Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0002

REDACŢIA: 


STR. BREZOIANU, 23 e TEL. 3.30.10 








Pentru o nouă 
„Românie 
Pitlorească 


Ne gândim la multele frumuseți ale ţă- 
rii noastre. 

Sunt regiuni cari ascund colțuri blân- 
de, plaiuri însorite, locuri cu aşezări de 
viață sătească nestricată, dar şi ţinuturi 
încă nestăpânite de om, virginitățile mun- 
ților cu prăpăstii şi ape în şuvoaie sălba- 
tece. Marea se scaldă în soare pe margi- 
nea de aur a plajelor, sau se frământă 
prin ascuţişurile stâncilor cari o înfruntă. 
Dunărea se răsfaţă lenevoasă, prin pă- 
duri de stuf și papură, surâzând porturi- 
lor în rostogolire de unde, In alte părţi, 
mânăstiri întâmpină cu evlavie cerul 
printre brazi, de pe culmi de dealuri ar- 
cuite, La poale de codri şi munţi, livezile 
hrănesc, în roiuri de vegetaţie, prăsila 
tutaror soiurilor de vietăţi. 

In câte feluri ne putem apropia de na- 
tura şi oamenii acestei ţări? In câte chi- 
puri ne lăsăm sufletul cucerit şi inspirat? 

Nu este oare regretabil să constatăm că 
scriitorii noştri nu se gândese să-şi pre- 
menească sufletul privind, totdeauna cu 
alţi ochi, frumuseți şi bogății autohtone? 

Pentru ce așteptăm înnoirile sufleteşti 
uumai din contactul cu străinătatea, când 
țara noastră poate fi privită mereu din 
alte unghiuri şi poate fi găsită mereu 
aouă? 

A scris odată o „Românie pitorească“ 
AL. Vlahuţă. Astăzi cartea este uitată. 
Se recomandă numai liceenilor cari o ci- 
fesc pentru tezele lor, în rezumate, spre 
a şti doar ce cuprinde. Dar opera lui Vla- 
huţă a rămas pentru totdeauna o lecţie 
care ne îndeamnă să luăm seama, în ori- 
CE bionamiiy să ut teva ce ar cuonstitut uun- 
ținutul unei „Românii pitoreşti“, 

Mă gândesc, când scriu aceste rânduri, 
la câţi cunosc pe Calistrat Hogaş, la câţi 
au respirat miresmele paginilor acestui 
îndrăgostit de munţi, de păduri, de pă- 
mântul minunate Moldove. 

Puţini! Prea puţini. 

Dar publicul nu este atât de vinovat că-l 
ignoră pe Calistrat Hogaş. Mai vinovaţi 
sunt scriitorii tari n'au înţeles că trebue 
să continue o tradiție începută. Cititorul 
ar păstra o legitură mai strânsă cu opera 
scriitorilor de calitatea lui Hogaş, dacă 
numărul acestora ar fi mai mare, iar ge- 
nul ar coustitu o preocupare statornică 
în literatura ncastră. 

A contiuua otradiţie începută cu Vla- 
huţă și Hogaş, însemnează a face educa- 
ţia publicului în sensul unei cunoașteri şi 
al unei iubiri aţării. 

Se pare că az e timpul să ne oprim a- 
supra acestei labri din literatura noastră, 
Sufletul țării ir putea să apară nou 
în paginile scriibrilor cari se apropie alt- 
fel de oameni ş pământ. Cât mai sincer 
vor şti să se apopie. Cât mai frumos, ca 
să se cunoască m suflet tânăr, brav, dori- 
tor de înfiptuiripure, cu o credință îsto- 
rică în mărirea ieamului. 

O nouă creați: poetică ar fi însă și o 
nouă operă națimală. 

Intro lume fiimântată de nelinișştile 
unei civilizaţii p'ecare, sugestiile pe cari 
le dăm aici scriibrilor români, credem că 
au cel puţin caliatea de a deschide o fe- 
reastră spre un tâmpy veşnic nou şi viu: 
al pământului notru şi al oamenilor lui. 


VICTOR POPESCU 





ABONAMENTE: 


220 pe an 
120 pe 6 luni 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 





N. GRIGORESCU 


La Fontainebleau 





INCHINARE LUI EMINESCU 


Moldovean cu moldovenii, bucovinean 
cu bucovinenii, ardelean cu ardelenii, 
muntean cu muntenii şi ascultâna la 
Prut suspinul basarabenilor, — tu eşti 
românul de pretutindeni. Vagabond ca 
magul după steaua lui, viața ta a uis- 
prețuit granițele ce ne-au sfâșiat pă- 
mântul şi ne-au sângerat istoria. Stu- 
dent şi actor şi hai-hui fără rost de 
sine, nu e colț de ţară unde să nu-ţi 
fi întipărit pașii, n'a fost soartă ob- 
ştească în care să nu-ți fi amestecat 
soarta. Viaţa ta e românească fiindcă 
ai risipit-o pretutindeni; graiul tău e 
românesc fiindcă l-ai cules de pretu- 
tindeni. 

Ai zăbovit pe spinări de plaiu, lângă 
fiuierul ciobanilor ai nămiezit sub ar- 
borii rari ai câmpiei cu truda pluga- 
rilor; ai învățat basmul satului, ai 
deslușit mitul neguros al pământului; 
ai rătăcit pe lângă plopii târgului, ai 
poposit într'un colţ de tavernă soioasă 
și ai ascultat revolta desrădăcinaţilor. 
Te-ai lăsat dăscălit de marii dascăli de 
neam ai timpujui tău și ai cercetat 
între copii pe smeriţii dascăli de sat; 
te-au jicnit cusururile ciocoilor dar ai 
prețuit nobleța istorică a boierilor. Ai 
trăit cu toate provinciile, ai suspinat 
cu toate straturile sociale. 

Asemeni apostolului Pavel, genialui 
trepăduș al lui Hristos, cutreierând 
întregul țărm al Mediteranei, tu ai fi 
putut zice despre năvalnicul tău nea- 
stâmpăr:  „M'am făcut tuturor toate 
ca pe toți să-i dobândesc”, 

Omul de rând are parte de-o viață 
proprie. “ie soarta ţi-a dăruit în loc 
de viața insului, viața milioanelor. 
N'ai avut o îndeletnicire ca oricare 
alta, fiindcă a trebuit să sângeri pen- 
tru îndeletnicirile tuturor, n'ai avut 
un loc sub soare, fiindcă ţie ţi s'a dat 
întregul pământ românesc. Comorile 
lui, durerile lui, nădejdile lui au în- 


CHIPUL LUI DANTE 


Odată cu faina lui Dante şi a ge- 
nialei sale liura 
turi, iconografia 
dantescă a ieșit [a 
iveală, urmând das 
cu pas toate da- 
pele prin care Di- 


vina Comedie a 
trecut, cu difua- 
rea sa în bhme 


dealungul veactri- 
lor. 

Artiştii tutuor 
timpurilor dela, mpa- 
riția Dumnezegtei DANTE, studiu în desen de 
Scrieri, au închizait; . —Rafl0eL peuţtu 9 fresca 


în desen, miniatiră, gravură, frescă, pic- 
tură în utei și swuiptură, scenele descri- 
se în călătoria iintţastică de pe alţe tă- 
rânuri, făcând mereu prezentă icoana 
sup'aomenesculu călător. 

Fecare epocă a căutat să-și cristali- 
zeze starea sa de înţelegere dantescă, 





de Mac Constantinescu 


ințelegere trecută prin filtrul menta- 
lităţii ce caracterizează momentul unei 
noui ediţiuni. 

Artiştii plastici au căutat la rândul 
lor să, urmeze calea comentatorilor şi a 
oamenilor de litere. Dela vechiul codice 
şi până la ultimele creaţiuni ale tipa- 
rului modern, adevărate mândrii ale ex- 
poziţiilor de grafică, dela frescele bise- 
ricilor și palatelor senioriale până la 
tablourile de compoziție ale maeștrilor 
romantici, dela Giotto la Delacroix şi 
Gustave Dore, trecând prin cele mai re- 
prezentative figuri ale Renașterii, din 
care ar îi să cităm dintre primii pe 
Taddeo Gaddi, Simone Memmi, Orcag- 
na, apoi pe Ghirlandajo, Botticelli, Sig- 
norelli, Vasari, Raffael; chipul lui Dau- 
te, apare cu anumite caracteristice, prea, 
puțin variabile dela artist la artist şi 
dela o epocă la alta. 

Rareori portretul lui Dante e repre- 
zentat izolat. In cele mai multe cazuri. 


căput toate în imensitatea inimii tale. 
Moștenirea lui Nicolae Bălcescu a 
trecut întreagă pe umerii tăi, și dacă 
românismul integral în veacul al 
XIX-lea a fost numai presimţire şi 
riăzuinţă, presimiiriit şi năzuinţeie de 
pretutindeni s'au strâns în focarul co- 
vârşitor al geniului tău. Există în 





Busc de Radu Moga 


M. Eminescu 


istoria creştinismului bărbaţi purtă- 
tori de Dumnezeu — teoforii — şi 
viața lor e tragică şi arsă de povara 
dumnezeiască pe care o poartă. Cu 
cincizeci de ani înainte de a fi chip 
de lut tu ai purtat în tine, întreagă, 
România-Mare. De aceea tragica ta 
viaţă, lipsită de bucurii, sa nimicit și 
sa sorbit în profetica povară. 

Tu ești românul de pretutindeni, 
precum, în aceeaşi măsură, tu ești ro- 

mânul de totdeauna. 


Co ir a Pa aaa a a aie pi 


figura poetului florențin este făcută în 
întregime, încadrându-se într'o compo- 
ziţie cu subiect luat fie din însăși operâ 
poetului, fie din elemente religioase sau 
profane. 

In vechile codice din secolul al XIV- 
lea, poetul fiorentin, e reprezentat de 
profil „numai capul și o parte din bust. 
coafat cu bonetul său caracteristic și 
purtând mai întotdeauna o carte sub 
braţ, numele său stând scris sau pe hai- 
ne ca un atribut vestimentar sau izolat 
pe fondul de deasupra capului. 

Astfel îl găsim în Codicele Palatin a- 
fiat în biblioteca, Naţională din Floren- 
ţa, în codicele Eugenian dela Viena, la 
Milano în colecţia. principelui Trivulsio 
şi tot la Florența în biblioteca Ricar- 
diană. 

Figura poetului întreagă, prezentată 
izolat, drapată în costumul sobru al 
timpului, încununat cu lauri, purtân- 
du-și în mâini opera literară sub forma 
unei cărţi deschise şi având ca fundal 
scene din poemul său și fragmente ca- 
racteristice de cetate florentină, o gă- 
sim la Florenţa, pe zidul bisericii Santa 
Maria de! Fiore, pictată de Domenico di 
Michelino. Amplu ca factură, drapat în 
cutele bogate ale sec. al XV-lea şi pro- 





Ai răscolit provinciile, dar ai răscolit 
şi veacurile. Ai stat de vorbă cu cei 
vii, dar ai stat de'vorbă şi cu cei 
morți. Cu marii morți ai trecutului. 
Cu morții fără moarte ai credinţei ro- 
mâneşti. Pământul şi morţii sunt teze 
două izvoare ale credinței unui neam. 
Tu ai băut din amândouă. Ai colindat 
pământul şi te-ai adâncit în istorie. 
Ţi-ai înălțat rugăciunea cu dacul pre- 
istoric; te-ai înfășurat în mantia ro- 
mantică a legendelor începutului; ai 
luptat la Rovine cu Mircea-cel-Bătrân; 
ai gospodării răzăşește cu Alexandru- 
cel-Bun, ai chefuit voiniceşte cu Da- 
bija-Vodă ; ai fulgerat din paloș cu 
Ştefan-cel-Mare; ai dat chiot pe stânca 
pleșuvă cu Avram Iancu. Ai ispitit 
hârțoagele veacurilor; ai meditat pe 
bucoavnele bisericii; te-ai cutundat în 
maldărele de foi ale cronicarilor şi-a: 
tors înţelepciunea națională din caerul 
valvârtejurilor istorice. 

Din întindere şi din adâncime, din 
tot şi din toate, ţi-ai închegat dogma 
de marmură a românismului pur. 
Substanţă din substanța pământului, 
duh din duhul veacurilor, învățătura 
ta n'are preț schimbător. Generaţii 
după generaţii ne recunoaştem în ea 
ca într'o imagine proeciată în infinit. 
Căci geniul tău a plăsmuit-o şi a trans- 
figurat-o „sub raza gândului etern“, 
Neamurile nu trăssc prin ceea ce mis- 
tuiesc : neamurile trăesc prin ceea ce 
creiază. Prin eroismul gândului arun- 
cat dincolo de veac. Iar tu ești pentru 
noi trecerea eroică din veac în nemu- 
rire. Ă ” 

Mihail Egfinescu, aripă de cer înste- 
lat, arcuită peste pământul românesc. 

Ţie, închinarea noastră, 
Român de pretutindeni, 
Român de totdeauna. 


NICHIFOR CRAINIC 


filat pe fondul de firidă în „trompe 
Poevil” cu decorul de cochilie al renaş- 
teri., reprezintă pe Dante, Benedetto da 
Maiano pe fresca dela Palazzo Vecchio; 
Andrea del Castagno în fosta mânăsti- 
re a Sfintei Appollonia din Florența. 
Pollaiolo sau şcoala sa, întrun desen 
păstrat la Oxford îl reprezintă cam în 
aceeaşi atitudine. Botticelli  utilzează 
figura lui Dante ca element la ilustrarea 
Divinei Comedii. Cabinetul  stampelor 
din Berlin, păstrează printre altele un 
astfel de desen, în care Dante este con- 
dus de Beaţrice. Linia este pură şi flui- 
Gă, fără valoraţii, hașuri, etc. 

Raffae!l plasează pe Dante printre fi- 
gurile „Parnasului” Compoziție celebră, 
ce împodobeşte una din „Stanzele“ Va- 
ticanului și în „Disputa sfântului Sacra- 
ment” nu mai puţin celebra frescă Va- 
ticană. 

In ambele compoziţii, Raffael tratează 
profilul dantesc cu o energie neîntre- 
cută, 

In catedrala dela Orvieto, o serie in- 
treagă de tablotine dantești, plasate în 
caveuri şi medalioane, completează 
marele compoziţii pe care Luca Signo- 
relii le-a pictat întruna din  capelele 


NIVEPSUL LIILDAR 


ANUL XLVII 
SÂMBATĂ 26 FEBRUARIE 1938 


n si 


e No.2 








LIMPEZIRI 
ÎN ARTA 
SCRISULUI 


Se întâmplă deseori să citim o carte 
de literatură, un roman românesc, care 
să ne pasioneze și să ne vie greu să-l 
lăsăm din mână, dar să avem totuși 
sentimentul că în paginile sale nu gă- 
sim esențialul și că ceea ce întreţine cu- 
riozitatea este altceva decât valoarea 
în sine a operei. Ducem până la capăt 
«szfel de cărți, din considerație pentru 
inteligența autorului şi pentru ezxpe- 
riența lui de viată, interesantă și une- 
ori copleșitoare. 

Personal, m'am străduit să-mi explic 
care este natura acelui gol care ne des- 
parte de un miez al cărții şi pe care 
nu-l poate umple decât prezenta unei 
creații complete şi organice. Ca să nu 
mă înșel în privința textului, am revenit 
asupra acelorași rânduri, citind cu aten- 
ție, frază cu frază, şi oprindu-mă Wa a- 
luzii, la sugestii, ta imagini... 

Oricine se va supune la un astfel de 
exercițiu, va putea descoperi, ca într'un 
aparati mărilor, ce este străin de 
natură poetică a scrisului, şi ce se 
află în el neresorbit, în stare parazita- 
ră. Aceste elemente streine aparțin de 
obiceiu vervei inteligente a scriitorului, 
excesului său de zei, lirismului sau șar- 
iei satirice, unei adevărate năvăliri ver- 
bale care turbură și alterează calitatea 
poetică. Ceea ce îsbește în acest scris 
este lipsa de moderație a autorului. Ei 
nu se pricepe cum să-și dozeze mate- 
matie emotiile, cum să distribue func- 
ţia fiecărui cuvânt, în economia to- 
tală a paginii. Le umestecă pe toate a- 
narhic, din surplus de teperament, fapt 
care, din punct de vedere al rigorilor 
artei, dovedeşte lipsă de gust, de finete, 
de cunoaștere deplină a meșteşugului. 

Este regretabil că nu-și dau seama 
autorii cât pierde opera lor. din prea 
marea râvnă verbală. Pentrucă Scrisul 
pe care spuneam că-l parcurgem cu 
sentimentul unei rarefieri a calității 
lui, este tocmai acesta în care cuvintele 
ne despart de imaginea unică a concre- 
tului transfigurat. 

Despărțirea de materialul uman al 
cărții este și mai gravă. Nu simțim pre- 
zența eroilor, gustul lor pentru viață, 
care să ni se comunice cu forță de con- 
taminâre, să ne obsedeze, Și este pa- 
radoxal că personagiile au o existență 
atât de precară, tocmai fiindcă autorul 
a vrut să ne convingă cu orice preț că 
ele se comportă cu exclusivitate, în mmo- 
dul descris de el, cu vervă şi talent. 

La o înfățișare delicată a cadrului 
cât mai apropiat de viziunea lecto- 
rului, romancierul nu se gândește. Pen- 
tru a cuceri atenția, trage linii groase, 
stărue asupra culorilor, fixează eroul cu 
un Mnt gros de cuvinte în peisaj și nu 
ştie să renunţe la ce este de prisos. 

Cum nu se gândeşte nimeni la un 
sorîs simplu, care să dea impresia că 
este banal și care să nu Spiile aproape 
nimic despre „inteligența“ autorului, 
dar în care atenția deosebită să se dea 
obiectului şi portretului liber şi firesc 
al personagiului? Să simţi în pagini 
cum pășeşti din ce în ce mqi aproape 
de esența lucrurilor, că te aprovii de 
alte ființe vii, cărora le auzi pulsul și le 
vezi buzele mișcându-se ca să-ți vor- 
bească! Să fie în pagini un fel de Liniş- 
te, o luminozitate presărată peste rân- 
duri, ca undeva, unde sălăşiuesc senti- 
mente pure omeneşti, aflate cu greu, 
dar odată aflate, păstrate pentru tot- 
deauna! 


i ra 


PR SU 9 N A N II N N E a tai i O adi ama ani 


catedraiei. Ca în pervazul unei ferestre, 
Dante apare stând la masă, consultân- 
du-şi cărțile, 

Tot așezat şi comentând poemul în 
mijlocul discipolilor săi spirituali, repre- 
zintă Vasari pe Dante în tabloul aflătar 
în Oriel College din Oxford, 

Figura lui Dante ca element de aân- 
sambiu o aflăm ia Santa Maria Novella 
din Florenţa, poetul fiind reprezentat 
aşezat și scriind, în fresca lui Simone 
Memmi „Alegoria bisericii”, patetic în 
poză de rugă „Judecata din urmă” de 
Andrea Orcagna, întinerit şi senin în 
„Paradisul” fresca aceluiași pictor. 

Reprezentarea sculpturală a chipului 
lui Dante, își are originea într'un bust 
aflat în muzeul din Neapole, lucrat de 
un artist necunoscut în secolul a! XV-lea. 
Din acest bust au derivat mulțimea de 
măști şi capete în ronde-bosse sau nu- 
mai în relief, dintre care ar fi de citat 
o mască de Torrigiani păstrată în gale- 
ria Ufizii din Plorenţa, o medalie din 
muzeul naţional și relieful în marmu- 
ră al Ju; Pietro Lombarâi ce străjueşte 
ia mormântul dela Ravenna. 
ca e pt a a ta e a E (a ama ape ap a ta, 


(Urmare în pagina 2-a) 





Inverşunarea d-lui Cezar Petrescu, 
de a cuprinde în largi panorame epice 
experiența de viață a societăţii româ- 
nești moderne, na putut fi înţeleasă 
dela început ca o activitate literară 
majoră, fiindcă toţi vedeau în ea 6 
imitație după un model ilustru de 
aiurea, ca Balzac sau Dickens. De aci 
neîncrederea și consideraţiile sceptice 
asupra unei opere care părea că are un 
principiu de stimulare străin. La un 
efort autohton, la o energie originală 
concentrată, era greu să se gândească 
cineva, şi fiindcă lipsea un model al 
tradiției la noi, și fiindcă stăruia în- 
doiala dacă societatea românească mo- 
dernă își poate desvălui caracterele ei 
în opera unui romancier. D. Cezar Pe- 
trescu a auzit toate aceste critici for- 
mulate cu sau fără autoritate şi a vă- 
zut ieşindu-i în cale toate piedicele 
unui mediu neprielnice. A învins însă, 
creidu-şi singur mediul, isbutind să 
dea menirii de romancier toată im- 
portanța și să facă publicul să se inte- 
reseze de propriul său suflet răsfrânt 
într'o operă documentară. 

Mărturisind aceste mari preocupări, 
d. Cezar Petrescu s'a încumetat să 
compuie o frescă epică a răsmeriţei dela 
1907, după ce un alt romancier dăduse 
din materialul acelorași evenimente, o 
operă recunoscută ca definitiv intrată 
în literatura noastră. Prestigiul pe care 
singur şi l-a făurit d. Cezar Petrescu 
în literatura românească, prin modul 
cum a conceput vocaţia romancierului, 
i-a dat însă dreptul să reia fără sfială 
aceeaş temă, lăsând să se înțeleagă că 
este o simplă întâmplare faptul că d-sa 
utilizează subiectul mai pe urmă. 

Un alţ scriitor care să aibă acelaș 
prestigiu de a relua un subiect tratat 
magistral de d. Rebreanu, nu găsim as- 
tăzi în literatura noastră. Credem că 
în lumina acestui prestigiu, trebue să 
judecăm opera şi personalitatea d-lui 
Cezar Petrescu. Pe această linie se poa- 
te stabili relaţia d-sale cu generaţia 
mai tânără de scriitori, care simt ne- 
voia de a apăra autoritatea tagmei lor 
şi de a li se recunoaște dreptul de'su- 
premație spirituală asupra masselor. 














CRONICA LITERARĂ 


UNIVERSUL LITERAR 


de C. FÂNTÂNERU 


CEZAR PETRESCU: 1907 „NOI VREM PĂMÂNT“ 


roman (Cugetarea 1938) 


In modul cum a. Cezar Petrescu a izbu- 
tit să-şi facă o incontestabilă autoritate 
de scriitor, se pot găsi îndrumări pen- 
tru această carieră grea pe care vor s'o 
înceapă alții. 

A doua parte din ciclul 1907 „Noi 
vrem pământ“, al d-lui Cezar Petrescu 
ne-ar prilejui multe consideraţii de 
acest fel, prin care începem cronica. 

