Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1943_052_0013

UNIV 


PROPRIETAR: 


SOC. AN, „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub Na. 163 Trib. Ilfov 








ț 


ABONAMENTE: 


autorități şi instituții 1000 lei 





REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 


particulare * 12 luni 500 . 
6 luni 400 i BUCUREŞTI 1 Str. Brezoianu 23-25 
TELEFON 3.30.10 


3tuni 210 „ 





AL, 'ȚIPOIA 








Peisaj 
ui 


„AUTENTICITATEA““ IN EPIGĂ 


In perioada noastră contemporană nu pen- 
tru prima vară s'a încercat, prin utilizarea 
unor efecte de „autentic tate”, să se afle 
epicei drumul pe care ea să răspundă mai 
depiin cerinţelor ce i se impuneau ca gen 
şi expresie literară. „„Romanul-confesie”, 
suh. o formă sau alta alcătuit, în care se 
pretinde că nimic nu intră decât în măsura 
în care face parte din orizontul intelectual 
al cei ce povestește, aşezat adesea în cen- 
trul romanului, alteori simplu observator 
care înfăţişează lucrurile ce se desfăşoară 
prin fața sa, poate fi uşor de găsit ca formă 
predilectă în epoci destul de mult înapoia 
noastră. Deosebirea ay sta numai în faptul 
că ceea ce in moda romanuui de introspecție 
subiect vă din zilele noastre este luciditate 
şi rafinament, altădată era, în eterna cău- 
tare a unor forme noi de expresie, o încer- 
care de a depăşi deficianţele tehnice de a- 
tunci ale genului. 

"Trebue lămurit însă dela început că, dacă 
pumem această problemă a „autenticităţii”, 
d urmărim nu ca pe una ideologică, ci sub 
aspectul mai puţin luat în seamă de moda- 
litate tehnică, privită deci ca tormă literară 
în care se manifestă ea. Acest chip dea 
vedea dacă poate duce la descoperirea unor 
lucruri neașteptat de interesante, în ce pri- 
vește perenitatea modelor literare care re- 
vin din când în când cu unele modificări, 
e posibil să fie rodnic, urmărind fenomenul 
epie în desvoltarea lui, şi în ce priveşte 
anumite modalităţi tehnice (cuvântul, aici ca 
pretutindeni în aceste consideraţii, trebuie 
luat în sensul cel mai nemecanic cu putință, 
deşi este vorba de o „tehnică“ totuşi) care 
ar oferi epicei mai complete posibilităţi de 
valorificare a materialului. 

„Nu numai recent, dar şi altădată s'a cre- 
zut''că simpla schimbare a timpului sau a 
persoanei gramaţicale la care se scrie va 
îndrepta epica pe drumuri noi. S'a sperat 
deasemenea, chiar dacă aceasta nu s'a scris 
pe steag, că prin aparenţa unei cât mai per- 
fecte mimări a sincerităţii, a „autenticităţii“ 
se. vot afla romanului mai vaste posibilităţi 
de a; impresiona, Era, desigur, la temelia a- 
cestor. erori o falsă discernare deopotrivă a 
esenței vieții şi a esenței literaturii. Poate 
nu se înţelegea suficient nioi destinul epicei, 
care tindea spre complexitate pe măsură ce 
0amenii descopereau, pe deoparte, noi com- 
plicaţii nebănuite în țesătura vieţii de toate 
zile:e, iay pe de alta, în ep că, tot mai multe 
stâugăcii şi nepotriviri cu realitatea, dato- 
rită unei tehnci încă rudimentare, Aşa se 
poate explica dece romanul subiectiv, în 
mare modă. în uitimii ani, nu poate repre- 
zenta un pas defnitiv în evoluţia epicei, 
după cum nici altădată nu a însemnat, căci 
„autenticitatea” nu cuprinde în ea posibili- 
tăţile tehnice care să rezolve toate dificul- 
tăţile ce se ivesc. 

“Incontestab', problema „autenticității” îm 
producţiile epice a preocupat totdeauna pe 
scriitori, fie că au maârturisit-o și au tăcut 
din ea un clement covârșitor, ca în zilele 
noastre, fie că unu. Ea izvora pe deoparte 
dintr'o dorință, firească la orice creator care 
se adresează nubiicului, de a-l ispiti, de a 
1 se. impune prin ceva nou faţă de ceea ce 
fusese până atunci şi de a utiliza mijloace 
şi efecte cât mai puţn exploatate; iar pe de 
alta, era o nevoie, care rev'ne după anumite 
perioade, de a da lucruri mai puţin ficțio- 
nare, mai apropiate de realitate, cel puţin 
privind din anumite puncte de vedere. Ar 
fi, de pildă, o gravă eroare să-şi închipule 
eimeva că romanul subiect'v, scris la per- 
scana întâia, sub orice formă s'ar prezenta, 
este o descoperire a ulțimeior decenii pe care 
epica anterioară mar fi cunoscut-o. Cine 
parcurge însă fugar punctele mai relevante 
ale romanului în secolul al XVIII-lea, va 
putea constata că aproape fără excepţie ele 
sunt reprezentate de opere scrise La per- 
soana întâia, 

Era poate aici, oricât de îndrăzneață ar 
părea ipoteza, o consec nţă a faptului că mo- 
mentul urmează acemia în care pe primul 
plan se aşezau Corneille, Racine și Mol re, 
adică teatrul. Publicu: ca şi scri'torii, erau 
fainiliarizați, prin răsunătoarele succese ale 
secolului ce trecuse, ca eroii să-şi spună sin- 
guri, ce au de spus: dureri sau bucurii, în- 
doeli sau pasiuni, nu prin reiatarea unui :n- 
termediar. Norma era ca autorul să nu se 
simtă, sub Nicio formă, și vorbirea d rectă 
să fie sigura utilizată. Poate că în fond, în 
acel moment, publicul nu ajunsese decât 
pentru teatru la o concepție mai evoluată de 
artă conform căreia lițeratura să poată echi- 


de G. C. NICOLESCU 


vala cu ficţiunea (ceca ce era foarte explica- 
bil, căci în teatru totuş ficţiunea își păstra 
legăturile sale cu realitatea întrucât, dacă 
intriga era iniţial inventată, ea devenea reaiă 
prin simplul fapt al reprezentării pe scenă, 
în faţa spectatorilor) sau de scriitor care să 
stea, deasupra, putând vedea, auzi şi apoi 
Înfăţişa ca şi cum n'ar fi trecut totul prin 
mijlocirea lu. Desigur, se adăoga acestui 
fapt şi acela că epica secolului al XVil-lca 
fusese una diluată şi dim ce în ce mai lip- 
sită de contactul cu real tatea. Intâmplarea, 
dacă în istoria literară ca ş, in istorie există 
întradevăr „intâmplări”, că în această pe- 
rioadă se bucură de mare succes memoriile 
aprocrite publicate de Sandras de Courtilz 
face să creadă pe de o parte că literatura 
trebue să se apropie mai mult de realitate, 
iar pe de alia că această realitate este cu 


. atât mai atrăgătoare pentru publice cu cât 


are iiuzia că este vorba de una înir'adavăz 
acinventată, = 

Iată-ne deci ajunşi la o literatură care vrea 
să nu mai fie ticţiune, ci adevăr, fapt trăt 
și care, pentru a conv mge publicul de accasta 
şi pentru a-i smulge mai sigur lacr.mile pe 
care divasaţii ca ale lui d'Urfe nu le mai 
provocau poate cu atât succes, caută să-şi 
dovedească, „autentic tatea” prin forma în 
care apare. Nu mai este vorba ca în Astree 


de pildă, de relatarea unei patetice poveşti. 


de iubire care stârșeşte cu fericirea tuturor, 
ci, pe de o parte, de o pasune pustiitoare 
care nu lasă în urma ei decât disperare, iar 
pe de alta, de un pretins text în care eroul 
işi consemnează 


decât. un fragment dintro mare pseudo-au- 
tobiogratie int tulală Memoires d'un hîmme 
de qualil6; V:e qe-Marianne (1731—1941) al 
lui Marivaux utilizează acelaș truc al auto- 


biograf ei. Alte ori, procedeul acesta ai auto-: 


biogratiei este părăsit pentru altul foarte în- 
rudit, in fond, şi ducând la aceleaşi rezul- 
tate : acela al scrisori.or. Romanele lui R'- 
chardsou, la Nouvelle Heloise (1761), Wer- 
ther (774), Liaisons dangereuses (1782), sub 
intitulat. semnificativ „ou lettres recue llies 
dans une societe”, şi atâtea altele sunt ro- 


tuane epistolare, Nu rar cele două procedee | 


se confundau. Avem de-a-face cu un roman 
epistolar, dar una din scrisori este atât de 
mare, încât celelalte rămân pe plan secundar, 
iar cea lungă joacă rolul unei confesiuni, al 
umei aulobiografii, cum este, ch ar in secolui 
următor, și încă la un romancier rutinat ca 
Balzac, Le 1ys dans la vallee. 

Scopul folosirii acestor procedee literare nu 
era decât de a apropa literatura mai mult 
de realitate, de a impresiona publicul prin 
mijloace cât mai directe, având iluzia că se 
renunță la ctectele artistice, artificiale, Așa 
cum în anii din urmă scriitorii noştri tineri 
dădeau romanelor lor forma de aulobe- 
gratii, de însemnări zilnice sau de însemnări 
disparate, de orice: numai de 


urmă cam ma secol şi jumătate, scriitorii 
epici doreau să pară cât mai „autentici“, mai 
deparie de „literaturi” prin intențiile lor 





(Urmare în pag. 4-a) 





ADINA PAULA MOSCU 





singur durerile ce le_ în- . 
cearcă. Celebra Manon Lescaut (1731) nu este 


„literatură” - 
- scrisă pe îndelete, cântăr.tă, şlefuită, nu, în 





III 


Apare de 3 ori pe lună 


PREŢUL 10 LEI 





LUNI 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 





ANUL LIi Nr. 13 
10 MAI 1943 





de Prot. FĂNICĂ GHEORGHE 


Dacă inteligenţa, sau gân- 
direa vizionară, e puterea 
călăuzitoare a lumi, Gacă 
un popor işi poate spune cu- 
vânvwul în sfavul neumurilor, 
numai prin irunvașu săi, 
prin elivele: sale — aceştia 
tind fără putere şi târă 
Wwagă, dacă nu-și păsirează, 
ca miticul erou Anteu, con 
vacţul neintrerupt cu „pă 
mântul negru“, cu realitate 
lor imediată, care îi hrăneșt. 
și îi detinește — tot asife, 
in tărâmul creaţiilor Spiri- 
tuale, de cele mai multe ori, 
opera, de artă care să vor- 
bească, veacurilor, Cântecul 
sau Poezia care să dizolve 
ființa Omului şi s'o cufunde 
chiar în Univers, sau s0 Ă 
Măiţe spre puimuezeu, intrun cuvânt, 0 piăsmuire ge- 
nială, nu e posibilă decât in măsura în care autorul are 
tragicul sentimenv al existenței, sau trăește viu durerea 
aspră a destinului, cu faţa spre Natură sau către Eter- 
niţate... 

Niciodată sufletul omului nu a fost mai fecunăd, nicio- 
dată omul nu s'a ridicat şi nu a făcut uneori ceeace fac 
numai zeii, ca atunci când a îost mai greu încercat de 
soartă, când a avut un fel de sentiment al dezastrului 
existenţei sale, alături de un sentiment a! reculegerii și 
al chemării sale în iume. Și atunci a creiat... și când a 
creiat, a plecat dela cel dintâi mouv — al fiinţei lui — a 
mers pe drumuri de literatură și cântec, ca să ajungă in 
urmă ia sentimenieie cele Mal universa:t și Qefinitiv va- 
jabile pentru toată lumea... 

Aşa se întâmplă cu Giacomo Leopardi, cei mai mare 
poet al Italiei moderne și poate unui din cei mai trişti 
poeţi din literatura lumii ? 

'Prăindu-se pe sine până în amănunt, cu ființa lui mo- 
rală _amur'o  necontenită dramă, in care trevwma să se 
spată, dorind să se dsvruga, râpunea și iluzia, Giacomo 
Leopardi, piangânăd pozipia i zizca in lume, sau con- 
cenpland uneuri Moartea, tinde mană lui moupsitoare 
MaâritOr  PEsiMIȘU GE pe LVâ6€ Păuianturuie, tu caic â 
revoluţionar lumea, aducându-i e noua contigurație spi- 
riimală — cea a sec. XIX-iea, romantismul! Un Mussti, 
un Vigny, un Lamaruine, sau ViCiur Hugo Chiar, Mă:eie 
HOSTIU IMINESCU, jENuu dău SCheney, tuculie, Dyicl Şi 
SCNOpEniăuer, Sunt tut atatea nuine Ceepre Căre-i ncu- 
ureaza ŞI-l definesc, ca Mari dectppuionați ăi viețu şi ca 
uneie cun cele măi deiinuve expres aie RomanuSmuiui 
mondial, p - 

Se naște în vara anului 1798, ;ia Recanati, un târg 
pustiu și sărac in vecinătatea Anconei, nui un păiat ui- 
var Ge vremuri, MOhOrit şi Singuratec. Fiu al conteiui 
Monaldo Levpardi şi al Adeaiuei Antici, aici iși pevrece 
Giacomo 0 parte din tinereţe, sub semnele unei uimi- 
voare precocităţi. Contele Monaluo, deși puţin cam ușu- 
râtec, era insa un om Pun, Lăre eviavios, auânc și sincer, 
iubivor de literatură şi fiiozoiie. Mama sa, contesa Ade- 
iaida, deşi cam rece şi ambițioasă, spenară insă de uşu- 
rinţa şi eneivueilie soșului său, era stapaniră de un iei de 
igiuivate religioasă, care o'cninuia pe eu și pe cei din 
jurul sau. Creşve inure alți doi irați mai mici şi 0 su- 
rivară, buna şi duvasa Paulina. Le iipsea oarecum viaţa 
de iamilie şi Giacomo, fire prea simțitoare, avea nevoie 
de dragoste şi o căua. După un timp, moare unui din 
irăţiorii lui — era cel dintai sicriu pe care il vedea in 
viaţă şi, sfâşietor de îndurerat, când avea încă numai 
CINCI di, Jăsea cu care pilănse impresionă mult pe ta- 
tăl său, contele Monaido. Cu celâialt frățior şedea ade- 
sea de vorbă ceasuri întregi, ghemuiţi undeva iniăuniru, 
sau rătăceau cu melancoiia de mână pe câmpul singura- 
tec, luminat de atâta soare, inventând poveşti minunate 
in care ei, tânărul Giacomo, trebuia să lie ervui piinci- 
pal. Ajutat de o rară putere de imaginaţie și de o expe- 
rienţă prematură a cărţii, aceste povești incep să capete 
cea mai plăcută formă concretă. Petrece ore serioase de 
studii în vasta bibliotecă a tatălui său, noaptea, când toţi 
ceilalți dormeau, frământâna, în cele mai adâncite me- 
cdtaţu, gandui său de guore, la lumina unti vechi can- 
ueie cu unidelemn. | 

Citește pe clasicii greci şi latini, pe autorii biblici 
și sfinţii părin ai Bisericii ; studiază limbile : latţina, 
greaca, ebraica, spaniola, engleza, germana, cu 0 avidi- 
tate de neinchipuit. Deși are ca preceptori pe pe un fost 
iezuit american şi un preot din ţinut, cultura și-o desă- 
vărşește singur. Incepe să scrie versuri, sonete, poeme şi 
cântece întregi, citește şi scrie... scrie și citește și, când 
toată, fiinţa lui era. cuprinsă de acest dor de studiu, în 
dorința-i uneori supraomenească de glorie şi izbânaă, 
către vârsta de 13 ani, natura nemiloasă, își începe ope- 
ra-i nefastă. asupra poetului, iăsându-l cu:spinarea înco- 
voiată,- infirm printr'o neurastenie cerebro-spinală, gal- 
ben şi cn vederea-i slăbită, pentru toată viaţa. 

Inchis in liniştea de mormânt a bibliotecii, de-acum cu 
toate visurile de glorie spulberate, e stăpânit numai de 
gânduri triste. Pe măsură ce starea lui fizică ii chinuia 
trupul, par'că din nevoia unui echilibru sufletesc, începe 
să studieze filologia, care pentru €l nu era numai o disci. 
plină aridă, dar în acelaş timp poezie și critică, psiholo- 
gie și estetică Printre însemnările lui filologice, se gă- 
sesc și unele ce ne privesc direct, Leopardi considerând 
limba românească „ca una din cele mai în stare să dea 
prototipul latinei vulgare, având în vedere că nu a fost 
niciodată, atinsă, ca italiana de exemplu, de savantele în- 
râuriri ale Renaşterii“. La 13 ani scria tragedii, între 14 
și 15 ani compilează o istorie a Astronomiei; ia 11 ani 
traduce Batracomiomachia din Odiseea și Eneida. Se a- 
firmă cu rară prestanţă printre literaţii vremii și o nouă 
sete de glorie pune stăpânire pe sufletul lui. Gândui că n'ar 
fi rău să plece din Recanati, unde nu se mai simţia bine, 
poate din cauza infirmităţii sale sau a mediului, obligat 
să rămână cu privirea mereu pe aceiași linie, în vreme ce 
aspiraţiile lui de tânăr sensibil la bântuirile romantice, îl 
trimeteau dincolo de orice limită, începe să-l stăpânească 
cu o insistență neiertătoare. Farmecul locurilor copilăriei 
care-l frământă și-l rețin, spulberă astfel visul poetului. 
 ———————_— 


(Urmare în pag. 3-a) 
















În condiția umană, setea 
de absolu! vine ca o mare ne- 
cesitate, ca o forță care ne 
domină. Omul nu poate trăi 
fără ea şi de trăește igno- 
rând o, nu mai este om. Setea 
do. absolut, deși interioară, 
apare ca o forță de dincolo 
de noi. Ne poartă mereu 
înainte, ne îndeamnă pe căile 
real zării ca o energie înte- 
rioară şi cosmică totodată, 
Seiea ds absolut eso la is- 
voarele ființei noastre spiri- 
tuaile și tot pe calea ei sa îm- 
plinește deslinul omenesc. Se- 
tea de absolut ne ține vii, con- 
tinuu conștienți, sensibili şi 
cup:inzători. 

Dacă realitatea ei se înfăţi: 
șează asttel, ca un fel de 
pincipiu generator da forțe 
spirituale, se înțelege ușor ca- 
racterul ei necescr.. În ordinea 
morală, spre deosebire de cea 
naturală, necesitate  înseam- 
n& dinamism, depăşire, cău- 
tare ascendentă, nu meca- 
nism, determinism, automati- 
zare. 


Setea de absolut are în 
adevăr ui caracter necesar, 
Există un îndemn la ascen- 
siune, o chemare la desăvâ:- 
șire, care se impun cu necesi- 
tate. Există o stare de prein- 
cântare ce ne amplifică nă- 
zuinţele, ne încarcă cu viziuni 
împărăteşti, ne înalță pe cres- 
tele existenţii în acele locuri 
unde ființa noastră simle cum 
se împlinește şi se liberează. 
Toate acestea nasc dintr'o 
nsvoie, dinir'o necesitate care 
face parte din om; năzuința, 
elmul, creșterea până în limi- 
tele  pesecțiunei nu pot fi 

rite; le cere viața. În acest 
fel se întățșează necesitatea 
interioură: ea este lipsă şi nă- 
zuință, nevoie vitală şi che- 
mare a firii. În ordinea mora- 


lă, năzuința și chemarea cu: 


caracter necesar, 

Viaţa mo:ală se desfășoară 
și creşte sub imperativul unui 
„trebuie“.  Probiema omului 
fiind o problemă de destin, 
deci de împlinire într'um fel 
propriu, nu se poate mulțumi 
cu ceeace este de fapt, ci 
trăeşte în virtuiea unui ideal, 
a unui scop superior. De aci, 
din acaasiă trăire anticipată 
se dezprinde caracterul nece- 
sar al deztășurării vieții mo- 
reale. Omul nu poate trăi fără 
ideal; viața noastră nu se re- 
duce la ceeuce este de fapt, 
ci la ceeace trebue să fie. A- 
ces! „trebue“ este interior nu 
exieror, o realitate nu un 
principiu  abst:act: idealul 
este o realitate trăită, prezen- 
tă: ideal face parte din 
viaţă, 





Setea de absolut și libertatea 


GIACOIIO LEOPARD 


Omul are o conștiință și ua 
sens al vieții în raport cu o 
anumită clasă de valori. Ori 
el nu poate vedea scungâm- 
du-se oricum viața sa, ci nu: 
mai înti'un anume fel: acela 
al realizărilor cerute de natu- 
ra sc spirihmzlă. Realizarea 
spirituală fiind o problemă de 
destin care la rândul său este 
o chestiune de existență, se 
înțelege dece seiea de ubso- 
ut are un caracter atât de 
profund. 

Setea de absolut se expri: 
mă însă și ca un act liber, în 
sensul că nu ne este impusă 
dim afara ei, ci este în acord 
cu însăși propria noastră 
voinţă, Ea și-ar pierde calita- 
tea dacă nu s'ar destășura 
liber. Necesitaiea cu care se 
impune nu este ceva con- 
strângă'or, exterior, ci ceva fi: 
resc, acel „trebus” cu core se 
prezintă este de natură inte 
rioară, este o respirație a na: 
turii noastre morale. Setea de 
cbsohat este necesitate și li- 
bentate totodată, 

Acest lucru nu poate îi în- 
țeles dacă îl privim prin ochiul 
determinismului fizic, așa 
c(n părea firesc mai până 
Geunăzi. Neces'tatea astăzi nu 
mai este ceva imobil, static, 
absolutul material nechimbă- 
tor, ci o legătură a continuului 








de ERNEST BERNEA 


vieţii, pulerea ei de desiășu- 
rare. liberă și totuși organi- 
zată 1), 

Nu există viață spirituală 
tără libertate. Omul nu poate 
trăi tără libertate;  aceuata 
tiinduii o problemă de exis- 
tență ca făcând parte din îi- 
rea lui. Fără libertate, omul 
isvor de îndemn, energie crea: 
Woare, nu numai că nu și-a 
îndeplini misiunea, dar nici 
n'ar putea exista, 

A trăi omenește înseamnă 
voință liberă şi deci act libez, 
Ce-ar mai putea fi făptura 
noastră fără puterea de a 
dispune de ea însăși, adică 
fără puterea de aşi îndruma 
gândul şi tapta ? Am îi ase- 
menea pietrelor. Fapta noas- 
lră ca și toată viața morală 
au în libertate un principiu de 
existență, o condiţie origina- 
ră de realizare. Fără liberta- 
te nu ar fi cu putință nici 
creaţia, nici depășirea, nici 
mâniuirea. Numai prin func- 
ționarea ei acestea toate de- 
vin posibile. 


1) Insăşi teoriile fizicei mo- 
derne încearcă o împăcare a ne- 
cesităţii cu libertatea, V, Louis 
de Broglie: Matitre et lumitre, 
pag. 262. 3 


Ci 
(Urmare în pag 2-a) 





TiTI MURNU-FILIONESCU 








Scriitorii francezi sub zodia războiului 


CHARDONNE „ALAMBICATUL« 


de COSTIN 1. MUGESCU 


Dintre scriitorii francezi pe care înce- 
putul războiului actual i-a găsit cu un 
prestigiu literar definitiv consolidat şi cu 
o personalitate deplin rutunjită, Jacques 
Chardonne este unul cu cea mai înterer 
santă schimbare de orizont, determinată 
de „întâmwlările“ politice ale Franţei con- 
temporanz. Și nu este vorba de o circum- 
stanţială mpiiudine care chiar discutată, 
n'ar fi eu nimic semnijicativă înţelegerii 
scrisului său, ci de una din acele transfi- 
gurări totale pe care le încearcă adeseori 
adevărateie persunaiităţi sub vârtejul fap- 
telor. 

