Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0009

RIETAR: 





UNIVERSUL | 


ABONAMENTE: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-IOR DELEGAT, STELIAN, POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. ilfov 


autorități şi instituţii 1000 le; 
de onoare 500 « 
particulare 250 „ 


„5 [4 tă 


REDACȚIA Și ADMINISTRATIA 
3GCUREȘTI | Str. Brezoianu 25-25 
TELEFON 3.30,10 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 


Redactor responsabil : 





ANUL LI 


SAMBATA 28 Februarie 
MIHAI NICULESCU 


e Nr.9 
1942 





Tipurile 


literare 


ca expresie: specific etnică 


„Primwite tugar, tipurile literare par să par- 


“ticipe da o universalitate ce le răpește orice 
caracter specific. Ele apar astfel, în concepția 


unor critici ca nişte cosciuge identice unde 
intră în mod perfect orice pzrsonalităţi croite 
pe măsură, ori din ce epocă sâu ținut ar fi 
adunate ee. Ca şi leacul prescris pentru o 
boaiă anume și care se aplică tuturor suferin- 
ziior atinși de aceiași afecțiune, cutare tip 
Vterar ar putea î: identificat în mii de exem- 


“plare, indiferent de haina sub care sunt ele 


îmbrăcate. Așa Harpagon ar fi acelaş avar 
la Pol sau sub Tropice și nimic din ccafigu- 
rația lui de tip literar nu ne iasă a între- 
vedea că are ceva de francez în textura -ui 


-intimă, iar Don Quichotte ar reprezinta pe 


toți aiuriţii persecutați de fantasmee pro- 
priej lor imaginaţii, pe toţi însetații de un 
idea] proectat subiectiv în cadrul realităţii 
unde ei nu există. Şcoala mai ales — acest 
muzeu de idei murate şi necontrolate de 
veacuri — ne-a învăţat așa și continuă a 
învăța încă multe generații Ja fel. 

Cine judecă astfe), pierde din vedere poziţ:a 
din care trebue privit tipul literar. Acesta, 
odată ieșiţ din laboratorul creaţiei, capătă un 
fel: de independență față d= creator şi de me- 
diul său şi se'nţelege că judecat astfai, ab- 
stras din condiţiiie îm care a apărut, ne poate 
apărea sub specia unei eternităţi general va- 
labile. Evident că lucrurile se poţ judeca și 
așa : în definitiv există oameni cărora, con- 
sumând um rasoi de peşte, le este ind-ferent 
ce anume pește mănâncă, pentru ei important 
fiind numa! faptul că mănâncă peşte. Și to- 
tuși : nu rămâne mai puţin adevărat că peş- 
tele mâncat e de fapt crap sau Ştiucă, ceeace 
nu e totţ una cu peşte oarecum şi oarecare. 
Fiindcă de fapt peşte nici nu există ; există 
peşti ! Sau pentru a cua exemplu din alt do- 
meniu : cuiva i se pare indiferentă orice 
'fioare, oricare ar fi ea, fiind pentru el floare. 
Dar nici foarea nu există, ie există” fiori. şi 
specii şi nu e tot una dacă avem în faţă un 
trandafir, um crin sau altceva. A simplifica 
în acest fel şi a mu vedea nuanţa, înseamnă a 
pierde gustul însuși a. vieţii care nu e în 
schematizare ci în varietate. 

Când stau eu la masă și întind mâna, ges- 
tul acesta făcut de sute de mii de ori şi de 
milioane de oameni are ceva care-i deosebe- 
şte totuşi de ai: acelora şi nu-l înrudeşte de- 
cât cu același gest tăcut de o categorie de 
oameni, nu cu al tuturor. Cred că un ame- 
rican altfel ar întinde mâna acum, decât 
mine. Cine n'a fost frapat văzând mișcările 
deșănţate şi flasce ale negrilor? Un negru 
are at mers decât un ab. D:parte de a fi 
general cmeneşti, gesturile și atitudinile noa- 
stre aparţin unei anumite conformaţi tipice, 
ţinând“de cl'mă, vslief, rasă şi alte eiemente 
încă. 

Ceeace 'e vatabin în lumea materială e cu 
atât miai adevărat pentru Lumea sufletească, 
umde câmpul posibilităților specifice e mult 
mai mare decât acela, mult mai redus, ai rea- 
dității exterioare. Dar să părăsim acest do- 
meniu al teoriei sect. 

Chateaubriand şi mai târziu Taine, vorbind 
despre specificitatea: arhitecturii gotice și a 
cetei elene, au întrebuințat un argument pe 
care cată a-l folosi şi noi. Şi arume ce spu- 
neau ed. 

„Fiecare arhitectură e produsul unui so! şi 
unei ciiime (şi al ume* ras€). Templul grec nu 
putea fi clădit decât în Grecia şi într'un anu- 
mit moment istoric. La fe, catedrala gotică 
nu putea apărea decât în Europa occidentală, 
pe tettoriul franco-germano-saxon, (Și încă, 
ce deosebiri între goticu!. german, cel francez 
şi cell englez!) Şi atunci spuneau ei: își în- 


MARIA DRĂGAN CABADAIEV (Portret) 





de OCTAV ŞULUȚIU 


chipue cineva catedrala gotică apărând în 
peisajul grecesc ? Sau invers, putea fi creiat 
templu. grecesc în cadrul geografic francez 
sau german? intr'adevăn, trebue să recunoaş- 
tem că ar fi o monstruozitate! Notre-Dame 
de Par:s sau Catedrala din Kon, cocoţate 
pe Acropole ! Imaginaţi-vă, vă rog, puţintel, 
acest spectacol şi veţi. vedea că e imposibil 
de acceptat! Ori tempul grec, în locul cate- 
drâlei gotice, în mijlocul arhitecturej strânse 
a străzilor medievaie, în îmbulzeala de case- 
cetățui ale burguiui ! 

S'au clădit, e drept, șin Occident, uneori 
câte un templu în stil grec, dar a rămas o 
curiozitate izolată, nu a devenit regulă, cum 
e cazul. biserice: Made:eine din Paris. Dar a- 
semenea fantezii momentane ae gustu-ui 
pentru clasicism, într'un anumit timp, sunt 
producţii artificiale și anorganice. Ii stă bine 
Madeleine-j acolo la Paris, dar numai ca 
ua obiect de muzeu și de curiozitate, nu ca 
un produs iegaţ inerent de spiritul francez. 
Ea e tot atât de artificială ca şi un caste. 
medieva! transportat în America de un bo- 
gătaș excentric şi ambițios, e tot atât de de- 
plasată ca şi o catedrală gotică înălțată ne- 
tam.-nesam în mijlocul. unui târg românesc, 
la Focşani bunăoară! 

Nu stă cazul: oare La fel şi cu tipuriie 
rare? Să ne oprim puțin asupra câtorva. 

Dar mai întâi să nentrebăm de unde-și ia 
scriitorul tipurile sale ? N'are să pretindă ni- 
men: că scriitorul se aprofundează în studii 
speciale de psihologie, nici că se pregătește 
colindând pământul. în lung şi sat pentru a 
studia și observa speța umană în întăţişările 
ei generale! Ci vreiază din imaginaţia lui, cu 
ceeace aceasta scoate fie ain subconștientul 
său, fie din observaţia oamenilor din jurul 
său, fie combinând aceste două. E firesc daci 
ca scriitorul să pună în tipurile sale ps.holo- 
gia p=> care o extrage din tipurile naţiunii că- 


lite- 


- “retras aparine Uz francez nise vă servi în. 


creația sa de tipuri de psiholog'a poporului 
engiez, nici un german de aceca a poporu- 
lui rus, ci fiecare va lua și va pune în ee ce- 
cace găsește şi vede acasă la e. Oare aceasta 
să naibă nicio importanţă pentru creaţia a- 
ce.or tipuri ?! 

Cimeva ar fi tentat să susțină că iMoliăre 
şi-a imitat avarul după Aulularia lui. Piaut. 
Şi e adevărat că s'a inspirat în unele situaţii 
şi idei din scriitorul tatin: așa era atunci 
moda. Și totuși e mare deosebire între erou: 
lui Piaut şi acela al lui: Moliere, In cel dintâi 
e maj multă abstracție. In orice caz, e mai 
mută v-aţă în Harpagon. Şi aceasta provine 
din faptui că Hampagon e un tip reprezen- 
tativ al specificului francez, fiindcă avariţia 
e un viciu. mai răspândiţ la Fremcezi decât 
la ate popoare. Exageratul simț de econo- 
mie, proverbialui: ciorap de iână, e o atitudine 
generală în Franţa, unde risipa apare ciu- 
dată şi de neînțeles, pe când deformarea sim- 
țului de economie, care este avalrliiția, e ceva 
îreavent. Că e așa, o dovedeşte muiţi:mea tipu- 
rilor de avari tocmai în literatura franceză : 
Hampagon, Grandet și Gobseck, sau acel tip 
extraord:nar — a. cărui, nume îmi scapă — 
din Le noeud de viperes al. lui Francois Mau- 
riac. Numai aceștia — și mai sunt! — și câtă 
deoszbire între ei, deși pe toţi îi leagă trăsă- 
tura comună tipică. Ei bine, îşi închipue ci- 
neva tipul de avar creat în a.tă literatură, 
cu at specific? Bunăoară în literatura româ- 
nă produsă de o naţiune la care risipa eo 
regu.ă şi avariţia apare ca un fenomen” ciu- 
dat şi de neînțeles? Știu că există Hagi- 
Tudose, dar vai! acesta nu e un t:p organic 
în literatura română, că unul artifieial, imitat, 
livresc. Hagi Tudose e o replică a lui Har- 
pagon, o construcțis nu un tip ieşit din; rea= 
iitatea românească. 

S'ar putea reproșa totuşi — cu tonul de su- 
ticienţă cu care se fac la noi obiecțiile! — 
că există şi în România avari. Ba bine că 
ru. Vorba lui Caragiale: avem şi noi faliţii 
noştri. Bvident. Și totuși, tocmai asta nu: do- 
v=dește nimic. Avari există pe tot globul. 
Fiindcă avariţia La unele popoare este 9 a- 
pariţii sporadică, pe când înclinarea spre a- 
variție ccastitue o constantă generală a 'su- 
f.etuiui francez. Iar când vom avea de fă- 
cut descrierea comp-exului suflețesc fran- 
cez, vom fi obligaţi să enumerăm: și spiri- 
tu. de economie dus până ia avariţie, pe 
când descriind complexul sufletesc românesc, 
trebue să punem drept constamtă tocmai tră- 
sătura contrarie, adică înciinarea spre ri- 
sipă ! 

Să fie o întâmplare că nicio literatură 
n'a cre:at tipul: de avar atât de puternic și 
de viu şi în atâtea exemplare, ca uiteratura 


+ franceză ? Nu pot creda. După cum uuev 


întâmp'are că tot în “iteratura franceză a 
apărut ţiipull cochetei: Manon. Cochetăria 
o fi ea etern feminină. O fi. Dar o coche- 
tărie europsană, o faună anumită a coche- 
tărisi a cărei origină stă în Franţa. Și-a 


(Urmare în pag. 2-a) 


Natură moartă 





Elemente italiene 
în limba română 


de CLAUDIU ISOPESCU 


Noi Românii reprezentăm o sinteză istorică a celor două Ro- 
me, sinteză ce constitue cel mai mare interes pentru întreaga 
noastră evolnţie., Pela "Roma, avera neperiţorul sigil al majestăţii 
romane în obârşie, limbă, nume șin atâtea obiceiuri şi tra- 
diţii, pe câsd dela noua Romă pe Bosfor, dela Bisanţul, ce a fost 
o continuare a imperiului roman, am adoplat apoi orlodoxia, arta 
şi concepţiile fundamentale de lege, de ordine şi de autoritate. 

Şi duşmanii cei mai înverșunaţi ai neamului nostru nu mai 
pun azi la îndoială latinitatea limbii noastre, lucru ce a fost 
tecunoscut acum un veac de părintele şi. întemeietorul știinţii 
filologiei romanice, savantul german Friedrich Diez, care făcând 
gruparea limbilor neolatine a pus limba română împreună cu 
cea, italiană și a dovediţ marea lor asemănare. Cu cât adânceşti 
mai mult cea mai frumoasă şi mai armonioasă limbă de pe iu- 
me şi mai ales dialectele ei, tot mai mult mămâi uimit de ma- 
rea asemănare dintre ele în lexic șia gramatică. Cine sar aș- 
tepta ca în depărtata Sardinie să găsească cuvântul nostru lim- 
bă, ca numai la noi şimn Italia de sud să dăinuiască. latinescul 
inuxorari: a însură și 'nzură, apoi construcțiile mamă-ta, so- 
ră-ta şi atâtea altele? Ştim cu toţii că cea mai nobilă comoară 
ce-o avem, graiul nostru, această neprețuită moştenire roma» 
nă, despre care romanistul german Friedwagner a afirmat că e 
cea mâi frumoasă după cea italiană, a împrumutat multe cu- 
vinte şi dela neamurile cu cari am fost în contact, cum Sau î 
prumutat deia Germani și Arabi Francezii, Italienii, Spaniolii și 
Portughezii, dar mam rămas datori mici moi, căci cuvinte dela 
noi au luat Polonii, Ungurii, Bulgarii, Rutenii, Sârbii, Grecii, Al- 
banezii şi chiar Turcii. 

Dacă ne-am înălţat ca neam tot, mai mult și ne-am făurit un 
măreț şi nou ideal de viaţă şi de împlinirea misiunii noastre 
istorice, acest lucru se datorește formării conştiinţei noastre ua- 
ționale, ce trebuia să îizvorească din recâștigarea credinții în 
mâandia noastră obârşie latină; și acest îndemn ne-a venit din 
Italia, mai întâiu prin Polonia, unde înflorea cultura humamnistică 
italiană, iar mai târziu direct din Italia, din Roma, prin şcoala 
ardeleană. De atunci ideia moastră conducătoare a fost ideia 


naţională. Europemizarea noastră a avut ca umnare o revoluțio=. 


pare a limbii, o plămădire a ei din nou în lexicul latin şi neola- 
tin. Dar dacă sunt cunoscute influențele franceze, cari încep abia 
în a doua jumătate a veacului al 18-lea, şi :cele germane, prea 
puţin se știe încă de influenţele italiene, atât de multe și atât de 
hotărîtoare pentru întreaga noastră desvoltare spirituală și na- 
țională, şi încă mai puţin de termenii italieni în limba noastră, 
a căror existență a afirmat-o cel dintâiv. Miron Costin, iar ceva 
mai târziu Dimitrie Cantemir, a derivat din italieneşte: cuvintele 
parolă şi reţetă. 

Se ştie că cel mai vechiu contact al nostru cu Apusul, a fost cu 
italia și anume încă în vremea bântuirilor din veacul de mijloc, 
prin misionari şi negustori italieni, Negoţul Veneţiei şi Genovei 
pe țărmurile Mării Negre, care era numită „lac italian” şi mai 
ales cu Chilia şi Cetatea Albă, devenite posesiuni italiene, a adus 
din Caffa Crimeei şi din Bisanţ un mare număr de mezustori 
italieni în ţările noastre creând o viaţă nouă. Comerţului italian 
i se datorește construcţia portului din Brăila, apoi întemeierea 
ia noi a primelor spițerii, de unde şi termenii de origine italiană 
spiţer şi spiţerie din speziere şi spezieria și în cari se vindeau 
confeturi, tot termen italian, plante colorante, stofe, tot cuvânt 
italienesc, venite gin Genova, Varona și Bergamo, pietre scumpe 
şi altele. Dim veacul al 14-lea monetţa noastră, bătută de Italieni, 
era ducatul, apoi am mai imprumuta italienismele țechin, fio- 
rin. Itaienii au fost :cei dintâi vameși la noi, bancherii erau Ra- 
guzani, iar voevozi şi boeri români îşi depuneau banii în Italia la 
bancheri italieni, cari sunt, cum se știe, adevărații întemeietori 
ai capitalismului financiar intermaţional. Ştiinţa medicală ca şi 
primul medic la noi, genovezul Zuane, câre era bărbier, pe atunci 
cu funcțiunea şi de medic, ce pumea lipitori, lua sânge, ca şi ade- 
văratul doctor chemat de Șiefan cel Mare, tot din Italia ne-au 
venit. Aşa se explică şi italienismele: lazaret, malarie, tratament. 
beiadonă şi altele. 

Cele dintâi elemente italiene din limba noastră le găsim în 
documente slavo-române din secolul al 15-lea și sunt împ'umu- 
tate direct din italienește, tot mai numeroase se întâlnesc în 
veacurile a1 17-lea şi al 18-lea, când au pătruns şi prin lirabile 
polonă şi meogreacă, “dar lipsa de documente istorice românești 
din veacul a! 13-lea și 14-lea, ne îndritueşte totuș să afirmăm. 
că unele sunt mulţ mai vechi. Dacă de ex. termenul bărbier ar fi 
a ——-———_—— 

(Urmare în pag. 3-a) - 





Artă primitivă 
şi artă modernă 


Problema similitudinilor de 
structură dintre arta primiti= 
vă și cea modernă, se pune în 
ultimul timp cu un accent a: 
proape programatic, Inverşu- 
narea de a obține, înlăuntrul 
unei opere contemporane, ace- 
laș potențial de semnificaţii 
criptice, de implicaţii ale sen- 
surilor spiritului, naşte proba- 
bil din abuzul unui anumit 
„realism”, profesat de artiştii 
unei civilizaii standardizate şi 
falsificate prin  îmtervenţia 
procedeelor mecanice în exe- 
cuţia operelor de artă. Intrată 
în atelierele desenatorilor ca 
un nou mod de a obţine efecte 
originale, lithograția s'a con- 
vertit cu timpul la rostul pur 
social de a multiplica o schi- 
ță, și de a se substitui, mecanic, 
mâinii creatoare, în execuţia 
materială a exemplarelor re- 
petate, 

Dintrun simplu mod de e- 
zecutoare a copiilor, litografia 
a fost ridicată la rangul de 
condiţie a creaţiei. Așa cum e- 
xistă astăzi profesioniști ai 
desenului, care nu lucrează de- 
cât pentru zinc, ale căror o- 
pere deci n'au valoare decât 
după convertirea lor la stadiul 
de element în complezul me- 
canic al reproducerii pentru 
tipar, au existat întotdeauna 
artişti care să confunde mijlo- 
cul tehnic cu însuși scopul ar- 
tei. Mediul social industriali- 
zat, impunând chromolithogra- 
fia drept ideal de artă, artiştii 
„eivilizației” noastre erau fi- 
resc îndrumați să  socotească 
idealul mimetic, figurativ, al 
unora dintre operele văzute, 
drept singura modalitate po- 
sibilă a artei, Uitând, normal, 
caracierul de. limbaj al pictu- 
rii sau sculpturii, — modali- 
tăi de organizare a expresiei 
unor  comținuturi umane — 
tehnicismul curentelor artisti- 
ce din vremea din urmă ajun- 
sese uneori la nivelul unei 


simple abilități manuale. 





Roger de la Fresnaye 


Manufactură, ca oricare alta, 
pictura însemna pentru profe- 
sionistul ei, o seamă de trou- 
vaille-uri tehnice, dindărătul 
cărora dispăruse omul. 

Expedientele ingenioase cu 
care pictorii înțelegeau să-și 
mascheze lipsa de conţinut in“ 
terior, nu puteau decât fer- 
meca. Ele n'aveau caracter 
convingător. Feeriile ieftine de 
culoare, combinaţiile drăguţe 
de tonuri în stare să desmier- 
de plăcut retina, erau efecte 
mai curând de modistă, decât 
de pictor propriu zis. Punând 
alături de amatorii  obscuri, 
pictori de Duminică, sforțân- 
du-se a-și găsi un divertisment 
agreabil în pictură, ca într'o 
partidă de table sau o şuetă, 
pe snobii în goană continuă 
după originalitate, pictorul de 
vocație ma avut nici în cazul 
unuia, nici în al celuilalt, imtui- 
ţia rosturilor artei, Faptul de 
a fi recurs la folklor sau ar- 
heologie, sau la studiul for- 
melor patologice ori infantile 
de artă, 
intenția iniţială, procesul fun- 
damental care stă la baza ne- 
voii de expresie artistică, fap- 
tul de a fi făcut incursiuni în 
ethnologie pentru asta, dove- 
desc cât se depărtase arta de 
princ'piul ei, cât de deformate 
social erau rosturile ei ome- 
neşti. 

Ideea de a urmări în arta 
populațiilor primitive, fie ele 
actuale sau aparţinând preisto- 
miei, jocul e»cepțional al fa- 
culltăţilor sufletești, dozarea e- 
chilibrată a voinţei de expre- 


pentru a descoperi. 


sie cu afectele de exprimat şi 
cu înţelegerea origimală a lu- 
mii și vieții, prezenta asperi- 
tăți, fireşte, iar dificultăţile nu 
încetau să apară atunci când 
era vorba de o eventuală imi- 
tare a îndemnurilor cuprinse 
în operele primitivilor. 

Intrebarea dacă sculptorul 
negru sau încrustatorul primii 
tiv realizează într'adevăr  va- 
lori estetice, dacă există adică 
o adevărată frumusețe, în ca- 
zul în care autorul nu şi-a 
pus problema frumosului, ne= 
încercând deci nici o soluţie 
a ei, a fost curând depășită, 
Dacă sculptorul negru a fost 
sau nu conştient de problemele 
pe care le impune creația este- 
tică — şi nu e exclus să ţi fost, 
adesea, conştient, — este o 
problemă care nu mai inlere- 
sează, de vreme ce totul se 
petrece ca și cum el și le-ar fi 
pus. 

