Cehov_Opere_complete_vol_03 — Povestiri 1885 (1955)

Anton Pavlovici Cehov 


OPERE 


volumul III 


Povestiri 
1885 


Traducere de Anda Boldur 


Note de K. D. Muratova 


EDITURA CARTEA RUSĂ 
Bucureşti, 1955 


A. P. CEHOV 


Opere, vol.3 


Kindle eBook: ianuarie 2013 
- versiune definitiva - 


Cuprins: 
Anton Pavlovici Cehov — Opere complete, vol III 
LUCRĂRI INCLUSE DE A.P. CEHOV ÎN CULEGEREA DE „OPERE” 


— 1885 — 

„Uniforma căpitanului” 
La mareşăleasa nobilimii 
Cronologie vie 

La baia de aburi 

Fiinţe mărunte 
Sâcâială... 

Ultima mohicana 
Camere mobilate 

S-au desfiinţat! 

Curcă plouată 

Ghetele 

Nervi 

Vilegiaturiştii 

Prefacutii 

Mihaltul 

Un nume care vine de la cal 
Ratacitii 

Vanatorul 

Raufacatorul 

Filozoful 

Tata de familie 
Cadavrul 

Norocul femeilor 
Bucătăreasa se mărită 
Majurul Prişibeev 

În tara străină 

Buimac de somn 
Tratament împotriva darului betiei 
Un câine scump 
Scriitorul 

Când te întreci cu gluma 
Batranete 

Durere 

Ce mai calatori! 
Incognito... 

Un impresar sub divan 
Semnul mirarii 

Oglinda 


LUCRARI CARE N-AU FOST INCLUSE DE A. P. CEHOV IN CULEGEREA DE ,,OPERE” 


— 1885 — 

Obligatii de sărbători 

Procesul anului 1884 

Însemnări de serviciu 

Dialog între un om şi un câine 
Reguli pentru scriitorii începători 


Bacşiş de sărbători 

Care mai de care 

Raport 

Disperatul 

Viaţa e minunată! 
Plimbare la Sokolniki 
Verzi şi uscate 
Diplomatul 

Un cuib de chiaburi 

Câte ceva despre S. Dargomijski 
Tasca 

Amenintarea 

Fleacuri 

„Ea” 

Despre peşti şi pescuit 
Scara onorurilor 

Tare de cap 

Din amintirile unui idealist 
La farmacie 

Nu i-a fost scris... 

O introducere neapărat trebuincioasă 
În vagon 

Musafirul 

Calul şi ciuta fremătătoare 
Om de afaceri 

Înecatul 

Palavragiii 

Primarul 

Stâncă neclintită 

După reprezentatia dată în beneficiul tragedianului 
Cultură generală 

Doi ziarişti 

Psihopatii 

Cocosul indian 
Contrabasistul si flautistul 
Ninocika 

Pianistul 

Fara post 

Casatoria peste 10-15 ani 
O carpa 

Sfanta simplitate 

Cinicul 

Mari d’elle 

Visul 


A.P. CEHOV 
Fotografie din anul 1885 


LUCRĂRI INCLUSE DE A.P. CEHOV IN 
CULEGEREA DE „OPERE” 


1885 


„Uniforma căpitanului” 


Soarele abia răsărit se uita posomorat la oraşul de provincie, 
COCOŞII Nici nu apucaseră să-şi dezmorteasca bine mädularele, şi în 
cârciuma lui moş Rilkin! se şi infiintasera muşteriii. Erau trei: 
croitorul Merkulov, vardistul Jratva? şi Smehunov’, curierul 
administraţiei financiare. Tustrei erau chercheliti. 

— Să nu spui asta! Nici gând să fie aşa! filozofa Merkulov, 
ținându-l pe vardist de un nasture. Din punct de vedere 
croitoricesc, un funcționar civil — fireşte unul ceva mai răsărit în 
grad — îl taie întotdeauna pe un general. Să luăm bunăoară un 
şambelan... Ce fel de om e? Si ce invarteste în meseria lui? Pai, fa 
socoteala... Patru arşini din postavul cel mai prima întâi de la 
fabrica Priindel şi fiii, nasturi de aur, guler de aur, pantaloni albi 
cu lampas de aur, piepţii toți numai de aur, până şi mânecile şi 
buzunarele de la spate strălucesc de-ti iau ochii. Darmite dacă 
lucrezi pentru domnii de la curte: maestrul de călărie, maestrul de 
ceremonie şi mai ştiu eu ce mărimi! Cam cum iti închipui tu treaba 
asta? Îmi aduc şi acum aminte cum am lucrat odată pe brânci, tot 
atelierul, pentru contele Andrei Semionici Vonlearevski, mare 
maestru la curte. O uniformă, de nu-ţi venea să o atingi! Când o 
luai în mână, începeau să-ţi zvacneasca venele, uite aşa: tac! tac! 
Te pui cu boierii adevăraţi? Când îşi comandă ei haine, să nu 
îndrăzneşti să-i pisezi cu probele. Cum ai luat măsura, pun-te, 
nenicule pe lucru şi nici prin cap să nu-ţi treacă cumva că ai putea 


să te duci să încerci haina boierului sau s-o ajustezi pe el. Dacă 
eşti croitor ca lumea, trebuie s-o potriveşti din capul locului, să 
iasă turnată. Vorba ceea: sari din clopotniţă şi nimeresti drept in 
cizme... Asta-i! Mi-aduc aminte, măi frate... peste drum de noi se 
afla corpul de jandarmi... Jupânul nostru, Osip Iaklici, alegea cate 
un jandarm care să se potrivească la măsuri cu chentul şi făcea 
proba pe el. Pentru uniforma contelui, am ales tot aşa un jandarm 
potrivit. Era un flăcăiandru. L-am chemat şi i-am spus: „la 
îmbracă tu asta, mă tärane, şi fandoseste-te!” Si ce să vezi! Să te 
strici de râs, nu alta! A îmbrăcat flăcăul uniforma, s-a uitat la 
piepti şi... comedie mare: întâi a incremenit, pe urmă a început sa 
tremure — şi a lesinat... 

— Dar pentru vreun ispravnic ai lucrat? îl întrebă Smehunov. 

— Ei, na-ti-o bună, ai găsit şi tu mărime de care să întrebi! Păi 
la Petersburg ispravnici din ăştia mişună ca plosnitele... Numai 
aici se căciuleşte toată lumea la ei, dar acolo mai, mai ca li se 
spune: „la vezi-ti de treabă, ce te bagi!” Am lucrat şi pentru domni 
ofițeri şi chiar pentru persoane din primele patru ranguri. Pentru 
fiecare rang e altă mâncare de peşte... Dacă, bunăoară, ai rangul al 
cincilea“, nu e mare lucru de capul tău... Poţi să vii liniştit paste o 
săptămână la croitor, că uniforma e gata... Nu-i brodat cu fir decât 
gulerul şi manseta... Ei, dar dacă venea un client de rangul al 
patrulea, sau al treilea, sau chiar de-al doilea, mamă Doamne! 
Jupânul ne punea pe toți pe jaratec şi trăgea o fugă la corpul de 
jandarmi. Am lucrat odată şi pentru consulul Persiei, mai frate. I- 
am brodat pe piept şi pe spate covrigi de aur de o mie cinci sute de 
ruble. Credeam că n-o să vedem un ban de la el; când colo, să vezi 
minune: ne-a plătit... La Petersburg până şi tătarii au suflet nobil. 

Si Merkulov mai înşiră multă vreme astfel câte în Lună şi în 
stele. Pe la orele nouă, îl podidi plânsul de atâtea amintiri şi începu 
să se jeluiasca amarnic de soarta care îl zvârlise într-un orăşel plin 
doar de negustori si de targoveti. Între timp, vardistul dusese doi 
inşi la poliţie, curierul dăduse fuga de vreo două ori la posta şi la 
administrația financiară, şi Merkulov tot se mai jeluia. Pe la 


amiază, stătea in fata ţârcovnicului, se bătea cu pumnul în piept şi 
baiguia: 

—N-am chef sa lucrez pentru bădărani! Nu vreau! La 
Petersburg am lucrat personal pentru baronul Sputzel si pentru 
domnii ofiţeri! Lasă-mă in pace, antereu cu barbă, piei din ochii 
mei! Cară-te de aici! 

— Ai căzut pradă ingamfarii, Trifon Panteleici, îl dăscălea 
slujitorul bisericesc. Ai fi dumneata artist în meseria dumitale, dar 
de Dumnezeu şi de religie nu trebuie să uiţi. Cam ca dumneata 
făcea şi Arie şi a murit de moarte ruşinoasă. Of, la fel ai să mori şi 
dumneata. 

— Las” să mor! Mai bine să mor decât să croiesc sumane! 

— Blestematul ăla al meu o fi pe aici? răsună deodată, dincolo 
de usa, un glas ragusit şi în cârciumă intră Axinia, nevasta lui 
Merkulov, o femeie mai în vârstă, cu mânecile suflecate şi burta 
curmata de şiretul fustei. Unde-i nemernicul? zbierä ea din nou, 
aruncând o privire manioasa asupra muşteriilor. Hai acasă, plesni- 
ti-ar bojocii, te caută un ofiţer! 

— Ce ofiţer? se miră Merkulov. 

— Dracu” ştie! Spune că vrea să-ţi facă o comandă. 

Merkulov îşi frecă cu toate cinci degetele nasul lui mare, aşa 
cum obişnuia de câte ori se afla în culmea mirării, si mormäi: 

— Muierea asta bate câmpii... De cincisprezece ani de zile n- 
am văzut la faţă un nobil şi astăzi, în zi de post, să pice aşa, din 
senin, un ofiţer cu o comandă! Hm!... Trebuie să mă duc să văd... 

Merkulov ieşi din cârciumă şi se îndreptă împleticindu-se spre 
casă... Nevastă-sa nu-l amägise. În pragul cäsutei sale îl zări pe 
căpitanul Urceaev* de la adjutantura cercului de recrutare din 
localitate. 

— Pe unde-mi hoinăreşti? îl întâmpină căpitanul. De un ceas te 
aştept... Poţi să-mi faci o uniformă? 

— Înălțimea  Voastră... Doamne! începu să bolboroseascä 
Merkulov, înecându-se şi smulgându-şi de pe cap căciula, 
împreună cu un smoc de păr. Înălţimea Voastră! Dar credeţi că-i 
prima dată când mi se dă o comandă? Of, Doamne! Am lucrat 


pentru baronul Sputzel... Eduard Karlici... domnul sublocotenent 
Zembulatov® îmi datorează şi astăzi zece ruble. Of! Of! Muiere, 
da’ dă odată Înältimii Sale un scaun, bătu-m-ar Dumnezeu... 
Ordonati să vă iau măsura, sau ingaduiti să croiesc după ochi? 

— Cum vrei... Postavul te priveşte şi totul să fie gata peste o 
săptămână... Cât ceri? 

— Se poate una ca asta, Înălţimea Voastra? zambi 
Merkulov. Doar nu sunt un negustor oarecare. Stim să ne purtam 
cu boierii... Nici măcar cand am lucrat pentru consulul Persiei nu 
ne-am tocmit dinainte... 

După ce-i luă căpitanului măsura şi-l petrecu până la usa, 
Merkulov rămase un ceas întreg nemișcat în mijlocul casutei sale, 
uitându-se indobitocit la nevastă. Nu-i venea să creadă... 

— À naibii încurcătură, ce să mă fac? mormăi el în cele din 
urmă. De unde să iau bani pentru postav? Axinia, soro, 
împrumută-mi banu pe care i-am luat pe vacă. 

Axinia îi dădu cu tifla şi scuipă. În clipa următoare, mânuia 
îndrăcită vătraiul, spărgea oale în capul bărbatului, îl târa de barbă 
şi mai trăgea şi câte o fugă în stradă, tipand cât o lua gura: ,,Sariti, 
oameni buni! M-a omorât!...” Dar tot tărăboiul acesta nu-i folosi 
la nimic: a doua zi dimineaţa stătea în pat şi se ascundea de calfe, 
ca să nu-l vada vanataile, în timp ce Merkulov cutreiera prăvăliile 
si, sfădindu-se cu negustorii, îşi alegea postavul dorit. 

Pentru croitor începuse o eră nouă. Trezindu-se dimineaţa şi 
aruncând, cu ochi încă tulburi, o privire asupra micului său 
univers, nu mai scuipa ca mai înainte cu întărâtare... Ba, lucru şi 
mai neaşteptat, încetă să se mai ducă la cârciumă şi se puse pe 
lucru. După ce îşi făcea rugăciunea în gând, îşi punea pe nas nişte 
ochelari mari, cu ramă de oţel, se încrunta, şi întindea cu venerație 
postavul pe masă. 

Peste o săptămână, uniforma era gata. După ce o călcă, 
Merkulov ieşi cu ea în stradă, o atârnă de gard şi se apucă s-o 
scuture. Lua de pe ea câte un fulg, se dădea trei paşi înapoi, o 
privea îndelung, închizând pe jumătate ochii, mai lua un fulg — şi 
tot aşa timp de vreo două ceasuri. 


— Mare pacoste cu boierii ăştia, spunea el trecătorilor. Nu mai 
pot, m-au dat gata! Is învăţaţi, delicati, poftim de le mai intră-n 
voie! 

A doua zi, Merkulov îşi unse părul cu untdelemn, se pieptănă, 
înfăşură uniforma într-o pânză nou-nouta şi se duse la căpitan. 

— N-am timp să stau de vorbă cu tine, dobitocule! oprea el pe 
fiecare trecător. Nu vezi că-i duc căpitanului uniforma? 

Peste o jumătate de ceas, se întoarse acasă de la căpitan. 

— i, ce bem, Trifon Panteleici? îl întâmpină Axinia, zâmbind 
larg şi roşind. 

— Proasta mai esti! îi răspunse bărbatul ei. Unde ai mai pomenit 
ca boierii cei adevăraţi să plătească din capul locului? Ăsta nu-i un 
negustor oarecare, să-ţi trântească deodată banii pe tejghea! 
Proasto... 

Două zile, Merkulov statu lungit pe cuptor, nu bau, nu mâncă, 
lăsându-se doar pradă unei dulci încântări de sine, întocmai ca 
Hercule după îndeplinirea isprăvilor sale. A treia zi, se duse după 
bani. 

— Înălţimea Sa s-a sculat? şopti el ordonanţei, intrând cu multă 
smerenie în salita. 

Primind un răspuns negativ, se aşeză de planton în faţa uşii şi 
aşteptă. 

— Dă-l afară! Spune-i să vină sâmbătă, auzi el într-un târziu 
glasul ragusit al căpitanului. 

Acelaşi lucru îl auzi sâmbătă, apoi a doua şi a treia sâmbătă... O 
lună întreagă bătu drumul locuinţei căpitanului. Stătea ceasuri 
întregi în antreu şi în loc de bani primea doar invitaţia să se ducă 
dracului şi să vină sâmbătă. Dar Merkulov nu deznădăjduia, nu 
cârtea, dimpotrivă... Se îngrăşă chiar. Aşteptarea prelungită în 
antreu îi plăcea şi nelipsitul „dă-l afară” îi răsuna în urechi ca o 
melodie dulce. 

— Un boier se cunoaşte din capul locului! spunea el topit de 
fericire de fiecare dată când se întorcea de la căpitan. La noi, la 
Piter, toţi erau aşa... 


Merkulov s-ar fi invoit să se ducă până la sfârşitul zilelor sale la 
căpitan şi să aştepte în antreu, dacă Axinia nu i-ar fi cerut mereu 
să-l dea înapoi banii luaţi pe vaca. 

— Ai adus banii? îl întâmpina ea de fiecare data. Nu? Ce faci cu 
mine, câine? A1?... Unde-i vätraiul, Mitka? 

Într-o seară, Merkulov se întorcea de la piaţă, cu un sac de 
cărbuni în spate. Axinia se ţinea de el şi-l ocăra. 

— Las’ ca-ti arăt eu tie acasă! Aşteaptă! gafaia ea, cu gândul tot 
la banii luati pe vaca. 

Deodata, Merkulov ramase tintuit locului $i scoase un strigat de 
bucurie. Din birtul „Veselia”, pe lângă care tocmai treceau, ieşi în 
goana mare un domn cu joben, cu fata stacojie şi ochiu tulburi de 
băutură. După el, alergând să-l ajungă din urmă, ieşi căpitanul 
Urceaev, cu tacul de biliard în mână, fără şapcă, cu părul vâlvoi, şi 
cu hainele în neorânduială. Noua sa uniformă era toată manjita de 
cretă şi un epolet îi atârna într-o parte. 

— Am să te silesc să joci, escrocule, striga căpitanul fluturând 
bezmetic tacul şi stergandu-si sudoarea de pe frunte. Ti-arat eu 
cum se joacă cu oameni cumsecade, protobestie ce eşti! 

— Ja te uită şi ia aminte, toanto! îi şopti Merkulov nevesti-sii, 
înghiontind-o cu cotul şi chicotind înfundat. Boierul se cunoaşte 
de îndată. Negustorul, când îşi comandă o haină pentru râtul lui de 
täränoi, apoi haina nu mai are moarte: o poartă cel putin zece ani. 
Ăsta, uite, şi-a şi jerpelit uniforma! Mai-mai că-i trebuie una nouă! 

— Du-te să-i ceri banii! se rasti la el Axinia. Hai, mişcă! 

— Ce tot vorbeşti, proasto! În stradă? Nici prin gând nu-mi 
trece... 

Oricât încercă însă Merkulov să se împotrivească, nevastă-sa îl 
sili să se apropie de căpitanul mâniat foc şi să aducă vorba de bani. 

— Hai, şterge-o! îi răspunse căpitanul. M-ai plictisit! 

— Înţeleg prea bine, Înălţimea Voastră... Eu unul nu zic 
NIMIC... dar vedeţi, nevastă-mea... e o femeie fără minte... Ştiţi 
doar şi dumneavoastră câtă minte poate fi în capul unei muieri... 

— M-ai plictisit, n-auzi? zbieră căpitanul, holband la el ochiu săi 
beti, tulburi. Sterge-o! 


— Înţeleg, Înălţimea Voastră! Dar eu vă vorbesc doar de nevastă 
fiindcă, vedeți dumneavoastră, banii-s de pe vacă... Ne-am vândut 
vaca părintelui Iuda... 

— Aha... mai şi discuti, paduche! 

Căpitanul îşi făcu vant şi —trosc! Merkulov văzu stele verzi, 
căciula îi zbură din mână, cărbunii începură să-i curgă din sac... şi 
Axinia încremeni. O clipă rămase nemişcată, ca nevasta lui Loth’, 
prefăcută în stană de sare, apoi făcu doi paşi înainte şi aruncă o 
privire sfioasă asupra bărbatului ei... Spre marea ei mirare, chipul 
lui Merkulov era luminat de un zâmbet fericit şi în ochiu plini de 
încântare îi sclipeau lacrimi... 

— Boierii adevăraţi se cunosc de îndată! bolborosea el. Is 
oameni subţiri, învăţaţi... Intocmai asa a fost şi pe timpuri... chiar 
în acelaşi loc m-a croit pe spinare şi baronul Sputzel — Eduard 
Karlici — când i-am dus blana... Şi-a făcut vant si—trosc! Si 
domnul sublocotenent Zembulatov la fel... Cum am venit la el, a 
sărit în picioare şi mi-a tras una din toate puterile... Hei! s-a dus 
timpul meu, nevastă! Tu nu pricepi nimic! Da, da, timpul meu s-a 
dus. 

Merkulov făcu un gest deznadajduit cu mâna, culese de pe jos 
cărbunii şi o porni încet spre casă. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”$, 1885, Nr. 4, 26 ianuarie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu unele prescurtări, în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu noi prescurtări a intrat în ediţiile 2-14 
ale aceleiaşi culegeri, Sankt Petersburg, 1891-1899. După eliminarea câtorva 
fraze, a intrat în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 
1900. 

Primind „Uniforma căpitanului”, N. Leikin i-a scris lui Cehov: „Povestirea 
e într-adevăr lungă şi nu prea reuşită ca expunere, dar n-am s-o arunc ci, dacă- 
mi dai voie, am s-o schimb într-un fel şi am s-o scurtez.” (26 decembrie 
1884). Ulterior, însuşi autorul şi-a scurtat de trei ori povestirea. 


La mareşăleasa nobilimii 


În fiecare an, la întâi februarie, de sfântul mucenic Trifon, la 
moşia văduvei lui Trifon Lvovici Zavzeatov”, fostul mareşal al 
nobilimii din judeţ, e mare forfotă. În ziua aceea, ziua numelui 
fostului mareșal — Liubov Petrovna, văduva lui, face un parastas 
pentru răposat şi, după parastas, o slujbă de mulţumire Domnului. 
La parastas se adună tot judeţul. Acolo îl poţi întâlni pe Hrumov!9, 
actualul mareşal al nobilimu, pe Marfutkin, preşedintele zemstvei, 
pe Potraşkov!!, membru permanent al zemstvei, pe amândoi 
Judecătorii de pace, pe ispravnicul Krinolinov, doi şefi de poliție 
de plasă, pe Dvorneaghin!?, medic al zemstvei, care miroase a 
iodoform, pe toţi mosierii mari si mici şi multi alţii. In total, se 
adună vreo cincizeci de inşi. 

La amiază, la orele 12 punct, musafirii îşi iau pe cât pot un aer 
întristat şi se îndreaptă din toate odăile spre salonul cel mare. Pe 
jos sunt aşternute covoare şi zgomotul pasilor nu se aude, dar 
solemnitatea clipei îi face pe toți, instinctiv, să calce în vârful 
picioarelor şi să se cumpănească cu braţele în timpul mersului. În 
salonul cel mare, totul e pregătit. Părintele Evmeni, un bătrânel 
mărunt, cu camilafca înaltă, ieşită de soare, îşi pune odăjdiile 
negre. Diaconul Konkordiev, roşu ca racul, îmbrăcat şi el mai din 
vreme în odajdii, răsfoieşte fără zgomot molitvelnicul şi băgă 
hartiute printre foi. Langa uşa ce da în vestibul, dascălul Luka 


suflă în cädelnitä, umflandu-si obrajii şi holbând ochii. Încet-încet, 
salonul se umple de un uşor fum albăstrui, străveziu, şi de miros 
de tămâie. Învățătorul Ghelikonski, un tânăr cu surtuc nou care-i 
cade ca un sac şi cu coşuri mari pe mutra lui speriată, împarte în 
dreapta şi în stânga lumânări de ceară aşezate pe o tavă de nichel. 
Gazda Liubov Petrovna stă în fata, lângă mäsuta cu coliva, şi isi 
duce de pe acuma batista la ochi. Câte un oftat tulbură din când în 
când liniştea. Chipurile tuturor sunt încordate, solemne. 

Parastasul începe. Fumul albastru se înalţă uşor din cädelnitä, 
unduind într-o rază piezişă de soare, lumânările aprinse sfârâie 
slab. Cântarea, la început aspră şi asurzitoare, se face curând lină 
si armonioasă, pe măsură ce cântăreții se adaptează treptat 
condițiilor acustice ale încăperii... Motivele sunt triste, 
tărăgănate... Putin câte putin, musafirii se lasă furati de atmosfera 
de melancolie şi cad pe gânduri. Îşi aduc dintr-odată aminte cât de 
scurtă e viaţa, cât de trecător e tot ce îi înconjoară, şi cât de deşartă 
e lumea... Şi li se pare că-l văd şi pe răposatul Zavzeatov, un om 
trupeş, cu obrajii rumeni, care golea pe nerăsuflate o sticlă de 
şampanie şi spărgea oglinzile cu fruntea. lar când se cântă „cu 
sfinții odihneşte, Hristoase” şi se aud hohotele înăbuşite de plâns 
ale gazdei, musafirii, abatuti, încep să se mute de pe un picior pe 
altul. Cei mai emotivi simt un gâdilat în gâtlej şi pe sub pleoape. 
Dorind să-şi biruie această senzație neplăcută, Marfutkin, 
preşedintele administraţiei zemstvei, se apleacă spre şeful poliției 
ŞI îi sopteste la ureche: 

— Am fost ieri la Ivan Feodorici... Am făcut cu Piotr Petrovici 
un şlem mare la fără de atu... zău că da... Olga Andreevna s-a 
înfuriat aşa de tare, că 1-a sărit din gură dintele fals. 

Dar iată că se cântă ,,vesnica pomenire”. Ghelikonski adună 
respectuos lumânările şi parastasul se isprăveşte. Urmează câteva 
clipe de forfotă, se schimbă odajdiile şi începe slujba de 
mulțumire. După slujbă, în timp ce părintele Evmeni îşi scoate 
odăjdiile, musafirii îşi freacă mâinile şi tuşesc, iar gazda 
povesteşte cat de bun era răposatul Trifon Lvovici. 


— Poftiti să luaţi o gustare, domnilor, isi încheie ea, oftand, 
povestirea. 

Musafirii se grăbesc spre sufragerie, dându-și silinta să nu se 
îmbrâncească şi să nu se calce unul pe altul pe picioare. În 
sufragerie îi aşteaptă prânzul, un prânz atât de îmbelşugat încât, 
privindu-l, diaconul Konkordiev în fiecare an socoteşte de datoria 
sa să facă cu braţele un gest de nedumerire, să clatine uimit din 
cap şi să spună: 

— E nemaipomenit! Părinte Evmeni, asta nu mai e hrană pentru 
oameni, ci jertfă adusă zeilor. 

Prânzul întrece într-adevăr toate aşteptările. Pe masă se vede tot 
ce poate oferi flora şi fauna. Nemaipomenit este însă faptul că pe 
masă se găsesc de toate, afară de... băutură. Liubov Petrovna s-a 
legat in fata icoanelor să nu tina în casă cărți de joc şi băuturi 
alcoolice, cele două lucruri care i-au nenorocit bărbatul. De aceea 
pe masă nu se găsesc decât sticle cu oţet şi untdelemn, parca spre 
batjocura şi pedeapsa invitaţilor, care sunt cu toţii nişte cheflii şi 
betivani fără pereche. 

— Mancati, domnilor! îi îmbie maresäleasa. Dar, să mă 1ertati, 
votcă n-am... Nu ţin în casă... 

Musafirii se apropie de masă şi atacă fără prea multă tragere de 
inimă plăcinta cu carne. 

Dar mâncarea nu prea merge. În felul în care se înfig furculitele, 
se taie şi se mestecă bucăturile, se simte un fel de lene, de 
nepăsare... Se vede că lipseşte ceva. 

— Parcă aş fi pierdut ceva..., şopteşte unul dintre judecătorii de 
pace celuilalt. Am simţit exact acelaşi lucru când a fugit nevastă- 
mea cu inginerul... Nici nu pot să inghit! 

Înainte de a începe să mănânce, Marfutkin se scotoceşte 
îndelung prin buzunare, căutându-şi batista. 

— Ei, comedie, batista-i în şubă si eu o caut în buzunar! isi 
aminteşte el în gura mare şi porneşte spre vestibul, unde sunt 
atârnate şubele. 

Când se întoarce, privirea îi este aburită şi cu o poftă neaşteptată 
se năpusteşte asupra plăcintei cu carne. 


— Aşa că nu lunecă pe gat fără udătură? îi sopteste el părintelui 
Evmeni. Du-te şi dumneata în antreu, părintele, am o sticlă în 
şubă... Dar umblă cu băgare de seamă, să nu faci zgomot! 

Părintele Evmeni îşi aduce aminte că trebuie să-i dea lui Luka 
nu ştiu ce poruncă şi se îndreaptă cu paşi mărunți spre vestibul. 

— Părinte! Stai! Am să-ţi spun două cuvinte... între patru 
ochi! îl prinde din urmă Dvorneaghin. 

— Straşnică şubă de ocazie mi-am cumpărat, domnilor! se laudă 
deodată Hrumov. Face o mie şi n-am dat pe ea decât... n-o să mă 
credeţi... decât două sute cincizeci! Atâta tot! 

În orice altă împrejurare, musafirii ar fi primit această noutate cu 
nepăsare, acum însă se arată cu toţii uluiti si nu vor să-i dea 
crezare. În cele din urmă, năvălesc buluc în vestibul să vadă şuba, 
si se uită, se tot uită, până cand Mikeşka, feciorul doctorului, 
scoate pe ascuns din vestibul cinci sticle goale... Când se serveşte 
nisetrul rasol, Marfutkin îşi aduce aminte că şi-a uitat tabachera în 
sanie şi se duce la grajd. Fiindu-i urât să se ducă singur, îl ia cu el 
si pe diacon, care, gând la gând cu bucurie, tocmai voia să vada 
ce-l face calul... 

În seara aceleiaşi zile, Liubov Petrovna stă în biroul ei îşi scrie 
unei vechi prietene din Petersburg: 

„Astăzi, ca în toți anii din urmă, îi povesteşte ea între altele, 
am făcut un parastas pentru răposatul. La parastas au fost toţi 
vecinii mei. Sunt oameni simpli, cam grosolani, dar ce suflete! I- 
am ospătat pe cinste, dar, fireşte, ca şi în ceilalţi ani, fără pic de 
băutură. De când mi-a murit bărbatul de prea multă băutură, mi- 
am jurat să introduc în judeţul nostru un regim de cumpătare, ca 
astfel să-i răscumpăr păcatele. Campania pentru cumpătare am 
început-o chiar în casa mea. Părintele Evmeni e încântat de țelul 
pe care mi l-am propus şi mă ajută cu vorba şi cu fapta. Ah, ma 
chére'’, dacă ai şti ce dragă le sunt acestor urşi! După dejun, 
Marfutkin, preşedintele administraţiei zemstvei, mi-a luat mâna, a 
tinut-o mult timp lipita de buzele sale şi, dând caraghios din cap, a 
început să plângă: are multă simtire, dar nu ştie să se exprime! 
Părintele Evmeni, acest minunat batranel, s-a aşezat lângă mine si, 


privindu-mă cu ochi inlacramati, a bolborosit mult timp ceva, ca 
un copil. N-am înţeles ce voia să spună, dar ştiu să preţuiesc un 
sentiment sincer. Şeful poliției, bărbatul acela frumos de care-ţi 
scriam deunăzi, s-a lăsat în genunchi în fata mea, a vrut să 
declame versuri originale (e poetul nostru), dar... nu l-au ajutat 
puterile... s-a clătinat şi a căzut lat... Uriaşul acesta a avut o criză 
de nervi... Poti să-ţi închipui entuziasmul meu! E drept că n-au 
lipsit şi unele incidente. Sărmanului Alalikin'*, preşedintele 
adunării judecătorilor de pace, un om dolofan şi apoplectic, 1-a 
venit rău şi a rămas două ceasuri lungit pe divan în stare de lesin. 
A trebuit să-l stropim cu apă pe obraz... Bine că era de fata 
doctorul Dvorneaghin, care a adus din farmacia sa o sticlă de 
coniac şi l-a frictionat pe tâmple. Graţie acestui tratament, Alalikin 
şi-a revenit curând şi a fost dus acasă... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 6, 9 februarie, cu 
subtitlul: (Povestire). Semnata: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în 
culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A apărut, cu mici 
îndreptări, în ediţiile 2-14 ale aceleiaşi culegeri. A intrat, fără modificări, în 
Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 


SSR E > 


AP. Cho 


Cronologie vie 


Salonul consilierului de stat Saramîkin!* e cufundat într-o 
penumbră plăcută. O lampă mare de bronz cu abajur verde 
colorează într-un verzui à la „noaptea din Ucraina”! pereţii, 
mobila, chipurile... Când şi când, din cămin, unde mocneşte o 
buturugă, tasneste flacără scurtă, care aruncă pentru o clipă asupra 
chipurilor luciri de incendiu, dar aceasta nu strică armonia luminii. 
Cum spun artiştii, tonul general e bine susținut. 

În jiltul din fata căminului şade, cu înfăţişarea unui om abia 
ridicat de la o masă bună, Saramikin în persoană, un domn în 
vârstă, cu favoriţi cärunti de funcţionar si cu ochi albaştri, blânzi. 
Pe faţă îi stăruie o expresie de duioşie şi pe buze îi flutură un 
zâmbet trist. Alături de el, pe un scăunaş jos, intinzandu-si alene 
mädularele si  încălzindu-şi picioarele la cămin, şade 
viceguvernatorul Lopnev!’, un bărbat arătos, de vreo patruzeci de 
ani. Lângă pian se joacă copiii lui Saramikin: Nina, Kolea, Nadia 
si Vanea. Prin usa întredeschisă, ce dă în biroul Doamnei 
Saramikina, se strecoară sfioasă o rază de lumină. Dincolo de usa, 
la masa ei de scris, stă nevasta lui Saramikin, Anna Pavlovna, 
presedinta comitetului local de cucoane, o femeiuşcă vioaie şi 
picantă, de vreo treizeci de ani şi ceva... Ochişorii ei negri, ageri, 
aleargă prin pince-nez pe paginile unui roman franțuzesc. Sub 
roman zace o dare de seamă, cam zdrentuita, a comitetului, pe 
anul trecut. 


— Pe timpuri, oraşul nostru era mai fericit în privinţa asta, 
spune Saramikin, privind sclipirile jarului din cămin, cu ochii lui 
blânzi, pe jumătate închişi. Nu era iarnă să nu ne viziteze vreo 
celebritate. Ne-au vizitat şi actori, şi cântăreți vestiți. Astăzi însă... 
e curată batjocură! În afară de scamatori şi de flaşnetari, nu mai 
vine nimeni. N-ai nicio desfătare estetică... Trăim ca într-o 
pădure. Da, da... Vă aduceţi aminte Excelenţă, de tragedianul 
acela italian, cum Dumnezeu îi spunea?... Un brunet înalt... Zi-i 
pe nume!... Aha, da! Luigi Ernesto de Ruggiero... Un talent 
exceptional... Ce forță! Când rostea un cuvânt, se cutremura tot 
teatrul. Aniutocika mea s-a interesat mult de acest talent. Ea a 
stăruit să 1 se pună teatrul la dispoziţie, tot ea i-a plasat biletele 
pentru vreo zece reprezentații... În schimb, el îi dădea lecţii de 
declamatie şi de mimica. Ce suflet mare! A venit în oraşul 
nostru... să nu mint... acum vreo doisprezece ani... Ba nu, mint... 
mai puţin... Să fie vreo zece ani... Câţi ani are Nina noastră, 
Aniutocika? 

— Merge pe zece! strigă Anna Pavlovna din biroul ei. Dar de 
ce? 

— Nimic, mämico, întrebam aşa... Veneau şi cântăreți 
buni... Vă aduceţi aminte de tenore di grazia'® Prilipcin!”? Ce 
suflet şi ăsta! Ce înfăţişare! Blond... un chip expresiv, maniere 
pariziene... Şi ce glas, Excelenţă! Păcat de un lucru numai: unele 
note le cânta din stomac, iar pe ,,re” îl scotea parca din nas. Altfel, 
totul era minunat. Spunea că studiase cu Tamberlic”’... Aniutocika 
si cu mine am intervenit să 1 se dea sala clubului public şi, în semn 
de recunoştinţă, el venea la noi si ne cânta zile şi nopţi întregi... 
Dădea şi lecţii de canto Antutocikai... A sosit în oraşul nostru, 
după cât imi aduc aminte, în postul cel mare. Acum vreo... vreo 
doisprezece ani. Ba nu, mai mult... Ce memorie proastă am, 
Doamne iartă-mă! Câţi ani are Nadecika noastră, Aniutocika? 

— Doisprezece! 

— Doisprezece... dacă adăugăm zece luni... Ei da, chiar aşa, 
treisprezece!... Pe timpuri parcă era şi mai multă viaţă în oraşul 
nostru... Să luăm, bunăoară, seratele de binefacere. Ce serate se 


dădeau la noi înainte! O minunätie! Se cânta, se jucau piese, se 
recita... îmi aduc aminte cum, după război, când erau cantonati 
aici prizonierii turci, Aniutocika a organizat o serată în folosul 
răniților. S-au adunat o mie şi o sută de ruble... Îmi aduc aminte 
că ofiţerii turci erau de-a dreptul vrajiti de glasul Aniutocikăi şi în 
sărutau intruna mana. He, he... Or fi ei asiatici, dar sunt o nație 
recunoscatoare. Serata a fost atât de izbutita, încât — poate n-aveţi 
să mă credeţi — dar am pomenit de ea şi în jurnalul meu intim. 
Asta a fost, parcă văd şi acum, în anul... şaptezeci şi şase... 
greşesc! Saptezeci şi şapte... Ba nu! Dati-mi voie, când au fost 
cantonati la noi turcii? Ce vârstă are Kolecika al nostru, 
Aniutocika? 

— Am şapte ani, tată! spune Kolea, un baietandru negricios, cu 
chipul oacheş şi părul negru ca pana corbului. 

— Da, am îmbătrânit, nu mai avem aceeaşi 
energie!... incuviinteaza şi Lopnev, oftand. Din asta se trag 
toate... Batranetea, taica! Azi nu mai sunt oameni de initiativa, iar 
cei care au fost — au îmbătrânit... Nu mai au focul de odinioară. 
Când eram mai tânăr, nu-mi plăcea ca societatea să se 
plictisească... Eram primul aghiotant al Annei Pavlovna a 
dumitale... Fie că era vorbă să dăm o serată în scop de binefacere, 
fie să organizăm o loterie, fie să ajutăm vreo celebritate în trecere 
pe la noi — îmi lăsam toate treburile baltă şi începeam demersurile 
necesare. Îmi aduc aminte cum, într-o iarnă, mă trudisem atât de 
mult cu toate aceste demersuri şi alergături, încât m-am şi 
îmbolnăvit... N-am să uit niciodată iarna aceea!... Iti aduci aminte 
ce reprezentaţie am născocit cu Anna Pavlovna a dumitale în 
folosul sinistraţilor de pe urma incendiului? 

— Dar în ce an a fost asta? 

— Nu-i chiar atât de mult... în anul şaptezeci şi nouă... Ba nu, 
în anul optzeci, pare-mi-se! Dă-mi voie, ce vârstă are Vanea al 
dumitale? 

— Cinci! strigă din birou Anna Pavlovna. 

— Prin urmare, acum şase ani... Da-a, taică, alte vremuri erau! 
Acum nu mai e acelaşi lucru! Nu mai avem focul de altădată! 


Lopmev şi Saramikin cad pe gânduri. Buturuga aruncă o ultima 
flacără şi începe să prindă o pojghita de cenuşă. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 8, 23 februarie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără modificări, în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886, fiind apoi inclusă şi în edițiile următoare ale 
culegerii. A fost aleasă pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. 
Publicăm textul din 1900. 


La baia de aburi 


— Fi tu, ăla de colo, strigă un domn gras cu pielea bălană, 
zarind prin norii de abur un lungan costeliv cu o tacalie rară şi cu o 
cruce mare de alamă spânzurată pe piept, mai dă drumul la abur! 

— Eu nu sunt băiaş, Înălţimea Voastră, ci bărbier. Nu-i treaba 
mea să umblu la abur. Dar poate-mi porunciti să vă pun nişte 
ventuze cu sânge? 

Domnul cel gras îşi pipăie coapsele roşii, se gândeşte o clipă, 
apoi răspunde: 

— Ventuze? Ştiu eu? Ei, hai să punem! Tot nu mă grăbesc. 

Bărbierul dă fuga la intrare să-şi ia dichisul şi, după vreo cinci 
minute, pe spatele şi pe pieptul domnului cel gras, încep să se 
înnegrească zece pahare. 

— Eu vă ştiu pe Înălţimea Voastră, îi dă zor bărbierul, aplicând 
cea de-a unsprezecea ventuza. Ati binevoit să vă imbaiati la noi şi 
sâmbăta trecută, când am ,,operat” bătăturile Inaltimii Voastre. Eu 
sunt Mihailo barbierul. Nu v-aduceti aminte de mine? Ca doar ati 
binevoit să mă întrebaţi despre fetele de măritat din oraş. 

— Da, parca! Si ce-i cu asta? 

—Ce să fie?... Nimic... Ajunez acum şi e păcat, Înălţimea 
Voastră, să-mi judec aproapele. Dar, parcă tot nu mă rabdă inima 
să nu vorbesc deschis. Să mă ierte Cel de Sus, dar astăzi, fetele 


care se mărită sunt sucite şi fără minte... Pe timpuri, umblau toate 
să ia un om de nădejde, cu scaun la cap, cu ceva bani puşi 
deoparte, chibzuit şi cu frica lui Dumnezeu. Pe când azi, sunt 
moarte după ăi cu şcoală. Încearcă să le vorbeşti de un domn 
funcţionar sau negustor. Iti râd în nas. Să le dai numai oameni tobă 
de carte. Asta le trebuie acum. Da’, vedeţi că şi cartea asta nu este 
nici ea la fel pentru tot omul: câte unul cu carte înaintează în 
slujba lui şi ajunge până la cea mai înaltă dregătorie, iar altul poate 
să rămână toată viata lui un nepricopsit de contopist, de-l ingropi 
cu talerul. Si sunt multi de soiul ăsta. Vine şi pe aici unul cu 
carte... Un telegrafist. Stie de toate, e in stare sa faca orice 
telegramă. Numai ca de spălat se spală fara săpun. Mai mare mila 
să te uiţi la el! 

— E sărac, dar cinstit, se aude o voce cavernoasă de bas de pe 
lavita de deasupra. Trebuie să ne mândrim cu asemenea oameni. 
Învățătura înfrățită cu sărăcia este o mărturie de înalte calităţi 
sufleteşti, nătărăule! 

Mihailo aruncă o privire piezisa spre laviţa de sus... Acolo şade 
în capul oaselor, biciuindu-se pe burtă cu măturica de mesteacăn, 
o arătare slabă, ciolănoasă, numai pielea şi osul. Faţa nu 1 se vede, 
fiind în întregime acoperită de pletele care-i cad peste nas şi peste 
gură. Nu i se zăresc decât ochii: nişte ochi plini de răutate şi 
dispreţ, care-l privesc ţintă. 

— E din ăia pletosi! făcu cu ochiul Mihailo clientului său. Din 
ăla cu „idei. E de speriat cum s-au înmulțit. Nici nu le mai ştii 
socoteala... Ia te uită la el cum îi curg latele, arătarea! Când te 
aude vorbind creştineşte, se strâmbă ca dracul la vederea icoanei. 
A sărit să apere învăţătura! Uite: oameni din ăştia le plac fetelor de 
azi. Chiar din ăştia, Înălţimea Voastră. Să nu ti se facă scârbă? 
Asta toamnă m-a chemat la dânsa fata unui preot. ,,Gaseste-mi un 
logodnic, Michel”, — în casele mari pe unde mă duc să fac 
ondulatii, aşa mi se spune: „Michel”, —,,gaseste-mi un 
logodnic, mi-a spus ea, dar să fie scriitor”. Spre norocul ei, tocmai 
aveam unu” la-ndemână. Unu” care venea la cârciumă la Porfiri 
Emelianici şi-i băga pe toţi in sperieti, amenintandu-i că-i dă la 


gazetă. Dacă, ferească sfântul, se întâmpla ca un chelner să vină 
să-l ceară bani pentru votca pe care o băuse, numai ce-i ardea o 
scatoalcă. „Cum??? Bani??? De la mine??? Dar ştii tu, mă, cine 
sunt cu? Ştii că pot să scriu la gazetă că ai omorât un om?” Un 
fluieră vânt; numai zdrente. La el mă gândisem pentru fata popii. 
L-am momit cu banii părintelui, i-am arătat poza domnisoarei şi 
am pus la cale o vedere. I-am făcut rost şi de un costum de haine 
cu chirie... Dar toate au fost degeaba. Domnişoarei nu i-a plăcut. 
A găsit că nu avea destulă „melancolie” în ochi. E! Nici ea nu ştie 
ce naiba îi trebuie. 

— Asta e o calomniere a presei! răsună iarăşi, cavernoasă, vocea 
de bas de pe patul de sus. Nemernicule! 

— Ce face? Eu, nemernic? Hm! Ai noroc că ajunez. Altfel ti-as 
fi spus eu ceva pentru acest „nemernicule”! Carevasazica şi 
dumneata eşti scriitor? 

— Nu sunt scriitor, dar te poftesc să nu vorbeşti despre lucruri 
pe care nu le înţelegi. În Rusia au fost mulţi scriitori şi ei au adus 
mult folos. Au luminat tara — şi pentru asta trebuie să-i cinstim, nu 
să le aruncăm ocari. $i nu vorbesc numai de scriitorii mireni, ci şi 
de cei bisericeşti. 

— Fetelor bisericeşti nu le trece prin cap să se ocupe de astfel de 
chestii. 

— Tu nu poţi sa-ntelegi asta, nătărăule! Dmitri din Rostov, 
Innokenti din Kerson, Filaret de la Moscova si alti sfinți părinţi ai 
bisericii au contribuit mult la luminarea mintilor! 

Mihailo îi aruncă o privire şi mai piezisa, şi dă din cap cu tâlc. 

— Ei, domnule, asta-i cam prea de tot... mormăie el, 
scărpinându-se la ceafă. Asta-i cu filozofie... Nu degeaba ai late 
aşa de lungi. Da, da, nu degeaba! Ştim noi bine ce va să zică asta 
şi o să-ţi dovedim ce fel de om eşti. Înălţimea Voastră, mai ţineţi 
niţel ventuzele, că eu mă întorc îndată; dau fuga până afară. 

Trăgându-şi pantalonii uzi de aburi şi plescăind cu picioarele 
goale prin apă, Mihailo se repede la intrare. 

— O să iasă acum din baie unu” cu plete, spuse el vanzatorului 
care stătea în dosul unei tejghele cu săpun. Nu-l scăpa din ochi şi 


tin-te după el. Zăpăceşte poporul... E din aia cu ,,idei”. Ar trebui 
poate să-l aducem pe Nazar Zaharici. 

— Pai vorbeşte cu unul dintre băieți. 

— Să bagati de seamă că o să iasă acum din baie unu” cu 
plete! şopteşte în taină Mihailo băieţilor de la vestiar. Zăpăceşte 
poporul. Nu-l scäpati din ochi, vestiți pe patroană să trimită după 
Nazar Zaharici, să vină să-i ardă un proces-verbal. Îi dă zor cu tot 
felul de chestii... E din aia cu „idei... 

— Care să fie? se întreabă, cu îngrijorare, băieții. Unu” cu plete? 
Da’ nu s-a dezbrăcat nici unu” din ăia aici. În baie n-au intrat decât 
şase inşi. Uite-le straiele aici: doi tătari, un domn gras, doi 
negustori şi un diacon. Asta-i tot. Se vede că l-ai luat pe părintele 
diacon drept unul din ăia. 

— Ce tot vorbiti, diavolilor? Eu ştiu ce spun. 

Mihailo cercetează hainele atârnate în cuiere, pipäie antereul, 
ridică din umeri şi pe fata 1 se întipăreşte o mare nedumerire. 

— Și cum arăta diaconul? 

— Uscat, cu o barbă rară şi tuşeşte mereu. 

— Hm! face Mihailo. Hm! carevasăzică m-am stropşit la o fata 
bisericească. Doamne, ce încurcătură! Mare păcat! Şi tocmai azi 
când ajunez, măi fraților! Cum să mă mai spovedesc, dacă am 
jignit o fata bisericească? Iartă-mă, Doamne, pe mine păcătosul! 
Mă duc să-i cer iertare... 

Mihailo se scarpină în cap şi, cu o mutră tristă, se întoarce la 
baie. Părintele diacon nu mai e pe polita de sus. Stă jos lângă 
robinete şi, raschirandu-si larg picioarele ciolănoase, umple 
ligheanul cu apă. 

— Părinte diacon! începe Mihailo cu o voce plangareata. Iertati- 
mă, pentru numele lui Cristos, iertaţi-l pe păcătos. 

— De ce să te iert? 

Mihailo oftează adânc şi se închină până la pământ în fata 
diaconului. 

— Fiindcă am crezut că aveţi „1der”! 


2 


— Ce nu pot eu înţelege, e că aşa frumoasă şi cuminte cum este, 
fata dumitale tot nu s-a măritat încă! spune Nikodim Egorici 
Poticikin”', urcându-se pe lavita de sus. 

Nikodim Egorici e gol, gol ca tot omul în pielea goală, dar are 
şapcă pe cap. Temându-se să nu 1 se urce cumva sângele la cap şi 
să-l lovească damblaua, face întotdeauna baia de aburi cu şapca pe 
cap. Interlocutorul său, Makar Tarasici Peşkin”, un bătrân 
pirpiriu, cu picioare subțiri şi vinete, dă din umeri şi răspunde: 

— Nu s-a măritat, fiindcă Dumnezeu a fost zgarcit cu mine şi nu 
mi-a dat destulă tărie de caracter. Sunt prea moale şi prea bun, 
Nikodim Egorici, şi azi cu blândetea nu poți să faci nimic. 
Logodnicii de azi sunt răi. Trebuie să ştii să te porţi cu ei aşa cum 
merită. 

— Adică cum rai? Ce vrei să spui cu asta? 

— Sunt razgaiati. Ştii cum merită să-i tratezi, Nikodim Egorici? 
Sever, da, sever. Nu trebuie să stai la îndoială sau să-i iei cu 
mănuși. Cum îi simţi că vor să umble cu şoalda, apucă-i de gât şi 
du-i la judecată, dă-le peste bot, sau trimite să cheme sergentul din 
post. Asta e! Aşa trebuie procedat. Sunt oameni de nimic! Nişte 
secături! 

Cei doi prieteni se întind unul lângă altul pe lavita de sus si 
încep să mânuiască de zor măturicile de mesteacăn. 

— Da, domnul meu, nişte secaturi! continuă Makar 
Tarasici. Multe am avut eu de îndurat de pe urma lor, canaliile 
dracului! Dacă aş fi fost om mai de caracter, Daşa mea ar fi fost de 
mult măritată şi ar fi avut copii. Asta e! Si de aia — dacă stăm să 
vorbim drept şi sincer — sexul feminin stă atât de prost azi: 50% 
sunt fete bătrâne. Si trebuie să tii seama, Nikodim Egorici, ca 
fiecare dintre ele a avut în tinereţea ei un logodnic. Te întreb 
atunci pe dumneata: de ce nu s-au măritat? Păi, asta e: de ce? 
Fiindcă părinţii n-au ştiut cum să-i tina pe logodnici şi i-au scăpat 
din mână. 

— Asta da, cam aşa e! 


— Tineretul de azi e räsfätat, prost si are idei liberale. Îi place să 
trăiască pe banii altuia şi caută numai chilipiruri. Un pas nu face 
fără bani. Tu să-i canti in strună şi el să-ţi pape banii. Tot aşa şi cu 
însurătoarea. Umblă cu gânduri ascunse. „Dacă mă însor — zice 
el — măcar să fac o afacere” Asta încă n-ar fi nimic. Haleşte, crapă, 
ia-mi banii; dar barem însoară-te cu fie-mea, fă-mi măcar hatârul 
ăsta. Dar se întâmplă ca unii să te mai şi înşele, să-ți mănânce 
banii pe de gratis şi să patesti câte şi mai câte. Sunt unii care vin la 
petit, se logodesc, dar cum ajung la adică, la punctul critic, la 
cununie, schimbă macazul! şi p-aci ţi-e drumul, auzi că s-a logodit 
cu alta. Bună treabă e să fii logodnic! O adevărată plăcere. Ti se 
dă să mănânci, să bei, ba ti se dau şi bani împrumut. Trai, 
neneaca! D-aia îl vezi pe câte unu”, logodnic pana la adânci 
bătrâneţe, până la moarte. Nici n-are nevoie să se însoare. Capu-i e 
tot o chelie, barba i-a albit, genunchii 1 se îndoaie, dar el tot 
logodnic a rămas. Mai sunt şi unii care nu se însoară din prostie. 
Omul netot nu ştie singur de ce are nevoie si tot caută. Ba-i aşa, 
ba-i pe dincolo. Umblă-umblă, peteste-peteste şi, dintr-odata, aşa, 
fără să ştie de ce, hodoronc-tronc: „Nu pot, nu mai vreau!” Să-l 
luăm, bunăoară, pe domnul Katavasov”, primul logodnic al Daşei. 
Era profesor de liceu şi consilier titular. A învăţat toate ştiinţele: 
ştia frantuzeste, nemteste, matematici. Dar când a fost la adică, s-a 
dovedit un dobitoc şi nimic mai mult. Dormi, Nikodim Egorici? 

— Eu? Aş, de unde. Am închis ochii doar aşa... de plăcere... 

— Stai să vezi... Cum iti spuneam, domnul Katavasov a început 
să se invarteasca pe lângă Dasa. Nu-ţi mai spun că pe atunci Dasa 
nu avea nici douăzeci de ani. Aşa era de frumoasă, că toată lumea 
se minuna de ea: parcă era o piersică! Dolofană, „formalistă” la 
trup... Consilierul de stat Ciceronov-Gravianski — era atunci la 
Ministerul Cultelor — se târa în genunchi ca Daşa să vină la ei 
guvernanta. Dar ea n-a vrut. Katavasov ăsta a început să vină pe la 
noi. Venea în fiecare zi şi stătea până la miezul nopţii. Discuta 
mereu cu fata mea despre diferite ştiinţe şi fizici. Îi aducea cărţi, o 
asculta cântând la pian. Mai mult îi dădea zor cu cărțile. Daşa mea 
e destul de citită şi aşa, n-avea nevoie de cărţile lui. Îşi pierdea 


numai vremea de pomană. Dar el îi dădea zor înainte: ba citeşte 
asta, ba citeşte ailaltă... O plictisea de moarte. Văd cu că s-a 
îndrăgostit de Daşa. Nici ea nu zicea ba. „Nu-mi place — îmi tot 
spunea ea — fiindcă nu-i militar.” Nu era el militar, asta-i adevărat, 
dar nici de lepădat. Avea post bun, avere, neam de boier, nu bea, 
ce mai vrei? A cerut-o. l-am dat binecuvântarea mea... Nici n-a 
pomenit de zestre. Parcă n-ar fi fost om, ci un duh care putea trăi 
si fără zestre. Treaba lui! S-a sorocit nunta. Dar ce crezi 
dumneata? Cu trei zile înainte de nuntă, numai ce-l văd că vine la 
mine în prăvălie, cu ochii roşii, tras şi galben la faţă şi tremurând 
tot de parcă era speriat. „Ce s-a întâmplat?” îl întreb eu. „lartă-mă, 
Makar Tarasici, îmi răspunde el, dar nu pot să mă însor cu Daria 
Makarovna. M-am înşelat. Văzând-o atât de tânără, plină de atâta 
candoare, credeam că voi găsi în ea un teren solid, o desăvârşită 
prospeţime sufletească. Dar ea a şi avut timpul să dobândească 
înclinări. E atrasă de falsa strălucire a lucrurilor ce bat la ochi, nu 
ştie ce e munca... înclinările astea le-a supt odată cu laptele 
mamei sale...” Şi da-i şi dä-1, de nu mai tin minte ce a mai spus... 
Vorbea şi plângea. $i eu? Ce-am făcut eu? Eu, domnul meu, l-am 
ocărât şi apoi l-am lăsat să plece. Nu m-am dus nici la judecător, 
nu m-am plâns nici superiorilor lui, nu l-am făcut nici măcar de 
râs în oraş. Dacă m-aş fi dus la judecător, apoi de! s-ar fi temut că- 
1 fac de ruşine şi s-ar fi însurat. Superiorii lui nu s-ar mai fi uitat la 
ce a supt fie-mea sau nu. Dacă ai sucit capul unei fete, apoi ia-o. 
Ai auzit de negustorul Kleakin? Asta om! Nu te uita că-i täränoi. 
Te miri singur ce a fost în stare să facă. Şi logodnicul fie-sii a 
început să facă nazuri, fiindcă mirosise că era ceva în neregulă cu 
zestrea. Da” el — adică Kleakin — l-a dus într-o magazie, a încuiat 
uşa, a scos din buzunar un revolver mare, încărcat cu gloanţe 
adevărate şi 1-a spus: „Jură în faţa icoanelor că ai să te-nsori că, de 
nu, te omor pe loc, canalie ce eşti!” Flăcăul, ce era să facă? A jurat 
şi s-a însurat. Asta bărbat! Dar vezi că eu nu-s în stare să fac aşa 
ceva... Nu mă pricep nici măcar să sar la bătaie... Pe Dasa mea a 
mai ochit-o unul de la consistoriu: un ucrainean — Briuzdenko. Era 
si el tot de la Ministerul Cultelor. Cum a văzut-o, s-a şi îndrăgostit 


de ea. Îi tot dădea târcoale, roşu ca racul, bolborosea tot felul de 
cuvinte fără şir, parca-1 ieşea foc pe gură. Ziua venea la noi acasă 
şi noaptea se plimba sub fereastră. S-a îndrăgostit şi Dasa de el. I- 
au plăcut ochii lui de ucrainean. Spunea că vede în ei flăcări şi 
nopți întunecate. Până la urmă, a cerut-o şi el. Trebuie să-ţi spun 
că şi Daşa era în culmea fericirii. „Tată — îmi spunea ea — nici ăsta 
nu e militar, dar e şi el de la Ministerul Cultelor. E ca şi cum ar fi 
din intendenta. De asta îl iubesc atât de mult.” Ce vrei? Fata, fata, 
da” ştie ce vrea, auzi: intendenta! A întrebat ucraineanul de zestre, 
s-a tocmit, s-a prefăcut mai întâi că nu-i convenea, apoi a primit 
tot, numai să se facă nunta cât mai repede. Dar în ziua nunţii s-a 
uitat la musafirii care se adunaseră în casă şi odată s-a luat cu 
mâinile de păr: „Dumnezeule — a strigat el — câte rude mai au! Nu- 
s de acord, nu pot, nu mai vreau!” şi dă-i şi dă-i! Degeaba am 
încercat eu să-i explic: „Ţi-ai ieşit din minţi, Înălţime. Cu cât ai 
mai multe rude, cu atât e mai mare cinstea!” Da’ el — nimic: n-a 
vrut şi pace. Şi-a luat pălăria şi dus a fost! 

Dar povestea nu s-a sfârşit. A mai fost un caz. A mai cerut-o pe 
Daşa mea brigadierul silvic Alealeaev. S-a îndrăgostit de ea din 
pricina cuminteniei şi purtărilor ei. S-a îndrăgostit si Dasa de el. Ii 
plăcea caracterul lui serios. Şi era într-adevăr un om bun, nobil, 
fin. A cerut-o în căsătorie şi a făcut totul pe îndelete, aşa cum se 
cade omului serios şi nobil. A controlat toată zestrea, până la cele 
din urmă märuntisuri. A răscolit toate cuferele. A ocărât-o pe 
Matriona fiindcă nu avusese grijă şi moliile mâncaseră paltonul. 
Mi-a adus şi mie un inventar al averii lui. Om fin, ce vrei. Aş face 
un păcat să spun ceva rău despre el. Iti mărturisesc că îmi plăcea şi 
mie foarte mult. Om solid. S-a tocmit cu mine două luni. Eu îi 
dădeam opt mii, iar el cerea opt şi cinci sute. Nu mai ispräveam cu 
tocmeala. Ne aşezam la ceai, beam vreo cincisprezece pahare şi tot 
ne tocmeam. Până la urmă i-am mai dat două sute. N-a vrut. Si, 
pentru trei sute de ruble s-a spart târgul. Când a plecat, a plâns... 
tare o mai iubea pe Daşa! Acum mă ocărăsc eu singur pe mine. Ar 
fi trebuit să-i dau dracului şi cele trei sute de ruble, sau să-l sperii 
că am să-l fac de râs în tot oraşul, sau, şi mai bine, să-l duc într-o 


odaie întunecoasă şi să-l trag câteva. Am rămas mofluz, pagubas. 
Aşa-mi trebuie, dacă am făcut pe prostul. Ce să-i faci, Nikodim 
Egorici? Dacă n-am tărie de caracter! 

— Da, asta aşa e! Ei, eu mă duc... A început să mă doară 
capul... 

Nikodim Egorici s-a mai biciuit o dată şi a coborât de pe lavita. 
Makar Tarasici a oftat, a pus mâna din nou pe măturica de 
mesteacan si a inceput sa se plesneasca $i mai vartos. 


Primul capitol a apărut pentru prima oară cu titlul „La baia de aburi” în 
revista „Oskolki”, 1885, Nr. 10, 9 martie. Semnat: A. Cehonte. Povestirea a 
intrat, cu unele îndreptări, în culegerea „În amintirea lui V. G. Bielinski”, 
Moscova, 1899. Autograful povestirii e păstrat la secția de manuscrise a 
Academiei de ştiinţe din U.R.S.S. Capitolul al doilea a apărut pentru prima 
oară cu titlul „Despre logodnici” în revista „Budilnik”%, 1883, Nr. 42, 29 
octombrie. Semnat: A. Cehonte. Cu neînsemnate modificări ale primului 
capitol şi cu revizuirea limbajului lui Peşkin, mai înainte Pepelov, din al 
doilea capitol, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm 
textul din 1899. Culegerea de opere din 1899, întocmită de autor, începe cu 
această povestire. 


SSS EES 


KP. Cehov 


Fiinţe mărunte 


„Mult stimate domn, părinte şi binefăcător!” îşi compunea 
funcţionarul Nevirazimov% scrisoarea de felicitare către şeful 
său. „Vă doresc să petreceti atât această zi de Paşti, cât şi cele 
multe ce vor urma, în plină sănătate şi belşug. Doresc şi familiei 
dumneavoastră...” 

Lampa, în care gazul era pe isprävite, fumega, răspândind un 
miros inecacios. Pe masă, chiar pe lângă mâna lui Nevirazimov, 
alerga zănatică încoace şi încolo o libarcä rătăcită. Într-o odaie 
ceva mai depărtată de biroul funcţionarului de serviciu, Paramon 
portarul îşi lustruia pentru a treia oară şi cu atâta foc ghetele de 
zile mari, încât zgomotul scuipatului şi al periei se putea auzi în 
toate încăperile. 

„Ce-aş mai putea să-i scriu nemernicului?” îşi frământa mintea 
Nevirazimov, ridicând ochii în tavanul afumat. 

Pe tavan văzu un cerc întunecat — umbra abajurului. Mai jos, 
cornişa plină de praf şi, sub cornișă, pereţii goi, zugrăviți cine ştie 
când într-un albastru roşcat. Încăperea aceasta a funcţionarului de 
serviciu 1 se paru lui Nevirazimov atât de hada şi de pustie, încât 1 
se făcu milă nu numai de el, ci chiar şi de libarca.. 

„Eu îmi fac orele şi plec, dar ea va rămâne dejurnä în camera 
asta toată viata ei de libarcă! gândea el, întinzându-se şi 
căscând. Ce plictiseală! Să-mi lustruiesc şi eu ghetele, sau ce să 
fac? 


După ce se mai întinse o dată, Nevirazimov îşi tari picioarele 
până în camera portarului. Paramon nu-şi mai lustruia ghetele... 
Cu peria într-o mână şi cu cealaltă făcându-şi semnul crucii, stătea 
lângă ferestruica deschisă şi asculta... 

— Se trag clopotele! îi sopti el lui Nevirazimov, privindu-l ţintă 
cu ochii larg deschişi. A început! 

Nevirazimov îşi apropie si el urechea de ferestruică şi ascultă. 
Odată cu aerul proaspăt, primăvăratic, năvălea în odaie dangătul 
clopotelor de Paşti. Zvonul lor se amesteca cu huruitul trăsurilor şi 
din harababura de sunete se desprindea desluşit numai dangătul 
VIOI, subțire ca un glas de tenor, al clopotului bisericii celei mai 
apropiate, şi râsul zgomotos, ascuţit, al unui trecător. 

— Ce forfotă! ofta Nevirazimov, privind jos în stradă, unde 
sumedenia de umbre se iveau şi se topeau în lumina 
felinarelor. Toţi se grăbesc să se ducă la Înviere... Sigur că ai 
nostri au şi tras câte o duscä şi acum hoinăresc prin oraş. Ce 
veselie pe ei, ce taifas. Numai pe mine m-a oropsit soarta să stau 
țintuit aici, într-o asemenea seară. Şi asta în fiecare an! 

— Cine va pune! Doar nu erati dumneavoastră de serviciu 
astăzi, ci Zastupov*, care v-a plătit să-i ţineţi locul. Cum îi vine 
cuiva chef să se plimbe, dumneavoastră gata sunteți să-l înlocuiţi. 
Asta-i lăcomie! 

— Lăcomie! Pe dracu! La ce să te lacomesti! Nu iau decât două 
ruble şi uneori câte o cravată, aşa, pe deasupra... Asta-i sărăcie, nu 
lăcomie! Bine ar fi să mă pot duce acum cu câţiva prieteni la 
slujba Învierii, după aceea să iau o gustare bună, ca de Paşti... Să 
beau, să mănânc, apoi să mă culc şi să dorm pe săturate! Sau să 
sed frumos la masă, cu un cozonac sfinţit în faţă, cu samovarul 
şuierând lângă mine, şi de cealaltă parte a mesei, cu o fată drăguță, 
care să-mi placă... Tragi un paharut, o apuci de barbie, şi parca 
eşti altul... te simţi om... Da” ce să mai vorbim!... S-a dus 
dracului viaţa... Poftim, alt terchea-berchea care trece tolănit în 
trăsură, şi eu stau țintuit aici şi-mi rumeg amarul... 


— Fiecare cu norocul lui, Ivan Danilici. O să dea Dumnezeu şi o 
să ajungeţi la un grad mare şi atunci o să vă plimbaţi şi 
dumneavoastră cu trăsura. 

— Bu? Glumeşti, măi frate! Mai departe de consilier titular?’ n- 
am să ajung niciodată, orice aş face... Eu sunt incult. 

— Păi parcă şeful nostru e mai dihai? Nu prea are nici el carte şi 
totuşi... 

— Ei, şeful nostru a furat o sută de mii de ruble până a ajuns 
aici. Apoi, şi înfăţişarea lui nu se potriveşte cu a mea... Cu mutra 
mea păguboasă nu poţi să ajungi departe! Am şi un nume păcătos: 
Nevirazimov! Ce mai una alta, frate dragă, situaţia mea e fara 
nădejde. Trăieşte, daca-ti place; dacă nu, spanzura-te... 

Nevirazimov se departa de ferestruica şi, coplesit de jale, începu 
sa se plimbe fara rost prin odai. Dangatul clopotelor se facea din 
ce in ce mai tare... Nu mai era nevoie sa stai langa fereastra ca sa- 
1 auzi. Şi cu cat vuietul lor se auzea mai deslusit, cu cat trasurile 
huruiau mai tare, cu atât mai intunecati păreau pereţii, mai 
afumata cornisa $i cu atat mai rau fumega lampa. 

„Ce-ar fi s-o şterg de la serviciu?” gândi Nevirazimov. 

Dar fuga aceasta nu i-ar fi folosit la nimic. După ce ar fi ieşit din 
clădirea instituţiei în care lucra şi ar fi hoinărit o vreme prin oraş, 
s-ar fi dus acasă, unde totul era şi mai hâd şi mai trist ca în camera 
funcţionarului de serviciu... Si să zicem că ar fi petrecut bine de 
Paşti, dar ce-ar fi urmat după aceea? 

Aceiaşi pereţi trişti, aceleaşi zile de sărbătoare în care se tocmea 
funcționar de serviciu, aceleaşi scrisori de felicitare... 

Nevirazimov se opri în mijlocul camerei şi rămase pe gânduri. 

Nevoia unei alte vieţi, mai bune, îi strânse nespus de dureros 
inima. Fu cuprins de o dorinţă sălbatică de a se afla deodată în 
stradă, de a se contopi cu mulţimea vie, de a fi părtaş la 
sărbătoarea în cinstea căreia vuiau toate clopotele şi huruiau 
trăsurile. I se făcu un dor nebun de cele trăite cândva în copilărie: 
familia, adunată toată, chipurile solemne ale rudelor, fata de masa 
albă, lumină, căldură... Revăzu în gând trăsura în care tocmai 
trecuse o cucoană, paltonul cu care se plimba fudul șeful 


personalului, lanţul de aur care împodobea pieptul secretarului... 
Apoi se perindară prin minte alte imagini: un pat cald, Stanislavul, 
nişte ghete noi, o uniformă de serviciu fără coate tocite... I se 
perindau prin minte, fiindcă jinduia atâta după ele... 

„Sa fur ceva? se întrebă el dintr-odată. De furat e uşor, dar de 
ascuns e mai greu... Se spune că ăi de fură fug în America, dar 
dracu” ştie unde o fi şi America aia! Si ca să furi iti trebuie un pic 
de cultură.” 

Dangătul amuti. Se auzea acum numai huruitul îndepărtat al 
trăsurilor şi tusea lui Paramon, dar jalea şi mania lui Nevirazimov 
creşteau tot mai mult, înăbuşindu-l. Ceasornicul de perete al 
instituţiei bătu douăsprezece şi jumătate. 

„Dacă aş face un denunt? Proskin a facut un denunt în scris şi de 
atunci totul îi merge din plin...” 

Nevirazimov se aşeză la birou şi se adânci în gânduri. Lampa, in 
care gazul se sfârşise, fumega cât putea, gata-gata să se stingă. 
Libarca rătăcită tot mai alerga de colo până colo pe masă şi nu-şi 
găsea adăpost... 

„De făcut un denunt, se poate, dar cum? Trebuie ticluit cu toate 
echivocurile, cu fel de fel de aluzu, aşa cum a facut Proskin... Eu, 
de unde să pot aşa ceva? Aş scrie o comedie, ceva de pe urma 
căreia tot eu aş pati-o. Aş încurca totul, lua-m-ar dracu’!” 

Si tot bătându-şi capul să afle un mijloc de a ieşi din situaţia sa 
fără de ieşire, privirea îi căzu pe ciorna scrisorii de felicitare 
începută cu puţin înainte. Această scrisoare era adresată unui om 
pe care-l ura din tot sufletul şi de care se temea, unui om de la care 
de zece ani de zile căuta să obţină transferarea sa dintr-un post de 
şaisprezece ruble într-unul de optsprezece... 

— Aha... nu te mai astâmperi, drăcoaico! spuse el, plesnind 
mâniat cu palma libarca ce avusese nenorocul să-i atragă 
atenţia. Scârbo! 

Libarca căzu pe spate şi începu să dea disperată din picioare... 
Nevirazimov o apucă de un picior şi o aruncă în sticla lămpii. În 
sticlă zvâcni o flacără scurtă şi se auzi sfârâind... 

Si Nevirazimov se simţi usurat. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolki”, 1885, Nr. 12, 23 martie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu eliminarea unei fraze, în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886; cu neînsemnate modificări, a 
intrat în ediția a doua a aceleiaşi culegeri şi în ediţiile ulterioare. A intrat in 
Culegerea de opere din anul 1901, vol. III, cu schimbarea câtorva cuvinte. 
Publicăm textul din 1901. 


Sâcâială... 


Dascălul Otlukavin? sta în strană şi tine între degetele lui groase 
o pana de gâscă cu partea de sus roasă între dinţi. Fruntea îngustă 1 
s-a incretit, iar pe nas are pete de toate culorile, de la trandafiriu 
până la albastru închis. In fata lui, pe scoarţa roşcată a Triodului 
Floriilor, se află două sferturi de coală. Pe unul dintre ele e scris: 
„Pentru sănătatea celor vi”, iar pe celălalt: „Pentru odihnirea celor 
morți” şi sub ambele titluri se înşiră câte o coloană de nume. 
Lângă dascăl, în picioare, cu o legăturică pe umeri, stă o babuta 
îngrijorată. E dusă pe gânduri. 

— Și mai cine? întreabă dascălul, scărpinându-se alene după 
ureche. Hai, zi mai repede, că n-am vreme de pierdut. Trebuie să 
încep să citesc Ceasurile Împărăteşti. 

— Acuşica, maică, acuşica... la scrie mata: pentru sănătatea 
robilor lui Dumnezeu: Andrei şi Daria cu copiii lor... Mitri şi iar 
Andrei, Antip, Maria... 

— Ei, stai, nici aşa pe nerăsuflate... că nu pleacă trenu’... Ia-o 
mai domol... 

— Pe Maria ai scris-o? Apăi atunci zi-i înainte: Kirill, Gordei, 
Gherasim, pruncul adormit întru domnul, Pantelei... L-ai scris pe 
răposatul Pantelei? 

— Stai, stai niţel: Pantele: e mort? 

— Mort, Dumnezeu să-l ierte! oftează bătrâna. 


— Păi, atunci de ce-mi spui să-l trec la ,sänätate”? se 
burzuluieşte dascălul, ştergându-l pe Pantelei şi trecându-l pe lista 
cealaltă. Ei păcatele mele! Vorbeşte limpede, cu judecată, nu le 
încurca. Cine mai este pentru „odihnirea sufletului”? 

— Pentru „odihnire”? Stai putin... Acuşica maică... Hai, scrie: 
Ivan, Avdokia, iarăşi Daria, Egor... Aşa... acum mai scrie: ostaşul 
Zahar... Sunt patru ani de când l-au luat la armată şi de atunci nu 
s-a mai auzit nimic de el. 

— Carevasăzică a murit? 

— Da’ cine poate şti! O fi murit, n-o fi murit, mata scrie-l acolo. 

— Păi unde să-l scriu, păcatele mele? Dacă-i mort, trebuie să-l 
trec la „odihnire”, dacă-i viu, trebuie să-l trec la „sănătate”. Cine 
să vă mai înţeleagă? 

— Hm! Apăi eu aşa zic, drăguță: mata scrie-l şi colo şi colo — şi 
pe urmă om vedea. Lui, totuna o să-i fie, ori că l-ai scrie ici, ori că 
l-ai scrie dincolo: era un om de nimic, un om pierdut. Ai scris? 
Aşa... la mai scrie: pentru odihnirea sufletului lui Mark, Levonti, 
Arin... Aşa, acum scrie: Kuzma cu Anna, Fedosia care boleste... 

— Fedosia care boleste, la „odihnire”? Ptiu! 

— Cum? Vrei să mă treci pe mine la „odihnire”? Ţi-ai ieşit din 
minţi? 

— Ptiu, ptiu! Mă incurci, deşteapto! Dacă n-ai murit, apoi spune 
că n-ai murit, că n-ai de ce să te inghesui la morți. Atâta ştiu: să 
mă-ncurci! Poftim, acum trebuie s-o şterg de aici pe Fedosia şi s-o 
scriu dincolo. Am stricat toată hârtia... Ei, acum ascultă, am să-ţi 
citesc şi să-mi spui dacă e bine. Pentru sănătatea lui Andrei şi 
Daria cu copii, iarăşi Andrei, Antip, Maria, Kirill, Gherasim, 
pruncul adormit întru Domnul... Stai! Cum de a nimerit aici 
copilul Gherasim? Adormit întru Domnul şi uite-l la „sănătate”! 
De tot m-ai încurcat, amărâto! Bată-te să te bată, că mare 
încurcătură mi-ai făcut! 

Dascălul clatina din cap, îl şterge pe Gherasim şi-l trece la morți. 

— E1, acum ascultă: pentru sănătatea Mariei, lui Kirill, a 
ostaşului Zahar... Si a mai cui? 

— Pe Avdokia ai scris-o? 


— Pe Avdokia? Hm! Avdokia... Evdokia, cercetează dascălul 
amândouă listele. Aşa parcă mi-aduc aminte că am scris-o, dar 
acum s-o 1a naiba că n-o mai găsesc... A, uite-o: e trecută la 
morți... 

— Avdokia la morţi? se mira babuta. Păi cum, maică? Nu s-a 
împlinit nici anul de când s-a măritat şi matale chemi moartea pe 
capul ei ca o piază rea? Dumneata le încurci, drăguță, şi tot pe 
mine te superi. Când scrii, se cuvine să te rogi la Cel de Sus. Dacă 
al să scrii aşa, cu năduf la inimă, apăi are să se bucure diavolul. El 
te-a zapacit asa!... 

— Taci, că iar ma încurci! 

Dascălul se încruntă şi, după o matură gândire, o şterge cu grijă 
pe Avdokia de pe lista morţilor. La litera „d”, pana se poticneste, 
scârtâie şi împroşcă stropi mari. Dascălul se tulbură şi se scarpina 
la ceafă. 

— Carevasăzică, Avdokia trebuie scoasă de aici, bodoganeste el 
stanjenit, şi scrisă dincolo... Aşa e? Stai, stai usurel, dacă o scriu 
acolo, se cheamă că e pentru „sănătate”. Dacă o trec aici, e pentru 
„odihnirea sufletului”. M-a zapacit de tot baba. Uite că şi ostasul 
Zahar s-a nimerit tot aici. Naiba l-a adus şi pe ăsta! Nu mai pricep 
nimic. Trebuie s-o luăm iar de la capăt. 

Dascălul ia din dulăpior un sfert de coală albă. 

— Apăi dacă-i aşa, scoate-l pe Zahar. Lasă-l în plata Domnului, 
şterge-l! 

— Mai taci din gură! 

Dascălul înmoaie tacticos pana şi copiază pe coala cea nouă, 
unul după altul, numele de pe cele două hârtu. 

— Am să-1 scriu pe toţi la un loc. Mata să iei hârtia şi să te duci 
cu ea la părintele diacon. Să descurce el cine-i viu şi cine-i mort. 
El trebuie să se priceapă, că a învăţat la seminar. Pe mine poţi sa 
mă tai — şi tot nu-nteleg nimic din socotelile astea... 

Bătrâna ia hârtia, întinde dascălului o monedă veche de o 
copeică şi jumătate, apoi se îndreaptă cu paşi mărunți spre altar. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolki”, 1885, Nr. 17, 27 aprilie. 


Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu înlocuirea câtorva cuvinte, în culegerea: 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886 şi apoi, cu mici îndreptări, a 
apărut în ediţiile ulterioare ale acestei culegeri. A intrat în Culegerea de opere 
din 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

I. L. Tolstoi, fiul lui L. N. Tolstoi, îi scria lui Cehov (25 mai 1903): „Mă 
grăbesc să-mi împlinesc făgăduiala privitoare la povestirile însemnate de tatăl 
meu. Am descoperit că, în afară de faptul că sunt însemnate, ele mai sunt 
împărţite în două categorii: l-a şi a 2-a.” „Sâcâială” a fost trecută de Lev 
Tolstoi în categoria „a doua” a operelor lui Cehov. 

În ziua de 13 februarie 1904, Vereşciaghin, cenzor de opere dramatice, a 
înaintat un raport despre povestire: „Această povestire e destinată să fie citită 
în public, la concertele cu intrare liberă. Socotesc nepotrivit să se autorizeze 
citirea povestirii în chestiune, deoarece îşi bate joc de orânduirile bisericeşti, 
vorbind fără respectul cuvenit de riturile ortodoxe, în care sens am onoarea a 
o supune aprecierii Excelenței Voastre.” Pe raport e pusă rezoluția: „A se 
interzice. De acord.” 


Ultima mohicană 


Într-o dimineață frumoasă de primăvară, eu şi căpitanul de 
cavalerie în retragere Dokukin”, care mă poftise la el la moşie, 
sedeam în nişte jilturi de pe vremea bunici şi ne uitam alene pe 
fereastră. Ne plictiseam cumplit. 

— Măi, măi, măi! mormăia Dokukin. Mi-e atât de urât, că m-aş 
bucura şi de venirea portărelului! 

„Ce să fac? Să mă culc?” mă gândeam eu. 

Mai stăturăm mult, foarte mult timp astfel, reflectând la cauzele 
plictiselii, până când, prin geamurile de mult nespălate, ce băteau 
în toate culorile curcubeului, băgarăm de seamă că în orânduirile 
universului se petrecea o mică schimbare: cocoşul, cocotat lângă 
poartă pe un morman de frunze veştede şi care ridica ba un picior, 
ba altul (ar fi vrut pesemne să le ridice pe amândouă deodată), 
tresări pe neaşteptate şi sări cât colo, ca muşcat de şarpe. 

— Vine o trăsură... zambi Dokukin. Măcar de ne-ar aduce 
dracului nişte musafiri! Tot ar fi un pic mai vesel. 

Cocoşul nu se înşelase. În poartă se ivi mai întâi un cap de cal cu 
un arc mare verde pe hulube, apoi calul întreg şi în cele din urmă, 
o brisca greoaie de culoare închisă, cu aripi mari şi urâte, ca ale 
unui carabus gata să-şi ia zborul. Brisca intra în curte, cârmi greoi 
la stânga şi se îndreptă, hurducând şi hodorogind spre grajd. În 
brişcă se aflau două făpturi omeneşti: una era o femeie, cealaltă, 
mai măruntă, un bărbat. 


— La dracu... mormăi Dokukin, privindu-mă cu ochi speriaţi şi 
scărpinându-se după ceafă. Uite cum îi pică omului beleaua pe 
cap. Nu degeaba am visat eu azi-noapte o soba. 

— Dar ce-i? Cine a venit? 

— Surioara mea cu bărbatu-său, lua-i-ar dracu’!... 

Dokukin se sculă în picioare şi făcu nervos câţiva paşi prin 
odaie. 

— Parcă mă ia cu frig, zău aşa... mormăi el. E mare păcat sa nu- 
ti iubeşti sora, dar — mă crezi? Mi-ar fi mai uşor să mă pomenesc 
în plin codru fata în fata cu un tâlhar, decât să dau ochii cu ea. Ce- 
ar fi să ne ascundem? Pun pe Timoşka să-i mintă şi să le spună că 
m-am dus la o adunare. 

Dokukin începu să-l strige în gura mare pe Timoşka. Dar era 
prea târziu. Peste câteva clipe, în vestibul se şi auziră şoapte: un 
glas femeiesc de bas şi un glăscior bărbătesc de tenor îşi vorbeau 
pe înfundate. 

— Potriveşte-mi volanul de jos! spunea glasul femeiesc de 
bas. ar ţi-ai pus alti pantaloni decât cei care trebuia. 

— Pantalonii albaştri i-ai dat unchiului Vasili Antipici, iar pe cei 
pestriti mi-ai poruncit să-i ascund până la iarnă, se dezvinovatea 
gläsciorul de tenor. Doresti să-ţi duc salul, sau să-l las aici? 

În cele din urmă, uşa se deschise şi în odaie intră o doamnă de 
vreo patruzeci de ani, înaltă, trupesa, cam läbärtatä, cu o rochie de 
mătase albastră. Pe chipul ei uşor pistruiat, cu obraji rumeni, era 
întipărită atâta prostească înfumurare, încât am înţeles de ce îi era 
atât de puţin dragă lui Dokukin. În urma doamnei trupeşe, venea 
cu paşi mărunți un omulet pirpiriu, îngust în umeri, proaspăt ras, 
cu un năsuc roşu şi o haină pestriță, pantaloni largi şi o jiletcă de 
catifea. Pe jiletcă se bäläbänea un läntisor de aur, semănând mai 
mult a lanţ de candelă. În îmbrăcămintea lui, în mişcări, în năsuc, 
în tot trupul lui stângaci, se simţea teamă, umilinţă şi slugarnicie... 
Doamna intră şi, ca şi cum nu ne-ar fi văzut, se îndreptă spre 
icoane şi începu să se închine. 

— Închină-te si tu! se întoarse ea către bărbatul ei. 

Omuletul cu năsuc roşu tresări şi începu să-şi facă semnul crucii. 


— Bună ziua, soro! spuse Dokukin oftând după ce doamna îşi 
1sprăvi rugăciunea. 

Doamna zâmbi cu gravitate şi îşi întinse buzele spre Dokukin. 

Omuletul se înghesui şi el să-şi sărute cumnatul. 

— Dati-mi voie să vă prezint... Sora mea, Olimpiada Egorovna 
Hlikina... Bărbatul ei, Dosifei Andreici. Dumnealui e un bun 
prieten al meu... 

— Imi pare bine, spuse prelung Olimpiada Egorovna, fără să-mi 
întindă mâna. Foarte bine... 

Ne asezaram şi tăcurăm câteva clipe. 

— Cred ca nu te aşteptai la musafiri, frätioare? începu 
Olimpiada Egorovna, adresându-se lui Dokukin. Nici eu nu 
intentionam să vin să te vad, dar mă duc la mareşalul nobilimii, 
aşa că m-am oprit în trecere pe la tine... 

— §1 de ce te duci la mareşal? întrebă Dokukin. 

— De ce? Să mă plâng de dumnealui! spuse doamna, arătând cu 
capul spre bărbatul ei. 

Dosifei Andreici lăsă ochii în jos, strânse picioarele sub scaun şi 
tuşi ruşinat în pumn. 

— Şi de ce vrei să te plângi de el? 

Olimpiada Egorovna ofta. 

— Ce să fac, frätioare? Îşi uită rangul, spuse ea. M-am plâns si 
tie, şi părinților lui, l-am dus la părintele Grigori să-i facă morală, 
am luat şi cu fel de fel de măsuri, dar fără niciun rezultat. De voie 
de nevoie, sunt silită să-l tulbur pe domnul mareșal... 

— Dar ce a făcut? 

— N-a făcut nimic, dar îşi uită rangul! E drept ca de băut, nu 
bea, e smerit, respectuos, dar la ce bun toate astea, dacă îşi uită 
rangul! Uită-te la el cum stă de gârbovit pe scaun, de parcă ar fi un 
petitionar, sau vreun raznocinet. Aşa sed boierii? Stai frumos! N- 
auzi? 

Dosifei Andreici lungi gâtul, ridică bărbia în sus, încercând să 
stea cum se cuvine, şi aruncă pe sub sprâncene o privire speriată 
nevestei sale, aşa cum privesc copiii Mici, când se simt vinovaţi. 


Văzând că discuţia ia o întorsătură intima, de familie, mă ridicai 
ca să ies din odaie. Doamna Hlikina imi pricepu însă gândul. 

— Nu-i nimic, rămâi! mă opri ea. Tineretului îi este de folos să 
audă astfel de lucruri. Cu toate că nu suntem cine ştie ce mari 
învăţaţi, am cunoscut viaţa mai bine ca voi. Să dea Dumnezeu să 
trăiţi cum am trait noi... O să rămânem la masă la tine, frätioare, 
de vreme ce lucrurile s-au brodit asa, se intoarse doamna Hlikina 
spre fratele ei. Dar mă tem că aveţi astăzi mâncăruri de frupt. Pot 
să jur că ai uitat că azi e miercuri. — Doamna oftă. — Porunceste sa 
se pregătească pentru noi o masă de post. Tu faci ce vrei, fratioare, 
dar noi de frupt nu mâncăm. 

Dokukin îl strigă pe Timoşka şi porunci un prânz de post. 

— Luăm masa, apoi ne ducem la mareșal... continuă doamna 
Hlikina. Am să-l rog din suflet să acorde toată atenţia acestui 
caz. E rostul lui să ia seama ca boierii să nu uite ceea ce se cuvine 
ŞI ceea ce nu se cuvine... 

— Și Dosifei ce-a uitat? întrebă Dokukin. 

— Parcă acum ai auzi asta întâia oară! se încruntă doamna 
Hlikina. La drept vorbind, tie putin iti pasă... Fiindcă şi tu iti cam 
ulti rangul... Dar ia să vedem ce spune şi domnul acesta tânăr. 
Tinere, mi se adresă ea, găseşti că-i bine ca un nobil să întrețină 
relații cu tot felul de neispraviti? 

— Depinde cu cine... mă cam incurcai eu. 

— Bunăoară cu negustorul Gusev. Pe acest Gusev nu-l las să se 
apropie nici măcar de pragul meu, iar Dosifei joacă dame cu el şi 
se duce să ia gustări la el acasă. Sau, se cade să meargă la 
vânătoare cu copistul? Despre ce poate să stea de vorbă cu un 
copist? Dacă vrei să ştii, domnule, copistul nici n-ar trebui să 
indrazneasca să vorbească în prezenţa lui, darmite să stea la taifas! 

— Sunt slab de caracter... şopti Dosifei Andreici. 

— Am să-ţi arăt eu tie caracter! îl ameninţă nevasta, bătând 
mânios cu inelul din deget în speteaza scaunului. N-am să te las sa 
ne faci numele de ruşine! Cu toate că-mi eşti bărbat, am să te fac 
de râs! Trebuie să înţelegi! Eu te-am făcut om! Neamul Hlikinilor 
e un neam scăpătat, domnule şi dacă eu, născută Dokukina, l-am 


luat de bărbat, trebuie să pretuiasca acest lucru, să-l simtă! Şi daca 
vrei să ştii, domnule, ma costă scump bărbatul ăsta al meu. Cat m- 
a costat să-l bag într-o slujbă! Ia întreabă-l! Dacă vrei să ştiu, 
numai examenul lui pentru primul grad m-a costat trei sute de 
ruble! Si pentru ce mă zbat? Crezi că mă zbat pentru tine, 
prostănacule? Nu, nu! Lucrul la care ţin este reputația neamului 
nostru! Dacă n-ar fi această reputaţie, te-aş fi lăsat de mult să 
putrezeşti la bucătărie, dacă vrei să ştii! 

Sărmanul Dosifei Andreici asculta, tăcea şi nu făcea decât să se 
ghemuiasca mai mult pe scaun, nu ştiu de ce — de frică sau de 
ruşine. Nici în timpul mesei nu l-a lăsat în pace aspra sa nevastă. 
Nu l-a slăbit din ochi o clipă. 

— Pune-ti sare în supa! Cum ţii lingura? Dă salatiera mai la o 
parte, că ai să-ţi bagi mâneca în ea! Nu clipi mereu din ochi! 

lar Dosifei Andreici mânca grăbit şi se făcea tot mai mic sub 
privirea ei, ca un iepure de casă sub privirea unui boa constrictor. 
Ca şi nevastă-sa, mânca mâncăruri de post şi arunca priviri pline 
de jind spre pârjoalele noastre. 

— Fă-ţi rugăciunea! îi spuse nevasta-sa după prânz. Multumeste 
fratiorului. 

Cand se sfarsi masa, doamna Hlikina se duse in iatac sa se 
odihnească. După plecarea ei, Dokukin se apucă de păr şi începu 
să se plimbe prin odaie. 

— Nenorocit om mai esti, fratioare! îi spuse el lui Dosifei, 
suflând din greu. N-am stat decât un ceas cu ea şi mă simt istovit, 
ce trebuie să fie pe capul tău, care stai cu ea zi şi noapte... Of! Eşti 
un mucenic, un biet mucenic! Un prunc de la Bethlehem, omorât 
de Irod! 

Dosifei începu să clipească şi spuse: 

— E aspră, asta-i adevărat, dar trebuie să mă rog Domnului zi şi 
noapte pentru dumneaei, fiindcă din parte-1 nu văd decât dragoste 
si binefaceri. 

— Eşti un om pierdut! şi Dokukin făcu un gest de deznădejde cu 
mâna. Si când te gândeşti că, pe timpuri, tineai cuvântări pe la 


întruniri, ba chiar ai inventat un tip nou de semănătoare! Te-a dat 
gata scorpia! O-o-f! 

— Dosifei! se auzi glasul femeiesc de bas. Unde eşti? Vino- 
ncoace, să mă aperi de muşte. 

Dosifei Andreici tresări şi dădu fuga în vârful picioarelor în 
latac... 

— Ptiu! scuipa Dokukin în urma lui. 


Apărută pentru prima oară in ,,Petersburgskaia gazeta”*0, 1885, Nr. 122, 6 
mai, la rubrica „Efemeride”. Semnata: A. Cehonte. A intrat, cu modificări 
neînsemnate, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886; 
revăzută stilistic pentru ediția a doua a acestei culegeri, a intrat şi în ediţiile 
ulterioare. Cu alte modificări stilistice, a apărut în Culegerea de opere, vol. 
III, 1901. Publicăm textul din 1901. 

„Ultima  mohicană” e prima povestire a lui Cehov apărută în 
„Petersburgskaia gazeta”, al cărei colaborator ajunge prin mijlocirea lui N. 
Leikin. În ziua de 26 aprilie 1885, N. Leikin îi scria lui Cehov: «Am pentru 
dumneata o propunere, pe care ţi-o face Hudekov. Nu doreşti cumva să scrii 
la ,,Petersburgskaia gazeta” o povestire în fiecare luni, adică în ziua în care nu 
scriu eu?... Odată ce te vei fi învoit însă, va trebui să-ţi dai toată silinta să nu 
încurci redacția ziarului, ci să-i trimiti regulat povestirile în ziua de sâmbătă. 
Onorariu — 7 copeici rândul.» La 28 aprilie, Cehov a răspuns, acceptând 
colaborarea la ,,Petersburgskaia gazeta”, care-i îngăduia o alegere mai largă a 
subiectelor şi îi dădea şi posibilitatea de a mări volumul povestirilor, în 
comparaţie cu cele din „Oskolkr”. 


Camere mobilate 


— la ascultă, frate dragă! se năpusti asupra proprietarului, 
stacojie la față si improscand cu salivă la fiecare vorbă, 
coloneleasa Nasatirina®', chiriaşa camerei 47. Sau îmi dai altă 
odaie, sau plec din casa asta afurisită! La dumneata e o adevărată 
speluncă! Gândeşte-te, fiicele mele sunt mari şi aici, zi şi noapte, 
nu auzi decât porcării! Se poate una ca asta? Da, zi şi noapte! 
Câteodată vecinul nostru trânteşte câte o vorbă, de-ti crapă obrazul 
de ruşine! Ca un birjar! Noroc că bietele mele fiice nu înţeleg încă 
nimic, altfel nu mi-ar rămâne decât să fug în stradă cu ele... Auzi- 
I: şi acum spune blestemăţii. 

— A! eu ştiu una şi mai şi, se auzi din camera vecină un glas 
rägusit de bas. Iti aduci aminte de locotenentul Drujkov’?? Într-o 
zi a băgat cu un masseu* bila galbenă într-un colt şi după cum îi e 
obiceiul — îl ştii tu —a ridicat piciorul cât a putut... Deodată s-a 
auzit — pârrr! La început, am crezut că a rupt postavul biliardului, 
dar când ne-am uitat, frate dragă, ce să vezi, lui Drujkov îi 
plesniseră Statele Unite“! Ridicase piciorul atât de sus, bestia, 
încât n-a mai rămas nicio cusătură teafără... Ha-ha-ha... Erau de 
faţă şi doamne, între altele nevasta molâului äluia de Okurin, ştii 
tu, sublocotenentul... Okurin s-a înfuriat... Cum de îndrăzneşte 
Drujkov să se poarte necuviincios în prezenţa nevestei sale? Unul 
spune o vorbă, altul zece... îi cunoşti doar pe ai noştri!... Până la 
urmă, Okurin i-a trimis lui Drujkov martori, dar Drujkov n-a fost 


prost şi le-a zis... ha-ha-ha...: „Nu mie să-mi trimită martori, ci 
croitorului care mi-a făcut pantalonii. El e vinovat!” — Ha... ha... 
ha... ha... ha... ha! 

Lilea şi Mila, fiicele colonelesei, care sedeau la fereastră cu 
obrajii bucalati proptiti în pumni, isi plecară ochii lor feciorelnici 
ŞI rosira. 

— i, l-ai auzit? izbucni doamna Nasatirina, fulgerându-l cu 
privirea pe proprietar. Și dumneata socoteşti că asta nu-i nimic? 
Dar eu sunt nevastă de colonel, domnul meu! Bărbatul meu e 
comandantul cercului de recrutare! N-am să îngădui ca, aproape în 
fata mea, un nenorocit de birjar să povestească asemenea porcării! 

— Dar dumnealui nu-i birjar, doamnă; e căpitanul Kikin... E 
nobil. 

— Dacă şi-a uitat până într-atâta rangul, încât vorbeşte ca un 
birjar, merită un dispreţ cu atât mai mare! lar dumneata lasă vorba 
si binevoieste de ia măsuri! 

—Ce pot eu să-i fac, doamnă? Nu va plangeti numai 
dumneavoastra, toti se plang; dar parca pot sa-1 fac ceva? Ma duc 
câteodată la el şi-l dojenesc: „Hannibal Ivanici! N-aveti frică de 
Dumnezeu? E ruşine!” Dar el îmi arată pumnul şi-mi spune fel de 
fel de vorbe: ,,Sterge-o” şi câte altele. Curată neobrăzare! 
Câteodată, dimineaţa, se plimbă pe sală numai în cămașă şi, 
iertati-ma, în izmene. Alteori, când e beat, 1a revolverul şi începe 
să tragă în pereţi. Ziua bea de stinge şi nopțile si le pierde la 
cărți... lar după cărţi se încinge bătaia... Mi-e ruşine şi mie de 
ceilalți chiriaşi. 

— De ce-l mai ţii în casă pe acest nemernic? 

— Păi, poţi să scapi de unul ca el? Mi-a rămas dator pe trei luni. 
Dar nici nu mai am pretenţia să-mi plătească chiria din urmă, 
numai să facă bine să plece. A fost obligat de judecătorul de pace 
să elibereze camera, dar a făcut apel, apoi recurs, şi o tot lungeste 
mereu... E curată nenorocire! Doamne, şi ce bărbat bine! Tânăr, 
frumos, cu şcoală... Când nu-i beat, e omul cel mai cumsecade. 
Deunăzi nu era beat şi toată ziua a stat şi le-a scris părinților. 

— Bietii părinţi! oftă coloneleasa. 


— Fireşte că sunt de plâns! Doar nu-i plăcut să ai un fiu trândav 
ca el! Toată lumea se plânge de el, e dat afară din toate camerele 
mobilate şi nu-i zi să nu se judece pentru vreun scandal. Mai mare 
ruşinea! 

— Biata nevastă-sa! Nenorocita de ea! oftă coloneleasa. 

— Nu-i însurat, doamnă. Asta-i om de însurătoare? Abia poate 
s-o scoată la capăt de unul singur... 

Coloneleasa începu să se plimbe dintr-un colt într-altul al odăii. 

— Spui că nu-i însurat? întrebă ca. 

— Nu, doamnă. 

Coloneleasa se mai plimbă dintr-un colt într-altul, apoi rămase 
un timp pe gânduri. 

— Hm!... Nu-i însurat, spuse ea pe gânduri. Hm... Lilea si 
Mila, nu stati la fereastră, că trage! Ce păcat! Bäiat tânăr să ajungă 
în halul ăsta! $i de ce? Fiindcă n-are lângă el pe cineva care să-l 
îndrume. N-are mamă, care să... Nu-i însurat? Ei da... asta-i... Te 
rog, fii atât de bun, continuă coloneleasa pe un ton mai blând, 
după câteva clipe de gândire, du-te la el şi roagă-l din partea mea 
să... să se mai abţină de la astfel de expresii... Spune-i că l-a rugat 
doamna colonel Nasatirina... Spune-i că locuiesc cu fiicele mele 
în camera 47... că am venit de la moşie... 

— Prea bine. 

— Chiar aşa să spui: „Doamna colonel cu fiicele ei.” Să vină 
măcar să-mi ceară scuze... După prânz suntem întotdeauna acasă. 
Uf, Mila, închide fereastra! 

— Ce ti s-a năzărit cu betivanul ăsta, mamă? întreabă tărăgănat 
Lilea după plecarea proprietarului. Ai şi găsit pe cine să inviti! Un 
betiv, un scandalagiu, un golan! 

— Ei nu vorbi aşa, ma chere... Veşnic spuneți aşa şi de 
aceea... poftim, ramaneti nemăritate! Ei şi? Oricum ar fi, tot nu 
trebuie pierdută ocazia... Poti să ştii de unde sare iepurele? ofta 
doamna colonel, privind grijuliu la fiicele ei. Poate că tocmai aici 
vă e ursita. Ia imbracati-va... Pentru orice eventualitate... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 20, 18 mai, cu 


titlul: Orice rod al pământului... (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. Revăzută 
stilistic pentru Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 
1899. 


S-au desfiinţat! 


Nu demult, când tocmai începuseră să se reverse apele 
primăverii, moşierul Vîvertov*, praporcic în retragere, îl ospäta pe 
inginerul hotarnic Katavasov, care se abătuse pe la el. Beau, 
înfulecau şi comentau ultimele noutăţi. Katavasov, ca orăşean, era 
la curent cu toate: cu holera, cu războiul şi chiar cu mărirea 
impozitului pe băuturi: o copeica de grad. Inginerul vorbea, iar 
Vivertov asculta, se mira şi la fiecare noutate exclama: „Nu mai 
spune! Ia, poftim! Aşa-a...” 

— Dar de ce eşti astăzi fără epoleti, Semion Antipici? îl întrebă 
el dintr-odată, nedumerit, pe inginer. 

Acesta nu răspunse de îndată. Tăcu un timp, bau un paharut de 
votcă, făcu un gest înciudat cu mâna şi abia după aceea mormäi: 

— S-au desfiintat! 

— Nu mai spune! Aşa-a... Eu nu citesc gazetele şi nu ştiu nimic 
din toate astea. Carevasăzică dumneavoastră, funcţionarii de la 
departamentele civile, nu mai purtaţi astăzi epoleti? Ia poftim! Să 
ştii că, pe de o parte, nu-i rău: soldaţii n-o să va mai ia drept ofiţeri 
şi n-o să vă mai salute de florile mărului. Dar pe de alta, 
mărturisesc că nici bine nu-i. Nu mai aveţi înfăţişarea aceea 
falnică... Nu mai aveţi aerul acela nobil! 

— Hi, ce are a face! spuse inginerul, repetându-şi gestul 
înciudat. Aspectul exterior al infatisari1 nu-i mare lucru. Ori că ai 
epoleti, ori că n-ai — totuna e, numai gradul să ţi-l păstrezi. De 


aceea noi nu ne simţim deloc jigniti. Pe voi însă, Pavel Ignatici, v- 
au jignit într-adevăr! Si te plang din toată inima. 

— Adică cum? întrebă Vivertov. Cine a putut să mă jignească? 

— Cei care v-au desfiinţat. Fiindcă şi pe voi v-au desfiinţat. Cu 
toate că praporcicul nu e un grad mare, cu toate că nu-i nici cal, 
nici măgar, e totuşi un slujitor al patriei, un fel de ofițer... şi-a 
vărsat sângele... De ce să-i desfiintezi gradul? 

— Adică... iartă-mă, nu te înţeleg tocmai bine... începu să 
bolboroseasca Vivertov, ingalbenindu-se şi holbând ochiu. Cine 
ne-a desfiintat? 

— Cum, n-ai aflat? S-a dat un decret, prin care s-a desfiinţat 
gradul de praporcic. Să nu mai fie nici un singur praporcic! Nici să 
nu se mai pomeneasca de ei! Se poate să nu fi auzit? Ordinul 
glasuieste ca toţi activii cu grad de praporcic să fie înaintați la 
gradul de sublocotenent. Cât despre voi, cei în retragere, treaba 
voastră. Dacă vă face plăcere să vă spuneţi şi mai departe 
praporcici, n-aveţi decât, iar dacă nu, atâta pagubă! 

— Carevasazica, ce sunt acum? 

— Dumnezeu ştie ce eşti! Acum nu mai eşti nimic, eşti un fel de 
nedumerire, eşti eter! Acum nici dumneata nu mai ştii ce eşti. 

Vivertov vru să întrebe ceva, dar nu mai fu în stare. Simti un sloi 
de gheaţă în inimă, genunchii 1 se muiară, limba îi intepeni. 
Cârnatul pe care tocmai îl mesteca i se opri nemestecat în gură. 

— Urât s-a mai procedat cu voi, n-am ce zice! urmă inginerul 
oftând. Toate-s bune, dar măsura asta nu pot s-o aprob. Ce trebuie 
să urle acum ziarele din străinătate! A1? 

— Tot nu înțeleg... bâigui Vîvertov. Dacă nu mai sunt 
praporcic, apoi ce sunt? Nimic? Un zero? Dacă-i aşa cum spui, 
asta înseamnă că acum oricine poate să-mi spună o mojicie sau să 
mă tutuiască? 

— Asta nu mai ştiu. Şi pe noi ne ia acum lumea drept conductori 
de tren! Deunăzi, directorul general al mişcării de la calea ferată se 
plimba pe peron în mantaua lui de inginer, fără epoleti, aşa cum e 
ordinul acum. Un general i-a strigat: „Hei, conductorule, când 
pleacă trenul”? S-au luat la harta şi a ieşit o întreagă dandana. Asa 


ceva nu se poate scrie în gazete, dar... toată lumea a aflat! Nu poți 
să ascunzi sula în sac! 

Buimăcit de această ştire, Vivertov nu mai bau şi nu mai mâncă. 
Încercă într-un târziu să dea peste cap un pahar de cvas rece, ca să- 
si mai vină în fire, dar cvasul 1 se opri in gâtlej şi făcu cale 
întoarsă. 

După ce îl petrecu pe inginer până la căruţă, praporcicul 
desfiinţat începu să se plimbe prin toate odăile, dus pe gânduri. Se 
gândi, se tot gândi, dar nu se alese cu nimic. Noaptea, întins în pat, 
ofta întruna şi continua să se gândească. 

— EI,  ajunge!îi spuse  nevastă-sa, Arina Matveevna, 
înghiontindu-l cu cotul. Gemi, de parcă ai naşte! Poate că nici nu-i 
adevărat. Du-te şi tu mâine pe la cineva şi întreabă. Cârpă ce eşti! 

— Ai să vezi tu cârpă, dacă rămân fara grad şi fără titlu. Stai aici 
ca o balenă şi-i tot dai zor cu cârpă! Doar nu tu ţi-ai dat sângele 
pentru ţară! 

A doua zi de dimineaţă, Vivertov, care nu închisese ochii toată 
noaptea, porunci să se înhame roibul la brişcă şi se duse să culeagă 
informaţii. Se hotări să treacă pe la unul dintre vecini şi, de va fi 
nevoie, chiar pe la mareşalul nobilimii. Trecând prin Ipatievo, 
întâlni pe protoiereul Pafnuti Amalikiteanski. Părintele protoiereu, 
urmat de dascăl, venea de la biserică şi se ducea spre casă. 
Fluturandu-si mânios bastonul, se întorcea mereu către tarcovnic 
şi-l ocăra: „Tâmpit mai esti, mai frate! Mare tâmpit!” 

Vivertov cobori din briscä şi se apropie de preot, cerându-i 
binecuvântarea. 

— Sarbatori fericite, părinte protoiereu! îi spuse el, sarutandu-i 
mâna. Ai făcut slujba? 

— Da, liturghia. 

— Aşa-a... Ei, fiecare cu rostul lui! Dumneata pasti turma 
duhovnicească, noi îmbunătăţim pământul pe cat ne ajută 
puterile... Dar de ce esti astăzi fără decoraţii? 

În loc să răspundă, părintele făcu un gest înciudat cu mâna şi-şi 
văzu de drum. 

— S-a interzis! lămuri în şoaptă dascălul. 


Vivertov il petrecu cu privirea pe protoiereul ce păşea manios şi 
inima 1 se strânse de o presimtire amară: vestea adusă de inginer 
părea deci adevărată! 

Pornind mai departe, praporcicul se duse la vecinul său de 
moşie, maiorul Ijiţa. In timp ce brisca intra în curtea maiorului, 
Vivertov văzu următorul tablou: Ijiţa, în halat, cu un fes turcesc pe 
cap, stătea în mijlocul curţii, bătea furios din picioare şi dădea din 
mâini, iar vizitiul Filka plimba prin faţa lui, încoace şi încolo, un 
cal care şchiopăta. 

— Nemernicule! se ratoia maiorul. Pungasule! Parsivule! Ar fi 
prea puţin să te spânzur! Sălbaticule!... Ah, respectele mele! spuse 
el, zărindu-l pe Vivertov. Mă bucur că te văd. Iti place una ca 
asta? De o săptămână a nenorocit piciorul calului şi tace, 
pungasul! N-a suflat un cuvânt! Dacă n-aş fi băgat de seamă, s-ar 
fi dus dracului copita! Ai? Iti place? Şi să nu-i trag câteva? Te 
întreb: să nu-i trag? 

— Cälutu-1 frumos, spuse Vivertov, apropiindu-se de 
Ijiţa. Păcat! Trimite după veterinar, domnule maior. Am la mine în 
sat un veterinar foarte priceput, domnule maior! 

— Domnule maior... mârâi ljiţa, zâmbind dispretuitor. Domnule 
maior!... Nu-mi arde de glume! Mi s-a îmbolnăvit calul şi 
dumneata îmi tot dai cu domnule maior, domnule maior! Parcă ai 
fi o cioara: crr!... crr!... 

— Nu te înţeleg, domnule maior. Cum poţi să mă asemuiesti pe 
mine, om onorabil, cu o cioară? 

— Dar eu ce fel de maior sunt? Parcă mai sunt maior? 

— Da’ ce esti? 

— Dracu” ştie ce sunt! spuse Ijiţa. E mai bine de un an de când 
s-a desfiinţat gradul de maior. Dar ce-i cu dumneata? Pe ce lume 
trăieşti? 

Vivertov îl privi cu groază pe Ijita şi începu să-şi şteargă 
sudoarea de pe frunte, presimtind că-i de rău. 

— Dă-mi voie... spuse el. Eu totuşi nu înţeleg... Gradul de 
maior e doar un grad important! 

— Da!! 


— Atunci cum vine asta? Dumneata... să nu fii nimic? 

Maiorul se mulţumi să facă un gest înciudat cu mâna şi începu 
să-l povestească cum nemernicul de Filka vatamase copita calului. 
Povesti îndelung şi, în cele din urmă, ridică până sub nasul lui 
Vivertov copita bolnavă, cu o rană purulentă, acoperită cu un 
plasture de băligar. Vivertov nu mai auzea, nu mai pricepea nimic 
şi vedea totul ca prin sită. Îşi luă în neştire rămas-bun, se urcă în 
brişcă şi strigă deznadajduit vizitiului: 

— La mareşal! Repede! Dă bici calului! 

Moşia mareșalului nobilimii, consilierul de stat Iagodisev, era în 
apropiere. Nu trecu nici un ceas şi Vivertov intra în biroul lui şi il 
saluta. Maresalul şedea pe o canapea şi citea „Novoe vremea”. 
Zărindu-l pe musafir, înclină capul şi îi arătă un fotoliu. 

— S-ar cădea ca înainte de toate să mă prezint, Excelenţă, 
începu Vivertov, dar neştiind care îmi mai e rangul, îndrăznesc sa 
recurg la Excelenţa Voastră pentru a căpăta lămuriri... 

— Dă-mi voie, stimabile, îl întrerupse mareşalul. În primul rând 
să nu-mi mai spui Excelenţă. Te rog! 

— Cum se poate... Suntem oameni Mici... 

— Nu de asta e vorba! lată, ziarele... (şi mareşalul repezi 
degetul spre ,Novoe vremea”, cu atâta indignare, încât găuri 
ziarul). Ziarele scriu că noi, consilierii de stat, nu vom mai fi 
excelente. Se dă aceasta ca sigur! Ce are a face? Nici nu-i nevoie, 
domnul meu! Nu-i nevoie! Aşa că să nu-mi mai dai acest titlu! 
Nici nu-mi trebuie! 

Iagodisev se ridică şi se plimbă mândru prin birou... Vivertov 
scoase un oftat şi scăpă şapca Jos. 