«e 

In „Noi vrem pământ“ nu sunt eroi, 
nu se încheagă conflicte, nu se eșafo- 
dează trepte ale acţiunii. Dar nici nu 
le simţim golul, nu  regretăm nimic, 
primim totul așa cum l-a conceput au- 
tnrul, ca o alcătuire ideală a operei. 
Cele 476 de pagini ale romanului cu- 
prind nenumărate capitole, cu subdivi- 





ziuni în corpul lor. Trecerea de la o 
subdiviziune la alta, se face fără legă- 
tură. Toată lumea din carte se allă 
răspândită în spaţiul larg al ţării, pe la 
moşii şi prin orașe, și autorul ne duce 
dela un grup de personagii la altul, fără 
să ne lege prin fapte precedente. 
Este altceva care întreţine interesul 
lecturii. Efortul d-lui Cezar Petrescu 
de a construi simfonic ansamblul, de 
a lipi scenele între ele prin potriviri 
de vibraţie morală, prin aderenţa la 
un moment tragic din istoria ţării, prin 
participarea la o gravă exaltare a o- 





CHIPUL LUI DANIE 


(Continuare din pagina 1-a) 


Un loc special în această descriere, ar 
fi să-l ocupe reprezentările grafice in 
opera dantescă tipărită ela înfiinţarea 
primelor teascuri şi până la ceie mai 
recente ediţii apărute. Subiectul fiind 
prea vast, ni-l rezervăm pentru o altă 
dată. Astăzi, mărginim preocupările noa- 
stre numai la desluşirea chipului lui 
Dante, cercetându-i primele elemente 
documentare. 

Am lăsat la urmă pe singurul artist 
contemporan cu poetul, care a avut fe- 
ricirea să-l apropie şi dela care ne-a ră- 
mas cea mai evche imagine a lui Dante 
şi deci cea mai verosimilă, dacă se poate 
numi astfei, deoarece în vremea poetu- 
lui „portretul“ studiat direct după natu- 
ră în înţelesul său de astăzi, nu era la 
modă. Giotto pictează între anii 1334 şi 
31 în capela Sfintei Maria Magdalena 
din palatul Bargello dela Florenţa, o 
frescă reprezentând paradisul, în care 
plasează printre cei aleși şi figura poe- 
tului florentin. Fresca, acoperită cu vre- 
mea de tencuială, a fost dată la iveală 
în 1842 și în starea dinaintea restaură- 
rii nu prea fericită care a urmat, a pu- 
tut fi decalcată în două rânduri diferite, 
de doi cercetători din momentul desco- 
peririi: Seymour Kirkup și Perseo Fal- 
toni. Fresca dela Bargello și calcurile 
luate direct, ne prezintă un Dante de 
profil, în picioare, purtând sub braț car- 
tea poemului, iar în mână o floare; îi- 
gura e tratată cu o mare tinereţă în o- 
praz, o tinereţă ce s'ar potrivi mai bine 
epocei primelor sale încercări literare 
decât maturității de gândire din timpul 
Divinei Comedii. 

Cum fresca este ulterioară morții 
poetului, este probabil ca Giotto să se 
fi servit pentru reprezentarea sa para- 
disiacă, în care toate personagiile tre- 
puesc să fie tinere, de vre-un desen fă- 
cut lui Dante în tinereţe, în epoca în 
care tradiţia vrea. ca autorul Divinei 
Comedii să-şi fi desăvârșit  educaț.a 
luând lecţii de desen cu marele pictor 
trecentesc. 

La Ravenna, în biserica stântului 
Francisc, o frescă din şcoala Jui Giotto 
îi reprezintă pe Dante așezat cu fața 
sprijinită de mână  într'o atitudine 
meditativă. Figura lui Dante însă, este 
tot așa de tânără ca şi în fresca dela 
Bargello. 


După toate probabilitățile, prima fi- 
gură matură a lui Dante, așa cum îl 
descrie Boccaccio în „Tratatello in Lau- 
de di Dante“ s'ar fi aflat într'o frescă 
mai târzie decât a lui Giotto, făcută pe 
un zid transversal din biser.ca f:oren- 
tină Santa Croce, frescă ce sa distrus 
odată cu zidul, sacrificat. de arhitectul 
Giorgio Vasari pentru modificările din 
interior comandate de ducele Cosimo 1 
de Medicis. 

Taadeo Gaddi, elevul preferat al lui 
Giotto, închipuind pe zidul dela Santa 
Croce, miracolul franciscan al copilu- 
lui înviat, pictează figura lui Dante în- 
tr'un grup de alte două personasgii, care 
după mărturii neindoioase (Leonardo 
Bruni 1369-1444, Antonio Billi 1516-70 și 
Lorenzo Ghiberti 1378-1455) sunt înșiși 
pictorul Taddeo şi marele său maestru, 
Giotto. Mărturiile ne arată că înfăţișa- 
rea lui Dante dela Santa Croce era după 
Boccacio : de statură mijlocie, puţin 
adus de spate, ochii mari, figura lungă, 
nasul aquilin, buza superioară puţin 
în afară, părul și barba neagră (proba- 
bil o barbă abia perceptibilă aşa cum 
se arată pe anumite desene) aspectul 
grav, melancolie și gânditor. 

Un fapt este cert: Boccac:o a văzut 
fresca dela Santa Croce. Un portret din 
codiceie palatin şi altul (cu puţină 
barbă) din codicele eugenian, par să fie 
direct inspirate din fresca lui Gadăi. 
Ar mai fi consideraţia adusă de Passe- 
rini că într'un grup de trei oameni din- 
tre care Giotto bătrân de 10 de ani în 
epoca frescei dela Santa Croce și Tadeo 
Gaddi bărbat de 30 de ani, Dante care 
era cel mai în vârstă dintre ei să fi 
tost reprezentat sub trăsături altele de- 
căt cele ale unui om matur, așa cum il 
reprezintă desenele pomenite. 

Mai mult decât fresca lui Giotto, por- 
tretul distrus al lui Taddeo Gaddi pare 
să fie punctul de plecare a întregii 
iconografii danteşti. 

Trăsăturile chipului genialului poet, 
concentrate în frescele lui Giotto și 
prin imaginile primelor manuscrise in- 
spirate după figura dela Santa Croce, 
s'au transmis, lege, dela un artist la 
altul, dealungul timpului, nimeni până 
astăzi neindrăsnind să se abată. 


Mac Constantinescu 


menescului. Personagii masive nu sunt, 
fiindcă autorul nu stă să gândească pe 
fiecare în parte, să stăruiască în jurul 
lui spre a-i da conţinut şi personalitate, 
spre a-l separa de ceilalți în această fre- 
scă uriașă. Nu face acest lucru fiindcă 
crede că este de prisos. Atât de puţin 
însemna fiecare, luat în parte, în e- 
poca aceea de responsabilitate istorică, 
în care nimeni nu avea trezirea totală 
în conștiință, ca să preîntâmpine ca- 
tastrofa. In învălmășagul de chipuri, 
boeri, țărani, arendași, în defilarea lor 
ca în ajunul unei zile a judecății, — 
nu se disting fețe unice, poate fiindcă 
fiecare reprezintă un şir întreg în 
urma sa; fiecare este caracteristic 
pentru o categorie socială. 


Astfel Ion, sluga umilită în misiunea 
de a duce câinii în plimbări higienice, 
este poate cel mai frumos simbol al 
cărții. "Țăranul are predestinația muncii 
pământului și a se abate de la ea, în- 
semnează căderea în păcat, în degra- 
darea făpturii. Presupunem că în ul- 
tima parte a ciclului, acest Ion înjosit 
în  îndeletnicirea cei s'a dat dea 
purta câinii de sgardă, în loc de a 
munci pământul, — se va răsbuna 
cumplit, ca o replică naturală, a ome- 
nescului din el. Dar Ion nu este un 
personagiu elocvent al cărţii. Se mişcă 
vag și el, ca în niște culise, la fel cu 
toate celelalte figuri, ca Dumitru Pe- 
treanu, ca Dochița, sau ca Ada de la 
Târnauca şi chiar ca Jack Medoveanu, 
Iordache Cumpătă, Damian Cumpătă 
şi Elena Cazimir. In faţă, în atenţia 
vie a lectorului, d. Cezar Patrescu a aşe- 
zat altceva : gândirea d-sale despre is- 
toria românească în desfăşurare în acea 
vreme, părerea despre oamenii respon- 
sabili de atunci, și sentimentul tragic 
al celor ce sau întâmplat la 1907, vala- 
bil pentru orice timpuri năpădite de 
evenimente asemănătoare, 


Desigur, atunci a fost o catastrofă 
socială. Dar mecanismul social nu e 
clar nimănui.  Inţelepciunea necesară 
pentru prevenirea evenimentelor de 
felul acesta, depăşeşte natura ome- 
nească ! Asemenea neînțelegeri istorice 
sunt cu putință oriunde se face istoria 
unei țări. Ceea ce reese din cartea 
d-lui Cezar Petrescu ca fiind caracte- 
ristic istoriei noastre, este lipsa de 
semnificație a evenimentelor, faţă de 
sufletul oamenilor. Viața de jos, care 
îşi cerea ieşirea năvalnică în spaţiu, 
care râvnia spre îndestulare în nu- 
mele civilizaţiei, nu impresionează și 
nu convertește pe nimeni la dreptate. 
Nimeni nu coboară printre cei copleșiți 
de suferință, spre a învăţa de acolo o 
nouă morală a jertfei, a ajutorării, a 
bunei așezări între oameni. 


Țăranii își gem drama lor singuri, 
ca niște animale.  Simpatia o găsesc 
doar în fiinţe slabe, ca liceanul Adrian 
sau fetița Marianne, neieşită încă din 
vârsta  îngerească. Chiar  lordache 
Cumpătă nu înţelege nimic, fiindcă el 
se gândeşte numai la apărarea clasei 
boerești. "Țăranii sunt singuri, în des- 
nădejdea lor de ființe ale foamei şi 
ale urgisirii, şi vor porni să reacţio- 
neze orbește, cu instinctul de animale 
înfuriate. Ca animalele vor merge spre 
măcel, şi ca animalele vor ti măce- 
lăriţi. 

După aceea se va aşterne cenușa 
nimicniciei peste tot. Zadarnice au 
fost jertfele, Ele nau convertit pe ni- 
meni. Viziunea aceasta a lipsei de sem- 
nificație din faptele omenești este 
miezul gândirei d-lui Cezar Petrescu ! 
Ni se pare că d-sa merge mai departe, 
până la a postula o absolută medio- 
critate a experienţei sufletești, în viața 
românească. In toată opera d-sale nu 
găsim un singur erou, care să fi râ- 
mas pe o treaptă pozitivă de creaţie și 
victorie. Toţi au ratat. lar romanul 
ciclic „1907“, care angajează o porţi- 
une vie din istorie, ţinteşte parcă să 
demonstreze că o societate întreagă ra- 
tează și că în sufletul unei țări întregi 
nu pot rodi exaltarea, încordarea e- 
roică. Firește, un asemenea raport tra- 
gic cu sensurile vieţii, are urmări şi 
în structura literară a cărții. 

„Noi vrem pământ“ aduce poate cea 
mai simplă istorisire de până acum, a 
d-lui Cezar Petrescu. Tonurile sau 
atenuat şi nu mai întâlnim elanuri. 
Miracolul vegetal dela Zapodia sa 
stins. Raiul de viaţă pură al Jivalaniei 
nu-și mai găsește înţeles. De data a- 
ceasta d. Cezar Petrescu compune do- 
molit, stăpân pe unelte, nevoind parcă 
decât să arate lectorului cum se alcă- 
tuește o carte, din zădărnicia tuturor 
lucrurilor, 























CRONICA MARUNTIA 


Presa și „„Universul literar“ 


Ziarele bucureștene, cu excepţii cari 
ne onorează, se ocupă de reapariţia 
„Universului literar“ cu bunăvoință și 
simpatie. 

lertându-ne slăbiciunile, ce nu pot 
lipsi nici unui început, confrații sub- 
liniază dorința noastră curată de a 
contribui la ridicarea pe primul plan a 
interesului pentru literatură, dorinţa 
de a promova tinere talente și în ge- 
nere tot ce e năzuință, spre bine şi 
frumos în paginile „Universului lite- 
rar“. 

Mulţumim călduros celor cari ne 
încurajează. 

Mulţumim la fel acelora cari ne cri- 
tică pe drept. Ei ne aduc servicii mai 
mari decât cei dintâi, 

Şi mulțumim, în fine, chiar celor ce 
ne atacă fără dreptate pentrucă patima 
lor scoate și mai bine în relief calităţile 
efective ale revistei. 


CUNOSCUTUL 


prozator I. A. Basarabescu și-a reti- 
părit la editura „Cugetarea“ volumul 
de schițe şi nuvele „Moş Stan“, pe ale 
cărui file şi-au deschis sufletul mulți 
dintre cei ce semnează în paginile re- 
vistelor şi ziarelor de astăzi. 

Această retipărire ne face să regre- 
tăm din nou că d. Basarabescu și-a uitat 
îndatoririle faţă de literele române. 


O CARTE 


ce trebuie citită este aceea a d-lui P. 
Georgescu-Delafras „Tari și slabi“. 

Experiența editorului român poate fi 
folosită și va folosi desigur multor ro- 
mâni. 

„Am învins totul, scrie d-sa, pentrucă 
aveam mereu înaintea mea un impera- 
tiv categoric: trebue să creez o mare 
întreprindere românească : Și această 
întreprindere am creeat-o din nimic. Ba 
am creeat-o din ceva: din priceperea, 
din voința şi din truda mea, precum și 
din ambițiunea de a dovedi că şi Ro- 
mânii pot fi tari când vor“, 








——— 


26 Fetuarie 1938 








OPERA POETĂ 


a lui Coșbuccăruia „Uniwsul lite- 
rar“ îi va încina unul diniumerele 
sale viitoare, a »st retipărităe Cartea 
Românească, 

Balade și idil. Fire de torși Ziarul 
unui pierde-var se prezintă npecabil 
din punct de veere tehnic, 

Credem însă d fiecare din 'este trei 
volume ale poeilui ţărănim trebuia 
însoțit de o privre asupra viti și ope- 
rei sale, cu at mai mul cu cât, 
exceptând lucrrea prea  uilaterală 
deși foarte folosioare a d-nei onstanţa 
Marinescu, nu 'unoaștem nio mono- 
grafie serioasă aupra marehpoet ar- 
delean. 


PRIGOANA RELHIOASĂ ISPANIA 


sorisă de o însemnză personiate cul- 
turală din Cataloniz deci de ceva care 
a avut nenorocirea să privscă dea- 
proape dezastrul p»vocat drăzboiul 
fratricid, a fost traduă de d. inst. Ste- 
lian în editura Cugetrea, 

Volumul are toateneritelunui do- 
cument serios şi trebe să a mult de 
gândit. : 


D. MURĂRAȘU 


comentatorul ediţiile criti din ope- 
rele lui Eminescu, pulicatee Scrisul 
Românesc din Cruiovaa dala iveală 
broșura „Hașdeu, ediţi: Mire Eliade“. 

Broșura aceasta, a ctei rzune de a 
îi era argumentarea ștnțifie păcătu- 
ește prin tonul său exagrat pemic, am 
zice chiar agresiv. 

Ceea ce nu înseamnănsă cd. Mură- 
raşu nu aduce în discție cruri de 
maximă importanţă, decarel. Mircea 
Eliade nu ne îndoim c:va ne seama 
la realizarea ediției comlete operelor 
lui Hasdeu, pe care o :teptn cu ne- 
răbdare şi curiozitate, aice 





POEZIA PROVINCIA, 


Publicăm aci câteva rânduri ale 
d-lui Em. Florens, fost conducă- 
tor al revistei Peisaj: 


A început de câteva săptămâni — o 
polemică neindreptăţită față de poeţii 
provinciei. 


Sunt fapte triste şi se pot numi cu 
adevărat regretabile. 

Câţiva critici — de la diferite publi- 
caţiuni — au dat semnalul atacului. 

Rămâne de văzut dacă au sau nu 


dreptate. 

Unul dintre ei — socotește chiar — 
„în semnificația grăirii uzuale“ — poet 
provincial drept  zeflemea vorbă de 


batjocură și asta „fără ocoluri“. 

Acel domn — fost şi el — poet pro- 
vincial iși rezervă astazi obârșia orpă- 
Căurilor iui lunatece pun  meieagurile 
inaepartate a.e provinciei. 

U.va SE vede, ca eri era mai bun, 
mai blând, mai înţelegător şi mai poet 
iar astăzi adolescenţa lui s'a transior- 
mat întro balraneţe experimentata şi 
în „umanitatea“ dispusă a da sfaturi 
și a critica pe cgârjuţii lui confraţi, ră- 
Maşi acO.0 Qeparle 1n g.oduziile C.e.0ase 
şin mizeria aezolantă a p.ovinciei noa- 
stre. 

bentru dumnealui „provincia implică 
în vorbirea uzuală de azi și nică 1n- 
fluență eminesciană sau coșbuc.ană; 
poetul provinuial, în chip fatal trebue 
să aibă o iub.tă şi plete; trebue să fi 
rămas repetent şi să se considere nein- 
te.es în secolul lui“. 

Pentru dumnealui poetul provincial e 
doar adolescentul cu puţin put sub nări 
cu tun:ca uniformei descheiată, țigară 
ştrengârească în colțul buzelor şi cu 
plete. 

Tânărul și primul (adică întâiul) a- 
morezat de vre'o doi ochi-verzi, albaș- 
tri, căprui ori negri. 

Şi, deoarece dragostea este egalul poe- 
ziei iar poezia „câtul“ dragostei, tânărul 
nostru, după ce latră la lună în aştep- 
tarea iubitei, (pe care o ţin din scurt 
părinții), își înșiră „aşteptările“ pe hâr- 
tie (cu cerneală vio.etă) şi le expe- 
diază la vre'o revistă bucureşteană (ori 
chiar provincială) în „așteptarea“ pu- 
blicării. 

Până aici toate bune. 

Sunt și „poeţi“ de aceştia și cunosc 
şi eu pe vre'o dai. 

Iată și o strofă edificatoare: 

„Dece nu vrei, O! Domnișoară, 

o clipă să te uiţi la, mine — 

să mă învredniceşti cu o privire 

și chipu-ți roșu de fericire 

să-mi zâmbească“. 

Dar nu toţi sunt poeţi de aceștia. 

Dece să-i uităm pe ceilalţi? 

Pe Alexandru Călinescu, pe Ion So- 
fia Manolescu, George Lesnea, Silviu 
Roda, pe adolescentul Baciu sau chiar 
pe Const. Virgil! Gheorghiu... 


Dece? 

Nu mai vorbim de pdia șde poeţii 
Bucovinei sau de ai 7 end 

Să-i lăsăm pe aceia u ceneala vi- 
olet“ şi să nu-i descurăm. 

Mâine — dintre ceijulţi vor fi şi 
puţini aleşi, 

Pentru ei și pentru topotii provin- 
ciei, mari și mici — seere— să nu 
ne grăbim atunci când :uzim. 

Iar când o facem să n depţi. 


EMANOLFLORENS 





POȘTA REDACŢIEI 


In primul nostru nutiă abundența 
de mater.e pe de o parta şiinsa de ma- 
terial „serios“ pentru apasă rubrică pe 
de aita, ne-au silit să enaţăm la ea. 

Cu numărul de faţă, inoâucem a- 
tât de necesara postă,al trei rost îl 
considerăm dintre cele maînsemnate. 

D. H. Tr. din Alba Iuia 2: trimete o 
„Recenzie“” a poeziilor: E tamnă tăr- 
zie, Liniște și Iarnă, alt uncjuni poeţi 
din cetatea iîncoronăriilui hai Vitea- 
zul. 

„Joi am primit câtuwa pzii de ale 
d-lui Oana pentru a k recza. Scurt 
dar limpede ca bon-jour-, (poetic, 
pentru bună ziua n. r). A ce recen- 
zie e un lucru nu tocmai br (rezon! 
nr.) Se cer două condiții: ljă ai idee, 
2) răbdare. Şi răbdare nu pri este (re- 
zon, repetăm noi). Dar, cum pic de 
voință ajungi la un cât de m rezultat. 
Dar nu prea multă vohăriebapte nu 
vorbe! să trecem deci li fapt, 

Trecând la „fapte“, d. H. * observă 
că: „In general poeziile lui ana sunt 
melancolice, cu nuanţă de pemism“ şi 
citează versurile; 

O frunză bronzată din vararecută. 

Si-a dat drumul jos, ca sămoară. 

Așa dar reţineţi din sentţiele d-lui 
H. Tr. din Apuium că are id, că are 
răbdare şi că e om de fapt Ideolog, 
răbdător şi om de acţiune, d.., Tr.. pe 
care îl bănuim a mai avea șialtă ca- 
litate, tinereţea, ar putea pe în va- 
loare în urbea sa natulă toe aceste 
daruri, pentru propăşirea nai rcmâ- 
ne, cu mai mult folos decât m reen- 
zii, fie ele chiar de calitatecelaă de 
mai sus, 

In recenzia d-sale, d. H. 1mai ci 
tează o strofă a poetului D; 

Imi vine aşa, deseori 

Să-plâne să nu mai tat 

Şi plâng că toate-s în dar 

Nimic nu pot să fac. 
Decât versuri... 


— st, -— 


26 februarie 1938 











UNIVERSUL LITERAR 











e 


COMEDIA FANIASMHMELOR 


5 ACTE de DAN BOTTA 


FRAGMENT DIN 


Noaptea în termele lui Dioclețian. O 
spărtură imensă în creştetul lor, desvălue 
scena. Arcuri de piatră. O vegetaţie ob- 
scură inundă ruinele, creşte printre 
blocuri, se agaţă pretutindeni. Frumuseţe 
abruptă, colosală. 

Ziduri galbene de lună, vibrante, aș 
spune sonore. Umbrele — pietre, arcade, 
erburi, cavități — sunt un sistem de no- 
taţii muzicale, o claviatură neagră pe zi- 
duri. 

Printre arcuri, printre spărturi, oriunde 
e posibil, sub cerul vag punctat de stele, 
Roma lunară: arcuri de triumf, foruri, ama 
fiteatre, cupola Pantheonului, ruine, chi- 
paroși printre ruine... 

Doi oameni urcă încet scările construc= 





i at 


Palmezzano Cesare Borgia 
(Pinacoteca din Forli) 


ției, mai curând potecile ei. Sunt  îm= 
brăcaţi în mantii ale căror falduri pot 
părea antice. Unul din ei poartă calota de 
preot. E Cesare Borgia. Cellalt e un uma- 
nist. Aspectul lui coincide în mod straniu 
cu acela al lui Pomponius Laetus, ilustrul 
contemporan al Papei Borgia: ochii mă- 
runți, graiul îngânat, statura scundă. Ca 
şi Pomponius Laetus, Umanistul are, pro» 
babil, o casă pe Esquilin unde creşte pă- 
sări de curte și o vie pe Quirinal unde 
cultivă atent vița după preceptele faimoa- 
se ale lui Cato, Varro și Columella. Ca şi 
el, putea fi văzut, în faptul zilei, venind 
de pe Esquilin, cu felinarul în mână, la 
universitate, să-şi propage „lumina”, 

Și dacă dulcea lui quietudine, respectul 
superstițios al celor vechi și sentimentul 
melancolic al ruinelor îl apropie încă de 
acesta, să nu uităm că ele erau apanagiile 
umunismuiui de pretutindeni. Pentru nu- 
mele atât de fermecător, emfatic și pe- 
dant, pe care i l-am răpit însă, cu sigu= 
ranță, umbra lui o să mă ierte. 

UMANISTUL. Suntem la capătul scării. 
Am ajuns... Pe Apollo, bine că am ajunsi... 
Ce locuri : monsignore, ce locuri! Astea 
sunt termele lui Dioclețian. Dacă  s'ar 
scula din morţi şi le-ar vedea, termele 
lui!... 

