Cehov_Opere_complete_vol_01 — Povestiri 1880-1883 (1954)

Anton Pavlovici Cehov 


OPERE 


volumul I 


Povestiri 
1880-1883 


Traducere de Anda Boldur 
Note de I. $. Ejov 


E.S.P.L.A. - CARTEA RUSĂ 
Bucureşti, 1954 


À. P. CEHOV 


Opere, vol.1 


Kindle eBook: octombrie 2012 
- versiune definitiva - 


Cuprins: 
Anton Pavlovici Cehov 


LUCRĂRI INCLUSE DE A. P. CEHOV IN CULEGEREA DE ,,OPERE” 


— 1883 — 

Oglinda care aratä strâmb 
Bucurie 

La frizer 

Triumful invingatorului 
Paznicul carturar 

O fire enigmatica 

Patania unui modernist 
Din jurnalul unui ajutor-contabil 
Moartea unui slujbas 

Un băiat răutăcios 
Zestrea 

Fiica Albionului 
Informaţia 

Grasul şi slabul 
Tragedianul 

La Poştă 

Pe mare 

La Moscova, în Piaţa Trubnaia 
Calomnia 

Chibritul suedez 


LUCRĂRI CARE N-AU FOST INCLUSE DE A. P. CEHOV ÎN CULEGEREA DE „OPERE” 


— 1880 — 

Scrisoare către un vecin savant 

Ce se întâlneşte de cele mai multe ori în romane, nuvele etc. 
Din temele de vacanţă ale elevei de pension Nadenca N. 
Tăticul 

Jubileul meu 

O mie şi una de patimi sau O noapte îngrozitoare 

La mere 

Înainte de nuntă 


— 1881 — 

Ziua de San Petru 
Judecata 

Päcätosul din Toledo 


— 1882 — 

Viata in intrebari si exclamatii 
Spovedania, sau Olia, Jenia, Zoia 
Tärmul verde 

„Întâlnirea a avut loc, dar...” 
Corespondentul 

Esculapi rurali 

O ocazie pierdută 


Urata pätanie 
Douäzeci si nouä iunie 
Care dintre cei trei 

El si ea 

Iarmarocul 

Mosierita 

Marfa vie 

Flori tarzii 

Am patit-o! 

O vizita ratata 

Doua scandaluri 

Halal de asa idila 
Baronul 

O cunostinta binevoitoare 
Razbunarea 

Lucruri traite 

Cotcari de nevoie 


elim te nem pare Ubu Al — 
A. P. CEHOV 
Studiu de I. I. Levitan, 1885-1886 (ulei) 
(Galeria de stat Tretiakov, Moscova) 


LUCRARI INCLUSE DE A. P. CEHOV IN 
CULEGEREA DE ,,OPERE” 


Oglinda care arată strâmb 


POVESTIRE DE SĂRBĂTORI 


Am intrat cu nevastă-mea în salon. Încăperea mirosea a muşchi 
si a igrasie. Când am luminat pereţii, care de un veac nu mai 
cunoscuseră decât bezna, mii de şoareci şi guzgani au prins a fugi 
care-ncotro. Am tras uşa în urma noastră şi uşoara adiere stârnită a 
făcut sa foşnească hârtiile ce zaceau maldăr prin unghere. 
Apropiindu-ne cu lumânarea, am văzut că erau manuscrise vechi 
si gravuri medievale. Pe pereţii înverziti de vreme, atarnau 
portretele strămoşilor. Privirea lor trufaşă, aspră, părea să-mi 
spună: 

— Ar trebui să-ţi rupem urechile, băiete! 

Paşii noştri răsunau în toată casa. Si tusea mea trezea acelaşi 
ecou care trebuie să fi răspuns odinioară şi strămoşilor mei... 

Vântul gemea şi urla. În hornul căminului părea că plânge 
cineva, şi-n plânsul acela era ceva deznădăjduit. Picături mari de 
ploaie räpäiau pe geamurile întunecate, care-şi pierduseră luciul, şi 
rapaiala lor te umplea de jale. 

— Ei, strămoşilor, strămoşilor! am oftat eu cu tâlc. Dacă aş sti 
să mânuiesc condeiul, câte n-aş scrie, privindu-vă portretele! Când 
te gândeşti că fiecare dintre bătrânii aceştia a fost odată tânăr şi că 
fiecare dintre ei, bărbat sau femeie, a trăit un întreg roman!... Si 
încă ce roman! lată bunăoară bătrânica asta, străbunica mea: aşa 
cum €, urâtă, slută chiar, îşi are şi ea povestea ei — o poveste cât se 


poate de interesantă... Vezi oglinda care atârnă în colţul acela? am 
întrebat-o pe nevastă-mea. 

Si i-am arătat o oglindă mare, cu ramă de bronz înnegrită, 
atârnată în ungherul cel mai apropiat de portretul strabunicii mele. 

— Oglinda aceasta are puteri vrajite: a dus-o la pieire pe 
străbunica mea, care o plătise cu bani grei şi care nu s-a mai 
despărțit de ea cât a trăit. Se privea zi şi noapte, se privea 
neîncetat, chiar şi când mânca sau bea. Când se culca, o lua alături 
în pat, iar când i-a sunat ceasul, a rugat să-i fie pusă în sicriu. 
Dorinţa ei n-a fost însă împlinită, fiindcă oglinda n-a încăput 
acolo. 

— Era atât de cochetă? m-a întrebat nevastă-mea. 

— Poate. Dar mai erau şi alte oglinzi. De ce 1-o fi plăcut atât de 
mult tocmai asta, şi nu alta? Avea doar oglinzi mai bune. Nu, 
draga mea, aici se ascunde o taină mare. Asta-i sigur. Oamenii 
povestesc că în oglindă ar salaslui un duh necurat şi că străbunica 
avea o slăbiciune pentru diavoli. Bineînţeles că toate astea sunt 
prostii, dar rămâne totuşi neîndoielnic că oglinda cu ramă de bronz 
are o putere tainică. 

Am şters uşor praful de pe oglindă, m-am uitat în ea şi m-am 
pornit pe un râs cu hohote. Râsul meu a trezit un ecou infundat. 
Oglinda arăta strâmb, aşa că faţa mea se schimonosise caraghios: 
nasul mi se mutase pe obrazul stâng, iar bărbia mi se despicase în 
două şi trăgea într-o parte. 

— Ciudate gusturi mai avea străbunica mea! am bâiguit eu. 

Nevastă-mea s-a apropiat şovăitoare de oglindă şi s-a privit. 
Atunci s-a petrecut ceva înfricoşător. A îngălbenit, a început să 
tremure din toate mădularele şi a dat un țipăt. Sfeşnicul i-a scăpat 
din mâini, s-a rostogolit pe parchet şi lumânarea s-a stins. Ne-a în- 
văluit întunericul. În aceeaşi clipă am auzit prăbuşindu-se ceva 
greu: era nevastă-mea care îşi pierduse cunoştinţa. 

Vântul a prins să geamă şi mai jalnic, guzganii să alerge din nou 
si şoarecii să foşnească prin hârtii. Şi când s-a mai desprins un 
oblon şi s-a prăbuşit în grădină, părul mi s-a făcut măciucă. În 
fereastră s-a arătat luna... 


M-am aplecat, am ridicat-o pe nevastä-mea şi am scos-o pe braţe 
din sanctuarul strămoşilor. Nu s-a trezit decât a doua zi spre seară. 

— Oglinda! Dati-mi oglinda! a strigat ea îndată ce şi-a revenit în 
simtiri. Unde-i oglinda? 

O săptămână întreagă n-a băut, n-a mâncat şi n-a dormit, 
rugându-se întruna să 1 se aducă oglinda. Plângea cu hohote, îşi 
smulgea părul din cap, nu-şi găsea loc şi, în cele din urmă, după ce 
doctorul mi-a spus că ar putea să moară de inanitie şi că starea ei e 
cât se poate de îngrijorătoare, mi-am biruit frica, am coborât din 
nou la etajul de jos şi i-am adus oglinda strabunicil. Cum a văzut- 
0, a început să râdă de bucurie, a apucat-o neräbdätoare, a sarutat- 
O şi şi-a afundat privirea în ea. 

Si iată că de atunci au trecut mai bine de zece ani, şi nevasta- 
mea tot se mai uită în oglindă, fără să-şi poată desprinde nicio 
clipă privirea de pe ea. 

— Eu sunt oare? şopteşte ea, şi pe fata 1 se răspândeşte o 
gingasa îmbujorare şi o expresie de fericire şi de extaz. Da, eu 
sunt! Toate celelalte oglinzi mint! Şi lumea minte, şi bărbatul meu 
minte! Dacă m-aş fi văzut mai devreme, dacă aş fi ştiut cum arăt 
în realitate, nu m-aş fi măritat cu omul acesta! Nu e demn de 
mine! La picioarele mele ar trebui să cadă cei mai minunati, cei 
mai nobili cavaleri!... 

Într-o zi, stând în spatele nevestei mele şi uitându-mă din 
întâmplare în oglindă, am descoperit înfricoşătoarea taină. Oglinda 
arăta o femeie de o frumuseţe răpitoare, cum nu mai văzusem 
niciodată în viaţă. Era o minune a firii, o desăvârşită îmbinare de 
frumuseţe, de graţie şi de feminitate. Dar cum? Ce se întâmplase? 
De ce oare nevastă-mea, atât de urâtă şi lipsită de farmec, părea în 
oglindă minunată? De ce? 

Fiindcă, arătând strâmb, oglinda trăsese în toate părțile faţa ei 
hâdă şi în urma acestei totale răvăşiri a trăsăturilor, chipul i se 
făcuse din întâmplare dumnezeiesc. Minus cu minus dăduse plus. 

Si acum, amândoi, nevasta-mea şi cu mine, stăm în fata oglinzii 
si ne privim în ea, fără să ne putem desprinde măcar o clipă 
privirea din apele ei: nasul mi s-a deplasat pe obrazul stâng, bărbia 


mi-e despicatä în două şi trage într-o parte, dar chipul nevestei 
mele este fermecător şi eu mă simt cuprins de o patima indarjita, 
nebună. 

— Ha-ha ha! râd eu sälbatec. 

Iar nevastă-mea sopteste cu glas pierdut, abia auzit: 

— Ce minunată sunt! 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 2, autoriz. cenz. din 
5 ianuarie). Semnatä: A. Cehonte. După ce a fost revăzută de autor, a intrat în 
Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. — Publicăm textul din anul 1899. 

În anul 1899, Cehov a început să pregătească o culegere a operelor sale ce 
urmau să apară în editura lui A. F. Marks. La alegerea bucätilor destinate 
acestei culegeri, autorul a procedat cu exigenta lui caracteristică. 

Din 652 opere, scrise şi publicate de el în decursul întregii sale activităţi 
literare, Cehov a ales numai 255; pe toate celelalte le-a eliminat fără milă; 
printre acestea figurează povestiri ca: ,Mosierita”, „Luminile”, „lazma”, fără 
să mai vorbim de o mulţime de povestiri scurte, de märuntisuri umoristice, de 
foiletoane şi reportaje. Toate nuvelele, povestirile şi piesele de teatru destinate 
culegerii de opere au fost revizuite cu multă grijă de Cehov şi câteodată chiar 
fundamental transformate. 

Una dintre primele povestiri scrise la începutul activităţii sale literare, 
pregătită de autor pentru culegerea de opere, a fost „Oglinda care arată 
strâmb”. Cehov a revizuit în mare măsură textul publicat în revistă. A şters 
din subtitlu cuvântul „fantastică”, subliniind astfel desfăşurarea realistă a 
povestirii. A eliminat de asemenea toate cuvintele şi frazele care coborau 
tonul serios al povestirii şi a îndepărtat aluziile la actualitatea de atunci şi 
intercalările cu caracter de foileton, care îşi pierduseră însemnătatea şi care 
dăunau armoniei povestirii. 

Autorul a scos din povestire expresiile vulgare şi cele aparent comice, 
lărgind şi adâncind nota ei realistă, atât prin modificări de cuvinte şi fraze, cât 
şi prin adăugiri, mai ales în caracterizarea celor doi soţi. 


Bucurie 


Era douäsprezece noaptea. 

Infierbantat la culme, cu pärul vâlvoi, Mitia Culdiarov dädu 
buzna în locuinţa părinților săi şi începu să se plimbe ca un zanatic 
prin toate încăperile. Bătrânii tocmai se culcau. Întinsă în pat, 
soră-sa ispravea de citit ultima pagină a unui roman. Fraţii lui, 
elevi de liceu, dormeau. 

— De unde vii, ce-i cu tine? se mirară părinţii. 

— Nu mă mai întrebaţi! Mi s-a întâmplat un lucru neaşteptat! 
Dar absolut neaşteptat! E... e formidabil! 

Mitia se porni pe un râs cu hohote şi se trânti într-un Jilt, 
nemaifiind în stare să se tina pe picioare de bucurie. 

— E de necrezut! Nici nu vă puteţi închipui! Ia uitati-va! 

Soră-sa sări din pat şi, aruncandu-si pătura pe umeri, se apropie 
de el. Liceenii se trezira şi ci. 

— Ce-i cu tine? De ce esti în halul asta? 

— De bucurie, mamă! Acum mă ştie toată Rusia! Toată! Până 
astăzi, numai voi stiati că pe lumea asta există un arhivar cu 
numele de Dmitri Culdarov. Acum însă o ştie toată Rusia! Mamă! 
Doamne! 

Mitia sări în picioare, începu din nou să alerge prin toate 
încăperile, apoi se aşeză din nou. 

— Dar ce s-a întâmplat? Vorbeşte odată omeneşte! 

— Voi trăiţi ca nişte sălbătăciuni! Nu citiţi gazetele, putin va 


pasä de ce scrie în ele! Dar în gazete se gäsesc atâtea lucruri de 
seamă! Cum se întâmplă ceva, de îndată se şi află; nimic nu 
rămâne nestiut! Sunt în culmea fericirii! Doamne! Când te 
gândeşti că gazetele, care nu vorbesc decât despre oamenii celebri, 
au scris astăzi şi despre mine! 

— Nu mai spune! Unde? 

Tatăl său îngălbeni. Maică-sa se întoarse spre icoane şi-şi făcu 
semnul crucii. Elevii de liceu săriră ca arşi şi se apropiară de 
fratele lor mai mare, aşa cum erau, în cămăși scurte de noapte. 

— Da! s-a scris despre mine! Acum mă ştie toată Rusia! Mamă, 
pune bine ziarul ăştia şi păstrează-l ca amintire. Să-l mai citim din 
când în când. Ia priviţi! 

Mitia scoase din buzunar un ziar, îl întinse tatălui său şi arătă cu 
degetul câteva rânduri însemnate cu creion albastru. 

— Citeşte! 

Tatăl îşi puse ochelarii. 

— Ei hai, citeşte odată! 

Mama îşi mai întoarse iar privirea spre icoane şi-şi mai făcu o 
dată cruce. Tatăl îşi drese glasul şi începu să citească: 

„În ziua de 29 decembrie, la orele unsprezece seara, arhivarul 
Dmitri Culdarov... 

— Vedeţi, vedeți? Mai departe! 

— ,,.arhivarul Dmitri Culdarov, ieşind din berăria de pe strada 
Malaia Bronnaia, din casa Cozihin, şi aflându-se în stare de 
ebrietate... 

— Eram cu Semion Petrovici... Totul e descris până în cele mai 
mici amănunte! Citeşte mai departe! Ascultati! 

— ,..$1 aflându-se în stare de ebrietate, a alunecat şi a căzut sub 
calul birjarului Ivan Drotov, ţăran din satul Durikina, judeţul 
Iuhnov, care tocmai oprise acolo. Speriindu-se, calul a sărit peste 
Culdarov, lovindu-l şi a pornit apoi în goană, trăgând după el sania 
în care se afla Stepan Lucov, negustor de rangul doi din Moscova; 
calul abia a putut fi oprit de nişte portari. Culdarov, care îşi 
pierduse cunoştinţa, a fost dus la comisariatul de poliție şi cercetat 
de medic. Lovitura pe care o primise în ceafă... 


— M-a lovit huluba, tata. Mai departe, citeşte mai departe! 

— ...pe care o primise în ceafă, a fost declarată uşoară. Drept 
care s-a încheiat un proces verbal. Accidentatul a primit îngrijiri 
medicale...” 

— Mi-au spus să-mi pun mereu apă rece la ceafă. Ei, aţi citit? 
Ce ziceti? O să se ducă vestea în toată Rusia! Dati gazeta încoace! 

Mitia apucă ziarul, îl împături şi-l băgă în buzunar. 

— Dau o fugă până la Macarovi, să le arăt şi lor. Trebuie să le 
spun şi Ivanitchilor, Nataliei Ivanovna, lui Anisim Vasilici... Am 
şters-o! La revedere! 

Mitia îşi puse pe cap sapca cu cocarda şi, nemaiîncăpându-şi în 
piele de bucurie, se repezi triumfător în stradă. 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 3, autoriz. cenz. din 
8 ianuarie. Titlul: „Mare cinste”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a 
fost revăzută de autor, în Culegerea operelor din anul 1899, vol. I. — În acest 
volum se publică textul din anul 1899. 

Pregătind povestirea pentru culegerea de opere, Cehov i-a schimbat titlul şi 
a introdus modificări importante în tot textul, eliminând o serie de cuvinte sau 
fraze, sau înlocuindu-le prin altele. Cu acest prilej, autorul a scurtat vechile 
fraze, a eliminat elementele vulgare şi cele numai aparent comice, a schimbat 
ordinea cuvintelor, a introdus noi amănunte din viaţa de toate zilele, noi 
cuvinte şi întorsături de frază mai exacte etc. 

În nota din ziar, Cehov a accentuat stilul gazetăresc şi a completat-o cu 
detalii noi. 


La frizer 


E dimineatä. Nu-s inca nici ceasurile sapte, si Macar Cuzmici 
Bleostkin şi-a şi deschis frizeria. 

Nespălat, soios, dar îmbrăcat ca un fante, Macar Cuzmici, un 
tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, deretică de zor. La drept 
vorbind, nu prea are ce deretica, dar a asudat trebăluind. Când 
şterge cu cârpa, când râcâie cu unghia, cand ocheste pe perete o 
plosnita şi o dă jos. Frizeria e mică, îngustă, prăpădită. Pereţii de 
scândură sunt acoperiţi cu un tapet ce-ţi aminteşte o cămaşă de 
surugiu decolorată de soare. Între cele două ferestre cu geamuri 
murdare, lăcrămânde, se află o uşă subţire, firavă, scartaitoare, 
deasupra căreia spânzură un clopoțel inverzit de umezeală, care 
tresare de la sine din când în când, fără pricină, scoțând un 
clinchet bolnav. Dacă te uiţi în oglinda agätatä pe unul dintre 
pereţi, te vezi cu un cap lungit, scâlciat din toate părțile în chipul 
cel mai nemilos. În faţa acestei oglinzi sunt raşi şi tunşi clienţii. Pe 
o masuta la fel de nespălată şi de soioasă ca şi Macar Cuzmici, se 
află expus tot dichisul: piepteni, foarfeci, brice, briantină de o 
copeică, pudră de o copeică şi colonie — generos botezată cu apă — 
tot de o copeică. De altfel, întreaga frizerie nu face mai mult de 
cincisprezece copeici. 

Deasupra uşii tresare clopotelul bolnav şi în frizerie intră un 
bărbat mai în vârstă, îmbrăcat cu un cojoc argăsit şi cu pâslari în 
picioare. Capul şi gâtul îi sunt înfofolite cu un sal de femeie. 


Este Erast Ivanici Iagodov, naşul lui Macar Cuzmici. Pe timpuri, 
a fost paznic la conservator; acum stă lângă Iazul Roşu şi face pe 
lăcătuşul. 

— Bună ziua, Macaruşca, dragul meu! îi spuse el lui Macar 
Cuzmici, care continuă să deretice cu înfrigurare. 

Naşul şi finul se imbratiseaza. Iagodov îşi scoate şalul de pe cap, 
face semnul Crucii şi se aşază. 

— Tare-1 departe! spune el gemand. Ce-i glumă? De la Iazul 
Roşu până la Bariera Cialujskaia. 

— Ce mai faci? 

— Fac rău, măi frate. M-au apucat frigurile. 

— Ce vorbeşti! Frigurile!? 

— Da, frigurile. Am zăcut vreo lună de zile, de credeam că dau 
ortul popii. M-am şi împărtăşit. Acum îmi cade părul. Doctorul 
mi-a spus să mă tund. Zice că o să-mi crească păr nou, sănătos. 
Aşa că m-am gândit: hai la Macar. Decât să mă duc la altul, mai 
bine la unul care mi-e rudă. Îşi va da mai multă osteneală şi nici 
nu-mi va lua bani. E drept că-i cam departe, dar ce să-i faci! Să 
zicem c-am făcut o plimbare. 

— Cu multă plăcere. Te rog! 

Macar Cuzmici arată spre scaun, înclinându-se uşor. Iagodov ia 
loc, se priveşte în oglindă şi pare mulţumit de ceea ce vede: în 
oglindă i se înfăţişează o mutră strâmbă, cu buze de calmuc, cu 
nas turtit, lätäret, şi cu ochi bulbucati, cocotati pe frunte. Macar 
Cuzmici acoperă umerii clientului său cu un cearşaf alb, plin de 
pete galbene, şi începe să täcäne din foarfeci. 

— Vasăzică iti tai părul de tot, până la piele! spune el. 

— Bineînţeles. Fă-mă ca un tătar, ca o ghiulea. Să vezi pe urmă 
ce păr des o să-mi crească. 

— Mătuşa ce face? 

— E bine, o duce şi ea cum poate. Acum câteva zile a fost la 
maioreasă, la o naştere. A căpătat o rublă. 

— Aşa? O rubla? Tine-ti putin urechea, te rog! 

— Uite că o tin... Vezi să nu mă tai. Aoleu, mă doare! Mă tragi 
de păr. 


— Nu-1 nimic. Fără asta nu se poate în meseria noastră. Și Anna 
Erastovna ce face? 

— Fiică-mea? Bine; zburdă intruna. Săptămâna trecută, 
miercuri, am logodit-o cu Seikin. De ce n-ai venit? 

Foarfecele încetează să mai cläntäne. Macar Cuzmici lasă mâna 
Jos şi întreabă speriat: 

— Pe cine ati logodit? 

— Pe Anna. 

— Cum aşa? Cu cine? 

— Cu Seikin, Procofi Petrovici. Mătuşă-sa e iconoamă în strada 
Zlatoustencaia. E o femeie foarte cumsecade. Bineînţeles că 
suntem bucuroşi cu toţii, slavă Domnului. Peste o săptămână 
facem nunta. Vino şi tu, să chefuim împreună. 

— Da’ cum aşa, Erast Ivanici? spune Macar Cuzmici, uluit, 
galben la fata si ridicand din umeri. Asta nu se poate! Nu... nu se 
poate cu niciun chip! Doar Anna Erastovna... doar eu... am... 
avut sentimente pentru ea, şi voiam... Cum aşa? 

— Jac-asa. Am logodit-o şi basta. E un om de treabă. 

Pe fata lui Macar Cuzmici răsar broboane de sudoare rece. Pune 
foarfecele pe masă şi începe să-şi frece nasul cu pumnul. 

— Eu aveam de gând... bâiguie el. Asta nu se poate, Erast 
Ivanîci! Sunt... sunt amorezat şi... i-am făcut declaraţia din tot 
sufletul... Si mătuşa mi-a făgăduit. Pe dumneata te-am stimat 
întotdeauna ca pe un părinte... te tund întotdeauna gratis. Ti-am 
făcut întotdeauna servicii şi când a murit tata, ai luat un divan şi 
zece ruble în bani si nu mi le-ai mai dat înapoi. Îţi aduci aminte? 

— Cum de nu! Îmi aduc aminte. Dar ce, tu eşti de-nsurat, 
Macar? Asta se cheamă om de-nsurat? N-ai nici bani, nici slujbă. 
Si meseria ta e un fleac... 

— Parcă Seikin e bogat? 

— Seikin e membru într-un artel. A depus ca garantie o mie 
cinci sute de ruble. Asa, măi frate... Da’ acum, oricât am vorbi, 
totuna-i: treaba s-a făcut. Înapoi nu ne mai putem întoarce. Caută- 
ti altă logodnica, Macarusca... Doar nu s-a isprăvit lumea cu ea. 
Hai, tunde-ma! Ce stai? 


Macar Cuzmici tace şi stă nemiscat, apoi scoate din buzunar o 
batistă şi începe să plângă. 

— Ei, da’ ce-i cu tine! Lasă! caută să-l îmbuneze Erast Ivanici. 
Uite cum plânge, parcă ar fi o muiere! Isprăveşte-mi capul, şi pe 
urmă poţi să scancesti cât vrei. Hai, ia foarfecele! 

Macar Cuzmici ia foarfecele, le priveşte câteva clipe fără rost, 
apoi le scapă pe masă. Mâinile îi tremură. 

— Nu pot! spune el. Nu pot acum, nu mai am putere! Sunt un 
om nenorocit! $i ea e nenorocită! Ne iubeam, ne-am legat cu 
jurământ şi oamenii răi ne-au despărțit fără nicio milă. Pleacă, 
Erast Ivanici! Să nu te mai vad. 

— Atunci mă întorc mâine, Macarusca. Ai să mă ispravesti de 
tuns mâine. 

— Bine. 

— Hai, linisteste-te; mâine am să vin cât mai devreme. 

Cu capul tuns până la piele numai pe jumătate Erast Ivanici 
aduce cu un ocnas. Nu-i prea vine la îndemână să plece aşa, dar n- 
are încotro. Îşi îmbrobodeşte capul şi gâtul cu şalul şi iese din 
frizerie. Rămas singur, Macar Cuzmici se lasă pe scaun şi continuă 
să plângă încet. 

A doua zi dis-de-dimineatä, Erast Ivanici se înfiinţează iar. 

— Ce doriţi? îl întreabă cu răceală Macar Cuzmici. 

— Am venit să-mi isprävesti tunsul, Macaruşca. A mai rămas 
Jumătate de cap. 

— Dati-mi banii înainte, vă rog. Eu nu tund pe gratis. 

Erast Ivanici iese fara să rostească un cuvânt. Umblă şi astăzi cu 
o jumătate de cap tunsă şi cu cealaltă latoasa. Socoteste că a te 
tunde pe bani e un lux, şi aşteaptă ca părul tuns să-i crească şi să-i 
ajungă din urmă latele. Aşa s-a dus şi la nuntă. 


Apărută pentru prima oară in revista „Zritel”, 1883, Nr. 10, 7 februarie. 
Titlul: ,,O drama la frizer ” semnată: Omul fără splină. A intrat, după ce a fost 
revăzută de autor, în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. — Publicăm 
textul din anul 1899. 

Pentru culegerea operelor sale, Cehov a modificat titlul şi a revizuit 
temeinic întreaga povestire. A introdus schimbări în caracterizarea 


personajelor si a revizuit serios dialogul dintre Macar Cuzmici si Erast 
Ivanovici. Revizuirea textului s-a facut mai ales eliminând din limbajul 
ambelor personaje imitarea formelor şablon ale vorbirii târgovetilor, 
vulgarismele, precum şi reproducerea fonetică a limbii vorbite. 


Triumful învingătorului 


POVESTEA UNUI FOST ARHIVAR 


În vinerea saptamani de läsata secului, s-au dus cu toții la 
Alexei Ivanici Cozulin, să mănânce blinele. Sigur că nu-l 
cunoaşteţi pe Cozulin şi pentru dumneavoastră el nu înseamnă 
NIMIC, e un zero, dar pentru noi ăştia, care nu plutim în înălțimi 
siderale, e un om mare, atotputernic şi de o adâncă înţelepciune. 
Carevasăzică, s-au dus la el toți cei ce alcătuiau — ca să zic asa — 
piedestalul lui. M-am dus şi eu cu tata. 

Blinelele erau ceva ce nu s-a pomenit, cum nici nu pot să vă 
exprim, domnul meu: crescute, afânate, rumene. Luai una, o 
înfulecai, după ce întingeai cu ea în untul topit, fierbinte, şi dracu” 
ştie cum se făcea, dar următoarea îţi nimerea singură în gură. Ca 
detalii, ornamente şi accesorii, aveam smântână, icre proaspete, 
somon şi parmezan ras. Vinul şi votca curgeau în valuri. După 
blinele, am mâncat o ciorbă de nisetru, iar după ciorbă, potârnichi 
cu sos. Ne-am îndopat în aşa hal, că tata şi-a descheiat pe furiş 
nasturii de pe burtă şi, ca nimeni să nu bage de seamă acest 
liberalism, s-a acoperit cu servetul. Cu dreptul lui de şef al nostru, 
căruia totul îi era îngăduit, Alexei Ivanici şi-a descheiat şi jiletca şi 
cămaşa. După masă, fără să ne ridicăm de pe locurile noastre, am 
aprins — cu învoirea şefului — ţigări de foi şi am început să 
sporovăim. Mai bine zis noi ascultam şi Excelenţa Sa Alexei 


Ivanici vorbea. Subiectele erau mai mult cu caracter umoristic, 
asa, ca de lăsata secului... Şeful povestea, povestea şi căuta să fie 
si spiritual. Nu ştiu dacă spunea ceva cu adevărat hazliu, dar îmi 
aduc aminte că tata mă tot înghiontea şoptindu-mi: 

— Râzi! 

Deschideam larg gura şi radeam. La un moment dat, tot silindu- 
ma sa rad, am scos chiar un fel de scheunat, care a atras asupra 
mea atentia tuturor. 

— Asa, asa! mi-a soptit tata. Esti baiat de isprava! Se uita seful 
la tine si râde... Asta-i bine; poate să-ţi dea un loc de ajutor de 
impiegat! 

— M-da! a spus, dupa multe altele, Cozulin, șeful nostru, 
gafaind de îmbuibare. Stau, mănânc blinele, mă îndop cu icre 
proaspete, îmi mai dezmierd din când în când nevestica cea 
nurlie... lar fetele mele sunt atât de frumoase, că nu numai nişte 
nenorociti ca voi, dar chiar prinții şi conții nu-şi mai pot lua ochii 
de la ele şi oftează. Dar casa mea ce cusur are? He-he-he... Asta-i! 
Să nu cârtiti şi să nu vă tanguiti nici voi, cât timp n-aţi ajuns pana 
la capătul vieţii. Câte nu se pot întâmpla! Te trezesti cu fel de fel 
de schimbări... Să zicem că azi nu însemni nimic, că eşti un zero, 
un firicel de praf... o furnică nenorocită. Ei şi? Ca mâine poate să- 
ti vină şi tie rândul să prinzi soarta de mot, ca să zic aşa, să ajungi 
să porunceşti altora! Da, da, în viaţă se întâmplă fel de fel de mi- 
nunätii! 

Alexei Ivanici a tăcut o clipă, a clatinat din cap şi a urmat: 

— E1, pe timpuri nu era aşa!... Doamne Dumnezeule! Mai să 
nu-ți vină să crezi. Umblai fără ghete, cu pantalonii rupti, tremurai 
intruna, ti-era frică de orice... Pentru o rubla, se întâmpla sa 
muncesti şi câte două săptămâni. S1 rubla aia nu ti se dădea nici ea 
aşa... omeneste! Nu! O mototoleau şi ţi-o aruncau in fata: na, 
crapă! Oricine putea să te strivească, să te calce în picioare, să-ţi 
dea din senin cu ceva în cap... Oricine putea să te batjocorească... 
Te duceai cu vreo hârtie la şef şi vedeai în pragul uşii un cotei. Te 
apropiai de javră şi o apucai de labă, ca şi cum i-ai fi spus: 1artä- 
mă că am trecut pe lângă tine. Bună dimineaţa! lar ea mârâia la 


tine: r-r-r... Portarul te împungea cu cotul, si tu îi spuneai: „N-am 
bani marunti, Ivan Potiapici... 1arta-ma!” Dar mai mult decat de la 
toţi, am suferit şi am înghiţit fel de fel de batjocuri de la scrumbia 
asta afumată, de la crocodilul ăsta, pe care-l vedeţi colo... Da, da, 
de la acest Curitin care acum face pe mieluselul! 

Si Alexei Ivanici a arătat spre un batranel mărunt şi garbovit 
care şedea lângă tatăl meu. Batranelul clipea din ochii lui obosiţi şi 
fuma în silă o ţigară de foi. Nu avea obiceiul să fumeze, dar când 
vreun superior îi oferea o ţigară, socotea necuviincios să refuze. 
Văzând degetul şefului îndreptat spre el, s-a fâstâcit cumplit şi a 
început să se frământe pe scaun. 

— Mult am mai pätimit eu din pricina mieluşelului ăstuia! 
continuă Cozulin. La dânsul mi-am făcut ucenicia. Când m-am 
dus la el, eram un bäietandru sfios, care abia îndrăzneam să-mi 
ridic ochii din pământ. Si, mamă-doamne, ce zile fripte mi-a mai 
făcut!... Orice cuvânt al lui era ca un cuţit, orice privire ca un 
glonte în piept. Acum, uitati-va la el: parcă-i un vierme nenorocit. 
Dar ia să-l fi văzut atunci! Curat Neptun! Cerurile se deschideau 
înaintea lui! Mult m-a mai chinuit! Scriam pentru el, alergam după 
plăcinte, îi ascuteam penele, îi duceam băbătia de soacră pe la 
teatre. Îi făceam tot felul de servicii. M-am învăţat să trag şi tutun 
pe nas! M-da... Si tot din pricina lui. Fiindcă trebuia să port mereu 
tabachera la mine, pentru cazul că mi-ar cere o priză. Iti aduci 
aminte, Curitin? O dată, răposata maică-mea s-a dus la el şi l-a 
rugat să-i învoiască fiul, adică pe mine, pe două zile, ca să mă duc 
la o mătuşă, pentru o împărțire de moştenire. Cum s-a mai stropsit 
la ea! I s-au făcut ochi ca nişte roti şi a început să răcnească: „Fii- 
tu e un trântor, un parazit. Aşa îl creşti, toanto?... Am să-l dau în 
Judecată!” Bătrâna s-a dus acasă şi a căzut la pat; se îmbolnăvise 
de spaimă... era cât p-aci să moară... 

Alexei Ivanici şi-a şters ochii cu batista şi a dat pe gat un pahar 
de vin. 

— I-a trecut apoi prin cap să mă însoare cu ibovnica lui, dar 
tocmai atunci am avut norocul să mă apuce frigurile; am zăcut 
vreo şase luni în spital. Da, da... aşa era pe timpuri! Asa mi-a fost 


tineretea! Si acum? Ha-ha! Acum eu... eu sunt seful lui. Acum el 
îmi duce soacra la teatru, el îmi întinde tabachera şi, poftim... 
fumează ţigări de foi. He-he-he... Iar eu îi torn în viata piper... 
piper! Curitin! 

— Ce doriţi? l-a întrebat Curitin, ridicându-se de pe scaun şi 
luând poziţia de ,,drepti”. 

— Prezintă-ne o tragedie! 

— Am înţeles! 

Curitin a luat o atitudine impunătoare, s-a încruntat, a ridicat o 
mână, şi-a schimonosit faţa şi a rostit cu glas rägusit, tremurätor: 

— Să mori, per-r-fido! Mi-e sete de s-sange! 

Ne-am pornit cu toţii pe râs. 

— Curiţin! Mănâncă bucata asta de pâine cu piper! 

Curitin, ghiftuit ca şi noi, a luat o felie mare de pâine de secară, 
a presărat-o cu piper şi a început s-o mestece, în timp ce toţi 
ceilalți râdeam cu hohote. 

— Se întâmplă fel de fel de schimbări, a reluat Cozulin. Stai jos, 
Curitin! Când o să ne sculăm de la masă, ai să ne cânti ceva... Pe 
timpuri, tu erai tare şi mare, acum sunt eu... Da... Bătrâna a 
murit... Da... da... 

Cozulin s-a ridicat de pe scaun, clătinându-se pe picioare. 

— lar eu nu crâcneam, fiindcă eram mic de tot, vai de capul 
meu. Călăilor... Barbarilor... În schimb, acum eu sunt acela 
care... He-he-he... Ei, acum tu! Tu de colo! Cu tine vorbesc, 
spânule! 

Si Cozulin şi-a repezit degetul înspre tatăl meu. 

— Aleargă în jurul mesei şi cântă cocoseste! 

Tata a zâmbit, s-a roşit de plăcere şi a început să alerge cu paşi 
mărunți în jurul mesei. Eu după el. 

Făceam amândoi ,,Cu-cu-ri-gu!” 
repede. 

Alergam şi mă gândeam: 

„Mă face sigur ajutor de împiegat!” 


şi alergam din ce în ce mai 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 9, 26 februarie. 


Titlul: ,, Triumful învingătorilor ” fara subtitlu. Semnatä: A. Cehonte. A intrat, 
după ce a fost revăzută de autor, în Culegerea de opere din anul 1900, vol. I. 
— Publicăm textul din 1900. 

Cu prilejul pregătirii pentru culegerea de opere, povestirea a fost supusă 
unei revizuiri serioase, în special din punct de vedere stilistic. Autorul i-a 
modificat titlul, i-a introdus un subtitlu, numele de familie Curotapov a fost 
schimbat în Curitin. Numeroase fraze au fost scurtate sau înlocuite cu altele, 


au fost eliminate şi înlocuite cuvintele şi expresiile străine, care coborau 
nivelul povestirii. 


Paznicul cärturar 


Paznicul Filip stătea in mijlocul bucătăriei şi le făcea celorlalți 
morală. Doi feciori, vizitiul, două fete în casă, bucătarul, 
bucătăreasa $i doi băieți — copiii lui — ajutoare la bucătărie, ascul- 
tau. În fiecare dimineaţă portarul le ţinea câte o predică; în 
dimineaţa aceea, subiectul logosului său era cartea. 

— Voi toţi trăiţi ca nişte porci, spunea el tinandu-si în mână 
şapca cu rozetă de paznic. Vă faceţi toată ziulica veacul pe aici — 
si afar’ de nestiinta voastră nu găseşte omul la voi nimic, nici 
urmă de civilizaţie. Mişca joacă şaşchi, Matriona sparge alune, 
Nichifor se hlizeste tot timpul. Asta se cheamă minte? Aşa ceva nu 
face omul din deşteptăciune, ci din prostie. N-aveti niciun fel de 
înclinări intelectuale. Si ştiţi de ce? 

— Aşa-i, Filip Niciandrici, îl întrerupse bucătarul. Dar ce vrei? 
Cap de mujic... Ce putem noi pricepe? 

— ȘI ştiţi de ce? urmă paznicul. Fiindcă trăiţi fără niciun gând 
mai deosebit. Si nu numai că nu citiţi cărți, dar habar n-aveţi de 
ce-i în ele. Ce bine ati face daca ati lua câte o cărticică, v-aţi aseza 
frumos şi ati începe să citiţi. Doar ati învăţat la scoala, puteţi 
buchisi slova tipărită. Tu, Mişa, bunăoară, ce-ar fi dacă ai lua o 
cărticică şi te-ai apuca s-o citeşti aici, cu glas tare? Ti-ar fi de folos 
şi tie şi ar fi plăcut şi pentru ceilalţi. În cărţi se vorbeşte pe larg 
despre toate. Gasesti în ele şi ceva despre firea lucrurilor şi despre 
dumnezeire şi despre celelalte tari de pe pământ... Din ce se face 


fiecare lucru, cum vorbeste fiecare popor pe limba lui... Cum sunt 
păgânii care se închină la chipuri cioplite. Despre toate găseşti 
câte ceva în cărți, numai să vrei. Pe când voi ce faceţi: stati pe 
vatră, mâncaţi şi beti întocmai ca nişte dobitoace nevrednice! Ptiu! 

— Nicandrici, e timpul să te duci să-ţi vezi de pază! îi aminti 
bucătăreasa. 

— Ştiu. Nu-i treaba ta să mă înveţi ce am de făcut. Uitaţi-vă, 
bunăoară, la mine. Care-i plăcerea mea, cu toate că nu mai sunt 
nici eu chiar aşa tânăr. Cum îmi hrănesc eu sufletul? Nu-i nimic 
mai bun ca o cărticică sau un ziar. Vedeţi, acum mă duc la pază. 
Am de stat vreo trei ceasuri la poartă. Şi credeţi că am să casc gura 
sau am să flecăresc cu muierile? Nu-u, nu sunt eu din aia! lau cu 
mine o cărticică, mă aşez şi citesc; nici nu-mi trebuie altceva ca să 
fiu pe deplin mulţumit. Asta e! 

Si Filip scoase din dulap o carte jerpelită şi o băgă în sân. 

— Vedeţi, asta e plăcerea mea. De mic copil m-am obişnuit aşa. 
Cartea înseamnă lumină, iar nestiinta, întuneric; ati auzit doar şi 
voi asta. 

Filip îşi puse sapca in cap, tuşi scurt şi ieşi mormăind din 
bucătărie. Ajuns în stradă, se aşeză pe banca din faţa porţii, 
întunecat la faţă ca un nor. 

— Ăştia nu sunt oameni, ci nişte panglicari nepricopsiti — 
bodogăni el, gândindu-se mereu la cei din bucătărie. 

Când îi mai trecu năduful, scoase cartea, oftă trist şi se apucă de 
citit. 

„E scrisă cum nu se poate mai bine, gândi el după ce isprăvi 
pagina întâi şi clătină din cap. Multă minte le-a mai dat unora 
Dumnezeu!” 

Editata la Moscova, cartea era intitulată: „Cultura 
rădăcinoaselor. Avem sau nu nevoie de gulii?” După ce citi şi 
pagina a doua, portarul dădu aprobator din cap si tusi. 

— E scrisă foarte bine! 

Când isprăvi şi pagina a treia, Filip căzu pe gânduri. Îi venise 
chef să cugete asupra învăţăturii în general şi, fără să ştie nici el de 
ce, începu să se gândească la francezi. Capul i se lăsă pe piept, 


coatele 1 se sprijiniră pe genunchi şi ochii 1 se facura mici. 

Și Filip avu un vis. Se făcea că în jurul lui totul se schimbase: 
pământul însă rămăsese acelaşi; casele, poarta, la fel; numai 
oamenii erau cu totul alţii. Toţi ajunseseră înţelepţi, nu mai găseai 
un singur prost, iar pe stradă întâlneai numai francezi şi iar 
francezi. Până şi sacagiul discuta cu o carte groasă în mână şi 
spunea: ,,Marturisesc că sunt foarte nemulţumit de climă şi aş vrea 
să mă uit la termometru”. 

— Citeşte calendarul, îi spunea Filip. 

Bucătăreasa, atât de toantă înainte, lua şi ea parte la discuţii 
savante şi îşi dădea cu părerea în chip foarte judicios... Apoi Filip 
se ducea la comisariatul de poliție, ca să comunice lista celor ce 
locuiau în clădirea păzită de el şi — ciudat! chiar în instituţia aceea 
atât de întunecată, se vorbea numai de lucruri luminoase şi pe 
toate mesele se vedeau numai cărți. Şi iată că cineva se apropia de 
lacheul Mişa, îl înghiontea şi îi striga: „Dormi? Te întreb: dormi?” 

— Dormi în orele de pază, dobitocule? auzi Filip un glas 
tunător. Dormi, netrebnicule, vită! 

Filip sari în picioare şi se frecă la ochi: în fata lui stătea 
subcomisarul de poliţie. 

— Dormi? Ai? Am să te pun la amendă, bestie ce esti! Am să te 
învăţ eu minte să-mi dormi în orele de pază, diavole! 

Două ceasuri după aceea, paznicul fu chemat la comisariat. Apoi 
se întoarse din nou în bucătărie. Pătrunşi de morala pe care le-o 
făcuse de dimineaţă, toţi sedeau acum în jurul mesei, ascultându-l 
pe Mişa, care citea ceva, silabisind încruntat şi roşu la faţă. Filip 
se apropie de Mişa, îi dădu peste carte cu mănuşa lui groasă şi se 
răsti la el, posomorât: 

— Las-o dracului! 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 16, 3 martie. Titlul: 
, Moralä”. Semnata: A. Cehonte. După ce a fost revăzută de autor, a intrat în 
Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. — Publicăm textul din 1899. 

Povestirea a fost considerabil îmbunătăţită din punct de vedere stilistic. 
Titlul a fost schimbat. S-au făcut mari modificări în vorbirea paznicului, 
scurtându-se frazele şi eliminându-se toate reproducerile fonetice ale 


limbajului popular, precum si cuvintele deformate. Au fost de asemenea 
eliminate reflectiile numai aparent comice, cat si cuvintele sträine de care nu 
era nevoie. 


O fire enigmatica 


Un compartiment de clasa întâi. 

Pe canapeaua îmbrăcată in catifea zmeurie, stă pe jumătate 
întinsă o cuconita frumuşică. Evantaiul scump, cu ciucuri, 
trosneşte în mânuta ei, care-l strânge cu înfrigurare, pince-nez-ul 
alunecă mereu de pe năsucul drăgălaş, broşa din piept se ridică şi 
se lasă întruna, ca o barcă pe valuri. Cuconita este vădit 
tulburată... Pe canapeaua din fata ei, stă atasatul special de pe 
lângă cabinetul guvernatorului, un tânăr scriitor debutant, care 
publică în buletinul guberniei schițe cu subiecte din viata 
mondenă, pe care le intitulează „novelle”... Acum se uită în ochii 
ei, se uită ţintă, cu un aer de cunoscător. Observă, studiază, prinde 
taina firii ei excentrice, enigmatice, o descifreaza... Îi vede ca în 
palmă sufletul, cu toate ascunzisurile lui. 

— Cum vă înţeleg! îi spune el, sărutându-i mâna deasupra 
brăţării. Sufletul dumneavoastră sensibil, cald, caută o ieşire din 
labirintul său... Da! Duceti o luptă îngrozitoare, titanică, dar... nu 
trebuie să vă pierdeţi curajul! Veţi ieşi biruitoare! Da! 

— Descrie-mă, Voldemar! spune drägälasa cuconita zâmbind 
trist. Viaţa mea e atât de plină, atât de bogată, atât de complexă... 
Dar ce folos: sunt atât de nefericită! Sunt o martiră în genul lui 
Dostoievski... Descrie lumii sufletul meu, Voldemar, infatiseaza-i 
acest biet suflet! Eşti psiholog. N-a trecut nici un ceas de când 
stam de vorbă în acest compartiment, şi m-ai şi înţeles, m-ai 


descifrat! 

— Vorbiti! Va implor, destainuiti-mi totul! 

— Ascultă, m-am născut într-o familie de funcționari săraci. 
Tata era om cumsecade... bun la suflet, deştept, dar... 
mentalitatea epocii şi a mediului... vous comprenez...' nu-l 
invinuiesc, bietul de el. Bea, juca cărți... lua mită... Cât despre 
mama... Dar ce să mai vorbesc! Sărăcia, lupta pentru o bucăţică 
de pâine, conştiinţa nimicniciei... Ah, nu mă sili să-mi aduc 
aminte! M-am văzut nevoită să-mi croiesc singură calea... 
Educaţia monstruoasă primită la pension, romanele stupide, 
greşelile tinereţii, prima dragoste sfioasă... Dar lupta cu mediul? 
Groaznic! Dar îndoielile? Dar chinurile neîncrederii crescânde în 
viata, în tine insuti?... Ah! Eşti scriitor şi ne cunoşti pe noi, 
femeile. Ai să înţelegi... Din nenorocire, sunt înzestrată cu o fire 
ce iese din comun... Asteptam fericirea, şi încă ce fericire! 
Ardeam de dorinţa de a fi om! Da! A fi om, în asta vedeam eu 
fericirea! 

— Minunată făptură! murmură scriitorul, sărutându-i iar mâna 
deasupra brăţării. Nu mâna dumneavoastră o sărut, minunată 
făptură, ci însăşi suferința umană! Vă amintiţi de Raskolnikov? 
Aşa săruta el. 

— Ah, Voldemar! Aveam nevoie de glorie... de zgomot, de 
strălucire, ca orice fire care... de ce-aş face exces de modestie? 
care iese din comun. Doream ceva neobişnuit... nefeminin! Si 
iată... iată că... mi-a ieşit în cale un general bătrân şi bogat... Mă 
înţelegi, Voldemar! A fost o jertfire de sine, o renunțare... In- 
cearcă să mă înţelegi! Nu puteam să fac altfel. Mi-am îmbogățit 
familia, am început să călătoresc, să fac bine în jurul meu. Dar cât 
mă chinuiam, cât de josnice şi murdare mi se păreau imbratisarile 
acestui om care, trebuie s-o recunosc, la vremea lui luptase 
vitejeşte. Am trăit clipe... clipe groaznice! Dar mă mângâiam cu 
gândul că bătrânul va muri curând, că voi putea trăi cum visasem, 
că mă voi dărui unui om drag, că voi fi fericită... $i inchipuieste-ti 
că am întâlnit un asemenea om, Voldemar! Dumnezeu mi-e martor 
că l-am întâlnit. 


Drägälasa cuconita isi mişcă şi mai tare evantaiul. Faţa ei se 
schimonoseste ca şi cum ar fi gata să plângă. 

— Și iată că bătrânul a murit... Mi-a lăsat ceva avere, sunt 
liberă ca o pasăre. Acum aş putea să trăiesc fericită... Nu-i aşa, 
Voldemar? Fericirea îmi bate în geam. Ar fi de ajuns s-o las să 
intre, dar... nu! Ah, Voldemar, ascultă-mă, te implor, ascultă-mă. 
Acum aş putea să mă dăruiesc omului drag, să fiu tovarăşa, 
sprijinul, inspiratoarea idealurilor lui, să fiu fericită, să mă 
odihnesc... Dar în lumea asta lucrurile iau întorsături atât de 
stupide, de urâte, de grosolane. Ce murdar e totul, Voldemar! Sunt 
nefericită, nefericită, nefericită! În calea mea s-au ivit alte piedici! 
Din nou simt că fericirea mea este departe, departe! Ah, ce chinuri 
îndur! Dacă ai şti! Ce chinuri! 

— Dar de ce? Ce s-a ivit în calea dumitale? Spune-mi, te implor, 
ce? 

— Un alt bătrân bogat... 

Evantaiul rupt acoperă fata drägälasä. Scriitorul isi propteste în 
pumn capul plin de gânduri, oftează şi începe să cugete cu aerul 
unui psiholog încercat. Locomotiva fluieră şi gâfâie, perdelutele 
de la geamuri se rumenesc de razele apusului. 


Apărută pentru prima dată in revista ,,Oskolki”, 1883, nr. 12, 19 martie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în revista „Povestiri felurite”, 
Sankt Petersburg, 1886. După ce a fost revăzută de autor, a intrat în culegerea 
de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

În vederea apariţiei în culegerea de opere, Cehov a revizuit povestirea din 
punct de vedere stilistic şi a adăugat câteva trăsături noi la caracterizarea 
personajelor. 


Patania unui modernist 


Inainte de a pleca la examenul de limba greacä, Vania Ottepelev 
sărută pe rând toate icoanele. Stomacul 1 se închircea dureros, o 
suflare îngheţată îl pătrundea până-n tălpi; inima îi zvâcnea şi 1 se 
strângea de teama necunoscutului. Ce notă avea să ia astăzi? Trei 
sau doi? Se duse de vreo şase ori la maică-sa, rugând-o să-l 
binecuvânteze, iar la plecare mai stărui o dată pe lângă mătuşa-sa 
să se roage pentru el. În drum spre liceu, dădu unui cerşetor două 
copeici, socotind ca ele îi vor răscumpăra nestiinta şi nădăjduind 
că Dumnezeu se va milostivi şi va face să nu-i cadă tocmai lui 
numeralele cu blestematele lor tessaraconta şi octocaideca. 

Se întoarse de la liceu târziu, după ceasurile patru. Cum sosi, se 
culcă, fără să spună o vorbă. Era palid, tras la fata şi cu ochiu 
inrositi. 

— Ei, ce-i? Cum ţi-a mers? Cât ai luat? îl întrebă mama, 
apropiindu-se de pat. 

Vania clipi, fata 1 se schimonosi şi izbucni în plâns. Maica-sa 
îngălbeni, deschise larg gura şi îşi împreună îngrijorată mâinile, 
scăpând pantalonaşii pe care tocmai îi cârpea. 

— De ce plângi? Vasăzică n-ai trecut? îl întrebă ea. 

— M-a... m-a trântit... am luat un doi... 

— Ştiam eu! Am avut o presimtire! se tângui femeia. Of, 
Doamne! Cum de n-ai trecut? De ce? La ce materie ai căzut? 

— La limba greacă... Să vezi, mămico... M-au întrebat cum e 


viitorul de la „fero”, şi eu... in loc să spun ,,oisomai”, am spus 
,opsomai”. Apoi... apoi... accentul nu se pune, dacă ultima silabă 
e lungă, şi eu... m-am fâstâcit... am uitat că alfa e lungă... şi am 
pus accentul. Apoi Artaxerxov m-a pus să enumăr particulele 
enclitice... Am început să le enumăr şi, fără să vreau, am băgat 
între ele şi un pronume... Am greşit şi eu... Si mi-a pus doi... 
Sunt... nenorocit. Am învăţat toată noaptea... Toată săptămâna m- 
am sculat la patru... 

— Nu, nu tu, eu sunt nenorocită, copil ticălos ce eşti! Eu sunt 
nenorocită! M-ai uscat, iroade, călăule, piază rea! Îmi rup şalele 
muncind, mă chinuiesc ca să pot plăti pentru un neghiob şi un 
bezmetic ca tine... mă omori cu zile. Şi care mi-e răsplata? Nu 
vezi cum înveţi? 

— Eu... învăţ. Toată noaptea învăţ... Ai văzut şi dumneata... 

— M-am rugat de Dumnezeu să-mi trimită moartea şi nu mi-o 
trimite, păcătoasa de mine... Mult mă mai chinuiesti... Alte femei 
au copii ca toţi copii; eu n-am decât unul şi nicio mângâiere, 
niciun sprijin de la el. Să te bat? Te-aş bate, dar de unde să iau 
putere? De unde, Maică Precistă? 

Mama îşi acoperi faţa cu pulpana scurteicii şi începu să plângă 
cu hohote. Amărât, Vania se răsuci în aşternut şi îşi lipi fruntea de 
perete. Mătuşa intră în cameră. 

— E1 vezi!... Presimtirea mea! exclamă ea, ghicind ce se 
întâmplase. Pali la faţă şi începu să-şi frângă mâinile 
deznădăjduită. Toată dimineaţa m-am frământat... Simteam eu că 
O să pice o nenorocire... Si poftim... 

— Tâlharule, călăule! începu iar mama. 

— De ce îl ocărăşti? se răsti la ea mătuşa, smulgându-şi de pe 
cap basmaua cafenie. Ce e vinovat el? Tu eşti vinovată! Tu! De ce 
l-ai dat la liceu? Ce, eşti nobilă? Vă dati aere de nobili! Sigur, vezi 
să nu ajungeţi nobili! Ei, dacă m-ai fi ascultat şi l-ai fi îndrumat 
spre comerţ... La un birou comercial de exemplu, ca şi Cuzia al 
meu... Cuzia primeşte acum cinci sute de ruble pe an. Cinci sute — 
ce, asta-i glumă? Pe când asa, te chinuiesti pe tine, îl chinuiesti şi 
pe el cu toată învăţătura asta, lua-o-ar naiba. E slabut, tuseste... 


uitä-te cum arata: are treisprezece ani $i pare de zece. 

— Nu, Nastenca, nu draga mea! l-am tras prea puţine bătăi, 
impielitatului ăstuia! Trebuie bătut, asta-i! U-u-u... iezuitule, 
călăule, mahomet ce eşti! tipä ea la băiat. Ar trebui să te bat cu 
nuiaua, dar n-am putere. Când era mic, toți îmi spuneau: ,,bate-l, 
bate-l”... N-am ascultat, păcătoasa de mine. De asta mă chinuiesc 
acum. Dar stai tu, iti vin eu de hac! Te-nvat eu minte... 

Il mai amenintä o data cu pumnul ud de lacrimi şi, bocind, se 
duse în odaia chiriasului ei, Evtihi Cuzmici Cuporosov, care şedea 
la masă şi citea „Manualul de dans”. Evtihi Cuzmici era un om 
deştept şi cult. Vorbea pe nas, se spăla cu un săpun care cu mi- 
rosul lui făcea să strănute toată lumea din casă, mânca de frupt în 
zilele de post şi era în căutarea unei logodnice culte. Pentru toate 
aceste motive, era socotit cel mai deştept chiriaş. Pe deasupra 
cânta şi cu glas de tenor. 

— Taicä dragă! îl rugă mama, cu lacrimile curgându-i şiroaie. 
Fii atât de mărinimos şi trage-i o bătaie băiatului meu... Fă-mi 
acest bine! M-a nenorocit: n-a trecut la examen! E de necrezut, n-a 
trecut! Eu nu pot să-l bat, că-s slabă şi prăpădită... Trage-i 
dumneata o bătaie bună în locul meu, fii atât de märinimos şi de 
delicat, Evtihi Cuzmici! Nu refuza rugămintea unei femei 
bolnave! 

Cuporosov se încruntă şi dădu drumul pe nas unui oftat adânc. 
Stătu câteva clipe pe gânduri, bătu darabana cu degetele pe masă 
si, după ce mai oftă o dată, se duse la Vania. 

— Mama dumitale te-a dat la învăţătură, carevasăzică, începu el. 
Te cultivă, vrea să ajungi om, tinere revoltător! De ce te porți aşa? 

Vorbi mult timp astfel. Tinu un adevărat discurs. Pomeni de 
ştiinţă, de lumină şi de întuneric. 

— M-da, tinere! 

După ce îşi isprăvi discursul, îşi scoase cureaua de la pantaloni 
ŞI îl trase pe Vania afară din pat. 

— Cu dumneata nu se poate altfel! glăsui el. 

Vania se aplecă supus şi îşi băgă capul între genunchii lui Evtihi 
Cuzmici. Urechile lui trandafirii, clăpăuge, prinseră să freamăte pe 


pantalonii noi, de flanela, cu vipusti cafenii. 
Nu scoase niciun geamat. Seara, consiliul de familie hotari să-l 
dea la comerţ. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 19, 7 mai. Titlul: 
„Vania, mämifica, mătuşa şi secretarul”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, 
după ce a fost revăzută de autor, în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. — 
Publicăm textul din 1899. 

Pentru culegerea de opere, Cehov a schimbat titlul, a revizuit povestirea din 
punct de vedere stilistic, a concentrat unele fraze, a făcut modificări în 
caracterizarea chiriasului si a eliminat cuvântul „secretar”. 

Tessaraconta (în limba greacă) — numeralul patruzeci. 

Octocaideca (în limba greacă) — optsprezece. 

Fero (în limba greacă) — port (verb, prezent). 

Particule enclitice — particule care se alipesc la un alt cuvânt, alcătuind 
împreună cu acesta o entitate. 


Din jurnalul unui ajutor-contabil 


1863 mai 11: Contabilul nostru, Glotehin, în vârstä de saizeci de 
ani, a băut lapte cu coniac ca să-i treacă tusea şi s-a îmbolnăvit de 
delirium tremens. Cu siguranța care-i caracterizează, doctorii 
afirmă că mâine va muri. În sfârşit, voi fi contabil! Postul lui îmi 
este fagaduit de mult. 

Secretarul Cleşciov va fi dat în judecată din cauză că a bătut pe 
un cetăţean care-l făcuse „birocrat”. Se pare că lucrul este hotărât. 

Am luat un decoct împotriva catarului la stomac. 

1865 august 3: Contabilul Glotehin are din nou dureri în piept. 
A început să tuşească şi bea lapte cu coniac. Dacă moare, locul lui 
îmi va fi dat mie. Am oarecare speranțe, dar nu prea mari, 
deoarece după cât se pare delirium tremens nu este întotdeauna 
mortal! 

Cleşciov a smuls o poliţă din mâna unui armean si a rupt-o. S-ar 
putea ca afacerea să-l ducă în faţa judecătorilor. 

O bătrână (Gurievna) mi-a spus ieri că nu sufăr de catar, ci de 
hemoroizi ascunşi. Tot ce se poate! 

1867 iunie 30: Ziarele scriu că în Arabia bântuie holera. Poate 
că se întinde si în Rusia, şi atunci se vor ivi multe locuri vacante. 
Dacă bătrânul Glotehin moare, locul de contabil îl obțin eu. 
Rezistent mai e omul ăsta! Găsesc că este chiar prejudiciabil să 
trăieşti aşa de mult. 

Ce să iau împotriva catarului? Seminte de cina? 


1870 ianuarie 2: Câinele lui Glotkin a urlat in curte toata 
noaptea. Bucätäreasa mea Pelagheia spune ca este un semn sigur. 
Am discutat cu ea pana la orele douä de noapte, cum am sa-mi 
cumpăr o haină de blană şi un halat, după ce voi fi ajuns contabil. 
Poate că mă voi şi însura. Fireşte, nu cu o fată tânără, aşa ceva nu 
se potriveşte cu vârsta mea, ci cu o văduvă. 

Ieri, Clesciov a fost dat afară de la club fiindca a povestit cu glas 
tare o snoavă porcoasă şi şi-a bătut joc de patriotismul lui 
Poniuhov, membru al sfatului negustoresc. După cum se aude, 
acesta îl va da în judecată. 

Vreau să mă duc la doctorul Botkin, să-l întreb ce e cu catarul 
meu. Se spune că s-ar pricepe... 

1878 iunie 4: Ziarele scriu că la Vetlianca e ciumă şi că 
populaţia moare pe capete. Ca să se apere de molimă, Glotkin bea 
votcă cu piper. Cred că pe un bătrân ca el nu-l prea poate ajuta 
votca cu piper. Dacă se abate cumva molima şi pe la noi, ca mâine 
sunt contabil. 

1883 iunie 4: Glotkin trage să moară. Am fost la el şi l-am rugat 
cu lacrimi în ochi să mă ierte că i-am aşteptat cu atâta nerăbdare 
moartea. M-a iertat mărinimos, cu lacrimi în ochi, şi mi-a dat 
sfatul să iau cafea de ghinda pentru catarul meu. 

Cleşciov a fost din nou cât p-aci să fie dat în judecată: a 
amanetat la un evreu un pian luat cu chirie. Şi cu toate acestea are 
„Stanislavul”? şi gradul de asesor de colegiu. E uimitor câte se 
petrec pe lumea asta! 

Zinghiber: 2 zolotnici*, galanga: 1,50 zolotnic, apă tare: 1 
zolotnic, sânge de şapte frați: 5 zolotnici; după ce se amestecă 
bine, se lasă să stea într-un litru şi un sfert de votcă şi se ia pe 
stomacul gol câte un pähärut, împotriva catarului. 

Acelaşi an, iunie 7: leri l-am înmormântat pe Glotkin. Din 
păcate, moartea moşneagului nu mi-a folosit la nimic. Îmi apare în 
fiecare noapte în vis, îmbrăcat într-o haină lungă, albă, şi mă 
ameninţă cu degetul. Şi vai mie, blestematul: nu eu am fost numit 
contabil, ci Cealicov. Postul n-a fost obţinut de mine, ci de un 
tânăr, protejat de mătuşa nevestei unui general. Toate speranţele 


mele s-au spulberat. 

1886 iunie 10: Nevasta lui Cealicov a fugit. Sarmanul de el 
suferä mult. Poate cä se sinucide de necaz. Dacä se sinucide, ajung 
eu contabil. Chiar se vorbeşte de asta. Înseamnă că mai sunt 
speranţe, că se mai poate trăi; poate chiar că nu mai e mult până la 
haina de blană. În ceea ce priveşte însurătoarea, nu zic nu. De ce 
să nu mă însor, dacă mi se prezintă o ocazie bună, atâta că trebuie 
să mă mai sfătuiesc cu cineva: e un pas serios. 

Cleşciov şi-a schimbat galoşii cu ai consilierului intim Lirmans. 
E de-a dreptul scandalos. 

Portarul Paisie m-a sfătuit să iau sublimat împotriva catarului. 
Voi încerca. 


Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 25, 18 iunie. 
Semnată: Omul fără splină. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în 
Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. — Publicăm textul din 1899. 

Primul text al povestirii a fost considerabil refăcut. Unele motive au fost 
modificate, introducându-se şi altele noi. 

Botkin — este folosit numele lui S. P. Botkin, celebrul medic (1832-1889). 

Vetlianca — în stanita Vetlianskaia, de pe cursul inferior al Volgăi, se ivise 
ciuma în anul 1878. 

Pentru reţeta împotriva catarului: Zinghiber, galanga, apă tare (acid azotic), 
sânge de şapte frați (un coral insolubil) — Cehov a folosit aşa-zisul „cuib”, 
remediu împotriva tuturor bolilor, care se vindea la prăvălia lui P. E. Cehov 
din Taganrog, [despre acest „cuib” vezi cartea lui A. Sedoi (Al. Cehov). Din 
copilăria lui Anton Pavlovici Cehov, Sankt Petersburg, 1912]. 


Moartea unui slujbaş 


Într-o seară neobişnuit de frumoasă, Ivan Dmitrici Cerviakov, 
un slujbaş neobişnuit de conştiincios, şedea în rândul al doilea de 
fotolii şi urmărea cu binoclul „Clopotele din Corneville”. Privea şi 
se simţea în culmea fericirii. Când deodată... În povestiri întâlnim 
adesea acest „când deodată”, şi scriitorii au dreptate să-l 
folosească: viaţa este atât de plină de neprevăzut!... Când deodată 
fata 1 se schimonosi, ochii fi ieşiră din orbite, răsuflarea 1 se tale... 
luă binoclul de la ochi, se aplecă şi... hap-ci-i-iu!!!, strănută — asa 
cum v-aţi dat şi dumneavoastră seama. Nicăieri nu este oprit să 
stranuti. Strănută şi mujicii, şi prefecti de poliție, ba câteodată 
chiar şi consilierii intimi. Oricine strănută. Cerviakov nu se 
tulbură aşadar defel; îşi şterse liniştit nasul cu batista şi, fund un 
om bine crescut, privi în jur, ca să vadă dacă nu cumva supărase 
pe cineva cu strănutul său. Si deodată se tulbură: bätrânelul care 
şedea în faţa lui, în primul rând de fotolii, îşi stergea grijuliu chelia 
si ceafa, cu mänusa, mormăind ceva. Şi Cerviakov isi dădu seama 
că bătrânelul nu era altul decât consilierul de stat Brizjalov, de la 
Ministerul comunicaţiilor. 

„L-am stropit! îşi spuse Cerviakov. Nu este şeful meu direct, 
totuşi faptul e neplăcut. Trebuie să-mi cer iertare”. 

Îşi drese glasul, se aplecă înainte şi sopti la urechea 
consilierului: 

— Jertati-mä, Excelenţă, v-am stropit... n-am făcut-o dinadins. 


— Nu-i NIMIC, nu-i NIMIC... 

— Vă rog să mă iertati. Vedeţi... ce să fac, n-am vrut... 

— Linisteste-te domnule! Lasă-mă te rog să ascult! 

Cerviakov se fâstâci, zâmbi nătâng şi începu să se uite din nou la 
cele ce se petreceau pe scenă. De uitat, se uita el, dar nu mai 
simţea nicio plăcere. Începuse să-l roadă neliniştea. În timpul 
pauzei îi dădu târcoale lui Brizjalov şi, izbutind în sfârşit să-şi 
biruie sfiiciunea, se apropie de el şi bolborosi: 

— V-am stropit, Excelenţă... Iertati-ma... Zău că n-am vrut... 

— Dar slăbeşte-mă domnule!... Am şi uitat şi dumneata tot de 
asta vil să-mi vorbeşti! spuse consilierul şi buza de jos îi tremură 
de o uşoară enervare. 

„Spune că a uitat şi îi citesc perfidia în ochi, gândi Cerviakov, 
trăgând bănuitor cu coada ochiului la consilier. Nici nu vrea să 
stea de vorbă cu mine. Ar trebui să-i explic că a fost cu totul şi cu 
totul fără voia mea; că este o lege a naturii. Altfel, e în stare să-şi 
închipuie că l-am scuipat într-adins. $i chiar daca nu şi-o închipuie 
acum, şi-o va închipui mai tarziu!...” 

Întors acasă, îi povesti nevestei pätania. I se păru însă că soţia sa 
lua cam prea uşor lucrurile: e drept că la început, femeia fusese 
cam îngrijorată, dar aflând ca Brizjalov făcea parte din alt 
minister, se linişti. 

— Du-te totuşi la el să-i ceri iertare, îl sfătui ea, altfel ar putea 
crede că nu ştii să te porți în lume! 

— Tocmai aici e buba! Iertare i-am cerut eu chiar atunci, dar a 
avut o atitudine ciudată... Nu mi-a spus niciun cuvânt ca lumea. E 
drept că nici n-am avut timp să stau mai pe-ndelete de vorbă cu el. 

A doua zi, Cerviakov îşi îmbrăcă uniforma nouă de mică ţinută, 
se tunse şi se infatisa la Brizjalov ca să se explice... Intrând în 
salonul de primire al demnitarului, dădu de o mulțime de 
petitionari şi în mijlocul lor îl zări pe consilier, care şi începuse să 
primească cererile. După ce stătu de vorbă cu unul şi cu altul, 
consilierul îşi îndreptă privirea şi asupra lui Cerviakov. 

— Dacă vă aduceţi aminte, Excelenţă, începu acesta, aseară la 
„Arcadia” am strănutat şi... v-am stropit fără să vreau... vă rog să 


mă ier... 

— Fleacuri... se poate să faci atâta caz! Dumneata ce doreşti? se 
adresă consilierul următorului. 

„Nu vrea să vorbească cu mine, îşi spuse Cerviakov, pălind. 
Înseamnă că e supărat... Nu, nu pot să las lucrurile aşa... Trebuie 
să-l explic.” 

Când consilierul încheie convorbirea cu cel din urmă petitionar 
si se îndreptă spre biroul său, Cerviakov se luă după el şi 
bolborosi: 

— Excelenţă! Dacă îndrăznesc s-o tulbur pe Excelenţa Voastră, 
este tocmai dintr-un sentiment de cainta, puteţi fi sigur!... N-am 
făcut-o dinadins, cred că vă daţi şi dumneavoastră seama! 

Consilierul se uită la el cu un aer chinuit şi dădu din mână a 
lehamite. 

— Domnule, am impresia ca dumitale iti arde de gluma! spuse 
el, şi se făcu nevăzut îndărătul uşii. 

„Care glumă? isi spuse Cerviakov. Unde vede el glumă? E 
cogeamite consilier de stat, şi nu poate să înţeleagă atâta lucru! 
Dacă-i aşa, n-am să-i mai cer iertare! Dracu” să-l ia de increzut. 
Am să-i scriu o scrisoare, dar de venit nu mai vin pe la el nici 
mort! Zău că nu mai vin!” 

Aşa gândea Cerviakov, îndreptându-se spre casă. Nu-i scrise 
însă consilierului nicio scrisoare, fiindcă deşi îşi stoarse creierii, 
nu izbuti cu niciun chip să aştearnă pe hârtie ceea ce ar fi vrut să 
spună. A doua zi se văzu deci nevoit să se ducă din nou în 
persoană, la consilier, ca să-i explice totul. 

— Nu pentru a-mi îngădui o glumă, cum ati binevoit a spune, 
am venit ieri să tulbur liniştea Excelenței Voastre, începu el sa 
bolborosească, văzând privirea nedumerita a consilierului. Voiam 
numai să-mi cer iertare pentru faptul că v-am stropit când am 
strănutat. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să glumesc. Cum aş 
îndrăzni să glumesc? Dacă am glumi, ar însemna că nu avem 
niciun sentiment de respect fata de persoanele cu vază... 

— leşi afară!!! zbieră deodată consilierul, făcându-se stacojiu şi 
începând să tremure din tot trupul. 


— Cum? intreba Cerviakov in soaptä, aproape lesinat de spaima. 

— leşi afară!!! urlă din nou consilierul, bătând din picior. 

Cerviakov simţi că în märuntaiele lui plesneste ceva. Fără să mai 
vadă şi să mai audă nimic, se trase îndărăt spre uşă, cobori năucit 
în stradă şi o porni pe jos, abia putând să-şi mai mişte picioarele. 
Ajuns în neştire acasă, se întinse pe divan fără să-şi scoată 
uniforma şi... muri. 


Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 27, 2 iulie. Titlul: 
„Moartea unui slujbas (Un caz)”. Semnatä: A. Cehonte. A intrat, cu mici 
modificări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, în 
ediţiile 2 — 14 ale aceleiaşi culegeri dintre anii 1891 — 1899 şi în Culegerea de 
opere, vol. II, anul 1900. — Publicăm textul din anul 1900. La 29 iulie 1883, 
N. Leikin îi scria lui A. P. Cehov: «Am primit de la dumneavoastră „Cioburi 
din viata Moscovei”, am primit şi „Moartea slujbaşului”. Amândouă sunt 
admirabile». 


Un băiat răutăcios 


Ivan Ivanici Lapkin, un tânăr cu înfăţişare plăcută, şi Anna 
Semionovna Zamblitcaia, o fată cu un näsuc cârn, coborâră malul 
abrupt şi se aşezară pe o bancă. Banca se afla chiar lângă apă, într- 
un hatis de sălcii tinere. Minunat locsor! Te aşezi aici şi nu te mai 
ştie nimeni — nu te văd decât peştii şi păianjenii de apă, care 
fulgeră pe luciul undelor. Tinerii erau înarmaţi cu undite, plase de 
mână, borcănaşe pentru viermi şi alte dichisuri trebuincioase 
pescuitului. Cum se aşezară, se şi apucară să prindă peşte. 

— Bine că suntem, în sfârşit, singuri, începu Lapkin, aruncând o 
privire cercetătoare în jur. Am atâtea lucruri să-ți spun, Anna 
Semionovna... Foarte multe... Când te-am văzut întâia oară... Ti 
se mişcă plutitorul... Abia atunci am înţeles pentru ce trăiesc şi 
care-i scopul căruia trebuie să-i închin viata mea cinstită, de 
muncă... Să şti că trage unu” mare... Când te-am văzut, am simţit 
pentru prima dată în viaţă că iubesc, şi te-am iubit cu patimă! Nu 
scoate... aşteaptă să tragă mai tare... Spune-mi, draga mea, din 
suflet te rog spune-mi dacă pot să contez — nu pe reciprocitate, nu! 
de asta nu sunt demn, nici nu îndrăznesc măcar să mă gândesc la 
aşa ceva... dar, dacă pot să contez pe... Trage! 

Anna Semionovna ridică mâna în care ţinea undita, trase scurt şi 
dădu un țipăt. Prin aer luci un peşte argintiu-verzui. 

— Doamne, un biban! Ah, ah... Mai repede! Scapă! 

Scăpat din cârlig, bibanul începu să salte prin iarbă spre 


elementul din care iesise şi... pleosc in apă! 

În goana după biban, Lapkin apucă din întâmplare, în locul 
peştelui, mâna Annei Semionovna şi tot din întâmplare o lipi de 
buze... Fata trase mâna înapoi, dar era prea târziu: buzele lor se 
împreunaseră — şi ele din întâmplare — într-un sărut. Toate acestea 
se brodiră fără să ştie nici ei cum, parcă întâmplător. După primul 
sărut urmă un al doilea, apoi juräminte, asigurări... Fericite clipe! 
Dar in viata pământească nu există fericire absolută. De obicei fe- 
ricirea poartă otrava în însăşi esenţa ei, sau uneori este otrăvită de 
ceva venit din afară. Aşa se întâmplă şi de data aceasta. Pe când 
tinerii se sărutau, se auzi un hohot de râs. Priviră spre râu şi 
rămaseră incremeniti: băgat în apa până la brâu, stătea un băiat în 
pielea goală. Fra elevul de liceu, Kolya, fratele Annei 
Semionovna. Stătea în apă, se uita la tineri şi zâmbea răutăcios. 

— Aşa-a...! Vă särutati? spuse el. Bine! Am să vă spun mamei. 

— Sper că dumneata, ca om cinstit... bolborosi Lapkin, roşindu- 
se. E nedemn să spionezi şi e josnic, scârbos şi mârşav să 
pârăşti... Cred că dumneata, ca om cinstit şi cu suflet nobil... 

— Dati-mi o rubla şi nu va spun! răspunse omul cu suflet nobil. 
Altfel o patiti... 

Lapkin scoase din buzunar o rublă şi i-o întinse lui Kolya. 
Acesta strânse rubla în pumnul ud, fluieră şi plecă înot. Tinerii 
însă nu se mai sărutară. 

A doua zi, Lapkin îi aduse lui Kolya din oraş nişte culori şi o 
minge, iar soră-sa îi făcu cadou toate cutiutele ei de doctorii. Apoi 
fură siliţi să-i dăruiască şi nişte butoni de manşetă cu cap de câine. 
Se vede că darurile acestea îi plăcură foarte mult băiatului cel 
răutăcios, care, pentru a căpăta şi mai multe, începu să-i 
pândească. Oriunde se ducea Lapkin cu Anna Semionovna, hop şi 
el. Nu-i lăsa nicio clipă singuri. 

— Ticălosul! scrâşnea din dinți Lapkin. Ce mic e, şi ce mare 
ticălos! Ce o să ajungă mai târziu?! 

Toată luna iunie, bieţii îndrăgostiţi n-avură linişte din pricina lui 
Kolya. Îi ameninţa mereu cu pâra, îi urmărea şi le cerea de fiecare 
dată altceva; nimic nu-i părea de ajuns şi, în cele din urmă, începu 


sa vorbeasca despre un ceas de aur. Ce era de facut? Se vazura 
nevoiţi să-i făgăduiască ceasul. 

Într-o zi, la masă, în timp ce se serveau clătitele, începu deodată 
să râdă, îi făcu cu ochiul lui Lapkin şi îl întrebă: 

— S-o spun? Ce zici? 

Lapkin roşi până peste urechi şi, în loc de clătite, începu să-şi 
muşte şervetul. Anna Semionovna sări de pe scaun şi fugi în odaia 
de alături. 

Tinerii fură sâcâiti astfel până la sfârşitul lunu august, până în 
ziua în care Lapkin o ceru în sfârşit pe Anna Semionovna în 
căsătorie. Ce fericită zi! După ce vorbi cu părinții logodnicei şi 
primi consimțământul lor, Lapkin alergă de-a dreptul în grădină şi 
începu să-l caute pe Kolya. Când îl găsi pe răutăcios îi veni să 
plângă de bucurie. Se repezi la el şi-l apucă de ureche. Tocmai 
atunci sosi în fugă Anna Semionovna, care şi ea îl căuta pe Kolya, 
şi care îl apucă de cealaltă ureche. Să fi văzut cum strălucea 
fericirea pe fata indragostitilor! Kolya se smiorcăia şi se ruga: 

— Dragii mei, puisorilor, n-am să mai fac! Au, au, iertati-ma! 

După aceea, cei doi tineri îşi mărturisiră că, de când se 
îndrăgostiseră unul de altul, nu simtiserä niciodată fericire mai 
mare, desfătare mai deplină, ca în clipa în care îl trăgeau de urechi 
pe răutăciosul de Kolya. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 30, 23 iulie. 
Titlul: ,, Un băiat nesuferit (Povestire pentru micii vilegiaturişti) ”. Semnată: 
A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în Culegerea de opere 
din anul 1899, vol. I. — Publicăm textul din 1899. 

În vederea culegerii de opere, povestirea a fost supusă unei importante 
prefaceri şi revizuiri stilistice. A fost modificat titlul, s-a eliminat subtitlul, au 
fost mult scurtate şi modificate numeroase parti din text, iar unele episoade au 
fost înlăturate. Sfârşitul a fost scurtat şi refăcut în întregime. 

Au fost de asemenea eliminate sau înlocuite cuvintele şi frazele care 
dăunau tonului serios, precum şi cuvintele străine. 


Zestrea 


Multe case mi-a fost dat să văd in viata mea, şi mari, $i MICI, ŞI 
de piatră, şi de lemn, şi vechi, şi noi, dar una dintre ele mi-a rămas 
mai adânc întipărită în minte decât toate celeilalte. La drept 
vorbind, nici nu este o casă, ci mai de grabă o căsuţă. E mică, 
joasă, fără etaj, cu trei ferestre şi seamănă grozav cu o babuta 
măruntă şi gârbovită, cu scufie pe cap. Spoită cu alb, cu acoperiş 
de țiglă şi cu un horn dărăpănat, căsuţa e înecată în frunzişul verde 
al duzilor, salcâmilor şi plopilor saditi de bunicii şi străbunicii 
stăpânilor ei de astăzi. Nici nu se vede din frunziş. Potopul acesta 
de verdeață nu o împiedică, însă, să fie o căsuţă de oraş. Curtea ei 
spațioasă stă la rând cu alte curți spatioase, verzi şi ele, care se 
înşiră toate de-a lungul străzii Moskovskaia. Nimeni nu trece 
vreodată cu trăsura pe această stradă, şi rar se întâmplă să 
întâlneşti pe cineva chiar pe Jos. 

Obloanele cäsutei sunt întotdeauna pe jumătate închise: cei ce o 
locuiesc nu au nevoie de lumină. N-au ce face cu ea. Ferestrele nu 
se deschid niciodată, fiindcă stăpânilor casutei nu le place aerul 
proaspăt. Pe oamenii care trăiesc necontenit printre duzi, salcâmi 
si brusturi, natura îi lasă nepăsători. Numai pe vilegiaturişti 1-a 
înzestrat Dumnezeu cu darul de a pricepe frumuseţile naturii; 
restul omenirii nici nu le bănuieşte măcar... Oamenii nu preţuiesc 
si nu ştiu să se bucure de ceea ce au. În jurul cäsutei e un adevărat 
rai pământesc: verdeață şi ciripit vesel de päsärele, dar înăuntru, 


vai! vara — zapuseala, iarna — cald, ca la baia de aburi; aer 
inabusitor şi plictiseală, multă plictiseală... 

Sunt ani de când am intrat întâia oară în această căsuţă: aduceam 
din partea stăpânului ei, colonelul Cicamiasov, un salut nevestei şi 
fiicei sale. Îmi aduc cât se poate de bine aminte de această primă 
vizită. Nici nu s-ar putea altfel. 

Închipuiţi-vă o femeie măruntă, grăsulie, de vreo patruzeci de 
ani, care când am intrat din vestibul în salon m-a privit cu uimire 
si teamă. Fram „un străin”, un musafir, „un tânăr” — şi lucrul 
acesta era de ajuns pentru a o uimi şi înspăimânta. N-aveam în 
mână nici măciucă, nici topor, nici pistol şi zâmbeam prieteneste. 
Totuşi eram întâmpinat cu nelinişte. 

— Cu cine am onoarea şi plăcerea? m-a întrebat cu glas 
tremurător femeia cea în vârstă, în care am recunoscut pe stăpâna 
casei, pe doamna Cikamasova. 

I-am spus cum mă cheamă şi pentru ce venisem. Uimirea si 
spaima au făcut atunci loc unui „ah!” ascuţit, plin de bucurie şi 
ochii femeii s-au dat peste cap. „Ah”-ul ei s-a propagat ca un ecou 
din vestibul în salonul cel mic, de aici în bucătărie... şi aşa mai 
departe, până în pivniţă. Curând, căsuţa întreagă s-a umplut de 
„ah”-uri bucuroase, pe mai multe voci. Peste cinci minute, eram 
instalat în salon, pe un divan mare, moale, cald şi mi se părea că 
toată strada Moskovskaia răsună de aceleaşi „ah”-uri. 

Mirosea a naftalină şi a pantofi noi de piele de tap, care se aflau 
alături de mine, pe un scaun, inveliti într-o basmaluta. La ferestre 
erau muşcate şi perdelute de muselină. Pe perdelute dormeau 
muşte sătule. Pe perete — portretul nu ştiu cărui arhiereu, pictat în 
ulei şi acoperit cu un geam cu colţul spart. De la arhiereu, porneau 
un şir de strămoşi cu fete de țigani, galbene ca lämâia. Pe masa, un 
degetar, un mosor de ata şi un ciorap neisprăvit, iar pe jos un tipar 
pentru croială şi o jachetă neagră însăilată cu aţă albă. În odaia de 
alături, două babe speriate, fâstâcite, culegeau în grabă de pe jos 
bucăţi de stofă albă, croite, şi tot felul de petice. 

— Jartä-ne, la noi e o dezordine groaznică! mi-a spus doamna 
Cikamasova. 


In timp ce statea de vorba cu mine, se uita pe furis, rusinata, la 
usa, îndărătul căreia tot se mai culegeau petice şi ate de pe jos. 
Usa se intredeschidea, apoi se închidea iar, ruşinată parca şi ea. 

— Ce vrei? s-a adresat doamna Cikamasova uşii. 

— Où est mon cravatte, lequel mon père m-avait envoyé de 
Koursk?* s-a auzit de după uşă un glăscior feciorelnic. 

— Ah, est-ce que Marie, que... Dar, cum se poate... Nous 
avons donc chez nous un homme très peu connu par nous...° 
Intreab-o pe Lucheria... 

„Ce frumos vorbim noi frantuzeste!” am citit eu în ochi 
doamnei Cikamasova, care roşise de plăcere. 

Curând uşa s-a deschis larg şi a intrat o fată înaltă şi slabă, de 
vreo nouăsprezece ani, într-o rochie lungă de muselină, cu cordon 
aurit, de care atârna — îmi amintesc atât de bine — un evantai de 
sidef. A intrat, s-a aşezat şi s-a rosit toată. Mai întâi 1 s-a aprins na- 
sul, lung şi putin pistruiat; de la nas, roseata 1 s-a întins la ochi, iar 
de la ochi, la tâmple. 

— Fiica mea, a spus doamna Cikamasova, cu glas melodios. Si 
domnul, Manecika, este tânărul, care... 

Am făcut cunoştinţă şi mi-am exprimat mirarea fata de 
neobisnuitul număr de croieli. Mama şi fiica au lăsat ochii în jos. 

— De inaltare, la noi e iarmaroc, mi-a lămurit mama. La 
larmaroc cumpărăm întotdeauna stofe, pe care le coasem apoi tot 
anul, până la iarmarocul următor. Nu dăm niciodată la cusut în 
oraş. Piotr Semionici al meu nu câştigă prea mult şi nu ne putem 
îngădui niciun lux. Suntem nevoite să coasem singure. 

— Dar cine poartă la dumneavoastră atâtea lucruri? Doar sunteţi 
numai două. 

— Cum să le purtăm? Lucrurile acestea nu sunt de purtat! Asta-i 
zestrea! 

— Vai, maman! a protestat fata şi a roşit. Domnul ar putea să 
creadă că... Nu, eu nu mă mărit niciodată! Niciodată! 

În ciuda tăriei cu care protestase, la cuvântul de măritiş, 
ochişorii ei se aprinsesera. 

S-au adus ceai, pesmeti, dulceaţă, unt, apoi zmeură, cu frişcă. La 


ora sapte seara s-a servit cina cu sase feluri. În timpul mesei am 
auzit un căscat zdravan care pornea din odaia de alături. Am privit 
mirat spre uşă: numai un bărbat cască astfel. 

— E Egor Semionici, fratele lui Piotr Semionici... m-a lămurit 
doamna Cikamasova, văzându-mi mirarea. Stă la noi de anul 
trecut. lartă-l, te rog; nu poate să vină. E un adevărat sălbatic... se 
rusineaza de străini... Vrea să se retragă la mănăstire... A avut 
necazuri cu slujba... Aşa că, de supărare... 

După masă, doamna Cikamasova mi-a arătat un patrafir, brodat 
chiar de mâna lui Egor Semionici, pentru a fi donat unei biserici. 
Uitându-şi o clipă sfiala, Manecika mi-a arătat şi ea o pungă pe 
care o brodase ea pentru tatăl ei. M-am prefăcut uimit de frumuse- 
tea lucrului; Manecika s-a îmbujorat şi a soptit ceva la urechea 
mamei. Aceasta s-a luminat la fata şi m-a poftit în camera unde 
păstrau lucrurile şi unde mi-a arătat vreo cinci cufere mari şi o 
sumedenie de cufăraşe şi lăzi mai mici. 

— Asta-1... zestrea! mi-a soptit mama. E cusută toată de mâna 
noastră. 

După ce m-am uitat la cuferele acelea mohorâte, mi-am luat 
rămas-bun de la primitoarele mele gazde care mi-au cerut să-mi 
dau cuvântul că voi mai trece cândva să le văd. 

Mi-a fost dat să-mi ţin făgăduiala abia după vreo şapte ani, când 
am fost trimis în acel orăşel în calitate de expert într-un proces. 
Intrând în căsuţă, am fost întâmpinat de aceleaşi ,,ah”-uri... 
Fusesem recunoscut... Nici nu s-ar fi putut altfel! Prima mea 
vizită insemnase un adevărat eveniment, şi acolo unde eve- 
nimentele sunt rare, ele nu se uită curând. Când am pătruns în 
salon, mama, acum şi mai grăsulie şi căruntă, se târa de-a busilea 
pe parchet, croind ceva dintr-o stofă albastră; fiica şedea pe divan 
si broda. Aceleaşi tipare, acelaşi miros de naftalină, acelaşi portret 
cu geamul spart într-un colt. Erau totuşi şi unele schimbări. Langa 
portretul arhiereului atârna portretul lui Piotr Semionîci, şi 
doamnele erau în doliu. Piotr Semionici murise la o săptămână 
după ce fusese înaintat general. 

Au început amintirile. Generăleasa a izbucnit în lacrimi. 


— Ne-a lovit o mare nenorocire! Piotr Semionici nu mai e. O 
ştia? Fiica mea şi cu mine suntem orfane şi trebuie să avem 
singure grijă de noi. Egor Semionici trăieşte, dar nu putem spune 
nimic bun despre el. N-a fost primit la mănăstire din pricina... 
băuturilor alcoolice. Acum, de supărare, bea şi mai mult... Vreau 
să mă duc la mareşalul nobilimii, să mă plâng. Inchipuieste-ti că 
ne-a deschis de câteva ori cuferele, a luat zestrea Manecicäi şi a 
dăruit-o unor drumeti. Două cufere le-a golit de tot! Dacă o mai 
tine aşa, Manecika mea rămâne fără zestre... 

— Cum poţi vorbi aşa maman! a protestat Manecika şi a roşit 
toată. Domnul ar putea într-adevăr să-şi închipuie cine ştie ce... 
Eu nu am să mă mărit niciodată, niciodată! 

Manecika privea inspirată, plină de nădejde, în tavan şi era 
limpede că nu credea o vorbă din ce spunea. 

Prin vestibul s-a furişat grăbită silueta unui bărbat mărunt, cu 
chelie mare, în redingotă cafenie, cu galoşi în loc de ghete, fâşâind 
ca un şoarece. 

„Egor Semionici, pesemne”, m-am gândit eu. 

Priveam la mamă şi la fucă: amândouă îmbătrâniseră şi se 
ofiliseră mult. Părul mamei avea reflexe argintii, iar fiica se 
veştejise într-atât, încât mama părea mai mare ca ea cu cel mult 
CINCI ani. 

— Vreau să mă duc la mareşalul nobilimii, a reluat bătrâna, 
uitând că abia îmi spusese acest lucru. Trebuie neapărat să mă 
plâng! Egor Semionîci ne ia tot ce coasem şi dă de pomană 
Dumnezeu ştie cui, ca să-şi mântuiască sufletul. Manecika mea 
rămâne fără zestre. 

Manecika s-a roşit, dar nu a mai spus nimic. 

— Suntem nevoite să coasem totul din nou, şi nu suntem cine 
ştie ce bogate! Am rămas amândouă orfane! 

— Da, suntem orfane! a repetat Manecika. 

Anul trecut, soarta m-a adus din nou în căsuţa năpădită de 
verdeață. Intrând in salon, am găsit-o pe bătrâna Cikamasova, 
îmbrăcată toată în negru, cu mansete largi de crep. Sedea pe divan 
si cosea ceva. Alături de ea se afla un bătrânel în redingota cafe- 


nie, cu galosi in loc de ghete. La vederea mea, bätrânelul a sarit in 
picioare şi a ieşit în fuga din salon. 

Răspunzând cuvintelor mele de bun găsit, bătrâna a zâmbit şi 
mi-a spus: 

— Je suis charmeé de vous revoir, monsieur’. 

— Ce cosi? am întrebat-o ceva mai târziu. 

— O camasuta. Când o s-o sfârşesc, am s-o duc s-o ascund la 
preot, altfel Egor Semionici o ia. Acum ascund toate lucrurile la 
sfintia sa, mi-a şoptit ea. 

Apoi, uitându-se la un portret al fucei sale, aşezat în faţa ei pe 
masă, a oftat şi a adăugat: 

— Suntem orfane! 

Dar unde-i era fiica? Unde era Manecika? N-am întrebat nimic; 
nu îndrăzneam s-o tulbur cu întrebările mele pe bătrânica în mare 
doliu. Şi până am plecat, Manecika nu s-a arătat şi nu am auzit 
nici glasul, nici paşii ei usori, sfioşi... Am înţeles... Si pe suflet 
mi s-a lăsat o greutate mare. 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnic”, 1883, Nr. 30. Titlul: 
„Zestrea (Povestirea unei manii) ”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a 
fost revăzută de autor, în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. — Publicam 
textul din 1899, cu modificarea „Semionici” în loc de „Stepanici” (după textul 
reviste). 

Pentru culegerea de opere, povestirea a fost în întregime refăcută. Subtitlul 
a fost eliminat. S-au făcut mari scurtări în text. (A fost, de pildă, scoasă de la 
începutul povestirii, o lungă descriere a cäsutei; numeroase amănunte au fost 
schimbate, în loc de patru odăi, căsuţa a rămas cu trei etc.) 

S-a eliminat procedeul de a descrie odăile cäsutei sub formă de impresii ale 
musafirului: „După ce mă aşezai pe divanul fierbinte, începui întâi să miros”, 
„După ce mirosii, începui să mă uit împrejur”, „În primul rând, văzui două 
ferestre” etc. Au fost schimbate unele trăsături din caracterizarea personajelor, 
limba a fost purificată, fiind eliminate toate cuvintele şi întorsăturile vulgare 
sau neprecise. 


Fuca Albionului 


La scara conacului mosierului Griabov se opri o minunată 
trăsură cu roti cauciucate, cu perine îmbrăcate în catifea, şi cu un 
vizitiu plesnind de gras ce erat. Din trăsură sări Feodor Andreici 
Ottov, mareşalul nobilimii din judeţ. În vestibul îl întâmpină un 
fecior somnoros. 

— Boierii sunt acasă? întrebă mareşalul. 

— Nu, vă rog. Coniţa s-a dus cu copiii la o vizită, iar conasul 
prinde peşte cu domnisoara guvernantä; au plecat dis-de- 
dimineaţă. 

Ottov stătu o clipä pe gânduri, apoi se îndreptă spre râu, să-l 
caute pe Griabov. Îl găsi la vreo două verste de casă. Privind de pe 
malul înalt şi zărindu-l, pe Ottov îl pufni râsul... Griabov, bărbat 
voinic, gras, cu un cap foarte mare, şedea turcește pe nisip cu 
picioarele sub el şi pescuia cu undita. Pălăria îi alunecase pe ceafă, 
iar cravata îi fugise într-o parte. Lângă el, stătea o englezoaică 
înaltă, subțire, cu ochii bulbucati, ca de rac şi cu un nas mare, ca 
un cioc de pasăre, aducând mai mult a cârlig decât a nas. Purta o 
rochie albă, de muselină, prin care 1 se vedeau umerii uscätivi, 
galbeni. La brâu îi atârna un mic ceas de aur. Pescuia şi ea. În 
jurul lor domnea o tăcere mormântală. Amândoi stăteau nemiscati, 
ca şi undele pe care motäiau plutele unditelor lor. 

— Pofta-i mare, dar soarta-1 crudă! spuse râzând Ottov. Buna 
ziua, Ivan Cuzmici. 


— A-a... tu erai? exclamă Griabov, fără să-şi ia ochii de la 
pluta. Ai venit? 

— Precum vezi... Tot te mai ţii de fleacurile tale! Nu te-ai lăsat 
inca de patima asta? 

— Pe dracu’!... Pescuiesc de dimineaţă până seara. Astăzi însă 
nu prea merge. N-am prins nimic, nici eu, nici caraghioasa asta. 
Stim, stăm si nu se prinde nici dracu”! Iti vine să urli de necaz. 

— Dă-l naibii de pescuit. Hai să bem o votcă! 

— Mai stai un pic... Poate că tot prindem ceva. Spre seară 
peştele muşcă mai bine... Stăm aici, frate dragă, din zori! Nu pot 
să-ţi spun cum mă plictisesc. Naiba m-a pus să cad la patima 
pescuitului. Ştiu că-i o prostie şi totuşi stau. Stau ca un ticălos, ca 
un ocnas, şi mă tot uit la apă ca un tâmpit! Ar trebui să mă duc la 
cosit, şi eu pescuiesc. La Haponievo a slujit ieri preasfintitul şi nu 
m-am dus, am stat tot aici cu scrumbia... cu zgripturoaica asta. 

— Ce al... ai înnebunit? spuse Ottov, trăgând stingherit cu 
coada ochiului spre englezoaică. Înjuri în faţa unei doamne... şi o 
înjuri chiar pe ea... 

— Dracu” s-o ia! Nu pricepe nicio boabă ruseşte. Ori o lauzi, ori 
o ocărăşti, ei totuna îi e! Uită-te la nasul ei! Ti se face rău numai 
când îl vezi! Pescuim zile întregi împreună şi nu scoate un cuvânt! 
Stă ca o momâie, cu ochii holbati la apă. 

Englezoaica căscă, schimbă viermusorul şi aruncă din nou 
undita. 

— Daca ai mai văzut aşa ceva! continua Griabov. De zece ani, 
frate dragă, stă toanta asta in Rusia şi nu ştie o 10ta de rusească... 
Orice boiernaş de-al nostru, dacă se duce la ei, învaţă cât ai zice 
peste să trăncănească in limba lor, pe când ăştia... dracu” să-i 
priceapă! Uită-te la nasul ei! Uită-te la nas! 

— Încetează odată... Mă pui într-o situaţie penibilă... Lasă 
femeia în pace! 

— Nu-1 femeie, e fată... Te pomeneşti că visează la logodnici, 
păpuşa dracului. Si miroase a mucegai... Nu pot s-o sufăr! Mi-e 
destul s-o văd, ca să-mi ies din pepeni! Când se holbeaza la mine 
cu ochii ei cât cepele, mă trec fiorii, de parcă m-aş fi lovit cu cotul 


de o balustradă. Îi place şi ei să pescuiască. Uită-te la ea: e 
solemnă, de parca ar sluji în biserică! Toate le priveşte cu 
dispreţ... Sta aici, canalia, şi se umflă în pene că-i şi ea ființă 
omenească, deci rege al naturii. Si ştii cum o cheamă? Wilca 
Charlesovna Twice. Ptiu!... Nici nu pot să-i pronunt numele. 

Auzindu-şi numele, englezoaica întoarse încet nasul spre 
Griabov şi îl măsură cu o privire dispretuitoare. De la Griabov, îşi 
ridică privirea asupra lui Ottov şi îl împroşcă şi pe el cu acelaşi 
dispreţ. Totul în tăcere, fără grabă şi cu un aer grav. 

— Ai văzut? îl întrebă Griabov râzând cu hohote. Cu alte 
cuvinte, nu merităm mai mult! Caraghioasa! Numai de dragul 
copiilor tin tritonul ăsta. Dacă n-ar fi ei, n-aş lăsa-o să se apropie 
nici la zece verste de moşia mea. Are un nas de uliu... Dar talia? 
Păpuşa asta aduce cu un piron. Îmi vine s-o iau şi s-o înfig în 
pământ. Stai... Parcă mişcă pluta. 

Griabov sări în picioare şi ridică undita. Sfoara se întinse... 
Griabov mai trase o dată, dar nu putu să scoată cârligul din apă. 

— S-a agăţat de ceva! spuse el, încruntându-se. 

— Se vede că s-a prins de o piatră... Drace!... 

Pe fata 1 se întipări o adevărată suferinţă. Oftand, sucindu-se 
neliniștit când la dreapta, când la stânga şi blestemând pe 
înfundate, începu să tragă scurt de sfoară. Dar fără niciun rezultat. 
De supărare se îngălbeni. 

— N-am ce face! Trebuie să mă bag în apă. 

— la mai lasă prostule! 

— Nu se poate... Spre seară se pescuieste bine... Phii!... Mare 
ghinion! Trebuie neapărat să mă bag în apă. N-am încotro! Dacă ai 
şti ce lene mi-e să mă dezbrace! Trebuie să-i fac vânt 
englezoaicei... Nu-mi vine să mă despoi în fata ei. Oricum, e o 
doamnă. 

Griabov îşi scoase pălăria şi cravata. 

— Miss... e-e-e... se adresă el englezoaicei. Miss Twice! Je vu 
pri’... Ei, cum să-i spun? Cum să-ţi spun ca să înţelegi? Ascultă... 
Încolo! Cară-te de aici! Auzi? 

Miss Twice îl improsca pe Griabov cu dispreţ şi scoase un sunet 


nazal. 

— Cum? Nu înţelegi? Iti spun să te cari de aici! Trebuie si mă 
dezbrac, papusa dracului! Du-te acolo! Acolo! 

Griabov o trase pe miss de mânecă, îi arătă nişte tufe şi se aseza 
pe vine, vrând să-i spună să se ducă după tufe şi să se ascundă 
acolo... Mişcând energic din sprâncene, englezoaica rosti repede o 
frază lungă pe englezeşte. Moşierii izbucniră în râs. 

— E prima dată în viata că-i aud glasul... Frumos glăscior, n-am 
ce zice! Nu înţelege! Ce să mă fac cu ea? 

— Las-o baltă! Hai să bem o votcă! 

— Nu se poate, trebuie să pescuiesc... E seară... Ce vrei să fac? 
Mare pacoste! Am să fiu nevoit să mă dezbrac in fata ei... 

Griabov îşi scoase vestonul şi jiletca şi se aşeză pe nisip 
pregătindu-se să-şi scoată ghetele. 

— Ascultă, Ivan Cuzmici, spuse mareşalul nobilimii, râzând pe 
înfundate. Asta e bătaie de joc, dragul meu, zău că e curată 
batjocură. 

— Cine o pune să nu înţeleagă? Lasă, să le fie de învăţătură 
străinilor ăstora! 

Griabov îşi scoase ghetele, pantalonii, cămaşa şi se pomeni în 
costumul lui Adam. Ottov se tinea de burtă. Se făcuse stacojiu atât 
de râs, cât şi de ruşine. Englezoaica ridică sprâncenele şi începu să 
clipeasca... Pe fata ei gălbuie alunecă un zâmbet mândru, dis- 
pretuitor. 

— Trebuie să aştept să mi se răcească putin trupul, spuse 
Griabov, bătându-se cu palma peste coapse. 

— Spune-mi, te rog, Feodor Andreici, de ce am eu în fiecare 
vară un fel de spuzeală pe piept? 

— Bagă-te odată in apă sau acoperă-te cu ceva! Nerusinatule! 

— Cel putin dacă 1-ar fi ei ruşine, ticăloasa! spuse Griabov, 
intrând în apă şi făcându-şi semnul crucii. Brr... da” rece e apa... 
Uită-te la ea cum mişcă din sprâncene! Da” de plecat tot nu 
pleacă... Se consideră deasupra vulgului! He-he-he... Nici nu ne 
socoate oameni! 

Intrând in apă până la genunchi şi întinzându-şi trupul uriaş, 


Griabov facu cu ochiul si spuse: 

— Ce sa-i faci, dragul meu, aici nu e Anglia! Miss Twice 
schimbă cu sânge rece viermusorul, cäscä şi aruncă din nou 
undita. Ottov intoarse capul. Griabov se afunda o clipa, desprinse 
carligul şi ieşi din apă. Două minute după aceea, şedea iar pe nisip 
ŞI pescuia. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883. Nr. 33. 13 august. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu mici modificări, în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886, în ediţiile 2 — 14 ale aceleiaşi culegeri din 
anii 1891 — 1899 şi în Culegerea de opere din anul 1900, vol. IT. — Publicăm 
textul din 1900. 

La 6 august 1883, Cehov îi scria lui N. Leikin: «Vă şi trimit schiţe 
(„Cioburi din viata Moscovei”) şi povestiri. Una dintre povestiri, „Fiica 
Albionului”, e lungă. N-am izbutit cu niciun chip s-o fac mai scurtă. Dacă nu 
merge, vă rog să mi-o trimiteţi înapoi.» La 10 august 1883, N. Leikin 
răspunde: «Povestirea dumneavoastră „Fiica Albionului” e cam lungă, dar 
mie îmi place, e drăguță şi originală, cu toate că englezoaica exagerează cu 
lipsa ei de pudoare. Am trimis-o la cules, la tipografie.» 

Albion — denumirea străveche a Marii Britanii. 


Informatia 


Era pe la amiaza. Mosierul Voldireov, un barbat inalt, vanjos, cu 
capul tuns şi ochii bulbucati, îşi scoase paltonul, îşi şterse fruntea 
cu o batistă de mătase şi intră, cu oarecare soväialä la grefă. Nu se 
auzea decât scartaitul penitelor. 

— Unde pot să cer o informaţie? se adresă el uşierului, care 
tocmai aducea din fundul sălii o tavă cu pahare. Am nevoie de o 
informaţie, trebuie să scot o copie de pe o hotărâre. 

— Poftiti acolo. Iaca, la domnul care şade lângă fereastră! spuse 
uşierul, arătând cu tava spre fereastra din fund. 

Voldireov tusi şi se indrepta spre fereastră. Acolo, la o masă 
verde, plină de pete, ca un bolnav de tifos exantematic, şedea un 
tânăr cu patru caiere zburlite pe cap, cu un nas lung plin de puncte 
negre şi o tunică iesita de soare. Scria, cu masul lui lung vârât în 
nişte hârtoage. Ca să alunge musca ce 1 se plimba pe lângă nara 
dreaptă, îşi scotea înainte buza de jos şi îşi sufla sub nas, cu cea 
mai mare gravitate. 

— Pot să-ţi cer o informatie? 1 se adresă Voldireov. Aş vrea să 
scot o copie după hotărârea din 2 martie... Eu sunt Voldireov... 

Funcţionarul îşi muie penita în călimară şi cercetă dacă nu 
cumva luase prea multă cerneală. Încredintându-se că penita nu-i 
va face niciun bucluc, începu să scartaie iarăşi cu ea pe hârtie. 
Buza de jos i se lungi din nou în afară, dar nu mai era nevoie să 
sufle: musca 1 se aşezase pe ureche. 


— Pot să-ţi cer o informatie? repetă după vreun minut 
Voldireov. Sunt moşierul Voldireov. 

— Ivan Alexeici! strigă funcţionarul spre sala, ca şi cum 
Voldireov nici nu ar fi existat. Spune negustorului Ialicov, când 
mai dă pe aici, să legalizeze la poliţie copia de pe declaraţia lui. I- 
am spus de o mie de ori! 

— E vorba de procesul meu cu moştenitorii prinţesei Gugulina, 
bolborosi Voldireov. Afacerea e cunoscută. Te rog foarte mult, 
ocupă-te şi de mine. 

Continuând a nu lua în seamă pe Voldireov, funcţionarul prinse 
musca care i se aşezase pe buză, o privi cu luare aminte, apoi o 
aruncă. Mosierul tuşi şi îşi suflă zgomotos nasul în batista lui cu 
pătrăţele. Dar şi încercarea aceasta fu de prisos. Funcţionarul tot 
nu se hotăra să-l ia în seamă. Tăcerea tinu vreo două minute. 
Voldireov scoase din buzunar o hârtie de o rubla şi o puse în fata 
funcţionarului, pe un registru deschis. Funcţionarul îşi increti 
fruntea, trase registrul spre el, ca şi cum n-ar fi văzut nimic şi il 
închise. 

— O mică informatie... Aş vrea numai să ştiu pe ce bază 
moştenitorii prinţesei Gugulina... Pot să te tulbur? 

Pierdut în gândurile sale, funcţionarul se ridică şi, scărpinându- 
se în cot, se duse la dulap. Întorcându-se după o clipă la masa lui 
de scris, puse iar mâna pe registrul pe care se afla altă hârtie de o 
rublă. 

— Nu am să-ţi răpesc decât câteva clipe... îmi trebuie o mică 
informaţie, atât... 

Funcţionarul păru că nu aude şi începu să copieze ceva. 

Voldireov se incrunta şi aruncă o privire deznadajduita asupra 
întregii tagme de scartaitori din peniță. 

„Scriu! gândi el oftand. Scriu, lua-i-ar dracu 

Se indeparta de masă şi se opri amărât în mijlocul încăperii, cu 
braţele atârnându-i neputincioase. Se vede că usierul, care trecea 
din nou cu tava cu pahare, observă mutra lui jalnică, fundcă se 
apropie de el şi îl întrebă în şoaptă: 

— Ei, ce-ati făcut? Ati cerut informaţia? 


2422 


— Am cerut-o, dar nu vrea să stea de vorbă cu mine. 

— Dati-1 trei ruble... şopti portarul. 

— I-am dat două. 

— Mai dati-1 una. 

Voldireov se întoarse şi puse pe registrul deschis o hârtie de trei 
ruble. 

Funcţionarul trase din nou registrul spre el, începu să-l 
răsfoiască şi deodată, ca din întâmplare, ridică ochii asupra lui 
Voldireov. Nasul lui lucios rosi şi se zbârci într-un zâmbet. 

— Ce doriţi? întrebă el. 

— Voiam să cer o informatie în legătură cu procesul meu... 
Sunt Voldireov. 

— Încântat! În afacerea Gugulina? Foarte bine! Ce anume 
doriți? 

Voldireov îi arătă ce dorea. 

Funcţionarul prinse viaţă, şi începu să se sucească de parcă ar fi 
fost prins într-un vârtej. Dădu informația cerută, porunci să se 
scoată o copie, oferi moşierului un scaun, totul într-o clipită. Vorbi 
chiar despre vreme şi îl întrebă de recoltă. Când Voldireov plecă, 
îl însoţi pe scară până jos, zâmbind îndatoritor şi respectuos, cu 
aerul că e gata în orice clipă să se închine până la pământ în faţa 
lui. Fără să-şi dea bine seama de ce, Voldireov se simţi stânjenit 
si, ascultând de o pornire läuntricä, scoase din buzunar o hârtie de 
o rublă şi o întinse funcţionarului. Acesta, care tot mai saluta şi 
zâmbea, o prinse din zbor, făcând-o nevăzută. 

„Ce oameni...” gândi mosierul şi, ieşind în stradă, se opri şi îşi 
şterse fruntea cu batista. 


Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 36, 3 septembrie. 
Titlul: „O greşeală ” Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută 
de autor, în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. — Publicăm textul din 
1899. 

La alegerea povestirii pentru culegerea de opere, Cehov i-a schimbat titlul, 
a introdus convorbirea cu portarul, a dat o nouă versiune sfârşitului şi a făcut 
corectări stilistice (schimbarea unor nume, a unor cuvinte izolate etc. De 


exemplu „Ciumazov” a devenit „lalicov” etc.) 


Grasul si slabul 


Doi prieteni se întâlniră într-o gară de pe linia Nicolaevskaia. 
Unul era rotofei, celalalt pirpiriu. Cel gras tocmai luase masa la 
restaurantul gării şi buzele, încă unsuroase, îi luceau ca nişte vi- 
şine coapte. Mirosea a vin de Xeres şi a „Fleur d'Oranger”!0. 
Slabul abia coborâse din vagon şi era încărcat cu geamantane, 
boccele şi cutii de carton. Mirosea a şuncă şi a drojdie de cafea. În 
spatele lui venea nevastă-sa, o femeie firavă, cu bărbia ascuţită, şi 
fiul său, elev de liceu, un băiat înalt, cu o pleoapă puţin lăsată pe 
un ochi. 

— Porfiri! strigă rotofeiul, zărindu-l pe pirpiriu. Tu eşti? Dragul 
meu! Nu ne-am văzut de un car de ani! 

— Doamne! se minună acesta. Misa! Prietenul meu din 
copilărie! Ce cauţi aici? 

Prietenii se imbratisara şi se măsurară unul pe altul cu ochii 
umezi. Amândoi erau buimäciti, dar încântați. 

— Dragul meu! începu cel slab după ce se mai imbratisara o 
dată. Nu mă aşteptam deloc! Ce surpriză! Ia să te vad mai bine! Ai 
rămas tot aşa frumos cum erai, tot atât de ingrijit şi de ferches. 
Doamne, Dumnezeule! Ei, cum o duci? Eşti bogat? Eşti însurat? 
Eu, precum vezi, m-am însurat... Asta-i nevastă-mea, Luiza, 
născută Wanzenbach... e luterană... lar ăsta e fiul meu, Nafanail, 
elev în clasa treia. Nafania, domnul e prietenul meu din copilărie! 
Am fost colegi de liceu! 


Nafanail statu o clipä pe ganduri, apoi isi scoase sapca. 

— Am fost colegi de liceu! repetă pirpiriul. Iti aduci aminte, 
Misa, cum ne porecliseră băieţii? Pe tine, Erostrat!', fiindcă 
arseseşi cu ţigara o carte a liceului, iar pe mine Efialt!?, fiindcă imi 
plăcea să pârăsc. Ha-ha-ha... Eram copii! Nu te teme, Nafania! 
Vino mai aproape... Si asta e  nevastă-mea, născută 
Wanzenbach... e luterană... 

După o clipă de gândire, Nafanail se ascunse după tatăl său. 

— Ei, şi ia spune-mi, cum o duci, dragul meu prieten? întrebă 
rotofeiul, privindu-şi încântat fostul coleg. Ai o slujbă undeva? Ai 
un post bun? 

— Da, dragul meu, am o slujbă. Sunt de doi ani asesor de 
colegiu!“ şi am Stanislavul. Leafa e cam mică... dar ce are a face! 
Nevastă-mea dă lecţii de muzică, eu fac în orele libere tabachere 
de lemn. Tabachere foarte bune! Le vând cu o rublă bucata. Dacă 
cineva ia zece bucăţi sau mai multe, fac reducere. Ne descurcăm, 
de bine, de rău. Am lucrat înainte la un minister, şi acum sunt 
mutat aici, ca şef de birou... Am să fac serviciul aci. Dar tu? Nu 
cumva ai şi ajuns consilier de stat!*? Ai? 

— Nu, dragul meu, caută ceva mai sus, răspunse grăsanul. Sunt 
consilier intim!5... Sunt şi decorat. Am două stele. 

Pirpiriul păli deodată şi încremeni, apoi fata 1 se schimonosi într- 
un zâmbet mieros; ai fi zis că toate trăsăturile începuseră să 1 se 
topească. Trupul 1 se sfriji, se gârbovi, $i parcă 1 se făcu şi mai 
putintel... Geamantanele, boccelele şi cutiile de carton se sfrijiră, 
se zbârciră şi ele... Bărbia lungă a nevestei sale se lungi şi mai 
mult; Nafanail luă poziția de drepți si isi încheie toţi nasturii 
tunici... 

— Eu, Excelenţă... Sunt încântat! Un prieten din copilărie, ca să 
ZIC aşa, să ajungă la o situaţie atât de înaltă! Hi-hi-hi. 

— la lasă prostiile! se încruntă grăsanul. Ce înseamnă tonul 
ăsta? Suntem doar prieteni din copilărie; ce rost are respectul ăsta 
fata de grad? 

— Vai de mine... Se poate?... continuă să râdă stânjenit 
pirpiriul, imputinandu-se şi mai mult. Atenţia binevoitoare a 


Excelentei Voastre... e ca un fel de vlaga dătătoare de viata... 
Excelentä, acesta e fiul meu, Nafanail... Sotia mea Luiza, e 
luterană, întrucâtva... 

Grasul voi să spună ceva, dar pe fata pirpiriului se putea citi 
atâta venerație, slugarnicie şi acreală respectuoasă, încât 
consilierului intim i se făcu silă. Îşi întoarse capul într-o parte şi îi 
întinse slăbănogului mâna de rămas-bun. 

Pirpiriul îi strânse trei degete, îşi frânse înainte tot trupul şi 
începu să râdă subţire, ca un chinez: „hi-hi-hi”. Nevastă-sa zâmbi. 
Nafanail făcu o temenea şi scăpă sapca din mână. Tustrei erau 
buimaciti, dar încântați. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 40, 1 octombrie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu modificări, în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu noi schimbări a fost inclusă în Culegerea 
de opere din 1899, vol. 1. — Publicăm textul din 1899. 

În vederea includerii povestirii în culegere, Cehov a introdus modificări 
substanţiale în caracterizarea personajelor. În versiunea iniţială din revistă, 
purtarea linguşitoare a „slabului” e provocată de un strigăt de şef al 
„grasului”, prezentat ca un birocrat mulţumit de el însuşi, pe când în textul din 
culegere, slugărnicia „slabului” apare nu numai ca o trăsătură caracteristică a 
firii acestuia, ci şi sub un aspect generalizat social, ca o trăsătură imprimată de 
orânduirea socială. 

La alegerea povestirii pentru culegerea de opere, Cehov n-a mai făcut decât 
corectări stilistice. 


Tragedianul 


Reprezentatia se dädea în folosul tragedianului Fenoghenov. 

Se juca „Prinţul Serebriamii”. Fenoghenov interpreta rolul lui 
Viazemski, impresarul Limonadov pe al lui Drujina Morozov, iar 
doamna Beobahtova pe al Elenei... Spectacolul intrecea mult 
asteptarile. Tragedianul facea adevarate minuni. O rapea pe Elena 
cu o singură mână şi o purta deasupra capului prin toată scena. 
Răcnea, şuiera ca un şarpe, lovea cu piciorul în podea şi îşi sfâşia 
haina la piept. Refuzând să se bată în duel cu Morozov, tremura 
din tot trupul, aşa cum nu tremură nimeni în viaţa de toate zilele şi 
glasul 1 se sugruma zgomotos. Teatrul se cutremura de aplauze. 
Actorii fură rechemati de nenumărate ori la rampă. Lui 
Fenoghenov i se oferi o tabacheră de argint şi un buchet de flori cu 
panglici lungi. Doamnele fluturau batistele, îşi îndemnau bărbaţii 
să aplaude şi multe dintre ele plângeau... Dar Masa, fiica isprav- 
nicului Sidoretki, era zguduită şi înflăcărată de jocul actorilor mai 
mult ca toți ceilalți. Sedea în primul rând de fotolii, alături de tatăl 
ei, nu-şi lua o clipă privirea de pe scenă, şi chiar în timpul 
pauzelor rămânea în aceeaşi stare de extaz. Mânutele şi piciorusele 
e1 subțiri tremurau, ochişorii îi erau plini de lacrimi şi fata 1 se 
făcea din ce în mai palidă. Nici nu era de mirare: se ducea pentru 
prima oară în viaţă la teatru! 

— Ce bine, ce minunat joacă, soptea ea tatălui ei, ispravnicul, de 
câte ori se lăsa cortina. Cât de neîntrecut este Fenoghenov! 


Si daca tatäl s-ar fi priceput sa citeasca pe chipul oamenilor, ar fi 
deslusit pe fetisoara palidă a fiicei sale o încântare sora cu 
suferinţa. O zguduisera până la suferinţă şi jocul actorilor, şi piesa, 
şi atmosfera ei. În pauze, când muzica regimentului începea să 
cânte, Maşa închidea ochii, sleită de puteri. 

— Tată! se rugă ea de ispravnic in ultima pauză. Du-te pe scenă 
şi pofteste-1 pe toți să vină să prânzească mâine la noi! 

Ispravnicul se duse în culise, îi lăudă pe toţi pentru arta lor şi 
adresă un compliment doamnei Beobahtova: 

— Frumosul dumneavoastră chip cere să fie imortalizat pe 
pânză. Ce păcat că nu sunt un meşter al penelului! 

După ce se înclină în faţa ei, îi pofti pe artişti la masă. 

— Veniti cu toţii, dar fără sexul feminin, şopti el. Nu pot primi 
actriţe, fiindca am o fată. 

A doua zi, o parte din artişti prânzeau la ispravnic. Nu venise 
decât impresarul Limonadov, tragedianul Fenoghenov şi comicul 
Vodolazov; ceilalți pretinseseră că aveau felurite treburi. Prânzul 
fu plicticos. Limonadov îl asigură de câteva ori pe ispravnic că-i 
poartă tot respectul şi că, îndeobşte, el cinsteşte orice autoritate 
publică. Vodolazov îi imită pe negustori şi pe armenii beti, iar 
Fenoghenov, un ucrainean înalt şi vânjos (în carnetul de identitate 
se numea Cnîs) cu ochi negri şi frunte încruntată, declamă „La 
intrarea principală” şi „A fi sau a nu fi?” Limonadov povesti cu 
lacrimi în ochi întrevederea lui cu fostul guvernator, generalul 
Caniuein. Ispravnicul asculta, se plictisea şi zâmbea blajin. Era 
mulţumit, cu toate că Limonadov duhnea cumplit a pene arse, iar 
Fenoghenov purta un frac de împrumut şi ghete cu tocuri tocite. 
Oamenii aceia îi plăceau fiicei sale, o înveseleau, şi asta era de 
ajuns! Cât despre Masa, nu-şi putea dezlipi nicio clipă ochii de pe 
ei. Nu văzuse încă niciodată oameni atât de deştepţi, atât de 
neobisnuiti. 

Seara, ispravnicul si Masa erau din nou la teatru. Peste o 
săptămână, artist prânziră iarăşi la Sidoretki şi de atunci incepura 
să vină aproape zilnic in casa ispravnicului, fie la prânz, fie la 
cina, iar teatrul ajunse o patima pentru Masa, care mergea acum in 


fiecare seara la spectacol. 