Există în opera de artă a 
primitivului, o intenţie de ez- 
presie, mulată după cerințele 
intuiției sale funciare, de via- 
ță şi lume, 

Arta sa nu e mai puţin decât 
în cazul artei culte, o proble- 
mă de organizare a datelor 
conștiinței în sinteze noui, şi 
nici mai puțin un mod origi- 
nal de a forja în globaluri 
neaşteptate, datele disociate 
ale materiei. Problema era ca 
pictorul civilizat să priceapă 
că nu arta primitivă, îm for- 
ma ei, trebue imitată, (idolii 
sculptați de Gauguin), ci. spiri- 
tul în care se desfășoară pro- 
cesul de concretizare al voin- 
ței artistice. ixistă în arta po- 
poarelor naturii o tendință de 
exprimare a spiritului, cu toate 
implicaţiile logicei . subiective, 
proprii unei conştiinţe pPOopu- 
late de forțe magice, spectre; 
fantome şi puteri iraționale: 
Această conștiință se. ştie su- 
perioară naturii, şi nu pregetă 
să-și impună regulele proprii 
ori de câte ori se vede silită 
să recurgă la serviciile și. Na- 
turalismul popoarelor primiti= 
ve nu este, cum am văzut, de 
natură imitativă; el se impune 
doar ca punct de plecare, pen- 
tru o imterpretare în care pe 
primul plan este OMUL, indi- 
vidul. creator, Expresie a me. 
diului social sau nu, omul este 
fimta și condiția artei primi- 
tive. Măştile cu puteri vrăjito- 
reşti, fetișurile, “idolii şi ar= 
mele, corturile şi straele pie- 
tate, împletiturile şi țesăturile 
cu anumite motive simbolice, 
toate acestea sunt semne pen- 
tru înţelegerea umor conținu- 
turi spirituale. Dacă  realiză- 
rile - lor pot fi judecate din 
punctul de vedere: al purei 
frumaiseți neaderente, a este- 
tismului modern, şi dacă ele 
rezistă, cu atât mai bine, Lec- 
ţia lor, prilejuită tocmai de 
realizarea unii sems estetic 
care nu se dă drept singură 
țintă a operei, este salutară. 





Andre Lhote 


Spiritul, acelaș oriunde şi 
oricând, are aceleași rosturi 
totdeauna. Manifestările sale 
moderne m'au de ce să se în- 
toarcă la grosolănia inadecuării 
mijloacelor şi ustemsilelor, din 
aria primitivă. Dar proba de. 
adevăr omenesc pe care acea- 
sta i-o furniza, n'a putut, cum 
cronicarii epocei noaştre au a- 
vut prilejul so recunoască, 
trece nesocotită, 

Intre arta primitivă şi cea 
modernă, nu există decât ase- 
mănarea — esențială însă — 
a raportării continui la reali- 
tatea. spiritului uman, 


ION FRUNZETII 


2 


PA GDE DINCOLO 


„Cronica dramatică 


STUDIO NAȚIONAL: 


„PASCINAȚIE“, PIESA IN 
4 TABLOURI de K. WINTER 


Din păcate, avem la îndemână 
Prea puţine date asupra autoru- 
Hui acestei remarcabile piese pre- 
zentate, săptămâna treaulă, pe 
scena Studioului, 

Ă In programul teatrului am gă= 
sit frumoase poezii şi tot atât de 
frumoase articole 3scălite de frun- 
tași ai literaturii noastre. Nimic 
insă despre K. Winter, autor al 
piesei „Fascinaţie“, 

ȘI, cum nici în alte părți unde 
ne-am adresat, n'am putuţ căpăta 
prea multe informaţii (mai precis 
aici una) ne mulţumim cu ceeace 
am aflat din cuvântarea d-lui 
Dragoș Protopopescu, cu ocazia 
avant premierei acestui spectacol: 
K. Winter este un cunoscut autor 
dramatic irlandez (insă, după cum 
vedeți, la moi mai puţin cunos- 
cut). Ceeace nu înseamnă că 
piesa „Fascinaţie“ nu era cunos- 
cută la noi, mai ales de cinerti 
cari avuseseră ocazia, în unul din 
zei trecuţi, să asiste la un film 
Hcălizat de americani, după - 
biectul acestei piese. si delia 

Sunt convins că mulţi speata- 
tori, influențați de avalanșa de 
farse şi piese proaste prezentaţe 
în ultimul timp, au fost oarecum 
surprinși asistând la ultima, pre- 
mieră a Studioului. 

S'âr putea chiar ca unii cetă- 
țeni, obinuiți cu piesele în cadrul 
cărora zeci de conflicte se în- 
noadă şi se desnoadă în câteva 
minute, să se declare nemulţumiţi 
de această piesă în care prea pu- 
ține luoruri se întâmplă timp de 
patru tablouri. | 

Cortina se ridică, dându-ne la 
iveală viaţa aparent liniştită a 
unei familii irlandeze, 

E acea atmosteră pe care în 
multe piese și romane englezești 
sau americane, am mai întâlnit-o. 
Eroii nu fac mare caz de necazu- 
file lor, mu se bat cu pumnii in 
piept şi nu țin lungi teoxii despre 
suferinţă, în general, și despre 
suferința lor, în special, 

E ca şi cum eroii s'ar fi cons- 
fătuit cu autorul hotărit să le 
dea viaţă şi l-ar îi rugat să 
caute să salveze aparențele şi să 
nu-i facă de râs în tața publicului 
din stal. 

Ne îndoim, însă, dacă specta- 
torii noştri cari s'au declarat în- 
cântaţi de senzațiile tari oferite 
de piesa „Doui sergenți“, vor şti 
să aprecieze la justa lor valoare 
discreţia şi abilitatea cu care au- 
torul a știut să prezinte drama 
unei familii irlandeze. 

Nu vrem să spunem prin acea- 
sta că piesa „Fascinaţie“ nu va 
constitui și mn succes de cassă. 

Publicul nostru, printre multele 
săle metehne o are şi pe aceea de 
a fi snob, 

Și snobismul îl va împiedica 
pe spectator să spună că preferă 
pieselor de factura „Fascimaţiei“, 
farsele lui Birlic și melodramele 
iscălite de Roi şi Muşatescu. 

Directorii de teaire trebue să 
profite de snob:smul acestui pu- 
blic, care, incepând prin a suporta 
spectacolele superioare va isprăvi 
Prin a le admira. ȘI — cine ştie? 
— va veni şi clipa când specta- 
torii vor pretinde dela directorii 
de teatru, piese bune. 

„Drama' familiei O'Linden este 
— putem spune — destul de ba- 
nală: Judith, soţia lui David 
O'Linden își dă seama că soţul 
ei caută zadarnice să înfrângă 
fascinația care-l apropie de Ma- 
riella, soția fratelui lui, Enric. 

Vom remarea în chip special 
două scene cari ilustrează per- 
feot procedeul dramatic 41 auto- 
rului. Este, astiel scena partidei 
de cărți dintre Judith şi Enrie 
O'Linden. Ne putem ușor da 
seamă că în anfletul lui Judith 
se petrece o dramă : ea a înțeles 
că îl va pierde pe David. O sin- 
gură replică trădează sbuciumul 
ei, Intrebată de Davia dacă 
pierde sau câştigă la cărți, ea 
răspunde simplu: „Pierd 1... Simt 
că voiu pierde parțţida !“ 

De asemenea, scena explicativă 
dintre Judith şi Marielia va avea 
loc în. cadrul unui joc de puzzle. 

Din replicile celor două femei, 
spectatorii sunt siliţi doar să bă- 
nuiască lupila ce se dă în sufletul 


Judith, din prea mare drago- 
ste pentru David, înţelege să se 
retragă din acest Joc. 

Nu este o simplă renunțare. O 
femee nu va admite niciodată ca 
bărbatul pe care-l iubeşte să-i 
fie luat de altă femee. Judith nu 
"poate să agiste la această răpire. 
Ea preferă să moară. In orice 
caz, această rezolvare a dramei 
este mult mai verosimilă, 

Trecând la distribuţia piesei, 
ne vom întreba ce ros a avut 


în rolul principal d-șoara Ma- 


rietta Deculescu. 

într'un rol care, chiar prin tit- 
ml pieşei, cerea ca eroina să fie. 
fascinantă, dânsa m'a căutat să 


se desbere de gesturile de imge- 
nuă şi de: accentele din glas, 
amintind  miorlăitul, moştenite 
dela o fostă actriţă semită, 

De bună seamă, rolul Marielei 
este foarte dificil şi me întrebăm 
ce actriţă română ar fi putut să-l 
interpreteze. In orice caz, am fi 
preferat-o, în acest rol, pe d-na 
Marieta Anca, despre care sun- 
tem siguri că ar fi fost mult mai 
convingătoare. D-șoara Marieţta 
Deculescu ne-a lăsat mereu im- 
presia că face doar figuraţie. Şi 
deţinea — dragă Doamne! — 
rolul principal, 


D. George Vraca deţine rolul 
lui David. O replică din actul I 
ne arată că soţul lui Judith este 


ELIZA PETRĂCHESCU 


Un om superior „deoarece cântă 
la pian şi ia parte la coucursu= 
rile hipice !“., Lucru pe care, în 
actul IL, d. Vraca a ţinut să-i 
confirme, mestecând cu entu- 
zalsm resturile unui dejun copios 
şi scoțând diverse sgomote gutu- 
rale, 

In actul III dânsul a isbutit 
să impresioneze publicul. Am fl 
preferat însă din partea sa, un 
glas ceva mai ridicat care ne-ar 








fi scutit să ne gândim adeseori 
la perioada trecută a filmului 
mut, 

D-na Nataşa Alexandra a de- 
ținut — poate — cel mai inte» 
resant rol al piesei. Şi merită 
toată admirația pentru măestria 
cu care a trecut dela replicile co- 
mice ale primului act, la scenele 
de intensă dramă din ultimul act. 

Anna, femeea care bănueşie, 
prima, drama ce va avea loc și 
care urăște — ajungând, în unele 
Clipe la demență — persoanele 
streine de familia ei, a găsit o 
minunată interpretă în d-na Na- 
taşa Alexanâra, 

Tot aşa cum d-na Eliza Petră- 
chescu, folosind cele mai simple 
mijloace, cu un glas căruia pro- 
fanii ar putea să-i acuze mono- 
tonia, a izbutit s'o umbrească cu 
desăvârşire pe interpreta rolului 
principal, 

D-na Eliza Petrăcheseu este 
de departe, cel mai bun element 
al tinerei generaţii fesmenine,. 
Lucru pe care, de altfel, „Uni- 
versul Literar“ l-a remarc de 
mult, înainte chiar de premiera 
piesei „Copiii pământului“, piesă 
care-a lansat-o pe d-na Petră- 


i! chescu în fața publicului bucu- 


reștean, 

D. Mihai Popescu, pe care d 
Soare Z. Soare l-a silit să facă 
impreună cu d. Vraca o demon- 


“ straţie de „catch as catch can'“ 


a fost mult superior rolurilor in- 
terpretate până acum. pe scena 
Naţionalului. Micki, interpretat 
de d. Mihai Popescu, a fost aşa 
cum cerea rolul: entuziast şi, 


“5 adeseori, pripiţ. 


D. Gingulescu a deţinuţ un rol 


care se preta mșor la șarje — e, 


de-o pildă replica: „Vino, Ma- 
riela să-ţi arăt un incendiu su- 
perb !* — Dânsul a preferat să 
interpreteze rolui în chip sobru 
și merită, pentru aceasta, toate 
felicitările, | 

Nu ne împăcăm cu ritmul „au 
ralenti“ pe care d. Soare Z 
Soare l-a imprimat muitimelor 
două acte, 

Dar marea greşeală a d-lui 
Soare Z. Soare este aceta de a 
o fi distribuit pe d-șoara Ma- 
rietia Deculescu în rolul Ma- 
rielei,. 


TRAIAN LALESCU 


UNIVERSUL LITERAR 











EIN O pat ada j „i NE AZERI 
Oa Ei 
ACUZĂM Cei ce au mai avut imboldul 


cu prea multă ușurință pe ac- 
tori, socotindu drept cei mai 
„închipuiţi“ dintre oameni — și 
nu ne dăm osteneala să price- 
pem ca pentru ei, închipuirea e 
cea dintâi condiție de v:aţă. 

Nici sceptrul, nici hlamida 
regală, mar putea singure, să-i 
dea actorului certitudinea că 
trăeşte v:eaţa unui suveran. 

Și fără această certitudine, 
gare ia naștere din închipuirea 
lui exaltată, actorul n'ar putea 
niciodată  să-ș: impresioneze 
spectatorii. 

Ce mirare atunci, că aceşti 
robi ai ficțiunei, n: se  înfăi- 
şează uneori mai sensibili și mai 
orgol:oși decât alţi oameni ? 





iubeşte, 
Teatrul, se va feri să spulbere 
iluziile din cari obârşește magia 


Cine 


actorului și nu-i va stârn: mai 
mult orgoliul, încercând să-l u- 
milească” 

Şi totuși... 

Ce bine ar fi dacă actorul și-ar 
regăsi într'o zi orgoliul, lepă- 
aând haina de paiaţă în care, de 
atâta vreme, robeşte gustului 
vulgar. 


VINOVAȚI 


de nivelul atât de scăzut al spec- 
tatorului român, nu sunt, cum 
ajirma un confrate, impresarii 
spectacolelor sportive sau ai 
concertelor de jazz. 


să protesteze la premiera „Fas- 
cinaţiei“, împotriva celor ce în 
loc să-şi silească atenția — au 
silit, prin vocijerări nepermise, pe 
actori să ridice vocea, stricând 
astfel armonia unui spectacol 
magistral orchestrat — vor tre- 
bui să recunoască — odată cu 
noi — că spectatorii bucureşteni 
nu știu să asculte o piesă bună, 
pentru că au fost hrăniţi cu prea 
multe piese proaste. Şi piesele 
proaste ori vulgare mau fost ju- 
cate pe arenele sportive și nici 
pe scenele de muzik-hall, ci 
chiar pe scenele unde se încear- 
că azi o reabilitare a Teatrului. 

Această reabiiitare e totuși 
posibilă, dacă în loc să ne silim 
noi glasul, îl vom deprinde pe 
spectator să-şi silească auzul şi 
pentru alte chemări decât cele 
ce l-au asurzit până azi, 


REPERTORIUL 


Teatrului de Stat din Ham- 
burg, transcris din revista „Das 
Theater'“ de prețuitul cronicar 
dramatice N. Carandino şi comen- 
tat întrun ziar de seară, ne o- 
bligă la unele contruntări cu re- 
pertoriile teatrelor noastre de 
Stat. 

Ar ti inutil să înșirăm pe două 


cu  adevăratny coloane piesele jucate la noi și la 


Hamburg. 


Nici nu vom însista asupra 
faptului că scena românească e 
prea puțin prezentă în actuali- 
tate și că nu reflectează nimic 
din zbuciumul unei lumi ce-și 
caută noni temeiuri de viaţă, 

Ne vom arăta numai uimirea 
că într'o stagiune care s'ar fi 
cuvenit — mai mult ca oricare 
alta — să fie onganizată, un ori- 
tic de prestigiul d-lui Mircea 
Ștefănescu, trebue să-i divulge 
caracterul de improvizație şi să 
deplângă pe actorii „căzuţi, la 
datoria teatrală a unei stagiuni 
plină de martiri ai textelor de 
ultimă oră“, 


8. D. 








Tipurile literare ca expresie speciiic einică 


Zuiuşi ori Capri femeile sunt cochete. Dar 
acea. îşi manifestă  cochetăria băgându-şi 
niște bețe în nas, ori lăsând să le crească 
buzee ca niște platane! Se va recunoaște, 
cu bunăvoință, că nu e tot una cu cochetăria 
manonescă iraş zice şi care e general euro- 
peană numai fiindcă s'a întins prin conta- 
minare, dar care e un produs specific îran- 
cez. 

Imând un elt tip literar, din altă litera- 
tură, îoarte veche, un tip bine închegat, 
Ulysse, vom descoperi în el tipul gre- 
cului etern,  șiret, născocitor şi  aventu- 
tos, cu spirit negustorese de transacţia dar, 
evident şi cu sentimentul onoarei al vechiu- 
lui elenism, care la dragomanii şi p.ăcintarii 
modarni sa tocit până la dispariţie. Nu în- 
țeleg că U.ysse sintetizează în persoana lui 
toate constantele specifice ale sufletului grec. 
Aci stă eroarea cui neagă tipuriior literare 
specificitatea etnică. Un tip literar nu este 
şi nu poate fi sinteza unui sufley etnic, 
fiindcă un singur individ nu e în stare să 
însumeze toate caractereie unei colectivităţi. 
Speaificul etnie este un complex de cons- 
tante psiho.ogice ce nu se pot găsi toate în 
acelaş om şi a pretinde unui tip literara fi 
expresia unui întreg complex etnic, e o stu= 
piditate, pentrucă întrun complex colectiv 
intră adesea contradicții sau incomipatibili- 
tăţi ce se echi.ibrează într'o sumă, dar nu 
pot iooexista într'o persoană ! Dar tipul Lite- 
rar închide în sine una dintre constantele 
specifice etnice, sau uneori mai mute (nici- 
odată pe toate). Ulysse nu reprezintă pe 
toţi grecii, ci o latură a sufletului grec, cea 
mai răspândită şi anume şiretenia, isteţimea 
inventivă, acea nedescurajată stăruinţă a 
spiritului gata oricând să găsească so.uţia 
cea mai fericită ieșirii din orice încurcătură. 
Această şiretenie dela forma ei eroică, până 
la cea corcită şi meschină, s'a perpetuat în 
sufietul grec până astăzi! Incâţ Uiysse e un 
erou național grec tipic | 

Ce este Don Quichotte dacă nu expresia 
cea mai desăvârșită pe care Cervantes a 
putut-o da unei laturi proprii suf:etu-ui spa- 
niol ? Visători îndrăgostiţi de himere, idea- 
lişti care trăesc numai ce vede fantezia lor, 
„nu ceeace este în realitatea din jurul or au 
existat şi într'alte ţări şi înainte și după a- 
pariţia erou-ui de'a Mancha. Și totuși mici- 
un: scriitor na creat pe Don Quichotte şi 
numai Cervantes, spaniolul Cervantes! De 
ce ovare, dacă nu pentru aceea că trăsătura 
sufletească a Cavacruiui Tristei Figuri are 
rădăcini aproape în fiecare spaniol? (Cas= 
telele: pe care se spune idealistu.ui cu proeze 
te himerice că şi le clădeşte, de ce oare au 
fost pasate de oameni tocmai în... Spania?!) 

Faust însuşi, acel tip conceput ca o ex- 
presie a aspirație! umane către universalitate, 


(Urmare din pagiua I-a) 


către totalitate e nu se poate mai german, hoogică 


Fiimdcă neliniştea lui Faust e însăși setea 
şi metafizică dar şi politică a Germanilor, 
după universalitate, însăși aspiraţia lor că- 
tre expansiune. Eroul lui Goethe prefigu- 
rează şi prevestește imperialismul german 
sub formă estetică, înainte ca el să treacă 
pe p.anul politic şi militar! 

Sunt Raskolnikov, Fraţii Karamazov, Prin- 
țul Mișkin altceva decât Ruși? Sufletul 
lor ciudat în care binele şi răul se înveci- 
nează și se'mpacă, în rciuda permanentului 
:0r conflict, sfințenia lor satanică, idealis- 
mul lor bizar care se potriveşte atât de bine 
cu bălăcirea lor în noroiul realităţii, con- 
cepția păcatului şi ma:adivitatea lor nu sunt 
ee caracteristic rusești ? Nu e oare Bazarov 
tip rus, sau Konovalov? 

Putea. ieşi Rasko:nikov din capul lui Cer- 
vantes ori Don Quichotte din acela al lui 
Homer, putea fi creat Faust de Moliere sau 
Manon de... Maxim Gorki? E pură întâm- 
piuare că Raskolnikov e creația unui rus, 
Don Quichoţte a unui spania, Uiysse a unui 
grec, Faust a unui germana sau Manon & unui 
îrancez? Nu-mi vine a crede. Cu atât mai 
mult cu cât, privind atent aceste tipuri, în 
ee se manifestă o psihologie frecventă et- 
nicului căruia-i aparține autorul lor. 

De aci putem trage conciuzia că mu există 
niciun tip diterar viabil, onganic, adânc, con- 
turat, dacă nu exprimă o constantă specifică 
etnică. Sunt mulţi cei care au vor să 'nțeleagă 
aceasta și care susțin că Don Quichotte « țip 
universal fiindcă asemenea oameni sar găsi 
şi n ate țări nu numai în Spania. O fi! Dece 
unu !? Asta nu dovedește nimic, Un tip 1i- 
terar odată creat, e fi:ese să găsească cores- 
pondențe în realitate, pretutindeni, fiinăcă şi 
sufletul omenesc are o anumită genera'itate, 
repet anumitţă „adică relativă, nu absolută. 


Sufietul uman are o serie de e.emente, o se- 


rile defin:tă şi limitată. Dar împerecherea şi 
sinteza acestora, combinarea lor are şi ea o 
a.tă sere de posibilități pe plan colectiv, 
serie care pe pian inâividua, devine indefi- 
nită. Pasiunea spre ex. e o componentă sufle. 
tească existentă odată pentru totdeauna și în 
orice sufiet, Dar nu e indiferent dacă pasi- 
unea e în, complexul sufletesc spaniol sau în 
că. suedez | Tot pasiune e și 'ntr'un caz și 
într'aitul și totuşi e altceva de fiecare dată, 
după felul. în care ea se încadrează și se com- 
bină în cele două complexe deosebite. Astfel 
încât nici o constantă psihologică nu mai 
seamănă trecând dea un popor la aitul, căci 
capătă o a.tă coloratură şi o altă  vaioare 
după locul şi intensitatea pe care le are în 
comp.exe sufleteşti deosebite. Un singur 
'exemBlu: 

Când a apărut Donna Alba de Gib 1. Mi- 
hăescu, imediat critica a stabilit tiliația psi- 


literară a eroului, a lui Mihai 
Aspru: tip Julien Sorel. Așa să fie oare? 
Să tie Mihai Aspru o simplă imitație literară, 
livrescă ? Nu numai că nu-mi vine mie a 
crede, dar realmente nu-l așa. 