Apele printre lespezi de marmoră... 
aveau un freamăt nespus... Aici se discutau 
afaceri... Capadocia, Indiile, Libanul, coo- 
perau la fericirea Romei. In termele lui 
Dioclețian, în arcadele acestea, zimbea Im- 
pcriul. Şi ce sunt acum? Nişte grote de 
umbră! Lugubre, surpate, ca nişte ochi de 
cadavru (Plânge). Nu ştiu dece, dar eu, 
de câte ori cuget la aceste lucruri, plâng. 
(Plânge mai tare). 

CESARE. Lasă, 
lasă, nu-i nimic, 

UMANISTUL. Nimic! Majestatea  Ro- 
mei nu-i nimic! Luminăţia ta o poate spu- 
ne. Un om al Bisericii nu uită că Roma, 
Roma Victrix, a fost păgână. Dar eu mon- 
signore, sunt un umanist. Pentru mine 
Majestatea Romei nu e o poveste, un lucru 
a] istoriei. Eu prin ea exist. Din ea se trag 
şi meditaţiile şi experienţele mele. De 
aceea, când odhii mei constată ruina, 
când mâinile mele sunt impunse de spini, 
când erburi înalte mă întâmpină; când 
sub paşii mei se sbate șarpele, șopârla şi 
broasca râioasă, nu pot să nu plâng, să nu 
plâng cu amar. 

CESARE. Fii liniștit,  messer Pompo- 
nius. Lucrurile pe cari le plângi merită, 
e drept, multe lacrimi. Dar nu aşa de fier- 
binți. S'au scurs atâtea secole! 

UMANISTUIL,. Atâtea secole monsigno- 
re! Secole de barbarie, secole cari n'au 
plâns! Pentru cei de atunci, Roma era o 
carieră, un loc unde se află marmoră. Ei 
dărâmau temple, şi din pietrele lor durau 
biserici, catedrale, elucubrații gotice. O ig- 
noranţii, o păcătoșii, o nebunii! 

CESARE. Poate că aveau dreptate 
messer Pomponius: Ei  împlineau opera 
morții, desăvârşeau opera morţii. Corbii 
nau dreptate când se abat pe un ca- 
davru ? 

UMANISTUL. Dreptate! Ai spus drep- 
tate! Cei cari surpă Roma au dreptate. 
(Fierbând). Cer, iertare luminăţiei taie, eu 
tuzbez! In aceste ruine e altceva decât pia- 
tră, altceva decât piatră şi moloz! 

CESARE. E majestatea Romei de bună- 
seamă. 

„UMANISTUL, Majestatea Romei mon- 
signore. 

CESARE, Eu abia mai disting Roma 
sub ruine. Ceea ce admir aici, ceea ce mi 
se impune aici, e opera morţii. 

UMANISTUL. Zei nemuritori! (Pauză. 
O linişte nespusă, pură ca un arpegiu, un 
acord indefinit. Poate pasul lunii printre 
erburi). 

CESARE. Opera morţii nu este ea, la 
urma urmei, o aprigă, o frenetică viaţă? 

UMANISTUL (incet, a durere): Nu, nu. 

CESARE. Ba da, messer Pomponius, ba 
da. Ruinele acestea, frumuseţea lor sălba- 
tecă — nu vezi — sunt cucerite de fior, 
animate de spirit. Ce lucrare s'a făurit 
aici. Termele au dispărut. Un munte sa 
ivit în locul lor, încărcat de erburi, de 
stânci, un munte lunar, apocaliptic, Nu 
admiri messer Pomponius, atâța libertate, 
atâte fantazie în opera morţii? 


messer  Pomponius, 


ACTUL II 


Sub percuţia lunii, ruinele cântă, par a 
forma o puternică orgă, cu mii de tuburi, 
cu mii de voci... 

Cerurile cari pogoară, pământul care se 
face pur... E divina confuzie, divina con- 
tuzie a lumii... Unde suntem, messer Pom- 
ponius ? 

UMANISTUL. La Roma, 
anul Domnului 1497, 

CESARE. Ciudat! Am avut, un moment, 
sentimentul că suntem la teatru, că ju- 
căm o dramă într'un timp îndepărtat, 

UMANISTUL. O simplă iluzie monsig- 
nore.! 

CESARE. De vină e lumina lunei. Ea 
mă afirmă, ea mă exaltă. Până la esenţă, 
până la tip. Nu știu dacă înţelegi messer 
Pomponius? 

UMANISTUL. Înţeleg, desigur. Lumi- 
năția ta platonizează. 

CESARE, Nu messer Pomponius, nu. 
Spun cu vorbe grele un adevăr uşor. Mă 
simt atât de adânc eu însumi, cunosc atât 
de limpede realitatea mea, sunt atât de 
viu şi atât de pur în această oră a lunii, 
încât... încât am sentimentul propriei mele 
ficțiuni. Sentimentul de a fi o mască (își 
duce mânu la faţă), de a încarna un tip. 

UMANISTUL. O simplă iluzie monsig- 
nore ! 

CESARE. O iluzie ? Câna încerci o ilu- 
zie, când eşti pradă iluziei, sentimentul 
existenţei tale e mai puţin real, mai pu- 
țin viu? 

UMANISTUL. Nu! Totuşi... după ce te-ai 
Geşteptat... până şi amintirea ei se șterge. 

CESARE. După ce te-ai deşteptat!... dar 
ne-am deșteptat noi oare? Eşti sigur că 
ne-am deșteptat? Poate că realitatea ne 
așteaptă încă, şi bucuria de a o afla ne va 
distruge orice amintire. 

UMANISTUL. O simplă iluzie monsig- 
nore! Sau dacă vrei (oratoric) o iluzie 
într'o iluzie. Eu sunt la Roma, în termele 
lui Dioclețian. Dintre toate iluziile mele 
o prefer pe asta. E cea mai reală, 

CESARE. Moarte, viaţă, eu nu mai pot 
deosebi una de alta... 

Ai văzut vreodată o mare sub lună? A- 
pele vibrează, mistice, cu mii de voci. In 
puntea de lumină se dispun concentric, 
nuclear, se leagă şi se desleagă fără pre- 
get. Ca universul, ca orbitele, 

Iluzii messer Pomponius! Sunt iluzii 
reverberaţiile mării. Le vezi cum mor şi 
cum răsar, cum se aprind și cum se sting, 
pe rând, pe rând. Asta, fiindcă n'ai de cât 
un loc în spaţiu. Că de-ai fi alături de 10= 
cul tău cele pe cari le vezi stingându-se 
ți s'ar părea că învie. Şi de-ai putea fi în 
acel timp pe toate punctele unui litoral, 
ai vedea marea ca un talger perfect, ca o 
imensă lună liniştită. Şi de-ar fi aşa, ar fi 
trist. Că fiecare s'ar simţi un zeu, trist de 
a fi fără dorințe. A 

Tăria mea, bucuria mea e asta: de a 
crede atotputernică iluzia, de a funda un 
sistem de armonii, un cosmos pe o singură 
iluzie. 

UMANISTUL, Atunci monsignore... A- 
tunci lumea n'ar fi decât produsul pro= 
priei tale halucinaţii, un teatru, o come- 
die a fantasmelor, 

Dar lumea e o realitate. Stelele sunt ga- 
ranţia ei. Și sunt fără de moarte. Priveşte! 
(Cu un gest larg arată cerul, într'adevăr, 
pe înălțimile termelor, grupate două câte 
două, stele mari, fascinante sau aprins). 


monsignorc, 


Evocare 


Eu nu construesc Roma din iluzii deşarte, 
ci din mărturii eterne. Roma este ceea ce 
spun cărţile! „ 

CESARE. Cărţile! Frumoase sunț căr- 
țile. Imi place nespus să le alint, să le 
contemplu, dar n'aș putea scoate nici o 
iluzie din ele. O carte e un giuvaer, lu- 
cru de mână de meșter. Frumuseţea gravu- 
rilor, graţia literelor, toate acestea sunt o 
desfătare, o destătare imediată, 

Dar ce zici, messer Pomponius, de în- 
venţia dela Mayenţa? Cartea imprimată în 
serie — auzi prostie! — cartea mecanică, 
demnă de sclavi. Un exemplu de prost 
gust, o insultă adusă frumuseţii, o insul- 
tă care nu va prinde! Pe legea mea, mi-ar 
fi ruşine să ating o asemenea carte! 

UMANISTUL. Monsignore nu-ți dai 
seama. Nu vezi ce desvoltare poate lua 
cultura. Cartea nu va fi un obiect de lux. 


Nu înţelegi binefacerea unei asemenea in- 
venţii? 'Tiparul ne-a dăruit cultura, lu= 
mina culturii! 

CESARE. Ce ne poate aduce tiparul? O 
umanitate mecanică nivelată de o cul- 
tură-tip, Dar cultura e o formă a tradi- 
ției, legată de temperament, de naţionali- 
tate, de geniu. Cultura nu se ia din cărți. 

UMANISTUL. (care nu ascultă): Cul- 
tură monsignore! Cât mai multă cultură! 

CESARE. ...Și oferind lumii acest ins- 
trument de pricepere comună, divulgăm 
frumusețea, pângărim frumuseţea... Prin- 
cipiile frumuseţii sunt în cărţi, nu le pu- 
tem lăsa la îndemâna lumii... Este un cult 
al frumuseții, cu treptele şi mistere lui, 
destinat numai aleşilor. 

UMANISTUL. Nu ştiu 
Cultura e menită tuturor. 

CESARE. Nu vezi un fenomen întristă- 
tor, messer Pomponius. De pe acum ne- 
gustorii se păruesc în stradă pentru o ter- 
țină din Dante. Negustorii discută pe 
Dante. Unde vom ajunge dacă vor impune 
lui Dante interpretarea lor? Cugetă că nu 
azi, da mâine, peste un secol, peste cinci 
prostimea ar dicta legi creaţiei, ar decide 
gloria creatorilor de frumuseţe. Saltimba- 
cii, imbecilii, ar promulga frumuseţea. Şi 
ce ar fi atunci, messer Pomponius? 

UMANISTUL. Eu nu-mi pot astâmpăra 
bucuria, Tiparul va birui. Şi vom auzi pe 
oameni vorbind nu în limba cea proastă, 
ci în limba latină, cu eleganța lui Cicero. 
Atunci, ch, atunci ignoranţa ar pieri, Roma 
sar înălța de sub ruine... Am putea reface 
Roma! 

CESARE. Dar ce 
Roma de azi! 

UMANISTUL (iluminat): Aş restaura 
cetatea, aş reface Roma, monsignore. Unde 
sunt morminte aș ridica statui, unde sunt 
ruine aş ridica palate. La lumina lunei, 
Roma ar părea ca o vestală albă, tăcută, 
adorată, de raze... Şi Via Appia ar scân- 
teia ca o spadă, mireasma pinilor mi-ar 
îmbăta simţirea... Pe Jupiter! Un freamăt 
ar cuprinde cetatea. Lictorii, fecialii, sena- 
torii, legiunile ar striga: Ave Pomponius 
Magister! Sau nu, mi-ar spune: Pater 
Patriac Ave, Ave Romuli compar. (Un fâl- 
fâit de aripi se aude, focurile de pe zid 
se sting două câte două). Bufniţele! Buf- 
niţele! Şi eu care juram că erau stele. 

CESARE (care râde cu hohote): O sim- 
plă iluzie messer Pomponius. Dar Gacă în 
adevăr erau stele ? 

UMANISTUL. Erau bufniţe monsignore. 
Dacă erau stele nu sburau. 

CESARE. Bine zici. Te-au aclamat 
messer Pomponius. Ți-au strigat: Ave, 

UMANISTUL. Vai mie! 

CESARE, Cine să te audă dacă nu ele? 
Lictorii, fecialii, senatorii, toți au murit, 

UMANISTUL. Vai mie! 

CESARE. Roma e un imens cimitir, un 
trou piintre vuine, 

UMANISTUL. Dar eu nu scol morții 
monsignore. Eu ridie Roma printre  oa- 
meni vii. Lictorii, fecialii, senatorii mei 
sunt vii. Oameni ca mine, ca luminăţia ta... 

CESARE. Înţeleg, înţeleg. Ne vom cos- 
tuma în Romani. Colinele Romei nu vor 
fi decât o vastă scenă, pe care vom trăi 
romanamente, ca August, ca Virgiliu, ca 
Seneca. Nu-i aşa magistre ? 

UMANISTUL. Chiar așa monsignore, 

CESARE. Prea bine! Dar ce să facem 


ce sunt aleşii, 


frumoasă e Roma, 








cu istoria? Cu tot ce s'a petrecut în istorie 
dela Teodosiu până azi? O mie de ani de 
istorie ? 

UMANISTUL,. Ii anulăm. Il ştergem de 
pe faţa lumii. 

CESARE. (pe care propria lui ironie a 
început să-l obosească). Nu putem uita 
messer Pomponius. Tot ce se întâmplă ne 
modifică. Suntem făuriţi de timp, ca o pia- 
tră de valuri. Nici florile nu uită. Ele 
transmit din an în an impresia unei pri- 
măveri fecunde, a unei veri secetoase, a 
mâinii care le-a iubit. Nu uităm nimic, ni- 
ciodată, Când memoria limpede a dispă- 
rut, o modificare persistă. Profilul anilor 
e gravat în noi. 

UMANISTUL. Dar cei o mie de ani cari 
au trecut, au fost ani de suferinţă, de ig- 
noranţă, de rușine, 


CESARE. Cei o mie de ani n'au suferit 


în van, Fi ne-au făcut mai trişti, dar ne-au 
dat şi o tărie amară, tăria de a îndura. Ei 
ne-au apropiat de victorie. Şi adevăr îţi 
spun: suntem mult mai vrednici de ea! 
UMANISTUL. Dar Roma monsignore... 


CESARE. Nici Roma nu poate uita. 
Stigmatele durerii. Lecţia unui imens 
trecut, 


In zarea ce se desface înainte-ne, messer 
Pomponius, vezi numai ruinele, vestigiile 
moarte ale Romei. Eu încep să văd Roma 
cea vie, Pe toată întinderea zării, Crucea 
domină. Fulgerul Crucii printre negri chi- 
paroşi. Turlele lui Sân Petru, Vaticanul, 
Pantheonul sunt aici, în acest haos lunar, 
pietrele de bază ale Ordinei. O lume e pe 
cale să răsară. Aurora unei alte Rome e 
aici, (Pauză. Apoi brusc). Pentru a reface 
Roma, Roma Victrix, e nevoe de un 
pilum, de un gladiu roman? 

UMANISTUL. Da monsignore. 

CESARE, (își trage sabia). O lamă de 
Toledo, din oţelul cel mai pur, o lamă 
spaniolă, nu ajunge? 

UMANISTUL, Nu... nu ştiu. 

CESARE. Ba da messer Pomponius, Ce 
fulgere aruncă! 

UMANISTUL. Un şipot de aur, mon- 
signare. 

CESARE (întinde spada). Binecuvânta- 
rea nopţii asupra-ţi! Harul acestui loc, 
geniul italic! 

UMANISTUL (care s'a plecat pe sabie 
descifrând inscripția): Aut... Cae... sar... 
Aut... Ah, luna! (norii încep să învălue 
luna, lumina ei scade cu mici variaţii. 
Roma se întunecă, apoi scena pănă la în“ 
tuneric complet. In tot acest timp umanis- 


tul vorbește). N'am putut descifra bine 
inscripţia. Care e alternativa?  Aut 
Caesar...? 


CESARE. Aut nihil. 

UMANISTUL, Aut Caesar, aut nihil! 
Nu se poate. Luminăţia ta mă ia la vale, 
Asta nu e lozinca unui cardinal. Asta e o 
vorbă nebună. Un produs al trufiei. E 
ceea ce Grecii numeau „hybris“, ceea ce 
tragicii Greci puneau început al pierzării, 
Hybris deslănţuia tragedia... Nu, mon- 
signore, nu se prinde. Care-i alternativa ? 
Aut Caesar aut?... (Se aude un foșnet de 
vânt. Ca o încantaţie). Nori negri se ri- 
dică... Luna își acopere fața... Vântul foş- 
neşte printre ierburi... aurul lunei se 
face tot mai rar... O mantie se lasă pe 
umerii Romei... Cele șapte coline sunt 
pline de umbră... Noaptea e înaltă, vastă, 
absolută... (Amuţește. Printre arcadele din 
fund se lasă un fascicol de lună. Acolo, 
împietrită, în atitudinea statuilor funebre, 
o femee se vede. Un spaţiu fabulos îm- 
presurat de noapte. Tăcere). E geniul Ro- 
mei. Roma care plânge pe ruine. (Cercul 
de lumină se face tot mai mare. Cesare 
se repede spre femee. Infrânge coclaurile). 
Nu te duce, monsignore, te rog nu te 
duce. Te implor, nu te duce. N'o tur= 
bura. O să te împetrească. O să te facă 
cenușă. (Cu un strigăt). Monsignore! (Iși 
acopere fața când femeia se ridică. Ea 
Jace un pas către Cesare. Incet, cu pre= 
cauțiune, umanistul se descopere). 

CESARE, Lucrezzia! Surioară! Cum ai 
ajuns aici, în paragina asta? 

LUCREZZIA (între vis și realitate). Nici 
eu nu știu. Am ajuns aici... pe lună. Ma 
adus luna. (Ajunsă pe primul plan al sce- 
nei, statuia nu mai e decât o fată sfioasă, 





Geo Zlotescu 


mirată, aproape un copil. Se distinge făp- 
tura ei fluidă, părul transparent, unduios, 
mâinile de icoană. E aevea portretul pictat 
de Pinturricchio, în fresca dela Vatican. 
Afară de costum care la lună pare alb şi 
ale cărui linii pot evoca statuia. Se deș- 
teaptă deabinelea). Cesare! Tu! Te cre- 
deam omul din lună, continuam un vis. 
Ce durere! Tot tu. 
CESARE. Singură... 
în acest loc sinistru. 
LUCREZZIA. Am venit aici ca să pot 
plânge... să pot plânge liniştită. (Se în- 
neacă în plâns). 
UMANISTUL. Pe ruinele Romei, 
ria Romei. Ce nobilă jale! 
CESARE. (oficios). Am uitat să vă fac 
cunoştinţa. Inţeleptul acesta este messer 
Pomponius, ilustrul Magister Pomponius a 
cărui faimă a străbătut Alpii. 


la miezul nopţii... 


glo- 


LUCREZZIA (ca o fată bine crescută): 
Numele dumitale îm; e cunoscut, Il ros- 
tesc cu evlavie, messer Pomponius. Eu 
sunt Lucrezzia, soţia lui Giovanni Sforza, 
seniorul de Pesaro (suspin). 

UMANISTUL (cu emoție crescândă): 
Vom suspina împreună. Vom striga vai! 
Vom vărsa lacrimi amare. 

CESARE (ca să evite un desastru): Mes- 
ser Pomponius, te rog, fii liniștit, donna 
Lucrezzia nu plânge soarta Romei. Plânge 
pe bărbatul ei. 

UMANISTUL. A murit seniorul de 
Pesaro ! 

LUCREZZIA. Nu, n'a murit... încă. Dar 
Sanctitatea Sa şi Don Cesare s'au jurat să-l 
ucidă, şi bietul Giovanni auzind, a încăl- 





Lucrerzia Borgia 
după o frescă de Pintuniccbio 
(Roma, Vatican) 


cat, și fără să-și ia măcar adio, a tujit-o, 
Vai, n'am să-l mai văd niciodată. Ă 

CESARE. Dar surioară nu tu te-ai plâns 
de viaţa amară pe care ţi-o făcea ? De ma- 
piile, de trădările, de purtarea lui de 
ruffian ? Nu tu l-ai rugat pe Domnul nos- 
tru Papa să te mântue? 

LUCREZZIA. L-am rugat Cesare. Nu 
mai ştiam ce fac. L-am rugat aşa într'o 
doară. Dar când eram în genunchi îna- 
intea lui — el care mi-e părinte n'a pri- 
cepul? — gura mea spune cuvinte de 
ocară, dar toată făptura mea striga: iubesc 
pe Giovanni, iubesc pe Giovanni, iubesc 
pe Giovanni! 

CESARE. Lasă, ambasadele roesc, feți 
frumoșii îţi cer mâna. Sfântii! Părinte ti-a 
și ales un mire, demn de: „in “x 
o Borgia. Un prinrine de 
regească. 

LUCREZZIA. Oh, don Cesare, cât nu 
erai lângă minc, aveam un dor nebun să 
te calc în picioare, să te sfâţii, să-ţi scot 
ochii. Acum vin să plâng la pieptul tău, 
să mă gudur lângă tine. Ce trist! 

CESARE. Surioară, surioara mea, 

LUCREZZIA. Tristă surioara ta, tristă 
până la moarte. 

UMANISTUL. Frumoasă, atât de fru- 
moasă ! ă | 

CESARE. Tristă şi frumoasă. O Borgia, 
o Borgia care plânge. Şi pentru cine ? Nu 
mă lasă inima să-ţi spun. Pentru un im- 
beci], un flueră vânt, un Sforza care se 
trage din argaţi, tiranul câtorva sate din 
Italia, | 

LUCREZZIA. Ce-ţi pasă, era tiranul 
meu. Bunul, adoratul meu tiran... M'am 
retras aici, în sihăstria asta, ca să-l plâng, 
ca să-l plâng fără preget, 

CESARE. Nu te înţeleg, madonna. 

LUCREZZIA. Nu mă înţelegi? Am fu- 
git de acasă! Spune tot ce vrei, fă tot ce 
vrei. Azi sunt o Borgia, sunt neinduple- 
cată. Am jurat să nu mă mai întorc, | 

CESARE. Dar, madonna, aici vei muri 
de foame, de sete, de frig... 

LUCREZZIA. Mă voi hrăni cu erburi, 
cu rădăcini, cu ghinda care crește pe ar- 
bori. Mă voi înirăţi cu cerbii, cu urşi, cu 
izvoarele. Căprioarele mă vor ruga să le 
mulg. Mi-oi face culcuşul din frunze... (în- 
imun hohot de plâns) ca Genoveva de 
Brabant. | 

M'am săturat de tiranie! 

UMANISTUL. (foarte serios). Sun dator 
să te previn, madonna. Pe locul acesta 
nu cresc decât spini şi erburi rele. 

CESARE. Ascultă-l, ascultă-l pe rmesser 
Pomponius. | : ă 

UMANISTUL. Şi sub pietroaie mișună 


şerpii.., | PR d 
CESARE. Şi nu numai şerpil sau pră- 
sit aici... i 
UMANISTUL. Locul acesta e şi un cuib 
de lilieci, de șopârle, de broaște râioase. 
LUCREZZIA. Ah! (Incet către Cesar), 
Dar cerbii pe unde pasc? 
CESARE. Cerbii? In pădure. 
LUCREZZIA. Aici, aici, unde pasc? 
CESARE. Aici ? Nicăeri. Ai văzut vreun 
cerb pe aici? | 
LUCREZZIA. Cum ? aici nu sunt cerbi? 
Nici cerbi, nici căprioare? 
CESARE. Nici, de bună seamă. 
LUCREZZIA. Nici urși? | 
CESARE. Nici urşi, nici arbori, nici 1z- 
voare. Nimic din toate astea. Nu sunt 
decât şerpi, șopârle şi lilieci. 
LUCREZZIA. Şi broaște râioase... 
CESARE. Și broaşte râioase. (Tăcere. 
Suspine rare, adânci). 
LUCREZZIA. Don Cesare, dar mirele... 
cum e? A 
CESARE. Mirele? Care mire? 
LUCREZZIA. Mirele. Nu mi-ai spus că 
Sfântul Părinte... i 
CESARE. A, da, El e frumos. Frumos și 
tânăr. ă 
LUCREZZIA. Frumos și tânăr! Cât de 
tânăr? Să nu fie prea tânăr că nu-mi 
place. | 
CESARE. Nu e prea tânăr. Are 16 ani. 
LUCREZZIA. E de viţă aleasă? 


rr a a a a e tt pt a a a e 


(Continuare în pagina 7-a) 




















: De dimineaţă, stareţul Silvestru 
şi-a potrivit dăsagii la mijloc, 

sa închinat din şea şi, în buestru, 
a pogorit de vale, la mitoc. 