Fata se îndrăgosti de tragedianul Fenoghenov şi, într-o buna zi, 
în lipsa ispravnicului care se dusese să-l întâmpine pe arhiereu, 
fugi cu trupa lui Limonadov şi pe drum se cunună cu iubitul ei. 
După celebrarea şi prăznuirea căsătoriei, artiştii scriseră o 
scrisoare lungă, patetică, pe care o trimiseră ispravnicului. O 
ticluiră toți laolaltă. 

— Arata-1 că ai argumente! spunea Limonadov, dictându-i lui 
Vodolazov. Trage-i şi nişte temenele... Grangurii ăştia mor după 
ele. Mai adaugă şi ceva... aşa... să-l ungă la inimă, să-i dea 
lacrimile... 

Răspunsul la această scrisoare fu cât se poate de dezamăgitor. 
Ispravnicul o renega pe fiica sa, care, după cum scria el, se 
măritase cu un hohol!f tâmpit, trândav şi hoinar, fără ocupaţie bine 
definită. 

A doua zi după primirea acestui răspuns, Masa îi scria tatălui ei: 

„Iată, mă snopeste-n bătăi! Iarta-ne!” 

O bătea; o bătuse în culise, de față cu Limonadov, cu 
spălătoreasă şi doi lampagii! Tragedianul nu uita că, patru zile 
înainte de nuntă, întreaga trupă se adunase seara la tractirul 
„Londra” şi, discutând cazul Maşei, toți îl sfatuisera să încerce, iar 
Limonadov, cu lacrimi în ochi, căutase să-l convingă: 

— Ar fi o neghiobie şi o nesocotintä să nu profiti de o asemenea 
pleaşcă! Pentru atâta bănet face nu numai să te însori, dar să te 
duci şi in Siberia! Odată însurat, ai să-ţi cladesti un teatru al tău 
propriu şi ai să mă poţi lua şi pe mine în trupa ta. Nu o să mai fiu 
cu stăpânul, ci tu. 

Fenoghenov nu putea uita vorbele astea, şi acum mârâia 
strângând pumnii. 

— Dacă nu trimite bani, o fac tändäri. Să fiu eu al dracului dacă 
mă las tras pe sfoară! 

Trupa încercă să plece dintr-un oraş capitală de gubernie fără 
ştirea Maşei, dar Masa prinse de veste şi sosi în fugă la gară, după 
al doilea sunet de clopot!”, când actorii se şi urcaseră în vagoane. 

— Am fost insultat de tatăl dumitale! îi strigă tragedianul. Totul 


s-a sfârsit intre noi! 

lar ea, cu toate că vagonul era plin de lume, îşi îndoi piciorusele 
gingase, se läsä in genunchi in fata lui si ridica bratele intr-un gest 
de implorare. 

— Te iubesc! se tangui ea. Nu ma alunga, Condrati Ivanici! Nu 
pot sa traiesc fara dumneata! 

Ruga ei fu ascultată şi, dupa ce se sfatuira, artiştii o primira in 
trupă cu însărcinarea de „contesă integrală” — aşa fuseseră 
poreclite figurantele care ieşeau de obicei în grupuri pe scenă şi 
jucau roluri mute... La început, Masa jucă roluri de fată in casă şi 
de paj, mai târziu însă, când doamna Beobahtova, floarea trupei 
lui Limonadov, fugi, o facura „ingenuă”. Juca prost: sâsâia, se 
fâstâcea. Dar curând se obişnui şi începu să placă publicului. 
Fenoghenov era încă nemulțumit. 

— Actritä-1 asta? spunea el. N-are nici siluetă, nici stil, ci 
numai... prostie şi atât... 

Într-un alt oraş, capitală de gubernie, trupa lui Limonadov 
interpretă „„Hoţii” de Schiller. Fenoghenov juca pe Franz, iar 
Masa, pe Amalia. Tragedianul răcnea şi tremura, Masa îşi spunea 
rolul ca o lecţie bine învățată şi piesa ar fi mers cum merg toate 
piesele, dacă nu s-ar fi petrecut un mic incident. Totul decursese 
bine până la scena în care Franz îi mărturiseşte Amaliei că o 
iubeşte, iar ea îi ia spada. Ucraineanul racni, şuieră ca un şarpe, 
tremură şi o strânse pe Masa în imbratisarea sa de fier. lar Masa în 
loc să-l respingă şi să-i strige „pleacă!”, începu să tremure ca o 
păsărică în braţele lui şi nu se mai mişcă... Inghetase parcă. 

— Fie-ti mila de mine! îi şopti ea la ureche. Fie-ti milă de mine! 
Sunt atat de nenorocita! 

— Nu ştii rolul! Trage cu urechea la sufleur! şuşoti printre dinţi 
tragedianul, varandu-i cu de-a sila spada în mână. 

După reprezentaţie, Limonadov şi Fenoghenov şedeau de vorbă 
la casă. 

— Ai avut dreptate; nevastă-ta nu-şi învaţă rolurile... spunea 
impresarul. Nu-şi cunoaşte meseria... Orice om are o meserie... 
Ea nu şi-o cunoaşte pe a ei. 


Fenoghenov îl asculta, ofta şi se încrunta, se incrunta... 

A doua zi dimineata, Masa sedea intr-un magazin de märuntisuri 
ŞI scria: 

„Tată, mă bate! Iarta-ne! Trimite-ne bani!” 


Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 41, 8 octombrie, 
cu subtitlul: (,, /storioara”’). Semnatä: A. Cehonte. După ce a fost corectată de 
autor a intrat, fără subtitlu, în culegerea „Basmele Melpomenei”, Moscova, 
1884. Cu noi corectări, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, 
vol. IL. — Publicăm textul din 1900. 

La alegerea povestirii pentru culegerea din 1884, Cehov a facut corectări 
stilistice şi a introdus completări importante (nunta lui Limonadov şi altele). 

Fiind aleasă pentru culegerea de opere, povestirea a fost supusă din nou 
unei revizuiri minutioase, care a constat în eliminarea unor definiții şi 
comparații, în scurtarea rationamentelor unora dintre personaje, în înlocuirea 
numelor etc. 

Povestirea a fost trimisă revistei „Oskolki” cu mult înainte de apariţia ei. 
Încă din iulie 1883, Cehov îl întreba pe N. A. Leikin: «Care-i soarta 
„Tragedianului” meu? Ar fi ieşit o povestire bunăoară, dacă n-ar fi fost cadrul 
atât de limitat... Am fost silit să comprim chiar esentialul, sarea... Şi s-ar fi 
putut scrie o nuvelă întreagă pe aceasta tema». Cauzele întârzierii apariţiei le 
aflăm din scrisorile lui Leikin către Cehov: «Mă întrebaţi de soarta 
„Tragedianului” dumneavoastră. Povestirea e culeasă, a fost autorizată de 
cenzură şi va apărea în Nr. 33, dacă între timp îmi mai trimiteţi vreo 
povestire. În condiţiile groaznice de cenzură de azi, trebuie să am întotdeauna 
la îndemână material de rezervă. De aceea şi ţin pe loc „Tragedianul”. Altfel 
s-ar putea întâmpla să nu apară nici numărul. Se întâmplă ca cenzorul să 
şteargă dintr-un condei a treia parte din ceea ce îi trimit» (4 august 1883). 
«Pentru Dumnezeu, nu vă speriaţi de faptul că nu tipăresc ,,Tragedianul” 
dumneavoastră. Povestirea e admirabilă, dar e cam lungă şi tot nu reuşesc să-i 
fac loc...» (1 octombrie 1883). 


La Posta 


Acum câteva zile am înmormântat-o pe tânăra nevastă a lui 
Sladcopertev, bătrânul nostru diriginte al oficiului poştal. După ce 
am îngropat frumuseţea ceea de femeie, ne-am dus la oficiul 
postal, ca s-o „pomenim”. 

Când s-au servit blinele, moşneagul văduv a început să se 
jeluiasca: 

— Blinelele sunt rumene cum era si räposata, si la fel de 
frumoase! Zau ca sunt la fel! 

— Da, s-au invoit cei ce o pomeneau, era într-adevăr o 
frumuseţe... O femeie clasa întâi! 

— Aşa-1... Toţi se minunau, privind-o... Dar, domnilor, eu nu o 
iubeam pentru frumuseţea şi pentru firea ei blândă. Aceste calităţi 
sunt proprii femeii şi se întâlnesc destul de des pe lumea asta. Eu o 
iubeam pentru o altă calitate a sufletului ei, şi anume, o iubeam, 
Dumnezeu s-o ierte, pentru că, cu toată vioiciunea şi firea ei 
veselă, era credincioasă bărbatului ei. Da, îmi era credincioasă, 
deşi n-avea decât douăzeci de ani şi eu voi împlini curând şaizeci! 
Îmi era credincioasă, mie, mosneagului! 

Diaconul, care statea cu noi la masa, s-a prefacut ca se ineaca si 
a început să tuseasca în semn de îndoială. 

— Vasăzică nu mă crezi? l-a apostrofat văduvul. 

— Nu zic că nu cred, s-a bâlbâit diaconul, dar de... aşa... În 
ziua de azi, femeile tinere sunt prea... cum să spun... randevu, sos 


provensal... 

— Dumneata te indoiesti, dar eu am să-ţi dovedesc ca aşa e! 
Aveam eu metodele mele ca s-o fac să-mi fie credincioasă. 
Metode cu caracter, ca să zic aşa, strategic, cum ar fi bunăoară, 
fortificația. Eram prea şiret ca nevastă-mea să mă poată înşela. 
Ştiam eu ce să fac pentru ea să-mi păzesc căminul. Am o formulă 
care e ca o parolă. Cum o rosteam — gata, puteam să dorm liniştit. 

— Și cum era această formulă? 

— Foarte simplă. Am răspândit, de pildă, prin oraş un zvon urât. 
Dumneavoastră îl cunoaşteţi cu toţii prea bine. Le-am spus tuturor: 
„Nevastă-mea Aliona trăieşte cu politaiul Ivan Alexeici 
Zalihvatski”. A fost de ajuns. Nimeni n-a mai îndrăznit să-i facă 
Alionei curte, temându-se să nu-l supere pe politai. Cum o vedea 
un bărbat, fugea, ca nu cumva Zalihvatski să-şi închipuie ceva. 
He-he-he. Dacă te puneai rău cu idolul ăla mustăcios, numai bine 
nu-ți mergea; la moment iti trântea o jumătate de duzină de 
procese verbale de contraventie sanitară. De pildă, dacă vedea 
pisica ta pe stradă, iti şi încheia proces verbal pentru dobitoace 
vagabonde. 

— Vasăzică nevasta dumitale n-a trăit cu Ivan Alexeici? ne-am 
mirat noi prelung. 

— Nu, şi ăsta era şiretlicul meu... He-he... Ce spuneţi, v-am 
dus bine de nas, tinerilor? Asa-1? 

Câteva minute s-au scurs în tăcere. Sedeam täcuti şi ne era ciudă 
si ruşine că moşneagul acela gras cu nasul roşu ne trăsese atât de 
bine pe sfoară. 

— Ei, cu voia lui Dumnezeu, poate te mai însori odată! mârâi 
diaconul. 


Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 44, 29 
octombrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat în Culegerea de opere din 1899, 


vol. I, cu mici corectări stilistice şi cu unele adăugiri. — Publicăm textul din 
1899. 


Pe mare 


POVESTEA UNUI MARINAR 


Nu se vedeau decât luminile tot mai slabe ale portului pe care-l 
părăsiserăm şi cerul negru ca cerneala. Sufla un vânt rece, umed. 
Simteam deasupra noastră norii grei, care parcă de-abia aşteptau 
să se sloboadă în ploaie, şi, cu tot vântul şi frigul, pe noi ne 
cuprinsese fierbinteala. Stateam îngrămădiţi la postul echipajului 
si trăgeam la sorti. Răsunau glume şi râsete zgomotoase de 
marinari chercheliti, şi unul, ca să mărească hazul, începuse să 
cânte ca cocoşul. 

De la grumaji şi până în tălpi mă scutura un tremur mărunt, ca şi 
cum aş fi avut în ceafă o gaură prin care mi s-ar fi prelins, pe 
trupul gol, nişte alice mici, reci. Tremuram, şi de frig — de bună 
seamă — dar şi din alte pricini, pe care tocmai vreau să le povestesc 
aici. 

Dupa parerea mea, omul este indeobste nerusinat, dar trebuie sa 
recunosc ca marinarul este cateodata mai nerusinat decat orice alta 
faptura pe lume, mai nerusinat chiar decat lighioana cea mai 
scârnavă, care are totuşi o indreptatire, dat fiind că se supune ins- 
tinctului. Poate ca greşesc, fiindca nu cunosc viata, dar mi se pare 
ca marinarul are mai multe motive decât oricare altul sä-1 fie 
câteodată sila de el şi să se judece aspru. Un om care poate în 
orice clipă să se prăvălească de pe catarg, să fie înghițit pentru 


totdeauna de valuri, care nu-si aduce aminte de Dumnezeu decat 
atunci când se îneacă sau când zboară cu capul in jos, nu se 
sinchiseste de nimic si habar n-are de tot ce lasä pe uscat. Beam 
multă votcă şi duceam o viata desfranata, fiindcă nu ştiam cui si la 
ce foloseşte virtutea pe mare. 

Dar să mă reîntorc la povestirea mea. 

Trăgeam deci la sorti. Noi, cei care isprăviserăm pătrarul de 
veghe, eram douăzeci şi doi cu toţii. Dar numai la doi dintre noi 
putea să le cadă norocul să se desfete cu un spectacol rar. Într- 
adevăr, „cabina pentru insuratei” de pe vasul nostru avea sa fie 
ocupată în noaptea aceea, şi în pereţii ei erau numai două crăpături 
de care puteam dispune. Pe una dintre ele o făcusem chiar eu, cu 
un fierăstrău subțire, după ce găurisem mai întâi peretele cu un 
tirbuson. Pe cealaltă o făcuse cu cuțitul unul dintre camarazii mei, 
si fiecare dintre noi muncise mai bine de o săptămână la treaba 
asta. 

— O crăpătură ţi-a căzut la sorti tie! 

— Cui? 

Băieţii arătară spre mine. 

— Şi cealaltă? 

— Lui tat-tu. 

Tatal meu, marinar batran, ghebos, cu fata ca un mar la cuptor, 
se apropie de mine şi mă batu pe umăr. 

— Astăzi suntem räsfätati de soartă, băiete, îmi spuse el. Auzi, 
flăcăule? Norocul ne-a căzut şi tie şi mie. Asta e ceva. 

Mă întrebă apoi nerăbdător cât e ceasul. Era abia unsprezece. 

leşii pe punte, îmi aprinsei luleaua şi începui să privesc marea. 
Era întuneric, dar se vede că ceea ce se petrecea în sufletul meu 
îmi tulbura până şi vederea, fiindcă pe fondul negru al nopţii îmi 
jucau in fata ochilor anumite imagini: vedeam ceea ce lipsea atât 
de mult în viata mea tânără încă, dar de pe atunci sortită să nu-şi 
urmeze drumul ei firesc. 

La miezul nopţii trecui pe lângă cabina comună şi aruncai o 
privire prin uşă. Însurätelul, un tânăr pastor blond, frumos, şedea 
la masă, ținând in mână o evanghelie şi părea să lămurească ceva 


unei bătrâne englezoaice înalte şi uscätive. Mireasa, o fata tânără, 
zveltă şi foarte frumoasă, şedea alături de bărbatul ei şi nu-şi lua 
ochii albaştri de pe chipul lui blond. Un bancher englez, bătrân, 
înalt şi trupeş, cu faţă roşcovană, respingătoare, se plimba dintr-un 
colt în celălalt al cabinei. Era soţul doamnei cu care vorbea însură- 
țelul. 

„Pastorii au obiceiul să pălăvrăgească ceasuri întregi! gândii eu. 
N-o să isprăvească nici până dimineaţa!” 

La ora unu, tata se apropie de mine şi îmi spuse, trăgându-mă de 
mânecă: 

— Hai, că e timpul. Au ieşit din cabina comună. 

Coborâi în fugă scara şi mă îndrepta spre peretele binecunoscut. 
Între acest perete şi peretele vasului era un spaţiu îngust, plin de 
funingine, de umezeală şi de guzgani. Curând auzii paşii grei ai 
bătrânului. Se împiedica de baloturi şi de butoaiele cu gaz, şi 
înjura. 

Pipăind peretele, găsii deschizătura şi scosei din ea cepul pătrat 
de lemn pe care îmi trebuise atâta timp să-l tai cu fierăstrăul. 
Dădui cu ochii de o perdea de muselină străvezie, prin care 
străbătea o lumină blândă, trandafirie. $1 odată cu lumina, fata îmi 
fu învăluită de un parfum puternic, nespus de plăcut; parfumul 
atacurilor boiereşti pesemne. Ca să pot vedea ce se petrece 
înăuntru, trebuia să dau la o parte cu două degete muselina, ceea 
ce mă şi grăbii să fac. 

Zării bronzuri, catifele şi dantele. Totul era scăldat într-o lumină 
trandafirie. La vreo trei metri în faţa mea, se afla patul. 

— Lasă-mă pe mine la deschizătura ta, îmi şopti tata, 
înghiontindu-mă nerăbdător în coastă. Se vede mai bine! 

Nu-i răspunsei nimic. 

— Tu ai ochi mai buni ca mine, băiete; pentru tine e totuna dacă 
priveşti de departe sau de aproape! 

— Mai încet! îi spusei eu. Nu face zgomot, ar putea să ne audă! 

Tânăra căsătorită şedea pe marginea patului; piciorusele îi 
atârnau pe o blană. Îşi ţinea ochii plecaţi. 

În faţa ei stătea soţul, tânărul pastor. Îi spunea ceva, dar nu 


puteam deslusi ce. Zgomotul vaporului ma impiedica sa aud. 
Pastorul vorbea aprins, gesticulând. Ochii îi sticleau. Fata îl 
asculta şi clătina din cap. 

— Drace, m-a muşcat un guzgan! mârâi tata. 

Îmi lipii mai tare pieptul de perete, ca şi cum mi-ar fi fost frică 
să nu-mi sară inima din piept. Capul îmi ardea. 

Însurăţeii discutară mult timp astfel. In cele din urmă, pastorul 
se lăsă în genunchi şi, întinzând braţele spre soția sa, începu s-o 
implore. Fa clătină şi mai hotărât din cap. Atunci, el sări în 
picioare şi începu să se plimbe prin cabină. După expresia feţei şi 
mişcarea mâinilor, ghicii că o ameninţa. 

Tânăra lui soţie se ridică, se apropie încet de peretele de care 
stăteam lipit şi se opri chiar în fata deschizăturii mele. Stătea 
nemişcată şi se gândea, iar eu nu puteam să-mi iau ochii de pe faţa 
ei. Mi se părea că suferă, că se luptă cu ea însăși, că soväie, 1ar 
trăsăturile ei exprimau totodată mânie. Nu pricepeam nimic. 

Stăturăm, cred, vreo cinci minute aşa, fata în fata, apoi ea se 
îndepărtă de perete şi, oprindu-se în mijlocul cabinei, făcu 
pastorului un semn cu capul — se vede că primise. Acesta zâmbi 
bucuros, îi sărută mâna şi 1esi. 

După trei minute, uşa se deschise şi în iatac intră soţul, urmat de 
englezul cel înalt şi trupeş, despre care am pomenit mai sus. 
Englezul se apropie de pat şi o întrebă ceva pe femeia cea tânără şi 
frumoasă. Palidă, ea incuviinta din cap, fără să-l privească. 

Bancherul englez scoase din buzunar un teanc de bancnote, şi-l 
întinse pastorului. Acesta îl cercetă, numără hârtule şi ieşi cu un 
salut respectuos. Bătrânul englez încuie uşa după el. 

Săru ca ars de la perete. Mă speriasem. Mi se părea că vântul 
rupsese vasul bucăți şi că ne scufundam. 

Bătrânul meu tată, omul acela betiv şi desfrânat, mă apucă de 
mână şi-mi spuse: 

— Hai de aici! Nu se cade să vezi aşa ceva! Eşti încă copil... 

Abia se ţinea pe picioare. Îl dusei aproape în braţe pe scara 
repede şi întortocheată până sus, unde începuse sa cadă o 
adevărată ploaie de toamnă... 


Apărută pentru prima dată in revista ,,Mirskoi tolc”!®, 1883, Nr. 40, 29 
octombrie, fara subtitlu. Semnata: A. Cehov. Apärutä, cu oarecare modificäri 
şi subtitlul , Noaptea”, în almanahul ,,Severniie tveti’!’, Moscova, editura 
„Scorpion”, 1901. Cu noi corectari stilistice, a fost inclusă în Culegerea de 
opere din anul 1903, vol. XII. — Publicäm textul din 1903. 

In redactarea iniţială, pentru revistă, povestirea avea în bună parte 
caracterul unei parodii a povestirilor „marinăreşti” traduse. Cu ocazia apariţiei 
povestirii în almanahul ,,Severniie tveti”, Cehov a modificat o serie de motive 
si a eliminat comparatiile şi întorsăturile de frază cu caracter de parodie, 
înlocuindu-le cu definiţii simple şi laconice. La alegerea pentru Culegerea de 
opere, povestirea a fost supusă numai unei revizii stilistice. 


La Moscova, in Piata Trubnaia 


Lângă mănăstirea Rojdestvenski, se află o mică piaţă, căreia 
lumea îi spune piaţa Trubnaia, sau mai simplu Truba; în zilele de 
duminică, acolo se ţine târg. Sute de şube, de sumane, de căciuli şi 
de jobenuri forfotesc ca racii în sită. Piaţa răsună de ciripitul 
păsărilor de toate soiurile, care iti aduc aminte de primăvară. 
Dacă-i soare şi cerul e senin, ciripitul păsărilor şi mirosul de fân 
sunt şi mai puternice şi această adiere de primăvară dă aripi 
gândului şi-l poartă departe, departe. De-a lungul uneia dintre 
laturile pieţei, stau înşirate sumedenie de căruţe. În ele nu vezi nici 
fân, nici varză, nici fasole, ci sticleti, scatii, prigorii, ciocarli, 
sturzi, mierle, pitigoi, lugaci. Toate aceste păsărele tupäie în nişte 
colivii de rând, injghebate de mântuială, se uită cu jind la vrăbiile 
libere şi ciripesc. Sticletii costă cinci copeici bucata, scatiii sunt 
mai scumpi, iar restul păsărilor se vând cum dă Dumnezeu. 

— Cum dai ciocârlia? 

Nici vânzătorul nu ştie cât face ciocârlia lui. Se scarpină la ceafă 
si cere cât îl taie capul: o rublă sau trei copeici, după obrazul 
cumpărătorului. Sunt şi păsări mai scumpe. Pe un betisor mânjit 
şade un sturz bătrân, năpârlit, cu coada jumulită. E grav, plin de 
importanță şi nemişcat, ca un general la pensie. De mult s-a 
resemnat că e prizonier şi priveşte indiferent la cerul albastru. Se 
vede că din pricina acestei nepăsări este socotit drept o pasăre 
plină de înţelepciune. Pe ăsta nu poate să-l dea cu mai puţin de 


patruzeci de copeici. În jurul păsărilor se îmbulzesc, lipäind prin 
noroi, elevi de liceu, lucrători, tineri cu paltoane la modă, amatori 
de păsări cu sepci într-un hal far’ de hal, cu pantalonii rasuciti, 
jerpeliti, mâncaţi parcă de şoareci. Tinerilor şi lucrătorilor li se 
vând femele în loc de masculi, pui în loc de păsări bătrâne... 
Habar n-au ce înseamnă o pasăre. În schimb, amatorul nu se lasă 
înşelat: ocheste pasărea de departe, şi se vede cât de colo că se 
pricepe. 

— Pasărea asta nu e „serioasă”, îşi dă cu părerea un cunoscător, 
cercetând pliscul unui scatiu şi numărându-i penele din coadă. 
Acum cântă, e drept, dar ce folos? Laolaltă cu alţii, cânt şi eu. Nu, 
frate, tu să-mi canti de unul singur, dacă poţi... Dă-mi-l pe ăla de 
colo, care şade şi tace! Dă-mi-l pe ăla tăcut! Dacă tace înseamnă 
că e ceva de capul lui... 

Printre căruțele cu păsări găsești şi căruţe cu altfel de vietati: 
vatui, iepuri de casă, arici, cobai, dihori. Într-o cuşcă, un lepuras 
mesteca de ciudă fânul. Cobaii tremură de frig, iar aricii se uită 
curiosi la oameni, pe sub ghimpii lor. 

— Am citit undeva, — spune, fără să se adreseze cuiva anume şi 
privind cu drag la un iepuras, un funcționar de la posta, cu 
paltonul ieşit de soare, — am citit că un savant avea o pisică, un 
şoarece, un erete şi o vrabie, care mâncau din acelaşi blid. 

— Se prea poate, domnule. Dar pisica aceea trebuie să fi mâncat 
multe bătăi, iar eretele, nici vorbă, era cu coada tăiată. Asta nu e 
niciun savantlâc. Cumătrul meu a avut un pisoi care, 1ertati-mä, 
mânca şi castraveți. L-a bătut timp de vreo două săptămâni cu 
coada biciului, până ce l-a deprins. Dacă-l baţi, iepurele poate să 
aprindă şi chibrituri. De ce va mirati? E foarte simplu! Ia chibritul 
în gură, şi-l trage pe perete! Dobitoacele sunt ca şi omul. De 
bătaie, omul se face uneori mai deştept; aşa e şi cu sălbăticiunea. 

Prin mulţime forfotesc sumane, cu cocosi şi rate la subtioarä. 
Tot păsări slabe, înfometate. Puii scot din colivii capetele lor 
urâte, jumulite şi ciugulesc câte ceva prin noroi. Bäietasi cu 
porumbei sub braţ se uită în ochii tăi cu nădejdea să afle în tine un 
amator. 


— Ce tot vorbeşti dumneata? strigă cineva mânios. Întâi uitä-te 
bine, şi pe urmă vorbeşte! Ăsta-i porumbel? Asta-i gaie, nu 
porumbel! 

Un om înalt, uscat, cu favoriţi scurți şi cu mustätile rase, lacheu 
după înfăţişare, bolnav şi beat, vinde un cätelus de salon, alb ca 
zăpada. Bătrânul catelus lacrameaza. 

— Stăpâna mi-a poruncit să vând scârba asta, spune lacheul, 
zâmbind dispretuitor: Şi-a prăpădit averea la bătrâneţe, n-are ce 
mânca şi acum vinde câini şi pisici. Plânge, îi pupă în botul lor 
spurcat, da’ de nevoie îi vinde. Zău că da! Cumpăraţi-l, domnilor! 
N-avem bani de cafea. 

Nimeni nu râde. Un bäietas îl priveşte îngândurat, cu milä, 
închizând pe jumătate un ochi. 

Mai pitoresc este colţul unde se vinde peste. Vreo zece mujici 
stau pe jos, la rând. Fiecare are înainte o căldare, şi in căldare un 
adevărat iad în miniatură. În apa verzuie, tulbure, mişună caracude 
mărunte, obleti, porcuşori, melci, broaste, tritoni. Gândaci mari de 
râu cu picioarele rupte forfotesc în ochiul de apă, cätärându-se pe 
caracude şi sărind peste broaște. Broastele dau buzna peste 
gândaci, tritonii peste broaşte. Rezistente vieţuitoare! Linii, de 
culoare verde închis, fiind peşti mai scumpi, se bucură de 
privilegii: sunt ţinuţi separat, într-un borcan, în care nu se poate 
înota, dar unde totuşi nu-i atâta inghesuiala... 

— Bun peşte e carasul! Poftiti un caras stătut, dar pe cinste, 
bată-l Dumnezeu! Poţi să-l ţii şi un an în căldare, că tot trăieşte! E 
mai bine de o săptămână de când am prins peştii ăştia. l-am 
pescuit în Pererva, domnule, şi am venit de acolo pe jos. Caracuşii 
îs două copeici bucata, obletii trei copeici, iar porcuşorii zece 
copeici duzina, dracu” să-i ia! Ia poftiti, luaţi de cinci copeici. 
Viermi nu doriţi? 

Vânzătorul bagă mâna în căldare şi scoate cu degetele lui 
butucănoase, aspre, un porcusor gingas sau un caras cât unghia. 
Lângă căldări sunt rânduite sfori de unditä, cârlige, momele şi 
viermuşori roşii de iaz care ard ca focul în lumina soarelui. 

Pe lângă căruțele cu păsări şi căldările cu peşti se plimbă un 


moşneag, cu sapca îmblănită, cu ochelari de sârmă şi galosi, ce 
seamănă cu două crucişătoare. E un „tip”, cum 1 se spune aici. Nu 
are o copeică, dar se tocmeste, se fräsuie şi bate capul 
cumpărătorilor, dându-le sfaturi. În mai puţin de un ceas, găseşte 
timp să inspecteze toţi iepurii, porumbeii şi peştii, să-i cerceteze 
până în cele mai mici amănunte, să hotărască specia, vârsta şi 
preţul fiecărei vieţuitoare. Sticletii, caraşii şi porcusori îl 
interesează ca pe un copil. Incercati bunăoară să-i vorbiti de sturzi, 
si maniacul acesta vă va povesti lucruri pe care nu le găsiţi în nicio 
carte. Vi le va povesti cu încântare, cu patimă şi, până la urmă, vă 
va dojeni pentru nepriceperea dumneavoastră. E oricând gata să 
vorbească ore-n şir despre sticleti şi lugaci, holbând ochii şi dând 
din mâini. Nu-l întâlneşti însă la Truba decât în anotimpurile reci; 
vara e pe undeva, dincolo de râul Moscova, unde pescuieşte cu 
undita şi prinde prepelite cu fluierul. 

Iată şi un alt , tip”: un domn înalt cât o prăjină, numai pielea şi 
osul, cu ochelari fumurii pe nas, cu faţa rasă, cu şapcă cu rozetă, 
semănând cu un diac de odinioară. E şi el cunoscător, şi e cineva: 
e profesor de liceu, lucru ştiut de cei de la Truba, care îi arată mult 
respect, îl întâmpină cu plecăciuni şi au născocit pentru el chiar un 
titlu anume: ,prepozitiunea voastră”. În piaţa Suhareva, 
cotrobăieşte prin cărți, iar la Truba, caută porumbei buni. 

— Poftiti, domnule profesor! îi strigă vânzătorii de porumbei. 
Uitaţi-vă, prepozitiunea voastră, porumbei care fac tumba în zbor! 

— Prepozitiunea voastră! 1 se strigă din toate părțile. 

— Prepozitiunea voastră! îngână de undeva de pe bulevard un 
bäietas. 

Obişnuit, pesemne, de mult cu acest titlu, ,prepozitiunea sa”, 
grav şi aspru, ia cu ambele mâini un porumbel şi, ridicându-l 
deasupra capului, începe să-l cerceteze cu un aer concentrat, luând 
o înfăţişare cruntă de conspirator. 

Si Truba, această bucăţică de Moscovä, mişunând de oameni ce 
iubesc cu atâta duioşie animalele, chinuindu-le atât de mult, îşi 
duce mai departe viata ei märuntä, umpland văzduhul de larmă şi 
forfotă, iar oamenii de afaceri sau bisericoşii care trec pe bulevard 


nu pricep de ce s-a adunat atâta popor, ce-i cu amestecul acela 
pestrit de capele, sepci si jobenuri, de ce fac toti atâta galagie si ce 
vand. 


Apărută pentru prima dată in revista „Budilnic”, 1883, Nr. 43, autoriz. 
cenz. din 5 noiembrie. Titlul: „La Moscova, pe Truba”. Semnata: A. Cehonte. 
A intrat, cu anumite modificari, in Culegerea de opere din 1900, vol. IL. — 
Publicäm textul din 1900. 

La alegerea povestirii pentru Culegerea de opere, autorul, pe lângä 
corectarile stilistice, 1-a modificat începutul şi 1-a adăugat un sfârşit nou. 

Initial, Cehov intenționa să publice povestirea în „Oskolki”, fapt care reiese 
din scrisoarea sa către N. A. Leikin, din 19 septembrie 1883: «...Vă trimit 
„La Moscova, pe Truba”. Această povestire prezintă un interes pur local, 
pentru Moscova. Am scris-o, fiindcă de foarte multă vreme n-am mai scris 
ceea ce se cheamă un instantaneu». Povestirea n-a fost publicată de Leikin. În 
scrisoarea sa către Cehov, el îi spunea (1 octombrie 1883): «Ştiu că vă veţi 
supăra pe mine, dar mă văd nevoit să vă restitui mica dumneavoastră 
povestire „La Moscova, pe Truba” şi v-o trimit aici alăturat. Motivul este 
următorul: povestirea are un caracter pur etnografic, şi astfel de povestiri nu 
merg la „Oskolki”. Poate că vara i-as fi găsit un loc, dar acum, în ultimul 
trimestru al anului, trebuie să-i dăm zor şi să ne ţinem cu stricteţe de plan, aşa 
după cum a fost stabilit». 


Calomnia 


Profesorul de caligrafie Serghei Capitonici Ahineev isi mărita 
fiica, Natalia, cu profesorul de istorie şi geografie Ivan Petrovici 
Loşadinih. 

Totul mergea ca pe roate şi veselia era în toi. În salonul cel mare 
se cânta din gură şi la pian, şi se dansa. Prin celelalte încăperi 
alergau nebuneste în toate părțile feciori aduşi anume de la club, 
cu fracuri negre şi cravate albe, stropite cu sosuri. Casa era plină 
de freamăt şi de larmă. Profesorul de matematică Tarantulov, 
frantuzul Pasdequoi şi subrevizorul curții de control Egor 
Benedictici Mzda şedeau toţi trei pe un divan şi, intrerupandu-se 
pripit unul pe altul, povesteau care mai de care cazuri de morţi 
înmormântați de viu şi îşi dădeau fiecare cu părerea despre 
spiritism. Niciunul dintre ei nu credea în spiritism, dar admiteau 
cu toții că sunt multe lucruri pe lumea asta, care niciodată nu vor 
putea fi cuprinse de mintea omenească. Într-o altă odaie, 
profesorul de literatură Dodonski lămurea musafirilor cazurile în 
care o santinelă are dreptul să tragă în trecători. După cum vedeţi, 
temele conversatiilor erau înfricoşătoare, totuşi foarte plăcute. Din 
curte, se uitau prin ferestre oameni care, din pricina situației lor 
sociale, nu aveau dreptul să intre înăuntru. 

La miezul nopţii, gazda Ahineev se duse la bucătărie, să vadă 
dacă totul era gata pentru cină. În bucătărie, de la duşumea până la 
tavan, pluteau aburi, in care se împleteau miresme de gâște şi rate 


fripte şi de multe alte bunatati. Pe două mese erau aşezate, într-o 
înghesuială artistică, cele trebuincioase gustărilor şi băuturilor. În 
jurul meselor, trebäluia bucătăreasa Marfa, o femeie rosie la fata, 
cu două rânduri de burti, gatuite de sort. 

— Arată-mi nisetrul, draguto! spuse Ahineev, frecandu-si 
mâinile şi lingându-şi buzele. Ce miros odorant! Aş mânca toată 
bucătăria! Ia arată-mi nisetrul! 

Marfa se apropie de una dintre lavite şi ridică cu bägare de 
seamă o foaie de ziar pătată de grăsime. Sub această foaie, un 
nisetru mare, în aspic, presărat cu capere, măsline şi morcovi, se 
lăfăia pe o tavă uriaşă. Ahineev privi nisetrul şi scoase un „ah” 
prelung. Faţa i se lumină, ochii 1 se dădură peste cap. Se aplecă şi 
scoase din buze un sunet de roată neunsä. După ce mai stätu 
câteva clipe locului, plesni din degete, de plăcere, şi plescăi încă o 
dată din buze. 

— Ehei! Un sărut, şi încă ce sărut!... Cu cine te pupi, Marfuşa? 
se auzi un glas din odaia vecină, şi în deschizătura uşii se ivi capul 
tuns al lui Vankin, ajutorul de pedagog. Cu cine eşti? A-a-ta... Îmi 
pare foarte bine! Cu Serghei Capitonîci! Halal tată socru, n-am ce 
zice! În „tâte-ă-tâte” cu sexualitatea feminină! 

— Nu o pup deloc, se fâstâci Ahineev, ce ti s-a năzărit, 
dobitocule? Am... cum să zic... am plescäit din buze, văzând.. 
da... mi-a lăsat gura apă vederea peştelui... 

— Ei, lasă, lasă, nu mai vinde tu castraveți grădinarului! 

Capul lui Vankin, vârât prin deschizătura uşii, zâmbi larg, apoi 
se retrase. Ahineev rosi. 

„Frumoasă patanie! se gândi el. Nemernicul, e în stare să umple 
tot oraşul. O să mă facă de râs, boul...” 

Se întoarse stanjenit în salonul cel mare şi trase cu coada 
ochiului să vadă unde era Vankin. Vankin stătea lângă pian şi, 
îndoindu-şi grațios mijlocul, şoptea ceva cumnatei inspectorului, 
care râdea. 

„Îi vorbeşte de mine! se gândi Ahineev. Sigur că de mine, usca- 
i-s-ar limba! $i ea crede... crede totul! Rade! Doamne! Nu, nu pot 
să las lucrurile aşa... Trebuie să fac astfel, ca lumea să nu-l 


creada... Am sa le povestesc eu tuturor ce s-a intamplat si, pana la 
urmă, tot el o să iasă caraghios... Bârfitorul... Tampitul...” 

Ahineev se scărpină la ceafă şi, din ce în ce mai putin la largul 
lui, se apropie de Pasdequoi. 

— Am fost chiar acum la bucătărie, să dau ordine pentru cină, 
spuse el frantuzului. Ştiu ca-ti place peştele; am un nisetru, dragul 
meu, uiite-aşa de mare! Zău că are aproape un metru şi jumătate! 
He-he-he... Da”, ă propos, era să uit... În bucătărie, s-a întâmplat 
din pricina acestui nisetru o chestie foarte nostimă! Am intrat 
înăuntru şi am vrut să văd mâncarea... m-am uitat la nisetru si, de 
plăcere... de bun ce era, am plescäit din buze! Tocmai atunci a 
intrat dobitocul ăsta de Vankin, care, ce crezi c-a spus?... Ha-ha- 
ha... A spus: „A-a-a! Vă pupati?” Auzi, cu Marfa, cu bucatareasa! 
Auzi ce-a scornit, tâmpitul! Femeia e slută ca dracul, o adevărată 
pocitanie, şi el... vorbeşte de pupat! Caraghiosul! 

— Cine-1 caraghios? întrebă Tarantulov, care tocmai se apropia 
de ei. 

— Vankin ăsta! Am fost chiar acum la bucătărie... 

S1-1 spuse şi lui povestea cu Vankin. 

— M-a făcut să râd, caraghiosul! E mai plăcut să pupi un dulău, 
decât s-o pupi pe Marfa, adauga Ahineev, şi, privind în jur, zări la 
spatele lui pe Mzda. 

— Vorbeam de Vankin, se întoarse Ahineev spre el. Tare-i 
caraghios! A intrat în bucătărie, m-a văzut lângă Marfa şi a 
început să scorneasca fel de fel de bazaconii. „De ce vă pupati?” I 
s-a părut, era beat. l-am spus că mai curând m-aş pupa cu un 
curcan decât cu Marfa. ,,Uiti că am o nevastă, dobitocule”, i-am 
mai spus eu. Zău că m-a făcut să râd! 

— Cine te-a făcut să râzi? întrebă părintele profesor de religie, 
apropiindu-se şi el de Ahineev. 

— Vankin. Să vedeţi, stăteam în bucătărie şi mă uitam la 
nisetru... 

Si aşa mai departe. După vreo jumătate de ora, toţi musafirii 
cunoşteau povestea cu nisetrul şi cu Vankin. 

Acum, n-are decât să le povestească! îşi zise Ahineev, frecându- 


si mâinile. N-are decât! Va fi destul să deschidă gura si toți ti vor 
spune: ,,la mai lasă prostiile, tampitule! Stim totul!” 

Ahineev se linişti şi, de bucurie, dădu pe gât vreo patru pahare. 
La sfârşitul mesei, după ce-i însoţi pe tinerii căsătoriţi în iatacul 
lor, se retrase în camera sa şi adormi ca un copil nevinovat. A 
doua zi, nici nu-şi mai amintea de povestea cu nisetrul. Dar vai! 
Omul propune şi Dumnezeu dispune. Gurile rele îşi făcuseră 
datoria şi toată şiretenia lui Ahineev nu folosi la nimic! Taman 
după o săptămână, şi anume miercuri, după ora a treia, în timp ce 
se afla în mijlocul cancelariei, discutând despre înclinările 
vicioase ale elevului Vîsekin, directorul se apropie de el şi îl luă la 
o parte. 

— Uite ce-i, Serghei Capitonici, îi spuse directorul. Iarta-ma, te 
rog... Nu mă priveşte, dar trebuie totuşi să-ți atrag atenţia. E de 
datoria mea... Vezi dumneata, circulă zvonuri cum că ai trai cu... 
cu bucătăreasa... Nu-i treaba mea, dar... Trăieşte cu ea, pup-o... 
fă ce vrei, numai, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai afişa 
astfel! Te rog! Nu uita că eşti profesor. 

Ahineev ingheta. Se duse acasă, ca pişcat de un roi întreg de 
albine, ca opărit cu apă clocotită. Mergând pe străzi, 1 se părea că 
tot oraşul se uită la el, de parcă ar fi fost uns cu catran... Acasă îl 
aştepta altă pacoste. 

— De ce nu mănânci? îl întrebă nevastă-sa, la masă. De ce stai 
pe gânduri? Te gândeşti la amorezele tale? Ti s-a facut dor de 
Marfuşca, hai? Toate le ştiu, mahomet ce eşti! Oameni cumsecade 
au avut grijă să-mi deschidă ochii! O-o-o... barbarule! 

Si-l plesni peste obraz!... Ahineev se ridică de la masă şi, aşa 
cum era, fără pălărie şi fără palton, se duse glonţ la Vankin, 
nemaisimtind pământul sub el. Vankin era acasă. 

— Eşti un ticălos! îi strigă Ahineev intrând. De ce m-ai 
improscat cu noroi in fata întregii lumi? De ce m-ai calomniat? 

— Eu să te calomniez? Ce ţi-a venit? 

— Dar cine a umplut oraşul, cum că m-aş fi pupat cu Marfa? 
Vrei să spui, poate, că nu tu? Dar atunci cine, banditule? 

Vankin începu să clipească din ochi, un tremur trecu prin toate 


fibrele feţei sale obosite. Ridica ochii la icoană şi spuse: 

— Să mă bată Dumnezeu! Să-mi crape ochiu, să mor, dacă am 
spus măcar un singur cuvânt despre dumneata! Afurisit să fiu, 
iadul să mă-nghită, dacă mint! 

Sinceritatea lui Vankin nu putea fi pusă la îndoială. Fra vădit că 
nu el bârfise. 

„Dar cine? Cine? începu să-şi spargă capul Ahineev, gândindu- 
se, pe rând, la toți cunoscutii lui şi bătându-se în piept... Cine?” 

— Cine? vom întreba şi noi pe cititor... 


Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883. Nr. 46, 12 
noiembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat aproape fără modificări în 
culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A intrat în ediţia a 2-a, 
revăzută, a culegerii apărute în anul 1891, eliminându-se numai prima frază 
(„Era veselie, o atmosferă plăcută, lumea era bucuroasă”), precum şi în 
ediţiile următoare. Cu mici corectări, a fost inclusă în Culegerea de opere din 
anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 


Chibritul suedez 


NUVELA POLITISTA 
I 


În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1885, un tânăr bine îmbrăcat 
intră în biroul şefului poliției sectorului doi din judeţul X şi 
declară că stăpânul lui, sublocotenentul de cavalerie în retragere, 
Marc Ivanovici Cliauzov, fusese asasinat. Tânărul era galben la 
fata şi părea foarte tulburat. Mâinile îi tremurau, iar în ochi 1 se 
citea groaza. 

— Cu cine am onoarea să vorbesc? îl întrebă şeful de poliţie. 

— Psekov, administratorul lui Cliauzov. Agronom şi mecanic. 

Sosind la faţa locului cu Psekov şi cu martorii aduşi pentru a fi 
de fata la constatare, şeful poliției văzu îmbulzindu-se în fata 
pavilionului locuit de Cliauzov lume multă. Vestea omorului 
făcuse ocolul împrejurimilor cu iuteala fulgerului si, fiind şi zi de 
sărbătoare, oamenii din toate satele învecinate dăduseră fuga la 
conac. Era o härmälaie de nedescris. Ici colo, se vedeau fete 
plânse. Uşa iatacului lui Cliauzov era încuiată pe dinăuntru. Cheia 
rămăsese în broască. 

— Răufăcătoru trebuie să fi intrat pe fereastră, îşi dădu cu 
părerea Psekov. 

Fereastra dădea în grădină. Se duseră s-o cerceteze. Geamurile 


erau intunecate, sinistre. Pe dinäuntru fusese trasä o perdea verde, 
ieşită de soare. Un colt al perdelei era uşor dat la o parte. Pe sub el 
puteai arunca o privire in iatac. 

— S-a uitat cineva dintre dumneavoastră pe fereastră? întrebă 
şeful poliției. 

— Nu, să trăiţi, Înălțimea Voastră, spuse grădinarul Efrem, un 
mosnegut mărunt, cu păr cărunt şi înfăţişare de plutonier major la 
pensie. Parca-ti mai arde să te uiţi, când tremuri ca varga! 

— Eh, Marc Ivanici, Marc Ivanici! oftă şeful politei, privind 
spre fereastră... Iti spuneam eu că ai s-o sfârşeşti rău! Ti-o 
spuneam, säräcutul de tine, dar nu mă ascultai! Desfrâul nu duce 
la nimic bun! 

— Noroc de Efrem, spuse Psekov, fără el nu ne-am fi gândit. 
Lui cel dintâi nu i-a mirosit a bine. A dat pe la mine azi-dimineatä 
si mi-a spus: „De ce nu s-o fi trezind boierul nostru de atâta timp? 
E o săptămână încheiată de când nu mai iese din atac!” Am rămas 
trăsnit. Si dintr-odată, mi-a fulgerat prin minte: de sâmbăta trecută 
nu l-a mai văzut nimeni, şi astăzi e duminică! Şapte zile, nu-i 
glumă! 

— Da, săracu'!... oftă încă o dată şeful poliției. Era băiat 
deştept, cu carte, bun la inimă. Pot să spun că, în tovărăşia 
prietenilor, era omul cel mai simpatic. Dar mare desfrânat, 
Dumnezeu să-l ierte! Te puteai aştepta la orice din partea lui! 
Stepane, — se adresă el unuia dintre martori, — du-te chiar acum la 
mine acasă şi trimite-l pe Andriuşca la ispravnic, să-i raporteze 
cazul! Spune că Marc Ivanici a fost omorît! Treci şi pe la 
plutonierul de jandarmi; să mai lase răcoritoarele! Să vină 
încoace! După aceea, du-te şi la judecătorul de instrucție, Nikolai 
Ermolaici, şi pofteşte-l şi pe el să vină aici! Stai o clipă să-i scriu 
câteva rânduri. 

Şeful poliției orândui paznici în jurul casei, scrise judecătorului 
de instrucţie o scrisoare şi se duse la administrator să bea ceai. 
Acum şedea pe un scăunel, sugea o bucată de zahăr şi inghitea 
tacticos ceaiul, care frigea ca focul. 

— Aşa-1... îi spunea el lui Psekov. Aşa-i... Nobil, om bogat... 


un adevărat räsfätat al zeilor, cum zicea Puşkin, şi unde a ajuns? 
Nimic nu s-a ales de el! Se tinea de chefuri, trăia in desfrâu şi... 
poftim!... l-au omorât. 

După vreo două ceasuri sosi judecătorul de instrucţie. Nikolai 
Ermolaici Ciubikov (aşa îl chema pe magistrat), un bătrân înalt şi 
trupeş de vreo şaizeci de ani, care îşi îndeplinea de un sfert de 
veac funcția ce o deţinea. Tot judeţul îl respecta, ştiindu-l om 
cinstit, deştept, energic şi care îşi iubea meseria. Împreună cu el, 
sosi la faţa locului şi nelipsitul lui tovarăş de drum, grefierul 
Diukovski, un tânăr înalt, de vreo douăzeci şi şase de ani. 

— E adevărat ce-am auzit, domnilor? începu Ciubikov, intrând 
în odaia lui Psekov şi strângând la repezeală mâna tuturor. E 
adevărat? Marc Ivanici? Omorât? Nu, asta nu se poate! Nu-se-poa- 
te! 

— Ei, ce vreţi... oftă şeful poliţiei. 

— Doamne, Dumnezeule! Doar l-am văzut vinerea trecută la 
jarmarocul din Tarabancovo. Să-mi fie cu iertare, dar am băut 
votcă cu el! Vă daţi seama!... 

— Ei, ce vreţi... oftă încă o dată şeful poliţiei. 

Mai oftară o data cu toţii, se cutremurară băură câte un pahar de 
ceai, apoi se îndreptară spre casă. 

— La o parte! strigă către mulţime şeful poliţiei. 

Intrând în casă, judecătorul de instrucţie procedă în primul rând 
la cercetarea uşii iatacului. Fu stabilit că uşa era de brad, vopsită 
galben şi nevătămată. Nu se descoperi niciun semn deosebit care 
ar fi putut folosi drept indiciu. Se apucară să spargă uşa. 

— Rog, domnilor, ca cei de prisos să se îndepărteze! spuse 
judecătorul de instrucție când, după îndelungate pocnituri şi 
trosnituri, uşa cedă toporului şi daltei. Vă fac această rugăminte în 
interesul instrucției... Plutonier, nu lăsa pe nimeni să intre! 

Ciubikov, grefierul şi şeful politei deschiseră uşa şi unul dupa 
altul intrară şovăitori în iatac. Înaintea ochilor li se infatisa 
următoarea privelişte: lângă fereastră — singura — se afla un pat 
mare, cu o uriaşă saltea de puf. Pe salteaua mototolită, o pătură 
făcută ghemotoc. Perna, cu faţă de stambă, foarte mototolită şi ea, 


zăcea pe podea. Pe mäsuta de lângă pat era un ceas de argint, o 
monedă de douăzeci şi cinci de copeici şi câteva chibrituri cu cap 
de pucioasă. Afară de pat, mäsutä şi un singur scaun, în iatac nu se 
găsea nicio altă mobilă. Aruncând o privire sub pat, şeful poliţiei 
văzu vreo două duzini de sticle goale, o pălărie veche de paie şi o 
litruta de votcă. Sub masuta zăcea o cizmă prăfuită. După ce-şi 
plimba privirea prin odaie, judecătorul de instrucție se încruntă şi 
se făcu roşu la faţă. 

— Nemernicii! mormai el, strângând pumnii. 

— Dar unde-i Marc Ivanici? întrebă încet Diukovski. 

— Te rog să nu te amesteci, se răsti la el Ciubikov. Fă bine şi 
cercetează podeaua! Este al doilea caz de acest fel în practica mea, 
Evgraf Cuzmici, se adresă el şefului poliţiei, coborând glasul. În 
anul 1870, am avut un caz asemănător. Probabil ca-ti aduci şi 
dumneata aminte... Omorul negustorului Portretov. Tot aşa s-a 
întâmplat. Tâlharii l-au omorât şi au scos cadavrul pe fereastră... 

Ciubikov trase perdeaua şi împinse cu băgare de seamä 
fereastra, care se deschise. 

— Se deschide, deci nu era închisă... Hm!... Urme pe pervazul 
ferestrei! Le vezi? lată urma unui genunchi... Cineva a intrat pe 
aici... Va trebui sa cercetăm cu de-amanuntul fereastra. 

— Pe podea nu se vede nimic deosebit, spuse Diukovski. Nici 
pete, nici zgârieturi. N-am găsit decât un chibrit suedez ars. Iată-l! 
După cât îmi aduc aminte, Marc Ivanici nu fuma, şi pentru casă 
folosea chibrituri cu cap de pucioasă, nicidecum chibrituri 
suedeze. Chibritul acesta poate fi un indiciu... 

— Mai taci odată, te rog! spuse judecătorul de instrucție, făcând 
un gest plictisit cu mâna. Îi tot dai zor cu chibritul. Nu pot suferi 
oamenii pripiti! Decât să cauţi chibrituri, ai face mai bine să cerce- 
tezi patul! 

După cercetarea patului, Diukovski raportă: 

— Nicio pată de sânge... Nu sunt nici rupturi proaspete. Pe 
pernă se văd însă urme de dinți şi pătura e stropită cu un lichid, 
având mirosul şi gustul berii... Aspectul general al patului ne 
indreptateste să credem că pe el a avut loc o luptă. 


— Ştiam şi fara dumneata ca a fost luptă! Nu te întreb de asta. 
Decât să cauţi urme de luptă, ai face mai bine să... 

— O cizmă e aici, cealaltă lipseste. 

— ŞI ce are a face? 

— Înseamnă că a fost sugrumat în timp ce îşi scotea cizmele. N- 
a avut timp s-o scoată şi pe cealaltă, şi... 

— Al luat-o razna!... De unde ştii că a fost sugrumat? 

— Pe pernă sunt urme de dinţi. Perna este foarte mototolită şi 
aruncată la o distanţă de aproape doi metri de pat. 

— Uitaţi-vă cum bate câmpii! Hai să mergem în grădină. Ai 
face mai bine să cercetezi grădina, decât să scotocesti pe aici... 
Asta am s-o fac şi fără dumneata. 

În grădină, instructia procedă în primul rând la cercetarea ierbii. 
Sub fereastră, era călcată. Se mai constată că tufa de brusture 
crescută chiar lângă zid era atinsă şi ea. Diukovski izbuti să 
descopere câteva rămurele rupte şi o bucăţică de vată. Pe florile de 
sus ale brusturelui, găsi nişte firişoare subțiri de lână albastră. 

— Ce culoare aveau hainele cu care a fost văzut ultima dată? 
întrebă Diukovski pe Psekov. 

— Galbene; erau de dril. 

— Foarte bine. Înseamnă că unul dintre asasini purta haine 
albastre. 

Câteva flori de brusture fură tăiate şi învelite cu grijă în hârtie. 
Tocmai atunci sosi şi ispravnicul Artibasev-Svistakovski, cu 
doctorul Tiutiuev. Ispravnicul dădu bună ziua şi începu pe 
nerăsuflate să pună tot soiul de întrebări, ca să-şi astâmpere 
curiozitatea, iar doctorul, un om înalt şi din cale-afară de uscätiv, 
cu ochi adânciti în orbite, cu nas lung şi bărbie ascuţită, se aşeză 
pe o buturugă şi, fără să dea bună ziua nimănui sau să întrebe 
ceva, oftă şi spuse: 

— Sârbii au început din nou să se frământe! Eu nu înţeleg ce 
vor! Of, Austrie, Austrie! Numai tu eşti de vină! 

Cercetarea ferestrei pe dinafară nu dădu absolut niciun rezultat; 
în schimb, cercetarea ierbii şi a tufelor mari apropiate de fereastră 
furniză instrucției multe indicii folositoare. Diukovski izbuti, 


bunäoarä, sa desluseascä pe iarba o dara de pete de culoare 
inchisa, care pornea de la fereastra si se prelungea pe o distanta de 
vreo zece metri spre fundul gradinii. Dara se ispravea sub una 
dintre tufele de liliac, cu o pată mai mare de culoare cafenie, 
aproape neagră. Sub aceeaşi tufă se găsi o cizmă, care se dovedi a 
fi perechea cizmei găsite în iatac. 

— Ăsta-i sânge vechi! spuse Diukovski, cercetând petele. 

La cuvântul „sânge”, doctorul se ridică alene şi apropiindu-se, 
aruncă o privire scurtă spre pete. 

— Da, e sânge, mormăi el. 

— Dacä-1 sânge înseamnă că n-a fost sugrumat! spuse Ciubikov, 
uitându-se batjocoritor la Diukovski. 

— A fost sugrumat în iatac, iar aici, de teamă să nu-şi revină 
cumva în fire, l-au lovit cu un obiect ascuţit. Pata de sub tufă 
dovedeşte că a zăcut aici un timp, până ce ucigaşii au găsit 
mijlocul să-l scoată din grădină. 

— ȘI cizma? 

— Cizma aceasta întăreşte şi mai mult presupunerea mea că a 
fost omorât în timp ce se descälta, înainte de culcare. A apucat să- 
si scoată o cizmă, iar pe cealaltă — adică pe asta — n-a mai avut 
timp s-o scoată decât pe jumătate. A fost carat apoi pe jos, şi din 
pricina hurducăturilor cizma scoasă pe jumătate 1-a ieşit singură 
din picior. 

— Ce dar ai de a pricepe totul dintr-odată! Să te minunezi nu 
altceva, îl luă iar peste picior Ciubikov. Si cum îi merge gura, ca o 
morişcă! Când ai să te dezbari odată de obiceiul de a te vâri în 
toate cu rationamentele dumitale? Decât să scorneşti verzi şi 
uscate, ai face mai bine să iei puţină iarbă cu sânge, pentru 
analiză! 

După cercetarea şi întocmirea unei schiţe a locului, instructia se 
transportă la administrator, pentru a încheia procesul verbal şi a 
lua masa. În timp ce mâncau, anchetatorii se porniră să discute 
despre crimă. 

— Ceasul, banii şi toate celelalte sunt neatinse, începu 
Ciubikov, vasăzică e limpede, ca lumina zilei, că mobilul crimei 


n-a fost jaful. 

— Şi a fost săvârşit de un intelectual, se amestecă Diukovski. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Chibritul suedez, care nu este încă cunoscut de ţăranii de pe 
aici. Asemenea chibrituri nu sunt folosite decât de mosieri, şi nici 
măcar de toţi. În treacăt fie zis, omorul n-a fost săvârşit de un 
singur om, ci de cel putin trei: doi țineau victima şi al treilea o 
sugruma. Cliauzov era puternic şi nu se poate ca asasinii să nu fi 
ştiut acest lucru. 

— La ce îi putea sluji puterea, dacă, să zicem, dormea? 

— Asasinii l-au surprins în timp ce-şi scotea cizmele. Si, de 
vreme ce-şi scotea cizmele, înseamnă că nu dormea. 

— Lasă fantezia! Mai bine mănâncă! 

— După cât imi poate mintea, Înălţimea Voasträ, spuse 
grădinarul Efrem, punând samovarul pe masă, mârşăvia asta n-a 
făcut-o nimeni altul decât Nikolaşca. 

— Se prea poate, incuviinta Psekov. 

— Şi cine-i acest Nikolaşca? 

— Valetul boierului, Înălţimea Voastră, răspunse Efrem. Cine 
altul ar fi putut s-o facă decât el? E un bandit, Înălţimea Voasträ! 
Un betiv şi un desfrânat, cum nu s-a mai pomenit! Aducea 
întotdeauna boierului votcă şi îl ajuta să se dezbrace... Nu-i altul 
decât el! Apoi mai îndrăznesc să raportez Înältimii Voastre că 
ticälosul ăsta s-a lăudat odată la cârciumă că-i va face de 
petrecanie boierului. Toată daravera a pornit de la Akulka, de la o 
muiere... E nevasta unui soldat. Îi era ibovnică... Femeia i-a 
plăcut boierului, care i-a luat-o. El, se înţelege, s-a mâniat... 
Acum e la bucătărie, beat turtă. Plânge... şi minte că-i pare rău de 
boier... 

— E drept ca din pricina Akulkăi poţi să-ţi ieşi din minţi, spuse 
Psekov. E nevastă de soldat, femeie simplă, dar... Nu degeaba a 
poreclit-o Marc Ivanici, „Nana”%. Are in ea ceva ce aminteşte de 
Nana... ceva atatator... 

—O ştiu... am văzut-o... spuse judecătorul de instrucţie, 
suflându-şi nasul într-o batistă rosie. 


Diukovski rosi şi lăsă ochii in jos. Şeful poliției începu sa bata 
darabana cu degetele în farfurie. Ispravnicul tuşi şi începu să caute 
ceva în ghiozdan. Doctorul fu singurul asupra căruia numele 
Akulkăi şi al Nanei nu produseră nicio impresie. Judecătorul de 
instrucție porunci să fie adus Nikolaşca. Nikolaşca, un flăcău 
tânăr, deşirat, cu nas mare, pistruiat, şi cu pieptul scofâlcit, 
îmbrăcat cu o haină veche a boierului, intră în oidaie şi se închină 
până la pământ în faţa judecătorului. Fata-1 era adormită şi plânsă. 
Abia se ţinea pe picioare de beat ce era. 

— Unde ţi-e boierul? îl întrebă Ciubikov. 

— A fost omorât, Înălţimea Voastră. 

Spunând asta, Nikolaşca clipi şi începu să plângă. 

— Asta o ştim şi noi. Dar unde-i acum? Unde-i cadavrul lui? 

— Se spune că l-ar fi scos prin fereastră şi l-ar fi îngropat în 
grădină. 

— Hm!... Rezultatele anchetei au şi ajuns sa fie cunoscute la 
bucătărie... Foarte rău. la spune-mi unde erai în noaptea în care a 
fost omorât boierul? Adică sâmbătă? 

Nikolaşca inalta cât putu capul, lungi gâtul şi rămase pe gânduri. 

— Nu pot să ştiu Înălţimea Voastră, spuse el. Eram cam băut şi 
nu-mi aduc aminte. 

— Alibi! şopti Diukovski, zâmbind ironic şi frecându-şi mâinile. 

— Bine. Dar de ce-i sânge sub fereastra boierului? 

Nikolaşca ridică capul şi rămase iar pe gânduri. 

— Gândeste-te mai repede! spuse ispravnicul. 

— Acuşi-acuşi. Sângele e de la un fleac, Înălţimea Voasträ. Am 
tăiat o găină. Am tăiat-o aşa, ca de obicei, dar ea s-a smuls din 
mâinile mele şi a dat să fugă... De-aia e sânge. 

Efrem recunoscu că Nikolaşca tăia într-adevăr zilnic găini, cam 
pe unde se-ntâmpla, dar nimeni nu văzuse o găină pe jumătate 
tăiată alergând prin grădină, lucru care nu se putea însă nici nega 
sută la sută. 

— Alibi, zâmbi din nou Diukovski. Dar ce alibi tampit! 

— Al cunoscut-o pe Akulka? 

— Am avut pacatul asta. 


— Şi boierul ţi-a luat-o? 

— Nu, Înălțimea Voastră. Pe Akulka mi-a luat-o dumnealui, 
domnul Psekov, Ivan Mihailici, şi boierul lui Ivan Mihailici i-a 
luat-o, nu mie. Aşa s-au fost petrecut lucrurile. 

Psekov se tulbură şi începu să-şi frece ochiul stâng. Diukovski 
îşi atinti privirea asupra lui, îi citi în ochi tulburarea şi tresări. 
Văzu că administratorul purta pantaloni albaştri, amănunt pe care 
nu-l băgase de seamă până atunci. Pantalonii aceştia îi aduseră 
aminte de firele de lână albastră, găsite pe brustur. Ciubikov se 
uită la rândul lui cu suspiciune la Psekov. 

— Poti să te duci! îi spuse el lui Nikolaşca. Şi acum, domnule 
Psekov, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Desigur că ai fost aici in 
noaptea de sâmbătă spre duminică? 

— Da, la ora noua am cinat cu Marc Ivanici. 

— $1 după aceea? 

Psekov se tulbură şi se sculă de la masă. 

— După aceea... după aceea... Zău că nu-mi aduc aminte, 
bolborosi el. Am băut mult atunci... Nu-mi aduc aminte unde şi 
când am adormit... De ce vă uitaţi cu toţii aşa la mine? Ca şi cum 
eu l-aş fi omorât! 

— Unde te-ai trezit? 

— M-am trezit în bucătăria servitorilor, pe sobă... Toţi îmi sunt 
martori. Dar cum am nimerit pe sobă, nu ştiu... 

— Fii calm... Ai cunoscut-o pe Akulina? 

— Nu-i nimic extraordinar în asta... 

— Şi de la dumneata a trecut la Cliauzov? 

— Da... Efrem, mai serveşte ciuperci! Mai luaţi un ceai, Evgraf 
Cuzmici? 

Se asternu o tăcere grea, apăsătoare, care tinu vreo cinci minute. 
Diukovski tăcea şi nu-şi mai desprindea ochiu sfredelitori de pe 
fata lui Psekov, care se ingalbenise. Tacerea fu intrerupta de 
judecatorul de instructie. 

— Va trebui, spuse el, să mergem în casa cea mare isi să stam 
de vorbă cu Maria Ivanovna, sora defunctului. Poate să ne dea ea 
unele lămuriri. 


Ciubikov si ajutorul lui multumira pentru prânz si se indreptara 
spre cladirea cea mare a conacului, unde o gasira pe Maria 
Ivanovna, sora lui Cliauzov, o fată bătrână, de patruzeci şi cinci de 
ani, rugându-se la icoane. Zărind în mâinile anchetatorilor 
ghiozdane şi sepci cu rozetă, Maria Ivanovna păli. 

— În primul rând, să ne iertati că tulburäm reculegerea 
dumneavoastră în rugăciune, dacă pot să mă exprim astfel, începu 
Ciubikov curtenitor, înclinându-se. Dar am venit la dumneavoastră 
cu o mare rugăminte. Fireşte că ati şi auzit... sunt bănuieli că 
fratele dumneavoastră ar fi fost ucis într-un chip oarecum... Ce 
vreţi, voința Celui de Sus... Nimeni nu scapă de moarte, nici 
împărații, nici plugarii. N-ati putea să ne ajutaţi cu vreo 
indicatiune, vreo lămurire... 

— Ah, nu mă întrebaţi! şopti Mania Ivanovna, pălind şi mai mult 
si acoperindu-si fata cu mâinile. Nu pot să vă spun nimic! Absolut 
nimic! Vă implor! Nu pot să... Ce ştiu eu? Ah! nu, nu... niciun 
cuvânt despre fratele meu! Chiar de-ar fi să mor, n-aş spune 
NIMIC! 

Maria Ivanovna izbucni în lacrimi şi se făcu nevăzută în altă 
odaie. Instructori se uitară unul la altul, dădură din umeri şi se 
retraseră. 

— A dracului muiere! înjură Diukovski, ieşind din casa cea 
mare. Ştie sigur ceva, şi nu vrea să spuie. Si pe fata fetei in casă e 
scris ceva... Dar lăsaţi pe noi, drăcoaicelor! Le descurcăm noi pe 
toate. 

Seara, Ciubikov şi grefierul se întorceau acasă luminati de o 
lună gălbuie. Sezand alături în trăsură, îşi făceau în minte bilanţul 
zilei. Deopotrivă de osteniti, tăceau amândoi. Lui Ciubikov nu-i 
plăcea să vorbească la drum, iar guralivul de Diukovski tăcea, ca 
să-l facă pe plac mosneagului. Spre sfârşitul drumului, grefierul nu 
mai putu să rabde şi începu: 

— Non dubitandum est! că Nikolaşca e amestecat în afacerea 
asta, spuse el. N-ai decât să-l priveşti ca să-ţi dai seamă ce poamă 
e... Alibiul lui ni-l dă legat de mâini şi de picioare. Dar sunt 
convins că nu el e iniţiatorul. El n-a fost decât o unealtă neroadă. 


Sunteti de acord? Iar prefäcutul de Psekov joaca de asemenea un 
rol important în toată povestea. Pantaloni albaştri, tulburarea lui, 
faptul ca, după omor, de groază, s-a culcat pe sobă, alibiul lui şi 
Akulka... 

— Vorbeşti sa n-adormi! Vasazica, după părerea dumitale, 
asasinul este cel care a avut de-a face cu Akulka? Pripit mai esti, 
baiete! Ti-ar trebui un biberon de supt, nu o crima de descurcat! Si 
dumneata ai făcut curte Akulkai: înseamnă prin urmare că ai fost 
părtaş la omor? 

— Akulka a stat şi la dumneavoastră o lună de zile, ca 
bucătăreasă... Nu, eu nu spun nimic. În noaptea de sâmbătă spre 
duminică, am jucat cărți împreună, deci ştiu ce ati făcut; altfel m- 
aş fi legat şi de dumneavoastră. Dar nu e vorba de femeie! Ci de 
pornirea urâtă, josnica, mârşavă a acestui tânăr de condiție mo- 
destă care nu s-a putut împăca cu gândul că n-a rămas cel mai tare 
pe poziţie. Ambitia, mă rog... A vrut să se răzbune. Apoi... 
Buzele lui groase îi trădează senzualitatea. Amintiti-vä cum 
plescăia din buze, asemuind-o pe Akulka cu Nana? Este 
indiscutabil că nemernicul era mistuit de o patimă cumplită! Prin 
urmare: amor propriu jignit şi patimă nesatisfăcută. Asta-i de ajuns 
pentru a făptui un omor. Doi sunt deci în mâinile noastre; dar cine- 
1 al treilea? Nikolaşca şi Psekov l-au ţinut pe Cliauzov. Cine l-a 
sugrumat? Psekov e sfios, ruşinos, şi — ce mai una, alta — un fricos. 
Iar oameni ca Nikolasca nu se pricep să înăbuşe un om cu o pernă; 
e1 lucrează cu toporul sau cu ciomagul... De sugrumat, l-a 
sugrumat un al treilea... Dar cine? 

Diukovski îşi trase pălăria pe ochi şi căzu pe gânduri. Tăcu până 
când trăsura trase la locuinţa judecătorului de instrucție. 

— Evrika! strigă însă grefierul de cum intra în casă, în timp ce- 
si scotea paltonul. Evrika, Nikolai Ermolaici! Nu înţeleg cum de 
nu mi-a venit în cap mai înainte. Ştiţi cine-i al treilea? 

— Ja slăbeşte-mă, te rog! Cina-i gata! Hai să mâncăm! 

Judecătorul de instrucție şi Diukovski se aşezară la masă. 
Diukovski îşi turnă un pähärut de votcă. Deodată se ridică în 
picioare, îşi îndreptă trupul şi spuse cu ochi scânteietori: 


— Să ştu că al treilea, care lucra mână in mana cu nemernicul 
de Psekov şi care a sugrumat pe Cliauzov, era o femeie! Da! Si 
anume Maria Ivanovna, sora victimei! 

Ciubikov se înecă cu votcă şi se holbă la Diukovski. 

— Eşti... în toate minţile? Capul ţi-e... sănătos? Nu te doare 
cumva? 

— Sunt sănătos tun! Dar să admitem că aş fi înnebunit; totuşi 
cum puteți explica tulburarea ei la ivirea noastră? Cum explicati 
refuzul ei de a da lămuriri? Veţi spune că şi astea sunt fleacuri; fie 
şi aşa. Dar amintiţi-vă de raporturile dintre ei! Îşi ura fratele! Ea e 
de credinţă veche, iar el era un desfrânat, un om fără nimic sfânt... 
De aici izvora ura ei! Se pare că izbutise s-o convingă, prin faptele 
lui, că este omul Satanei. A făcut spiritism în fata ei! 

— Ei şi? 

— Nu vedeţi? Ea, o bisericoasă, l-a omorât din fanatism! Nu 
numai că a distrus o buruiană rea, că a omorât un desfrânat, dar ea 
a scăpat lumea de un anticrist, şi asta constituie în ochu ei un 
merit, o faptă religioasă plină de măreție! Ei, dumneavoastră nu le 
cunoaşteţi pe fetele astea bătrâne, nu ştiţi cât sunt de fanatice! 
Citiţi-l pe Dostoievski! Sau pe Lescov Pecerski... Ea e ucigasa, 
numai ea. Să-mi tăiați capul dacă nu-i aşa. Ea l-a înăbuşit cu 
perna. O, muiere perfidă! Sunt convins că a îngenuncheat la 
icoane, când am intrat, numai ca să ne înşele! Ce şi-a zis: hai să 
mă fac că mă rog lui Dumnezeu, şi ei vor crede că sunt liniştită, că 
nu-i aştept. Asta-i metoda tuturor criminalilor începători. Scumpe 
Nikolai Ermolaici! Incredintati-mi mie afacerea asta! Lăsaţi-mă să 
o duc eu personal la capăt! Eu am început-o, tot eu am s-o 
descurc! 

Ciubikov clatina din cap şi se încruntă. 

— Ne pricepem şi noi să descurcăm afaceri complicate, spuse 
el. lar treaba dumitale e să nu te bagi unde nu-ţi fierbe oala. Să 
scrii cand iti dictez, şi atâta tot! 

Diukovski se rosi şi ieşi din odaie, trantind usa. 

— E deştept, hoţul! mormăi Ciubikov, uitându-se în urma lui. E 
ta-are deştept! Atâta că e cam pripit. Trebuie să-i cumpăr la 


jarmaroc o tabachera, să 1-0 fac cadou... 

A doua zi dimineata, fu adus in fata judecatorului de instructie 
un fläcäu din Cliauzovka, cu cap mare şi buză de iepure, care 
spuse că-i ciobanul Danilka, şi dezvălui lucruri foarte interesante. 

— Eram cam băut, — spuse el, — şi zăbovisem cam până pe la 
miezul nopţii la ibovnica mea. În drum spre casă, de beat ce eram, 
m-am băgat în râu ca să mă îmbăiez. Cum mă bălăceam în apă, ce 
să văd? Pe iezäturä treceau doi insi, ducând ceva negru. Le-am 
strigat tare: „Hu-o-o!” S-au speriat şi au rupt-o la fugă cat îi țineau 
picioarele spre grădina de zarzavat a lui Macarie. Să mă bată 
Dumnezeu dacă ăla nu era boierul pe care-l cărau cu ei. 

În aceeaşi zi, spre seară, Psekov şi Nikolasca fură arestaţi şi 
trimişi sub escortă în oraşul reşedinţă de judeţ unde fură închişi la 
arestul preventiv. 


II 


Trecură douăsprezece zile. 

Într-o dimineaţă, judecătorul de instrucţie Nikolai Ermolaici 
şedea la biroul său cu postav verde şi räsfoia „afacerea Cliauzov”; 
Diukovski se plimba neliniştit dintr-un colţ în altul al încăperii, ca 
un leu în cușcă. 

— Sunteţi convins de vinovăția lui Nikolaşca şi a lui Psekov, 
spunea el, trăgându-se nervos de tuleiele bărbii lui abia crescute. 
De ce nu vreţi să vă convingeti de vinovăția Mariei Ivanovna? Nu 
vă ajung probele? 

— Nu zic că nu sunt convins. Sunt convins, dar parcă nu-mi 
vine a crede... Probe materiale nu există; totul e un fel de 
speculație filozofică... Fanatism şi cate şi mai cate... 

— Vreti cu tot dinadinsul să vedeţi toporul şi cearsafurile pline 
de sânge!... Of, juristii ăştia! Am să vă aduc eu probe cu 
argumentele mele. Si nu o să mai priviţi cu atâta dispreţ latura 
psihică a afacerii! Maria Ivanovna a dumneavoastră nu va scăpa 
de Siberia! Eu am s-o demasc! Dacă nu vă ajunge speculatia 
filozofică, am la mână o dovadă palpabilă... Vă voi arăta cât de 
justa este filozofia mea! Lăsaţi-mă numai să plec unde vreau. 

— Ce vrei să spui? 

— Chibritul suedez... L-ati uitat? Eu nu l-am uitat! Am sa aflu 
cine l-a aprins în camera victimei! Nu l-a aprins nici Nikolasca, 
nici Psekov, asupra cărora nu s-au găsit chibrituri la cercetare, ci 
un al treilea, adică Maria Ivanovna. $i am s-o dovedesc!... Lasati- 
mă numai să mă plimb puţin prin judeţ, să culeg informaţii... 

— Bine, fie, dar stai jos... Să procedăm la interogatoriu. 

Diukovski se aşeză la mäsuta sa şi îşi vari nasul lung în 
hârtoage. 

— Să fie introdus Nikolai Tetekov! strigă judecătorul de 
instrucție. 

Nikolaşca fu introdus. Era galben îşi slab ca un târ. Tremura. 

— Tetekov! începu Ciubikov. În anul 1879 ai fost judecat de 
judecătoria sectorului întâi, pentru furt, şi condamnat la 


închisoare. În anul 1882 ai fost judecat a doua oară tot pentru furt 
si iar ai fost la închisoare... Stim totul... 

Pe faţa lui Nikolasca se întipări o nespusă mirare. Atotstiinta 
judecătorului de instrucție îl minuna. Curând însă, pe chipul lui 
mirarea făcu loc unei deznădejdi adânci. Începu să plângă cu 
hohote şi ceru voie să se ducă să se spele şi să se linisteascä. Fu 
scos din cameră. 

— Să fie introdus Psekov! porunci judecătorul de instrucție. 

Psekov fu adus. În decursul ultimelor zile, tânărul se schimbase 
mult la înfăţişare. Si el slăbise, se gälbejise şi se trăsese la fata. In 
privire 1 se citea un fel de indobitocire. 

— la loc, Psekov, spuse Ciubikov. Sper că astăzi ai să fii 
înţelept şi n-ai să mai minţi, cum ai făcut de celelalte dati. Până 
acum ai tăgăduit mereu că ai fi luat parte la omorul lui Cliauzov, 
cu tot numărul mare de dovezi care vorbesc împotriva dumitale. 
Nu-i o purtare inteleapta. Mărturisirea uşurează vina. Astăzi stau 
pentru ultima oară de vorbă cu dumneata. 

Dacă nu mărturiseşti, mâine va fi prea târziu. Ei, spune-ne cum a 
fost... 

— Nu ştiu nimic... Nu cunosc dovezile dumneavoastră, şopti 
Psekov. 

— Nu faci bine! Dacă-i aşa, dă-mi voie să-ţi povestesc eu cum 
s-a petrecut. Sâmbătă seară, te gäseai în iatacul lui Cliauzov şi 
beai cu el votcă şi bere (Diukovski îşi atinti privirea asupra feţei 
lui Psekov şi nu şi-o mai desprinse în tot timpul monologului). Vă 
servea Nikolai. După miezul nopţii, Marc Ivanici ţi-a spus că vrea 
să se culce. Se culca întotdeauna după orele douăsprezece. Pe când 
îşi scotea cizmele şi-ţi dădea ordine privitor la gospodărie, 
dumneata şi Nikolai, la un semn stabilit dinainte între voi, ati pus 
mâna pe stăpânul ametit de băutură şi l-aţi trântit pe pat. Unul 
dintre voi i s-a aşezat pe picioare, celălalt pe cap. În timpul acesta, 
a intrat în vestibul femeia în negru pe care o ştii şi care se 
intelesese mai dinainte cu dumneata în privinţa participării ei la 
această operă criminală. A luat perna şi a început să-l înăbuşe. În 
timpul luptei, lumânarea s-a stins. Femeia a scos din buzunar o 


cutie de chibrituri suedeze şi a aprins un chibrit. Nu-i asa? Vad 
dupa fata dumitale că spun adevărul. Dar să mergem mai 
departe... După ce l-aţi înăbuşit şi v-aţi încredinţat că nu mai 
răsuflă, dumneata şi Nikolai l-aţi scos pe fereastră şi l-aţi aşezat 
lângă tufa de brusture. Temându-vă să nu-şi revină, l-aţi lovit cu 
ceva ascuţit. Apoi l-aţi dus mai departe şi l-aţi lăsat o vreme sub 
tufa de liliac. După ce v-aţi odihnit şi v-aţi socotit cum să proce- 
dati mai bine, l-aţi ridicat din nou... L-aţi trecut peste gard... Apoi 
ati luat-o pe drum... În apropiere este o iezătură. Pe iezătură v-a 
speriat un mujic. Dar ce-i cu dumneata? 

Alb ca varul, Psekov se ridică în picioare, clătinându-se. 

— Mă înăbuş! spuse el. Bine... fie... Numai dati-mi voie să 
les... vă rog. 

Psekov fu scos din cabinet. 

— În sfârşit, a mărturisit! spuse Ciubikov, întinzându-şi cu 
plăcere mädularele. S-a trădat! Bine l-am mai luat! L-am 
coplesit... 

— Nu tägäduieste nici amestecul femeii in negru, râse 
Diukovski. Chibritul suedez mä munceste totusi groaznic! Nu pot 
sa mai indur! La buna vedere. Plec. 

Diukovski isi puse sapca pe cap si se urca in trasura. Ciubikov 
lua interogatoriul Akulkai. Femeia declara ca nu stie nimic. 

— N-am trait decât cu dumneavoastră, cu nimeni altul! spuse ea. 

Diukovski se întoarse pe la ceasurile şase seara. Era emoţionat 
ca niciodată. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât nu fu în stare 
să-şi descheie paltonul. Obrajii îi ardeau. Se cunoştea că nu se 
întorsese fără noutăţi. 

— Veni, vidi, vici! % spuse el dând buzna în biroul lui Ciubikov 
si căzând într-un fotoliu. Vă jur pe onoare că încep să cred în 
genialitatea mea! Ascultati-ma, dracu” să ne ia pe toți! Ascultati şi 
minunati-va! E caraghios şi jalnic totodată! Aveţi în mâinile 
dumneavoastră trei insi... Nu-i aşa? Si iată, am găsit un al 
patrulea, sau, mai bine zis o a patra, căci şi ea este femeie! Si ce 
femeie! Aş da zece ani din viata numai ca să-i ating o singură data 
umerii! Dar... ascultați. M-am dus la Cliauzovka şi am început să 


dau tarcoale in jurul satului. Am vizitat toate dughenele, toate 
carciumile, toate debitele de vin, cerand peste tot chibrituri 
suedeze. Peste tot mi se spunea: „n-avem”. Am umblat pana mai 
adineauri. De douăzeci de ori am pierdut orice nădejde şi tot de 
atatea ori am recastigat-o. Am hoinarit toata ziua $1 numai acum 
un ceas am gasit ceea ce cautam. La trei verste de aici mi s-a dat 
un pachet de zece cutii. O cutie lipsea... Am întrebat imediat: 
„Cine a cumpărat această cutie?” „Doamna cutare... i-au plăcut... 
că fac pş-ş-t când se aprind”. Dragul meu! Nikolai Ermolaici! 
Vezi ce-i câteodată în stare să facă un om dat afară din seminar şi 
care l-a citit pe Gaboriau”. Nici nu-ţi vine să crezi! Cu începere de 
astăzi încep să mă stimez pe mine insumi!... U-ufff... Hai, sa 
mergem! 

— Unde? 

— La ea, la a patra... Trebuie să ne grăbim, că altfel... altfel mă 
voi mistui pe picioare de nerăbdare! Ştii cine-i? N-ai să ghicesti! 
Tânăra nevastă a şefului nostru de poliție, a bătrânului Evgraf 
Cuzmici. Olga Petrovna, iată cine e! Ea a cumpărat cutia de 
chibrituri. 

— Dumneata... tu... dumneata... ţi-ai pierdut minţile? 

— E foarte explicabil! În primul rând, Olga Petrovna fumează. 
În al doilea rând, a fost îndrăgostită turtă de Cliauzov, care n-a 
vrut să ştie de ea, pentru o Akulkă oarecare. lar dumneaei s-a 
răzbunat. Acum îmi aduc aminte că într-o zi i-am surprins în 
bucătărie, după un paravan. Ea îi făcea declaraţii, iar el fuma 
ţigara ei şi îi sufla fumul drept în fata. Dar să mergem... Mai 
repede, că vine noaptea... Haideţi odată! 

— Nu sunt încă destul de ticnit ca să deranjez noaptea o femeie 
atât de nobilă şi cinstită, numai de hatârul unui puşti ca dumneata! 

— Nobilă, cinstită! Sunteţi o cârpă dacă spuneți asa, 
dumneavoastră, un judecător de instrucţie! N-am îndrăznit 
niciodată să nu vă respect, dar acum mă siliți! O cârpă! Un 
mototol, scumpe Nikolai Ermolaici, vă rog! 

Judecătorul de instrucţie făcu un gest de oboseală cu mâna si 
scuipă. 


— Va rog! Nu pentru mine, ci în interesul justiţiei! Vă implor! 
Faceti-mi macar o data in viata o placere! 

Diukovski cazu in genunchi. 

— Nikolai Ermolaici! Fiti atat de bun! Daca ma insel in privinta 
acestei femei puteţi să mă faceți ticălos, netrebnic, cum veţi vrea! 
Gândiţi-vă ce afacere! Ce afacere! Un adevărat roman! O să vă 
meargă faima în toată Rusia! Veţi fi însărcinat numai cu instruirea 
chestiunilor deosebit de importante! Intelegeti odată, bătrân 
neintelegator ce sunteţi! 

Judecătorul se încruntă şi întinse nehotărât mâna spre pălărie. 

— Ei, fie, dracu” sa te ia! spuse el. Hai, să mergem... 

Se făcuse întuneric când trăsura judecătorului de instrucție trase 
la scara casei şefului poliției. 

— Ce porci suntem! spuse Ciubikov, apucând, soneria. 
Tulburăm oamenii... 

— Nu-i NIMIC, nu-l NIMIC... nu vă pierdeţi curajul... vom spune 
că ni s-a rupt un arc. 

Ciubikov şi Diukovski fură întâmpinați în prag de o femeie 
înaltă, trupesä, de vreo douăzeci şi trei de ani, cu sprâncenele 
negre ca smoala şi buze cărnoase, roşii. Era chiar Olga Petrovna. 

— Ah... imi pare foarte bine! spuse ea cu un zâmbet larg. Ati 
venit tocmai la timp pentru cină. Evgraf Cuzmici al meu nu-i 
acasă... s-a încurcat la popa... Nu-i nimic, mâncăm şi fără el... 
Stati jos! Veniti de la o cercetare?... 

— Da... Ni s-a rupt un arc, începu Ciubikov, intrând în salon şi 
aşezându-se într-un Jilt. 

— Luati-o repede... ametiti-o! îi şopti Diukovski. Ametiti-o! 

— Un arc... Mm... da... şi iată că am trecut pe la 
dumneavoastră. 

— Ametiti-o, dacă vă spun! Dacă taraganati, va ghici totul! 

— Fi, atunci fă cum ştii, dar pe mine scuteşte-mă! mormăi 
Ciubikov, sculându-se şi ducându-se spre fereastră. Nu pot! Tu ai 
pus de ciorbă, mănânc-o tu! 

— Da, un arc... începu Diukovski, apropiindu-se de nevasta 
şefului poliţiei şi incretindu-si nasul lui lung. Am trecut pe aici nu 


pentru a... hm... a lua cina şi nici pentru a-l vedea pe Evgraf 
Cuzmici. Am venit, stimată doamnă, pentru a vă întreba unde se 
găseşte Marc Ivanici, pe care dumneavoastră l-aţi ucis! 

— Cum? Care Marc Ivanîci? bolborosi femeia şi fata ei rotunda 
se făcu dintr-odată, într-o singură clipă, stacojie. Nu... nu înţeleg. 

— Vă întreb în numele legii! Unde-i Cliauzov? Stim totul! 

— De la cine? întrebă ea în şoaptă, neputând susține privirea lui 
Diukovski. 

— Binevoiti a ne indica unde se găseşte?! 

— Dar de unde ati aflat? Cine v-a spus? 

— Știm totul! V-o cer în numele legii! 

Încurajat de încurcătura nevestei şefului poliţiei, judecătorul de 
instrucție se apropie şi el de ea şi stărui: 

— Indicati-ne locul, şi vom pleca. Altfel va trebui să... 

— Ce nevoie aveţi de el? 

— Ce rost au aceste întrebări, doamnă? Vă rugăm să ne daţi 
indicaţii! Tremurati, sunteţi tulburată... Da, Marc Ivanici a fost 
ucis şi, dacă vreţi să ştiţi, a fost ucis de dumneavoastră! Complicii 
dumneavoastră v-au trădat! 

Femeia pali. 

— Să mergem, spuse ea încet, frângându-şi mâinile. E ascuns la 
mine în baie. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, să nu-i spuneţi 
ceva bărbatului meu! Vă implor! N-ar suporta! 

Soția politaiului luă de pe perete o cheie mare şi îşi duse 
musafirii prin bucătărie şi vestibul în curte. Afară era întuneric 
beznă şi se cernea o ploaie măruntă. Femeia o luă înainte. 
Ciubikov şi Diukovski o urmara prin iarba înaltă, izbiti de mirosul 
cânepei sălbatice şi al lăturilor care le fleşcăiau sub picioare. 
Curtea era mare. Curând lăturile încetară şi anchetatorii simtirä 
sub picioare pământ arat. Prin întuneric apărură siluete de copaci, 
iar printre copaci, o căsuţă joasă cu hogeag strâmb. 

— E baia, spuse Olga Petrovna. Dar vă implor să nu spuneţi 
nimănui! 

Apropiindu-se de baie, Ciubikov şi Diukovski văzură pe uşă un 
lacăt uriaş. 


A 


— Pregăteşte un muc de lumânare şi chibrituri! îi sopti 
judecătorul de instrucție grefierului. 

Femeia descuie lacătul şi-i lăsă pe musafiri să intre. Diukovski 
scăpără un chibrit şi lumină antreul băii. În mijlocul antreului, se 
găsea o masă. Pe masă, alături de un mic samovar burtos, era un 
castron cu ciorbă sleită şi o farfurie cu urme de sos. 

— Mai departe! 

Intrară în odaia următoare, adică în baie. $i acolo era o masa. Pe 
masă o tava mare cu şuncă, o sticlă cu votcă, farfurii, cuțite, 
furculite. 

— Dar unde-1?... Unde-i mortul? întrebă judecătorul de 
instructie. 

— E pe lavita de sus! şopti femeia, încă albă la fata şi tremurând 
toată. 

Diukovski luă în mână mucul de lumânare şi se catara pe lavita 
de sus unde dădu peste un trup lung, nemişcat, întins pe o saltea 
mare de puf. Trupul scotea un sforăit uşor... 

— Fi drăcie! Asta-i mistificare! strigă Diucoski. Nu-i el! Aici 
doarme un dobitoc viu. Hei, cine eşti, lua-te-ar dracu”? 

Trupul trase suierând aer în piept şi se mişcă. Diukovski îl 
înghionti în coaste. Trupul ridică mâinile spre tavan, se întinse şi 
inalta capul. 

— Cine nu-mi dă pace nici aici? întrebă un glas de bas, 
somnoros şi răguşit. Ce vrei? 

Diukovski apropie mucul de lumânare de faţa necunoscutului şi 
scoase un țipăt. În nasul stacojiu, în părul vâlvoi, în mustata 
neagră ca smoala — cu unul dintre vârfuri răsucit voiniceste şi 
privind obraznic în sus, spre tavan — grefierul recunoscu pe 
locotenentul Cliauzov. 

— Dumneata... Marc... Ivanici?! Nu se poate! 

Judecătorul de instrucţie privi în sus şi înmărmuri... 

— Da, eu sunt... Ah, dumneata eşti, Diukovski! Ce dracu” cauţi 
aici? $i colo, jos, cine mai e şi mutra aia? Doamne, 1a te uită, 
judecătorul de instrucţie! Ce întâmplare v-a adus încoace? 

Cliauzov sări jos şi-l imbratisa pe Ciubikov. Olga Petrovna se 


furişă în grabă pe usa. 

— Prin ce minune? Drace! Hai să bem! Tra-ta-ti-to-tom... Să 
bem! Cine v-a adus aici? De unde aţi aflat? Dar asta n-are nicio 
importanţă. Să bem! 

Cliauzov aprinse lampa şi umplu trei pahare cu votcă. 

— Stai, frate, că nu te-nteleg, spuse judecătorul de instrucţie, 
făcând un gest de uimire cu braţele. Eşti sau nu eşti tu? 

— EI, isprăveşte... Nu cumva vrei să-mi faci morală? Nu te 
osteni! Tinere Diukovski, goleste-ti paharul! Să petre-e-cem prie- 
e-teni, că... Ce vă tot holbati la mine? Beti! 

— Să mă bată Dumnezeu dacă înţeleg ceva! spuse judecătorul 
de instrucţie, golindu-şi mecanic paharul. De ce stai aici? 

— De ce să nu stau, dacă mă simt bine? 

Cliauzov îşi goli paharul şi luă o bucată de şuncă. 

— Stau la nevasta şefului poliţiei, precum vezi. În maghernita 
asta, departe de oameni, ca un duh al casei. Hai, beti! Mi s-a făcut 
milă de ea, frate dragă! Şi fiindcă mi s-a făcut milă, stau aici într-o 
baie părăsită, ca un pustnic... şi mă indop. Dar săptămâna viitoare, 
am de gând s-o şterg... m-am plictisit... 

— De neînțeles! spuse Diukovski. 

— Ce să fie de neînțeles? 

— De neînțeles! Spune-mi, pentru Dumnezeu, cum a nimerit 
cizma dumitale în grădină? 

— Care cizmă? 

— Am găsit una dintre cizmele dumitale în iatac şi cealaltă în 
grădină. 

— Și de ce vrei să ştii? Asta-i bună!... Dar bea odată, dracu” sa 
te 1a! M-ai trezit, acum bea! A fost o poveste tare hazlie cu cizma 
asta, frate. Eu nu vream să merg la Ola. Eram prost dispus, ştii, şi 
cam cherchelit... A venit la fereastră şi a început să ocărască... E1, 
ştii cum fac muierile... Eu de beat ce eram, am aruncat cu cizma 
în ea... Ha-ha-ha... Chipurile ca să tacă. A intrat pe fereastră, a 
aprins lampa şi a început să dea în mine. Eu abia mă tineam pe 
picioare. Mi-a tras o bătaie bună, m-a adus pe sus până aici şi m-a 
încuiat. Acum mă îndop... Dragoste, votcă şi mâncare! Dar unde 


plecati? Ciubikov, unde te duci? 

Judecătorul de instrucție scuipa şi ieşi din baie. După el ieşi şi 
Diukovski, cu capul în pământ. Se urcară täcuti în trăsură şi 
porniră. Niciodată drumul nu li se păruse atât de plicticos şi de 
lung ca de data aceasta. Nu scoteau o vorbă. Tot timpul drumului, 
Ciubikov tremura de mânie, iar Diukovski îşi ascundea obraji in 
guler, ca şi cum s-ar fi temut ca întunericul şi ploaia măruntă să 
nu-i citească ruşinea pe fata. 

Sosind acasă, judecătorul de instrucţie găsi la el pe doctorul 
Tiutiuev. Doctorul şedea la o masă si răsfoia revista „Niva” *, 
oftând adânc. 

— Câte lucruri se mai întâmplă pe lume! spuse el, 
întâmpinându-l pe judecător cu un zâmbet trist. 

— Austria isi face din nou mendrele!... Si Gladstone cam la 
ol 

Ciubikov isi arunca päläria sub masa si incepu sa tremure din tot 
trupul. 

— Scheletul dracului! Slăbeşte-mă odată! De o mie de ori ţi-am 
spus să nu-mi mai baţi capul cu politica ta! De politica îmi arde 
mie acum? lar tu, — se adresă Ciubikov lui Diukovski, 
ameninţându-l cu pumnul, — tie... n-am să ţi-o iert în vecii vecilor! 

— Dar... chibritul suedez! Cum puteam să ştiu! 

— Să-ţi stea în gat chibritul tău afurisit! Piei din fata mea, ca 
altfel dracu” ştie ce mai pätesti! Sa nu te mai prind pe aici. 

Diukovski oftă, îşi luă pălăria şi ieşi. 

— Mă duc să beau, de necaz! hotări el, ieşind pe poartă, şi 
îndreptându-se cu nasul în sus spre birt. 

Intrând în casă, Olga Petrovna îşi găsi bărbatul în salon. 

— De ce a trecut pe aici judecătorul de instrucție? o întrebă el. 

— A venit să spună că Cliauzov a fost găsit. Inchipuieste-ti că a 
fost găsit la nevasta altuia! 

— Of, Marc Ivanici, Marc Ivanici! oftă şeful de poliție, ridicând 
privirea spre tavan. Iti spuneam eu că desfrâul nu poate duce la 
nimic bun! Ti-o spuneam, şi tu nu mă ascultai! 


Apărută pentru prima data, cu ilustraţii, (cu autorizaţia cenz. din 5 
decembrie 1883) în „Almanah Strekoza” pe anul 1884, editat de revista 
„Strekoza”. Semnată: A. Cehov. A apărut cu mici corectări, cu eliminarea şi 
adăugirea câtorva fraze izolate, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1886. A intrat apoi, cu noi corectări stilistice şi cu adăugirea a 
două fraze, în Culegerea de opere din 1900, vol. IT. — Publicăm textul din 
1900. 

În biblioteca din biroul lui Cehov (alta), se păstrează un exemplar al 
„Almanahului”, cu corectări în creion şi cerneală făcute de autor, pesemne în 
vederea publicării povestirii în Culegerea de opere. 

Cehov îi scria lui N. A. Leikin despre povestirea sa (19 septembrie 1883): 
«Nu demult m-am lăsat ispitit de Bukva, care m-a rugat să scriu ceva pentru 
„Almanah Strekoza”... m-am lăsat ispitit şi am scris o povestire lungă de tot, 
de o coală de tipar. Cred că va plăcea. Titlul este „Chibritul suedez”, iar con- 
ținutul — o parodie a povestirilor polițiste. A ieşit o povestire hazlie». 


LUCRARI CARE N-AU FOST INCLUSE 
DE A. P. CEHOV IN CULEGEREA DE 
„OPERE” 


Scrisoare catre un vecin savant 


Satul Blini-Siedeni”> 

Draga vecinasule! 

Maxime... (am uitat numele tatălui dumitale, dar fii marinimos, 
rogu-te, şi mă iartă). Scuză-mă şi 1arta-ma pre mine care sunt un 
bătrân moşneag şi pre nerodul meu suflet omenesc că îndrăznesc 
să te incomodez cu pârdalnica mea gângăveală pusă pe hârtie. Da’, 
trecu anu’ de când ai binevoit să te asezi prin părțile noastre ale 
lumii, hotar în hotar cu mine biet om de nimic, şi tot nu Te cunosc 
încă, şi nici Dumneata nu mă cunoşti pe mine, biată gâză ce sunt. 
Dă-mi prin urmare voie, vecinasule scump, să fac cunoştinţă cu 
Dumneatale măcar prin mijlocirea acestor hieroglifuri bătrâneşti, 
să-Ţi strâng în gând mâna savanta şi să Te felicit cu ocaziunea 
descălicănii Dumitale din Sankt-Petersburg în continentul nostru 
nedemn locuit de mujici si de popor simplu, adică de element 
plebeian. De mult am căutat un prilej să fac cunoştinţă cu 
Dumneata de care mi-era sete fiindcă ştiinţa este întrucâtva mama 
noastră bună la fel ca şi civilizația şi fiindcă stimez din tot sufletul 
pe acei oameni al căror nume şi titlu vestit încununat de aureola 
gloriei populare, de lauri, de timbale, de decoraţii, medialii şi 
diplome, răsună ca tunetul şi trăsnetul prin toate părțile lumii 
acesteia văzute şi nevăzute, adică sublunare. Îi iubesc cu patimă pe 
astronomi, pe poeti, pe metafizici, pe asistenții universitari, pe 
chimisti şi alti pontifi ai ştiinţei, printre care Te numeri si 
Dumneata prin faptele Dumitale înțelepte şi prin ramurile de 


ştiinţă, adică prin produse şi roade. Se zice că ai tipărit multe cărți 
în timpul şederii Dumitale intelectuale cu tuburi, termometre şi cu 
o grămadă de cărți străine cu desene ispititoare. De curând a trecut 
pe la domeniile mele sărăcăcioase, pe la ruinele şi däräpänäturile 
mele, vecinul meu Gherasimov şi cu fanatismul care-l 
caracterizează, înfiera şi ocăra gândurile şi ideile Dumitale cu 
privire la originea omului şi a altor fenomene din lumea ce o 
vedem şi se revolta şi se înfierbânta împotriva sferei Dumitale 
intelectuale şi împotriva orizontului gândirii Dumitale acoperit cu 
aştri şi aerogliti Nu sunt de acord cu Gherasimov în ceea ce 
priveşte ideile Dumitale intelectuale, fiindcă trăiesc şi mă hrănesc 
numai cu ştiinţa pe care Pronia a dăruit-o neamului omenesc, 
pentru scoaterea din fundul lumii văzute şi nevăzute a metalelor 
prețioase, a metaloizilor şi briliantelor, dar totuşi, tătucule, 1artä- 
mă pe mine, gâză abia vizibilă ce sunt, dacă îndrăznesc să dezmint 
bătrâneşte unele idei ale Dumitale cu privire la firea naturii. 
Gherasimov mi-a comunicat cum că ai fi alcătuit o lucrare în care 
al binevoit să expui idei nu prea substanţiale despre oameni si 
starea lor incipială cum şi despre traiul lor antediluvian. Ai 
binevoit să spui că omul se trage din neamurile maimutesti ale 
macacilor, urangutanilor şi aşa mai departe. Iarta-ma pe mine, biet 
mosnegut ce sunt, dar nu-s de părerea Dumitale in acest punct im- 
portant şi pot să-ţi pun o virgulă. Căci dacă omul, stăpânitorul 
lumii, cel mai deştept dintre toate fiinţele respiratorii, s-ar trage 
din tâmpita şi neştiutoarea maimuţă, ar avea coadă si un glas 
sălbatic. Dacă ne-am trage din maimuțe, ţiganii ne-ar plimba acum 
prin oraş ca să ne arate lumii şi am plăti bani ca să ne arătăm unul 
altuia, jucând la porunca ţiganului, sau stând după gratii în 
menajerie. Suntem noi oare acoperiți cu păr din cap până-n 
picioare? Da sau nu purtăm haine spre deosebire de maimuțe? Si 
oare am mai iubi noi femeia şi nu am dispretui-o, dacă ar mirosi 
chiar şi de departe ca maimuța pe care o vedem în fiecare marti la 
Maresalul Nobilimii? Daca străbunicii noştri s-ar fi tras din 
maimuțe, n-ar fi fost înmormântați într-un cimitir creştin; 
străbunicul meu Amvrosi, bunăoară, care a trăit pe timpuri în 


regatul polonez, n-a fost înmormântat ca o maimuţă, ci alăturea de 
abatele catolic Ioachim Sostak, ale cărui notițe despre clima 
moderată şi folosirea nemoderată a băuturilor tari se păstrează şi 
până astăzi la fratele meu Ivan (Maiorul). Abate înseamnă un popă 
catolic. Iarta-ma pe mine incultul pentru faptul că mă amestec în 
treburile Dumitale savante şi judec în felul meu bătrânesc şi iti 
impun ideile mele înapoiate şi oarecum necioplite, care la oameni 
savanţi şi civilizati încap mai curând în stomac decât în cap. Da, 
nu pot să tac şi nu pot să sufăr când savanții gândesc greşit in 
mintea lor; de aceea nu pot să nu te contrazic. Gherasimov mi-a 
comunicat că dumneata nu gândeşti just despre Lună, care ne 
înlocuieşte Soarele în ceasurile de întuneric şi beznă, când oamenii 
dorm, iar Dumneata tragi electricitatea dintr-un loc într-altul şi ai 
idei fantaziste. Nu râde de mosneagul ce sunt pentru că scriu aşa 
de nemestesugit. Dumneata scrii că pe Lună trăiesc şi locuiesc 
neamuri şi neamuri. Asta nu poate fi nicicând, fiindcă dacă pe 
Lună ar trăi oameni ei ne-ar masca lumina ei magică şi 
fermecătoare cu casele lor şi cu păşunile lor bogate. Și apoi 
oamenii nu pot trăi fără ploaie, iar ploaia vine în jos spre pământ, 
si nu merge în sus spre Lună. Dacă ar trăi pe Lună, oamenii ar 
cădea în jos spre pământ, şi nici asta nu se întâmplă. De pe o Luna 
locuită ar cădea pe continentul nostru lături şi alte murdării. Cum 
ar putea să trăiască pe Lună oameni, dacă ea există numai noaptea, 
iar ziua piere? Nici guvernele n-ar putea să dea voie să se trăiască 
pe Lună, deoarece oricine s-ar putea refugia pe ea şi sustrage cu 
multă uşurinţă de la diferite obligatiuni din cauza distanţei mari şi 
inaccesibilitatii ei. Aşa că ai scrântit-o oleacă. După cum mi-a 
spus Gherasimov, ai scornit şi ai tipărit în lucrarea Dumitale 
intelectuală cum că, pe cel mai mare astru, pe Soare, ar fi pete 
negre. Asta nu poate fi, fiindcă nu se poate niciodată. Cum ai putut 
să vezi pete pe Soare daca nu te poţi uita la Soare cu ochi simpli 
omeneşti, şi pentru ce-ar avea pe el pete, dacă te poţi lipsi de ele? 
Din ce corp ud sunt făcute aceste pete, dacă nu ard? Poate că după 
părerea Dumitale pe Soare trăiesc chiar peşti? Iarta-ma pe mine, 
ciumă otrăvită ce sunt, că am făcut o glumă atât de proastă! Sunt 


grozav de devotat ştiinţei! Rubla, această pânză de corabie ce 
mână veacul al nouăsprezecelea, nu are pentru mine niciun preţ; în 
ochii mei, ştiinţa o umbreşte cu aripile ei întinse spre viitor. Orice 
descoperire mă chinuieşte ca un cui în spate. Cu toate că sunt un 
ignorant şi un moşier de modă veche, totuşi eu, nemernic bătrân, 
mă ocup şi cu ştiinţa şi cu descoperiri, pe care le fac cu mâinile 
mele proprii şi îmi umplu capul meu sec, tigva mea sălbatică, cu 
gânduri şi cu un complect de cunoştinţe mari. Maica natură este o 
carte, pe care trebuie să o citeşti şi s-o vezi. Am produs multe 
descoperiri cu mintea mea proprie, descoperiri cum nu le-a scornit 
încă niciun reformator. Pot spune fără să mă laud că nu sunt 
printre ultimii în ceea ce priveşte cultura, câştigată prin muncă 
grea, şi nu prin bogăția părinților, adică a tatălui şi a mamei sau a 
tutorilor, care nenorocesc adesea pe copiii lor cu ajutorul bogăției, 
luxului şi caselor cu şase etaje, cu robi şi sonerii electrice. lată ce a 
descoperit mintea mea de trei parale. A descoperit că marea 
noastră manta de foc, Soarele, joacă o dată pe an dis-de-dimineatä 
în mod distractiv şi pitoresc în culori multicolore şi produce cu 
sclipirea lui minunată o impresie veselă. Altă descoperire. De ce 
iarna ziua e scurtă, şi noaptea lungă, iar vara invers? larna ziua e 
scurtă fiindcă, la fel cu toate celelalte obiecte văzute şi nevăzute se 
strânge de frig şi fiindcă Soarele apune devreme, iar noaptea se 
dilată în urma aprinderii felinarelor şi lumânărilor, deoarece se 
încălzeşte. Apoi am mai descoperit că primăvara câinii mănâncă 
iarbă la fel ca oile, iar pentru oamenii pletorici cafeaua este 
dăunătoare, fiindcă produce ametealä la cap, şi un aspect tulbure la 
ochi şi alte asemănătoare. Am făcut multe descoperiri şi afară de 
astea, cu toate că nu am diplome şi adeverinte. Vino la mine, 
vecinaşule dragă, zău. Vom descoperi ceva împreună, ne vom 
ocupa cu literatură şi ai să mă înveţi şi pe mine, spurcatul, diferite 
calcule. 

De curând am citit în cartea unui învăţat francez că capul leului 
nu seamănă deloc cu chipul omenesc, cum cred savanții. Vom 
vorbi şi de asta. Fă bine şi vino. Vino bunăoară chiar mâine. Acum 
mâncăm de post, dar pentru Dumneata vom găti mâncăruri de 


frupt. Fata mea Natasenka m-a rugat sa aduci cu Dumneata niste 
cărți intelectuale. Ea e emantipatä şi pe toţi îi considera proşti, 
numai ea e deşteaptă. Pot să-ți spun că tineretul de astăzi se 
manifestă... Să-l tie Dumnezeu! Peste o săptămână vine la mine 
fratele meu Ivan (maiorul), om de treabă, dar, între noi fie zis, cam 
încuiat şi nu-i plac ştiinţele. Această scrisoare trebuie să ţi-o aducă 
chelarul Trofim exact la orele opt seara. Dacă ţi-o aduce mai 
târziu, plesneşte-l peste bot, cum fac profesorii, fiindcă cu acest 
neam de oameni nu trebuie făcut fasoane. Dacă ţi-o aduce mai 
târziu înseamnă că blestematul a trecut pe la cârciumă. Obiceiul de 
a-şi vizita vecinii nu e scornit de noi şi nu se va sfârşi cu noi, de 
aceea vino numaidecat cu cărţi şi cu maşinării. Aş veni chiar eu la 
Dumneata, dar sunt cam sfielnic din fire şi n-am destulă 

îndrăzneală. lartă-mă pe mine nemernicul pentru deranj. 
Rămân vecinul Dumitale care te stimeaza, plutonierul în 

retragere al Oastei Donului şi făcând parte dintre nobili. 
Vasili Semi-Bulatov 


Apărută pentru prima dată în revista „Strekoza”, 1880, Nr. 10, 9 martie. 
Titlul: „Scrisoarea moşierului din regiunea Donului, Stepan Vladimirovici 
N., către vecinul său savant, doctorul Friedrich”. Semnată:... v. A intrat, cu 
diferite corectări, în culegerea din anul 1883, netipărită în întregime. — 
Publicăm textul din acea culegere. 

În vederea publicării în culegere, Cehov i-a scurtat titlul, a schimbat 
numele destinatarului (Maxim în loc de Friedrich) şi a autorului scrisorii 
(iscälitura de sub scrisoare fusese: „Stepan, fiul lui Vladimir”), l-a prefăcut pe 
preotul Gherasim în vecinul Gherasimov, modificând în consecință pasajele 
din text în care se citea acest nume, şi a făcut câteva corectări mărunte. 

După primirea povestirii, redacția revistei „Strekoza” îi răspunde autorului 
la rubrica intitulată „Poşta redacției”: „Dracevca, d-lui A. Ce-v. Ne place ceea 
ce ne-ati trimis. Va apărea. Primiti binecuvântarea noastră pentru noi creaţii” 
(„Strekoza”, 1880, Nr. 2, 13 ianuarie). Pe lângă aceste rânduri, la 20 ianuarie 
1880, redacția a adresat tânărului autor o scrisoare cu următorul conţinut: 
„Stimate domn! Redacţia are onoarea a vă aduce la cunoştinţă că povestirea 
trimisă de Dumneavoastră e scrisă binişor şi că va fi publicată în revista. 
Redacţia vă propune un onorariu de 5 copeici rândul. Redactor Ip. 
Vasilevski.” 

Cehov socotea această povestire drept prima sa operă publicată. În 
scrisoarea sa din 19 ianuarie 1904 către E. Batiuşcov, el scria: «Primul meu 
fleac de 10-15 rânduri a fost publicat în martie sau aprilie 1880 de 


,Strekoza”». Fratele scriitorului şi biograful său, Mihail Pavlovici, afirma de 
asemenea că această povestire este prima lucrare a lui A. P. Cehov, care a 
văzut lumina tiparului. Totuşi, încă din anul 1877, când era elev de liceu, Ce- 
hov îi trimitea fratelui său Alexandr la Moscova anecdote şi vorbe de duh, pe 
care acesta le transmitea revistei „Budilnic” („Scrisori adresate lui A. P. 
Cehov de către fratele său, Alexandr Cehov”, Moscova, 1939). Dar aceste 
prime „mărunţişuri” ale lui A. P. Cehov n-au fost cercetate nici până azi. 

Amintindu-şi de anii copilăriei, M. P. Cehov spune despre Anton Pavlovici: 
«Dintre fraţi, el era cel mai talentat în născociri: înjgheba prelegeri şi scene, 
imita diferite persoane, crea personaje noi. Astfel făcea pe un bătrân profesor 
care-şi tine lecţia, lecţie ce a alcătuit mai târziu aproape cuvânt cu cuvânt 
conţinutul primei sale povestiri „Scrisoare către un vecin savant” („Anton 
Cehov şi subiectele sale”, Moscova, 1923, pag. 12; vezi şi cartea „În jurul lui 
Cehov”, Moscova, 1933, pag. 76).» M. P. Cehov presupune că drept model 
pentru această scrisoare i-a slujit scrisoarea bunicului său, Egor Mihailovici, 
către tatăl său, Pavel Egorovici. Această scrisoare, copiată chiar de Anton 
Pavlovici în 1878, se păstrează până în zilele noastre la Maria Pavlovna 
Cehova („Anton Cehov şi subiectele lui”, pag. 25). În comentariile pentru vol. 
I al Operelor complete ale lui A. P. Cehov (Moscova — Leningrad, 1930, pag. 
428-429), S. D. Baluhatii citează începutul unei scrisori scrise de o persoană 
necunoscută, cu data de 6 august 1875, şi care se păstrează în dulapul- 
bibliotecă al casei-muzeu a lui A. P. Cehov din Ialta. După părerea lui 
Baluhatii, această scrisoare, „prin întorsăturile ei arhaice, poate să-i fi slujit lui 
Cehov de îndemn pentru crearea unei parodii, care a fost prima sa operă 
publicată.” 

Aerogliti (scâlciere a cuvântului „aeroliţi”) — pietre căzute din cer; 
întrebuințat aici în sensul de meteor (stea căzătoare). De asemenea emantipata 
— pentru „emancipată”. 


Ce se intalneste de cele mai multe ori in 
romane, nuvele etc. 


Un conte, o contesă cu urme de îndepărtată frumuseţe, un baron 
— vecin de moşie, — un scriitor liberal, un nobil scăpătat, un 
muzician străin, slugi îndobitocite, dădace şi guvernante toante, un 
administrator de moşie neamt, un esquire şi o moştenire în 
America. Chipuri urâte, dar simpatice şi atrăgătoare. Un erou, gata 
să-şi arate la prima ocazie puterea pumnilor şi care o scapă de la 
moarte pe eroină, al cărei cal a luat-o razna. 

Înaltul cerului, depărtarea nesfârşită, de necuprins... de 
neînțeles, într-un cuvânt: natura!!! 

Prieteni blonzi şi duşmani cu păr roşcat. 

Un unchi bogat, liberal sau conservator, după împrejurări. 
Pentru eroul principal, moartea unchiului este mai de folos decât 
sfaturile lui. 

O mătuşă la Tambov. 

Un doctor cu faţa îngrijorată, care te lasă să nädäjduiesti că e 
vorba de o criză; adesea doctorul poartă baston cu măciulie şi e 
chel. Si unde-i doctor, acolo-i şi reumatism căpătat din muncă 
cinstită, migrene, encefalită şi, bineînţeles, îngrijirile date unui 
rănit în duel, şi sfatul nelipsit de a merge la o staţiune de ape 
minerale. 

Un servitor care slujeşte de mult în familie şi e gata să facă orice 
pentru stăpânii săi de acum, chiar să se arunce în foc. Deosebit de 


spiritual. 

Un caine, care doar ca nu vorbeşte, un papagal si o 
privighetoare. 

O vilă în împrejurimile Moscovei şi o moşie ipotecata in sudul 
țării. 

Electricitate, al cărei rost în roman este de cele mai multe ori cu 
totul de neînțeles. 

O servietă din piele rusească, portelanuri chinezeşti, o sea 
englezească, un revolver căruia nu 1 se întâmplă sa ia foc, o 
decorație la butonierä, ananas, şampanie, trufe şi stridii. 

O întâmplătoare tragere cu urechea la uşă, care prilejuieste 
descoperiri senzaţionale. 

O armată nenumărată de interjectii şi o seamă de încercări de a 
folosi, la locul lui, un termen tehnic. 

Aluzii mărunte la împrejurări considerabile. 

Foarte des lipsa unui sfârşit. 

Cele şapte păcate capitale la început şi o nuntă la sfârşit. 

Sfârşit. 


Apărută pentru prima oară în revista „Strekoza”, 1850, Nr. 10, 9 martie. 
Semnat: Antoşa. Povestirea 1-a fost retipărită, fără a fi revizuită de autor, în 
culegerea: „În lumea râsului şi a glumelor”, Sankt Petersburg, 1900. — 
Publicăm textul din revistă. 

Cuvântul „esquire”, care se întâlneşte în povestire, e luat din romanele 
engleze traduse, şi reprezintă unul dintre titlurile inferioare ale nobilimii 
engleze, titlu care se dă şi primarilor, judecătorilor de pace, avocaţilor şi 
funcționarilor superiori. 


Din temele de vacanţă ale elevei de pension 
Nadenca N. 


LA LIMBA RUSA 
a) Cinci exemple de ,, Alcatuire de fraze”. 


1) „De curând Rusia a dus război cu Sträinätatea, cu care ocazie 
au fost omorâţi multi turci”. 

2) „Calea ferată şuieră, transportă oameni şi este făcută din fier 
si materiale”. 

3) „Carnea se face din boi şi vaci, iar carnea de oaie din miorite 
ŞI berbecuţi”. 

4) „Tata a fost omis la înaintare în serviciu şi nu 1 s-a dat 
decorație, iar el s-a supărat şi a demisionat din motive familiale”. 

5) „Prietena mea Dunia Pesemoreperehodiascenskaia îmi este 
nespus de dragă, pentru că este sârguitoare şi atentă în timpul 
lecţiilor şi ştie să-l maimutäreascä pe husarul Nikolai Spiridonîcr”. 


b) Exemple de „Acord gramatical” 


1) „În postul cel mare, preoţii şi diaconii nu vor să-i cunune pe 
tinerii căsătoriţi”. 

2) „Mujicu trăiesc in vilegiatură iarna şi vara, bat caii, dar sunt 
groaznic de murdari, fiindcă sunt manjiti cu catran şi nu angajează 
fete în casă şi rândaşr”. 

3) „Părinţii îşi mărită fetele cu militari, care au avere şi casă 


proprie”. 

4) „Băieţaşule, respecta-ti tatăl şi mama, şi pentru aceasta te vei 
face frumusel şi vei fi drag tuturor oamenilor de pe pământ”. 

5) „Nici n-a avut timp să scoată un geamăt, şi ursul l-a şi 
înhăţat”. 


c) Compunere 


Cum mi-am petrecut vacantele de vară. 

Cum am trecut examenele, am plecat de îndată cu mama, cu 
mobila şi cu fratele meu loan, elev în clasa treia de liceu, în 
vilegiatură. S-au adunat la noi Katya Kuzevici cu mama şi tata, 
Zina, micul Egoruşca, Nataşa şi multe alte prietene de-ale mele, 
care s-au plimbat cu mine şi am brodat la aer curat. Au fost multi 
bărbaţi, dar noi, fetele, ne-am ţinut deoparte şi nu le-am dat nicio 
atenţie. Am citit multe cărți şi printre altele pe Mescerski, Maikov, 
Dumas, Livanov, Turgheniev si Lomonosov. Natura era în 
splendoare. Copacii tineri creşteau foarte strâns, niciun topor nu se 
atinsese încă de trunchiurile lor zvelte; umbra, nu prea deasă, dar 
aproape neîntreruptă, era aruncată de frunzele mici pe iarba 
fragedă şi subţire, impestritata cu capetele aurii ale galbenelelor, 
cu punctele albe ale clopoteilor şi cu cruciulitele de culoarea 
zmeurei ale garoafelor de câmp, (inspirat din ,,Linistea”, de 
Turgheniev). Soarele, când răsărea, când apunea. Pe locul unde se 
revărsau zorile zbura un stol de păsări. Undeva, un păstor îşi 
păştea turmele şi nişte nori pluteau ceva mai jos de cer. Grozav 
îmi place natura. Tatăl meu a fost îngrijorat toată vara: nemernica 
de bancă a vrut să vândă fără niciun motiv casa noastră, iar mama 
îl urmărea tot timpul pe tata şi se temea să nu caute să-şi pună 
capăt zilelor. Dacă am petrecut totuşi bine vacanţa de vară, este 
fiindcă m-am ocupat de ştiinţă şi m-am purtat frumos. Sfârşit.» 


ARITMETICÀ 


Problemă. Trei negustori au vărsat pentru o întreprindere 
comercială un capital, care, peste un an, le-a dat un câştig de 8.000 
de ruble. Se întreabă: cât a primit fiecare dintre ei, dacă primul a 
vărsat 35.000, al doilea 50.000, iar al treilea 70.000? 

Solutiune. Pentru a dezlega această problemă, trebuie mai întâi 
să aflăm care dintre ei a vărsat cel mai mult, şi pentru aceasta 
trebuie să scădem toate trei cifre una dintr-alta, şi vom obţine prin 
urmare că cel de al treilea negustor a vărsat mai mult ca toţi, 
fiindcă a vărsat nu 35.000 şi nici 50.000, ci 70.000. Bine. Acum să 
aflăm cat a primit fiecare dintre ei, şi pentru aceasta să impartim 
8.000 în trei părți astfel ca partea cea mai mare să revină celui de 
al treilea, impartim: 3 în opt merge de 2 ori. 3x2 =6. Bine. Să 
scădem 6 din opt şi obţinem 2. Punem un zero. Scadem 18 din 20 
s1 obtinem inca o data 2. Punem un zero $i asa mai departe pana la 
sfarsit. Reiese ca obtinem 2,666 2/3, care este ceea ce trebuie 
dovedit, adica fiecare negustor a primit 2666 2/3 ruble, iar al 
treilea, probabil, ceva mai mult. 

Pentru conformitate 
Cehonte 


Apărută pentru prima data in revista „Strekoza”, 1850, Nr. 24, 15 iunie. 
Semnat: Pentru conformitate — Cehonte. — Publicäm acest text. 