„Dacă s-a ajuns chiar până la ei, gândi el, nu mai are niciun rost 
să-l întreb de praporcic şi de maior. Mai bine plec”... 

Vivertov bolborosi ceva şi iesi, uitându-şi sapca în biroul 
mareşalului. Peste vreo două ceasuri se întoarse acasă, galben, fără 
şapcă şi cu o groază prosteasca întipărită pe fata. Coborând din 
brişcă, ridică sfios ochii spre cer: nu cumva s-o fi desfiinţat şi 
soarele? Speriată, văzându-l în aşa hal, nevastă-sa îl copleşi cu 


întrebări, dar la toate întrebările ei, Vivertov nu răspunse decât cu 
un gest deznădăjduit... 

O săptămână întreagă n-a băut, n-a mâncat şi n-a închis ochii; se 
plimba năuc dintr-un colt într-altul, gândindu-se întruna. Era tras 
la fata, cu o privire năucă... Nu adresa nimănui o vorbă, nu cerea 
nimănui nimic, iar când Arina Matveevna îl sacaia cu întrebările, 
se mulțumea să facă un gest de lehamite cu mâna, fără să scoată 
măcar un mormăit... Câte n-au încercat pentru a-l readuce în fire! 
I-au făcut must de soc, i-au dat ,,intern” untdelemn din candela de 
sub icoane, l-au aşezat pe o cărămidă fierbinte, dar toate acestea 
fără niciun folos. Vîvertov slăbea şi dădea înciudat din mână. În 
cele din urmă, l-au chemat pe părintele Pafnuti, ca să-l 
dăscălească. Protoiereul se munci o jumătate de zi, lămurindu-i că 
acum toate au drept scop înălţarea omului şi nicidecum înjosirea 
lui, dar sămânţa cea bună căzu pe un pământ sterp. Părintele luă o 
hârtie de cinci ruble pentru truda lui şi plecă, fără să fi izbutit nici 
el nimic. 

După o săptămână încheiată, Vivertov prinse dintr-odată glas. 

— De ce taci, nătărăule? se răsti el pe neaşteptate la Iliuska, 
băiatul care deretica prin casă. Hai, fii obraznic! Bate-ti joc de 
mine! Tutuieşte-l pe cel ce-a fost batjocorit, triumfă! 

După ce rosti aceste cuvinte, izbucni în plâns şi tăcu din nou 
încă o săptămână. Arina Matveevna hotărî să-i ia sânge. Sosi 
felcerul, îi luă două farfurii de sânge şi Vivertov se simţi parca 
mai usurat. A doua zi după luarea sângelui se apropie de patul pe 
care era culcată nevastă-sa şi îi spuse: 

— N-am să las lucrurile aşa, Arina. Acum sunt hotărât la 
orice... Mi-am dobândit gradul prin sârguintä şi nimeni n-are 
niciun drept să atenteze la el. Aşa că iată la ce hotărâre am ajuns 
după ce am chibzuit bine: am să adresez o petiție unei persoane 
sus-puse şi am să mă iscălesc: praporcicul cutare... praporcic... 
înţelegi? Înadins! Praporcic... uite aşa! Inadins! 

Soluţia aceasta îi plăcu atât de mult lui Vivertov, încât se lumină 
la faţă şi ceru chiar de mâncare. Acum, înseninat de hotărârea sa, 
se plimbă prin odăi, zâmbeşte sarcastic şi visează: 


— Pra-por-cic... inadins. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885. Nr. 21, 25 mai, cu 
subtitlul: (Povestire). Semnata: A. Cehonte. Cu neinsemnate modificari, a 
intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A fost 
revăzută pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 
1900. 

Cu ocazia revizuirii povestirii pentru Culegerea de opere, autorul a 
micşorat numărul elementelor vulgare, a eliminat detaliile şi comparatiile 
umoristice, caracteristice umorului cehovian din anii 1880-1890, şi a 
modificat numele proprii. 

Desființarea, in mai 1884, a gradului de maior l-a îndemnat pe Cehov să 
scrie această povestire. Cenzura interzicea scrieri de acest gen, considerându- 
le „glume deplasate la adresa dispozitiunilor guvernului” cu privire la 
desființarea gradelor de praporcic şi maior, a epoletilor de pe uniforma 
funcționarilor civili, a purtării decoratiilor de către cler în timpul slujbei 
bisericeşti, precum şi a titlului „Excelenţă”. În ziua de 2 mai 1885, Leikin l-a 
înştiinţat pe Cehov de interzicerea publicării povestirii de către cenzură. La 9 
mai, Cehov a răspuns: «Era cât p-aci să izbucnesc în plâns, aflând din 
scrisoarea dumitale de soarta povestirii „S-au desfiinţat”. Nu-mi pare rău de 
calitățile povestirii, căci nu prea are multe, dar mi-e ciudă de banii pe care aş 
fi putut să-i primesc. N-ai putea cumva s-o dai ziarului ,,P.G.”3’? Poate că 
acolo va merge.» După intervenţii insistente, povestirea a căpătat autorizaţia 
de tipărire, lucru despre care Leikin l-a înştiinţat pe Cehov (19 mai 1885): 
«Povestirea dumitale „S-au desființat” a fost autorizată de cenzură, în a treia 
instanţă. A cenzurat-o însuşi Feoktistov, şeful directiunii generale a presei, 
mâna dreaptă a lui Katkov şi, împotriva tuturor aşteptărilor, a dat autorizaţia 
de tipărire.» Textul şpalturilor supuse cenzurii, păstrat la Arhiva centrală a 
U.R.S.S., se deosebeşte oarecum din punct de vedere stilistic de textul din 
revistă. 


Curcă plouată 


Nu era mai mult de şase seara când, trecând pe lângă o casă 
mare cu două etaje, locotenentul Strekaciov®, care hoinărea prin 
oraş, aruncă din întâmplare o privire spre perdelutele roz de la 
etajul întâi. 

— Acolo stă madame Dudu... îşi aduse el aminte. De mult n-am 
mai fost pe la ea. Ce-ar fi să intru? 

Dar înainte de a rezolva această problemă şi de a lua o hotărâre, 
Strekaciov îşi scoase punga din buzunar şi aruncă o privire sfioasă 
în ea. Tot conţinutul ei se reducea la o hârtie mototolita de o rubla, 
ce mirosea a gaz, la un nasture şi la două copeici. 

— E cam puţin... dar nu-i nimic, îşi spuse el. Am să intru numai 
aşa, pentru câteva clipe. 

Peste un minut, Strekaciov se şi afla în vestibul şi trăgea adânc 
în piept mirosul puternic de parfum şi de săpun de glicerină. Mai 
mirosea în vestibul a ceva ce nu poate fi descris, dar care se simte 
în locuinţa oricărei femei, aşa-zisă singură: un amestec pur 
feminin de paciuli şi de aromă masculină de havană. În cuier 
atârnau câteva mantile, câteva haine de ploaie şi un joben 
strălucitor. Intrând în salonul cel mare, locotenentul văzu ceea ce 
văzuse şi anul trecut: un pian cu note ferfenita, un vas mic cu flori 
pe jumătate ofilite, o pată de lichior pe parchet... Una dintre uşi 
dădea în salonul cel mic, cealaltă în odäita în care mme Dudu 
dormea sau juca pichet cu profesorul de dans Vrondi, un bătrân 


semănând leit cu Offenbach. Dacă aruncai o privire în salonul cel 
MIC, vedeai drept înaintea ta o uşă, prin deschizătura căreia se 
zărea o margine de pat cu polog de muselină roz. Acolo stăteau 
Barbe şi Blanche, „elevele” Doamnei Dudu. 

În salonul cel mare nu era nimeni. Locotenentul trecu în salonaş 
si acolo zări o făptură omenească. La o masă rotunda, se lăfăia pe 
o canapea un tânăr cu păr aspru, cu ochi albaştri tulburi, cu fruntea 
acoperită de sudoare şi cu aerul cuiva de curând ieşit dintr-o 
groapă adâncă şi întunecată, care l-ar fi umplut de groază. Ferches, 
îmbrăcat cu o haină noua de flanelă, care mai trăda urmele fierului 
de călcat, purta pe piept un breloc, avea ghete de lac cu copci şi 
ciorapi roşii. Îşi sprijinea în pumni obrajii umflati şi privea 
posomorât la sticla de sifon din faţa lui. Pe o altă masă mai erau 
câteva sticle şi o farfurie cu portocale. 

Zărindu-l pe locotenent care intra în odaie, tânărul cel sclivisit 
holbă ochii şi căscă gura. Strekaciov, uimit şi el, se trase un pas 
îndărăt... Recunoscuse, deşi cu greu, în tânărul sclivisit, pe 
furierul Filenkov*’, pe care nu mai departe de azi-dimineata îl 
săpunise zdravăn în cancelaria unităţii pentru un raport pe care îl 
scrisese ca un agramat — în loc de ,,infirmerie’’, pusese „fermele”. 

Filenkov se ridică încet şi se propti cu mâinile de masă. Mai 
bine de un minut, vânăt de atâta încordare lăuntrică, nu-şi mai 
putu desprinde ochii de pe chipul locotenentului. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă Strekaciov cu asprime. 

— Am... venit... cu ocazia unei zile de naştere, Înălţimea 
Voasträ, bolborosi furierul, lăsând ochiu in jos. Acum, când 
serviciul militar e obligator pentru toți, când au fost puşi pe 
aceeaşi treaptă toţi cei care... 

— Te întreb ce cauţi aici? ridică locotenentul glasul. $i ce haine 
sunt astea? 

— Îmi recunosc vina, Înălţimea Voastră, dar... dacă ne gândim 
că acum, când serviciul militar e obligator pentru toată lumea, toţi 
sunt la fel şi că eu, care-s totuşi un om cult, nu pot exista în ziua 
naşterii lui mamzel Barbe sub forma unui grad inferior, am 


îmbrăcat acest costum în conformitate cu obiceiurile mele de 
acasă, deoarece sunt, cum s-ar zice, cetăţean de onoare ereditar. 

Văzând că privirea locotenentului se făcea din ce în ce mai 
amenințătoare, Filenkov tăcu şi plecă smerit capul, ca şi cum s-ar 
fi aşteptat să primească o scatoalcă. Locotenentul deschise gura 
pentru a rosti „ieşi afară!”, dar tocmai în acea clipă în salon intra o 
blondă cu sprâncene foarte arcuite, într-un capot de culoare 
galbenă, bătătoare la ochi. Recunoscându-l pe locotenent, scoase 
un țipăt ascuţit şi se repezi la el. 

— Vasea! Eşti ofiţer! 

Văzând că Barbe (fata era una dintre elevele Doamnei Dudu) e 
în relaţii intime cu locotenentul, furierul se linişti şi îşi veni în fire. 
Tasni de după masă şi începu să dea din mâini. 

— Înălţimea Voastră! începu el, înecându-se. Am onoare s-o 
felicit pe fiinţa iubită, cu ocazia zilei ei de naştere. Nici la Paris nu 
poţi găsi una ca ea! Pe cinstea mea! E foc! Nu m-am uitat la trei 
sute de ruble şi i-am comandat acest capot cu ocazia zilei de 
naştere a fiinţei iubite! Să bem şampanie, Înălțimea Voastră! În 
sănătatea noii născute! 

— Dar unde-i Blanche? întrebă locotenentul. 

— Vine acuşi, Înălţimea Voastră! răspunse furierul, cu toate că 
întrebarea nu-i fusese adresată lui. Chiar acuş! E o fată a la 
comprene alivoar consome!*® Deunăzi, a venit un negustor din 
Kostroma care a pus la bătaie cinci sute de ruble... Cinci sute nu-i 
un fleac! Eu aş da şi o mie, dar mai întâi să văd că mi se respectă 
caracterul! Spuneţi, nu judec drept? Poftiti, Înălţimea Voastră! 

Furierul întinse locotenentului si domnisoarei Barbe câte un 
pahar de şampanie, iar el luă un pähärut de votcă. Locotenentul 
bău, dar pe loc îşi aduse aminte de situaţie. 

— Iti permiti cam multe, spuse el. Hai, pleacă de aici şi spune-i 
lui Demianov să te bage la carceră pe douăzeci şi patru de ore. 

— Înălțimea Voastră poate credeţi că nu sunt decât un porc? Nu- 
1 aşa? Doamne! Dar tăticul meu e cetățean de onoare ereditar şi e 
decorat cu mai multe ordine! La botez mi-a fost naş un general, 
dacă vreţi să ştiţi. Si dumneavoastră credeţi că dacă sunt furier, 


apoi sunt numaidecât şi porc?... Mai luaţi, vă rog, un pähärut 
din... spumosul ăsta... Dă-l pe gât, Barbe! Nu te sinchisi, plătesc 
eu totul. Cu cultura de astăzi, toată lumea a fost egalizata. Un fiu 
de general sau un fiu de negustor îşi face serviciul militar ca orice 
mujic. Am fost la liceu, Înălţimea Voastră, şi la gimnaziu, şi la 
şcoala comercială... De peste tot m-au dat afară. Toarnă pe gât, 
Barbe! Ia hârtia asta de o sută de ruble şi trimite după o duzină de 
sticle! Încă un pähärut, Înălţimea Voastră! 

Intră şi mme Dudu, o doamnă înaltă, trupesa, cu chip de uliu. În 
urma ei venea cu paşi mărunți Vrondi, cel care semăna cu 
Offenbach. După un timp, apăru şi Blanche, o brună măruntă, de 
vreo 19 ani, cu trăsături clasice şi nas grecesc, pesemne evreică. 
Furierul puse la bătaie încă o hârtie de o sută de ruble. 

— Să curgă şampania! Beti mai cu foc! Dati-mi voie să sparg 
acest vas! Din preaplinul sentimentelor mele! 

Mme Dudu începu să spună că în ziua de astăzi orice fată 
cuminte poate să-şi găsească o partidă bună, şi că nu-i cuviincios 
ca fetele să bea, iar dacă ea le dă voie fetelor sale să o facă, e 
numai fiindcă nadajduieste că domnii de faţă sunt cumsecade, căci 
de ar fi vorba de alţii, nici nu le-ar da voie fetelor să se arate. 

Din pricina şampaniei şi a Blanchei care se aşezase foarte 
aproape de el, locotenentul începu să se ameteasca, astfel că uită 
de furier. 

— Muzica! striga furierul cu glas deznadajduit. Să vină muzica! 
În baza ordinului cu numărul o sută douăzeci, vă propun să 
dansati! Sa fie linişte! continua să strige furierul cât îl tinea 
gatlejul, părându-i-se că nu el e cel care ţipă, ci altcineva. Liniste! 
Vreau să ne danseze fetele! Trebuie să-mi respectaţi caracterul! 
Vreau dans spaniol! Vreau cachucha! 

Barbe şi Blanche se sfătuiră cu mme Dudu, bătrânul Vrondi se 
aşeză la pian şi dansul începu. Bătând tactul cu vârful ghetei, 
Filenkov urmărea mişcările fetelor şi necheza de plăcere. 

— Da-i! Aşa! Bine! Cu sentiment! Trage-1! 

Putin mai târziu, se urcara cu toţii în mai multe trăsuri şi se 
duseră la „Arkadia”. Filenkov mergea cu Barbe, locotenentul cu 


Blanche, Vrondi cu mme Dudu. La ,,Arkadia” se aşezară la o masa 
si începură să cineze. Filenkov se îmbătă în asa hal, încât ragusi şi 
se dovedi incapabil să mai dea din mâini. Sedea întunecat şi 
spunea, clipind din ochi, gata-gata să plângă: 

— Cine-s eu? Om sunt eu? Sunt o curcă plouată! Cetăţean de 
onoare ereditar... se maimutari el. Eşti o curca plouata, nu cetat... 
cetatean. 

Locotenentul, ametit de vin, aproape că nu-l băga în seamă. O 
singură dată, zărindu-i ca prin ceaţă chipul, se încruntă şi spuse: 

— Văd ca-ti permiti cam multe... 

Dar pierdu imediat facultatea de a gândi şi ciocni paharul cu el. 

De la „Arkadia” se duseră în gradina Krestovski. Aici mme 
Dudu îşi luă rămas-bun de la tineret, spunând că se lasă cu totul în 
nădejdea cavalerismului bărbaţilor, şi plecă cu Vrondi. Cei rămaşi 
cerură, ca să se dreagă, cafea cu coniac şi lichioruri. Apoi cvas, 
votcă şi icre moi. Furierul îşi mânji toată fata cu icre şi spuse: 

— Acum sunt un negru sau un fel de duh necurat. 

A doua zi dimineaţă, deşi capul îi era ca de plumb şi gura arsă şi 
uscată ca o iască, locotenentul se duse ca de obicei la serviciu. 
Filenkov şedea la locul lui obişnuit, în uniformă de furier, şi cosea 
cu mâini tremurătoare nişte dosare. Obrazul îi era pământiu, 
umflat şi zgrunturos ca un pietroi, părul aspru 1 se zburlea în toate 
părțile şi pleoapele i se lipeau... Zărindu-l pe locotenent, se ridică 
greoi, oftă şi luă poziția de drepţi. Locotenentul, mâniat şi încă 
buimăcit de băutură, întoarse capul în altă parte şi îşi văzu de 
treburile sale. Tăcerea tinu vreo zece minute, dar iată că privirea 
lui întâlni privirea tulbure a furierului şi în această privire revăzu 
ca într-o oglindă magică totul: perdelutele trandafirii, dansul 
tulburător, „Arkadia”, profilul Blanche... 

— Acum, când serviciul militar e obligator pentru toţi... începu 
să bolboroseascä Filenkov, când chiar... profesorii sunt 
incorporati ca simpli soldaţi... când toată lumea-i egalizată... şi 
chiar libertatea presei e... 


Locotenentul intenţiona să-i tragă o papară zdravănă şi să-l 
trimită la Demianov dar, făcându-i-se lehamite, se lăsă păgubaş şi 
spuse cu jumătate de gură: 

— Du-te dracului! 

După care ieşi din birou. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 22, 1 iunie, cu 
titlul: Paunul cu pene de cioroi (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A fost 
revizuită amănunţit pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. 
Publicăm textul din 1900. 

Cu ocazia revizuirii, Cehov a modificat mult limbajul furierului. Sfârşitul 
povestirii a fost şi el întru câtva modificat. 


Ghetele 


Acordorul de piane Murkin, un om ras, gälbejit, cu nasul mânjit 
de tutun şi cu vată în urechi, ieşi pe coridorul în care dădea camera 
sa mobilată şi-l strigă cu glas spart pe servitorul de la etaj: 

— Semion! 

Văzându-i chipul speriat, ai fi zis că-i căzuse în cap tavanul sau 
că zărise o Stafie. 

— Pentru Dumnezeu, Semioane! se răsti acordorul la servitorul 
care venea în fugă. Ce înseamnă asta? Sunt un om reumatic, 
bolnav, şi tu mă faci să ies descult! De ce nu mi-ai adus nici până 
acum ghetele? Unde sunt? 

Semion intră în camera acordorului, se uită la locul unde avea 
obiceiul să pună ghetele curatite şi se scărpină la ceafă: ghetele nu 
erau acolo. 

— Unde or fi, blestematele? mormăi Semion. Eu parcă ştiu că 
le-am curăţat aseară şi le-am pus aici... Hm!... E drept că aseară 
eram cam băut... Se vede treaba că le-am pus in altă camera. Să 
ştii că aşa-i, Afanasi Egorici, le-am pus în altă cameră! Vedeţi 
dumneavoastră, ghete-s multe şi cum dracu” să le mai cunoşti când 
eşti beat şi nu mai ştii bine ce-i cu tine... Pesemne că le-am pus la 
cucoana care stă alături... la actriţă... 

— Ei poftim! Să mă duc acum să tulbur o doamnă din pricina ta! 
Să scol din somn o femeie cinstită pentru nişte fleacuri! 


Oftând şi tuşind, Murkin se apropie de uşa camerei vecine şi 
batu sfios. 

— Cine-1? se auzi peste câteva clipe un glas de femeie. 

— Eu sunt! începu plângäret Murkin, luând atitudinea unui 
cavaler care ar vorbi cu o cucoană din lumea mare. Iertati-ma că 
vă tulbur, doamnă, dar sunt un om bolnav, reumatic... Medici mi- 
au prescris, doamnă, să-mi ţin picioarele la căldură, şi afară de 
asta, trebuie să mă duc chiar acum să acordez pianul Doamnei 
general Sevelitina. Si nu pot să mă prezint la Domnia Sa 
descult!... 

— Nu-nteleg! De ce pian e vorba? 

— Nu-i vorba de niciun pian, doamnă, ci de ghetele mele. 
Nemernicul de Semion mi-a curatit ghetele şi le-a pus din greşeală 
în camera dumneavoastră. Fiţi atât de amabilă, doamnă, si dati-mi 
ghetele! 

Se auzi un fosnet, un scartait de pat, apoi un lipäit de papuci, 
după care uşa se intredeschise şi o manuta durdulie de femeie 
aruncă la picioarele lui Murkin o pereche de ghete. Acordorul 
mulţumi şi se întoarse în camera lui. 

— Ciudat... mormăi el, incaltand o gheata. Ai zice că asta nu-i 
gheata dreaptă. Ehei, uite comedie, amândouă ghetele sunt de la 
piciorul stâng! Da, amândouă! Ascultă, Semioane, astea nu-s 
ghetele mele! Ghetele mele sunt cu urechi roşii şi fără petice, iar 
astea-s rupte şi fără urechi! 

Semion ridică ghetele, le întoarse de câteva ori şi se încruntă. 

— Astea-s ghetele lui Pavel Alexandriei... mârâi el privind 
chioras. 

Era sasiu de ochiul stang. 

— Care Pavel Alexandrici? 

— Actorul ala care vine aici in fiecare marti... Vasazica el s-a 
incaltat cu ghetele dumneavoastră în loc să-şi puna ghetele lui... 
Asta înseamnă că am pus in camera dumneaei amândouă 
perechile; şi pe a lui, şi pe a dumneavoastră. Mare comedie! 

— Pai du-te şi schimbă-le! 


— Uşor de zis! ranji Semion. Du-te şi schimbă-le... Unde să le 
schimb? E un ceas de când a plecat... Prinde orbu’ scoate-i ochii! 

— Dar unde stă? 

— Cine poate sti! Vine aici în fiecare marti, dar unde-o fi 
stând — nu ştiu. Vine, stă toată noaptea şi... până martea viitoare 
ia-l de unde nu-i! 

— Vezi ce poznă ai făcut, măgarule! Ce mă fac eu acum? 
Trebuie să mă duc la doamna general Sevelitina, afurisitule! Mi-au 
îngheţat picioarele! 

— Ei, mare lucru dacă o să purtaţi şi dumneavoastră o dată alte 
ghete. Încălţaţi-le şi dumneavoastră pe astea, plimbati-vä cu ele 
până diseară, şi diseară va duceti la teatru... întrebaţi acolo de 
actorul Blistanov*! şi... Dacă nu vreţi să vă duceti la teatru, atunci 
o să trebuiască să aşteptaţi până martea cealaltă. Numai martea da 
pe aici... 

— Dar de ce-s amândouă ghetele de la piciorul stâng? întrebă 
acordorul, apucând cu scârbă ghetele. 

— Poartă şi el de care are. E sărac... De unde vreţi să 1a un actor 
bani?... De câte ori nu-i spun: „Aveţi şi dumneavoastră nişte 
ghete, Pavel Alexandrici! Mai mare ruşinea!” Dar el îmi zice: 
„Taci din gură, prostule! Cu ghetele astea am jucat roluri de conti 
si de prinți!” Ciudati mai sunt ăştia de la teatru! Ce vreţi: artist! 
Daca aş fi guvernator, sau un şef oarecare, i-as lua pe toţi actorii 
ăştia şi 1-as băga la puşcărie. 

Văicărindu-se întruna şi schimonosindu-se, Murkin isi trase in 
picioare cele două ghete stângi şi porni, şchiopătând, la doamna 
general Sevelitina. Toată ziua umblă prin oraş, acordând piane şi 
toată ziua 1 se păru că lumea nu se uită decât la picioarele lui 
incaltate cu ghete peticite şi scalciate. Pe lângă chinurile sufleteşti, 
fu nevoit să le îndure şi pe cele trupesti: făcu bătături. 

Seara se duse la teatru. Se juca „Barbă Albastră”. Abia în pauza 
ultimului act fu lăsat să pătrundă în culise, şi aceasta numai 
datorită protecţiei unui flautist pe care-l cunoştea. Intrând în 
cabina comună a bărbaţilor, îi găsi grămadă pe toţi actorii. Unii isi 


schimbau costumele, alţii se grimau, alţii fumau. Barbă Albastră 
stătea lângă regele Bobeche şi îi arăta un revolver. 

— Cumpără-l! spunea Barbă Albastră. L-am luat la Kursk, de 
ocazie, cu opt ruble — şi ţi-l dau cu şase... Are o bătaie strasnicä! 

— Ia umblă mai cu băgare de seamă cu el... Doar e încărcat! 

— Aş putea să-l vad pe domnul Blistanov? întrebă acordorul 
intrând. 

— Eu sunt! se întoarse spre el Barbă Albastră. Ce doriți? 

— lertati-ma că vă tulbur, domnule, începu acordorul cu glas 
rugător, dar vă rog să mă credeţi, sunt... un om bolnav, reumatic. 
Doctorii mi-au prescris să-mi tin picioarele la căldură... 

— ŞI ce doriţi? 

— Vedeţi dumneavoastră... continuă acordorul. Cum să spun... 
noaptea asta ati fost în casa cu camere mobilate a negustorului 
Buhteev... în camera 64... 

— Ce tot baţi câmpii, domnule? zâmbi ironic regele Bobéche. In 
camera 64 stă nevastă-mea! 

— Soţia dumneavoastră? Îmi pare bine... Murkin zâmbi 
fericit. La drept vorbind, chiar  dumneaei, adică soţia 
dumneavoastră personal, mi-a dat ghetele dumnealui... Când 
dumnealui, şi acordorul îl arătă pe Blistanov, a plecat de la 
dumneaei, mi-am dat seama că-mi lipsesc ghetele... l-am strigat 
pe servitorul de la etaj, care mi-a spus: „Păi, domnule, v-am pus 
ghetele în camera de alături!” Fiind în stare de beţie, pusese din 
greşeală în camera 64 atât ghetele dumneavoastră, cât şi ghetele 
mele, se întoarse Murkin către Blistanov, iar dumneavoastră, 
plecând de la soția dumnealui, ati incaltat ghetele mele... 

— Ce înseamnă asta? spuse Blistanov, încruntându-se. Ai venit 
aici să bagi intrigi? 

— Nicidecum! Să mă ferească Dumnezeu de aşa ceva! Nu m-ati 
înţeles... Am venit pentru ghete! Nu-i asa că ati binevoit să 
petreceti noaptea în camera 64? 

— Cand? 

— Asta noapte. 

— M-ai vazut dumneata pe mine acolo? 


— Nu, nu v-am văzut, răspunse Murkin foarte tulburat, 
aşezându-se şi scotandu-si repede ghetele. Nu v-am văzut, dar 
soția dumnealui mi-a aruncat pe uşă ghetele dumneavoastră... în 
locul alor mele. 

— Cu ce drept afirmi atunci asemenea lucruri, domnul meu? Ca 
să nu mai vorbesc de mine, dumneata insulti o femeie, şi încă în 
prezenţa soţului e1! 

În culise izbucni o larmă îngrozitoare. Regele Bobéche, soţul 
insultat, se făcu deodată stacojiu la fata şi lovi cu pumnul in masă 
cu atâta putere, încât în cabina vecină două actriţe leşinară. 

— Si tu crezi?îi strigă Barbă Albastră. Îl crezi pe acest 
nemernic? Vrei să-l ucid ca pe un câine? Vrei? Il fac biftec! Îi 
strivesc creierii! 

Lumea care se plimba în seara aceea prin grădina publică din 
apropiere povesteşte că, înainte de actul al patrulea, un om descult, 
galben la faţă, cu părul vâlvoi şi cu privirea rătăcită de spaimă, a 
trecut în goana mare pe aleea principală, venind dinspre teatrul de 
vară. După el alerga un om în costumul lui Barbă Albastră, cu un 
revolver în mână. 

Nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat mai departe. Se ştie numai că, 
după aceea, adică după întâlnirea lui cu Blistanov, Murkin a zăcut 
două săptămâni în pat şi la cuvintele „sunt un om bolnav, 
reumatic”, a început să adauge şi „sunt un om rănit”... 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 149, 3 
iunie, la rubrica „Efemeride”, sub titlul: (Sceneta). Semnată: A Cehonte. A 
fost revăzută stilistic pentru Culegerea de opere din anul 1899, vol. 1. 
Publicăm textul din 1899. 


SSR E 


AP. Cho 


Arhitectul Dmitri Osipovici Vaxin” se întoarse acasă, la vila sa 
din împrejurimile oraşului, sub impresia proaspătă a şedinţei de 
spiritism la care luase parte. Dezbrăcându-se şi întinzându-se în 
culcuşul în care avea să doarmă singur (doamna Vaxina se dusese 
la slujba de noapte din ajunul Rusaliilor), fără să vrea, Vaxin 
începu să se gândească la toate cele auzite şi văzute în seara aceea. 
La drept vorbind, nu fusese o şedinţă; dar toată seara nu se 
discutaseră decât lucruri înfricoşătoare. O domnişoară începuse 
nitam-nisam să vorbească despre ghicitul gândurilor, de la gânduri 
se trecuse pe nesimţite la spirite, de la spirite la moroi, de la moroi 
la cei înmormântați de vii... Un domn citise o poveste de groază 
cu un mort care se răsucise în mormânt. Si chiar el, Vaxin, ceruse 
o farfurioară şi le arătase domnişoarelor cum se poate sta de vorbă 
cu duhurile. Între altele, îl chemase pe unchiu-său, Klavdi 
Mironovici, şi il întrebase în gând: „N-ar fi timpul să-mi trec casa 
pe numele nevestei?” — la care unchiul raspunsese: „Fiecare lucru 
la timpul lui.” 

„Sunt multe lucruri tainice şi... înfricoşătoare în natură... gândi 
Vaxin, tragandu-si plapuma peste cap. Nu morții sunt 
înfricoşători, ci necunoscutul.” 

Ceasornicul bătu ora unu noaptea. Vaxin se întoarse pe partea 
cealaltă şi se uită de sub plapumă la flacăra albăstruie a candelei. 


Flacăra juca, luminând slab icoanele şi un portret mare al 
unchiului Klavdi Mironici, atârnat în perete în dreptul patului. 

„Ce-ar fi dacă în semiintunericul ăsta ar apărea dintr-odată 
umbra unchiului? îi trecu lui Vaxin prin cap. Nu, asta nu-i cu 
putinţă!” 

Stafule sunt o superstiție, născocirea unor minţi necoapte. Totuşi 
Vaxin îşi trase iar plapuma peste cap şi strânse mai tare pleoapele. 
Prin minte 1 se perindară cadavrul ce se răsucise în mormânt, 
răposata soacră-sa, un coleg care se spânzurase, o fată ce se 
înecase... Vaxin încercă să-şi alunge din minte gândurile negre, 
dar cu cât era mai hotărât să le gonească, cu atât mai limpezi se 
făceau vedeniile si mai înfricoşătoare gândurile. Îl cuprinse frica. 

„Mai mare ruşinea... sunt fricos ca un copil... Ce prostie!” 

» lac... tac... tac” — făcea ceasornicul din perete. 

În marginea satului, la biserica din cimitir, paznicul trăgea 
clopotele. Sunetul era trist şi-ţi umplea sufletul de jale... Un fior 
rece 1 se prelinse lui Vaxin pe ceafă şi pe şira spinării. I se paru că 
cineva răsuflă greu deasupra capului lui, ca şi cum unchiul ar fi 
ieşit din cadru şi s-ar fi aplecat asupra nepotului... Vaxin ingheta 
de frică. Încleştă dinţii şi îşi tinu răsuflarea. Rămase astfel câteva 
clipe, dar când un carabus intra în zbor pe fereastra deschisă şi 
începu să-1 bâzâie gros deasupra patului, nu mai putu rabda şi trase 
cu deznădejde de snurul soneriei. 

— Was wollen Sie“, Demeter Osipici? se auzi peste câteva clipe 
de după usa glasul guvernantei. 

— A, dumneata eşti, Rozalia Karlovna? se bucură Vaxin. De ce 
te-ai deranjat dumneata? Putea veni şi Gavrila... 

— Chiar tumneafoastră tat trum la Gavrila în oraş, iar Glafira 
plecat unteva te cu seara... Nu este nimeni acas... Was wollen Sie 
doch?* 

— Uite, draga mea, ce am vrut să-ţi spun... Ce voiam să zic?... 
Dar intră, nu te sfii! La mine-i întuneric... 

Rozalia Karlovna, trupeşă, cu obrajii rumeni, intră în dormitor şi 
se opri într-o atitudine de aşteptare. 


— Stai jos, te rog. Uite despre ce-i vorba. „Despre ce s-o 
întreb?” se gândea Vaxin, uitându-se cu coada ochiului la portretul 
unchiului şi simțind cum treptat, treptat, mintea lui tulburată 
revine la starea normală. La drept vorbind, uite ce voiam să te 
rog... Să nu uiţi să-i dai ordin omului care o să se ducă mâine la 
oraş să... hm... să-mi cumpere tuburi pentru ţigări... Dar stai 
Jos!... 

— Tuburi! Bine! Was wollen Sie noch 

— Ich will... Eu nu will nimic dar... stai te rog jos! Mai era 
ceva şi vreau să-mi aduc aminte... 

— Nu se cate ca o fat să stea în otaie te bărbat... vat că sunteţi 
un ştrencar... un clumet... Eu înţeles... Nu trezeşte un om pentru 
tuburi... Eu înţeles... 

Rozalia Karlovna îi întoarse spatele şi ieşi. Oarecum liniştit de 
conversaţia cu ea şi ruşinat de lipsa lui de curaj, Vaxin îşi trase 
plapuma peste cap şi închise ochii. Vreo zece minute, se simţi 
relativ bine, dar curând începură iar să-i umble prin cap aceleaşi 
prostii... înciudat, dibui pe întuneric chibriturile şi, fără să 
deschidă ochii, aprinse o lumânare. Dar nici lumina nu-l ajută cu 
nimic. Cu închipuirea lui speriată 1 se părea că cineva îl priveşte 
din colt şi că unchiul clipeste din ochi. 

— Am s-o sun din nou, dracu” s-o ia... se hotărt el. Ii spun că 
sunt bolnav... s-o rog să-mi dea nişte picături. 

Vaxin sună. Dar în casă nimic nu se clinti. Sună încă o dată şi, 
parcă drept răspuns la soneria lui, în cimitir răsună iar dangătul 
clopotelor. Înnebunit de spaimă, simtindu-si trupul gheaţă, ieşi 
într-o fugă bezmetica din iatac şi, făcându-şi întruna semnul crucii 
si ocărându-se pentru lipsa lui de curaj, se năpusti descult, numai 
în cămaşă şi izmene, spre odaia guvernantei. 

— Rozalia Karlovna!... baigui el bătând in usa. 

— Rozalia Karlovna! Dormi? Sunt... cum să zic... bolnav. Dă- 
mi nişte picături! 

Niciun răspuns. În jur domnea linişte... 

— Te rog... înţelegi? Te rog! Nu pricep ce rost au aceste... 
susceptibilitati, mai ales când e vorba de un om... bolnav... Ce 


945 


tirlih-manirlih esti, zău! La vârsta dumitale... 

— Am să spun la soția tumneafoastra... Nu tai pace la fat 
cinstit... Când fost la baron Anzig şi baron a frut vine la mine tupă 
chibrit, cu înţeles... cu înţeles întat ce chibrit vrea şi spus la 
baroness... Sunt fat cinstit... 

— Dă-o dracului de cinste! Sunt bolnav... şi iti cer picături. 
Intelegi? Sunt bolnav! 

— Soţia tumneafoastră femeie cinstit, şi tumneafoastra trebuie s- 
o iubiţi. Ja!“ E femeie nobil! Nu vreau fi tusman la ea! 

— Eşti o proastă şi atâta tot! Intelegi? Proastă! 

Vaxin se rezema de uşor, îşi incrucisa braţele pe piept şi începu 
să aştepte să-i treacă spaima. Nu se simţea în putere să se întoarcă 
în odaia lui, unde lumina candelei juca pe pereţi şi unde unchiul îl 
privea din ramă. Pe de altă parte, era cu totul necuviincios să 
rămână la uşa guvernantei numai în cămaşă şi izmene. Ce era de 
făcut? Ceasornicul bătu ora două, dar spaima tot nu-i trecuse şi 
nici nu se micşorase măcar. Pe coridor era întuneric şi din fiecare 
colt îl privea ceva amenintator. Vaxin se întoarse cu fata spre usa, 
dar îndată 1 se păru că din spate cineva îl trage uşor de cămaşă şi il 
atinge pe umăr... 

— Drace!... Rozalia Karlovna! 

Nu mai primi niciun răspuns. Vaxin deschise sfios uşa şi aruncă 
o privire în odaie. Nemtoaica cea virtuoasă dormea dusă. O 
candelă lumina formele trupului ei dolofan, plesnind de sănătate. 
Vaxin intră şi se aşeză pe un cufăr de papură împletită, aflat lângă 
uşă. Prezenţa unei făpturi omeneşti chiar dormind bustean îl 
linişti. 

„N-are decât să doarmă nemtoaica... îşi spuse el. Stau aici şi tac 
chitic până s-o crăpa de ziuă... Acum se luminează devreme.” 

În aşteptarea zorilor, Vaxin se ghemui pe cufăr, îşi puse o mână 
sub cap şi căzu pe gânduri. 

„Ce ţi-e şi cu nervii ăştia, dracu” să-i ia! Sunt un om cult, 
inteligent, şi cu toate astea... e curată batjocură! Mi-e şi ruşine...” 

Curând după aceea, tot trăgând cu urechea la răsuflarea uşoară, 
ritmică, a Rozaliei Karlovna, se linişti cu totul... 


La ora şase dimineaţa, nevasta lui Vaxin se întoarse de la 
biserică. Negăsindu-şi bărbatul în iatac, se duse la guvernantă, să-i 
ceară märuntis ca să plătească birjarul. Intrând în odaia acesteia, 
rămase încremenită: Rozalia Karlovna dormea în pat, dezvelită din 
pricina căldurii, iar la trei paşi de ea, bărbatul Doamnei Vaxina 
sforăia senin, ghemuit covrig pe cufărul de papură împletită. Era 
descult şi numai în cămaşă şi izmene. Las pe seama altora să 
povestească ce-a făcut nevasta şi să descrie mutra bărbatului, când 
s-a trezit. În ce mă priveşte, depun armele, simtindu-mi neputinta. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 23, 8 iunie, cu 
subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. Cu unele modificări, a intrat în 
culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. Cu modificări stilistice şi 
prescurtată, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm 
textul din 1899. 


Vilegiaturiştii 


O pereche de însurăţei se plimbau agale de la un cap la celălalt 
al peronului micutei gări din localitatea in care veniseră să-şi 
petreacă vacanţa. El o tinea de talie, iar ea se hpea de el, şi 
amândoi erau la fel de fericiţi. Luna îi privea de dupa scamele 
norilor şi se încrunta: o rodea pesemne pizma şi ciuda din pricina 
fecioriei ei plicticoase care nu folosea nimănui. Văzduhul 
nemișcat era încărcat de miresme de liliac şi de malin. Undeva, de 
partea cealaltă a şinelor, se auzea un cârstei... 

— Ce frumos e, Saşa, şi ce bine! soptea nevestica. Zau, ai putea 
crede că totul e un vis. Uite ce minunată şi îmbietoare este 
păduricea de colo. Si ce drägälasi sunt stâlpii ăştia de telegraf, 
serioşi şi tacuti! Parcă dau viata privelişti şi iti amintesc că 
undeva, departe, trăiesc oameni... e civilizaţie... Si nu-ţi place 
când vântul iti aduce uşor la ureche uruitul unui tren ce se 
apropie? 

— Da... dar ce fierbinți iti sunt mâinile! Esti tulburată, Varia!... 
Ia spune: ce ni s-a gătit pentru masa de astă seară? 

— Borş cu carne şi un pui... Un pui ajunge pentru amândoi. Tie 
ti s-au adus de la oraş sardele şi batog. 

Luna se schimonosi, ca şi cum ar fi prizat tutun, şi se ascunse 
după un nor. Fericirea omenească îi adusese aminte de pustnicia 
ei, de culcuşu-i singuratic de după dealuri şi de după munţi. 

— Vine trenul! spune Varia. Ce bine! 


În depărtare se arătară trei ochi de foc. Şeful gării ieşi pe peron. 
Pe şine prinseră să licărească ici-colo luminile semnalelor. 

— Aşteptăm să treacă şi mergem acasă, spuse Saşa căscând. Ce 
bine o ducem noi, Varia, atât de bine, că nici nu-ţi vine să crezi! 

Monstrul întunecat se târi tăcut până la peron şi se opri. La 
ferestrele slab luminate ale vagoanelor se iviră pentru o clipă 
chipuri somnoroase, pălării de femei, umeri... 

— Ah! Ah! se auzi dintr-un vagon. Varia şi bărbatul ei au venit 
să ne întâmpine! Uite-i! Varenka!... Varecika! Ah! 

Din vagon săriră două fetiţe care se agatara de gâtul Variei. 
După ele se ivi o doamnă trupesa, în vârstă, şi un domn înalt, 
uscativ, cu favoriţi carunti, apoi doi elevi de liceu incarcati cu 
bagaje, după ei o guvernantă şi, după guvernantă, bunica. 

— Jatä-ne, iată-ne, dragul meu! strigă domnul cu favoriţi, 
strângându-i mâna lui Saşa. Cred că vi s-a urât de când ne tot 
aşteptaţi! Sigur că l-ai ocărit pe unchiul tau că nu mai vine! Kolea, 
Kostea, Nina, Fifa... copii! Särutati-l pe vărul vostru Saşa! Am 
venit la tine cu toţii, cu căţel cu purcel, pentru vreo trei, patru zile. 
Sper că nu te deranjam? Te rog să ne-o spui deschis! 

Zărindu-l pe unchi însoţit de toată familia, cei doi însurăţei se 
îngroziră. În timp ce unchiul vorbea şi îi săruta, Saşa întrevăzu 
într-o străfulgerare următorul tablou: el şi nevastă-sa le cedează 
musafirilor cele trei camere, pernele şi păturile; batogul, sardelele 
si ciorba cu carne sunt înfulecate în câteva clipe, verişorii rup 
florile, varsă cerneala, fac tărăboi... mătuşa le impuie capul toată 
ziulica cu bolile ei (panglică şi dureri la lingurică) şi cu înalta ei 
origine (era născută baroneasă von Fintich)... 

Saşa se uită cu ură la tânăra sa nevastă şi îi şopti: 

— La tine au venit... dracu să-i 1a! 

— Ba nu, la tine! răspunse ea, palidă şi cu aceeaşi ură si 
mânie. Nu-s rudele mele, ci ale tale! 

Si, întorcându-se spre musafiri, le spuse cu un zâmbet primitor: 

— Bine ati venit! 

Luna se arătă din nou de după nori. Părea să zâmbească: se 
bucura pesemne că n-are rude. Saşa întoarse capul, ca să ascundă 


musafirilor mutra sa plouată, deznadajduita, şi spuse, dând 
glasului său o intonatie caldă şi voioasă: 
— Bine ati venit! Bine ati venit, dragii mei! 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1885, Nr. 24, 15 iunie, cu 
titlul: Bagati odată de seamă! (întâmplare groaznică). Semnată: Omul fara 
splină. A fost revăzută pentru Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. 
Publicăm textul din 1899. 

Cu ocazia revizuirii, Cehov a eliminat elementele vulgare şi a scurtat textul 
(visurile lui Saşa despre cină). 

Transformând povestirea într-o schiță tipică din viata vilegiaturistilor, 
autorul a schimbat titlul şi a modificat sfârşitul grotesc al textului din revistă. 


Prefäcuti1 


Generäleasa Marfa Petrovna Pecionkina“5, ,,Pecionkinoaia” cum 
îi spun mujicii, practică de zece ani homeopatia. Astăzi, marti, 
primeşte ca de obicei diferiţi bolnavi la dânsa în birou. În faţa ei, 
pe o masuta, se află o întreagă farmacie homeopatica, un tratat de 
medicină şi chitantele spiterului homeopat. Pe un perete sunt 
atârnate la vedere, în rame aurite, scrisorile unui vestit homeopat 
din Petersburg — după părerea Marfei Petrovna mare savant — şi 
portretul părintelui Aristarh, căruia generăleasa îi datorează 
salvarea: lepădarea ei de alopatia atât de dăunătoare şi revelaţia 
adevărului. 

În vestibul se îngrămădesc bolnavii, în mare parte mujici. Afară 
de doi, trei dintre ei, toți ceilalți sunt desculți, fiindcă generäleasa 
a dat ordin să-şi lase afară cizmele rău mirositoare. 

Marfa Petrovna a primit până acum zece insi şi porunceşte să fie 
chemat al unsprezecea bolnav. 

— Gavrila Gruzd! 

Uşa se deschide, dar în locul lui Gavrila Gruzd intră în birou 
Zamuhrisin*’, moşier scăpătat, un mosnegut cu o privire acră, 
ţinând sub brat un chipiu de nobil. Îşi reazemă bastonul într-un 
colt, se apropie de Marfa Petrovna şi, fără să scoată o vorbă, se 
aşază in fata ei într-un genunchi. 

— Ce faci? Ce-i asta, Kuzma Kuzmici! se sperie generăleasa, 
înroşindu-se toată. Pentru numele lui Dumnezeu, ridică-te! 


— N-am să mă ridic tot restul zilelor mele! rosteşte solemn 
Zamuhrisin, lipindu-şi buzele de mâna ei. Să vadă tot poporul cum 
stau îngenuncheat în fata ta, îngerul nostru păzitor, binefăcătoarea 
omenirii! Să vadă cine-i zâna tămăduitoare care mi-a dăruit viaţa, 
mi-a arătat calea cea adevărată şi mi-a luminat mintea întunecată 
până ieri de sofistică şi de scepticism! În faţa ta sunt gata să stau 
nu numai în genunchi, dar şi pe jaratic, lecuitoarea noastră, 
făcătoare de minuni, mama văduvelor şi a orfanilor! M-am 
tămăduit! Am înviat, Zâna mea! 

— Sunt... sunt foarte fericită! bolboroseşte generäleasa, rosind 
de plăcere. E atât de miscator să auzi astfel de lucruri. Sezi, te rog! 
ȘI când te gândeşti că martea trecută erai încă atât de bolnav! 

— Și încă ce bolnav! Mi-e groază să-mi aduc aminte! adaugă 
Zamuhrisin, luând loc pe un fotoliu. În tot corpul, în toate 
mădularele mi se cuibărise reumatismul. Opt ani m-am chinuit şi 
n-am ştiut ce-i o clipă de linişte. Durerile nu mă slăbeau nici ziua, 
nici noaptea, binefäcätoarea mea! Cu câţi doctori nu m-am căutat! 
Am fost şi la profesorii din Kazan, m-am tratat cu diferite 
nămoluri, am băut fel de fel de ape. Dar ce n-am încercat să fac! 
Mi-am cheltuit averea, încântătoarea mea doamnă, tot căutându- 
mi de sănătate. Toţi păcătoşii ăştia de doctori mi-au făcut şi mai 
mult rău, mi-au băgat boala şi mai adânc în mine. De băgat au 
băgat-o, dar de scos —aşi! Ştiinţa lor n-a ajuns atât de departe. 
Sunt toţi nişte bandiți, care nu ştiu decât să ia bani, dar când e 
vorba de binele omenirii, nici nu se sinchisesc. Iti prescriu acolo o 
chiromantie oarecare, şi tu trebuie să stai s-o bei. Ce mai una alta: 
te bagă în pământ! Dacă n-ai fi fost dumneata, îngerul nostru, azi 
eram în groapă. Ma-ntorc acasă de la dumneata martea trecută, mă 
uit la fărâmiturile pe care mi le-ai dat şi mă gândesc: „Ce rost să 
aibă şi astea? Oare să fie în stare firicelele astea ca de nisip şi care 
abia se văd, să mă tămăduiască de boala mea cumplită şi veche?” 
Aşa mă gândeam, necredinciosul de mine, şi zâmbeam. Dar cum 
am băgat o faramita în gură, gata! Parcă nici n-aş fi fost bolnav: ai 
fi zis că mi-a luat cineva suferinţa cu mâna. Nevastă-mea se uita la 
mine cu ochi mari şi nu-i venea să creadă: „Lu eşti, Kolea?” „Eu 


sunt!” îi răspund. Şi ne-am pus îndată amândoi în genunchi în faţa 
icoanei şi am început să ne rugăm pentru îngerul nostru izbăvitor: 
„Să-1 trimiti, Doamne, tot ce-i dorim noi.” 

Zamuhrisin îşi şterge ochii cu mâneca, se scoala de pe scaun şi 
dă să se aşeze din nou într-un genunchi, dar generăleasa îl opreşte 
si il sileşte să 1a loc în fotoliu. 

— Nu mie trebuie să-mi multumesti, spune ea înroşindu-se de 
emoție şi uitându-se cu extaz la portretul părintelui Aristarh. Nu 
mie! Eu nu sunt decât o unealtă ascultătoare... Dar bine spui: cu 
dumneata s-a petrecut într-adevăr o minune! Un reumatism vechi 
de opt ani, să se vindece cu o singură faramita de „scrofulozo”! 

— Ai avut marea bunătate să-mi dai trei faramite. Pe una dintre 
ele am luat-o la masă şi... gata! Seara, am mai luat una, iar pe a 
treia, a doua zi. De atunci nu mai simt nimic. Să zic şi eu ca mă 
mai inteapa ceva, dar nimic, absolut nimic! Si când te gândeşti că 
mă pregäteam de moarte. I-am scris şi fiului meu, la Moscova, sa 
vină în grabă. Dumnezeu ţi-a luminat mintea, tamaduitoarea 
noastră. Uite, acum mă plimb după pofta inimii şi mă simt ca în 
ral... Martea trecută, când am fost la dumneata, schiopatam. 
Acum însă sunt gata s-alerg chiar şi după un iepure, îmi vine să 
mai trăiesc o sută de ani. O singură supărare mai am: lipsurile 
noastre. Sunt sănătos, dar ce folos dacă n-am cu ce trăi? M-a 
copleşit nevoia mai rău decât boala... Bunăoară: acum ar trebui să 
seman ovăz, dar cum să seman dacă nu am sămânță? Ar trebui s-o 
cumpăr. Dar bani, tufă!... 

— Am să-ţi dau eu ovăz, Kuzma Kuzmici... Stai, stai te rog! 
Mi-ai făcut o plăcere atât de mare încât nu dumneata, ci eu trebuie 
să-ți mulţumesc! 

— Bucuria noastră! Cum de-a creat Dumnezeu o asemenea 
făptură!? Bucură-te de roadele faptelor dumitale bune! Noi, 
ceilalți, păcătoşii, nu avem nici măcar cu ce să ne bucurăm... 
Suntem oameni mărunți, bicisnici, şterşi, inutili... Numai cu 
numele mai suntem boieri, dar din punct de vedere material 
suntem nişte mujici, poate chiar mai rău... Trăim în conace de 


piatră, dar e doar o amägire. Fiindcă prin tavan curge apa. N-am 
cu ce să-mi cumpăr şindrilă ca să-mi dreg acoperişul. 

— Am să-ţi dau eu şindrilă, Kuzma Kuzmici. 

Zamuhrişin îi mai cere şi 0 vaca, şi o scrisoare de recomandatie 
pentru fiica sa, pe care vrea s-o trimită la un pension şi, mişcat de 
mărinimia Marfei Petrovna, începe să plângă, îşi strâmbă gura şi 
se scotoceşte în buzunar, căutându-şi batista. Generăleasa vede 
cum, odată cu batista, din buzunarul lui iese şi un ghemotoc de 
hârtie roşie care se rostogoleşte fără zgomot pe covor. 

— N-am să te uit în vecii vecilor, bolboroseşte el. Am să spun 
copiilor mei să te pomenească, şi nepoților, din neam în neam... 
Iată, copii, cine m-a salvat pe mine de la moarte şi cine... 

După ce îşi conduse pacientul până la uşă, rămasă singură, 
Marfa Petrovna se uită prin paienjenisul de lacrimi la părintele 
Aristarh, apoi învăluie cu o privire dezmierdătoare şi extaziată 
farmacia, manualul, chitantele şi fotoliul in care cu o clipă înainte 
şezuse omul pe care ea l-a salvat de la moarte şi ochii îi cad pe 
ghemotocul de hârtie scăpat de pacient. Se pleacă, îl ridică de pe 
covor, îl desface şi găseşte în el cele trei färâmite, pe care le 
dăduse lui Zamuhrişin. 

— Sunt aceleaşi! se miră ea. Chiar hârtia este aceeaşi... Nici n-a 
desfăcut-o măcar! Dar în cazul acesta ce-a luat? Ciudat!... Doar 
nu m-o fi înşelând! 

Si, pentru prima oară în cei zece ani de practică, în sufletul 
generălesei se strecoară îndoiala... 

Îşi cheamă pe rând pacienţii, dar, vorbind cu fiecare despre ce-l 
doare, îşi dă seama de un lucru care mai înainte îi scăpase cu 
desăvârşire: toţi, dar absolut toţi, de la primul până la ultimul, ca şi 
cum s-ar fi înțeles, încep cu osanale, o proslăvesc pentru 
miraculoasa lor vindecare, se extaziază in fata marii sale 
intelepciuni şi a meşteşugului ei de tămăduitoare, ocărăsc pe 
doctorii alopati, apoi, când ea se înroşeşte de emoție, încep să-şi 
înşire nevoile. Unul cere o bucată de pământ să-şi pună porumb, 
altul câteva care de lemne, al treilea învoire să vâneze în pădurile 
el, şi aşa mai departe. Generäleasa se uită iarăşi la chipul dolofan 


si binevoitor al părintelui Aristarh, căruia îi datora revelația 
adevărului şi un nou adevăr începe să-şi facă loc în inima e1 şi s-o 
roadă, un adevăr trist, apăsător... 

— Vicleni mai sunt oamenii! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 26, 29 iunie, cu 
subtitlul (Povestire). Semnată: A.. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu modificări stilistice, a intrat în 
Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicäm textul din 1899. 


Mihaltul 


O dimineaţă de vară. In văzduh pluteşte o linişte deplină: doar 
un cosas ţârâie încet pe mal şi un pui de vultur ţipă sfios pe 
undeva. Nori pufoşi ca zăpada stau nemiscati pe cer... În 
apropiere de cabina de baie la care se lucrează, dulgherul 
Gherasim, un ţăran înalt şi uscativ, cu păr cret, roscat şi obraji 
napaditi de barbă şi mustati, se balaceste în apă sub crengile verzi 
ale unei răchite. Gâfâie, suflă şi, clipind întruna, se sileşte să 
scoată ceva de sub rădăcinile rachitei. Fata îi e lac de sudoare. La 
un stânjen de Gherasim, dulgherul Liubin, un ţăran tânăr, cocoşat, 
cu fata triunghiulară şi ochii mici, ingusti, ca de chinez, stă în apă 
până la gât. Atât Gherasim cât şi Liubin sunt în cămaşă şi nădragi. 
Amândoi s-au invinetit de frig, fiindcă e mai bine de un ceas de 
când stau în apă... 

— Ce-l tot împingi cu mâna? strigă Liubin, cocoşatul, tremurând 
ca apucat de friguri. Mă, desteptule! Tine-l, ţine-l zdravan, că de 
nu, scapă blestematul! Tine-l, cand iti spun! 

— Nu scapă el... Unde să scape? S-a băgat sub o 
rădăcină... răspunde Gherasim cu un glas de bas ragusit, adânc, 
care nu vine din gâtlej, ci din străfundul pântecului. E alunecos, 
ticălosul, n-ai de ce să-l apuci. 

— Apucă-l de după urechi, de după urechi! 

— Nu se simt urechile... Stai că l-am apucat de ceva... L-am 
apucat de buză... Ia te uită, vrea să muşte, dihania! 


— Nu-l trage de buză, nu-l trage, că ai să-l scapi! Apucă-l de 
după urechi... de după urechi! Iar ai început să-l impingi cu mâna! 
Dobitoc mai eşti, Doamne iartă-mă! Apucă-l! 

— „Apucă-l”... îl maimutäreste Gherasim. Te găsişi şi tu mare 
comandir... De ce nu vii tu să-l apuci, diavol cocoşat? Ce stai? 

— L-aş apuca eu, dacă s-ar putea... Dar poți sta în picioare 
lângă mal când eşti mărunt ca mine? Acolo-i adânc! 

— Ei şi ce-i dacă-i adânc... înoată... 

Cocosatul da din mâini, se apropie înot de Gherasim şi se agaţă 
de ramuri. La prima încercare însă de a se aşeza în picioare se 
afundă cu cap cu tot, slobozind basicute de aer. 

—Ti-am spus că-i adanc! zice el, rotind mânios albul 
ochilor. Ce, vrei să mă urc pe grumajii tăi? 

— Pune piciorul pe o rădăcină... îs multe, parcă ar fi o scară... 

Cocoşatul pipăie cu călcâiul o rădăcină şi, ţinându-se cu nădejde 
de mai multe ramuri dintr-odată, se aşază în picioare pe ea. După 
ce se cumpăneşte şi se întăreşte pe poziţia cea noua, se apleacă din 
şale şi, silindu-se să nu-i intre apă în gură, începe să scormonească 
cu mâna dreaptă printre rădăcini. Încurcându-se în alge, alunecând 
pe muşchiul care acoperă rădăcinile, mâna sa nimereşte deodată 
cleştii ascuţiţi ai unui rac. 

— Numai tu mai lipseai aici, diavole! spune Liubin, aruncând 
mânios racul pe mal. 

În cele din urmă, tot pipăind întruna, dă de braţul lui Gherasim 
si, coborând de-a lungul lui, ajunge la ceva alunecos, rece. 

— Jacätä-l! zâmbeşte Liubin. E ma-a-re de tot, puslamaua... Ia 
raschira-ti degetele, să-l apuc eu de urechi... Stai, nu mă impinge 
cu cotul... acuşi îl prind... acuşi, lasă-mă numai să-l apuc... S-a 
băgat adânc de tot sub rădăcină, puşlamaua, nici n-ai de ce să-l 
1€1... Nu poţi să-i ajungi până la cap... Numai burta o simţi... Ia 
omoară-mi tântarul ăsta de pe gât, că mă pisca! Acusi îl apuc... de 
urechi... Ia-l si tu dintr-o parte, înghesuie-l! Împunge-l cu degetul! 

Umflându-şi obrajii, oprindu-şi răsuflarea, cocoşatul holbează 
ochii şi, pesemne, izbuteşte să-şi strecoare degetele „pe după 
urechi”, dar deodată ramurile de care se ţine cu mâna stângă se rup 


si, pierzându-și echilibrul, Liubin se prabuseste in apă — pleosc! 
Cercuri speriate parcă pornesc spre mal şi pe locul în care s-a dus 
la fund se ridică bäsicute de aer. Cocosatul iese la suprafaţă şi, 
suflând apă pe nări, se apucă iar de ramuri. 

— la vezi, poate că te ineci, impielitatule, şi o să trebuiască sa 
dau socoteală pentru tine!... mormäie cu glasu-i rägusit 
Gherasim. leşi din apă, lua-te-ar naiba! Lasă că îl scot eu singur! 

Încep înjurăturile... Soarele arde, arde întruna. Umbrele se fac 
mai scurte, se strâng, asemenea coarnelor unui melc... Iarba 
înaltă, înfierbântată de soare, răspândeşte un miros puternic, 
dulceag, de miere. Se apropie amiaza, şi Gherasim şi Liubin tot se 
mai bălăcesc în apă sub sălcii. Basul ragusit şi tenorul pitigaiat 
razbiti de frig tulbură liniştea zilei de vară. 

— Trage-l de după urechi, trage-l! Stai niţel, să-l împing afară! 
Hei, unde te bagi cu ditai pumnul? Dă-i cu degetul, nu cu pumnul, 
tontule! Ia-l dintr-o parte! Ia-l din stânga, că în dreapta e o groapă! 
Vezi să n-ajungi tu cina lui ucigă-l toaca! Trage-l de buză! 

Se aud pocnete de bici... Mânată de văcarul Efim, o cireadă se 
îndreaptă alene de-a lungul malului spre locul ei de adăpat. 
Văcarul, un mosneag prăpădit, cu un singur ochi şi cu gura 
strâmbă, merge cu capul plecat. Mai întâi se apropie de apă oile, 
apoi cali şi după cai, vacile. 

— Împinge-l pe dedesubt! aude el glasul lui Liubin. Bagä-ti 
degetul! Parca-ai fi surd, diavole! Ptiu! 

— Cu ce vă munciti acolo, mă fraților? strigă Efim. 

— Cu un mihalţ! Nu izbutim cu niciun chip să-l scoatem! S-a 
băgat sub o rădăcină! Ia-l dintr-o parte! Dintr-o parte, mă omule, 
dintr-o parte! 

Un minut, Efim stă cu ochiul holbat la pescuitori, apoi îşi 
descaltä opincile, îşi aruncă desaga de pe umăr şi îşi scoate 
cămaşa. Nu mai are răbdare să-şi scoată şi nadragii şi, făcându-şi 
semnul crucii, se bagă în apă, cu ei cu tot, cumpănindu-se cu 
braţele lui subțiri, negricioase... Merge vreo cincizeci de paşi pe 
fundul mâlos, apoi începe să inoate. 


— Stati, copii! strigă el. Stati! Să nu-l trageţi fără rost, că-l 
scapati. Trebuie să te pricepi la asta!... 

Efim se alătură dulgherilor şi tustrei se înghesuie în acelaşi loc, 
împingându-se unul pe altul cu coatele şi cu genunchii, gâfâind şi 
înjurând... Cocoşatul de Liubin iar înghite apă şi în văzduh răsună 
o tuse seacă. 

— Unde-i văcarul? strigă cineva de pe mal. Efi-i-ime! Fi, 
văcarule! Unde eşti? A intrat ciurda în livadă! Scoate-o din livadă! 
Scoate-o repede! Da” unde-i tâlharul ăla bătrân? 

Se aud glasuri bărbăteşti, apoi unul de femeie... De după portita 
conacului, se arătă boierul Andrei Andreici, în halat croit dintr-un 
sal persan şi cu ziarul în mână... Se uită întrebător în direcția de 
unde vin strigătele, apoi se îndreaptă repede, cu paşi mărunți, spre 
cabina de baie... 

— Ce-i aici? Cine zbiară? întreabă el aspru, zărind printre sălcii 
cele trei capete ude ale pescuitorilor. Ce tot mositi acolo? 

— Prin... prindem peste... baiguie Efim, fără să ridice capul. 

— Iti arăt eu tie peste! Ciurda a dat năvală în livadă şi el prinde 
peşte!... Când o să fie gata baia, diavolilor? De două zile lucraţi şi 
nu se cunoaşte nimic... 

— Isprăvim noi, răspunde Gherasim... Vara-i lungă, o să ai tot 
timpul să te îmbăiezi, Înălţimea Voastră... Pffrrr... Nu putem cu 
niciun chip s-o scoatem la capăt cu un mihalt... s-a băgat sub o 
rădăcină şi parcă ar fi într-o vizuină: nu-l poţi urni din loc... 

— Un  mihalț? întreabă boierul şi ochii săi prind să 
luceasca. Scoateţi-l mai repede! 

— Barem să ne dai cincizeci de copeici... Dacă facem treabă 
bună... E unul mare de tot, cât o negustoreasă... Face cincizeci de 
copeici, Înălţimea Voastră... cât ne-am trudit... Nu-l frământa, 
Liubin, nu-l frământa că-l nenoroceşti! Propteşte-l pe dedesubt! 
Trage rădăcina în sus, măi omule... cum ţi-o fi zicând? În sus, nu 
în jos, impielitatule! Nu da din picioare! 

Trec cinci minute, zece... Boierul îşi pierde răbdarea. 

— Vasili! strigă el, întorcându-se spre conac. Vaska! Cheamă-l 
incoa’ pe Vasili! 


Vine în fugă Vasili vizitiul. Mestecă ceva şi suflă greu. 

— la baga-te tu in apă, îi porunceste boierul, şi ajută-i să scoată 
mihaltul... Nu-s în stare să scoată un mihalt! 

Vasili se dezbracă repede şi se bagă în apă. 

— Acusi... mormaie el, unde-i mihaltul? Acusi îl scot... Cât ai 
clipi din ochi! Dumneata pleaca, mos Efim! Esti om batran, vezi-ti 
de treabă! Care e mihaltul? Acusi îl scot... Aha, iacătă-l! Luaţi 
mâinile! 

— Zău, să luăm mâinile? Asta stim şi noi. Auzi, „luaţi mâinile!” 
Poftim, scoate-l tu dacă poţi! 

— Dar cum vreţi să-l scot aşa? Trebuie apucat de cap! 

— ŞI capu-i sub rădăcină! S-a găsit cine să ne-nvete! Dobitocu”! 

— Hai, tine-ti gura, că te-ating! Boule! 

— Înălţimea Sa e de faţă şi voi rostiti astfel de vorbe... bâiguie 
Efim. Nici până mâine n-o să-l scoateţi, măi fraţilor! Prea dibaci s- 
a aciuiat el acolo! 

— Stati că vin şi eu... spune boierul şi începe să se dezbrace în 
grabă. Patru neghiobi şi nu puteţi scoate un mihalt! 

După ce se dezbracă, Andrei Andreici aşteaptă să se răcorească 
trupul, apoi se bagă în apă. Dar nici el nu face vreo ispravă. 

— Trebuie tăiată rădăcina în partea de jos! hotărăşte în cele din 
urmă Liubin. Du-te după un topor, Gherasime! Dati-mi un topor! 

— la bagati de seamă să nu vă retezati degetele! spune boierul, 
când încep să se audă prin apă loviturile de topor în rădăcină. Hai 
Efime, sterge-o de aici! Lăsaţi că scot eu mihaltul... vad că nu vă 
pricepeti... 

Acum rădăcina e crestată. Oamenii o îndoaie uşor în sus şi, spre 
marea sa mulțumire, Andrei Andreici simte cum degetele lui se 
furişează sub urechile mihaltului... 

— L-am prins, fraţilor! Nu vă ingramaditi... stati binisor... il 
trag! 

La suprafaţa apei se iveste capul mare al mihaltului şi, după el, 
trupul, negru, lung de vreo trei palme. Mihaltul dă tare din coadă 
ŞI se sileşte să scape din strânsoare. 

— Îţi arde de joacă, frate. Te-am prins? Ehei! 


Pe toate chipurile se revarsă un zâmbet dulce. O clipă, toți 
privesc în tăcere la peşte. 

— Straşnic mihalt! bâiguie Efim, scărpinându-se subtioarä. Asta 
cantareste zece funti... 

— Mda... se învoieşte boierul. Ia uitati-vä ce ficat barosan... 
Parcă stă să-i iasă din pântec... A... aoleu! 

Mihalţul zvâcneşte o dată din coadă şi pescuitorii aud un 
plescäit înfundat. Toţi întind mâinile, dar e prea târziu —ia 
mihaltul de unde nu-i! 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 177, 1 
iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetä). Semnata: A. Cehonte. A 
intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. 
Cu eliminarea câtorva fraze, a intrat şi în ediţiile ulterioare ale aceleiaşi 
culegeri. A intrat în Culegerea de opere din anul vol. II: Publicăm textul din 
1900. 

Subiectul povestirii e inspirat din impresiile culese la moşia Babkino, de 
lângă Moscova, unde Cehov şi-a petrecut trei veri de-a rândul (1885-1887). 
„Îmi aduc cât se poate de bine aminte cum dulgherii au instalat la Babkino o 
cabină de baie şi cum, în timpul lucrului in apă, au dat de un mihalt” — scrie în 
amintirile sale M. P. Cehov, fratele scriitorului („Anton Pavlovici Cehov şi 
subiectele sale”. Moscova, 1923, pag. 33). 


SSR E > 


AP. Cho 


Un nume care vine de la cal 


Pe generalul-maior în retragere Buldeev îl durea groaznic o 
măsea. Îşi clătea gura cu votcă, cu coniac, punea pe măseaua 
bolnavă nicotină din lulea, opiu, terebentinä, gaz, isi ungea 
obrazul cu iod şi îşi vâra în urechi vată muiată în spirt, dar 
leacurile acestea ori nu-l ajutau, ori îi făceau greață. Venise şi 
doctorul. Scotocise prin măsea, prescrisese chinină, însă tot fără 
niciun folos. La propunerea să 1 se scoată mäseaua buclucasä, 
generalul opusese un refuz categoric. Toţi cei din casă — nevasta, 
copiii, servitorii, până şi Petka, rândaşul de la bucătărie, îi 
propuneau fiecare câte un leac. Iar Ivan Evseici, vechilul, îl sfătui 
să încerce şi cu descântece. 

— Excelenţă, spuse el, aici, în judeţul nostru, a fost acum vreo 
zece ani un accizar, lakov Vasilici, care descânta de măsele 
număru” unu”. Numai ce întorcea capul spre fereastră, mormaia el 
ştie ce, scuipa, şi parca-ti lua durerea cu mâna! Ce mai? Avea el 
darul ăsta... 

— ȘI acum unde-1? 

— De când l-a dat afară de la accize, stă la Saratov, la soacră-sa. 
Acum din asta trăieşte: din măsele. Cum îl apucă pe vreunul 
durerea de măsele, se duce glonţ la el —s1 el îl uşurează. Pe 
localnici, adică pe ăi din Saratov, îi doftoriceşte la el acasă, iar pe 
ăi din alte oraşe — prin telegraf. Trimiteti-i o telegramă, Excelenţă, 
cum ca aşa şi pe dincolo... adică asa, că robul lui Dumnezeu Alexi 


are durere de măsele şi îl roagă să-l dezlege. Banii pentru 
tratament îi trimiteţi cu poşta. 

— Prosti! Şarlatanu! 

— De ce să nu cercati Excelenţă? Îi place votca nevoie mare, nu 
trăieşte cu nevastă-sa, ci cu o nemtoaica, e cam spurcat de gură, 
dar face minuni, zău aşa! 

— Telegrafiază-i, Alioşa! se rugă generäleasa. 

— Tu nu crezi în descântece, dar eu cred, că le-am încercat. Si, 
la urma urmei, chiar dacă nu crezi, de ce să nu-i trimiti o 
telegramă? Doar n-o să-ţi cadă mana. 

— Bine, se învoi Buldeev. În halul în care sunt, i-aş telegrafia şi 
lui Scaraoschi... Of! Nu mai pot! Ei, unde stă accizarul tău? Cum 
să-1 scriu? 

Generalul se aşază la birou şi ia pana în mână. 

— La Saratov îl ştiu şi câinii, spune vechilul. Scrieţi aşa, 
Excelenţă: Saratov, carevasăzică... domnului lakov Vasilici... 
Vasilici... 

— Și mai cum? 

— Vasilici... Iakov Vasilici... Cum dracu” îi mai spune?... Ei 
comedie! i-am uitat numele de familie!... Vasilici... Hei, 
Doamne!... Cum naiba îi zice? Adineauri, când veneam încoace 
îmi umbla prin cap. Dati-mi voie... 

Ivan Evseici ridică privirea în tavan şi începe să mişte buzele. 
Buldeev şi generăleasa aşteaptă, plini de nerăbdare. 

— Ei, haide odată! Prea mult te gândești! 

— Acusi... Vasilici... lakov Vasilici... Am uitat! Şi doar e un 
nume atât de obişnuit... Un mume care vine de la cal... Iaplin>?? 
Nu, nu-i Iaplin. Stati un pic... Să fie Armasarinov*!? Nu-i nici 
Armasarinov. Că de la cal vine, asta-i sigur, dar cum e... naiba 
ştie... 

— Mânzov”?? 

— Nu, să trăiţi. Stati niţel... Iaplitan°>... Iapletnicov™... 
Iapleo”... 

— Te pomenesti că-i Mânzicov*? 


—Nu, nu-i nici  Mânzicov...  Calov*...  Calchin*... 
Manzichin>’... Nu-i niciunul din toate astea! 

— Cum să-i telegrafiez atunci? Gandeste-te! 

— Acusi. Calinchin®... Iaplihin®!... Rotasev®... 

— Poate Rotasnikov®? întreabă generăleasa. 

— Nu, să trăiţi. Laturasnichin™... Latraşchin... 

— Er, asta vine de la câine, nu de la cal! Laturov? 

— Nu-i nici aşa! L-am uitat — şi pace! 

— Atunci dracu” să te ia, de ce te bagi sa dai sfaturi, daca ai 
uitat? se supără generalul. leşi afară! 

Ivan Evseici iese în vârful picioarelor, iar generalul îşi duce 
mâna la falcă şi începe să se plimbe prin odăi. 

— Au! tată-ă-ă! ţipă el. Au! mamă-ă-ă! O-of, nu mai văd cu 
ochii! 

Vechilul iese în grădină şi, ridicând ochiu spre cer, se straduieste 
să-şi aducă aminte numele de familie al accizarului: 

— Mînzicov... Minzicovschi®... Mînzenco®... Nu, nu-i! 
Calinschi®’... Calevici®®... Minzicovici®... Iapleanschi”... 

Nu trecu mult si fu chemat sus. 

— Ei, ţi-ai adus aminte? îl întrebă generalul. 

— Nu, să trăiţi, Excelenţă. 

— Poate Caleavschi'!... Caleadnicov’””...? Nu? 

ȘI toţi cei din casă începură, care mai de care, să născocească fel 
de fel de nume de familie. Luară pe rând toate vârstele, sexele şi 
rasele de cai, pomeniră coama, copitele, hamurile... În casă, în 
livadă, în odaia servitorilor, la bucătărie, toţi umblau de colo până 
Colo şi, scărpinându-se în cap, căutau numele de familie... 

Vechilul era mereu chemat sus. 

— Hergheliev”™? îl întrebau boierii. Copitiu? Armasarin’*? 

— Nu, să traiti, răspundea Ivan Evseici şi ridicând privirea in 
tavan, continua să se gândească cu glas tare: Calenco”... 
Caliucenco’®... Armasarici’’... Iapleaev’®. .. 

— Tata! strigau copiii din odaia lor. Troichin! Strunichin 

Conacul întreg era in fierbere; chinuit de durere şi fierbând de 
nerăbdare, generalul făgădui să dea cinci ruble celui care va găsi 


79) 


numele de familie al accizarului şi toţi începură să se tina scai de 
Ivan Evseici... 

— Murgov&! îi spunea unul. Trapaşovt!! Calitchin®?! îi spunea 
altul. 

Dar veni seara şi tot nu găsiră numele de familie. Boierii se 
culcară fără să fi trimis telegrama. 

Generalul nu închise ochii toată noaptea; umbla de colo-colo 
si gemea... Pe la orele trei dimineaţa, ieşi din casă şi bătu la 
geamul vechilului. 

— Nu cumva e Scopitov®?? întrebă el cu glas plângäret. 

— Nu, nu-i Scopitov, Excelenţă, răspunse Ivan Evseici, oftând 
cu un aer vinovat. 

— Dar poate că numele n-are nici in clin nici în mânecă cu caii, 
C1 cu cine ştie ce alt animal. 

— Ba zău că vine de la cal, Excelenţă... Asta îmi aduc bine 
aminte. 

— Tare eşti zăbăuc, frate dragă... Pentru mine numele ăsta e 
acum mai scump ca orice pe lume. M-a dat gata durerea! 

Dimineaţa, generalul trimise din nou după doctor. 

— N-are decât s-o scoată! hotari el. Nu mai pot să rabd... 

Doctorul sosi şi extrase măseaua bolnavă. Durerea încetă de 
îndată şi generalul se linişti. După ce îşi îndeplini misiunea şi 
primi cele cuvenite pentru truda sa, doctorul se urcă în brişcă şi 
porni spre casă. Dincolo de poartă, pe câmp, dădu de Ivan 
Evseici... Vechilul stătea nemiscat pe marginea drumului şi, 
privindu-şi năuc picioarele, se gândea la ceva. Judecând după 
cutele care-i brăzdau fruntea şi după expresia ochilor, îl frământau 
gânduri chinuitoare... 

— Sargov™... Seinov®... mormăia el. Hamutovs€... 
Caledschi®’... 

— Ivan Evseici! 1 se adresa doctorul. N-as putea sa cumpar de la 
dumneata vreo cinci banite de ovăz? Mujicii noştri imi vând ovăz, 
dar prea e prost... 


Ivan Evseici se uită cu un aer tamp la medic, apoi zâmbi ciudat, 
plesni din palme şi, fără să răspundă un cuvânt, o luă la fugă spre 
conac, atât de iute, de parcă l-ar fi urmărit un câine turbat. 

— Mi-am adus aminte, Excelenţă! strigă el ca ieşit din minţi, 
dând buzna triumfător în biroul generalului. Mi-am adus 
aminte!... Doctorul să trăiască! Ovazov**, Ovăzov e numele de 
familie al accizarului! Ovazov, Excelenţă! Trimiteti-1 telegrama 
lui Ovăzov. 

— De cap să-ţi fie! răspunse generalul cu dispreţ, dându-i cu 
tifla. Nu mai am nevoie de numele tău de cal! Să-ţi fie de cap! 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 183, 7 
iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetä). Semnata: A. Cehonte. A 
fost revăzută pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm 
textul din 1900. 

Cu ocazia revizuirii povestirii pentru Culegerea de opere, Cehov a făcut 
modificări stilistice şi a scurtat mult textul. 


Rätäcitii 


O stațiune de vară învăluită în întunericul nopţii. Clopotnita 
satului bate ora unu. Avocatii Kozeavkin® şi Laev”, veseli dar 
abia ţinându-se pe picioare de oboseală, ies din pădure şi se 
îndreaptă spre vile. 

— Am ajuns, slavă ţie, Doamne... spune Kozeavkin oftând 
uşurat. În starea în care ne aflăm, e un act de eroism să faci cinci 
verste pe jos. Abia imi mai târăsc picioarele! Si ca un făcut, la 
haltă nu era nicio birja... 

— Petea dragă... nu mai pot! Daca în cinci minute nu sunt in 
pat, să ştii că mor... 

— În pa-at! Glumesti, fratioare! Întâi mâncăm bine, bem o sticlă 
de vin negru şi numai după aceea ne băgăm în pat. Verocika şi cu 
mine nu te lăsăm să te culci mai înainte... Bine-i să fii însurat, 
frate dragă! Tu nu poți înţelege asta, tu ai inimă de piatră! Dar ai 
să vezi: ajung acasă obosit, chinuit... mă întâmpină o soţie 
iubitoare, îmi dă ceai, îmi dă de mâncare şi, drept recunoştinţă 
pentru munca şi pentru dragostea mea, mă priveşte cu ochişorii ei 
negri, atât de drăgăstos şi de dezmierdător, încât uit şi de oboseală, 
si de furturile cu efractie, şi de Curtea de Apel, şi de Curtea de 
Casaţie... Ah, ce bine e! 

— O fi, dar eu parcă nu mai am picioare... Abia mă mai 
târăsc... Si mor de sete... 

— Uite ca am ajuns. 


Prietenii se apropie de una dintre vile şi se opresc sub fereastra 
din uliţă. 

— E o vilă minunată, spune Kozeavkin. Ai să vezi mâine ce 
privelişte avem de aici! Ferestrele nu sunt luminate. Se vede că 
Verocika s-o fi culcat, n-a mai vrut să aştepte. S-a culcat ea, dar cu 
siguranţă că se frământă că n-am venit până acum... (împinge cu 
bastonul fereastra, care se deschide). Ia te uită ce curajoasă e! Se 
culcă şi nici nu închide ca lumea geamurile (îşi scoate macferlanul 
si îl aruncă odată cu servieta pe fereastră). E cald! Hai să-i cântăm 
o serenada, s-o facem să râdă (cântă): , Luna pluteşte pe cerul fara 
nori... Şi vântul adie dulce, “ncetişor”... Canta, Alioşa! Să-ţi 
cântăm serenada lui Schubert, Verocika (cântă): „Cântecul me- 
eu... spre ti-ine zboară”... (glasul se frânge şi îl îneacă tusea). Am 
feştelit-o, Verocika; spune Axiniei să ne deschidă portita! (Pauză!) 
Verocika! Lasă lenea, scoală-te, draga mea! (Se urcă pe o piatră şi 
se uită înăuntru). Veroncik, mamiticule, îngeraşul meu dulce, 
nevestica mea fără pereche, scoală-te şi spune-i Axiniei să ne 
deschidă portita! Doar nu dormi! Hai, mami dragă, zău, suntem 
atât de obosiţi si sleiti de puteri, încât nu ne arde de glume. Am 
venit pe jos tocmai de la gară! Mă auzi sau nu? Fi, drăcia dracului! 
(Face o încercare de a se catara pe fereastră, dar cade înapoi). 
Poate că musafirului nostru nu-i plac astfel de glume! Văd eu, 
Vera, că ai rămas aceeaşi fată de pension de totdeauna; te ţi 
numai de glume... 

— Poate că Vera Stepanovna doarme! spune Laev. 

— Nu doarme! Pesemne că vrea să fac tărăboi şi să-i trezesc pe 
toți vecinii! Vera, să ştii că mă supăr! Ei, drăcia dracului! Ajută- 
mă să mă urc, Alioşa, am să sar pe fereastră! Eşti o fetişcană, o 
scolarita şi nimic altceva!... Hai, ajută-mă Alioşa. 

Laev îl ajută, gâfâind. Kozeavkin se catara pe fereastră şi 
dispare în întunericul odăii. 

— Verka! aude peste câteva clipe Laev. Unde esti? Dra-ace... 
Ptiu, mi-am mânjit mâna cu ceva! Ptiu! 

Se aude un foşnet, o bătaie de aripi şi cotcodacitul deznadajduit 
al unei găini. 


— Ei, poftim! aude Laev. De unde avem noi găini, Vera? La 
naiba, dar aici e un cârd întreg! Un coş cu o curcă... şi muşcă, 
ticăloasa! 

Pe fereastră ies în zbor două găini, care o iau de-a lungul ulitei, 
cotcodacind din răsputeri. 

— E1, comedie! Am nimerit in altă parte, Alioşa! spune 
Kozeavkin cu glas plangaret. Aici sunt găini... Se vede că am 
greşit... Duceti-va dracului, uite cum zboară in toate părțile, 
blestematele! 

— Jesi odată afară! Intelege! Mor de sete! 

— Acusi... Să-mi găsesc numai macferlanul şi servieta... 

— Aprinde un chibrit! 

— Chibriturile sunt în macferlan... Cine m-a pus să mă bag aici! 
Toate vilele-s la fel, nici dracu” nu le poate deosebi prin întuneric. 
Aoleo, m-a pişcat curca de obraz! Ticaloaso... 

— leşi mai repede! O să se creadă că furăm găini! 

— Acuşi... Nu-mi găsesc nicăieri macferlanul. Aici e plin de 
boarfe şi nu pot să dibui unde a căzut. Aruncă-mi tu niște 
chibrituri! 

— N-am! 

— Halal situație! Ce să mă fac? Fara macferlan şi servietä nu 
pot pleca. Trebuie să le găsesc. 

— Nu înţeleg cum e cu putinţă să nu-ţi recunosti propria vilă, se 
indigneaza Laev. Betivule! Daca as fi ştiut ce o să patesc, n-aş fi 
plecat pentru nimic in lume cu tine. Acum eram acasa, dormeam 
liniştit... pe cand aşa, stau şi ma chinuiesc... Sunt frânt de 
oboseala, mor de sete, mi se invarteste capul... 

— Acusi, acusi... las” că nu mori... 

Un cocos mare zboara tipand peste capul lui Laev, care ofteaza 
adânc şi, resemnat, se aşază pe o piatră. Îl ard märuntaiele de sete, 
ochii 1 se împăinjenesc, capul îi cade pe piept... Trec cinci, zece, 
douăzeci de minute şi Kozeavkin tot se luptă cu găinile. 

— Hel, Piotr, vii sau nu? 

— Acusi. Găsisem servieta, dar am pierdut-o iar. 

Laev îşi propteşte capul în pumni şi închide ochii. 


Larma găinilor se face din ce în ce mai mare. Locuitoarele vilei 
pustii ies în zbor prin fereastră şi lui Laev 1 se pare că prin 
întuneric se învârtesc ca bufnitele deasupra capului său. Urechile îi 
tiuie de cârâitul lor, şi îl cuprinde un fel de groază. 

„Bestia!... gândeşte el. M-a poftit la el, mi-a fagaduit să-mi dea 
vin $1 iaurt, şi in loc de asta mă poartă pe jos tocmai de la gară şi 
mă lasă să-mi caraie găinile în cap...” 

Mâniat, Laev îşi bagă bărbia în guler, îşi pune capul pe servieta 
si încet, încet, se linişteşte. Oboseala isi cere drepturile ei — şi 
Laev atipeste! 

— Am găsit servieta! aude el strigătul triumfător al lui 
Kozeavkin. Acusi găsesc şi macferlanul şi gata, plecăm! 

Dar iată că prin somn aude lătrat de câine. La început un singur 
lătrat, apoi un altul, şi încă unul... Lătrăturile şi cotcodăcelile se 
îmbină într-un concert straniu. Cineva se apropie de Laev şi-l 
întreabă ceva. Avocatul simte, ca prin vis, cum mai multi inşi se 
catara peste capul lui pe fereastră. Larmă, tipete... O femeie cu 
sort roşu şi cu un felinar în mână, se opreşte în fata lui şi îi spune 
ceva nedesluşit. 

— N-ai dreptul să spui asta! aude el glasul lui Kozeavkin. Sunt 
avocatul Kozeavkin, licenţiat în drept. Poftim cartea mea de 
vizită! 

— Ce să fac cu cartea dumitale de vizită! răspunde un glas 
răguşit de bas. Mi-ai speriat găinile, ai călcat pe ouă! Uite ce ai 
făcut! Azi-mâine trebuiau să iasă puii de curcă şi dumneata 1-ai 
strivit. Ce să fac, domnule, cu cartea dumitale de vizită? 

— N-ai niciun drept să mă opresti! Ai auzit?! Nu-ţi permit! 

„Mor de sete...” gândeşte Laev, silindu-se să deschidă ochii şi 
simțind că cineva sare peste el de pe fereastră. 

— Sunt Kozeavkin! Am o vilă aici, toată lumea mă cunoaşte! 

— N-am auzit de niciun Kozeavkin! 

— Ce tot spui? Chemati-l pe primar! El mă cunoaşte! 

— Las-o mai moale, că acuşi vine uriadnicul... Noi îi ştim pe 
toți orăşenii veniţi să petreacă vara aici, dar pe dumneata nu te-am 
văzut de când sunt. 


— De cinci ani vin vara la Gniltie Vîselki”!! 

— Ei, na-ti-o buna! Ce, aici e Viselki? Aici e Hilovo! Gniltie 
Viselki e mai la dreapta, dincolo de fabrica de chibrituri. La vreo 
patru verste de aici. 

— Drace! Vasăzică am luat-o pe un drum greşit! 

Răstelile şi cotcodăcelile se amestecă cu lătratul câinilor şi din 
hărmălaia aceasta de nedescris se desprinde glasul lui Kozeavkin: 

— N-aveti dreptul! Voi plăti! O să vedeţi voi cu cine aveţi a 
face! 

În cele din urmă, glasurile se potolesc şi Laev simte că cineva îl 
zgaltaie de umăr. 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 191, 15 
iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Sceneta). Semnata: A. Cehonte. A 
intrat, fără subtitlu şi cu înlocuirea câtorva cuvinte, în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A fost revăzută stilistic pentru Culegerea de 
opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 


SSR E 


AP. Cho 


Vânătorul 


O amiază fierbinte şi înăbuşitoare. Pe cer niciun nouras. larba 
arsă de soare are o înfăţişare jalnică, deznădăjduită; de acum 
înainte, chiar dacă plouă, nu va mai putea să înverzească... 
Pădurea tace, nemişcată, de parcă ar privi stăruitor în văzduh, cu 
vârfurile copacilor, sau ar aştepta ceva. 

Pe drum, de-a lungul mladei, merge alene, legănându-se, un 
bărbat înalt, îngust în umeri, de vreo patruzeci de ani, cu rubaşcă 
roşie, pantaloni boiereşti cârpiti şi cizme mari. În dreapta drumului 
înverzeşte mlada, în stânga se întinde până în zare o mare aurie de 
secară coaptă... Omul e roşu la faţă şi asudat. Pe capul lui frumos, 
balan, poartă ştrengăreşte o sepcuta albă cu cozoroc drept, de 
jocheu, dăruită pesemne într-o clipä de dărnicie de vreun boier 
tânăr. De umăr îi atârnă o geantă de vânătoare, în care zace, 
aruncat mototol, un cocoşel de munte. Vânătorul ţine în mână o 
puşcă de vânătoare cu două ţevi, cu cocoasele ridicate, şi nu-şi ia 
ochii de la câinele lui bătrân şi costeliv, care aleargă înainte, 
mirosind întruna tufele. În jur, linişte; niciun fosnet... Toate 
vietatile s-au ascuns de arsita. 

— Egor Vlasici! aude deodată vânătorul un glas sfios. 

Tresare şi, aruncând o privire indarat, se incrunta. Langa el, 
rasarita parcă din pământ, stă o femeie de vreo treizeci de ani, 
galbenă la fata, cu secera in mână. Femeia încearcă să-i prindă 
privirea şi zâmbeşte sfios. 


— A, tu eşti Pelagheia! spune vânătorul, oprindu-se şi lăsând 
încet în jos cocoaşele. Hm!... Cum de ai nimerit pe-aici? 

— Păi, aici seceră nişte femei din satul nostru, aşa că sunt şi eu 
cu ele... Is muncitoare cu ziua, Egor Vlasici. 

— Aşa-a... mormäie infundat Egor Vlasici şi porneşte încet 
înainte. 

Pelagheia se ia după el. Fac astfel în tăcere vreo douăzeci de 
paşi. 

— De mult nu te-am văzut, Egor Vlasici... spune Pelagheia, 
privind cu drag umerii şi spatele vânătorului care se mişcă în 
ritmul mersului. De când te-ai abătut pe acasă în Săptămâna Mare, 
să bei apă, n-am mai dat ochii cu dumneata... Şi atunci, cât ai stat 
şi în ce hal erai? Beat!... M-ai certat, m-ai bătut şi ai plecat... 
După aceea te-am tot aşteptat, te-am aşteptat mereu... mi s-au 
uscat ochii aşteptându-te... Of, Egor Vlasici, Egor Vlasici! Măcar 
o singură data sa fi venit. 

— Ce sa fac eu la tine? 

— Ei da, fireste, de facut n-ai ce face, dar asa... oricum, de n-ar 
fi decât gospodăria... Să mai vezi şi dumneata cum e şi ce e... 
Doar dumneata esti stăpânul... Ia te uită, ai împuşcat un cocoş de 
munte! Egor Vlasici, ce-ar fi să stai jos, să te odihnesti?... 

Spunând toate acestea, Pelagheia râde, ca o prostuta, şi-l soarbe 
din ochi pe Egor... Faţa ei străluceşte de fericire... 

— Să stau jos? Bine... spune vânătorul nepăsător şi alege un 
locsor între doi brazi tineri. Da’ ce stai în picioare? Sezi şi tu! 

Pelagheia se aşază mai la o parte, în plin soare şi, ruşinându-se 
de bucuria ei, îşi acoperă cu palma gura plină de zâmbet. Câteva 
clipe se scurg în tăcere. 

— Să fi venit măcar o dată, spune iarăşi în şoaptă Pelagheia. 

— La ce? oftează Egor, scotându-si sepcuta din cap si 
ştergându-şi cu mâneca fruntea stacojie. 

— N-are niciun rost. Să vin pe un ceas, două, ar fi doar fataiala 
de pomană, mai mult te-aş stârni, că de rămas cu totul în sat — nu 
mă rabdă inima... Ştii doar şi tu că-s om rasfatat... Mie imi 
trebuie un pat bun, un ceai bun, vorbe alese... vreau să mi se dea 


toată atenţia, iar la tine în sat e sărăcie, fumăraie... N-aş putea să 
stau nici o zi. Dacă, hai să zicem aşa, s-ar da poruncă de la 
stăpânire cum că trebuie neapărat să stau la tine, aş da foc casei, 
sau mi-aş face seama. De mic copil am în mine acest rasfat; n-ai 
ce-l face. 

— Și acum unde stai? 

— La boierul Dmitri Ivanici; sunt vânător. Slujba mea e să 
îngrijesc de vânat pentru masă, dar mă ţine mai mult aşa... de haz. 

— Asta nu-i treabă de om aşezat, Egor Vlasici... Vânătoarea e o 
joacă, iar dumneata pari a o socoti meserie... îndeletnicire 
adevărată... 

— Tu nu poți înţelege, proasto, spune Egor, privind visător 
cerul. De când eşti, n-ai priceput şi nici n-ai să pricepi vreodată ce 
fel de om îs eu... După capul tau, eu sunt un smintit, un rătăcit, iar 
pentru cei care se pricep, sunt cel mai de frunte tintas din tot 
Judeţul. Boierii preţuiesc lucrul ăsta, şi despre mine s-a scris chiar 
la revistă. Nimeni nu se poate asemui cu mine în ale vânătorii... 
Iar dacă nu-mi place treaba noastră ţărănească, asta nu-i din rasfat, 
nu-i din fudulie. De când eram copil, vezi tu, n-am cunoscut altă 
îndeletnicire decât pusca şi câinii. Dacă mi se lua pusca, mă 
apucam de undita, de mi se lua undita, prindeam peştele cu mâna. 
Ei, mai făceam şi pe geambasul, băteam iarmaroacele când aveam 
bani, şi apoi ştii şi tu că mujicul care s-a făcut vânător sau 
geambas nu se mai întoarce la plug. Odată ce s-a cuibărit în 
sufletul omului dorul de libertate, nu-l mai scoţi de acolo, orice ai 
face. Tot aşa e şi cu boierii: care dintre ei se face aftor sau altfel de 
artist, aceluia 1-e sortit să nu mai fie nici funcționar, nici mosier. 
Tu eşti muiere, nu pricepi, dar lucrurile astea trebuie înţelese. 

— Pricep, Egor Vlasici. 

— Ba se vede că nu pricepi, că te vad gata-gata sa plâng... 

— Nu... nu plâng... spune Pelagheia, întorcând capul în altă 
parte. Mare păcat, Egor Vlasici! Măcar o zi să fi trăit împreună, 
sărmana de mine. Îs doisprezece ani de când ne-am luat şi... între 
noi n-a fost niciodată dragoste!... Nu... nu plâng... 


— Dragoste... mormaie Egor, scărpinându-se pe mână. Păi ce 
dragoste să fie? E numai o formă că suntem bărbat şi nevastă, că 
încolo... Pentru tine eu îs un om sucit, iar tu eşti pentru mine o 
biată muiere care nu pricepe nimic. Nu ne potrivim! Eu îs liber, 
rasfatat, chefliu, iar tu eşti o lucrătoare, o opincară, trăieşti în 
murdărie, eşti mereu cu spinarea încovoiată. Eu mă socot în 
fruntea tuturor din partea vânătorii, iar tu mă priveşti cu mila... 
Unde-i potriveala? 

— Dar suntem cununati, Egor Vlasici! începe să plângă 
Pelagheia. 

—Nu suntem cununati de bunavoie... Ai uitat? Multumeste 
contelui Serghei Pavlici... şi tie. De ciudă că trag mai bine ca el, 
contele m-a îmbătat o lună întreagă, iar pe un om beat îl faci să-şi 
schimbe până şi legea, darmite să se cunune. Si drept răzbunare 
m-a cununat cu tine în timp ce eram beat... Un vânător cu o 
vacarita! Ai ştiut că eram beat; de ce m-ai luat? Doar nu erai 
iobagă, puteai să te împotriveşti! Se înţelege, pentru o vacarita e 
mare noroc să o 1a un vânător, dar trebuia să ai şi puţină minte. 
Acum, poftim: chinuieşte-te şi plângi. Contele şi-a facut mendrele, 
iar tu — boceşte... loveşte-te cu capul de pereţi... 

Se aşterne tăcerea. Trei rate sălbatice trec în zbor deasupra 
mladei. Egor se uită la ele şi le urmăreşte cu privirea până când, 
prefăcute în trei puncte ce abia se mai zăresc, rațele se lasă, hat 
departe, dincolo de pădure. 

— $1 din ce trăieşti? întreabă el, mutându-şi privirea de la rate la 
Pelagheia. 

— Vara mă tocmesc la muncile câmpului şi iarna iau un copilas 
de la leagăn şi-l hrănesc cu biberonul. Capăt o rublă şi jumătate pe 
lună. 

— Aşa... 

S1 din nou tăcere. De pe o tarla secerată se aude un cântec încet, 
care se frange chiar de la început. E prea cald ca să canti... 

— Lumea zice că i-ai făcut Akulinei casă nouă, spune 
Pelagheia. 

Egor tace. 


— Iti place, vasăzică... 

— Aşa ţi-e norocul, de! Asta ţi-i soarta! spune vânătorul, 
întinzându-se. Rabdă, amărâto. $i acum rămâi cu bine, prea m-am 
luat cu vorba... Diseară trebuie să fiu la Boltovo... 

Egor se ridică, se întinde iar şi îşi aruncă puşca peste umăr. 
Pelagheia se scoală şi ea. 

— $1 când mai dai prin sat? întreabă dânsa cu glas stins. 

— La ce? Treaz n-am să vin niciodată, lar când îs beat, ce folos 
ai să mă vezi? Cand îs beat mă manii uşor... Rămâi cu bine! 

— Mergi sănătos, Egor Vlasici... 

Egor îşi pune şapca pe ceafă şi, după ce cheamă câinele, îşi vede 
de drum. Pelagheia rămâne locului şi se uită după el... Se uită la 
spatele lui, la ceafa lui de voinic, la mersul lui nepăsător, şi ochii în 
sunt plini de jale şi de dor... Privirea ei imbratiseaza făptura 
înaltă, osoasă a bărbatului ei şi o mângâie, o dezmiarda... 
Simtindu-1 parcă privirea, Egor se opreşte şi se uită înapoi... Tace, 
dar după chip, după umerii ridicaţi, Pelagheia înţelege că vrea să-i 
spună ceva. Se apropie sfios de el şi-l priveşte cu ochi rugatori. 

— Na, ţine! spune el, întorcând capul în altă parte. 

Îi întinde o hârtie de o rublă, mototolită, şi se îndepărtează 
repede. 

— Mergi cu bine, Egor Vlasici! spune ea primind în nestire 
rubla. 

Vânătorul păşeşte pe cărarea ce se aşterne până departe, drept, 
ca o curea întinsă... Albă ca varul, nemişcată ca o statuie, 
Pelagheia rămâne ţintuită locului şi îi soarbe cu privirea fiecare 
pas. Dar culoarea roşie a rubăştii lui începe să se amestece cu 
culoarea închisă a pantalonilor, paşii nu 1 se mai văd şi nu se mai 
poate deosebi nici câinele de cizme. Se vede numai sepcuta, dar... 
deodată Egor face la dreapta, in mladă, şi sepcuta se pierde şi ea în 
verdeață. 

— Mergi cu bine, Egor Vlasici! şopteşte Pelagheia şi se ridică in 
vârful picioarelor, pentru a mai prinde măcar o dată cu privirea 
sepcuta albă. 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 194, 18 
iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetä). Semnata: A. Cehonte. A 
intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg 1886. 
Cu eliminarea unei fraze, a intrat în ediţiile ulterioare ale culegerii. A intrat în 
Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 

„Vânătorul” a atras atenţia lui D. V. Grigorovici care, impresionat de 
talentul tânărului autor, îi scria prin martie 1886: «Acum aproape un an am 
citit din întâmplare în „Petersburgskaia gazeta” povestirea dumitale; nu-mi 
aduc acum aminte de titlul ei, ştiu însă că m-au izbit trăsături de deosebită 
originalitate şi, mai ales, o remarcabilă exactitate, o perfectă veridicitate în 
redarea personajelor, cât şi în descrierea naturii.» În scrisoarea de răspuns, 
adresată lui D. Grigorovici, la 28 martie 1886, în care Cehov îşi exprima 
părerea de rău de a nu fi privit cu destulă seriozitate — după cum i se părea — 
activitatea sa literară înainte de a fi primit susmentionata scrisoare a 
bătrânului scriitor, care se bucura de o mare autoritate — Anton Pavlovici 
scria: «Nu-mi aduc aminte de nici o singură povestire la care aş fi lucrat mai 
mult de 24 de ore, iar povestirea „Vânătorul”, care v-a plăcut, am scris-o într- 
o cabină de baie.» 

A. Gruzinski îşi aminteşte de ceea ce i-a spus Cehov cu privire la 
„Vânătorul”: «Când, la ,,Petersburgskaia gazeta”, a apărut povestirea mea 
„Vânătorul”, se zvoneşte că Grigorovici s-a dus la Suvorin şi s-a apucat să-i 
spună: „Alexei Sergheici, pofteşte-l pe Cehov! Citeşte povestirea sa 
„Vânătorul”! Ar fi un mare păcat să nu-l pofteşti!” Suvorin i-a scris lui 
Kurepin (redactorul revistei „Budilnik”). Kurepin m-a poftit la el şi mi-a 
declarat cu multă solemnitate că sunt chemat la „Novoe vremea”)... 
(,,Russkaia pravda”, 1904, Nr. 99). 


Răufăcătorul 


În faţa judecătorului de instrucţie stă un mujic mic de stat, 
numai pielea şi osul, în rubasca de pânză groasă şi nadragi peticiti. 
Obrazul lui năpădit de peri şi ciuruit de vărsat, ochii ce abia 1 se 
văd de sub sprâncenele stufoase, pleoştite, exprimă un soi de 
asprime posaca. Pe cap, în loc de şapcă are o claie incalcita de par 
de mult certată cu pieptenul şi care îi dă o înfăţişare şi mai ursuză. 
E descult. 

— Denis Grigoriev! începe judecătorul de instrucţie. Vino mai 
aproape şi răspunde la întrebările mele. În ziua de şapte iulie anul 
curent, paznicul de cale ferată Ivan Semionov Akinfov, trecând 
dimineaţa pe linie, în dreptul verstei 114, te-a găsit deşurubând o 
piulita din cele cu care sunt fixate şinele de traverse. Uite 
piulita!... Cu ea te-au şi arestat. Asa a fost? 

— Ce să hie? 

— Aşa s-au întâmplat lucrurile, cum le declară Akinfov? 

— Păi da. 

— Bine, dar pentru ce desurubai piulita? 

— Ce sa hie? 

— Ja mai lasă pe „ce sa hie” şi răspunde la întrebare: pentru ce 
desurubai piulita? 

— Pai de, dacă n-aveam nevoie de ea, n-o deşurubam, spune cu 
glas răguşit Denis, uitându-se chiorâş în tavan. 

— ŞI ce nevoie ai avut de piulita? 


— De piulita? Pai noi le punem greutate la undita... 

— Care ,,no1”? 

— Noi, poporul... Adicätelea mujicii din Klimovka. 

— Ascultă, omule, mie să nu-mi faci pe prostul. Vorbeşte 
omeneste. Ce-i povestea asta cu greutatea? N-are rost să îndrugi 
minciuni! 

— N-am minţit de când m-a făcut mama şi o să mă apuc să mint 
aşa, nitam-nisam? mormăie Denis, clipind din ochi. Păi spuneţi şi 
dumneavoastră, Înălţimea Voastră, se poate fără greutate? Dacă 
agäti un peştişor viu sau un vierme de cârligul unditei, cum vreți 
să se ducă la fund fără greutate? Auzi ca mint... zâmbeşte 
batjocoritor Denis. Doar n-are pestisorul ăla pe dracu” în el, să 
prindă peştele mare, dacă rămâne la faţa apei! Bibanul, ştiuca şi 
mihaltul vânează peştişorii care stau la fund. Dacă momeala 
pluteşte deasupra, apoi cine s-o apuce? Doar vreun avat, şi ăla 
prea arar... La noi în râu nu-s avati... Că lor le place in ape mai 
întinse. 

— ŞI de ce îmi vorbeşti acum de avati? 

— Pai dumneavoastră m-ati întrebat! La noi şi boierii tot asa 
pescuiesc. Nici măcar un tanc nu s-ar apuca să pescuiască fara 
greutate. Fireşte, unul care nu se pricepe o să se ducă la pescuit şi 
fără greutate. Că nărodul, ce ştie el? 

— Prin urmare, spui că ai deşurubat piulita pentru a face din ea 
o greutate? 

— Apai cum! Doar nu ca să joc arşice cu ea! 

— Dar pentru greutate puteai să iei o bucată de plumb, un 
glonte... un cui oarecare... 

— Plumb nu găseşti pe drum; trebuie să-l cumperi, iar un cui 
nu-i bun pentru treaba asta. Nici că se poate ceva mai potrivit 
decât o piulita... E grea şi are gaură. 

— Jar faci pe prostul! Parcă te-ai fi născut ieri, sau ai fi căzut din 
cer. Nu înţelegi ce urmări poate să aibă această deşurubare, 
nătărăule? Dacă paznicul nu ar fi fost cu ochii în patru, ar fi putut 
deraia un tren, ar fi murit oameni! Si numai tu i-ai fi omorât! 


— Ferească sfântul, Înălţimea Voastră! De ce să-i omor? Doar 
nu suntem niscaiva păgâni, sau niscaiva răufăcători? Slavă 
Domnului, am trăit o viaţă de om şi nu numai că n-am omorât pe 
nimeni, dar nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva... Izbaveste- 
mă şi miluieşte-mă, Maică Precistă... Se poate una ca asta! 

— Şi de ce crezi că se produc accidentele de cale ferată? Se 
deşurubează două-trei piulite — şi gata accidentul. 

Denis zambeste ironic şi se uită neîncrezător la judecătorul de 
instrucție. 

— Oare!? De câți ani deşurubează tot satul piulite, si ferit-a 
sfântul să se fi întâmplat ceva, iar dumneavoastră vorbiti de 
accident... şi cum că aş fi omorât oameni... Dac-aş fi scos o şină, 
sau, să zicem, aş fi pus o bârnă de-a curmezisul liniei, ei, atunci 
poate că s-ar fi răsturnat trenul, dar asa... Ptiu! O piulita! 

— Dar înţelege, omule, că piulitele prind şinele de traverse! 

— Asta o stim noi... Doar nu le deşurubăm pe toate... mai şi 
lăsăm din ele... O facem şi noi cu socoteală... pricepem şi noi 
câte ceva. 

Denis cască şi îşi face semnul crucii peste gură. 

— Anul trecut un tren a deraiat chiar prin locurile acestea, spune 
Judecătorul de instrucţie. Acum înţeleg de ce... a fost... 

— Ce sa hie? 

— Spun ca acum inteleg de ce a deraiat trenul anul trecut... Da, 
inteleg! 

— Pai de aia sunteti dumneavoastra cu carte, ca sa le intelegeti 
pe toate, binefacatorilor... A stiut Dumnezeu cui sa dea minte... 
Asa că dumneavoastră ati şi judecat cum şi ce, nu ca paznicul care 
de! e tot mujic, n-are minte, te înhaţă de guler şi te taraie după 
el... Întâi să judece cum e cazul, apoi să te inhate! Ce să zic, dacä- 
1 mujic, are şi minte de mujic... Mai însemnați acolo în hârtii, va 
rog, Înălţimea Voastră, că mi-a tras şi doi pumni în gură şi unul în 
piept. 

— Când s-a facut perchezitie la tine, s-a găsit încă o piuliţă... 
Din ce loc ai desurubat-o pe aceea, şi când? 

— Vorbiti de piulita care era sub ladita rosie? 


— Nu ştiu unde o tineai, dar ştiu că s-a mai găsit. Când ai 
deşurubat-o? 

— N-am desurubat-o eu, mi-a dat-o Ignaska, băiatul lui Semion 
strâmbul. Vorbesc de aia de sub ladita, că pe a din curte, din sanie, 
am deşurubat-o cu Mitrofan. 

— Care Mitrofan? 

— Mitrofan Petrov... N-ati auzit de el? E de la noi din sat. Face 
navoade şi le vinde boierilor. Lui îi trebuie multe piulite din alea. 
Vreo zece bucăţi de fiecare năvod... 

— Ascultă... Articolul 1081 din Codul Penal spune că, pentru 
orice deteriorare a liniei ferate făptuită cu premeditare şi care 
poate să primejduiască circulaţia trenurilor pe acea linie, vinovatul 
care a ştiut că drept urmare a faptei sale trebuie să se producă un 
accident... înţelegi? Tu ai ştiut! Fiindcă nu se putea să nu ştii la ce 
duce această deşurubare... vinovatul este condamnat la muncă 
silnică. 

— Fireşte, dumneavoastră ştiţi mai bine... Noi suntem oameni 
nestiutori... Ce pricepem noi? 

— Pricepi totul! Atât că minţi şi te prefaci că nu pricepi nimic. 

— De ce să mint? Intrebati în sat, dacă nu mă credeţi... Numai 
obletul se prinde fără greutate la undita; tot ce-i mai mic ca 
porcusorul, nu se lasă ademenit dacă n-ai greutate la undita. 

— Și de avat nu mai spui nimic? zâmbeşte în batjocură 
judecătorul de instrucţie. 

— Avat nu se prea află pe la noi... Dacă laşi undita drept 
deasupra apei, cu o muscă pe cârlig, poţi prinde un clean, dar asta 
rar de tot. 

— Acum lasă vorba... 

Se aşterne tăcerea. Denis se mută mereu de pe un picior pe altul, 
se uită la masa cu postav verde şi clipeste întruna din ochi, ca şi 
cum în fata lui n-ar fi postav, ci ar străluci soarele. Judecătorul de 
instrucție scrie repede. 

— Pot să plec? întrebă Denis după un timp de tăcere. 

— Nu. Sunt dator să te pun sub pază şi să te trimit la închisoare. 


Denis încetează de a clipi din ochi şi, ridicându-şi sprâncenele 
stufoase, priveşte întrebător la magistrat. 

— Adicătelea cum, la închisoare? N-am vreme, Înălțimea 
Voastră, că trebuie să mă duc la târg; am de luat de la Egor trei 
ruble pentru grăsime... 

— Taci din gură, nu mă încurca. 

— La închisoare... Dacă aş avea pentru ce, aş merge, dar asa... 
din senin... Pentru ce? Nici n-am furat, nici nu m-am bătut cu 
nimeni... lar dacă aveţi vreo bănuială pentru ramasita aia de dare, 
apăi să nu credeţi ce spune primaru’... Întrebaţi-l pe domnul 
membru permanent al zemstvei... Că primarul, ca să vorbim 
drept, nu ştie de frica sfintei cruci. 

— Ti-am mai spus să taci! 

