Ion Luca Caragiale — Nuvele si schite

lon Luca Caragiale 


Ion Luca Caragiale 


NUVELE ȘI SCHIŢE 


DIN CARNETUL UNUI VECHI SUFLEUR 
NENOROCIREA UNEI REGINE 


Seara când are să joace, îşi aduce fiecare actriţă slujnica, 
s-o aibă de ajutor la costumat - mai coase ici, mai prinde-mă 
dincoace, ori du-te de-mi adu un ceai, sau cere de a cineva 
o ţigară şcl. 

Raluca Stavreasca luase de câteva zile o slujnicuţă aşa de 
nostimă încât ardeau în foc toţi actorii, toţi maşiniştii, 
lampiştii, dulgherii şi pompierii; căci este pesemne şi aici 
ca-n toate ale lumii un fel de ironie a soartii: nimini nu s- 
aprinde mai grozav ca un pompier. Când îi trebuia 
Stavreaschii „madmazela”, madmazela şedea la taifas ori se 
zbenguia pântre culise. Într-o seară multregretata artistă 
juca pe regina într-o melodramă înfricoşată. În actul al 
patrulea se făcea o revoluţie la poarta palatului. Regina, 
blocată în palat de valurile populare, intra în scenă, care 
reprezenta o mare sală de recepţie, zicea câteva cuvinte 
pripite, ieşea apoi în balcon ca să vază ce e jos, unde urla 
mulţimea turbată, şi trebuia să se întoarcă în scenă repede, 
palidă şi desfigurată de groază: văzuse cum pe fiul ei iubit îl 
sfâşiau fiarele scăpate din lanţurile robiei. Pentru ca efectul 
să fie mai puternic, talentata tragediană îşi pregătise pudră 
fără roşu ca să-şi dea pe braz când o ieşi în balcon. Vine 
actul al patrulea; replica se apropie. Raluca dă cutia cu 
pudră şi oglinjoara în mâna madmazelei şi-i zice foarte 
severă: 

— Madmazelo, să faci bunătate să vii după mine: să nu te 
dezlipeşti de-aci, ai înţeles? daca nu vrei să te scarmăn! 


Replica a sosit. Strigăte fioroase se aud sub balconul 
palatului regal. Regina se arată încruntată de spaimă în 
scenă. Cum intră ea, pocneşte în tot teatrul un râs ca de 
cine ştie ce comedie. Ea pune mâinile la piept, ridică ochii la 
cer, păşeşte spre rampă şi declamă cu toată căldura: „Fiul 
meu! prinţul!... unde e prinţul? Dumnezeul meu! presimţ o 
mare nenorocire!” 

Aş! publicul râde înainte cu un hohot colosal şi se porneşte 
s-aplaude cu mâinile, cu picioarele, cu bastoanele - se 
zguduia policandrul. Regina îşi pierde cumpătul. Întâi nu 
ştie ce să crează, ea, atât de obijnuită să captiveze şi să 
stăpânească publicul cu glasul ei frumos, cu ţinuta şi 
gesturile ei nobile. Apoi îi trece prin gând că este o 
cabală[1 |], pentru care trebuie să fie recunoscătoare Mariţii 
„Blondii” (Costandineasca) cu care era certată la cuțite... 
Dar cheful publicului merge înainte crescând: nu e chip să 
mai stea în scenă. Tremurând din toate fibrele, cu sufletul 
în prada unei senzaţii mortale, face la dreapta-mprejur ca 
să fugă... Când se întoarce să scape de privirile ameţitoare 
a sutelor de chipuri strâmbe de râs, de cine dă cu ochii?... 
De madmazela... Madmazela era la spate, cu oglinjoara la 
subţioară, cu cutia cu pudră într-o mână şi cu puful încărcat 
în alta, gata să i-l aplice: intrase de la-nceput după urma 
nefericitei suverane. Închipuie-şi oricine ce furtună de 
râsete a fost în teatru când a văzut lumea că şi regina a 
descoperit cauza misterioasă a nenorocirii ei. 

— Ce cauţi aici, mizerabilo? răcneşte regina în culmea 
încordării tragice, şi cu pumnii-ncleştaţi vrea să se repează 
asupra sclavei importune. 

