Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0051

de 


VAI VEPSUL III 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL LEI 


(REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
SUC JREŞTI | Str. Brozolanu 29-25 


PROPRIETAR: ERA MEI: 
BOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 CICI Tei 

DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU ajpliaulia aut jiă pete ii 
Inscrisă sub No, 163 'Trib. Litov Sit aaa 40 ş, 











NAŢIONAL ŞI 
ETERN-UMAN 


IN LITERATURA 


de G. C, NICOLESCU 


Pentru orice om niţel orientat in chestiunile de cultură 
e neindoelnic că ideea națională, atât de aciuală astăzi sub 
multe aapecte, nu este o descoperire a zilelor noastre. Chiar 
la noi, unde totdeauna ideile au sost şi au fost recepționate 
cu oarecare întârziere, sunt mai mult de o sută de ani de 
când problemele acestea au fost puse în chip răspicat ca o 
strictă necesitate în mai toate domeniile, în cele spirituale 
în primul rând. Piciura mai puţin, arhitectura, muzica şi mai 
ales literatura în cel mai înalt grad făceau obiectul unor cri- 
tice capre și a umor deziderate calde în legătură cu impera- 
ivul național core, în chip firesc, rămâme toideauna pe pri- 
mul plan în orice conștiință cu legături în pământul de 
baştină. Reacţiunea împotriva elementelor eterogene «a 
foat un fensmen normal din momentul în care spiritualitatea 
noastră își dorea manilestarea lui proprie: iar împingerea pe 
primul plan a factorilor caracteristici, a artei poporane sub 
toate aspectele ei în deosebi, nu voia să fie, prin lămurirea 
virtualităților artistice ce existau în anomimatul colectiv al 
neamului, decât o cupremă dovadă, de ce puteau reprezenta 
figurile lui relevante. Concepța, de nuanță oarecum demo- 
oratică, atât de demodclă astăzi, după care naţiunile, indife- 
rent de mărimea, tradiție și aşezarea lor geogratică, sunt egal 
indreptăţite să participe prin contribuția elementelor lor ca. 
racterisiice la zealizarea acelui bun comun suprem care este 
cultura și civilizația omenirii, a făcut pe înaintașii noștri încă 
de mult să se străduiuscă, în vederea acestei colaborări pe 
larga scenă umană, la punerea în lumină tocmai o lucruri- 
lor care ne individualizau și ne semnalizau cu o existență 
caracteristică în mozaicul de memifazstări spirituale ale po- 
poarelor, 

Această tendință, dacă va îi avut în curba existenţei sale 
zuișuri şi coborișuri de interes, n'a feat însă riciun moment 
întreruptă în literatura românească. Ea era ciâi de puternică 
încâ!, cu mult înainiea noastră, chiar un pariizan al artei 
desc&tușate de contingențele muternităţii, cum sr Merio- 
escu, putea vorbi la un moment dat de anumite „figuri tipice 
din popor”, da succesul unor serlitodi români care „părăsind 
oarba imitare a concepțiunilor sirăine, s'au inspirat de viața 
proprie a poporului lor şi ne-au înfățișat ceex ce esta, ceea ce 
gândeşte şi ceea ce simi Românul în partea cete mai aleasă 
a firii lui etnice”. Și mai departe insista, aducând precizări 
noi: „Subiartul propriu ai romanului este viața spezific na- 
țională, şi persoanele principale trebue să fie tipurile unor 
clase intregi, nai ales a țăranuiui și a claselor de jos”. 

Este inutil să se mai adaoge asi păresile unor teoreticieni 
ai specificului național, cum au fost N. lorgu sau G. Ibrăi- 
leanu, care cereau insistent ca operele literare să cuprindă 
vieață și suflet românesc, când un critic pentru care factorul 
artistic a rămus totdeauna precumpănitor, deasupra modslor 
și oportuniismeior seducătoare, coborindu.și ideile din Platon 
şi Schopenhaue:, făcea asemenea afirmaţii. Și dacă Maiores- 
cu vorbeşte în textu!. cat de „tipurile unor claae întregi” —aici 
nu este o concesiune în sensul! vederilor artei sociale, nici de 
dragul celor mulți, căci în concepția lui se alegeau anumite 
clase, „mai ales a ţăranului“, întru cât ele pu'exu reprezenta 
mai veridic şi în ce avea mai caracteristic figurile tipice ale 
necmului, cu firea, și înfățișarea luf. O năzuinţă firească, des- 
cinzând din aceste idealuri, a făcut urmărind înfăţişarea ca» 
recteristicului neamului ncstu în ce are el mai nealterat si 
mai propriu să se caute adesea în operele literare nu numai 
viaața cu confiictele ei și sutletul uman veşnic zbuciumat, nu 
numai mediul înconjurător şi pitorescul, nu numai teardiţiile şi 
concepțiile asupra vieții care ac d'ferenția acest popor de cele. 
lalte ale humii, dar ceva mai mult şi anume: tipul care să re- 
prezinte în chip complet, în toate amănuntele psihologiei lui 
pe Român. 

Incercând, din acest punct de vedere, o incursiune în li- 
teraturile lumii, constatăm, poate cu oarecare surprindere, că 
din masile figuri creute existente: Prometeu, Oedip, Antigona, 
Ulise, Hamlet, Othellc, Iago, Machbeth, Regele Lear, Julieta, 
Romeo, Harpagon, Gramdet, Tasso, Faust, Juiien Sorel, Ma- 
non, Marguerite Gautier, Weziher, Ren, Ana Karenin, Le- 
vin, Natașa, Bazarov seu oricare alta, nicuna nu păstrează 





(Urmare în pag. 3-a) 
CI 








F 

O carte, am dori adesea să o trăim, însă 
viaţa ce scumpă near fi ea, uneori doar să 
o citiml... Şi totuș, de unde isbucneșie atâic 
tarmec ? Mai multe pagini, dintro mate- 
pie a cărei fabricciție m'are nimic poe- 
ic și miroase chiar urât, pâmă își capătă 
forma fimală, niște litere isvorite din ma- 
şini nespus de complicate, și un meșter 
care-i dă viață, un meșter care face parie 
dimtr'o „rasă nefolositoare, ciudată şi dmo- 
rală“ (Fr. de Miomemdre). Oare toamai un 
membru cil „rasei” să facă această fir 
maţie stranie și umeori nedreaptă ?... Dar 
Fremeis de Micmandre nu sa oprit nicio- 
dotă într'o bibliotecă, n'a aspirat el pariu- 
mul îmbătător ca vohumelor, cari stau tăcute 
pe rafturi şi totuși grăitoare ? Nu și-a dat el 
ssama că în acră de hârtia aceea, atât de 
banală, de literile cu forme atât de cunos- 
cute, de scriitorul acela amoral și imutil, mai 
este un spirit core nu aparține nici scriitoru- 
lui, nici cititorului ? O rcsă nefolositoare şi 
ciudată? Poate, însă fără prezența ei, surpor- 
tănd uneori chiar împotriva rațiunii ciudă 
țeniile, — sumtem, desigur, în aceste mo- 
mente prea lucizi, — um ar mai lu naștere 
viața cea nouă, aceea pe care am dori să O 
trăim, citind, viața atât de frumoasă, fiindcă 
o putem trăi în câteva clipe, viața intensă, 
copleșitoare în care nu suntem eroul dar 
confidentul. „Confideniul unei cărți” pure ri- 
dicoi ca definiţie, dar reprezintă un înțeles 
real. Să suferim, dulce suferință, alături de 
suferința rândurilor : să ne regăsim. 

Un prieten prea tânăr încă pentru a price- 
pe farmecul regăsirii, îmi spumea, ciunci 
când era abia în fața primeior lui cărţi: 
„Imi pare rău, dar citesc lucruri pe cari eu 
le-am mai gândit şi credeam că sunt desco- 
peririle mele. Mă credeam, vei râde, mai 
deștept și cum văd că alții înaintea mea atu 
mai gâmait la fel. „Nu știu ce i-am răspuns. 
Mi se pare că i-am cemintit un mic fragment: 

je ms stuvieas 
Des tours anciens 
Et je pleure. 

Picsul, poale cdessa fără laerimi, numai 
inima plânge, acsia dear este a cititorului. 
El este semnul că cam trăit, urnând rândurile. 


oaia mg ni Pap dan E a nn a tinta aaa 


I. ANDREESCU 








TELEFON s8.30,10 











V. RUDEANU 
(Sata „Universul“) 


pt a a II pi a e a Rp a Cta ate n if 


Ce a gândit autorul, peate și not am mai 
gândit. Dar lacrimile sunt numai ale noastre. 
Sunt lacrimile confidentului... ic um conii- 
Gent nu trebuie necmpărat să afle hucruri 
noui, fiimdcă atunci au sar mai numi con- 
fdeni. A fi contident nu este mumai um act 
de curiozitate. Cere și un sfat, Un sfat ceiui 
care ne solicită încrederea. Cărţii care ne 
solicită încrederea, cartea care suntem n9i, 
indcă o trăim, citind-o. Toate personagiile 
în noi sunt, nu numai cemiidemtul, Acesta 
din ummă are dreptul de « rămâne împă- 
mâmntenit în noi, după sfârșitul lecturii, Ră- 
?nâme ei, care a sfătuit, şi care allă răsco- 
lindu-şi cmintirile „lintlexion des voix chă- 
res qui se sont tuâs“. 

Și ce este rnai agreabil decât a ne reu- 
minti clipo frumoase, şi chiar neplăcute, 
mult mai târziu, sub imboldul cald al cărții 
care ne cere confidemt...? 

„O rasă metfoloziioare, ciudală şi azno- 
rată”! Fremc:s de Miomandre a putut spune 
aceasta. Dar poate nu știe că unii i-au fost 
confidemţi; i-cna cerșit iuziile : De qudi nous 
cpnten'cns nous ? D'illusions n'eztil pas 
v:at 7 Et jamais d'autre chose. (L'invuzion 
de paradis). 

Ş: cartea lui câii cu dorit să o trăiască, iar 
șiața lar, doar să o citească... 


DIMITRIE POPESCU 








Drum de sat 


RC RACI a Ra Rr PC ac tt ON a AP aaa tr. DA * 








in 


In juru 


Născut dintun tată cu apucă” 
turi practice şi dintr'o mamă cu 
preocupări religioase, Gib Mi- 
hăescu este o apariţie singulară 
în literatura română, Scrisul său 
oscilează prea adesea între întu- 
neric şi lumină spre a unu fine 
seama de aceste două amănunte. 
Ca în romanele lui Dostoievski, 
cu care se aseamănă în proporţii 
cuvenite, eroii lui se complac în 
mocirla, vieţii.  Amintiţi-vă de 
BOopţile „unui student întârziat”, 
de aventurile iccotenentului Ga- 
raiac, de intrigile jui M.hail As" 
pru, de poilogăriile prințuiui 
Buzescu (fratele celui ucis în 
duel de Georges Radu Şerban), 
şi veţi obţine gradul exact de 
promiscuitate în care trăesc per- 
sonagiile sale. 

Până la urmă însă, printr'un 
lent proces de epuraţie, vălul de 
întuneric se împrăștie. Din nou 
se revarsă lumina şi din nou se 
resimt fiorii purității. 

Analizând profund straturile 
sutietului,  Gub Mihiăeseu ne-a 
dat, ja un interval de un deceniu 
după Liviu Rebreanu, a doua 
mare Serie de romane zgudui- 
toare. Rusoaica, Braţu;  Andra- 
medei şi mai ales Donnu A:bâ în- 
dreptăţesc spusele noastre. E 
drept că multă şi subtilă analiză 
se găseşte şi în Intuneczre şi în 
romanele Hortensiei  Papadat- 
Bensescu şi 'mtr'ale lui Ionel 
Teodoreanu cum şi în Scrisul a“ 
tât de proustian al lui Camil Pe- 
trescu. Insă pentru niciunul din 
ei, oricât ar fi de profunzi în 
prezentarea eroilor, analiza nu 
constitue o preocupare  permâ- 
nentă. Cezar Petrescu aparţine 
mai mult romanului social, Ionei 
'eodoreanu e apologistul adoles- 
cenţei, iar Camil Petrescu, deși 
constant în scrutarea sniletului, 
e prea reflexiv, adică nu tocmai 
suficient de obiectiv.  Singură 
Hortensia Papadat-Bengescu în- 
deplineşte condiţia de care vor- 
bim. Dar şi dânsa fiind temeie 
şi analizând sufleiul femenin nu 
depăşeşte prea mult stadiul o- 
bișnuit al romanelor psihologice. 
Un Tolstoi, un Flaubert, un Li- 
viu Rebreanu la noi, au înfăţi- 
şa mai bine suiietul femenin 
decât cutare ori cutare scriitoare, 
cu toate că lucrurile ar părea să 
stea tocmai pe dos. Femeile vă- 
zute de femei sunt interesante; 
femeile văzute de bărbaţi devin 
atrăgătoare. Sub pana artiștilor 
de geniu ele capătă fiorii acelui 
farmec pe care îl au numai flo- 
rile în razele soarelui şi apele în 
Juciul stelelor. Rusoaica lui Gib 
Mihăescu răscoleşte şi fascinează 


mai mult ca oricare altă eroină 
de a Horţensiei Papadat Be:ges- 
cu. Cu Donna Aba, unde pă- 
trunderea psihologică şi stiiul a” 
decvaţ unei asemeni d.ficile ope- 
raţii excelează, Gib Mihăescu se 
situează dintr'odaţă pe planul 
întâi a] romanului de analiză. Ni- 
meni n'a mai cercetat aşa de bine 
sufletul femenin şi nimeni n'a 
mai coborit atât de adânc în fă- 
gaşurile ascunse ale subronştien- 
tului. Creaţii femenine găsim din 
belșug în literatura noastră, însă 
nicăeri ele nu formează centrul 
operelor raspective ca la Gib Mi- 
hăescu. Costache Negruzzi ne-a 
dat pe Ruxandra, blâzda soţie a 
crudului Lăpuşneanu, Odobescu 
pe bărbătoasa și vicleana Doam- 
na Chiajna, Hajdeu pe Vidra, 
Duiliu Zamfirescu pe Saşa, Ionel 
Teodoreanu pe Olguţa şi Mo- 


ERA PIRIEA 





| Donnei Albe 











ANUL LL 8 Nr. 5] 
SAMBATA 13 Decembrie 1941 


" ŞRedactor responsabil :: MIHAI NICULESCU 











de VLADIMIR DOGARU 


nica, Sadoveanu pe Vitoria Li- 
van, Cezar Petrescu pe Luminiţa, 
Liviu Rebreanu pe Ana, toare 
menite să reziste timpurilor. Prin 
buterea de prezentare, de relie- 
tare şi de adâncire, Donna Alba 
se ridică deasupra tuturor. Ro- 
manul lui Gib Mihăescu e astiel 
cea mai reușită operă de anaiiză 
psiho ogică, El stă alături de 
Madamme Bovary a lui Flaubert 
și de Anna Karenina lui Tolstoi, 
cele două capodopere de obser- 
vare şi surprindere a sutleţului 
femenin. 


GIB MIHĂESCU 


Și Flaubert şi Tolstoi îşi pri- 
vesc eroinele direct. Gib Mihăes- 
cu ne intâţişează pe Donna Aiba 
prin prisma guiletească a lui 
Mihail Aspru. Ema Bovary iu- 
bește, insă niciunul, din cei doi a- 


manţi n'o înţeleg, Suferințele și 
pănă la urmă decăderea ei ne a- 
pare direct, fără niciun te. de 
intermediu. La fel şi Anna Kare- 
Nina iubeşte pe Vronski, pentru 
care 1ş, parăseşte svțui şi copi- 
iul, insă frumosul ofişer nu e la 
înălțimea jertfei sale. Cu o artă 
ce-i aparţine, Tolstoi se ascunde 
total in spatele evenimentelor 


pe care le povesteşte. Gib Mi- 
hăescu foloseşte alt procedeu: al 
coulesuunii personale, Din acea- 
siă cauză eroina lui este învă- 
luită încontinuu de farmec. Fi- 
reşte, vrajă nu lipsește nici la 
“Tolstoi, nici la Flauberţ. Ceeace 
î, deosebeşte pe Gib Mihăescu 
de ei, o obsesie eroică, obsesie 
de care e cuprins Mihail Aspru 
și care, prin nu ştiu ce fel de 
contaminare, se exercită şi asu- 
pra noastră. Figura Donnei Alba 
rămâne mereu sus, într'g zonă de 
Siră:ucire, de unae ne  ispuește 
prin frumuseţea ei basmică, De 
multe ori, deși scrisul lui Gib 
Mihăescu este vădit realist, 
Donna Alba capătă un colorit 


fantastic: „Şi abia atunci, fru- 
moasa din basme pe care o găsi- 
sem dormind în pădurea ferme" 
cată, îmi reveni cu râsul ei îfri- 
cos şi satisfăcut de demult, cu 
mersu-i regesc, cu adâncurile de 
viață şi tezmă a:n ochit de cui0a- 
re incertă şi îneguraţi. Şi toate 
nedumeririle, şi toate întrebările 
şi toate restriştile şi desnădejdile 
pe care minutul trecerii ci pe di- 
iainte-mi le lăsase cu atât amar 
de timp. în suflet, izbucniră deo- 
a2tă în clocot şi ţâșniră cu furie 


(Urmare în pag. 6-a) 





macrreuareg met 





A 


Altădată, oricât mă grăbeam să fiu cel 

dintâi, la întâlnire, ajungeam totuși me- 
reu cu întârziere. Acum, stau de nu ştiu 
când, cu tocul extenuat de așteptare za- 
darnică, cu golul alb dinainte, al hârtiei. 
E atât de egal cu sine, atât de ostenitor și 
aton acest alb! Vorbele pâlpâe moale şi 
mat ca molii, tânjind după înțelesuri, — 
dar prea e compactă noaptea şi neîntâl- 
rind nimic, cad mototol, cu foșnet stins de 
mătase putredă, sau numai presupus, de 
cenușă rece. 
„Asta ar ji literatura stării sufletești de 
i] Care piecasem: când te găseşti — ba 
nu, ci dimpotrivă, când ie pierzi parcă, î- 
remediabil — desfrunzit şi neajutorat, or- 
fan (sau cum ar spune Eclesiustul), în fața 
nimicului, a neantului. Se poatt închipui, 
desigur, plecând chiar dela neant, ca dela 
un pretext oarecare, un articol de revistă 
literară: din vorbămn vorbă, şi din vorbe 
in alte vorbe, fără să întâlneşti nimic în 
drum, până la semnătură, care n'ar face 
utunci decât să întrerupă arbitrar șirul 
vorbelor, ca să-i urmeze alt șir de vorbe 
şi ultă semnătură, ş. a. m. d. Asta sar 
«“hemu articolul unui articol de revistă, 
Său... papara păpării. 


Procedeul îl cunoaștem amândoi, și 
dumneata şi eu, Paul Lahovari. Unii îl 
practică de bună credinţă fiind, alţii de 
nevoie. Et in Arcadia ego, dar nu mă mân- 
dresc, ci dimpotrivă. L-a știut fără îndo- 
să, chiar Pascal: „J'ai eu une idee mais 
je Vai oubiice, J'ecris au lieu que j'ai eu 
une idee et que je Vai oublice“, — ceeace 
într'o românească simceră sar traduce 
cam ușa: „neavând ceva de spus, scriu a- 
tunci ci n'am ce spune“ — și să nu crezi 
«ă asta nu duce departe: la o carieră lite- 
rară, sau chiar la o catedră în învăță- 
mântul superior. Dar nu te sfătuiesc să 
incerci. Năzuințele noastre sunt cu muit 
mai restrânse, Cea mai modestă e aceea 
de a nu trişa, dându-ne drept ce rii sun- 
tem 

Eu, de pildă, n'am să-ți vorbesc cumva 
despre ideile mele, fiindcă nu pot şti şi 
Tvami să ştiu vreo dată în ce măsură şi 
nici la ce dată au fost ale altora. 

Dar mă pot încumeta să numesc ale 
mele: cutifelarea sau elasticitatea, aro- 
mele şi nuanțele coloristice ori afective 
pe care gândurile altora, împletite cu ace- 
lea proprii, le-au dospit în vorbe, până 
vând, une câte una, am învăţat să le cu- 


nosc şi săi mă recunosc în fiecare dim ele. 

Ți-aduci aminte de o pagină celebră din 
„Evoluția creatoare“, în care se face ana- 
iza ideii de neant, arătându-se câ nu îi 
corespunde acestei idei un gol în mintea 
noastră, fiindcă gândul omenesc e fără în- 
trerupere, mereu plin de el însuși? Am 
surprins în oglinda acelei pagini şi la lu- 
mâna înțelesului bergsonian, expresia cla- 
ră a unor trăsături pe care propria mea 
experienţă le presimţea, anticipându-le 
confuz. Dar la întâlnirea de care-ţi vor- 
besc nu mă aştepta nimeni şi nimic. Nici 
măcar ideea de neant, prin care să mă pot 
libera de conţinutul lui apăsător. Şi în a- 
cest timp, — care încetase de a mai fi o 
unitate de măsură, nemai având ce mă- 
sura — vorbele pâipâiau rnoale şi mat, ca 
molii, tânjind după înţelesuri — dar prea 
compact era întunericul şi neîntâlnind ni- 
mic, cădeau mototol, cu foșnet stins de 
măilase putredă, sau nwmai presupus, de 
centişă rece, 

M'am ferit de când mă ştiu, de litera- 
tura anumitor stări şi înţelesuri, vreau să 
spun că nu îmi cultiv şi nu caut cu dina- 
dinsul: nici lirismul îmbătat de sine al e- 
lanului optimist, nici geamătul impur al 
desnădejdii. Știu, ca făptură a lui Dum- 
nezeu, că sensul armoniei lăuntrice din 
care se hrăneşte nostalgia Paradisului 
pierdut şi dorul de a-l regăsi încolţeşte pe 
sub toropeala posacă a uritului de lume 
în care ne aruncă păcatul desnădejdii. 
Dar ştiind acest lucru şi aducându-mi-l 
aminte, așteptarea mea începea să aibă un 


sens, devenea adică aşteptare, pregătire 
pentru ceva. Ceva care sa şi întâmpiat, 
fiimdcă, pe nesimţite, plantele vorbelor au 
început să Jreamăte și să crească văzând 
cu ochii (cu alți ochi), făcându-și semne 
şi spunându-și înţelesuri pe care le price- 
pem fără să ştiu cum, surţindu-le chiar 
aroma și o savoare particulară, deşi fără 
să le miros sau să le gust, 


Am  oflat atunci, că la întâlnire 
mă  întâmpinase neantul, de care nu 
m'am putut mântui decât înconjurin- 


du-mă de plantele vorbelor şi ale înţele- 
surilor pe care le-au rodii. Acum e o ade- 
vărată pădure — o „pădure de simboiuri“ 
dacă vrei — în care colorile, parfumele 
şi sunetele îşi corespund. Până când Ias- 
ma va roade copacii unul câte unul şi mă 
va ajunge din urmă, după care voi arun- 
ca oglinda fermecată şi gresia fermecată, 
iar când Aceea, sorbina lacul şi măcinând 
cremenea munţilor mă va ajunge iarăși 
din urmă și eu nu voi mai avea nimic de 
aruncat pentru ostenirea zelului Nesă- 
țioasei atunci... atâta pagubă. Alții se vor 
întâlni mai departe, cu vorbele și înţele- 
surile lor, cu neantul, etc. 
*% MENALC 

| e 

n Arcadia ceea unde curge din belşug 
zerul mediocrităţii şi înflorește mătră- 
guna ignoranței, generaţia noastră, Me- 
nalc, nu voiește a orbăcăi. 

