu le 
cunoaște încă, dar către care sufletul 
său tinde ncincetat. Pe aceste tiei fi- 
losofia teistă le-a simbolizat în Sf. Tre- 
ime, în Dumnezeu, făptură imaterială, 


absolută. eternă şi incomprehensibiiă. 

Arta trebue să tie o manifestare con- 
cretă a acelui frumos absolut şi ab- 
stract, ale cărui raze luminoase sânt 
răspândite asupra întregei lumi. Fieca- 
re om are în sufletul său inir'un grad 
mai mic sau mai mare, intenţia acestei 


trumuseţi ideale, a acestui frumos 
transcendent. 
Progresul e înaintarea omenirii că- 


tre ideal, către acel ideal cu îintreită 
ființă. Arta trebue să fie o manilestare 
inspirată a lui... 

Cam aceasta era in esenţă ceea ce 
susținea e], bineînteles cu exemplifică- 
rile ce i le îngăduia cultura lui bogată 
și piementul aluziilor usturătoare une- 
ori, de care temperamentul lui viu nu-l 
dispensa. Și mai spunea că arta trebue 
să fie aristocrată, să nu coboare în 


de APRILIANA MEDIANU 


dela „Floarea-Albastră'. O notiţă pier- 
dută printre informaţii, anunţă reira- 
gerea. Revista se iefteneşte; dela 20 
bani la 15 bani. Dar „Fioarea“ tără ali- 
mentul lui începe incetul cu încetul să 
se „vestejească“ până când, tot intro 
zi de toamnă, moare. 

Moartea acestei reviste, deşi el nu 
mai era acolo, îl îndurerează. Iată ce 
scrie: „Am pe masă co:ecţia revistei, O 
răstoesc cu dragoste, câci fiecare filă 
evocă o amintire. tiecare numâr 0 bu- 
cată de suflet. Cine ştie de când n'a 
mai apărut o publicație literară care 
să-şi datoreze existența unui entusissm 
atât de mare. 

Azi, puțini au mai rămas dintre acei 
tincri entuziaşti, cari umpleau cu vese- 
iia lor mica încăpere întunecoasă şi 
Villacros. Pu- 


igrasioasă din Pasagiul 





Al. Antemireanu 


mocirlă, investmântată in haina urâtă 
a naturalismului. 

Bine inteles că acei vizaţi direct cât 
şi cei cari se simțeau „atinși“, indirect, 
aveau să reacționeze, imediat și via- 
lent. 

O publicaţie săptămânală şi enciclo- 
pedică începe o adevărată campanie de 
distrugere a lui Antemireunu, pe motiv 
că n'are talent, nu e de bună credinţă, 
e incult, lipsit de sinceritate şi convin- 
gere, etc. Un „versificator ieşean“ vizat 
in seria de articole : „Corupătorii limbii 
române” apărute în „Epoca” îi aruncă 
printr'o foae locală epitetele de „şuria- 
tan“  „megustor de literatură“. Le-a 
răspuns. Dar tot de pe poziţia lui. 

Dacă era firesc ca acei adversari lo- 
viţi de el să răspundă după capul și 
caracterul lor, foarte trist a tost când 
ceilalți, pe cari îi supărau tinercţea şi 
curajul lui, vâlva, ce stârnea ideiie lui, 
au început să-l privească cu un ochiu 
vău. Numai aceștia îl mâhneau pe An- 
temireanu. In Martie 1899 se retrage 


TRIS 





teau avea azi in jurul vârstei de 60 de 
ani. I-a secerat moartea pe la 30-35 de 
ani, 

Acele preocupări mărunte şi mes- 
chine chiar, ale existenței pe care ei le 
ignorau, sau mai de grabă, ie dispretu- 
iau, i-au făcut să plătească cu însăși 
viata lor. 

Tar „idealul“ pentru care au luptat? 

Adversarii trăesc, şi încă bine, şi au 
vegheat. „Săptămânalul enciclopedic“ a 
ținut cu orice pret ca Antemireanu și 
idealul lui să fie mort; definitiv înmor- 
mântat. Iar un domn „secretar de re- 
dacţie” când a. Serban Cioculescu a, 
voit să scrie un articol despre Antemi- 
reanu, cu prilejul apariției ronianului 
„Din vremea lui căpitan Costache“ —- 
a spus că elnu va lăsa să apară un 
astfel de artţicol. D. Cioculescu nu se 
poate supăra că divulge acest tapt. Nu 
o știu dela d-sa ci chiar dela d, secre- 
tar de redacţie. Și dacă o spun, e din- 
tr'o nestârşită amărăciune. Cred totuși 
că „morţii sunt mai tari“. Bi sunt în- 
vingătorii. 


TEŢI 





(CONTINUARE DIN PAG. L-a) 


„Credeam până acum că limba gre- 
cească nu poate oferi alte distracţii de- 
cât aceea de-a face pe elevi să râdă 
de profesorii care o predă. M'am înşe- 
lat însă. Coșbuc m'a învăţat că te pot 
face să râzi şi literile acelea sucite, cu 
învârtituri de burghiu, ce  chinuesc 
minţile şcolarilor fără să poată intra în 
înţelegerea lor deplină“. 

Și termină „interview-ul“ arătând 
că în sertarul lui se aflau traduse „Di- 
vina Commedia“ a lui Dante şi „Odys- 
seea“ lui Homer. 

Acest Coşbuc a fost acuzat de in- 
cultură și lene. 

Aşadar incult şi leneș, un om care a 
migălit o viaţă asupra unor traduceri 





din Dante, Homer şi Virgiliu..., pe care 
le-a revizuit şi cărora le-a schimbat 
aproape în întregime textul, incult şi 
leneş acel care a dăruit literaturii ro- 
mâneșşti o traducere a  „Divinei Co- 
medii“ „de aşa fel — scrie Ramiro 
Ortiz — că puţine popoare în Europa 
se pot făli cu o alta mai bună“. 

Drept este că această traducere a 


văzut lumina tiparului abia în 1383 
când editura „Cartea Românească“ a 
tipărit cele trei volume: „Infernul“, 
„Purgatoriul“ şi „Paradisul“, într'o 
prezentare occidentală cu xilografiile 
din ediţia princeps a poemei lui Dante; 
așa încât ea nu putea contribui — pe 
vremea când scriau Gherea şi Titu 
Maiorescu — la punerea lui Coșbuc în 
adevărată lumină, 

Dacă n'ar fi decât această minunată 
traducere a Divinei Comedii şi încă ar 
ajunge spre a convinge pe un om de 
bună credinţă şi cercetător atent că 
„Badea Coşbuc“ a îost şi el pătruns, 
transfigurat, de sfințenia formei. 

Contimporanii lui Coşbuc au avut 
scuză — slabă desigur — faptul că nu 
cunoşteau traducerea aceasta — deşi 
existau Aeneis şi traducerile din Cali- 
dassa și exista opera originală a lui 
Coşbuc în care forma desăvârşită do- 
vedeşte în definitiv nu numai darul 
poeziei ci şi preocuparea de frumos. Le 
lipsea perspectiva timpului atât de ne- 
cesară pentru o judecată definitivă. 

Ce scuză pot însă invoca cei cari as- 
tăzi cântă pe aceeaş coardă unică şi 
obositoare a ţărănismului coşbucian ? 

Coșbuc e ţăran, țăranul hărăzit să 
nemurească satul şi pe fraţii săi de tru- 
dă, dar — pentru numele lui Dumne- 
zeu — Coşbuc nu e numai atât. A-l 
privi prin această prismă este a-l mic- 
şora, a nu-l înţelege. 

Ibrăileanu, — cercetătorul temeinic 
şi înţelegător a scris 10 pagini de ana- 
liză a poeziei „Vara“ şi a găsit ce să 
spună adevărat şi interesant în aceste 
zece pagini. 

Iată o dovadă că se poate observa 
grija formei, casna, efortul dacă vreţi, 
spre periecțiune, la Coşbuc. 

Dar singur glasul lui Ibrăileanu şi 
acela într'o analiză a unei singure poe- 
zii nu ajunge. 

RADU A. STERESCU 








KE 


COASIA DE ARGINI 


de G. MURNU 


De-argint şi marmură ţi-i stăvilarul, 
Măreaţă poartă antică. Dinspre larg, 
Cum valurile 'n pragul tău se sparg 

Şi cântă simfonie nehotarul 
Albastru ! In chiot isbucneşte orice catarg 
Desvijelit, salută ?'n tine farul 

Şi-altarul geniului bun ce 'nfrân' amarul. 


O, templu, trudă de lunatic demiurg, 
Cum roiuri peregrinc din amurg 

De miază noapte, însetate de sanctuarul 
Luminii, dornice spre tine curg! 

Din calde zodii strămutată floare 
Cicladic revelată din vultoare 

Se 'nchină ţie, sacru taumaturg 

Isvor termal de soare, de 'ntremare 
Şi prenoire a forţei care moare. 

Cum malurile tale o să răsune 

De-un imn de glorie, de rugăciune, 
Nou heruvic, nou Carmen saeculare, 
Orhestre care vin să te răzbune, 

O, cult al mării şi-al puterilor solare, 
O, soare nou ce orbitor răsare, 

O, renăscuta-mi Patrie, o, minune! 


CRONICA MUZICALĂ 





Credinți greşite 


Disciplină a cugetului şi glas al su- 
fletului, indivizibil contopite, întrepă- 
trundere de gând şi de meșteșug, de 
poziliv şi de abstract, muzica a creat a- 
desea, în înțelegerea mulțimilor, confu- 
ziuni. 

Convenții hibride şi prejudecăţi șu- 
brede i-au stăvilit serios asimilarea, în- 
tr'o proporție de care celelalte arte su- 
feră mai puţin, nici una ne fiind atât de 
răspândită ca muzica şi deci expusă la 
întâlnirea unui atât de mare număr de 
minți nepregătite. 

Neştiinţa și judecata ușuratecă i-au 
fost întotdeauna vrăjmași declaraţi. 

Lor li se datorează desigur una din cele 
mai mari erori care s'au formulat des- 
pre muzică. Este aceea de a o considera 
drept un simplu agrement auditiv. 

A privi operele unor Bach, Beethoven 
sau Schumann drept potriveli plăcute 
de sunete, este o insuficiență de apre- 
ciore egală cu aceea care ar califica pe 
Lamartine sau pe Eminescu drept ti- 
cluitori de rime, 

Din păcate, nu în puţine cărţi s'a pu- 
tut întâlni chiar definiţia muzicii redusă 
la „înlănţuiri de sunete care impresio- 
nează urechea în chip plăcut, — el 
de a vedea care opreşte muzica la mem- 
brana timpanului, uitând că și dincolo 
de fundul urechei mai este ceva. 

lar plăcerea auzului, în funcție fiind 
de fiecare ureche, de fiecare gust, în- 
seamnă muzica la discreţia unor condi- 
țiuni externe instabile şi arbitrare, 

De aci, nenumărate consecinţe dău- 
nătoare adevărurilor estetice ale artei 
muzicale. 

Judecarea consonanței, de exemplu, 
drept unic ideal sonor, iar disonanţa 
privită cu spaimă şi indignare. 

A respinge o operă muzicală pentru 
faptul că are „disonanţe“ este un gest 
tot atât de lipsit de logică, cât şi acela 
care ar găsi admirabilă o alta pentrucă 
este „consonantă“, 

Este o atitudine tot atât de riscată 
cât și aceea care ar condamna un pictor 
care îndrăznește, în afară de cele 7 cu- 
lori ale spectrului solar, să mai între- 
buințeze și alte tonuri, isvorâțe din 
combinări. 

După acest poznaș criteriu, dacă 
Haydn, Mozart și Beethoven sunt cât 
de cât salvaţi, Bach devine dubios, 
Brahms mai puţin tolerabil, Franck şi 
Wagner nişte răufăcători înrăiți, De- 
bussy, Ravel și Enescu, în unele lu- 
crări, spre a ne opri aci, niște pericu- 
loși cumulatori de orori, cari nu meri- 
ţă accesul la conductul auzului și tre- 
bue ostracizaţi. 

De aceea, s'ar putea evalua, cu o a- 
numită aproximaţie, receptivitatea ar- 
tistică a unui auditor de muzică, prin 





despre muzică 

de ROMCO ALEXANDRESCU 
constalarea locului unde i se stârşesc 
posibilităţile de justă apreciere, 

A afla bucurie în audiţia compoziţii- 
lor lui Brahms, lui Franck, lui Debu- 
ssy, Ravel, Enescu, înseamnă în mare 
parte din cazuri, diverse trepte de pre- 
gătire, de înțelegere, de înzestrare cdu- 
cată pentru asimilarea frumosului. 


Altă eroare, tot strâns legată de 
conținutul definiţiei citate, este în- 
gustim=a noțiunii de melodie, astfel 


cum esle înțeleasă mult prea frecvent. 
Melodios înseamnă, pentru majoritatea 
celor fără de nici un studiu muzical şi 
câteodată, şi pentru alţii, facultatea 
unei melodii de a fi „prinsă“ uşor, re- 
ținută, flucrată la eșirea dela concert 
sau la închiderea difuzorului. Inseam- 
nă, indirect şi simplicitatea, conturul 
lesnicios şi contextura foarte puţin 
consistentă a unei compoziţii, deoarece 
o structură mai complexă a unei lu- 
crări muzicale nu îngăduc discernarea 
elementului melodic decât  ascultăto- 
rului întrucâtva iniţiat. 

De aceea, se pol auzi câteodată sur- 
ptinzătoare erezii în această privinţă, 
ca acelea care găsesc că Bach este lip- 
sit de melodism, deşi adevărul este ab- 
solut opus. Polimelodismul lui Bach 
răpunc însă urechea prolană,  neîncă- 
pătoare pentru multiplicitatea cuprin- 
sului de linii simultan mișcate ale stilu- 
lui contrapunctic, 

Aceeaș defectuozitate a punctului de 
vedere al reducerii la simţul auditiv 
brut al muzicii, poartă şi vina uşurin- 
ței cu care orice neștiutor emite opinii 
definitive despre o muzică sau alta, un 
autor sau un stil, bizuindu-se pe vagi 
înregistrări auriculare. 

De aceea, foarte rar se aude pronun- 
țată mărturisirea  neinţelegerii unei 
muzici, ceea ce este onorabil şi adesea 
remediabil pentru cel ce o declară, 
deşi orice judecător improvizat este 
gata să condamne o operă muzicală, 
fără urmă de competenţă și de chibzu- 
ire, pe temeiul unor simple „păreri ale 
auzului“. 

Muzica trebue privită cu mai mult 
respect, cu mai largă capacitate de con- 
cepţie, cu mai serioasă adaptare a spi- 
ritului la pluralitatea ei organică. 

In arta muzicală  trăeşte melodia, 
trăesc armonia, ritmul, culoarea, arhi- 
tectura, trăesc mai ales ideea şi sufletul 
creator, fiecare în infinite forme şi as- 
pecte. 

Răsiăţul pe care îl trezeşte în ce- 
Julele setoase ale auzului trebue să răs- 
pundă departe, în tainiţele cele mai 
adânci ale raţiunii, radiind abia de 
acolo bucuria cea mare, cea deplină, 
cea nesfârşit de nuanțată, menită a-i 
îi credincios tovarăşi. 