Publicul simte că-i explicaţie la mijloc şi se opreşte ca prin 
farmec din râs, ca şi cum o singură palmă năbuşise toate 
gurile-ntr-o clipă. 

— Nu mi-ai poruncit să viu după dumneata că mă 
scarmeni? Alt potop de râsete şi de aplauze. În sfârşit, 
Gatineau, regizorul, prinde de veste într-un târziu, ca 
todeauna, şi strigă lui Petrache maşinistul să lase cortina. 


Peste zece minute când s-a potolit zgomotul vesel, s-a 
început iar actul - dar dramă mai era aceea? Trecea cât 
trecea, se stăpânea lumea câteva secunde şi iar pufnea ori 
cineva din public, ori chiar un actor, şi să te ţii apoi! toată 
lumea - adică toată lumea afară de Raluca, fireşte, care era 
în adevăr cea mai dezolată regină. 

După ce a scărmâănat-o pe madmazela, i-a dat a doua zi 
drumul, şi s-a împăcat şi cu Blonda; căci la repetiţia de 
dimineaţă neapărat s-a vorbit tot de comedia de cu seara, şi 
din vorbă-n vorbă, Blonda - ea nu fusese seara la teatru -a 
zis către Dragulici: 

— Biata Raluca! auzi, biata fată! să-i strice proasta tocmai 
monologul, calul ei de bătaie! 

Raluca auzit-o, a uitat că sunt certate şi a luat-o gura pe 
dinainte: 

— Închipuieşte-ţi, dragă, tocmai scena pe care contam! 

Astfel s-a rupt gheaţa şi cele două prime subiecte s-au 
făcut iar prietene bune. Asta era într-o luni dimineaţa: 
vineri sau sâmbătă s-au certat iar, fiindcă Stavreasca a 
pretins de la direcţie să-i dea ei într-o repriză un rol pe 
care-l „crease” Blonda... Asta nu se face: fiecare cu creaţiile 
lui! 

QUIPROQUO[2] 

Într-un an cădea Crăciunul sâmbătă - sâmbăta era ziua 
operii italiane. Se dedea II Trovatore. De pe la cinci ceasuri 
galeria gemea de mitocănime foarte veselă. Cântau tenorul 
Patierno, primadona Bianchi şi baritonul, nu mai ţiu minte 
cum îl chema - un nume italienesc strajnic - 
Crampampolinil[ 3], cam aşa ceva - însă un excelent bariton. 

Teatrul plin şi artiştii foarte bine dispuşi. Signora Bianchi 
era cam după masă, foarte aprinsă la faţă şi apilpisită[4]; 
tenorul era în voce, iar signor Crampampolini prânzise în 
compania della Bianchi, corpo di Dio! 

Terzetul final din actul întâi a mers admirabil, un brio rar. 
Aplauze nebune, galeria fanatizată. „Bis! bis!” A doua oară 
bucata merge şi mai cald. Cântăreţii sunt chemaţi la rampă 


de două, de trei, de patru ori. Câţiva amatori furioşi 
încearcă să cheme pe artişti a cincea oară; de astă dată nu 
mai se prinde: se mai aud fară răsunet ici şi colo câteva 
bătăi în palme umflate şi ostenite, şi-n sfârşit un glas 
mitocănesc din galerie porneşte risolutto fortissimo[5]: 

— Bravo!... Pascali! Matilda! Dimitriade! 

EXCES DE ZEL. 

La Brăila a deschis întâi cafe-chantant un grec, într-o 
grădină unde ţinea şi cafenea şi birt. Grecul adusese, după 
recomandaţia unui samsar, o cântăreaţă excentrică de 
renume. La reprezentaţia de deschidere, grădina era plină 
de lume - tot negustori chiaburi cu nevestele, cu fete mari, 
cu copii... 