Pentru noi, ştii prea bine, pagina albă 
pe care stăm aplecaţi sub lampă e tot 


atât de îmbietoare, de stimulantă ca și 
plaiul de zăpadă necălcată ce te ch-amă 
la un îmbătător şi bărbătese avânt. In 
clipa când trimetem câtorva mii de oa- 
meni, (dirstre cari atâția poate ne sunt su- 
periori) mesag.ul gândirii noastre, foaia 
aceasta, 0 ştii, cântăreşte cât o placă de 
bronz și condeiul în mână îl simţim tăios 
ca o daltă. 

Epigoni noi nu vom să fim că prea 
mulţi au fost şi sunt și azi, cari mâzgăliră 
tone de hârtie. Chiar am dori un nou 
Erostrat, să ne mântu ască de tot acel ba- 
lest al mediocrtăți. Nu voim să fim din- 
tre cei ce nimic ru au a spune şi nu ne 
place freamătul emăgitor a] vorbelor des- 
pr.nse din golul gândirii. 

Noi scriem cu dârză străduinţă şi fer- 
voare; mâinile și haina ne sunt curate, ca 
şi când dumneata, cetitorule, ai fi lângă 
NO. şi-ai cet: peste umărul nostru. Astfel 
nici o clipă nu uităm cât te prețuim, deşi 
azi oamenii atât de puţin își împărtăşesc 
iub.ze și stimă! Şi gândul acesta e minu- 
rat de îndemnuri, 

Noi ştim că „timpul pare a dispreţui tot 
ceeace scriem fără a ține seama de el” şi 
că menirea noastră se împlinește cu su- 
dor: de sânge. 

Cine spune, cine poate spune, că la în- 
tălmirile noastre nu ne așteaptă n.meni şi 
nimic? Că vocea noistră se mistue în 
neant? Desigur nu asta ai voit să insi- 
nuezi, Menale ?... 


PAUL LAHOVARI 


E iii a ai 
„EM E 


2 





UNIVERSUL “LITERAR 





e coma m ct a e m i a lt at Poate ata e 


PA AD EDINCOLO DE ta 2. M 


Cronica dramatică 


TEATRUL NATIONAL: „Marşul 


nupția!” de Henry Bataiile 


După ce Studioul 'Teairului 
Nuţiona! a reluaţ în această sta- 
ziune coinedia lui Labiche „Pă- 
lăria florentină” — ea fiind pre- 
zentată pentru prima oară acum 
căţiva ani pe scena grădinei de 
vară, „Colos”, de către o trupă 
dc revistă, cu comicul Groner în 
Fnuntea x işului — Teatrul Na- 
ționăl prezintă de astădată ara- 
mă lui Henry Bataille: „Marşul 


nupţial”. 
W'am Scris nici-un cuvânt 
despre prezentarea lui  Labiche 


pe scena Studioului preferând să 
irec cu vederea acest ultim (aşa 
nădăjduiam) accident al actualzi 
stagiuni. 

Nu era neapărată nevoe de cu- 
vintele noastre, pentru cu publi- 
cul să-şi dea seama de calitatea 
inferioară a spectacolului, 


De astădată. însă, ne vedern si- 
liţi să scrim câteva rânduri despre 
această ultimă descoperire a ai- 
recției Teatrului Naţionai: „Mar- 
sul nuptial” de Henry Bataille. 

Şi cred că avem dreptate când 
ne întrebăm ce rost mai are în 
anul de graţie una mic nouă sute 
patruzeci şi unu, prezentarea mo- 
deste: (si spunând accasta sun- 
tem îngăduitori) şi de îrcizeci de 
ani vârstnicei drame a lui Ba- 
taille, 

Oare nu si-a dat nimeni seama 
că acest „Mary nuptial”, fals de 
la prima până la ultima replică, 
nu mai are nimic comun cu vre- 
murile în cari ţrăim ? 

Nu ne îndoim că drama fru- 
moasei Grace de Plessans le-a 
impresionat, pe vremuri, pe 
doamnele cari, în așteptarea so- 
ților cari să le ducă la teatru, 
cițeau și reciteaun ciudatul roman 
al „Doamnei Bovarry. 

Nu puteau remarca aceste co- 
nițe că suferințele  neonororitei 
Grace nu erau ale eroinei, ele 
fiind  qoar născocile de autor, 
pentru a le impresiona pe dan: 
sele. 

In naivitaiea lor, cumsecadele 
burgheze se recunoșteau in croi- 
na lui Bataille şi — fatal — pie- 


sa avea succes, 
Era  wemea câtd în locul 
discuţiilor la telefon se scriau 


serisori de dragoste (cum reru- 
noaşte Francis de  Croisset în 
variea lui: „La Vie Parisienne au 
theatre”) şi când amintirile sfinte 
se păstrau şi pn se  depuneau 
ca azi la Muntele de Pictate. 

Eroinele acester drame, pentru 
că să ție pe placul conițelor din 
stat, preferau să se sinucidă în 
vibiu de vals, iur tainele lor le 
păstrau cu sfinţenie, nu pentiru- 
că ar fi fost dia cale-afară de 
discrete, ci pentru sir:plul muti” 
că nici uutorul nu știa precis rari 
sunt aciste taine, 

Sunt venvius că dacă Pataille 
ar îi fost întrebat dece Grâce a 
tugil de atcusă împreună cu me- 
diucrui profesor de pian Claude 
Morillot, nur fi ştiat ce să răs- 
pundă. 

Lu tel ne putem întreba dece 
nobilul domn Houer Lechatelier 
se indrăgusteşte de Grâce. 


La această întrebare, Bataille, 
intr'un inexplicabil acces de sia- 
ceritate, ne răspunde în actul II: 
Dumnul Roger lechatetiker, pu- 
tronu! și binetăcătorul lui Clau- 
de, găseşte că nar sirica o miră 
aveniară cu suţia subalternului 
său, 

Dur, pentiruca frumoasa Grâce 
să-l iubească si ca pe  Noser, 
Wataiile schimbă la un mo- 
ment dat macazul şi iată-l pe 
domnul Lechatelier in chip de 
înflăcărat şi, totuşi, nobil înară- 
gostit. 

Mă rog! Dacă aşa a vrut Ba- 
taille ! Nimeni nu poartă vre-o 
vină că piesa u fost pe gustul pu- 
blicului de acum traizeci de ani. 

Credem, însă, că vinovați sunt 
aceia cari readuc pe scenă area- 
stă neverosimilă aramă. 

Şi mai vinovati sunt din pri- 
cina condiţiilor în cari vo prezin- 
iă. Fiindcă nu se poate contesta 
un lucru: sa scontat un succes cu 
acest „Marş nupţial” al lui Ba- 
taille, 

Au fost reunite pe afiş numele 
„cu priză Ia public”, ale doamne- 
lor Aura Buzescu și Elvira Go- 
deanu şi ale domnilor Valenţi- 
neanu şi Vraca. 

Iar direcţia de secnă a fost în- 
credințată domnului Soare 7. 
Soare, 





MULT 
AŞTEPTATUL 


cu variatie și alese colaborări de literatură, artă, 
știință, un mare număr de pagini distractive, cu 
reproduceri după tablourile celor mai de seamă 
pictori români, o operă minunată a artei grafice 


INCEPUT SĂ FIE DISTRIBUIT 


A 





Deci, numai elemente cari să 
asigure sucesul unei piese. De 
astădată vom începe cu directo- 
rul de scenă, lăsându-i pe inter- 
preti mai la urmă. 

Ce-a tăcut domnul Soare Z. 
soare ? Mai intâiu de toate, așa 
cum îi place dânsului, a amputat 
cu pasiune textul. 

1-a răpit apoi piesei singurul ei 
merit: acela de document. 

A găsit dânsul că face bine a- 
tunci când îi îmbracă pe străve- 
chii eroi ai lui Bataille, în hai- 
nele vremurilor noastre. 

Şi cu atât mai lipsite de sens 
au părut bazaconiile tragice debi- 
tate de eroina îmbrăcată într'un 
taiilor de ultima modă. 

Prezentată în costumele vre- 
mei în care a lost Scrisă, piesa 
ar fi putut da naștere la urmă- 


toarea refecţie: „Ce gă-i faci? 
Aşa e fi fost pe vremuri!“ 
Aşa însă, nu cred să fi lost 


spectator care să nu se fi între- 
bat: „Ce, naiba? Aşa vorbim şi 
suferim noi acum ?" 

Pe când eroii piesei sufereau 
de poiunana pe scenă, din culise 
se putea auzi cunoscutul „şlagăr” 
al doamnei Liliana Detescu : „La 
Miami”? 

S'a vorbit Ia ur moment dat 
despre un ultim model de Mer- 
cedes, 

Și asttel a crezut domnul Sua- 
re că a modernizut piesa lui Ba- 
taille, 

Mai bine ar fi cerut să se mai 
revizuiască puţin textul traduce- 
rei (cine a avut proasta idee să 
scrie în program că traducerea 
este a domnului Ion Marin Sa- 
doveanu?) 

In cazul acesta s'ar fi putut ca 
finalul actului II, tragic în inten- 
ţia autorului, să nu ne mai facă 


să ne gândim la trumosul cântec 
popular : 

Unde-i mama să mă vadă? 

M::mă, mamă. 

Mama mea! 

Şi acesta este numai un exem- 
plu dinir'o mie. 

Dar să trecem, în schimb, la 
distribuţie. 

Și să ne înclinăm în fața doam- 
nei Aura Buzescu, .care în tinda 
textului, a isbuiit să fie convin- 
gătoare. 

Am văzut-o anul trecut pe d-na 
Aura Buzescu în „Suflete în vâl- 
toare”. Acum, o vedem în „Mar- 
$ul nupțial“. O actriţă mare nu 
este tăcută numai pemnitru ca să 
salveze pisele proaste, ci şi pen- 
tru ca să fie distribuită în roluri 
pe măsura talentului. Pe când un 
astfel de rol? 

Doamna Elvira Godeanu a fost 
demnă și frumoasă. 

Şi. Ja urma urmei, îi dăm drep- 
tate că a interesat-o mai mult 
superbul evantail de pene albe 
din actul III, decât pseudo-dra- 
ma în care era amestecată. 

Domnul Vraca, după eforturile 
depuse în rolul lui Hamlet, are 
ocazia, în acest nou rol, să se o- 
dihnească. 

Domnul Valentineanu a tăcut 
mai mult decât ii cerea rolul. 
Dintr'un om de nimic, a realizat 
un personaj simpatic și scuzabil. 

D-nii Gingutescu, Dimitriu, 
Cassian, Motoc, Holban, C. Rădu- 
lescu, d-na Marcela Demetriad, 
câteva fete drăsuţe, și atâta tot 
(acest atâta tot poate îi cetii şi 
tără virgulă inainte) au caomple- 
tat distribuția. 


TRAIAN LALESCU 





Lacrimi 


Ceu mai frumoasă meserie în- 
cotează să mai fie frumoasă u- 
tunei când o faci ca să-ți câştigi 
pâinea. Şi teatru! nu e o mzserie, 
E un viciu deghizat în arlă, 


O singură condiţie se cere ncto- 
nului ca să aîbe talent: să ne 
tucă stă vredom ce spune!.. 


Teatrul din zilele noastre 
mare burghezie. E bun şi 
prost. Atât!... 

Sa Născut cunosrătyu= 


Țică nu 


ul ve poate untivipa Un Sucres: 
și totuş leauul e plin de pruteţi 
MD NOSa. 





Teatrul e singiru lulerie dinu 
lume la cure nu “âştigă rel ce 
joacă. 

Actorul ce nu Sa gândit, 


măcar odată în carieră, să se 
lase de teatru, nu poate fi so- 
cotit actor. Păcat că mai obo- 
seşte afişeie cu numele lui !... 


Spectatori, voi iubiţ; pe unii din 
noi şi disprețuiți pe alții. Vaţi 
gândit vre-o dată că noi vă iubim 
pe toţi? 


Actorul bun intră repede în 
scenă şi ese tot aşa de repede, ca 
avarul ce-şi fereşte aurul de ochii 
lăcomiei. Prostul îşi etaiează dar- 
nic sărăcia, 


Primul succes te jace ferisit ca 
prima femeie și tot ca ea te în- 
seală 


pe fard 


Nu te bucura, începâtorule, 
când ţi se spune că „ai ta. 
lent” ; atunci ţi sa pronunțat 
sentinţa de moarte... pe scân- 
dura scenei. 





Numai un actor bun poate stri- 
cu un rol. Prostul nu-l siriză ; se 
denunță, 


Ducă esti bârțit, nu 1e supăra. 
Au găsit ceva bun la tine. N'am 
văzut pe nimeni dând cu pietre 
în salcâm !.,. 


Mă bucur mai mult cână mi 
se spune că am fost prost în- 
tr'un rol. Imi rămâne conso- 
larea că voi fi, cândva, bine!... 
Conitrariu, ce-mi mai rămâne? 


Talentul e singura valoare ce 
nu Se poate măsura. Nam văzut 
talent mare, cum n'am văzut ta- 
lent mic! 


De ce o fi botezat lumea munca 
actorului, joc?... 





La înmormântarea unui mi. 
litar, se dă uttimul salut prin 
focuri de armă, 

De ce nu vă luaţi rămas bun 
şi dela noi cu un ropot de a- 
plauze ?... 

Pentru asta, am trăit !.., 

Şi, pe urmă, «e singurul rol 
pe care-l jucăm cum  tre- 
buie *) 

ROMEO LĂZĂRESCU 

*) Din volumul în pregătire : 
„Lacrimi pe fard“. 





REȚINEȚI-L DIN 
TIMP LA 
CHIOŞCARII DVS. 












Măşti şi reflectoare 





„Lin leu şi un zlot“ 


... examenul regisorului 


De datu aceasta suntem ne 
voiţi să ne oprim notările des- 
pre scenotehnică, fiind atraşi de 
cutidianul teatral care ne joacă 
o comedie amară. Ne întoarcem 
la teatraliştii noştri cari neso- 
cotesc calitatea de om cum-se- 
cade a spectatorului nostru, şi 
ne mulţumim ca în articolul de 
faţă să retrăim o „de-a v'aţi as- 
cuns“ după un deget!... Căci nu 
putem numi altfel jocul oficia- 
lităţii care din anumite preve- 
deri a lăsat să se ascundă îna- 
poia unui deloc ofensiv afiş alb 
— obicinuit ai avant-premierei 
de Duminică dela Teatrul Naţio- 
nal, — un serios concurs regi- 
sora), care totodată ne desvălue 
modalitatea recrutării nouilor di- 
rectori de scenă. Descoperim aşa 
dar o culisă a direcţiei din Câm- 
pineanu, care nu a găsit nimerit 
să dea spactatorilor şi celor 
câțiva sinceri iubitori ai teatru- 
lui satisiacția binemeritată de a 
şti că „un leu şi-un zlot“, actul 
lui D. R. Rosetti, este proba 
practică a d-lui Mihail Zirra, 
pentru ocuparea unel vacanțe 
regisorale. (Cerem iertare Direc- 
țiunii Naționalului pentru aceas- 
tă incursiune în activitatea sa 
pur oticială, care ne dă prilejul 
acestor rânduri revelatoare de 
aitie! a rădăcinii răului care nu 
este decât o greșită întocmire a 
programului învăţământului ar- 
tistic-teatral). 

Concursul acesta care este la 
început — mai are doi  prota- 
gonişti dintre regisorii Naţiona- 
lului, cari încă nu s'au produs: 
d-nii Jon Iliescu şi 1. Diacu-Xe- 
nofon, — nu ne pare decât lă- 
muritor al pregătirii personalu- 
lui tehnic al primei noastre 
scene. 

Nu vroim să disculăm posibi- 
lităţile celor trei regisori, ci să 
înscriem aceste marginalii cu 
privire la selecţionarea materia- 
lului dat concurenţilor, pentru a 
fi pus în scenă. Căci trebuie ştiut 
că posibilităţile celor trei regi- 
sori nu se vor descoperi decât în 
urma încercării lor pe un text 
deloc comod, cu accentuate în- 
drăzneli de montare, şi dacă se 
poate, acţiupea piesei să repre- 
zinte grafic o pronunțată si- 
nusoidală. Credem că teatrul de 
avantgardă prin excelenţă poate 
constitui un serios examen pen- 
tru regisor dându-i putinţa va- 
lorificării celor mai felurite ex- 
perienţe de regie modernă. A- 
cest teatru cere directorului de 
scenă să facă schiţe de decor, 
să-i deu coloritul, să-i alcătuias- 
că un mixaj muzicul şi o gamă 
de electe de lumină. Totui în 
graniţele sinusoidalei : să nu tră- 
deze acţiunea. Cât priveşte in- 
terpretarea, aspirantului la 
direcţie de scenă îi trebuiesc 
date pentru mânuire doar ele- 
mente tinere, care abia au ieşit 
de pe băncile Conservatorului. 
Actori cărora le trebuie o indi- 
caţie de marcare a podium-ului, 


de mișcare sau de intonație şi 
frazare. Priceperea lui se va ve- 
dea din împăcarea acestui ma- 
teria], din modelarea lui pentru 
creiarea unui ansamblu omogen. 

Ca să ajungem la examenul 
d-lui Mihail Zirra trebuie să ne 
oprim mai întâju la cele două 
manifestări regisorale dela înce- 
putul stagiunei trecute. Debutul 
în direcție de scenă al regisori- 
lor T. Teodorescu şi Ion Geor- 
gescu. Primul cu „Doui tineri 
din Verona“ de W, Shakespeare 
iar al doilea cu „Un om ca toţi 
oamenii“ de Florin Scărlătescu. 
Le găsim semnificative tocmai 
prin realizarea din plin a punc- 
telor pe care le-am arătat mai 
sus. ; 
D. T. Teodorescu este singurul 
director de scenă tânăr care sa 
dovedit în acea comedie (în ciu- 
da cronicelor de atunci!) — că 
întruneşte cerinţele regiei ma- 
derne : scenozraf şi araniator 
muzical de aleasă inspiraţie. Pe 
lângă tratarea nouă dată come- 
diei lui Shakespeare — udapta- 
rea textului pentru improvizație: 
comedia dell'arte, — a utilizat în 


distribuţie numai actori tineri. 
Pentru noi, „Doui tineri gin Ve- 
rona“ a fost un spectacol de 
artă şi deci un reuşit examen de 
regie. 

D-lui Ion Georgescu i s'a dat 
în schimb o piesă românească 
puţin originală, şi ca să fim mai 
precişi o categorisim, fără să 
greşim, între acelea zise mozaic. 
Trei acte lucrate în tehnici di- 
ferite : primul şi al doilea ne-au 
plimbat dela Mușatescu la Şte- 
tănescu şi Gorki, iar al treilea... 
la Florin Scărlătescu, neîndea- 
juns realizat. Pe parcursul aces- 
tor trei acte d. Ion Georgescu a 
purtat un mănunchiu de actori 
tineri, transportându-i după ce- 
rința textului în atmosfere deo- 
sebite. Intr'un singur spectacol 
cu o sinusoidală în acţiune care 
poate înspământa pe actor şi re- 


gisor, d. Georgescu a reușit să 
menţină un ritm şi o gradare 
care fac cinste unui debut. De 


altiel d-sa nu s'a desminţit cu 
un al doilea spectacol, realizit 
în condițiuni mai puţin prielni- 


ce — la Teatrul Municipal: 
„Scaimpolo'“' de Dario  Nicco- 
demi, 


lată că de data aceasta, la cel 
de at treilea examen de regie, 
am asistat la un nesemnificativ 
pretext. pentru „facerea“ unui 
director de scenă. Nu stim care 
au fosti intenţiile direcţiei Naţio- 
nalului când a propus verificarea 
d-lui Mihail Zirra, cu piesa lui 
D. R. Rosetti: „Un leu şi-un 
zlo(''!? Şi ce l-a determinat pe 
d. Zirra să primească să  iscă- 
lească regia unei piese care îi 
era dată sub titlul de probă 
pentru examen ! Spunem verifi- 
care deoarece astă-vară numele 
d-sale l-am întâlnit pe  afişul 
piesei „Adum şi Eva“. Or, ono- 
rata direcţie, a avut prilejul a- 
tunci să-l cunoască pe directorul 
de scenă Mihail Zirra. Dacă d-sa 
nu a edificat prea mult pe cei 
cari îl căutau pentru scena Na- 
ționalului despre posibilitățile 
sale de regisor în piesa dela Taa- 
trul „Regina Maria“ — care ne- 
îndoelnic se prezenta cu un ma- 
terial mult mai pretenţios ! -- ve 
rosţ mai are o veriiicare într'v 
piesă ca „Un leu şi-un zlot“, 
care nu descoperă decât înlănţui- 
rea măestrită a unor situaţii de 
comic relativ? In ansamblu! aces- 
tei piese actorii cu meșteșug de- 
țin rolurile prime; d-na Sonia 
Cluceru şi d. N. Săvulescu, şi d. 
1. Manu în astfel a: teutru nu 
mai au trebuință de indicaţii 
scenice! Personagiile din actut lui 


Rosetti intră în repertoriul de 
virtuozitate al celor trei urtui:. 
Poate că verificareu u-lu; Zirra 


luu alt aspect cu o distribuţie 
nQuă. 

Ne vedem siliţi să dăm un râs- 
puns întrebării spectatorilor : la 
noi în țară unde se pregătesc di- 
rectorii de scenă ? Căci presa a 
avut grijă să atribue fiecărui re- 
gisor român 0 şcoală sau v prăc- 
tică în streinătate. De cele mai 
multe orl însă tinerii noștri tac 
asistenţă pe lângă un director ce 
scenă căutând să înveţe abece- 
darul meseriei; dacă direcţia u- 
nui teatru are încredere în pri- 
ceperea vreunuia, singură ea îi 
poate croi un drum spre realizări 
mari. 