Julietta Orăgeanu 


a 





Tiziano Veceilio 


La sfârşitul lunii Martie s'a deschis 
la Belgrad „Expoziţia portretului ita- 
lian dealungul veacurilor””, prelurgită 
curând, peste termenul sorocit inchiae- 
rii, — în urma considerabilei afluenţe 
de vizitatori — până la 9 Mai. Am vă- 
zut, în mulţimea care străbătea sfielni- 
că şi tăcută prin sălile expoziţiei, cu o- 
priri mai îndelungate sau mai scurte, pe 
dinaintea sculpturilor sau a tablouri- 
lor, numeros tineret din Capitală sau 
venit cu trenul, dela Zagreb, Liublia- 
na, sau chiar de pe coasta dalmatină; 
femei din popor cu bariş negru pe cap, 
uitându-se aiurite, cu mâna la gură, 
soldaţi cari priveau concentrați, duș- 
mănos parcă şi pieziș, undeva, înir'un 
colț al tabloului, tresărind speriaţi 
când îi atingea cineva din nebăgare de 
seamă și țâşnind brusc, câțiva paşi mai 
departe, dinaintea altui tablou, înii- 
gandu-se în bocanci și iarăşi stând ne- 
clintiţi, răstimpul catorva lungi mi- 
nute. Utiţeri syrinteni, lineri şi sveiţi, 
Cu lana suplă, ÎLUNIUŞI Ca Nişte aruul= 
duci, intovaraşeau Cute o duaue blon- 
dă, sinaent :uacnlată, desciunu în Ju- 
TU-1 semicercuri almeţiiuate, Spriguiin- 
du-şi sabia canu pe mana ureapta, când 
pe s.ăigăa, CUI at IL INUepuuut Ut Ti 
tuai, Uu haiauc carunţ Geguzal în ge- 
neral, MIrosind a COGru, trecea „in re- 
vista, Lăimintar şi aprobauv, cu rsâi- 
nile la spate, tot pocnimndu-şi turea.ca 
cisme: cu variul biciuştei, sclipitor ain 
paLtaieie ca ae oaajuu aie epolețiier 
de aur, cu impletitura grousă. Eruu şi 
doi zarahoni ue muntenegreni — ma- 
rune nautaiă — superbi şi Inulticoturi, 
pisvale ue operetan şola, provabli cu 
repeuțe, incuiși şi băanuagai dea- 
curmezişul şin crutiș, cu to Lelul de 
brae, baniaeLole, leuuncl şi eșarte. Cred 
ca venisera ca să Lie văzuţi. de vizita- 
lori sau ce poirete. l-am zarit Cum se 
impăunau ruiindu-se cocoşeșie pe di- 
Nnaintea contelui Giovanni bavusia Vai- 
jeiu ae kra' Galgario, impesuițat în 
toate culoriie curcubeului. leodată un 
domn bătrân, învepenit întrun guler 
tare, lat de-o palma, sa repezit agresiv 
sub barbia busiulul polycurom al lui 
Nicolo Machiavelli şi aduimecând ceva 
a puinit pe nas dumirit, retrăgându-se 
deandaratele şi aruncând o privire cir- 
culară împrejur, 

Spectacolui celor cari priveau erau 
nespus de captivant și mă uitam cu tot 
atâta interes, dela chipurile zugrăvite, 





Antonello da Messina 


pa 


la cele aievea. Nu mi-aş putea aminti 
expoziția portretului italian dela Bel- 
grad, fără privitorii între cari mă ame- 
stecasem, deaceea le-am și dat precă- 
dere. 

Negreşit, un gând politic, o abi- 
litate diplomatică va fi dete;minat lua- 
rea inițiativei acestei manifestări arti- 
stice, răspunzând dorinței exprimate 
de A. S. R. Prințul Regent Paul al iu- 
goslaviei — și gândul acesta se desvă- 
lue limpede, în următoarele rânduri in- 
troductive, scrise de E. S. contele Giu- 
seppe Volpi di Misurata, ministru de 


= Portretul unui necunoscut 











Omul cu ochi verzi 


stat și senator al Regelui Italiei, preşe- 
dintele comitetului organizator al expo- 
ziției, pentru catalogul ei: „A încre- 
dinţa, chiar pentru scurtă vreme, prie- 
tenilor noștri iugoslavi, în capitala lor, 
beigradul, aces.e comori târă seamăn, 
înseamnă a face dovada marei amiciţii 
pe care lascismul ţine să o dea veci- 
nilor noştri şi a strânge aceste legături 
de solidaritate, cari, pentru fericirea 
celor doui popoare, nu trebue să mai 
slăbească”. 

Realizarea în faptă a gândului ace- 
sta i-a revenit d-lui Nino Barbalini, 
profund erudit și experimentat orga- 
nizatot, căruia i se datoresc, între al- 
tele, recentul răsunător succes al Ex- 
poziţici veacului optsprezece în pic- 
tura venețiană şi magniticele expoziţii 
comemorative ale lui Tiziano şi Tin- 
toretto la Veneţia. D-sa a găsit o largă 
înțelegere şi un ajutor preţios la Bel- 
gard, din partea unui ora de gust și fin 
cunoscător de arţă, d. dr. Milan Kasa- 
nin, directorul muzeului Prinţul Paui, 
carc i-a pus la dispoziţie, pentru acest 
scop, întregul etaj doi al muzeului. ast- 
fel amenajat încâţ cele o sută şaptes- 
prezece portrete expuse să se înlăți- 
şeze într'un cadru ideal — pe care nu 
întotdeauna îl oferă muzeele italiene 
— pentru punerea lor în lumina depli- 
nei valori şi semnificației artistice, ca 
vizibilitate, grupare şi ambianţă gene- 
rală. Pereţii încăperilor — optsprezece 
la număr, mi se pare — dispăreau de 
sus până jos, sub faldurii draperiilor de 
catifea verde sau cenușie. Câte trei, 
patru sau cinci, — în unele încăperi, 
puţine, până la șapte, — tablourile se 
sprijineau drept pe câte un suport de 
lemn, vopsit în culoare închisă, cu spa- 
vu larg imprejur, desprinzându-se in- 
irun uelief acmirabil pe londul ab- 
stract al araperiuuor, in lumina și așe- 
zarea potrivite celei mai lesnicioase 
contemplări. 

Două milenii de artă şi civilizaţie, 
începând cu primul secol înainte de 
Christos, al Romei republicane, şi până 
în acest inceput de veac, al Mal:ci Mo- 
derne, reprezentat prin capetele în 
bronz ale hegelui Victor Emmanuele 
III şi Bruno Mussolini, sunt evocate în 
trăsaturile unor chipuri celebre sau 
necunoscute, unele ain ele atragând nu 
numai privirile, ci toată tiinţa mcoraa- 
tă nur o supremă atenție, — dar toate 
fiind caracterisiice pentru orientarea 
şi secmnilicapia sirăaunţelor unor ar- 
tuști sau a unei epoci. 

Arta porireuisucă romană, din pri- 
mul secul inamte de era creşună, al 
Home. repubicane şi pană în veacul 
şase dupa Christos, cand Incep să se 
exercite asupra ei iniluențee pizanţu- 
lui, e reprezentată prin unsprezece bu- 
Sturi ȘI capele, aoua Uiptice şi un pol- 
tre. presupus al umpăratesel ikeoavra,. 

Ceea ce sa numit tendinţă ilusicni- 
stă în arta plasucă romană cun primele 
veacuri ale erei creşune, a tost o reac- 
ție împotriva cruzimilor unui realism 
„exasperat”, a unui verism care îm- 
pingea lidelitatea imitării naturii până 
la turnarea în bronz a mulajului cada- 
vrelor. Temperând excesele şi evitând 
platitudinea imitație. veriste, ilusionis- 
mul caută să redea, prin ritmica armo- 
nioasă a trăsăturilor calme, expresia 
unui echilibru sufletesc şi a unei ple- 
nitudini lăuntrice. Dar el se îndepăr- 
tează în acelaș timp şi de răceala ma- 
nierei claşiciste, răspândită mai ales 
către sfârşitul domniei lui August. 
Două portrete: un cap feminin, în mar- 
moră ae Carrara, identificat de unii cu 
Iulia, fiica împăratului Titus, vestită, 
după mărturiile timpului, pentru iru- 
museţea ei, — și bustul, tot în marmo- 
ră, perfect păstrat, al lui Vitellius sau 
al unui demnitar dela curtea împăra- 
tului Adrian, reprezintă, unul cu gra- 
ție suavă, celălalt cu o robusteţe cal- 
mă, două expresii diferite, deopotrivă 
de realizate ale acestui ideal artistic. 


UNIVERSUL LITERAR 


EXPOZIȚIA POR 





mergătoare şi pregătitoare a viguroasei 
arte din veacul augusiean, prtuiunglud 
până în miezul acesiela severiiaea u- 
nor tradiții italice, de lormaţie locală, 
— se răsirânge prin acea palpiiare și 
căldură a vieţii care se simt sub pieli;a 
netedă a obrazului şi în aţintirea uşor 
mirată a privirilor chipului de fată (în 
bronz), sau din trăsăurile prețiosului 
cap în marmoră al împăratului Au- 
gust, cu toată expresia absorbită şi ab- 
stractă a eroului divinizat în obiect de 
cult. 

Dar cel mai important portret din 
acest grup e celebrul bust, de proporţii 
cari depăşesc mărimea naturală, al lui 
Iulius Cezar, provenit din faimoasa co- 
lecţia Farnese, aflată în cea mai mare 
parte în posesia muzeului național din 
Napoli. Socotit ca portretul cel mai au- 
tentic al împăratului, acest bust, prin 
proporţiile-i neobişnuite, ca şi prin ex- 
presia de majestate a trăsăturilor, are 
aparenţa unei fiinţe supraomeneșli. 
Ochii sunt trataţi totuşi într'o surprin- 
zătoare manieră naturalistă. 

Sub influenţa artei bizantine, o ten- 
dință orientală începe să se afirme, tot 
mai vizibilă în stilul decorativ pe ca- 
re-l manifestă arta poriretului, înlocu- 
indu-se vechile procedee ale artei ita- 
liene, Ge caracţerizare portretistică prin 
trăsăturile individuale, cu uniformiza- 
rea tipică a unei expresii de seninătate 
maiestoasă. Un exemplu al acestei ten- 
dințe este presupusui portret al împă- 
rătesei Theodora, al cărei trăsături de- 
notă o remarcabilă finețe de interpre- 
tare şi pătrundere psihologică din par- 
tea artistului, ca şi în renumitul mozaic 
din biserica San Vitale dela Ravenna, 
unde se contopesc, după cum s'a obser- 
vat în repetate rânduri, tendinţele de 
caracterizare individuală cu acelea de 
stilizare tipică ce stau la baza portre- 
tului imperial roman. 

Arta evului mediu italian e repre- 
zentată prin trei opere datând din vea- 
cul XIII: două busturi în marmoră 
și un tablou înfățişând pe sfântul 
Francisc de Assisi, cea mai veche pic- 
tură din toată expoziţia. Faptul că a- 
ceastă epocă e atât de parcimonios re- 
prezentată se explică prin caracterul 
exclusiv monumental al artei italience 
până la Renaștere. Mărturiile prolun- 
dei intluențe a misticismului asupra 
artei religioase din acel timp sunt 
splendidele mozaicuri ale bazilicelor 
din Ravenna și Veneţia (San Marco), 





Brutus 


Michelangelo Buonarotţi 


zecile de catedrale romane ridicate în 
Lombardia şi în toată peninsula, la k1lo- 
renţa şi la mienna, ia radova și ASSISI, 
împoaobite cu irescele lui Goto și cu 
nenumarate sculpturi. 

'vabloul care iniuţişează pe sfântul 
Francisc d'Assisi atesta prin atitudinea 
personajului, aesenul stangaci şi CoL0- 
rit, iniluenţa puternică a manierei bi- 
zantine din pictura religioasă. Portre- 
tul e citat într'un document din 1262 și 
e opera artiştilor Margarita şi Marga- 
ritone d'Arezzo. 

Epoca Renașterii aduce Italiei o su- 
premaţie necontestată, atât pe tărâmul 
artelor picturale cât și pe al celor pla- 
stice. Douăzeci şi cinci de picturi şi 
nouă sculpturi îniățişează minunata în- 
florire, desăvârşirea tehnică şi splen- 
doarea coloritului pe care le-a atins 
arta portretului în acel veac al cinci- 
sprezecilea. Florența şi Italia de mijloc 
sunt reprezentate prin picturile unor 
Pierro della Francesca, Andrea del Ca- 
stagno, Pollaiuoio, Botticelli, Filippino 
Lippi şi Perugino; Sicilia prin Anto- 
nello da Messina; regiunea venețiană 
prin Pisanello, Andrea Mantegna, Gen- 
tile și Giovanni Bellini, Vittore Car- 
paccio şi Bartolomeo; patru portrete 
datorite pictorilor Francesco Cossa, 
Lorenzo Costa, Brcole Grandi şi Fran- 
cesco Francia reprezintă Renașterea e- 
miliană, iar Boltraffio şi Solario pe a- 
ceea lombardeză. 

In slârşit, capodoperele unor Dona- 
tello şi Mino da Fiesole, Desiderio da 
Settignano, Rossellino şi Verrocchio, 
Benedetto da Maiano, Laurana, Mazzo- 


Un reflex al artei etrusce, — pre-:5 ai şi Riccio atestă acelaş avânt al crea- 








ției şi desăvârşire artistică, în sculp- 
LuTa. 

Yortretele celebre ale lui Federico 
Monteielrro, duce de Urbino şi barusta 
Siorza, Soția lui, aparunana gaieriuiuor 
UIINZI din kiorena, sunt expresa cea 
mal reaiizață a aeicatulul şi subulului 
bWlero della kranceşca, 

Proiilurile perechei ducule se des- 
prind intrun reliet admurabil pe ton- 
dul pe:sagiului toscan, scaiaar întro 
luminozitae lividă, care imprumuta 
parcă și chipurilor o paloare specurala. 
Detalnie sunt redate cu o minuţiozia- 
te care aminteşte dela egal, n.amera 
maeștrilor ilamanzi. Grija reproducerii 
întocmai a reahtăţii nu lasa deoparte 
nici un amănunt, Chiar când e ae.avo= 
rabil demnei înfățișări a modelului, 
cum e ae plidă, cuua.a destigurare su- 
ternă de rederico de iMonLe:eLiro, în- 
trun asalt, cand o lovitură ae spadă 
la răgâcina nasului i-a vatămat prou- 
lul dându-i un aer de marionetă, pe 
care bonetul şi roba de un roş aprins 
nu fac decat să-l accentueze. Crmpul 
pare al unui burghez, de o urâţenie ca- 
racteristică, având un aer pașnic şi me- 
ditativ, cu o nuanţă ușoară de tristeţă 
şi răceală disprețutoare. 

Cu aceeaş meticulozitate şi  accen- 
tuare a renefului se desprinde figura 
ducesei de Urbino, ale cârei trăseturi 
respiră un aer de blândă gravitate şi 
modestie. Fiecare perlă pare aevea pe 
fondul întunecat al pieptarului albas- 
tru-vânăt, iar lucrătura 1n lir de aur a 
mânecii îți dă impresia că stofa e apli- 
cată deadreptul pe pânză, la locul po- 
trivit, 

E atât de puternică sensaţia depăr- 
tării, a perspectivei adâncite până că- 
tre linia uşor estompată a colinelor 
umbriene și pe după țărmurile şerpui- 
toare ale lacului 1 rasimene, incal igu- 
rile capătă un limpede relief sculp- 
tural. 

Reversul celor două portrete înfăţi- 
șează apoteoza ducelui și ducesei de 
Urbino, în cortegii triumtaie, așezați în 
care trase de animale fantastice (uni- 
corni), înconjurați de personagii alego- 
rice simbolizând virtuțile. 

Omagiul era meritat de astă dată 
și ar ii greșit să-l socotim ca semnul 
unui devoiament servil şi interesat, din 
partea unui artist curtean. Federico de 
MOMELEINIO a 10st unul Qin acei aes- 
po iuminaţi din timpul henaşterii, la 
curtea carora aruișui, poeți şi umani- 
şiii găseau sprijun elecuv şi avmosiera 
Moruia necesara exercitarii: arte! şi ras- 
Panuifil ŞLUINyEL Ur, AJUNS SLapunimnorul 
de lapi al cetăţii Urbino, în 1444 pri- 
meşte deia papa învesuura ducală, ȘI 
moare luptana în truntea armatei sale, 
în 1482, la asediul kerrarel. 1ot atat ce 
subliil dipiomat pe cât era de brav ca 
războinic, aucele de Urbino şi-a inureit 
în timpui domniei, întinderea stăpani- 
rii sale, Dar gloria şi-o datorește rnai 
ales înţelegeri generoase cu care a a- 
jutat desvoltarea artelor, secondat cu 
mult tact de soţia sa, Battista Sivrza, 
celebrată de poeţii timpului. 