Cred dealtfel că autenticitatea acestei 
noui poziții ideologice și spirituale a lui 
Chardonnue poate fi destul de interesant 
dedusă din însuși stilul său devenit deo- 
dată mai categoric, mai concis, mai dur 
chiar în unele pagini ale ultimelor sale 
cănți. Autorul, oarecum evașiv din „Chro- 
nique privee”, pe care o tipărea în 1939, 
nu este partizanul unei totale colaborări 
oficiale între Franţa învinsă și Germania 
învingătoare, ci se lasă antrenat în ritmul 
unei mnoui respiraţii, atât de aproape for- 
maj de aceea a revoluţiei naţional-socia- 
liste. Cunoscătorul de peste 30 ani al 
Germaniei are convingerea unei noui des- 
coperiri a omului nordic, nu numai sub 
aspectul perfecțiunii biologico-rasiale, ci 
mai des sub acela al valorilor sale sufle- 
tești care-i rămăseseră ascunse sau pe 
cure le văzuse diformate. Câştigul acesta 
— fiindcă orice descoperire, oricare ar 
fi consecinţele pentru judecata celor din 
cfara noastră, sunt câștiguri în măsura. în 
care pornesc din adâncul nostru — depă- 
şeşte pentru ramancierul francez (fiaudcă 
pecetea creației sale epice se păstrează 


evidentă şi în esseu) în semnificatii, în, 


săși înfrângerea Franței. Concluziei, de- 
stul de ușor sesizabilă în „Chronique pri- 
ute de Van 1940”, nu-i lipseşte decât for- 


mularea răspicată — ceeace fără îndoială 


ar fi greu de cerut —— în următorul său 
volum, „Voir ta Figure”, 

Din atitudinea politică decurg astfel 
pentru Chardonne sumedenie de conse» 
cințe sociale, spirituale și imorale, care 
imping la cimentarea unei poziţii nu nu- 
mai perfect simetrice, ci și de o armo- 
nioasă umitate. Nu ebte timpul să discu- 
tăm acum valabilitatea ideologică a unei 
atari „viziuni”, cu atât mai mult cu cât 
ea nu aduce aproape nimic nou concap- 
tului politic așa cum a fost formulat a- 
cesta în totalitarismul german şi italian. 
Ceeace ni se pare mai interesant pentru 
încercarea noastră de înţelegere a Fran- 
ței. de astăzi, este o anumită afimmaţie pe 
care Chardonne o fuce la începutul cărţii 
amintite. „Il est vain de vouloir con- 
vaincre“ scrie el, pentru a-şi preciza apoi 
ma; bine gândul, vorbind de unitatea fi- 
gurii tipurilor vechi: socialist, regalist, 
liberal şi de posibilitatea acestora de a 
înţelege ceeace s'a banalizat atâta prin 
caigrafia şi neinţelegerea amatorilor doc- 
trinari; omul nou: „ll sagit dun tout, et 
non pas de telle partie que ile vaisonne- 
ment ou Verperience peuvent atteinidre. 
Mais soudain, au choc d'une emotion ou 
par un lent mârissement, une nouvelle 
figure peut se substituer â Vancienne, A 
ceuz qui ne voient pas la Figure inutile 
d'en parer“. _ 

In ajară de confirmarea optării totale 
despre care aminteam, afintmaţia ni se 
pare demnă de reținut pentru resemna- 
Tea cu care autorul privește posibilitatea 
valorificării pe plan social a atitudinii 
sale. S'ar părea că nu este decât un co- 
rolar sal concepției sale potrivit căreia a- 
deziunea poate fi deplină numai atâta 
vreme cât este „descoperire”, iluminare 
(deşi termenul este poate puţin deplasat), 
un rod al intiltrării intelectuale. Să fie 
numai aceasta cheia afirmației sale? 





(Urmare în pag. 4-a) 





tree, 


Block- notes 


Nu-i tocui aici să discutăm 
stforăiala lirică a lui Rostand şi 
- situaţiile „tăente” ale acţiunit, 
care nu marchează decât istoric 
un  aveniment teatral, — ci să 
ghicim cauza lipsei totale a inte- 
resuiul pentru urmărirea pro- 
ducție; dramatice care se arde 
astazi (poate pe aceleaşi proble- 
me!), dar în construcţii şi rezol- 
vâxi la temperatura lumii pe 
care o trăim. 

Nu mai departe, faptul deloe 
unest pentru vorbitori, de a 
descoperi la avani-premieră, ci 
orice preț de conștiință profes:o- 
nală! — dedesuburi cari să in- 
tereseze pe viitorii spectatori, iă- 
mureau cu prisosinţă . miezul de 
gogoaşă literară al operei care 
le-a fost dată — pretext de pcâr- 
lig” de cassă. (Numele celor cari 
au vorbii smui prea alese ca po: 
menindu-le aici să le legăm da o 
nesâbuită reintronare a livrescu- 
tui !). 

Totuși, faţă de prea buna noa- 
stră doamnă Alice Voinescu, să 
vârşim o  ingratitudine guzeiă- 
rească: desvă:uim adevăratul său 
“gând despre „Prinţesa îndepăr- 
tată”... L-a împărtăşit celor pe 
care nu i-a minţit niciodată (să 
ni se ierte cuvântul) — studenţu 
clasei de istoria teatrului, dela 
Conservatorul de Artă dramatică, 
Lor le-a arătat şubrezenia acestei 
opere dramatice, „scârţăitul li- 
rism”, falsitatea situaţiilor, și ca 
să împace iniţiativa oficială — a 
adăogat: „Prinţesa îndepărtată 
sar mai... apropia numai retea- 
tralizată !”. 





9 UN CUVÂNT care ar fi tre- 
buit să sară din mijlocul 0a- 
menilor scenei:  releatralizarea 
„Prințesei îndepărtate“. 

Am răscolit biblioteci (şi pe a 
Teatrului Naţional) ca în cele 
din urmă să ne oprim la un leat 
pe care l-am găsit la regisoru: 
Ion Şahighian: „Meiisunda pe. 
me“ de Cesare Meano. Am cutit 
această reteatralizure: odată, de 
două ori... —— am fost înfiorați 
de frumuseţe, de ințelegere sce- 
nică” nouă, de profundă cunoaş- 
tere a realităților vremii nous- 
tre, chiar de condescendenţă faţi 
de Rostand, 

Piesa, este, czeace sar numi 
în limbajul teatraliștiior, o fan- 
tazie dramatică: 





$Cu 'telu informativ dăm și 
girul scenelor de stat din Ham- 
burg, Weimar, în care succesul 
a fost acela al premierei unei 
opere dramatice de aleasă inspi- 
aie, care deşi prezentată într'o 
țară străină inainte de a fi ju- 
cată în limba în care a fost scri- 
să, a cunoscut dealungul unei 
stagiuni germane consacrarea 
unui autor și aceştei nouă „Me- 
iisendă, prințesă indepărtată”). 


0 NU E DE MIRARE. că or- 
gânizatorii spectaco-elor  comer- 
ciaie îşi descoperă peste noapte 
nebănuite aptitudini  calig.atice 
şi de compunere pe caiet dic 
tando,.. 

Nu e de mirare, că produsele 
ior sunt înserate în coloanele re- 
vistelor de specialitate (bancară!! 

Nu e de mirare. e titiul une; 
«tonici coregrafice pe marginea 
ualei da dans a doamneor Fio- 
ria Capsali, Mercedes Pavel:c, a 
altor doamne și a doi domn. 
Dleg Danowsky şi Mitiţă Dumi- 
trescu, . 

Pentiu bogăţia de stil intocmit 
după alfabetul unui dicționar de 
„expresii frumoase și cum să le 
porţi în familii selecte”, fără în: 
păduinţa autoruiui îscăiit în alb, 
şaproducem câteva şiruri de ge- 
nuilexiuni ve:bale și de vraiștă 
etuziune bucală, 

„O capod'operă (respectăm or- 
tografia) de drăgălășenie, de hu- 
mor naiv și candid a fost de pl 
dă tabloul... „scenă în care mae.- 
stru. de balet.,, in „travesti”, de 
guvernantă uscăţivă, cu palpita- 
ţii şi alte inte:caiaţii...” 

„„Despre o dansatoare: ii ju- 
cau ochii delicioşi, nu numai pi- 
ciarușele dinamice”. 

„Nu te mai saturi privind ace- 
ste scene pitorești, tot în ale 
forme, în alte strae, în alte ati- 
tudini și mișcări ritmice”. 

„„Sau ptealizând acea încântă- 
1oare unitate artistică şi din ca- 
pul plecat și din mâinile ridicate 
şi din privirea stranie și de ex: 
teriorizare focului interior 
mistuie inima de femeie, sau in 
ma de îndrăgostit”, 

Atât! 

Ne gândim doar ia înfiinţarea 
unei secții a cenzurii inepţiio:! 
Nu de altceva dar sistemul e în 
floare şi „lovitura” e dublă (ter 
menii sunt furați dela teatraiişt. 
comerc'ali din pasaj !) — victi- 
mele recrutându-se din majori - 
tatea spectatorilor şi pe de altă 
parte dând !o0c la echivocuri - 
prilejuind instruirea în massă > 
celor cari ştiu să ţină un creion 
în mână şi cari dintr'o voluptate 
lesne de înţeles se joacă de-i 
cuvântul tipărit! 

„Nu e de mirare”... a âpărut 
în revista „Bis”, 


TUDOR NICOLAI AMARV 



























UNIVERSUL LITERAR 





CRONICA DRAMATICĂ  EGOURI TEATRALE 


TEATRUL NAȚIONAL: „PRIN- 
ŢESA INDEPARTATĂ”, piesă 
in patru acte de EDMUND 
ROSIAND, tradusă în versuri 
de d. hiiHAIL CODREANU. 

TEATRUL NOSTRU: „DINCO- 
LU DE ZARE”, dramă în trei 
acte şi şase tablouri de EUGE- 
NE O'NEILL. 

4 

La Teatrul Naţional o piesă de 
Eamena Rostand „Prinţesa înde- 
partată” în frumoasa iraducere a 
d-lui XM. Codreaiiu, care, deși 
mai veche și cu oarecari negzli- 
jențe, rămâne totuşi o traducere 
bună, cu versuri trumoase, ade- 
sea inăripate, reușind să păstre- 
ze în mare măsură atmosfera şi 
partumul originalului, 

Despre Edmond  Rostand sa 
spus deja tot răul care se putea 
spune. . 

Cred că 1 timpul să se spună 
şi câte ceva de bine. 

Este adevărat că versurile lui 
sună adeseori a gol dar luat în 
general esie un teatru luminos şi 
străbătut de un anumit roman- 
i.sm care ţine ge cea mai auten- 
tică poezie, 

In ce priveşte prezemtarea ei 
pe scena Teatrului Naţional, a 
fost la înălţime. 

S'a căutat — şi aceasta sa vă- 
zut — să i se asigure cela mai 
bune condițiuni şi de interpre- 
tare şi de punere în scenă, 
D-na Marietta Aaca, în roiut 
Prințesei Melisinda, a fost, m 
general foart. bine, şi nu i se 
poate face nici un fel de reproş 
fiinăcă, în ce o privește, a jucat 
frumos, a jucat chiar admirabil 

Dacă totuşi ar fi de tăcut 
vre-o obiecţune, — şi cred, cu 
toate acestea, că e cazul să se fa- 
că — aceia Sar putea mai de: 
grabă îndrepta Teatrului Naţ:a- 
nai însăși, pentru alegerea în 
sine, deoarece ași crede că în a- 
cest rol era nevoie de o altă ac- 
triță, de un alt gen: d-na Ma- 
rietta Anca are un frumos talent 
însă un talent care sar putea 
numi dramatic, foarte potrivit 
pentru aite roluri, foarte potri- 
vita pentru Pirandello, talent 
care a fost foarte bine intrebuin- 
țat în rolul Tofanei ain „Patima 
Roşie”, dar pentiu acea „Pria- 
cesse lointaine“ poate că nu era 
tocmai indicat, Ar îi trebuit o 
actriță al cărei talent să aibă, 
chiar în interesul unci bune pre- 
zentări a lui Rosiand, mai puţină 
gieutate, personagiul trebuind să 
se iulegreze visului, să aibe ceva 
diafan, piesa având nevoie în în- 
tregul e: de o atmosicră generală 
de „aerian“, de „luminos“ de 
„poezie, atmosferă la care toate 
trebuie să concureze, 

Foarte bine, d-şoara Emilia Co- 
zach evici in rolul Soirsmundei, 
ajutată şi de un fizic agreabil 
d:n punct de vedere scenic: d-sa 
a avut şi juc de scenă frumos, « 
avut şi finele, a avut şi o anu- 
mi.ă mmlădiere — şi la propriu şi 
la tigurat, — care au tăcuţ ca 
apaiiția d-sale să incânte din 
toate punctele de vedere, 

In ce-i priveşte pe d. Pop Mar- 
țian, d-sa a jucat cu deosebită 
căiaură rolul lui Bertrand, cava- 
lerul tiubadur, 

In privinţa d-sale — dar nu 
d-sale — cred că e cazul, însă, 
să se facă aceleaşi ob.ectuni ca 
Şi pentru d-na Marietta Anca, 

Frumoase accenie a avut d. A. 
Criuco, in roiui sui Uounita Ku- 
del, marcând toată aşteptarea 
infrigurată şi toată increderea în 
meipărata aiingere a visului lui. 

D-nii Mitru în rolul fra:elui 
Troiin şi Brancomir în rolul me- 
dicuiu,. au realizat cu rauită jus- 
tețe cele două personagii întru- 
echipate. 

v. T. Dimitriu, în rolul Scar- 
ceafico, a fost coiorat, a jucai cu 
vioiciune, reuşind să fie în ton 
PI.m chiar acea exagerare a no- 
tei comice, pentru că socotesc că 
Rostand n'a trebui să fie jucat 
realist, ci într'o aimosteră de 
cât mai: multă poezie, de basm, 
oarecum. . 

Bine de asemeni d-nii M. Gin- 
guiescu în ro-ut „Cavaleruiui 
Verde“ şi C. Economu în „Stă- 
pânul Corăbiei“, 

In restu, distribuţiei d. C. Ni” 
culescu, ÎL. Radu. S. Gabor, C. 
Neacşu, G, Atanasiu, D. Nasta, 
[. Horaţiu, 1. Lucian, au contri- 
tuiţ întrun mod fer:cit la reu- 
giza spectacolului, 

In cc priveşte regia d-lui Soare 
Z. Soare, ea a fost în general 
bună, a căutat, pe cât a fost cu 

utință, să redea atmosfera de 
poem a acestei piese a lui Ros- 
tana. 

Corabia poate că nu era ne- 
voie să fi tost montată pe sce- 
mă  întreasă, încât  speciatozii 
să o vadă toată, deasupra lor, 
deia linia ge plutire în sus, cu 
tut cu proră, cu pupă, cu ca- 
targe, cu pânzele larg deschise, 
căra, astiel, gerorul, deşi foarte 
frumos, prea aducea a carte pcş- 
tală isustrată şi prea semăna cu 
acele corăbii pe cure le vând u- 
mele magazine dm Bucureşti. 
Cred că ar fi fost suficientă nu- 
n:ai puntea corăb'ei sau o parte 
din ea, dar văzulă favorabil ca 
să sugereze imaginea completă, 
îimacă, pe de-oparte ar fi dat 
astiel ceva mai mult spaţiu ac- 
teri'or, iar, pe de altă patte, ar 
fi Lăsat și iluzia unei cotăbii mai 
mari, iar nu a unei ambarcaţiuni 
care trăzea mai mult către un 
tei de barcă mai mare cu pânze, 
decât a corabie. E 

Şi, qe asemenea, poate că ar 
fi trebuit să se accentueze ceva 
mai mult atmosfera d- poezie a 
piesei, să i se dea cât mai mult 
din ceiace este inefab'1 într'insa, 
din ceiace are ea de derian, căci, 
adeseori, unele lucruri prea a- 
păreau greoaie pentru economia 
generală a unei lucrări dramatice 
în care tot farmecul consistă în 
realizarea acelei atmosfere de 
„diafan“ şi ae „poerie“ de care 
am vorbit mereu, fără de care 
„Prințesa îndenărtată” n'ar mai 
îi „Prinţesa îndepărtată“ şi Ros- 
tana n'ar mai fi Rostand. 

Decorurile Q-lui Traian Corne- 
seu, în general ele au fost îru- 
moase, cu multă țantezie făcute, 
căutând să se  împletească cu 
fantezia lui Rostand, 

Menţiunea făcută mai sus care 
se aplică în egală măsură atât 
regiei cât şi d-sale, nu-i infirmă 








meritele şi de aceia trebuie sin- 


cer felicitat, 


De asemnea trebuie telicitată 
şi direcţia Teatrului Naţional 
care p'a cruțat nimic ca să-i a- 
sigure acesiei piese condiţiunile 
opt.me de reprezentare, atât în 
ceace priveşte interpreţii, cât și 
regia şi montarea. 

+ 


Datorită formaţiune; conduse 
de a-na Dina Cocea, pubucul 
bucureștean a făcut cunoștință cu 
teăsrui iuj O'Neill. 

Nu şliu daca va fi sincer salis- 
făcu, peatru că am credinţa că 
tocn:aj  câluăpiie acestui mare 
dramaiurg american, de orizmne 
ulandeză, sâr pulea să-l înde- 
pătteze: esie o viziune in general 
Prla tragică a vieţii în aproape 
tot ceace scrie O'Neill, U inial- 
nim şi în celebra Im Trilogie 
„bin jale Sa născut Elecira” şi 
în „Sirâniul inserludiu”, aşa de 
îrubiu5 ţăimăcit în I0mmâneşie de 
d, Petru Comarnescu şi o îniâl- 
mm şi în drâma „incolo de 
zâre“, 

In special în „Din jale sa năs- 
cut Elecira“ este un cenuşiu şi 
un grav așa de impresionant şi 
de apăsăiur, încât ia un moment 
dat gesperezi când vizi că dea- 
lungui ceior irei drame, de-o e- 
senţă tragică prea accentuată, nu 
intâinești nici cea mai mică des- 
cmdere spre lumină, nici o rază 
cât ge slabă! 

Pană şi indicaţiile şi motaţiile 
lui Eugen O'Neili țind către rea- 
lizarea aceleiaşi culori cenuşii de 
ansamblu, după cum și caracte- 
rele, toate, sunt adâncite in spre 
un anumit tragic al conştiinţei. 

In „Dincolo de zare“ deaseme- 
nea avem o dramă sufletească. E 
d.ntre cele mai simple, dâr şi din- 
tre cele mai puternice: o dramă 
a destumneler tuaic tulburate, toate 
ratate, al căror trâgic se accen- 
uiază prin aceia că, la un mo- 
mtnt dat, fiecaie începe să aibă 
conştiinţa acestei ralări, conști- 
inţa că tiecare şi-a stricat viaţa, 
sau, ceiace este tot una, şi-a râ- 
tat visul. 

Nu e locul să caracterizez aici 
teatrul lui O'Neill, — sa, scris in 
uitimul iimp destul despre dânsul, 
— dar din c?le câteva opere mai 
principale, indicate mai sus, cât 
şi din această „Dincolo de zâre“ 
ale cărt; trăsături le-am schiţat, 
se poâte vedea că o culoare tul- 
bure se degajă din toate şi că o 
anumiiă luc.ditate a eroilor le a- 
grâwează tragismul, 

Intr'una din acele spirituale, 
caustice şi, câtevdată, dureroase 
uotaţii ale lui Chamtort, este în- 
1r'un loc relatată o scurtă cunvor- 
bire intre doi prieteni, ajunşi în 
vârstă: un maârchiz, acum băvrân, 
îu timp ce-şi arăta parcul unei 
bune prietene, o anumită contesă 
care lusese de-o mare frumuseţe 
ia vremea ti şi pe care el o iu- 
bis inioideauna cu mare patimă, 
găseşte acum momentul și cura- 
jul care i-a lipsit toată viaţa şi, 
cu multă emoție, ii spune: „Si 
vous saviez comme je vous ai ai- 
m6€, contesse!...., la care ea sur- 
prinsă, îi răspunde răzând: „Et 
c'esi ă peine maintenant que vous 
me la dites! lar ia figura ne. 
dumerită a marchizului ii adao- 
Ra: „Utesi vuire taute!.,. Si vous 
me lâviez dit plulât vous auriez 
pu mâva.r comme gusaht qau- 
tres 1... 

Acum inchipuiţi-vă ce poate să 
imstmae€, pentru cineva, să audă, 
căna totul e pierdut, când n.mic 
nu se mai poâie repara, că acei 
ce 8 dorit mâi mult, că ţot ceace 
a Visa 0 Viaţă întreagă, ar fi 
putuț avea atât de uşor, numai să 
i ANS luand! ȘI Sa-și dea aste 
fe. seama că şi-a ratat 10-ui pen- 
tru o greşeala, pentru câ n'a pu- 
tut să fâcă la vimp ceace ar fi 
fost aşa de simplu :... 

Vorba ctia, mai bine să no îi 
alat nici udata !... 

Ori, in tragicul luj O'Neil din 
piesa „Dinco.o de Zare“, nu le 
este cru;a.ă eroilor mici aseme- 
nea revelații. Unii ero: înţeleg 
singur, lui Andrew Mayo i se 
spune : Ruih îi spune că în rea- 
btate nu pe kobert ci pe ei Va 
iubit! Vă inchipuiţi ce trebue 
simtă când află asta tocmai el, 
care, pentru a lăsa loc liber 
diagostei hatelui lui şi a lui 
Ru.h, care la acea vieme credea 
că pe hobert îl iubește, a plecat 
dejarue, a rătăcit atţata pe mări 
că degeaba a tost totul, că degea- 
ba a fugit, că degeaba și-a stricat 
viâţa. 

Acesta ar fi aspectul dramei, 
care s'a daţ la „Fcairul Nostru“. 

Picsa sa tucurat, în general, 
de o interpretare foarte bună. 
D-na Yanţi Cocea, ca întotdea- 
una în astfel de roluri, a fost 
bine, a avut accente dramatice, 
Şi a ştiut să redea toată acea at- 
mosferă ae sfârșeală, de obo- 
seală ae viaţă, pe care Destinul 
şi-a pus, falid:c. pecetea lui pe 
care o necesită interpretarea 19- 
tului lui Ruth Atkins; d-na Ec. 
Niţulescu  Şahia: în Kate 
Mayo, a reuşit să redea figura 
mâniei cu discreţie iubitoare, 
căutând să împace şi să  îndul- 
cească ciocnirile care, între oa- 
menii aspri ai acestei piese, 
puteau fi prea tari, sacriticân- 
du-se şi suter'nd pentru toţi ai 
ei; d-na Geta Kernbach în ro- 
tul Sarei Atkins a știut să do- 
zeze deosebit de bine jocul d-sale 
de scenă pentru a contura figura 
nemulțumită şi cârtitoare a ma- 
mei lui Ruth, 

In ce-l priveşte pe d. Fory 
Etierl€. în Roberţ Mayo. a avut 
unul din bunele sale roluri de 








SPUS za PD ar ez Co tea E e 









A apărut: 


hânluire 


Roman 


OCIAT SULUTIO 


compozijie, deşi în talentul d-sale 
nu se găseşte întoideauna acea 
suficientă căldură de care este 
nevoie, care să treacă dincolo 
de rampă; se poate spune, mai 
mult, că, în unele scene, talen- 
tul d-sale, an acest punct de 
vedere minor, a fost copleşit de 
d-nii Rovinţescu şi Sireteanu. 

In ce priveşte pe d. Rovinţe- 
Scu, d-sa a fost în general bine, 
iar în unele momente chiar im- 
presiohant. - 

La fel şi d. Sireteanu despre 
care îmi face plăcere să spun că 
are o anumită naturalețe, un a 
numit firesc în jocul d-sale de 
scenă care mă face — în ce mă 
priveşie — să-l situez printre 
bunii noştri actori din momentul 
de faţă. 

(Cu dicţiunea, în sehimb nu se 
prea împacă bine cei dela „Tea. 
trul Nostru”, 

La un moment dat erau în 
scenă d-nii Sireteanu și Fory 
Etteri&, ale căror dicţiuni nu era 
prea greu de observat că erau 
departe de-a fi... „impecabile“ şi 
tocmai spuneam cliva de-ală- 
turi: „Da bine au întâlnit!... 
Iată două dicţiuni „bune“! Nu 
Sar putea spune că ar avea a-şi 
datora prea mult unul altuia! 
Apoi, când a mai apărut şi 4. 
Rovinţescu nu m'am putut opri 
să nu-i zic: „Ei, iată! S'au în- 
tâlnit trei, acuma! Vorba ceia: 
„tres faciunt colegium”! ,. 

Și, întradevăr, unuia nu i se 
aude decât prima silabă, căci 
este învăţat duvă prima să sco- 
boare tonul. aşa că nu le mai 
auzi, pe celelalte altul probabil 
că are limba scurtă — care se 
vădeşte în specia la grupurile 
de consoane „s* şi „t“ — ia, cel 
de-al treilea, care-i... mitralieră, 
par'că aruncă vorbele, le îm- 
proa“că, le stropeşte! 

Cu toate astea nu trebue să se 
înțeleagă că „numai pentru atâta 
lucru“ nu sunt actori buni! ..) 

In ce-l priveşte pe a. Duţule- 
scu, d-sa a avut prestanţă, a 
avut calm şi joc de scenă îngri- 
iit în rolul căpitanului Dick 
Scott. 

îm roluri episodice bine d-nii 
C. Em'lian şi Georg. Comănesen. 

Fetiţi Ica Munteanu, drăgă- 
laşe. 

Regia d-lui Şahighian s'a do- 
vedit şi de data aceasta bună. 

(In genera! vorbind), 

Decorurile şi costumele d-lui 
Stefan Norris, au fost sobre. a- 
decunte atmosferei dominante a 
piesei. 





ALEXANDRU DRĂGHICI 


Da 





MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 


SCALA: Femeea îndărătnică şi 
jurnal nou de război. (In pro- 
gramul viitor: Duelul), 

REGAL: Serenada inimii și jur- 
nal de război. (În programul 
viitor: Singurătate), 

VICTORIA: Hotarete iubirii. 