Ci fratele Ion, tânjind sub nuc, 

l-a tremurat în lacrima privirii 

pân” s'a tot dus, urmat ca un haiduc 
de câinele lăţos al mânăstirii. 


Ion, pe brânci, îşi mângăe uşoi 


tuleele bălane din bărbie 


cu vite și streini gătiți nemţeşte 
: și cu neguţători și cu dughene... 
! Oftează iar, şi-o umbră albăstreşte 
j şi-i cade, fluturată, peste gene. 


1 

| 

| 

| 

| Caprele pasc, cucernic, iarba vie... 

| 

şi pleacă geană şi oftează dor. 

| 

i Seniundă'n vale drumul spre mitoc. 
O fi, de-acuma, stareţul departe, 

i o fi ajuns la târg, la iarmaroc, 

! — cum a văzut şi fratele 'ntr'o carte — 








UNIVERSUL LITERAR 











și sue 'ncet cărarea haiducească, 
în timp ce-şi varsă stelele fântâna, 
iar luna se dă jos, călugărească, 
să mi-o atingă stareţul, cu mâna. 


ASINEI 


Și la muiere cugetă Ion, 

şi o urăşte, c'o urăsc și ei 

și iconomu — Antim şi Simion 
şi cuviosu-eclesiarh Andrei... 


| 
Dar dorul după târg flutură geană 
şi merge după stareţ cu îndemn, 
ca'n vis îl vede: sfânt plecat din strană, 
cum lârgueşte smirnă şi-untdelemn | 


şi cum se'ntoarce, legănat, din zare," 
pe drumul mânăstirii singuratec, 

sub patrafirul cu mărgăritare 

al serii, pe căluţul gânduratec... 


lon surâde. Şi'n surâsul lui i 
părintele Silvestru lin se pierde | 
sub ramuri tămâiate de căţui, | 
dus ca un mag de un luceafăr verde, | 
| 
| 


De patru ani n'a pogorit mai jos 
de piatra ceia scrisă'n slovă rece 
cu blestem greu: să viermuiască'n os 
glezna muierii ce cutează-a trece. 





RADU GYR | 








SĂPTĂMÂNA MUZICALĂ 


Pita. EFE 
Warm tre. — Debutul la noi al 
tului vie ritebat italian Antonio 


ja." a inc arat în concertul simfo- 
mic ză «i +4, Egizio Massini, o re- 
a pase 

Purtător al unui mănunchiu de în- 
sușiri muzicale de preț, Antonio Ja- 
nigro a ştiut să asocieze timpuriu unei 
înzestrări fericite tot tâlcul unei dis- 
cipline de gândire muzicală adaptată 
violoncelului cu luminos  discernă- 
mânt. In chipul acesta, încântarea 
pornită din glasul viu şi fraged al 
violoncelului său se unește cu bucuria 
estetică de a auzi o frază inteligent 
grăită, un accent care nu-și greșeşte 
iocul, un vibrato bine distribuit, struc- 
tura ideilor judicios scrutată, chibzui- 
tă și explicată sonor. Această conto- 
pire a farmecului spontan al strune- 
lor, mângâios cântate, cu aportul per- 
manent al bunului simţ artistic, al şti- 
inței de a spune muzică, după toate 
legile ei, asigură lui Janigro, mijloace 
superioare de interpret, a căror fi- 
rească amplificare viitoare îi va ob- 
ține, în rândul violonceliştilor de 
seamă ai lumii, un loc sigur, 

Concertul de  Vivaldi-Daudelot a 
adus prima dovadă, stilistic, expresiv 
şi tehnic. Concertul de Saint-Sa&ns 
le-a extins asupra mijloacelor  mo- 
derne ale violoncelului, deschizând şi 
lirismului delicat al interpretului, noui 


făgașuri. 
D. Egizio Massini a condus în res- 
tul programului poemul simfonie 


Stenka Rozine, de Glazunow, compo- 
ziție de solidă şi îndemânatecă cunoş- 
tință de tratare orchestrală a efecte- 
lor, dar într'un gen care o indică mai 
mult pentru concerte populare. 

Simfonia în mi bemol major de 
Igor Strawinsky, sfârșit de concert, nu 
poartă, în afară de semnătura autoru- 
lui, alte indicii precise de paternitate 
cemponistică. 

In romantismul germanizat al câtor- 
va din compozitorii ruși ai vremii 
(simfonia datează de mai bine de trei 
zeci de ani) sau sub influența directă 
a lui Schumann sau Wagner, Stra- 
winsky află o bază de inspirație, în 

forme orchestrale destul de viguroa- 
se și de incisive, dar care nu aduc a- 
proape 'nimic nou sau individualizat. 

D. 'Massini a condus orchestra cu 
promptitudine de ritmare şi susținută 
energie. 


Contertul corului englez 
„Fleet Street“ 


Manifestările corale au căpătat, la 
Noi, o însemnătate îmbucurătoare. 

Câteva mari formaţii ne fac în țară 
şi unele chiar peste hotare, o deose- 
bită cinste. 

Astfel sunt admirabilul cor  ,„Car- 
men'', în care ordinea deoparte, entu- 
ziasmul pe de altă parte, dau excelen- 
telor glasuri componente cele două 
elemente capitale bunului mers muzi- 


cal al unui ansamblu coral; „România“, 
fuziune de voci alese, strunite cu fină 
pricepere, „Cântul nostru“, „Corul în- 
văţătorilor români'. 

Toate pot fi însă considerate drept 
mari orchestre simfonice vocale. 





ANTONIO JANIGRO 


Din Anglia ne-a venit un cor de altă 


categorie, ce poate îi apropiat, prin 
contribuția numerică mult mai redusă 
a membrilor săi, de o orchestră de 
cameră. 

Un cor în special făcut să pătrundă 








în ințimismul, în țesătura lăuntrică, 


prin interpretări mai alambicate, mai 
minuțioase. 
A fost corul „Fleet Street“ din 


Lonâra, compus numai din trei duzini 
de executanţi, amănunţit educați pen- 
tru a reda cele mai subtile cuprinsuri 
expresive şi efecte de paletă ale mu- 
zicii corale engleze, dovedite în con- 
certul dat, din cele mai interesante. 

Emisiunea vocală a tuturor e atât 
de omogenă, atât de netezită, încât e- 
mană ca un singur glas,cao singură 
adiere de sunet Nuanţarea, trans- 
parența tonului, dicţiunea, sublinie- 
rile elocvente ale gândului poetic 
şi muzical din fiecare compoziţie, 
coloritul în felurite chipuri evocator al 
execuțiilor, le permite impresionante 
tălmăciri artistice. 

Susur de ape, dăngănit de clopote, 
svon depărtat de trâmbiţe, își găsesc 
ecou onomatopeie uimitor în combi- 
nările de timbre ce-și creează corul 
„Fleet Street“, care, tot atât de fidel, 
adânceşte și atmosfera sufletească a 
fiecărui cântec, realizând-o în chipul 
cel mai sugestiv. 

D. T. B. Lawrence, dirijează corul 
fără nici un gest de prisos, obţinând 
rarele rezultate arătate, cu cea mai 
desăvârşită  simplicitate. Meritele 
d-sale de educator coral sunt excep- 


ionale. 
; ROMEO ALEXANDRESCU 











D. Adam Bălţatu se prezintă la sala 
Dalies printr'o expoziție ce denotă o 
desăvârșire în evoluția d-sale artistică. 
Credem că pânzele din această expo- 
ziţie reprezintă plenitudinea de expri- 
mare plastică la care tinăza arta u-sale 
şi la care a ajuns. 


Personalitatea d-lui Bălțatu s'a preci- 
zat într'o gamă plastică foarte caracte- 


ristică ce armonizează acorduri de ver- 
de și cenușiu. 

Ni se par demne de atenţie peisajele 
din cari emană o atmosferă de singură - 


tate, de meiancolie și de pustiu. 

Cerul, cenușiu în mai toate pânzele. 
dă o lumină de înserări de toamnă. Men- 
ționăm două pânze ce reprezintă acelaș 
motiv: — un remorcher pe Dunăre — 
într'o gamă de verde, realizate cu multă 
subtilitate. 

Peisajele urbane de străzi pustii, sau 
vederile de perspectivă, presărate de co- 
paci dsfrunziţi, sunt impregnate de a- 
ceeași atmosferă de pustiu, ce amintește 
de literatura, lui Cehov. 

Naturile moarte, în cari culoarea €* 
mai variată, dau o notă intimă. Men- 
ționăm o pânză în care, pe un fond ce- 
nușiu, strălucește o cană de alamă de 
mare efect pictural, — înconjurată de 
niște mere, a căror culoare zalbenă a- 
companiază muzical culoarea alamei. 

O altă natură moartă tot cu mere pe 
fond cenușiu, e foarte reușită ca efect 
plastic. 

Arta d-lui Bălţatu e personală, și, re- 
petăm, în expoziţia de care vorbim, ne 
pare a atinge maturitatea. 


LD) 
d 

D. Aramov ne înfăţişează în expoziţia 
sa din sala Mozart, o artă semnificativă 
pentru problemele plasticei actuale în 
raport cu dezechilibrul universal pe 

Arta d-lui Aramov, de o putem numi 
așa, e un produs al acestui dezechilibru 
universal, caracterizându-se printr'o vi- 
ziune halucinantă. Recunoaștem în ea 
stigmatele expresionismului, suprarea- 
lismului şi altor curente isvorite din ha- 
osul vieții moderne, haos ce stăpâneşte 
arta d-lui Aramov, o artă cosmopolită, 
ce se apropie de mișcarea reprezentată 
în Franța de către Soutine, Pascin, Marc 
Chagall și ceilalţi artiști ai şcoalei se- 
mite. 

In pânzele d-lui Aramov se cristali- 
zează, acea neliniște, nesiguranță, rezul- 
tată din condiţiile vieții moderne cari 
din ciocnirile și contradicţiile lor dau 
atâtea experienţe traszice. 

E vorba aşadar de altceva decât de 
arta care este o prelungine a celei di- 
nainte de războiu, preocupată exclusiv 
de efectele plastice pure, de raporturile 
armonice, muzicale de tonalități. E vor- 
ba de o artă tipic post-belică, în care, 
independent de preocupările estetice 
pure se manifestă o tendință psihologi- 
stă. Nu mai e vorba deoartă care să in- 
tre în prevederile lui Seruisier, discipolul 
entuziast al lui Gauguin şi teoreticianul 
şcoalei acestuia dela Pont-Aven, care 
spunea: „Să ne amintim că un tablou, 
inainte de a fi un cal de bătălie, o femee 
goală sau o anecdotă oarecare, este în 
primul rând o suprafaţă plană acoperită, 
de culori dispuse înțr'o anumită ordine“. 
Avem deatace cu o artă care este expresia 
unei exasperări, o izbucnire vibrantă a 
unei aspirații mistice, în căutare zadar- 


—.— 


Note pe marginea unei comemorări 


La 24 Iulie 1937 s'au împlinit 30 de 
ani dela moartea marelui nostru meșter 
Nicolae Grigorescu. Afară de d-nii C. 
Fântâneru, Radu Sterescu şi M. Nicu- 
lescu cari au publicat în acea zi în 
„Universul“ o pagină întreagă de amin- 
tiri şi momente inedite din frumoasa 
existență a „meşterului de la Câmpina" 
şi de o altă pagină închinată, tot în 
Universul de d. Adrian Maniu, faptul 
pare să nu fi trezit mai nimănui îni- 
țiativa unei comemorări demne de el. 
Cu toată această ingratitudine, lui Gri- 
gorescu îi datorăm mult dacă nu tot. 
Luchian, Andreescu, nu ar fi existat 
fără învățăturile şi ajutorul lui. Prin el 
pictura românească a primit înfluența 
binefăcătoare pentru acea vreme a a- 
pusului, el a ridicat nivelul nostru la 
cel european. Când a avut mijloace să 
plece în Franta, nu s'a dus ca alții în 
atelierul unui pictor „istoric“ nici nu 
s'a plecat disciplinei de pe atunci ster- 
pe a Saloanelor, pândind medalii și 
recompense, ci s'au dus la Barbizon şi 
Fontainebleau, în mijlocul naturii, ală- 
turi ae cei mai revoluționari dintre ar- 
tiștii din vremea lui. 

Mai puţin înzestrat, cu mai puțină 
sinceritate și drag de pictură, sar fi 
multumit cu succese „oficiale“ şi ar fi 
venit în țară încărcat de medalii de aur 
argint și alte metale, să ocupe un post 
de director al Școlii de Arte Frumoase... 


* 
x x 

Sociul gloriei lui Grigorescu a înce- 
put să fie ros copios şi pe îindelete de pe 
vremea cinicului Bogdan Piteşti. Din 
ignoranță, din snobism stupid, era con- 
testat tocmai în numele celor care ve- 
neau după el şi care ia rândul lor lup- 
tau pe baricadele pe care bătrânul le 
cunoscuse și el destul de bine. Azi, „Cu- 
noscătorii“, criticii improvizați, vor să-l 
întunece pe Grigorescu cu strălucirea 
lui Andreescu sau Luchian şi pentru 
aceasta, toate sunt bune : dela anecdo- 
ta de almanah până la comparații co- 

pilăreşti. do ata 
Mi-aduc aminte de un pasaj dinir'un 
articol politiu al lui Const. Mille, pasaj 
care ma isbit prin aparenta lui de a- 
devăr : „Cine mai poate sta la îndoială 
intre ţărănușii pudraţi cu roz ai lui 
Grigorescu și țăranii cu mâinile crăpa- 

te, arși de soare ai lui Ressu? 4 
E uşor de văzut, cât de sclav ideilor 
sale socialiste era Mille dacă le punea 
şi în judecarea operelor de „artă. Azi, 
pricepuţi de tot soiul, îi neagă complet. 
E o caracteristică a practicanților locu- 
iui comun de a măsura, ca Procust, cu 
o singură unitate, cele mai diverse tem- 
peramente. Doamne, lumea nu se 
schimbă de loc!.. Și azi, unui pictor cu 
excelente însușiri de analiză, de sobrie- 
tate i se reproşează lipsa de abandon 
iar altul, cu temperament romantic, 


plin de fugă, e sfătuit să fie niţel mai 
potolit. Puțin de aici, puțin de colo... 
PUR 
Mai aproape de noi, după război, ex- 
periențele de tot felul ale artiștilor de 
la Paris, traduse după ureche la noi, 
au înfierbântat pe tineri care du scos 
din preocupările lor pe acela din d cu- 
rui operă aveau cel mai mult de învd- 
țat. E adevărat că au plătit-o scump. 
Cele mai multe panouri ale expozițiilor. 
suportă în fiecare sezon opere lipsite 
de sinceritate. Totala lipsă de meșieșug 
(care le-ar fi disciplinal și înnobilal e- 
moția) îi face să comită cele mai bizu- 
re comedii în numele picturii. Artistul 
trăește peste veacuri, prin cele mai bu- 
ne opere, nu prin cele mai slabe. Tei- 
sajele din Italia, figurile lui Corot îi a- 
jung gloriei sale, nimeni nu-l contestă 
pentru peisajele fumurii de mai târziu 
și dacă Grigorescu spre sfârşitul vieții 
se abandonase unui lirism subțiat până 
la dulcegărie, nu trebue uitată opera 
sa în întregime, operă cu care sar fi 
mânădrit Luvrul, dacă Grigorescu era 
franceza. Sindicatul Artelor Frumoase 
și-a înscris în program comemorarea 
morții maestrului. Ar trebui să se aso- 
cieze și oficialitatea și toţi cei ce-l ad- 
miră. E un minimum de pietate ce-i da- 
torăm maestrului „Nicu“, țărănușul ge- 
nial. 
Paul Miracovizi 


26 Februarie 1938 


| 


CRONICA PLASTICA 


Sala Dalles: 
Sala Mozart: 


ADAM BALȚATU 
ARAMOV 


nică a unui misticism în care să se re- 
fugieze, căzând descurajată într'un ci- 


nism amar ce se exprimă simbolic în 
pânze ca de pildă una intitulată „Ma- 
donă veac XX”: o temee ce-și strânge 
copiii la sânul secat, cu o privire des- 
perată, in mijlocul unor imense clădiri 
moderne. Altă pânză, tot atât de sim- 
bolic intitulată  „Răstignire”: întrun 
interior sărac, un proletar asaltat de 
familia înfometată, în lumina opacă a 
unei lămpi de petrol, atinge o tensiune 
de desperare în atitudine și în ritmul 
scenei. 

Câteva portrete în cari chipuri cari- 
caturale cu expresii chinuite apar din- 
tr'o pâclă nebuloasă acompaniază în ga- 
me minore această tendinţă vizionară. 

Corectivul acestei aspirații tumultu- 
oase apara întrun cinism acrit și sceptic 
care își găseşte în abandonarea idealis- 
mului şi în revenirea la aspirații tere- 
stre un ultim refugiu. Expresia acestei 
atitudini sunt pânzele de nud, cari în 
tonuri sumbre de brun amintesc prin 
cruditatea lor acidă de Pâlicien Rops 
sau 'Toulouss-Lautrec, 

Tot în sfera resemnării cinice și scep- 
tice se integrează o vedere de port în 
care pe primul plan domină tabloul un 
proletar cu o expresie acrită, meste- 
când în colţul gurii un „chiștoc” de ţi- 
gară. In a”ordurile de albastru de Pru- 
sia și albastru ultramarin, această pân- 
ză este şi ea mai apropiată de realizări 
de plasicism, 

Expoziţia d-lui Aramov este intere- 
santă din punct de vedere al probleme- 
lor actuale de plastică, punându-ne în 
îaţă o serie de realități dureroase ale 


artei moderne, odată cu problema ex- 
primării lor. 


AL. PALEOLOGU 





DIBUIRI 


Doamne, 

cine mă chiamă 

în dimineţile fluturate ca o nătframă? 

Cine mă strigă 

când nămiezile sar albe din verigă, 

şi cine mă 'mbie 

să mă iau de mînă cu serile de me- 
Hancolie? 


Cine m'ascultă 

de-mi torc nopţile tăcere atât de multă? 

Cine mă vede 

şi frămintul palmelor arse nu mi-l ecreae? 

Cine mă iscodește 

de-l simt în preajmă stringîndu-mă 
ca 'ntr'un clește? 


Cărarea? 
Depărtarea? 
Vântul? 
Gândul? 
Valul? 

Ori darul? 


Nu mă 'nțeleg 

și totuș pânza zilelor negre mi-o dreg; 
şi mă adun 

din fiecare depărtare de străbun 

și mă chem 

din fiecare încătuşare de blestem? 


Cine mă chiamă Doamne? 
Cine mă tot strigă? 

Cine mă 'mbie? 

Cine mă ascultă? 

Cine mă vede? 

Cine mă iscodeşte? 


Cărările? 

Depărtările? 

Vânturile? 

Gândurile? 

Valurile? 

Darurile? 

Cine mă ridică şi mă scoboară, Doamne, 

de parcă trăiesc soarta frunzelor din 
[toamnă?... 


DAN BĂLTEANU 





26 Febrvarie 1938 











UNIVERSUL LITERAR 


RULEI 


Imi alesesem în vara aceea o stațiu- 
ne climaterică de un renume proaspăt 
şi îndoelnic, dar foarte potrivit cu res- 
tricțiunile pungii mele, într'o regiune 
a Carpaţilor cu aspect medieval. Liocal- 
nicii, ţărani, nu păreau deloc neliniștiţi 
de faptul că piatra roasă de ape 
luase, în jurul lor, formele acelea ana- 
cronice de fortărețe și castele svelte. 
Pe de altă parte, în mintea lor sănătoa- 
să, orice vizitator venea aici pentru a 
spori veniturile comunei ceea ce, în 
fond, era mai logic decât să vină 
pentru a vedea ciudățeniile naturii. 
In consecinţă, starea edilitară a sa- 
tului dinapoia fațadei se afla sub 
orice nivel; prin „fațadă“ vreau să 
spun gara modernă în care se 
opreau expresele și unde, ca un pa- 
radox, sta scris pe o tăbliță „558 m. 
deasupra nivelului mării“. Cu toate a- 
cestea, negustorii şi proprietarii unor 
mizere hoteluri obișnuiau a plăti ziare- 
lor o reclamă revoltător de mincinoasă 
care se termina cu leit-motivul.... „ţi-e 
mai mare dragul să-i vezi pe bieţii vi- 
zitatori cu mijloace modeste plecând, 
la sfârşitul curei de aer, cu bronşitele 
vindecate şi obrajii bucălați“... Da, lu- 
crul trebue să fi fost posibil acelora 
cari veneau cu buzunarul destul de tixit 
pentru a riulțumi lăcomia chipeşilor 
țărani cari se  treziseră stăpâni pe o 
„mină de ozon“ până mai ieri alaltăeri 
necunoscută. In urma unei asemenea 
bucurii,  nedesmceticiţi, înclinau mai 
mult spre jaf și îmbogățire rapidă — 
cum era firesc — decât spre o chibzui- 
tă atragere a musafirilor. Dar asta nu 
era cel mai grav neajuns al proaspetei 
mine de ozon. El putea fi îndreptat cu 
timpul ceea ce se poate verifica, astăzi, 
în surâsul ospitalier al sutelor de căsuțe 
cu pălimar muntenesc, nou înjghebate. 
Jucăriile acestea par să îmblânzească 
nu numai orice critică, dar până și se- 
meţiile gotice ale munţilor calcaroși, 

Alt pericol mult mai însemnat — fi- 
ind permanent — pândea pe tot vizi- 

tatorul, fără excepția celui cu fonduri 
grase. | 

„„Comuna se învecina cu un Tmninus- 
cul oraș climateric, situat la o altitudine 
mai mare, unde funcționa unul dintre 
cele mai prădalnice cazinouri pe care le 
cunoaște Europa. Rari erau acei veniți 
să se întremeze, la o depărtare numai 
de câţiva kilometri de nărăvașul orășel, 
cari să nu-l viziteze cât de des. O fă- 
ceau, bine înțeles, nu mânaţi de gândul 
să admire într'insul o celebră colecție 
a unui vechiu pictor balcanic, dar pen- 
tru a-şi încerca, fie numai cu 0 sută- 
două de lei, norocul la ruletă. Abia la 
urmă, plecând în puterea nopții „cu 
punga deşartă, să prindă întâiul tren, 
regretau, în mirosul dojenitor al rășinei 
că au pierdut o zi de excursie prin pu- 
ritățile brazilor magnifici. Işi promiteau 
să vină odată și pentru hatârul naturii, 
de o prospețime fără pereche. Nime- 
reau însă, înainte de a cunoaște bine 
soarele orășelului, tot în fața zâmbetu- 
lui indulgent al garderobierului de ca- 
zino, singurul din personal care înca- 
sează o taxă cinstită. 