Impunătorul portret al lui Fihppo ae 
Scolari, zis Pippo Spano, căpitan ves- 
îit pentru taptele lui de arme, la ince- 
putui veacului cincisprezece, e un frag- 
ment acum aşezat pe pânză, dintro 
frescă murală reprezentând personagii 
ilustre de eroi şi eroine din timpuri an- 
ice sau moderne, zugrăvită de Andrea 
dei Castagno, la vilia Pandolfini din 
Lagnaia. influența acestui artist asu- 
pra picturii veacului său a fost conside- 
rabilă. Veneţianul Andrea Mantegna îi 
datorește în bună parte formația sa ar- 
tistică și tot astfel maeştri ai descnuiui 
şi ai formei, ca Antonio Pollaiuio, 
Ghirlandajo şi Sanâro Botticelli. Im- 
portanța acordată expresiei tormale şi 
preciziei desenului, — coloritul nea- 
vând decât o valcare ornamentală, — 
este vizibilă în acest portret tratat în- 
tr'o manieră realistă, plină de vigoare. 

Căpitanul Pippo Spano, florentin de 
origină, a fost în slujba principelui 








30 Aprilie 1938 





Sigismund de Luxemburg, luptându-se 
cu succes împotriva napolitanilor şi a 
venetienilor; dar faima şi-o datorează 
mai ales înfrângerilor aduse turciiur, 
între 1423—1426, prin părţile Tisei, pe 
pământ românesc aslăzi. 

In acelaş grup a! artistilor florentini 
şi toscani, Antonio Pollaiuolo, Alessa- 
dro Botticelli și Perugino, formează o 
categorie aparte, căreia se alăturează şi 
maestrul necunoscut, autor al pânzei 
intitulată „Frumoasa Simonctta'“,—ca- 
racterizată prin fineţea și precizia de- 
senului, desăvârşire formală și valoa- 
rea ornamentală a coloritului. 

Celebra „necunoscută“ de Pollaiuolo 
— sau „logodnica”, aşa cum îi spunea 
încă la muzeul Poldi-Pezzoli din Mi- 
lano, când am văzut-o eu, acum doi 
ani. — portretul lui Giuliano de Me- 
dici, de Botticelli, portretul „persona- 
jului necunoscut“ de Perugino și „La 
bella Simonetta“, sunt fiecare expresia 
desăvârşită a idealului Renaşterii: n- 
mul perfect, ale cărui trăsături res- 
frâng „frumuseţea lăunirică”, rezulta- 
tul realizării acordului sufletesc cu sine 
însuși, al fiintei fizice cu aceea spiritu- 
ală, în plenitudinea seninătăţii şi a bu- 
curiei. Cu tot realismul 1ninuţios al de- 
senului şi preciziunea coloritului ace- 





Filippino Lippt 


Porvret de bâtrân 


stor portrete, reliefându-se ner pe ion- 
dul abstract-azuriu din cadrul unei fe- 
restre deschise sau al unui vag peisa- 
giu, în atmosiera care e numai irans- 
parenţă şi luminozitate pură, chipurile 
au un aer de idcalitate şi desprindere 
de înțelesurile şi rosturile abstracte ale 
vieţii, chiar atunci când aparțin unor 
personagii localizate  biogratic, cum 
sunț. Giuliano de Medici sau frumoasa 
Simonetta Vespucci, iubită de el. 

Giuliano, liul lui uorenzo Magnilicul 
a lost, ca şi tatăl său, un proiector al 
artiştilor, ei însuşi poet cu bogata rimă. 
Michelangelo i-a idealizaţ chipul, aşe- 
zat, în nişa deasupra mormansului din 
capela Medicilor, în biserica San Lo- 
renzo dela Florenţa, Machiavelli sa 
gândit într'o vreme să-i dedice „Prin- 
cupele”, regele Francisc I al Franţei 
i-a acordat prietenia lui, odată cu titiul 
de duce de Nemours, poeții și artiștii 
timpului l-au celebrat în operele ior. 
Simonetta Vespucci, căsătorită cu un 
nobil ilorentin şi moariă la tinereţe a 
fost vestită pentru frumuseţea ei. Sa 
crezuţ multă vreme, că autorul tabiou- 
lui, azi încă neidentificat, ar fi Botti- 
celli. Cert este, că maniera e a lui, sau 
a unui artist din şcoala sa. 


Artist fecund şi înzestrat cu o deli- 
cată sensibilitate artistică, primitoare a 
influențelor cele mai dilerite, dela a- 
ceea ce maestrului său Botticelli și până 
la sugestiile portretiştilor flamanzi şi 
ale artei lui Leonardo da Vinci, Fili- 
ppino Lippo e reprezentat printr 'un re- 
marcabil „portret de bătrân”, de un 
realism accentuat nu numai prin topo- 
grafia amănunţilă a zbârciturilor cunI- 
pului, dar și prin expresia individuali- 
zată, care-l face mai concret şi mai a- 





Două poeme de lon Pillat 


ROD 


Pământ umbrit de brazde cât duc ochii. 


In zare munţii mai bătrâni ca ţara 


Lui Lerui-Ler și a zeiţei Dochii. 


Din cer cocori coboară primăvara. 


Din foişor s'aud tălăngi cum suie 


Târând spre culmi păraele de oi. 


In suflete, vechi doruri se descuie 


Şi înfloresc pe merii încă goi. 


Sămânţă grea de grâu și de secară 


Din mii de mâni se varsă din belșug. 


Dar visului, cântând sub sălci la moară. 


Nu-i trebui să rodească nici un plug. 





| 





— 
———— 


30 Aprilie 1938 


ETULUI ITALIAN 


propiat omenește, spre deosebire de 
portretele citate mai înainte, ale căror 
fizionomii absente și impersonale, pre- 


dispuneau la o contemplaţie păstră- 


toare a distanțelor între privitor şi o- 
peră. 

Renaşterea în sudul Italiei şi în Si- 
cilia şi-a găsit expresia genială în arta 
portretistică a lui Antonelio da Messi- 
ra. Numele artistului figurează în 
catalog cu două opere: „Portretul unui 
necunoscut” şi „Un umanist”, cel de-al 
doilea fiind atribuit în timpul din ur- 
mă, lui Giovanni Bellini. Ceea ce pare 
să fi îndreptăţit această opinie este 
tendinţa către simbol și idealitate, ma- 
nifestă în „umanist”, prin excepţie față 
de preocupările obişnuite ale lui An- 
tonello, de a descoperi și înfăţişa as- 
pectul intim şi caracteristic al mode- 
lului. In contrastul pe carc-l prezintă 
tratarea într'o manieră realistă si ex- 
presivă a chipului, cu elementele ac- 
cesorii, vestimentare sau ornamentale 
(coroana de „aur așezată peste bogatu-i 
păr sau perucă, hlamida prinsă într'o 
agrafă pe umărul stâng, lăsându-i tor- 
sul gol) s'a văzut o prețioasă semnifi- 
cație, constând tocmai în sublinierea 
virtuţilor umanismului. 

„Portretul unui necunoscut”, e unul 





PE: 
A 2 caiza 


Raffaello Sanzio 


dintre cel mal frumuase tablouri din 
intreaga expozie şi o culme in ata 
poricustica, rareon atinsă, niciodata 
depăşită. biguranţa desenului, echiii- 
bru. şi sohuuatea 10ormelor, piasticita- 
tea savantă şi svraluairea coloruor sunt 
însușirile eminente cari fac din acea- 
stă pânză o capodoperă exempiară. 
Aşa a şi tost, fiindea lui Antoneuo da 
Messina i se daiorește avantul şi su- 
premaţia picturii venețiene, reprezen- 
tată prin operele lui Pisanello și An- 
drea Mantegna, Gentile şi Giovanni 
Bellini, Carpaccio şi Bartolomeo Ve- 
neto. 

Portretul lui Leonelle d'Este, mar- 
chiz de Ferrara, datorit lui Antonio 
Pisanello are profilul pur şi duritatea 
severă, metalică aproape, a unci eiigii 
de monetă. Deosebit ae valoarea-i ar- 
tistică, tabloul mai amintește şi rivali- 
tatea celebră dintre autorul lui și Ja- 
copo Bellini, fiecare voind să aibe în- 
tâietatea portretizării modelului. 

Pictorului padovan Andrea Manteg- 
na i se datorește delicatul portret ai 
cardinalului adolescent Francesco Gon- 
zaga, a cărui expresie de gravitate pre- 
coce contrastează fermecător cu frăge- 
zimea copilărească încă a trăsăturilor 
şi candoarea privirii. Chipul cu trăsă- 
turi mongoloide, accentuat încă prin 
paloare, al bătrânului doge Foscari, de 
Gentile Bellini, fiul preterat al lui Ja- 
copo Bellini, atrage privirea prin somp- 
tuozitatea vestmântului și a bonetului 
în formă de tiară episcopală, de un co- 
lorit care dă impresia brocartului roşu 
şi a țesăturii grele în fir de aur. 

„Ducele Agostino Barbarigo la pi- 
cioarele Fecioarei” e subiectul unei 
compoziții de mari proporții, datorită 
lui Giovanni Bellini, al doilea fiu al lui 


Papa Iuliu II 





INSERARE 


Stau privind şi azi cum țărmul 
Braţ rotund încet aduce 

Ca pe el amurg și mare 
Frunten îrunte să se culce. 


ot mă uit de pe terasă 

Cum răsar în soare-apune 

Pe râpi sterpe maci de flăcări, 
Pe talazuri, micşunele. 


Urmăresc, pe când Balcicul 
De pe cap desleagă-alene 
Vânătul turban al serii, 
Păsări negre peste mare. 


Cu aripele întinse 

Cad pe ape înnoptate — 
Greu coboară gânduri negre, 
Gânduri negre, umbră vieţii... 








jacopo. Cu prilejul numirii în dogariat, 
nouii demnitari luaseră obiceiul să-şi 
comande portretul votiv, înfățișat cu 
tot fastul ceremonialului și magnificen- 
ţa vestimentară ocazională. Tabloul lui 
Belliri reprezintă un astfel de exemplu 
în care însă, semnificația caracterisucă 
a portretului slăbește prin faptul inde- 
plinirii unei funcțiuni subordonate u- 
nităţii compoziţiei. 

Vittore Carpaccio are două tablouri, 
unul interesant prin pitorescul compo- 
ziţiei şi al costumelor, reprezentând 
două doamne, socotit de Ruskin „cel 
mai frumos din lume“, celălalt un ad- 
mirabil. cap bărbătesc „omul cu bonet 
roşu“ cu trăsături viguroase şi o neui- 
tată fizionomie afirmativă a unei su- 
perbe încrederi de sine. Desenul, de o 
rară fineţe e totuși mai puţin dur, iar 
coloritul nu are acel luciu metalic din 
portretul lui Antonello da Messina. 

„Gentilomul” zugrăvit de Bartolo- 
meo Veneto atestă influența picturii 
nordice, a unui Diirer, printr'o tendință 
către fantastic și printr'un gust al pi- 
torescului rar, vizibil în ciudăţenia cos- 
tumului pe care-l poartă, ca și în pei- 
sajul ce se zăreşte prin fereastra des- 
chisă. 

Energicele profiluri bărbătești ale 
portretului unui gentilom, de France- 
sco del Cossa și Giovani II Bentivoglio, 
nobil bolognez, de Lorenzo Costa, îm- 
preună cu graţioasa „necunoscută”, cu 
privirea întrebătoare şi mirată, de Er- 
cole da Ferrara, și chipul personajului 
Evangelista Scappi, de o rară finețe, 
datorit lui Francesco Francia, sunt 
ilustraţiuni remarcabile ale Renașterei 
artistice în provincia Emiliei. Tot ast- 
fel, per.tru arta lombardă din acea vre- 
me, preţioasele portrete ale lui Fran- 
cesco şi Bianca Sforza, amintitoare ca 
factură, de maniera lui Pierro della 
Francesca, fără ca autorul lor să fi fost 
încă determinat până azi, apoi portre- 
tul unui gentilom, de Ambrogio de 
Predis, atribuit chiar odinioară lui 
Leonardo da Vinci; al unui necunoscut, 
de Andrea Solario, pictat în maniera 
leonardescă, mărturisind și intluenţa 
artiștilor flamanzi şi în sfârşit „Cei ooi 
credincioşi” de Giovanni Antonio Bol- 
traitio, pânză care imbină simţul ob- 
servaţici şi al detaliului realist cu o 
rară şi sobră armonie coloristică. 

Sculptura Renașterii, a quattrocen- 
to-ulu e reprezentată prin opere care 
iac dovada aceleiaş depline stăpâniri a 
mijloacelor tehnice, a măestriei şi în- 
drăznelii de concepţie din aperele pic- 
torilor citați. lată, de pildă, bustul în 
bronz al lui Giovanni Antonio da 
Narni, fiul lui Gattamelata, operă da- 
torită celui mai mare sculptor al vea- 
eului XV, Donatello, care e şi autorul 
celebrei statui a lui Gatiamelata din 
Padua: trăsăturile frumosului chip ti- 
neresc exprimă  delaolaltă vigoarea şi 
fineţea, prin musculozitatea vânjoasă a 
grumazului şi graţia pură a ovalului fi- 
gurii. Fruntea este a unui gânditor, 
dar  încordarea mușchilor deasupra 
sprincenelor arată promptitudinea ha- 
tărârii omului de acţiune, a soldatului. 
Infăţişarea generală e de atenţie şi aş- 
teptare calmă, iar impresia pe Care o 
produce este a unui echilibru sutlesesc 
desăvârșit, 

Desiderio da Settignano, cu portre- 
tul in marmoră al unei tinere nobile, 
ste o graţie suavă, || hossellino, cu bu- 
stul viguros al lui Matteo Palmieri, 
scriitor şi om politic, Mino da Fiesole, 
cu bustul contelui Hinaido deila Luna, 
de o eleganță nu lipsită de energie, 
Andrea ael Verrocchio, cu fermecăio- 
rul portret al unei tinere necunoscute, 
de un realism expresiv, admirabil ecni- 
hbrat prin fineţea execuţiei, — apoi 
benedetio da Maiano, Francesco lau 
rana, Guido Mazzoni şi Andrea Riccio, 
exprimă iiecare, după puterea şi cu 
mijloacele de expresie personaie, ace- 
laş tip al omului perfect, în trăsăturile 
căruia se răstrânge „lrumusețea interi- 
vară”, idealul tuturor artiștilor Renaş- 
terei. 

Veacul următor, al șaisprezeciiea, 
cunoaște o expansiune şi intensiiicare 
a elanului cerator de artă dela ince- 
putul Renaşterei, putând fi, cu drept 
cuvânt socotite ca un fenomen miracu- 
los, aproape unic în istoria arlei ome- 
nești. 

In răstimp de câteva decenii au a- 
părut genii de forța creatoare şi corm- 
plexitatea unor Leonardo da Vinci și 
Donato Bramante, Michelangelo Buo- 
narotti şi Ralfaello Sanzio, iar la Ve- 
neția trăiau în aceeaş vreme Tiziano 
Vecellio, Tintoretto şi Paolo Veronese. 
Douăzeci şi nouâ de opere, între cari 
o singură sculptură: bustul lui Brutus 
de Michelangelo, dau o idee justă des- 
pre varietatea și originalitatea multi- 
plelor expresii ale idealului artistic 
rontemvoran, nu însă şi completă în- 
trucât iipsește Leonardo da Vinci, a că- 
rui operă portretistică se găseşte îm- 
prăștiată prin muzeele şi galeriile de 
artă străină, iar despre fecunditatea și 
universalitatea geniului creator al u- 
nor Michelangelo, Ralfaello, 'Tiziano 
sau Tintoretto, operele expuse nu pot 
da decât o măsură âproximativă şi par- 
țială. 