VOLTA BUZEŞTI: Seducătorul, 
jurnal şi trupa de revistă. 

EJ.XSEE: Rembrandt, jurnal şi 
trupa de revistă. 

ROMA: Moștenitorii veseli, cu 
Macario şi jurnz). 

CARMEN SYLVA: Cine e mai 
fericit ca mine ?, jurnal si tru. 
pa de revistă. 


d — 





IAR... 


Absența dela câteva numere 
ale revistei, îmi mustră sufletui 
de-a nu fi scris îa timpul cuve- 
nit, ceeace se cădea ca această 
rubrică si arate cu nestăpanită 
durere a pierderilor mari: moar- 
tea lui Tony Bulamera. 

La scurt tmp după Grigore 
Mărculescu, moartea. a dai far 
ocol teatruui românesc, pitr- 
sând pe unul din cei mai mari 
actori. 


i 


E în această poruncă a desti- 
aului mai mult orgolul unei a- 
legeri care face din lipsa veşni- 
că a lut Tony Bulandra. o lungă 
şi stăruitoare durere pentru noi. 

Pe râvna oricui Sar încumeta 
să-l înlocuiască în teatru pe 
Tony Bulandra, au vom putea 
pune decât meritul unei munci, 
nu şi meritul unei isbânzi, 

Iată cât gol ne este impus de 
suartă să îndurăm... 


CAMIL PETRESCU 


„Omagiul unei munci e însăşi 
injurătura dușmanului“ spune în 
una din piesele sale Pirandello, 
iar Românul ştie că se dă cu 
bâta doar în pomul cu roade, nu 
în uscături, 

Dar la înțelesul acestor vorbe 
nu-i chemat îngânfatul. Şi cu a- 
tât mai puţin ar putea şi pojtit 
răul, pentru că soiul acesta de 
oameni au căpătat încrederea 
doar în vorbele spuse de ei, nu 
de alţii... 

Deci, zadarnic ar fi să vorbim 
unora de o piesă rară ca: Su- 
îlete tari .Și degeaba ar fi să tot 
focmești cu serioase motive o ju- 
decată mai dreaptă până şi pen- 
tru unele părți din „Mioara“ 

Ar însemna să înfrângi doar 
ifose, nu să tămăduești răutăți 


Şi totuși, să recunoaștem, că 
domnul Camil Petrescu e neac- 
tual, 

E neactual prin faptul că lângă 
autori dramatici ca : Şerbăneșiii 
cu „Intr'o vară la moșie“, ca d. 
Dauş cu „Ioana“, ca d. Eulambe 
Sibică, cu „Demonul vesel“, cu 
ca d. Puiu Maximilian, ce să mai 
caute un Camil Petrescu ?!.. 


„AUTOARELE”... 





Negieşit, port în: wnne ran- 
chiuna unei nedumeriri că mă 
tot feresc s'o spun. Și dacă n'ar 
fi ghesul propriei mele conști- 
ințe, ma, mai, că aș tace. 

Dar aşa?! 

Inchipuiți-vă actrițe care, răs- 
bite de oboszala „poverii” unor 
cunoştinţe de teatru — strânse 
în ani de carieră —— vor la un 


moment dat să mai împartă ce- 
va şi altora. 

Şi: din actriţe devin autoare 
dramatice... 

Dacă şi în pornirea azeasta 
ar fi doar isonul modei, em a- 
vea speranța că scapâăm curând 
do ea. Dar, din păcate, pare să 
fie ceva mai muit fără să aibe 
însă „coapta” pregătire pentru 
ceeace Carageale a spus că e 
numai îrudă. 

ic!" belesua „„casnei” lor e 
>cotirea măsurii cu 
care încearcă. 





După d-na Sorana Țopa, a 
venit d-na Ara Luca. 

Dar pare să nu ss termine, 
fiindcă deja se anunţă şi d-na 
Pu'a Ionescu cu o dramă de nu 
ştiu câte acte. 

Și poate până la urmă actri- 
țele găsind în râvna acestora un 
exagerat merit, var începe prin 
a deveni toate scriitoare de 
teatru. 

Nu se anunţase are că şi 
Tanţi Căpăţână a pregătit o pie- 
să pențru Naţional?.. 


TURNEELE... 


Cererea provinciei pentru spec- 
tacole de teatru cât mai multe, 
a determinat Direcţiunea Gene- 
rală a Teatrelor să acorde auto- 
rizații la atâtea şi atâtea tumee. 

Prin orăşele şi oraşe trupele 
de teatru au izbutit să facă re- 
țete neaşteptate, fiindcă proviu- 
ciatul a devenit atât de amuior, 
încât suportă fe chiar şi o „gă- 
teală” de artă, dacă altceva mai 
bun nu i se oteră. 

Plăteşte şi tace... 





Dămniciile acestea fără un pic 
de legiţimă pretenție, au făcut 
să se mască vicleşuguri la unele 
ansambiuri până într'atâta încât 
unele să ajungă și în fața aulo- 
rităților pentru a fi „lămurite”. 


AFIȘ... 


Teatrul Națona!l și-a amânat 
pentru la toamnă reluările pie- 
selor : „Regele Lear” și „Oedip”. 
La 10 Mui c., cu ocazia împlinirii 
a 25 ani dela moarteu lui Dela- 
vrancea, se va juca „Apus de 
soare“, rămânâng ca stagiunea 
viitoare să se deschidă cu „Vi- 
forul“. 

„Studio“ îşi prelungeşte  sta- 
giunea până la 15 August, cu 0 
vacanţă scurtă până la 15 Sep- 
tembrie ce. În acest timp, se tor 
juca : „Simpaticus vagabondus", 
in regia d-ini Paul Muudori și 


„Cerşetori în haine negre“. pre- 
lucrare de T. Mușatescu, în regia 
d-lui Sonrr 


Teatrul Comedia ca şi teatrul 
„Mic“ sunt în căutare de piese, 
deși primul a anunţat piesa unui 
autor polone: „Vara ia Nuhn : 
iar al doilea „Anna Christj“ de 
O. Neill, fără să fie ceva defl- 
nitiv, = 





1. M. LEHLIU 





MEDALION 





Alexandru Critico 


Era la Iași cu câțiva ani îna- 
inte de răsboiul celălalt, un bă- 
ia de liceu. Adolescent, a făcut 
cunoştimță cu teatrul. Cum a 
venit la București ca să urme- 
ze cursurile conservatorului de 
artă dramatică, cum a plecat 
apoi la Craiova să joace la Tea- 
trul Naţional de acolo, nu mai 
ştim. 

In timpul! răsboiului îl regăsim 
to! în capitala Moldovei. Venise 
cu puhoiul de refugiați. 

Odată zarva aşezării potolită, 
Aicxandru Mavrodi deschide 
pertile teatrului și printre cei 
dintâi angajați e și tânărul nos- 
tru. Se joacă „Vijorul” și el e 
Ștefăniță Vodă. Minunat a în- 
terpretat acest rol Critico, că a- 
mintirea lui a rămas, fără ca 
şirul anilor să-l poată măcar 
atinge. 

Acum, cu prilejul a douăzeci 
ş cinci de ani ce la moartea lui 
Delavrancea, vu fi reprezentat 
„Viforul” şi artistul își va relua 
oul, cu care a pășit pentru îm- 
tâia oară în lumina de vraje a 
rampei. Va fi un moment emo- 
ționat pentru dânsul, căci întor- 
când capul înapoi va vedea tot 
drumul străbătut, până în clipa 
de față. Ce luptă aprigă! Câte 
roluri jucate, aproape tot atâtea 
iztânzi. I-o spun tot cei cari l-au 
urmărit şi sunt mulți- Nu poate 
fi uitat Criticodin Candida, cum 
nu va ji uitat nici din Don Car- 
loc, postamentul pe care i se 
poate sprijini temeinic cariera, 
astăzi în plină splendoare, cu 
noui surprize ce se așteaptă. 

imcercânăd să  diseci artistul, 
japt oarecum deosebit, nu-l poți 
cesfuce de om. Sensibilitatea, tu- 
multul care sbucnește vijelios în 
tuptă cu himerele patima surdă 
ce macină pe ascuns făptura 
toate aceste aparțin lui Critico. 
Şi darul tinereţii, care nu va cu- 
noaște toamna, e tot al lui. Ros- 
tia artistul deschis în Don Car- 
los: = 

— „Am douăzeci și trei de 
ani. , ] 

— Şi nimeni nu t-ar fi pus 
mai mult pe umeri. Dacă mâine 


vu juca L/A4igion va fi un ferme- 
cător Duce de Reichstadt, aido- 
ma unui trandafir galben, care 
pieacă obosit capul peste pi2p- 
tu-i şubred, în cea de a douăzeci- 
şi una înflorire a vieții 

Critico aduce pe scenă o ele- 
ganță rafinată în spirit și înfă- 
țișare. Văzându-l nu poți spune 
că este „domnul cutare“ ori cu- 
tare „domn“. Un aristocrat al 
teatrului ar putea fi numit, în- 
tâlnit sub diferite înfățișări. Azi 
prinț de Coroană a! Spaniei, mâi- 
ne trubadur Aquitan, în altă zi 
nobil Alban șin alta, într'o piesă 
modernă se numește simplu — 
Pierre — și e îndrăgostit dev 
fată 

Criiico are atunci gesturile 
fi întonațiile de toate zilele şi 
docul lui e simplu, uimitor de 
simplu, deşi animat puternic de 
căldura interioară Legat prin 


naştere de legile frumosului, el 
stăpâneşte măsura aceia pe cure 
o posedau anticii. căci niciodată 
în cariera sa, artistul mu Ţi-a 
dat prilejul să spui, că într'un 
ol pe care l-a interpretat. u dat 
prea mult, ori prea puțin. Poate 
ființa lui să se destrame cu totul 
în lava unei Simţiri aprinse, nu 
spui altceva decât: — așa tre- 
bue —. 

Folsitatea i-a fost cva cu to- 
hu străin, rolurile întrându-i în 
sange, cu tot vârtaejul lor de sen- 
timente luminoase, ori pătrunse 
de întuneric. Așa îl vede spec- 
tatorul din primul loc, ca şi cel 
de ia galerie. Adimiraţia și stinin 
pe care o acordă artistul merg 
he, gqeiași linie. Alexandru Cri- 
t:co -aparține tuturor celor cu 
simțirea dăltuită 


AL. ŞERBAN 


En i ai i a d li i i ae ci 


Setea de absolut şi libertatea 


(Urmare din pag. I-a) 


În viața morală, libertatea 
se acoxdă cu necesitatea. Nu 
trebue însă concepută ca o 
libestate totală: nu trebue vă 
zută ca ceva fără limită, fără 
orientare, fără sens. Ea impli- 
că o seamă de elemente și 
sensuri, cum sunt: dinamism 
creator, orgemnicism, etc. Ast 
fel face o unitate de viaţă per- 
fectă cu necesitatea. Ele tre- 
buezc văzute laolaltă pentru 
a fi înțelese. 

Omul este o ființă Iberă; 
ttăeşte libertatea ca pe o di- 
mensiune a existenţii sale. 
Prin lberiate omul poate iu- 
deca, are putere de alegere. 
de hotărire şi de realizare, A 
nega libertatea morală — nu 
cea juridică, formală: aceasta 


ar putea lipai — înșeamnă o 


condamnare la sterilitate, o 
condamnare la moarie, Con- 
strâns din afară, obiect făcut 
și modelat, omul nu ar mai 
avea nici o calitate, nu ar mai 
avea putere de a făuri, nici 
idealuri și nici răspundere. O 
viață spirituală nu ar mai îi 
posibilă. 

Viaţa spirituală și omen'a 
abia aici încep: odată cu li- 
bertatea ; cu libertatea mo- 
rală, intericară. Omul se înal- 
ță având limpede conștiința 
că este un sâmbure de viaţă, 
un centru de radiaţie, că es'e 
o existemță autonomă mereu 
nouă, mereu crescând, că este 
o ființă capeb'lă de a azţiona 
și de a detenmina stări în lea- 
gănul lumii acesteia. 

ERNEST BERNEA 


10 MAI 


Dacă nu știați! 


$ TEATRALIȘTII bucureșteni 
dornici să contrabalanseze suc- 
cesuli filmelor italiene, lucrate pe 
scenarii inspirate de piese de 
teatru din repertoriul accesibil 
cinematografului, sunt în căuta- 
rea textelor autorilor atât de no- 
rocoşi la cassă și la stimă, în ul: 
tima vreme în ţara noastră, 

După „Scambolo” de Darie 
Niceodami, directorii noștri cau- 
tă acel „Turbamento” al lui Gui- 
do Cantini, prezentat la noi în 
tiimul cu stupid titiu, „Hotarele 
iubirii”, 

Ținând seamă de exigenţele 
filmului și ne mai vrând să întâl- 
nim aceeaș antrenare după ut 
scenariu altfel întocmit decât 
piesa, și care să  desamăgească 
aștepiărila celor interesaţi, găsim 
necesar schițarea subiectului ori- 
ginatului: 


1943 == 


9 IN CASA tu Antoni, bur- 
ghez înstărit, se vorbește mult 
despre prietenul hui,  Ippolite, 
omul cam. de aceeaș vârstă cu el 
și care în ciuda anilor este tâ- 
năr Fiica lui Antonio, Silvia, 
(19—20 ani) se înflăcărează, îl 
iubeşte pe acest aventurier Ippo- 
lito, — aventurierul vârstei care 
așteaptă — mai mult, se hotă- 
răşte să-l ia de bărbat, 

Din acest punct acţiunea câş- 
tigă în original prim conturareu 
crizei în care se sbate bărbatul 
ia „a doua tinereţe“, 

Silvia în mijlocul copiilor băr- 
batului ei, copiilor ei — de sea- 
ma ei, este furată d» acest joc, 
se simte o fetiță căreia i se dă 
mai multă atenţie. In această 
căsnicie sui generis, Ippolito are 
la un moment dat o tresărire (a- 
Gelaş parhitm în părul şi al Sil- 
viei şi al fiicei lui, Adriana!), 

Aici intervine tehnica pur pi- 
randeiliană, mneizbutită în film, 
conştiinţa îmbătrânirii și a for- 
mei Clipa e trăită intens; în 
aceeaş seară îl chemă pe Anto- 
nin, îi mărturisește greşala, şi îi 
urată camerele  „copiiloy ue: 
cele două fetite care dorm îm- 
preună. cei doi băieți! Ii lasă în 
pace cu tinerețea lor —— plecând 
el — ca totdeauna. 

„Ispita teatraliştilor noştri de 
data aceasta e îndreptățită. 


$ OPERA ODESSA în al că- 
rei repertoriu sunt înscrise 
„Nunta in Carpaţi” a lui Paui 
Constantinescu și  „Demoazelu 
Măriuţa” de Mihaii Jora, a che- 
mat în mijlocul personaluiui teh- 
Bic rusesc și câteva tinere talen.- 
te ale scenogratiei și regiei din 
capitaia noastră. Natural, se sim- 
lia nevo:a împrospătării felului 
de lucru a! acelora cari se închi- 
seseră în graniţele unui concep: 
dictat, 

Dacă George Tomaziu a intre- 
cut aşteptările celor cari nu-l cu- 
noştenu posibilitățile de  pictur 
decorator. nu ţot astfel putem 
zpune despre nefericita  aiegere 
in persoana d-lui Seăueru. 


O POATE n'am îi spus nimic, 
dacă d. Scăueru, la intervenţia 
primului regizor local cărula 
spre părerea noastră de rău l-am 
remarcat o bună cuviință și un 
bun gust dincolo de necunoaște- 
rea operei italice, — n'ar ti re-e 
plicat pompos „că așa a învăţa: 
dumnealui în Germania!”, 

Or, lângă succesul dirijoral al 
lui Mihail Jora, poza” d-lui 
Scăueru nu îşi are rost! 


* „SCENARIO” revista italia- 
nă de teatru și film a pubiicat în 
u-timu-i număr traducerea „Săp- 
tămânei luminate” a lui Mihail 
Săulescu, care a fost jucată mu: 
bine de o lună de ziie în cadrul 
schimburilor culturaie  româno- 
italiene, 





stă veste să dea 
ăţii noastre... 

„In țara lui, Mihail Săulescu 
nu este jucat! 





9 OEDIP-REGE va nitra în- 
repetitie după sfârșitul stagiunii 
Nu șiim după care text se va 
juca, nădăjduim însă că directo- 
rul de scenă își va întocmi caie- 
tul de regie pe marginea unei 
traduceri care să mărturisească 
suflul, cel puţin, al metrului so- 

. phoclean! 

George Vraca, uctorul în care 
noi credem, şi care ne-a fost 
descoperit alte. de către regi- 
zorul Paul  Mundori, va avea 
prilejul să continue linia neuita- 
tului Nottara. 

(Nu știm dece însă, regiu d-lui 
Victor Bumbeşti ne nelinâștește, 
nu ne dă liniștea marilor aștep- 
tări!  Pentrucă un Oedip-Rege 
cere ceva mai mult decât mulți, 
mulți ani trăiţi pe podium). 


0 „LE MARIAGE D'HAM- 
LET” de Jean Sarment, se part 
că e piesa la care sa oprit d. 
Soare Z. Soare, pentru închide- 
rea stagiunii Studio-ului, 

Cineva cu multă încredere în 
calitățile  regisorale ale d-lui 
Soare, i-a sugerat și un Cocteau: 
„La machine infernae”. 

E da aatoria noastră să spunem 
şi pentru prima și pentru a doua: 

Ar fi păcat! 


NEALTE 





m 10 MAL 1943 








Poem despre 
rostul poetului 


Pădurile virgine pe somnul tău valsează 

gi tropicele-aprinse le duci la subsuori, 

Dar da+gele iale, când pipăe p rază, 

se rup, şi glesna plânge când s'a ciocnit de flori, 


Zadarnic, ca sn câine blând, Evul mânaţi linge 


> 


șin doma Eternitatea ți-azată sânii goi... 
Ziua t+ pălmueşte, crepusculul ie singe, 
te surpi, scuipat de vânturi şi huidulit de ploi. 


Tristeţile scoi limba și ie țintesc cu praștii, 

când fugi, lătrai de gânduri, pe ulițele ler. 

Ai vrea să-ţi torni o spadă, dar mu ai decât iuşchi, 
vrei cască și ai numai pieptar legat cu sfori, 


N'ai braţe săi prinzi vieții gnimajii și a'o sgudui, 
nici piep! să spinteri foamea ialazului salin. 

Te aperi cu mimoze, cu lbelule sudui, 

şi pumnul tău se sparge ca um puhar de vin, 


unde-ai topit sumatre și piânzul tău bolnav, 
că lacrima ta caldă creneluri mu doboară, 
în ea stingi doar obrazul miadonelor, suav, 


Nu-i rostul tău pe ionce săți pleci tâmpla sfințită. 
In cârii îţi sprijini crinii șchiopi, domnule poet, 
Auzi. savana tandră-a tristeți te invită 

și, vezi, a tras la scară cupeul v:olet. 


Din lună, ic ţi zimdeie de ghiaţă și unelte, 
și scule de zăpadă dm dalii să-ți aduni. 
Luc.ând, în strung, gazele şi golturi largi și delte, 
pe-o coală de hârtie poți dulgheri furtuni, 


Uneudtă, pentru viață, stă biata călimară 


RADU GYR 











CE INSEAMNĂ SĂ FII POET? 


Să răspundam însă mai întâiu 
la înt:evarea: „Ce este poezia?! 

In a sa rugăciune Catra Ursi- 
boaue, cuiatu, că un Mare Mar 
tir, roedeneh Holde:un, poetui 
poate ce, mai pur din căţi i-a cu- 
noscut pană in prezenv omenirea 
însetată de cuntec adevărat, nu- 
mește poezia „drept dumnezeesc 
al sufletului” şi „stințeme”, .— 
(„dar seele Gutliich hecht”, și 
„das He.nge”). Dar să traducem 
in proza tidelă ceeace nu poate 
fi vascumparat prin nicio rea: 
dapiare in Vers. Cele tei „stroie 
antace” no.Qeriunuene au urmalo= 
ru. conţinut: „Numai v vară în- 
Băduy--mmi, Vu pumin.ceor! ȘI 
0 lOanna, PEenuu Cant paiguul, 
penuru cu inima mea, sătulă de 
ducele joc, sa-mi avu ă  apuie 
Suiieiu, caruia nu j sa implinit, 
în Vuaţă, dreptul dumnezeest, nu 
are vw.hna nici jos in Orcus; 
dată unsă mi-a reuşit vreouată 
stințenia, poemul care-mi zace 
pe nina, — binevenită tii atunci 
linişte a :umii umbre.or! Mulţu= 
mi sunt chiar dacă nu mă insv= 
țeşte incolo, în jos, cântecul 
strunesor mele; odată trâit-am, ca 
zeii, și mai muit me. nu trebuie”, 

Holderlin roagă puternicele 
ursitoare să-i mai îngăduie o va- 
ră şi o toamnă, O singură vară 
(„Nur einen Somme...) și o 
toamnă, iar aceasta nu pentru 
prelungirea vieţii personae ci 
pentru  împrinirea cântecului, 
dulcete joc al inimii şi dreptul 
dumnezeesc al sufletului, Nuniai 
astiel,. numai dacă-i va fi reușit 
vreodată uuerul sfânt, stinţenia, 
(„das Heilige”), poemu: drag, — 
numai astiel el, poetul, poate 
muri mulțumit, căci, pentru el, 
implinirea cântecuiui e singu'a 
posibilitate de a viețui asemenea 
zeilor. 

lată ce este poezia pentru ade- 
văratu, poet. 

Credem că a.te comentarii sunt 
de prisos. Numai o întrebare am 
mai pune-o tuturor stihuitorilor 
noştri; „Credeţi că Holderlin și-a 
scris uceastă rugă numai așa, de 
dragul de a scrie niște strote?” 





IATĂ INSĂ 


cum. se adresează el Pocţiior 
Tineri: 

„Voi frați iubiţi, arta voastră 
poate că devine coaptă pentru 





linişte şi frumusețe, căci a mus- 
tii, asemenea tânărului, multă 
vrome acu; fiți pioşi cum a fost 
elenul! Iubiţi zeii şi gânditi-vă 
cu prietenie la muritori! Uriţi ca 
pe o brumă beţia! Nu încăjan 
(— adică: nu fiți didactiei!) şi 
nu descrieți! Dacă vă neliniş- 
teşte maistrul, cereți sfat! marei 
naturi!“ 








HULDERLIN 


nu umblă după aplausele lumii 
căci „Ah, mulţimii îi place ceea- 
ce e bun pentru bâlciu, iară siu- 
ga-l stimează numai pe cel sa- 
mavolnie; în lucru divin („an das 
Gittliche”) cred numai acei ce 
sunt divini”, Poatul nu poate 
umbla după aplauzele vulgului, 
fiindcă are răspundere pentru şi 
față de destinul dumnezeesc pe 
cato-l poartă în suflet, Poctul a- 
devărat nu trebuie geci să se la4- 
se copleșit de niciuna din grijile 
vieţii: 

„Nu-ţi sunt oare înrudiți toți 
viii, nu te hrănește însăşi ursi- 
toarea în timpul slujbei? Treci 
de accea fără apărare prin viață 
şi nu te teme de nimic! Totul ce 
se întâmplă să-ți fie binecuvân- 
tat și îndreptat spre bucurie! —- 
sau ce te-ar putea jigni, inimă! 
— Ce te-ar putea intâmpina pe 
calea care trebuie sto faci? Căci 
de când s'a desprins, de pe buze 
muritoare, cântecul respirând pa- 
ce şi de când viersu! nostru a bu- 
curat, plăcut în suterinţă şi tert. 
cire, inima oamenilor, fost-am și 
noi, cântăreții poporului, cu dra- 
gă inimă lângă cej vii, — acolo 
unde se adună mulţi —, bucu- 
roși și prieteni fiecăruia, deschişi 
cu fiecare, (căci) așa e şi străbu- 
nul nostru, zeul soarelui, el care 
lasă ziua voioasă şi pentru cs 
sărac şi pentru cel bogat, el care 
ca pe copii ne ţine drepți, prin 
zarul vremii, pe noi muritorii, cu 
aiutorul legăturilor sale aurii. Pe 
el așteptaţi-l şi pe el luaţi-l, 
când ar veni ceasul — năboiul lui 
purpuriu; iată! și mobila lumină, 
cunostătoare a trecerii, coboară 
cu gânaq neschimbat  cărarea. 
Astfel să treacă, odată când vre- 





mea veni-va, — iară sufletului 
nostru nu-i va fi fost ştirbit ni- 
căieri draptul, — astfel să moa- 


ră, odată, în mijlocul seriozităţii 
vieții, și bucuria noastră, — 
moarte totuşi, frumoasă!” 