— Păi, eu tac... ce să fac, bolboroseste Denis. Da’ vezi că 
primarul a încurcat socotelile... pot să jur, pe sfânta cruce... 
Suntem trei frați: Kuzma Grigoriev, adicătelea, Egor Grigoriev şi 
cu, Denis Grigoriev... 

— Nu pot să scriu din pricina ta!... Hei, Semion! strigă 
Judecătorul de instrucţie. Luaţi-l! 

— Suntem trei frați, mormăie Denis, in timp ce doi soldaţi 
zdraveni il înşfacă şi îl scot din cameră. Un frate nu-i vinovat de 
ce face ailalti... Dacă Kuzma nu plăteşte, înseamnă să răspundă 
Denis... halal judecată! A murit răposatul moşier, generalul, fie-i 
tärâna uşoară, că altfel vă arăta el vouă, judecătorilor... Trebuie 
judecat cu pricepere, nu aşa, pe degeaba... Poate să pună să te bată 
si cu nuiele, da’ să ştii că ai pentru ce, că-i pe bună dreptate... 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, Nr. 200, 24 iulie, la 
rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Sceneră). Semnata: A. Cehonte. A intrat, 
fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu 
neînsemnate modificări, a intrat în ediţiile ulterioare ale aceleiaşi culegeri. A 
fost inclusă, cu înlocuirea câtorva cuvinte, în Culegerea de opere din anul 
1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 

Conform amintirilor lui V. Ghiliarovski, povestirea e întemeiată pe un caz 
real, anume procesul ţăranului Nikita Hromoi din satul Kraskovo, gubernia 
Riazan. („Culegere jubiliară Cehov”, Moscova, 1910, pag. 369-370). 


A2:99 


Povestirea a fost trecută de L. Tolstoi în „categoria întâi” a operelor lui 


Cehov (vezi lista povestirilor lui A. Cehov, notate de L. Tolstoi, din cartea: D. 
Makovitki ,,Notite din Iasnaia Poliana”. Ediţia 2-a, Moscova, 1923). 


Filozoful 


O amiază dogoritoare. În văzduh, niciun foşnet, nicio mişcare... 
Întreaga fire pare o moşie fără hotar, uitată de Dumnezeu şi de 
oameni. Sub frunzişul ofilit al teiului bătrân din fata locuinţei sale, 
Jaskin, directorul închisorii, stă la o mäsutä cu trei picioare, 
împreună cu Pimfov, inspectorul şcolii judeţene, venit la el in 
vizită. Amândoi şi-au lepădat haina şi şi-au descheiat jiletca; sunt 
asudati, cu obrajii stacojii şi parcă fără viata; ai zice că arsita 1-a 
stors de orice vlagă. Pimfov mai ales e molesit de tot, pare sfârşit; 
ochii îi sunt tulburi, buza de jos îi atârnă bleagă. În schimb 
privirea şi fruntea lui laşkin trădează o oarecare activitate; 
pesemne că se gândeşte la ceva... Prieteni se uită unul la celălalt, 
tac şi îşi exprimă chinurile gâfâind şi omorând cu palma muştele. 
Pe masă se află o carafă cu votcă, o bucată de carne fiartă, numai 
zgârciuri, şi o cutie de sardele plină cu sare cenușie. Primul, al 
doilea şi al treilea păhărel au şi fost date pe gât... 

— Da! izbucneste deodată Iaskin, atât de brusc, încât câinele, 
care motaia lângă masă, se sperie şi fuge mai la o parte, cu coada 
între picioare. Da! Orice ai spune, Filipp Maximici, in limba rusă 
sunt multe semne de punctuație de prisos! 

— Cum adică? De ce? întreabă modest Pimfov, pescuind din 
paharut o aripioară de muscă. Semne sunt multe, e drept, dar 
fiecare îşi are rostul şi locul lui. 


— Ba să mă ierti! Toate semnele astea n-au niciun chichirez. 
Le-au scornit doar aşa... ca să se afle-n treabă... Iti pune unul o 
duzină de virgule într-un rând şi se crede tare deştept. Substitutul 
de procuror Merinov, bunăoară, iti trânteşte virgula după fiecare 
cuvânt. Ca ce? Stimate domn — virgulă, vizitând închisoarea în 
ziua cutare — virgulă, am  observat — virgulă, că  arestatii — 
virgulă... ptiu! Îţi joacă înaintea ochilor! Si în cărţi e la fel... 
Punct şi virgulă, două puncte, fel de fel de ghilimele. Ti-e şi sila să 
citeşti. Ba se mai întâmplă să dai şi peste câte un deştept căruia 
nu-i ajunge un singur punct şi care-ţi înşiră un rând întreg de 
puncte... Pentru ce, mă rog? 

— Aşa cere ştiinţa... oftează Pimfov. 

— Stiinta!... Asta-i întunecarea minţii, nu ştiinţă... Ati nascocit- 
o ca să faceţi pe grozavii... să aruncaţi praf în ochi... Uite, de 
pildă, în nicio limbă străină nu există litera „iati””*, iar în Rusia 
există... Ce rost are litera asta, te întreb? Nu-i totuna dacă scriu 
„hleb” cu „aati” sau cu „e? 

— Cum poţi spune aşa ceva, Ilia Maximici? exclamă indignat 
Pimfov. Cum o să scrii ,, hleb” cu „e? Zău, nici nu-mi vine să te 
mai ascult! 

Pimfov isi goleşte paharutul şi, clipind supărat, întoarce capul in 
altă parte. 

— Multe bătăi am mai mâncat pentru blestematul ăsta de 
„iati”! continuă Iaskin. Îmi aduc aminte cum m-a scos o dată 
profesorul la tablă şi mi-a dictat: „Lekar uehal'”*. Am scris 
„lekar ” cu „e”. Mi-a tras o bătaie. După o săptămână, m-a scos iar 
la tablă şi m-a pus să scriu aceleaşi cuvinte. De data asta, am scris 
cu „iati”. Dar mi-a tras altă bătaie. «Pentru ce, Ivan Fomici? Nu 
mi-ati spus chiar dumneavoastră că aici se scrie cu „iati'?» «Da, 
dar atunci greşeam — mi-a răspuns el — ieri am citit articolul unui 
academician despre folosirea lui ,,iati” în cuvântul ,,/ekar” şi mă 
declar de acord cu academia de ştiinţe. Iar pe tine te bat din datorie 
fata de jurământul pe care l-am depus...» Şi dă-i şi dä-1. Vlasiutka 
al meu e mereu cu urechea umflata din pricina aceluiaşi ,,iati’’... 
Dacă aş fi ministru, aş interzice ăstora de-alde voi să zăpăcească 


lumea cu litera ,,iati”’. 

— Rămâi sănătos, oftează Pimfov, clipind din ochi şi punându- 
si haina. Nu pot să te mai ascult vorbind astfel despre ştiinţă... 

— Ei, poftim! Uite că s-a supărat! spune Iaskin, apucându-l pe 
Pimfov de mânecă. Am vorbit şi eu aşa... ca să spun ceva... Hai, 
stai jos să mai bem un păhărel! 

Pimfov îşi reia locul cu un aer demn, goleşte păhărelul şi 
întoarce capul în altă parte. Şi iarăşi se aşterne tăcerea. Feona, 
bucătăreasa, trece pe lângă ei cu un ciubăr de lături. Se aude 
plescaitul lăturilor şi scheunatul câinelui, pe care l-a stropit. Mutra 
fără vlagă a lui Pimfov se pleosteste şi mai mult; te aştepţi ca 
dintr-o clipă în alta capul să 1 se topească de căldură şi să înceapă 
să-l curgă pe jiletca. Pe fruntea lui Iaskin se îngrămădesc creturi. 
Priveşte cu multă luare aminte la carnea plină de zgârciuri şi 
cugeta... Un invalid de război se apropie de masă, se uită 
posomorât cu coada ochiului la carafa de votcă şi, văzând-o goală, 
mai aduce una... Prietenii beau. 

— Da! izbucneste iarăşi pe neaşteptate Iaskin. 

Pimfov tresare şi se uită la el speriat: ce erezii o să mai îndruge? 

— Da! repetă Iaşkin, privind îngândurat la carafă. După părerea 
mea, sunt şi multe ştiinţe de prisos! 

— Cum adică? întreabă Pimfov cu glasul sugrumat. Care sunt 
ştiinţele pe care dumneata le socoti de prisos? 

— O grămadă!... Cu cât mai multe ştiinţe învaţă omul, cu atât 
îşi închipuie că e mai mare lucru de capul lui. Se face mai fudul... 
Eu unul aş spânzura toate... ştiinţele astea... Ei poftim... uite că 
s-a supărat! Dar iute iti mai sare tandara! Zau, nu poate omul 
spune o vorbă! Stai jos să mai bem un păhărel! 

Făcându-şi îmbufnată loc cu coatele ei grăsane, Feona pune în 
fata prietenilor o strachină cu ciorbă. Se aud sorbituri şi clefaieli 
zgomotoase. Trei câini şi o pisică răsar ca din pământ, se aşază în 
fata mesei şi se uită cu jind la gurile care molfăie de zor. După 
ciorbă, Feona aduce păsat de hrişcă cu lapte, pe care îl trânteşte pe 
masă cu atâta mânie, încât lingurile şi cojile de pâine sar cât colo. 


Înainte de a înfuleca păsatul, prietenii golesc în tăcere câte un 
păhărel. 

— De altfel totul pe lumea asta e de prisos! spune deodată 
askin. 

Pimfov scapă lingura pe genunchi şi se uită speriat la Iaiskim; ar 
vrea să protesteze, dar limba 1 s-a îngreuiat de băutură şi gura îi e 
plină de păsat... In loc de obisnuitul lui „cum adică?” nu scoate 
decât un fel de mârâit. 

— Totul e de prisos... continua Iaskin. Şi ştiinţele, şi oamenii... 
si închisorile, şi mustele... şi pasatul de hrişcă... $i dumneata esti 
de prisos... Cu toate că eşti un om de treabă şi crezi în Dumnezeu, 
eşti şi dumneata de prisos... 

— La revedere, Ilia Maximici! bolboroseste Pimfov, silindu-se 
să-şi îmbrace haina şi neizbutind cu niciun chip să nimerească 
manecile. 

— Uite acum, bunăoară: ne-am îmbătat, ne-am ghiftuit, şi 
pentru ce? Numai aşa... Toate astea-s de prisos... Mâncăm, şi nu 
ştim singuri pentru ce... Ei, poftim... uite că s-a supărat! Spun şi 
cu aşa... ca să vorbim ceva. Unde vrei să te duci? Stai, frate, mai 
discutăm... mai bem câte un păhărel! 

Din nou se aşterne tăcerea, întreruptă din când în când de 
zăngănitul păhărelelor şi de sughituri de betiv... Soarele începe să 
coboare către asfintit şi umbra teiului creşte din ce în ce. Feona 
vine iar, gâfâind zgomotos şi, cu mişcări înciudate, aşterne lângă 
masă o cergă. Prietenii golesc în tăcere ultimul păhărel, se întind 
pe läicer şi, intorcandu-si spatele unul altuia, atipesc... 

„Slavă Domnului, se gândeşte Pimfov, astăzi n-a apucat să 
ajungă până la geneză şi până la ierarhie; că ti se face părul 
măciucă şi-ţi vine să-ți iei lumea în cap...” 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 32, 10 august. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite” şi în ediţiile 
ulterioare ale culegerii. A fost revăzută stilistic pentru Culegerea de opere din 
anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 


Tată de familie 


De obicei, toate acestea se petrec după o pierdere serioasă la 
cărți, sau după o beţie, când stomacul bolnav începe să se revolte. 
Stepan Stepanici Jilin se trezeşte din somn mahmur şi din cale 
afară de posomorât. E ciufulit, plouat şi acru; fata lui pământie 
exprimă nemulțumire: nu ştii dacă e supărat sau dacă îi e sila de 
ceva. Se îmbracă încet, îşi bea pe îndelete apa de Vichy şi începe 
să se plimbe prin toate încăperile. 

— Aş vrea să ştiu ce vită incaltata a umblat pe aici şi n-a închis 
uşile? bombăne el supărat, înfăşurându-se mai strâns în halat şi 
pufnind tare, cu scârbă. Să se ia de jos hârtia asta! De ce zace aici? 
Tinem douăzeci de servitori şi in casa parcă-i la birt. Cine a sunat? 
Cine dracu” o mai fi? 

— E baba Anfisa, care l-a moşit pe Fedea al nostru, îi răspunde 
nevasta. 

— Nu se mai isprăveşte odată cu pomanagiii ăştia!... 

— Dumnezeu să te mai înţeleagă, Stepan Stepanici! Chiar tu ai 
poftit-o şi acum faci gură! 

— Nu fac gură, vorbesc şi eu. Ai face mai bine, draga mea, să te 
apuci de treabă, în loc să stai aşa, cu mâinile în sân şi să-mi tot 
cauţi pricină. Pe onoarea mea dacă le înţeleg pe femeile astea! Nu 
le in-te-leg! Cum pot să stea zile întregi fără să facă nimic? 
Bărbatul munceşte, trage la jug ca un bou, ca o v-vită, şi nevasta, 
tovarăşa de viaţă, stă ca o cucoană mare, nu face nimic şi aşteaptă 


doar prilejul să se certe cu bărbatul, ca să-şi mai alunge urâtul. E 
timpul să te laşi, draga mea, de obiceiurile astea de elevă de 
pension. Nu mai eşti domnişoară, ci mamă, soţie! Întorci capul? 
Aha! Nu-ţi place să auzi tristul adevăr? 

— Constat că nu spui adevăruri triste decât când te doare ficatul. 

— Sigur! Dă-i drumul cu scenele, dă-i drumu”! 

— la spune! Ai tras ieri un chef în vreun restaurant din 
împrejurimile oraşului? Sau ai jucat cărți pe la cineva? 

— $1 chiar de ar fi aşa? Mă priveşte! Nu dau socoteală nimănui! 
Banii pe care-i pierd sunt ai mei! Ceea ce cheltuiesc eu şi ceea ce 
se cheltuieste in casa asta îmi aparține mie! Mă auziti? Mie! 

Si aşa mai departe, pe acelaşi ton. Niciodată însă Stepan 
Stepanici nu se arată mai înţelept, mai virtuos, mai sever şi mai 
drept ca în timpul prânzului, când toţi cei din casă sunt adunaţi în 
jurul lui. Povestea începe de obicei cu supa. După ce a sorbit 
prima lingură, Jilin se încruntă şi încetează de a mai mânca. 

— Nemaipomenit... mormäie el. După câte vad, voi fi nevoit sa 
mananc la birt. 

— Ce-1? se nelinisteste nevasta. Nu-i buna supa? 

— Trebuie să ai un gust porcesc ca să mănânci lăturile astea! 
Curat potroacă, şi miroase şi a cârpă murdară... În loc de ceapă, 
parcă ati băgat in ea plosnite... E pur şi simplu revoltător, Anfisa 
Ivanovna! se adresează el babutei, care e poftita la masă. Spune şi 
dumneata: În fiecare zi, dau o groază de bani pentru cosnita... mă 
lipsesc de atâtea şi, când colo; iată ce mi se dă să mănânc! Se vede 
că dumnealor vor să-mi las serviciul şi să mă duc chiar eu la 
bucătărie să gătesc. 

— Dar supa-i bună astăzi... bâiguie sfios guvernanta. 

— Da? Găseşti? se răsteşte Jilin, privind-o mânios. De altfel, 
fiecare cu gusturile lui. În general, trebuie să mărturisesc că nu ne 
potrivim deloc la gusturi, Varvara Vasilievna. Dumitale, bunăoară, 
iti place purtarea acestui bäietas (cu un gest teatral Jilin îl arată pe 
fiul său, Fedea), eşti încântată de el, pe când eu... eu sunt revoltat. 
Da! 


Fedea, un băiat de şapte ani, palid, bolnăvicios, se opreşte din 
mâncat şi lasă ochii în jos. Chipul lui se face şi mai palid. 

— Da, dumneata eşti încântată, iar eu revoltat... Nu ştiu care 
dintre noi are dreptate, dar îndrăznesc să cred că, în calitate de 
tată, imi cunosc mai bine fiul decât dumneata. Uită-te la el cum stă 
pe scaun! Oare aşa stă un copil bine-crescut? Aşază-te cum se 
cuvine! 

Fedea ridică bărbia în sus, isi lungeşte gâtul şi 1 se pare că stă 
mai drept. În ochi i se ivesc lacrimi. 

— Mănâncă! Tine lingura ca lumea! Stai ca-ti arăt eu tie, băiat 
rău ce esti! Să nu indraznesti să plângi! Uită-te la mine! 

Fedea îşi dă silinta să-l privească drept în fata, dar obrazul îi 
tremură şi ochii 1 se umplu de lacrimi. 

— A-a-a... plângi? Tu eşti vinovat şi tot tu plângi? Treci la colt, 
dobitocule! 

— Dar... să-şi mănânce mai întâi prânzul! îl apără mama. 

— Fără prânz! Asemenea tical... asemenea ştrengari n-au 
dreptul să-şi mănânce prânzul! 

Cu chipul schimonosit şi tremurând din tot trupul, Fedea se dă 
jos de pe scaun şi se duce la colt. 

— Să nu crezi că ai scăpat cu atât! continuă tatăl. Dacă nimeni 
nu vrea să se ocupe de educaţia ta, am s-o fac eu. N-am încotro... 
Cu mine n-ai să-ţi faci de cap şi nici n-ai să plângi la masa! 
Măgarule! Destul cu trândăvia! Ai înţeles? Destul! Tatăl tău 
munceşte, trebuie să munceşti şi tu! Nimeni nu mănâncă pe 
degeaba! Trebuie să fii om! Ma-ntelegi? Om! 

— Încetează odată, pentru Dumnezeu! îl roagă nevasta, pe 
frantuzeste. Măcar fata de străini stăpâneşte-te... Bătrâna aude 
totul şi, prin ea, va afla acum tot oraşul... 

— N-am ce ascunde! răspunde Jilin pe ruseste. Anfisa Ivanovna 
vede că am dreptate. Găseşti că ar trebui să fiu mulţumit de acest 
derbedeu? Ştii câţi bani mă costă? Sti, netrebnicule, cât mă costi? 
Sau crezi că am fabrică de bani, că-i capăt pe nimic? Nu scanci! 
Taci din gură! Mă auzi sau nu? Ce, vrei să te bat cu nuiaua, 
nemernicule? 


Fedea scoate un fel de scheunat şi începe să plângă cu hohote. 

— Asta-1 prea de tot! spune mamă-sa, sculându-se de la masă şi 
aruncandu-si şervetul. Niciodată nu ne tihneste masa! Mi se opresc 
bucăţile aici! 

Îşi arată gâtlejul şi, ducându-şi batista la ochi, iese din 
sufragerie. 

— S-a supărat doamna!... mormäie Jilin, zâmbind în sila. Prea e 
gingasa. De, Anfisa Ivanovna, astăzi, oamenilor nu le place sa 
audă adevărul... Şi tot pe mine mă scoate vinovat! 

Câteva minute se scurg în tăcere. Jilin aruncă o privire asupra 
farfuriilor şi, văzând că nimeni nu s-a atins încă de supă, scoate un 
oftat adânc şi se uită ţintă la chipul stacojiu, neliniștit, al 
guvernantel. 

— De ce nu mănânci, Varvara Vasilievna? întreabă el. Te simţi 
si dumneata jignita? Aşa-a... Nu-ţi place adevărul. Ce vrei, iarta- 
mă, asta mi-e firea: nu ştiu să fiu fatarnic... Vorbesc totdeauna pe 
şleau (un oftat). Observ însă că prezenţa mea aici e supărătoare. În 
faţa mea nu se poate nici vorbi, nici mânca... Ce să fac? De ce nu 
mi-ati spus-o? Aş fi plecat... Am să şi plec. 

Jilin se scoală de pe scaun şi se îndreptă cu o înfăţişare demnă 
spre uşă. Trecând pe lângă Fedea, care plânge cu hohote, se 
opreşte. 

— După cele ce s-au petrecut aici, esti liber, domnule, îi spune 
el lui Fedea, dând cu multă demnitate capul pe spate. Nu mă mai 
amestec în educaţia dumitale. Mă spăl pe mâini! Îţi cer iertare, că, 
dorindu-ti binele din toată inima, pärinteste, te-am tulburat, şi pe 
dumneata şi pe îndrumătoarele dumitale! Totodată, îmi declin 
pentru totdeauna răspunderea pentru soarta dumitale... 

Fedea scoate un țipăt şi începe să plângă şi mai tare. Jilin se 
îndreaptă cu multă demnitate spre uşă şi se retrage în iatacul lui. 

După un somn bun, Jilin începe să simtă mustrări de conştiinţă. 
Îi e ruşine de nevastă, de băiat, de Anfisa Ivanovna şi parcă are o 
piatră pe inimă, gândindu-se la cele întâmplate în timpul 
prânzului. Dar amorul propriu îi e prea mare, n-are curajul să fie 
sincer şi continuă să facă pe supăratul şi să mormăie... 


A doua zi de dimineaţă, se trezeşte într-o dispoziție minunată si 
fluieră vesel în timp ce se spală. Când intră în sufragerie să-şi bea 
cafeaua, îl găseşte pe Fedea care, zărindu-l, se scoală şi-l priveşte 
năuc. 

— Ce-i, tinere? il întreabă vesel Jilin, asezandu-se la masa. Ce 
mai e nou? Sanatos? Voinic? Hai, vino-ncoace, rotofeiule, sărută-l 
pe tatal tau! 

Palid, fără un zâmbet, Fedea se apropie de tatăl său si ii atinge 
cu buze tremurătoare obrazul; apoi se trage înapoi şi se aşază tăcut 
la locul lui. 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, Nr. 233, 26 august, 
la rubrica ,,Efemeride”, cu titlul: Tapi ispäsitori (Dedicat multor taţi). 
Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg. 

Scurtată, cu un titlu nou şi cu modificări stilistice, a fost inclusă în 
Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

Cu ocazia revizuirii, a fost schimbat titlul şi sfârşitul povestirii, iar textul a 
fost scurtat şi modificat din punct de vedere stilistic. 


Cadavrul 


O noapte tihnită de august. Ceaţa pluteşte molcom deasupra 
pământului şi învestmântă întinderile cu vălul ei läptos. In lumina 
Lunii pare când o mare liniştită, fără margini, când un uriaş zid 
alb. Văzduhul e umed şi rece. Dimineaţa e încă departe. La un pas 
de drumeagul ce şerpuieşte de-a lungul pădurii, pâlpâie un foc 
sărăcăcios. Un cadavru, acoperit din cap până-n picioare cu o 
pânză albă, nouă, zace la rădăcina unui stejar tânăr. Pe piept are o 
iconita de lemn. Lângă cadavru, chiar în marginea drumului, stă 
„schimbul””: doi ţărani care îndeplinesc una dintre cele mai grele şi 
neplăcute îndatoriri de la tara. Unul — un flăcău înalt, cu mustata 
abia mijită şi cu sprâncene negre, stufoase, îmbrăcat într-o scurtă 
ruptă şi incaltat cu opinci — stă în capul oaselor pe iarba udă, cu 
picioarele întinse, şi se sileşte să-şi omoare timpul, mesterind 
ceva. Stă aplecat şi, răsuflând din greu, ciopleşte o lingură dintr-o 
bucată colturoasa de lemn. Celălalt — un ţăran mărunt, cu obrazul 
smochinit, ciupit de vărsat, cu mustață rară si tacalie de tap — şi-a 
lăsat mâinile să atârne peste genunchi şi priveşte nemişcat, cu 
nepăsare, la foc. Între amândoi focuşorul trage alene să moară, 
înroşindu-le chipurile. E linişte. Se aude numai hârşâitul lemnului 
sub cuţit şi vreascurile umede trosnind la flacără. 

— Să nu adormi, Sioma!... spune cel tânăr. 

— Nu... nu adorm... gangaveste tacalia de tap. 


—Ai grijă... Nu prea-ti vine la îndemână să stai singur: te 
apucă groaza. Bine ar fi să povesteşti ceva, Sioma! 

— Nu... nu mă pricep... 

— Ciudat om mai esti şi tu, Siomuska! Alţii mai râd, mai spun o 
snoavă, mai zic un cântec; pe când tu, Dumnezeu să te-nteleaga! 
Stai ca o momâie şi-ţi holbezi ochiu la foc. Nu ştii să spui o vorbă 
ca lumea. Parcă ţi-e frică să vorbeşti! Trebuie să fi împlinit 
CINCIZECI de ani — şi ai mai puţină minte ca un copil... Tie nu-ţi 
pare rău că eşti un prostănac? 

— Ba îmi pare... răspunde posomorât täcälia de tap. 

— Crezi că nouă nu ne pare rău să te vedem aşa... prostovan? 
Eşti om de treabă, de băut nu bei, un singur lucru e păcat: n-ai 
minte în tartacuta. Dacă Dumnezeu te-a nedreptăţit din partea 
desteptäciunn, de ce nu cauţi barem tu să-ţi încherbi oleacă de 
minte... Sileşte-te un pic, Sioma... Oriunde auzi o vorbă mai de 
seamă, caută s-o pătrunzi, s-o ţii minte şi gandeste-te, gandeste-te 
mereu... Dacă nu poţi pricepe vreun cuvânt, da-ti toată silinta şi 
caută să judeci cu capul tau ce tâlc o fi având. Ai înţeles? Da-ti 
silinta! Dacă n-ai să cauţi tu singur să ajungi să ai minte, apoi tot 
prostănac, tot om de nimica ai să mori. 

Deodată, din pădure, se aude un fel de geamăt prelung. Ceva ce 
pare să se rostogolească din vârful unui copac foşneşte prin 
frunzişuri şi se präbuseste la pământ. Ecoul prelungeşte zgomotul 
pe înfundate. Flăcăul tresare şi priveşte întrebător spre tovarăşul 
său. 

— Vreo bufnita care omoară păsările, spune posomorat Sioma. 

— Ce zici, Sioma, a venit vremea să pornească păsările spre 
ţările calde? 

— A venit. 

— Când se crapă de ziuă, te cam strânge în spate. E fr-r-rig! 
Cocorul e o făptură gingaşă, friguroasă. Pentru el, asta-i moarte. 
Eu nu-s cocor, şi tot am îngheţat... la mai aruncă nişte vreascuri 
pe foc! 

Sioma se scoală şi intră în desişul întunecat. Cât timp 
mosmondeste prin tufe, rupând crengi uscate, flăcăul îşi acoperă 


ochii cu palma şi tresare la fiecare trosnet. Sioma aduce un braţ de 
vreascuri şi-l pune pe foc. Flacăra linge nehotărât crengile negre 
apoi, deodată, ca la o comandă, le cuprinde şi aruncă o văpaie 
roşietică pe chipul celor doi ţărani, pe drum, pe pânza albă prin 
care se ghicesc brațele şi picioarele mortului, pe iconita... 
„Schimbul” tace. Flăcăul îşi incovoaie şi mai tare spinarea şi 
ciopleşte cu şi mai multă încordare lingura. Tacalia de tap sta 
nemiscata, ca şi înainte, şi nu-şi 1a ochii de la foc... 

— Voi, ce urâţi Sionul... rusinati-va în fata Domnului”, răsună 
deodată un glas pitigäiat, cântând prin liniştea nopţii, apoi se aud 
paşi domoli şi în lumina roşietică a focului se arată pe drum o 
siluetă omenească, într-o rasă scurtă de călugăr, cu o pălărie cu 
boruri largi şi cu o traistă în spinare. 

— Facă-se voia ta, Doamne! Maică Precistă! spune silueta cu 
glas subtirel, dar ragusit. Zărit-am focul prin bezna nopţii şi 
înveselitu-mi-s-a sufletul... Am crezut întâi că-i un popas de 
noapte, apoi m-am gândit: cum să fie popas, dacă nu se vad cai? 
Nu cumva or fi hoţi, gânditu-m-am iarăşi, niscai tâlhari care-l 
aşteaptă pe Lazar cel bogat? Nu cumva o fi semintia țigănească ce 
aduce jertfă idolilor? $i înveselitu-mi-s-a sufletul... Du-te, robul 
lui Dumnezeu, Feodosi, mi-am spus eu, şi primeste-ti cununa de 
mucenic! Si m-am simţit mânat spre foc, ca un fluture cu aripi 
străvezii. Acum stau înaintea voastră şi vă citesc în suflet după 
fizionomia exterioară: nu sunteţi nici hoţi, nici păgâni. Pace vouă! 

— Bine-ai venit! 

—Nu cumva stiti, crestinilor, cum se ajunge la fabrica de 
caramizi a lui Makuhin? 

— E aproape. O 1ei, carevasazica, drept înainte pe drumul ăsta, 
faci vreo două verste şi dai de Ananova, satul nostru. Din sat, 
taică, o iei la dreapta, de-a lungul malului şi ajungi la fabrică. De 
la Ananova îs vreo trei verste. 

— Să vă dea Dumnezeu sănătate! Dar voi de ce staţi aici? 

— Ca martori. Uite mortul... 

— Cum? Ce mort? Maică Precistă! 


Drumetul vede pânza albă şi se sperie atât de tare, încât fara să 
vrea, face o săritură înapoi. Vederea neașteptată a cadavrului are 
asupra lui un efect covârşitor. Se zgribuleste şi rămâne cu gura 
căscată şi ochiu holbati... Stă aşa vreo trei minute, fără să scoată 
un cuvânt, ca şi cum nu şi-ar crede ochilor, apoi începe să 
bolboroseasca: 

— Doamne! Maică Precistă! Îmi vedeam de drum, n-am facut 
rău nimănui şi uite ce pedeapsă pe capul meu, aşa, din senin... 

— Dumneata ce eşti? îl întreabă flacaul. Fata bisericească? 

— N-u... nu... Umblu de la o mănăstire la alta, să mă rog... ÎI 
cunoaşteţi pe Mi... Mihail Polikarpici, administratorul fabricii? 
Sunt nepotul lui... Facă-se voia ta, Doamne! Dar voi, de ce stati 
aici? 

— Facem de paza... Asa avem porunca. 

— Aşa, aşa... bolboroseşte omul cu rasă, trecandu-si palma 
peste ochi. Şi de unde-i răposatul? 

— E un trecător. 

— Asta-i viata! Eu... eu am să... am să mă duc, fraților... M- 
am pierdut de tot cu firea. Mă tem de morți mai rău ca de orice, 
dragii mei... Poftim, spuneţi şi voi! Cat timp omul acesta a fost în 
viata, nimeni nu-l băga în seamă; acum însă, când e mort şi trupul 
îi putrezeşte, tremurăm în faţa lui ca în faţa unui vestit conducător 
de osti sau a unui preasfintit vlădică... Asta-i viata! Şi ce s-a 
întâmplat cu el? A fost omorât? 

— Dumnezeu ştie! Poate că a fost omorât, poate că a murit de 
moarte bună. 

— Aşa, aşa... Cine ştie, fraților, poate că sufletul lui gusta acum 
dulceata raiului! 

— Sufletul lui mai umblă încă pe aici, pe lângă trup... spune 
flăcăul. Nu părăseşte trupul timp de trei zile. 

— Mda... Ce frig e anul ăsta! Imi cläntäne dinţii... Vasăzică, o 
tin tot înainte... 

— Până dai de sat, iar de acolo o iei la dreapta, de-a lungul 
malului. 


— De-a lungul malului... Aşa... Ce să mai zăbovesc aici? 
Plec... Ramaneti cu bine, fraților! 

Omul cu rasă face vreo cinci paşi pe drum şi se opreşte. 

— Am uitat să las o copeica pentru înmormântare, spune el. Pot 
să las o copeică, fraţi creştini? 

— Asta trebuie s-o ştii tu mai bine, doar umbli pe la mănăstiri. 
Dacă a murit de moarte bună, o să-i fie de folos la pomenirea 
sufletului, dar dacă şi-a pus el singur capăt zilelor, apoi faci păcat. 

— Aşa-l... Poate că-i într-adevăr un sinucigaş! Mai bine îmi 
păstrez copeica. Of, păcatele mele, păcatele mele! Să-mi dai o mie 
de ruble si tot nu m-aş învoi să stau aici... Rämâneti cu bine, 
fraților! 

Omul cu rasă se îndepărtează încet şi se opreşte din nou. 

— Nu ştiu ce să fac... bolboroseşte el. Să rămân aici, lângă foc, 
să aştept zorile... mi-e frică. Să plec... iar mi-e frică. Tot drumul o 
să văd prin întuneric moroi... Pedeapsă de la Dumnezeu! Am 
făcut pe jos cinci sute de verste şi n-am patit nimic şi când să mă 
apropii de casă, am dat de belea... Nu pot să merg şi pace! 

— E drept, are de ce să-ţi fie frică... 

— Nu mi-e frică nici de lupi, nici de hoţi, nici de întuneric, dar 
de morți ma tem. Mă tem şi gata! Vă rog în genunchi, frați 
creştini, insotiti-ma până în sat! 

— N-avem voie să plecăm de lângă mort. 

—N-o să vadă nimeni, fraților! Zău că n-o să vadă! Dumnezeu 
o să vă răsplătească însutit! Hai taică, hai cu mine, fă-mi binele 
ăsta! Taică! De ce taci? 

— E prostănac... spune flăcăul. 

— Hai cu mine, prietene! Îţi dau cinci copeici! 

— Pentru cinci copeici parc-as merge, spune flăcăul, 
scărpinându-se în cap, dar n-avem voie... Doar dacă Sioma, 
prostănacul, vrea să rămână singur... atunci te însoțesc eu. Ce zici, 
Sioma, rămâi singur aici? 

— Rămân... se invoieste prostănacul. 

— Atunci s-a făcut. Haidem! 


Flăcăul se scoală în picioare şi pleacă împreună cu omul cu rasă. 
După un minut, paşii şi glasurile lor nu se mai aud. Sioma închide 
ochii şi motäie tihnit. Focul începe să se stingă şi peste cadavru se 
aşterne o umbră mare, neagră... 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 

Nr. 247, 9 septembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Mic tablou). 
Semnata: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu şi cu eliminarea unei fraze, in 
culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu înlocuirea câtorva 
cuvinte, a fost inclusă în ediţiile ulterioare ale aceleiaşi culegeri. Cu 
eliminarea câtorva fraze, a intrat în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. 
Publicăm textul din 1901. 

Subiectul povestirii e luat din practica medicală a lui Cehov. În ziua de 4 
iunie 1884, el îi scria lui N. Leikin: „M-am întors chiar acum de la o autopsie 
medico-legală, care a avut loc la 110 verste de Voskresensk... Un sătuc în 
panică, martorii, vătăşelul cu insigna lui, baba văduvă care bocea la 200 de 
paşi de locul autopsiei şi doi ţărani având însărcinarea de paznici pe lângă 
cadavru... Lângă paznici, care nu scot o vorbă, un mic foc, gata să se stingă... 
Păzirea cadavrelor, zi şi noapte, până la sosirea autorităților, constituie o 
îndatorire a ţăranilor, care nu-i plătită de nimeni...” 


Norocul femeilor 


Era la înmormântarea generalului locotenent Zapupirin”>. 
Grupuri numeroase de oameni, dornici să asiste la ridicarea 
sicriului, alergau din toate părţile spre casa răposatului, unde se 
auzea vuind muzica de înmormântare şi răsunau tot felul de 
comenzi. Într-unul dintre grupurile ce se grăbeau astfel, se găseau 
funcţionarii Probkin” şi Svistkov.” Amândoi erau cu nevestele 
lor. 

— Nu-1 voie! îi opri subcomisarul, un om cu chip blajin, 
simpatic, când se apropiară de cordonul de ordine. Nu-i voie! Vă 
rog să vă dati putin înapoi! Nu depinde de noi, domnilor! Mai 
înapoi, vă rog! La urma urmei, fie! Doamnele pot trece... Poftiti, 
mesdames, dar... dumneavoastră, domnilor, nu, vă rog foarte 
mult... 

Nevasta lui Probkin şi cea a lui Svistkov roşiră de ingaduinta 
neașteptată a subcomisarului şi se strecurară repede prin lanţul de 
jandarmi, în timp ce bărbaţii lor rămaseră de partea cealaltă a 
zidului viu, admirând cefele ostaşilor pedestri şi călări. 

— S-au învârtit! spuse Probkin, privind cu jind şi aproape cu 
pică în urma celor două femei ce se îndepărtau. Ce noroc au 
motatele astea! Sexului bărbătesc nu 1 se vor acorda niciodată 
privilegiile femeilor. Ce au deosebit nevestele noastre? Ca să 
vorbim drept, sunt femei din cele mai obişnuite, pline de 
prejudecăţi, şi totuşi au fost lăsate să treacă, pe când ţie şi mie nu 


ne-ar da drumul pentru nimic în lume, chiar de am fi consilieri de 
stat. 

— Ciudat mai judecaţi, domnilor! spuse  subcomisarul, 
aruncându-i lui Probkin o privire plină de dojană. Dacă vi se dă 
drumul, incepeti să vă imbranciti şi să faceţi scandal, pe când o 
doamnă, prin însăşi firea ei gingaşă, nu şi-ar permite niciodată aşa 
ceva. 

— Ba, să mă ierti, domnule! se supără Probkin. Doamnele se 
îmbrâncesc mai mult ca noi în aglomeratie. Bărbatul stă liniştit şi 
priveşte într-un singur loc, pe când femeia dă din mâini şi se tot 
suceşte, ca nu cumva să 1 se mototolească toaleta. Ce să mai 
vorbim! Sexul slab are noroc în toate privintele! Femeile nu-s 
luate în armată, se duc gratuit la baluri, sunt scutite de pedepse 
corporale... Si pentru care merite, mă rog? Dacă o fată îşi scapă 
batista, trebuie să 1-o ridici, dacă intră într-o odaie, trebuie să te 
scoli şi să-i oferi scaunul, dacă pleacă, trebuie s-o insotesti... Dar 
să luăm rangurile! Ca să ajungem la rangul de consilier de stat, 
bunăoară, tu sau eu trebuie să muncim toată viaţa, pe când o fată, 
într-o jumătate de ceas s-a cununat... cu un consilier de stat — şi 
gata, e cineva. Ca să ajung prinţ sau conte, ar trebui să cuceresc 
lumea întreagă, să iau Șipka“, să fi fost ministru, pe când o 
Varenka sau Katenka oarecare, încă cu cas la gură, Doamne, iartă- 
mă, îşi învârteşte trena in fata unui conte, îi face ochi dulci — şi, 
gata, e contesă... Acum tu eşti secretar de gubernie... Se poate 
spune că ţi-ai câştigat acest rang cu sângele şi cu sudoarea ta: dar 
Maria Fomisna a ta? Pentru ce-i nevastă de secretar de gubernie? 
Din fiica de popă, a ajuns de-a dreptul nevastă de funcționar. Halal 
de aşa nevastă! Dacă i-ai da să facă ce facem noi, cu siguranţă că 
ar trece la ieşire toate hârtiile intrate şi viceversa. 

— În schimb, naşte în durere, observă Svistkov. 

— Mare lucru! Dacă ar avea de-a face cu un şef ursuz şi rău, 
chiar şi durerile facerii i-ar părea o plăcere. Sunt privilegiate în 
toate! O domnişoară sau o doamnă oarecare din lumea noastră 
poate să trântească unei excelente nişte lucruri pe care tu n-ai 
îndrăzni să le spui nici în fata intendentului. Da, da... Maria 


Fomişna a ta poate sa se plimbe oricând braţ la braţ cu un consilier 
de stat, dar ia încearcă tu să iei de brat un consilier de stat! 
Încearcă numai! În casa unde stau eu, chiar sub noi, locuieşte nu 
ştiu ce profesor universitar cu nevastă-sa... E Excelenţă, are Sf. 
Ana gradul întâi, dar tot timpul aud cum îl sapuneste nevasta: 
„Dobitocule! Tampitule! Neghiobule!” $i e o femeie simplă, o 
targoveata. E drept că e nevasta lui legitimă şi n-are încotro; ca, de 
când lumea, e obiceiul ca nevestele legitime să te facă de două 
parale. Dar să vezi că acu’ şi cele nelegitime... câte nu-şi permit! 
Cât oi trăi, n-am să uit un caz. Am fost cât pe-aci să mă 
nenorocesc, dar am scăpat ca prin urechile acului; se vede că 
părinţii mei s-au rugat lui Dumnezeu pentru mine. Îţi aduci aminte 
că, anul trecut, şeful nostru, plecând în concediu la moşia sa, m-a 
luat cu dânsul să-i fac corespondenţa... Un fleac, lucram cam la 
un ceas pe zi. După ce isprăveam de scris, mă duceam să mă 
plimb prin pădure sau dădeam o raită pe la locuinţa servitorilor să- 
1 ascult cum cântă romanțe. Excelenţa noastră e holtei. Are de 
toate, din belşug, slugi cu duiumul — numai stăpână nu — n-are cine 
să vadă de gospodărie. Toţi cei din casă îşi fac de cap, nu 
ascultă... mai mare peste toți e o muiere, Vera Nikitisna, 
menajera. Ea toarnă ceaiul, ea comandă prânzul, tot ea ţipă şi la 
feciorii din casă... Afurisită muiere, frate dragă, otrăvită, cu o 
căutătură de satană. Grasa, rosie la fata, cu un glas pitigaiat... 
Când începe sa tipe la cineva, când isi dă drumul la glascior, iti 
vine să-ţi iei câmpii. Nu atât cu sudalmile te innebuneste, cât cu 
scheunatul ei. Doamne! Nu poate să trăiască nimeni din pricina ei. 
Si nu numai de servitori se lega scorpia, ci şi de mine... Asteapta 
numai, m-am gândit eu într-o zi, să prind clipa potrivită şi am să-i 
spun Excelenței Sale tot ce ştiu despre tine. Dumnealui e prins de 
grijile serviciului şi nu vede cum îl furi şi cum le scoţi sufletul la 
toţi; lasă, lasă, că am să-i deschid eu ochiu! Şi i-am deschis, frate 
dragă! I-am deschis aşa de bine, încât era cât p-aci să-i închid pe ai 
mei, pe veci. Si acum mă apucă groaza cand îmi aduc aminte. 
Treceam într-o zi pe coridor şi deodată aud urlete. La început am 
crezut că se taie un porc; trăgând însă mai bine cu urechea, mi-am 


dat seama ca Vera Nikitisna ocăra pe cineva: ,,Lepadatura 
dracului! Netrebnicule! Impielitatule!” Pe cine i-o fi căşunat 
astfel, mă întrebam eu? Si numai ce se deschide usa, frate dragă, şi 
văd ieşind val vârtej, pe cine crezi? Pe Excelenţa Noastră, roşu ca 
racul, cu ochii holbati, cu părul de parcă ar fi suflat necuratul prin 
el. Iar ea îl blagoslovea: ,,Netrebnicule! Impielitatule!” 

— Nu se poate! 

— Pe cuvântul meu de onoare! Ce să-ți spun! M-au trecut 
naduselile. Şeful a fugit la el în odaie, iar eu am rămas în coridor 
năuc, nemaiintelegand nimic. O muiere simplă, incultă, o 
bădărancă, să-şi permită astfel de vorbe şi de fapte! Asta 
înseamnă, m-am gândit eu, că şeful a vrut s-o dea afară, iar ea s-a 
folosit de împrejurarea că nu erau martori şi l-a făcut de trei 
parale. Ce-i mai păsa? De plecat, tot trebuia să plece! M-a cuprins 
mânia... M-am dus la ea în odaie şi i-am spus: „Cum ai îndrăznit, 
nemernico, să spui astfel de vorbe unei persoane cu vază? Crezi că 
dacă-i bătrân şi neputincios n-are cine să-i ia partea?” Ce să-ţi mai 
spun? l-am tras şi vreo două palme peste obrajii ei grasani. A 
început, frate dragă, să tipe cu glasul ei pitigäiat, să zbiere, fir-ar 
ea de trei ori blestemată, de nu mai ştiam cum să scap! Mi-am 
băgat degetele în urechi ca să n-o mai aud şi m-am dus în pădure. 
După vreo două ceasuri, văd un bäietas alergând spre mine: 
„Poftiţi la boier!” Mă duc. Intru. Stă infoiat ca un curcan şi nu se 
uită la mine. 

— „Ce bazaconii faci dumneata in casa mea?” ma întreabă 
el. „Adică cum? îi răspund. Dacă vorbiti de Nikitişna, n-am facut 
decât să vă iau partea, Excelenţă.” „Nu-i treaba dumitale să te 
amesteci în afacerile familiale ale altuia!” Intelegi? Familiale! Si 
când a început să mă ocărască, să mă facă de trei parale, am crezut 
că mi-a venit sfârşitul! A vorbit, a mârâit şi deodată, mă frate, a 
izbucnit nitam-nisam în râs: „Cum dracu” ai putut să faci aşa 
ceva? mi-a spus el.Cum de ai avut curajul? E uimitor! 
Nădăjduiesc însă, dragul meu, că toate acestea vor rămâne între 
noi... Înţeleg gestul dumitale de indignare, dar cred că vei fi de 
acord cu mine că rămânerea dumitale in casa mea nu mai e cu 


putință...” Ca să vezi, măi, frate! A rămas uimit că am fost în stare 
să trag o bătaie unei persoane atât de importante! ÎL îmbrobodise 
de tot muierea! E consilier intim, e decorat cu Vulturul Alb, n-are 
alt şef peste el, şi s-a lăsat robit de o muiere... Ma-ari privilegii 
mai are sexul feminin, mă frate! Dar... descoperă-te! Il scot pe 
general... Ia te uită ce de decoraţii, Doamne Dumnezeule! Zau, de 
ce or fi lăsat să treacă cucoanele înainte? Ce, ele se pricep la 
decoraţii? 
Începuse să cânte muzica. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 37, 14 septembrie. 
Semnată: A. Cehonte. Cu eliminarea frazei finale şi cu unele modificări 
stilistice, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 
1899. 


Bucătăreasa se mărită 


Grişa, un nodulet de vreo şapte ani, stătea lângă uşa bucătăriei, 
trăgea cu urechea şi se uita din când în când pe gaura cheii. În 
bucătărie se petrecea, după părerea lui, ceva neobişnuit şi 
nemaivăzut. La masa pe care se tăia de obicei carne şi ceapă, 
şedea un mujic trupes, vânjos, barbos, cu păr roscat, cu o picătură 
mare de sudoare pe nas şi îmbrăcat cu un caftan de birjar. Pe 
vârful celor cinci degete răşchirate ale mâinii drepte ţinea o 
farfurioară din care bea ceai, muşcând atât de zgomotos o bucată 
de zahăr, încât lui Grişa îi trecea un fior rece pe şira spinării. 
Bătrâna dădacă Axinia Stepanovna şedea în faţa lui pe un scăunel 
murdar şi bea şi ea ceai. Chipul ei era serios, dar în acelaşi timp 
avea un aer triumfător. Bucatareasa Pelagheia îşi făcea de lucru pe 
lângă cuptor şi era vădit că se silea să-şi ascundă cât mai bine faţa, 
pe care Grişa vedea o întreagă iluminatie: ardea pară şi juca în 
toate nuanțele, de la stacojiu până la galbenul de ceară. Mâinile îi 
tremurau şi umbla în nestire cu cutitele, cu furculitele, cu lemnele, 
cu cârpele. Robotea, mormäia, zăngănea, dar, în realitate, nu făcea 
nimic. Nu arunca nici o singură privire spre masa la care ceilalți 
doi beau ceai şi răspundea scurt, aspru, fără a întoarce capul, la 
întrebările puse de dădacă. 

— Bea, Danilo Semionici! îl imbia dadaca pe birjar. Da’ de ce 
bei numai ceai? Ar trebui sa gusti şi votcă! 


Si dădaca împingea spre musafir o sticlutä şi un pähärut şi, de 
fiecare dată, chipul ei lua o expresie din cele mai viclene. 

— Nu obişnuiesc... nu... se ferea întruna birjarul. Nu mă sili, 
Axinia Stepanovna! 

— Ciudat mai esti!... Eşti birjar şi nu bei... Un holtei nu se 
poate să nu bea. Ia un pic! 

Birjarul se uită cu coada ochiului la votcă, apoi la faţa vicleană a 
dădacei şi chipul lui luă o expresie la fel de vicleană: pe mine nu 
mă prinzi, vulpoaică bătrână, părea el să spună. 

— Nu beau, iartă-mă... La îndeletnicirea noastră, băutura nu-i 
bună. Un lucrător de fabrică poate bea, fiindcă nu se mişcă de pe 
locul lui, pe când noi suntem mereu în văzul tuturor, în public. 
Spune, nu-i aşa? Dacă intri la cârciumă, iti fuge calul; dacă te 
imbeti — e şi mai rău: poţi să adormi sau să cazi de pe capră. Aşa-i 
îndeletnicirea noastră. 

— $1 cât câştigi dumneata pe zi, Danilo Semionici? 

— După cum e ziua. Sunt zile când scot şi trei ruble, iar în altele 
mă întorc acasă fără o letcaie. O zi nu se potriveşte cu alta. În ziua 
de astăzi, îndeletnicirea noastră nu face doi bani. Birjari sunt cât 
lumea, o ştii şi dumneata: fânul e scump, iar muşteriii îs zgarciti, îi 
trage aţa să umble cu tramvaiul. Cu toate astea, slavă Domnului, 
n-am de ce să mă plâng. Îs hrănit, îs îmbrăcat şi... pot chiar să 
fericesc şi pe altcineva... (birjarul trase cu coada ochiului la 
Pelagheia)... dacă n-o zice ba. 

Grişa nu putu să asculte mai departe. Mamă-sa se ivi pe coridor 
şi-l pofti să se întoarcă în odaia copiilor. 

— Du-te şi învaţă! Nu-i frumos să asculti pe la uşi! 

Ajuns în odaia copiilor, Grişa deschise revista „Rodnoe slovo 
dar n-avea chef să citească. Cele văzute şi auzite adineauri 
treziseră în mintea lui o sumedenie de probleme. 

„Bucătăreasa se mărită... se gândea el. Ciudat lucru! Nu înţeleg 
de ce se mărită. Mămica s-a măritat cu taticu’, verişoara 
Verocika — cu Pavel Andreici. Dar cu taticu’ şi cu Pavel Andreici 
poţi, de bine de rău, să te märiti: au lant de aur, haine bune, 
ghetele le sunt întotdeauna lustruite; dar să te märiti cu un birjar 


9999 
9 


fioros, cu nasul roşu, cu pâslari... pfff!... Si de ce o fi vrând 
dădaca Axinia ca biata Pelagheia să se mărite?” 

Când musafirul plecă din bucătărie, Pelagheia veni în odăi şi se 
apucă să deretice. Era încă tulburată, roşie la fata şi parcă speriată. 
Abia atingea podeaua cu mătura şi curăța în fiecare ungher de vreo 
cinci ori. Zăbovi mult în odaia în care se afla mămica. Pesemne că 
singurătatea o apăsa, că simţea nevoia să vorbească, să-şi 
împărtășească gândurile cuiva, să-şi usureze sufletul. 

— A plecat! mormăi ea, văzând că mămica nu începe vorba. 

— Se cunoaşte că-i om de treabă, spuse mămica, fără să-şi ridice 
ochii de pe broderie. Nu bea, e aşezat. 

—Zău ca nu-l iau, conita! strigă deodată Pelagheia, 
îmbujorându-se toată. Zău că nu-l iau! 

— Lasă prostiile, că nu mai eşti copil. E un pas serios, trebuie 
chibzuit bine, dar nu are niciun rost să te sperii aşa, hodoronc- 
tronc. Iti place? 

— Vai de mine, cum vă puteţi închipui una ca asta? se rusina 
Pelagheia. Nu stiu zau de ce vorbiti asa... 

„Mai bine spunea: nu-mi place!” gândi Grisa. 

— Lasă mofturile! Hai recunoaşte: iti place! 

— Dar e bătrân, conita! U-u! 

— Ce tot trancanesti! se repezi cu gura, din odaia de alături, 
dădaca. N-a împlinit nici patruzeci de ani. Si ce-ţi trebuie unul 
tânăr? Doar nu te mariti cu frumuseţea, proasto!... Ia-l şi gata. 

— Zău că nu-l iau! ţipă cu glas pitigaiat Pelagheia. 

— Prea multe nazuri faci! Ce naiba mai cauţi? Alta mi-ar fi 
mulţumit în genunchi şi tu o ţii pe-a ta: nu-l iau şi nu-l iau! Tu ai 
vrea să faci mereu ochi dulci factorilor şi medetatorilor. I se scurg 
ochii după medetatorul lui Grişenka, zău aşa, conita! Ptiu, 
nerusinata! 

— Îl ştiai mai de mult pe Danilo birjarul? întrebă conita pe 
Pelagheia. 

— De unde să-l ştiu? Azi l-am văzut întâi. L-a adus Axinia, 
dracu” să-l ia... Ce mi-a mai picat şi ăsta pe cap? 


La prânz, în timp ce Pelagheia servea la masă, toți căutau să-i 
prindă privirea şi o necăjeau cu birjarul. Pelagheia roşea până în 
vârful urechilor şi chicotea silit. 

„Pesemne că-i un lucru ruşinos să te märiti... gândea 
Grişa. Groaznic de ruşinos!” 

Mâncărurile erau toate sărate peste măsură, puii aproape cruzi $1, 
colac peste pupăză, farfurule şi cutitele scăpau din mâinile 
Pelagheei, ca de pe un raft şubred; dar nimeni nu-i spuse vreun 
cuvânt de mustrare, deoarece toţi îi înțelegeau starea sufletească. 
Numai o dată, taticu’ aruncă supărat servetul pe masa şi spuse 
mamicai: 

— Ce plăcere ai tu să insori şi să mariti pe toată lumea! Ce te 
priveşte? Lasă-i să se căsătorească singuri, cum vor! 

După prânz începură să se perinde prin bucătărie fetele în casă şi 
bucătăresele de pe la vecini şi până seara târziu se auziră şoapte. 
Dumnezeu ştie de unde aflaseră toate de petit. Trezindu-se pe la 
miezul nopţii, Grişa o auzi pe dădacă vorbind dincolo de perdea în 
şoaptă cu bucătăreasa. Dădaca îi dădea ghes, iar bucătăreasa, când 
plângea, când chicotea. Adormind iarăşi, Grişa visă că vrăjitorul 
Cernomor şi cu o vrăjitoare o răpiseră pe Pelagheia. 

A doua zi, lucrurile se liniştiră. Viaţa din bucătărie îşi reluă 
cursul obişnuit, ca şi cum birjarul nici n-ar fi existat pe lume. 
Numai uneori, dădaca îşi punea broboada cea nouă pe cap, lua un 
aer solemn şi aspru şi pleca undeva, lipsind vreo două ceasuri, 
pesemne pentru tratative. Pelagheia nu se întâlnea cu birjarul şi, 
dacă cineva îi aducea aminte de el, se aprindea şi tipa: 

— Nici nu vreau să mă gândesc la el, fir-ar el să fie de 
blestemat! Ptiu! 

Într-o seară, mămica intră în bucătărie pe când Pelagheia şi 
dădaca croiau acolo ceva de zor şi spuse: 

— Fireşte că poţi să-l ei, asta te priveşte, dar să ştii, Pelagheia, 
că el nu poate să locuiască aici... Tu ştii că eu nu admit să vină 
străini, în bucătărie. Vezi, nu uita asta... $i nici tie n-am să-ţi dau 
drumul pentru noapte. 


— Nu ştiu, zău, de ce vorbiti aşa, conita! începu să tipe cu glas 
pitigäiat bucătăreasa. De ce-mi tot scoateţi ochii cu el? Ducă-se la 
naiba! N-ar mai avea parte cine m-a blestemat, azi şi mâine... 

Într-o duminică dimineaţa, aruncând o privire în bucătărie, Grişa 
rămase incremenit. Bucătăria era ticsita de lume. Veniseră 
bucataresele din toata curtea, paznicul, doi vardisti, un subofiter cu 
galoane de vechime, bäietasul Filka... Acest Filka se învârtea de 
obicei lângă spălătorie, jucându-se cu câinii; acum însă era 
pieptănat, spălat şi ţinea în mână o icoană îmbrăcată în staniol. În 
mijlocul bucătăriei stătea Pelagheia într-o rochie nouă de stambă 
ŞI cu o floare în păr. Alături de ea stătea birjarul. Logodnicii erau 
roşii la fata, asudati şi clipeau mereu din ochi. 

— Ei... dacă nu mä-nsel, e timpul... începu subofiterul, după o 
tăcere îndelungată. 

Pelagheia îşi schimonosi fata şi izbucni în hohote de plâns... 
Subofiterul luă de pe masă o pâine mare, se aşeză lângă dădacă şi 
începu să dea binecuvântarea. Birjarul se apropie de subofițer, se 
închină până la pământ în faţa lui şi îi sărută mâna. Acelaşi lucru îl 
făcu şi în fata Axiniei. Pelagheia îl urmă în nestire, închinându-se 
şi ea până la pământ. În cele din urmă, uşa ce dădea afară se 
deschise, o ceaţă albă năvăli în bucătărie şi toată lumea iesi cu 
zgomot în curte. 

„Vai, sărmana de ea! se gândi Grişa, trăgând cu urechea la 
hohotele de plâns ale bucătăresei. Unde o duc? De ce tata şi mama 
nu fac nimic ca s-o apere?” 

După cununie şi până seara, în spălătorie se auziră cântece din 
gură şi armonică. Mămica era supărată foc că dădaca mirosea a 
votcă şi că, din pricina nunţii, n-avea cine să pregătească 
samovarul. Când Grişa se culcă, Pelagheia încă nu se întorsese. 

„Sărmana, o fi plângând pe undeva, prin întuneric! gândea el. lar 
birjarul ţipă la ea: Ssst! Ssst! Taci odată!” 

A doua zi dimineaţa, Pelagheia era în bucătărie. Birjarul se arătă 
si el câteva clipe. Multumi mămicăi şi adăugă, uitându-se aspru la 
Pelagheia: 


— Dumneavoastră, conitä, vă rog s-o paziti! Tineti-i loc de 
mamă! $i dumneata la fel, Axinia Stepanovna, să n-o laşi; vezi să 
se poarte cu cinste... să nu facă vreo şotie... Apoi, conita, 
binevoiti să-mi dati cinci ruble în contul lefii ei! Trebuie să-mi 
cumpăr un ham nou. 

Altă problemă pentru Grişa: Pelagheia trăia liberă, cum voia, 
fără să dea socoteală nimănui şi deodată, nitam-nisam, a venit un 
străin, care a primit, nu se ştie de unde, dreptul de a-i controla 
purtarea şi de a se înfrupta din avutul ei! Grişa se simţi amărât 
până la lacrimi. Fu cuprins de dorinţa patimasa de a o mângâia pe 
această victimă a silniciei omeneşti, aşa cum îi apărea lui 
Pelagheia. După ce alese din cămară mărul cel mai frumos, se 
furişă în bucătărie, 1-l băgă Pelagheei cu de-a sila in mână şi fugi 
ca un nebun înapoi. 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 254, 16 
septembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul (Povestire). Semnată: A. 
Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg. 

Cu eliminarea unei fraze, a intrat în ediţiile ulterioare ale culegerii, iar cu 
eliminarea câtorva fraze, în culegerea „Copii, Sankt Petersburg, 1889, şi în 
edițiile ulterioare (a 2-a şi a 3-a, Sankt Petersburg, 1890 şi 1895). Cu 
înlocuirea câtorva cuvinte, a fost inclusă în culegerea de Opere din anul 1900, 
vol. IT. Publicăm textul din 1900. 


Majurul Prişibeev 


— Plutonier major Prişibeev!%! Eşti învinuit că, în ziua de 3 
septembrie anul curent, ai comis delictul de ultraj cu loviri 
împotriva uriadnicului!®! Jighin, vătafului de plasă Aleapov!%, 
vătăjelului Efimov, martorilor Ivanov şi Gavrilov şi a încă şase 
țărani. Primi trei au fost ultragiati de dumneata în exercițiul 
functiunii. Iti recunosti vina? 

Majurul Prisibeev, cu o mutra smochinita, hapsana, ia poziţie de 
drepți şi răspunde cu glas ragusit, stăpânit, rostind apăsat fiecare 
cuvânt, ca şi cum ar comanda: 

— Înălțimea Voastră, domnule judecător de pace! După toate 
articolele legii, reiese precum că orice împrejurare trebuie arătată 
cu reciprocitate. Nu eu sunt vinovatul, ci toţi ceilalți. Toată 
daravera a pornit de la un mort decedat, Dumnezeu să-l 
odihnească. În ziua de trei am ieşit şi eu la plimbare cu nevastă- 
mea Anfisa; mergeam liniştit, frumos, când, deodată, ce văd: o 
adunătură de oameni de tot soiul se îmbulzeau lângă malul apei. 
„În baza cărui drept suveran s-a strâns aici poporul? am întrebat 
eu. Si pentru ce? Stă oare scris undeva, în vreo lege, că oamenii au 
voie să se adune buluc? Împrăştiaţi-vă!” le-am strigat şi am 
început să-i îmbrâncesc, ca să se împrăştie pe la casele lor. Am 
poruncit şi vătăjelului să-i ia la goană... 

— Dă-mi voie, dumneata nu esti nici uriadnic, nici primar. Aşa 
că nu e treaba dumitale să împrăştii mulțimea. 


— Nu e! Sigur că nu e!se aud strigăte din toate colţurile 
sălii. Nu mai putem trăi de răul lui, Înălțimea Voasträ! De 
cincisprezece ani pătimim! De când s-a întors în sat, ne vine să ne 
luăm lumea în cap. Sufletul ni l-a scos! 

— Aşa e, Înălţimea Voasträ! întăreşte primarul, citat ca 
martor. Tot satul se plânge. Nu mai e de trăit din pricina lui. Fie că 
ieşim cu icoanele, fie că e vreo nuntă, fie că e altceva, mereu e cu 
gura pe noi, mereu face gălăgie şi vrea să rânduiască totul. Pe 
copii îi urechează, pe femei la socreşte, să nu cumva să calce pe 
alături... Deunăzi ce credeţi că a făcut? A umblat din casă-n casă 
si le-a poruncit oamenilor să nu mai cânte şi să nu mai tina 
luminile aprinse. Şi îi tot dădea zor că în nicio lege nu stă scris că 
oamenii au voie să cânte. 

— Aşteaptă, ai tot timpul să depui ca martor, îl întrerupe 
judecătorul de pace pe vorbitor, deocamdată să-l auzim pe 
Prişibeev. Continua, Prisibeev! 

—Am înţeles, să trăiţi! hârâi majurul. Înălţimea Voastra, 
binevoiti a spune că nu-i de datoria mea să împrăştii mulțimea... 
Bine... Dar dacă-i neorânduială? Carevasăzică, se poate îngădui 
poporului să-şi facă de cap? Unde scrie în lege că poporul să fie 
lăsat liber? Eu unul nu pot să îngădui aşa ceva. Dacă nu-i împrăştii 
si nu mă tin eu de capul lor, cine s-o facă? Nimeni nu pricepe ce-i 
adevărata ordine, Înălţimea Voastră; şi ca să vorbim drept, în tot 
satul numai eu ştiu să mă port cu oamenii de rand. Eu le înţeleg pe 
toate, Înălțimea Voastră. Eu nu sunt mujic, ci plutonier-major de 
administraţie în retragere, serviciul mi l-am făcut în Varşovia, la 
statul major, şi, după ce mi-am terminat serviciul militar, am intrat 
la pompieri. Binevoiti a lua cunoştinţă. De la pompieri am plecat 
din cauză de boală şi am fost doi ani de zile portar la gimnaziul 
clasic de băieţi... Aşadar cunosc rânduielile. Mujicul e om simplu, 
nu înţelege mimic şi trebuie să asculte, fiindcă-i spre binele lui. Să 
luăm, bunăoară, daravera asta... Am dat la o parte mulțimea şi am 
văzut pe malul garlei, întins pe nisip, cadavrul înecat al unui om 
decedat. „Pentru care motiv zace mortul aici? am întrebat 
eu. Randuiala-1 asta? Uriadnicul ce păzeşte? De ce nu raportezi 


superiorilor? îi zic. Poate că decedatul s-a înecat singur, dar poate 
iarăşi să fie la mijloc caz de Siberie. Poate că e vorba de un omor 
penal...” Dar uriadnicul Jighin nici nu m-a luat în seamă; trăgea 
înainte din ţigară. „Ce se bagă ăsta? a întrebat el. De unde a răsărit 
aici? Parcă fără el n-am şti ce avem de făcut!” „Se vede treaba că 
nu ştii, dobitocule, i-am răspuns eu, dacă stai aici ca un bleg şi nu- 
ti pasă de nimic.” „Păi încă de ieri am raportat pretorului.” „De ce 
pretorului? am întrebat eu. Potrivit cărui articol din codul de legi? 
Crezi că atunci când e vorba de înecaţi, de spânzurați sau de alte 
cazuri de acelaşi soi, pretorul poate face ceva? Asta-i caz penal, 
civil... Trebuie — zic — să dai de veste cât mai curând domnului 
judecător de instrucție şi celorlalți judecători. Si mai-nainte de 
orice, trebuie întocmit un proces-verbal pe care să-l trimiti 
domnului judecător de pace.” Da’ el, adică uriadnicul, asculta şi 
râdea. Râdeau şi mujicii. Toţi râdeau, Înălţimea Voastră. Pot să 
depun jurământ că aşa a fost. Râdea şi ăsta de aici, şi ăla de colo, 
râdea şi Jighin. „Ce tot ranjiti?” i-am întrebat eu. lar uriadnicul 
mi-a răspuns: „Cazurile astea nu-s de compitenfa judecătorului de 
pace.” Când am auzit cuvintele astea, m-au trecut sudorile. Ai 
spus sau n-ai apus aşa, uriadnicule? se adresează Prişibeev lui 
Jighin. 

— Am spus. 

— Toţi te-au auzit. Ai spus-o în auzul prostimii: „Cazurile astea 
nu-s de compitenta judecătorului de pace.” Toată lumea a auzit că 
al zis aşa. Cum vă spuneam Înălţimea Voastră, m-au trecut 
sudorile, m-am înspăimântat. „Mai zi o dată, fir-ai să fu, aşa şi pe 
dincolo, nătărăule!” i-am strigat eu. Si el a rostit iar aceleaşi 
cuvinte... M-am repezit la el. „Cum poţi să vorbeşti aşa despre 
domnul judecător de pace? Eşti uriadnic şi vorbeşti împotriva 
stăpânirii? A1? Ştii tu că domnul judecător de pace, dacă vrea, 
poate să te trimită la şeful poliției din gubernie, pentru purtarea ta 
suspectă? Ştii unde poate să-ţi facă vânt domnul judecător de pace 
pentru asemenea vorbe politice?” Vătaful de plasă s-a amestecat 
atunci şi el: „Judecătorul de pace nu poate hotări nimic în afară de 
ceea ce-l priveşte. Numai pricinile mărunte sunt de compitenta 


99 


lui.” Intocmai asa a spus şi toată lumea l-a auzit... „Cum 
indraznesti să injosesti stăpânirea? i-am zis eu. Să nu te joci cu 
mine, că o patesti.” Pe vremuri, la Varşovia, sau când eram portar 
la gimnaziul de băieţi, cum auzeam pe cineva rostind vorbe 
nesăbuite, mă uitam în stradă, şi de zăream vreun vatajel îl 
chemam: „la fă-te, nene, încoa””, şi îi raportam totul. Dar în sat la 
noi, cui să raportez?... Am simţit că mi se urcă sângele la cap. Ma 
durea în suflet să văd atâta samavolnicie şi nesupunere. Am ridicat 
mâna si... l-am plesnit. Bineînţeles, nu l-am lovit prea tare, doar 
aşa, usurel, cum se cuvine, ca să nu mai îndrăznească altă dată să 
rostească asemenea cuvinte despre Înălţimea Voastră... Uriadnicul 
a luat partea vătafului. Atunci i-am ars şi lui una... Si ne-am 
încăierat... Ce e drept, m-am cam înfierbântat, Înălţimea Voastră, 
dar, ce să-i faci, fără nitica bătaie nu se poate. Cine nu bate un 
prost, îşi încarcă sufletul cu un păcat. Mai ales dacă e cazul... dacă 
e vorba de dezordine... 

— Dă-mi voie! Are cine să împiedice dezordinea. Pentru asta 
există uriadnic, primar, vătăjel... 

— Uriadnicul nu le poate vedea pe toate, şi apoi el nici nu 
pricepe ceea ce pricep eu... 

— Dar înţelege odată că nu e treaba dumitale! 

— Cum? Adică de ce să nu fie a mea? Asta-i bună! Oamenii isi 
fac de cap şi cu să-i las? Să le cânt în strună? Vedeţi şi 
dumneavoastră: vi se plâng că nu le îngădui să cânte... Dar la ce 
folosesc cântecele lor? În loc să se ţină de vreo treabă, ei cântă... 
Ba au mai luat şi năravul să stea seara cu lumina aprinsă, în loc să 
se culce, stau la taifas şi se veselesc. Am notat totul! 

— Ce ai notat? 

— Cine stă cu lumina aprinsă. 

Prişibeev scoate din buzunar o hârtiuţă soioasă, îşi pune 
ochelarii pe nas şi începe să citească: 

— Ţăranii care stau seara cu lumina aprinsă: Ivan Prohorov, 
Savva Mikiforov, Piotr Petrov. Nevasta soldatului Sustrov’™ 
trăieşte în desfrânare cu Semion Kislov!%. Ignat Sverciok!® face 


farmece, iar nevastă-sa, Mavra, e vrăjitoare; se duce noaptea să 
mulgă vaci străine. 

— Ajunge! rosteşte judecătorul şi începe sa ia depozitiile 
martorilor. 

Majurul Prisibeev îşi ridică ochelarii pe frunte şi priveşte cu 
uimire la judecătorul de pace, care se vede cât de colo că nu-i tine 
partea. Ochii holbati ai majurului se aprind, nasul i se face 
stacojiu. Se uită la judecător, apoi la martori, şi nu poate înţelege 
deloc de ce magistratul este atât de enervat şi de ce din toate 
colţurile sălii se aud când şoapte pline de năduf, când râsete 
înăbuşite. Nu înţelege nici hotărârea: o lună de închisoare! 

— Pentru ce?! exclamă el, desfăcând braţele într-un gest de 
nedumerire. Potrivit cărei legi? 

Un singur lucru i se pare limpede: lumea s-a schimbat şi, aşa 
cum este ea acum, nu mai e chip de trăit. Încep să-l copleşească fel 
de fel de gânduri întunecate, amare. Iesind însă din sala, da cu 
ochii de mujicii care, adunaţi grămadă, vorbesc cu aprindere. 
Atunci, dintr-o obisnuintä pe care nu o mai poate stăpâni, ia 
poziţia de drepţi şi strigă cu glas ragusit, aspru: 

— Împrăştiaţi-vă! Nu stati grămadă! Duceti-va la casele voastre! 


Apărută pentru prima oară in ,,Petersburgskaia gazeta”, Nr. 273, 5 
octombrie, la rubrica „Efemeride”, cu titlul: Cârcotaşul (Scenetă). Semnata: 
A. Cehonte. A fost revăzută pentru Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. 
Publicăm textul din 1900. 

Povestirea a suferit modificări stilistice foarte amănunțite; o parte din text a 
fost scrisă din nou. A fost schimbat şi sfârşitul povestirii; înainte, povestirea 
se ispravea cu cuvintele: „Pentru ce?! spuse el, făcând un gest de nedumerire, 
când judecătorul îl condamnă la o lună de arest. Pentru ce?” 

Povestirea, intitulată la început „Un păzitor extrabugetar al ordinii”, a fost 
trimisă de Cehov la „Oskolki”. Spre surpriza lui Leikin, povestirea n-a fost 
lăsată să treacă de cenzură. «Cenzorul n-a dat autorizaţia de tipărire pentru 
povestirea dumitale „Un păzitor extrabugetar al ordinei”, îi comunica el 
autorului în ziua de 16 septembrie. Nu înţeleg ce anume i s-a părut liberal în 
ea». Petitia adresată de Leikin Comitetului cenzurii, cerând autorizarea 
povestirii, a fost respinsă. «Povestirea a fost refuzată de două instanţe, scria 
Leikin în ziua de 26 septembrie. Nu pot, pur şi simplu, să pricep ce o fi găsit 
cenzura atât de periculos în ea. Nu l-o fi luat cumva pe majurul pe care-l redai 
drept un spion de la ţară, numit în postul acesta? Dar nu seamănă deloc cu aşa 


ceva. După părerea mea, aici e vorba doar de un cârcotaş con amore (din 
dragoste). Povestirea aceasta va pleca neapărat la ,,Petersburgskaia gazeta”». 
Povestirile respinse de cenzură pentru ,,Oskolki” erau publicate adesea de 
Cehov in ,,Petersburgskaia gazeta”, care nu era supusă cenzurii prealabile. 
Răspunzând lui Leikin, Cehov îi scria: «Am primit scrisoarea dumitale cu 
corectura bietei mele povestiri... Soarta celor ajunse pe mâna cenzorului e de 
nepătruns! Urmând sfatul dumitale, o trimit pe surghiunita la ,,P.G.”» (30 
septembrie). «Povestirea respinsă de cenzură a apărut în „P.G.” sub un alt titlu 
ŞI, în felul acesta, nu mai sunt în pierdere» (7/8 octombrie 1885). 

Textul povestirii, în şpalturile supuse cenzurii, care se păstrează la Arhiva 
centrală a U.R.S.S., se deosebeşte din punct de vedere stilistic de redactarea în 
care a apărut în ziar. 

Rezoluţia cenzorului (18 septembrie 1885), la care s-a rahat şi Comitetul 
cenzurii, indică următoarele motive ale interzicerii povestirii: „Acest articol 
face parte din acelea în care se descriu aspecte sociale urâte, apărute în urma 
supravegherii intense exercitate de poliție. Dată fund exagerarea excesivă a 
caracterului dăunător al unei asemenea supravegheri, articolul nu poate fi 
autorizat.” 

Figura majurului Prişibeev a ajuns simbolul unei tâmpite mulțumiri de sine, 
al unei ignorante increzute şi al tendinței de a „curma”, de a sugruma orice 
manifestare de viata. 


In ţară străină 


O amiază de duminică. Mosierul Kamisov stă în sufrageria sa, la 
o masă luxos servită şi îşi 1a tacticos micul dejun, in tovarasia lui 
monsieur Champougne, un frantuz bătrâior, pirpiriu şi curätel, 
întotdeauna bärbierit cu îngrijire. Acest Champougne a fost 
cândva preceptor în casa lui Kamişov; i-a învăţat pe copii să se 
poarte frumos, să pronunțe corect cuvintele frantuzesti şi să 
danseze. Mai târziu, când feciorii lui Kamisov au crescut şi au 
ajuns locotenenti, monsieur Champougne a rămas un fel de edec al 
casei. Îndatoririle fostului profesor nu sunt mare lucru. Trebuie să 
fie bine îmbrăcat, parfumat, să asculte pălăvrăgelile lui Kamisov, 
să mănânce, sa bea, să doarmă — şi, pare-mi-se, atâta tot. În 
schimb, primeşte hrană, locuinţă şi o leafă care variază după 
hachitele moşierului. 

Kamisov mănâncă şi, ca de obicei, trancaneste. 

— Ustură de mama focului! spune el, stergandu-si lacrimile 
pricinuite de o bucată de şuncă, unsă din belşug cu muştar. Uf, îl 
simt în creier şi parcă în toate încheieturile. Muştarul vostru 
franțuzesc nu face asemenea pozne, chiar dacă înghiți un borcan 
întreg. 

—Unuia îi place  muştarul franțuzesc,  altuia — cel 
rusesc... spune blând Champougne. 

— Muştarul franțuzesc nu place nimănui: poate doar frantujilor. 
Dar frantuzul mănâncă orice: broaşte, guzgani, lhbărci... brrr! 


Dumitale, bunăoară, nu-ţi place sunca asta, fiindcă-i rusească, dar 
dacă ti s-ar da sticlă prăjită şi ti s-ar spune că-i frantuzeasca, ai 
manca-o, ŞI ţi-ai linge şi buzele... După părerea dumitale, tot ce-i 
rusesc e prost. 

— N-am spus asta. 

— Tot ce-i rusesc e prost, iar tot ce-i franțuzesc: O, se tre joli/!% 
După părerea dumitale, nu e ţară mai frumoasă ca Franţa, pe când, 
după părerea mea... ce-i, la drept vorbind, Franţa? O bucăţică de 
pământ! Dacă ai trimite acolo un ispravnic de al nostru, după o 
lună de zile şi-ar cere mutarea: n-ai unde să te invartesti! Poti face 
ocolul întregii Frante a dumitale într-o singură zi, pe când la noi, 
dacă ieşi pe poartă, nu mai vezi cu ochii sfârşitul drumului! Mergi 
si tot mergi cu trăsura... 

— Da, monsieur, Rusia e o tara uriaşă. 

— Ei vezi, asta-i! După părerea dumitale, nu există oameni mai 
presus de frantuji. E un popor învăţat, deştept! Şi ce civilizaţie! 
Sunt de acord: toți franţuju sunt învăţaţi şi au maniere elegante... 
Asa-1... Un frantuz nu-şi va permite niciodată o grosolanie: îi va 
oferi întotdeauna unei doamne scaunul la timp, nu va mânca raci 
cu furculita, nu va scuipa pe jos, dar... nu are sufletul acela... Da, 
acela... nu prea pot eu să-ţi explic bine, dar vezi... cum să spun... 
frantuzului îi lipseste ceva, ceva asa... (Kamisov mişcă degetele) 
ceva, cum s-ar spune... juridic. Mi-aduc aminte ca am citit undeva 
că inteligenţa voastră o luaţi cu toţii din cărți, pe când noi avem o 
inteligență înnăscută. Dacă îi dai unui rus învăţătură ca lumea, 
apoi niciun profesor de al vostru nu mai e în stare să se măsoare cu 
el. 

— Poate... spune Champougne parcă în sila. 

— Nu, nu poate, ci sigur! N-ai de ce să te superi: spun adevărul! 
Inteligența rusului este o inteligenţă mereu creatoare! Atât că, 
fireşte, nu 1 se dă toată libertatea de care ar avea nevoie. Apoi 
rusul nici nu ştie să se laude... Inventă ceva şi îşi lasă invenția 
baltă, sau o dă copiilor să se joace cu ea, pe când un frantuz de al 
dumitale, dacă inventează un fleac oarecare, face un tărăboi de-l 
aude lumea întreagă. Deunăzi, vizitiul meu lona a făcut dintr-o 


bucată de lemn un omulet: când tragi de o sforicică, omuletul face 
o necuviinta. Iona însă nu se laudă cu invenţia lui. De altfel, în 
genere, mie nu-mi plac franţujii! Nu vorbesc de dumneata, ci in 
general... E un popor imoral! La înfăţişare aduc parcă a oameni, 
dar trăiesc ca nişte câini... Să luăm, bunăoară, căsătoria. La noi, 
când se-nsoară omul, îşi vede de nevastă şi nu vrea să mai audă de 
nimic, pe când la voi e curată vavilonie. Bărbatul stă toată ziulica 
la cafenea, iar nevasta îşi umple casa cu frantuji- şi tin-te 
cancanuri! 

— Nu-i adevărat! îşi pierde Champougne răbdarea, aprinzându- 
se. În Franţa, instituţia căsătoriei e pusă pe o treaptă foarte înaltă! 

— Știm noi ce-i cu această instituție! lar dumitale să-ţi fie ruşine 
că-l aperi! Trebuie să judeci cu nepărtinire: porcii tot porci 
rămân... Trebuie să fim recunoscători nemților că v-au bătut... 
Zău aşa! Să le dea Dumnezeu sănătate... 

— În cazul acesta, monsieur, nu înţeleg, spuse francezul sărind 
în picioare cu privirea scăpărând. Dacă îi urâţi pe francezi, de ce 
mă ţineţi pe mine? 

— Dar ce să fac cu dumneata? 

— Dati-mi drumul şi voi pleca în Franţa! 

— Cu-um? Si crezi că or să te lase să intri? Doar esti socotit 
trădător de tara! La voi e mare când Napoleon, când Gambetta... 
dracu’ sa va inteleaga! 

— Monsieur, spune Champougne pe frantuzeste, improscand cu 
salivă şi mototolindu-si şervetul. Nici cel mai aprig duşman al 
meu n-ar fi putut să născocească jignirea pe care ati adus-o 
sentimentului meu! Totul s-a sfârşit! 

Si, făcând cu mâna un gest teatral, francezul pune cu o mişcare 
elegantă servetul pe masă şi iese plin de demnitate. 

Peste vreo trei ceasuri, masa e pusă din nou şi feciorul serveşte 
prânzul. Kamisov se aşază la masă singur. După paharutul dat pe 
gât înainte de masa, 1 s-a deschis o poftă nebună de trăncăneală. 
Ar vrea să peroreze, dar n-are auditor. 

— Ce face Alfons Ludovikovici? întreabă el pe fecior. 

— Îşi face geamantanul. 


— Mare neghiob, iartă-mă, Doamne!... spune Kamisov şi se 
duce la frantuz. 

Champougne şade in capul oaselor pe podea, în mijlocul odăii 
sale şi aşază cu mâini tremurătoare în geamantan rufărie, flacoane 
de parfum, cărți de rugăciuni, bretele, cravate... Întreaga lui 
infatisare îngrijită, geamantanul, patul, masa respiră eleganţă şi 
feminitate. Lacrimi amare îi picură în geamantan din ochiu mari, 
albaştri. 

— Ce faci? întreabă Kamisov, după ce-l priveşte o vreme din 
prag. 

Francezul tace. 

— Vrei să pleci? continuă Kamişov. Bine, cum crezi... Nu 
îndrăznesc să te opresc... Un singur lucru nu înţeleg: cum ai să 
pleci fără act de identitate? Zău aşa! Ştii doar că ti l-am pierdut. L- 
am băgat undeva, printre hârtii, şi s-a rătăcit... Si, la noi, legea e 
foarte aspră în privinţa actului de identitate. N-ai să faci nici cinci 
verste şi o să pună mâna pe dumneata. 

Champougne ridică sfios capul şi priveşte neincrezator la 
Kamisov. 

— Da... Ai sa vezi! Au sa te cunoasca dupa mutra ca esti fara 
act de identitate. Şi îndată au sa te întrebe: „Cine esti? Alfons 
Champougne! Îi stim noi pe aceşti Alfonsi Champougne! Ia 
poftiti, sub paza buna, spre Siberia!” 

— Glumiti? 

— De ce sa glumesc? N-am niciun motiv sa glumesc! Dar baga 
de seamă! Iti pun o condiţie: să nu scânceşti după aceea şi să mă 
bombardezi cu scrisori! N-am să mişc nici degetul cel mic, când or 
să te ducă prin faţa mea cu lanţuri la glezne! 

Champougne sare în picioare şi, palid, cu ochii larg deschişi, 
începe să se plimbe prin odaie. 

— Ce faceţi cu mine? spune el, apucându-se cu deznădejde de 
cap. Doamne! Blestemat să fie ceasul în care mi-a venit în cap 
gândul nenorocit să-mi părăsesc patria! 


— Ei, linisteste-te... am glumit! spune Kamisov pe un ton mai 
potolit. Caraghios mai eşti, zău! Nu înţelegi de glumă! Nu-i chip 
să-ți spună omul o vorbă... 

— Scumpul meu! strigă cu glas pitigäiat Champougne, împăcat 
de tonul lui Kamisov. Vă jur că mă simt legat sufleteşte de Rusia, 
de dumneavoastră şi de copiii dumneavoastră... Mi-e tot atât de 
greu să vă părăsesc cât mi-ar fi să mor! Dar fiecare cuvânt ce-l 
spuneţi îmi sfâşie inima! 

— Caraghios mai esti, zău! Ce rost are să-ţi sară tandara când îi 
ocărăsc pe frantuji? Ce-ar fi dacă s-ar simţi cälcati pe coadă toți 
cel pe care îi bestelim? Zău că esti caraghios! Ia-l de pildă pe 
Lazar Isakici, arendasul... Il fac de două parale, îl fac jidan, îl fac 
parsiv, îl fac netrebnic, îl trag şi de perciuni... şi nu se supără! 

— Bine, dar Lazar Isakici e un sclav! Pentru o copeica, e gata la 
orice josnicie! 

— EI, hai, hai... ajunge! Hai la masă! Pace şi bună înţelegere! 

Champougne îşi pudrează mutra plânsă şi se duce cu Kamisov 
în sufragerie. Primul fel se mănâncă în tăcere; după al doilea, 
începe aceeaşi poveste şi astfel suferinţele lui Champougne sunt 
fără de sfârşit. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 41, 12 
octombrie. Semnată: A. Cehonte. Cu prescurtări neînsemnate, a intrat în 
culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. După înlocuirea unor 
elemente vulgare, a intrat în ediţia a doua şi cele ulterioare ale culegerii 
„Povestiri felurite”. Cu mici modificări stilistice, a fost inclusă în Culegerea 
de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

Judecând după o scrisoare a lui N. Leikin (10 octombrie 1885), povestirea 
„În ţară străină” a fost respinsă de prima instanţă a cenzurii şi admisă apoi în 
urma unei decizii a comitetului. 


Buimac de somn 


În sala tribunalului de circumscripție e şedinţă. Pe banca 
acuzaților sta un domn între două vârste, tras la faţă, acuzat de 
delapidare şi fals. Grefierul, un om pirpiriu, cu pieptul îngust, 
citeşte cu glas slab, de tenor, actul de acuzare. Nu ţine seama nici 
de puncte, nici de virgule, şi citania lui monotonă seamănă cu un 
bazait de albine sau cu gâlgâitul unui pârâiaş. Ascultând-o, te trage 
la visare, la aduceri aminte, la somn... Judecătorii, juratii şi 
publicul stau pleostiti, plictisiti... Linişte. Numai din când în când 
răzbat din coridorul tribunalului paşi cadentati, sau vreun jurat 
cască şi tuşeşte pe înfundate, cu mâna la gură... 

Apărătorul şi-a proptit în pumn capul cârliontat şi motäie, senin. 
Molesit de bâzâitul grefierului, gândurile lui şi-au pierdut şirul, au 
luat-o razna. 

„Ce nas lung are portărelul! gândeşte el, clipind cu pleoapele 
grele. Ce i-o fi venit naturii să pocească în aşa hal un chip atât de 
inteligent! Dacă oamenii ar avea nasurile mai lungi, să zicem de 
vreo doi-trei stânjeni, lumea ar trăi mai înghesuită şi ar trebui să se 
clădească locuinţe mai încăpătoare...” Apărătorul dă din cap, ca 
un cal pişcat de un tăun, şi continuă să cugete: 

„Ce s-o fi petrecând acum la mine? De obicei, la ora asta, toţi 
sunt acasă: şi nevastă-mea, şi soacra, şi copiii... Drăcuşorii de 
Kolka şi Zinka au intrat cu siguranţă în birou... Kolka stă în 
picioare pe fotoliu, cu pieptul rezemat de marginea mesei de lucru, 


şi-mi mâzgăleşte hârtiile. Desenează un cal cu botul ascuţit şi cu 
un punct în loc de ochi, un om cu braţele întinse, o căsuţă strâmbă; 
iar Zina stă lângă masă. Întinde gâtul si se sileşte să vadă ce-a 
desenat fratiorul... 

— Desenează-l pe tata! se roagă ea. 

Kolka se apucă să mă deseneze. Mogâldeaţa e gata. Nu mai 
rămâne decât să-i adauge o barbă neagră şi iată-l pe tata. Kolka 
începe apoi să caute poze prin codul de legi, iar Zina gospodăreşte 
pe birou. Daca dau de sonerie — sună; zăresc o călimară — isi 
moaie degetul în ea; dacă vreun sertar al biroului nu-i încuiat, 
înseamnă că trebuie să scotocească prin el. In cele din urmă, le 
vine amândurora ideea că sunt indieni şi că sub birou se pot 
ascunde cât se poate de bine de duşmani. Amândoi se târăsc 
dedesubt, în patru labe, strigă, ţipă şi isi fac de lucru acolo până 
cade de pe birou lampa sau vasul de flori. Of! În acest timp, prin 
salon se plimbă, cu pasul ei greoi, doica cu cea de a treia 
progenitură... Progenitura urlă, urlă... urlă fără sfârşit!” 

— „Din conturile curente ale lui Kopelov, Acikasov, 
Zimakovski şi Cikina — bâzâie grefierul — rezultă că dobânzile n- 
au fost achitate, iar suma de 1.425 ruble şi 41 copeici a fost 
adăugată la restul din anul 1883...” 

„Pesemne că sunt la masă... hoinăresc mai departe gândurile 
apărătorului. În jurul mesei s-au aşezat soacră-mea, nevastă-mea 
Nadia, fratele ei Vasea, copiii... Mutra bătrânei exprimă, ca de 
obicei, aceeaşi îngrijorare prostească, amestecată cu demnitate. 
Nadia e slabuta; s-a cam trecut — deşi pielea feţei 1-a rămas la fel 
de albă şi de fragedă; stă la masă cu aerul cuiva care ar face-o de 
nevoie; nu mănâncă nimic şi face pe bolnava. Chipul ei exprimă 
aceeaşi îngrijorare ca şi al mama-sii. Cred şi eu! Are pe cap copiii, 
bucătăria, rufaria mea, musafirii, molule din blănuri, primirile, 
cântatul la pian! Cât de multe îndatoriri şi ce puţină muncă! Nadia 
si mama ei nu fac absolut nimic. Daca, din plictiseală, udă florile 
sau ţipă la bucătăreasă, se vaită după aceea două zile la rand, se 
plâng ca fac munca de ocnaş... Vasea, fratele Nadiei, mesteca 
încet şi tace, fiindcă a luat nota unu la latină. E un băiat liniştit, 


îndatoritor, recunoscător, dar rupe atâtea cărţi, atâtea perechi de 
ghete şi de pantaloni, încât e o adevărată pacoste... Copii cei mici 
fac, bineînţeles, nazuri. Cer oţet şi piper, se plâng unul de altul, 
scapă mereu lingura pe jos. Te apucă durerea de cap numai când te 
gândeşti la toate astea! Nevastă-mea şi soacră-mea respectă cu 
străşnicie bontonul... Să te ferească Dumnezeu să pui cotul pe 
masă, să ti se servească mâncărurile pe dreapta în loc de stânga, sa 
tii cuțitul cum nu se cuvine sau să-l duci la gură... Toate 
mâncărurile, chiar şi şunca cu mazăre, miros a pudră şi a acadea. 
Totul e fără gust, prost gătit... Unde-i ciorba sau păsatul de hrişcă 
pe care-l mâncam când eram holtei? Soacră-mea şi nevastă-mea 
vorbesc tot timpul frantuzeste; când vine însă vorba de mine, 
bătrâna o dă pe ruseste, dat fund că un om atât de insensibil, de 
egoist, atât de nerusinat şi de grosolan ca mine, nu-i demn de 
gingasa limba franceză... 

— Bietul Michel trebuie să fie infometat! spune nevasta-mea. A 
băut dimineaţă un pahar de ceai fără pâine şi a şi dat fuga la 
tribunal... 

— Fu pe pace, draga mea! îi răspunde răutăcios maică- 
sa. Oamenii de teapa lui nu ajung să fie înfometați! Pot să jur că a 
şi alergat până acum de vreo cinci ori la bufet. De când şi-au făcut 
bufet la tribunal, la fiecare cinci minute îl roagă pe preşedinte să 
întrerupă şedinţa. 

După prânz, soacra şi nevastă-mea discută despre reducerea 
cheltuielilor... Socotesc, notează şi găsesc în cele din urmă că 
cheltuielile sunt monstruos de mari. O cheamă pe bucătăreasă, 
încep să socotească, de asta dată împreună cu ea, îi fac mustrări şi 
începe  gâlceava pentru cinci copeici... Lacrimi, vorbe 
înveninate... Urmează dereticarea odăilor, schimbarea mobilei din 
loc în loc — şi toate astea din lipsă de ocupaţie.” 

— ,,Asesorul de colegiu Cerepkov, bâzâie grefierul, a declarat 
că, deşi i s-a trimis chitanta Nr. 811, el n-a primit totuşi cele 46 de 
ruble şi 2 copeici ce 1 se datorau, lucru pe care l-a arătat chiar de 
atunci...” 


„Dacă te gândeşti mai bine, judeci mai profund şi cantaresti mai 
ca lumea lucrurile — continuă să cugete apărătorul — zău ca-ti vine 
să le dai dracului pe toate... Când te simţi istovit, buimăcit, 
asfixiat, după o zi întreagă petrecută în atmosfera asta coplesitoare 
de plictiseală şi de meschinărie, iti vine, fără să vrei, pofta să 
hărăzeşti sufletului măcar o singură clipă luminoasă, de odihnă. 
Şi-atunci te duci la Natasa sau, când ai bani, la ţigani!” — şi uiţi 
totul... Zău aşa, totul! Undeva, la dracu” în praznic, departe, afară 
din oraş, te tolanesti pe o canapea, într-un separeu... ţiganii canta, 
joacă, fac larmă şi simţi cum glasul fermecătoarei, înfricoşătoarei, 
turbatei ţigănci Glasa iti rascoleste sufletul... Glaşa! Draga, buna, 
minunata Glaşa! Ce dinţi, ce ochi... ce umeri!” 

Grefierul bâzâie, bâzâie, bâzâie întruna... În ochii apărătorului 
totul începe să se invalmaseasca şi să joace. Judecătorii si juratii se 
fac tot mai mici, până ce pier, chipurile publicului se învârtesc de- 
ti vine ameteala, tavanul — când se ridică, când se lasă... 
Gândurile joacă şi ele şi, în cele din urmă, se curmă... Nadia, 
soacra, nasul lung al portarelului, acuzatul, Glaşa — toate joacă, se 
rotesc vârtej şi fug departe, hăt departe... 

— Ah, bine e... şopteşte apărătorul, furat de somn... Ce bine e! 
Stai întins pe canapea şi, în jurul tău, e plăcut... cald... Glaşa 
cântă... 

— Domnule apărător! se aude o voce aspră. 

„E bine... e cald... Nu-i nici soacră, nici doică... nici supă cu 
miros de pudră... Glaşa e bună, drăgăstoasă...” 

— Domnule apărător! tuna aceeaşi voce aspră. 

Apărătorul tresare şi deschide ochii. Ochii negri a tigäncii Glaşa 
îl privesc ţintă... vede zâmbetul buzelor ei cărnoase, umede, 
chipul ei oacheş, frumos. Uluit, buimăcit de somn, crezând că-i un 
vis sau o nălucă, se ridică încet în picioare şi se uită cu gura 
căscată la tiganca. 

— Domnule apărător, nu doriți să puneţi martorei vreo 
întrebare? 1 se adresează preşedintele. 

— A... da! E martora... Nu... nu doresc. N-am nimic de 
întrebat! 


Apărătorul scutură din cap şi se trezeşte de-a binelea. Intelege că 
în fata lui stă într-adevăr tiganca Glaşa şi că-i chemată la proces în 
calitate de martoră. 

— De fapt... iertati-ma, dar aş avea totuşi de pus o întrebare, 
spune el cu glas tare. Martoră, se întoarce el către Glaşa, dumneata 
canti în corul de ţigani al lui Kuzmiciov? Spune-mi, cât de des 
venea acuzatul să chefuiască la restaurantul vostru? Aşa-a... Si 
nu-ți aduci aminte dacă îşi plătea singur consumatia sau 1 se mai 
întâmpla să plătească şi altii pentru el? Mulţumesc... asta-i tot. 

Apărătorul bea două pahare de apă şi buimăceala îi trece cu 
totul. 


Apărută pentru prima oară in ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 289, 21 
octombrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Sceneră). Semnatä: A. 
Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în, culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1886. A fost serios revăzută pentru Culegerea de opere din anul 
1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

Povestirea a fost mult scurtată şi supusă unei revizuiri stilistice amănunțite. 


Tratament împotriva darului betiei 


În oraşul D. sosi în turneu, călătorind într-un compartiment 
rezervat de clasa întâi, cunoscutul comic, domnul Fenikov- 
Dikobrazov!% al 2-lea. Toţi cei veniţi să-l întâmpine la gară ştiau 
că biletul de clasa întâi nu fusese luat decât la penultima gară, 
„pentru a face efect”, şi că până acolo celebritatea călătorise cu 
clasa a treia; toţi vedeau ca, în ciuda timpului rece, de toamnă, 
celebritatea nu avea pe ea decât un fulgarin şi o căciulă ponosită 
de lutru. Cu toate acestea, când la uşa vagonului se arătă chipul 
vinetiu, buimacit de somn, al lui Dikobrazov al II-lea, toţi simtira 
că inima începe să le bată mai tare şi că doresc din tot sufletul să-l 
poată cunoaşte personal. Impresarul Poceciuev îl sărută de trei ori, 
după obiceiul rusesc, şi îl pofti la el acasă. 

Celebritatea urma să înceapă spectacolele a treia zi după sosire, 
dar soarta hotări altfel; cu o zi înainte de reprezentaţie, impresarul, 
galben la fata, cu părul vâlvoi, dădu buzna la casa teatrului, cu 
ştirea că Dikobrazov al II-lea nu poate să joace. 

— Nu poate! repetă Poceciuev, apucându-se cu mâinile de cap. 
Ce ziceti de asta? O lună, o lună întreagă am afişat cu litere de o 
şchioapă că Dikobrazov vine la noi, ne-am lăudat, am făcut pe 
grozavii, am încasat bani pentru abonamente şi, deodată, poftim! 
Ce ticăloşie! Si spânzurătoarea ar fi o pedeapsă prea uşoară pentru 
el. 

— Dar ce are? Ce 1 s-a întâmplat? 


— S-a îmbătat, blestematul! 

— Ei şi? O să doarmă o noapte şi o să-şi vină in fire. 

— Ăsta?... Mai curând crapă decât să-şi vină în fire! Îl cunosc 
cu de la Moscova: când începe să-i tragă cu votcă, nu se mai 
trezeşte două luni. Are darul betiei! Darul betiei, domnule! 
Ghinionul meu! De ce dracu” oi fi eu atât de ghinionist? Cu cine 
dracu” o1 fi semănând, că m-am născut atât de fără de noroc? 
Pentru ce?... Pentru ce să-mi spânzure toată viaţa deasupra 
capului blestemul cerului? (Poceciuev nu e numai tragedian de 
profesie, dar şi din fire: îl prinde de minune să folosească expresii 
tari şi să se bată cu pumnul în piept). Ce josnic, ce ticălos şi ce 
demn de dispreţ sunt eu că-mi ofer grumazul, întocmai ca un rob, 
loviturilor sorții! N-ar fi mai demn să sfârşesc o data pentru 
totdeauna cu rolul acesta ruşinos de ghinionist, în capul căruia se 
sparg toate, şi să-mi trag un glonte în tâmplă? Ce mai aştept? 
Doamne, ce mai aştept? 

Poceciuev îşi acoperi fata cu palmele şi se întoarse spre 
fereastră. La casă, afară de casier, mai erau de fata numeroşi actori 
si amatori de teatru şi, de aceea, nu-i lipsira nici sfaturile, nici 
mângâierile, şi nici vorbele de îmbărbătare; toate însă cu caracter 
filozofic sau profetic; nimeni nu merse mai departe de 
„deşertăciunea deşertăciunilor”, de „dă-l naibii” sau de „poate ca 
totuşi”. Numai casierul, un grăsun puhav, considera lucrurile 
dintr-un punct de vedere mai practic. 

— Încearcă să-l lecuiesti, Prokl Lvovici! spuse el. 

— Cu ce dracu să lecuiesti darul betie1? 

— Să nu spui asta! Frizerul nostru cunoaşte un tratament 
minunat împotriva alcoolismului. Tot oraşul se tratează la el. 

Poceciuev se bucură de prilejul ce 1 se oferea de a se agăța 
măcar de un fir de pai şi, peste vreo cinci minute, frizerul teatrului, 
Feodor Grebeşkov!%, se şi afla în fata lui. Inchipuiti-va o arătare 
înaltă, costelivă, cu ochi infundati în orbite, cu barbă lungă, rară, şi 
cu mâini cafenii; mai adăugaţi o asemănare uimitoare cu un 
schelet, pe care l-aţi face să se mişte pe arcuri cu ajutorul unor 


şuruburi; îmbrăcaţi această arătare în costum negru, groaznic de 
uzat, şi veţi obține portretul lui Grebeskov. 

— Bună ziua, Fedea! 1 se adresă Poceciuev. Am auzit, dragul 
meu, că ştii, cum s-ar zice... un tratament împotriva darului beţiei. 
Fă-mi un bine, nu din îndatorire de serviciu, ci aşa, din prietenie, 
si tratează-l pe Dikobrazov! După cum ai auzit desigur, s-a apucat 
să bea! 

— Lasă-l în plata Domnului! răspunse posomorât Grebeşkov cu 
glas de bas. E drept că-i tratez pe actorii mai de rând, pe negustori 
si pe funcţionari, dar el e o celebritate, îl ştie toată Rusia! 

— ŞI ce are a face? 

— Ca să alung din el darul betiei, ar trebui să-i produc o 
adevărată revoluţie in toate mădularele şi încheieturile trupului. Si 
dacă-i produc eu revoluţia asta, şi omul se face bine, o să-l apuce 
ambatul... Parcă văd că o să-mi spună: „Cum de ai îndrăznit, 
caine, să te atingi de obrazul meu?” Las’ că le ştiu eu pe 
celebrităţile astea! 

— Lasă, frate dragă... nu mai umbla cu fofârlica! Ai intrat în 
horă, trebuie să joci. Hai, ia-ti căciula şi să mergem! 

Când, după un sfert de oră, Grebeşkov intră în odaia lui 
Dikobrazov, celebritatea stătea lungita pe pat şi privea manioasa 
lampa spanzurata în tavan. Lampa spânzura liniştită, dar 
Dikobrazov al II-lea nu-şi mai lua ochi de la ea şi mormäia: 

— Las” ca-ti arăt eu tie! Te învăţ eu să te învârteşti întruna, 
blestemato! Cana am spart-o, am să te sparg şi pe tine... Ai să 
vezi! A-a-a... şi tavanul se învârteşte... Am înţeles... v-aţi vorbit! 
Dar lampa, lampa! Dintre toate lucrurile, ea e cea mai mică, 
ticăloasa, şi se învârteşte mai rău ca toate! Ia stai un pic... 

Comicul se ridică în picioare; trăgând cearsaful după el, 
răsturnând paharele de pe mäsutä, porni clătinându-se spre lampă, 
dar la jumătatea drumului dădu de ceva înalt, costeliv... 

— Ce-i? începu el să zbiere, rotindu-şi ochiu rataciti. Cine eşti? 
De unde esti? Hai? 

— Stai ca-ti arat eu cine sunt... Mars in pat! 


Si, fără să mai aştepte ca celebrul comic să-l asculte, Grebeskov 
îşi făcu vânt şi îi trase atât de tare una în ceafă, încât actorul 
nimeri drept în pat. Se vede că Dikobrazov nu fusese niciodată 
bătut până atunci fiindca, în pofida stării lui de beţie, îl privi pe 
Grebeşkov cu mirare, ba chiar cu interes: 

— Tu-u... tu m-ai lovit? Ss... stai niţel, tu m-ai lovit? 

— Da, eu. Mai vrei? 

Și frizerul îl plesni încă o dată pe Dikobrazov, de data asta peste 
gură. Nu ştiu ce anume a avut efect: loviturile puternice sau 
noutatea senzatiei, dar privirea comicului încetă să mai rataceasca 
si în ea se ivi un licär de rațiune. Sări în picioare şi începu să 
cerceteze atent, cu privirea, chipul palid şi surtucul murdar al lui 
Grebeşkov, nu atât cu mânie, cât cu curiozitate. 

— Tu-u... tu mă baţi? bolborosi el. Cu-u... cum indraznesti? 

— Gura! 

Și îl pocni din nou peste faţă. Buimăcit, comicul încercă să se 
apare, dar o mână a lui Grebeşkov îl strânse de piept, pe când 
cealaltă începu să se plimbe peste chipul lui. 

— Mai uşurel! Mai uşurel! se auzi din odaia cealaltă glasul lui 
Poceciuev. Mai usurel, Fedenka! 

— Nu-i nimic, Prokl Lvovici! Chiar dumnealui o să-mi 
mulţumească după asta! 

— Totuşi, las-o mai moale! spuse cu glas plangaret Poceciuev, 
aruncând o privire în odaia comicului. Tie nu-ţi pasă, dar eu simt 
cum îmi îngheaţă şira spinării. Gândeşte-te puţin: ziua nămiaza 
mare este bătut un om care se bucură de deplinătatea drepturilor 
civile, un om cult, vestit — şi încă în propria lui locuinţă... Of! 

— Nu-l bat pe el, Prokl Lvovici, ci pe diavolul ce salasluieste 
într-însul. Plecati, vă rog foarte mult şi n-aveţi nicio teamă! Stai 
culcat, impielitatule! se repezi Feodor la comic. Nu te mişca! Ce- 
e-e? 

Pe Dikobrazov îl apucă groaza. Incepu să i se pară că lucrurile 
ce se învârtiseră mai înainte şi pe care el le spărsese se intelesesera 
acum şi se năpustiseră toate deodată asupra lui. 

— Ajutor! strigă el. Scapati-ma! Ajutor! 


— Tipa cât vrei, diavole! Asta-i floare la ureche! Să vezi ce te 
aşteaptă de-acum înainte! Acum ascultă: dacă mai rostesti o 
singură vorbă sau mai faci o singură mişcare, te omor! Te omor 
fără pic de mila! N-are cine să-ţi sară în ajutor. N-o să vină 
nimeni, chiar de ai trage cu tunul. Dacă însă te potolesti şi taci, am 
să-ți dau votcă. Uite ici! 

Grebeşkov scoase din buzunar o sticlă de votcă de o jumătate de 
litru şi 1-0 trecu comicului pe la nas. Văzând obiectul patimii sale, 
betivul uită de bătaie, ba chiar necheza de plăcere. Grebeskov 
scoase din buzunarul jiletcii o bucăţică de săpun murdar şi o băgă 
în sticlă. Când votca începu să facă spumă şi se tulbură, frizerul se 
apucă să toarne în ea fel de fel de bazaconii. În sticlă intrară, pe 
rând, silitră, amoniac, piatră acră, sare amară, pucioasă, sacâz şi 
alte „specii” ce se vând pe la drogherii. Comicul holba ochii la 
Grebeşkov şi urmărea cu o privire pătimaşă mişcările sticlei. În 
cele din urmă, frizerul arse o bucată de cârpă, turnă scrumul în 
votcă, scutură sticla şi se apropie de pat. 

— Bea! spuse el, turnand o jumătate de pahar mare. Dă-l pe gat! 

Comicul bău cu desfătare apoi deodată se cutremură, holbă 
ochii, păli şi pe frunte i se ivira broboane de sudoare. 

— Mai bea! stăruie Grebeskov. 

— Nu... nu vreau! Ss... stai niţel... 

— Bea, lua-te-ar dracul!... Bea că te omor! 

Dikobrazov bău şi se prăbuşi gemând pe pernă. 

După câteva clipe, se ridică pe jumătate şi Feodor putu să se 
convingă că ,,spiteria” lui îşi producea efectul. 

— Mai bea! Las” să-ţi întoarcă măruntaiele pe dos! Iti face bine! 
Bea! 

Pentru comic începu un adevărat chin. Măruntaiele se întorceau 
într-adevăr pe dos. Aci sărea în picioare, aci se zvârcolea pe pat, 
pandindu-si cu groază duşmanul care, necruţător, nu-l slăbea nicio 
clipă şi-l lovea ori de câte ori nu voia să mai ia din ,,spiterie”. 
După bătaie venea „spiţeria”, si după ,spiterie”, altă bătaie. 
Niciodată sărmanul trup al lui Dikobrazov al II-lea nu suferise 
încă atâta jignire şi înjosire, şi niciodată celebritatea sa nu se 


dovedise atât de nevolnică şi lipsită de apărare ca acum. La 
început, comicul ţipă şi injura, apoi începu să se roage şi, în cele 
din urmă incredintandu-se că protestele lui duc la bătăi, începu să 
plângă. Poceciuev, care stătea după uşă şi trăgea cu urechea, nu 
putu să mai rabde şi dădu buzna în odaia comicului. 

— Du-te dracului! spuse el, dând din mâini. Mai bine să se 
prăpădească banii abonamentelor, n-are decât să bea votcă, numai 
fă bine şi nu-l mai chinui. O să crape, dracu” să te ia! Uită-te la el: 
e mai mult mort decât viu! De-as fi ştiut, zău că nu m-aş fi apucat 
să... 

— Nu-i nimic... Chiar dumnealui o să-mi mulţumească, o să 
vedeţi dumneavoastră... Hei, ce mai faci? se întoarse Grebeşkov 
către comic. Baga de seamă, că iar te croiesc! 

ȘI nu-l slăbi până seara târziu. Se istovi şi el, dar îl dădu gata şi 
pe pacient. În cele din urmă, comicul slăbi înspăimântător, pierdu 
până şi puterea de a geme şi impietri, cu o expresie de groază pe 
chip. După împietrire, urmă ceva ce aducea a somn. 

A doua zi, spre marea mirare a lui Poceciuev, comicul se trezi. 
Prin urmare nu murise. Trezindu-se, se uită câtva timp in gol, îşi 
plimbă privirea rătăcită prin odaie, apoi începu să-şi aducă aminte. 

— De ce mă doare tot trupul? se mira el. Parcă aş fi fost călcat 
de tren. Ia să beau un pic de votcă! Hei, care-i acolo? Dati-mi 
votcă! 

Poceciuev şi Grebeskov pândeau în spatele uşii. 

— Cere votcă! Prin urmare nu s-a lecuit! se îngrozi Poceciuev. 

— Ce tot vorbiti, Prokl Lvovici! se mira frizerul. Cum să se fi 
lecuit într-o singură zi? Să dea Dumnezeu să se lecuiască într-o 
săptămână, nici vorbă de o zi! Pe unul mai slab, îl poţi lecui în 
cinci zile, dar ăsta-i vânjos ca un negustor. Nu poţi să-i vii de hac 
mai repede. 

— De ce nu mi-ai spus-o mai din timp, afurisitule? gemu 
Poceciuev. Cu cine oi fi semănând că m-am născut atât de 
ghinionist! Şi ce mai aştept eu de la soartă, blestematul de mine? 
Nu-i oare mai cuminte să isprăvesc odată cu toate şi să-mi trag un 
glonte în tâmplă? etc. 


Oricât de întunecat îşi privea Poceciuev soarta, după o 
săptămână, Dikobrazov al II-lea fu în stare să joace şi nu mai 
trebuiră să se restituie banii abonamentelor. Cel care-l grima pe 
comic era însuşi Grebeşkov, care se atingea cu atâta respect de 
capul actorului, încât pentru nimic în lume n-ai fi putut să 
recunosti în el pe fostul lui călău. 