UNIVERSUL LITERAR 


de MIHAI NICULESCU 

LT Pai 

„Bustul lui Brutus e de o extraordi- 
nară iorţă vitală, pe care nu v poate 
Sugera reproducerea lui in totograuie. 
Incordarea voluntară şi viguroasă a 
grumazului are tot atâta maree ca şi 
gestul ae o grandioasă simplicitate ai 
Ureatorului dand viaţă primului on, — 
zugrăvit pe tavanul capelei Sixtine, ia 
Hkoma. kramântarea tascinantă a muş- 
chilor ieţei și intensitatea privirii ex- 
primă în accente imperivase şi subju- 
gătoare, tot sbuciumul dramatic al ar- 
tistului, 

Prin influenţele multiple pe care ge- 
Niul lui artistic a ştiut să le armonizeze 
într'o expresie personală desăvârşită, 
hRaliael trece drept artistul cel mai re- 
prezentativ al henașterii. Deşi a mu- 
rit la treizeci și șapte de ani, totuşi da- 
torită neobişnuitei precocităţi şi a te- 
cundității prodigioase a geniului său, 
opera lăsată de el este  considera- 
bilă şi s'a păstrat aproape toată, Cele 
trei tablouri expuse ilustrează e:ape 
diferite în evoluţia artei pictorului, 
mărturisind în acelaş timp și sugestiile 
influențelor exercitate asupra-i., Por- 
tretul feminin, zis „La gravida” datea- 
ză din vremea primei atlări la Floren- 
ţa, între 1504—1508, când artistul n'a- 
vea încă douăzeci și cinci de ani, fiind 
insă de pe atunci celebru, Liberat de 
orice urmă de influență a maestrului 
Perugino, în atelierele căruia își lăcuse 
ucenicia, artistul îmbină aici, în chip 
fericit, noile tendinţe ale veacului care 
începuse, cu stiluri şi forme de expresie 
mai demult practicate, de un Ghirlan- 
dajo, între alții. Desenul e de o largă 
simplicitate, fără să stărue asupra a- 
mănuntelor, în acord cu aerul de se- 
ninătate şi liniște sufletească pe care-l 
răsfrâng trăsăturile chipului și cu so- 
brietatea coloritului. 

„La Fornarina” ca şi purtretul pa- 
pei Iuliu II — dar pentru alte motive, 
— e una din cel mai celebre pânze ale 
maestrului din Urbino. Atitudinea pro- 
vocăloare a faimoasei iubite a lui Rat- 
îael, fiica brutarului din 'Trastevere, 
tonurile calde ale  carnaţiei, radioasa 
splendoare a coloritului atrag dinain- 
tea acestei pânze cei mai mulți vizi- 
tatori. 

Portretul Papei Iuliu Il e o minune 
de măestrie artistică și viață adevă- 
rată. 

Raffael, căre e mai ales un geniu în- 
ventiv de vaste compoziţii, scene şi a- 
titudinile cel mai variate, un „ilustra- 
tor” fără pereche dar un psiholog su- 
perficial şi un pictor de culoare mai 





Tintoretto 


Jacopo Soranzo 


degrabă decât un colorist, face de astă- 
dată dovada unei surprinzătoare pă- 
trunderi psihologice şi a unei interpre- 
tări coloristice in perfectă consonanță 
cu natura intimă a subiectului. Expre- 
sia meditativă, barba patriarhală şi u- 
şoara gârbovire bătrancască a Lerto- 
najului nu reușesc totuşi să umbrească 
energia trăsăturilor, pe care o accentu- 
iază încleștarea hotărită şi autoritară 
a mânei stângi pe brațul jilțului ponti- 
fical, în timp ce dreapta pare pregă- 
tită pentru benedicţiune. Catiielarea 
caldă şi armonia tonurilor vişinii ale 
pelerinii, cu albul-gălbui al vestmân- 
tului sunt indescriptibile. 

Deopotrivă de genial ca psiholog şi 
colorist, Tizian e înfățișat prin trei ca- 
podopere, în care măestria rară a arti- 
stului e încă potențată prin compiexi- 
tatea sufletească atât de turburătvare 
care se citește din privirile „Omului 
cu ochi verzi” şi ale papei Paul III. 
Puterea fascinatoare de viaţă pe care 
o exprimă, mai cu seamă primul por- 
tret numit, fac din Tizian un precursor 
şi un inspirator mărturisit sau nu al ar- 
tiștilor interpreți ai neliniştei suiletu- 
lui faustic modern. Niciun alt portret 
din expoziție nu izbutește ca acesta, să 
surprindă cu o intuiţie mai turburătoa- 
re şi să redea cr o stranie şi obsedantă 
putere de sugestie, ceea ce un scriitor 
numea „le cote d'ombre“ a sufletului 
omenesc. Detaliile pe care fotografia 
le sublinieză cu destulă claritate: cola- 
nul Ge aur dela gâtul personajului, mă- 
nuşa din mâna dreaptă. manșetele de 
dantelă — se ghicesc abia din miste- 
riosul „sfumato“ al pânzei, pe al cărei 


, 


mie grei a eee aie ari ra ea 


Donatello 


fond intunecat, silueta omului cu ochii 
VCzI e 0 pata neagră. Doar privi= 
rile stăruina cu o insistenţă hipnoucă, 
SIL EUEuvart, LE urmaresc pretuunaeui, 
în toată expoziţia şi dupa ce ai piecar 
din ea, ceasuri intregi sau poate ani ce 
ZI, IMVOcMaL Ca amuhuilea unor tai- 
in0ase „planşe fiziologice“ balzaciene, 
ca aceea a inegaiabliului „Cure de 
Lours" de pilda... 

Despre impresia de viață aevea pe 
care o dă privitorului: portretul papei 
Paul 11], biogratul Vasari scrie că tund 
odată așezai portretul pe o terasă, 
mulţi trecători „crezându-i viu îşi sca- 
teau pălărule, salutându-l”, 

Cât despre „La bella”, ele nu numai 
cel mai ceiebru portret teminin al lui 
Tizian, dar al întregei arte italiene. 
Fineţea modelajului, delicateţea și vi- 
goarea totodată a coloritului soraptuos, 
râsul vesumentar, totul contribue la 
desăvârșirea acestei pure capodopere, 

Alături de acest artist genial și turbu- 
rător iriterpret plastic al tainelor sutic- 
iului omenesc, ce alt pictor poate su- 
feri comparaţia? Delicatul Andrea del 
Barto cu al său corect autoportret; 
rontormo, poriretistul lui Giuianv de 
Medici; Parmigianino, a cărui „curie- 
zană Antea', aminteşte prin somptuo- 
zitatea vestmântului pe 'lizian chiar; 
sau onestul Bronzino, cu impunătorul 
portret al romanului Steiano Colonna 
din familia vestită pentru rivalitatea ei 
cu aceea a Orsinilor; or în siârşit, vi- 
sătoarea apariție a „cavalerului de 
Malta”, atribuit lui Giorgione? 

INUNIAL 'LINLOLELLO, în portretul senato- 
rului Jacopo Soranzo, al cărui chip ce o 
incantatoare jineţe expresivă, cu blan- 
da-i privire stăruitoare, e aamirabil in- 
cadrat prin boneiul negru mat și tona- 
lităţile calde ale pelerinei de brocart 
vișiniu, împreună cu Paolo Veronese, in 
poriretul nobilului Pase Guarienu, pe 
armura căruia lumina lunccă în urnii- 
toare etecte, reprezinţă, cu egală măe- 
strie tehnică, o concepţie arustică pro- 
Prie exprimată cu ajutorul unui stil 
personal, caracteristic, lesne de retu- 
noscut, 

Gloria acestor artiști atinsese apo- 
geul, când apăreau la Veneţia, în ras- 
umpul de numai trei decenu, pictori 
de importanța unor Palma Bătrânul 
și Canani, ambii influențați de uior- 

SIone, Debasuaulo „uei jruOmMbo, (cu 
portretul de superbă măreție pon- 


tificală al papei Adrian VI), Lorenzo 
Lotio, fans boraone (cu rinanţii 
venețieni”), Alessandro  Moratto și 


Giambatisita Moroni (cu două portrete 
în mărime naturală ale soţilor Spino, 
în care sobrietatea coioritului subunia- 
ză demnitatea atitudinilvr). Acesici ia- 
lange ue artişti i se datorește continui- 
tatea unor tradiţii cari au iăcur sugre- 
mația picturii venețiene asupra între- 
gii arte italiene şi lorţa ei de expan- 
siune. 

Fără să adaoge strălucirii veacuriior 
precedente, cele imediat următoare Re- 
naşterii, mențin întâietatea şi  presti- 
giul universal al artelor italiene, prin 
operele unor artişti de renumele lui 
Guido Reni, Strozzi, Forabosco, remar- 
cabil portretist în manicră tizianes- 
că, Mazzoni, dar mai ales prin geniul 
multilateral al unui Lorenzo Bernini, 
autorul elegantului bus: în inarmeră al 
lui Francesco I d'Este, redat cu atâta 
fineţe în detaliu și însuliețită avântare 
în atitudine, — toți aceștia în secolul 
XVII; iar în al XVill-lea, prin Crespi 
la Bologna, Solimena la Napoli, Pan- 
nini la Roma şi la Veneţia, prin marele 
Giovanni Batistta Tiepolo, lenaşterea 
își trăește ultimele reslrângeri, de co 
splendoare crepusculară, Portretul „a- 
miralului venețian” al celui din urmă, 
prin vigoarea spirituală și fineţea atris- 
tocratică a trăsăturilor, afirmând :indi- 
vidualitatea caracteristică a chipului, 
în contrast cu purpuriul aprins al vas- 
tei etole, care inundă tabloul, perpe- 











esta ea roatn dim d n ăia ui re ninti in ae atare mea mom ea mă 


Giovanna Anvonio Narni 


tuând tradiţia marilor colorişti vene- 
țieni, înseamnă un mare efort de sinte- 
ză şi o punte de legătură între idealu- 
rile dilente a doua epoci de artă. 

După Tiepolo, vâna creatoare a unor 
formule de expresie artistică personală 
pare că se epuizează. O ultimă tresă- 
rire amintitoare a unui trecut glorios o 
găsim încă, în autoportretul lui Anto- 
nio Cancva, bust în marmoră, în stil 
neo clasic, cu o vădită tendință de 
idealizare dar şi cu o urmă de realism 
în execuţia ochilor. 

Un portret de o execuţie delicată și 
ateniă ca acela al  Costanzei Munti 
Perticari de Filippo Agricola, cu aibul 
sidefiu al carnaţiei şi armonia calmă a 
trăsăturilor, atât de Lericit reieşind din 
odihnitorul negru velurat al rochiei, 
mărturiseşte toată nostalgia epigonică 
şi docilitatea talentului acestui artist 
proclamat „Raffaello al veacului său“, 
de frumoasa Costanza chiar, fiica poetu- 
lui Vincenzo Monti, — Care a şi con- 
pus un sonet omagial în cinstea portre- 
tului — ea însăşi poetă și soţie a lite- 
ratului Giulio Perticari, Tot astfel, a- 
cela al poetului Ugo Foscolo de Andrea 
Appiani şi autoportretul de o romanti- 
că bizarerie, al artistului 'Tomaso Mi- 
nardi, în alară de valoarea lor icono- 
grafică nu reprezintă decât o neinsem- 
aată contribuţie personală la ceea ce a 
fost un efart al epocii, care-i depășea, 
prea puţini fiind cari răzbeau deasupra 
pânzei uniforme a anonimatului. 

Mai aproape de noi, Daniele Ran- 
zoni, în portretul contesei Arrivabene 
şi Giuseppe de Niltis în „doamna cu 
câinele”, de o grație şi eleganță „fin 
Ge siecle“ ni se par azi nu lipsiţi de fa- 
doare. Amândouă portretele sunt, cel 
dintâi prin lirismul formei şi luminozi- 
tatea vaporoasă a coloritului, celălalt 
prin eleganța vestimentară și  fine.ea 
spirituală a trăsăturilor, splendide ca- 
racterizări picturale de o valoare docu- 
mentară, a unui fel de a privi și stră- 
bate viața, care ne pare azi desuet şi 
străvechi... 

Astfel, două mii de ani de civilizaţie 
şi de continuitate a sfurțărilor creatoa- 
re de artă se perindă pe dinaintea pri- 
vitorului, într'un cuprinzător raccour- 
ci, însumând momentele cele mai ca- 





Ranzoni 


Contesa Arrivabene 


racteristice. Scriam la începutul rân- 
durilor de iaţă, că un gând politic a 
determinat luarea acestei iniţiative. 
Oricare i-ar fi fosti substratul însă şi 
judecat după consecinţele lui doar, 
gândul organizării acestei retrospective 
a portretuiui italian la Belgrad va ră- 
mâne ca o nouă şi strălucită mărturie 
a forţei de expansiune și semnificației 
de universalitate, care sunt atributele 
supreme ale civilizaţiei italiene, reafir- 
mate în zilele noastre, prin cuceritorul 
elan de forţă creatoare al Renaşterei 
Iasciste. 





6 





adu a rămas suspendat pe gân- 
duri, Lumea parcului este de- 
parte, undeva, în amintire, deşi 
se sbate tot așa de viu alături de 


el. Şi cugetă... Simte plăcere să-și 
ia de guler fiecare biruință, so 
sguduie, s'o omoare lângă  nimicnicia 


ce-o simte încătușată de tot ceeace rea- 
iizase până atunci. Are impresia că, cu 
cât se judecă mai aspru, la rece, cu atât 
apare mai gol, mai uscat. Aproape că 
se încântă, ca de efectul unei otrăvi 
care pe nesimţite îți smulge viața, a- 
tunci când ești pe deplin convins că-i 
tot: ce-i poți oferi mai bun. Atât de 
seacă i se pare viața de până acum, în- 
cât se miră, constatând că nu sesizase 
mai din timp. Dar dinţre gândurile lui 
coclite răsare, alb, satul lui, așezat în- 
tr'o margine de bărăgan, acolo unde 
câmpul se ia de mână cu lunea. Un 
sat mic, risipit pe o cută de deal, cu 
salcâmi mulți și cu case albe, răsărind 
ca nişte jucării, din frunzișul verde. 
Acolo își lăsase anii cei mai frumoși ai 
vieţii : copilăria... Acolo închinase cel 
dintâi gând iubirii... Acolo cunoscuse 
pe Sandina, zâna bună a adolescenţei 
lui... Chipul blond al ei răsare dintre a- 
mintiri cald ca o arșiţă. Se întreabă însă 
dacă mai are dreptul să gândească la 
ea. lată, din ploaia de gânduri ce-l nă- 
pădesc, ar voi să rupă cea mai frumoa- 
să coroană de simţiri, să o închine ei, 
numai ei... Dar chipul drag nu-i mai 
spune nimic. Nu-l mai poate desprinde 
de acolo — din amintiri —, să-l adune 
lângă el şi numai pentru el. Să-l legene 
în bătăile inimii, ca pe un copil frumos 
în leagănul întâilor ani, înfășurat în 
bucuria de-al şti al tău... 

— Ce faci aici ? 

A tresărit brusc... Şi cu glasul priete- 
nului venit prin surprindere, freamătul 
parcului i-a năvăliţ în simţire, ca sgo- 
motul uriaș al unei fabrici în plin mers. 

— Ce fac? Nimic! Mă odihnesc! Tu? 

— Tot așa! Numai că eu mă odih- 
nesc mergând ! 

Iși spionă amicul ce se așezase lângă 
el. Parcă acum lar fi descoperit întâia 
oară! Fu ispitit să-i adune trăsăturile 
într'o singură privire, fiindcă aproape i 
le uitase. Dar aruncându-și ochii, fața 
osoasă, fruntea lată și părul sburlit al 
prietenului său Nelu Stătescu, poreclit 
pentru înfățișarea sa „,revoluționarul“, 
i-au năvălit prea cunoscuțe în minte. 
Il vede cum caută, în umbră, să-i vadă 
trăsăturile feţei. 

— Ce ai? Pari preocupat! 

— Preocupat ? ! se miră Radu. De- 
loc! Sunt numai puţin obosit și prea 
mult plictisit, 

— Nu-i ceva nou! Altceva! 

— Nu sunt făuritor de noutăți! 