Mihai Aspru este, ca şi Julien Sorel, un 
tip de arivist. Până aci amândoi sunt ase- 
mănători. Deosebirea însă e că fiecare oferă 
un compiex suf.etesc deosebit, Juiien Sorel e 
un tip de o ambiţie memăsurată, mai ales 
lipsit de orice scrupule, care nu-şi alege mij- 
loacele, care se serveşte de 9 femeie pentru 
a ajunge la o situație, tip crâncen de reaiist, 
egoist feroce, cu preocupări materialiste, Mi- 
hai Aspru e un idealist, Ceeace a desvolfat 
în sufletul său nu e ambiția, ci voința. O 
voinţă nemăsurată și o energie pentru faptă, 
asemenea. Dar Aspru e un arivist a. idealului 
căci; el, departe de a se servi de femee pentru 
a ajunge ia o situaţie, se serveşte de o si- 
tuație spre a ajunge La femee. Voința lui e 
biciuită de un sentiment fmumos, de pasiunea 
pentru femeie. El are tăria de a ajunge în 
mod cinstit, prin muncă și printr'un act eroic. 
Și el își cnoiește singuri situaţia, prin calită- 
țile sale, nu prin împrejurări exterioare, sau 
mij-oace necinstite. Ce deosebire între goiă- 
nia feroce a lui Julien Sorel și cavalerismul 
lui Aspru care provoacă iubirea femeii prin 
admiraţia și recunoştinţa pentru sacrificiul 
lui. Departe de a fi imitat după Julien Sorel, 
Mihai Aspru e gândit românește direct şi e 
ieșit direct din realitatea romântască, o!te= 
nească mai bine zis. E în acest erou dârzenia 
și stăruința în etan a sufletulu: oltenesc cins- 
tit :(după cum în Zilele și nopțile unui student 
întârziat, toţ Gib. I. Mihăescu ne-a înfățișat 
aspectul sufietesc al olteanului care înșeală 
la cântar !) E în el tipul. de dârzenie româ-= 
nească, cu tot ceeace idealismul de care e în 
stare această nație îi putea adăoga mai eroic 
şi mâi superb în, spiritul de şacriticiu, 

leşite așa dar dintr'o realitate specific 
etnică, ţipurile literare pot fi luate drept mo- 
dele universale în consecinţele lor, din mo- 
mentul în care ele intră în circulație Nu e 
ma: puţin adevărat însă că ele rămân totiea- 
una cu pecetea unei constante suf'etești spe 
cifie etnice, cu pecetea stilului sufietesec a 
unei naţiuni și că orice altfel de tip eo imi- 
tație livrescă, sterilă, anorganică. Singura 
raț:une de viabilitate a tipului literar stă 
tocmai în această specificitate etnică și uni- 
versa.itatea lui devine cu atât mai solidă cu 
cât el exprimă un particularism mai pronun= 
țat, adeverind prin aceasta ceeace spunea 
odtă Angre Gide și anume că: „Cu cât eşti 
mai specific, tu atât servești interesul cel mai 
generai“. 


OCTAV ŞULUŢIU 


28 Februarie 


1942 





Maâşti şi reflectoare 





Se turbură minunea: 


Titlul acesta atât de cuminte pă- 
rînd în rotunjimile lui tipografi- 
ce este isvorît din teama noastră 
— a celor cari ne îngrijim cu a- 
devărat de sănătatea scenei, — 
că pervertirea publicului de că- 
tre o anumită presă și de către 
un anumit soiu de spectacol, a 
atins în ultimul timp chiar fiinţa 
teatrului. 

Astă-zi spectatorii poartă pe 
buze nu un gând bun despre 
slujitorii scenei ci ultimul can- 
can şoptit din culise şi difuzat de 
gazetele cu un singur accesoriu: 
lovitura măgarului. A trăi pe spie 
marea, cuiva și a-l răsplăti cu o 
povestire alterată a tot ce-i for- 
mează intimitatea; a căuta prin 
fel şi chip să precipiți siguranța 
că taina ce se oficiază pe scenă 
nu are loc decât în momentul de 
sfințenie al actorului. 

lată dar în ce subtilă criză a 
creaţiei intervine amecdoticul. 

Parafrazind minunea din Cana 
cu preschimbarea apei în vin, — 
în teatru minunea se trece pe un 
plan cultural: preschimbarea tez- 
tului dramatic în spectacol! Și în 
primul caz și în al doilea există 
momentul de căutare şi apoi tre- 
cerea din firesc la nefiresc, A- 
cest moment — în teatru — este 
turburat prin creiarea Ssuspiciu- 
mii actoricești; așișderi faptul 
suspectării preotului; omul, a- 
necdotei din ziar și omul gurilor 
rele eclipsează pe slujitorul, care 
după bogăția de har coborită 
asupră-i de sus, e în stare de 
transfigurare. Spectatorul nu se 
mai poate integra atmosferei 
spectacolului deoarece nu mai 
crede în el și în cei cari îl fac. 
In biserică ajunge ceremonial și 
obligație duminicală, în teatru: 
divertisment și prilej de cleve- 
teală. (Apropierea ne este îngă- 
duită deoarece nu ne gândim 
decât la un teatru pur și care 
este știut că prin esența lui e 
un altar ?). î 


Din ce ne privește pe noi, exi- 
stă şi un cerc vicios în problema 
educării publicului de către re 
vistele de specialitate, dacă se 
pot numi astfel, 

Premiza călăuzitoare în alcă- 
tuirea materialului redacțional nu 
me sfiim s'a spunem: fapte mici 
despre actori mari! Sau despre 
actori mici anecdote casnice gro- 
solane, triviale ! 

Spectatorul se lasă amăgit de 
can-can, se aprinde, și imagina- 
Haci înfierbântată lucrează și 
cere să-i fie satisfăcută din bel- 
șug. O curiozitate ațâţată în mie 
este de data aceasta dornică să 
cunoască reversul chipului lui 
Hamlet, al Magdei, Sapho... sau 
a! multor vedete de revistă care 
— rușine lor! — trăiesc din a- 
necdotă. Odată epuizate reporta- 
giile cu „o zi din vieaţa unui ac- 
tor, „ce face înnainte dea se îm- 
băia Virginica Popescu“ sau ceva 
mai grav: că aceeaș pomenită 
vedetă din dosul Poștei (numai 
aceasta e valabilă pentru noi) =— 
„Citeşte în pauza filmului la cî- 
mnematograf traducerile lui lul. 
Giurgea,.. cu ochelari de soa- 


vel — vrem să ştim care va. 


mai fi dedesubtul ne sondat încă 


din viețile mici ale unor actori și 
mai mici ?|1 

Intmadevăr, culisa cu tot an- 
grenajul ei de răutăţi și sforării 
camaraderești ispiteşte pe cei din 
afara rampei, dar aceasta nu a- 
trage din partea celor câri cunosc 
poveștile castelelor de carton să 
le difuzeze, după ce au fost am- 
plificate în cafenea, în așa zisele 
reviste care și-au propus în cli- 
pele lor bune — educarea spec- 
tatorilor. 

„Și în al doilea rând concu- 
rează la anecdotic și „bunăvoin- 
ţa“ unor actori cari se lasă furaţi 
de reclama unei pagine în care 
se pot răsfăța în dijerite poze. 
Și ce-i mui trist că unii dintre a- 
cești actori mau baremi nevoie 
de această reclamă. Când tot bi- 
mele s'a spus despre interpreții 
lui Hamlet în cronici judicioa- 
se (?!) — ce rost mai pot avea 
reportagiile : casnice? Natural, 
găseam explicație întrun repor- 
tagiu de repetiție, în care actorul 
să mu fie stânjenit de dulci mi- 
micuri ci observat la scenă de- 
schisă: cum își compune rolul, 
cum primește indicațiile regiso- 
rului, cum reacționează. Și acest 
material alcătuia în cadrul unei 
avant-premiere scrisă, un inteli- 
gent retrospectiv al muncii, al 
chinuirei unei individualități şi 
al despersonalizării și intrarea 
artistului în personalitatea per- 
sonagiului. Credem că este cu 
mai mult în binele teatrului și al 
spectatorului ! 


Răul a pornit nu dela revistele 
de teatru ci dela chiar teatrul 
cu un singur accesoriu: patul/I— 
cum îl numește Gemier. Un text 
trivial care prostitua arta dra- 
matică și care prilejuia actorilor 
apariții scandaloase. Granițele 
teatrului de bulevard erau tre- 
cute și se cânta în struna sce- 
nelor de cartier ale localurilor 
de noapte. Teatru familiar! We 
aducem aminte de un titlu de 
afiș „Vrei să te culci în pat cu 
mine ?”... O invitație la trivial 
nemaipomenită, i 

Astăzi teatrul familiar a fost 
transpiantat în pasaj. Spectato- 
mul care înghite tot (există şi ti- 
nul care nu înghite !), a fost tri- 
mis la aceste spectucole de că- 
tre publicitatea la fel de scanda- 
loasă, întreținută de către acest 
soiu de teatru. 

Remediul  s'ar impune deci 
mai întâi dela controlarea reper- 
toriilor acestor teatre de perver- 
tire a gustului public, care să 
fie trecute întrun stadiu de 
convalescență, înlăturând acest 
joe ce se resfrânge tot mat mult 
pe zi ce trece asupra scenelor 
oficiale. 

Să asistăm oare la o sinuci- 
dere a bunului simț? 


N. ALEXANDRESCU_TOSCANI 





Pe margini 


FILARMONICA : DIRIJEAZA Nu credem să greşim prea 


MASSINI, SOLIST L. 
MAGISTRETTI 


Dacă d. Massini nu e un foar- 
te bun simfonist, și dacă „Juven- 
tus“ de Sabata e destul de de- 
parte de originalitate (ca formă 
şi stil), nu înseamnă că orches- 
tra n'a fost dirijătă cu nerv şi 
precizie de nuanţe, şi iarăși nu 
înseamnă că muzica lui Sabata 
n'are multe și colorate intuiţii, 
idei muzicale pline de vieaţă şi 
de neprevăzut. 

Şcolii — atât de etusiv lirice, 
totuşi, — 4 lui Massenet i se da- 
toreşte o reîntoarcere spre gra- 
ţia formelor Barocului. Şi lui 
Reynaldo Hahn — artist din a- 
ceastă școală — i se datorește 
graţia, partumul de flodre pre- 
sată într'o carte de poezii, a unui 
Preludiu, Vals şi Rigaudou. Fără 
comentarii şi definiţii, această 
bijuterie muzicală întruneşte pu- 
qoarea ciăsică a formei, sensibi- 
litatea şi rafinamentul artei 
franceze, vibrația  meridiona:ă, 
intensă şi pătrunzătoare ca paâr- 
fumul de crin, a artistului. 

Şi acestea, prin mânile prodi- 
gioase ale lui Luigi Magistretti, 


de program 


mult 
numindu-l „un Cortot al harpei'. 
Ne vom explica, vorbind puţin 
despre 


RECITALUL L. MAGISTRETTI 


Am văzut că acest artist a fost 
acuzat de a nu avea o tehnică 
limpede. Fără îndoială, că cei ce 
au făcut acesta afirmări n'au au- 
zit bine. A fost vorba de nuanţe 
prea delicate, de pianissimo-uri 
prea subtile pentru urechi hu 
tocmai muzicale. Apoi, se vede 
că sa uitat că e o harpă, nu un 
pian... Dar mu e deloc vina har- 
pistului; — din contra, şi-a res- 
pectat datoria faţă de artă şi w'a 
făcut concesii nimănui. O Ara- 
bescă de Debussy atât de fluidă, 
dar născută din strălucitoare pt- 
cături de rouă, cu irizări şi scli- 
piri unice, nu e nici un defect. 
Doar că a dus arta la un nivel 
rareori atins de tehnică şi îna- 
pirație. 

Un Daquin cântat cu delicioasă 
simplitate, o Famtazie Cromati- 
că cu Fuga atât de intensă în 
dramaticul ei echilibru au des- 
tăinuit tuturor un maestru al so- 
norității, al tehnicii și al pătrun- 
derii muzicale, Mai cunoaştem 
un om care, la un instrument a- 
parent generos, dar destul de 4. 
grat pentru a atinge culmile ar- 
tei, — pianul, — a realizat sono- 
Tități nesfârşit variate, culori s0- 
nore neînchipuite puse în slujba 
unei interpretări muzicale ce 
merge până la a deschide tainele 
Vieții și ale Artei. Il chiamă 
Cortot. d: 


DORIN SPERANTIA 


smemmoe 28 Februarie 1942 








Note italiene 


ŞASE SUTE DE ANI DELA IN- 
CORONAREA LUI PETRARCA 


In ziua de 8 Aprilie, Dumineca 
Paştilor, a anului 1341, în Palatul 
de pe Capitoliu, Francesco Pe- 
trarca primeşte coroana de lauri: 
a poeziei, pe care o dorise toată 
„viața, 

Inainte de solemnitate, desfă- 
șurată într'un cadru strălucitor 
poetul dăduse un „examen” în 
fața Regelui Robert d'Anjou; era 
un obiceiu pe care nici chiar Pe- 
trarca nu-l putea călca, 

Imbrăcut, asemeni strămoșilor 
Romani, într'o mantie de pur- 
pură, înconjurat de suita ce-i 
fusese dăruită pentru acea mag- 





PETRARCA 


nifică sărbătoare, poetul ţine un 
discurs prin care face elogiul 
poeziei. După încoronare, corte- 


giul porneşte spre Biserica 
Sfântului Petru. Aici, străful- 
gerat poate de gândul deșer- 


tăciunii oricărei străluciri o0- 
meneşti gând izvorit din 
conștiința rnedievală care va mai 
fi dăinuit în acest înnaintemer- 
gător al Renașterii — își smulge 
“coroana şi-o depune pe sfântul 
altar. Fior de mare nelinişte creș- 
tină trecuse prin sufletul omului 
nou, pe care-l îngenunchiase toc- 
mai în cel mai glorios moment 
a vieţii. 

Sa făcut acum şase sute de 
ani, pe înălțimea sacră a Capi- 


toliului elogiul lui Petrarca, 
elogiul cetățeanului, al poe- 
tului şi al istoricului Romei, Slă- 
vită între operele lui a fost „A- 
frica“, poem eroic, scris în exa- 
metri latini în care se cânta a! 
doilea Război punic şi toate îz- 
bânzile romane. Opera cea mai 
dragă a poetului, la: care a re- 
venit şi a corectat-o toată viața. 
dela care spera să-i vie memu- 
rirea, care-i adusese râvnita icu- 
nună de uri. Nimeni n'a pome- 
nit atunci nimic de poeziile din 
Canzonier; însuși Petrarca le 
considera „fleacuri”, „fragmente 
vulgare”.  Fleacuri care-au pus 
numele lui Petrarca alături de-al 
lui Dante și i-au adus cea mai 
durabilă glorie. 

Anul trecut, la 8 Aprilie, în 
aceeaşi sală a, lui Iuliu Cesar de 
pe Capitoliu s'a celebrat al VI-lea 
centenar al încoronării lui Pas- 
tonchi, membru al Academiei 
Italiene. 

După ce a demonstrat că înco- 
romarea poetului a fost o recu- 
noaștere a meritelor sale de poel 
latin, şi după o amplă incursiune 
în frumuseţile poeziei Canzonie- 
rului,  conferențiarul încheie: 
— „Cred că Italia îşi va recâşti- 
ga, cum a avut odinioară, misiu 
nea ei de retransfuzii şi nu cea 
de nimicire ; iar mâine Petrarca 
să deschidă, ridicat în toată mă- 
reția sa, și să învețe o nouăartă 
măsura expresiilor calme, o dis- 
ciplină în a cărei limite energia 
rasei să irumpă în necontenite 
creații, desfăşurându-și întreaga 
sa forță; forță mediteraneană 
forță latină” 


RICCARDO BACCHELLI 


a fost numit membru al Acade: 
diei Italiene, pentru meritele salc 
literare. 

A debutat în literatură cu ro- 
manul „Il filo meraviglioso 'di 
Lodovico Clo” în 1910, îar după 
patru ani publică un volum de 
versuri „Poemi lirici”, valoroase 
pentru eleganța lor clasică, cât 
și pentru fantezia inspirației. 
După războiul trecut fare partie 
din grupul revistei „Lu Ronda” 


unde publică o refacere modernă 
a tragediei lui Shakespeare, Ham- 
let, Urmează câteva opere dra- 
matice originale, dintre care se 
disting „Belmonte“ și „La Smor- 
fia”. 

Romanul  „„Diavolo al Ponte- 
lungo” îi aduce consacraren Qe- 
finitivă. Atmosfera menținută 
între adevărul istorie și liburta- 
tea janteziei e tipică şi pentru 
viguroasa trilogie de mai târziu 
„Muino del Po”. 

Ca poet, Bachellii atinge de 
multe ori momente de adevărată 
frumusețe. 

„Passavan schiave donne 
di belle caviglie «e di spalle 
[sostenute, 
di sangue saracino. 
Il cielo ci rimandava 
gli oochi al mare, e il mare alla 
[vista 
insostenibile di  queste Celle 
[donne. Dappertutto 
era un caldo, indotenza, un don- 
[dolino, sangue 
e colore meridionale, e lo scarico 
“ [polveroso 
carbonieri diventava une 
[noiosa superfluită 
sulla faccia della terra”, 
(„Trecea şirag de sclave 
cu glesnele frumoase ku umerii 
[semeţi, 


dei 


din neamul saracin, 

Cerul ne întorcea 

privirile spre mare, iar marea 
[spre convoiul 

de neuitat al roabelor frumoase. 


UNIVERSUL LITERAR 


IN TIPOLOGIA 


Mui E. R. Jaensch e studiat şi 
un gen de oameni d:solvanţi, 
oameni dotați cu o inteligenţă 
specific supertoră cari însă nu 
se pot integra în Weltanchau- 
ung-uil poporului în mijocul că- 
ruia trăiesc, Acești oamem, a- 
tinși deobiceiu de tuberculoză 
su purtând, în sângele .or, stig- 
matele unui prea pronunțat a- 
mestec rasial, nu sunt în stare 
să emperieze, să trăiască, anu- 
mite legături etnice împotriva 
cărora iau atitudine desiegătoare, 
disolvantă. Jaensch îi clasifică 
pe acești indiviz: desintegraţi în 
caţegoria tipului contrar (Ge- 
gentypus) şi atrage, asupra lor, 
in mod xleosebit, atenţia tuturor 
acelora câți se străduiesc să 
păstreze, nerătăcită şi sănătoasă, 
viaţa culturală şi social_morală 
a poporutui lor. 

Cei doritori să cunoască mai 
amplu doctrina de curând dece- 
datului. psiholog german sunt ru- 
gaţi să-i consulte apera. Noi 
pornim dela existenţa tipului 
contrar ca dela un fapt cel pu- 
ţin stabilit. Suntem, deci, 'con- 
vinşi, ca şi E, R. Jaensch, că 
există, într'adevăn, oameni su- 
parior înzestrați inte:sctuaimente 
cari fără a fi, propriu 2is, câr- 
tori pur şi simplu, manifestă o 
caracteristică repuisiune faţă de 
toate  legămintele (Bindungen) 
câte constituie o mentalibate et- 
nică conturată sau în proces de 
conturare. ţin paranteză fie sub- 
liniat că fiecare grup etnic, ori- 
cât de restrâns ar fi el, îşi are 
mentalitatea specifică, compara- 
bilă, din punct de vedere for- 
mal, cu mentalitatea primitivilor, 


[Pretutindenea sau, mai bine zis, a aşa numiţi- 
era o ardere, o lene, o legănare, joy primitivi, asupra cărora sa 
Ă [sânge insistat așa de mult şi aşa de 
şi culoare meridională, iar sarcina unilaţeral). 
[de praf 
a cărbunilor devenea o urâţire qypur, CONTRAR 
[de prisos 
Pe fața pământului”). analizează, cu mijloace pure, le- 
SORACTES gămintele, de ordin psihologic din 
cadrul grupului etnic respectiv 
, și le lasă analizate dar nu în aşa 
i fel ca din această analiză să re- 
Po tematică i natatie 


iasă, mai clară, fizionomia în- 
tregului, ci întrun mod diabolic, 
Tipul contrar se oprește cu ana- 
liza exact la intersecţia posibili. 
- lăților ei de interpretare şi te în- 
drumează către răstălmăcirea ne_ 








Cronica plastică 





Un debut magistral: Horia Damian 


Probabil, motivul. pentru. care cea mai 
mare parte a pictorilor mau reproduceri 
este scumpetea. De aceea, tocmai tablouriie 
ce le-ași dori reproduse aci, nu le posed. 

Pentru un cronicar plastic, ar fi ideal să 
aibă fotograful ziarului la dispoziție ca să 
aleagă ce e mai reprezentativ. Pe vremurile 
astea însă e exclus, şi regretăm să nu putem 
da nici o reproducere a domnului Horia Da- 
mian, al cărui debuţ la Ateneu merită să 
fie cu putere reliefat. 

Cetind ce s'a scris despre domnia-sa, am 
fost bucuroşi printre laudele aduse, să no- 
tăm această frază a prof, 1. Sacheiarie: dacă 
va continua să lucreze, dacă va fi mereu 
nemulțumit de sine (subliniez eu)... și dacă 
— adaog, își va adânci meșteșugul, nelăsân- 
du-se influențat de nici una din „manierele” 
camarazilor săi şi mai ales de „gustul” așa 
zis „cunoscător” al amatorilor, sunt sigură şi 
eu ca şi prof. i. Sachelarie că va ajunge unul 
din marii noștri pictori. 

Să punem lucrurile la punct. Nu trebue 
să încremenim de „matuyitatea” acestui 
debut. 

Sunt, din experienţă, sceptică asupra de- 
buturilor, în specia! în plastică. Nu vreau 
să numesc aci, cel puţin 5—6 debuturi care... 
au rămas la debut. 

'* Dacă pe al domnului H. Damian îl voi 
semnala, este că îl socotesc mai serios, cu 
o bază mai solidă decât cele de pân'acum. 

Mulţumesc domnului MHârtopeanu, un in- 
teresant fost elev al lui TONITZA, expozant 
şi e] la Ateneu,pentru bunăvoința ce a avut 
să-mi împrumute nepreţuitul caet în care a 
aşternuţ părerile maestrului său. Iată un ex- 
tras aci, „Azi se știe precis că, un colorist 
„născut, fuge — prin instinct (chiar de la 
„începutul marierii lui) de o paletă din cale 
„afară încărcată, cu nuanţe gata fabricate. 