TRAIAN CHELARIU 





UNIVERSUL LITERAR 








Note româneşti 


„CENTAURUL" 


şi „Bacanta”, ceie două poeme ale 
lui Maurice de Gucrin, traduse 
de d. lun rula, au apurul, pe 
tațaie de d. Basil Munseanu, în 
țexie paraleie, francez şi român, 
inaugurând o co.ecţie nouă şi de 
reală umportanţă la noi. „Eupho- 
rion”, — acesta e numeie coiec- 
ție:, —— nu urmăreșie realizarea 
de bdele juxie lisciare, ci, pu- 
nând la indemâna cunoscătorilor 
iimbii franceze şi romaneşti ori- 
gimalul şi iraducerea, îndeamnă 
la comparații de natură pur es- 
tet.că, ia gusiarea echivalenţeior 
de ordin toma. şi nu a celor ce 
constituie, să-i zicem, partea de 
narație a unei bucăţi. O astiel de 
naraţ.e nic: nu e cu putinţă odată 
ce ţii să traduci „poemul” poe- 
muiui În proză, adică tocmai mo” 
tiveie lui melodice, Deaceea tra- 
ducerea d-lu. Jon Piliat nu este 
congruentă cu or.ginalul francez 
cons,derat din punct de vedere 
strict narativ, D. leon Pillat a 
căwat înainte de toate, altceva: 
Să potrivească plasme.e l:mbii 
românești pe gamă originâlului 
îvancez, —— să creeze ecouii co- 
respondente și mu să transpună 
în mod brut şi brutal un text 
oarecare 





„EXISTENȚIALISMUL” 


studiul d-lui Grigore Popa, pu- 
blicat mai întâiu în numarul doi 
gi revistei SAECULUM, îar acum 
apărut şi în broșură, e prima ex- 
punere românească a principale- 
lov puncte de plecare ule filoso- 
fie; existențiale  kirkeguurdiene. 
Scrisă clar și cu acea jrumousă 
căldură care dă câștig de cuuzi 
proceseior pledate în fața ascul- 
tătorilor  mepărtinitori,  broșura 
d-lui Grigore Popa inzită, vrând 
nevrând, la acceptarea moduri- 
tor de cugetare soteriologică ale 
pastorului danez. După noi exis- 
tențialismul e filosofare în jurul 
dorului de mântuire, iară prezen- 
tarea, pe care i-o face d. Grigo- 
re Popa, o de tot necesară lămu- 
re pentru cei ce „filosojează“ 
vpac şi planturos uitând că sem- 
nul de nobleţă și viubilitate al 
unei filosoții e inconfundabilitu- 
tea categoriilor ei. 


INTERESANTĂ 


şi bine închegată e „Problema 
cutitului”, — contribuţie la este- 
tica fenomenului literar, — pe 
oare ile-o trimite, din Sibiu, a. 
Radu Stanca, Studiind originea 
şi natura cititului, tipurile lui şi 
tipurile cititului adecvat esteţic, 
d-sa ajunge la câteva concluzii 
de evidentă importanţă practică, 
Cetitul după d-sa e științific”, 
„retoric” şi „adecvat estetic”, Ci- 
titul ştiinţific e adecvat obiectu- 
lui susceptibil la substituiri, are 
scop dincolo de el însuș, urmă- 
retşe comprehensiunea ştiinţifică, 
neglijează amănuntul  esteţic, 
are funcțiune contemplativă nulă 








Răâs tânăr 


Stană de piatră mi-e trupul. 


S'a dat semnalul, 
'Tăcere,,, 
'Tăcere,,, 


și se cere urmărit cu ochii. Citi- 
tul resuxic e auttva. sub.eciurui, 
€ suscepubil la 5uUprajuncr, are 
Scop Siiua: -aincoace ue el, cere 
Cusuprenuusiune retorică, uegii- 
jeaza ansambiu esteuic, are tunt- 
ţia comtribianVă Rusa şi reclamă 
celirea cu vice ţart, Cimiuli aăto- 
Vat estelic e ddeovai owec:ului 
şi Subiecwuiui, e identir cu sine 
ÎNSUȘI, tulicide cu Scopul urmă- 
rit, cere cumprehunsinue esieuică, 
amanuiiui și ansinuuni esteucii 
SW-L. esenţiăit, reciuană lrăirt es- 
teuică şi vrebuie urmărit cu „vo- 
cea interioara”, 

Cibiul adecvat estetic se re- 
purtizează pe mai multe tipuri: 
epic, uiămaue Şi diric. Uiutui cpi6 
axe uzine de citit şuinţiiae, e sem- 
nilicahV,  acteniuază termenii 
care semnitica, evidenţiază anec- 
doticul, presupune păuzeie şi lua- 
rea de contact cu textul, uititul 
dramatice are urme de citit re- 
tozic, e proeciaat, acentuaza ter- 
mei care auresezză, eviuențiază 
dramautui, presupune păuzele și 
proiecuăieă noasua imaginară în 
text, Cibuul Jirig este pur, re- 
VElator, ăutentuiază termeni mu- 
zicaii, eviaenpază iletabilul, in” 
tercalează tacuri şi nc lace să ne 
consopum cu textul, S.udiul d-lui 
Rauiu Stanca merită atenţia nu 
Duanăi a specialișiuor esteţi sau 
psihologi, 


REGRETĂM 


că nu ne-a mai sosit numărul doi 
al revustei SAECULUM, 


OCTAV RUSU 


autorul Poemelor pentru linis- 
tea nopții, prezimă în broșură 
(„O ajtrmare crutuca bucovunea- 
Râ”), Conul de: „Ligsra și Cul- 
tură” ai d-lui Tudose Dracua, 
carte apărută acu tre ani. E un 
act de prietenie și un rezunut 
ai operei prietenului. 


TRANSILVANIA 


Organul Astrei a apărut, pe lu- 
nile Martic-Aprilie cert, cu un 
bogat și documentat cuprins. Re- 
ținem stomâănia ia Nic, lurga (lim. 
Bucuţa), Lupta pentru crearea 
învățământului superior și a unei 
universități româneşti în Ardeal 
(Pee Poruțiu), Seiţii în Vransil- 
vania (Dorin Popescu), Proiosin- 
ghelui Naum Râmmniceau despre 
originea neamului şi limbii noas- 
tre (Șt. Bezdechi), Problema ci- 
tiiului (R. Stanca), Călătoriile lui 
Ion Codru Drăgușanu în ediția 
d-lui Şerban Cioculescu (Victor 
Iancu), Viaţa artistică la Sibiu 
(loan Negoițescu) și Probiema că- 
săloriilor mixte dia Ardeal acum 
100 de ani (E. Boşca-Mălin. 


NU ŞTIAM 


că în laşi există chiar atâtea 
reviste bune, și, imă că „Lumi- 
nătorii“ ne întăresc în convinge= 
rea că vechea capitală a Moldo- 
vei nu a abdicat câtuși de puţin 
la titlurile ce îi se cuvin. Contri- 


buții ca ale d-lor Radu Vulpe 
(Moidova în epoca romană“, N. 
C. Biiznaru (lacia unităţii na- 
ționale în trecutul Moldovei), 
George Juvara (Politica externă 
a lui Petre Carp), M. Mănucă 
(Const. Negruzzi, cântăreţ ul U- 
mirii), :Gr. Soorpan (Variaţii pe 
aceeaşi temă în idila eminescia- 
nă), — toate apărute în numărul 
pe Martie crt. al Luminătorilor, 
— situniază revista în rândul pu- 
biicaţiilor noastre de valoare. 


REȚINEM DIN „ORIENTĂRI” 


(Nr. 4, pe Aprilie 1943) revista 
de înaltă ţinuiă a unui grup de 
bucureşteni, aceste pasagii: 
miste de altiel, Qin ce în ce 
mai limpede, că oricare ar fi 
rezultatul crizei străbătute astăzi 
de civilizaţia occidentală, indi- 
vidul va ti chemat să se integre= 
ze toi mai mult în viaţa statului, 
nemii pulâud exisia în viitor 
prosperiţate inaiividuală, clădită 
pe mizeria celor mulţi”. 
(Mircea Coandă, Retlexiuni a- 
supra rentabilitaţii capitalului). 
„E necesar să revenim, în lim- 
baj șin cugetare, ia modurile de 
toate zilele ale graiului şi gân- 
dirii adderemte la realitate, E ne- 
cegar să ne impunem o cură de 
obiectivitate severă, Să nu cuge- 
tăm lucrurile decât aşa cum sunt 
ele, prezenţă concretă de care ne 
lovim san ne folosim, Să le spu- 
nem pe numele lor cel bun și 
de toideaună. Să nu le încadrăm 
cu deasila în tormule acum şi ele 
forțate, E necesar să tim ome- 
neşie modeşti, adică  omeneşte 
cinstiţi cu toate ale moastre și cu 
toate cele ce mu sunt ale noastre 
şi nu este bine să tie ale noastre 
său numai ale noastre”. (Traian 
Chelariu, Despre anumite peri- 
cole ale abstracţiunii), 
„Desigur că şi dreptul, ca un 
produs atât de necesar existe“ 
ței noastre în colectivitate, va 
trebui să se încadreze în această 
neincetată măzuinţă de realizare 
morală şi să-și fundeze prescrip- 
țiumile sale pe principiile gene- 
râle şi sublime ale unei etice 
cât mai tvoluate“, (Ion Solomon, 
Epistemologia raportului dintre 
drept şi morală) „Isus a dovedit 
că răul mu constă în organizarea 
socială, ci în om. 'Trănsformarea 
vamnului aduce binele, nu schim- 
barea regimurilor sociale”. 
(Gheorghe Selţen, Creştin:smu! şi 
omul). Atragem totodată în mod 
deosebit atenţia cetitorilor noştri 
asupra articolelor Planuri pen- 
tru societatea de mâne (Stroe 
Botez), Amintirile parisiene ale 
lui C, F. Ramuz (Mihai Nicules- 
cu) şi asupra semmiticativelor în- 
semnări economice, dramatice şi 


- muizcale semnate de Barbu Ni- 


culescu, Ștefan Ciocâlteu şi Eu- 
gen 'Trancu-lași, Regretăm lipsa 
colaboratorilor d-lui Paul Mira- 
covici, pictorul şi teoreticianul în 
ale artei plastice la care ţinem 
atât de mult. 

V. JELERU 








Cineva a uitat oglinda neinvăluită ; 
prietenul meu sunt eu !... mă recunos; 
ochii închiși îmi sunt vineţi, buzeie supte. 
Ceaţa-i, însă, peste tot. 


Anii toți — anii mei — s'au înfiorat, 


mă cheamă necunoscutul, visurile... 


Moartea este 'n deslănțuire, 


Ce basm îi este sarabauda!,,, 
Iată, prietenul meu a strîns-o în braţe ; 


Regina zilelor mele îmi jelue vieaţa. 


Buzeie ei de câte ori mau sărutat! 
„ buzele acestea mi-au dat vieaţă, 
cu, însă, lor nu pot; sunt ftăr 'de putere acum. 


prietenul meu este 'ntins aiăturea mie, 


(Poate şi pe el îl strînge aţa 


de care ostașii au legat bănuţul vămilor din 


Tăcere !.., 
Liniștea-i divină ! 
La o parte netrebnicii... 


— 'Truce regina zilelor noastre, iubita mea. 


Sunt liniștit ca niciodată... 


La o paste neirebnuci!.. Prosternaji-vă irunţiie. 


Vă sărută soarele ! 


văzduh). 


Iubita mea pieac* 
Cuvinteie ei din urmă au fost atit de triste! 


Oamenii de rând n'au priceput-o... 


Pădurile își cântă zilele,.. Vieaţă! 


Lasă-mă ! 


Ah !... câmpiile, depărtările, dorurile.., 


Sunt orele 'n amează ! 


în patrie, desigur că pe stradă, copiii venind dela 


Prietenul meu este 'n odăjdii albastre... 


— Nu! 





școală râd. 


— E rîsul tînăr, cenușa vieţii de mai târiziu. 





EUGENIU V. HARALAMBIE 


De a e ein e a a e a age 


3 == 





“Rondelul primăverii 


O, primăvară dulce, o, primăvara mea, | 
Deapururi prea frumoasă, deapururi prea senină | 
Tu vii cu soare vesel, cu iragedă lumină, 
Cu valuri de verdeață şi cer de peruzea. 


Un talisman e 'n păru-ţi a Cântecelor stea 

Şi ca o Cosânzeană porți straiu de floare fină, 

O, primăvară dulce, o, primăvara mea, 

Deapururi prea frumoasă, deapururi prea senină ! 


Stingher, doar visul tânăr, ca o 'niflorire grea 
Se 'nmlădie de vraja-ţi puternică şi lină 

Şi crud se sbate 'n inimi... Vrea tuturor să dea 
Un strop din nemurirea-ți vremelnică, divină, 
O, primăvară dulce, o, primăvara mea ! 


ȘTEFAN STĂNESCU 


Jlerâbdare 


Veacurile, copii zgribuliți, 

Sub mantaua timpului grămădiţi, 
Au fugit în câmp 

Să scape de timp. 

Fiecare fioare 

Iși poartă numele ca o povară. 
Pe 'nserat se strâng și plâng, 
Grele nnumele le frâng, 

Umerii subțiri de ceară 

Când bat frunzele în poartă. 
Galbeni lângă noaptea moartă, 
Ochii arși ai stelelor 

Sângeră inima pietrelor. 


Vieaţă !... 


Numai glasul începutului 
Zboară în înalţul cerului 


Pe calul âmurgului, 


LETIFIA 











N. Petrașcu evocator 


In literatura noastră atât de 
săracă în amintiri literare care 
să lumineze icoanele trecutu- 
lui descoperite în fine obser- 
vațiuni, un loc de frunte îl are 
minunata și vasta operă de e- 
vocări pe care me-a dăruit-o d, 
N, Petraşcu în cele patru vo- 
lume din „icoane de bumină“, 

Ochiul nostru se pleacă cu 
o smeniă incanvație și sujletul 
ni se umupie de moreasmu tre- 
CULTULUI, surprins în vieuța sa 
fireascu, cu un dar al cuvân- 
tulu repinut, și cu 0 muesurie 
de stu, senwaă, biajmă, dulce 
și apropiată de tot clocotul 
POSIrU sujietesc, dăruite ioate 
de vraja daui N. Petraşcu, 
care presară 'iuminile amiinti- 
rilor sule cu jarmerul poeiic al 
unui adevărat artist. 

Numerouseve jiguri, chemate 
la vieaţa nemuririi, pe filele 
acestor interesante volume, 
urzese parada amnpresionantă a 
to ce a jost ma reprezenta- 
tiv, mai dăruit de Dumnezeu, 
în vieața culturală românească 
a secolului trecut. 

D. N. Petrașcu nu este nu- 
mai um, duios şi fin observa” 
tor, €; din opera uceasta ţâș- 
nesc acei imponderubili sujfle- 
teşti sumprinși cu meșteşug şi 
cu un rar simţ psichologie, de 
mintea luminată şi de sujietul 
cald, dominat de o injivită do- 
vință de frumos, de perjec 
țiune, 

Nu cred să fie cineva care, 





citind aceste volume, să nu fie 
furat pe nisimţite în ivealita- 
tea. evocării, în lumea uceea 
de mult, cu vibrări suflețeşti 
puternice, cu dorul de creaţie” 
şi de trăire pur, pe care aria 
rară a d-lui N. Petrașcu ne-o 
zugrăvește atât de vie, atât de 
adevărată și de însugită în noi, 
incât simțim senzația de înăl- 
țare dincolo de contingențe, pe 
care numai contemplația artei 
pure ne-o insuflă. 

Dar peste jrumuseţea și se- 
minătatea acestor evocări, se 
ridică pentru cercetătorul de 
mâine al istoriei literaturii ro- 
mâneşti, un vast și preţios ma- 
terial de documentare, o ar- 
hivă vie, minunat plăzmuită, 
inchegată cu sensibilitate şi 
dragoste de adevăr, cu o re- 
marcabilă prindere a dialoga- 
rilor, cu o caldă evlavie pen- 
tru numeroasele siluete ce se 
desprind  neveu din cadrele 
cărții, grăind vorba lor răspi-. 
cată sau tandră, înpărtăşind 
discreţia firei lor, simţirea sau 
tezaurul de gândire și creaţie, 
0 întreagă tălăzuire de supra- 
omenesc, o lume cu injinite 
trăsături de caracter. Lu aces- 
tea, se adaogă momentele cul- 
tumale importante, prezeniurea 
documentură a Capitale; de 
odinioară, cu palatele, sindro- 
fiile şi toată acea lume obiș- 
nuită cu fastul şi cu risipa su- 
fletească și materială a seco- 
lulu, trecut, 

Cele patru volume de evo- 
cări ale d-lui N. Petrașcu, prin 
osiginala, lor prezentare şi prin 
subtilul sujlu ce le încăizește, 
rămân un prețios document 
Custural şi socuau al vremii, Nu 
este o operă de compiiațiuni ci 
o frescă, personal unchegată, a 
unui observator discret dar to- 
tuși scrutător, şi mai ales, con- 
tribuţia locală a unui adinira- 
bil memorialist. 

Este, în sinea sa, o creaţie 
literară de osebită valoare, un 
roman vast cu multiple clișee, 
o plimbare grandioasă pe sub 
porticurile awrite ale aminti- 
rilor, 


DAN SMÂNTÂNESCU 


Giacomo Leopardi 


(Urmare din pag. 1-a) 


Toată erudiţia lui, impresii și stări sufletești unele sfâşie- 
toare, orgiatice, altele mai puțin dureroase avea să și le 
noteze în nemuritorul Zibaldone, care nu era decât un 
fel de jurnal intim al poetului. 

Iubirea nu ocolește sufletţul poetului, ba chiar îl împre- 
soară și uneori îl mângâe. Poetul o trăeşte chiar frenetic, 
mai mult ca pe o nevoie sufletească, pe care nu se sfiește 
so mărturisească în toate formele: „...Am nevoie de iu- 
bire, iubire, iubire, foc, entuziasm, viață“, scria el la un 
moment dat îratelui său. Gertrude, Tereza, Nerina, Sil- 
via, Aspasia, sunt tot atâtea figuri, sau năluci scumpe ini- 
mii lui. Dacă viața-i sufletească vibra neîncetat, mintea 
1 se urca, pe culmile cele mai înalte ale gândirii. Intre 
sentimentul dezastrului existenței sale și conștiința mi- 
cimii omului, pe deoparte şi nemărginirea naturii pe de 
altă parte, trăește poetul scriind, plăsmuind, creind, până 
către 1822, când, în sfârşit putu să părăsească Recanati 
și să se ducă, la Roma, în Cetatea eternă. Câte iluzii, câte 
speranţe nu-l prind din nou în mrejele lor !.. N'au durat 
însă mult, ca o arătare și s'au spulberat. Roma îl plicti- 
sește şi se pare că-i tocește sensibilitatea. Se reintoarce 
la Recanati ; de aici la Bologna, la Florenţa, unde se stră- 
mutase cercul mișcărilor literare, la Pisa, iarăși la Reca- 
nati, la Neapoli și în sfârșit... la 14 Iunie al anului 1837, 
în vârstă numai de 38 ani, își dădu ultima suflare, în- 
tr'un acces de tuse la Recanati în Villa Ferrigni, la căpă- 
tâi veghind doar sora sa Paulina și bunul său prieten 
Giordani... 

Aşa își deapănă ființa unul din cei mai nefericiţi poeţi 
ai lumii, care aparține, nu numai Italiei, dar întrege! cul- 
turi moderne universale, 





Cetit, tradus, adaptat și prezentat în studii critice de 
amploare, in lteravura mai tuturor ţărilor civilizate —— 
ia noi mai toată generaţia lui Eminescu, în frunte cu E- 
minescu însuși, Titu Maiorescu, Aron Densușianu, Iosif 
Hodoș, Duiliu Zamiirescu și alţii care formau epoca celui 
de al doilea Romanţism, avea să se arate atât de sensi- 
bilă faţă de poezia lui Leopardi. Mai apoi tradus și pre- 
zentat în atâtea studii și însemnări critice, din care, 
foarte bine rostuite în literatura noastră sunt cele ale lui 
Alexandru Naum, Barbu Constantinescu, Mihail Drago- 
niirescu, ale marelui Nicolae Iorga, ale fostului profesor 
de literatură, italiană dela Universitatea din București, 
d. Ramiro Ortiz, precum și ale d-lui prof. Nicolae Şerban, 
dar mai ales ale bine inspiratului și neobositului italie- 
nist care este d. prof. Alexandru Marcu. 

Autor al mai multor scrieri în limba latină şi italiană, 
de filologie şi de erudiție, printre care și „Operele mo- 
rale“, Giacomo Leopardi își ridică soclu de aur în litera 
tura . universală prin celebrele Cântece ale sale — 1 
Canti — prin care, voinţa Providenţei poate, a ţinut să 
ne pună în faţă, înc'odată, o figură sfâşiată, de nedrepte 
dureri, dar nimbată serafic de flacăra celui mai autentic 
geniu : uriașul său geniu poetic. 

Un istorie literar l-ar defini în literatura. universală, 
prin criza provocată de invadarea Romantismului de în- 
ceput, în lumea de nestrămutată erudiție clasicizantă a 
Encielopedismului veacului lui Voltaire. 

Hotăritoare însă, pentru evoluţia, lui suflețească şi pen- 
tru destinele poeziei sale în lume, au fost acea hipertro- 
fie a Eului, până la disperare și boala de “Ochi de care a 
suferit dela vârsta de 21 ani. O necurmată și amară des- 


nădejde l.a stăpânit tot restul vieţii și toată această du- 
vere stâșietoare avea să se prefacă în Poezie. Nefericirea 
Poetuiui se adâncește în problema: existenţei în genere și 
durerea va trăi în suiletul lui în tot ce are mai statornic. 

Așa scrie Leopardi „Uitimo Canto di Safto“, „Il passero 
solitario“, „LiIniinito“, „A Silvia“, „Ginestra“, „Canto no- 
tutno di un pastore errânte dell' Asia“, „Ii sabato del vil- 
laggio'“, „Amore e morte“, „Aspasia“ şi „Il tramonto della 
luna“, ceie mai reprezentative din Cântecele sale și cele 
mai specifice din toată poezia romantică, a lumii, care să 
cuprindă în formule clasice, am putea spune, întreaga 
tragedie a existenţei umane. Elementele care upar aici și 
care formează Cadrul tematicei leopardiene, sunt: Na- 
tura, mai puţin splendidă și liniștită, mai mult tumul- 
tuoasă, tragică şi tunestă. Destinul, Iubirea şi Moartea, A- 
cestea sunt elementele primordiale între care se sbate 
existența chinuită a poetului, acestea sunt notele domi. 
naute in simfonia poeziei leopardiene. 

Căci aela un timp poetul, cu orice vis de glorie spulbe- 
rat, neputincios de a mai avea vre-o iluzie, nu-şi mai 
poate îngădui decât voluptatea suterințe! în viaţă, apo- 
teozând Sfârşitul, gonind după Moarte — de multe ori 
încercând să se sinucidă chiar. Viaţa nu mai avea nici 
un preţ în sine ; îl va, obseda și-l va teroriza cu lipsa ei de 
rost şi de sens... 


m. Văd vise întrupate gonind după vise, 
„Pân'dau în morminte ce-așteaptă deschise...“ 


versuri cu care cincizeci de ani mai târziu Eminescu răs- 
pundea la întrebarea ce și-o pusese despre ce e viața, ar 
fi putut fi deopotrivă semnate de Leopardi în Cântecul 
său nocturn. Inspăimântat de izolare, Leopardi dorește 
veșnic şi mereu la fel de zadarnic să poată și el trăi bu- 
curiile scumpe ale prieteniei şi ale dragostei, dar rămâne 
mai departe acelaș erou al chinului sufletesc... ,..M'am 
ruinat în cei șapte ani de studiu smintit și disperat 
— spune Leopurdi, într'o scrisoare către prietenul său 





Giordani — ţocmai în acea vreme în care se forma și tre- 
buia să se întărească șubreda_m! constituţie fizică. ȘI 
m'am ruinat în chip netericit și fără lecuire pentru toată 
viața, şi am făcut să am o înfățișare de plâns și demnă 
de cel mai neindurat dispreţ, toată acea parte a ființei o- 
menești care este singura la care se uită cei mai mulţi... 
și, oricine este silit să dorească pentru sine ca meritele 
sufletești să nu fie lipsite de oarecare podoabă exterioară 
și găsindu-le goale de tot, se întristează şi, prin puterea 
naturei pe care nici o înțelepciune n'o poate învinge, a- 
proape n'are curajul să iubească pe acel virtuos în care 
nu-i nimic frumos, afară de suflet...“ 

Leopardi n'a putut crede niciodată în vanitătea Iluziei. 
Aşa și-a secătuit în sine predispoziția cea mai în drept 
să-l înfățișeze cu Dumnezeu. Deaceea poetul n'a invucat 
o singură dati, inspiraţia divină, care să-l fi făcut să serie 
cel puțin o poezie religioasă, una singură — cu toate că, 
aparţinea veacului care a fhsemnat o întoarcere la inspi- 
raţia, religioasă în literatură și unei familiei destul de 
păstrătoare a datinilor creştinești. El a avut sentimentul 
infinitului. Drumul lui era atât de lung... L-a străbătut 
însă şi a ajuns până la capăt; dar acolo nu l-a căutat 
pe Dumnezeu, n'a mai făcut și ultimul pas, urgia trupu- 
lui său chinuit nedrept nu l-a mai putut lăsa să-l facă şi 
a rămas până dincolo de sfârşit cu aceiași slâșietoare 
convingere morală : marele scop al Existenței şi singurul 
adevăr teluric nu mai putea fi decât contempiaţia Dure- 
rii, a nefericirii Omului pe pământ... 