— Are şapte vieţi, omul ăsta! se mira Poceciuev. Eu, numai 
văzându-i chinurile, era să mor, iar el habar n-are: ba îi şi 
mulţumeşte afurisitului de Fedka, şi vrea chiar să-l ia cu el la 
Moscova! Mare minune! Zău aşa! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 43, 26 
octombrie, cu titlul: O celebritate care mănâncă bătaie, sau un leac împotriva 
betiei. (Din viata actorilor). Semnatä: A. Cehonte. Scurtata şi intitulată: „O 
celebritate care mănâncă bătaie”, a fost inclusă în culegerea „Vorbe 
nevinovate”, Moscova, 1887. A fost revăzută stilistic pentru Culegerea de 
opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 


Un câine scump 


Locotenentul Dubov, care nu mai era la începutul carierei sale, 
si tânărul cu termen redus Knaps şedeau şi se desfätau cu 
băuturica. 

— Minunat câine! spunea Dubov, arătându-i lui Knaps câinele 
său, Milka. Un câine ex-cep-ti-o-nal! Ia uită-te la botul lui! Numai 
botul cât face! Dacă nimeresti un cunoscător, numai pentru bot iti 
dă două sute de ruble! Cum, nu crezi? În cazul acesta, nu pricepi 
NIMIC... 

— Ba de priceput — pricep eu, dar... 

— E un setter, un setter englezesc pursânge! Are un aret uimitor, 
iar simţul... mirosul! Doamne, ce miros are! Ştii cât am dat pe 
câinele ăsta când nu era decât un căţel? O sută de ruble! Minunat 
câine! Milka, strengarule! Milka, prostutule! Hai, vino-ncoace... 
cutu-cutu, coteiul tatei... 

Dubov trase câinele spre el şi îl sărută pe creştet. În ochi i se 
ivira lacrimi. 

— N-am să te dau nimănui... frumosule... hotule... Mă iubeşti, 
nu-i aşa, Milka! Ma iubesti?... Mars! Carä-te! strigă deodată 
locotenentul. Uite-l cum se urcă cu labele murdare drept pe 
uniforma mea! Da, Knaps, am dat o sută cincizeci de ruble pentru 
un căţel! Dar aveam şi pe ce! De un lucru îmi pare rău: n-am timp 
să merg la vânătoare! Câinele ăsta se prapadeste din lipsa de 
activitate, n-are cum să-şi întrețină talentul... De aceea îl şi vând. 


Cumpără-l, Knaps! Toată viata ai să-mi multumesti! Dacă cumva 
stai prost cu banii, poftim, iti reduc preţul la jumătate... Ţi-l las cu 
cincizeci de ruble! De pomană! 

— Nu, dragul meu... oftă Knaps. Daca Milka a dumitale ar fi 
fost de sex masculin, poate aş fi cumpărat-o, dar aşa... 

— Milka nu-i de sex masculin? se miră locotenentul. Ce-i cu 
dumneata, Knaps? Milka nu-i de sex... masculin? Ha-ha! Dar 
atunci ce-i, după părerea dumitale? Catea? Ha-ha-ha... Ce esti 
copil? Nu ştii să deosebesti un câine de o catea! 

— Îmi vorbeşti ca si cum aş fi orb, sau ţânc... se supără 
Knaps. Fireşte că-i catea! 

— Atunci poate că şi eu sunt cucoana? Of, Knaps, Knaps! $i ai 
absolvit institutul politehnic! Nu, dragul meu, e câine toată ziua, şi 
încă... pursânge! Nu numai atât, dar taie de la mare distanţă orice 
câine. Si dumneata spui că nu-I... de sex masculin! Ha-ha... 

— Jarta-ma, Mihail Ivanovici, dar... mă crezi prea prost... E 
chiar jignitor... 

— Bine, lasă-l, dracu” să te ia... Nu-l cumpăra! Oricât aş vorbi, 
tot nu vrei sa-ntelegi! Acuşi ai să spui şi de coada lui că nu-i 
coadă, ci picior... Nu-l lua. Tot dumitale voiam să-ţi fac un bine. 
Vahrameev, mai adu coniac! 

Ordonanţa mai aduse coniac. Prietenii îşi turnară cate un paharut 
$1 căzură pe gânduri. O jumătate de oră trecu în tăcere. 

— Și chiar dacă ar fi de sex feminin... curmă tăcerea 
locotenentul, privind posomorât sticla. Mare lucru! E spre binele 
dumitale! O să ai şi căţei, şi fiecare căţel înseamnă douăzeci şi 
cinci de ruble... Oricine o să vrea să ti-1 cumpere. Nu ştiu de ce iti 
plac asa de mult câinii! Catelele-s de o sută de ori mai bune. Sexul 
feminin e mai recunoscător şi mai credincios stăpânului... Dar 
dacă te temi atât de mult de sexul feminin, poftim, ia-o cu 
douăzeci şi cinci de ruble. 

— Nu, dragul meu... Nu dau nicio copeică. Întâi şi întâi nu-mi 
trebuie câine, apoi nici bani n-am. 

— De ce n-ai spus aşa de la început. Mars d-aici, Milka! 

Ordonanţa servi un scrob. Prietenii goliră în tăcere tigaia. 


— Eşti un băiat de treabă, Knaps, un băiat cinstit... spuse 
locotenentul stergandu-si buzele. Să fiu al dracului, dacă nu-mi 
pare rău să te las să pleci aşa... Ştii ce? Ia câinele pe degeaba! 

— Cum vrei să-l iau, dragul meu? spuse Knaps cu un oftat. Cine 
să vadă de el la mine acasă? 

— Bine, bine, lasă-l... dracu” să te ia! Lasă-l, dacă nu vrei... 
Dar unde te duci? Stai jos! 

Întinzându-şi mădularele, Knaps se sculă în picioare şi isi luă 
şapca. 

— La revedere, e târziu... spuse el, căscând. 

— Stai un pic, am să te petrec. 

Dubov şi Knaps se îmbrăcară şi ieşiră în stradă. Făcură prima 
sută de paşi în tăcere. 

— Nu ştii cui aş putea să dau câinele? începu locotenentul. N-ai 
vreun cunoscut care l-ar lua? Ai văzut că-i un câine frumos, de 
rasă, dar... nu-mi trebuie! 

— N-am, dragul meu... Ce fel de cunoscuţi să am pe aici? 

Până la locuinţa lui Knaps, prietenii nu mai rostiră nicio vorbă. 
Numai când Knaps strânse mâna locotenentului şi deschise portita, 
Dubov tuşi şi spuse oarecum nehotărât: 

— Nu ştii dacă hingherii de aici primesc sau nu câini? 

— Cred că primesc. Dar n-aş putea să-ţi spun sigur. 

— Am să-l trimit mâine cu Vahrameev... Dracu” să-i ia, n-au 
decât să-l jupoaie de viu... E o catea scârboasă, nesuferita! Nu 
numai că face murdărie prin odăi, dar ieri a mâncat la bucătărie 
toată carnea, ticăloasa... Măcar dacă ar fi de rasă, dar dracu” ştie 
ce e, o corcitura de câine obişnuit cu porc. Noapte bună. 

— La revedere! spuse Knaps. 

Portita clămpăni închizându-se şi locotenentul rămase singur. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 45, 9 noiembrie. 
Semnată: A. Cehonte. Cu eliminarea unei fraze, a intrat în culegerea „Vorbe 
nevinovate”, Moscova. 

A apărut, fără autorizaţia autorului, în revista „Sverciok”1!0, 1889, Nr. 1, 5 
ianuarie, cu titlul „Câinele”. Cu mici modificări stilistice, a fost inclusă in 
Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 


Reproducerea povestirii în culegerea „Vorbe nevinovate” şi în revista 
„Sverciok” a provocat un protest din partea lui Cehov. O parte din tirajul 
revistei conţinea o notita, indicând locul primei apariţii a povestirii. 


Scriitorul 


In odäita din spatele prăvălioarei sale, negustorul de ceai 
Ersakov, om tanar, dar cam ofilit, imbracat dupa ultima moda si 
care se vedea că dusese o viata furtunoasă, şedea cocotat la un 
pupitru înalt. Judecând după scrisul lui avântat, cu înflorituri, după 
pieptänätura „ă la Capoul”!!! şi după parfumul fin de ţigări de foi, 
Ersakov nu era strain de civilizaţia europeană. Impresia de cultura 
ce părea să se desprindă din întreaga lui înfăţişare se întări şi mai 
mult când băiatul de prăvălie intră şi anunţă: 

— A venit scriitorul! 

— Da? Pofteşte-l încoace. $i roagă-l să-şi lase galosii în 
magazin. 

După câteva clipe, in odaita intră sfios un bătrân cărunt, cu 
chelie, într-un palton uzat, jerpelit, cu chipul îmbujorat de ger şi cu 
expresia de slăbiciune şi de nesiguranță pe care o au mai 
întotdeauna oamenii care beau regulat, fără să bea prea mult 
deodată. 

— A-a, respectele mele... spuse Ersakov, fără a-şi întoarce 
capul spre noul venit. Ce veşti bune aduci, domnule Heiniu? 

Erşakov contopea cuvintele „geniu” şi „Heine”, într-unul 
singur — „Heiniu” — aşa îi spunea el bătrânului. 

— Am adus reclama pe care mi-ati comandat-o, răspunse 
Heiniu. E gata... 

— Aşa de repede? 


— În trei zile poţi ticlui nu numai o reclamă, ci chiar un roman 
întreg, Zahar Semionici. Pentru o reclamă ajunge şi un ceas. 

— Numai atât? Atunci de ce te tocmesti întotdeauna ca şi cum ai 
avea de lucru un an întreg? Ia arată-mi ce-ai compus! 

Heiniu scoase din buzunar mai multe hartiute mototolite scrise 
cu creionul şi se apropie de birou. 

— Am făcut deocamdată numai o ciornă, un text in lini 
generale... spuse el. Am să vi-l citesc, iar dumneavoastră să 
urmăriți cu băgare de seamă şi să-mi spuneți dacă nu am încurcat 
ceva. Nu-i deloc greu să te incurci, Zahar Semionici... Ma 
credeți? Am avut de compus reclame pentru trei magazine dintr- 
odată... Şi Shakespeare ar fi scrântit-o. 

Heiniu îşi puse ochelarii, ridică sprâncenele şi începu să citească 
cu glas trist, declamând parcă: 

— „Sezonul 1885-86. Z.S. Erşakov, furnizorul de ceai chinezesc 
al tuturor oraşelor din Rusia europeană şi asiatică, precum şi din 
străinătate. Firmă fondată în 1804.” Toată introducerea asta va fi 
încadrată în ornamente şi steme. Am compus unui negustor o 
reclamă în jurul căreia, după dorinţa lui, i-am pus în chenar 
stemele mai multor oraşe. Acelaşi, lucru îl puteţi face şi 
dumneavoastră; am găsit, de altfel, pentru dumneavoastră, Zahar 
Semionici, un ornament straşnic: un leu ţinând între dinţi o liră. 
Acum să vă citesc mai departe: „Două cuvinte către cumpărătorii 
noştri. Stimaţi domni! Nici evenimentele politice din ultima 
vreme, nici indiferentismul rece, care pătrunde din ce în ce mai 
mult în toate straturile societăţii noastre, nici scăderea treptată a 
adâncimii apelor Volgăi, fenomen asupra căruia fracțiunea cea 
mai valoroasă a presei noastre a atras de curând atenţia — nimic nu 
ne poate tulbura. Existenţa atât de îndelungată a firmei noastre, 
precum şi simpatiile pe care am izbutit să ni le câştigăm, ne dau 
posibilitatea de a ne menţine ferm pe teren şi de a nu ne modifica 
sistemul stabilit o dată pentru totdeauna, atât în ce priveşte relațiile 
noastre cu proprietarii plantațiilor de ceai, cât şi în ceea ce priveşte 
executarea conştiincioasă a comenzilor primite. Deviza noastră 


este îndeajuns de cunoscută. Ea se exprimă în cuvinte puţine, dar 
pline de adâncă semnificaţie: Ieftin, prompt şi conştiincios!” 

— Bravo! Foarte bine! îl întrerupse Erşakov, frăsuindu-se pe 
scaun. Nici nu mă aşteptam să compui ceva atât de mestesugit. 
Smecher mai esti! Numai că... vezi dragul meu, mai departe 
trebuie să încurci un pic lucrurile, s-o aduci în aşa fel din condei 
încât totul să fie mai nebulos... să faci o mică scamatorie, înţelegi 
dumneata... Noi anuntäm prin reclama aceasta ca firma noastră a 
primit chiar acum o partidă de ceaiuri proaspete din recolta 
timpurie de primăvară a sezonului 1885... Aşa-i? Ei bine, în 
acelaşi timp trebuie să arătăm că aceste ceaiuri, abia primite, stau 
la noi în depozit de trei ani de zile, cu toate că nu ne-au venit din 
China decât săptămâna trecută. 

— Înţeleg... Publicul nici nu va observa contrazicerea. La 
începutul anunţului vom scrie că ceaiurile s-au primit chiar acum, 
iar la sfârşit vom spune astfel: „Având o mare rezervă de ceai, 
plătit pe vechiul tarif vamal, suntem în măsură de a-l pune în 
vânzare după lista de preţuri a anilor din urmă...” etc. lar pe 
pagina următoare, va fi lista de preţuri. Pe marginea ei vom înşira 
din nou steme şi ornamente... lar sub ele vom scrie cu litere 
groase: „Lista preţurilor la ceaiurile aromatice selecționate din 
Fucian, Kiahta şi Bai-ho, din recolta de primăvară, sosite de la 
plantațiile achiziționate de curând...” Si mai departe: «Atragem 
atenția adevaratilor cunoscători asupra ceaiurilor din ,,Lian-sin, 
dintre care „Emblema Chinei sau zâmbrele concurenţilor”, trei 
ruble cincizeci copeici, se bucură de cea mai mare şi mai 
binemeritată favoare. Dintre ceaiurile aromate, recomandăm în 
mod deosebit „Trandafirul împăratului Chinei”, două ruble şi 
„Ochii chinezoaicei”, o rublă optzeci copeici». După preţuri, vor 
urma cu litere mărunte lămuriri asupra cântăririi şi expedierii 
ceaiului. Apoi vom vorbi despre scăderile de preţuri şi despre 
premii: «În dorinţa de a-i atrage pe cumpărători, majoritatea 
concurenţilor noştri îi momesc cu premii. În ceea ce ne priveşte, 
protestăm împotriva acestui procedeu revoltätor şi oferim 
clienţilor noştri, nu în chip de premii, ci gratuit, toate momelile cu 


care concurenţii îşi ospătează victimele. Oricine va cumpăra de la 
noi marfă în sumă de cel putin 50 de ruble, va putea alege şi va 
primi gratuit unul dintre următoarele cinci obiecte: un ceainic de 
metal englezesc, o sută de cărți de vizită, un plan al oraşului 
Moscova, un borcan de ţinut ceai, în formă de chinezoaică goală, 
sau cartea „Mirele uimit sau mireasa sub covată”, povestire de 
Mucalitul vesel». 

După ce isprăvi de citit şi făcu câteva corecturi, Heiniu copie 
repede reclama pe curat şi-o inmana lui Ersakov. Urmă o tăcere... 
Amândoi se simtira stanjeniti, ca şi cum ar fi săvârşit o faptă 
ruşinoasă. 

— Când porunciti să primesc banii pentru munca mea? Acum 
sau mai târziu? întrebă Heiniu pe un ton nehotărât. 

— Când vrei dumneata, fie şi acum... răspunse nepăsător 
Erşakov. Du-te în magazin şi 1a-ti ce vrei pentru suma de cinci 
ruble şi cincizeci. 

— Aş prefera să primesc bani, Zahar Semionici. 

— N-am obiceiul să plătesc în bani. Plătesc pe toată lumea in 
ceai şi zahăr: şi pe dumneata, şi pe cântăreții cărora le sunt epitrop, 
si pe paznici. Aşa mai pun frâu beţiei. 

— Se poate asemui munca mea cu aceea a paznicilor sau 
cântăreților? Munca mea e intelectuală. 

— Asta-i muncă? Te-ai aşezat la masă, ai înşirat câteva rânduri 
si gata. Scrisul nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei... e un fleac 
de nimic! Nu face nici o rublă. 

— Hm... Frumos mai judecaţi dumneavoastră scrisul... se 
supără Heiniu, auzi că nu poţi nici să-l mănânci, nici să-l bei! Dar 
nu vă gândiţi că eu m-am chinuit, poate sufletește, ca să ticluiesc 
această reclamă. O scriam şi simţeam cum înşel întreaga Rusie. 
Dati-mi bani, Zahar Semionici! 

— Ei, frate, ai început să mă plictiseşti! Nu mai stărui atâta! 

— Bine. Atunci am să iau zahăr tos. Chiar băieţii 
dumneavoastră o să mi-l răscumpere cu opt copeici funtul. E drept 
că pierd vreo patruzeci de copeici, da’ n-am încotro! Rämâneti cu 
bine! 


Heiniu dădu să iasă dar se opri in usa, oftă şi spuse posomorat: 

— Înşel Rusia! Întreaga Rusie! Îmi înşel patria pentru o bucată 
de pâine. Of! Of! 

Apoi ieşi. Eraskov îşi aprinse o havană şi odäita începu să 
miroasă şi mai tare a om cult. 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 

Nr. 310, 11 noiembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetd). 
Semnată: A. Cehonte. A fost foarte serios revăzută pentru Culegerea de opere 
din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

Cu ocazia includerii în Culegerea de opere, a fost eliminat subtitlul, s-au 
revizuit caracterizările personajelor şi s-a scurtat mult textul reclamei şi 
spusele „scriitorului”. 

Povestirea foloseşte subiectul foiletonului lui Cehov „Cioburi din viaţa 
Moscovei” despre reclama negustorului de ceai Kiseliov (,„,Oskolki”, 1884, 
Nr. 33, 18 august). 


Când te întreci cu gluma 


Inginerul hotarnic Gleb Gavrilovici Smirnov cobori în gara 
„Gniluşki”. Până la moşia unde fusese chemat pentru a delimita 
nişte terenuri, mai avea de mers cu căruţa vreo treizeci-patruzeci 
de verste. (Daca carutasul nu-i beat şi caii nu-s martoage, nu sunt 
nici treizeci de verste, dar daca carutasul e cherchelit şi cari 
istoviti, sunt şi cincizeci). 

— Spune-mi, te rog, unde pot să găsesc aici cai de poştă? se 
adresă inginerul, jandarmului gării. 

— Ce cai? Ce poştă? Aici, la o sută de verste împrejur, nu 
găseşti niciun câine ca lumea, darămite cai de poştă... Unde 
trebuie să mergeţi? 

— La Devkino, la moşia generalului Hohotov. 

— Pai, căscă jandarmul, duceti-va în spatele gării; câteodată se 
mai întâmplă să fie vreun mujic care să-i ducă pe călători. 

Inginerul oftă şi o porni într-o doară în spatele gării. După 
îndelungi căutări, discuții şi şovăieli, găsi o namila de ţăran 
posomorât, ciupit de vărsat, îmbrăcat într-un suman rupt şi incaltat 
cu opinci. 

— Prăpădită căruță mai ai! se incrunta inginerul, urcandu- 
se. Nici nu te poţi dumiri care-i fata şi care-i spatele... 

— Mare greutate! Unde-i coada calului, acolo-i fata, iar unde 
stati dumneavoastră, acolo-i spatele... 


Calutul era tânăr, dar slab de-i puteai număra coastele, cu 
picioarele răşchirate şi urechile zdrelite. Când carutasul se ridică 
puţin şi îl croi cu biciul lui de frânghie împletită, calul scutură din 
cap, dar nici pomeneala să se mişte. lar cand cärutasul îl înţură şi 
îi trase al doilea bici, căruța scartai şi începu sa tremure, ca 
scuturată de friguri. După a treia lovitură, căruţa se clătină şi, în 
sfârşit, după a patra, se urni din loc. 

— Aşa o să fie tot drumul? întrebă inginerul, simțind că 1 se 
zdruncină creierii si minunându-se cum de izbutesc carutasii ruşi 
să te ducă mai încet ca melcul şi totuşi să te hurduce de-ti iese 
sufletul. 

— Las-că ajungem! îl linişti cärutasul. lepşoara e tânără, iute... 
Numai să se aştearnă drumului, că pe urmă nu mai e chip s-o 
opreşti... He-ei, blestemato! 

Când căruţa ieşi din gară, amurgise de-a binelea. La dreapta se 
întindea, parcă fără sfârşit, o câmpie întunecată, îngheţată. Dacă ai 
fi mers de-a curmezisul ei, ai fi ajuns desigur la dracu-n praznic. 
În zare, acolo unde câmpia se contopea cu cerul, un asfintit rece, 
de toamnă, îşi mistuia alene cele din urmă licăriri. La stânga 
drumului se desluseau, în înnoptarea tot mai adâncă, un fel de 
musuroaie, despre care n-ai fi putut spune dacă sunt capite rămase 
de anul trecut sau cäsutele unui sat. În faţă, inginerul nu putea 
vedea ce se află, din pricina spatelui lat, mătăhălos al carutasului. 
Nu se simţea pic de vânt, dar era rece şi chiar ger. 

„Ce pustietate! isi spuse inginerul ridicându-şi gulerul mantalei 
până peste urechi. Ce meleaguri păcătoase! Dacă, ferească 
Dumnezeu, eşti atacat şi jefuit, nu te aude nimeni, chiar de-ai trage 
cu tunul... Si nici cärutasul ăsta nu-mi prea inspiră încredere. Ia te 
uită ce mai spinare! Dacă acest copil al naturii te atinge cu 
degetul, te-ai dus pe copca! Şi ce mutra fioroasă, suspectă are!” 

— la spune, drăguță, îl întrebă inginerul, cum te cheamă? 

— Pe mine? Klim. 

— Ascultă, Klim, cum stau lucrurile pe aici, pe la voi? Nu-i 
nicio primejdie? Oamenii sunt de treabă? 


— Ne-a ferit Dumnezeu de oameni rai... Nici n-are cine să nu 
fie de treabă... 

— Asta-i bine că oamenii sunt cumsecade. Dar eu tot am luat cu 
mine trei pistoale, minţi inginerul. 

— Știu, cand ai pistol, nu mai ai de ce te teme, poți să vii de hac 
si la zece tâlhari... 

Între timp se înnoptase de-a binelea. Deodată, căruţa începu să 
scârtâie, să pârâie, apoi se cutremura şi o apucă la stânga, parca în 
silă. 

„Unde mă duce? se întrebă inginerul. O tinea drept înainte si 
deodată a luat-o la stânga. Te pomeneşti că mă duce prin nişte 
coclauri, ticălosul, şi... şi... S-au mai văzut din astea!” 

— Ascultă, Klim, se adresă el cärutasului. Spui că pe aici nu-i 
nicio primejdie? Păcat... Mie îmi place să ma bat cu tâlharii. La 
înfăţişare par eu slabut, pirpiriu, dar la trântă sunt puternic ca un 
taur... Într-o zi au tăbărât asupra mea trei tâlhari... Şi ce crezi? Pe 
unul l-am izbit atât de tare încât... încât a dat ortul popii, iar pe 
ceilalți doi i-am trimis în Siberia, la ocnă. Nici eu nu ştiu de unde 
am atâta putere... Cu o singură mână dobor un munte de om, uite 
aşa, cât tine. 

Klim aruncă o privire înapoi, spre inginer, se încruntă şi dădu 
bici calului. 

— Aşa, măi frate... continuă inginerul. Să nu dea Dumnezeu să 
se lege vreunul de mine. Nu numai că ar rămâne fără mâini şi 
picioare, dar ar mai trebui să dea socoteală şi în fata judecății... 
Eu mă am bine cu toți judecătorii şi ispravnicii. Sunt un slujbas al 
statului, folositor... Uite, de pildă acum, autorităţile ştiu că sunt pe 
drum şi toate-s cu ochii în patru, să nu-mi facă cineva vreun rău. 
Pe tot drumul pe unde trebuie să trec, stau pititi după tufe uriadnici 
ŞI vatasei... Ei, 1a stai! zbieră deodată inginerul. Unde ai intrat? 
Unde mă duci? 

— Pai nu vedeţi şi dumneavoastră? Am intrat în pădure! 

„Da, adevărat... e pădure... îşi spuse inginerul. M-am speriat 
degeaba. Oricum, nu trebuie să-mi arăt tulburarea... A şi băgat de 
seamă că mi-e frică. De ce a început să se uite atât de des la mine? 


Sigur că şi-a pus ceva în gând... Până acum mâna încet, de-abia 
îşi tara calul picioarele, iar acum ia te uită cum goneste!” 

— Ascultă, Klim, de ce mâi aşa de tare calul? 

— Nu eu îl man. El trage. V-am spus eu: când se porneşte, apăi 
nu mai e chip să-l opreşti. Nici el nu-i mulțumit de aşa picioare. 

— Minti, frate! Minti! Numai că eu te sfătuiesc să nu mai aşa 
repede! Ia mai struneste calul... Auzi? Struneşte-l! 

— Pai de ce? 

— Fiindcă... fundcă patru tovarăşi de ai mei au rămas să plece 
de la gară după mine. Trebuie să ne ajungă din urmă... Mi-au 
făgăduit că or să facă în aşa fel ca să ne ajungă chiar în pădurea 
asta... O să ne fie mai vesel să mergem împreună... Toţi sunt 
oameni zdraveni, vanjosi şi fiecare are câte un pistol... Dar ce te 
tot întorci şi te zgâieşti la mine şi te foieşti, de parcă ai sta pe ace? 
Ai? Eu, frate... cum să zic... Nu te mai zgai la mine, că n-ai nimic 
de văzut. Poate, doar, pistoalele... Daca vrei, am să le scot, să ti le 
arăt... Poftim... 

Inginerul se prefăcu că se caută prin buzunare, dar în clipa aceea 
se petrecu ceva la care nu s-ar fi aşteptat deloc, cu toată frica lui. 
Klim sări deodată din căruţă şi porni, în patru labe, spre desis. 

— Ajutor! începu el să zbiere. Ajutor! Ia-mi blestematule, şi 
calul, şi căruţa, numai lasă-mi sufletul! Ajutor! 

Se auzi trosnet de vreascuri, paşi pierzându-se în pădure, apoi 
totul amuti... Inginerul, care nu se aşteptase la o asemenea 
întorsătură, opri calul, apoi se aşeză cât mai bine în căruţă şi 
începu să se gândească ce are de făcut. 

„A fugit... s-a speriat, dobitocul... Ce mă fac acum? Nu pot s-o 
lau singur înainte, mai întâi fiindcă nu cunosc drumul şi apoi s-ar 
putea crede că i-am furat calul... Ce-i de făcut? Klim! Klim! 

— Klim!... răspunse ecoul. 

La gândul că va fi silit să-şi petreacă toată noaptea în pădurea 
aceea întunecoasă, în ger, să nu audă decât lupii, ecoul şi sforăitul 
iepuşoarei slabanoage, inginerul simţi că-l trece un fior de gheaţă, 
de parcă l-ar fi gâdilat cineva cu un fier rece de-a lungul şirei 
spinării. 


— Kiimuşka! începu el să strige. Dragul meu! Unde esti, 
Kiimuşka? 

Inginerul strigă astfel vreo două ceasuri; dupa ce ragusi si 
începu să se împace cu gândul de a petrece noaptea în pădure, o 
adiere slabă de vânt aduse până la el un geamăt. 

— Klim! Tu eşti, dragul meu? Hai să mergem! 

— Unde să mergem, vrei să mă omori! 

— Am glumit, dragul meu! Să mă bată Dumnezeu dacă n-am 
glumit! N-am niciun fel de pistol la mine! Am minţit doar, de 
frică! Te rog, fii bun şi hai să mergem! Am degerat! 

Chibzuind pesemne că un tâlhar adevărat s-ar fi făcut de mult 
nevăzut cu calul şi cu căruţa, Klim ieşi din pădure şi se apropie cu 
paşi sovaitori de muşteriul său. 

— De ce te-ai speriat, mă prostule? Eu... am glumit, şi tu gata... 
te-ai şi speriat... Hai, urcă! 

— Bată-te să te bată, boierule, mormăi Klim, urcându-se în 
căruţă. Dacă ştiam, nu te duceam nici pentru o sută de ruble. Era 
să mor de frică... 

Klim dădu bici calutului. Caruta începu sa tremure. Klim mai 
dădu un bici şi căruţa se clătină. După a patra lovitură, când căruţa 
se urni din loc, inginerul isi ridică gulerul până peste urechi şi 
căzu pe gânduri. Acum nu-i mai părea primejdios nici drumul şi 
nici Klim. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 46, 16 
noiembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără modificări, în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu unele abrevieri, a fost inclusă 
în edițiile ulterioare ale acestei culegeri. Cu prilejul includerii în Culegerea de 
opere din anul 1900, vol. II, Cehov a înlocuit un galicism. Publicăm textul din 
1900. 


SSS EES 


KP. Cho 


Batranete 


Arhitectul Uzelkov!!? consilier de stat, sosi în oraşul său natal, 
unde fusese chemat să restaureze biserica cimitirului. Se născuse, 
crescuse, studiase şi se însurase acolo, în acel oraş, dar coborând 
din vagon, fu cât pe-aci să nu-l recunoască. Totul se schimbase... 
Cu optsprezece ani în urmă, când Uzelkov se mutase la 
Petersburg, pe locul in care se afla acum gara, baietasii prindeau 
tistari; iar la intrarea străzii principale, unde pe atunci se întindea 
un gard cenusiu, urât, se înălța o clădire cu trei caturi, „Viena cu 
camere mobilate”. Dar nici gardurile, nici casele, nimic nu se 
schimbase atât de mult ca oamenii. Din întrebările puse omului de 
serviciu de la etajul casei cu camere mobilate, arhitectul Uzelkov 
află că mai bine de jumătate din cei de care îşi mai aducea aminte 
muriseră, scăpătaseră sau nu se mai ştia nimic de ei. 

— Dar pe Uzelkov îl mai ţii minte? îl întrebă arhitectul despre el 
însuşi pe bătrânul servitor. Pe Uzelkov, arhitectul, care a divorţat 
de nevastă-sa... Avea o casă pe strada Sviribeevskaia!!5. „Trebuie 
să-ți aduci aminte de el! 

— Nu, nu-mi amintesc... 

— Cum să nu-ţi amintesti! A fost o poveste care a făcut multă 
vâlvă; nu era birjar să n-o ştie. Adu-ti aminte! A avut avocat la 
divorţ pe Şapkin!!*, un mare smecher, un cunoscut cotcar care o 
dată a şi mâncat o ciomăgeală, la club... 

— Ivan Nikolaici? 


— Da, da... Ce-i cu el? Mai trăieşte? A murit? 

— Trăieşte, slavă Domnului. Acum e notar, are birou. Sta bine. 
Are două case pe strada Kirpicinaia!!5. De curând şi-a măritat 
fata... 

Uzelkov se plimbă câteva clipe dintr-un colt într-altul al odau, 
statu pe gânduri şi hotărî să se ducă la Sapkin, aşa, ca să-şi omoare 
timpul. Când ieşi din casă şi o luă încetişor pe strada Kirpicinaia, 
era amiază. Îl găsi pe Şapkin la birou şi abia îl recunoscu. Din 
avocatul de altădată, om zvelt, sprinten, înfipt, cu trăsături extrem 
de mobile, veşnic afumat, Sapkin ajunsese un moşneag modest, 
pirpiriu, cu părul alb. 

— Nu mă mai recunosti, m-ai uitat... începu Uzelkov... Sunt 
vechiul dumitale client, Uzelkov... 

— Uzelkov? Care Uzelkov? Ah! 

Sapkin îşi aduse aminte, îl recunoscu şi rămase buimăcit. 
Încăpură să curgă exclamatii, întrebări, amintiri. 

— Ce surpriză! Nu mă aşteptam! cotcodăcea Sapkin. Cu ce pot 
să te ospatez? Sampanie doreşti? Sau poate stridii? Dragul meu, ti- 
am stors atâţia bănişori pe vremuri, încât nici nu ştiu ce ti-as putea 
oferi ca să te simţi destul de bine... 

— Te rog să nu te deranjezi, spuse Uzelkov. N-am timp. Trebuie 
să mă duc chiar acum la cimitir, să văd biserica. Am primit o 
comandă. 

— Minunat! Luăm o gustare, bem câte un paharut şi mergem 
împreună. Am caii foarte buni! Te duc eu şi ţi-l prezint şi pe 
epitrop... Mă ocup eu de toate... Dar de ce te feresti de mine, 
dragul meu? Ti-e teamă? Aşază-te mai aproape! Acum nu mai ai 
de ce să te temi... He-he... Pe timpuri eram într-adevăr un 
pişicher. Tare istet mai eram... Nu-i era nimănui la îndemână să 
aibă de-a face cu mine. Acum m-am potolit; am îmbătrânit, m-am 
făcut familist... am copii. $1 aştept ziua în care am sa mor. 

Prietenii luară o gustare, baura câte un pähärut şi plecara în 
sania cu doi cai a lui Sapkin, afară din oraş, la cimitir. 

— Da, frumoase timpuri au mai fost! începu să se înduioşeze 
Sapkin, aşezându-se în sanie. Când iti aduci aminte de ele, chiar că 


nu-ți vine să crezi. Mai ţii minte cum ai divorţat de nevasta 
dumitale? Au trecut aproape douăzeci de ani de atunci şi poate că 
ai uitat ce s-a petrecut, dar eu îmi amintesc totul de parcă ar fi fost 
ieri. Doamne, cât sânge rău mi-am mai făcut atunci! Eram băiat 
dibaci, tare în procedură, mă pricepeam sa încurc itele şi nu-mi 
păsa de nimeni şi de nimic... Îmi plăcea grozav să pun mâna pe o 
afacere mai a dracului, mai ales dacă onorariul era bun, cum a fost 
cazul în procesul dumitale. Cât mi-ai dat atunci? Cinci-sase mil! 
Merita să-mi fac sânge rău! Ai plecat la Petersburg şi m-ai lăsat sa 
mă descurc singur: fă cum ştii! lar Sofia Mihailovna, răposata 
dumitale nevastă, era mândră şi plină de ambiţie, cu toate că era 
fiică de negustor. A fost greu... groaznic de greu, s-o hotărăsc ca, 
în schimbul unei sume de bani, să ia vina asupra ei! De câte ori mă 
duceam la ea să intru în tratative, de cum mă vedea, îi striga fetei 
din casa: ,,Masa, nu ţi-am poruncit ca ticăloşi dintr-ăştia să nu mai 
intre în casă?” Ce n-am încercat atunci? l-am scris, am căutat un 
prilej s-o întâlnesc ca din întâmplare — dar tot fără rezultat! Am 
fost nevoit să folosesc o terță persoană. Mult m-am mai chinuit cu 
ea, şi numai când te-ai învoit să-i dai zece mii de ruble, a cedat... 
La zece mii n-a mai răbdat-o inima, n-a mai rezistat... A izbucnit 
în plâns, m-a scuipat drept în obraz, dar s-a învoit şi a luat vina 
asupra ei! 

— Parcă mi-a cerut cincisprezece mii, nu zece, spuse Uzelkov. 

— Da, da... cincisprezece, am greşit! se fâstâci Sapkin. Dar la 
urma urmei, povestea e atât de veche, încât nu văd de ce mi-aş mai 
ascunde păcatele! Zece mii i-am dat ei, iar restul de cinci mii le- 
am păstrat eu. V-am înşelat pe amândoi. E o poveste veche, n-are 
de ce să-mi fie ruşine... Si apoi, de la cine voiai să iau, Boris 
Petrovici, dacă nu de la dumneata? Judecă singur... Frai om 
avut... Te insurasesi fiindcă nu mai puteai de bine şi ai divorţat 
din acelaşi motiv. Câştigai o groază de bani... Îmi aduc aminte că 
de la o singură antrepriză ai pus mâna pe douăzeci de mii de ruble. 
De la cine era să iau, dacă nu de la dumneata? Apoi, recunosc că 
mă rodea şi invidia... Dacă dumneata făcea o învârteală în stil 
mare, lumea se căciulea la dumneata, pe când eu, pentru câteva 


ruble, eram ciomagit sau mi se trăgeau palme la club... Dar ce rost 
are să mai răscolim toate astea! E vremea să le uităm. 

— Spune-mi, te rog, cum a dus-o după aceea Sofia Mihailovna? 

— Cu cele zece mii? Prostissim... Fie că o fi început s-o 
chinuiască mândria, fiindca îşi vânduse conştiinţa pe bani, fie că te 
iubea şi suferea din pricina dumitale, dar a început dintr-odată să 
bea... Cum a luat banii, au început plimbările în troică, cu ofiţeri. 
Beţii, chefuri, desfrâu... Intra cu ofiterii prin cârciumi şi nu se 
mulțumea cu un vin de Porto sau vreo băutură mai uşoară; cerea 
numai coniac, să-i ardă gâtul şi s-o ameteasca. 

— Da, era cam excentrică... Câte n-am suferit de pe urma ei! 
De multe ori se întâmpla să se supere cine ştie din ce pricină şi 
atunci o apucau nervii... Ei, şi după aceea, ce-a mai fost? 

— A trecut o săptămână, două... Într-o zi, şedeam la mine la 
birou şi scriam ceva. Deodată se deschide uşa şi intră ea... Era 
beată. „a-ţi înapoi banii ăştia blestemati!” şi mi-a aruncat un teanc 
de bancnote în obraz. Pesemne nu mai putuse să rabde mustrările 
de conştiinţă. Am ridicat banii de pe jos şi i-am numărat. Lipseau 
cinci sute de ruble. Numai atâta apucase să cheltuiască cu 
chefurile. 

— ŞI ce-a făcut cu e1? 

— E1, acum că e o poveste veche... ce să mai ascund... 
Bineînţeles că i-am păstrat! De ce te uiţi aşa la mine? Stai să vezi 
ce a mai urmat... Un roman întreg, curată psihiatrie! Cam la vreo 
două luni după aceea, mă întorc într-o noapte acasă, beat, de-ti era 
mai mare sila... Aprind lampa şi ce să văd: Sofia Mihailovna 
şedea pe divan, beată şi ea, cu simţurile răscolite, cu o înfăţişare 
sălbatică, de parca ar fi fugit din balamuc... „Dă-mi banu înapoi; 
mi-am schimbat gândul. Dacă-i vorba de decădere, apoi decădere 
să fie, să te ia dracu”. Hai, mişcă mai repede, ticălosule, dă-mi 
banii!” Ce zici de asemenea neruşinare? 

— ŞI... l-ai dat? 

— l-am dat zece ruble, îmi aduc bine aminte... 


— Se poate una ca asta? se incrunta Uzelkov. Daca nu puteai 
sau nu voiai să-l dai dumneata, ar fi trebuit să-mi scrii mie. Si eu, 
care m-am ştiut nimic! Dar chiar nimic! 

— Fi, la ce să-ţi scriu, dragul meu? Nu ţi-a scris chiar ea, mai 
târziu, când s-a internat în spital? 

— Bine... atunci eram atât de ocupat cu noua mea căsătorie, 
aveam atâtea de făcut, încât nu-mi ardea de scrisori... Dar 
dumneata care nu erai în cauză, care nu aveai nicio pornire 
personală împotriva Sofiei... de ce nu i-ai întins o mână de ajutor? 

— E1, Boris Petrovici, astăzi vedem cu alti ochi lucrurile. Acum 
gândim într-un fel, iar atunci gândeam cu totul în alt fel... Astăzi 
1-as fi dat poate şi o mie de ruble, pe când atunci nici cele zece... 
nu 1 le-am dat pe degeaba. Crede-mă: e o poveste urâtă pe care 
trebuie s-o uităm. Dar iată că am ajuns... 

Sania se opri la poarta cimitirului. Uzelkov şi Sapkin coborâră, 
intrară pe poartă şi o luară pe o alee lungă şi lată. Vişinii şi 
salcâmi vaduviti de frunze, crucile şi monumentele cenuşii erau 
argintate de chiciură. Fiecare fulg de zăpadă oglindea ziua aceea 
limpede, însorită. Mirosea cum miroase în toate cimitirele: a 
tămâie şi a pământ proaspăt săpat. 

— Avem un cimitir frumusel, spuse Uzelkov. Parcă-i o grădină! 

— Da, dar păcat că tâlharii pradă monumentele... În spatele 
monumentului aceluia de fontă, din dreapta, e înmormântată Sofia 
Mihailovna. Vrei să te uiţi? 

Prietenii o luară la dreapta şi se îndreptară prin zăpada înaltă 
spre monumentul de fontă. 

— Aici €... spuse Sapkin, arătând spre un mic monument de 
marmură albă. Un sublocotenent a ridicat monumentul ăsta pe 
modestul ei mormânt. 

Uzelkov se descoperi încet şi îşi arătă soarelui chelia. Văzându- 
1, Sapkim se descoperi si el, şi o altă chelie luci în soare. În jur 
domnea o linişte într-adevăr de mormânt, ca şi cum şi văzduhul ar 
fi fost mort. Prietenii priveau monumentul în tăcere, cufundati in 
gânduri. 


— Doarme liniştită! curma Sapkin tăcerea. Şi nu-i mai pasă că a 
luat vina asupra ei şi că se îmbăta cu coniac. Recunoaste un lucru, 
Boris Petrovici! 

— Ce anume? întrebă posomorât Uzelkov. 

— Că... Oricât de urât o fi trecutul, totuşi e mai plăcut decât 
asta. 

ȘI Sapkin îşi arătă părul alb. 

— Pe timpuri, nici nu mă gândeam la moarte... Dac-as fi 
întâlnit moartea, 1-as fi dat şi zece puncte înainte, pe când acum... 
Hei, ce să-i faci! 

Uzelkov se simţi copleşit de jale. Îi veni deodată poftă să plângă, 
o poftă nebună, aşa cum îl apuca, pe vremuri pofta de dragoste... 
Si simţea că plânsul i-ar fi fost plăcut, i-ar fi împrospătat sufletul. 
Ochii se umeziră, un nod 1 se urcă în gât, dar... nu era singur, 
alături stătea Sapkin şi lui Uzelkov îi tu ruşine să-şi arate 
slăbiciunea fata de un martor. Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă 
spre biserică. 

Abia după vreo două ceasuri, după ce discută cu epitropul şi 
cercetă biserica, prinzând o clipă când Sapkin stătea de vorbă cu 
preotul, se duse repede să dea frâu liber lacrimilor... Se furişă ca 
un hot până la monument, aruncând mereu priviri înapoi. Micul 
monument alb îl privea gânditor, trist şi atât de nevinovat, ca şi 
cum sub el ar fi zăcut o fetiţă şi nu o femeie divorțată, desfrânată. 

„Să plâng, să plâng!” îşi spunea Uzelkov. 

Dar momentul psihologic trecuse. Oricât încercă moşneagul să 
clipească, oricât căută să se pună din nou în starea sufletească de 
adineauri, lacrimile nu curseră şi nodul nu 1 se mai urcă în gatlej... 
După ce statu vreo zece minute nemiscat, Uzelkov se lăsă pagubas 
si se duse să-l caute pe Sapkin. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 47, 23 
noiembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără modificări, în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg. 

Cu unele prescurtări, a intrat în ediția a doua şi cele ulterioare ale acestei 
culegeri. Cu eliminarea ultimei fraze (,,Batranetea, gândea el, o singură 
plăcere mai ai — lacrimile şi nici ele nu mai vor să curgă!”) a fost inclusă în 


Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 


Durere 


Strungarul Grigori Petrov, căruia de mult i-a mers vestea că e 
meşter fără pereche, dar şi cel mai leneş şi betiv mujic din toată 
plasa Galcinskaia, îşi duce cu căruţa baba bolnavă la spitalul 
zemstvei. Până acolo sunt treizeci de verste şi vremea e atât de 
păcătoasă, încât n-ar putea să-i tina piept nici un postalion încercat 
al stăpânirii, necum amărâta de căruţă a strungarului Grigori. Din 
faţă te taie un vânt necruţător, îngheţat. În văzduh si oriîncotro te- 
al uita, se rotesc vartejuri de fulgi de zăpadă, astfel că nu te poți 
dumiri dacă ninge din cer sau de pe pământ. Din pricina giulgiului 
gros ca de ceaţă al viscolului, nu se văd nici câmpul, nici stâlpii de 
telegraf, nici pădurea, iar când iureşul peste fire de puternic al 
vifornitei se näpusteste asupra carutei lui, Grigori nu mai vede nici 
arcul de deasupra hulubelor. Iepsoara bătrână, prăpădită, abia se 
mai mişcă. Toată vlaga şi-o iroseşte ca să-şi tragă picioarele din 
zăpada adâncă şi să scuture din cap. Strungarul este însă grăbit. Se 
frăsuie îngrijorat pe locul lui şi o croieşte mereu cu biciul. 

— Nu plânge, Matriona... mormăie el. Mai rabdă şi tu o tara. O 
da Dumnezeu să ajungem la spital, şi într-o clipă ai să te simţi 
usurata... Pavel Ivanici o să-ţi dea nişte picături, o să-ţi ia sânge 
sau, poate, are să binevoiască să te frece cu niscai spirt, şi ai să 
vezi... iti trece durerea din coaste, de parcă ti-ar lua-o cu mâna. 
Pavel Ivanici o să-şi dea toată silinta. O să se răstească el la mine, 
o sa bata din picior, dar de dat silinta o să-şi dea... Tare 


cumsecade mai e, şi frumos se mai poartă, da-i-ar Dumnezeu 
sănătate... Cum o să ne vadă, o să se repeadă de la locuinţa lui şi o 
să înceapă să ne trimită la dracu”. „Cum? o să strige. Ce înseamnă 
asta? De ce n-ai venit la timp? Ce sunt eu, câine, să stau toată ziua 
de voi, dracilor? De ce n-ai venit de dimineaţă? leşi afară! Piei din 
ochii mei! Vino mâine!” lar eu am să spun: „Domnule doctor! 
Pavel Ivanici! Înălţimea Voastră!” Iar el: „leşi odată, lua-te-ar 
dracu”, impielitatule! Sterge-o!” 

Strungarul trage mereu bice iepsoarei şi, fără să-şi privească 
baba, mormăie mai departe pe sub mustati: 

„Înălţimea Voastră! Vă spun cinstit ca în faţa lui Dumnezeu... 
poftim, şi semnul crucii îl fac, am pornit cum a mijit de ziuă. Dar 
cum să ajung la timp dacă Domnul... dacă maica Domnului... s- 
au supărat şi ne-au trimis un viscol ca ăsta? Vedeţi si 
dumneavoastră... Nici un cal bun n-ar fi scos-o la capăt, iar calul 
meu, precum vedeţi, nu-i cal, ci o biată gloaba!” Pavel Ivanici o sa 
se încrunte şi o să înceapă să tipe: „Vă ştiu eu pe voi! Totdeauna 
găsiți ce să raspundeti! Mai ales tu, Grişka! Te ştiu eu! Cu 
siguranță că pe drum te-ai oprit la vreo cinci cârciumi!” lar eu: 
„Înălţimea Voastră! Da ce-s eu, răufăcător sau păgân? Baba îşi dă 
sufletul, trage să moară, şi eu să alerg pe la cârciumi? Se poate una 
ca asta? Da’ ducă-se pe pustii de cârciumă!” Atunci Pavel Ivanici 
o să dea poruncă să te ducă în spital. lar eu am să mă ploconesc în 
fata lui până la pământ... „Pavel Ivanici, Înălţimea Voastră! Vă 
mulţumesc smerit! Iertati-ne pe noi, proştii şi blestematii şi nu ne 
judecaţi prea aspru pe noi, mujicii! S-ar cădea să ne alungaţi, să nu 
ni se mai vadă urma, iar dumneavoastră binevoiti să va tulburati 
liniştea, să va manjiti piciorusele în zăpadă!” Iar Pavel Ivanici o sa 
se uite aşa la mine, de parcă i-ar veni să mă lovească şi o să spună: 
„Decât să mi te ploconesti, ai face mai bine să nu mai tragi la 
mäsea, dobitocule, şi să ai milă de muierea ta. Ti-ar trebui o bătaie 
bună!...” „Bine ziceti, Pavel Ivanici, zău că mi-ar trebui o bătaie, 
să mă trăsnească Dumnezeu! Bătaie, da, da... Dar cum să nu mă 
ploconesc dumneavoastră, dacă sunteţi binefăcătorul nostru, dacă 
ne sunteţi ca un tată bun? Înălţimea Voastră! Cuvântul meu e 


cuvânt... v-o spun ca în fata lui Dumnezeu... puteţi să mă scuipati 
în ochi, dacă mint: cum se face bine Matriona mea, cum se pune 
pe picioare ca oamenii, am să lucrez pentru Înălţimea Voastră tot 
ce veţi binevoi să-mi porunciti! O tabacherä de mesteacăn de 
Karelia, dacă doriţi... sau nişte bile de crochet, pot să vă strunjesc 
si nişte popice, ca alea din străinătate... orice am să fac pentru 
dumneavoastră! N-am să vă iau nicio copeica. La Moscova, vi s-ar 
cere patru ruble pe o asemenea tabacheră, iar eu n-am să vă iau 
nicio copeica.” Doctorul o să râdă şi o să spună: „Ei, bine, bine... 
Pretuiesc pornirea ta! Păcat numai că esti betivan”... Eu, babo, 
ştiu să mă port cu boierii. Nu-i boier cu care să nu mă pricep să 
vorbesc. Numai să dea Dumnezeu să nu rătăcim drumul. la uită-te 
cum viscoleşte! Mi s-au umplut ochii de omăt. 

Si strungarul mormăie înainte. Vorbeşte in neştire, pentru a-şi 
potoli cât de cât mâhnirea. Are multe vorbe pe limbă, dar şi mai 
multe gânduri şi întrebări în minte. Durerea l-a luat pe strungar cu 
totul pe neaşteptate şi acum nu poate cu niciun chip să se 
dezmeticească, să-şi vină în fire, să înţeleagă. Până astăzi trăise 
netulburat, într-un fel de buimäcealä de om beat; nu ştiuse nici ce-i 
necazul, nici ce-1 bucuria; şi acum, deodată, i s-a cuibărit în suflet 
o durere cumplită. El, trândavul, nepăsătorul, betivanul, se trezise 
pe neaşteptate cu atâtea griji pe cap, trebuia să se grăbească şi 
chiar să lupte cu stihule. 

Strungarul îşi aduce aminte că durerea lui a început aseară, când 
s-a întors acasă afumat ca de obicei şi, după cum îi era năravul, a 
început să suduie şi să-şi arate pumnii; baba s-a uitat la omul ei 
pus pe gâlceavă cum nu se mai uitase niciodată. De obicei, 
privirea ochilor ei de bătrână era blândă, de mucenică, ca la câinii 
mult bătuţi şi putin hraniti; acum însă era aspră şi nemişcată, ca a 
sfinților de pe icoane sau a celor ce trag să moară. Si durerea a 
pornit de la ochii aceia ciudati, înspăimântători. Buimäcit, 
strungarul a cerut vecinului iepşoara, şi acum îşi ducea baba la 
spital, nadajduind că Pavel Ivanici, cu prafurile şi alifiile lui, o s-o 
facă pe bătrână să-şi redobândească privirea ei dinainte. 


— Vezi, Matriona... mormäie el. Poate te întreabă Pavel Ivanici 
dacă te-am bătut cumva; să-l spui că nu! lar eu n-am să te mai bat. 
Uite, fac semnul crucii. Și parcă te-am bătut eu vreodată din 
răutate? Te băteam aşa, pe degeaba. Acum mi-e milă de tine. Un 
altul nici nu s-ar fi sinchisit. Dar eu te duc la spital... fac şi eu ce 
pot! Urât mai viscoleşte! Doamne, facă-se voia ta! Numai să-mi 
ajute Dumnezeu să nu rătăcesc drumul... Ce-i, te doare sub 
coastă? De ce taci, Matriona? N-auzi? Te doare sub coastă? 

I se pare ciudat că zăpada nu se mai topeşte pe obrazul babei, 
ciudat că faţa 1 s-a lungit parcă într-un chip deosebit, îi e aspră, 
încruntată şi a căpătat o culoare cenuşie-gălbuie, ca de ceară 
murdară. 

— Proastă mai esti! mormăie strungarul. Eu te întreb cu cugetul 
curat, ca în fata lui Dumnezeu... si tu... zău, mare proastă mai 
eşti. Vezi că acusi nu te mai duc la Pavel Ivanici! 

Strungarul lasă haturile şi cade pe gânduri. Nu se poate hotari sa 
arunce o privire înapoi, spre bătrână: îi e frică! Să-i pună vreo 
întrebare şi să nu capete răspuns, iar 1-e frică! În cele din urmă, 
nemaiputând răbda, întinde mâna înapoi şi fără să se uite, găseşte 
pe dibuite mâna rece a babei. O ridică, dar mâna cade ca un 
gârbaci. 

— S-a prăpădit, vasăzică. Mare năpastă! 

Si strungarul plânge. Nu atât de mahnire, cât de ciudă. Ce 
repede se petrec toate pe lumea asta! se gândeşte el. Nici n-a 
apucat durerea să-şi facă loc în inima lui şi totul s-a şi sfârşit. Nici 
n-a avut timpul să trăiască bine cu baba, să-i spună tot ce ar fi avut 
de spus, să-i arate că 1-e milă de ea, şi a şi murit... A trait cu ea 
patruzeci de ani, dar aceşti patruzeci de ani s-au scurs ca într-o 
beznă. Din pricina betiei, bătăilor şi a nevoilor, nici n-a simţit bine 
că trăieşte. Si, ca un făcut, baba a murit tocmai în clipa în care el 
şi-a dat seama că 1-e milă de ea, că nu poate trăi fără ea, că-l 
cumplit de vinovat fata de dânsa. 

— Când mă gândesc că umbla cu cersitul! ist aduce el 
aminte. Chiar eu o trimiteam să ceară pâine pe la oameni! Mare 
pacoste! Dacă mai trăia, proasta, vreo zece ani... Că acuma, de 


bună seamă, crede că sunt într-adevăr aşa. Maică Precistă, da’ 
unde naiba mai merg eu acuma? Că doar nu mai e vorba de lecuit, 
ci de înmormântat. la-o înapoi! 

Strungarul întoarce sania şi dă din toate puterile bici iepşoarei, 
dar drumul se face din ce în ce mai greu. Acum arcul hulubelor nu 
se mai vede deloc. Din când în când, sania dă peste un bradut 
tânăr; mogaldeata întunecată îi zgârie mâinile, îi trece scurt pe 
dinainte şi în faţa ochilor totul este iarăşi o vâltoare albă. 

„Ar trebui luată viaţa de la capăt”, gândeşte strungarul. 

Îşi aduce aminte că acum patruzeci de ani Matriona era tânără, 
frumoasă, fată de gospodari cu stare. Părinţii o măritaseră cu el, 
fiindcă se lăsaseră ademeniti de meşteşugul lui. Aveau tot ce le 
trebuia ca să ducă un trai bun, dar nenorocirea a fost ca de la 
nuntă, de când se îmbătase şi se tolănise pe cuptor, nici până azi 
nu se mai trezise. De nuntă îşi aduce el aminte, dar de ceea ce a 
fost după aceea nu-şi mai aminteşte deloc — chiar de ar fi să-l tai în 
bucăţi. Atâta ştie: că trăgea la măsea, stătea culcat şi-şi bătea 
nevasta. Şi aşa s-au irosit patruzeci de ani. 

Norii albi de zăpadă se fac încetul cu încetul cenuşii. Se lasă 
seara. 

— Încotro merg? îşi aduce deodată aminte strungarul. Trebuie s- 
o înmormântez, şi eu mă duc la spital... Parcă mi-a luat 
Dumnezeu minţile! 

Strungarul întoarce din nou sania şi începe iar să dea bici iepei. 
Iepsoara îşi încordează toate puterile şi, sforăind, porneşte înainte 
în trap mărunt. Strungarul îi croieste un bici după altul peste 
spinare... În spate se aude lovindu-se ceva şi cu toate că Grigori 
nu aruncă nicio privire înapoi, el ştie că-i capul răposatei, care se 
izbeşte de sanie. lar văzduhul se întunecă din ce în ce mai mult, 
vântul se face din ce în ce mai rece şi mai tălos... 

„Viaţa ar trebui luată de la capăt... gândeşte strungarul. Să-mi 
fac rost de unelte noi, să lau comenzi... să-i dau bani babei... 
aşa!” 

Haturile îi scapă din mână. Le caută, vrea să le ridice şi nu poate 
cu niciun chip; degetele i-au intepenit... 


„Iotuna e... gândeşte el, merge el calul şi singur, doar ştie 
drumul. Acum ar fi bine să dorm... Să mă culc un pic până la 
înmormântare, până la parastas...” 

Strungarul închide ochii şi picoteşte. După o vreme, aude că s-a 
oprit calul. Deschide ochii şi vede înaintea lui ceva întunecat, 
semănând a casă sau a stog... 

Ar trebui să se dea jos din sanie şi să afle ce-i, dar tot trupul 1-e 
năpădit de atâta moleşeală, încât se împacă mai degrabă cu gândul 
să îngheţe, decât să se mişte din loc... Şi adoarme lin. 

Se trezeşte într-o odaie mare, cu pereți zugrăviți. Prin ferestre se 
revarsă lumina vie a soarelui. Strungarul vede în faţa lui oameni şi 
vrea înainte de toate să se arate om aşezat, cuminte. 

— Ar trebui slujit un parastas pentru baba mea, fraţilor! spune 
el. N-ar fi rău să-l vestiți pe părintele... 

— Bine, bine! Stai culcat, îl întrerupe un glas. 

— Doamne! Pavel Ivanici! se mira strungarul zărindu-l în fata 
sa pe doctor. Înălţimea Voastră! Binefăcătorule! 

Ar vrea să sară în picioare şi să se închine până la pământ în faţa 
medicinii, dar simte că braţele şi picioarele nu-l ascultă. 

— Înălțimea Voastră. Unde-mi sunt picioarele? Unde-mi sunt 
braţele? 

— Ja-ti rămas-bun de la braţe şi de la picioare. Ti-au îngheţat. Ei 
haide, haide... de ce plângi? Ai trăit destul, zi slavă Domnului! 
Doar ai şaizeci de ani — iti ajunge! 

— Mare nenorocire!... Mare durere, Înălţimea Voastră! Iertati- 
mă, vă rog frumos! Dar... as fi vrut să mai trăiesc vreo cinci-sase 
anisori... 

— Pentru ce? 

— Calul nu-i al meu, trebuie să-l duc înapoi... Trebuie să-mi 
înmormântez baba... Şi ce repede se petrec toate pe lumea asta! 
Înălţimea Voastră! Pavel Ivanici! Vă fac o tabacheră frumoasă din 
mesteacăn de Karelia! Vă strunjesc un crochet... 

Doctorul face un gest deznädäjduit cu mâna şi iese din sală. S-a 
isprăvit cu strungarul! 


Apărută pentru prima oară in ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 324, 25 
noiembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Mic tablou de iarnă). 
Semnata: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, 
Sankt Petersburg, 1886. Cu mici abrevieri, a fost inclusă în edițiile ulterioare 
ale culegerii. A fost editată, fără modificări, de I. D. Sitin în cartea: 1. 
Durerea. Povestire de A. P. Cehov. 2. Împărţirea. Povestire de Ej. Manuel, 
Moscova, 1895 (ediţia a doua: Moscova, 1897). Scurtată, a intrat în Culegerea 
de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 

Poetul L. I. Palmin îi scria lui Cehov (27 noiembrie 1885): «După părerea 
mea, e cel mai bun lucru pe care l-ai scris vreodată până acum. Această schiţă, 
plină de adevărul vieţii, produce o impresie ciudată: iti vine să râzi şi totodată 
te apucă tristețea. Aici, ca şi în viata poporului, elementul comic se îmbină cu 
cel tragic. Păcat că n-ai făcut să apară in ,,Oskolki” această mică povestire, 
care ţi-a reuşit în mod strălucit.» 


Ce mai călători! 


— Gata! De acum înainte nu mai beau!... Niciun strop... Pentru 
nimic in lume! A venit vremea să-mi bag şi eu mintile-n cap. 
Trebuie să mă pun pe treabă, să-mi dau toată osteneala... Daca-ti 
place să primeşti leafă, apoi munceşte cinstit, cu râvnă, în lege, 
fără să te mai gândeşti la odihnă şi la somn. Lasă-te de prostii... 
Te-ai obişnuit, fratioare, să iei leafa pe degeaba. Asta nu-i bine... 
Nu-i bine deloc. 

Tot făcându-şi astfel morală, conductorul-sef de tren 
Podteaghin!!€ se simte cuprins de o pornire nävalnicä de a-şi 
îndeplini conştiincios datoria. Cu toate că e ora două noaptea, îi 
trezeşte şi pe ceilalți conductori şi porneşte cu ei prin vagoane, să 
controleze biletele. 

— Biletele, vă  rog!... strigă el, cläntänind energic din 
perforator. 

Mogaldetele  somnoroase, învăluite in  semiîntunericul 
vagonului, tresar, scutură din cap şi îi întind biletele. 

— Biletul, vă rog!... se adresează Podteaghin unui călător de 
clasa a doua, un om uscativ, înfofolit într-o blană şi într-o pătură şi 
înconjurat cu perne. Biletul, vă rog!... 

Uscativul nu răspunde. E cufundat în somn. Conductorul-sef îl 
bate uşor pe umăr şi repetă nerăbdător: 

— Biletul, va rog!... 

Călătorul tresare, deschide ochii şi se uită speriat la Podteaghin. 


— Ce-1? Cine-i? 

— Vă vorbesc omeneste: biletul, vă rog!... Binevoiti să ne 
aratati biletul! 

— Dumnezeule! geme uscätivul, gata sa plângă. Doamne, 
Dumnezeule! Sufăr de reumatism... trei nopţi la rând n-am închis 
ochii, am luat dinadins morfină, ca să pot adormi şi dumneata... 
îmi vii cu biletul! Nu vă e milă de oameni! Dacă ai şti ce greu 
adorm, nu m-ai mai trezi cu asemenea fleacuri... E neomenos, n- 
are niciun rost! Ce ti s-a nazarit dintr-odată să-mi ceri iar biletul? 
Asta-i curată bătaie de joc! 

Podteaghin chibzuieşte o clipă dacă trebuie să facă sau nu pe 
supăratul — şi găseşte că da. 

— Fără gălăgie! Aici nu-i cârciumă! spune el. 

— La cârciumă, oamenii au mai multă inimă... spune călătorul 
tuşind. Pas de mai adormi acum! Extraordinar: am cutreierat toată 
străinătatea şi nimeni nu mi-a cerut vreodată biletul, iar aici, parcă 
le dă dracul ghes, una-două, biletul!... 

— N-aveti decât să vă duceti în străinătate, dacă vă place mai 
mult acolo! 

— Asta-i curată bătaie de joc, domnule! Da! Nu vă e de ajuns că 
omorâţi călători cu funinginea, cu zăduful şi curentul, mai vreți 
să-l dati gata si cu formalismul, dracu” să-l ia. Ţi-a trebuit aşa, din 
senin, biletul meu! Ia te uită ce zel! Şi măcar dacă s-ar face un 
control serios, dar jumătate de tren călătoreşte fără bilet! 

— la vă rog, domnule! se aprinde Podteaghin. Daca nu încetaţi 
să faceţi gălăgie şi să tulburati pe domnii călători, voi fi nevoit sa 
va dau jos din tren la prima staţie — şi să închei proces-verbal! 

— E revoltätor! se indigneaza călătorii. Se leagă de un om 
bolnav! Ia ascultă, fii şi dumneata mai intelegator! 

— Dar dumnealui a început să mă ocărască, o cam sfecleşte 
Podteaghin. Bine, nu-i mai cer biletul... Cum doriţi 
dumneavoastră... Atâta că serviciul meu mă obligă s-o fac. Asta 
ştiţi si dumneavoastră... Dacă n-ar fi serviciul, n-aş zice nimic... 
Puteţi să întrebaţi şi pe şeful de gară... întrebaţi pe oricine... 


Podteaghin ridică din umeri şi se îndepărtează. Mai întâi se 
socoteşte într-adevăr jignit, de parcă l-ar fi luat cineva peste picior, 
dar după ce trece prin două-trei vagoane, începe să simtă în pieptul 
lui de conductor-şef un fel de nelinişte ce aduce a mustrare de 
conştiinţă. 

„La drept vorbind, nu trebuia să trezesc un bolnav, îşi spune 
el. Dar oricum, n-am nicio vină. Dumnealor îşi închipuie că vin la 
control fiindcă nu mai pot de bine, fiindcă n-am ce face. Fi nu ştiu 
că aşa cere serviciul... Dacă nu-mi dau crezare, pot să le aduc 
martor pe şeful de gară.” 

O gară. Trenul are oprire cinci minute. Înainte de al treilea 
semnal de plecare, Podteaghin intră în vagonul de clasa a doua, cu 
pricina. În urma lui păşeşte şeful de gară, cu şapcă roşie pe cap. 

— Domnul acesta, începe Podteaghin, spune că n-am dreptul 
suveran să-i cer biletul şi... şi se supără. Vă rog, domnule şef de 
gară, să-i lamuriti dacă-i cer biletul din îndatorirea serviciului, sau 
fără niciun rost? Domnule, se adresează  Podteaghin 
uscätivului. Domnule! Dacă nu mă credeți pe mine... puteți să-l 
întrebaţi pe domnul şef de gară. 

Bolnavul zvâcneste ca muşcat de un şarpe, deschide ochii şi, din 
nou gata să plângă, se lasă pe spătarul canapelei. 

— Doamne sfinte! Am luat un alt praf, abia am atipit, si 
dumnealui iar începe povestea de la capăt! Te rog din suflet, ai un 
pic de milă! 

— Puteţi să-l întrebaţi pe domnul şef de gară... Am sau nu, 
dreptul suveran să vă cer biletul? 

— Bine, dar e un chin! Poftim biletul! Poftim! Am să mai iau 
încă cinci bilete, numai să mă laşi să mor în pace! Oare dumneata 
n-ai fost niciodată bolnav? Ce oameni nesimtitori! 

— Asta e pur şi simplu bătaie de joc! se revoltă un domn în 
uniformă militară. Nu pot să calific altfel această sacaiala! 

— Las-o încurcată... se încruntă şeful de gară, trăgându-l pe 
Podteaghin de mânecă. 

Podteaghin dă din umeri şi iese încet în urma şefului de gară. 


„Poftim de le fă pe plac! îşi spune el nedumerit. Doar pentru el 
l-am chemat pe şeful de gară, ca să-l fac să înțeleagă şi să se 
linisteasca, iar el... mă mai şi ocărăşte.” 

Altă gară. Trenul are oprire zece minute. Înainte de al doilea 
semnal de plecare, în timp ce Podteaghin stă la bufet şi bea un 
pahar de sifon, doi domni, unul în uniformă de inginer, altul în 
manta militară, se apropie de el. 

— Ascultă, domnule conductor-sef!i se adresează lui 
Podteaghin inginerul. Purtarea dumitale fata de un călător bolnav 
i-a revoltat pe toţi cei de față. Sunt inginerul Puzitki'!’, iar 
dumnealui... e un domn colonel. Dacă nu ceri iertare călătorului, 
vom adresa o plângere şefului mişcării, pe care-l cunoaştem 
amândoi. 

— Domnilor, dar eu... dar dumneavoastră... se fastaceste 
Podteaghin. 

— Nu ne trebuie lămuriri. Dar te prevenim: dacă nu-i ceri 
iertare, îl vom lua pe călător sub ocrotirea noastră... 

— Bine... Poftim... am sa-i cer iertare... 

O jumătate de ceas mai târziu, după ce a ticluit o frază prin care 
să-l ceară iertare călătorului, fără să-şi ştirbească prestigiul, 
Podteaghin intră în vagon. 

— Domnule! se adresează el bolnavului. Ascultati, domnule! 

Bolnavul se trezeşte şi sare în picioare. 

— Ce-i? 

— Eu... cum să vă spun?... Să nu fiţi supărat... 

— Ah... apă... se înăbuşe bolnavul, ducându-şi mâinile la 
inimă. Am luat morfină, al treilea praf, abia atipisem şi... iată-l 
iarăşi! Doamne, când se va isprăvi chinul ăsta? 

— Am venit să... Iertati-ma!... 

— Ascultă... Dă-mă jos la gara următoare... Nu mai sunt în 
stare să îndur aşa ceva. Simt că nu mai pot... mor... 

— E o ticälosie, e dezgustator! se revoltă publicul. Sterge-o de 
aici! Aisa plăteşti scump o asemenea bătaie de joc! Afară! 


Podteaghin face un gest de deznădejde cu mâna, oftează şi iese 
din vagon. Se duce în vagonul de serviciu, se aşază istovit la o 
masa şi se tânguie: 

„Ce mai călători! Poftim de le fă pe plac! Poftim de-ti fa 
conştiincios serviciul, da-ti osteneala! Vrând-nevrând, te laşi 
păgubaş şi te apuci de băutură... Dacă nu faci nimic — se supără, 
dacă te pui pe treabă — iar se supără... la, mai bine să beau!” 

Podteaghin goleşte dintr-odată o jumătate de sticlă şi nu se mai 
gândeşte nici la muncă nici la datorie şi nici la cinste. 


Apărută pentru prima oară în „Oskolki”, 1885, Nr. 48, 30 noiembrie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886 şi în ediţiile ei ulterioare. Cu eliminarea unei 
fraze, a intrat în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 
1900. 


Incognito... 


Cu o troică ţărănească, gonind pe drumuri lăturalnice, Piotr 
Pavlovici Posudin se îndrepta incognito spre orăşelul N., capitală 
de judeţ. Plecase într-acolo în urma unui denunt anonim. 

«Sa-1 prind asupra faptului... Să cad ca trasnetul pe capul lor, se 
bucura el, ascunzându-şi fata în gulerul mantalei. Au făcut 
nemernicii fel de fel de matrapazlacuri şi acum jubileaza şi îşi 
închipuie că nimeni nu-i poate dovedi... Ha-ha... Parcă le şi văd 
mutrele speriate şi uimite, când în toiul huzurului vor auzi: „la 
poftim încoace, Tiapkin-Liapkin''®!” Grozavă panică are să fie! 
Ha-ha...» 

După ce visa pe saturate, Posudin intra in vorbă cu carutasul. Ca 
un om insetat de popularitate ce era, il intreba in primul rand 
despre sine: 

— Dar pe Posudin îl ştii? 

— Cum sa nu! zambi carutasul. Cine nu-l ştie! 

— ŞI de ce râzi? 

— Ei, na-ti-o buna! Noi îl ştim şi pe al mai prăpădit contopist, şi 
tocmai pe Posudin să nu-l stim? Doar de aia a şi fost numit aici, ca 
să-l ştie toată lumea. 

— Asta cam asa-1... Si ce spui? Cum ti se pare? E om de 
ispravă? 


— De... cască alene cärutasul. N-am ce zice, e un boier de 
treabă, îşi cunoaşte meseria... Nu-s nici doi ani de când a fost 
trimis aici şi a făcut o grămadă de lucruri bune. 

— Ce-a putut face aşa deosebit? 

— A făcut mult bine, deie-i Domnul sănătate. A vorbit la 
stăpânire să ni se facă o cale ferată, şi s-a făcut; apoi l-a dat afară 
pe Hobriukov... Nu mai puteai să-ţi tragi sufletul din pricina 
ticălosului ăluia... Era un şmecher, un pungas şi toţi cei din jurul 
lui lucrau mână în mână cu el. Ei, dar a venit Posudin — si 
Hobriukov s-a dus dracului, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată... 
Asa, măi frate! Pe Posudin nu poți să-l cumperi, nu-u! Poti să-i dai 
si o sută, şi o mie de ruble, el tot n-o să-şi încarce sufletul cu un 
păcat... Nu-u! 

„Slavă Domnului, măcar în privinţa asta m-au înţeles, gândi 
Posudin, bucurându-se. Asta-1 bine.” 

— E om cu multă carte, urmă carutasul, nu umblă cu nasul pe 
sus... Când s-au dus odată ai noştri cu jalbă la el, s-a purtat cu ei 
de parcă ar fi fost boieri: a dat mâna cu fiecare, i-a poftit să stea 
Jos... Da-i tare iute din fire, repezit... O vorbă nu spune liniştit, ca 
oamenii — toca-toca, toca-toca... Pentru nimic în lume n-ar umbla 
si el ca oamenii, n-ar merge domol, ferească Dumnezeu! E veşnic 
grăbit, fuga, fuga! Nici n-au apucat ai noştri să-i spună despre ce e 
vorba, că a şi strigat: „Să se înhame caii!” şi ne-am trezit cu el... 
A venit, a pus bună rânduială în toate şi nu ne-a luat nicio copeică. 
E mult mai bun ca ăl dinainte! Fireşte, nici ăla nu era de lepădat. 
Era arătos nevoie mare, plin de ifose; niciunul nu răcnea mai tare 
ca el în toată gubernia... Când se ducea în vreo inspecţie, îl auzeai 
cale de zece verste; dar dacă-i vorba de felul cum se poartă ori 
cum descurcă treburile, apăi tot cel de acum e mai dibaci! Are de o 
sută de ori mai multă minte. Asta-i beleaua! Nu ca-1 om rau, dar 
are şi el o meteahnă: e betiv! 

„E1, poftim!” îşi spuse Posudin. 

— Dar de unde ştii tu, îl întrebă el, că-s... că-i betiv? 

— Drept să spun, Înălţimea Voastră, eu cu ochii mei nu l-am 
văzut niciodată beat. De ce să mint? Dar aşa vorbesc oamenii. Nici 


ei nu l-au văzut beat, dar uite că i s-a dus vestea... În lume, adică 
prin casele oamenilor, la un bal sau la vreo sindrofie, nu bea 
niciodată. Nu trage la măsea decât acasă... Dimineaţa, când se 
trezeşte, se freacă la ochi şi cere votcă! Cum 1-a adus feciorul un 
pahar, cere altul... Şi aşa toată ziulica. De un lucru te muri: bea, 
dar nu se cunoaşte! Carevasăzică, ştie să se stăpânească. 
Hobdukov al nostru, când se punea pe băutură, apăi nu numai 
oamenii, C1 şi câinii începeau să urle. Lui Posudin însă, nici nasul 
nu 1 se inroseste! Se incuie la el în cancelarie şi dä-1... Ca să nu 
bage lumea de seamă, şi-a făcut la masa de lucru un sertar cu un 
mat. În sertar e totdeauna votcă... Se apleacă, ia matul în gură si 
suge, şi suge, până se satura... În trăsură la fel, are votca în 
ghiozdan... 

„De unde dracu” au aflat? se ingrozi Posudin. Doamne, până şi 
asta se ştie! Ce ticăloşi...” 

— Apäi mai e şi partea femeiască... Mare crai! (Cärutasul 
începu să râdă şi dădu cu tâlc din cap.) Curată neruşinare, nu 
altceva! Are vreo zece de-alde-alea... Două dintre ele stau chiar la 
el în casă... Una, Nastasia Ivanovna, îi ţine chipurile, loc de 
gospodină; cealaltă — cum naiba îi zice? — Liudmila Semionovna, 
face pe sicritara... Dar mai cu mot e Nastasia. Ei îi face toate 
voile... Il învârteşte cum îşi învârteşte vulpea coada. Mare putere 
are muierea asta! Nu se teme lumea de Posudin, pe cât se teme de 
ea... Ha-ha... A treia teleleică sta pe strada Kacialnaia.. Mai mare 
rusinea! 

„Le ştie chiar şi pe nume, îşi spuse Posudin, rosind. Şi cine? Un 
mujic, un carutas... care nici n-a fost vreodată la oras!... Ce 
marsavie... Ce scarbosenie!...” 

— Şi de unde ştii tu toate astea? întrebă el cu glas mâniat. 

— Ei, 1a, de la lume... Eu, cu ochii mei, n-am văzut nimic, dar 
vorbesc oamenii. Si parcä-1 greu să afli? Parcă poţi tăia vizitiului 
sau feciorului limba... Apăi cred că şi Nastasia se plimbă prin 
toată mahalaua lăudându-se cu norocul ei muieresc. Nu te poţi 
ascunde de ochiul lumii... Şi-a mai luat el, Posudin, şi obiceiul să 
se ducă într-ascuns în inspecții... Al dinaintea lui, când voia să se 


ducă undeva, vestea lumea cu o lună înainte, iar când pornea, se 
făcea un tămbălău, o zarvă şi o gălăgie, de să te ferească sfântul! 
Goneau oamenii călări şi înainte şi în urmă, şi în dreapta şi în 
stânga lui. Când sosea la locul hotărât, trăgea un pui de somn, 
mânca zdravăn, bea bine, şi numai după aceea începea să facă 
gură cu chestiile de serviciu. Ocăra cât ocăra, bătea din picior, 
apoi se întorcea cu acelaşi alai... Pe când al de acum, cum îi 
ajunge ceva la ureche, caută să meargă pe ascunselea, repede, să 
nu vadă şi să nu ştie nimeni... Să te strici de râs, nu altceva! 
Pleacă în mare taină de acasă, să nu-l zărească fonctionarii, şi se 
urcă pe tren... Când ajunge la gara unde trebuie să se dea jos, 
caută să tocmească o căruță ţărănească, iar nicidecum cai de posta 
sau cal mai räsäriti. Se infofoleste in manta, ca o babă, şi hârâie tot 
drumul ca un câine bătrân, să nu 1 se recunoască glasul. Te 
prapadesti de râs când auzi ce povesteşte lumea... Nătărăul, crede 
că nu-l poate recunoaşte nimeni. Dar oricine are puţină minte în 
cap îl recunoaşte, aşa — ptiu! cât ai scuipa o dată... 

— $i după ce îl recunoaşte lumea? 

— Foarte uşor. Pe timpuri, când Hobriukov al nostru se ducea 
undeva într-ascuns, îl cunosteam după mâna lui grea. Dacă 
musteriul iti căra pumni, însemna că era Hobriukov. Pe Posudin, il 
dibuieşti de îndată... Un călător oarecare se şi poartă ca un 
oarecare. Posudin nu-i omul care să se poarte ca fitecine. Soseşte, 
bunăoară, la un han de poştă: dă-i cu gura!... Ba că miroase urât, 
ba că e naduf, ba că e frig... Cere să i se aducă $1 pui, şi fructe, şi 
fel de fel de dulceturi... A ajuns de pomină cu asta pe la toate 
poştele: dacă vreunul cere iarna pui şi fructe, înseamnă că-i 
Posudin. Dacă cineva spune căpitanului de poştă „dragul meu” şi-i 
pune pe toţi să alerge după fel de fel de nimicuri, apăi poţi sa juri 
că-l Posudin. Miroase şi altfel decât ceilalți oameni, şi are şi 
tabietul lui la culcare... Se întinde pe un divan, stropeşte în jurul 
său cu nişte parfumuri şi porunceste să 1 se pună la căpătâi trei 
lumânări. Stă întins şi citeşte nişte hârtii... Aşa că nu numai 
căpitanul, dar şi o pisică poate să-l recunoască... 


„Aşa-l, asa-1... se gândi Posudin. Cum de nu mi-am dat seama 
de asta până acum?” 

— lar cine are nevoie, află şi aşa, fără fructe şi fără pui, că-i el. 
Prin telegraf se află toate... Oricât s-ar îmbrobodi, oricât şi-ar 
ascunde mutra, toată lumea a şi aflat că e pe drum. Îl aşteaptă... 
Posudin nici n-a ieşit bine din casă, şi acolo — poftim — totul e 
gata! Se duce să-i prindă cu mâţa in sac, sa-1 dea în judecată, sau 
să dea pe vreunul afară, dar la drept vorbind, tot ei îşi bat joc de el. 
„Cu toate că ati venit pe ascunselea, Luminatia Voastră, uitati-va, 
totu-1 curat!...” O să se învârtească, o să se sucească, şi la plecare 
nu o să ştie mai mult ca la sosire... Ba o să-i mai şi laude, o să le 
strângă mâna la toţi, o să-şi ceară iertare că i-a tulburat... Aşa-i! 
Dar Înălţimea Voastra ce-ati crezut? Ho-ho, lumea de pe aici e 
dibace, toți îs smecheri!... Ti-e mai mare dragul să te uiţi ce 
diavoli sunt! Să vă spun, bunăoară, cazul de astăzi... Mergeam 
azi-dimineata cu căruţa goală şi-mi iese în cale ovreiul bufetar: 
venea în goana mare de la gară. „Unde te duci, Înălţimea Voastră 
ovreiască?” il întreb eu. Iar el de colo: „Duc vin şi gustări la oraş, 
la N. Il aşteaptă azi pe Posudin.” Vă place? Poate că Posudin abia 
şi-a pus în gând să vină pe la noi, sau îşi imbrobodeste fata ca să 
nu-l cunoască lumea. Poate că-i pe drum şi crede că nimeni habar 
n-are că vine, şi poftim, s-a şi pregătit pentru el vin şi somon, şi 
brânză, si fel de fel de gustări... Ce ziceti? Vine şi isi spune în 
gândul lui: „S-a zis cu voi, măi băieţi!” iar băieţilor, nici că le 
pasă! N-are decât să vină! De mult au ascuns ei totul! 

— Înapoi! porunci cu glas răguşit Posudin. Întoarce, boule! 

Si, mirat, cärutasul întoarse. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 50, 14 
decembrie, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără 
subtitlu şi cu unele modificări stilistice în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg. 

A fost inclusă, cu înlocuirea unor cuvinte, în ediţiile ulterioare ale culegerii. 
Cu mici modificări stilistice, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 
1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 


Un impresar sub divan 


ÎNTÂMPLARE DIN CULISE 


Se juca un ,,vodevil cu schimbări de costume”. Klavdia 
Matveevna Dolskaia Kauciukova, o artistă tânără şi simpatică, 
sincer devotată artei sacre, navali într-un suflet în cabina ei şi 
începu să arunce de pe ea costumul de tiganca, ca să îmbrace, cât 
ai clipi din ochi, o uniformă de husar. Pentru ca uniforma să-i cadă 
cât mai bine şi să nu facă nicio cută de prisos, talentata artistă 
hotări să scoată totul de pe ea, şi s-o îmbrace pe costumul Evei. 
Dar tocmai cand se dezgolise şi, zgribulita de frig, începea să 
netezească pantalonii de husar, îi ajunse la ureche un oftat. Holbă 
ochii şi îşi încordă auzul. Cineva ofta din nou, ba parca şi şopti: 

— Păcatele mele... O-of... 

Nedumerită, artista se uită de jur împrejur şi, nezărind nimic 
neobişnuit, hotărî să arunce, într-o doară, o privire sub singura 
mobilă din cabină: divanul. Şi ce să vezi! Sub divan, zări o umbră 
deşirată. 

— Cine-i acolo?! ţipă ea, făcând îngrozită o săritură si 
acoperindu-se cu tunica. 

— Eu sunt... eu... se auzi şoapta unui glas tremurat. Nu te 
speria, cu sunt... Sst! 

Aristei nu-i fu greu să recunoască, după glasul fonfăit, ce aducea 
cu sfârâitul unei tigăi, pe impresarul Indiukov!!?. 


— Dumneata?! se indignă ea, roşind ca un bujor... Cum... cum 
de ai îndrăznit? Bătrân neruşinat, asta înseamnă că ai stat aici tot 
timpul? Asta mai lipsea! 

— Fetiţo... draga mea! şuieră Indiukov, scotându-si capul chel 
de sub divan. Nu te supăra, scumpa mea! Ucide-mă, striveşte-mă 
ca pe un şarpe, dar nu face gălăgie! N-am văzut, nu văd şi nici nu 
vreau să văd nimic. Aşa că nu te mai osteni degeaba să-ţi acoperi 
goliciunea, porumbita mea, frumuseţea mea neasemuită! Dă 
ascultare unui mosneag cu un picior în groapă! M-am strecurat 
aici în patru labe ca să mă salvez! Pier! Uită-te: mi s-a făcut părul 
măciucă! Prindin!”°, bărbatul drăgălaşei mele Glaşenka, a picat de 
la Moscova. Acum umblă prin tot teatrul şi vrea să mă ucidă. E 
îngrozitor! Gandeste-te că, în afară de Glaşenka, îi mai sunt dator 
acestui duşman cinci mii de ruble! 

— $i ce-mi pasă mie? leşi de aici numaidecât, că altfel nu... nu 
ştiu ce-ţi fac, ticălosule! 

— Ssst! Sufletelule, ssst! Te rog, uite, mă târăsc în genunchi în 
faţa dumitale! Unde vrei să mă ascund de el, dacă nu la dumneata? 
Gândeşte-te că oriunde m-aş ascunde, mă găseşte, numai aici nu 
va îndrăzni să intre! Te implor! Te rog din suflet! L-am zărit acum 
vreo două ore! Stăteam în culise în timpul actului întâi şi când mă 
uit, îl văd venind spre scenă. 

— Asta înseamnă că te aflai aici sub divan şi în timpul... 
dramei? se îngrozi artista. $i... şi ai văzut totul? 

Impresarul începu să plângă: 

— Tremur! Mă ia cu frig! Dârdâi, maică! O să mă ucidă, 
blestematul! A mai tras o dată în mine la Nijni... S-a scris chiar în 
ziare! 

— Bine... dar, la urma urmei, asta-i nemaipomenit! Pleacă, 
trebuie să mă imbrac şi să ies pe scenă! Sterge-o, că de nu... încep 
să tip, să plâng... arunc cu lampa în dumneata! 

— Ssst! Speranţa mea... colacul meu de salvare! Iti măresc 
leafa cu cincizeci de ruble, numai nu mă alunga! Cincizeci! 


Artista se acoperi cu un vraf de rochii şi alergă spre uşă ca să 
strige. Indiukov se tari în genunchi după ea şi o apucă de picior, 
deasupra gleznei. 

— Saptezeci şi cinci de ruble, numai nu mă alunga! suiera el, 
înăbuşindu-se. Mai adaug şi jumătate din beneficiu! 

— Minti! 

— Să mă bată Dumnezeu! Jur! Să n-am parte de fericire... 
Jumătate din beneficiu şi şaptezeci şi cinci de ruble mărire de 
salariu! 

Dolskaia Kauciukova sovai o clipă şi se îndepărtă de uşă. 

— Sunt sigură că minţi... spuse ea cu glas plangaret. 

— Să mă înghită pământul! Să n-am parte de împărăţia cerului! 
Da” ce, mă crezi un ticălos? 

— Bine, dar să nu uiţi... se învoi artista... Hai, bagă-te la loc 
sub divan. 

Indiukov oftă din greu şi se băgă gâfâind sub divan, iar Dolskaia 
Kauciukova începu să se îmbrace repede. Îi era ruşine, încerca 
chiar un sentiment de nelinişte ştiind că în cabina ei stătea întins 
sub divan un străin, dar gândul că nu se învoise decât în interesul 
arte1 sacre o inviora într-atâta, încât, ceva mai târziu, dezbracandu- 
si uniforma de husar, nu numai că nu mai ocari, dar 1 se făcu chiar 
milă de impresar: 

— Ai să te murdăreşti acolo, dragă Kuzma Alexeici! Câte nu 
pun eu sub divan! 

Vodevilul se isprăvi. Artista fu chemată de unsprezece ori la 
rampă şi 1 se oferi un buchet de flori cu o panglică pe care era 
scris: „Rămâi cu noi.” Retrăgându-se dupa ovatii în cabina ei, îl 
întâlni în culise pe Indiukov. Prăfuit, botit şi ciufulit, impresarul 
părea radios şi-şi freca mâinile cu bucurie. 

— Ha-ha... inchipuieste-ti, draga mea! începu el, apropiindu-se 
de artistă. Să mori de râs! Inchipuieste-ti că nu era Prindin! Ha- 
ha... Dracu” să-l ia, barba lungă şi roscatä mi-a jucat festa. Prindin 
are şi el o barbă roșcată... Am greşit, mormoloc bătrân ce sunt! 
Ha-ha... Te-am supărat degeaba, frumuseţea mea... 


— Vezi numai să nu uiţi ce mi-ai fagaduit, îi spuse Dolskaia 
Kauciukova. 

— Sigur, sigur, îmi aduc aminte, scumpa mea, dar... porumbito, 
omul cu barbă nu era Prîndin! Ne-am învoit numai pentru Prindin, 
aşa că de ce să-mi tin făgăduiala, din moment ce nu era el? Daca 
ar fi fost Prindin, ei, atunci, fireşte, era altă socoteală, dar m-am 
înşelat, după cum vezi şi dumneata... L-am luat drept Prindin pe 
cine ştie ce caraghios! 

— Asta-i josnic! se indignă actriţa. Josnic şi mârşav! 

— Dacă ar fi fost Prindin, ai avea, fireşte, tot dreptul să-mi ceri 
să-mi îndeplinesc făgăduiala, dar aşa, dracu” ştie cine era. O fi fost 
vreun cizmar sau, iartă-mă, vreun croitor. Si atunci tot eu să 
plătesc pentru el? Sunt un om cinstit, maică... înţelege... 

S1 se indeparta, dând din mâini şi spunând: 

— Dacă ar fi fost Prindin, atunci, fireşte, as fi dator, dar aşa, e 
un necunoscut... un roşcovan oarecare, dracu” să-l ia, nicidecum 
Prindin... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. SI, 21 
decembrie. Semnată: A. Cehonte. Cu modificări stilistice, scurtată şi cu 
eliminarea frazei finale („Şi impresarul, triumfând, isi urmă drumul”) a fost 
inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

Trimitand povestirea lui N. Leikin, Cehov scria (12 octombrie 1885): 
„Povestirea e cam lungă, dar tratează despre actori, ceea ce e foarte potrivit, 
dat fiind deschiderea stagiunii, şi, după cum mi se pare, e umoristică.” 


Semnul mirärii 


POVESTIRE DE SĂRBĂTORI 


În noaptea de ajun, secretarul de colegiu, Efim Fomici 
Perekladin, se culcă supărat, ba chiar jignit. 

— Släbeste-mä, satano! zbieră el mâniat la nevastă-sa, când 
aceasta îl întrebă ce-i cu el. 

Pricina era că la nişte cunoscuţi, de unde abia se întorsese, se 
spuseseră multe lucruri neplăcute şi chiar jignitoare la adresa lui. 
La început se discutase despre folosul învăţăturii în general, apoi 
se trecuse pe nesimţite la nivelul cultural al funcţionarilor, cu care 
prilej se exprimaseră multe păreri de rău, se rostiseră învinuiri, ba 
chiar cuvinte de batjocură despre nivelul lor scăzut... Si, cum e 
obiceiul la toate sindrofiile ruseşti, de la general se trecuse la 
particular. 

— Uite, bunăoară dumneata, Efim Fomici, 1 se adresase un tânăr 
lui Perekladin. Ocupi un post important... dar ce studii ai? 

— Niciun fel de studiu. De altfel, la noi nici nu se cer studii, 
răspunse blând Perekladin. Să scrii corect, atâta tot... 

— Și unde ai învăţat să scrii corect? 

— M-am obişnuit... În patruzeci de ani de serviciu, prinzi 
mestesugul... Bineînţeles că la început a fost greu, făceam greşeli, 
dar după aceea m-am deprins... şi a mers... 

— Dar semnele de punctuație? 


— Şi cu semnele de punctuație merge... le intrebuintez corect. 

— Hm!... făcuse tânărul. Dar obisnuinta nu poate înlocui 
studiile. Nu-i de-ajuns să pui corect semnele de punctuație... Sigur 
că nu-i de-ajuns! Trebuie să le pui în mod conştient! Gand pui o 
virgulă, trebuie să-ţi dai seama pentru ce o pui... da! Scrisul 
dumitale corect în mod inconştient sau reflex nu face doi bani. 
Asta e lucru mecanic şi nimic altceva. 

Perekladin tăcuse, ba chiar zâmbise blând (tânărul era fiul unui 
consilier de stat şi avea şi el drept la un grad de rangul al zecelea), 
dar acum, pregătindu-se de culcare, fierbea de indignare şi de 
mânie. 

«Patruzeci de ani mi-am făcut serviciul, gândea el, şi nimeni nu 
m-a făcut dobitoc, iar acolo, poftim ce critici s-au găsit! 
„Inconştient!... Lefrex! Lucru mecanic!”... Mai, să fie al 
dracului! Poate că mă pricep mai bine ca tine, cu toate că n-am 
umblat pe la universităţile tale!» 

După ce-şi cheltui în gând la adresa criticului toată rezerva lui 
de înjurături şi după ce se încălzi sub plapumă, Perekladin începu 
să se liniştească. 

„Ştiu... înţeleg... îşi spunea el gata să atipeasca. N-am să pun 
niciodată două puncte unde se cere o virgulă, prin urmare sunt 
conştient, înțeleg. Da... Aşa-i, tinere... Mai întâi trebuie să trăieşti 
câțiva anisori, să faci serviciu, şi abia după aceea să-i judeci pe 
bătrâni...” 

Prin fata ochilor închişi ai lui Perekladin, care se lăsa încet, 
încet, furat de somn, zbură ca un meteor printr-o grămadă de nori 
negri, zâmbitori, o virgulă de foc. După ea alta, şi încă una, şi în 
curând tot fondul întunecat, nemărginit, care se întindea dinaintea 
închipuirii lui, se acoperi cu stoluri dese de virgule zburătoare... 

«Să luăm, bunăoară, aceste virgule... se gândi Perekladin, 
simtindu-si tot trupul legănat de-o dulce amorteala. Le înţeleg prea 
bine... Dacă ţii, pot să-i găsesc fiecăreia câte un loc... şi... şi asta 
în mod conştient, nu anapoda... Pune-mă la încercare şi ai să 
vezi... Virgulele se pun în diferite locuri unde trebuie şi unde nu 
trebuie. Cu cât o adresă e mai încurcată, cu atât e nevoie de mai 


multe virgule. Se pun înaintea cuvintelor „care” şi „ce”. Dacă intr- 
o adresă se enumeră funcționarii, fiecare dintre ei trebuie separat 
printr-o virgulă... Ştiu eu asta!» 

Virgulele aurii începură să se rotească şi se retraseră deoparte. În 
locul lor sosiră în zbor nişte puncte de foc... 

Jar punctul se pune la sfârşitul adresei... Unde trebuie făcută o 
pauză mare şi unde trebuie să te uiţi la cel căruia 1 te adresezi, se 
pune de asemenea punct. După toate pasajele lungi trebuie pus un 
punct, pentru ca secretarului să nu-i sece apa din gură când le va 
citi cu glas tare. În altă parte nu se mai pune nicăieri punct...” 

Virgulele sosiră din nou în zbor... Se amestecară cu punctele, se 
învârtiră şi Perekladin văzu un sobor întreg de puncte şi virgule şi 
de două puncte... 

«ŞI pe acestea le ştiu... se gândi el. Unde o virgulă e prea putin, 
iar un punct e prea mult, trebuie punct şi virgulă. Înaintea 
cuvintelor „dar” şi „prin urmare”, pun întotdeauna punct şi 
virgulă... Dar două puncte? Două puncte se pun după cuvintele 
„s-a stabilit”, „s-a hotărât”...» 

Punctele cu virgulă şi numeroasele două puncte se stinseră. Veni 
rândul semnelor de întrebare. 

Acestea tasnira din nori şi începură să joace frenetic cancanul... 

«Ei, mare lucru, semnul de întrebare! Dă-mi şi o mie, la toate 
am să le găsesc locul. Se pun întotdeauna când întrebi ceva sau 
când, bunăoară, ceri relaţii despre o adresă... „Unde a fost 
repartizat restul sumelor pe anul cutare?” sau „Nu va găsi oare 
Direcţia poliției cu cale să ia măsuri împotriva susnumitei 
Ivanova?” etc...» 

Semnele de întrebare dădură aprobator din cârligele lor şi de 
îndată, ca la comandă, se îndreptară, prefăcându-se în semne de 
mirare... 

«Hm!... Semnul acesta de punctuație se pune deseori în scrisori: 
„Stimate domn!” sau „Excelenţă, părinte şi binefacator!...” Dar în 
adrese oficiale când se pune?» 

Semnele de mirare se îndreptară şi mai mult şi se opriră pe loc, 
asteptand... 


„În adrese se pune când... cum să zic?... când... Hm!... într- 
adevăr, când se pune oare în adrese? Stai niţel... să-mi amintesc... 
Hm!...” 

Perekladin deschise ochii, se intoarse pe partea cealalta. Dar nici 
nu-i închise bine din nou, şi pe fondul întunecat apărură iarăşi 
semnele de mirare. 

„Dracu” să le ia... Când trebuie oare puse? se frământa el, 
silindu-se să-şi alunge din minte aceşti musafiri nepoftiti. Se poate 
să fi uitat? Sau am uitat, sau... nu le-am pus niciodată...” 

Perekladin se sili să-şi reamintească conţinutul tuturor adreselor 
pe care le scrisese în răstimpul celor patruzeci de ani de serviciu; 
dar oricât îşi răvăşi mintea, oricât îşi increti fruntea, nu găsi in 
trecutul său nici un singur semn de mirare. 

„Mare belea! Am scris timp de patruzeci de ani şi n-am pus nici 
măcar o singură dată semnul mirării... Hm!... Dar oare când se 
pune acest păcătos de lungan?” 

De după şirul semnelor de mirare ce ardeau ca focul, se ivi 
mutra tânărului critic, zâmbind sarcastic. Semnele zambira şi ele şi 
se contopiră toate într-unul singur, uriaş. 

Perekladin scutura din cap şi deschise ochii. „Mare 
bazaconie... se gândi el. Mâine trebuie să mă scol devreme pentru 
utrenie şi dracoventile astea nu-mi ies din cap... Ptiu! Dar... când 
se pune oare? Ei, poftim, asta ţi-e experienţa! Asta ţi-e învăţarea 
mestesugului din practică! Timp de patruzeci de ani n-am pus nici 
un singur semn de mirare! Hm!” Perekladin îşi făcu cruce şi 
închise ochii, dar în aceeaşi clipă îi deschise; semnul cel mare era 
tot acolo, pe fondul întunecat. 

„Ptiu! În felul ăsta n-am să adorm toată noaptea.” 

— Marfusa! se adresă el nevestei sale, care se lăuda adesea că 
învățase într-un pension de domnisoare. Nu ştii cumva, drăguță, 
când se pune în adrese semnul de mirare? 

— Cum să nu ştiu! Doar nu degeaba am învăţat şapte ani la 
pension. Ştiu toată gramatica pe de rost. Acest semn se pune când 
te adresezi cuiva, la exclamatii si la exprimarea entuziasmului, 
revoltei, bucuriei, mâniei şi a celorlalte sentimente. 


„Aşa-a... gândi  Perekladin. Entuziasmul, revolta, bucuria, 
mânia şi celelalte sentimente...” 

Secretarul de colegiu căzu pe gânduri... Timp de patruzeci de 
ani scrisese adrese, scrisese multe mii, zeci de mii, dar nu-şi 
aducea aminte de nici un singur rând care să fi exprimat 
entuziasm, revoltă sau ceva asemănător... 

„ŞI celelalte sentimente... gândi el. Dar oare în adrese e nevoie 
de sentimente? Orice nesimtit poate să le scrie...” 

Mutra tânărului critic îl privi din nou de după semnul de foc şi îi 
zâmbi sarcastic. Perekladin se aşeză în capul oaselor. Îl durea 
capul, pe frunte 1 se iviseră broboane de sudoare rece... Candela 
de la icoane ardea slab, prietenos, în ungherul ei, mobila arăta ca 
de sărbătoare, totul răspândea un simtamant de căldură şi dovedea 
prezenţa unei mâini de femeie, dar bietului functionäras îi era frig, 
nu se simţea în apele sale, ca şi cum s-ar fi îmbolnăvit de tifos. 
Semnul de mirare nu-i mai apărea pe dinaintea ochilor închişi, ci 
se afla chiar în faţa lui, în odaie, lângă toaleta nevestei, şi îi făcea 
batjocoritor cu ochiul... 

— Maşină de scris! Eşti o maşină! şoptea arătarea, suflând 
asupra funcţionarului o răceală uscată. Butuc nesimtitor ce esti! 

Funcţionarul îşi vari capul sub plapuma, dar şi sub ea zări 
arătarea; se lipi cu obrazul de umărul nevestei, dar de după umăr 
se arătă aceeaşi vedenie... Bietul Perekladin se chinui astfel toată 
noaptea, dar nici a doua zi vedenia nu-l slăbi. O zărea peste tot: în 
ghetele pe care le incalta, în ceaşca de ceai, în sf. Stanislav... 

„Şi celelalte sentimente... se gândi el. E adevărat că n-au fost 
niciun fel de sentimente... Trebuie să mă duc acum la şeful meu, 
să iscălesc în registru... Oare această iscălitură se pune cu 
sentiment? Nu. Se pune aşa, fără niciun rost... O maşină de 
felicitări...” 

Cand Perekladin ieşi în stradă şi chema un birjar, 1 se paru că in 
loc de birjar venea spre el un semn de mirare. 

Intrând în vestibulul şefului, în locul portarului zări acelaşi 
semn... Si toate aceste semne întruchipau entuziasm, revoltă şi 


mânie... Tocul părea şi el un semn al mirării. Perekladin îl apucă, 
muie penita în călimară şi se iscăli: 

„Secretarul de colegiu Efim Perekladin!!!” 

Si, punând aceste trei semne, se entuziasma, se revolta, se 
bucura şi fierbea de mânie. 

— Na! Na! mormăia el, apăsând pe peniță. 

Semnul de foc se declară mulţumit şi se făcu nevăzut. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 52, 28 
decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg. 

A fost inclusă, cu unele abrevieri, în ediţiile ulterioare ale culegerii. A intrat 
în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 


Oglinda 


În seara de ajun a Anului Nou, tânăra şi drăgălaşa fiică a unui 
general mosier, Nelli, care zi şi noapte nu visează decât la maritis, 
stă în camera ei şi se uită cu ochi osteniti, pe jumătate închişi, într- 
o oglindă. E palidă, încordată şi nemişcată, ca şi oglinda. 

Perspectiva, inexistentă în realitate şi totuşi vizibilă, a unui 
coridor îngust, nesfârşit, şirul nenumăratelor lumânări, imaginea 
chipului şi mâinilor fetei, precum şi a cadrului oglinzii, toate s-au 
învăluit de mult într-un fel de ceaţă şi s-au contopit într-o mare 
cenusie, fără de sfârşit. Marea unduieste, sclipeşte şi se aprinde 
din când în când într-o învăpăiere roşietică, de incendiu sau de 
apus de soare... 

Privind ochii nemiscati şi gura întredeschisă a fetei, e greu să te 
dumireşti dacă doarme sau e trează; totuşi ea vede. La început nu 
deosebeşte decât un zâmbet şi expresia blândă, plină de farmec, a 
unor ochi, apoi treptat-treptat, pe fondul cenuşiu, se desluşesc 
unduind contururile capului, chipul, sprâncenele, barba. Este el, 
ursitul, cel căruia 1-a închinat nesfârşite visuri şi nădejdi. Pentru 
Nelli, bărbatul hărăzit reprezintă totul: rostul vieţii, fericirea, 
cariera, soarta. În afară de el, totul e întuneric, pustiu, nimicnicie, 
totul e ca fondul acela cenusiu. De aceea nici nu-i de mirare că, 
văzând în fata ei chipul frumos, zâmbitor şi bland, Nelli e cuprinsă 
de o mare fericire şi trăieşte un vis apăsător dar nespus de dulce, 
care nu poate fi nici redat prin viu grai, nici aşternut pe hârtie. 


Apoi ţi aude glasul, vede cum trăieşte cu el sub acelaşi acoperiş, 
cum viata ei se contopeşte treptat cu viata lui. Pe fondul cenusiu 
alunecă lunile, anii... şi Nelli îşi vede desluşit, în toate 
amănuntele, viitorul. 

Pe fondul cenusiu, imaginile trec în goană, una după alta. ŞI iată 
că Nelli se vede bătând, într-o noapte geroasă de iarnă, la poarta 
medicului de judeţ Stepan Lukici. În dosul porţii un dulău bătrân 
latră răguşit, alene. Ferestrele doctorului sunt întunecate. În jur e 
linişte. 

— Fă Doamne... fă Doamne să fie acasă! sopteste Nelli. 

Dar iată ca, în sfârşit, portita scârtâie şi Nelli dă cu ochii de 
bucătăreasa doctorului. 

— Doctorul e acasă? 

— Doarme... şopteşte bucătăreasa cu mâna la gură, de parcă s- 
ar teme să nu-şi trezească stăpânul. Adineauri a sosit de la 
epidemie. A dat ordin să nu fie trezit. 

Dar Nelli n-o ascultă pe bucătăreasă. O împinge în lături şi 
aleargă ca o nebună spre locuinţa doctorului. După ce trece în 
goană prin câteva odăi întunecate şi înăbuşitoare, răsturnând, în 
fuga ei, două-trei scaune, găseşte, in cele din urmă, iatacul 
doctorului. Stepan Lukici stă întins pe patul lui, îmbrăcat, dar fără 
surtuc şi, tuguindu-si buzele, suflă în palmă. Langa el, o candelă 
luminează slab. Fără să rostească o vorbă, Nelli se aşază pe un 
scaun şi izbucneşte în plâns. Plânge amarnic tresăltând din tot 
trupul. 

— Bărba-a... tul mi-e bolnav! spune ea. 

Stepan Lukici tace. Se ridică încet, se sprijină într-un cot şi se 
uită țintă la străină cu ochi somnorosi. 

— Bărbatul mi-e bolnav! continuă Nelli,  stăpânindu-şi 
hohotele. Să mergem, pentru Dumnezeu... Mai repede... cât 
puteți mai repede! 

— Cum? mormăie doctorul, suflandu-si mai departe în palmă. 

— Să mergem! Chiar acum! Altfel... altfel... mi-e şi groază să 
mă gândesc... Pentru Dumnezeu! 


Și, palidă, sleita de puteri, inghitindu-si lacrimile şi înăbuşindu- 
se, începe să descrie doctorului boala neașteptată a bărbatului şi 
spaima ei îngrozitoare. Suferințele ei ar fi în stare să mişte şi o 
piatră, dar doctorul o priveşte, îşi suflă în palmă şi — nu se urneste. 

— Am să vin mâine... bolboroseşte el. 

— Nu se poate! se sperie Nelli. Bărbatul meu are tifos! Sunt 
sigură! Avem nevoie de dumneata chiar acum... în clipa asta! 

— Dar abia... am venit acasă! bolboroseşte doctorul. Trei zile în 
şir am umblat prin locurile pe unde bântuie epidemia. Sunt obosit, 
sunt şi eu bolnav... mi-e peste putinţă! Peste putinţă! M-am... m- 
am molipsit şi eu... Vedeţi şi dumneavoastră! 

S1 doctorul bagă termometrul sub ochu femeii. 

— Temperatura urcă spre patruzeci... Nu pot! Imposibil! Nu 
sunt nici măcar în stare să stau în capul oaselor. Am să mă culc, 
iertaţi-mă... 

Si doctorul se culcă. 

— Dar te rog, doctore! geme deznădăjduită Nelli. Te rog din 
suflet! Ajuta-ma, pentru Dumnezeu. Adună-ţi toate puterile şi sa 
mergem... Am să-ţi plătesc! 

— Doamne... doar v-am spus că nu pot! Of! 

Nelli sare în picioare şi se plimbă enervată prin iatac. Ar vrea să- 
1 explice doctorului, să-l lămurească... I se pare ca dacă ar sti cât 
de drag îi este bărbatul ei şi cât de nenorocită se simte, doctorul ar 
uita şi de oboseală şi de boală. Dar unde să găsească cuvintele care 
să-l înduplece? 

— Duceti-va la doctorul zemstvei... aude ea glasul lui Stepan 
Lukici. 

— Nu se poate!... Stă la douăzeci şi cinci de verste de aici şi 
fiecare clipă e prețioasă. Nici caii n-ar putea; de la noi sunt 
patruzeci de verste până aici, iar de aici până la doctorul zemstvei, 
aproape tot atâta... Nu, nu se poate! Să mergem, Stepan Lukici! 
Fă acest act de eroism! Te implor! Fie-ti mila! 

— Asta-i prea de tot... Am temperatură... mi-e capul ca 
plumbul, şi dumneavoastră nici nu vreţi să intelegeti. Nu pot! 
Lăsaţi-mă. 


— Dar eşti obligat să mergi! Nu se poate să nu mergi! Asta-i 
egoism! Pentru aproapele lui, omul trebuie să-şi jertfească viaţa, 
iar dumneata... dumneata refuzi să vii! Am să te dau în judecată! 

Nelli simte că spune o minciună jignitoare şi nemeritata, dar ca 
să-şi salveze bărbatul e în stare să uite tot: şi logică, şi tact, şi mila 
de oameni... Drept răspuns la ameninţarea ei, doctorul goleşte cu 
sete un pahar de apă rece. Nelli începe din nou să-l roage, să facă 
apel la mila lui, ca ultima cerşetoare... În cele din urmă, doctorul 
cedează. Se scoală încet, suflă, geme şi îşi caută surtucul. 

— lată surtucul! îl ajută Nelli. Dă-mi voie să ţi-l îmbrac... Asa. 
Să mergem. Am să-ţi plătesc... am să-ţi fiu recunoscătoare toată 
viaţa... 

Dar ce chin! După ce-şi îmbracă surtucul, doctorul se culcă din 
nou. Nelli îl ridică şi îl târăşte în vestibul... În vestibul se 
mosmondeste îndelung cu galosii, cu şuba... S-a rătăcit căciula... 
Dar în cele din urmă iat-o pe Nelli în trăsură, cu doctorul lângă ea. 
Acum nu mai rămâne decât să străbată cele patruzeci de verste, şi 
bărbatul ei va avea parte de ajutor medical. O beznă neagră 
pluteşte deasupra pământului: nu vezi la un pas... Suflă un vânt 
rece de iarnă; roțile saltă pe bulgării de pământ îngheţat. Vizitiul 
opreşte întruna şi chibzuieşte pe unde să apuce... 

Nelli şi doctorul tac tot drumul. Sunt hurducati îngrozitor, dar nu 
simt nici frigul, nici hurducăturile. 

— Mai repede! Mai repede! se roagă Nelli de vizitiu. 

Pe la orele cinci dimineaţa, caii, sleiti de puteri, intră în curte. 
Nelli vede poarta cunoscută, fântâna cu cumpănă, şirul lung de 
grajduri şi hambare... În sfârşit, e acasă. 

— Aşteaptă o clipă, vin acusi... îi spune ea lui Stepan Lukici, 
aşezându-l în sufragerie pe divan. Răcoreşte-te, iar eu am să mă 
duc să văd ce face. 

Întorcându-se peste câteva clipe, Nelli îl găseşte pe doctor 
culcat. Stă lungit pe divan şi mormäie ceva. 