„Nu se reped la ele decât numai cei pre- 
„destinaţi să rămână întreaga lor viaţă inca- 
„pabili de a creea cu mijloace puţine, lucruri 
mari. 

„Dealtminteri, e şi natural să fie așa: Artis- 
„tul adevărat simte o voluptate dumnezeias- 
„că în lupta cu materialul, prin care tre- 
„bue să se exprime. El vrea să cunoască 
„intim defectele, calităţile și forța de re- 
„zistență a materialului inert. Să-l dompteze 
și să triumfe asupra lui”. (Da, stimate şi dă- 
ruite domnule Vânătoru, să-l dompteze, zice 
unul dintre cei cu cea mai frumoasă viziune 
coloristcă a noastră, NICOLAE TONITZA). 
„Să nu se lase furat de el, cl să-l domine 
conștient. (Să-l domine CONȘTIENT, iubite 
domnule Vânătoru!). Să-i insufle viață”. 

__ Paleta cea mai armonică, mai delicată şi 
mai sobră, socotită de TONITZA este: terre 
de sienne brâlte, cobalt sau outremer, ocre 
jaune, alb. 

„Dacă punem negru, avem gama din care 
Horia Damian cânţă cu pricepere și putere. 

Iată elementele technicei d-sale. Intâi o 
cunoaştere sa desenului, a construcţiei o- 
biectului, o excelentă punere în pagină. Dis- 
cernământul în alegerea obiectelor „pur 
picturale”, modeste vase de bucătărie în ale 
căror tonuri „locale” pictorul găsește mie- 
zul făcut să-l inspire, Lumina concentrată 
pe cele câteva ouă şi pe cârpa de bucătărie. 
Restul obiectelor pe al 2-lea plan, deci di- 
diferențiere de planuri (inexistentă, sau 


deloc înţeleasă la cei mai mulți pictori ai ţare, alte peisaje lucrate 
fără îndoială, o personalitate cu o viziune 


noștri). 


Pătrunderea volumului obiectelor, zugră- 
virea lor cinstită” cu o mare varietate de 
mijloace, cerute chiar de obiect. De pildă 
ouăle, împăstate cu pensula larg condusă 
după forma lor ovoidă. Masa, executată cu 
un frecuș al pensulei întinzând pasta peste 
tot, dar nu îngroşând-o, O echilibrare în va- 
riație, a meșteşugului când subţire, zemos, 
ușurel, — când gras, dens, pastuos. 





A. BĂLŢATU 


Peisaj 


Această varietate de mijloace a meșteșu- 
gului este chiar tehnica marilor maeştri. 
Nu trebue să ne mire că unul așa de tânăr 
ca Horia Damian să și-o fi însușit, 

Primul contact cu natura a unei sensibili- 
țăţi tinere neprihănite, e deosebit de puter- 
nică, 

Retina la început absoarbe tot ce-i stă în 
cale —greutatea este, pe urmă să-ți păstrezi 
această vlagă, această sete a obiectului vă- 
zut — suntem toţi la început plini de bune 
intenţii... Iţi trebue pe urmă o voință de fier; 
pentru a păstra această sensibilitate în 
toată prospețimea «ei. 

Infiuența franceză — de fapt — nu pot 
spune că o are domnul Damian și pomenirea 
iui Utrillo, de pildă, poate fi făcută de cineva 
care l-a văzut în reproduceri, nu în original, 
nici cu Vlaminck nu se poate face vreo apro- 
piere. 

Ceeace-mi place este tocmai că Horia Da- 
mian „deocamdată” mănâncă din farfuria 
lui, pictura nu-i seamănă nici cu a lui Țucu- 
lescu, nici cu a lui L. Grigorescu, nici mă- 
car cu a lui Ciucurencu, 


S'ar putea spune că natura moartă de 
CEZANNE, repredusă în mărime naturală 
la librăria Buholz — din prima lui manieră, 
nu e străină de tehnica adoptată în zugră- 
virea naturei moarte reținute de d. Zam- 


baccian. E bine că, de se găsesc afinități, să. 


fie mai repede cu un clasic, căci astăzi CE- 
ZANNE se poate pe lângă cei moderni, sus- 
numiţi, socoti astfel. Dacă voim cu ţot dina- 
dinsu! să-l asemuim cu cineva de-al nostru, 
o să putem pronunţa numele lui PĂTRASCU 
cu care se înrudește pe un anume teren, 
fără nici o imitație şi fără să procedeze 
„Moscelat”, așa cum pictează cu unică măe- 
strie, maestrul. Intrun cuvânt Horia Da- 
mian cu anumite cusururi, ca repetirea unui 
tablou reușit „tigaia cu ouăle“, o serie de 
peisaje prea puţin adâncite, ceruri cenușii- 
albastrui întinse de sus până jos fără nuan- 
„de chic”, este 


tragică puternică 
bine definit.“ 

Să fie adevărat că D-sa să fi fost ele- 
vul — cum mi sa spus — d-lui Bălţatu? 

Ar fi o cinste cu totul deosebită, să ai 
un aşemenea elev şi rezultatul învăţăturei 
plină ge tâlc. Pictura d-lui Bălţatu nu mi-a 
fost niciodată indiferentă, am regretat că în 
această expoziție naţura moartă cu umbre- 
la nu a fost fotografiată. Opera d-sale bo- 
gată este agreabilă de privit și întotdeauna 
plăcut interpretată; mă întreb dacă acele 
virgulițe, din care secompune tehnica d-sale, 
nu ar câștiga să fie rărite, împărţite pe a- 
nume obiecte. Să nu devie o formulă... 

In tot cazul, în afară de pictura d-sale, 
aptitudinea d-sale de profesor este de re- 
levat cu deosebire, dat fiind frumoasele 
rezultate obținute. 

Să mi se ierte puţinele cuvinte pentru 
cei doi pictori ieşeni — debutanţii trebuesc 
însă încurajați înaintea celorlalţi. D-l PE- 
TRU HÂRTOPEANU și D-l ION PETRO- 
VICI sau prezentat în sala din mijloc cu 
lucrări diferite, frumos alcătuite, poate nu 
cestul de adâncite. Ce minunate subiecte ar 
putea scoate d. Petrovici din țăranca noas- 
tră, au cea veșnic îmbrobodită — mai sunt 
și altele — dacă domnia-sa, după o serie de 
schiţe amănunțite, ar lucra un tablou serios! 

Petru Hârtopeanu, în natura moartă cu 
margarete galbene, găseşte accente calde și 
o expresie bine echilibrată. I-am dori ace- 
leaşi mijloace, în celelalte tablouri, unde 
domnește — să ni se îngădue s'o spunem— 
puţină lipsă de echilibru. Am  remarcaţ şi 
un profil, care ar fi putut să fie excelent, 
dacă ar îi fost studiat cu deosebire. E pă- 
cat că iscusitul meșter NICOLAE TONIT- 
ZA al cărui farmec și „morbidezza“ au în- 
cântat criticii francezi și-a părăsit elevii 
prea timpuriu“, 


şi un simţ al culorii sobru, 
i -xitiiraniie=. „cai Fii a pia 3 


LUCIA DEM. BALĂCESCU 


„ N + 





P. HĂRTOPEANU 





Da 
re n marar e 


Note germane 


gativă a fenomenului dat. Dacă, 
de exemplu, te-a antrenat într'0, 
discuţie cu privire la ceeace nu= 
meşti artă naţională, tipul con- 
trar, speculând condiţiiie pene- 
rule și general omenești cari 
prezidează la geneza oricărui fe- 
nomen estetic, reușește, cu o a- 
bilitate neobicinuit de inteligen- 
iă, să te deruteze, „dovedindu=ţi“, 
pe deasupra, că arta naţională, 
pe care tu o crezi manifestare 
sănătoasă a unui fond etnic bine 
precizat, nu este decât artificiu 
tendențios, cu alte cuvinte pro- 
dus hibrid și nevaloros, 

Dacă susții că există anumite 
legi profund  sădite în sufletul 
oamenilor, — un glas al sânge- 
lui sau al pământului, o legă- 
tură firească pe care o poţi tră- 
da fără a rămâne, pentru tot- 
deauna, un desmoşenit, tipul 
contrar îţi „dovedește” că te în- 
şeli și că toate cele afirmate de 
iine nu sunt decât expresia pro- 
priei tale neputințe de a fi om 
liber și cetățean al lumii, 

Dacă anumite gânduri și înde- 
letniciri sunt morale pentru tine 
cu și pentru toţi cei de o potrivă 
cu tine, iar altele imorale, tipul 
contrar, născut dialectician, îţi 
„dovedește“ că moral și imoral 
sunt termeni pur funcționali şi 
că o morală propriu zisă nu e- 
zistă. Şi așa mai departe. 


CEEACE IL DEOSEREȘTE 


pe tipul contrar de tine şi de se- 
menii tăi e o neînţeleasă, de tine, 
lipsă să aderemţă la conoret. Tu 
îți trăeşti viaţa real, el se mișcă 
în sfere pur abstracte. Ceeace 
pentru sufletul și trupul țău e 
așezare naturală a lucrurilor, în- 
toemite cu sens biologic, etc, 
pentru tipul contrar nu e decât 
inlănțuire în via a umor teze şi 
antiteze lipsite de orice pondere 
concretă în planul valorilor. 
Tipul contrar trăiește in afara a- 
cestui plan.  Coerenţele lumii 
reale nu-i spun nimic, Aderen- 
țele la lumea reală îl supără. 
Disponibilitățile cuiva pentru 
prețurile acestei lumi reale i se 
par ridicole. Tipul contrar, emi- 
namente intelectual,  „antici- 
pează“, într'un fel aparte eveni- 
mentele, El se găsește la sfârşit 
când tu abea de pormeşti. Dar 
anticipările lui, scheme abstracte, 
nu-l mulțumesc niciodată, dea- 
ceea, servindu-se de ele, cel mult 
ca de un punct de plecare mai 
departe, tipu! contrar constată 


„ perimarea lor și toarce fire și 


mai subțiri, și mai ingemios com- 
binate și sfârșește, Qeobiceiu, 
printr'o atitudine de negare a 
tuturor certitudinilor. 


PERTINAMENTE VORBIND, 


tipul acesta pe care E. R. Jaensch 
îl prezintă drept agent disolvant 
în cadul naţiunii germane, exi- 
stă în sânu tuturor naţiunilor, 
E! e eternul Mephistopheles care 
Se erijează în arbitru oriunde 
crede că-și poate pasa injecția 
de depreciere a valorilor cultu- 
rale şi social morâie îndătinate. 
Pe fio.ele cu stupefiant distru- 
gător de cari se serveşte, la orice 
ocazie, acest pururi lucid dar 
n:c:odată cu adevărat înțelegător 
răiconneur internaţional, interin- 
d:vidual şi interfactorial dim 
punct de vedere psihologic, se 
găsește, întotdeauna, formula ce- 
lui mai insinuant toxic: formula 
îndoielii perpetue, 


LA NOI i 


Gegcntypus-ul descris de Juensch 
a fost foarte activ în ultimii 
douăzeci de ani, și activ în toate 
domeniile vieţii noastre etnice. E 
mai mult decât probabil că de 
acest tip contrar s'au servit toți 
aceia cari nu doreau şi nu doresc 
consolidarea poporului românesc 
ca unitate etnică bine pregnată, 
tipul contrar fiind singurul care 
se pretează admirabil pentru 
funcția de unealtă când e vorba 
de acțiuni disolvante organizate. 
Dar se poate, discutând fără 
pic de mpărtinire, ca aceste ac 
țiună de dizolvare organizată, să 
nu fi fost chiar aşa de pronun- 
fate precum le incriminăm. Se 
poate ca numai prezența între 
noi a tipului contrar neaderent 
lu realitățile etnice româneşti să 
fi fost singura pricină a aisolu- 
ției interne care ne adusese, ca 
popor, la marginea prăbuşirii, 
Rezervându-ne pentru o altă 
dată, dreptul de a descrie, mal 
documentat şi mai concludent 
imiztiunile hegativiste Wle Ge- 
gentypus-ului în viața noastră 
etnicește sănătoasă, folosim, to- 
tuși, prilejul de a da, în cuprin- 
sul acestor note, indicaţii suma- 


"re cu privire la 


TIPUL CONTRAR IN VIAȚA 
NOASTRĂ LITERARĂ 


Mai ales noi, generaţia, dintre 
trecutul și actualul războlu mon- 
dial, ne-am lovit, odată cu ceeace 
se numeşte, în deobște, debut li. 
terar, de rezistenţele catezorice 
ale unei „lumi“ care, deşi as- 
cunsă și evasivă oridecâteori o 
abordai cu întretări concrete, îţi 
demonstra că, întrun mod sau 
altul, critemiile tale de apreciere 


estetică a unei pagini de proză 
sau vers, sunt fie învechite, fie 
deadreptul contrarii oricărui „ra- 
finament estetic“, Această „lu- 
me“ în ghilimele îţi oterea, în 
schimb, mostre aşa de contras- 
tante cu nepătatul tău bun simţ 
încât nu imţelegeai, la început, 
dacă proba «e serioasă sau curată 
bătaie de joc. 

Dar, spune Paul Valâry, gus- 
tul se formează printr'o serie de 
desgusturi, — şi mai e şi stră- 
vechiu] dicton cu de gustibus... 

Talentele viguroase au profitat 
de ceeace le putea fi îotositor şi 
şi-au văzut de drum, Totuşi de 
0 barieră nu puteau trece dacă 
nu făceau concesii psenulorafima- 
mentului estetic vehiculat cu 
toate mijloacele de difuzare, 
foarte compiicate şi de tot com- 
plexe „ale deţinătorilor formulei 
„noi“, formulă care te îndrepta 
înspre toate direcţiile vântului şi 
numai către propriul tău neam 
nu. Bariera de netrecut era mu- 
țenia care se grămădea, ca o 





funingine lipicioasă, peste toate 
încercările tale de a stabili ne- 
cezarul contact între textul tău 
şi cetitorul căruia te adresai, 

Şi cine se bucura, în schimb; 
de cea mai zgomotoasă „popu= 
larizare“? Acela ale cărui pagini 
dc proză san vers conțineau măi 
mult sau, calitativ, mai bun 
disolvant al legăturilor tale cu 
sângele şi pământul tău. Dozate 
prea inteligent şi alambicate 
până în ultimele lor esențe, ope- 
rele de artă la rari ne referim 
au reuşit, la un moment dat să 
producă o nemaipomenită desar- 
ticulare a limbii şi, ca fenomen 
însoțitor, o stranie desorientare 
mentală. 


CINE AU FOST AUTORII 


acestei! căderi în gol? 
Făcându.le lista nominală ne 
dăm numaidecât seama că apa- 
riția tipului jaenschean descris 
ca dipsit de orice aderenţă la 
realitate, — tipului care, ca şi 
orbul din naştere, vorbește de 
culori dar nu simte şi n: știe 
ce sunt ee, — tipului care, cri- 
ticând sau negând existența va- 
lorilor reale şi normale ae ce- 
Jorlalți oameni, samănă îndoială 
și disolvă legăturie fireşti pe 
cari se întemeiază bunurile ce-e 
mai de preţ ale popoarelor. 


TRAIAN CHELARIU 





Elemente italiene 
în limba română 


(Urmare din pag. I-a) 


tost-un neologism din veacul al 17-lea, cână e atestat, l-am îi găsit 


sub forma barbier şi nn bărb-er, dar toi atunci avem şi vt bul 
derivaţ a bărbieri, pe care italienii nu-] au, ci spun: îae la babă, 
deci bărbier şi a bărbieri, intraseră probabil de 2-3 veacuri în 
patrimoniul limbii moastie. Căteodaiă termeni ital.eni au în.ocuit 
cuvinte de origine latină, ca de ex: pentru fabrică, cuvânt italie- 
nese, aveam până in veacul al 17-lea cuvântul moară din lati- 
nescul mola. Toate aceste legăluri economice au lăsat urme adânci 
in terminologie; în cea comercială avem ilaiienisme ca: daml- 
geană, teracotă, tabachere, macaroană, salam, salată, ciocolată, 
tâ:ețai din tagliateit, stutat, cașcavai din cac.ocaval.0, surogat. 
mar:nată, stabiiment, a costă, a asigu-ă, a marină, a tapiţa, ec; 
cuvinte marinăreşti: barcă, caric, copertă, gondo.ă, stivă, pasa- 
ger, a viră, a acostă, şi atâtea alte, 

“Termeni bancari că: bancă, bancher, agenţie, cassă, casier, cont, 
corentist, falment, gin, imp.egat, monetă, sado, scadenţă, scont, 
spese, trată, valută, a giră, a încasă, etc, : 

Odată cu năvala cotropitoare a 'Ţureilor, cari amenințau Apu- 
sui, ideea conducătoare a noastră a fost credința rehg.oasă, 82 
trăia în credinţă şi pentru credinţă, se lupta şi se jeittea un 
neam întreg pe Dunăre pentru apărarea civilizaţiei şi creştimis- 
mului. Urmările acestor lupie au fost nepartic.parea moasiră la 
măea mişcare de renaștere culturală și artistică, ce ca o bine. 
facere s'a revărsat din Italia asupra Europei, şi întărirea senti- 
memntului weligios, ceeace a contribuit la introducerea dia Ve- 
neţia a buchilor de tipar, a hitiei și a pergamenei — iată şi ter- 
meni itajieni tipogratici: adină, tricapei, siumpă, ele., — ia răs- 
pândirea cărţi.or religioase şi la ridicarea atâtor locașuri stinte, 
bogate în fresce atât de minunate. Cum inceputurile ariei noastre 
profane au fost stwâns legate, dela stilul brâncovenesc, de tra- 
diţiile şi de geniul ţării celei mai bogate in comori de neintre- 
cusă artă, ne vom explica uşor termeni ca: balcon, pa:dach:n, a- 
partament, basoreliev, cameră, capodope.ă, caricatură, model, 
pene!, piedestal, sală, schiţă, v=lă, stuc, etc, 

Dar şi prima și noua hrană proiană a sufletului românesc ne-a 
veniţ din secolui al 16-lea indirect tot din Italia, prim traduceri 
de texte literare ca Alexandria, Fioarea Darurilor, Pilde Filo- 
sofești, prin pravila lui Vasile Lupu, compilată în parte dintr'un 
autor italian, prin scrierile lui Ienăchiță Văcărescu, Amfilohie, 
Hotinul, ce ne-a da după texte italiemeşti cea dintâi geografie, 
fizică, cosmogratie, zoologie şi botanică, ale lui Asăchi, Eliade, 
Costache Negri și Vasile Alecsandri, cari ne-au dat primele nu- 
vele şi cari tratează subiecte italieneşti, au pătruns termea; ju- 
ridici, literari, militari ca: tratative, legat, apa.t, sediu, gerg, 
grandilocvență, motto, novelă, prosator, revistă, cânt din canto, 
sonei, terțină, studiu, student, a studiă, armată, asalt, asediu, 
atac, batalion, căpitan, caporal, locotenent, medalie, soldat, 
spadă, stindard, ete. 

Cel mai vechiu document pentru originile teatrului nostru cu 
Scop literar e trăducerea unei melodrame de Metastas.o iar tea- 
tru] românesc din veaul al 19-lea a fost precedât de repiezenta. 
fii teatrale italiene cu piese de Monti, Metastasio şi Alfieri, în 
câri freamătă iubirea de patrie şi de libertale, Conservatorul 
filarmonice din Bucureşti, apoi cel din Iași au dat primele opere 
în românește traduse din jtalieneşie de Eliade și Asachi şi anu- 
me Norma lui Bellini şi Trionfo dell'amore de Lulii. Din nume- 
roasele iţalienisme musicale și teatrâle amintum: barcaroiă, operă 
bufă, cadență, a înscenă, cortină, libret, fa:set, primadonă, piano, 
moderâto, allegro, stagiune, a trila, etc. 

Ar fi poate de prisos să spun că în veacul al 19_lea unele jta- 
lienisme au pătruns Ja noi prin mijlacirea limbii franceze, care 
şi ea a imprumuta foarte mutlte elemente dela Italieni. 

Uaii termeni italieni au intraţ numai în limba unei regiuni: 
d. ex, în Mo:dova călţun, dela calzone, în Ardeal scap dela scar- 
pa, a fidanţa = a logodi, etc, 

"Ținând seămă de principiul cel mâi bine formulat de savantul 
romanist olandez Salverda de Grave privitor ia adâncimea înrâu- 
ririi unei lirabi asupra alteia, vom mai indioa exemple de adjec- 
tive ca: pitoresc, studențesc, me.cântil, stud-os, bizar, falit, gro- 
tesc;ade adverbe şi interjecțiumi ca: în genere, în general, incog- 
nito, îndarn întrebuințat de Eminescu, înfine, adio, bravo, basta; 
de verbe ca; a asaliă, a asediă, a asasină, a ataca, a displăcea, 
a sfidă, a facilită, a întăiă din itagliare, a mâltrata, a raţiona, 
a regală, a uşi, a schiţă, a scontă, a sforța, a studia, a traia, a 
valoriză, ete; dar mai ales de termeni referitori la viaţa intimă 
şi spirituală, la caracterul omului de ex. speranţă, tristeță, d.spreț, 
Be.oz-e, naturaleţă, vendetă, siguranţă, largheţă, grosolan, fres- 
cheţă, francheţă, dolce-farniente, festă, capriciu, canalie, brus= 
cheţă, atitudine, benemerenţă, acurateţă, brusc, cam, meschin, 
orgo.ios sin.stru, straniu, ele, şi în fine de sufixe, cari pătrund cel 
mai greu dinti'o limbă într'alta: de ex.: sufixul în ez ca: albanez. 
burghez, bavarez, piemontez. 

Până acum se ştia că limba neogreacă ar fi împrumutaţ cele 
mai multe cuvinte din limba italiană, Cercetările noastre ne per- 
mit să afirmăm că şi mai numeroase sunt în limba noastră. 