Mescierski V. P. (1839-1914) — print, beletrist si publicist reactionar, autor 
a numeroase romane din viata înaltei societăţi, apărute mai ales în deceniul al 
optulea; editor şi redactor al ziarului-revistă ,,Grajdanin” (cu începere din anul 
1872). 

Maicov A. N. (1821-1897) — poet. 

Dumas (Alexandre Dumas-tatal) (1803-1870) — romancier francez. 

Livanov F. V. — a publicat, pe la sfârşitul deceniilor al şaptelea şi al optulea 
ale secolului al XIX-lea, o serie de „schiţe şi povestiri” din viata 
„rascolnicilor şi a puşcăriaşilor”, precum şi o „cronică din viaţa clerului rus” 
şi anume: „Viaţa unui preot de la ţară”. 

Fraza care începe cu cuvintele „copacii tineri” şi se sfârşeşte cu 
,cruciulitele garoafelor de câmp” e luată din capitolul IV al nuvelei lui 
Turgheniev, „Acalmie”. 


Taticul 


In biroul täticului, gras si rotund ca un carabus, intra mämica, 
sfrijita ca o scrumbie de Olanda, şi tuseste. La intrarea ei, fata din 
casa sare de pe genunchii taticului si o zbugheste dupa perdea; 
mamica nu dă acestui fapt nicio atenţie, fiindcă a avut tot timpul 
să se deprindă cu micile slăbiciuni ale tăticului, pe care le priveşte 
prin prisma unei soţii înțelepte, intelegatoare fata de civilizatul ei 
bărbat. 

— Pompicule, — spune ea, aşezându-se pe genunchii tăticului, — 
am venit la tine ca să ne sfătuim, dragul meu. Sterge-ti buzele, 
vreau să te sărut. 

Tăticul începe să clipească din ochi şi îşi şterge buzele cu 
mâneca. 

— Ce vrei? întreabă el. 

— Uite ce e, tăticule. Ce să ne facem cu băiatul nostru? 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— A, nu ştii? Doamne! Ce nepăsători sunteți voi, tatu! E 
groaznic! Pompicule, hotărăşte-te odată să fii măcar tată, dacă nu 
vrei... dacă nu poţi să fii sot! 

— lar începi? Am mai auzit de o mie de ori povestea asta... 

Tăticul face o mişcare de nerăbdare şi mămica e cât p-aci să 
cadă de pe genunchii lui. 

— Voi, bărbaţii, sunteţi toţi la fel; nu vă place să auziti adevărul. 

— Ai venit să-mi vorbeşti de adevăr sau de băiat? 


— Bine, bine, gata... Pompicule, băiatul nostru a venit iar cu 
note proaste de la liceu. 

— Ei şi? 

— Cum „ei şi”? N-o să fie primit la examen şi n-o să treacă în 
clasa a patra! 

— N-are decât să nu treacă. Nu-i nicio nenorocire. Numai să fie 
la şcoală şi să nu facă năzbâtii acasă. 

— Dar are cincisprezece ani, tăticule! E cu putinţă să mai fie în 
clasa a treia la vârsta asta? Inchipuieste-ti că nemernicul de 
profesor de aritmetică 1-a pus iar un doi... E admisibil? 

— Dacă o să-l tragi ştrengarului vreo câteva nuiele, n-o să mai 
fie. 

Mămica îşi trece degetul ei cel mic pe buzele grase ale taticului, 
ŞI 1 se pare că şi-a încruntat drăgălaş sprancenusele. 

— Nu, pompicule, să nu-mi vorbeşti de pedepse... Copilul 
nostru nu-i vinovat... La mijloc trebuie să fie o persecuție... Fiul 
nostru — de ce să facem exces de modestie — e atât de inteligent, 
încât nu se poate să nu ştie o tâmpită de aritmetică oarecare. El le 
ştie pe toate foarte bine, de asta sunt convinsă! 

— E un chiulangiu, asta-i! Ar trebui să se zbenguie mai puţin şi 
să înveţe mai mult... De ce nu stai tu pe scaun, mămico? Nu cred 
să fie prea moale pe genunchii mei. 

Mămica coboară de pe genunchii taticului şi se îndreaptă spre 
fotoliu, convinsă că mişcările ei au gratii de lebădă. 

— Doamne, ce nepăsare! şopteşte ea, aşezându-se şi închizând 
ochii. Nu, nu-ţi iubeşti copilul! Fiul nostru e atât de drăguţ, atât de 
deştept, atât de frumos... E persecutat, pot să jur că e persecutat! 
Nu, nu trebuie să rămână repetent, n-am să admit aşa ceva. 

— Ba o să trebuiască să admiti, dacă nemernicul nu se tine de 
carte... Of, voi, mamele!... Si acum du-te frumusel, că eu mai am 
ceva... treabă... 

Tăticul se apleacă pe birou, îşi bagă nasul în nişte hârtoage şi 
trage cu coada ochiului spre perdea, aşa cum se uită un căţel la 
farfurie. 

— Nu plec, tăticule... nu plec! Văd ca te necäjesc, dar ai şi tu un 


pic de rabdare... Täticule, trebuie sa te duci la profesorul de 
aritmetică şi să-i dai ordin să pună fiului nostru o nota buna... 
Trebuie să-i spui că fiul nostru ştie bine aritmetică, dar că-i cam 
plăpând şi de aceea nu poate să strălucească chiar de fiecare dată. 
Constrânge-l pe profesor. Cum poate un băiat în toată firea să 
rămână în clasa a treia? Da-ti toată silinta, pompicule! Sofia 
Nicolaevna a găsit că fiul nostru seamănă cu Paris, inchipuieste-ti! 

— Mă simt foarte mägulit, dar nu mă duc! N-am timp de 
pierdut. 

— Ba da, tăticule, ai să te duci! 

— Nu mă duc... Când am spus un lucru, aşa rămâne... Acum 
lasă-mă, dräguto... Mai am ceva treabă... 

Mămica se scoală şi ridică glasul. 

— Aisa te duci! 

— Nu mă duc! 

— Ba ai să te duci!! strigă mămica. Dacă n-ai să te duci, dacă n- 
o să-ţi fie milă de unicul tău fiu, atunci... Mamica scoate un țipăt 
ascuțit şi, cu gestul unui tragedian înfuriat, arată perdeaua... 
Tăticul roşeşte, se fâstâceşte, începe netam-nesam să cânte o 
melodie oarecare şi îşi scoate haina... Întotdeauna se fâstâceşte şi 
se prosteşte cu desăvârşire când mămica arată spre perdea. Se 
predă. Este chemat fiul, căruia 1 se cere să-şi dea cuvântul că se va 
îndrepta. Fiul se supără, se încruntă, se bosumflă şi declară că ştie 
aritmetică mai bine decât profesorul şi că nu este vinovat că pe 
lumea asta nota cinci nu o obțin decât elevele de pension, 
bogätasii şi lingusitorii. Începe să plângă cu hohote şi se grăbeşte 
să indice cât mai exact adresa profesorului. Tăticul se bărbiereşte, 
îşi trece de câteva ori cu pieptenele peste chelie, se îmbracă mai 
îngrijit şi se duce să-şi arate „mila de unicul său fiu”. 

Potrivit obiceiului mai tuturor tăticilor, intră la profesorul de 
aritmetică fără să se anunţe. Câte lucruri poţi să vezi şi să auzi 
când intri fără să te fi anunţat! Tăticul îl aude de pildă pe profesor 
spunând nevestei sale: „Mă costi foarte scump, Ariadna!... 
Capriciile tale n-au margini!” Si o vede pe nevastă aruncându-se 
de gâtul soţului şi spunând: „lartă-mă! Tu nu ma coşti decât putin, 


1°? 


dar te pretuiesc mult!” Täticul gäseste cä nevasta profesorului este 
tare nostima şi că, daca n-ar fi atât de sumar îmbrăcată, nu ar avea 
atâta farmec. 

— Bună ziua! spune el, apropiindu-se foarte la largul lui de cei 
doi soţi şi înclinându-se. Profesorul se fâstâceşte o clipă, iar 
nevastă-sa se aprinde la fata şi dispare cu iuteala fulgerului în 
odaia vecină. 

— lartă-mă, începe tăticul zâmbind, poate că te-am cam... 
deranjat... Eşti sănătos? Am onoarea să mă recomand... Precum 
vezi, nu sunt chiar un necunoscut... Sunt şi eu funcţionar de stat... 
Ha-ha-ha! Dar nu te osteni, te rog! 

Domnul profesor zâmbeşte uşor, din bună cuviinţă, şi arată cu 
mâna un scaun. Täticul se întoarce pe un picior şi ia loc. 

— Am venit, continuă el, jucându-se cu ceasul său de aur, 
pentru a-l arăta domnului profesor, am venit să stau de vorbă cu 
dumneata... Mda... Ai să mă ierti, bineînţeles... Nu prea ştiu să 
mă exprim savant, îmi place să spun lucrurilor pe nume. Ha-ha-ha. 
Ţi-ai făcut studule la universitate? 

— Da, la universitate. 

— Aşa-a!... Ei, dar... ce vreme frumoasă e astăzi... Dumneata, 
Ivan Feodorici, ai pus bäietasului meu un doi... Mm... da... Dar 
n-are a face... Fiecare capătă ce 1 se cuvine... Orice bir este bir, şi 
o învăţătură de minte e o învăţătură de minte. He-he-he!... Totuşi, 
e... cum Să-ţi spun?... neplăcut. Oare fiul meu nu pricepe bine 
aritmetica? 

— Ce să vă spun? N-as zice că nu pricepe, dar nu învaţă. Da, nu 
ştie materia. 

— ȘI de ce n-o ştie? 

Profesorul holbează ochi. 

— Cum de ce? spune el. Fiindcă nu ştie şi nu-şi dă ostenealä. 

— Vai de mine, Ivan Feodorîci! Fiul meu îşi dă multă osteneală. 
Mă ocup chiar eu de el... Munceşte şi nopțile... Ştie totul foarte 
bine... Faptul că mai face câte o ştrengărie... Ce vrei, e vârsta! 
Care dintre noi n-a fost tânăr? Nu te-am deranjat? 

— Vai de mine!... Vă sunt chiar foarte recunoscător... 


Dumneavoastră, părinţii, sunteți musafiri prea rari la noi, 
dascălii... De altfel, lucrul acesta dovedeşte încrederea pe care o 
aveţi în noi; şi lucrul principal în toate este încrederea. 

— Bineînţeles... Principalul e că nu ne amestecăm... Vasăzică, 
fiul meu n-o să treacă în clasa a patra? 

— Nu, fundcă nu are numai la aritmetică media anuală doi. 

— Aş putea să mă duc şi la ceilalți. Dar ce facem cu aritmetica? 
Hm!... Ai să-i indrepti nota? 

— Nu pot! (Profesorul zâmbeşte.) Nu pot!... Doream ca fiul 
dumneavoastră să treacă, mi-am dat toată silinta, dar nu învaţă, si 
e şi obraznic pe deasupra... Am avut de mai multe ori neplăceri cu 
el. 

— E un copil. Ce să-i faci?! Îndreaptă-i nota, pune-i măcar un 
trei! 

— Nu pot! 

— Fi, fleacuri!... Ce tot vorbeşti? Ca si cum eu n-aş sti ce se 
poate si ce nu se poate. Iti spun că se poate, Ivan Feodorici! 

— Nu se poate! Ce vor spune ceilalți cu nota doi? Nu-i drept, 
oricum aţi întoarce lucrurile. Zău că nu pot! 

Tăticul îi face cu ochiul. 

— Poti Ivan Feodorici! Ce să mai pierdem timpul cu vorba! Nu- 
1 0 treabă atât de importantă, ca să ne tocmim trei ceasuri... 
Spune-mi, ce socoteşti drept în cugetul dumitale de om învăţat? 
Știm şi noi ce înseamnă dreptatea dumneavoastră. He-he-he! Mai 
bine mi-ai vorbi deschis, Ivan Feodorici, fără ascunzisuri. l-ai pus 
dinadins nota doi... Atunci, unde-i dreptatea? 

Profesorul deschide ochiu mari şi se mulţumeşte cu atât; de ce nu 
se arată jignit — asta va rămâne întotdeauna pentru mine o taină a 
sufletului de dascăl. 

— Ai făcut-o înadins, continua täticul. Asteptai un musafir. He- 
he-he!... Ce să zic? Poftim!... Sunt de acord... orice bir este bir... 
Înţeleg viaţa, precum vezi... Oricât am progresa... mda... 
obiceiurile din vechime rămân totuşi mai bune, mai folositoare... 
Cât am, atâta dau. 

Suflând zgomotos, tăticul scoate portofelul din buzunar şi 


întinde spre mana profesorului o hârtie de douăzeci şi cinci de 
ruble. 

— Poftim! 

Profesorul roseste, îşi bagă capul între umeri $i nimic mai mult. 
De ce nu arată tăticului uşa, iată ce va rămâne întotdeauna pentru 
mine o taină a sufletului de dascăl. 

— Nu te ruşina... continuă tăticul. Te înţeleg foarte bine. Acel 
care spune că nu ia — ia totuşi... Cine refuză în ziua de astăzi? Nu 
se poate să nu iei, frate dragă... Pesemne că nu te-ai obişnuit încă? 
Poftim! 

— Nu, pentru Dumnezeu... 

— E prea putin? Ce vrei, mai mult nu pot să dau... Ei, haide! 

— Vai de mine, pentru nimic în lume!... 

— Cum vrei... Îndreaptă totuşi nota doi!... Nu te rog atât eu, cât 
mama... Plânge mereu, vezi dumneata... Are bătăi de inimă şi aşa 
mai departe. 

— Îmi pare sincer rău de soţia dumneavoastră, dar nu pot. 

— Dacă fiul meu nu trece în clasa a patra... nu mai am trai în 
casă! Mda... Hai, trece-l! 

— Aş face-o bucuros, dar nu pot... Doriţi o țigară? 

— Grand mersi... mai bine fagaduieste-mi să-l treci... Ce grad 
al? 

— Consilier titular... Totuşi, îndeplinesc o funcţie care 
corespunde gradului superior. Hm!... 

— Aşa... Ei, ne vom înţelege... O simplă trăsătură de condei, ce 
zici? Merge? He-he! 

— Nu pot, odată cu capul!... 

Tăticul tace niţel, se gândeşte şi porneşte din nou la ofensivă 
împotriva domnului profesor. Ofensiva tine foarte mult. Profesorul 
este nevoit să repete de vreo douăzeci de ori invariabilul său „nu 
pot”. În cele din urmă, i se face lehamite, fiindcă tăticul a depăşit 
orice limită. Vrea să-l pupe, îl roagă să fie examinat chiar el la 
aritmetică, povesteşte câteva anecdote porcoase şi ia un ton 
familiar. Profesorului 1 se face silă. 

— Vania, e timpul să pleci! strigă din odaia vecină nevasta 


profesorului. Täticul înţelege aluzia şi taie cu trupul său masiv 
drumul spre uşă. Profesorul se simte sleit de puteri şi începe să se 
tanguie. În cele din urmă, i se pare că a născocit un lucru genial. 

— lată ce e, spune el tăticului. Voi îndrepta media anuală a 
fiului dumneavoastră, dacă şi ceilalți colegi ai mei îi vor pune nota 
trei la materiile lor. 

— Pe cuvânt de onoare? 

— Da, îi voi îndrepta nota — dacă o îndreaptă şi el. 

— Aşa mai zic şi eu. Bate palma. Eşti o bomboana. Am să le 
spun că ai şi indreptat-o. Vasăzică ne-am înţeles! Iti datorez o 
sticlă de şampanie. Şi cand pot să-i găsesc acasă? 

— Chiar acum. 

— Bine! Vasăzică rămânem prieteni? Ai să vii odată pe la noi, 
fără fasoane? 

— Cu multă plăcere. Mergeţi sănătos! 

— Orevuar! He-he-he!... Of, tinere, tinere! La revedere!... 
Bineînţeles că trimiti un salut domnilor colegi ai dumitale? Am să 
li-l transmit. Spune soției dumitale un resume respectuos din 
partea mea... Şi vino să ne vezi! 

Tăticul face o plecaciune, îşi pune pălăria pe cap şi iese... 

„Ce om cumsecade, gândeşte domnul profesor, uitându-se pe 
urma tăticului. Simpatic chiar. Ce-are in guşă şi-n căpuşă. E 
simplu şi bun... Îmi plac oamenii ca el”. 

În aceeaşi seară mămica şade din nou pe genunchii tăticului (pe 
care după aceea are să se aşeze fata în casă). Tăticul o asigură că 
fiul lor va trece şi că pe intelectuali mai uşor îi îndupleci cu o 
purtare plăcută şi cu un fel politicos de a le pune piciorul în prag, 
decât cu bani. 


Apărută mai întâi în revista „Strekoza”, 1880 Nr. 26, 29 iunie. Semnat: An. 


sg VA 


Retipărită fără modificări în culegerea „În lumea râsului şi a glumelor”, Sankt 
Petersburg, 1900. Publicăm textul culegerii din 1883. 


Jubileul meu 


Tineri şi tinere! 

Acum trei ani am simţit în mine prezenţa acelei flăcări sacre, 
pentru care Prometeu a fost ferecat de stâncă... $i iată că, de trei 
ani, trimit cu mână darnică în toate colţurile întinsei mele patrii 
operele mele, trecute prin purgatoriul flăcării sus menţionate. Am 
scris în proză, am scris în versuri de toate metricele, genurile, 
ritmurile, pentru amorul artei şi în nădejdea că o să iau bani. Am 
scris tuturor ziarelor dar... vai!!!... pizmaşii au găsit cu cale să nu 
publice operele mele, sau chiar dacă le publică, ele apar numai la 
rubrica „poşta redacției”. Am semănat vreo cincizeci de mărci 
postale pe ,,Niva”, am înecat vreo sută în ,,Neva”, am ars vreo 
zece la „Ogonioc”, am pierdut vreo cinci sute cu ,,Strekoza’”®. 
Mai pe scurt: numărul total al răspunsurilor pe care le-am primit 
de la toate redactiile, de la începutul activității mele literare şi 
până astăzi, este de două mii în cap! Ultimul dintre ele l-am primit 
chiar ieri. Seamănă aidoma cu toate celelalte. În niciun singur 
răspuns n-am găsit măcar o urmă de „da”. Tineri şi tinere! 
Sacrificiul material al fiecărei trimiteri de manuscris la redacție 
reprezintă cel puţin zece copeici; am pierdut deci cu omorârea 
literară a timpului 200 de ruble. Si când te gândeşti că cu 200 de 
ruble poţi să cumperi un cal! Am 800 de franci venit anual; atât... 
Cred că intelegeti!!! A trebuit să îndur foamea, pentru că am 
preamărit natura, dragostea, ochişorii femeii, pentru că am zvârlit 


sägeti veninoase in lacomia trufasului Albion; pentru faptul ca mi- 
am împărtăşit flacăra... domnilor care mi-au trimis răspunsurile... 
Două mii de răspunsuri, două sute de ruble şi ceva, şi niciun 
singur „da”! O ruşine. Si totuşi, pätania asta e plină de 
invataminte. Tineri şi tinere! Sărbătoresc astăzi jubileul primirii 
celui de al două miilea răspuns, ridic paharul pentru încheierea 
activităţii mele literare şi mă odihnesc pe lauri. Sau îmi arätati un 
altul care să fi primit în decurs de trei ani tot atâţia „nu”, sau 
ridicati-ma pe un piedestal nepieritor! 

Un poet prozaic 


Apărută pentru prima oară în revista „Strekoza”, 1880, Nr. 27, 6 iulie. 
Semnat: Un poet prozaic. — Publicăm acest text. 

Faptul că povestirea este scrisă de A. P. Cehov a fost stabilit de către 
Korotaev, pe baza scrisorii redacției revistei „Strekoza”, aflată în arhiva 
scriitorului. (Vezi publicaţia lui A. Korotaev „O glumă necunoscută a lui A. 
P. Cehov”. ,,Literaturnii sovremennie”), 1938, Nr. 4, aprilie). 


„Niva ” — „revistă ilustrată literara, politică şi de actualități”, publicaţie 
săptămânală, editată la Petersburg de către A. F. Marks, cu începere din anul 
1870. 


„Neva ” — ziar-revistă — săptămânal, ilustrat, editat la Petersburg între anii 
1879-1887, cu un supliment pentru „lectură în familie” (romane şi nuvele). 

„Ogonioc” — „revistă ilustrată pentru literatura, ştiinţă şi artă”, editată 
săptămânal la Petersburg între anii 1879-1883. 

„Strekoza ” — „revistă artistico-umoristică”, editată săptămânal la 
Petersburg, din luna decembrie 1875. Începând cu Nr. 17, 1879, revista a fost 
redactată de Ipp. F. Vasilevski (Bukva). Cehov a început să colaboreze la 


revistă în anul 1880, redactor fiind Bukva. 


O mie si una de patimi 
sau 
O noapte îngrozitoare 


ROMAN ÎNTR-O SINGURĂ PARTE CU EPILOG 
(Dedicat lui Victor Hugo) 


Pe turnul catedralei o sută patruzeci şi şase de mucenici, 
orologiul bătu miezul nopţii. Mă cutremurai. Sosise ceasul. Îl 
apucai înfrigurat pe Teodor de mână şi iesii cu el în stradă. Cerul 
era negru ca tusul de tipografie. Era întuneric ca într-o pălărie 
trasă până peste ochi. O noapte întunecoasă este ziua intemnitata 
într-o găoace de nucă. Ne înfăşurarăm în mantalele noastre şi 
pornirăm. Vântul tăios ne pătrundea până la oase. Ploaia şi zăpada 
— frații aceştia umezi — ne biciuiau cumplit obrajii. Deşi în plină 
iarnă, fulgere brăzdau cerul în toate direcţiile. Tunetul, cumplit şi 
maiestuos tovarăş de drum al fulgerului, fermecător ca licärirea 
unor ochi albaştri şi iute ca gândul, cutremura înspăimântător 
văzduhul. Urechile lui Teodor căpătară luciri electrice. Spiridusi 
de foc ne zburau sforăind pe deasupra capului. Privii în sus. În- 
cepui să freamăt. Cine nu freamătă în fata măreției naturii? Pe cer 
trecură în zbor câțiva meteori strălucitori. Mă apucai să-i număr: 
erau 28. Îi arătai lui Teodor. Semn rău! mormăi el, palid ca o 
statuie de marmură de Carrara. Vântul gemea, urla şi plângea cu 


hohote... Geamätul vantului este geamätul unei constiinte inecate 
în crime îngrozitoare. La doi paşi de noi, trasnetul lovi şi aprinse o 
casă cu opt etaje. Auzii tipetele care ieseau din ea. Trecurăm 
înainte. Ce-mi păsa de casa în flăcări, când în piept îmi ardeau o 
sută cincizeci de case? Undeva, în spaţiu, un clopot bătea trist, 
încet, monoton. Lupta stihiilor era în toi. Ai fi zis că nişte forte 
necunoscute se munceau să contribuie la armonia lor 
înfricoşătoare. Care sunt aceste forte? Le va afla omul vreodată? 

Vis sfios, dar cutezător!!! 

Chemarăm un birjar. Ne urcarăm în trăsură şi pornirăm în 
goană. Birjarul e frate cu vântul. Goneam asa cum goneste visul 
îndrăzneţ prin tainicele întortochieri ale creierului. Strecurai în 
mâna birjarului o pungă cu aur. Aurul ajută biciului să sporească 
iuteala picioarelor cailor. 

— Unde mă duci, Antonio? gemu Teodor. Ai o privire de geniu 
rau... În ochii tăi negri luceste infernul... Încep să mă tem... 

Becisnic, fricos!! Tăcui. O iubea. Si ea îl iubea patimas... Da, 
trebuia să-l ucid, fundcă eu o iubeam mai mult decât viata. O 
iubeam pe ea, iar pe el îl uram. De aceea el trebuia să moară în 
această noapte îngrozitoare şi să plătească cu moartea, dragostea 
lui. În mine fierbea şi dragoste şi ură. Ele erau a doua mea natură. 
Trăind în acelaşi înveliş, aceste două surori aduc pustiire: ele sunt 
vandali spirituali. 

— Opreste! îi strigai birjarului, când trăsura ajunse unde trebuia. 
Săru jos cu Teodor. Luna ne privea rece, de după nori. Luna este 
martorul tăcut şi nepărtinitor al clipelor dulci de iubire şi de razbu- 
nare. Ea trebuia să fie martorul morţii unuia dintre noi doi. În faţa 
noastră era o prăpastie, un hău fără fund, ca butoiul criminalelor 
Danaide. Stăteam pe marginea craterului unui vulcan stins. În 
popor circulă legende îngrozitoare despre acest vulcan. Făcui o 
mişcare cu genunchiul şi Teodor se prabusi în prăpastia înfri- 
coşătoare. Craterul vulcanului este gura de fiară a pământului. 

— Blestem!!! strigă el drept răspuns la blestemul meu. 

Un bărbat puternic, care îşi aruncă duşmanul într-un crater de 
vulcan pentru ochii frumoşi ai unei femei, este o privelişte 


märeatä, grandioasa si instructiva! Nu lipsea decat lava! 

Birjar! Birjarul este o statuie, ridicată de fatalitate ignoranței. Jos 
rutina! Birjarul îl urmă pe Teodor. Simtii că în piept nu-mi mai 
rămăsese decât dragostea. Căzui cu fata la pământ şi începui să 
plâng de extaz. Lacrimile de extaz sunt rezultatul reacției divine, 
petrecute în adâncurile unei inimi mistuite de iubire. Caii 
nechezară vesel. Ce dureros e să nu fii ființă umană! Îi liberai de 
viata lor animalică, de martiriu, ucigându-i. Moartea este şi 
incatusare şi eliberare din catuse. 

Intrai la hotelul ,,Hipopotamul Violet” şi băui cinci pahare de 
vin bun. 

Trei ceasuri după săvârşirea răzbunării, eram la usa ei. 
Pumnalul, prietenul morţii, mă ajutase să ajung la această usa, 
călcând peste cadavre. Ascultai. Nu dormea. Visa. Ascultam. 
Tăcea. Tăcerea tinu vreo patru ceasuri. Pentru un îndrăgostit, patru 
ceasuri sunt patru secole al nouăsprezecelea! În sfârşit, îşi chemă 
fata din casă. Fata în casă trecu pe lângă mine. O privii demonic. 
Ea întâlni privirea mea. Îşi pierdu minţile. O ucisei. Mai bine să 
mori, decât să trăieşti fără minte. „Aneta!” strigă ea. „De ce nu 
vine Teodor? Dorul îmi roade sufletul. Mă sugrumă un fel de 
presimtire rea. O, Aneta! Du-te după el. Desigur că acum 
chefuieşte cu nelegiuitul, cu groaznicul Antonio!... Doamne, pe 
cine văd?! Antonio!” 

Intrai la ea. Se făcu palidă... 

— Pleacă de aici! strigă ea, şi groaza îi schimonosi trăsăturile 
nobile, minunate. 

O privii. Privirea este spada sufletului. Se clătină. În privirea 
mea, citise totul: şi moartea lui Teodor, şi patima mea demonică, 
si mii de dorinţe omeneşti... Atitudinea mea era măreţia însăşi. 
Ochii mei scăpărau. Părul mi se ridicase măciucă. Vedea înaintea 
ei un demon în întruchipare pământească. Nu-si mai putea lua 
privirea de la mine. Tăcerea mormântală în care ne contemplam 
unul pe altul tinu vreo patru ceasuri. Se auzi un tunet si ea imi 
căzu la piept. Pieptul bărbatului este cetatea femeii. O stransei in 
braţe. Tiparäm amândoi. Oasele ei trosniră. Un curent galvanic 


alerga prin trupurile noastre. O särutare fierbinte... 

Se indragostise de demonul din mine. Dar eu voiam sa se 
îndrăgostească de îngerul din mine. Donez un milion şi jumătate 
de franci săracilor! spusei eu. Se îndrăgosti de îngerul din mine şi 
se porni pe plâns. Începui să plâng şi eu. Ce lacrimi vărsarăm!!! 

O lună după aceea, în biserica sfinții Titu şi Hortensia, avu loc o 
nuntă solemnă. Mă cununam cu ea. Ea se cununa cu mine. Săracii 
ne binecuvântau! Ea mă rugă să-mi iert duşmanii, pe care îi 
ucisesem. Îi iertai. Plecai cu tânăra mea soţie în America. Tânăra 
si iubitoarea mea nevastă era un înger pogorât în pădurile virgine 
ale Americii, un înger în fata căruia se plecau leii şi tigrii. Eu eram 
un tânăr tigru. Trei ani după căsătoria noastră, bătrânul Sam se 
plimba ţinând de mână un băieţel cu părul cret. Baietasul semana 
mai mult cu mamă-sa decât cu mine. Acest lucru mă supăra. eri, 
mi s-a născut un al doilea fiu... iar eu m-am spânzurat de 
bucurie... Al doilea băieţel al meu îşi întinde mânutele, spre 
cititor, rugându-l să nu dea crezare tăticului său, fiindcă tăticul lui 
nu numai că nu a avut copii, dar nici chiar nevastă. Tăticul lui se 
teme de însurătoare ca de foc. Baietelul meu nu minte. E un copil. 
Lui să-i dati crezare. Copilăria este o vârstă sfântă. Nimic din toate 
acestea nu s-a petrecut vreodată... Noapte bună. 


Apărut întâi în revista „Strekoza”, 1880, Nr. 30, 27 iulie. Semnat: Antoşa 


4 RIA 


ce 


povestirii, care se oprea la cuvintele: “...semn rău! bolborosi el”. A fost 
retipărit, fără a fi revizuit de autor în culegerea „În lumea râsului şi a 
glumelor”. Sankt Petersburg, 1900. — Publicăm textul din revistă. 

Povestirea este o parodie a unora dintre operele scriitorului francez V. 
Hugo (1802-1885). Cehov parodiază stilul fragmentar, retoric, al romanului 
„Mizerabilii”, cât şi îngrămădirea grozăviilor şi atrocităților, caracteristică 
romanelor „Bug-Jargal”, „Han d’Islande” şi „Notre-Dame de Paris”. 

Butoiul fiicelor lui Danae — un butoi găurit, în care, după mitologia greacă 
veche, fiicele regelui din Argos, Danae (Danaidele), ajunse în iad, trebuiau să 
toarne mereu apă, drept pedeapsă pentru faptul că-şi omorâseră bărbaţii. 


La mere 


Intre Pontul Euxin si Marea Alba, sub gradul corespunzätor de 
longitudine şi de latitudine, locuieşte de mult, pe cernoziomul lui, 
mosierul Trifon Semionovici. Numele de familie al lui Trifon 
Semionovici e lung, ca, bunăoară, cuvântul „inadmisibilitate” şi se 
trage dintr-un cuvânt latinesc foarte răsunător, care însemnează 
una dintre cele mai răspândite virtuţi omenești. Numărul de 
desiatine ale cernoziomului este de 3.000. Mosia este ipotecată şi 
scoasă în vânzare, şi aceasta datorită simplului fapt că moşia e 
moşie si mosierul — mosier. Vânzarea a fost hotărâtă de tribunal, 
încă de când Trifon Semionovici nu avea chelie, dar datorită 
credulitatii băncii şi sireteniei lui Trifon Semionovici, lucrurile au 
fost tărăgănate până astăzi şi merg foarte prost. Banca cu pricina o 
să dea într-o buna zi faliment, fiindcă Trifon Semionovici, ca toţi 
cei de teapa lui, care alcătuiesc o adevărată armată, a luat rublele, 
dar nu plăteşte dobânzile, sau chiar dacă le plăteşte din an în Paşte, 
o face cu aceleaşi ifose cu care filotimii dau o copeică pentru 
odihna sufletului sau pentru zidirea unei biserici. Dacă lumea asta 
n-ar fi aşa cum este şi le-ar spune lucrurilor pe numele lor 
adevărat, lui Trifon Semionovici nu 1 s-ar spune Trifon 
Semionovici, ci altfel şi anume aşa cum li se spune cailor şi boilor. 
La drept vorbind, Trifon Semionovici este o adevărată bestie. Si il 
poftesc să se declare de acord cu mine în această privinţă. Dacă 
această invitaţie a mea ajunge până la el (Trifon Semionovici 


citeşte câteodată „Strekoza”), sunt sigur că nu se va supăra, 
deoarece, fiind un om intelegator, îmi va da dreptate în totul, ba 
poate că la toamnă îmi va trimite, din bunätätile lui de la moşie, o 
duzină de mere „antonovca”, în semn de recunoştinţă că nu am dat 
în vileag numele lui de familie, atât de lung, mărginindu-mă de 
data aceasta doar la numele lui de botez şi la acela al tatălui său. 
N-am să mă apuc să înşir toate virtuțile lui Trifon Semionovici: n- 
aş mai dovedi. Pentru a face portretul lui în întregime, cu mâini şi 
cu picioare, ar trebui să stau cu condeiul în mână cel puţin tot atâta 
timp, cât a stat Eugene Sue când a scris voluminosul şi lungul său 
„Jidov rătăcitor”. N-am să vorbesc nici de mäsluirile sale la 
preferans, nici de politica lui financiară, potrivit căreia nu-şi 
plăteşte nici datoriile, nici dobânzile, n-am să pomenesc nici de 
chipul în care îşi bate joc de preot şi de dascăl, nici de plimbările 
lui călare prin sat, într-un costum de pe timpurile lui Cain şi Abel, 
cl am să mă mărginesc să povestesc o singură scenă, mica, dar 
grăitoare, despre felul în care înţelege el raporturile sale cu 
oamenii, în cinstea cărora experienţa sa de trei sferturi de secol a 
născocit o frază, greu de rostit repede, dar care ar vrea să spună 
cam următoarele: „mujici prostănaci, tâmpiţi şi suciti, la jocul de 
cărți de toți păcăliți”. 

Într-o dimineaţă, minunată din toate punctele de vedere 
(lucrurile se petreceau pe la sfârşitul verni), Trifon Semionovici se 
plimba pe aleile lungi şi scurte ale bogatei sale livezi. O mână 
darnică împrăştiase în jur, în cantități uriaşe, tot ce inspiră pe 
domnii poeti. Totul părea să spună şi să cânte: „Poftim, omule, ia! 
Desfată-te cât timp nu e încă toamnă!” Dar Trifon Semionovici nu 
se desfăta deloc, fiindcă nu era nici pe departe poet; unde mai pui 
că în dimineaţa aceea, spiritul 1 se delecta cu deosebită sete cu 
gânduri negre, cum se întâmplă întotdeauna când stăpânul acestui 
spirit pierde gros la cărţi. În spatele lui Trifon Semionovici päsea, 
uitându-se mereu în dreapta şi în stânga, credinciosul lui simbriaş, 
Karpuska, un mosnegut de vreo şaizeci de ani. Prin virtuțile sale, 
acest Karpuska mai-mai că-l întrece chiar pe Trifon Semionovici. 
Lustruieşte ca nimeni altul cizmele, spânzură şi mai bine câinii 


fără stăpân, fură tot ce poate şi de unde poate şi este o iscoadä 
neîntrecută. Satul îi spune „zbirul”, poreclă găsită de secretarul 
primăriei. Rar să treacă o zi fără ca mujicii şi vecinii să nu se 
plângă lu Trifon Semionovici de purtările şi apucăturile lui 
Karpuşka; plângerile rămân însă zadarnice, deoarece Trifon 
Semionovici nu poate găsi pe lume un al doilea Karpuşka pentru 
gospodăria lui. Când iese la plimbare, Trifon Semionovici ia 
întotdeauna cu el pe credinciosul său Carp: e mai sigur şi mai 
plăcut. Karpuşka este un izvor nesecat de fel de fel de istorioare, 
snoave şi poveşti — şi nicio clipă nu-i stă gura. Întotdeauna are 
ceva de povestit şi nu tace decât când ascultă ceva care-i place 
peste măsură. În dimineaţa de care vorbim, mergea în spatele 
stăpânului său şi îi raporta cum doi elevi de liceu cu sepci albe şi 
puşti de vânătoare trecuseră într-o căruţă pe lângă livada şi îl 
rugaseră stăruitor să-i lase să vâneze un pic; cum el, Karpuşka, 
împotrivindu-se, cei doi elevi de liceu încercaseră să-l 
ademenească cu cincizeci de copeici, iar el, ştiind prea bine cui îi 
datoreşte credinţă, refuzase cu indignare cele cincizeci de copeici 
şi-l asmutise pe Gaştian şi pe Serko asupra elevilor. După ce 
isprăvi povestea cu elevii, începu să descrie în culori vii mo- 
ravurile revoltatoare ale felcerului satului, dar descrierea nu-i 
izbuti, deoarece la urechile lui ajunse un foşnet neobişnuit venit 
din desisul merilor şi perilor. Auzind fosnetul, Karpuşka îşi 
stăpâni limba, ciuli urechile şi ascultă încordat. Convins că 
foşnetul n-a fost o închipuire şi parandu-i-se cam ciudat, trase pe 
stăpânu-său de pulpana hainei şi se repezi ca o săgeată într-acolo. 
Presimtind un prilej de distracție, Trifon Semionovici tresări şi 
alergă cu pasul lui mărunt de bătrân pe urmele lui Karpuşka. Avea 
si de ce să alerge... 

La marginea livezii, sub un măr bătrân, rotat, stătea o taranca 
tânără, mestecând din fălci. Lângă ea, se târa în genunchi un 
flăcău lat în umeri, care culegea de pe jos merele scuturate de 
vânt; pe cele necoapte, le arunca în tufe, iar pe cele coapte le 
oferea drăgăstos, pe palma lui lată, cenusie, dulcineei sale. 
Dulcineea, care, pesemne, nu se prea sinchisea de stomacul ei, 


mânca merele unul după altul, cu poftă, în timp ce flacaul, 
umblând de-a busilea prin iarbă şi culegând mereu, uitase de el şi 
nu se îngrijea decât de fată. 

— Ja şi din pom! îl împinse aceasta în soaptä. 

— Mi-e frică. 

— De ce să-ţi fie frică?! Zbiru” e acu’ la cârciumă... 

Flăcăul se ridică în picioare, sări în sus, rupse din copac un 
singur măr şi 1-l întinse. Dar mărul nu le purtă noroc, tot aşa cum 
pe timpuri nu purtase noroc Evei şi lui Adam. Abia muşcă fata din 
fruct şi-i dădu şi flăcăului să guste, abia simtira amândoi pe limba 
acreala intepatoare, şi... feţele li se schimonosirä, se lungiră şi se 
îngălbeniră... Dar nu fundcă mărul era acru, ei fiindcă zăriseră în 
fata lor chipul aspru al lui Trifon Semionovici şi mutra cu zâmbet 
câinos a lui Karpuska. 

— Bună ziua, dragii mei! spuse Trifon Semionovici, apropiindu- 
se. Mâncati mere? Poate că v-am tulburat? 

Flăcăul îşi scoase şapca şi lăsă capul în jos. Fata începu să-şi 
privească sortul. 

— Hi, ce mai faci, Grigori, eşti sănătos? se adresă Trifon 
Semionovici flăcăului. Cum o mai duci, băiete? 

— N-am luat decât unul, bolborosi flăcăul, şi chiar şi pe acela I- 
am cules de pe jos... 

— $i tu, draguto, ce mai faci? o întrebă Trifon Semionovici pe 
fata. 

Fata începu să-şi cerceteze cu şi mai multă râvnă sortul. 

— Ce-1 cu nunta, n-aţi făcut-o inca? 

— Încă nu... Zău că n-am luat decât unul, conasule, şi chiar pe 
acela... numai aşa... 

— Bine, bine. Eşti un flăcău chipes. Ştii să citeşti? 

— Nu... Dar zău, conasule, că n-am luat decât unul, şi chiar pe 
acela l-am ridicat de pe jos. 

— De citit, nu ştii să citeşti, dar la furat te pricepi. Bine şi aşa. 
Priceperea nu trebuie ţinută ascunsă. Si de mult ai început să furi? 

— Da” cum aşa, ce-am furat? 

— Și dräguta ta de logodnica la ce s-o fi gandind, de-i atât de 


obidita? îşi inalta şi Karpuska gläsciorul. Poate că n-o iubeşti cum 
trebuie? 

— Tine-ti gura, Carp! se răsti la el Trifon Semionovici. Ia 
spune-ne o poveste, Grigori... 

Grigori tuşi şi zâmbi. 

— Eu nu ştiu poveşti, conaşule. Ce, credeți că am nevoie de 
merele dumneavoastră? Dacă vreau mere, pot să-mi cumpăr. 

— Îmi pare foarte bine că ai bani multi, drägutule. Hai, spune-ne 
o poveste. Am s-o ascult şi eu, şi Carp, şi frumoasa ta logodnică. 
Nu te ruşina, fii mai îndrăzneţ! Un hoţ trebuie să fie îndrăzneţ. Nu- 
1 aşa, dragul meu? 

Si Trifon Semionovici îşi atinti privirea vicleană asupra 
flăcăului, prins cu mâţa în sac... Pe fruntea tânărului se ivira 
broboane de sudoare. 

— Puneţi-l mai bine să zică un cântec, conasule. De unde să se 
priceapa, tontul, să spuie poveşti? îşi înălță uşor Karpuska glasul 
lui subțire şi nesuferit, care parca zdrăngănea. 

— Tine-ti gura, Carp. Să spună mai întâi o poveste. Ia spune, 
drägutule! 

— Nu stiu. 

— Nu ştii? Dar de furat şti? Cum sună porunca a opta? 

— De ce mă întrebaţi? De unde s-o ştiu? Zău, conasule, că n-am 
mâncat decât un singur măr, şi acela l-am cules de pe jos... 

— Spune povestea! 

Karpuska începu să culeagă urzici. Flăcăul ştia prea bine la ce 
trebuiau să slujească urzicile. Ca toți cei de teapa lui, Trifon 
Semionovici se poartă cam după bunul lui plac. Când prinde un 
hot, îl închide douăzeci şi patru de ore în beci, îl biciuieste cu 
urzici, sau îi dă drumul, după ce mai întâi l-a dezbrăcat până la 
piele... Pentru dumneavoastră, lucrul acesta constituie o noutate? 
Sunt însă oameni şi locuri pentru care sistemul acesta este ceva 
obişnuit şi vechi ca o căruță. Grigori trase cu coada ochiului la 
urzici, mai statu la gânduri un pic, tusi şi începu să spună o 
poveste, sau mai bine zis, dădu drumul pe nerăsuflate unui basm. 
Dregându-şi întruna glasul, asudând, tuşind si suflându-şi mereu 


nasul, povesti cum, pe timpuri, bogatârii ruşi trăgeau nişte bătăi 
groaznice vrăjitorilor şi se însurau cu fete răpitor de frumoase. Tri- 
fon Semionovici stătea locului, asculta şi nu-l slăbea din ochi pe 
povestitor. 

— Ajunge! spuse el, când spre sfârşit flăcăul se încurcă de tot şi 
începu să toarne la nerozii. Povesteşti frumos, dar furi şi mai bine. 
Si acum, frumusico... se adresă el fetei, spune-ne „Tatăl nostru”! 

Frumuşica rosi si, răsuflând anevoie, spuse mai mult în şoaptă, 
„Tatăl nostru”. 

— $1 cum sună porunca a opta? 

— Poate credeţi că am luat multe? răspunse flăcăul, făcând un 
gest deznădăjduit cu mâna. Poftiti, fac semnul crucii, dacă nu ne 
credeti!... 

— Foarte rau ca nu ştiţi poruncile, dragii mei. Trebuie să vi le 
spun eu. Logodnicul tau te-a invatat sa furi, frumusico? De ce taci, 
îngeraşule? Trebuie să-mi răspunzi. la spune! Taci? Tăcerea e un 
semn de incuviintare. Ei, frumusico, trage-i o bătaie voinicului tău 
fiindcă te-a învăţat să furi! 

— Eu nu dau în el, şopti fata. 

— Bate-l niţel. Proştii trebuie învăţaţi. Trage-i câteva, draguto! 
Nu vrei? Atunci am să dau poruncă lui Carp şi lui Matvei sa te 
atingă pe tine niţel cu urzici... Tot nu vrei? 

— Eu nu dau în el! 

— Carp, ia vino-ncoa! 

Fata sări ca arsă la flăcău şi îi trase o palmă. Flăcăul zâmbi 
prosteste şi începu să plângă. 

— Bravo, frumuşico! Ia trage-l şi de păr! De ce stai, draguto? 
Nu vrei? Vino-ncoa, Carp! 

Fata îşi apucă logodnicul de păr. 

— Nu trage de mantuiala, că îl doare mai tare! Târnuieşte-l! 

Fata începu să-l târnuiască. Karpuşka, în culmea fericirii, râdea 
cu hohote şi glasul lui zăngănea ca o tingire. 

— Ajunge, spuse Trifon Semionovici. Iti mulţumesc, dräguto, 
că ai pedepsit nelegiuirea. Şi acum, se adresă el flacaului, invat-o 
si tu pe tinerica ta... Ea te-a învăţat pe tine minte, acum e rândul 


tau... 

— Ce tot näscociti, conasule, zău?... Pentru ce s-o bat? 

— Cum pentru ce? Ea nu te-a batut? Bate-o si tu! O sä-1 prinda 
bine. Nu vrei? Rău faci. Carp, strigă-l pe Matvei. 

Flăcăul scuipă, tuşi scurt, îşi băgă mâna in pletele logodnicei 
sale şi începu să pedepsească nelegiuirea. Fără să-şi dea seama, în 
timp ce pedepsea răul, îl cuprinse un fel de beţie, se înfierbântă, şi 
uită că nu-l bate pe Trifon Semionovici, ci pe logodnica sa. Fata 
începu să zbiere. Flăcăul bătu mult timp la ea ca la fasole. Nu ştiu 
cum s-ar fi sfârşit toată povestea, dacă de după tufe nu s-ar fi ivit 
Sasenka, frumusica fiică a lui Trifon Semionovici. 

— Tăticule, vino la ceai! strigă Saşenka, apoi, văzând isprava 
tăticului e1, se porni pe un râs răsunător. 

— Ajunge! spuse Trifon Semionovici. Acum puteţi să vă duceti, 
dragii mei. La revedere. De nuntă am să vă trimit mere. 

Si Trifon Semionovici le făcu logodnicilor o plecăciune adâncă. 

Flăcăul şi fata îşi potriviră straiele şi plecară. 

Flăcăul o luă la dreapta, iar fata la stânga şi... nici până astăzi 
nu s-au mai întâlnit. lar daca nu s-ar fi ivit Saşenka, te pomenesti 
că flăcăul şi fata ar fi trebuit să guste şi din urzici... lată cum 
petrece la bătrâneţe Trifon Semionovici. Nici familia lui nu se 
deosebeşte mult de el. Fetele sale au obiceiul să coasă la sepcile 
oaspeţilor de „condiţie inferioară” coji de ceapă şi să scrie cu creta 
pe spinarea musafirilor chercheliti, de aceeaşi condiţie, cuviintele: 
„măgar” sau „dobitoc”, cu litere de o şchioapă. Iar fiul lui, Mita, 
sublocotenent în retragere, l-a întrecut într-o iarnă chiar şi pe tatăl 
său: în înţelegere cu Karpuşka, a spoit cu catran poarta unui biet 
soldat care stătuse ani de zile în armată, fiindcă n-a vrut să-i dea 
lui Mitia un pui de lup, pe care-l prinsese şi fiindcă ostaşul nu-şi 
lăsa fiicele să primească turte dulci şi bomboane de la domnul 
sublocotenent în retragere. 

Poftiti să-i mai spuneţi după toate astea lui Trifon Semionovici — 
Trifon Semionovici! 


Apărută pentru prima dată în revista „Strekoza”. 1880, Nr. 33, 17 august. 


Semnatä: Cehonte. Retiparita fara modificari in culegerea „În lumea râsului si 
a glumelor”, Sankt Petersburg, 1900. 

— Publicăm textul din revistă. 

Eugene Sue (1804-1857) — scriitor francez, autorul romanelor „Misterele 
Parisului”, „Jidovul rătăcitor”, „Misterele poporului” şi altele. 

Pontus Euxin — vechea denumire a Mării Negre. 


Inainte de nunta 


Joia trecută, în casa prea stimatilor ei părinți, domnişoara 
Podzatilkina se logodi cu arhivarul Nazariev. Logonda se petrecu 
cum nu se poate mai bine. 

Se băură două sticle de şampanie rusească şi o vadră şi jumătate 
de votcă, iar domnişoarele băură o sticlă de Laffitte. Părinţii 
lăcrămară la momentul potrivit, iar logodnicul şi logodnica nu 
aşteptară să li se spună de două ori ca să se sărute. Un elev de 
liceu din clasa a opta rosti un toast în care strecură ca nuca în pe- 
rete un „O tempora, o mores!'?! şi încheie cu multă eleganţă 
» 7%. Tar roscovanul Vanoa 
Smislomalov, care în aşteptarea recrutării tăia frunză la câini, avu 
„la tanc” o criză de tragism: îşi zburli părul pe capul lui cât un 
dovleac, îşi trânti un pumn peste genunchi şi strigă: „Am iubit-o şi 
o iubesc, dracu” să mă 1a!”, făcându-le astfel o nespusă plăcere 
domnişoarelor. 

Domnişoara Podzatilkina străluceşte numai prin faptul că nu 
străluceşte prin nimic. Nimeni nu i-a văzut şi nu-i cunoaşte 
deşteptăciunea, despre care nici nu vom pomeni. Infatisarea ei este 
tot ce poate fi mai obişnuit: nasul seamănă cu al tatălui, bărbia cu 
a mamei, ochii îi sunt de pisică, bustul îi e aşa-şi-aşa. Ştie să cânte 
la pian, dar fără note, îşi ajută mama la bucătărie, nu se plimbă 
fără corset, nu poate suferi mâncărurile de post, vede în cele mai 
elementare reguli de gramatică începutul şi sfârşitul tuturor 


intelepciunilor, iar mai mult ca orice pe lume îi plac bărbaţii 
aratosi cu numele de „Roland”. 

Domnul Nazariev este un om de statura mijlocie, are o fata alba 
care nu exprimă nimic, par cret şi o ceafă netedă. Face serviciu la 
un minister oarecare, primeşte o lefşoară, care abia îi ajunge de 
tutun, miroase veşnic a săpun de albus de ou şi a creolinä, se crede 
mare crai, vorbeşte tare, împroşcând cu salivă şi se minunează de 
toate, zi şi noapte. Caută să fie cât mai fercheş, se uită de sus la 
părinţii sai şi, de câte ori stă de vorbă cu o domnişoară, nu uită să-i 
spună: „Ce naivă sunteţi! Ar trebui să citiți literatura!” Mai mult 
ca orice pe lume îi place scrisul lui, revista ,,Razvlecenie” şi 
ghetele cu scârt, dar şi mai mult se place pe el, în special când se 
găseşte în societatea domnisoarelor, bând ceai şi tăgăduind cu 
înverşunare existenţa diavolului. 

Iată-i cum sunt domnisoara Podzatilkina si domnul Nazariev! 

A doua zi după logodnă, când domnişoara Podzatilkina se trezi 
din somn, bucătăreasa o rugă să poftească la mămica. Aceasta care 
era încă în pat, îi tinu următoarea predică: 

— De ce te-ai impopotonat azi cu rochia de lână? Cu una de 
bumbac nu puteai să umbli? Ah, teribil mă mai doare capul! Ieri, 
neruşinatul ăla de chel, tat-tu, a binevoit să facă o glumă. Mare 
nevoie am eu de glumele lui tâmpite! Îmi întinde un pahar şi îmi 
spune să beau. Credeam că în pahar e vin, şi l-am băut; când colo, 
era oţet cu untdelemn din sardele. Îi ardea de glume, betivul 
dracului! Nu ştie decât să mă facă de râs, boşorogul! Sunt foarte 
mirată, uimită chiar, că aseară ai fost atât de veselă şi n-ai plâns. 
De ce te bucurai asa? Ce, ti-au picat bani din cer? Ma mir, zau! 
Sigur ca lumea si-a inchipuit ca te bucuri ca scapi de casa 
părintească. Ce putea să creadă altceva? Si cu siguranţă ca aşa şi 
este. Cum? Dragostea? Care dragoste? Nu-l iei deloc din dragoste, 
ci numai pentru gradul lui! Ce, nu-i aşa? Ba aşa-i. Mie uneia, 
mamă dragă, nu-mi place hăndrălăul ăsta al tău. Prea face pe 
grozavul şi umblă cu nasul pe sus. Te poftesc sä-1 mai tai ifosele... 
Ce-e-e? Nici nu te gândi!... Peste o lună o să vă luaţi de păr; aşa-i 
el, şi aşa eşti şi tu. Fetele mor să se mărite, dar măritişul e o 


pacoste. Ascultä-mä pe mine, ca sunt Stan Pätitul. Vei trai si vei 
vedea. Nu te mai fatai intruna de colo pana colo, ca si asa mi se 
invarte capul. Toti barbatii sunt niste tampiti, si nu e prea placut sa 
trăieşti cu e1. Si al tău e tot un tampit, deşi umblă cu nasul pe sus. 
Să nu te arăţi prea supusă în fata lui, să nu-i faci toate chefurile şi 
să nu-ţi închipui că-i cine ştie cine: n-ai pentru ce. Sfătuieşte-te în 
toate cu mamă-ta. Cum se întâmplă ceva, dă fuga la mine. Să nu 
faci nimic fără să mă întrebi, Doamne fereşte! Bărbatul nu-ţi dă 
niciun sfat bun, nu te învaţă nimic bun, ci caută mereu să tragă 
foloase de pe urma ta. Să ştii asta! Şi nici pe tat'-tu nu-l prea 
asculta. Nu-l pofti să vină să stea pe la tine; cine ştie, poate că din 
prostie... iti scapă şi vorba asta. Atâta aşteaptă el: să vă 
şterpelească ceva. Ar sta pe capul vostru zile întregi, şi ce nevoie 
aveţi voi de el? V-ar cere mereu votcă şi ar fuma tot tutunul băr- 
batului tău. E un om rău şi stricător, cu toate că ţi-e tată. Are o 
mutră blândă, nemernicul, dar sufletul îi e hain, nevoie mare. Dacă 
vă cere bani cu împrumut, să nu-i dati, că-i hot, cu toate că e 
consilier fiutiular. ÎL auzi cum zbiară? Pe tine te cheamă! Du-te de 
vezi ce vrea, dar să nu-i înşiri tot ce ţi-am spus acum despre el. 
Altfel îmi aprind paie în cap cu dobitocul ăsta, crăpare-ar odată! 
Hai, du-te, cât timp îmi mai merge inima... Duşmani ce-mi 
sunteți! Când o să mor, o să vă aduceţi aminte de vorbele mele! 
Calailor! 

Domnisoara Podzatilkina isi päräsi mama si se duse la tatäl ei, 
care sedea pe pat, $i isi presära perna cu praf insecticid. 

— Fata mea! îi spuse el. Sunt foarte fericit că ai de gând să te 
unesti cu un domn atat de inteligent ca domnul Nazariev. Sunt 
foarte fericit şi aprob în totul căsătoria voastră. la-l, fata mea, şi nu 
te teme! Căsătoria este un lucru atât de solemn, încât... dar ce să-ţi 
mai spun? Să trăieşti, să rodesti şi să te inmultesti. Dumnezeu o să 
te binecuvânteze! Eu... eu... plâng. Dar cu lacrimile nu faci 
nimic. Ce înseamnă lacrimile omeneşti? O psihologie laşă şi atâta 
tot! Ascultă-mi deci sfatul, fata mea! Nu-ţi uita părinții! Bărbatul 
tău nu va fi pentru tine mai bun decât părinții tai; asta s-o ştii! 
Bărbatului tău îi place numai frumuseţea ta materială, pe când 


nouä ne placi toatä. Pentru ce te iubeste bärbatul täu? Pentru ca- 
racterul tau? Pentru bunätatea ta? Pentru emblema sentimentelor? 
Nu-u! El te iubeşte pentru zestrea ta. Gandeste-te, sufletelul tatei, 
ca noi nu-ti dam de zestre numai câteva copeici, ci o mie de ruble 
in cap! Asta sa nu uiti! Domnul Nazariev este un domn foarte 
cumsecade, dar nu trebuie sa ai pentru el mai multa stima decat 
pentru tatal tau. Se va lipi de tine, dar nu-ti va fi prieten adevarat. 
Vor fi clipe cand... Dar mai bine sa tac, fata mea. Pe mama ta s-o 
asculti, dar cu bagare de seama, draguto. E o femeie buna, dar e 
fatarnica, emancipata, usuratica şi afectată. E o persoană cu suflet 
nobil, cinstit, dar... s-o ia dracu”! Nu poate să-ţi dea sfaturi atât de 
bune ca tatăl tău, ca autorul zilelor tale. Să n-o aduci la tine în 
casă. Bärbatilor nu prea le sunt dragi soacrele. Nici mie nu mi-era 
dragă soacră-mea; ba îmi era chiar atât de puţin dragă, încât îmi 
permiteam adesea să-i bag în cafea dopuri arse, din care cauză 
rezultau ,preferansuri” foarte spectaculoase. Sublocotenentul 
Ziumbumbuneicov a fost judecat de tribunalul militar din pricina 
soacrei sale. Nu-ţi aduci aminte? De fapt nici nu erai încă pe lume 
atunci. Principalul în toate şi în totul este tatăl. Aceasta s-o ştii, şi 
numai pe el să-l asculti. Apoi, fata mea... Civilizaţia europeană a 
creat în speța feminină opoziția care afirmă că cu cât femeia are 
mai multi copii cu atât e mai rău. Minciuni! Balade! Cu cât sunt 
mai multi copii la casa omului, cu atât e mai bine. Adică nu! Nu-i 
aşa! E tocmai invers! Am greşit, dräguto. Cu cât sunt mai puţini 
COpil, cu atât e mai bine. Am citit-o ieri într-o imprimată. 
Descoperirea asta a făcut-o un oarecare Malthus. Aşa-a... Vezi că 
a tras o trăsură la scară... Ehei! E logodnicul tău! Are sic, 
secătura, smecherul! Aşa bărbat, înţeleg şi eu! Un adevărat Walter 
Scott! Du-te, dräguto, şi primeşte-l, până atunci mă imbrac şi eu. 

Sosise domnul Nazariev... Logodnica îi ieşi în întâmpinare şi-i 
spuse: 

— Ja loc, te rog, şi nu face multe fasoane! 

Nazariev se înclină de două ori şi se aşeză lângă logodnica sa. 

— Ce mai faci? începu el cu acelaşi aer sigur de sine, 
dintotdeauna. Cum ai dormit? Stii că n-am dormit deloc toată 


noaptea? L-am citit pe Zola si am visat la dumneata. L-ai citit pe 
Zola? Nu-u? Vai, vai, vai! Dar asta-i o crimă! Mie mi l-a dat un 
funcţionar. Grozav mai scrie! Am să-ţi dau să-l citeşti. Ah! Daca 
al putea să înţelegi! Simt nişte sentimente cum nu am simțit 
niciodată! Dă-mi voie să te pup! 

Domnul Nazariev se ridică pe jumătate şi sărută buza de jos a 
domnişoarei Podzatilkina. 

— Dar unde-s ai dumitale? continuă el cu un aer şi mai sigur de 
el. Trebuie să-i văd. Marturisesc că sunt putin supărat pe ei. 
Frumos m-au mai tras pe sfoară! Judecă şi dumneata... Tatăl 
dumitale mi-a spus că e consilier de curte”, şi acum aflu că e nu- 
mai consilier titular“. Hm!... Ce fel de procedeu e ăsta? Apoi... 
imi făgăduise ca-ti va da ca zestre o mie cinci sute de ruble, iar 
mama dumitale mi-a spus ieri că nu voi primi mai mult de o mie. 
Asta nu-i porcarie? Cerchezii sunt un popor însetat de sânge, dar 
nici ei n-ar face una ca asta. N-am să admit să fiu înşelat! Fiecare 
să facă cum vrea, dar să nu se atingă nimeni de amorul meu 
propriu şi de abnegatia mea! Asta nu-i umanitate! Asta nu-i 
rațional! Sunt un om cinstit şi de aceea nu-mi plac oamenii ne- 
cinstiți! Admit orice, dar să nu se umble cu siretlicuri şi smecherii, 
ŞI să se procedeze aşa cum e conştiinţa omului! Spune, nu-i aşa? 
Si ce mutre neghioabe iau! Astea-s mutre de oameni? Nu! Iartă- 
mă, dar nu simt niciun sentiment de rudenie pentru ei. După 
cununie, îi vom pune la punct. Nu-mi place impertinenta şi 
barbaria! Cu toate că nu sunt sceptic sau cinic, mă pricep şi eu la 
cultură. O să-i punem la punct! Părinţii mei de mult nu mai crâc- 
nesc. Ai luat cafeaua? Nu? Atunci am s-o iau cu dumneata. Adu- 
mi tutun de o ţigară, că pe al meu l-am uitat acasă. 

Logodnica ieşi. 

Asta e înainte de nuntă... Ce urmează după, cred că nu-i nevoie 
să fii nici proroc, nici somnambul ca să-ţi dai seama. 


Apărută pentru prima oară în revista „Strekoza”, 1880, Nr. 41, 12 
octombrie, cu subtitlul: („Dedicat alesei inimii mele”). Semnata: Antoşa 


. Ve VA 


întregime din anul 1883. A fost retipărită fără modificări în culegerea „In 


lumea râsului si a glumelor”, Sankt Petersburg, 1900. — Publicäm textul 
culegerii din 1853. 

Pentru culegere, povestirea a fost revizuită de Cehov, care i-a eliminat 
subtitlul şi introducerea prea lungă şi o serie de cuvinte şi fraze. 

, Razvlecenie” — revistă „literară şi umoristică”, editată la Moscova 
începând din anul 1859. 


Ziua de San Petru 


Sosi si dimineata zilei mult dorite, mult visate, sosi — u-raaa, 
domnilor vânători!! — ziua de 29 iunie, ziua în care uiţi de datorii, 
de ibovnica, de scumpetea vieţii, de drăgălaşele soacre şi chiar de 
nevesticile tinere — ziua în care poţi să-i faci cât vrei în ciudă 
domnului plutonier de jandarmi, care nu te lasă să tragi cu puşca... 

Stelele păliră şi se incetosara... Pe ici, pe colo se auzeau 
glasuri... Din hornurile satului prinse să se ridice un fum albăstrui, 
intepator. In clopotniţa sură, clopotarul, încă somnoros, începu sa 
tragă clopotele pentru liturghie... Lungit sub un copac, paznicul 
de noapte adormise buştean. Vrăbule se treziră şi se porniră să 
tupäie de colo colo, zburatacind dintr-un colt într-altul al grădinii 
si asurzindu-ne cu ciripeala lor sâcâitoare... Prin mărăciniş cânta 
un grangur... Deasupra bucătăriei slugilor prinseră să zboare 
graurii şi pupezele. Concertul gratuit de dimineaţă începuse. 

Două şarabane, cu câte trei cai fiecare, traseră la scara pe 
jumătate dărâmată şi pitoresc cotropita de urzici a casei 
sublocotenentului de cavalerie în retragere Egor Egorîci 
Optemperanski. În casă şi în curte se porni o furtună cumplită. 
Toată suflarea care trăia în jurul lui Egor Egorici prinse să misune, 
să alerge şi să tropăie pe toate scările, prin toate surile şi 
grajdurile... Un cal rotaş fu schimbat. Sepcile zburară de pe capul 
vizitiilor, sub nasul feciorului licări un felinar roşu, bucätäresele 
fură ocărite şi făcute „mortăciuni” şi văzduhul răsună de numele 


lui Scaraoschi şi al ciracilor sai. Cât ai clipi din ochi, sarabanele 
fură încărcate cu covoare, pături, saculete cu merinde şi puşti. 

— Gata! vesti cu glasul său de bas vizitiul Avvacum. 

— Poftiti! Totul e gata! strigă şi Egor Egorici, cu voce dulceaga 
de tenor, şi pe scară iesira o droaie de vânători. Cel dintâi care sări 
în sarabana fu junele doctor. După el se catara Cuzma Bolva, 
targovet din Arhanghelsk, un bătrânel cu cizme fără tocuri, 
tilindru roșcat, puşcă cu două ţevi de vreo zece kilograme greutate 
si pete galben-verzui pe gât. Bolva e plebeu, dar, din respect 
pentru vârsta lui înaintată (e născut pe la sfârşitul secolului trecut) 
si pentru dibăcia cu care nimereşte un bänut de douăzeci de co- 
peici aruncat în sus, domnii moşieri îi trec cu vederea originea şi îl 
iau cu ei la vânătoare. 

— Poftiti, Excelenţă! se adresă Egor Egorici unui gräsan 
mărunt, cu părul cărunt, în tunică albă cu nasturi de metal şi cruce 
„sfânta Ana” la gât. Fă loc, doctore! 

Generalul în retragere tuşi scurt, puse un picior pe scară, apoi, 
susținut de Egor Egorîci, împinse cu burta pe doctor şi se aşeză 
greoi lângă Bolva. După general, sări „Zadarnic”, cățelul lui şi 
„Muzicant”, prepelicarul lui Egor Egortci. 

— Hm-m-m... Vama, fratioare!... se adresă generalul nepotului 
său, elev de liceu care purta la spinare o puşcă lungă, cu o singură 
țeavă. Stai lângă mine. Vino! M-da... uite aici! Lasă prostiile, 
draguta...! Să nu sperii calul! 

După ce suflă încă o dată fumul tigarii în nările calului rotas, 
Vania sări şi el în şarabană, împinse pe Bolva ca să-şi facă loc şi, 
după ce se mai fräsui un pic, se aseza. Egor Egorici isi făcu 
semnul crucii şi se urcă alături de doctor. Domnul Manjé, lungul şi 
uscätivul profesor de matematică şi fizică de la liceul lui Vania, se 
strecură pe capră, lângă Avvacum. Prima şarabană se umpluse. 
Începu încărcarea celei de a doua. 

— Gata? strigă Egor Egorici, când restul de opt inşi şi trei câini 
se urcară în cealaltă şarabană, după lungi tocmeli, poftiri şi mult 
forfot în jurul ei. 

— Gata! răspunseră musafirii. 


— Hi, pornim, Excelenţă? Ajutä-ne, Doamne! Dä-1 drumul, 
Avvacumca! 

Prima sarabanä se legana si se urni din loc. A doua, in care se 
găseau vânătorii cei mai pătimaşi, se legănă şi ea, scartai strasnic 
si, luand-o mai curmeziş, porni înaintea celei dintâi si se apropie 
de poartă. Vânătorii zâmbiră cu toţii şi începură să bată din palme 
de entuziasm. Toţi erau în al şaptelea cer, dar... soarta-i crudă!... 
Nici n-apucară să iasă din curte, că se porni un tărăboi de pomină. 

— Stati! Aşteptaţi! Stati!!! se auzi în spatele sarabanelor un glas 
pătrunzător de tenor. 

Vânătorii se uitară înapoi şi îngălbeniră. În urma şarabanelor 
venea în goană cel mai nesuferit om de pe lume, un scandalagiu 
bine cunoscut de toată gubernia, şi anume fratele lui Egor Egortci, 
căpitanul de marină în retragere, Mihei Egorici... Făcea semne 
disperate cu mâinile. Şarabanele se opriră. 

— Ce vrei? întrebă Egor Egorici. 

Mihei Egorici se apropie în fuga de şarabană, se urcă pe scară şi 
ridică mâna ca să-l lovească pe Egor Egorici. Vânătorii începură 
să protesteze zgomotos. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Egor Egortci, care roşise. 

— Înseamnă că eşti o Iuda, o bestie, un porc!... strisă Mihei 
Egorici. E un porc, Excelenţă! De ce nu m-ai trezit? De ce nu m-ai 
trezit, măgarule? Pe tine te întreb, ticălosule! Dati-mi voie, 
domniilor... Nu vă fac nimic... Numai pe el vreau să-l învăţ 
minte! De ce nu m-ai trezit? Nu vrei să mă iei cu tine? Ti-e frică 
să nu te încurc? Aseară m-ai îmbătat cu tot dinadinsul şi te gândeai 
că am să dorm până la amiază! Frumos, nu-i aşa? Dati-mi voie, 
Excelenţă... Vreau să-i trag... numai una... Dati-mi voie! 

— Unde te bagi? strigă generalul, punându-i mâinile în piept. 
Nu vezi că nu e loc? Dumneata... iti permiti prea multe... 

— Mă ocärästi degeaba, Mihei! spuse Egor Egorici. Nu te-am 
trezit, fiindcă n-are niciun rost să vii cu noi... Nu ştii să tragi. De 
ce să vil? Ca să ne incurci? Daca nu ştii să tragi! 

— Nu ştiu? Eu să nu ştiu să trag! ţipă Mihei Egorici atât de tare, 
încât chiar Bolva îşi astupă urechile. Păi dacă-i aşa, la ce dracu” 


merge doctorul? Nici el nu stie sa tragä! Ce, trage mai bine ca 
mine? 

— Are dreptate, domnilor! spuse doctorul. Nu stiu sa trag; nu 
stiu nici mäcar sa tin o pusca in mana... Nu pot sa sufar pusca. Nu 
vad de ce sa ma luati cu dumneavoastra... La ce dracu’? N-are 
decât să-mi ia locul! Rămân acasă! Este loc, Mihei Egorici! 

— Auzi, auzi? Atunci de ce îl ie1? 

Doctorul se ridică, cu gândul vădit de a se da jos din sarabana. 
Egor Egorici îl apucă de pulpana hainei şi îl trase ca să se aşeze 
din nou. 

— Ei, vezi să nu-mi rupi haina! Costa treizeci de ruble... Dă-mi 
drumul! De altfel, domnilor, v-aş ruga să nu stati de vorbă cu 
mine, astăzi... Sunt prost dispus şi aş putea să vă Jignesc fără să 
vreau. Dă-mi drumul, Egor Egorici! Mihei Egorici, treci dumneata 
în locul meu. Eu mă duc să mă culc! 

— Trebuie să vii cu noi, doctore! spuse Egor Egorici, fără să dea 
drumul hainei. Ţi-ai dat cuvântul de onoare că vu! 

— A fost un cuvânt de onoare silit. Pentru ce să viu, pentru ce? 

— Ca să nu rămâi cu nevastă-sa! strigă Mihei Egorici cu glas 
pitigäiat. lată pentru ce! E gelos pe dumneata, doctore! Nu te duce 
cu ei, dragul meu! Nu te duce, cu niciun pret! E gelos, zău că-i 
gelos! 

Egor Egorici se făcu stacojiu şi strânse pumnii. 

— Ei! strigară cei din căruţa cealaltă. Lasă prostiile, Mihei 
Egorici! Vino ’ncoa, iti facem loc aici. 

Mihei Egorici ranji răutăcios. 

— Vezi, rechinule! spuse el. Cine a avut dreptate? Ai auzit? s-a 
gasit un loc $i pentru mine. Am sa merg cu voi, cu tot dinadinsul! 
Am sa merg si am sa te sacai cat am sa pot! Pe cuvantul meu ca 
am să te sâcâi, mereu, uite-asa! N-ai să impusti nici pe dracu”! lar 
dumneata, doctore, rămâi acasă. N-are decât să crape de gelozie. 

Egor Egorici se sculă în picioare şi îşi ameninţă fratele cu 
pumnii. Ochii 1 se injectaseră de turbat ce era. 

— Nemernicule! îi strigă el. Nu-mi eşti frate! Nu degeaba te-a 
blestemat răposata mama! Tata a murit în floarea vârstei, din 


cauza purtării tale desträbälate! 

— Domnilor... se amestecă generalul. Cred că-i de ajuns. Doar 
sunteți frați, frați buni! 

— E măgar bun, Excelenţă, nu frate! Sa nu vii cu noi, doctore! 
Să nu vii! 

— Hai s-o pornim odată! Dracu” să vă ia... Ei, comedie! Dă-i 
drumul! strigă generalul bătând cu pumnul în spatele lui 
Avvacum. Dă-i drrrumul! 

Avvacum plesni cu häturile caii, care se smulseră din loc. În 
şarabana a doua, căpitanul Cardamonov, scriitor, luă doi câini pe 
genunchi şi aşeză în locul lor pe näbädäiosul Mihei Egorici. 

— Norocul lui că s-a găsit un loc! spuse Mihei Egorici, luând 
loc in şarabană. Altfel l-aş fi... Cardamonov, ia trage un articol 
despre banditul ăsta şi încondeiază-l bine! 

Cardamonov trimisese anul trecut revistei „„Niva” un articol 
intitulat „Un caz interesant de fecunditate în rândurile populației 
rurale”, şi primise la rubrica „poşta redacţiei” un răspuns puţin 
măgulitor pentru amorul lui propriu de autor. Se plânsese vecinilor 
si de atunci trecea în ochii lor drept scriitor. 

Potrivit planului de acţiune dinainte stabilit, trebuiau să meargă 
mai întâi la fâneata satului, care se găsea la şapte verste de moşia 
lui Egor Egorici, ca să vâneze prepelite. Ajunşi la faneata, 
vânătorii se dădură jos din sarabane şi se impartira în două grupe. 
Una dintre ele, în frunte cu generalul şi cu Egor Egorici, o luă la 
dreapta, cealaltă, condusă de Cardamonov, la stânga. Bolva 
rămase în urmă şi o porni de unul singur. La vânătoare îi plăcea 
liniştea şi tăcerea. ,Muzicant” alerga înainte, lătrând, şi, peste 
câteva clipe, stârni o prepelitä. Vania trase şi nu nimeri. 

— Drace, am tras prea sus! mormäi el. 

Auzind prima dată în viata lui o lovitură de puşcă, cățelul 
„Zadarnic”, luat pentru „a se obişnui” cu vânătoarea, începu să 
chelălăie şi o rupse de fugă înapoi spre sarabane, cu coada între 
picioare. Manjé trase într-o ciocârlie şi o nimeri. 

— Îmi place păsărica asta! spuse el, arătând-o doctorului. 

— Du-te la naiba... răspunse doctorul. Te-aş ruga să nu stai de 


vorbă cu mine... Astăzi sunt prost dispus. Lasă-mă în pace. 

— Eşti un sceptic, doctore. 

— Eu? Hm... Ce înseamnă sceptic? 

Manjé rămase pe gânduri. 

— Sceptic înseamnă... ne... neiubitor de oameni, spuse el. 

— Nu-1 adevărat. Nu întrebuința cuvinte pe care nu le înţelegi. 
Lasă-mă în pace! Aş putea să te insult fără să vreau... Sunt prost 
dispus... 

„Muzicant” ciuli urechile şi rămase nemiscat. Generalul şi Egor 
Egorici păliră şi-şi tinura răsuflarea. 

— Am să trag eu! şopti generalul. Eu!... eu!... dă-mi voie! 
Dumneata... ai să tragi rândul viitor. 

Dar nu se aleseră cu nimic. Ca să se afle în treabă, doctorul 
aruncă cu o pietricică în „Muzicant”, nimerindu-l între urechi... 
„Muzicant” chelălăi şi sări în sus. Generalul si Egor Egorici 
întoarseră capul spre doctor. În iarbă se auzi un foşnet şi un 
spurcaci mare îşi luă zborul. Cei din grupa a doua scoaseră felurite 
exclamaţii, arătând spre spurcaci. Generalul, Manjé şi Vania 
puseră pustile la ochi. Vania trase, puşca lui Manjé nu luă foc... 
Era prea târziu! Spurcaciul zbură după un gorgan şi se făcu 
nevăzut într-un lan de secară. 

— Cred că... nu-i momentul să faci glume, doctore! se adresă 
generalul doctorului. Nu-i momentul! 

— Ce-aţi spus? 

— Nu-i momentul să faci glume! 

— Dar nici nu mă gândesc să glumesc. 

— N-are niciun haz, doctore! spuse şi Egor Egorici. 

— Nu trebuia să mă luaţi... Cine v-a pus? De altfel... n-am 
nicio poftă să discut... Sunt prost dispus astăzi... 

Manjé mai împușcă o ciocârlie. Vania stârni o cioară tânără, 
trase şi nu nimeri. 

— Drace, am tras prea sus! mormäi el. 

Se auziră două impuscaturi una după alta: Bolva impuscase, 
dincolo de gorgan, cu puscoiul lui cu două ţevi, două prepelite pe 
care le puse în buzunar. Egor Egorici stârni o prepelita şi trase. 


Prepelita lovita in aripa cazu in iarba. Egor Egorici o ridica 
triumfător şi o arătă generalului. 

— E lovită în aripă, Excelenţă! E încă vie! 

— M-da... E vie... Trebuie să-i hărăzim o moarte rapidă. 

Spunând aceasta, generalul duse prepelita la gură şi îi tăie gâtul 
cu dinţii. Manjé impusca o a treia ciocârlie. „Muzicant” ciuli din 
nou urechile şi încremeni. Generalul îşi aruncă sapca de pe cap si 
ochi... „Pil!”. O prepelita mare îşi luă zborul dar... nemernicul de 
doctor se găsea tocmai în bătaia puştii, chiar aproape de gura ţevii. 

— La o parte! strigă generalul. 

Doctorul sări înapoi, generalul trase, dar, fireşte, alicele nu-şi 
mai ajunseră ţinta. 

— Asta-i prea de tot, tinere! strigă generalul. 

— Ce anume?! întrebă doctorul. 

— Mă încurci! Dracu” te pune să încurci lumea! Din cauza 
dumitale am dat greş! La naiba, întreci orice măsură! 

— De ce ridicaţi glasul? Ce, credeţi că mă speriaţi? Nu mă tem 
de generali, Excelenţă, mai ales de cei în retragere. Mai încet, vă 
rog! 

— Știu că esti bine! Te tot invartesti pe aici şi încurci lumea, da, 
domnule, încurci lumea. Si un înger şi-ar pierde răbdarea! 

— Vă rog să nu vă rastiti, domnule general! Rästiti-vä mai bine 
la Manjé! În treacăt fie zis, el se teme de generali. Pe un bun 
vânător nu-l poate încurca nimeni. Mai bine ati recunoaşte că nu 
ştiţi să trageţi! 

— Ajunge! Eu iti spun un cuvânt şi dumneata îmi întorci zece... 
Vanecica, dă-mi tasca cu praf! se adresă generalul lui Vania. 

— De ce l-ai poftit la vânătoare pe încuiatul ăsta? îl întrebă 
doctorul pe Egor Egorici. 

— N-am putut face altfel! răspunse Egor Egorici. N-am putut să 
nu-l iau. Nu uita că... îi datorez opt mii de ruble. E-he-hei, 
fratioare! Dacă n-ar fi afurisitele astea de datorii... 

Egor Egorici nu-şi încheie fraza şi făcu un gest deznadajduit cu 
mâna. 

— E adevărat că eşti gelos? 


Egor Egorici intoarse capul in alta parte si ochi o gaie care zbura 
sus de tot. 

— Ai pierdut-o, mucosule! se auzi tunând glasul generalului. Ai 
pierdut-o! M-a costat o sută de ruble, măgarule! 

Egor Egorici se apropie de general, întrebându-l ce se 
întâmplase. Află că Vania pierduse geanta de vânătoare a 
generalului. Toată lumea începu să caute geanta, şi vânătoarea fu 
întreruptă. Căutarea tinu un ceas şi un sfert şi fu încununată de 
succes. După ce găsiră geanta, vânătorii se aşezară să se 
odihnească. 

Nici cea de a doua grupă nu fu mai norocoasă la vânatul 
prepelitelor. În această grupă, Mihei Egorici făcea la fel ca 
doctorul din prima, ba chiar mai rău. Smulgea puştile din mâna 
vânătorilor, le vărsa pulberea, ocăra pe toată lumea, bătea câinii, 
într-un cuvânt, făcea fel de fel de drăcovenii... După ce vânătorii 
traseră, fără să le nimereascä, în mai multe prepelite, Cardamonov 
ŞI câinii săi se apucara să urmărească o gaie tânără. Gaia fu lovită 
în aripă, dar o căutară în zadar. Căpitanul de marină omori cu 
piatra un tistar. 

— Hai sa facem autopsia tistarului, domnilor! propuse 
Necricihvostov, secretarul mareșalului nobilimii. 

Vânătorii se aşezară pe iarbă, îşi scoaseră bricegele şi se apucară 
de autopsie. 

— Nu găsesc nimic la acest tistar, spuse Necricihvostov, după 
ce-l tăiară bucățele. N-are nici măcar inimă. E drept că are mate. 
Ştiţi ce, domnilor? Hai la baltă! Aici nu prea avem ce impusca! 
Prepelita mai că nu-i vânat; pe când culicii şi becatinele sunt cu 
totul altceva... Ce părere aveţi? Hai să mergem! 

Vânătorii se sculară şi se îndreptară alene spre şarabane. 
Apropiindu-se de ele, traseră o salvă într-un stol de porumbei de 
casă, împuşcând unul. 

— Excele-enta-e-enta... Egor Egor E-goregorci... strigă grupa a 
doua spre prima, care se odihnea. Aho-o, aho-o! 

Generalul şi Egor Egorici întoarseră capul. Grupul doi flutură 
şepcile. 


— Ce-e? strigä Egor Egorici. 

— Veniti sa vedeti ce isprava am facut! Am impuscat o dro-o- 
pie! Veniti repede! 

Prima grupă nu se lăsă amăgită de povestea cu dropia, dar se 
îndreptă totuşi spre şarabane. După ce se urcara, vânătorii hotărâră 
să lase prepelitele în plata Domnului şi să mai facă cinci verste 
până la baltă — potrivit itinerarului stabilit. 

— La vânătoare sunt întotdeauna foarte iute, se adresă generalul 
doctorului, după ce şarabanele se îndepărtară cu vreo două verste 
de faneata. E groaznic. Nu l-aş cruța nici pe propriul meu tată. Nu 
fi supărat... iartă pe un om bătrân! 

— Ce blând s-a făcut, smecherul! şopti Egor Egorici la urechea 
doctorului. Vezi ce înseamnă moda nouă, să-ţi mariti fetele cu 
doctori! E şireată Excelenţa Sa! He-he-he... 

— Parcă avem mai mult loc! spuse Vania. 

— Aşa-l. 

— De ce oare? Stăm comod de tot. 

— Doamne, dar Bolva unde-i? îşi aduse aminte Manijé. 

Vânătorii se uitară unul la altul. 

— Unde-i Bolva? repetă Manjé. 

— Trebuie să fie în şarabana cealaltă. Domnilor, strigă Egor 
Egorici, Bolva e cu dumneavoastră? 

— Nu, nu! strigă Cardamonov. 

Vânătorii căzură pe gânduri. 

— Dă-l naibii! hotări generalul. Doar n-o să ne întoarcem dupa 
el! 

— Ar trebui să ne întoarcem, Excelenţă. E tare bătrân. Moare pe 
drum. Nu mai ajunge până acasă. 

— Dacă vrea, ajunge el. 

— Moare mosneagul. Nu uitaţi că are nouăzeci de ani! 

— Fleacuri. 

Ajunşi la baltă, vânătorilor noştri li se lungiră feţele... Balta era 
ticsită de vânători, aşa că nici nu făcea să te dai jos din şarabană. 
După câteva chpe de gândire, hotărâră să mai facă cinci verste 


până la pădurile statului... 

— ŞI ce o să împuşcaţi acolo? întrebă doctorul. 

— Sturzi, vulturoaice... Poate chiar cocoşi de munte. 

— Aşa. Si nenorocitit mei de bolnavi ce fac între timp? De ce 
m-ati luat cu voi, Egor Egorici? Of! 

Doctorul oftă şi se scărpină la ceafă. Ajunşi la prima pădurice 
care li se nimeri în drum, vânătorii se dădură jos din sarabane şi 
tinura sfat cine s-o ia la dreapta şi cine la stânga. 

— Ştiţi ce, domnilor? propuse Necricihvostov. În virtutea legii 
naturii, ca să zic aşa, vânatul nu poate să ne scape... Hm... 
Vânatul nu o să ne scape, domnilor! Dar mai întâi, să ne refacem 
forțele! Vinisor, votcă, icre... cegă afumată... Aici, pe iarbă 
verde! Ce părere ai, doctore? Dumneata trebuie s-o ştii mai bine: 
esti medic. Omul trebuie să se întărească, nu-i asa? 

Propunerea lui Necricihvostov fu primită. Avvacum şi Firs 
întinseră pe Jos două scoarte şi aşezară în jurul lor säculetele cu 
merinde şi sticle. Egor Egorici taie cârnatul, brânza şi cega 
afumată. Necricihvostov destupa sticlele, Manjé tăie pâinea. 
Vânătorii îşi linseră buzele şi se aşezară pe jos. 

— Acum, Excelenţă! Câte un paharut... 

Vânătorii baura şi gustară din aperitive. Doctorul îşi turna de 
îndată un al doilea pähärut şi-l dădu pe gât. Vania îi urmă pilda. 

— Cred că pe aici trebuie să fie şi lupi, îşi dădu visător cu 
părerea Cardamonov, aruncând o privire piezişă spre desiş. 

Vânători statura un pic pe gânduri, se sfătuiră şi peste vreo zece 
minute hotărâră că era aproape sigur că nu puteau fi lupi. 

— Ei! Încă un pähärut? Să bem domnilor! Egor Egorici, ce stai? 

Băură şi al doilea pähärut. 

— Ce faci, tinere? se adresă Egor Egorici lui Vania. 

Vania clătină din cap. 

— Lasă-l! Când sunt eu de fata, poţi să bei, spuse generalul. 
Fără mine să nu bei, dar cu mine da... Bea un pic! 

Vania îşi umplu iar pähärutul şi-l dădu pe gât. 

— Ei! Al treilea? Excelenţă... 

Îl băură si pe al treilea. Doctorul îl goli pe al şaselea. 


— Tinere! 

Vania clatina din cap. 

— Bea, Amfiteatrov! spuse Manjé pe un ton protector. 

— Cand sunt de fata, poti, fara mine insa... Bea, bea! 

Vania bau. 

— De ce-i cerul atat de albastru astazi? intreba Cardamonov. 

Vânători stătură pe gânduri, îşi dădură fiecare cu părerea, si 
după un sfert de oră hotărâră că nu se putea şti de ce era cerul atât 
de albastru în ziua aceea. 

— Un 1epure... un iepure... iepurele!!! Atineti-va... 

De după un dâmb se ivi un iepure. Era urmărit de două javre. 
Vânători săriră în picioare şi se repezira la puşti. Iepurele trecu în 
goană pe lângă ei şi o luă spre pădure, cu cele două javre, cu 
„Muzicant” şi cu alti câini după el. „Zadarnic” se gândi, privi 
bănuitor la general şi se luă şi el după iepure. 

— Era frumos!... Ar fi trebuit să-l... Cum de am... căscat gura? 

— Da. Dar ce-i cu sticla asta... Dumneavoastră n-aţi băut, 
Excelenţă? E-he-hei... Aşa faceţi? Bine! 

Se bau al patrulea pähärut. Doctorul îl goli pe al nouălea, tusi 
înciudat şi intră în pădure. Alegându-şi umbra cea mai deasă, se 
lungi pe iarbă, îşi aşeză haina sub cap şi începu pe loc să sforăre. 
Vania începea să se simtă la largul lui. Goli încă un pähärut de 
vin, apoi trecu la bere şi se insufleti de tot. Se aşeză în genunchi şi 
declamă douăzeci de versuri din Ovidiu. 

Generalul îşi dădu cu părerea că limba latină seamănă mult cu 
franceza... Egor Egorici se declară de acord şi adăugă ca, pentru a 
învăţa limba franceză, este neapărat nevoie să ştii limba latină 
tocmai pentru că îi seamănă atât de mult. Manjé nu fu de părerea 
lui Egor Egorici; el declară că nu era nici locul, nici momentul 
nimerit pentru a se discuta despre limbi, dat fiind că de faţă se 
găsea un fizico-matematician şi se vedeau atâtea sticle, apoi 
adăugă că pusca sa costase mult pe timpuri, că în ziua de astăzi nu 
se poate găsi o puşcă bună, că... 

— Il golim şi pe al optulea, domnilor? 

— Nu-i cam mult? 


— Ei, cum asa! Ce spui? Opt e mult! Înseamnă că n-ai băut 
niciodată! 

Golirä şi al optulea pahar. 

— Tinere! 

Vania clătină din cap. 

— Ei na! Hai, ia-o militäreste! Tragi aşa de bine... 

— Bea, Amfiteatrov! spuse Manjé. 

— Bea când esti cu mine, fără mine însă... Bea şi tu! 

Vania dădu berea la o parte şi goli încă un pähärut. 

— Hai, al nouălea, domnilor, ai? Ce părere aveţi? Nu pot să 
sufăr cifra opt. În ziua de opt mi-a murit tata... Feodor... adică 
Ivan... Egor Egorici! Toarnä. 

Băură al nouălea. 

— E tare cald. 

— Da, e cald, dar asta n-o să ne împiedice să-l golim şi pe al 
zecelea! 

— Dar... 

— Ce ne pasă de căldură! Domnilor, vom dovedi elementelor că 
nu ne temem de ele! Tinere! Dă-ne pildă... Lasă-l de căruţă pe 
unchiul dumitale! Nu ne temem nici de ger, nici de arsita... 

Vania goli pähärutul. Vânătorii strigară „ura” şi îi urmară pilda. 

— Putem căpăta o insolatie, spuse generalul. 

— Nu se poate. 

— Nu se poate... cu clima noastră? Hm... 

— Au fost totuşi cazuri... Naşul meu a murit de insolatie... 

— Dumneata ce crezi, doctore? Se poate căpăta în clima noastră 
o insolatie, ai? Doctore! 

Niciun răspuns. 

— N-ai avut cazuri de insolatie? Discutam de insolatie... 
Doctore! Unde-i doctorul? 

— Unde-i doctorul? Doctore! 

Vânătorii priviră în jur: doctorul nu se vedea nicăieri. 

— Unde-i doctorul? A dispărut! s-a topit ca ceara la foc! Ha-ha- 
ha... 

— S-a dus la nevasta lui Egor! tranti Mihei Egorici. 


Egor Egorici păli şi scapa sticla din mana. 

— S-a dus la nevasta-ta! continua Mihei Egorici, cu gura plina 
de cega afumata. 

— Ce tot scornesti? întrebă Manjé. L-ai văzut dumneata? 

— Cu ochii mei. A trecut un ţăran cu o daradaică... doctorul s-a 
suit şi a plecat. Zău. Îi dăm drumul la al unsprezecelea, domnilor? 

Egor Egorici se sculă în picioare şi ameninţă cu pumnii. 

— L-am întrebat unde se duce, continuă Mihei Egorici. „După 
fragi”, mi-a răspuns el. „Să şlefuiesc cornitele. De pus le-am pus 
eu, acum mă duc să le mai şlefuiesc. La revedere, dragă Mihei 
Egorîci”, a adăugat el. „Salută-l pe prietenul Egor Egorîci!” şi mi- 
a făcut cu ochiul, iac-asa. Să fie sănătos... He-he-he... 

— Canu!! strigă Egor Egorîci şi se repezi spre şarabană, 
impleticindu-se. 

— Mai repede, să nu întârzii! strigă Mihei Egorici. Egor Egorici 
il sui aproape cu de-a sila pe caprä pe Avvacum, se catara in 
sarabanä si, dupa ce ameninta cu pumnul pe vânätori, porni in 
goana spre casa. 

— Ce inseamna toate astea, domnilor? intreba generalul, cand 
sapca alba a lui Egor Egorici disparu. 

— A plecat... Si eu cu ce mă întorc?... s-a dus cu sarabana mea! 
Adicä nu cu a mea, dar cu aceea cu care trebuia sa plec... 
Nemaipomenit!... Hm... E o obraznicie din partea lui... 

Lui Vania îi era rău. Votca, amestecată cu bere, avusese un efect 
vomitiv... Trebuia dus acasă. După al cincisprezecelea pähärut, 
vânătorii hotărâră să-i cedeze generalului şarabana, dar cu condiția 
ca, odată ajuns acasă, s-o trimită imediat înapoi cu cai odihniti. 

Generalul începu să-şi ia rămas-bun. 

— Transmiteti-i din partea mea, domnilor, spuse el, că... că 
numai porcii se poartă astfel... 

— Protestati-1 politele, Excelenţă! îl sfătui Mihei Egorici. 

— Ai? Politele? M-da... Ar fi timpul să le achite... Trebuie să 
al şi oleacă de ruşine... Am tot aşteptat, dar acum m-am cam 
săturat să aştept... Spune-i că protest... La revedere, domnilor! 
Poftiti pe la mine! Cât despre Egor Egorici, e un porc! 


Vânătorii îşi luară ramas-bun de la general şi îl intinsera in 
şarabană alături de Vania, căruia 1 se făcuse rău de-a binelea. 

— Dä-1 drumul! 

Vania şi generalul plecară. 

După pähärutul al optsprezecelea, vânătorii se duseră în pădure 
si, după ce traseră oleacă la ţintă, se culcară. Spre seară, cau 
generalului sosiră după ei. Firs înmână lui Mihei Egorici o 
scrisoare, cu rugămintea de a o preda „fratelui. Scrisoarea 
conținea o rugăminte şi o ameninţare cu portărelul în caz de 
neîndeplinire. După al treilea pähärut (trezindu-se din somn, 
vânătorii porniseră o numărătoare nouă), vizitiii generalului îi 
culcară în şarabană şi-i duseră pe fiecare la casa lui. 

Sosind acasă, Egor Egorici fu întâmpinat de ,Muzicant” şi 
„Zadarnic”, pentru care iepurele nu fusese decât un pretext de a o 
şterge. După ce aruncă nevestei sale o privire cumplită, Egor 
Egorici se apucă să caute. Toate cămările, toate dulapurile, 
cuferele şi scrinurile fură cercetate, fără ca Egor Egorici să-l gă- 
sească pe doctor. Găsi însă pe un altul: sub pat, îl descoperi pe 
dascălul Fortunatov. 

Când doctorul se trezi, se lăsase întunericul... După ce hoinări 
puţin prin pădure şi-şi aduse aminte că era la vânătoare, înjură cu 
glas tare şi începu să-i cheme pe ceilalţi. Fireşte că strigătele lui 
rămaseră fără răspuns, şi doctorul se hotari să plece acasă pe Jos. 
Drumul era bun, sigur, noaptea nu era întunecoasă. Nu-i trebuiră 
decât patru ceasuri pentru a străbate cele douăzeci şi patru de 
verste, şi dimineaţa se afla la spitalul zemstvei. După ce se 
ciorovai cât îi pofti inima cu felcerii, cu moasa şi cu bolnavii, se 
apucă să scrie o scrisoare kilometrică lui Egor Egorici. În scrisoare 
cerea „explicarea purtărilor necuviincioase”, îi ocăra pe bărbaţii 
geloşi şi se jura că nu va mai merge niciodată la vânătoare — 
niciodată! nici măcar în ziua de 29 iunie. 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnic”, 1881, Nr. 26, autoriz. 
cenz. din 19 iunie, sub titlul: „Douăzeci şi nouă iunie (Glumă). (închinată cu 
deosebită plăcere d-lor vânători care trag prost si celor care nu ştiu sa 
tragă). Semnata: Antoşa Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, 


es Vw Ve A 


culegerea din 1883. 
Cu ocazia retipăririi povestirii, Cehov a schimbat titlul şi a facut corectari 
stilistice neînsemnate. 


Judecata 


Acasa la bäcanul Cuzma Egorov. E o cäldurä inabusitoare. 
Mustele şi blestematii de tântari misunä roi pe lângă ochi şi urechi 
si nu-ţi dau pace o clipă... Fumul de tutun e gros, să-l tai cu cutitul 
— şi totuşi nu miroase a tutun, ci a peşte sărat. Aerul, chipurile 
oamenilor şi bâzâitul ţânţarilor au ceva jalnic. 

O masă mare; pe masă, o farfurioară cu coji de nucă, un 
foarfece, un borcănaş cu alifie verde, sticle de votcă goale şi mai 
multe şepci. În jurul mesei şed Cuzma Egorov, primarul, felcerul 
Ivanov, târcovnicul Teofan Manafuilov, basul Mihailo din corul 
bisericesc, cumătrul Parfenti Ivanici şi jandarmul Fortunatov, sosit 
de la oraş şi care a tras la mătuşă-sa Anisia. La o depărtare 
respectuoasă de masă stă în picioare fiul lui Cuzma Egorov, 
Serapion, care face slujbă la o frizerie din oraş, şi care a venit 
acasă de sărbători. Nu se simte deloc la îndemână şi îşi răsuceşte 
mereu mustăcioara cu degete tremurătoare. Casa lui Cuzma 
Egorov este vremelnic închiriată dispensarului şi în antreu aşteaptă 
bolnavii. Chiar acum a fost adusă de undeva o femeie cu o coastă 
ruptă... Stă întinsă, geme şi aşteaptă ca felcerul să se hotărască să- 
1 acorde atenţia lui binevoitoare. Sub fereastră se îmbulzeşte lumea 
venită să asiste la chelfäneala pe care 1-0 va trage Cuzma Egorov 
fiului său. 

— Îi tot dai zor că mint, spune Serapion, si de asta nici n-am de 
vând să mă tocmesc mult cu dumneata. În secolul al 


nouäsprezecelea, nu faci nicio scofala cu vorba, tata, fiindca asa 
cum ştii şi dumneata, teoria fără practică nu face doi bani. 

— Gura! se răsteşte Cuzma Egorov. Nu mai bate câmpii şi 
spune-ne verde: ce-ai făcut cu banii mei? 

— Banii? Hm... Eşti destul de deştept, ca să înţelegi singur că 
nu m-am atins de banii dumitale. Doar nu pentru mine iti strângi 
carboavele... Nu era cazul să intru în păcat... 

— Vorbeşte deschis, Seranion Cosmici, spune dascălul. De ce 
crezi că te descoasem noi? Vrem să te luminăm, să te îndreptăm 
pe calea binelui... Tăticul dumitale nu-ţi vrea şi el decât binele... 
De aceea ne-a rugat şi ne noi să... Spune drept... Tot omul 
păcătuieşte! Mărturiseşte: ai luat sau nu de la tatăl dumitale cele 
douăzeci şi cinci de ruble, pe care le avea în scrin? 

Seranion scuipă într-o parte şi tace. 

— Vorbeşte odată! strigă Cuzma Egorov, bătând cu pumnul în 
masă. Spune: le-ai luat sau nu le-ai luat? 

— Cum vrei... Să admitem... 

— Adică, să zicem, îl corectează jandarmul. 

— Bine, să zicem că eu le-as fi luat... Să zicem şi aşa! Numai că 
degeaba tipi la mine, tată! Şi nici n-ai de ce să baţi în masă. Oricât 
ai bate, tot n-ai să bagi masa în pământ. Nu m-am atins niciodată 
de banu dumitale, şi chiar dacă am luat vreodată, a fost de ne- 
voie... Sunt o ființă umană, un substantiv insufletit şi am nevoie 
de bani. Nu-s de piatră!... 

— Du-te şi câstigä-ti pâinea, dacă ai nevoie de bani, dar nu mă 
jefui pe mine. Nu eşti singur la părinţi, sunteţi şapte pe capul meu! 

— Asta o ştiu eu şi fără să mi-o spui dumneata; atâta că, din 
pricina sănătăţii mele plăpânde, nu pot prin urmare să-mi câştig 
viata, după cum prea bine o ştii şi dumneata. Si dacă-mi scoţi 
acum pe nas bucata de pâine pe care o mănânc, de asta ai să 
răspunzi înaintea Domnului Dumnezeu... 

— Sănătate plăpândă!... Ai o meserie uşoară: tunzi oamenii — şi 
atâta tot. Dar până şi de la asta te dai înapoi. 

— Care meserie? Asta-i meserie? E mai mult o încercare! Unde 
pui că gradul meu de cultură nu-mi îngăduie să fac o astfel de 


meserie. 

— Judeci greşit, Serapion Cosmici, spune dascălul. 
Îndeletnicirea dumitale e onorabilă, intelectuală, fiindcă o faci 
într-un oraş capitală de judeţ, tunzi şi razi oameni nobili, 
intelectuali. Nici generalii nu ocolesc meseria dumitale. 

— Daca-i vorba de generali, pot şi eu să-ţi vorbesc despre ei. 

Felcerul Ivanov e un pic afumat. 

— După părerea noastră medicală, spune el, eşti un fel de 
terebentină, şi atâta tot. 

— Știu eu câte parale face medicina dumitale... Dă-mi voie să 
te întreb cine a fost cât p-aci să facă anul trecut autopsia unui 
dulgher beat, crezând că e mort? Dacă nu s-ar fi trezit omul la 
timp, i-ai fi spintecat burta. Și cine amestecă uleiul de ricină cu 
uleiul de cânepă? 

— În medicină nu se poate fără asta. 

— $i cine a trimis-o pe Malania pe lumea cealaltă? I-ai dat 
purgativ, apoi constipant, apoi iar purgativ, până a dat femeia ortul 
popii. Dumneata n-ar trebui să îngrijeşti oameni, ci câini, pardon 
de expresie. 

— Pe Malania, Dumnezeu s-o ierte, spuse Cuzma Egorov, şi 
uşoară să-i fie tärâna. Dar nu de ea e vorba, ca doar n-a luat ea 
banii... Mai bine spune un lucru... i-ai dus sau nu Alionei? 

— Cum Alionei?... Măcar faţă de cler şi de domnul jandarm ar 
trebui să-ţi fie ruşine! 

— Tu atâta să-mi spui: ai luat sau nu banu? 

Primarul iese de după masă, aprinde un chibrit, frecându-l de 
genunchi şi îl apropie respectuos de luleaua domnului jandarm. 
Tâf... se supără jandarmul. Mi-ai umplut nasul de pucioasă! 

După ce-şi aprinde luleaua, jandarmul se scoală de la masă, se 
apropie de Serapion, şi, privindu-l mânios drept în faţă, strigă cu 
glas pătrunzător: 

— Cine eşti tu, mă? Si cum de nu ţi-a fost ruşine? Aşa faci tu? 
Ce înseamnă asta? De ce nu răspunzi? Răzvrătitule! Să iei banii 
altuia? Taci din gură! Răspunde! Vorbeşte! Răspunde! 

— Dacă... 


— Gura! 

— Daca... Nu tipa la mine! Daca... Degeaba, ca tot nu mi-e 
frica! Prea te crezi grozav! Esti un tampit si asta-1 tot! Daca tata 
vrea sa ma schingiuiasca, sunt gata... Chinuiti-ma! Bateti-ma! 

— Gura! Nu discuta! Te ştiu eu că esti din aia cu idei! Si pe 
deasupra esti si hot! Cine esti tu? Gura! Unde te trezesti? Sa nu 
cracnesti! 

— Trebuie neapărat pedepsit, spune dascălul şi ofteazä. Dacă nu 
vrea să-şi uşureze vina prin mărturisire, trebuie neapărat să-i tragi 
o bătaie, Cuzma Egorici. Aşa socotesc eu: trebuie neapărat! 

— Trage-i-o! spune şi basul Mihailo, cu un glas atât de adânc, 
încât toţi tresar speriaţi. 

— Te întreb pentru ultima oară: ai luat sau nu banii? întreabă 
Cuzma Egorov. 

— Crede ce vrei!... Să zicem că da... Schingiuieste-ma! Sunt 
gata... 

— Trebuie bătut! hotărăşte Cuzma Egorov şi iese de după masa 
cu fata stacojie. 

Câţiva gură-cască de afară se agaţă de pervazul ferestrelor. 
Bolnavi se îmbulzesc la uşi şi lungesc gâturile. Chiar şi femeia cu 
coasta ruptă ridică de pe căpătâi capul. 

— Întinde-te, spune Cuzma Egorov. 

Serapion scoate haina, îşi face semnul crucii şi se întinde smerit 
pe bancă. 

— Poftim, schingiuieşte-mă, spune el. 

Cuzma Egorov îşi scoate cureaua, se uită un timp la public, 
aşteptând parcă să-l ajute careva, apoi începe... 

— Una, două, trei! numără Mihailo cu vocea lui ca din butoi. 
Opt! Nouă! 

Dascălul stă în colt cu ochii plecaţi şi răsfoieşte o carte... 

— Douăzeci! Douăzeci şi unu! 

— Ajunge! spune Cuzma Egorov. 

— Mai da-i! îi şopteşte jandarmul Fortunatov. Mai dă-i! Mai da- 
i! Asa! 

— Cred ca 1-ar mai trebui vreo câteva, isi da cu parerea dascälul, 


ridicand ochii de pe carte. 

— N-a scos nici măcar un chitäit! se miră dezamăgit publicul de 
la fereastră. 

Bolnavu se dau la o parte şi în odaie intră nevasta lui Cuzma 
Egorov, foşnindu-şi rochiile scrobite. 

— Cuzma! se adresează ea bărbatului ei. Ce bani am găsit la tine 
în buzunar? Nu cumva sunt ăia pe care îi căutai deunăzi? 

— Ba mi se pare că da... Scoală, Serapion! S-au găsit banii! Îi 
pusesem ieri în buzunar şi am uitat... 

— Mai dä-1, spune printre dinţi Fortunatov. Trage-i! 

— S-au găsit bani! Scoala! 

Serapion se scoală, îşi îmbracă haina şi se aşază la masă. Tăcere 
lungă. Dascălul nu se simte la-ndemână, îşi suflă nasul în batistă. 

— lartă-mă, bolboroseşte Cuzma Egorov. Nu erai tu... Dracu” 
putea să ştie că o să-i găsesc? lartă-mă... 

— Nu-i nimic. Nu-i întâia data... Nu te necăji. Sunt întotdeauna 
gata să îndur orice chin. 

— Trage o duşcă... O să-ţi treacă... 

Serapion goleşte un pahar, îşi ridică în sus nasul vânăt şi iese 
voiniceşte din casă. lar jandarmul Fortunatov se mai plimbă un 
timp prin curte, roşu la fata, cu ochii cât cepele şi mormäie 
îndesat, printre dinţi: 

— Da-i! Mai dă-i! Trage-i! 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1881, Nr. 14, autoriz. cenz. 
din 23 octombrie, sub titlul: „Imagini rurale, a) Judecata ”. Semnat: Antosa 
Cehonte. S-au păstrat şpalturile povestirii, cu corectările lui A. P. Cehov (în 
Biblioteca de stat a U.R.S.S. „V. I. Lenin”). Zatul era, pesemne, destinat 
culegerii de opere. Totuşi, cu ocazia corectărilor, autorul n-a mai introdus 
povestirea în culegerea de opere, tăind cu creionul toate spalturile şi scriind pe 
deasupra: «A se elimina povestirea „Judecata”.» Corectura povestirii din 
şpalturi fiind făcută de Cehov de la început până la sfârşit, în acest volum 
publicăm textul şpalturilor revizuite de autor. 

Povestirea a fost serios modificată de autor în şpalturi. 


Pacatosul din Toledo 


TRADUCERE DIN SPANIOLA 


„Celui ce va arăta unde se află vrăjitoarea care se ascunde sub 
numele de Maria Spalanzo, sau celui ce o va aduce vie sau moartă 
în faţa judecătorilor, 1 se vor ierta toate păcatele.” 

Iscălită de episcopul Barcelonei şi de patru judecători, această 
înştiinţare se putea citi pe toate zidurile cetăţii, într-una din acele 
zile, de mult apuse, care vor rămâne de-a pururi o ruşine de nesters 
în istoria Spaniei, şi poate chiar în aceea a omenirii. 

Instiintarea fu citită de toată Barcelona si fu urmată de o 
adevărată prigoană. Saizeci de femei care semănau cu vrăjitoarea 
fură intemnitate şi rudele lor schingiuite... Pe atunci, era 
înrădăcinată credinţa neroadă că vrăjitoarele au darul de a se 
preface în pisici, câini şi alte vieţuitoare, care trebuiau să fie 
neapărat negre. Se spunea că deseori vânătorul care tăia laba 
vreunei jivine ce-l atacase şi o ducea acasă ca trofeu, când isi 
deschidea tolba, nu mai găsea în ea decât o mână însângerată, în 
care recunoştea mâna nevestei sale. Locuitorii Barcelonei uciseră 
toate pisicile şi toţi câinii negri, dar nu aflară în aceste jertfe 
zadarnice pe femeia pe care o căutau. 

Maria Spalanzo era fiica unui mare negutätor din Barcelona. 
Tatăl ei era francez, iar mama spaniolă. De la tată mostenise 
nepăsarea galică şi acea veselie fără de margini, care face 


farmecul frantuzoaicelor, iar de la mama, un trup cu adevärat 
spaniol. Frumoasă, veşnic veselă, deşteaptă, isi inchinase viata 
voioasei trândăvii spaniole şi artei şi, la vârsta de douăzeci de ani, 
nu vărsase încă nici o singură lacrimă... Era fericită ca un copil... 
În ziua în care împlini douăzeci de ani, se mărită cu navigatorul 
Spalanzo, cunoscut de toată Barcelona, un spaniol foarte frumos 
si, după cât se spunea, foarte învăţat. Se luară din dragoste. 
Bărbatul ei, care o iubea la nebunie, îi jurase că se va omori, dacă 
nu o va face fericită. 

A doua zi după nuntă, soarta ei era pecetluită. 

Spre seară, ieşise din casă ca să se ducă să-şi vadă mama şi se 
rătăcise. Barcelona e un oraş întins şi nu orice spaniol este în stare 
să-ți arate care e drumul cel mai scurt de la un capăt la celălalt. În 
drum, întâlni un tânăr călugăr. 

— Pe unde s-o iau ca să ajung mai uşor în strada sfântul Marc? 
îl întrebă ea. 

Călugărul se opri şi, muncit de un gând, o învălui într-o privire 
cercetătoare. Soarele apusese. Luna, care tocmai răsărea, scălda cu 
razele ei reci chipul minunat al Mariei. Nu degeaba atunci când 
cântă femeile, poeţii amestecă şi luna. La lumina ei, femeia este de 
o sută de ori mai frumoasă. Din pricină că Maria mersese grăbit, 
minunatul ei păr negru se despletise şi 1 se imprastiase pe umeri şi 
pe pieptul zbuciumat de răsuflarea-i neliniştită... Încercând să şi-l 
adune cu amândouă mâinile îşi dezgolise braţele până la cot. 

— Jur pe sângele sfântului Ianuarie că eşti vrăjitoare! strigă 
deodată tânărul călugăr. 

— Dacă n-ai fi călugăr, aş crede că eşti beat, răspunse ea. 

— Eşti vrăjitoare!!! 

Și călugărul mormăi printre dinţi un descantec. 

— Unde-i câinele, care alerga acum câteva clipe înaintea mea? 
Câinele acela s-a prefăcut în tine! Am văzut-o cu ochii mei. Si ştiu 
ce înseamnă asta! N-am trăit nici douăzeci şi cinci de ani şi am şi 
dat de gol cincizeci de vrăjitoare. Tu eşti a cincizeci şi una! Eu 
sunt Augustin... 

Spunând acestea, călugărul făcu semnul crucii, îi întoarse 


spatele si se facu nevazut. 

Maria auzise si de Augustin... Aflase multe despre el de la 
părinţii ei. Il ştia starpitor de vrăjitoare, plin de râvnă şi autor al 
unei cărţi de înaltă învăţătură. În această carte, el blestema femeile 
ŞI îi ura pe bărbaţi, ca fiind născuţi din femeie. 

După ce mai făcu vreo cinci sute de paşi, Maria dădu iarăşi de 
Augustin. Pe sub poarta unei case mari, deasupra căreia se afla o 
lungă inscripţie latineascä, iesira patru mogâldete negre. Aceste 
patru mogaldete o lăsară să treacă, apoi se luară după ea. În una 
dintre ele, îl recunoscu pe acelaşi Augustin. O urmăriră până 
acasă. 

Trei zile după această întâlnire cu Augustin, un om îmbrăcat în 
negru, cu fata puhava, rasă, după toate semnele un judecător, veni 
la Spalanzo. Omul acela porunci navigatorului să se infatiseze de 
îndată la episcop. 

— Femeia ta e vrăjitoare! îi declară episcopul lui Spalanzo. 

Navigatorul păli. 

— Multumeste Celui de Sus! continuă episcopul. Un om 
înzestrat de Dumnezeu cu nepretuitul dar de a dibui în oameni 
duhul necurat ne-a deschis ochii, nouă şi tie. El a văzut cum 
vrăjitoarea s-a prefăcut într-un câine negru şi cum câinele negru s- 
a prefăcut apoi în nevastă-ta... 

— Nu-l vrăjitoare, ci... nevasta mea! bolborosi Spalanzo 
buimăcit. 

— Nu poate fi nevasta unui catolic! E nevasta Satanei! Se poate, 
nenorocitule, să nu-ţi fi dat până acum seama că te-a înşelat în 
nenumărate rânduri cu necuratul? Du-te acasă şi adu-o numaidecât 
aici... 

Episcopul era un om foarte invatat. Dupa pärerea lui, cuvantul 
„femina” se trăgea din două cuvinte: „fe” şi ,,minus”, pe temeiul — 
chipurile legitim — că femeia are mai puţină credinţă... 

Spalanzo se făcu mai alb ca un cadavru. leşind din palatul 
episcopal, îşi cuprinse capul în mâini. Unde şi cui putea să 
dovedească el că Maria nu era vrăjitoare? Cine să nu creadă ceea 
ce credeau călugării? Acum toată Barcelona avea să fie 


incredintata ca nevastä-sa e vrajitoare! Toata! Nu-1 nimic mai usor 
decât să incredintezi de un lucru nemaipomenit pe un om prost, şi 
spaniolii sunt toți nişte proşti! 

— Nu se află pe lume popor mai prost decât cel spaniol! îi 
spusese pe timpuri pe patul de moarte, tatăl său, un medic încercat. 
Dispretuieste-1 pe spanioli şi nu crede în ceea ce cred ei! 

Spalanzo credea în ceea ce cred spaniolii, dar nu crezu cuvintele 
episcopului. Îşi cunoştea bine nevasta şi era încredinţat că femeile 
se fac vrăjitoare numai la bătrâneţe... 

— Mario, călugării vor să te ardă pe rug! îi spuse el nevestei, 
întorcându-se acasă de la episcop. Spun că eşti vrăjitoare şi mi-au 
poruncit să te aduc în faţa lor... Ascultă, nevastă! Dacă eşti într- 
adevăr vrăjitoare, atunci... Dumnezeu să te ierte! prefă-te într-o 
pisică neagră şi fugi undeva; dacă însă n-ai în tine pe duhul 
necurat, n-am să te predau călugărilor... Ei îţi vor pune o zgarda şi 
nu te vor lăsa o clipă să te odihnesti, până ce nu te vei pâri singură. 
Încă o dată iti spun; dacă eşti vrăjitoare, fugi. 

Maria nu se prefăcu în pisică neagră şi nici nu fugi... Se porni 
pe plâns şi începu să se roage lui Dumnezeu. 

— Ascultă! îi spuse Spalanzo femeii sale cutremurate de plâns. 
Răposatul meu tată îmi spunea că va veni curând vremea când 
lumea va râde de cei ce cred în vrăjitoare. Tatăl meu nu credea în 
Dumnezeu, dar spunea întotdeauna adevărul. Trebuie aşadar să te 
ascunzi undeva şi să aştepţi acea vreme... E foarte uşor! În port se 
drege corabia fratelui meu, Hristofor. Am să te ascund în corabia 
aceea şi n-ai să ieşi din ea, până ce nu va veni vremea despre care 
vorbea tatăl meu... După spusele lui, acea vreme nu poate să mai 
întârzie mult... 

Seara, Maria se afla în fundul corabiei şi, tremurând de frig şi de 
spaimă, trăgea cu urechea la plescăitul valurilor şi aştepta cu 
nerăbdare vremea de necrezut pe care o prorocise tatăl lui 
Spalanzo. 

— Unde-i nevastă-ta? il întrebă episcopul pe Spalanzo. 

— S-a prefăcut într-o pisică neagră şi a fugit, minţi Spalanzo. 

— Mă aşteptam la asta, o prevedeam! Dar nu-i nimic. Îi dăm noi 


de urma... Mare-i darul lui Augustin! Ce minunat dar! Du-te in 
pace si nu te mai insura a doua oara cu o vrajitoare! S-au vazut 
împrejurări în care duhurile necurate treceau din neveste în 
bărbaţi... Anul trecut am ars pe rug un catolic drept-credincios, 
care, prin atingerea cu o femeie necurată, fără voia sa, îşi dăduse 
Satanei sufletul... Du-te! 

Maria stătu mult timp pe corabie. Spalanzo venea s-o vadă în 
fiecare noapte şi îi aducea toate cele trebuincioase. Stătu o lună, 
stătu două, stătu şi a treia, dar vremea mult dorită tot nu venea. 
Tatăl lui Spalanzo avea dreptate, dar câteva luni nu-s de ajuns pen- 
tru a spulbera asemenea superstiții. Viaţa acestora e lungă ca a 
peştilor şi le trebuie secole întregi ca să moară. Maria se obişnuise 
cu noul ei trai şi începea chiar să-şi bată joc de călugări, cărora le 
spunea cioroi... Ar fi trăit încă mult astfel şi poate ar fi şi plecat cu 
corabia în tari îndepărtate — după cum spunea Hristofor, cât mai 
departe de năroada Spanie — dacă nu s-ar fi întâmplat o groaznică 
nenorocire, ce nu mai putu fi îndreptată. 

Instiintarea episcopului pe care locuitorii Barcelonei şi-o treceau 
din mână în mână şi care fusese lipită în toate pieţele şi târgurile 
ajunse şi în mâinile lui Spalanzo. 

După ce o citi, navigatorul căzu pe gânduri. Îl ademenea iertarea 
păcatelor, făgăduită la sfârşitul înştiințării. 

— Bine ar fi să dobândesc iertarea păcatelor! oftă el. 

Spalanzo se socotea un mare păcătos. Conştiinţa lui era 
încărcată cu o sumedenie de păcate, din cele pentru care multi 
catolici fuseseră arşi pe rug sau pieriseră în schingiuiri. În tinereţe, 
Spalanzo stătuse la Toledo, care în vremea aceea era locul de 
întâlnire al vrăjitorilor şi al celor care se ocupau cu magia... În 
veacurile al XII-lea şi al XIII-lea matematicile ajunseseră la 
Toledo la o înflorire mai mare decât în orice alt loc din Europa. 
Într-o aşezare spaniolă, de la matematici până la magie nu-i decât 
un pas. Spalanzo se îndeletnicise şi el cu magia, sub îndrumarea 
tatălui său. Cerceta măruntaiele animalelor şi aduna ierburi 
neobişnuite... Într-o zi, pe când pisa ceva într-o piulitä de fier, 
duhul necurat iesise cu o trosnitură groaznică din piulitä, 


intruchipat intr-o flacara albästruie. Toata sederea lui la Toledo era 
o inlantuire de păcate de acest soi. Plecând din Toledo dupa 
moartea tatalui sau, Spalanzo fusese curand cuprins de groaznice 
mustrari de conştiinţă. Un călugăr, medic bătrân si foarte învăţat, 
îi spusese ca nu va fi dezlegat de păcatele sale, daca nu va izbuti 
să obţină iertarea lor printr-o faptă care să iasă cu totul din comun. 
Spalanzo era gata să dea orice ca să-şi uşureze sufletul de 
amintirea vieţii sale ruşinoase din Toledo şi ca să scape de iad. 
Dacă pe vremea aceea s-ar fi vândut în Spania indulgente, el şi-ar 
fi dat şi jumătate din avere. De nu l-ar fi oprit indeletnicirile, ar fi 
pornit pe jos în hagialâc la locurile sfinte. 

„Dacă n-aş fi bărbatul ei, aş preda-o...” îşi spuse el, citind încă o 
dată înştiinţarea episcopului. 

Gândul că i-ar fi de ajuns să rostească un singur cuvânt pentru a 
obține iertarea păcatelor îi intrase în cap ca un cui şi nu-i dădea 
pace zi şi noapte... Îşi iubea nevasta, o iubea mult... Fără această 
dragoste, fără această slăbiciune pe care numai călugării şi medicii 
din Toledo o dispretuiau atât de tare, poate că ar fi putut... Arătă 
înştiinţarea şi fratelui său Hristofor... 

— Dacă ar fi cu adevărat vräjitoare şi de n-ar fi atât de 
frumoasă, aş preda-o, îi spuse fratele. Iertarea păcatelor e un lucru 
mare... Dar n-o să pierdem nimic, dacă aşteptăm moartea Mariei 
si o predăm acestor ciori moartă. N-au decât să-i ardă hoitul... Pe 
morți nu-i doare. Maria va muri când noi vom fi bătrâni, şi tocmai 
la bătrâneţe vom avea nevoie de iertarea păcatelor... 

Vorbind astfel, Hristofor se porni pe un râs straşnic şi îşi bătu 
fratele pe umăr. 

— S-ar putea să mor înaintea ei! şopti Spalanzo. Dar jur pe 
Dumnezeu că as preda-o, dacă nu 1-as fi bărbat. 

O săptămână mai târziu, Spalanzo se plimba pe puntea corăbiei 
mormăind: 

— O, dacă ar fi moartă! Vie n-am s-o predau, nu! Dar moartă, as 
preda-o. I-as înşela pe aceşti blestemati cioroi bătrâni şi aş obţine 
de la ei iertarea păcatelor! 

Si neghiobul de Spalanzo o otrăvi pe sărmana lui nevastă... 


Cadavrul Mariei fu dus de Spalanzo în fata judecătorilor şi ars 
pe rug. 