Şi eu l-am cunoscut pe amabilul gar- 
derobier; și eu de rușinea lui am căutat 
la ieşire să mă îmbrace simulând pres- 
tanța şi optimismul câștigătorului; și 
mie ochii lui mi-au iertat asemenea pre- 
făcătorie la care mă obliga conștiința 
socială. Odată cu atâţia alţii, am avut, 
aşa dar, prilejul de a cunoaşte un veri- 
tabil filosof însărcinat cu ingratul ofi- 
ciu de a face, cu bunăvoință, „cadavre- 
le“: să-și recunoască hainele din viaţă. 
Să-i dea fiecăruia deșertăciunea sa din 
cuier, unde a ţinut-o cât a durat vârte- 
jul visului de noroc, dorința de absolut, 
stupefiantă, Și dacă n'aș fi fost acolo, 
dus de mania postavului verde, nu aş 
fi cunoscut o altă ființă extraordinară 
şi anume pe Kateruș. Altfel, poate nu 





Pa E e Ep De 


NUVELĂ FANTASTICA 


mi-ar îi trecut prin minte că un înger, 
surmenat desigur prin cer, își petrece 
vilegiatura în acelaş sat cu mine. Și 
mai cu seamă, nu m'aș fi îndrăgostit 
prostește în pragul unei maturităţi con- 
trariate de lipsa banilor albi, 
„„„Picrdusem prudenta sumă luată cu 
mine, în atari împrejurări, și mă plim- 
bam, cu un regreti care-mi încleia lim- 
ba, printre mesele verzi, tixite de o lu- 
me fascinată. Crupierii, mai puţin sti- 
lați decât aceia pe cari Sacha Guitry, 
cunoscătorul vieții trișeurilor, i-a văzut 
la Monte-Carlo — însă în aceleași hai- 





ne de ceremonie, aplicau lumii fine a- 
bia îngăimatele sentinţe franțuzeşti ale 
jocului. Fără nici un rol, treceam, indi- 
ferent, printre acești fii sănătoși ai 
muntelui, siliți, bineînţeles de șomaj, să 
tacă pe cioclii autodidacţi. Nu mă mai 
interesa de este sau nu „șmecherie“ în 
comedia asta, nici deviațiile roatei noro- 
cului „al căror straniu calcul a încreţit, 
zadarnic, fruntea multor conferenţiari 
universitari dela matematici, atraşi de 
aceeaş patimă. 

Orchestra susură un tango; perechile 
cele mai afectate pe care numai undiţa 
viciului le poate scoate în văzul orişi- 
cui, din străfundurile celei mai bogate 
şi fanfaroane societăţi, se  mlădiau 
uşoare, fără a-mi stârni vre-o nostalgie. 
Urechile mi-erau ca de hârtie, fără sim- 
țire, ca ale tuturor „zaharisiților“. 

Incercam, din lipsa unei alte trebi, 
să-mi dau iluzia că pot compătimi pali- 
da mulţime pe ai cărei grumaji se lă- 
tăia călare, invizibilă, himera aurului. 

„lată ae pildă, îmi spuneam, această 
fată a uitat cât este de frumoasă, că are 
nările desenate în arabescul fin al lui 
Ingres și ochii de azur cari trebuie să 
aline dorul tuturor necălătoriţilor pe 
mare! 

Dânsa a terminat fisele verzi, rotun- 





DIN TRECUI 


De câte ori mă întorc la casa părintească 
De bucurie, parcă și iedera uită să crească. 
Bătrânii din sat, flăcăii şi fetele 

Parcă îşi încing soarele odată cu betele. 


Mă primesc şi acum liliecii 
Cu capetele pline de flori. 


Ca şi înainte pe câmpul îmbrăcat țărăneşte i 
Rochiţa păsăricii albă, culcă ninsori. 

Imi ies toate în cale. Răchita verde 

Cu coadele subţiri ca o domnişoară 

Işi întinde parcă mâinile ca să mă desmerde 

Drumurile îmi ies noui "nainte, luna pe cărări goale 

Ca o pasăre mare de aur mi se culcă obosită în poale. 


De câte ori mă întorc vara "n trecut 

Imi vine toate amintirile să mi le sărut 

Mă înconjoară toate, toţi îmi întind mâna 

Imi iese 'nainte şi carul cu boi și țărâna 

Numai tu minune cu luminile ochilor puri 

Nu mai răsai din apă, nu mai eşi din păduri 

De câte ori te chem, de câte ori te strig, căutându-te noaptea 


prin ploi 


Imi trimiţi ecoul, ca pe un corn de vânătoare, obosit, înapoi. 


VIRGIL CARIANOPOL 


de SIMION STOLNICU 


de; culoarea înrudită cu a propriilor ei 
ochi i-a adus latalitate! 

— „Cinci electric“ a spus glasul ei 
limpede către  crupierul obligat să 
schimbe monedele publicului în fise. 
Par'că s'a auzit șopotul apei din munții 
daţi uitării în noaptea lunară de dincolo 
de pereţii acestui verde iad. „Cinci 
electric“ înscamnă cinci nasturi vio- 
leţi pentru pontat. Ah, câte visuri „na- 
babe“ n'am legat, eu însumi, de aceste 
mize violete purtând, ca toate celelalte, 
imprimat pe revers „bun pentru 20, 
100”, ş. a. m. d. Viaţa și vinovăția rela- 


tivă a fiselor de cazino seamănă mult 
cu a femeilor care, la fel, smălțuesc o 
clipă în nuanţe de „electric“, verde, cho- 
colat, albastru sau roșu, postavul ilu- 
ziei noastre de toate zilele, 

Peste puţin, domnișoara, iarăși în pa- 
gubă, a cerut unui tânăr palid din col- 
țul mesei o fisă de o sută, pe care a 
schimbat-o în alte cinci electrice, cu- 
loarea nouă de care i sa cramponat 
speranța. 

— Liber, a ţipat crupierul după opri- 
rea roții frumoase. Manivela ei de ala- 
mă şi toate diviziunile negre și roşii 
scânteiază de revoltate ce sunt că n'au 
putut îmbogăţi pe niciun jucător de 
data asta, bila strecurându-se  într'o 
ştirbitură nenumerotată... Domnișoara 
a pierdut deci, totul, încăodată, însă 
împreună cu toţi partenerii. Grebla cru- 
pierului a ras, fără foşnet, de pe 'ntin- 
su! mesei, nasturii blestemaţi, de toate 
culorile. Domnișoara a primit altă pro- 
vizie de fise dela tânărul cel palid. A! 
dar, scrutându-l, nu era palid. Dimpo- 
trivă, roşu, nefiresc de roșu. Şi cu toate 
acestea avea unele reflexe de plumb. 

Pofta de joc începuse, între timp, a 
mă îmboldi iarăşi... Nu poate să fie ho- 
ție, îmi ziceam. Iată, recunosc în dom- 
nul acesta înalt, cu o figură spânatecă 
dar plină parcă de blândețea unui boer 
vechiu şi domn creștin, pe un înalt dem- 
nitar al poliţiei noastre. Joacă și el, ce 
mai vrei?! 

Gândind astfel, simțeam că pașii 'nă 
poartă fără să vreau prin sală, în cău- 
tarea unui eventual creditor. Niciun cu- 
noscut, niciun regret pe mâine. M'am 
reîntors, plictisit, la masa cu fata ama- 
toare de „electric“, să observe dacă mai 
pierde. In adevăr, fisele ei sburau în 
neant, în timp ce tânărul , după asemă- 
nare fratele ei, câștiga uluitor, la col- 
țul de masă. El era urit; deși fata avea 
în esență aceleași trăsături, peste ele 
părea să fi trecut o divină retușare. Li- 
niile lui tindeau spre unghiu drept, către 
masivitate, însă lucrul părea mai mult o 
parodie. 

A simțit că-l studiez și m'a privit cu 
niște ochi de rac prin ochelarii cu șnur 
aşa de fix, încât mă cutremurai să nu 
mă considere „piază rea”. 

In adevăr, începuse şi dânsul să piar- 
dă ceva din vrafurile de fise care-i um- 
flau buzunarele. Deodată se ridică, se 
îndreptă spre mine și înfipse mâna 
dreaptă în buzunar. Eram stupefiat și 
gata să dispar în mulțime. Dar jucăto- 
rul nostru îmi puse cealaltă mână pe 
umăr : simţii o strângere osoasă într'un 
mușchiu dureros... 

— Vrei să fii așa de bun și să-mi 
păstrezi fisele acestea câștigate? mi se 








RUGACILNE 


Doamne ! 

Eu cred în Tine, 

Cred, 

Cum cred şi'n vânt 

In apă şin pământ, 

Si'n toate câte sânt 

Spre lauda puterniciei Tale. 


Cred, 

Cum au crezut părinţii mei 
Plugarii-aceia simpli, grei, 

Cu chipul ars, posac şi clăpăug, 
Mereu aduşi peste-un corman de plug, 


Mereu robiţi de-al țarinei belșug. 


Piugarii-aceia ce-au crescut pe câmp, 
Cu gușşterii, cu fluturii, cu viermii, 
Cu ochii plini de-adâncurile vremii... 


Eu cred în Tine Doamne. 
Cred, 

Cum cred în vânt, 

In apă şi pământ 

Şi'n toate câte sânt 

Spre lauda putenniciei Tale. 


D. CIUREZU 


NORUL 


Val fumuriu în mările cerești, 

Prin bolțile de-azur te 'nalţi, te pierzi şi crești. 
Te poartă vântul: steag peste adâncuri, 

Te 'mprăștie seninul mereu ; în câte rânduri 
Eşti valul fumuriu şi val uşor te pierzi, 
Pământul doar cu irena de umbră îl desmierzi. 


ÎN Ra a n DR Co e N N N IO 


adresă el cu un glas domol, în contrast 
cu viguroasa-i figură. Insă accentuă în 
aşa fel cuvântul „câştigate” încât avui 
impresia că am în faţă pe un avar ab- 
ject, dat fiind că privirea lui pătrunză- 
toare se pironi la această pronunțare, 
asupra chipului senin al domnișoarei. 

Nu era în acea privire un sadic re- 
proș care spunea: „Până când să-mi tot 
pierzi, fetiţo, banii mei ? Dacă ei se pre- 
zintă sub formă de fise colorate pe 
care-ţi place să le-asvârli hazardului, 
nu sunt mai puțin bani, banii mei!“ 
Ochii azurii exprimau un calm pare-se 
expert în scene de felui acesta. Omul 
însă nu-mi lăsă timp să reflectez şi-mi 
turnă în pumni tot conţinutul de fise 
al buzunarului său: o avere — și văzân- 
du-mi încurcătura adăogă: „Puteţi să 
vă mai plimbaţi prin sală dacă vreţi, nu 
vă rețin !'* Drept să spun, nu eram flatat 
ci omenește dezarmat de atâta încre- 
dere, cu atât mai mult dacă era vorba 
de un Harpagon trezit din morţi. Evi- 
dent, fata încetase de a mai juca... Incă 
odată prin urmare în viaţă, din lipsa 
prezenței de spirit arm izbutit să par o 
canalie, unei făpturi îngerești!... Tână- 
rul pierdu ultima miză ce o lăsase pe 
masă. Crezui firesc să-i torn în palmă 
câteva fise, cu socoteală, din ceea ce-mi 
încredințase. Bine, făcu dânsul, ama- 
bil, dar repetă: între timp vă pu- 
teţi plimba la bunul plac. 

Și grăbit de avertismentul crupieru- 
lui „nimic nu mai cade domnilor” îmi 
întoarse spatele, lăsându-mă nu mai pu- 
țin uluit. 

M'am plimbat atunci fumând nervos 
printre mese; din când în când aumă- 
ram bogăţia, în vileag, cu prestanță, să 
nu fiu luat de lume drept un plimbăreţ 
dintre cei scoși din luptă de nevoie, A- 
trăsei chiar privirile insistente, şi pline 
de o grație moale ale câtorva eleganţe 
drăgălașe. Boemul din mine  degusta 
profund, farmecul nou al insinuărilor 
unor femei uşoare de o specie rarisimă 
şi accesibilă numai protipendadei... O 
clipă fireşte mă gâdilă ispita să încerce 
la una dintre mesele vecine ceva din 
fisele norocoase pe care le aveam în 
păstrare, A fost, cum am spus, numai o 
clipă, urmată de o părere de rău ce de 
bună seamă va fi măgulit mândria ta- 
tălui meu din mormânt, fiindcă în via- 





ţa-i de umil slujbaş a mânuit cu cinste 
banul public! 

Oare, deşi purtarea necunoscutului 
era perfect străvezie, logică — de na- 
tură a împiedica în mod indirect pe 
naiva și albastra surioară să-i piardă 
câștigul — nu exista într'însa un pic de 
sens ideal, nu numai de măgulire, dar 
de apel la ce era mai bun în mine?... 
Figura tatei severă, biurocratică, îmi a- 
păru aprobativă ; aşa îl văzui de aevea 
încât mă miram că, deși convins nefu- 
mător, putea suporta fumul gros de 
peste mătasea „abatjour”-elor verzi... 

Auzii în clipa aceea o tuse violentă, 
de un timbru neobişnuit, spre masa e- 
roului nostru. Mă apropiai. El tuşea. 
Insă aşa de tare că atrăsese atenția și 
celorlalți. Eram destul de obosit. Incetai 
să-mi mai pun întrebarea dacă oarba 


VLAICU BÂRNA 


În dai 


încredere a originalului anonim trebuia 
sau nu să mă flateze. 

Mă simţeam în primul rând bucuros 
că nu avusesem a face cu un supersti- 
țios iritat de prezența mea lângă umă- 
rul său, așa cum mă temusem. La urma 
urmei imi putuse da fisele în păstrare 
și dintrun fel de loialitate automată 
care există între cei doritori să bru- 
scheze norocul, 

„Fata devenise simplă spectatoare la 
roata hazardului, M'a ochit fără sfială 
și fără teamă că aș bănui ceva din iden- 
titatea sa. Imi era milă de ea şi nu eram 
departe de a descalifica, interior, pe de- 
plin, gestul necunoscutului. Incepui să 
mă bucur văzându-l cum pierde şi cum 
tușește cnervat. 

—— Mai dă-mi din fise, îmi spuse cu 
un rânjet care însemna „,...dar pe unde 
dracu tot umbli?“ Fui cât pe-aci să-i 
asvârl întregul depozit de celuloid în 
obraz și nu ştiu ce respect mă reținu. 

— Domnule îți mai rămâne atât din 
sumă îi răspunsei cu, meschin şi osten- 
tativ ca și cum aş fi bănuit că 'n urmă 
avea să mă șicaneze la socoteală, 

Dar atent nu la mine ci la joc, dânsul 
începu din nou să :âștige i 

— „Noi nu .căm să usa imi îj 
scăpă, si e 

Avea un mod atat de ci: e a 
rupe tăcerea, că nici crupieri! bu 
tea să-l asculte cu recele convenționa- 
lism profesional. Acesta, simțindu-și 
banca sărăcită începu chiar să-i arunce 
priviri de otravă şi peste puţin vesti 
ceremonios ultima lovitură înainte de 
minutul suspendării jocului. Necunoscu- 
tul păru totuşi un abil mânuitor al soar- 
tei căci se mulțumi să ponteze, la sfâr- 
şit, o sumă infimă, pe câna ceilalţi par- 
teneri își revărsară cu disperare, toate 
resursele pe chenarele mesei. — Zero! 
ţipă funcţionarul ruletei şi mai paliă, 
răzând cu lopeţiea totul, plin de regre- 
tul diavolului căruia un suflet i-ar fi 
scăpat din sacul urzelilor savante. Apoi, 
oamenii lui Mamona începură să-și 
strângă uneltele. Ruleta încetă şi se a- 
nunțară de către negri stentori în uni- 
formă, alte jocuri, mai simandicoase, 
pentru târziul nopţii. 

Istovit, refuzai cu politeţe invitaţia 
omului care mi se recomandă vag, de 
a-l însoţi la mesele de „,chemin de fer” 
şi „baccara“, Acolo m'ar fi întrebuințat 
la acelaș oficiu, care până la urmă, de- 
sigur, putea să-mi facă un vrăjmaș gra- 
tuit dintr'o fecioară, lucru prea ridicul 
pentru un boem, deprins a iubit în taină, 
Părăsii vasta sală cu regret dar şi cu 
bucurie, pipăindu-mi banii cari-mi ră- 
măseseră pentru clasicul sandwich din 
restaurantul gării. Era o nvapte fanta- 
stică deasupra zidirii hazardului, în ale 
cărei ferestre puternic luminate se miş- 
cau umbre nervoase, independente de 
orice alecțiune în clipele acelea. Era o 
noapte mai densă și mai tare decât în- 
săşi tirania intelectului. 

Stelele căzătoare lunecau fără foșnet, 
ca fisele asvârlite de crupierii cu poze. 
acrobatice. 


Aerul rece din puterea nopții îmi re- 
proşa cu fiori timpul pe care nu i-l în- 
chinasem şi munţii înălțau spinări așa 
de înstreinate de meschinăria noctam- 
bulă de unde mă smulsesem, încât o 
pace generoasă picura în mine ca un 
preludiu al uitării. Atunci, îmi reamintţii 
chipul de fată ai cărei ochi albaștri adu- 
ceau cu noaptea limpezită după cântă- 
tori între buclele negre ale ciinilor. 
Este imposibil să nu o revăd, îini zi- 
ceam. Patima jocului — după cum este 
singura salvare a patronilor când pierd, 
fiindcă îi readuce pe jucători cu 
toate averile câştigate — îmi dn şi mie 
de astădată puteri de speranță. Mâine 
mă voiu reîntoarce cu rezerve noui la 
joc. 

Sgribulit, fără să mai zăresc lumea 
din semiobscuritatea geroasă a peronu- 
lui, îmi aşteptam trenul. V.:ni târziu, 
fluerând, cu pieptul de fontă gol, va- 
gabondul neînfricat al plaiurilor... 

(Sfârşitul în numărul viitor) 


ui 


LR Aa aa 














MARGUERITE 








CARTEA FRANCEZA 


——————— 





AUDOUX: 


DOUCE LUMIERE 


(roman, ed. Bernard Grasset, Paris) 


Despre fauna extraordinar de bogată 
care populează miile de pagini ale Co- 
mediei umane a lui Balzac s'a spus cu 
drept cuvânt că ea face concurenţă stă- 
rii civile. Cum însă, de atunci, afirmaţia 
a mai fost repetată și cu alte prilejuri, 
ajungând să îndeplinească astăzi și o 
funcțiune critică, ea este deseori folosită 
ca un criteriu de preţuire a prozei epice. 
A spune despre un roman că persona- 
giile pe care le înfățișează „fac concu- 
rență stării civile“ înseamnă a-i da un 
certificat de supremă valoare. 

E un punct de vedere, firește, valabil 
ca atare, dar discutabil atunci când în- 
cearcă a stabili o demarcaţie prin dis- 
creditul arbitrar pe care-l aruncă asu- 
pra unei literaturi care poate avea și 
ale preocupări decât aceea de a-și justi- 
fica o stare civilă. 

Dacă vom recunoaște însă prin acea- 
stă expresie semnul caracteristic „sau 
cum se spune „climatul“ unei zone a- 
numite din proza literară, folosul va 
fi, negreşit, altul. Ne va fi astfel în- 
găduit să arătăm însemnătatea artisti- 
că și valoarea de semnificație a unor 
plăsmuiri de roman, chiar dacă ele nu 
vor fi ajuns la maturitatea epică pe 
care o presupune calitatea de concu- 
rent al stării civile. 

Ultimul roman semnat de Marguerite 
Audoux — care e de astă dată, prin- 
tr'o coincidenţă tristă, şi cel din urmă, 
întrucât autoarea a murit cu puţină vre- 
me înainte de publicarea lui — ne dă 
prilejul să exemplificăm într'un caz 
concret afirmaţiunile mai sus enunțate. 

Marguerite Audoux face parte din 
specia destul de răspândită a scriitorilor 
care-și dau toată măsura dela prima 
lor carte, ajungând să fie în scurtă vre- 
me recunoscuți ca „autori ai unei sin- 
gure cărţi“, ai celei dintâi tocmai. 

Homo unius libri în literatură nu 
e atât scriitorul'unei singure cărţi, în 
strictul înţeles al cuvântului, cât acela 
care nemai având ceva nou de adăogat 
repetă ce spusese în prima lui carte, 
îndreptăţind astfel mustrarea subînţe- 
leasă prin punerea cuvintelor între 
ghilemete, de a nu se fi oprit la timp. 
Numai că în privința oportunității a- 
cestei opriri, artistul e rareori de ace- 
iaşi părere cu cititorul. El nu scrie, așa 
cum nici nu pune condeiul de o parte 
— „după cererea generală“. 

Marguerite Audoux a debutat în li- 
teratură „cu douăzeci și șapte de ani 
în urmă, publicând romanul — autobio- 
grafic prin material —  Marie-Claire, 
însoţit de o prefaţă a lui Octave Mir- 
beau, scrisă cu acelaş entusiasm gene- 
ros căruia îi datorează foarte mult și 
notorietatea lui Andre Gide. 


La prezentarea lui Mirbeau s'au adă- 
ogat curând aprecierile elogioase ale 
lui Charles-Louis Philippe şi Alain- 
Fournier, ţesând împrejurul numelui 
Margueritei Audoux aureola unei glo- 
rii desigur stânjenitoare pentru modes- 
tia sfielnică a acelei care până atunci 
fusese „o cusătoreasă mereu bolnavă, 
foarte săracă, uneori fără pâine“ — 
cum scriă Mirbeau. 

Abia după alți zece ani a publicat a 
doua carte  V'atelier de Marie-Claire, 
continuarea primului roman, urmată la 
răstimpuri mai scurte, de Le chaland 
de la reine, De ia ville au moulin, La 
fiancâe și Douce Lumicre, cea din ur- 
mă. 

Cum era și firesc să se întâmple, 
semnificația de mesagiu excepțional şi 
de unicitate pe care o aducea Marie- 
Claire în atmosfera literară a Parisului 
dela începutul acestui veac avea să fie 
slăbită prin noua orientare pe care tre- 
buia s'o ia literatura, în urma tragicei 
exeperiențe a războiului mondial. 

Prăgezimea şi simplitatea mişcătoare 
a tonului acelei cărţi, duioşia caldă şi 
totuşi de o discreţie și siguranţă a ex- 
presiei uimitoare pentru o operă care 
nu era rezultatul unei experienţe lite- 
rare ci doar fructul spontan al unei fi- 
reşti înclinări către scris contrastau pu- 
ternic cu preocupările de rafinament 
formal şi de subtilitate ale unei litera- 
turi amfigurice, lâncezitoare și ostenită 
de propria-i perfecțiune, saturată de 
simbolism și stoarsă de vlagă în urma 
excesivei cultivări a nuanţei, în paguba 
substanței. 

Despărţite printr'un răstimp de aproa- 
pe treizeci de ani, Marie-Claire și Douce 
Lumi€re se aseamănă prin ușurința na- 
turală şi comunicativă a tonului poves- 
tirii care face unitatea interioară a în- 
tregei opere scrisă de Marguerite Au- 
doux, și odată cu aceasta şi cea mai 
temeinică îndreptățire artistică a ei. 