„„Pormeşte cu cei trei ani de 
Conservator ca să treacă prin 
filiera scenei : regisor care bate 
grupul şi dă intrările figuraţiei— 
până la director de scenă. 

De ce nu se ia model în ce-i 
mai frumos programa învăţă- 
mântului teatrai din alte ţări, 
dacă noi nu avem oameni cari 
să o alcătuiască ? - 

De ce toț ce-i mai viu, teatrul 
în învăţământul nostru e atât 
Ge oropsit ? 

„Să nu mai asistăm la specta- 
cole de ncepricepere în teutru! 

Rânaurile acestea nu sunt de- 
cât imaginea acestor spectacole 
de superficialitate — imagine în- 
treazărită de un spectator care 
scrie cu dragoste despre teatru 
si oumenii lu. 


N. ALEXANDRESCU-TOSCANI 





—- A murit şi lon A. Bucur 


Cu ultimele pâlpâiri ale acestei 
toamne târzii, a murit incă un 
poet. E destul de banat să spui 
că în fiecare toamnă mai cade 
incă unul dintre noi şi mai ales 
e trist. Vine un vânt de dincolo 
de cuvinte şi printre frunze se 
scutură şi suflete. 

Poetul Ion A. Bucur a murit 
şi el. Nu l-am cumoscut, pentrucă 
boala îl rodea încă mai de mult, 
nelăsându-l să coboare între oâ- 
meni. l-am auzit numai odată vo- 
cea la telefon, venind pe fir ca o 
umbră de voce. Intreba, pare- 
mi-se, de niște corecturi ale 
cărţii sale. „La maturi de linişti”, 
care se tipărea la „Universul li- 
terar” şi pe care a corectat-o în 
febre, țintuit de un pat de spital, 
undeva prin București. 

Cartea a apărut şi a fost o re- 
velaţie, un poet original se înălța 
între file. Apoi n trecut timp și 


valurile lumii au, vrui Să-i pier- 
dem urma cu totul. Poate că se 
retăcea, undeva în munţi... 

Dar ieri, acelaşi telefon ne-i 
udus vestea că Ion A. Bucur a 
murit, Departe, în Iialia, sub cerul 
lui Horaţiu şi al lui Papini, unde 
„um grup de binevoitori” îl tri- 
misese să se caute. Nu ştim când 
a murit şi nici cum. A fost în- 
gropat la Roma, la câteva mii de 
kilometri de ţara pe care bănuim 
că a visat-o în ultimele sale fe- 
bre. A ajuns acum. -lă maiuri de 
linişti”. 

Infrățindu-și, oarecum, ultimele 
sbateri ale destinului cu acelea 
ale marelui Bălcescu. poetul Ion 
A. Bucur rămâne printre noi ca 
un țipăt dar şi ca o tăcere. 

Odihnească în pace în pămân- 
tul latin care sa închis, implaca- 
bil, deasupră.i.! 


—h. 


- 


Cronica 


13 Decembrie 1941 








muzicală 





CONCERTELE GEORGE 
ENESCU 


Cu prezenţa maestrului 
Enescu, orice stagiune muzi- 
cală a noastră a putut fi o 
mane sțag-ume, 

lar ami, din fericire, rari, 
în care soarele muzirii ro- 
mâmneşti mu răsărea pe plaiu- 
rile noastre, erau ani trişti. 
ani secetoşi, 

Avem parte acum, de unul 
deosebit de mănos, în care, 
alăturându-și vrednici și ta- 
len!aţi colaboratori, maestrul 
ne va readuce bucuriile fără 
seamăn ale muzicii, astfel 
cum e] este iăsat de Dummne- 
zeu să le împărtășească, în 
acea sală a „Atemeului” în 
care atâtea frunți pioase s'au 
piecat, ascultâmd  revelările 
unice ale genialităţii lui, 

A făcut până acum darul 
a două concerte. Dar sufle- 
tesc, dar spiritual, închinare 
în acelaș timp sfintelor ne- 
voi ale celor înceroaţi în ma- 
rea luptă a neamului, opere- 
lar de ocrotire socială, „Cru- 
cei Roșii” române. 

S'au înălțat, din acel am- 
von al luminii și al frumosu- 
lui ce seste estrada de unde 
grăeşte vioara maestrului, in_ 
descriptibilele accente ale 
unei ante a cărei taimă i-a 
fost desvălmită, prmtr'o mi- 
nune providențială pentru el 
şi pentru noi toți. Veracini, 
Beethoven, Brahms, Faur€, 
au fosi evocaţi dim adâncul 
cel mai pur al expresiei lor 
adevărate, 

_ Clipe de netulburată poezie, 
de mestânjenit sbor a] cuge- 
tului sam perindat 'printre 
mămnumchiurile die  ferxiţi 
strânși în cucernie pelerinaj 
în jurul blândului și binefă- 
cătorului mare ales al expri- 
măzii românului prin muzică, 


Și, suntem numai la înce- 


putui unui an „Enescu“, pe 
care toţi cei în care muzica 
poate găsi o cât de modestă 
vibraţie, îl așteaptă ca pe o 
binecuvâmtare. Rândurile de 
faţă, care nu pot reprezenta 
îndrăsneala fără rost a unor 
comentarii, dar simpla şi sin. 
cera destăinuire a ecoului re- 
simţit în faţa acestor minuni, 
îl vor urmări, şi ele. 


ORNELLA SAN'FOLIQUIDO 


O artă pian'stică particu- 
lar de emoţionantă este aceea 
a d-nei Orne.la Santoliqu:'do. 
In special prin aceea că, nu 
este edificată exclus'y pe is- 
cusință științifică de mește- 
$ug, he metodă instrumentală, 
pe procedee, sisteme şi labo. 
riozităţi tehnice, ceeace ade- 
sea se întâlnește la atâţia 
„abili“ ai pianului de astăzi, 
ci adânc umanizată,  meta- 
morfozant trecută prin fil_ 
trul magic al generoaselo: 
simţiri, al învăluitorului pa- 
tetism, al veritabilelor trans- 
puneri în marile frământări 
ale muzicii, cate singure îi 
găsese calea expresiei  lăum- 
irice, expreşiei genetice, ex- 
presiei adevărate, si de al că- 
ror privilegiu se bucură în- 
t”um chip cu totul aparte, 

Restalurile delia "Dalles: 
ale d-nei Ornella Santoii_ 
gquido sau putut situa de 
areca printre cele mai cu- 
prinzătoare, mai semnif'ea, - 
tive, mai elocvente şi mai 
„bune conducătoare” de mu- 
zică pe care vreo pianistă 
le-a putut realiza, dealumgul 
anlor noștri de concerte pe 
care am căutat să_i reflectăm 
în cronicile ce-am scris. 


ROMEO ALEXANDRESCU 





CINEMA CAPITOL : Soţut 
mtu fl:rtează 
Din cauza situuției actuale 


nu mi-am putut permite luzul 
de u vunoaşte în adâncime in- 
tențiile  doninilur de peste 
Ocean usupru inovației filme- 
lur polițiste buffe. 

E deajums că în decurs de 
doi ani ne-au apărut câteva 
filme în care situațiile palpi- 
tante de detectivism autentic 
se îmbinau cu grotescul comi- 
cului celui mai desăvârşit. Pen- 
tru o reîmprospătare a memo- 
riei cinefililor noştri, reamin- 
tesc 
„Pisica şi Canarul“ cu Paulette 
Godurăd şi Bob Hope şi cu uce- 
iaşi protagoniști „Funtome”. Și 
acum, „Soțul meu flirtează”. 

Cu toate că, judecând după 
tiblu şi din primele scene ale 
filmului, sar părea că eroul 
principal, întruchipat perfect 
de Franchot Tone, ar trebui să 
zăpăcească o serie întreagă de 
făpturi femenine, e totuşi târît 


cure-l 
cuvine, 
într'o ulucerve cu uui morți, ur 
comisar de poliție şi un gaug- 
ster, Și, uuturul, u lerneie ge- 
lvusu în ujuru de suțiu legitiana 


de voințu 
prețuieşte cuti 


regisorului 
se 


== hurs ConCuuTrs, 

Bineînţeles, jurmdtate din din- 
tribuţie este bănuită cu făptu- 
șe a crimei, 

Cel mai puţin vinovat e (aţi 
ghicit) asasinul — de fupt sin- 
gurul din tot filmul care în- 
cearcă să flirteze. 

Nu putem termina decât wun 
aviz destinat doammelor: Iu: 
credeți-vă în bărbați. 

Când pin târziu ucusă sau 
când au o urmă de pudră pe 
reverul hainei — nu-i  motie 
de neliniște și mici de divorț. 

N'au făcut altceva decât si 
rezolve probleme detective. 

Filmul prezentat de cime- 
matograful Capitol vă vu con- 
vinge. 


ADRIANA NICOARA 





Teatrul Naţional din lași 


Stagiunea s'a deschis la 1 No- 
embrie — întârzierea datorindu- 
se faptului că o bună parte din 
personal era mobilizat — cu 
„MOMENTE“, de 1. L. Caragiale, 
rolurile principale tiimd inter- 
pretate de N. Meicu. N. Şubă, 
Remus lunaşcu şi C. Ramadan. 

Prima premieră a stagiunei a 
fost „Cuibul Coţofenelor“, admi- 
rabila farsă a cunoscutului serii- 
tor german Kotzebue, reprezen- 
tată în traducerea şi punerea în 
scenă a d-lui Niculae Massim, 
cu d-nele Gina Sandry, Anny 
Bardeschi, Marioara Davidoglu 
și Petronela Popescu și d-nii N. 
Meicu, D. lagiac, N. Şubă. R. 
Ionașcu, C. Stănescu. Comedia 
lui Kotzebue a cunoscut un îru- 
mos succes de public. 

A urmat reprezentarea piesei 
pentru copii și tineret, în regia 
d-lui C. Ramadan, care a prile- 
juit frumoase realizări.d-nei Any 
Braeschy şi d-lui C. Sava şi un 
debut plin de bune făgăduinţi 
a-şoarei Otilia Ghiulea. 


Dar succesul acestei stagiuni a 
fost „Femeia  îndărătnică* de 
Shakespeare. Iată ce spun c«ro- 
nicarii dramatici ai celor două 
ziare locale: „Moldova“ şi „Pru- 
tul“ ; 

In „„Moldova”, 
pân scrie: 

„Premiera comediei „Femeia 
îndărătnică”, asa cum a ştiut să 
n realizeze d. N. Massim, în- 
seamnă definitiva consacrare a 
upui director de scenă, dela care 


d. Grigore Scor- 


aşteptăm  humai spectacole de 
primul rang”, 

Jar în „Prutul, d. N. 1. Popa: 

„Femeia îndărătnică”, piesă de 
mare repertoriu, a însemnat de- 
sigur cel mai mare succes al sta” 
giunei actuale. D. N. Massim, 
care a avut sărcina grea a pune- 
rii spectacolului în scenă, a îs- 
butit o realizare desăvârșită, 
vrednică de laude neprecupeţite, 
iar actorii îeșeni, într'ua joc o- 
mogen și disciplinat, bine orien- 
tat în tradiţia shakesperiană, s'au 


încadrat minunat în ansamblul 
spectacolului, dându-i o viaţă 
intensă“. 


Desăvârşite creaţii au în rolu- 
rile principale: Aurel Ghiţescu, 
Cică Popovici,  C. Cadeschi, D. 
Hagiac, 1. Lascăr, R. Ionașcu $ 
N. Șubă. D-nele Margareta Ba- 
ciu,  Petronela Popescu și Eug. 
Protopopescu. 

Rolul Kaiharinei a fost dublat 
cu succes de d-ra Athena Mar- 
copol. 

Viitoarele premiere: 

„Fiica ti loriv“ de D'Annunziu 
în regia d-lui E de Cruceiatu. 
cu T', Călin, El. Chiosa, Angela 
Luncescu, Aurel Ghiţescu şi Gică 
Popoviti, 

Un spectacol compus din 3 pie- 
se întrun act: „Act venețian“ de 


Cami! Petrescu; „Joe primej- 
dios“ de Lucreția Petrescu şi 
„Patenta“ de LL. Pirandello, în 


regia d-lui N. Massim şi ultima 
premieră din prima parte a sta- 
giunii: „Do! sergenţi”. 


mmm 13 Decembrie 1941 








Note germane 


WA FĂCUT ȘI SE FACE, 
DESEORI, OBIECȚIUNEA 


că poeţii şi, îndeobşte, scriitorii 
germani cultivă mai puţin for- 
ma, înclinând în schimb, înspre 
o prea complexă etalare a fon- 
dului operei lor. 

Cei ce judecă astfel se gân- 
desc, în prima linie, la literatu- 
ra franceză. 

Adevărul este însă halb Măr, 
halb mehr (jumătate basm, ju- 
mătate mai mult). 

Scriitorul german iubeşte  în- 
tr'adevăr fondul, — şi, deseori, 
fondul complex. Forma vidă 
nu-l atrage în măsura în care 
atrage pe toți meridionalii. Dar 
nick amorfă nu este creaţiunea 
poetului sau prozatorului ger- 
men. Dimpotrivă: un instinct 
special pare a guverna toate ele- 
vaţiunile artelor germane. Ins- 
tinctul de a ridica și detalia, 
de a statua și ornamenta sim- 
bolic toate spaţiile „catedralei“ 
incepute. Au, întradevăr, ceva 
de catedrală gotică piesele de 
teatru şi romanele nemţești. Cel 
puţin această impresie ţi-o lasă 
când ieși din codrul lor de co- 
loane şi arcade, absidii şi porta- 
duri, statui și vitralii, 

In afară de acestea, sufletul 
meridionalului propriu zis, su- 
filet de care suntem aproape, se 
simte oarecum siânjenit şi în- 
curcat în faţa operei de arţă ca- 
racteristică spiritului septentrio- 
nal germanic, 





Richard Dehrmel 


Totuşi germanicii își pun pro- 
bilema formei când păşesc la rea- 


* HZEFOe mul mroect.: - e zi 


Și-o pun chiar cu un lux dea 
:nănunte la cari niciodată nu 
zar gândi scriitorul nostru. * 

Ba mai mult, scriitorii şi poe: 
ți germani, vechi şi contempo- 
rani, au pornit, deobiceiu, dela 
„in credeu dela care nu s'au abă- 
tut niciodată sau cu greu în 
timpul cariere! literare. 

Critica literară a avut, din a- 
cest punct de vedere, mult ma» 
multe posibilităţi de  catalogare 
ce cum o are la noi spra exem- 
plu. Cititorul poate înţelege şi 





ironic această aserţiune, — dacă 
vrea bineînţeles. 

E clar că astfel de atitudini 
critice faţă de propria lor operă 
în stadiul elaborării au putut du- 
ce Ja lansarea unor artificii ge- 
niale, cum sunt ritmurile libere 
ale unui Arno Holz spre exem- 
plu, sau la artificii pur şi sim- 
plu cum sunt poemele celor mai 
radicali expresioniști, 

Cu greu însă ar putea cineva 
învimui pe un scriitor german de 
valoare că nu i-ar păsa de forma 
creaţiunii sale. 


IATĂ, DE PILDĂ, RICHARD 
DEHMEL, 


personalitate de mare prestigiu 
în lirica germană modernă, eu 
nul dintre poeţii pe cari i-a pre- 
ocupat serios problema  funda- 
mentării critice a versului său. 
Dehmel își dădu seama că arta 
adevărată se refuză  clișeelor 
propovăduite de bisericuțe cu î- 
doli și manifeste. 
După convingerea-i 
intimă artistul şi, în speţă, poe- 
tul adevărat trebue să fie liber 
de orice îngrădire programatică. 
Nici chiar doctrina „artei pentru 
artă“ nu i se pare altceva decât 
etichetă caducă pentru un cerc 
închis de oameni fără înțelegere 
pentru marile drumuri ale vie- 
ţii. „Arta pentru artă“ e, pentru 
Dehmel, semnul distinctiv ai u- 
nei vremi plină de parveniţi pre- 
tențioşi cari aveau absolută ne- 
voie de zidul izolator dintre ei și 
lume. Aceşti artiști pentru artă 





i și mieidecum artişti pentru cei 


însetaţi de artă adevărată, ne- 
maiputând îndeplini funcția de 
poeți al poporului lor, așa curm 


i și-o îndeplinise, de exemplu, Ho- 


mer sau creatorul Cântării Cân- 
tărilor, nu-și puteau justifica 
existența decât printrun dispreţ 


i suveran şi cu atâta mai arbitrar 


față de laicii din afara castei. 
Dehmei a mai constatat că pră- 

pastia astfel ivită între poet şi 

cetitorul naiv și de bună credin- 


i fă, deci cinstit nu numai literar- 


mente ci şi literalmente, a adus 
tot felul de nenorociri în câmpul 
literelor. Marii maeştri ai versu= 


JE lui, în loc să coboare cu dragoste 


în mijlocul bunuliu vulg doritor 
de luinină, l-au acoperit cu dese 
considerarea lor absolută, cerân- 
du-i în schimb o totală şi oarbă 
admirație. 

Nu trebuie să căutăm prea de- 
parte în propriul nostru trecut 
literar (precum. ni va trebui să 
așteptăm prea mult apropiatul 
viitor), ca să întâlnim asemenea 
divorţuri, intentate de artişti o. 
golioşi şi mărginiți propriului Lor 
cetitor. 

Dehrnel cerea, deci, ca poetul 
să coboare între cei ce au nevoie 
de arta lui. Intre cei cari simi 
la fel dar nu se pot exprima la 
jel de bine. Intre cei ale căror 
sentimente aşteaptă să fie înobi- 
late de către artist. Totul ce e 

sau tinde să fie josnic, totul 


cea mu! 





nu adaugă măcar o scântee de 
lumină roditoare conștiinței  o- 
meneşti, trebuie eliminat din o- 
pera de artă. Dacă sunt admise 
unele impurități, ele pot fi ad- 
mâsibile numai în măsura în care 
metalul nobil are nevoie de ce- 
lelalte elemente ca să apară în 
deplina lui strălucire, 

Inaimte de toate însă, arta tre- 
buie să fie umană, 

S'ar părea că Dehmel luptă 
pentru un raționalism unilateral 
imând astfel de poziții faţă de 
ceeuce „trebuie“ să fie arta. Ori, 





Gotttried Kelier 


chiar el se apără de o atare sus- 
piciune, „Sunt, ca să mă exprim 
filosoficeşte, deopotrivă de rea- 
list şi de idealist; — sau, psiho- 
iogiceşte: sensualist şi sp.ri:ua- 
list; — sau, fiziologiceşte: empi- 
rist și metafizician; — sau, în îi- 
ne, esteticeşte: deopotrivă de na- 
turalist şi simbolist. Aceste con- 
trarietăţi spun, în tonă, unul și 
acelaş lucru, Ele nu sunt con- 
trarietăţi cari să se excludă, ci 
una o completează pe cealaltă 
punână-o în deplină lumină“, 

De fapt așa și este. Arta mare 
nu cunoaşte jaloane şi limite 
doctrinare, ci se manifestă, ca 
şi viața, în planuri multiforme şi 
în. direcţii plurivoce, iar acestea 
în orice operă vie și viabilă. 

Asupra lui Richard  Dehmel 
vom reveni. 


GOTTFRIED KELLER 


este elveţian, dar unul dintre 
aceia cari au contribuiţ mult la 
gloria literaturii germane. Nu- 
mele lui va figura, totdeauna, 
cu cinste alături de Notker der 
Stammiler, Ekkehard,  Hadaub, 
Boner, Nikolaus Manuel, Bod- 
mer, Haller, Gessner, Gotthelt şi 
Meyer, toţi cetățeni ai Elveţiei 
libere şi toţi ctitori şi contimua- 
tori ai celei mai bune literaturi 
în limba germană, 

Keller s'a născut în Zărich, la 
19 Iulie 1819 şi a muriţ, în ora- 
Sul său natal, la 16 Iulie 1890. 
El aparţine deci trecutului foarte 


UNIVERSUL LITERAR 


noastre vremuri. Nu tok aşa o- 
pera lui. 

Der grilne Heinrich, Die Leonte 
von Seldwyla. Das Sinngedicht, 
Sieben  Legenden și Ziiricher 
Novellen sunt azi mai citite ca 
oricână. Fiindcă arată drumuri 
pe cari de mult le-am uitat şi 
fimdcă te limpezeşte şi-ţi dă 
puteri să crezi în revenirea unei 
ordini izbăvitoare şi drepte. 

Dar Keller cere cetitori se- 
rioşi cu lecturile lor şi cu ei în- 
şişi. 

Faptul că în ultimul timp au 
apărut atâtea ediţii noni din ro- 
manele şi nuvelele sale, dove- 
deşte că acest clasic a tămas, ca 


autor, totdeauna aproape de 
inima poporului german. Jar 
faptul că scriitorii nemți cei 


mai de seamă ai zilelor noastre 
recunosc întrânsul pe unul din- 
tre marii lor maiștri, dovedeşte 
că Gottfried Keller, învingând 
criza care l.a zbuciumat pro- 
îund, (voia să se facă pictor), 
și-a luat foarte în serios înalta 
meserie de romancier şi nuve- 
list, evitând cu conștiință călită 
arabescui frazei încărcate şi ur- 
mărind, fără grabă şi cu dârză 
răbdare, desăvârşirea pujin obi- 
cinuitului dar cu care l-a înzes- 
trat Dumnezeu, 


TRAIAN CHELARIU 








CARLO TAGLIAVINI 


profesorul de filologie romanică 
dela Universitatea din Padova, a 
ținut Marţi 9 Decembrie a. e. o 
interesantă conferință la Univer- 
sitatea din București, asupra mA- 
nuscriselor de origine calvină din 
sec, XV şi XVI. 

Carlo Tugliavimi s'a aproplat 
poate mai mult decât compatria- 
ţii săi de literatura și limba noa- 
stră. 

Incă dela vârsta de 15 ani în- 
cepe să studieze limba română, 
după o veche gramatică italiană, 
care era departe de g corespunde 
cerințelor vremii. Nemulțumit, 
viitorul erudit își formează sin- 
gur o gramatică română, scoțând 
regule din textele studiate ca miâ- 
gală, gramatică din care sa des- 
voltat mai târziu celebra „gram- 
matica romena”, iradusă și în 
limba germană, fiind până astăzi 
cea mai bună gramatică u lim- 
bii noastre, publicată de străini. 