Impresariul era în culmea fericirii, se plimba de la masă la 
masă, zâmbea şi saluta cu respect în dreapta şi-n stânga. 
„Diva”, care nu cunoştea moravurile caste ale publicului 
brăilean, apare pe scenă într-un costum abracadabrant; 
porneşte să cânte, s-aprinde, face gesturi prea-prea şi la 
refren, Eh! allez-y, mon petit chien...[6] etc., îi trage un 
chiot apilpisit[7] şi nişte tifle... cu piciorul. Toată lumea 
scandalizată; grecul se reazimă de un felinar să nu cază. 
Refrenul se repetă cu mai mult brio: lumea începe să 
murmure şi să se ridice. Grecul, îngrozit, dă să se repează 
pe scenă, dar nu-l ajută balamalele. Al treilea cuplet cu vârf 
şi-ndesat! Lumea se scoală, şi-n mijlocul protestărilor de 
indignare s-aude un țipăt sfâşietor - leşinase impresariul... 

Fiindcă pusese capital în întreprindere şi avea contract cu 
„diva” s-o ţie măcar două luni cu câte douăzeci şi cinci de lei 
pe seară, a trebuit s-o păstreze. În toate serile însă şedea 
între culise: când venea refrenul, punea mâna în buzunarul 
jiletcii şi striga: 

— Madama! dau ţinţi franţi şuplimentu: mai cu modeştia! 
REVANŞĂ. 

Direcţia teatrului o ţinea Costache Caragiale în tovărăşie 
cu Costache Mihaileanu. Iorgu Caragiale ieşise din şcoala 
de muzică a cadeţilor - adică jumătate ieşise şi trei sferturi 


fusese dat afară, pentru că nu-nvăţa nimica şi se ţinea de 
farse toată vremea. La şcoala de muzică era profesor un 
popă de regiment muscal, fugit, se zicea, din ţara lui, unde 
fusese osândit la pierderea darului. Era un popă rău şi 
ursuz. Odată scoate pe Iorgu la teorie şi-l întreabă în câte 
feluri se duce o notă ţinută; Iorgu se gândeşte, se scarpină- 
n cap şi răspunde: 

— Crescendo, descrescendo şi ris... şi râs... şi ris..., şi nu 
mai ştie. 

— Şi răs şi ris ce? întreabă popa răstit şi dă să-l apuce de 
ureche. Iorgu se fereşte-n lături şi răspunde: 

— Şi răs-popă! 

Apoi i-a tras popa şi crescendo şi descrescendo şi 
rinforzando, şi l-a dat afară; şi astfel se găsea acuma luat pe 
procopseală de frate-său şi de tovarăşul acestuia, Costache 
Mihaileanu. În teatru avea câmp deschis pentru instinctele 
sale de farsă, la cari n-a aşteptat mult ca să le dea de lucru. 

Într-o seară juca directorul Mihaileanu pe un nobil cavaler 
rătăcitor. După ce-l omoară vrăjmaşii într-o întâlnire, fraţii 
de arme îl aduc pe năsălii, îl întind pe catafalc, şi amanta 
vine să-l plângă. Catafalcul era aşezat lângă fundal tocmai 
unde venea gaura tabloului - toate tablourile au câte o mică 
spărtură pe unde se vede de-napoi în scenă şi-n public. Ce-l 
împinge demonul pe Iorgu? Pune un ac în vârful unei 
nuiele, vâră nuiaua pân spartura perdelii şi-ncepe să- 
mboldească pe răposatul cavaler, pe când îl jelea atâta lume 
adunată cu venerație împrejurul catafalcului. 

„S-a stins sufletul cel mai generos, s-a oprit din bătăile ei 
inima cea mai fidelă!” se vaită amanta dezolată. 

Iorgu îi trage câteva bolduri; răposatul şopteşte: 

— Ce-i asta, bre? Cine-i acolo? 

„S-a pierdut floarea cavalerismului! s-a frânt spada cea 
mai nobilă a mândrei Burgundii!” adaogă un frate de arme. 

Iorgu repetă cruda jucărie; Mihaileanu, fierbând: 

— Eşti nebun?... Cine-i ala?... Vrei să mă scol acuma de- 
aici? 


„Mort! mort el! Dumnezeul meu! mort! , 

Iorgu cu nuieluşa iar; Mihaileanu, în culmea scrâşnirii: 

— Cine e? să-l ucid când m-oi scula! Ah! m-a omorât 
mişelul... ticălosul! 