Spalanzo dobândi iertarea păcatelor sale din Toledo... Fu iertat 
pentru faptul că învățase să lecuiască oamenii şi se indeletnicise cu 
o ştiinţă care mai târziu căpătă numele de chimie. Episcopul îl 
lăudă şi îi dărui o carte scrisă de el. În acea carte, învățatul episcop 
scria că, de cele mai multe ori, diavolii sălăşluiesc în femei cu 
părul negru, fundcă părul negru are culoarea diavolilor. 


Apărută pentru prima dată în revista „Zritel”, 1881, Nr. 25-26, autoriz. 
cenz. din 23 decembrie. Semnată: Antoşa C. A intrat după ce a fost revăzută 
de autor în culegerea netipărită în întregime din 1883. Publicăm textul 
culegerii din 1883. 

Povestirea este scrisă în stilul nuvelelor din viaţa Evului Mediu. Autorul a 
folosit două motive: urmărirea vrăjitoarelor şi iertarea păcatelor (indulgenta), 
care se acorda de către biserica catolică în schimbul unei plăți în bani sau, 
cum se întâmplă în cazul de fata, pentru îndeplinirea unei însărcinări oarecare 
date de biserică. 


Viaţa în întrebări şi exclamaţii 


Pruncia. Ce ne-a hărăzit Dumnezeu, băiat sau fată? Când facem 
botezul? Dolofan băiat! Vezi, doică, să nu-l scapi! Vai, vai! să nu 
cadă!! 

I-au dat dințişorii? Are scrofuli? Ia-i pisica, că-l zgârie! Ia trage- 
I pe unchiu’ de mustață! Aşa! Nu plânge! Vine bau-bau! A si 
început să meargă! Luaţi-l de aici, e necuviincios! Ce ţi-a facut? 
Chiar pe haină! Nu-i nimic, o uscăm! A răsturnat călimara! Hai, fă 
nani, micutule! Ştie să şi vorbească! Ei, bată-te! Ia spune ceva! 
Cât p-aci să-l calce birja! Dati afară doica! Nu sta în curent! Să-ţi 
fie ruşine, cum se poate să baţi un copil atât de mic? Nu plânge! 
Dă-i o turtă dulce! 

Copilăria. Stai ca-ti arăt eu tie! Unde ţi-ai julit nasul? De ce-o 
necäjesti pe mama? Nu mai eşti mic! Nu te apropia de masă, tu 
capeti mai târziu! la cartea! Nu ştii? Mars la colt! Nota unu! Iar ti- 
ai umplut buzunarul cu cuie! De ce n-o asculti pe mama? Mănâncă 
frumos! Nu te scobi în nas! Tu l-ai lovit pe Mitia? Răule! Citeşte- 
mi „Fiertura lui Demian”! Cum e nominativul la plural? Aduna şi 
scade! leşi afară din clasă! Rămâi fără prânz! Hai la culcare! E ora 
nouă! Numai când avem musafiri face ştrengării! Minti! Piaptănă- 
te! Scoală-te de la masă şi ieşi! Ia arata-mi notele! Iar ţi-ai rupt 
ghetele?! Nu ţi-e ruşine să plângi, băiat mare! Unde ţi-ai murdarit 
haina? Niciodată nu vă mai ajunge nimic! Iar ai luat nota unu? 
Când o să vină ziua să nu te mai bat? Dacă te prind că începi să 


fumezi, te dau afară din casă! Cum e superlativul de la ,, facilis’*!? 
„Facilissimus"? Nu-i adevărat! Cine a băut vinul? Veniti, copii, 
că a venit o maimuţă în curte! De ce mi-ati lăsat băiatul repetent? 
A venit bunica! 

Adolescenta. Nu eşti destul de mare ca să bei votcă! Spune-mi 
care e consecutia timpurilor! Prea devreme, tinere, prea devreme! 
La vârsta dumitale, habar n-aveam de aşa ceva! Ti-e încă frică să 
fumezi în fata tatei? Vai ce ruşine! Ninocica iti trimite un salut! 
Să-l luăm pe luliu Caesar! O fi „ut consecutivum’**? Draguto! 
Lăsaţi-mă, conaşule, altfel... vă spun tăticului dumneavoastră! Ei, 
e1... drăcoaico! Ia te uită, îmi creşte mustata! Da’ de unde? Nu-ţi 
creşte nicio mustață, ai făcut-o cu cărbune! Nadine are o bărbie 
minunată! În ce clasă sunteţi? Trebuie să recunosti, tată, că nu pot 
să trăiesc fără bani de buzunar! Natasa? O ştiu! Am fost la ea! 
Vasăzică tu erai? Modestule! Dă-mi o ţigară! Dacă ai şti cât o 
iubesc! E divină! Cum isprăvesc liceul, o iau de nevastă! Nu te 
priveşte, maman! Vă dedic versurile mele! Dă-mi să trag câteva 
fumuri! După trei pahare, sunt beată! Bis! Bis! Bra-a-a-vo! Se 
poate să nu fi citit pe Born? Nu-i cosinus, ei sinus! Unde-i 
tangenta? Sonica are picioare urâte! Îmi dai voie să te sărut? Hai 
să bem! Ura-a-a, am isprăvit cursul! Pune-o la catastif, îţi rămân 
dator! Împrumută-mă cu douăzeci şi cinci de ruble! Mă însor, tată! 
Dar mi-am dat cuvântul! Unde ai dormit noaptea asta? 

Între 20 şi 30 de ani. Împrumută-mi o sută de ruble! Ce 
facultate? Mie mi-e totuna! Cât se plăteşte lecţia? Ieftin! La 
„Streina” şi înapoi! Bis, bis! Cât îţi datorez? Vino mâine! Ce se dă 
astăzi la teatru? O, dacă ai şti cât te iubesc! Da sau nu? Da? O, 
îngeraşule! Trage-i una! Chelner! Bei Xeres? Mario, dă-mi zeamă 
de castraveți! Redactorul e acasă? N-am talent? Curios! Din ce am 
să trăiesc? Împrumută-mă cu cinci ruble! La „Salon”! Se face 
ziuă, domnilor! Am părăsit-o! Împrumută-mi un frac! Bila galbenă 
în colt! Si aşa sunt beat! Mor, doctore! Împrumută-mă pentru 
doctorie! Era să mor! Am slăbit? Să mergem la „lar”, ce zici? Nu 
face! Dati-mi de lucru! Poftim! Ehei... dar esti cam leneş! Se 
poate să întârzii atâta? Banii nu-s lucrul principal în viata! Ba 


sunt! Îmi zbor creierii! s-a isprävit! Dau dracului totul. Adio, viatä 
nesuferita! Dar... nu! Tu esti, Liza? Mi-am cântat de mult 
cântecul, maman! Mi-am trait traiul! Fa-mi rost de un post, 
unchiule! Trasura-i la scara, ma tante! Merci, mon oncle! Nu-i asa, 
mon oncle, ca m-am schimbat? Te-ai certat cu cineva? Ha-ha-ha! 
Scrie adresa asta! Să ma insor? Niciodată! Vai, e măritată! 
Excelenţă! Serge, prezintă-mă bunicii tale! Sunteţi fermecătoare, 
prinţesă! Bătrână? Cum puteţi spune asa ceva! Aşteptaţi poate 
complimente! Dati-mi voie să iau un fotoliu în rândul doi! 

Între 30-50 ani. Nu mi-a mers! Este un post vacant? Nouă fără 
de atout! Şapte cupe! Dumneavoastră dati cărțile, votre excellence. 
Esti groaznic, doctore! Am prea multă grăsime la ficat? Prostii! 
Scumpi mai sunt doctori ăştia! Ce zestre 1 se dă? Acum n-o 
iubeşti, dar cu timpul o să-ţi fie dragă! Felicitările mele pentru 
nuntă! Nu pot să nu joc cărți, draga mea! Am catar la stomac? 
Băiat sau fată? Leit tat'su! He-he-he... nu ştiam! Am câştigat, 
draga mea! lar am pierdut, dracu” să mă ia! Baiat sau fata? Leit... 
tat'su! Te asigur că n-o cunosc! Nu mai fi şi tu geloasă! Hai să 
mergem, Fani! O brățară? Sampanie! La mai mare! Mergi! Ce să 
fac ca să slăbesc? Am chelie? Nu cobi, mamă soacră! Bäiat sau 
fată? Sunt beat, Karolinchen! Lasă-mă să te pup, nemtoaico! 
Canalia aia e iar la nevastă-mea! Câţi copii ai? Ajutati pe un om 
sărac! Ce fată drăguță aveţi! Au dat totul la ziar, ai dracului! Am 
să-ţi trag o bătaie, băiat obraznic ce esti! Tu mi-ai ciufulit peruca? 

Bătrâneţea. Ne ducem la ape minerale? Ia-l, fata mea! E tâmpit? 
Ce are a face! Dansează prost, dar are nişte picioare straşnice! O 
sută de ruble pentru... 

Un sărut? Of, drăcoaico! He-he-he! Vrei o gäinusä, fetito? Eşti 
un destrăbălat, fiule! Uiti cu cine vorbeşti, tinere! Pst! pst! pst! Îmi 
place muzica! Sam... Sam... pania! Citeşte ,, Sut’**? He-he-he! 
Duc bomboane nepoților! Băiatul meu e frumos, dar eu eram mai 
frumos! Unde-s timpurile acelea? Nici pe tine nu te-am uitat în 
testamentul meu, Emocica! Al dracului mai sunt eu! Dă-mi ceasul 
tău, tăticule! Hidropizie? Nu mai spune! Rudele plâng? Îi stă bine 
în doliu! Începe să miroasă! Fie-ti tärâna uşoară, truditorule 


cinstit! 


Apărută întâi în revista „Budilnic”, 1882, Nr. 9, 29 februarie. Semnata: 
Antoşa Cehonte. S-a păstrat manuscrisul autograf în ciornă (la Biblioteca de 
stat a U.R.S.S. ,,V. I. Lenin”). — Publicăm textul din revistă. 

Georg Borti — scriitor bulevardier german. 

„„Streina ”, ,, lar” — restaurante din împrejurimile Moscovei. 

,, Salon” (în limba franceză) — ,, Salon de varietes ” — local de petrecere din 
Moscova. 

,, ut” — revistă umoristică, ce apărea la Petersburg, caracterizată printr-o 
tendință pornografică. 


Spovedania, 
sau Olia, Jenia, Zoia 


SCRISOARE 


Ma chére,** 

In dräguta dumitale scrisoare, mă întrebi, între altele, scumpă şi 
neuitată prietenă, de ce nu m-am însurat nici până azi, cu toate că 
am treizeci şi nouă de ani. 

Scumpa mea! Iubesc viata de familie din tot sufletul şi, dacă nu 
sunt însurat, e numai fiindcă soarta ticăloasă n-a voit-o. De 
cincisprezece ori m-am hotărât să mă căsătoresc şi totuşi n-am 
făcut-o, fiindcă totul pe lumea asta — şi viaţa mea îndeosebi — e 
supus întâmplării. Totul depinde de întâmplare! Şi întâmplarea 
este un despot. Am să-ţi povestesc mai multe împrejurări datorită 
cărora îmi petrec şi astăzi viaţa singur cuc. 


PRIMA IMPREJURARE 


Era o dimineaţă încântătoare de iunie. Cerul strălucea limpede, 
ca cel mai curat albastru de Berlin. 

Soarele se juca în râu şi razele-i alunecau pe iarba plină de rouă. 
Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe 
note... Ne plimbam pe o alee acoperită cu nisip galben, mărunt, şi 
respiram fericiți miresmele dimineţii de vară. Copacii ne priveau 
prietenos şi ne şopteau pesemne ceva foarte plăcut şi gingaş... 
Mâna Oliei Gruzdovskaia (care acum e măritată cu fiul 
ispravnicului vostru) se odihnea pe mâna mea şi minusculul ei 
auricular se înfiora, atingând degetul meu cel mare... Obrajii ei 
ardeau, iar ochii... Oh, ma chère, ce ochi minunati! Cât farmec, 
câtă sinceritate, câtă puritate, veselie şi nevinovăție copiläreascä 
licăreau în ochiu aceia albaştri! Nu ma săturam privindu-i cositele 
bălaie şi urmele mărunte pe care le lăsau picioruşele ei pe nisip... 

— Mi-am închinat viaţa ştiinţei, Olga Maximovna, şopteam eu, 
tremurând ca nu cumva degetul ei cel mic să alunece de pe degetul 
meu cel mare. Viitorul mi-e asigurat: mă aşteaptă o catedră... 
Constiinta mea e plină de probleme... ştiinţifice... viata mea va fi 
o viaţă de muncă, plină de preocupări... cum să le spun... înalte. 
Într-un cuvânt, voi fi profesor... Sunt un om cinstit, Olga 
Maximovna... Nu sunt bogat, dar... îmi trebuie o prietenă, care 
prin prezenţa ei... (Olia a roşit şi a lăsat ochii în jos; degetul ei cel 
mic a început să tremure) care prin prezenţa ei... Olia! Priveşte 
cerul! E curat... Şi viaţa mea e şi ea tot atât de curată şi fără de 
margini... 

Limba mea nu a mai avut timpul să se descurce în labirintul de 
vorbe în care se împotmolise; Olia a ridicat deodată capul, şi-a tras 
mâna dintr-a mea şi a început să bată din palme. Spre noi venea un 
cârd de gâşte şi de boboci. Olia a alergat spre gâste şi a întins 
mânutele spre ele, râzând zglobiu... Ah ce mânute, ma chère! 

— Gi-gi-gi, au prins să gâgâie gâstele, întinzând gâtul si 
uitându-se chiorâş la Olia. 

— Gas, gas, gas! a strigat ea şi a întins mâna spre un boboc. 


Mai deştept decât te-ai fi putut aştepta, ținând seama de vârsta 
lui fragedă, bobocul s-a ferit de mâna Oliei şi s-a refugiat spre 
tăticul lui, un gânsac mare şi prost, plângându-i-se, se vede treaba, 
de ceea ce era cât pe ce să 1 se întâmple. Gânsacul şi-a desfăcut 
aripile. Strengärita de Olia a vrut să prindă alt boboc. Atunci s-a 
petrecut ceva îngrozitor. Gânsacul şi-a întins gâtul aproape de 
pământ şi s-a îndreptat amenintator spre Olia, şuierând ca un 
şarpe. Olia a scos un țipăt şi s-a tras înapoi. Gansacul a urmărit-o. 
Văzându-l pe urmele ei, Ola a tipat şi mai tare şi s-a îngălbenit. 
Frumosul ei chip feciorelnic s-a schimonosit de groază şi de 
deznădejde. Ai fi zis că era urmărită de trei sute de diavoli. 

M-am grăbit să-i vin în ajutor şi i-am dat gânsacului un baston 
în cap. Nemernicul a izbutit totuşi s-o ciupească de marginea 
rochiei. Tremurând din tot trupul, cu ochii holbati, cu fata slutita, 
Ola mi-a căzut la piept... 

— Ce fricoasă eşti! i-am spus eu. 

— Bate gânsacul! mi-a răspuns ea şi a început să plângă... 

Ce hpsită de graţie, de drägäläsenie, ce îndobitocită mi s-a părut 
dintr-odată faţa aceea speriată! Nu pot suferi laşitatea, ma chere! 
Nu pot să mă închipui însurat cu o femeie fricoasă, lipsită de 
curaj! 

Gânsacul stricase totul... După ce am liniştit-o pe Olia, am 
plecat acasă; şi fata ei speriată în asa hal încât părea indobitocita 


VS es A 


farmec. Şi am renunţat la ea. 


A DOUA IMPREJURARE 


Sti, fireşte, draga mea, că sunt scriitor. Zeii mi-au aprins in 
piept focul sacru şi socotesc că n-am dreptul să las din mână 
condeiul. Sunt preot, sacerdot al lui Apollo... Am jertfit pe altarul 
muzelor totul, până la ultima zvâcnire a inimii mele, toate 
suspinele mele, pe scurt, întreaga mea făptură. Scriu, scriu... la-mi 
condeiul, şi-s mort. Sunt sigur că râzi şi nu mă crezi... Îţi jur însă 
că-l asa! 

Dar ştii, desigur, ma chere, că pământul nu-i un loc prielnic 
artei. Pământul este întins şi îmbelşugat, dar scriitorul n-are loc să 
trăiască pe el. Scriitorul este un veşnic orfan, un surghiunit, un tap 
ispăşitor, un copil hpsit de orice sprijin... Eu împart omenirea în 
două categorii: scriitorii şi pizmaşii. Cei dintâi scriu, iar cei din 
urmă mor de invidie şi fac celor dintâi fel de fel de neajunsuri. Am 
fost, sunt şi voi fi pierdut din pricina pizmaşilor. Mi-au distrus 
viata. Au pus mâna pe frâiele conducerii în meseria 
scriitoricească, se intitulează redactori sau editori şi se silesc din 
răsputeri să dea tagma noastră peste cap. Blestem lor!! 

Dar ascultă... 

Am făcut pe vremuri un pic de curte Jeniei Pşicova. Desigur că- 
ti aduci aminte de această copilă drăgălaşă, visătoare, cu păr 
negru... Acum e măritată cu vecinul dumitale Karl Ivanovici 
Wanze (à propos: Wanze înseamnă pe nemteste... plosnita. Dar să 
nu-i spui Jeniei, căci s-ar simţi jignita). Jenia iubea scriitorul din 
mine. Avea în vocaţia mea aceeaşi încredere adâncă pe care o 
aveam şi eu. Trăia cu speranţele mele. Dar era tânără! Nu putea 
încă să priceapă că — aşa cum spuneam mai sus — omenirea se 
împarte în două categorii! Nu credea în această împărțire! Nu 
credea, şi într-o bună zi... am fost pierduţi. 

Fusesem poftit la tara la Pşicovi. Eram socotit logodnicul Jeniei 
si Jenia, logodnica mea. Eu scriam şi ea citea. Ce critic, ma chère! 
Era dreaptă ca Aristide şi severă ca bătrânul Cato. Îi închinam 
operele mele... Una dintre ele i-a plăcut atât de mult, încât a vrut 
s-o vadă apărută. Am trimis-o unei reviste umoristice. Era întâi 


iulie şi trebuia să aşteptăm două săptămâni rezultatul. A sosit in 
sfârşit şi ziua de 15 iulie. Jenia şi cu mine am primit numărul mult 
dorit al revistei. L-am deschis cu nerăbdare la „Poşta Redacţie”. 
Jenia a roşit, iar eu m-am îngălbenit. Răspunsul îmi era dat în 
termenii următori: „Comuna Slendovo. Domnului M. B. N-ai 
niciun pic de talent. Dracu” să priceapă ineptiile pe care le-ai pus 
pe hârtie. Nu mai cheltui degeaba banii cu mărcile poştale şi lasă- 
ne în pace. Cata-ti altă îndeletnicire.” 

Mare tâmpenie... Se vedea cât de colo că fusese scris de nişte 
neghiobi. 

— Hm-m-m... a mormăit Jenia. 

— Ce nemernicie!!! am bolborosit eu. Cum iti place? Ai să mai 
râzi si acum de chipul în care împart eu lumea în două categorii, 
Evghenia Marcovna? 

Jenia a căzut pe gânduri şi a căscat. 

— Cine ştie? a murmurat ea: Poate că într-adevăr n-ai talent! Ei 
trebuie s-o ştie mai bine. Anul trecut, Feodor Feodoseevici a 
pescuit cu mine toată vara, pe când dumneata nu ştii decât să scrii 
ŞI iar să scrii... E tare plicticos... 

Cum ti se pare, ma chère? Si asta după nopțile albe petrecute 
împreună, eu scriind şi ea citind. După ce slujiserăm în comun 
muzele... Cum iti place? 

Jenia se arätase nepasatoare fata de vocatiunea mea de scriitor, 
prin urmare şi fata de mine. Ne-am despărțit. Nici nu se putea 
altfel... 


A TREIA IMPREJURARE 


Stu, desigur, prietena mea de neuitat, că iubesc la nebunie 
muzica. Muzica este patima mea, viaţa mea... Mozart, Beethoven, 
Chopin, Mendelssohn, Gounod nu sunt nume de oameni, ci de 
giganţi! Îmi place însă numai muzica clasică. Nu admit opereta, 
după cum nu admit vodevilul. Sunt unul dintre obisnuitii operei. 
Hohlov, Cocetova, Barzal, Usatov, Corsov... ce oameni minunati! 

Îmi pare nespus de rău că nu-i cunosc personal! Dacă i-aş 
cunoaşte, le-aş dărui, recunoscător, întregul meu suflet. Iarna 
trecută am fost la operă mai des ca oricând. Nu mă duceam singur, 
ci cu familia Pepsinov. Păcat că nu-i cunoşti! Sunt atât de 
simpatici! În fiecare iarnă, Pepsinovii iau cu abonament o lojă. 
Sunt devotați trup şi suflet muzicii... Podoaba acestei familii 
fermecătoare este Zoia, fiica colonelului Pepsinov. Ce fată, draga 
mea! Buzele ei trandafirii au fost de ajuns ca să mă innebuneasca! 
E zveltă, frumoasă, deşteaptă... O iubeam... O iubeam nebuneste, 
pătimaş, cumplit. Sângele îmi fierbea în clocot, când stăteam lângă 
ca. Zâmbeşti, ma chere? N-ai decât! Nu ştii ce-i dragostea de 
scriitor, ţi-e străină... Dragostea de scriitor este Etna plus 
Vezuviul. Zoia mă iubea. Ochii ei se odihneau întotdeauna în ochii 
mei, mereu atintiti asupra ei... Eram fericiţi... Nu ne mai 
rămăsese decât un pas până la nuntă... 

Dar am fost pierduţi. 

Se dădea „Faust”, draga mea, „Faust” compus de Gounod, care 
este un compozitor din cei mai mari. În drum spre teatru, mă 
hotărâsem să-i declar dragostea mea în timpul primului act, pe 
care nu reuşesc să-l pricep... Degeaba a scris marele Gounod actul 
întâi! 

Spectacolul a început. Zoia şi cu mine am rămas singuri în 
foaier. Sedea lângă mine, tremurând de aşteptare şi de fericire şi 
îşi făcea maşinal vânt cu evantaiul. La lumina lămpilor, era 
minunată, ma chere, cumplit de frumoasă! 

— Uvertura, — mi-am început eu declaraţia de dragoste, — mi-a 
prilejuit unele reflecții, Zoia Egorovna... Cât sentiment, cât... 


Asculti şi ti se face dor de... Ti se face dor de ceva şi iar asculti... 

Scuturat dintr-odata de un sughit, am continuat: 

—Ti se face dor de ceva neobişnuit. Ti-e dor de ceva 
nepamantesc... De dragoste? De pasiune? Da, desigur de... 
dragoste... (lar am sughitat.) Da, de dragoste... 

Zoia a zâmbit, s-a rosit şi a început să-şi facă şi mai tare vant cu 
evantaiul. Din nou am sughitat. Nu pot suferi sughitul. 

— Zoia Egorovna! Spune-mi, te implor! Cunosti sentimentul 
acesta? (Alt sughit). Zoia Egorovna! Astept raspunsul! 

— Dar... eu... nu te inteleg... 

— M-a apucat sughitul... O să-mi treacă... Vorbeam de 
sentimentul atotcuprinzător care... Hâc!... Ce dracu” e cu mine? 

— Bea puţină apă! 

„Îmi voi face mai întâi declaraţia şi după aceea mă voi duce la 
bufet”, m-am gândit eu şi am continuat: 

— Voi fi scurt, Zoia Egorovna... Desigur că ai observat că... 

Scuturat de un alt sughit, de ciudă mi-am muşcat limba. 

— Desigur că ai observat (sughit)... Mă cunoşti de aproape un 
an... Hm... Sunt un om cinstit, Zoia Egorovna! Muncesc! E drept 
că nu sunt bogat, dar... 

Înecat de sughit am sărit în picioare. 

— Bea puţină apă! m-a sfătuit Zoia. 

Am făcut câţiva paşi pe lângă sofa, mi-am apăsat cu degetul pe 
gâtlej şi am sughitat din nou. Eram într-o situaţie groaznică, ma 
chere! Zoia s-a sculat şi s-a îndreptat spre lojă. Am urmat-o. Am 
lăsat-o să intre, am sughitat, şi am dat fuga la bufet. Am băut vreo 
cinci pahare cu apă şi sughitul s-a potolit parcă un pic. Am fumat 
o țigară şi m-am întors în lojă. Fratele Zoiei s-a sculat şi mi-a 
cedat locul, locul de lângă Zoia mea. Nici n-am apucat să m-aşez 
bine şi iar am sughitat. După vreo cinci minute am sughitat din 
nou, si încă într-un chip deosebit, parcă răguşit. M-am sculat şi m- 
am retras în picioare lângă uşă. Mai bine să sughiti lângă uşă, 
decât la urechea femeii pe care o iubeşti! Şi iar am sughitat. Elevul 
de liceu din loja vecină a întors capul spre mine şi a început să 
râdă tare... Cu ce plăcere râdea, ticălosul! Cu ce plăcere as fi rupt 


eu, cu radacina cu tot, urechea acelui nemernic mucos! Sa rada in 
timp ce pe scenă se cânta marele „Faust”! Ce nelegiuire! Nu, ma 
chère, când eram noi copii ne purtam mult mai frumos. În timp ce- 
| blestemam în gând pe neobrăzat, mi-a scăpat un sughit şi mai 
răsunător... Prin lojile vecine am auzit râsete. 

— Bis! a şoptit elevul de liceu. 

— Nemaipomenit! mi-a mormăit la ureche colonelul Pepsinov. 
Puteai să sughiti şi acasă, domnul meu! 

Zoia a roşit. Am sughitat încă o dată şi am fugit din lojă, 
strângând mânios pumnii. Am început să mă plimb pe coridor. Mă 
plimbam, mă plimbam şi sughitam mereu. Ce n-am mâncat şi cât 
n-am băut la bufet ca să-mi treacă! La începutul actului patru, m- 
am lăsat pägubas şi am plecat. Ca un făcut, cum am ajuns acasă, 
mi-a încetat sughitul. Mi-am dat cu pumnul în ceafă şi am strigat: 

— Sughite acum! Acum poţi să sughiti, logodnic fluierat! Adică 
nu, nu eşti fluierat. Eşti... sughitat! 

A doua zi, m-am dus, ca de obicei, la Pepsinov. Zoia nu s-a 
arătat la prânz şi mi-a trimis vorbă că nu se simte bine şi nu poate 
să mă vadă, iar Pepsinov a adus vorba despre unii tineri care nu 
ştiu să se poarte în societate... Dobitocul! Nu ştia că organele care 
produc sughitul nu depind de stimulii volitivi. Stimul înseamnă 
motor, ma chere. 

— Presupunând că ai avea o fiică — mi-a spus Pepsinov după 
prânz —, ai da-o unui om care-şi permite să se distreze râgâind în 
societate? A1? Ce zici? 

— Aş da-o... am bolborosit eu. 

— Rău ai face! 

Zoia era pierdută pentru mine. Nu-mi iertase sughiturile. Eram 
pierdut. 

Să-ţi mai povestesc şi celelalte douăsprezece împrejurări? 

Ti le-aş povesti dar... ajunge! Venele mi se umflă la tâmple, 
lacrimile imi curg siroaie şi ficatul mi se revoltă... Fraţi scriitori, 
soarta noastră are ceva fatal! Dă-mi voie, ma chère, să-ţi doresc 
toate cele bune. Îţi strâng mâna şi-i trimit salutul meu lui Paul al 
dumitale. Am auzit că este un sot şi un părinte bun... Bravo lui! 


Păcat numai că bea de stinge (asta nu e o dojana, ma chère!). 
Rămâi sănătoasă şi fu fericită, ma chère; şi nu uita ca ai drept 
slugă prea plecată pe 

Macar Baldastov 


Apărută pentru prima dată în revista „Budilnic”, 1882, Nr. 12, autoriz. 
cenz. din 20 martie, fără subtitlu. Semnat: G. B. — v. A intrat, după ce a fost 
textul din această culegere. 

Cu ocazia includerii povestirii în culegere, Cehov i-a pus un subtitlu şi a 
făcut modificări mărunte în text. 

Aristide — om de stat din Grecia antică, supranumit „Cel drept”. 

Cato — om de stat din Roma antică, a cărui râvnă în päzirea austeritatii 
moravurilor din primele timpuri ale Romei devenise proverbială. 

Hohlov (bariton), Cocetova Z. R. (soprană de coloratură), Barfal (tenor), 
Usatov (bas), Corsov (bariton) — cântăreţi de operă, artişti ai Teatrului Mare 
din Moscova. 


Tarmul verde 


MIC ROMAN 
CAPITOLUL I 


Pe coasta Mării Negre, în locul însemnat în jurnalul meu, ca şi 
în acelea ale personajelor mele, cu numele de ,,Tarmul verde”, se 
află o vilă fermecătoare. S-ar putea foarte bine ca în ochii unui 
arhitect, sau în ai unui îndrăgostit de linii impunătoare şi 
desăvârşite, de tot ce are stil, această vilă să nu facă două parale. 
Pentru un poet şi un artist însă, ea este o adevărată încântare. Mie 
îmi place tocmai fiindcă frumuseţea ei este smerită, fiindcă nu o 
umbreşte pe cea din jur şi fiindcă nu te izbeşte nici prin răceala 
marmurei, nici prin solemnitatea coloanelor. Te priveşte prietenos, 
cald, romantic... Cu turnuletele, crenelurile şi săgețile ci, răsare de 
după plopii zvelti, ca o rămăşiţă medievală. De câte ori o văd, îmi 
aduc aminte de romanele sentimentale germane, cu cavaleri, cu 
castele, cu doctori în filozofie şi contese înconjurate de mister... 
Vila e aşezată pe deal; în jurul ei se întinde un parc umbros cu 
alei, havuzuri şi sere, iar jos, la poalele dealului, se aşterne marea, 
albastră şi impunătoare... Aer tare — prin care adie mereu un vânt 
umed şi şăgalnic — glasuri de păsări de tot soiul, un cer veşnic 
limpede, apă străvezie: minunat locşor! 

Stăpâna vilei, Maria Egorovna Micşadze, soţia unui mic print 


georgian sau cerchez, este o doamna de vreo cincizeci de ani, 
înaltă, trupesä şi care, pe timpuri, trebuie sa fi fost foarte 
frumoasa. Are suflet bun, te primeste cu bratele deschise, dar este 
din cale afarä de severä. Si nu e atât de severä, pe cat e de 
năzuroasă. Ne dă mese şi băuturi minunate, ne împrumută bani de 
câte ori îi cerem dar, totodată, ne mustruluieste groaznic. Unul 
dintre caii ei de bătaie este eticheta. Celălalt este faptul că-i 
prinţesă. Necontenit călare pe aceşti doi cai, întrece veşnic măsura. 
Bunăoară, nu zâmbeşte niciodată, fiindcă socoteste, fără îndoială, 
că acest lucru nu cadrează cu demnitatea e1 şi îndeobşte cu aceea a 
unei grande dame”. 

Oricine e mai tânăr ca ea, chiar şi cu un singur an, e socotit tânc. 
A fi de origine nobilă este în ochii ei o virtute în faţa căreia toate 
celelalte dispar. E dusmana a tot ce-i usuratic şi nesocotit, îi place 
tăcerea etc. etc. Câteodată, această cucoană ajunge să ne fie 
nesuferită, şi de n-ar fi Ola, fiica ei, e aproape sigur că nu am 
avea acum de ce să ne amintim cu plăcere de Tärmul Verde. Dacă 
stăpâna acestor locuri reprezintă un punct negru în amintirile 
noastre, deşi este o femeie cumsecade, podoaba Tärmului Verde 
rămâne Olia, o fată blondă, măruntă, zveltă şi drăgălaşă, de vreo 
19 ani. E vioaie şi nu-i deloc proastă. Desenează bine, o 
pasionează botanica, vorbeşte minunat frantuzeste, prost nemteste, 
citeşte mult şi dansează ca însăşi Terpsihora. A studiat muzica la 
conservator şi cântă binişor la pian. Nouă, băieților, ne e foarte 
dragă această fată cu ochi albaştri; nu suntem “îndrăgostiţi” de ea, 
ci ne e numai dragă. Pentru noi toţi, ea reprezintă ceva apropiat, de 
parcă ar face parte din familie. Nu am putea concepe Tärmul 
Verde fără ea. Poezia lui ar fi stirbita. Ola este o fermecătoare 
prezenţă feminină într-un minunat peisaj, şi mie nu-mi plac 
tablourile fără prezenţe omeneşti. Freamătul mării şi fosnetul 
copacilor sunt plăcute şi prin ele însele, dar când li se adaugă 
glasul de soprană al Oliei, acompaniat de glasurile noastre de 
tenori şi de sunetele pianului, marea şi parcul se prefac într-un 
adevărat rai pământesc. ... Tânăra prinţesă ne este foarte, foarte 
dragă, şi nici nu ar putea fi altfel. Am poreclit-o fata 


„regimentului” nostru. Si noi îi suntem dragi Oliei. Toväräsia 
noastră, a băieților, o atrage mai mult ca orice şi numai printre noi 
se simte în elementul ei. Când nu suntem lângă ea, slăbeşte şi nu 
mai cântă. „Regimentul” nostru e alcătuit din musafirii, care îşi 
petrec vara la Tärmul Verde, şi din vecini. Din prima categorie fac 
parte: doctorul Iacovkin, ziaristul Muhin din Odessa, licentiatul în 
fizică Fiveiski (astăzi asistent universitar), trei studenţi, pictorul 
Cehov, un baron, jurist din Harkov, şi eu, fostul meditator al Oliei 
(pe care am invatat-o să vorbească prost nemteste şi să prindă pui 
de sticleti). În fiecare an ne adunăm în luna mai la Tärmul Verde 
si punem stăpânire pe toate odăile de prisos ale castelului 
medieval şi pe toate dependintele lui. În fiecare an, prin luna 
martie, primim două scrisori de invitaţie de la Tärmul Verde: una 
ceremonioasă, severă, plină de mustrări — din partea prinţesei celei 
bătrâne — şi alta foarte lungă, veselă, plină de tot felul de proiecte 
— din partea prinţesei celei tinere, căreia 1 s-a făcut dor de noi. Si 
pornim cu toţii spre Tarmul Verde, unde rămânem până în luna 
septembrie. Vecinii, care vin zilnic să ne vadă, sunt: locotenentul 
de artilerie în retragere Egorov, un tânăr care s-a prezentat de două 
ori la examenul de admitere la Academia militară şi de două ori a 
căzut, băiat foarte evoluat din punct de vedere intelectual şi care a 
citit mult, studentul în medicină Korobov cu nevastă-sa Ecaterina 
Ivanovna, mosierul Aleutov şi o droaie de alti mosieri, foşti sau nu 
ofițeri ori funcționari, veseli sau plicticosi, un pic cheflu sau 
stricati sadea... Toată această bandă veselă mănâncă, bea, joacă, 
glumeste, cântă, lansează focuri de artificii, fără încetare, zi şi 
noapte, vara întreagă... Oliei îi place la nebunie banda aceasta. Ia 
parte la toate, ţipă şi face mai multă larmă ca noi toţi. E sufletul 
bandei. 

În fiecare seară, prinţesa Maria Egorovna ne adună în salon şi, 
făcându-se stacojie la fata, ne dojeneşte pentru purtarea noastră 
„neruşinată”, se străduieşte să ne facă să ne simţim vina şi se jură 
că din pricina noastră are migrenă. Îi place să facă morală; o face 
cu toată convingerea şi e sigură că morala ei ne va fi de folos. Ola 
are însă de suferit cel mai mult. După părerea mamei sale, ea e 


capul räutätilor. Olia se teme de mama ei. O divinizeaza şi îi 
ascultă morala în picioare, îmbujorată şi fără să scoată o vorbă. 
Prinţesa o socoteşte pe Ola un copil. O trimite la colt şi o lasă fara 
prânz sau fără cină. A lua partea Oliei ar însemna să torni gaz 
peste foc. Dacă s-ar putea, prinţesa ne-ar pune şi pe noi la colt. Ne 
trimite la biserică la priveghi, ne porunceste să citim cu glas tare 
viețile sfinţilor, ne numără rufele, se amestecă în treburile 
noastre... Mereu se întâmplă să-i rătăcim foarfecele, să uităm 
unde-i flaconul ei cu săruri, să nu-i găsim degetarul. 

— Gură-cască! ţipă ea. Ai trecut pe lângă ele, le-ai dat jos şi nu 
te gândeşti să le ridici! Ridică-le! Ridică-le numaidecât! M-a 
pedepsit Dumnezeu cu voi... Pleacă de aici! $i nu sta în curent! 

Câteodată, ca să avem nou prilej de haz, unul dintre noi face o 
poznă şi, fiind pârât, este chemat la bătrână. 

— Tu ai călcat pe stratul de flori? începe judecata. Cum de-ai 
îndrăznit? 

— N-am făcut-o dinadins... 

— Taci din gură! Te întreb cum de-ai îndrăznit? 

Judecata se ispräveste cu iertare, cu sărutarea mâinii şi, la ieşirea 
din camera judecătorului, cu un râs homeric. Prinţesa nu este 
niciodată prietenoasă cu noi. Cuvinte prietenoase nu spune decât 
bătrânelor şi copiilor mici. 

Nu i-am văzut nici o singură dată zâmbetul. Asigură în şoaptă pe 
un general bătrân, care vine duminicile pe la ea să facă o partidă 
de pichet, că noi, doctorii, asistenții universitari, baronii, pictorii $1 
scriitorii am pieri fără înţelepciunea ei... lar noi nu ne dăm niciun 
fel de silintä să-i schimbăm părerea... ne gândim că n-are nicio 
importanţă, de vreme ce îi face plăcere să creadă astfel. Prinţesa ar 
fi cum ar fi, dacă nu ne-ar pretinde să ne sculăm cel mai târziu la 
ora opt şi să ne culcăm înainte de douăsprezece. Biata Ola este 
trimisă la culcare la ora unsprezece. Si nu-i chip să te impotrivesti. 
În schimb, ne batem joc de bătrână cât putem şi o facem să 
plătească scump acest atentat la libertatea noastră! Ne ducem 
buluc să-i cerem iertare, îi compunem versuri omagiale în stilul lui 
Lomonosov, desenăm arborele genealogic al prinților Micşadze 


etc. 

Printesa ia totul foarte in serios si noi ne stricäm de ras. Totusi 
ne iubeşte. Oftează adânc şi din toată inima când îşi exprimă 
părerea de rău că nu suntem prinți. 

S-a obişnuit cu noi, de parcă am fi copii ei... 

Locotenentul Egorov este singurul pe care nu-l iubeşte. II uräste 
chiar din tot sufletul. Îl primeşte numai fiindcă are treburi băneşti 
cu dânsul şi fiindcă aşa cere eticheta. Mai înainte, locotenentul era 
preferatul ei. E bărbat frumos, spiritual, ştie să tacă şi e militar, 
lucru pe care prinţesa îl apreciază foarte mult. Dar din când în 
când, pe Egorov îl apucă parcă un fel de nebunie... Se aşază pe 
scaun, îşi propteşte capul în pumni şi începe să bârfească 
îngrozitor. Bârfeşte totul şi pe toţi, necrutandu-i nici pe cei vii, nici 
pe cei morţi. Prinţesa îşi iese din fire cand îl aude vorbind astfel şi 
ne dă pe toţi afară din cameră. 

Într-o zi, la masă, Egorov şi-a proptit capul în pumni şi a adus 
netam-nesam vorba despre prinții caucazieni, apoi a scos din 
buzunar un număr al revistei ,,Strekoza” şi a avut neobrazarea să 
citească cu glas tare, de fata cu prinţesa, următoarele rânduri: 
«Tiflisul e un oraş plăcut. Printre meritele acestui frumos oraş — în 
care „prinții” mătură străzile şi vacsuiesc ghetele la hoteluri — se 
numără si...» etc. Prinţesa s-a ridicat de la masa şi a ieşit, fără sa 
rostească o vorbă. Ura ei împotriva lui a devenit şi mai înverşunată 
din ziua în care Egorov a adăugat în pomelnicul bisericii numele 
noastre de familie, alături de cele de botez. Această ură este cu atât 
mai supărătoare şi mai nedorită, cu cât visul locotenentului e să se 
însoare cu Olia, care la rândul ei este îndrăgostită de el. Egorov 
stăruie mereu în visurile lui, cu toate că nu prea crede in înfăp- 
tuirea lor. Ola îl iubeşte în taină, pe furis, sfios, fără s-o spună 
nimănui, astfel încât dragostea ei abia se banuie... Pentru ea, 
dragostea este o contrabandă care se loveşte de un veto necruţător. 
Nu are voie să iubească. 


CAPITOLUL I 


În castelul medieval, era cât pe-aci să se petreacă una dintre 
acele drame medievale stupide. 

Cu şapte ani în urmă, pe când prinţul Micşadze era încă în viata, 
un bun prieten al său, prinţul Ceaihidzev, moşier din gubernia 
Ecaterinoslav, fusese poftit la Tärmul Verde. Era un om foarte 
bogat. Chefuise o viata întreagă, chefuise nebuneste, şi cu toate 
acestea tot bogat rămăsese până la sfârşitul zilelor sale. Pe 
vremuri, Micşadze îi fusese tovarăş de chefuri şi îl ajutase să 
răpească din casa părintească o fată, care devenise după aceea 
prinţesa Ceaihidzeva. Această din urmă ispravă făcuse şi mai 
trainică prietenia ce-i lega pe cei doi prinți. Ceaihidzev venise la 
Tärmul Verde şi cu fiul său, elev de liceu, un băiat cu ochi 
bulbucati, piept scofâlcit şi păr negru. Aducându-şi aminte de 
timpurile de odinioară, Ceaihidzev se pornise din nou să tragă 
chefuri peste chefuri cu Micşadze, iar tânărul începuse să-i facă 
curte Oliei, pe atunci o fetiţă de treisprezece ani. Această curte nu 
rămăsese neobservată. Prinții isi făcuseră cu ochiul şi îşi dăduseră 
cu părerea că tânărul şi Olia ar alcătui o pereche frumoasă. Beti 
turtă, porunciseră copiilor să se sărute, îşi strânseseră mâinile şi se 
sărutaseră şi ei. Micşadze începuse chiar să plângă de înduioşare. 
Asta e vrerea lui Dumnezeu! spusese Ceaihidzev. Tu ai o fată, cu 
un băiat... Asta-i vrerea lui Dumnezeu! 

Copiii primiseră câte un inel şi fuseseră fotografiati împreună. 
Fotografia, atârnată în salonul cel mare, era şi acum pricină de 
frământare pentru Egorov şi dădea prilej unui nesfârşit număr de 
glume. Prinţesa Maria Egorovna binecuvântase cu un aer solemn 
pe viitorii soţi. Din plictiseală, ideea celor doi prinți îi plăcuse. O 
lună după plecarea Ceaihidizevilor, Ola primise prin poştă un dar 
bogat. De atunci, primea în fiecare an daruri la fel de fastuoase. 
Tânărul Ceaihidzev luase toată povestea aceasta în chip neaşteptat 
de serios. Era un tânăr destul de putin la minte. Venea în fiecare 
an la Tärmul Verde şi rămânea o săptămână întreagă, în timpul 
căreia tăcea mereu şi din odaia sa îi trimitea Oliei scrisori de 


dragoste. Olia citea scrisorile şi îi era milă şi ruşine de el. 
Deşteaptă cum e, se mira că un băiat mare putea să scrie asemenea 
prostii! $i încă ce prostii... Acum doi ani, Micşadze murise. 
Înainte de a închide ochii, îi spusese Olei: „Vezi să nu te märiti cu 
cine ştie ce nătărău! la-l pe Ceaihidzev. E un om demn şi deştept”. 
Olia ştia cât de deştept este Ceaihidzev, dar nu îndrăznise să se 
împotrivească tatălui ei. Îi dăduse deci cuvântul că se va mărita cu 
Ceaihidzev. 

— Asta era dorinţa tatei! ne spunea ea noua, şi o spunea cu un 
fel de mândrie, ca şi cum ar fi săvârşit un act de mare eroism. Era 
mândră că tatăl ei luase cu el în mormânt făgăduiala pe care 1-0 
făcuse. Această făgăduială 1 se părea atât de neobişnuită şi de 
romantică! 

Dar natura şi mintea îşi cereau drepturile: chipul locotenentului 
în retragere îi juca mereu înaintea ochilor, pe când Ceaihidzev îi 
părea din an în an mai nătărău. 

Într-o zi, când locotenentul îndrăznise să-i facă o aluzie la 
dragostea lui, ca îl rugase să nu-i mai vorbească despre acest 
lucru, reamintindu-i făgăduiala făcută tatălui, şi plânsese toată 
noaptea. Prinţesa îi scria lui Ceaihidzev în fiecare săptămână la 
Moscova, unde viitorul ei ginere urma universitatea, şi îi poruncea 
să-şi termine cat mai curând studiile. „Musafirii mei au mai puţină 
barbă ca tine, dar şi-au terminat de mult studiile”, îi spunea ca. 
Ceaihidzev îi răspundea foarte respectuos pe hârtie roz şi căuta să- 
1 demonstreze pe două pagini că studiile nu se pot isprăvi înaintea 
unui termen bine stabilit. Si Ola îi scria. Dar scrisorile pe care mi 
le adresa mie erau mult mai izbutite decât acelea pe care le adresa 
logodnicului. Bătrâna prinţesă era ferm încredinţată că Olia va fi 
nevasta lui Ceaihidzev, altfel nu şi-ar fi lăsat fiica să petreacă şi 
„să-şi piardă vremea cu fleacuri” în tovărăşia unor oameni răi, 
flusturatici, fără credinţă şi care „nici măcar nu erau prinți...” Nu 
putea să admită nici cea mai mică îndoială în această privinţă... 
Dorinţa bărbatului ei era pentru ea sfântă... Ola era şi ea 
încredinţată că va iscăli cu timpul Ceaihidzeva... 

Si totuşi s-a întâmplat altfel. Proiectul celor doi părinți dădu 


gres, tocmai in clipa in care era cat pe-aci sa se infaptuiasca. 
Romanul lui Ceaihidzev nu izbuti şi fu sortit să se transforme pana 
la urmă în vodevil. 

Anul trecut, Ceaihidzev sosi la Tarmul Verde pe la sfârşitul luni 
iunie. De data aceasta, nu mai venea ca student, ci ca licenţiat. 
Prinţesa îl întâmpină cu imbratisari solemne si cu o adevărată 
predică. Olia îşi puse o rochie scumpă, comandată anume pentru 
întâmpinarea logodnicului. Din oraş se aduse şampanie, se traseră 
focuri de artificii, iar a doua zi tot Tärmul Verde nu vorbea decât 
de nunta, sorocită, chipurile, spre sfârşitul lunu iulie. Biata Ola! 
şopteam noi, rătăcind din colt în colt şi privind mânioşi spre 
ferestrele dinspre parc ale odăii caucazianului, pe care îl uram. 
Biata Olia! Se plimba prin parc, palidă, trasă, mai mult moartă 
decât vie. Asta-i dorinţa tatei şi a mamei! ne spuse ea, când 
începurăm s-o copleşim cu sfaturi prietenesti. Dar e o nerozie! O 
sălbăticie! îi strigam noi. Olia dădea din umeri şi isi ferea de 
privirea noastră fata ei plină de jale. Logodnicul şedea închis în 
camera lui, trimitea prin servitori scrisori duioase Oliei şi din 
dosul perdelelor se mira de îndrăzneala cu care vorbeam şi ne 
purtam noi cu ea. Nu ieşea din odaie decât pentru mese. Mânca în 
tăcere, fără să privească pe nimeni şi răspundea posac la 
întrebările noastre. O singură dată îndrăzni să povestească o 
anecdotă, dar şi aceea era atât de veche, încât îşi pierduse tot 
hazul. După masă, prinţesa îl aşeza lângă ea şi îl învăţa să joace 
pichet. Ceaihidzev juca cu un aer grav, şi de mult ce se gândea, 
asuda si îşi tuguia buzele. O astfel de atitudine fata de pichet fi 
plăcea prinţesei. 

Într-o zi însă, îndată după masă, Ceaihidzev o şterse de la pichet 
si fugi după Ola, care pornise spre parc. 

— Olga Andreevna! începu el. Ştiu că nu mă iubeşti. E drept că 
logodna noastră a fost deosebit de stupidă. Dar cu timpul sper să-ţi 
fiu drag... 

După ce spuse acestea, rămase o clipä descumpănit, apoi 
mergând pieziş, o apucă spre castel, şi se urcă în odaia lui. 

Locotenentul Egorov şedea tot timpul la moşia sa şi nu se mai 


arăta nicăieri. Nu putea să-l sufere pe Ceaihidzev. 

Într-o duminică (a doua după sosirea tânărului prinţ), mi se pare 
că era în 5 iulie, veni dis-de-dimineata în aripa pe care o locuiam 
noi, un student, nepot al prinţesei, care ne transmise din partea 
gazdei următoarea poruncă: seara să fim cu toţii în ţinută — frac 
negru, cravată şi mănuşi albe; să fim serioşi, deştepţi, spirituali, 
ascultători şi frezati ca nişte catelusi; să nu fim galagiosi şi odăile 
noastre să fie în perfectă rânduială. La Tärmul Verde se urzea, 
pesemne, un fel de complot. Din oraş sosiră vinuri, lichioruri, 
aperitive... Personalul care ne servea ne fu luat şi trimis la bucă- 
tărie. După prânz, începură să sosească musafiri şi continuară să 
coboare din căleşti până seara târziu. La ora opt, după o plimbare 
cu barca, se deschise balul. 

Înainte de bal, noi, băieţii, tinuram o consfătuire. La această 
consfătuire, hotărârăm în unanimitate s-o scăpăm cu orice pret pe 
Ola de Ceaihidzev, s-o scăpăm chiar dacă ar fi trebuit să dăm 
naştere la un scandal monstru. După întrunire, mă repezii să-l aduc 
pe locotenentul Egorov. Stătea la moşia sa, la 20 verste de Tärmul 
Verde. Alergai în goana cailor şi-l gasii acasă, dar în ce stare! Era 
beat mort. Îl zgâltâii, îl spălai, îl îmbrăcai şi, cu toată împotrivirea 
si suduielile lui, îl adusei la Tarmul Verde. 

La orele zece, balul era în toi. Se dansa în patru saloane, în 
sunetele a două piane minunate. În pauze, un al treilea pian cânta 
în parc, pe un dâmb. Până şi tânăra prinţesă era încântată de 
focurile de artificii pe care le aprindeam în parc, pe țărm şi departe 
pe mare, în bărci. Pe acoperişul castelului, focurile de Bengal se 
țineau lant, luminând tot golful. Băuturile se serveau la două 
bufete; unul dintre ele se găsea în chioşcul din parc, iar celălalt în 
casă. Eroul seratei era Ceaihidzev. Închingat într-un frac foarte 
strâmt, cu pete trandafirii în obraji, cu nasul asudat, dansa cu Olia, 
zâmbea cu un aer bolnăvicios şi era vădit că nu se simţea deloc la 
largul său. La dans isi supraveghea cu atenție fiecare pas. Ardea 
de dorinţa de a străluci prin ceva, dar nu izbuti să strălucească cu 
nimic. Olia mi-a spus mai târziu că în seara aceea îi fusese milă de 
bietul printisor, îl compătimise din tot sufletul. Parcă presimtea, 


sarmanul, ca-1 va fi smulsä logodnica, la care se gândise ani de 
zile, la care visase în timpul universităţii ziua la cursuri şi noaptea, 
de când se culca şi până dimineaţa când se trezea din somn... Se 
uita la noi cu ochi rugători. Presimtea în noi nişte adversari 
puternici şi nemilosi. 

Înfrigurarea cu care se pregăteau cupe pentru şampanie şi cu 
care prinţesa cea bătrână se uita mereu la ceas, ne făcu să 
pricepem că se apropie clipa oficială şi solemnă şi că, după toate 
probabilitățile, Ceaihidzev va primi la miezul nopţii învoirea de a 
o săruta pe Olia. Trebuia să ne punem planul în aplicare. La orele 
unsprezece şi jumătate, îmi pudrai obrazul, pentru a părea palid, 
îmi trăsei cravata într-o parte şi mă apropiai de Ola, cu o faţă 
îngrijorată şi cu părul vâlvoi. 

— Olga Andreevna, începui eu, apucând-o de mână, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

— Ce-1? 

— Pentru numele lui Dumnezeu... Nu te speria, Olga 
Andreevna... Nici nu putea fi altfel. Era de aşteptat... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu te speria... Cum să-ţi spun... Pentru numele lui 
Dumnezeu, draga mea! Evgraf... 

— Ce-i cu el? 

Ola pali şi ridică asupra mea ochii ei mari, încrezători, 
prietenoși... 

— Evgraf trage să moară... 

Ola se clătină şi îşi trecu degetele pe fruntea care se 
îngălbenise. 

— S-a întâmplat ceea ce prevedeam, continuai eu. Moare... 
Scapă-l, Olga Andreevna! 

Ola mă apucă de mână. 

— El... el... unde-1? 

— Aici, în parc, în chiosc. E groaznic, draga mea! 

Dar... se uită lumea la noi. Să ieşim pe terasă... El nu te 
invinovateste... Ştia că ai să-l... 

— Dar ce-l... ce-1 cu el? 


— Rău, foarte rau! 

— Sa mergem... Ma duc la el... Nu vreau ca din pricina... din 
pricina mea... 

Iesiram pe terasă. Oliei 1 se muiaserä picioarele. Ma prefacui ca- 
mi şterg o lacrimă... Pe lângă noi treceau mereu in fuga, palizi, cu 
fete îngrijorate, speriate, ceilalți membri ai bandei noastre. 

— Sângele s-a oprit... îmi şopti asistentul de fizică, în aşa fel 
încât să-l audă Olia. 

— Să mergem! îngăimă Olia, apucându-mă de brat. 

Coborârăm pe terasă... Noaptea era liniştită, luminoasă... 
Sunetele pianului, freamătul copacilor intunecati, taraitul cosasilor 
dezmierdau auzul; jos, la poalele costişei, marea foşnea lin. 

Ola abia era in stare să meargă... Picioarele 1 se impleticeau şi 
se încurcau în rochia grea. Tremura şi, de frică, se lipea de umărul 
meu. 

— Dar nu sunt vinovată... şoptea ea. Îţi jur că nu sunt vinovată. 
Aşa a vrut tata... Trebuia s-o înţeleagă... E grav? 

— Nu ştiu... Mihail Pavlovici a făcut tot ce a putut. E un medic 
bun şi Egorov îi e drag... Ne apropiem, Olga Andreevna... 

— N-am... n-am să văd nimic groaznic? Mi-e frică... Nu pot să 
văd aşa ceva... Cum... cum a putut să facă asta? 

Pe Olia o podideau lacrimile. 

— Nu sunt vinovată... trebuia s-o înţeleagă. Am să-i explic. 

Ne apropiam de pavilion. 

— AICI, spusei eu. 

Ola închise ochii şi se agata de mine cu amândouă mâinile. 

— Nu pot... 

— Nu te speria... Egorov, n-ai murit încă? strigai eu spre 
chiosc. 

— Deocamdată nu... Dar ce e? 

În pragul chioşcului se ivi, luminat de lună, locotenentul, palid 
de beţia lui cruntă şi cu jiletca descheiata... 

— Ce e? repetă el. 

Ola ridică încet capul şi-l privi... Se uită la mine, apoi la 
Egorov, apoi din nou la mine... Mă porni pe râs... Fata Oliei se 


lumina. Scoase un strigät de bucurie, facu un pas inainte... 
Credeam ca se va supära pe noi... Dar fata aceasta nu stia sa se 
supere... Facu un pas înainte, mai statu o clipă pe gânduri şi se re- 
pezi spre Egorov. Locotenentul îşi încheie in grabă jiletca şi 
desfacu braţele. Olia îi căzu la piept. Egorov începu să râdă de 
bucurie, întoarse capul într-o parte pentru ca Ola să nu simtă cum 
duhnea a băutură, şi îngână nişte nerozii. 

— N-ai dreptul... Nu sunt vinovată, bolborosi Olia. Aşa a vrut 
tata şi mama etc. 

Mă întorsei şi mă îndreptai cu paşi grăbiţi spre castelul luminat, 
unde lumea se pregătea să felicite pe logodnic şi pe logodnică şi se 
tot uita cu nerăbdare la ceas... Pe sälite se îmbulzeau lachei cu 
tăvi încărcate cu sticle şi pahare. Ceaihidzev îşi freca nerăbdător 
mâna dreaptă cu cea stângă, căutând-o mereu din ochi pe Ola. 
Prinţesa cea bătrână se plimba prin odăi, căutând-o şi ea pe Olia, 
pentru a-i da instrucțiuni cum să se comporte, ce să răspundă 
mamei etc. Ai nostri zâmbeau. 

— Nu ştii unde-i Olia? mă întrebă prinţesa. 

— Nu. 

— Du-te de o caută. 

Coborâi în parc şi făcui, cu mâinile în buzunar, de două ori 
înconjurul casei. Pictorul nostru cânta din goarnă. Aceasta 
însemna: „„[ine-o să n-o scapi!” Egorov răspunse din chiosc cu 
strigătul cucuvelei. Aceasta însemna: „Bine! O tiu!” 

După ce mă mai plimbai încă un pic, mă întorsei în casă. În 
antreuri, lacheii puseseră tavile pe mese şi, neștiind ce să mai facă 
cu mâinile, priveau nătâng la lume. La rândul ei, lumea privea 
nedumerită la ceas; acul cel mare arăta sfertul. Pianele tăcuseră. 

În toate încăperile domnea o tăcere adâncă, surdă, chinuitoare. 

— Unde-i Olia? mă întrebă prinţesa, stacojie la fata. 

— Nu ştiu... În pare nu-i. 

Prinţesa ridică din umeri. 

— Nu ştie că e timpul? mă întrebă ea, trăgându-mă de mânecă. 

Dădui şi eu din umeri. Prinţesa se îndepărtă de mine şi-i sopti 
ceva lui Ceaihidzev, care dădu de asemenea din umeri. Îl trase şi 


pe el de mânecä. 

— Dobitocul! mormäi ea şi începu să alerge prin toate 
incaperile. 

Fetele in casă şi elevii de liceu, rude ale prinţesei, coborâră în 
fugă, tropăind pe scări şi se îndreptară spre fundul parcului, s-o 
caute pe logodnica dispărută. Mă reîntorsei şi eu în parc. Mă 
temeam că Egorov nu va sti să o retina pe Olia şi ne va strica 
scandalul plănuit. Mă indreptai spre chiosc. Ma temusem degeaba! 
Ola şedea lângă Egorov, îşi plimba peste ochii lui degetele ei 
drăgălaşe şi îi şoptea... Când Ola înceta să sopteasca, începea 
Egorov să îngâne. Îi băga în cap ceea ce prinţesa cea bătrână 
numeşte „idei... Si îşi îndulcea fiecare cuvânt cu un sărut. 
Vorbea, o săruta mereu, dar în acelaşi timp se ferea ca Ola să nu 
simtă cum trăsnea a votcă. Amândoi erau fericiți; uitaseră 
pesemne de lume şi de tot şi nu-şi mai dădeau seama că timpul 
trecea. Rămăsei câteva clipe lângă chioșc, bucurandu-ma din tot 
sufletul, apoi mă îndreptai din nou spre castel, nedorind să le 
tulbur fericirea. 

Prinţesa se pierdea cu firea şi mirosea săruri. Făcea fel de fel de 
presupuneri, se înfuria, se rusina de musafiri, de logodnic... Ea, 
care nu-şi bătuse niciodată servitorii, trase o palmă uneia dintre 
fetele din casă, care îndrăznise să-i raporteze că tânăra prinţesă nu- 
i de găsit nicăieri. Plictisindu-se să aştepte şampania şi felicitarile, 
musafirii începură să zâmbească, să bârfească în şoaptă şi apoi se 
apucară din nou de dans. 

Bătu ora unu şi Olia tot nu se arăta. Prinţesa turba. 

— Astea-s Iarăşi pozne de-ale voastre! spunea ea cu glas 
şuierător, când trecea pe lângă vreunul dintre noi. Am să-i arăt eu! 
Unde-i? 

În cele din urmă, se găsi un binevoitor care-i spuse unde se afla 
Ola... Binevoitorul era un elev de liceu, mic şi grăsun, nepot al 
prinţesei. Bäietasul veni într-o fugă nebună din parc, se repezi spre 
prinţesă, îi sări pe genunchi, îi trase capul spre el începu să-i 
şoptească ceva la ureche... Prinţesa păli şi-şi muşcă buza până la 
sânge. 


— În chiosc? întrebă ea. 

— Da. 

Prinţesa se ridică şi declară musafirilor cu o strâmbătură ce voia 
să aducă a zâmbet ceremonios, că pe Ola o durea capul, că ruga 
lumea s-o ierte etc. Musafirii îşi exprimară părerea lor de rău, 
cinară la repezeală şi începură să plece. 

La ceasurile două (Egorov dăduse dovadă de multă râvnă şi 
izbutise s-o țină pe Olia lângă el până la două), stăteam lângă 
treptele terasei, ascuns după un gard viu, înalt, de leandri, şi 
aşteptam întoarcerea Oliei. Voiam să văd cum arăta la fata. Îmi 
place să privesc chipul unei femei fericite. Pe de altă parte, eram 
curios să aflu cum dragostea pentru Egorov şi frica de mamă vor 
putea să încapă pe una şi aceeaşi faţă şi să vădi care va fi mai tare: 
dragostea sau frica? N-a trebuit să respir prea mult timp mireasma 
leandrilor. Olia se arătă curând. Îmi atintii privirea pe chipul ei. 
Mergea încet, ridicându-şi putin rochia şi arătându-şi pantofiorii. 
Fata îi era luminată în plin de lună şi de lampioanele agatate de 
copaci, care, ce-1 drept, cam stricau cu strălucirea lor efectul luni. 
Fata Oliei era gravă şi palidä. Numai buzele zâmbeau, dar 
zâmbetul lor mai mult se ghicea. Ochii priveau fngândurati în jos; 
cu astfel de ochi se dezleagă de obicei problemele grele. Când 
Ola puse piciorul pe prima treaptă, ochii 1 se neliniştiră, incepura 
să-i fugă în toate părţile; îşi adusese aminte de mama ei. Îşi trecu 
uşor mâna peste pieptănătura cam răvăşită, soväi câteva clipe pe 
prima treaptă, apoi scutură capul şi se îndreptă cu hotărâre spre 
uşă... În clipa aceea îmi fu dat să văd o scenă puţin obişnuită... 
Usa se deschise, şi fata palidă a Oliei fu luminată în plin de lumina 
vie din casă. Olia tresări, făcu un pas înapoi şi se lăsă uşor pe 
vine... Ai fi zis că o turtise ceva... Pe prag, cu capul ridicat, stătea 
prinţesa, roşie la fata, tremurând de mânie si de ruşine... Tăcerea 
tinu vreo două minute. 

— O fată de prinţ, spuse prinţesa apăsat, logodită cu un prinţ, 
dă întâlniri unui locotenent?! Lui Evgrasca! Nemernico! 

Ola se făcu mică de tot şi, tremurând din tot trupul, se furişă ca 
un şarpe pe lângă prinţesă şi fugi în odaia ei. Se aşeză pe pat şi tot 


restul noptii nu-si mai desprinse de la fereasträ privirea plina de 
neliniste, de groaza chiar... 

La ora trei noaptea, avuräm din nou o consfatuire. La aceasta 
consfatuire, ne baturam prieteneste joc de Egorov, beat de fericire, 
si trimiseram pe baronul jurist din Harkov în delegaţie la 
Ceaihidzev. Prinţul nu dormea nici el. Baronul jurist din Harkov 
urma sä-1 arate ,,prieteneste” lui Ceaihidzev ca situatia lui era 
acum penibilă, ridicola, şi trebuia să-l roage să binevoiascä, în 
calitatea sa de om evoluat, să ia asupra sa sarcina de a-şi da seama 
de această situaţie. Baronul jurist din Harkov trebuia să-l mai 
roage, între altele, să ne ierte pentru amestecul nostru şi să o facă 
tot „prieteneşte”, ea om evoluat ce era... Ceaihidzev răspunse 
baronului că “înţelegea foarte bine toate acestea”, că nu acorda 
prea mare importanţă dorinţei părinţilor, dar că o iubea pe Olia şi 
de aceea stăruise atât... Strânse cu căldură mâna baronului şi 
făgădui să plece chiar în ziua următoare. 

A doua zi de dimineaţă, Ola cobori la ceai palidă, prăpădită, 
aşteptându-se deznădăjduită la orice. Îi era şi frică, şi ruşine... Dar 
faţa 1 se lumină când ne zări si ne auzi în sufragerie. Stăteam cu 
toții în fata prințesei şi vorbeam în gura mare. Mai bine zis 
strigam, şi încă toţi o dată. Dăduserăm cărțile pe fata şi ne 
străduiam să băgăm în capul bătrânei prințese „idei” foarte 
asemănătoare cu acelea pe care Egorov le băgase, în ajun, în capul 
Oliei. Îi vorbeam de personalitatea femeii, de caracterul legitim al 
alegerii libere etc. Prinţesa ne asculta tăcută, posomorâtă, citind 
scrisoarea pe care 1-0 trimisese Egorov. Această scrisoare fusese 
compusă de întreaga bandă şi era împănată cu expresii de felul 
acesta: „din cauza vârstei noastre copilăreşti”, „din lipsă de 
experienţă,” „cu binecuvântarea dumneavoastră” etc. Prinţesa ne 
ascultă până la capăt şi tot până la capăt citi şi scrisoarea 
kilometrică a lui Egorov, apoi ne spuse: 

— Nu-1 treaba voastră, tancilor, să mă învăţaţi pe mine, femeie 
bătrână. Ştiu ce fac. Beti-va ceaiul şi plecaţi, duceti-va să zapaciti 
alte capete. Nu vă puteți împăca cu mine, care sunt o baba... Voi 
sunteți deştepţi, iar eu sunt o proastă... Mergeţi cu bine, domni- 


şorilor! Am să vă rămân în veci recunoscatoare! 

Prinţesa ne alunga. Îi sărutarăm mâna, îi scriserăm o scrisoare de 
mulţumire şi, cu multă părere de rău, plecarăm chiar în aceeaşi zi 
la moşia lui Egorov. Ceaihidzev plecă odată cu noi. La Egorov nu 
făcurăm altceva decât să chefuim, să-i ducem dorul Oliei şi să-l 
consolăm pe locotenent. Rămaserăm la el vreo două săptămâni. A 
treia săptămână, baronul nostru jurist primi o scrisoare de la 
prinţesă. Prinţesa îl ruga pe baron să vină la Tärmul Verde, ca să-i 
redacteze un act. Baronul se duse. La trei zile după plecarea lui, ne 
duserăm şi noi tot acolo, chipurile, după baron. Sosirăm la Tärmul 
Verde înaintea prânzului. Neîndrăznind să intrăm în castel, 
începurăm să ne plimbäm prin parc, privind din când în când spre 
ferestre. Prinţesa însă ne văzu. 

— Voi sunteţi? ne strigă ea. 

— Da, nol. 

— Ati venit cu vreo treaba? 

— Am venit să-l luăm pe baron. 

— Baronul n-are timp de voi, draci impielitati ce sunteţi! 
Baronul scrie. 

Ne descoperirăm şi ne apropiarăm de fereastră. 

— Cum o duceti cu sănătatea, prinţesă? întrebai eu. 

— Ce stati pe afară? răspunse prinţesa. Veniti in casă. 

Intrarăm şi ne aşezarăm smeriti. Prințesei, căreia 1 se făcuse un 
dor grozav de banda noastră, îi plăcu această smerenie. Ne opri la 
masă. În timpul mesei, ocärî pe unul dintre noi, care scăpase o 
lingură, făcându-l gură-cască, şi ne dojeni că nu ştim să ne com- 
portäm la masă. Ne plimbaräm apoi cu Ola şi râmaserăm şi peste 
noapte la castel... Mai petrecurăm încă o noapte acolo şi apoi ne 
împotmolirăm din nou la Tärmul Verde până în septembrie. Pacea 
se încheie de la sine. 

Ieri am primit o scrisoare de la Egorov. Locotenentul îmi scrie 
că toată iarna s-a străduit să „intre în grațiile” prinţesei şi a izbutit 
în cele din urmă să-i potolească supărarea şi să-şi asigure 
bunăvoința ei. A obţinut chiar promisiunea că la vară se va face 
nunta. 


Curând am sa primesc douä scrisori: una grava, oficiala de la 
printesa, cealalta lunga, vesela, plina de proiecte, de la Olia. In 
luna mai intentionez să ma duc din nou la Tarmul Verde. 


Apărut pentru prima oară în suplimentul literar al revistei ,Moscva”, 1882, 
supl. la Nr. 15, autoriz. cenz. din 23 aprilie şi la Nr. 16, autoriz. cenz. din 30 
aprilie. Semnat: Antoşa Cehonte. 

— Publicăm acest text. 

Autorul a făcut lângă titlu următoarea notitä: „Pe marginea desenului 
pictorului Cehov”. Desenul este reprodus pe o foaie anexată, cu legenda: 
«După întâlnire (La povestirea ,,Tärmul verde”). (Desen de pictorul N. P. 
Cehov).». 

Unele personaje ale povestirii poartă numele unor cunoscuţi şi unor rude 
ale lui Cehov: Korobov — coleg de universitate cu Cehov, mai târziu medic; 
Ecaterina Ivanovna — soţia lui Korobov; pictorul Cehov — fratele lui Cehov. 


„Intâlnirea a avut loc, dar...” 


Iesind de la examenul trecut cu succes, Gvozdicov sări în 
tramvai ŞI, cu şase copeici (lua întotdeauna bilet „la etaj”), ajunse 
la barieră. Distanţa de la barieră până la vilă, adică vreo trei verste, 
o străbătu pe jos. La intrare, fu întâmpinat de stăpâna vilei, o 
cuconita tânără. Gvozdicov dădea lecţii de aritmetică bäietasului 
e1 şi, în schimb, primea masa, casă şi cinci ruble pe lună. 

— Ei, ce-ai facut? il întrebă gazda, întinzându-i mana. A mers 
bine? Ai reuşit la examen? 

— Da, am reusit. 

— Bravo, Egor Andreevici! Si ai luat o nota mare? 

— Cinci... Ca de obicei... Hm... 

Gvozdicov nu luase cinci, ci numai trei plus, dar... dar de ce sa 
nu tragă o minciunica, dacă se putea? Cei care-şi trec examenele 
mint cu aceeaşi plăcere ca şi vânătorii. În camera lui, Gvozdicov 
găsi pe masă o scrisorică, pecetluită cu un fel de pastă trandafirie. 
Scrisorica mirosea a rezeda. Gvozdicov rupse plicul, mâncă pasta 
si citi următoarele: 

„Fie. Vino la ceasurile opt fix lângă santul in care ţi-a căzut ieri 
pălăria. Te aştept pe banca de sub copac. Şi eu te iubesc, dar nu 
mai fi atât de stângaci. Trebuie să te arăţi mai dezghetat. Aştept cu 
nerăbdare să vină seara. Te iubesc teribil. A dumitale S.” 

„P.S. Maman e plecată şi ne vom putea plimba până la miezul 
nopţii. Ce fericită sunt! Bunica va dormi şi nu va observa nimic.” 


Gvozdicov citi scrisoarea, zambind cu gura pana la urechi, sari 
intr-un picior $i incepu sa se plimbe triumfator prin camera. 

— Sunt iubit! Sunt iubit!! Sunt iubit!!! Ah, ce fericit sunt! O-ho- 
ho! Tra-la-la! 

Gvozdicov reciti scrisoarea, o sărută, o împături cu grijă şi o 
ascunse în cartea de anatomie. I se aduse prânzul. Transportat de 
scrisoare şi uitând de tot ce-i pe lume, dădu pe gât, în neştire, 
supa, carnea şi pâinea. După ce mâncă, se întinse pe pat şi începu 
să se gândească la tot felul de lucruri plăcute: la prietenie, la 
dragoste, la carieră... Chipul Soniei îi plutea mereu înaintea 
ochilor. 

„Ce păcat că n-am ceas! gândi el. Dacă aş avea un ceas, aş putea 
să socotesc cât mai e până seara. Parcă dinadins, timpul trece atât 
de groaznic de încet.” 

Plictisindu-se să stea întins şi să viseze, se sculă, se plimbă un 
pic prin odaie, apoi o trimise pe bucătăreasă după bere. 

„Până una-alta, să beau ceva, se gândi el. Timpul o să treacă 
astfel mai repede.” 

I se aduse berea. Gvozdicov se instală la masă, alinie în fata lui 
cele şase sticle şi, privindu-le galeş, începu să bea. După trei 
pahare, 1 se păru că cineva îi aprinsese în cap şi în piept câte un 
bec electric: se simțea copleşit de căldură, de lumină, de 
mulțumire sufletească. 

„Sonia o să mă facă fericit! se gândi el, destupând a doua sticlă. 
E... e tocmai fiinţa la care visam... O, da!” 

După a doua sticlă, simţi că becul din cap se stinsese şi că în 
minte se făcuse cam întuneric. În schimb, ce vesel era! Bine-i de 
trăit pe lumea asta, după a doua sticlă! Trecând la a treia, 
Gvozdicov isi flutura mâna pe dinaintea nasului, jurând că nu 
există pe lume om mai fericit ca el. Jurământul şi-l făcea lui însuşi 
ŞI il credea fără putinţă de apel. 

— Ştiu ce 1-a plăcut la mine! mormăi el. Ştiu. I-a plăcut omul 
care iese din comun! Asta e! Ştie ea de cine şi de ce merit să fiu 
iubit... Un om care iese din comun! Nu sunt un terchea-berchea 
oarecare... Sunt Gvozd... Eu... 


Destupând a patra sticlä, exclama: 

— Da! Nu sunt un om ca oricare altul! S-a indragostit de... 
geniul din mine! De geniu! De geniul universal! Cine sunt eu? Si 
ce sunt? Credeţi, poate, că sunt Gvozdicov? Da, sunt Gvozdicov, 
dar ce fel de Gvozdicov? Asta e! 

Ajungand la jumatatea celei de a patra sticle, lovi cu pumnul in 
masa, îşi ciufuli părul şi strigă: 

— Am să le arăt cine sunt eu! Numai să-mi sfârşesc studiile! 
Lăsaţi-mă să-mi desăvârşesc învăţătura! Sunt un sacerdot al 
ştiinţei... De preotul ştiinţei s-a îndrăgostit ea. Si am să dovedesc 
că am avut dreptate. Nu mă credeţi? În lături! Nici ea nu crede? 
Ea? Sonia? În lături ŞI cu ea, în cazul acesta! Am s-o dovedesc! 
Chiar de acum mă pun pe învăţătură. Numai să-mi golesc 
paharul... Sunteţi cu toţii nişte nemernici! 

Gvozdicov se mânie, goli paharul, lua de pe raft un curs, îl 
deschise şi începu să citească, de pe la mijloc: 

„Cau... cauza luxatiei maxilarului inferior poate fi şi căderea, o 
lo... lovitură primită in timp ce gura este deschisă...” 

— Ce prostii! Maxilar... Lovitură... Una, alta... Prostii! 

Gvozdicov închise caietul şi destupa a cincea sticlă. După ce o 
bău şi pe a cincea, şi pe a şasea, se întristă şi începu să se 
gândească la nimicnicia universului, în general, şi a omului, în 
particular... Adâncit în gânduri, aşeza, în mod mecanic, dopul pe 
gâtul sticlei, ochea şi, dându-i un bobârnac, încerca să lovească cu 
el rotocoala verde care-i juca înaintea ochilor. Dar cum nimerea cu 
dopul pata verde, alte pete, negre, verzi şi albastre începeau să-i 
joace în faţa ochilor. Lina dintre ele, cafenie-roşcată, cu ace verzi, 
se apropie, zâmbind, de ochii lui şi-i picură ceva ce semăna a 
clei... Gvozdicov simţi că pleoapele 1 se lipesc... 

„Mi s-a băgat în ochi cineva... care ţârâie intruna! gândi el. 
Trebuie să ies la aer, altfel orbesc. Trebuie să mă... să mă plimb... 
Aici e înăbuşeală. Încing toate sobele. Ce măgari! Târâie şi încing 
sobele! Dobitociui!” 

Gvozdicov îşi puse pălăria pe cap şi ieşi. Afară se lăsase 
noaptea. Trecuse de ora nouă. Pe cer licăreau stelele. Nu era lună 


şi noaptea făgăduia să fie întunecoasă. Gvozdicov simţi adierea 
prospetimii de mai a pădurii. Îl întâmpină toată recuzita unui 
rendez-vous”: şi şoapta tainică a frunzisurilor şi cântecul 
privighetoarei, şi chiar... ea”, a cărei siluetă alburea în întuneric. 
Fără să ştie nici el cum, Gvozdicov ajunsese la locul arătat în 
scrisoare. 

Sonia se sculă de pe banca şi îi ieşi înainte. 

— Georges! spuse ea, cu răsuflarea tăiată. Sunt aici... 

Gvozdicov se opri, ciuli urechea şi începu să privească în sus, 
spre vârful copacilor. I se păruse că numele lui fusese rostit 
undeva, pe sus. 

— Eu sunt, Georges! repetă Sonia, apropiindu-se mai mult de el. 

— Hai? 

— Eu sunt. 

— Cum? Cine-1? Pe cine cauti? 

— Eu sunt, Georges... Hai, vino... Sa stam jos! 

Georges se freca la ochi şi se uită aiurit la ea... 

— Ce vrei? 

— Ce ciudat esti! Nu ma recunosti? Se poate ca nu vezi nimic 
din pricina întunericului? 

— A-a-a-a... Dă-mi voie... Cu ce drept te plimbi noap... 
noaptea într-un pa... arc străin, domnule? Răspunde, domnule, că 
de nu, iti trrrag... una... 

Georges intinse mana si o apuca de umar. Sonia incepu sa rada 
cu hohote. 

— Ce hazliu esti! Ha-ha-ha... Ce bine stii sa te prefaci! Hai sa 
mergem... Să stăm putin de vorbă... 

— Să stam putin?... Unde?... De ce?... Dumneata?... Cu 
mine?... Vrei sa-ti bati joc! 

Sonia începu să râdă şi mai tare, îşi trecu braţul pe sub al lui şi il 
îmbie să o urmeze, Gvozdicov se trase însă înapoi. Ai fi zis că era 
un cal rotas, nărăvaş şi îndărătnic, iar Sonia, un lăturaş focos, 
zbătându-se să tragă înainte. 

— Mi-e... somn... Dă-mi drumul, bolborosi el. N-am poftă să 
mă tin de fleacuri... 


— FE, hai, ajunge... De ce ai întârziat cu o jumătate de ora? Ai 
avut de invatat? 

—Da, am studiat... Studiez mereu... Ca... u... za luxatiei 
maxilarului inferior poate fi o cädere sau o lovitura primita in timp 
ce gura-1 deschisa. Maxilarele se scrantesc de cele mai multe ori in 
birturi, la cârciumi... Vreau bere... Marca ,,Trei dealuri”. 

Ajunseră cu greu până la bancă şi se aşezară. Gvozdicov îşi 
propti obrajii în pumni şi coatele pe genunchi şi scoase un sforăit. 
Päläria îi alunecă de pe cap şi căzu la picioarele ei. Sonia se aplecă 
si îl privi în fata. 

— Ce-i cu dumneata? întrebă ea, in şoaptă. 

— Nu-1 treaba dumitale, nu te priveşte... Nimeni n-are dreptul 
să se amestece în treburile mele... Toţi sunt nişte dobitoci... şi voi 
sunteţi... dobitoci. 

După o clipă de tăcere, Gvozdicov adăugă: 

— $i eu sunt un dobitoc... 

— Ai primit scrisoarea? întrebă ea. 

— Am primit-o... De la Soni... ca... De la Sonia... Dumneata 
eşti... Sonia? Ei şi? E stupid Nerăbdare” nu se scrie cu „1, ci cu 
„ă”. Of, ştiutori de carte! Dracu” să vă ia pe toti!... 

— Nu cumva esti beat? 

— Nnnu... dar sunt drept! Ce dr-r-rept ai dumneata sa... Cu 
bere nu poţi să te îmbeţi... Cum? Care? 

— Dacă nu eşti beat, de ce vorbeşti prostii, neobrăzatule? 

— Nnnu. Nominativul e — pe mine, genitivul e — pe tine, 
dativul... Processus condyloideus et musculus sterno-cleido- 
mastoideus...*° 

Gvozdicov începu să râdă cu hohote şi isi lăsă capul pe 
genunchi... 

— Dormi? îl întrebă Sonia. 

Niciun răspuns. Fata se porni pe plâns şi începu să-şi frângă 
mâinile. 

— Dormi, Egor Andreevici? repetă ea. Drept răspuns, se auzi un 
sforăit puternic, răguşit. Sonia se sculă în picioare. 

— Nemernicule! Ticălosule! De ăştia-mi eşti? Ti-arat eu tie! Na, 


na! 

Si Sonia îi trase vreo cinci pumni cu mâna ei micutä! Apoi 
picioruşele ei începură să joace pe pălăria lui. Răzbunătoare mai 
sunt femeile! 

A doua zi, Gvozdicov trimise Soniei o scrisoare, cu următorul 
conţinut: „Ie rog să mă ierti. N-am putut să vin aseară, fiindcă am 
fost groaznic de bolnav. Dă-mi o altă oră, bunăoară diseară. Egor 
Gvozdicov, care te iubeşte.” 

Răspunsul la această scrisoare fu următorul: „Pălăria dumitale se 
găseşte aruncată pe jos, lângă boschet. Poti s-o iei de acolo. E mai 
plăcut să bei bere, decât să iubeşti; bea deci mai departe. Nu vreau 
să te stânjenesc. S... care nu mai e a dumitale. 

„P. S. Nu-mi răspunde. Te urăsc.” 


Apărută pentru prima oară în revista „Moskva”, 1882, Nr. 17, autoriz. cenz. 
din 7 mai. Semnată: Antoşa Cehonte. — Publicăm acest text. 


Corespondentul 


Muzicantii erau opt la număr. Sefului lor — Guri Maximov — i se 
pusese în vedere că, dacă muzica nu cântă fără întrerupere, n-au să 
vadă nici un singur păhărel de votcă, ba chiar răsplata muncii lor 
n-au să şi-o capete decât cu chiu, cu vai. Dansul începuse exact la 
ora opt seara. La ora unu noaptea, domnişoarele se supărară pe 
cavaleri; cavalerii, pe jumătate beti, se supărară pe domnisoare, şi 
dansul încetă. Musafirii se împărțiră în grupuri. Cei mai vârstnici 
puserä stăpânire pe salonaş, unde se întinse o masă cu patruzeci şi 
patru de sticle şi tot atâtea tacâmuri; domnişoarele se adunară într- 
un coltisor al salonului cel mare, forfecară pe nemernicii de 
cavaleri şi se străduiră să dezlege problema: cum se face că 
mireasa îi spune mirelui chiar de la început „tu”, iar cavalerii se 
retraseră în celălalt colt şi începură să vorbească toţi deodată, 
fiecare despre ale lui. Guri, dirijor şi în acelaşi timp vioara întâi — 
rol de care se achita foarte prost de altfel — intonă cu cei şapte 
ciraci ai lui marşul lui Cerniaev... Il cântă fără întrerupere, 
oprindu-se numai când simţea nevoia să tragă o duşcă sau să-şi 
mai scurteze bretelele pantalonilor. Era supărat: vioara a doua şi 
cea mai proastă era din cale afară de beată şi cânta cu totul 
anapoda, iar flautistul scăpa mereu flautul pe jos, nu se uita la note 
şi râdea fără motiv. Se făcu o larmă îngrozitoare. Câteva sticle se 
rostogoliră de pe masa cea mică... Cineva trase neamtului Carl 
Garlovici Fiinf un pumn în spinare... Câţiva musafiri cu feţe 


stacojii ieşiră buluc din dormitor, strigând şi râzând: un fecior se 
luă îngrijorat după ei. Diaconul Mianafuilov, dorind sa 
strălucească în faţa prea onoratului şi cherchelitului public şi să se 
dovedească om plin de duh, puse talpa ciubotei pe coada cotoiului 
si nu o mai ridică, până când un fecior nu smulse de sub piciorul 
lui pisica ragusita, spunând: „Asta-i curată nerozie!” Primarului 1 
se păru că cineva îi şterpelise ceasul: se sperie cumplit, asudă şi 
începu să ocărască, spunând că ceasul îl ţinea o sută de ruble. Pe 
mireasă începu să o doară capul... În antreu se prăvăli ceva greu şi 
se auzi un trosnet. În salonaş, în jurul sticlelor, musafirii mai în 
vârstă nu se purtau deloc cum s-ar fi cuvenit unor oameni în etate. 
Amintindu-şi de tinereţe, începură să vorbească fel de fel de 
măscări. Spuneau snoave pipărate şi vorbe cu două înţelesuri, 
chicoteau şi glumeau pe seama aventurilor galante ale gazdei care, 
măgulit, pesemne, şedea răsturnat într-un jilt şi răspundea alene: 

— Da” las” că nici voi nu v-aţi lăsat mai prejos, pramatiilor. Vă 
ştiu eu. De câte ori n-am făcut cadouri amorezelor voastre... 

Se făcu ora două. Guri începu să cânte pentru a şaptea oară 
„Serenada spaniolă”. Musafirii mai în vârstă erau infierbantati rău 
de tot. 

— Ja’n te uită, Egor! molfäi un moşneag, adresându-se gazdei şi 
arătând spre un colţ al salonaşului. 

— Cine-i neisprăvitul ăla? 

În colt, lângă un raft cu cărţi, şedea smerit, cu picioarele strânse, 
un mosnegut mărunt, într-o redingotă ponosită, verde închis, cu 
nasturi de metal şi, ca să se afle în treabă, räsfoia o carte. Gazda 
aruncă o privire într-acolo, se gândi câteva clipe apoi zâmbi. 

— Ăsta-i ziaristul, fraţilor, spuse el. Se poate să nu-l 
cunoaşteţi? E un om minunat! Ivan Nichitici — se adresă el 
mosnegutului cu nasturi de metal —, ce stai aşa retras? Ia vino 
încoace! 

Ivan Nichitici tresări, ridică de pe carte ochii săi albaştri şi se 
fastaci. 

— Asta-i scriitor, da, domnilor, ziarist! continuă gazda. Noi 
bem, iar dânsul, vedeţi dumneavoastră, stă într-un colt, cugeta ca 


tot inteleptul şi, din cand în când, ne aruncă o privire 
batjocoritoare. Nu ţi-e ruşine, mai frate? Hai, vino să bei cu noi! E 
păcat să stai deoparte. 

Ivan Nichitici se sculă, se apropie smerit de masă şi îşi turnă un 
pähärut de votcă. 

— Să dea Dumnezeu... bolborosi el, bându-şi tacticos 
pähärutul, să vă meargă toate... bine... din plin! 

— Ja o gustare, frate! Mănâncă! 

Ivan Nichitici începu să clipească des din ochii săi mici şi luă o 
sardea. Un grăsun, cu medalie de argint la gât, se apropie de el pe 
la spate şi îi turnă în cap o mână de sare. 

— Aşa o să fii mai sărat şi n-o să mai faci viermi! spuse el. 

Lumea râse cu hohote. Ivan Nichitici scutură capul şi se făcu 
roşu ca racul. 

— Nu te supăra! N-ai de ce să te superi. Am glumit! spuse 
grăsunul. Nostim mai eşti! Uite, îmi torn şi mie! Şi grăsunul luă de 
pe masă o solnita pe care şi-o răsturnă în cap. 

— Dacă vrei, îi torn şi lui. Nu-i nicio supărare! continua el, 
turnând sare şi în capul gazdei. Lumea începu să râdă şi mai tare. 
Ivan Nichitici zâmbi şi el si mai luă o sardea. 

— De ce nu bei, vicleanule? spuse gazda. Bea! Bea cu mine! 
Hai, să bem cu totii! 

Se ridicara şi inconjurara masa. Paharele fură umplute cu coniac. 
Ivan Nichitici şi-l trase, prevăzător, pe al său, şi tusi ca să-şi 
dreagă glasul. 

— Pentru mine cred că e de ajuns, spuse el, adresându-se 
gazdei. Si asa sunt ametit. Ei, să vă dea Dumnezeu... numai 
lucruri bune şi plăcute, Egor Nichiforici. De ce vă uitaţi aşa, cu 
toţii, la mine? Sunt chiar atât de caraghios? Hi-hi-hi! Ei, să vă dea 
Dumnezeu... Egor Nichiforîci, taică, fiți atât de bun şi de 
îndatoritor şi porunciti-1 lui Guri să spună lui Grigori să nu mai 
dea aşa în tobă. M-a înnebunit dobitocul! Bate aşa de tare, că mi-a 
spart urechile! În sănătatea dumneavoastră! 

— Ba lasă-l să bată, spuse gazda. Se poate muzică fără tobă? 
Scrii opere literare şi nici atâta lucru nu pricepi! Ei, acu’ să bem 


amândoi! 

Ivan Nichitici sughita şi tropăi mărunt pe loc. Gazda umplu două 
pahare mari. 

— Bea, prietene, spuse el, şi nu căuta să scapi. Dacă vei scrie că 
la L... toată lumea era beată, va trebui să scrii şi despre tine. Nu-i 
asa? E1, să trăieşti! Hai, desteptule! Rusinos mai esti! Bea! 

Ivan Nichitici tusi, îşi suflă nasul şi ciocni paharul cu gazda. 

— Eu atâta vă doresc: toate relele şi toate nenorocirile... să vă 
ocolească! spuse un negustoraş, vrând să facă pe spiritualul; 
ginerele cel mare al gazdei se porni pe un râs cu hohote. 

— Ura-a-a-a pentru ziarist! strigă grăsunul, luându-l pe Ivan 
Nichitici în braţe şi ridicându-l in sus. Sarira şi alti musafiri şi Ivan 
Nichitici se pomeni deasupra capetelor tuturor, pe braţele, 
scafarliile şi umerii prea onoratei şi cherchelitei intelectualitati din 
Le: 

— Su-u-s cu el! Să-l ridicäm pe smecher! Puneti mana pe 
neisprăvit! Sus cu puslamaua în haină verde, strigară bătrânii, 
purtându-l pe Ivan Nichitici în salonul cel mare. Acolo li se 
alăturară cavalerii, care începură să-l salte pe bietul ziarist până în 
tavan. Domnisoarele bătură din palme, muzicantii incetara să 
cânte, feciorii, aduşi de la club, ca sa fie mai „şic” se mirarä de 
această ,,necuviinta” şi începură să chicotească prosteste în pumnii 
lor aristocratici. Lui Ivan Nichitici îi săriră doi nasturi de la 
redingotă şi 1 se desfăcu cureaua. Gâfâia, gemea, scâncea, suferea, 
dar... zâmbea fericit. Nu s-ar fi aşteptat niciodată la o asemenea 
cinste, el, „mica nulitate” — cum singur spunea — care abia era 
luată în seamă printre oameni... 

— Haa-haa-ha! zbieră mirele şi, beat turtă, se agata de picioarele 
lui Ivan Nichitici. Ziaristul se clătină, alunecă din braţele 
intelectualitati din T... şi se agata de gâtul gräsunului cu medalia 
de argint. 

— Am să-mi sparg capul, bolborosi el, am să-mi sparg capul! 
Dati-mi voie! Numai un pic! Asa... Nu, nu asa! 

Mirele dădu drumul picioarelor ziaristului, care rămase agăţat de 
gâtul grăsunului. Grăsunul se scutură şi Ivan Nichitici căzu, gemu 


usor, apoi se ridica chicotind. 

Toată lumea râdea; până şi feciorii cei civilizati de la club isi 
increteau nasurile cu un aer condescendent, catadicsind sa 
zâmbească. 

Un zâmbet fericit zbarci fata lui Ivan Nichitici; ochii lui albaştri, 
umeziti, străluciră, iar gura 1 se deschise pieziş: buza de sus o 
porni spre dreapta, iar cea de jos se lungi, apucând-o spre stânga. 

— Stimaţi domni — începu el, cu un glas slab de tenor, 
desfăcând braţele, apoi potrivindu-si cureaua — Stimaţi domni! Să 
vă dea Dumnezeu tot ceea ce aşteptaţi de la el: Mulţumesc lui 
Egor Nichiforovici, binefăcătorului... n-a disprețuit pe un om 
mărunt. Alaltăieri, ne-am întâlnit în ulicioara Griaznaia şi mi-a 
spus: „Vino la noi, Ivan Nichitici. Vino neapărat. Vine tot oraşul: 
vino şi tu, cel mai mare bârfitor din întreaga Rusie, vino!” Nu m-a 
disprețuit, Dumnezeu să-i dea sănătate. L-ati fericit cu alintarea 
dumneavoastră sinceră, nu l-aţi uitat pe ziarist, pe mosneagul 
jerpelit. Vă mulţumesc. Să nu-i uitaţi niciodată pe cei din tagma 
noastră, onorată asistenţă. Suntem oameni mărunți asa-i, dar nu 
suntem rai la suflet. Să nu ne dispretuiti, să nu ne ocoliti şi noi va 
vom pretui gestul! Printre ceilalți oameni, suntem mărunți, săraci, 
si totuşi suntem sarea pământului, suntem creaţi de Dumnezeu 
pentru folosul patriei, povätuim întregul univers, preamărim 
binele, înfierăm raul... 

— Ce tot träncänesti? strigă gazda. Ai dat drumul la moriscä, 
neispravitule? Mai bine tine-ne un discurs. 

— Un discurs, un discurs! strigară, cât îi ţinea gura, musafirii. 

— Un discurs? He-he-hm. Bine. Dati-mi voie să mă gândesc un 
pic! 

Ivan Nichitici începu să se gândească. Cineva îi strecură în mana 
o cupă cu şampanie. După câteva clipe de gândire, lungi gâtul, 
ridică deodată cupa şi începu, cu glăsciorul lui de tenor, 
întorcându-se spre Egor Nichiforovici: 

— Cuvântarea mea, onorate doamne şi stimati domni, va fi 
scurtă şi nu prin durata ei se va ridica la înălțimea evenimentului 
de azi, atât de mişcător pentru noi. Hm, hm... Un mare poet a 


spus: „Fericit cine a fost tânăr la tinereţe!” Nu mă îndoiesc de 
adevărul acestor cuvinte şi cred că nu voi greşi, dacă le voi mai 
adăuga ceva şi voi adresa, potrivit concepției mele, următoarele 
urări tinerilor vinovaţi de solemnitatea şi evenimentul de azi: Să 
fie, aceşti tineri ai nostri, tineri, nu numai acum, când, prin firea 
lucrurilor, sunt încă tineri trupeşte, ci şi la bătrâneţe, căci fericit 
este acel care e tânăr la tinereţe, dar de o sută de ori mai fericit cel 
ce-şi păstrează tinereţea până la groapă. Miri vinovaţi de această a 
mea limbutie să fie la bătrâneţe bătrâni la trup, dar tineri la suflet, 
adică să-şi păstreze avântul care pluteşte prin înălțimile vieţii. 
Idealurile lor să nu se ofilească până la sicriu, căci în aceasta stă 
adevărata fericire a oamenilor. Viaţa lor comună să se contopească 
într-un singur trai curat, blând şi de înaltă cinste. Soția mult 
iubitoare să servească... hi-hi-hi... ca să zic aşa, de octavă soţului 
ei, bărbat atât de deştept, şi să alcătuiască amândoi o armonie 
dulce şi sonora! Vivat, jivio şi ura-a-a! 

Ivan Nichitici goli cupa de şampanie, bătu cu piciorul în podea 
si privi triumfător la cei din jur. 

— Bravo, bine ai mai adus-o, Ivan Nichitici! strigară musafirii. 

Mirele se apropie, împleticindu-se, de orator, încercă să facă o 
plecăciune, dar, neizbutind, îl apucă de mână şi-i spuse: 

— Bocu... mersi bocu! Cuvântarea dumitale a fost foarte 
frumoasă şi n-a fost lipsită nici de o oarecare tendinţă. 

Ivan Nichitici se inalta pe vârfuri, cuprinse pe mire în braţe şi îl 
pupă pe gât. Mirele se ruşină peste fire şi, pentru a-şi ascunde 
fâstâceala, isi imbratisa socrul. 

— Hi, dar meşter mai esti în tălmăcirea sentimentelor! spuse 
grăsunul cu medalia. După mutră... nu m-aş fi aşteptat deloc! 
Jarta-ma... zău! 

— Mester? strigă Ivan Nichitici cu glas pitigäiat. Mester? He- 
he-he! Păi cred şi eu că sunt! Atât, că am prea puţin foc în mine, 
dar de unde să-l iau, acest foc? S-au dus vremurile de odinioară, 
onorati domni! Pe timpuri, când spuneai sau scriai ceva, te 
înduioşai tu singur, mirându-te de propriul tău talent. E1...! 
Frumoase timpuri mai erau! Ar trebui să bem pentru ele, fra 


diavolo! Hai sa bem, prieteni. Au fost timpuri grozav de 
avantajoase! 

Musafirii se apropiara de masă şi luară cate un pähärut. Ivan 
Nichitici se transformase ca prin minune. Îşi turnă acum nu un 
pähärut, ci un pahar. 

— Să bem, onorabili domni, continuă el. Aţi cinstit pe 
mosneagul ce am ajuns, să bem acum şi în cinstea vremurilor când 
am fost şi eu om mare! Frumoase vremuri! Mesdames, frumuseţile 
mele, ciocniti paharul cu aspidul şi basiliscul, care se minunează 
de frumuseţea dumneavoastră! Toc! He-he-he, amorasilor! Au fost 
timpuri frumoase, sacrramento! Am iubit, am suferit, am învins, 
am fost învins de nenumărate ori. Ura-a-a! 

— Ah, ce timpuri, continuă Ivan Nichitici, asudat şi emoţionat, 
ce timpuri, dragii mei! $i timpurile de acum sunt bune dar pentru 
alde noi, ziariştii, timpurile de odinioară erau şi mai bune, pentru 
simplul motiv că aflai în oameni mai mult foc şi mai mult adevăr. 
Pe atunci, scriitorul era un erou de legendă, un cavaler fără frică şi 
fără prihană, un mucenic, un martir şi un om drept. Dar astăzi? 
Priveşte, Rusie, la fiii tai, scriitori, şi ruşinează-te! Unde sunteți 
voi, scriitori adevăraţi, publicisti, luptători şi muncitori pe 
tărâmul... a... a... hm... al publicisticii? Nicăieri!!! Acum, toată 
lumea scrie. Cine vrea, scrie. Până si ticăloşu, cu sufletul mai 
murdar şi mai negru decât ciubota mea, cu inima iesita din ciocan, 
de la fierărie, nu din pântecele mamei, şi care au tot atâta adevăr în 
suflet câte case am eu, până şi ei îndrăznesc astăzi să păşească pe 
drumul celor gloriosi, pe drumul rezervat profeților, iubitorilor de 
adevăr şi celor ce dispretuiesc argintii. Dragii mei domni, calea 
aceasta s-a făcut astăzi mai largă, dar n-are cine să păşească pe ea. 
Unde sunt talentele cele adevărate? Pofteşte şi caută-le, dar zău că 
n-ai să le gasesti!... Totul s-a ofilit şi a sărăcit. Chiar şi vajnicii şi 
indräzneti de altădată, care au mai rămas în viata, chiar şi ei au 
sărăcit astăzi cu duhul şi bat câmpul. Odinioară, alergam dupa 
adevăr, iar astăzi a început goana după vorbe frumoase şi după 
copeică, lua-o-ar naiba! Bate un vânt ciudat! Mare nenorocire, 
dragi prieteni! Chiar eu, nemernicul de mine, nu m-am ruşinat de 


parul meu alb si am inceput sa alerg dupa vorbe frumoase! Din 
cand in cand, tot mai strecor in corespondentele mele cate ceva de 
efect. Mulţumesc Domnului, creatorul cerului şi pământului, ca 
nu-s lacom de bani; să ştiu că mor de foame, şi tot n-aş îndrăzni să 
scriu ceva împotriva vrerii mele. Astăzi, cine vrea să mănânce, 
scrie, ŞI scris orice, cu condiţia, bineînţeles, să nu spună ceva ce s- 
ar apropia prea mult de adevăr. Vreti să primiţi bani de la 
redacţie? Vreti? Ei, dacă vreţi, dati-1 drumul, scrieți că în oraşul 
nostru a fost, în ziua cutare, un cutremur şi că femeia Akulina a 
născut dintr-odatä şase copil... iertati-ma de nerusinare, 
mesdames. S-au ruşinat, frumuseţile! Iertati! Fiţi märinimoase şi 
iertati-mi bădărănia. Sunt doctor în expresii necuviincioase şi, mai 
demult, îmi sustineam adesea, prin cârciumi, teza de doctorat în 
această materie, biruind, cu prilejul anumitor discuţii in 
contradictoriu, pe fel de fel de golani. Iertati-ma, dragele mele! 
Of-of-of... aşa-i! Scrie orice vrei, că totul merge. Pe timpuri, nu 
era aşa! Chiar dacă scriam vreun neadevăr, o făceam din prostie, 
din tâmpenie, dar nu ne foloseam de minciună ca de o armă, 
fiindcă socoteam sfântă cauza pentru care lucram şi ne închinam 
în fata ei! 

— De ce purtaţi nasturi de metal? îl întrerupse pe Ivan Nichitici 
un filfizon, cu patru carlionti în cap. 

— Nasturi de metal? Aşa-i, sunt de metal... Din obisnuinta... 
Mai demult, acum vreo douăzeci de ani, când mi-am comandant 
redingota, croitorul i-a pus din greşeală nasturi de metal, in loc de 
nasturi negri şi... m-am obişnuit cu ei. Am purtat redingota aceea 
vreo şapte ani. Asa era altădată, domnii mei... Ia te uită, cum stau 
şi mă ascultă frumuseţile, porumbitele! Ascultă ce spune 
mosneagul, drägutele de ele... Hi-hi-hi! Frumusetile mele cereşti, 
să vă dea Dumnezeu sănătate! Ar fi trebuit să trăiţi acum patruzeci 
de ani, când eram tânăr şi când puteam să aprind pojar în inimi. Aş 
fi fost robul vostru domnisoarelor, mi s-ar fi făcut găuri la 
genunchi... Ia te uită cum râd, floricelele!... Of, dragele mele... 
Aţi cinstit pe moşneag cu luarea aminte a domniilor voastre. 

— Acum mai scrii ceva? îl întrerupse o domnişoară cu năsucul 


în vânt. 

— Dacä scriu? räspunse Ivan Nichitici, care prindea tot mai 
mult chef de vorbä. Cum sa nu scriu! N-am sa-mi ingrop talentul, 
pana ce nu cobor în mormânt, regina sufletului meu! Sigur ca 
scriu! N-ati citit? Dati-mi voie să vă întreb: cine a trimis o cores- 
pondentä de aici ziarului „Golos”* în anul una mie opt sute 
şaptezeci şi şase? Cine? N-aţi citit-o? Era bună! În anul una mie 
opt sute şaptezeci şi şapte am trimis tot „Golos”-ului un articol, 
dar redacția onoratului ziar l-a găsit inoportun. He-he-he... 
Inoportun... Aşa-i!... Articolul meu era cu tâlc, ştiţi cu un anumit 
tâlc. lată ce scriam: „Avem patrioți doar cu numele. Este însă 
problematic unde se află patriotismul lor: în suflet sau în 
buzunare?” Hi-hi-hi... Ati prins tâlcul? Mai departe scriam: „Ieri 
s-a celebrat, cu un sobor de preoţi, un parastas pentru cei căzuţi la 
Plevna. La parastas au fost prezente toate autoritățile şi toţi cetäte- 
nii, cu excepţia domnului locţiitor de politai din T., care strălucea 
prin absenţa sa, deoarece socotise mai interesant pentru el să-şi 
termine preferansul, decât să împărtăşească cu cetăţenii bucuria ce 
o resimte întreaga Rusie.” I-am zis-o, nu-i aşa? Ho-ho-ho! N-au 
publicat însă corespondenţa. Mă cam întrecusem atunci cu gluma, 
dragii mei! În şaptezeci şi nouă, adică anul trecut, am trimis o 
corespondenţă ziarului cotidian ,,Russki curier”* care apare la 
Moscova. Am scris despre şcolile din judeţul nostru, dragii mei; 
corespondenţa mea a fost publicată, şi acum primesc gratuit ziarul 
„Russki curier”. Aşa-i! Vă minunati? Să vă minunati de genii, nu 
de nulitäti! Eu sunt o biată nulitate! Ho-ho-ho! Scriu rar, onorati 
domni, foarte rar! T... al nostru e sărac în evenimente care să 
poată fi descrise, iar fleacuri nu vreau să scriu; sunt prea mândru şi 
mă tem şi de conştiinţa mea. Ziarele sunt citite de întreaga Rusie, 
si ce înseamnă T... pentru Rusia? De ce s-o plictisim cu lucruri 
mărunte? Ce nevoie are ea, de pildă, să ştie că în cutare cârciumă a 
fost găsit un cadavru? Ehei, înainte vreme scriam, scriam mult! Pe 
atunci, publicam în ,,S@vemiaialpesla 9; în Sti OIECESIVO "+, în 
,»Moscovskie...”*'. Am fost contemporan cu Belinski; pe Bulgarin 
l-am atins o dată cu nişte paranteze... He-he-he!... Nu mă credeţi? 


Zau ca da! Alta data am scris o poezie despre virtutile militare... 
Cât am patimit, dragii mei, numai domnul Sabaoth o ştie!... Cand 
îmi aduc aminte cum eram pe atunci, mă înduioşez singur. Tare 
dârz şi îndrăzneţ mai eram! Sufeream şi mă chinuiam pentru toate 
ideile şi gândurile mele; da, da, pătimeam pentru näzuinta mea 
către o muncă nobilă. În anul patruzeci şi şase, am fost bătut în aşa 
hal de targovetii de aici, încât am zăcut trei luni în spital, cu o 
hrană de mizerie, şi asta pentru o corespondenţă publicată în 
„„Moscovskie Vedomosti”. Se vede că duşmanul meu le făgăduise 
huliganilor o răsplată grasă pentru cruzimea lor: M-au ciomăgit 
atât de groaznic, pe mine, robul lui Dumnezeu, încât şi astăzi pot 
să vă arăt urmele. lar o dată, în anul cincizeci şi trei, am fost 
chemat la Sisoi Petirovici, şeful poliției de aici... Nu-l mai ţineţi 
minte şi bine să vă pară că nu-l ţineţi minte. Amintirea pe care am 
păstrat-o eu despre acest om este cea mai amară din toate 
amintirile mele. M-a chemat şi mi-a spus: „Pentru ce m-ai 
ponegrit în „Pcela”, ai?” Şi cum îl ponegrisem eu? Scrisesem asa, 
simplu de tot, că la noi s-a pripăşit o bandă de escroci, care şi-a 
organizat cuibul la birtul lui Guscov... Acum, n-a mai rămas nici 
urmă din acest birt; a fost desfiinţat în anul şaizeci şi cinci şi, în 
locul lui, s-a deschis băcănia domnului Lubtovatski. Sfârşitul 
corespondenţei îl făcusem cam tot cu tâlc. Scrisesem aşa: „Dat 
fiind cele pomenite mai sus, n-ar fi rău ca poliția să acorde atenţia 
cuvenită birtului d-lui G.” Sisoi Petrovici a început să tipe la mine 
si să bată din picior. „Ce, crezi că fără tine n-o ştiu? Te apuci să 
mă înveţi ce am de făcut, sperietoarea dracului? Ce-mi eşti tu, 
profesor?” A tipat, a tipat, de mi se făcuse inima cât un purice, 
apoi m-a băgat la răcoare. Trei zile şi trei nopţi am stat la beci; mi- 
am adus aminte de Iona cu balena lui si am suferit fel de fel de 
înjosiri... N-am să uit asta, până mi s-or întuneca mințile! Nicio 
plosnitä, niciun päduche, iertati-ma, niciun gândăcel, pe care abia 
îl vezi, n-a fost vreodată înjosit în halul în care m-a înjosit Sisoi 
Petrovici, fie-1 tärâna uşoară. D-apăi când cuviosul părinte 
Pancrati, căruia îi spuneam de haz, în gând, „ciupicios părinte”, a 
buchisit într-o gazetă o corespondenţă care vorbea de un cuvios 


oarecare şi a binevoit să-şi închipuie că despre el era vorba şi ca 
eu aş fi scris corespondenţa? În realitate, nici pomeneală să fie 
vorba despre el, şi nici corespondenţa nu era scrisă de mine. Într-o 
ZI, cum treceam pe lângă biserica cea mare, m-a croit cineva de la 
spate cu un ciomag peste umeri şi peste ceafă, o dată, de două ori, 
de trei ori... Ptiu, bazaconie! Ce o fi? Cand mă uit înapoi, văd că-i 
părintele Pancrati, duhovnicul meu... În public!!! Pentru ce? 
Pentru care vină? Am îndurat-o şi pe asta cu smerenie... multe am 
mai îndurat eu, dragii mei! 

Cunoscutul negustor Grijev, care stătea lângă Ivan Nichitici, îl 
bătu, zâmbind, pe umăr. 

— Scrie, spuse el, scrie! De ce să nu scrii, dacă te pricepi la 
asta? Şi la ce ziar ai să mai scrii acum? 

— La „„Golos”, Ivan Petrovici! 

— Ai să ne dai să citim şi noi? 

— He-he-he... Cum apare. 

— Să vedem şi noi ce fel de meşter esti. Si ce ai să scrii? 

— Dacă Ivan Stepanovici donează ceva pentru gimnaziu, scriu 
si despre Domnia Sa! 

Ivan Stepanovici, un negustor care se purta ras şi cu haine de 
modă nouă, zâmbi şi roşi. 

— Bine, scrie! spuse el. Voi dona. De ce să nu donez? Pot să 
dau o mie de ruble... 

— Oare? 

— Da, pot. 

— Zău? 

— Ei, na-ti-o bună... Sigur ca pot. 

— Nu glumiti, Ivan Stepanovici? 

— Pot... Atât că... Hm... Dar dacă eu donez si tu nu scrii 
NIMIC? 

— Se poate? Cuvântul e cuvânt, Ivan Stepanovici! 

— Asta, aşa e... Hm... $i când ai să scriu? 

— Curând, chiar foarte curând... Nu glumiti, Ivan Stepanovici? 

— De ce să glumesc? Mă plăteşte cineva să fac glume? Hm... 
S1 dacă totuşi nu scrii? 


— Am să scriu Ivan Stepanovici! Să mă bată Dumnezeu, daca 
n-am să scriu! 

Ivan Stepanovici îşi increti fruntea lui mare, lucioasă şi căzu pe 
gânduri. Ivan Nichitici începu să tropäie mărunt din picioare, 
sughita şi îşi atinti ochişorii stralucitori de bucurie asupra lui Ivan 
Stepanovici. 

— Uite ce e, Nichita... Nichitici... sau Ivan, or cum ţi-o fi 
zicând. Uite ce e... Am să dau... am să dau două mii, în argint, si, 
după aceea, poate mai dau ceva... Dar numai cu condiția să scrii 
într-adevăr... 

— Da, zău că voi scrie! strigă Ivan Nichitici, cu glas pitigäiat. 

— Scrie, dar, înainte de a trimite corespondenţa la ziar, să mi-o 
arăţi şi mie şi, dacă o fi scrisă bine, am să pun pe masă două mii. 

— Am înțeles... E... hm... Vă ascult şi vă înţeleg, Ivan 
Stepanovici, om nobil şi märinimos ce sunteţi! Fiţi atât de bun şi 
de condescendent şi nu lăsați făgăduiala dumneavoastră fara 
urmare, să nu rămână doar o vorbă în vânt! Ivan Stepanovici! 
Binefăcătorule! Onorati domni! Sunt un om beat, dar mintea mea 
înţelege limpede totul. Filantropule umanitar! Mă închin in fata 
dumneavoastră! Vă veți cinsti numele! Veţi ajuta instructia 
publică, vă veţi revarsa dărnicia... Doamne!... 

— Bine, bine... Ai să vezi... 

Ivan Nichitici se agätä de pulpana lui Ivan Stepanovici. 

— Mărinimosule! ţipă el pitigäiat. Ia-te de mână cu oamenii 
luminati... Toarnă undelemn în candela care luminează universul! 
Dati-mi voie să beau în sănătatea dumneavoastră! Am sa beau, 
milostive, am să beau! Să trăias... 

Înecat de tuse, Ivan Nichitici dădu pe gât paharul de votcă. Ivan 
Stepanovici privi la cei din jur, făcu cu ochiul ziaristului şi trecu în 
salonul cel mare. Ivan Nichitici stătu puţin locului, se gândi o 
clipă, îşi mângâie chelia şi îşi făcu tacticos loc printre dansatorii 
din salon. 

— Rämâneti sănătoşi, se adresă el gazdei înclinându-se. 
Mulţumesc pentru buna primire, Egor Nichiforovici! N-am s-o uit 
niciodată! 


— La buna vedere, frate! Mai da pe la mine! Treci şi pe la 
magazin, daca ai timp, să bei ceai cu băieţii. Vino de ziua nevestii 
mele, dacă vrei, să ne tii un discurs. La bună vedere, prietene! 

Ivan Nichitici strânse cu căldură mâna ce 1 se întindea, se 
ploconi adânc in fata musafirilor şi se indrepta cu paşii săi mărunți 
spre vestibul, unde paltonasul său jerpelit se pierdea printre 
nenumărate blăni şi paltoane. 

— Nu dati un bacsis, Înălţimea Voastră? îl îmbie slugarnic, 
feciorul, căutându-i paltonul. 

— Dragul meu! Eu aş fi mai curând în stare să primesc un 
bacşiş, decât să dau. 

— Iată paltonul dumneavoastră! Asta-i, Semifnältimea Voastră? 
E bun de cernut făina! Cu un astfel de palton, ar fi mai nimerit să 
cureti cocina, decât să faci vizite. 

După ce îşi îmbrăcă, ruşinat, paltonul, Ivan Nichitici îşi suflecă 
pantalonii, ieşi din casa bogătaşului Egor L., om cu vază în oraşul 
T., $1, hpăind cu ciubotele prin noroi, se îndreptă spre locuinţa sa. 

Locuia pe strada principală, într-o casă pentru care plătea şaizeci 
de ruble pe an moştenitorilor unei negustorese. Casa se afla in 
fundul unei curți uriaşe, năpădită de ciulini, şi privea atât de smerit 
de după copaci, cum nu putea să privească decât... însuşi Ivan Ni- 
chitici. După ce zăvori poarta, se îndreptă spre casa lui cenusie, 
ferindu-se cu grijă de ciulini. Undeva, un câine mârâi înăbuşit, 
apoi scoase alene un lătrat scurt. 

— Daltă, Daltă, eu sunt!... mormăi corespondentul. Uşa casei 
nu era încuiată. După ce îşi curăţă ciubotele cu o măturică, Ivan 
Nichitici deschise uşa şi intră în bârlogul lui. Tuşi scurt, îşi scoase 
paltonul, se închină la icoană şi străbătu odaia, luminată de o can- 
delă mică. În a doua şi cea din urmă încăpere se închină iar la 
icoane şi se apropie, în vârful picioarelor, de patul în care dormea 
o fată drăguță, de vreo douăzeci şi cinci de ani. 

— Manecika, încercă s-o trezească Ivan Nichitici. 

— Manecika! 

— Vvvvv... 

— Trezeste-te, fata mea! 


— Mna-mna-mna... 

— Manecika, asculta, Manecika! Trezeste-te din somn! 

— Cine-1? Ce... e-1? 

— Trezeste-te, ingerasul meu! Scoala-te, sprijinul batranetilor 
mele, muzicanta mea... Fata mea! Manecika! 

Manecika se rasuci in pat şi deschise ochii. 

— Ce vrei? intreba ea. 

— Dă-mi, te rog, două coli de hârtie! 

— Du-te şi te culcă! 

— Hai, draguta tati! 

— Pentru ce-ti trebuie? 

— Să scriu o corespondenţă pentru ,,Golos”. 

— Dă-o-ncolo!... Culcă-te! Ti-am lăsat cina pe masă! 

— Tu eşti singurul meu prieten. 

— Eşti beat?... Lasă-mă să dorm! 

— Dă-mi hârtia! Ce te costă să te scoli, ca să faci un bine tatălui 
tău? Draga mea! Ce să fac, să te rog în genunchi? 

— Ufff... Doamne! Bine, iti dau, dar pleacă de aici! 

— Poftim! 

Ivan Nichitici se dădu doi paşi înapoi şi îşi ascunse capul după 
paravan. Manecika sări din pat şi se înfăşură strâns în pătură. 

— Mereu hoinar! mormäi ea. Ce pacoste! Când o sa te mai 
aduni de pe drumuri, Maică Precistă! Nici ziua, nici noaptea n-ai 
pace! N-ai pic de bun simt!... 

— Nu-ţi jigni tatăl, fetito! 

— Nu te Jigneste nimeni! Poftim! 

Manecika scoase din ghiozdanul ei două coli de hârtie şi le 
aruncă pe masă. 

— Mersi, Manecika! lartă-mă că te-am supărat! 

— Bine, bine, nu-i nimic! 

Manecika se trânti înapoi în pat, se acoperi cu pătura, se strânse 
ghem şi adormi pe loc. 

Ivan Nichitici aprinse o lumânare şi se aşeză la un colt al mesei. 
După ce se gândi un pic, muie penita în cerneală, îşi făcu semnul 
CTUCII şi începu să scrie. 


A doua zi, la ora opt dimineaţa, Ivan Nichitici se afla la intrarea 
principală a casei lui Ivan Stepanovici. Mâna cu care trăgea de 
clopot tremura. Trase vreo zece minute, în răstimpul cărora mai- 
mai să moară de frică. 

— Ce vrei? De ce suni întruna! îl întrebă feciorul lui Ivan 
Stepanovici, deschizând usa şi stergandu-si ochii somnorosi şi 
umflati, cu pulpana hainei cafenii, învechite. 

— Ivan Stepanovici e acasă? 

— Conasul? Păi, unde să fie? Dar ce vrei cu el? 

— Am venit... la dumnealui. 

— Dumneata esti de la poştă? Doamne! 

— Nu, vin de la mine... La drept vorbind... 

— Eşti funcţionar? 

— Nu... dar... pot să aştept? 

— De ce să nu se poată? Poftim! Intră! 

Ivan Nichitici se strecură pieziş în antreu şi se aşeză pe un divan, 
pe care erau aruncate boarfele feciorului. 

— Aucrrmm... Cgmbrrrr... Cine-i acolo? Se auzi din iatacul lui 
Ivan Stepanovici. Seriojca! Vino încoa”! 

Seriojca sari în picioare şi se năpusti, ca ars, în iatacul 
stăpânului, iar Ivan Nichitici, speriat, începu să-şi încheie nasturii 
de la haină. 

— Al? Cine? auzea el din iatac. Pe cine? N-ai limba, 
dobitocule? Cum? De la bancă? Vorbeşte odată! Un bătrân? 

Inima lui Ivan Nichitici începu să bată tare, ochii i se 
împăienjeniră, picioarele îi inghetara. Se apropia clipa hotărâtoare. 

— Cheamă-l! se auzi din iatac. 

Seriojca se întoarse, asudat, şi, ţinându-se cu mâna de o ureche, 
îl duse pe Ivan Nichitici la Ivan Stepanovici. Acesta tocmai se 
trezise: era întins în patul său de două persoane şi privea de sub 
plapuma cu fata de stamba la Ivan Nichitici. Lângă el, sub acelaşi 
oghial sforăia grăsunul cu medalia de argint. Acesta nu socotise 
necesar să se mai dezbrace. I se vedeau vârfurile ghetelor, iar 
medalia de argint alunecase de la gât pe pernă. În dormitor era o 


căldură înăbuşitoare şi mirosea tare a fum de ţigară. Pe podea 
zăceau cioburile unei lămpi, o băltoacă de gaz şi o fustă ruptă în 
bucăţi. 

— Ce vrei? întrebă Ivan Stepanovici pe Ivan Nichitici, privindu- 
| țintă şi incretindu-si fruntea. 

— Vă rog să mă iertati pentru deranjul ce vi-l pricinuiesc, 
începu Ivan Nichitici cu glas răspicat, scoțând din buzunar o 
hârtie. Dati-mi voie, mult stimate Ivan Stepanovici, să... 

— Ja ascultă, nu mă lua cu vorbe frumoase, n-am ce face cu ele: 
vorbeşte pe şleau. Ce vrei? Am venit pentru ca să vă... să vă spun, 
cu tot respectul... 

— Dar cine esti tu? 

— Eu? E... e... hm... Eu? Ati uitat? Sunt corespondentul. 

— Tu? A, da. Acum îmi aduc aminte. Si de ce ai venit? 

— Am vrut să vă aduc corespondenţa făgăduită, ca s-o citiţi... 

— AI ŞI scris-o? 

— Da, e gata. 

— $i de ce aşa repede? 

— Repede? Până adineauri am scris-o. 

— Hm... Nu aşa... Ar fi trebuit să scrii mai multişor. De ce să 
ne grabim? Du-te, mă frate, şi mai scrie. 

— Ivan Stepanovici! Nici locul, nici timpul nu sunt în stare să 
stingherească talentul... Chiar de mi-ati da un an întreg n-aş putea 
să scriu mai bine, zău aşa! 

— Bine, dă-o încoace! 

Ivan Nichitici despături foaia şi, tinand-o cu amândouă mâinile, 
o apropie de capul lui Ivan Stepanovici. 