— Poftim, doctore... Doctore! 

— Ai? Întreab-o pe doamna... mormăie Stepan Lukici. 

— Cum? 


— S-a vorbit de asta la congres... Spunea şi Vlasov... Pe cine? 
Cum? 

Spre marea ei groază, Nelli îşi dă seama că doctorul aiurează, ca 
si bărbatul ei. Ce-i de facut? 

— La medicul zemstvei, hotărăşte ea. 

Urmează din nou întunericul, vântul rece, tăios, bulgari de 
pământ îngheţat. Nelli suferă; o doare şi sufletul, şi trupul, iar 
natura înșelătoare n-are destule mijloace, destule înşelătorii pentru 
a răscumpăra aceste suferinţe... 

Mai departe, vede pe fondul cenusiu cum bărbatul ei caută în 
fiecare primăvară bani, pentru a plăti dobânzile la banca la care e 
ipotecata moşia. Nu doarme nici el, nu doarme nici ea, şi amândoi 
se gândesc, îşi storc creierii, ca să găsească un mijloc să scape de 
vizita portărelului. 

Îşi vede copiii. Veşnica frică de răceală, de scarlatina, de 
difterie, de note rele, de despărțire. Din cei cinci-şase copilaşi, va 
muri desigur unul. 

Fondul cenuşiu nu-i cruțat de moarte. E şi lesne de înţeles. 
Bărbatul şi nevasta nu pot să moară o dată. Unul dintre ei va 
trebui, oricum ar fi, să trăiască înmormântarea celuilalt. Si Nelli 
vede cum îi moare bărbatul. Această groaznică nenorocire 1 se 
infatiseaza în toate amănuntele. Vede sicriul, lumânările, pe 
dascălul bisericii şi chiar urmele lăsate în vestibul de ciocli. 

— Pentru ce? Ce rost are? se întreabă ea, privind năucă chipul 
bărbatului mort. 

S1 toată viata petrecută cu bărbatul ei nu-i pare decât prefața fără 
noimă, de prisos, a acestei morţi. 

Ceva cade din mâna fetei şi se rostogolește cu zgomot pe podea. 
Nelli zvâcneşte, sare în picioare şi deschide larg ochii. Vede o 
oglindă la picioarele ei şi alta stând, ca şi înainte, pe masă. Se 
priveşte şi îşi vede chipul palid, plâns. Fondul cenusiu nu mai 
există. 

„Mi se pare că am adormit...” gândeşte ea, răsuflând usuratä. 


Apărută pentru prima oară in ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 358, 30 


decembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetä.) Semnată: A. 
Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg. 

Cu unele abrevieri şi cu eliminarea frazei finale, a fost inclusă în ediţiile 
ulterioare ale acestei culegeri. A intrat în Culegerea de opere din anul 1901, 
vol. III. Publicăm textul din 1901. 

În textul ediției a doua a culegerii, după cuvintele: „,...şi Nelli îşi vede 
limpede, în toate amănuntele, viitorul” — e şters următorul pasaj: „Pe obrazul 
lui Nelli se prelinge o lacrimă. Sentimentul unei desfătări de nespus face loc 
unei senzaţii de durere apăsătoare. Fata vede că în dosul iluziei dulci se 
ascunde ceva aducând a înşelăciune cruntă, monstruoasă. Pe fondul cenuşiu, 
trec cinci — şase ani. Ca şi înainte, el e frumos, deştept, surâde blând, dar... Ea 
s-a obişnuit cu el, aşa cum s-a obişnuit cu ochii, cu urechile şi cu nasul ei, şi 
nu-şi dă seama de existenţa bărbatului ei decât atunci când e ameninţată să-l 
piardă. Când nu-i cu ea — e nefericită, când e lângă ea — fericirea nu se simte. 
Apoi fondul cenuşiu mai spune că natura minte în chip neruşinat, că el nu e 
totul, chiar de ar fi înger şi de o deşteptăciune supraomenească. Pentru 
fericirea personală, un duet armonios nu-i de ajuns. Aici se cere un trio 
armonios, în care persoana a treia să fie însăşi viaţa. Dar viaţa nu intră 
niciodată în asociaţie. Ea urmează întotdeauna un drum deosebit. Si Nelli nu 
vede fericirea. Oricât de ideal i-ar fi bărbatul, viaţa cu el i se pare o povară, 
ceva amar, un bagaj greu.” 

În textul povestirii e şters numele eroinei — Hodakovskaia — şi e eliminată 
ultima frază: „Ducându-se la culcare, ea nu mai visează la măritiş.” 


LUCRĂRI CARE N-AU FOST INCLUSE 
DE A. P. CEHOV ÎN CULEGEREA DE 
„OPERE” 


1885 


Obligati de sărbători 


„„ale natangilor sireti 

Si ale babelor sinistre, ale atator natafleti 
Ce-mbătrânesc, ţinându-se de fleacuri!... 
GRIBOEDOV 


Era de Anul Nou, pe la amiază. Liudmila Semionovna, văduva 
lui Leagavov-Grizlov’”', fostul vice-guvernator al provinciei 
Cernogub!%, o bäbutä märunticä de vreo şaizeci de ani, şedea în 
salonaşul ei şi primea vizite. Judecand după cantitatea de gustări şi 
băuturi pregătite în salonul cel mare, erau aşteptaţi foarte multi 
vizitatori, dar deocamdată nu venise să-şi prezinte urările de Anul 
Nou decât unul singur Okurkin'%, primul consilier al 
administraţiei guberniei, un mosnegut slăbănog, galben ca lămâia 
si cu gura strâmbă. Sedea într-un colt, lângă un ciubär cu un 
oleandru şi, trăgând cu băgare de seamă tabac pe nas, îi povestea 
„binefăcătoarei” noutăţile din oraş. 

— Să vezi, maică, ieri, un pompier beat era cât p-aci să cadă din 
vârful foişorului de foc. Vezi mata, se aplecase peste parmaclâc, 
iar parmaclâcul — trosc! S-a rupt, vezi mata... Spre norocul lui, 
tocmai îi aducea nevastă-sa prânzul şi l-a apucat de pulpana 
hainei. Dacă nu era ea, se prăbuşea zevzecul. Aşa-a... lar 
alaltăieri, Excelenţă, maică, s-a adunat o mulțime de lume la 
Perţev!?*, controlorul băncii... Au venit acolo toţi funcţionarii mai 


mărunți şi au discutat despre vizitele de astăzi. Caraghioşii ăştia s- 
au vorbit cu toţii să nu facă nicio vizită. 

— Ei, aici nu te cred, taica, zâmbi batjocoritor bătrâna. Cum se 
poate sa nu faca vizite? 

— Zau asa, Excelenţă. E de necrezut, dar e adevărat... Toţi s-au 
înţeles ca, în loc să facă vizite, să se adune azi la club, să-şi ureze 
unul altuia un an nou fericit şi să facă o colectă de câte o rublă în 
folosul săracilor. 

— Nu înţeleg... dădu gazda din umeri. Prea ar fi de tot... 

— Aşa se face acum în multe oraşe, maică. Lumea nu se mai 
duce la vizite. Dă fiecare câte o rublă, şi atâta tot! He-he-he! N-ai 
nevoie nici să alergi, nici să urezi sărbători fericite, nici să 
cheltuiesti cu birja... Treci pe la club — şi apoi stai acasă. 

— Foarte bine, oftă bătrâna. N-au decât să nu vină. O să fim şi 
noi mai linistiti... 

Okurkin dădu drumul unui oftat zgomotos şi răsunător, clatina 
din cap şi continuă: 

— Fi găsesc că vizitele sunt o prejudecată... Le e lene să-şi 
exprime respectul fata de unul mai mare, să-i facă urări de 
sărbători, asta-i toată prejudecata. În ziua de azi, mai marii nu mai 
sunt socotiți oameni... Nu-i ca pe timpuri. 

— Ce să-i faci? ofta încă o dată gazda. N-au decât să nu vină! 
Dacă nu vor, atâta pagubă! 

— Ei, maică, pe vremuri, când nu era liberalisma asta, vizitele 
nu erau privite ca o prejudecată. Lumea nu se ducea în vizită cu 
de-a sila, ci cu sentiment, cu plăcere... De câte ori nu mi s-a 
întâmplat, după ce colindasem prin toate casele, să mă opresc pe 
trotuar şi să mă gândesc: „Cui aş mai putea să-i dovedesc 
respectul?” Ne erau dragi mai marii, maică... Tare ne erau dragi! 
Îmi aduc aminte cum răposatului Pantelei Stepanici, fie-i tarana 
uşoară, îi plăcea să fim respectuoşi... Ferească Dumnezeu să nu-i 
fi făcut vreunul vizită — scrâsnea din dinţi, nu altceva! Îmi 
amintesc cum într-o iarnă, de Crăciun, eram bolnav de tifos! Şi ce 
crezi, maică? M-am sculat din pat, mi-am adunat puterile slăbite şi 
m-am dus la Pantelei Stepanici... Sosesc. Parca imprastiam vapai, 


asa fierbinteala aveam! Dau să-i spun „la multi ani”, iar limba-mi 
rosteşte „taie asu’ cu atu!” He-he... Aiuram... Sau, îmi amintesc, 
de pildă, cum Zmeiscev!” era bolnav de vărsat. Fireşte că doctorii 
au oprit lumea să meargă la el, dar nouă puţin ne păsa de doctori: 
ne-am dus şi i-am urat sărbători fericite. Nu socoteam asta o 
prejudecată. Am să beau un paharut, Excelenţă... 

— Bea, bea... Tot n-o să vină nimeni, n-are cine să bea... Doar 
cei de la serviciul tău dacă o să vină. 

Okurkin făcu un gest deznădăjduit cu mâna şi îşi strâmbă gura 
într-un zâmbet batjocoritor. 

— Sunt toţi nişte bădărani... Unul mai necioplit ca altul. 

— Adică, cum vine asta, Efim Efimici? se miră bătrâna. Prin 
urmare, nici Verhuşkin!% n-o să vină? 

— Nu vine... E la club... 

— Tâlharul! Si doar îi sunt nasa! Eu l-am băgat în pâine! 

— N-are pic de bun-simt... Ieri a fost cel dintâi care a venit la 
Pertev. 

— Fi, ce să-l faci, nu-1 nimic... Au uitat-o pe bătrână, să fie 
sănătoşi; dar ai tai, cei de la administraţie... sa le fie ruşine! Si 
Vanka Truhin!*’? Nici el nu vine? 

Okurkin făcu iarăşi un gest deznadajduit cu mana. 

— Si Podsilkin!*? La fel? Când te gândeşti că, pe ticălosul ăsta, 
de urechi l-am scos din mocirlă! Dar Prorehin!*?? 

Bătrâna mai înşiră vreo zece nume, şi fiecare nume trezea pe 
buzele lui Okurkin acelaşi zâmbet amar. 

— Toţi, maică! N-au niciun fel de simţământ! 

— Mulţumesc... oftă  Leagavaia-Grizlova, începând să se 
plimbe nervos prin salon. Mulţumesc... Dacă s-au săturat de 
bătrâna lor binefăcătoare... de babă... dacă sunt aşa de rea, de 
scârboasă, să se ducă sănătoşi... 

Liudmila Semionovna se lăsă într-un fotoliu. Ochii ei mici, 
înconjurați de zbârcituri mărunte, începură să clipeasca! 

— Văd că nu mai au nevoie de mine. Nici nu trebuie... Pleacă şi 
tu, Efim Efimici... Nu te retin. Plecati cu toții. 


Gazda îşi lipi batista de obraz şi începu să suspine. Okurkin o 
privi, se scărpină speriat la ceafă şi se apropie sfios de ea... 

— Maică... spuse el cu glas  plângäret. Excelenţă! 
Binefăcătoareo! 

— Pleacă şi tu... Du-te... Duceti-va cu toţii... 

— Maică, îngeraşul meu... Nu plânge... Scumpa mea! Am 
glumit... Zău că am glumit! Să mă scuipi între ochi, bătrân nebun 
ce sunt, dacă n-am glumit... Toţi or să vină! Maică! 

Okurkin se lăsă în genunchi în faţa bătrânei, îi apucă mâna 
uscativa şi se lovi cu ea peste chelie. 

— Bate-mă, maică, îngerul meu! Să nu mai faci glume, 
neobrăzatule! Să nu mai faci glume! Na-ti o palmă! Mai na-ti una! 
Aşa iti trebuie, mincinos blestemat! 

— Nu, n-ai glumit, Efim Efimici! Inima mea simte că n-ai 
glumit! 

— Să mă trăsnească Dumnezeu! Să mă înghită pământul! Să nu 
mai apuc ziua de mâine, dacă... Vei vedea! Deocamdată, însă, la 
revedere, maică... Nu-s demn de a mai avea parte de alintarea 
matale, după glumele mele urâte. O şterg... Plec, iar mata să-ţi 
închipui că m-ai dat afară, păgân otrăvit ce sunt. Sărut manuta 
matale... 

Okurkin îşi lipi buzele de mâna bătrânei, o sărută îndelung şi 
1eşi repede... 

Peste cinci minute era în faţa clubului. Funcţionarii îşi şi uraseră 
sărbători fericite, dăduseră câte o rublă şi acum 1eseau din club. 

— Hei, staţi! fi opri Okurkin, dând din mâini. Ce-i asta, 
desteptilor? De ce nu vă duceti la Liudmila Semionovna? 

— Cum, nu ştiţi? Anul acesta nu mai facem vizite!... 

— Ştiu, ştiu... Mersi de noutate... Dar uite ce, civilizatilor... 
Daca nu va duceti chiar acum la zgripturoaica, e rau de voi... 
Plânge de-o ia dracu”! Şi cheamă pe capul vostru nişte năpaste 
cum n-aş dori nici unui tătar. 

Funcţionarii se priviră unul pe altul şi se scărpinară în cap... 

— Hm... Dar dacă ne ducem la ea, vom fi nevoiți să mergem la 
toți... 


— Ce să-l faci, dragii mei? Duceti-va la toţi... Doar n-o să vă 
cadă picioarele... De altfel, din partea mea, faceţi cum ştiţi, nu mă 
bag, nu mă amestec, puteți să nu vă duceti... Atâta că tot voi o s-o 
patiti! 

— Mare comedie! Barem dacă nu dădeam cu toții o rubla! gemu 
askin, învăţător la scoala judeţeană... 

— Da, o rubla... Dar locul încă nu ti l-ai pierdut!... Dar daca îți 
pierdeai locul... 

Funcţionarii se mai scarpinara o dată şi se îndreptară mormăind 
spre casa Leagavei-Grizlova. 


Apărută pentru prima oară în revista „Razvlecenie”1%0, 1885, Nr. 1, 3 
ianuarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Procesul anului 1884 


DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU 


Azi e a şasea zi de când se judecă la Curtea de Apel din oraşul 
N. procesul intentat anului 1884, fără titlu personal, acuzat de 
delicte săvârşite în exerciţiul funcțiunii. Curtea e vădit obosită. 
Inculpatul plânge şi vorbeşte mereu în şoaptă cu apărătorul său. 
Ziua de azi a început cu cercetarea probelor materiale... Când, la 
cererea procurorului, s-a citit in fata Curţii ziarul „Grajdanin”"! şi 
s-a produs numărul revistei „Luci”!? cu portretul lui Okreiţ!*, 
publicul a fost evacuat din sala de şedinţă, pentru ca obiectele 
susmentionate să nu trezească reactiuni violente... După aceea s-a 
dat cuvântul părților. 

— Vă rog, domnule preşedinte, îşi încheie apărătorul pledoaria, 
să treceţi în procesul verbal că în tot timpul pledoariei mele 
domnul procuror a tuşit, şi-a suflat nasul şi a ciocănit în cana cu 
apă... 

Preşedintele. — Inculpat, ultimul dumitale cuvânt! 

Inculpatul (plânge). — Poftim, am să vă spun ceva, cu toate că 
nu-i de niciun folos, de vreme ce s-a hotărât dinainte să fiu 
condamnat. Sunt acuzat în primul rând de lipsă de activitate, de 
faptul că n-am făcut nimic, că în timpul meu nu s-a îmbunătățit 
câtuşi de puţin situaţia economică, nu s-au urcat cursurile la bursă, 
că industria s-a împotmolit de tot, şi aşa mai departe... Nu sunt 


vinovat de toate acestea... Aduceti-va aminte ce-am găsit când am 
fost numit în postul de an nou... (povesteşte ce-a găsit). 

Preşedintele. — Asta nu are nicio legătură cu procesul! Te rog 
să vorbeşti în fond! 

Inculpatul (speriat). — Am înţeles, domnule preşedinte. 
Domnul procuror mă acuză de faptul că mi-am pierdut vremea cu 
fleacuri, că am bătut apa în piuă... E drept că în timpul fintärn 
mele pe pământ nu s-a făcut nimic de ispravă. S-au introdus 
etichete noi pentru sticle, s-au pus petice pe zdrente, tâmpiţii au 
fost siliți să se roage lui Dumnezeu, iar ei şi-au zdrelit fruntea 
bătând mătănii... 

Preşedintele. — Inculpat, dacă mai faci aluzii la persoane, iti 
retrag cuvântul. 

Inculpatul. — Dar despre ce să vorbesc, atunci? (Cade pe 
gânduri) Bine, am să trec la presă... Se spune că toate revistele au 
fost goale, lipsite de conţinut, că în presă a domnit sistemul de a 
bate apa-n piuă, că talentele parcă au intrat în pământ... Ce 
puteam să fac, dacă... 

Preşedintele.: — Domnule portărel! Evacuaţi-l pe inculpat din 
sală! 

După evacuarea inculpatului din sala de şedinţă, s-a înmânat 
juratilor foaia cu întrebări. 

Curtea a adus verdictul următor: anul 1884, fără titlu personal, 
este condamnat la pierderea drepturilor civile şi la deportarea 
pentru totdeauna în Lethe!**. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 1, ianuarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Insemnări de serviciu 


4 99 


În registrul de „intrări” nr. 8, litera D, pe anul 80-81, se pot 
vedea pe margini şi în spaţiile libere, însemnări cu creionul făcute 
de mai multe persoane. Dat fiind că toate poartă pecetea 
înţelepciunii şi sunt pline de o înaltă semnificaţie, trebuie să 
presupunem că ele aparțin şefilor. Să aleg pe cele mai bune şi mai 
caracteristice: 

— „Fie. Să 1 se acorde o päsuire de două luni şi să 1 se pună în 
vedere să nu mai îndrăznească altă dată să intre cu galoşii în 
birou.” 

— „La petiția secretarului de gubernie Osetrov!*5, prin care cere 
un ajutor în bani, nu pot să răspund decât printr-o referire la 
Imperiul Roman, care a pierit din cauza luxului. Luxul şi excesele 
duc la decăderea moravurilor, iar eu doresc ca toți să aibă 
moravuri bune. Dar Osetrov poate să se ducă în ţinută de serviciu 
la negustorul Hihikin!*, căruia să-i spună că cererea lui e pe cale 
de a fi rezolvată.” 

— „Pasărea se cunoaşte după pene şi un petitionar de treabă — 
după recunoştinţă.” 

— „Cu toate că, potrivii sensului strict al art. 64, alin. 1 al 
regulamentului taxei timbrului fiscal, cererile de eliberare a unui 
certificat de paupertate nu sunt supuse taxei timbrului fiscal, se va 
pune totuşi în vedere văduvei Donina, că în faptul de a nu-şi 
timbra cererea cu un timbru de 6 copeici, vad nu atât o cunoaştere 


exactă a spiritului legilor, cât dorinţa de a proceda cu de la sine 
putere, peste capul şefilor respectivi. Dacă s-ar fi dovedit într- 
adevăr că nu e nevoie de timbru, l-am fi dezlipit noi; ea însă nu are 
dreptul de a lua dispozitiuni. Se respinge.” 

— ,,Delitin'?’, iscäleste mai citet! Nu esti consilier intim...” 

— „Cu toate că in această cerere nu există indicatiuni precise, 
referitoare la sentimentul de recunoştinţă, reiese totuşi din anumite 
puncte că la ea e anexat ceva... Unde-s banii?” Sub această frază e 
adăugat cu alt scris: „Am onoarea a raporta Inaltimii Voastre ca 
banii, în sumă de şaptezeci şi cinci de ruble, au fost duşi în timpul 
lpsei dumneavoastră, de către Smirnov, soției dumneavoastră, 
Evdokia Trifonovna. Leagavov.” 

Pe o hârtie cu menţiunea „strict confidential” e scris: „Nu 
înţeleg rostul unor astfel de menţiuni: ,,confidential” şi „strict 
confidential. „Pentru ce să facem o taină din fapte pline de 
invataminte? Să le citească toată lumea şi să-şi facă mea culpa.” 

— „Nu dau crezare acestui raport de boală. Suleabin scrie că e 
bolnav, când eu ştiu că stă acasă, sub pretext că are hemoroizi, şi 
scrie petiții pentru diferiți cetăţeni. 

Să se prezinte mâine la serviciu!” 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 9, 2 martie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Dialog între un om şi un câine 


Era o noapte geroasa, cu Lună. Alexei Ivanici Romansov mătură 
cu dosul palmei de pe mânecă un dracusor verde care 1 se năzărise, 
deschise binisor portita şi intră în curte. 

— Omul, filozofa el, ocolind groapa de gunoi şi tinandu-si 
cumpăna cu braţele, e tärânä, miraj, cenuşă... Pavel Nikolaici e 
guvernator, dar şi el e cenuşă. Măreţia lui înşelătoare nu-i decât un 
vis, un fum... Sufli o data, şi nu mai e! 

— Rrrr... ajunse la urechea filozofului. 

Romansov întoarse privirea şi zări, la doi paşi de el, un dulău 
negru, uriaş, de soiul celor de pe la stânele din stepă, şi voinic cât 
un lup. Câinele stătea culcat lângă ghereta paznicului şi îşi 
zanganea lanţul. Romansov îl privi, statu o clipă pe gânduri, si pe 
chipul lui se ivi o expresie de mirare. Apoi inalta din umeri, dădu 
din cap şi zâmbi trist. 

— Rrrr... repetă câinele. 

— N-nu înţeleg! spuse Romansov, desfăcând braţele într-un gest 
de nedumerire. Si tu... şi tu poți să mârâi la un om? A1? E prima 
dată în viaţă că aud aşa ceva! Să mă bată Dumnezeu... Se poate să 
nu ştii că omul e cununa întregii creatiuni? Ia uită-te mai bine... 
Am să vin mai aproape de tine... Hai uită-te... Doar sunt un om! 
Ce părere ai? Sunt, sau nu sunt om? Spune! 

— Rrrr... Hau! 


— Dă-mi laba! şi Romansov întinse câinelui mâna. Laba! N-o 
dai? Nu vrei? Nici nu trebuie. Am luat notă. Deocamdată, însă, dă- 
mi voie să-ţi trag una peste bot... Asa, din simpatie... 

— Hau! Hau!... hau! Vvv-au! 

— Aaaa... vrei sa musti? Bine, foarte bine. Iau nota. Vasazica, 
putin iti pasă că omul e cununa creatiunii... regele animalelor? 
Asta înseamnă, prin urmare, că şi pe Pavel Nikolaici poţi să-l 
musti? Da? Toată lumea se ploconeste până la pământ in fata lui 
Pavel Nikolaici, iar tie ţi-e totuna dacă-i el sau dacă e un obiect 
oarecare! Te-am inteles bine? Aaa... Prin urmare, esti socialist? 
Stai, raspunde-mi... Esti socialist? 

—Rrr... hau! hau! 

— Stai un pic, nu musca... Despre ce vorbeam eu? A, da, despre 
cenuşă. Sufli o data — pff! — şi nu mai e!... Pentru ce mai trăim, 
mă întreb? Ne naştem în durere, mâncăm, bem, ne facem studiile, 
murim... şi toate astea pentru ce? Cenuşă! Omul nu valorează doi 
bani! Tu esti câine şi nu pricepi nimic, dar dacă ai putea... să 
pătrunzi în sufletul omului! Dacă ai putea să fu puţin psiholog... 

Romansov dădu din cap şi scuipă. 

— Nu suntem decât noroi... Tie ti se pare că eu, Romansov, 
secretar de colegiu... sunt regele naturii... Te inseli! Sunt un 
trântor, un spertar, un fatarnic! Sunt o bestie! 

Alexei Ivanici se lovi cu pumnul în piept şi izbucni în plâns. 

— Sunt un clevetitor, unul din ăia care umblă cu şuşoteli... 
Poate nu ştii că Egorka Kornuiskin a fost dat afară din pricina 
mea? Ai? Si cine, dă-mi voie să te întreb, şi-a însuşit cele două 
sute de ruble ale comitetului şi a dat vina pe Surguciov? Nu tot 
eu? Sunt o bestie, un fariseu... O Iuda! Un lingău şi un spertar... 
sunt o canalie! 

Romansov îşi şterse cu mâneca lacrimile şi se porni pe un plâns 
cu hohote. 

— Musca-ma! Mananca-ma! De când sunt, nimeni nu mi-a spus 
o vorbă mai ca lumea... În sinea lor, toţi mă socotesc un ticălos, 
dar în față nu-mi aduc decât laude si îmi zâmbesc prietenos! 
Măcar o dată să-mi fi tras cineva o palmă şi să mă fi înjurat! 


Mănâncă-mă, catelule! Muşcă-mă! Sfâşie-mă, fir-as blestemat! 
Mi-am vândut conştiinţa! Rupe-mă! 

Romansov se clătină pe picioare şi căzu peste câine. 

— Aşa, uite aşa! Sfasie-mi mutra! Nicio pagubă! Doare, dar nu 
mă cruța. Poftim, muşcă-mă şi de mâini! Aha, a dat sângele! Asa 
iti trebuie, scârnăvia dracului! Aşa! Mersi, Grivel... sau cum ţi-o 
fi zicând! Mersi... Rupe-mi şi blana. Tot mută e... Mi-am vândut 
aproapele şi cu banii luaţi mi-am cumpărat o blană... cu şapca cu 
rozetă e aceeaşi poveste... Dar despre ce vorbeam?... A! Acum 
trebuie să plec... La revedere, coteiule... şmechere... 

— Rrrr. 

Romansov mângâie câinele şi, după ce-l lăsă să-l muşte încă o 
dată de pulpă, se înfăşură mai strâns în blană şi, clătinându-se pe 
picioare, o luă încet spre uşa locuinţei sale... 

Trezindu-se a doua zi pe la amiază, Romansov văzu ceva 
neobişnuit. Capul, mâinile şi picioarele îi erau bandajate. Lângă 
pat stătea nevastă-sa, cu ochii plânsi, şi doctorul, care se arăta 
îngrijorat. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 10, 9 martie cu 
subtitlul: (Scenetă). Semnată: Omul fără splină. A intrat fără subtitlu în 
culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg 1886. Publicăm textul 
culegerii. 


Reguli pentru scriitorii începători 


DAR JUBILIAR 
IN LOC DE POȘTA REDACŢIEI 


Orice prunc nou născut trebuie spălat cu grijă, apoi, după ce l-ai 
lăsat să-şi vină în fire de pe urma primelor impresii, îi tragi o 
bătaie bună la spate, spunându-i de mai multe ori: „Să nu scrii! Să 
nu scrii! Să nu te faci scriitor!” Dacă în ciuda acestui tratament, 
pruncul în chestiune începe să dea totuşi semne de înclinări 
scriitoriceşti, trebuie luat cu duhul blandeti. Dacă însă nici cu 
blandetea nu ajungi la niciun rezultat, lasă-l în plata Domnului şi 
scrie la catastif „pierdut”, Mâncărimea scrisului e în într-adevăr de 
nevindecat. 

Calea celui ce scrie e presărată de la început până la sfârşit cu 
spini, cule şi urzici, de aceea orice om cu scaun la cap trebuie să 
fugă cât poate de scris. Dacă totuşi, în ciuda tuturor măsurilor de 
precauţie, soarta nemiloasă împinge pe vreunul pe calea scrisului, 
nenorocitul acela, pentru a-şi uşura întru câtva ursita, trebuie să se 
conformeze următoarelor reguli: 

1) Tine minte că e mai bine să scrii din întâmplare sau à propos, 
decât să scrii mereu. Un şef de tren care scrie versuri trăieşte mai 
bine decât un poet care nu e şef de tren. 

2) De asemenea, baga-ti in cap principiul ca în cariera literară e 
de o mie de ori mai bine să nu ai succes decât să ai. Insuccesul 


este pedepsit numai cu dezamăgirea şi cu sinceritatea jignitoare a 
poştei redacţiei, pe când succesul te obligă să baţi drumurile după 
onorariu, sau să-l primeşti în cupoane plătibile în anul 1899; de 
asemenea ai de suferit „urmările” şi eşti obligat să faci încercări 
noi. 

3) A scrie de dragul artei e mult mai folositor decat s-o faci in 
scopul primirii metalului dispretuit. Cei ce scriu nu cumpără case, 
nu călătoresc în compartimente de clasa întâi, nu joacă la ruletă şi 
nu mănâncă ciorbă de cegă. Hrana lor se compune din miere cu 
lăcuste, aşa cum le-o gateste Savrasenkov, şi drept locuinţă au 
camere mobilate, iar ca mijloc de locomotie, propriile picioare. 

4) Gloria e un petic de culoare tipätoare pe haina zdrentuita a 
cântăreţului, iar renumele literar nu-i de conceput decât în ţările în 
care, pentru a pricepe cuvântul ,,literat,’ nu se recurge la 
„Dicţionarul cu 30.000 cuvinte străine”. 

5) Oricine, fără deosebire de rang, religie, vârstă, sex, studii şi 
situație familială, poate să încerce să scrie. Nici chiar nebunilor, 
amatorilor de artă scenică şi celor lipsiţi de drepturi civile nu le e 
interzis să scrie. De altfel ar fi bine ca cei care se catara pe Parnas 
să fie pe cât se poate oameni maturi, care să cunoască regulile 
elementare ale ortografiei. 

6) E de dorit, în măsura posibilului, ca ei să nu fie elevi de 
şcoală militară sau elevi de liceu. 

7) Se presupune că cel ce scrie trebuie să aibă, în afară de 
facultățile mintale obişnuite, şi experienţă. Cel mai mare onorariu 
îl primesc oamenii trecuţi prin ciur şi prin dârmon, iar cel mai 
mic — firile curate şi neîntinate. Din prima categorie fac parte: cei 
ce s-au însurat a treia oară, cei care au încercat să-şi pună capăt 
zilelor, cei care şi-au pierdut întreaga avere la cărți, cei ce s-au 
bătut în duel, cei fugiți din cauza datoriilor şi alţii. Din cea din 
urmă fac parte cei ce n-au datorii, logodnicii, cei ce nu beau, 
elevele de pension şi alții. 

8) E foarte uşor să te faci scriitor. Nu există slut care să nu-şi 
găsească perechea şi nu există bazaconie care să nu-şi găsească 
cititorul ei. De aceea, nu te sfii... Pune înaintea ta o coală de 


hârtie, ia pana in mână şi după ce ţi-ai îmboldit imaginaţia, dă-i 
drumul! Scrie despre ce vrei: despre prune, despre vreme, despre 
cvasul Govorov, despre Oceanul Pacific, despre minutarul 
ceasornicului, despre zăpada de anul trecut... Cand ai ispravit, 1a- 
ti manuscrisul in mână şi cu venele străbătute de o înfiorare sacra, 
du-te la redacţie. După ce ţi-ai scos galoşii în vestibul şi ai 
întrebat: „Domnul director e aici?” intră în încăperea sacrosanctă 
si, plin de speranţă, preda-ti creația... După aceea, stai acasă, 
lungit pe divan, o săptămână încheiată, scuipând în tavan şi 
legănându-te cu visuri: apoi du-te iar la redacție, unde ti se va 
înapoia manuscrisul. Treci şi pe la alte redactii... După ce vei fi 
făcut ocolul tuturor, fără ca manuscrisul să-ţi fie acceptat de 
vreuna, publica-ti opera pe cont propriu. Cititori se vor găsi. 

9) E foarte greu să ajungi scriitor publicat şi citit. Pentru aceasta 
trebuie să ştii neapărat carte şi să ai talent, măcar cât un bob de 
linte. În lipsa unui talent mare, sunt la preţ şi talentele mici. 

10) Fu om cumsecade. Nu căuta să dai lucruri furate drept ale 
tale, nu publica aceeaşi operă la două edituri deodată, nu te da 
drept Kurocikin!*% şi nu-l da pe Kurocikin drept tine, nu da drept 
lucrări originale, traduceri din autori străini. În general, nu uita 
cele zece porunci. 

11) În publicistică există bunä-cuviintä. In acest domeniu, ca şi 
în viata, nu-i recomandabil să calci pe bătăturile sensibile, să-ţi 
sufli nasul în batista altuia, să-ţi bagi cele cinci degete în farfuria 
vecinului ş.a.m.d. 

12) Dacă vrei să scrii, procedează în felul următor: Alege-ti mai 
întâi o temă. În această privință, ai deplină libertate. Poţi să 
foloseşti bunul plac şi chiar samavolnicia. Dar, pentru a nu 
descoperi din nou America şi a nu inventa pentru a doua oară 
praful de puşcă, fereşte-te de temele prea des tratate. 

13) După ce ţi-ai ales tema, pune mâna pe un condei cu penita 
neruginita şi aşterne tot ce poftesti, cu un scris citet, fără bucle şi 
codițe, pe o singură parte a colii, lăsând cealaltă parte neatinsă. 
Acest din urmă lucru e de dorit nu atât pentru sporirea veniturilor 
fabricantilor de hârtie, cat pentru alte considerente, superioare. 


14) Dând frâu liber fanteziei, struneste-ti mâna. N-o lăsa să se 
lăcomească la numărul de rânduri. Cu cât scrii mai scurt şi mai rar, 
cu atât eşti publicat mai des. În general, conciziunea nu strică. O 
gumă întinsă nu şterge nicidecum mai bine creionul decât una 
neintinsa. 

15) Cand ai ispravit de scris, iscaleste-te. Daca nu alergi dupa 
popularitate şi ţi-e frică să nu mănânci bătaie, foloseşte un 
pseudonim. Nu uita însă că, oricare ar fi masca sub care te-ai 
ascunde de public, numele şi adresa ta trebuie să fie cunoscute 
redacției, pentru cazul că directorul ar dori să-ţi trimită urări de 
Anul Nou. 

16) Încasează-ţi onorariul de îndată ce ti s-a publicat opera. 
Fereşte-te de avansuri. Un avans este o ipotecare a viitorului. 

17) După ce ţi-ai primit onorariul, fă cu el ce vrei: cumpara-ti un 
vapor, seacă o baltă, fotografiază-te, comandă la Finleanski un 
clopot, măreşte de trei ori malacovul nevestei... într-un cuvânt, fă 
ce vrei. Dandu-ti onorariul, redacția iti dă şi deplină libertate de 
acţiune. De altfel, dacă colaboratorul vrea să trimită redacției o 
însemnare din care să se vadă cum şi pe ce şi-a cheltuit onorariul, 
redacţia nu va avea nimic împotrivă. 

18) Drept încheiere, reciteşte încă o dată primele rânduri ale 
acestor „Regulr”. 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 12 (număr 
jubiliar cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de existenţă a revistei). Autoriz. 
cenz. 20 martie. Fără semnătură. Reprodus în revista ,,Budilnik” 1904, Nr. 27, 
18 iulie, indicându-se drept autor Cehov. Publicăm textul din 1885. 


Bacşiş de sărbători 


DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI SPERTAR DE PROVINCIE 


Iau lucrurile la rând: 

Casa nr. 113. În apartamentul nr. 2 am găsit un om cult şi, după 
toate aparențele, de bună credinţă, dar foarte ciudat. Dându-ne 
bacsisul de sărbători, ne-a apus: 

— Fiind cu dare de mână, dau cu plăcere; dar fiind totodată un 
om de ştiinţă, obişnuit să pătrund lucrurile şi acțiunile, prin 
cercetarea cauzelor şi ratiunilor lor, as dori să ştiu dacă există 
vreun drept moral, pe temeiul căruia umblati prin case şi luaţi 
bacşiş de sărbători, sau dacă nu există niciun astfel de drept, şi 
Domniile Voastre procedati à vol d'oiseaul!*? 

Socotind că această întrebare dovedea o dorinţă lăudabilă de a 
pătrunde esenţa lucrurilor, m-am aşezat la masa cu gustări şi l-am 
lămurit: 

— Recunostinta e o calitate proprie sufletelor înalte şi nobile. 
Această calitate e înnăscută în om, iar noi suntem datori să ne 
străduim în toate chipurile s-o ţinem trează în cetăţeni şi să n-o 
lăsăm să piară. Dandu-ne bacsisul de sărbători, locuitorii îşi 
cultivă sentimentul recunoştinţei. La drept vorbind, ar trebui să vă 
dăm mereu prilejul să vă cultivați acest sentiment, atât în zilele de 
sărbătoare, cât şi în zilele de lucru; dat fiind însă că, în afară de 
perceperea bacsisului de sărbători, mai avem şi multe alte 


îndatoriri, locuitorii trebuie să se mulţumească cu perceperea lui 
numai de câteva ori pe an, nădăjduind ca pe viitor, când relațiile 
dintre oameni se vor simplifica, bacşişul de sărbători să se 
perceapă zilnic. 

Casa nr. 114. Proprietarul Svein ne-a dat zece ruble, ne-a zambit 
dulce şi ne-a strâns mâna cu căldură. Se vede că nemernicul are 
curtea plină de gunoi sau că stă la el vreunul fără act de identitate. 

Casa nr. 115. Când am intrat în salon, nevasta consilierului 
titular Perehudov!“ s-a imbufnat pentru că galoşii mei erau 
murdari. Totuşi ne-a dat trei ruble. La cererea mea de a-şi 
îndeplini datoria de cetăţean, chiriaşul Briuhamski'*! a refuzat, 
pretextând că n-are bani. Atunci i-am spus, ca să-l lămuresc: 

— În ajun de sărbătoare, înainte de a face cumpărături şi a-şi 
arunca banii pe obiecte de lux, orice cetăţean trebuie să socotească 
ce are de dat fiecăruia, să se sfătuiască în acest scop cu membrii 
familiei şi, după aceea, să împartă banii după numărul celor ce au 
de primit. Dacă nu are bani, se împrumută, iar dacă, dintr-un 
motiv oarecare, nu poate să se împrumute, îşi ia familia şi fuge in 
Egipt... Ma mir cum de mai indraznesti să stai de vorbă cu mine! 

I-am notat numele. 

Casa nr. 116. Înmânându-ne cinci ruble, generalul Brîndin, care 
stă în apartamentul nr. 3, ne-a spus: 

— Pe timpuri, în gubernia mea am luptat împotriva acestei 
racile — şi am patit-o; în cele din urmă am fost scos din slujbă. Se 
vede că-i o racilă de neînvins. Poftim, luaţi! Dracu” să vă 1a... 

E general, dar ce ciudate concepţii are despre îndatoririle 
cetăţeneşti! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 12, 23 martie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


SSR E > 


AP. Cho 


Care mai de care 


— ,..$1 treceţi neapărat pe la baroneasa Scheppling (cu doi ,,p’’), 
mes enfants!*... stărui pentru a zecea oară soacră-mea, tnsotindu- 
ne pe mine şi pe tânăra mea soţie, până la cupeu. Baroneasa e o 
veche prietenă de-a mea... Treceti si pe la generäleasa 
Jerebcikova!*... S-ar simţi jignită dacă nu i-ati face o vizită... 

Ne-am urcat în cupeu şi am pornit să ne facem vizitele de după 
nuntă. Nevastă-mea avea, după câte mi se părea, un aer solemn; 
iar eu eram melancolic şi prost dispus. Între nevastă-mea şi mine 
existau multe deosebiri, dar niciuna nu-mi pricinuia atâta suferință 
ca deosebirile dintre cunoscutii şi prietenii fiecăruia dintre noi. Pe 
lista cunoscutilor nevestei mele figurau numai neveste de colonei, 
de generali, baroneasa Scheppling (cu doi „p”), contele 
Derzaicertovscinov'™ şi o droaie de boieroaice, colege de pension, 
iar la mine totul era de un move-ton'® înfiorător: un unchi 
pensionar, fost director de închisoare, o verişoară cu un atelier de 
mode, colegii, nişte funcționari betivi şi cheflii (niciunul dintre ei 
nu avea, de altfel, grad mai mare de consilier titular), un negustor 
pe nume Plevkov ş.a.m.d. Îmi venea să intru în pământ. Ca să nu 
mă fac de râs... ar fi trebuit să nu mai dau deloc pe la cunoscutii 
mei, dar acest lucru mi-ar fi atras o mulțime de imputări şi de 
neplăceri. În cel mai rău caz, puteam s-o şterg pe verişoara mea de 
pe listă, dar de vizita la unchiul meu şi la Plevkov, nici vorbă să 
scap. Banu pentru cheltuielile de nuntă îi luasem de la primul, iar 


celui de al doilea îi rămăsesem dator pentru mobilă. 

— Sufletelule, am început eu să pregătesc terenul, ca s-o 
îmbunez pe nevastă-mea, mergem întâi la unchiul meu Pupkin!*. 
E de neam boieresc străvechi... vărul lui e vicar la o eparhie, dar e 
un mare original şi trăieşte ca un porc; adică nu vicarul trăieşte ca 
un porc, ci el, Pupkin... Te duc la el ca să-ţi dau prilejul să râzi un 
pic... E un dobitoc fără pereche. 

Cupeul s-a oprit în fata unei căsuțe cu trei ferestre, cu obloane 
cenuşii, ruginite. Ne-am dat jos şi am sunat... Se auzi un lătrat 
sonor, urmat de un impunător „marş de aici, blestematule!”, de un 
scheunat şi de un tropăit grăbit în dosul uşii... După multă forfotă, 
uşa s-a deschis şi am intrat în vestibul... Ne întâmpină verişoara 
mea, Masa, o fetiţă îmbrăcată cu jachetica mămicăi şi cu nasul 
murdar. M-am prefăcut că n-o recunosc şi m-am îndreptat spre 
cuier unde, alături de blana de vulpe a unchiului, spânzurau o 
pereche de pantaloni ai nu ştiu cui şi o fustă crohmolită. În timp 
ce-mi scoteam galoşii, am aruncat o privire sfioasă în salon. 
Unchiul meu, în halat şi cu papucii pe piciorul gol, stătea la o 
masă. Speranţa că nu-l voi găsi acasă mi se spulberă... Cu privirea 
încordată şi suflând zgomotos pe nări, de se auzea în toată casa, 
scotea cu o sârmă nişte coji de portocale dintr-o carafa de votcă. 
Avea o înfăţişare preocupată şi concentrată, de parcă inventa un 
aparat de telefon. Am intrat... Zărindu-ne, Pupkin s-a ruşinat, a 
scăpat sârma din mână şi, ridicându-şi poalele halatului, a zbughit- 
o din salon... 

— Mă întorc acusi! strigă el. 

— À dat bir cu fugiţii... am râs eu către nevastă-mea, mort de 
ruşine şi fără să îndrăznesc s-o privesc. Nu-i aşa că-i caraghios, 
Sonia? E un mare original... $i uită-te ce mobilă! O masă în trei 
picioare, un pian paralitic, un ceasornic cu cuc... ai zice că aici nu 
locuiesc oameni, ci mamuti... 

— Ce înfăţişează picturile astea? întrebă nevastă-mea, cercetând 
tablourile înşirate pe pereţi, printre fotografii. 

— Asta-i stareţul Servim, hrănind un urs la schitul Sarovskaia, 
iar ăsta-i portretul vicarului pe când era încă inspector al 


seminarului... Precum vezi, are „Sfânta Ana”... E o persoană 
respectabilă... Eu... (îmi suflai nasul). 

De nimic însă nu mi-era atât de ruşine ca de miros... Trasnea a 
votcă, a portocale fermentate, a terebentină, cu care unchiul se 
apăra de molii, a drojdie de cafea, şi totul se împletea într-o 
duhoare pătrunzătoare, acră... Verişorul meu Mitea, un elev de 
liceu cu urechi mari, clăpăuge, intră şi se înclină... După ce adună 
cojile de portocală, luă de pe divan o pernă, şterse cu mâneca 
praful de pe pian şi ieşi... Fusese, desigur, trimis să „deretice”... 

— lată-mă şi pe mine! spuse, în sfârşit, unchiul, intrând şi el în 
salon şi încheindu-și jiletca. lată-mă şi pe mine! Sunt foarte 
bucuros... foarte! Luaţi loc, vă rog! Numai să nu vă aşezaţi pe 
divan: piciorul dinapoi e rupt. Stai jos, Senea! 

Ne-am aşezat... Se aşternu o tăcere în timpul căreia Pupkin se 
mângâia cu palma pe genunchi, iar eu mă sileam să nu-mi privesc 
nevasta şi muream de ruşine. 

— Mda... începu unchiul, aprinzându-şi o ţigară de foi (când 
avea musafiri, fuma întotdeauna ţigări de foi). Prin urmare, te-ai 
însurat... Aşa... Pe de o parte e bine... Ai lângă tine o fiinţă 
iubită, ai dragoste, romanta; pe de alta parte, e rău... Stai să 
înceapă copiii; abia atunci ai să vezi! Unuia îi trebuie ghete, altuia 
pantalonaşi, altuia trebuie să-i plăteşti taxa la liceu... să te 
ferească Dumnezeu! Mie, slavă Domnului, jumătate dintre copiii 
mi i-a născut nevastă-mea morţi. 

— Cum o mai duci cu sănătatea? îl întrebai eu, dorind să schimb 
conversaţia. 

— Prost, dragul meu! Deunăzi, am stat toată ziua în pat... Mă 
durea pieptul, mă lua cu frig, aveam febră... Nevasta îmi tot 
spunea: ia chinină şi nu te mai frământa... Dar cum să nu mă 
frământ? De dimineaţă poruncisem să se curețe zăpada la intrare, 
da’ degeaba! Niciunul din casă nu se mişcă, nemernici... doar n- 
am s-o curät eu! Sunt un om bolnav, n-am putere. Îmi umblă prin 
trup nişte hemoroizi ascunși. 

Îmi venea să intru în pământ şi începui să-mi suflu tare nasul. 


— Sau, poate, toate astea vin din pricina băilor de 
aburi... continuă unchiul, privind îngândurat spre fereastră. Poate! 
Am fost joi la baie... Am stat vreo trei ceasuri la aburi. Dar de pe 
urma aburilor, hemoroizii prind şi mai tare damf... Doctorii spun 
că băile de aburi nu-s bune pentru sănătate... Asta-i greşit, 
doamnă... Eu îs obişnuit cu ele de mic copil, fiindcă tatăl meu 
ținea la Kiev, pe Kreşciatik, o baie publică... Mi se întâmpla să 
stau toată ziua la aburi... tot nu plăteam. 

Nemaiputând să îndur ruşinea, m-am ridicat şi, bolborosind, am 
început să-mi iau rămas-bun. 

— Unde pleci aşa de repede? se miră unchiul, apucându-mă de 
mânecă. Acuşi vine şi mătuşa ta! Luăm şi noi acolo o gustărică, 
bem un pähärut de lichior de fructe!... Avem puţină carne sărată, 
Mitea s-a dus după cârnaţi... Lăsaţi mofturile, zău asa. Te-ai facut 
fudul, Senea! Nu-i frumos! N-ai comandat rochia de nuntă la 
Glaşa! Fiica mea ţine un atelier de croitorie, doamnă... Ştiu că v- 
ati făcut rochia la madame Stepanide... Dar se poate măsura 
Stepanidoaia cu noi! V-am fi luat şi mai ieftin... 

Nu-mi mai aduc aminte cum mi-am luat rămas-bun de la unchiul 
meu, cum am ajuns la cupeu... Mă simţeam nimicit, călcat în 
picioare şi aşteptam, din clipă în clipă, să aud râsul dispretuitor al 
nevestei mele, fostă elevă de pension... 

Si ce move-janr!* ne aşteaptă la Plevkov! mă gândeam eu, 
îngheţat de frică. Măcar să scăpăm cât mai repede, dracu” să-i ia 
pe toţi! Ce ghinion, să n-am printre cunoscuţi niciun general! 
Cunosc un colonel pensionar, dar şi acela tine o berărie! Ce 
nenorocit sunt!” 

— Ascultă, Sonecika, m-am adresat eu nevestei cu un glas 
plangaret, iartă-mă că te-am dus in grajdul acela. Mă gândeam să- 
ti dau ocazia să râzi un pic, să vezi nişte tipuri de originali. Nu-i 
vina mea dacă totul a ieşit atât de trivial, atât de scârbos... Iarta- 
mă... 

Îi aruncai o privire sfioasă şi ceea ce văzui întrecu aşteptările 
mele, oricât de pesimiste erau. Ochii ei erau plini de lacrimi, pe 
obraji îi ardea o văpaie de ruşine — sau de mânie — degetele i se 


jucau nervos cu ciucurii de la geamul cupeului... Simtii că mă ia 
cu frig, inghetai... 

„Începe calvarul!” m-am gândit eu, simțind cum braţele şi 
picioarele mi se fac parcă de plumb. 

— Dar nu-s vinovat, Sonia! îmi scăpă un strigăt. Zău că-l o 
prostie din partea ta! Sunt nişte porci, sunt de move-ton, dar nu mi- 
am ales eu rudele! 

— Dacă ai tăi nu-ți plac, fundcă-s oameni simpli, spuse Sonia 
într-un hohot de plâns, privindu-mă cu ochi rugători, ai mei n-au 
să-ți placă nici atât... Mi-e ruşine şi nu prea îndrăznesc să ţi-o 
mărturisesc... Scumpul meu, dragul meu... Baroneasa Scheppling 
o să-ţi povestească îndată cum mama mea a fost la ea în serviciu 
ca menajeră, o să-ţi spună că mama şi cu mine suntem nişte fiinţe 
nerecunoscătoare, că acum, când a sărăcit, nu-i mulțumim pentru 
binefacerile ei din trecut... Dar să nu-i dai crezare, te rog! E o 
obraznică, îi place să mintă... Îţi jur că la fiecare sărbătoare îi 
trimitem o capatana de zahăr şi un funt de ceai. 

— Glumesti, Sonia! mă mirai eu, simțind cum plumbul începe 
să-mi părăsească mădularele şi cum mi se revarsă prin tot trupul o 
plăcută senzaţie de înviorare. O capatana de zahăr şi un funt de 
ceai baronesei!... Cum se poate? 

— Jar când ai s-o vezi pe generäleasa Jerebcikova, să nu râzi de 
ea, dragul meu! E atât de nenorocită! Dacă se vaită mereu şi spune 
Cal verzi pe pereţi, asta-i din pricina contelui Darzai-Certovscinov, 
care a jefuit-o de tot ce avea. Are să se plângă de soarta ei şi o sa 
te roage să-i imprumuti nişte bani; dar tu... să nu-i dai... Dacă i-ar 
cheltui pentru ea, ar mai merge, dar are să-i dea pe toţi contelui! 

— Păpuşico!... îngeraşule! incepui eu să strig, imbratisandu-mi 
în culmea fericirii nevasta. Bombonica mea! Ce surpriză plăcută! 
Dacă mi-ai fii spus că baroneasa Scheppling a ta (cu doi de ,,p’’) se 
plimbă în pielea goală pe stradă, mi-ai fi făcut un serviciu şi mai 
mare! Dă-mi mânuta! 

Si deodată imi păru rău ca refuzasem carnea sărată la unchiul 
meu, că nu zdrăngănisem la pianul lui paralitic, că nu băusem 


lichior de fructe... Dar îmi aduse: aminte că la Plevkov se serveşte 
un coniac bun şi purcel cu hrean. 
— Hai la Plevkov! îi strigai eu cât putui de tare vizitiului. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 13, 30 martie, cu 
subtitlul: (Povestire). Semnata: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în 
culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul 
culegerii. 

N. Leikin îi scria lui A. Cehov cu privire la povestire (15 martie 1885): 
«Povestirea dumitale „Care mai de care” e zetuita, e autorizată de cenzură şi 
va apărea după Paşti. Dat fiind conţinutul ei, ar fi greu s-o dăm înainte de 
Paşti sau de Paşti, căci ar fi ne la timp, dar după „duminica Tomii”, când 
lumea va începe să se însoare, „Care mai de care” va fi tocmai bine o 
povestire ă propos». 


Inaltimii Sale, domnului Pristav al stanului!*® al 2-lea 
RAPORT 


Am onoarea a raporta Înältimii Voastre că, în păduricea 
Mihalkovskaia, lângă valceaua Staraia, după ce treci podetul, a 
fost văzut de mine, fără niciun semn de viaţă, cadavrul unui om 
mort ce se spânzurase, căruia 1 se spunea, după cum se vede din 
actele lui, soldat în retragere Stepan Maximovici Koceaghin, din 
anul 1851. Din traista şi din celelalte zdrente reiese că era cerşetor. 
Afară de funie nu au fost găsite pe trupul lui niciun fel de urmări, 
iar lucrurile le are în întregime la el. Cauzele unei astfel de 
sinucideri n-au fost descoperite de mine, dar totul se trage de la 
votcă. Ţăranii din labrovskoe l-au văzut ieşind din cârciumă. 
Ordonati să scriu un proces-verbal, sau să aştept pe Înălțimea 
Voastră? 


Uriadnicul Denis K. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolk1’, 1885, Nr. 13, 30 martie, la 
rubrica „Din pusculita cu curiozităţi”. Semnată: Adus la cunoştinţă de Omul 
fără splină. Publicăm acest text. 


Disperatul 


SCHIȚĂ 


Egor Fedorici Smahin, preşedintele administraţiei zemstvei, 
stătea la fereastră şi, mâniat, bătea darabana în geam... Încetineala 
cu care ceasurile şi minutele picurau în veşnicie îl cufunda într-o 
deznădejde plină de revoltă... De două ori dormise, de alte două 
ori mâncase, de vreo şase ori băuse ceai, şi ziua abia se apropia de 
seară. 

Priveliştea pe care o avea în fata ochilor 1 se părea tristă şi 
plicticoasă. Printre copacii desfrunziti ai parcului părăginit se 
zărea malul abrupt, lutos... La vreo palmă sub el, curgea năvalnic 
râul dezlantuit. Se grabea şi isi năpustea înainte apele, ca şi cum s- 
ar fi temut să nu fie. Întors înapoi şi ferecat din nou în cătuşele lui 
de gheata. Din când în când, privirea lui Smahin dădea de un sloi 
mititel, întârziat, care se grăbea şi el cât putea, fără să se mai uite 
înapoi. 

— Să mă urc pe sloiul acela şi să mă las dus undeva... la 
dracu”... 

De-a lungul malului înainta cu paşi mari paznicul Andrian, cu o 
prajina lungă în mână; mergea cu capu-n piept si, din cand în 
când, se oprea în loc şi îşi atintea privirea plictisită asupra râului. 
Pe sub copaci se plimba o vacă neagră, mirosind frunzele de anul 
trecut... Cu toate că întreaga fire, şi Smahin, şi conacul lui, erau 


acoperite parca de căciula mare, mitoasa a norilor grei, nemiscati, 
pretutindeni se simţea adierea pătrunzătoare a primăverii... 
Smahin însă se plictisea, se înăbuşea. Stătea la fereastră, uitandu- 
se la priveliștea de care era de mult sătul şi se gândea că spre 
seară, la Reablov, membru permanent al zemstvei, se va injgheba, 
ca de obicei, un vint, că la Maria Nikolaevna se va serba ziua de 
naştere a micutului Peticika... Dacă s-ar fi dus într-un loc sau într- 
altul, nici n-ar fi băgat de seamă cum trece timpul, timpul acesta 
plicticos... Dar cum să se ducă, dacă râul revărsat inundase toate 
drumurile şi dacă conacul era înconjurat de un lanţ de smârcuri şi 
de viroage pline cu apa? Smahin se simţea ca la închisoare... 
Rămase mult timp astfel la fereastră... În cele din urmă, gândul că 
la Reablov partenerii se aşezaseră fără el la vint şi că la Maria 
Nikolaevna lumea era la ceai şi discuta despre holeră şi despre 
Herat, se făcu de neîndurat. 

— Ptiu! sudui el vremea si, îndepărtându-se de fereastră, se 
aşeză la o masuta rotundă. 

Pe masă, lângă lampă şi scrumiera, se găsea un album. Smahin 
văzuse de un milion de ori acest album dar, de plictiseală, îl trase 
spre el şi începu să se uite pentru a milioana una oară la fotografii. 
În faţa ochilor lui începură să se perinde surorile lui, mătuşile 
decolorate, un ofiţer cu talie subțire, bunica cu o scufă albă, tatăl 
său Efimi cu mama, nu ştiu ce actriţă în tricou, el însuşi, răposata 
sa nevastă cu un câine de salon în braţe... Privirea lui se opri o 
clipă asupra nevestei... Sprâncenele ridicate, ochii mirati, cocul 
greu, broşa de pe piept — toate astea trezira în el amintiri... 

— Ptiu! 

Ceasornicul batu ora şase şi jumătate. Smahin se ridică de pe 
scaun, se plimbă dintr-un colt într-altul şi se opri fără rost in 
mijlocul odăi. 

„Când stai într-o gară şi aştepţi, gândi el, speri totuşi ca, acusi- 
acuşi, o să sosească trenul şi ai să pleci; dar aici n-ai ce aştepta... 
E fără sfârşit... Iti vine să te spânzuri, fir-ar al dracului... Să 
cinez? Nu, e încă prea devreme şi nici nu mi-e foame... Până una- 
alta, ia să mai fumez.” 


Îndreptându-se spre cutia de tablă cu tutun, aruncă o privire într- 
un colt şi dădu cu ochii de o masuta rotundă, cu un joc de dame. 

— Ce-ar fi să joc dame? 

După ce aşeză pe tablă piesele negre şi albe, Smahin se aşeză la 
măsuţă şi începu să joace singur. Partenerii de joc erau mana 
dreaptă şi mâna stângă. 

— Vasăzică ai mutat?... Hm... Ia stai un pic, frate... Eu fac aşa! 
Bine... vom vedea. 

Dar mâna stângă ştia ce vrea mâna dreaptă şi curând Smahin 
uită de socoteala mâinilor şi se încurcă. 

— Tliuska! strigă el. 

Un flacau inalt, slab, cu un surtuc jerpelit patat cu grasime si 
incaltat cu nişte ghete rupte cu jambiere, căpătate de la stăpân, se 
IVI în uşă. 

— Ce faci acolo? întrebă boierul. 

— Nimic... stau pe o ladă... 

— Hai să jucăm o partidă de dame! Stai jos! 

— Ce spuneti?... zâmbi încurcat Iliuska. Se poate aşa ceva?... 

— Apropie-te, dobitocule! Stai jos! 

— Nu-i nimic, pot să stau şi in picioare... 

— Când iti spun să stai jos, apoi să stai jos! Crezi că-mi face 
plăcere să te văd stând popândău în faţa mea? 

Iliuşka se aşeză nehotărât pe marginea scaunului, continuând să 
zâmbească încurcat şi clipind ruşinat din ochi. 

— Începe! 

Iliuşka se gândi, apoi împinse cu degetul cel mic o piesă. 

— Vasăzică ai mutat? căzu pe gânduri Smahin, luându-și barbia 
în pumn. Aşa-a... Ei, eu mut aşa! Mai departe, păduche! 

Iliuska mai mută o piesă. 

— Aşa-a... înţeleg ce urmäresti, lua-te-ar dracu... înţeleg... Dar 
rău mai duhnesti a ceapă! Tu ai mutat aşa, şi eu... 1ac-asa! 

Jocul se lungi... De la început Smahin avu noroc... luă o piesa 
după alta şi se pregătea să câştige partida; dar un anume gând îi 
dădea târcoale, împiedicându-l să se adâncească bine în joc. 


„E plăcut să te lupti şi să învingi pe unul egal cu tine, gândea 
el, pe un om care, din punct de vedere social, stă cu tine pe aceeaşi 
treaptă... Dar ce interes am eu să-l bat pe Iliuşka? Ori că-l bat, ori 
că nu-l bat, tot un drac e; nu-mi face nicio plăcere... Poftim, mi-a 
luat o piesă şi zambeste! E plăcut să-l baţi pe stăpân! Cred şi eu! 
Pute a ceapă, dar e bucuros să facă în ciudă unuia mai mare!” 

— Jesi afară! zbieră Smahin. 

— Poftiti? 

— leşi afara!! zbieră Smahin, făcându-se stacojiu. Te-ai instalat 
aici ca la tine acasă, fire-ai al naibii! 

Iliuşka scăpă piesa din mână, îşi privi mirat stăpânul şi ieşi de-a- 
ndăratelea din salon. Smahin se uită la pendula: nu era decât şapte 
fără zece... Până la cină şi la culcare mai rămâneau vreo cinci 
ceasuri... Picături grele de ploaie incepura să bată în geamuri... 
Vaca cea neagră mugi ragusit şi trist în parc, iar vuietul râului ce 
curgea furtunos era tot atât de monoton şi de melancolic ca şi cu 
un ceas mai devreme. Smahin se lăsă pagubas şi se îndreptă alene 
şi fără niciun scop spre biroul său, izbindu-se în drum de uşorii 
uşilor. 

„Doamne! gândea el. Alţii, dacă se plictisesc, se apucă de 
traforaj, fac spiritism, lecuiesc pe ţărani cu ulei de ricină, îşi scriu 
Jurnalul, numai eu sunt atât de nenorocit că n-am niciun fel de 
talent... Ce să fac acum? Ce? Sunt preşedintele administrației 
zemstvei, judecător de pace onorific, moşier şi... nu găsesc cu ce 
să-mi omor timpul... Doar să citesc ceva?” 

Smahin se apropie de raftul supraîncărcat cu cărți, reviste şi 
tipărituri vechi. Aici erau fel de fel de îndreptare de procedură 
judiciară, călăuze de drum, revista „Grădinăritul”, botita, dar încă 
netăiată, o carte de bucate, predici, reviste vechi... Smahin trase 
nehotărât spre sine un număr al revistei „Contemporanul” din anul 
1859 şi începu să-l răsfoiască... 

— „Un cuib de nobili”... De cine-i ăsta? Aha! De Turgheniev! 
Am citit-o... îmi aduc aminte... Am uitat însă despre ce-i vorba, 
prin urmare pot s-o citesc încă o dată... Turgheniev scrie 
minunat... mda... 


Smahin se tolăni pe divan şi începu să citească... Și sufletul lui 
plin de plictis îşi găsi alinarea în paginile marelui scriitor. Peste 
zece minute, Iliuska intră în vârful picioarelor în birou, aşeză o 
pernă sub capul stăpânului şi îi luă de pe piept cartea deschisă... 

Stăpânul sforăia... 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 15, autoriz. 
cenz. 18 aprilie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Viaţa e minunată! 


PENTRU CEI CE VOR SĂ-ȘI PUNĂ CAPĂT ZILELOR 


Viaţa e un lucru cât se poate de neplăcut, dar e foarte uşor s-o 
faci minunată. Pentru aceasta nu-i de ajuns să câştigi două sute de 
mii de ruble, să primeşti Vulturul Alb, să te însori cu o fată 
frumoasă, să ti se ducă vestea că ai întotdeauna vederi pe placul 
celor de sus: toate aceste bunuri sunt trecătoare şi te obişnuieşti cu 
ele. Pentru a te simţi mereu fericit, chiar în chpele de tristeţe şi de 
jale, trebuie: a) să şti să te multumesti cu prezentul şi b) sa te 
bucuri gândindu-te că „ar fi putut să fie şi mai rău”. Si lucrul 
acesta nu-i greu: 

Cand ti se aprind chibriturile în buzunar, bucurä-te şi 
mulţumeşte cerului că n-ai în buzunarul tau un depozit de muniții. 

Când nişte rude sărace vin să te vadă, în vilegiatură, nu te 
îngălbeni, ci exclamă triumfător: „Slavă Domnului că nu-i 
poliția!” 

Când iti intră un ghimpe în deget, bucura-te: „Bine că nu-i in 
ochi!” 

Dacă nevasta sau prietena ta face game la pian, nu-ţi ieşi din fire 
ci, dimpotrivă, bucură-te din cale-afară că asculti muzica, şi nu 
urlet de şacal sau miorlait de pisică. 

Bucură-te că nu eşti cal de tramvai, nici „virgula lui Koch”, nici 
trichină, nici porc, nici măgar, nici ursul pe care-l plimbă ţiganii, 


nici plosnita... Bucură-te că nu eşti nici schiop, nici orb, nici 
tampit, nici mut, nici bolnav de holeră... Bucură-te că în clipa de 
fata nu stai pe banca acuzaților, nu ai în fata ta un ereditar şi nu 
discuti despre onorariu cu Turba. 

Dacă stai în locuri nu prea depărtate, oare nu poţi să fii fericit la 
gândul că n-ai nimerit la dracu-n praznic? 

Daca te doare un dinte, jubileaza că nu te dor toți. 

Bucură-te că poţi să nu citeşti revista „Grajdanin”, să nu stai pe 
un poloboc al serviciului de curăţat canale şi să nu fii însurat cu 
trei neveste deodată... 

Când esti dus la secţie, topaie de bucurie că nu esti dus în focul 
gheenei. 

Dacă eşti bătut cu nuiele de mesteacăn, dă bucuros din picioare 
si exclamă: „Ce fericit sunt că nu mă bate cu urzici!” 

Dacă te-a trădat nevasta, bucură-te că te-a trădat pe tine şi n-a 
trădat patria. 

ȘI aşa mai departe... Urmează-mi sfatul, omule, şi viata ta va fi 
o necontenită încântare. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 17, 27 aprilie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


V. P. Turba — editorul revistei „Ilustrirovannii mir”! *). 


Plimbare la Sokolniki 


Ziua de 1 mai e pe sfârşite. Freamătul pinilor din Sokolniki şi 
ciripitul păsărelelor sunt acoperite de huruitul trăsurilor, de larma 
glasurilor şi de muzică. Plimbarea e în toi. La una dintre mesele 
grădinii de vară Staroe Gulianie!% şade o pereche: un bărbat cu 
joben strălucitor şi o doamnă cu päläriutä albastră. În fata lor, pe 
masa, se află un samovar clocotind, o sticlă goală de votcă, cești, 
paharute, cârnat tăiat felii, coji de portocale ş.a.m.d. Bărbatul e 
beat turtă... Priveşte dus pe gânduri la o coajă de portocală şi 
zâmbeşte fără rost. 

— Eşti crita, blestematule! îl ocărăşte în soapta doamna, privind 
ruşinată în jur. Înainte de a bea, ar fi trebuit să te gândeşti ce faci, 
neruşinatule. Nu numai că i-e scârbă omului să se uite la tine, dar 
ţi-ai stricat şi tie tot cheful. Acum, poftim, bei ceai, dar parca îi 
mai simţi gustul? Marmelada sau cârnat, ţi-e totuna... Si eu, care 
mi-am dat atâta osteneală, am ales tot ce era mai bun... 

Zâmbetul fără rost de pe chipul bărbatului face loc unei expresii 
de întristare cumplită. 

— Unde îi duce pe oamenii ăştia, M-mas-a? 

— Nu-i duce nicăieri, ei singuri se plimbă. 

— ŞI ce face aici vardistul? 

— Vardistul? Păzeşte ordinea, sau poate, se plimbă şi el... Uite 
în ce hal ai ajuns, că nu mai pricepi nimic! 

— Am... am zis eu ceva?... Sunt pictor... pictor de gen...! 


— Taci din gură! Eşti beat, aşa că te rog să taci... Decât să 
bolboroseşti fără rost, mai bine chibzuieşte... În jurul nostru sunt 
copaci verzi, iarbă proaspătă, păsărelele cântă pe felurite voci... 
Iar tie, putin iti pasă, parcă nici n-ai fi aici... Uite, parca ti s-a pus 
pe ochi o ceaţă... Pictorii admiră toți natura, iar tu —eşti beat 
turtă... 

— Natura... spune bărbatul dând din cap. Natura... Păsărelele 
cântă... crocodilii se târăsc... leii... tigri... 

— Nu mai îndruga prostii... Toată lumea e ca lumea... se 
plimbă braţ la braţ, ascultă muzică, numai tu eşti praf. Dar când 
dracu” ai avut timp? Nici n-am băgat de seamă! 

— M-masa, bolboroseste jobenul, pălind. Repede... 

— Ce vrei? 

— Vreau să merg acasă... Repede... 

— Mai sta... Când o să se întunece, o să plecăm; acum mi-e 
ruşine: nici nu poţi să te til pe picioare... Rade lumea de noi... 
Stai pe scaun şi aşteaptă... 

— N-nu pot! M-mă duc acasă... 

Bărbatul se ridică grăbit şi se depărtează, clătinându-se. Lumea 
de la celelalte mese începe să râdă... Doamna se ia după el, 
moartă de ruşine. 

— Să mă bată Dumnezeu dacă mai mă duc undeva cu tine, 
mormăie ea, sprijinindu-l. Îmi crapă obrazul... barem dacă mi-ai fi 
soţ, dar aşa... nelegitim... 

— M-maşa, unde suntem? 

— Taci din gură! Ar trebui să-ţi fie ruşine, toată lumea te arată 
cu degetul. Tie ce-ţi pasă, te doare-n cot, dar mie crezi că-mi 
convine? Dacă mi-ai fi măcar legitim, dar asa... îmi dai o rubla şi 
mi-o scoţi pe nas o lună de zile: „Eu te hrănesc! Eu te intretin!” 
Mare nevoie am eu de asta! Ma lipsesc de banii tai! Am să mă duc 
la Pavel Ivanici... 

— M-masa... hai acasa... ia o birja... 

— Hai, misca din loc... Ia-o drept inainte pe alee. Am sa merg 
mai în urma ta... Mi-e ruşine să merg cu tine... Du-te drept 
înainte! 


Doamna îl aşază pe „nelegitimul” ei cu faţa spre ieşire şi îi dă un 
ghiont uşor în spate. Bărbatul se apleacă puţin şi, clătinându-se, 
lovindu-se de trecători şi de bănci, o porneşte înainte... Doamna 
merge în urma lui, supraveghindu-i mişcările. E ruşinată şi 
neliniştită. 

— Nu doriţi bastoane, domnule? se adresează bărbatului un om 
cu o legătură de bastoane de tot felul. Am numai din cele mai 
bune... din lemn de piper... de bambus... 

Bărbatul se uită tâmp la vânzătorul de bastoane, apoi se 
răsuceşte deodată pe călcâie şi aleargă cât îl tin picioarele in 
direcţie opusă. Chipul lui exprimă groaza. 

— Unde naiba ai pornit? îl opreşte doamna, apucându-l de 
mânecă. Hei, încotro? 

— Unde-i Masa? M-masa a plecat... 

— Dar eu cine sunt? 

Doamna îl ia pe bărbat la braţ şi îl duce spre ieşire. Nu mai poate 
de ruşine. 

— Să mă bată Dumnezeu dacă mă mai duc vreodată undeva cu 
tine... mormăie ea, roşie ca racul. E ultima dată că îndur asemenea 
batjocură... Să mă bată Dumnezeu... Chiar mâine plec la Pavel 
Ivanici! 

Doamna isi ridică sfios privirea asupra celor dimprejur, 
aşteptându-se să întâlnească zâmbete batjocoritoare. Dar nu vede 
decât fete bete. Toţi se clatină şi cucäie parca. Si doamna se simte 
dintr-odată uşurată. 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 17, autoriz. 
cenz. 2 mai, cu titlul: La Sokolniki (Scenetă). Semnată: Fratele fratelui meu. 
S-a păstrat textul şpalturilor, destinate pesemne culegerii de opere din 1899- 
1901, cu înlocuiri de cuvinte şi un titlu nou. Publicăm textul acestor şpalturi, 
ce se păstrează la Biblioteca de Stat a U.R.S.S. „V. I. Lenin” din Moscova. 


Verzi şi uscate 


Una dintre piesele dramaturgului moscovit M-d!°! suferise un 
fiasco chiar de la prima reprezentaţie. Plimbandu-se prin foaierul 
teatrului şi aruncând priviri întunecate în jurul lui, autorul întrebă 
pe un prieten care tocmai îi 1esise în cale: 

— Ce crezi despre piesa mea? 

— Cred, răspunse prietenul, că în clipa de fata te-ai simţi mult 
mai bine dacă piesa ar fi fost scrisă nu de dumneata, ci de mine. 


* 


Primind vizita unui vechi prieten al său, un mosier porunci să 1 
se aducă o sticlă de jumătate de litru de vin vechi de Timliansk... 

— Ei, cum găseşti vinul? îl întrebă el pe prieten, după ce-l băură 
tot. Ce buchet, ce tărie! Se cunoaşte că are cincizeci de ani... 

— Da, se învoi prietenul trăgând cu coada ochiului la sticlă, 
atâta că-i prea mic pentru vârsta lui... 


Un actor nu-l slăbeşte pe impresarul lui, rugându-l fierbinte să-i 
plătească leafa şi ameninţându-l ca, în caz contrar, va muri de 
foame. 


— Mai lasă minciunile, taică... îi spune impresarul. După 
obrajii dumitale trandafirii şi plinuti, nu s-ar zice că ai de gând să 
crăpi de foame... 

— Nu te lua după chip! Chipul nu-i al meu, ci al gazdei mele, 
care mă hrăneşte pe credit! 


La Sevastopol, o grenadă explodează şi smulge din rădăcină 
piciorul unui ofițer. Acesta nu-şi pierde curajul şi începe să poarte 
o proteză. În ultimul război ruso-turc, la luarea Plevnei, ofiţerul îşi 
pierde şi celălalt picior. Soldaţii şi ofiţerii ce alergaseră în ajutorul 
lui rămân foarte nedumeriti de seninätatea lui... 

— Ce dobitoci! începe el să râdă. Au stricat degeaba un 
proiectil... Ei nu ştiu că mai am la trenul regimentar încă o 
pereche de picioare bune! 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolki’, 1885, Nr. 20, 18 mai. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Diplomatul 


SCENETA 


Anna Lvovna Kuvaldina!*’, nevastă de consilier titular, îşi 
daduse obstescul sfarsit. 

—Ce ne facem acum? începură să se sfătuiască rudele si 
cunoscuţii. Ar trebui să-l înştiințăm pe bărbatul ei. Cu toate că nu 
trăiau împreună, o iubea mult pe răposata. Mai deunăzi a venit şi 
s-a târât în genunchi în fata ei, spunându-i: ,,Annocika! Cand ai să- 
mi ierti nesocotinta de o clipă?” $i tot aşa stăruia mereu. Trebuie 
neapărat să-i dăm de ştire... 

— Aristarh Ivanici! se adresă o mätusä cu ochiu plânşi 
colonelului Piskariov!* care lua parte la consfătuirea rudelor. Esti 
prieten cu Mihail Petrovici. Fă-ne un bine, du-te la el la direcție şi 
înştiințează-l de nenorocirea întâmplată... Dar să nu 1-0 spui asa, 
dintr-odată, dragul meu, ia-l cu binisorul, să nu 1 se întâmple ceva. 
E cam şubred. Întâi pregăteşte-l şi numai după aceea... 

Colonelul Piskariov îşi puse sapca şi plecă la direcția cău ferate 
unde făcea slujbă văduvul. Îl găsi lucrând la bilanţ. 

— Mihail Petrovici, începu colonelul, apropiindu-se de masa lui 
Kuvaldin şi ştergându-se de năduşeală. Bună ziua, dragul meu! 
Phiii, ce praf e azi pe stradă, Doamne iartă-mă! Scrie, scrie... Nu 
vreau să te tulbur... Stau doar câteva clipe şi mă duc... Si-asa... 
Treceam pe lângă direcție şi m-am gândit: stai, frate, că aici face 


slujbă Mişa! Hai să intru! Tocmai bine, aveam şi puţină treabă... 
puţină treabă cu tine... 

— Stai jos, Aristarh Ivanici... Aşteaptă niţel... Într-un sfert de 
oră sunt gata cu bilanţul şi putem sta de vorbă... 

— Scrie, scrie... Am venit aşa, într-o doară, în trecere... Îţi spun 
două vorbe şi o şterg. 

Kuvaldin îşi puse pana la o parte si se pregăti să asculte. 
Colonelul se scărpină sub guler şi urmă: 

— Aici la voi e zăpuşeală, dar pe stradă e raiul pe pământ... 
Bate un vantulet uşor, ştii... păsărelele... Primăvara! Mergeam 
agale pe bulevard şi, ce să-ţi spun, bine mă mai simteam!... Mă 
gândeam că sunt independent, văduv... Fac ce vreau... Mă duc 
unde vreau... Dacă vreau să intru într-o berărie — intru, dacă-mi 
vine poftă să mă plimb cu tramvaiul în sus şi în jos — mă plimb, şi 
nimeni n-are dreptul să mă oprească, nimeni nu-mi plânge de dor 
acasă... Nu-i viaţă mai frumoasă decât viaţa de holtei, frate 
dragă... Te simţi în voie! Eşti liber! Respiri şi simți că respiri! 
Uite, acum de pildă, mă duc acasă şi... nicio bătaie de cap... 
Nimeni nu mă întreabă unde am fost... Eu sunt stăpânul meu... 
Multă lume laudă viata de familie, dragul meu, dar eu găsesc că-i 
mai păcătoasă decât ocna... Toalete, malacovuri, barfa, tipete... 
vesnicii musafiri... copiii care vin pe lume unul după altul... 
cheltuieli... Ptiu! 

— Acuşi, spuse Kuvaldin, apucând iar pana. Să isprăvesc şi... 

— Scrie, scrie... Barem dacă ai da peste o femeie care să nu fie 
aşa de a dracului, dar ce te faci dacă-i însuşi satana cu fustă? 
Dacă-i una care te pisează şi te cicăleşte de dimineaţă până 
seara?... Iti vine să urli! Să te luăm, bunăoară, pe tine... Cât timp 
crai holtei, semănai a om, dar din clipa în care te-ai însurat, ai 
început să slăbeşti, te-a apucat stenahoria... Te-ai făcut de râs în 
tot oraşul... Ai fost dat afară din casă... Găseşti că-i bine? Nici n- 
are ce să-ţi pară rău de aşa nevastă... 

— Eu sunt vinovat de ruptura noastră, nu ea, oftă Kuvaldin. 

— Ia lasă! O ştiu eu! E rea, capricioasă, e vicleană! Orice cuvânt 
al ei e o intepatura otrăvită, orice privire — o lamă de cuţit... lar 


pentru perfidia ce se ascundea în sufletul răposatei, nici nu poţi 
găsi cuvinte! 

— Adică cum, răposatei? holbă ochu Kuvaldin. 

— Am spus: răposatei? îşi luă deodată seama Piskariov, 
roşind. Nici gând să fi spus asa ceva... Zău că nu... Ce ţi-a 
venit?... Uite ce galben s-a făcut! He-he... Altă dată ciuleste mai 
bine urechile! 

— Al fost azi la Aniuta? 

— Am trecut pe la ea de dimineaţă... Stă în pat... îşi chinuieste 
slugile... Ba că nu au servit-o cum trebuie, ba una, ba alta... 
Nesuferită femeie! Nu înţeleg de ce o iubeşti, dă-o încolo... De ar 
da Dumnezeu să te dezlege, nenorocitul de tine... Ai trai şi tu 
slobod, te-ai mai distra niţel... te-ai însura poate cu alta... Bine, 
bine, uite că nu mai spun nimic! Nu te încrunta! Vorbesc şi eu aşa, 
ca un bătrân ce mă aflu... Din partea mea, fă cum ştii... Dacă 
vrei — iubeste-o, dacă nu vrei — n-o iubi, eu ţi-o spun doar asa... 
dorindu-ti numai binele... Nu stă cu tine, nu vrea să ştie de tine... 
ce fel de nevastă e asta? Urata, bolnavă, rea... N-are de ce să-ţi 
pară rău după ea... Barem... dacă ar... 

— Dumitale ţi-e uşor sa judeci, Aristarh Ivanici! ofta 
Kuvaldin. Dragostea nu-i un fir de păr, n-o smulgi cu una cu două. 

— Dar n-ai pentru ce s-o iubeşti! Afară de perfidie, ce-ai avut de 
la ea? Jarta-ma, dar niciodată n-am putut-o înghiţi... Nu puteam s- 
o sufăr... Când treceam pe lângă locuinţa ei, închideam ochii, să 
n-o zăresc... Las-o în plata Domnului! Fie-i tärâna uşoară, 
odihnească-se în pace!... Da... nu mi-a fost niciodată dragă, 
păcătosul de mine! 

— Ascultă, Aristarh Ivanici, pali Kuvaldin. E a doua oară că te 
încurci în vorbă... Nu cumva s-a prăpădit? 

— Cine să se fi prăpădit? Nu s-a prăpădit nimeni, atât că n-o 
prea aveam la inimă pe răposată... ptiu! Vreau să spun... nu 
răposată, ci ea... Annuşka a ta... 

— A murit? Răspunde! Nu mă chinui, Aristarh Ivanici! Pari 
neobişnuit de tulburat, te incurci în vorbă... îmi lauzi traiul de 
holtei... A murit? Da? 


— Gata, ai şi scos că a murit! bolborosi Piskariov, tuşind. Tare 
pripit mai eşti, frate dragă... Şi chiar dacă ar fi murit! Toţi o să 
murim odată şi odată, prin urmare şi ea o să moară... Si tu vei 
muri, ŞI eu... 

Ochii lui Kuvaldin rosira şi se umplura de lacrimi. 

— La ce oră? întrebă el încet. 

— La nicio oră... Poftim, ai şi început să te bocesti! N-a murit! 
Cine ţi-a spus că a murit? 

— Aristarh Ivanici, te... te rog. Nu mă cruța! 

— Cu tine nu se poate vorbi, dragul meu, parcă ai fi copil. Ti- 
am spus eu că şi-a dat sufletul? Ti-am spus-o? Atunci de ce te-ai 
flescait aşa? Du-te, vezi-o — plesneste de sănătate. Când am trecut 
pe la ea, se ciorovăia cu mătuşă-sa. Părintele Matvei cânta veşnica 
pomenire şi ea tipa de se auzea în toată casa. 

— Veşnica pomenire? Pentru ce? 

— Pentru ce? Aşa... în loc de slujbă. Adică... n-a fost niciun fel 
de slujbă, ci... nu prea ştiu nici eu bine ce... în sfârşit, n-a fost 
NIMIC. 

Aristarh Ivanici se încurcă, se sculă de pe scaun, se duse la 
fereastră şi începu să tuşească. 

— Tuşesc, dragul meu... Nu ştiu unde am răcit... 

Kuvaldin se ridică şi el şi începu să se plimbe nervos pe lângă 
masă. 

— Vrei să ma prosteşti, spuse el, trecându-şi mâinile 
tremurătoare prin barbă. Acum înţeleg... înţeleg totul. Si nu vad 
ce rost are toată diplomaţia asta! De ce nu mi-o spui de-a dreptul? 
Vasăzică a murit? 

— Hm... Cum să-ţi spun? inalta din umeri Piskariov. Nu pot 
spune chiar că a murit, ci aşa... Ei, poftim, ai şi început să plângi! 
Doar o să murim cu toţii odată şi odată! Nu-i numai ea muritoare, 
vom nimeri şi noi pe lumea cealaltă! Decât să plângi in fata 
tuturor, mai bine roagă-te pentru ea! S-ar cădea să faci măcar 
semnul crucii! 

Câteva chpe, Kuvaldin se uită la Piskariov cu o expresie tâmpă, 
apoi se făcu alb ca varul şi, prăbuşindu-se pe un fotoliu, izbucni 


într-un plâns isteric... Colegii de la mesele vecine se repeziră în 
ajutorul lui. Piskariov se scărpină la ceafă şi se incrunta. 

— Mare belea cu oamenii ăştia, zău aşa! mormăi el, desfăcându- 
si braţele. Urlă... şi mă întreb de ce urlă? Misa, esti în toate 
minţile? Misa! începu el să-l zgâltâie pe Kuvaldin. Încă n-a murit! 
Cine ţi-a spus că a murit? Dimpotrivă, doctorii spun că mai sunt 
speranţe! Misa! Hei, Misa! Daca-ti spun că n-a murit! Vrei să ne 
ducem împreună la ea? Ajungem tocmai bine la pomană... adică, 
ce tot spun? Nu la pomană, ci la masa. Misenka! Zău că-i încă vie! 
Să mă bată Dumnezeu! Să-mi sară ochiu! Nu mă crezi? Atunci hai 
să mergem... Mă poţi ocari cât vrei dacă... Dar de unde ai 
născocit tu asta, nu înțeleg? Am fost chiar astăzi pe la răposata, 
adică nu la răposata, ci... ptiu! 

Colonelul făcu un gest deznädäjduit cu mâna, scuipă şi ieşi din 
direcţie. Ajungând la locuinţa moartei, se prăbuşi pe divan şi se 
luă cu mâinile de cap. 

— Duceti-va singuri! gemu el. Pregătiţi-l voi pentru trista veste! 
Pe mine să mă scutiți! Nu mai vreau! Nu i-am spus decât două 
cuvinte... o uşoară aluzie, şi poftim de vedeţi în ce hal e! Moare! 
Și-a pierdut cunoştinţa! Altă dată nu mă mai duc pentru nimic în 
lume!... Duceti-va singuri!... 


Apărută pentru prima oară in ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 135, 20 
mai, la rubrica „Efemeride”. Semnata: A. Cehonte. Publicăm acest text. 

Publicarea micilor scene ale lui Cehov în ,,Petersburgskaia gazeta” a 
provocat reprosuri şi tânguiri din partea lui N. Leikin: «Două dintre 
povestirile dumitale au apărut în ,,Petersburgskaia gazeta”, voiam chiar sa le 
opresc şi mi-a părut foarte rău că te-am recomandat ziarului. Îmi pare rău şi 
acum, fiindcă simt că, din cauza lui „Petersburgskaia gazeta” n-ai să mai fii 
punctual la ,,Oskolki’’» (19 mai 1885). 


ES aN 


A.P.Celov 


Un cuib de chiaburi 


În jurul unui conac boieresc de mâna a doua se îngrămădesc 
vreo douăzeci de vile, toate de lemn şi construite cam de 
mântuială. Pe cea mai înaltă şi mai atrăgătoare dintre ele atârnă o 
firma albastră „Birt”, pe care e zugrăvit un samovar poleit, 
strălucind în soare. Printre acoperişurile roşii ale vilelor se arată 
ici, colo, acoperişurile triste, învechite, năpădite de muşchi ruginiu 
ale grajdurilor, hambarelor şi serelor boiereşti. 

E o amiază de mai. În văzduh pluteşte miros de ciorbă de post şi 
de cărbuni de samovar. Vechilul Kuzma Feodorov, un mujic înalt, 
mai în vârstă, cu cămaşa lăsată peste nădragi şi cizme cu carâmbi 
ca o armonică, se învârte pe lângă vile, dând explicaţii unor 
vizitatori care caută locuinţă pentru vară. Pe chip îi e întipărită o 
expresie de lene şi nepăsare: îi este totuna dacă se vor găsi sau nu 
chiriaşi. În urma lui păşesc trei inşi: un domn cu păr roşcat, în 
uniformă de inginer la căile ferate, o doamnă slabă, în poziție 
interesantă, şi o fetiţă — eleva de liceu. 

— Ce scumpe sunt vilele voastre, se încruntă inginerul. Nu 
găseşti una sub patru sute sau trei sute de ruble... îngrozitor! 
Arată-ne ceva mai ieftin. 

— Avem şi mai ieftine, da’ din alea n-au mai rămas decât vreo 
două... Poftiti! 

Feodorov îi duce pe vizitatori prin parcul boieresc. 


Parcul e tot numai cioate si brădet tânăr şi rar; n-a rămas in 
picioare decât un singur copac înalt: un plop bătrân, falnic, cruțat 
de topor parcă într-adins ca să plângă soarta vitregă a semenilor 
lui. Din împrejmuirea de piatră, din pavilioane şi grote n-au rămas 
decât urme: cărămizi împrăştiate, fărâmituri de tencuială şi câteva 
bârne pe cale să putrezească. 

— Ce paragină! spune inginerul, privind cu tristeţe la urmele 
fastului din trecut. Si unde-i acum boierul dumitale? 

— Nu-i boier, ci negustor. Dă cu chirie camere mobilate la 
oraş... Poftiti! 

Chiriaşii se apleacă şi intră într-o căsuţă de piatră cu trei ferestre 
înguste, cu gratii ca de închisoare. Îi pătrunde umezeala şi un 
miros de putregai. Casuta n-are decât o odaita pătrată, împărțită în 
două printr-o despärtiturä nouă de scânduri. Închizând pe jumătate 
ochii, inginerul se uită la pereţii intunecati şi citeşte pe unul dintre 
ei o inscripţie făcută cu creionul: „În acest locaş al morţilor, 
locotenentul Fildekosov a fost cuprins de neurastenie şi a încercat 
să-şi pună capăt zilelor.” 

— Aici nu se poate sta cu şapca în cap, Înălţimea Voastră, se 
adresează Feodorov inginerului. 

— De ce? 

— Nu se poate. Aici a fost gropniță, aici îi îngropa pe boieri. 
Dacă ridici scândura şi te uiţi sub dusumea, vezi sicriele. 

— Ei poftim! se ingrozeste doamna cea slabă. Până la igrasie, 
aici mori de groază! Nu vreau să stau cu morţii! 

— Morţii n-o să vă facă nimic, conita, şi ce dacă-s îngropaţi 
aici: doar nu-s niscaiva derbedei, ci-s boieri, ca şi Domniile 
Voastre. Vara trecută a stat aici, chiar in gropnita asta, domnul 
ofițer Fildekosov şi-a rămas foarte mulţumit. Ne-a spus că o să 
vină şi anul ăsta, dar văd că nu mai vine, nu ştiu ce-o fi cu el. 

— A încercat să se sinucidă? întrebă inginerul, cu gândul la 
inscripția de pe perete. 

— Dar dumneavoastră de unde ştiţi, domnule? E drept, aşa a 
fost. Si când mă gândesc de la ce a pornit tot tambalaul!... Nu ştia 
că aici sub podea sunt morți, fie-le tarana uşoară, şi într-o noapte, 


carevasăzică, nu ştiu ce i-a venit să ascundă o sticluta de votcă sub 
o scândură a dusumelei. Când a ridicat scândura şi a văzut sicriele, 
să înnebunească, nu alta. A zbughit-o afară şi a început să urle. A 
băgat în sperieti pe toți boierii veniţi pe aici la odihnă. Pe urmă a 
început să tânjească. Bani să plece n-avea, iar de stat îi era frică... 
Ce mai una-alta: până la urmă, n-a mai putut să rabde şi a încercat 
să-şi pună capăt zilelor. Norocul meu că-i luasem dinainte o sută 
de ruble pentru vilă, altfel te pomenesti că speriat cum era, îşi lua 
talpasita. Cât timp a zăcut, ce să zic... s-a mai obişnuit... Ba a şi 
făgăduit că o să mai vină pe la noi. „Grozav îmi plac păţaniile de 
felul ăsta”, îmi spunea el. Ciudat om! 

— Arată-ne altă vilă. 

— Poftiti! Mai avem una, dar e mai păcătoasă. 

Kuzma îi duce pe musterii mai la o parte de conac, spre un loc 
unde se înalță o şură mare, dărăpănată... In spatele şurii luceste un 
iaz napadit de iarbă şi se zăresc hambarele boiereşti. 

— Aici se poate pescui? întrebă inginerul. 

— Cât doriţi... Platiti cinci ruble pentru toată vara şi pescuiti cat 
vă pofteste inima. Adicătelea se poate pescui cu undita in râu, dar 
dacă doriţi să prindeti carasi în iaz, avem o taxă specială. 

— Peştii nu-s mare lucru, îşi dă cu părerea doamna, te lipsesti 
uşor de peşte. Dar unde putem găsi celelalte? Ţăranu aduc lapte? 

— Ţăranu n-au voie să vină aici, conitä. Boierii care vin la 
odihnă trebuie să-şi cumpere merindele de la noi de la fermă. 
Condiţia asta o punem la toată lumea. Nu cerem scump. Două 
urcioare de lapte vă costă douăzeci şi cinci de copeici, ouăle, ca de 
obicei, treizeci de copeici zece bucăţi, untul e cincizeci de 
copeici... Verdeturile şi zarzavaturile trebuie să le luaţi tot de la 
noi. 

— Hm... Dar locuri de cules ciuperci sunt? 

— Dacă vara-i ploioasă, sunt şi ciuperci. Puteţi sa culegeti. 
Platiti pentru toată vara şase ruble de om şi puteţi culege nu numai 
ciuperci, ci şi fel de fel de fructe. Asta se poate. Ca să mergeţi la 
pădurea noastră, trebuie să treceţi pârâul. Puteţi să-l treceţi prin 
vad sau, dacă doriţi, pe punte. Nu vă costă decât cinci copeici să 


treceţi puntea. Cinci copeici la dus şi cinci la întors. lar dacă 
vreunul dintre boieri doreşte să vâneze, să se joace cu pusca, 
proprietarul nostru n-are nimic împotrivă. Poţi să tragi cât vrei, 
numai să ai la tine chitanta că ai plătit zece ruble. Avem şi locuri 
foarte frumoase de făcut baie. Malul e curat, fundul e nisipos, 
adâncimea e după placul fiecăruia: ai apă până la genunchi, sau 
până la gât. Noi nu vă oprim deloc. O baie costă cinci copeici, iar 
dacă-i vorba de toată vara, e patru ruble şi jumătate. Puteţi sta şi 
toată ziua în apă! 

— Dar pe aici cântă privighetorile? întreabă fetiţa. 

— A cântat mai deunăzi una, dincolo de râu, dar bäietasul meu a 
prins-o şi a vândut-o cârciumarului. Poftiti! 

Kuzma îi duce pe chiriaşi într-un fel de magazie, mică şi 
dărăpănată, dar cu ferestre noi. Magazia e despărțită cu scânduri în 
trei odäite. În două dintre ele sunt îngrămădite lăzi goale pentru 
cereale. 

— Ei, asta e! Cum vrei să stăm aici! se indignează doamna cea 
slabă, privind cu scârbă la pereţii întunecati şi la lăzi. Asta-i 
hambar, nu vilă. Aici n-avem ce să vedem, Georges... Pot să jur 
că plouă şi trage. Nu, aici nu se poate sta! 

— Și totuşi oamenii stau! oftează Kuzma. Vorba ceea: în dorul 
fragilor, mănânci aguridă. Si, cu un pic de bunăvoință, unde nu-s 
vile, şi magazia asta poate fi socotită vilă. Dacă n-o inchiriati 
dumneavoastră, o iau alţii, dar cineva tot o să stea in ea. Despre 
mine, e tocmai ce vă trebuie, rău faceţi că... cum să spun... că 
ascultați de soția dumneavoastră. Nu găsiți nicăieri una mai bună. 
De obicei dăm cu o sută cincizeci de ruble, dar dumneavoastră n- 
am să vă cer decât o sută douăzeci. 

— Nu, dragul meu, nu ne convine. La revedere, iartă-ne ca te- 
am deranjat. 

— Nu-i nimic, mergeţi sănătoşi. 

Si, petrecându-i cu privirea pe muşteriii care se îndepărtează, 
Kuzma tuseste şi adaugă: 


— S-ar cădea să-mi dati bacsis, Inaltimea Voastră. Două ceasuri 
în cap v-am plimbat. Ce-s pentru dumneavoastră cincizeci de 
copeici! 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia Gazeta", 1885, Nr. 139, 24 
mai, la rubrica ,,Efemeride". Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Câte ceva despre S. Dargomijski 


Iată două istorioare adevărate despre A. S. Dargomijski, pe care 
le-am auzit de la unul dintre admiratorii şi bunii sai cunoscuţi, VI. 
P. B-v. 


Sosind împreună la Moscova, Alexandr Sergheevici 
Dargomijski si contele V. A. Sologub, autorul nuvelei 
„Tarantasul”, au tras amândoi la domnul B. 

Într-o zi, pe înserate, contele stătea întins pe divan şi citea, pe 
când compozitorul rămăsese în picioare în mijlocul odăii, adâncit 
în gânduri. 

— Ascultă, Alexandr Sergheevici, 1 se adresă scriitorul 
compozitorului, fă-mi un serviciu prietenesc şi pune lumânarea 
mai aproape de mine, că nu văd nimic... 

— lată-mă original fără voie, spuse Dargomijski, luând 
lumânarea de pe scrin şi punând-o pe mäsuta de lângă V. A. 
Sologub. Înainte puneam lumânări în faţa altarului, iar acum le 
pun în fata măgarului... 


Într-o vreme, părându-i-se că filiala din Moscova a Societăţii 
muzicale ruse, în frunte cu directorul ei, N. G. Rubinstein, nutreste 
fata de el sentimente duşmănoase, A. S. Dargomijski începu să-l 
ocolească pe directorul societăţii, iar când îl întâlnea, avea faţă de 
el o atitudine rece şi batoasa. Observând această schimbare la 
prietenul său, N. G. Rubinstein începu să facă fel de fel de 
presupuneri şi, în cele din urmă, puse totul pe socoteala unor 
intrigi. 

— Ce sa fac?îl întrebă el într-o zi, nedumerit, pe 
B., Dargomijski nu mai vrea să ştie de mine. E rece şi posac cu 
mine ca o zi de toamnă, mă ocoleşte... Ce i-am facut? De ce o fi 
supărat? 

— Vorbeşte-i, îl sfătui domnul B. 

— Unde să-i vorbesc? Si cum? Ti-am spus că mă ocoleşte. 

— Atunci las” pe mine şi ai răbdare. Am să-l poftesc, iar tu ai să 
vil şi să stai de vorbă cu el... Te apropii, îi iei prieteneste mâna, 
ştii tu cum, şi-l spui: „Scumpul meu, de ce această răceală? Ştii 
doar cât de drag mi-ai fost întotdeauna, câtă stimă am pentru 
talentul dumitale...” Si aşa mai departe, apoi îl îmbrăţişezi şi-l 
saruti... prieteneste... Să vezi cum o să se moaie! 

N. G. Rubinstein se invoi... Trebuie să spun că răposatul A. S. 
nu putea să sufere să fie sărutat de un bărbat. 

— O femeie, treacă-meargă, avea el obiceiul să spună, dar un 
bărbat — ducă-se dracului! 

Era de ajuns ca vreunul dintre reprezentanţii sexului urât să-l ia 
prin surprindere şi să-l pupe, ca să-şi iasă din fire. 

— Tâmpitule! ocära el,  ştergându-se cu mâneca pe 
obraz. Tâmpitule! Dobitocule! 

Și întrevederea avu loc. 

— Dragul meu! începu N. G. Rubinstein, luându-l pe 
compozitor de mână. Spune-mi, pentru Dumnezeu, de ce esti 
supărat pe mine? Ce rău ţi-am făcut? Dimpotrivă, mi-ai fost 
întotdeauna drag, ţi-am stimat întotdeauna talentul... 

Și cuprinzându-l pe A. S. în braţe, îl sărută repede pe buze. Care 
nu-l fu însă mirarea când A. S., în loc să „se moare”, se smulse din 


braţele lui şi, ieşind în fugă din odaie, aruncă la adresa directorului 
societăţii şi a domnului B un „tâmpiţilor” răsunător. 

Mai târziu, când pacea fu restabilită, această întrevedere, pusă 
anume la cale de către domnul B., îi făcu mult timp să râdă atât pe 
N. G., cat si pe A. S. 


Apărută pentru prima oară in revista „Budilnik”, 1885, Nr. 20, autoriz. 
cenz. 24 mai. Semnată: A. C. Publicăm acest text. 

După amintirile lui M. P. Cehov, aceste anecdote i-au fost povestite lui A. 
P. Cehov de directorul teatrelor imperiale din Moscova, V. P. Beghiciov, a 
cărui casă o frecventa Dargomijski. 


Trei actori ambulanți, Smirnov, Popov şi Balabaikin, mergând 
într-o dimineaţă pe traversele unei linii ferate, găsiră o taşcă. 
Deschizând-o, zăriră în ea, spre marea lor mirare şi bucurie, 
douăzeci de bilete de bancă, şase obligaţiuni cu câştig la al 2-lea 
împrumut şi un cec de trei mii de ruble. Cum le văzură, strigară 
„ura”, apoi se aşezară pe terasament şi se lăsară pradă unui 
adevărat extaz. 

— Cât vine de căciulă? bolborosi Smirnov, numărând 
banii. Mama! Câte cinci mii patru sute patruzeci şi cinci de ruble! 
Păi de atâta banet poţi să mori, dragii mei! 

— Nu mă bucur atât pentru mine, spuse Balabaikin, cât pentru 
voi, porumbeilor. N-o să vă mai ghiorăie matele şi n-o să mai 
umblati desculți. Mă bucur pentru artă... În primul rând, fraţilor, 
plec la Moscova şi mă duc de-a dreptul la Ayé, să-mi comand o 
garderobă întreagă... Nu vreau să mai Joc roluri de „peizani”54, 
am să trec la roluri de fanti şi sclivisiti. Îmi cumpăr un joben şi un 
clac. Pentru rolurile de fanti, iau un joben gri. 

— La aşa bucurie, s-ar cădea să bem ceva şi să luăm şi o 
gustărică, observă junele prim Popov. Sunt aproape trei zile de 
când nu ne hrănim decât cu mâncare rece, acum ar trebui ceva mai 
aşa... Ce ziceti? 

— Da, n-ar fi rau, porumbeilor... se invoi Smirnov. Bani avem 
multi, dar de mancat n-avem nimic, scumpii mei. Uite ce e, Popov, 


dragutule, tu eşti cel mai tânăr şi mai sprinten dintre noi, 1a o 
hârtie de o rublă din taşcă şi fugi după merinde, îngeraşul meu 
scump... Uite colo un sat! Vezi biserica de după gorgan? Să tot fie 
vreo cinci verste, mai mult nu-i... Satul e mare, ai să găseşti de 
toate... Cumpără o sticlă de votcă, o jumătate kilogram de cârnat, 
două pâini şi o scrumbie, iar noi o sa te aşteptăm aici, 
porumbelule, scumpule... 

Popov luă rubla şi se pregătea să plece. Smirnov îl imbratisa cu 
lacrimi în ochi, îl sărută de trei ori, spunându-i ,,puisor, ingeras, 
sufletel”... Balabaikin îl imbratisa şi el, jurându-i prietenie 
vesnicä — şi numai după o serie întreagă de manifestări din cele 
mai duioase şi mişcătoare, Popov cobori de pe terasament şi îşi 
îndreptă paşii spre satul ce se vedea în depărtare ca o dungă 
întunecată. 

„Ce noroc! gândea el pe drum. N-aveam nicio letcaie şi iata-ne 
deodată cu bani. Am să mă duc acum acasă la Kostroma, am să-mi 
adun o trupă şi am să-mi clădesc un teatru al meu. La drept 
vorbind... cu cinci mii de ruble nu poţi să ridici în ziua de astăzi 
nici măcar o şură ca lumea. Hei, dacă toată tasca ar fi numai a 
mea, atunci s-ar schimba lucrurile... Aş dura un cogeamite teatru, 
de s-ar minuna toată lumea. Între noi fie vorba, ce actori sunt 
Smirnov şi Balabaikin? N-au niciun fel de talent, sunt nişte vite 
incaltate, nişte tâmpiţi... O să cheltuiască banu pe fleacuri, pe 
când eu aş aduce folos patriei şi mi-aş imortaliza numele... lată ce 
am să fac: Am să pun nişte otravă în votcă — şi ei au să moară; în 
schimb, Kostroma o să aibă un teatru cum nu a cunoscut încă 
Rusia. Cineva, Mac-Mahon pare-mi-se, a spus că scopul scuză 
mijloacele, şi doar Mac-Mahon a fost un om mare.” 

Pe când mergea şi se gândea astfel, tovarăşii săi, Smirnov şi 
Balabaikin, şedeau pe terasament şi discutau în felul următor: 

— Prietenul nostru Popov e băiat bun, spunea Smirnov cu 
lacrimi în ochi, mi-e drag, îl preţuiesc adânc pentru talentul lui, îl 
iubesc, dar... ştii ceva? Banii ăştia au să-l nenoroceasca... Sau 11 
bea, sau se încurcă în vreo afacere şi-şi frânge gâtul. E atât de 


tânăr, că e încă prea devreme pentru el să aibă banii lui, dragutul 
de el, scumpul de el... 

— Da, se invoi Balabaikin, sărutându-l pe Smirnov. Ce-i trebuie 
unui mucos ca el bani? Cu tine şi cu mine e altă socoteală... 
Suntem oameni serioşi... familisti... Pentru noi, o rublă în plus 
face mult... (Pauză). Ştii ce, frate dragă? Să nu pierdem vremea cu 
vorbe de clacă şi sentimentalisme: să-i facem de petrecanie!... 
Atunci o să ne vină câte opt mii de ruble de fiecare... Il omorâm — 

şi la Moscova spunem că l-a călcat trenul... Si mie mi-e drag, îl 
ador, dar cred că interesul artei trece în primul rând. Și apoi, e 
lipsit de talent şi tâmpit ca traversa asta. 

— Cum se poate? se sperie Smirnov. E atât de cumsecade, atât 
de curat la suflet! Cu toate că, pe de altă parte, la drept vorbind, 
dragul meu, e un mare porc, un dobitoc, un intrigant, un bârfitor, 
un cotcar... Dacă-l omorâm, chiar el ne va fi recunoscător, dragul 
de el... Şi ca să nu-l jignim, îi vom publica în ziarele din Moscova 
un necrolog mişcător. Va fi faţă de el o purtare cu totul colegială. 

Zis şi făcut... Când Popov se întoarse din sat cu merinde, 
camarazii lui îl imbratisara cu lacrimi în ochi, îl sărutară, îl 
asigurară că-l un mare artist, apoi tăbărâră deodată asupra lui şi-l 
omorâră. Pentru a ascunde urmele crimei, aşezară cadavrul pe 
şine... După ce împärtirä între ei banii găsiți, Smirnov şi 
Balabaikin, induiosati,  spunându-si unul altuia vorbe 
dezmierdătoare, se puseră pe mâncat, cu totul incredintati că crima 
va rămâne nepedepsită... Dar virtutea triumfă întotdeauna, iar 
viciul este pedepsit. Otrava pusă de Popov în votcă era din cale 
afară de puternică; prietenii nici n-apucară să bea al doilea 
paharut, că şi zăceau neinsufletiti pe traverse... Peste un ceas, 
ciorile se învârteau deasupra lor, croncănind. 

Morala: când actorii vă vorbesc cu lacrimi în ochi despre colegii 
lor dragi, de prietenie şi de „solidaritate” mutuală, când vă 
îmbrățișează şi vă sărută, fiți cu bagare de seamă. 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 20, autoriz. 
cenz. 24 mai, cu subtitlul: (Fabulä în proză). Semnată: Fratele fratelui meu. 


Spalturile textului revăzut, destinat pesemne Culegerii de opere din 1899- 
1901 sunt păstrate la Biblioteca de Stat a U.R.S.S. „V. I. Lenin” din Moscova. 


Publicăm acest text. 
Cu ocazia revizuirii povestirii, Cehov a eliminat subtitlul, a lărgit întru 
câtva textul şi l-a modificat stilistic. In noua formă, motivul prieteniei 


nesincere e întărit. 


Amenințarea 


Unui boier 1 se furase un cal. A doua zi apăru în toate ziarele 
anunţul următor: „În cazul în care calul nu-mi va fi înapoiat, mă 
voi vedea silit să recurg la aceleaşi măsuri la care a recurs pe 
timpuri tatăl meu, într-un... caz asemănător.” Amenințarea îşi făcu 
efectul. Nestiind de ce anume să-i fie teamă, dar banuind ceva cu 
adevărat cumplit, hotului 1 se făcu frică şi înapoie pe ascuns calul. 
Bucuros că totul se sfârşise cu bine, boierul mărturisi prietenilor 
lui că era foarte fericit că nu fusese nevoit să urmeze pilda tatălui 
său. 

— Dar ce-a făcut tatăl dumitale? îl întrebară prietenii. 

— Vreti să ştiţi ce a făcut tatăl meu? Poftim, am să vă spun... 
Odată, la un han, 1 s-a furat calul; neavând încotro, şi-a luat şaua în 
spinare şi s-a întors acasă pe jos. Vă jur că aş fi făcut şi eu acelaşi 
lucru, dacă hoţul n-ar fi fost atât de bun şi de îndatoritor. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 21, 25 mai. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Fleacuri 


Un nobil rus, mare despot, un oarecare conte Rubet 
Otkacealov!*, se fudulea grozav cu vechimea neamului său şi 
demonstra că acest neam face parte din cele mai străvechi... Si 
cum nu se mulțumea cu datele istorice şi cu tot ce ştia despre 
strămoşii sai, a scos la iveală, naiba ştie de unde, două portrete 
vechi, reprezentând un bărbat şi o femeie şi a poruncit să se scrie 
sub unul: „Adam Rubet Otkacealov”, iar sub celălalt — „Eva Rubet 
Otkacealova”... 


Pe un conte, care îşi dobândise titlul de nobleţe pentru merite 
personale, lumea îl întreba de ce n-are blazon pe trăsura lui. 

— Fiindcă, răspundea el, trăsura mea e mult mai veche decât 
titlul meu de conte... 


Vechilul unui mosier raportă stăpânului său că vecinii vânează 
pe pământurile lui şi îi ceru aprobarea să nu se mai admită 
asemenea abuzuri... 

— Lasă, dragă! îi răspunse nepăsător mosierul. Mi-e mult mai 
plăcut să am prieteni decât iepuri. 


Un judecător de pace foarte distrat, dar căruia îi plăcea să dea 
sfaturi părinteşti, întrebă odată pe un hoţ, pe care-l judeca: 

— Cum de te-ai hotărât să comiti un furt? 

— De foame, Înălţimea Voastră! Foamea scoate şi lupul din 
pădure! 

— Rău face, ar trebui să muncească! spuse judecătorul cu 
asprime. 


Recunoscând în unul dintre acuzaţi pe un coleg al său de şcoală, 
un procuror de tribunal îl întrebă, între altele, dacă nu ştie cumva 
ce s-au făcut ceilalți colegi ai lor? 