Aş! l-a chinuit pe răposatul până s-a lăsat perdeaua... Se 
scoală-n sfârşit Mihaileanu turbat, aleargă pe scenă, află 
cine fusese „mişelul” şi-i arde lui Iorgu cu sete câteva 
perechi de palme de-i strămută căpriorii. După aceea mai 
vine şi celălalt director, Costache Caragiale, şi-i trage altele, 
ca să-i puie la loc ce-i scrântise tovarăşul. Iorgu le mănâncă 
şi tace. 

Vine mai târziu vremea să se joace Don Ranudo de 
Colibrados, o farsă de Kotzebue, foarte comică, deşi prea 
copilărească. Don Ranudo e un „grande d'Espana” ruinat, 
lipit pământului, însă tot fudul, tot ţanţoş şi plin de „morgă”. 
Odată se plimbă cu nobila „dona” de Colibrados, ligniţi 
amândoi de foame, pân satul vasalilor lui, şi-ntâlneşte pe 
unul stând pe câmp la gustare. Îl întreabă: „Mă, ţărănoiule, 
ce faci tu acolo?” "Țăranul se-nchină până la pământ: 
„Gustam şi eu ceva, stăpâne.” „Ce gustai, mă?” „Nişte 
brânză, măria-ta.” „Ce fel de brânză? ia să văz şi eu ce fel 
de brânză... Ştii, nobila mea consoartă, că mâncările 
bădăranilor ăstora au câteodată gust bun, mai ales după 
plimbare... Ia să-ţi văz brânza, mocofane!...” 

Țăranul le dă atunci o bucată din desaga lui, iar nobilii 
trebuiesc să i-o smucească repede şi s-o mănânce cu mare 
lăcomie. 

Costache Mihaileanu (don Ranudo) era foarte greţos: te 
miri din ce i se apleca; de aceea, când avea să mănînce ceva 
în scenă, îşi aducea bucăţica lui de-acasă. Iorgu îi zice 
directorului, care uitase demult istoria cu acul: 

— Nene Costache, dă-mi mie să joc pe ţăranul. 

— Bine; ia-l. 

La reprezentaţie, Mihaileanu îi dă o bucată frumoasă de 
caş să-l aibă în desagă: Iorgu însă în scenă mănâncă el 


caşul şi-i dă în loc un cocoloş de lumânare de seu cu fitil cu 
tot tăvălit în răzătură de săpun şi acoperit cu praf de tibişir. 

Cât era de flămând nobilul hidalgo, de muşcat a muşcat-o, 
dar n-a putut-o-nghiţi brânza bădăranului. 

DIN CARE SE VEDE CĂ METODA CHINOROZULUI NU-I 
ATÂT DE RECENTĂ PE CÂT S-AR CREDE. 

Iorgu se emancipase de frate-său Costache şi locuia singur 
în casa unde se făceau probele, în dosul teatrului; avea un 
salonaş şi o odaie de culcare. În casa aceea se aduna 
regulat un cerc de ştrengari veseli tot unu şi unu, fel de fel 
de tipuri. Din cercul acela au făcut parte în tinereţea lor o 
mulţime de oameni, cari mai târziu au jucat un rol însemnat 
în ţară: este destul să citez pe cel mai mare democrat al 
istoriei noastre - C. A. Rosetti. În această amestecătură de 
viitori oameni iluştri şi de nulităţi, de oameni de spirit şi de 
nerozi, pe cari-i aduna şi-i ţinea la un loc numai dragostea 
de păcăleli, de râs şi de veselie, se afla şi un oarecare 
Matache Piţirigă - cântăreţ în dreapta la biserica Slobozia, 
corist la operă şi actor la teatrul român. 

Tot într-o vreme răsărea pe orizontul artei naţionale o 
nouă stea ursită să eclipseze toată pleiada... Peste scurt 
timp de la apariţia ei, ajunsese obiectul unui cult public. 
Tânăra stea monopolizase adoraţia eleganţilor timpului, iar 
pe de altă parte Iorgu monopolizase atribuţiile de preot al 
sectei. Unul dintre sectarii noului cult, un tânăr boier pe 
atât de urât şi de zevzec, pe cât era de fervent, fiind şi el 
membru în cercul ştrengarilor, vine odată la Iorgu şi i se 
mărturiseşte: 

— Aman, lorgule dragă! sunt prăpădit, nenorocit, nu mai 
pot trăi de atâta chin: să nu mă laşi! 