Acesta a fost sentimentul suprem care l-a chinuiț--ca 
om și i-a exaltat ca poet. 

Aceasta a fost configuraţia spirituală a unuia din 
cele mai mari genii poetice, în stare să acorde în cele 
mai inefabile expresii de cânt, cea mai sfâșietoare îm- 
preunare de contraste, pe care umilul târgușor al Italiei, 
Recanati l-a dăruit Poeziei umane !... 


Prof. FĂNICĂ GHEORGHE 


——— 4 








UNIVERSUL LITERAR 








10 MAI 1943 == 


CAMIL PETRESCU SI LITERATURA SA 


Pluteşte în jurul d-lui Camil Petrescu 
o foarte ciudată legendă — numită une- 
ori şi caz — legendă care desiigurează şi 
nedreptăjeşte în egală proporhe atat pe 
om cât şi pe scriitor, pentru a nu mai vorbi 
despre dramaturg şi regisor. 

Liniatura şi leit-raotivul acestei legende 
sunt simple şi, ca în toate legendele, foar- 
te departe de ceeace se numeşte purui a- 
devăr. Se susţine adică, vehement şi ca- 
tegoric, — e adevărat, cu o fierbinte pa- 
timă refractară obiectivităţii, — că inte- 
lectualul Camil Petrescu, în numeroasele 
sale ipostaze, are foarte puţine şi foarte 
subţiri contingenţe cu realitatea — nu- 
mită din când în când şi altfel, — și mai 
ales cu elementele ei consacrate, având 
însă o consternantă comuniune cu abs- 
iracţiile, cu fantasmele, cu o lume care 
de cele mai adeseori e numai a sa, a în- 
chipuirilor și orgoliului său demiurgic. 

Legenda, ca şi atâtea alte rezerve şi 
prejudecăţi, vor fi însă, mai de vreme sau 
mai târziu, în conformitate cu sensibilita- 
tea intelectualităţii noastre, desminţite, 
sfâşiate fără nici o remușcare, definitiv, 
pentru a încadra spiritualităţii româneşti, 
cu rol animator, una din inteligențele cele 
mai tulburătoare ale epocei noastre, o 
gândire şi o viziune artistică şi intelectua- 
1ă, — incontestabil excepţionale. 

Situat pe o linie de categoric şi perma- 
nent avantgardism — un  avantgardism 
al ideilor însă, al sistemelor şi nici decum 
al cuvintelor și al imaginilor — cu gândul 
mai mult la ziua de mâine, şi uneori chiar 
la cea de poimâine, decât la cea care se 
frământă sub ochii noștri grăbiţi, Camil 
Petrescu, chinuit de un inepuizabil sbu- 
cium creiator, a surprins într'adevăr, încă 
dela începuturile sale, — surprindere ali- 
mentată în mod necontenit de fiecare din 
opiniile, acţiunile, articolele şi cărţile 
sale următoare, atingând recent, în legă- 
tură cu anunţarea operei „Doctrina sub- 
stanței“ și cu reluarea „Mioarei“, unul 
din punctele ei cele mai avansate. 

Radicalele iniţiative luate de Camil Pe- 
trecu in qiverse domenu de frumantare 
inveseuclă, penuu reanzarea cărora a 
iupuat dată iiuzui şi iară  resenuunente 
convins in ch:p 1remeciebii de eficacita- 
iea judecăuior sale, au contuat şi au cu- 
lorav in mod categoric un temperament 
dinire cele mai originale şi mai lucide ale 
culiurii române 

Foet, criuc, ziarist, dramaturg, regisor, 
romiuidier de ingenioase şi intiniie re- 
surse, Camil Petrescu a cunoscut succesiv 
acelea curiozităii, — niciodată satistă- 
cute, — aceleaşi adversităţi şi, inevitabil, 
o serie de categorice contirmări. 

In actualita.e, nu exustă nici un nume 
literar care să stârneasca la fiece mişeare 
atât de prompte şi de iritante riposte ca 
numele d-lui Camil Petiescu. 

Reluarea „Mioarei“ a verificat.  încă- 
odată aceste vechi constatări. 


LUMINIŞ LENTRU 
KILSICAEM 


Debutând înainte de trecutul ospăț al 
lui Miarce ia „buciu” vu N. D. Lucru şi 
mut apui ta ptovonucu” tu Ludur arguez, 
suni ucum 51 de uni, Lume Peuwuscu, 
upurea in 1323 cu un volum de versuri 
în care răsboiul —- ue cure se înapoiase 
cu îdei şi cu sujerințe ce nu-l vor mai 
părăsa niciodată,— eru evucat 1 chip hatu- 
cinunt, în touiă barbaru iui monsuruozi- 
taie, lucui, raportat ia nervii sujocaț ai 
individului, revevându-se sub lumini uDo- 
caliptice. 

Privite prin prisma seninătăţii vremii, 
Strict ariistic, descurușute de contingon- 
țete momentului, pocziite tut Cunuil Pe- 
trescu — usupra curora, într'o conjerință 
rostită la Teatrul Naţional, se oprea te- 
cent și d. Overhu Papadima —— suut nără- 
zite viii alt destin decat obicinuiteie ciin- 
tece de război, unei cite duinuari, având 
O uită semhiţicaţie estetica, 

Poeziiior acestora, cele mai originale 
din câte s'au scris în aceusiă direcție, ii se 
aduugu, nu peste Tultă vreme, 0 repiică 
Suuvă, sentimentală, acei mişcitur „Liu- 
miniș pentru Bicsikem'“, minunat poem 
de extuziere lirică, tuiburător, limpede, —— 
adevărat ostrov de liniere sărbătorească 
într'o operă atăt de accidentată şi de vul- 
canică — în care regretăm că d-sa a stă- 
ruit atât de puţin şi apoi acele poeme 
grele de gând și de expresie înultă, publi- 
cate în 1931 în culegerea avură (abia 100 
de exemplare, intitulată „Transcenden- 
talia“. 

Versuri propriu zis, Camil Petrescu a 
scris şi a pubucat mai puține decăt oricare 
alt poet român, deși pcezia străbate — 
uneori poate chiar prea abundent — toate 
scrierile sale literare sau dramatice. E 
aceasta o forță, un tumult, o ară pe care 
Camil Petrescu, oricât ar fi de refractar 
lirismului şi unui anumit stil, nu o poate 
detaşa niciodată de ascuțimea condeiului 
său, 


BUCUREȘTIUL, —EROU 
DE ROMAN - 


Cu mult mai consolidată şi mai cap- 
tivantă este însă reputapa sa de ro- 
mancier — deşi cronologic ar îi trebuit 
să vorbim mai întâi despre dramaturg, 
cu care, pentru circumstanță, vom in- 
cheia — cele două romane ale sale, 
Ultima noapte de dragoste întâia noap- 
te de răsboi (1930) şi Patul lui Procust 
(1932) impunându-se, pe iângă un re- 
zistent succes de opinie publică, până 
şi criticei de cea mai severă atitudine, 
Apariţia ambelor sale romane a pus în 
discuţie înseşi caracteristicile, structura 
şi evoluţia romanului românesc, la tri- 
umiul căruia Camil Petrescu a adus una 
din cele mai  hotăritoare contribuţii, 
limpeziri şi perspeciive de viilor. 

Dealtiel, despre romanul nostru, pri- 
vit ca gen şi realizări majore — cu toa- 
te nenumăratele încercări de până la 
anul 1920, în rândul cărora două nume 
s'au impus cu deosebire, N. Filimon și 
Duiliu Zamiirescu, — nu se poate vorbi 
decâi dela apouițla lui ion. Romanul 


d-lui L. Rebreanu nu aducea numai o 
Maia saâVIMait MuPISBUNnInIG, Uni Saibatec 
Ciocot de vieuiă, o tecunică de mMuuvsuu 
Și U Viziune GpiCcă Pun Cure 5e aaruid 
lmeraiutai f0nuue vunijosul țăran, — 
cei care nu puiea să apară din suvieie 
de a;giai ae iui Alecsaidri, şi nici chiar 
din iduele iui Coşbuc şi « carui respira- 
ția puernica iuce:case zadarnic să ne-o 
Gu mişcarea sămândtoinstă — ci în- 
sâşi o uniiaie de masură uierară care 
na se mai putea ignora, 

Cine ar mau îi uciăznit, mai ales în 
roman, să îniăţișeze ua alt Ion, un alt 
țăran, iără ca sa nu se simiă copleşit, 
de tiranică umbră a d-lui Liviu He- 
breanu ? 

Adevăraţii romancieri nu vor mai 
iace de ucum inainie apel direct la 
vieuța satuiui peniru a-i smulge un alt 
tip şi penuu a-i revaloriiica uspecteie 
ruraie, ci vor cduta alte zone de 
exploatare, alte personagii, pentru a 
creia din ele ero. de roman, E ceeace 
vor face Comeliu Moldovanu, A. Pa- 
padat Bengescu, lon Minulescu, Ionel 
Teodoreanu, cel dintâi care după Lon, 
prin Medeleni dădea literaturii noas- 
tre un nou roman de construcție ma- 
joră, Cezar Petrescu apoi impunător 
și el, Gib I. Mihăescu, Matei Caragia- 
le, Gaia Galuciion, Curol Ardeieanu, 
Damian Siănoiu, aie căror romane sunt 
inspirate din alte medii de vieaţă și în 
primul rând din vieaţa ce începe din- 
colo de sat, din zona urbană, uneori 
chiar bucureșteană. 

Eiou ae roman ca entitate socială — 
Bucueșuui na devenit 10iuşi, ŞI, n ge- 
Der Viașul n'a isbuut — cu realizure 
lierară — să depașească sau, Bi- 
ruința aceasta ne-o dadea însa în 1930 
d. Camu kouescu care, în Ulma noap- 
te de aragosie inidia noapte de răsboi 
și prin Farul lui brocusi, creia romanul 
Cuudin cu viziune meuopoiitană, inte- 
grama Bucureşiiul literaturii române, 

kună la apariţia romanelor acestui 
auior, Bucureşuuli, intrun roman, n'a 
fost niciouuia prezentat cu încântare, 
cu dragosie, cu interes şi cu obiectivi- 
taie de urusi, itiă că se zeg:eta şi tără 
GA inseveeniă in ei deiuuctese muzii intari 
pate sub cerul sateior sau ai unor mo- 
des:e targuri de provincie. 

Romanu.ui rural, reprezeatai de d. Ro- 
bieanu, i se udauga asitei, imbogăţind 
Puiu uiGiiui liieraiurii iomâna şi dându-i 
un €ecntabiu anirun moment revoluţio- 
nar, romanul citadin, creație ampiă, a 
lui Ccmil Peirescu, 

Părăsu:d zonu ae exploatare rurală 
unde, după tomanul d-iui Rebreanu, era 
oarecum imposibil de înregistrat o nouă 
raciie biruință, o sumă întreagă de con- 
dee au băiut ia porţile oraşului fără a 
isbuli să-l cucerească, nici măcar cu 
inima, cele mai raulte reuşind să pă- 





de VASILE NETEA 


trundă abia la periierie, de unde — ve- 
zitabili posrămanăionşii — au privit 
frămantarea oraşului cu ochii musiră- 
tori ai lui Savonaiola, adevărat ioc ce 
pierzanie pentru inocenţii iii de ţărani. 

Eroii d-lui Camil Petrescu sunt inte- 
lectuaii, eroi ai Bucureştiului, cari au de 
rezoivat aite drame și aite probleme 
decăi aceiea aie. dosrădăcinării şi ale 
adaptării ia atmosteră, la vieaţa cita- 
dină. E 

Ambele aceste romane şi mai ales 
„Patul lui Procust” surprind  printr'un 
exces de analiză subtilă şi de luciditate, 
cu toiul noui în scrisul românesc, pu- 
tându-se vorbi, prin creaţiile sale, chiar 
de un adevărat tiiumi al artei anali- 
zei, autorul fiind un pasionat artist al 
despicării şi pătrunderii psihologice. 
Luciditatea şi atenția cu care acest zo- 
mancier urmărește toate impulsurile şi 
acțiunile de gândire şi de viață ale 
eroilor săi, este uneori consteraniă, e- 


cartea pomana 





nervantă, diaboiică chiar. Un excesiv 
inielectualism  transiigurează aceste 
cărţi, personagiilo şi  episoadeie iiind 
manipulate cu 0 siictă precizie ştiinţi- 
iică, observaţiile tăioase, crude, exacie, 
întreaga notație uvând o  limpezime 
carteziană, peste Care plutește un văl 
de inelabilă poezie, subtilă ca eterul. 


Severitatea cu ca:e sunt articulate ac- : 


ţiunile şi momentele romanţate a tăcut 


„Autenticitatea“in epică 


(Urmare din pagina 1-8) 


După cur croul d-ini Mircea Elade din 
lsăpel și apeie diavolului, de piiăă, seria în 
1930, pe „caete”, notând fericit când soco- 
tea că a ajuns ta „liberarea de literatură”, 
tot asiiel D derot scoate în relief prin măr- 
turisirea eruinei din La relig.ouse că serie 
„ces memoires, uu je peins une partie de meş 
mallturs, sâns talent ei sans art, avec la 
naivele d'un enfant de mon âge et la fran- 
chise de mon caractere”, 

Este dela sine înțeles că dacă o asttel de 
Hţeratură işi atiă multe din efectele pe care 
le căuta, ea prezenta, pentru spiritele cxitice 
și d.n ce în ce mai evoluate în ce pr.vea 
€concepţ 2 de epică, o sună de neajunsuri. 
Reminut Fatu căptianului al iui Puşchin, de 
pe ia 1835, este scris tot la persoana întâia: 
eroui puvesteşte o sumă de aventuri la care 
a luat punic. Pentru a încheia însă, trebue să 
relateze unele ințâmplări la care n'a luai 
parte. EL continuă: „N'am fost martor la 
cees ce-mi rămâne să povestesc cititorului 
meu, dar am auzit atât de des vorbindu-se 
despre asta, că cele mai mei amănunte s'au 
sravat în memoria mea şi-mi pare c'ama asis- 
tat la toate acestea“, Asttei de situaţii an 
făcut pe scriitori să-ş: dea seama că dacă pe 
unele planuri, epica tăcuse serioase progrese, 
în ce privea tehnica genului, ea rămăsese 
într'o uniformitate ce ducea la art ficial și la 
inlăturarea libertăţii de a utiliza toate posi- 
bilităţile e.. După cum ea nu putuse rămâne 
multă vreme neobservată, nu pulea rămâne 
nici meremegiată de marii creatori, 

Evideaţ că, deşi cele mai însemnate opere 
din epica acestei cpoce erau scrise la per- 
sbana întâia, utilizând artiticiiie amintite, ro- 
mamul nici nu incepuse cu acest fel de po- 
vest re și nici nu abandonase niciodată cu 
totul pe cea la persoana a treia. Chiar pe 
acasă linie insă, în prima jumătate a se- 
colului al XIX-lea, epica nu era mai evoluată 
în ce privește tehnica moialităţ lor de pers- 
pechvă asupra lumii pe care o intăţişa. Dacă 
în ce priveşte poziţia externă a autorului, 
care înceta să mai fie eroul care-şi poves- 
teşie propriile întâmpiări, găsitorul unor a- 
mintiri pe care le iîmpărtășeşte publicului, 
sau prezentatorul unei serii de scrisori ce 
închid o patetică dramă, romanul evoluiază, 
de tapt, în adânc, ca poziție reală a secrii- 
toru:ui, prefacerile nu erau prea mari. 

Lăsând la o parte romanul englez, asupra 
căruia se poate face un studiu aparte şi care 
era mult mai evoiuat, romanul european din 
pr:ma jumătate a sec. XIX, romanul francez 
în deosebi, chiar când renunţă la artificiile 
diverse pe care i le irgăduia persoana întâia 
1a care era scris, cupr ndea totuși numai des- 
făşurarea unei singure existenţe și a unei 
singure acţiuni liniare, totdeauna pr vită prin 
prisma croului. In general, autorui în cursul 
povestirii sale la persoana a treia, mai ni- 
ciodată nu se desparte de principalul său 
persomagiu, pentru a infăţişa acţiuni la care 
el nu part cipă, personagii care nu stau în 
faţa lui, conversații la care nu ia parte, Ast- 
fel, eroul principal nu numai că nu părăsea 
„Scena” nicio .clipă, dar stătea aproape în 
permanenţă pe primul plan. Era o |mitare a 
€picului la orizontu! participării unui singur 
ind vid: eroul. Ii lipsea, fireşte, fervoarea, 
subiectivismul, exagerata introspecţie ac- 
tuaiă, dar-alifel se poate udmite că romanul 
se pretează să fie tramapus oricând la per- 





€so0ana întâta și foarte probaBil că uşa şi era 
in ţ.al conceput, chiar când până la urmă nu 
era scris așa. Mergea atât de departe aceasiă 
destăşurare a întregei acţiuni nu numai prin 
prisma, eroului şi în funcţe de el, dar chiar 
in prezenţa lui, că Balzac, în Pere Goriot, 
câna xelat'ază o convorbire între tată şi 
tiică, la care Rast gnac nu participă, nu îa- 
drăzneşte să o dea tără ca eroul să ia cu- 
noșt nță direct de ea. Și, deși cunoașterea 
acestei convorb ri de către erou nu era ne- 
cesară din punelul de vedere ai destășurării 
sau al motivării psihologice, romancierul 
pune pe erou să o asculte în toate amănun- 
tele ei, ca întâmplător, diutr'o cameră ve- 
cină. Căci, chiar un mare meșter al genului 
ca Baizac nu vedea încă modalitatea de a în- 
fățişa auţiuni și discuţi decât în prezenţa 
yrincipalului personaăgiu, Tot aşa, pentru a 
pune pe cit tori în curent cu unele amăaunte 
din vieaţa lui Goriot, care deși dă tit.ul ro- 
manubui nu este eroul principal, autorul au 
găseşie modalilatea. tehn c-literară atât de 
simplă de a oi le -relata el însuşi, pentriuică 
nu-i părea normal să relateze ceva ce eroul 
nu cunoștea, incât îl pume pe acesta, să se 
informeze şi redă “ceea ce el ar fi aflat: 
„Rastignac voul:uţ se mettre au fait de la 
vie antârieure de pere. Goriot, et recueiliit 
des renseiznemenis certains qui peuvent se 
reduire 4 ceci: Jean-Joachim Goriot 6tait 
avant la Revolution..”, lar în altă parte, 





să se varbească chiar de existența unui 
anumiti „spint geometric”. 

„Atenţia şi luciditatea, lămureşte unul 
din eroii săi, (Şt, Gheorghiu la pag. 
156) nu omoară voiuptatea reală ci o 
spo:esc, aşa cum de ultiel atenţia spo- 
reşie şi durerea de dinţi. Marii voiupioși 
şi cei care trăesc intens vieaţa sunt 
neapărat şi ultralucizi“, 

Comparaţiiie şi metaiorele la care 
iace apei d. Camil Petrescu sunt intelec- 
tuale sau intelectualiste, impunându-se 
nu atât ințeiegerii imediate a simţurilor, 
văz, auz, pipait, ci mai ales înţelegerii 
gândite, raționale. 

Autorul se discută în eroii săi, deşi 
arareori se întâmplă să-i iubească, în- 
afară de faimoasa Doamna T., fiindu-i 
indiferenți şi egali cu orice obiect de stu- 
Giu precis — se întruntă, se apără, se 
contrazice şi se detestă, iăcând apel la 
un intreg curs de istoria tilosofiei şi a 
ideilor, dela Greci şi până la Bergson, 
utilizând copios chiar şi citatul, — pre- 
ocupare care-şi păstrează prerogativele 
chiar și după ce eroii își îmbracă pija- 
malele de noapte. 

Şteian Gheorghiu, în dulceața întimi- 
tății conjugale, ia miez de noapte, ală- 
turi de o soţie minunată, jongiează en- 
tuziast cu doctrinele filozotiior raţiona- 
liști (pag. 85). 

Abuzul acesta de intelectualism a 
înspăimântat pe ioarte multă lume se- 
rioasă. 

In atară de paginile închinate răsbo- 
iului, — pagini despre care recent, un 
cunoscut cruic afirma că reprezintă tot 
ce s'a scris mai subtil, mai trumos des- 
pre răsboi în literatura noastră şi ar sta 
cu merit alături de pagini străine stră- 
lucite — romanul Ultima noapte de dra- 
goste întâia noapte de războiu cuprinde 
o adevărută expunere psihologică a 
sentimentului de geiozie, sentiment a 
cărui ordine se evidenţiază şi în drama 
Mioara. 

Sunt mari apropieri de Stendhal în 
aces! roman, tocmai aşa cum sunt mari 
şi apropierile de Marcel Proust în ro- 
momul „Patul lui Procust“. 

D. Tudor Vianu, în legătură cu aceste 
asemănări, a ținut să precizeze că prin 
acest roman păirunde in literatura noa- 
stă prima iniluență  identiticabilă a 
artei literare a lui Marcel Proust. (Arta 
piozaioriior rom. pag. 393), scriitorul 
român aducând insă pesie cel parisian 
o sencualitate a vieţii pe care acesta 
niciodată n'a înțeles-o şi n'a avut-o. 

„Nu este al doilea sau al treilea în 
literatură — concuide un alt crilic şi 
istoric literar — ci unicul pe un drum 
lăiurainic, intra junglă virgină, în care 
nu intră decât pionezii. Prin e), roman- 
cierii de mâne vur medita asupra teh- 
nicei romanului“, 

Adept al liieraturii ca act de cunoaş- 





pentru a ne arăta şi sent'mentele altora, a 
mamei şi sorei erou.ui, care, fiind departe, 
nu puteau fi aduse in scenă după concepția 
de atunci, nu ni le prezintă direct, ci le pune 
să scrie, să-şi manifeste astfel sentimentele 
încât noi să luăm cunoştinţă de ee odată 
cu eroui, prin erou. De aici şi abundența 
scrisori.or în romanele vechi, chiar atunci 
când se depăşise epoca romzuului ep siolar : 
târziu în secolui nonăsprezece. Ele erau me- 
nite nu numai să joace rolul unor incidente 
din vieaţă care intrau în acţiunea romanului 
pentru a decanşa noi complicaţii, dar consti- 
tuiau un adevărat procedeu tehnic, m jlocul 
de a întăţişa fizionomiih fizice şi morale 
care nu puteau figura, ca să zcem aşa, pe 
acelaşi ecran cu eroul pentrucă erau sepa- 
rate in spaţiu de el. 

Din toate aceste consideraţiuni, se impune 
constatarea limpede că epica scrisă fe la 
persoana întâia tie la persoana a treia, atâta 
vreme câţ rămânea, aşa cum am numit-o 
cândva: uniplană, adică destășurându-se pe 
planul unei singure veţi şi, ca urmare, a 
unei singure perspcotive — ceea ce se va 
vedea că este deosebit de însemnat — era 
îngrădită, tără mijloace de a-şi pune în va- 
loare toate posibil tăţi:e de care genul putea 
dispune. Ținând cu atenţie seama de evolu- 
ţiu epicei sub aspectele ei formale legaie de 
cerințele interne ale mater.aului, poate se 
va intrezări, cu câtă obiectivitate și subiec- 
tivitate se află în acest domeniu, în ce a- 
nume tipare stilistice şi arhitectonice şi în 
deosebi sub ce anume cerinţe de perspectivă 
se află destinul ei în general şi al romanu- 
lui în special. 


G. C. NICOLESCU 





Chardonne „„alambicatul “ 


(Urmare din pag. 1-a) 


Sau poate fi ea apropiată de aversiu- 
nea pentru prozelitism pe care o remat- 
cam altă adtă, în aceste pagini, la Mon- 
theniaut? Şi dacă apropierea se poate jace 
în adevăr, avem totuşi elementele nece- 
sare pentru o concluzie privitoare la dis- 
poziția combativă a intelectualilor fran- 
cezi porniţi pe un drum bine determinat? 
Și oare concluzia astfel formulată, nu este 
răsturnată de însuşi actul public de măr- 
lurisire pe care aceşti scriitori au simţit 
nevoia să-l facă, mărturisire care a pri- 
lejuit şi constatarea noastră? Fiindcă, ori- 
ce act de prezență, orice mărturisire în 
contemporan impiică un drapel pe care-l 
jiuturăm, şi care cheamă, chwr jără vota 
noastră... 