— Afară de dumneata şi de mine, răspunse acuzatul, toţi sunt la 
puşcărie. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 22, 1 iunie şi Nr. 
23, 8 iunie. Semnata: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


SSR E > 


A.P.Celov 


După cum afirmă cu multă autoritate parinti şi şefu mei, ea 
s-a născut înaintea mea. Nu ştiu dacă au dreptate sau nu, ştiu doar 
atât că nu-mi amintesc nicio zi din viata, în care să nu-i fi aparţinut 
$1 să nu-i fi simţit puterea asupra mea. Nu mă părăseşte nici ziua, 
nici noaptea, şi nici eu nu fac vreo încercare să fug de ea — 
legătura noastră e, prin urmare trainică, temeinică... Dar să nu mă 
invidiezi, tânără cititoare!... Această legătură înduioşătoare nu-mi 
aduce decât nenorocire. În primul rând, nepărăsindu-mă nici ziua 
nici noaptea, „ea” nu mă lasă să-mi văd de treabă. Mă împiedică 
să citesc, să scriu, să mă plimb, să mă desfăt cu natura... În timp 
ce scriu aceste rânduri, îmi dă cu cotul şi mă îmbie în fiecare clipă 
spre pat, aşa cum antica Cleopatra îl îmbia pe nu mai puţin anticul 
Antoniu. În al doilea rând, mă ruinează ca o cocotă pariziană. De 
dragul ei am jertfit totul: carieră, renume, confort... Din cauza ei 
umblu rufos, stau într-o cameră mobilată ieftină, mănânc pe 
sponci, scriu cu cerneală spălăcită. Totul e înghiţit de ea, 
nesatioasa! O urăsc, o dispretuiesc... De mult ar fi timpul sa 
divortez de ea şi dacă n-am făcut-o, nu-i din pricină că avocaţii din 
Moscova iau patru mii de ruble pentru un divorţ... Deocamdată n- 
avem copil... Vreti să ştiţi cum o cheamă? Poftim... Are un nume 
poetic care seamănă cu Lilea, Leolea, Nelli... O cheamă — Lenea. 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 22, autoriz. 


cenz. 6 iunie. Semnată: Fratele fratelui meu. Publicăm acest text. 


Despre peşti şi pescuit 


UN TRATAT CU MIEZ PE O TEMĂ FĂRĂ MIEZ 


1. Peştele se prinde în oceane, mări, lacuri, râuri, iazuri, iar la 
periferia Moscovei se mai prinde şi în băltoace şi şanţuri. 

Notă. Peştu cei mari se prind în prăvăliile cu peşti vil. 

2. Trebuie să pescuiesti departe de locurile umblate, altfel risti 
să prinzi de picior o vilegiaturistă care face baie sau să auzi 
strigandu-ti-se: „Ce drept ai dumneata să pescuieşti aici? Nu 
cumva ai chef de-o chelfăneală? 

3. Înainte de a arunca undita, trebuie să pui pe cârlig o momeală, 
oricare o fi, dar după felul peştelui... la urma urmei, poţi să 
pescuiesti şi fără momeală, dat fiind că tot n-ai să prinzi nimic. 

Nota. Vilegiaturistele dragute, care sed pe mal cu undita numai 
pentru a atrage atenţia tinerilor dornici de însurătoare, pot pescui 
si fără momeală. Cele urâte însă trebuie să aibă neapărat momeală: 
o sută, două de mii de ruble, sau ceva asemănător... 

4. Când stai cu undita, nu da din mâini sau din picioare şi nu 
striga după ajutor, deoarece peştelui nu-i place zgomotul. 
Pescuitul nu cere o artă deosebită: daca pluta-i nemiscatä, 
înseamnă că peştele nu a muşcat încă; dacă se mişcă, bucură-te: 
înseamnă că începe să guste din momeala ta; dacă însă pluta se 
afundă, nu-ţi mai da osteneala să tragi de undita, fiindcă tot n-ai sa 
scoti nimic. 


5. Prin împrejurimile Moscovei se prind următoarele soiuri de 
peşte: 

a) Știuca. Un peşte care nu-i frumos, nici bun la gust, dar cu 
judecată, serios, convins de drepturile lui de ştiucă. Inghite tot ce-i 
iese în cale: peşti, raci, broaște, rate, copi... O singură stiuca 
mănâncă mult mai mult peşte decât toți clienţi birtului lui Egorov 
la un loc. Nu-i niciodată sătulă şi se plânge mereu că treburile îi 
merg prost. Când 1 se atrage atenţia asupra lacomiei ei şi asupra 
situației nenorocite a peştilor mici, răspunde: „la mai slabeste-ma, 
că acum te pomenesti la mine în stomac!” Când însă această 
mustrare îi este făcută de către unul mai mare în grad, declară: 
„Iha-a, taică, dar cine nu mănâncă peştişori în ziua de astăzi? Asa- 
1 oranduit de când lumea, ca noi, ştiucile, să fim întotdeauna 
sătule.” Când vrei s-o sperii cu ameninţarea că o dai la ziar, iti 
răspunde: „Puțin îmi pasă!” 

b) Cleanul. Intelectualul lumii peştilor. E galant, îndemânatec, 
frumos şi cu fruntea mare. E membru al multor societăți de 
binefacere, recită cu mult sentiment din Nekrasov, ocărăşte 
ştiucile, totuşi mănâncă peştişorii cu aceeaşi poftă ca şi ştiuca. De 
altfel, socoteste stârpirea porcusorilor si a obletilor drept o 
necesitate regretabilă, o cerinţă a timpurilor... Când, între patru 
ochi, îi atragi atenția asupra nepotrivirii dintre vorbele şi faptele 
lui, oftează şi spune: 

— N-ai ce să-l faci, taică! Porcuşorii nu-s copti încă pentru o 
viaţă ferită de primejdii, şi apoi, spune şi dumneata, dacă nu i-am 
mai mânca, ce le-am da în schimb? 

c) Mihaltul. Greoi, stângaci şi flegmatic, ca un casier de teatru. 
E vestit pentru ficatul său uriaş, ceea ce dovedeşte limpede că-i 
mare betiv. Trăieşte pe sub rădăcini şi se nutreste cu fel de fel de 
lucruri. E hraparet din fire, dar ştie să se mulțumească cu 
mortăciuni, viermi şi iarbă. „Putem noi să ne potrivim cu ştiucile 
si cu clenii? Ce găsim, aceea mâncăm. Ne mulţumim si cu atâta.” 
Prins în cârlig, e scos din apă ca un buştean, fără să protesteze în 
niciun fel... Nu-i pasă de nimic... 

d) Bibanul. Peştişor frumos, cu dinți destul de ascuţiţi. Hräpäret. 


Barbateii se fac impresari, iar femeiustile dau concerte. 

e) Ghigortul. Individ sprinten şi vioi; îşi închipuie ca 
„avantajele” pe care i le-a harazit natura îl apără de stiuci şi de 
cleni, dar care nimereşte totuşi cu cea mai mare punctualitate în 
ciorba de peşte. 

f) Carasul. Stă în nămol, dormitează şi aşteaptă să fie mâncat de 
ştiucă. De mic copil se obisnuieste cu gândul că nu-i bun decât 
prăjit. Zicătoarea: „De aceea e ştiuca mare, ca să nu adoarmă 
carasul” o interpretează în sensul favorabil ştiucii... 

— ZI şi noapte trebuie să fim gata să-i facem voile Doamnei 
stiuci... Fără binefacerile ei... 

2) Porcuşorul. Vizitator cât se poate de punctual al muntelui de 
pietate, al petrecerilor ieftine din timpul verii şi al anticamerelor. 
Face slujbă la calea ferată Moscova-Kursk, înaintează stiucilor 
adrese de mulţumire şi munceşte zi şi noapte ca clenii să se plimbe 
în blănuri scumpe. 

h) Ocheana. Peştişor mic, pe jumătate ofticos, oare vegetează ca 
figurant sau face traduceri proaste pentru reviste voluminoase. E 
mâncat cu duiumul de ştiucă şi de biban. Femelele sunt întreţinute 
de mihalti şi de lini. 

i) Linul. Peste lenes, balos si trandav, in uniforma de culoare 
verde-inchisa de functionar civil care isi face serviciul pana la 
pensie. Prizează tutun pe o singură nara, îi trage pe sfoară pe 
carasi şi suferă de constipatie. 

k) Obletul. Se pescuieste cu musca. E cerşetor. 

1) Plătica. Tine cârciumi la drumul mare şi ia tot felul de lucrări 
în antrepriză. Se preface că mănâncă numai de post. Când a 
înghiţit un peştişor, îşi şterge repede buzele, ca „stăpânu” să nu 
bage de seamă... 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 23, autoriz. 
cenz. 14 iunie şi Nr. 25, autoriz. cenz. 27 iunie, la rubrica ,,Budilnik în 


vilegiatură”. Semnata: Fratele fratelui meu. Publicăm acest text. 


Scara onorurilor 


Aflându-se într-o zi în interes de serviciu la Petersburg, 
consilierul provincial Dolbonosov!S nimeri din întâmplare la o 
serată dată de prinţul Fingalov. Printre invitaţi, la această serată, 
întâlni — spre marea sa mirare —şi pe studentul în drept 
Şcepotkin!*” care, cu cinci ani în urmă, fusese meditator la copiii 
lui. Necunoscând pe altcineva, din plictiseală, se apropie de 
Scepotkin. 

— Dumneata... cum de ai... nimerit aici? întrebă el, căscând în 
pumni. 

— Ca si dumneavoastra... 

— Hei, nu chiar ca mine... se încruntă Dolbonosov, cercetând 
cu privirea pe Scepotkin. Hm... ce voiam sa spun... cum iti mai 
merge? 

— Binisor... Mi-am luat licenţa şi sunt funcționar cu însărcinări 
speciale pe lângă Podokonnikov!™... 

— Da? Pentru început nu-i rău... Dar... hm... iartă-mi 
întrebarea indiscreta, cât iti aduce postul dumitale? 

— Opt sute de ruble... 

— Pfff... N-ajunge nici de tutun... mormăi Dolbonosov, 
reluându-şi tonul condescendent şi protector. 

— Bineînţeles, ca să trăieşti omeneşte la Petersburg, nu-i de 
ajuns, dar mai deţin şi postul de secretar la direcția căii ferate 
Iroseşti-Desfrânaţi!*... Asta îmi aduce o mie cinci sute de ruble... 


— Da-a-a? Ei, în cazul acesta,  fireşte...îl  întrerupse 
Dolbonosov, şi pe fata 1 se revărsă un fel de strălucire. Dar ia 
spune-mi, dragul meu, cum ai făcut cunoştinţă cu stăpânul casei 
acesteia? 

— Foarte simplu, răspunse Scepotkin. L-am întâlnit la secretarul 
de stat Lodkin!%... 

— Dumneata... mergi pe la Lodkin? holbă ochii Dolbonosov. 

— Foarte des... Sunt însurat cu nepoata-sa... 

— Cu ne-poa-ta sa? Hm... Ia te uită... St că eu întotdeauna ti- 
am dorit... ţi-am prorocit un viitor strălucit, mult stimate Ivan 
Petrovici... 

— Piotr Ivanici... 

— Adică Piotr Ivanici. Ştii că adineauri, când te-am zărit, mi-am 
dat imediat seama că te cunosc... Te-am recunoscut într-o clipă... 
M-am gândit îndată să te poftesc la mine la prânz... He-he... Mi- 
am zis că n-ai să-l refuzi pe moşneag! Hotel „„Europa”, camera 
33... de la unu la şase... 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1885, Nr. 24, 15 iunie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Tare de cap 


SCENETĂ 


Arhip Eliseici Pomoev!f!, sublocotenent de cavalerie in 
retragere, îşi puse ochelarii, se încruntă şi citi: „Judecătorul de 
pace din ocolul... circumscripţia... vă citează etc. etc. ca inculpat 
în procesul de injurii cu lovire aduse locuitorului Grigori 
Vlasov... Judecătorul de pace P. Sestikrilov'™.” 

— De la cine-i asta? întrebă Pomoev, ridicând ochii asupra 
vataselului, care adusese citatia. 

— De la judecătorul de pace, Piotr Sergheici... Sestikrilov... 

— Hm... De la Piotr Sergheici? Şi de ce mă pofteste? 

— Pesemne că la judecată... Scrie acolo... 

Pomoev mai citi o dată citatia, îl privi mirat pe vatasel şi dădu 
din umeri. 

— T-t-t!... în calitate de acuzat... Mare mucalit mai e şi Piotr 
Sergheici! Bine, spune-i că am să vin! Să pregătească numai o 
gustare bună. Am să vin neapărat! Transmite toate cele bune 
Nataliei Egorovna şi copilaşilor! 

Pomoev iscăli şi se duse în odaia in care stătea fratele nevestei 
sale, locotenentul Nitkin, venit să-şi petreacă concediul la el. 

— Ja uită-te ce tidulä mi-a trimis Petka Sestikrilov, spuse el, 
intinzand lui Nitkin citatia. Mă cheamă la el joia viitoare... Vii şi 
tu cu mine? 


— Da” nu te cheamă la el în vizită, spuse Nitkin, după ce citi 
hârtia. Te cheamă la judecată, în calitate de acuzat... Să te 
judece... 

— Pe mine? Ei na-ti-o!... Mucosul ăsta să mă judece pe mine... 
Nu îndrăzneşte el... Asta a scris-o aşa, în glumă... 

— Ba deloc în glumă! Cum de nu înţelegi? Uite, e scris negru pe 
alb: ultraj prin acte de violenţă... L-ai bătut pe Grişka şi te-a dat în 
Judecată. 

— Știu că ai haz! Cum să mă judece, dacă suntem, ca să zic aşa, 
prieteni? Ce fel de judecător poate să-mi fie el, dacă am Jucat cărți, 
am băut, şi dracu” ştie ce n-am mai făcut împreună? Și apoi, ăsta-i 
judecător? Ha-ha! Petka — judecător! Ha-ha! 

— Râzi tu, râzi, dar când o să te bage la răcoare, în baza legilor 
şi nu a prieteniei, o să-ţi piară pofta de râs. 

— Ai înnebunit, frate dragă! Ce caută aici legile, dacă mi l-a 
botezat pe Vancea? Uite, o să mergem la el joi şi ai să vezi tu ce 
legi ne aşteaptă... 

— Jar eu te sfătuiesc să nu te duci, altfel te pui şi pe tine şi pe el 
într-o situaţie neplăcută... N-are decât să dea hotărârea în lipsă... 

— Ba nu, de ce s-o dea în lipsă? Mă duc să văd şi eu cum 
judecă... Sunt curios ce fel de judecător e Petka... De altfel, n-am 
mai dat de mult pe la el... Nu se face... 

Joia următoare, Pomoev se duse cu Nitkin la Sestikrilov. ÎI 
găsiră pe judecătorul de pace în plină şedinţă, judecând un proces. 

— Bună ziua, Petiuha! spuse Pomoev, apropiindu-se de masa 
judecătorului şi întinzându-i mâna. Vasăzică judeci, frate? Le cauţi 
oamenilor nod în papură? Judecă, judecă... Am să aştept, am să 
asist şi eu... Uite, ţi-l prezint pe fratele nevestei mele... Soţia e 
sănătoasă? 

— Da... e sănătoasă... Luaţi loc acolo... printre public... 

Bolborosind aceste cuvinte, judecătorul rosi. În general, 
Judecătorii începători se fâstâcesc întotdeauna când văd cunoscuţi 
în sala de şedinţă, iar când sunt puşi în situaţia de a-i şi judeca, dau 
impresia unor oameni gata să intre în pământ de ruşine. Pomoev se 
îndepărtă de masă şi se aşeză alături de Nitkin pe banca din faţă. 


— Ce ifose îşi dă, smecherul! sopti el la urechea cumnatului 
său. Si ce serios e! De nerecunoscut! Mai, mai, mai!... Si ce lant 
de aur! Ptiu, parcă n-a fost el acela care a pictat-o cu cerneală pe 
Agaşka, la mine în bucătărie, pe când dormea. Să te strici de râs, 
nu altceva! Astia-s oameni care să judece? Te întreb: ăştia să 
judece? Aici trebuie un om cu titluri, serios... care să impună, nu 
fieştecine. L-au aşezat în scaunul judecătoresc şi l-au pus să 
judece!... He-he... 

— Grigori Vlasov! striga judecatorul de pace. 

— Domnul Pomoev. 

Pomoev zâmbi şi se apropie de masă. Din public ieşi un flăcău 
dezghetat, îmbrăcat într-un surtuc jerpelit, cu talia sus, cu 
pantaloni vargati, bagati în cizme cu carâmbi scurţi, roscati, şi se 
aşeză lângă Pomoev. 

— Domnule Pomoev! începu judecătorul de pace, cu ochii în 
pământ. Sunteţi acuzaţi că-ă-ă... ati ultragiat prin acte de violenţă 
pe slujbaşul dumneavoastră, Grigori Vlasov... aici de fata. Vă 
recunoasteti vina? 

— Daaa, sigur! Dar tu, de când te-ai facut aşa de serios? He- 
he... 

— Vasăzică, nu recunoasteti? îl întrerupse judecătorul, foindu-se 
pe scaun, stânjenit. Vlasov, povesteşte cum s-au petrecut lucrurile. 

— Jac-asa! Eram în serviciul dumnealui ca fecior, lacheu cum s- 
ar zice... Se ştie că munca noastră e muncă de ocnas, Înălţimea 
Voastră. Dumnealui se scoală pe la orele nouă, iar tu trebuie să fu 
în picioare de cum se crapă de ziuă. Cine poate şti dacă are de 
gând să se incalte cu cizme sau cu ghete sau dacă o să umble toată 
ziua în papuci, dar tu trebuie să le cureti pe toate: şi cizmele, şi 
ghetele, şi pantofii... Aşa-a... M-a chemat dimineaţa să-l îmbrac. 
M-am dus, fireşte... L-am îmbrăcat cu cămaşa, cu pantalonii, i-am 
incaltat pantofii... totul precum se cere... Am început să-i imbrac 
jiletca... Atunci dumnealui mi-a spus: „Dă-mi pieptenul, Griska. E 
în haină, în buzunarul de la piept.” Bine... Scotocesc prin 
buzunarul acela de la piept, scotocesc, ia pieptenul de unde nu-i; 
parcă intrase în pământ! Dacă am văzut că nu-l găsesc, am spus: 


„Pieptenul nu-i aici, Arhip Elseici!” Dumnealui s-a încruntat, s-a 
dus la haină şi a scos din ea pieptenul, dar nu din buzunarul de, la 
piept, cum poruncise, ci din cel de jos. „Dar ăsta ce-i? E sau nu 
pieptene?” a spus dumnealui şi m-a împuns în nas cu pieptenul. 
Toţi dinţii pieptenului mi i-a plimbat pe nas. O zi întreagă după 
aceea mi-a curs sânge. Vedeţi şi dumneavoastră cât de umflat mi-e 
încă nasul. Am şi martori. Toţi au văzut. 

— Ce aveţi de spus în apărarea dumneavoastră? şi judecătorul 
de pace ridică ochii asupra lui Pomoev. 

Pomoev se uită întrebător la judecător, apoi la Griska, apoi din 
nou la judecător si se făcu stacojiu. 

— Cum trebuie să iau toate astea? mormäi el. Ca o batjocură? 

— Nimeni n-are de gând să va batjocoreasca, observă Griska, v- 
o spun cu cugetul curat. Dar alta dată să va stapaniti mâinile. 

— Taci din gură! zbieră Pomoev, bătând cu bastonul în 
podea. Dobitocule! Ticălosule! 

Judecătorul de pace îşi scoase repede lanţul, sări de la masă şi 
alergă spre biroul lui. 

— Suspend şedinţa pentru cinci minute! strigă el. 

Pomoev îl urmă. 

— Ascultă-mă, începu judecătorul de pace, plesnindu-si 
palmele, ce ai de gând? Vrei să provoci un scandal, sau ce? Îţi 
place, poate, să-ţi auzi propriile tale bucătărese şi propriii tăi 
servitori făcându-te de două parale în depoziţiile lor, tampitule ce 
eşti? De ce te-ai prezentat? Crezi că nu puteam să judec afacerea şi 
fără tine? 

— Tot pe mine mă scoate vinovat! se mira Pomoev, desfăcându- 
şi nedumerit braţele. Tu singur ai născocit toată comedia asta şi tot 
pe mine te superi! Bagă-l pe Griska ăsta la beci şi... gata! 

— Pe Grişka la beci! Ptiu! Ai rămas acelaşi dobitoc de 
totdeauna! Cum să-l bag pe Grişka la închisoare? Se poate una ca 
asta? 

— Bagă-l — şi gata! Doar n-oi fi vrând să mă bagi pe mine! 


— Ce crezi, că acum e ca pe timpuri? L-ai bătut pe Grişka şi tot 
pe Grişka vrei să-l bag la închisoare? Halal logică! Ai măcar vreo 
idee cât de mică despre procedura de acum? 

— De când sunt, nici nu m-am judecat şi nici n-am fost 
judecător, dar atâta ştiu că dacă acest Grişka ar fi venit la mine cu 
o plângere împotriva ta, l-aş fi aruncat pe scară, şi încă în aşa fel, 
încât i-ar fi trecut şi lui şi nepoților lui cheful să mai facă plângeri, 
necum să mai facă şi observaţii obraznice. Spune mai bine că vrei 
să-ţi baţi joc de mine, să faci pe grozavul... asta-i tot! Când a citit 
nevasta-mea fituica ta şi a văzut că ai trimis citatii tuturor 
bucătăreselor şi vacaritelor, s-a mirat. Nu se aştepta de la tine, la 
asemenea figură. Nu se face, Petea! Prietenii nu fac aşa ceva. 

— Dar înţelege situaţia mea! 

S1 Sestikrilov se apucă să-i explice situaţia sa. 

— Stai aici, încheie el, iar eu am să mă duc şi am să judec 
afacerea în lipsă. Pentru Dumnezeu, să nu mai intri cumva în sală. 
Cu concepţiile tale antediluviene, te pomenesti că mai faci o 
boacănă de-o să mă văd nevoit să-ţi închei proces-verbal. 

Sestikrilov se duse în sala de şedinţe şi continuă judecarea 
procesului. Stand în birou la una dintre mäsute şi parcurgând, în 
lpsă de altă ocupaţie, titlurile executorii proaspăt completate, 
Pomoev auzea cum judecătorul de pace căuta să-l convingă pe 
Grişka să ajungă la o înţelegere. Grişka se lăsa greu, dar în cele 
din urmă se învoi, cerând pentru jignire zece ruble. 

— Slava Domnului! spuse Sestikrilov, intrând în birou dupa 
citirea sentinţei. Bine că s-a isprăvit şi aşa... Parcă mi s-a luat o 
piatră de pe inimă... Îi plăteşti lui Grişka zece ruble şi poţi să fii 
liniştit... 

— Eu... lui Grişka... zece ruble!... se minună Pomoev. Ce, nu 
eşti în toate minţile? 

— Bine, bine, am să le plătesc eu pentru tine, se dădu bătut 
Sestikrilov, încruntându-se. Sunt gata să dau şi o sută de ruble, 
numai să nu se işte alt scandal. Să te ferească Dumnezeu să judeci 
vreodată cunoscuţi. Când ti s-o mai năzări să-ți baţi servitorii, 


dragul meu, vino la mine şi trage-mi mie o bătaie! Mi-ar fi de o 
mie de ori mai plăcut. Hai la masă că ne aşteaptă Nataşa! 

Peste zece minute, prietenii erau la locuinţa judecătorului de 
pace şi mâncau carasi prajiti. 

— Bine, începu Pomoev, golind al treilea pähärut, i-ai acordat 
lui Grişka zece ruble, dar pe cât timp l-ai băgat la închisoare? 

— Nu l-am băgat deloc. Pentru ce să-l bag? 

— Cum pentru ce? holbă ochii Pomoev. Ca să nu mai umble cu 
plângeri! Cum de îndrăzneşte să înainteze plângeri împotriva mea? 

Judecătorul de pace şi Nitkin încercară iar să-l lămurească pe 
Pomoev, dar acesta refuză să înţeleagă sau să-şi schimbe părerea. 

— Orice ai zice, îi spuse el lui Nitkin oftând, pe cand se 
întorceau acasă, Petka nu-i bun de judecător! E un om cinstit, cult, 
îndatoritor, dar... degeaba! Cu toată părerea de rău, trebuie să 
alegem altul pe următorii trei ani!... Da, da, trebuie. 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 169, 23 
iunie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Din amintirile unui idealist 


La zece mai, îmi luasem un concediu de douăzeci şi opt de zile, 
cerusem şi obtinusem de la casierul nostru un avans de o sută de 
ruble şi mă hotărâsem să-mi „trăiesc” şi eu viata in acest răstimp, 
s-o trăiesc din plin, pentru ca zece ani după aceea să mă pot legăna 
cu amintirile. 

Dar ştii dumneata, cititorule, ce înseamnă să-ţi trăieşti viata, în 
cel mai înalt înţeles al cuvântului? Să te duci la un teatru de vară, 
să vezi o revistă, să mănânci apoi bine şi să te întorci acasă la ziuă 
un pic cherchelit? Nu! Să vizitezi o expoziţie, iar de acolo să treci 
pe la curse şi să-ţi deschizi niţel portofelul la mutual? Nu! Daca 
vrei să-ți trăieşti viata cu adevărat, urcă-te în tren şi pleacă spre 
locurile unde văzduhul e îmbălsămat de mireasma liliacului şi a 
mălinului, unde lacramioarele şi noptitele înfloresc din belşug, 
dezmierdandu-ti privirea cu albeata lor fragedă şi cu strălucirea de 
diamant a picăturilor de rouă. Acolo, în deplină libertate, sub bolta 
albastră, în vecinătatea pădurii şi a şipotelor ce susură încântând 
auzul, în tovărăşia păsărilor şi a gândacilor verzi, vei înţelege ce 
înseamnă viata ta! Mai adaugă două-trei întâlniri cu o palariuta cu 
nişte ochisori vioi şi cu un sortulet alb... Mărturisesc că la asta 
visam plecând cu foaia de concediu în buzunar şi cu ceea ce mă 
rasfatase casierul, spre localitatea de vilegiatură pe care mi-o 
alesesem. 


Urmând sfatul unui prieten, am luat o odaie la Sofia Pavlovna 
Knighina, care închiria o cameră cu mâncare, aşternut şi tot 
confortul. Închirierea odăii s-a făcut mai repede decât aş fi crezut. 

Îmi aduc aminte că, sosind la Pererva şi găsind vila Doamnei 
Knighina, m-am urcat pe terasă — şi m-am fastacit... 

Aveam în fata o terasă micuță, îmbietoare... Dar mai drăguță şi 
(dati-mi voie să mă exprim aşa) mai îmbietoare era cuconita cea 
tânără şi durdulie care şedea la o masă şi-şi lua ceaiul. S-a uitat la 
mine printre gene şi m-a întrebat: 

— Ce doriţi? 

— lertati-ma vă rog... am început eu. Nu ştiu... poate că am 
nimerit în altă parte... Caut vila Doamnei Knighina... 

— Chiar eu sunt Knighina... Ce doriţi? 

M-am fâstâcit de tot... Mă obisnuisem să-mi închipui ca 
persoanele ce dau camere şi vile cu chirie sunt bătrâne, reumatice 
şi duhnesc a drojdie de cafea, şi iată că în fata mea — ,,mantuiti-ne, 
heruvimi ai cerurilor!” cum spune Hamlet -se afla o făptură 
minunată, extraordinară, încântătoare.  Bâlbâindu-mă, 1-am 
explicat ce căutam. 

— A, imi pare foarte bine! Ia loc, te rog! Prietenul dumitale mi- 
a scris despre asta. Nu vrei un ceai? Cu frişcă sau cu lămâie? 

Există un anumit soi de femei (cele mai multe blonde) cu care e 
de ajuns să stai două-trei minute, pentru ca să te simţi la largul tău, 
ca şi cum le-ai cunoaşte de când lumea. Sofia Pavlovna era tocmai 
o astfel de femeie. În timp ce beam primul pahar de ceai, am şi 
aflat că nu e măritată, că trăieşte din venitul pe care i-l aduce 
capitalul ei şi că aşteaptă vizita unei mătuşi; am aflat si de 
asemenea cauzele care o determinau să dea camera cu chirie. 

Întâi şi întâi, e greu să plăteşti singură o sută douăzeci de ruble 
pentru vilă, apoi îi e şi putin frică: te pomenesti că se strecoară in 
timpul nopţii vreun borfas sau intră ziua vreun ţărănoi fioros! Si 
ce-l dacă în odaia din colt stă o doamnă singură sau chiar un 
bărbat? Nu-i nicio crimă. 


— La drept vorbind, e mai bine să fie bărbat! oftă gazda, 
lingand dulceata de pe linguriţă. Un bărbat iti dă mai puţină bătaie 
de cap şi te simţi mai în siguranţă. 

Într-un cuvânt, în mai puţin de un ceas, Sofia Pavlovna şi cu 
mine eram prieteni. 

— A! mi-am adus eu aminte, pe când îmi luam rămas-bun. Am 
vorbit de toate, dar n-am pomenit nimic despre un lucru. Cât are să 
mă coste? Nu stau la dumneata decât douăzeci şi opt de zile... Am 
să iau, bineînţeles, prânzul... ceaiul şi celelalte. 

— Ţi-ai găsit şi dumneata despre ce să vorbeşti! Cât ai să poţi, 
atât ai să-mi dai... Doar nu închiriez odaia pentru speculă, ci 
aşa... ca să nu fiu singură de tot... Cu douăzeci şi cinci de ruble te 
învoieşti? 

Fireşte că m-am invoit, şi mi-am început vilegiatura... Viaţa de 
vilegiaturist e interesantă prin aceea că fiecare zi şi fiecare noapte 
seamănă leit una cu cealaltă. Si ce farmec are această monotonie! 
Ce zile, ce nopţi! Sunt atât de încântat, cititorule, încât dă-mi voie 
că te strâng în braţe! Dimineaţa mă trezeam fără să mai am grija 
slujbei şi beam ceai cu frişcă. Pe la orele unsprezece, mă duceam 
să dau bună dimineaţa gazdei, care îmi oferea o cafea cu caimac 
gros. De la cafea până la prânz, stăteam cu ea la taifas. La ora 
două luam masa, dar ce masă! Inchipuie-ti că eşti flămând ca un 
lup şi dai pe gât un pahar mare de lichior de coacăză, după care 
îmbuci o bucată de rasol cu hrean... Sorbi apoi o ciorbă bună sau 
o supă de zarzavat cu smântână, şi aşa mai departe. După prânz, 
stai întins în tihnă pe pat, citeşti un roman şi sari din două în două 
minute în picioare, deoarece gazda trece mereu prin fata uşi — 
spunandu-ti de fiecare dată: „Stai liniştit!”, „stai liniştit!” Apoi 
scăldatul la râu. Seara, până târziu, plimbare cu Sofia Pavlovna... 
inchipuie-ti că e noapte, că întreaga fire doarme, afară de o 
privighetoare şi de un bâtlan ce se tânguie arar; că o adiere slabă 
de vânt aduce abia desluşit huruitul unui tren îndepărtat; iar cea cu 
care te plimbi prin pădurice sau pe terasamentul căii ferate este o 
blondă durdulie, care se zgribuleşte cochet din pricina răcorii 


nopţii şi întoarce mereu spre tine chipuşorul ei impalidat de 
lumina Lunii... Te simţi în al nouălea cer! 

N-a trecut nicio săptămână şi s-a întâmplat ceea ce de mult 
aştepţi de la mine, cititorule, ceea ce nu poate lipsi din nicio 
povestire ce se respectă... N-am putut rezista... Sofia Pavlovna 
mi-a ascultat declaraţiile cu nepăsare, aproape cu răceală, ca şi 
cum le-ar fi aşteptat de mult, şi şi-a tuguiat un pic buzele, voind 
parcă să spună: 

— $i pentru asta trebuie atâta vorbarie? Zău că nu te înţeleg! 

Cale douăzeci şi opt de zile au trecut ca o clipită. Când 
concediul meu s-a sfârşit, mi-am luat rămas-bun de la vilegiatură 
şi de la Sofia, cu inima plină de tristeţe şi regret. În timp ce-mi 
făceam geamantanul, gazda şedea pe divan, stergandu-si ochişorii. 
O mângâiam, gata să plâng şi eu, şi îi făgăduiam să vin s-o văd în 
zilele de sărbători şi să mă duc cât mai des pe la ea la iarnă, când 
se va întoarce la Moscova. 

— Vai, draga mea... dar când facem socotelile? mi-am adus eu 
dintr-odată aminte. Spune, cât iti datorez? 

— Altă data, mai târziu... mi-a răspuns „dulcineea” mea, într-un 
hohot de plâns. 

— De ce mai târziu? Nu ştii cum e zicatoarea: „Frate, frate, dar 
brânza-i pe bani.” $i apoi n-am deloc intenţia să mă las întreţinut 
de tine. Lasă mofturile, Sonia... Cât trebuie să-ţi dau? 

— A!... O nimica toată... mi-a spus ea, plângând şi trăgând un 
sertar al mesei. Ai fi putut să plăteşti şi mai târziu... 

A scotocit prin sertar, a scos o hartiuta şi mi-a întins-o. 

— Asta e socoteala? am întrebat-o eu. Foarte bine... (Mi-am pus 
ochelarii)... Minunat... achit şi gata... (mi-am aruncat ochii pe 
socoteală). Total... Stai niţel, dar ce-i asta? Total... Asta-i altceva, 
Sonia! Aici scrie „total două sute douăsprezece ruble, patruzeci şi 
patru copeici”. Nu-i socoteala mea! 

— Ba e a ta, Dudocika! Uită-te mai bine! 

— Dar... de unde s-a adunat atâta? Pentru locuinţă şi masă 
douăzeci şi cinci de ruble — de acord... Pentru servitoare trei ruble, 
fie, sunt de acord şi cu asta... 


— Nu înţeleg, Dudocika, mi-a răspuns tărăgănat gazda, 
privindu-ma mirata, cu ochii plânşi. Se poate să nu ai încredere? 
Socoteşte şi tu! Ai băut lichior de coacăze... doar nu puteam să-ţi 
servesc la masă votcă la preţul ăsta! Frişcă la ceai şi la cafea... 
Apoi cäpsunile, castravetii, vişinele... În ceea ce priveşte cafeaua, 
iarăşi... Doar nu ne inteleseseram să bei, şi ai băut în fiecare zi! 
De altfel toate astea sunt nimicuri, încât, poftim, pot să-ţi scad 
douăsprezece ruble. Să rămână două sute... 

— Dar... aici e pus şaptezeci şi cinci de ruble şi nu-i specificat 
pentru ce... Pentru ce anume? 

— Cum pentru ce? Ei, asta-mi place! 

M-am uitat la chipusorul ei. Mă privea atât de sincer, de senin şi 
de mirat, încât limba mea n-a mai putut articula nici o singură 
vorbă. Am dat Soniei o sută de ruble şi o poliţă pentru cealaltă 
sută, mi-am pus geamantanul pe umeri şi am plecat pe jos la gară. 

— N-ar putea să mă împrumute vreunul dintre voi cu o sută de 
ruble, domnilor? 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 26, autoriz. 
cenz. 27 iunie, cu titlul: Un caz din vilegiatură. (Din amintirile unui idealist). 
Semnată: Fratele fratelui meu. Spalturile textului revăzut, destinate pesemne 
Culegerii de opere din anii 1899-1901, se păstrează la Biblioteca de Stat a 
U.R.S.S. „V. I. Lenin” din Moscova. În spalturi, povestirea a căpătat un titlu 
nou. Publicăm textul şpalturilor. 

În a doua formă, povestirea a fost supusă unor serioase modificări stilistice. 
Au fost eliminate elementele vulgare. 


La farmacie 


Era seara târziu. Pentru a nu mai pierde timpul, de la doctor, 
profesorul Egor Alexeici Svoikin se duse de-a dreptul la farmacie. 

„Parcă ai intra la o întreţinută cu bani multi, sau la un funcţionar 
de cale ferată, îşi spuse el, urcând scara farmaciei lustruită lună şi 
aşternută cu covoare scumpe. Ti-e şi frică să calci!” 

Intrând în farmacie, Svoikin fu izbit de mirosul specific tuturor 
farmaciilor din lume. Stiinta şi medicamentele se schimbă în 
decursul vremii, dar mirosul de farmacie e veşnic, ca însăşi 
materia. L-au mirosit bunicii noştri, îl vor mirosi şi nepoţii. Ora 
fiind târzie, în farmacie nu era niciun client. La un pupitru galben, 
strălucind de curăţenie, încărcat cu flacoane şi cu etichete de 
medicamente, stătea un domn înalt, cu capul dat impunător pe 
spate, cu chipul aspru şi cu favoriţi foarte îngrijiţi — după toate 
aparențele, farmacistul. De la începutul de chelie până la unghiile 
lungi, trandafirii, totul la el era neted, curat, bine călcat, ca la un 
mire. 

Cu sprâncenele încruntate, se uita de sus într-un ziar deschis pe 
pupitru. Citea. Mai la o parte, după nişte zăbrele, şedea casierul, 
numărând fără grabă märuntisul. De partea cealaltă a tejghelei, ce 
despartea bucătăria latinească de vulg, îşi vedeau de lucru, in 
semiîntuneric, două siluete întunecate. Svoikin se apropie de 
pupitru şi întinse reţeta domnului bine călcat. Acesta o luă fără s-o 
privească, continuând să citească ziarul, până ce fraza ajunse la 


punct. Apoi, executând o uşoară întoarcere cu capul spre dreapta, 
mormäl: 

— Calomeli grana duo, sacchari albi grana quinque, numero 
decem!"® 

— Ja! se auzi din fundul farmaciei un glas aspru, metalic. 

Farmacistul dictă apoi, cu acelaşi glas înfundat, mixtura. 

— Ja! se auzi din celălalt colt. 

Farmacistul scrise ceva pe reţetă, se încruntă şi, dând capul pe 
spate, plecă iar ochii pe ziar. 

— Va fi gata peste un ceas, spuse el printre dinți, căutând cu 
privirea punctul la care se oprise. 

— Nu s-ar putea mai repede? bolborosi Svoikin. Mi-e cu 
neputinţă să aştept. 

Farmacistul nu răspunse. Svoikin se lăsă pe un divan şi începu 
să aştepte. Casierul isprăvi cu număratul gologanilor, oftă adânc şi 
zăngăni cheile. În fund, una dintre siluetele întunecate începu să 
trebăluiască pe lângă un mojar de marmură. Cealaltă siluetă 
scutura ceva într-o sticluta albastră. Pe undeva, un ceasornic ticăia 
sfios şi cadentat. 

Svoikin era bolnav. Gura îi ardea, în picioare şi în braţe simţea o 
durere care nu-l mai slăbea, prin capul îngreunat 1 se perindau 
imagini nebuloase, aducând a nori şi a siluete omeneşti infofolite. 
Farmacistul, politele cu borcane, becurile, etajerele... totul 1 se 
infätisa ca printr-un zăbranic, iar bătăile monotone in mojarul de 
marmură şi tic-tacul domol al ceasornicului păreau să se producă 
nu în afară, ci chiar înăuntrul capului său... Senzatia de curbatura, 
ca şi negura din cap, puneau din ce în ce mai mult stăpânire pe 
trupul lui, astfel că, după ce mai aşteptă un timp şi simţi că-l apucă 
greata, auzind mereu bătaia in mojarul de marmură, se hotări să 
intre în vorbă cu farmacistul, ca să se mai învioreze puţin. 

— Pesemne că încep să am febră, rosti el. Doctorul mi-a spus ca 
îi e încă greu să-şi dea seama ce boală am, dar eu mă simt tare 
slăbit... Si încă am noroc că m-am îmbolnăvit în capitală; dar să te 
ferească Dumnezeu de aşa belea la ţară, unde nu-s nici doctori, 
nici farmacii! 


Farmacistul stătea nemişcat şi continua să citească, cu capul dat 
pe spate. Nu răspunse cu nicio vorbă, cu nicio mişcare la cuvintele 
lui Svoikin, de parcă nu le-ar fi auzit... Casierul căscă zgomotos şi 
îşi aprinse un chibrit, frecându-l de pantaloni... Bătaia în mojarul 
de marmură se făcea din ce în ce mai tare. Văzând că nu-l ascultă 
nimeni, Svoikin îşi plimbă privirea pe rafturile cu borcane şi se 
apucă să citească inscripţiile. Prin faţa ochilor lui începură să se 
perinde mai întâi fel de fel de „radixe”: gentiana, pimpinella, 
tonnentilla, zedoaria, etc. După radixe se perindară tincturile, 
oleumurile, cu denumiri care mai de care mai complicate şi mai 
antediluviene. 

„Câte lucruri de prisos or fi pe aici! se gândi Svoikin. Câtă 
rutină în aceste borcane, care se află aici numai din tradiţie, şi 
totuşi ce serios şi impunător e totul!” 

De pe rafturi, Svoikin îşi mută privirea pe etajera de sticlă de 
lângă el. Aici văzu inele şi bile mici de cauciuc, seringi, borcănaşe 
cu pastă de dinţi, picături Pierrot, picături Adelheim, săpunuri 
cosmetice, alifie pentru creşterea părului. 

În farmacie intră un bäietas cu sort murdar şi ceru fiere de bou 
de zece copeici. 

— Spuneti-mi, vă rog, la ce foloseşte fierea de bou? întrebă 
profesorul pe farmacist, bucuros că găsise prilej de a intra în 
vorbă. 

Neprimind răspuns la întrebarea sa, Svoikin se apucă să 
cerceteze chipul aspru, trufas şi savant al farmacistului. 

„Ciudaţi oameni, zău aşa! gândi el. Pentru ce şi-or fi dând aere 
de savanţi? Iau de la clienţi de trei ori mai mult decât ar trebui, 
vând alifii pentru creşterea părului, dar cand te uiţi la ei, ai zice ca 
sunt adevăraţi pontifi ai ştiinţei. Scriu latineste, vorbesc 
nemteste... Fac pe medievalii... Când esti sănătos, nu iei seamă la 
mutra lor rece, distantă, dar când cazi bolnav, cum sunt eu acum, 
te îngrozeşti că o cauză sfântă a intrat pe mâna unui asemenea 
individ bine călcat şi fără inimă...” 

Cercetând chipul teapan al farmacistului, Svoikin simţi deodată 
nevoia imperioasă să se întindă undeva, cât mai departe de lumină, 


de mutra savantä a farmacistului si de bătaia in mojarul de 
marmură. 

O oboseală de om bolnav puse stăpânire pe toată fiinţa lui... Se 
apropie de tejghea şi bolborosi cu un aer rugător: 

— Fiţi atât de bun şi dati-mi drumul! Sunt... sunt bolnav... 

— Numaidecât... Vă rog să nu va rezemati cu coatele de 
tejghea. 

Profesorul se aşeză pe canapea şi, alungând din minte imaginile 
nebuloase, începu să privească cum fumează casierul. 

„N-a trecut decât o jumătate de ceas, gândi el. A mai rămas încă 
pe atâta... E insuportabil!” 

Dar iată că un asistent mărunt şi negricios se apropie de 
farmacist şi puse lângă el o cutiuta cu prafuri şi o sticlutä cu un 
lichid trandafiriu... Farmacistul continuă să citească până la punct, 
se îndepărtă încet de pupitru şi, luând sticluta în mână, o scutură 
dinaintea ochilor... Apoi scrise eticheta, o legă de gâtul sticlutei şi 
întinse mâna după sigiliu. 

„Ce rost are tot acest ceremonial? se întrebă Svoikin. Pierdere de 
timp şi un mijloc de a-ţi stoarce bani cat mai multi.” 

După ce înfăşură, legă şi sigilă mixtura, farmacistul reîncepu 
aceeaşi operaţie cu prafurile. 

— Poftim! spuse el in cele din urmă, fără să se uite la 
Svoikin. Plätiti la casă o rublă şi şase copeici! 

Svoikin băgă mâna în buzunar, scoase o rublă şi îşi aduse dintr- 
odată aminte că, afară de această rublă, nu mai avea nicio 
copeică... 

— O rublă şi şase copeici? bolborosi el, roşind. N-am la mine 
decât o rublă. Credeam că o rublă îmi va ajunge... Ce-i de făcut? 

— Nu ştiu! răspunse farmacistul răspicat şi taios, întorcându-se 
din nou la ziar. 

— În cazul acesta vă rog să mă iertati... Cele şase copeici am să 
vi le aduc mâine, sau am să vi le trimit... 

— Asta nu se poate... Noi nu dăm pe credit... 

— Atunci ce să mă fac? 


— Duceti-vä acasă, aduceţi şase copeici şi veţi primi 
medicamentele. 

— Da, dar... abia pot să mă ţin pe picioare, şi n-am pe cine 
trimite... 

— Nu ştiu... Nu mă priveşte... 

— Hm... căzu pe gânduri profesorul. Bine, am să mă duc 
acasă... 

Svoikin ieşi din farmacie şi se îndreptă spre casă... Până să 
ajungă la camera lui mobilată, se opri de vreo cinci ori, să se 
odihnească... Ajunse la el şi, găsind în sertarul mesei câteva 
monede de aramă, se aşeză pe pat să mai prindă puteri... O forţă 
necunoscută îi trase capul spre pernă... Se întinse, cu gândul să 
stea culcat numai câteva clipe... Imagini nebuloase, în formă de 
nori şi de mogaldete înfofolite, îi întunecară cugetul... Multa 
vreme se gândi că trebuie să se ducă la farmacie, încercă să se 
scoale, dar boala fu mai tare. 

Bănuţii de arama îi căzură din pumn; bolnavul începu să viseze 
că s-a dus iar la farmacie şi că stă iar de vorbă cu farmacistul. 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 182, 6 
iulie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Sceneta). Semnata: A. Cehonte. A 
intrat fără subtitlu şi cu unele abrevieri în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 


Nu i-a fost scris... 


Pe la orele zece dimineaţa, doi mosieri, Gadiukin'™ şi 
Silohvostov'®, se duceau cu träsura la alegerea judecătorului de 
pace al circumscriptiei. Vremea era minunată. Câmpul era verde 
cât vedeai cu ochii. Mestecenii bătrâni plantați de-a lungul 
drumului isi sopteau, tremurandu-si frunzisul tânăr. In dreapta si 
in stânga se întindeau fanete bogate, ce răsunau de glasurile 
prepelitelor, nagâtilor si culicilor. In zare, în depărtarea albăstruie, 
albeau ici, colo, biserici şi conace boiereşti cu acoperişuri verzi. 

— Ar trebui să-l aducem pe mareșalul nobilimii, să mai afle şi el 
ce e pe aici... mormai Gadiukin, un boier gras, cu părul alb, cu o 
pălărie de pai soioasă şi o cravată pestriță desfăcută, în timp ce 
brişca, săltând şi scartaind din toate încheieturile, ocolea un podet. 
Zemstva noastră construieşte podurile numai ca să fie ocolite. 
Bine a spus contele Dubleve la ultima adunare a zemstvei, ca 
singurul scop al podurilor noastre este să pună mintea omului la 
încercare: dacă ocoleşte podul, înseamnă că-i deştept, dacă o 1a pe 
pod şi, ca de obicei, îşi frânge gâtul, e un dobitoc. Si numai 
preşedintele e de vină. Dacă am avea un alt preşedinte, nu un 
betivan, un adormit şi un molâu, podurile n-ar mai fi în halul ăsta. 
Aici e nevoie de un om cu scaun la cap, energic, coltos, ca tine, 
bunăoară... Dracu” te pune să ţii mortis la postul de judecător de 
pace! Ar fi trebuit să-ți pui candidatura la preşedinţia zemstvei, 
zău aşa! 


— Al răbdare; după ce or să mă respingă ai noştri 
astăzi, răspunse modest Silohvostov, un om înalt, roşcovan, cu o 
şapcă noua de nobil pe cap, o să trebuiască, de voie, de nevoie, să- 
mi pun candidatura la preşedinţie. 

— N-or să te respingă... răspunse Gaidiukin căscând. Avem 
nevoie de oameni culti, iar la noi în judeţ nu-i decât unul cu studii 
universitare — tu! Pe cine să alegem, dacă nu pe tine? Aşa s-a şi 
hotărât... Vorba e că-i păcat să te protäpesti la judecătoria de 
pace... Ai fi mai folositor ca preşedinte... 

— Totuna e, dragul meu... Judecătorul de pace primeşte două 
mii patru sute de ruble şi preşedintele la fel, dar judecătorul stă 
toată vremea la el acasă, pe când preşedintele — mereu zdronca- 
zdronca cu brişca la administraţia zemstvei... Judecătorului de 
pace îi vine mult mai uşor; unde mai pui că... 

Silohvostov nu-şi isprăvi vorba... începu deodată să se frământe 
ŞI îşi atinti privirea înainte, pe drum. Apoi se făcu stacojiu, scuipa 
si se lăsă pe speteaza briştii. 

— Am ştiut eu! Am presimtit-o! mormăi el, scotandu-si şapca şi 
ştergându-şi fruntea de sudoare. Iar n-o să mă aleagă! 

— Ce s-a întâmplat? De ce? 

— Nu vezi că ne iese înainte părintele Onisim? S-a isprăvit!... 
Când întâlneşti în drum o asemenea arătare, poţi să şi faci calea- 
ntoarsă, fiindca nu-ţi mai izbuteşte nimic. Asta-i ştiut! Ia-o înapoi, 
Mitka! Doamne, şi într-adins am plecat mai devreme, ca să nu dau 
de iezuitul ăsta! Dar m-a mirosit că vin! Are un miros de copol. 

— la mai lasă-mă cu prostiile tale! Scornesti si tu nişte 
năzbâtii!... Zău aşa! 

— Nu-s năzbâtu! Dacă întâlneşti un popă la drum, iti merge rău, 
si el face în aşa fel ca să-mi iasă în cale de fiecare dată când mă 
duc la alegeri. E bătrân, abia îşi mai trage sufletul, e cu un picior 
în groapă, dar e plin de venin, să te ferească Dumnezeu! Nu 
degeaba stă el de douăzeci de ani netitular! Si de ce crezi că-mi 
poartă sâmbetele? Pentru felul meu de a gândi! Nu-i plac ideile 
mele! Să vezi comedie! Am fost noi odată la Uliev!%. După prânz 
m-am aşezat la pian; eram un pic cherchelit şi, fireşte, fără niciun 


gând rău, m-am apucat să cânt: „Hei, rachiu de buruieni” şi „Să 
pornim la joc de zor — faţă de ăst cinstit popor”, iar el m-a auzit şi 
a spus: „Nu se cade ca un judecător să aibă asemenea idei despre 
ierarhie. N-am să las să te aleagă!” Şi de atunci îmi iese în cale de 
fiecare dată... L-am ocărât, am încercat s-o iau pe alt drum. 
Nimic. Simte când plec de acasă... Ce să-i faci? Trebuie să ne 
întoarcem! Tot n-o să mă aleagă! Asta e sigur... Nici datile trecute 
nu m-au ales, şi de ce? Din pricina lui! 

— la mai lasă, frate, eşti un om cult, ai absolvit universitatea şi- 
mi umbli cu superstiții babesti... 

— Nu cred în superstiții, dar am cu semnele mele: cum încep 
ceva în ziua de 13 sau îmi răsare în cale arătarea asta, îmi merge 
prost. Fireşte că toate astea nu sunt decât prostu, fleacuri nedemne 
de crezare, dar... explică-mi şi tu de ce se întâmplă întotdeauna 
întocmai cum se arată semnele? Vezi că nici tu nu poţi să-mi 
explici! Eu nu zic că trebuie să crezi în ele dar, pentru orice 
eventualitate, nu strică să tii seama de blestematele astea de 
semne... Hai să ne întoarcem! N-au să ne aleagă nici pe mine, nici 
pe tine, dragul meu, şi pe deasupra o să ne rupem osia sau o sa 
pierdem la cărți... Ai să vezi! 

O căruţă ţărănească, în care şedea un popă mărunt de stat, 
bătrânel, cu o pălărie tare cu boruri largi, inverzita de timp, şi cu o 
rasă de dril, se încrucişă cu brişca. Când ajunse în dreptul ei, popa 
îşi scoase pălăria şi salută. 

— Nu-i frumos să faci asta, părinte! îl ameninţă Silobvostov cu 
degetul. Fapte atât de viclene nu sunt demne de funcţia dumitale! 


Da! Ai să dai socoteală la judecata de apoi!... Hai să ne 
întoarcem! 1 se adresă el lui Gadiukin. Chiar că mergem 
degeaba... 


Dar Gadiukin nu se învol... 


In seara aceleiaşi zile, prietenii se întorceau tot cu brişca, acasă. 
Amândoi erau roşii la faţă şi întunecati, ca apusul de soare 
prevestitor de vreme rea. 


—Ti-am spus că nu trebuia să ne ducem! mormäia 
Silohvostov. Ti-am spus. De ce nu m-ai ascultat? Poftim 
superstiții! Mai spune că nu crezi! Nu numai că m-au respins, 
nemernicii, dar m-au facut şi de râs, blestemati! Cică tin o 
cârciumă pe un pământ de-al meu! Ei, şi ce dacă tin? Asta nu 
priveşte pe nimeni! Da, tin! 

— Nu-i NIMIC, peste o lună vor fi alegeri de preşedinte... îl 
linişti Gadiukin. Astăzi te-au trântit într-adins ca să te aleagă 
preşedinte... 

— Nu mă mai duce cu zăhărelul... Totdeauna ma incanti, 
viclene, şi eşti cel dintâi care mă fericesti cu d-ale negre! Astăzi n- 
am avut nicio bilă albă, toate erau negre, prin urmare şi tu dragul 
meu, ai pus una neagră... Mersi... 


Peste o lună, prietenii mergeau pe acelaşi drum la alegerea 
preşedintelui zemstvei. De astă dată, nu mai porniseră la ceasurile 
zece, ci înainte de şapte. Silohvostov se tot frăsuia pe locul lui în 
brişcă, privind neliniştit de-a lungul drumului. 

— E peste putinţă să-şi închipuie c-am pornit-o cu noaptea-n 
cap, spunea el, totuşi trebuie să ne grăbim... Dracul ştie, poate că 
are spioni! Mana, Mitka, mai repede! Dă-i drumul!... Ieri, dragul 
meu, se adresă el lui Gadiukin, i-am trimis părintelui Onisim doi 
saci de ovăz şi un funt de ceai... M-am gândit să-l îmbunez printr- 
o atitudine prietenoasă, dar el a luat darurile şi i-a spus lui Feodor: 
„Salută-l pe boier şi multumeste-1 pentru darul făcut, dar spune-i 
că nu sunt de mituit. Nu numai ovăzul, dar nici tot aurul din lume 
nu-mi va clinti felul meu de a gândi.” Ce zici de asta? Dar nu-i 
nimic... Când are să pornească la drum, n-o să mai întâlnească 
nici pe dracu”... Dă-i drumul, Mitka! 

Brişca intră în satul în care locuia părintele Onisim... Trecând 
prin fata curții lui, prietenii aruncară o privire pe poarta 
deschisă... Părintele Onisim se învârtea în jurul carutei, grabindu- 
se să-şi inhame calul. Cu o mână îşi încheia brâul, cu cealaltă şi cu 
dinţii punea hamul pe cal... 


— Ai întârziat! începu să râdă cu hohote Silohvostov. Ti-au 
raportat spionii, dar prea târziu! Ha-ha! Na! Satură-te! Nu eşti de 
mituit! Hai? Ha-ha! 

Brişca ieşi din sat şi Silohvostov, simțindu-se în afară de orice 
pericol, îşi dădu frâu liber bucuriei. 

— Hei, dragul meu, sub mine n-o să mai fie astfel de 
poduri! începu să se laude viitorul preşedinte, făcând cu ochiul. Să 
vezi cum am să-i mai mustruluiesc pe antreprenori! Și şcolile o sa 
fie altfel! Cum am să bag de seamă că vreunul dintre învăţători e 
betiv sau socialist, îi şi fac vânt. Hait! Să nu te mai prind pe aici! 
Sub mine, medicii zemstvei n-or să mai îndrăznească să se plimbe 
cu cămăşi roşii! Ehei, frate... Dă-i drumul, Mitka, să nu întâlnim 
cumva alt popă!... Ei, se pare că am sosit cu bi... Aoleu! 

Silohvostov păli deodată şi sări în picioare ca muşcat de şarpe. 

— Iepurele! Iepurele! începu el să pipe. Ne-a tăiat drumul un 
iepure. Aa... dracu” să-l 1a, il fac bucăţi! 

Silohvostov dădu deznadajduit din mâini şi lăsă capul în jos. 
Tăcu un timp, se gândi, apoi, trecându-şi palma peste fruntea 
palidă, nadusita, sopti: 

— Se vede că nu mi-e scris să primesc două mii patru sute de 
ruble... Hai înapoi, Mitka! Nu mi-e scris!... 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1885, Nr. 28, 13 iulie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg 1886. Publicăm textul culegerii. 

În ziua de 11 iulie 1885, N. Leikin i-a comunicat lui Cehov: „Povestirea 
dumitale despre mosieri şi popa Anisim a fost mâzgälitä de cenzor in mai 
multe locuri, dar în urma unei plângeri înaintate de mine, a trecut în întregime 
în instanța a doua, adică la „Comitetul cenzurii”. În povestirea lui Cehov, 
numele preotului lipseşte. 


O introducere neapărat trebuincioasă 


După cununie, o tânără pereche se întoarce cu trăsura acasă. 

— Ascultă, Varia, spune bărbatul, apucă-mă de barbă şi trage o 
dată cu toată puterea. 

— Ce prostie iti mai trece prin cap? 

— Nu, nu, te rog! Zău! Trage, hai fără fasoane... 

— Potoleşte-te, dragă, de ce să te trag? 

— Varia, te rog... ţi-o pretind! Dacă mă iubeşti, apucă-mă de 
barbă şi trage o dată... Uite barba, hai! 

— Pentru nimic in lume! Să provoc durere omului pe care-l 
iubesc ca pe lumina ochilor, niciodată! 

— Dacă te rog eu! începe să se supere tânărul insuratel. Intelege 
odată! Te rog... ţi-o cer! 

În cele din urmă, după îndelungi codeli, nevasta, nedumerită, îşi 
înfige manutele în barba soţului şi trage cât o tin puterile... 
Bărbatul nici nu se încruntă măcar... 

— Nu mă doare deloc, zău că da! spune el. Serios că nu mă 
doare! Acum stai niţel, e rândul meu... 

Bărbatul o apucă pe nevastă de o suvitä de par din apropierea 
tâmplei şi trage cu putere. Nevasta scoate un țipăt ascuţit. 

— Acum, draga mea, spune în concluzie bărbatul, vezi că sunt 
mult mai puternic şi mai rezistent ca tine. E neapărat necesar s-o 
ştii, pentru cazul că vreodată în viitor ai să te repezi cu pumnii la 


mine sau ai să mă ameninti că-mi scoţi ochii... Intr-un cuvânt, 
femeia să se teamă de bărbat! 


Apărută pentru prima oară în revista ,Oskolk1”, Nr. 29, 20 iulie. Semnata: 
Omul fără splină. Publicăm acest text. 


In vagon 


SCHIMB VERBAL DE FOCURI 


— Nu poftesti o ţigară de foi, vecine? 

— Mulţumesc!... Minunată ţigară! Cat costă o cutie de zece 
bucăţi? 

— Zău că nu ştiu, dar cred că-i din cele scumpe... doar e 
havană! După sticla de Aile de Perdrix pe care am băut-o chiar 
acum la gară şi după sardele anşoa, e plăcut să fumezi aşa ţigară. 
Pff! 

— Ce breloc masiv ai! 

— Mda... Costa trei sute de rublisoare! Ştii că n-ar fi rau, dupa 
asemenea ţigară de foi, să bei şi nişte vin de Rhin... Schloss- 
Johannesberg, bunăoară, nr. 85 Y2, cu zece ruble sticla... Ce zici? 
Sau unul negru... Din vinurile negre beau Clos de Vougeot vieux 
sec, sau poate, Cartou Clos du Roi... lar dacă beau vin de 
Burgundia, apoi numai Chambertin nr. 38 34. E cel mai sănătos 
dintre vinurile de Burgundia. 

— lertati-mi, vă rog, întrebarea indiscretă: sunteţi, pesemne, 
unul dintre marii mosieri de pe aici, sau, poate, sunteţi... bancher? 

— Nu-u, ce fel de bancher să fiu eu! Sunt magazioner la 
antrepozitele vămii W... 


— Nevastä-mea citeşte „Novosti”!S şi „Novoe-Vremea”, pe 


când eu prefer ziarele din Moscova. Dimineaţa citesc ziarele, iar 
seara pun pe una dintre fetele mele să-mi citească cu glas tare 
„Russkaia Starina”!® sau ,,Vestnik Evropî”1!%. Mărturisesc că nu 
sunt mare amator de reviste voluminoase, pe acestea le dau 
cunoscutilor, să le citească ei, mie imi plac mai mult revistele 
ilustrate... Citesc „Niva”!'0, „Vsemirnaia”!71... apoi, fireşte, si pe 
cele umoristice... 

— Sunteţi oare abonat la toate ziarele şi revistele astea, sau 
sunteți proprietarul vreunei biblioteci publice? 

— Nu, sunt impiegat la un oficiu postal şi însărcinat cu primirea 
corespondenţei... 


— Fireşte, mijloacele de locomotie cu cai nu vor putea niciodată 
să se compare cu calea ferată; totuşi caii nu sunt de lepădat... 
Înhami câte trei cai la vreo cinci-şase trăsuri, aşezi în ele o droaie 
de muieri şi — hei caii, căişorii mei, porniţi ca gândul! Zbori ca în 
vis! Strabati aşa într-un suflet vreo treizeci de verste şi pe urmă o 
lei indarat... Nici nu-ţi poţi închipui plăcere mai mare, mai ales 
iarna... Mi s-a întâmplat odată un caz... Am poruncit într-o zi 
oamenilor mei să înhame zece troici... aveam musafiri... 

— lertati-ma... aveţi, pesemne, crescătorie de cai? 

— Nu, sunt comandant de pompieri... 


*K 


— Nu-s lacom de bani, nu-mi plac banii... duca-se naibii!... 
Mult am mai patimit de pe urma lor, fir-ar afurisiti sa fie, $1 totusi 
întotdeauna am spus şi voi spune mereu: banii sunt un lucru bun! 
Ce poate fi mai plăcut decât să stai aşa, între patru ochi, cu un 
cetăţean şi să simţi deodată, ca să zic aşa... ca ti se strecoară o 


hârtie în pumn. Parca-ti aleargă foc prin vene când simţi în pumn 
o bancnotă... 

— Se vede că sunteţi medic... 

— Ferească Dumnezeu! Sunt pristav de stan... 


*k 


— Domnule conductor! Unde mă găsesc? In ce fel de 
societate?! În ce secol trăiesc? 

— Dar dumneavoastră cine sunteţi? 

— Meşterul cizmar Egorov... 


— Orice ati spune, munca noastră de scriitori e grea! (un oftat 
majestuos). Nu degeaba a spus collega Nekrasov ca în soarta 
noastră e ceva fatal... Ce-i drept, câştigăm bani multi, toată lumea 
ne cunoaşte... avem parte de glorie, dar... toate acestea nu-s decât 
deşertăciuni... După spusa unuia dintre colegii mei, gloria este un 
petic de culoare vie pus pe zdrentele murdare ale unui cerşetor 
orb... Munca noastră e atât de grea şi de împovărătoare încât, 
credeti-ma, imi vine câteodată sa dau dracului şi glorie, şi bani, şi 
toate celelalte şi să mă mulţumesc cu soarta unui simplu plugar... 

— Unde scrieţi dumneavoastră? 

— Scriu la ,,Luci” articole despre problema evreiască... 


*K 


— În fiecare sâmbătă, bărbatul meu se ducea la ministru şi eu 
rămâneam singură... Într-una din sâmbete, vine cineva de la 
contele Filkin şi întreabă de bărbatul meu. „Avem neapărată 
nevoie de el! Scoateţi-l din pământ, dar gasiti-mi-I!” Zău ca nu 
mai ştiam cum să scap de ei... De unde vreţi să vi-l scot? Acum e 
la ministru, de acolo s-ar putea să treacă şi pe la prinţesa 
Hronskaia-Zapiataia. .. 


— A-a-a... Dar la ce minister e soţul dumneavoastră? 
— Se ocupă cu coafura... E coafor... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 30, 27 iulie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Musafirul 


SCENETA 


Avocatului Zelterski 1 se lipeau ochii de somn. Natura se 
cufundase in întuneric. Adierea vântului se potolise, corul 
păsărelelor tacuse şi turmele se odihneau. Nevasta lui Zelterski se 
dusese de mult la culcare, servitorii dormeau şi ei, toate vietätile 
casei atipisera, numai Zelterski nu putea să se retragă în iatac, cu 
toate că de genele lui atârna parcă o greutate de trei puzi. Avea un 
musafir, un vecin de vilă, colonelul în retragere Peregarin. Venise 
îndată după prânz, se aşezase pe divan şi acolo rămăsese; nu se 
ridicase de atunci nici măcar o singură dată, de parcă ar fi prins 
rădăcini. Sezand, povestea cu un glas ragusit şi cam fonf, cum în 
anul 1842 fusese muşcat de un câine turbat la Kremenciug. După 
ce isprăvi povestea, o începu din nou. Lui Zelterski să-i vină 
nebunie, nu alta. Ce nu făcea, doar-doar o pleca musafirul! Se uita 
tot timpul la ceas, se plângea că-l doare capul, ieşea mereu din 
odaie, dar toate astea fără niciun folos. Musafirul nu înţelegea şi 
continua să povestească despre câinele turbat. 

„Hodorogul ăsta e în stare să rămână până maine-dimineata! se 
înfurie Zelterski. Nesimtitor mai e! Dacă nu înţelege aluziile 
obişnuite, va trebui să recurg la procedee mai grosolane.” 

— Ascultă, spuse el cu glas tare, ştii dumneata ce-mi place mai 
mult în vilegiatură? 


— Ce anume? 

— Faptul că poţi să-ţi oranduiesti viata cum vrei. La oraş e greu 
să te tii de un program bine stabilit, pe cand aici, dimpotrivă. La 
ceasurile nouă ne sculăm, la trei luăm prânzul, la zece cinăm, la 
douăsprezece dormim. La douăsprezece sunt întotdeauna în pat. 
Ferească Dumnezeu să mă culc mai târziu, că a doua zi nu mai pot 
scăpa de migrena! 

— Ja te uită, domnule... Fiecare îşi are obiceiurile lui, asta-i 
adevărat. Am avut un cunoscut, un oarecare Kliuşkin, era căpitan. 
Am făcut cunoştinţă cu el la Serpuhov. Ei bine, acest Kliuskin... 

Si, gângăvind, plescaind din limba şi gesticuland cu degetele lui 
groase, colonelul incepu sa povesteasca despre Kliuskin. Batu ora 
douăsprezece, acul cel mic al ceasornicului începu să tragă spre 
douăsprezece şi jumătate, şi el tot povestea. Zelterski simţi că-l 
trec näduselile. 

„Nu înţelege! E tâmpit! se mânie el. Oare crede că vizita lui îmi 
face plăcere? Cum să-l fac să plece?”* 

— Ascultă, îl întrerupse el pe colonel, ce să mă fac? Mă doare 
grozav gâtul! Dracu” m-a pus să trec azi-dimineata pe la un 
cunoscut al cărui copil are difterie. Se vede că m-am molipsit. Da, 
simt că m-am molipsit. Sunt sigur că am difterie! 

— Se întâmplă! răspunse senin Peregarin cu glasul lui fonf. 

— E o boală primejdioasă! Nu numai că te îmbolnăveşti tu, dar 
poți să-i molipsesti şi pe alții. E o boală cât se poate de 
contagioasă! Sa nu ţi-o dau şi dumitale, Parfeni Savvici! 

— Mie? He-he! Am stat prin spitale cu bolnavi de tifos şi nu m- 
am molipsit, şi o să mă molipsesc de la dumneata! He-he... Pe un 
ciocălău bătrân ca mine nu-l poate răzbi niciun fel de boală. 
Bătrânii au viata lungă. Am avut la noi în brigadă un mosnegut 
tare bătrân, locotenent colonelul Trebien... era francez de origine. 
E1 bine, acest Trebien... 

Și Peregarin începu să povestească ce rezistent era Trebien. 
Ceasornicul bătu douăsprezece şi jumătate. 

— lartă-mă că te întrerup, Parfeni Savvici, gemu Zelterski. La 
ce oră te culci? 


— Când la două, când la trei, se întâmplă chiar să nu mă culc 
deloc dacă stau într-o companie plăcută sau dacă mă supără 
reumatismul. Astăzi, bunăoară, am să mă culc pe la vreo patru, 
fiindcă am dormit înainte de prânz. Pot însă să nu dorm deloc. În 
război nu ne culcam săptămâni la rând. Îmi aduc aminte de un caz. 
Ne gäseam cu unitatea pe la Ahaltth... 

— lartă-mă, dar eu mă culc întotdeauna la douăsprezece. Ma 
scol la ora nouă, aşa că, vrând, nevrând, sunt nevoit să mă culc 
mai devreme. 

— Fireşte. E şi sănătos să te scoli mai devreme. Aşa-a... 
vasăzică, ne gaseam pe la Ahaltih... 

— Mire tare rău. Mă trec fiori, mă ia cu frig... Totdeauna mi se 
întâmplă aşa înainte de acces. Trebuie să-ţi spun că am din când în 
când crize de nervi foarte ciudate. Cam pe la unu noaptea... ziua 
n-am accese... Mi se porneşte deodată un fel de vâjâială prin cap: 
Î]]... îmi pierd cunoştinţa, apoi sar în picioare şi încep să arunc în 
cel din casă cu orice-mi cade sub mână. Dacă-i un cuţit, dau cu 
cuțitul, dacă-i un scaun, dau cu scaunul. Acum mă ia cu frig, se 
vede că se apropie accesul. Totdeauna începe cu o senzaţie de frig. 

— Ja te uită... Ar trebui să urmezi vreun tratament! 

— Am urmat, da’ n-ajută... Mă mulţumesc să-i previn, putin 
înainte de acces, pe cunoscuţi şi pe cei ai casei, ca să plece... 
Tratamentul l-am lăsat de mult... 

— Ttt... Ce de boli mai sunt şi pe lumea asta! $i ciuma, şi 
holera, şi fel de fel de accese... 

Colonelul clătină din cap şi căzu pe gânduri. 

Se aşternu tăcerea. 

„Hai să-1 citesc o operă de a mea, hotărî Zelterski. Am pe 
undeva un roman, scris de mine încă din liceu... Te pomeneşti că 
o să-mi fie de folos...” 

— Ah, ce voiam să Zic, intrerupse Zelterski cugetarea lui 
Peregarin, nu vrei să-ţi citesc o operă de a mea? Am scris-o pe 
timpuri, în clipele de răgaz... E un roman în cinci părţi, cu prolog 


si epilog... 


Si, fără să aştepte răspunsul, Zelterski sări în picioare şi scoase 
din sertarul mesei un manuscris vechi, gälbe]it, pe care era scris cu 
litere de o şchioapă: „Furtună în adânc. Roman în cinci parti.” 

„Acum pleacă sigur, se bucură Zelterski, răsfoindu-şi păcatele 
tinereții. Am să-i citesc până va începe să urle...” 

— Ei, ascultă-mă, Parfeni Savvici... 

— Cu multa placere... 

Zelterski incepu. Colonelul, cu o expresie grava intiparita pe 
fata, puse un picior peste celălalt şi se aşeză cat mai comod; era 
limpede că are de gând să asculte cu atenţie, timp îndelungat... 
Cititorul începu cu descrierea naturii. Când ceasornicul bătu ora 
unu, natura cedă locul castelului în care trăia eroul romanului, 
contele Valentin Blenski. 

— Ce bine ar fi să trăieşti într-un asemenea castel! ofta 
Peregarin. Si ce bine-1 scris! Aş sta o viata întreagă să ascult! 

„Las-că vezi tu îndată! gândi Zelterski. Acuşi ai să începi să 
urli!” 

La ora unu şi jumătate, castelul cedă locul infatisarii plăcute a 
eroului... La ora două, Zelterski citea cu glas încet, sugrumat: 

— „Mă întrebi ce vreau? O, aş vrea ca acolo, departe, sub bolta 
cerului de miazăzi, manuta dumitale să tremure sfios în mâna 
mea... Numai acolo, acolo inima mea va începe să bată mai tare 
sub bolțile edificiului meu sufletesc... Vreau dragoste, dragoste!” 

— Nu, Parfeni Savvici... nu mai am putere... Sunt istovit! 

— Atunci lasă! Ai să ispravesti mâine cu cititul, iar acum să mai 
stăm de vorbă... Nu ţi-am povestit încă ce a fost la Ahaltih... 

Sleit de puteri, Zelterski se lăsă pe speteaza divanului şi, 
închizând ochii, se resemnă să asculte... 

„Am încercat toate mijloacele, gândi el. Niciuna dintre săgețile 
mele nu l-a putut străpunge pe mastodontul ăsta. Acum are să stea 
aici până la ceasurile patru... Doamne, aş da o sută de ruble să mă 
pot trânti chiar în chpa asta în pat şi să adorm... Ehei! Ia să-i cer 
să-mi împrumute nişte bani! Minunat mijloc...” 

— lartă-mă, Parfeni Savvici! îl intrerupse el pe colonel, dar as 
vrea să-ţi cer un mic serviciu... In ultimul timp, de când stau aici 


în vilegiatură, am avut cheltuieli mari. Am rămas fără o copeică, 
dar pe la sfârşitul lui august urmează să încasez o sumă mai 
importantă. 

— Aşa-a... mi se pare că stau cam de mult la dumneata... gâfâi 
Peregarin, căutându-şi cu privirea şapca. A trecut de ora două... 
Ce spuneai adineauri? 

— Aş vrea să mă împrumut cu două-trei sute de ruble... Nu 
cunoşti dumneata pe cineva?... 

— De unde să cunosc? De altfel... e timpul să faci nani... Te las 
cu bine... respectele mele Doamnei... 

Colonelul îşi luă şapca şi făcu un pas spre usa. 

— Stai putin! triumfă Zelterski. Tocmai voiam să te rog... 
Cunoscandu-ti bunătatea, speram ca... 

— Mâine, acum şterge-o la nevasta dumitale! Desigur că-şi 
aşteaptă de mult alesul inimii... He-he-he... La revedere, 
scumpule... Somn uşor! 

Peregarin strânse repede mâna lui Zelterski, îşi puse şapca pe 
cap şi ieşi. Gazda nu mai putea de bucurie. 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 212, 5 
august, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Calul şi ciuta fremătătoare 


Sunt ceasurile aproape trei noaptea. Soții Fibrov nu dorm. El se 
răsuceşte întruna de pe o parte pe cealaltă, scuipând mereu; ea, o 
brunetă mică, slabă, stă întinsă, nu se mişcă şi priveşte gânditoare 
la fereastra deschisă, unde mijesc, posomorati si incruntati, zorii 
zilei. 

— Nu pot să dorm! oftează ea. Cum te mai simţi? Ti-e greață? 

— Da, cam... 

— Nu pricep, Vasea, cum de nu ti se face şi tie lehamite să te 
întorci mereu acasă în halul ăsta! Nu-i noapte să nu fii bolnav. E o 
ruşine! 

— lartă-mă... Mi s-a întâmplat fără să vreau. Am băut la 
redacţie o sticlă de bere, apoi am cam întrecut măsura la 
„Arkadia”. lartă-mă. 

— Ce să te iert? Ar trebui să-ţi fie tie singur scarba de tine, sila. 
Scuipi, sughiti... Eşti într-un hal fără de hal. Si asta în fiecare 
noapte, în fiecare noapte! Nu-mi aduc aminte să fi venit vreodată 
treaz acasă. 

— Eu nu vreau să beau, dar nu ştiu cum se întâmplă că până la 
urmă mă-mbăt. Blestemata asta de meserie e de vină. Hoinăreşti 
ziua întreagă prin oraş. Într-un loc iei un pähärut, în alt loc o bere, 
mai întâlneşti un prieten căruia îi place să tragă la măsea... şi cu 
care nu-i chip să nu bei ceva... Alteori nici nu poţi obține vreo 


informaţie fără să goleşti cu cine ştie ce porc o sticlă de votcă. 
Astăzi, bunăoară, la incendiu, nu se putea să nu beau cu agentul. 

— Da, blestemată meserie! oftează bruneta. Ce-ar fi să te laşi de 
ea, Vasea! 

— Să mă las? Nu se poate! 

— Ba se poate foarte bine. Dacă ai fi un scriitor adevărat, dacă 
ai scrie versuri frumoase sau povestiri, nu zic, dar eşti un reporter 
oarecare, scrii despre furturi şi incendii. Si sunt asemenea fleacuri, 
încât uneori ţi-e şi ruşine să le citeşti. Şi tot ar mai merge, dacă cel 
puţin ai câştiga vreo două-trei sute pe lună; dar tu primeşti acolo 
cincizeci de amărâte de ruble, şi nici acelea regulat. Trăim ca vai 
de capul nostru, în sărăcie şi mizerie. Locuinta miroase a 
spălătorie, n-avem ca vecini decât lucrători de fabrică şi femei 
desfrânate... Toată ziulica nu auzi altceva decât vorbe şi cântece 
urâte. N-avem nici mobilă, nici rufărie; eşti îmbrăcat ca vai de 
lume, de-aia şi gazda te tutuieşte, iar eu arăt mai rău ca o ucenica 
de croitorie. Ne hrănim mai prost ca lucrătorii cu ziua... Tu 
mănânci te miri ce, pe la birturi, şi de cele mai multe ori, probabil 
pe socoteala altuia; cât despre mine... numai eu ştiu ce mănânc. 
Dacă am fi nişte plebei, nişte inculti, m-aş mai împăca cu traiul 
ăsta, dar tu eşti nobil, ai absolvit universitatea, vorbeşti 
frantuzeste... Eu am fost crescută la pension, răsfăţată... 

— Ai puţină răbdare, Katiusa, când o să mă cheme să scriu la 
„Orbul găinilor”, şi o să mă ocup de cronicile lor, o să începem o 
altă viaţă. Atunci am să iau o cameră mobilată. 

— Asta mi-o făgăduieşti de trei ani de zile. Şi ce folos dacă te 
cheamă? Oricât ai primi, tu tot bei banii. Nu te laşi tu de cardasia 
scriitorilor şi actorilor tăi! Ştii ce, Vasea? Ce-ar fi să-i scriu 
unchiului Dmitri Feodorici, la Tula? Ti-ar găsi un post minunat la 
vreo bancă sau la vreo instituţie de stat. Ar fi bine, Vasea! Te-ai 
duce, ca tot omul, la slujbă, ţi-ai primi în fiecare 20 ale lunii leafa 
ŞI n-am mai avea nicio grijă! Am lua cu chirie o căsuţă singură in 
curte, cu magazie, cu şopron pentru fân. La Tula poţi să închiriezi 
o casă minunată cu două sute de ruble. Ne-am cumpăra mobilă, 
veselă, fete de masa, am lua bucătăreasă... am prânzi zilnic. Tu ai 


veni de la serviciu la ora trei, ai arunca o privire pe masă şi ai 
vedea tacâmuri curate, ridichi şi tot felul de gustări. Am creşte 
găini, rate, porumbei, am cumpăra o vacă. În provincie poţi să ai 
toate astea pentru o mie de ruble pe an, dacă nu faci lux şi nu bei. 
Copiii noştri n-ar trai în igrasie, ca acum, şi nici eu nu m-aş vedea 
silită să umblu mereu pe la spitale. Te rog din suflet, Vasea, hai să 
ne mutăm în provincie! 

— Aş muri de plictiseală cu sălbaticii de acolo. 

— $1 găseşti că aici e veselie mare? N-avem nici societate, nici 
cunoscuţi... Cu oamenii mai spälati şi cat de cât cumsecade, n-ai 
decât relaţii de afaceri; familiile lor nu le cunoaştem deloc. Cine 
vine pe la noi? Te întreb, cine? Cleopatra Sergheevna! După 
părerea ta, e o celebritate, fundcă scrie foiletoane muzicale. După 
mine, e o femeie întreținută, o destrăbălată. Cum poate o femeie să 
bea votcă şi să-şi scoată corsetul de fata cu bărbaţii? Scrie articole, 
vorbeşte mereu de cinste, dar s-a împrumutat anul trecut de la 
mine cu o rublă şi nu mi-a dat-o înapoi nici până astăzi. Din când 
în când mai dă pe la tine poetul acela, de care tu faci atâta caz. Eşti 
grozav de mândru că-l cunoşti, fundcă-i celebru, dar ia gandeste-te 
sincer: merită? 

— E un om cât se poate de cinstit sufleteşte! 

— Da” n-are niciun pic de haz. Nu vine la noi decât ca să se 
îmbete... Bea şi povesteşte anecdote deşuchiate. Alaltäieri, 
bunăoară, s-a îmbătat turtă şi a dormit toată noaptea aici pe podea. 
Dar actorii! Când eram fată, îi ridicam în slava cerului pe actorii 
celebri, dar de când te-am luat, mi-e scârbă de ei. Sunt veşnic beti, 
grosolani, nu ştiu să se poarte în societatea femeilor, sunt fuduli, 
umblă cu cizme murdare. Sunt nişte oameni nesuferiti! Nu înţeleg 
ce haz găseşti în anecdotele pe care le povestesc, cu râsul lor 
zgomotos, ragusit! Îi mai şi priveşti cu un fel de aer lingusitor, de 
parcă aceşti domni celebri ti-ar face cine ştie ce hatâr, venind la 
tine... Ptiu! 

— la lasă asta, te rog! 

— Acolo, in provincie, ar veni la noi functionari, profesori de 
liceu, ofițeri. Numai lume bine-crescuta, plăcută, fara ifose. Ar bea 


ceai, ar lua câte un paharut, dacă le-ai da, şi ar pleca fara larmă, 
fără anecdote... totul s-ar petrece liniştit, civilizat. Ar sta în fotoliu 
si pe divan şi ar discuta despre fel de fel de lucruri şi fata în casa 
le-ar servi ceai cu dulceaţă şi cu pesmeti. După ceai ar cânta la 
pian şi din gură, ar dansa. Ar fi aşa de plăcut, Vasea! Pe la 
unsprezece, le-am da o gustare uşoară: cârnat, brânză, friptură 
rămasă de la prânz... După cină, te-ai duce să le insotesti pe 
Doamne, iar eu aş rămâne acasă să deretic. 

— Ar fi tare plicticos, Katiuşa! 

— Dacă te-ai plictisi acasă, te-ai duce la club sau în parc... Aici, 
dacă ieşi la plimbare, nu întâlneşti niciun cunoscut, şi vrând, 
nevrând, te apuci să bei, pe când acolo, la tot pasul întâlneşti un 
cunoscut. Stai de vorbă cu oricine vrei... Sunt profesori, avocaţi, 
medici — ai cu cine să schimbi o vorbă... Oamenii culti sunt foarte 
căutați acolo, Vasea! Tu ai fi printre cei de frunte... 

Si Katiuşa visează mult timp astfel cu glas tare... Lumina 
cenusie, plumburie, de dincolo de fereastră, se face încet, încet, 
albă... Liniştea nopţii e înlocuită pe nesimţite de insufletirea 
dimineţii. Reporterul nu doarme, ascultă şi îşi ridică mereu capul 
greoi, pentru a scuipa... Deodată face o mişcare bruscă şi sare din 
pat... Chipul îi e palid, şi fruntea plină de broboane de sudoare... 

— Mire tare rău, întrerupe el visările Katiusei. Stai o clipă, ma 
întorc numaidecât... 

Aruncându-şi pe umeri o pătură, iese grăbit din odaie şi face 
operația neplăcută, dar bine cunoscută băutorilor, în zori zilei. 
Peste vreo două minute se întoarce, galben la faţă şi mai mult mort 
decât viu... Se clatină pe picioare... Pe fata îi e întipărită o 
expresie de scârbă, de deznădejde, de groază aproape, ca şi cum 
abia acum ar fi înţeles cât de hâdă e viaţa pe care o duce. Lumina 
zilei îi înfăţişează sărăcia şi murdăria odaii în toată goliciunea ei şi 
expresia de deznădejde de pe fata 1 se face şi mai adâncă. 

— Katiuşa, scrie unchiului! bolboroseste el. 

— Da? Te învoieşti? strigă bucuroasă bruneta. Îi scriu chiar 
maine şi iti dau cuvântul meu de onoare că ai să capeti un loc 
minunat! Vasea, nu glumeşti? 


— Katiusa, te rog... pentru Dumnezeu... 

Si Katiuşa începe din nou să viseze cu glas tare. Adoarme 
legănată de propriu-i glas. Vede în vis căsuţa din ograda prin care 
păşesc grav găinile şi rațele ci. Vede cum de la ferestruica podului 
o privesc porumbeii şi aude vaca mugind. În jur, totu-i liniştit: nici 
vecini desträbälati, nici râsete ragusite, nici măcar acel nesuferit 
scartait de peniță. Vasea păşeşte grav şi tacticos de-a lungul 
gradinitei, spre portita. Se duce la serviciu. $i sufletul Katiuşei e 
plin de împăcarea aceea care te face să nu mai doreşti nimic, cand 
gândul se leneveşte... 

Pe la amiază se trezeşte veselă. Somnul i-a făcut bine. Dar iată 
că, frecându-se la ochi, vede locul unde până mai adineauri se 
frământa în pat Vasea şi bucuria ce o cuprinsese îi cade din suflet 
ca un plumb greu. Vasea a plecat, ca să se întoarcă noaptea târziu, 
beat, cum s-a întors şi ieri şi alaltaieri... întotdeauna... Şi ea va 
visa din nou, şi din nou pe chipul lui se va întipări aceeaşi expresie 
de silă. 

— N-are niciun rost să-i scriu unchiului! oftează ea. 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 219, 12 
august, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Sceneta). Semnata: A. Cehonte. A 
intrat fără subtitlu, cu mici modificări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 


Om de afaceri 


Emisit, agent clandestin de bursă, conducător de cotilioane la 
baluri, samsar cu comision, vornicel la nunţi, cumătru, bocitor la 
înmormântări şi intermediar pentru fel de fel de intervenţii pe 
lângă autorităţi. Ivanov îl socoteşte conservator înfocat, pe când 
Petrov îl ştie nihilist incorigibil. Se bucură de cununiile altora, 
aduce copiilor bomboane şi discută răbdător cu doamnele bătrâne. 
E întotdeauna îmbrăcat după ultimul jurnal şi pieptănat „ă la 
Capoul” E un tip misterios. Are un carnet de notițe voluminos, pe 
care-l ascunde. Dăm extrase din el: 

„Cheltuit cu cinstirea valetului prinţului cinci ruble douăzeci 
copeici. Vândut o acţiune a Căii Ferate Lozovaia-Sevastopol, cu 
care ocazie m-am ars cu paisprezece copeici.” 

«A nu uita să arăt contesei Dirina!’” noua pasientä, numită 
„Prinţesa”: primele douăsprezece cărți trase din pachet se aşază in 
formă de cerc; următoarele se pun cum vrei, pe una sau pe alta din 
aceste cărţi, indiferent de culoare, până se iveşte dama de cupă, 
etc. Să-i aduc aminte, cu această ocazie, de Petea Sivuhin!”, care 
ar vrea să fie primit în regimentul Drimaderski. Să vorbesc apoi cu 
fata în casă Olia despre tiparele pentru negustoreasa Vibuhina!”*». 

»Erighin'” mi-a mai rămas dator pentru petit şapte ruble. În 
aceeaşi zi, la un botez, l-am tras de limbă pe Kuţîn!'€, intrând în 
vorbă cu el despre chestiuni politice într-un spirit liberal, dar n-am 
izbutit să prind nimic suspect. Va trebui să mai aştept.” 


„Inginerul Funin m-a însărcinat să-i iau cu chirie un apartament 
pentru noua lui prietenă şi m-a rugat s-o plasez cuiva pe cea 
veche, adică pe Elena Mihailovna. I-am fagaduit să fac şi una şi 
alta până la 20 august.” 

„Prinţesa Hlidina oferă o mie de ruble pentru scrisorile ei de 
dragoste trimise locotenentului Skotov!’’. Să-i cer cinci mii, să las 
la trei mii, dar în niciun caz să nu i le dau pe toate. Scrisoarea în 
care descrie întrevederea din grădină trebuie să i-o vând separat 
mai târziu.” 

„Am fost martor la tribunal. L-am uns pe procuror şi de aceea, 
când apărătorul a început să mă scarmene, preşedintele mi-a luat 
partea.” 

„Să nu uit să trag câteva palme agentului lankel, ca să nu mai 
mintă.” 

„eri la Bukaşini!'5 mişcările mi-au fost urmărite atent în 
timpul vinului. M-am văzut nevoit să pierd cincisprezece ruble, 
de ochii lumii. Cu toate astea, tot mi s-a tras o palmă.” 

„Gusin!”” mi-a dat douăzeci şi cinci de ruble pentru ziarul 
„Grohăilă”, ca să nu scrie nimic despre felul cum a decurs 
procesul lui... Ziarului îi ajung şi zece...” 


8 


Apărută pentru prima oară în revista ,Oskolk1”, 1885, Nr. 33, 17 august. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Înecatul 


SCENETĂ 


Pe cheiul unui fluviu mare, navigabil, obișnuita forfota a unei 
după-amiezi de vară. Încărcarea şi descărcarea slepurilor e în toi. 
Suduieli, sirene de vapoare. 

— Hârşc, hârşc... gem macaralele. 

În aer pluteşte un miros de peşte uscat şi de catran... Un individ 
cu picioare scurte si fata buhaita, răvăşită de băutură, îmbrăcat 
într-o haină ruptă şi cu pantaloni vargati, peticiti, se apropie de 
agentul societăţii de navigaţie „Șcelkopior”, care stă pe mal, chiar 
lângă apă şi-l aşteaptă pe expeditorul mărfii. Individul are pe cap o 
şapcă de croială militară, cu postavul spălăcit, cu cozorocul cojit şi 
cu o pată în locul unde fusese cândva o rozetă... Cravata 1-a 
alunecat de pe guler şi îi joacă pe gât... 

— Vivat, domnule negustor! haraie individul, salutând 
milităreşte. Jivio! Nu doriţi cumva să vedeţi un om înecat? 

— Unde-i înecatul? îl întreabă agentul. 

— De fapt nu există niciun înecat, dar pot să vi-l fac eu. O 
săritură în apă — şi aveți în fata ochilor pieirea unui om în valuri! E 
un spectacol mai mult ironic decât trist, datorită laturilor sale 
comice... îngăduiți-mi să va dau o reprezentaţie, domnule 
negustor! 

— Nu sunt negustor! 


—Jertati-ma... Mille pardons!%... În ziua de astăzi, şi 


negustorii au început să umble îmbrăcaţi civil, aşa că nici Noe n-ar 
putea să-i deosebească pe cei curati de cei necurati. Cu atât mai 
bine dacă sunteţi intelectual... O să ne înţelegem unul cu altul... 
Si eu sunt om subțire... Sunt fiu de ofiţer inferior şi am fost 
propus, pe timpuri, pentru rangul al paisprezecelea... Prin urmare, 
milord, un slujitor al artelor vă oferă servicule sale... O săritură în 
apă — şi veţi avea în faţa ochilor un spectacol grozav. 

— Nu, mulţumesc... 

— Dacă vă stingheresc consideratiuni de ordin material, mă 
grăbesc să va liniştesc... De la dumneavoastră nu iau mult... 
Pentru înecare cu cizme, două ruble, fără cizme, numai o rublă... 

— De ce o diferenţă atât de mare? 

— Fiindcă cizmele alcătuiesc partea cea mai scumpă a 
îmbrăcăminţii şi e foarte greu să le usuci. Ergo'*', îmi permiteti să 
câştig şi eu ceva? 

— Nu. Nu sunt negustor şi nu-mi plac senzațiile tari... 

— Hm... După cât înţeleg, mi se pare că nu sunteţi la curent cu 
esența faptului... Credeţi că vă propun ceva grosolan, ceva pentru 
vulg, dar nu va fi decât un lucru umoristic şi satiric, nimic 
altceva... O să zambiti — şi-atât... E comic să priveşti cum înoată 
un om îmbrăcat şi cum se luptă cu valurile. Afară de asta... îmi 
veţi da o posibilitate de câştig. 

— Decât să faci pe omul care se îneacă, ai face mai bine să te 
apuci de o muncă temeinică. 

— De muncă!... Dar de ce fel de muncă? O muncă nobilă nu mi 
s-ar încredința, din pricina înclinării mele spre alcoolism. Apoi 
mai € nevoie şi de protecţie. lar de o meserie simplă, de salahor, 
nu pot să mă apuc, fiindcă sunt nobil. 

— Mai da-o-ncolo de nobleţe! 

— Adică cum, s-o dau încolo? întreabă individul ridicandu-si cu 
mândrie capul şi zâmbind ironic. Dacă o pasăre pricepe că-i 
pasăre, cum poate un nobil să nu-şi înţeleagă rangul? Cu toate că 
sunt sărac, zdrentuit, lipit pământului, sunt mândru... Sunt mândru 
de sângele meu! 


— Și totuşi mândria dumitale nu te împiedică să inoti 
îmbrăcat... 

— Roşesc! Observatia dumneavoastră are partea ei de adevăr 
amar. Se cunoaşte de îndată omul luminat. Dar înainte de a arunca 
cu piatra într-un păcătos, trebuie să-l ascultați... Printre noi se 
găsesc, ce-i drept, multi indivizi care, uitându-şi demnitatea lor, 
îngăduie unor negustori neciopliti să le ungă capul cu muştar, să-i 
mânjească cu funingine la baie pentru a-l întruchipa pe diavol, să-i 
îmbrace în rochii de muiere, ca să facă apoi fel de fel de 
necuviinte, dar eu... eu sunt departe de toate acestea! Oricati bani 
mi-ar da un negustor, n-am să mă las uns pe cap cu muștar sau cu 
altă substanţă, fie ea chiar nobilă. Nu văd însă nimic ruşinos în a 
face pe înecatul... Apa e un lucru ud, curat. Cufundandu-te în ea, 
nu te mânjeşti, ci dimpotrivă, te faci şi mai curat. Nici medicina n- 
are nimic împotrivă... De altfel, dacă nu sunteţi de acord, pot sa 
va lau şi mai ieftin... Poftim, o rublă, cu cizme cu tot. 

— Nu, nu-l nevoie... 

— $i de ce? 

— Nu-i nevoie şi gata... 

— Ar trebui să vedeţi cum înghit apă... Pe toată întinderea 
râului nu-i niciunul care se pricepe să se înece mai bine ca mine... 
Dacă domnii medici m-ar vedea cum fac pe mortul, m-ar ridica în 
slava cerului... Poftim, dumneavoastră n-am să vă cer decât 
şaizeci de copeici! Safteaua face mai mult ca banii... De la altul 
nu m-aş mulţumi nici cu trei ruble, dar văd după chipul 
dumneavoastră că sunteţi un domn cumsecade... Savantilor le iau 
mai ieftin... 

— Scuteste-ma, te rog! 

— Cum vreti!... Fiecare face cum ştie, dar o să va pară rău ca n- 
ati primit... Altă data o să vreți să dati şi zece ruble şi n-o să mai 
găsiți unul care vrea să se înece... 

Individul se aşază pe mal, mai departe de agent, şi începe să se 
scotocească prin buzunare, suflând pe nas... 

— Hm... drace... mormäie el. Ce-am făcut cu tutunul? Se vede 
că l-am uitat la debarcader... Am pornit cu ofiţerul ăla o discuție 


despre politică şi în focul discuţiei mi-am rătăcit tabachera... În 
Anglia s-a schimbat guvernul... N-au oamenii ce face! Dati-mi 
voie să vă cer o ţigară, Înălţimea Voastră! 

Agentul întinde individului o ţigară. În timpul acesta apare pe 
mal expeditorul mărfii, negustorul pe care-l aştepta agentul. 
Individul sare în picioare, îşi ascunde ţigara în palmă şi salută 
milităreşte. 

— Vivat, domnule negustor! hârâie el. Jivio! 

— A-a-a... Dumneata eşti! spune agentul către negustor. Te 
aştept cam de mult! În lipsa dumitale m-a plictisit nebunul ăsta. 
Mă tot bate la cap cu reprezentațiile lui! Pentru şaizeci de copeici 
vrea să-mi facă pe omul care se îneacă... 

— Şaizeci de copeici? O să ti se aplece, măi frate, îi spune 
negustorul individului. Douăzeci şi cinci de copeici e prea destul. 
Ieri, treizeci de inşi ne-au jucat în râu un întreg naufragiu şi nu ne- 
au cerut la un loc decât cinci ruble, şi tu... ia te uită! Saizeci de 
copeici! Fie, iti dau treizeci de copeici! 

Individul îşi umflă obraju şi zâmbeşte dispretuitor. 

— Treizeci de copeici... Cu asta nu iei astăzi nicio capatana de 
varză şi dumneavoastră ati vrea un om care se îneacă... Prea de 
tot... 

— Bine, nici nu ne trebuie... N-avem timp de pierdut cu tine. 

—FEi hai, fie, de saftea... Dar să nu le spuneţi celorlalți 
negustori că v-am luat aşa de ieftin. 

Individul îşi scoate cizmele, apoi, încruntat, cu bărbia ridicată în 
sus, se apropie de apă şi face un salt stângaci... Se aude plescaitul 
căderii unui corp greu... După ce revine la suprafaţă, individul dă 
prosteşte din mâini şi din picioare, silindu-se să mimeze frica... 

Dar în loc de frică, se vede doar că tremură de frig... 

— Îneacă-te! îneacă-te! îi strigă negustorul. Destul ai înotat, dă- 
te la fund!... 

Individul clipeste din ochi, îşi întinde braţele în lături şi se 
afunda cu cap cu tot. La asta se rezumă toată reprezentatia. După 
ce „s-a înecat”, iese din apa şi, primindu-si cele treizeci de copeici, 
îşi continuă, ud şi tremurând de frig, drumul de-a lungul malului. 


Apărută pentru prima oară in ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 226, 19 
august, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


SSR E > 


AP. Cho 


Palavragiii 


Alexei Feodorovici Vosmiorkin!*? se plimba prin curtea 


conacului cu fratele său, magistrul, venit să petreacă la el câtäva 
vreme, şi îi arăta gospodăria. Abia se ridicaseră de la micul dejun 
si erau putintel cam chercheliti. 

— Asta-i fierăria, dragul meu... explica Vosmiorkin. In chingile 
astea se potcovesc caii... [ar asta, frate dragă, e baia de aburi... 
Aici in baie e un divan lung, iar sub divan clocesc curcile în nişte 
site... Divanul ăsta îmi aduce aminte de multe... Baia o încălzesc 
numai iarna... Straşnic lucru, dragul meu! Numai rusul a putut să 
născocească baia de aburi! Pe polita de sus trăieşti într-un ceas 
mai mult decât ar trai un italian sau un neamt într-un secol... Stai 
întins ca în focul iadului, şi Avdotia te biciuieşte cu măturica... 
cichi-cichi... cichi-cichi... Te mai ridici, bei un cvas rece, şi iar 
cichi-cichi... În cele din urmă, te dai jos de pe poliţă, roşu ca un 
rac... Asta-1 locuinţa slugilor... Aici stau angajaţii mei... Intrăm? 

Moşierul şi magistratul se aplecară şi intrară într-o bojdeucă 
prăpădită şi netencuita, cu acoperişul scofâlcit şi geamul spart. De 
la intrare îi izbi un miros de fiertură. Oamenii prânzeau... Bărbaţi 
si femeile sedeau la o masă lungă, mâncând cu linguri mari o 
ciorbă de mazăre. Zărindu-i pe boieri, încetară să mestece şi se 
sculară în picioare. 

— lată-1... începu Vosmiorkin, aruncând o privire asupra celor 
ce stăteau la masă. Poftă mare, oameni buni! 


— Blblblbli. 

— lată-i! Asta-i Rusia, frate dragă! Adevărata Rusie! Toţi unu 
si unu”! Straşnic popor! Ce dobitoc, iartă-mă Doamne, de neamt 
sau francez s-ar putea asemui cu ei? Fata de ai noştri nu-s decât 
nişte porci, nişte păduchi! 

— Să nu spui asta... începu să se bâlbâie magistrul, aprinzându- 
ŞI O ţigară de foi pentru a mai purifica aerul. Orice popor isi are 
trecutul lui istoric... viitorul lui... 

— Tu esti un admirator al Occidentului! Ce poţi să înţelegi? 
Tocmai aici e buba, că voi, savanții, ati studiat numai cele străine 
si nu vreţi să ştiţi de ce-i al nostru! Dispretuiti şi va feriti de ce-i 
rusesc! lar cu am citit pe undeva şi sunt de acord că 
intelectualitatea noastră e mucegăită, şi dacă mai putem căuta în 
cineva idealuri, apoi numai în ei, da, în trândavii ăştia mai putem 
găsi. Să-l luăm, bunăoară, pe Filka... 

Vosmiorkin se apropie de vacarul Filka şi îl zgaltai de umăr. 
Filka zâmbi prosteşte şi scoase un ,,gi-i”... 

— Să-l luăm bunăoară pe acest Filka... De ce râzi, prostule? Eu 
vorbesc serios şi tu râzi... Să-l luăm bunăoară pe prostănacul 
ăsta... Priveşte-l, domnule magistru! Are umeri de uriaş, piept de 
elefant! Nici nu-l poţi clinti din loc, blestematul! $i câtă putere 
morală stă ascunsă în el. Câtă putere! Asta face cât o duzină de 
intelectuali de ai tai... Curaj, Filka! Nu te lăsa! Nu da înapoi de la 
ale tale, de la ceea ce simţi tu că-i bine! Tin-te cu dinţii! Daca 
încearcă vreunul să-ți spună ceva, să te strice, dă-l naibii, nu-l 
asculta... Tu esti mai puternic, mai bun! Noi trebuie să-ţi urmăm 
pilda! 

— Stăpânilor milostivi! spuse clipind din ochi vizitiul Antip, om 
cuminte. Credeţi că el simte asta? Că pricepe purtarea milostivă a 
stăpânului? Închină-te până la pământ, nătângule şi sărută mâna 
boierilor... Binefacatorii noştri! Nu se află pe lume om mai 
păcătos ca Filka, şi chiar şi pe el îl iertati, iar cel care nu-i betiv şi 
nu se tine de prostii, apoi acela trăieşte la dumneavoastră ca în 
ral... să dea Dumnezeu oricăruia aşa viaţă... Dumneavoastră ne 
pedepsiţi, dumneavoastră ne răsplătiți. 


— Iată! Înţelepciunea însăşi a vorbit! Patriarhul codrilor! 
Intelegi, domnule magistru: „Şi pedepsiţi, şi răsplătiți”... Ideea 
dreptăţii exprimată cu vorbe simple!... Mă închin, frate! Invat de 
la ei! Mă crezi? Invat! 

— Aşa-l... observa Antip. 

— Ce să fie aşa? 

— Ce spuneati de învăţătură... 

— Care învăţătură? Ce tot indrugi? 

— Spuneam de vorbele dumneavoastră... de învăţătură... De 
aceea şi sunteți stăpâni, ca sa prindeti orice fel de învăţătură... Noi 
suntem intunecati la minte! Vedem că-i scris ceva pe o firma, dar 
ce e, ce rost o fi având, aceea n-o înţelegem... Pricepem mai mult 
cu nasul... Dacă miroase a votcă, înseamnă că-l cârciumă, daca 
miroase a păcură — e dugheană... 

— Hei, domnule magistru, ce zici? Iti place poporul? Fiecare 
vorbă e cu tâlc, orice frază — un adevăr profund! Da, capul lui 
Antip e un cuib de adevăr! Dar ia priveşte-o pe Duneaska! Vino- 
ncoa, Duneaska! 

Duneaska, vacarita, cu obraz pistruiat şi nas carn, se ruşină şi se 
apucă să zgârie masa cu unghia. 

— Hei, Duneaşka, cu tine vorbesc, vino-ncoa! De ce te ruşinezi, 
proasto? Doar nu te mâncăm! 

Duneaska ieşi de dupa masă şi se opri în fata boierului. 

— Ei, iti place? Priveşte câtă robustete! Ai mai văzut asemenea 
femei la tine, la Piter? Acolo toate parcă-s nişte tari, numai vine şi 
oase, iar asta, poftim, numai sânge şi lapte! Câtă simplitate! Simti 
parcă întinsul câmpiei! Priveşte-i zâmbetul, obrajii imbujorati! 
Toate acestea sunt însăşi natura, adevărul, realitatea, nu ca la voi 
acolo! Ce ai în gură? 

Duneasa mestecă şi înghiţi ceva... 

— la priveşte ce umeri largi, ce picioare zdravene! continuă 
Vosmiorkin. Când îi trage dragutului un ghiont cu pumnul ăsta al 
ei, cred că-i răsună spinarea ca un butoi... Tot iti mai umblă ochii 
după Andriuska? Baga de seamă, Andriuska, ca-ti arăt eu tie. Razi, 
razi... Ce zici, domnule magistru? Dar ce forme, ce forme... 


Vosmiorkin se aplecă la urechea fratelui său şi îi şopti ceva... 
Argaţii incepura să râdă. 

— Uite că ai ajuns să râdă lumea de tine, destrăbălato... observa 
Antip, privind-o cu mustrare pe Duneaşa. Te-ai făcut roşie ca 
racul! Vezi, de o fată cuminte nu s-ar vorbi aşa... 

— Acu, uitä-te la Liubka, domnule magistru! continua 
Vosmiorkin. E cea mai bună cântăreaţă a noastră... Tu tot umbli 
pe la finlandezii tăi şi aduni roadele creatiunii populare... Dar 
asculta-1 pe ai noştri! Să-ţi cânte ei ceva şi pe urmă să te vad! Hai, 
băieți! Hai! Liubka, începe tu! Ei, porcilor! Am poruncit! 
Executarea! 

Liubka tusi ruşinată în pumn şi intonă cu un glas aspru, cam 
ragusit, un cântec. Ceilalţi se luară după ea... Vosmiorkin începu 
să fluture din braţe, să chpească din ochi şi, silindu-se să prindă pe 
chipul magistrului o expresie de încântare, se porni pe un fel de 
cotcodăceală. 

Magistrul se încruntă, strânse buzele şi începu să asculte cu un 
aer de mare cunoscător. 

— Mda... spuse el. O variantă a acestui cântec există la 
Kireevski, ediţia a şaptea, partea a treia, cântecul al 
unsprezecelea... Mda... Trebuie să-l notez... 

Magistrul scoase din buzunar un carnet şi, încruntându-se şi mai 
tare, începu să noteze... După ce isprăviră un cântec, „oamenii 
începură altul... Între timp, ciorba se răci, iar păsatul de hriscä, pe 
care îl scoseseră din cuptor, încetă să mai aburească. 

— Aşa! bătea din picior Vosmiorkin. Aşa! Bine! Mă închin! 

Lucrurile ar fi ajuns, desigur, până la jocuri, dacă n-ar fi intrat 
vizitiul Piotr şi nu le-ar fi raportat boierilor că li s-a servit masa. 

— Și noi, nişte renegati, nişte epave, îndrăznim să ne socotim 
superiori lor, se indigna cu un glas plangaret Vosmiorkin, ieşind 
cu fratele său din locuinţa slugilor. Ce suntem noi? Cine suntem? 
Nici idealuri, nici ştiinţă, nici muncă... Auzi cum râd cu hohote? 
Rad de noi!... Si au dreptate! Simt minciuna! Au de o mie de ori 
dreptate şi... şi... Dar ce zici de Duneaşa? Mare dracoaica! Las’ 
că o chem după prânz... 


În timpul mesei, cei doi frați vorbiră tot timpul despre 
originalitate, despre puritate şi despre integritate, ponegrindu-se şi 
căutând rostul cuvântului ,,intelectual’’. 

Sfârşind cu prânzul, se culcară. După ce traseră un somn bun, 
ieşiră pe terasă, porunciră să li se servească apă minerală şi reluara 
discuția pe aceeaşi temă... 

— Petka! strigă Vosmiorkin feciorului. Du-te şi cheamä-le 
încoace pe Duneaşka, pe Liubka şi pe celelalte! Spune-le să vină 
să-l tragă nişte jocuri! Dar să nu zăbovească! Fuga! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 34, 24 august, cu 
subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu si cu 
eliminarea a două fraze în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 
1886. Publicăm textul culegerii. 


Primarul 


SCENETĂ 


Într-un birt prăpădit din orăşelul de provincie N., Şelma!% 
primarul unui sat, stă la o masă şi mănâncă un păsat gras de hrisca. 
Mănâncă si după fiecare trei linguri bea ,,ultimul” paharut. 

— Da, fratioare, e greu să descurci treburile ţăranilor! îi spune el 
birtaşului, încheindu-și pe sub masă nasturii care se descheie 
întruna. Da, dragutule! Treburile ţăranilor sunt o politică pe care 
nici Bismark nu ti-ar scoate-o la capăt. Ca să le mânui, iti trebuie o 
intelectualitate deosebită şi multă dibăcie. De ce mă iubesc 
țăranii? De ce se lipesc de mine ca mustele? A1? Din care pricină 
îmi mănânc eu păsatul cu unt, pe când ceilalți avocaţi îl inghit 
uscat? Fiindcă am în capul meu talent, am un dar înnăscut. 

Suflând zgomotos, Selma goleşte un pähärut şi-şi întinde cu 
multă demnitate gâtul murdar. La omul acesta nu numai gâtul e 
solos: mâinile, cămaşa, nădragii, şervetul, urechile... toate sunt 
murdare. 

— Nu-s învăţat. De ce să mint? N-am absolvit niciun fel de 
şcoală, nu m-am plimbat in frac, ca învățații, dar pot să-ţi spun, 
mai frate, fără sfială şi fără niciun soi de represalii că nici cu un 
milion de ruble n-ai să găseşti un alt jurist ca mine. Adică nu ti-as 
descurca procesul de la Scopino!® şi nu m-aş apuca de Sara 
Bekker!5, dar dacă-i vorba de treburi ţărăneşti, apăi niciun 


apărător, niciun procuror, oricare ar fi... nimeni nu face ce fac eu. 
Zău aşa! Numai cu pot descurca treburile ţărăneşti, nimeni altul. 
Poti să fii Lomonosov, poţi să fi Beethoven, dacă n-ai în tine 
talentul meu, mai bine nu te băga. Să luăm bunăoară cazul cu 
primarul de la Replovo. Ai auzit de cazul ăsta? 

— Nu, n-am auzit. 

— Frumos caz! Politic! Chiar si Plevako!* ar fi dat greş, iar eu 
am scos-o la capăt. Da-a. Nu departe de Moscova e o turnătorie de 
clopote. La fabrica aceea, frate dragă, maistru şef e un mujic de la 
noi, de la Replovo, Evdokim Petrov. De douăzeci de ani lucrează 
acolo. După actul de identitate fireşte, e mujic, opincar, catap, dar 
la înfăţişare nu arată deloc a ţăran. În răstimp de douăzeci de ani s- 
a cioplit şi s-a slefuit. Se plimbă, ma-ntelegi, în haine răscroite de 
flanelă, poartă inele la degete, are un lanţ de aur pe toată burta — 
cine-i mai grozav ca el? Iti spun, nu arată deloc a ţăran. Si nici nu 
s-ar putea altfel, frate dragă! Primeşte leafă o mie cinci sute de 
ruble, locuinţă, hrană, cu stăpânu-său se bate pe burtă; uite aşa te 
boiereşti, fără să vrei! Si are şi o fizionomutră cum să-ţi spun... 
(vorbitorul goleste un paharut) falnica. Şi ce să vezi, frate dragă, 1- 
a trecut acestui Evdokim Petrov prin cap să vină să petreacă şi el 
câteva zile în satul de unde se trage, adică la Replovo al nostru. 
Trăise el cât trăise la Moscova şi deodată l-a apucat dorul. La 
fabrică ducea un trai clasa-ntâia, aşa că ai fi crezut că n-are cum 
să-l fie dor de casă, dar, ce vrei, fumul patriei. Du-te în America, 
înoată acolo până-n gât în hârtii de o sută de ruble şi tot are să te 
tragă la birtul tău. Aşa că şi pe Petrov, dragutul de el, l-a apucat 
dorul. Buun! 