Dar Carlo Tagliavini a fost pre- 
ocupat și de literatura moastră; 
în special de cea veche. Dintre 
lucrările sale din acest domentu 
menționăm un studiu asupra lut 
Eliade Rădulescu, în care arată 
în ce a constat infiuența Haliană 
asupra activităţii literare a aces- 
tuia, rezolvând totodată și unele 
dificile probleme linguistice, In 
prezent, profesorul  Tagliavini 
pregătește să dea tiparului toată 
colecția de traduceri românești 
făcute sub influenţă catvină, care 
va apare peste câțiva ani în pa- 
tru volume, 

Pentru meritele sale indiscuta- 


ce îndepărtat pentru zbuciumatele bile și contribuțiile aduse la 











CUBI 


Tendinţa de a trata natura ca 
pe un câmp de experienţe, în- 
lăuntrul căruia nici o stricteţe le- 
gală nu se face simțită, este pro- 
prie omului celui de al XX-lea 
veac, Rupând brutal legătura ac- 
țiunii cu condiţia ei, raportul ar- 
tei cu tradiţia, toate monstruozi- 
tățile par normale în acest do- 
meniu reius la an-organ'zarea 
dinainte de creaţia lumii. Incer- 
carea de a nezocoti țotal ordinea 
introdusă de spirit în lucruri, 
provine din aceeaşi religie a ma- 
terie; care promovează excesele 
cantitative ale erel acesteia mate- 
rialiste. Noul „mal du sidcle“ este 
exprimat pregnant prin arta cu- 
bistă, 

Acest curent, interpretat îmtâi 
ca un efort eroic de redresare a 
viziunii plastice depe planul e- 
brietăților impresioniste de sen- 
zații incoherente, s'a dovedit cu 
timpul a nu fi decât mult mai 
puțin: un geometric grosolan 
prim impuls de. reacţie imediată, 


ii 


Note italiene 


cunoaşterea multor probleme din 
trecutul nostru literar, Academia 
Română l-a ales membru cores- 
pondent. 

Trecând la subiectul desvoltat 
în faţa unei săli neîncăpătoare 
pentru numărul mare al celor ve- 
niţi să-l asculte — Profesorul Ta- 
gliavimi a ţinut să-și rostească 
cuvântul în limba română — 
menţionăm. observația judicioasă 
a conferențiarului în legătură cu 
timba din care au fost traduse 
manuscrisele româneşti; până a- 
cum părerea generală aproape, 
era că traducerea sa făcut din 
timba maghiară. Carlo Tagliavint 
găsește texte traduse și direct din 
limba latină; prin intermediul 
maghiar vin numai texte între- 
buinţate şi de biserica catolică. 
Catwinismul are și texte noui, 
care s'au tradus din latineşte. A- 


cest lucru e dovedit prin COncor= 
danța dintre textul latin și cel 
românesc; la unguri e aproape 
întotdeauna câte o schimbare, 
care dă cu totul altă întorsătură 
frazei. 

Acestor traduceri, scrise cu li- 
teră tatină și dect cu atât mai im- 
portante pentru noi, profesorul 
padovan ie atribue o triplă îm- 
portanță. In primul rând limguis- 
tică; textul reproducând limba 





Îi ni 





Glosse despre arta modernă 


1. 


față de o formă de expresie al 
cărei conținut psihic era în deca- 
laj cu sensibilitatea modemă. De- 
parte de a considera orice încer- 
care de acest gen, mai mult sau 
mai puţin înrudită cu cubismul, 
drept o decadenţă ipso facto, de- 
parte de a vedaa a artă în cu- 
bism, pentru a o socoti „entartete 
Kunst, avem mai curând impre- 
sia unei mai corecte definiri a 
acestuia, prin intenţia de a recon- 
strui lumea externă, obiectivă, a 
volumstor şi formelor, subordo- 











vorbită, de multe ori un dialect, 
arată ce sunete nu se mii pro- 
nunţau, sau se pronunțau schim- 
bat. Pe lângă multe arhaisme şi 
foarte puține maghiarisme sunt 
de relevat unele cuvinte novui, 
dșa numitele „mis-avânt“, care 
apar mult mai târziu în între- 
buimţarea de toate zilele, 

TȚraducerea e o proză ritmică; 
textul trebuia cântat, nu recitat, 
Muzica rămânând aceia a textu- 
lui inițial; traducătorul. trebuia 
să țină seama de numărul sila- 
belor, rima fiind numai ceva ac- 
cidental. Importanţa literară Con- 
stă tocmai îm greutatea cu care 
traducătorul a trebuit să adap- 
teze limba noastră unei muzici 
date şi în expresiile frumoase, 
plastice și sugestive pe care le 
găsește uneori, 

S'a susținut că eventualii tra- 
ducâtori ar fi fost unguri. 

Carla Tagliavini susține că ei 
au fost desigur români, căci nu- 
mai unul dintre aceștia putea 
stăpâni tainele şi frumusețile as- 
cunse de obiceiu străinilor, a lim- 
bii române. 

A treia mare importanţă a a- 
cestor texte este aceia de a fi in- 
fluențat poezia noastră populară 
în special colindele. 

D. profesor Cartojan spusese 
mai de mult acest lucru, dar, fie 
din lipsă de timp, fie din aceea 
a 7naterialului, wo dovedise, 

Profesorul Tagliavini se ocupă 
tocmai de purteu aceasta atât de 
importantă în cartea la care d-sa 
lucrează — și pe. cure nerăbdă- 
tori, o aşteptăm. 


SORACTES 








Naţional și etern-uman 
in literatură 


(Urmare din pag. I-a) 


în datele ei psihologice elementul caracteristic emic. Acea- 
stă constatare duce la o seria întreagă de întrebări. De fapt, 
suntem atât de obișnuiți cu fomnulele comode, încât ni se 
pare ciudată aiirmaţia că în literatură n'am putea afla tipul 
umam, al Rusului, al Englezului, al Francezului sau altul. Dar 
zhiar dacă cm vrea să recunoaștem că ni sa pare mui lim- 
pede definit, în figurile câtorva opere literare, Rusul decât 
Fremcezul, de pildă, ne.am da seama, ps de o parte, că ele- 
mentele de civilizație şi cultură şterg într'o bună măsură aces- 
te deosebiri, iar pe de alta că nu atât datele paihologice sin- 
gure ne relevează anumite tipuri etnice, ci mai de grabă pre- 
judecăţile noastre lucrează în această privinţă, icre acestea țin 
seama mu totdeauna nu atât de individ și da popor în sine, 
ca făpturi umane care ar gândi și ar simţi înt:'un mod deo- 
sabii, ci ca elemente imtegrate întrun mediu, în anumite de- 
Wulii de atmosteră și tradiţii, de condiţii de vieață socială, re- 
ligioasă sau națicnală, 

Se pare, cu cîte cuvinte, că, fără să ne dăm lămurit sea- 
ma, când vorbim de o figură caracteristică pentru un neam, 
în realitate ea nu este reprezentativă din punci de vedere et- 
nic decâi numai cât durează o numită prejudecată sau anu- 
mite condiţii de visaţă în mediul în care ea trăieşte, Mai ales 
preludecata și clișeul literar, care identifică un anumiti tip 
ainic cu o anumită trăsătură adâne umană, joacă un rol deo- 
zebit de însemnat, Chilon Chilonides din Quo Vadis este, sa 
zis totdeauna, tipul Greculul. Astăzi, însă, când perspectivele 
sau schimbat, n'am zice că este tipul Evreului ? Când întro 
opară iLlerară se prezintă tipul Albamezului, al Macedonea- 
nului, ai Maghiarului sau oricare altă figură reprezentativă 
etnică, nu cumva fiecare vaeritică această figură nu cu reali. 
tatea, pe care o cunoașie sau nu şi care e așa de relativă, 
ci cu un anumit clișeu și cu o anumită prejudecată ce are ? 
in chipul acesta privind, poate că nu mai este locul să iden- 
tificăm În mod artificial anumite neamuri cu anumite trăsă 
uri, Englezul e totdeauna fiegmatic, Ruzul e mistic, etc. A. 
zeate trăsături convenționale aproape nu sunt însă niciodată 
concludente. Un Român poate fi tot atât de flegmatic ca un 
*ngiezi ice un Englez tot aiât de meditativ ca um Rus. 

__ Trăsăturile acestea daci nu caracterizează suficieni pe 
latura etnică și nu poi fi hotăritoare. Dacă ni se pare că ele 
totuși individuciizează, este pentrucă nu desiacem tipul 
„man din condiţiile de vieaţă locală, nu-l judecăm numai 
după elemeniele sale sufleteşti umane, ci după detaliile vieţii 
:egionaie sau naționale: îmbrăcăminte, condiții sociale sau 
obiceiuri, Ceva mai mult. Preocupările dela un anumit ms 


ment,ale unei anumite clase sociale chiar, ni se par că indi- 
vidualizează perfect un popor de altul, deși e limpede că ele 
pot să nu fie iocalizate numai acolo și mai niciodată nu du- 
rează mai muli de o epocă. Astfel, sunt anumite tipuri ale 
Rusului, așa cum apare în literatura lui Turghensv, a lui Tol. 
sto! şi chiar a lui Dostoiewsaki, Fireşte, sunt deosebiri destul 
de mari dela unui la altul, dar chiar dacă se poate afla o oa- 
recare identitate între unele tipuri, nu cumva această nnitate 
reprezentativă este realizată mai puţin pe baza datelor psi- 
hologice specifice în care în general se crede, cât mai ales 
datorită unor idei comune care îi animau şi care dominaas 
la un noment dat societatea în care acțiunila și personagiile 
se înfățișau ? 

Esto greu, după cât se pare deci, a vorbi de realizarea 
unui tip naţional caracteristic realizat în literatură, Când so- 
cotim că l.am aflat, în realitate nu prin caracterul său propriu 
și uman, este identificat, ci prin contingențele lui cu lumea 
extemă a locului, Ba chiar se poale observa că, după cum 
sunt anumite teme și motive literare care, cu tot apeciiicul ce-l 
prezintă sub noua formă ce o îmbracă, în realitate trec din: 
iro literatură în alia, tot crsifel sunt anumite tipuri umame care 
circulă în anumite epoce, după amumile mode, Ren6, Wer- 
ther, Marguerite Gautier sau eroul neliniștit al romanului mo- 
dern sunt pilde vii în această privină. 

Pontrucă s'ar putea întâmpina cu propria noastră aflr- 
mais, că camenii, cu cât sunt mai „civilizați“ şi mari „culti: 
vai”, devin mai asemănători între el, ar îi interesant, pen- 
tru a Jămuri sincer această problemă, să cercetăm dacă nu 
cumvu tipuri țărămeșii vor pu'ea să reprezinte, privite însă 
numai in trăsăturile lor psihologice și în afară de condițiile 
vieți! externe, fizionomia umană a unui neam în notele ei ca- 
'acterisctice, La no!, încă de mult s'a spus că această figură 
caracteristic românsască nu poale îi luată din lumea mal ri- 
dicată a burgheziei sau a nobleței și că, datorită vieţii ei pre- 
tutindeni retrase și tradiționaliste, ferită deci de influențe care 
să creeze elemente comune cu alte vieți, țărănimea singură 
ar pulea aspira să dea acest tip caracteristic național 

Oprindu-ne cu această examinare la literatura noastră, 
luând tipurile de țărani din cele moi cunoscute, de pildă: 
Moș lon Roaiă, Baciul Micu şi lon, ne vedem izbiţi imediat 
de constatarea că, deși fiecare este socotit la rândul lui ca 
reprezentativ pentru neamul nostru, ele nu sunt deloc asemă- 
nătoare în psihologiu lor fundamentală, în chipul cum con. 
cep vieața și cum reacționează la încercările si. Asa dar, 
dintr'o dată, chiar dacă ne oprim la clasa cea mai reprezen- 
talivă a etnicului, intervine ezitarea în alegerea unui din mal 
multe tipuri. ȘI, oricare ar fi ales, oricât am înmulţi numărul 
figurilor țărănești evocate, nu vom găsi în niciun caz realizat 
acel tip de țăran care, pe baza datelor psihologice prin care 
este înfățișat, iăsând la o parte detaliile de decor sau de ori- 
ca fel externe omului, să se potrivească numai la noi, care 
să nu fie posib!! în sudul Dumării, la Unguri, la Poloni sau la 


Ruși, Inirun articol despre romanul lui |. Rsymond: Țăranii, 
îbrăilecmu, care fusese un serios teoretician al specificului 
national, așa cum era conceput în vremea lui, vorbea despre 
aceste firești asemănări între țăranii din Răsăritul Europei, 
asemănări uneori nu numai în vieața lor lăuntrică, sufietea- 
scă, dar chiar şi în amănuntele exteme, ceea ce unsori con- 
stitue un mijloc de diferenţiere mai sigur. 

E foarte probabil că afirmaţia lui Ibrăileanu ar putea fi 
dusă mai departe fără mari riscuri. Lăsând la o parte elemen- 
tele de cultură şi de vieaţă cu nivel mai ridicai din multe 
puncte de vedere, care gunt însă tot exterioara omului, nu 59 
prea văd deosebiri fundamentule și reale între ărcuul nosiru 
şi cel germam sau cel francez. Lucrul este mui pregnant dacă 
exemplele din liieralură le vom lua în așa fel incâ! s:adiul 
economic, social şi cultural al ţăranului din Apus să tie cât 
mai apropiat de studiul în care se gqăseș:a țăranul nostru. Ro- 
mome ca Les paysans sau La terre conțin un maieria) cona 
cludent în această privință. Sau, peniru ca pilda să tie mai 
convingătoare, ge vor putea alătura pu numai decât țărani ro- 
mGnui, celor din Apus, dar pe aceștia între ei și e aproape si- 
gur că va fi greu de diierențiat de baza slemenielor din firea 
lui, țăranul irancez de cel german, cel germun din Sud de 
cel elvețian, cel german din Nord de cel suedez ș. a, m. d. 


S'a mai spus, nu de mult, de unii cercetători că o curac- 
terizare psihologică a speciticului unui popor nu este posi- 
bilă, urmărindu-se în alte domenii ale literaturii relevarea 
acelui unic al țiecărui necm care probabil exilată undeva și 
care se lasă greu sumprins. Dar dacă această caracterizare pe 
temsiul datelor psihologice este imposibilă, a afla tipuri uma- 
ne coracleristice pentru un anumit neum este de asemensa 
imposibil și trebue să avem curajul să o recunoastem, De 
altisi, experiența şi exemplele pe care literatura ni le pune 
la îndemână ne arată că nu este tip uman realizat, în oricare 
din literaturile lumii, care să fie cu nezesi:ale, pe baza date. 
lor psihologice date, numai de o anumită naționulitate. 

Câteodată, marii artiști știu să dea semniiicații naționale 
unor figuri evocate, dar dincolo ds această semnificație stau, 
grandioase, tără excepție, toideauna, trăzăturo. și conflictul 
etern.uman. Wagner, unul din acești puţini artişti geniali, 
care a reușit să realizeze opere de artă atât de curacte- 
mistice pentru necmmul său şi cu personagii atât de tipice, 
spunea totuși categoric că părăsește terenul istoriei în reali- 
zările sale, pentru a evita contingențele accidentale pe care 
acaasia le conține, preferând legenda, întru cât aceasta „ort- 
cărei epoci şi oricărei națiuni ar aparține are avantajul de a 
cuprinde ceea ce această epocă și această națiune au mai 
curat uman“. Căci, Wagner își dăduse seama că, în artă şi 
mai aies în Lteratură, totdeauna tipurile care dureuză şi ser- 
vesc ca puncte de reper în împrospătarea formelor se impun 
pentrucă reuşesc să etemizeze o pulemică trăsătură eterui- 
umemă, iar nu una naţională. 

G. 0. NICOLESCU 








SMUL 


nÂnd viziunea geometriei, sacri fi- 
când adică individualul, log:kel, 
tipului algebric, ideei generale 
materializate într'o epură sche- 
maţică. 

Inlocuind lumea însăși a senza- 
țiilor, prin corespondentul lor 
conceptual, prin realitatea de 
drept, realitatea ideală într'un u- 
nivers în care totul este lege fi- 
zică reductibilă la formulă mate- 
matică și exprimabi'ă prin pro- 
porții geometrice, cubismul îşi 
nega însă intenţia constructivis- 
tă. El nu făcea decât să substi- 
tue unei contrafaceri subiective 
și arbitrare a naturii — impre- 
s:onismul — o contrafacere la fel 
de arbitrară, din pricina neputin- 
ței de a distinge întotdeauna '&- 
sențialul ge particular. Conside- 
rând esenţialui lucrurilor nu du- 
pă o ştiinţă certă a esențetor 
(știință de altfel imexistentă; au 
demonstrat-o încercările de până 
azi ale metafizicienilor tuturor 
timpurilor) — ci după părerea 
subiectivă, după impresia necon- 
trolată şi prezumţioasă, a unei 
depline stăpâniri: de criterii dis- 
criminative, cub'ştii opun hime- 
rei dată de impresionism drept 
lume, o altă lume himerică, con- 
struită după cerinţele abstracţiei 
devitalizante şi formulei goale de 
sens intuitiv. 

Revendicându-se dela marea 
tradiţie florentină a quattrocento- 
ului, cubismul crede a-și putea 
susține teza prin alăturarea e 
xemplelor de anatomişti şi pers- 
pectori, ca Piero della Francesca 
sau Paolo Ucello, în opera cărora 
ficțiunea tipizantă înfruntă rea- 
lismul ob'ectiv, într'o fuziune de 
savurozsă  stilizare primitivă. 
Ceeace n'au luat în s=amă cub'ş- 
tii și teoreticienii cubismului în- 
cercânăd aprop.erea aceasta, este 
faptul că prerafaeliții de care 
pomeneam porneau dela. intenţia 
umanistă a artei, dela necesita- 
tea unei arte a omului, pentru 
om, reflectându-i strmuotura și nă- 
zuinţele, și satisftăcându-i, în vre- 
me ce cubismul — dacă i se poa- 
te imputa ceva fără a ne plasa 
pe un teren siran, ftăcand a- 
dică tot critică intrinsecă, este 
tocmai faptul de a uită strucțura 
globală a omunu, ia compoziţia 
căreia intră tot aşa de puternic 
ca şi idei dacă nu mai, atectele, 
reacţiile emotive, sentimentele și 
senzațiile, 

O antă abstractă nu este o artă 
pentru oameni concreți. Ea nu e 
posibilă, nu face adică funcția de 
producție cuiturală, decât in ca- 
zul când respectă ansambuul fi- 
ziologic al spiritului uman. O artă 
abstractă, dacă respectă însă con- 
diţia, ar putea obține aderenți: în 
cazul în care mecanismul gandi- 
rii sar reduce la pătratul lui 
Baetius | 

Intr'um sistem realist de peda- 
gogia culturii, trebue să se ţină 
seamă de realitatea omului care 
produce arta, ca și de realitatea 
celui pentru care e produsă. ȘI 
este o: iluzie trecătoare aceea & 
începutului acestuia de secol, ne- 
norocit copil postum al pozitivis- 
muiui, monismul materialist. Re- 
alitatea spiritului a fost curând 
reafirmată, din chiar interiorul 
mișcării cubiste, de un latin: ita- 
lianul Carlo Carra, de care gios- 
seie noastre viitoare vor avea să 
se ocupe. 


ION FRUNZETTI 





Cărţi noui 


AQUAFORTE 


Criticul şi romancierul E Lo- 
vinescu este unul din scriitorii 
cei mai fecunzi ai vremii noa- 
stre. Iată o nouă carte scrisă de 
d-sa, puţin timp după monogra- 
fia “Titu Maio:escu, Al patrulea 
volum din ciclul atât de gustat 


al Memoriilor d-sale are titiu: 


Aauaforte, | 

Intr'o prezentare ce .merită a 
fi subiiniată, cartea ne este ofe- 
rită de editura Contemporană. 
Un volum extrem de compact, cu 
a diversitate de capitole ce a- 
trase atenţia ca un roman. D. E 
Lovinescu continuă atât seria de 
portrete din Memorii, cât și a- 
cele elegante momente surprin- 
se din viața noastră literară, cu 
ochiul viu al :ronistuiui. Scene 
din viața de toate zile:e, momen- 
te din viața literară, figuri și 
profiluri: dintre personalităţile 
noastre artistice, disociaţii și 
prezentări — iată din ce e com- 
pus acest bogat volum al d-lui 
E. Lovinescu, 





NUMĂRUL DE CRACIUN 


al revistei noastre, întrun 
număr sporit de pagini și 
cuprinzând cele mai selecte 
colaborări, va apare Sâmbă- 
tă 20 Decembrie, 


E a aia 





Dacă vrei să  cercetezi casa 
unde a venit pe lume (în 1885) 
ucal care avea să fie  Abatele 
Bremond, o poţi afia tot în Place 
des Prâcheurs, la Aix; e acolo 
de secole. 


Chinezul de bronz care, de- 
asupra orologiului fațadei veri- 
ne, bate orele, își continuă fasti- 
divoasa îndeletnicire—mincinoasă 
chiar — care consistă în a măsu- 
ra vremea, dar a îmbătrânit şi 
s'a decolorat, 

B:voul de notariat dela parter, 
— unde, vreme de o sută cinci- 
zeci de ani strămoșii şi tatăl său 
chiar au ocupat acelaș fotoliu — 
şi au cercetat aceleaşi dosare. 
păstrează încă frumoasele pânze 
impodobite cu buchete, desenele 
de Constantin, bibliotecile cu 
opere. de Mezeray, de Voltaire — 
și cu numeroase teme de istorie 
eclesiastică. 

Bremonzii, tatăl şi fiul, con- 
tundau în acelaş cult pe papă şi 
pe rege, Când Hossuet e împărțit 
între Roma şi Ludovic XIV-a el 
scrie : 

„IL faut avoir 6t6 €leve dans 
une des dernierăs familles l6gi- 
timistes, avoir grandi sous les 
images inseparables de Pie IX 
et du comte de Chambord — 
pour râaliser l'etat d'esprit ca- 


tholique ei monarchiste d'un 
Bossuet”. 
Pius al Xl-a şi contele de 


Chambord au fost pentru tână- 
rul Bremond — portrete de fa- 
milie „qui se faisaient pendant”. 

In casa din Aix, loială şi rigi- 
dă, — în care sențimentele se 
invesmântau în redingotă și cra- 
vată albă, mama sa a fost — cu 
adevărat  — o rază de soare. 
Mâna ei ușoară a deschis fere- 
strele și le-a lăsat deschise, Bu- 
nicul ei, Zenon Pons, admirabil 
helenist, primise la 'Foulon, când 
debarcase odată cu Dumont dUr- 
ville, pe Venus de Milo şi des- 
citrase, cel dintâi, înseripţiile de 
pe statuă. 