Titlul romanului Douce Lumiăre este 
chiar numele eroinei şi el sugerează 
deopotrivă, cu toată precizia dorită, 
timbrul ei sufletesc și luminozita- 
tea calmă, învăluitoare şi blândă care 
pluteşte peste paginile cărții. 

Ceea ce pare să fie material de expe- 
riență directă, autobiografică, se împle- 
teşte aci împrejurul unui subiect care 
poate fi rezultatul închipuirii alimentate 
de reminiscenţele unor lecturi roman- 
țioase, din cale-afară de copilărești. 


Douce Lumiere e, în primele pagini 
ale cărţii, o ietiţă de şapte ani care se 
joacă singură într'o livadă, în tovă- 
răşia doar a căţelului 'lou. Douce nu 
ştie că mama ei a murit nâscâand-o şi 
că tatăl, neputându-i îndura pierderea, 
a urmat-o,  înnecându-se în eleșteul 
dintre brazii cari se zăresc din livadă. 

De aceea bunicul ei nu-i vorbeşte 
niciodată, pentrucă vede în ea pricina 
morții singurului băiat pe care-l avea. 

Intr'o zi, pe când era, ca de obiceiu, 
singură în livadă cu 'lou, Douce vede 
sărind peste grilajul înalt ce o despăr- 
ţea de viaţa celorlalți, pe acela care a- 
vea să-i lie de acum înainte tovarâş de 
joacă: Nosl Barray, băiatul fermierului 
din satul apropiat. 

Altă dată, neputându-se juca pe afară 
din cauza ploii, copiii cotrobăesc prin 
casă: No&l în pod, Douce într'o odae 
unde niciodată nu intrase până atunci și 
unde găseşte un leagăn vechi și o ioto- 
gratie prătuită, cu chipurile unor tineri, 
a căror asemănare cu ea o face să în- 
țeleagă că sunt ale părinților ei. 

E cea dintâi mare descoperire a fe- 
tiței. A doua este dragostea, pe care o 
cunoaşte înainte de a ti cunoscui viata. 

Douce n'are ochi decât pentuu feeria 
dinlăuntrul ei. Nu vede răutatea dim- 
prejur. Și nu se fereşte. Odată, în bră- 
detul de lângă eleșteu, Luc, fratele mai 
mare al lui No€l incearcă s'o brutalize- 
ze, dar e surprins de femeia care-l ținea 
sub teroarea  geloziei. E înviaovăţită 
Douce, care nevrând să-i desvăluie lui 
Noel mârşăvia fratelui, preferă să tacă, 
Niciodată nu va încerca să-i deschidă 
ochii. E atât de îngereşte pură încât 
răutatea pu are asupra ei nicio putere, 
şi neputându-și-o închipui,  neputână 
deci lupta împotriva ei, primeşte sute- 
rința: nu resemnându-se dar ca pe 
ceva firesc, care i se cuvine. 

„—lLaşa cum spun, tu nu eşti de pe 
lumea asta“* — îi ripostează fosta ei in- 
stitutoare, cu o milă în care se ames- 
tecă şi puțin dispreţ la uimirea că fosta 
ei şcolăriță, Eglantine Lumiere, reiuză 
să se apere. | 

No&l pleacă în Algeria unde, după 
câţiva ani se însoară. 

Eglantine se duce la Paris, adâncin- 
du-se tot mai mult în suferința ei care 
ajunge să-i fie curând singura îndrep- 
tățire la viaţă : 

„Intinsă în pat, unde somnul nu vrea 
să vină, Eglantine, pentru întâia oară 
se revoltă împotriva lui Noel. Oare su- 
ferinţa asta care-i sfâșie inima nu o să 
sfârşească odată? Nu. Șiia că niciodată 
chinul ei nu se va sfârși. 

Mai mult de zece ani au trecut de 
când se despărțiseră și suferința ei ră- 
măsese întreagă. 

Dinaintea unei atare certitudini gân- 
dul ei părăsi Franța şi trecu marea, ca 
să facă această mustrare : 

— Ah! Noăl, ce ai făcut? 

De n'ar fi fost Noâl „altul ar fi venit 
la ea, cineva simplu și sărman care ar 
fi iubit-o şi i-ar îi făcut copii. Ce-i tre- 
buia ca să fie fericită? Un câine, o li- 
vadă, o casă veche aproape de un bră- 
det foşnind la vânt şi strălucind în soa- 
re. Fără îndoială că în toată lumea esta 
mai erau oameni de felul lui Jacques 
Hermont şi Louis Pied Bot, dar a tre- 
buit să fie Noăl care să vină. Noel care 
intrase în casa ei pe furiș, ca un hoţ şi 
care, luându-i tot, a părăsit-o din cauza 
unei minciuni pe care nici nu se uste- 
nise măcar s'0 descopere şi se dusese 
peste mări fără să-i pese de suterința 
unei fete pe care spunea că o iubește. 

— Ah! Nol, ce ai făcut? 

Și, redevenind temătoare în fața a- 
cestei suferinţe de care nu se poate vin- 
deca, Eglantine se întoarce la grădina ei 
de suferinţă, unde, prin potecile întu- 
necoase şi întortochiate, continuă să ră- 
tăcească fără odihnă“. 

lar dacă rareori, flecăreala și zbur- 
dălnicia unei camarade de lucru o fac 
„să uite să sufere“ Eglantine se întoar- 
ce grăbită la „grădina ei de suferință“. 

Nimic nu o mai poate îndepărta dela 
ceea ce o absoarbe şi tot ce se întâm- 
plă alunecă pe lângă ea. Douce trăeşte 
claustrată în durerea ei ca într'o mo- 
nadă. 

Nu ași putea spune care e forma gurii 
sau culoarea ochilor Eglantinei Lumi- 
ere dar pot afirma că, în lipsa unui re- 
lief şi a unei stări civile bine definite, 
intuiţia poetică a Margueritei Audoux 
o transfigurează dându-i o densitate su- 
fletească, aşi spune şi o putere de pre- 
zenţă neobișnuite. 


Mihai Niculescu 





UNIVERSUL LITERAR 








26 Februarie 1938 ——— 


Din carnetul unui vânător miop 


De n'ași fi miop cum sunt, desigur că 
nu sar găsi în toată țara ,chiar în jude- 
țul meu, un vânător care să se poată 
măsura cu mine. 

Deşi sunt vânător cu reputaţia bine 
stabilită, nu mă bucur de nici cea mai 
mică stimă din partea tovarășilor mei 
de vânătţoare, 

Și asta numai din cauza miopiei. 

Câte n'am suferit şi cât nu sufăr de 
pe urma acestei infirmități!  N'aveţi 
ideie. Am ajuns un obiect de distracţie, 
pentru toţi cei cari au ocazia să mă vadă 
vânând. Până şi brânzoii au ajuns să 
facă glume pe socoteala miopiei mele ! 

Auziţi. Să facă haz pentru că se în- 
tâmplă, câteodată, să trag cu pușca în- 
tr'o cioată pe care am luat-o drept ie- 
pure ! 

De multe ori glumele şi zeflemelele 
colegilor mei întrec orice margine. A- 
tunci, mă supăr de tot. Și cu cât mă 
supăr mai tare, cu atât ei râd și mai 
mult de mine! 

Intr'un rând, m'am jurat să nu mai 
merg la vânătoare cu acei domni rău 


ZA 
= 


crescuți care nu sunt în stare să res- 
pecte miopia mea !... Dar nu mam pu- 
tut ţine de cuvânt căci pasiunea e mai 
mare decât chiar cel mai sfânt jură- 
mânt ! 

Ca să vă daţi seama mai bine de 
neplăcerile la care am fost expus din 
cauza acestui mic defect ocular, vă 
rog să'mi daţi voie să vă povestesc 
câteva pățănii de-ale mele, vânătorești. 

Chiar cu riscul de a vă face să pe- 
treceţi pe socoteala poznelor mele, vei 
căuta să fiu sincer, adică să nu fiu 
vânător cel puţin în clipa când scriu 
această... spovedanie. Drept vă spun, 
simt nevoia să mă spovedesc şi sămi 
ușurez inima, cu ușurința cu care ași 
descărca un foc în vânt! 

Acum, vă rog să mă ascultați și să 
mă... compătimiţi : 

* 


Într'o dimineață de toamnă târzie, 
după o noapte de cumplită insomnie 
petrecută la un conac din inima Bă- 
răganului, m'am urcat în căruţa lui 
Vasile Dragnea, ţăran din Şocariciu, 
şi am eșit la câmp, după vânătoare de 
iepuri şi de alte lighioane cu păr sau 
cu pene. 

Ajunserăm în dreptul unei miriști 
de ovăz, cuprinsă între două lanuri 
de porumb... Fără să mă aştept, căru- 
țașul își opri scurt calul, îmi făcu 
semn să tac și îmi arătă cu coada bi- 
ciului în spre porumbul din dreapta: 

— O vezi, domnule ? 

— Ce să văd? — îmi holbai 
sub sticla ochelarilor. 

— Dropia... Uite bine... Nu-i nici la 
20 de pași de marginea porumbului. 

— Eşti sigur, Vasile? 

— Nu vorbi tare că o deștepţi din 
somn... 

Bucuros că doarme, mi-am şters 
bine ochelarii cam aburiţi, şi după o 
mare sforțare, am reușit să disting o 
mogâldeaţă care, fără îndoială, trebuia 
să fie dropia. 

Vasile Dragnea mă îndemnă : 

—Dă-te jos şi intră în porumb să 
nu te vadă cum-va sălbăticiunea... 
Umblă plecat, fără zgomot şi când a- 
jungi în dreptul ei, eşi în margine. și 
trage... 

Cu carabina de precizie în mână, 
gata de tras, am intrat în porumbul 
înalt și, încet-încet, strecurându-mă 
cu mare băgare de seamă ca nu cum- 
va foșnetul frunzei uscate să deștepte 
dropia din somn, mi-am croit drumul 
spre locul cu pricina. 

Când am chibzuit că trebuie să fi 
ajuns în dreptul vânatului, mă în- 
dreptai spre „marginea porumbului, 
Mogâldeaţa era tot la locul ei și cum 
era destul de aproape, mi s'a părut că 
mișcă. Repede, ca nu cum-va să sboa- 
re, am luat carabina la ochi și am tras 
două focuri, — unul după altul. De- 
tunătura puștei n'avu alt efect decât 
să trezească dropia din somn. În loc să 
sboare cum era de a șteptat, se ridică 
pe picioare şi o porni la fugă... spre 
mine. Eram gata să mai descarce încă 
un foc eu, dar mă oprii la timp, dân- 
du-mi seama, în chiar clipa aceia, că 
aropia era o... oaie și încă o biată oaie 
şchioapă. 

Am mulțumit lui Dumnezeu că m'a 
lăsat miop, că de nimeream oaia cu 
cele două focuri, ași fi avut pe Conș- 
tiința mea moartea celui mai blând şi 
nevinovat dobitoc de pe faţa pămân- 
tului. 

Totuşi nu m'am putut abţine să 
nu'i dojenesc pe căruţaș: 

— Cu mine, glume de astea să nu 
mai [aci !... Dacă împușcam oaia ? 

— Nu era nici-un păcat 1.. Că vezi, 
şi carnea de oaie e bună la mâncat. 

Peste o săptămână, am fost citat de 
judecătoria din Călărași, ca acuzat. 
Un cioban mă dăduse în judecată că 
i-am împușcat o oaie în picior. 

Dacă în ziua procesului, un martor 


ochii 


nu dovedea că oaia era şchioapă din 
nâștere, desigur că nu scăpam ne 
condamnat. 

De atunci, n'am mai îndrăznit să vă- 
nez pe terenurile oamenilor din Șoca- 
riciu. 

* 

Altă dată, mă aflam la o vânătoare 
de baltă. Golisem o cartușieră întrea- 
gă, trăgând după becaţine şi rațe săl- 
batice. Cum în ciorchiname dela geantă 
nu atârna nimic, mă întorceam trist 
în căutarea tovarăşului meu, când 
deodată aud foșnind un pâlc de stuf 
uscat. Tresar. In desime se strecura o 
dihania negricioasă. Mi-am zis: „Vi 
dra“ și cum mai aveam un cartuș în 
pușcă, am tras. Un schiolălăit îndu- 
rerat, mă asigură că trăsesem în chiar 
câinele meu. 

De unde să știu că bietul „Lord“ 
care era alb ca zăpada, se tăvălise în- 


'îr'o băltoacă de unde eşi negru ca un 


porc, din nămol. 
* 

Umblam astă toamnă, prin porumb, 
după potârnichi. Cum n'aveam câine, 
nu dădusem de nici un cârd, Când să 
renunţ la acest vânat rar, observ,că la 
câți-va paşi, înaintea mea, mişcă când 
în dreapta când în stânga, o lighioană 
cu blana roșcată. 

— Aici mi te-ai ascuns  cumătră 
vulpe-! — mă bucurai peste măsură— 
Las'că te învăţ eu să roz porumbul 
oamenilor. 

Fără altă socoteală, am dus pușca 
la ochi și am tras două focuri. 

In clipa ceia se ridică de jos, un go- 
gemite ţăran, cu un sac de fasole us- 
cată în spinare. 

Cam supărat, strigă la mine: 

— Ce eşti nebun, domnule, de tragi 
asupra oamenilor ? 

— Scuzaţi... Am crezut că ești o 
vulpe — zisei, uitându-mă cu jind la 
căciula lui de piele de țap roşcat. 

Iarăşi, am mulţumit  miopiei mele, 
căci de nimeream în căciula cea de 
țap, apoi cu siguranţă că omul, cu sa- 
cul de fasole în spate, nu se mai ri- 
dica de jos, 

= 

Mi-aduc aminte că odată eram la 
o vânătoare cu hăitași. Stam atent în 
linia de bătaie, dar nu vedeam nimic 
deși, socotind după focurile pe cari le 
trăgeau ceilalți vânători, iepurii tre- 
buie să fi ţâşnit din toate părţile. 

Atât tovarăşul din dreapta cât și 
cel din stânga îmi făceau tot felul de 
semne și îmi strigau mereu: „păzea 
iepurile !'* 

Eu mă holbam desnădăjduit. 

— Unde-i ?... Unde-i?... 

Plictisit, cel din dreapta strigă: 

— In copac! In copac! 

Când mă văzu uitându-mă pe sus, 
se porni pe un râs atât de batjocoritor, 


încât întrun moment de furie, îmi 
veni să descarc arma în el. Mam stă- 
pânit însă de frică să nu nimeresc 
cumva pe tovarășul din stânga. 

Dela un timp sbieretele şi urletele 
amuţise. Semn că bătăiașii se și apro- 
piară de linia vănătorilor. Atunci, ză- 
rii și eu ceva nelămurit mișcână în 
desimea tufelor. Cum sunt ager la o- 
chit, am şi aprins. La pocnetul puştei 
mele, răspunse un ţipet omenesc. Am 
încremenit. Cei doi tovarăşi alergară 
într'acolo, înspăimântați.  Indoiţi din 
şale își croiră drum în desiș. 

Imi dădui seama, cu groază, că de 
data asta miopia mă trădase : Lovisem 
în plin. 

Fără să mai văd efectul loviturii, 
sării peste un șanț dela spatele liniei 
de bătaie şi mă afundai în desime, ho- 
tărît să mă împușc, să pun capăt iro- 
niilor şi să nu mai simt ruşinea de a 
mă prezenta în faţa justiţiei, ca acu- 
zat „de crimă din imprudenţă“, 

Găsind locui cu un decor potrivit 
pentru săvârșirea unui act atât de tra- 
gic, mă rezemai de trunchiul cu coaja 
aspră al unui stejar bătrân. Nu'mi pot 





aminti cum am îndreptat ţeava puş- 
tei spre tâmplă și nici nu pot să'mi 
dau seama cum am apăsat degetul pe 
trăgaciu. Atâta ştiu că odată cu poc- 
netul puştei, mi-a sărit pălăria din 
cap. 

Rămăsei ca paralizat, cu o nelămu- 
rită îndoială dacă eram încă viu ori 
mort. Numai atunci când glasuri prie- 
tenoase mă înconjurară, mi-am venit 
în tire. Feţele, la început invunecate, 
se înseninară. 

Mam aplecat şi liniștit mi-am luat 
pălăria de jos. O margine era ferfe- 
uiţită de alice. 

Induioșat eu singur de primejdia 
prin care trecusem, am adresat o rugă 
lierbinte dar scurtă bunului Dumne- 
zeu că m'a făcut miop. Dacă tâmpla 
ar îi fost deasupra pălăriei şi nu de- 
desubt, desigur că nu mai aveam oca- 
zia să aflu că am încercat să mă sinu- 
cid, pentrucă un alic din pușca mea a 
zgâriat puţin urechea unui haitaş. 

Dar să nu vă închipuiți cumva că 
din cauza atâtor pățanii, m'am lăsat 
de vânătoare. 

Abia aștept să înceapă vânătoarea 
sitarilor. Poate voi avea şi eu norocul, 
cu toată miopia mea, să împuşc o... 
gaiţă. 

Al. Cazaban 





LITERATURA VECHE 
LITERATURA NOUĂ 


Literatura este și la noi, ca pretutin- 
Geni, una și aceeaşi. O combinaţie de 
roârunțişuri şi gesturi, un aglomerat de 
fapte sau vieţi romanțate, folklorul, 
cântecul popular, toate la un loc, cu o 
simpatică tendinţă de desghiocare, de 
iămurire a misterului care le-a dat fi- 
inţă. 

Despre literatură nu trebuie să te în- 
trebi dacă este utilă sau nu este. Pen- 
trucă este sau nu utilă după cum indi- 
vizii sunt sau nu sunt utili. Sau după 
cum elementele, soarele şi pioaia pot fi, 
sau nu pot fi utile. 

Şi dacă la un moment oarecare ne 
trezim luptând pentru ea, asta este 
foarte semnificativ şi trebue să punem 
umărul şi inima. 

Literatura este unica posibilitate de 
prezentare, de înfățișare a virţuţilor u- 
nui popor. Este un lux, un lux pe care 
nu ştim de ce nu l-am face și noi cu 
mai multă atenţie, cu mai adâncă gân- 
dire, cu mai măreaţă pompă. 

Mai ales atunci când avem cu ce și 
când avem pentruce o face. 

Numai cu 6 luni înainte, poate nu 
puteam discuta în condiţiunile de as- 
tăzi. Bra aproape ridicol să ieși pe te- 
ren, să militezi pentru literatură. Nu 
mai ințelegeam să se întrebăm ce e a- 
ceea.... literatură. Astăzi — se vede 
treaba că pe undeva s'a întâmplat vre'o 
așezare — o putem face. Şi încă împă- 
caţi şi cu mai mari îndatoriri. 

Un lucru nou deci. Un lucru de mare 
răspundere. 

Dar, vedeţi, asta nu se petrece decât 
la noi. 

In Franța, de pildă, trăește cu ace- 
eași intensitate opera lui Victor Hugo, 
sau se menţine ironia unei fabule de La 
Fontaine, lângă poezia lui Cocteau şi 
traducerea poeziilor lui Eminescu. 


Literatură franceză dinainte și după 
războiu, precum și cea de astăzi își păs- 
trează, o tradiţie precisă. De ce? Pen- 
trucă în Franţa nu s'a schimbat nimic. 
Atcum stau la noi lucrurile. Şi dea- 
ceea se cuvine toată atenţia. Care este 
deosebirea intre literatură noastră ve- 
che şi cea nouă ? 

Literatura veche (fără îndoială gro- 
zav de actuală) este mai tezistă. Deter- 
minată de momentul social şi istorice 
vădea o acută acţiune de căutare, de 
închegare a formelor. 

Literatură nouă își găseşte astăzi dru- 
mul către desăvârşire. Cum? Realizând, 
adâncind şi impodobind elementele din 


rădăcină ale celor 100 de ani: trecuţi. 
Dar nu numai atât; ci creind noni pro- 
bleme și noui oameni. Deci meritul de 
căpetenie constă nu atât in faptul con- 
tinuării unei tradiţii ; constă în deter- 
minarea unui sens de trăire și iuptă. 
Din luptă ridicându-se ncui drumuri şi 
îndemnuri de bază. 

Pentrucă  litesutura nu este, după 
cum sa crezut și după cum greșit con- 
tinuă să se creadă, un mijloc de oaih- 
nă intelectuală. Ci este o mărturisire 
directă a unor potenţe și virtuţi pe cari 
le tălmăcești și le răstălmăceşti, recu- 
noscându-le astfel. 

Modernismul câtorva ani de zăpăcea- 
lă n'a consumat nimic. A fost pur şi 
simplu o experientă care a ratat pe de- 
antregul, pe spinarea aventurierilor. A 
fost însă — drept -— un timp de împie- 
decare. Dar numai atât. 

Astăzi ne întâlnim din nou necople- 
şiți de însemnătatea ce o reprezintă, pe 
baricada de luptă pentru promovarea 
unei literaturi sănătoase, cuprinzătoa- 
re a tot ce este românesc. 

Aurorile birninței acesteia se arată 
paralel cu aurorile și drumul biruinţei 
celei mari pe care o căutăm, 

Gabriel Bălănescu 








Luni 28 Februarie, între orele 6-7, d. 
prof C. Rădulescu Motru va ţine la 
Fundaţia Dalles o conferinţă cu subi- 
ectul: „Filozofia întâmplării“, 

Este prima conferinţă din ciclul „In- 
tâmplarea în descoperirile științifice“, 


ținut sub auspiciile 
bere“, 

In ciclul „Balzac“, organizat tot de 
versitatea liberă, d. Dupront va vorbi 
despre viața marelui romancier. 

Asupra vieţii și operei lui Balzac vor 
conferenţia în ordine d-nii: prof. M. Ra- 
lea, prof. Şerban Cioculescu, Mircea 
Eliade, T. Vianu și Ion Marin Sado- 
veanu. 


„Universităţii li- 





26 Februarie 1938 - 








+ Decean cp UI e a ra o e AS 
/ & 2) paint 
s (4) dt 
„d 


astăzi cetitorilor noștri, asupra pre- 

mierei săptămânii: „Două duzini de 

trandafiri“, comedie în trei acte de 
Aldo Benedetii și 1. 1. 1. (...), dela tea- 
trul Modern. 

Se vede totuși că am pierdut exer- 
cițiul premierelor teatrale, de când — 
smulși altor griji şi îndeletniciri — pe 
aceasta n'o mai avurăm decât la voia 
capriciului nostru şi a întâmplării. 

„Sunt oricum, de atunci, dela „RO- 
mânia Literară“, câţiva buni ani, în 
care multe se petrecură în teatrul ro- 
mânesc şi prea puţine așa cum le nă- 
dăjduisem. 


SPRE LUMINA DE CAȘCAVAL 
AURIU A RAMPEI 


Ş 'ar cuveni, după obiceiu, să referim 


Ceream, în prim rând, loc pentru 
tinereţea talentelor ţinută sub obroace. 