Ivan Stepanovici luă foaia, increti uşor pleoapele şi începu să 
citească: „La noi, la T..., se construiesc în fiecare an mai multe 
clădiri, în care scop se face apel la arhitecţi din capitală, se 
primesc din străinătate materiale de construcţie, se cheltuiesc 
capitaluri enorme — şi toate acestea, trebuie s-o mărturisim, în 
scopuri mercantile... Păcat! Avem peste douăzeci de mii de 
locuitori, T... există de câteva secole, se ridică mereu clădiri si 
totuşi n-avem nici măcar o cocioabä, în care să se aciuieze forța ce 


retează rădăcinile pe care ignoranta le infige adânc... [gnoranta...” 
Ce-1 scris aici? 

— Aici? Horribile dictu...” 

— ŞI ce inseamna?... 

— Dumnezeu o fi ştiind ce înseamnă, Ivan Stepanovici! Cand se 
scrie ceva rău sau ceva îngrozitor, se adaugă, în paranteză, această 
expresie. 

— „Ignoranţa...” Mmm... ,,...se depune la noi în straturi groase 
si se bucură, pe toate treptele societății noastre, de cele mai 
depline drepturi de cetăţenie. Dar iată că a început să adie şi la noi 
suflul pe care-l respiră toată Rusia cultă. Acum o lună, am primit 
de la domnul ministru încuviințarea de a înfiinţa, în oraşul nostru, 
un gimnaziu. Această incuviintare a fost întâmpinată la noi cu un 
entuziasm de nedescris. S-au găsit chiar oameni, care nu s-au 
mărginit la simpla exprimare a entuziasmului lor, ci au dorit să-şi 
manifeste dragostea de cultură şi prin fapte. Negustorimea noastră 
care nu a răspuns niciodată printr-un refuz la invitaţia de a sprijini 
băneşte o inițiativă frumoasă, n-a dat nici de data aceasta negativ 
din cap...” Dra-a-ce! Ai scris-o repede, dar straşnic ai mai scris-o! 
Ia te uită! Eşti mare meşter! „Socotesc necesar să citez aici numele 
principalilor donatori. lată numele lor: Guri Petrovici Grijev 
(2.000), Piotr  Semionovici  Alebastrov (1.500), Aviv 
Inochentievici Potroşilov (1.000) şi Ivan Stepanovici Trambonov 
(2.000). Cel din urmă a mai fagaduit...” 

— Cine-i cel din urmă? 

— Cel din urmă? Dumneavoastră sunteți! 

— Vasăzică, după părerea ta, sunt cel din urmă? 

— Da, cel din urmă... Adică... e... e... hm... În sensul că... 

— Vasăzică, sunt cel din urmă? 

Ivan Stepanovici se ridică în capul oaselor şi se făcu stacojiu la 
faţă. 

— Cine-i cel din urmă? Eu? 

— Dumneavoastră, dar în ce sens? 

— În sensul că eşti un dobitoc! M-ai înţeles? Un tâmpit! Na-ti 
corespondenţa înapoi. 


— Prea stima... Ivan... Ivan... taica... 

— Vasăzică eu sunt cel din urmă! Lepra dracului ce eşti! 
Gansacule! Din gura lui Ivan Stepanovici incepura sa curga 
sudalmi mestesugite, care mai de care mai peste putinta de pus pe 
hartie. Innebunit de spaimä, Ivan Nichitici se präväli pe un scaun 
si începu să se răsucească în dreapta şi în stânga. Porrrcule! Cel 
din urmă?!? Ivan Stepanovici Trambonov n-a fost niciodată cel 
din urmă, şi nici nu va fi! Tu eşti cel din urmă! leşi afară şi să nu- 
ti mai calce vreodată piciorul pe aici. 

Ivan Stepanovici mototoli cu înverşunare corespondenţa şi o 
azvârli ghemotoc drept în faţa corespondentului ziarelor din 
Moscova şi Sankt Petersburg... Ivan Nichitici se făcu roşu ca 
racul, se sculă de pe scaun şi ieşi din iatac, cu paşii lui mărunți, 
fluturând din braţe. În antreu îl întâmpină Seriojca, care-i deschise 
uşa cu un zâmbet nătâng. Pomenindu-se în stradă, Ivan Nichitici, 
palid ca o coală de hârtie, o luă încet, prin noroi, spre locuinţa sa. 

Două ore după aceea, Ivan Stepanici, plecând de acasă, zări pe 
pervazul ferestrei din antreu şapca uitată de Ivan Nichitici. 

— A cui e sapca asta? îl întrebă el pe Seriojca. 

— A prăpăditului aceluia, pe care ati binevoit să-l dati afară, 
adineauri. 

— Arunc-o afară! Ce caută aici? 

Seriojca luă şapca şi, ieşind în stradă, o aruncă în noroiul cel mai 
cleios. 


Apărută întâi în revista „Budilnic”, 1882, Nr. 20, autoriz. cenz. din 20 mai; 
Nr. 21, autoriz. cenz. din 27 mai. Semnata: Antosa Cehonte. — Publicäm acest 
text. 

, Golos”’ — „ziar politic şi literar”, editat la Petersburg între anii 1863-1884, 
de catre A. A. Craevski. 

,, Severnaia pcela” — ziar care se edita la Petersburg între anii 1825-1864, 
Redactori-editori: între anii 1825 — 1830, F. V. Bulgarin; între ani 1831-— 
1859, F. V. Bulgarin si N. I. Greci. 

„Sin otecestva” — ziar editat la Petersburg, din anul 1862 până in anul 
1868; redactor-editor a fost A. V. Starcevski. 

„„Moscovskie ” — ziar reactionar, ,, Moscovskie vedotnosti ”. 

, Russki curier” — ziar liberal, editat la Moscova în anii 1879— 1889 şi în 
anul 1891, la început de către L. M. Selezneva, apoi de N. P. Lanin. 


Bulgaria F. V. (1789-1859) — ziarist si beletrist. Sub Nicolae I fiind agent 
al biroului III, scria denunturi calomnioase împotriva literatilor (Puşkin şi 
alţii). 


Esculapi rural 


Un spital al zemstvei. E dimineata. 

În lipsa doctorului, plecat la vânătoare cu şeful poliţiei de plasă, 
bolnavii sunt examinati de felcerii Cuzma Egorov şi Gleb Glebici. 
Pacienţii sunt cam vreo treizeci la număr. Aşteptând să se ispra- 
vească înscrierea bolnavilor în registru, Cuzma Egorov şade în 
sala de consultaţii şi bea cafea de cicoare. Gleb Glebici, care nu s- 
a spălat şi nu s-a pieptănat de când l-a făcut mama, şade cu 
registrul in fata, cu pieptul şi cu burta lätite pe masă, şi înscrie, 
morocănos, bolnavii. Înscrierea se face pentru statistică. Se 
notează numele de botez, numele tatălui, numele de familie, 
profesiunea, domiciliul, dacă bolnavul ştie carte sau nu, vârsta, 
apoi, după examinare, boala şi doctoria prescrisă. 

— Afurisite penite, dracu” să le ia! se burzuluieşte Gleb Glebici, 
trăgând în registrul uriaş şi pe nişte foi volante litere monstruoase, 
de o şchioapă. Si ce fel de cerneală e asta? Asta nu-i cerneală, e 
catran! Ma mir de zemstva! Ne dă ordin să inscriem bolnavii şi 
trece-n buget două copeici pe an pentru cerneală! Hai, faceti-va 
"ncoa! le strigă el bolnavilor. 

Se apropie doi inşi: un ţăran cu capul imbrobodit şi „basul” 
Mihailo. 

— Cum te cheamă? 

— Ivan Miculov. 

— Ai? Cum? Vorbeşte ruseste! 


— Ivan Miculov. 

— Ivan Miculov! Nu pe tine te întreb! Dă-te la o parte! Tu, 
ălălalt! Numele! 

Mihailo zambeste. 

— Ce, nu ştii? întreabă el. 

— De ce rânjesti? Lua-v-ar dracu”! Noi nu mai dovedim cu 
timpul, şi lor le arde de glume! Te întreb cum te cheamă! 

— Parcă nu ştii! Ori eşti ticnit la cap? 

— Ştiu, dar trebuie să te întreb, că aşa-i forma... Si de ce, ma 
rog, să fiu ticnit la cap?... Nu-s betiv, ca Milostivirea Ta. Nu beau 
de sting... Numele şi pronumele? 

— De ce să ti le spun, dacă le ştii şi tu? De cinci ani le stil... 
Sau, poate, le-ai uitat acum, în al şaselea? 

N-am uitat nimic, dar aşa cere forma! Intelegi? Sau nu ştii 
ruseste? Forma! 

— Fi, dacă aşa-i forma, atunci fie, dracu’ sa te 1a! Scrie! 
Mihailov Feodotici Izmucenco... 

— Nu Izmucenco, ci Izmucencov. 

— Fie si Izmucencov... Scrie cum vrei, numai să mă lecuiesti... 
Poti să scrii şi Ivan Pehlivan... Totuna-i... 

— Meseria? 

— Bas. 

— Vârsta? 

— De unde vrei să ştiu? N-am fost la botez. 

— Patruzeci? 

— Poate să fie, poate să nu fie. Pune cum vrei. 

Gleb Glebici se uită lung la Mihailo, stă pe gânduri şi scrie 37. 
Apoi, după ce se mai gândeşte, şterge 37 şi scrie 41. 

— Sti carte? 

— Ai mai văzut cântăreţ de biserică să nu ştie carte? Ma, da’ 
destept mai esti! 

— De fata cu lumea s-ar cădea să-mi spui ,,dumneata” şi să nu 
zbieri în halul ăsta. Următorul! Cine eşti? Cum te cheamă? 

— Michifor Pugolov din Haplova. 

— Pe ai din Haplova nu-i îngrijim noi. Următorul! 


— Fiţi atât de milostiv... Înălţimea Voastră! Am făcut mai bine 
de douăzeci de verste pe jos... 

— Nu-1 îngrijim pe ăi din Haplova! Următorul! Dă-te la o parte! 
Si nu fuma aici! 

— Nu fumez, Gleb Glebïci! 

— Atunci ce-ai în mână? 

— Mi-e degetul oblojit, Gleb Glebici! 

— Vezi să nu fie ţigară! Pe ăi din Haplova nu-i îngrijim noi! 
Următorul!... 

Gleb Glebici a sfârşit cu înscrierea, Cuzma Egorov şi-a băut 
cafeaua şi consultatia începe. Cel dintâi ia asupra sa partea 
farmaceutică şi trece la farmacie, iar celălalt — partea terapeutică — 
ŞI îşi pune un sort de musama. 

— Maria Zaplaxina! strigă, după registru, Cuzma Egorov. 

— Aici sunt, taică! 

În camera de consultatie intră o bäbutä măruntă, cu fata botitä si 
pe care parcă a turtit-o soarta vitregă. Se închină, apoi trage o 
plecăciune adâncă celui ce face pe Esculap. 

— Hm... închide uşa!... Ce te doare? 

— Capul, taică. 

— Aşa... Tot capul sau numai jumătate? 

— Tot, taică... tot, zău aşa... 

— De ce te înfofoleşti aşa?... Scoate cârpa asta! Capul trebuie 
să stea la răcoare, picioarele la căldură, iar trupul la o climă 
temperată... Suferi de stomac? 

— Sufăr, tacă... 

— Aşa... [a trage-ti pleoapa de jos! Bine, ajunge. Ai anemie... 
Am să-ți dau nişte picături... Câte zece picături dimineaţa, la 
prânz şi seara. 

Cuzma Egorov se aşază pe scaun şi scrie reţeta. 

„Rp. Liquor ferri 3 gr., din ăl de-i pe prichiciul ferestrei, că la 
al de pe raft nu ne dă voie Ivan lacovlici să umblăm în lipsa lui, 
câte zece picături, de trei ori pe zi, Mariei Zaplaxina. ” 

Babusca întreabă cu ce să ia picăturile, face o plecäciune şi 1esc. 
Cuzma Egorov aruncă reţeta la farmacie, prin ferestruica tăiată în 


perete, şi cheamă pe bolnavul următor: 

— Timofei Stucotei! 

— Prezent! 

In camera de consultatii intra Stucotei, subtirel si inalt, cu capul 
mare, aducand aidoma, de departe, cu un baston cu maciulie. 

— Ce te doare? 

— Mă doare la inimă, Cuzma Egorici. 

— În ce loc? 

Stucotei arată sub lingurică. 

— Aşa... De mult? 

— Încă din Săptămâna Mare... Deunăzi, am mers pe picioare şi 
a trebuit, de vreo zece ori, să stau jos... Ma ia cu frig, Cuzma 
Egorici... Apoi mă apucă fierbintelile. 

— Hm... Şi unde te mai doare? 

— Ca să spun drept, toate mă dor, Cuzma Egorici, dar 
dumneavoastră cautati-ma numai la inimă; de celelalte, nu va 
îngrijiţi... Pe alelalte, să le mai caute şi babele... Dati-mi niscaiva 
spirt, să nu mi se mai aplece mereu la inimă. Parcă mi se tot urcă 
ceva pe dinăuntru spre gât, se tot urcă şi, când mă apucă, uite aici, 
în locul ăsta... când mă apucă, apoi... imi zic că s-a ispravit cu 
mine... Ma impunge şi în spinare... Capul mi-e ca un pietroi... 
Mai şi tuşesc... 

— Poftă de mâncare ai? 

— Ferească Dumnezeu... 

Cuzma Egorov se apropie de Stucotei, îl apleacă şi îl apasă cu 
pumnul sub lingurică. 

— Te doare? 

— Văleu... văleu... vv... Doare! 

— Dar acum, te doare? 

— Vwv... Mor, nu altceva!!! 

Cuzma îi mai pune câteva întrebări, cade pe gânduri şi îl cheamă 
în ajutor şi pe Gleb Glebici. Începe consultul. 

— Scoate limba! porunceste Gleb Glebici bolnavului. 

Bolnavul deschide o gură cât toate zilele şi scoate limba. 

— Scoate-o mai mult! 


— Mai mult, nu pot, Gleb Glebici! 

— Totul se poate pe lumea asta! 

Gleb Glebici se uită un timp la bolnav, se gândeşte, chinuit, la 
ceva, da din umeri si iese din camera de consultatie, fara sa scoata 
o vorbă. 

— Cred că-i catar! strigă el apoi din farmacie. 

— Dä-1 „olei ricini” şi „ammonii caustici”! strigă Cuzma 
Egorov. Să se frece pe burtă dimineaţa şi seara! Următorul! 

Bolnavul iese din sala de consultaţii şi se îndreaptă spre 
ferestruica ce dă din farmacie pe coridor. Gleb Glebici umple o 
treime de pahar cu ulei de ricin şi îl întinde lui Stucotei. Acesta îl 
bea pe îndelete, isi linge buzele, închide ochiu şi face un semn 
glumet, că ar vrea şi de mâncare, ca după băutură. 

— $i ästa-1 spirtul! strigă Gleb Glebici, întinzându-i o sticlutä de 
amoniac. Freacă-te pe burtă, cu o cârpă de lână, dimineaţa şi 
seara... Sticluta s-o aduci înapoi! Nu te rezema de fereastră! Dă-te 
la o parte! 

De ferestruicä se apropie Pelagheia, bucătăreasa părintelui 
Grigori, zâmbind până la urechi şi acoperindu-şi gura cu 
broboada. 

— Ce doriţi? o întreabă curtenitor Gleb Glebici. 

— Lizaveta Grigorievna vă trimite salutări, Gleb Glebici, şi vă 
roagă sa-1 dati nişte pastile de mentă. 

— Cu plăce-e-re! Sunt gata să fac orice pentru persoane 
frumoase de sex feminin! 

Gleb Glebici ia de pe raft borcanul cu pastilele de mentă şi 
toarnă o jumătate de borcan în broboada Pelagheiei. 

— Spune-i, adaugă el, că Gleb Glebici zambea cu mult 
sentiment, în timp ce-ţi dădea pastilele. A primit scrisoarea mea? 

— A primit-o şi a rupt-o. Lizaveta Grigorievna nu se ocupă cu 
dragostea. 

— Ce cochetă e! Spune-i că e o cochetă! 

— Mihailo Izmucencov! strigă Cuzma Egorov. 

În camera de consultaţii intră „basul” Mihailo. 

— Salut, Mihail Feodotici! Plecăciune! Ce te doare? 


— Gâtul, Cuzma Egorici! La drept vorbind, am venit la 
dumneata mai mult... ca să binevoieşti să-mi dai un sfat pentru 
sănătatea mea... Nu că mă doare tare, dar îmi pricinuieste 
pagubă... Din cauza bolii, nu pot să cânt şi dirijorul corului îmi 
scade patruzeci de copeici de liturghie. Pentru priveghiul de ieri, 
mi-a scăzut douăzeci şi cinci de copeici. Astăzi a fost parastas la 
boieri, au dat trei ruble pentru cor, dar din cauza bolii, mie nu mi-a 
venit mai nimic. Cu voia dumitale, pot să-ți declarez, în privinţa 
gâtlejului meu, că hârâie tare şi mă râcâie rău. Sa juri că am în gât 
un motan, care mă tot zgârie cu ghearele... Har, hâr... 

— Asta, vasăzică, de la băuturile alcoolice ti se trage... 

— Nu pot să-ţi spun, propriu-zis, de unde mi se trage boala, dar, 
cu voia dumitale, pot să-ţi exprim că băuturile alcoolice n-au efect 
decât la tenori; la basi, n-au deloc. De pe urma băuturii, basul se 
face mai plin, Cuzma Egorici, mai impunător... La basi, are mai 
mult efect răceala. 

La ferestruică se iveşte capul lui Gleb Glebici. 

— Ce să dau babei? întreabă el. Fierul de pe fereastră s-a 
ispravit. Am să deschid pe cel de pe raft. 

— Nu, nu! Ivan lacovlici nu ne dă voie. O să se facă foc! 

— Atunci ce să-i dau? 

— Ala! 

În limbajul lui Gleb Glebici, „aia” înseamnă „bicarbonat”. 

— N-ar trebui să bei băuturi alcoolice! 

— N-am mai băut de trei zile... La mine, totul se trage din 
răceală... E drept că votca produce şi basilor rägusealä, dar, după 
cum ştii, Cuzma Egorici, octava se face mai bună de pe urma 
răguşelii... Noi nu putem fără votcă... Ce fel de cântăreţ ar fi ăla, 
care n-ar bea votcă? N-ar fi cântăreţ, ci, iartă-mi expresia, o curată 
ironie!... De n-aş avea indeletnicirea asta, nici n-aş lua-o în gură, 
blestemata de ea! Votca este sângele Satanei... 

— Uite ce e... Am să-ţi dau un praf... Dizolvă-l într-o sticlă cu 
apă şi clateste-ti gâtul dimineaţa şi seara. 

— Pot să şi înghit? 

— Poţi. 


— Foarte bine... Te apuca ciuda, cand nu e voie sa inghiti ceva. 
Iti clätesti gura, ţi-o tot clätesti, şi apoi scuipi... Păcat! Acum, uite 
ce vreau eu, propriu-zis, să te întreb... Dat fiind că sunt cam slab 
de mate si că, din pricina asta, mi se ia sânge în fiecare lună şi 
beau nişte ierburi, aş vrea să ştiu, cu voia dumitale, dacă pot să mă 
insor? 

Cuzma Egorov se gandeste un timp, apoi spune: 

— Nu, nu te sfatuiesc! 

— Îţi mulţumesc din toată inima... Straşnic tămăduitor mai esti, 
Cuzma Egorici! Mai bun ca orice doctor! Zău aşa! Câtă lume nu 
se roagă lui Dumnezeu pentru dumneata! I-ha-a!... Multă de tot! 

Cuzma Egorov pleacă modest ochiu săi mici şi prescrie, sigur de 
el, „natri bicarbonici”, adică bicarbonat de sodiu. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Svet i teni”*), 1882, Nr. 22, 18 iunie. 
Semnată: Antoşa. — Publicăm acest text. 


O ocazie pierduta 


INTAMPLARE DE VODEVIL 


Grozav imi mai vine sa plang! Mi se pare ca daca as incepe sa 
urlu ca un copil, mi s-ar mai usura sufletul. 

Era o seara incantatoare. Ma dichisisem, ma parfumasem si 
pornisem spre ea, ca un Don Juan. Isi petrecea vara la Sokolniki. 
Era tânără, frumoasă, 1 se dădeau treizeci de mii de ruble zestre, 
avea o oarecare cultură şi era îndrăgostită lulea de mine, da, de 
mine, autorul acestor rânduri. 

Ajuns la Sokolniki, am găsit-o şezând pe banca noastră 
preferată, sub nişte brazi înalți, subțiri. Cum m-a zărit, s-a sculat 
repede şi mi-a ieşit în întâmpinare, cu faţa strălucind de bucurie. 

— Ce crud eşti! a strigat ea. Cum poţi să intarzii atâta? Sti doar 
că mor de nerăbdare! Uf, nesuferitule! 

I-am sărutat mâna mică şi frumoasă şi ne-am îndreptat spre 
bancă. Tremuram din tot trupul, mi se tăiase răsuflarea şi simţeam 
cum inima mi se umflă, gata, gata să-mi plesnească. Pulsul mi-o 
luase razna. 

Şi nu era de mirare! În seara aceea, avea să mi se hotărască 
soarta. Ori, ori... Totul atârna de chpele ce aveau să urmeze. 

Vremea era minunată, dar nu-mi ardea de ea. Nu ascultam nici 
măcar privighetoarea care cânta deasupra capului nostru, cu toate 
că, la orice rendez-vous“, cât de cât mai ales, este obligatoriu să 


asculti privighetoarea. 

— De ce taci? m-a intrebat ea, privindu-ma drept in fata: 

— Aşa... Seara e atât de minunată... Maman a dumitale e 
sănătoasă? 

— Da, e sănătoasă. 

— Hm... Varvara Petrovna, aş vrea să stăm de vorbă... N-am 
venit decât pentru asta... Am tăcut, am tot tăcut, dar acum... 
ajunge! Nu mai pot să tac! 

Varia şi-a plecat fruntea şi a început să chinuiască o floricică; 
degetele îi tremurau uşor. Ştia despre ce voiam să-i vorbesc. După 
o tăcere de câteva clipe, am continuat: 

— De altfel, de ce să tac? Oricât aş tăcea, oricât de sfios aş fi, 
mai curând sau mai târziu tot va trebui să dau frâu liber... 
sentimentelor mele, vorbelor. Poate că ai să te simţi jignita... 
poate că n-ai să mă înţelegi, dar... ce să fac? 

Am tăcut iarăşi. Trebuia să găsesc o frază mestesugita. 

„Hai, vorbeşte odată! îşi pierdeau răbdarea ochisorii ei. 
Molaule! De ce ma chinuieşti?” 

— Desigur ca ai ghicit de mult, am continuat eu, dupa alte 
cateva clipe, de ce vin in fiecare zi aici, sa te plictisesc cu prezenta 
mea. Cum era sa nu ghicesti? Cu spiritul patrunzator ce te caracte- 
rizează, ţi-ai dat de mult seama de sentimentul care ma... (Pauză.) 
Varvara Petrovna... 

Varia şi-a plecat şi mai mult capul. Degetele ei au început să se 
frământe. 

— Varvara Petrovna! 

— Da... 

— Eu... Dar ce să mai vorbesc? Se înţelege şi asa... Iubesc, 
asta-1 tot... Ce aş mai putea adăuga? (Pauză.) Iubesc teribil! Te 
iubesc atât de mult încât... Într-un cuvânt, ia toate romanele ce au 
apărut în lumea asta, citeşte toate declaraţiile de dragoste din ele, 
toate jurämintele, toate jertfele şi... vei înţelege tot ce... mi se 
zbuciumă acum în piept... Varvara Petrovna! (Pauză.) Varvara 
Petrovna! De ce taci? 

— ŞI ce ai vrea? 


— Crezi ca... ce zici? 

Varia a ridicat incet capul si a zambit. 

„Drace!” m-am gândit eu. Varia a continuat să zâmbească, şi-a 
mişcat uşor buzele şi a şoptit atât de încet, încât abia am auzit: „ţi 
închipui oare, că aş putea spune nu?” 

l-am apucat nebuneste mâna, i-am sărutat-o tot atât de 
nebunește, apoi i-am luat, ca un turbat, şi cealaltă mână... Varia a 
fost la înălţimea clipei! În timp ce eu mă îndeletniceam cu mâinile 
ei, ea şi-a lăsat cäpsorul pe pieptul meu, oferindu-mi prilejul să-mi 
dau, pentru prima oară, seama, cât de minunat îi era părul. 

Am sărutat-o pe creştet şi am simţit în piept atâta căldură, de 
parcă mi s-ar fi aprins în el un samovar. Varia a ridicat încet faţa 
spre mine şi nu mi-a mai rămas nimic altceva de făcut decât s-o 
sărut pe gură. 

Si iată că, în clipa în care Varia era definitiv în mâinile mele, 
când învoiala prin care aveau să-mi fie numărate cele treizeci de 
mii de ruble era gata să fie iscălită, într-un cuvânt, când o nevastă 
drăguță, o zestre frumoasă şi o carieră demnă de invidiat îmi erau 
aproape asigurate, dracul mi-a dat ghes să vorbesc. 

Mi-a venit, dintr-odată, poftă să fac pe grozavul fata de 
logodnica mea şi să mă fălesc cu principiile mele. La drept 
vorbind, nici eu nu ştiu ce m-a apucat... Rezultatul a fost însă 
dezastruos! 

— Varvara Petrovna! am început eu, îndată după primul sărut. 
Înainte de a-ţi cere să-mi dai cuvântul că vei fi soţia mea, pentru a 
preîntâmpina vreo eventuală neînțelegere, socotesc o datorie 
sfântă să-ţi spun unele lucruri. Voi fi scurt... Ştii oare cine şi ce 
sunt eu, Varvara Petrovna? Un om cinstit! Un om muncitor! 
Sunt... sunt mândru de mine! Viitorul îmi surâde... Dar sunt 
sărac... N-am o letcaie. 

— Asta o ştiam, mi-a răspuns Varia. Banii nu înseamnă fericire! 

— Da... Dar cine vorbeşte de bani? Sunt... sunt mândru de 
sărăcia mea. N-aş schimba sumele neînsemnate, pe care le primesc 
pentru lucrările mele literare, cu miile care... cu care... 

— Bineînţeles. $1?... 


— Eu sunt obisnuit cu säräcia. Ea nu ma supärä. Sunt in stare sa 
stau o săptămână fără să mănânc. Dar dumneata? Dumneata? Ai 
să vrei să te desparti, pentru mine, de bunurile acestei lumi, 
dumneata care nu esti în stare să faci doi paşi fără să 1e1 o birja, 
care pui zilnic o altă rochie, care arunci banii pe fereastră, care n- 
ai ştiut niciodată ce e nevoia, dumneata, pentru care o floare ce nu- 
1 la modă constituie o mare nenorocire? 

— Eu am bani. Am zestrea mea! 

— Fleacuri! Câteva zeci de mii se cheltuiesc în câţiva ani... Si 
după aceea? Lipsuri? Lacrimi? Crede-mă, draga mea, eu am 
experienţă! Eu ştiu! Ştiu ce spun! Pentru a te lupta cu nevoia, iti 
trebuie o voință puternică, tărie supraomeneasca! 

„De ce oi fi înşirând toate prostiile astea?” mă întrebam în sinea 
mea, dar continuam: 

— Gândeşte-te, Varvara Petrovna! Gândeşte-te bine la pasul pe 
care-l faci! Un pas fără putinţă de întoarcere! Dacă simţi în 
dumneata destulă tărie, ia-ma, dacă nu te simţi in stare să lupti, 
respinge-ma! Mai bine să fiu hpsit eu de dumneata, decât... să fii 
dumneata lipsită de liniştea dumitale. Suta de ruble lunar, pe care 
mi-o dă literatura, e ca şi nimic! Nu ajunge! Gandeste-te deci, cat 
nu-i încă prea târziu. 

Am sărit în picioare. 

— Gândeşte-te bine! Unde-s lipsuri, sunt lacrimi, învinuiri, păr 
încäruntit înainte de vreme... Iti spun dinainte toate astea, fiindcă 
sunt un om cinstit. Te simţi destul de puternică pentru a împărtăşi 
cu mine o viata care, din punct de vedere exterior, nu seamănă 
deloc cu a dumitale, iti este chiar străină? (Pauză) 

— Dar am zestre! 

— Cât? Douăzeci, treizeci de mii! Ha-ha! Un milion? $i apoi, 
chiar de ar fi aşa: cum mi-aş putea permite să-mi însuşesc ceea 
ce... Nu! Niciodată! Sunt prea mândru! 

Am făcut câţiva paşi prin faţa băncii. Varia căzuse pe gânduri. 
Triumfam. De vreme ce se gândea, însemna că mă pretuia. 

— Prin urmare: ori viata cu mine şi lipsurile, ori viata fără mine 
si bogăţia... Alege. Ai tărie? Varia mea are atâta tărie? 


I-am vorbit mult in felul acesta. Fara sa-mi dau seama, ma 
aprindeam din ce în ce mai mult. In timp ce vorbeam, simţeam în 
mine un fel de dedublare. O jumătate din mine se imbata de cele 
ce spunea, pe cand cealalta visa: ,,Aibi putina rabdare, fetito... Cu 
cele treizeci de mii de ruble ale tale, vom duce un trai, cum nu s-a 
mai pomenit! Au să ne ajungă multă vreme!” 

Varia mă asculta, mă asculta... În cele din urmă, s-a ridicat şi 
mi-a întins mâna. 

— Iti mulțumesc! mi-a spus ea, cu un glas, care m-a făcut să 
tresar şi să-i caut privirea! În ochi şi pe obraji îi luceau lacrimi... 

— Îţi mulțumesc! Ai făcut bine, că ai fost sincer cu mine... Sunt 
prea răsfăţată... Nu pot... Nu sunt soţia de care ai nevoie... 

Si a început să plângă cu hohote. O sfeclisem... Când văd o 
femeie plângând, mă pierd cu firea, cu atât mai mult m-am 
descumpănit atunci. În timp ce mă gândeam ce trebuie să fac, 
Varia şi-a stăpânit plânsul şi şi-a şters lacrimile. 

— Ai dreptate, mi-a spus ea. Dacă m-aş mărita cu dumneata, ar 
însemna să te păcălesc. Nu mi-e dat să fiu nevasta dumitale. Sunt 
bogată, sunt răsfăţată, nu mă dau jos din birjă, mănânc numai 
becatine şi fursecuri scumpe. La masă, nu mă ating niciodată de 
supă sau de ciorbă. Mama îmi face mereu morală... dar eu nu pot 
altfel! Nu pot să umblu pe jos... Obosesc îndată... Si apoi, 
rochiile... Toate acestea ar trebui să cadă pe capul dumitale... Nu! 
Adio! 

Si, făcând un gest tragic cu mâna, a adăugat, netam-nesam: 

— Nu sunt demnă de dumneata! Adio! 

Mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre vilă. Şi cu? Eu am rămas 
pironit locului, ca un dobitoc; nu mă gândeam la nimic, mă uitam 
după ea şi simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare. Când mi- 
am venit în fire şi mi-am adus aminte unde mă aflam şi ce pacoste 
îmi pricinuise limba mea, am izbucnit în hohote de plâns. Când 
mi-a trecut prin cap să-i strig Variei: „Întoarce-te!” se făcuse de 
mult nevăzută. 

Am plecat spre casa, rusinat, cu senzaţia că inghitisem un hap 
amar. La barieră, nu mai era tramvai. Bani de birjă n-aveam. M- 


am vazut silit sa fac drumul pe jos. 

Dupa vreo trei zile, m-am dus din nou la Sokolniki. La vila, mi 
s-a spus că Varia e bolnavă şi se pregăteşte să plece cu tatăl ei la 
Petersburg, la bunica. N-am reuşit să aflu nimic lămurit... 

Acum, stau întins pe pat, muşc perna şi îmi trag mereu cu 
pumnul în cap. În inimă, parcă mi s-a aciuit un motan, care o 
sfâşie cu ghearele... Cum să dreg, cititorule, prostia pe care am 
făcut-o? Cum să-mi iau vorbele înapoi? Ce să-i spun sau ce să-i 
scriu? Nu găsesc nimic! s-a dus dracului totul! Si ce prosteşte s-a 
dus! 


Apărută pentru prima dată în revista „Sputnik”*, 1882, Nr. 11, 22 iunie. 
Semnată în subtitlu: Antoşa Cehonte. — Publicăm acest text. 


Urata patanie 


O INTAMPLARE CE ADUCE A ROMAN 


Povestea a inceput inca din 1arna. 

Balul era in toi. Muzica tuna, policandrele aruncau vapai, 
dansatorii erau neobositi si domnisoarele gaseau viata minunata. 
In saloane se dansa, in salonasele rezervate fumätorilor si in ca- 
merele de lucru ale gazdelor se jucau cărţi, la bufet băuturile 
curgeau gârlă, iar în bibliotecă se făceau declaraţii de dragoste 
înfocate. 

Totuşi Liolia Aslovskaia, o blondă durdulie cu obraji rumeni, 
ochi mari, albaştri, păr neobişnuit de lung şi cifra 26 în buletinul 
de identitate, şedea deoparte şi fierbea, supărată pe toţi, pe lumea 
întreagă şi chiar pe sine. Bărbaţii se purtau cu ea mai rău ca nişte 
porci. Mai ales în ultimii doi ani purtarea lor ajunsese de-a dreptul 
revoltătoare. Niciunul nu o mai băga în seamă. Nici să danseze cu 
ea nu le mai plăcea. Mai mult, când treceau prin fata ei, nemernici 
abia îi aruncau în treacăt o privire, ca şi cum ar fi încetat să fie o 
frumuseţe. lar dacă totuşi se întâmpla ca vreunul să tragă mai mult 
cu ochiul la ea, n-o făcea din admiraţie platonică, ci aşa cum se 
uită cineva, înainte de masă, la o tavă cu nisetru sau la o friptură 
de purcel. 

Si când te gândeşti că altădată... 

— Acum, la fiecare serată, la fiecare bal... e la fel! îşi spunea 


revoltată Liolia, muşcându-şi buzele. Si ştiu de ce nu vor să mă 
mai bage în seamă, ştiu! Se răzbună! Se răzbună fiindca-i 
dispretuiesc! Dar... dar atunci când o să mă mai mărit? E drept că 
în condiţiile astea e greu să te märiti! Şi timpul trece, nu aşteaptă! 
Ce nemernici! 

În seara de care vorbim, soarta se îndură însă de Liolia. În loc să 
danseze cu ea al treilea cadril, după cum fusese vorba, 
locotenentul Nabridlov se îmbătă crita şi, trecând prin fata ei, 
plescăi dispretuitor din buze, voind să-i arate astfel, ca un bădăran 
ce era, că nu dă doi bani pe ea. Liolia nu mai putu răbda o 
asemenea jignire. Toate au o limită. Ochii albaştri 1 se înnegurară 
si 1 se umeziră, buzele începură să-i tremure şi mai-mai să o 
podidească plânsul. Pentru ca vulgul să nu-i vadă lacrimile, Liolia 
se indrepta spre ferestrele întunecate, aburite si — o, clipă 
minunată, iata-te sosită! Zari lângă una dintre ele un tânăr frumos, 
care nu-şi mai lua ochii de la ea. Tabloul acesta înduioşător îi 
merse drept la inimă. Tinuta tânărului era de un „şic” nebun, fata-i 
era tristă şi privirea plină de dragoste, de uimire, de întrebări şi de 
răspunsuri anticipate. Liolia se învioră ca prin farmec. Luă aerul 
cuvenit şi cu coada ochiului începu la rândul ei cercetarea 
cuvenită. Această operaţie îi dovedi că tânărul n-o privea din 
întâmplare, numai aşa, într-o doară, ci literalmente n-o slăbea din 
ochi $i părea că vederea făpturi ei îl încântă, îl răpeşte chiar. 

„Doamne! îşi spuse Liolia. De i-ar trece cuiva prin cap să mi-l 
prezinte! Ce înseamnă un bărbat proaspăt sosit! m-a şi ochit!” 

Curând, tânărul începu să caute în dreapta şi în stânga, umblând 
prin saloane şi şoptind ceva când unuia, când altuia dintre bărbați. 

„Vrea să mă cunoască! Şi îi roagă să-mi fie prezentat”, îşi spuse 
Liolia, sugrumată de bucurie. 

Aşa şi era. Peste vreo zece minute, un actoraş amator, cu faţa 
rasă şi cu o privire strengäreascä, se lăsă înduplecat de rugämintile 
tânărului şi îl prezentă Lioliei cu o plecäciune de bonton. Liolia 
află că tânărul era Nogtev, pictorul „nostru” atât de talentat. De 
vreo douăzeci şi patru de ani, brun, cu ochi focoşi de georgian, cu 
mustăcioară frumoasă şi fata palidă, Nogtev nu picta niciodată 


NIMIC; totuşi era pictor. Avea par lung, un cioculet sub buza de 
jos, o mica paletă de aur atârnată de lanţul ceasului, palete de aur 
în chip de butoni de mansetä, mănuşi până aproape de cot şi la 
ghete tocuri nemaivăzut de înalte. Era băiat bun, dar tont ca un 
gânsac. Tatăl său era nobil, mama la fel şi avea şi o bunică bogată. 
Era holtei. Strânse sfios mâna Lioliei, se aşeză şi mai sfios lângă 
ea şi începu să o soarbă cu ochii lui mari. Conversatia se legă 
anevoie. Liolia ciripea, iar el nu spunea decât: „da... nu... vedeți 
că...” vorbea aproape în şoaptă, răspundea anapoda şi, foarte 
intimidat, îşi freca mereu ochiul stâng. Liolia aplauda în gând. 
Hotărâse în sinea ei că pictorul se îndrăgostise lulea de ea şi în 
culmea fericirii se simţea biruitoare. 

A doua zi după bal, Liolia şedea în odaia ei la fereastră şi privea 
triumfatoare în stradă. Cu un aer rătăcit Nogtev se plimba în sus şi 
în jos prin faţa casei, trăgând cu coada ochiului la geamuri. Privea 
de parcă ar fi tras să moară: trist, duios şi totodată galeş şi cu foc. 
A treia zi la fel. A patra zi ploua şi Nogtev nu era sub fereastră 
(cineva îl incredintase ca nu i-ar sta bine cu umbrelă). A cincea zi 
făcu ce făcu şi veni să se prezinte părinților Lioliei. Cunostinta se 
legă ca un nod gordian: atât de bine încât era cu neputinţă să mai 
fie dezlegată. 

După vreo patru săptămâni avu loc un nou bal. (Vezi începutul.) 

Nogtev stătea lângă o uşă, cu umărul proptit de uşor, şi o sorbea 
pe Liolia din priviri. Voind să-l facă gelos, Liolia cocheta la o 
oarecare depărtare de el cu locotenentul Nabridlov, care era beat, 
dar nu chiar critä, ci aşa, un pic, ca de schimbul întâi. 

Tatăl Lioliei se apropie pe la spate de Nogtev. 

— Tot mai pictezi? îl întrebă el. Te ocupi cu arta? 

— Da. 

— Aşa... E o ocupaţie foarte frumoasă... Să dea Dumnezeu, să 
dea Dumnezeu... hm... vasăzică Cel de Sus te-a înzestrat cu darul 
ăsta. Aşa... Fiecare cu darul lui... 

Aslovski tăcu un timp, apoi continuă: 

— Uite, ce e, tinere, ştii ce ar trebui să faci dacă... cum să-ţi 
spun... dacă pictezi? Ar trebui să vii la primăvară la noi la ţară. 


Avem acolo locuri încântătoare! Nişte privelişti de-ti stă mintea in 
loc! Nici Rafael n-a avut prilejul să picteze peisaje atât de 
frumoase. Noi am fi fericiţi... Fata mea s-a... împrietenit şi ea cu 
dumneata... Ei... hm... Of, tinereţea, tinereţea! He-he-he... 

Pictorul îi făcu o temenea şi în ziua de întâi mai îşi făcu bagajele 
si plecă la moşia Aslovskilor. Bagajele lui constau dintr-o cutie cu 
culori, cu totul de prisos, dintr-o vestă de pichet, o tabacheră goală 
si două cămăși. Fu primit cu braţele cât mai larg deschise. I se 
puseră la dispoziţie două odăi, doi servitori, un cal şi tot ce ar mai 
fi dorit, numai şi numai să indreptateasca aşteptările. Nogtev 
profita cât putea mai din plin de noua sa situație: mânca şi bea de 
stingea, dormea până târziu, se arăta vrăjit de privelişti şi nu-şi lua 
ochii de la Liolia, care era mai mult decât fericită. Il simţea 
apropiat, era tânăr, frumos, sfios... şi o iubea atât de mult! Sfiala 
sa mergea până acolo, încât nici nu îndrăznea să se apropie de 
Liolia, ci o privea mai mult de departe, de după o perdea sau de 
după o tufă. 

„Ce dragoste timidă!” ofta ea... 

Într-o dimineaţă minunată, tatăl Lioliei şi Nogtev stăteau de 
vorbă pe o bancă în grădină. Tatăl tot aducea vorba despre 
farmecul fericirii casnice, iar pictorul il asculta cu răbdare, trăgând 
pe furiş cu privirea la bustul Lioliei. 

— Eşti singur la părinţi? îl întrebă Aslovski printre altele. 

— Nu... Mai am un frate, Ivan... Bun băiat! O minune de om! 
Nu-l cunoaşteţi? 

— Nu, n-am avut plăcerea... 

— Păcat că nu-l cunoaşteţi. E atât de spiritual, atât de vesel, o 
grădină de om! Se ocupă cu literatura. Toate redactiile vor să-l 
atragă. El colaborează însă la revista „Şut”. Zău că e păcat că nu-l 
cunoaşteţi. Ar fi aşa de fericit să vă cunoască... Ştiţi ce? N-ati 
vrea să-l scriu să vină? Ce ziceti? Zău asa! Ar fi mai vesel! 

La această propunere, tatălui Liohei 1 se păru că cineva îi 
strângea inima într-o menghine, dar — ce să facă! — nu putu să 
răspundă altceva decât: „Cu multă plăcere!” 

Nogtev îşi manifestă bucuria sărind în sus şi trimise numaidecât 


122 


o invitație fratelui său. Acesta nu zăbovi să se arate. Nu veni însă 
singur, ci însoțit de prietenul său, locotenentul Nabridlov şi de o 
gogeamite javră bătrână şi ştirbă, pe care-o chema Turcu. Explică 
gazdelor că luase câinele cu el ca să nu fie atacat in drum de hoţi 
ŞI „ca să aibă cu cine bea”. Li se puseră la dispoziţie trei odăi, doi 
servitori şi un cal pentru amândoi. 

— Nu vă bateti capul cu noi! spuse Ivan gazdelor. Nouă nu ne 
trebuie nimic! N-avem nevoie nici de saltele de puf, nici de sosuri, 
nici de piane! Dacă însă ne veţi milostivi cu bere şi cu votcă, ei... 
atunci e altceva! 

Închipuiţi-vă un vläjgan de vreo treizeci de ani cu o faţă mare si 
lată, cu ochi bulbucati, cu o barbă rară, cu o haină de pânză şi o 
cravată veşnic fugită într-o parte, şi mă veţi scuti de descrierea lui 
Ivan. Era omul cel mai nesuferit de pe lume. 

Când era treaz, mai era cum mai era: stătea lungit pe pat şi nu 
scotea o vorbă. Dar când se îmbăta era tot atât de plăcut ca un scai 
pe trupul gol. Nu-i mai tăcea gura o clipă, suduia întruna, fără să 
se sinchisească de prezenţa femeilor sau copiilor. Vorbea de 
păduchi, de plosnite, de nădragi si de dracu’ mai ştie ce. Nu 
cunoştea alte subiecte, mai inedite. Aslovski, nevasta-sa şi Liolia 
roşeau şi rămâneau trasniti cand Ivan începea să facă spirite în 
timpul mesei. 

Din păcate, în tot timpul şederii sale la moşia Aslovskilor, nu 
izbuti o singură zi să fie treaz. Cât despre Nabridlov — un 
locotenent pipernicit şi foarte puţin arătos — se silea din răsputeri 
să semene cât mai mult cu Ivan. 

— Noi doi nu suntem artişti! spunea el. Nici nu năzuim la aşa 
ceva! Suntem nişte täränoi! 

Primul lucru pe care Ivan şi Nabridlov îl făcură fu să se mute din 
casa boierească, a cărei atmosferă li se părea înăbuşitoare, in 
dependinţe şi anume la vechil, care era întotdeauna gata să tragă o 
duşcă cu oameni mai subţiri. După aceea îşi lepădară vestoanele, 
luând obiceiul să umble fără ele prin curte şi prin parc. Lioliei 1 se 
întâmpla mereu să dea în parc peste Ivan sau peste locotenent, 


A 


tolaniti în „deshabille” sub un copac. Atât fratele cât si 


locotenentul beau si mâncau vârtos, isi hräneau câinele numai cu 
ficat, faceau glume pe socoteala gazdelor, alergau prin curte dupa 
bucatarese, faceau un taraboi de pomina cand se imbatau, dormeau 
duşi şi binecuvantau soarta care-i adusese din întâmplare în acel 
loc unde se putea trăi ca în sânul lui Avram. 

— la ascultă, mă! spuse într-o zi Ivan pictorului, făcând cu un 
ochi tulbure de beţie în direcția Lioliei. 

— Dacă i-ai pus gând rău... te lăsăm în pace! Nu ne atingem de 
ea. Tu ai început, tu să-i iei caimacul. Nimic de zis, tie ti se cuvine 
locul! Noi ne purtăm ca nişte adevăraţi cavaleri... Îţi dorim 
succes! 

— N-o să încercăm să ţi-o suflăm, fii pe pace! întări Nabridlov. 
Ar fi o porcărie din partea noastră. 

Nogtev strânse din umeri şi îşi atinti privirea lacomă asupra 
Lioliei. 

Când te saturi de senin, ti se face poftă de furtună; când ţi-e 
lehamite să te tot porţi cuviincios şi elegant, iti vine sa te 
destrăbălezi. Curând, Liolia se plictisi de această dragoste sfioasă 
si începu să-şi piardă răbdarea. Dragostea sfioasă nu tine de cald. 
Spre marea ei ciudă, în luna iunie, pictorul rămase tot atât de sfios 
cum fusese şi în mai. În casă, cusătoresele lucrau de zor la 
pregătirea trusoului; Aslovski făcea zi şi noapte planuri cum să 
obțină un împrumut în vederea nunţii; dar raporturile dintre cei doi 
tineri tot nu luaseră încă o forma bine definită. Liolia îl tara cu de- 
a sila pe pictor şi-l tinea zile întregi la pescuit. Dar nici mijlocul 
acesta nu fu de vreun ajutor. Stătea cu undita în mână, tăcea sau se 
bâlbâia, nu-şi lua ochii de la ea şi atâta tot. Niciun cuvânt dulce, 
tulburător! Nicio mărturisire. 

— Spune-mi... îi spuse într-o zi Aslovski. Spune-mi... [artä- 
mă... că te tutuiesc. O fac fiindcă mi-esti drag... Spune-mi 
„tăticule”... Mi-ar face plăcere... 

Din prostie, pictorul începu să-i spună tatălui Lioliei „tăticule”, 
dar nici asta nu folosi la nimic. Rămase, ca şi înainte, mut până şi 
în împrejurări în care ar fi trebuit să se mânie împotriva zeilor, că 
nu i-au dat omului decât o singură limbă, în loc de zece. Ivan si 


Nabridlov observara repede tactica lui Nogtev. 

— Dracu” să te mai priceapă! începură ei să mârâie. Nici tu nu 
te infrupti dar nici pe alţii nu-i laşi! Mare bou mai eşti! Înfulecă 
odată bucätica, dobitocule, dacă ţi se vâră singură în gură! Dacă 
nu, o inghitim noi! Tine minte! 

Dar toate au un sfârşit pe lumea asta. La fel şi povestirea 
noastră. Veni şi ziua când raporturile dintre pictor şi Liolia se 
limpezirä. 

Deznodamantul romanului se produse pe la mijlocul lunii iunie. 

Era o seară liniştită. Văzduhul era plin de miresme. 
Privighetoarea cânta cât o tinea gâtlejul. Copacii susoteau între ei. 
Ca să ne exprimăm în limbajul hiperbolic al beletriştilor ruşi, prin 
înalturi pluteau dezmierdări... Fireşte era şi lună. Pentru ca poezia 
să fie cu adevărat paradisiacă nu lipsea decât domnul Fet*®, care să 
declame, pitit după o tufă, versurile sale încântătoare. 

Liolia şedea pe o bancă şi privea printre copaci la pârâu. Îşi 
acoperise cu un sal umerii infiorati de răcoarea inseraril. 

„Oare dau eu impresia că nu se poate apropia omul de mine?” se 
gândea ea şi, în închipuire, se şi vedea măreaţă, mândră, trufasä 
chiar... Fu smulsă din gândurile ei de tatăl său, care veni să se 
aşeze lângă ea. 

— Ei, cum merg lucrurile? o întrebă el. Aceeasi situaţie? 

— Da, nicio schimbare. 

— Hm... Drace... Şi când se va termina aiureala asta?... Pe 
mine mă costă cam scump să hrănesc trei trântori! Cinci sute de 
ruble pe lună! Asta-i glumă? Numai ficatul pentru javră mă tine 
treizeci de copeici pe zi! Dacă are de gând să te ceară în căsătorie, 
s-o facă odată, iar dacă nu, să se ducă dracului cu frate, cu câine şi 
cu tot! Dar cel putin face vreo aluzie? A vorbit ceva cu tine? Ţi-a 
făcut vreo declaraţie? 

— Nu. E atât de timid, papa! 

— Timid... Las” ca le cunoaştem noi timiditatea! E numai de 
ochii lumii. Stai că ţi-l trimit chiar acum. Şi fă în aşa fel ca să se 
pronunţe. N-are niciun rost să umbli cu fasoane... E timpul să se 
sfârşească odată... Fă bine şi pune-l pe roate... Nu mai esti nici tu 


asa de tânără... Ştii tu cum trebuie să-l iei! 

Papa plecă. Peste vreo zece minute se ivi pictorul, strecurându- 
se sfios printre tufele de liliac. 

— M-ai chemat? o întrebă el pe Liolia. 

— Da, te-am chemat. Vino mai aproape! De ce fugi mereu de 
mine? Stai aici, lângă mine. 

Pictorul se apropie încetişor de Liolia şi se aşeză sfios pe 
marginea băncii. 

„Ce frumusel e în întuneric!” se gândi ea, apoi gânguri: 

— Spune-mi ceva! De ce eşti atât de închis, Feodor Panteleici? 
De ce taci mereu? De ce nu-ţi deschizi niciodată inima? Merit eu o 
asemenea neîncredere din partea dumitale? Zău că mă simt 
jignita... S-ar zice că nu suntem prieteni... Haide, vorbeşte! 

Pictorul tuşi, scoase un scurt oftat, şi baigul. 

— Am să-ţi spun multe, foarte multe! 

— $i ce te opreşte? 

— Mi-e frică; mă tot tem să nu te Jignesc. Spune, n-ai să te 
superi, Elena Timofeevna? 

Liolia râse încetişor. 

„A sosit clipa! gândi ea. Cum tremură! Doamne, cum tremură! 
Ai căzut în capcană, dragul meu!” 

Liolia simţi că şi pe ea o apucă tremuriciul. Inima începu să-i 
zvâcnească puternic, aşa cum îi place oricărui romancier. 

„În zece minute încep imbratisarile, särutärile, jurămintele... 
Ah...” se avanta inchipuirea ei şi, pentru a mai turna gaz peste foc, 
îl atinse uşor pe picior cu braţul ei gol, fierbinte. 

— Despre ce-i vorba? îl întrebă ea. Nu sunt chiar atât de 
neînduplecată cum crezi... (Pauză). Vorbeşte!... (Pauză). Hai, dă-i 
drumul!! 

— Ștu, Elena Timofeevna... Nimic nu mi-e mai scump pe lume 
ca pictura... ca arta... Prietenii mei găsesc că am talent şi că voi 
ajunge un bun pictor... 

— O, asta-i sigur! Sans doute!* 

— Fi, bine... lată... Sunt îndrăgostit de arta mea... Vreau sa 
spun că... îmi place mai ales genul intim, nudul, Elena 


1? 


Timofeevna! Arta... Arta, vezi dumneata... Ce noapte minunata! 

— Da, o noapte rară! şopti Liolia şi, mladiindu-si trupul ca un 
şarpe, se ghemui in sal şi închise pe jumătate ochii. (Strasnic se 
mai pricep femeile când e vorba de amănuntele scenelor de 
dragoste, oh, strasnic!) 

— Dacă ai şti de când vreau să-ţi vorbesc — continuă Nogtev, 
frângându-şi degetele albe —, dar... nu îndrăzneam. Credeam că ai 
să te superi... Dar dacă o să mă înţelegi... n-ai să te superi. Si 
dumitale ţi-e dragă arta! 

— Ei da, sigur... Cum să nu! Doar e arta! 

— Elena Timofeevna! Ştii de ce sunt aici? Nu ghiceşti? 

Liolia se ruşină cât putu mai mult şi îşi puse, ca din întâmplare, 
mâna pe braţul lui... 

— E drept — continuă Nogtev după o scurtă tăcere —, că printre 
pictori sunt şi porci... Asta-i adevărat... Lor puţin le pasă de 
pudicitatea feminină... Dar eu... eu nu sunt din ăia! Am prea 
multă delicatetä. Pudicitatea feminină este... o pudicitate pe care 
nu poţi s-o nesocotesti! 

„De ce mi-o fi înşirând toate astea?” se întrebă Liolia şi îşi 
ascunse braţele în sal. 

— Nu, eu nu sunt ca ei... Pentru mine, femeia e ceva sfânt! Asa 
că nu ai de ce să te temi... Fiindcă nu sunt ca ei, n-am să-mi 
permit niciodată să-mi dau în petic... Elena Timofeevna! Îmi dai 
voie? Ascultă-mă! Îţi jur că sunt sincer, fiindcă nu mă gândesc la 
mine, ci la artă! Eu pun întotdeauna, pe planul întâi arta, nu 
satisfacerea unor instincte animalice! 

Nogtev o luă de mână. Ea se trase puţin mai aproape de el. 

— Elena Timofeevna! Îngerul meu! Fericirea mea! 

— Ce e? 

— Pot sa te rog? 

Liolia râse iarăşi încetişor. Buzele ei se şi întredeschiseră pentru 
primul sărut. 

— Pot să te rog? Te implor! Îţi jur că-i pentru artă! Mi-ai plăcut 
din prima chpă atât de mult, atât de mult! Eşti tocmai făptura de 
care aveam nevoie! Să le ia dracu” pe toate celelalte! Elena 


Timofeevna! Draga mea! Vrei sa-mi fil... 

Liolia isi potrivi trupul, gata sä-1 cada in brate. Inima incepu sa-1 
zvacneasca nebuneste. 

— Vrei să-mi fil... 

Pictorul o apuca si de mana cealalta. 

Ea îşi plecă smerit cäpsorul pe umărul lui. Pe gene îi luciră 
lacrimi de fericire... 

— Draga mea! Vrei să-mi fii... model? 

Liolia ridică dintr-odată capul. 

— Ce-ai spus?! 

— Vrei să-mi pozezi pentru nuduri? 

Liolia sări în picioare. 

— Cum? Ce să fac? 

— Să-mi fu model... Te rog! 

— Nu te înţeleg. 

— Mi-ai face un mare serviciu! Mi-ai da putinţa să pictez un 
tablou... şi ce tablou! 

Liolia păli. Lacrimile ei de dragoste se prefăcură dintr-odată în 
lacrimi de deznădejde, mânie şi alte sentimente urâte! 

— Vasăzică asta era? bolborosi ea, tremurând din tot trupul. 

Bietul pictor! O lumină ca de incendiu, roşie ca focul, îmbujoră 
dintr-odată unul dintre obrajii lui albi, când pocnetul unei palme 
răsunătoare se auzi în toată grădina întunecată, contopindu-se cu 
propriul ei ecou. Nogtev îşi frecă obrazul, apoi înlemni. Ramase 
nemișcat, parcă lovit de catalepsie. Simti că îl înghite pământul şi 
că se afundă tot mai adânc, tot mai adânc... În faţa ochilor, 
începură să-i joace fulgere... 

Scuturată ca de friguri, ametita, palidă ca moartea, Liolia făcu 
un pas şi se clătină. Se simţea parcă strivită de o roată. Adunându- 
si toate puterile, se îndreptă spre casă împleticindu-se ca un om 
bolnav. Picioarele 1 se muiau, ochii fi aruncau scântei, mâinile 1 se 
ridicau spre păr simțind nevoia să se înfigă în el... 

Nu-i mai rămăseseră decât câţiva stânjeni de străbătut până în 
casă, când îi fu dat să mai lovească o dată. În calea ei, lângă 
chioscul năpădit de vita sălbatică, stătea cu braţele larg deschise, 


Ivan, beat, nepieptänat, cu fata-1 latareata schimonositä şi cu ji- 
letca descheiata. O privea pe Liolia sardonic, drept in fata si 
pangarea vazduhul cu un hohot de ras mefistofelic. Cand trecu pe 
langa el o apuca de mana. 

— Nu mă atinge! îi strigă ea cu glas suierätor, ca de şarpe, şi îi 
trase şi lui o palmă. 

Urata patanie! 


Apărută pentru întâia oară în revista „Svet 1 ten”, 1182, Nr. 179-23, 26 
iunie, Nr. 180—24, 4 iulie. Semnata, Antosa Cehonte. — Publicäm acest text. 


Douazeci si noua iunie 


POVESTIREA UNUI VANATOR CARE NU NIMERESTE 
NICIODATA TINTA 


Erau ceasurile patru dimineata... Aurul celor dintai raze de 
soare se revarsa peste stepa acoperita cu roua, care stralucea ca 
presarata cu o pulbere de nestemate. Vantul zorilor alungase ceata 
ce se adunase toata, ca un zid plumburiu, dincolo de rau. Spicele 
de secară si mäciuliile ciulinilor şi ale măceşilor stăteau nemiscate, 
făcându-şi numai, din când în când, uşoare temeneli şi şuşotind 
între ele. Deasupra ierbii şi deasupra capetelor noastre, zburau, 
falfaind lin din aripi, şoimi, ulii şi bufnite. Vanau... 

Achim Petrovici Otletaev, judecătorul de pace, medicul 
zemstvei, Cozoiedov, vătaful de plasă, Predpolojenski — ginerele 
lui Otletaev — şi cu mine mergeam toți şase la vânătoare, în 
încăpătoarea căruță pe arcuri a lui Otletaev. În urma cärutei 
alergau, cu limba scoasă, patru câini. Eu şi medicul zemstvei 
suntem subtirei, ceilalţi însă sunt burduhosi, ca nişte butoaie de o 
sută de vedre, si, deşi căruța moştenită de la bunici era lată şi 
încăpătoare, şedeam groaznic de înghesuiți. În ce mă priveşte îl 
loveam mereu pe Cozoiedov cu cotul si cu patul pustii în burtă. Ne 
înghionteam cu toţii, gâfâiam, ne încruntam, ne uram din tot sufle- 
tul unul pe altul şi aşteptam cu nerăbdare clipa în care să ne putem 
da jos din căruță. Hotărâserăm să mergem cât se va putea mai în 


inima stepei, să vânăm potarnichi, spurcaci, prepelite, vânat de 
baltă şi, dacă norocul avea să ne surâdă, dropi. Ne călăuzea 
Otletaev, proprietarul cärutei şi al cailor, datorită căruia 
porniserăm la vânătoare. Dacă trupul ne era înghesuit, sufletul ne 
era, în schimb, plin de bucurii dintre cele mai nobile şi mai 
avântate. 

Cine n-a fost niciodată la vânătoare şi n-a hoinărit pe câmp nu 
poate pricepe această patimă. Ne tineam puştile şi le priveam cu 
aceeaşi dragoste cu care o mamă se uită la copiii ei, in care şi-a 
pus cele mai mari nădejdi. 

— Și care ne va fi itinerarul? întrebai eu, după ce ne 
îndepărtaserăm cu vreo zece verste de conacul lui Otletaev. 

— Întâi, mergem la Ekncic, răspunse Otletaev, să vânăm 
becatine... Mai sunt vreo opt verste până acolo. Vânăm şi 
prepelite, prin meiuri... După ce ispravim cu prepelitele, rămânem 
undeva peste noapte şi abia mâine pe la cântători începe adevărata 
vânătoare... 

— Ce ziceti, domnilor, întrebai, arătând cu degetul o gaie, care 
se scalda în albastrul cerului, la o mare înălțime, s-ar putea lua de 
aici? Ati nimeri-o? 

— Nu se poate! hotari Otletaev. E prea departe! Totusi cred ca 
pusca mea ar lovi-o! 

— Nici cu pusca dumitale nu se poate, îsi dädu cu pärerea 
Predpolojenski. 

— Ba eu aş nimeri-o. Nu cu alice, că n-ar ajunge până la ea, dar 
cu glontul aş merge la sigur. 

— Nici cu glontul n-ai nimeri-o. 

— Dă-mi voie să ştiu eu mai bine ce pot nimeri şi ce nu pot! Nu- 
mi cunoşti puşca... Tu n-ai văzut în viaţa ta o puşcă bună şi de 
aceea ti se pare de necrezut... Află că am nimerit şi la depărtare 
mai mare. 

Predpolojenski isi dădu capul pe spate şi începu să râdă. 

— De ce râzi? întrebă Otletaev. Se vede treaba că nu mă crezi. 

— Fireşte că nu. 

— Hm... înseamnă că nu-mi cunoşti pușca... E o puşcă 


strasnicä! Nu degeaba a costat sase sute de ruble... 

— Cââ-â-t? se minună Predpolojenski, lungindu-si gâtul... Cat? 
Ia mai spune o data, taticule! 

— Şase sute de ruble... De ce râzi? Uită-te mai întâi la puşcă şi 
apoi hlizeşte-te! 

— O văd... Ce marcă e? 

— Lepellier... O fabrică din Marsilia. 

— Lepellier? Nici n-am auzit de marca asta. E o puşcă la fel ca 
oricare alta... O sută de ruble face, mai mult nu... Nu-mi place 
când minţi, tată-socrule! De ce să minţi? Nu înţeleg ce nevoie ai să 
minţi? 

— Puşca e bună, fără doar şi poate — se amestecă judecătorul —, 
dar şase sute de ruble nu face. Ai plătit-o prea scump, Achim 
Petrovici! 

— Nici nu s-a gândit s-o plătească prea scump! sări iarăşi 
Predpolojenski. Minte! Minte ca un şcolar! 

Otletaev începu să se frământe pe loc, roşu la faţă. 

— Nu sunt din ăia care se laudă, spuse el. Asta, s-o ştii! În 
schimb, tu... tu minți! Ei da! Cauti orice prilej să mă impungi! Nu 
face să meargă omul cu tine la vânătoare. Nici nu ştiu de ce te-am 
luat cu noi!... 

— N-aveai decât să nu mă ie1... Dar de ce să minţi? Minti ca un 
porc! 

— Tu eşti un porc! Un porc şi un tâmpit! 

Începurăm să-l dojenim prieteneşte pe Predpolojenski. 

— N-are decât să nu mintă! se apăra bătăiosul ginere. Îmi ies din 
sărite cand aud pe cineva mintind... Şi să nu mă facă porc. El e un 
porc, asta-i! lar, dacă nu-i place că merg la vânătoare... să-l ia 
naiba! Poftim, nu merg! 

— Et haide, potoleste-te! Lui Achim Petrovici nici prin cap nu 1- 
a trecut să te insulte! Merită să stârneşti o asemenea furtună pentru 
nişte fleacuri? 

Predpolojenski se umflă ca un curcan îndopat şi tăcu. 

— Nici aşa nu se poate! începu după un timp Cozoiedov să-l 
dăscălească pe Predpolojenski. Nu-i frumos! Se cheamă că Achim 


Petrovici iti tine acum loc de parinti; ca sa zic asa, ti-e socru, iar 
dumneata il faci de doua parale... E mare pacat! 

Ginerele aruncă vätafului de plasă o privire dispretuitoare şi 
zâmbi: 

— Te-a întrebat cineva? bufni el. Spune: te-a întrebat? Nu! 
Atunci taci din gură, dacă... Şi vezi-ti de treabă... Hm!... Îmi tine 
loc de părinți! Nici nu ştii să vorbeşti — şi te amesteci... 
Bădărane!... Täränoiule! 

— Vezi cum eşti! Te agäti de oameni. Oi fi eu de neam prost si, 
ca să zic aşa, fără niciun fel de carte, dar pot să spun că am în 
piept, în inimă şi în suflet fel de fel de sentimente de care 
dumneata habar n-ai, cu toate că ai urmat şcoli de toate gradele. 
Asta-i! 

— Ja mai lăsaţi, domnilor! mă amestecai eu. Destul v-aţi facut 
morală unul altuia. Hai, mai bine să tăcem... 

Otletaev scoase gâfâind din buzunarul hainei o tabacheră cât 
toate zilele şi îşi afundă în ea degetele sale groase. Doctorul şi 
judecătorul de pace întinseră şi ei mâna spre tabachera lui. 

— Nu, tertati-ma! se împotrivi Otletaev, luând un aer important. 
Prietenia e una şi tutunul e alta. Nu-mi ajunge nici mie... Drumul 
e lung şi n-am cu mine decât vreo patruzeci de țigări... 

Doctorul şi judecătorul de pace roşiră şi, pentru a-şi ascunde 
ruşinea, începură să fluiere ceva din „Madame Angot”. 

Otletaev era prost, cât patruzeci de mii de călugări la un loc şi 
peste poate de necioplit. 

Nu-l puteam suferi. Doctorul, ruşinat, îşi aprinse o ţigară dintr- 
ale lui şi începu să spună fel de fel de snoave. Povesti vreo 
douăzeci, din care numai una nu fu fără perdea, celelalte se topeau 
toate ca untul în urechile noastre. 

— Mare meşter eşti, taică! il lăudai eu pe doctor. Nu ştiam ca 
eşti umorist de talia asta! 

— Da, mă cam pricep, spuse doctorul. Dacă aş fi vrut să scriu la 
reviste, aş avea milioane. Aş câştiga mai mult ca dumneata. 

— Nu mă îndoiesc... Şi de ce nu scrii? 

— Nu vreau! 


— Dar de ce? 

— Uite asa, nu vreau! Am conştiinţă! Poate un om cu conştiinţă 
să scrie în revistele voastre? Nicidecum! Nici ziarele nu le citesc 
niciodată! După părerea mea, cei ce se abonează la ele şi aruncă 
bani pe ele sunt nişte neghiobi... 

— Eu, dimpotrivă — se amestecă judecătorul de pace —, îi 
socotesc neghiobi pe cei care nu cheltuiesc bani pe ziare... 

— Doctorul nu e în toane bune astăzi, spusei eu. Să-i dăm 
pace... 

— Cine ţi-a spus că nu sunt în toane bune? Sunt foarte 
binedispus... Dumneata aperi cu atâta căldură ziarele, fiindcă scrii 
în ele, dar, după părerea mea... toate la un loc nu fac cât o ceapă 
degerată. Mint, mint şi mint. Ziariştii sunt cei mai grozavi minci- 
nosi şi bârfitori! Sunt ca şi avocaţii: mint şi n-au conştiinţă. 

— Am fost şi eu avocat — spuse judecătorul de pace —, şi totuşi 
aveam conştiinţă. 

Predpolojenski şi Cozoiedov schimbară o privire şi zâmbiră 
ironic. 

— Nu vorbesc de dumneata... Vorbesc in general... 

In general sunt toti niste pungasi... Si ziaristii, si avocatii, si 
toţi... 

În loc să tac, continuai să-i apăr pe ziarişti. Judecătorul continuă 
să-i apere pe avocaţi... În căruţă se iscă din nou ceartă. 

— Dar medicina dumitale? mă otärâi eu. Medicina? Cu ea cum 
e? Parcă voi nu mintiti? Nu ştiţi decât să luaţi bani! Ce-i un 
doctor? Premergătorul groparului... iată ce-i! De altfel nu ştiu de 
ce discut cu dumneata. N-ai nicio logică. Ai făcut universitatea şi 
judeci ca un băiaş... 

— Masoara-ti cuvintele! Cred că se poate vorbi şi fără insulte! 

— Îi ocärim pe ziarişti şi pe avocaţi — se amestecă 
Predpolojenski cu glasul lui de bas —, şi minciuna cea mai 
sfruntată n-o vedem... Ia discutati niţel cu tata-socru; îl taie şi pe 
cel mai bun avocat, când e vorba de dat cu gura... 

Si aşa mai departe... Cuvânt pentru cuvânt, rânjet pentru ranjet, 
bârfeală după bârfeală, lucrurile ajunseră dracu” ştie unde... 


Începurăm să dăm drumul la tot ce adunaserăm în suflet unul 
împotriva celuilalt toată iarna şi ne ciorovăirăm mai rău decât ar fi 
făcut-o fetele bătrâne din lumea întreagă adunate toate la un loc. 

În timp ce ne împroşcam cu räutäti, nedormiti îndeajuns şi pe 
jumătate beti, soarele se ridica din ce in ce mai sus, ceața se 
împrăştie şi începu o zi minunată de vară... În jurul nostru, totul 
era tihnit, plăcut... 

Numai noi tulburam această linişte... 

Ajunşi la prima baltă care ni se nimeri în drum, ne dădurăm jos 
din căruţă şi o luarăm fiecare in altă parte, morocänosi si 
bosumflati. Cozoiedov fu cel ce se invrednici să restabilească buna 
înţelegere. Azvârli cât putu de sus o monedă de trei copeici, trase 
în ea şi o nimeri! Ne repezirăm să ridicăm bänutul, numărarăm 
urmele alicelor şi de bine de rău izbutirăm să intrăm din nou în 
vorbă. 

Predpolojenski stârni un cârstel şi-l împuşcă. Il felicitarăm şi 
strigarăm „ura”. Buna înţelegere s-ar fi restabilit de-a binelea, de 
n-ar fi fost medicul zemstvei. În timp ce noi îl felicitam pe 
Predpolojenski pentru isprava lui, doctorul se apropie de căruță, 
desfăcu o legăturică şi începu să se desfete cu votcă şi gustări. 

— Ce faci acolo, doctore? îl strigă Otletaev. 

— Mănânc şi beau. 

— Cu ce drept cotrobăieşti în merinde? 

— ŞI ce, n-am voie? 

— Crezi că-s ale dumitale? Asta e, pardon de expresie, o 
porcarie, pe care n-o admit. Nu puteai să aştepţi un pic? Ce sticlă 
ai desfundat acolo? Doamne! Lichiorul meu! Cine ţi-a dat voie? 

— Ja te rog să nu te rätoiesti aşa! Las-o mai moale! 

— Lichiorul ăsta l-am luat pentru mine! Eu am o sănătate mai 
şubredă, de aceea mi-am luat lichior... Şi poftim! L-ai desfăcut! 
Cine te-a rugat? Pune batogul la loc! 

— Uite că n-am să-l pun! Ar trebui să ştii, om necuviincios şi 
nedelicat ce eşti, că la vânătoare, totul e de-a valma. Eşti, pardon 
de expresie, un toparlan! 

Doctorul bäu un pähärut de lichior şi, ca să-i facă în ciudă lui 


Otletaev, îşi taie înadins o bucată mare de batog. Predpolojenski se 
repezi la căruţă şi, pentru a-i face şi mai în necaz lui socru-sau, 
puse sticla de lichior la gură şi bău jumătate din ea... Lui Otletaev 
îi dădură lacrimile. 

— Vasăzică faceţi dinadins? şuieră el. Bine! Bine! Acum văd cu 
cine am de-a face!... Mersi bocu... 

Judecătorul de pace se apropie de căruţă, fără a şti despre ce era 
vorba. 

— A-a-a? Luaţi o gustare? întrebă el. Nu-i prea devreme? Între 
noi fie vorba, nu strică să dăm câte un păhărel pe gât... În 
sănătatea voastră! 

Judecătorul de instrucție îşi turnă un pähärut de lichior şi îl bău. 

— Frumos vă stă! strigă Otletaev, nemaiputându-se stăpâni. 

— Ce ne stă frumos? întrebă judecătorul. 

— NIMIC... 

Otletaev se urcă în căruţă, aruncă legăturica pe iarbă, ne făcu un 
salut ironic şi trase un ghiont în spinarea vizitiului Piotr. 

— Dä-1 drumul! strigă el. 

— Unde te duci? ne miraräm noi... 

— Dacă ma găsiţi nesuferit... incult!... Cozoiedov! Hai, urcă, 
dragul meu! Noi doi suntem nişte täränoi, nu-i de nasul nostru să 
vânăm cu dumnealor savanții! Să-i scutim de prezenţa noastră! 
Hai, vino, scumpule! 

— Unde pleci? Nu mai face pe prostul! 

— De ce să vă supăraţi, dacă sunt prost?... O fi şi asa! Sunt 
chiar un dobitoc... La bună vedere... Mă duc acasă... 

— ȘI noi cu ce ne întoarcem? 

— Treaba voastră... Cäruta e a mea. 

— la spune, te-ai ticnit de-a binelea, tată-socrule? strigă 
Predpolojenski. 

Cozoiedov se urcă lângă Otletaev şi ne salută smerit. 

— Ai înnebunit? continuă Predpolojenski. Dă-te jos din căruţă! 

— Nici nu mă gândesc. La bună vedere, ginere! Tu esti un om 
învăţat, cult, civilizat... Dar eu... Eu, ce sunt? 

— Eşti un dobitoc! Dar ce înseamnă asta, domnilor? Cine l-a 


atatat? Dumneata, doctore? Dracu’ sa te ia, mereu iti bagi nasul 
savant in treburile altora! 

— Eu nu-ti sunt socru... Te rog sa nu zbieri la mine — se supara 
doctorul. Daca zbieri, plec $1 eu. 

— Pleaca sanatos! Paguba-n ciuperci! Ce-ti inchipui dumneata? 

Doctorul dadu din umeri, oftä si se urca in caruta. Judecatorul 
făcu un gest deznadajduit cu mana şi se urcă şi el. 

— De fiecare data facem la fel, oftă el. Când suntem împreună, 
nu iese niciodată nimic bun. 

— Dä-1 drumul! strigă Otletaev. 

Piotr plesni din limba, smuci haturile şi căruţa o luă din loc. 

Predpolojenski şi cu mine ne uitarăm unul la altul. 

— Stai! strigai eu şi începui să alerg după căruţă. Stai! 

— Stai! zbieră Predpolojenski. Stati, dobitocilor! 

Cäruta se opri, ne urcarăm şi noi şi ne luarăm locurile. 

— Asta n-am să ţi-o iert! spuse Predpolojenski, fulgerându-l din 
ochi pe socru-său şi arătându-i pumnul. Nimic n-am să uit! Până la 
groapă am să ţin minte ziua asta! 

Până acasă, nu ne mai vorbirăm. În sufletele noastre, bucuriile 
nobile şi avântate făcuseră loc pornirilor celor mai urâte. Eram 
gata să ne mâncăm unul pe altul şi dacă n-am făcut-o e pentru că 
n-am ştiut de unde să începem... Când traserăm la scara casei lui 
Otletaev, madam Otletaeva şedea pe terasă bandu-si cafeaua. 

— Aţi şi sosit? se miră ea. De ce aşa de devreme? 

Ne dădurăm jos din căruţă şi ne indreptaram spre poarta ogrăzii, 
fără să scoatem o vorbă. 

— Unde vă duceti, domnilor? începu să strige madam Otletaeva. 
Dar cafeaua? Dar prânzul? Încotro ati pornit-0? 

Ne întoarserăm cu faţa spre pridvor şi, fără a adăuga un singur 
cuvânt, făcurăm un gest grăitor de ameninţare cu pumnii noştri 
uriaşi. Predpolojenski scuipă într-acolo şi se duse să se culce în 
grajd. 

Peste vreo două zile, Otletaev Predpolojenski, Cozoiedov, 
judecătorul de pace, medicul zemstvei şi cu mine, şedeam în casă 
la Otletaev şi jucam cărți. Jucam cărți si, ca de obicei, ne 


clorovăiam... 

Peste vreo trei zile, ne certarăm de moarte, iar peste alte cinci, 
dădeam, cu toţii laolaltă, drumul la focuri de artificii... 

Ne certäm, ne bârfim, ne urâm, ne dispretuim unul pe altul, dar 
de despărțit nu ne putem despărți. Nu te mira şi nu râde, cititorule! 
Du-te la Otletaeva, stai o iarnă şi o vară acolo şi vei pricepe cum 
devine cazul... 

Acolo-s coclauri, nu-i capitală... La Otletaeva, racul e peste, 
dracu”, om şi cearta, vorbă dulce. 


Apărută pentru prima oară în revista „Sputnik”, 1882, Nr. 12, 29 iunie. 
Semnată: Antoşa Cehonte. — Publicăm acest text. 


Care dintre cei trei 


POVESTE VECHE, SI TOTUSI VESNIC NOUA 


Nadia, fiica Mariei Ivanovna Langer, vaduva unui consilier de 
stat, statea de vorba pe terasa stravechii si luxoasei vile a mamei 
sale, cu Ivan Gavrilovici, fiul unui cunoscut comerciant din 
Moscova. 

Era o seară minunată. Daca as fi meşter in zugrăvirea 
frumuseţilor naturii, aş descrie luna, care privea blând de după 
nori, scăldând în lumina ei plăcută pădurea, vila şi drăgălaşa faţă a 
Nadiei... Aş descrie şi soapta lină a copacilor, şi cântecul 
privighetoarei, şi susurul abia auzit al micului havuz... Nadia 
stătea cu un genunchi pe marginea unui jilt si cu mâinile pe 
balustradă. Ochii ei — nişte ochi galesi, catifelati, adânci — priveau 
nemiscati spre desişul verde... Pe chipul ei mic, palid, luminat de 
lună, jucau două pete mai întunecate: era rumeneala obrajilor... 
Ivan Gavrilovici stătea în spatele ei şi-şi ciugulea nervos cu 
degetele barba rară. Mâna îi tremura. Când se satura să-și 
jumuleasca barba, începea să-şi potrivească şi să-şi tragă cu mâna 
cealaltă cravata subţire şi urâtă. Ivan Gavrilovici nu era frumos. 
Semăna cu maică-sa, care arăta ca o bucătăreasă de ţară. Avea o 
frunte mică, îngustă, parcă turtită, nasul carn, teşit, cu o scobitură 
în loc de proeminenta, şi părul ca o perie. Ochu lui mici, înguşti, 
ca de pisoi, priveau întrebător la Nadia. 


— Jartä-mä, bolborosi el, oftând spasmodic, iarta-ma cä-ti 
vorbesc de... sentimentele mele... Dar te iubesc atât de nebuneste, 
incat nici nu stiu daca sunt in toate mintile... Simt in piept lucruri 
cu neputinta de exprimat! De cum te-am vazut, Nadejda Petrovna, 
mi s-au aprins calcaiele... adică vreau să spun că m-am îndrăgostit 
nebunește. lartă-mă, dar... când te gândeşti... (Pauză)... Ce 
frumoasä-1 astăzi natura! 

— Da... foarte frumoasă... 

— Nici nu ştii ce extraordinar e să iubeşti o făptură atât de 
minunată ca dumneata, în mijlocul unei naturi la fel de 
minunate... Numai că sunt nefericit! 

Ivan Gavrilovici oftă şi se trase iar de barbă. 

— Foarte nefericit! Eu te iubesc, sufăr... Si dumneata?... Ştiu, 
ar fi greu să ai un sentiment fata de mine! Dumneata esti cultă, 
savantă... ca oricare fată de nobil... lar cu? Eu sunt fiu de 
negustor şi... atâta tot! Cu alte cuvinte... nimic! Am eu bani mulţi, 
dar la ce-mi folosesc banii, dacă nu pot fi cu adevărat fericit? Fără 
fericire averea nu-i decât un blestem... o floare stearpă. Mănânci 
bine... umbli numai cu trăsura... dar... viaţa e pustie... Nadejda 
Petrovna! 

— Te ascult! 

— Nu... ni... nimic! Adică, la drept vorbind, voiam să te mai 
supăr cu o întrebare... 

— Ce doreşti? 

— Ai putea să mă iubeşti? (Pauză.) Am oferit mamicai... adică 
vreau să spun mamei dumitale, mâna şi inima mea pentru 
dumneata şi ea mi-a spus că numai de dumneata depinde totul... 
Poţi, prin urmare, să-mi vorbeşti şi fără să mai aştepţi 
încuviințarea e1... Ce răspuns imi dai? 

Nadia täcea. Privea desişul verde întunecat, unde abia se 
desluseau trunchiurile şi horbota frunzisului... 

O interesau umbrele negre, miscatoare, aninate de copacii ale 
căror vârfuri se legănau uşor la adierea vântului. Tăcerea ei il 
sugruma pe Ivan Gavrilovici, căruia îi dădură lacrimile. Suferea. 
„Şi dacă mă refuză?” se gândea el, şi la gândul acesta cumplit, un 


fior de gheaţă îi despica parca spatele lui lat... 

— Fii atât de bună, Nadejda Petrovna, spuse el, nu-mi zdrobi 
inima... Gândeşte-te că dacă stărui întruna o fac din dragoste... 
De aceea... (Pauză.) Dacă... (Pauză.) Dacă nu-mi dai răspuns, nu- 
mi rămâne decât să mor. 

Nadia întoarse capul spre Ivan Gavrilovici şi zâmbi... Îi întinse 
mâna şi spuse cu un glas care în urechile comerciantului din 
Moscova sună ca un cântec de sirenă: 

— Îţi sunt foarte recunoscätoare, Ivan Gavrilovici... Ştiu de 
mult că mă iubeşti şi ştiu şi cât de mult mă iubeşti... Dar eu... 
eu... Şi eu te iubesc, Jean... Ar fi cu neputinţă să nu te iubesc, ai o 
inimă atât de bună, eşti atât de devotat... 

Ivan Gavrilovici rămase cu gura căscată, începu să râdă şi, în 
culmea fericirii, îşi trecu palma peste faţă, ca şi cum ar fi vrut să se 
incredinteze că nu visează. 

— Sunt sigură că dacă m-aş mărita cu dumneata, continuă 
Nadia, aş fi cea mai fericită femeie... Dar ştii, Ivan Gavrilovici... 
Mai aşteaptă putin... Nu pot să-ţi dau chiar acum un răspuns 
definitiv... Trebuie să chibzuiesc bine pasul pe care-l fac... 
Trebuie să mă gândesc pe îndelete. Mai aşteaptă... 

— $1 cât o să trebuiască să aştept? Mult? 

— Nu, numai un pic... O zi, cel mult două... 

— Asta mai merge... 

— Acum, însă, du-te. Răspunsul am să ţi-l scriu. Întoarce-te 
acasă, şi eu am să mă gândesc... La revedere... poate chiar pe 
mâine. 

Nadia îi întinse mana. Ivan Gavrilovici 1-0 sărută. Nadia făcu un 
semn prietenos cu capul, îşi mişcă buzele ca pentru sărutare, zbură 
ca o păsărică de pe terasă şi se făcu nevăzută... Ivan Gavrilovici 
rămase două-trei minute locului, adâncit în gânduri, apoi porni 
prin grădiniţa de flori şi prin pădurice spre trăsura care-l aştepta 
într-o poiană. Se simţea molesit, istovit de fericire, ca şi cum ar fi 
stat o zi întreagă într-o baie caldă. Mergea râzând de fericire. 

— Trofim! strigă el vizitiului, care adormise. Hai, trezeste-te! 
Mergem! Ai cinci ruble bacşiş! Ai înţeles? Ha-ha-ha! 


In acest timp, Nadia se furisase in grabă prin toate odăile spre o 
alta terasa, coborase in cealalta parte a gradinii, apoi, strecurandu- 
se printre copaci şi tufe, alergase spre o altă poiană, unde o aştepta 
prietenul e1 din copilărie, un tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani, 
baronul Vladimir Strahl. Strahl era un neamt bondoc, mărunt, 
rotofei, cu început de chelie. Îşi terminase universitatea şi, înainte 
de a pleca la moşia sa de lângă Harkov, venise să-şi ia rămas-bun. 
Era uşor cherchelit si, tolănit pe bancă, fluiera cântecul popular 
„„Vânătorul”. 

Nadia alergă spre el şi, obosită de fugă, abia putând să mai 
răsufle, 1 se aruncă de gât. Râzând cu hohote, trăgându-l de păr, de 
ceafă şi de guler, îi acoperi cu sărutări fata grasă, asudata... 

— De un ceas te aştept, spuse baronul, cuprinzându-i mijlocul. 

— Ce faci, eşti bine? 


— Da... 

— Pleci mâine? 

— Da, plec... 

— Hainule... ŞI te întorci curând? 
— Nu ştiu... 


Baronul o sărută pe Nadia pe obraz şi o cobori de pe genunchii 
lui, aşezând-o pe bancă. 

— EI, ajunge, ne-am sărutat destul, spuse Nadia. Să mai lăsăm 
şi pe altă dată... Avem toată vremea. Acum să vorbim serios. 
(Pauză.) Te-ai gândit, Volia? 

— Da, m-am gândit... 

— ŞI care-i răspunsul? Când... facem nunta? 

Baronul se încruntă. 

— lar începi aceeaşi poveste! spuse el. Am mai vorbit doar şi 
ieri despre asta... Nici gând nu poate fi de căsătorie! Ti-am spus-o 
ŞI ieri... lămurit. De ce să mai discutăm despre lucruri discutate şi 
răsdiscutate de o mie de ori?... 

— Dar, Volia, raporturile dintre noi trebuie să ducă la ceva! 
Cum de nu înţelegi acest lucru? Nu-i aşa că trebuie? 

— Da, trebuie, dar nu la o căsătorie... Eşti naivă ca un copil de 
trei ani, Nadine, ţi-o repet pentru a suta oară... Naivitatea le sta 


bine femeilor frumoase, dar nu in cazul de fata, draga mea... 

— Vasăzică nu vrei să te insori! Nu vrei? Spune-o pe sleau, 
nerusinatule, spune-o deschis! Nu vrei? 

— Nu vreau... Ce rost ar avea să-mi stric cariera? Te iubesc, dar 
gândeste-te că dacă mă însor cu tine ai să mă nenorocesti... Nu 
mi-ai aduce nici avere, nici nume... Însurătoarea, draga mea, 
trebuie să fie jumătate din carieră, iar tu... N-ai de ce plânge... 
Trebuie să judeci cu sânge rece... Căsătoriile din dragoste nu sunt 
niciodată fericite şi până la urmă dau întotdeauna chix... 

— Minti... Minti! Asta-i! 

— Să ne căsătorim si după aceea să murim de foame... Să 
aducem pe lume nişte cerşetori... Trebuie să judecăm la rece. 

— Și de ce n-ai judecat la rece... atunci... iti aduci aminte 
când? Atunci mi-ai dat cuvântul tău de onoare că te vei însura cu 
mine... Nu-l asa ca mi l-ai dat? 

— Ti l-am dat... Dar acum mi-am schimbat planurile... Nu-i 
aşa că nici tu n-ai lua un om sărac? Atunci de ce vrei să mă silesti 
pe mine să iau o nevastă săracă? Nu ca vreau să mă port cu tine ca 
un ticälos. Dar am un viitor, de care sunt raspunzator fata de 
constiinta mea. 

Nadia îşi şterse ochii cu batista si deodată, pe neaşteptate, se 
aruncă de gâtul pravoslavnicului neamt. Se lipi de el şi începu să-i 
acopere fata cu sărutări. 

— la-mă de nevastă! bolborosi ea. la-mă de nevastă, dragul 
meu! Te iubesc! Nu pot să trăiesc fără tine, comoara mea. Ai să 
mă omori dacă te desparti de mine! Nu-i aşa că te însori cu mine? 
Da? 

Neamtul stătu o clipă pe gânduri, apoi spuse pe un ton hotărât: 

— Nu pot! Dragostea e un lucru bun, dar nu-i lucrul de 
căpetenie pe lumea asta. 

— Prin urmare nu vrei? 

— Nu... Nu pot... 

— Nu vrei! Spune că nu vrei! 

— Nu pot, Nadine! 

— Ticälosule, netrebnicule... Escrocule! Nemtoiule! Nu pot să 


te sufär, te uräsc, te dispretuiesc! Mi-e sila de tine! Nici nu te-am 
iubit vreodată! Dacă m-am dăruit tie în seara aceea, am făcut-o 
numai fiindcă te socoteam un om cinstit şi credeam că ai să te 
însori cu mine... Nici atunci nu te puteam suferi! Voiam să mă 
mărit cu tine, fiindcă eşti baron şi eşti bogat! 

Nadia îşi desfacu în neştire braţele şi, dându-se câţiva paşi 
înapoi, îi mai aruncă lui Strahl în fata câteva adevăruri usturătoare, 
apoi plecă. „Rău am făcut că m-am dus atunci la el, se gândea ea 
în timp ce se îndrepta spre vilă. Ştiam că n-o să se însoare cu 
mine. Ce nemernic! Mare proastă am fost în seara aceea! Dacă nu 
m-aş fi dăruit atunci nemtoiului ăstuia, n-aş fi avut acum nevoie să 
mă umilesc în fata lui”. 

Ajungând la vilă, Nadia nu intră în casă. Se plimbă un timp prin 
curte şi se opri la o fereastră slab luminată. Era fereastra odăi 
locuite în timpul verii de tânărul Mitia Gusev, care tocmai 
absolvise conservatorul şi era vioara întâi într-o orchestră. Nadia 
privi prin fereastră. Mitia, băiat frumusel, lat în umeri, cu păr 
bălai, cârliontat, era acasă. Stătea lungit pe pat, fără haină şi 
jiletca, şi citea un roman. Nadia rămase un timp locului, se gândi, 
si batu în geam. Vioara întâi ridică brusc capul. 

— Cine-1 acolo? 

— Eu sunt, Dmitri Ivanici... Deschide putin fereastra! 

Mitia îşi imbraca repede haina şi deschise fereastra. 

— Vino afară... Sari pe fereastră... îi spuse Nadia. 

Mitia încălecă pervazul ferestrei şi într-o clipă fu lângă Nadia. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Hai să facem câţiva paşi, spuse Nadia, luându-l pe Mitia de 
brat. Stu, Dmitri Ivanici, continuă ea. Să nu-mi mai Scrii scrisori 
de dragoste. Te rog, dragul meu, nu-mi mai scrie! Să nu mă iubeşti 
ŞI să nu-mi mai spui că mă iubeşti! 

În ochii Nadiei luciră lacrimi, care începură să-i curgă siroaie pe 
mâini. 

Erau lacrimi adevărate, fierbinţi, mari... 

— Nu mă iubi, Dmitri! Nu cânta pentru mine la vioară! Sunt o 
nemernica, o păcătoasă, o femeie care trebuie dispretuita, urâtă, 


bătută... 

Nadia izbucni în hohote de plâns şi îşi lipi căpşorul de pieptul 
lui Mitia. 

— Mi-e sila de mine, de gândurile, de pornirile mele... 

Mitia se zapaci, incepu sa indruge vorbe fara sir si o saruta pe 
Nadia pe par... 

— Dumneata esti bun, cinstit la suflet... Iti dau cuvantul meu de 
onoare ca te iubesc... Dar dumneata nu trebuie să mă iubeşti! Eu 
tin la bani, la toalete, la echipaje, mai mult ca la orice pe lume... 
Mor de ciudă când mă gândesc că nu am bani... Sunt interesată, 
sunt egoistă... Nu mă iubi, dragul meu Dmitri Ivanici! Nu-mi mai 
scrie scrisori! Am să mă mărit... cu Gavrilici... Vezi cum sunt! Si 
dumneata... mă mai iubeşti! Adio! Am să te iubesc şi când voi fi 
măritată... Adio, Mitia! 

Nadia îl strânse în braţe, îl sărută repede pe gât şi fugi spre 
poartă. 

Ajunsă în odaia ei, se aşeză la o mäsutä şi, plângând amarnic, 
scrise următoarea scrisoare: „Dragă Ivan Gavrilici! Sunt a 
dumitale. Te iubesc şi vreau să-ţi fiu soţie... A dumitale N.” 

Lipi plicul şi-l dădu fetei din casă să-l trimită la adresă. 

„Mâine... îmi va aduce ceva...” gândi Nadia şi oftă adânc. 

Acest oftat puse capăt lacrimilor ei. După ce mai stătu puţin la 
fereastră şi se linişti, Nadia se dezbrăcă repede şi, când bătea 
miezul nopţii, plapuma scumpă de puf, cu broderii şi monograme, 
încălzea trupul adormit, străbătut din când în când de uşoare înfio- 
rări, al tinerei, frumoasei şi desfrânatei lighioane. 

Tot la miezul nopţii, Ivan Gavrilovici se plimba prin camera sa 
de lucru şi visa cu glas tare. 

În birou se aflau şi părinţii lui, care îi ascultau visurile... Se 
bucurau şi erau fericiți de fericirea fiului lor... 

— E o fată bună, nobilă, spunea tatăl. E fucă de consilier de stat 
si e şi frumoasă. De un singur lucru e păcat: are nume de familie 
nemtesc! Lumea o să creadă că ai luat o nemtoaica... 


Apărută pentru prima oară în revista „Sputnik”, 1882, Nr. 14, 13 iunie. 


Semnata: Antosa Cehonte. — Publicäm acest text. 


Duc o viata de nomazi. Parisul este singurul oraş căruia îi 
dăruiesc mai multe luni pe an; pentru Berlin, Viena, Neapole, 
Madrid sau Petersburg sunt zgarciti cu timpul. La Paris se simt 
quasi-domo“*: pentru ei Parisul este capitala, reşedinţa, pe când tot 
restul Europei nu-i decât o provincie stupidä, unde nu alegi nimic, 
la care nu poţi să priveşti decât printre jaluzelele pe jumătate 
lăsate ale „grand-hotel”-urilor sau dintr-o avanscenă. Sunt inca 
relativ tineri, dar au şi avut vreme să viziteze de câte două-trei ori 
toate capitalele europene. De altfel sunt sătui de Europa; au 
început să vorbească despre o călătorie în America şi vor vorbi 
mereu de ea, până când cineva nu-i va convinge că vocea ei nu-i 
chiar atât de excepţională încât să fie auzită pe ambele emisfere. 

E greu să-i vezi. Pe stradă nu-i poţi zari, fundcă nu merg decât 
în cupeu, şi numai când e întuneric, seara şi noaptea. Până la prânz 
dorm, iar când se trezesc, sunt de obicei prost dispuşi şi nu vor să 
vadă pe nimeni. Nu primesc decât foarte rar, la ore nehotărâte, în 
culise, sau la cină. 

Ea însă poate fi văzută în fotografiile ce se vând prin chioşcuri 
în chip de cărți postale. Dar acestea o arată ca o frumuseţe, şi 
frumuseţe n-a fost niciodată. 

Aşa că să nu daţi crezare cărților poştale: e urâtă foc. 
Majoritatea lumii o vede pe scenă. Dar pe scenă e de 
nerecunoscut. Fardul alb, roşu şi negru îi acoperă ca o mască 


chipul incadrat de peruca. La concerte, la fel. 

Când e în rolul Margaretei de pildă, ea, femeie de douăzeci şi 
şapte de ani, ofilită, greoaie, cu nasul pistruiat, arată ca o fată 
zveltă, drăgălaşă, de şaptesprezece ani. Pe scenă, seamănă mai 
puţin ca oriunde cu ea însăşi. 

Dacă vreţi să-i vedeţi împreună, căutați să obţineţi o invitaţie la 
mesele care i se dau sau pe care le oferă câteodată chiar ea, înainte 
de a pleca dintr-o capitală în alta. O asemenea invitaţie nu pare 
uşor de dobândit decât la prima vedere, fiindcă numai aleşii 
izbutesc să ajungă la aceste mese... Dintre aceştia fac parte: 
domnii critici, băgăreţii care se dau drept critici, cântăreții 
localnici, dirijori şi şefii de orchestră, pretinsii iubitori si 
cunoscători de muzica cu chelii lustruite, care datorită aurului şi 
înrudirilor au izbutit să fie considerați drept nelipsiti de la teatre şi 
banchete. Acestea din urmă nu sunt deloc plicticoase, ba sunt chiar 
interesante pentru cel ce ştie să observe... Face să iei parte de vreo 
două-trei ori la ele. 

Persoanele cu vază (printre comeseni sunt multe persoane de 
acest soi) mănâncă şi vorbesc la fel de mult. Sunt foarte la largul 
lor, stau cu gâtul într-o parte, cu capul în cealaltă şi cu un cot pe 
masă. Bătrânii chiar se scobesc în dinţi cu scobitoarea. 

Ziariştii ocupă locurile cele mai apropiate de ea. Mai toţi sunt 
chercheliti şi i se adresează foarte liber, ca şi cum ar cunoaste-o de 
o sută de ani. Încă puţin şi-ar bate-o pe umăr. Fac glume cu glas 
tare, beau, se întrerup unul pe altul (fără să uite de fiecare dată să 
spună: „Pardon”), rostesc toasturi pompoase şi par să nu se teamă 
să spună şi prostii; unii îi sărută mâinile, aplecându-se cu tot 
trupul peste colţul mesei, cu atitudini de gentlemani. 

Cei care se dau drept critici se intretin, cu aere de mentori, cu 
amatorii şi cunoscătorii. lar aceştia tac, îi invidiază pe ziarişti, 
zâmbesc cu un aer fericit şi nu beau decât vin negru, întotdeauna 
deosebit de bun la asemenea mese. Ea, regina banchetului, e 
îmbrăcată simplu, dar cu lucruri înspăimântător de scumpe. Un 
briliant mare 1 se zăreşte la gât, sub volanul de dantelă. La 
încheieturile mâinilor poartă câte o brățară simplă, masivă. Are o 


pieptănătură foarte greu de definit: femeilor le place, iar bărbaţilor 
nu. Chipul ei strălucind de insufletire revarsă asupra întregii asis- 
tente un zâmbet cât se poate de larg. Ştie să zâmbească, să 
vorbească cu toţi deodată, să dea drăguţ din cap; fiecare dintre 
comeseni are parte de un semn prietenos cu capul. Priviti-1 faţa şi 
veți avea impresia că în jurul ei nu se află decât prieteni pentru 
care nutreşte sentimentele cele mai calde. Pe la sfârşitul mesei, 
dăruieşte câte unuia fotografia ei; pe dosul fotografiei scrie, chiar 
aici, la masă, numele şi pronumele fericitului primitor, apoi îşi 
aşterne iscălitura. Fireşte, vorbeşte numai frantuzeste, dar pe la 
cafea duce conversaţia si în alte limbi. Vorbeşte engleza şi 
germana caraghios de prost, dar chiar felul de a poci o limbă are la 
ea ceva drăguţ. În general, e atât de simpatică, încât uiţi pentru 
mult timp că-i slută. 

Dar el? El, le mari d'elle”, stă la vreo cinci scaune departe de 
ca, bea mult, mănâncă mult, tace mult, face cocoloaşe de pâine, le 
frământă între degete şi reciteşte etichetele de pe sticle. Privindu-l, 
iti dai seama că n-are ce face, că se plictiseste, că-i e lene şi că e 
sătul de toate... 

E blond şi are o chelie care-i lasă parcă nişte cărărui pe cap. 
Femeile, vinul, nopţile nedormite şi hoinăreala prin lume i-au 
săpat pe fata cute adânci. N-are mai mult de treizeci şi cinci de 
ani, dar arată mai bătrân. Faţa lui e parcă murată în cvas. Privirea 
îi e plăcută, dar leneşă... Pe timpuri n-a fost urât, dar acum este. 
Picioarele îi sunt arcuite, mâinile pământii, gâtul päros. Din 
pricina acestor picioare arcuite şi a mersului său ciudat, cu totul 
neobişnuit, e poreclit în Europa „caleaşca”. În frac, aduce cu o 
stancuta udă leoarcă, cu coada uscată. Comesenii nu-l iau în 
seamă. El îi răsplăteşte cu aceeaşi monedă. 

Căutaţi să fiți poftiti la una dintre aceste mese, priviti-1 pe aceşti 
soți, observati-1 şi spuneti-mi ce a putut să-i lege şi ce-i mai leagă 
încă. 

După aceea, îmi veţi răspunde cam în felul următor: 

— Ea este o cântăreaţă cunoscută, el — numai bărbatul unei 
cântărețe cunoscute, sau, pentru a ne exprima în limbajul culiselor, 


barbatul nevestei sale. Ea câstigä pana la optzeci de mii de ruble 
pe an, daca ar fi sä-1 socotim câstigul in bani rusesti, el nu face 
nimic, prin urmare are timpul să fie sluga ei. Ea are nevoie de un 
casier şi de un om care să se ocupe de impresari, de contracte, de 
clauze speciale... Ea nu cunoaste decat publicul care o aplauda si 
nu intelege sa se coboare pana la casa, pana la latura prozaica a 
activitatii sale, cu care nu are nimic de-a face. Prin urmare, el fi 
este necesar ca un lacheu, ca o slugă... Dacă s-ar pricepe să-şi 
administreze singură banii, l-ar goni. Iar el, deşi primeşte de la ea 
o leafă bună (ea nu cunoaşte valoarea banului), o fură, probabil, 
împreună cu fetele în casa, risipeşte cu amândouă mâinile banii ei, 
trage chefuri monstruoase şi poate chiar doseşte bani pentru zile 
negre. Într-un cuvânt, e mulţumit cu situaţia lui, ca un vierme care 
a nimerit într-un măr bun. Dacă ea n-ar mai avea bani, ar parasi-o. 

Aşa gândesc şi vorbesc toţi cei care îi observă în timpul meselor. 
Gândesc şi vorbesc astfel fiindcă, neavând putinţa să pătrundă 
până în adâncul lucrurilor, nu pot să judece decât superficial. Ea e 
privită ca o divă, pe când el e ocolit de toată lumea, ca un pigmeu 
vâscos, ca o broască, şi totuşi această divă cu renume european e 
legată de acest broscoi printr-o legătură nobilă, demnă de invidiat. 

lată ce scrie el: 

«Lumea mă întreabă pentru ce o iubesc pe această scorpie. E 
drept că femeia aceasta nu merită iubire. Nu merită nici ură. 
Merită numai să nu fie băgată în seamă, şi existenţa ei să fie 
ignorată. Ca s-o iubeşti, trebuie să fii sau eu, sau nebun, ceea ce, 
de altfel, este unul şi acelaşi lucru. 

«Nu-i frumoasă. Când m-am însurat cu ea, era slută, iar acum 
este şi mai slută. N-are frunte; în loc de sprâncene are deasupra 
ochilor două dungusoare atât de subțiri că abia le vezi, in loc de 
ochi are două crăpături fără adâncime. În aceste crăpături nu 
licäreste nimic — nici desteptaciune, nici dorințe, nici patimi. Nasul 
ei e ca un cartof. Gura, mică, e frumoasă, în schimb dinţii sunt 
groaznici. N-are nici bust, nici talie. Acest din urmă neajuns este, 
de altfel, micşorat prin talentul ei drăcesc de a se strânge în corset. 
E scundă, grăsună şi läbärtatä. Tot trupul ei are defectul pe care eu 


îl socotesc cel mai grav, şi anume lipsa totală de feminitate. Eu nu 
consider drept feminitate o piele albă şi nişte muşchi neputincioşi, 
deşi ştiu că multă lume nu e de părerea mea. Dar nevastă-mea nu e 
doamnă, nu-i cucoană, ci mai degrabă o nevastă de băcan, cu 
mişcări nedibace: când merge, dă din braţe, când şade, stă picior 
peste picior, legănându-se cu tot trupul înainte şi înapoi, când se 
întinde, stă cu picioarele în sus etc... 

«E neglijentă. Geamantanele ei sunt deosebit de caracteristice în 
această privinţă. În ele, rufăria curată e amestecată cu cea 
murdară, manşetele mele cu papucii şi cu ghetele, corsetele noi cu 
cele rupte. Nu primim niciodată pe nimeni, fundcă in odăile 
noastre de prin hoteluri domneşte întotdeauna o neorânduială 
respingătoare... Dar la ce să mai vorbesc? Priveşte-o pe la amiază, 
când se trezeşte şi iese alene de sub plapuma ei, şi iti va fi peste 
putință să recunosti pe femeia cu glas de privighetoare. 
Nepieptănată, cu părul încâlcit, cu ochii lacramand, umflati de 
somn, într-o cămaşă ruptă la umeri, descultä, înotând în norul de 
fum al tigärilor din ajun, mai seamănă ea oare cu o privighetoare? 

«Unde mai pui că bea. Bea ca un husar, oricând şi orice. De 
mult are năravul ăsta. Dacă n-ar bea, ar fi întrecut-o pe Adelina 
Patti sau ar fi cel putin egale. Şi-a băut jumătate din carieră şi 
foarte curând îşi va bea şi cealaltă jumătate. Nemernicii de nemți 
au invatat-o să bea bere şi acum nu se mai culcă fără să bea doua- 
trei sticle. Dacă n-ar bea, n-ar avea nici ulcer la stomac. 

«E nepoliticoasă, fapt despre care pot aduce mărturie studenţii, 
care o roagă câteodată să cânte la concertele lor. 

«Îi place reclama. Reclama ne costă câteva mii de franci pe an. 
Eu dispretuiesc din tot sufletul reclama. Oricât de scump ar fi 
plătită, această reclamă neroadă nu-i va aduce niciodată succesul 
pe care 1-l aduce vocea ei. Nevestei mele îi place să fie magulita, 
nu suferă să 1 se spună adevăruri neplăcute. Unei critici sincere îi 
preferă o särutare de Iuda, cumpărată. Este din partea ei o lipsă 
totală de preţuire a propriei sale valori! 

«E deşteaptă, dar mintea nu-i este îndeajuns de cultivată. 
Creierul ei şi-a pierdut de mult elasticitatea: s-a acoperit cu un 


strat de grăsime şi zace în amorteala. 

«E capricioasă, nestatornica şi nu are nicio singură convingere 
solidă. Ieri spunea că banii sunt un fleac, că ei nu constituie lucrul 
principal, iar astăzi dă patru concerte în patru locuri diferite, 
deoarece a ajuns la convingerea că pe lumea asta nimic nu-i mai 
presus ca banul. Mâine va spune ceea ce spunea ieri. Nu vrea sa 
ştie de patrie, nu are idoli politici, n-are autori şi nici măcar un ziar 
preferat. 

«E bogată, dar nu-i ajută pe săraci. Mai mult, adesea nu plăteşte 
modistelor şi coaforilor întreaga sumă cuvenită. N-are inimă. 

«E o femeie mai mult decât pervertită! 

«Priveşte-o însă pe aceasta scorpie când, sulemenita, pieptanata 
cu grijă şi strânsă în corset, se apropie de rampă, pentru a se lua la 
întrecere cu privighetorile şi cu ciocârlule ce salută zorile de mai. 
Câtă demnitate şi cât farmec e în acest mers de lebădă. Uită-te la 
ea şi fii atent, te rog fu atent! Când ridică mâna şi deschide gura, 
crăpăturile ce îi tin loc de ochi se prefac în nişte ochi mari şi se 
umplu de strălucire şi de căldură. Când, ea, nevastă-mea, începe să 
cânte, când primele triluri se înalță în văzduh, când încep să simt 
că sub dezmierdarea acestor sunete minunate sufletul meu 
zbuciumat se linişteşte, priveşte atunci la fata mea şi ti se va 
dezvălui taina dragostei mele. 

«— Nu-i aşa că e minunată? întreb eu pe vecinii mei de stal. 

«Ei imi răspund: „da”, dar lucrul acesta nu mă mulţumeşte. I-as 
ucide pe toţi cei cărora nu le-ar veni să creadă că această femeie 
extraordinară e nevasta mea. Uit totul şi trăiesc numai clipa 
prezentă. 

«Priveşte ce mare artistă e, ce semnificaţii adânci are fiecare 
atitudine, fiecare mişcare a ei! Ea înţelege totul: şi dragostea, şi 
ura, şi sufletul omenesc... 

Nu degeaba teatrul se cutremură de aplauze. 

«După ultimul act, o iau de la teatru, palidă, sleită de puteri, ca 
cineva care ar fi trăit într-o seară o viata întreagă. Si eu sunt palid 
si istovit. Ne urcăm în cupeu şi plecăm la hotel. Ajunşi în camera 
noastră, ea se aruncă pe pat, fără să se dezbrace şi fără să scoată o 


vorbă. Mă asez tăcut pe marginea patului si îi sărut mâna. În seara 
aceea, nu mă alungă de lângă ea. Atipim împreună, dormim până 
dimineaţa şi când ne trezim ne trimitem la dracu” unul pe altul... 

«Ştii când o mai iubesc? La baluri sau la mese. $i atunci iubesc 
în ea aceeaşi artistă minunată. Gândeşte-te ce artistă trebuie să fu, 
pentru a-ţi înşela şi a-ţi birui natura, aşa cum ştie ea s-o facă... E 
de nerecunoscut la aceste mese stupide... Din rata jumulita iz- 
buteşte să se transforme în păun...» 

Rândurile acestea sunt aşternute pe hârtie cu un scris abia citet, 
de om beat. Sunt scrise în nemteste si pline de greşeli de 
ortografie. 

lată acum şi ce scrie ea: 

«Mă întrebi dacă-l iubesc pe acest bäietas? Da, câteodată... 
Pentru ce? Dumnezeu ştie... 

«E drept că e urât şi antipatic. Oameni ca el nu se nasc pentru ca 
să se bucure în viaţă de o dragoste împărtăşită. Oameni ca el nu 
pot decât să cumpere dragostea; pe degeaba nu o pot avea. Judecă 
si dumneata. 

«Zi şi noapte e beat ca un cizmar. Îi tremură mâinile, ceea ce e 
foarte urât. Când e beat, bodogăneşte şi e artägos. Mă şi bate. 
Când e treaz, stă lungit pe unde nimereşte şi tace. 

«E veşnic jerpelit, cu toate că nu-i lipsesc banii pentru haine. 
Jumătate din încasările mele 1 se duc printre degete, Dumnezeu 
ştie unde. 

«Trebuie să mă hotărăsc odată să-l controlez. Bietele artiste 
măritate au casieri foarte costisitori. Pentru osteneala ce îşi dau, 
soţii le înghit jumătate din încasări. 

«Nu cheltuieşte cu femeile, asta o ştiu. Dispretuieste femeile. 

«E un trântor. Nu l-am văzut niciodată făcând ceva. Bea, 
mănâncă, doarme — şi atâta tot. 

«Nu şi-a sfârşit niciodată studiile. A fost eliminat din 
universitate chiar din anul întâi, pentru obräznicie. 

«Nu-i de vita nobilă şi, după toate, mai e şi neamt. 

«Nu-mi plac nemţii. La o sută de nemți nimeresti un geniu şi 
nouăzeci şi nouă de proşti. Lucrul acesta l-am aflat de la un prinţ, 


jumatate neamt, jumatate francez. 

«Fumeaza un tutun groaznic. 

«Are însă şi parti bune. Iubeste mai mult ca mine nobila mea 
arta. Cand, inainte de inceputul unui spectacol, publicul este 
instuntat că nu pot cânta, fiindcă m-am îmbolnăvit pe neasteptate, 
cu alte cuvinte cand am toane, se plimba de colo-colo nenorocit $1 
inclesteaza pumnii. 

«Nu-1 fricos şi nu se teme de oameni. Este ceea ce imi place mai 
mult ca orice la un bărbat. Iti voi povesti o mică întâmplare din 
viaţa mea. Lucrul s-a petrecut la Paris, un an după ce isprăvisem 
conservatorul. Eram foarte tânără şi începusem să beau. Chefuiam 
în fiecare seară, cât mă ţineau puterile. Chefuiam fireşte, în grup. 
În timpul unuia dintre aceste chefuri, pe când ciocneam paharul cu 
admiratorii mei, oameni cu vază, s-a apropiat de masă un bäietas 
foarte urât, pe care nu-l mai văzusem niciodată şi care m-a 
întrebat, privindu-mă drept în ochi: 

«— De ce beti? 

«Ne-am pornit cu toţii pe hohote de ras. Bäietasul nu s-a fâstâcit. 

«A doua sa întrebare a fost si mai indrazneata şi se cunoştea că-l 
pornea drept din inimă: 

«— De ce râdeti? Nemernicii care vă îmbată acum nu vă vor da 
nicio letcaie când vă veţi fi băut vocea — veţi ajunge o cerşetoare! 

«Ce zici de această îndrăzneală? Tovarăşii mei de chef au făcut 
larmă mare. Eu însă l-am aşezat pe bäietas lângă mine si am 
poruncit să 1 se dea vin. S-a dovedit că propovăduitorul 
temperantei bea cât se poate de bine. A propos: îi spun bäietas, 
numai fiindcă are mustäti foarte mici. 

«I-am răsplătit îndrăzneala, căsătorindu-mă cu el. 

«De obicei tace. Singurul lucru pe care-l spune destul de des e o 
frază din trei cuvinte. Această frază o rosteşte cu glas adânc, 
cutremurat şi cu o bruscă încrâncenare pe faţă. 1 se întâmplă să 
rostească această frază şi când se află în lume, la o masă, la un 
bal... Când cineva (oricine ar fi) spune un neadevär, el ridică 
hotărât capul şi, fără să se uite la nimeni, fără să se sfiască, spune: 

«Nu-i adevărat! 


«Este fraza lui preferată. Ce femeie ar rezista la fulgerele ochilor 
lui, când rosteşte această frază? Îmi plac şi fraza, şi fulgerele 
ochilor, şi încrâncenarea feţei. Nu oricine ştie să rostească această 
frază îndrăzneață: bărbatul meu o spune pretutindeni şi intotdea- 
una. Da, uneori îl iubesc şi, după cat îmi amintesc, acest „uneori” 
coincide cu rostirea acestei fraze preţioase. De altfel, Dumnezeu 
ştie pentru ce îl iubesc. Nu sunt o bună psihologă şi, în cazul de 
fata, cred că e vorba de o problemă de psihologie...» 

Rândurile acestea sunt scrise în frantuzeste, cu un scris minunat, 
aproape bărbătesc. Nu veţi găsi în ele nici o singură greşeală de 
ortografie. 


Apărută pentru întâia oară în revista „Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 26, 23 iulie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în culegerea 
„Basmele Melpomenei”, Moscova», 1884. — Publicăm textul din culegere. 

Cu ocazia alegerii pentru această culegere, povestirea a fost revizuită din 
punct de vedere stilistic. Cuvintele şi întorsăturile de frază vulgare au fost 
eliminate, sau înlocuite. 

Adelina Patti — cântăreaţă italiană (soprană de coloratură). 


larmarocul 


Un orăşel mic de tot, uitat de lume. I se spune oraş, dar seamănă 
a oraş cum seamănă a târg satul cel mai sărăcăcios. Chiar dacă eşti 
beteag şi umbli în cârje, îi poţi face ocolul şi-l poţi străbate în lung 
si în lat în zece sau cincisprezece minute, poate chiar în mai putin. 
Toate cäsutele sunt vechi si dărăpănate. Poţi s-o cumperi pe 
oricare dintre ele cu cincisprezece copeici, plătite în rate. 
Locuitorii — îi numeri pe degete: primarul, custodele, preotul, 
învățătorul, diaconul, straja care se plimbă pe foişorul de foc, 
tarcovnicul, doi-trei cetăţeni, doi jandarmi şi... cam atât. Multă 
parte femeiască, ce e drept, dar în majoritatea cazurilor statistica 
nu tine seamă de partea femeiască. (Stiut fiind că găina nu-i 
pasăre, iapa nu-l cal şi ofitereasa nu-i cucoană.) Pe lângă aceşti 
băştinaşi, orăşelul numără sumedenie de oameni în trecere: vile- 
giaturişti, locotenentii unei baterii de artilerie în cantonament de 
vară, un diacon păros dintr-un sat vecin, care umblă cu o rasă 
liliachie şi are un glas gros, ca de hipopotam, şi multi alți. 
Vremea e aşa şi aşa. Una, două, îi trage câte un ropot de ploaie, 
ceea ce cam strică cheful celor veniţi la iarmaroc să cumpere sau 
să vândă. Aerul e minunat, lipsit de miasmele Moscovei. Miroase 
a pădure, a lăcrămioare, a catran, şi parcă un pic a stătut. Pe toate 
fundăturile şi ungherele parcă a pus stăpânire un duh mercantil. La 
fiecare pas — o baracă. Două rânduri de barăci se înşiră de la un 
capăt la altul al ulitei principale şi se întind în toată piaţa pe care o 


taie aceasta ulita. In curtea bisericii, niste femei vand seminte. Un 
măr, şi n-ar avea loc unde să pice. Furnicar de care, de oi, de vaci, 
de viței, de purcei! Puţini ţărani, dar femei... femei cu duiumul! 
Totul e intesat de femei. Toate poartă rochii roşii şi pieptare negre 
de catifea. Sunt atât de multe şi stau atât de îngrămădite, încât 
dacă s-ar suna „adunarea tuturor secţiilor”, pompierii ar putea uşor 
să se repeadă spre locul focului, păşind peste capetele lor ca pe un 
caldarâm. 

Nu ştiu de ce se văd — vai! foarte puţini oameni beti. Văzduhul e 
plin de larmă, de tipete, de scheunat, de scartait, de behait, de 
mugete. Hărmălaia e atât de mare, încât ai crede că se ridică un al 
doilea turn al lui Babel. 

Toate ferestrele localnicilor sunt larg deschise. În case se văd 
samovare, ceainice cu gâturi sparte şi chipuri cu nas roşu. În 
dreptul lor se opresc cunoştinţele, cu cumpărăturile proaspăt 
făcute, şi se plang de vreme. Diaconul, cu rasă liliachie şi fire de 
paie prin păr, strânge mâna tuturor şi zbiară de-l aude toată lumea: 
„Respectele mele! Am onoarea la sărbătoare!” 

Partea bărbătească se îmbulzeşte în jurul cailor şi vacilor. Aici 
negustoria se face pe zeci şi chiar pe sute de ruble. Cu negutätoria 
de cai se îndeletnicesc, bineînţeles, ţiganii. Se jură pe toți 
dumnezeii şi cheamă asupra capului lor fel de fel de nenorociri. 
Un cal vândut se predă cumpărătorului cu ajutorul pulpanei de la 
haină”, ceea ce înseamnă că un om fără pulpană la haină nu poate 
nici să vândă, nici să cumpere. Caii sunt mai mult plebei, cai de 
muncă grea. 

Partea femeiască se învârteşte în jurul mărfurilor de gata şi în 
jurul barăcilor cu turte dulci. Timpul neîndurător şi-a pus pecetea 
pe aceste turte dulci. Sunt acoperite cu rugină dulceagă şi cu 
sfoiag. De cumpărat le puteţi cumpăra, dar tineti-le, rogu-vă, cât 
mai departe de gură, ca de nu, o pätiti! Acelaşi lucru se poate 
spune şi despre perele uscate şi despre caramele. Nenorocitii de 
covrigi or fi ei acoperiţi cu rogojini, dar din păcate îi acoperă şi 
praful. Femeile nu se sinchisesc însă de atâta lucru — doar burta 
nu-i oglindă. 


Nici mustele nu se lipesc asa, ciorchine, de miere, cum se lipesc 
ştrengarii de baraca cu jucării. Bani n-au nici de sămânță... Stau 
locului si nu fac decât să soarba din ochi calutii, soldaţii şi 
pistoalele de plumb. Ochiul vede, dar dintele n-apucă. Câte unul, 
mai îndrăzneţ, pune mâna pe o tiuitoare, o ţine un pic în mână, o 
învârteşte între degete, tiuie cu ea, o pune la loc şi, mulţumit de 
ispravă, îşi şterge nasul. Nu-i baracă în jurul căreia să nu stea vreo 
douăzeci sau treizeci de bäietasi. Stau şi privesc, câte două trei 
ceasuri, cu o răbdare cu adevărat diabolică. Dacă i-ati cumpăra 
vreunui Fediusca, Piotr, sau Vasiutca un pistolaş sau un leu cu bot 
de vacă şi dungi negre pe spinare, i-ati umple sufletul de o bucurie 
nemărginită! 

Printre coatele bäietasilor se uită fetiţele. Atenţia lor este atrasă 
de aceiaşi cäluti, dar şi de päpusile în rochite de tifon. Veţi vedea 
copii şi în jurul negustorilor care vând îngheţată „cu zahăr” foarte 
proastă. Cine are o copeică, mănâncă dintr-un pähärut verde, 
mănâncă îndelung, pe îndelete, cu reculegere şi cu metodă, ca să 
nu-şi iroseasca clipele de fericire, plescăie cu limba şi îşi linge 
buzele şi degetele. Unul mănâncă, şi alti douăzeci, care n-au nicio 
copeică, stau în poziția de ,,drepti” şi privesc cu jind la gura 
fericitului. lar acesta mănâncă şi se grozăveşte... 

— Piotra, dă-mi şi mie... o linguriţă, numai una, — oftează o 
fetiţă, urmărind cu privirea mâna dreaptă a micului fericit. 

— Dă-mi pace! răspunde acesta, strângând mai tare în pumn 
pähärutul verde. 

— Piotra! scânceşte un bäietas cu o şapcă mare de a lui tată-su 
pe cap. Împrumută-mi. 

— Ce? 

— Îngheţată cu zahăr. Un pic. (Pauză.) Îmi dai? Dă-mi o 
linguriţă şi-ţi dau cinci arşice. 

— Dă-mi pace! răspunde iar micul fericit. 