E necesar să relevăm că aceşti termeni; italieni nau pătruns 
în limba noastră prin mijlocirea culturii maghiare cum s'a afirmat 
de curând într'o conterință ținută de a. Lasio Galdi, 

Iniluenţa italiană asupra limbii și civilizaţiei româneşti e mult 
mai adâncă decât s'ar putea crede şi e o dovadă vie de expan- 
siune la noi a spiritului, 2 gândirii, a civilizaţiei şi a prestigiu- 
lui Italiei. 

CLAUDIU ISOPESCU 





4 











UNIVERSUL LITERAR 











28 Februarie 1942 sam» 


laşul cultural, patriarhal şi pitoresc 


văzut de: Ionel "Teodoreanu, Gh. Topârceanu, |. Minulescu, Octav Dessila, lon Iancovescu, 
G. M. Zamfirescu, Victor Bumbeşti, Alphonse Dupront şi Fernando di Cruciatti 


Iașul, orașul culturii ! 

Nicicând mau fost mai feri- 
cit inspirați naşii care au bo- 
tezat Iaşul, atât de elocvent. 
Căci, pe drept cuvânt, se cu- 
vime ca vechea Capitală a Mol- 
dovei să fie recunoscută, în 
acelaș timp, și capitala cuitu- 
rii și spiritualității româneşti. 

Și oricâte păreri, pro sau 
contra, sar duata în această 
privinţă, la urmă s'ar ajunge 
la vechiul rezultat : că din pa- 
triohalitatea acestui oraş, stră- 
juit de străvechiul turn al Go- 
liei și prafenatul :tei al lui Emi- 
nescu, sau născut atâtea cu- 
rente insuflatțe de spiritualita- 
lea creatoare, curente cari şi-au 
reflectat razete lor de imfluen- 


Așa dar, să dăm Cezarului 
ce-i al Cezarului !... Şi să mu 
mai desbatem din mou, o pro- 
blemă definitiv rezolvată și să 
tracem la tema moastră : laşul, 
văzut de scriitori şi antişti, ro- 
mâni şi străini, tema care nu 
are alt rost decât a complecta 
problema spiritualității onașu- 
lui nostru. Căci cine poate ob- 
serva mai bine calitățile spi- 
ritualității şi parfumul paitriar- 
halității Iaşului, acest oraș atât 
de delicat cu şi o femeie, de- 
Cât un suflet sensibil, ca al 
umui scriitor sau artist ? 

Deaceea să le dăm cuvântul 
şi să le ascultăm sopiniila stn- 
cere, Și dacă unele din ele 


vor fi mai aspre, să mu fie mo- 
ti» de supărare, ci din contra; 
prilej de luare aimimte şi reme- 
diarea răului, acolo unde ar fi. 

Astfel, vă va fi dat să ascul- 
taţi, ceeace mi-au declarat în 
decunsul ultimilor 10 ami, o se- 
vie de selecte figuri ale imte- 
lectuidlității moastre şi străine, 
pe care le-am interviewat, cu 
privire la impresiile ce le-au 
fost produse de acest oraș,. din 
'vunct de vedere spiritual, pito- 
resc, momumemital, sau chiar 
urbanistic. 

Pentru început, redau impre- 
siile pe care scriitorul. nostru, 
Ionel Teodoreanu, le avea 
acum, 8 sami, despre Iaşul care 


continuă, încă, să dea acelaș 
vin de mare rassă. Pe tărâmui 
spiritual, Iașul e am echivalent 
al Cotnarului. 

„incât privește pe prozatori, 
sunt convins că mai prielnic e 


jă, pe întreg tărâmul cultural, 
uațional. Aceste curente, ca şi 
masivele personalităţi ieşene. 
ce le-au creiat sau propagat, 
sumt desul de cunoscute, pen- 
tru a le 'mai pomeni din nou, 
midi ales că nu acesta e miezul 
temei noastre. 

E doar ştiut și consacrat pri- 
matul cultural al Iașului. Măcar 
dreptul acesta nu i-a putut fi 
răpit, rămânându-i, ca o con- 
solare platonică, pentru  cele- 
lalte nedreptăţi ce le suportă. 








l-a crescut şi ridicat spre. cul- 


mile comsacrărei : 


pierit. 


- 


„IAŞUL E UN ECHIVALENT 
AL COTNARULUI” 


„lașul, prin tot trecutul său, 
se afirmă ca un: mediu creator 
de individualități, artistice, e 
totul privilegiat faţă de cele- Pentru creaţiumea adâncă, Ta- 
lalte oraşe ale țării. Sunt con- ŞUul, 
vins că această atitudine, 
cărei cauze sunt complexe, ma în suprafaţă, ca ţânţarii aea- 
Regiunea  Cotnarului supra bălților. La Iași, 





IONEL TEODOREANU 


cu 


decât Bucureștiul. La 
ale București viața e febrilă, dar 


viaţa 





CHIPURILE CHIȘINAULUI 


— oglindite de Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Pan 
Halippa, Sergiu Matei, Nica, Octav Sargeţiu, Leon Donici, 
George Dorul Dumitrescu şi D. lov — 


S'ar părea ciudat să vorbesc de chipurile 
unui oraș — şi încă dela început mă în- 
doesc, dacă sub măşiile şi aparențele lui 
— Chişinăul n'are decât un singur chip: acela 
a) izolării, al marei singurățăţi și al sufe- 
rinţei. Fără îndoială că şi metropoleie, oricât 
de masive şi diforme ar fi, oricât de actuale 
şi istorice ar exista, oricât de patetică și me- 
canică le-am considera vieaţa, trăesc totuşi 
vu mare singurătate. Dacă adeseori intervin 
condiţii geografice sau pur şi simplu eco- 
nomjce, pare-mi-se însă că numai Chișinăul 
a rămas intotdeauna îndepărtat prin sufletul 
lui, Oraşele sunt ca şi femeile, ca şi poeţii 
— ajung la un moment dat vârsta care ne- 
cesită izolare, cărora turburările din afară 
le-ar produce o prea mare prăbușire, şi ora- 
şele simt adeseori nevoia ceasurilor de vis 
şi melancolie prin ele înşile, Probabil că în 
cazul capitalei basarabene, nu sunţ de vină 
decât femeile, cerul şi mizeria. Intr'adevăr, 
peste Chişinău creşte altfel de cer decât 
aiurea, în oraș se plimbă cele mai frumoa- 
se şi mai stranii femei, peste tot domneşte 
(ca întrun mare desmăţ divin) marea foame 
a iubirii, a libertăţii, această mizerie cerșe- 
toare după fericire, Te naști în el și nu simţi 
nevoia să evadezi, pentrucă dincolo de ba- 
vierele lui încep dezordinea şi înșelăciunile 
altor zări. Dacă fugi, trebue să te întorci din 
exil — pentrucă mai ales propria-ţi moarte 
nu ţi-o poţi suporta decât intre marginile 
lui. Chiar cine a ţrecut întâmplător pe aici, 
simte semnele și umbrele Chișinăului cum 
îl urmăresc. Peste ani vei auzi dureroasele 
«lopote ale Soborului, vei vedea fâlfâind 
porumbeii depe acoperișarile Liceului Mili- 
tar, vei simţi ca o otravă aproape parfumul! 
greu al teilor depe  Alexandrowskaia, vei 
vedea birjarii adormiţi pe caprele lor în car- 
tieru! ceainăriilor, vei dori din tot sufletul să 
cobori pentru un pahar cu vin în beciurile 
lui *Covalscki, îți vei aduce aminte de fata 
aceea care-și purta cățelul pe bicicletă, nu 
vei uita niciodată steaua albastră ce-ţi lucea 
in fiecare noapte pe ochiul aceluiaș geam al 
odăii — steaua ta strălucind de când ţe-ai 
născut și care te mai așteaptă încă. Rădăcini, 
aspre rădăcini, glasuri misterioase şi fanto- 
me ale trecutului — care te cheamă, te trag 
inapoi. De acea Chișinăul are mai multe 
chipuri, pentrucă pe lângă oamenii vii de 
azi trec, pas în pas, fantomele de eri... 

Dar să intrăm în oraș. „Chişinăul e frumos 
și alb iarna, ni-l prezintă scriitorul George 
Dorul Dumitrescu în neapăruta și prea în- 
târziata sa monografie. Dela începutul lui 
Noembrie se sloboade, cum se obișnueşte să 
se spună pe aici, viforniţa; şi până la ivirea 
toporaşilor în culoarea dealului din care 
răsar vioriile chenare de pastel ale Visterni- 
cenilor, arcuşurile ei înalte cântă melodii 
numai în alb, aspre, reci, dar pline de melan- 
colii de stepă. Regăţenii suferă, blestemă şi 
injură regăţeneşte, Beau să se încălzească, 
nu ceaiu ca Rușii — ci o cafeluță la cofetă- 
ria Hess, alături de pogonul de mirişte al 
Soborului, unde clopotul cel mare şi toaca 
mititică dela Stânta Mitropolie neurastenizea- 
ză — obiceiu rusesc — din sferț în sferţ de 
veas şi ţin tovărăşie emisiunilor de radio, cu 
preferința „ahurilor şi ofurilor” lui Fănică 
Luca. Străzile merg paralel şi toate nesfâr- 
şite...” 

Dar nu ne-ar fi indeajuns nici zeci de pa= 
gini, pentru a descrie cu deamănuntul toate 
trumuseţile inedite şi orientale ale orașului. 
Oriunde sui pe colina Morii Roșii sau pe 
dealul Spitalelor sau in cartierul Boiucani 
ori la cimitire — perspectiva Chișinăului a- 
pare ca panorama unei cetăţi tăcute, în care 
totul se mișcă în ritm de vals şi unde foșne- 
tul, şoapta, vorba, pasul — se transformă pe 
îndelete într'o animată cântare interioară. In 
fiecare casă se prelungeşte această însuflețire 
molcomă și lirică, dar mai ales în biserici — 
unde găsești oricând îngenunchiate mici făp- 
tur. umane sau călugări cuprinşi în taina 
reculegerii. Părintele Gata Galacţion. sem- 


nează undeva aceste rânduri: „Când am co- 
borit întâia oară în Chişinău eram preot şi 
după datorie, am mers întâiu la Catedrală. 
Neuitate sunt şi vii deapururi sunt simţirile 
mele din acea oră de întâlnire cu podoabele 
umilinţii casei Domnului, din acel dintâiu 
local de închinăciune”, 

S'ar putea însă întâmpla să tim acuzaţi de 
subiectivitate, dacă n'am aminti aci și anu- 
mite rezerve pe care le-au avut scriitorii 
față de Chișinău. Cauza probabil că nare 
nici o importanţă, dar ea se relevă imediat 
din însuși conţinutul acelei puţine iubiri pe 
care au avut-o față de ființa orașului. Fi- 
reşte că niciodată Chişinăul n'a făcut vâlvă 
pentru sine, n'a trâmbiţat să i se scrie o 
istorie ocazională, Sunt câteodată amintiri 
care te ard prea adânc, pentru ca să ai curajul 
a le mărturisi. Este elocventă în acest sens 
scrisoarea, pe care o trimite Leon Donici 
mamei sale în Martie 1926. Leon Donici, acel 
rătăcitor boem nevindecat niciodată de amin- 
tiri, dar fugind într'una din cercul lor vicios. 
Leon Dobronravov Donici — autorul celebru- 
lui roman „Noul Seminar” care şi-a ispășit 
destinul între Chişinău, Petersburg, Bucu- 
rești și Paris — ducând cu el întotdeauna 
dorul și accentuata nostalgie după Basarabia. 
„Mamă scumpă, scrie el cu o torturată şi ne- 
biruiţă dragoste, numai la Paris am simţit cât 
de mult iubesc Basarabia. Nu Chişinăul şi 
pe chişinăueni, ci Basarabia — acest pământ 
minunat, Poate pentrucă într'însul sau mai 
păstrat trăsăturile patriarbale, care nu sunt 
în Apus și care au dispărut pentru totdeauna 
din Rusia”. Iubirea aceasta răsfrântă astfel 
asupra întregului peisaj basarabean — poate 
conclude mai uşor în frenezia cu care Basa- 
rabia se accentuiază totuşi în existenţa ora- 
șului. Mai ales că acelaş Leon Donici pe patul 
morţii, striga disperat să fie adus la Chişinău. 
Inţradevăr, târziu, prin intervenţia poetului 
Octavian Goga — sicriul turburătorului visă- 
tor a îost adus și sălășluit în cimitirul de sus 
al Chișinăului. 

Aspectele variază deci. Nici conflictele de 
ordin sentimental n'au lipsit, Asta dovedeşte 
și mai mult cum oraşul a dorit întotdeauna să 
rămână în propriul lui mediu, cu orgoliul de 
a-şi supune musafirii înălțimilor lui — nu a se 
supune el altora. Ni se pare a fi foarte in- 
teresantă în acest conflict — partea de cola- 
borare și de primă încurcătură a prea cunos- 
cutuiui romancier lonel Teodoreanu, Scrii- 
torul este invitat, pare-mi-se în anul 1936, să 
conferențieze la Chișinău, în ciclul de con- 
ferinţe deschis de Liviu Rebreanu, Octavian 
Goga, Nichifor Crainic, etc. Romancierul Ionei 
Teodoreanu, însă refuză sau se scuză prin ur- 
mătoarea scrisoare: „O conferinţă să ţin ? — 
cu plăcere! Dar ia seama, apariţia mea ca 
vorbitor, în fața publicului basarabean nu ex- 
clude și oarecari incidențe. Câteva procese 
basarabene au determinat, pare-se anumite 
publicaţii de acolo să-mi placheze arbitrar 
faima de depreciator al femeei basarabene. E 
o nerozie! Numai că neroziile au o mai fluentă 
eficienţă circulatorie, decât adevărul. Pe mine 
unul, cătană veche, riscurile nu mă alar- 
mează...” Bine înțeles că în ciuda acestui 
fel de a-şi face oarecum reclamă, programul 
conferinţelor a fost încheiat strălucit de 
alţi scriitori — nimeni nealarmându-se de 
lipsa romancierului ieșan, mai ales că erau 
convinși că şi în Sala Eparhială sar fi 
repetat obositoare . aceeași veche (ca o 
placă uzată de gramofon) și afectivă pe- 
rorație „Cum am scris Medelenii”. Trucul 
d-lui Ionel Teodoreanu a scutit Chișinăul de 
câteva suspine şi câteva jalnice escamotaţii 
de adolescenţe. ă 

Niciodată însă Chişinăul n'a prezentat poe- 
ților mai ales motive de lirism și inspiraţie, 
ca în perioada refugiului. E] a apăruţ în acest 
timp ca un alt vis al tuturora, ca flacăre a 
amintirilor nemistuite, ca un sens al “altei 
întoarceri. Bunul și harnicul director al re- 
vistei „Viaţa Basarabiei” printre vrafurile 
sale de poeme, d. Pan Halippa se regăseşte 


trudit și totuşi plin de melancolie în această 
strofă : 


Mi-i dor de casa mea din Chişinău, 
In care am trăit un sfert de veac 
Şi unde hârtoiam din drumul meu 
De veșnic, ca nevoia, haidamac? 

Intre bariera aceea grea a viforâtei des- 
părţiri, când chinuitoare clipa prezentă striga 
neputinţa de a se mai da istoria pe dos, 
poeţii totuși trăesc cu speranțe. Iată acest 
splendid peisaj datorit poetului Octav Sar- 
gețiu: 


Botez de foc te'nvâlvorează iar, 
Istoria scriindu-ţi mai departe; 

O să-ţi refaci străbunul tău altar, 
Aşa precum o să re'nvii din moarte. 


Vom admira pe-același Bulevară 

O legendară armie de smei. 

Pe ceru-ţi, azi, mai mulţi luceferi ard 
Ca să-ţi îngâni privirile cu ei. 


Colinele de pace şi podgorii 

Sentind — Eternitate românească! — 
In cronici vei fi câmp fertil de glorii 

Și basmul sfânt n'o să se mai sfârșească. 


Cam Heidelberg — studenţii primăvara 
— Şi eu, pierzându-mi anii printre ei — 
Vor ţrece unul altuia chitara, 

Pe unde-acuma plâng luceferi grei... 


Există o istorie interioară a lumii, la care 
nu consimt nici diplomaţii, nici armatele și 
nici legile n'o pot cuprinde. Ea se ascunde 
în fiecare svon de poezie și doar cântările 
poeţilor o presimt. Așa după cum, dincolo 
de istoria faptelor şi a jurnalisticului — ele- 
menitele cele mai intime. și chipurile cele 
mai neşștiute ale Chișinăului — doar de 
poeţi au fost intuite. In cadrul lui geografic, 
cântăreții au avut şi revelația unor suflete 
care se sbat cu vâlvătaie și prigoana lor 
mau cunoscut-o decât sufletele celor care 
tânjeau după cealaltă întâlnire, Sfârşim 
seria noastră de fișe cu aceste minunate 
strofe ale tânărului poet Sergiu Matei 
Nica, cel care reprezintă astăzi în Basara- 
bia un autentic curent poetic și care se obo- 
seşte în Chișinău pentru slujirea aceleaşi 
stele şi a aceleași osânde divine: 


Obida ne-a încovoiat la oblânc, 

'Ţărna asta fierbe în oasele mele; 
Câţiva morţi în ea şi câteva stele 
Mă'mping, toamna, să viu s'op mănânc, 


Să se umple crama şi o să te vedem! 

Iubito, să-mi întinzi mâinile peste hotare — 
Mustul trupului tău să mi-l aduci în pahare, 
Să nu mă birue ora ăstor scăpărări de blestem. 


Nopțile noastre sunt albe ca ceara, 

Creştetul aprig ca un vârtej — 

Ne-a încercuit durerea ca într'un manej — 
Şi jale mi-e de tine, Tamara ! 


Acestea sunţ evocările Chişinăului, pline 
de nostalgie, conţinut adânc de viscol şi vise, 
uneori umile, altădată necuprinse decât în- 
ir'o frumuseţe sacră şi familială. Chișinăul 
etern, Chişinăul miraj, Chișinăul care se 
trăește pe sine însuşi în cea mai perfectă 
plenitudine a singurătăţii. Orașul cu fete 
melancolice, orașul iubirilor  neprihănite, 


„oraşul care a cunoscut și urgia și prada — 


dar care și-a rămas sieşi stăpân. Este sin- 
gurul oraș din România — în care se poate 
trăi fără să simți urmele timpului. Chiar 
dacă mori acolo, intri în eternitatea lui și 
continui încă să vieţueşţi, pentrucă și în 
pământ vei auzi necontenit o chitară, o sanie 
cu clopoței şi vei simți brațele iubitei sau 
ale unui tei înflorit. 


LAURENȚIU FULGA 


colectivă a ţării, apare cu recul 
și perspectivă, ca dintr'un fo- 
toliu de orchestră. In schimb, 
tihna acestui oraş determină 
pe spectator să fie mai recules, 
şi să-și ducă mai în adânc, im- 
presiile despre viaţa exterioa- 
ră, din a căror fosforescenţă 
se var naște răstălmăcirile vie- 


Dar să vedem, acum, cum 
vede culturalul Iaşului actual, 
şi confratele d-lui: Ionel Teo- 
doreanu — mult gustatul ro- 
manxcier Octav Dessila, care 
şi-a fixat un domicilim stabil, 
acum vreo 3 ami, pe strada 
Carol a oraşului nostru : 


IAȘUL ȘI AZI ŞI CEL DE ERI 


„Im vechiul Iaşi cultural, 
spune d. Dessila, nu era a2d- 
miisă mediocaiiatea. Dar cultu- 
ralii de odinioară erau, până 
şi în sommul lor, academici. 
As:ăzi, abia de mai întâlneşti 
câţiva din vechii luminaţi. Ii 
recunoştii foarte uşor, pentrucă 
lesa rămas  mieclintită  «ele- 
ganța cuvântului şi modestia 
valorii lor. Şi ca elemente 
creatoare de 'ariă, se prezintă 
în deficit Iaşul, faţă de trecut. 
In tineretul de azi, nu se mai 
ivesc ;,promisinnile“ la parita- 


Aa) 


a 


tea coeficientului mai de mult. 
Peste trisiețea acestui gând, 
se aşează o bucurie. Am as- 
cultat, mai zilele trecute; un 
sont al profesorului George 
Cuza, cădelniţat cu multă mă- 
estrile, de însăşi vocea autoru- 
lui. Vă mărturisesc că ne gă- 
sim în faţa unui mare lalent 
poetic. La atâta să se rezume 
activitatea de bard e profe- 
sorului: George Cuza şi rân- 
duirea sa printre cei mai de 
seamă poeţi ai mnoşiri, o găsesc 
de pe acum îndreptăţită”, Şi 
cu acestea a încheiat scriito- 
rul Oatav Dessila, 

Nu ne putem însă reţine a 
sublinâa, că dacă la laşi au ră- 
mas mai puțini „lumimaţi”, 


“după cum spune d, Dessila, a- 


coasta se datorește faptului că 
aceştia au părăsit meleagu- 
rile ieşene, pentru a îmbozăţi 
patrimoniul spiritual al Capi- 
talei. lar cât priveşie remarca 
d-lui Dessila, cu privire la lip- 
sa promisiunilor dim tânăra 
gemeraţie ieşană, se datoreşte 
unei intformații emonate, De- 
oarece, aceste declaraţii, d-sa 
le făcuse acum vreo 2 ani, 
când abia desciimsese la Iaşi. 


„CA IN ORICE GRĂDINĂ 
FRUMOASĂ, SUNT ȘI LA 
IASI... USCĂTURI” 


Dar iată ce spunea regreta- 

tul romancier şi dramaturg — 
George Mihail Zamfirescu — 
transplamtat spre amurgul vie- 
ţii sale, de pe malurile Dâm- 
boviţei, în inima Iaşului, pe 
care l-a îndrăgit, cu toate de- 
cepțiile ce le-a cunoscut aici. 
A „Sunt în orașul mostru — așa 
începe George Mihail  Zamfi- 
rescu — 'elanuri şi preocupări 
destul de frumoase. Nu lipsesc 
talente: în literatură, în teatru 
în pictură şi muzică. Avem 
deasemeni intelectuali pregă- 
tiți să înțeleagă operile  lite- 
rare, să uprecieze o mișcare, 
menită să dea un now presti- 
g:u activităţii culturale ieşene. 
Dar, oa în orice grădină fru- 
moasă, sumt şi ta laşi, uscături. 
Flonile, câte sunt, au început 
să se ofilească. Nu au soare, sau 
— poate — le rod la rădăcină 
gângăniile care mau iubit ni- 
ciodată : tumina, adevărul şi 
valoarea în sine, a unei reali- 
zări”, 

Acestea, mi ile spunea Geor- 
ge Mihail Zamfirescu, în toam- 
ma amului 1934. Şi cât de du- 
reros actuale, sunt şi acum ! 