Bunica din partea mamei, 
M-me Tassy, dăduse tânărului 
Thiers, — tânărului Domn Thi- 
ers, — pe atunci student la Aix, 
„le minimum d'elâgance dont il 
avait besoin”, pentru a avansa 
în viaţa publică. Aceşti  Tass6, 
rasă extrem de distinsă, — erau, 
pe deasupra — ce oroare! — și 
liberali ! Jucau la  popice cu 
Thiers şi Miguet şi, în atelierul 
de lăcătușerie în care tatăl lut 
Miguet fabrica, la forţă, fru- 
inoasele rampe de fier care or- 
nează hâtebs-urile din Aix, li s'a 
întâmplat să asculte pe domnul 
Thiers. 


Liberali la Bremonzi acasă, în 
uchii cărora d. Thiers reprezenta 
evoluţia şi ale căror nări fre- 
mătau numai la auzul numelui 
părintelui Lacordaire! Intâlni- 
rile familiale, ne putem închipui, 
nu aveau loc fără ciocniri. 

Incă de pe atunki însă, un co- 
pil le culegea contradicţiile care 
rămâneau cordiale şi, în adâncu- 
rile inconștientului, împărțit în- 
tre imobila magnanimitate a u- 
nora şi fierberea agitată e ce- 
lorlalți, dădea dreptate tuturora. 
pregătindu-se să devină scriito- 
rul tainic şi  deconcertant care 
uțâţă ecele ardoni ori acele re- 
probări de care e întovărăşit in- 
teresul pasionat al  lectorulu. 
De-aci vine curiozitatea scriito- 
rului, după cum favoarea conti- 
nuă şi aproape feminină vine 
dela mama sa, care avea să 
aducă pe lume trei preoţi. Poate 
fi imaginată sub trăsăturile ace- 
lei Vierge A la Soupe au Lait — 
a lui Gerard David, care pare 
tot așa de limpede și proaspătă 
— ca şi copilul sfânt. 

Intr'o fermecătoare  cărțulie : 
D'Enfant et la Vie, avea să se 
declare partizan al educaţiei prin 
muzică, in hymnis et canticis- Nu 
datora oare mamei sale această 
aură care, pentru unele opere 
privilegiate, pare să se desprin- 
dă din cuvinte, ca un fluid ne- 
cunoscut, spre a atinge inima și 
creerul celor care citesc ? 

A fost scris însă ca mama sa 
să-l părăsească în adolescenţă. 
Maeștrii săi, la colegiui catolic 
din Aix, erau cu totul incapabili 
să-i întunece studiile. Dacă vi- 
zitezi acest străvechi colegiu ca- 
talie din Alix, înconjurat de mâ- 
năstiri, ale căror clopote răsună 
in ceasurile sorocite, poți simţi 
câmpia apropială şi vederea ţi se 
loveşte, la orizont, de eroica 
Sainte-Victoire, cântată de Mi- 
stral. Micul său schit simili-gotic 
a văzut trecând o întreagă ple- 
iadă de tineri care, mai apoi, au 
ajuns vestiți : Lionel des Rieux, 
Xavier de Magallon; Joachim 
Gasquet şi cel dintâi dintre toți, 
Chartes Maurras. 

Şi chiar profesorii săi au pă- 
şit inainte : abatele Guilibert ' 4 
devenit Mgr. de Frejus şi aba- 
tele .Guilibert a devenit Mgr. de 
Moulins. Mai târziu, şi-a amintit 
de ei. când a arătat, în L/Enfant 
ctla Vie că acea candoarea preo- 
ului, prospețimea sa de imagi- 
nație, intacta sa noblețe, îi apro- 
pie de tinereţe, îi predispun la 


un învățământ plin de căldură și 
cu adevărat viu. 

„J'entends encore, — scrie el, 
— mon professeur de  rhetori- 
que, mervâilleusement jeune a- 
pes trente annes de classes, re- 
lisanţ Bossuet d'une belle voix 
vibranie, avec une admiration 
toute neuve qui retenait les plus 
espiegles et secouait les plus 
endormis. Non, jamais personne 
na aim, maimera les  livres 
commes ces hommes qui, dega- 
ss des vulgarites de ce monde, 
ont pu garder, dans leur senti- 
menis litteraires, la seve, la fraî. 
cheur et les illusions du  prin- 
temps". 

De-atunci, desigur. s'a îndreptat 
— din plin — spre Bossuet; dar 
dacă a rămas extrem de sensi- 
bil la oadenţa cuvintelor, la rit- 
mul] frazelor, — până la a ur- 
mări acest ritm şi această  ca- 
dență chiar în poezia clasică sau 
în acea străină — în Virgiliu, în 
Goethe, în Milton, darurile sale 
de muzician nu au fost cultivate 
în acest mic schit? 

Această muzică interioară i-a 
întovărăşit dubla vocaţie reji- 
gioasă şi literară. După bacalau- 
reat, pleacă în Anglia unde va 
intra în  noviciatul Jesuiţilor. 
Acelaş noviciat al Jesuiţilor avea 
să atragă după tânărul Henri — 





şi pe cei doi frați: Jean și An- 
dre... Trei  Bremond  dintr'o 
dată : o recoltă minunată pen- 
tru Jesuiţi. Dacă pe Henri Br6- 
mond nu l-au păstrat decât pe 
jumătate, aceasta se datorește 
numai firii sale independente. A 
rămas al lor numai pe jumătate 
— şi de-abea se poate desluși a- 
cest lucru — în Histoire du Sen- 
timent Religieux, 

Anii săi de ucenicie dincolo de 
Canalul Mânecii — s'au prelun- 
git ca um sociu de noapte înde- 
lungată,  brăzdată de fulgere. 
Era prea mult absorbit de cărți. 
Ii lipsea un contact mai direct cu 
viața. Un minunat descoperiior 
de isvoare, maestrul său Henri 
Bremond i-a ridicat un  monu- 
ment spre slăvire : n'avem decât 
să răsfoim volumele pe care i 
le-a consacrat — spre a măsura 
influența asupra spiritului său. 

E vorba de Newman, bogatul 
spirit care a încercat reforma 
anglicană. Mişcarea a iuat naș- 
tere la Oxford. Sufletul arzătoi 
al lui Newman nu se mai mul- 
țumea cu puritanismul, cu nu- 
ditatea templelor, răceala  cere- 
moniilor, căci această uscăciune 
a cultului simboliza pentru el — 
şi pentru cei cari l-au urmat — 
o decadenţă a spiritului religios 
în țara lor.  Ridicaţi de cuvân- 


tul său, studenţii dela Oxford 
trăiau în speranța unei lumi 
noui. Imprumutând delu New- 
man metode de expunere, Henri 
Bremond a restituit francezilor 
atmosfera unui: trecut care a de- 
venit apoi prezent, căci  cores- 
pundea freamătului veșnic al 
omului... 

Newman, pentru care suprana- 
turalul — şi chiar naturalul vie- 
ţii de fiecare zi — este o reali- 
tate, a iost pentru Henri Bre- 
mond marea lumină. Căci i-a co- 
municat îndepărtarea sa de ab- 
stract, disprețul său pentru ra- 
ţiunea pură, simţământul său în- 
tim al credinței întrupată întrea- 
gă în ființă, ca și cum ar avea 
chiar ea o inimă, sânge, nervi, 


sau — mai bine spus: l-a rele- 
Căci 


vat sieși. maeştrii noştri 








nu ne folosesc decât să ne des- 
coperim. 

In acelaş timp, iată-l imprea- 
nat de simpatia omenească pen- 
tru George Eliot.  Tandreţea 
uneia, pătrunderea celuilalt: ia- 
tă-l pregătit să urmeze munca 
lăuntrică a lui Dumnezeu în su- 
fletele creştine, nu ca istoric im- 
parțial, ci ca apologist al ace- 
stei vieţi lăuntrice pe care o pri- 
vea  dăinuind. Incă de-atunci 
purta în el întreaga sa operă. 

Revenit în Franța — ca profe- 
sor, apoi critic literar la Etudes, 
colaboator la Correspondant, Ja 
Revue des Deux Mondes, gata 
să se lase prins de arice curent 
contemporan, începe curând să 
scrie, sub forma unor monogrâ- 
fii, cele dintâi capitole ale vas- 
tei sale Histoire du Sentiment 
Religieux en France. 

La Provence Mystique, Sainte 
Chantal, L'Apologie pour  Fene- 
lon, Bossuet, nu sunt decât ca- 
pitole care aveau să se lege uşor 
unul de celălalt. 

Viaţa i se pierde în lucru — și 
abia se smulge, ca dintr'o cetate 
asediată, Dacă ar fi să studiem 
această Histoire du Sentiment 
Religieux, fie în suita marilor 
tomuri, fie în părțile ei detaşate, 
putem fi siguri că numai şi nu- 
mai pe autor îi vom afla, pe 2- 


cest neobosit benedicțin care în- 
grămădea tomurile imensei sale 
anchete asupra spiritualităţii, în- 
trun sătuc pierdut din Pirinei, 
sau într'o cămăruţă a cartierului 
L'Observatoire, asemenea unei 
celule, din preajma unei mânâ- 
stioare din vecini. 

La această epocă (1900) făcu 
cunoştinţa lui Maurice Barres. 
Pusese chemat la Atena pentru 
a predica despre post la cate- 
Grala gotică.  Vizitând  Parthe- 
nonul, întâlni pe autorul Colinei 
inspirate. 

Aveau multe afinități. Cel care 
a fost numit și „ultimul roman- 
tic” nu putea să fie prea strein 
de acela care avea să scrie „Pour 
le romantisme.  Intâlnirea lor 
chiar, departe de patria comu- 
nă, în cel mai venerabil sanc- 
tuar al artei clasice, avea ceva 
simbolic. 

Oricum, a fost de mara însem- 
nătate și pentru unu! şi pentru 
celălalt, căci preotul avea să în- 
fluențeze mult asupra evoluţiei 
religioase a marelui prozator — 
şi Barrăs, de partea sa, avea să 
pregătească accesul la Academia 
Franceză a noului său prieten. 
Ii va fi, poate, un bun sfătuitor 
în orientarea sa literară, mai ales 
în ceeace întreprindea abatele 





Peisaj de iarnă 


Era o seară, necunoscută 
până atunci în oraș. Ceva de 
straniu pătrunsese în spaţiul 
lui  geograjic, asemănându-l 
astfel cu o cetate de care se 
aproprie prea mult elementele 
demonice. Dacă priveai înde- 
lung strada, nu desluşeai decât 
um sgomot obscur al pașilor, 
care tot mai mult ar vrea să 
se îndepărteze de oraş. Dar, 
peste toate domnea o ceață 
grea și întunecată. Rarele lu- 
mini licăreau palid, iar în oa- 
meni nu mai recunoşteai decât 
forme negre, înghesuite unele 
în altele de egoism, să le sur- 
prindă mai târziu neliniștea 
sau prea înfricoşate de atmos- 
fera acelei seri. Trăiau toţi o 
nostalgie nefirească a luminii 
şi a mișcării brutale, Viaţa, 
însă, îi ignora. Pentrucă trecu 
pe lângă ei, fără să doboare pe 
vreunul.  Intâia dată când 
Viața suverană ma făcut act 
de valorile ei supreme, anu- 
lându-i într'un jel oarecare, ci 
prea ipocrită îi îmbăta pe 
ascuns cu otravă, cu suferinţă, 
cu pasiuni istovitoare. 

Nu ne propusesm nimic, Te- 
fuzând liniștea odăii noastre şi 
teșind bezmetici în oraş. Vroi- 
sem poate să ne dovedi, doar 
regularitatea unei singurităţi 
rătăcitoare pe străzi. De a- 
proape un ceas, mergeam ală- 
turi, fără să ne spunem nimic. 
Prietenul meu se înfășurase în 
el ca'ntr'o cușcă. Eu, ca să-mi 
micșorez dificultatea orbirii, îi 
strângeam brațul, neinvitân- 
du-l însă la vorbă. Imi plăcea 
plimbarea asta inutilă, infinită, 


în țăcerne. Credeam mereu Că . 


mă găsesc întrun fel de cate- 
drală şi aştept să înceapă sluj- 
ba, s'aud preoţii cântând și 
orga mugind. Era ceva, dar se 
asemăna mai mult unei bise- 
rici care se prăbușeşte. 

Totuşi într'un târziu, priete- 
nul meu rupse tăcerea: 

— Cred că orușul acesta su- 
jeră ca un om viu, cu o rană 
deschisă. 

Tăcu apoi, poate să-şi con- 
tvoleze afirmaţia sau să-mi 
vadă reacţiunea. Nu ripostai, 
insă. Și el continuă: 

— S'ar spune că oraşele de 
provincie sunt mai triste. Dar 
vu e adevărat. Ele şi-au găsit 
limitele şi se complac între 
mărginitatea lor. Ar fi o tra- 
gedie dacă le-ar depăşi, pen- 
trucă atunci sar ivi altele. 
Exact, lucrul care se petrece 
cu Bucureştii. In fiecare zi, alte 
margini şi de aici o succesiune 
de orizonturi, care crează o 
fugă necontenită spre Altceva. 
Acest Altceva este imprecis, 





— Fragment — 


poți cuprinde în el tot ce vrei, 
N'are nicio importanţă. Dar, 
însuși faptul că sunt pe aici 
străzi cu sens unic, vin să con- 
jirme spusele mele. Oraşul își 
caută un sens. Așa cum deobi- 
ceiu toți căutăm acest sens. Și 
dacă nu mă'nșel, pare-mi-se că 
nu l-am găsit încă, Bucureştii 
e plin de baruri, teatre, cine- 
matografe, case cu femei, câr- 
ciumi. Capitala în toate se cau- 
tă, în toate se presimte, dar nu 
se  adevereşte nicăieri. Cu 
toate că şi acesta este un sens, 
dar soriologic, sau dacă vrei 
biologie, cotidian, Oamenii, 
dând se întâlnesc aici, nu suni 
vi — cei adevăraţi — ci mășştile 
lor. M'asculţi? 

Tresării, întorcându-mă cu 
fața spre el. Nu ştiu dece, mă 
gândeam la două măști: a lui 
Beethowen şi Goethe din vi- 
trina anticăriei Pauch — şi 
apoi mă gândeam la mascu 
mea. Zâmbii: 

— Da, te ascult! 

— Oamenii, wrmă cu aceiaş 
voce prietenul meu, nu se în- 
tâlnesc cu propriile lor chipuri 


decât în intimitatea de acasă, 
om cu om, pus fiecare în fața 
lui însuşi, având mustrări, de 
conștiință sau pregătindu-se 
de moarte, Există o sinceritate 
particulară, pe cure nu ţi-o 
poţi ajișa în public — din pu- 
doare or; din inconsecvență — 
şi anume stând de vorbă cu 
ține, te desvălai ție și nu ştiu 
dacă ai curajul să te recunoşti. 
Auzi? In geumul acela bate ci- 
neva, Fireşte un om sau o fe- 
mee. Mă&nireb însă, dece nu 
renunță, dece se obligă să se 
agaţe de viața unui strein, de 
ce ai nevoe totuşi câteodată de 
altcineva? Vezi, aici se ascun- 
de o taină, Taina înplinirii ori 
a încrucişării destimelor. Le- 
gea naturală a lui „doi“, în 
care credem cu vehemenţă or- 
ganică şin care nu ne satisfa- 
cem însă. Omul acela e un ba- 
nal, un individ cuminte sau 
spune-i oricum. Să nu uiţi însă 
niciodată că şi oamenii anonimi 


“au conștiința inutilităţii lor. In 


deosebi, dimineaţa, sunt foarte 
lucizi de toată zădărnicia lov. 





Scrisoare de pe front 


Tată, mi-e sufletul ca un cais în floare 

Când se deschid primăvara aripile de soare. 

Vă scrie flăcăul vostru cel mai mic 

Rânduri curate, senine, depe frontul bolșevic, — 


Tată, văd satul nostru 'n vale și flăcăii, 

Aud în urechi cobza lăutarutui și dulăii 

Și când mă 'ntorc înspre răsărit și mă 'nchin 
Imi vine să chiui parc” aș îi băut vin. 


Oare mau întrebat fetele la horă de mine ? 
Fluerul pus la icoană se mai ţine ? 

Ion să meargă la Maria cu gând luminat 

Să-i spună că sunt sănătos, întreg, Qecorat. 


La Liasevţi, peste Nistru, în zări fulgerate 
Am dărîmat cu pieptul paisprezece cazemaie. 
Cădeau gloanţele ca grâul în ogor semănat ; 
Atunri a căzut vănul Ion Gheorghe împuşcat. 


Se sguduia înaltul ca de furtuni cuprins. 
Iși ascunsese holda fot spicul de-aur nins, 
Iar noi, tată bun, tată cu inimă de cicoare 
Rânjeam către moarte și cădeam către soare. 


Așa vifornițe, bătrânmle tată istoria nu ştie 
Au răposat atâţia cu fruntea lângă glie. | 
I-am îngropat cu popă, tămâe, lumânări, 

Se scoborise lângă tronuri toţi îngerii din zări, 


Pe-acasă cum e vremea, bătrânule albit ? 
Aţi treerat în ceată și fânul l-aţi cosit ? 
Lucernele sunt bune şi via are rod, 

Florica lui Bădin, a -mai născut vre_an plod ? 


De toate vreau să aflu. și cât mai multe poate. 
Să-mi scrie şi flăcăii şi fetele în parte. 

Iar tu fii mândru, tată, om bun din altă vreme 
Că fiul tău, ostașul, erou va să se cheme. 


CONST. ENE 


Și totuși comtinuă să trăiască, 
continuă să se agațe de exis- 
tența altuia, se fărîmă pe sine 
şi intră sub orbita oraşului, 
Observi  conjuctura drame: 
unei capitale? Cel puţin aceia 
salvează oarecum dramu apa- 
rentă a orașului, pentrucă ei 
folosesc societăţii : muncesc 
efectiv, viermuesc între scripte 
și ştampile, cunosc legea stan- 
dardului şi se cartelează în 
normal. Lor ar trebui să le ri- 
dice țara statui, nu nouă, Cu 
toate că mai profund, noi sun- 
tem aceia care simbolizăm su- 


ferința orașului. Dar noi preu 
ne jerifim, singuri lluziei, ct 
vanitatea noastră prea suntem 
stat de cugete în stat social 
şi din această pnedestinată asi- 
metrie — orașul se sbate ca 
şerpii în agonie. Nu ţi-ai dat 
seama niciodată că Iluzia, [an- 
toma asta apriorică şi totuşi 
eternă, este însuşi Zeul deşer- 
tăciunii? 

Prietenul meu se opri numai 
ca să-și aprindă o țigară. Dacă 
aș fi avut ochi să-l văd, n'aş 
fi pierdut poate ocazia unei 
schisme pe faţa lui. Mi-l în- 
chipuium totuşi așa, Numai 
aşa putea fi, şi el o mască hi- 
ară sau obosită. Continuă cu 
aceeași voce în şoaptă, ca'ntr'o 
spovedamie: 

— Suferinţa e ceva perma- 
nent, dragul meu. Îndeosebi e 
ceva dat dela început, ceva cu 
care te naști, Asemenea unei 
boli, pe care o moștenești — 
suferinţa e o tară, cuprinză- 
toare a toate câte strămoșii au 
putut aduna (lacrămi, suspine, 
gemete, încrumtări, blesteme) 
în semnul ursitei tale. (Te rog 
să crezi că nu'ncerc 0 apărare 
a tenebrelor noastre), Sufe- 
mimnța, aşa dar, nu se poate le- 
păda ca: vestmintele, n'o poți 
înlocui cu virusuri alcoolice, 
erotice sau morfinomane. Nu. 
Ea se sublimează doar în sin- 
gurătate, în renunțare, ori mei 
ales în artă. Suferința curge 
prim clipe ca o otravă și ţi-a 
ia înainte, împiedicându-te să 
devii comun, activând neştiută 
în toate structurile şi domi- 
nând chiar peste luciditate. 
Căci acesta pare îndeosebi ca- 
racterul ei profund: eşti lucid. 
de suferința ta, însuți admiţi 
să participi la prelungirea ei cu 
o voinţă condusă ocult de alt- 
cineva. Ți-am mai mărturisit 
întro seară, că tatăl meu nu 
zâmbeșşte niciodată, decât sieși 


în oglindă (şi asta ca să-și pro-: 


heze poate posibilitatea de a fi 
cinic numai pentru sine). Eis- 
tă oare aici vreo legătură ne- 
obișnuită? Pentrucă însumi văd 





de LAURENȚIU FULGA 


în oglinda mea rejlectându-se 
exact  zâmbetele celei mai 
amare ironii, Deobiceiu oame- 
unii se admiră sau cochetează, 
îşi aranjează cravata sau caută 
înine felurite pentru întâlnirile 
cu ceilalţi din afara lor. In- 
cerce însă cineva să-şi sur- 
prindi clipa'n care, simte cres- 
când în el deșertăctunea şi 
sensul: perfectei lui inutilităţi, 
peniruca astfel comparând cete 
două chipuri (unul concret și 
altul arbavrar) să nu-i rămână 
aliceva decât să plângă. Sunt 
convins că va plânge, peniru- 
că marele păcat al sujerinţei 
este de a se interpreta numai 
pri  lacrămi. li mai aduci 
aminte dimineaţa'n care te-ai 
trezit speriat şi m'ai găsit lân- 
gă jereastră plângând? Toată 
uoaptea plânsesem, dar numai 
cu m'ai auzit! 

Sfărşi ultimele cuvinte, pri- 
vind pe deasupra, dincolo de 
orice limite. Ii strânsei mai 
tare brațul, cașicum aş fi știut 
că din nou va plânge, dar zâm- 
bind, își aprinse altă ţigară. 
incepuse să ningă, frumos ca 
'ntr'o poveste da iarnă. Mer- 
geam, tot mai lipiţi unul de 
altul, cuprinşi de acest alb 
imens şi divin. Trecu pe lângă 
noi, cimeva cu un brad verde 
De umeri. 

— Se pregătesc oamenii de 
Crăciun ! îşi vorbi el singur, 
cu un. glas amar şi strein, Oare 


va avea cineva revelația a- 


cestei sărbători? Căci trebue 
să ai 9 revelație anumită, ca 
în iubire, ca în aflarea adevă- 
rului. Cu toate că în sine, săr- 
bătorile nu sunt deosebire de 
celelalte zile, Doream de copil 
să văd, să constat, că Dumime- 
ca e altfel, că în ziua aceea 
ceasul ar merge altfel sau soa- 
rele ar răsări altcum decât în 
urmă, O necesitate într'un fel 
organică ori să aibă caracterul 
acela suprem de neverosimil. 
Niciodată. Nici măcar ziua 
mea de naştere nu ma emo- 
ționat vreodată. Au fost ani, 
când săptămâmi după aceea 
mi-aduceam amimte că a tre- 
cut, dar n'aveam păreri de rău. 