Dar care este în fond acest „drapel” pe 
care-l înalță scrisul lui Chardonme? Des- 
golit de verva strălucitoare a prozei sale, 
de fluiditateu unei argumentări care jură. 
aşa cum aparent împrăștie în furnicarul 
de citate, întâmplări, oameni, amintiri, 
mânuit cu dibăcie de desăvârşit stilist, — 
fără îndoială că pierde din farmec, dar 
nu și din actualitate. Inţelegerea deplină 
nu numai a politicei germane, ci a sufle- 
tului şi a revoluţiei naţional-socaiiiste, 
-printr'o adeziune spontană la omul aces- 
tui climat, o nouă verificare a drumului 
politic străbătut de Franţa ultimului se- 
col cu învățţămintele ce decurg dintrun 
atare examen istoric şi în sfârșit înca- 
drarea în spiritul regimului Mareșalului. 
Ojerită înţelegerii cititorilor săi la sfâr» 
pitul anului 1941, desigur că formula nu 


avea nimic sunprinzător şi nimic foarte 
nou, Dealtfel, cred că nu în originalitate 
(şi muci nu urmărim, să găsim așa ceva în 
„seria“ acestor urticole) trebue căutat în- 
teresul pentru scrisul actual ad iui Char- 
donne ci îm. pătrunzătoarea sinceritate 
din care isbucnește tumultos, în preţivasa 
prezentare literară pe care o face unor 
idej curente în circulația Franţei politice 
şi culturale de astăzi, pentru o limpede 
conturate a imaginei unei părți din doc- 
trina Statului francez al lui Laval işi a- 
nume a acelei părți ancorată pe liniu ar- 
mistiţiului, cea mai apropiată de atitudi- 
nea Mareşalului Petain), în sfârșit, pen- 
tru prestigiul pe care numele său îl îm- 
prumută unei atari discuții asupra Fran- 
ței momentului actual şi pentru determi- 
nareg măsurii în care scriitorii imu parte 
la sbuciumul comunităţii căreia aparţin. 

Pentru toate aceste argumente, cele 
două lucrări amintite, ale lui Jacques 
Chardonne, merită răgazul “unor note. 
Dar nu numai pentru atât: întreaga at- 
mosferă culturală a Franţei se lasă pri- 
vită prim unghiul acestor lucrări, deasu- 
pra chiar a persoanei autorului; ne gân- 
dim la discuţiile, alumecând uneori până 
pe marginea polemicei, pe care scrisul 
lui Chardonnc le-a provocat şi în care 
literați ca Paul Valery, Andre Gide, Jac- 
ques Emile Blanche, Maurice Martin du 
Gard, ete, sau precizat pe ei, mai mult 
decât au contribuit la interpretarea esse- 
urilor chardonniene. 


COSTIN IL. MUBGESCU 


tere, al literaturii de raporturi între stă- 
vile de conşiiinţă, literatură care implică 
o categorică desoliidarizare de toate 
prejudecățile literare, d. Camil Peirescu 
consideră arta drept un mijioc de obiec- 
tivare a suiletelor omenești. Aria cu 
tendinţă n'a acceptat-o niciodată, arta 
pentru artă i sa părut prea facilă, oprin- 
du-se astiel pentru a oticia ia altarele 
Artei pentru Adevăr. Formulă ireducti- 
bilă pe care atât ca artist cât şi ca ju- 
decător literar (vezi „Teze şi Aniiteze“) 
a servil-o cu pasiune şi cu fidelitate. 
„Arta la matii scriitori, afirmă d-sa (Sha- 
kespeare, Moliere, Balzac, Tolstoi, Ib- 
sen, Baudelaire, nu e o distracţie ci un 
proces de cunoaştere”. 


TEATRUL LUI CAMIL 
PETRESCU 


Aceeaş concepţie despre artă şi aceeaş 
atitudine față de vieaţă a adus-o Camil 
Petrescu și în teatru, apreciat exclusiv ca 
teatru de cunoaștere. 

Dealtfel, asupra activităţii de om de 
teatru a autorului Ultimei; nopți de dra- 
goste,. şi mai ales asupra avatarurilor ei 
dela întâia reprezentare a „Mioarei“ 
(1926) S'ar putea scrie un adevărat roman 
palpitant și inteligent, — roman pe care, 
în parte, l-a scris însuş dramaturgul pu- 
blicând în 1928 acel „Fals tratat pentru 
uzul autorilor dramatici“, model de vio- 
lenţă, de scăpărare spirituală şi de ne- 
sfârșite sugestii scenice. 

Cariera teatrală a d-lui Camil Petrescu 
se începea în 1922 prin jucarea dramei 
Suflete tari, care, deşi reprezentată în 
condiții improprii, a avut totuşi un re- 
marcabil succes, reluându-se în 1923— 
1924 şi 1938. 

in 1926 apare Mioara şi Actul venețian, 
Mitică Popescu apoi, jucat în 1928 pe sce- 
na unui teatru particular, Danton, tipă- 
rit în 1931, și deşi primit cu elogii, nere- 
prezentat nici până astăzi, şi, în sfârşit, 
Jocul ielelor, rămas departe de cunoaş- 
terea publicului. 

Se împlinește în acest an un deceniu 
şi jumătate de când autorul dramatic Ca- 
mil Petrescu n'a nai apărut cu creatii noi 
— pe niciuna din scenele noastre. Relua- 
rea „,Miocarei', sub directoratul d-lui Jiviu 
Rebreanu, devine astfel un act de curaj, 
de adevărată justiţie literară. Coeace ca- 
racterizează teatrul lui Camil Petrescu, 
înafară de indicațiile de regie de o sur- 
prinzătoare îndrăzneală şi originalitate, 
unele strict revoluţionare, este în primul 
rând intensitatea nervoasă ce străbate 
toate piesele sale, luciditatea psihică cu 
care sunt construiți toti eroii săi, eviden- 
țele analitice păstrându-şi aceleaşi pre- 
rogative ca şi în cele două romane. Acea- 
sta a și făcut pe unii critici să afirme că 
dramele lui Camil Petrescu sunt tot atâ- 
tea romane, mari realizări de proză ar- 
tistică. 

Incă dela Suflete tari ni se înfățişau 
câteva din elementele şi trăsăturile psi- 
hice la care atât dramaturgul cât şi ro- 
mancierul vor face adeseori apel, reluând, 
sub diferite forme, conflictele din întâia 
sa dramă. Cel mai mişcător dintre aceste 
conflicte, acela care în Mioara va atinge 
maximum de intensitate, constituind în- 
săși esența piesei, este ciocnirea dintre 
o concepţie onestă faţă de vieaţă şi una 
mercantilă, oportunistă, perversă, dintre 
un comportament cavaleresc, bărbătesc, 
și un trai de terpitudini, de transacţii, de 
corupţie. i 

Andrei Pietraru din „Suflete tari“ se 
sinucide sub ochii Ioanei, numai pentru 
a-i dovedi că spune adevărul și că trebue 
crezut pe cuvânt. Acuzat violent de Ioana 
pentru legături amoroase inexistente, el 
o întreabă categoric : „Dacă m'aș omoriî?... 
Ai crede ?...* Şi cum, firește, aceasta nu 
se grăbeşte să creadă, Andrei Pietraru îi 
aduce dovada supremă. 


SEMNIFICAȚIA „MIOAREI+ 


„Mioara“ aduce o problemă tulbură- 
toare, problema rapoiturilor dintre cei 
care se sacrifică pentru o idee şi socie- 
tatea in mijlocul căreia trăesc. E drama 
cunoaşterii, a coniruntăriior  conster- 
nante între ceeace eroii au crezut că 
văd şi între ceeace descoperă că tre- 
buiau să vadă, Semnilicația piesei re- 
zidă în delicatețea cu care autorul şi-a 
recrutat eroul dintr'o anumită categorie 
de eroi sociali, deşi avea atâtea alte 
posibiiităţi, cu mult mai directe și mai 
elocvente, în faţa cărora anumite critici 
ar fi amintit brusc, fiindcă se simte în 
mod concludent că vibrația piesei — 
provocată de pierderea ochiuibi lui 
Radu Vălimăreanu — merge mui depar- 
te de litezile celor trei acie, depăşeşte 
în înțeles și în sugesiie subiectul pro- 
priu zis. 

în 1926 nu o rezistenţă estetică a în- 
tâmpinat „Mioara“ ci o rezisienţă cu 
deosebire etică, împotrivirea unei so- 
cietăţi care ignora cu atâta inconștien= 
ţă şi cinism înaltele  semniticaţii ale 
vieţii, 

Această societate e înfățișată în mod . 
pregnant în actul al doilea al „Mioarei“. 

Era îiresc ca o usitel de societate să 
nu înțeleagă și să nu accepie drama 
lui Radu Vălimăreanu, drama omului 
care îşi pierde un ochiu pentru satisia- 
cerea unei obligaţii cavalereşii, neiînţe- 
legerea ei fiind simbolică pentru epoca 
dintre cele două războaie. 

Dealiiel, scene ca cele prezentate în 
actui al doilea cititorii lui Camil Petre- 
scu au mai întâlnit şi în Ultima noapte 
de dragoste, în paginile închinate tal- 
moasei călătorii dela Odobeşti, în care 
Drumea din „Mioara”, — adoratul fe- 
meilor, cel care găsea „bine“ pe Sha- 
kespeare — era substituit de un dan- 
sator. 

Am cunoscut mai întâi „Mioara“ sub 
forma unei emoţionauta lecturi. Nici ca 
spectator nu am avut alte reacțiuni psi- 
hice. 

A contribuit la aceasta nu numai con- 
strucția ei dramatică, ci şi punerea în 
scenă, atât do personală, a regizo:ului 
Camil Petrescu. 


10 MAI 1943 


= 











Octav Suluţiu: Mânt 
(Editura „Socec“, Bucureşti 1943 ) 


lon Frunzetti: Greul Pământului, 
Poeme, (Editura „Universul Literar“, 1942) 


MÂNTUIRE, noul roman al 
d-lui Octav Şuluţiu, al doilea în 
cariera d-sale de romancier și 
primul „dintrurn ciclu în pregă- 
tire“' a fost scris la Braşov și 
Borsec în anii 1938-1939. 

D-lui Octav Șuluţiu îi plac te- 
mele dificile. D-sa le pune și re- 
zolvă cu tenacitatea matemati- 
cianului care, imaginându-şi o 
problemă aridă nu o părăseşte 
până nu i-a dat o soluţie. 

In romanul recent problema 
este de acest ordin înainte de 
toate, căci 4. Octav Șuluţiu por- 
nește dela premize definite: „A- 
venturile spirituale, — acceptă 
d-sa părerea lu; Giovanni Pa- 
pini, — cerebrale şi intelectuale 
ale unui om — deși nu apare la 
toți — pot să constituie materie 
de artă, întocmai ca și obişnui- 
tele aventuri sentimentale, amo- 
roase, donjuanești, spadasine ori 
sportive, în care ne delectăm de 
vreo treizeci de veacuri. Aș voi 
să vă fac să pricepeți, că pierde- 
rea credinţei ori cucerirea unui 
adevăr metafizic, pot să fie eve- 
nimente tot atât de tragice și de 
dramatice, ca și fuga unei a- 
mante ori chcerirea unei doam- 
ne. Aș voi să vă fac să pricepeţi 
că această viaţă mai adâncă și 
mai misterioasă a spiritului, a- 
ceastă vieaţă înjghebată din idei 
absurde, din probleme fără solu- 
ţie, din îndoieli nebănuite şi din 
certitudini inexplicabile, poate 
fi pătrunsă de pasiune şi de e- 
lan eroic, de intrigi şi de trădări, 
de surprinderi şi de uimiri, de 
aventuri minunate și de desle- 
gări nebănuite, întocmai ca și 
vieața eroului din romane sau a 
tenorului din melodramă“, 

Subiectul romanului Mântuire 
e o astfel de aventură spirituală, 
în înțelesul ei de aventură a cree- 
xului, viaţă „înjghebată din idei 
absurde, din probleme fără solu- 
țic, din îndoieli nebănuite şi din 
certitudini inexplicabile”, — via- 
ță a profunziunilor psihologice, 
Situată mai jos de planktonul te- 
mer cu Donjuani, spadasinu te 
nori sau eroi sportivi. 

D. Octav Şuluțiu, în calitatea 
d-sale de critic deprins cu sonda- 
rea lucidă şi subtilă a substrate- 
lor psihice determinante ale ope- 
rei literare a abordat tragedia 
duble. personalități. In analele 
spitalelor de boli nervoase figu- 
vează suficiente cazuri similare. 
Balnavii de dublă personalitate, 
trăesc alternativ, pe două pla- 
muri de conștiință, absciut izo- 
late unul de celălalt. Actele 
comise în planul unu rămân 
cu desăvârşire streine con- 
ştiinţe, care  întovărășeşte ac 
tele comise în planul doi. Şi in- 
verş. Continuitatea există numai 
între actele aceluiaș plan psihic 
și identitatea eului se păstrează 
numai dealungul căilor aceluiaș 
tâmp sufletesc. Bolnavul care 
este Saul în toate fazele planului 
primar, devine Paul în cele ale 
planului secundar, nebănuind ni- 
mic din metamorfoza, uneori 
foarte chinuitoare, care s'a petre- 
cut cu el. Se relatează, cu toate 
garanţiile onestităţii  știinţitice, 
cazuri în care un om, foarte nor- 
mal până atunci, dispare fără de 
urmă, trece oceanul, îşi întemeia- 
ză o nouă existenţă și chiar o 
nouă familie, trăind, ani de zile, 
sub un nume nou până ce dispa- 
TE și de acolo, întorcându-se la 
di săi fără să-și mai aducă abso- 
„lut nimic aminte din cele petre- 
cute în răstimpul intermediar. 

D. Octav Șuluţiu descrie fap- 
tele și crizele prin care trece un 
astfel de bolnav. Nu însă bolnav 
deabinelea, ci mai mult bolnav 
închipuit. Spunem „faiptele prin 
care trece”, deoarece Leontin 
Martinescu nu poate fi consi- 
derat decât posedatul bestialităţii 
cu care dă o luptă infernală și pe 
care o învinge numai după ne 
spusă suferinţă și numai după re- 
cunoașterea, — în sens psiholo- 
gic şi nicidecum moral, —— și măr- 
turisirea, — în sens moral de 
astădată, — a celor șapte crime 
sadice comise de un necunoscut 
în inițiala numelui căruia Leon- 
tin Martinescu bănuiește a se îi 
recunoscut câtva timp. De aici şi 
titlul de MÂNTUIRE al moma- 
nului eminamente psihclogic pe 
care însă d. Octav Șuluţiu nu 
l-a scris după modelul celebrelor 
romane cu subiecte psihologiceş- 
te similare, (— ne gândim bună- 
oară la „Crimă și pedeapsă” —, 
ci după cel al romanelor poliţis- 
te anglo-americane. 

D. Octav Suluţiu relatează fără 
să analizeze suficient. Eroul Mân- 
Tuirii crede a fi comis o sere de 
crime mai mult decât odioase, 
nu-și aduce aminte de ele, e tul- 
burat la paroxism când citește 
ziarele care se ocupă de isprăvile 
necunoscutului LL. şi, totuşi, se 
bucură de toată distimsa conside- 
raţie a celor ce-i cultivă priete- 
nia sau dorese să-l ginerească. 
Societatea îl vede dară a fi om 
sănătos. Numai psihiatrul sau 
specialistul ar putea, în urma 
imdicaţiilor hereditare și a celor 
de comportament faţă de femee, 
să aibe alte bănuieli şi să înțe- 
leagă zbuciumul lui Leontin 


Martinescu. D. Suluţiu nu reu- 
şeşte nici în final să me facă 
părtaşii mântuirii eroului său. 
lar aceasta tot din cauza relatării 
psihoiogicește neconvingătoare a 
desnodământului. 

Romanul d-sale prezintă și un 
hiat prea pronunțat între cele 
două planuri ale acţiunii. Suntem 
puși, dintr'odată, în faţa unei cri- 
me monstruoase şi luăm act de 
ea gazetărește. Suntem puși în 
faţa sbuciumului unui om și nu 
putem admite cu necesitate mo- 
tivarea suferinţei sale. 

Povestirea e dominată, dela în- 
ceput și până la urmă, de „re- 
portagiile” cu care d. Octav Şu- 
luţiu a înlocuit partea cea mai 
interesantă a cărții d-sale: evo- 
juția manifestărliur - qui  de- 
mente ale erouimi. Ori, reporta- 
jul, situându-se în afara oricărei 
posibilități de cunoaștere intimă 
a unor atari manifestări şi pro- 
cese, ne obligă să nu avem nici 
un fei de înţelegere pentru for- 
midabila luptă care se dă în su- 
fletul ameninţat de rătăcire al 
iui Leontin Martinescu, La fel 


nu aveam nici un pic de compa- 


siune pentru el. 
Psihologiceşte, d. Octav Șulu- 


ţiu, nu şi-a realizat romanul. Pro- 4 


blema este şi prea grea. E o pro- 
blemă inaccesibilă cetitorului ne- 
prevenit sau neiniţiat în capito- 
lele de tot speciale ale ps:hopato- 
logiei. Riscul autorului a fost deci 
şi el prea mare. 

D. Octav Șuluţiu s'a decis pen- 
tru fizionomia” romanelor poliţis- 
te. -Se ştie însă că acest gen de 
opere prin probleme, logice înain- 
te de toate. Un iz a comis o cri- 
mă sensațională. Crima rămâne 
învăluită în cel mai perfect mis- 
ter. O întreagă armată de poli- 
țiști și detectivi se pune pe urmă- 
rirea criminalului,  Cercetează, 
păzeşte, adulmecă urmele, presu- 
punepune, construieşte ipoteze şi 
aşa mai departe. Lumea aşteaptă 
cu încordare limpezirea cazului 
iară cetitorul palpită de nerăbda- 
rea de a ajunge cât mai repede 
la uitima pagină, — căci acolo e 
cheia şi acolo se ridică perfidele 
cortine şi cad măştile. Lucrurile 
se petrec însă cu cea mai strictă 
observare a regulelor inductive și 
deductive ale logicei. Romanul 
polițist de valoare e un sistem de 
judecăţi inductive și deductive. 

Psihologicul intervine numai 
accidental și nu este numaidecât 
semniticativ. lată dece, gretat pe 
schema romanului poliţist gen E. 
Wallace, romanul cu preocupări 
psihologice complexe.dă greş. A- 
ventura cerebrală nu angrenegză 
aventurile sufletului viu, agitat 
de suferințe şi exaltări vii, lovit 
de restriști conorete, rezistente, 
psihologicește ob:ective, 

Aventura cerebrală nu compor- 
tă alte soluţii decât cele strict lo- 
gice. In „Mântuire” însă țelul vi- 
zat nu a fost descoperirea crimi- 
malului, ci vindecarea, mântuirea 
waui om care se creae a fi ori- 
minal şi care apoi, ajungând la 
certitudinea că nu este el sufe- 
rindul de dublă personalitate, ia 
asupra sa ispășirea actelor comi- 
se de necunoscut. (Ne  îndoim, 
totuşi, dacă toţi cetitorii vor în- 
țelege că Leontin Martinescu nu 
e una și aceiași persoană cu bes- 
tiadul criminal dim reportagii !). 

Atâta despre psihologia și con- 
strucția cărții d-lui Octav Şulu- 
ţiu. Cât privește celelalte calități 
ale scrisului ds-ale trebuie să 
măsrturisim că autorul are daruri 
pe care nu şi le recunoaște. Ce- 
rebral de rasă, d. Octav Șuluţiu 
ar trebui să scrie proză de aven- 
tură a spiritului, dară proză de a- 
ventură a spiritului menit zboru- 
rilor în tărâmurile fantasticului 
şi ale extraordinarului cu teme 
pur logice. Structurile paginei 
serise de d-sa sunt silogistice. 
Carente ca pestă verbală şi fra- 
zare. Useate uneori ca 0 iască 
dară și de greutatea ei. Suntem 
convinși că, îmbinând această ca- 
litate cu remarcabilul d-sale fel 
de a face critică literară spre 
exemplu și îmbinându-o, mai 
ales, cu înclinarea de a specula 
asupra situaţiilor nenormale, ca- 
zuistice, imaginate sau chiar nu- 
mai postulate, d. Octav Șuluţiu 
ne-ar putea îmbogăţi literatura 
cu un ciclu de cărţi pe cât de ori- 
ginale pe atât de interesante. 

„Mântuire” se parcurge, totuşi, 
ușor, cu „plăcere am putea spune 
şi cu mult interes. Numai ceti- 
torul pretenţios observă partea de 
„neîmplinit” asupra căreia am in- 
sistat. 

Şi mai are un merit această 
„Mântuire” a d-lui Octav Șulu- 
ţiu, — meritul de a fi dovedit că 
există și alte subiecte literare, ne- 
bănuite de foarte mulți dintre 
prozatorii noştri tineri câţi se 
vaietă că au venit prea târziu ca 
să mai poată spune ceva nou. 

* 

D. Ion: Frunzetti, unul din 
cei mai apreciaţi esseiști a; ge- 
nemaţiei sub treizeci de ani şi 
um de tot competent critic de 
artă, e şi un remarcabil poat. 

Debutând, în 1941, ou Risipă 


Cronica 





literară 


uire, roman 


avară, iată-l, la mai puţin de 
doi ani înterval, apărând cu o 
nouă culegere de versuri: 
„Greul Pământului“. 

E o carte menită cititorilor 
puţini, căci cele 20 de poeme 
câte o constituie sunt tot atâ- 
tea fiole cu esențe rare, filtra- 
te cu răbdare căzută în desue- 
tudine astăzi, şi accesibile nu- 
mai celor  deprinși cu prea 
subtila poezie a încercărilor şi 
actelor gratuite. 

Universul poetic al d-lui Ion 
Frumzetti e zidit din salturi şi 
mirări ale intelectului în fața 
propriilor sale descoperiri și 
prestații. Metafora de care se 
serveşte d-sa pentru ilustrarea 
acestor salturi şi mirări e plină 
de nerv şi îndrăzneală lumi- 
noasă, dar plină și de sunet 
suspendat între real şi neant, 
între simţire şi întrezărire, în- 
tre ceeace are greutate teres- 
tră şi ceeace e vrajă levitato- 
rie în acelaș timp. 

In afară de acestea, lumea 
poetică din „Greul Pământu- 
lui“: (acest greu al pământului, 
care dă titlu cărții, nu e cen- 
taur mediterancan ci fiinţă de 
basm rămasă din zările de ne- 
gură albastre ale preistoriei 
noastre traco-dace!) — în afară 
de acestea, deci, lumea din 
Greul Pământului mai este 
lume a luptei. Lumea luptei 
dintre gândul svelt şi agil ca 
un făt-frumos al d-lui lon 
Frunzetti şi obstacolele opace 
cari îi jalonează parcursul. 

Bineînţeles, biruitor iese 
gândul, voința lui solară, inte- 
lectul conștient de propriile-i 
putinţe. Din acest punct de ve- 
dere d. Ion Frunzetti ocupă un 
loc singular în lirica noastră 
tânără. Că nu a ţinut să-și 
muscheze acele câteva inevita- 
bile influențe argheziene, bla- 
piene și barbiene, — influenţe 
ce nu-i ştirbesc din originali- 
tate, ci, dimpotrivă, i-o subli- 
niază, — îi este spre laudă şi 
profit. Spre profit căci apele 
tari cu ajutorul cărora d. Ion 
Frunzetti îşi conturează dese- 
nul liric îi evidenţiază şi mai 
clar aporturile personale. 

Controlată foarte riguros de 
intelect, fraza d-lui Ion Frun- 
zetti te face să te temi, la pri- 
ma leotură, de retorism. Nu e 
însă nimic retoric acolo unde 
îţi scapă la început o parte din 
xonoritățile și purităţile vântu- 
lui de pe culmi, sonorități şi 
purități ce redlamă ureche de- 
prinsă cu audiții subtile. 

Poeme ca „Zorilor, măriilor 
voastre“, „Pe cât asemănarea”, 
„Cantilena Inimii”, „Cantilena 
Minţii”, „Făt-Frumos Fiul le- 
pei”, „Pădurea de cântec”, „A- 
pocastază”, se cer citite cu voce 
interioară, chiar și atunci când 
suyt numai chiot. Nu înţelegem 
însă de ce tocmai această voce 
interioară nu o au în vedere 
cititorii de versuri. 

Citiţi de două ori, odată cu 
glas răstit şi odată cu „gura 
închisă“ versurile de mai jos 
şi vă veţi convinge că nu sunt. 
trucuri sau cine știe ce altceva 
lecturile cu vocea interioară pe 
care o recomandăm : 

„Dormi, frunte geamănă, dormi 
Braţ surat, sân frăţin, suflet 
Îmate.. 
Peste iume, lin, şi peste toate, 
Aburii tristeții uniformi, 
Dormi, durere geamănă, dormi 
Visul coviltir împrejur, rotogol, 
intre cerul tău şi cerul idolilor, 
gol, 
Intre gândul-nor şi norii 
gândului, enormi. 
Dormi, ţărână geamănă, dormi 
Timpul mare cum de-acum 
să-şi mai deștepte 
Clipele scălâmbe, Prometei 
diformi. 
Dormi, tânără geamănă, dormi 
Treptele din lut sunt ultimele 
trepte.“ 
(Cantilena Minţii) 

Aţi auzit deosebirile? 

lată dece poezia d-lui Ion 
Frumzetti nu poate îi decla- 
mată ! 