A cerut stăpânului o învoire de o săptămână şi a plecat. A ajuns 
la Replovo. Întâi şi întâi s-a dus pe la neamuri. „Aici am stat eu pe 
timpuri, uite, aici am păzit vitele tatălui meu, aici am dormit şi aşa 
mai departe”... într-un cuvânt, amintiri din copilărie. Fireşte că n- 
a lipsit şi un pic de läudärosenie: „Uitaţi, fraților, priviţi! Am fost 
opincar, ca şi voi, dar prin muncă şi sudoare am ajuns la ranguri, 
sunt bogat şi sătul. Prin urmare, munciti şi voi”... La început, 
toparlanii îl ascultau şi-l preamäreau, dar mai apoi s-au gândit: „O 


fi aşa, bre, omule, şi toate astea or fi ele tare frumoase, dar vorba e 
ce folos tragem noi de pe urma ta? De o săptămână stai la noi şi nu 
ne-ai cinstit măcar cu o jumătate de sticlă”... l-am trimis atunci 
vătăşelul... 

— Scoate o sută de ruble, Evdokime! 

— Ca ce? 

— Obstei, pentru votcă... Vrea obştea să tragă un chiolhan in 
cinstea ta... 

Dar Evdokim e om aşezat, bisericos. Nu bea nici votcă, nici 
tutun şi nici pe alţii nu-i lasă. 

— Pentru votcă nu dau nici cincizeci de copeici. 

— Cum aşa! Cu ce drept? Oare nu eşti de-al nostru? 

— Și ce are a face că-s de-al vostru? N-am nicăieri nicio 
datorie... sunt în regulă. Atunci de ce să plătesc? 

Și s-a pornit sfada. Evdokim zicea una, obştea alta. S-a supărat 
obştea. li ştii doar pe proşti. N-ai cum să-i faci să înţeleagă. Le 
venise pofta să-i tragă o beţie, aşa că puteai să te dai peste cap şi 
tot degeaba. Aveau chef să tragă la măsea şi gata! Apoi le era şi 
ciudă: au un consătean bogat — şi niciun folos de pe urma lui! S-au 
pus să-i caute lui Evdokim nod în papură, doar-doar i-or stoarce 
prin vreun tertip o sută de ruble. S-a gândit obştea, s-a tot gândit, 
dar n-a putut să născocească nimic. Se tot plimbau oamenii prin 
jurul casei, încercând să-l sperie: ,,Las’ ca-ti arătăm noi tie, ai sa 
vezi tu!” Dar el stătea tihnit şi nici nu-i păsa. „Mă simt curat şi 
fata de Dumnezeu, şi fata de lege, şi fata de obşte — gândea el — 
aşa că, de ce să mă tem? Sunt o pasăre liberă!” Aşa-a. Au priceput 
țăranii că or să vadă banii, când or să-şi vadă ceafa, şi au început 
să chibzuiasca în fel şi chip, cum să-i jumulească acestei pasări 
libere aripele, drept pedeapsă că-i nesocotise. Neavând însă 
destulă minte ca să se descurce singuri, au trimis după mine. Am 
sosit la Replovo. „Uite aşa şi pe dincolo, Denis Semionici, 
Evdokim nu vrea să dea bani! Găseşte-i dumneata un clenci”! Ce 
cra să fac, frate dragă? Ce să găsesc? Totul era limpede ca în 
palmă, toată dreptatea era de partea lui... Nimeni n-ar fi găsit 


NIMIC, nici chiar procurorul, de s-ar fi gândit trei ani la rand... nici 
dracu” n-ar fi avut de ce să se lege. 

Selma goleste un paharut şi face cu ochiul. 

— lar eu am găsit de ce să mă agat! chicoteste el. Da-a! Ia ghici 
ce-am născocit! În vecii vecilor n-ai să ghiceşti! „Uite ce, măi 
băieți, le-am spus eu, alegeti-l primarul satului.” Taranii au 
priceput şi l-au ales. Ascultă mai departe. I-au adus lui Evdokim 
patalamaua de primar. El a început să râdă. „Astea-s glume, nu 
vreau să fiu primarul vostru.” 

— Dar vrem noi! 

— Dar nu vă vreau eu! Mâine plec! 

— Nu, n-ai să pleci. N-ai dreptul. După lege, primarul n-are 
dreptul să-şi părăsească postul. 

— Apoi, le-a spus Evdokim, demisionez. 

— N-ai dreptul. Primarul e dator să rămână în post cel putin trei 
ani de zile şi nu poate fi scos din slujbă decât printr-o hotărâre 
judecătorească. Acum că te-am ales, apăi nici tu, nici noi... 
nimeni nu poate să te scoată din post! 

Lui Evdokim al meu să-i vină nebunia, nu altceva. S-a dus glonţ 
la zapciu. Acesta şi cu pisarul i-au arătat legile. 

— Conform articolelor cutare şi cutare, nu poți să-ţi päräsesti 
funcția înainte de trei ani. Fă-ţi serviciul timp de trei ani de zile, 
apoi poţi să pleci. 

— Cum să stau trei ani? Nu pot să stau nici o lună! Fără mine, 
stăpânul e ca şi legat de mâini şi de picioare. Are pierderi de mii 
de ruble! Apoi, afară de fabrică, am acolo casă, familie! 

ȘI aşa mai departe. A trecut o lună. Evdokim era gata să-i dea 
satului nu o sută, ci trei sute de ruble, numai şi numai să-i dea 
drumul. Oamenii ar fi fost bucuroşi să ia banii, dar nu se mai 
putea, era prea târziu. S-a dus Evdokim la domnul membru 
permanent al zemstvei. 

— Înălţimea Voastră, uitaţi, aşa şi aşa... din motive familiare nu 
pot să-mi fac slujba. Dati-mi drumul, vă rog din suflet. 

— N-am dreptul. Nu-i niciun motiv legal pentru eliberare din 
serviciu. În primul rând, nu eşti bolnav, în al doilea rând nu ai 


> 


circumstanțe dezonorante. Esti dator să-ți indeplinesti 
însărcinarea. 

Trebuie să-ți spun că domnul membru permanent tutuieste pe 
toată lumea. Zapciul şi primarul unui sat sunt oameni cu destulă 
vază în orânduirea de stat, mai rasariti şi mai cu greutate ca un 
funcționar de birou oarecare şi totuşi sunt tutuiti ca nişte servitori. 
Iti închipui cum îi venea lui Evdokim, cu hainele lui de flanelă, sa 
fie tutuit! S-a apucat să se milogească in fata membrului 
permanent in numele lui Cristos. 

— N-am dreptul, i-a spus acesta. Dacă nu mă crezi, du-te la 
administraţia judeţului. Toată lumea o să-ţi spună la fel. Nu numai 
cu, dar nici chiar guvernatorul nu poate să te dezlege. Când nu 
există greşeală de formă, hotărârile adunării obşteşti nu pot fi 
casate. 

S-a dus Evdokim la mareșalul nobilimii, de la maresal la 
ispravnic. A cutreierat tot judeţul şi peste tot 1 s-a spus acelaşi 
lucru: ,,Vezi-ti de slujbă, n-avem dreptul.” Ce să facă omul? De la 
fabrică îi sosea scrisoare după scrisoare, telegramă după 
telegramă. Rudele l-au sfătuit pe Evdokim să trimită dupa mine. 
Evdokim, mă crezi? — nu că a trimis, ci a venit chiar el, valvârtej. 
A venit şi, fără să-mi spună nicio vorbă, mi-a băgat în mână o 
hârtie de zece ruble. Afară de mine nu mai avea omul nicio 
nădejde. 

— Bine! i-am spus eu. Poftim, pentru o sută de ruble am să-ţi 
fac rost de eliberare. 

Am luat o sută de ruble şi i-am făcut rost. 

— Cum? întrebă birtasul. 

— Ghiceşte si tu. Era la mintea cocoșului. Dezlegarea 
ghicitoarei o gaseai chiar în lege. 

Selma se apropie de birtaş şi, râzând cu hohote, îi sopti la 
ureche: 

— L-am sfătuit să fure ceva, ca să fie dat în judecată. Ce zici? Îţi 
place şmecheria? La început, frate dragă, a rămas înmărmurit. 
„Cum aşa, să fur?” „Da, i-am spus eu, să-mi furi mie punga goală, 
si te-ai învârtit de închisoare pe o lună şi jumătate.” La început s-a 


împotrivit: era cunoscut drept om cinstit şi câte şi mai câte. „La ce 
dracu” iti foloseşte faima de om cinstit?îi zic eu. Ai foaie 
calificativă? Pe când aşa, stai la închisoare o lună şi jumătate şi 
gata. O să ai circumstanţe dezonorante şi o să ti se ia patalamaua 
de primar!” S-a gândit omul ce s-a gândit, s-a hotărât şi mi-a furat 
punga. Acum şi-a şi ispăşit pedeapsa şi se roagă lui Dumnezeu 
pentru mine. Vezi, măi frate, asta-i intelectualitate! Pe tot globul 
universului n-ai să găseşti politică aşa ca în treburile ţărăneşti şi 
dacă cineva poate să descurce aceste treburi, apoi acela sunt numai 
cu. Nimeni nu poate să le caseze, iar eu pot. Da-a. 

Selma mai cere o sticlă de votcă şi începe altă povestire — cum 
au băut tarani de la Replovo banu primiţi pe un grâu străin inca 
nesecerat. 


Apărută pentru prima oară in ,,Petersburgskaia gazeta”, Nr. 240, 2 
septembrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnata: A. Cehonte. Publicăm acest 
text. 


Stâncă neclintita 


„tinerii, care au absolvit şcolile de specialitate, stau fara 
lucru sau ocupă posturi ce n-au nimic comun cu 
specialitatea lor, astfel că deocamdată învăţământul tehnic 
superior nu este încă productiv la noi... 

(Dintr-un articol de fond) 


— Excelenţă, de câte două ori pe zi vine pe aici un oarecare 
Maslov şi tot întreabă de dumneavoastră, îi spune lui Bukin, Ivan 
feciorul, în timp ce-şi bărbiereşte stăpânul. A fost şi astăzi, zicea 
că vrea să se tocmească administrator de moşie... A lăsat vorbă că 
trece pe la prânz... Ciudat om! 

— Cum aşa? 

— Stă în antreu şi tot mormäie. „Nu sunt servitor sau solicitant — 
zice — ca să fac câte două ceasuri pe zi anticameră. Sunt un om 
cult... O fi stăpânul tău general — zice — dar poţi să-i spui că nu-i 
frumos să lase oamenii să aştepte atâta în anticamera...” 

— Şi are dreptate! se încruntă Bukin. Ce lipsit de tact esti si tu 
câteodată! Dacă ai văzut că omul e cumsecade, curatel, de ce nu I- 
ai poftit şi tu undeva... ştiu eu, la tine în cameră, bunăoară... 

— Las” că nu-i cade nasul! zambeste dispretuitor Ivan. Poate să 
stea şi în antreu, doar n-a venit să se tocmească general. Stă acolo 
şi lume mai răsărită ca el şi nu se supără... Dacă esti vechil, adică 
slugă la stăpân, apoi fii vechil şi nu-ţi mai da aere de om cult... Ia 


te uită, vrea în salon... nespalatu’. Multi caraghiosi mai sunt în 
ziua de azi, Excelenţă! 

— Dacă acest Maslov vine şi astăzi, pofteste-l... 

La ceasurile unu punct, Maslov se infiinta. Ivan îl duse în birou. 

— Te-a trimis la mine contele? îl întâmpină Bukin. Sunt bucuros 
să te cunosc! Ia loc! Ia loc aici, tinere, aici ai să stai mai bine... Ai 
mai fost pe aici... mi s-a spus, dar, iartă-mă, sunt veşnic sau plecat 
sau ocupat. Fumezi, dragul meu... Da, într-adevăr îmi trebuie un 
administrator... Cu cel dinainte am avut oarecare neplăceri... Nu 
ne-am fost pe plac, nici eu lui, nici el mie, au început 
neînțelegerile... He-hehe... Ai mai administrat vreo moşie? 

— Da, am fost timp de un an ajutor de administrator la domnul 
Kirschmacher... Moşia a fost vândută la licitaţie şi a trebuit, 
vrând-nevrând, să mă retrag... Fireşte că am foarte puţină 
experiență, dar am absolvit Academia agricolă de la Petrovsk, 
unde am studiat agronomia... Cred că cunoştinţele pe care le-am 
dobândit vor înlocui măcar în parte practica... 

— Ce să faci cu ştiinţele aici, dragul meu? Supraveghezi 
muncitorii, pădurarii... vinzi cerealele, o dată pe an îmi prezinti 
raportul şi socotelile... pentru asta nu-ţi trebuie niciun fel de 
ştiinţe! Aici e nevoie de un ochi ager, de o gură coltoasa, de o 
beregată puternică... De altfel, nici studule nu strică... oftă 
Bukin. Mosia mea e în gubernia Orei. Ai să afl din planurile şi 
din rapoartele pe care ti le voi da, cum şi ce fel stau lucrurile. În ce 
mă priveşte, nu calc niciodată pe acolo, nu mă amestec în treburi 
si tot ce pot să-ți spun despre această moşie, e că are pământul 
negru şi pădurea verde. Sunt un fel de Raspliuev!85... Condiţiile 
vor fi, cred, cele vechi, adică o mie de ruble leafa, locuinţă, hrană, 
trăsură şi cea mai deplină libertate de acţiune! 

„E un om admurabil!” gândi Maslov. 

— Un singur lucru, dragul meu... lartă-mă, dar e mai bine să ne 
înţelegem de la început, decât să ne certăm pe urmă. Fă acolo ce 
vrei, dar să te ferească Dumnezeu de inovaţii: nu împuia capul 
țăranilor şi, asta e principalul, nu şterpeli mai mult de o mie de 
ruble pe an... 


— Jertati-ma, n-am auzit bine ultima frază... bolborosi Maslov. 

— Nu şterpeli mai mult de o mie de ruble pe an... Fireşte, fără 
şterpeleală nu merge dar, dragul meu, cu măsură, cu măsură! 
Predecesorul dumitale s-a cam întrecut cu gluma şi mi-a ciordit 
numai la lână cinci mii de ruble, şi... ne-am despărțit. Fireşte că 
din punctul lui de vedere avea dreptate... fiecare le ştie pe ale lui 
ŞI cămaşa ţi-e mai aproape de trup dar, trebuie să admiti, mi-a fost 
cam neplăcut. Aşa că ţine minte: o mie de ruble se poate... Fi hai, 
fie şi două mii, dar mai mult nu! 

— Îmi vorbiti ca unui cotcar! se aprinse Maslov, ridicându- 
se. lertaţi-mă, dar nu sunt obişnuit să mi se vorbească astfel... 

— Da? Cum crezi... Nu îndrăznesc să te retin... 

Maslov îşi luă pălăria şi ieşi în grabă. 

— Ei, tată, ai angajat un administrator? îl întrebă pe Bukin fiica- 
sa după plecarea lui Maslov. 

— Nu... Asta era prea... cum să-ţi spun... prea cinstit... 

— Dar asta-i foarte bine! Ce mai vrei? 

— Ba nu, să te ferească Dumnezeu de oameni cinstiţi... Dacă-i 
cinstit, apoi fii sigur că ori nu-şi cunoaşte meseria, ori e un 
vântură-lume, un palavragiu... un dobitoc. Să mă ferească 
Dumnezeu... Unul cinstit nu fură azi, nu fură mâine, dar în 
schimb când te atinge o dată, rămâi cu gura căscată... Nu, draguto, 
să ne izbăvească Dumnezeu de cinstitii ăştia... 

Bukin se gândi putin, apoi spuse: 

— Cinci insi s-au prezentat, şi toţi au fost ca ăsta... N-am noroc 
şi pace! Mă tem că am să fiu nevoit să-l chem înapoi tot pe cel 
vechi... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 38, 21 
septembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg. Publicăm acest text. 


După reprezentatia dată în beneficiul 
tragedianului 


SCENETĂ 


Tragedianul Unîlov!* şi „părintele mărinimos” Tigrov sedeau la 
o masă in camera 37 a hotelului ,,Venetia” şi culegeau roadele 
reprezentatie1. Dinaintea lor aveau votcă, vin negru cam prost, o 
Jumătate de sticlă de coniac şi sardele. Tigrov, un omulet grăsuliu, 
plin de coşuri, se uita la carafă şi tăcea posomorât. În schimb, 
Unilov era înflăcărat nevoie mare. Cu un teanc de bancnote într-o 
mână, iar în cealaltă cu un creion, se frământa pe scaun, de parcă 
ar fi stat pe ace, şi îşi vărsa näduful. 

— Ceea ce mă mângâie şi mă imbarbateaza, Maxime, spunea el, 
e faptul că tineretul mă iubeşte. Uită-te la puştii ăştia de la liceu şi 
gimnaziu. Or fi ei mici de-o schioapa, dar sunt spectatori de 
nădejde! Stau la galerie, diavolu, la cucurigu, plătesc treizeci de 
copeici, dar numai pe ei îi auzi, pe gândacii ăştia. Sunt cei mai 
straşnici critici şi judecători! Il vezi pe câte unul, cât o vrabie, mic 
de poate să se plimbe în picioare pe sub masă, dar când îi priveşti 
mutrişoara — parcă-i Dobroliubov. Cum mă mai strigau ieri! U-ni- 
lov! U-ni-lov! Ce să-ţi spun, dragă, nu mă aşteptam. De 
şaisprezece ori m-au chemat la rampă! Si nici ce am „ampoşat "1% 
nu-i rău: o sută douăzeci şi trei de ruble şi treizeci de copeici! Hai 
să bem! 


— Ascultă Vasecika... Uite ce vream să-ţi spun... începu să 
bolboroseasca Tigrov, clipind sfios, fă-mi şi mie un bine: dă-mi 
douăzeci de taleri. Trebuie să plec la Ielet. A murit un unchi de al 
meu. Poate că mi-a rămas ceva de pe urma lui. Dacă nu-mi dai, mă 
voi vedea nevoit s-o întind pe jos. Spune, îmi dai? 

— Hm... Parcă văd că nu mi-i mai dai înapoi! 

—Nu tii dau înapoi, Vasecika... ofta „părintele 
mărinimos”. De unde să-i iau? Iti cer să-mi dai asa... din 
prietenie. 

— Stai un pic, Maxime, poate nu-mi ajung nici mie. Trebuie să 
fac nişte cumpărături şi să-mi comand câte ceva. Hai să facem o 
socoteală. 

Unilov trage spre el hârtia în care fusese învelită sticla cu coniac 
ŞI începe să scrie. 

— Tie douăzeci, surorii mele douăzeci şi cinci... Biata femeie, 
de trei ani de zile mă roagă să-i trimit ceva. Trebuie să-i trimit 
neapărat! E aşa de drăguță... de buna. Un costum de haine pentru 
mine, că am mare nevoie — treizeci de ruble. Pentru cameră şi 
masă mai aştept, o să am tot timpul să plătesc. Vreo trei funturi de 
tutun... ghete. Şi mai ce? Să scot de la amanet fracul... ceasul. Să- 
ti cumpăr şi tie o căciulă nouă, cu asta arăţi ca dracu’... Mi-e si 
ruşine să ies cu tine pe stradă. Stai, ce să mai iau? 

— Cumpără un revolver pentru „Luminile rătăcitoare”. Al 
nostru nu trage. 

— Da, aşa-i. Nemernicul de impresar n-ar cumpăra unul pentru 
nimic în lume. Nu vrea să ştie nimic de recuzită, antihristul ăsta. 
Prin urmare, vreo şase-şapte ruble pentru revolver. Altceva? 

— Du-te la baie şi spală-te cu săpun. 

— Baia, săpunul şi celelalte — o rublă. 

— Pe aici se tot plimbă un tătar care vinde o vulpe foarte frumos 
împăiată. Ar trebui s-o cumperi! 

— Ce să fac cu vulpea? 

— Aşa. S-o pui pe masă. Dimineaţa, cand te trezeşti, arunci o 
privire prin odaie, vezi că ai o dihanie pe masă şi... şi simţi 
bucurie în suflet! 


— Asta-i lux! Mai bine-mi cumpăr o tabacheră noua. Să ştu că, 
în general, ar trebui să-mi completez garderoba. N-ar strica să-mi 
cumpăr câteva cămăşi cu gulere tari — gulerele tari sunt acuma la 
modă. A, da! Cât p-aci era să uit. O jiletcă de pichet! 

— Neapărat! În piesele lui Krilov nu-i chip să apari fără jiletcă 
de pichet. Ghete cu nasturi... un baston. Spălătoreasa ai s-o 
platesti? 

— Nu, mai aştept. Îmi trebuie mănuşi albe, negre şi de culoare. 
Si mai ce? Bicarbonat şi sare de lămâie. Vreo trei doze de unt de 
ricin... hârtie, plicuri. Altceva? 

Unilov şi Tigrov isi ridicară privirea în tavan, isi incretira 
fruntile şi începură să se gândească. 

— Praf insecticid! îşi aduse aminte Unilov. Nu mai poţi trăi din 
cauza „pieilor roşii”. Mai ce? Doamne, un palton! Principalul îl şi 
uitasem, Maxime! Ce m-aş face iarna fără palton? Scriu patruzeci. 
Dar... nu-mi ajunge! Ar trebui să-l laşi în plata Domnului pe 
unchiul tău, Maxime! 

— Nu pot. E singura mea rudă, cum să-l las în plata Domnului! 
Sunt sigur că a rămas ceva de pe urma lui. 

— Ce să fi rămas? Vreo lulea de spumă de mare, vreun portret 
al mătuşii? Lasă, zău aşa! 

— Nu înţeleg ego... ego... egoisticismul ăsta al tău. 
Vasecika! protestă Tigrov, clipind des. Dacă as avea eu bani, crezi 
că mi-ar părea rău de ei? O sută... trei sute... o mie... 1a cat vrei! 
Îmi rămăseseră de pe urma părinţilor zece mii de ruble. Toate le- 
am împărțit actorilor!... 

— Bine, bine, ia-ti cele douăzeci de ruble şi gata. 

— Mersi. Dar buzunarele mi-s găurite, n-am unde să le pun. E 
cinci trecute, ar fi timpul să mă duc la gară. 

Tigrov se sculă cu greu în picioare şi începu să-şi îndese trupul 
lui rotund ca o minge într-un palton mic, strâmt. 

— Să nu spui alor noştri că am plecat, Vasecika,se rugă 
el. Nemernicul nostru ar face scandal, dacă ar afla că hpsesc fără 
voia lui. N-au decât să creadă că sunt beat mort. Ar trebui să mă 
insotesti la gară, Vasecika, altfel te pomenesti că pe drum intru în 


vreun birt şi beau toţi talerii tăi. Îmi cunoşti doar slăbiciunea! 
Insoteste-ma, dragul meu! 

— Bine. 

Actorii se îmbracă şi ies în stradă. 

— Ce să-mi mai cumpăr? mormăie Unilov, uitându-se din mers 
la vitrinele magazinelor şi dughenelor. Ia priveşte, Maxime, ce 
şuncă minunată! Dacă s-ar fi vândut ieri toate locurile, as fi 
cumpărat-o, zău, să mă bată Dumnezeu. Si ştii de ce nu s-au 
vândut toate locurile? Fiindcă a fost nuntă la negustorul 
Ciudakov!”!. Toţi plutocratii s-au dus acolo. Tocmai acu’ li s-a 
facut impielitatilor de însurătoare! Uită-te la jobenul din vitrina de 
colo! Să-l cumpăr? Dar ducă-se naibii, la urma urmei! 

Sosind la gară, prietenii se instalară la restaurantul de clasa întâi 
ŞI îşi aprinseră țigări de foi. 

— Fi drace, se încruntă Unilov, mi-a venit poftă să beau ceva. 
Hai să bem o bere! Chelner, bere! Nu s-a dat încă primul semnal 
de clopot, aşa că n-ai de ce să te gräbesti. Și să nu stai mult la 
lelet, grasule. Ia de la unchi-tu, răposatul, cât poţi mai mult şi vino 
înapoi. Însă... Hei chelner! Nu mai trebuie bere! Dă-ne o sticlă de 
, Nuits!” Bem de despărțire un vin negru... şi apoi, pleacă 
sănătos. 

O jumătate de oră mai târziu, actorii isprăveau a doua sticlă. 
Proptindu-şi capul infierbantat în pumni, Unilov privea cu ochi 
drăgăstoşi obrazul rotofei al lui Tigrov şi balbaia: 

— Cea mai mare pacoste în lumea noastră este im-impre... s-s- 
sa-rull... Numai când artiştii vor sta solid pe picioare, numai când 
se vor tine în meseria lor de prrin... prrincipii colective... 

— Cu cotă parte. 

— Da, cu cotă parte. Prrost mai e vinul. Uite ce e, hai să bem un 
vin de Rhin! 

— Vasecika... al doilea semnal de clopot. 

— Dă-l naibii. Ai să pleci cu trenul de noapte, iar acum am să- 
ti... lamuresc totul. Chelner, o sticlă de vin de Rhin! Im- 
impresarul... vede în artist un obiect... carne de tun. E un chiabur. 
Nu poate să-l înţeleagă pe artist. Să te luăm, bunăoară, pe tine. Eşti 


un om fără talent, dar... eşti un actor util. Trebuie să fu prețuit. 
Stai, mai las-o cu pupăturile, mă simt prost. Pentru ce crezi că te 
iubesc eu pe tine? Pentru sufletul tău... pentru inima ta cu 
adevărat artistică. Mâine iti comand un costum de haine! Totu-i 
pentru tine. Iti cumpăr şi vulpea. Lasă-mă să-ţi strâng mâna! 

Trecu un ceas. Artiştii tot mai şedeau la taifas. 

— Numai să dea Dumnezeu să mă pun pe picioare cum trebuic, 
spunea Unilov, şi vei vedea... Am să le arăt atunci ce înseamnă 
scena! Ai să primeşti de la mine două sute de ruble pe lună... Să 
am numai pentru început o mie de ruble... să-mi închiriez un 
teatru de vară... Ascultă, ce-ar fi să mâncăm ceva? Vrei să 
mănânci? Spune sincer... Vrei? Chelner, o pereche de becatine 
fripte, din cele mari! 

— Acum nu avem becatine, spuse chelnerul. 

— Drăcia dr-r-acului, n-aveţi niciodată nimic! Dacă-i aşa, 
dobitocule da-ne... ce vânat aveţi voi pe acolo? Dă-l tot! S-au 
obişnuit, nemernicii, să le servească negustorilor fel de fel de 
porcarii şi îşi închipuie că şi un artist poate să mănânce porcării! 
Adu totul încoa”! Serveşte şi lichioruri! Vrei ţigări de foi, 
Maxime? Să ne aduci şi ţigări de foi. 

Putin mai târziu, comicul Dudkin se aşeză şi el la masa 
prietenilor. 

— Ati găsit şi voi unde sa beti! se miră Dudkin. Hai la 
„Bellevue”. Toţi ai nostri sunt acum acolo... 

— Socoteala! striga Unilov. 

— Treizeci şi şase de ruble şi douăzeci de copeici... 

— Ţine... fără rest! Hai să mergem, Maxime! Lasă-l în plata 
Domnului pe unchiul! Sărmanul Yorick!”” — n-are decât să rămână 
fără moştenitori! Dă-mi incoa’ cele douăzeci de ruble! Ai să pleci 
mâine! 

La „Bellevue”, prietenii cerură stridu şi vin de Rhin. 

— Am să-ţi cumpăr mâine şi ghete, spuse Unilov umplându-i lui 
Tigrov paharul. Bea! Cui i-e dragă arta, acela... Pentru artă! 

Fură aduse pe tapet arta, sistemul de cotă parte, buna înţelegere 
între toţi, spiritul de colectiv şi de solidaritate şi celelalte idealuri 


dragi actorilor... Călătoria la Ielet, cumpărarea ceaiului, tutunului 
si a îmbrăcăminţii, răscumpărarea lucrurilor zälogite şi plata 
datoriilor rămaseră de la sine pe seama unui viitor îndepărtat... 


foarte îndepărtat. Socoteala de la ,,Bellevue” înghiți întreaga sumă 
încasată. 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 261, 23 
septembrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnatä: A. Cehonte. Publicăm acest 
text. 


Cultură generală 


ULTIMELE DESCOPERIRI ALE ȘTIINȚEI DENTARE 


— N-am avut noroc in ce priveşte dentistica, Osip Frantici! se 
plângea un omulet mărunt, cu burta supta, paltonul ieşit de soare, 
ghetele peticite şi mustata căruntă parcă jumulita, privind la un 
coleg al său, un neamt gros şi gras, cu un palton scump, nou-nout, 
si o havană în gură. N-am avut noroc şi pace! Dracu” ştie de ce! 
Sau fiindcă în ziua de astăzi sunt mai multi dentişti decât dinţi... 
sau fiindcă n-am talent adevărat, cine ştie! E greu să înţelegi 
soarta. Bunăoară dumneata: deşi am absolvit împreună şcoala 
Judeţeană, am lucrat împreună la evreul Bercu Schwacher... ce 
deosebire... dumneata ai două case şi o vilă, te plimbi în trăsură, 
pe când eu, precum vezi, sunt gol puşcă şi n-am nicio letcaie. 
Spune-mi, de ce o fi aşa? 

Neamtul Osip Frantici a urmat şcoala judeţeană şi e prost ca un 
gânsac, dar grăsimea, îmbuibarea şi casele sale îi dau o mare doză 
de încredere în sine. Socoteşte un drept al lui inalienabil să 
vorbească cu greutate, să filozofeze şi să rostească maxime. 

— Toată nenorocirea stă in noi înşine, ofta el din greu, drept 
răspuns la tânguirile colegului. Tu singur eşti vinovat, Piotr Ilici! 
Nu te supăra, dar am spus şi voi spune mereu că ceea ce ne 
nenoroceste pe noi, specialiştii, e lipsa de cultură generală. Ne-am 
înfundat până la urechi în specialitatea noastră, fără să ne mai 


sinchisim de nimic altceva. E rău, dragul meu! Foarte rău! Crezi 
că, din moment ce ai învăţat să scoţi măsele, poți să aduci folos 
societății? Nu, dragă, cu concepţii atât de strâmte, atât de 
unilaterale, n-ai să ajungi departe... Nu-u, în niciun caz. Trebuie 
să ai şi cultură generală! 

— Dar ce-i cultura generală? întrebă sfios Piotr Ilici. 

Neamtul nu găsi un răspuns potrivit şi începu să îndruge prostii, 
dar, ceva mai târziu, după ce mai bău puţin vin, se simţi mai la 
largul lui şi îi lămuri colegului său rus ce înţelegea el prin „cultură 
generală”. Nu 1-o lămuri de-a dreptul, ci pe ocolite, vorbind despre 
altele. 

— Lucrul cel mai important în meseria noastră e o locuinţă 
frumos instalată, spuse el. Clienţii nu te judecă decât după felul 
cum esti instalat. Dacă intrarea ţi-e murdară, odăile strâmte şi 
mobilierul sărăcăcios, înseamnă că eşti sărac, iar dacă eşti sărac, 
înseamnă că nimeni nu se tratează la tine. Nu-i aşa? De ce să mă 
duc eu să mă tratez la tine, dacă nu se tratează nimeni? Mai bine 
mă duc la unul care are clientelă mare! Dar 1a cumpara-ti mobilă 
de catifea, ia instaleaza-ti peste tot sonerii electrice: lumea va 
spune că ai clientelă mare şi multă experienţă. Şi nu e mare lucru 
să-ţi faci rost de o locuinţă elegantă si de un mobilier frumos. În 
ziua de azi, negustorii de mobile au cam dat de greutăți şi şi-au 
mai pierdut din ifose. Iti fac credit pentru cât vrei, chiar şi pentru o 
sută de miu de ruble, mai ales daca sub socoteala lor iscälesti: 
„doctor cutare”. Trebuie să te şi îmbraci cumsecade. Pacienţii 
judecă astfel: dacă eşti jerpelit şi prost instalat, multumeste-te şi cu 
o rublă, iar dacă porți ochelari cu ramă de aur, lant gros de aur si 
în jurul tău e numai catifea, le e ruşine să dea o rublă, dau cinci 
sau zece. Nu-l aşa? 

— Aşa-l... se-nvoi Piotr Ilici. Mărturisesc că la început îmi 
făcusem rost de mobilier. Aveam de toate: şi feţe de masă de 
catifea, şi reviste în sala de aşteptare, chiar şi un portret al lui 
Beethoven lângă oglindă, dar... dracu” ştie! Parcă mi s-a întunecat 
mintea. Când mă plimbam prin apartamentul meu luxos, parcă îmi 
era ruşine de ceva! Ca şi cum as fi nimerit în locuinţa altuia sau ca 


si cum lucrurile acelea ar fi fost de furat. Simteam că nu pot! Nu 
ştiu să stau într-un fotoliu de catifea — şi basta! Mai era şi nevastă- 
mea... O femeie simplă, care nu voia cu niciun chip să înveţe cum 
trebuie păstrată o locuinţă. Ba făcea să miroasă toată casa a ciorbă 
de varză sau a gâscă friptă, ba curăța cu cărămidă candelabrele, ba 
se apuca să spele pe jos în sala de aşteptare, de fata cu clienţii... 
Era o harababură!... Crede-ma, când s-a vândut mobilierul la 
licitaţie, m-am simţit parcă alt om. 

— Înseamnă că nu eşti obişnuit cu o viaţă civilizată... Ei bine, 
trebuie să te obisnuiesti! Apoi, afară de mobilier, mai trebuie o 
firma. Cu cât omul e mai mărunt, cu atât firma trebuie să fie mai 
mare. Nu-i aşa? Firma trebuie să fie uriaşă, să se vadă şi afară din 
oraş. Când te apropii de Petersburg sau de Moscova, înainte de a 
zări clopotnitele bisericilor, vezi firmele dentistilor. Si acolo, 
dragul meu, dentiştii nu-s ca tine şi ca mine. Apoi, pe firmă 
trebuie să fie pictate cercuri de aur şi argint, pentru ca publicul să 
creadă ca ai medalii: să vezi ce stimă o să-ţi arate! Afară de asta, e 
nevoie şi de reclamă. Vinde-ti ultima pereche de pantaloni, dar dă 
un anunţ la gazetă. Publică-l zilnic în toate ziarele. Daca ti se pare 
că un anunţ simplu nu-i de ajuns, dă-l cu chichite: pune să se 
tipărească anunţul cu capul în jos, comanda-ti un clişeu „cu dinți” 
si „fără dinţi”, roagă publicul să nu te confunde cu alti dentişti, 
publică prin ziare că te-ai întors din străinătate, că tratezi gratuit 
săracii şi elevii... Trebuie de asemenea să pui anunţuri la gară şi 
prin restaurante... Sunt multe mijloace! 

— Aşa-i! ofta Piotr Ilici. 

— Mulţi spun că felul de a te purta cu clientela n-are 
importanţă... Ba are! Trebuie să ştii cum să te porţi... Cu toate ca 
în ziua de azi clientela e citită, rămâne totuşi sălbatică, absurdă. 
Nu ştie singură ce vrea şi e foarte greu să-i prinzi gusturile. Poti să 
fii de zece ori profesor, daca nu ştii cum s-o iei, o să se ducă mai 
curând la un veterinar decât la tine... Să zicem că vine la mine o 
cucoană cu o măsea bolnavă. Pot s-o primesc fără chichite? 
Nicidecum! Mă incrunt din capul locului, ca un savant, şi îi arăt cu 
un gest scaunul, fără să scot o vorbă, adică: învățații n-au timp să 


stea de vorbă. Iar scaunul e şi el cu chichite! Apăs pe o pedală şi 
cucoana când se ridică în sus, când se lasă în jos. Apoi încep să 
scotocesc prin măseaua bolnavă. Cu măseaua nu-i nimic grav, 
trebuie scoasă şi atâta tot, dar trebuie să scotoceşti îndelung, 
tacticos... să-i bagi de vreo zece ori oglinda în gură, fiindcă tare le 
mai place cucoanelor să te ocupi pe îndelete de bolile lor. Cucoana 
tipa, iar dumneata spui: „Doamnă! datoria mea e să uşurez 
suferințele dumneavoastră groaznice, de aceea vă rog să-mi 
acordati toată încrederea”, şi asta o spui cu un aer maiestuos, pe un 
ton tragic... lar pe masa dinaintea cucoanei sunt aşezate fălci, 
cranii, diferite oase, fel de fel de instrumente, borcane cu capete de 
mort — numai lucruri înfricoşătoare, misterioase. Eu însumi port 
un halat negru, de parcă aş fi un inchizitor. Tot aici, lângă fotoliu, 
e maşina pentru gazul ilariant. Nu folosesc niciodată maşina, 
totuşi ea arată înfricoşător! Dintii îi scot cu un cleşte uriaş. In 
general, cu cât instrumentul e mai mare şi mai impresionant, cu 
atât e mai bine. Trag repede, fără ezitare. 

— Știu şi eu să trag, Osip Frantici, dar dracu” ştie ce-i cu mine! 
Când fac o extracţie, cum încep să trag măseaua, incolteste în 
mine gândul: te pomenesti că n-o scot sau că o rup? $i cum imi 
trece prin minte acest gând, începe să-mi tremure mâna. De fiecare 
dată mi se întâmplă la fel! 

— Dacă măseaua se rupe nu-i vina ta. 

— Asta-1 cam aşa, totuşi... E jale dacă n-ai puţină îndrăzneală. 
Nu-i nimic mai rău decât să n-ai încredere în tine, sau să te 
îndoieşti mereu. Să vezi ce mi s-a întâmplat odată: apuc o măsea 
cu cleştele, trag... trag şi deodată simt că trag de prea mult timp. 
Ar fi trebuit să fi ieşit de mult—şi eu încă mai trăgeam. Am 
înmărmurit de spaimă! Trebuia s-o las şi să încep de la capăt, dar 
cu îi dădeam înainte cu trasul... mă zăpăcisem! Bolnavul a înţeles 
după mutra mea că nu eram sigur pe mine, că mă indoiam; a sărit 
ca ars şi, de durere şi de mânie, a dat în mine cu scăunelul! Altă 
dată, tot aşa m-am zăpăcit şi, în locul unui dinte bolnav, am scos 
unul sănătos. 


— Astea-s fleacuri, se întâmplă oricui. Tot trăgând dinţii 
sănătoşi, ajungi şi la cel bolnav! Dar ai dreptate, dacă n-ai 
îndrăzneală, nu faci nimic. Un om învăţat trebuie să se comporte 
ca un învăţat. Clienţii doar nu ştiu că tu şi cu mine n-am fost la 
universitate. Pentru ei, toţi sunt doctori. $i Botkin!” e doctor, şi eu 
sunt doctor, şi tu esti doctor. De aceea trebuie să te şi porți ca un 
doctor. Pentru a părea cât mai savant şi a arunca praf în ochi, 
scoate o broşurică „despre întreţinerea dinților”. Dacă nu ştii s-o 
scrii singur, comand-o unui student. Pentru zece ruble iti scrie şi o 
prefaţă, iti tranteste şi câteva citate din autori francezi... Eu am 
scos până acum trei broşuri. Si mai ştii ceva? Inventează un praf 
de dinţi. Comanda-ti nişte cutiute cu efigia ta, toarnă în ele ce vrei, 
închide-le ermetic şi dă-le drumul: „Preţul două ruble, feriti-va de 
imitații”. Născoceşte şi un elixir. Toarna ceva care să miroasă şi să 
piste — şi gata elixirul. Nu fixa preţuri rotunde, ci aşa: nr. 1 costa 
şaptezeci şi şapte copeici, nr. 2 optzeci şi două copeici ş.a.m.d. 
Asta face impresie. Vinde perii de dinți cu efigia ta, cu o rubla 
bucata. Ai văzut periile mele? 

Piotr Ilici se scărpină nervos la ceafă şi tulburat începu să se 
plimbe în jurul neamtului... 

— Ja te uită, domnule! se minună el gesticulând. Vasăzică asa 
stau lucrurile? Atât că eu nu mă pricep, nu pot! Nu că aş considera 
asta şarlatanie sau cotcarie, dar nu pot, nu-i de mine! De o sută de 
ori am încercat, şi n-am facut nici pe dracu”. Rezultatul? 
Dumneata eşti satul, bine îmbrăcat, ai case, iar eu... dă lumea în 
mine cu scăunaşul! Da, într-adevăr, e rău fără cultură generală! 
Bine ai spus, Osip Frantici! E chiar foarte rau! 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 268, 30 
septembrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest 
text. 


Doi ziarişti 


POVESTIRE DE NECREZUT 


Ribkin!”*, colaborator la ziarul „Vă râd în nas”, om läbärtat, 
năpădit de o grăsime bolnăvicioasă si cu fata pământie, stătea în 
picioare în mijlocul camerei sale mobilate şi se uita lung în tavan, 
la cârligul de care era atârnată lampa. În mână avea o frânghie. 

„Mă tine sau nu mă tine? se întreba el. Te pomenesti că iese din 
tavan, şi-mi mai cade lampa în cap... Blestemată viata! Nici să te 
spânzuri ca lumea nu poţi!” 

Nu ştiu unde ar fi ajuns cu cugetările acest disperat, dacă nu s-ar 
fi deschis uşa şi n-ar fi intrat în odaie Sliopkin!”, prietenul lui, 
colaborator la ziarul „„luda trădătorul”, un om vioi, vesel, 
trandafiriu la fata. 

— Buna ziua, Vasea! începu el aşezându-se pe un scaun. Am 
venit să te iau... Hai să mergem! În cartierul Viborg a avut loc o 
tentativă de omor — de vreo treizeci de rânduri... Un ticălos care a 
înjunghiat pe cineva, dar se vede treaba că numai pe jumătate. Nu 
putea, nemernicul, să-l înjunghie ca lumea, măcar de vreo sută de 
rânduri!... Mă gândesc deseori la un lucru, frate dragă, şi chiar as 
vrea să scriu despre asta: dacă lumea ar fi omenoasă şi ar şti cât ne 
este nouă de foame, s-ar spânzura, ar incendia şi s-ar judeca de o 
sută de ori mai mult. Hei! Dar ce-i asta? întrebă el nedumerit, 
zărind frânghia. Nu cumva ai de gând să te spânzuri? 


— Ba da, dragul meu... oftă Ribkin. S-a isprăvit... rămâi cu 
bine! M-am săturat de viaţă! E timpul... 

— Ce-i tampenia asta? Şi de ce, mă rog, te-ai săturat de viata? 

— Aşa, de multe... Pretutindeni e numai negură, nesiguranţă... 
necunoscut... N-ai despre ce să scri... Ai putea să te spanzuri de 
zece ori, numai la gândul că în jur toţi se mănâncă între ei, se 
jefuiesc, se îneacă unul pe altul, se scuipă în obraz, şi totuşi n-ai 
despre ce să scrii! Viaţa clocoteşte, fierbe, vuieşte şi n-ai despre ce 
scrie! E un fel de dualism blestemat... 

— Cum poţi să spui una ca asta? Zece mâini să ai, şi se găseşte 
de lucru pentru toate zece. 

— Nu, n-ai despre ce să scrii! S-a zis cu viata! Spune si tu, 
despre ce să scriu? Despre casieri s-a scris, despre farmacişti la 
fel, despre problema orientală idem... şi chiar atât de mult, încât 
au încurcat-o, de nu mai poţi înţelege o iotă din toată polologhia 
asta. S-a scris despre lhpsa de credinţă, despre soacre, despre 
jubilee, despre incendii, despre palariutele cucoanelor, despre 
decăderea moravurilor, despre Zucchi!%... S-a luat pe rand tot ce 
se întâmplă in univers, n-a mai rămas nimic. Vorbeai de un omor: 
a fost înjunghiat un om... Mare scofală! Eu am aflat de un omor 
mai grav: victima a fost în acelaşi timp spanzurata, înjunghiată, 
stropită cu gaz şi arsă, da, toate astea laolaltă; şi totuşi tac. Ce-mi 
pasă? Asemenea lucruri s-au mai văzut şi nu-i nimic extraordinar 
în ele. Să admitem că ai furat două sute de mii de ruble, sau că ai 
dat foc lui Nevski Prospekt din amândouă capetele deodată. Ei şi? 
Toate sunt lucruri obişnuite, despre care s-a mai scris. Rămâi deci 
cu bine! 

— Nu te înţeleg! Sunt atâtea probleme... o varietate atât de 
mare de cazuri! E de ajuns să arunci cu o piatră într-un câine, ca să 
dai de o problemă sau de un caz. 

— Nici problemele, nici cazurile nu fac cât o ceapă degerata... 
Bunăoară eu: mă spânzur... După părerea ta, e o problemă, un caz, 
iar după a mea asta nu reprezintă decât cinci rânduri cu litere 
mărunte, şi atâta tot. Nici n-ai de ce să le scrii. Oamenii au crăpat, 
crapă şi vor crăpa — nu-i nimic nou în asta... Prea e monotonă 


toată această variaţie, acest clocot, acest vuiet continuu... ti se 
face greață să mai scrii, ba te apucă şi mila de cititor: de ce să-l 
intristezi, sărmanul? 

Ribkin oftă, clătină din cap şi zâmbi cu amărăciune. 

— Doar dacă, spuse el, s-ar întâmpla ceva deosebit, ceva, cum 
să-ți spun... nemaipomenit, din cale afară de josnic, vreo ticăloşie 
cum nu s-a mai văzut, care şi pe draci să-i bage în sperieti, asta da! 
Atunci aş prinde viata! Dacă, bunăoară, pământul ar trece prin 
coada unei comete, dacă Bismark s-ar face mahomedan, sau turcii 
ar lua cu asalt Kaluga... ori dacă Notovici ar fi ridicat la rangul de 
consilier intim... într-un cuvânt, dacă s-ar întâmpla ceva 
răsunător, înnebunitor — of, ce viaţă aş mai prinde atunci! 

— Iti place să vezi departe, dar încearcă să te multumesti cu mai 
puţin. Cercetează cu luare aminte un firicel de iarbă, un grăunte de 
nisip, o găoace cât de mică... peste tot e viaţă, dramă, tragedie! În 
fiecare surcea. În fiecare porc e o dramă! 

— Norocul tău e că ai o fire care-ţi îngăduie să scrii şi despre o 
găoace de ou, dar eu... nu pot! 

— De ce nu?îi întoarse vorba Sliopkin. De ce sa nu te 
intereseze o găoace de ou? Câte probleme nu ridică! În primul 
rând, când vezi înaintea ta o găoace goală, te cuprinde indignarea, 
te simţi revoltat!! Oul ursit de natură să zămislească viaţă... 
înţelegi! Viaţă! O viaţă, care la rândul ei ar fi dat viaţă unei 
generaţii întregi, iar generaţia aceasta, miilor de generaţii viitoare. 
Ei bine, acest ou a fost mâncat, a căzut jertfă lăcomiei, unui 
capriciu! Ar fi dat poate o găină, găina ar fi ouat în tot decursul 
Vieţii ei mii de ouă... — iată înfăţişată ca in palmă subminarea 
sistemului economic, frustrarea viitorului! Pe de altă parte însă, 
privind o găoace goală, te bucuri: dacă oul a fost mâncat, 
înseamnă că în Rusia lumea se hrăneşte bine... În al treilea rând, 
te gândeşti că pământul se îngraşă cu coajă de ouă, aşa că-l 
sfătuieşti pe cititor să nu nesocotească deşeurile. În al patrulea 
rând, un ou golit te face să meditezi la caracterul trecător a tot ce 
este pământesc: trăia — şi nu mai e! În al cincilea rând... Dar ce să 
mai număr? Ai material pentru o sută de ziare! 


— Nu, n-aş putea! Apoi am şi pierdut încrederea în mine, m-a 
cuprins melancolia... Ducă-se dracului toate! 

Ribkin se urcă pe un scaunas şi agata franghia de cârlig. 

— Rău faci, zău că faci räu! cäuta să-l convingă 
Sliopkin. Gândeşte-te: sunt la noi vreo douăzeci de ziare şi toate-s 
pline. Înseamnă că ai despre ce scrie! Chiar şi ziarele de provincie 
sunt pline! 

— Nu... consilierii municipali care dorm în şedinţă, 
casierii... începu să mormäie Ribkin, ca şi cum ar fi căutat ceva de 
ce să se agate în ultimul moment, banca nobilimu, sistemul de 
evidență a populaţiei... desfiinţarea rangurilor în administraţia 
civilă, Rumelia... Dă-le naibu! 

— Bine, fă cum vrel... 

Ribkin îşi petrecu latul după gât şi se spânzură cu multă plăcere. 
Sliopkin se aşeză la masă şi în câteva clipe scrise o notita despre 
sinuciderea lui Ribkin, necrologul lui, o casetă cu privire la desele 
sinucideri, un articol de fond despre înăsprirea pedepselor pentru 
sinucigaşi şi încă vreo câteva articole pe aceeaşi temă. Când sfârşi, 
puse hârtiile în buzunar şi alergă vesel la redacție, unde-l aşteptau 
răsplata, gloria şi cititorii. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1885, Nr. 40, 5 octombrie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 


Psihopatii 


SCENETĂ 


Consilierul titular Semion Alexeevici Nianin!”’, care a făcut pe 
timpuri slujbă la unul dintre tribunalele comerciale din provincie, 
si fiul său Grişa, locotenent în retragere — un om şters, care trăieşte 
pe spinarea tăticului şi a mămichii, iau prânzul într-una dintre 
odaitele lor. Grişa goleşte, ca de obicei, un paharut după altul şi 
vorbeşte intruna; tăticul, palid, veşnic speriat şi mirat, aruncă 
priviri sfioase asupra fiului său şi simte că-l încearcă un sentiment 
nelămurit, vecin cu spaima. 

— Bulgaria şi Rumelia sunt floare la ureche, spune Grisa, 
scobindu-se cu înverşunare în dinţi cu furculita. Astea-s fleacuri, 
prostii! Dar să citeşti ce se întâmplă în Grecia şi în Serbia, şi ce se 
vorbeşte în Anglia! Grecia şi Serbia o să se răscoale, Turcia la 
fel... Anglia o să ia partea Turciei. 

— Nici Franţa n-o să rabde... îşi dă, cam nehotărât, cu părerea 
Nianin. 

— Doamne, iar au început cu politica! tuseste în odaia vecină 
chiriaşul Feodor Feodorovici. De ar avea măcar milă de un 
bolnav! 

— Da, nici Franţa n-o să rabde, se învoieşte Grisa, fără să ia în 
seamă tusea lui Feodor Feodorovici. Franţa, frate... frantujii ăştia 
ştiu ce vor! Atâta aşteaptă e1, să-i vină de hac lui Bismark şi să-i 


pună praf de spânz în tutun! Şi dacă se mişcă frantuzul, apoi nici 
neamtul n-o să stea cu mâinile în sân —comen zi her!*, Ivan 
Andreici — Ș$prehenzideici... Ho-ho-ho! După nemți o să vină 
Austria, apoi Ungaria, şi te pomeneşti că începe şi Spania, din 
pricina insulelor Caroline... China cu  Tonkinul, apoi 
Afganistanul... şi porneşte harababura! O să se încingă ceva, cum 
nici prin minte nu-ţi trece! Ai să-mi pomenesti vorba! Nici n-ai sa 
ştii ce să mai ZICI... 

Bătrânul Nianin, ipohondru şi prăpăstios din fire, uită să mai 
mănânce şi se face şi mai galben la faţă. Grişa încetează şi el să 
mănânce. Amândoi — şi tatăl şi fiul — sunt laşi şi mistici; sufletele 
amândurora sunt stăpânite de un fel de teamă nelămurită, fără rost, 
care pluteşte anarhic prin spaţiu şi timp: se va întâmpla ceva!!! 
Dar ce anume se va întâmpla, unde şi când, aceasta n-o ştie nici 
tatăl, nici fiul. Bătrânul se lasă, ca de obicei, pradă fricii fara să 
rostească un cuvânt, pe când Grişa nu poate să nu-şi facă sânge 
rău şi lui şi tatălui, dând drumul la un adevărat potop de vorbe; şi 
nu se linişteşte, până când, în cele din urmă, nu se sperie şi el de-a 
binelea. 

— Ai să vezi! urmează dânsul. Nici n-ai să apuci bine să zici 
pâs, şi în Europa totul se va întoarce cu fundul în sus. Atunci să te 
văd pe unde o să scoţi cămaşa! E drept că tie totuna iti e, in ce te 
priveşte ce-ai avut şi ce-ai pierdut, dar mie o să mi se spună: 
poftim la război! De altfel, puţin îmi pasă... mă duc cu plăcere. 

După ce s-a speriat şi pe el şi pe tatăl său cu politica, Grişa 
începe să vorbească despre holeră. 

— Atunci, frate dragă, n-au să mai stea să vadă dacă eşti viu sau 
mort, ci or să te încarce de-a dreptul în căruţă şi — haide! Or să te 
scoată din oraş! N-ai decât să stai acolo cu morţii! N-o să aibă 
nimeni timp să cerceteze dacă eşti numai bolnav sau dacă ai şi 
murit! 

— Doamne! tuseste dincolo de perete Feodor Feodorovici. Nu le 
ajunge că au făcut o fumäraie de te îneacă tusea, şi că au stricat 
aerul cu rachiul lor, acum vor să mă dea gata şi cu pălăvrăgeala. 


— Și de ce, dă-mi voie să te întreb, nu-ți place discuţia 
noastră? întreabă Grişa, ridicând glasul. 

— Nu-mi place ignoranta... Mi-e sila. 

— N-ai decât să nu asculti dacă ţi-e sila... Asa-1, tată dragă, 
multe or să se întâmple! Ai să rămâi uluit, dar va fi prea târziu. 
Mai sunt apoi şi furturile la bănci, la zemstvă... Mereu auzi că s-a 
furat, aici un milion, dincolo o sută de mii, în alt loc o mie... şi 
aşa mai departe!... Nu-i zi să n-o şteargă vreun casier. 

— Ei şi ce-i cu asta? 

— Cum, ce-l cu asta? Te trezesti într-o bună dimineaţă, te uiţi pe 
fereastră şi vezi că nu mai ai nimic în curte; ti s-a furat totul. Te 
uiţi mai bine, şi vezi că pe stradă aleargă numai casieri... Când 
vrei să te îmbraci, nu-ţi mai găseşti nădragii, ti i-a furat! Aşa-i că 
atunci n-ai să mai zici — ce-i cu asta? 

În cele din urmă, Grişa îşi aduce aminte de procesul lui 
Mironovici. 

— Nici să nu te gândeşti, nici să nu visezi la aşa ceva! spune el 
tatălui. Procesul ăsta n-o să se ispraveasca nici în vecii vecilor. 
Sentința nu înseamnă absolut nimic. Orice sentinţă s-ar da — e apa 
de ploaie! — tot un drac! Să admitem că Semionova e vinovată... 
bine, fie şi aşa, dar ce facem atunci cu probele care există 
împotriva lui Mironovici? Dacă admitem că-i vinovat Mironovici, 
ce facem cu Semionova şi cu Bezak!%? Oricum vrei s-o sucesti, 
tot de negură dai, frate dragă... Totul e atât de încurcat şi de 
întunecat, încât nimeni n-o să fie mulţumit de sentinţă şi o să se 
filozofeze în jurul ei până la sfârşitul lumii... Există un sfârşit al 
lumii? Există... Dar după acest sfârşit ce-1? Alt sfârşit. Şi ce-i 
după acest alt sfârşit? Si aşa mai departe... La fel şi cu procesul 
ăsta... Au să-l mai judece de vreo douăzeci de ori şi tot n-au să 
ajungă la nimic; n-au să facă decât să orbecăiască dintr-o negură 
în alta. Semionova a mărturisit, dar mâine o să-şi retragă iar 
mărturisirea — vorba aceea: nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu- 
mi miroase. Si din nou o să înceapă Karabcevski”% să le sucească 
pe toate cum o să-i vină lui mai bine... O să adune vreo zece 
experți — şi atunci să te ţii suceli şi învârteli... 


— Adică cum? 

— lac-aşa: o să trimită nişte scafandri sub podul Tucikov, să 
caute greutatea! Bine, dar Aşanin o să-i tragă de îndată un raport, 
cam că nu s-a găsit greutatea! Karabcevski o să se supere... De ce 
nu s-a găsit? Asta numai fiindcă n-avem adevăraţi scafandri şi un 
aparat de scufundat cum se cade! Să se aducă scafandri de la 
Londra şi un aparat de la New York! Cât timp se tot caută 
greutatea, părțile îi scarmănă pe experţi. lar experţii o tot sucesc şi 
o învârtesc. Niciunul nu se învoieşte cu ceilalți şi fiecare le ţine 
celorlalți predici... Procurorul nu-i de acord cu _ Erhardt, 
Karabcevski nu-i de părerea lui Sorokin... Şi dă-i şi da-i! Sa se 
aducă alti experţi, să fie chemat Charcot din Franţa! Charcot o să 
vină şi o să spună de îndată: nu pot să trag concluzii, fiindcă la 
autopsie n-a fost examinată coloana dorsală! Să fie dezgropată 
Sara din nou! Apoi, frate dragă, iar începe chestia cu părul... Al 
cui păr era? Doar nu putuse să crească aşa de la sine pe podea, 
trebuie să fi fost al cuiva! Să fie chemaţi coafori pentru expertiză! 
S1 deodată se stabileşte că unul dintre firele de păr seamănă leit cu 
părul cântăreţei Montbason! Să fie chemată Montbason”!! Si dă-i 
si dă-i. Totul o să intre într-un cerc vicios. Unde mai pui că 
scafandrii englezi vor găsi în Neva cinci greutăţi, nu una. Dacă 
omorul n-a fost făptuit de Semionova, adevăratul asasin a aruncat, 
desigur, acolo vreo zece greutăţi. Şi o să se înceapă cu cercetarea 
greutăților. În primul rând: unde au fost cumpărate? La negustorul 
Podskokov! Adu-l incoa’ pe negustor! Domnule Podskokov, cine 
a cumpărat de la dumneata greutăţile astea? Nu-mi aduc aminte. În 
cazul acesta te rog să ne spui numele clienților dumitale! 
Podskokov o să înceapă să-şi aducă aminte şi îşi va aminti că într- 
o zi ai cumpărat si tu ceva de la el. Iata—o să spună — mi-au 
cumpărat marfă cutare şi cutare, între alți şi consilierul titular 
Semion Alexeevici Nianin! Ia aduceţi-l încoa” şi pe acest consilier 
titular Nianin! Poftim, vă rog. 

Nianin înghite în sec, se scoală de la masă şi, palid, pierdut, 
începe să se plimbe cu paşi mărunți prin odaie. 

— Ei, ei... mormäie el. Spui nazbatii! 


— Da” ia aduceţi-l încoace pe Nianin! Tu ai să te prezinti, iar 
Karabcevski o să te străpungă cu privirea! Unde, o să te întrebe el, 
ati fost în noaptea dinspre cutare zi? Tie o să ti se oprească vorba 
in gat. Îndată or să compare părul acela cu al tău, or să trimită 
după Ivanovski, şi poftim, domnul Nianin o să fie tras la 
răspundere! 

— Adi... adică cum? Toată lumea ştie că n-am omorât eu! Ce 
tot spui! 

— Asta n-are a face! Putin le pasă lor dacă ai omorât sau nu! Or 
să înceapă să te sucească şi să te învârtească până când ai să cazi 
în genunchi şi ai să spui: „Eu am omorât! Asta-i!” 

— Ja mai las-o... 

— Asta o spun numai aşa, ca exemplu. Mie putin imi pasă. Sunt 
un om liber, holtei. Dacă vreau, şi mâine pot să plec în America! 
Atunci să poftească Karabcevski să mă mai caute! Atunci poate s- 
o sucească cât o vrea! 

— Doamne! geme Feodor Feodorovici. Usca-vi-s-ar gâtul! 
Taceti odată sau ba, diavolilor? 

Nianin şi Grişa tac. Prânzul s-a ispravit şi amândoi se culcă, 
fiecare în patul lui. Pe amândoi îi racaie la inimă. 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 275, 7 
octombrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Cocoşul indian“? 


O MICĂ NEÎNȚELEGERE 


— Momaia dracului! Chelbos afurisit! îl certa într-o zi Pelagheia 
Petrovna pe soţul ei, Markel Ivanovici Lohmatov?%5, secretar de 
colegiu la pensie. Toate femeile au bărbaţi ca lumea, numai pe 
mine m-a pedepsit Dumnezeu cu un leneş fără pereche ca tine! 
Bărbatul surorii mele Glaşenka cârpeşte ciorapii, hrăneşte găinile, 
face piaţa. Bărbatul Praskoviei Ivanovna — ăsta zic şi eu om! — n- 
are altă grijă decât să-i facă toate voile nevestei: opäreste 
plosnitele din paturi, bate şuba cu nuiaua să n-o mănânce moliile, 
curăță peştele... Numai tu nu faci nimic, dracu” ştie cu cine 
semeni! Toată ziulica stai tolănit pe divan, ca un netrebnic ce esti, 
si nu ştii altceva decât să tragi la mäsea şi să îndrugi vrute şi 
nevrute despre Rumelia!... 

— Dar ce vrei să fac? întreabă sfios Markel Ivanovici. 

— Ce să faci! Treabă e destulă! Într-o gospodărie, oriunde te 
uiţi, peste tot dai de treabă. Să luăm bunăoară cocoşul indian. De 
vreo săptămână nu mai bea şi nu mai mănâncă... poate să moară 
dintr-o clipă în alta, dar tie, neispravitule, nici nu-ţi pasa! Uf, când 
ti-o1 trage câteva... Şi când te gândeşti ce cocoş e! Munte, nu 
cocoş! Nici cu cinci ruble n-ai lua un altul ca el! 

— Dar ce să fac cu... cocoşul? Doar n-am să mă duc la doctor 
cu el! 


— Ce să cauţi la doctor? Doctorii nu se pricep la păsări... 
întreabă şi tu pe unu”, pe altu’... Lumea le ştie toate... Sau 
chibzuieşte şi singur, dobitocule, ce s-ar putea face. Ori du-te la 
spiterie să iei ceva. Acolo se găsesc fel de fel de leacuri. 

— La spiterie mai că m-aş duce, se învoieşte Lohmatov. 

— Du-te! Spune să-ţi dea de zece copeici un astringent. 

Markel Ivanovici se scoală alene de pe divan, oftează şi începe 
să-şi tragă pe el pantalonii (din economie, de câte ori stă acasă, 
Pelagheia Petrovna îl ţine numai în cămașă şi izmene). E cam 
ametit de băutură, în cap parcă 1 se rostogoleşte un glonte greu de 
plumb, dar gândul că se duce să facă o treabă îl înviorează. După 
ce se îmbracă, îşi ia bastonul şi porneşte cu paşi gravi spre 
farmacie. 

— Ce doriţi? îl întreabă farmacistul, un bărbat gras, chel, cu 
favoriţi mari, pufoşi. 

— Aş vrea ceva aşa... începe sfios Markel Ivanovici, privind cu 
respect favoriţii pufosi. La drept vorbind, n-am reţetă şi nu ştiu 
nici eu ce mi-ar trebui; poate că-mi puteţi da dumneavoastră vreun 
sfat. 

— Cu plăcere, ce s-a întâmplat? 

— Să vedeţi, de o săptămână nu bea şi nu mănâncă. Are mereu 
pântecäraie. E posomorât şi supărat, de parcă ar fi pierdut ceva sau 
n-ar avea cugetul curat. 

Farmacistul strânge colţurile gurii, închide pe jumătate ochii şi 
începe să asculte cu toată luarea aminte. Farmaciştilor le place 
când lumea le cere sfaturi medicale. 

— A... hm... mormăie el. Temperatura are? 

— Asta n-aş putea să vă spun, că nu ştiu... Fiţi atât de bun, dati- 
mi ceva. Mă credeţi? Ti-e mai mare mila să te uiţi la el! Era 
sănătos, se plimba prin curte, şi acum poftim! Gogeste, stă zburlit 
ca un arid şi nu mai iese din şopron. 

— Nu e bine să stea în şopron... Acum e frig. 

— Bine, o să-l luăm în bucătărie... Ar fi păcat să... să crape. 
Curcile nu pot trăi fără el. 

— Ce curci? holbează ochu farmacistul. 


— De cele obişnuite... cu pene. 

— Dar despre cine vorbiti? 

— Despre un cocoş indian. 

Pe buzele farmacistului se citeşte un „ptiu”. Colturile gurii 1 se 
lasă în jos şi pe chipul lui grav trece un nor. 

— Nu... nu înţeleg, spune el jignit. 

— Nu intelegeti ce fel de cocoş e? se miră la rândul lui 
Lohmatov. Cocoşii obişnuiţi se plimbă cu găinile, pe când ăsta e 
indian... Unul mare, ştiţi dumneavoastră, cu guşă sub nas... iar 
dacă-i fluieri, desface aripile, îşi bagă capul între umeri şi face: 
glu-glu-glu... 

— Noi nu tratăm curcani... mormăie farmacistul şi mai jignit şi 
întoarce capul în altă parte. 

— Nici n-au nevoie de tratament... Le dai un fleac oarecare şi 
gata... Doar nu-i om, ci pasăre... cu o nimica toată ai vindecat-o. 

— lertati-ma, n-am timp. 

— Știu că n-aveţi timp, dar faceti-mi acest bine! Ce va costa sa- 
mi dati ceva? Orice iti vrea, nu importa. Fiti atat de bun! 

Tonul rugător al lui Markel Ivanovici il mişcă pe farmacist. Se 
încruntă din nou, strânge colţurile gurii şi cade iar pe gânduri. 

— Spuneţi că nu bea si nu mănâncă... că are diaree? 

— Da... l-ar trebui ceva care să-i strângă stomacul. 

— Aşteptaţi o clipă, îndată. 

Farmacistul se duce la un dulăpior, ia de acolo o carte şi se 
cufundă în lectură. 

Chipul lui ia o expresie socratică şi pe frunte 1 se adună atâtea 
cute încât, privindu-l, Markel Ivanovici se temu ca, de atâta 
încordare, să nu-i plesnească chelia. 

— Am să vă dau un praf, spune farmacistul, după ce isprăveşte 
de citit. 

— Vă mulţumesc foarte mult. Dar, iertati-ma, cum să 1-l dau? 
N-o să vrea să-l ciugulească! Dacă şi-ar înţelege interesul ar fi 
bine, dar e o pasăre nătângă, fără judecată. Îi pui praful în fata si el 
nici nu-l ia în seamă. 

— În cazul acesta, am să vă dau nişte picături. 


— Ei da, cu picăturile e altă socoteală. Picăturile se pot turna cu 
de-a sila pe gât. 

Farmacistul întoarce capul şi strigă ceva pe nemteste. 

— Ja! răspunde un asistent mărunt, negricios. 

Lohmatov se îndreaptă spre locul unde trebăluieşte asistentul, se 
propteşte de tejghea şi aşteaptă. 

„Ce îndemânatic e, smecherul! gândeşte el, urmărind mişcările 
degetelor asistentului, care împarte un praf în pachetele 
mici. Unde mai pui că şi asta cere ştiinţă!” 

După ce ispraveste cu prafurile, asistentul 1a o sticluta, amestecă 
în ea un lichid cafeniu, o inveleste în hârtie şi se apropie de 
Lohmatov. 

— De zece copeici picături; sunt pentru 
dumneavoastră? întreabă el. 

— Pentru un cocoş indian. 

— Cum? holbează ochii asistentul. 

— Pentru un cocos indian. 

— Va vorbesc omeneste, se supara asistentul, va rog sa-mi 
raspundeti tot omeneste. 

— Cum vreti sa va raspund? Daca spun ca-s pentru un cocos 
indian, înseamnă că-s pentru un cocoş indian. Doar n-or fi pentru 
un vultur! 

— Faci haz pe socoteala mea? spune infuriat asistentul. 

— De ce pe socoteala dumitale? Eu platesc. 

— N-am timp de glume! 

Asistentul pune la o parte sticluta cu picaturile, se indeparteaza 
si, suflând manios pe nas, începe să frece ceva într-un mojar. 

Markel Ivanovici mai aşteaptă un pic, apoi ridică din umeri, 
oftează şi iese din farmacie. Ajuns acasă, îşi scoate surtucul, 
pantalonii şi jiletca, se scarpina, tuşeşte şi se culcă pe divan. 

— Ei? Ai fost la farmacie? se repede la el Pelagheia Petrovna. 

— Am fost... dracu” sa-i ia! 

— Și unde-i doctoria? 

— Nu vor s-o dea! 


Markel Ivanovici face cu mâna a lehamite şi se acoperă cu 
plapuma. 
— O-of... când ţi-oi trage vreo cateva!... 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 282, 14 
octombrie la rubrica „Efemeride”. Semnata: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Contrabasistul şi flautistul 


SCENETĂ 


La una dintre repetiţii, flautistul Ivan Matveici umbla fără rost 
printre pupitre, ofta şi se plângea: 

— Mare pacoste! Nu-i chip să-mi găsesc o locuinţă ca lumea! În 
camere mobilate nu pot să stau, fundcă-i scump, iar prin familii şi 
în case particulare nu se primesc muzicanți. 

— Mută-te la mine! îi propuse pe neaşteptate contrabasistul. Eu 
plătesc camera douăsprezece ruble, aşa că ne-ar veni câte şase 
ruble de fiecare. 

Ivan Matveici se agăţă cu amândouă mâinile de această 
propunere. Nu mai stătuse niciodată cu altcineva, n-avea niciun fel 
de experienţă în această privinţă, dar socoti a priori”, că o 
locuinţă în comun trebuie să aibă mult farmec şi multe părți 
plăcute: în primul rând, ai cu cine să schimbi o vorbă şi cui să-ţi 
împărtăşeşti gândurile, în al doilea rând, totul se împarte pe din 
două: ceaiul, zahărul, plata serviciilor. Cu contrabasistul Piotr 
Petrovici era in relatiunile cele mai prietenești, îl ştia om modest, 
cinstit şi care nu bea. El însuşi era cumpătat, cinstit şi defel betiv. 
Prin urmare, alcătuiau o pereche potrivită. Prietenii bătură palma 
ŞI, în aceeaşi zi, patul flautistului stătea alături de patul 
contrabasistului. 


Nu trecură însă nici trei zile şi Ivan Matveici se incredinta că, 
pentru a locui cu cineva împreună, nu-i de ajuns să ai relații de 
prietenie şi „trăsături comune” de cinste, cumpătare şi caracter 
aşezat. 

La înfăţişare, Ivan Matveici şi Piotr Petrovici semănau tot atât 
de puţin unul cu altul, ca şi instrumentele din care cântau. Piotr 
Petrovici era un blond înalt, cu picioare lungi, cap mare, tuns 
chilug, şi purta cu stângăcie un frac cu coadă scurtă. Vorbea cu 
glas adânc, de bas; când mergea, tropäia; strănuta şi tuşea atât de 
zgomotos, încât zăngăneau geamurile. Ivan Matveici dimpotrivă, 
era un omulet slabanog, care călca numai în vârful picioarelor, 
vorbea cu un firicel de glas de tenor şi în toate acțiunile sale se 
silea să se arate om bine-crescut, plin de delicateţe. În privinţa 
micilor lor tabieturi, prietenii erau de asemenea foarte diferiți. 
Astfel, contrabasistul îşi bea ceaiul fără să pună zahărul în ceaşcă, 
ci sugând numai din când in când din bucată, pe când flautistul 
punea zahărul în ceai — ceea ce nu putea să nu dea naştere la 
suspiciuni, dată fiind posesiunea în comun a ceaiului şi a 
zahărului. Flautistul dormea cu lumina aprinsă, contrabasistul — 
fără lumină. Primul se spăla în fiecare dimineaţă pe dinți si 
folosea săpun de glicerină, parfumat, pe când cel de al doilea nu 
numai că nu voia să ştie nici de una, nici de alta, dar se şi încrunta 
când auzea foşnetul unei perii de dinţi, sau când vedea un obraz 
săpunit. 

— la mai lasă mofturile astea! spunea el. Ti-e şi scârbă să te 
uiţi! Te dichisesti ca o muiere! 

Gingasul, bine-crescutul flautist, se simţi nemulțumit chiar din 
primele zile. Ceea ce îi displăcea mai mult decât orice era faptul 
că în fiecare seară, înainte de culcare, contrabasistul îşi ungea 
burta cu un fel de alifie, din pricina căreia odaia mirosea până 
dimineaţa a friptură de gâscă alterată, după care o jumătate de oră 
încheiată, gâfâind, şi suflând pe nas, vecinul făcea gimnastică, 
adică ridica metodic când braţele, când picioarele. 

— Pentru ce faci matale asta? întreba flautistul, care nu putea 
suferi să-l audă gâfâind. 


— După alifie, e neapărat necesar, ca să poată pătrunde în tot 
trupul. E ceva straşnic, taică! Nicio răceală nu se prinde de mine. 
Ia unge-te şi mata, să vezi! 

— Nu, mulţumesc. 

— Hai, unge-te! Unge-te, zău! Ai să vezi singur cât e de bine! 
Lasă cartea! 

— Nu, sunt obişnuit să citesc întotdeauna înainte de culcare. 

— ŞI ce citeşti? 

— Turgheniev. 

— Știu... l-am citit şi eu... Scrie bine! Foarte bine! Un lucru nu- 
mi place la el: prea... cum să spun... prea foloseşte multe cuvinte 
străine. Apoi, când îşi dă drumul cu descrierea naturii, ce să spun! 
Când îşi dă drumul, iti vine să-ţi iei lumea în cap! Soare... Lună... 
cântă păsărelele... şi toate celelalte!... O lungeste, o lungeste... 

— Are pasagii minunate!... 

— Cum să n-aibă, doar e Turgheniev! Dumneata şi cu mine n- 
am putea scrie aşa. Mi-aduc aminte că am citit „Un cuib de 
nobili”... Râzi de te prăpădeşti! Iti aminteşti, bunăoară, pasagiul 
în care Lavretki îşi face declaraţia de dragoste... cum îi zice?... 
Lizei... În grădină... iti aduci aminte? Ho-ho! Îi dă târcoale şi asa, 
si pe dincolo... cu fel de fel de strategii, iar ea, hoata, face 
fasoane, se strâmbă, se lasă rugată... s-o omori, nu alta! 

Flautistul särea din pat şi, cu ochii scânteietori, îşi prapadea 
glasciorul lui de tenor, începând să discute, să demonstreze, să 
explice. 

— Ce tot mă baţi la cap cu asta! replica contrabasistul, parcă eu 
nu le ştiu? Te găsişi om cult! Turgheniev, Turgheniev... Si ce are 
a face că-i Turgheniev? Despre mine putea să nu fie deloc. 

Si Ivan Matveici, sleit de puteri, dar nu învins, renunţa la 
discuţie. Stäpânindu-se, se uita cu dinţii inclestati la tovaräsul lui 
de odaie, care se băga sub pătură, şi capul mare al contrabasistului 
1 se părea atunci o buturugă atât de hâdă şi de neroadă, încât ar fi 
dat mult să-l poată pocni măcar o dată. 


— Veşnic esti pus pe ceartă! spunea contrabasistul, încercând 
să-şi cuibărească trupul lung în patul cel scurt. Frumos caracter 
mai ai! Ei, noapte bună. Stinge lampa! 

— Vreau să mai citesc... 

— Mata vrei să citeşti şi eu vreau să dorm. 

— Dar cred că nu trebuie să ne îngrădim unul altuia libertatea... 

— Tocmai, de aceea... Stinge! 

Flautistul stingea lampa şi mult timp nu putea sa adoarma, 
clocotind de ura si ros de constiinta neputintei sale, sentiment pe 
care il încearcă oricine se loveşte de incapatanarea unui incult. 
Dupa fiecare discutie cu contrabasistul, Ivan Matveici tremura de 
parc-ar fi avut friguri. Dimineata, contrabasistul se trezea de 
obicei devreme, pe la ceasurile şase, pe cand flautistului îi plăcea 
să doarmă până la unsprezece. După ce se trezea, Piotr Petrovici 
nu avea altceva mai bun de făcut decât să repare cutia 
contrabasului. 

— Nu ştii cumva unde e ciocanul? îl trezea el pe flautist. Hei, 
ascultă! Somnorosule! Nu ştii unde e ciocanul? 

— Ssst!... Vreau să dorm! 

— N-ai decât să dormi... Te împiedică cineva? Dă-mi ciocanul 
si dormi-nainte. 

Dar culmea chinului pentru flautist erau sâmbetele. În fiecare 
sâmbătă, contrabasistul isi carlionta părul, îşi lega lavaliera şi se 
ducea în vizită pe la fete bogate care aşteptau petitori. Se întorcea 
noaptea târziu, vesel, surexcitat, uşor afumat. 

— Hei, taică, ce să-ţi spun! începea el să povestească, aşezându- 
se greoi pe patul flautistului adormit. Hai, că ai dormit destul, ai 
tot timpul! Mă, da’ somnoros mai eşti! He-he-he... Am văzut o 
fată de măritat... O blondă, înţelegi mata, cu nişte ochi uite aşa... 
grăsuţă... Nu-i urâtă, hoata. Dar mama, mama! A dracului babă! 
Ce diplomaţie! Te bagă-n cofă fără niciun avocat, dacă vrea! Cică 
îi dă fetei zestre şase mii de ruble, dar n-o să dea nici trei, zău aşa! 
Atât că eu nu mă las tras pe sfoară, nu! 

— Dragul meu... vreau să dorm... bolborosea flautistul 
ascunzându-şi capul sub plapumă. 


— Dar ascultă odată! Ce porc eşti, zău! Îţi cer un sfat prietenesc, 
si dumneata imi faci mutre... Ascultă! 

Si bietul flautist trebuia să asculte până în zori, când 
contrabasistul se apuca să repare cutia. 

— Nu, nu pot să mai stau cu el!se plângea flautistul la 
repetiții. Mă credeți? Mai bine stai într-un pod decât aşa... M-a 
dat gata! 

— Şi de ce nu-l parasesti? 

— Nu ştiu cum, dar parcă nu-mi vine... S-ar simţi jignit... Cu 
ce-aş putea să-mi motivez plecarea? Invatati-ma si voi, ce să fac? 
M-am gândit la toate! 

Nu trecu nici o lună şi flautistul începu să se ofilească şi să se 
plângă mereu de vitregia sorții. Dar coexistenta lor ajunse şi mai 
nesuferită când contrabasistul propuse nitam-nisam flautistului să 
se mute împreună într-o locuinţă nouă. 

— Asta nu-i bună... Fă-ţi bagajele! Lasă mofturile! De la 
locuinţa cea nouă e cam departe până la birtuletul unde iti iei 
masa, dar nu face nimic, nu strică să umbli mai mult pe jos. 

Noua locuinţă se dovedi a fi igrasioasă şi întunecată, dar bietul 
flautist s-ar fi împăcat şi cu igrasia şi cu întunericul, dacă 
contrabasistul n-ar fi născocit, cu ocazia instalării, noi chinuri. Din 
motive de economie, instală în cameră o plită cu petrol şi începu 
să-şi gătească pe ea prânzul, din care pricină odaia era veşnic plină 
de fum. Reparatia matinalä a cutiei fu înlocuită cu haraiala pe 
contrabas. 

— Nu clefăi! se rästea el la Ivan Matveici, când acesta mânca 
ceva. Nu pot să sufăr când cineva imi clefaie la ureche! Du-te pe 
coridor şi clefaie acolo cât vrei! 

Mai trecu o lună şi contrabasistul propuse să se mute într-o a 
treia locuinţă. După mutare îşi făcu rost de nişte cizme mari, care 
miroseau a catran, iar în discuţii literare începu să folosească un 
procedeu nou: smulgea cartea din mâinile flautistului şi stingea el 
însuşi lampa. Flautistul suferea, murea de poftă să lovească o dată 
zdravăn în capul mare, tuns chilug, suferea trupeşte şi sufleteşte, 
dar făcea mii de fasoane şi voia să se arate delicat. 


— Dacă i-as spune că nu vreau să stau cu el, l-as jigni! N-ar fi 
colegial! Am să sufăr înainte! 

Un trai atât de anormal nu putea însă să tina mult. El se încheie 
într-un chip foarte neaşteptat pentru flautist. Într-o zi, pe când cei 
doi prieteni se întorceau de la teatru, contrabasistul îl luă pe 
flautist de braţ şi îi spuse: 

— lartă-mă, Ivan Matveici, dar în cele din urmă trebuie să-ţi 
spun deschis... adică să te întreb... De ce dracu” iti place atât de 
mult să stai cu mine? Nu te înţeleg! Avem firi diferite, ne certăm 
mereu, ni s-a urât unul de altul... Nu ştiu cum te simţi dumneata, 
dar eu simt că înnebunesc... Câte n-am încercat! Ca să pleci de la 
mine, am schimbat locuinţa, am cântat diminetile la contrabas, şi 
dumneata tot nu pleci! Pleacă, dragul meu! Fă-mi binele ăsta! 
Jarta-ma, dar nu pot să mai rabd. 

Flautistul atâta aştepta. 


Apărută pentru prima oară in ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 282, 14 
octombrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Ninocika 


ROMAN 


Uşa se deschide încet şi la mine în odaie intră bunul meu 
prieten, Pavel Sergheevici Vihleniov, om tânăr dar bolnăvicios şi 
cu o înfăţişare batranicioasa. E uşor adus din spate, uscativ, are un 
nas lung, într-un cuvânt, e destul de urât. În schimb, faţa lui e aşa 
de naivă, de buna şi de blajină, că văzând-o, esti cuprins de 
năstruşnica dorinţă să-l pipăi cu cele cinci degete ale mâinii ca să-i 
simţi avea toată bunătatea şi blandetea sufletească. Prietenul meu 
are o fire docilă ca un aluat moale. Ca toţi oamenii care îşi petrec 
viaţa în camera lor de lucru, e tăcut, sfios şi timid, dar astăzi, pe 
lângă toate acestea, mai e galben la faţă şi vădit tulburat. 

— Ce-i cu dumneata? îl întreb eu, cercetându-i chipul palid şi 
buzele uşor tremurătoare. Eşti bolnav sau te-ai certat iarăşi cu 
nevasta? Aräti atât de rau!... 

Dupa ce se codeste un pic si tuseste, Vihleniov face un gest de 
deznadejde cu mana si incepe: 

— lar am avut o... discuţie cu Ninocika! Sunt aşa de amarat, 
dragul meu, că n-am dormit toată noaptea şi, dupa cum vezi, sunt 
mai mult mort decât viu... Dracu” ştie ce-i cu mine! Altora puţin 
le pasă, îndură cu uşurinţă şi jigniri, şi pierderi, şi boli, iar eu... 
pentru o nimica toată mă prăpădesc cu firea şi nu mai fac doi bani. 

— Dar ce s-a întâmplat? 


— EI, fleacuri!... O mică drama de familie. Dar daca vrei, am să 
ti-o povestesc. Ieri, Ninocika mea nu s-a dus nicăieri, a stat acasă; 
voia să petreacă o seară cu mine. Fireşte că m-am bucurat. De 
obicei, ea seara se duce pe la câte o sindrofie, iar eu, dimpotrivă, 
numai seara sunt acasă, aşa ca-ti închipul... cum... cât m-am 
bucurat. Ce vrei, tu n-ai fost niciodată însurat şi nu poţi să ştii ce 
cald şi plăcut e să găseşti acasă, când te întorci de la muncă, 
făptura pentru care trăieşti... Ah! 

Vihleniov descrie farmecul vieţii de familie, îşi şterge sudoarea 
de pe frunte şi continuă: 

— Cum iti spuneam, Ninocika a vrut să petreacă o seară cu 
mine... Dumneata mă ştii! Sunt un om plicticos, greoi, deloc 
spiritual. Cum vrei să se distreze cineva cu mine? Veşnic sunt cu 
desenele şi graficele mele, cu filtrele şi cu probe de sol. Nu ştiu 
nici Să joc, nici să dansez, nici să fac glume... iar Ninocika, ce 
vrei, e tânără, mondenă... Tinereţea îşi are drepturile ei... nu-i 
aşa? Ei, am început să-i arăt nişte ilustraţii, tot felul de nimicuri, 
una, alta... i-am mai povestit câte ceva... Tocmai atunci mi-am 
adus aminte că am în sertarul biroului nişte scrisori vechi şi că 
printre ele sunt şi unele foarte hazlii. Când eram student, aveam 
nişte prieteni: straşnic mai scriau, ai dracului! Când citeai, te 
stricai de râs. Am scos scrisorile lor din birou şi am început să le 
citesc cu glas tare Ninocikai. l-am citit o scrisoare, alta, încă 
una... şi deodată — stop! Într-o scrisoare, închipuie-ti dumneata, 
era o frază buclucasa: ,Salutäri de la Katia”. Pentru o soție 
geloasă, frazele de acest soi sunt ca un cuţit în inimă şi Ninocika 
mea e un Othello cu fustă. Pe nefericitul meu cap au început să 
curgă tot felul de întrebări: Cine-i Katenka?... Când s-a întâmplat? 
Cum? l-am povestit că fusese într-un fel prima mea dragoste... 
ceva, cum să spun... studenţesc, tânăr, necopt, ceva căruia nu 1 se 
poate acorda nicio importanţă. Orice băiat tânăr îşi are o Katenkă a 
lui, fără asta nu se poate... Ninocika nici n-a vrut să audă! Şi-a 
închipuit dracu” ştie ce şi a izbucnit în plâns. După plâns, a apucat- 
O o criză de nervi. A început să-mi strige: „Eşti un nesuferit, un 
scârbos! Îmi ascunzi trecutul dumitale! Prin urmare, ai şi acum o 


22 


Katka, dar mi-o ascunzi!” Am încercat eu s-o conving, dar 
degeaba... Logica bărbătească nu poate niciodată veni de hac 
logicii femeiești. În cele din urmă, i-am cerut iertare în 
genunchi... m-am târât în fata ei, dar fără niciun folos. Aşa s-a şi 
culcat: ea în iatacul ei, cu criză de nervi, iar eu la mine, pe divan... 
Azi-dimineata, nu m-a invrednicit nici cu o privire; era bosumflată 
si a continuat să-mi spună ,,dumneata”. Dădea zor că se muta la 
maică-sa. Si ai să vezi că se mută, o ştiu eu! 

— Mda, e o patanie neplăcută. 

— Nu pot înţelege femeile! E drept că Ninocika e tânără, 
cuminte, romantioasa şi că o poveste prozaică ca aceea cu Katenka 
nu poate să n-o scandalizeze; admit toate astea... dar e atât de greu 
să ierti? Sunt vinovat, fie, dar i-am cerut iertare, m-am târât în 
genunchi! Dacă vrei să ştii, am... plâns chiar! 

— Da, femeile sunt o mare enigmă. 

— Dragul meu, scumpule, tu ai o mare înrâurire asupra 
Ninocikăi; te stimează, vede în dumneata o autoritate. Te rog din 
suflet, du-te la ea, foloseşte tot ascendentul dumitale şi fa-o sa 
înțeleagă cât de nedreaptă e... Sufăr, scumpul meu!... Dacă 
această poveste mai ţine o zi, n-am să mai pot răbda. Du-te, dragul 
meu! 

— Dar se cade aşa ceva? 

— De ce să nu se cadă? Sunteţi prieteni aproape din copilărie, 
are încredere în dumneata... Du-te, fii un adevărat prieten! 

Rugämintile şi lacrimile lui Vihleniov mă mişcă... Mă îmbrac si 
mă duc la nevastă-sa. O găsesc pe Ninocika dedandu-se 
îndeletnicirii ei preferate: şade pe divan picior peste picior, cu 
ochii ei frumoşi închişi pe jumătate, pierduţi în gol, şi nu face 
nimic... Zărindu-mă, sare de pe divan şi aleargă spre mine... Apoi 
se uită în jur, închide repede usa şi, uşoară ca un fulg, îmi sare de 
gât. (Să nu creadă cititorul că e vreo greşeală de tipar... De mai 
bine de un an împart cu Vihleniov îndatoririle lui conjugale). 

— Ce ai născocit iarăşi, bestie micä? o întreb pe Ninocika, 
aşezând-o lângă mine. 

— Despre ce-i vorba? 


— lar ai inventat un chin pentru barbatelul tău! Astăzi a fost la 
mine şi mi-a povestit toată comedia cu Katia. 

— Ah... asta era! A găsit şi el cui să se plângă!... 

— Ce s-a întâmplat între voi? 

— Fi, fleacuri... Aseară mă plictiseam... De ciudă că n-aveam 
unde să mă duc, m-am agăţat de Katenka lui. De plictiseală m-a 
podidit plânsul, şi cum era să-mi justific lacrimile? 

— Dar asta-i groaznic, sufletelule, e neomenos. Nu e el si aşa 
destul de nervos, mai trebuie să-l chinui şi tu cu scenele tale? 

— Habar n-ai! Lui îi place când îi fac scene!... Ca să-ţi legi la 
ochi bărbatul, nu-i nimic mai nimerit decât să te prefaci geloasă... 
Dar să nu mai vorbim de el... Nu-mi place când începi să mă baţi 
la cap cu cârpa asta... Si aşa sunt sătulă de el până în gât. Hai mai 
bine să luăm un cea... 

— Încetează totuşi să-l mai chinuieşti... Ti-e mai mare mila să 
te uiţi la el... Vorbeşte atât de convins şi de nevinovat de fericirea 
si de căminul lui, este atât de neclintit în încredințarea că il iubesti 
încât, uneori, mă apucă groaza... Mai calca-ti şi tu pe inimă, mai 
dezmiardă-l, mai minte-l... E de ajuns un cuvânt bun din partea ta 
ca să se simtă în al şaptelea cer. 

Ninocika isi umflă buzele şi se posomoraste. Totuşi, curând 
după aceea, când Vihleniov se întoarce şi se uită sfios şi întrebător 
la mine, îi zâmbeşte veselă şi-l dezmiardă cu privirea. 

— Ai căzut de minune, tocmai la ceai!îi spune ea. Tare 
cumsecade esti tu, nu întârzii niciodată... Vrei ceaiul cu frişcă sau 
cu lămâie? 

Lui Vihleniov, care nu se aştepta la o asemenea primire, 1 se 
topeşte inima. Sărută cu multă dragoste mâna nevestei sale, mă 
strânge în braţe, şi imbratisarea lui e atât de absurdă şi de 
nepotrivită cu situaţia, încât şi Ninocika şi eu rosim. 

— Fericiti întru Domnul sunt împăciuitorii! cotcodăceşte vesel 
soţul. Dumneata ai izbutit s-o îndupleci! De ce? Fiindcă esti un om 
de lume, ai frecventat societatea, cunoşti toate subtilitatile inimi 
de femeie! Ha-ha-ha! Eu sunt un urs, un mocofan! Unde-i nevoie 


de un cuvânt, spun zece... Când trebuie să sărut mâna, sau mai 
ştiu eu ce să fac, încep să scancesc! Ha-ha-ha! 

După ceai, Vihleniov mă duce în biroul lui, mă apucă de un 
nasture şi bolboroseşte: 

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, dragul meu! Crede-mă, am 
sufenit, m-am chinuit cumplit, iar acum sunt atât de fericit, încât 
le-as da şi altora din fericirea mea. $1 nu-i prima dată că mă scoţi 
dintr-o situaţie atât de groaznică. Dragul meu, să nu mă refuzi! 
Am aici un lucru de nimic... O locomotivă în miniatură pe care 
am făcut-o chiar eu... Am primit pentru ea o medalie la 
expoziţie... la-o ca semn al recunostintei mele... al prieteniei 
mele!... Fa-mi această plăcere! 

Bineînţeles că încerc în toate felurile să refuz, dar Vihleniov e 
de neînduplecat astfel că, vrând-nevrând, îi primesc darul 
nepretuit. 

Trec zile, săptămâni, luni... şi într-o bună zi blestematul adevăr 
se dezvăluie in fata lui Vihleniov în toată măreția lui spurcata. 
Aflând din întâmplare acest adevăr, se face alb ca varul, se culcă 
pe divan şi priveşte îndobitocit în tavan... Nu rosteşte nicio vorbă. 
Dar durerea din suflet trebuie totuşi să se manifeste într-un fel 
oarecare, şi iată că Vihleniov începe să se răsucească chinuit pe 
divanul lui, de pe o parte pe alta. Bleg cum e, la aceasta se 
mărgineşte toată revolta lui. 

După o săptămână, obisnuindu-se putin cu noutatea care-l 
lovise, Vihleniov vine la mine. Suntem amândoi incurcati si nu 
îndrăznim să ne privim... Încep să indrug banalitati fără noima 
despre dragostea liberă, despre egoismul bărbaților, despre 
resemnarea faţă de soartă. 

— Nu despre asta voiam să-ţi vorbesc... îmi curmă el cu 
blandete vorba. Toate astea le înţeleg prea bine. Nimeni nu-i 
vinovat de sentimentul pe care-l încearcă. Pe mine mă preocupă o 
altă latură a problemei: partea pur practică. Nu cunosc deloc viaţa, 
dragul meu si, când e vorba de forme, de convenţii sociale, sunt 
pierdut. N-ai vrea să mă ajuţi, dragul meu? Spune-mi, ce trebuie să 


facă acuma Ninocika? Să continue să stea la mine, sau socoteşti 
mai bine să se mute la dumneata? 

Ne sfätuim pe scurt şi ne oprim la următoarea hotărâre: 
Ninocika va locui mai departe la Vihleniov, eu mă voi duce la ea 
de câte ori îmi va trece prin cap, iar Vihleniov se va muta în odaia 
din colt, care servea până acum de cămară. Odaia e cam 
întunecoasă şi igrasioasă, intrarea o are prin bucătărie, în schimb 
însă poţi să te izolezi cât se poate de bine în ea, ca să nu fii ghimpe 
în ochii nimănui. 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 303, 4 
noiembrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnatä: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Pianistul 


E trecut de unu noaptea. Stau in camera mea mobilată şi scriu 
foiletonul în versuri care mi-a fost comandat. Deodată se deschide 
usa şi în odaie intră, cu totul pe neaşteptate, tovaräsul meu de 
cameră, Piotr Rubleov, fost elev la conservatorul din M. Cu şuba 
descheiată, cu jobenul pe cap, îmi aduce aminte, în primele clipe, 
de Repetilov?%, dar când îl cercetez mai cu luare aminte, şi-i văd 
chipul palid şi ochii tulburi, injectati, asemănarea cu Repetilov 
dispare. 

— De ce te-ai întors asa de devreme? îl întreb eu. Nu e nici 
două! S-a isprävit nunta? 

Tovarăşul meu de cameră nu-mi răspunde. Trece după paravan 
fără să scoată o vorbă, se dezbracă repede şi, suflând pe nări, se 
culcă în patul lui. 

— Dormi, dobitocule! îl aud mormăind peste vreo zece 
minute. Dacă te-ai culcat, apoi dormi! Si dacă nu poţi să dormi, 
apoi... să te ia dracu”! 

— Nu poţi să adormi, Petea? îl întreb eu. 

— Dracu” ştie... parcă nu mi-e somn... îmi vine mereu să râd... 
De râs nu pot să adorm! Ha-ha! 

— Ce te face să râzi? 

— Mi s-a întâmplat ceva tare caraghios. Asta-mi mai lipsea! 

Rubleov iese de după paravan şi se aşază râzând lângă mine. 


— Îmi vine să râd şi... mi-e şi ruşine... spune el răsucindu-şi 
părul cu mâna. De când sunt nu mi s-a întâmplat aşa ceva... Ha- 
ha... Un scandal numaru’ unu! Un scandal în lumea mare! 

Rubleov se loveşte cu pumnul peste genunchi, sare în picioare şi 
începe să se plimbe descult pe podeaua rece. 

— Mi-au dat un picior în spate! spune el. De aceea m-am şi 
întors aşa devreme. 

— Ja mai lasă minciunile! 

— Zău că da... Mi-au dat un picior în spate! 

Il privesc pe Rubleov... Chipul îi e tras, răvăşit, dar în toată 
înfăţişarea lui a rămas încă ceva atât de cumsecade, atâta 
delicateţe şi bună creştere aristocratică, încât acest grosolan ,,mi- 
au dat un picior în spate” nu se potriveşte deloc cu figura lui de 
om subțire. 

— Un scandal clasa întâi... Tot drumul spre casă am râs cu 
hohote. Dar mai isprăveşte odată cu mâzgälitul prostiilor ălora! 
Vreau să-ţi povestesc... să-mi mai uşurez sufletul şi poate că n-o 
să mi se mai pară atât de caraghios!... Lasă scrisul! Povestea e 
interesantă... Hai, ascultă... Pe Arbat:% stă un oarecare 
Prisvistov, locotenent-colonel in retragere, căsătorit cu fiica 
naturală a contelui von Krach... Prin urmare, un aristocrat... Si 
iată că îşi mărită fata cu Eskimosov, fiul unui negustor... Acest 
Eskimosov e un parvenu”” foarte mauvais genre, un porc de câine 
si un mojic dar tăticul şi fiica vor manje%8 şi boar’, de aceea nu 
stau să se uite la maniere. Aşa că, astă seară, pe la ceasurile opt şi 
ceva am pornit-o spre Prisvistov, care mă angajase să le cânt la 
pian. Pe străzi — noroi, ploaie, ceaţă... Iar în suflet, ca de obicei, 
jale! 

— Mai pe scurt, îl rog eu pe Rubleov. Fără psihologie... 

— Bine... Ajung la Prisvistov... După cununie, tinerii şi 
musafirii încep să se îndoape cu fructe. În aşteptarea dansului, mă 
duc la postul meu — adică la pian — şi mă aşez. 

— „A, a... ai venit! mă zăreşte stăpânul casei. Vezi, stimabile, 
cântă cumsecade şi, mai ales, nu te îmbăta...” 

— Eu, frate dragă, sunt obişnuit cu asemenea primiri, aşa că nu 


mă supăr... Ha-ha... Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci... Nu-i 
aşa? Ce sunt eu? Un pianist-lăutar, o slugă, un servitor care ştie să 
cânte! La negustori sunt tutuit si primesc bacsisuri, şi... nu mă 
simt deloc jignit! Cum nu aveam ce face până să pornească dansul, 
am început să zdrăngăn la pian aşa, încetişor, ca să-mi dezmortesc 
degetele. Tot cântând, aud deodată că în spatele meu cineva îmi 
tine isonul din gură. Intorc capul şi văd o domnişoară! Stătea, 
afurisita, în picioare în spatele meu şi privea duios la clape. „Nici 
nu ştiam, mademoiselle, că mă ascultă cineva!” îi spun eu. lar ea 
oftează şi sopteste: „Frumoasă bucată!” „Da, frumoasă, îi 
răspund... Vad că vă place muzica.” Si intrăm în vorbă... 
Domnişoara s-a întâmplat să fie vorbareata. N-o trageam eu de 
limbă, trăncănea ea singură. „Ce păcat, îmi spune, că tineretul din 
ziua de azi nu se ocupă cu muzica serioasă!” Eu, dobitocul, boul 
de mine, bucuros că mi se dă atenţie... ce vrei, a mai rămas în 
mine afurisitul ăsta de amor propriu!... iau, ştii tu, o poză aşa, mai 
interesantă, şi îi explic indiferentismul tineretului prin lipsa în 
societatea noastră a unor nevoi estetice... Am dat în filozofie! 

— Și unde-i scandalul? îl întreb eu pe Rubleov. Te-ai 
îndrăgostit, sau ce? 

— Ei, ai nimerit-o! Dragostea e un scandal cu caracter personal, 
lar aici s-a petrecut ceva public, un scandal in lumea mare... da! 
Stau de vorbă cu domnisoara şi deodată observ ca ceva nu-i în 
regulă: în spatele meu nişte necunoscute vorbesc în şoaptă... Aud 
cuvântul „pianist”, aud chicotiri... Vasăzică ea vorbeşte de 
mine... Ce-o mai fi şi asta? Nu mi s-a desfăcut cumva cravata? 
Pipăi cravata — nimic... Bineînţeles că nu dau atenţie şi continui 
conversaţia... lar domnisoara se înfierbântă, argumentează, se 
imbujoreaza... Si dă-i, şi dă-i! Si unde începe să-i critice pe 
compozitori, de nu mai rămâne nimic din ei! În „Demonul”, 
orchestratia e bună, dar nu există motive muzicale. Rimski- 
Korsakov nu-i decât un toboşar, Varlamov n-a fost în stare să 
creeze nimic bine închegat şi aşa mai departe. Băieţii şi fetele de 
azi abia ştiu să cânte game, plătesc douăzeci şi cinci de copeici 
lecţia, dar nu s-ar sfii să scrie recenzii muzicale... Tot aşa şi 


domnişoara mea... O ascult fără s-o contrazic... Îmi place când 
cei tineri se înflăcărează, se revoltă, isi pun creierul la 
contribuţie... În timpul ăsta, în spatele nostru se tot mormäie, se 
tot mormäie... Şi deodată ce crezi? Se apropie, parcă plutind, de 
domnişoara mea un fel de dropie dolofană, din soiul mămicelor 
sau tănticelor, roşie la fata şi grasă, de-ar trebui cinci inşi ca s-o 
cuprindă... Nu se uită la mine şi-i şopteşte fetei ceva la ureche... 
Acum să vezi!... Domnişoara se aprinde, duce mâna la gură şi 
sare îndărăt de la pian, ca muscata de şarpe... Ce bazaconie o mai 
fi asta? Dezleagă misterul, înțelepte. Oedip! Desigur, mă gândesc, 
mi-a plesnit fracul în spinare, sau 1 s-a întâmplat fetei vreun bucluc 
cu toaleta, altfel nu se explică reacția ei. Pentru orice eventualitate, 
după vreo cinci minute mă duc în vestibul să-mi controlez ţinuta... 
mă uit la cravată, la frac... tralala... totu-i în regulă, n-a plesnit 
nimic! Spre norocul meu, în vestibul se afla o babuta cu o 
legăturică. Mi-a lămurit totul... Dacă n-ar fi fost ea, aş fi rămas 
într-o fericită neştiinţă. „Pe domnisoara noastră n-o rabdă inima sa 
nu-şi dea arama pe faţă, povestea ea unui lacheu. A zărit un flăcău 
lângă pian şi a şi intrat în vorbă cu el, ca şi cum ar fi fost unul mai 
de soi... A vorbit şi a chicotit cu el o grămadă, când colo, ce să 
vezi? Flăcăul nu era musafir, ci pianist... un lăutar din ăia... 
Găsise cu cine să stea de vorbă! Bine că i-a spus Maria 
Stepanovna la ureche cine era, altfel te pomeneşti că s-ar mai fi 
plimbat şi la brat cu el... Acum moare de ruşine, dar e prea târziu; 
nu mai poate să-şi ia vorbele înapoi...” Îţi place? Ai? 

— Și fetişcana, îi spun eu lui Rubleov, şi baba sunt nişte 
tâmpite. Nu face să le iei în seamă... 

— Nici nu le-am luat în seamă... Mi-a venit să râd şi atâta tot. 
Sunt de mult obişnuit cu asemenea figuri... Pe timpuri mă durea, 
dar acum nu-mi mai pasă! Fetişcana e proastă, tânără... nu-mi 
pare rau de ca! Mă asez şi încep să cânt cântece de dans... Acolo 
n-ai nevoie să-ţi baţi prea mult capul... Îi dau înainte cu valsuri, 
cu cadriluri îndrăcite, cu marsuri tunătoare... Dacă ti se face sila 
de muzica ta, bei un paharut şi pe urmă sa vezi cum iti mai place 
să cânti din ,,Boccaccio’”?!”. 


— Dar unde-i scandalul propriu-zis? 

— Lovesc cât pot în clape şi... nu mă mai gândesc la fată... Rad 
si râd... dar ceva tot mă zgândăre la inimă! E ca şi cum mi s-ar fi 
aciuat sub lingurică un şoarece, care tot roade pesmeti... Nici eu 
nu înţeleg de ce mă simt atât de trist şi de scârbit... Caut să mă 
conving pe mine însumi, mă ocărăsc, râd... mă acompaniez încet 
din gură, dar ceva mă doare în suflet, mă doare într-un chip 
deosebit... mi se răsuceşte în piept, mă roade, mă sfredeleste 
mereu şi deodată mi se urcă în gâtlej, aşa... ca un ghem... îmi 
încleştez dinții, aştept, parcă mă mai lasă, dar începe iar... Ei, 
drăcia dracului! $i, ca un facut, îmi vin în minte gândurile cele 
mai ticăloase... îmi aduc aminte ce om de nimic am ajuns... 
Venisem la Moscova de la două mii de verste, năzuiam să ajung 
compozitor, virtuoz, şi m-am pomenit lăutar. La drept vorbind, e 
firesc... e chiar comun şi totuşi simţeam cum mă cuprinde o silă 
adâncă. Mi-am adus aminte şi de tine... lată, mă gândeam eu, 
tovarăşul meu de camera şade acasă şi mâzgäleste la hârtii... 
Scrie, săracul de el, despre consilierii municipali care dorm în 
şedinţă, despre libarcile pe care le găseşti în pâine, despre vremea 
urâtă de toamnă... scrie tocmai despre ceea ce s-a scris şi s-a tot 
scris de mii de ori, despre lucruri complet răsuflate... Gândindu- 
mă aşa, nu ştiu de ce, mi se făcea mila de tine... atât de mila, încât 
mi-au dat lacrimile!... Eşti băiat bun, cu suflet, dar n-ai în tine, 
cum să-ți spun?... destul foc, destulă forță... nu ştii să musti, esti 
lipsit de patima, şi numai Dumnezeu ştie de ce nu eşti farmacist 
sau cizmar, ci scriitor! Mi-am adus aminte de toţi prietenii mei 
ratati, de toţi cântăreții, pictorii, amatorii de artă... Pe timpuri, 
clocoteau cu toții, se zbăteau, pluteau în înălțimi siderale... iar 
acum... ţi-e şi sila să te uiti la ei! Nu ştiu de ce mi se îmbulzeau în 
cap astfel de gânduri! Cum uitam de mine, îmi năvăleau în minte 
prietenii; îi goneam pe prieteni şi dădea buzna fetişcana... Putin 
îmi păsa de ea, nu făcea pentru mine nici doi bani, şi totuşi nu-mi 
dădea pace... Mă tot gândeam: ciudată-i trăsătura asta a omului 
rus! Cat timp esti liber, iti vezi de studii, sau hoinaresti fără nicio 
țintă, poţi sa golesti cu el un pahar, să-l baţi pe burtă, să-i faci 


curte fiicei lui, dar cum ai nimerit într-o situaţie cât de cât 
inferioară, îndată începe să te privească de sus... De bine, de rău, 
îmi potolesc gândurile, şi totuşi ghemul mi se urcă mereu în 
gâtlej... Se urcă, apasă şi, cum să-ţi spun?... parcă mă înăbușe... 
În cele din urmă simt că ochii mi se umezesc, Boccaccio al meu se 
curmă deodată şi... totul se duce dracului. Salonul cel nobil se 
umple cu alte sunete... Fac o criză de nervi... 

— Nu se poate! 

— Zău că da... spune Rubleov, roşind şi încercând să râdă. Îţi 
închipui ce scandal! După aceea, simt că sunt târât în vestibul... că 
mi se pune blana... Aud glasul stăpânului casei: „Cine l-a îmbătat 
pe pianist? Cine a îndrăznit să-i dea votcă?” Ca încheiere... Mi-a 
dat un picior in spate... Iti place povestea? Ha-ha... Atunci nu-mi 
venea să râd, dar acum totul mi se pare cât se poate de comic... 
comic de tot! Un vlăjgan... un munte de om, lung cât un foişor de 
foc, şi deodată — o criză de nervi! Ha-ha-ha! 

— $i ce găseşti tu comic în toate astea? îl întreb eu pe Rubleov 
privind cum umerii şi capul i se zguduie de râs. Petea, pentru 
Dumnezeu... ce găseşti tu comic? Petea! Dragul meu! 

Dar Petea râde cu hohote, şi în râsul lui recunosc îndată criza de 
nervi. Încep să mă frământ în jurul lui şi să blestem camerele 
mobilate din Moscova unde nu se obişnuieşte să se aducă de cu 
seară apă pentru noapte. 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 45, autoriz. 
cenz. 14 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în 
culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul 
culegerii. 

Publicarea povestirii în ,,Budilnik” a provocat reproşuri din partea lui N. 
Leikin, care socotea că redactiile revistelor umoristice din Moscova îl atrag pe 
Cehov pentru „înviorarea” edițiilor lor în ajunul înscrierii pentru 
abonamentele pe noul an. 

Cehov a răspuns la aceasta (23 noiembrie 1885): «...nenorocirea e că până 
acum nu cunoşteam încă subtilitatile jurnalistico-diplomatice pe care le 
enumeri... Pe dracu”, de unde pot să ştiu eu ca ,,Budilnik” nu mă tipăreşte 
acum, decât fiindca e sezonul inscrierilor? Mi-a cerut o povestire, cum îmi 
cere întotdeauna, şi i-am dat-o, fără să bănuiesc nimic şi fără să vreau să 
bănuiesc ceva, cu atât mai mult că i-am dat povestiri şi pe timpul verii — vara, 


când nici nu visezi de înscrieri... Am dat „Pianistul” în luna octombrie... Nu 
puteam să nu dau ceva, deoarece am rămas dator ,,Budilnik”-ului încă de pe 
timpul verii. Îi datorez o nimica toată, totuşi trebuia să mă achit... Dar, 
oricum ar fi, îţi promit că, nici în decembrie, nici în ianuarie şi nici la sfârşitul 
lui noiembrie, nu voi da revistelor umoristice nimic cu iscälitura A. Cehonte 
ŞI în general cu o iscălitură cunoscută cititorilor revistei ,,Oskolki’». 


SSR E 


AP. Cho 


Fără post 


211 sade in camera lui mobilată si 


Licentiatul în drept Perepeolkin 
scrie: 

«Dragă unchiule Ivan Nikolaevici!... Dracu’ să te ia cu 
scrisorile tale de recomandare şi cu sfaturile tale practice! E de o 
mie de ori mai bine, mai nobil şi mai omenesc să nu fac nimic şi 
să mă hrănesc cu nădejdea într-un viitor nebulos, decât să fiu 
nevoit să mă bălăcesc în noroiul rece şi puturos în care ma impingi 
cu scrisorile şi sfaturile tale. M-a cuprins o greață de nu mai pot, 
de parcă m-aş fi intoxicat cu peste. E greata cea mai ticăloasă, 
greata cerebrală, de care nu poţi să scapi nici cu votcă, nici cu 
somn, nici cu meditări care să-ţi izbaveasca sufletul. Sa ştii un 
lucru, unchiule: cu toate că eşti bătrân, eşti o mare bestie. De ce nu 
mi-ai spus dinainte că voi fi nevoit să îndur astfel de scârnăvii? 
Să-ţi fie ruşine! 