— Ce-ai vrea țotuşi să se în- 
tâmple de Crăciunul ăsta? îl 
intrebai insistent, 

— Suntem prea singuri ca 
să dorim ceva. Mi-ar place to- 
tuşi, nu daruri, ci (poate e 0o- 
pilărie ce-ţi spun) o semsoare 
de departe dela un necunoscut, 
un singur cuvânt chiar. Un cu- 
vânt. Să ştiu că e cineva în 
lume, care ar vrea să mă în- 
tâlmească și să fim amândoi în 
ziuu aceea, Dar asta nu se va 
întâmpla, Noi suntem prea 
singuri ! 

Zăpada cădea tot mui deasă. 
Ceaţa dispărea încetul cu în- 
cetul, Ceva straniu mai stăruia 
încă, Poate chiar crispata pa- 
siune a acelui Cuvânt sau în- 
certitudinea suferinţei noastre: 
prea singuri, Prietenul meu 
privea înspre cer ca înspre iad. 

Decembrie 941, 


4 O aie OUNIVERGUL LITERAR O 13 Decembrie 1941 soma 


ABATELE HENRI BREMONL 


de N. 





PAPATANASIU 


Bremonăd : Histoire litteraire du 
sentiment religiuex. 

Abia întors în Franţa, preotul 
publică (înainte de Charme &'At- 
henes)  /'Inquicitude  religieuse, 
preludiu al operelor de psiholo- 
gie religioasă în care avea să-și 
reveleze darurile cele mai vri- 
ginale. Studia aci fenomenele vie- 
ţii interioare la marii catolici en- 
glezi: Syâney Smith, Wiseman, 
Manning,  Newmann. Lucrarea 
asupra acestuia din urmă, e so- 
cotită drept una din cele mai re- 
mercabile ale genului. O a doua 
serie, publicată în 1909, aducea 
lumini nouă asupra lui Huys- 
mans, Pascal, George Eliot. 

Independența care se manife- 
sta în aceste scrieri, încă de pe 
atunci, izbucni în 1910, în Apo- 
logie pour Fenelon. In Bossuet, 
se remarcă o înclinare, care va 
fi definitivă, pentru mistici. 
Această stare de suflet se distin- 
ge şi în lucrările care urmează 
—și anume întreaga Histoire lit- 
traire du sentiment  religieux 
en France, depuis la fin des guer- 
res de religion jusuu'ă nos jours, 
monumentala operă a vieţii sale 
din care nu a izbutit să sfârşeas- 
că, din cele patrusprezece volume 
prevăzute, decît primele uns- 
prezece. 

Această operă i-a adus, în 1927, 
marele premiu Gobert de Istorie 
şi, în 1923, intrarea sa la Aca- 
demia Franceză, unde a urmat 
pe Mer. Ducheșne, 

In: acelaș spirit sunt scrise: 
PEvolution du clergâ anglicam şi 
Meditations sur la saintete et la 
vie de Saints. 

La 25 Octombrie 1925, abatele 
Bremond pronunţă — în şedinţa 
publică anuală a Institutului, un 
discurs care a fost punctul de 
plecare al unei faimoase polemici 
asupra „poeziei pure”. Repiicele 
date redutabitului critic al ziaru- 
lui Le Temps, Paul Soudey, i-au 
creeat o mare popularitate şi 
i-au asigurat o Jargă difuzare a 
cărților pe care le-a publicaț cu 
acest prilej : Pri&re et possie, La 
Poâsie pure, apoi : Racine et Va- 
lâry, notes sur Linitiaţion pouti- 


que 
. 


Una din trăsăturile dominante 
ale caracterului iui Henri Bre- 
meond era indenendanta. - mttăSă- 
tură rară la un preot, când + 
astfel acuzat. Și puţini rezistau 
afabilității cu care ţe primea şi 
vioiciunii sale, iar prietenia lui 
era din cele mai preţioase. 

Independența sa i-a fost nes- 
pus de folositoare în lucrul lite- 
rar. Faptui se simte în a sa His- 
toire du sentiment  religieux, 
unde ceeace trebuiu să aibă grije 
era ocolirea monotoniei tonului 
apologetic. Şi chiar el şi-a râs 
— (mai ales în VAbbe tempâte, 
publicat în 1929) — de autorii a 
căror operă nu e decât un pane- 
giric. 

El le cerea acel ceva care nu 
se produce fără de un anume 


spirit de liberă discuţie, de care - 


cai siabi se sperie — dar de care 
un suflet profund nu are dece să 
se teamă. lată dece nu a ezitat 
în opera sa capitală, să-şi rnani- 
festeze sentimentele personale, 
şă atace în numele lor şi să con- 
damne chiar câteva din marile 
figuri ale religiunii. După Bos- 
sut el sa aplecat asupra tutu- 
ror janseniștilor. 

In PHistoire litteraire du sen- 
timent religieux, abatele  Bre- 
mond nu s'a mărginit — după 
cum ar fi fost de temut — să cri- 
tice numai textele celebre sau 
operele mai puţin cunoscute ale 
maeștrilor literaturii religioase. 
A cercetat chiar şi opera celor 
mai obscuri — care nar mai fi 
reînviat, chiar, fără ajutorul său; 
la acești simpli şi umil: litera- 
tori a aflat trăsături religioase. 
simţăminte vii, un firesc şi o 
poezie nebănuite, Psihologul a 
relevat așadar, nu numai suflele 
abia cunoscute, ci nuanţe de in- 
teligență și sensibilitate  religi- 
oasă pe lângă fapte ale istoriei 
civilizației, 

Mistioismul a rămas un semn 
al temperamentului său religios. 
Pe mistic îl caută în sufletele 
asupra cărora se apleacă — şi 
condamnă — în numele său — 
intelectualismul, sub toate for- 
mele sale, în religie şi în afară. 

Mai mult, subtilul și suplul au- 
tor, comparat adesea cu Sainte- 
Beuve, reînoind psihologia reli- 
gioasă, a contribuit la reinoirea 
umanismului. Dacă nu a fost în- 
totdeauna perfect clar — în dev- 
sebi, în primele sale opere de 
critică — s'a exprimat tutuşi ne- 
spus ae limpede în faimoasa des- 
batere asupra „poeziei pure”, 

Li 


Lă 
Abatele Henri Brâmond a nNu- 


rit la 17 August 1933, la Arthez, 


lângă Pau. A sa Histoire littâ- 
raire du sentiment religieux îi 
supravieţueşte. Dacă va fi cu pu- 
tință să fie continuată. truda nu 
va fi fără de strălucire. Va tre- 
bui —. bine înțeles — să fie adu- 
să până la epoca actuală — iar 
un capitol să fie închinat lui 
Henri Bremond chiar. 


—„. 13 Decembrie 1941 











Cronica literară 





MILLIARIUM 


(In două volume) 


de N. 1. HERESCU 


Specializarea intr'o ramură duse în al doilea volum, — dar 


de cunoștințe se întovărăşeşte 
de obicei, la omul de știință 
respectiv, cu un fel particular 
de a înţelege şi practica „nu- 
mite raporturi de sociabilitate, 
în înţelesul ce] mai larg al cu- 
vântului. Un anumit orgoliu 
înciwdat, dacă nu chiar dispreţ 
îl izolează din comunitatea se” 
menilor săi, cu care abia mai 
comunică la răstimpuri, şi a- 
tanci concesiv, convins de fa- 
voarea pe care le-o face. Ex- 
cepțiile, sau desminţirile care 
se pot invoca sunt aât de yare 
încât prilejul de a le releva 
trebue folosit cu precădere şi 
— de ce n'am spune-0 —Cu re- 
cunoştinţă chiar, oridecâteori 
se înfățișează. Un astfel de 
prilej excepţiona! socotim că 
îl constitue publicarea lucrării 
în două volume intitulată 
„Milliarium” (în „Colecţia en- 
ciclopedică” a Eustitutului de 
studii latine). Un specialist, 
profesor de limbi moarte” gă- 
seşte tonul cel mai potrivit de 
a comunica înțelesul viu al 
stiinței pe care o profesează 
dela o catedră universitară, a- 
dresându-se unui public de 
cultură generală, fără ca totuși 
înţelesul comunicat să decadă 
din demnitatea lui firească. 

Un profesor „universitar — 
se va spune — publică o carte 
cuprinzând studii şi articole, 
cu caracter ocazional unele, 
destinată unui public mai larg 
de citițori decât acela restrâns 
prin specializare: ce poate fi 
excepţional în această dorinţă 
de a interesa pe cât mai mulţi 
la lucrarea sa?  Răspundem : 
navimnea desinteresală şi co- 
municativă a d-lui N. 1. He- 
rescu, manifestată întru apăra” 
rea cauzei clasicismului în cul- 
tura noastră, îndaiorirea pe 
care şi-o simte de a comunica 
unui public de nespecialișii, 
frumuseţea  înţelesurilor pe 
care i le-a desvaiut ounoaş.e- 
rea și trăirea valorilor uma- 
nismului, ale culturii greco- 
laţine. E un gest generos a că- 
ru; adâncă semniticaţie de so- 
ciabilitate se cuvine relevată : 
aceea de a dărui, cu o dezinte- 
resare isvorâtă din convinge- 
rea despre valoarea nepieri- 
toare a bunurilor pe care tu 
însuţi le-ai primit, 

A face accesibil clasicismul, 
a face sensibili şi pe alţii îa 
frumuseţea valorilor lui nu im- 
plică neapărat un înţeles de 
porularizare, Intenţia d-lui N. 
i. Herescu nu este de a vulga- 
riza clasicitatea greco-latină, 
adaptând-o „pe înţelesul tutu- 
ror”, ci de a stimula interesul 
cititorului de cultură generală, 
îndemnâadu-l să aspire la 
trăirea acelor valori, să se ridi- 
ce până la înţelegerea lor, — 
fără a-i ascunde însă greutăţile 
ce va avea de întâmpinat. A- 
cest înţeles larg de socirhili- 
tate, de solidarizare ome:ieas- 
că prin recunoașterea și prac- 
ticarea unor valori nepieri- 
toare de artă şi morală cum 
sunt acelea ale clasicismului, 
organizează într'o perfectă u- 
uitate lăuntrică, împotriva a- 
parenței fragmentate şi dispa- 
rate, cuprinsul celor două vo- 
lume ale cărţii „Miliiarium”, 
In absenţa unei arhitecturi vi- 
zibile, exterioare, lectura aten- 
tă a cărţii sugerează totuşi o 
intenţie consiructivă, armonios 
echilibrată prin revenirea rit- 
mică, sub diferite aspecte şi în 
împrejurările cele mai variate, 
a câtorva idei esenţiale pri- 
vind problema clasicismului 
ca una mereu actuală, inevita- 
bilă, necesară. Aspectul frag- 
mentat al cărții, se explică de- 
altfel, și prin desfășurarea pe 
o întindere de timp, care dela 
1926 și până în acest an i-a 
prilejuit autorului pretexteie 
cele mai variate spre a reveni 
cu fiecare din cle, cu o nouă 
precizare sau cel puţin ca o 
aluzie la tema de predilecție: a 
clasicismului 'ca temelie și as- 
pirație supremă a culturii 
noastre, 

In acest înţeles, nu numai 
eseurile de substanţa celui in- 
titulat „Actualitatea clasicis- 
mului” (din primul volum) sau 
comferințele de o elocvenţă şi 
bogăţie aforistică din care se 
pot cita destule momente ad- 
mirabile („Necesitatea clasicis- 
mulu:” şi cele două conferințe 
tinute la radio, despre „Insti- 
tutul de siwdii latine”) repro- 


și panegirice sau articole co- 
memorative. scurte prefețe la 
traduceri din lirica laţină sau 
cuvinte introductive la reviste 
ae specialitate, se înşiră în mod 
tirose, ca „pietrele milliare” o- 
dinioară „pe marginea glorioa- 
selor şosele consulare sau im- 
periale“ şi se înlănţue ca tot 
atâtea „etape progresive ale 
drumului care conduce — în 
intenția d-lui N. 1. Herescu — 
la izbânda clasicismului în Ro- 
mânia”. 

Să arătăm acum în ce fel so- 
cotește d-sa, că valorile clasi- 
cismului pot să comunice şi să 
rodească în cultura noastră şi 
care este înțelesul ultim la 
care urmează să aspire o sacie- 
tate crescută în tradiţia şi cul- 
tul acelor valori. Clasicismul 
este, în concepţia d-lui N. 1. 
Herescu, criteriul suprem de 
referință și valorificare a ori- 
cărei culturi naţionale, care 
invocă  etnicitatea ca unul 
din factorii esenţiali, dacă nu 
chiar singurul răspunzător de 
creaţia bunurilor culturale au- 
tentice. Numai prin contact 
cu „umanităţile”, o cultură na- 
țională ia cunoştinţă de sine, 
găsindu-și formele de exprima- 
re proprii în care se cristali- 
zează aspiraţiuniie ei statorni- 
ce şi cele mai intime. Clasicis- 
mul nu se limitează însă la ro- 
lul unui nisus formativus în 
desfăşurarea culturilor naţio- 
nale, dar el năzueşte să le co- 
munice unele 'conținu uri expe- 
rimentate în decurs de peste 
două milenii. Valorile de ordin 
artistic, etic şi pedagogic ale 
clasicismului',au această minu- 
nată proprietate de a se supra- 
pune sufletului uman în vremi 
nu numai succesive, dar şi 
foarte diferite : aci e tăria lor 
formidabilă” (vol. |, p. 21) Şi, 
în alt loc: „clasicismul intere- 
sează pa omul de totdeauna, 
scriitorii slasici au dat expre- 
sie artistică la ceea ce e trai- 
nic, neschimbător şi caracteris- 
tic în sufletul omului”. (Vol. 
II, p. 12). Deci cultură naţio- 
nală tără înrădăcinare în clasi- 
cism mu poate fi, deoarece nu 
numai în precizarea intenţiilor 
formale dar şi în ce priveşte 
coținutul de valori pe care nă- 
zueşte să le afirme o cultură, 
importanța  „umanităţilor” «e 
decisivă. De unde și necesitatea 
clasicismului: „a afirma nece- 
sitatea clasicismului este, în 
fond, a cere să se nască din 
nou întâietatea spiritului asu- 
pra tehnicei”. (vol. II, p. 40). 

ICu această afirmaţie suntem 
în miezul problemei : a susţi- 
ne, în numele clasicismului, în- 
tâietatea spiritului asupra teh- 
nicei, înseamnă a-l invoca ori- 
când. ca un criteriu suprem şi 
ca valoare mereu actuală. Re- 
canoscându-i-se o valoare de 
actualitate, deosebit de aceea 
istorică, punând adică accentul 
pe actualitate i se recunoaşte 
implicit însuşirea de a fi mo- 
bi, de a putea circula nestân- 
jenit, pe toată întinderea. isto- 
rici, înscrindu-se în durata a- 
cesteia, fiind chiar principiul 
devenirii spiritului creator de 
bunuri culturale. Consecința a- 
cestor constatări ne duce la a- 
devărul fundamental pe care-l 
exprimă identitatea  următoa- 
re : „clasicism înseamnă tinz- 
rețe”, 

Cine a găsit pentru clasicism 
o formulă atât de sunprinză- 
toare și care contrazice suges- 
tia cea mai obișnuită pe care o 
provoacă Tostirea acestui ter- 
mem — aceea de lucru prăfuit 
și vetust, — trebuia să fie de- 
sigur cel mai convins și mai 
convingător apărător al cauzei 
clasicismului.  Răspunzând ce- 
lor două obiecţiuni principale 
aduse  cuasicismului de adver- 
sarii acestei discipline şi anu- 
me ; „greutatea lui şi lipsa lui 
de interes practic imediat”, d. 
N. I: Herescu are prilejul să 
scrie câteva pagini de o actua- 
litate şi un interes care depă- 
șese cu mult proporțiile res- 
trânse ale unui răspuns la o- 
biecţiile formulate. Vom trans- 
crie fragmentul în care este e 
xaminată cea dintâi din cele 
două obiecţii sau, cum le nu- 
mește d-sa „scăderi care sunt, 
în realitate, două preţioase în- 
sușiri”. Cel puţin pe această 
cale, cititorul va lua cunoştinţă 
de una din cele mai pătrunză- 
toare şi mai lucide critici din 


câie s'au adus felului de a citi 
al celor de astăzi şi un îndemn 
stăruitor în acelaş timp, de a 
cunoaşte bucuriile lecturii : 

„Greutatea este tot aşa de 
folositoare spiritului omenesc, 
pe cât de folositoare cursele cu 
obstacole pentru caii de rasă, 
Sforțarea intelect.aală, mintea 
silită să facă eforturi, obiceiul 
de a învimge piedicile, în două 
cuvinte : disciplina greutăţii, 
constitue cel mai bun princi- 
piu formativ, cel mai sigur 
metod de educaţie, în înţele- 
sul mare al cuvântului. Se în- 
țelege că de când domneşte 
graba generală, acest principiu 
a fost părăsit, şi înlocuit cu a- 
cela al așurinței. Astăzi, toată 
lumea tinde să citească numai 
ceea ce toată lumea ar fi pu- 
tut: sorie. A cere cititorilor 
să-si încordeze' mintea şi să nu 
ajungă la întreaga pătrundere a 
unei opere decât cu preţul unei 
sforțări; a-i pretinde, din pasiv 
cum înţelege să fie, să dewvie 
activ ; să fie, citind, pe jumă- 
tate creator el însuşi, ar fi să 
jioneşti obiceiul de astăzi, care 
a întronat lenevia şi medioeri- 
tatea inteligenţii. Arta de a citi 
pe îndelete, cu răbdare şi cu 
devotament, a devenit astfel 
tot mai rară, Cititul este înţe- 
les, tot mai muk, ca o pierdere 
de vreme şi nu ca o ocupație 
serioasă; ca o distracţie facilă şi 
nu ca 0 plăcere superioară. 

Trebue să învăţăm din. nou 
a citi. Inţelegerea cugetării 
înalte, sustul pntru frumos şi 
gustui pur și simpla nu se do- 
bândesc fără meditaţie. Cărţile 
bune nu se lasă cucerite dacă 
nu revii asupra lor. Acele cărţi 
citite şi recitite, însemnate răb- 
dător cu creionul, sunt cărţile 
rodnice, singurele care însă- 
mâmnţează efectiv sufletele noa- 
stre. 

Disciplina advăratului cititor 
însă se învaţă bine, mai ales în 
frageda adolescenţă şi pe tex- 
tele clasice. Opagină din Taciţ 
sau din Thucydide nu se lasă 
parcursă la iuţeală ; ea e pli- 
nă de obstacole și obișnuiește 
spiritul nostru să nu alerge 
peste șire cu înţelesul prins 
numai pe jumătate, cu ideea 
abia ghicită. Pentru autorii 
clasici nu ajunge o stăpânire 
ușoară şi superficială a Limbii, 
îndestulătoare spre a citi pe 
plaje un roman poliţist sau a- 
Oros, adică așa cum, în gene- 
ral, cunoaştem noi limbile mo- 
derne. Aci e nvoie de 9 cu- 
noaştere adâncă, de o familia- 
ritate cu tainele limbii, cu toa- 
te obiceiurile. care îi sunt pro- 
prii ; înţelegerea deplină se do- 
bândeşte aci numai la o lec- 
tură atentă, câte odată reve- 
nind asupra frazei, pentru ca 
niciuna dim imtenţiile, dim nu- 
anţele ei, să nu-ţi scape“. (vol. 
II, p. 35—36). 

O altimă precizare, înainte 
de a termina, cu privire la va- 
loareade actualitatea clasicis- 
mMului. Valoare înseamnă cer- 
titudine şi certitudinea este 
dătăoare de acel echilibru lă- 
untric grație căruia activita- 
ta omenească, în manifestă- 
rle ei cele mai felurite, capă- 
tă un <aracter de continuitate 
care face posibilă valorificarea 
ei prin tradiţie, în durata isto- 
rică. Dincolo de graniţele vre- 
meăilnice, eforturile creatoare 
ale tuturor se încadrează într'o 
singură istorie, care-i aceea a 
omenirii dar şi a omeinilei, ne- 
mai ţinând seama adică de 
particularitățile întâmplătoare 
şi trecătoare ale istoriilor. E 
un înţeles din cele mai adânci 
pe care-l propune  meditaţiei 
noastre, lectura cărţii „Millia- 
Trium”, — înţeles pe care d. N. 
Î. Herescu î! recunoaşte tot ca 
o cucerire a clasicismului, în, a- 
ceastă frază concludentă : .„0O- 
menie adevărată, peste contin- 
genţele momentului, deasupra 
necesităților oportun's'e, spiri- 
tualiste desinteresată şi de o 
calitate experimentată limp de 
două mii de ani. acestea singur 
clasicismul le poate realiza”, 


„ MIHAI NICULESCU . 





UNIVERSUL LITERAR 
DESPRINDEM... 


din Curier-ul unei reviste l- 
terare aceste versuri  serise'n 
„mers de tren' şi intitulate „In- 
tre noapte şi zi“. 

In vadul cerului străiuoe 
O pară mălăiață 

E galbenă ca ceare, 
Stingheră ca și viațe 

Unei melamcolii de toamnă 
Să i-o asemeni poți 

În de locomotivă ştuem 

Și săltăruri de roți. 

Picată în guma larg d=schisă 
pentru „„poesie“ a revistei, para 
„„Strănuce'“ cel puțin tot atâta cât 
„Deprimarea“ d-lui Ionel Henţia 
din acelaş număr, care totuşi, 
fiimdică nu=i scrisă 'n „mers de 
tren“, a promovat în rândurile 
poeziilor demne de o soartă mai 
bumă decât „Curierul“. 

„Vom reproduce dei, lăsând pe 
cititor să aprecieze, şi această 
mălăiaţă „Depr'imare“! : 

Mi-e sufletul greu ca de pământ; 
Mă urmăreşte un negru gând. 
Se aud pe maluri jalnic plângâna, 
Sălcii ce triste se apleacă de 
vânt. 
Copleşit de atâta povară şi chin 
Stau doborit de a răului durere 
Aș vrea să plâng. dur nu mai 
| am putere 
Mi-e sufletul greu, plin de venin. 


„Pentnu deprimarea d-lui Hen- 
ţiu se puteau găsi accente şi mai 
jalnice, ca de pildă: 
Mi-e sufletul greu ca um buigăr 
de plumb. 
Trist şi abătut muze dintrun 
porumb. 
Frunze galbene pică din pomi 
Târgul e plin de cerșetori roni 


Aş vrea să plâng, să urlu, să 
E . strig 
Nu mă pot mişca. Mi-e foame, 
mi-e frig . 
Simt că ce-aș face e van, en 
zadar, 
Beau până 'n fund al soartei 
pahar 


Mi-e sufletul greu ca un bulgăr 
de plumb, 
Vreau să-mi închei haina dar 
mam nici un bumb. 