Pline de melancolie, sunt 
impresiile ce mi te mărturisea 
subtitlul poet Minulescu, acum 
vreo 5 ani: 


IAŞUL, IN ROMÂNIA, CA ȘI 
MARSILIA IN FRANȚA. 


„lașul m'a imiteresat totdeau- 
na. Am regretat, însă, că ieșe- 
ni nu sunt la înălțiune şi în 
loc să-l iubească, se dau drept 
victime ale destinului lui şi îl 
părăsesc. Cele mai frumoase 
amintiri despre laşi, le am din 
timpul refugiului. 

„Acum câtva timp — conti- 
nuă poetul Mimmulescu — după 
ce am cetit „Orașul Amintiri- 
lor”, am făcut o poezie, dedi- 
cată lui Eugen Herovanu, în 
care plângeam soarta Iaşului; 
venind întrun timp, la Iași, 
să-mi văd prietenii pe care 
i-am cunoscut în timpul răs- 
boiului, mam mai găsit nici 
unul din ei. Oraşul mi-a părut 
atunci pustiu. Şi m'am întors 
la gară, numai cu Iaşul de 
mână. Dar culmea e că şi Eu- 
gen Hetovanu, care a scris acea 
carte despre Iaşi, e stabilit 
acum la... Bucureşti. 

De altfel, problema Iaşului 
e plină de caraghioslâc; Iașul 
față de Bucureşi — în Româ- 
nia — e ca Marsilia faţă de 
Paris — în Franţa. Şi unii şi 
alții sunt interesaţi numai că 
se cred victime reciproce. 

In încheiere, Ion Minulescu 
îmi povesti, „că întâlnimdu-se 
în Capitală, cu un bătrân ie- 
șan, stabilit acolo, acesta i-a 
mărturisit poetului, cu since- 
ritate şi. regret : 

— Ieşenii, toţi se masc 
geamandanul în mână ! 


cu 


CEL MAI... EXCITANT ORAȘ 
PE CARE L-A CUNOSCUT 
1. IANCOVESCU, E IAŞUL 


Să nu uit însă a reproduce 
plasticul portret al Iaşului, pe 
care l-a făcut gemialui nostru 
artist bucureştean, d. lon lan- 
covescu. lată cum vede laşul 
şi pe ieşan, acest original ar- 
tist : 

„E cel mai excitant oraş pe 
care l-am cunoscut ; are dea- 
urile din juru-i, care par miş- 
te... sâni de femeie. Şi nu sufe- 
ră de beşicomamie (foot-bail). 
De altfel, Iaşul mi-a fost drag, 
de când am jucat aici, imediat 
după răsboiu. 8 spectacole — 
împreumă cu Elvira Popescu 
şi Mihăescu — spectacole; care 
mi-au adus o avere“, 





IL. LANCOVESCU 


Dar tocmai după această 
şuetă 'a d-lui lon Iancovescu, 
e nimerit să redau câteva spi- 
cuiri dim spirituala conferinţă, 
pe care mult regretatul humo- 
rist ieşam, Gh. Topîrceanu, a 
ținut-o în Maiu 1934, pe scena 
Teatrului Naţional din laşi. 


MONUMENTELE ȘI SALUBRI- 
TATEA IAȘULUI, VĂZUTE DE 
REGRETATUL GH. TOPÂR- 
CEANU 


Astfei, iată ce spunea  To- 
pârceanu despre faimoasele 
monumente ale oraşului no- 
stru : 

„In laşi, avem o seamă de 
monumente istorice, care sea- 
mănă mai mult a ruine. Şi 
pentru a-i da num aspect cât 
mai... istoric, cât mai vechi, eu 
aș fi de părere să dărâmăm, 
cât mai mult, aceste monu- 
mente. Dar nu numai atât! Ci 
să mai clădim și altele, însă 
șubrede de tot, pentru ca în 
scurt timp, să devină şi ele... 
iştorice”, 

Cât privește salubritatea Ia» 
şului, nici dânsa nu era privi- 
tă cu ochi bumni, de Topirceanu. 
faţă cum o definea : 

„Salubritatea Iașului e din 
cele mai intelectuale. Iar dacă 
noi ne plângem că avem băl- 
toace pe străzi, străimii ne răs- 
pund : 

Dar ce vă pasă! Parcă vă 
culcaţi în ele ? 


IAȘUL VĂZUT DE BUCU- 
 RESTENI... 


Urmează, acum, exprimarea 
unor sentimemte de sinceră ad- 
mivaţie față de Iaşi, de către 
un reprezentant al bucureşte- 
nilor. Acesta e d-l Victor Bum- 


bești, cunoscutul director: de 
scenă, cure mi-a mărturisit, 
fără ocol : 

„lașul, întotdeauna a fost 
considerat, de noi bucureştenii, 
ca un cenc artistice cu tradiții 
și care şi-a găsit um câmp priel- 
nic de dasvolare și de părim- 
tească grijă, de a urmări în 
evoluţia sa, um talent. Proba 
cea mai evidentă, că Iașul e 
înțelegător şi e ritmul vremii, 
e că aici, şi-au făcut şooula sce- 
nică un George Mihail Zamfi- 
rescu: și un Ion Sana”. i 

Um alt bucuraştean, care nu 
s'a sfiit să-și arate admiraţia 
față de Iajşi, e criticul Şerban 
Cioculescu, came în cursul unei 
convorbiri ce am avut-o cu 
d-sa, acum vre-o 3 ani, mi-a 
Spus : 

— Să ştii că plec avid, de 
Iaşul dvs... 


CUM VĂD STRĂINII, IAŞUL 
CE L-AU CUNOSCUT 


Acum, după ce am ascultat 
impresiile şi opiniile, atât a 
ieşenilor cât şi a bucureşte- 
niilor, despre acest mult discu= 
tat oraş dultural, să ne ascuţim 
auzul şi la cuvintele umor 
stirăini, care după ce au cunos- 
cut Laşul, ne-au mărturisit e- 
moţiile plăgu:e, provocate de 
această cumoştinţă. 

Profesorul francez Alphonse 
Dupront, care venit în vara 
lui lunie 1938, la Iaşi, a făcut 
o frumoasă caracterizare a a- 
cestui 'centiu de cultură gi a 
topografiei sale, în coafigura- 
ţia spiriltmalităţii ieşene : 


—— 
tg 
= 





„Opus Orieni'ului, spune pro- 
fesorul Alphonse Dupront, la- 
şul s'a redevat în Istoaie, ca 
una din: ultimile redute ale 
umanismului, Şi au cunosc 
mai măreaţă podoabă, pentru 
o aşezare de oameni, decât să 
fi slujit, în permanenţă, spiri- 
tualului, sub ochii barbarilor. 
Iar când, sub impulsul lasi“ 
cibmului, dim marele secol, va- 
lozile istorice ale Umanismului 
vi sa părut prea formale şi 
îndepărta'e, aţi căutat, im- 
stinctiv, cealaltă provincie spi- 
rituală, unde tradiţiile greco- 
latine, îşi păstrează încă, toată 
mlădierea” 


IAŞUL, CETATE A 
LATINITĂȚII 


In acelaş an, Iaşul primeşte 
un alt oaspete de seamă, pe 
regisorul Fernando Di Cru- 
ciatii, ambasador al teatrului 
italian în România, care plin 
de entuziasm, îmi declara : 

„lașul e un oraş minunat. 
Peisagiul împrejurimilor sale 
e odihn:tor şi are ceva dim pei- 
sagiile din Umbria”. 

Revenind după un an, Fer- 
nando Di Cruciatti, ține să-mi 
vorbească din nou despre Iaşi, 

în cuvinte puţine, dar atât 
de elocvente şi simţite : 

— Păstrez, trăiesc încă şi 
acum prima emoție ce am 
avut-o, când am văzut Iaşul, 
în Mai trecut, pentru prima 
oară; emoție pe care n'o pot 
avea mai mare, căci m'a cople- 
şit, atunci fiind primăvară”. 

Și da despărțire, regisorul 
italian îmi adresă următoarea 
rugăminte : 


EI ESTE E PIE raza 
cane RR apa IONI ta 
ta ep po a 


E uiti 3 
DDD 0 0 Mata 
u5%hpau,. 


„Trimite, te rog, din parte- 
mi, salutul prietemesc Iașului, 
cetate a latinităţii !”. 

* 

Insfârşit, după ce am cunos- 
cut impresiile și opiniile, atât 
de frumoase, despre laşul no- 
stru, împăntăşite de personali- 
tăți distimse și mai ales străine 
de această urbe, trebuie să tra- 
gem — încă odată — învăţă- 
mimitele, că ar trebui şi noi ie- 
şenii, să privim mai atent. cu- 
litățile acestui oraş; nu nu- 
mai dejectele şi să-l îndrăgim, 
așa după cum se cuvine. 

Căci nu-i frumos, ca fiii să 
nu-şi iubească tatăl. Și doar 
noi me pretindem fii ai lașu- 
lui, 


COSMA DAMIAN 


i 28 Februarie 1942 








Cronica literară 





„Sfârşit de spectacol“, 


roman, de Ovidiu Constantinescu 
(Editura Socec, Bucureşti, 1941) 


Un cititor de romane poa- 
te verifica lesne exactitatea 
acestei observaţii: sunt scrii- 
tori cari se adaptează apa- 
rent ușor și fără ezitare 
condiţiilor proprii speciei li- 
terare a romanului. Pe dea- 
supra oricărei problematici 
sau viziuni personale de ar- 
tă literară ceea ce se impune 
e parcă un fel imperios de 
a-şi cere dreptul la viaţă, al 
unor făpturi care înaintează 
în ceea ce se chiamă acțiu- 
ne, determinând conflicte 
și desnodăminte fiecare po- 
trivit cu destinul propriu. 
Este romanul care-și a- 
îă unitatea de măsură în 
timpul concret șia cărui 
creștere progresivă este de- 
terminată de  comportările 
câtorva personaje care par- 
ticipă într'un fel hotăritor 
la desiăşurarea iaptelor dea- 
lungul cronologiei aparente. 
Un exemplu recenţ, de care 
ne-am ocupat la această cro- 
nică, a fost romanul „Un 
port la răsărit“ al d-lui Ra- 
du Tudoran, din a cărui lec- 
tură am desprins o impreşie 
puternică de masivitate și 
măreție chiar, de înaintare 
înceată şi calmă, cu largă 
cuprindere a unor întinse 
peisaje fizice şi sufleteşti. 

Sunt însă alţi scriitori cari 
ne fac atenţi din primele 
pagini ale cărții asupra unor 
Gificultăți de adaptare la 
tehnica și exigenţele litera- 
turii romaneşti. Ezitarea lor 
aparentă ascunde o rezervă 
critică, şi un fel de neincre- 
dere parcă în puterea de 
semnificare a creaţiilor epi- 
ce. Un erou de roman nu 
poate fi Jăsat de capul lui, 
nesupraveghiat. Se poate a- 
tunci ca preferința stărui- 
toare pe care un scriitor O 
arată pentru unul sau al- 
tul din eroii cărții să 
nu coincidă cu interesul ci- 
titorului pentru acelaș per- 
sonaj. Așa se și întâmplă în 
cazul romanului „Sfârşit de 
spectacol!“ al d-lui Ovidiu 
Constantinescu. Cu această 

“”Eărte, ' "pătrundem -mai -de 
grabă în laboratorul unui ro- 
man, unde suntem invi- 
taţi prin destăinuirile frag- 
mentare și cu caracter de 
intimitate, notate de autor, 
despre câteva personaje a 
căror substanţă epică este 
departe de a se epuiza în pa- 
ginile „sfârşitului de specta- 
col“. 

Cu un roman ca aces- 
ta ne simţim mai aproa- 
pe de scriitor, în intimi- 
tatea și complicitatea lui 
chiar, mai îndatorați faţă de 
propria-i viziune și atitudi- 
ne prin care comunicăm cu 
substanța cărții. De câteva 
ori în timpul lecturii avem 
impresia unor  „faux - d6- 
parts'“—încercări ale scriito- 
rului de a depăși tehnicita- 
tea și procedeul (mai ales 
digreflunea asociativă cu 
aer de disertaţie, cum este 
între altele aceea despre „u- 
riții unei singure particula- 
rități“, „urîţii interesanţi“, 
etc.). 

Scriitorul însuși este mar- 
torul tăcut și discret — în ce 
priveşte participarea, : inter- 
venţia lui concretă —al în- 
tâmplărilor din carte. El este 
însă un observator mereu a- 
tent, cu o lăcomie a curiozi- 
tăţii, în descifrarea resortu- 
rilor sufletești ale celorialţi, 
niciodată istovită. Neameste- 
cul lui denotă o atitudine de 
amator estet si lucid. mai 
sensibil la voluptatea spec- 
taculară dedusă din prive- 
Hștea participării celorlalţi 
Qecât la contaciul direct 
şi personal cu viaţa, prin 
datele destinului propriu. 
Incheerea romanului prin 
accidentul dramatic al u- 
nuia din personaje, Alexan- 
dru,îi apare astfel, celui ca- 
re privește viaţa din atitudi- 
nea de spectator estetizant 
a romancierului, ca un „sfâr- 
git de spectacol“. Povestito- 
rul întâmplărilor din carte, 
obișnuit să întârzie și să di- 
vagheze îndelungat asupra 
câte unui amănunt de obser- 
vaţie este surprins și des- 
cumpănit fără să poată re- 
acţiona în vreun fel, de pre- 
cipitarea întâmplărilor către 
desnodămânţtul care avea să 
aducă sfârgitul lui Alexan- 
dru, odată cu acela, arbitrar, 
al romanului. Scormonitor 
neostenit de psihologii, sub 
o aparență discretă, melo- 
man și cărturar subţire, el e 
martorul fortuit al celor ce 
se petrec şi la care asistă în 
miez de noapte, din pervazul 
ferestrei dela una din came- 


rele ultimuiui etaj al unei 
vile, înta”un orășel de vil'gia. 
tură montană,— ca aintr'un 
cadru simbolic până la care 
ecourile vieții nu mai ajung 
decât interpretare. 
Estetismul acestei atitu- 
dini de așteptare şi disponi- 
bilitate mereu receptivă a 
unuia care nu se amestecă și 
nu participă reese car din a- 
ceastă observaţie a povestu- 
torului, urmată de o reflecţie 
care poate părea cinică: 
„Am făcut bine sau rău, nu 
puteam judeca, întâmplările 
aduseseră  neaşteptatul lor 
disolvant și, lipsit de un cât 
de mic răgaz, n'am putut de- 
cât savura noutatea lor... 
Noutatea e un farmec ce ani- 
hilează gândurile de legătu- 
ră între fapte, astfei chiar 
întâmplările nenorocite au 
partea lor de amuzament“. 


„Dacă aș putea să violen- 
tez lâncezirea mea după fru- 
Mos, — exclamă odată po- 
vestitorul, — să smulg mas- 
ca estetică pe care am pus-o 
vieţii, să gândesc strâmb, 
vulgar, să văd diforml!“. 
Dar „masca estetică“ pusă 
vieții e o fatalitate de struc- 
tură intimă, pe care îi va îi 
cu neputinţă să o înlăture. 
Datoriță acestei  conforma- 
țiuni speciale de alcătuire 
iăuntrică,  personagiul c2l 


„mai atrăgător — pentru ro- 


mancier — este acea bătrâ- 
nică  stupiăă şi  grotescă, 
nelipsită din fiecare pa- 
gină a cărții, deşi fără vre- 
un rost anume, — Anastasia 
Vasilescu sau cu apelativul 
familiar şi abreviativ, tanti 
Sia. Această făptură disgra- 
țioasă şi seacă nu ne face să 
bănuim că ar ascunde în ea 
vreo fărâmă de  semniţica- 
ţie umană care să ne-o a- 
propie sufletește. Preierinţa 
ce i se acordă devine expli- 
cabilă numai în perspectiva 
atitudainei autorului, prin sub- 
sumarea personajului grotesc 
al Siei la categoria estetică a 
„uritului  imteresant“, sau a 
caracteristicului, Dacă ne este 
îngăduit să folosim o compa- 
rajie din domeniul spiritismu- 
lui, tanţi Sia este „mediul“ 
preferat al d-lui Ovidiu Con- 
stantinescu, prin interme- 
diul căruia d-sa ne comuni- 
că cele mai multe din obser- 
vaţiunile și reflecţiile ocazi- 
cmate de conviețuirea cu ce- 
lelalţe personaje ale cărţii. 
Iată, cu titiu ilustrativ, două 
împrejurări excepționale din 
viaţa. sufletească a femeii 
în care aceasta ne apare 
tot atât de neinteresanta o0- 
menește, interesul pe care-l 
deşteaptă fiind de aceeași 
natură estetică a categoriei 
amintite, căreia-i aparţine. 
De altfel natura specială a 
inţeresului acesta reiese și 
din atenţia plină de cruzime 
amănunţitoare a romancie- 
rului: 

„Minunea s'a întâmplat: 
tanti Sia a ieşit din senină- 
tatea-i olimpică—și a plâns 
— adică ea şi-a închipuit că 
plânge, pentrucă lacrima ce 
sa prelins âin ochiul drept 
printre qouă gene, na îfă- 
cut altceva decât să jupoaie 
o cărare palidă în făina aș- 
ternută pe obraz, iar pe a- 
ceastă cărare sa vedeau mai 
pronunțate creţurile, ca un 
desen ivit pe smalţul unui 
vas, după ce praful a fost 
şters“. 


„Gâfâitul se opri o clipă, 
apoi desluși un horcăit; în- 
spăimâmtat am tremurat de- 
getele după butonul electric. 
Ceaţa își căutase vizuină, În 
sală : lumina galbenă a be- 
cului era înnorată. Printre 
pânzele ei se ivi--spectral— 
chipul Siei. Părul îi curgea 
în laţe cărunte pe umeri, o- 
chii bulbucau o groază con- 
centrată ca o lupă, printre 
sbârciturile ploapelor, flasce. 
Gura sumeasă ca o rană pu- 
tredă își arăta dinţii de cal. 
Rochia sdrenţuită la umăr, 
atârna, moale și greu, ca de 
pe un schelet. (Tanti Sia a- 
vea înfățișarea Luciei de La- 
mermoor în scena nebuniei)“, 

Gesturile și  comportările 
personasiilor nu sunt urmă- 
rite în iraectoria ior aparen- 
tă, determinatoare de fapte 
și înlănţuiri de fapte ce mă- 
soară timpul coneret, ci în 
interpretarea  răsfrântă de 
ecoul pe care-l deşteaptă 
în cenestezia povestitorului. 
Timpul sufletesc îşi prelun- 
geşte astfel aluviunile, înfil- 
trându-se pe dedesubtul, 
deacurmezișul sau în răspă- 
rul cronoiogiei aparente, la 
care autorul revine după oco- 


luri și paranteze capricioase, 
întreprinse până la capătul 
ultimelor consecințe sugesti- 
ve ale unor asocieri stârnite 
de un amănunt de observa- 
ție oarecare, Rezultatul aces- 
tei repetate  alunecari din 
actualitatea  sensorială este 
o impresie de stranie poezie, 
de irealitate și reverie lucidă 
în care plutesc, ca după un 
naufragiu, câteva fragmente 
concrete a căror recompune- 
re se încearcă prin logica a- 
sociativă a senzaţiilor și a 
reminiscenţelor, de unde şi 
abundența figurilor stilisti- 
ce, a metaforei, mai ales. 
Astfel figura bunicei îi apa- 
re scriitorului „încondeiată 
de compasul vârstei, mâhni- 
tă,... adumbrită parcă, ae sim. 
țul cert al timpului“. Despre 
aceeași, notează că avea une 
ori „reacțiuni enervate față 
de orice i-ar fi putut aminti 
că se află în vârsta când tre- 
buia să împlinească trecerea 
din ambianța admiraţiei în 
climatul friguros al respectu- 
lui“. Comparaţia și metafora 
sunt uneori prea departe ur- 
mărite până în amănuntul 
exact şi prea speciale în pre- 
ciziunea lor ca să mai poată 
fi comunicative. La o femee, 
romancierul observă că „bra 
ţele se qesfac și se apropie 
de trup ca operculele pești- 
lor“. Despre alta citim că 
„rămăsese cu ochii lipiţi ca 
niște ventuze de chipul lui 
Alexandru, era ca în transă 
emotivă de frumuseţe plas- 
tică îmbinată frumuseţii mu- 
zicale strâns, amestecate în- 
tre ele ca un solvant cu sol- 
vitul lui“. 

Datorită  precumpănirii 
procedeului, linia anecdotică 
a romanului se frânge într'o 
mulţime de zigzaguri,  des- 
criind planuri care se inter- 
ferează și se suprapun într'o 
libertate nestânjenită, fără 
vre-o preocupare aparentă 
de organizare şi compoziţie. 
Din aceeaş cauză nici perso- 
najele cărţii nu-și desfășoa- 
ră până la ultimele  conse- 
cințe potenţialul lor epice. A- 
titudinea spectatorului estet 
se vădeşte insuficientă pen- 
tru un romancier. Am vrea 
să știm mai mult decât ni se 
spune despre Tântica „0 vic- 
timă a poeziei“, trebuind nea 
părat „să alăture şi să com- 
pare lucruri depărtate lo- 
gic“. Sunt apoi câteva per- 
sonaje episodice și secunda- 
re, dar pe care le bănuim în- 
zestrate cu mult mai bogată 
substanță enică decât aceea 
pe care o solicită desfășurarea 
romanului: Domnișoara Mar- 
gareta şi Lulu , Franci gu- 
vernanta, Ileana și acea 
domnişoară Soiu, exercitând 
o ciudată atracţie asupra ti- 
nerilor abia eşiţi din adoles- 
cenţă, — replică prin urâțenie 
a tantei Sia și iață de care 
povestitorul se simte atras, 
ca şi de aceasta, printr'un 
interes de aceeaşi natură es- 
tetică. 