Fericitul mănâncă toată portia, îşi linge îndelung buzele şi 
trăieşte mult, foarte mult timp cu amintirea inghetatei cu zahăr. 

Ehei, de-ar fi parale! Unde sunteţi voi, bänuti de cinci şi de 
cincisprezece copeici! Nu-i nimic mai rău, mai greu de îndurat şi 


mai chinuitor, decât sa te plimbi prin iarmaroc cu sapca lui tat-tu 
pe cap, să vezi şi să auzi, să pipăl şi să mirosi — şi să n-ai nicio 
letcaie. Bine de Fediuşca sau de Egorca! Ei pot să mănânce 
îngheţată de o copeică, pot să tragă cu pistolul — ca să-i audă toată 
lumea — şi chiar să cumpere cu cinci copeici un cälut! O! fericire 
măruntă, pe care multi nici n-o bagă în seamă, nici pe aceea nu ţi-e 
dat s-o al... 

Pe betivi, pe gură-cască şi pe cei care hoinăresc fără rost prin 
larmaroc, îi atrag mai mult barăcile cu artişti. Sunt două. Ridicate 
în mijlocul pietii, una lângă alta, arată la fel de posomorât. Sunt 
injghebate din pari, din scânduri ieftine, ude şi vâscoase, şi din 
zdrente. Tot acoperişul e numai petece şi cusături. O sărăcie lucie. 
Pe butucii acoperiţi cu scânduri, ce alcătuiesc ceva ce vrea să 
semene a estradă, două-trei paiate stau şi desfată publicul. Acesta 
nu-i deloc pretentios. Râde, dar nu fiindcă-i de râs, ci fiindcă aşa 
se cade când priveşti o paiatä. Paiatele fac cu ochiul, se 
schimonosesc si caută să stârnească râsul... Dar... vai! 
Premergătorii aceştia ai tuturor scenelor puskiniene şi 
nepuşkiniene şi-au trăit de mult traiul şi şi-au îndeplinit menirea. 
Pe vremuri, vor fi fost ei făuritorii unei satire intepatoare şi 
purtătorii unor adevăruri de peste mări şi tari; acum, însă, glumele 
lor nu mai trezesc decât nedumerire, iar sărăcia talentului lor 
rivalizează cu mizeria bâlciului. Îi asculti — si ti se face silä. Nu ai 
în fata ta artişti ambulanți, ci lupi în două picioare, lihniti de 
foame. Numai foamea i-a aruncat în braţele muzei, nimic 
altceva... O foame cumplită! Nemancati, zdrentuiti, vlaguiti de 
mizerie, cu fete supte, bolnăvicioase, se scälämbäie pe estradă, 
silindu-se să-şi compună o expresie comică, pentru a atrage în 
baraca lor un cască-gură mai mult, şi a primi zece copeici în 
plus... Rezultatul nu-i o expresie comică, ci una prostească: 
amestec de apatie şi de strâmbături artificiale care nu spun nimic. 
Fac cu ochiul, îşi trag unul altuia palme, îşi cară pumni în spinare, 
încearcă să intre în vorbă cu mulțimea pe un ton familiar sau 
protector... şi atâta tot. Nu ascultați ce spun. Cei ce s-au facut 
artişti de nevoie nu vorbesc din inspiraţie şi nici după un program 


dinainte chibzuit, cu rost. Vorbele lor n-au niciun sens. Sunt 
rostite cu strâmbături, şi se vede ca de aceea se şi răsplătesc cu 
râsete. 

— Stai binisor! 

— Eu nu-s Maria Petrovna, ci Ivan Fedoseev. 

lată o mostră a umorului lor. Se spune că „„măscăricii şi copiii 
grăiesc câteodată adevărul”, dar se vede că pentru a nu spune 
numai prostii, ci a rosti câteodată şi adevărul, meseria de măscărici 
cere şi ea să fie aleasă dintr-o chemare. 

Onoratul public holbează ochiu şi se strică de râs. Nu trebuie 
însă osândit — n-a văzut spectacol mai ales — şi apoi simte şi el 
nevoia să râdă. Când mănânci turtă dulce mucegaita, ai timp de 
pierdut, şi dacă pe deasupra eşti şi un pic cherchelit, nu-ţi lipseşte 
decât râsul. Un imbold — şi-a izbucnit. 

Sunt două barăci. În amândouă se dau din sfert în sfert de ceas 
reprezentații „strălucite”. Seara se dau reprezentații ,,speciale” şi 
mai şi, cum nu s-au mai văzut. Voi descrie una dintre aceste 
reprezentații. 

Cea mai strălucită a fost dată înainte de plecarea artiştilor din 
oraş, în prima duminică după iarmaroc. Cu douăzeci şi patru de 
ore înainte, clovnii împărțeau prin oraş afişe (scrise de mână). Mi 
s-a dat şi mie un afiş. lată-l: 

„În Oraşul N. N. 

„Cu aprobarea otoritätilor va avea loc în piaţa din N. N. o mare 
Riprizintatie imnastică şi acrobatică de Trupa de Artişti sub 
conducerea N. G. B. compusă din Arte imnastice şi acrobatice cu 
Cuplete tablouri şi pantomine în două parti. 

„1. Diferite scamatorii uimitoare şi hazliu din Magia alba sau 
Dibăcie şi îndămânarea mâinilor vor fi executate până la 20 de 
Numere de către Clovnul urobert. 

„2. Sărituri şi salturi sortale mortale aer execută Clovnul Dobert 
si minorul Adrias ivianson. 

„3. Omul Englez fără oase sau Cauciuc Min la care toate 
membrile sunt mlădioase ca cauciucul. 

„4. Cupletul comic a lui Ivan sau Teroh executat de un minor. 


(Si asa mai departe.) 

„Ora 9 seara preţul locurilor 

Locul 1 — 50 cop. 

Locul 2 — 40 cop. 

Locul 3 — 30 cop. 

Locul 4 — 20 cop. 

Galerie — 10 cop.” 

Am scurtat cuprinsul afişului, dar n-am adăugat nimic de la 
mine. 

La spectacol a asistat toată protipendada locală (şeful poliţiei cu 
familia, judecătorul de pace cu familia, doctorul, învățătorul — în 
total 17 insi). Intelectualitatea s-a tocmit şi n-a plătit decât 
douăzeci şi cinci de copeici pentru locurile întâi. Biletele le vindea 
însuşi patronul, o figură destul de caracteristică, un specimen care 
s-ar potrivi la Gnaciovca şi Diucovca. Am plătit, am intrat şi m- 
am aşezat pe un scaun în locul întâi. Publicul dădea buzna si 
baraca s-a umplut. Interiorul barăcii era cât se poate de modest. O 
cârpă de stambă de vreun metru pătrat tinea loc de cortină şi slujea 
în acelaşi timp de culise. In loc de policandru — patru lumânări. 
Artiştii îşi îndeplineau cu multă sarguinta rolul de interpreţi, de 
plasatori şi de controlori. Erau meşteri la toate. Mai izbutita ca 
orice era orchestra, care trona în dreapta pe o ladă. Era alcătuită 
din patru muzicanți. Unul scârtâia din vioară, altul din armonică, 
al treilea dintr-un violoncel (cu 3 coarde de contrabas) şi al 
patrulea din dairea. Muzicantii cântau aproape tot timpul 
„Vânătoraşul” şi îl cântau mecanic şi îngrozitor de fals. Cel cu 
daireaua era straşnic. Lovea în pielea întinsă a instrumentului, cu 
mâna, cu cotul, cu genunchiul, mai mai şi cu călcâiul. Lovea cu o 
desfătare vădită, voind să atragă luarea aminte asupra măiestriei 
lui. Mâna sa juca pe dairea cu un fel de îndemânare de necrezut, 
scoțând cu ciocănitul degetelor nişte note pe care nu le-ar putea 
dibui niciun violonist. Ai fi zis că se mişca în jurul unui ax 
longitudinal şi transversal. 

Înainte de începerea spectacolului, un ţăran îmbrăcat în suman a 
intrat, şi-a făcut semnul crucii şi s-a aşezat pe un loc întâi. Un 


clovn s-a apropiat de el. 

— Poftiti la galerie, l-a îmbiat clovnul. Aici sunt locurile de 
rangul întâi. 

— Dă-mi pace! 

— De ce v-aţi aşezat aici ca un urs? Plecati, vă rog! Nu-i locul 
dumneavoastră! 

Dar sumanul se arăta neînduplecat. Îşi trăsese sapca pe ochi si 
nu mai voia să ştie de nimic. 

Au început apoi scamatoriile. Clovnul a rugat publicul să-i 
incredinteze pălărule, dar nimeni nu s-a clintit. 

— Atunci nu vor fi scamatorii! a declarat clovnul. Domnilor, n- 
are cineva un bänut de cinci copeici? 

Sumanul i-a dat cinci copeici. Clovnul a făcut scamatoria şi, 
când a fost să înapoieze bänutul, l-a făcut nevăzut în mânecă. 
Sumanul s-a speriat. 

— Fi, stai!... Ia te rog! Să nu-mi umbli cu d-alde astea! Dă-mi 
banul înapoi! 

— Nu doreşte cineva să se radă, domnilor? a strigat clovnul. 

Din public au ieşit doi bäietasi. După ce au fost acoperiţi cu o 
pătură soioasa, li s-a uns fata, unuia cu funingine, celuilalt cu pap. 
Nu se prea umblă cu mănuși cu publicul! 

— Da’ ce, ăsta-i public? spune patroana. Ăştia-s nişte 
nenorociti! 

După scamatori, au ieşit acrobatii cu „sortale-mortale” 
necunoscute si cu o fata-hercule, care ridica cu coadele un numar 
nemaipomenit de puzi. Pe la mijlocul spectacolului, s-a prăbuşit 
un perete al barăci, iar la sfârşit — toată baraca. 

Impresia cu care pleci este destul de jalnică. Vânzătorii şi 
cumpărătorii n-ar pierde mare lucru dacă pe la iarmaroace n-ar 
mai fi „teatru”. Artistul ambulant a încetat de a mai fi artist: astăzi 
e un sarlatan. 

Lângä baräcile cu artisti e instalat un scrânciob. Pentru cinci 
copeici esti ridicat de vreo cinci ori mai sus de acoperisul caselor 
si coborât de tot atatea ori. Domnisoarelor le vine ameteala, 
celelalte fete însă se simt în culmea fericirii. Suum cuique!>! 


Apărută pentru prima oară în revista „Moscva”, 1882, Nr. 29, autoriz. cenz. 
din 25 iulie. Semnatä: Antosa Cehonte. Däm acest text. 


Mosierita 


O trăsură cu doi minunati căişori de Viatca se opri in fata izbei 
lui Maxim Jurkin, strivind iarba uscată şi präfuitä, care fosnea şi 
trosnea. În trăsură se afla mosierita Elena Egorovna Strelcova si 
Felix Adamovici Rjevetchi, administratorul ei. Acesta sări 
sprinten jos, se apropie de izbă şi bătu cu arătătorul în geam. 
Înăuntru licări o luminiţă. 

— Cine-i? întrebă un glas de bătrână şi la fereastră se arătă 
capul nevestei lui Maxim. 

— Vino un pic afară, mätusä! îi strigă mosierita. 

Peste câteva clipe, din izbă ieşi Maxim, urmat de nevastă-sa. Se 
opriră în prag şi, fără să scoată o vorbă, făcură o plecăciune întâi 
în fata mosieritei, apoi în fata administratorului. 

— Spune-mi, rogu-te, întrebă Elena Egorovna pe moşneag, ce 
înseamnă toate astea? 

— Adicătelea care? 

— Cum care? Parca nu stii? Stepan e acasa? 

— Nu-l. S-a dus la moară. 

— Ce sunt prostiile astea? Zău dacă-l mai înţeleg pe omul ăsta! 
De ce a plecat de la mine? 

— Nu ştiu, conitä. De unde să ştiu? 

— E foarte urât ce-a făcut! M-a lăsat fără vizitiu! Din pricina 


lui, Felix Adamovici e silit să înhame şi să mâne chiar dumnealui 
cali. Frumos e asta? Spuneţi şi voi dacă asta nu-i o măgărie fara 
seaman. Ce l-a apucat? I s-a năzărit cumva că are leafă prea mica 
sau ce? 

— Dumnezeu să-l înţeleagă! răspunse mosneagul, trăgând cu 
coada ochiului la administrator, care se uita prin ferestre în izba. 
Că nouă nu ne spune nimic, iar ce se petrece în capul lui, cine 
poate să ştie. Zice că a plecat şi pace! Că-i slobod să facă ce vrea! 
Se vede că 1-0 fi părut simbria prea mica! 

— Dar cine stă lungit pe lavita de sub icoane? întrebă Felix 
Adamovici privind întruna prin ferestre. 

— E Semion, taică! Stepan nu-i acasă. 

— Asta-i obräznicie din partea lui! continuă mosierita, 
aprinzându-şi o ţigară. M'sieur Rjevetchi, ce leafă avea la noi? 

— Zece ruble pe lună. 

— Dacă zece ruble i s-au părut prea puţin, aş fi putut să-i dau 
cincisprezece! Dar n-a spus niciun cuvânt şi a plecat! Aşa face un 
om cinstit, cumsecade? 

— V-am spus că vă purtaţi prea frumos cu trântorii ăştia! spuse 
Rjevetchi, articulând răspicat fiecare silabă şi silindu-se să-şi 
ascundă accentul polonez. Prea le-aţi dat nas! Ăştia nici nu merită 
să li se plătească toată leafa deodată! La ce? Şi de ce vreţi acum să 
1-0 mariti? Se-ntoarce el, n-aveţi grijă! Aşa s-a tocmit şi s-a invoit! 
Spune-i, se adresă polonezul lui Maxim, că-i un porc, şi atâta tot. 

— Finissez donc!”? 

— Auzi, omule? Daca aşa s-a tocmit, apăi să se tina de treabă şi 
să nu plece când îi trăsneşte prin cap! Ce Dumnezeu! Să 
’ndräzneascä numai să nu vină mâine, şi-i arăt eu ce înseamnă să 
n-asculti de porunci! O s-o pätiti şi voi! Mă auzi, babo? 

— Finissez, Rjevetchi! 

— O s-o patiti cu toţii! Daca nu vine, să nu-ţi mai calce nici tie 
piciorul pe la administraţie, câine bătrân! Să mă uit la voi?! Da’ 
ce, voi sunteţi oameni? Nici nu intelegeti de vorbă! Nu vă bägati 
minţile în cap decât când sunteți bătuţi şi strânşi în chingi. Să vină 
negreşit mâine! 


— Am sa-i spun. De ce să nu-i spun? De spus, pot să-i spun... 

— Spune-i că am să-i măresc leafa, grăi şi Elena Egorovna. Că 
doar n-am să rămân fără vizitiu. Când o să-mi găsesc un altul, 
atunci n-are decât să plece, dacă vrea. Însă mâine dimineaţă să 
facă bine să vină la mine! Spune-i că sunt adânc jignită de purtarea 
lui nepoliticoasă! Spune-i şi dumneata, mätusä! Sper că va veni şi 
nu mă va sili să trimit după el. Vino ’ncoa, matusa! Uite, draguto! 
Iti vine greu să tii în frâu copii atât de mari, nu-i aşa? Poftim, ia 
asta de la mine, draga mea! 

Mosierita scoase din buzunar o tabacheră frumoasă, trase de sub 
țigări o hârtie de o rublă şi 1-0 întinse babei. 

— Dacă nu vine, adăugă mosierita, vom fi nevoiţi să ne certăm, 
ceea ce n-ar fi deloc de dorit. Dar nădăjduiesc că... Sfatuiti-l şi 
voi. Hai să mergem, Felix Adamici! Rämâneti cu bine. 

Rjevetchi sări pe capră, lua haturile şi trăsura o porni prin colbul 
moale al drumului. 

— Cât ţi-a dat? întrebă mosneagul. 

— O rublă. 

— Dă-o incoa’! 

Mosneagul luă rubla, o netezi cu ambele palme, o împături cu 
grijă şi o ascunse în buzunar. 

— Hai, Stepane că a plecat! spuse el, intrând în izbă. Am mintit- 
o că te-ai dus la moară. S-a speriat, nevoie mare... 

Când trăsura se făcu nevăzută, Stepan se arătă la fereastră. 
Galben ca un mort, tremurând din tot trupul, se aplecă peste 
prichiciul ferestrei şi ameninţă cu pumnul său mare spre un parc 
ce se vedea întunecat în depărtare. Era parcul curții boiereşti. 
După ce ameninţă de vreo şase ori, mormäi ceva, se trase înapoi şi 
lăsă cu zgomot geamul în jos. 

Cam la vreo jumătate de ceas după plecarea mosieritei, Jurkinii 
se aşezară la cină, în cuhnie, chiar lângă vatră. Jurkin şi nevastă-sa 
şedeau de o parte a mesei slinoase. În faţa lor şedea Semion, 
feciorul cel mare al lui Maxim, ostaş lăsat vremelnic la vatră, cu 
fata vânătă de betiv, nas lung, ciupit de vărsat, şi ochi pofticioşi. 
Semion semăna leit cu tatăl său, atât că nu era cărunt, nici chel şi 


nu avea ochii sireti, de ţigan, ai moşneagului. Alături de Semion, 
şedea Stepan, al doilea fiu al lui Maxim, băiat frumos, bălan. 
Stepan nu mânca; cu capul proptit în pumn se uita în tavanul 
afumat şi se gândea încordat la ceva. Cina o servea Maria, 
nevastă-sa. Sorbiră ciorba în tăcere. 

— Ja blidul! spuse Maxim, când isprăviră cu ciorba. Maria luă 
de pe masă blidul gol, dar nu izbuti să ajungă cu bine până la 
vatră, cu toate că era aproape. Se clătină şi căzu pe bancă. Blidul îi 
scăpă din mâini şi îi alunecă de pe genunchi jos. Se auziră suspine. 

— Parcă plânge cineva? întrebă Maxim. 

Maria începu să plângă mai tare. Trecură vreo două minute. 
Bătrâna se sculă de la masă şi aduse ea păsatul de hrişcă. Stepan 
tuşi scurt şi se sculă şi el. 

— Taci! mormäi el. 

Maria plângea mai departe. 

— Taci când iti spun! strigă Stepan. 

— Să n-aud muierea scâncind! mormăi sfruntat Semion, 
scărpinându-şi ceafa aspră. Scânceşte şi nu ştie nici ea de ce! Se 
cunoaşte că-i muiere! N-are decât să scâncească în curte, dacă are 
chef. 

— Lacrima de muiere e ca picătura de apă! spuse Maxim. Bine 
că lacrimile nu se cumpără şi ne sunt date pe veresie. De ce 
bocesti? Iiii! Da’ mai taci odată! Nu ţi-l ia nimeni pe Stiopca al 
tău! Te-ai învăţat rău! Una-două ti se îneacă corăbule! Hai, vino 
de mănâncă păsatul! 

Stepan se aplecă spre Maria şi o zgaltai uşor de umăr. 

— Ei, ce-l cu tine? Taci odată! N-auzi, cu tine vorbesc! U-u- 
uf... nemernico! 

Stepan ridică pumnul şi îl repezi în banca pe care stătea întinsă 
Maria. O lacrimă mare, lucitoare alunecă pe obrazul lui. O şterse, 
se aşeză la masă şi se apucă să mănânce păsat. Maria se sculă şi, 
plângând mai departe pe înfundate, se aşeză după cuptor, cât mai 
departe de ceilalți. 

— Dă-ne cvasul, Mario! Fă-ţi datoria, nora! Nu ţi-e ruşine să te 
smiorcăi în halul ăsta! strigă moşneagul. Doar eşti femeie în toată 


firea! 

Maria iesi, galbena la fata, plânsä, si intinse mosneagului 
ulciorul, fara sa se uite la nimeni. Ulciorul trecu din mana in 
mână. Semion îl luă, făcu semnul crucii, trase o dusca şi se ineca. 

— De ce râzi? 

— De nimic... Aşa... Mi-am adus aminte de una boacănă. 

Semion îşi dădu capul pe spate, deschise gura lui mare şi începu 
să chicotească. 

— A fost mosierita pe la noi? întrebă el, trăgând cu coada 
ochiului la Stepan. Ai? Şi ce a spus? Ai? Ha-ha-ha! 

Stepan se uită la Semion şi se făcu roşu ca racul. 

— Dă cincisprezece ruble, spuse mosneagul. 

— Ehei! Ar da şi o sută, numai să vrea el! Sa mă bată 
Dumnezeu dacă n-ar da! 

Semion făcu cu ochiul si îşi întinse mădularele. 

— Ah de mi-ar cădea mie în mână o muiere ca asta, continuă el, 
aş stoarce untul din ea! 

Semion îl bătu pe Stepan pe umăr şi începu să râdă cu hohote. 

— Aşa-i, sufletelule! Prea esti ruşinos! Nouă nu ne dă mâna sa 
fim ruşinoşi! Eşti un prost, Stiopca! Şi încă ce prost! 

— De bună seamă că-i un prost! întări tatăl. 

Plânsetul se auzi din nou. 

— Jar iti scânceşte muierea! Se vede că o râcâie la inimă, nu-i 
place! Să n-aud scâncetul de muiere. Te taie ca un cuţit! Of, 
muierilor, muierilor! La ce dracu” v-a făcut Dumnezeu? Cu ce 
scop! Mersi, pentru cină, onorati domni! Acum ar fi bine să-i 
tragem cu ceva băuturică să visăm frumos! Mosierita ta o fi având 
vin cât lumea! Bea-l tu, eu n-am nevoie! 

— Eşti o vită, Senca, n-ai inimă! 

Grăind astfel, Stepan oftă, luă repede o cergä şi ieşi în curte. 
După el, ieşi şi Semion. 

Afară se lăsa molcomă, tihnită, o noapte de vară rusească. De 
după gorganele îndepărtate răsărea luna. Nori mici, ciufuliti, tiviti 
cu argint, pluteau în întâmpinarea ei. Bolta cerului pălise şi pe 
întreg întinsul ei se revărsa o lumină verzuie, plăcută. Stelele 


incepura să sclipească mai slab şi, ca şi cum s-ar fi speriat de luna, 
îşi strânseră ghem razele lor mici. De pe râu se ridică şi se 
răspândi o răcoare umedă, care îţi dezmierda obrajii. În izba 
părintelui Grigori, ornicul bătu ragusit ceasurile nouă şi bătaia lui 
se auzi prin tot satul. Cârciumarul ovrei închise cu zgomot oblonul 
si atârnă deasupra uşii un felinäras soios. Pe uliţă şi prin curți nu 
se vedea tipenie, nu se auzea niciun foşnet... Stepan asternu cerga, 
făcu semnul crucii şi se întinse, proptindu-se într-un cot. Semion 
tuşi scurt şi se aşeză la picioarele lui. 

— Mda... spuse el. 

După un timp de tăcere, Semion se aşeză mai bine, îşi aprinse 
luleaua şi începu să vorbească: 

— Am fost astăzi la Trofim... Am băut bere. Trei sticle. Vrei să 
fumezi şi tu, Stiopa? 

— Nu. 

— Tutunul e bun. Ei, bun ar fi acum şi un ceai! Ai băut vreodată 
ceai la mosierita? E bun? Cred şi eu! Trebuie să coste vreo cinci 
ruble funtul. E şi ceai care costă o sută de ruble funtul. Zău că e. 
Eu n-am băut, dar ştiu. Am văzut când eram băiat de prăvălie la 
oraş... Il bea o mosieritä. Numai mirosul plătea banii ăştia! L-am 
mirosit. Ei, mergem mâine la mosierita? 

— la mai slăbeşte-mă! 

— De ce te superi? Doar nu te ocărăsc; vorbesc şi eu... N-ai de 
ce să te superi. Si la urma urmei, de ce să nu te duci? Tare sucit 
mai esti şi tu! Eu nu te-nteleg! Capeti bani multi, mănânci bine, 
bei cât iti pofteşte inima... Fumezi din tigärile ei, bei ceai bun... 

Semion tăcu vreo câteva clipe şi apoi continuă: 

— Unde pui că e şi frumoasă. E rău să te încurci cu o babă, dar 
cu asta, e o fericire! (Semion scuipă şi mai tăcu un timp.) Focoasă 
muiere! Arde ca jarul! Are gât frumos, plinut... 

— Și daca-ti incarci sufletul cu un păcat? întrebă deodată 
Stepan, întorcându-se spre Semion. 

— Păca-at? De unde ai mai scos-o şi pe asta? La omul sărac, 
nimic nu-i păcat. 

— Chiar şi săracul nimereste în iad, la ucigă-l toaca dacă... Si 


apoi ce, eu sunt sărac? Nu sunt sărac. 

— Dar unde vezi pacatul? Doar nu tu umbli dupa ea, ea umbla 
dupa tine! Momâie ce esti! 

— ŞI tu? Ai suflet de tâlhar şi judeci ca un talhar... 

— Mare nerod esti! spuse Semion oftand. Nerod rau! Nu-ti vezi 
norocul! Nu-l simţi! Se vede că ai bani multi... şi că n-ai nevoie 
de ei. 

— Am nevoie, dar nu de bani străini. 

— Doar nu-i furi; ti-1 dă chiar ea, cu mana ei. Dar ce să-mi mai 
pierd vremea stând la taclale cu un nerod! Stric orzul pe gâşte... 
Cu tine îşi răceşte omul gura degeaba. 

Semion se sculă şi îşi întinse mădularele. 

— O să te căieşti. Dar o să fie prea târziu! Daca esti atât de 
nătărău, nici nu vreau să mai ştiu de tine. Nu eşti fratele meu. 
Dracu” să te 1a... N-ai decât să-ţi pierzi vremea cu tâmpita aia de 
vacă... 

— Cine e vacă? Maria? 

— Fireşte că Maria. 

— Hm... Tu nu meriti nici măcar să fii călcat cu cizma de vaca 
asta. 

— Ti-ar merge bine şi tie şi... nouă. Mare dobitoc mai esti! 

— Hai, cară-te odată! 

— Uite că plec... N-are cine să-ţi tragă o bătaie bună! 

Semion îi întoarse spatele şi o luă alene spre izbă. Peste vreo 
cinci minute, auzind iarba foşnind, Stepan ridică încet capul. 
Venea Maria. Se apropie; stătu un pic locului, apoi se întinse 
alături de el. 

— Nu te duce, Stiopa! sopti ea. Nu te duce, dragul meu! O să te 
nenorocească! Nu-i ajunge polonezul, blestemata de ea, te mai 
vrea şi pe tine. Să nu te duci la ea, Stiopunca. 

— Nu te băga! 

Lacrimile Mariei începură să cadă ca o ploaie măruntă pe faţa 
lui Stepan. 

— Nu mă nenoroci, Stepane! Nu-ţi încărca sufletul cu un păcat. 
Nu mă iubi decât pe mine, nu te duce la alta! Cu mine te-a cununat 


Dumnezeu, cu mine să trăieşti. Sunt orfană... Numai pe tine te 
am. 

— Slăbeşte-mă! Ei... dracie! Ti-am spus că nu mă duc! 

— Bine faci... Nici nu trebuie dragul meu! Sunt însărcinată, 
Stiopuşca... Curând o să avem un copil... Să nu ne laşi, că te-ar 
pedepsi Dumnezeu! Tat-tu şi cu Siomca atâta aşteaptă, să te duci 
la ea, dar tu să nu te duci... Nu te uita la ei. Nu-s oameni, ci fiare. 

— Hai, dormi! 

— Dorm, Stiopa... Dorm. 

— Maria! se auzi glasul lui Maxim. Unde esti? Vino, ca te 
cheama mama! 

Maria sari in picioare, isi potrivi parul si dadu fuga spre izba. 
Maxim se apropie incet de Stepan. Se dezbracase si, numai in 
cămaşă şi izmene, semana cu un mort. Lumina lunii îi juca pe 
chelie şi licärea în ochii lui de ţigan. 

— Când te duci la mosierita, mâine sau poimâine? îl întrebă el 
pe Stepan. 

Stepan nu răspunse. 

— Dacă e să te duci, atunci mai bine du-te de mâine, şi cât mai 
devreme. Caii trebuie să fie în plata Domnului. Și nu uita că ţi-a 
făgăduit cinsprezece ruble. Cu zece să nu rămâi. 

— Nu mă duc în ruptul capului, spuse Stepan. 

— Cum aşa? 

— Jac-asa... Nu vreau... 

— $i de ce? 

— Parcă nu şti! 

— Ja ascultă, Stiopa, nu mă face la bătrâneţe să-ți trag o bătaie! 

— Trage-mi-o. 

— Cum poti sa raspunzi astfel parintelui tau? Cu cine vorbesti? 
Ia seama! Mai ai cas la gură şi eşti obraznic cu tat-tu. 

— Nu mă duc, şi gata! La biserică ştiu că mergi, dar de păcat 
văd că nu ţi-e frică. 

— La tine mă gândesc, ma nerodule! Vreau să-ţi înjghebi o 
gospodărie a ta! Trebuie să-ţi faci o izba noua, da sau ba? Si 
atunci? La cine ai să te duci după lemne? La Strelciha, nu-i aşa? 


La cine ai sa te imprumuti? Tot la ea! Ea o să-ţi dea şi lemne si 
bani. O sa te rasplateasca! 

— N-are decât să răsplătească pe alt. Mie nu-mi trebuie. 

— Am să te omor în bătaie! 

— N-ai decât! Omoară-mă! 

Maxim rânji şi ridică braţul. În mână avea un gârbaci. 

— Te bat, Stepane. 

Stepan se întoarse pe partea cealaltă, ca să-i arate tatălui său că îl 
împiedica să doarmă. 

— Vasăzică nu vrei să te duci? 

— Nu mă duc. Să mă bată Dumnezeu dacă mă duc! 

Maxim ridică gârbaciul şi Stepan simţi pe umăr şi pe unul dintre 
obraji o durere crâncenă. Sări turbat în picioare. 

— Să nu mă baţi, tată! strigă el. Să nu mă baţi! Auzi! Să nu dai 
în mine! 

— ŞI de ce mă rog? 

Maxim statu o clipă la gânduri, apoi îl croi încă o dată. Îl mai 
CTOI $1 a treia oară. 

— Să dai ascultare lui tatu-tau, dacä-ti porunceste ceva! Ai să te 
duci, nepricopsitule! 

— Nu mă bate, tată! Auzi? 

Stepan izbucni în hohote de plâns şi se lăsă pe cergă. 

— Am să mă duc! Fie! Ma duc... Dar să tii minte! N-ai să te 
mai bucuri de viata! Ai să ţi-o blestemi! 

— Bine, bine! Pentru tine te duci, nu pentru mine. Nu eu am 
nevoie de izbă noua, ci tu. Ti-am spus ca am să-ţi trag o bätaie; 
uite că ţi-am tras-o. 

— Ma... mă duc! Dar... ai să ţii minte bătaia asta! 

— Bine, bine. Nu mă sperii tu. Lasă vorba... 

— Bine... Mă duc... 

Stepan încetă să mai hohotească, se întoarse pe burtă şi continuă 
să plângă pe înfundate. 

— Ja te uită cum 1 se mai zgâltâie umerii! Ia te uită cum boceste! 
Aşa, urlă-n gura mare! Mâine să te duci în zori. la leafa pe o lună 
înainte. Cere plata şi pentru ăle patru zile pe care nu le-ai făcut. Să 


ai pentru nevasta-ta de-o basma. Iar de bătaie să nu-mi porți pica. 
Iti sunt tată... Dacă vreau, te bat, dacă vreau, te miluiesc. Aşa-i... 
Hai, acum dormi! 

Maxim îşi netezi barba si o luă spre izba. Cand intra înăuntru, 
lui Stepan 1 se păru că-l aude spunând: „l-am ars câteva!” Se auzi 
râsul lui Semion. 

În izba părintelui Grigori un pian dezacordat începu să cânte 
jalnic: la ceasul acela, preoteasa avea obiceiul să se aşeze la clavir. 
Sunetele domoale, ciudate, plutiră peste sat. Stepan se sculă, sări 
gardul şi o luă pe uliţă. Se îndreptă spre râu. Apa strălucea ca 
argintul viu, oglindind cerul, luna şi stelele. În jur domnea o linişte 
de mormânt. Nimic nu se clintea. Numai câte un greier târâia din 
când în când... Stepan se aşeză pe mal, chiar la marginea apei şi 
îşi propti capul în pumn. Gânduri negre începură să 1 se perinde 
prin cap. 

Pe cealaltă parte a râului se inaltau plopii zvelti, înalți, care 
înconjurau parcul boieresc. Printre copaci licărea o lumină la 
fereastra iatacului mosieritei. Se vede ca nu dormea. Stepan 
rămase aşa pe mal, pierdut în gânduri, până ce rândunelele 
începură să zboare deasupra apei. Se ridică în picioare atunci când 
în râu nu se mai oglindea, sclipind, luna, ci soarele abia răsărit. Se 
spălă, îşi făcu rugăciunea cu fata îndreptată spre răsărit şi o luă 
repede, cu paşi hotărâți, de-a lungul malului spre vad. După ce 
trecu vadul, se îndreptă spre curtea boierească... 


II 


— A venit Stepan? întrebă Elena Egorovna, trezindu-se. 

— A venit! răspunse fata în casă. 

Strelcova zâmbi. 

— A-a-a... Bine. Unde-i acum? 

— La grajd. 

Mosierita sări din pat, se îmbrăcă repede şi se duse în sufragerie, 
să-şi bea cafeaua. 

Strelcova arăta încă tânără, mai tânără decât vârsta ei. Numai 
ochii căprui, adânci, neîncrezători, mai curând de bărbat decât de 
femeie, o trădau şi spuneau că avusese răgazul să-şi trăiască cea 
mai mare parte a vieţii sale de femeie şi că trecuse de treizeci de 
ani. Nu era frumoasă, dar putea să placă. Faţa îi era rotundă, 
simpatică, sănătoasă, iar gâtul, despre care vorbise Semion, şi 
bustul, minunat. Dacă Semion ar fi ştiut să pretuiascä frumuseţea 
picioarelor şi mâinilor, ar fi pomenit, desigur, şi de picioarele şi de 
mâinile moşieresei. Se îmbrăca simplu, cu rochii uşoare, de vară. 
Pieptănătura îi era de asemenea cat se poate de simplă. Strelcova 
era leneşă, nu-i plăcea să piardă mult timp la oglindă. Mosia unde 
trăia aparţinea fratelui ei, un holtei, care trăia la Petersburg şi nu 
dădea decât foarte rar pe la ţară. Elena Egorovna stătea la moşie 
de când se despärtise de soţul ei, colonelul Strelcov, un om foarte 
cumsecade, care trăia şi el la Petersburg şi care se gândea la fosta 
lui nevastă şi mai rar decât se gândea fostul lui cumnat la moşia 
sa. Se despartisera chiar înainte de a fi împlinit un an de căsnicie. 
Elena Egorovna isi înşelase soţul, douăzeci de zile după nuntă. 

Aşezându-se la masă, Strelcova porunci să fie chemat vizitiul. 
Stepan se infatisa şi se opri lângă uşă. Era galben, cu părul vâlvoi, 
si se uita cum se uită lupul prins în capcană: cu ochi răi şi 
întunecat. Mosierita îi aruncă o privire şi roşi uşor. 

— Bună ziua, Stepane! spuse ea, turnându-şi cafeaua. Spune-mi, 
te rog, ce sunt năzbâtiile astea? De ce ai plecat? Ai stat patru zile 
si ai plecat! Şi încă fără să spui nimănui nimic! Trebuia să ceri 
voie! 


— Mi-am cerut voie, marai Stepan. 

— Cui? 

— Lui Felix Adamici. 

Strelcova täcu un timp, apoi întrebă: 

— Te-ai supärat, cumva? Raspunde-mi, Stepane! Te intreb! Te- 
ai suparat? 

— Daca nu mi-ati fi vorbit cum mi-ati vorbit, n-as fi plecat. M- 
am angajat la cai şi nu la... 

— Să nu vorbim de asta... Nu m-ai înţeles, atâta tot. Nu trebuie 
să te superi. Nu ţi-am spus nimic deosebit. Si chiar dacă ti-as fi 
spus un lucru pe care l-ai fi socotit jignitor pentru tine, ar fi 
trebuit... ar fi trebuit să... Oricum... Am dreptul să spun ce-mi 
place... Hm... Am să-ţi măresc leafa. Sper că de acum înainte nu 
va mai fi nicio neînțelegere între noi. 

Stepan se întoarse şi dădu să iasă. 

— Stai, stai! îl opri Strelcova. N-am terminat. Uite, Stepane... 
Am un caftan nou de vizitiu. Ia-l şi imbraca-l, straiele pe care le 
porți nu-s bune de nimic. Caftanul meu e mai frumos. Am să ţi-l 
trimit prin Feodor. 

— Am înţeles. 

— Ja te uită ce mutră faci! Tot mai eşti îmbufnat? Te-am jignit 
aşa de tare? Ei, haide, lasă... N-am vrut să... Ai s-o duci bine la 
mine... Ai să fii mulţumit de toate... Nu te supăra... Nu-i asa ca 
nu esti supărat? 

— Parca noi, ăştia, avem voie să ne supărăm? Stepan făcu un 
gest de deznădejde cu mâna, începu să clipească din ochi şi 
întoarse capul în altă parte. 

— Ce-1 cu tine, Stepane? 

— Ce să fie... Am spus: parcă noi avem voie să ne suparam? N- 
avem... 

Mosierita se sculă şi se apropie de el cu fata îngrijorată. 

— Ce-1, Stepane... plângi? 

Il apucă de mânecă. 

— Ce-i cu tine, Stepane? Ce-i cu tine? Vorbeşte odată! Te-a 
jignit cineva? 


Si în ochii mosieritei se ivira lacrimi. 

— Vorbeşte odată! 

Stepan îşi repetă gestul de deznădejde, clipi mai tare din ochi şi 
începu să plângă de-a binelea. 

— Conitä! bolborosi el. Am să te iubesc... Am să fac tot ce 
vrei! Asa să fie! Numai lor, să nu le dai nimic, blestematii de ci! 
Nicio copeică şi nicio surcea! Mă învoiesc la toate. Am să-mi 
vând sufletul necuratului, numai să nu le dai nimic! 

— Cui? 

— Lui tată-meu şi lui frate-meu. Nicio surcea! Să crape de 
ciudă, blestematii! 

Mosierita zâmbi, îşi şterse ochii şi începu să râdă cu poftă. 

— Bine, spuse ea. Acum du-te. Am să-ţi trimit îndată caftanul. 

Stepan iesi. 

«Ce bine, că-i prost! gândi mosierita, privind în urma lui şi 
admirând umerii lui largi. M-a scutit de explicaţii... A început 
singur să vorbească de „dragoste... 

Spre seară, când soarele, în asfintit, revărsa purpură pe cer şi aur 
pe pământ, caii mosieritei Strelcova goneau nebuneste pe 
nesfârşitul drum de stepă, ce ducea din sat spre zarea 
îndepărtată... Trăsura sălta ca o minge, secerând fără milă în calea 
ei secara, ce-şi apleca spre drum spicele grele de rod. Pe capră 
şedea Stepan, biciuind ca turbat caii. Privindu-l, ai fi zis că 
încearcă să facă haturile praf. Era îmbrăcat cu multă grijă. Se 
cunoştea că găteala lui costase bani şi timp destul. Catifeaua 
scumpă şi pânza roşie de bună calitate îmbrăcau strâns trupul lui 
vânjos. Pe piept îi atârna un lant cu brelocuri. Cizmele crete erau 
lustruite cu cea mai adevărată cremă şi ceară de ghete. Cäciulita de 
vizitiu cu pană de păun abia se atingea de părul lui bălai, 
carliontat. Pe fata îi era întipărită o expresie de resemnare 
îndobitocită şi totodată o mânie turbată, ale cărei victime erau 
cai... În trăsură şedea tolänitä mosierita, trăgând adânc în piept 
aerul dătător de viaţă. Pe obraji îi juca o rumeneală tinerească... 
Gusta din plin bucuria de a trăi. 

— Strasnic, Stiopa! Strasnic! striga ea din când în cand. Da-i! 


Goneste cât poti! Ca vântul! 

Daca sub roti ar fi fost pietre, ar fi tâsnit din ele mii de scantei... 
Satul se indeparta din ce in ce mai mult. Nu se mai vedeau nici 
izbele, nici acareturile boieresti... Curand nu se mai deslusi nici 
clopotnița... Apoi satul se prefăcu într-o dungă fumurie si fu 
înghiţit de departari. Stepan gonea mereu. Ar fi vrut să fugă cat 
mai departe de păcatul de care se temea atât. Dar era zadarnic. 
Păcatul şedea în trăsură şi lui Stepan nu-i fu dat să scape. În seara 
aceea, stepa şi cerul fură martori, cum îşi vindea sufletul. 

Pe la ceasurile unsprezece seara, caii goneau înapoi. Unul dintre 
lăturaşi schiopäta, iar calul de la roată era numai spumă. Mosierita 
cu ochii pe jumătate închişi şedea într-un colt al trăsuri, ghemuita, 
în pelerina ei. Pe buze îi juca un zâmbet mulţumit. Respira atât de 
uşor, atât de liniştit! Stepan mâna şi se gândea că o să moară. În 
cap simţea un gol, un fel de negură, iar în piept il rodea jalea. 

În fiecare zi, spre seară, se scoteau din grajd cai odihniti. Stepan 
îi înhăma şi trăgea träsura la o portita a parcului. Pe portita ieşea 
mosierita, strălucind de mulţumire, se aşeza în trăsură şi goana 
nebună începea. Nicio zi Stepan nu era scutit de această corvoadă. 
Spre nenorocirea lui, nu avu parte nici de o singură zi ploioasă, în 
care s-ar fi putut ca mosierita să nu meargă la plimbare. 

După una dintre aceste plimbări, abia întors din stepă, Stepan 
ieşi din curte şi se duse să facă vreo câţiva paşi de-a lungul apei. 
Ca de obicei, simţea în cap un fel de negură iar în piept o jale 
mare. Noaptea era plăcută, liniştită. Miresme gingaşe pluteau în 
văzduh şi îi dezmierdau faţa. Stepan îşi aduse aminte de sat; îl 
avea sub ochii lui, cufundat în întuneric, dincolo de râu. Îşi aduse 
aminte de izbă, de grădina de zarzavat, de calul lui, de lavita pe 
care dormea cu Maria sa. Ce împăcat îi era sufletul pe atunci! O 
jale şi mai cumplită îl cuprinse... 

— Stiopa! auzi el un glas sfios. 

Întoarse capul. Maria venea spre el. Tocmai trecuse vadul şi-şi 
tinea ciubotele în mână. 

— Stiopa, de ce ai plecat? 

Stepan o privi îndobitocit şi întoarse capul. 


— Stiopusca, cui m-ai läsat pe mine, orfanä cum sunt? 

— Lasa-ma in pace! 

—O sa te pedepseasca Dumnezeu, Stiopusca! Pe tine o sa te 
pedepsească! O să-ţi sortească o moarte cruntă, fara să fi avut 
vreme de pocăință. Tine minte ce-ţi spun. Mos Trofim a trăit cu 
nevasta unui soldat — precum ştii — şi cum a murit? Să te ferească 
Dumnezeu! 

— Nu-mi bate capul! 

Stepan făcu doi paşi înainte. Maria îl apucă cu amândouă 
mâinile de caftan. 

— Doar sunt nevasta ta, Stepane! Nu poți să mă päräsesti aşa! 
Stiopusca! 

Maria incepu sa boceasca. 

— Dragul meu! Picioarele ti-o1 spăla şi numai apa oi bea! Hai 
acasă! 

Stepan se smulse şi-i dădu un pumn Mariei; i-l dădu doar aşa, de 
mâhnit ce era. Pumnul o nimeri însă drept în burtă. Maria icni, se 
apucă cu mâinile de burtă şi se lăsă la pământ. 

— Valeu! gemu ea. 

Stepan clipi din ochi, îşi trânti un pumn în tâmplă şi o porni 
razna spre curte, fără să se mai uite în urmă. 

Ajuns în grajd, căzu pe lavita, isi vari capul sub pernă şi îşi 
muşcă pumnul până la sânge. 

În acest timp, mosierita şedea în iatacul ei şi îşi dădea în cărţi: a 
doua zi seara avea să fie vreme frumoasă sau nu? Cărţile spuneau 
că da. 


III 


Dis-de-dimineata, Rjevetchi se întorcea acasă de la un vecin, la 
care fusese în vizită. Soarele încă nu răsărise. Să tot fi fost 
ceasurile patru. Administratorul era mahmur ca după chef. Călare 
pe bihuncă, mâna calul, clătinându-se uşor. Jumătate din drum 
ducea prin pădure. 

„Ce dracu’? îşi spuse el apropiindu-se de moşia Elenei 
Egorovna. Parcă taie cineva lemne!” 

Din desişul pădurii ajungeau la urechile lui Rjevetchi lovituri de 
topor şi trosnituri de craci. Rjevetchi ciuli urechile, statu câteva 
clipe pe gânduri, trase o înjurătură, cobori greoi de pe bihunca şi 
intră în desiş. 

Semion Jurkin şedea jos şi curăța cu toporul crengile verzi de pe 
nişte trunchiuri. Lângă el zăceau trei anini tăiaţi. Putin mai la o 
parte, un cal înhămat la o căruţă uşoară păştea iarba. Cum îl zări 
pe Semion, lui Rjevetchi îi pieriră într-o clipä şi mahmureala şi 
somnul. Îngălbeni şi se repezi spre el. 

— Ce faci aici, mă? strigă el. 

— Ce faci aici, mă? îl îngână ecoul. 

Dar Semion nu răspunse. Îşi aprinse luleaua şi îşi văzu mai 
departe de treabă. 

— Ce faci, ticälosule? Cu tine vorbesc! 

— Ce, nu vezi? Sau te-o fi lovit orbul găinilor... 

— Cu-u-m? Ce ai spus?! Ia mai zi o data! 

— Ti-am spus să-ţi cauţi de drum! 

— Ce, ce, ce? 

— Cauta-ti de drum! Şi nu mai zbiera. 

Rjevetchi se făcu stacojiu şi strânse umerii. 

— Uiti cu cine vorbeşti? Cum indraznesti? 

— Uite ca îndrăznesc. Cine esti tu să nu îndrăznesc? Nu mă 
sperii! Prea sunteţi multi, voi ăştia! Dacă am căuta sa facem pe 
placul fiecăruia, n-am mai prididi. 

— Cum indraznesti să tai pădurea? E a ta? 

— Nici a ta nu-l. 


Rjevetchi ridică cravasa, dar nu-l lovi pe Semion, fiindcă acesta 
îi arătă toporul. 

— Ștu tu, nemernicule, a cui e pădurea? 

— Ştiu, pane! E a Strelcihăi, şi cu Strelciha am să stau de vorbă. 
Pădurea e a ei, şi tot ei am să-i răspund. Dar tu ce eşti? O slugă! 
Un fecior în casă! Pe tine nu te cunosc. Vezi-ti de drum, 
trecătorule! Mars d-aici! 

Semion batu cu luleaua in topor si zambi batjocoritor. 

Rjevetchi alerga la bihunca, plesni calul cu haturile si o lua in 
goana mare spre sat. Aduna în grabă câţiva martori şi se întoarse 
cu ei, tot în goană, spre locul delictului. Il apucară pe Semion la 
lucru. Procesul se injgheba într-o chpă. Primarul, ajutorul de 
primar, secretarul şi vătăşeii nu întârziară nici e1 să sosească. Se 
întocmiră o serie întreagă de acte. Rjevetchi le iscăli, Semion fu 
silit să le iscălească şi el, dar tot timpul îşi păstră pe buze zâmbetul 
batjocoritor. 

Înainte de prânz, Semion se infatisa moşieriţei, care între timp 
fusese instiintata de cele petrecute. Fără a da bună ziua, Semion 
începu să spună că nu se mai poate trăi, că polonezul îi 
cotonogeste pe oameni, că el, Semion, nu tăiase decât trei copacei 
si aşa mai departe. 

— Cum îndrăzneşti să tai din pădurea altuia? îl întrebă mosierita 
foc. 

— Ne chinuim rău cu el, mârâi Semion, sorbind cu ochii faţa 
aprinsă a mosieritei şi vrând să-l dea gata cu orice pret pe polonez. 
La fiecare vorbă, te plesneşte! Se poate una ca asta? Si caută 
mereu să te nimerească peste fata! Nu mai merge aşa... Suntem si 
noi oameni. 

— Cum îndrăzneşti să tai din pădurea mea? Auzi? Pe tine te 
întreb, nemernicule! 

— V-a minţit, conita! E drept că... am tăiat... Recunosc... Dar 
el de ce bate oamenii? 

Sângele boieresc începu să fiarbă în venele mosieritei. Uită că 
Semion era frate cu Stepan, îşi uită buna creştere, uită totul pe 
lume şi îl plesni pe Semion peste obraz. 


— Piei din fata ochilor mei cu mutra ta de {aranoi! strigă ea. 
Afară! $i să nu te mai vad! 

Semion se fastaci. Nu se astepta nicidecum la asa ceva. 

— La buna vedere! spuse el si ofta adanc. Ce sa-i fac! N-am ce 
face! 

Si ieşi bombanind. Ajuns în curte uită să-şi pună căciula pe cap. 

Peste vreo două ceasuri se înfätisä mosierite1 Maxim. Fata-1 era 
încordată, ochii posomorâti. Se cunoştea că venise să spună sau să 
facă vreo obrăznicie. 

— Ce vrei? îl întrebă mosierita. 

— Bună ziua, conitä. Am venit mai mult să vă rog ceva. Tare as 
avea nevoie de nişte lemne, conita. Vreau să-i fac o 1zba lui Stepan 
si n-am căpriori. Bine ar fi să-mi dati şi nişte scânduri. 

— De ce nu? Cu plăcere. 

Faţa lui Maxim se lumină. 

— Trebuie să fac o izbă şi n-am lemne. Cum e mai rău! E ca şi 
cum te-ai pune să mănânci ciorbă şi ciorbă nu-i... He-he... Îmi 
trebuie şi nişte scânduri, şi de ale groase şi de ale subțiri. Siomca 
v-a spus adineauri nişte obrăznicii... Să nu vă supăraţi, conita. E 
un nerod. Nu şi-a băgat încă minţile în cap. Habar n-are de nimic. 
Aşa sunt ăştia tinerii. Atunci pot să vin după lemne, conita? 

— Vino. 

— Fiţi atât de bună şi spuneţi-i şi lui Felix Adamici. Să va dea 
Dumnezeu sănătate! Acum Stiopca va avea şi el o izbă. 

— Atât că am să-ţi cer scump, Jurkin! Ştii doar şi tu că eu nu 
vând lemne; lemnele îmi trebuie mie, iar dacă le vând, atunci le 
dau scump. 

Faţa lui Maxim se lungi. 

— Adică cum? 

— Iaca bine. Aşa că, întâi banii, pe urmă... 

— Nu vreau lemne cu bani. 

— Dar cum altfel? 

— Ştiţi şi dumneavoastră cum. Ce bani să aibă mujicul în ziua 
de astăzi? N-are nicio letcaie. 

— Fără bani nu dau. 


Maxim isi mototoli şapca în pumn şi începu să privească în 
tavan. 

— Nu glumiti? întrebă el, după un timp de tăcere. 

— Sigur că nu. Mai ai ceva de spus? 

— Ce să mai spun? La ce sa mai lungesc vorba cu 
dumneavoastră dacă nu-mi dati lemne? La bună vedere. Atât că 
rău faceţi că nu-mi daţi lemne... O să vă pară rău... Mie nu-mi 
pasă, dar dumneavoastră o să vă pară rău... Stepan e la grajd? 

— Nu ştiu. 

Maxim privi cu tâlc la mosierita, tusi, se mai învârti pe loc si 
ieşi. Tremura tot de mânie. 

„Vasăzică de astea imi esti, pungăşoaico!” îşi zise el 
îndreptându-se spre grajd. Stepan şedea pe un scăunaş şi tesäla 
alene coapsa unui cal. Maxim nu intră în grajd, ci se opri în prag. 

— Stepan! strigă el. 

Stepan nu răspunse şi nici nu se uită la tatăl său. 

— Strange-ti catrafusele şi hai acasă! îi porunci Maxim. 

— Nu vreau. 

— Cum poţi să-mi răspunzi aşa? 

— Dacă o fac înseamnă că pot. 

— Iti poruncesc! 

Stepan sări în picioare şi tranti uşa grajdului în nasul lui Maxim. 

Seara, un bäietas din sat veni în goană la Stepan şi îi povesti că 
Maxim o dăduse afară din casă pe Maria, care nu ştia unde să se 
adăpostească peste noapte. 

— Acum şade lângă biserică şi plânge, adăugă bäietasul. În jurul 
ei s-a adunat lumea şi te ocărăşte pe tine. 

A doua zi dis-de-dimineatä, în timp ce toți cei din curtea 
boierească dormeau, Stepan se îmbrăcă cu hainele sale vechi şi se 
duse în sat. Clopotele bisericii sunau de liturghie. Era o dimineaţă 
de duminică, luminoasă, veselă. Iti venea să tot trăieşti şi să te bu- 
curi de viata! Stepan trecu pe lângă biserică, aruncă o privire 
îndobitocită spre clopotniță şi se îndreptă spre cârciumă. Din 
păcate, cârciuma se deschidea înaintea bisericii. Când intră în 
cârciumă, la tejghea se şi adunaseră băutori. 


— Votcä! comandä Stepan. 

I se turna votca. Bau, mai statu putin locului si bau din nou. 
Dupa ce se chercheli, incepu sä-1 cinsteasca pe ceilalti. Si se 
incinse un chef in lege. 

— Primesti leafa mare la Strelciha? il intreba Sidor. 

— Cât mi se cuvine. Bea, nătărăule! 

— Bună treabă. Iti urez sărbătoare plăcută, Stepan Maximici! 
Duminică plăcută! Dar dumneata de ce nu bei? 

— Beau... Beau şi eu... 

— Îmi pare bine... La drept vorbind, toate astea-s foarte bune, 
pe cinste! Stepan Maximici! Aşa-a... Dă-mi voie să te întreb: 
primeşti vreo zece ruble? 

— Ha-ha-ha! Cum poate un boier să trăiască cu zece ruble? 
Cum de-ti trăsneşte aşa ceva prin minte? Primeşte sigur o sută! 

Stepan se uită la cel ce rostise aceste vorbe şi recunoscu pe 
frate-său Semion, care şedea pe banca din colt şi bea. Îndărătul lui 
Semion se vedea faţa aprinsă de băutură a dascălului Manafuilov, 
care zâmbea viclean. 

— Dati-mi voie să vă întreb, domnule, spuse Semion, scotandu- 
ŞI Sapca, mosierita are cai frumoşi sau nu? Dumneavoastră vă 
plac? 

Stepan îşi turnă în tăcere votcă şi o bău fără să scoată o vorbă. 

— Trebuie să fie foarte buni, urmă Semion. Păcat numai că nu-i 
vizitiu la ei. Fără vizitiu nu prea merge... 

Manafuilov se apropie de Stepan şi clătină din cap. 

— Eşti... eşti... un porc! spuse el. Un porc! Nu ţi-e teamă de 
păcat? Creştin esti tu? Creştinul se teme de păcat! Ştiu ce spune 
sfânta scriptură, a1? 

— Ja slăbeşte-mă cu prostiile tale! 

— Prostii... hai? Esti tu mai deştept? Esti vizitiu, dar nu la cai. 
He-he... Dumneaei iti dă şi cafea? 

Stepan puse mâna pe o sticlă, îşi făcu vânt şi îl croi pe 
Manafuilov drept în capul lui cel mare. Manafuilov se clătină dar 
nu se lăsă: 

— Dragoste! Frumos!... Hehei... Păcat numai ca nu te poţi 


cununa. Te-ai face boier! Ce ziceti, băieţi? Strasnic boier ar mai 
ieşi din el. Un boier şi jumătate! Si cu carte! 

Se auzira rasete. Stepan il croi inca o data pe dascal cu sticla in 
cap. Manafuilov se clatina şi, de data aceasta, se prabusi. 

— De ce omori oamenii? strigă Semion, năpustindu-se asupra 
fratelui său. Cunună-te, şi atunci ai să poţi bate pe cine vrei! De ce 
bate oameni, băieţi? De ce dai, răspunde! 

Semion închise pe jumătate ochiu, îl apucă pe Stepan de piept şi 
îl pocni la lingurică. Manafuilov se ridică şi începu să-şi fluture 
degetele lungi în faţa ochilor lui Stepan. 

— Bătaie, băieți! Asta-i bătaie nu glumă! Sariti! 

În cârciumă se iscă larmă mare. Strigăte se amestecară cu râsete. 

Lumea se îmbulzi la uşa cârciumii. Stepan îl apucă pe 
Manafuilov de guler şi-l azvârli afară. Dascălul scoase un țipăt 
ascuţit şi se rostogoli ca un ghem pe trepte. Râsetele se intetira. 
Cârciuma se umplu de lume. Sidor se amestecă unde nu-i fierbea 
oala şi îl lovi pe Stepan în spinare, fără să ştie nici el de ce. Stepan 
îl apucă pe Semion de umăr şi îl azvarli şi pe el spre uşă. Semion 
se lovi cu capul de ivăr, alunecă pe trepte şi căzu cu faţa udă în 
praful drumului. Fratele său îl ajunse din câteva salturi şi începu 
să-l joace pe burtă. Jucă cu inversunare, cu sete, sărind sus de tot. 
Sări multă vreme aşa. 

Clopotele sunau de „Axion”. Stepan se uita la lume. În jurul lui 
nu se vedeau decât mutre schimonosite de râs, una mai beată şi 
mai cheflie ca cealaltă. Un potop de mutre. Semion se ridică de pe 
Jos, ciufulit, însângerat, cu pumnii strânşi, cu o căutătură de fiară. 
Manafuilov stătea lungit în praf şi plângea. Praful 1 se lipise in 
jurul ochilor. Se iscase o invalmaseala din care nici dracu” nu mai 
putea alege ceva. 

Stepan se dezmetici; se îngălbeni şi o rupse de fugă, ca un 
nebun. Câţiva oameni se luară după el. 

— Prindeti-l! Prindeti-l! strigau toţi în urma lui. Puneti mâna pe 
el! A ucis! 

Pe Stepan îl apucă groaza. I se păru ca, dacă va fi prins, lumea îl 
va omori pe loc. Incepu să alerge mai repede. 


— Prindeti-l! Puneti mana pe el! 

Fugind mereu, ajunse, fără să-şi dea seama, la casa părintească. 
Poarta era larg deschisă, cu canaturile în bătaia vântului. Stepan 
dădu buzna în curte. 

La trei paşi de poartă, Maria lui şedea pe un morman de surcele 
si de talaş. Cu picioarele strânse sub ea şi cu mâinile atârnându-i 
sleite de puteri, nu-şi desprindea ochii de la pământ. La vederea 
Mariei, un gând luminos licări deodată prin mintea întunecată şi 
muncită de băutură a lui Stepan... 

Să fugă din sat, să fugă cât mai departe cu femeia aceasta 
galbenă ca moartea, asuprită, pe care o iubea din tot sufletul. Să 
fugă cat mai departe de toți aceşti blestemati, în Kuban, 
bunăoară... Ce frumos e Kubanul! Dacă scrisorile primite de la 
unchiul Piotr spun adevărat, ce minunată libertate trebuie să fie în 
stepele Kubanului! Acolo şi viata-1 mai îmbelşugată, şi vara mai 
lungă, şi lumea mai cutezătoare... La început, ei doi, Stepan si 
Maria, se vor tocmi ca argati, iar mai târziu îşi vor face rost şi de 
un petic de pământ al lor. Acolo nu vor avea mereu pe capul lor, 
nici pe chelul de Maxim, cu ochii lui de ţigan, nici pe Semion, cu 
zâmbetul lui de betiv şi de om viclean... 

Cu gândul acesta se apropie de Maria şi se opri in fata ei... Dar 
capul 1 se învârtea de băutură, prin faţa ochilor îi jucau pete de 
toate culorile şi îl durea tot trupul... Abia se tinea pe picioare... 

— Hai în Kuban... hai să... începu el, simțind că nu mai e în 
stare să vorbească... În Kuban... la moşul Piotr... Ştii? Ala care 
ne trimitea scrisori... 

Dar pas de te înţelege! Se duse dracului Kubanul... Maria îşi 
ridică privirea îndurerată spre fata lui galbenă, buimacita, 
acoperită pe jumătate cu suvite încâlcite, şi se ridică... Buzele 
începură să-i tremure... 

— Tu esti, tâlharule? ţipă ea. Tu? Ti-au mutat fălcile la 
cârciumă? Blestematule! Călăule! Să-ţi meargă pe lumea cealaltă 
tot aşa cum m-ai omorât şi tu pe mine, ticălosule! Cu zile m-ai 
omorât, amărâta de mine! 

— Taci din gură! 


— Dihănulor! Nu vă e mila de un suflet creştin! M-ati dat gata, 
talharilor... Si tu, Stiopca, mi-ai ucis sufletul! O să te pedepsească 
Maica Domnului! Ai să vezi! Asta n-o să ţi-o ierte aşa, cu una cu 
două. Crezi că numai eu îs sortită să mă chinuiesc? Nici prin minte 
să nu-ţi treacă aşa ceva... Ai să te chinuiesti şi tu... 

Stepan începu să clipeascä din ochi şi se clătină pe picioare. 

— Taci din gură! Pentru numele lui Dumnezeu! 

— Betivule! Ştiu cu ai cui bani te-ai îmbătat... O ştiu, tâlharule! 
Bei de bucurie? Duci trai vesel? 

— Taci! Masca! Te rog... 

— De ce ai venit? Ce-ti mai trebuie? Ai venit să te lauzi? Le ştiu 
toate şi fără să te lauzi... Tot satul ştie... Toată ziulica îmi scoate 
lumea ochii cu purtarea ta, blestematule... 

Stepan batu din picior, se clătină şi, scăpărând din ochi, o 
îmbrânci pe Mania cu cotul. 

— Taci din gură când iti spun! Nu-mi chinui sufletul! 

— Ba am să vorbesc! Vrei să mă baţi? Poftim... Bate-ma!... 
Bate-mă!... Tot o să mor odată. La ce mângâiere să mă mai 
aştept? Hai, dă în mine... Dă-mă gata, tâlharule! Ce nevoie ai tu 
de mine? O ai pe mosierita ta. E bogată... E frumoasă... Eu îs 
bădărancă şi ea-1 boieroaică... Ce mai stai? Da în mine, tâlharule! 

Stepan ridică pumnul şi lovi cu toată puterea faţa schimonosită a 
Mariei. Lovitura, dată în nestire, nimeri drept în tâmplă. Maria se 
clătină şi se prabusi fără să scoată un sunet. În timp ce se 
prăbuşea, Stepan o mai lovi o dată în piept. 

Bărbatul se aplecă spre trupul cald, dar neînsuflețit al nevestei 
sale, se uită cu ochi tulburi la fata ei chinuită şi, neintelegand 
NIMIC, se aşeză lângă cadavru. 

Între timp, soarele se ridicase deasupra izbelor şi frigea. Vântul 
se făcuse fierbinte. În aerul dogoritor plutea o tristeţe apăsătoare... 
Oamenii din sat se buluciră cutremurati în jurul lui Stepan şi al 
Mariei... Pricepeau că era vorba de un omor şi nu-şi credeau 
ochilor. Stepan se uita cu o privire tulbure la lumea din jurul lui, 
scrâşnea din dinți şi baiguia cuvinte fără şir. Nimeni nu se 
încumeta să-l lege. Maxim, Semion şi Manafuilov se aflau şi ei în 


multime si se strângeau unul intr-altul. 

— Pentru ce a omorât-o? întrebau ei, galbeni ca moartea. 

Mama alerga în jur şi se tanguia. 

I se raportară şi mosieritei cele întâmplate. Mosierita rămase 
înmărmurită, îşi luă flaconul cu săruri, dar nu leşină. 

— Ce oameni groaznici! şopti ea. Of, ce oameni! Nemernicii! 
Las-că le arăt cu lor! Abia acum o să vadă ei cine sunt! 

Rjevetchi veni s-o mângâie. O mângâie şi îşi reluă astfel locul 
pe care capricioasa mosierita îl dăduse lui Stepan. Era un locşor 
bun, rentabil, şi foarte potrivit pentru el. De vreo zece ori pe an era 
gonit din acel loc şi tot de atâtea ori 1 se plăteau despăgubiri. Şi 1 
se plătea din gros. 


Apărută pentru prima oară în revista „Moscva”, 1882. Nr. 29, autoriz. cenz. 
din 30 iulie; Nr. 30, autoriz. cenz. din 7 august; Nr. 31, autoriz. cenz. din 17 
august. În Nr. 29, nesemnată. În Nr. 30 şi 31 semnată: Antoşa Cehonte. — 
Publicăm acest text. 

„Axion ” — cântare bisericească. 


Marfa vie 


lui F. F. Popudoglo 


Groholski o imbratisa pe Liza, îi sărută pe rând degetele mici cu 
unghii trandafirii, roase, şi o aşeză pe canapeaua îmbrăcată în 
catifea ieftină. Picior peste picior, Liza îşi împreună mâinile la 
ceafă şi se întinse pe spate. 

Groholski se aşeză alături pe un scaun şi se aplecă spre ea. Nu-şi 
mai putea lua ochii de pe chipul ei. 

Ce drăgălaşă 1 se părea, aşa luminată de razele soarelui, care se 
vedea prin fereastră asfintind auriu, uşor înveşmântat în purpură. 

Scălda salonul şi pe Liza într-o lumină vie şi totuşi blândă, 
îmbrăcând totul într-o pulbere de aur. 

Groholski nu se mai sătura privind-o. Totuşi Liza nu era ceea ce 
se cheamă o frumuseţe desăvârşită. Avea o fata mica, de pisică, 
ochi căprui, un näsuc cârn, părul nu prea bogat, dar cârliontat şi 
negru ca chinorosul, boiul putintel dar grațios, bine proportionat şi 
mlădios ca al tiparului. Pe lângă toate, mai era şi atât de proaspătă 
şi de plină de nuri! Mie unuia... Dar să lăsăm gustul meu la o 
parte. Groholski, räsfätatul femeilor, care iubise şi uitase de atâtea 
ori în viata lui, vedea în ea o frumuseţe. O iubea, şi iubirea e 
oarbă, găseşte în oricine frumuseţea ideală. 


— Ascultă, iubita mea, începu el, privind-o drept în ochi. Am 
venit să stăm de vorbă. Dragostea nu suferă nimic nelămurit, 
necristalizat... Vezi tu... raporturile noastre... am vorbit şi ieri 
despre asta, Liza... Să încercăm să dezlegăm astăzi problema 
ridicată ieri. Hai să hotărâm împreună... Ce-i de facut? 

Liza căscă şi, incretindu-si fruntea, îşi trase de sub cap mâna 
dreaptă. 

— Ce-i de făcut? repetă ea întrebarea lui Groholski, dar cu glas 
moale. 

— Ei da, ce-i de făcut? Hotărăşte tu, cu căpşorul tău înţelept... 
Te iubesc, şi un om care iubeşte nu poate să accepte ca femeia 
iubită să aparțină altuia. Când iubeşti, eşti mai mult decât egoist. 
Simt că nu mai pot să te impart cu bărbatul tău. Il sfâşii în gând, 
de câte ori îmi amintesc că şi el te iubeşte. În definitiv, tu mă 
iubeşti pe mine... Prima condiție a dragostei nu este oare 
libertatea deplină?... Dar tu nu esti liberă... Nu înţeleg cum pe 
tine nu te scoate din sărite gândul că omul acesta stă veşnic pe 
capul tău! Un om pe care nu-l iubeşti, pe care poate îl urăşti chiar, 
ceea ce ar fi foarte firesc... Asta în al doilea rând... În al treilea 
rând... Ce-i în al treilea rând? A, da... Il înşelăm, şi... asta nu-i 
cinstit. Adevărul înainte de toate, Liza. Jos cu minciuna! 

— $i atunci, care-i părerea ta? 

— Cum? Nu ghiceşti?... Socotesc necesar, chiar absolut 
necesar, să-l aducem la cunoştinţă legătura noastră, să-l înlăturăm 
si să începem o viata liberă. Și una şi alta trebuiesc făcute cât mai 
curând... Ai putea, bunăoară, să ai chiar diseară o... explicaţie cu 
el... E timpul să sfârşim odată povestea asta. Tie nu ţi-e lehamite 
să iubeşti pe furate? 

— Să am o explicaţie? Cu Vania? 

— Ei, da! 

— Cu neputinţă! Ti-am spus şi ieri că asta-i cu neputinţă! 

— $i de ce? 

— O să se supere, o să înceapă să tipe, şi o să ne facă fel de fel 
de mizerii... Parcă nu-l ştii cum e? Doamne fereşte! Nici vorbă nu 
poate fi de o explicație! Frumoasă soluţie ai mai găsit si tu! 


Groholski isi trecu mana peste frunte si ofta. 

—Da, spuse el. Va fi mai mult decât supărat... li răpesc 
fericirea. Te iubeşte? 

— Da, mă iubeşte. Mult. 

— Mare pacoste! Nu ştii cum s-o scoţi la capăt. E o ticăloşie să 
ne ascundem de el, şi o explicaţie l-ar omori. Afurisită 
încurcătură! Atunci ce facem? 

Groholski căzu pe gânduri. Faţa lui palidă se întunecă. 

— Să rămânem întotdeauna ca acum, spuse Liza. N-are decât să 
afle singur, dacă vrea. 

— Dar asta... nu-i cinstit şi... Si pe urmă, esti a mea şi nimeni 
n-are dreptul să creadă că nu-mi apartii mie, ci altuia! Eşti a mea! 
Nu te las nimănui!... Mi-e milă de el, Dumnezeu mi-e martor cât 
mi-e de milă, Liza! Când îl văd, mi se strânge inima! Dar... ce să 
fac? Tu nu-l iubeşti! Atunci de ce să te chinuieşti cu el? E absolut 
necesar să avem o explicaţie. O să-i arătăm care-i situaţia şi ai să 
vii la mine. Eşti nevasta mea, nu a lui. Să facă ce-o vrea. Până la 
urmă, îşi biruie el durerea într-un fel sau altul... Nu-i primul şi 
nici ultimul... Vrei să fugim? Ce zici? Spune repede? Vrei să 
fugim? 

Liza se sculă şi se uită la Groholski. 

— Să fugim? 

— Da... La mine, la moşia mea... Pe urmă ne vom duce în 
Crimeea... Si... îi vom explica totul printr-o scrisoare... Putem 
fugi la noapte. Uite, avem un tren la unu şi jumătate. Ce zici? 
Vrei? 

Liza se scărpină la rădăcina nasului şi rămase pe gânduri. 

— Bine, spuse ea şi... dintr-odată începu să plângă. 

Pe obrăjori începură să-i joace pete roşii, ochişorii 1 se umflară 
si toată fata ei micuță, ca de pisică, fu scăldată în lacrimi... 

— De ce plângi? se nelinisti Groholski. Liza! Scumpa mea! Ce-i 
cu tine! Nu-mi spui? Uită-te la mine! Ce ai? Mămicule! De ce eşti 
necăjită? 

Liza întinse braţele spre Groholski şi se anină de gâtul lui. 
Începu să plângă şi mai tare. 


— Mi-e mila de el... bolborosi Liza. Nici nu ştii ce mila mi-e! 

— De cine? 

— De Va... de Vania. 

— ŞI crezi că mie nu mi-e mila? Dar ce putem face? E adevărat, 
va suferi din cauza noastră... Va suferi şi ne va blestema... Dar ce 
suntem noi vinovaţi, dacă ne iubim? 

Abia rostise ultimul cuvânt, când sări ca ars înapoi şi se aşeză 
într-un fotoliu. Liza se desprinse şi ea ca fulgerul de gâtul lui şi se 
lăsă pe canapea. 

Roşii ca focul, amândoi lăsară ochii în jos şi începură să 
tuşească. 

Un om înalt, lat în umeri, de vreo treizeci de ani, în ţinuta de 
serviciu a funcționarilor de stat, intrase în salon. Intrase pe 
nesimţite. Numai zgomotul uşor al unui scaun, de care se lovise 
lângă usa, îi instiintase pe amanți de sosirea lui şi îi făcuse să-şi 
întoarcă brusc capul. Era soţul. 

Prinseseră însă de veste prea târziu. Soţul îl văzuse pe Groholski 
tinand-o pe Liza de mijloc şi pe Liza aninata de gâtul alb, 
aristocratic, al amantului ei. 

„Ne-a văzut!” se gândiră în acelaşi timp şi Liza şi Groholski, 
nestiind ce să facă cu mâinile, deodată grele, şi cum să-şi ascundă 
de ruşine ochii... 

Faţa rumenă a soţului înmărmurit se făcuse albă ca varul. 

Tăcerea chinuitoare, o tăcere ce-ţi răscolea märuntaiele, tinu 
vreo trei minute. Ah, aceste trei minute! Groholski îşi mai aduce şi 
astăzi aminte de ele. 

Primul care se mişcă şi rupse tăcerea fu soţul. Se indrepta spre 
Groholski şi, schimonosindu-si fata într-o strâmbătură fără normă, 
ce voia să aducă a zâmbet, îi întinse mâna. Groholski strânse uşor 
mâna aceea moale şi asudată, scuturat de un fior, ca şi cum ar fi 
strivit în palmă o broască vâscoasă. 

— Bună ziua, bolborosi el. 

— Ce mai faci? întrebă soţul cu glas răguşit şi atât de stins, încât 
abia se auzi, si se aşeză în faţa lui Groholski potrivindu-si gulerul 
la ceafă... 


Si din nou se asternu o tacere chinuitoare... Dar aceasta nu mai 
era atât de nefireasca... Clipa critica, cea mai grea, cea care 
dovedea lipsa de caracter, trecuse. 

Acum celor doi bärbati nu le mai ramanea decât sä-si ascunda 
tulburarea, aprinzând o ţigară sau făcând orice alt gest neînsemnat. 
Amândoi simțeau o poftă nebună să se ridice şi să plece. Totuşi 
şedeau locului, fără să se uite unul la altul, îşi chinuiau barba cu 
degetele şi-şi răscoleau creierii infierbantati, căutând o ieşire din 
situația nespus de grea în care se găseau. Amândoi asudaseră. 
Amândoi sufereau la culme şi fiecare simţea fata de celălalt o ură 
sălbatică. Le venea să se arunce unul asupra altuia, dar... cum să 
înceapă şi care să înceapă primul? Cel puţin dacă n-ar fi fost ea de 
fata! 

— Te-am vazut aseara la club, bolborosi Bugrov (asa se numea 
sotul). 

— Da... am fost... Dumneata ai dansat? 

— Hm... da. Cu... cea mai mică dintre fetele Liucotchi... 
Dansează greoi... Habar n-are. Dar la taifas e neîntrecută. (Pauza.) 
Nu-i mai tace gurita. 

— Da... a fost mare plictiseală. Te-am văzut şi eu... 

Fără să vrea, Groholski se uită la Bugrov... Ochii lui întâlniră 
privirea rătăcită a soţului înşelat, şi nu mai putu răbda. Se sculă, îi 
strânse în grabă mâna, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă, 
simțind pentru prima dată atât de limpede că are spate. I se părea 
că mii de ochi îi străpungeau spinarea. Aceeasi senzaţie o are si un 
actor fluierat, când fuge de la rampă, sau un fante care a primit o 
palmă şi e luat de guler şi dat afară. 

Abia se stinseră paşi lui Groholski dincolo de usa antreului care 
scartai jalnic, şi Bugrov sări în picioare. După ce făcu de câteva 
ori ocolul salonului, se apropie de nevastă-sa. Chipul ei mic de 
pisică se închirci, şi Liza începu să clipeascä, ca şi cum ar fi 
aşteptat un bobârnac. Soţul veni atât de aproape de ea, încât o 
călcă pe rochie şi îi atinse genunchii cu genunchii săi. Galben, cu 
faţa schimonosită, începu să dea din cap, din mâini şi din umeri. 

— Dacă ai să-l mai laşi să intre o singură dată aici, nemernico, 


începu el cu glas înăbuşit, plangaret, am să te... Să nu-l mai prind 
pe aici, ai înţeles? Ca de nu, te ucid! A-a-a... Făptură netrebnica 
ce eşti! Tremuri, hai? Ticăloaso! 

Bugrov o apucă de brat, o zgaltai şi o azvarli, ca pe o minge, 
spre fereastră. 

— Nemernico! Neobrăzato! N-ai pic de ruşine în tine! 

Liza zbură spre fereastră, abia atingând parchetul cu picioarele, 
si se agata cu mâinile de perdea. 

— Să nu spui o vorbă! urlă soţul fulgerând-o din ochi şi, 
apropiindu-se iarăşi de ea, bătu din picior. 

Liza tăcea. Se uita în tavan şi plângea încetişor, cu expresia unei 
fetițe pocaite care îşi aşteaptă pedeapsa. 

— Aşa te porți? Ai? Cu un filfizon? Frumos! Dar în fata 
altarului ce ai jurat? Cum? Halal soţie şi mamă! Să nu crâcnesti! 

S1 o lovi peste umărul ei frumos şi gingas. 

— Taci! Nemernico! Las’ ca-ti arăt eu! Dacă puslamaua asta 
îndrăzneşte să se mai arate o singură dată pe aici, dacă te mai văd 
o singură dată... ascultă-mă bine! cu acest ticălos... să nu-mi ceri 
îndurare! N-au decât să mă trimită in Siberia, dar să ştii că te ucid! 
Și pe el îl ucid! Ce mă costă? Hai, sterge-o! Piei din ochii mei! 

Bugrov îşi şterse cu mâneca fruntea şi ochii şi începu să se 
plimbe prin salon, în timp ce Liza, plângând cu hohote, cu umerii 
scuturati de suspine şi tragandu-si näsucul carn, începu să 
cerceteze dantela perdelelor. 

— Ti-e capul plin de prostii, toanto! ţipă el. Te-au apucat 
pandaliile! Te laşi în voia lor! Asta nu admit, s-o ştii! Să nu 
indraznesti! Si să n-aud! Dacă vrei să faci asemenea lucruri, n-ai 
decât să pleci! Nu ai ce căuta în casa mea! Mars d-aici, dacă 
înţelegi să... Din moment ce m-ai luat, uită-i pe filfizonu ăştia, 
scoateti-1 din cap! Toate astea-s numai prostii! Să nu te mai prind 
cu aşa ceva! Şi să nu crâcnesti! Să faci bine să-ţi iubeşti bărbatul! 
Pe el l-ai luat, pe el să-l iubeşti! Asta-i! Nu-ţi ajunge unul? Hai, 
şterge-o că de nu... Călăilor! 

Bugrov tăcu o clipä, apoi începu iar să strige: 

— Șterge-o, când iti spun! Du-te în odaia copilului! De ce 


plângi! Tu eşti vinovată, şi tot tu plângi! Ei, comedie! Anul trecut 
te-ai aruncat de gâtul lui Petca Tocicov acum iată-te de gâtul 
acestui diavol, Doamne iartă-mă!... Puiu! Ar fi timpul să înţelegi 
cine esti! Eşti soție! Eşti mama! Tii minte ce scandal a fost anul 
trecut; vrei să se întâmple şi acum la fel? Ptiu! 

Bugrov oftă adânc şi în odaie se răspândi un miros de Xeres. 
Abia se întorsese de la un prânz şi era uşor cherchelit... 

— Nu-ţi cunoşti îndatoririle! Nu!... Pe toate ar trebui să vă 
dăscălească cineva! Nu v-a băgat nimeni minţile în cap! Mamele 
voastre erau şi ele rele de muscă şi acum vreţi să faceţi si voi la 
fel. Plângi! Da! Ai de ce plânge! 

Bugrov se apropie de nevastă-sa şi îi smulse din mâini perdeaua. 

— Nu mai sta la fereastră... Ar putea să te vadă cineva 
plângând... Acum lasă... $i altă dată să nu se mai întâmple. De la 
imbratisare şi până la scandal nu-i mult. Gandeste-te şi tu!... Crezi 
că mie mi-ar fi plăcut să port coarne? ŞI ai să mi le pui, dacă ai sa 
continui să-ți faci de cap cu nişte mitocani... Acum, destul... Alta 
dată să nu mai... Eu nu-s... Liza... E1, haide, lasă... 

Bugrov oftă iar şi o învălui într-o răbufnire de Xeres. 

— Eşti încă tânără şi prostuta, nu înţelegi nimic... Eu nu-s 
niciodată acasă... lar ei profită. Trebuie să fii deşteaptă şi să bagi 
de seamă! Sunt în stare să te ademenească! Si aşa ceva n-aş mai 
putea să îndur... M-ar da gata... Ar fi sfârşitul! Nu mi-ar mai 
rămâne decât să mor. Dacă m-ai înşela, aş fi în stare de orice. Te- 
aş omori în bătăi şi... te-aş da afară. Atunci nu ti-ar mai rămâne 
decât să te duci la puşlamalele tale. 

Si Bugrov şterse cu palma sa mare şi moale (horribile dictu!) 
fata udă de plâns a tradatoarei. Se purta cu nevasta-sa, care avea 
douăzeci de ani, ca şi cum ar fi fost un copil. 

— Ajunge acum... Te iert, dar sa ştii că alta dată... să te 
ferească Dumnezeu. Te iert pentru a cincea oară, dar a şasea oară 
nu te mai iert. Pe Dumnezeul meu. Pentru aşa ceva nici Cel de Sus 
nu te-ar ierta. 

Bugrov se aplecă şi îşi întinse buzele grase spre căpşorul Lizei. 

Dar nu apucă s-o sărute. 


In vestibul, in sufragerie, apoi in salonul cel mare se auzira usi 
trântite şi Groholski intra val-vârtej in salonas. Era galben la fata 
si tremura. Dadea din mâini, îşi mototolea pălăria scumpă, iar 
haina flutura pe el ea pe un cuier. Parea sa fie prada unui zbucium 
de nedescris. Zarindu-l, Bugrov se îndepărtă de nevastä-sa şi 
incepu sa priveasca prin cealalta fereastra. Groholski se apropie in 
fuga de el şi, fără să se uite la nimeni, dând din mâini şi răsuflând 
anevoie, începu cu glas tremurat: 

— Ivan Petrovici! Sa încetăm comedia asta! Să nu ne mai 
înşelăm unul pe altul! Ajunge! Eu nu mă mai simt în stare să 
continui astfel! Dumneata fă cum crezi, dar eu nu mai pot. Găsesc 
că e respingätor şi mârşav! E revoltător! Intelege odată că-i revol- 
tător! 

Groholski se ineca şi se inabusea. 

— E cu totul contrar principiilor mele, reluă el. Si dumneata esti 
om cinstit. Dar ce vrei: o iubesc! O iubesc mai mult decât orice pe 
lume! Ai văzut singur că... Mă simt dator să ţi-o spun! 

„Dar eu ce să-i spun?” se întreba Ivan Petrovici. 

— Trebuie să isprävim odată. Comedia asta nu mai poate dura! 
Toate acestea trebuie să-şi găsească o soluţie! 

Groholski trase cât mai mult aer în piept şi urmă: 

— Nu pot să trăiesc fără ea. Și nici ea nu poate fără mine. Esti 
un om cu mintea luminată, vei înţelege că, în asemenea condițiuni, 
viata dumitale de familie nu mai e cu putință. Femeia aceasta nu 
mai e a dumitale. Ce vrei, asa-1... Te rog să priveşti toate astea 
dintr-un punct de vedere uman... cu indulgență. 

Ivan Petrovici! Intelege odată că o iubesc, că o iubesc mai mult 
ca pe mine însumi, mai mult ca orice pe lume, şi că-i peste puterile 
mele să inabus această dragoste! 

— Dar ea? întrebă Bugrov pe un ton posomorât, puţin ironic. 

— Întreab-o! Da, întreab-o! Pentru ea, a trai cu un om pe care 
nu-l iubeşte, a trăi adică cu dumneata, iubind pe un altul 
înseamnă... înseamnă... un chin! 

— Dar ea? repetă Bugrov, de data aceasta fără nicio ironie. 

— Ea... ca mă iubeşte pe mine! Ne-am îndrăgostit unul de 


altul... Ivan Petrovici! Omoarä-ne, dispretuieste-ne, alungä-ne, fa 
ce vrei... dar nu mai suntem în stare să-ți ascundem adevărul! 
Suntem de fata amândoi! Judecă-ne cu toată asprimea unui om că- 
ruia ţi-am luat... căruia soarta i-a răpit... fericirea! 

Bugrov se făcu roşu ca un rac fiert şi trase cu coada ochiului la 
Liza. Începu să clipească. Degetele, buzele şi pleoapele prinseră 
să-l tremure. Sărmanul! Ochii Lizei, care plângea, îi spuneau ca 
Groholski avea dreptate şi că situaţia era serioasă... 

— Ce să mai spun? bolborosi el. Dacă amândoi... În ziua de 
astăzi... Dacă-i aşa... 

— Dumnezeu ne e martor, strigă Groholski cu glas pitigäiat, că 
te înțelegem! Cum am putea să nu te înţelegem, să nu simţim? Știu 
ce suferință iti pricinuim. Dumnezeu mi-e martor! Dar fu 
îngăduitor! Te rog din suflet! Nu suntem vinovaţi! Dragostea nu-i 
o vină. Nicio voinţă nu 1 se poate împotrivi... Da-mi-o, Ivan 
Petrovici! Las-o să plece cu mine! Ia-mi orice vrei pentru chinurile 
dumitale, ia-mi viata, dar dă-mi-o pe Liza! Sunt gata sa fac 
orice... Spune-mi cu ce as putea să ţi-o înlocuiesc măcar in parte? 
În schimbul acestei fericiri pierdute, pot să-ţi dau altă fericire! Pot, 
Ivan Petrovici! Mă învoiesc la orice! Ar fi o josnicie din partea 
mea să te las fără nicio compensație... În clipa de faţă te înţeleg... 

Bugrov făcu un gest deznădăjduit cu mâna, ca şi cum ar fi vrut 
să spună: „Pleacă odată, pentru Dumnezeu!” Ochii începură să 1 se 
învăluie într-o umezeală trădătoare... Acuşi aveau să vadă cu toţi 
că-l un om plangaret. 

— Te înţeleg, Ivan Petrovici! Dar pot să-ţi dau altă fericire, pe 
care n-ai gustat-o încă. Spune ce vrei? Sunt un om bogat, sunt fiul 
unui om cu influenţă... Poate că vrei?... Spune-mi cat? 

Inima lui Bugrov începu deodată să bată cu putere. Se agata cu 
amândouă mâinile de perdea. 

— Spune... Cincizeci de mii? Ivan Petrovici, te implor... Asta 
nu-i mită, nu-i cumpărare... Vreau numai, printr-o jertfă din 
partea mea, să repar, măcar în mică măsură, pierderea nemăsurată 
pe care o încerci... O sută de mii? Sunt gata! Vrei o sută de mii? 

Doamne! Două ciocane uriaşe începură să bată în tâmplele 


asudate ale nefericitului Ivan Petrovici... In urechi incepura sä-i 
alerge troici cu zurgalai. 

— Primeşte această jertfă din partea mea, continua Groholski. 
Te implor! Ai să-mi iei o mare greutate de pe suflet! Te rog! 

Doamne! În fata ferestrei, prin care priveau ochii înlăcrimaţi ai 
lui Bugrov, trecu pe caldarâmul uşor umezit de o ploicică de mai o 
minunată caleaşcă cu patru locuri. Can erau strasnici, falnici, 
focoşi, cu păr luciu. În caleascä şedeau rästurnati, cu o expresie 
plină de mulţumire, nişte domni cu pălării de paie, cu undite lungi, 
cu mincioage... Un elev de liceu cu sapca albă tinea in mână o 
puşcă. Se duceau afară din oraş să pescuiască, să vâneze, să 1a 
ceaiul la aer curat, pe meleagurile binecuvântate unde se zbenguia 
odinioară prin lunci şi pajişti micul Bugrov, fiul diaconului 
satului, un bäietas descult, ars de soare, dar atât, atât de fericit! 
Doamne, ce ispititoare-i luna mai! Ferice de cei ce, scotandu-si 
uniforma grea de funcționar, pot să se urce într-o trăsură şi să 
plece în goană la câmp, unde cântă prepelitele şi unde miroase a 
fân proaspăt. Un fior ingheta şi umplu totodată de o plăcută 
tulburare inima lui Bugrov... O sută de mii! Odată cu caleasca, 1 
se perindară prin fata visurile dragi, cu care îi plăcea să-şi 
îndulcească viaţa lui de funcţionar, fie în ceasurile de slujbă, la 
administraţia guberniei, fie în mica şi sărăcăcioasa lui cameră de 
lucru... O apă adâncă cu peşti, un parc spaţios cu alei înguste, cu 
havuzuri, cu umbră, cu flori, cu chioșcuri, o vilă somptuoasa cu 
terase, turn, şi o harpă eoliană cu clopoței de argint pe acoperiş. 
(Aflase din nişte romane nemtesti de existenţa harpei eoliene.) Un 
cer senin, albastru, un aer tare, înmiresmat, amintindu-1 copilăria 
lui descultä, înfometată, asuprită... Să te scoli la cinci dimineaţa, 
să te culci la nouă seara; în timpul zilei să pescuieşti, să vânezi, să 
stai de vorbă cu mujicii... Ce plăcut ar fi! 

— Ivan Petrovici! Nu mă chinui! Vrei o sută de mii? 

— Hm... O sută cincizeci! mugi Bugrov cu glas înfundat, un 
glas de taur răguşit... Mugi şi se încovoie, copleşit de vorbele ce-i 
scăpaseră şi așteptând totuşi răspunsul... 

— Bine, spuse Groholski. Mă invoiesc! Îţi mulţumesc, Ivan 


Petrovici... Mă întorc numaidecât... N-am să te fac să aştepţi... 

Sări în sus, îşi puse pălăria pe cap şi ieşi de-a-ndăratelea din 
salon, aproape fugind. 

Bugrov se agätä şi mai tare de perdea... Îi era ruşine... În suflet 
1 se revărsase un fel de leşie; îşi dădea limpede seama că savarsise 
o mârsävie. În schimb, ce nädejdi strălucite începură să-i mişune 
sub tâmplele ce-i zvâcneau puternic! Era bogat! 

Liza, care nu intelesese nimic şi se temea ca Bugrov să nu se 
apropie de fereastra lângă care se refugiase şi s-o zvârle iarăşi la o 
parte, se furişă în grabă, tremurând din tot trupul, prin uşa rămasă 
pe jumătate deschisă. Se duse în odaia copilului şi se făcu ghem pe 
patul dădacei. Fiori inghetati o scuturau din cap până-n picioare. 

Bugrov rămase singur. Aerul din odaie 1 se păru înăbuşitor; 
deschise fereastra. Ce adiere minunată îi învălui faţa şi gâtul! Ce 
plăcut trebuie să fie să respiri o astfel de adiere, tolănit pe perinile 
unei trăsuri... Afară, departe de oraş, unde se aflau vile şi locuri 
de plimbare, aerul era şi mai bun... Bugrov zâmbi, visând la aerul 
care îl va învălui, când va ieşi pe terasa vilei sale ca să admire 
priveliștea... Visa mult timp... Soarele apusese, şi el tot mai stătea 
locului şi visa, silindu-se din răsputeri să gonească din minte 
imaginea Lizei, care îl urmărise stăruitor în toată visarea lui. 

— Am adus banii, Ivan Petrovici! îi şopti la ureche Groholski, 
care intrase pe nesimţite. I-am adus... Poftim... În teancul ăsta 
sunt patruzeci de mii. Cu politele acestea în alb vei putea încasa 
poimâine de la Valentinov douăzeci... Poftim altă poliţă... Si un 
cec... Restul de treizeci de mii îl vei primi peste câteva zile... Ti-l 
va aduce administratorul meu. 

Roşu la fata, zbuciumat, tremurând din toate mädularele, 
Groholski puse pe masă în fata lui Bugrov un morman de hârtii şi 
de pachetele. Mormanul era mare, multicolor. Bugrov nu văzuse 
în viaţa lui atât bănet! Răşchirându-şi degetele groase, începu să 
rânduiască banii şi politele teancuri-teancuri, fără să se uite la 
Groholski... 

Acesta, dupa ce puse banii pe masa, incepu sa se plimbe cu pasi 
mărunți prin odaie, cautandu-si dulcineea pe care i-o vânduse 


sotul. 

Bugrov isi umplu buzunarele si portofelul, baga politele in 
sertarul mesei, bau o jumătate de cană de apă şi ieşi aproape 
fugind în stradă. 

— Birjar! strigă el cu glas sălbatic. 

Noaptea, pe la orele unsprezece şi jumătate, sări din birja la 
poarta hotelului „Paris”. Urcă într-un suflet scara tropăind 
zgomotos şi bătu la uşa camerei lui Groholski. I se deschise. 
Groholski îşi făcea bagajele. Liza şedea lângă masă şi încerca 
nişte brățări. Amândoi se speriară, văzându-l pe Bugrov dând 
buzna. Crezură că venea să-şi la nevasta şi aducea înapoi banii, 
luaţi doar într-un acces de lăcomie. Dar Bugrov nu venea după 
Liza. Rusinandu-se de noua sa înfăţişare, simțindu-se groaznic de 
stingherit în ea, se înclină şi rămase lângă uşă, smerit ca o slugă... 
Noua sa înfăţişare era însă încântătoare. Bugrov era de ne- 
recunoscut. Un rând de haine noi-noute, din cea mai bună stofă 
frantuzeascä, croite după ultima modă, îmbrăcau trupul lui mare, 
care până atunci nu purtase decât mica ţinută a funcţionarilor. În 
picioare avea ghete cu catarame strălucitoare. Stătea locului, ruşi- 
nat, şi îşi ascundea cu mâna dreaptă lanţul cu brelocuri, pentru 
care cu un ceas înainte plătise trei sute de ruble. 

— lată de ce am venit... începu el. Buna invoiala face mai mult 
decât toţi banii. Pe Misutca nu-l dau... 

— Care Misutca? întrebă Groholski. 

— Fiul meu. 

Groholski şi Liza se uitară unul la altul. Ochii Lizei se umflara, 
obrajii 1 se roşiră, buzele începură să-i tremure. 

— Bine, spuse ea. 

Îşi adusese aminte de pătucul cald al lui Misutca. Ar fi fost 
neomenos să-l scoată din pătucul lui cald şi să-l culce pe 
canapeaua rece a unei camere de hotel. De aceea se fnvoi. 

— Dar am să-l pot vedea? adăugă ea. 

Bugrov se înclină, părăsi odaia şi, strălucind de eleganţă, cobori 
scara în fugă, despicând aerul cu un baston scump. 

— Acasă! porunci el birjarului. Mâine-dimineatä, la ora cinci, 


vreau să ies... Vino sa mă iei. Daca dorm, trezeste-ma. Mergem 
afară din oraş... 


II 


Era o seară minunată de august. Soarele, uşor spuzit cu purpură 
si tivit cu aur, spânzura la asfintit deasupra orizontului, gata să 
coboare după gorganele îndepărtate. În grădini, umbrele şi 
penumbrele se şterseseră şi văzduhul se umezise; doar pe vârfurile 
copacilor mai jucau încă tonuri aurii... Era plăcut. Plouase de 
curând şi aerul, şi aşa curat, străveziu şi inmiresmat, se făcuse şi 
mai proaspăt. 

Nu e vorba de luna august aşa cum este la noi în capitală, 
neguroasă, întunecată, înlăcrămată, cu dimineti reci si peste 
măsură de umede. Ferească Dumnezeu! Nici de augustul nostru 
nordic, aspru. Rog pe cititor să se transporte cu gândul în Crimeea, 
pe coasta mării, aproape de Feodosia, şi anume acolo unde se află 
vila unuia dintre eroii mei. Vila e frumoasă, curată, înconjurată de 
straturi de flori şi tufe tunse. În spatele ei, la vreo sută de paşi, se 
vede albăstrind parcul prin care se plimbă vilegiaturiştii... 
Groholski plăteşte scump această vilă: pare-mi-se o mie de ruble 
pe an... Vila nu face atât, dar e frumuşică... Înaltă, zveltă, 
gingasa, cu balcoane subțiri ca o horbotă şi pereți azurii, 
împodobită pe dinăuntru cu perdele, perdelute şi draperii, te face 
să te gândeşti la o domnişoară drăgălaşă şi plăpândă, crescută în 
puf. 

În seara de care vorbim, Groholski şi Liza şedeau pe terasa 
acestei vile. Groholski citea ,,Novoe Vremia” şi bea lapte dintr-o 
cană verde. Pe masa din faţa lui se afla un sifon. Îşi închipuia că 
are ceva la plămâni şi, după sfatul doctorului Dmitriev, ingurgita 
cantități imense de struguri, lapte şi sifon. Liza şedea mai la o 
parte, într-un fotoliu moale. Rezemată cu coatele de balustradă şi 
proptindu-şi bărbia în pumnişori, privea la vila de vizavi... în ale 
cărei ferestre juca soarele... Geamurile scânteietoare o orbeau... 
Dincolo de gardul gradinitei cu flori şi de rarii copaci care 
înconjurau vila, se vedea marea, albastră, nemărginită, cu valurile 
si cu catargele ei albe... Ce frumos era totul! Groholski citea 
„foiletonul Necunoscutului” şi la fiecare zece rânduri, îşi ridica 


ochii lui albastri si invaluia spatele Lizei cu o privire in care 
stralucea dragostea lui pätimasä, clocotitoare. Era nespus de 
fericit, cu toată presupusa lui boală de plămâni... Liza îi simţea 
privirea, se gândea la viitorul strălucit al lui Mişutca şi sufletul îi 
era plin de linişte şi de împăcare. 

Marea şi sclipirile orbitoare ale geamurilor vilei de vizavi o 
interesau însă mai puţin în seara aceasta ca şirurile de care ce se 
îndreptau spre acea vilă. 

Carele erau încărcate cu mobile şi felurite lucruri casnice. Liza 
văzu deschizându-se poarta cu grilaj şi uşa mare cu geamuri a 
vilei. Cărăuşii începură să mişune în jurul mobilelor, ciorovăindu- 
se şi injurandu-se fără încetare. Pe uşa cu geamuri cărară înăuntru 
o canapea şi nişte fotolii mari, îmbrăcate în catifea de culoarea 
zmeurei, mese pentru salonul cel mare, pentru salonaş şi pentru 
sufragerie, un pat mare pentru două persoane şi un pătuc de 
copil... Mai cărară apoi ceva mare şi greu, împachetat în 
rogojini... 

„Un pian”, se gândi Liza, şi inima începu să-i bata. 

De mult nu mai auzise cântându-se la pian şi tare îi mai plăcea 
pianul. În vila lor nu aveau niciun fel de instrument muzical. Şi ei 
si lui Groholski le plăcea muzica, dar atâta tot. 

În urma pianului, cărăuşii transportară o mulţime de lăzi şi de 
baloturi pe care era scris „fragil”. 

Erau oglinzile şi vesela. Apoi pe poartă fu împinsă în curte o 
trăsură luxoasă, strălucitoare şi fură aduşi doi cai, albi ca nişte 
lebede. 

„Doamne! Ce minunăţie!” gândi Liza, aducându-și aminte de 
poneiul ei bătrân, cumpărat cu o sută de ruble de Groholski, căruia 
nu-i plăceau nici caii, nici călăria. Pe lângă aceştia, poneiul ei 1 se 
păru un purice. Fiindcă se temea să nu meargă prea repede, Gro- 
holski îi cumpărase dinadins o gloabă. 

„Ce minunätie!” şoptea Liza, urmărindu-i din ochi pe cărăuşii 
care nu mai conteneau cu larma lor. 

Soarele apuse dupa gorgane, aerul începu să-şi piardă 
transparenţa şi se făcu mai umed; în vilă tot se mai aducea şi se 


descărca mobilă. În cele din urmă se făcu atât de întuneric, încât 
Groholski încetă să mai citească ziarele. Liza încă nu obosise 
uitându-se. 

— Ar trebui să aprindem o lampă, spuse Groholski, care se 
temea să nu-i cadă vreo muscă în lapte şi să nu o înghită pe 
întuneric. Liza! Să aprindem o lampă, ce zici? Sau preferi să stăm 
pe întuneric, ingerasul meu? 

Liza nu-i dădu niciun răspuns. Privirea i se oprise la docarul 
care intra pe poarta vilei... Ce cälut frumos! Nu prea mare, bine 
proportionat, cu forme gratioase... În docar şedea un domn cu 
joben care tinea pe genunchi un copil de vreo trei ani, pesemne un 
băiat... Copilaşul dădea din mânute şi râdea de plăcere... 

Deodată Liza scoase un țipăt ascuţit, se sculă şi se aplecă cu tot 
trupul înainte. 

— Ce-i cu tine? întrebă Groholski. 

— Nu-i nimic... Nu ştiu nici eu... Mi s-a năzărit ceva... 

Domnul cu joben, înalt şi lat în umeri, sări din docar, luă 
baietasul în braţe şi alergă vesel, cu pas sältäret, spre uşa cu geam. 

Uşa se deschise zgomotos şi domnul dispăru în întunericul vilei. 

Doi servitori se repeziră în grabă la docar şi îl traseră cu mult 
respect în curte. Curând, în vila de vizavi se aprinseră lumini şi se 
auzi zanganit de veselă şi argintărie. Domnul cu joben se aşezase 
la cină şi, judecând după timpul cât dură zăngănitul veselei, cină 
îndelung. Lizei 1 se părea că simte un miros de ciorbă de pui şi de 
friptură de rata. După cină, din vilă se auziră sunete dezordonate 
de pian. Se vede că domnul cu jobenul îi dăduse voie copilului să 
zdrăngăne un pic pe clape. 

Groholski se apropie de Liza şi o cuprinse de mijloc. 

— Ce timp minunat! spuse el. Ce aer! Simti? Sunt foarte fericit, 
Liza... foarte. Fericirea mea e atât de mare, încât mă tem să nu se 
prăbușească. Mai cu seamă lucrurile mari se prăbuşesc... Stu 
Liza? Cu toată această fericire, nu sunt pe deplin... liniştit... Mă 
chinuie un gând de care nu pot scăpa... Mă chinuie cumplit. Nu- 
mi dă pace zi şi noapte... 

— Care gând? 


— Care? Un gând groaznic, draga mea. Gandul la... barbatul 
tau. Am tăcut până acum, fundcă ma temeam să nu-ți tulbur 
linistea sufleteasca. Dar nu ma mai simt in putere sa tac... Pe unde 
o fi? Ce o fi făcând? Unde s-a dat la fund cu banii lui? Groaznic! 
Noapte de noapte îi văd faţa, îndobitocită de băutură, chinuită, o 
fata care imploră... Judeca şi tu, îngerul meu! I-am răpit fericirea! 
Am distrus-o, am sfărâmat-o! Ne-am clădit fericirea noastră pe 
ruinele fericirii lui... Cum vrei ca banii, pe care i-a primit, mări- 
nimos, să te poată înlocui? Te iubea mult? 

— Da, foarte mult! 

— Vezi! Acum te pomenesti că a căzut în ghearele betiei, sau... 
Mă tem pentru el! Nici nu ştii cât mă tem! Ar trebui să-i scriem? 
Ce crezi? Poate că are nevoie de o mângâiere... Un cuvânt bun 
face mult... 

Groholski oftă adânc, clătină din cap şi, istovit de gânduri negre, 
se lăsă în fotoliu. Proptindu-şi capul într-un pumn, începu să 
cugete. Judecand după fata lui, reflectiile sale trebuie să fi fost 
chinuitoare. 

— Mă duc să mă culc, spuse Liza. E târziu... 

Fugi în odaia ei, se dezbrăcă şi se strecură în grabă sub plapumă. 
Se culca şi se scula la ora zece. Îi plăcea să ducă o viaţă de sibarit. 

Morfeu îi deschise repede braţele. În timpul nopţii avu visuri 
care de care mai încântătoare... Visă romane întregi şi basme 
arabe... Eroul tuturora era... domnul cu joben, care o făcuse să 
scoată un țipăt în seara din ajun. 

Domnul cu joben o răpea de la Groholski, cânta, îi snopea în 
bătăi pe Groholski şi pe ea, îl bătea şi pe baietas cu nuielusa, îi 
făcea mărturisiri de dragoste sub fereastră, o plimba cu docarul... 
O, visuri! Stai culcat cu ochii închişi şi într-o singură noapte poţi 
uneori să trăieşti zeci de ani fericiţi... În noaptea aceea, Liza trăi 
foarte mult şi fu foarte fericită, în ciuda bătăilor. 

Trezindu-se pe la orele opt, îşi trase repede rochia, îşi potrivi în 
grabă părul şi, fără măcar să-şi pună în picioare papucii ei tataresti 
cu vârf ascuţit, ieşi în fugă pe terasă. Ferindu-şi cu o mână ochii 
de soare şi tinandu-si cu cealaltă rochia care-i flutura, descheiată, 


privi spre vila de vizavi... Fata 1 se lumina. 

Nu mai putea fi nici o indoiala: el era. 

Sub terasa vilei, in fata usii cu geam, fusese asezatä o masa. Pe 
masă strălucea, scânteia şi sclipea un serviciu de ceai $i un mic 
samovar de argint. La masă şedea Ivan Petrovici. În mână tinea, de 
toarta zarfului de argint, un pahar, şi bea ceai. Judecând după 
sorbiturile lui zgomotoase, care ajungeau până la urechile Lizei, 
bea cu multă poftă. Purta un halat cafeniu cu flori negre. Ciucurii 
grei ai cingătoarei îi atârnau până aproape de pământ. Liza îşi 
vedea întâia oară în viaţă bărbatul în halat, şi încă într-un halat atât 
de scump... Pe unul dintre genunchii lui şedea Misutca, care 
încerca să-l împiedice să bea... Sărea în sus şi îşi trăgea tăticul de 
buzele lui unsuroase, iar taticul, la fiecare patru inghitituri, se 
apleca şi îşi săruta odrasla în creştet. Un motan cenuşiu se freca de 
unul dintre picioarele mesei, cu coada în sus, vestind printr-un 
miorlăit jalnic că-i era foame. 

Liza se ascunse după draperie şi rămase îndelung nemiscatä, 
fără să-şi ia ochii de la fosta ei familie. Fata îi strălucea de 
bucurie. 

— Michel! şopti ea. Mişa! Eşti aici, Mişa! Dragul mamii! Cât de 
mult îl iubeşte pe Vania! Doamne! 

Si pufni în ras când Misutca amestecă cu lingura ceaiul tatei. 

— Cât de mult îl iubeşte Vania pe Michel! Dragii mei! 

Inima Lizei bătea, înnebunită de fericire; ametitä, se lăsă în 
fotoliu, de unde continuă să-l soarbă din ochi. 

„Cum de-au nimerit tocmai aici? se întreba ea, trimițând lui 
Misutca sărutări cu mâna. Cine le-o fi dat ideea să vină aici? 
Doamne! S-ar putea oare ca toată bogăţia asta să fie a lor? S-ar 
putea oare ca falnicii telegari de aseară să fie ai lui Ivan Petrovici? 
Vai! 

După ce-şi bău ceaiul, Ivan Petrovici intră în casă. Peste zece 
minute, ieşi în capul scării şi... Liza rămase uimită. El era oare 
ştrengarul, căruia abia acum vreo şapte ani lumea încetase să-i 
spună Vanca şi Vaniusca, şi care era gata să întoarcă toată casa pe 
dos sau să mute oricui fălcile pentru douăzeci de copeici? Părea 


scos ca din cutie: purta o pälärie de pai cu boruri largi, cizme 
strălucitoare de lac şi o jiletca de pichet... Lumini scânteietoare 
jucau in brelocurile sale. În mâna dreaptă tinea cu multă eleganţă o 
pereche de mänusi şi 0 cravasä. 

Si ce măreaţă şi ce impunătoare păru statura lui greoaie, când 
porunci servitorului, cu un gest grațios al mâinii, să tragă docarul 
la scară! 

Se urcă în el cu un aer important şi spuse cuiva să 1-l aducă pe 
Mişutca. După ce-l aşeză pe Mişutca alături de el, luă unditele cu 
care servitorii se înghesuiau în jurul docarului, îl cuprinse pe 
bäietas pe după umeri cu braţul stâng, trase scurt häturile şi porni. 

— Di-1-1-1! strigă Misutca. 

Fara sa-si dea bine seama ce facea, Liza flutura batista in urma 
lor. Daca s-ar fi privit intr-o oglinda, ar fi vazut o fata mica, 
îmbujorată, zâmbitoare si totodată gata să plângă. Îi era ciudă că 
zglobiul de Misutca nu era cu ea şi că nu putea să-l sărute chiar în 
chpa aceea. De ce oare? 

De ce, de ce!... La naiba, cu toate sentimentele şi scrupulele 
astea! 

— Grişa! Grişa! se repezi ea să-l trezească pe Groholski, dând 
buzna în iatacul lui. Hai, scoală-te, dragul meu! Au venit! 

— Cine să vină? întrebă Groholski, trezindu-se. 

— Ai nostri... Vania şi Misa... Au venit! Sunt în vila de peste 
drum... l-am văzut cu ochii mei... Îşi beau ceaiul... Misa e aici... 
Ce îngeraş s-a făcut. Să-l vezi numai cum arată! Maică Precistă! 

— Pe cine-ai văzut? Ce-1 cu tine... Cine a venit? Unde? 

— Vania şi cu Mişa... Mă uitam la vila de peste drum şi i-am 
văzut bandu-si ceaiul. Misa a învăţat să-şi bea ceaiul singur... Nu 
ştii că trebuia să se mute ieri cineva? Ei erau — au sosit. 

Groholski se încruntă, îşi trecu mâna peste frunte şi păli. 

— A sosit... bărbatul tău? întrebă el. 

— Da... 

— $1 pentru ce? 

— Se vede ca vor sta aici... Nici nu banuiesc ca suntem si noi 
aici. Daca ar fi stiut, s-ar fi uitat inspre vila noastra, dar si-au baut 


ceaiul fara sa se uite deloc incoace... 

— Și unde-i acum? Vorbeşte limpede, pentru Dumnezeu! Hai 
spune, unde-i? 

— S-a dus cu Mişa la pescuit... Au plecat cu docarul. Ai văzut 
cali de aseară? Sunt caii lor... Caii lui Vania... Vania se plimbă cu 
el... Ştii ceva, Grişa? O să-l luăm pe Misa la noi, ca musafir... 
Nu-i asa că o să-l luăm? E un baietas atât de cuminte, atât de 
drăguţ! 

Groholski căzu pe gânduri, iar Liza continuă să vorbească, să 
vorbească, fără încetare. 

— lată o întâlnire într-adevăr uluitoare... spuse Groholski după 
o lungă clipă de gândire, ca de obicei, chinuitoare. Cine se putea 
aştepta la una ca asta? Ei... ce să-i faci... Fie şi aşa. Înseamnă că 
aşa vrea soarta. Îmi închipui însă că lui îi va veni foarte greu când 
ne va întâlni! 

— Vrei să-l luăm pe Mişa musafir la noi? 

— Pe Mişa îl putem lua... Cu bărbatul tău însă ar fi neplăcut să 
ne întâlnim... Nu am avea ce să ne spunem. Despre ce am putea 
vorbi? Si lui i-ar veni tot atât de greu ca şi mie... Nu trebuie să-l 
vedem. La nevoie, vom comunica prin servitori... Grozav mă 
doare capul, Lizocica... Şi mâinile, şi picioarele... Tot trupul mă 
doare. Nu-mi arde fruntea? 

Liza îşi trecu palma peste fruntea lui şi găsi că era într-adevăr 
fierbinte. 

— "Toată noaptea am avut visuri groaznice... Azi nu mă scol din 
pat, stau întins... Va trebui să iau chinină. Trimite-mi ceaiul aici, 
mămicule... 

Groholski luă chinină şi zăcu toată ziua în pat. Inghitea pahare 
peste pahare de apă caldă, gemea, îşi schimba rufäria, se väicärea, 
plictisind îngrozitor pe toţi cei din jur. Când îşi inchipuia că e 
bolnav, devenea nesuferit. Liza se vedea mereu nevoită să-şi 
părăsească interesantul său post de observaţie de pe terasă şi să 
alerge în odaia lui. În timpul prânzului, fu silită să-i pună 
cataplasme cu muştar. Ce plicticoase ar fi fost toate corvezile 
acestea, cititorule, dacă la dispoziţia eroinei mele nu s-ar fi găsit 


vila de vizavi... Liza privi toată ziua într-acolo, înăbuşindu-se de 
fericire. 

La ora zece, Ivan Petrovici şi Misutca, întorşi de la pescuit, luară 
o gustare. La ora două prânziră, iar la ora patru plecară undeva cu 
trăsura. Telegarii albi îi purtau ca fulgerul. La ora şapte le sosiră în 
vizită mai multi domni. Până spre miezul nopţii, jucară cărți pe 
terasă, la două mese. Unul dintre ei cânta minunat la pian. 
Musafirii jucau, beau, mâncau, râdeau cu hohote. Ivan Petrovici le 
povesti, râzând zgomotos, o anecdotă cu nişte armeni; o povesti în 
gura mare, aşa că putea fi auzit din toate vilele. Atmosfera era 
foarte veselă! Mişutca rămase şi el cu musafirii până la miezul 
Nopţii. 

„Mişa e vesel, nu plânge deloc, gândi Liza, înseamnă că nu-şi 
aduce aminte de mămica lui. Se vede că m-a uitat!” 

Si simţi în suflet o amărăciune groaznică. Plânse toată noaptea. 
O chinuia şi stropşorul ei de conştiinţă şi ciuda, şi dorul, şi o 
nevoie mistuitoare de a sta de vorbă cu Misutca, şi de a-l săruta... 
Dimineaţa, se scula din pat cu dureri de cap şi cu ochii plansi. 
Groholski puse aceste lacrimi pe socoteala lui. 

— Nu plânge, scumpo! îi spuse el. Astăzi sunt mai bine... Mă 
mai doare un pic pieptul, dar mi-a trecut. 

În timp ce îşi luau ceaiul, cei din vila de vizavi luau o gustare. 
Ivan Petrovici se uita în farfurie şi nu vedea nimic, afară de o 
bucată de gâscă, de pe care curgea grăsimea. 

— Sunt foarte bucuros, sopti Groholski, trăgând cu coada 
ochiului la Bugrov. Sunt foarte bucuros că o duce binişor! Măcar 
să-şi aline durerea cu un trai omenesc. Ascunde-te puţin, Liza! O 
să ne vadă... Acum nu sunt dispus să stau de vorbă cu el... Să-l 
lăsăm în plata Domnului! De ce să-i tulburăm liniştea? 

În schimb, prânzul nu trecu la fel de liniştit... Căci tocmai 
atunci se petrecu „lucrul acela neplăcut”, de care se temea atâta 
Groholski. În clipa în care ajunseră la potârnichi, mâncarea 
preferată a lui Groholski, Liza se fâstâci deodată, iar Groholski 
începu să se şteargă la gură cu şervetul: amândoi îl văzuseră pe 
terasa vilei de vizavi pe Bugrov. Stătea rezemat cu mâinile de 


balustradă şi se uita la ei cu ochii holbati. 

— Intră în casă, Liza... intră... şopti Groholski. Ti-am spus să 
mâncăm în sufragerie! Ce nesocotita esti, zău... 

Bugrov se uită cât se uită şi deodată începu să strige. Groholski 
ridică privirea şi văzu o fata foarte mirata. 

— Voi sunteţi?! strigă tare Ivan Petrovici. Voi?! Si voi sunteţi 
aici? Bună ziua! 

Groholski făcu un semn cu mâna, arătându-şi pieptul. Voia sa 
spună că-i slab de piept şi că nu poate să vorbească de lao 
asemenea depărtare. Inima Lizei începu să bată tare şi o pâclä 1 se 
aşeză pe ochi... Bugrov cobori în fugă de pe terasa lui, trecu 
drumul în goană şi într-o clipa se afla sub terasa pe care isi lua 
masa Groholski cu Liza. Potârnichile se duseseră dracului! 

— Bună ziua, începu el, rosind şi înfundându-şi mâinile mari in 
buzunare. Voi erati? Sunteţi si voi aici? 

— Da, şi noi suntem aici... 

— Prin ce întâmplare? 

— Dar dumneata, prin ce întâmplare? 

— Eu? E o poveste întreagă! O adevărată epopee! Dar nu vreau 
să vă stric rostul: văd că sunteţi la masă! De când... de atunci... 
am stat în gubernia Orei. Am luat o moşie în arendă. Bună moşie! 
Dar de ce nu mâncaţi? Am stat acolo de la sfârşitul lunii mai; 
acum am lăsat-o... E frig pe acolo, apoi şi medicul m-a sfătuit să 
vin în Crimeea... 

— Eşti bolnav de ceva? întrebă Groholski. 

— Da, parcă... tot mi se pare că... mă cam supără ceva... pe 
aici... 

Si la cuvântul „pe aici”, Ivan Petrovici îşi trecu palma de la gat 
până spre mujlocul burtii. 

— Vasăzică şi voi sunteţi aici... Aşa-a... Ei, imi pare foarte 
bine. De mult sunteţi aici? 

— Din iunie. 

— Și tu, Liza, ce faci? Eşti sănătoasă? 

— Da, răspunse Liza roşind. 

— Cred că ţi-a fost dor de Misutca? Ai? E aici, cu mine... Am 


să vi-l trimit îndată, cu Nichifor. Imi pare foarte bine! Si acum, la 
revedere! Trebuie să plec... Am făcut ieri cunoştinţă cu prinţul 
Ter-Gaimazov... E un om foarte cumsecade, deşi e armean! 
Astăzi organizează la el o partidă de crochet... Vom juca 
crochet... La revedere! Văd că docarul e tras la scară... 

Ivan Petrovici se mai învârti puţin pe loc, clătină din cap şi, 
făcând cochet cu mâna ,, adieu”, se reîntoarse grăbit la vila sa. 

— Nenorocitul! spuse Groholski, petrecându-l cu privirea şi 
oftând adânc. 

— De ce să fie nenorocit? întrebă Liza. 

— Gândeste-te: te vede şi nu mai are dreptul să te socoteasca a 
lui! 

, Tâmpitul! indrazni să gândească Liza. Carpa ce eşti!” 

Spre seară, Liza il tinea pe Misutca în braţe şi il săruta. I-l 
adusese Nichifor. La inceput, baietelul izbucnise in plans dar, 
dupa ce 1 se oferise dulceaţă de coarne, începuse sa zambeasca 
prietenos. 

Trei zile, Groholski şi Liza nu-l mai văzură pe Bugrov. Pleca 
dis-de-dimineata şi nu venea acasă decât noaptea târziu. A patra zi 
veni din nou la ei şi tot în timpul prânzului... Dădu mâna cu 
amândoi şi luă loc la masă. Fata-i era serioasă... 

— Am venit la voi cu o treabă, spuse el. Citiţi! 

S1-1 întinse lui Groholski o scrisoare. 

— Citiţi! Citeşte-o dumneata cu glas tare! 

Groholski citi cu glas tare următoarele: 

„Scumpul şi neuitatul meu fiu, loan, mângâiere a batranetilor 
mele! Am primit scrisoarea ta respectuoasă şi plină de dragoste, 
prin care îl pofteşti pe bătrânul tău tată în sănătoasa şi blânda 
Crimee, ca să respire aerul priincios de acolo şi să vadă ţinuturi ce 
nu-i sunt cunoscute. La acea scrisoare a ta iti răspund că, după ce- 
mi voi cere un concediu, voi veni la tine, dar nu pentru îndelungă 
vreme. Fratele meu întru domnul, părintele Gherasim, e un om 
bolnăvicios, şi nu poate rămâne prea mult singur. Sunt foarte 
simţitor la faptul că nu-ţi uiţi părinții, pe tatăl şi pe mama ta... Pe 
tatăl tău îl fericeşti cu alintări, iar pe mama o pomeneşti în 


rugăciunile tale; asa se şi cade. Să-mi ieşi in întâmpinare la 
Feodosia. Ce fel de oraş e Feodosia? Cum arată? Voi fi foarte 
bucuros să-l văd. Pe naşa ta, care te-a ţinut în braţe la botez, o 
cheamă Feodosia. Îmi scrii că Dumnezeu te-a învrednicit să câştigi 
200.000 de ruble. Sunt fericit de acest lucru. Nu te pot însă lăuda 
pentru aceea că, după ce ai ajuns în serviciul tău la un grad oare- 
care înalt, ti l-ai lăsat baltă. Se cade ca şi bogatul să facă serviciu 
la stat. Te binecuvântez mereu, acum şi pururea. Ilia Andronov si 
Seriojca iti trimit salutări. A1 face bine să le trimiti câte zece ruble; 
o duc foarte greu! Tatăl tău iubitor, preotul Piotr Bugrov”. 

Groholski citi cu glas tare această scrisoare, apoi atât el cât şi 
Liza se uitară întrebător la Bugrov. 

— Vedeţi, care-i situaţia... începu incruntat Ivan Petrovici. Te- 
aş ruga, Liza, să te ascunzi de el şi cât timp va fi aici, să nu te 
arăţi. l-am scris că eşti bolnavă şi că ai plecat în Caucaz să faci o 
cură. Dacă l-ai întâlni... Intelegi si tu... Ar fi neplăcut... Hm. 

— Bine, spuse Liza. 

„Are dreptate, se gândi Groholski. Dacă el face un sacrificiu, de 
ce n-am face şi noi unul?” 