Incerc să mă dreg şi mai rău mă 
L stric. 

Decât așa viață mai bine 'ntrun 
dric, 

Fără falaitari şi chiar fără popi 
(De astea au parte cei ce dau 
în gropi). 

Mi-e sufletul greu ca un bloc 
de oțel 

Mi-e sufletul go! şi capul la fel. 


„PAGINI ALBASTRE“ 


Pagini albastre, funebre glastre 
Unde sembie palide rânduri... 
Sicrie sărace unde vor zace, 
Pentru vecie, tristele-mi gânduri 


Nu e o caracterizare, cum veți 
fi temtaţ; să credeți; este prima 


strofă a primei poezii care des- 
chide „primul volum de versuri” 





“Poem trist 





cu titlul pe care l-ați citit mai 
!a deal. 

D. Atanasie Dună, autorul pa- 
ginilor albastre seste un poet o- 
riginal. Oniginaii până şi în culoa- 
rea hârtiei care suportă versurile 
dumisale. Pentrucă poeziile nu 
sunt mumai sorise de imimă al- 
bastră, ci tipărite chiar, cu litere 
albe, pe hârtie albastră. 

"Tot albastrul cerului şi al ochi- 
lor de peruzea s'a topit laolaltă 
în rândurile albe ale d-lui Dună. 

Am putea spune, dacă am avea 
pasiumea calamburgistică a d-lui 
Cioc-ulescu că volumul e o a- 
dună-tură de versuri care nu e 
de ata-nasul oricui, 

Dar cititorul așteaptă desigur 
urmarea  strofei cu care ne-am 
început nota aceasta 

Iat-o : 

Căci cine ştie vremi ce-or să vie? 
Giudlgiul uitării mă va fi-ascuns 
Voi fi departe, lumi ne-or des- 
[parte, 
Când întrebării mă vei fi-adus, 

Citind această  strotă, orice i 
sar putea reproşa d-lui Dună, 
afară de simțul auto-critic. 

Cât de înșelătoare sunt însă 
toate în tumea aceasta! Căci a 
1reia strofă sună astfel : 

Atunci imagini... albastre pagini, 
Palidele gânduri vor tresări 
Taina ascunsă va fi pătrunsă 
Tristele-mi gânduri, iar vor trăi. 
Şi-astfel imagini, albastre pagini 
Din pachețele se vor ivi 

Din băcănie, plăcintărie 
Clientul vesel când va deşi. 

D. Dună nu e un poet facil, Ală- 
turi de imaginile albastre cari 
populează glastra talentului său, 
d. Dună dovedește profunde cu- 
noştinţe în domeniul psihologiei, 
mitologiei, zoologiei, etc, etc. : 


O taină udâncă se-ascunde 

In seninele tale priviri 

Şi par'că-un fior mă pătrunde 
Când mă gândesc la amintiri 
Natalia, Lesbuia, Verona, 
Și-atâtea, atâtea eroine 

Imă trec prin minte cu Antigona 
Ce-şi blestemă soarta'm supine. 


Şi cum să nu şi-o blesteme săr- 
mana când i-a fost dat să figu- 
reze alături de Lesbyia (!) în gla- 
stra albastră a d-lui Dună. 


Stelele erau atunci mici, de atâta ger, 
Iți mai aduci aminte? Când n'ngea, 
Oamenii buni lăsau urmele pașitor în nea 
Cum fac îngerii, când umblă prin cer. 


Paşii nu ni se auzeau, se opreau la uși. 


5 





Și pe copaci acum nu vezi 
Decât tot frunze ruginite, 

Se leagănă de orice vânt 
Șim orice clipă stau să pice, 


B. Dacă vor cădea pe pământ 


Să: Nimeni n'0 să le ridice. 


Explicaţia pentru toate cele de 
mai sus şi toate câte cetitorul le 
va mai găsi aci, ne-o dă această 


strofă : (Aseară... pg. 13). 
„Târziu, cu mintea în vâltoare 
Privii mâhnit la masa mea, 
Hârtia sta în așteptare 
Şi creionul lângă ea. 

D. Dună (Atanasie) e un june 


D. Dună ar putea face eventual 
o propunere concretă municipali- 
tății bucureștene în această pri- 
vință. Ar fi un fericit mijloc de 
a se emita jainica imagine a 
toamnei bucureștene. 

D. Dună își închee volumul vu 
Apoteoza 1 şi a II-a şi în fine cu 
un Auto-Portret al d-sale însuși 
persona). 

Despre auto-poriret şi Apoteo- 
ze întrun număr viitor. 

Deocamdată vom închide pri- 


poet trist, De o tristeţe post — mul volum d& „Pagini albastre” 


(sau chiar prost —) eminesciană, 
Ascultaţi acest „Sfârşit de 

toamnă”! : 

S'a stins viața prin livezi 

Și viile sunt părăsite 


repetând zicala strămoşilor noș- 
tri : 

„De gustibus at coloribus nihil 
sine Deo“. 


RADU A. STERESCU 





Note românești 


„LON”, IN LIMBA GERMANĂ 


De curând a fost tradus în 
limba germană, de către prof. 
Konrad Richter, romanul de bază 
al Titeraturi noastre: „lON” de 
Liviu Rebreanu. Titlul operei în 
germană este: „Die Erde die trun- 


ken  macht”, adică „Pământul 
care îmbată“, 
Evenimentul literar a trecut ne- 


observat la noi, așa cum trec ma- 
joritatea *wvenimer'telor Literare. 
Cărţile marelui nostru momanc:er 
nu sunt traduse pentru întâia 
oară în limbi străine, în totdeauna 
obținând succesele cele mai mă- 
gutitoare pentuu întreaga noas- 
tră dteratură. Dar această tnadu- 
cere, în condiţii tehnice maxime, 
ezte mai mult decât semnifica — 
tivă, este simbol pentu mMo- 
mentul actual. Este, în cartea 
a—ui Liviu Rebreanu, întreaga 
lume a Transi.vanie:, cu ob:ceu- 
e ei de totdeauna, pemeramă 
care poate fo'osi, în ochii cititoru- 
iu: gemman, serios şi obiect. 
Incă odată, o operă literară 
își mărturiseşte valoarea €i naţ:o- 
nală, prin d. Liviu Rebreamu. 

„Die Erde die trunken macht” 
a apărut în editura „Wiener-Ver- 
la gsgese'Ischaft”  (Wien-Le'pzig) 
îrur'o germană literară de cea 
mai bună calitate, 

Tmakchucătornul, mort acum un an, 
a făcut el însuşi operă literară. 
Bucura noastră, pancutgând pagi- 


nele acesţea scumpe nouă, într'o 
limbă de mare tradiție culturală. 
Dia fost mică. 


DUMIITRU ALMAȘŞ : 
MESTERUL MANOLE 


Reactualizând vechea temă u 
legendei, romanul „MEŞTERUL 
MANOLE“,  datorit tânărului 
scriitor Dumitru Almaș,  întăţi- 
şază, într'o stufoasă epică de 
largi proporţii, o serie de pro- 
bleme în care sensurile perma- 
nente ale vieții, ale dragostei şi 
ale creaţiei, sunt analizate și ve- 
rificate, prin experiența pe care 
personagiile o fac cu propria lor 
existență. 

D. Dumitru Almaş crează adică 
o serie de personagii vii, care 
justifică, prin forța lor vitală, tot 
ceeace cred, tot ceeace gândesc 
şi tot ceeace spun. 

Este un roman scris cu dru- 
goste, cu o serioasă aplecare asu- 
pra vieţii analizate; o carte scri» 
să de un tânăr, despre nişte ti- 
neri, pentru tineretul de astăzi 
care, ca și Costan Sava, eroul ro- 
manului, sunt adevărații creatori, 
legați de adevărata și puternica 
tradiiie a acestui neam de ţă- 
rani. 

Romanul acesta, atât de actual, 
prin problemee pe care le des- 
bate, e apărut în Editura Naţio- 
nală Gh. Mecu. 





CANTECE NOUI 





Prin oraș a trecut 
o cometă... 


Subtitliul acestui articol ar 


Undeva, parcă murise o fată 
Şi mă durea în piept, ca niciodată, 
Somnul celor drepţi, somnul celor duşi. 


Furtuni de gânduri și munți de ceață 
Crescuseră 'n mine ca o tulpină, 

Chiar atunci când veni primăvara plină 
De speranţe, de flori și de vieaţă. 


Nu mai găseam micăieri alinare, 
Amintirile prea îmi răscoleau sufletul 
Și oboseam prea repede, zâmbetul 
Nu-l maj înțelegea nicio zare. 


FLORIN LUCESCU 


(Cântec pentru frumusețea 
cuvintelor 


Le-am gătit aseară m alb duminical 
—Cuvimte cu miros de piersecă domnească — 
Când le-am cioplit în vis suisem pe un mal 
Ca'n poalele de lună sfios să rumenească. 


Le-am rotunjit suav pe-o lespede de-azur, 
Dalta mi-au axlus-o ciutele din vis. 
Luceaţărul cel alb venise împrejur 
Şi-o trișcă de lămâi un greer le-a deschis 


Pentru frumusețea somnului ilin ele, 
Pentru bunii greeri care-au iegănat 
Mi-am vândut din mieti bucuriei mele. —- 
Albă mânăstire 'n ele m'am săpat. 


Şi zarişte prin ritmul lor de catifea, 
Iwbito, țe-oiu chema din fugurii de rime 
Și-o creşte peste tine așteptarea mea; 
Prim sevele iubirii va fi o limpezime! 


ION APOSTOL POPESCU 


Scrisoare pentru nimeni... 


Cartea mea aceasta-i grea ca un sfârșit... 
Uneori funingini împresoară mersul, 

Adunat di; bunii mei, care-au muncit — 
Cântecul mă doare şi mă strânge versul, 


o 

Poate sunt streinul satului pe unde 

Mi-au rămas din zodii ștreanguri de lumini, 
Bucuria arde, pasul nu răspunde, 

Ci mă bate prispa lunii din grădini. 


Vreo bunică poate în amurgu 'nchis 

Va întinde mâna : „dar îiștorul meu? — 
Și va plânge zestrea mea de manuseris : 
„Limpul, maică bună, şi cu Dumnezeu“... 


Uită ţi-l... Degeaba îl mai p'ângi: „iş:orul!'“ 
Care vânt te doane de-ţi'ndoi obrazul? 
Vremea, ca un guşter, mi-a mușcat piciorul — 
Cerul, ca o rană, mi-a cuprins grumazul, 


ION CARAION 


trebui să fie următorul: de- 
spre poesia iocazională. Deoa- 
rece ne-am ocupat până azi în 
acest loc numai de poesie și 
de zonele «i, credem că nar 
strica deloc dacă am trece o 
clipă sau două și prin spațiul 
foarte strâmt şi imgrat al 
poesiei ocazionale, al liricei 
confecționate după plan şi re”. 
ţetă. Bineînţeles că nu vrem 
să amalizăm aici anomentele 
care trec dincolo de individ și 
chiar de timp, dând naștere 
poesiei care din „ocazional“ 
trece în veac; nu ne vom opri 
asupra acestor cazuri, pentru- 
că ele ne depășesc atât prin 
substanţă, cât și prin semnifi- 
caţie. 

Im afară de această specie, 
mai există însă și cealaltă poe- 
sie ocazională, aceea a mo- 
mentuiui care vrea să fie de- 
pășit pentru o semnificaţie 
pur mpersomală, sau pentru un 
zâmbet care se confundă cu un 
curcubeu. Deobiceiu, rimele a- 
cestea la date fixe sau mobile, 
se aseamănă prin banalitate şi 
clișeu, cu toate atributele ce 
întovărăşese îndeobşte „datele 
fixe“. A fost, de pildă, Sfântul 
Dumitru, sau iubita va împlini 
peste zece zile vârsta de nouă- 
sprezece ani. Știm: un fulger 
sa  deslămțuit, o cometă cu 
totul meobicimuită sa ivit la 
orizont, şi trebue arătată nu 
numai urbei tale, ci lumii în- 
tregi.  Şi-atunci, haina eter- 
nă a versului e scoasă dela 
naftal:nă, rimele trebue să su- 
ne cât mai dulce din coadele 
lor — pentrucă, în fond, acea- 
sta e finalitatea poesiei ocazio- 
nale: efectul. Dar  deobiceiu 
poeţii mită că „efectul“ are 
multe rezonanțe de bâlciu, de 
surle şi tobe — și din acest 
motiv cele mai. multe produc- 
ţii ale genului, au aspectul şi 


tonul unor flaşnete sau al 
unor stridente muzicuțe. 
Poesia de album (căci ce 


este acest gen, decât poesie de 
album ?) trebue să rămână nu- 
mai între scoarțele pline de la- 
vamdă şi suspine ale culegeri- 
lor familiare, pentrucă de în- 
dată ce trec de acest prag, ele 
se usucă și mor. Se vede trea- 
ba că „aerul de lume“ nu are 
o înrâurire din cele mai feri- 


cite asupra acestor efemere și 
plăpânde flori de seră. lată un 
lucru care n'ar prea trebui să 
fie uitat, 

Căci matenialul liric pe care 
îl primim zilmic, cuprinde me- 
reu-mereu mostre din acest 
soiu, aşa încât — după o a- 
tentă şi îndelungă cercetare-— 
părerea noastră e sigură și de- 
finitivă. Zilele de naştere, o- 
nomasticele, întâiul  rendez- 
vous, desigur că sunt date care 
merită să fie reţinute, fără a 
fi însă difuzate în public, pe 
calea tiparului, Mai zilele tre- 
cute, dintrun oraş din Moldo- 
va, un tânăr începător ne-a 
trimis um înflăcărat poem ad- 
mirativ închinat  domnișoarei 
Zizi Şerban, actriță talentată, 
care o fi trecut în turneu prin 
urbea sa... O cometă... Strotele 
poetului, îndrumate adresan- 
tei ar fi trebuit să ia calea po- 
ştei vedetei, înainte de a veni 
pe masa noastră de lucru. Din- 
colo de „aprecierea“ noastră, 
ar fi interesat aceea a vedetei, 
căreia îi vom transmite mesa- 
giul liric al provincialului ei 
admirator. E unicul serviciu pe 
care î-l putem face. 

Poesia ocazională, aripă de 
puf bătută de vânt, e sortită e- 
femerului, din însăși clipa în 
care a fost scrisă. Substanța ei 
prea aeriană și prea fragilă, se 
sfărâmă ușor, iar „calitatea ei 
lirică“, nu pâlpâe decât într'un 
singur suflet, sunând a gol în 
restul lumii. 

Şi dacă e aşa, nue oare 
drept să lăsăm poesiei ocazio- 
male măruntul și intimul «ei 
rost, preferând în locui ei su- 
netele grave şi pline ale atle- 
văratei. poesii, care trece din- 
colo de zile, evenimente şi 
oameni ? i 


ŞTEFAN BACIU 


N. B. — Manuscrisele se tri- 
met la redacție, menționându- 
se pe plic: pentru. Ștefan Ba- 
ciu. Şi cuvintele de răspuns: 
Gh. Dolej, C. Pădur, Lovis, 
Nelu Țint, Paul Sum, D. Gh. 
Untaru, Laur D., I. D. Ap, M. 
Delamare, 1. Dimitriu, M. Zis- 
su, |. Sărul: Nu. FI. L.: Treceţi 


pe la redacție. Em. Filrs. FI. 
Gug., 1. Goga, 1. V.B. Cri- 
stian: Altele. 1. C. Mt, V. 
Bănc. Ceva da. 2 


[-$ 


PENI 


Primind felicitările şetului său direct, A- 
natol Ionescu îi mulțumise, gudurându-se 
de plăcere şi înjurâmdu-l în gând. 

Nevasă-sa îl născuse u treia fetiță, 
teomai în ziua când, apărând avansările. 
văzuse că a rămas tot ajulor de grefă 
clasa I-a. 

Șeful. grefierult Ghiţă Hurdubelea con- 
sidera că una se compensează cu di- 
lalță, şi că tot mai bine este să ai un co- 
pil în piuz, care-i sporeşte salariul cu 
175 tei lunar, decât o avansare cu o clasă, 
care nu aduce decât 150 lei, fără reți- 
neri. 

Plecând dela serviciu, își răstumase 
pălăria pe ceată, şi, în loc so ia către 
casă, umde-l așteptau cu toți ca să fie 
aţă la rânduiala „ursitorilor”, o cârmise 
către parcul comunal, ocolindu-l pe-de- 
mărgini, ca să-si poată căima slobod, pro- 
pria lui ursitoare. 

Călcând când pe tocuri, când pe tălpi, 
ca să mu se ude la ciorepi, Anatol ocolea 
achiurile de apă rămase din ultima 
ploaie, ţinânid-o către alsea de plopi, care 
făcea coadă parcului. Aci nu putea fi de- 
cât singur... Nu mui în'âlnea pe nimeni 
care să- felicite sau să-l compătimească, 
pe nimeni care să-l descoasă dece a fost 
sărit delu inaintare si tace ca prostul, 
dece n'a căutat să aibă băieţi, când fe- 
tele nu je poţi mărita fără zestre... Pa 
nimeni... 

Soarele pripea ca în zi de primăvară, 
ridicând irâmbe de aburi, până călre 
vârtul plopilor împânziţi de muguri, de 
mireazmă proaspătă, de cuiburi de ciori... 
Anatol, cu mâinile în buzunări, cu lava. 
lesa, de care ru ze despărțise niciodată, 
iuturând, pulăia din țigază, măsurând 
miviștile care ze resfirau dincolo de siâr- 
şisul parcului, savița săracă de apă în- 
şirată printre cioturile da salcie răsfrânte 
peste maluri, stolurile de ciori care dau 
ocol ogoarelor întoarse pa ici, pe colo. Şi 
se gândea la viața lui, în care i se nă- 
zărise atâtea vise de tinerețe. şi din care 
nu izbândize niciunul... 

Făcuse patru clase complecte de gim- 
naz:u și nădăjduise să-zi croiască un rost 
corespunzător cuturii lui. Patru clase... 
Terminâmdu-le, cilise maldăre de cărţi 
scrisase stive de poezii, grâmădise fur. 
goane cu vâri de v:se poleite frumos. 
Credea că are să ajungă un sărbătorit 
al târgului său, să înfioare şi să robească 
wutietul fetelor cu chiag de zestre, să 
domine viaţa dela care aștepta atât!... 
Anii trecuseră grăbiţi , chiorându-l cu 
momedia unor guucese mărunte, rămase 
fară urme. Taică-său, negustor cu oare- 
cane stare, îl îndestula cu bani de che!- 
tuială, nădăiduind în ceasul în care 
avea să-l vadă cutropind lumea. 

Da ceazu. acela nu avea să vină nici- 
odată... 

Anatol îşi îndesă mai multi mâinile în 
buzumările pantalonilor, scuipând mucul 
de țigară care-i ajunsese la buze. 

Incozporarsa în oştire ven'se ca o lovi- 
tură de resteu, dată în moalele capului. 
[atat pe poaria regimentului cu plete, 
achelari aibaştri și sccou de stofă pipită, 
după un ceas numai, se văzuse despuiat 
de aceste semne ale personalităţii sale. 
„Majurul”, unui Dumitrache Tăbârcă, îl 
tunsase la piele, îl vârise întrun rând de 
„sfecte” scoase proatpăt din etuvă, șii 
descălicase ochelarii după nas, pe motiv 
că nu este orbul dela Capul Podului... 

Om vrăjmaş și incult... 

Nădăiduia, totuşi... Avea oamenii lui, 
care-i făgăduiseră că n'au să-l lase. După 
cum nci nu l-au lăsat... Cum era liber un 
post de copist la judecătorie, odată cu eli- 
berarea din oştire, a și fost numit, „pe 
baza studiilor”. 

L-ccu îmjurat unii cari aspirau la acea- 
stă funcţie, el însă a cflat, resemnat... Erc 
atât de puţin faţă de ceea ce credea că 
i se cuvine! După câteva luni, s'a însu- 
rat: ce avea să mai facă altceva?! 
Socru.său l-a bătut pe umeri cu mâna 
lui noduroasă de om muncit, urându-i să-l 
vadă grefier şef la judecătorie. Era ca un 
al doilea părinte, şi nu-i putea dori de- 
cât ceea ce comsidera el mai măreț pe 
lume. Anatol a of:at iarăși, şi i-a mulțumit, 
zâmbind acru și sătul... 

După aceia o fetiță şi o avansare, altă 
fetiță și altă avansare. A treia faliță ve- 
nise singură, fără nicio buturie. 

Anatol își aprinsa o țigară, trăgând din 
ea cu sate şi siobozind în văzduh un buj- 
neag de fum gros și căirămit. Primăvara 
părea să-i scomnonsască țelina sufietu- 
lui, învolburându-i mintea cu trâmbe de 
vise neghioabe. Îşi scuiură umerii şi ple- 
telș, umilă faldurile lavalierii, şi o porni, 
jumtoş, inainte. Viaţa era la începutul si, 
iur viitorul mai putea avea taine nedesle- 
gute incă, 

După un cot de potecă, țusti un cățelus, 
numai sgarde şi panglicuţe, ridicându-se 
cu labele dinain'e pe pantalonii lui A- 
aatoi, Era guta să-i repeudă un bot de 
panioi, când auzi un gas ca de piculină: 

— Tommy, fii cuminie!... Vă rog să. 
Scuzaţi; do:nuule. Este un sburdainic, pe 
dure nu-i pot siăpânii., Via mnurdării de 
amo. 

Sumprins, Anatol îşi scoase pălceia, sa 
luiănd cu un Qosi larg, ieatral 

— Nu iece nimic dormnizşoara!,. Este 
atât da drâguţi,, 

— Da, drăguţ, însă obraznic!.. Tommy, 
puiule, vezi ce mi-ai făcut ?1.. 

Tommy, băiat cu obraz, îşi lăsă coada 
în 595 şi trecu înapoia stăpânei, ruşinat. 

— Permieţi-mi să mă prezin!i: Anatol 
lonescu. 











— Ivonne Dobrian... Anatol? 

— Da, domnisoară, Anatol. 

—— Frumos nume. In pension, colegele 
mele aveau un cântec, al cărui refren 
era: „Frumosul nostiu Anatol... 

Modest, și mai rușinat ca Tommy, Ana. 
tol se grăbi să răspundă cu ochii plecaţi: 

— Oricum, domnişoară, eu nu sunt atât 
de frumos ca Anatoi-ul din cântec... Eu 
Sunt... 

— Imi îmchipui: poeti... Anatol, totuşi, ră- 
mâne un nume frumos... 