Vorbele au căzut ca un plumb. Și al- 
tele n'au mai venit. Lui Radu îi fu ciu- 
dă că acest amic căzuse în lumea gân- 
durilor lui ca un nepoftit. Ba încă se și 
așezase alături. 

Perechi, perechi, forfoteala parcului 
se destrămă spre marginile întunecoa- 
se, fiecare  ascunzând un zâmbet, o 
strângere de mână sau o  încetineală 
voită, întârziată, drept o nadă în plus 
pentru îmbrățișările furișe care vor ve- 
ni. Muzica, după ce executase o „națio- 
nală'“* pe care Radu nici n'o auzise, a tă- 
cut. Priveşte muzicanţii ce-şi scot ală- 
murile de pe gât, fiecare preocupat de 
ocupații singulare: unii își şterg, cu ba- 
tiste apreciabile, frunţile brobonate, 
alții-şi răsucesc tacticoși ca nişte cu- 
coane bătrâne, ţigări „își controlează in- 





strumentele sau râd. Din tot parcul se 
ridică un sgomot surd, ars parcă de pa- 
tima cerului, prea senin în seara aceia. 
Pare că pregătește, uriaş şi sobru, ma- 
rele prolog al iubirii, revărsată înspre 
marginile întunecoase ale parcului. 

Este o oră aproape solemnă, ora un- 
sprezece, când familiile, sătule de plim- 
bare, se retrag la berăria Cotruţ 
de pe Principală, unde cântă o orches- 
tră bucureșteană. In parc rămân numai 
vagabonzii, ostașii şi îndrăgostiţii. Fa- 
miliști își strâng mâinile, își urează re- 
ciproc „noapte bună“, sau se invită pe 
a doua seară, cucoanele își mai verifică 
în grabă înfățișarea sau își ceartă câte 
un copilaş care nu vrea să dea bună 
seara, 

— Pupule, vai! Se poate să mă faci 
de râs? Uite, râde madam Ionescu de 
tine... Ridică ochii şi pupă mâna!! 

— Lasă-l dragă! M'am supărat pe 
e]... Nu-i mai aduc bomboane ! 

Pupu deobicei se scobeşte în nas, cu 
multă importanţă, absorbit cu totul de 
îndeletnicire, în timp ce ultimele urări 
de „bonne nuit“ se destramă în noap- 
te... 

Lumea s'a mai rărit. Intârziaţii se'n- 
dreaptă spre porți, alene, Radu nu vrea 








UNIVERSUL LITERAR 








FATA ALBĂ 


să plece... Şi nici prietenul lui. Amân- 
doi tac. Deodată sub lumina becurilor 
de pe alee răsare o siluetă. Fără să 
vrea, Radu îşi simte ochii atraşi spre 
necunoscută. Ea pășește încet, scormo= 
nind la intervale egale, pietrișul. Silue- 
ta albă îi aminteşte ceva... Ii aminteşte 
silueta Sandinei pe care o întâlnise a- 
stăvară — un an se va împlini în cu- 
rând — la mașina de treerat, în arma- 
nul tatălui ei, prin ropotul de lumină, 
de snopi şi de muncă, rătăcind ca o zâ- 
nă bălaie a lanurilor. De atunci n'o mai 
văzuse... Când se apropie mai mult, ob- 


servă cu multă mirare că are părul! 
blond, ca și Sandina, 
Dar nu, nu putea fi Sandina. Nelu 


Stătescu se scoală și-o salută. 

- Bună seara Lucia! 

— Bună seara |! 

Glasul a sunat ca un zurgălău de ar- 
gint. Sunt unele femei pe care le iubeşti 
numai pentru glasul lor. Auîn voceun 
timbru aparte, un leagăn de melodie pe 
care nu-l știi cum să-l răstorni în su- 
flet. Amintesc melodii visate, Gepărta- 
te, străfunduri de armonii întregitoare 
care-ţi cad pe suflet cu neliniște, cu ne- 
saţiu, cu nostalgii... 

Radu se simte copleșit de aceste sim- 
țiri și privește în urma fetei în alb, can 
urma unci minuni... Mersul legănat se 
estompează în umbră cu contururi 
vagi ; dar ochiul lui întârzie să-l des- 
mierde, până când dispare după o coti- 
tură. Atunci își aduce aminte că Nelu 
a salutat-o ; ar vrea să ştie cine e. Dar 
Nelu e absent ; în loc să deschidă discu- 
ţia, își aprinde nepăsător, o țigare, Chi- 
britul tras a sfârâiţ încins, ca gândul 
lui. Şi i s'a părut că vede vo umbră u- 
șoară de ironie pe chipul prietenului. 
Deaceia își impune să nu-l întrebe ni- 
mic şi nici să-l iscodească, dacă va în- 
cepe să destăinuiască. 

-— "Ţi-a plăcut ? 

Se aștepta la "'ntrebare, numai că în- 
târziase.,, 

-— Ce să-mi placă ? 

— Fata în alb! Văzui c'o urmăriși cu 
ochii ! 

— Am urmărit-o ? 
să-mi trec timpul... 

— Totuș ai avut prilejul să vezi una 
din cele mai curioase fete din oraşul no- 
stru. O ființă originală! 

— Zău? Aveţi şi chestii d'astea pe 
aici ? 

— Nu ironiza... 

— 'Ții cu tot dinadinsul să cred ? Nu 
cumva eşti romantic ? 

— Îţi arde de glume !! Interesează-te 
şi-ai să vezi că nu sunt deloc roman- 
tie 

— Imi face impresia că ești pătruns 
de originalifaiea acestei fete în alb! 


Poate, așa, ca 


URMARE DIN N-RUL TRECUT 


Oare discuția noastră nare ceva „ă 
these“ ? 

— Nu! Dimpotrivă ! O fac numai ca 
să-ți arăt că și orașul nostru are „per- 
lele“ lui! 

„— De care n'am auzit până acum ! 

— Pentrucă nu sa găsit nici un bi- 
nevoitur să ţi-o spună... Poţi să-mi a- 
preciezi gestul! 

—. De bună seamă! Și încă la justa 
lui valoare! |... 

Deodată muzica se deslănţuie... „Pati- 
natorii“* lui Waldteulel încep să se cla- 
tine lasciv printre alei, prin frunzişul 
pomilor, deşi e o seară cu adevărat de 
vară și „patinatorii“ cel mult, ca să pa- 
ră ceea ce sunt, ar fi trebuie „să tragă 
targa pe uscat“. Dar acordurile pline, 
cad frumos, cu unduiri leneşe. Radu se 
regăsește mai puţin certat cu sine, as- 
cultând muzica. Niciodată nu se cxecu- 
tase ceva atât de Irumos și simţit. Poa- 


de DAN BĂLTEANU 


— Cu bine. 

E întrucâtva mulțumit de plecarea 
prietenului. Dar fata în alb unde o [i? 
A plecat ? S'a întâlnit cu cineva? Ar 
dori mult s'o știe. Intr'adevăr îl inte- 
resa... Şi n'a întrebat măcar de numele 
ei întreg. Știe doar c'o chiamă Lucia! 
Lucia! Ce nume! Nume de lumină! E 
pe deplin convins că n'ar fi putut so 
cheme altfel decât aşa... l-a rămas în 
minte conturul alb, neprecis, care se ]e- 
găna în mers de undă. Avea părul 
blond, căzut în valuri pe doi umeri mi- 
cuţi. Şi sigur că numai albaștri îi pu- 
teau fi ochii... Altfel numele ci n'ar mai 
îi de lumină, nici atât de întregitor! 
Căci lumina Bărăganului nu poate exis- 
ta fără cer albastru! Şi nici conturul nu 
1-ar mai fi atât de limpede în gânduri... 

Când se descoperă atât de preocupa 
de fata albă, Radu încearcă să se iro- 
nizeze singur. Apoi văzând că nici asa 





te că și muzicanții ca și dirijorul au se- 
sizat sosirea neașteptată a fetei în alb! 
— Mai stai ? întrebă prietenul ridi- 
cându-se. 
— Da!! N'am alt program pe astă- 
seară mai bun decât ăsta. 
— Iţi propun eu unul! 
bem doi ţapi!! 
— Nu, nu merg! Altădată! 
— Atunci, să ne vedem! 


Mergem să 





nu și-o poate alunga din minte, să se 
preocupe de altceva, căută să gândească 
la altceva. Deaceia vrea să se definea- 
scă, în timp ce valurile valsului îl aco- 
peră într'o ploaie coiorată de melodic. 
Fără îndoială e un ins ciudat. Un ins 
mânat în viaţă de un neastâmpăr ce-l 
face să fie copleșit mereu de viaţa de 
toate zilele. Ii place să găsească întot- 
deauna, în noianul zilelor, o portiţă, por- 





IN PLIN MISTER 


este decât neant. Şi acesta este, cum 
se spunc „le mot de la ţin”. Disgra- 
țiați, ce lumini am putea să proectăm 
într'o lume care ne este închisă, de 
care am fugit aşa cum se ştie, din care 
nici chiar o sublimă apariție ram pu- 
tut suporta — fiindcă am pironit-o în 
cue și am răstignit-o pe un  vârt de 
munte sălbatec! In acest ceas definitiv 
şi greu natura omencască şi-a recla- 
mat desigur nu știu ce tristă gutono- 
mie — iar pedeapsa n'ar fi putut să 
tie ma: grea, fiindcă ea este graţia ce 
ni s'a oferit dar pe care n'a mai aven 
şi ea mai este însăşi limitele noastre 
care nu se mai trec. Am rămas singuri 
și zăvoriţi în veac; am rămas etern și 
universal chinuiți de mister! 

Și de aceea noi nu vom putea explica 
niciodată mai mult decât imposibili- 
tatea noastră de a cuprinde misterul — 
fiindcă această imposibilitate e în noi, 
-- nu însuşi misterul, care ne scapă. 
găsindu-se dincolo absolut de închi. 
soarea de spații și timp, acolo adică 
unde ochii noștri, ai spiritului, şi ai 
inimii de cele mai multe ori, nu mai 
pătrund. 

Când d. Nae lonescu de pildă ne 
vorbește de suferința lui Dumnezeu, 
când o afirmă ca o certitudine — ne în- 
trebăm miraţi cum a ajuns s'o alle? 

lată-l în schimb vorbind de Inviere. 
Cât adevăr aici! 

Dar nu ni se spune acum, e drept, 
decât eroarea noastră când  negăm 
„FAPTUL” real al Invierii — pe care 
neputinta, de cele mai multe ori sa- 
vantă, îl crede „simbol” când nu vor- 
bcşte de nu știu ce „Renaștere a na- 
turii” sau de „mitul solar”... 

Dece nu isbutim să afirmăm tot- 
deauna FAPTUL real, aşa cum este, al 
Invierii ? Fiindcă există „mai multe 
Planuri de existență”, fiecare din ace- 
ste planuii necesitând „mijloace spe- 
ctale de investigaţie”. Un plan de exi- 
stență este acela din lăuntrul veacului, 
al nostru. Alt plan este cel în afară, 
dincolo de „carcera vremii“, Şi atunci 
când noi nu isbutim să simțim așa cum 
a fost, real, înaltul mister pascal, este 
desigur fiindcă aplicăm în lumea de 
dincolo de veac rațiunea pianului no- 
stru de existență, care rațiune, cu le- 


URMARE DIN PAGINA l-a 


gile ei stricte, n'ar putea valida în nici 
un fel FAPTUL REAL al Invierii, 
Ne-ar trebui pentru a constata real, 
[aptul acesta, mijloace de investigaţie 
proprii planului de existență dincolo 
de  îstorie, — realitatea oricât de 
uluitoare (pentru noi) a Invierii intrând 
în rațiunea planului de existență abso- 
lut ca, probabil, lucrul cel mai natural. 


Există astfel „mai multe lumi de 
grade de realitate deosebite”. 

Dar dacă aceste lumi „de grade de 
realitate deosebite” există — ceeace 
apare cu un fel de evidență —- fiecare 
din ele cuprinzând raţiuni diferite care 
pot confirma sau infirma fenomenele 
respective, este inieresant atunci să 
vedem că d. Nae Ionescu însuş trece 
adeseori prin aceste lumi cu o indife- 
rență sau cu o facilitate care sur- 
prinde. 

Iată, astfel, Tristia — articol turbu- 
rător... Pretinzând însă acum că Dum- 
nezeu, prin faptul însuș al creării lumii 
se dovedește a îi tost în lipsă, în deze- 
chilibru — fiindcă, altfel, dacă ar îi 
fost în echilibru nu sar fi mişcat, n'ar 
fi avut nevoe să creeze, să-și adauge 
desigur că-i lipsea, „ca să se împlinia- 
scă” — pretinzând aceasta d. Nae io- 
nescu enunță o proposiție periect 1o- 
gică fără îndoială, dar cu grava deli- 
cienţă numai de a fi adevărată pe pia- 
nul nostru de existenţă, atunci când ea 
se ocupă totuși de lucruri care se pe- 
trec dincolo de istorie și dincolo de 
veac! Se înţelege astfel că toate con- 
clusiile la care ajunge d. Nae lonescu, 
cad, cu puntea șubredă pe care o în- 
tinde într'o lume ale cărei „mijloace 
de investigaţie” nu i-au stat la înde- 
mână. Și „suferința“ lui Dumnezeu --— 
și tot... 

Cum ar ști d. Nae iunescu că 
dincolo de veuc, „a crea” presupune a- 
celeași necesități care există pe planul 
nostru de existență? Şi de ce să nu 
admitem eventual că pe planul de exi- 
stență absolut, actul creaţici ar putca 
ti gratuit, fără să presupună nevne, 
nici lipsă ? 

„Unde e echilibru, nu e nimic; e ne- 
mişcare” — spune iar d. Nae lonesci 
— şi Dumnezeu mișcându-se, „ieșind 


din el”, prin chiar crearea lumii, „do- 
vedeşte a îi fost în desechilibru”.,. 

Legile noastre de echilibru, desigur 
acestea sunt... Cine ar putea să ne asi- 
gure totuş că pe planul de existență al 
lui Dumnezeu aceleași legi ale echili- 
brului sunt valabile, când sar putea 
ca, acolo, însăşi mişcarea să aibă alt 
sens decât al desechilibrului ? 

Și în sfârşit: „creând ceva (Dum- 
nezeu), a făcut un efort; iar efortul e 
suferință...”. 

De unde, suferinţa lui Dumnezeu... 


Aceeași permanentă încurcare de 
„planuri de existenţă“. Elortul e de- 
sigur suferință — dar pentru noi, IN 


VEAC! E posibili, să fi fost și pentru 
Dumnezeu. Dar n'o știm... Tot atâta de 
mult e posibil și contrariul: Dumnezeu 
care „poate totul”, dece — în planul lui 
de existenţă care nu e al nostru (și 
pentru care noi n'avem mijloace de in- 
vestigație) — dece n'ar fi putut, şi e- 
fortul chiar, fără suferinţă ? 

E o lecţie tristă, şi care ne spune 
mult, acest zadarnic vagabondaj cu d. 
Nae Ionescu în lumea în care nu se 
poate pătrunde... Decâteori aburii calzi 
ai nopții ne cheamă și ne gonesc, 
decâţeori strani vedenii par că sau 
apropiat de noi și ne grăbim să le prin- 
dem, ele sunt cu atât mai mult dincolo 
— şi în faţa noastră, de două mii de 
ani, aceleaşi porţi stau zăvorite, Crima 
oarbă de pe Golgotha — pe care poate 
că nici nu știm s'o plângem, mă gân- 
desc! — ne-a condamnat la o teribilă 
autonomie în care, cârtițe de mişcare 
şi vieaţă, ne lovim fără puteri în întu- 
nericul greu ca o temniță, de spaţii și 
timp. 

Palide iluzii aruncă un aer obosit 
peste atâtea singurătăţi... Veacul se va 
sfârşi ? In triumi ?... Şi să fie moartea 
poate cea dintâi bucurie ? 

Un plâns depărtat şi sec, înneacă vi- 
sarea. 

Am ucis, odată, o lume: A tost Des- 
legarea? Să fi fost liberi, atunci?... 