Și ne pomenirăm, iată, cu o lentă 
invazie — de prin provincie şi de prin 
conservatoare — de ambiţii protejate, 
de cotoroabe cu „drepturi'' (drepturi, 
da, dar la... pensie !), ba încă, ce-i mal 
trist, de oarecari juneţi actariceşti in- 
suficient prelucrate deși, în schimb, cu 
îndestulare şi chiar agresiv înfipte în 


lumina, parcă de caşcaval auriu, a 

rampei... SRR: 
Ceream — utilizând toate prilejurile 
con- 





pentru a o sugera și aminti 
servatoarelor noastre să dea elemente- 
lor proaspete și o altă pregătire decât 
aceea, rămasă ca exclusivă a lor preo- 
cupare, de a imita (uneori până la 


—— ——— 





COMEDIA 
FANTASMELOR 


(Urmare din pagina 3-a) 


CESARE. Regească, ţi-am spus. Ara- 
zon dela Napoli, fiu de rege. 

LUCREZZIA. Te pomeneşti că e fratele 
Sanciei. Dacă e fratele Sanciei nu-mi 
place. 

CESARE. E un principe spaniol, ma- 


donna. în : 

LUCREZZIA. La urma urmei e spaniol... 
Şi cum îl chiamă ? 

CESARE. Alonso. 

LUCREZZIA. Alonso, Alonso. Imi place 
cum sună. Alonso! Parcă sar scutura pă- 
durea. Parcar umbla vântul prin pădure, 
Alonso, Alonso... Spune-mi repede ceva că 
iar mă apucă plânsul. SR 

CESARE (căutând). O să-ţi facem o 
nuntă... cum Wa mai fost alta... Un alai 
împărătesc. O să bubuie tunurile... o să 
fie un vuet! _ 

LUCREZZIA. Şi eu am să plâng, am să 
plâng fără preget. Sau nu. Am să plâng 
şi am să râd totodată. Ce trist! Unde s'au 
împreunat mirţii cu dhiparoşii, durerea 
cu hohotul de bucurie? (intoarce faţa toată 
către cer). Spune-mi lună, lunateco, halu- 
cinato, unde? (Incet se desprinde din bra- 
țele lui Cesare. Face câțiva paşi. O plu- 
tire lentă, naturală, răpită de lună. Apoi 
se răpede întrun dans furtunos). Un dans, 
vreau un dans ncbun. Să fie ca o fla- 
căre pe munte, ca un rug pe munte. Să 
lumineze Roma, de bucuria mea... De 
atâta bucurie ! 

CESARE. De nu i sar întâmpla ceva. 
E răpită de lună. 

UMANISTUL. Nu i se întâmplă nimic 
Un zeu şi-a făcut lăcaş într'insa. E plină 
de furia lui. 

LUCREZZIA. Strigaţi: fericită mireasa, 
mireasa unei atare nunţi. Cântaţi cântece 
de bucurie, sunaţi din chimvale, din ce- 
tere. Cântaţi! Fericiți pe mire, mirele care 
mi-a fost menit... Cântaţi și bucuraţi-vă şi 
cântaţi! (Cade obosită. Termele s'au întu- 
necat. O aripă de umbră a trecut peste 
ele. Numai Roma e luminată). Roma! 
(într'o imensă reculegere). Să  invocăm 
Roma, divinitatea Romei! (Tăcere. Roma 
strălucește mai intens). 

Te invoc pe tine Roma, Romă a fecioa- 
relor, Romă a mirţilor... Invocaţi, invo- 
caţi Roma ! Ș 

UMANISTUL. Romă a colinelor, a fo- 
rurilor, a bibliotecilor, te invoc. 

CESARE. Romă a triumfurilor te  în- 
voc, Eşti neîndurată ! 

UMANISTUL. Eşti înțeleaptă! 

LUCREZZIA. Eşti înflăcărată! Vreau 
să-mi văd ursita. Luminează-mi ursita ! 

UMANISTUL. Dă-mi pacea lină a celor 
mari ai tăi, 

CESARE. Incordează-mi sufletul. Fie 
brațul meu braţul măririi tale, şi-ţi voi 
cânta laudele, Roma regină! 

UMANISTUL. Roma eternă ! 

LUCREZZIA. Roma sacră! (Tăcere. Iși 
duce brațul la ochi. Se întoarce către cele 
patru vânturi). Văd... umbre lungite de 
lună, un corp, apele Tibrului... Moante!... 
O seară limpede, împresurată de crini... 
ODribil! Moarte! Arme, pumnale, un cer 

le cenuşă... Moarte, numai moarte... Ori- 

mde mă întorc e moarte! 

UMANISTUL. E în puterea 

'orbele ei n'au nici un rost. 

CESARF. Nici un rost, nici... rost? Mă 

atreh! 


delirului. 














= 


== UNIVERSUL LITERAR 






mă 


3 


A 
Ș 


E 


ra 


PI E) 
pi 


















CI A FII) 
9 A 


= 
e cat 
, ae 
SI-z 3 
bea 
E A 


a SUE 


ema 


ep 
me pa 9, 





IE: 


A Spit 


A 


CRONICA DRAMATICĂ 


de CICERONE THEODORESCU 


Lucruri despre-și oameni din- teatrul românesc 


perfecțiune) și calităţile şi defectele 
„maeştrilor“* profesori. 

Și promoţiile  noui, în majoritatea 
cazurilor, n'au făcut decât să confirme 
existența, fără rost târâtă, a vechei ra- 
cile. 

Avem astăzi, cum aveam și cu ani 


în urmă, aceleași nedepăşite „genuri' 
de actori de comedie sau — cu mult 
prea puțin aci — de dramă. 


INTRE „REGULELE“ JOCULUI și. 
GOANA TORŢELOR 


Abțibildul, seria, conformismul, nu 
alcătuesc cu toate astea, după modes- 
ta-ne opinie, o vină a pomenitelor 
noui promoţii —- cât mai ales a pro- 
fesorilor care, actori ei înșiși, își tran- 
smit propria „ştiinţă“ scenică (de a 
muri impresionant, de a iubi patetic, 
de a suferi comunicativ, de a râde 
contagios, etc., etc.) generaţiilor care 
ascultă cu sfințenie și aplică cu rigu- 
rozitate „regulele“ jocului, 

lar pe de altă parte ne întrebăm: 
a rămas oare „goana torțelor“ o simplă 
alergătură după „succese“ — şi gene- 
ratoare, prea adesea, de nădușeli, griji 
practice, înecuri de respirație, ofuri de 
artă aranjate cu o poză două la ga- 
zelă și nădufuri soluționate fie cu un 
teleton oportun fie cu o discretă ajun- 
gere la „potoul“ cabinetului directo- 
rial ? 

Suni, acestea, câteva chestiuni dem- 
ne de tot interesul din parte-ne (pe 
care nu vom pierde ocazia să le lă- 
săm de câte ori va fi locul, scăpate 
cel puțin printre rânduri) şi pe care, 
luaţi niţel cu zorul de reapariția 
„Universului Literar“, nu am mai avut 
cum le pune, din primul număr. 


VEDETE — SAU ANSAMBLURI 
TINERE ? 


Actorii tineri buni, arătam că sunt 
ținuți și astăzi sub obroc. 


E, în privința asta, o greşală dove- 
dită : publicul nu cere, cum totuși se 
pretinde pentru a o acoperi, vedeie.,, 

La sărbătorirea lui Caragiale am 
avut, s'a spus, o Noapte furtunoasă de 
„zile mari“... 


Mari or fi fost; dar relativ puţine, 


zilele de reprezentaţie. 

De ce? Interpretarea cuprindea p> 
cei mai notorii fruntaşi ai scenelor 
noastre. 


Pentrucă după calculul de mai sus, 
al directorilor de teatru, care oferă 
— ci-că așa vrea publicul — vedete, 
lumea trebuia să dea năvală... (Au 
mai vorbim de reușita în sine a spec- 
tacolului, care — de mai multe ori re- 
gretabil — n'a fost mulțumitoare). 

„Săptămâna Caragiale“ a avut, mi 
se pare, nişte prelungiri din pelteaua 
cărora, întinsă cu chiu cu vai, abia a 
eşit obligatorul obraz curat al aniver- 
sării. 

Și critica dramatică şi publicul — 
într'un consens lămuritor pentru cine 
vrea să se dumirească — au suflat 
fără milă în „crema“ vedetelor. Pră- 
jitura acelor spectacole, anunţată cu 
trâmbiţe, a fost înghițită (mai era 
vez'că, şi Caragiale la mijloc!) — dar 
fără nici o deosebită plăcere. 

Invăţămintele, firești, mau fost truse 
totuşi mici de data aceasta. 

Individualităţile tinere, rămase ne- 
alterate de intluenţa „maeştrilor'“, ne- 
vătămate de prestigiul încet-ucigător 
al şabloanelor, — sunt mai departe 
neuțilizate şi neîncurajate. 

In ce privește realizarea, cu aseme- 
nea elemente, a unor bune ansambluri, 
nimeni nu-și face din asta o serioasă 
şi adevărată (precum este) problemă, 


nimeni nu crede măcar că merită să-ţi 
baţi capul cu așa ceva... 

Şcoli de actori, de bine de rău (şi 
ca să fim drepți mai mult de rău de- 
cât de bine) avem; 
ţiile schițate mai sus. 
„clase“ 


fireşte în condi- 
Şi fără ca ale 


noastre de conservator, să 


reușească altceva decât — cu rare ex- 
cepții — sporirea inflaţiei actoriceşti. 


VOIAJE DE STUDII ȘI ȘCOLI DE 
REGIE 


Dar mai ales de simplul învăţ — în 
înțelesul şi de buchisire şi de nărav 
— al meșteşugului scenic, al acelui 
meşteşug elementar, imitatiy, urmărit 
de obsesia „efectelor“, statornicit în 
idealuri de ucenici și calte (credin- 
cioase patronilor lor), mai ales de a- 
cest calapod cu solidă tradiţie, i-ar 
trebui teatrului românesc de astăzi a 
radicală şi salutară descotorosire. 

Cine s'o facă? Prin ce mijloace? 
Și cu ce curaj? 

Sunt sedimente puternice, straturi 
adânci, psihologii fixate care sar o- 
pune, cu toată înțelenita lor  în- 
dârjire. Spune-le să lase să intre un 
plug nou în ele, să se poată arunca 
pe urma lui o sămânță nouă de idee, 
de inițiativă, de efort: se vor sirân- 
ge, automat, solidar, în molecule şi 
mai închistate. 

Să recunoaștem însă că toate astea 
privesc mai puţin lipsa unei perspec- 
tive mai largi şi  neexperienţa unui 
material uman adesea excelent în sine, 
decât — am zice — excesul de expe- 
riență, al conducătorilor noştri de 
teatre, directori şi regizori. 

„Avem şcoli de actori... | 

De ce nu-i trimitem la școli pe di- 
rectorii de teatru ?, am întreba. Veţi 
zice că glumim? 

De ce nu-i trimitem la şcoli pe re- 
gizori ? am adăoga. Și iată că aci nu 
mai e nici o glumă. 

Nu e nevoe să căutăm peten... soare, 
sau de pildă să înșirăm câte'n lură 
şi'n... soare, pentru a conchide cu Sb 
servaţia, care e la îndemâna oricarui 
iubitor de teatru românesc, că vouta- 
jul de „studii“ e una și şcoala de re- 
gie e alta. 





(Ul 


„Șablonomania“ e tot o boală. Viru- 
sul ei (neidentificat incă de ochiadele 
răscolitoare ale microscoapelor) a Con- 
taminat de mult un anunut strat social 
din ţara noastră, acela al pseudo-in- 
teiectualilor. 

Părăsind cadrul ingust şi vulgar al 
bidinelii, şabionul s'a strecurat cu în- 
cetul (la figurat, binieînțeies) în mo- 
zaicul conversaţiei coiidiane, pentru- 
ca, după un stagiu destul de scurt, să 
pătrundă cu perfidie şi tenacitate in 
umea slovelor. 

Şablonul acesta, să-i zicem literar, a 
ajuns un adevărat dictator psihologic. 

Nu e om care să nu-şi dea seama de 
stupiditarea acestui mod stereotip de a 
se exprima și a scrie, și care totuşi să 
nu-l intrepunțeze, fâră să-şi dea sea- 
ma, cu o deosenită intensitate. 

Ce vreţi, s'a dizolvat atât de bine în 
sosul prejudecăților noastra şi e atât 
de comod să-l fo:osești, incât, nimeni nu 
se mai gândește să şi-l smulgă din Pâ- 
zâiala comodelor vocale şi din vârtul 
condeiului. 

Trăim deci in plin șablon. E o fatali- 
tate poate, dar ar fi fost desigur cu 
totul lipsit de logică dacă în zodia 
standardizării, când automobilele, ma- 
şinile de gătit, pasta de dinţi și plăcile 
de gramoton se fabrică în serie, celă- 
teanul-tip nu sar fi exprimat şi nar 
fi scris după calapoade bine determi- 
nate. 

Iată câteva modele de șabloane cla- 
sice de cari ne împiedecăm la tot pa- 
sul ; 

La cinema : un domn voluminos care 
astupă orizontul spectatorilor e mai 
totdeauna apostrofat cu aceleaşi șoap- 
te distinse: „Pst? Domnu, domnu! 
Stați jos! N'ai avut tată geamgiu... 

In tramvai: când un personaj cu 
gambetă şi blană de miel la gât e câl- 
cat din greşală pe cireşile ae sub bom- 
beurile pantofilor de lac,  vociferarea 
contondeută de rigoare e veșnic ace- 
eași ; „Stii dumneata cine sunt eu?...* 


Intrunirile publice sunt şi ele supu- 
se aceleiaşi tiranii a șablonului. 


S'a văzut oare discurs în care după 
cererea indeplinirii „juste:or revendi- 


cări“ să nu se facă „un călduros apel ia 
înfrățire şi solidaritate ? 

Chiar şi pe stradă, pecetea şoblonu- 
iui e de mare actualitate. 

Cerșetorii îţi spun totdeauna cu glas 
dezacordat de primadonă pensionară : 
„Nam bani de-o pâine, conaşule, mi-e 
Joame... Şi când văd că nu te-au con- 
vins cu acest argument gastric adausă 
miorlăit : „am cinci copii acasă şi ne- 
vasta la spital...“ 

Dar nici la cimitir cetăţeanul de azi 
nu scapă atotputernicului şabion. 

Când te-a înţepenit Dumnezeu cu o 
feştilă în dreptul capiilui şi cu trupul 
în cutia cosciugului, se găsesc întotiiez.- 
una moștenitori cu talente oratorice 
cari să declame cu emfaza tragică a 





i 





momentului : „Intristată adunare, văr- 
sâm o lacrimă pe mormântul prea de 
timpuriu deschis al aceluia care a 
fost...“ 

Trecând la cele scrise, e destul să 
priveşti afişele de cinema tolanite pe 
ziduri ca să vezi că toate slovele sur 
atinse de plaga şablonului. 

Cine n'a văzut pe: „murea vedclă 
Greta Garbo în fiimul de extraordina- 
ră înscenare și cea mai gigantică rea- 
lizare...?** 

Cât despre gazete nici nu mai vor- 
bim. 

Nu există fiţuică cu preț „monoleu'“ 
care să n'aibă reportagii senzaţionale 
despre : „Fiorosul asasinat“, „Groaszni- 
ca nenorocire“, „Inălțătoarea manifes- 
tație“, „„Rodnica activitate...“ etc., etc. 

Până și muzica, vibrația care ne des- 
fată sau îngrozeşte timpanul, a fost 
„şablonizată“. 

In toate  tangourile sau șlagărele 
însăilate în ultimii ani, se plânge. Se 
plânge serios, pe toate tonurile şi din 
toate instrumentele. 

„Plâng fiindcă mai doresc dragoste 
curată“ — „Plâng fiindcă ai plecat râ- 
2zând“ — „Eu nu plâng pentru nimeni 
ciici nimeni nu plânge pentru mine...“ 
etc. Ar trebui să plângem şi noi de lip- 
sa de imaginaţie a  „componiștilor* 
noștri, cuprinși de aşa inundație de 
melancolie. 

In sfârșit, până și scrisorile cele mai 
obișnuite încep sistematic cu același 
„Stimată doamnă... ca să 
banal şi pompos cu „primiţi vă rog usi- 
gurarea deosebilei mele considerațiuni'“ 
sau în cel mai rău caz cu un scurt şi 
isteţ şablon : „Cu stimă... 


Grigore Oiimp lon 












MA i 
(RR 
dei! ru aie e PN 


>, e AI 


sfârșească: 





| = 


CO CD - 


CT] 








Alta 3 


D 


/ 


1 








La noi sau făcut, slavă Domnului, 
tot soiul de voiaje, foarte costisitoare 
și mai cu nimic utile, 

Nimeni, în schimb, nu sa gândit 
(ntre altele) de câtă utilitate ar fi 
— şi credem că nici n'ar reveni mai 
scump măcar— înființarea unei şcoli 
de regie, chiar dacă ea n'ar însemna, 
la început, decât un mijloc oficial de 
înformație şi referire (pentru uzul 
cât mai multora dintre oamenii sce- 
nelor noastre) asupra mişcării artistice 
montărilor, utilizării interpreţilor, ex- 
periențelor și  inovaţiilor din marile 
şantiere teatrale ale străinătăţii. 

Fără asemenea obligatorii roade, la 
ce vor fi iost bune de atâția ani, atâ- 
tea voiaje — cum li se spune — „de 
studii ?*.., 

Criza teatrului, dela Davilla încoace, 
e în primul rând criză de conducători. 

Deticitele materiale care — prin 
„concesiunile“ fără măsură şi tinzând 
în realitate numai la „succese de 
cassă“' —- o adâncesc, provin aşa dar 
dintr'un deficit intelectual şi moral. 


Teatrul românesc suferă, se poticneşte, 


stagnează.  Dezideratele artei drama- 
tice se rușinează şi fug dinainte-i, nu 
mai au nimic comun cu el. 

E un cerc viţios — sau mai precis 
spus, un hilar covrig, dat în mucegai, 
pe fîrunţile flămânzilor de aureole — 
în mijlocul de pustiu al căruia, suflă 
atoistăpânitor vântul carenței culturii, 
carenţei prestigiului... 


REVISTA 
REVISTELOR. 


REVISTA FUNDAȚIILOR REC. 





anul V No. 2 aduce ca de obicei ua? 
material bogat şi mai ales variat dit; 
care desprindem : „Carnet de druu ui 
d-lui prof. N. Iorga, cu câteva nt: 


asupra Expoziţiei din Paris; sul 
d-lui prof. Caracostea „Eminescv lau 
de Leopardi“ şi trei eseuri c:spre 
Flaubert ale lui Jules de Gaultiar 
Ca întotdeauna, cronici bine sustin, 

te semnează d-nii Mircea Eliade: Un 
amănunt din Parsifal ; Pan Vizirescu : 
Despre o poezie a marilor căutări; D 
I. Suchianu: Actualităţi culturale eu- 
ropene etc. 


ORIZONTURI An 1 No. 1, Februa- 
rie 1938. 


Dela Galaţi ne vine o revistă de se- 
rioasă ținută literară, pe care o privim 
ca o adevărată revelaţie. 

Orizonturi, revista de cultură a a- 
sociației profesorilor secundari din Ga- 
laţi ne dovedeşte că, înfruntând multe 
şi mari piedici, provincia poate realiza 
lucruri de cari capitala trebuie să fie 
invidioasă, 

Revista apare sub conducerea d-lor 
profesori Ion St. Botez, Gh. Hagiu, Gk. 
Popescu şi Al. Popovici şi aduce preţi- 
oase contribuţii la cunoașterea htera- 
turii noastre. 

Din articolul program al d-lui 1. 
Hanganu „Rânduri pentru început“, ci- 
tăm : 

„Revista noastră nu urmăreşte decât 
închegarea surplusului de energie al 
dascălilor gălățeni, într'un tot, care să 
împrăştie şi în afară de școală, din bu- 
nurile căpăiate cu trudă în nopți lungi 
de veghe. Căci profesorul — de orice 
categorie ar fi — reprezintă preocu- 
parea necontenită de cetit, de scris, de 
carte în general. Aşa cel puţin conce- 
pem noi această nobilă meserie de 
făuritori ai sufletelor şi aşa îi vedem 
pe cei mai mulţi dintre colegii noștri“ 

Inţelegând în acelaşi fel rostul pro- 
fesorului în societatea românească, ne 
bucurăm de apariția revistei „Orizon- 
turi“ şi îi dorim viață lungă și rod- 
nică. 


ŢARA NOASTRĂ 

Mai ieri mare cotidian în 16 pagini, 
Ţara noastră a revenit la vechea for- 
mulă. Ziarul a redevenit revistă. Nu-i 
urăm decât să mai poată ajunge la 
nivelul la care se găsea acum 15 ani, 

E cea mai sinceră şi mai bună urare 
ce i se poate face revistei poetului 
Goga. | 


ȚARA VISURILOR NOASTRE an |] 
No. 3—4. 
este numele unei foarte frumoase re- 
viste ce apare la Oradea, sub îngriji- 
rea unui comitet de elevi ai liceului 


“Gojdu, unul dintre liceele cu impună- 


toare tradiţie de cultură, 
Merită să ne ocupăm în mo€ 
cu totul deosebit de ea și o vom face 











8 











UNIVERSUL LITERAR 


Despre condiţiile şi neajunsurile 
CRITICEI LITERARE 


Hebdomadarul parisian Les Nouvelles 
Littâraires a publicat în timpul din urmă, 
în câteva numere consecutive, răspunsu- 
rile primite dela deţinătorii celor mai au- 
torizate condee critice din presa franceză, 
la o anchetă de un netăgăduit interes, de- 
schisă în paginile revistei citate, 

Dată fiind originalitatea acestei anchete, 
întrebarea era: Cum criticaţi — e lesne 
de înţeles că rezuliatele ci au fost urmă- 
rite cu o legitimă curiozitate, de toţi acei 
cari se interesează de soarta „lucrului li- 
terar”. : 

Subiectul fiind aproape virgin, nu e de 
mirare că și recolta a fost îmbelșugată. 

Să înregistrăm în primul rând crearea 
unui termen ad-hoc cu care s'a îmbogă- 
țit vocabularul francez : e vorba de neo- 
logismul „critic-appeal“ propus de d. Fer- 
nand  Vanderem, deținătorul spiritualei 
rubrici „La comedie litteraire” pe care o 
semnează săptămânal în Candide și auto- 
rul recent al unor prețioase memorii asu- 
pra ultimelor saloane literare de la Pa- 
ris, apărute în volum sub titlul Gens de 
qualite. 

Fireşte, o condiţie esenţială pentru un 
critic, cea dintâi în ordinea importanţei 
— după d. Leon Daudet, — e „să se facă 
citit”, Odată îndeplinită această primă 
condiție, două obligaţiuni, deopotrivă de 
necesare i se impun, care asigură: una, 
imparţialitatea judecății criticului, adică 
respectul cititorului ; a doua, respectul 
autorului — formulate :în termenii ur- 


mători : „să se desprindă de prieteniile ca” 


şi de neprieteniile sale” şi „să încerce a 
înțelege intenţia autorului”. 

Intresant ar fi fost să fi putut afla 
părerea fiecăruia dintre criticii anche- 
taţi despre propriul său „critic-appeal”. 
Chestiunea era însă indiscretă și de aceea 
a fost evitată. 

Toţi au fost de acord, că pentru a evita 
„genul plicticos” critica trebue să fie co- 
municativă, să fie „un gen atrăgător”. 
Marea greutate fiind de a face pe cititor 
să citească cu pasiune, esenţialui pentru 
critic — spune d. Pierre Paraf — „este să 
placă, să-și trăiască cu destulă intensitate 
critica sa, astfel ca să-l facă dornic pe 
cititor să cunoască opera, să discute co- 
mentariile noastre, să-şi aibă la rându-i 

. parea lui în acest soi de dialog niţel ro- 
imanţat care era articolul nostru”. 
„ In legătură cu prima obligaţiune, acee:. 
-e imparțialitate sau de respectul citito- 
T ului a fost pusă chestiunea gingaşă a ra- 
“porturilor personale de amiciţie sau ina- 
miciție — ale criticului cu scriitorul. 