„Am să-ţi înşir rand pe rând toate încercările prin care am trecut. 
Citeşte — şi conştiinţa să te mustre. Întâi şi întâi m-am dus cu 
scrisoarea ta de recomandare la Babkov’'*. L-am găsit la direcţia 
societăţii feroviare N. E un bătrânel mărunt, chel ca în palmă, cu 
un obraz galben-pământiu şi cu gura strâmbă. Buza de sus îi 
porneşte parcă la dreapta, iar cea de jos — la stânga. Stătea la un 
birou şi citea un ziar. 

În jurul lui, ca în jurul unui Apollo parnasian, şedeau cocotate pe 
nişte taburete înalte, ca cele de prin casele de comerţ, mai multe 


doamne, având în faţa lor nişte registre voluminoase. Doamnele 
erau îmbrăcate cu mult sic: malacoave, evantaiuri, brățări masive. 
E greu de înţeles cum izbutesc femeile astea să împace ţinuta lor 
elegantă cu leafa de mizerie pe care o primesc. Ori şi-au luat 
slujba aceea prin protecția tatilor şi a unchilor, din plictiseală sau 
din capriciu... ori toată contabilitatea de aici nu este decât un 
complement, subiectul şi predicatul subintelegandu-se. Mai târziu 
am aflat că nu fac chiar nimic; munca lor cade în spinarea a 
feluriti funcţionari supranumerari, oameni care n-au niciun cuvânt 
de spus şi care primesc 10-15 ruble pe lună. l-am dat lui Babkov 
scrisoarea ta. Fără să mă poftească să stau Jos, şi-a pus încet pe nas 
un pince-nez antediluvian, a desfăcut şi mai încet plicul şi a 
început să citească. 

— Unchiul dumitale îmi cere un post pentru dumneata, a 
mormäit el, scărpinându-se pe chelie. Locuri libere n-avem şi nici 
nu cred să se iveascä în curând, totuşi de hatârul unchiului 
dumitale, am să-mi dau toată silinta... Voi raporta directorului 
societăţii noastre. Poate să găsim totuşi ceva. 

Era cât p-aci să sar în sus de bucurie şi mă şi pregăteam să mă 
revărs în mulţumiri, când deodată, aud următoarea frază: 

— Dar, tinere, dacă postul acesta ar fi pentru unchiul dumitale 
personal, nu i-as lua nimic; dat fund însă că-i pentru dumneata, 
sunt cum să spun?... convins că ai să-mi multumesti... cum se 
cuvine... Mă înţelegi? 

E adevărat, mi-ai spus dinainte că postul n-o să mi se dea pe 
degeaba, că va trebui să plătesc, dar nu mi-ai suflat o vorbă despre 
chipul mârşav în care se fac aceste vânzări-cumpărări, pe faţă, în 
mod public, fără nicio ruşine... şi încă în prezenţa unor doamne! 
Ah, unchiule, unchiule! Ultimele vorbe ale lui Babkov m-au 
năucit atât de cumplit, încât era să mor de greață. Mi-a crăpat 
obrazul de ruşine, ca şi cum eu aş fi luat mită. Am rosit, am 
început să îngân nişte prostii şi am dat înapoi spre ieşire, escortat 
de douăzeci de ochi batjocoritori de femeie. În vestibul m-a prins 
din urmă o mutră sumbră, uscativa, care mi-a şoptit ca şi fără 
Babkov se poate găsi un post. 


— Daţi-mi cinci ruble, şi mă duc la Sahar Miodovici?!’. Cu toate 


că nu-i funcţionar, dumnealui găseşte posturi. Și nici nu ia mult 
pentru lucrul ăsta: jumătate din leafa pe primul an. 

Ar fi trebuit să-l scuip, să-l fac de ocară, dar i-am mulţumit, m- 
am ruşinat şi am tulit-o în jos pe scară. De la Babkov m-am dus la 
Smakovici. E un grasun puhav, blând, cu fata roşie, senină, şi cu 
ochi strălucitori. Ochii lui strălucesc atât de tare ca-ti fac greață: ai 
zice că-s unşi cu ulei de ricin. Aflând că sunt nepotul tău, s-a 
bucurat grozav şi a început chiar să necheze de plăcere. Şi-a lăsat 
lucrul şi mi-a oferit ceai. O bomboana de om! Mă privea tot 
timpul, căutând sa vadă dacă iti seaman. Vorbea despre tine cu 
lacrimile în ochi. Când i-am reamintit scopul vizitei mele, m-a 
bătut pe umăr şi mi-a spus: 

— O să ni se urască tot vorbind de slujbă... Slujba doar nu-i urs, 
nu fuge în pădure. Unde iei prânzul? Dacă n-ai nimic împotrivă, 
hai să mergem la Palkin*'*! Acolo o să discutăm despre toate. 

Anexez la această scrisoare nota de plată de la Palkin, de 
şaptezeci şi şase de ruble, pe care, după cum vezi, le-a mâncat şi 
băut prietenul tau. Smakovici s-a dovedit a fi un mare gastronom. 
Bineînţeles că nota am plătit-o eu. De la Palkin, Smakovici m-a 
târât la teatru. Biletele le-am luat tot eu. Şi asta nu e tot. După 
teatru, ticălosul tău mi-a propus să facem o plimbare cu trăsura 
afară din oraş, dar am refuzat, deoarece banii îmi erau pe sfarsite. 
Luându-şi rămas-bun de la mine, Smakovici m-a însărcinat să te 
salut din partea lui şi să-ţi transmit că înainte de cinci luni nu 
poate să-mi obțină un post. 

— Înadins nu-ţi dau niciun post!a glumit el, bătându-mă 
binevoitor pe burtă. Ce ţi-a năzărit să te faci funcţionar la 
societatea noastră, când ai studiu superioare? Zău că ar trebui să-ţi 
cauţi un post la stat! 

— Asta ştiu eu şi fără dumneavoastră. Dar poftim, gasiti-mi 
dumneavoastră acel post la stat. 

M-am dus cu cea de a treia scrisoare la cumătrul tău Halatov, la 
direcția căii ferate, Hingheri-Bădărani. Aici mi s-a întâmplat ceva 
cu totul dezgustător, ceva care a întrecut şi pe Babkov şi pe 


Smakovici, la un loc. Îţi spun încă o dată: dracu” să te ia! Mi-e 
greață de nu mai pot, şi tu eşti singurul vinovat. Pe Halatov al tău 
nu l-am găsit. M-a primit un oarecare Odekolonov — 0 arătare 
uscativa, ciupită de vărsat şi cu o mutră de iezuit. Aflând că sunt 
în căutarea unei slujbe, m-a poftit să stau jos şi mi-a ţinut o 
întreagă prelegere despre greutatea cu care găseşti astăzi o slujbă. 
După prelegere, mi-a făgăduit să raporteze, să facă demersuri, să 
mă recomande, şi aşa mai departe. Aducându-mi aminte de povata 
ta de a folosi bani oriunde se poate şi văzând că ciupitul de vărsat 
e dispus să ia mită, i-am strecurat ceva în palmă în timp ce-mi 
luam rămas-bun... Luând rusfetul, mi-a strâns degetele, a zâmbit 
larg, şi făgăduielile au început să curgă din nou, dar... 
Odekolonov a aruncat o privire în jur şi a zărit în spatele lui nişte 
străini care nu se poate să nu fi observat strângerea de mână. 
lezuitul s-a tulburat şi a început să bolboroseasca: 

— Postul vi-l făgăduiesc, dar... nu primesc mulţumiri... În 
niciun caz! Luaţi banii înapoi! Aşa ceva nu fac! Mă jigniti... 

Și-a desfăcut pumnul şi mi-a dat banu înapoi, dar nu hârtia de 
douăzeci şi cinci pe care i-o vârâsem, ci o hartiuta de trei ruble. Ce 
zici de scamatorie? Se vede că diavolii ăştia au în mâneci un 
sistem întreg de arcuri şi de sfori, altfel nu-mi explic 
transformarea bietei mele bancnote de douăzeci si cinci într-o 
nenorocită de hartiuta de trei ruble. 

Relativ curatel şi cumsecade mi s-a părut destinatarul celei de a 
patra scrisori a ta de recomandare, anume Grizodubov?). 

E un om încă tânăr, frumos, cu înfăţişare nobilă, îmbrăcat cât se 
poate de elegant. Cu toate că m-a primit fără grabă, cu o vădită 
plictiseală, a fost amabil. Stând de vorbă cu el, am aflat că a 
absolvit universitatea şi că s-a zbătut şi el pe timpuri ca peştele pe 
uscat, pentru o bucată de pâine. Mi-a primit rugămintea cu atât 
mai multă simpatie cu cât visul lui este ca statul să aibă un corp de 
funcționari culti... Am fost la el de trei ori şi niciodată nu mi-a 
spus ceva hotărât. O tot scaldă, codindu-se parcă, fuge de 
răspunsuri directe, ca şi cum s-ar simţi stingherit sau nu s-ar 
hotărî... Mi-am dat cuvântul să las la o parte orice sentimentalism. 


M-ai asigurat că mai toţi cotcarii au o înfätisare nobilă şi o 
îndrăzneală cavalerească... O fi aşa, dar poftim de deosebeşte-i pe 
cotcari de oamenii cumsecade. Poti să intri la apă atât de urât, de 
nici dracul nu te mai scapă. Astăzi am fost a patra oară la 
Grizodubov... O scălda ca şi până acum, fără să-mi spuie nimic 
precis... Mi-am pierdut şi eu răbdarea... Dracu” m-a pus să-mi 
aduc aminte ca-ti fagaduisem sa le dau bani la toți, fără excepţie. 
Parcă mă împingea cineva din spate... M-am hotărât să risc şi să-i 
strecor nişte bani, aşa cum te hotărăşti să te arunci în apă rece sau 
să te urci pe un vârf de munte. 

„Fie ce-o fi! mi-am zis eu. O dată în viaţă pot să încerc şi eu...” 

Voiam să risc nu atât pentru post — cât pentru noutatea senzației. 
Să văd măcar o dată ce efect are „recunoştinţa” asupra unor 
oameni cumsecade! Dar „senzaţia” mea s-a dus dracului. Am 
procedat într-un chip nepriceput, stângaci... Am scos din buzunar 
o bancnotă, şi, roşind, tremurând din tot trupul, am prins o clipă în 
care Grizodubov nu se uita la mine şi i-am strecurat-o pe birou... 
Noroc că Grizodubov a pus tocmai atunci în faţa lui nişte registre 
cu care mi-a acoperit prinosul... Prin urmare, nu izbutisem... Nu 
văzuse bancnota... Desigur că se va pierde printre hârtii sau o vor 
şterpeli oamenii de serviciu... Dacă însă are s-o vadă, se va simţi 
cu siguranţă jignit... Asta-i, mon oncle... Banii s-au irosit, iar mie 
mi-e ruşine... Mă doare în suflet de ruşine! $i de vină eşti numai 
tu, cu blestematele tale sfaturi practice. M-ai corupt... întrerup 
scrisoarea, fiindcă sună cineva... Mă duc să deschid uşa... 

Am primit chiar acum o scrisoare de la Grizodubov, îmi scrie că 
la controlul taxelor pe circulația mărfurilor e liber un post cu 
şaizeci de ruble pe lună. Prin urmare, a văzut banii!» 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 317, 18 
noiembrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Căsătoria peste 10-15 ani 


Totul se perfectioneazä pe lumea asta: chibriturile suedeze, 
operetele, locomotivele, vinurile ,, Després”’ şi raporturile dintre 
oameni. Se perfectioneaza şi căsătoria. Stiti cum a fost odinioară şi 
cum este acum. Nu-i greu de ghicit cum va fi peste 10-15 ani, 
când copiii noştri vor fi mari. lată o schemă pentru romanele 
acestui viitor apropiat. 

Într-un salon se află o domnişoară de 20-25 de ani. E îmbrăcată 
după ultima modă: stă pe trei scaune deodată, unul fiind ocupat de 
ea, iar celelalte două — de malacovul ei. În piept are o broşă cât o 
tigaie. După cum se cade unei domnisoare culte, coafura îi e 
modestă de tot: doi-trei puzi de păr ridicat în sus, de care stă 
rezemată o scarita, pentru ca fata in casă s-o poată coafa. Pe pian 
se află pălăria domnişoarei, şi pe pălărie, aranjată cu multă 
iscusinta, o curcă în mărime naturală, care cloceste. 

Soneria. Intră un tânăr în frac roşu, pantaloni stramti şi ghete 
uriaşe, care seamănă cu nişte schiuri. 

— Am onoarea să mă prezint, spune tânărul, închinându-se în 
fata domnişoarei, ajutorul de avocat Balalaikin... 

— Îmi pare foarte bine... Cu ce vă pot fi de folos? 

— M-a îndreptat la dumneavoastră „Societatea pentru încheierea 
de căsătorii fericite”. 

— Îmi pare foarte bine... Luaţi loc! 

Balalaikin la loc şi spune: 


— Societatea” mi-a indicat mai multe domnişoare doritoare să 
se mărite, dar cred că conditiile dumneavoastră îmi convin cel mai 
mult. Din aceasta notitä, care mi-a fost data de secretarul 
„Societăţii”, reiese că aduceţi viitorului dumneavoastră sot o casă 
pe strada Pliusciha, patruzeci de mii în numerar şi de vreo cinci 
mii avere mobilă... Asa-i? 

— Nu... Nu aduc decât douăzeci de mii, cochetează fata. 

— În cazul acesta, vă rog să mă scuzati... iertaţi-mă pentru 
deranj... am onoarea să vă salut... 

— Nu, nu... am glumit! spune domnişoara râzând. Datele din 
notita dumneavoastră sunt exacte... Banii, casa şi averea mobilă... 
Vi s-a spus, desigur, la „Societate” că reparația casei se va face pe 
socoteala soţului... şi... şi... — sunt o fire foarte timidă — şi că 
soţul nu va primi toți banii deodată, ci în rate, în decurs de trei 
ani... 

— Nu, duduie, oftează Balalaikin, în ziua de astăzi nimeni nu se 
insoara cu zestrea in rate! Dar daca insistati atat de mult asupra 
achitării în rate, poftim, va dau un an... 

Domnişoara şi Balalaikin încep să se tocmească. In cele din 
urmă fata cedează şi se învoieşte la un an. 

— Acum dati-mi voie să aflu condiţiile dumneavoastră! spune 
ea. Ce vârstă aveţi? Unde faceți serviciu!? 

— La drept vorbind, nu mă însor eu personal, ci intervin pentru 
un client al meu... Sunt mijlocitor... 

— Dar am rugat „Societatea” să nu-mi trimită misiti! se supără 
domnişoara. 

— Daţi-mi voie să vă explic. Clientul meu e un om în vârstă, 
suferă de reumatism, şi e foarte gras... N-are putere să viziteze 
domnişoare de măritat şi să facă demersurile necesare, astfel că 
volens-nolens”!6 e obligat să acţioneze printr-o terță persoană. Dar 
să nu vă speriaţi, n-am să vă cer scump... 

— Condiţiile clientului dumneavoastră? 

— Clientul meu e un om de 52 de ani... Cu toată vârsta lui, mai 
există persoane care-i dau cu împrumut. Astfel are doi croitori 
care îi lucrează pe credit, în prăvălii 1 se dă în cont cât vrea. 


Nimeni nu se pricepe mai bine ca el să tragă pe sfoară birjarti, 
coborând la casele cu două ieşiri, şi aşa mai departe. Ce să mai 
vorbim de spiritul lui de afaceri! E destul să vă spun, pentru a-l 
caracteriza pe deplin, ca izbuteşte să capete credit chiar şi la 
farmacii. 

— Nu trăieşte decât din împrumuturi? 

— Împrumuturile constituie îndeletnicirea lui principală. Dar 
fiind o fire largă, câtuşi de putin meschină, nu se mulţumeşte 
numai cu activitatea asta... Pot să spun fără exagerare că nimeni 
nu ştie mai bine ca el să te scape de un cupon fals... Afară de 
aceasta, e tutorele unei nepoate de a lui, care îi aduce aproape trei 
mii de ruble pe an... Apoi se dă drept cronicar la teatre şi în felul 
acesta e invitat la masă de actori, care pe deasupra îi mai dau şi 
bilete de favoare... A fost judecat de două ori pentru delapidare şi 
e şi astăzi dat în judecată pentru fals... 

— Ce, mai sunt tribunale? 

— Da, rămăşiţe ale moralei medievale care nu a dispărut încă cu 
totul... Dar putem nădăjdui, duduie, că peste un an-doi, omul cult 
se va dezbăra de acest rit învechit... Ce răspuns pot să transmit 
clientului meu? 

— Spuneti-i că mă voi gândi... 

— La ce să vă mai gândiţi, duduie? Nu îndrăznesc să vă dau 
sfaturi, dar dorindu-vă tot binele, nu pot să nu vă exprim mirarea 
mea... Un om cumsecade, strălucit in toate privintele şi... nu va 
invoiti din capul locului, ştiind totuşi cât de funestă poate fi pentru 
dumneavoastră o tărăgănare. În timp ce dumneavoastră vă veţi 
gândi, dumnealui o să se înţeleagă cu altă domnişoară de măritat! 

— Asta-i adevărat... În cazul acesta, sunt de acord... 

— Trebuia s-o spuneţi din capul locului. Imi permiteti să vă cer 
un acont? 

Fata îi dă mijlocitorului zece-douăzeci de ruble. El le ia, se 
înclină şi se îndreaptă spre uşă. 

— Şi chitanta? îl opreşte domnişoara. 

— Mille pardons, duduie! Uitasem cu totul! Ha-ha... 


Balalaikin scrie chitanta, se mai înclină o dată şi iese, iar 
domnişoara îşi acoperă chipul cu palmele şi cade pe divan: 

— Ce fericită sunt! exclamă ea, cuprinsă de un simtamant nou, 
neincercat până atunci. Ce fericită sunt! Iubesc... şi sunt iubitä!! 

Încheiere. Aşa va fi căsătoria într-un viitor apropiat. Şi oare e 
atât de mult, cititorule, de când domnisoarele umblau în crinoline, 
iar cavalerii se fandoseau în pantaloni vargati şi în fracuri cu 
picatele? Oare-i atât de mult de când un candidat la însurătoare 
trebuia, înainte de a se îndrăgosti de o fată, să vorbească cu tăticul 
ŞI cu mămica ei? 

Privighetorile, nopțile cu Luna,  bileţelele parfumate, 
romantele... toate acestea au rămas în urmă departe, departe de 
tot... În ziua de astăzi, e tot atât de demodat să schimbi vorbe în 
şoaptă prin alei întunecoase, să suferi, să doreşti cu înfocare 
primul sărut, etc. etc., cum ar fi să te îmbraci în armură şi să 
rapesti sabine. Totul se perfectioneaza! 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1885, Nr. 46, autoriz. 
cenz. 21 noiembrie. Semnata: Fratele fratelui meu. Publicăm acest text. 


SCENETĂ 


Era seară. Pantelei Diomidici Kokin*!’, secretar la ziarul de 


provincie „Mesagerul gâştelor” se îndreaptă spre locuinţa 
industriaşului Bludihin, consilier de comerţ, unde în seara aceea 
urma să aibă loc un spectacol de amatori, urmat de dans şi de un 
supeu. 

Secretarul era vesel, mulţumit, fericit chiar. Viitorul 1 se infatisa 
în culori strălucite... Se şi vedea intrând, parfumat, frizat şi galant, 
în salonul cel mare, luminat ca ziua. Va lua un aer melancolic şi 
nepăsător, va pune în felul de a merge şi de a ridica din umeri o 
notă de vădită demnitate personală, va vorbi neglijent, parcă în 
sila, şi se va strădui să dea privirii sale o expresie de oboseală şi de 
ironie. Într-un cuvânt, se va purta ca un adevărat reprezentant al 
presei! Dansatorii şi dansatoarele care vor trece pe lângă el vor 
schimba priviri, şoptind: 

— E de la redacţie. Frumos bărbat! 

La „Mesagerul gâştelor” nu-i decât secretar. Îndeletnicirea lui e 
să nu încurce adresele, să primească abonamentele şi să fie cu 
ochii în patru ca lucrătorii de la tipografie să nu fure zahărul 
redacției — şi atâta tot. Dar cine să-i cunoască exact atributiunile? 
Din moment ce face parte din redacție, înseamnă că e literat, 
depozitar al secretelor redactionale. 


Doamne, şi ce efect au asupra femeilor aceste taine. Kokin o va 
întâlni desigur la serată pe Klavdia Vasilievna. O să facă în aşa fel, 
ca să treacă de vreo cinci ori pe lângă ea, făcându-se că n-o vede. 
Când, pierzând răbdarea, îl va striga ea cea dintâi, el îi va da bună 
seara cu un aer nepăsător, va căsca uşor, va privi la ceas şi va 
spune: 

— Ce plictiseală! De s-ar isprăvi mai repede această tampenie... 
E ora douăsprezece şi mai trebuie să dau drumul la ziar, să revăd 
câteva articolaşe. 

Klavdia Vasilievna îl va privi cu venerație, de jos în sus, cum te 
uiti la un monument. Poate că o să-l întrebe cine a scris versurile 
intepatoare din ultimul număr la adresa actriţei Kiskina- 
Brandahlîţkaia”!$. Atunci Kokin va ridica privirea în tavan, va 
mârâi misterios şi va spune: „Mda”... lăsând-o să creadă că el le-a 
scris! Apoi dans, supeu, băutură... După băutură, o stare 
sufletească exaltată... insotirea Klavdiei Vasilievna până la ea 
acasă, şi visuri, mii de visuri... Bineînţeles, toate acestea nu sunt 
decât deşertăciuni, ambiţii mărunte şi neserioase, dar tinereţea îşi 
are drepturile ei, domnilor! 

La intrarea puternic luminată a casei Bludihin, secretarul văzu 
două şiruri de trăsuri. Un portar gras, cu buzdugan, deschidea şi 
închidea usa. Feciori îmbrăcaţi în fracuri albastre, cu jiletci roşii, 
luau în primire paltoanele şi şubele. Vestiarul era măreț, plin de 
flori, covoare şi oglinzi. Secretarul îşi aruncă nepăsător blana pe 
braţul unui fecior, îşi netezi părul cu mâna şi ridică cu demnitate 
capul... 

— De la redacţie! le spuse el celor doi feciori, care stăteau pe 
treapta de jos a scării şi rupeau colţurile invitaţilor. 

— Nu se poate! Nu se poate! Să nu-i dati drumul! se auzi în 
aceeaşi clipă, de sus, un glas aspru, metalic. Să nu-i dati drumul. 

Kokin aruncă o privire într-acolo. Sus, în capul scării, stătea un 
gräsan in frac şi-l privea ţintă. Incredintat că glasul cel aspru nu se 
referă la el, secretarul ridică piciorul spre prima treaptă, dar 
constată, cu groază, că feciorii fac o mişcare pentru a-i tăia 
drumul. 


— Să nu-l lăsaţi să intre! repetă grăsunul. 

— Dar... de ce să nu mă lase? spuse înmărmurit Kokin. Sunt de 
la redacție! 

— Tocmai de aceea nu vi se dă drumul, fundcă sunteți de la 
redacţie! răspunse grăsunul, înclinându-se în faţa unei doamne. Nu 
se poate! 

Secretarul rămase năuc, ca şi cum i-ar fi dat cineva cu un par în 
cap. În primul rând, îi era groaznic de ruşine. Ce vreţi, parfumul 
de violete de Parma, mänusile noi şi părul frizat nu se prea 
potriveau cu situația înjositoare a cuiva care nu-i lăsat să intre, în 
fata căruia feciorii întind braţele ca o barieră şi aceasta în prezenţa 
atâtor doamne, de fata cu servitorii! Pe lângă ruşine şi nedumerire, 
secretarul mai simţi şi un gol în suflet, o mare dezamăgire, ca şi 
cum cineva i-ar fi tăiat cu foarfecele visurile fericite. O astfel de 
senzaţie trebuie să încerce cel ce în loc de ,,recunostinta” așteptată, 
primeşte un picior în spate. 

— Nu înţeleg... sunt de la redacţie! începu să bolborosească 
Kokin. Dati-mi drumul! 

— Nu-1 voie! spuse feciorul. Dati-va la o parte de pe scară, 
împiedicaţi trecerea. 

— Ciudat! bolborosi secretarul; încercând să zâmbească cu 
demnitate. Foarte ciudat... Hm. 

Pe lângă el treceau întruna cu râsete vesele, doamne si 
domnisoare, fosnind din rochiile croite după ultima modă... Usa 
se deschidea şi se închidea mereu, câte un val de aer rece năvălea 
în vestibul şi un nou grup de musafiri urcau scara... 

„De ce le-o fi poruncit oare să nu mă lase să intru? se gândi 
nedumerit secretarul, fără să-şi creadă ochilor, fără să-şi vină încă 
in fire după această primire neașteptată. Grăsunul acela a spus să 
nu mă lase, fiindcă sunt de la redacție... Dar de ce? Dracu” să-i 
ia... Numai de nu m-ar vedea inghetand aici nişte cunoscuţi, care 
să mă întrebe ce s-a întâmplat... Ce ruşine!” 

Kokin mai făcu o încercare să pună piciorul pe scară, dar fu 
respins a doua oară... inalta din umeri, isi suflă nasul, mai statu pe 
gânduri, se apropie iarăşi de feciori si... fu din nou respins. Sus, 


începu să cânte orchestra. Secretarul isi simţi inima zvâcnind şi 1 
se tăie răsuflarea de pofta de a se afla cât mai curând în salonul cel 
mare, de a ţine capul sus, de a se juca cu răbdarea Klavdiei 
Vasilievna. Muzica îi reînvie şi-i răscoli deodată toate visurile cu 
care se desfătase, venind la serată... 

— la ascultă, domnule! îi strigă el grăsunului, care apărea si 
dispărea mereu la capătul de sus al scării. De ce nu mă lăsaţi să 
intru? 

— De ce? Nu primim pe nimeni de la redacție! 

— Dar... de ce? Cel putin explicati-mi! 

— Aşa a poruncit domnul Bludihin! Nu-i treaba mea! Am primit 
ordin să nu las, prin urmare nu las!... Faceţi loc doamnei să 
treacă! Baga de seamă, Andrei, nu lăsa pe nimeni de la redacție! 
Nu vrea stăpânul! 

Kokin inalta din umeri apoi, simțind cât de neghiob şi nelalocul 
lui fusese acest gest, se depărtă de scară... Ce să facă? Fireşte că 
cel mai bun lucru în cazul de fata era să tragă o fugă la redacţie şi 
să-l vestească pe director de porunca pe care o dăduse dobitocul 
de Bludihin. Directorul s-ar fi mirat, ar fi început să râdă şi ar fi 
spus: 

— Mare tâmpit! Şi-a găsit şi el cum să se răzbune pentru 
cronici! Nu pricepe, boul, că dacă mergem la seratele lui, nu el ne 
face nouă un serviciu, ci noi îi facem lui. Mare dobitoc, Doamne, 
iartă-mă! Nu-i nimic, îi trântesc eu mâine una, de-o să mă tina 
minte! 

Asa ar fi privit întâmplarea directorul... Si pe urmă? Pe urmă 
secretarul, ca un om cumsecade, ar fi trebuit să se ducă acasă şi 
nici să nu se mai sinchiseasca de Bludihin. Aşa ar fi cerut mândria 
sa personală şi demnitatea redacției. Dar, domnilor, toate acestea 
sunt foarte frumoase în teorie; în practică însă, când ţi-ai cumpărat 
mănuşi noi, când ai plătit frizerului să te ferchezuiască şi când 
colo sus te aşteaptă Klavdia Vasilievna, gustările şi băutura, se 
schimbă socoteala. 

„Două luni de zile am aşteptat această serată, am visat, m-am 
pregătit! se gândea Kokin. Două luni încheiate am cutreierat 


oraşul, căutându-mi o redingotă nouă... mi-am dat cuvântul 
Klavdiei şi deodată... Nu, asta nu se poate! Trebuie să fie la 
mijloc vreo neînțelegere... Zău că nu poate fi decât o neînțelegere! 
Nici n-am de ce să mă duc la redacție, e de ajuns să vorbesc cu 
organizatorul petrecerii...” 

— la ascultă, domnule! se adresă Kokin grăsunului, dă-mi 
numai voie să urc sus. N-am să intru în salon, dar vreau să vorbesc 
cu organizatorii sau cu domnul Bludîhin! 

— Bine, dar să ştiţi că nu o să vi se dea în niciun caz voie să 
intrați în salon! 

„Dumnezeule! gândea Kokin urcând scara. Cele două doamne 
care au intrat acum l-au auzit... Ce ruşine! Zău că ar trebui să 
plec...” 

Sus, lângă intrarea salonului, stătea organizatorul, un om cu păr 
roşcovan şi cu o panglică la reverul hainei. Alături de el, la o 
mäsutä, şedea o doamnă impopotonata, care vindea programe. 

— Spuneti-mi, vă rog, 1 se adresă cu glas plangaret secretarul, 
de ce s-a dat dispoziția să nu fie lăsat să intre nimeni de la 
redacție? Pentru ce? 

— Numai dumneavoastră sunteţi de vină, domnilor, îi răspunse 
roşcovanul. Vi se trimit invitaţii, vi se dau întotdeauna locuri în 
fata — şi dumneavoastră scrieți pamflete insultătoare... 

— Doamne, dar... Dati-mi voie să vă spun... 

După uşă se auziră aplauze zgomotoase şi glasul simpatic al 
prinţesei Rojkina?”!” cântând „Din nou stau vrăjit înaintea ta”... 
Secretarul îşi simţi inima tresărind. Chinurile lui Tantal erau peste 
puterile lui. 

— Ce pamflete? se adresă el doamnei. E drept că în ziar au fost 
şi pamflete, dar, doamnă, întrucât sunt eu vinovat? Vinovati sunt 
directorul, colaboratorii, dar ce amestec am eu? Nu sunt decât 
secretar... un fel de contabil. Nu-s redactor... Zău că nu-s 
redactor! Vă dau cuvântul meu de onoare că nu sunt redactor! 

— Nu putem face nimic pentru dumneavoastră, oftă 
doamna. Bludihin personal a dat acest ordin... De altfel... puteţi 
lua un bilet! 


„Drace, cum de nu mi-a venit asta mai devreme în cap?” se 
gândi Kokin, dar pe loc îşi aduse aminte că nu are în buzunar 
decât patruzeci de copeici, pe care le luase pentru cazul când 
Klavdia Vasilievna ar vrea să fie condusă acasă cu o birja. 

— În cazul acesta, am să vorbesc cu domnul Bludîhin! spuse el. 

— Aşteptaţi până la pauză... 

Kokin începu să aştepte... Dincolo de uşă ropoteau aplauze, 
cântau glasuri cunoscute de femei, se auzeau râsete... Acolo 
clocotea viata! Iar bietul secretar, cu aerul unui păcătos care se 
pocăieşte, stătea ca Henric la Canossa”%, şi privea la uşă ca un cal 
care simte undeva pe aproape ovăzul, dar nu-l vede... Aşteptă cât 
aşteptă şi, în cele din urmă se auzi după usa mişcare de scaune, 
vorbă, larmă; uşa se deschise larg şi publicul năvăli în holul de la 
intrare. 

„Şi fericirea e doar atât de aproape, atât de posibilă! gândi 
secretarul, aruncând o privire spre uşa deschisă. Nu, nici nu pot să 
admit gândul că nu voi fi lăsat să intru...” 

Curând se ivi şi Bludihin, cu fata trandafirie, radioasă... Kokin 
începu să se invarteasca pe lângă el, neindraznind mult timp să 1 se 
adreseze, dar în cele din urmă se hotărî... 

— lertati-ma... vă deranjez... Anisim Ivanici, dar ati dat ordin 
să nu lase să intre nimeni de la redacție. 

— Da, şi ce-1? 

— Am venit totuşi... Dar... Gândiţi-vă şi dumneavoastră! Cu ce 
sunt vinovat eu? Redactorii sau colaboratorii sunt vinovaţi, pe ei 
să nu-i lăsaţi să intre, dar eu... pe cuvântul meu de onoare, eu nu 
sunt redactor!... 

— Aaa... prin urmare sunteţi de la redacţie? întrebă Bludihin, 
răşchirându-şi picioarele in chip de A şi dând capul pe 
spate. Bineînţeles că sunteţi supărat pe mine? Dar ascultați! Să fie 
martor publicul! Onorat public, vă fac arbitru! Iată, domnul 
corespondent e supărat pe mine fiindcă... cum să spun?... fiindcă 
am protestat întrucâtva... Sper că părerea mea despre presă e 
cunoscută. Sunt întotdeauna de partea presei! Dar, domnilor... (şi 
Bludihin luă o expresie rugătoare) domnilor, trebuie să existe o 


margine! N-aveti decât să-i injurati pe actori, să injurati piesa, 
montarea, dar de ce să scrieţi ineptii? De ce? În ultimul număr al 
ziarului dumneavoastră, a fost un articol minunat... mi-nu-nat! 
Dar, descriind tabloul viu ,,[udita şi Holofern”, la care a luat parte 
si fiica mea, corespondentul... E curată batjocură! „Spada, spunea 
el, pe care o ţinea în mână ludita, era atât de lungă, încât n-ai 
putea să omori cu ea decât de departe, sau catarandu-te pe un 
acoperiş...” Ce rost avea aici acoperişul? Fiica mea a citit şi... a 
izbucnit în plâns! Asta nu-i critică, domnilor! Nu-u, asta nu-i 
critică! Asta înseamnă să faci personalităţi! Omul nu s-a legat de 
spadă decât ca să-mi facă mie în ciudă... 

— Sunt... sunt de acord cu dumneavoastră! începu sa 
bolborosească Kokin, simțind sutele de priviri atintite asupra 
lui. Sunt, ca şi dumneavoastră, întotdeauna împotriva insultelor... 
Dar, zău aşa... ce amestec am eu în treaba asta? Pe cuvântul meu 
de onoare că nu sunt redactor! Sunt secretar... Am să vă spun 
chiar mai mult, dar... să rămână între noi, bineînţeles... Acest 
articol l-a scris însuşi directorul... („De ce spun asta, măgar ce 
sunt”, gândea Kokin, în timp ce vorbea). Dar e un om bun... 
cinstit. Chiar dacă a scris aşa ceva, a făcut-o fără să vrea... din 
uşurinţă... 

Tonul de mieluşel al secretarului îl înduioşă pe Bludihin. 
Consilierul de comerţ îl apucă pe Kokin de un nasture şi începu 
să-i expună din nou părerea sa despre presă. În pieptul secretarului 
începură să se învălmăşească mii de sentimente deodată. Era 
măgulit că un om atât de important ca Bludihin îi făcea lui 
confidente; începu să fie sigur că va fi lăsat să intre in salon, că 
neintelegerea e înlăturată, că poate din nou să viseze... dar 
totodată îi era groaznic de ruşine, avea sentimentul că făcuse o 
ticăloşie... Simtea ca, din pricină că se purtase ca o cârpă, se 
trădase si pe el şi pe director şi „Mesagerul gâştelor”, da, trădase 
în public, fata de oameni cunoscuţi, ca cel de pe urmă luda! Ar fi 
trebuit să arate că nici nu-i pasă, să tragă o injuratura, să râdă, iar 
el se rugase, se umilise, mai-mai că plânsese... Of! 


Bludihin tot vorbea, vorbea. După ce se umflă îndeajuns în pene, 
îl luă pe secretar de braţ şi se îndreptă cu el spre poarta raiului, 
când deodată cineva strigă: 

— A-nisim Ivanovici! A sosit generalul! 

Bludihin tresari şi, uitând de Kokin, cobori valvârtej scara. 
Secretarul rămase câteva clipe locului, se plimbă, îşi drese cravata. 
Nu mai aştepta şi nu mai dorea nimic. Când începu actul al doilea 
si Kokin se apropie de uşă, organizatorul nu-l lăsă să intre. 

— Bludîhin nu ne-a spus nimic. Nu se poate! 

Zece minute după aceea, secretarul îşi târşâia galoşii lui mari pe 
pământul îngheţat. Se ducea acasă, dar s-ar fi simțit mai bine dacă 
s-ar fi dus să se înece! Îi era ruşine, îi era silă... de parfumul în 
care se inmuiase, de mänusile moi, de părul frizat... Şi tare îi mai 
venea să-şi tragă un pumn în capatana lui frezata! 


Apărută pentru prima oară în „Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 331, 2 
decembrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Sfântă simplitate 


POVESTIRE 


Părintelui Savva Jezlov”!, bătrânul paroh al bisericii Sfânta 
Treime din oraşul P., îi sosise cu totul pe neaşteptate, de la 
Moscova, feciorul său Alexandr, avocat cunoscut. Zarindu-si 
singurul copil, pe care nu-l mai văzuse de vreo 12-15 ani, de când 
îl dusese la universitate, mosneagul rămas văduv şi singur păli, 
începu să tremure din tot trupul — şi încremeni. Urmară nesfarsite 
manifestări de bucurie şi entuziasm. 

În aceeaşi seară, tatăl şi fiul stăteau la taifas. Avocatul mânca, 
bea şi se înduioşa. 

— Ce bine-1 aici la tine, ce frumos! se minuna el, nemaiaflându- 
şi astâmpăr pe scaun.E plăcut, e cald şi totul are un parfum 
patriarhal. Zău că-i bine! 

Părintele Savva se plimba în jurul mesei, cu mâinile la spate si, 
umflandu-se in pene fata de bătrâna sa bucătăreasă că are un fiu 
atât de mare şi de galant, încerca, de hatârul musafirului, să se 
arate „om învăţat”. 

— Asta este, dragul meu... spunea el. Aşa cum am dorit-o în 
adâncul inimii mele, aşa s-a întâmplat: si eu si tu am păşit 
amândoi pe calea învăţăturii. Tu ai absolvit universitatea, eu — 
academia din Kiev, da-a... Mergem, prin urmare, pe acelaşi 
drum... Ne înţelegem unul pe celălalt... Atât că nu ştiu cum o fi în 


ziua de azi prin academii. Pe timpul meu se dădea multă 
importanţă clasicismului şi se învăţa chiar vechea limbă ebraică. 
Dar acum? 

— Nu ştiu. Ai o cegă minunată, taică. M-am săturat, dar totuşi 
am să mai iau. 

— Mănâncă, mănâncă. Tu trebuie să mănânci mult, că faci o 
muncă intelectuală, şi nu fizică... hm... nu fizică... Eşti 
universitarist, muncesti cu capul. Ia spune, stai mult la mine? 

— N-am venit să stau, taicä. Am nimerit la tine cam din 
întâmplare, ca un deus ex machina”. Am venit aici, ca să zic aşa, 
în turneu, să-l apăr pe fostul vostru primar... Ai auzit desigur, 
mâine o să fie judecata. 

— Aşa-a... Prin urmare lucrezi în justiţie? Esti jurisprudent? 

— Da, sunt avocat. 

— Aşa-a... Să te ajute Dumnezeu. Ce rang ai? 

— Zău că nu ştiu, taică. 

„L-aş întreba de leafa, se gândi părintele Savva, dar ei socotesc 
asta drept o întrebare indiscretă... Judecând după îmbrăcăminte, şi 
dacă mai pun şi ceasul de aur, cred că primeşte mai bine de o mie 
de ruble. “ 

Mosneagul şi avocatul tacura un timp. 

— Nu ştiam că ai cegi aşa de bune, că aş fi venit la tine şi anul 
trecut, spuse fiul. Anul trecut am fost pe aici, pe aproape, în 
capitala guberniei voastre. Caraghioase oraşe mai aveţi pe aici! 

— Da, îs caraghioase, bine ai zis... îţi vine să scuipi! se fnvoi 
părintele Savva. Ce să-i faci! Suntem departe de centrele 
intelectuale... avem o mulţime de prejudecăți. Civilizaţia n-a 
pătruns încă până la noi... 

— Nu de asta-i vorba... Ascultă ce am patit. M-am dus în 
capitala voastră de gubernie la teatru; trec pe la casă, să-mi iau un 
bilet, şi mi se spune că reprezentatia nu are loc, fundcă nu s-a 
vândut încă niciun bilet! Îi întreb: „Cât se încasează când se vând 
toate locurile?” Mi se răspunde: „Trei sute de ruble!” 

„Spuneţi să se joace piesa — le zic — că vă plătesc eu trei sute...” 
Le-am dat de plictiseală, trei sute de ruble, iar când au început să 


Joace piesa, o drama sfâşietoare, m-a apucat o plictiseală şi mai 
cumplită... Ha-ha... 

Părintele Savva privi neîncrezător la fiul său, se uită la 
bucătăreasă şi pufni în pumn... 

„Aoleo, ce gogoşi mai toarnă!” gândi el. 

— Și de unde ai luat cele trei sute de ruble, Surenka? întrebă 
părintele sfios. 

— Cum de unde i-am luat? Din buzunarul meu, bineînţeles... 

— Dar... hm, iartă-mi întrebare indiscreta, ce leafă primeşti?! 

— Depinde... Sunt ani în care câştig treizeci de mii, alţii în care 
n-ajung nici la douăzeci... Nu sunt toți anii la fel... 

„Aoleo ce gogosi mai toarnă! Ho-ho-ho! Straşnic mai 
minte! gândi iar părintele Savva, râzând cu hohote şi privind 
drăgăstos la chipul, cam moleşit de mâncare şi băutură, al 
feciorului. Aşa-i tineretul, îi place să se laude! Ho-ho-ho... Mi-a 
trântit-o — treizeci de mil.” 

— E de necrezut, Sasenka! spuse el. Iarta-ma, dar... ho-ho-ho... 
treizeci de mii! Cu banii ăştia poţi să clădeşti două case... 

— Nu mă crezi? 

— Nu că nu te cred, dar, aşa... cum să zic?... prea le... Ho-ho- 
ho... Dar dacă primeşti atât de mult, ce faci cu banii? 

— Îi cheltuiesc, taică... În capitală, viata-i scumpă. Dacă aici 
cheltuieşti o mie, acolo iti trebuie cinci. Am trăsură, cai, joc de 
cărți... mai trag câte un chef. 

— Da, asa-i... Ar trebui însă să pui şi ceva deoparte! 

— Nu pot... Nu sunt strângător din fire... (avocatul ofta). Ce să- 
1 faci? Anul trecut, bunăoară, mi-am cumpărat cu şaizeci de mii de 
ruble o casă pe Polianka. Oricum, ar fi fost un ajutor pentru 
batranetele mele! Si ce crezi? N-au trecut nici două luni de la 
cumpărare şi m-am văzut nevoit s-o zalogesc. Am zălogit-o şi toţi 
banutii au zburat! Parte i-am pierdut la cărți, parte i-am băut. 

— Ho-ho-ho! Grozav mai minte! tipa cu glas pitigäiat 
moşneagul. Minte cu haz! 

— Nu mint, taică. 

— Dar cum se poate pierde o casă la joc de cărţi sau în chefuri? 


— Poti să pierzi nu numai casa, ci şi tot globul pământesc. 
Mâine am să-i iau primarului vostru cinci mii de ruble, dar simt că 
n-am să ajung cu ei la Moscova. Aşa mi-e distinul. 

— Nu se zice distin, ci destin, îl corectă părintele Savva, tusind 
si privind cu demnitate la bătrâna bucătăreasă. Iarta-ma, Surenka, 
dar mă cam îndoiesc de vorbele tale. Si pentru ce primeşti tu atâția 
bani? 

— Pentru talentul meu... 

— Hm... vei fi primind tu, poate, vreo trei mii, dar să câştigi 
treizeci, sau, bunăoară, să cumperi case, de asta, iartă-mă... mă 
îndoiesc. Da’ noi să lăsăm aceste controverse. Spune-mi acum, 
cum e pe la voi, la Moscova? Pesemne că-i veselie mare? Ai multi 
cunoscuți? 

— Foarte multi. Toată Moscova mă cunoaşte. 

— Ho-ho-ho! Straşnic mai minte! Ho-ho! Mari năzdrăvănu îmi 
mai povesteşti. 

Tatăl şi fiul stătură mult timp de vorbă astfel. Avocatul mai 
povesti despre însurătoarea sa, cu o zestre de patruzeci de mii, 
descrise călătoriile sale la Nijni Novgorod, divorţul care-l costase 
zece mil. Bătrânul asculta, plesnea din palme şi râdea cu hohote. 

— Strasnic mai minţi! Ho-ho-ho! Nu ştiam, Surenka, că eşti atât 
de meşter în minciuni. Ho-ho-ho! Asta n-o zic ca să te judec. Mă 
distrează să te ascult. Spune, mai spune. 

— Dar ne-am cam luat cu vorba, încheie avocatul, sculându-se 
de la masă. Mâine e procesul, şi nici n-am citit încă dosarul. 
Noapte bună! 

După ce îşi duse fiul în iatac, părintele Savva putu în sfârşit să 
se minuneze în voie. 

— Iti place, ai? L-ai văzut? şopti el către bucătăreasă. Asta-i... 
E universitarist, e umanitar, emancipat, şi nu 1-a fost ruşine să vină 
să-l vadă pe moşneag. Uitase de taică-su şi deodată şi-a adus 
aminte. Aşa, deodată. Hai să-mi aduc aminte de bătrân, şi-a zis el! 
Ho-ho-ho. E un fiu de treabă! Bun baiat! $i ai văzut? Se poartă cu 
mine ca cu unul de teapa lui... Mă socoteşte om cu învăţătură, ca 


si el. Prin urmare, mă înţelege. Păcat că nu l-am poftit pe diacon, 
să-l fi văzut şi el. 

După ce îşi deschise astfel sufletul fata de bătrână, părintele 
Savva se apropie în vârful picioarelor de iatac şi aruncă o privire 
prin gaura cheii. Avocatul stătea întins pe pat şi fumând o ţigară 
de foi, citea un caiet gros. Langa el pe mäsutä, se afla o sticlă de 
vin, pe care părintele Savva n-o văzuse înainte. 

— Doar o clipă... să văd dacă nu-ţi lipseşte ceva, începu sa 
bolboroseascä moşneagul, intrând în odaie. Te simţi bine? E 
moale? De ce nu te dezbraci? 

Avocatul mormăi ceva şi se încruntă. Părintele Savva se aşeză la 
picioarele lui şi căzu pe gânduri. 

— Aşa-a... începu el după un timp de tăcere. Mă tot gândesc la 
povestirile tale. Pe de o parte, iti mulţumesc că l-ai desfătat pe 
mosneag, dar pe de altă parte, ca tata şi... ca om învăţat, nu pot sa 
tac şi să mă retin de a-ţi face o mustrare. Am înţeles că ai glumit la 
masa, dar şi tu trebuie să ştii că atât religia, cat şi ştiinţa condamnă 
minciuna, chiar dacă-i spusă în glumă. Hm, hm... mă supără 
tusea. Hm... lartă-mă, dar îţi vorbesc ca un tată... De unde ai 
vinul ăsta? 

— L-am adus cu mine. Vrei? Vin bun, opt ruble sticla. 

—O-opt? Strasnic mai minte! plesni din palme părintele 
Savva. Ho-ho-ho! Cum poate să coste o sticlă opt ruble? Eu iti 
cumpăr vinul cel mai fain cu o rublă. Ho-ho-ho! 

— Ei acum lasă-mă, bătrâne, că mă ţii din lucru... Haide! 

Chicotind şi plesnind din palme, moşneagul ieşi şi închise cu 
băgare de seamă uşa după el. Pe la miezul nopţii, după ce citise 
„pravilele” şi poruncise bucătăresei prânzul de a doua zi, părintele 
mai intră o dată în odaia fiului. 

Avocatul continua să citească, să bea şi să fumeze. 

—E timpul sa te culci... dezbraca-te şi stinge 
lumânarea... spuse moşneagul, aducând în odaie un miros de 
tămâie şi de mucuri arse. S-au făcut ceasurile douăsprezece.. Văd 
că bei a doua sticlă? Oho! 


— Fără vin nu se poate, taică... Dacă nu te stimulezi, nu faci 
treabă bună. 

Savva se aşeză pe pat, tăcu un timp şi începu: 

— Uite ce e, dragul meu... Mda... Nu ştiu cat am să mai trăiesc, 
dacă am să te mai văd o dată, şi de aceea e mai bine să-ţi spun 
astăzi dorinţa mea cea de pe urmă... Vezi tu... în tot timpul celor 
patruzeci de ani ai mei de slujbă, am strâns pentru tine o mie cinci 
sute de ruble în bani. Când am să mor, ia-le, dar... 

Părintele Savva îşi suflă cu un aer solemn nasul şi continua: 

— Dar să nu le irosesti, păstrează-le... Şi te mai rog ceva: 
trimite după moartea mea nepoatei mele Varenka o sută de ruble. 
Dacă n-o să-ţi pară rău, trimite-i şi Zinaidei douăzeci. Sunt orfane. 

— Trimite-le toate cele o mie cinci sute... Eu n-am nevoie de 
ele, taica... 

— Spui adevărat? 

— Sigur că da... Tot am să le cheltuiesc. 

— Hm... $i când te gândeşti cum am strâns eu bănişorii 
ăştia! oftă părintele Savva. I-am pus deoparte copeică cu copeicä, 
pentru tine... 

— Poftim, dacă vrei am să-i pun într-un dulăpior cu sticlă, în 
semn de dragoste filială, dar nevoie n-am de ei. O mie cinci sute — 
ptiu! 

— Bine, fa cum vrei... Daca as fi ştiut, nu 1-as fi strâns, nu 1-as 
fi pastrat cu dragoste... Hai, acum dormi! 

Părintele Savva făcu semnul crucii peste avocat şi ieşi. Se simţea 
puţin jignit... ÎL râcâia nepăsarea cu care fiul nesocotise 
economiile lui de patruzeci de ani... Dar jignirea şi racaiala îi 
trecură curând... Ceva îl îmboldea parcă mereu pe moşneag să se 
ducă din nou la fiul său, să stea de vorbă cu el, să discute ca 
„oamenii învăţaţi”, să-şi aducă aminte de trecut, dar nu mai avu 
destulă îndrăzneală să-l stingherească: avocatul continua să 
studieze dosarul. Părintele începu să se plimbe de colo-colo, prin 
odăile neluminate, gândindu-se întruna. Si tot gândindu-se, se 
duse în antreu să privească haina de blană a fiului; într-un elan 
părintesc şi nemaistiind ce face, cuprinse cu amândouă mâinile 


blana, o strânse în braţe şi începu s-o sărute şi să facă semnul 
crucii peste ea, ca şi cum n-ar fi fost blană, ci însuşi fiul, 
„universitaristul”... De dormit nu putea să doarmă. 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 338, 9 
decembrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Cinicul 


E pe la amiază. Stegarul în retragere Egor Siusin’”, directorul 
„menajeriei fraţilor Pichnau”, un munte de om cu chipul năpădit 
de grăsime şi răvăşit de băutură, cu cămaşă soioasă şi frac plin de 
pete, a şi avut timpul să se îmbete. Se foieşte prin faţa publicului 
ca dracul înainte de utrenie: aleargă cu haina descheiată, face 
schime, chicoteşte, roteşte ochii de parc-ar cocheta, dă greoi din 
mâini... Publicului îi place când capatana lui mare e plină de 
aburii but Atunci nu „prezintă” animalele pur şi simplu, ci 
într-un fel nou, cu totul personal. 

— Cum să vi le prezint? întreabă el publicul, făcând cu 
ochiul. Simplu, sau cu psihologie şi tendinţă? 

— Cu psihologie şi tendinţă! 

— Bene?! Încep! Leul african! spune el, clătinându-se pe 
picioare şi privind batjocoritor leul care stă culcat într-un ungher 
al cuştii şi clipeşte blând din ochi. Sinonimul puterii îmbinate cu 
gratia, podoaba şi mândria faunei! Pe timpuri, în indepartata lui 
tinerețe, te cucerea prin forța lui şi îngrozea împrejurimile cu 
răgetul său, iar acum... Ha-ha-ha... iar acum, dobitocul de el stă 
în cuşcă... Ce zici, fratioare leu? Stai aici? Hai? Filozofezi, hai? 
Bine era cand hoinăreai prin păduri... de nimic nu-ţi păsa!... 
Credeai că nu-i pe lume dihanie mai tare ca tine, nu te fereai nici 
de dracu” — şi iată că soarta, neghioaba, s-a dovedit mai tare... Cu 
toate că-i neghioabă, e mai tare... Ha-ha-ha! Departe de Africa te- 


au mai adus diavolii! Cred că nici prin gând nu-ţi trecea că ai să 
nimeresti aici! Si de mine, frate dragă, şi-au bătut joc diavolii, şi 
încă urât de tot! Am colindat pe la liceu, prin felurite slujbe, am 
fost la telegraf, am fost inginer hotarnic, am fost în armată, am 
fost la o fabrică de macaroane... dracu” mai ştie unde n-am fost! 
În cele din urmă, am nimerit la menajerie, în putoarea asta... Ha- 
ha-ha! 

ȘI publicul, molipsit de râsul din toată inima al lui Siusin, care-i 
ametit de-a binelea de băutură, râde şi el. 

— Trebuie să-i fie dor de libertate! spune, făcând cu ochiul în 
direcţia leului, un flăcău mirosind a vopsea, cu hainele pline de 
pete grase, de toate culorile. 

— Da’ de unde! Dacă i-am da drumul, tot în cuşcă s-ar întoarce. 
S-a obişnuit. Ha-ha-ha... Ar fi timpul să-ţi dai sufletul, leule, asta- 
i. Ce rost are s-o duci aşa, de azi pe mâine. Ia-ţi odată inima-n 
dinți şi crapă! Doar n-ai ce să aştepţi. Ce te uiţi la mine? Vorbesc 
serios! 

Siusin duce publicul la cusca următoare, în care o pisică 
sălbatică se zbuciuma şi se izbeste de gratil. 

— Pisica sălbatică! Strabuna mâtelor noastre! Nu sunt nici trei 
luni de cand a fost prinsa si bagata in cusca. Stupeste, se zbate, 
fulgeră din ochi, nu te lasă să te apropii de ea... Zi şi noapte zgârie 
gratiile: caută o scăpare! Ar da un milion, ar da şi jumătate din 
viata, şi-ar da şi puii, numai şi numai să se întoarcă acasă. Ho-ho- 
ho! Ce te zbuciumi aşa, proasto? Ce te tot arunci de colo-colo? N- 
al să iesi de aici! Ai să crapi, dar n-ai să ieşi! Si ai să te şi 
obisnuiesti, ai să te împaci! Nu numai că ai să te obişnuieşti, dar ai 
să ne şi lingi mâinile, nouă, călăilor tăi! Ho-ho-ho... Aici, soro, e 
ca şi în iadul lui Dante... lasa-ti orice speranţă! 

Putin câte putin, cinismul lui Siusin începe să indispună 
publicul. 

— Nu înţeleg ce haz găsiţi în toate astea! spune un glas de bas. 

— Rânjeste şi nu ştie nici el de ce... spune vopsitorul. 

— Asta-i maimuța! continuă Siusin, apropiindu-se de cusca 
următoare. Ticălos animal! Știu că ne urăşte, cred ca ar fi 


bucuroasă să ne sfâşie în bucăţi, dar zâmbeşte, ne linge mâinile! 
Are o fire slugarnică! Ho-ho-ho... Pentru o bucată de zahăr, e 
oricând gata să se ploconească până la pământ în faţa călăului şi să 
facă pe măscăriciul. Nu-mi plac astfel de firi!... lar asta e 
gazela! spune Siusin, păşind spre o cusca în care stă o gazela 
măruntă, slabă, cu ochi mari, plânşi. l-a şi sunat ceasul! Abia a 
ajuns în cuşcă —şi gata deznodământul: e ofticoasă în ultimul 
grad! Ho-ho-ho... Uitaţi-vă, are ochi întocmai ca ai omului; şi 
plânge! E şi firesc. E tânără, frumoasă... ar vrea să trăiască! Acum 
i-ar şedea bine să alerge în libertate, să se miroasă bot în bot cu 
niscai amorezi frumuşei; pe când aici stă pe nişte paie murdare, 
care put a câine şi a grajd. Ciudat lucru: moare, dar în ochi tot fi 
mai licăre nădejdea! Ce înseamnă tinereţea! Ai? Să te strici de râs 
cu voi ăştia tinerii! Degeaba mai tragi nădejde, fetito! Azi-mâine 
iti intepenesc piciorusele, cu nădejde cu tot. Ho-ho-ho... 

— la ascultă, mă frate... n-o mai da gata şi cu vorba... spune 
vopsitorul încruntându-se. Te trec fiorii! 

Publicul nu mai face haz. Siusin e singurul care râde. Cu cât 
publicul e mai posac, cu atât e mai tare şi mai aspru râsul lui 
Siusin. Si, pe nesimţite, toți încep să-şi dea seama că-i urât, 
murdar, cinic — şi în privirile tuturor se iveste ură şi mânie. 

— $1 ăsta-i dumnealui, cocorul! îi dă înainte Siusin, apropiindu- 
se de un cocor care stă lângă o cușcă. E născut în Rusia, a fost in 
migratiune pe Nil, unde a stat de vorbă cu crocodilii şi cu tigrii. 
Trecutul îi e cat se poate de strălucit... Priviti-l: e gânditor, 
concentrat! E atât de adâncit în gândurile lui, încât nu 1a seama la 
NIMIC... Visuri, visuri! Ho-ho-ho... „Într-o zi, gândeşte el, am să 
le gauresc la toţi capetele cu ciocul, am să zbor pe fereastră şi am 
să mă inalt în albastrul, în azurul cerului! Da, prin albastrul cerului 
trec acum în zbor spre ţările calde şiruri întregi de cocori şi toţi 
fac: cri... cri... cri...” Ia priviţi, 1 s-au făcut penele măciucă! Asta 
înseamnă că în toiul visării şi-a adus aminte că i s-au retezat 
vârfurile aripilor, şi... l-a cuprins groaza, deznădejdea. Ho-ho- 
ho... E o fire mândră, răzvrătită. Penele o să-i stea mereu aşa, 
măciucă, până ce o să crape. Nu se dă bătut, e mândru! lar nouă, 


stimate cocor, putin ne pasă că nu te împaci cu soarta! Esti 
mândru, neînduplecat, dar eu, dacă am chef, uite, te iau de mas şi 
te port aşa prin fata publicului... Ho-ho-ho... 

Siusin îl apucă pe cocor de cioc şi îl plimbă. 

— Ce-nseamnă batjocura asta! se aud glasuri. 

— Da-i pace! Curată neruşinare! Unde-i stăpânul? Cum de i se 
permite unui betiv... să chinuiască animalele! 

— Ho-ho-ho... Şi cu ce le chinuiesc?... 

— Uite... cu asta, cu toate astea... cu glumele... Nu se cade! 

— Dar chiar voi mi-ati cerut să vi le prezint cu psihologie!... 
Ho-ho-ho... 

Lumea îşi aduce aminte că numai pentru „psihologie” a venit la 
menajerie, că a aşteptat cu nerăbdare ca Siusin să iasă beat din 
camaruta lui şi să înceapă prezentarea şi, pentru a-şi justifica 
măcar cu ceva mânia, oamenii încep să se lege de hrana 
neîndestulătoare, de micimea cuştilor, şi de multe altele. 

— Nu le lăsăm noi să moară de foame, spune Siusin, clipind 
batjocoritor. Chiar acum începe alimentarea... vai de mine! 

Înălţând din umeri, se bagă sub o tejghea şi scoate din nişte 
pături calde un mic boa constrictor. 

— Le hrănim... nici nu s-ar putea altfel! Sunt ca şi actorii: daca 
nu le dai de mâncare — crapă! Domnule iepuraş, venez ici? Va 
rog frumos! 

În scenă îşi face intrarea un iepuraş de casă, alb, cu ochii roşii. 

— Respectele mele! spune Siusin, jucându-şi degetele pe 
dinaintea botişorului iepurelui. Am onoarea să mă prezint! Vă 
prezint şi pe domnul boa constrictor, care doreşte să vă înghită! 
Ho-ho-ho... Ce-i? E neplăcut, frate dragă? Te zgribulesti? N-am 
ce-ţi face! Nu-i vina mea! Dacă nu astăzi, maine... dacă nu eu, un 
altul... totuna e. Putina filozofie, frate iepuraş! Acum eşti viu, 
adulmeci, cugeti, iar peste un minut — vei fi o masa informa! 
Poftim. Si viata e atât de frumoasă, măi frate! Doamne, ce 
frumoasă e! 

— Nu mai e nevoie de alimentare! se aud glasuri. Ajunge! Nu 
ne mai trebuie! 


— Păcat! continua Siusin, prefăcându-se că nu aude.E o 
personalitate, un individ, o viata întreagă... are o femelă, copilasi 
ŞI... deodată — hap! Poftim! Oricât de rău mi-ar părea, n-am ce 
face! 

Siusin ia iepuraşul şi îl pune râzând în faţa gurii şarpelui boa. 
Dar nici nu apucă iepurasul să încremenească de groază, că este 
smuls de zeci de mâini. Se aud ocări, invective la adresa societăţii 
de ocrotire a animalelor. Zarvă, mâini care se ridică amenintätor, 
tropăituri. Siusin se refugiază râzând în cämäruta lui. 

Iesind din menajerie, oamenii sunt revoltați. Le e sila, ca şi cum 
ar fi înghiţit o muscă. Dar trece o zi, mai trece una şi vizitatorii 
obişnuiţi ai menajeriei se linistesc şi încep să se simtă din nou 
atraşi de Siusin, ca de votcă sau de tutun. Le e iarăşi poftă de 
cinismul lui atâtätor, care-ţi stârneşte fiori de groază. 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 345, 16 
decembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Sceneră). Semnatä: A. 
Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 

La început, povestirea a fost trimisă la „Oskolki”, cu titlul „Animalele”, dar 
a fost interzisă de cenzură. Subliniind pasajele ce redau prezentarea de către 
„Ccinic” a leului, a pisicii sălbatice şi a cocorului, cenzorul a dat următoarea 
apreciere povestirii: „Din astfel de explicaţii se desprinde un fel de tendinţă 
pesimistă, se simt aluzii tendentioase şi ironii asupra nestatorniciei sorții, nu 
numai a oamenilor mărunți, ci şi a celor puternici, asupra nenorocirilor şi 
suferințelor nemeritate, asupra situației deznădăjduite a celor învinşi, asupriti 
etc. Având în vedere caracterul nedeterminat al acestei tendințe şi 
posibilitatea de a fi înţeleasă în sensul cel rău, cenzorul e de părere ca acest 
articol să nu fie autorizat” (9 octombrie 1885). 

Interzicerea povestirii şi-a găsit un ecou în scrisoarea lui N. Leikin către 
Cehov (10 octombrie 1885): «E un adevărat pogrom. Cenzorul a şters totul, 
între altele şi ,,Animalele” dumitale... Am rugat să se autorizeze ,,Animalele” 
şi am afirmat că-i o povestire nevinovata, dar la comitet mi s-a spus: „Credeţi 
că nu pricepem că aici nu-i vorba de animale?...” Iti trimit aici alăturat 
corectura „Animalelor”. Povestirea n-are să se piardă. Copiaz-o (Copiaz-o 
neapărat) şi trimite-o la ,,Petersburgskaia gazeta”. Acolo va apărea. Povestirea 
e nevinovatä.» 

Textul din ,,Petersburgskaia gazeta” se deosebeşte întrucâtva, din punct de 
vedere stilistic, de textul şpalturilor cenzurate, care se găsesc la Arhiva 
centrală. 


Mari d’elle?”° 


O noapte de ajun de sarbatoare. Cantareata de opera Natalia 
Andreevna Bronina”” — măritată Nikitkina — stă culcată în iatacul 
e1 si se lasă cu tot trupul şi tot sufletul în voia odihnei. Legănată 
dulce între somn şi trezie, se gândeşte la fetiţa ei, aflată undeva 
departe la bunică sau la o mätusä... Fetiţa asta îi e mai scumpă 
decât publicul, buchetele, recenziile, adoratorii... şi ar fi în stare 
să se gândească la ea toată noaptea, până dimineaţa. Natalia 
Andreevna e fericită, liniştită şi nu doreşte cu adevărat decât un 
singur lucru: să poată sta tolănită în voie, să dormiteze şi să viseze 
la fetiţa ei. 

Deodată, cântăreaţa tresare şi deschide larg ochii: în vestibul 
zbârnâie strident soneria. Nu trec nici zece secunde şi soneria 
zbârnâie iar. Uşa se deschide zgomotos şi cineva pătrunde în 
antreu, tropăind ca un cal, suflând de frig şi pufnind. 

— Ei, drăcia dracului, aici nici n-ai unde să-ţi atârni suba! aude 
cântăreaţa un glas ragusit de bas. Şi cică-i artistă celebră! Primeşte 
cinci mii de ruble pe an şi nu e-n stare să-şi facă rost de un cuier 
ca lumea! 

„Bărbatu-meu... se posomorăşte ea. Şi-mi pare că a adus şi un 
prieten de al lui, să doarmă la noi... Ce sila mi-e!” 

S-a dus odihna. Când în vestibul încetează suflatul zgomotos al 
nasului şi scoaterea galosilor, cântăreața aude in iatac paşi 
vatuiti... A intrat bărbatul ei, mari delle, Denis Petrovici 


Nikitkin. Aduce cu el frig şi miros de coniac. Se plimbă îndelung 
prin iatac, suflând din greu, şi caută ceva, lovindu-se prin întuneric 
de scaune... 

— Ce vrei? geme cântăreaţa, după ce 1 s-a urât de atâta foiala in 
Jur. M-ai trezit. 

— Caut chibrituri, driguto... Vasăzică... nu dormi. Îţi transmit 
un salut... Din partea lui... cum naiba îl cheamă?... roscovanul 
acela, care-ţi oferă mereu buchete. Zagvozdkin’**... Am trecut 
chiar adineauri pe la el. 

— Ce-ai căutat la el? 

— Nimic. Aşa... să mai stăm de vorbă; am discutat... am băut. 
Poţi să spui ce vrei, Natalie, dar mie nu-mi place individul ăsta. 
Nu-mi place deloc! E un dobitoc fără pereche. E bogat, capitalist, 
are vreo şase sute de mii de ruble, deşi nu s-ar zice. Ce ştie el ce-i 
banul: nici el nu-l foloseşte, dar nici altuia nu-i dă. Capitalul 
trebuie pus în circulație, iar el îl ţine cu dinţii, îi e frică să-l dea din 
mână. La ce foloseşte un capital neproductiv? Un capital 
neproductiv nu face nici cât o ceapă degerată. 

Mari delle găseşte, pe dibuite, marginea patului şi se aşază 
gafaind la picioarele nevestei. 

— Capitalul neproductiv e un lucru dăunător... continuă el. De 
ce afacerile au început să meargă mai prost în Rusia? Fiindcă 
avem prea multe capitaluri neproductive, fiindcă ne e frică de 
credit... În Anglia e cu totul altfel... în Anglia nu există nătărăi ca 
Zagvozdkin... Acolo orice copeică e pusă în circulaţie... Da... 
Acolo banii nu se tin prin cufere... 

— Bine. Lasa-ma sa dorm. 

— Acuşi... Despre ce vorbeam? Da... În vremurile noastre, 
Zagvozdkin ar trebui cel puţin spânzurat... E un ticălos şi un 
prost... Un dobitoc şi nimic altceva. Dacă i-as fi cerut un 
împrumut fără niciun fel de garanţie, aş mai zice. Dar aşa... orice 
copil îşi poate da seama că nu-i niciun risc. Dar el nu înţelege, 
boul! Pentru zece mii, ar fi primit o sută. Peste un an, ar fi avut cu 
o sută de mii mai mult! L-am rugat, i-am explicat... degeaba: nu 
mi-a dat nimic, tâmpitul! 


— Sper că nu 1-ai cerut un împrumut în numele meu! 

— Hm... Ciudată întrebare... se supără mari d'elle. In orice caz, 
mai curând mi-ar fi dat mie cele zece mii, decât tie. Tu eşti femeie, 
pe cand eu sunt totuşi bărbat, om de afaceri. Si ce proiect i-am 
propus! Nu baloane, nu fel de fel de himere, ci lucru serios, ceva 
pozitiv! Daca aş întâlni un om intelegator, aş putea obţine numai 
pentru ideea mea douăzeci de mii! Chiar şi tu ai pricepe, daca ti-as 
spune despre ce-i vorba. Atât că... să nu scapi vreo vorbă cuiva... 
Doamne fereşte... Dar mi se pare că ţi-am mai spus-o. Ti-am 
vorbit de mate? 

— Mm... lasă pe altă data... 

— Mi se pare că ţi-am vorbit. Intelegi tu cum vine treaba? Acum 
magazinele alimentare şi cârnätarii cumpără matele pe loc si le 
plătesc scump. Dar dacă aş aduce mate din Caucaz, unde n-au 
niciun pret, unde se aruncă, atunci... îţi dai seama? La cine ar mai 
cumpăra carnatari1 mate: la abatoare, sau la mine? Fireşte ca la 
mine! Doar le-aş vinde de zece ori mai ieftin! Acum, să stăm şi să 
rationäm: în capitale şi în centrele mari, se cumpără anual mate 
pentru o sumă de... să zicem cinci sute de mii de ruble... Asta-i 
un minimum... lar dacă... 

— Ai să-mi spui mâine... Altă dată... 

— Da, ai dreptate... Ti-e somn, pardon... Plec... Orice ai spune, 
dar în orice domeniu plasezi capital, peste tot poţi face treabă... 
Dacă ai capital, poţi să câştigi un milion chiar şi cu mucuri de 
țigări... Să luăm bunăoară teatrul. De ce crezi tu că a dat faliment 
Lentovski?*”? Foarte simplu! De la început nu şi-a condus afacerea 
cum trebuia. Se lansa nebuneste, fără să aibă capital... Mai întâi 
trebuie să-ţi asiguri capitalul şi abia pe urmă s-o pornesti, încet, cu 
binişorul... În ziua de astăzi, poţi să câştigi foarte bine cu un 
teatru particular sau cu un teatru popular... Daca prezinti piese 
bune cu preţuri ieftine şi dacă o nimeresti pe gustul publicului, 
poţi chiar din primul an să pui în buzunar o sută de mii de ruble... 
Tu nu înţelegi lucrul ăsta, dar eu am dreptate. Si tie iti plac 
capitalurile neproductive, ca şi măscăriciului de Zagvozdkin... 
Strangi bani şi nu ştii nici tu pentru ce... Nu mă asculti, nu vrei... 


Dacă 1-ai pune în circulaţie, n-ar trebui să te mai vânturi atâta... 
Pentru început, iti ajung şi cinci mii de ruble ca să pui pe picioare 
un teatru particular... Nu ca Lentovski, fireşte, ci modest... 
încetişor... Am şi găsit un impresar, am dibuit şi un local... 
Numai banii nu-i am... Dacă ai fi femeie de înţeles, te-ai fi lăsat 
de mult de toate rentele tale de stat cu cinci la sută sau cu altă 
dobândă, cu câştiguri prin tragere la sorți şi mai ştiu eu ce 
bazaconil. 

— Nu, mersi... Destul m-ai păgubit şi aşa... îmi ajunge, m-am 
învăţat minte... 

— Dacă judecam ca muierile, desigur că-i aşa... oftează 
Nikitkin, sculându-se. Desigur! 

— Ajunge... Hai, du-te, şi lasă-mă să dorm... M-am plictisit 
ascultând mereu aiurelile tale. 

— Da... Sigur! Te-am păgubit... te-am jefuit... ne aducem 
aminte numai de ceea ce dăm, ceea ce luăm uităm. 

— N-am luat niciodată nimic de la tine. 

— Oare? Dar când nu erati încă o artistă cunoscută, pe a cui 
socoteală traiati? Si cine, dati-mi voie să vă întreb, v-a scos din 
sărăcie şi v-a pricopsit? De asta nu vă aduceţi aminte? 

— Hai, destul, pleacă. Du-te şi culca-te. 

— Daca va par beat... dacă sunt nedemn de persoana 
dumneavoastră, pot să plec cu totul. 

— N-ai decât. Ai face foarte bine. 

— Chiar asta am să fac. Destul m-am injosit. Să sti că plec. 

— Of, Doamne! Da” pleacă odată! O să-mi pară foarte bine! 

— Vedem noi! 

Nikitkin mormäie ceva înfundat si, lovindu-se de mobile, iese 
din iatac. Apoi se aud din vestibul şoapte, un târşâit de galoşi şi 
clantanitul uşii care se închide. Mari delle s-a supărat de-a 
binelea şi a plecat. 

„Slavă Domnului, s-a dus... gândeşte cântăreaţa. Acum voi 
putea dormi.” $i, adormind, se gândeşte la bărbatul ei: când şi cum 
i-a picat pacostea asta pe cap? Pe timpuri, mari d elle stătea la 
Cernigov şi avea acolo un post de contabil. Cât timp era un 


cetățean oarecare, nicidecum „bărbatul unei celebrităţi” treacă- 
meargă: se ducea la serviciu, primea leafă şi toate proiectele şi 
fanteziile lui nu puteau depăşi o chitară nouă, o pereche de 
pantaloni la moda, sau un tigaret de chihlimbar. Devenind însă 
„mari d'elle”, s-a transformat cu totul. Cântăreaţa mai tine minte 
cât tărăboi a făcut când 1-a declarat întâia oară că vrea să intre în 
teatru, cum se indigna, cum se plângea părinților ei, cum o gonea 
din casă. A fost nevoită să intre în teatru fără voia lui. După aceea, 
însă, aflând din ziare şi de la lume că ea câştigă bani multi, a 
„lertat-o”, s-a lăsat de contabilitate şi a devenit intretinutul ei. 
Artista nu contenea să se mire privindu-si intretinutul: când 
avusese timpul să se şlefuiască, să capete preferinţe şi apucături 
noi? Unde deprinsese gustul stridiilor şi al vinurilor de 
Bourgogne? Cine îl învățase să se îmbrace dupa ultima modă, să- 
si facă freză, să-i spună Natalie în loc de Natasa? 

„Ciudat... gândeşte cântăreaţa. Pe timpuri, cum îşi lua leafa, o 
ascundea, iar acum nu-i ajung nici o sută de ruble pe zi. Pe 
timpuri, se ferea să vorbească chiar şi în fata liceenilor, de frică să 
nu spună vreo prostie, iar acum îşi permite familiaritati până şi de 
fata cu prinții... Ce om de nimic!” 

Dar deodată cântăreaţa tresare din nou: soneria din vestibul 
târâie iar. Ocărând şi târşâindu-şi papucii, fata în casă se duce să 
deschidă. Si iar intră cineva tropaind ca un cal. 

„S-a întors! Cand o să-mi dea odată pace? E 
revoltător!” gândeşte cântăreaţa înfuriindu-se. 

„La Stal... Te învăţ eu minte să mai faci pe grozavul! Ai să pleci! 
Te fac eu să pleci!” 

Bronina sare din pat şi aleargă desculta în salonasul unde 
doarme de obicei mari delle. Il găseşte dezbrăcându-se şi 
aşezându-şi cu multă grijă hainele pe fotoliu. 

— Bine dar spuneai că pleci! se răsteşte ea, cu ochi strălucitori, 
plini de ură. De ce te-ai întors? 

Nikitkin tace şi suflă pe nas. 

— Spuneai că pleci!... Te rog s-o stergi imediat! Auzi? Imediat! 

Mari d elle tuseste şi îşi scoate bretelele fără să-şi privească 


nevasta. 

— Dacă nu pleci, neobrăzatule, plec eu! continuă cântăreaţa, 
bătând din piciorul descult şi fulgerându-l cu ochiu. Plec! Auzi, 
nerusinatule... ticălosule, lacheule! Afară! 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, măcar de lumea străină... mormäie 
bărbatul. 

Cântăreaţa întoarce capul şi abia acum vede o mutră de actor, pe 
care n-o cunoaşte... Văzând umerii goi şi picioarele desculte ale 
actriţei, mutra roşeşte şi-i vine să intre în pământ de ruşine. 

— Dă-mi voie să-ţi prezint... bolboroseşte 
Nikitkin. Bezbojnikov”*0, impresar din provincie. 

Cântăreaţa scoate un țipăt şi fuge în iatacul ei. 

— Iată... spune mari d elle, lungindu-se pe divan. Totul merge 
strună. „Dragul meu”, „scumpul meu”, „iubitule...” Särutäri, 
imbratisari... Dar cum a venit vorba de bani... ati văzut-o... Mare 
lucru sunt banii!... Noapte bună. 

După o clipă se aude un sforait. 


Apărută pentru prima oară în ,,Petersburgskaia gazeta”, 1885, Nr. 354, 25 
decembrie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnata: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


POVESTIRE DE SĂRBĂTORI 


Uneori se întâmplă ca vremea să fie atât de urâtă, încât ai zice că 
iarna, mâniată pe nevolnicia omenească, cheamă în ajutor o 
toamnă aspră şi se dezlantuie mână în mână cu ea. Prin văzduhul 
înnegurat, posomorât, fără o geana de lumină, se rotesc vârteţuri 
de zăpadă şi de ploaie. Vântul umed şi rece, care te pătrunde până 
în măduva oaselor, bate cu o mânie sălbatică în ferestre şi 
acoperişuri, şi urlă prin hornuri, şi plânge prin răsuflătorile 
sobelor. Văzduhul, negru ca funinginea, e plin de jale... Ai zice că 
întregii firi îi e lehamite... E umed, frig şi te cuprinde un 
simtämânt de spaimă... 

O astfel de vreme a fost şi în noaptea de ajun a anului o mie opt 
sute optzeci şi doi, când nu intrasem încă la închisoare, ci eram 
pretuitor la biroul de împrumut pe gajuri al căpitanului în retragere 
Tupaev”*!. 

Se făcuse miezul nopţii. Magazia în care îmi aveam, după voinţa 
stăpânului, reşedinţa de noapte şi în care făceam pe câinele de 
pază, era slab luminată de flăcăruia albastră a unei candele. Era o 
încăpere mare, pătrată, ticsită cu boccele, cufere, etajere... Pe 
pereţii cenuşii de lemn, în crăpăturile cărora albureau smocuri 
ciufulite de calti, erau atârnate sube de blană de iepure, straie 
ţărăneşti, puşti, tablouri, candelabre, o chitară... Fiind dator să 


păzesc în timpul nopţii toate aceste boarfe, stăteam culcat pe un 
cufăr mare, roşu, în spatele vitrinei cu lucruri mai de pret, si 
priveam îngândurat flăcăruia candelei... 

Nu ştiu de ce imi era frică... Lucrurile amanetate la un birou de 
împrumut au întotdeauna ceva înfricoşător... Noaptea, la lumina 
slabă a candelei, ele par vii... Acum însă, când dincolo de 
fereastră foşnea ploaia, iar în sobă şi deasupra acoperişului urla 
jalnic vântul, mi se părea că şi ele bocesc parcă. Înainte de a 
ajunge aici, toate trebuiau să treacă prin mâna pretuitorului, adică 
prin a mea şi de aceea ştiam povestea fiecăruia... Ştiam, bunăoară, 
că cu banii luaţi pe chitară s-au cumpărat prafuri care să 
potolească tusea unui ofticos... Ştiam că cu revolverul acesta se 
impuscase un betiv; nevastă-sa dosise revolverul, ca să nu-l 
găsească poliția, îl amanetase la noi şi cumpărase un sicriu. 
Bratara care mă privea din vitrină fusese amanetata de cel ce o 
furase... Două cămăşi cu dantelă, marcate cu nr. 178, erau 
amanetate de o fată, care avea nevoie de o rublă pentru a putea 
intra la Salon, unde avea de gând să câştige ceva bani... Într-un 
cuvânt, fiecare din lucruri vorbea de o nenorocire fără putinţă de 
îndreptare, de boală, de crimă, de desfrâu... 

În noaptea aceea de ajun, lucrurile erau parcă mai grăitoare ca 
niciodată. 

— Dă-ne drumul acasă!... mi se părea că se tânguie ele, ținând 
isonul vântului. Dă-ne drumul! 

Dar nu numai lucrurile trezeau în mine spaimă. Când scoteam 
capul de după vitrină şi aruncam o privire sfioasă spre fereastra 
întunecată, aburită, mi se părea că zăresc chipuri omeneşti privind 
din stradă înăuntru. 

„Nerozii! mă imbarbatam eu singur, sensibilitate prostească!” 

Într-adevăr, faptul că un om înzestrat de natură cu nervi de 
pretuitor era chinuit de mustrări de conştiinţă în noaptea de ajun, 
constituia un eveniment de necrezut, ba chiar fantastic. La un 
birou de împrumut pe gajuri, conştiinţa nu există decât amanetată. 
Ea e socotită aici ca un obiect de vânzare-cumpărare şi nu 1 se 
recunoaşte nicio altă rațiune... Ciudat, de unde putea să se fi ivit 


în mine? Mă tot răsuceam pe cufărul meu tare când pe o parte 
când pe cealaltă şi, cu ochii pe jumătate închişi ca să-i feresc de 
flăcăruia tremurătoare a candelei, încercam din răsputeri să înăbuş 
în mine musafirul acesta nepoftit. Dar toate strădaniile rămâneau 
zadarnice... 

Fireşte, de vină era în mare parte oboseala trupească şi 
sufletească de la sfârşitul unei zile întregi de muncă grea: în ajunul 
Crăciunului, săracii năvălesc buluc la biroul de împrumut. Într-o zi 
de mare sărbătoare şi încă pe vreme rea, sărăcia nu-l un VICIU, Ci O 
groaznicä nenorocire! În astfel de împrejurări, omul nevoiaş, 
simțind că se îneacă, caută la biroul de împrumut un fir de pai de 
care să se agate — şi în locul lui, capătă o piatră... Toată ziua de 
ajun se perindase pe la noi atâta lume, încât nemaiavând loc în 
magazie, fuseserăm nevoiţi să ducem în şură trei sferturi din 
lucrurile lăsate amanet. Din zori şi până seara târziu, fără o clipă 
de răgaz, mă tocmisem cu zdrenţăroşii, storcându-le copeicile şi 
jumatatile de copeici, văzusem lacrimi, ascultasem rugaminti 
zadarnice... Spre sfârşitul zilei, abia mă mai țineau picioarele; mi 
se sleise şi sufletul şi trupul. Nu era deci de mirare că acum nu 
dormeam, ci mă suceam pe toate părțile, stăpânit de o spaimă 
ciudată... 

Cineva a bătut încet la uşă... După bătaie, am auzit glasul 
stăpânului: 

— Dormi, Piotr Demianici? 

— Încă nu, dar de ce? 

— Știu, mă gândesc dacă n-ar fi bine să ţinem deschis şi mâine 
dimineaţă? E sărbătoare mare şi vremea e groaznică. Sărăcimea o 
să năvălească ca muştele la miere. Aşa că, nu te mai duce mâine 
dimineaţă la biserică; stai aici... Noapte bună! 

„loată spaima asta a mea, mi-am zis eu după plecarea 
stăpânului, mi se trage de la pâlpâitul candelei... Trebuie s-o 
sting.” 

Am ieşit din culcus şi m-am dus spre ungherul unde atârna 
candela. Licărind slab, cu scurte izbucniri când lucea un pic mai 
viu, flăcăruia albastră se lupta vădit cu moartea. Fiecare pâlpâire 


lumina o clipă icoana, pereţii, boccelele, fereastra întunecată... Iar 
la fereastră, două chipuri galbene priveau în magazie, lipindu-se 
de geam. 

„Nu-i nimeni! mi-am spus eu. E numai închipuirea mea.” 

În timp ce mă îndreptam pe dibuite spre culcuş, după ce 
stinsesem candela, s-a petrecut un lucru care a avut o mare 
înrâurire asupra stării mele sufleteşti de mai pe urmă... Deasupra 
capului meu s-a auzit deodată, cu totul pe neaşteptate, o trosnitură 
puternică, însoțită de un scheunat scurt şi turbat, care n-a ţinut 
decât o secundă. Ceva se rupsese, apoi slobozise tare un fel de 
tipat ascuţit, ca şi cum ar fi încercat o durere groaznică. 

Plesnise o strună la chitară; dar eu, cuprins de o spaimă 
cumplită, mi-am astupat urechile şi m-am repezit ca un nebun spre 
culcuş, împiedicându-mă de cufere şi de boccele... mi-am vârât 
capul sub pernă şi, abia răsuflând, încremenit de groază, am 
început să trag cu urechea. 

— Dă-ne drumul! urla vântul, şi lucrurile îi ţineau isonul. Da-ne 
drumul, în cinstea sărbătorii! Doar şi tu eşti om sărac, ne înţelegi! 
Ai suferit şi tu de foame şi de frig! Dă-ne drumul! 

Da, şi eu eram sărac şi eu ştiam ce înseamnă foamea şi frigul. 
Sărăcia mă împinsese la această blestemată slujbă de pretuitor, ma 
silise să nesocotesc, pentru o bucată de pâine, nenorocirea şi 
lacrimile. Dacă n-ar fi fost sărăcia, aş fi avut eu curajul să 
preţuiesc la câteva copeici ceea ce însemna sănătate, căldură, 
bucurie de sărbători? Si atunci de ce mă invinuieste vântul... de ce 
mă chinuie conştiinţa? 

Dar oricât de tare îmi bătea inima, oricât mă chinuiau spaima şi 
mustrările de conştiinţă, oboseala a fost mai tare: am adormit. 
Dormeam însă iepureşte. Auzeam totul... Am auzit cum stăpânul 
mi-a mai bătut o dată în usa, cum clopotele au început să sune de 
utrenie... Auzeam cum vuia vântul şi cum ploaia ciocänea pe 
acoperiş. Ochii îmi erau închişi, dar vedeam lucrurile, vitrina, 
fereastra întunecată, icoana. Toate se îmbulzeau în jurul meu şi, cu 
ochi trişti, mă rugau să le dau drumul acasă. Strunele chitarei 
plesneau scheunând, una după alta, fără sfârşit... Pe fereastră se 


uitau cerşetori, bătrâne, prostituate, aşteptând să le descui magazia 
şi să le inapoiez boarfele. 

Am auzit prin somn un rontait ca de şoarece. Zgomotul acela 
monoton a ţinut mult. M-am întors pe cealaltă parte şi m-am 
cuibărit mai bine, fiindcă simţeam o adiere de frig şi de umezeală. 
În timp ce-mi trăgeam pătura peste cap, am auzit un foşnet uşor şi 
o şoaptă omenească. 

„Ce vis urât! mi-am spus eu. A băgat spaima in mine! Bine ar fi 
să mă trezesc.” 

Ceva de sticlă a căzut şi s-a spart. Dincolo de vitrină a licarit 
scurt o flăcăruie, şi lumina ei a început să joace pe tavan. 

— Umblă binisor, a soptit cineva, că-l trezesti pe blestematul 
ăla... Scoate-ti ghetele! 

Un om s-a apropiat de vitrină, a aruncat o privire spre mine şi a 
pipăit lacătul micut. Era un mosneag bărbos, galben la fata, cu fata 
supta, imbracat intr-un surtuc rupt, de soldat, si incaltat cu ghete 
făcute ferfenita. Un flăcău înalt, slab, cu braţe groaznic de lungi, 
cu o jacheta scurtă, ruptă, şi cu poalele cămăşii lăsate peste 
pantaloni, s-a apropiat de el. Au schimbat câteva vorbe în şoaptă şi 
au început să trebăluiască pe lângă vitrină. 

„Jefuiesc!” mi-a fulgerat prin minte. 

Cu toate că dormeam, mi-am adus aminte că aveam întotdeauna 
sub pernă un revolver. Am pipăit încet, până ce am dat de el şi |- 
am apucat strâns în mână. Un geam al vitrinei a zăngănit. 

— Mai încet! Dacă se trezeşte vom fi nevoiți să-i facem de 
petrecanie. 

Am visat apoi că am scos un strigăt sălbatic, pornit din adâncul 
pieptului şi că, speriat de glasul meu, am sărit în picioare. 
Mosneagul şi flăcăul s-au năpustit amenintator asupra mea, dar, 
zărind revolverul, au dat înapoi. Îmi aduc aminte că după un minut 
stăteau palizi înaintea mea şi, clipind plangaret din ochi, se 
milogeau să le dau drumul. Vântul năvălea cu putere prin spărtura 
din geam, jucându-se cu flacăra lumânării aprinse de hoţi. 

— Înălțimea Voastra! a îngânat cu glas plângäret cineva la 
fereastră. Binefăcătorii noştri! Milostivilor! 


Am aruncat o privire într-acolo şi am zărit o babuta slabă, 
gălbejită, udă leoarcă. 

— Să nu le faci vreun rău! Dă-le drumul! plângea ea, privindu- 
mă cu ochi rugători. Numai sărăcia e de vină! 

— Sărăcia! a întărit moşneagul. 

— Sărăcia! a cântat vântul. 

Inima mi s-a strâns de durere şi, ca să mă trezesc m-am ciupit... 
Dar în loc să mă trezesc, stăteam lângă vitrină, scoteam lucrurile 
din ea şi le vâram tremurând în buzunarele moşneagului şi ale 
flăcăului.. 

— Luaţi, repede! le spuneam cu glas înecat. Mâine e sărbătoare 
si voi sunteți săraci! Luaţi! 

După ce le-am umplut săracilor buzunarele, am strâns celelalte 
lucruri de preţ într-o legăturică şi le-am aruncat babei. Apoi tot 
babei i-am dat pe fereastră o blană, un rând de haine negre, 
cămăşile cu dantelă şi, pe deasupra, şi chitara. Ciudat mai visezi 
câteodată! După aceea, îmi aduc aminte că am auzit uşa. Ca din 
pământ au răsărit în faţa mea stăpânul, un comisar de poliție, mai 
multi sergenti de stradă... Stăpânul stătea lângă mine, iar eu parca 
nici nu-l vedeam: îi dădeam înainte cu legatul boccelelor. 

— Ce faci, nemernicule? 

— Mâine e sărbătoare, i-am răspuns. Oamenii trebuie sa 
mănânce. 

Aici cortina se lasă, apoi se ridică iarăşi şi văd un decor nou. Nu 
mai sunt în magazie, ci în alt loc. Prin faţa mea se plimbă un 
sergent de stradă, îmi aduce pentru noapte o cană cu apă şi 
mormăie: „Măi, mai, mai! Ce i-a mai trăsnit prin minte în ajun de 
sărbătoare!” Când m-am trezit, se făcuse ziuă. Ploaia nu mai bătea 
în fereastră, vântul nu mai urla. Soarele juca vesel, ca de 
sărbătoare, pe perete. Primul care s-a prezentat cu felicitări de 
Crăciun a fost sergentul-şef. 

— Bun sosit la casă noua!... mi-a urat el. 

După o lună am fost judecat. Pentru ce? Degeaba le explicam 
judecătorilor că n-a fost decât un vis, că nu-i drept să judeci un om 
pentru un vis urât. Spuneţi şi dumneavoastră: cum era să dau aşa, 


nitam-nisam, lucruri străine unor hoţi şi unor nemernici? Si unde 
s-a mai văzut să înapoiezi lucrurile, fără să primeşti banii de 
răscumpărare? Dar tribunalul a luat visul drept realitate şi m-a 
condamnat. Acum, după cum vedeţi, sunt la închisoare. Nu cumva 
puteţi pune pe undeva un cuvânt bun pentru mine, Înălţimea 
Voastră? Zău că nu-s vinovat. 


În ziua de 21 noiembrie 1885, N. Leikin îi scria lui Cehov: «Păstrez încă de 
anul trecut povestirea dumitale de sărbători, „Visul”. E cam mistică, dar am să 
caut s-o îndrept un pic, şi va putea apare de Crăciun. Poate că ai şi uitat de ea; 
e o povestire lungă». Cehov l-a rugat să-i trimită povestirea pentru a o revizui. 
Leikin i-a restituit manuscrisul, indicând într-o scrisoare insotitoare ce anume 
trebuie avut în vedere la revizuire. „Mi se pare că trebuie modificat tot 
sfârşitul, clarificând pentru cititor de ce pretuitorul a ajuns la închisoare, de ce 
îşi consideră fapta drept vis şi nu drept realitate. Prezintă-l pe pretuitor ca pe 
un om bolnav, suferind, bunăoară, de halucinaţii, sau de somnambulism, cu 
toate că boala aceasta din urmă e contestată de multă lume. Ia un Griesinger, 
citeşte-l şi găseşte-i pretuitorului o boală potrivită, care i-ar fi putut pricinui 
un acces, în timpul căruia ar fi făptuit sustragerea inconştientă a lucrurilor, cât 
si împărţirea lor la săracii şi la hoţii din povestirea dumitale. Mi se pare că aşa 
ar fi bine să procedezi, pentru ca povestirea să fie clară şi reală; de altfel, 
dumneata, ca autor, trebuie să vezi mai limpede de pe culmile pe care star” 
(7/8 decembrie). 

Judecând după textul publicat, Cehov a dat povestirii o formă nouă, fără 
însă a urma sfatul lui Leikin. 


! Pentru a ilustra unul dintre importantele procedee artistice de tipizare folosite de 
autor, care adeseori dă numelor proprii un anumit tâlc, la acestea vom indica în note 
cuvintele din limba rusă de la care derivă, precum şi traducerea lor în limba română. 
De pildă, Rilkin derivă de la rilo—in limba română réf, mutră. În unele povestiri, 
având posibilitatea, fără a denatura intenția autorului, să redăm anumite nume proprii 
ruse prin echivalente româneşti sugestive, am introdus în text chiar numele traduse, 
indicând în note pe cele din original. (N. red. rom.) 

? Jrati — a înfuleca, a crăpa (N. red. rom.) 

3 Smeh — râs (N. red. rom.) 

+ Grad civil corespunzător celui de colonel. (N. trad.) 

> Urceati — a bombăni, a bodogăni (N. red. rom.) 

6 Bulat — oţel de Damasc (N. red. rom.) 

7 Nevasta lui Loth — nevasta drept-credinciosului Loth, izgonită, împreună cu bărbatul 
ei, după cum spune legenda biblică, din oraşele Sodoma şi Gomora, adevărate cuiburi 
de desfrâu. Călcând porunca primită, ea a întors capul pe când părăsea aceste oraşe, 
fapt pentru care a fost prefăcută într-o stană de sare. 

8 Cioburi” (N. trad). 

” Zavzeatii — pasionat, înfocat, înrăit (N. red. rom.) 

10 Hrumcati — a clefăi (N. red. rom.) 

!! Potrahi — märuntaie, potroace (N. red. rom.) 

12 Dvorneaga — căţel de curte (N. red. rom.) 

15 Draga mea (în limba franceză.) (N. trad.) 

14 Alalica — peltic, cepeleag (N. red. rom.) 

15 Seromijiti — a căpăta uşor, fără muncă (N. red. rom.) 

16 Colorează în verde à la „noaptea din Ucraina ” — aluzie la tabloul lui A. I. Kuindji 
„Noapte pe Nipru”. 

!7 Lopnuti — a plesni (fig.: — a da faliment). (N. red. rom.) 

18 Tenor liric (in limba italiană.) (N. trad.) 

19 Prilipcivti — lipicios, cu lipici (N. red. rom) 

20 Tamberlic Enrico (1820-1888) — cunoscut cântăreţ italian 

2 Pottcati — a împinge, a îmboldi (N. red. rom.) 

22 Pesca — pion (la şah) (fig.: mic, neînsemnat) (N, red. rom.) 

2 Catavasia — harababură (N. red. rom.) 

24 Desteptatorul” (N, trad.). 

25 Nevirazimii — de neexprimat (N. red. rom.) 

26 Zastup — lopată, sapă (N. red. rom.) 

27 Grad civil, corespunzător celui de căpitan. (N. trad.) 

28 Or — de la; lucavli — viclean, necuratul (N. red. rom.) 

% Docuciati — a plictisi, a sâcâi (N. red. rom.) 

30 „Gazeta Petersburgului” (N. trad.). 

3! Nasatir — amoniac (N. red. rom.) 

>? Drujca — cavaler de onoare (N. red. rom.) 

33 Lovitură la biliard. (N. trad.) 


1 Pantaloni (în glumă). Joc de cuvinte bazat pe sonoritate : 


pantaloni. (N. trad.) 
35 Ocuriti — a afuma (N. red. rom.) 
36 Viverteti — a întoarce pe dos (N. red. rom.) 
37 „Petersburgkaia gazeta” (N. trad.). 
3 Strecucica — urzică (N. red. rom.) 
% Filca — prostănac (N. red. rom.) 
40 Cuvinte frantuzesti stâlcite şi fără sens. (N. trad.) 
+! Blistati — a străluci (N. red. rom.) 
#2 Vaxa — cremă de ghetr (N. red. rom.) 
3 Ce doriţi? (în limba germană) (N. trad.) 
+ Dar ce doriţi? (în limba germană) (N. trad.) 
45 Si ce mai doriţi? (în limba germană.) (N. trad.) 
+ Vreau... (in limba germană.) (N. trad.) 
+ Da! (în limba germană.) (N. trad.) 
48 Pecionca — ficat (N. red. rom.) 
* Zamuhrişca — fiinţă pipernicită (N. red. rom.) 
50 În original — Kobilin (N. red. rom.) 
51 În original — Jerebţov (N. red. rom.) 
52 În original — Jerebeatnikov (N. red. rom.) 
53 În original — Kobilitin (N. red. rom.) 
54 În original — Kobileatnikov (N. red. rom.) 
55 În original — Kobelev (N. red. rom.) 
56 În original — Jerebcikov (N. red. rom.) 
57 În original — Losadinin (N. red. rom.) 
58 În original — Losakov (N. red. rom.) 
5 În original — Jerebkin (N. red. rom.) 
60 În original — Loşadkin (N. red. rom.) 
61 În original — Kobilkin (N. red. rom.) 
62 În original — Korennoi (N. red. rom.) 
63 În original — Korennikov (N. red. rom.) 
64 În original — Pristeajkin (N. red. rom.) 
6 Tn original — Jerebkovski (N. red rom.) 
66 În original — Jerebenko (N. red. rom.) 
67 În original — Loşadinski (N. red. rom.) 
68 În original — Losadevici (N. red. rom.) 
6 În original — Jerebkovici (N. red. rom.) 
70 Tn original — Kobileanski (N. red. rom.) 
7! Tn original — Koneavski (N. red. rom.) 
72 În original — Losadnikov (N. red. rom.) 
73 În original — Tabunov (N. red. rom.) 
74 În original — Jerebovski (N. red. rom.) 
75 În original — Konenko (N. red. rom.) 
76 În original — Koncenko (N. red. rom.) 


stati — state, stani — 


77 În original — Jerebeev (N. red. rom.) 

78 În original — Kobileev (N. red. rom.) 

79 În original — Uzdecikin (N. red. rom.) 

80 Tn original — Gnedov (N. red. rom.) 

81 În original — Risistii (N. red. rom.) 

82 În original — Losaditki (N. red. rom.) 

83 În original — Merinov (N. red. rom.) 

*4 În original — Bulanov (N. red. rom.) 

85 Tn original — Ceressedelnikov (N. red. rom.) 

86 În original — Zasuponin (N. red. rom.) 

87 În original — Loşadski (N. red. rom.) 

88 În original — Ovsov (N. red. rom.) 

5 Cozeavka — gâză, gânganie (N. red. rom.) 

% Lai — lătrat (N. red. rom.) 

*! Viselchi — cătune; gniliie — putrede (N. red. rom.) 

7 Timpuri noi” (N. trad.). 

9% Litera din vechiul alfabet rus, care se pronunţa „e” (N. trad.) 

% Medicul a plecat” (în limba rusă) (N. trad.) 

5 Zapupiriti — a ciocăni, a bate (un cui) (N. red. rom.) 

% Probca — dop (fig: prost) (N. red. rom.) 

9! Svisteti — a fluiera (N. red. rom.) 

% Trecätoare în Bulgaria, unde s-au dat lupte grele în războiul ruso-turc din 1877- 
1878 (N. trad.) 

% Graiul nostru” (N. trad.) 

100 Prisibiti — a da lovituri, a stâlci, a strivi (N. red. rom.) 

101 Grad inferior polițienesc, la sate, în Rusia ţaristă. (N. trad.) 

102 Aleapovatti — pestrit, tipätor, de prost gust (N. red. rom.) 

103 Sustrii — vioi, ager (N. red. rom.) 

104 Chislti — acru (N. red. rom.) 

105 Greiere (N. red. rom.) 

1% E foarte frumos! (fonetic în limba franceză. Corect se scrie: c'est très joli). (N. 
trad.) 

107 În unele localuri de petrecere cântau orchestre şi coruri de ţigani. (N. trad.) 
108 Dicobraz — porc-spinos (N. red. rom.) 

1% Grebesoc — pieptene (N. red. rom.) 

110 | Greierele” (N. trad.) 

MT Pieptănătură bărbătească, cu cărare la mijlocul capului si două bucle pe frunte, aşa 
cum purta cântăreţul francez J. A. V. Capoul (1839-1924). (N. trad.) 
112 Uzeloc — nod, bocceluta (N. red. rom.) 

115 Sviribti — feroce (N. red. rom.) 

114 Sapca — căciulă (N. red. rom.) 

115 Chirpici — cărămidă (N. red. rom.) 

116 Podteaghivati — a struni (fig.: a strânge centura) (N. red. rom.) 

117 Puzo — burtă (N. red. rom.) 


118 Aluzie la unul dintre personajele principale ale comediei „Revizorul” de Gogol, 
judecătorul Liapkin-Tiapkin, care se simte cu musca pe căciulă pentru luare de mită. 
(N. red. rom.) 

119 Indiuc — curcan (N. red. rom.) 

120 Prîndic — om ursuz, bosumflat (N. red. rom.) 

121 Leagavii — copoi; griznea — ceartă, hartä (N. red. rom.) 

12 Ciornaia — neagră ; guba — buză (N. red. rom.) 

123 Ocuroc — muc de ţigară (N. red. rom.) 

124 Peret — ardei (N. red. rom.) 

125 Zmeia — şarpe (N. red. rom.) 

126 Verhuska — vârt (N. red. rom.) 

127 Truhleavii — putred; truha — praf, pleavă (N. red. rom.) 

12 Podsilchi — subsuoară (N. red. rom.) 

129 Proreha — spărtură, ruptură (N. red. rom.) 

130 Distractie" (N. trad.) 

551 „Grajdanin ” — (vezi vol. ID. 

132 Raza” (N. trad.) 

155 Okreit S. — redactorul revistei reacționare „Luci” (vezi vol. II). 

1% Unul dintre fluviile Infernului — fluviul uitării (după mitologia greacă) (N. red. 
rom.) 

155 Osetrina — carne de nisetru (N. red. rom.) 

156 Hihikati — a chicoti (N. red. rom.) 

137 Dela — lucru, afacere, îndeletnicire (N. re..d. rom.) 

15 Kurocika — găinuşă (N. red. rom.) 

139 Din zbor (N. trad.) 

140 Perehudeti — a slăbi peste măsură, din cale-afară (N. red. rom.) 

141 Briuho — burtă (N. red. rom.) 

142 Copiii mei (în limba franceză) (N. trad.). 

1% Jerebet — mânz (N. red. rom.) 

144 Derzati — a îndrăzni, a cuteza ; certovscina — drăcovenie (N. red. rom.) 

145 Prost gust (fonetic, în limba franceză. Corect, se scrie : mauvais ton) (N. trad.) 

145 Pup — buric (N. red. rom.) 

147 Prost gust (fonetic în limba franceză. Corect: mauvais genre.) (N. trad.) 

14 Stan — subîmpărţire administrativă şi politieneascä a judeţului în Rusia ţaristă. 
Pristav — şeful stanului. I se mai spune şi pristav de stan. (N. trad.) 

14 Lumea ilustrată” (N, trad), 

150 Promenada veche (N. red. rom.) 

ST Dramaturgul M-d. — D. A. Mansfeld (1851-1909) 

152 Kuvalda — baros (N. red. rom.) 

155 Piscar — porcusor (0 specie de peşte mărunt) (N. red. rom.) 

154 Trani (fonetic în limba franceză. Corect: paysans) (N. trad.) 

155 Rubet — cicatrice, cusäturä; otkaceati — a pompa pentru a scoate apa, a readuce la 
viaţă (N. red. rom.) 

15 Dolbiti — a ciopli, a scobi nasul (N. red. rom.) 


157 Scepotka — sfrijiturä, uscătură; cât poţi lua între trei degete, o priză (sare, tutun) 
(N. red. rom.) 

15 Podokonnik — pervazul ferestrei (N. red. rom.) 

159 În original — Ugaro-Debosirskaia (N. trad,) 

160 Lodka — barcă. (N. red. rom.) 

161 Pomoi — zoaie (N. red. rom.) 

162 Sest — şase; krilo — aripă (N. red. rom.) 

16 Calomel două grame, zahăr cinci grame, zece prafuri! (în limba latină) (N. trad.) 
164 Gadiuka — năpârcă (N. red. rom.) 

165 Silo — sulă; hvost — coadă (N. red. rom.) 

166 Ulii — stup (N. red. rom.) 

167 | Novosti” — ziar liberal, editat la Petersburg de O. K. Notovici. 

16 Din trecutul Rusiei” (N. trad.) 

169 „Vestitorul Europei" (N. trad.) 

170 Ogorul" (N. trad.) 

171 „Vsemirnaia ” — revistă ilustrată săptămânală ,,Vsemirnaia ilustraţia” („Universul 
în imagini), editată la Petersburg. 

172 Dira — gaură, bortă (N. red. rom.) 

175 Sivuha — poşircă, basamac (N. red. rom.) 

174 Vibuhati — a deserta dintr-odată (N. red. rom.) 

175 Erîga — chefliu, betiv (N. red. rom.) 

176 Kuţii — scurt de coadă, berc (N. red. rom.) 

177 Scot — vite; scotina — vită, dobitoc (N. red. rom.) 

173 Bukaska — gâză (N. red. rom.) 

179 Gus — gânsac (N. red. rom.) 

180 Mii de scuze (în limba franceză) (N. trad.). 

181 Deci (in limba latină). (N. trad.). 

182 Vosmiorka — optar (N. red. ronl.) 

'5 Titlu academic între candidat în ştiinţe şi doctor în ştiinţe (N. trad.) 

184 Ticälos (N. trad.) 

15 Procesul Scopino — proces relativ la falimentul băncii de la Scopino, care a făcut 
multă vâlvă prin anii 1880-1890. 

186 Procesul Sara Bekker — proces penal judecat in 1884-1885, relativ la asasinarea 
fetiţei Bekker. 

187 Avocat din Moscova (N. red. ruse.) 

'88 Raspliuev — personaj din piesele lui Suhovo-Kobilin „Nunta lui Krecinski” şi 
„Moartea lui Tarelkin”. 

15 Unilii — trist, abătut (N. red. rom.) 

190 Am băgat în buzunar” (stâlcit în limba franceză. Corect : j'ai empoché) (N. trad.) 
191 Ciudak — sucit, caraghios (N. red. rom.) 

1% Bufonul regelui Danemarcei, personaj din drama „Hamlet” a lui Shakespeare (N. 
trad.) 

1% S. P. Botkin (1832-1889) — clinician vestit. 

1% Ribca — peştişor (N. red. rom.) 


19% Sliopec — palmă (N. red. rom.) 

19% Zucchi — balerină italiană, care a fost în turneu la Moscova în anul 1885. 

197 Niania — dădacă (N. red. rom.) 

19% Vino-ncoace (fonetic în limba germană. Corect se scrie: Kommen Sie hier!) (N. 
trad.) 

1% Mironovici, Semionova, Bezak — inculpaţi în procesul de omor făptuit asupra 
fetiţei Sara Bekker; Asinov — judecătorul de instrucție; Sorokin si Erhardt — medici 
experți. 

200 N. P. Karabcevski (1851-1925) — cunoscut avocat. 

201 Montbason — artistă franceză de operetă, care a fost în turneu la Moscova în anul 
1885. 

202 În limba rusă, curcanului i se mai spune şi cocos indian (N. trad.) 

203 Lohmatii — latos (N. red. rom.) 

204 Fără a verifica prin experienţă (în limba latină) (N. trad.) 

%5 Repetilov — personaj din piesa lui Griboedov „Prea multă minte strică”. 

206 Strada din Moscova (N. trad.) 

207 Parvenit (in limba franceză) (N. trad.) 

208 A mânca (fonetic în limba franceză. Corect se scrie: manger) (N. trad.) 

209 A bea (fonetic in limba franceză. Corect se scrie: boire) (N. trad.) 

210 | Boccaccio” — operetă de F. Souppé. 

211 Perepeolka — prepelitä (N. red. rom.) 

22 Babka — budinca (N. red. rom.) 

213 Sahar — zahăr; miod — miere (N. red. rom.) 

24 Palca — bat (N. red. rom.) 

215 Grizli — a roade; dub — stejar (N. red. rom.) 

216 Vrând-nevrând (în limba latină) (N. trad.) 

27 Koknuti — a lovi, a izbi (N. red. rom.) 

218 Kiska — mat, furtun; brandahlistiti — a umbla fără rost, brambura (N. red. rom.) 

219 Rojki — cornite (N. red. rom.) 

220 Împăratul Germaniei, Henric al IV-lea. după ce a fost excomunicat, a venit la 
castelul de la Canossa (în nordul Italiei), să ceară iertare papei Grigore al VII-lea 
(1077). Expresia: „Ca Henric la Canossa” — are înţelesul de a accepta o capitulare 
ruşinoasă. (N. trad.) 

21 Jezl — baston, sceptru (N. red. rom.) 

22 Un zeu coborât cu ajutorul unei masini (in limba latină.) Expresia se referă la felul 
în care un zeu sau o fiinţă supranaturală apărea pe scenă în teatrul antic, intervenind 
în piesă şi schimbând mersul faptelor. În sens figurat: deznodământ neaşteptat şi 
nemotivat al unei situaţii. (N. trad.) 

22 Siusiuka — peltic (N. red. rom.) 

24 Bine (in limba latină) (N. trad.) 

225 Veniţi încoace! (În limba franceză.) (N. trad.) 

226 Bărbatul ei (în limba franceză. Folosit intentionat greșit, în sens peiorativ. Corect: 
son mari.) (N. trad.) 

%1 Bronea — blindaj, cuirasă (N. red. rom.) 


28 Zagvozdka — clenci, chichitä (N. red. rom.) 
2% Lenta — panglică. (N. red. rom.) 

230 Bezbojnii — ateu (N. red. rom.) 

#1 Tupoi — bont (fig: mărginit) (N. red rom.)