„„In plin mister, și poate în laţa o- 
chilor noştri chiar — cum să-l ve- 
dem ? — un mister într'adevăr cu atât 
mai straniu, cu cât se poate să fie „în 
plină lumină”. 

TOMA VLĂDESCU 


30 Aprilie 1938 


n — 


tița visului, pe care să lunece, trăind 
dincolo de lume, într'o lumea lui. Dar a- 
ceastă ciudată îndeletnicire făcea tot de 
atâtea ori să se rupă echilibrul dintre ei 
şi lume. li era necaz că lumea nu se 
dăltuia după dorinţa lui; de aici tot ne- 
sațiul acela tânjit, tot sbuciumul după 
rezolvarea unui „inexplicabil“ bănuit 
dar niciodată definit. E o fire ce se 
caută mereu între datele a două no- 
iuni, foarte flexibile, a fi şi a visa... 
Un fel de ins suspendat între vis și 
viaţă... 

In orășelul acesta este venit de a- 
proape șapte luni de zile şi încă n'a 
reuşit să-şi facă un prieten. A căutat 


“să și-l apropie pe Nelu Stătescu, un 


avocat de marc viitor al baroului local, 
dar ceva, un ceva ce luneca printre de- 
gete, punea bariera între ei, deși se cu- 
noşteau încă de pe băncile liceului. 

Orele ce le căpătase la liceul de bă- 
icţi, îl făcură să cunoască altă categorie 
de oameni : colegii. La început a fost 
privit ca un fenomen : întâiul la capa- 
citate pe ţară. Aureola de „mare în- 
vingător“ însă e valabilă numai până 
când poți cunoaşte mai de aproape pe 
cineva. Indată ce-l vezi că nu-i decât un 
„om“ şi nimic mai mult, piere ca prin 
farmec. Dar „aureola' creiase şi un fel 
de „distanță“, de răceală între colegi și 
cl, nuanţată de dispreţ. Nu odată, când 
se ivea vreo discuţie în contradictoriu, 
la care nu înțelegea să se amestece, 
tocmai ca să nu dea naştere la interpre- 
tări, era solicitat de vreun toleg, cu iro- 
nie vădită, 

— Dv. ce părere aveţi domnule co- 
leg ? 

Intotdeauna însă ieşea cu bine din 
discuţie, deşi în dosul fiecăreia se as- 
cundea o cursă. 

Colegii cei tineri formau „opinie se- 
parată'* de cei bătrâni; ei discutau po- 
litică, făceau diferite considerații asu- 
pra politicii externe, înjurau și divini- 
zau anumite personalități, iar când su- 
biectuil ieșia din politică, atunci mate- 
rialul din care se alimenta erau femei- 
le. Ceilalţi, dascălii bătrâni, intrau la 
ore fix, pătrunşi de misiunea lor până 
în măduva oaselor; călcau apăsat, cu 
catalogul la subțioară, păstrându-şi a- 
ceeaşi mască pe faţă, rigidă, ca o figură 
de monument. Slujba o îndeplineau ce- 
remonioșşi, convinși că altfel nu le-ar 
sta bine. 

Singurele clipe fericite le trăia în 
mijlocul elevilor, Reușise să se facă iu- 
bit de toţi. Desfiinţase acea distanță 
convenţională dintre catedră şi bancă. 

Azi dimineaţă venind vorba despre 
anumite metode închise în sisteme pe- 
dagogice perimate, Radu recomandă, 
ca o sugestie, metoda lui: apropierea 
dintre profesor şi elevi. Directorul Ii- 
ceului, Dumitru Răuţă, profesor de la- 
tină şi greacă, unul din cei trei „de- 
moni ai liceului“ își pierduse sărita. și 
ridicase pe frunte ochelarii cu ramă de 
bagă şi-l privise crunf, ca un călău. A- 
cesta era gestul lui de totală enervare. 

— Domnule Văleanu, asta-i metoda 
cea mai primejdioasă. 

— De ce, domnule director ? 

Dumitru Răuţă cra un tip „standard“ 
de profesor, Fiind director încă dela în- 
ființarea liceului, căpătase în tot orașul 
numele familiar de „nea Mitică“. Cu 
mult înaintea războiului fusese lăudat 


pentru „merite pedagogice“ de către în- . 


suşi ministrul de atunci, cu prilejul u- 
nei inspecții și dacă „nea Mitică“ admi- 
tea vreodată părerea cuiva, o făcea nu- 
mai atunci când nu se vorbea de peda- 
gogie. In privința aceasia se creiase un 
fel de tradiţie, respectată de toată lu- 
mea profesorală. Căci altfel „nea Mi- 
tică“ se făcea foc, țipa şi dela profesori 
şi până la servitori, în asemenea mo- 
mente, era imprudent să-i ieşi în cale; 
iar acela care-l contrazicea era nota! 





pe „lista neagră“. De aceia în dimi- - 
neaţa de azi, la începerea discuţiei, toţi: 
ceilalţi profesori tăcură. 

— De ce domnule director ? vepetase” 
Radu întrebarea. 

„Nea Mitică“ care se plimba, roșu ca 
un rac, cu mâinile vârâte în pieptul ve- 
stei, se opri în faţa lui Radu, 

— De ce? Hm! Mai întrebi de ze? 
domnule coleg? Asta-i defectul dv, 
ăştia tinerii !! Dv. nu ţineţi seama de; 
experienţa noastră, de apostolatul n-! 
stru, de pasiunea noastră depusă pe al- 
tarul şcolii, Veniţi, chemaţi și neche- 
maţi, cu capul îmbuibat de profesorii 


ăi mari, să ne daţi nouă lecţii și să nef 
puneţi întrebarea „de ce“. Apăi să știiţ 


d-ta, d-le coleg, că una-i teoria şi alta-i 


practica ! Ăi ti d-ta tobă de carte, da: | 


noi avem practică domnule şi practica-i 





mama pedagogici. 
— Dar, domnule director, eu n'am 


pomenit nimic nici despre practică, nici $ 


despre teorie !!... 


— Sigur că n'ai pomenit! se oțețiţ 


directorul... Nici nu poţi să pomenești! 
Ce ştii d-ta din pedagogie ? Ehei, dom- 
nule Văleanu! Uită-te la mine! Sun! 


e n a a n ta ar a d Te pa 


(Urmare în pag. 7-a) 


30 Aprilie 1938 


CONTINUARE LA 


alb ca oaia şi nu ma 'mbătrânit calea 
bisericii, ci școala ! Pe altarul ei mi-am 
jertfit anii tinereţii și-am slujit-o ono- 
rabil treizeci şi doi de ani! Şi-oiu fi 
învăţat şi eu ceva într'atita amar de 
vreme!... N'oiu ști să merg pe bicicletă, 
sau să dau cu picioru 'n minge, dar sunt 
tobă de pedagogie. 

— M'aţi înţeles greşit! continuă Ra- 
du. Am voit să spun că o apropiere de 
sufletul elevului creiază întotaeauna o 
atmosferă prielnică învățăturii, mai 
prielnică decit metoda agresivităţii. Ori- 
ce materie, cât de insipidă ar îi, capătă 
viață și poate fi asimilată cu mai multă 
plăcere. 

Directorul se opri din colinda ner- 
voasă prin cancelarie, își lăsă pe nas o- 
chelaru şi se adresă protesorilor înmăr- 
muriţi. 

— Auziţi domnilor colegi? Există 
„materii insipide“ în şcoala noastră ? Și 
dacă sunt, care-s acelea, domnule co- 
leg ? 

— Nu există materie insipidă, domn- 
nule director. Insipid poate fi numai 
procedeu! prin care se predă acea ma- 
terie ! 

— Și dumneata crezi că metoda 
d-tale e bună ? Dumneata nu faci nici 
un serviciu pedagogiei, aplicând-o. Nu 
vezi cât de răi sunt elevii de azi? Din 
contră, îi înveţi cu nărav... 

— Vă "'nşelaţi domnule director. Răs- 
pund personal de elevii mei. Nu cu mij- 
loace de sbir se pot modela caractere! 
Asta-i părerea mea... Şi-am aplicat-o 
cu mult succes!! 


Poşia redacţiei 


Nicolae al Lupului. — Mulţumim 
pentru povestirea trimisă, Se va publi- 
ca. Mai trimiteţi, 
Clement Munteanu. — „Făcliile din 
templul“... dumitale nu pot lumina pa- 
ginile „Universului literar“. 
Dorinţele sunt frumoase... 
rințe. 
„Vreau să trăesc senzațiile 
Cum nimeni încă nu le-a trăit 
Vibrant să iubesc frumuseţile 
Așa cum nimeni nu le-a iubit“ 
Sau: 

„Flori, flori, daţi-mi îlori 

- Este darul cel mai mare 
Vă mulțumesc de mii de ori 
Pentru fiecare floare“. 

Iubind florile şi frumuseţile, trăind 
intens senzațiile, nu vă rămâne decât 
să reușiți în poezie, V'o urăm din su- 
et. 

Pentru asta trebuie însă neapărat să 
renunțaţi la versuri de calitatea ace- 
stora : 

„Eterne, eterne 

vor fi pasiunile 

cen rătăciri o să ne 'ndemne 
să le trăim minunile (!?)“ 

Ori acest funebru terțet: 

„Doliu(l) mă captează 
văd că se'noptează 
și-ași voi să mor“. 

Imi vine să zic — parafrazând pe 
Vlahuţă : Nu de moarte mă cutremur, 
ci de poezia ei. 

A. Blascioc. — Mai trimiteţi. Evitaţi 
efectele facile și feriţi-vă de unele re- 
miniscențe din 'FYopârceanu (Furtună), 
Cerna (Veac trist) şi Vlahuţă (Melan- 
colie de Paști). 

Dar nu e oare tragic primăvara 

Şi nu-i imens de nefiresc să mori 

Când sunt atâtea cântece și flori 

Și-un verde-atât de dulce ne'nconjoară 
Locurile comune să nu vă tenteze. 

Constantin Ispas, — „De fapt — 
scrieți — gestul dv. îmi e indiferent, 
(gestul ar însemna aruncarea la coș) 
eu voi continua să scriu pentru sufletul 
meu“, 

E cel mai bun lucru pe care-l puteţi 
face. Dar atunci de ce mai trimiteţi 
„antologia“ de versuri inedite ? Nu îmi 
veți lua în nume de rău dacă voi oh- 
serva că tonul scrisorii G-voastră calcă 
anumite reguli de cuviință de care e 
bine să ţineţi seama.... chiar în cores- 
pondența cu o revistă literară care bă- 
nuiți că nu va da versurilor d-voastră 
întrebuințarea pe care o doriți. 

Suntem cu totul de acord cu aceste 
versuri ale d-voastră : 

„Insă ce-am simţit în mine, mâna-mi nu 
ipoate să scrie 

In zadar și amintirea și gândirea (?!) 
[mă îmbie 
Ce îngustă mi-e gândirea și ce grea e 
[pana mea!“ 








ca do- 


Şi totuși... 

„Paul Constant. — „Scrisori către un 
sărac“ și „Primăvară“ se vor publica în 
curând. Mai așteptăm şi alte versuri de 
la d-voastră. 

Dasp. — Constatarea d-voastră că „nu 
agreem poezia pesimistă, mai ales la 
începători'* nu corespunde realităţii. 
„Agreem“ poezia de orice fel. Şi nu „a- 
greem“' versurile scrise doar de dragul 
sunetului din coadă. 

Dar dintre acestea condamnăm pe 
cele plângăreţe, ele fiind foarte strică- 
toare. 

Sunteţi încă sub influența puternică 
a poeziei eminesciene.  Perseveraţi și 
emancipați-vă. Aveţi calități promiţă- 
toare. Mai trimiteţi. 

M. M. — „Ciripit“ e un foarte bun 
început. Continuaţi să scrieți. 

s. 








— Domnule coleg, nu primesc lecţii 
dela nimeni, cu atât mai puţin de la 
dumneata care nu-ți cunoşti lungu- 
nasului. Ehei! câţi ca d-ta n'au trecut 
prin mâinile mele !!... Pe mine, dacă 
vrei să ştii, marele om al școalei, Spiru 
Haret, m'a felicitat pentru merite pe- 
dagogice, dându-mă exemplu... Să-ţi 
arăt procesul verbal de inspecție !... Şi 
apoi mai sunt și directorul acestui liceu, 
dacă nu ţi-e rușine de pletele mele 
albe!!... 

Și brusc, și-a luat catalogul şi a trân- 
tit uşa puternic după el. 

Radu Sa ridicat. E hotărit să caute 
fata în alb. Vrea s'o găsească! Nu cre- 
de să fi plecat! 

Valsul încă se leagănă în pânza nop- 
ţii. Se oprește în locul unde o văzuse 
dispărând. Ascultă ! Nimic. Cineva, un 
tip, cască somnoros pe o bancă. O pere- 
che trece, strânşi la braţ, șoptind. Radu 
înaintează căutând să pătrundă cu pri- 
virea colțurile întunecoase. Face câțiva 
pași şi iar se oprește... A auzit un foș- 
neţ... Da, un foșnet în boschetul de ală- 
turi. Hotărtt, îşi mână pașii într'acolo. 
O clipă ezită să intre; în cele din urmă, 
încet, cu siguranța că fata în alb nu 
poate fi în altă parte, se pierde în um- 
bra boschetului... Și o zăreşte, mai albă 
decât o purta în gând, pe bancă. O clipă 
e ispitit să fugă; ăre impresia că încear- 
că sentţimentul unei profanări, stricând 
liniștea fetei în alb. Dar nu fuge, ceva 
îl ţine pe ioc, îl împietrește. 

— Oh! Iertaţi-mă! se scuză moale 
Dacă aș fi ştiut !!... 

— Nu-i nimic domnule !... Boschetul 
nu-i al meu... Şi dacă vrei, poţi să te 
bucuri de umbra lui împreună cu mine! 

Incă odată Radu are prilejul să se în- 
cânte de căldura feminină a glasului. 

— E o seară atât de minunată! se 
spovedeşte fata în alb. Poate dintre cele 
mai minunate seri dăruite orașului no- 
stru ! Nu crezi şi mata la fel? 

— Eu am cunoscut prea puţine seri 
aici, ca să-mi pot da seama! | 

— Din Ocţombrie și până acum, nai 
avut prilejul să trăieşti aci seri fru- 
moase ? 

— A trecut timpul pe lângă mine ca 
pe lângă un strein, ca și orașul acesta, 








UNIVERSUL LITERAR 


ucigător de indiferent... Dar de unde 
știți dv. când am sosit eu aici ? 

— De unde știu? Ce nu se știe în- 
tr'un orășel de provincie ? O dovadă că 
nu-i chiar „ucigăţor de indiferent“, cum 
vrei să afirmi d-ta ! Poate că d-ta treci 
prea indiferent prin el!! Şi-atunci nu 
orășelul nostru e de vină!! 

— Aveţi dreptate să vi-l apărați!... 
Mie însă nu-mi place!! Poate fiindcă 
n'am prieteni aici, sau fiindcă nu știu 
cum să mă adaptez lui!! 

— Cum, n'ai prieteni ? Dar Nelu Stă- 
tescu ? i 

Radu aruncă privirile, îndrăsneţe, 
spre făptura de lângă el. De unde îl cu- 
noștea ? Cine era ? Oare apariţia lui să 
fi însemnat un eveniment pentru orășe- 





lul cu muzică militară şi cu femei ar- 
zânde ? 

— Aş putea domnişoară să știu 
puţin cum vă numiţi ? 

—- Faci asta ca să ai o confirmare ? 

— Nu "nţeleg ! 

— Nu-mi știi numele dela Nelu ?.. 

— Nu mi-a spus nimic!! Afară de 
faptul că sunteţi cea mai originală ființă 
de aici! 

— Serios ? Am să-i fac tărăboi pe 
chestia aceasta ! 

— In cazul ăsta, trebue să aștept și 
eu unul! 

— Dece? 