— Vă rog foarte mult... Dacă ar vedea-o, ar fi bucluc... 
Bătrânul e foarte sever în ce priveşte morala. M-ar afurisi la şapte 
soboare de preoţi. Nu ieşi din odaia ta, Liza, atâta tot... Nu va sta 
mult pe aici. Să n-ai nicio grijă... 

Părintele Piotr nu se lăsă aşteptat prea mult timp. Într-o 
dimineaţă, Ivan Petrovici veni în grabă şi şopti tainic: 

— A sosit! Acum doarme! Vă rog deci! 

Si Liza se închise între patru pereţi. Nu îndrăznea să iasă nici in 
curte, nici pe terasă. Nu mai vedea cerul decât de după perdelele 
ferestrelor... Spre nenorocul ei, tatăl lui Ivan Petrovici era tot 
timpul pe afară; chiar şi de dormit dormea pe terasă. De obicei, 
părintele Piotr, un popă märuntel, cu rasă cafenie şi pălărie tare cu 
boruri ridicate, se preumbla încet în jurul vilei, uitându-se cu 
multă curiozitate prin ochelarii săi de modă veche la „ţinuturile 
necunoscute”. Era însoțit de Ivan Petrovici, care îşi pusese 
panglica „Sfântul Stanislav” la butonierä. De obicei, nu-şi purta 


decorația, dar fata de rudele sale îi plăcea sa facă pe grozavul. 
Cand era in toväräsia vreunei rude, isi punea intotdeauna 
„Stanislavul”. 

Liza murea de plictiseală. Groholski suferea şi el. Era nevoit să 
se plimbe singur, fără ea. Mai-mai să-i vină să plângă de necaz, 
dar... trebuia să se supună sorții. Unde mai pui că în fiecare 
dimineaţă, Bugrov trecea pe la ei şi le comunica în şoaptă un bule- 
tin asupra sănătăţii märuntelului părinte Piotr, buletin pe care nu 1- 
| cerea nimeni. Curând începu să-i scoată din sărite cu aceste 
buletine. 

— A dormit bine azi-noapte! spunea el bunăoară. 

— Jeri s-a supărat că n-am avut să-i dau castraveți muraţi... 
Tare l-a îndrăgit pe Misutca. Mereu îl mângâie pe cap... 

În sfârşit, după vreo două săptămâni, părintele Piotr făcu un 
ultim ocol în jurul vilelor şi, spre marea bucurie a lui Groholski, 
plecă. Se săturase de odihnă şi se ducea foarte mulţumit... 
Groholski şi Liza îşi reluară viaţa de mai înainte. Groholski îşi 
binecuvânta din nou soarta... Dar fericirea sa nu a ţinut mult... Se 
ivi o nouă năpastă, mai amară decât părintele Piotr. 

Ivan Petrovici luase obiceiul să vină la ei în fiecare zi. La drept 
vorbind, era un om cumsecade, dar adesea iti venea să-ţi ei 
câmpii din pricina lui. Venea în timpul prânzului, mânca şi 
prindea rădăcini. Asta n-ar fi fost nimic. Pentru el anume, trebuia 
să se cumpere votcă, deşi Groholski n-o putea suferi. Bugrov bea 
vreo cinci pähärute şi, cât ţinea masa, nu-i mai tăcea gura o clipă. 
Si nici asta n-ar fi fost nimic... Dar rămânea câteodată până la 
două din noapte, nelăsându-i să doarmă... Culmea e că-şi îngăduia 
să vorbească de lucruri despre care n-ar fi trebuit nici măcar să 
pomenească... De pildă, pe la două noaptea se îmbăta cu votcă şi 
şampanie, îl lua pe Misutca în braţe şi începea să-i spună 
plângând, de fata cu Groholski şi cu Liza: 

— Mihail, fiul meu! Ce sunt eu? Da, ce sunt?... un ticălos! Am 
vândut-o pe mamă-ta! Am vândut-o pe treizeci de arginti... 
Domnul să mă pedepsească! Mihail Ivanici! Purceluşule! Unde ti- 
e mama? S-a dus! Nu-i! A fost vândută ca o roabă! Ce înseamnă 


asta? Înseamnă că... sunt un ticălos... 

Vorbele şi lacrimile lui îi răscoleau sufletul lui Groholski. Privea 
sfios la Liza, care se îngălbenea şi îşi frângea mâinile. 

— Du-te la culcare, Ivan Petrovici! spunea el sfios. 

— Mă duc, mă duc... Hai să mergem, Misutca! Să ne judece 
Dumnezeu! Nu pot să mă gândesc la somn, când ştiu că nevasta 
mea e roabă... Groholski n-are nicio vină... Doar mi-a dat bani pe 
marfă... Fiecare-1 slobod să facă ce vrea, dar numai cel pocäit 
intră-n ral... 

În timpul zilei, Ivan Petrovici îi era şi mai nesuferit lui 
Groholski, care băgase de seamă, plin de spaimă, că se ţinea scai 
de Liza. O lua la pescuit, îi povestea anecdote, se plimba cu ea. 
Într-o zi, profitând de împrejurarea că Groholski era răcit, o 
plimbă chiar cu trăsura lui, cine ştie pe unde, până seara târziu. 

„Asta-i nemaipomenit, revoltător!” îşi spunea Groholski, 
muscandu-si buzele. 

Lui Groholski îi plăcea s-o sărute mereu pe Liza. Nu putea trăi 
fără aceste sărutări, dar fata cu Ivan Petrovici îi venea oarecum 
greu s-o facă... Ce chin! Nenorocitul începu să se simtă singur. 
Curând însă, soarta se îndură de el. Pe neaşteptate, Ivan Petrovici 
dispăru o săptămână întreagă. Plecase cu nişte musafiri, luându-l 
şi pe Mişa cu el. 

Într-o dimineaţă, Groholski se înapoie din plimbarea sa vesel, 
fericit chiar. 

— S-a întors, îi spuse el Lizei, frecându-şi mâinile. Sunt foarte 
bucuros că s-a întors... Ha-ha-ha! 

— De ce râzi? 

— A adus cu el nişte femei... 

— Ce femei? 

— Nu ştiu... Dar e bine că şi-a făcut rost de femei... E chiar 
minunat... E încă atât de tânăr, atât de setos de viata!... Vino 
încoace! Uită-te... 

Groholski o duse pe Liza pe terasă şi îi arătă vila de vizavi. 
Amândoi se apucară de burtă şi începură să râdă cu hohote. Chiar 
că era de râs. Ivan Petrovici stătea râzând pe terasa vilei. Jos, la 


picioarele terasei, stăteau două doamne brune şi Misutca. Doam- 
nele vorbeau frantuzeste cu glas tare şi chicoteau. 

— Sunt frantuzoaice, spuse Groholski. Cea dinspre noi e foarte 
frumuşică. Cavalerie uşoară”, dar n-are a face... Se găsesc şi 
printre ele femei cumsecade... Numai că... sunt cam neruşinate. 

Ivan Petrovici se aplecase cu totul peste balustradă şi, lăsând în 
Jos braţele sale lungi, apucase cu amândouă mâinile de umeri pe 
una dintre frantuzoaice şi o ridicase pe terasă; frantuzoaica se 
prăpădea de râs. 

După ce le urcă pe amândouă pe terasă, îl ridică şi pe Mişutca. 
Doamnele coborâră în fugă treptele şi jocul reîncepu de la capăt... 

— Ce muşchi zdraveni! mormăi Groholski, privind scena. 

Ridicarea se repetă de vreo şase ori. Doamnele erau atât de 
drägute, încât nu se ruşinau deloc, când vântul, care sufla tare, le 
umfla rochiile dezgolindu-le genunchii. Groholski lăsa rusinos 
ochii în jos în chpa când doamnele, ajungând la înălțimea balco- 
nului, îşi treceau picioarele peste balustradă. Liza însă privea şi 
râdea cu poftă! Ce-i păsa e1? Nu îşi făceau de cap nişte bărbaţi, de 
care ea, ca femeie, ar fi trebuit să se ruşineze, ci nişte doamne! 

Seara, Ivan Petrovici intră ca o furtună şi declară, destul de jenat 
că acum avea familie. 

— Să nu vă inchipuiti că sunt nişte femei oarecare, spuse el. E 
drept că sunt frantuzoaice, beau vin... şi fac cam multă gălăgie... 
dar e ştiut că toţi francezii sunt crescuţi aşa! N-ai ce face... Mi le- 
a cedat prinţul... adăugă Ivan Petrovici. Aproape pe nimic... Mă 
tot ruga să le iau la mine... Trebuie să vi-l prezint într-o zi pe 
print. E un om foarte cult! Scrie mereu... Si ştiţi cum le cheamă? 
Pe una o cheamă Fauni, iar pe cealaltă Isabella... Ce înseamnă 
Europa! Ha-ha-ha... Occidentul! Ei, la revedere! 

Din ziua aceea, Ivan Petrovici le dădu pace lui Groholski şi 
Lizei, vazandu-si de doamnele lui. Toată ziua se auzea din vila de 
vizavi ciripit de glasuri, râsete şi zăngănit de veselă. Lumina nu se 
mai stingea până noaptea târziu. Groholski era cât se poate de 
mulțumit. După o întrerupere lungă şi chinuitoare, se simţea din 
nou fericit şi liniştit. Cu siguranţă că Ivan Petrovici nu gusta, cu 


cele doua femei, fericirea pe care o gusta el cu una singurä. Dar... 
vai! Soarta n-are suflet. Ea se joacă cu oamenii de felul lui 
Groholski, al Lizei, al lui Ivan, şi al lui Misutca, ca şi cu nişte 
pioni. Groholski îşi pierdu din nou liniştea. 

Într-o zi (cam după vreo săptămână), trezindu-se mai târziu, ieşi 
pe terasă şi îi fu dat să vadă un spectacol care îl uimi, îl revoltă şi 
îl mânie la culme. 

Frantuzoaicele stăteau sub terasă... Liza între ele. În timp ce 
vorbea cu ele, trăgea cu coada ochiului spre vila ei: desigur, ca să 
vadă dacă nu s-a trezit cumva tiranul, despotul! (Aşa interpretă 
Groholski privirile ei.) Ivan Petrovici, care stătea pe terasă cu 
mânecile suflecate, o ridică pe Isabella, apoi pe Fanni şi apoi pe... 
Liza. În timp ce o ridica pe Liza, lui Groholski i se păru că Bugrov 
o strânge la pieptul lui... Liza îşi petrecu şi ea un picior peste 
balustradă... O, femei! misterioase ca nişte sfincşi sunteți toate! 

Când Liza se întoarse acasă şi intră în vârful picioarelor în iatac, 
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, Groholski, galben, cu pete 
trandafirii pe obraz, stătea lungit, sleit de puteri şi gemea. 

Zărind-o pe Liza, sări din pat şi începu să se plimbe prin iatac. 

— Aşa te porți? începu el să tipe cu glas pitigaiat. De astea-mi 
eşti? Iti mulțumesc! E revoltător, stimată doamnă! E imoral! 
Intelege odată! 

Liza se îngălbeni şi, bineînţeles, începu să plângă. Când simt că 
dreptatea e de partea lor, femeile ocărăsc şi plâng, iar când se simt 
vinovate, se mulțumesc numai cu plânsul. 

— Tu, alături de stricatele alea?! Dar asta... asta... asta-i mai 
prejos de orice necuviinta! Dumneata ştii cine sunt ele? Nişte 
femei care se vând! Nişte cocote! Şi dumneata, femeie cinstită, te- 
ai inhaitat cu ele?! Şi el... el? Ce caută? Ce vrea de la mine? Nu 
mai înţeleg! I-am dat jumătate din averea mea, i-am dat chiar mai 
mult! O ştii şi dumneata! I-am dat ceea ce nici n-aveam... l-am 
dat aproape tot... Si iată ce face! I-am îngăduit să te tutuiascä, cu 
toate că n-are niciun drept s-o facă, am îngăduit plimbările 
voastre, sărutul de după masă... toate le-am îngăduit, dar asta n-o 
mai îngădui... Ori eu, ori el! Să plece de aici, că de nu, plec eu! 


Nu mă simt în stare să mai trăiesc aşa... nu! Cred ca înţelegi şi tu 
asta... Ori eu, ori el... Ajunge! s-a umplut paharul!... Şi aşa am 
suferit destul... Mă duc chiar acum să-i spun... Chiar în clipa 
asta! Da” ce crede el? Nu mă aşteptam la aşa ceva din partea lui. 
Nu, nu... Prea se crede, dumnealui... 

Groholski mai spuse multe lucruri curajoase şi usturătoare, dar 
nu îndrăzni să se ducă la Ivan Petrovici „chiar atunci”. Se hotări 
abia peste trei zile. 

Intrând în vilă, rămase cu gura căscată. Fu uimit de luxul şi 
bogăţia cu care se inconjurase Bugrov. Tapetele erau de catifea, 
mobila, din cea mai scumpă... pe covoare ti-era şi teamă să calci. 
Groholski fusese în viaţa lui la multi oameni bogaţi, însă la 
niciunul nu întâlnise un lux atât de dezmätat. Dar ce-i fu dat să 
vadă când intră cu inima zvâcnind în salonul cel mare! Pe pian 
rămăseseră farfurii cu bucăţi de pâine, pe un scaun se afla un 
pahar, sub masă, un coş cu fel de fel de zdrente. Pervazul 
ferestrelor era presărat cu coji de nucă. (Nici Bugrov nu era tocmai 
în apele lui. Groholski îl găsi plimbându-se, roşu la faţă, 
nepieptănat, foarte sumar îmbrăcat şi vorbind singur... Era vădit 
tulburat. Pe un divan, tot acolo în salon, şedea Misutca, care urla 
cât îl tinea gura. 

— E groaznic, Grigori Vasilievici! începu Bugrov, zărindu-l pe 
Groholski. Câtă dezordine, ce haos!... Ia loc, te rog! Iarta-ma că 
sunt în costumul lui Adam... dar asta nu-i nimic... mare haos! Nu 
înţeleg cum pot trăi oamenii pe aici. Chiar că nu înţeleg! 
Servitorii-s neascultători, clima e groaznică, totul e scump... Mai 
taci odată! ţipă Bugrov, oprindu-se în fata lui Misutca. Taci! cu 
tine vorbesc! Dobitocule! N-ai de gând să taci? Si îl trase pe 
Misutca de ureche. 

— Ivan Petrovici, pentru Dumnezeu, cum poţi bate un copil atât 
de mic? spuse Groholski cu glas plangaret. Nu te credeam, zău... 

— N-are decât să nu urle... Taci odată! Că de nu, iti ard câteva 
nuiele! 

— Nu mai plânge, Misa, dragutule... Tăticul n-o să te mai bată. 
Nu-l bate, Ivan Petrovici! E încă mititel... Hai, hai... Vrei un 


calut? Am sa-ti trimit un calut... Prea esti... aspru cu el, Ivan 
Petrovici, zau asa... 

Groholski tacu cateva clipe, apoi intreba: 

— Ce mai fac doamnele dumitale, Ivan Petrovici? 

— Nimic... Le-am facut vant... Fără multe fasoane. Le-as mai 
fi tinut catva timp, dar situatia incepuse sa devina grea: bäietasul 
creste... Exemplul tatalui... Daca eram singur, ar fi fost alta 
socoteala... Si apoi, pentru ce sa le tin? Curatä comedie! Eu le 
vorbeam ruseste şi ele imi raspundeau pe frantuzeste... Nu in- 
telegeau o boaba. 

— Am venit la dumneata într-un anumit scop... Ivan Petrovici, 
aş vrea să stăm puţin de vorbă... Hm... Nu-i nimic prea important, 
dar aşa... două-trei cuvinte... La drept vorbind, vreau să te rog 
ceva. 

— Ce anume? 

— N-ai putea găsi un mijloc să pleci... în altă parte, Ivan 
Petrovici? Suntem foarte bucuroşi că eşti aici, ne face plăcere să te 
vedem, dar vezi dumneata, situația e cam delicată... Mă vei 
înţelege, desigur. Lucrurile nu-s aşa cum trebuie... Raporturile 
dintre noi nu sunt bine lămurite, ne simţim veşnic stingheriti unul 
fata de celălalt... Trebuie să ne despartim... E chiar neapărat 
necesar... lartă-mă, dar... înţelegi desigur şi dumneata ca în 
asemenea situație... această viata în comun iti dă de gândit... 
Adică nu-ţi da de gândit, dar dă loc la tot soiul de sentimente 
penibile... 

— Da... Asa-1. Si eu m-am gândit la asta. Bine. Am să plec. 

— Iti vom fi foarte recunoscători. Crede-mă, Ivan Petrovici, că 
iti vom păstra cele mai plăcute amintiri! Sacrificiul pe care... 

— Bine... Dar ce am să fac cu toate astea? Ascultă, cumpără-mi 
mobilierul ăsta! Vrei? Nu costă mult... Vreo opt... zece mii... 
Mobila, trăsura, pianul... 

— Bine... Îţi dau zece mii... 

— Minunat! Plec chiar mâine... Mă duc la Moscova. Aici nu-i 
de trăit! Totul e scump! Groaznic de scump! Banii se topesc fără 
să ştii cum şi pe ce... La fiecare pas, dai o mie... Nu pot aşa... 


Am familie... Slava Domnului că-mi cumperi mobilierul... Voi 
avea, oricum, mai multi bani; altfel era cât pe-aci să dau 
faliment... 

Groholski se ridică, îşi luă rămas-bun de la Bugrov şi plecă 
acasă, nespus de bucuros. Seara îi trimise zece mii de ruble. 

A doua zi dis-de-dimineatä, Bugrov şi Misutca se şi aflau la 
Feodosia. 


III 


Trecură câteva luni. Sosi şi primăvara. 

Odată cu ea, începură zile senine, însorite, zile in care viata nu-ţi 
mai pare chiar atât de nesuferită, de plicticoasă. Pământul era în 
toată splendoarea lui... De pe mare şi de pe câmp veneau adieri 
calde... Pajiştile se acoperiră cu iarbă nouă, pe copaci înverziră 
frunze proaspete. Natura învia şi se infatisa într-o haină noua. 

Ai fi putut crede că şi în om trebuie să se trezească nädejdi şi 
dorinţe noi, când în natură totul e tânăr, proaspăt reînnoit. Dar 
omul e greu de reînviat. Pe om e greu să-l trezesti din amorteala. 

Groholski stătea în aceeaşi vilă. Nadejdile şi dorinţele sale 
mărunte, câtusi de putin pretentioase, erau concentrate asupra 
aceleiaşi Liza, şi numai asupra ei! Ca şi înainte, nu-şi lua ochii de 
la ea şi se desfăta cu gândul: „Ce fericiţi sunt!” Sărmanul se 
simţea într-adevăr nespus de fericit. Liza şedea ca şi înainte pe 
terasă, atintindu-si privirea plictisită, goală, asupra vilei de vizavi 
si asupra copacilor din jur, printre care se zărea marea albastră. Ca 
si înainte, tăcea mult, plângea des, şi din când în când îi punea lui 
Groholski cataplasme cu muştar. Si totuşi cu Liza se petrecuse o 
schimbare: în sufletul ei se cuibărise un vierme. Acest vierme era 
melancolia. O rodea tristeţea, îi era dor de copilul ei, de viaţa ei 
dinainte, de veselie. Nici cealaltă viaţă a ei nu fusese prea veselă, 
dar oricum, parcă tot mai veselă decât cea de acum... Pe vremea 
când trăia cu bărbatul ei, se mai ducea din când în când la teatru, 
la club, la cunoscuţi. Dar aici, cu Groholski? Aici era pustiu şi o 
linişte de moarte... N-avea lângă ea decât un singur om, şi acela 
cu bolile lui şi cu veşnicele-i sărutări dulcege, aducând cu un 
mosneag tihnit, care plânge mereu de bucurie. Ce plictiseală! Aici 
nu era nici Mihei Sergheici, căruia îi plăcea să joace cu ea 
mazurca, nici Spiridon Nikolaici, fiul redactorului de la 
„Monitorul Guberniei”, care cânta asa de frumos din gură şi recita 
tot atât de bine versuri. Nu era masă cu gustări, nu era nici dădaca, 
Gherasimovna, care o ocăra mereu că mănâncă prea multă 
dulceaţă... Nu era nimeni! Uneori îi venea să-şi ia câmpii. 


Groholski se bucura de singurätatea lui, dar... degeaba se bucura. 
Pläti pentru egoismul lui, chiar mai devreme decat s-ar fi cuvenit 
la începutul lunii mai, când ai fi zis că însuşi aerul e îndrăgostit de 
ceva şi este îmbibat de fericire, Groholski pierdu totul: şi femeia 
iubită $1... 

Bugrov veni din nou în Crimeea. Nu mai închirie vila de vizavi, 
ci hoinări cu Mişutca prin toate oraşele peninsulei, band, mâncând 
si jucând cărți. Pierduse orice poftă de pescuit, de vânătoare şi de 
frantuzoaice — care, între noi fie zis, îl cam jefuisera. Slabise, nu 
mai avea fata aceea strălucitoare şi zâmbetul larg, şi purta haine de 
doc. Câteodată venea şi pe la Groholski şi-i aducea Lizei dulceaţă, 
bomboane, fructe, străduindu-se parcă să-i risipească plictiseala. 
Aceste vizite nu-l nelinisteau pe Groholski, mai ales că erau 
scurte, rare, şi păreau făcute pentru Misutca, căruia nu 1 se putea 
lua dreptul de a-şi vedea mama. Bugrov intra, punea pe masă 
micile sale daruri şi, după ce spunea doar câteva vorbe, pleca. Si 
chiar aceste câteva vorbe nu i le spunea Lizei, ci lui Groholski. 
Lizei nu-i spunea niciun cuvânt. Si Groholski se simţea liniştit... 
Dar există o zicătoare rusă pe care Groholski n-ar fi făcut rău să 
şi-o amintească: „Nu te teme de câinele care latră, ci de cel care 
tace...” Zicătoarea e veninoasă, dar poate fi câteodată necesară în 
viaţă. 

Într-o zi, plimbându-se prin grădină, Groholski auzi glasuri: un 
glas de bărbat şi un glas de femeie. Unul era al lui Bugrov, celălalt 
al Lizei. Groholski trase cu urechea şi, îngălbenindu-se ca un 
mort, se apropie încet de locul de unde se auzea vorbă. Se opri 
după o tufă de liliac şi începu să observe şi să asculte. Picioarele şi 
mâinile 1 se răciră. Pe frunte 1 se iviră broboane reci de sudoare. 
Fiindcă abia îl mai ţineau picioarele, se agata cu mâinile de 
crengile liliacului. Totul se sfârsise! 

Bugrov o tinea pe Liza de mijloc şi-i spunea: 

— Draga mea! Ce vrei să facem? Se vede că Dumnezeu a vrut 
să se întâmple aşa. Sunt un ticălos... Te-am vândut. M-am lăsat 
ademenit de bani, lua-i-ar naiba... Blestematii! Şi ce folos mi-a 
adus bogăţia asta? Numai zbucium şi fanfaronadă! Nici tihnă, nici 


fericire, nici onoruri... Stau pe loc ca un dobitoc şi nu fac niciun 
pas înainte... Ai auzit că Andriuşca Marcuzin a fost înaintat şef de 
birou?... Tâmpitul acela de Andriusca! Si eu stau pe loc... 
Doamne, Doamne! Te-am pierdut pe tine, am pierdut fericirea. 
Sunt un nemernic! Un ticălos! Nu crezi c-am s-o pätesc la judecata 
de apoi? 

— Hai să plecăm de aici, Vania! începu să plângă Liza. Mă 
plictisesc... Mor de urât... 

— Nu se poate... Am luat banii... 

— Dä-1 înapoi! 

—J-as da bucuros, dar... i-ai de unde nu-s! l-am cheltuit! 
Trebuie să ne supunem sorții... Ne pedepseşte Dumnezeu. Pe 
mine, pentru că am fost lacom de bani, iar pe tine, pentru că ai fost 
uşuratică. Ce să-i facem? Ne vom chinui înainte... Poate că ni se 
va ţine seamă pe lumea cealaltă. 

Si, purtat de o năvală de porniri religioase, Bugrov ridică ochii 
spre cer. 

— Dar nu înţelegi că nu pot să mai trăiesc aici? Mă plictisesc de 
moarte! 

— Ce-i de făcut? Crezi că eu nu mă plictisesc? Crezi că mie mi- 
e plăcut să stau fără tine? Mă prăpădesc de dor, m-am uscat de tot! 
A început să mă doară chiar şi pieptul!... Tu eşti nevasta mea 
legitimă, trup din trupul meu... suntem un singur trup... Dar ce să 
facem! Trăieşte înainte, suferă! Eu... am să vin să te văd cât mai 
des... 

Si, aplecându-se spre Liza, Bugrov îi spuse, în şoaptă, chipurile, 
dar atât de tare, încât se putea auzi la zece paşi: 

— Am să vin şi noaptea la tine, Lizanca... Să n-ai grijă... De la 
Feodosia e aproape... Am să trăiesc aici lângă tine, până ce voi fi 
irosit totul... Si asta se va întâmpla curând, voi irosi totul până la 
ultima letcaie! O-o-of! Viatä-1 asta? Mă plictisesc, sunt bolnav... 
mă doare şi pieptul, şi stomacul... 

Bugrov tăcu. Veni rândul Lizei... Doamne, câtă cruzime se 
ascundea în femeia asta! Începu să plângă şi să se jeluiască, să 
înşire toate metehnele amantului ei, toate chinurile ce le îndura 


langa el... Ascultand-o, Groholski se simti tâlhar, ticälos, calau... 

— M-a dat gata! încheie Liza. 

După ce o sărută pe Liza şi se despărți de ea, ieşind din grădină, 
Bugrov dădu de Groholski, care stătea lângă portita şi îl aştepta. 

— Ivan Petrovici! spuse Groholski cu glasul unui om care trage 
să moară. Am auzit şi am văzut totul... Nu-i cinstit din partea 
dumitale, dar nu te invinuiesc... O iubeşti şi dumneata... Trebuie 
însă să înţelegi o dată pentru totdeauna că Liza e a mea! A mea! 
Nu pot trăi fără ea! Cum de nu înţelegi lucrul acesta? Admit că o 
iubeşti, că suferi, dar nu te-am răsplătit măcar în parte pentru 
suferințele dumitale? Pleacă, pentru Dumnezeu! Pleacă odată! 
Pleacă pentru totdeauna de aici. Te rog din suflet! Altfel mă vei 
ucide... 

— N-am unde să plec, spuse Bugrov cu glas infundat. 

— Hm... Ai şi cheltuit totul... Eşti un om care te laşi ademenit 
uşor... Ei, bine... Pleacă la moşia mea de lângă Cernigov... Vrei? 
Ti-o dăruiesc... E mică, dar bună... Pe cuvânt de onoare că-i 
bună! 

Bugrov zâmbi larg. Se simţi deodată în al şaptelea cer. 

— Ti-o dăruiesc... Am să-i scriu chiar astăzi administratorului 
meu şi am să-i trimit o procură pentru facerea actului de vânzare! 
Dumneata să spui peste tot că ai cumpărat-o... Pleacă! Te rog din 
suflet! 

— Bine... Plec. Te înţeleg. 

— Hai să mergem la notarul public... Să mergem chiar acum, 
spuse Groholski, deodată înveselit, şi se duse să poruncească să 
înhame caii. 

A doua zi, seara, Liza şedea pe banca pe care aveau de obicei 
loc întâlnirile ei cu Ivan Petrovici. Groholski se apropie încet, se 
aşeză alături de ea şi îi luă mâna. 

— Te plictiseşti, Lizocica? începu el după o scurtă tăcere. Te 
plictiseşti? Ce-ar fi să ne ducem undeva? De ce stăm mereu acasă? 
Ar trebui să ne mai mişcăm, să petrecem putin, să facem 
cunoştinţe noi... Nu-i aşa ca ar trebui? 

— Mie nu-mi trebuie nimic, spuse Liza şi, galbenă, slăbită, nu- 


si lua ochii de la aleea pe care venea de obicei Bugrov. 

Groholski tacu un timp. Ştia pe cine aşteaptă şi de cine avea ea 
nevoie. 

— Hai acasă, Liza, spuse el. Aici e umezeală... 

— Du-te... Am să vin îndată. 

Groholski tăcu iarăşi un timp. 

— Il aştepţi? întrebă el, şi fata i se schimonosi, de parcă cineva 
l-ar fi apucat de inimă cu un cleşte înroşit în foc. 

— Da... Aş vrea sä-1 dau nişte ciorapi pentru Misa... 

— N-o să vină. 

— De unde ştii? 

— A plecat... 

Liza deschise ochii mari. 

— A plecat... A plecat la Cernigov. I-am dăruit moşia mea... 

Liza se îngălbeni si mai tare şi se sprijini de umărul lui 
Groholski ca să nu cadă. 

— L-am însoţit la vapor... La ceasul trei... 

Liza îşi cuprinse deodată capul în mâini, se clătină şi, căzând pe 
bancă, începu să tremure din tot trupul. 

— Vania! începu ea să plângă. Vania! Plec şi eu! Vania!... 
Dragul meu! 

Avu un atac de nerv... 

Începând din seara aceea şi până în luna iulie, prin parcul în care 
se plimbau vilegiaturiştii puteai vedea două umbre. Umbrele se 
plimbau de dimineaţă până seara, stârnind în suflete un simtämânt 
apăsător. După umbra Lizei păşea mereu umbra lui Groholski. Le 
zic umbre, fiindcă amândoi îşi pierduseră înfăţişarea lor de mai 
înainte. 

Slăbiseră, se gălbejiseră, se sfrijiseră şi aduceau mai curând a 
stafii decât a oameni vii... Amândoi se ofileau, ca puricele din 
anecdota binecunoscută cu evreul care vindea praf de purici. 

La începutul lunii tulie, Liza fugi de la Groholski, lăsându-i un 
biletel, în care îi scria că pleacă pentru o vreme „la fiul er”. Pentru 
o vreme! Fugi noaptea în timp ce Groholski dormea. 

După ce citi biletelul, Groholski rătăci ca un nebun timp de o 


săptămână întreagă in jurul vilei, fără să mănânce şi fără să 
doarmă. În luna august se îmbolnăvi de febră recurentă, iar prin 
septembrie plecă în străinătate, unde începu să bea, în speranţa că 
vinul şi desfrâul o să-i redea liniştea sufletească. 

Îşi irosi întreaga avere, dar nu izbuti, sărmanul, să-şi smulgă din 
inimă chipul femeii iubite, cu botişor de pisică. De fericire nu 
mori, după cum nu mori nici de nefericire. Groholski încärunti, 
dar nu muri. Trăieşte şi acum. Întorcându-se din străinătate, se 
duse s-o vadă “în trecere” pe Liza. Bugrov îl primi cu braţele 
deschise şi îl opri ca musafir, rugându-l să rămână la ei cât 1-0 
plăcea. E şi astăzi musafirul lui Bugrov... 


Anul acesta, am avut prilejul să trec prin Groholevca, moşia lui 
Bugrov. Am găsit gazdele la masă. Ivan Petrovici s-a bucurat 
grozav de venirea mea şi a început să mă ospăteze cu fel de fel de 
bunätäti. S-a îngrăşat, s-a labartat chiar un pic. Are aceeaşi fata 
sătulă, lucioasă şi trandafirie. N-a chelit încă. Liza s-a îngrăşat şi 
ca, ceea ce nu o prinde. Faţa ei mică începe să-şi piardă 
asemănarea cu un botisor de pisică şi să semene — vai! cu un cap 
de focă. Obrajii s-au umflat şi în sus, şi înainte, si în lături. 
Bugrovii duc un trai minunat. Au de toate, din belşug. Casa-i plină 
de servitori şi de merinde. 

După ce am cinat, am stat la taifas. Uitând că Liza nu ştie să 
cânte, am rugat-o să ne cânte ceva la pian. 

— Ea nu cântă, a spus Bugrov. Nu ştie... Hei! Care-i acolo? 
Ivane! Ia cheamă-l pe Grigori Vasilici! Ce tot face pe acolo? şi 
Bugrov a adăugat, întorcându-se spre mine: Acusi o să vină cineva 
care ştie să cânte... Cântă din chitară. Pianul îl ţinem pentru 
Misutca, ia lecţii... 

Peste vreo cinci minute, în salon a intrat Groholski, somnoros, 
nepieptănat, neras... m-a salutat şi s-a aşezat mai la o parte. 

— Cum poţi să te culci atât de devreme? l-a întrebat Bugrov. Nu 
te înțeleg, frate! Nu faci decât să dormi... Mare somnoros mai 
eşti! Hai, cântă-ne ceva vesel... 

Groholski a acordat chitara, a ciupit coardele şi a început să 


cânte din gura: 

Teri mi-am asteptat prietenul... 

Ascultam cântecul, mă uitam la botul sätul, cu pretenti de fata 
omenească, al lui Bugrov şi mă gândeam: „Ce mutră urâcioasă!” 
Îmi venea să plâng... După ce şi-a isprăvit cântecul, Groholski ne- 
a salutat şi a ieşit. 

— Ce să mă fac cu el? m-a întrebat gazda, după plecarea lui 
Groholski. E o adevărată pacoste! Toată ziulica e dus pe gânduri şi 
noaptea geme... Doarme, geme sau oftează... Pesemne că-i un fel 
de boală... Ce să mă fac cu el? Nici eu nu mai ştiu! Îmi strică 
somnul... Ma tem să nu innebuneasca. Lumea ar crede că trăieşte 
rău la mine... Ce, ästa-1 trai prost? Mananca cu noi, bea cu noi... 
Atâta că nu-i dăm bani... Dacă 1 s-ar da bani, i-ar bea sau i-ar 
irosi... Ce belea pe capul meu! Domnul să mă ierte, păcătosul de 
mine! 

M-au oprit să dorm noaptea la ei. Când m-am trezit a doua zi, 
Bugrov mustra pe cineva în camera de alături: 

— Dacă pui pe un prostălău să se roage lui Dumnezeu, isi 
sparge şi capul! Unde ai mai pomenit să se vopsească vâslele în 
verde? Gândeşte-te niţel, cap sec ce eşti! Mai gândeşte-te la ceea 
ce faci! De ce taci? 

— Am... am... greşit... se dezvinovätea un glas rägusit. 

Era glasul lui Groholski. 

El m-a dus la gară. 

— E un despot, un tiran, mi-a mărturisit el pe drum. Are porniri 
nobile, dar e tiran! Nici inima, nici creierul nu sunt dezvoltate 
normal la el. Mă chinuie! Dacă n-ar fi la mijloc această femeie 
minunată, aş fi plecat de mult... Dar mi-e milă s-o părăsesc. E 
parcă mai uşor să înduri toate în doi. 

Groholski a oftat şi a continuat: 

— E însărcinată... N-ai băgat de seamă? Copilul e al meu... Al 
meu... Şi-a dat foarte curând seama de greşeala pe care o făcuse şi 
mi s-a dăruit din nou mie. Nu-l poate suferi. 

— Eşti o cârpă! nu m-am putut împiedica să-i spun lui 
Groholski. 


— Da, sunt un om fara vointa... Asta-1 adevarat. 

Aşa m-am născut. Ştii cum am venit pe lume? Räposatul meu 
tată asuprea pe un biet contopist, subalternul lui. Grozav îl mai 
asuprea! Îi otrăvea viaţa! Iar răposata mea mamă era tare miloasă; 
ea era din popor, o târgoveaţă... De milă, s-a împrietenit cu 
contopistul... Ei... Si m-am născut eu... Dintr-un asuprit... De 
unde sa am vointa? De unde? Dar vezi ca-ti pleaca trenul... La 
revedere! Mai da pe la noi, dar sa nu-i scapi lui Ivan Petrovici o 
vorba din ce ti-am spus. 

Am strâns mâna lui Groholski şi am sărit în vagon. El a facut un 
salut vagonului meu şi s-a dus spre putinica cu apă. Se vede că 1 se 
făcuse sete... 


Apărută întâi în revista ,Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 28, 6 august; Nr. 29, 14 
august; Nr. 30. 22 august; Nr. 31, 27 august. Semnată: A. Cehonte. — 
Publicăm acest text. 

Povestirea este dedicată lui Feodor Feodoseevici Popudoglo (decedat la 14 
octombrie 1883), prieten cu Cehov, căruia îi plăcea să aibă cu el lungi 
convorbiri. Popudoglo colabora la „Budilnic”, la „Moscovski listoc” ?) şi alte 
organe ale presei mărunte. A publicat mai ales scene din viata negustorilor; a 
scris şi o comedie în cinci acte ,,Vucol Vahruşin”. 

, Novoe vremia ” — ziar reactionar, editat la Petersburg de A. S. Suvorin. 


Flori târzii 


lui N. I. Korobov 


Scena se petrecea într-o după amiază întunecată, de toamnă, în 
casa prinților Priklonski. 

Prinţesa mamă şi fiica sa Marusia stăteau în picioare în camera 
tânărului print, îşi frângeau mâinile şi se rugau fierbinte de el. Îl 
rugau din tot sufletul, cum nu ştiu să roage decât femeile neno- 
rocite; cu ochii înecaţi în lacrimi, îl implorau, în numele Domnului 
Hristos, în numele cinstei, în numele răposatului tata. 

Prinţesa stătea nemişcată în faţa lui şi plângea. 

Dându-și frâu liber lacrimilor şi vorbelor, întrerupând-o mereu 
pe Marusia, îl copleşea pe prinţ cu învinuiri, cu cuvinte aspre, sau 
chiar de ocară, cu dezmierdări, şi iar cu rugăminţi... Îi aminti de o 
mie de ori de negustorul Furov, care le protestate o poliţă, de 
răposatul ei sot care cu siguranţă că se zbuciuma în mormânt, şi de 
câte şi mai câte. Îi aminti până si de doctorul Toporcov. 

Acest doctor Toporcov stătea ca un ciob de sticlă în ochii 
prinților Priklonski. Tatăl lui fusese rob, fecior la răposatul prinţ; 
toată lumea îi spunea Senea. Nichifor, unchiul său după mamă, era 
şi astăzi slugă, fecior al prinţului Egoruşca. Însuşi doctorul 
Toporcov primea în copilărie pumni după ceafă cand nu curăța 


destul de bine cutitele, furculitele, ghetele sau samovarele 
princiare. lar acum să nu innebunesti? ajunsese doctor, şi încă 
doctor strălucit, deşi era tânăr. Trăia boiereste într-o casă mare şi 
arătoasă şi nu ieşea decât în trăsură cu doi cai, parcă dinadins ca să 
facă în ciudă Priklonskilor, care umblau mai mult pe jos şi nu mai 
isprăveau cu tocmeala când luau o birja. 

— E stimat de toată lumea, spunea prinţesa, plângând fără a-şi 
mai şterge lacrimile, e simpatizat de toţi, e bogat, e bărbat frumos, 
e primit peste tot... Fosta ta slugă, nepotul lui Nichifor! Mi-e 
ruşine s-o spun! Şi de ce toate astea? Fiindcă se poartă cum 
trebuie, nu se ţine de chefuri, nu leagă prietenie cu oameni de 
nimic... Munceşte de dimineaţă până noaptea târziu... lar tu? 
Doamne, Dumnezeule! 

Prinţesa Marusia, o fată de vreo douăzeci de ani, drägälasä ca o 
eroină de roman englezesc, cu un minunat păr inelat de culoarea 
inului şi cu ochi mari, deştepţi şi albaştri ca cerul de miazăzi, se 
ruga de fratele ei Egorusca cu aceeaşi staruinta. 

Vorbea odată cu mamă-sa, îşi săruta fratele pe mustätile lui 
tepoase care miroseau a vin acrit, îl mângâia pe chelie, pe obraji şi 
se lipea de el ca un catelus speriat. Nu-i spunea decât vorbe bune, 
pornite din inimă. Marusia nu era în stare să adreseze fratelui ei 
ceva ce ar fi semănat cât de departe cu o mustrare usturătoare. Îl 
iubea atât de mult! După părerea ei, desfrânatul ei frate, prinţul 
Egoruşca, ofiţer de husari în retragere, era întruchiparea celui mai 
înalt adevăr şi modelul virtuţii celei mai desăvârşite! Credea or- 
beste că betivanul acela cu cap sec avea o inimă de aur, pentru 
care putea fi pizmuit de toate zânele din basme. Vedea în el un om 
fără noroc, un neînțeles, ale cărui merite nu erau recunoscute. Îi 
ierta aproape cu entuziasm desfrâul şi setea de alcool. Nici nu 
putea fi altfel! Egorusca reuşise s-o incredinteze ca bea de 
supărare ca să-şi înece în vin şi votcă o dragoste deznădăjduită, 
care îi mistuie sufletul, iar în braţele femeilor desfrânate încearcă 
să scoată din capul său de husar chipul minunat al făpturu iubite... 
Si care Marusie, care femeie, nu socoteşte dragostea un motiv de o 
mie de ori onorabil, pentru care se iartă totul, totul! Care? 


— Georges! spunea fata, lipindu-se de el şi sărutându-i fata 
puhava de betivan, cu nas stacojiu. Bei fiindcă esti nefericit, asta-i 
adevărat... Dar, dacă-i aşa, uitä-ti durerea! Oare toţi cei nenorociti 
trebuie să bea? Mai rabdă şi tu, fu bărbat, luptă cu îndârjire! Fii ca 
Croil din legende! Un om atât de deştept ca tine si cu un suflet atât 
de cinstit şi de nobil poate înfrunta loviturile sorții! O! Ce slabi 
sunteţi cu toţii, voi, cei fără de noroc!... 

Și Marusia (iart-o cititorule) îşi aduse aminte de Rudin al lui 
Turgheniev şi începu să-i vorbească de el lui Egorusca. 

Prinţul stătea lungit pe pat şi privea cu ochii lui mici şi roşii în 
tavan. Capul îi vâjâia uşor şi în regiunea stomacului avea o plăcută 
senzaţie de îndestulare. Abia se sculase de la masă, băuse o sticlă 
de vin negru şi acum se lăsa legănat de o dulce lenevie, fumând o 
țigară de foi de trei copeici. Gândurile şi simtämintele cele mai 
felurite se învălmăşeau în creierul lui incetosat şi în putintelul lui 
suflet îndurerat. Îi era milă de sora şi de mama sa, pe care le vedea 
plângând, dar avea totodată o poftă nebună să le dea afară din 
odaie: îl împiedicau să atipeascä, să tragă un pui de somn. Îl 
supăra faptul că îndrăzneau să-l dojenească, dar totodată îl râcâiau 
măruntele mustrări ale conştiinţei sale (după toate semnele şi ea 
foarte măruntă). Era prost, dar nu într-atâta încât să nu-şi dea 
seama că străvechea casă a Priklonskilor se ducea într-adevăr de 
râpă, în parte din vina lui. 

Prințesa si Marusia se rugară mult timp de el. În salon se 
aprinsese lumina şi sosise un musafir oarecare şi ele tot se mai 
rugau. În cele din urmă, Egoruşca se sătură să stea tolănit fără să 
doarmă. Se întinse, căscă zgomotos şi spuse: 

— Bine, am să mă îndrept! 

— Pe cuvântul tau de print? 

— Să mă bată Dumnezeu! 

Mamă şi soră se agätarä cu mâinile de el şi îl siliră să-şi dea încă 
o dată cuvântul de onoare şi să jure pe Cel de Sus. Egoruşca îl 
invocă din nou pe Dumnezeu, se jură pe cinstea lui şi se învoi să 
fie lovit pe loc de trăsnet, dacă nu va înceta să ducă o viaţă 
destrăbălată. Prinţesa îi mai ceru să sărute icoana. Sărută şi icoana, 


făcând de trei ori semnul crucii. Într-un cuvânt, jurământul fu dat 
în chipul cel mai solemn. 

— Te credem! spuseră prinţesa şi Marusia şi se aruncară de 
gâtul lui. Îl credeau într-adevăr. Cum să nu se încreadă într-un 
cuvânt de onoare dat atât de categoric, în nişte jurăminte atât de 
înfocate şi în sărutarea atât de smerită a icoanei? Unde mai pui că 
dragostea e întotdeauna însoțită de încrederea cea mai oarbă. 
Amândouă se insufletira şi se dusera cu fata strălucind de bucurie 
să sărbătorească renaşterea sufletească a lui Egorusca, aşa cum 
iudeii sărbătoriseră renaşterea Ierusalimului. După ce scăpară de 
musafir, se aşezară într-un colt şi începură să facă in soapta 
planuri despre felul în care avea să se îndrepte Egoruşca al lor, 
despre viata nouă pe care urma să o ducă... Hotărâră că Egorusca 
va ajunge departe şi că va îndrepta curând situaţia lor materială, 
atât de serios zdruncinată. Nu aveau să mai fie nevoite să îndure 
sărăcia lucie — acest Rubicon respingător a cărui trecere este 
sortită tuturor celor ce îşi irosesc averea. Hotărâră chiar că 
Egoruşca se va însura, neapărat cu o fată bogată şi frumoasă. E 
atât de chipeş şi de deştept, se trage dintr-o viţă atât de străveche, 
încât e cu neputinţă ca o femeie să aibă îndrăzneala să nu se în- 
drăgostească de el! În sfârşit, prinţesa reaminti de biografia 
strămoşilor, oameni însemnați, pe urmele cărora Egoruşca avea sa 
calce curând. Bunicul Priklonski fusese ministru plenipotenţiar şi 
vorbea toate limbile europene, tatăl comandase unul dintre regi- 
mentele cele mai vestite, iar fiul avea să ajungă... să ajungă... ce? 

— Ai să vezi ce va ajunge! hotări Marusia. Ai să vezi! 

După ce se ajutară una pe alta la culcare, mai discutară mult 
timp despre minunatul viitor ce le aştepta. Adormiră şi avură 
visurile cele mai încântătoare. Zâmbeau de fericire prin somn, atât 
de minunate le erau visurile! Se vede că soarta răscumpăra cu 
aceste visuri grozăviile ce aveau să îndure a doua zi. Soarta nu-i 
întotdeauna zgârcită: câteodată te despăgubeşte chiar anticipat. 

Pe la orele trei din noapte, tocmai când prinţesa îşi visa odorul 
într-o impunătoare uniformă de general, iar Marusia îşi aplauda în 
vis fratele, care rostise o cuvântare strălucită, o sărmană birjă trase 


la scara locuinţei prinților Priklonski. În trăsură se afla un chelner 
de la „Château des Fleurs”, care ţinea în braţe trupul nobil al 
prinţului Egorusca, beat turtă. Acesta, în stare de totală nesimţire, 
spânzura în braţele chelnerului, ca o gâscă proaspăt tăiată pe care 
o duci la bucătărie. Birjarul sări de pe capră şi sună la poartă. 
Nichifor şi cu bucătarul deschiseră, plătiră birjarului şi-l urcară pe 
prinţ, fără cunoştinţă, sus pe scări. Departe de a se mira sau de a se 
îngrozi, bătrânul Nichifor dezbrăcă cu mişcări obişnuite trupul 
nemișcat, îl întinse cât putu mai bine pe salteaua de puf şi îl 
acoperi cu plapuma. Servitorii nu schimbaseră nicio vorbă. Erau 
deprinşi să vadă în boierul lor o făptură ce trebuia dusă pe braţe, 
dezbrăcată, învelită şi de aceea nici nu se mirau, nici nu se 
îngrozeau. Pentru ei era foarte normal să-l vadă pe Egorusca beat. 

A doua zi dimineaţa însă se îngroziră. 

Pe la orele unsprezece, în timp ce prinţesa şi Marusia îşi luau 
cafeaua, Nichifor intră în sufragerie şi raportă Excelentelor Lor că 
ceva nu-l în regulă cu prinţul Egorusca. 

— Parc-ar trage să moară! spuse Nichifor. Binevoiti a vă uita şi 
dumneavoastră! 

Prinţesa şi Marusia se făcură albe ca varul. Din gura prinţesei 
scăpă o bucăţică de pesmet. Marusia îşi răsturnă ceasca şi îşi duse 
mâinile la piept; speriată şi luată prin surprindere, inima începuse 
să-i zvâcnească puternic. 

— Ştiţi... pe la orele trei noaptea, a venit ca să zic aşa putin cu 
chef, raportă Nichifor cu glas tremurător. Ca de obicei. Si acum se 
zbate întruna şi geme, Dumnezeu o fi ştiind de ce... 

Prinţesa şi Marusia se sprijiniră una de cealaltă şi alergară în 
iatacul lui Egoruşca. 

Cu părul vâlvoi, galben-verzui la fata şi cu obrajii supti, 
Egoruşca stătea lungit sub plapuma grea de molton. Răsufla 
anevoie, tremura din tot trupul, gemea şi se zbătea. Capul şi 
mâinile îi zvâcneau neîncetat. Pe mustață 1 se zbicise ceva roşu, 
pesemne un firicel de sânge. Daca Marusia i-ar fi privit mai de 
aproape fata, ar fi văzut o uşoară rană pe buza de sus şi ar fi 
constatat lipsa a doi dinți. Din tot trupul se ridica o adiere de 


fierbintealä s1 de alcool. 

Prinţesa şi Marusia cazura în genunchi şi începură să plângă cu 
hohote. 

— Noi suntem vinovate de moartea lui! spuse Marusia tinându- 
si capul între palme. L-am necăjit ieri cu mustrările noastre şi el... 
n-a putut să le îndure! Are un suflet atât de sensibil! Noi suntem 
vinovate, maman! 

Si, pătrunse de vina lor, cu ochii märiti de groază, se lipirä una 
de cealaltă, tremurând din tot trupul, asemenea celor ce îşi dau 
seama că peste câteva clipe tavanul se va prăbuşi peste ei cu 
zgomote şi trosnete înspăimântătoare, strivindu-i sub greutatea lui. 

Bucătarului îi veni în gând să alerge după un medic şi-l aduse pe 
doctorul Ivan Adolfovici, un omulet alcătuit dintr-o chelie uriaşă, 
doi ochi ca de purcel, mici şi lipsiţi de orice expresie, şi dintr-o 
burticică rotunjoară. Prinţesa şi Marusia se bucurară de venirea 
lui, de parcă le-ar fi sosit un părinte drag. Doctorul mirosi aerul 
din iatacul lui Egorusca, pipăi pulsul prinţului, oftă adânc şi se 
încruntă. 

— Nu fă nelinistiti, Excelenţa Foastră! spuse el cu glas rugätor. 
Eu nu şti, dar după părerea mea, nu socoteşte ca fiul tumneafoastră 
să fie în mare pericol, ca să zic aşa... Nu-i nimic! 

Marusiei însă îi spuse cu totul altceva: 

— Eu nu şti, temniţă, dar, după părerea me... Fiecare are 
părerea lui, temniţă. După părere me, Excelenţa Sa... pff!... şvah, 
cum zice neamtul... Dar tot depinde... depinde de crizis, ca să zic 
aşa. 

— E grav? întrebă Marusia încet. 

Ivan Adolfovici îşi increti fruntea şi începu să demonstreze că 
fiecare are părerea lui... I se dădu o hârtie de trei ruble. Multumi, 
se fâstâci, tuşi şi se evaporă. 

Revenindu-şi în fire, prințesa şi Marusia se gândiră să trimită 
după o somitate. Somitätile sunt cam scumpe, dar... ce să-i faci? 
Viaţa unei fiinţe dragi ţi-e mai scumpă ca banii. Bucătarul alerga 
la Toporcov. Bineînţeles că nu-l găsi acasă. Fu nevoit să lase un 
biletel. Toporcov nu se grăbi să răspundă curând invitatiei. Fu 


asteptat cu infrigurare, cu strangere de inimä, ziua intreaga, 
noaptea întreagă şi dimineaţa următoare... Printesele vrura chiar 
să trimită după un alt doctor, dar în cele din urmă renuntarä. În 
schimb se hotărâră să-i spună neapărat lui Toporcov, când avea sa 
vină, că-i un bădăran, să 1-o spună în fata, ca să nu mai 
indrazneasca să mai facă şi pe alții să aştepte atât de mult. Cu toată 
îngrijorarea lor, toţi cei din casa prinților Priklonski erau revoltați 
până în adâncul sufletului. În sfârşit, a doua zi pe la ceasurile 
două, o trăsură trase la scară. Nichifor, cu paşii lui mărunți, alerga 
cât putu ca să deschidă, şi după câteva clipe lua cu mult respect de 
pe umerii nepotului său paltonul de stofă scumpă. Toporcov isi 
vesti sosirea printr-o tuse scurtă şi, fără să salute pe nimeni, se 
duse în camera bolnavului. Trecu prin salonul cel mare, prin 
salonaş şi prin sufragerie, fără să arunce o privire nimănui, cu un 
aer important, ca un general, scartaind din ghetele sale 
strälucitoare, de se auzea prin toata casa. Statura sa mare inspira 
respect. Era chipes, grav, impunător şi grozav de corect, sculptat 
parcă în fildeş. Ochelarii cu ramă de aur şi fata nemiscata, cât se 
poate de severă, completau înfăţişarea sa mândră. Plebeu de 
origină, afară de musculatura sa puternic dezvoltată, n-avea nimic 
plebeian în el. Totul era aristocratic, aproape de gentleman. Faţa 
sa era trandafirie, frumoasă, chiar foarte frumoasă, după părerea 
bolnavelor îngrijite de el. Gâtul îi era alb, ca de femeie, părul 
moale ca mătasea, minunat, dar din păcate, tuns scurt. Dacă 
Toporcov s-ar fi ocupat mai mult de înfăţişarea sa, nu şi-ar fi tuns 
părul ci l-ar fi lăsat să onduleze până pe guler. Chipul său frumos 
era prea rigid şi prea grav. Aspru, serios şi nemişcat, nu exprima 
NIMIC, afară de o mare oboseală, din cauza muncii încordate din 
tot timpul zilei. 

Marusia ieşi în întâmpinarea lui Toporcov şi, frangandu-si 
mâinile în fata lui, începu să-l roage. Până atunci, nu se rugase 
niciodată de nimeni. 

— Scapă-l, doctore! spuse ea, ridicându-şi ochii mari asupra lui. 
Te rog din suflet! Toată nădejdea e în dumneata! 

Toporcov o ocoli şi se îndreptă spre Egorusca. 


— Dati drumul la ventilatie! porunci el, intrând la bolnav. De ce 
nu-1 deschisa ventilatia? Cum vreti sa respire? 

Prinţesa, Marusia şi Nichifor se repezira la ferestre şi la soba. La 
ferestre, la care erau puse geamuri duble, nu era ventilaţie, în sobă 
nu se putea face foc. 

— Nu-1 ventilaţie, spuse sfios prinţesa. 

— Cum se poate? Hm... Poftim de îngrijeşte pe cineva în 
asemenea condițiuni! N-am să-l îngrijesc! 

Si, ridicând putin glasul, Toporcov adăugă: 

— Duceţi-l în salonul cel mare! Acolo aerul nu-i atât de 
înăbuşitor. Chemati servitorii! 

Nichifor se repezi la pat şi se postă la căpătâi. Prinţesa, ruşinată 
că în afară de Nichifor, de bucătar şi de o fată în casă pe jumătate 
oarbă, nu mai avea alti servitori, apucă ea de partea cealaltă patul. 
Marusia ajută şi ea şi începu să tragă de pat din toate puterile. 
Moşneagul neputincios şi cele două femei plăpânde ridicară icnind 
patul şi, neîncrezându-se în puterile lor, împiedicându-se şi 
temându-se să nu-l scape, il duseră totuşi. Prințesei 1 se rupse 
rochia la umeri şi ceva îi plesni în burtă, Marusiei îi jucă ceva 
verde înaintea ochilor şi braţele începură s-o doară îngrozitor. 
Egoruşca era aşa de greu! Iar el, doctorul în medicină Toporcov, 
păşea cu un aer important în urma patului şi se încrunta, supărat că 
1 se răpeşte timpul cu astfel de fleacuri. Nu mişcă niciun deget 
pentru a le ajuta pe doamne! Ce bestie!... 

Patul fu aşezat alături de pian. Toporcov dădu plapuma la o 
parte şi, punând mereu întrebări prinţesei, începu să-l dezbrace pe 
Egoruşca, care continua să se zbată. Într-o clipită îi trase cămaşa. 

— Cât mai pe scurt, vă rog! Astea n-au nicio legătură cu boala! 
spuse  Toporcov, răspicat, ascultând  lămuririle prinţesei. 
Persoanele de prisos pot pleca! 

După ce-l ciocani pe Egorusca pe piept, îl întoarse pe burtă şi il 
ciocäni şi pe spate; îl auscultă apoi, sforăind uşor (medicii sforäie 
întotdeauna uşor când auscultă pe bolnavi) şi constată un delirium 
tremens cu complicaţii. 

— N-ar strica să-i puneţi o cămaşă de forță, spuse el cu glasul 


său egal, pronuntând răspicat fiecare cuvânt. 

După ce mai dădu câteva sfaturi, scrise o reţetă şi se îndreptă 
repede spre uşă. Pe când scria reţeta, întrebă, între altele, numele 
de familie al lui Egorusca. 

— Prinţul Priklonski, spuse prinţesa. 

— Priklonski? întrebă din nou Toporcov. 

„Ce repede ai uitat numele de familie al foştilor tai moşieri 
gândi prinţesa. 

Nu îndrăzni să spună nici în gând cuvântul de „stăpân: 
înfăţişarea fostului rob era prea impunătoare! 

În vestibul se apropie de el şi-l întrebă cu inima zvâcnindă: 

— Cazul nu-i grav, doctore? 

— Cred că nu. 

— Dupä pärerea dumitale, se va indrepta? 

— Presupun ca da, răspunse rece doctorul şi, înclinând uşor 
capul, cobori scara, spre trăsura şi caii sai, tot atât de arätosi şi 
impunători ca el însuşi. 

După plecarea doctorului, prinţesa şi Marusia respirară pentru 
prima oară uşurate după un chin de peste douăzeci şi patru de ore. 
Renumele lui Toporcov le dădea speranţe. 

— Ce atent şi ce drăguţ e! spuse prinţesa, binecuvântând în 
sufletul ei pe toți doctorii de pe lume. Mamelor le place medicina 
si au încredere în ea, când copiii le sunt bolnavi. 

— Ce boier mare! exclamă Nichifor, care, afară de câţiva 
betivani, tovarăşi de chef ai lui Egorusca, nu mai văzuse de mult 
în casa stăpânilor săi pe nimeni. Moşneagului nici prin vis nu-i 
trecea că acest boier mare nu era altcineva decât soiosul de Kolya, 
acela pe care, pe vremuri fusese de multe ori silit să-l scoată de 
picioare de sub saca, pentru a-i trage câteva nuiele zdravene. 

Prinţesa îi ascundea faptul că nepotul lui ajunsese medic. 

Seara, după asfintitul soarelui, pe Marusia, sleită de mâhnire şi 
de oboseală, o scutură deodată un fior puternic. Fiorul fu urmat de 
o fierbintealä mare şi de o durere în coastă. Aïuri şi gemu toată 
noaptea: 

— Mor, maman! 


1»? 


Cand Toporcov veni a doua zi dimineatä pe la orele zece, se 
vazu nevoit sa ingrijeasca doi bolnavi in loc de unul: pe printul 
Egorusca $i pe Marusia. La Marusia constata o pneumonie. 

In casa printilor Priklonski începu să miroasă a moarte. 
Nevăzută, dar înfricoşătoare, ea apărea, dispărea şi apărea din nou 
la căpătâiul celor două paturi, amenințând clipa de clipă pe 
prinţesă să-i răpească copiii. Bătrâna era innebunita de grijă. 

— Nu ştiu! îi spunea Toporcov. Nu pot să ştiu, nu-s profet. Peste 
câteva zile am să-mi dau seama. 

Rostea aceste vorbe pe un ton aspru, rece, injunghiind parcă cu 
ele pe nefericita mamă. Să-i fi spus măcar o vorbă de îmbărbătare! 
Culmea nenorocirii, Toporcov nu le prescria aproape nimic 
bolnavilor, ci îi bătea numai cu degetul şi îi ausculta, mustrând pe 
cei din jur ca nu este destul aer în camera sau că prisnitul nu-i pus 
la timp şi la locul potrivit. Bătrâna socotea toate acestea 
chitibusuri de modă nouă, fleacuri care nu slujesc la nimic. Zi şi 
noapte umbla fără încetare de la un pat la altul, uitând de tot ce-i 
pe lume, rugându-se mereu Celui de Sus şi făcându-i tot felul de 
făgăduieli. 

Socotea delirul şi pneumonia drept boli neapărat mortale şi când 
în expectoratia Marusiei apäru sânge, îşi închipui că fiică-sa a 
ajuns „în ultimul grad de tuberculoză”, şi leşină. 

Puteţi deci să vă inchipuiti bucuria ei când, in a şaptea zi de 
boală, tânăra prinţesă zâmbi şi spuse: 

— Mi-e mai bine. 

Tot în a şaptea zi se trezi şi Egoruşca. Gata să-l ridice în slavă ca 
pe un semizeu, râzând şi plângând de bucurie, prinţesa ieşi în 
întâmpinarea lui Toporcov, care tocmai intra, şi îi spuse: 

— Mi-ai scăpat copiii de la moarte, doctore. Îţi mulţumesc! 

— Nu înţeleg! 

— Iti datoresc mult! Mi-ai salvat copiii! 

— A... E a şaptea zi! Mă aşteptam să se producă în a cincea. De 
altfel, n-are a face. Praful acesta trebuie dat dimineaţa şi seara. 
Plapuma asta e prea grea, o puteţi înlocui cu una mai uşoară. Daţi 
fiului dumneavoastră băuturi acre. Am să mai trec mâine seară. 


Si, dupa o usoara inclinatie a capului, somitatea se indrepta spre 
scară cu pas măsurat, de general. 


II 


O zi luminoasă, străvezie, cu un strop de ger, una dintre acele 
zile de toamnă în care te împaci cu dragă inimă şi cu frigul, şi cu 
umezeala, şi cu galoşii grei. Văzduhul, atât de limpede încât 
desluşeşti până şi ciocul stancutei de pe cea mai înaltă clopotniţă, 
e pătruns de toate miresmele toamnei. Dacă ieşi pe stradă, obrajii 
ți se acoperă cu o rumeneală sănătoasă şi începi să semeni cu un 
măr de Crimeea. Frunzele veştede, călcate în picioare şi care 
aşteaptă cu răbdare prima zăpadă, par aurii la lumina soarelui şi 
strălucesc ca nişte galbeni. Firea adoarme liniştit, tihnit. Nicio 
adiere de vânt, niciun sunet. Nemiscatä şi mută, parcă obosită din 
timpul primăverii şi al verii, ea se alintă sub razele blânde şi 
dezmierdătoare ale soarelui. În faţa acestei tihne care cuprinde 
treptat totul, ai vrea să te linişteşti şi tu. 

Într-o asemenea zi, Marusia şi Egoruşca şedeau la fereastră, 
aşteptându-l pentru ultima dată pe Toporcov. Soarele cald, 
mângâietor, bătea şi în ferestrele Priklonskilor, jucând pe covoare, 
pe mobile, pe pian. Totul era scăldat în lumina lui. Marusia şi 
Egoruşca priveau în stradă şi îşi sărbătoreau însănătoşirea. Con- 
valescentii, mai ales cei tineri, sunt întotdeauna foarte fericiţi. Ei 
simt şi preţuiesc sănătatea, aşa cum un om obişnuit să fie sănătos 
nu poate să o facă. Sănătatea e libertate, şi cine se bucură şi e mai 
conştient de preţul libertăţii decât cel proaspăt ieşit din închisoare? 
Marusia şi Egorusca se simțeau în fiecare clipă ca sloboziti de la 
ocnă. Ce beti de fericire erau! Simteau o bucurie năvalnică să 
respire, să se uite pe fereastră, să se mişte, într-un cuvânt să 
trăiască — şi toate aceste minuni se implineau una după alta. Furov 
care protestase politele, bârfelile, purtarea lui Egoruşca, sărăcia — 
totul era uitat. Nu se mai gândeau decât la lucruri plăcute, care nu- 
1 tulburau: la vremea frumoasă, la balurile care îi aşteptau, la buna 
lor maman şi la... doctor. Marusia râdea şi gurita nu-i mai tăcea o 
clipă. Subiectul de căpetenie al discuţiei lor era doctorul, pe care il 
aşteptau din clipă în clipă. 

— E un om nemaipomenit, un om care poate totul! spunea 


Marusia. Cat de atotputernică e măiestria lui! Judecă şi tu, 
Georges, ce act de înalt eroism e să lupti împotriva naturii şi s-o 
birui! 

În timp ce vorbea, punea cu mâinile şi cu privirea, după fiecare 
frază pompoasă, dar sincer rostită, câte un semn mare de 
exclamatie. 

Egorusca asculta vorbele pline de entuziasm ale sorei sale, 
clipea din ochi si incuviinta din cand in cand. Fata severa a lui 
Toporcov îi impunea şi lui si era încredințat că numai lui îi 
datorează însănătoşirea. Maman şedea lângă ei, cu faţa strălucind 
de bucurie, şi împărtăşea entuziasmul copiilor. 

Ceea ce îi plăcea la Toporcov era nu numai priceperea lui ca 
medic, dar şi „seriozitatea”, pe care avusese prilejul s-o citească pe 
faţa doctorului. 

Nu ştiu de ce, oamenilor în vârstă le place mult această 
„seriozitate”. 

— Păcat numai ca-i... că-l de obârşie atât de joasă, spuse 
prinţesa, privind cu sfială la fata ei. Si meseria lui nu-i... prea 
curată. Umblă mereu cu mâinile prin fel de fel de lucruri... Pfui! 

Marusia se mânie şi se aşeză pe un alt fotoliu, mai departe de 
mamă-sa. Egoruşca se revoltă şi el. 

Nu putea suferi trufia celor de neam mare şi obiceiul lor de a 
face pe grozavil. 

Sărăcia învaţă multe pe om. De cate ori nu avusese prilejul să-şi 
dea seama pe pielea lui ce însemnau aerele pe care şi le dădeau 
oamenii mai bogaţi ca el! 

— În ziua de astăzi, mutter, spuse el, inaltand dispretuitor din 
umeri, cel ce are un cap sănătos pe umeri şi un buzunar mare la 
pantaloni este şi de obârşie bună, pe când dacă în loc de cap are un 
şezut, iar în loc de buzunar, o bäsicä de săpun, este... o nulitate, 
asta-i! 

Grăind astfel, Egoruşca vorbea ca un papagal. Cuvintele astea le 
auzise întocmai cu două luni în urmă, de la un seminarist, cu care 
se încăierase la biliard. 

— Mi-aş da cu plăcere titlul de print pe capul şi pe buzunarul 


lui, adäugä Egorusca. 

Marusia ridică spre fratele ei o privire plină de recunoştinţă. 

— Ti-as spune multe, maman, dar nu m-ai înţelege, ofta ea. E 
greu să te facă cineva să-ţi schimbi părerile... Păcat! 

Prinsă în flagrant delict de mentalitate învechită, prinţesa roşi şi 
începu să se dezvinoväteascä. 

— E drept că la Petersburg am cunoscut un medic care era 
baron, spuse ea. Da, da... Si în străinătate la fel... Asta-i 
adevărat... Cultura are multă importanţă. Ei, da... 

Pe la ceasul unu sosi Toporcov. Intră ca şi prima dată: cu un aer 
plin de importanţă, fără să se uite la nimeni. 

— Să vă lăsaţi de băuturi alcoolice şi să vă feriti pe cât este cu 
putință de orice excese, 1 se adresă el lui Egoruşca, punându-și 
pălăria pe un scaun. Fiţi atent la ficat. Al dumneavoastră e 
considerabil mărit. Această mărire trebuie pusă exclusiv pe seama 
băuturilor alcoolice. Să beti apele minerale pe care vi le-am 
prescris. 

Apoi, întorcându-se spre Marusia, îi dădu şi ei drept încheiere, 
câteva sfaturi. 

Marusia îl ascultă pe omul cel atât de învăţat, cu luare aminte, 
privindu-l drept in fata, ca şi cum i-ar fi povestit un basm frumos. 

— Prin urmare, m-ati înţeles? întrebă Toporcov. 

— O, da! Merci. 

Vizita tinuse exact patru minute. 

Toporcov tuşi scurt, îşi luă pălăria şi dădu uşor din cap. Marusia 
si Egorusca isi atintira privirile asupra mamei. Fata rosi chiar. 

Clătinându-se ca o rata şi roşind şi ea, prinţesa se apropie de 
doctor şi îşi băgă cu un gest stângaci mâna în pumnul lui alb. 

— Dati-mi voie să vă mulţumesc! spuse ea. 

Egoruşca şi Marusia plecară ochu. Toporcov îşi duse pumnul la 
ochelari şi zări teancul de bani. Fără să se ruşineze şi fără să plece 
Ochii, îşi muie degetul în gură şi numără în şoaptă. Frau 
douăsprezece hârtii de câte douăzeci şi cinci de ruble. Nu degeaba 
alergase Nichifor undeva, în ajun, cu brätärile şi cerceii prinţesei! 
Pe fata lui Toporcov trecu un nouraş luminos, asemănător 


nimbului cu care sunt zugrăviți sfinţii; gura 1 se strâmbă uşor intr- 
un zambet. Rämäsese, pesemne, foarte multumit de onorariu. 
După ce isprăvi cu număratul banilor îi puse în buzunar, dădu inca 
o dată uşor din cap şi se indrepta spre usa. 

Prinţesa, Marusia şi Egoruşca îşi atintirä privirile asupra spinării 
doctorului şi tustrei simtirä deodată că li se strânge inima. Privirea 
li se încălzi de o pornire bună: omul acela pleca şi nu avea să se 
mai întoarcă niciodată, iar e1 se obişnuiseră cu paşii lui mäsurati, 
cu glasul lui răspicat şi cu faţa lui serioasă. Prin mintea mamei 
fulgeră un început de gând. Ar fi voit deodată să-l alinte pe acest 
om de piatră. 

„E orfan, bietul de el, îşi spuse ea. Şi singur”. 

— Doctore, începu cu glas blând, de bătrână. 

Doctorul întoarse capul. 

— Ce doriţi? 

— N-ati vrea să luaţi cu noi o cafea? Fiţi atât de drăguţ! 

Toporcov îşi increti fruntea şi îşi scoase încet ceasul din 
buzunar. După ce se gândi câteva clipe, spuse: 

— Da, aş bea un ceai. 

— Luaţi loc, vă rog! Aici! 

Toporcov îşi lăsă pălăria şi luă loc; se aşeză drept, ca un 
manechin, căruia 1 s-ar fi îndoit genunchii, dar care ar fi rămas cu 
gâtul şi umerii la fel de tepeni. Prinţesa şi Marusia începură sa se 
agite. Nichifor, în frac negru cam lustruit, şi cu mänusi mai mult 
cenuşii decât albe, prinse să alerge prin toate încăperile. Şi până in 
cele mai îndepărtate unghere ale casei începu să se audă zăngănit 
de veselă şi zornäit de lingurite de ceai scăpate din mână. 
Egoruşca fu chemat o clipă afară din salonul cel mare, fără să 1 se 
spună pentru ce; fu chemat încet, tainic. 

Toporcov rămase vreo zece minute în aşteptarea ceaiului. Sedea 
locului, privind la pedalele pianului, fără să facă o mişcare şi fără 
să scoată un cuvânt. În cele din urmă, uşa dinspre salonul cel mic 
se deschise şi Nichifor, cu faţa strălucind de bucurie, intră cu o 
tavă mare. Pe tavă erau două pahare în zarfuri de argint: unul 
pentru doctor, celălalt pentru Egoruşca. În jurul paharelor, într-o 


stricta simetrie, erau asezate cänitele cu caimac crud si cu caimac 
fiert, zahărul cu un cleştişor, felii rotunde, subțiri, de lămâie, cu o 
furculitä minusculă, şi pesmeti. 

În urma lui Nichifor păşea Egorusca, cu fata năucită de 
importanţa rolului său. 

Procesiunea era încheiată de prinţesă, cu broboane de sudoare pe 
frunte şi de Marusia, cu ochii mari. 

— Luaţi, vă rog! se adresă prinţesa lui Toporcov. 

Egoruşca luă un pahar, se aşeză mai la o parte şi sorbi cu băgare 
de seamă o inghititura. Toporcov luă celălalt pahar şi sorbi şi el o 
inghititura. Prinţesa şi fiica ei se aşezară şi ele mai la o parte, 
cercetând cu luare aminte chipul doctorului. 

— Poate că nu-i destul de dulce? îl întrebă prinţesa. 

— Ba da, e destul de dulce. 

Si după cum era de aşteptat, se aşternu tăcerea; una dintre acele 
tăceri neplăcute, grele, stanjenitoare şi care te fâstâceşte fără să 
vrei. Doctorul îşi sorbea ceaiul şi tăcea. Nesocotea, pesemne, pe 
cei din jurul lui şi, în afară de ceai, nu vedea nimic din tot ce se 
afla în faţa sa. 

Prinţesa şi Marusia, care ar fi vrut atât de mult să stea de vorbă 
cu un om deștept, nu ştiau cu ce să înceapă; se temeau amândouă 
să nu pară proaste. Egorusca se uita la doctor, şi după privire se 
cunoştea că vrea să-l întrebe ceva şi că nu se hotărăşte. Tăcerea 
mormântală nu era tulburată decât de zgomotul neobişnuit pe care- 
| făcea Toporcov când inghitea. Se vedea ca nu se simţea deloc 
stingherit şi că bea cum îi venea mai bine. Cand inghitea, se auzea 
un fel de „gâl-gâl”. Ai fi zis că inghititura se rostogolea din gură 
într-un fel de prăpastie, unde cădea cu un plescăit scurt, pe ceva 
mare, neted. Liniştea mai era întreruptă din când în când şi de 
Nichifor, care plescăia mereu din limbă şi mesteca în gol, de parcă 
ar fi vrut să-l încerce la gust pe musafir. 

— E adevărat ce se spune că fumatul e vătămător? se hotari în 
sfârşit să întrebe Egorusca. 

— Nicotina, alcaloidul din tutun, acţionează asupra 
organismului ca una dintre otrăvurile cele mai puternice. Otrava 


care se introduce in organism cu fiecare tigara este cantitativ 
infima, in schimb administrarea ei este de durata. Cantitatea 
otrăvii şi puterea ei sunt invers proporționale cu durata adminis- 
trării. 

Prinţesa şi Marusia schimbarä o privire: ce savant este 
Toporcov! Egoruşca începu să clipească din ochi şi faţa 1 se lungi. 
Sărmanul nu intelesese o boabă din spusele doctorului. 

— La noi la regiment, începu el, dorind să coboare discuţia 
savantă la un nivel obişnuit, era un ofiţer, un oarecare Coşecikin, 
un băiat foarte cumsecade, care semăna leit cu dumneavoastră! 
Leit! Ca două picături de apă. E chiar peste putinţă să vă deo- 
sebească cineva unul de altul! Nu cumva vă e rudă? 

În loc de răspuns, doctorul înghiţi cu un gâlgâit puternic; 
colţurile buzelor i se ridicară uşor şi se incretira într-un zâmbet 
dispretuitor. Il dispretuia în chip vădit pe Egorusca. 

— Spuneti-mi, doctore, m-am însănătoşit complet? întrebă 
Marusia. Pot să mă socotesc sănătoasă tun? 

— Cred ca da. Mă bizui pe o însănătoşire completă, deoarece... 

Si doctorul, ţinând capul sus şi privind-o ţintă pe Marusia, 
începu să explice felul în care pot evolua pneumoniile. Vorbea 
măsurat, pronuntand răspicat fiecare cuvânt, fara să ridice sau să 
coboare glasul. 

Cei din jur îl ascultau mai mult decât cu plăcere, îl ascultau cu 
desfătare, dar din nefericire omul acesta uscat la suflet nu ştia să 
fie simplu şi nu socotea necesar să se coboare la mintea altora. 
Folosi de mai multe ori termeni medicali ca ,,abces” şi ,,ramolire 
caseoasă a țesutului pulmonar”; vorbea foarte bine şi foarte 
frumos, dar deloc pe înţelesul tuturor. Tinu o întreagă prelegere, 
intesata cu termeni medicali, şi nu rosti o singură frază pe care 
ascultătorii săi să o poată înţelege. Aceasta nu-i împiedică însă pe 
cei care-l ascultau să-l urmărească cu gura căscată şi să-l privească 
aproape cu evlavie. Marusia nu-şi mai lua ochii de la gura lui şi 
sorbea cu sete fiecare cuvânt. 

Se uita la el şi îşi amintea de înfăţişarea celor pe care era silită 
să-l vada în fiecare zi. 


Cât de putin semänau cu acest chip obosit de savant, mutrele 
alcoolizate, tampe, ale prietenilor lui Egorusca, prieteni care îi 
făceau curte şi o plictiseau zilnic cu vizitele lor! Mutre de cheflii şi 
de betivani, de la care nu auzise nici o singură dată un cuvânt bun, 
cumsecade, şi care nu ajungeau nici până la pingelele acestui om 
rece, fără viaţă, dar deştept şi mândru. 

„Ce figură minunată! gândea Marusia, încântându-se şi de chip, 
si de glas, şi de cuvintele lui. Ce desteptäciune şi câte cunoştinţe! 
De ce-i Georges militar? Ar trebui să fie şi el savant.” 

Egorusca se uita induiosat la doctor şi gândea: 

„Dacă vorbeşte de lucruri deştepte înseamnă că ne socotește şi 
pe noi deştepţi. E bine că ne-am făcut această reputaţie în 
societate. Mare prostie am făcut că am scornit povestea cu 
Coşecikin”. Când doctorul îşi isprăvi prelegerea, ascultătorii oftară 
adânc, epuizați. 

— Ce bine-1 să ştii totul! sopti prinţesa. 

Marusia se ridică şi, ca şi cum ar fi vrut să-i mulţumească 
doctorului, se aşeză la pian şi lovi în clape. Dorea din toată inima 
să rupă gheaţa, să izbutească să stea de vorbă mai cald, mai 
temeinic, şi muzica oferă întotdeauna un astfel de prilej. Voia să-şi 
arate şi ea talentele faţă de acest om cult şi priceput. 

— Este un vals de Chopin, şopti prinţesa, zâmbind galeş şi 
ținând mâinile cuminte, ca o fată de pension. E o bucată minunată! 
Îndrăznesc să mă laud, doctore, dar fata mea cântă şi foarte frumos 
din gură. E eleva mea... Pe timpuri am avut o voce minunată. Aţi 
auzit sigur de... 

Si prinţesa numi o cunoscută cântăreaţă rusă. 

— Îmi datorează mult... Da... eu i-am dat lecţii. Era o fată 
drăguță! Si oarecum rudă cu răposatul meu print... Vă place 
muzica vocală? De ce mai întreb, de altfel? Cui nu-i place muzica 
vocală... 

Marusia începu să cânte la pian cel mai frumos pasaj din vals şi 
întoarse zâmbind capul spre doctor. Simtea nevoia să citească pe 
fata lui Toporcov impresia produsă de măiestria ei. 

Dar nu izbuti să citească nimic. Faţa doctorului era, ca şi înainte, 


netulburata şi aspră. Se grăbea să-şi ispraveasca ceaiul. 

— Sunt îndrăgostită de acest pasaj, spuse Marusia. 

— Mulţumesc, spuse doctorul. Nu mai iau. 

Sorbi ultima inghititura, se scula şi isi luă pălăria fara să arate 
nici cea mai mică dorință de a asculta valsul până la capăt. 
Prinţesa sări în picioare. Marusia rosi $1, jignita, închise pianul. 

— Plecati atât de curând, spuse prinţesa, încruntându-se. Nu 
mai luați nimic? Nădăjduiesc, doctore, că... cunoaşteţi drumul. 
Poate că, într-o seară... Să nu ne uitaţi... 

Doctorul dădu de două ori din cap, strânse cu stângăcie mâna ce 
1-0 întindea domnita şi se îndreptă spre suba lui. 

— E un sloi de gheaţă! Un buluc! mârâi prinţesa după plecarea 
doctorului. E îngrozitor! Nici nu ştie să zâmbească, parcă-i de 
lemn! Degeaba ai cântat pentru el, Marie! Îmi vine să cred că n-a 
rămas decât pentru ceai! L-a băut şi a plecat! 

— Dar ce deştept e, maman! Ce deştept! Cu cine vrei să 
vorbească la noi? Eu sunt incultă, Georges e rezervat şi tace 
mereu... Care dintre noi e în stare să susţină o discuţie mai înaltă? 
Niciunul! 

— Ati văzut ce a ajuns plebeul? Nepotul lui Nichifor? spuse 
Egorusca, band caimacul din canita. L-ai auzit? Rational, 
imposibil, subiectiv... Le spune ca din carte, smecherul! Ce ziceti 
de plebeu? Si ce trăsură are! Ia uitati-va! Straşnic echipaj! 

Si tustrei priviră prin fereastră la trăsura în care se urca 
somitatea, îmbrăcată într-o şubă mare de urs. Prinţesa se făcu 
stacojie de ciudă, iar Egorusca îi aruncă o privire cu tâlc şi scoase 
un şuierat admirativ. Marusia nu văzu träsura. N-avu timp s-o 
vadă: ochii ei erau numai la doctor, care îi făcuse o impresie 
puternică. Noutatea izbeşte şi încântă întotdeauna. 

Si pentru Marusia Toporcov era încă nou... 

Căzu prima zăpadă, apoi a doua, a treia, şi iarna se aşternu 
lungă, cu gerurile ei năprasnice, cu troiene şi turturi. Nu-mi place 
iarna şi nu-i cred pe cei care-mi spun că le place. Pe stradă e frig, 
în odăi miroase a fum, în galoşi simţi umezeală. Când aspră, ca o 
soacră, când plângäreatä, ca o fată bătrână, iarna, în ciuda nopților 


ei feerice cu lună, a troicilor, a vânătorilor, a concertelor şi 
balurilor, ajunge foarte repede să te plictisească. De fapt ea nu se 
prelungeşte atât de mult, decât pentru a face necaz atâtor bieti bol- 
navi de piept, lipsiti de adăpost. 

În casa prinților Priklonski, viata îşi reluă cursul obişnuit. 
Egoruşca şi Marusia se întremaseră pe deplin şi chiar mama lor 
încetase să-i mai socotească bolnavi. Cât despre situația familiei, 
nici gând să se îmbunătăţească. Treburile mergeau ca şi mai 
înainte, din ce în ce mai prost, iar banii se imputinau văzând cu 
ochii. Prinţesa amanetă şi răsamanetă toate lucrurile ei de valoare, 
atât cele de familie, cât şi cele cumpărate. Prin dughenele în care 
era mereu trimis să ia pe datorie fel de fel de maruntisuri, Nichifor 
se plângea ca şi înainte, că boierii aveau să-i dea trei sute de ruble, 
pe care însă nici nu se gândeau să 1 le plătească. La fel se plângea 
si bucătarul, căruia unul dintre negustori îi dădu, de pomană, o 
pereche de cizme vechi. Furov era din ce în ce mai neînduplecat. 
Nu se mai învoia la nicio amânare şi-i spunea prinţesei obrăznicii, 
când aceasta îl ruga din suflet să mai aştepte cu protestarea politei. 
După Furov, bun de saftea, începură să facă gură şi ceilalți 
creditori. În fiecare dimineaţă, prinţesa se vedea nevoită să ţină 
piept notarilor, portăreilor şi creditorilor. Toţi aceştia plănuiau, 
pare-se, o adunare în care trebuiau să hotărască ce măsuri să 1a 
fata de neputinta debitorilor de a plăti. 

Ga şi mai înainte, perna prinţesei nu se mai usca de lacrimi. În 
timpul zilei, bătrâna se mai stăpânea, dar noaptea îşi dădea frâu 
liber deznädejdn şi plângea până în zori. Nu era nevoie să cauţi 
prea departe pricinile. Le aveai în fata, iti săreau în ochi, de izbi- 
toare ce erau: sărăcia, sentimentul de demnitate rănit în fiecare 
clipă, şi încă de... cine? De nişte terchea-berchea, de fel de fel de 
Furovi, de bucătari, de negustoraşi... Lucrurile cele mai dragi 
mergeau la amanet şi când prinţesa trebuia să se despartă de ele, 
simţea cum 1 se frânge ceva în piept. Egoruşca ducea ca şi mai 
înainte aceeaşi viaţă destrăbălată, iar Marusia nu-şi mai găsea 
rostul... Nu erau destule pricini de plâns? Viitorul se arăta învăluit 
în ceaţă, dar şi prin această ceaţă prinţesa desluşea semne rele. 


Slabe nädejdii in viitor. In loc de sperante, trezea temeri... 

Banii se imputinau mereu, iar Egorusca chefuia din ce în ce mai 
mult, chefuia cu metoda, cu inversunare, ca si cum ar fi vrut sa 
recastige vremea pierdută în timpul bolii. Bea tot ce avea şi ce n- 
avea, banii lui şi ai altora. În desfrâul său, era îndrăzneţ şi 
neruşinat la culme. Să se împrumute de la primul venit sau să se 
aşeze la cărți fără un ban în buzunar era pentru el ceva foarte 
obişnuit. Să bea şi să mănânce pe socoteala altuia sau să facă o 
plimbare faină cu birja şi apoi să nu plătească birjarului nu era, în 
ochii lui, niciun păcat. Totuşi se schimbase puţin: pe timpuri, când 
oamenii râdeau de el, se înfuria; acum când era poftit să iasă sau 
era îmbrâncit afară, se rusina. 

Numai Marusia se schimbase cu adevärat. În viata ei intervenise 
ceva nou. Dar acest ceva nou era tot ce putea fi mai groaznic: 
fratele ei o dezamägea. Începuse deodată să i se pară că Egorusca 
nu era defel un näpästuit, un neînțeles, ci un om fără nimic deo- 
sebit, un om ca toţi ceilalţi, ba poate chiar mai rău... Încetă să mai 
creadă în dragostea lui deznădăjduită. Tristă descoperire! Sedea 
ceasuri întregi la fereastră şi, privind în nestire în stradă, se gândea 
la chipul fratelui şi se silea să găsească în trăsăturile lui lipsite de 
personalitate ceva armonios, ceva care să nu-ţi displacă. Dar era 
zadarnic. Pe faţa lui ştearsă stătea parcă scris: „om găunos, om de 
nimic!” În afară de chipul fratelui ei, prin faţa ochilor Marusiei se 
perindau şi chipurile tovaräsilor lui de chefuri, precum şi ale 
celorlalți musafiri, ale bătrânelor care veneau s-o căineze, ale 
neispravitilor ce-i făceau curte. O urmărea mai ales imaginea 
plângäreatä, năucită de suferinţă a prinţesei, şi o tristeţe adâncă îi 
strângea sărmana ei inimă. Cat de inutilă, cât de searbada şi 
mărginită, cât de anosta, plicticoasa şi plină de trândăvie îi era 
viaţa lângă aceste fiinţe dragi, dar lipsite de orice valoare! 

O mâhnire adâncă îi sfâşia inima şi totodată era stăpânită de 
dorinţa nebuneascä, vinovată, de a pleca... Erau clipe când simţea 
că nu mai poate, că trebuie să plece — dar unde? Bineînţeles, acolo 
unde există oameni care nu tremură în fata sărăciei, care nu duc o 
viata destrăbălată, nu trăncănesc zile întregi cu nişte fete bătrâne, 


indobitocite, cu nişte betivani tâmpiţi... Si în inchipuirea Marusiei 
rămânea înfiptă ca un cui imaginea unui om luminat la minte, pe a 
cărui fata se citea şi desteptäciune, şi ştiinţă şi trudă. Chipul lui nu 
se putea uita. Il avea zilnic înaintea ochilor, şi-l închipuia în 
împrejurările cele mai fericite muncind sau chiar numai dând 
această impresie. 

Doctorul Toporcov, înfofolit în blana sa de urs, trecea zilnic prin 
dreptul casei Priklonskilor în goana aceleiaşi sănii luxoase, 
condusă de un vizitiu impunător. Avea o clientelă foarte 
numeroasă. Îşi vizita bolnavii din zori şi până seara târziu şi într-o 
singură zi izbutea să cutreiere toate străzile şi toate ulicioarele. 
Sedea în sanie ca şi în fotoliu: cu un aer grav şi cu capul şi umerii 
intepeniti, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Din gulerul 
pufos al şubei nu i se vedeau decât fruntea albă şi ochelarii cu 
ramă de aur, dar Marusiei îi ajungea şi atât. I se părea că ochii 
acestui binefăcător al omenirii răspândeau prin sticla ochelarilor 
raze reci, mândre, dispretuitoare. 

„Acest om are dreptul să dispretuiascä! gândea ea. E un înţelept! 
Si ce sanie luxoasă, ce cai minunati! Si când te gândeşti, este un 
fost rob! Ce om dârz trebuie să fii ca să te naşti servitor şi să 
ajungi atât de sus, încât nimeni să nu se mai apropie de tine”. 

Marusia era singura din casă care-şi mai aducea aminte de 
doctor; ceilalți începuseră să-l uite, şi l-ar fi uitat curând cu totul, 
dacă nu le-ar fi amintit chiar el propria sa existenţă. Şi încă într-un 
chip destul de usturător. 

A doua zi de Crăciun, pe la amiază, când Priklonskii erau acasă, 
soneria din vestibul zvâcni scurt şi sfios. Nichifor deschise uşa. 

— Printesa-1 aca-a-să? se auzi din vestibul un glăscior de 
bătrână şi, fără să aştepte răspunsul, o bäbutä măruntă se strecură, 
tropăind până în salon. 

— Bună ziua prinţesă, Strălucirea Voastră... binefăcătoareo! 
Cum binevoiti să va simtiti? 

— Ce doreşti dumneata? o întrebă prinţesa, privind-o miratä. 

Egoruşca pufni de râs şi îşi duse mâna la gură. Capul mic al 
bătrânei 1 se părea că seamănă cu o tartacuta răscoaptă cu o codita 


in sus. 

— Nu ma recunoasteti, maica? Nu va mai aduceti aminte? Ati 
uitat-o pe Prohorovna? L-am mosit pe printisorul dumneavoastra! 

Si bäbuta se tari spre Egorusca şi îi sărută repede pieptul şi 
mana. 

— Nu pricep, mârâi supărat Egorusca, stergandu-si mana de 
redingota, cum se face ca diavolul asta batran de Nichifor da 
drumul in casa la fel de fel de lighi... 

—Ce doreşti? o întrebă din nou prințesa uşor scârbită de 
mirosul tare de untdelemn pe care-l răspândea bătrâna. 

Babuta se aşeză într-un jilt şi, după o introducere ce părea să nu 
se mai sfârşească, declară zâmbind şi chicotind mieros (petitoarele 
chicotesc întotdeauna mieros) că prinţesa are marfă, iar ea, bäbuta, 
are cumpărător. Marusia se aprinse la fata. Egorusca râse scurt, si, 
foarte interesat, se apropie de bătrână. 

— Ciudat, spuse prinţesa. Vasăzică ai venit in petit? Te felicit, 
Marusia, pentru un astfel de pretendent. Şi cine-i? Aş putea sa 
ştiu? 

Babuta începu să gafaie, îşi băgă mâna în sân şi scoase de acolo 
o batistă de stambă roşie. După ce-i desfăcu nodurile, o scutură 
deasupra mesei, şi, odată cu degetarul, căzu din ea o fotografie. 

Toţi strambara din nas: de la basmaua rosie cu floricele galbene 
venise un miros de tutun. 

Prinţesa luă fotografia şi o duse alene la ochi. 

— E bărbat frumos, maică! începu petitoarea să laude portretul. 
E bogat, e nobil... E un om minunat, nu bea... 

Prințesei îi năvăli sângele în obraji. Întinse fotografia Marusiei 
care, vazand-o, îngălbeni. 

— Ciudat, spuse prinţesa. Dacă doctorul are astfel de gânduri, 
cred că ar fi putut să vorbească singur... Mijlocirea n-are niciun 
rost aici!... Il ştiam om cult, şi iată că... El te-a trimis? Chiar el? 

— Chiar el... Tare 1-ati plăcut... Sunteţi oameni cumsecade. 

Marusia scoase deodată un țipăt ascuţit şi, strângând fotografia 
în mână, fugi ca nebună din salon. 

— Ciudat, continuă prinţesa. Nemaipomenit... Nici nu ştiu ce 


sa-ti spun... Nu ma asteptam defel ca doctorul... Dar ce rost avea 
să te deranjezi dumneata? Putea să pofteasca şi singur... e chiar 
jignitor... Drept cine ne ia? Nu suntem nişte negustori... Si chiar 
negustorii au început să aibă acum altfel de obiceiuri. 

— Ce muträ! mârâi Egoruşca, uitându-se cu dispreţ la capul mic 
al bătrânei. 

Fostul husar ar fi plătit scump să poată da în acest cap măcar un 
bobârnac. Nu-i plăceau bătrânele, aşa cum câinelui nu-i plac 
pisicile, şi îl apuca o adevărată turbare când zărea un cap 
semănând cu o tärtäcutä. 

— Ce să zic, maică? spuse petitoarea oftând. Cu toate că n-are 
titlu de print, pot să spun ca... Dar maicä-printesä, sunteți doar 
binefăcătoarea noastră, păcatele mele! Oare nu-i şi el nobil în felul 
lui? A învăţat fel de fel de carte, e bogat, Dumnezeu l-a înzestrat 
cu fel de fel de lux, ce să mai zic... Dacă doriți să vină la 
dumneavoastră, sigur că da... O să vină. De ce să nu vină? Că 
doar nu-l costă nimic... 

Si apucând-o pe prinţesă de umăr, băbuţa o trase spre ea şi îi 
şopti la ureche: 

— În ce priveşte zestrea, cere şaizeci de mii... Ştiţi şi 
dumneavoastră! Nevasta e una, banii sunt alta. Fiecare cu 
socotelile lui!... Spune că nu vrea să ia nevastă fara bani, fiindcă 
nevastă-sa trebuie să se bucure la el de tot belşugul... De aceea 
trebuie să aibă capitalul ei... 

Prințesa se făcu stacojie şi se sculă din fotoliu, fosnindu-si 
rochia grea. 

— Spune-i, te rog, doctorului că ne mirăm foarte mult, spuse 
ea. Că ne simţim jigniti... Aşa ceva nu e cu putinţă... Altceva nu 
pot să-ți spun... De ce taci, Georges? Spune-i să plece! Orice 
răbdare are capăt! 

După plecarea petitoarei, prinţesa căzu pe divan, îşi luă capul în 
mâini $i începu să geamă: 

— lată ce ne e dat să trăim! Doamne Dumnezeule! Un doctoraş 
oarecare, un netrebnic, care până mai ieri ne-a fost slugă, îşi 
permite să ne facă propuneri de căsătorie! Nobil!... Nobil!... Ha! 


Ha! Halal de asa noblete! Ne trimite o petitoare! Se cunoaste ca 
tatăl vostru nu mai trăieşte! El n-ar fi lăsat să treacă asta cu una cu 
două! Dobitoc! Bădăran! 

Dar ceea ce o revolta pe prinţesă nu era atât faptul ca fiică-sa 
fusese cerută în căsătorie de un plebeu, ci că i se pretindea o zestre 
de şaizeci de mii de ruble, pe care nu le avea. Cea mai mică aluzie 
la sărăcia ei o jignea. Continuă să se tanguie până seara târziu şi 
noaptea se trezi de două ori, ca să mai tragă un hohot de plâns. 

Nimeni însă nu fusese atât de impresionat de ivirea petitoarei ca 
Marusia. Cuprinsă de o febră puternică, biata fată se băgase 
tremurând din tot trupul în pat, îşi ascunsese capul înfierbântat sub 
plapumă şi acum încerca, pe cât o ajutau puterile, să dezlege pro- 
blema: 

„Era oare adevărat? 

Greu de ghicit. Marusia nu ştia ce răspuns să-şi dea. Însuşi 
faptul că-şi punea o astfel de întrebare dovedea şi uimirea, şi 
tulburarea, şi bucuria tainică — simtäminte pe care, fără să ştie nici 
ca de ce, îi era ruşine să şi le mărturisească şi ar fi vrut să şi le 
ascundă chiar sieşi. 

„Era oare adevărat?! El, Toporcov... Nu, nu se putea! Cu 
siguranţă că era la mijloc o încurcătură! Greşise bäbuta!” 

Dar în mintea ei începeau să se înfiripe visuri dulci, visuri 
feerice, care-i umpleau inima de dor şi-i aprindeau închipuirea; un 
extaz de nedescris puse stăpânire pe toată micuța ei făptură. El, 
Toporcov, o voia de nevastă, el, care-i atât de chipeş, atât de fru- 
mos, atât de deştept! El care şi-a închinat viata omenirii şi... se 
plimbă cu o sanie atât de luxoasă! 

„Era oare adevărat?!” 

„Merită să fie iubit! hotărî Marusia spre seară. Sunt gata să 
primesc! Eu nu am prejudecăţi şi-l voi urma pe acest iobag până la 
capătul lumii! Dacă mama mai spune un singur cuvânt — plec de 
acasă! Sunt gata să primesc!” 

Nici prin gând nu-i trecea să răspundă şi la alte întrebări, cu totul 
secundare! Nu-i păsa de ele! Ce rost avea petitoarea? Cum şi când 
se îndrăgostise el de ea? De ce nu venea el însuşi s-o ceară, dacă o 


1? 


iubea? Ce o priveau pe ea aceste amănunte, şi multe altele? Era 
buimăcită, uimită... fericită... şi asta îi ajungea. 

— Sunt gata să primesc! soptea ea  silindu-se să-şi 
reîmprospăteze în gând faţa lui cu ochelari cu ramă de aur, prin 
care priveau ochii aceia deştepţi, serioşi şi truditi. Să vină! Sunt 
gata să primesc. 

În timp ce Marusia se frământa astfel în patul ei, ametitä de 
fericire, petitoarea umbla pe la casele negustorilor, împărțind cu 
mâini darnice fotografiile doctorului. Trecând de la o casă bogată 
la alta, căuta o marfă, căreia ar fi putut să-l recomande pe cum- 
părătorul cel „nobil”. Toporcov n-o trimisese anume la Priklonski, 
ci „unde va crede ea de cuviinţă”. Privea cu multă nepăsare 
căsătoria sa, pe care o socotea drept o simplă afacere; de aceea îi 
era totuna la cine se ducea petitoarea... Îi trebuiau... şaizeci de 
mii de ruble. Saizeci de mii, niciun ban mai putin! Atât costa casa 
pe care voia s-o cumpere. N-avea de la cine să împrumute suma 
necesară, iară vânzătorii nu se învoiau la o plată în rate. Nu-i mai 
rămânea decât un lucru: să-şi caute o nevastă cu bani, ceea ce şi 
făcea. Marusia nu era, deci, vinovată cu nimic de dorinţa lui de a 
se încătuşa cu legăturile lui Hymen! 

Pe la ceasul unu noaptea, Egorusca intră încet în iatacul 
Marusiei, care se dezbrăcase şi se silea să adoarmă. Fericirea ei 
neaşteptată o obosise: voia să-şi liniştească inima, care-i bătea atât 
de puternic, încât 1 se părea că se aude în toată casa. Faţa lui 
Egoruşca părea să ascundă până şi în cele mai mici cute, mii de 
taine. Tuşi misterios, se uită cu tâlc la soră-sa, voind parcă să-i 
dezvăluie ceva nemaipomenit de important şi de secret, se aşeză 
pe pat şi se aplecă uşor spre urechea ei. 

— Am să-ţi spun ceva, Masa, începu el în soapta. Am să-ţi 
vorbesc sincer... vreau să ştii care este părerea mea... Fiindcă, 
vezi bine, mă gândesc tot la fericirea ta... Dormi? Da, mă gândesc 
la fericirea ta... Ia-l pe Toporcov ăsta!... Nu face mofturi, 1a-l şi 
gata! E un om în toată puterea cuvântului... Pe deasupra e şi 
bogat. N-are a face că-i de jos. Nu te uita la asta. 

Marusia strânse şi mai tare ochii. Îi era ruşine. Totodată îi părea 


bine că fratele ei îl simpatiza pe Toporcov. 

— În schimb e bogat! Cel puţin n-ai să rămâi fără o bucată de 
pâine. Pe când dacă aştepţi un prinţ sau un conte, ai tot timpul să 
mori de foame... Doar ştii bine că n-avem o letcaie! Ff-uit! Totu-i 
gol! Dar ce-i cu tine, dormi? Spune! Sau tăcerea ta înseamnă 
consimtamant? 

Marusia zâmbi. Egorusca râse şi îi sărută pentru prima oară în 
viaţă, mâna. 

— Ia-l... E un om cult. Nouă o să ne fie bine şi bătrâna o sa 
înceteze să se tot văicărească! 

Egoruşca se lăsă şi el furat de visuri. După ce visă un timp, 
clătină din cap şi spuse: 

— Un singur lucru nu înţeleg: la ce naiba a trimis-o pe 
petitoarea aia? De ce n-a venit singur? E ceva la mijloc... Nu-i el 
omul care să trimită petitoare. 

„Aşa-i! gândi Marusia, înfiorată de o presimtire. Ce poate sa 
însemne asta?... Ce rost a avut să trimită petitoare? De ce o fi 
procedat astfel?” 

Egoruşca, de obicei lipsit de facultatea de a judeca lucrurile, 
chibzui de astă dată bine: 

— Poate că n-are timp să umble el după aşa ceva. E ocupat toată 
ziua. Alearga de la un bolnav la altul, ca un bezmetic. 

Marusia se linişti, dar nu pentru multă vreme. Egoruşca tăcu un 
timp, apoi spuse: 

— Și mai e ceva ce nu înţeleg: de ce o fi pus-o pe vrăjitoarea 
aceea să ceară o zestre care să nu fie mai mică de şaizeci de mil. 
Ai auzit? Spunea că „altfel nu se poate”. 

Marusia deschise deodată ochii; un fior de spaimă îi scutură tot 
trupul; se ridică repede în capul oaselor, uitând să-şi mai acopere 
umerii cu plapuma. Ochii îi scânteiară şi obrajii 1 se aprinseseră. 

— Aşa a spus baba? întrebă ea, smucindu-l pe Egoruşca de 
mână. Să-i spui că-i o mincinoasă! Oamenii de acest fel, adică 
oamenii ca el... nu pot să ceară aşa ceva. El şi... banii?! Ha-ha! O 
asemenea josnicie nu pot s-o creadă decât cei care nu ştiu cât e de 
mândru, de cinstit, de dezinteresat! Da! E un om minunat! Lumea 


nu poate să-l înţeleagă! 

— $i eu cred la fel, spuse Egorusca. Baba trebuie să fi minţit. 
Se vede că a vrut să se pună bine cu el; aşa s-o fi obişnuit ea pe la 
negustori! 

Capsorul Marusiei incuviinta şi se făcu nevăzut sub plapumă. 
Egoruşca se sculă şi se întinse somnoros. 

— Mama boceste, spuse el. Dar n-are a face. N-o să ne uităm la 
ca şi gata. Prin urmare, ne-am înţeles? Primeşti? Foarte bine. N-ai 
de ce să faci mofturi! Doctoreasă... Ha-ha! Doctoreasă! 

Egoruşca o bătu prieteneşte cu palma pe picioare şi ieşi din 
iatac, încântat. Culcându-se, alcătui în capul lui o listă lungă de 
musafiri pe care avea să-i poftească la nuntă. 

„ȘŞampania va trebui s-o luăm de la Aboltuliov, gândi el 
adormind. lar aperitivele de la Corceatov... Are icrele cele mai 
proaspete. Şi homarii la fel...” 

A doua zi dimineaţă, Marusia, îmbrăcată simplu, dar frumos şi 
nu fără cochetărie, şedea la fereastră şi aştepta. Pe la unsprezece, 
Toporcov trecu în goana saniei pe stradă, dar nu intră. După prânz 
trecu încă o dată în goana cailor săi negri, şi nu numai că nu intră, 
dar nici măcar nu se uită la fereastra la care şedea Marusia cu o 
panglică roz în păr. 

„N-are timp, gândi Marusia admirându-l. Va veni duminică...” 

Dar nu veni nici duminică. Nu veni nici peste o lună, nici peste 
două, nici peste trei... Bineînţeles că nici nu se gândea la 
Priklonski, iar Marusia aştepta şi tanjea... I se părea că nişte pisici 
îi sfâşie inima cu ghearele, dar nu nişte pisici obişnuite, ci unele cu 
gheare galbene, lungi. 

„De ce n o fi venind? se întreba ea. De ce? A... ştiu... E jignit 
pentru că... Pentru ce-i jignit? Pentru că maman a primit-o într-un 
chip atât de putin delicat pe bătrâna petitoare. Îşi închipuie desigur 
că n-aş putea să-l iubesc. 

— Dobitocul! mârâia Egoruşca, care trecuse de vreo zece ori pe 
la Aboltuhov ca să se intereseze dacă nu se putea aduce din 
străinătate şampanie de cea mai bună calitate. 

După sărbătorile Pastelui care căzură pe la sfârşitul lui martie, 


Marusia inceta sa mai astepte. 

Într-o zi, Egorusca intră în iatacul ei şi, râzând răutăcios, o 
instinta că „logodnicul” ei se însurase cu o negustoreasa... 

— Avem onoarea să vă felicităm! Avem onoarea! Ha-ha-ha! 

Această ştire fu prea crudă pentru mica noastră eroină. Suferinta 
o copleşi cu totul şi nu o zi, ci luni întregi, se zbatu pradă 
disperării celei mai cumplite, îşi smulse panglica roz din păr şi 
începu să urască viaţa. Dar cât de părtinitoare şi lipsită de 
discernământ e dragostea! Marusia izbuti totuşi să găsească o 
justificare faptei lui. Nu degeaba citise ea atâtea romane în care 
Croil se cäsätoreau, jertfind fiintele iubite, din răzbunare, pentru a 
le da a înţelege cât le iubesc, pentru a le face să sufere, a le jigni 
chiar. 

„S-a însurat cu o toantă ca să-mi facă în ciudă”, îşi spunea 
Marusia. Nu ne iartă că am primit într-un chip atât de jignitor 
propunerea lui! Oamenii ca el nu uită jignirile!” 

Rumeneala sănătoasă se dusese de pe obrajii Marusiei, buzele ei 
uitară ce e zâmbetul, mintea 1 se închise visurilor de viitor şi biata 
fată îşi pierdu orice judecată. I se părea că, odată cu Toporcov, se 
dusese şi singurul ei scop in viata. La ce-i mai folosea acum viata, 
dacă ei nu-i rămâneau decât tâmpitii, trântorii si chefliii! Îi era 
lehamite de toate. Nu voia să mai ştie de nimeni şi de nimic. 
Refuzând să-şi mai plece urechea la vreo chemare, începu o viaţă 
anostă, ştearsă, lipsită de orice preocupare — viaţa pe care o duc la 
noi atâtea fete, tinere sau bătrâne... Nu lua în seamă nici 
pretendentii, destul de numeroşi, nici rudele, nici cunoscuţi. 
Privea cu totală nepăsare jalnica lor situaţie materială. Tot atât de 
rece rămase şi cand banca scoase în vânzare casa prinților 
Priklonski, cu toate catrafusele ei istorice, atât de dragi inimii ei, $1 
când fură siliți să se mute într-o locuință modestă, ieftină, 
burgheză. Somnul lung, greu, care parcă o cuprinsese, nu era însă 
lipsit de visuri. Il visa mereu pe Toporcov, în toate chipurile; în sa- 
nie, cu şubă, fără şubă, şezând în fotoliu, păşind cu înfăţişarea lui 
importantă... Întreaga ei viaţă era numai somn. 

Dar tunetul bubui — şi somnul zbură de pe ochii albaştri cu gene 


de in... Printesa-mama, neputând sa indure pierderea averii, se 
îmbolnăvi şi, afară de binecuvântarea ei şi de câteva rochii, nu le 
lăsă copiilor nimic. Moartea ei fu o lovitură cruntă pentru tânăra 
prinţesă. Somnul zbură, şi locul lui fu luat de suferinţă. 


III 


Sosi toamna, o toamnă tot atât de umedă şi de murdară, ca şi cea 
din anul trecut. 

Afară era o dimineaţă cenusie, înlăcrimată. Nori plumburii, 
intunecati, parca stropiti cu noroi, acopereau tot cerul şi 
nemiscarea lor umplea sufletul de jale. O săptămână întreagă, 
soarele nu aruncase nicio privire asupra pământului, ca şi cum s-ar 
fi temut să nu-şi mânjească razele în mocirlă. Parca incetase să 
mai existe. 

Picaturile de ploaie băteau stäruitor darabana în geamuri, vântul 
se tânguia prin hornuri şi urla ca un câine care şi-a pierdut 
stăpânul... Nu intalneai om pe fata căruia să nu citeşti o nesfarsita 
plictiseală. 

Dar mai bine plictiseala cea mai groaznică decât mâhnirea fără 
margini care se desprindea în acea dimineaţă de pe fata Marusiei. 
Călcând prin băltoacele pline cu noroi, eroina noastră se ducea cu 
paşi sovaitori la doctorul Toporcov. De ce? 

„Trebuie să mă îngrijesc!” îşi spunea ea. 

Dar să n-o crezi, cititorule! Nu degeaba pe fata ei se citea o 
luptă. 

Tânăra prinţesă se apropie de casa lui Toporcov şi, cu inima 
înfiorată, trase sfios de sonerie. Peste câteva clipe, în spatele uşii 
se auziră paşi. Marusia simţi că îngheaţă şi 1 se taie picioarele. 
Broasca tacani şi înaintea e1 se ivi fata intrebatoare, drăguță, a unei 
fete în casă. 

— Doctorul e acasă? 

— Astăzi nu primim. Mâine! răspunse fata şi, scuturată de un 
fior din pricina umezelii de afară, făcu un pas înapoi. Uşa se trânti 
cu zgomot în nasul Marusiei. 

Prinţesa roşi şi o luă încet spre casă, unde o aştepta aceeaşi 
reprezentaţie gratuită, de care ajunsese să-i fie lehamite şi care era 
departe de a fi princiară! 

Prinţul Egoruşca şedea în salonaş, pe un divan tapisat cu stambă 
nouă, lucioasă. Sedea turceste, cu picioarele strânse sub el. 


Alaturi, pe jos, statea lungita Caleria Ivanovna, prietena lui. Jucau 
un joc de noroc şi beau. Prinţul bea bere, iar Dulcineea lui, 
madera. Câstigätorul primea — odată cu dreptul de a da 
adversarului un bobârnac in nas — si un banut de douäzeci de 
copeici. Caleriei Ivanovna 1 se facea, in calitatea e1 de doamna, un 
mic hatar: in loc de douazeci de copeici, putea sa plateasca cu un 
sărut. Acest joc le prilejuia amândurora o desfatare de nedescris. 
Se tăvăleau de râs, se ciupeau, săreau în fiecare clipă de la locurile 
lor, alergau unul după altul. Când câştiga, pe Egoruşca îl apuca un 
entuziasm prostesc: îl încântau strâmbăturile cu care Caleria 
Ivanovna îi dădea sărutul pierdut la joc. 

Caleria Ivanovna, o brunetă înaltă şi subțire, cu sprâncene 
înspăimântător de negre şi ochi bulbucati, de rac, venea în fiecare 
Zi la Egoruşca. Sosea în locuinţa Priklonskilor pe la ora noua 
dimineaţa, lua la ei ceaiul, prânzul şi cina, şi pleca după miezul 
nopţii. Egoruşca pretindea că prietena lui era cântăreaţă, o doamnă 
foarte onorabilă etc. 

— Să stai odată de vorbă cu ea! căuta Egoruşca să o convingă pe 
soră-sa. E deşteaptă foc! 

Dar Nichifor avea mai multă dreptate când afirma despre Caleria 
Ivanovna că este o târfă şi îi spunea „Cavaleria Ivanovna”. O ura 
din tot sufletul şi îşi ieşea din fire când era nevoit s-o servească. 
Mirosea adevărul, şi un instinct de slugă veche şi credincioasă îi 
spunea că locul acestei femei nu era lângă boierii lui... Caleria 
Ivanovna era proastă şi deşartă; cu toate acestea ieşea zilnic de la 
prietenul ei cu stomacul şi buzunarul plin, şi cu ferma convingere 
că Priklonskii nu pot trăi fără ea. Era nevasta unui crupier de la 
club, ceea ce n-o împiedeca însă să fie stăpână absolută în casa 
Priklonskilor. Neobrăzata se cam urcase în copac. 

Tânăra prinţesă trăia din pensia rămasă de la tatăl ei. Pensia 
fusese mai mare decât o pensie obişnuită de general. Dar Marusia 
primea foarte puţin. Totuşi ar fi fost de ajuns pentru a-i asigura un 
trai scutit de nevoi, dacă fratele ei n-ar fi fost atât de mofturos. 

Egoruşca nu se pricepea şi nici nu voia să muncească; nu 
admitea în ruptul capului că-i sărac, şi îşi ieşea din fire dacă 


cineva încerca să-l silească să se împace cu putinul ce-l aveau si 
să-şi înfrâneze pe cât era cu putinţă poftele. 

— Caleriei Ivanovna nu-i place carnea de vițel, îi spunea el 
adesea Marusiei. De ce nu ne dai pui fripti? Dracu” să va mai 
înţeleagă! Vreti să faceţi pe gospodinele şi habar n-aveţi de nimic! 
Să nu mai văd mâine carne de vițel! Biata femeie o să moară de 
foame! 

Marusia încerca să se împotrivească, apoi, neavând încotro, 
cumpăra un pul. 

— Azi de ce n-a fost friptura? tipa alteori Egorusca. 

— Fiindcă ieri am mâncat pui, răspundea Marusia. 

Dar Egorusca nu se pricepea la aritmeticä gospodareasca si nu 
voia sa ştie de nimic. La prânz, bunăoară, pretindea sa aibă 
întotdeauna bere şi Caleria Ivanovna, vin. 

— Cine a mai pomenit masă cumsecade fără vin? o întreba el pe 
Marusia, ridicând din umeri şi mirându-se de prostia omenească. 
Nichifore! Să fie vin! E datoria ta să ai grijă de asta! Iar tie, Masa, 
să-ți fie ruşine! Doar n-am să mă apuc eu să mă îngrijesc de 
gospodărie. Ce mult vă place să mă scoateţi din rabdari! 

Era un sibarit neînfrânat! Curând Caleria Ivanovna începu să-i 
vină în ajutor. 

— Are prinţul vin? întreba ea când se punea masa. Dar berea 
unde-i? Trebuie să te duci după bere! Prinţesă dati-1 feciorului 
bani pentru bere! Aveţi märuntis? 

Prinţesa răspundea că da şi dădea ultimul ban. Egorusca si 
Caleria mâncau şi beau, şi nu vedeau cum ceasornicele, inelele şi 
cerceii Marusiei se duceau unul după altul la amanet şi cum 
rochiile ei scumpe erau vândute telalilor. 

Nu vedeau şi nu auzeau cu câte oftaturi şi mormăieli îşi descuia 
bătrânul Nichifor ladita, cand Marusia îi cerea cu împrumut bani 
pentru masa de a doua zi. Prinţul şi mic-burgheza lui, făpturi 
josnice şi mărginite, habar n-aveau de toate acestea! 

A doua zi, pe la orele zece dimineaţa, Marusia se duse din nou la 
Toporcov. Usa îi fu deschisă de aceeaşi fată in casă drăguță. 
Introducând-o pe prințesă în antreu şi ajutând-o să-şi scoată 


paltonul, fata in casa ofta şi spuse: 

— Cred că ştiţi, domnişoară: doctorul nu ia mai putin de cinci 
ruble pentru o consultatie. V-am spus ca să ştiţi. 

„Pentru ce-mi spune asta?” se gândi Marusia. „Ce obrăznicie! 
El, bietul, nici nu ştie că are slugi atât de obraznice!” 

Totuşi, i se strânse inima: n-avea decât trei ruble în buzunar, dar 
nu era s-o dea afară pentru două ruble. 

Din antreu, Marusia intră în sala de aşteptare, unde se aflau 
multi bolnavi. Majoritatea celor aduşi acolo de dorinţa de a fi 
tamaduiti o alcătuiau, bineînţeles, doamnele. Ocupaseră toate 
scaunele şi canapelele, se strânseseră în grupuri şi stăteau de 
vorbă. Discutau cu multă insufletire despre toate şi despre toţi: 
despre vreme, despre boli, despre doctor, despre copii... Vorbeau 
în gura mare şi râdeau ca la ele acasă. Unele împleteau sau brodau, 
aşteptându-şi rândul. Nimeni dintre cei ce aşteptau nu era îmbrăcat 
simplu sau prost. Toporcov primea în camera de alături, pe fiecare 
la rând, după cum venise. Doamnele intrau palide, serioase, 
tremurând uşor, şi ieseau roşii la faţă, asudate, ca dupa 
spovedanie, dar fericite, ca şi cum s-ar fi lepădat de o povară de 
neîndurat. Toporcov îşi examina fiecare pacient cel mult zece 
minute. Se vede că bolile nu erau prea grave. 

„Cum mai miros toate astea a şarlatanie!” şi-ar fi spus Marusia, 
dacă n-ar fi fost atât de absorbită de gândurile ei. 

Intră cea din urmă în cabinetul doctorului. Pătrunzând în această 
cameră, ticsita de cărţi, pe ale căror scoarte se înşirau titluri 
germane şi franceze, tremura ca o găină cufundată în apă rece. El 
stătea în mijlocul odăi, proptit cu mâna stângă de masa de lucru. 

„Ce frumos e!” fu primul gând care trecu prin mintea Marusiei. 

Toporcov nu poza niciodată şi nici nu s-ar fi priceput să pozeze, 
dar toate atitudinile pe care le lua se nimereau, cine ştie cum, 
deosebit de maiestuoase. Aceea în care îl găsi Marusia amintea de 
modelele impunătoare după care pictorii zugrăvesc pe marii con- 
ducätori de osti. Lângă mâna cu care se proptea de masă, se 
îngrămădeau hârtiile de zece şi de cinci ruble, abia primite de la 
clienţi. Pe aceeaşi masă de lucru se aflau instrumente, masinute, 


tuburi, asezate in perfecta rânduialä: obiecte cu totul misterioase 
pentru Marusia si care-i păreau grozav de „savante”. Toate 
acestea, precum şi cabinetul luxos mobilat completau măreția 
tabloului. Marusia închise uşa şi se opri... Toporcov îi arătă cu 
mâna un fotoliu. Eroina noastră se apropie cu paşi inceti şi se 
aşeză. Doctorul se legănă maiestuos; luă loc într-un alt fotoliu, în 
fata, şi îşi atinti întrebător ochii asupra el. 

„Nu m-a recunoscut! gândi fata. Altfel n-ar tăcea... Doamne, 
Dumnezeule, de ce tace? Cum să încep?” 

— Ei? mormäi Toporcov. 

— Tusesc, şopti Marusia şi, ca şi cum ar fi vrut să dovedească, 
tuşi de două ori. 

— De mult? 

— De vreo două luni... Mai mult noaptea. 

— Hm... Febră? 

— Nu, cred că n-am febră... 

— Mi se pare că ati mai urmat un tratament la mine? Ce ati avut 
atunci? 

— Pneumonie. 

— Hm... Da, imi aduc aminte... Dacă nu mä-nsel, sunteți 
Priclonskaia? 

— Da... Şi fratele meu a fost bolnav atunci. 

— Veţi lua acest praf... înainte de culcare... Si feriti-va de 
răceală... 

Toporcov scrise repede reţeta, se sculă şi îşi reluă poza de la 
început. Marusia se sculă şi ea. 

— Altceva nimic? 

— Nimic. 

Toporcov o privi drept în fata. Se uita şi la ea, şi la uşă. N-avea 
timp de pierdut şi aştepta ca Marusia să plece. lar ea stătea 
nemiscatä, îl privea, îl admira şi aştepta ca el să-i spună ceva. Ce 
frumos era! Trecu un minut de tăcere. În sfârşit, Marusia se 
dezmetici, desluşi pe buzele medicului un început de căscat şi în 
ochi nerăbdarea; îi dădu hârtia de trei ruble şi se îndreptă spre uşă. 
Doctorul aruncă banii pe masă şi închise uşa în urma ei. 


În drum spre casä, Marusia se dojenea: 

„De ce nu i-am spus nimic? De ce? Sunt o fricoasă, asta-i! Totul 
s-a petrecut într-un chip stupid... L-am deranjat degeaba. De ce 
tineam blestemaţii aceia de bani în mână, de parcă as fi vrut să-i 
arăt cu tot dinadinsul? Banu sunt ceva atât de delicat... Poti să J1g- 
nesti pe cineva aşa uşor! Trebuie să platesti în asa fel, încât nici să 
nu observe. De ce am tăcut?... Mi-ar fi spus ceva, mi-ar fi 
explicat... Aş fi aflat şi eu pentru ce a venit petitoarea...” 

Ajunsă acasă, Marusia se culcă şi îşi ascunse capul sub plapumă, 
lucru pe care-l făcea întotdeauna când era tulburată. Nu izbuti însă 
să se liniştească. Egoruşca intră în odaie şi începu să se plimbe 
dintr-un colt în altul, tropăind şi scartaind din ghete. 

Pe buze avea un zâmbet tainic... 

— Ce vrei? îl întrebă Marusia. 

— A-a-a... Credeam ca dormi si nu-mi venea să-ți tulbur 
somnul. Voiam sä-ti comunic ceva... foarte pläcut. Caleria 
Ivanovna vrea să se mute la noi. În sfarsit, am convins-o. 

— Asta nu se poate! C'est impossible! Nu te înţeleg! 

— De ce sa nu se poata? E o femeie foarte cumsecade... O sa te 
ajute la gospodärie. O s-o instalam in camera din colt. 

— In camera din colt a murit maman! Nu se poate. 