Fiind poezie a intelectului, 
lirica acestui faur al versului 
de cea mai autentică luciditate 
şi conștiinciozitate nu e nici 
sentimentală Cei ce caută cân- 
tec duios în „Greul Pământu- 
tui“, nu-l vor găsi. Infiorările 
poetului Ion Frunzetti sfidând 
înduioșarea ieftenă, la fel cum 
sfidează platitudinea, oricât de 
măiestrit ar fi ea travestită, 
caută schimbările la faţă mai 
puţin obicinuite ale lucrurilor. 
Deaceea nici peisajul drag poe- 
tului nu vibrează la capătul 
simțurilor ci se petrece, ca un 
crochiu muzical, în păturile 
centrale ale sufletului. 

Indrăzneţ, original, fără um- 
bră de imperfecțiuni, rezistent 
la mai multe lecturi decât vo- 
lhumele pe care abia de le-ai 
terminat te-au și plictisit, 
„Greul Pământului“ e o carte 
care îți impune şi te face atent 
asupra unui poet care nu va 
spune multe, ci mult. 


TRAIAN CHELARIU 


UNIVERSUL LITERAR 


| d pe care le face plastica ro- 
mânească este un lucru ce nu poate scăpa 
unmi ochiu cercetător. Cu bucurie vedem 
Cum pe an ce trece râvna şi iscusința 
pictorilor noștri creşte, conștiinciozitatea 
lor devine tot mai mare, posibilităţile de 
exprimare mai întinse, mai ușoare, realt- 
zările mai desăvârșite, 

Juriul format din pictorii STERIADI, 
DARASCU, BALȚATU, GHIAȚA, GRI- 
SORESCU, MIHAIL şi sculptorii JALEA, 
ONOFREI, POPOVICI, sub preşedinţia 
d-lui ministru al cultelor, a ales o im- 
portantă pleiadă de pictori moderni, dân- 
du-le prioritatea, lăsând um număr mie 
de academiei, relegaţi prin unghiuri mai 
umbrite, astfel ca să nu bată la ochi. Se 
dovedește prin protejarea dată artei libere 
şi sănătoase, superioritatea  oficialităţii 
românești plastice față de aceea franceză 
şi a altor țări străine, 

Pentru juriul anului curent al Salonu- 
lui deci, nu avem decât laude — iar penr 
tm. laudele aduse avem cu atât mai mult 
merit, cu cât noi personal am fost crunt 
şi suntem siguri, voit nedreptăţiţi. De a- 
cest juriu nu ne plângem, ne bucurăm 
ae reușita camarazilor noștri mai tineri. 
pe care o sallutăm cu entuziasm, 

Relevăm între atâtea lucrări merituoa- 
se, în prim rând, ca ilustrare a „progrese- 
tor” înfăptuite puternic, în mediul no- 
mânesc, trei pictori anume ALEXANDRU 
CIUCURENCU, ai cărui tabiou văzut de 
noi, întâi în colecţia Dr. Dona, a fost 
semmalat în numărul din 30 lanuari€ 
1943 al „Universului literar”, tablou pe 
care i-am deseris amănunţit atunci, care 
este podoaba Salonului și care ar fi de- 
sigur îndreptăţit să stea alături de cei 
mai de SEAMA PICTORI OCCIDEN- 
TALI ca de pildă DERAIN, DUFY, MA- 
TISSE, fără să le fie tributar întru ni- 





AL, CIUPE - Portret 





CĂRŢI ȘI REVISTE 











SALONUL OFICIAL 


mic, -— citiți desușit, întru nimic. Este 
desigur ceeace a înfăptuit până ucum 
CIUCURENCU mai de preţ şi dacă unii, 
de rea credință, îi găsesc asemănări: cu 
MATISSE, le vom spuhe că se înșală, în- 
tmacât CIUCURENCU în acest tablou este 
absolut personal, înrudirea ce i sar putea 
găsi cu şcoala franceză atârnă numai de 
cultura sa şi de formația modernă a şcoa- 
lei actuale europene de pictură, care sa- 
crifică mai ales zeului culoare. Când a- 
duci însă, opera ta la un stadiu de în- 
țelegere atât de serios și adânc al văp- 
selelor, nu mai eşti numai artist, ci un 
admirabil creator. 

A doua revelaţie a Salonulu; este in- 
contestabil natura moartă a lui RADU 
BOUREANU. Acest artist plastic, «le că- 
nui. lucrări le-am privit întâi sub formă 
de ilustraţii în. fosta admirabilă revistă 
„„România” a Oficiului Naţional de Tu- 
rism, ne-a arătat în lucrarea de mari ai- 
sale, cu totul nebănuite, posibilități abia 
întrevăzute pâm'acum, realizate şi duse le 
capăt surprinzător. Dealtfel, tabloul dom- 
niei sale a fost premiat. A! 3-lea la nu- 
măr ş; dacă amintește cumva, de o feri- 
cită combinaţie Damian-Vânătoru, rămâ- 
ne plin de merite, incandescent și viril, 
pe nume zicându-i AUREL DIACONE- 
SCU. Domnul DIACONESCU dovedeşte 
progrese cu adevărat uimitor reaiizate. 
Cine i-a privit lucrările acum cinci ani, în 
1938, lucrări cam îmbâcsite, dezlâniate, 
neconstruite, mai că nu-i vine să-ş, crea- 
uă ochilor în fața rezultatului de azi. 
Frumosul peisaj înfățișat e extrem de vi- 
brant și viu, cu toate că sumbru; el a fost 
reținut pentru colecţiile Statului. 

Intre femei un nume nou, de ţimut 
minte pentru sensibilitatea delicată, pu- 
nerea în pagină ou totul nouă și realiza- 


rea interesantă, este acel al d-nei SABI- . 


NA FLORIAN cu un interior fin şi ori- 
zinal. D-na FLORIAN, care ne-a cerut 
cândva sfaturi, este și ea o pildă a ceeace 
poți ajunge când muncești cu înţelegere 
şi râvnă. Copilul teribil astăzi numai 
este I,. D. B. — a îmbătrânit — ci tânăra 
noastră colegă NUNI DONA, care se cam 
joacă cu focul în atele două tablouri ale 


[ă 


sale. Bineinţeles, nudul verde „ar fi putui 
fi ceva formidabil“, dacă... în această pânză 
„volumul“ adică relieful nu sar fi cioe- 
nit în: cap cu „decorativul” adică netedul, 
platul şi dacă colorile n'ar fi fost puse, 
cam arbitrar, 

ARAMIK talentatul, mult apreciatul A- 
RAMIK, are două bucăţi, o biserică ar- 
menească negricioasă, fără relief, îmbâc- 
sită și o adorabilă grădină din povești, 
pictată cu o tehnică fermecătoare ! Chioş- 
cul din mijloc par'că ar fi chioșeul visu- 
rilor noastre, unde toate ielele și zânele 
izgonite din paradis au poposit. Un deli- 
cios buchet le albăstrele, ne înfățișează 
proaspăt și spontan ardeleanul VLASIU, 
pictor şi sculptor remarcabil. Trei lucrări 
are LILI PANCU, dintre care, un vas 
ale cănui rafinamente coloristice, ne aduc 
aminte de faimosul ODILON REDON una 
din retinele franceze cele mai apte a cap- 
ta culor; și a le pume pe pânză cu a, știin- 
ţă dintre cele mai subtile, premergător 
lui MATISSE și întregei școli franceze 
moderne. lucrările d-nei Pancu sunt în- 
totdcauna făcute cu o fineţe și o delica- 
teţe femenină, ce o scot din comun. Să nu 
uităm iarna în tempera a d-nei DEŞLIU, 
O excelentă reuşită. Numai întâmplarea 
face ca să vorbim de mapnifica bucată a 
lui ALEXANDRU PHOEBUS la sfârşit, 
locul dumisale se cuvine printre cei din- 
tâi, se înţelege; compoziţia domniei sale 
ne-a mulțumit de data asta pe deplin. Ne 
place totul într'insa și cum e compusă, 
desenată, colorată. S'ar putea obiecta u- 
nele muchi tăiate, e drept.. dar sunt de- 
talii. Intenţiile, expresia, conștiinciozita- 
tea, tipizarea figurilor sunt prea fimumoa- 
se, întregul se impune. Ă 

Iar acum, pentru încheere, lăsând ov 
seamă de artiști de vaioare pentru nu- 
mărul viitor, ne îngăduim o oprire înde- 
lungă, o contemplare plină de entuziasm, 
desfătându-ne privirile cuw nesaţ în fața 
unui mic dar atât de frumos, atât de în- 
cânătător tablou învăluit într'o plasă de 
mister. venit par'că din alte lumi, alte 
tărâmuri, pânza pictorului SERBAN 
ZAINEA, „pictor“ în sensul cel mai ade- 
vărat al cuvântului, 


LUCIA DEM. BĂLĂCESCU 





turilor moldoveneşti celor mai 
vreatoare, Numai din reviste de 
ma: aflăm, (din Cetatea Moldo- 
vei, din Cuget Moldovenesc; din 
Curier Jeșan), că a văzut lumina 
zilei cutare sau cutare altă carte. 

Ce ar fi dacă aşa numitele 


STELIAN UNGUREANU : 
TROIŢE IN FURTUNĂ 


Volumul de versurt al d-lui 
Stelian  Uagureanu oglindește 
sbuciumul nimbat de isbândă, pe 
drumul aspru al luptei. Este nă- 
zuinţa spre piscuri a unei inimi 
ce-şi vamsă prea plinul în ca- 
dența unui vers melodios, armo- 
nic. Automa a înfruntat exame- 
nul focului din Răsărit, cu torța 
credinței mereu nestmsă, cu a- 
vântul nedesminţit al tinereții ce 
nu cunoaște ezitări. 

D. Ungureanu și-a așternut pe 
hârtie, firesc, așa cum a făcut-c 
din plin și pe câmpul de luptă, 
gândurile, sbuciumul şi ferestre- 
le luminoase ale sufletului său 
tânăr. Dacă uneori se pot găsi 
mici imperfecţiuni în strofele 
sale, desigur că ușor pot fi tre- 
cute cu vederea, simțind că ele 
isvorăsc și se integrează normal 
pe canavana unui nestăvilit elo- 
cot de viață în neîncetată cău- 
tare de sine, la temperaturi 
creiate de adevăratele arderi in- 
terioare. 

Este în volumul acesta, în a- 
fară de itinerarul spiritual al 
autorului uimit la tot pasul, și o 
mare pasiune pentru lucrul bine 
făcut, ceeace poate constitui o 
garanţie pentru viitorul drum al 
poetului. 


NUMĂRUL PE MAL 


al Revistei Fundațiilor Regale, 
apărut zilele acestea, aduce un 
interesant şi bogat material, din 
care notăm: 





BATRANA 


'Urmare din pag. 6-a) 


Orice mişcare, orice eveniment, cel mai 
mic fapt care se întâmplă, în văzduh sau 
pe pământ, sborul unei gângănii și încol- 
țirea erbii nu mai puţin decât un războiu 
sau izbucnirea patimilor în sufletul omu- 
lui, toate sunt legate între ele ca piesele 
unei mașini înzestrate cu inteligență ome- 
nească; numai după moarte vom putea 
înţelege minunându-se, rostul şi poate ma- 
nea înţelepciune a atâtor fapte de-ale noas- 
tre, pe care le credeam întâmplătoare, so- 
cotindu-le. risipite şi fără nicio urmare îr; 
marea arhitectură a lumii şi a vieţii. In 
dimineața următoare, când convoiul în- 
mormântării cobora dinspre Coronata şi 
revărsa spre Largo Sottomonte, găsi toată 
Colonna așteptând. Silvano şi Vittoria, 
speriați se strânseră lângă cei ce ţineau 
locul prietenilor, cei trei cari petrecuseră 
cu ei îngrozitoarea noapte. Cele două fe- 
țițe însă în hainele lor negre, atunci fă- 


Th. Capidan: Simbioza albano- 
română; Iulian Vesper: Versuri; 
Victor Papilian: Masa verde; Mi- 
hai Beniuc: Versuri; ing. Cristea 
Niculescu: Metode la proiectarea 
construcţiilor; E. C. Crăciun: 
Versuri; Emil Th. Capidan: Mol- 
doveanea din Lihaia; Ernest Ver- 
zea: Versuri; Petru P. Ionescu: 
Fragment; Marcian Lotru: Epi- 
gonul; Nestor Camariano: Poetul 
grec Costis Palamas; Virgil Ca- 
rianopol: Versuri; D. Caracostea: 
Balada zisă istorică (11). 

Comentariile critice sunt sein: 
nate de Petru Comarnescu, Octav 
Şuluțiu şi Ion Șingariu, iar cro- 
nicile de Nicolae Roșu, Ion Pă 
traşcu și Traian Ionescu-Nișcov. 


SĂPTĂMÂNA 


ate periodicul de dârză şi ro- 
mânească atitudine pe care p. 
loan Costan îl scoate la Bistri- 
ţa, pentru a păstra necontenit 
vie şi întreagă spiritualitatea fra- 
ţilor noștri din Ardealul cedat și 
se adresează, aşa cum este şi na- 
tural, numărului mare de Români 
din pătura de jos, cari au mai 
multă nevoie de o asemenea 
slovă. 

Numărul din 2 Mai ce a sosit 
la redacţie are în cuprinsul lui 
următoarele semnături: Pr. 1. 
Costan : Credinţa noastră ; Badea 
Nicolae : Bârfirea arde mai rău 
ca focul; A. Sebeșanu: Gânduri 
de primăvară ; Părintele Filoteu: 
Fericiţi cari nu văd şi cred etc. 

Aducem preotului Costa şi re- 
vistei sale mulțumirile şi recu- 


cute, mergeau drepte, serioase, deși vesele. 
In urma lor se înșirui toată Colonna. In- 
mormântarea părea un eonvoiu de hiro- 
tonisire, sau un ritual străvechi, ori chiar 
o procesiune pentru ploaie. Pe la ora 9 
totul se sfârșise. Mulţi din cei prezenţi 
plecară; dar pe la jumătatea drumului 
spre casă Silvano și ai săi observară că 
o bună parte dintre Coloneji, mergeau 
după ei, ba trecuseră chiar şi gardul. Când 
familia ajunse la ușa casei, nu 'mai puţin 
de 40 persoane se îmbulzeau în jurul lui 
Silvano, pentru condoleanţe. La început 
aceasta îl intimidă. Nu cunoștea pe nici 
unul, şi nici unul din cuvintele ce se spun 
în astfel de împrejurări. Iși căuta cu ochii 
soția, care intrase în casă plictisită; chiar 
şi cei trei plecaseră, lăsându-l pe el sin- 
gur, pe prag. Dar lumea nici nu-i da ră- 
gaz să vorbească. Și astfel ceremonia se 
reduse la o serie de strângeri de mână, 


noştința noastră pentru misiunea 
pe care-o împlinesc cu atâta râv- 
nă și pricepere. 


CLAVIATURI 


revista de poezie care apare lu 
Brașov, într'o ținută armonioasă 
și cu um conținut din cele mai 
alese, a ieşit cu numărul 3 din 
a. c. Ne înfățișează în paginile 
ei 22 de poeţi cu tot atâtea poe- 
zii. Chiar dacă ar fi inegale, câ 
valoare, poeziile cuprinse în a- 
cest caet, faptul simplu al pre- 
zenței in aceste timpuri este în- 
deajuns de grăitor și nu putem 
decât felicita conducerea Cla- 
viaturi-lor pentru dragostea, ne- 
obosită, de frumos pe care-o păs- 
trează, în ciuda tuturor adversi- 
tăţilor. 


DIN CETATEA DE VEST 
A ŢĂRII, 


dela Timişoara ne soseşte Nr. 1-4 
tan. II) pe Aprilie a. c. al re- 
vistei literare CONTRAPUNCT. 

In cele patru pagini ale aces- 
tui periodic, frumos prezentat, 
găsim prezentă preocuparea .de 
artă și, imdiferent cum este rea- 
lizată, ea mărturisește setea de 
artă care înfloreşte, floare rară, 
chiar sub bubuitul de tun şi in- 
fernul exploziilor. Şi e recomfor- 
tant. 


E AŞA DEPARTE iAȘUL? 


Nicidecum ! Și, totuşi, ne vim 
aşa de puține cărți dn multele, 
ve apar în vechiul oraș al avân- 


adânci, 
violente, strângeri convingă- 
toare: niciodată nu-și închipuise Silvano 
că existau atâtea mâini pe lume. Il con- 


strângeri 
strângeri 


„exemplare de presă” nu ș-ar 
limita zborul numai la luminișu- 
rile orașului în care au apărut 
volumele respective ? 


RADU TUDORAN: ANOTIMPURI 


Noul roma, „„ANOTIMPURI" 
al d-lui Radu Tudoran, o carte 
de dimensiuni ample, cuprinzând 
în 500 de pagini o largă privire 
asupra Bucureștiului de acum 
cumcisprezece ani, a apărut zilele 
acestea, Pe firul său principal 
„Anotimpuri” urmăreşte  tinere- 
țea sbuciumată a unei fete super. 
ficilă și frivolă în aparenţă, că: 
veia loviturile vieţii îi desvălue 
adevăratul fond  sufleteşc, pro- 
fund și grav, Plină de mișcare, 
de vieață, de coloare, cartea as- 
couule o adâncă analiză psiholo- 
gică, întocmai cum  frivolitatea 
eroinei ascunde sbuciumul ei. 

După succesul, romanului „Un 
port la răsărit...”, o nouă carte de 
a. Radu Tudoran este privită cu 
un și mai viu interes. 


REVELATOR 


e studiul d-lui Aurel Sânzer, pu- 
blicat în numărul de Paște i 
„Bucovinei - Literare”, despre 
„Matilda. Cugler-Poni și poezia 
temeri”, 


SCOALA ROMÂNEASCĂ 


Buletinul oficiai ai Ministeru- 
lui Culturii Naţionale şi al Cul- 
teor e un buletin pe care l-ar 
putea invidia multe periodice 
ştiinţifice şi intormative. 





strângeri  afectuoase, 


solau doar, și pentru asta nu era nevoe 
să vorbească. Ajungea să surâdă cu re- 
semnare. Fiecare, după ce-i administra 


strângerea de mână, pleca. Acel du-te 
vino al mulţimii îl împietri. Infricoșă- 
toare, o mare întrebare se iscă: „ce va 
trebui să fac pe urmă? ce se face în ast- 
fel de împrejurări?" In sfârșit veni rân- 
dul ultimei strângeri de mână. Dar acest 
din urmă cetățean nu se mulțumi numai 
cu atâia. Voi să adaoge şi câteva cuvinte. 
Era un om svelt, îmbrăcat de sărbătoare. 
Spuse cu multă căldură : 

— Curaj, Domnule, trec toate, va trece 
și asta. Și fii mulţumit că acuma ești 
dumneata stăpân, şi vei putea porunci. 
Silvano ridică mirat ochii. Dar omul ple- 
case și cobora cu pași largi poteca. Sil- 
vano era îngrozit de ceea ce auzise, vor- 
bele îl loviseră în strătundul inimii. Stătu 
o clipă vitându-se buimac în gol, își duse 
mâinile la ochi, se îngălbeni și izbucni în 
hohote disperate. i 


(Traducare de ION FRUNZETTI) 





——— 6 


BB itrâra muri în- 
tr'o Duminică, în 
douăzeci şi şase ale 
Junii lui August o- 
mienouăsute, ziua 
din urmă a unei săp- 
tămâni sălbatec pâr- 
jolite de soare. 
Zadarnic  ieșiseră 
cu icoanele, cântând 
în cor, şi crăiniciseră 
din orgă: cerul ră- 
măsese neînduplecat; 
izvoarele secau pe 
stâncile plesnite ale 
muntelui, și florilen su 
grădini se ofileau ca 
sub capacele de sti- 
clă ale serelor. 
Plesneau de cald, 
sub pântecele guşte- 


iele, și oamenii pri- 
veau siârşiţi, în zare, - 
“apa “morţilor. -- * -: -- 

"“ De când privighetorile: mureau pe sub 
tufișuri, nici noaptea nu mai conteneau să 
țârâie lăcustele. E ae 

“In ziua când Bătrâna se sfârși, lumina 
strânsă'n 'cer de. încordarea arşiţei, spre 
seară se cernise, şi se şi'mpurpurase pen- 
tr'o clipă; apoi, când încă nici nu scăpă- 
tase” bine soarele, sentunecă deodată: fu 
ceasul de'nceput al ciudatei agonii, sub 
numai cateva, apăsătoare, stele.. Ă 

Moartea Bătrânei fu de neuitat. S'a în- 
tâmpiat Duminica, așa cum am mai spus, 
sau poafe Luni; cum nu s'a lămurit la 
timp, lucrul acesta nu sa mai putut afla, 
şi n'a fost însemnat precis decât în ca- 
tastifele lumii de dincolo. In dimineața 
zilei de douăzecișișase August, Bătrâna 
î'a mai fost văzută la liturghie şi locul 
ei rămase gol, ceeace nu se mai întâm- 
plase în nici o Duminică, de doisprezece 
ani de. când venise în Colonia: de peste 
600 liturghii, adică. 

Locuia în afara vetrei satului, într'o 
vilă numită „Coronata“. Ceva mai înainte 
de vecfrnie se trimisese dela Coronata 
după doctor: era întâia dată în doispre- 
zece ani, şi fu şi cea din urmă. 

Veni numaidecât; câțiva curioşi ieşiseră 
din crâșmă ca să se ţină după el, şi ră- 
maseră la gard în așteptarea noutăţilor. 
Medicul străbătu aleea grădinii; i se des- 
chise cu multe precauţii și fu condus la 
primul etaj până la uşa camerei. 

Odaia era foarte lungă: din prag zări 
în fund un pat încăpător, sclipind de alb; 
aici şedea Bătrâna, proptită'n perne multe 
sub umeri.și sub cap, purtând o scută 
imensă albă, legată sub bărbie cu o pan- 
glică albastră. 

„Bl începu să traverseze. camera de-a- 
lungul, ca să ajungă până la ea; păşea cu 
anevoe pe podelele prea lustruite; dar la 
jumătatea drumului vocea Bătrânei îl 
opri. 

— Nu € nevoe să vii mai aproape. 

Medicul începu: 

"— Doamnă... 

— Destul. Vroiam numai să-ți spun că 
sunt pe moarte. Știu de ce boală sufăr, 
„nu mai e nimic de făcut, am să mor de- 
seară sau la noapte. 

Medicul se simţi pălind, apoi înroșin- 
du-se, şi bâlbâi:. 3 : 

"- — Modestele mele cunoștințe... 
" == Nu-s de nici un folos. Te-am chemat 
fiinacă se obișnueşte să ăsiste un medic 
când moare cineva. Ia loc. i 

Poruncind astfel, Bătrâna făcu semn 
din cap spre un ungher întunecat al ca- 
-merei, în spatele doctorului. 


Aceşta rămase uluit; se gândi să dea 


“bună ziua cu demnitate şi să plece; se 
„dădu înapoi câţiva paşi, apoi din ce în ce 
„mai roşu la faţă merse tăcut să se aşeze 
mai la o parte pe micul divan indicat de 
bărbia proeminentă a. Bătrânei. Abia se 
aşeză că auzi un ţârâit de sonerie elec- 
trică își dădu numaidecât seama să su- 
base ea, ţinând șnurul soncriei sub înve- 
litoare, ca şi pe acela al luminii electrice. 

Intră notarul, dar fu oprit în acelaș fel: 
i Toate afacerile mele sunt în ordine; 
n'am testament, dar așa e regula să fie şi 
notarul de față când mori. Șezi ! 

Notarul fu şi el ispitit să plece, dar în- 
clinând din. cap şi mișcându-și-l ca unul 
ce-și caută cărarea se trezi stând lângă 
medic. e i 3 

Apoi se auziră afară zurgălăi, încă de 
departe. Tăcură o clipă dar începură din 
nou, mai puternic şi parcă mai aproape. 
„„Pemeea aceasta. extraordinară, se gân- 
dise într'adevăr la toate. Cu preotul, ve- 


nit s'o spovedească și să-i dea Sfânta Im- 


părtășanie, vorbi pe u nton ceva mai po- 
liticos, dar tot atât de hotărită. El începu: 

— Seumpă soră, văd.că nu suntem sin- 
guri, şi pentru Sfânta Spovedanie... 

—: Părinte,- n'are 'aface, n'am nimic de 
mărturisit; să socotim spovedania împli- 
nită,. Impărtășania: mi-o vei da pe -urmă, 
cand voiu cere-o eu. Lasă-l pe paracliser 
să aștepte afară, iar -Dumneata stai. lângă 
ceilalţi doi. i A : 

- Cei doi se strâmtarară să facă loc preo- 
tului la mijloc, şi astlel micul divan se 
umplu. : Aa Pau 

„—. Așa. Acum, să intre și familia. 