— Fiindcă și eu cred la îel!! 


cel 








Fata albă a tăcut. Și Radu aude acum 
muzica parcă întâia oară deși cânta de 
mult foxtrotul „Fetițe dulci“. Ascultă 
melodia parfumată, cântând în gând. Și 
gândul cântă cu fiecare ram, cu iiecare 
svon, cât poate de tare. 

— Nu-i aşa că au început nostalgiile 
să bată la porţile sufletului ? 

— Nu!! Tristeţile, da! mărturiseşte 
Radu, 

O clipă iarăși tăcere. Radu numără 
secundele : una, două, trei... Muzica a 
tăcut. Ceasul din grădina Palatului bate 
clar. Radu numără de astă dată lovitu- 
rile... S'au sfârşit. 

— Dacă eşti bun, cât a bătut? 

— Douăsprezece ! 

— Aşa târziu ? 

S'a ridicat. Radu o vede bine acum. 
Raza i sa rătăcit în păr şi joacă reflexe 
de aur în buclele blonde. E puţin mai 
măruntă decât el. Ar voi s'o ia în bra- 
țe, s'o adune lângă el și să spună că-i 
este dragă, dar nebunia e doar visată, 
căci braţele i-au căzut inerte, dealun- 
gul corpului. Nici s'o rețină nu poate. 
Cuvintele „așa târziu ?* lau dezarmat. 
A ieșit din boschet şi Radu o urmează, 
aproape fără să-și dea seama. Parcul s'a 
golit complect. Muzica plecase iar la 
berăria parcului mulțimea de curioşi 
nu-i mai tivea marginea. Era ora retra- 
gerii pentru darul somnului care amor- 
țeşte subit orașul. Un singuratic doar 
mai rătăcește pe aleia lor... Când sa a- 
propiat, Radu la cunoscut: Nelu Stă- 
tescu... Fata l-a strâns de mână, siiin- 
du-l să rămână în umbră şi i-a spus în- 
cet bună seara... Apoi a tugit. 

— Hallo, Nelu! 

Nelu s'a întors, surprins... 

-— Bine că te găsesc, Lucia! Fuse- 
sem trimis după tine!! Unde ai staţ? 
Te-am căutat peste tot! 

— Aici, în boschet!! 

— Ce ţi-a venit să te ascunzi? Sau 
poate ai voit să fii singură ?... 

— N'am fost singură, ci cu un domn! 

— Serios ? Ce fel de domn ? 

— Te surprinde ? 

— Intrucâtva! Mă întreb cam ce 
domn ar putea fi!! 

— Nu te mai întreba ! Mai bine spu- 
ne-mi unde-s ai mei |! 





INDEMN LA DRUMEŢIE 


Am zăbovit îndelung anul trecut pe 
marginea cărţii d-lui prof. Ion Simio- 
nescu, intitulată „Ţara noastră”, Este 
primul mare studiu pe care îl avem, de 
sinteză şi de proporții enciclopedice, 
cuprinzând tot ce poate arăta pămân- 
tul, oamenii și lucrurile de artă şi de 
industrie. Această lucrare, care se cere 
neapărat, tradusă în limba franceză și 
germană pentru a-i înlesni circulațiu- 
nea peste hotare, — nu slujește numa! 
un scop de propagandă, ci o prezentare 
ştiinţifică, exactă și metodică după o 
rânduială şi o regulă a scrisului pe cât 
de artistică, pe atât de îndemânatică. 
Acesi material, adunat de un om sobru 
și fără o cultură generală temeinică ar 
fi devenit prolix, obositor chiar, — așa 
încât, nu și-ar îi atins niciodată ţinta. 
Inzăpezit în scoarțele unei lucrări sa- 
vante, nu Sar fi adresat sufletului ci 
numai creerului, ar fi rămas steril, ori- 
cum însă, tot în așteptarea unei preiu- 
crări. Prea bogată pentru acei cetitori 
care vor să se iniţieze, ca avea nevoie 
de v introducere, de un ghid prelimi- 
nar, tovarăş statornic și credincios al 
călătorului. De aici a izvorit nevoia de 
a publica o altă lucrare, intitulată sem- 
nificativ „Tinere, cuncaște-ți țara”. 
(Ed. Cartea Românească). 

Dela cunoscătorii țării prin călătorii, 
— şi paginile scrise de Al. Vlahuţă, 
Calistrat Hogaş și d. N. lorga, rămân 
mărturii preţioase — d. Ion Simionescu, 
a trecut la cunoașterea prin studiu te- 
meinic, totodată efectiv şi ştiinţific. Se 
relevă în înfăţişarea pământului romaă- 
nesc nu numai nevoia unei explicări 
geologice şi geografice, dar mai cu sea- 
mă tălmăcirea sufletească, înţelegerea 
îndrăgostită de ţara în care ești om şi 
stăpân. Calitatea superioară a expune- 
rii stă tocmai în acest fapi, cei care 
scriu fără a iubi și acei care iubesc 
dar nu se documentează îndeajuns, nu 
poi duce lucrurile până la capăt. IJnii 
degenerează într'un romantism pairio- 
tic, iar alţii se poticnesc în uscăciune 
şi prolixitate. Te introduci bunăoară în 
ţinutul munţilor urcând din treaptă în 
treaptă, măsurând priveliştea cu o- 
chiul, iar harta cea mai bună ţi-o cro- 
ești singur, empiric, din locurile pe 
care le-ai văzut şi le-ai cunoscut. Acea- 
sta este adevărata învăţătură. Nu este 
deci surprizător pentru nimeni că d. 
Ion Simionescu presară ici și colo ci- 
tate din diferiţi scriitori, versuri care 
oglindesc mai bine pitorescul locului și 
îl complectează, sau câte o zicală por- 
nită din înțelepciunea poporană. supe- 
rioară prin vechime celeia ştiinţifice de 
astăzi. 

Pe de altă parte, d. Ion Simionescu 
abordează locurile cu piciorul, le des- 
crie după ce mai întâi le-a călcat, nu 
își ia materialul de-a gata, prin abile 
compilaţii de bibliotecă, inutile trime- 
teri şi citate împestriţate care sterili- 
zează o lucrare de genul acesteia. Geo- 
grafia învățată pe hartă nu aduce nici 


un rezultat, principiul mnemotehnic 
nu-şi arată utintatea decât atunci când 
este slujit de preţioasa tovărâşie a ex- 
cursionstului. O noapte în baita Du- 
nării, o călătorie prin deltă, un răsărit 
de soare pe Ucolașui Mare al Ceahlău- 
lui, o după amiază în lunca Siretuiui și 
o seară petrecută la tocul de pe vatra 
țărănească, adună atât material de a- 
mintiri şi imagini cât poate să încapă 
într'o carte de geograhe, având capi- 
tole de foiklor şi astronomie. Pornit 
pe acest drum d. lon Simionescu va 
iega geogratia de istorie şi pe aceasta 
din urmă de literatură. După cum Ol- 
tul își cântă doina şi apele iui tăiăzuesc 
sutletul pământului, tot asemeni în- 
cântătoarea vale a Siretului ne rea- 
minteşte versurile lui Vasile Alecsan- 
Ari și pânzele cu cerul prăfos ale lui 
Grigorescu. Se naște astfel o concepţie 
de viaţă care trece dincolo de humă și 
de leat pentru a se adânci în perspec- 
tiva culturii românești. După această 
înţelegere telurică, însuși conceptul 
cuituni capătă o altă întățișare: cul- 
tura nu este o viziune abstractă a vie- 
ţii, expresia unui proces intelectual, ea 
se altoește pe pământ şi pe rasă, izvo- 
răşte din istorie și se înalță pe culmile 
de granit ale spiritului etnic. 

In multe locuri scrierile d-lui lon 
Simionescu sar putea asemui cu acel 
inspirat clasicism din „Pseudo-Kyne- 
gheticos”, minunată oglindire de sma- 
ragd a pământului românesc, după 
cum în altele se relevă calităţile de en- 
ciclopedisi ale omului de ştiinţă. Ală- 








de NICOLAE ROŞU 

turea de clişeele reprezentând arta po- 
porană, găsim statistici și diagrame, 
tot atât ae folositoare pentru a com- 
plecta tabloul unei ţări nu numai cu 
locuitori dar şi cu utilitatea practică a 
muncii. La așezările omenești, pe care 
iarăși le admirăm în variatele ilor mo- 
tive artistice, — ne revine în minte un 
studiu pe care d. lon Simionescu l-a 
publicat cu mulţi ani în urmă în „Re- 
vista Ştiinţifică Vasile Adamaki” Erau 
expuse acolo o seamă de consedirațiuni 
asupra firii şi a psichologiei poporului 
trase din întățișarea casei şi a gospo- 
dăriei sale. 

Comparativ se arată deosebirile din- 
Lre români şi minoritățile etnice con- 
locuitoare, Un popas prin sate și prin 
orașe aduce vorba despre mortalitatea 
infantilă şi despre alte probleme alaât 
de însemnate, deoarece se arată şi din 
ce parte ar veni deslegarea lor. Cât de 
interesantă mi se pare activitatea pu- 
blicistică a d-lui Ion Simionescu, prin 
documentare şi expunere, valoarea ei 
sporeşte însă atunci când din fiecare 
capitol se desprinde dragostea îirească 
pentru pământul românesc şi un în- 
demn stăruitor pentru cunoașterea 
țării. 

Turismul nu este o încordare a muş- 
chilor, un exerciţiu fizic, o întrecere în 
goana de supunere a spaţiului, turis- 
mul înseamnă cunoaştere şi interpre- 
tare, cucerirea dimensiunilor spirituale 
prin instinctul de proprietate al pă- 
mântului, al oamenilor și al cerului. 

Deci, îndemn la drumeţie. 





Cronica cinematograțică 


Ultimul film al fraţilor Ritz aduce 
hazul acestor trei nebuni, trebue să re- 
cunoaştem amuzanţi, cari par foarte 
supăraţi pe public, răstindu-se la el 
întrun fel deosebit, care e, se pare, 
cheia întregului lor succes, atât peste 
ocean, cât și, surprinzător după eşecul 
fraților Marx, în faţa publicului nos- 
tru. 

E. oarecum de mirare simpatia pe 
care o emană mutrele astea, accen- 
tuat semite şi atât de asemănătoare în- 
tre ele. 

Favoarea pe care le-a arătat-o publi- 
cul nostru în „Sing, baby, sing”, sa 
menținut şi la prezentarea lui „On the 
avenue”, pornind apoi către declin 0- 
dată cu filmul blondei „minuni“ a pati- 
najului, Sonja Henie. 

Filmul dela „Capitol”, fără să-i re- 
aducă la nivelul preţuirii la care-i ri- 
dicase publicul, după primul lor film, 
înseamnă totuşi un succes faţă de „.Re- 
gina patinajului”. 

Și asta nu fiindcă sar fi străduit regi- 
sorul şi scenaristul să fie originali, cău- 
tând ceva mai puţin obişnuit. ca pre- 
text pentru plasarea diverselor glume 


şi spirite ale celor trei fraţi nebuni. 

Din contra, ni se pare că sau întors 
la intriga filmelor mute, în cari e 
vorba, mai întotdeauna de o dra- 
zoste fierbinte între doui tineri de 
treabă, cari înlătură încet, încet, di- 
feritele piedici cari le stau în cale. 

E vorba, bine înţeles şi de o revistă 
montată de niște oameni nu prea la fel 
cu toată lumea (de altfel și parada, cum 
spune titlul, e a nebunilor), în care a- 
vem ocazia să admirăm un număr de 
negri stepeuri, Tip-Top-Toe, cari ne 
fac să ne gândim la jucăriile de gu- 
mă ale copilăriei. 

De aseninea, un viorist minunat ne 
arată câte taine se ascund într'o sim- 
plă vioară. Numele lui e Rubinoff. 

Alice Fay, mai drăguță ca de obiceiu 
cântă plăcut, la fel ca și în celelalte 
filme ale ei. 

Don Ameche, un surâs simpatic şi 
fotogenic. Iar fraţii Ritz, repet, nu fac 
deloc economie de haz. 

Deci două ceasuri de copios amuza- 


ment. PER. 
L. 


„FATA ALBA" 


Radu na ma auzit ultimul cuvânt, 
I-a privit cum au pornit, voind să vadă 
dacă nu cumva Nelu o ia de braţ. Dar 
na putut să observe căci au dispărut. 
Ca să-i urmărească găsește că e prea 
urât, 

Lucia însă la încântat! Ii are şi 
acum vocea în urechi, ca o melodie. 

La un colţ o pereche, îmbrăţișați. Poa- 
te vor fi chiar ei. Dar nu... Ea nu are 
rochia albă. Sunt surprinși și ea îşi 
ascunde capul la umărul lui. Radu roa- 
de seminţe, vulgar. Ar voi să-şi roadă și 
gândurile, să le ucidă, să rămână într'o 
amorțire care să însemne doar o 1egă- 
tură mică între a ti şi a nu fi. 

— Bună seara Domnule profesor!!! 

I'a cunoscut, E elevul Dobrescu Pe- 
tre, din clasa VII. Cine ştie de unde 
vine ! Poate că îşi are şi el o „fată albă“ 
cu ochi albaștri, în luminile cărora își 
limpezeșşte sufletul. Numai el e singur... 

Lumea pe care nu voise s'o cunoască 
până acum îi trimese semn... Se voia 
altfel cunoscută de el. Şi peste toate, ca 
o plutire mereu prezentă, stăruie o zână 
albă, mereu visată şi întotdeauna a lui, 
care se botezase în seara acesta de vară 
„fata albă“. 

Alte preocupări n'au mai venit... Doar 
„fata albă“ e lângă el ca inima lui şi 
lângă inima lui ca iângă o nebunie, fără 
să ştie dacă poate să-şi afle odihna. Ştie 
numai că îi este drag să gândească a- 
colo, — deşi imagina de nufâăr poate 
să-i fie o povară, peste poverile lui. 

Ceasul dela palat a bătut orele două... 
Apoi două jumătate. Dar n'a mai ştiut 
când a bătut trei... 


DAN BĂLTEANU 





Programul săptămânii patimilor 


S'a putut vedea că societatea de ra- 
dio-difuziune n'are un program pentru 
săptămâna patimilor. Interzicerea spec 
tacolelor în zilele de Joi. Vineri şi 
Sâmbătă este naturală. Oamenii au cu 
ce să-și umple timpul (teoretic, deoa- 
rece nu prea cred că sunt mulţi cei cari 
meditează), Interzicerea aceasta este 
oarecum ceva exterior, o piedică 
în calea ateismului de a se afişa, dar 
nu se face nimic pentru ca duhul creş- 
tinesc să se trezească dacă este adormit 
sau să învie dacă a murit din cauza 
uscăciunii. Ea nu Sar putea ridica însă 
pentru ultimele trei zile ale săptămâă- 
nii. făcându-se transmisiuni de muzică 
religioasă, deoarece noi astăzi luăm 
contact cu muzica numai estetic. Ceea 
ce putem prinde este armonia acordu- 
rilor şi doar când stăm să analizăm, 
vorbim şi de sentimentul care 1-a dat 
naştere și pe care-l cuprinde. Muzica 
nu ne-ar invita la reculegere, ar fi tot 
o plăcere, ar îi tot spectacol pământesc 
şi nu dumnezeesc. Deci altceva decât 
oratorii, sau fragmente din „Parsital”. 
Poate că ne-ar vorbi încă în limbajul 
pe care îl căutăm, mărturisirile sfinților, 
atât ale celor ortodoxi câţ şi ale celor 
catolici. La fel cred că sar putea tra- 
duce din lirica de inspiraţie religioasă, 
de pildă „Stabat mater” al lu. Jaco- 
pone de Todi sau din lirica germană. 


Muzica religioasă şi numai religioa- 
să. excluzându-se cu desăvârşire săp- 
tămâna aceasta cea profană, fie ușoară, 
fie artistică. ar rămâne pentru trei zile 
dela începutul săptămânii. Ar fi ca o 
primă treaptă a înălțării interioare pe 
care trebuie să o realizeze omul în săr- 
bătorile acestea. 