Marusia sări ca arsă şi începu să tremure. Pe obraji 1 se ivira pete 
TOŞII. 

— E cu neputinţă! Ai să mă omori, Georges, dacă mă silesti să 
stau cu femeia asta! Să nu faci aşa ceva, Georges, dragul meu! Să 
n-o faci! Scumpul meu! Te rog! 

— Dar de ce nu vrei? Nu înţeleg! E o femeie ca toate femeile... 
E deşteaptă, veselă. 

— Nu-mi place... 

— E de ajuns că-mi place mie. O iubesc şi vreau să stea cu 
mine! 

Marusia începu să plângă... O expresie de deznădejde îi 
schimonosi fata palida... 

— Daca se muta aici, am sa mor... 

Egorusca începu să fluiere încet, se mai plimbă un pic şi ieşi din 


iatacul Marusiei. Peste câteva clipe intra din nou. 

— Împrumută-mi o rublă, spuse el. 

Marusia îi dădu o rublă. Trebuia, într-adevăr să îndulcească cu 
ceva mâhnirea fratelui ei, în al cărui suflet — credea ea — se 
petrecea acum o luptă crâncenă între dragostea fata de Caleria şi 
sentimentul datoriei! 

Spre seară sosi şi Caleria. 

— De ce nu mă iubeşti? o întrebă aceasta, imbratisand-o. Vezi 
bine cât sunt de nefericită! 

Marusia se desprinse din imbratisare şi îi răspunse: 

— N-am de ce să te iubesc! 

Nici nu ştia ce scump avea să plătească aceste vorbe. Caleria, 
care peste o săptămână se instală în odaia unde murise maman, 
găsi de cuviinţă că în primul rând trebuie să se răzbune, şi încă în 
modul cel mai grosolan. 

— De ce faci atâtea fasoane? o întreba ea la fiecare masă pe 
prinţesă. La sărăcia voastră n-ar trebui să faci fasoane, ci să te 
pleci în faţa oamenilor cumsecade. Dacă aş fi ştiut cum stau 
lucrurile, pentru nimic în lume nu m-aş fi mutat la voi. De ce m-oi 
fi îndrăgostit eu de fratele dumitale? adăugă ea oftând. 

Învinuirile, aluziile şi zâmbetele se isprăveau cu batjocuri la 
adresa sărăciei Marusiei. Egoruşca nici nu se sinchisea de ele. Se 
socotea dator fata de Caleria şi se resemna. Pe Marusia însă o 
otrăveau rânjetele tâmpe ale nevestei crupierului, intretinuta frate- 
lui ei. 

Sedea seri întregi în bucătărie şi, simțindu-se părăsită, slabă, 
nehotărâtă, vărsa lacrimi pe palmele late ale lui Nichifor. Nichifor 
suspina împreună cu ea şi-i zgandarea şi mai mult rănile cu 
amintiri din trecut. 

— Dumnezeu o să-i pedepsească! o mângâia el. 

— Lăsaţi, nu mai plangeti! 

La venirea iernii, Marusia se duse încă o dată la Toporcov. 

Când intră în cabinetul lui, doctorul şedea în fotoliu, frumos şi 
maiestuos, ca şi înainte... De data aceasta, fata-1 era foarte 
obosită... Ochii îi clipeau, ca ai unui om care nu-i lăsat să doarmă. 


Fara să se uite la ea, îi arătă cu o mişcare a barbiei fotoliul din 
fata. Marusia luă loc. 

„Ce trist e! gândi ea, privindu-l. Pesemne că-i foarte nenorocit 
cu negustoreasa lui!” 

Rămaseră câteva clipe fără să scoată o vorbă. Doamne cu ce sete 
1 s-ar fi plans de viata ei! Câte lucruri nu i-ar fi spus! Lucruri ce nu 
există în nicio carte cu titlul german sau francez. 

— Tusesc, sopti ea. 

Doctorul o privi in treacat. 

— Hm... Febra? 

— Da, seara... 

— Noaptea transpirati? 

— Da... 

— Dezbracati-va... 

— Cum’... 

Toporcov îi arătă cu un gest nerabdator pieptul. Roşind, Marusia 
îşi descheie încet nasturu. 

— Dezbracati-va. Mai repede, vă rog!... spuse Toporcov şi lua 
în mână ciocanasul. 

Marusia îşi trase un braţ din mânecă. Toporcov se apropie 
repede de ea şi, cu o mână deprinsă, îi dădu jos într-o clipită 
rochia până la brâu. 

— Descheiati-va cămaşa! spuse el şi, fără să mai aştepte, 1-0 
descheie el la gât, apoi, spre nespusa ei groază, începu să-i bată cu 
ciocănaşul în pieptul alb, slăbit... 

— Lăsaţi mâinile jos... Nu mă incurcati. N-am să vă mănânc, 
mormăia Toporcov. Marusia se făcuse stacojie şi-i venea să intre 
în pământ. 

După ce isprăvi cu ciocănitul, Toporcov începu s-o ausculte. La 
vârful plămânului stâng sunetul era foarte înfundat. Se auzeau 
limpede hârâieli şi un suierat aspru. 

— Îmbrăcaţi-vă, spuse Toporcov şi începu să-i pună întrebări: 
dacă are o locuinţă salubră, dacă duce o viaţă regulată etc. 

— Trebuie să vă duceti la Samara, spuse el, după ce îi tinu o 
întreagă prelegere despre viaţa regulată. Acolo veţi bea cumâs. 


Am ispravit. Puteti pleca... 

Marusia isi încheie cu chiu cu vai nasturii, întinse cu stângăcie 
lui Toporcov o hârtie de cinci ruble şi, după ce mai rămase câteva 
clipe nemişcată, ieşi din acel cuib al ştiinţei. 

„M-a ţinut o jumătate de oră, gândea ea, ducându-se acasă, şi eu 
am tăcut! Am tăcut! De ce nu i-am spus nimic?” 

Mergând pe ulite spre casă, nu se gândea la Samara, ci la 
doctorul Toporcov. Ce-i păsa ei de Samara? E drept că acolo ar fi 
scăpat de Valeria Ivanovna, dar în schimb nu l-ar mai fi văzut pe 
Toporcov! 

Ducă-se în plata Domnului Samara asta! Îi era ciudă şi totodată 
triumfa: o găsise bolnavă, şi acum putea să se ducă la el oricând, 
fără sfială, cât îi poftea inima, chiar şi în fiecare săptămână! În 
cabinetul lui era atât de bine, atât de plăcut! Si ce mult îi plăcea 
divanul din fundul încăperii! Ar fi vrut să stea cu el pe acel divan 
si să discute despre fel de fel de lucruri, să 1 se plângă, sau să-l 
sfătuiască bunăoară să nu 1a atâţia bani de la bolnavi. Bineînţeles, 
de la cei bogaţi putea, trebuia chiar să ia cât de mult, dar celor 
săraci se cădea să le facă reduceri. 

„Nu înţelege viaţa, nu ştie să deosebească un om bogat de unul 
sărac, asta-i! îşi spunea Marusia. Eu însă l-aş învăţa!” 

Acasă o aştepta şi de data aceasta o reprezentaţie gratuită. 
Egoruşca se zbătea pe divan, pradă unei crize de nervi. Plângea cu 
hohote, blestema, tremura scuturat ca de friguri. Faţa lui de betiv 
era scăldată în lacrimi. 

— Caleria a plecat! urla el. De două nopţi n-a mai dormit acasă! 
S-a supărat! 

Dar Egorusca se jelea degeaba. Seara, Caleria se înapoie, îl ierta 
si il luă cu ea la club. 

Desfrâul lui Egorusca depäsise orice limita... Si cum pensia 
Marusiei nu-i mai ajungea, începu să „activeze”. Imprumuta bani 
de la servitori, trişa la cărţi, fura de la sora-sa bani şi chiar lucruri. 
Într-o zi, mergând alături de Marusia, îi fură din buzunar două 
ruble, pe care ea le economisise ca să-şi cumpere pantofi. O rublă 
o păstră pentru el, iar cu cealaltă cumpără nişte pere pentru 


Caleria. Cunoscutii il ocoleau. Foştii musafiri ai casei 
Priklonskilor, cunoscutii Marusiei, îi spuneau acum pe fata 
„prinţul escroc”. Chiar şi „fetele” de la „Château des Fleurs” îl 
priveau cu neîncredere şi râdeau când le poftea să cineze cu el, 
după ce împrumutase bani de la vreo cunoştinţă nouă. 

Marusia vedea totul şi îşi dădea seama de acest apogeu al 
desfrâului fratelui ei... 

Grosolănia Caleriei mergea şi ea crescând. 

— Te rog să nu mai scotocesti prin rochule mele, îi spuse într-o 
zi Marusia. 

— Rochiile dumitale nu-s de zahăr! îi răspunse Caleria. Dar 
dacă mă crezi hoata... poftim: am să plec. 

Blestemându-şi sora, Egorusca se tari o săptămână întreagă la 
picioarele Caleriei, rugând-o să nu plece. 

Dar o asemenea viaţă nu putea ţine mult. Orice poveste îşi are 
sfârşitul e1; la fel şi acest mic roman. 

Sosi lăsata secului şi, odată cu el, şi primele semne prevestitoare 
de primăvară. 

Zilele se lungeau, streşinile începură să picure şi dinspre câmp 
veneau adieri proaspete, care te făceau să simţi primăvara... 

Într-o seară, după lăsata secului, Nichifor şedea lângă patul 
Marusiei... Egorusca şi Caleria nu erau acasă. 

— Simt că ard toată, Nichifore, spunea Marusia. 

Iar Nichifor se jelea şi îi amăra şi mai mult sufletul cu amintiri. 
Îi vorbea de prinţ, de prinţesă, de traiul de odinioară... Descria 
pădurile în care vâna răposatul prinţ, câmpiile pe care gonea după 
iepuri, asediul Sevastopolului. La Sevastopol, răposatul prinţ 
fusese rănit. Multe mai povestea Nichifor. Marusiei îi plăcea mai 
ales felul în care descria moşia, vândută cu cinci ani în urmă 
pentru datorii. 

— Jeseam câteodată pe terasă... Începea primăvara. Şi, Doamne 
Dumnezeule! Nu-mi venea să-mi iau ochii de la firea din jur! 
Pădurea era încă neagră, dar ce miresme împrăştia! Râul era 
frumos, adânc... În tinereţe, mamei dumneavoastră îi plăcea să 
prindă peste cu undita... Se întâmpla să stea zile întregi nemiscata 


pe malul râului... Îi plăcea să stea la aer curat... De, natura! 

Nichifor răguşise tot povestind. Marusia îl asculta şi nu-l lăsa să 
plece. Citea pe faţa bătrânului servitor tot ce-i spunea despre tatăl, 
despre mama ei şi despre moşia lor. Îi sorbea vorbele, şi o 
cuprindea o poftă nebună să trăiască, să fie fericită, să prindă peşte 
în acelaşi râu în care pescuise mamă-sa. Râu, lanuri, păduri 
albăstrii şi, peste toate aceste frumuseți, soarele cu strălucirea lui 
caldă şi dezmierdătoare... Ce bine-i să trăieşti! 

— Nichifore, dragul meu, sopti Marusia, strângându-i mâna 
uscätivä, scumpule... Împrumută-mi mâine cinci ruble... Pentru 
ultima dată... Se poate? 

— Se poate... Atâta mai am şi eu, cinci ruble. Luaţi-le, iar dupa 
aceea, cum va vrea Dumnezeu... 

— Am să ti le dau înapoi, dragul meu. Nu avea grijä, si 
împrumută-mi-le. 

A doua zi, dimineaţă, Marusia se îmbrăcă cu cea mai bună 
rochie, îşi legă părul cu o panglică roz şi se duse la Toporcov. 
Înainte de a ieşi din casă, se privi de vreo zece ori în oglindă. În 
vestibulul lui Toporcov o întâmpină o fată în casă nouă. 

— Cred că ştiţi? o întrebă noua fată în casă pe Marusia, in timp 
ce îi scotea paltonul. Doctorul nu ia mai puţin de cinci ruble 
consultatia... 

De data aceasta, in sala de aşteptare erau şi mai multi bolnavi ca 
de obicei. Toate scaunele erau ocupate. Un bărbat se aşezase chiar 
pe pian. Primirea bolnavilor începu la ora zece. La douăsprezece, 
doctorul făcu o pauză pentru o operaţie şi îşi începu din nou 
consultatiile pe la ceasurile două. Când veni rândul Marusiei, se 
făcuse patru. 

Nu-şi băuse ceaiul de dimineaţă, era obosită de aşteptare, 
tremura de febră şi de emoție şi nici nu-şi dădu bine seama cum se 
pomeni în fotoliul din fata doctorului. În creier simţea un gol, 
gura-i era uscată, în faţa ochilor stăruia un fel de ceaţă. Prin 
această ceaţă nu vedea decât nişte licariri scurte... Capul, mâinile, 
ciocănaşul lui apăreau şi dispăreau. 

— V-aţi dus la Samara? o întrebă el. De ce nu v-aţi dus? 


Nu-1 dädu niciun räspuns. Doctorul o ciocäni pe piept si o 
ausculta. Sunetul infundat din partea stanga se intinsese acum 
aproape asupra întregii regiuni a plămânului. Acelaşi sunet 
înfundat se auzea şi în vârful plămânului drept. 

— Nu-1 nevoie să mai mergeţi la Samara. Nu mai are rost sa 
plecaţi, spuse Toporcov. 

Si prin împăienjenirea ochilor, Marusia citi pe fata lui aspră, 
gravă, ceva ce aducea a compătimire. 

— N-am să plec, sopti ea. 

— Spuneţi părinţilor dumneavoastră să nu vă lase să ieşiţi la aer. 
Evitaţi orice hrană grea, indigesta... 

Toporcov începu să-i dea sfaturi, se lăsă furat de propriile-i fraze 
ŞI iarăşi îi tinu o întreagă prelegere. 

Marusia şedea nemişcată, nu auzea nimic şi privea ca prin ceaţă 
cum se mişcau buzele doctorului. I se părea că vorbeşte prea mult. 
În cele din urmă, Toporcov tăcu, se sculă şi îşi atinti prin ochelari 
privirea asupra ei, aşteptând să plece. 

Dar Marusia nu se ridica. Îi plăcea să stea în fotoliul acela 
comod şi se temea să se întoarcă acasă, la Caleria. 

— Am isprävit, spuse doctorul. Puteţi pleca. 

Ea îşi întoarse faţa spre el şi-l privi. 

„Să nu mă dai afară!” ar fi citit doctorul în ochii ei, dacă s-ar fi 
priceput cât de cât să tălmăcească privirile oamenilor. 

Din ochii Marusiei tasnira lacrimi mari şi braţele îi căzură moi 
în dreapta şi în stânga fotoliului. 

— Vă iubesc, doctore! şopti ea. 

Si o pânză de foc, mărturia cumplitului pojar ce-i mistuia 
sufletul, se revărsă pe fata şi gâtul ei. 

— Vă iubesc! şopti ea încă o dată şi după ce se clătină de două 
ori, capul i se lăsă moale şi atinse cu fruntea masa de lucru. 

Si doctorul? Doctorul... roşi pentru prima dată în toată cariera 
lui. Ochii începură să-i clipească, de parcă ar fi fost un baietas pe 
care vrei să-l pui în genunchi. De la nicio bolnavă nu auzise 
niciodată asemenea vorbe, şi încă rostite în aşa fel. De la nicio fe- 
meie! Nu cumva intelesese greşit? 


Inima îi zvacni înspăimântată şi începu să-i bata... Tusi rusinat. 

— Micolaşa! se auzi un glas din odaia vecină şi prin usa 
întredeschisă se 1viră obrajii rumeni ai negustoresei sale. 

Doctorul se folosi de acest prilej ca să iasă repede din cabinet. 
Era bucuros că putea să se smulgă astfel dintr-o situaţie atât de 
neplăcută. 

Când, după zece minute, se întoarse în cabinet, Marusia zăcea pe 
divan. Zăcea pe spate, cu faţa în sus. O mână şi o suvitä de păr îi 
atârnau pe covor. Era leşinată. Stacojiu, cu inima bătându-i 
puternic, Toporcov se apropie încet de ea şi îi desfăcu snururile 
corsetului. Rupse o copcă şi sfâşie rochia fără să-şi dea seama ce 
face. Din toate cutele, faldurile şi ascunzişurile rochiei începură să 
curgă pe divan retetele lui, cărțile lui de vizită, fotografiile /ui... 

Doctorul o stropi cu apă pe faţă... Marusia deschise ochii, se 
ridică într-un cot şi rămase mirată, privindu-l. O muncea gândul: 
unde sunt? 

— Vă iubesc! gemu ea, recunoscându-l. 

Si ochii ei, plini de dragoste şi de rugă, se atintirä pe chipul lui. 
Privea ca o mică sălbăticiune rănită. 

— Ce pot să fac? bolborosi el, neştiind într-adevăr ce să facă... 
Întrebarea fusese rostită cu un glas pe care Marusia nu-l 
recunoscu: nu măsurat, răspicat, ci blând, aproape duios... 

Cotul i se îndoi, şi capul îi căzu din nou pe divan. Ochii însă, tot 
mai continuau să-l privească... 

Toporcov stătea în faţa ei, îi citea ruga din privire şi se simţea 
într-o situaţie groaznică. Inima îi zvâcnea tot mai puternic, iar în 
minte 1 se învălmăşeau gânduri stranii, cum nu mai avusese încă... 
Mii de amintiri nepoftite începură să mişune în capul lui 
înfierbântat. De unde răsăriseră toate? Era oare cu putinţă să fi fost 
trezite de ochii aceştia plini de dragoste şi de rugă? 

Îşi aduse aminte de anii copilăriei, când freca samovarele 
boiereşti. După samovare şi după pumni, în amintirea lui reînviară 
binefăcătorii şi binefäcätoarele in capoate luxoase, şcoala 
eparhială, unde fusese trimis din pricina „vocii” sale. După scoala 
eparhială, cu nuia şi păsat de hrişcă plin de nisip, urmase 


seminarul. La seminar, limba latina, foame, visuri, lectura, 
dragoste cu fiica parintelui-intendent... Isi aduse apoi aminte cum, 
împotriva dorintei binefäcätorilor, fugise din seminar la 
universitate. Fugise fara o copeica in buzunar, cu ghetele scâlciate. 
Cât farmec avusese acea fugă! La universitate, iar foame şi frig, cu 
gândul numai la muncă... Grea cale! 

În cele din urmă biruise, îşi săpase cu fruntea un tunel spre viaţă, 
străbătuse acest tunel... dar la ce ajunsese? Îşi cunoştea bine 
meseria, citea mult, muncea mult şi era gata să muncească şi mai 
mult, zi şi noapte... 

Toporcov se uită pieziş la hârtiile de cinci şi de zece ruble 
îngrămădite pe masa lui de lucru, îşi aduse aminte de cucoanele de 
la care luase cu putin înainte toţi acei bani, şi roşi... Oare numai 
pentru hârtii de cinci ruble şi pentru cucoane străbătuse el calea 
aceea grea, trudită? Da, numai pentru ele... 

Sub apăsarea amintirilor, făptura lui maiestoasă se gârbovi, 
infatisarea-1 mândră se şterse şi fata lui netedă se zbârci. 

— Ce pot să fac? şopti el încă o dată, privind-o pe Marusia în 
ochi. 

Dar îi fu ruşine de ochii ei. 

Ce-ar fi putut răspunde dacă l-ar fi întrebat: ce ai făcut şi ce ai 
dobândit în toată cariera dumitale? 

Hârtii de cinci ruble şi de zece ruble — atâta tot! Pentru ele 
jertfise ştiinţă, viata, fericire. La rândul lor îi asiguraseră o 
locuinţă princiară, o masă aleasă, cai şi trăsură, într-un cuvânt, tot 
ce se numeşte confort. 

Toporcov îşi aduse aminte de „idealurile” sale din seminar, de 
visurile lui din universitate şi, dintr-odată, fotolule, divanul 
îmbrăcat în catifea scumpă, parchetul acoperit cu un covor greu, 
lămpile, ceasornicul de trei sute de ruble, totul 1 se păru o mocirla 
îngrozitoare, fără scăpare! 

Se aplecă şi o ridică pe Marusia pe braţe, cât putu mai sus, 
pentru a o smulge din această mocirlă... 

— Nu sta aici! îi sopti el şi, cu ea în braţe, se îndepărtă de divan. 

În semn de recunoştinţă parcă, o adevărată revărsare de păr 


minunat, auriu, 1 se răspândi pe piept... Aproape de ochelarii lui 
lucira alti ochi. Şi ce ochi! Ii venea să-i atingă cu degetul! 
— Dă-mi un ceai! sopti ea. 


A doua zi, Toporcov şedea cu Marusia într-un compartiment de 
clasa întâi. Plecau în sudul Franţei. Ciudat om! Ştia că nu-i nicio 
speranţă de însănătoşire, o ştia prea bine, aşa cum unu şi cu unu 
fac doi, şi totuşi o ducea într-acolo... Tot timpul drumului, o cio- 
căni cu degetul, o auscultă punându-i mereu tot felul de întrebări. 
Începea să se îndoiască de ştiinţa lui şi se silea din răsputeri să 
descopere în pieptul ei, prin ciocănituri şi auscultări, o speranţă cât 
de slabă! 

Banii, pe care până ieri îi agonisise cu atâta sarguinta, se 
risipeau acum în neştire pe drum. 

Ce n-ar fi dat ca măcar într-unul dintre plămânii fetei să nu se 
audă acele blestemate hârâieli! Aveau amândoi o poftă nebună de 
viata! Soarele răsărise şi pentru ei, aşteptau şi ei ziua... Dar 
soarele nu-i scăpă de întuneric... Toamna, florilor târzii nu le mai 
e dat să infloreasca! 

Prinţesa Marusia muri, fără să se bucure de viaţă nici măcar trei 
zile în sudul Franţei. 


Întors acasă, Toporcov şi-a reluat viata lui obişnuită. Ca şi mai 
înainte, îngrijeşte cucoane şi strânge hârtii de cinci ruble. Totuşi, 
se observă la el o schimbare. Când vorbeşte cu o femeie, priveşte 
în gol... Greu de spus de ce, dar când se uită la un chip de femeie, 
îl cuprinde spaima. 

Egoruşca trăieşte şi e sănătos. A lăsat-o pe Caleria şi locuieşte 
acum la Toporcov. Doctorul l-a luat la el in casă şi tine la el ca la 
ochii din cap. Bărbia lui Egoruşca îi aduce aminte de bărbia 
Marusiei, şi pentru această asemănare, el îi dă voie să cheltuiască 
în chefuri câte hârtii de cinci ruble vrea. 

lar Egoruşca e mulţumit. 


Apărută in revista „Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 37, 10 octombrie; Nr. 38, 17 


octombrie; Nr. 39, 23 octombrie; Nr. 41, 11 noiembrie. Semnata: A. Cehonte. 
S-au pästrat: 1) Manuscrisul autograf in ciornä. Inceputul povestirii pe o 
pagina. 2) Manuscrisul autograf in ciornä pe 18 pagini; corespunde cu 
capitolul I al povestirii. (Ambele manuscrise se află in Arhiva literară centrală 
din Moscova.) — Publicăm textul din revistă. 

Povestirea e închinată lui Nikolai Ivanovici Korobov, coleg de universitate 
cu Cehov, mai târziu medic. Pe când era student, Korobov a locuit un timp la 
familia Cehov, la Moscova. A păstrat relaţii de prietenie cu Cehov şi a purtat 
corespondenţă cu el până la moarte. În arhiva lui Cehov se păstrează 25 de 
scrisori de ale lui Korobov către Cehov. 


Am patit-o! 


DIN ANALELE BANCII LIGOVO-CIORNAIA-RECICA 


Mor de somn! ma gândeam eu, inca de la banca. Cum ajung 
acasa, ma bag in pat. 

—Ce fericire! am soptit pe cand ma dezbräcäm, dupa ce 
pranzisem la repezeala. Bine-i de trait pe lumea asta! Fain! 

Zambind de placere, m-am cuibarit sub plapuma ca un motan la 
soare, am închis ochii si am dat să adorm. 

Sub pleoape au început să-mi mişune furnici mărunte; prin cap 
mi s-au rotit suluri de ceață, au fluturat aripi, şi nişte burdufuri mi- 
au zburat de sub teastä, ridicându-se spre cer, de unde, mai apoi, 
un soi de vata mi-a intrat iarăşi în cap. Toate acestea erau 
mătăhăloase, moi, pufoase, neguroase... Prin ceturi au prins să 
alerge după aceea nişte omuleti. Au alergat, s-au învârtit, apoi s-au 
topit... Când cel din urmă omulet s-a făcut nevăzut şi treaba lui 
Morfeu era aproape gata, am tresărit. 

— Ivan Osipici, ia fă-te'ncoa! a pornit de undeva un glas 
răsunător. 

Am deschis ochii. În camera mobilată de alături s-a auzit o 
bufnitură, apoi s-a desfundat o sticlă. M-am întors pe partea 
cealaltă şi mi-am tras pătura peste cap. 

„Le-am iubit şi poate că iubirea...” a prins să cânte o voce de 
bariton. 


— De ce nu-ti faci rost de un pian? a intrebat alt glas. 

— Diavolii, am bodoganit eu, n-or să mă lase să adorm! 

S-a desfundat încă o sticlă şi au prins să zăngăne farfurii şi 
pahare. Cineva a început să se plimbe, zornăind din pinteni. S-a 
auzit o uşă trântită. 

— Timofei, ce faci cu samovarul? Hai, mai repede, frate. Mai 
adu şi nişte farfurii! Ei, domnilor? După obiceiul creştinesc să 
tragem cate un păhăruţ... Mademuazel fluturel, piciorus de 
mielusel, je vu pri! 

In odaia de alături se încinsese un chef in regulă. Mi-am băgat 
capul sub perna. 

— Timofei! Daca vine unul inalt, blond, imbracat cu o suba de 
urs, Sä-1 spui ca suntem aici... 

Am scuipat, am sărit din pat şi am bătut in perete. Cei din odaia 
de alături s-au mai potolit. Am închis din nou ochii. Iarăşi 
furnicile, burdufurile, vata... Dar — vai! peste câteva clipe, vecinii 
au început din nou să zbiere. 

— Domnilor! le-am strigat eu cu lacrimi în glas. La urma urmei, 
asta-i porcărie! Doar v-am rugat! Sunt bolnav şi vreau să dorm. 

— N-ai decât să dormi, domnule, nu te împiedică nimeni; şi 
dacă eşti bolnav, du-te la doctor! „Pentru cavaleri, dragostea şi 
cinstea...” a început să cânte baritonul. 

— Ce-nseamnă măgăria asta? m-am otärât eu. Adevarata 
nesimţire! Nerusinatilor! 

— Fă bine şi lasă discuţia! mi-a răspuns de dincolo de perete un 
glas de bătrân. 

— Nemaipomenit! s-a găsit cine să-mi porunceasca! Da’ ştu că 
m-ai speriat! Mă rog, cine eşti dumneata? 

— Gura! 

— Badaranulor! V-aţi îmbătat cu votcă şi faceţi täräboi! 

— Gura! s-a rätoit de vreo zece ori la rând glasul rägusit de 
bătrân. 

Mă răsuceam în pat, când pe o parte, când pe cealaltă. Gândul ca 
nu puteam dormi din pricina unor neispraviti de chefliii mă scotea 
încetul cu încetul din sărite... Vecinii au început să şi dantuiasca. 


— Dacä nu vä potoliti, am urlat eu cu glasul sugrumat de furie, 
să ştiţi că trimit dupa poliție! Portar! Timofei! 

— Gura! a mai zbierat o dată glasul de bătrân. 

Am sărit din pat şi am dat buzna ca un nebun în camera vecină. 
Nu voiam cu niciun chip să mă dau bătut. 

Cheful era în toi. La masa încărcată cu sticle şedeau nişte 
necunoscuţi cu ochi bulbucati, de rac. În fundul camerei, un 
bătrânel cu chelie stătea pe jumătate întins pe un divan... Pe 
pieptul lui se odihnea cäpsorul bălai al unei cunoscute 
„demoazele ”. Bătrânul se uita spre peretele camerei mele şi repeta 
mereu cu glas dogit: 

— Gura! 

Am deschis gura, gata să izbucnesc dar... vai! am înlemnit: în 
bătrânel recunoscusem pe directorul băncii la care făceam 
serviciu. Într-o clipită, s-a isprăvit şi cu somnul şi cu mânia şi cu 
fudulia... Am ieşit glonţ din camera vecină. 

O lună întreagă, directorul nu s-a uitat la mine şi nu mi-a adresat 
un cuvânt... Ne ocoleam unul pe altul. După o lună, s-a apropiat 
pieziş de masa mea de lucru şi mi-a spus, plecând capul şi privind 
podeaua: 

— Credeam... nădăjduiam, că ai să înţelegi singur... Dar văd că 
nu ai deloc de gând să... Hm... Nu te tulbura. Poţi chiar să stai 
Jos... Credeam că... Vezi... Nu mai putem lucra în acelaşi loc... 
Purtarea dumitale in casa Bultihin... Ai speriat-o atât de tare pe 
nepoata mea... Cred că înţelegi... Predă-i, te rog, serviciul lui 
Ivan Nichitici... 

Si, ridicand capul, s-a indepartat... 

Iar pe mine m-a luat dracu’... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1882, Nr. 47, 20 
noiembrie. Semnată: Antoşa Cehonte. S-a păstrat o tăietură din revista 
„Oskolki”, cu corecturi neterminate ale lui Cehov (la Biblioteca de stat 
„Salticov-Şcedrin”). 

Dat fiind că această corectură n-a fost terminată de autor, publicăm textul 
din revistă. 

Povestirea constituie începutul colaborării îndelungate a lui Cehov la 
revista „Oskolki”. La 14 noiembrie 1882, N. A. Leikin, redactorul revistei, îi 


scria lui A. P. Cehov: «Stimate domn! Am onoarea sa va aduc la cunostinta ca 
am primit micile povestiri trimise de Dumneavoastră în două rânduri şi că am 
ales din ele trei, care vor fi publicate în revista „Oskolki” şi anume: „Vorba şi 
cureaua”, „O vizită ratată” şi „Din bucluc în bucluc”. Vă exprim multumirile 
mele pentru trimiterea lor. Mă grăbesc să vă restitui aici alăturat celelalte 
două povestiri: „A invatat-o” şi „Între altele”. În general, colaborarea 
dumneavoastră mi-e foarte plăcută. Sunt întotdeauna gata să public micile 
dumneavoastră bucăţi în proză, dacă se vor potrivi cu programul revistei. În 
cazul că veţi avea märuntisuri pentru rubrica „Oskolciki” sau legende pentru 
desene, vă rog să mi le trimiteţi.» În scrisoarea următoare, din 3 decembrie, 
Leikin îl înştiinţa pe Cehov că-i fixase un onorariu de 8 copeici rândul. 


O vizita ratata 


Un sclivisit da buzna intr-o casa in care nu mai fusese inca 
niciodată. A venit în vizită... În antreu, îi iese in cale o fetişcană 
de vreo şaisprezece ani, în rochie de stambă, cu sort alb. 

— Ai dumitale sunt acasă? o întreabă el dezghetat pe fetişcană. 

— Da, sunt acasă. 

— Mm... Piersico! Si conita-1 acasă? 

— Da, răspunde fetişcana şi roşeşte fără să ştie de ce. 

— Phil... faină bucăţică! Strengarito! Unde să-mi pun pălăria? 

— Unde vreţi... Dar... dati-mi drumul! Ce-nseamnä asta? 

— De ce rosesti? Las’ca nu te mănânc! 

Si sclivisitul bate uşor cu mänusa peste mijlocul fetişcanei. 

— Ehei! Nu-i urâtă! E chiar frumuşică! Du-te şi anunta-ma. 

Rosie ca macul, fetiscana o zbugheşte. 

— E încă tânără! îşi spune sclivisitul şi intra in salon, unde îl 
întâmpină gazda. Se aşază şi stau de vorbă... 

Peste vreo cinci minute, prin salon trece fetişcana cu sort. 

— Fiica mea cea mare! spune gazda, arătând spre rochia de 
stambă. 

Tablou 


Apărută întâi în revista „Oskolki”, 1882, Nr. 48, 27 noiembrie. Semnată: 
Omul fără splină. — Publicăm acest text. 


Două scandaluri 


Stati, lua-v-ar dracu” să vă ia! Dacă tapi ăştia de tenori nu 
încetează să cânte anapoda, plec şi vă las. Uite-te la note, 
roşcovano... Da, dumneata, roscovana, a treia din dreapta! Cu 
dumneata vorbesc! Dacă nu ştii să canti, ce dracu” cauţi pe scenă 
cu croncănitul dumitale de cioară? O luăm din nou de la capăt! 

Aşa zbiera dirijorul, lovind în partitură cu bagheta. Multe li se 
mai iartă acestor domni dirijori cu părul vâlvoi. Nici nu s-ar putea 
altfel. Gândiţi-vă că daca vă trimite la dracu”, dacă vă ocărăşte şi 
îşi smulge părul din cap, dirijorul nu o face decât de dragul sfintei 
arte, cu care nimeni nu are voie să se joace. Dirijorul stă de veghe 
ŞI, dacă n-ar fi el, câţi n-ar da drumul blestematelor acelora de 
semitonuri care strică şi omoară orice armonie? El păzeşte această 
armonie, pentru care e gata să spânzure lumea întreagă, să se 
spânzure chiar şi pe el. De aceea nu te poţi supăra. Dacă şi-ar păzi 
interesele lui personale, da, atunci ar fi altă socoteală! 

Dirijorul nostru isi revărsa toată fierea, o fiere amară, parca 
spumegândă, asupra fetei roşcovane, ce sta în locul al treilea din 
flancul drept. Era gata s-o înghită, s-o bage în pământ, s-o frângă 
si s-o arunce pe fereastră. Dintre toți coriştii, ea era cel mai rău 
certată cu urechea, şi dirijorul o ura şi o dispretuia mai mult ca 
orice pe lume. Dacă ar fi inghitit-o pământul, dacă ar fi murit chiar 
acolo, sub ochii lui, dacă lampagiul mânjit de funingine i-ar fi dat 
foc în locul felinarului sau ar fi ciomăgit-o în văzul tuturora, el ar 


fi inceput sa rada cu hohote, de bucurie. 

—Dracu’ să te ia! Intelege odată că te pricepi la cânt si la 
muzică, cum mă pricep eu la prins balene! Cu dumneata vorbesc, 
roscovano! Spuneti-1, vă rog, că acolo nu-i „fa diez”, ci „fa” 
simplu! Învätati-i odată pe ageamiii ăştia să citească notele! Hai, 
cântă singură! Începe! Ei, dumneata de la vioara a doua, să te 1a 
dracu” cu arcuşul dumitale fără sacâz! 

Ea, o fată de optsprezece ani, stătea nemişcată, se uita la note şi 
tremura ca o coardă pe care ai fi ciupit-o o dată tare cu degetul. 
Faţa ei mică se îmbujora întruna, ca cerul în timpul unui incendiu. 
În ochi îi luceau lacrimi, gata să picure în orice clipă pe gămăliile 
negre ale notelor. Ce fericită ar fi fost dacă părul ei mătăsos, auriu, 
care 1 se revărsa ca o cascadă pe umeri şi pe spate i-ar fi ascuns 
fata, să nu 1-0 mai vadă nimeni! 

Sânii 1 se ridicau şi 1 se lăsau sub bluză, ca un val. Acolo, sub 
bluză, sub sâni, se ascundea un vălmăşag cumplit: mâhnire, 
mustrări de conştiinţă, dispreţ fata de ea însăşi şi spaimă... Biata 
fată se simţea vinovată şi remuscärile îi sfâşiau inima. Se simţea 
vinovată fata de arta, fata de dirijor, fata de colegi, fata de 
orchestră şi era sigură că va fi vinovată şi fata de public... Daca 
publicul o va fluiera, va avea de o mie de ori dreptate. Se temea să 
se uite în jurul ei, dar simţea că toţi o priveau cu ura şi cu 
dispreţ... Mai ales el! El era gata s-o azvârle la capătul lumii, cât 
mai departe de urechile lui muzicale. 

„Doamne, fă-mă să cânt cum trebuie!” se gândea ea şi în glasul 
ei de soprană, care tremura tare, se desluşea un accent de 
deznădejde. 

Dar el nu voia să audă acest accent, o ocăra şi se trăgea de 
pletele lui lungi. Ce-i păsa de suferinţa ei, când în aceeaşi seară 
avea loc reprezentatia! 

— Asta-i din cale afară! Fata asta o să mă omoare astăzi cu 
vocea ei de tap! Dumneata nu eşti primadonä, ci spălătoreasă! 
Luaţi-i roşcovanei notele! 

Roşcovana ar fi fost bucuroasă să intoneze bine, fără note 
false... Ştia să cânte, îşi cunoştea meseria. Dar ce era de vină dacă 


ochii n-o ascultau? In loc să urmărească notele si mişcările 
baghetei, aceşti ochi, frumoşi dar neascultatori, se uitau şi la ochii 
şi la părul dirijorului... Le plăcea părul vâlvoi şi ochii lui care o 
fulgerau şi la care îţi era mai mare groaza să te uiţi. Le plăcea la 
nebunie chipul lui, peste care treceau nori şi fulgere. Era ea oare 
vinovată că, în loc să fie cu gândul numai şi numai la repetiţie, 
mintea ei cam putintica îi fugea spre alte lucruri, care te împiedică 
să-ți faci datoria, să trăieşti, să fu liniştită... 

Făcea tot ce putea ca să se uite numai pe note, dar de pe note 
privirea îi fugea la bagheta, de la bagheta la cravata albă, la barbie, 
la mustăcioară şi aşa mai departe... 

— Luati-1 notele! E bolnavă! strigă in cele din urmă dirijorul. Eu 
nu mai pot continua! 

— Da, sunt bolnavă, şopti ea supusă, gata să-şi ceară de o mie 
de ori iertare. 

O lăsară să plece acasă şi locul ei în reprezentaţie fu luat de o 
alta, care avea o voce mai puţin frumoasă, dar care ştia să-şi facă 
serios datoria şi să muncească cinstit, conştiincios, cu simţ critic, 
fără să se gândească la cravata albă şi la mustăcioara dirijorului. 

Nici acasă nu avu însă pace. Întoarsă de la teatru, se trânti pe pat 
ŞI îşi ascunse capul în pernă. Dar în întunericul pleoapelor răsări 
de îndată fata lui schimonosită de mânie şi 1 se părea că dirijorul o 
loveşte cu bagheta, peste tâmple. Omul acela nepoliticos era prima 
e1 dragoste! 

Și — cum spune zicala — prima clătită ieşi cocolos. 

A doua zi, colegii veniră s-o vadă şi să se intereseze cum îi 
merge cu sănătatea. În gazete şi pe afişe se anunță ca se 
îmbolnăvise. Veni la ea şi directorul teatrului, apoi regizorul, şi 
fiecare o incredinta respectuos că-i părea rău din tot sufletul să o 
ştie bolnavă. Veni şi el. 

Când nu se afla la pupitru, cu nasul în partitură, era cu totul alt 
om: politicos, îndatoritor şi respectuos ca un licean. Faţa îi era 
luminată de un zâmbet sfios şi cam dulceag. Nu numai că nu te 
mai trimitea la toţi dracii, dar se temea chiar să fumeze în prezenta 
doamnelor, sau să stea picior peste picior. Părea greu să găseşti un 


om mai bun şi mai cumsecade ca el. 

Se arătă foarte îngrijorat şi îi spuse ca boala ei era o mare 
lovitură pentru arta, că toţi colegii ei, şi el cel dintâi erau gata să 
dea totul, numai şi numai ca „notre petit rossignol’* să fie 
sănătoasă şi liniştită. Ah, bolile acestea! De câte ori n-a suferit arta 
din pricina lor. Directorul trebuia avertizat că, dacă va continua să 
fie curent pe scenă, nimeni nu va mai veni la datorie şi toţi vor 
pleca. Sănătatea e mai presus de orice pe lume! Îi strânse cu multă 
căldură mânuta, oftă sincer, îi ceru voie să mai vină o dată s-o 
vadă şi plecă, blestemând bolile. 

Simpatic om! În schimb, când ea se declară însănătoşită şi îşi 
făcu reaparitia pe scenă, o trimise din nou la dracul „cel mai 
negru” şi pe faţa lui începură iarăşi să treacă fulgere. 

Adevărul este că dirijorul era un om foarte cumsecade. Într-o zi, 
ca stătea în culise rezemată de o tufă de trandafir cu flori de lemn 
ŞI îi urmărea mişcările. Inima 1 se îneca de fericire la vederea lui. 
În culise dirijorul bea şampanie cu Mefisto şi cu Valentin, râzând 
cu hohote. Vorbele de duh curgeau val din gura lui, obişnuită să te 
trimită la toţi draci. După ce bau trei pahare, îi părăsi pe cântăreți 
si se îndreptă spre usita ce ducea spre orchestră; violoniştii şi 
violonceliştii începură să-şi acordeze instrumentele. Trecu pe 
lângă ea, încântat, zâmbind şi dând din mâini. Faţa îi strălucea de 
bucurie. Cine ar fi îndrăznit să spună că dirijorul nu-i om bun. 
Nimeni! Ea rosi şi îi zâmbi. Un pic ametit de şampanie, el se opri 
lângă ea şi începu să-i vorbească: 

— Mi-am cam pierdut busola, nu ştiu ce-i cu mine! Mă simt atât 
de bine astăzi! Ha-ha! Sunteţi cu toții atât de simpatici astăzi! Aj 
un păr minunat! Doamne, cum de n-am văzut eu până acum că 
privighetoarea noastră are o podoabă atât de minunată? 

Se aplecă şi îi sărută umărul pe care 1 se revărsa părul. 

— Mi-am pierdut busola din pricina blestematei de şampanii... 
Draga mea privighetoare, n-o să mai greşim, nu-i aşa? Nu-i aşa că 
vom cânta cu luare aminte? De ce greşeşti atât de des? Asta nu ti 
se prea întâmpla până acum, căpşor de aur! 

Dirijorul îşi pierdu de tot busola şi îi sărută mâna. Începu şi ea 


sa vorbeasca: 

— Să nu ma mai ocariti... Dar eu... eu... Mă omorâţi cu ocarile 
dumneavoastră... N-am să mai pot rabda... Vă jur! 

Si ochii 1 se umplura de lacrimi. Fără să-şi dea nici ea bine 
seama, îi apucă braţul şi rămase sprijinită de el. 

— Dumneavoastră nu ştiţi... Sunteţi aşa de rau. Vă Jur... 

El se aşeză pe tufa şi fu cât p-aci să cada. Ca să-şi recapete 
echilibrul, o prinse de mijloc. 

— Soneria, micuto. Ne vedem în pauza următoare! 

După reprezentaţie, ea nu plecă singură acasă. Alături, în 
trăsură, se găsea şi el, râzând cu hohote de bucurie şi cu busola cu 
desăvârşire pierdută. lar ea? Ce fericită era! Doamne! Pe drum îi 
simţea imbratisarile şi nu-i venea să creadă. I se părea că soarta o 
înşală! Dar oricum ar fi fost, o săptămână întreagă publicul citi pe 
afiş, că dirijorul şi ea erau bolnavi... O săptămână întreagă, el nu 
mai plecă de lângă ea, şi această săptămână li se păru amândurora 
o clipă. Nu-l lăsă inima să plece decât atunci când socoti că nu mai 
puteau să stea ascunși şi că prea mult timp isi lăsaseră toate baltă. 

— Trebuie să mai scoatem la aer dragostea noastră, spuse 
dirijorul în a şaptea zi. Mi s-a făcut dor de orchestră. 

A şaptea zi, bătea din nou măsura cu bagheta şi-i trimitea pe toți 
la dracu”, fără s-o crute nici pe „roşcovană”. 

Femeile acesteia iubesc ca pisicile. Nici după ce-şi îmblânzi 
persecutorul şi începu să trăiască cu el, eroina mea nu se dezbără 
de nărav. Se uita, ca şi mai înainte, la cravata şi la faţa lui, în loc 
să privească notele şi bagheta... La repetiții şi în timpul reprezen- 
tatiei greşea mereu şi chiar mai des decât înainte. Si vai, cum o 
mai ocăra! Înainte, o ocăra numai la repetiţii, acum putea s-o facă 
şi acasă, după reprezentaţie, stând în fata patului ei. Sentimentala 
fetişcană! Îi era de ajuns să se uite la faţa iubită, ca să rămână în 
urmă cu un sfert întreg de măsură sau ca să înceapă să-i tremure 
glasul. Când cânta, îl privea de pe scenă, când nu cânta, stătea în 
culise şi nu-şi mai desprindea ochii de pe trupul lui de lungan. În 
pauze se întâlneau în cabina ei, unde beau amândoi şampanie şi-şi 
băteau joc de adoratorii ei. Când orchestra cânta uvertura, ea stătea 


pe scenă şi-l privea prin găurica din cortină. Prin aceasta găurică, 
actorii rad de cheliile din rândul întâi şi calculează încasările, dupa 
numărul de capete din sală. 

Această găurică îi răpuse însă într-o zi fericirea, băgând-o într- 
un mare bucluc. 

Într-un lăsat de sec, când teatrul era mai puţin gol ca de obicei, 
se dădea „Hughenoţii”. Înainte de începerea reprezentatiei, în timp 
ce dirijorul se strecura printre pupitre spre locul lui, ea se şi 
postase în dosul cortinei cu ochiul la găurică şi cu inima zvâcnind 
nebuneste. 

El luă o expresie jumătate acră, jumătate serioasă şi prinse să-şi 
fluture bagheta în toate direcţiile. Orchestra atacă uvertura. La 
început, chipul lui frumos fu oarecum liniştit... Dar când uvertura 
ajunse pe la mijloc, obrazul lui drept începu să se schimonosească, 
un ochi începu să arunce fulgere, iar celălalt se închise pe 
Jumătate. Neorânduiala se auzea din dreapta: flautul scosese o notă 
falsă iar fagotul începuse să tuşească, şi ştiut e că tusea poate să te 
împiedice să intri la timp. Dirijorul roşi şi începu să-şi mişte obra- 
zul stâng. Câtă mobilitate şi cât foc se desprindea de pe chipul 
lui! Ea îl sorbea din ochi şi se simţea in culmea fericirii, în al 
şaptelea cer. 

— Lua-l-ar dracu” de violoncelist! mormăi el printre dinţi, 
infundat, de abia îl auziră instrumentiştii. 

Violoncelistul cu pricina ştia să citească notele, dar nu punea 
niciun pic de suflet! Se poate oare încredința acest instrument plin 
de căldură şi cu sunet dezmierdător unor oameni care nu ştiu să 
vibreze? Acum faţa dirijorului era toată numai încordare şi mâna-i 
liberă strângea cu putere marginea pupitrului, ca şi cum pupitrul ar 
fi fost de vină că grăsunul de violoncelist cânta numai pentru bani 
si nu dintr-o pornire sufletească! 

— Pleacă de pe scenă! 1 se păru eroinei noastre că-i sopteste 
cineva pe aproape... 

Deodată, faţa dirijorului se lumină şi începu să strălucească de 
bucurie. Buzele 1 se întredeschiseră într-un zâmbet. Una dintre 
părțile grele ale uverturii fusese executată de viorile întâi într-un 


chip mai mult decât strälucit. Lucrul acesta umple de bucurie 
inima unui dirijor. ,,Dracoaica roşcovană” simţi ca îi creşte şi ei 
inima, ca şi cum ea ar fi cântat la vioara întâi, sau ar fi avut un 
suflet de dirijor. Dar sufletul ei nu era de dirijor, cu toate că în el 
sălăşluia acum dirijorul. Privind chipul lui plin de zâmbet, începu 
să zâmbească şi ea... Dar nu era momentul potrivit pentru aşa 
ceva. Căci chiar în acel moment se petrecu ceva supranatural şi cu 
adevărat de pomina... 

Găurica cortinei îi pieri deodată din fata ochiului. Ceva în fâşâi 
deasupra capului ca o adiere fină... Prin faţa ei ceva trecu de jos în 
sus... Ce se întâmplase? Începu să caute cu ochiul găurica, pentru 
a vedea chipul iubit, dar în locul ei văzu deodată o mare de 
lumină, o masă înaltă şi adâncă... În această masă începură să 
joace nenumărate alte lumini şi capete, şi printre aceste capete 
necunoscute îl zări şi pe acela al dirijorului... Capul dirijorului o 
privi $i încremeni de uimire... Apoi uimirea făcu loc unei groaze 
amestecate cu deznădejde... Fără să-şi dea bine seama ce se pe- 
trece, ea făcu un pas spre rampă... Din galerie se auziră râsete şi 
curând tot teatrul fu zguduit de un hohot nesfârşit, întretăiat de 
fluieräturi. Vedeţi dräcie! In „Hughenoţii” avea să cânte o cucoana 
cu mănuși, pălărie şi rochie după ultimul jurnal!... 

— Ha-Ha-Ha! 

In rândul întâi, cheliile, scuturate de râs, începură să se agite... 
Se făcu larmă... Iar fata dirijorului îmbătrâni şi se zbarci ca aceea 
a lui Esop! Acum ea oglindea ura şi arunca blesteme... Dirijorul 
bătu din picior şi azvârli bagheta, pe care nu ar fi schimbat-o cu un 
baston de mareşal. Câteva chpe orchestra cântă anapoda, apoi 
tăcu... Ba se trase înapoi şi privi în lături, clătinându-se pe 
picioare... În lături erau culisele, de după care o priveau fete 
palide, mânioase, fete de fiare gata s-o sfâşie... 

— Ne nenoroceşti! şuiera impresarul. 

Cortina luneca în jos, unduind încet, nehotărât, ca şi cum s-ar fi 
lăsat în altă parte decât trebuia... Fata se clătină şi se propti de 
decor... 

— Mă nenorocesti, stricato, nebuno... să te ia dracu”, lighioană 


scarboasa! 

Cuvintele acestea erau rostite de glasul care, cu un ceas mai 
înainte, in timp ce se pregătea să plece la teatru, îi şoptise: „E cu 
neputinţă să nu te iubesc, micuța mea! Tu esti geniul meu bun! O 
sărutare de a ta face cât raiul lui Mahomet!” Şi acum? Era pier- 
dută, da, era pierdută! 

Când liniştea se restabili în teatru şi dirijorul, turbat de mânie, 
începu pentru a doua oară uvertura, ea şi ajunsese acasă. Se 
dezbrăcă repede şi se vari sub plapumă. E mai putin infricosator sa 
mori culcată, decât în picioare, sau stând în capul oaselor, şi era 
încredinţată că mustrările de conştiinţă şi mâhnirea o vor ucide... 
Îşi ascunse capul sub pernă şi, tremurând, neîndrăznind să mai 
gândească la nimic, sugrumată de ruşine, începu să se frământe... 
Plapuma mirosea a ţigări de foi, tigärile pe care le iubea el. Ce va 
spune oare când va veni? 

ET veni după ora două noaptea. Era beat. Se îmbătase de inimă 
rea şi de turbare. Picioarele 1 se împleticeau, iar mâinile şi buzele 
îi tremurau, ca frunzele in adierea vântului. Fără să-şi scoată blana 
si căciula, se apropie de pat şi rămase cam un minut fără să spună 
o vorbă. Ea îşi oprise răsuflarea. 

— Poti să dormi liniştită dupa ce te-ai facut de ruşine în fata 
lumu întregi! şuieră el. Noi, artiştii cei adevăraţi, ştim să ne 
împăcăm cu conştiinţa noastră! Eşti o adevărată artistă! Ha! Ha! 
Strigoaico! 

Smulse de pe ea plapuma şi o aruncă spre cămin. 

— Știu ce-ai făcut? Ţi-ai bătut joc de mine, dracu” să te ia! Sti? 
Sau nu ştii? Scoală! 

O smuci de mână. Ea se aşeză în capul oaselor pe marginea 
patului şi îşi ascunse faţa cu părul încâlcit. Umerii îi tremurau. 

— Jarta-ma! 

— Ha! Ha! Roscovano! 

O trase de cămașă, dezgolindu-1 umărul minunat, alb ca zăpada. 
Dar acum nu-i mai ardea de umerii ei. 

— Afară din casa mea! Îmbracă-te! Mi-ai otrăvit viaţa, 
nemernico! 


Ea se duse la scaunul pe care isi aruncase lucrurile grămadă şi 
începu să se îmbrace. Îi otrăvise viata! Era o mârşăvie şi o 
ticăloşie din partea ei să otrăvească viaţa acestui om mare! Era 
hotărâtă să plece, pentru a nu mai continua această mârsävie! Si 
fără ea erau destul cei care-l otraveau viata. 

— Afară de aici! Imediat... 

Îi aruncă bluza în obraz, scrâşnind din dinţi. Ea se îmbrăcă şi se 
opri lângă uşă. El tăcea. Dar tăcerea nu tinu mult. Clătinându-se pe 
picioare, îi arătă usa. Ea ieşi în vestibul. El îi deschise usa ce 
dădea în stradă. 

— Afară, scârbo! 

Si, apucand-o de spatele ei gingas, o împinse afară... 

— Adio! şopti ea cu un glas plin de cainta şi pieri în întuneric. 

Era ceaţă şi frig... De sus, bura mărunt... 

— Du-te la dracu”! strigă dirijorul în urma ei şi încuie usa, fara 
să mai tragă cu urechea la plescăitul pasilor ei prin noroi. După ce 
îşi alungase prietena în pâcla rece, se culcă în patul cald şi începu 
să sforäle. 

— Aşa-l trebuie! spuse el, trezindu-se a doua zi dimineaţa, 
dar... mintea! I se părea că nişte gheare de pisici îi sfâşiau inima 
lui muzicală şi dorul de fata roşcovană îl sugruma. O săptămână 
umblă de parcă ar fi fost beat şi suferi aşteptând-o, chinuit de nesi- 
gurantä. Credea că se va întoarce, era sigur de acest lucru... Dar 
nu se mai întoarse. Nu-i stătea în fire să otrăvească mai departe 
viaţa omului la care ţinea mai mult decât la viaţa ei. Fu ştearsă din 
lista artistelor teatrului, pentru „purtare necuviincioasă”. Scandalul 
nu 1 se ierta. Nici nu-i comunicară concedierea, fiindcă nimeni nu 
ştia încotro o apucase. Nu se ştia nimic, dar se bănuiau multe... 

— A îngheţat sau s-a aruncat în apă! presupunea dirijorul. 

După şase luni, lumea o uită. O uită şi dirijorul. Orice artist, 
bărbat frumos, are pe conştiinţă multe femei şi pentru a-şi aduce 
aminte de fiecare dintre ele, i-ar trebui o memorie neobişnuită. 

Dacă ar fi să dăm crezare oamenilor cu frica lui Dumnezeu şi 
plini de virtuți, totul se pedepseşte pe lumea asta. Fost-a oare 
pedepsit dirijorul? 


Da, a fost. 

Cinci ani mai tarziu, trecea prin orasul X. La X se afla o opera 
foarte buna şi dirijorul se opri o zi, pentru a face cunoştinţă cu 
personalul ci. Trase la cel mai bun hotel şi, chiar în dimineaţa 
sosirii sale, primi o scrisoare din care reieşea limpede populari- 
tatea de care se bucura eroul meu cu plete bogate. Prin acea 
scrisoare era rugat să dirijeze „Faust”. Dirijorul N. se îmbolnăvise 
pe neaşteptate şi nu avea cine să-l înlocuiască la pupitru. N-ar fi 
binevoit cumva dumnealui (se spunea în scrisoare), să 1a asupra sa 
ostencala de a folosi acest prilej şi de a încânta cu arta sa pe 
locuitorii iubitori de muzică ai oraşului? Eroul meu acceptă. 

Lua bagheta şi muzicanți „străini făcură cunoştinţă cu fata sa 
plină de fulgere şi de nori. Si încă ce plină! Lucrul nu era de 
mirare: repetiții nu se mai puteau face şi dirijorul se vedea nevoit 
să-şi arate măiestria de-a dreptul la reprezentaţie. 

Actul întâi trecu cu bine. Tot aşa şi al doilea. În timpul actului 
trei, se întâmplă însă un mic incident. Dirijorul nu avea obiceiul să 
se uite pe scenă sau în altă parte. Toată atenţia lui era concentrată 
asupra partituri. 

Când în actul al treilea, Margareta, o minunată şi vibrantă 
soprană, începu să-şi cânte aria, şezând la vartelnita, dirijorul 
zambi de plăcere: diva cânta minunat. Când însă aceeaşi divă 
întârzie cu o optime, pe fata maestrului trecură iar fulgere şi privi 
cu ură pe scenă. Dar şah şi mat fulgerelor! Rămase cu gura căscată 
de uimire şi ochii 1 se făcură mari, ca ai unui vițel. 

Pe scenă, la vartelnita, şedea fata cu păr roscat, pe care o 
alungase, odinioară, din patul cald şi pe care o îmbrâncise în ceața 
îngheţată. La vartelnita şedea roscovana, dar nu mai părea deloc 
aceea pe care o alungase el, ci o alta. Faţa ei era aceiaşi, dar glasul 
si trupul, nu. Şi unul, şi altul erau mai mlädioase, mai gratioase, 
mai îndrăzneţe. 

Galben, dirijorul uită să mai închidă gura. Bagheta începu să-i 
tremure nervos, se frământă anapoda pe loc, apoi încremeni în 
aer... 

— Ea e! exclamă el cu glas tare şi începu să râdă. 


Uimirea, bucuria, o încântare nemärginitä, puseră stăpânire pe 
el. Roşcovana lui, pe care o alungase, nu pierise, ci ajunsese mare 
cântăreaţă. Ce lucru plăcut pentru sufletul lui de dirijor! Răsărise o 
nouă stea — şi arta, întruchipată în persoana lui, nu mai putea de 
bucurie! 

— Ea e! Fa e! 

Bagheta rămăsese incremenita in aceeasi poziție şi când 
dirijorul, voind să îndrepte situaţia, o flutură din nou, o scăpă din 
mână şi bagheta se rostogoli cu zgomot pe podea... Primul 
violonist se uită cu uimire la dirijor şi se aplecă să-i ridice bagheta. 
Violoncelistul, crezând că dirijorului 1 s-a făcut rău, se opri, apoi 
reluă, dar nu mai fu în măsură... Sunetele se rotiră, se învălmăşiră 
deasupra capetelor şi, căutând o ieşire din încurcătură, dădură 
naştere unei cacofoni revoltatoare... 

Margareta cea roscovana sări în picioare şi fulgeră cu privirea pe 
„beţivanii” care... Dar deodată îngălbeni şi ochii îi rămaseră 
atintiti la dirijor... 

Iar publicul, care plătise şi care nu voia să ştie de nimic, porni o 
larmă îngrozitoare şi începu să fluiere... 

Pentru ca scandalul sa fie desăvârşit, Margareta scoase un țipăt 
ascuţit, care se auzi în tot teatrul, ridică braţele şi se aplecă cu tot 
trupul spre rampă... Il recunoscuse şi acum nu mai vedea nimic, 
afară de fulgerele şi norii care se îngrămădiseră din nou pe faţa lui. 

— Bestie blestemată! strigă el, lovind cu pumnul în partitură. 

Ce-ar fi spus Gounod dacă ar fi văzut cum 1 se batjocorea opera! 
Gounod l-ar fi omorât în primul rând pe el — şi ar fi avut dreptate! 

Dirijorul greşise pentru prima oară în viaţă şi nu putea să-şi ierte 
această greşeală scandaloasă. 

leşi in fugă din teatru, cu buza de jos însângerată şi, ajuns la 
hotel, se încuie în odaie. Rămase aşa trei zile şi trei nopţi, 
mustrându-se pesemne, şi autobiciuindu-se. 

Muzicanţii spun că în aceste trei zile ar fi incaruntit şi şi-ar fi 
smuls de pe cap jumătate din plete... 

— Am insultat-o! se tânguie el acum, când 1 se întâmplă să se 
imbete. I-am stricat rolul! Nu sunt un adevărat dirijor! 


De ce nu spunea acelasi lucru dupa ce o daduse la fiara? 


Apărută pentru întâia oară in revista ,,Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 46, 16 
decembrie. Titlul e însoţit de o dedicatie: ,,/nchinat lui F. O. Schechtel”. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, fără 
dedicație, în culegerea „Basmele Melpomenei”, Moscova, 1884. Publicäm 
textul din această culegere. 

Textul din revistă a fost corectat din punct de vedere stilistic, cu ocazia 
retipăririi în culegere: au fost eliminate unele fraze scurte şi unele cuvinte, s- 
au făcut înlocuiri de cuvinte etc. Au fost eliminate, bunăoară, cuvintele de 
ocară prea grosolană la adresa cântăreţei. 

După spusele lui M. P. Cehov, la descrierea dirijorului din povestirea 
„Două scandaluri”, Cehov a luat drept model pe cunoscutul muzicant P. A. 
Sostakovski, pe care fraţii Anton şi Nikolai Cehov îl cunoşteau, şi căruia îi 
făceau vizite fără niciun fel de protocol („În jurul lui Cehov”, Moscova, 
1933). 


Halal de asa idilă 


Unchiul meu e un om minunat! imi spunea deseori Grisa, 
nepotul sărac şi singurul moştenitor al căpitanului Nasecikin. Dac- 
ai şti ce mult îl iubesc... Vino şi tu odată pe la el, dragul meu! Îi 
va face mare plăcere. 

Când Grişa vorbea de unchiul lui, în ochi îi străluceau lacrimi şi 
trebuie să adaug ca, spre cinstea lui, nu se ruşina de ele. l-am 
ascultat rugămintea şi, săptămâna trecută, m-am dus la căpitan. 
Aruncând din antreu o privire în salon, am văzut un tablou 
miscator: Căpitanul, un bătrânel slabut, şedea la ceai în mijlocul 
camerei, într-un jilt mare, iar Grişa, în genunchi in fata lui, îi 
amesteca plin de înduioşare ceaiul cu o linguriţă. 

În jurul gâtului cafeniu al moşneagului, se încolăcea braţul 
gingaş al logodnicei lui Grişa... Nepotul sărac şi logodnica sa se 
certau întotdeauna, vrând fiecare să fie cel dintâi care să-l sărute 
pe unchi, şi nu precupeteau sărutările pe care le dădeau 
moşneagului. 

— ȘI acum, sarutati-va şi voi, mostenitorilor! bâlbâia Nasecikin, 
înecându-se de fericire... 

Între aceste trei fiinţe se înnodase o legătură pe care putea s-o 
jinduiască oricine. Eu, om aspru din fire, am rămas locului 
privindu-i, emoționat şi totodată invidios. 

— Da! spunea Nasecikin. Ce să zic, bine am trăit! Aşa trai, 
doresc oricui. De n-ar fi decât nisetrii pe care i-am mâncat! 


Strasnic peşte! Bunăoară nisetrul pe care l-am mâncat la Scopin... 
Hm! Si astazi imi mai lasä gura apa... 

— Povesteste, povesteste!... staruia logodnica. 

— Hei, copii, cu miisoarele mele în buzunar, am ajuns la Scopin 
si m-am dus de-a dreptul... hm... la Rikov... la domnul Rikov. Ce 
om... ehei! Un om de aur! Un gentleman! M-a primit ca o ruda... 
Si ganditi-va ca n-avea nicio nevoie s-o faca, dar... uite, m-a tratat 
de parca i-as fi fost rudă! Zău! Mi-a dat cafea... După cafea, 
gustări şi aperitive... O masă mare... Pe masă, tot felul de 
băuturi... Un nisetru... de la un colţ al mesei până la celălalt... 
Homari... icre. Curat ca la restaurant! 

Am intrat în salon şi l-am întrerupt pe Nasecikin. Tocmai în ziua 
aceea sosise la Moscova prima telegramă despre falimentul băncii 
din Scopin. 

— Mă alint cu copiii! mi-a spus Nasecikin după binetele de 
cuviinţă; apoi, întorcându-se spre cei doi tineri, a continuat pe un 
ton lăudăros: 

— $i societatea era aleasă... Şefi de serviciu, cler... ieromonahi, 
iere1... După fiecare pähärut, iti dădeau binecuvântarea... Rikov 
îşi pusese toate decoraţiile... Mai abitir ca un general... Am 
mâncat nisetrul... s-a servit altul... L-am mâncat şi pe acela... 
Apoi ciorbă de peşte cu cegă... fazani... 

— În locul dumitale, acum as sughita şi aş avea arsuri la stomac 
de pe urma acestor nisetri, i-am spus eu, iar dumneata te lauzi. Ai 
pierdut de pe urma lui Rikov? 

— De ce să pierd? 

— Cum de ce? Banca lui a dat faliment! 

— Mofturi! Am mai auzit eu povestea asta... Si pe vremuri mă 
speria lumea tot aşa... 

— Cum, nu ştii încă? Serapion Egorici! Taicä! De data asta, e 
adevărat... Citeşte! 

Am băgat mâna în buzunar şi am scos o foaie de ziar. Nasecikin 
şi-a pus ochelarii şi a început să citească, zâmbind neîncrezător. 
Dar cu cât citea mai mult, cu atât se făcea mai galben — şi fata i se 
lungea. 


— A dat fa... fa... faliment! incepu el sa tipe, tremurand din tot 
trupul. Nenorocitul de mine! 

Grisa s-a facut stacojiu, a luat ziarul si, din stacojiu, s-a facut 
galben... A întins mana care-i tremura si şi-a luat şapca... 
Logodnica sa se clătina pe picioare... 

— Domnilor! Să fie oare cu putinţă? Să nu fi aflat vestea decât 
acum? Toată Moscova vorbeşte de asta. Domnilor! Linistiti-va! 

După un ceas, stăteam singur singurel in fata căpitanului şi-l 
mângâiam: 

— Lasă, Serapion Egorici! Nu-i nimic! Banii s-au dus, dar ti-au 
rămas Copiii. 

— Aşa-1... Banii sunt deşertăciune... Copiii... Da, ai dreptate. 

Dar vai! După o săptămână, întâlnindu-l pe Grişa pe stradă, i-am 
spus: 

— Du-te, neică, pe la unchiul tău! De ce nu mai dai pe la el? L- 
ai părăsit cu totul pe bietul mosneag! 

— Dă-l dracului! Mare zor am eu de el, diavol bătrân ce e! 
Dobitocul! n-a putut să găsească altă bancă! 

— Du-te totuşi. Doar ţi-e unchi! 

— El? Ha-ha!... Glumesti? De unde ai scos-o? E văr de-al 
doilea cu mama mea vitregă! A zecea apă din chişleag! Sau, cum 
s-ar zice, fierar de-al doilea cu lăcătuşul nostru! 

— Trimite-ti măcar logodnica la el! 

— Păi sigur! Dracul te-a pus să-i arăţi ziarul înainte de nuntă! 
N-ai putut să aştepţi până la nuntă cu ştirile dumitale!... Acum 
face nazuri. Doar şi ea umbla să se-nfrupte din colacii unchiului! 
Nebuna naibii... Acum a schimbat macazul. 

S1 iată cum, fără să vreau, am nimicit acest trio atât de unit şi... 
demn de invidiat! 


Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1882, Nr. 51, 18 
decembrie. Semnată: Antoşa Cehonte. S-a păstrat manuscrisul autograf în 
ciornă (la Arhiva literară centrală). Publicăm textul din revistă. 

Rikov, citat în povestire, e cunoscut ca unul dintre principalii vinovaţi ai 
falimentului băncii din Scopin, pe care o conducea, faliment care a stârnit o 
mare vâlvă la începutul deceniului 1880-1890. Cehov a scris în noiembrie — 


decembrie 1884 despre procesul lui Rikov in ziarul „Peterburgskaia gazeta”. 


Baronul 


Baronul este un mosulica märuntel, släbut, de vreo şaizeci de 
ani. Gâtul îi face cu şira spinării un unghi obtuz, care în curând va 
ajunge unghi drept. Are un cap mare, colturos, ochi plictisiti, un 
nas borcănat şi o bărbie liliachie. Toată faţa îi este de altfel cam 
liliachie, pesemne din pricină că spirtul se păstrează într-un dulap 
pe care magazionerul însărcinat cu accesoriile teatrale nu-l încuie 
decât rareori. De altfel, în afară de spirtul statului, baronul mai 
foloseşte uneori şi şampania rămasă pe fundul sticlelor şi 
paharelor ce se găsesc mai întotdeauna în cabinele artiştilor. 
Obraju şi pungile de sub ochi îi atârnă şi-i tremură ca nişte cârpe, 
agätate pe sfoară la soare. Pe chelie are o umbră verzuie, de la 
căptuşeala verde a sepcii îmblănite, cu urechi, pe care, când nu o 
poartă pe cap, o atârnă de becul stricat din spatele culisei a treia. 
Glasul îi zdrăngăne ca o tigaie spartă. Cât despre îmbrăcăminte... 
Dacă râdeti de felul în care e îmbrăcat înseamnă că habar n-aveţi 
de somitätile teatrale, ceea ce nu va face cinste. Surtucul lui 
cafeniu, fără nasturi, cu coate lustruite şi căptuşeală cu ciucuri, e 
un surtuc glorios. Pe umerii înguşti ai baronului spânzură ca pe un 
cuier rupt. Dar... ce-are a face? Pe timpuri, el a îmbrăcat trupul 
genial al celui mai mare dintre comici. Vesta de catifea cu 
floricele albastre e sfâşiată în vreo douăzeci de locuri şi plină de 
pete, dar cum s-o arunci: a fost găsită în camera de hotel în care a 
stat marele Salvini! Cine ar putea să dovedească că n-a fost purtată 


de tragedian, de vreme ce a fost descoperita a doua zi dupa 
plecarea genialului artist; poţi să juri că-i autentică. Cravata care 
încălzeşte gâtul baronului e o cravată tot atât de glorioasă şi poţi să 
te făleşti cu ea, cu toate că, din punct de vedere igienic şi estetic, 
ar trebui înlocuită cu alta, în mai bună stare şi mai puţin soioasă: e 
croită din rămăşiţele „celebrei” mantale cu care Ernesto Rossi îşi 
acoperea cândva umerii, stând de vorbă cu vrăjitoarele în 
„Macbeth”. 

— Cravata mea miroase a sângele regelui Duncan! spune adesea 
baronul, vânând păduchii din ea. 

Numai de pantaloni värgati ai baronului puteţi să radeti cât 
poftiti. N-au fost purtaţi mai înainte de nicio celebritate, cu toate 
că actorii spun în glumă că au fost croiti din pânzele corăbiei cu 
care Sarah Bernhardt a călătorit spre America. Sunt cumpăraţi de 
la plasatorul Nr. 16. 

Iarna şi vara, baronul se plimbă cu nişte galosi mari, pentru a-şi 
cruța ghetele şi a-şi feri picioarele reumatice de frigul din cuşca sa 
de sufleur, unde trage cumplit. 

Nu poate fi văzut decât în trei locuri: la casă, în cușcă şi în 
culise, în cabina artiştilor. În afară de aceste trei locuri, el nu 
există şi cred că nici nu poate fi închipuit. La casă, doarme 
noaptea, iar ziua joacă §agehi cu casierul şi notează numele celor 
care retin loji. Casierul, un bătrân scrofulos, este singurul om care- 
| ascultă pe baron şi răspunde la întrebările lui. În cusca de sufleur, 
baronul îşi îndeplineşte atributiunile sale sacre: acolo îşi câştigă el 
pâinea cea de toate zilele. Această cusca e vopsită în alb numai pe 
dinafară; pe dinăuntru, pereţii ei sunt plini de pânze de päianjen, 
de crăpături şi de aşchii. Miroase a mucegai, a peşte afumat şi a 
spirt. În pauze, baronul stă protap în cabina artiştilor. Când noii 
veniţi intră pentru prima oară în această cabină şi dau cu ochii de 
baron, pufnesc în râs şi aplaudă: îl iau drept actor. 

— Bravo, bravo! spun ei. Eşti minunat grimat! Ce mutră 
caraghioasă ai! De unde ai făcut rost de un costum atât de 
original? 

Bietul baron! Oamenii nu-i dau dreptul să arate aşa cum este. 


În cabină, cască gura la celebrităţi si, când nu sunt celebrităţi, 
îndrăzneşte să strecoare în convorbirea celorlalți numeroasele sale 
păreri. Nimeni nu le ascultă însă, fiindcă toți le-au auzit de 
nenumărate ori, astfel că îl lasă fără nicio remuşcare să vorbească 
de-a surda. De altfel, în general, lumea nu se prea sinchiseste de 
el. Dacă se învârteşte prin picioarele oamenilor şi îi încurcă, 1 se 
spune: pleacă de aici! Dacă suflă din cuşcă prea încet sau prea 
tare, actorii îl drăcuiesc şi îl ameninţă cu amenda sau cu darea 
afară. E calul de bătaie al mai tuturor glumelor sau calambururilor 
din culise. Oricine poate să-şi încerce fără teamă agerimea de 
spirit pe socoteala lui: el nu răspunde. 

Sunt douăzeci de ani de când cei de la teatru l-au poreclit în 
batjocură „baronul”, dar în decursul acestor douăzeci de ani, el n-a 
protestat niciodată împotriva acestei porecle. 

Să-l obligi să copieze un rol şi să nu-i plăteşti e un lucru foarte 
obişnuit. Cu el, totul e cu putinţă. Când îl calci pe picior, 
zambeste, roseste şi îşi cere iertare. Trage-i in public câteva palme 
peste obrajii zbarciti, şi poţi să fu sigur că nu se va duce să te re- 
clame la judecătorul de pace. Rupe o bucată din cäptuseala 
surtucului lui remarcabil şi mult iubit — cum a făcut-o de curând 
un jeune premier — şi el nu va face altceva decât să clipeascä şi 
să roşească. Atât de adânc înrădăcinată este smerenia lui şi atât 
este de sperios! Nimeni nu-l stimează. În viaţă, oamenii îl suportă, 
iar când va muri, îl vor uita repede. E o fiinţă demnă de plâns. 

Si totuşi, într-o vreme a fost pe punctul de a se face tovarăş şi 
frate cu cei pe care îi admira şi care îi erau mai dragi ca viata. 
(Cum să nu-i fie dragi oamenii care uneori sunt Hamlet şi Franz 
Moor!). Fusese cât p-aci să se facă actor, şi desigur că s-ar fi făcut, 
dacă nu l-ar fi împiedicat o nimica toată: avea talent, bunăvoință, 
la început avea şi protecție, dar îi lipsea îndrăzneala. I se părea 
mereu că ei, capetele acelea, care umpleau toate cele cinci rânduri 
de loji, partea de jos şi cea de sus a teatrului ar începe să râdă cu 
hohote şi să fluiere, dacă l-ar vedea apărând pe scenă. Când 1 se 
propunea să debuteze, îngălbenea, rosea şi, de groază, amutea. 

— Am să mai aştept putin, spunea el. 


Și a aşteptat, până ce a îmbătrânit, până ce şi-a mâncat toţi banii, 
până ce a nimerit, prin protecţie, în cuşca sufleurului. 

Că s-a făcut sufleur, nu este pentru el nicio nenorocire. Acum 
nu-l mai pot da afară din teatru fiindcă n-are bilet: acum este 
persoană oficială. Şade înaintea rândului întâi, vede mai bine ca 
toți şi nu plăteşte nicio copeica pentru locul lui. Asta e bine! E 
mulțumit şi chiar fericit. 

Îşi îndeplineşte minunat îndatoririle. Înainte de reprezentaţie, 
citeşte de câteva ori piesa, pentru a nu greşi, iar când soneria 
zbârnâie întâia oară, el se află de mult la locul lui, rasfoind textul. 
E greu să găseşti în tot teatrul om mai conştiincios. 

S1 totuşi trebuie dat afară. 

În teatru nu pot fi îngăduite neorânduielile, iar baronul provoacă 
mereu neorânduieli cumplite. E mare scandalagiu. 

Când li se întâmplă actorilor să joace deosebit de bine, baronul 
încetează să mai urmărească textul. Adesea se opreşte din suflat şi 
începe să strige: bravo! minunat! Îşi permite să aplaude atunci 
când publicul nu aplaudă, ba într-o zi a fluierat chiar, lucru pentru 
care era cât p-aci să-şi piardă locul. 

În general, priviti-l când stă în cusca sa murdară şi suflă. 
Roşeşte, se face palid, gesticulează, şopteşte mai tare decât ar 
trebui, se înăbuşe. Câteodată îl auzi până şi în coridoare, unde 
plasatorii cască lângă garderobă. Îşi permite chiar să ocărască din 
cuşcă şi să le dea actorilor sfaturi. 

— Mâna dreaptă sus! şopteşte el adesea. Rosteşti cuvinte 
înflăcărate, dar fata ţi-e de gheaţă! Rolul ăsta nu ti se potriveşte! 
Eşti un mucos! Să-l fi văzut jucând pe Ernesto Rossi! De ce 
şarjezi? Doamne Dumnezeule! Ai stricat totul cu jocul tau vulgar! 

Aşa le vorbeşte actorilor, în loc să le sufle replicile. Rău face 
direcția că-l mai îngăduie pe acest caraghios. Dacă l-ar fi 
concediat, publicului nu i-ar fi fost dat să fie martor la scandalul 
care a avut loc într-una din ultimele zile. 

Scandalul a luat naştere în următoarele împrejurări: 

Se juca Hamlet. Teatrul era plin. Shakespeare este ascultat şi 
astăzi cu aceeaşi plăcere ca şi acum o sută de ani. Dar când se 


joaca Shakespeare, baronul parca e turbat. Bea mult, vorbeste mult 
si îşi freacă neîncetat tâmplele cu pumnii. În dosul acestor tâmple 
clocoteşte o activitate nemaipomenită. Creierul lui de bătrân e 
răscolit de o pizmă otrăvită de deznădejde, de ură şi de visuri... El 
ar fi trebuit să-l joace pe Hamlet — cu toate că Hamlet nu prea se 
împacă cu o cocoaşă $i nici cu spirtul pe care magazionerul de la 
accesorii uită să-l încuie — el, şi nu aceşti pigmei, care astăzi sunt 
feciori, mâine petitori şi poimâine Hamleti! De patruzeci de ani îl 
studiază el pe prinţul danez, la care visează toţi adevărații actori şi 
care nu i-a adus numai lui Shakespeare cununa de lauri. De 
patruzeci de ani îl studiază, suferă şi se mistuie de dor... Moartea 
nu mai e departe. Va veni curând şi îl va smulge pentru totdeauna 
din teatru... Măcar o singură dată în viaţă să aibă fericirea să se 
plimbe pe scenă, în haina nefericitului prinţ, pe ţărmul mării lângă 
stâncile a căror pustietate... 


E de la sine gata să te ducă 
La deznădejde când priveşti în hău 
Si valul plescăind îl tot auzi. 


Dacă şi visurile te fac să te topeşti, nu cu zile, ci cu ceasuri, cu 
ce flacără ar arde baronul chel, când visul lui s-ar preface în 
realitate! 

În seara cu pricina era gata să înghită întreaga lume, de pizmă şi 
mânie. Rolul lui Hamlet fusese încredinţat unui bäietandru, care 
vorbea pitigäiat şi mai era şi roşcovan. Auzi, un Hamlet roscovan! 

Baronul şedea in cusca sa ca pe jaratic. Cand Hamlet nu se afla 
în scenă, era oarecum liniştit, când însă actorul cu glas pitigäiat şi 
păr roscat îşi făcea apariția, începea să se frământe, să se 
zbuciume şi să scâncească. În loc să sufle, mai mult gemea. 
Mâinile îi tremurau, paginile se încurcau şi ba îndepărta, ba 
apropia sfeşnicele. Îşi atintea privirea asupra feţei lui Hamlet si 
înceta să mai sufle... Avea o poftă nebună să smulgă, fir cu fir, 
până la cel din urmă, tot părul roşu din capul actorului. Mai bine 
un Hamlet chel decât unul cu păr roşu! Dacă-i vorba să şarjezi, 


apoi, la dracu”! sarjare să fie! 

În actul al doilea, nu mai suflă deloc, ci chicoti răutăcios, ocari 
si fluieră. Spre norocul lui, actorii îşi cunoşteau bine rolurile şi nu 
se sinchiseau de greva baronului. 

— Halal Hamlet! bodogănea el. N-am ce zice! Ha-ha! Domnii 
elevi nu-şi cunosc rolul! Ar trebui să facă curte croitoreselor, în 
loc să joace pe scenă! Dacă Hamlet ar fi avut o mutră atât de tâm- 
pită, Shakespeare nu şi-ar mai fi scris drama! 

Când se plictisi să bodogäneascä, începu să-l dăscălească pe 
actorul roşcovan. Gesticulând şi schimonosindu-se, citind şi 
bătând cu pumnii în carte, pretindea actorului să-i urmeze 
sfaturile. Trebuia să-l salveze pe Shakespeare de batjocură, şi de 
dragul lui Shakespeare era gata de orice: fie şi de o sută de mii de 
scandaluri! 

Când dădea replica celorlalți actori, Hamletul cu păr roşu era 
groaznic. Se strâmba, ca actorul ,matahalelor cu peruci” despre 
care însuşi Hamlet spune: „Pe un asemenea actor aş fi în stare să-l 
biciuiesc”. Când începu să declame, baronul nu mai putu să rabde. 
Înăbuşindu-se şi izbindu-se cu chelia de tavanul cuştii, îşi duse 
mâna stângă la piept, cu cea dreaptă începu să gesticuleze, iar 
glasul său dogit de bătrân il întrerupse pe actorul roscovan, 
făcându-l să-şi întoarcă nedumerit capul spre cuşcă: 


... Naclait de sânge închegat 
Cu ochi ca de cărbuni, drăcescul Pirrus 
Pe Priam cel bătrân îl căuta. 


Cu trupul pe jumătate ieşit din cuscä, baronul îi făcu un semn cu 
capul şi adăugă, de data aceasta nu pe un ton declamator, ci cu 
glas stins, nepăsător: 

— Continuă! 

Actorul continuă, dar nu de îndată. Soväi câteva clipe, şi în 
răstimpul acestor câteva clipe, în teatru domni o tăcere adâncă. 
Tăcerea fu tulburată chiar de baron, care, trăgându-se înapoi, se 
lovi cu capul de marginea cuştii. Se auziră râsete. 


— Bravo, tobosarule! striga cineva de la galerie. 

Lumea credea ca nu sufleurul il intrerupsese pe Hamlet, ci 
bătrânul tobosar, care motaia în orchestra. Tobosarul salută in 
batjocură galeria, şi tot teatrul răsună de râsete. Publicului îi plac 
încurcăturile la teatru, şi dacă în loc de piese s-ar prezenta numai 
încurcături, ar plăti de două ori mai scump. 

Actorul roşcovan continuă, şi liniştea se restabili încetul cu 
încetul. 

Auzind râsetele, năstruşnicul baron se făcu stacojiu de ruşine si 
se apucă de chelie, uitând pesemne că de mult nu mai creştea pe ea 
părul de care se îndrăgosteau cândva femeile frumoase. Acum nu 
numai că tot oraşul şi toate revistele umoristice aveau să-şi bată 
joc de el, dar avea să fie dat afară din teatru! Rusinea îl sugruma, 
era mâniat la culme pe el însuşi, şi totuşi tot trupul îi tremura de 
entuziasm: declamase! 

„Nu-i treaba ta, hodorogule! îşi spunea el. Treaba ta e să fu 
sufleur, dacă nu vrei să fu dat afară cu un pumn în ceafă, ca 
ultimul servitor. Si cu toate astea, e revoltător! Bäietandrul ăsta 
roşcovan nu vrea să înţeleagă că trebuie să joace omeneşte!” 
..„.Oare aşa se joacă scena asta? 

Si, atintindu-si privirea asupra actorului, baronul începu din nou 
să mormăie sfaturi. În seara aceea era prea nervos, nu se putea 
stăpâni şi de aceea stârni încă o dată ilaritatea publicului. Când, în 
cursul ultimului monolog din actul al doilea, actorul făcu o mică 
pauză, pentru a clătina tăcut din cap, din cuşca sufleurului răsună 
din nou glasul plin de amărăciune, de dispreţ şi de ură, dar vai! 
neputincios, dogit, de bătrân. 


Eu, ticălos molatic si nătâng, 
Lepădătură mârşavă, spurcata! 


După o tăcere de vreo zece secunde, baronul oftă adânc şi 
adăugă, dar mai puţin tare: 


Neghiob, neghiob ce sunt! 


Pe mine ce-ndrazneala! 


Glasul lui nu al roscovanului, ar fi fost glasul adevaratului 
Hamlet dacă n-ar fi existat pe lume batranetea. Batranetea strică şi 
împiedică multe. 

Bietul baron! De altfel nu-i primul şi nici ultimul. 

Acum va fi dat afară din teatru. Veţi recunoaşte că e o măsură 
necesară. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 47, 20 
decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în 
culegerea „Basmele Melpomenei”, Moscova, 1884. — Publicăm textul din 
culegere. 

Cu ocazia reeditării povestirii, Cehov a scurtat-o mult, mai ales acolo unde 
este vorba de trecutul baronului, şi a făcut numeroase corectări de ordin 
stilistic. 

Tommaso Salvini (1829-1916) şi Ernesto Rossi (1829-1896) tragedieni 
italieni, care au fost în turneu prin Rusia. 

Sarah Bernhardt (1844-1923) — actriță dramatică franceză, care a fost in 
turneu prin Rusia la sfârşitul anului 1881. 


O cunostinta binevoitoare 


Pe gheaţa, lucie ca o oglindă, alunecă ghete barbatesti şi 
ciubotele de femeie cu garnitură de blană. Picioarele sunt atât de 
numeroase, încât, dacă am fi în China, nici nu s-ar găsi pentru ele 
destule betisoare de bambus. Soarele luminează nespus de vesel, 
văzduhul e nespus de străveziu, obrăjorii ard mai viu ca de obicei, 
iar ochişorii făgăduiesc mai mult decât ar trebui... Într-un cuvânt, 
trăieşte, băiete, şi bucură-te de viaţă. Dar... 

— „Scârţ”, îmi pufneste în nas soarta, întruchipată în persoana 
unei vechi cunoştinţe. 

Stau de vorbă cu „ea”, pe o bancă, sub un copac despuiat de 
frunze, cât mai departe de locul unde se patinează. Îmi vine s-o 
mănânc cu pălărioară cu tot, cu blanita şi cu picioruşele pe care 
lucesc patinele, de drăgălaşă ce-i! Sufăr şi totodată sunt în culmea 
fericirii! Ah dragoste, dragoste. Dar... ,,scart’... 

Pe lângă noi trece Spevsip Macarov, „Sfântul Petru” al 
ministerului unde lucrez eu, Argusul şi Mercurul, plăcintarul şi 
comisionarul nostru. Duce în mână nişte şoşoni, bărbăteşti şi 
femeieşti, pesemne ai unor Excelente. Spevsip mă salută 
milităreşte şi se opreşte chiar în faţa băncii, privindu-mă cu 
înduioşare şi simpatie. 

— Tare-i frig, Inalt... Înălţimea Voastră... Un bacsis n-ar strica! 
He-he... 

Îi dau un bänut de douăzeci de copeici. Bunävointa mea îl mişcă 


grozav. Clipeşte mai tare din ochi, se uită împrejur şi spune in 
soapta: 

— Tare imi pare rău, tare mi-e milă de Înălţimea Voastră!... 
Grozav mi-e de milă! Parcă aţi fi copilul meu... Aveţi o inimă de 
aur! Zău, bun la suflet şi blând mai sunteţi! Mieluşelul nostru! 
Când ’mnealui, adică Excelenţa Sa, s-a legat deunăzi de 
dumneavoastră, mi-a fost mai mare jalea! Zău că da! m-am gândit: 
de ce s-o fi rätoind aşa la el? Vă făcea potaie, copilandru, spunea 
că o să vă dea afară şi câte altele... Cu ce drept? Cand ati ieşit de 
la el, schimbaţi fete-fete. Si eu priveam şi mi se făcea milă, zău 
aşa... Of, tare-mi sunt dragi funcţionarii! 

Si Spevsip adauga, adresandu-i-se ei: 

—E cam släbut dumnealui la docomente. Hârtile astea 
intelectuale nu-s de dumnealui... Mai bine era sa se apuce de 
comert sau... sa se faca popa... Zau ca da! Ca lui, nicio adresa nu- 
1 iese cum trebuie... Toată strădania îi e de prisos! D-aia o şi 
pateste mereu... Şeful îi mănâncă zilele... vrea să-l dea afară... 
Iar mie mi-e milă. Înălţimea sa e asa de bun la suflet... 

Ea se uită în ochiu mei cu compatimirea cea mai jignitoare! 

— Hai, du-te, îi spun eu lui Spevsip, înăbuşindu-mă. 

Simt că până si şoşonii mi-au roşit. M-a făcut de râs, 
nemernicul! Mai la o parte, pitit după nişte tufe desfrunzite, tăticul 
e1 trage cu urechea şi nu ne släbeste din ochi, ca să ştiu bine ca 
până ce nu mă fac „consilier titular” nici să nu îndrăznesc să mă 
gândesc la... De partea cealaltă, pe după alte tufe, se plimbă 
mămica ei si nici ea nu ne slăbeşte din ochi. Simt privirile acestor 
patru ochi si... îmi vine să crăp... 


Apărută pentru prima dată in revista „Oskolki”, 1882, Nr. 52, 25 
decembrie. Semnată: Omul fără splină. — Publicăm acest text. 


Razbunarea 


Era in ziua reprezentatiei date in folosul ingenuei noastre. 

Nu era nici zece dimineaţa, când comicul trupei se afla la usa ei. 
Trăgea cu urechea şi bătea în amândouă canaturile cu pumnii lui 
mari. Avea neapărată nevoie să o vadă. Trebuia cu orice pret ca in- 
genua să iasă de sub plapumă, oricât de somn i-ar fi fost. 

— Deschide odată, ce dracu”! Mult o să mai trebuiască să îngheţ 
în curentul ăsta? Dacă ai şti că în coridorul dumitale sunt douăzeci 
de grade sub zero, nu m-ai face să aştept atât de mult! Sau, te 
pomenesti ca putin iti pasă! 

La zece şi un sfert, comicul auzi un oftat adânc. După oftat, 
urmă un salt din pat, şi după salt, un lipäit de papuci. 

— Ce vrei? Cine esti? 

— Eu sunt... 

Comicul n-avea nevoie să-şi spună numele. Putea fi recunoscut 
cu uşurinţă după glasul lui şuierător şi dogit ca al unui bolnav de 
difterie. 

— Asteapta putin sa ma imbrac... 

După trei minute, usa se deschise. Intra, sărută mana ingenuei si 
se aşeză pe pat. 

— Am venit la dumneata cu o treaba, incepu el, aprinzandu-si o 
țigară de foi. Eu nu vin la oameni decât cu treburi şi las pe seama 
domnilor trântori grija de a face vizite. Dar să revin la ceea ce mă 
aduce aici... Astăzi joc în piesa dumitale pe contele... Desigur că 


ştii acest lucru? 

— Da. 

— Pe bătrânul conte. În actul al doilea, apar pe scenă în halat. 
Sper că ştii şi asta... Nu-1 aşa? 

— Da. 

— Buun... Dacă n-aş apărea în halat, aş päcätui împotriva 
adevărului. Si pe scenă, ca şi în viaţă, lucrul principal e adevărul, 
nu-i aşa? De altfel, mademoiselle, parcă mai trebuie să-ţi spun 
asta? În fond sunt om, iar omul nu este creat decât pentru a tinde 
spre adevăr... 

— Da, asa-l... 

— Prin urmare, dupa toate cele spuse, vezi ca halatul imi este 
neaparat necesar. Dar n-am un halat demn de un conte. Daca m-as 
arata publicului in halatul meu de stamba, scena ar pierde mult, iar 
spectacolul dumitale si-ar rata succesul. 

— ŞI crezi ca eu pot să te ajut cu ceva? 

—Da. De la prietenul dumitale ti-a ramas un minunat halat 
albastru cu guler de catifea şi cu o cingätoare cu ciucuri roşii. Un 
halat grozav, nemaipomenit! 

Ingenua noastră roşi până în albul ochilor care începură să 
clipeasca şi prinseră a scânteia, ca nişte mărgele scoase la soare. 

— Împrumută-mi acest halat pentru reprezentatia de astăzi... 

Ingenua începu să se plimbe prin odaie. Părul despletit 1 se 
împrăştiase în neorânduială pe faţă şi pe umeri... Îşi muşca buzele 
ŞI îşi frângea mâinile. 

— Nu, asta nu! spuse ea. 

— Cum aşa?... Pot să ştiu şi eu de ce? 

— De ce? Doamne, dar e aşa de uşor de înţeles! Fiindcă simt că 
n-aş putea! Nu!... Nu! Niciodată! El s-a purtat urât cu mine şi n- 
avea dreptul s-o facă... Asta-i adevărat! s-a purtat cu mine ca 
ultimul dintre nemernici... S1... o recunosc: m-a părăsit numai 
fiindcă nu am o leafă destul de bună şi nu mă pricep să buzunăresc 
bărbaţii! Ar fi vrut să-i dau lui banii aceia spurcati pe care 1-as fi 
luat de la ceilalți; da, asta voia! E un lucru urât, josnic! Numai 
nerusinatii lipsiţi de conştiinţă pot avea astfel de pretenţii. 


Ingenua se prabusi în fotoliul pe care îşi pusese cămaşa proaspăt 
călcată şi îşi acoperi faţa cu palmele. Comicul zări printre degetele 
ei mici steluțe strălucitoare: era fereastra care se oglindea în 
lacrimile ei... 

— M-a jefuit! urmă ea, plângând încet. N-avea decât să mă 
jefuiască, dar de ce să mă părăsească? De ce? Ce i-am făcut? Ce 1- 
am făcut? Ce? 

Comicul se sculă şi se apropie de ea. 

— Nu plânge, spuse el. Lacrimile înseamnă lipsă de curaj. 
Unde pui că poţi găsi în orice clipă o mângâiere... Consolează- 
te!... Arta este o mângâiere radicală! 

Dar mângâierea radicală nu avu niciun efect. 

După plâns, urmă o criză de nervi. 

— O să-1 treacă! îşi spuse comicul. Am să aştept. 

Aşteptând ca ingenua să se linisteascä, se plimbă prin odaie, 
casca şi se întinse pe pat. Patul ei era un pat de femeie, dar departe 
de a fi la fel de moale ca paturile în care dorm ingenuele teatrelor 
mari. Pe comic îl împunse în coastă un tel, iar pe chelie simţi 
zgârietura unor pene, ale căror vârfuri priveau sfios prin faţa de 
pernă roz. Marginile patului erau reci ca gheaţa. Dar toate acestea 
nu-l împiedicară pe neobrăzat să-şi întindă cu voluptate braţele. Ce 
ţi-e şi cu paturile astea de muiere: miros atât de plăcut! 

Stătea lungit şi se tot întindea în timp ce umerii ingenuei 
tresăreau, din piept îi porneau gemete întretăiate de suspine, si 
degetele 1 se frământau nervos şi rupeau la piept bluzita de 
flanelă... Comicului îi reînviase în minte pagina cea mai nefericită 
a unuia dintre cele mai nefericite romane ale sale. Criza de nervi 
tinu vreo zece minute. Potolindu-se, ingenua îşi aruncă părul pe 
spate, se uită de jur împrejur prin odaie şi începu din nou să 
vorbească. 

Nu se cade să stai lungit pe pat cand iti vorbeşte o doamnă. 
Buna creştere înainte de toate. Comicul tuşi scurt, se sculă şi se 
aşeză în capul oaselor. 

— S-a purtat necinstit cu mine, continuă ea, dar asta nu 
înseamnă că trebuie să-ți dau halatul. Cu toată fapta lui mârşavă, 


eu tot il mai iubesc, si halatul este singurul lucru care mi-a ramas 
de la el! Cand vad halatul, ma gandesc la el si... plang... 

— N-am nimic împotriva acestor sentimente laudabile, spuse 
comicul, dimpotrivă, în afurisitul ăsta de secol practic, al realităţi, 
in care trăim, e plăcut să întâlneşti o fiinţă cu o astfel de inimă şi 
cu astfel de vederi. $i înţeleg foarte bine că a-mi da halatul chiar 
pentru o singură seară este pentru dumneata un sacrificiu... Dar 
gandeste-te cât de inaltator e să faci sacrificii pentru arta! 

După o clipă de gândire, comicul oftă şi adăugă: 

— Cu atât mai mult că am să ţi-l dau înapoi chiar maine... 

— Pentru nimic în lume! 

— Dar de ce? Doar nu-l mănânc; ţi-l dau înapoi! Ce ciudată esti, 
Zău... 

— Nu, nu! Pentru nimic în lume! 

Ingenua începu să umble repede prin odaie, dând din mâini. 

— Pentru nimic in lume! Vrei să-mi iei singurul lucru la care 
mai ţin! Mai bine mor, decât să-l dau! Eu îl mai iubesc pe omul 
acela. 

— Toate bune, dar ceea ce nu înţeleg, doamnă, este cum poţi să 
nu dai un halat când e vorba de artă?... Doar eşti artistă! 

— Pentru nimic în lume! Nici să nu mai vorbim de asta! 

Comicul roşi şi se scărpină pe chelie. Tăcu câteva clipe apoi 
începu iar: 

— ȘI, zi, nu mi-l dai? 

— Pentru nimic în lume! 

— Hm... Bine... N-am ce zice. Nu prea eşti colegială... Aşa se 
poartă colegii între ci? 

Oftă şi continuă: 

— Păcat. Dracu” să ne ia! Mare păcat că nu suntem colegi decât 
în vorbe şi nu în fapte. De altfel, nepotrivirea dintre vorbă şi faptă 
e un lucru foarte caracteristic pentru secolul nostru! Bunäoarä 
literatura! Păcat! Mai ales pe noi, artiştii, ne omoară lipsa de 
solidaritate, de adevărată colegialitate... Da, ne omoară! La drept 
vorbind, asta nu face decât să dovedească un lucru: că nu suntem 
artişti, adevăraţi oameni ai artei. Suntem slugi, nu artişti! Scena nu 


ne e dată decât pentru a ne arăta publicului braţele şi umerii gol... 
pentru a-i arunca ocheade... pentru a gâdila instinctele galeriei... 
Vasăzică, nu mi-l dai? 

— Cu niciun preţ! 

— E ultimul dumitale cuvânt? 

— Da... 

— Foarte bine... 

Comicul îşi puse căciula pe cap, se înclină ceremonios în faţa 
ingenuei şi ieşi din odaie. Coborî în stradă. Roşu ca racul, 
tremurând de mânie şi suierând sudälmi printre dinţi, o porni de-a 
dreptul spre teatru. Mergea lovind cu bastonul caldarâmul 
îngheţat. Cu câtă desfătare ar fi tras în ţeapă, pe acest baston no- 
duros, pe toţi ticăloşii lui de colegi. Şi daca ar fi putut să străpungă 
întreg pământul cu acelaşi baston de slujitor al artei, ar fi fost şi 
mai bine! Păcat că nu era astronom, ar fi ştiut el să le dovedească 
tuturor că pământul e cea mai păcătoasă dintre planete! 

Teatrul se afla la capătul străzii, la trei sute de paşi de puşcărie. 
Era vopsit într-o culoare cărămizie. Dar vopseaua nu izbutise sa 
ascundă crăpăturile mari, care arătau că era de lemn. Pe timpuri, 
fusese un hambar, în care se ţineau saci cu făină. Hambarul se vă- 
zuse înălţat la rangul de teatru nu pentru merite excepționale, ci 
pentru faptul că era cea mai înaltă şură din oraş. 

Comicul se duse la casă, unde, la o masă murdară din lemn de 
tei, şedea casierul Stamm, bunul lui prieten, un neamt care se 
dădea drept englez. Casierul era cam chior, prost, pe jumătate 
surd, ceea ce nu-l împiedica să-şi asculte tovarăşii cu luarea 
aminte ce li se cuvenea. 

Comicul intră la casă, se incrunta şi se opri în fata neamtului, cu 
atitudinea unui boxer care se pregăteşte de luptă. Rămase câteva 
clipe fără a rosti un cuvânt, clătinând din cap, apoi izbucni: 

— Cum să le zici unor oameni ca ăştia, mister Stamm? 

Trânti un pumn în masă şi se lăsă, indignat, pe o bancă de lemn. 
Nu un şuvoi, ci un ocean întreg de cuvinte turbate, otrăvite, 
deznădăjduite îi tasni din gura înconjurată de o zona de multă 
vreme nerasă. Măcar casierul să se înduioşeze de soarta lui. O 


fetiscana, o miorlaita, nu ascultase rugämintea omului fara de care 
nenorocita asta de sura de mult s-ar fi prabusit! Sa nu-1 facä ea o 
placere (nu mai vorbesc de serviciu) primului comic, care acum 
zece ani fusese poftit să joace la un teatru din capitală! Revoltator! 

În sura transformată în teatru nu era frig, ci o adevărată ghetärie. 
Nici intr-o cusca de caine n-ai fi inghetat mai rau! Batranul casier 
făcea foarte bine că stătea in şubă şi în cizme de pâslă şi galosi. 
Geamul era îngheţat, iar pe duşumea se plimba în voie un vânt pe 
care l-ar fi putut invidia însuşi Polul Nord. Uşa se închidea prost şi 
marginile ei erau albe de chiciură. Revoltător! Era chiar prea frig 
ca să te mai superi. 

— O să mă tina minte! îşi încheie comicul filipica. 

Îşi puse picioarele pe bancă, acoperindu-le cu poalele şubei, 
moştenită acum douăzeci de ani de la un prieten actor mort de 
oftică. Se înfăşură mai strâns în ea, tăcu şi, cu gulerul ridicat, 
începu să sufle sub şubă ca să-şi încălzească pieptul. 

Gura îi tăcea, în schimb creierul îi era în plină activitate. Se 
străduia să găsească un mijloc de răzbunare. Fiindcă trebuia în 
orice caz să se răzbune pe fetişcana aceea obraznică, lipsită de 
respect! 

Comicul nu-şi acoperise şi ochii cu şuba, ci îi lăsase liberi, să 
privească în voie... Ce bine că ochii nu îngheaţă! La casă însă nu 
era nimic interesant de văzut. Lângă peretele de scânduri se afla o 
masă; în faţa mesei o bancă şi, pe bancă, bătrânul casier cu şubă 
de blană de câine şi cizme de pâslă. Totul era cenușiu, banal, 
arhicunoscut. Până şi murdăna era acolo de când lumea. Pe masă 
se afla un carnet de bilete, virgin. Publicul nu se grăbea. Abia spre 
prânz avea să înceapă să vină. Afară de masă, de bancă, de bilete 
si de maldărul de hârtii din colţ, nu se mai vedea nimic. O sărăcie 
si o plictiseală înfiorătoare. 

Îmi cer însă iertare: la casă se afla totuşi şi un obiect de lux. 
Acest obiect zăcea sub masă, laolaltă cu cocoloaşele de hârtie ce 
nu se mai foloseau la nimic şi pe care, din pricina frigului, nu le 
mătura nimeni. De altfel şi mătura se prăpădise cine ştie pe unde. 

Sub masă era aruncată o bucată mare de carton, prăfuită şi ruptă. 


Casierul o călca cu pâslarui lui şi scuipa pe ea, fără să se 
sinchisească. Obiectul de lux era chiar acest carton pe care stătea 
scris cu litere de o şchioapă: „Pentru reprezentatia de astăzi, toate 
biletele sunt vândute”. De când exista, nu-i fusese dat să atârne 
vreodată deasupra ghişeului casei, şi niciun spectator n-ar fi putut 
spune că-l văzuse. Cartonul era bun, dar mincinos. Păcat că nu-şi 
găsea întrebuințare. Publicul n-are ochi să-l vadă, în schimb artiştii 
sunt cu toții îndrăgostiţi de el! 

Ratacind pe pereți şi pe duşumea, privirea comicului nu putea sa 
nu se izbească şi de acel obiect de valoare. De obicei, comicul se 
gândea mult până să ia o hotărâre. De data aceasta, se hotari 
fulgerător. Zărind cartonul, se lovi cu palma peste frunte şi strigă: 

— O idee! Minunat! 

Se aplecă şi trase spre el cartonul cu basmul biletelor vândute. 

— Minunat! Unic! Asta o s-o coste mai scump decât halatul 
albastru cu ciucuri roşii! 

Zece minute după aceea, cartonul atârnă pentru prima şi ultima 
oră în existenţa lui deasupra ghiseului $i... mintea. 

Mintea, dar lumea îl crezu. Seara, ingenua noastră zăcea în 
camera e1 şi plângea cu hohote, de o auzea tot hotelul. 

— Publicul nu mă iubeşte! gemea ea. 

Numai vântul îşi dădea osteneala să-i plângă de milă! Bun la 
suflet, se tanguia prin horn şi prin ventilatii, pe mai multe voci şi, 
poate, sincer. În aceeaşi seară, comicul şedea la berärie si bea 
bere. Bea bere, şi atâta tot. 


Apărută pentru prima dată în revista ,,Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 50, 31 
decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în 
culegerea „Basmele Melpomenei”. Moscova, 1884. — Publicăm textul 
culegerii. 

Pentru culegere au fost făcute corectări stilistice şi a fost modificat 
sfârşitul. 


Lucruri trăite 


SCHIȚĂ PSIHOLOGICĂ 


Era în ziua de Anul Nou. Mă aflam în vestibul. Acolo, afară de 
portar, mai erau şi câţiva de-ai nostri: Ivan Ivanici, Piotr Cuzmici, 
Egor Sidorici... Venisera cu toţii să se iscălească pe coala de 
hârtie desfăşurată măreț pe masă. (În treacăt fie zis, hârtia era din 
cele mai ieftine: nr. 8). 

Arunc o privire pe coală. Iscälituri cu duiumul, şi... ce 
fatarnicie! Ce slugărnicie! Unde sunteţi voi, parafe, sublinieri, 
încârligări şi codițe? Toate literele sunt rotunjoare, egale, netede, 
de parcă ar fi nişte obrăjori trandafirii. Văd nume cunoscute şi nu 
le recunosc. Nu cumva domnii care le poartă şi-au schimbat 
scrisul? 

Îmi moi cu băgare de seamă penita în călimară, roşesc fără să 
ştiu de ce, îmi tin răsuflarea şi scriu cu luare aminte numele meu. 
De obicei, când mă iscälesc, nu scriu niciodată ultima litera, de 
data asta însă o scriu: scriu numele întreg, de la un cap la altul. 

— Vrei să te nenorocesc? aud la ureche glasul şi răsuflarea lui 
Piotr Cuzmici. 

— Cum aşa? 

— lac-aşa, te nenorocesc şi gata. Spune: vrei? He-he-he... 

— Nu e momentul să glumiti, Piotr Cuzmici. Nu uitaţi unde vă 
aflați. Zambetele de acest soi nu sunt defel la locul lor. Iertati-ma, 


dar cred că... e o profanare, o lipsă de respect, ca să zic aşa... 

— Vrei să te nenorocesc? 

— Cum? întreb eu. 

— Cum?... Aşa cum m-a nenorocit şi pe mine von Klausen, 
acum cinci ani... He-he-he... E foarte simplu... Am să pun lângă 
numele tău o coditä. Îi trag şi o parafă. He-he-he. Fac ca iscălitura 
ta să fie nerespectuoasa. Vrei? 

Îngălbenesc. Într-adevăr, viaţa mea e în mâna acestui om cu nas 
vânăt. Mă uit cu teamă şi cu oarecare respect la ochii lui ce nu 
prevestesc nimic bun... 

Cât de putin iti trebuie ca să pierzi un om! 

— Sau las să picure din toc un strop lângă iscălitura ta. Fac o 
pată de cerneală... vrei? 

Se aşterne o tăcere... Tăcem amândoi, el conştient de puterea 
lui, măreț, mândru, cu otrava nimicitoare in mână, şi eu, conştient 
de neputinta mea, jalnic, simtindu-ma pierdut... El imi sfredeleste 
fata galbenă cu ochii săi pătrunzători, eu îmi feresc ochu de ai 
lui... 

— Am glumit, spune in cele din urma. Nu te teme. 

—QO, vă mulţumesc! îi răspund eu şi-i strâng plin de 
recunoştinţă mâna. 

— Am glumit... Dar aş putea s-o fac... Tine minte... Hai, du- 
te... Deocamdată, am glumit... Pe urmă, cum va vrea 
Dumnezeu... 


Apărută pentru întâia oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 1, autoriz. cenz. din 
31 decembrie 1882. Semnată: Antoşa Cehonte. Publicăm acest text. 


Cotcari de nevoie 


GLUMA DE ANUL NOU 


La Zahar Cuzmici Diadecikin e petrecere. Se face revelionul şi 
se sărbătoreşte onomastica gazdei Melania Tihonovna. 

Sunt multi musafiri. Numai fete cinstite, onorabile, serioase şi 
cu judecată. Nicio puşlama. Pe chipul tuturora se citeşte 
mulțumire, bunăvoie şi toţi par pătrunşi de simţul propriei lor 
demnități. In salon, pe o canapea mare de muşama, stă Gusev, 
proprietar de apartamente, şi Razmahalov, băcanul de la care 
Diadecikinii cumpără pe datorie, cu carnetel, şi discută despre 
fetele de măritat şi partidele ce li se oferă. 

— În ziua de azi, spune Gusev, e greu să găseşti un om. Adică... 
unu” care să nu bea şi să fie cu bună rânduială în toate... un om cu 
drag de muncă... Tare greu! 

— Lucrul principal în casă e buna rânduială, Alexei Vasilici! Si 
aşa ceva nu se poate, dacă în casă nu-i ăla... care... care s-o 
facă... 

— Când nu-i rânduială în casă, atunci... totul merge... nu ştiu 
cum. S-a cam păcătoşit lumea asta... cum vrei să fie rânduială? 

În apropierea lor, sed trei bäbute, care se uită înduioşate în gura 
lor. În privirile bătrânelor se poate citi uimirea față de 
„deşteptăciunea” bărbaţilor. Într-un colt, cumătrul Guri Marcovici 


cercetează cu luare aminte icoanele. In iatac e larmä. Domnisoa- 
rele şi cavalerii joacă loto. Miza e o copeică. Kolya, elev în clasa 
întâi de liceu, stă lângă masă şi plânge. Ar vrea să joace şi el loto, 
dar nu i se dă voie să se aşeze la masă. Ce-i de vină el dacă-i mic 
ŞI n-are o copeică? 

— Nu mai plânge, prostule! îl sfătuiesc ceilalți. De ce plângi? 
Vrei să-ți tragă mama câteva nuiele? 

— Cine plânge acolo? Kolya? se aude din bucătărie glasul 
mamei. Strengarul, se vede că nu l-am bătut destul!... Trage-l de 
ureche, Varvara Gurievna! 

Pe patul gazdelor, acoperit cu o cuvertură de stambă spălăcită, 
şed două domnişoare în rochii roz. În faţa lor stă un tânăr de vreo 
douăzeci şi trei de ani. Se numeşte Kopaiski si e funcționar la o 
societate de asigurare. Privit „en face”, seamănă grozav cu un 
motan. Le face curte domnişoarelor. 

— N-am de gând să mă însor, spuse el, fandosindu-se şi 
trecându-şi degetul pe sub gulerul înalt, scrobit, care îi taie gâtul. 
Femeia e un punct luminos în mintea omului, dar ea poate 
nenoroci un om. E o fiinţă rea! 

— Da” parcă bărbaţii... Un bărbat nu poate să iubească. Face fel 
de fel de mitocănii. 

— Ce copile sunteți! Nu sunt nici cinic, nici sceptic, dar 
socotesc totuşi că bărbatul va sta întotdeauna pe o treaptă mai 
înaltă din punct de vedere sentimental. 

Diadecikin şi fiul lui mai mare, Grişa, se plimbă din colt în colt 
ca nişte lupi în cuşcă. Le arde sufletul. Au băut mult la prânz si 
acum simt o nevoie cumplită „să se dreagă”... Diadecikin se duce 
la bucătărie. Gazda tocmai presară cu zahăr o plăcintă. 

— Malaşa, îi spune Diadecikin, ar trebui să dai un aperitiv. 
Musafirilor le-ar prinde bine... 

— N-au decât să aştepte... Daca beti şi mâncaţi totul acum, ce 
să vă mai servesc la miezul nopţii? N-o să muriti. Pleacă de aici. 
Nu mai sta mereu pe capul meu. 

— Numai câte un paharut, Malasa... n-o să ai deficit din cauza 
asta... Se poate. 


— Mare pacoste mai esti si tu! Pleaca odata, daca-ti spun! Mai 
stai şi tu cu musafirii! Ce te-nfigi la bucătărie? 

Diadecikin oftează adânc şi iese din bucătărie. Se duce să se uite 
la pendulă. Minutarele arată unsprezece şi opt minute. Până la 
clipa mult dorită mai sunt cincizeci şi două de minute. Îngrozitor! 
Aşteptarea băuturii e cea mai grea dintre toate aşteptările. Mai 
bine aştepţi un tren cinci ore, pe un ger năprasnic, decât să aştepţi 
cinci minute băutura... Diadecikin se uită cu ură la pendulă şi, 
după ce se mai plimbă un pic, împinge acul cel mare cu cinci 
minute înainte... Dar Grişa? Dacă nu 1 se dă numaidecât de băut, 
Grişa e hotărât să se ducă la cârciumă şi să bea acolo. N-are niciun 
chef să moară de mâhnire şi de dor... 

— Mămico, spune el, musafirii se supără că nu servesti 
aperitivele! E inadmisibil... Să laşi lumea să moară de foame şi de 
sete! Ar trebui să dai câte un pähärut! 

— Aşteptaţi... Nu mai e mult... Acusi se face douăsprezece... 
Ce cauţi la bucatarie?... 

Grişa trânteşte uşa şi se duce pentru a suta oară să se uite la 
pendulă. Acul cel mare e fără milă! Aproape că nu s-a mişcat. 

— Rămâne în urmă! îşi spune el uşurat şi cu degetul arätätor 
împinge acul cu şapte minute înainte. 

Kolya trece in fugă pe lângă pendula. Se opreşte in fata ei şi 
începe să socotească... Ar vrea să vină cât mai curând clipa în 
care se va striga „una”. Acul îi străpunge inima cu nemiscarea lui. 
Se catara pe un scaun, se uită sfios în jur şi şterpeleşte veciei cinci 
minute. 

— Du-te şi vezi, cheleretil?* spune una dintre domnişoare lui 
Kopaiski. Mor de nerăbdare. Gândeşte-te, un an nou! Noroc nou! 

Kopaiski se închină afectat şi se duce glonţ să se uite la pendula. 

— Ei drăcia dracului! mormăie el, privind acele. 

— Ce mult a mai rămas! Şi mi-e o foame, de nu văd cu ochii... 
Când s-o striga „ura”, o sărut neapărat pe Katea. 

Kopaiski dă să plece dar, se opreşte... După o scurtă gândire, se 
întoarce şi scurtează vechiul an cu şase minute. 

Diadecikin a băut două pahare cu apă, dar... tot îi arde sufletul! 


Se plimbä, se plimba, se plimba... Nevastä-sa il alungä mereu din 
bucătărie. Sticlele aliniate pe pervazul ferestrei îi sfâşie inima. Ce- 
1 de făcut! Nu mai are putere să rabde! Recurge iar la mijlocul 
suprem. Pendula îi stă la dispoziţie. Se furişează în odaia copiilor, 
unde se află pendula şi dă de un spectacol neplăcut inimii sale de 
părinte: Grişa stă în fata pendulei şi mişcă acul. 

— Ce... ce... ce faci? A1? De ce ai mişcat acul? Neghiobule! 
A1? Cum poţi face una ca asta? A1? 

Diadecikin tuşeşte, se codeşte, îşi încreţeşte fruntea şi dă din 
mână. 

— De ce? A-a-a... Dar mişcă-l odată, să crape, afurisitul! şi 
dându-l la o parte pe fiul său, împinge acul înainte. 

Până la Anul Nou mai rămân unsprezece minute. Tatăl şi Grişa 
se duc în salon şi încep să pregătească masa. 

— Maliaşa! strigă Diadecikin. Acuşi e Anul Nou! 

Melania Tihonovna iese în fugă din bucătărie şi se duce să-şi 
controleze soţul... Se uită lung la pendulă: soţul n-a minţit. 

— Ce să mă fac? şopteşte ea. Mazărea pentru şuncă n-a fiert 
destul! Hm! Ce pacoste! Cum s-o servesc? 

Si, după câteva clipe de gândire, cu o mână tremurătoare, 
Melama Tihonovna dă acul cel mare înapoi. Anul vechi recapătă 
douăzeci de minute. 

— Să mai aştepte! spune stăpâna casei şi dă fuga la bucătărie. 


Apărută întâi în revista „Zritel”, 1883, Nr. 1, autoriz. cenz. din 31 
decembrie 1882. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


! Intelegeti... (în limba franceză). (N. trad.) 

? „Sfântul Stanislav” — decoratie ţaristă. (N. trad.) 

3 Zolotnic — 4,26 grame. (N. trad.) 

+ Unde mi-e cravata pe care tata mi-a trimis-o din Kursk ? (în limba franceză). (N. 
trad.) 

> Ah, oare, Maria... (în limba franceză). (N. trad.) 

* Avem deci la noi un bărbat pe care-l cunoaştem foarte putin, (în limba franceză). 
(N. trad.) 

7 Sunt încântată că vă revăd, domnule (în limba franceză). (N. trad.) 

3 În vechea Rusie, la echipajele elegante vizitiul trebuia neapărat să fie gras. (N. 
trad.) 

” Te rog (greşit în limba franceză; corect: je vous prie). (N. trad.) 

10 Fleur d'Oranger — parfum la modă, pe vremuri. (N. trad.). 

!! Erostrat — un cetăţean din Efes care, pentru a deveni celebru, a incendiat 
Artemisionul (templul Artemidei), în noaptea când s-a născut Alexandru cel Mare 
(356). (N. trad.) 

12 Efialt — trădătorul care i-a condus pe Perşi la Termopile. (N. trad.) 

15 Grad civil mic, corespunzând gradului de locotenent în armata ţaristă. (N. trad.) 

14 Grad civil ce corespundea cu gradul de colonel. (N. trad.) 

15 Grad civil ce corespundea cu gradul de general de divizie. (N. trad.) 

16 Hohol — termen peiorativ la adresa unui ucrainian, in Rusia ţaristă. (N. trad.) 

17 Înainte vreme semnalul de plecare al trenurilor se dădea cu clopotul. Se dădeau 
trei semnale: două prevestitoare, şi al treilea chiar în clipa plecării. (N. trad.) 

18 „Ce vorbeşte lumea”. (N. trad.) 

19 Florile nordului”. (N. trad.) 

2% „Nana ” — roman de Emil Zola. (N. trad.) 

2 Nu poate fi îndoială (in limba latină). (N. trad.) 

2 Am venit am văzut, am învins! (în limba latină). (N. trad.) 

% Gaboriau Emile — scriitor francez (1835-1873), autor de romane polițiste. (N, 
trad.) 

24 ,Ogor”. (N. trad.) 

* Blinelele’s mâncate. (N. trad.) 

26 Joc de cuvinte. „Niva” „Neva”, „Ogonioc” si „Strekoza” sunt reviste. Titlurile 
înseamnă respectiv: „Ogor”, „Neva”, „Flacăra” şi „Libelula”. (N. trad.) 

21 „Ce vremuri, ce moravuri!” (in limba latină). (N. trad.) 

2 Vă salut, viitori soţi buni!” (în limba latină). (N. trad.) 

% Corespundea cu gradul de maior. (N. trad.) 

3° Corespundea cu gradul de căpitan. (N. trad.) 

3! Uşor (în limba latină). (N. trad.). 

3 Construcţie gramaticală cu conjunctia ut (în limba latină). (N. trad.) 

55 Măscărici”. (N. trad.). 

34 „Draga mea” (în 1. franceză) (N. trad.) 

355 Doamnă din lumea mare (în limba franceză). (N. trad.) 


36 Condilul (— care uneste maxilarul inferior cu cel superior) si muschiul sterno- 
cleido-mastoidian (in limba latina). (N. trad.) 

37 Vocea”. (N. trad.) 

35 Curierul rus”. (N. trad.) 

5 Albina nordului”. (N. trad.) 

40 Fiul Piatriei”. (N. trad.) 

41 Analele Moscovei”. (N. trad.) 

+ Groaznic (în limba latină). (N. trad.) 

% Lumină şi umbre”. (N. trad.) 

+ Întâlnire (în limba franceză). (N. trad.) 

4 Tovarăşul de drum”. (N. trad.) 

#6 Fet — poet liric rus din sec. XIX-lea. (N. trad.). 

+7 Fără îndoială (în limba franceză). (N. trad.). 

48 Ca la ei acasă (în limba latină). (N. trad.). 

* Bărbatul ei (greşit, în limba franceză; corect: son mari). (N. trad.) 

°° Vechi obicei potrivit căruia în clipa în care târgul era socotit încheiat, 
cumpărătorul şi vânzătorul îşi strângeau mâna învelită în pulpana hainei. (N. trad.). 

>! Fiecare cu ale lui! (în limba latina.) (N. trad.) 

>? Terminati odată! (în limba franceză) (N. trad.). 

°3 Denumire dată pe vremea aceea femeilor de moravuri uşoare. (N. trad.) 

4 E cu neputinţă! (în limba franceză). (N. trad.). 

°° Mica noastră privighetoare (în limba franceză). (N. trad.) 

°° Prim amorez (la teatru) (N. trad.). 

>” Cât e ceasul? (greşit in limba franceză; corect: quelle heure est-il?). (N. trad.)