Familiei i se îngădui să 'străbată toată 
camera şi să se înșire în jurul paiului în 
care: bătrâna trăgea să moară. 

Erau patru persoane, două vârstnice şi 
două fetițe; adică fiul muribundei cu ne- 
vastă-sa şi fetiţele lor, una de nouă ani, 
alta de opt, nepoatele. Ă 

— Nu plânge, Vittoria — porunci Bă- 
trâna noră-sii — iar voi nu mai căscaţi 
gura proastelor — le strigă nepoatelor ; 
— şi tu Silvano nu sta așa ţeapăn — 
sfârşi întorcându-se spre fiul său care nu 
ştia încontro să-și îndrepte privirile. Rân- 
duindu-şi astfel auditoriul, Bătrâna-și 
rosti cu limbă de moarte ultimele vorbe. 

=— După cum vedeți mor după toate re- 
gulele, deci nu mai e nevoe de multă [ie+ 
căreală. Nu e nici o nenorocire, fiindcă toţi 
trebue să murim, iar dacă unul n'ar muri 
ar fi un lucru îngrozitor; dealtfel am șap- 
tezeci de ani. Și mâine-poimâine când vă 
vor întreba unii şi alţii dece a 'murit Bă- 
trâna, sau mai știd eu ce, spuneţi-le că 
asta era treaba mea și gata, iar ei să-şi 








vadă de treburile și de casele lor, aşa cum 


aim făcut eu, fără să mă interesez de alt- 
ceva decât de ai mei; care sunt tot aci, 
pentrucă Livio e cu siguranță mort, cine 
ştie de când! Şi nu mai trebue să se nască 
niciunul, să știți și asta, căci în vremuri 
ca acestea pațru inși sunt prea destui, 
mai ales oameni ca voi care n'aţi foşt buni 
niciodată de nimic, și după moartea mea 
aveţi să fiţi şi mai de prisos, deaceea e 
mai bine ca familia să se stingă; chiar și 
cele două de colo când vor fi mari e mai 
bine să nu nască... — Noi! — ţipă Nora 
infricoşată, băgând de seamă că Bunica 
vorbea despre ele; dar cea mai mare, ca 
s'o liniștească, ii dădu un ghiont puter- 
nic care era cât p'aci s'o răstoarne pe pat. 

ingălbeniră cu toții dându-și seama de 
ce era să se intâmple şi rămaseră îimpie- 
triţi. In mijlocul tăcerii se auzea doar 
gâtâitul notarului, care era astmatic. Bă- 
trâni roti o privire pătrunzătoare peste ai 
săi şi sfârşi: 

— Dealtfel niciunul din voi nu va 
muri bătrân. 

Întunericul inundase camera; strălu- 
ceau, albe, capul Bătrânei şi pernele dim- 
prejur, luminate de flacăra joasă a lămpii 
de pe mesuţa de noapte. Solemnitatea as- 
pră a cuvintelor ei încremenise atmosfera 
camerei. 

Trecu un minut de tăcere totală încor- 
dată ca un spasm; dacă mai dura puțin 
camera s'ar bn destăcut în bucăţi. Dar bă- 
trâna sfâșiase tăcerea, întorcând pe ne- 
aşteptate butonul luminei din mijlocul 
odăii. Țâşnind dintr'odată, strălucirea lu- 
minii buimăci pe cei de față; familia se 
retrase cu câțiva pași de lângă pat, cei 
trei de pe divan săriră în picioare. Bă- 
irâna începu să râdă cu putere, şi râsul 


„ei iscă panică în sufletele tuturor; poate 


S'ar fi aruncat pe fereastră, dacă ea nu 
i-ar fi salvat încăodată, teîncepând brusc 
să vorbească; vorbea cu o voce schimbată, 
slabă, sticloasă. i 

— E regulă în toate, în viaţă ca şi în 
moarte. . i 

Acum Bătrâna începu să privească în 
tavan, şi o tăcere lungă se așternu. Apoi 
îşi aplecă iarăși privirea spre ei, şi-i con- 
cediă cu glas întunecat : 

— Plecaţi | 


Insfârşit, izbutiră şi eeilalţi -să respire, i 


Silvano făcu ca și când ar fi suspina; cu 
ochii mari deschişi, Dirce şi Nora se dă- 
dură îndărăt, până se izbiră de perete. 
Vittoria se grăbea să iâsă cât mai repede. 
Doar preotul îndrăzni să facă un pas îna- 
inte. îi. , 

— Nu Cuvioase — îl opri Bătrâna — 
nu te osteni degeaba. Să socotim. îndepli- 
nită şi împărtăşania. Trebue să rămân sin- 
gură numaidecât! Inchideţi uşa, lăsaţi lu- 
mina aprinsă, și până mâine dimineaţă la 
ora şase:să nu mai intre nimeni. Lăsa- 
ți-mă în pace. Da, da, adio! 

Din cele şapte persoane mari şi mici, 


“nimeni nu reuși să-şi amintească vreodată 


precis cum a ieșit din cameră. Se regă- 
sira în grup dincolo de prag. Vittoria -se 
lăsă greu pe umărul soțului său, dar ne- 
găsind nici un sprijin în el, se desprinse, 
rămânând cu un pas în urma grupului. 
Medicul căznindu-se să închidă uşa uşor, 
balamalele” scârțâiră prelung. Încă. un 


- moment tăcură, încercând să desluşească 


ceva în camera Bătrânei ; apoi se depăr- 
tară în vârful picioarelor. Dar de mai 
multe ori întoarseră capul după. lumina 
care se furișa printre canaturi. 


Aveau mişcări încete, ca a patrulă în 


recunoaștere. Nimeni nu ştia unde tre- 
bue să meargă, totuși se pomeniră toţi 
scoborând scările. 

Nu întâlniră nici un servitor. Desigur, 
tot vreun ordin dat din timp de Bătrână. 
Jos, dădură peste paracliserul inmărmu- 
rit şi el. Preolul care-l uitase cu totul, îl 
trimise sever acasă, iar acesta .uluit, se 
duse să se amestece în gloata curioşilor, 


care veniseră pe urma preotului chemat 


la împărtășanie. Stăteau, așteptând, din- 
colo de gard. Era acolo un fel de piaţă, 
numită pe atunci Largo Sottomonte; în- 
chisă de o parie de zidul car€. înconjura 
Coronata (dincolo de grilaj reincepea ime- 
diat povârnişul grădinii) iar de alta, de 
cele dintâi case din Collona. : 

Cei. şapie se opriră o clipă în vestibul; 
nu scoase nimeni nici un cuvânt, dar se 
grăbiră cu toţii spre geamlăc, să iasă în 
grădină. 

Grădina, fiindcă toată vila se cățăra pe 
coasta muntelui, avea un nivel neregulat, 
cu râpi, cu mici terase legate prin poteci 
şerpuitoare, iar în locurile mai anevoie 
de urcat, cu scări tăiate în piatră. Tufi- 
şurile arbuștilor și coroanele copacilor 
mai mari, care, văzute în bătaia soarelui 
păreau atât de moarte, acum, scăldate in 
lumina blândă a stelelor, păreau că în- 
viaseră. Din frunzișul inalt sfâșia din 
când în când tăcerea țârâitul vreunui gre- 
ier noctambul. 

— Fetiţele ar trebui să se ducă la cul- 
care, — spuse Vittoria. 

Fraza sună straniu, rostită parcă într'o 
limbă neomenească, de neînțeles; și trecu 
mai departe, stingându-se de stânci, fără 
ecou. Acum patrula ajunsese într'un rond 
împrejmuit cu bănci de piatră; dintr'un 


TPOGRAFIA ZIARUȚUI „UNIVERSUL” BUCUREȘTI STR. BREZOLANU 








"UNIVERSUL LITERAR 


să po ca. 





= BATRANA 





= DMA pa 





. 





sea ACR 


-- Massimo Bontempelli: OAMENI în VREME 


colț, .creștea' uriaș trunchiul unui cer. Ca 
“şi cum" ar fi fost -înțeltşi taţi, patrula se. 


- opri. Pe una din bănci se aşezară -soţii, pe 


alta medicul, preotul şi notarul; fetiţele 
îşi' şi” găsiseră loc într'una din bătrânele 
-scorburi ştitte numai de ele, la rădăcina 
trunchiului de cer. In felul acesiă se pre- 
șătiau toţi, fără să şi-o spună, poate chiar 
fără să-şi dea seama, să-și petreacă noap- 
tea la lumina stelelor; și toţi şapte stă- 
teau întorși în aceiaşi parte, în spre pe 


- retele - cenușiu, cate se ridica .in noapte 


brăzdat de lungi. pete de mucegai, până 
sus, la -cele cinci ferestre negre aşezate in 


“şir; abia se aşezaseră, şi ochii li se ridi- 


cară spre a treia din aceste ferestre, care - - 


era mai puţin întunecâtă. decât celelalte, 


fiindcă printre obloanele ei închise, o lu-. i 


mină bolnăvicioasă, înfiorătoare, se mai 
strecura încă. 


După puţin, preotul întrebă în şoaptă: 


pe doctor: 

— La: urma urmei, dece boală â murit ? 

Doctorul, surprins se gândi. puţin, apoi 
răspunse: ă 

— Poate nici n'a murit încă. : 

Dar preotul nu se lăsă: 

— Dar ce boală avea? 

Incurcat, medicul abia murmură: 

— O boală ciudată... cine știe de când... 

Nemulțumit, preotul se întoarse spre 
cealaltă bancă, şi se adresă lui Silvano: 

— D-ta ești singurul fiu? 

— Nu, răspunse obosit Silvio, mai era 
un frate mai mic. : i 

— Livio — interveni notarul — n'ai 
auzit de el? — 

— Exact; a fugit de acasă de mic; mi 
se pare că în Germania. Toate cercetările 
n'au fost de nici un folos. Desigur a murit 
imediat. Sunt treisprezece ani de atunci. 

Veni și rândul notarului să întrebe : 

— A spus că nu mai sunt alte rude? 

— Da; singura noastră rudă era o ve 
rişoară orfană, care mi-a devenit soție. 
"— Eu — zise Vittoria. 

Dar pe un ton atât de trist, încât preo- 
tul se simji obligat oarecum s'a îmwvăr- 
băteze. 

— Doamnă, puţin curaj. 

Intervenţia preotului fusese atât de ne- 
potrivită că un timp nimeni nu îndrasni 
să mai spună ceva. Priviră spre trunchiul 
de cer şi putură zări, cu tot întunericul, 
pe cele oduă fetiţe adormite una în bra- 
țele celeilalte. ca două tinere rădăcini 
noui, ale bătrânului 'ărbore: Didi când in 
când, scoarța copacului in întuneric, tros- 
nea. 

Deodată, pe deasupra lor trecu un vânt 
îngheţat. Silvano strigă: — Dumnezeule! 
— şi toţi cinci săriră în picioare. 

La fereastra a itreia, lumina se stinsese 
dintr odară. Silvano, care strigând, ridi- 


case braţele, le lăsă să cadă grele, şi zise 


vftând : 

— A murit. - Ă 

Notarul preciză. Era Î1 şi 35 de mi- 
nute. aa îi. 

— “Ce. tot vorbiţi? —. întrerupse stri- 
dent doctorul — ea a stins lumina. Și 
dacă a putut so stingă, înseamnă că 
trăeşte. Se aşezară din nou, cu toții, şop- 
tina: — Adevarat. Eau mgroziţi: kiecare 
vedea înaintea lui un deșert negru. 

Nu mai era nici: un mojiv să treacă 
timpul, să se sfârşească noaptea aceea 
stupidă. Yiecare dintre cei ciuci, atat de 
straini unul aituia, şi de diieri, aduna 
laoiaită de o întârăplare neprevazută, îie- 


care simţea în el aceirași uelimşti ca şi - 
ceiialți, uecea printre aceleaşi stân de. 


conșuință, de enervare, de slăbiciune, de 
frenezie. Căutau cu disperare ceva ar îă- 


cut, das nu găsiau nimic; se hotăriră să - 


se ridice măcar, în picioare, dar în acelaş 
moment chiar simţiră că nu sunt în stare. 
Aerul, încropit de iumina sieleior, era 
prins în văârtejuri repezi, câlde,  inâbuși- 


toare, Fiecare plantă 1și amesţeca în vâr- : - 


tejurile acestea mireazma sa, parcă mai 
puternică: mireazmă iînţepătoare -de pu, 
mireazmă amară de izmă, mireazmă des- 
compusă de oleandru; nu se zăriau în 
întunericul stutos al nopţii: nici: una din 
aceste plante, ele nu irâiau decât în 


miazma. aceia confuză, compactă, ca de: 


putreziciune, venită parcă dela marginele 
pământului să învălue ființa nenorocită a 
celor 5 naufragiaţi fără nicio apărare. 
„Da un in6ment dat, cursul gândurilo: 
aproape identic până atunci.-la toţi, se 
dezbină în două grupe: deoparte gândui 
celor doi soţi, de alta acela al celor trei 
străini. ai i 

”- Fiecare 'dih cei trei străini se- gândi în 
acelaş moment că sar putea întoarce a- 
casă, că nu-l reţinea nimeni, că n'avea 
decât să se ridice, să salute grăbit și, 
scoborând poteca. iâpoasă, (care se zărea 
chiar in inwneric din pricina pietrelor 
albe) să ajungă jos în sat, la ei acasă, de- 
parte de atmosfera aceasta de nebunie, şi 
să „se cuice. Toţi trei fură cuprinși exact 
în aceiași clipă de exact aceiași dorință 
chinuitoare; dar hici unul nu îndrăzni să 
facă prima mișcare, fără să ştie măcar 
dacă rămâneau din pură curiozitate sau 
din supunere față de o voinţă mai puter- 
hică decât a lor. 

Pe dealtă parte, un acelaș gând îi ch- 
ruia pe cei doi soţi, fiul şi nora; la in- 
ceput ie dădu numai târcoale, dar cum 
îu destul de zdravăn îi înfrumtă, prezen- 
tându-se gata formulat minţii lor, în vor- 
bele: „poate n'a murit, poate nici nu e 
adevărat că moare“. 

Fiecare din cei doi se simţi atât de sur- 
prins de îndrăzneala gândului, încât ră- 
mase pentru un' moment ca țintuit, te- 
mându-se ca nu cumva celălalt să-i bă- 
nuie aceasta atât de ciudată ideie. Dar în 
acelaș timp chiar, crecrul lucra mai de- 


parte, raițonând: „cine ne-a spus nouă că 


moare? numai ea, ea singură; :nu e dea- 
juns : de unde ştie ea? cum poate ști? 


Traducere de ION FRUNZETTI 


dece crede că moare? poate că e o nebu- 
nie. Poate e numai un fel de a ne stă- 
pâni. Nu există nici un motiv să fie a- 
devărat, nu, nu.e adevărat“. 

Aşa gândiau Silvano și Viitoria, acelaș 
lucru, fără să ştie. Dar îşi reveniră din 
uimirea acestui gând neașteptat. Işi spu- 
seră iarăşi amândoi; „iată acum spun, 
spun tare, lără îndoială că toţi îmi vor 
da dreptate, se vor mira de naivitatea 
noastra, nu vor mai accepta așa de ușor 
o sugeştie atât de absurdă, o glumă si- 
nistra”, 


Amândoi săriră în picioare, mișcarea . 


bruscă îi surprinse atăt pe cei de pe 
banca vecină care moţâiau, încât săriră 
și ei în picioare, întrebând speriaţi: „ce 
sa intampiat !“, 

— Nimic — răspunse imediat Vittoria 
— dar dece ? i 

— Adevărat — nimic —— murmură în- 
cuicai și Silvano. 

Era mai rușinat decât Vittoria, pen- 
trucă se năștea 1n cl, numai în ei de 
astă dată, o şi mai ingroziior de sinceră 
întrebare: „dacă nu-i adevărat nimic din 
toate acestea, voiu ii oare bucuros așa 
cum sar cuveni! am fost într'adevăr în- 
durerat pană acum ?* 

Nu putu să se oprească asupra chinui- 
torulu gând, din cauza agitaței din Jur, 
care-l Stapan 1medat şi pe el. Toţi cinci, 
cuprinși ue o neiiniște ucută, începură sâ 
sirâbată încolo şi incoace micul spațiu 
dintre cele două bănci, întâinindu-se și 
evitându-se totuși, ca niște animale cap- 
tive intr'o cușcă; doctorul privea spre cer, 
notarul gâtâia puternic, preotul își şter- 
gea sudoarea abundentă depe frunte cu 
o batistă mare, iar Vittoria gesticula ca 
o primadonă. Cel mai timid era insă Sil- 
vano, care căuta să-și urmărească în 
minte ancheta aceea nemiloasă, ce i se 
încurcase dintr'odată, şi nu mai ştia de 
unde s'o ia. Agitaţia asta trezi fetiţele; 
deschiseră mirate ochii, și la început nu 
pricepură unde sunt; Nora suspină pre- 
lung și era gata să plângă deabinelea, dar 
Dirce o mustră: + 

— Proasto, nu ştii că dormim în gră- 
dină fiindcă Bunica a murit? Spunând 
aşa se ridică și o ajută şi pe Nora să iasă 
din culcuş. Mama lor se apropiă ceva mai 
liniştită. 

— Haide — spuse — mergem toţi în 
casă, la culcare, 

— Dece? — ţipă Nora — Bunica n'a 
mai murit ? 

La aceste cuvinte ceilalți care se mai 
calmaseră și se pregătiau să urmeze pe 


Vittoria se înfiorară; se opriră cu toţii şi - 


priviră spre fereastra a itreia; fereastra 
Yămăsese intunecată, mai întunecată şi 
mai mută decât tot peretele. Părea acum 
foarte îndepărtată, tăiată în întunecimea 
blestemată a Erebului. Totuşi înainte de 
a porn din nou spre casă, se opriră incă 
o clipă, o clipă de nemişcată aşteptare. Și 
deodată notarul exclamă întinzând o 
mână: O! şi se uită la cer. —0!0i— 
Lăcură şi ceilalți; cerul devenise negru și 
începură să cadă picături rare și mari, 
una, două, apoi mai multe repezi şi dese. 
— năuntru, înăuntru ! strigă preotul. 

Vittoria împingea fetiţele, care se o 
preau înveselite, să le plouă. Abia intrați, 
ploaia incepu-să bată în geamuri cu 
putere. Siivano inchise obloanele şi a- 
prinse lumina. 

Fetițele dormiau la parter (nimeni n'ar 
îi avut dealtfel curajul să le intovără- 
şească sus urcând scara). Fu foarte uşor 
să le culce numaidecât, căci somnul le 
biruise din nou. Lângă camera lor era ca- 
mera Vittoriei; iar Silvano, decând Bă- 
tâna stabilise că familia nu trebue să se 
mai mărească, dormea la primul etaj, 
lângă camera mamei sale. 

Dar nici unul nu se retrase în camera 
lui. In afară de vestibul şi odăile de dor- 
mit, mai era un salon vechi, și aici, care 


culundat într'un fotoliu, care răsturnat 


pe un divan, după puţin.timp, în ropotul 
ploii care lovia în ziduri şi în crengile 


arborilor, adormiră cu toţii, :ca-un lot de: 


refugiaţi. Plouă repede toată noaptea. 
Apoi nourii cari îngreuiau bolta cerului, 


„e 'sparseră, se subțiară. Cu zorile încetă 


şi ploaia, lăsând cerul sfârtecat de răni 
albastre, și ramurile scuturându-şi picurii - 
în iarbă, într'o horă veselă de raze. 


* 

Atunci strigăte ascuţite, venind din go- 
lul scării, îi deşteptară, speriaţi: servitoa= 
rele Bătrânei — două femei care o ser- 
veau de mulți ani — la șase precis, după 
ordinul primit, intraseră în camera stă- 
pânii, şi o găsiseră moartă. 

Deşi faptul fusese prevăzut în dispozi- 
ţiunile date cu sd zi înainte, ele conţitiuau 
să sirige în gura mare, după obicei, aler- 
gând disperaie pe scări; dar încremeniră 
când văzură eșind din salon pe stăpârii 
cei tineri și pe ceilalți trei, zburliți şi cu! 
ochii umflați. 

Pe măsuţa de lângă pat găsiră o hâr-. 
tie cu cele mai amănunțite dispoziţii pen-. 
tru înmormântare, care trebua să aibă: 
loc a doua zi, 28 August, disdedimineaţă.: 
Deaceea medicul deciară că murise ina= 
inte de mitzul nopții zilei de 26, adică 
Duminecă și nu Luni, și aceasta rămase: 
data. oficială a decesului, Moartă, chiar 
după ce Silvano îi închisese tremurând: 
pleoapele, Bătrâna nu-şi pierduse nimic 
din autoritate; dimpotrivă, paloarea chi- 
pului ei de ceară, sub sculie, adăoga mă- 
răţie, teroarei ce emana din întățișarea ei 
totdeauna severă. | 

Vestea morţi, cu mici înflorituri de a-: 
mănunt, ajunse instârșit la urechea gru- 
purilor de tcurioși, veniţi întâi pe urma 
medicului, apoi a preotului şi,a notaru- 
lui, care zăboviseri in așteptarea ei până. 
acum, Cele trei grupe se reuniseră intr'o | 
turmă mare, ce rarnâsese la marginea sa- 
tului, acolo unde începe povârnișul gră- 
dinii. Nici chiar venirea nopții nu-i +m- 
prăştiase; ploaia, căzută pe neașteptate, îi 
alungase; dar, uzi până la piele, se incă- 
pățânaseră să aștepte zorii într'o cârciumă 
din apropiere, bând și vorbind despre 
viaţa şi soarta Bătrânei, pe care cei mai 
mulți o cunoșteau din vedere; abia când 
aflară de moartea ei plecară, grăbindu-se, 
să ducă vestea în sat; erau cu chef-și 
foarte însutlețiţi. . . 

E curios cât interes stârni moartea' Bă- 
trânii în toată Coliona, când, vie, nu se 
prea îngrijise nimeni de existenţa ei. O 
singură dată doar fusese toată lumea cu= 
rioasă, dar fără nici un folos, de mult, 
acum 12 ani, când, în vârstă de aproape 
60 de ani, după ce își pierduse de puţin 
timp fiul mai mic, venise dela Genova să 
se stabilească la Collona, cu primul ei 
născut, de 23 de ani, pe care-l conducea. 
ca pe un copil. Cumpărase Coronata, pus- 
tie de multă vreme și reparase numai câ- 
teva odăi, lăsându-le pe celelalte încuiate, 
în părăsire. . i i 

Şi-o închipuiau bogată, şi de aceea 
multe fete își puseseră la început ochii 
pe Silvano. Dar Bătrâna chemase la ea 
o nepoată îndepărtată, . foarte tânără, şi 
fără să aștepte prea mult, o căsătorise ct 
Silvano. Se născuseră, la un an și jumă- 
tate una de altă cele două fetițe, Dirce și 
Nora. Nimeni nu viziţa pe stăpâna Coro- 
natei, și foarte puțini avuseseră ocazia 
să-i calce pragul. - : i 

Lucruri neînsemnate, la care nu se mai 
gândiseră nimeni de mult, Acura abia fe: 
meile de şi le mai aducea aminte şoptind. 
între. ele pe la porţi. Uliţele' înfloriseră 
de pâlcuri dese .de oameni şi cerdacurile 
de. capete care-și făceau semne .din. de- 
părtare; în tot satul era o fierbere foarte 
plăcută. . - : ÎL reie pet 

Copiii se jucau la răspântii de-a înmor-; 
mântarea; fetița aleasă să facă pe Bă-, 
trâna își albea foarte mulțuniită faţa cu: 
cretă, şi îmbrobodită cu o scută de hârtie 
cu ochii închiși se întindea pe o ușă veche; 
luată dela un vreun dulap stricat, -lășân-: 
du-se dusă pe umerii copiilor mai voinici, 
în timp ce alţii cântau popește, pe năs.. 

Seara, cei mai mulţi, în loc. să plece: 
acasă, rămăseseră să mănânce la. :câr: 
ciumă, ceea ce la sat e socotit ca una din 
marele plăceri ale 'vicţii; bărbaţii, iubi- 
tori, îngăduiră să se veselească cu. ei: și 
nevestele. In multe case tinerii s6 porniră” 











ă 
pe joc în sunetele vre'unei. armonici : Az. 
ceastă neașteptată veselie a Colonnejilor,; 
n'am putut-o pricepe niciodată. Poate că 
era .datorită destinderii aduse de: ploaia 
de peste noapte nervilor exasperaţi de se- 
cetă, iar moartea Bătrânei n'avea nimic, 
deatace, fiind. o simplă coincidenţă, 








"Adevărat este că, în toate orânduirile 
„lumii, în cele omenești și în cele firești: i 


nu există coincidențe iraționale. 





(Urmare în pag. 5-a) 








Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir, G-le P. 7, T, Nr. 24.484.939