Dar chiar pentru Luni, Marţi şi 
Miercuri constatarea pe care o făceam 
la începutul cronicii noastre și anume 
că societatea de radio-difuziune n'are 
program pentru săptămâna patimilor, 
rămâne valabilă. Câteva fragmente din 
Parsifal (în nici un an nu se uită „Vra- 
ja Vinerii mari') muzică de Hacnazl 
şi — mai puțină — de Bach. 

Presupunând chiar că muzica uni- 
versală nu oferă altceva potrivit pen- 
iru aceste zile, i-ar rămâne totuşi ceva 
de făcut societăţii de radio-difuziune. 
Ar trebui să devie o editură de muzică 
românească. Constatând ceea ce îi lip- 
seşte pentru programul său, ar putea 
cere celor câţiva compozitori români 
să-i compună. Sabin Drăgoi, a cărui li- 
turghie, un amalgam de motive bizan- 
tine, motive de inspiraţie mai nouă 
(căci actuala muzică bisericească este 
foarte puţin bizantină) şi melodii 
populare, am ascultat-o acum vre-o doi 
ani şi de atunci am regretat că nu pot 
să o mai ascult, credeți că cerându-i-se, 
nu ar putea pune suferinţele lui Hris- 
tos în sunete? Ar fi minunat un ora- 
toriu cu motive populare. 


Compozitorii noştri au excelat până 
acum în compunerea de colinde. Socie- 
tatea de radio-difuziune are putinta să 
le îndrepte inspiraţia şi către săptă- 
mâna patimilor. Dar nu propunând un 
concurs aşa cum Sa făcut acum câtva 
timp, concurs al cărui rezultat nu l-am 
aflat niciodată, ci intrând direct în 
contact cu autorul și asigurându-l că 
munca lui va fi prețuită. 


MIRCEA BĂRBULESCU 











E destulsă zâmbești e Sam eu Sfetă 


UNIVERSUL LITERAR 














| 


30 Aprilie 1938 


cu | 

0000-de fai pa fuma eacaea 
sare 1000 da Azi-po 
| Ce en 








CRONICA 


D. PIMEN CONSTANTINESCU 
unul din puţinii cunoscători serioşi — 
la noi — ai limbii şi literaturii italiene 
ne trimite de la Sibiu o broşură — ex- 
tras din revista Olimpio — „LiInfini- 
to“ di Leopardi in romeno“. 

După o introducere în care arată 
contribuţia lui Asachi şi Eliade Rădu- 
lescu la cunoaşterea poeziei italiene în 
țara noastră și face o interesantă apro- 
piere intre Leopardi și Eminescu „l'in- 
telice di Recanati e quello qi Ipotesti“ 
(nefericitul dela Recanati şi cel dela 
ipotești), d. Pimen Constanţinescu în- 
şirue pe traducătorii „Infinitului“ în 
românește. 

Primul ar fi Eminescu, iar prima tra- 
ducere publicată se datorește lui Duiliu 
Zamiirescu (Convorbiri literare XXIV 
Martie 1891, p. 1090) şi a apărut ală- 
turi de „Le sera del di di festa“, „Alla 
luna“ şi „A se stesso“. D. Constantines- 
cu observă însă că gustul fin, cultura 
clasică și talentul poetic ale lui Dui- 
liu Zamfirescu n'au fost suficiente spre 
a înfăptui o bună tălmăcire şi însuși 
Duiliu Zarnfirescu a omis aceste tradu- 
ceri din volumele sale de poezii. Ele au 
fost publicate abia după patruzeci şi 
trei de ani în volumul „Poezii“ îngrijit 
de d-ra Marianna Rarincescu, In textul 
apărut atât în revistă cât și în volum, 
d. Constantinescu atrage atenţia că sa 
strecurat o gravă eroare tipografică şi 
anume : mine a devenit ruine. 

Al doilea traducător, Nicolae 1. Ba- 
silescu care a mai tradus pe Catul şi 
Alarcon şi-a publicat versiunea din „In- 
finitul“ tot în Convorbiri literare 
(XXIX, 1895, Mai, p. 524). 

In 1907 au apărut două traduceri da- 
torite lui Alexandru Pop-Dafin şi Barbu 
Constantinescu. 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, SIR. BREZOIANU 23 


CHESIII... 


VÂNZĂTORUL DE 


Se ştie că americanii au foarte des- 
voltai, în afară de simţul trăsnăilor și 
al recordurilor de tot soiul, şi pe acel 
al comerțului. 

Datorită acestei însușiri pe care o au 
excepțional de bine desvoltată, cetă- 
ţenii de peste ocean au luat obiceiul de 
a vinde lucruri extrem de neobişnuite. 

După cel ce-și vinde trupul sau cree- 
rul unui institut de cercetări științifice 
(pentru a fi disecat după moarte) și du- 
pă faimoşii inamici publici numărul cu- 
tare, cari vând părinţilor odraslele 
respective, răpite în prealabil, ne-a 
sosit ştirea că americanii, de scur- 
tă vreme, s'au apucat de un nou comerț: 
vânzarea de idei. 

Bineînţeles, această inovaţie sa 
bucurat de un succes extraordinar, căci 
dacă pentru a-ţi vinde capul este nea- 
părat necesar să ai un cap, (în sensul 
material al cuvântului) și dacă vrei să 
vinzi copii oamenilor nababi trebue 
să-i furi (operaţie destul de costisitoa- 
re, decând cetățenii UV, S. A.-ului au 
luat obiceiul să se joace în anumite o- 
cazii cu un fel de scaun cam electric), 
pentru a fi „vânzător de idei“ n'ai ne- 
voe de nimic concret și palpabil. N'ai 
nevoe de magazin și nici de tejghea și 
nu plătești nici un impozit pe marfa pe 
care o ai în... prăvălie, căci nu-i capabil 
nimeni să ţi-o măsoare. 

Se pare că aceşti comercianți de o na- 


MĂRUNTĂ 


Doi ani mai târziu profesorul craio- 
vean Mihai! Strajanu, autor al unui ma- 
nual de italiană și a 2 volume de „Ces- 
tiuni literare“ a tăcut o traducere a 
„Infinitului“ în dodecasilabi trohaici, 

Poetul Alexandru lacobescu a publi- 
cat, în 1918, o broșură cuprinzând 12 
poezii traduse din Leopard, printre can 
şi Infinitul. Versiunea lui lacobescu e 
una din cele mai reușite. 

O altă versiune a apărut în Istoria li- 
teraturilor romanice a d-lui profesor 
Nicolae Iorga (1920, p. 295-296). 

In revista „Ramuri“ condusă tot de 
d. prof. Iorga a mai apărut o traducere 
semnată de Antonian Nour (anul XVI 
No. 8, 19 Febr. 1922), în endecasilabi, 
lipsită — spune d. Constantinescu — 
de vigoarea originalului. 

„Con George Murnu... „L'infinito“ 
leopardiano trova finalmente un tradu- 
ttore del tutto degno della difficoltosa 
altezza del compito. Poeta lui stesso, 
George Murnu gode la piu schietta glo- 
ria di traduttore in versi tra tutti i 
poeti viventi di Romania“, scrie pe 
drept d. Pimen Constantinescu. 

Traducerea profesorului Murnu în 
endecasilabi, rămâne cea mai bună din- 
tre cele existente. 

Ultimii traducători, în ordine crono- 
logică sunt d-nii Cifarelli al cărui vo- 
lum „Leopardi în românește“ l-am 
menționat la această rubrică şi d. Pi- 
men Constantinescu, 


D. Constantinescu a mai publicat în 
colecţia „Ausonia“, pe care o conduce, 
patru volume: Giovanni Pascoli-Pos- 
me conviviale ; Ada Negri — Cartea 
Marei ; Pietro Mignosi şi Gino Novelii 
— Poeme creștine ; şi Gabriele d'An- 
nunzio — Patruzeci şi patru de sonete. 





tură atât de abstractă, folosesc doar 
două lucruri în exerciţiul meseriei lor. 
Un stâlp pe care stă prinsă o firmă vi- 
zibilă (cu inscripţii cam în genul urmă- 
tor : „cele mai bune idei se vând aici“, 
sau „ideile noastre sunt bune, ingenioa- 
se și eftine“ sau însfârșit „Mister Ban- 
kos Barbes vânzător de idei excepţio- 
male“) şi un scaun aşezat în umbra sus- 
zisei firme, pe care stă cu demnitate 
„negustorul“, 

Cel în nevoe vine la el și-și spune pă- 
surile. De exemplu, îi declară că-l doa- 
re capul, sau îl cicălește nevasta, ori îl 
ustură, când merge, în dunga degetului 
mic dela picior, 

In schimbul a cinci cenți „vânzătorul 
de idei“ îi răspunde dogmatic: „la un 
„Capol“, bate-ţi nevasta cu anticipație 
și schimbă-ţi pantofii“. 

Bineînţeles că tariful consultaţiei e în 
raport direct proporţional cu însemnă- 
tatea întrebării. Astfel, dacă un mare 
procopsit vine să cumpere „o idee“ ca 
s'o pună în apiicare în cine ştie ce in- 
dustrie şi s'o speculeze pe piață, acaasta 
îi va fi „vândută“ foarte scump. Tot 
astfel și sfatul dat unui tânăr care vrea 
să se însoare, trebue deasemeni să fie 
foarte bine plătit (din cauza marei res- 
ponsabilităţi ce-și asumă „vânzătorul“) 
etc... 

Cu o legitimă bucurie putem anunța 
astăzi publicului nostru bucureștean, 


Contribuţii la cunoașterea literaturii 
d-lui 


italiene de felul celor datorite 
profesor Pimen Constantinescu tre- 
buesc semnalate cu entuziasm, pentrucă 
ele înseamnă un pas înainte în cultura 
românească. 

Așteptăm de la d. Constantinescu 
studii de sinteză asupra literaturii și 
culturii italiene și adăogăm că nu sun- 
tem dispuși să așteptăm prea mult. 


LITERATURA DE SCANDAL 
cartea d-lui N. Georgescu Cocoş, apri- 


gu. luptător pentru moralizarea litere- 
lor române obţine un frumos succes de 





librărie, 

Parodia este mânuită cu abilitate de 
domnia sa. Lucrul trebuie subliniat, 
fiind un gen dificil, în care foarte pu- 
țini au reuşit. Uneori însă, d. Georgescu 
furat de originalul pe care vrea să-l 
parodieze, lucrează în aşa fel „a la ma- 
ni€re de“... încât uită de parodie și 


IDEA 


acest nou soi de „comerţ“, recomandând 
tinerilor şomeri (neapărat „intelec- 
tuali“) să se facă și ei „neguţători de 
idei“. 

Suntem siguri că la noi, această ino- 
vație s'ar bucura cel puțin de tot atâta 
succes ca în America. 

Mai ales în domeniul aşa zis literar 
„vânzătorii de idei“ ar avea o mare în- 
trebuințare. Ar vinde, de exemplu, 
idei bune pentru autorii de romane, nu- 
vele schițe și poezii. Ar furniza spirite 
autentice și diferite teme de inspiraţie 
autorilor de reviste fără duh, sau piese 
de teatru fără miez; ar face din fiecare 
imbecil cu veleități de scriitor, confe- 
renţiar, critic, etc, un om cu idei la 
înălțime şi unanim apreciate. 

Cum în prezent, în toate reuniunile 
noastre literare se simte o mare nevoe 
de „idei“, sperăm că după citirea aces- 
tor rânduri se vor înființa în grabă câ- 
teva oficii de comercializare a acestor 
preţioase abstracțiuni psihologice, 

Până atunci, „Universul literar“ care 
e veșnic în calea progresului și aprecia- 
ză orice efort ce ar putea ridica oricât 
de puţin literatura, va publica gratuit 
reclama primului „vânzător de idei“ 
român care-și va deschide dughiama în 
Bucureşti, anul acesta. 


GRIGORE OLIMP IOAN 


creează în spiritul celui parodiat. 
D, Cocoş nu ne va lua în nume de 
rău dacă vom recunoaște cărţii sale o 
valoare de creaţie originală mult mai 
ridicată decât aceea, pe care i-au atri- 
buit-o mulţi, de... etuvă literară. 


ENIGMATICUL BAIKAL 


este titlul romanului pe care poetul 
Eugen Boureanu l-a publicat în editu- 
ra „Cartea Românescă“, 

Venit la scurt interval după „Viaţa 
spătarului Milescu“ acest volum dove- 
dește că d. Eugen Boureanu este în 
plină activitate și că e dintre cei cari 
au aderat la formula anul și... volumul. 


BÂRLADUL CULTURAL 


D. Gh. Vrabie fiu al Bârladului este 
un luptător neobosit pentru cauza ur- 
bei natale. După o serie de conferințe 
la radio, de foiletoane prin reviste și 
ziare, d-sa a dat la iveală un volum 
masiv asupra orașului în care au vă- 
zut lumina zilei ori au lucrat o seamă 
ră cei mai valoroşi fii ai acestei 

ri. 

Neglijâna partea istorică asupra că- 
reia avem un material vast în „Docu- 
mente bârlădene“ ale episcopului An- 
tonovici, și care latură va face, desigur, 
obiectul unui alt volum, d. profesor 
Gh. Vrabie descrie Bârladul ca „focar 
de cultură“ leagăn al „tradiționalismu- 
hui cultural“. 

Vlahuţă, Hamangiu, Alexandru Phi- 
lippide, lacob Antonovici sunt bârlă- 
denii de care autorul se ocupă în chip 
deosebit. Infăţișează apoi în adevărata 
lumină activitatea literară bogată pe 
care su desfășurat-o Emil Gârleanu, 
G. Tutoveanu, C. Moldoveanu, D. Nanu 
şi A, Mândru. 

Este ştiut ce larg răsunet au găsit în 
publicul cititor revistele „Făt Frumos“ 
„Florile dalbe“ şi „Graiul nostru“ 
conduse ori animate de poetul G. Tu- 
toveanu. 


Pa a e i a a a a e A at a a a a a i a a ta RP ic d m a a a A a a a RI RR, 
Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. Goe P.T.T. Nr. 44908-94 








Cunoscutul folklorist Tudor Pamfile : 
a lucrat intens la revistele „Ion Crean-: 


gă“ „Miron Costin“ și „Florile dalbe“: 
aducând un material folkloric vast și! 
de mare interes, iar Virgil Caraivan a 
scos revista „Răzeșul“ preocupată toi 
de chestiuni de istorie și folklor. 
Cartea d-lui Vrabie este o frumoasă; 
contribuție la cunoașterea trecutului: 
literar al Bârladului şi a rolului pe: 
care acest oraș l-a jucat în desvolţarea: 
noastră culturală. Pătruns de acel dor! 
de lumină caracteristic cercetătorilor 
serioşi, volumul d-lui Vrabie trebuie 
să fie o pildă nu numai demnă de ur. 
mat, ci şi urmată, 


IN EDITURA 


! 
„Cugetarea'“' va apare în PESE 
zile ale lunii viitoare romanul „Satele“ 
al d-lui B. Iordan autorul volumului; 
de succes „Revizori şi inspectori“, ; 
Revista noastră a publicat în No, 9i 
un fragmenţ din acest roman, din care! 
cititorii şi-au putut da seama de cali-i 
tățile serisului viguros al. d-lui B! 
Iordan. 
ȘTEFAN PETICĂ 


poetul al cărui destin literar a fost 
dintre cele mai triste va face obiectulj 
unei monografii pe care d. N. Davi- 
descu, eminentul romancier, poet şif 
critic o va publica în editura „Funda- 
țiilor pentru literatură și artă, Regele 
Carol al II-lea“, 


GRUPAREA 


teleormăneană „Drum“, care tipă- 
rește revista cu acelaș nume, va edita 
o serie de volume cuprinzând poeziile; 
tinerilor poeţi ai judeţului. 

Primul volum a și apărut. El se nuf 
mește „Țara vinului“ și poartă semnă-k 
tura d-lui George Constant. 'Teieorma-k 
nul vrea să ne întărească, prin litera-f 
tură, convingerea că s'a despărțit de 
finitiv de Vlașca. 







T, st, 


Pre RO E m NR e Mem aaa apa ao 
S pate