Ii va, fi de sigur greu dacă 
nu chiar imposibil d-lui Ovi- 
diu Constantinescu să smul- 
gă „masca estetică“ pusă 
vieţii. Dar un lucru care-i 
cu neputinţă de realizat nici 
nu poate îi dorit și cu atât 
mai puţin recomandat. Va 
trebui să renunţe însă, pen- 
tru a fi romancier, la acel 
joc grațios și gratuit de 
„montagne-russe“ al impre- 
siilor la care face aluzie, în- 
tr'o pagină din „Sfârşit de 
spectacol“. 

Privit doar ca lectură li- 
terară, romanul d-lui Ovidiu 
Constantinescu se citește cu 
un interes neslăbit, întreţi- 
nut de fineţea analizei şi ro- 
tunjirea artistică a expresiei 
bogată în metafore și ima- 
gini juste, pe care le recu- 
noaştem cu satisiacţia luci- 
dă a intelectului solicitat cu 
precădere. 

MIHAI NICULESCU 


De A aie de iai nai 
ȚARA LUI SOARE RĂSARE 





Colecţia Vremea sa publicat 
lucrarea domnilor Petre Coteţ și 
Ioan Roșca — Țara lui Soare 
Răsare, care este o scurtă expu- 
mere a caracteristicilor japoneze. 
Astăzi, când probiema Japoniei 
este atât de actuală, existența pe 
piață a unei astfel de lucrări este 
nu mumaj interesantă, dar și fo- 
lositoare. 

Cei doi autori pornesc dela o 
descriere a inșulelor Nipone, care 
relevă frumuseţile naturii, apoi 
privesc pe baza unor date rigu- 
ros controlate desvoitarea istorică 
și economică a Imperiului, Pro- 
blema coloniilor sale şi totodată 
probtema Pacificulu; în general, 
pentru toată omenirea de mâine, 
este pusă ca încheiere. 


„MĂRȚIȘOARELE“.. 


Superstiţia la femei este mama 
tradiției. Prin ea sa născuț mai 
întâi „obiceiul“ care s'a botezat 
mai: apoi, aristocrat, „tradiţie“, 
justificată doar de-o vagă cauză, 
niciodată prea lămurită, 

In fond, superstiţia la femei 
este mai mult un fel de „toane 
sau modern vorbind „capriciu“, 

Mărţişorul nu-și are alt temei 
şi nici altă întrebuințare decât 
repetarea — an de an — al ace- 
leaşi prezenţe și înfățișări de 
gândaci colorați sau altceva, la 
gâtul şi mâna femeii. 

Are în schimb un rost: face să 
circule banul, fiind un factor im- 
portant în viața economică, tot- 
deauna în preajma fiecărei luni 
Martie, când cochetăria femeni- 
nă, ca un preludiu al primăverii, 
se cere alintată de atenţia băr- 
baţilor, prin ceeace se chiamă 
„Mărţişor“. 

Și așa, 'ca un intermezzb, între 
Crăciun şi Paști, mărțișorul ne 
ieagă mai mult de tradiţia... ca- 
dourilor, decât Ge gâtul vreunei 
cauze; așa după cum papucii la 
gura sobei din noaptea de Sf. 
Nicolae, însemnează mai de gra- 
bă o repetiţie generală în vede- 
rea cadourilor de sărbătorile 
Crăciunului şi a unei serii de 
sfinţi din cei mai populari: Făni- 
că, Vasilică, Ionel... Ah... mai a- 
les „ionii“. 

Totuşi, n'am vrut să las nelă- 
murită această chestiune a pro- 
venienţii mărțișorului şi trăgând 
concluzii din imperativul vremii: 
„anchetele“ (contagiunea zilei) — 
am întreprins 0... „cercetare“ — 
ca s'o numesc așa — printre câ- 
teva reprezentante ale sexului 
trumos. 

O domnişoară profesoară mi-a 
spus ceva, mai mult dela... cate- 
dră decât dela suflet de femee: 
„că mărţișoru! ar avea ceva le 
gături cu mitologia, ete ete.“ 

Prea muit şi preă greu să mai 
repet, 

O talentată arţistă dela un 
teatru oficial, mi-a spus sincer: 
„Mărțișorul ?... Ocazie ca aâmi- 
ratorii să-și verifice talentul în 
materie de... cadouri !,.* 

Iar o funcţionară cu darul unei 
frumuseți naturale — și de, ca 








ceeace are, mi-a declarat: „Port 
mărțișor ca să n'ant pistrui“. 

Cu aceste răspunsuri, nici u- 
nul la fel cu altul și cari nu lă- 
muresc nimic, întrebarea rămâ- 
ne: 

— Ce este mărțişorul ?... 

— Ceeace va fi şi la anul, îmi 
răspunde nevasta. 

Şi eu care neglijasem s'o în- 
treb, tocmai ca să nu-i mai cum- 
păr și anul acesta... 


SORIITORI ȘI CONTABILI... 


Rosturile şi gospodăria unui 
stat sunt întocmite în aşa fel că 
au socotelile lor, așa după cum 
fiecare socoteală e calculată, stu- 
diată şi verificată de specialiști. 

Specialiștii acestor treburi sunt 
contabilii, adică „îngerii păzi- 
tori“ ai cifrelor, în cultul cărora 
trăesc şi în ochii cărora se orân- 
duesc magic, în spaţii liniare. 

De aici și folosința lor în func- 
ţii de administratori, experţi şi 
cenzori cari toate la un loc sunt 
mai căutate și mai prețuite, de 
cât tot ce poate da arta. 

O pare exagerat, dar din pă: 
cate, așa este... 

Răposatul Trancu-lași, talen- 
tat poet și expert-contabil de va- 
loare, recunoștea că cinci zeci de 
ami de poezie, nu fac cât sem- 
marea unui bilanț sau anul unui 
cenzorat. 

Arta fiind de domeniul spiri- 
tualităţii, se pune pe un plan ab- 
stract, iar scriitorii, artiştii, pic- 
torii și sculptorii mor săraci; pe 
când cifrele şi socotelile fiind de 
domeniul pur a! realităţii, se pun 
pe planul realizării imediate, 
uneori cu o grabă de... „campio- 
nat“. Şi cum realitatea nu se lasă 
desfătată decât de socoteli, se în- 
țelege că „amorezii“ unei  ase- 
menea „vedete“, sunt contabilii. 

De aici oftatul lui moș Alecu 
Cazaban, își avea deplina lui jus- 
tificare, când citise întrun ziar 


perior contabilicesc” asupra „re: 
galelor” retribuţii fixate lunar 
la cenzori: 

— 0f... of,, 0f,, de ce nu m'a 


făcut Dumnezeu contabil 1... Că- 
lăream pe cifre un an de zile şi 
apoi pe... „situaţie“ toată viața, 


„LUNI, MARŢI & C... 


Trei ani dela moartea serlito- 
tului şi dramaturgului Caton 
Theodorian, moarte care a în- 
semnaţ paranteza unei vieţi ac- 
tive, a fost prilejul umor rânduri 
din partea autorului piesei „Ma- 
estrui“, 

Și ca tot ce acest teribil cu- 
mu'ară de talent — critic, zia- 
rist, dramaturg —— publică, are 
dubla calitate că și place şi inte- 
resează, 

Poate tocmai asta face să-i 
descoperi predi'ecţia temelor cazi 
nn comportă nici nume și nici 
date, posibile anumitor verificări. 

Se întâmplă însă și pocinozul 
unor obligaţii cari te ţin tegat de 
evenimente, 

Bunăoară parastasul de 3 ani 
al regretatului Caton 'Theodo- 
Tian, înitemeetorul „Societăţii au- 
torilor dramatici români“... Se 
cădea ca autorul „,Vestei bune“ 
Să nu scrie?.. A trebuit să 
serie. 

Numai că apreciatul critic tea- 
tra], mărturiseşte la început că a 
lipsit dela parastas, continuă să 
spună despre defunreţ că era a- 
gresiv, ca până la urmă să-i 
schimbe și numele: din Caton 
'Pheodorian, în Caton... Theodo- 
resecu... 


n | 


f-umoasă, nu vorbește decât de 


“Rodia de aur 


De câte ori m'am spus : fii blestemată, 
Tu, calmă stea a serii, multă navă, 

Tu care-mi ţii la cârmă, ca pe-o sclavă, 
A inimili trezie sângerată, 





Și iar mă'mibăt cu-a vessului otravă, 
De-apunuri cupă binecuvântată 
Şi iar mă'nchin, cu liniştea de-odată, 
Zeiţei cea din toate mai suavă. 


Mereu cu unghia sorijelind «destinul, 
Blestem şi îmdrăgese de-olaltă chinul 
De-a descifira 'n colummele szure ; 


Pân'ce sub tâmpla trudmică de faur, 
Se pârguie 'n climaturile pure 
Poemul ca o rodie de sur, 
AUREL DUMITRESCU 


febră 


Incerc să fug, să scap, dar paşii 

De ori şi ce gătej se'mpleticesc; 
Simt cât de-aproape sunt gonașii... 
Eu n'am greşii; de ce mă fugăresc? - 


Mă 'mvârt cu toate dimprejur... 

Pe lângă tâmplă-mi vâjâie ceva; 
Fug după mine parcaşi fi um fur. 
Ce le-am greşit de nu mă pot ierta ? 


l-aud cum gâfâie, ba umul 
Mă strânge'mn mâinile înfometate... 
Râd toţi şi strigă : „am prims Nebeuriul” - 
Şi nu e nimenea să-mi fie înrate, 
RADU PĂTRĂȘCANU 


OC | 


at 


vp 


Fi 

ina! 

Când clopotele grele-o să mă poarte 
In cântec grav de slove seci 


Tu m'ai putea să-mi dai etunci, la moarte 
Decât un pumn de lacrimi reci. 


(4 


Nu vei putea să-mi spui mici jalea 
Nlici să-ani săruţi fruntea de staniă, 
Iţi va închilde lumea calea 

Tu fata dorului fără prihană, 


Eu știu că vei privi atunci, tăria 

Urmând mnulţimea'n dmm deschis 
Cai vrea să-mi cumperi veșnicie 

Sfărmând în ochi perle de vis, 


Târziu pe uliți te vei pierde 
Cu pleoape arse ca de stele 
Iar pomi înalţi din fnunză verde 
Vor psalmodia cântări de-a mele. 
M, 1. COSMA 


despre hotăririle „corpului su- 


E tot ce autoruj „Bujoreșiilor”* 
detesia : „escu“ dela coada atâ- 
tor nume. 

De „Luni până Marţi” memo- 
ria simpaticului autor al roma- 
nului dramatic „Acolo, departe..." 
face fesia numelui celor morţi. 

Bine că mai sun! parav'asele, 
cari să constitue o „verificare“ |... 


Ne pune viața pe umeri an 
peste an și-așa oricât de mulţi 
ar fi, avem totuși mulțumirea a- 
măgitoare de copii, că ziua de 
mâine va fi mai frumoasă ca cea 
de azi şi de eri... 

Până observăm că părul dis- 
pare, dinţii ne cad, iar braţele 8: 
las g:ele la orice mişcare. 

Și nici atunci nu oftăm, fiind- 
că suntem orgolioşi sau fiindcă 
suntem doar... oameni. Trebuie 
să ne vedem în oglinda trecutu- 
lui ca să ne dăm seama ce ra- 
vagii a făcut vremea pe fața 
noastră. 

Sensaţia asta am simţit-o când 
am dat de sumarul „Universului 
Literar” datat 2 Martie 1913 — 
sau mai exact, poimâine, Luni 2 
Martie, 29 de ani, atribuind-o — 
bineînţeles — celor al căror nu- 
me figurează pe sumar. 

Iată-l: „Cel mai nefericit 
poet“ de Corneliu Moldovanu; 
„Convorbiri ştiinţifice“ de Victor 
Anestin; „Noapte cu lună“ (ver- 
suri) de D. Iov; „La arme“ (mu- 
zică) de Alf. Castaldi; „Toamna 
în cod-u“ (versuri) de Leontin I- 
liescu; „Stella“ (nuvelă) de 1. C. 
Aslan; „Orfanul“ de N. Pora. 


30 de ani, fără unull... 

Ce dinţi zdraveni trebue că 
avea ziaristul Leontin Iliescu şi 
dramaturgul Corneliu Moldova- 
nu... 

Şi mai ales, ce plete purta poe 
tul D. Iov!.. 


ION MINCU LEHLIU 





CANTECE NOUI 





Scrisoare de prietenie 


lubite Florin Lucescu! Rân- 
duriie acestea ţi se adresează 
dumitale, dar merg în același 
timp către taţi camarazi, no- 
şiri de poesie, cunoscuţi și ne- 
cunoscuţi, care migălese îm 
preună cu noi, la temelia ace- 
stui adăpost. Dar dacă numele 
dumitale de poet se află în 
fruntea scrisorii, explicaţia este 
aceea că dumitale îţi datoram 
poate în cea mai mare măsu- 
ră gândurile ce urmează. Am 
primit mai zilele trecute emo- 
ționanta dumitale scrisoare, 
care pentru mine are valoarea 
unui gând nou, și am văzut în- 
tre rândurile ei o tinerețe, un 
elan şi o (pasiune, pentru care 
nu ştiu dacă îți pot mulţumi 
îndeajuns. Eşti un poet, stro- 
fele publicate aici şi în alte re- 
viste, stau mărturie şi tocmai 
faptul acesta mă face să-ţi 
scriu, Noi între noi ne întâl- 
mim cu mult prea rar, Florin 
Lucescu. Asta o spui și dum- 
neata, mărturisindu-ți o singu- 
rătate între oameni, pe care O 
simt și o pricep și eu, pentru 
că nu odată ea a fost şi este 


“şi a mea. 


Dar te-ai întrebat ovare, iu- 
bite Fiorin Lucescu, şi cu dum= 
neata s'au întrebatț şi ceitalți 
prieteni de condei, cum sar 
putea popula cu mai mult fo- 
los această teribilă singură- 
tate? Eu m'am întrebat deseori 
şi întotdeauna am rămas ne- 
mulţumit. Cartea mu e bună 
în orice oră, condeiul şi mai 
puțin, dragostea îţi dă friguri, 
chiar când ai aştepta să te în- 
călzească, aşa încât ajungi la 
un moment în care soluţiile 
nu-ți mai sunt ta îndemână, 
ajungi la o clipă în care za= 
darnic întinzi mâna la răs- 
pântii. Nimeni nu ţi-o întinde 
pe-a sa, îar cei ce ar putea-o 
face nu sunt alături de tine. 
Chiar prietenii sunt gata să te 
strângă de gât, cu aerul că-ţi 
fac un serviciu. 

Şi în atmosfera asta mai 
vrei să facem poesie, să dome- 
sticim rimele? — iată singurul 
lucru pe care oricare dintre 
noi are dreptul să-l întrebe pe 
omul mulțumit, care fără a ne 
ceti, este oricând gata să ne 
cunoască. Dar poesia noastră 
nu este croită pentru el, pla- 
nurile tale, Florin Lucescu, 
(vorbesc de cele lirice), pot sta 
ascunse în sertar, așteptând să 
vie un altul, care să se aple- 
ce asupra lor cu pasiune, cui 
înţelegere, cu elan, să cumpă- 
nească destinul unei cărţi cu 
strofe, așa cum ar cântări o 
ţară proaspăt descoperită, sau 
cel puțin o vedetă. 

„Cântecele noui” ne-au adus 
în acelaş grup. Eram puţini, 
şi mi se pare că acuma suntem 


mulţi, Scrisoarea dumitale spu- 
ne acelaş lucru şi asa e bine, 
mai ales că așa este. Eri tre= 
ceam unul pe lângă altul fără 
să ne cunoaștem, tar astăzi ne 
întâlnim, (uneori fără să ne 
vedem) din toate coiţurile ţă- 
rii. lată, poate nusi şti pe unii 
dintre ce mai apropiaţi: la 
Sibiu e lon Oana şi ytefan 
Aug. Doinaș, la Buzău e ion 
Caraion, la Craiova Mihu 
Pravăț, Emanoil Fiorens la 
Roman, Leonida Secreţeanu la 
Ploeşti, George Păun la Târ- 
govişie, iar aci în Capiială, 
pe lângă dumneata, mi se pare 
că mai sunt și alții. Nu așa 
Că nu vă cunoașieți decât din 
aceste pagini de revistă, dar 
că vă simțiţi legaţi de aceleaşi 
fire, visând aceeaşi vise? lată, 
eu nu mă sfiesc s'o spun, dar 
în ultimii ani ai acestei tine- 
reți sbuciumate, rareori m'am 
simțit mai viu şi mai cu rost, 
decât în clipele în care aveam 
ocazia, într'un fel sau altul, să 
mă întâlnesc cu toți aceşti 
poeţi, care mâine vor fi frun- 
tea poesiei românești şi care 
astăzi sunt aripile e: noui, larg 
intinse pe-un cer întreg. 

Poate că noi nu avem drep- 
tul să visăm prea mult, poate 
că în acordurile noastre mai 
răsună uneori un ton prăjuit, 
un acord care e în disonanță 
cu vremea, Dar tineri fiind, 
ziua de mâine e a noastră, așa 
că nu trebue să ne facem griji 
prea mari, precum nu trebue 
nici să ne întristăm prea mult, 
gândindu-ne la probleme care 
se impun chiar şi fără a fi pu- 
se. Un sfat, ţi-o spun frăpeşte, 
nu rezolvă nici măcar o ne- 
dumerire! 

Așa stând iwcrurile, iubitul 
meu Lucescu, sunt mulțumit 
că am putut să desbat o infi- 
mă parie a ceeace s'ar putea 
numi „tristeţile noastre”, Res- 
tul, poate cu altă ocazie! Ca 
încheere, ţin să îţi strâng mâ- 
na cu afecţiune şi în acest gest, 
te rog să vezi o legătură care 
trecând dincolo de dumneata 
şi de mine, merge către toți 
camarazii care simt şi cred la 
fel cu noi, în mpoesie și în ro- 
sturile ei înalte, 

Al d-tale cu toată dragostea, 

ȘTEFAN BACIU 


N. B. — Manuscrisele se ez- 
pediază la nedacție, menţionân= 
du-se pe plic pentru Ștefan 
Baciu, Și răspunsurile: Const. 
Grigorescu, lancu Stoica, N. 
Ţint, Gh. Pătraşcu, Doru Crin, 
M. Sârbu, Racovitza, Victor 
Ion, F. Mate:, Ion Moa., Miad- 
Su. G. Dragu, G. Oprişan: NU! 
I. Stoenescu: Altele. Şt. A. D,, 
Em. Flor: Da. Mulţumiri. 1. 
Voic.-Sibiu şi S. N. I. Furtuna: 
Pentru a câtea oară? Proză nul! 








Las'că sunt psalt la bizerică și nu m'am priceput 
nilciodată le meșteșugul armelor, dar am, o ştie toa- 
tă lumea, un suflet din ca'e afa-ă de milos, aşa că 
n'ași putea să văd făcându-se moarte de om... Am 
ocolit în'otdeauna pricinile, iar când s'a'ntâmplat ca 
vreuna să-mi reteze drumul, am păşit peste ea, 
mi-am îndesat căclute pe urechi și am zis bogdea- 
prostie dupe ce m'am văzut ecăpal, 

Oameni şi oameni !... Unii zac și se uzucă dacă 
nu cu cu cina se certa, alții, ca an:ne, sunt bucuroși 
die trai liniștit, În privința asta, părintele pa:oh al bi- 
sericei la care slujesc mi-a dat bună si: înţeleaptă 
învățăiură,.. Sfinţia sa, om cu frica lui Dumnezeu şi 
intricoşat de luc:ările cele diavoleşii, m'a ciocănit 
la cap, tără prege! și cu cregtinească sâ:guință : 

— Acsente, fiule, dacă se leagă careva de tine, şi 
cu necuviincioase vorbe te întâmpină, pune streajă 
guwmii şi mâniei tale, și nu te potrivi firei celei nzată- 
pânile, căutând să-ţi întorci cu dobândă ruşinea și 
năcazul,.. Că la întâmplări din aste s'ar putea să esi 
hărtănit de veştminte şi cu oasele fărâmaie. 

Eu, deși tânăr, cu mintea și sufletul svăpăiat, bă- 
qm în cap cele auzi'e și, pre cât puteam, le înde- 
plineam aidoma. 

Viaţa mea se scurgeu între biserică și casă: iar 
pe drum, ca omul sârguineioa întru ale meseriei, îmi 
îndemnam pașii psalmodiind, ca penim mine, câte 
un verset dălăior de pace... Când se întâmpla să 
mă latre vre-un câine întărâtat, îl alungam domol 
cu bastonul, fără săl ocărăsc, nemulțumit numai că 
am fost întrerupt dim rosturile mele : 

„Tu eşti odia cea pierdută... 

Pe căile deșertăciunii... 

— Ni, potaie afurisită !, 

„În ziiilele vieeeţii taaale... 

Intoawrsă întru isbăviiize“... 

— Uiie nelegiuitul, are dambta la pantalonii mel!. 

„Auziii-mă Doamne pe milineee... j 

Și nu mă da pierzărei celei de veeeri |... 

Când mă lăsam robit de ispită, este drept, mă a- 
băteam și pe la câte o cinstilă de cârciumă... Asta 
însă pentru scurt timp. Beam câte o ţuică, două, şi-mi 
vedeam de drum. La chef nu m'am înnădit nicioda 
tă, afară de parastusele mai bogate, la core ne 
veam încotro și trebuia ca să rămân, ca să impli- 
nesc datina, 

N'aşi pulea spune că nu am și păcate... Și poate 
că tocmai ele m'am dai la um pas de pierzare! Imi 
place să stau printre oameni aleși, fapt pentru care 
am legat cuviincioasă piielente cu grefierul jude- 
căloriei, cu un amplobant dela gara tGrgușorului, 
şi cu unul de zice că este epițer și freacă alifiurile 
în castron la „Isvorul Tămăduirei”... Și ca să pot 
sia în cinstea ce mi se dă, mă îmbrac curățel și mai 
stau la câleo parolă la cafenea, bând şi eu, ca toată 
lumea, ba o turcească, ba um ceai cu lămâie şi su- 
pliment de apă fiartă... 