— Da. Fireşte... 

— Pe unul dintre cățelușii, mei l-am bo- 
tezat Anatol. 

— Sunt cât se poate de onorat. 

— ubiţi căielușii? 

— Mă innebunesc după ei... 

— Sunteţi căsătorit? 

Angol simţi, dintr'odată, că este în- 
ghesuit, incomodat de această întrebare. 
N'avu însă curajul să mintă, așa după 
cum ar îi crezul că trebuie. 

— Da, domnişoară, 

— Perieci. Atunci am să-ți ofer dumi- 
tale ua cățeluș. 

—- Sunt cât sa poale de fericiti,. 

— Cred bine. Mai ales doumnei dum; 
taia ce să-i facă mare plăcerel.. Mâine 
vi-l trimit prin serviloare.. Să nu te su- 
peri însă că am să te rog să nu-i schimbi 


. 





regimul al:mentar... 

—- Mă rog. 

— Să nul hrănești decât cu biscuiţi 
înmuiaţi în came, Din când în când, 
câie un baton de ctocolntă, Și să doarmă 


întrun leagăn de perne 1n0i.. Aveţi 
leagăn? 
— Da... Am... 


— Leagăn de vine? 

— Nu, de copii... 

-- Acolo să-l culci... Ce adresă aveţi? 

— Fundătura Popa Bâzdoc... 

— Numărul? 

— N'are număr, dar 
mine. Anatol Ionescu... 

— Biaz, domnie Anatol. Si ni să 
te awperi că din când am să vin să văd 
căţeluşul şi săi cercetez sănătatea... 

— Cu toată plăcerea domnişoară... 

— Bună ziua, domnule Anatol.. Tora- 
TaYy, vino aci 

Rămas în umă, Anatol șterse urmele 
labztor lui Tommy cu pălăria, gândin- 
du-se dacă nu cumva intrase lu bocluc pe 
chestia aster. 

Nevastă-sa, Veiuţa, sătulă peste cap de 
chirăitul ălor trei fetițe, să mai aibă şi 
griia unei javre de căţe!. lar el să-şi rupă 
dim ledfă, ca să-i aducă biscuiţi, caimac 
şi ciocciată, pentru  îndeztularea unei 
vietăți de care nu avea niciun fel de lip- 
să... Pufăi pe nări nemulțumit, şi, lăsând 
timp domnişoarei Ivonne cu să se înde- 
părteze, o cârmi pe drumul de întors, 

Ajuns acasă, găsi fetița scăldată şi dor- 
mind în lccgăn, având la căpătâi turta 
de ursiiori, gazmuisită cu bani de argint ca 
să fie bogată, oglindă ca s'o facă frumoa- 
să, o poizoavă d> fier care să-i aduză 
noroc, şi co acadea de bragagiu, care 
s'o facă dulce patitorilor. 

Mocwșa, quralivă ca toate moașele, i-o 
stomise în nas că n'a adus la timp şi un 
pachețel cu ciocolată lunguieţ, ca să 
aibă fata parte de păr lung si negru. 

Anaiol oftă din nou, cu gândul la ur- 


s& întrebe de 





UNIVERSUL LITERAR 








13 Decembrie 194] 


JAYRĂ DE CATEL 


00 7 ATI VOR FED Ai ARII a atare 


mapa 


sitoarea lui, care-i adusese pe cap anga- 
raua cățelului nedorit... 

A doua zi, la ceasul câmd Anatol se 
pregătea s'o ia spre judecătorie, se pre- 
zentă sermitoarea domnişoarei Ivonne, cu 
cățelușul vârit întrun manșon de blană. 
si cu un bileţel supliment. 

— Dela domnisoara Ivonica Dobrian. 

Anatol le primi, mofluz. 

— Bine, bine. Spune-i că-i mulțumesc. 

— Mâine vine şi dumneaei, să vadă 
cum o duce cățeluşul. Il chiamă tot 
Tommy. 

-— Tommy să-l cheme. Lasă-l aci,.. 

— Să&i dai numai biscuiţi cu cuimac si 
ciocolată, 

— Bine, isprăveşiio odaiă și carcie, 

— Compiimente dela domnisoara Ivo» 
NiCG. 

— Vorbeste mui încet, că nu sunt surd. 
Spune-i că-i mulţumesc 

Ano luă cățelușul în brațe, ducân- 
du! în casă. | se p&ea că atâmaă zece 
toae, şi că a:s să-i scoată mâinile din 
cowte. 

Dând cu cchii de el, coanu moaşă, în 
unison cu Vetula, nevastă-sa, se apucară 
să-l descoqaz: 

— Dar ou jigodia asta. ce mai esie? 

— Iacă, un cățanuș de rază... Il chiamă 
Tommy... 

— Dă-l atară, la bucătărie. Are să ne 
umple casa de purici... Asta ne mai tre- 
buia... Ce ai să-i dui să mănânce?.. 

Anatol ridică din umeri, ca omul încol- 
it şi fără pulere. 

— Știu şi eu?l.. Cred că biscuiţi cu 
CGIMAC... 

— Ai înnebunii?i.. Dă. afară. Nouă ne 
trebuie un purcel ca să-l crestem, nu o 
javră de rasă!,., 

— Lasă-l Vetuţo, o să aibă copiii cu ce 
se juca, 

Punând astel chestiunea, inima de 
mamă a Vetuţei păru ce ss induplecă. 

— Bine, numai du-l la bucălărie, 

„— Nicidecum, se opuse coana moaşă, 
Poate să fie bolnav şi dobândesc fetiţele 
limbrici... Dă-l afară, 

— Coană moașă, iii femeie cu judeca- 
tă]... Este văzut de doctorul primăriei. 
N'are nimic, vai de păcatele melel.. 

— Aşa da!.. Dar în casă n'are ce cău- 
sa; face murdărie şi miros... Să-l ducă la 
paie... Niii,. potaie!,... 

Anatol eși cu cățelușul în braţe, şi-l 
duse la bucătărie. Îi răndui sub pat un caș- 
ternut dintr'un căpătâi de țol dându-i să 
moflăie o bucăţică de pâine înmuiată în 
apă. ÎL mângâie să nu mai scherlălăie, 
tăgăduindu-i săi aducă de prânz biscuiţi 
si ciocolată, După care o sbughi la jude. 
cătorie, ca să mai câștige din timpul pier- 
dut şi să nu-l treacă absent în condică. 

Indrumate asifel, lucrurile păreau că 
s'au liniștit. Căţelul mânca de toate, iar în 
căldura aştemulului din bucătărie, dor- 
mea tun... Atât Vetuţa, cât şi coana moa- 
să, aproape că uilaseră de el. 

A doua zi, era înlr'o sfântă Vineri din 
Postul Paşiitor, pela vremea prânzului 
opri în dreptul porţii o mașină, din 
care scobori, elegamtă și sglobie, domni- 
şoara Yvonne. Anatol, care tocmai sta la 
masă și sorb=a zeama unei teci de ardei 
murat, îngheţă. Moaşa, invitată si ea la 
masă, ridică din sprâncene mirată: 


— Ce-o căuta, Doamne, râmdunica asta 
a lui boier Mitiţă Dobrian pe la ușa noa- 
siră? Să ştii că vine cu vreo listă de sub- 
scripție, pentru societățile lor. 

— Mă rog, aci stă domnul Anatol lo- 
nescu? 

— Act, 

— Sunteţi bună să-i spuneți că a venit 
domnișoara Yvonne, ca să-și vadă căţe 
haşul? 

— Care cățehuș? 

— Pe Tommy, um fox-terrier englezesc, 
cu pamglicuță roz, 

— Aha, jigodia aia de eri!.. Asta-ţi mai 
lipsea, Vetuţo maică: nuroră la casăl... 
Treci, domnule Anatol, să-ți dai socoteală 
de căţel... 

Anatol dădu să-şi ia haina pe mâneci 
și să-și înoade lavaliera la gât. Nevas- 
tă-sa, care lehuzea în pat, se ridică întrun 
cot şi începu să-l ia la rost: 

— A, vasăzică așa stau lucrurile!.. 





E cata a it aia 8 


noii a e 3 E 





Chestie de amor, cu suveniruril.. Ce ie 
tot gătești alâta?!.. Că a venit să vadă 
cățelul, nu pe tine!.. 

— Vetuţu, maică, nu te irita, că acum 
faci 40 de» grade temperaturăl.. Ard=- 
i-ar tocul de bămbaţi. că nu au răbdare 
nici &le segso stăptămâni de lehuzie!,,. 

— Dragă Veituţo, te rog să nu mă futi 
de rușine, Vii, mă duc să vo:besc cu ea 
în poartă. Domn'șoară Yvonne, vă rog 
săami permiteţi să aduc cățelușul la ma: 
şină.„. Tot nu lam scoz astăzi la aer cu- 
rai... 

— Fie. Nu vreau să-ți tubur muzele 
prea mul!!.. l-am adus câtevu bucățele 
de tortă cu frişcă, 

— Nu trebuia 
săthul... 

Anatol se răzuzi către bucătărie, înhă& 
ță cățelul de sub pat, și.l duze Yvonne-ei, 
în poartă. Dobândise burtă câ! toba, din 
cauza unui amestec de fasole cu pâine 
cu care se h:ămize, iar pe bot era plin 
de steluțe de zoaia. 

— Tommy, dragule, cum te mai simţi ? 

Anatol îşi țuguie buzele și răspunse în 
locul lui Tommy; 

— Bine. mămicule. Ca la nenea Anatol 
în familie!.. 

— Vai, puiule, na-ți tortă cu frișcă. 

Cătelușui linse, sătul, moțul prăjiturei, 
şi-şi întoarse capul, scârbit, 

— Ingratule, nu vrei să mai mănânci?!.. 
Te-ai ghifluit de duiciuri... 

Anatol se gudură satisfăcul, crezând și 
el una ca asta. 

— Vai de mine, domnisoară, nici că 
se putea alifel!.. 

— Sunt fericită, domnule Anatoli... 
Măâime am să vin din nou, Poimâine, poa- 
te că o aduc şi pe mama... 

—Dece atâta deramnj, domnișoară?|., 


să v&  devanjaţii., E 











in jurul Donnei Aibe 


(Urmare cin pag. l-a; 


de abur, sub mare presiune, în 
văzduh. Gânduri mari şi bătăioa- 
sc îmi fulgerară încă nedetermi- 
mate prin zările creerului, aşa 
cum licărese în profunduri inde- 
cise semnele furtunii potopitoare 
în nopţile de vară. Seva durinţii 
mă podidi din tozte părţile și ea 
tra ună cu seva dorului de luptă. 
căre trebue să te ducă la liman” 
(pag. 33). Alteori, eroina apare 
cu puteri de mit: „Şi deodată sa 
tăcut tăcere, comunicându-se din 
grup în grup ca o falgerătoare 
conțagiune: itecea ea, Alba. Cu 
paz de sus, cu 0 piivire care rit 
se oprea nicâieri, ea pârcurgea 
talazurile de tineret, care se dau 
in lătur, ca valurile mărei Roşii, 
dinaintea pasuni lui Moise. Fe- 
tele însăși şi-au strâuas îluzile luz 
albastre, castanii şi întunecate 
şi sean de firesc vinigiu le-au 
sruicat asunra ei, până când a 
ucoiit colțul; în ochii celor mai 
multe nu eta invidia, ci mân- 
dria şi invrederea în propriul lor 
viilor, de care nu le mai despăr- 
ţeau acum decât încă vreo două, 
re: examene, Dar trecătoarea cea 
minunaiă nu sa uitat nici ua 
moment, ia nici una şi la nici 





Im n e AD Ta PET 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plăţiță în numerar contorm aprobării dir. &le PTT. Nr. 24464-938. 


unul; numai eu am izbutit să îan- 
torc spre mine un moment ochii 
ei de nesigură culoare, dar in 
orice caz teribil de întunecaţi şi 
chiar să smulg un zâmbet, ce 
spun, un adevărat început de 
râs, de pe floarea buzelor ei”. 
(pag. 15). 

Atât de fascinantă ne apare 
Donna Alba încât, în construcţia 
romanului ea devine un îel de 
astru, către care coverg celelalte 
personagii.  Insăşi accentele şi 
imaginile din stilul autorului 
urcă spre această uimitoare îru- 
museţe. E ceva invers de ce gă- 
sim îa puesia şi piuza tui Emi- 
rescu, unde poetul se situează 
sus,  într'o sieră de  indiie- 
cență şi  nândrie, de unde şi 
plimbă privirile 'n j95, „nenuri- 
tor și rece”, Amintească şi ori” 
cine de sfârşitul Luceafărului, 
de =crisoarea jui leroniiu dia Cu. 
zara, de unele pâgini din Sariaa- 
nul Dionis, euin şi de celelalte 
produsţii de scaimă. in toate. zit- 
mica şi imagiriie cuboană (întăl- 
nimdu-se tu aitele care ucu odată 
cu retragerea poctului Spre iu- 
inta de sus). Cuprins de Ghsesie, 
Gib Mihăescu, cute se transpune 





PETRE ARRP > A pa ACER A 


până la transtigurare în Mihail 
Aspru, (din această transfigurare 
provine realismul scrisului său), 
se situiază jos, întrun plan mult 
ditanţat de acel al eroinei, Un 
exemplu spicuit la întâmplare ne 
va lămuri pe deplin: „Astfel îmi 
poruncea clar şi răspicat gândul 
meu, când Donna Alba făcu o 
mişcare nesocotită. Dumnezeule! 
acea delicioasă, acea divină miş- 
care, ce schimbă fundamental 
toată ord:nea ideilor și vointeior 
mele. O mișcare foarte neinsem- 
nată: ea se aplecă puţin să în- 
tirepte o pernă, — în aceeaşi ţe- 
sătură cu acoperământul diva- 


nului, — care se rostogolise. Și 
Bu o ajunse, cu vârtul degetelor, 
la prima încercare. Atunci se în- 
tinse ceva mai mult şi rochia j 
se ridică uşor dealungul picioru- 
lui, pe luciul ciorapului de mă- 
tase. Un fulger nu mar fi orbit 
ni5i rău ca uceastă frumuseţe, 
ru ar fi orbit mai grozav orice 
gând, orice colț de tumină în 
mimitea, cufundată ca de un ca 
taciism subit în străfunduriie 
besre: de patimi”. Şi anai depar- 
te: „Pentrucă eu însumi în mo- 
aieutele acelea nu mai existam; 
«râm păârcă dus pe sus de cel 
ce-mi glăsuia mie, pentru mine, 
şi care uneori se despica în două, 
preschimbându-se astfel în două 
persoane distincte, din care niti 
una, îmi dam seama vag, că nu 
puteam să fiu vechiul eu”, (paz. 
244). Se observă cum eroul ca- 





n mean îneacă tree nm 


dem extaz. cum acea mişcare di- 
vină „schimbă fundamental! toa- 
tă ordinea leilor şi voinţelor” 
sale, cum apoi e „dus pe sus” 
(semn al celor cuprinşi de ob- 
sesie. 

Etectui de încremenire, de ră- 
mânere jos, atât de frecvent în 
construcţia românului, se  des- 
prinde foarte bine din acest pa- 
sagiu: „Pauză. Stupoare. Pustiu 
de gând. La răsărit, la apus, la 
măazănoapte şi la miazăzi, deşert 
necurmat, neted. Doar mâna ei 
care  sirânge  năpraznic, mai 
trăeşte singură, dar cu o intensi- 
late de negrăit, în oceanul sterp 
de nisip” (pag. 313). 

Cu aceste calități, Donna Alba 
este, indiseutubil, cel mai bun 
roman de analiză şi aprofundare 
din Hteratura română. Niciun alt 
erou şi nici altă eroină nu te ur- 
măresc cu atâta putere cum te 
urmărește această Donnă Albă a 
perfecțiunii temeulne, Numai îii 
romanele străine mai găsim sşa 
ceva. Astfel, în „Fraţii Karama: 
20%” te obsedcază figura de în- 
ger a lui Alioşă, to „Don Qui 
joite” al iu: Cervantes, naivita 
tea unită cu sfinţenia, în „Mi- 
zerabilii“  mărinimia lui  Jeati 
YValjean, în „Salambo“ coluritui 
melancolie al antichităţii. 

Gib Mihăescu e un mate ro- 
mancier, a cărui valoare trece şi 
dincolo de hotarele literaturii 
române, 

VE. DEMIE DOGARU 


e mara eap es atare mama Am mtertin e Main 


de PAUL CONSTANT 


— Dece?,.. Asta nu esie o întrebare! Aşi 
muri, dacă nu l-aș vedea într'o zi!.. Să mă 
aştepţi şi mâine, şi poimâme, şi în fiecare 
zi. Când n'am să pot veni eu sau mama, 
am 5'o trimit pe freuiein.. Nu v:eau să 
crecdă Tommy că l-am uitatt,. 

Anatol oftă uşurei, şi se înupoie cu câi- 
nele în braţe, vârindu-l în așternnutul din 
bucătărie. Întraze la bociuc... 

În casă îl așteplau Vetuţa și moaşa, cu 
colții gata pe stăşiat. 

— Cine era prințesa, domnule? 

— Eh... O domnişoară foarte onorabilăl 

— Da? De-aia bântuie pela casele oa- 
menilor însuraţi? 

— Ruşine, domnule Anatoll.. Om cu 
trei fete și cu serviciu de incredere!.. Ebe, 
pe vremea mea grefierii... 

— Coană moașă, te rog să nu te a- 
mesteci!.. 

— Am săți dau javra la hingheri!.. 

— Și pe dumneaei am s'o jumol eu, 
dacă nevastăta nu poatel 

Anaiol şi-a luat pălăria şi a plecat la 
serviciu, furios şi înainte de vreme. Pe 
drum a blestema! ceasul când a câ:mito 
spre parc, îmiGmplarea cu domnișoara 
Yvonne, și ale patru clase de gimnaziu 
care nu-l putuse dasrobi de tirania unei 
vieti idioate. 

Novustă-sa a rămas firește, plângând, 
blestemând şi ex ceasul în care și-u gă- 
sit căpătâi cu umul ca bărbatu-său. 

Coana morşă si-a împătuzit scutecile 
de rezervă, a gemut ca o scroaiă înjun- 
ghiată, și-a luui geanta cu ciisi:ul şi ven- 
tuzele, şi s'a dus ia alta „fucere” unde 
avea ca povesti. 

In casa lui Anaiol inescu intrase di 
honta, tămâiată şi întețită de schelătăriiul 
lui Tommy, cățeiușul fox-erier englezesc, 
care în sub patul lui se simțea clintit din 
obicinuințe. 

A doua zi, clecsonul masinei suna da 
nou în pomila casei din Fundătura Popa 
Bâzdcc., Precaut, Anatol patrivize să ae 
afle prin curte, ocupat să focă pe foriny 
să se dea tumba. Din masină scobori 
doamna Dobrian, aducând ua cation cu 
prăjituri şi panglicuţe ds schimb. Anaiol 
păli, simțind că lucrurile mergând asifel, 
va intra rău de tot la apă. 

--- Domnul Anatol jonestru? 

—- Da, doamnă. 

—- Tommy, pune, ţi-am adus piăi: 
iuri şi pangtizuțe. Vai de mine, să nu se 
murdăreazcă de nămz=i! 

Anatol ridică javra în keaţe, răbdându-i 
labele înnăraciite care i se agățzu pe bu- 
zunările vestei. 

— Aşi vrea să văd cum doarme? 

— Admirabil, doamnă... Deocamdată 
insă iam tam lecqătu la vopa-or. | 
se tg&iiasa puțin lacul, și Lam dat să-l 
repare. 

— Toate bine. Vă rog să consideraţi 
că este foante dicil 

— Vai ae mine, doemnăl,. Aveţi toată 
îmeredesea!.. Nici că trebuie să vă mai 
gândiţi sau să vă deranjații.. 

— Niciun derani! Pentru noi este e a- 
devărată plărere!.. Vom veni şi mâine. 

Indepă cățelul cu prăiituri, îl să-ută pe 
botu! unsu:0s și plecă, rupându-se ane- 
voie de el. 

Văzâmdu-zs scăpat, Anatol lovi javra cu 
botal ghetei şi iniră în casă, iînjurând. 

— Ţi-a venit şi soacra, domnuls? Poa. 
te ai şi cepii cu ea, de ce nu fiii trimite 
şi pa ei?l.. Ă 

— Vetuţo, nu mă mai omori, că iau 
câmpii... 

— Ruşine de mahala, domaule Ana- « 
tol! Ziua nămixză mare! ... 

— Goană moasă, dumneata să fii la 
osul dumitale!... Să-ţi vezi de scutece! 

Furios, își luă iarăși pălăria, şi plecă 
la şudecătorie. Scoase din saliar teancul 
de aste, dând să mai scurteze din el. 
Mintea însă îi era clocot și nul ajutu să 
urnezscă nimic din los. Rupse peniţu din 
toc, trânti cu un dosar în muză și înuză, 
înciudat, Lucrurile nu puteau merge mai 
departe. Javra asta de căţel amenința să-i 
strice casa. Hotărise să i se destă:nue 
grefierulu: Hu-dubelea, și să-i ceară un 
stat. Era om petrecul prin viață, care puea 
rosii o senjinţă bme molivală şi sălvaicare. 
Nu după mult timp însă, hotări singu:. 
Luă o coală de hârte ministerială și un 
plc oficial, asternând o scrisoare cu care 
pu se puiea să nu scape de nescz. 

Domnișoară Yvonne, 

Pe s'rada nowatră, bâniuie cu furie tur 
berea. To'ul s'a tras dela ua naam prost 
de câine, care s'a încăerat pe mua'dzaul 
din dozul casei noastre, cu aţi câni de 
teupa lui. Mă tem de sănătatea d;ăgăio: 
gului noatm Tommy, bucuria msa si a 
famit'ei mele. De aceia vi-l înapo:ez, pănă 
o trec primajdia. Mi se rupe inima de a: 
coastă despărțire, însă mai presus de 
bucuria mea, prețu'esc viața lui. 

Sunt câi se poale de întiztei, şi nu Știu 
cum o să mă pot consola. 

Ai D-voastra, 
Anaici lonescu. 

So înupois ca tulgerul acasă. puse Că 
jelul şi scrisoarea in mâinile sorvitoarsi, 
dându:i drumul pe poartă, la adresa daia 
niişoarei Yvonne. 

Scâpose. 

Grija celor trei îstițe, mizeriile slui- 
bei lui mărunte din cata nu desprinzese 
niciun fel de bucuria, i se pă:eau „l.oaie 
la ureche”, iar uziloarea lui se lumninu 
a câs'er şi vis... 


ac aa ata a aa a PT a A 3 eat ITI area i Prizee Zita, e emana nt