D. Edmond Jaloux, de pildă nu se simte 
stânjenit să vorbească despre autorii pe 
care-i cunoaște personal; dimpotrivă 
chiar, îi este penibil să nu-i cunoască: 
„Mi s'a întâmplat să mă înşel asupra va- 
torii unei cărți dar când văd omul, rare- 
ori mă înșel asupra densităţii, asupra va- 
lorii ei personale”. 

De aceeaş părere e d. Noâ] Sabord, 
convins fiind, că „cunoaşterea omului a- 
daogă la aceea a cărții” și sfătuește de 
aceea pe autori și critici să se cunoască 
unii pe alţii. 

Impăciuitor dar mai ales îndemânatec 
se arată a îi d. Paul Reboux când nu vrea 
să întristeze un amic a cărui carte e 
proastă : „Vorbești despre talentul lui în 
general, citezi cărți de-ale lui care ţi-au 
plăcut. Reiei d-ta, spunână că era inte- 
resantă, teza pe care el n'a desvoltat-o. E 
întotdeauna lesne să fii drept și chiar se 
ver, rămânând totuși curtenitor”. 

Cunoștinţa autorului înlesneşte desigur 
pătrunderea înţelesului cărţii și prețuirea 
mai dreaptă a valorii ei dar stânjenește 
exprimarea sinceră a părerii criţicului, 
Așa crede d. Pierre Loewel, sprijinindu- 
se pe mărturia bunului simț care, dela 
Decartes se ştie că e facultatea cea mai 
bine distribuită pe lume: „Că sunt prin- 
tre noi şi eroi, nu-mi îngădui să mă în- 
doesc. Dar socotesc mai recomandabil, că 
un critic perfect nu trebuie niciodată să 
ia masa în oraș și să nu-şi cunoască decât 
portarul”, 

Totuşi, o formulă comodă pentru conci- 
lierea adevărului cu prietenia, care se 
află la îndemâna celor ce nu-și simt vo- 
cația unei rezistenţe eroice trebue cău- 
ala în practicarea unei „arte a nuanţe- 
or”, 

Acum vine rândul satisfacerii celei de-a 
doua obligaţiuni a criticului, aceea care 
asigură înţelegerea cât mai pătrunzătoare 
a cărţii, a intenţiei autorului. 

Există un aspect tehnic al chestiunii și 
ceea ce numea poetul Leo Larguier „la- 
turea fizică”, dar, în prealabil este opera- 
ţia foarte importantă a selecției. 

„Prea mult de citit” se plâng toţi cri- 
ticii cari au răspuns anchetei. 

„Se publică multe cărți și nu îţi jur — 
mărturiseşte d. Leo Larguier — că ajung 
până la capătul unora care poartă pe ulti- 
ma filă cuvântul sfârșit, când mai potrivit 
ar fi fost să-l înlocuiască prin însfârşit”. 

Din cauza inflaţiei literare, răspunde d. 
Edmond Jaloux „viaţa a devenit infernală 
și nu mai poţi rezista dezordinei”. Alege- 
rea cărţilor se impune deci neîntârziat. 

„Indată ce văd, parcurgând o carte, că 
vrezintă un interes oarecare, o citesc 
vwoată. Dacă e o carte groasă, o carte de 
mare importanță — Morgan, de pildă — 
nu observi nimic tăindu-i paginile. Dar 
despre cele mai multe, în care nu 
este un enorm lucru secret, poţi să-ţi dai 
repede seama cât valorează. Dacă e de 
proastă calitate, poţi să-ţi dai seama după 
un fragment mic de tot, dar dacă cartea 
e complexă nu poţi şti atât de repede. 
Unele, care par cu totul mediocre în ge- 
neral, citite cu îngrijire îţi oferă trei sau 
patru pagini care le luminează și le ex- 
plică”, 

Selecției făcută de d. E. Jaloux puţin 
la întâmplare, cum sa văzut, d. Paul Re- 
boux îi opune, cu o sinceritate aproape 
cinică, principiul „taylorizării”, singurul 
mijloc de a-și spori producţia de foiletoa- 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTII, STR. BREZOIANU 23 


ne critice întrun timp ca acesta când 
viaţa s'a dublat, retribuirea rămânând a- 
ceeaş. 

Critica e şi „chestie de antrenament, de 
instinct”.  Deschizând o carte, la întâm- 
plare, în două-trei locuri, criticul experi- 
mentat poate, cu conștiința împăcată, să-și 
dea verdictul, convins că nu se va înșela, 
așa cum medicul poate diagnostica un 
bolnav înainte chiar de a proceda la o cer- 
cetare amănunţită a lui. 

Metodă expeditivă desigur, dar cu to- 
tul arbitrară, precizează d. Lucien Desca- 
ves : „Poţi da peste cele mai bune pagini, 
singurele bune dintr'o carte. Tot ce poţi 
judeca în felul acesta e ţinuta, nivelul 
stilului”. 

Cu excepția romanelor polițiste care 
trebuesc citite de la prima la ultima pa- 
gină, și d. Anare Billy e de părerea că 
„Poţi să-ţi faci o idee dreaptă despre o 
carte fără s'o fi citim în întregime“, Nu 
despre cartea însăși, ci despre talentul au- 
torului, numai, adaogă d. Robert Kemp. 

Imposibilitatea de a citi tot ce se pu- 
blică obligă pe critici să se citească între 
ei, îie „pentru plăcerea pe care o au călă- 
torii, să-și schimbe impresiile fiindcă n'au 
urmat acelaş itinerar și n'au văzut ace- 
leaşi lucruri” — cum spune d. Anâăre 
Chaumeix — fie pentru a-şi verifica pro- 
priile judecăţi critice. 

Ca orice ocupaţie profesională, aceea de 
critic literar, adâncind și îmbogăţind o 
experienţă aduce cu timpul o îndemâ- 
nare, o virtuozitate, care totuşi nu poate 
înlocui vreodată acea pasiune comunica- 
tivă a dragostei dezinteresate pentru lu- 
crul practicat. E lesne să înţelegi o carte 
atunci când o iubeşti, dar care sunt însu- 
şirile care deşteaptă interesul şi mai mult 
chiar decât simpatia uneori, pentru o 
carte? Nu atât calităţile de meșteșug, a- 
preciabile, fără îndoială, răspunde d. 
Andre Chaumeix, cât mai ales „o calitate 
de ardoare. O carte, mai ales dacă e a 
unui tânăr, te reţine în măsura în care 
face dovada unui temperament. Operele 
bine chibzuite vor veni mai târziu, meș- 








teșugul se învaţă, dar natura singură a- 
cordă daruri“, 

E o condiţie ideală pentru critic aceea 
de a putea fi, ca d. Ramon Fernandez „un 
cititor nou”, cu fiecare carte nouă pe care 
o citește, ceea ce înlătură riscul de a tre- 
ce nebăgător în seamă peste ce reprezintă 
„sforțarea sinceră a autorului”. „Această 
reacțiune personală, această judecată care 
făcea cinste tradiţiei culturale franceze”, 
adaogă d-sa, ar fi de dorit pentru critici 
să o regăsească. 

„Il faut âtre absolument moderne” afir- 
mase Rimbaud cu autoritatea unei con- 
vingeri iluminată de o turburătoare in- 
tuiție poetică, 

„Cea dintâi obligaţie care se impune 
criticului — afirmă d. Rene Lalou — e 
de a se simţi solidar cu epoca lui”, deose- 
bindu-se astfel de eseist şi de istoricul li- 
terar. 

„Meserie de descoperitor” deaceea, a- 
daogă d. Andre Therive „datoria criticu- 
lui e să fie mereu de veghe, mereu la 
pândă”. 

De altfei, chiar împrejurările sunt priel- 
nice pentru a înlesni criticului misiunea 
de descoperitor al valorilor literare, mi- 
siune care, sub „regimul totalitar al criti- 
cei” dela sfârșitul veacului trecut în 
Franţa, era aproape cu neputinţă de exer- 
citat, când un Saint-Beuve exercita o 
adevărată dictatură spirituală, judecând, 
cu o severitate nejustificată şi o lipsă de 
înţelegere surprinzătoare, ceea ce făcea 
tocmai originalitatea geniului unui Bal- 
zac, a unui Stendhal sau a lui Baudelaire. 

E o părere optimistă aceea cu care se 
închee ințeresanta anchetă întreprinsă de 
d-na Janine Bouissounouse, părere expri- 
mată în aceşti termeni, de d. Ren€ Lalou: 
„Ceea ce face interesul criticei de astăzi, 
ca și folosul ei pentru public și pentru 
scriitor este că formează un fel de repu- 
blică în care oricine se poate face ascul- 
tat. Mi se pare aproape cu neputinţă, în 
condiţiile actuale, ca un nou geniu să fie 
pe-deantregul necunoscut“. 

—m.n.— 











TUL LU LI ITI III ION TOIONI II O NI TEOITI CITITI OTII TITI 


PREIA 


26 Februarie 1938 








LI MAIL | AL LI ITTTITII 






918100090859505389806008099840095909990009800000009980008000060803090986309093090800069009a0R0000000056000atce0889te 


Cinema Capitol 


DEPARTE DE ȚARA 


Nu prea înțelegem scopul acestui 
tilm venit de peste ocean. Căci, mai 
mult ca sigur, Americanii au avut un 
anumit scop când l-au realizat. 

Reclama ne anunţă că vom asista la 
romanul unei românce „departe de 
ţară“. Și, într'adevăr, e vorba de o stră- 
ină care locuește în America. Traducă- 
torul s'a grăbit, de câte ori străina văr- 
beşte de ţara ei, să precizeze că e vorba 
de România, cu toate că ea nu pronunţă 
nici-odată acest cuvânt ci spune doar 
„ţara mea“. Se aud, e drept, și câteva 
cuvinte românești, dar când se pro- 
nunță aceste cuvinte, buzele actorilor 
se mișcă cu totul altfel. Și, bănuim, 
când filmul se va prezenta în lugosla- 
via, spectatorii vor auzi vorbindu-se 
sârbește, în Ungaria filmul va fi vor- 
bit în urgurește ș. a. m. d. 

Căci — se pare — în acest film A- 
mericanii au vrut să facă reclamă noului 
continent în Europa. Au vrut să arate 
că un străin — în cazul nostru o stră- 


ină — va găsi, de câte ori are nevoe, 
protectori în Americani, cari sunt oa- 
meni foarte de treabă şi înţeleg 


să se sacrifice ei, când e vorba de 
a apăra un prieten. Și totuși nu lipsesc 
gangsterii cari circulă în America vâ- 
rându-se în mai toate întreprinderile. 
Gangsterii din filmul „Departe de 
ţară“, fac, pe ecran, lucruri obișnuite 
poate în America, dar cari au darul să 
înspăimânte pe spectatorii noștri. 


DP a aa 


E DESTUL SĂ ZÂMBEŞII.. 


„AȘII“* VOLANULUI 


ZA Pip: A € AR 





Soţia către bărbatul său (proprieta- 
rul automobilului): 
— Ai avut dreptate dragă. Data vii- 
toare am să te las pe tine să conduci... 
(După Koralle) 


“% 
La cinema 
— V'aţi așezat pe pălăria mea! 


— Nu-î nimic, nu mă deranjează... 


* 
Ghinion 


— Aveam. ceva pe limbă... 

— Gândește-te puţin și o să-ţi aduci 
aminte. 

— Nu cred. Era o marcă poștală... 


axă 


Intre papagali 


— Am foarte mult de lucru. Stăpânul 
meu e bâlbâit... 








Recitai de versuri 


Poezia clasică, spre deosebire de ceu 
romantică, este o poezie sculpturală, o 
poezie de forme. Ciasicul, liniștit și se- 
nin ca ochiul lui Dumnezeu ASUpTA U- 
nui drept credincios, își deschide ochii 
mari către larve și privește cu o dra- 
goste calmă peisagii, oameni, amintiri, 
Clasicul priveşte, chiar când ascultă. El 
vede valurile mării sau furtuna, nu ie 
aude. Deaceea versurile lucrează prin 
imagini vizuale. 

D-l Ion Piliat a recitat cu glasul u- 
nui tânăr vrăjitor, plin de încântarea 
descântecului său, sub puterea căruia 
simte născându-se priveliștile. 

Poate pentrucă trebuia să prind cu- 
vântul, pe el să-l transform în linie și 
culoare și apoi abia să simt poezia, poa- 
te deaceea am rămus străin, afară din 
lumea versurilor. 

Volumul unui clasic îl râsfoești nu- 
mai când te simți tot atât de îmnăcat 
ca el. Nu ca pe romantici, ale căror cărţi 
le poţi lua la întâmplare, sigur că în- 
dată te va cuprinde neliniștea, tulbu- 
rarea, durerea lui. 

Cărțile Domnului Ion Pillat le-am în- 
drăgit vara, când, culcat în fânul neco- 
sit, mă mângâiau  miresmele florilor 
dulci ca un obraz de îubită și urmăream 





La expuziţia de pictură 


Cunoscătorul : Expoziţia trecută era 
mult mai bună. Probabil că de data a- 
ceasta a cumpărat vopselele dela altă 
prăvălie. 

* 


intre artiste 


-— ETi mi s'a cerut de o sută de ori 
autograful. 

— Cel care vrea sâ-l aibă e cu sigu- 
ranţă un om perseverent, 


“% 


O crimă la clre 


Judecătorul: — De ce ai ucis pe „0- 
mul de cauciuc ? 
Criminalul ; — Aveam nevoe de pielea 


lui ca să-mi fac un impermeabil, 
INTRE VACI 





Vaca premiată: — Eu nu mă mai în- 
torc la staul. Aştept să mi se facă pro- 
puneri pentru cinema... 

(Dimanche illustre). 


Pa e a alia ien 


jocul norilor albi şi al rândunicilor. Le- 
am răsţoit iarna când mi-era dor de 
vară, 


Teatru radiofonic 


Hamlet, adaptare radiofonică în ver- 
suri după traducerea d-lui Dragoş Pro- 
topopescu. 


Adaptările radiofonice suferă de ur- 
mătorul cusur : sunt în general cârpeli. 
E sigur că piesele nu vor merge la ra- 
io așa cum au fost scrise de autorii 
lor pentrucă aceştia au avut în vedere 
scena. Dar adaptareu trebuie făcută cu 
mai mult curaj, să nu fie alcătuită nu- 
mai din tăieturi și din acea întroducere 
la începutul fiecărui tablou, făcută pen- 
tru a completa şi cure este ca o scuză 
pentru neputinta de a da mai mult. E 
tot atât de mult afară din piesă ca a- 
cele intervenții ale autorilor din secolul 
trecut când lăsau pentru clipă pe eroii 
lor să se odihnească şi începeau să ex- 
plice de ce s'a întâmplat așa și nu alt- 
fel să asigure că cutare erou este un 
nemernic iaz celălalt merită să fie iubit. 

Deci, cel ce se simte în stare, să 7no0- 
difice până ia nerecunoaștere pândă la a 
spune : inspirată (piesa) din... Ceilalţi, 
ia o parte. Căci micile defecte de nea- 
daptare le-om trece atunci cu vederea. 
Iar dacă ar ji foarte neadaptabilă, tot 
ar rămâne transmisiunii rolul de carte 
de școală în care am învăța că William 
Shakespeare, de care știam ceva vag, a 
scris tragedii între cari şi Hamlet, în 
care mor la urmă toți. 

Hamlet e o piesă potrivită unei trans- 


DRUM PENTRU INCEPATORI 





—Dece ai făcut şanţurile astea prie- 
tene, până la intrarea în garaj? 

— EB singurul mijloc ca nevasta mea 
să bage maşina înăuntru. 
d (După Koralle) 


că 


Doamna „nervoaşâ'“ 


Intre prietene: — Nu știi peste ce 
buciuc am dat. Am crezut într'o seară 
că e bărbatul meu care se înapoiază a- 
casă, şi i-am spert capul controlorului 
dela electricitate. 


9 


O escrocherie 


Şoferul amator (eşind de sub rămă- 
șițele automobilului pe care îl conducea 
și care s'a sfărimai de un pom): — „și 
când te gândeşti că escrocul de vânză- 
tor îmi garantase mașina pe doi ani... 





misiuni, deoarece conflictul este înte- 
TiOr, 1'are nevoie de ceea ce se numeşte 
în teatru ucțiune. Singurul defect ar 
fi numărul mare de personagii. Pe cele 
de a doua mână ajungi să le încurci. 

In ce privește jocul, foarte reușit a 
fost D-l Ion Manolescu, a cărui voce în- 
tinerită până la adolescența lui Ham- 
let a urmat desăvârșit gândirea sinuva- 
să și nedefinită, dând glas acelei lipse 
de hotărire a prințului. Mai puțin mi-a 
plăcut d-i Dem. Psalta, deloc cu con- 
ştiinţa încărcată. 

Domnia-sa are o tehnică fourie îna- 
intată. Am impresia întotdeauna că se 
ascultă pe sine, că face exerciţii de de- 
clamație şi că la urmă își face critica 
spunându-și câ ar fi trebuit să recite 
mai cu patos, sau să se fi făcut mai 
misterios, în roiul lui Polonius (adică 
în ce a mai rămas din rolul lui Polo- 
nius) glasul domnului Victor Antonescu 
nu trăda deloc pe omul perfid ci se ve- 
dea că este al unui om de treabă. Mult 
regină și aproupe deloc mamă a just 
doamna Maria Mohor, iar domnişoara 
Aura Buzescu o deplină Ofelie, mai ales 
în timpul nebuniei. 

Cu totul greşit a fost jocul umbrei, 
care prin lungirea cuvintelor (ea ju-u- 
u-U-u-Tă) nu Sugera ura care nu dă 
pace în mormânt ci mai mult pornirea 
aceea de lunatec când da glas în pă- 
dure speriind fiarele. 

Ne mai întrebăm dacă regia artistică 
mar putea obliga pe interpreți să înve- 
țe ca lumea cel puțin pasagiile mai de 
seamă. 


MIRCEA BARBULESCU 


Aşa că nu prea vedem cam în ce con- 
stă reclama pe care Americanii au vrut 
să și-o facă. | 

De-a lungul filmului s'au perindat 
prin fața spectatorilor scene dramatice, 
urmate imediat de scene comice. Dintre 
acestea din urmă vom aminti una al 
cărei efect a fost cu totul altul decât 
cel scontat de Americani. E vorba de 
o slujbă religioasă, începută, după câte 
ne pricepem, pe rusește, isprăvită pe ro- 
mâneşte și oficiată de un preot care 
face crucea catolică. 

Cu toate că multe scene ni se par 
foarte neverosimile — şi dintre acestea 
considerăm cu totul exagerată nedibă- 
cia întregei poliţii din New-York, care 
nu poate s'o găsească pe nenorocita 
străină, protejată de câţiva șoferi cum 
se cade — filmul obține mult succes 
prin partea din urmă, pentru care me- 
rită să fie văzut. 

E una din cele mai reușite bătăi pe 
cari le-am putut vedea pe ecran. Pen- 
tru realizarea ei au fost angajaţi câţiva 
foști campioni mondiali, dintre cari 
vom aminti pe Godfrey, Manie Rosen- 
bloom, Jeffrey şi Dempsey. 

Scena aceasta entuziasmează pe spec- 
tatori şi, fiindcă ea este tocmai la sfâr- 
șitul filmului, cei cari au venit dela 
început părăsesc sala încântați. Printre 
aceștia am fost și noi. 

Interpreţii celor două roluri princi- 
pâle au fost Spencer Tracy, una din îi- 
gurile cele mai simpatice ale ecranului 
şi Luise Rainer, urâtă dar totuși atât de 
„femee'“, care a jucat puţin melodra- 
matic unele scene, reușind însă în altele 
să atingă perfecțiunea. 

Ar mai fi poate de spus ceva și des- 
pre cenzură care sa ospătat copios de 
astădată, ceea ce face filmul greu de 
urmărit. 


Cinema Aro 


VOGUES 1938 


In căutarea unei formule potrivite 
pentru filmul technicolor, rupă eșuarea 
experienţei cu filmele colorate, în inte- 
rioare cari ne reaminteau ilustratele 
de prost gust ce se vând la librăriile 
de provincie, ni s'a prezentat  săptă- 
mâna trecută la Aro, ,,Vogues 1938“ 
care, trebue să recunoaștem, înseamnă 
un relativ progres în acest domeniu. 

De astădată Americanii au renunţat 
de a mai colora câmpiile şi munţii, 
preocuparea lor fiind numai de a co- 
lora stofele modelelor de rochii, cari, 
timp de două ceasuri, fără întrerupere 
aproape, se perindă prin fața specta- 
torilor. Se poate ca această paradă a 
modelor să fi interesat pe spectatoare, 
cari totuşi, bănuesc, preferă şi ele fil- 
mului dela Aro un journal de mode, 
sau acele mici prezentări de modele 
din journalele de actualități. Cred că 
nesfârşita defilare a manechinelor a 
plictisit și pe spectatorii înarmaţi cu cea 
mai mare doză de răbdare. 

Şi sunt, în oarecare măsură, de aceeaș 
»ărere cu un spectator ce și-a exprimat 
plictiseala printr'un căscat, prea sgo- 
motos poate, și care a avut darul să 
revolte un șir de spectatoare din fața 
sa. 
In clipele în care prezentarea mode- 
lelor înceta — și trebue să mărturisim 
că aceste clipe sunt foarte puţine — 
am avut ocazia să admirăm câteva nu- 
mere de varieteu destul de interesante. 
De reţinut un cor de negrese, care 
ne-a dat prilejul să constatăm că îil- 
mul tehnicolor va avea de spus peste 
câțiva ani un cuvânt hotăritor pentru 
progresul cinematografului, precum și 
niște dansuri aproape nebunești pe 
patine cu rotile. 

De asemenea, din când în când, des- 
tul de rar, am zărit pe ecran figurile 
actorilor, ale căror nume erau anun- 
țate pe afişul dela intrarea cinemato- 
grafului. 

Asttel, în rolul unui croitor renumit 
a apărut Warner Baxter, un artist care 
s'a remarcat atât în filmele mute, cât 
şi în cele vorbitoare. L-am fi dorit în 
acest rol pe Adolphe Menjou, de mult 
compromis. 

Rolul femenin l-a deţinut Joan Ben- 
net, pe care am crezut-o frumoasă. 
până în clipa în care i-am văzut chipul 
colorat. 

Singurul care a încercat să-și inter- 
preteze rolul în chip amuzant — ceilalți, 
văzând că textul nu le dă nici-o posi- 
bilitate renunțând la asemenea velei- 
tăți — a fost Misha Auer, actor de real 
talent. 

Regisorul n'a avut prea mult de lu- 
cru. In orice caz credem că ar fi fost 
de datoria lui să evite melodramatis- 
mul eftin al scenei morţii uneia dintre 
croitorese. 

Am mai auzit în acest film şi un râs 


fonogenic. Proprietarul lui, se vede 
treaba, fusese angajat special ca să 
râdă. 


PR RR a a A 
Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T.T. Nr. 44908..938