Toate însă își cu scuza lo: tâmăr sunt, ambiții cun, 
iar când voi cădea în ispita însurătorii, să mă poa- 
tă lu şi pe mine în garanție, față de soczi, un om 
cumsecade și cunoscut. 

Pe cheştia asta, tnebuie să mă mărturizesc, am şi 
intrat, mă scuzați, îni'r'o trataţie de amor, cu o dom- 
nișoară foa:te onorabilă, care și-a luat de curând 
diploma de moașă, cuprinzâmd-o în zidirea mea su- 
fielească. Căci m'am gândit că viitorul este înnain- 
tel Ea cu „facerile“, eu cu botezul! Slujba se împe- 
rechează, şi din ea spor şi berechet să-l poți prididi, 
Parohia este bună, iar oamenii aplecaţi spre cre- 
dimță și milostenie... 

Asta i-am spus-o şi dumneaiei, domnișoarei, din 
prima seară câmd i-am declarat amor... Tat-său, a- 
vând patima dimvolească a băuturei şi fiind cam e- 
reiic de felul lui, se opune, sub motiv că miros a 
colivă şi a mucuri de lumânări, Domnișoara însă este 
făcută armonică după mine, și mă vrea... Ba prin 
guza ei nepzihămită și neintinată de spurcăciune, s'a 
jura! c&și ridică zilele, dacă lucrurile sor cârmi 
aiifel,.. 

Suile! nevinovat, către care mă simt aplecat până 
la jezltă şi mucenicie |... 

Rânduit asiiel, pe bună dreptate socotecm că am 
pus ociştea pe drumul ce! bun și plăcut mie !... 

lată îmsă că mi se întâmplă uma, la care nici nu 
mă gândeam... Dăunăzi, pe sub seară, o iau încet 
pa lângă garduri, chipurile să dau cchi cu domni- 
şoara moașă.., Era dreptul și datoria mea să dau 
ochi cu dumneaiei, mai ales că se isprăvea Poslul 
Paştilor, și trebuiau tocmite lucrurile pentru cununie.. 
Ca să nu mă simtă vecinii și să nu-i compromit cin- 
stea și obrazul ei, nzscurcate de hula v: zăimașilor, 
călcam pe vâ:tul ghelelor, ţinâmd-o tot prin întune- 
tic, până în dreptul dumneaiei, Când ajung aci, aud 
chicotituri şi joacă dincolo de gard, care numai a 


faptă cuviincioază nu putea aduce!... Ascult mat 
bine, și mi se întunecă dinaintea ochilor... Vitând 


povețele părintelui, împing poarta înlături, şi deru 
busna în curte... 

— Case ești, mă ?1... 

— Mă eşti tu !... Eu sunt Tiiică lonescu, student la 
Academie |... 

— Păi cu asta crezi că ai ecăpat ?... Dece ci sărit 
gardul și dusi în îspilă un suflet neprihemit, folosind 

meșteșuguri diavolești 7... 

— Cauiăţi de treabă, mă, clopotarule i Eu sunt 
în relații au dummneaiei de doi ani de zile [... 

— De doi ani ?|... Ptiu, amţicristule |... 

— Cu alte cuvinte, mă scu'pași în obraz?li! Ai 
să-mi dai socoteala mâine, la lumina zilei |. 

— Cară-te, că te miruiesc, de te transportă cu tră- 
aura cu îngeri |... 

Și, ce să spun, cum eram de înfuriat, cm căzut în 
ispită, şi lam croit cu bastonul pe spinare. 

— Cu alie cuvinte mă ameninţi cu gesturi din as- 
tea ?]. Bonsoar, domnişoară Gheorghiţă, și scuză-mă 
de mitocănia dumnealui. Mie nu-mi? stă în caracter 
ca să-i răspund la fel |... 

A plecat și el, am plecat şi eu... El, ca să n'o pă 
țească mai rău, iar eu ca să nu lungesc discuţia cu 
bețivanul de era să-mi fie socm, care eşise în per- 
vazul ușii cu o coadă de topor, şi răcnea de pusese 
mahalaua îm piciacrre. 

M'am culcat tum și nu m'am trezit decât pela ora 
9, când mi-au bătut în ușă doi băețandri, studenți 
veniți în vacanță : 


sama 





e ar ertevvve DURE arati? 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCURESTI, STR. BREZOLANU 23 





— iata Acsente, misiunea noastră este deli- 
cată |... 

— Mă rog, și eu sunt delicat... Am școala de cân- 
tăreți deia Cemica, sunt psolt bugetar... 

— Aţi ofensat pe colegul nostru, domnul Titică Io- 
nescu, și venim să cerem repemaţii |... 

— Ce reparaţii, domnule ?1... Păi, ce, l-am date- 
riozat ca să-l repar 7... 

— Onoarea dumnealui, onoarea domnișoarei, au 
suterit atingeri |... 

— Minte !. Eu nu m'am atins decâ! de spinarea 
dumnealui... 

— Vă rog să vă constituiți doi mentori... 

—Mantori ?... Ce, vrea să mergem la judecață ?... 
Las'că nu mă tem, fiindcă am pristeșug cu grefierul, 
dar vreți să compromilem repu acrţiar unei domnișoa- 
re, mai curaiă decât henzvimii și mai cinstită decât 
serafimii ?|. 

— Să faceți rost şi de un doctor, fiindcă vă veţi 
bate la duel, până ce unul dintre dumneavoastră 
va fi răpus și va muri detiniiv |... 

Când am auzit una ca asia, mi s'a tăcut rău. Eu, 
care sunt milos din ca'e-afară, omul bisericii, ace- 
nicul Domnului, care prin gura evanghelismlui apu- 
ne: cine trage sabia, de sabie va muril... Tocmai eu 
să ajung la lăsare de sânge |... 

— sp mă bat, domnute!... M'am mai bătut odată, 
aseară Î.., Mi-este deajuns !,.. 

— Atunci vă descaliticăm, și veți suieri disprețul 
nostru. 







— Asta să n'o tacețt, că vă dau un acftist, de vă 
uscați cu toții de-ampicioarelel. Eho, cu mine să nu 
vă încurcaţi | 

— Te consideram cavaler |... 

— Si parcă nu sunt ?| Ce, am fost insurat ?... Imi 
pare Tăti las. 

— In tot cazul, noi așteptăm martorii |... Ne pot 
găsi mâine, pela ora 12, în odaia bodagii „La pute- 
rea ursului”. 

După ce cu placat, miam luat și eu pălăria şi 
boaztonul, cu gând să mă sfătuiesc cu coreva mai 
priceput, și să văd cum mă deacurc de năcaz... 

In poartă părintele paroh... Mă zăpăcesc și scuip 
în sâm, ca să nu-mi meargă a pagubă... [i zic apoi 
un „sărut mâna”, ca de obiceiu, și dau să-mi văd de 
dmim... Sfintia sa însă, avea niște socoteli cu mins : 

— Dascădle, să ai grijă să tragă clopotele la ora 
4, că mâime avem sărbătocrea Blagoveştsniilori... 
Eu mă duc să fac rost de vreo coadă de peşte 
PTOoIpăt.e. 

— Bine, părinte... 

— Și să mai pui juratul de paracliser să alunge 
cucuvăile din clopotniță, că m'au împuiat în urechil. 

— Și aste se face, părinte |... 

— Dacă poţi, să mergem întâi să cântărim mucu- 
rile de lumânări, că se apropie Stiintele Sărbători, şi 
vreau să le dau la prefăcut... 

— Na pot, părinte 1... Iemtă-mă şi sfinția ta, de data 
asta, că am o chestie de duel şi caut să scap de 
belea. Că dacă o întârziez, m'am dat dracului |... 





Note românești 


UNIVERSUL LITERAR 


ATACERE-de 


n. 





L-am lăzat pe popă bătând la cruci, caşicum ar 
fi dat ochi cu necuratul, și cm pornit, întins, a gre- 
ierul judecătoriei. 

— Pragă lencule, nu mă lăsa, că mă descalifică, 
şi mă ard, Du-te ca martor pentru duelul cu mucosaul 
ăla de student |... 

Gretiecul s'a îniins pe speleaza scaunului, și m'a 
lămurit, dupe lege: 

— Articolul 485 și următorii, imverzie duelul... Eu 
ca cm de drept nu mă pol amesiecal. Vrei să-mi 
pierd pânea ? 

— Parcă Mântuitorul n'a spus, prin gura evenghe- 
iigtutui, că nu este bine să tragi sabia, căci de sabie 
vei muri |... Și totuși, n'am încotro |... 

— La voi este mai lesne : te duci la părintele Bot- 
gros și te desleagă |. La noi vina Tribunalul, Curea 
de apel, Casaţia. 

— Dar nici cu canomele nu te poți juca î... 

— Dute la Florică, spițerul, că ta serveșts sigur... 

— Imi pare rău că mă lași tocmai la o nevoie ca 
asta |... 

— Ce gă-i iac, fate-meu, legea |... 

Pe Florică l-am găsit spălâmd niște borcema, în 
care fineau lipiiori pentm jumghiuri.. De cum m'a 
auzit ce-i cer, s'a întristat, ceuinan ee, 

— Dragă Acsen!e, imposibil |... Ar însemna să mă 
stric cu vară-sa, cu care, stii bine, sunt în dârdora 
însunătorii... Vezi la Gică, amploiatul din cară... Tot 
s'au suspendat trenurile și n'are nicio treabă |. 


1] 


Am întins-o la gară, unde lam găsit pe cmmplotat 
dichisindu-și, în ogiindă, freza, care se croise st:âanb. 
L-am spus și lui povestea, și i-am cerut să fie mar- 
tor. În loc să-mi creadă nevoii, s'a apuca! să mă ju- 
dece cu venin : 

— Așa este când pui macezul greşit!... Deraiezi]... 
Nu trebuia să-l iei prea accelerat 1... 

— Păi, ce, cu duhul biândeţii ?... Vina era a lui!. 

— Deloc... Dacă ţi s'au făcul semne că intrarea 
este blocată, trebuia să opreșii la semnal... Evitai 
CIOCNINOGL.+, 

— Ei, și dacă l-am croit, nu i se cuvenea ?.. 

— Nu mă amestec... Asta ese chestie de politică, 
iar noi, slujbașii, na avem drept să discutăm așa 
ceva |. Regret, caută pe allul... Uiie cămi intră și 
„personulul” 2035 în aară, și trebuie să-l primesc... 

Ce eru să fac ?|. Se ap:opia ora 12, și dacă nu-mi 
făceam rost de martori, mă descalificenu, păcătoșii!, 
Onoarea mea, onoarea domnișoarei  Ghiorghiţa, 
toate se duceau dracmhui, 

lecat, măuc, către oraș, m'am pomenit psalmo- 
dind : 

„Ca tina de pre uliți iam c&ăălcacahruu 

Ca pulberea spulbe-a'ă de vânt i-am tocaatuuu 

Şi treeemură vrăjmașii în întăriiirea loruuu... 

Psalmul ăsta, insuflat de Dumnezeu, parcă mi-a 
mai dat curaj,„ Ca să nul slăbesc, am intrat în pri- 
ma cârciumă, comandând um sachiu de drojdia... 
Până să-mi umple păhăruțul, m'am uitat la ceas: 
11,45... Am pândit să nu mă vadă careva şi să mă 


. 


FEN 








ceputurile revoluției ruseşti ce 
avea să ducă la instaurarea re- 
gimului sovietic, precum și ac- 
tivitatea atât de dăunătoare ro- 
mânismului, întreprinsă de Ra- 
kowski, 


crearii re 
n E RER E a RE E 
ca e ti ia e iuti pa ORE, 





INTERPRETĂRI DIN LIRICA 
LATINĂ de PETRE STATI 


Editura Cuget Moldovenesc a 
publicat ediţia a doua a volumu- 
hui d-lui profesor P. Staţi, de 
traduceri dim versiificatorii latini 
Sunt reunite întrun volum tăl- 
măciri din Lucreţius, Catul, Vir- 
Sl, Horaţiu, Tibul şi Ovidiu. 


Pentru cei carj n'au pasibilita- 


tea să cunoască în limba proprie 
iiteratura latină, cartea aduce 0 
prețioasă contribuţie. Fără a fi o 
cuiegere  pedantă, după cum 
spune autorul în prefață: (nu 
preconizăm o reîntoarece la cla- 
sicismul lantic, ci o ridicare pe 
planul superior, pe care echili- 
brul lumi? antice şiimse să-] me- 
zolve). Cartea se află pe linia 
preocupărilor, demne de atenție 
de reînviere a clasicismului, în- 
cepute de d. prof. N. 1. Herescu. 


O NOUĂ EDITURĂ 


Poate că nu astăzi e timpul 
cel mai nimerit de a pune ba- 
zele unei întreprinderi editoriale. 
Totuşi încercările nu sunt izola- 
te. Printre multele din ultima 
vreme va trebui să menţionăm 
la loc de frunte editura „Pro- 
meteu“, care a tipărit până acu- 
mia: „Cântice ţigăneşti“ de M. R. 
Paraschivescu, o carte plină de 
farmec și de poezie autentică, a- 
poi placheta cu poesii de război 








„Pământ şi om“ a d-lui Demos- 
tene Botez şi cartea de proză 
„Pustiuri“ semnată de d-na 
Georgeta Mircea Cancicoy., Aşă 
dar, o activitate care relevă ca- 
tatea. Ploaia de mediocritate 
care bântueşte, e în acest îel 
desminţită şi chiar dacă ar fi 
numai acest fapt, editura „Pro- 


“meţeu“ ar merita sincerele noas- 


tre felicitări, Dar asupra acestor 
tipărituri va mai trebui să scriem. 


HENRI STAHL: CU PARLA- 
MENTUL IN U.R.S.S. 


Cu wvcazia trecutului război, 
regretatul profesor Henri Stahl 
s'a refugiat, pentru scurtă vre- 
me cu un număr de parlamen- 
tari români la Odesa şi de-aci la 
Cherson, unde /trebuia 'să aibă 
loc deschiderea corpurilor le- 
giuitoare către sfârșitul anulu: 
1917. 

Peregrinările lu care-a luat 
parte mănunchiul de senatori 


şi deputaţi români sunt descrise. 


cu farmec, într'un stil vioi şi 
lipsit de pretenții de literatură 
de autorul cărții cu titlul de mai 
sus, Incă de pe atunci „marii 
noştri aliați”, — cum le plăcea 
ruşilor să se'ntituleze, — îşi ma- 
nitestau față de români senti- 
mentele adevărate, mascate cu 
grije sub zâmbet şi asigurări 
binevoitoare. Cunoaştem aci în- 


eta are 





rea 





Paxa poştală p 


Este o carte care se citeşte cu 
interes. 


„CASA AMINTIRILOR“ 


S'a pus sub tipar şi va apăreu 
m curând romanul în două mari 
volume întitulat Casa Amintiri- 
lor și datorat unuia dim cei ma: 
fecunzi şi talentaţi scriitori tineri 
d. Mihail Șerban. 

Casa Amintirilor aduce în pa- 
ginile sale fragmente puternice 
de viață, pe care minunatul dar 
de povestitor al autorului le-a 
imbrăcat în haina celei mai aiese 
literaturi, 


„FLORI CALIGRAFICE“ 


Acesta e fitlul unei plachete 
de sonete, pe care, dela Sibiu, 
ne-o trimite a-l I. Ch. Severea- 
nu, pe care de muită vreme i: 
cunoaștem din revistele ardelene, 
unde a publicat cea maj mare 
parte a poesiilor sale.  Ceeace 
ne-a atras în aceste „Flori cali- 
grafice“, (titlul defineşte perfect 
conținutul) e o grije pentru for- 
mă, îmbinată însă cu muzica u- 
nu: vers clar, D-l 1. Ch. Seve- 
reâmu se dovedeşte a îi nu nu- 
mai un poet, ci şi un meșter al 
unei părţi îndeajuns de ingrate. 
Şi tinerețea cunoaşte deci frâ- 
nele lirismului... 


— bb. — 


[- “coemraratatiare. 





n ame Ie 





28 Februarie 1942 == 






creadă om de nimic, și l-am dat cu um start de oră 


înapoi... Ceas şi ceas 1... Nu-mi puteam găsi vină că 
ul meu merge cu un sfert de oră în urmă |... 

Apoi, rotesc ochii prin local, să văd cine mai este. 
La o masă Hobiilă, un cârpaci de cizmar șchiop și 
bolnav de năduf, cinstea um păhăruț de vin cu Va 
silică Ceham, care vindea ziare prin târg. După ce 
dau rachiul dușcă, mi se luminează o idea: 

— Ce-ar îi să-i pun pe ăștia martori ?1... Cetăţeni 
cu drept de vot, familiști, credincioşi din parohia 
noxsiră, cunoscuți şi de câinii dupe uliţă... Mă leg 
de ei, şi intru în vorbă: 

— Bună ziua, buda Vasile i... 

— Bună, dascăle |. 

— Nooc bun, nene Hobiilă | 

— Așișderea și 'mneovoastrăl 

-— Ce mai vesie, poveste ? 

— bucă, cinstim și noi un păhăruț de vin, ca goz- 
podarii |... 

— Bine facaţil... 
nă-învoire 1... 

— Apăi, de, așa zicem și noi! Pofiiţi și luaţi loc 
ic Dag, 

— Muițumesc... Dar să comamd şi eu o jumătate 
da vin... 

— Mă rog. 

Vream să-i îndatorez în felul ăsta și să mii am 
mai sigur... După ce mai discuta-ăm, mai de una, 
mai de alte, văzând că ceasul gonezie cu nebunul, 
pun chesiia care mă frigea la ficaţi. 

De cum au auzit, au și căzul la îmvoială.,. 

— Se face, dascăle |... 

— Gândiţi-vă şi dummevoasstră |... Nu-mi este sii 
ds mine, care sunt flăcău şi po! să'ndes căciula pe 
urechi |... Dar dumneaiei, fată onorabilă, cu cinstea 
ca fmul de bocuongic și obrazul ca ceara cea curată, 
nu se poale să fie lăsată baljocueil... Dacă aţi ști 
ds cine este vo:ba v'ați cutremnura |... 

— Ce stai să vorbeşii, dogcăle |... Să mai vină o 
jumătate, şi o iuăm din loc... Sunt, cum vezi bine, 
um amărit, dar când este o chestie ca asta, mă tul: 
bur cae apele Bahluiului, primăvara... 

— Ehe, parcă eu sunt cite ?... Adu-ţi aminte, cu- 
metre Vasile, că cum rămarz beteag de picior, tot de- 
la aşa ceva |. Nu m'am lăsat până nu am vârit pa- 
tru imși în spital! Și dacă nu dădecn Cu parul ca 
să-mi rupă piciorul, eșea şi mai rău |. Și tot pentru 
cinstea unei fete, de trăia și cu mine, şi cu alți doil... 

Auzind de frântură de oase, m'am ridicat dala ma- 
că, aus: 

— Fraţilor, până vă duceți dumneavoastră, dați-mi 
voce să mă repsd la decor ca să araniez să fi» și 
e] față... li plătesc eu vizita, ca să îl am la înde- 
mână pentru ciutor... Doamne fereşte, mă atinge stu- 
dentul, şi n'ame cine sămi pomie de grijă |... 

— Foarte bine... Pe noi ne-am ridicat jandarmii şi 
ns-au svâilit în beciul postului, până a doua zii Că 
zicocmu că este treabă de procuror... Formalități de- 
ala lor |... 

Credeam că am rânduit lucrurile pe deplin, când 
văd că se ridică Vasilică Ceham... 

— Asta o să tia mai greu, dascăle |... Doctorul a 
plecat la spitahal din Murgeni cu păcătoasa ala de 
moașă... Că a avut, ştie tot târgul, aseară o pricină 
de haimonale în poarta ei, şi din spaima aia s'a de 
venit că a avortat în şeuse luni |... Cred că o să se 
dea și la gazetă... 

Când am auzit una ca asta, mi sa lăsat negru 
înaintea ochilor... De unde mă sculasem în picioare, 
hotărit să duc lucrurile le capăt, m'am lăsat, bin 
şor, pe scaun, cu genunchii retezaţi... 

— Ce vorbă mai ezie și asta, bade Vasile ?] 

— Vozbă a dracumi, dascălel.„. Că după ea la 
chemat jendarmnl' pe perceptor şi pe ajutorul de 
primar, ca să răspundă |... Oameni în toată firea, 
care-și prăpădeau gologanii cu o păcătoasă de moa- 
șe iracută prin ciur și prin dârmon |... 

— Piiu, bătu-i-ar Dumnezeu și toate Praznicile Im- 
părăteşti!,.. Şi eu, care vroiam să inchipui ieziia de 
mucenic pentru cinsiea ei |... 

Când camu cruzit cum stau socotelile și de cine este 
vorba, amândoi s'au pormit pe râs, cu gurile lărgite 
până la urechi... 

— Ei, asta ar îi fost bumă de toll, Dacă se întâmpla 
uşa ceva, intram în tocă rușinea ? 

Buzuros că a scăpai, Hobiilă s'a săltat pe piciorul 
ăl bun și a dat să mai comande o jumătate. Eu, a- 
mărit cum eram și socstind că ar fi o cheltuială de 
priaos, mi-am luat pălăzia şi bastonul și m'am scu- 
zai cuviincios: i 

— Mie să-mi daţi voe să plec... Mă aşteaptă pă 
rintele Botgros să câmărim niște mucuri de lumâ- 
nări, po care să le diam la prefăcut... 

Slavă Ţie Doamne, că nu m'ai făcut părtaș unsi 
astfel de lucrări diavoleşii, din care puieam eși băr- 
tănit, la trup și cu sufletul întincri... 

Către seară am întâinit şi pe studenti, cu care 
m'am îmbătat, prie:emește, fericind ceasul în cate ni 
s'au luminat drumurile adevărului şi înțelepciunei. 


Asta este semn de pace şi de bu- 











lătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938 


—a