Şi-i spune că i-a scris „persoanii” multe răvăşele cu miros 
de odagaci[8], dar că n-a avut parte de răspuns; că este 
desperat şi s-a hotărât s-o isprăvească la un fel: ori să 
capete o întâlnire ca să-şi declare focul, ori să-şi ia adio de 
la lume; ş-aşa îl roagă pe Iorgu, ca prieten şi băiat de inimă, 
să nu-l lase şi să-i facă rost de o ocazie, pentru care tânărul 


va şti să fie cu prisos recunoscător. La această propunere 
destul de boierească, Iorgu, care ştia toate biletele şi toate 
stăruinţele urâtului, îi răspunde: 

— Îţi fac rost, dar mai întâi să dai un chef ştrengarilor. 

Se-nţelege că a doua seară se şi înființase cheful în 
salonaşul lui Iorgu. Şampanie din destul, şi toţi ştrengarii în 
păr. 

Ghebosul, căci era şi ghebos înamoratul, gătit, pomăduit şi 
parfumat, până să nu se puie la masă era şi ameţit de 
perspectiva fericirii, şi acum trăgea cu coada ochiului la 
Iorgu, aşteptând semnalul - căci fericirea îi era promisă 
chiar pentru seara aceea... Ştrengarii erau mai nebuni ca 
todeauna, iar Matache, în capul mesii, cânta pe nas 
popegşte: „Adevăr, adevăr grăiesc vouă: puţin şi nu mă veţi 
vedea şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea!” 

Şi râsete... şi chef!... 'Tocmai când se-ncinsese bine toiul 
petrecerii, lui Matache îi vine rău, se scoală de la masă şi 
iese afară să ia aer... Era pân ianuarie. Mai trece puţin şi 
Iorgu ridică un toast „pentru realizarea visurilor tutulor 
amorezaţilor”... era semnalul. Deodată se şi aude în odăiţa 
de alături o tuse gingaşe năbuşită: „[ine-mă, Născătoare! 
Să nu mă laşi, sfinte Pantazi!” 

Iorgu deschide uşa de la mijloc, pune mâna în cocoaşa 
ipochimenului[ 9], îi face vânt în odăiţă şi-nchide la loc... 
Peste câteva minute se aud ţipetele înamoratului înăuntru şi 
uşa din fund bufnind; apoi se deschide uşa de la mijloc şi s- 
arată Matache în neglige[10] de jună cântând în falset ca o 
maică stariţă: „. Şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea!” 

Înamoratul intrase în odăiţă, unde bătea pe fereastră 
lumina îndoioasă a zăpezii de-afară şi numaidecât începuse 
să-şi toarne declaraţia. Matache îl mângâiase pe obraz, pe 
gât, apoi, simțind că urâtul s-apropie să-l pupe, îl umflase 
de păr şi de urechi şi-i demonstrase că nu era ce-şi 
închipuia. Nenorocitul a dat năvală la uşa din fund, care 
răspundea în curte, a luat-o la fugă pân zăpadă, pe din 


dosul teatrului, şi s-a oprit tocmai la cafeneaua Fialcowsky 
numa-n gheroc[11] şi cu capul gol. 

P-atunci junimea aleasă se strângea la Fialcowsky. În 
cafenea era lume multă împrejurul biliardului: se juca o 
partidă interesantă. Cum a intrat tânărul nostru, toată 
lumea a părăsit jocul şi a-nceput să bată din palme şi să se 
strâmbe de râs. Tânărul a rămas încremenit câtva timp - 
nu-şi putea închipui să fi transpirat aşa de repede ştirea 
despre trista-i aventură - până i-a spus unul să se uite-n 
oglindă... 

Era peste tot obrazul negru strălucios ca o cizmă de 
paradă: Matache fusese uns pe mâini cu chinoroz. 

Înamoratul nenorocit nu şi-a făcut seama singur de 
desperare - chinorozul pesemne are efect răcoritor - 
dimpotrivă a trăit şi încă bine, aşa că mai târziu a ocupat 
multe funcțiuni şi dignităţi înalte, a trecut de mare om 
politic, de mare orator şi mare literat... bineînţeles că mai 
mare decât orice a fost şi a rămas până la moarte aceea ce 
fusese când cu chinorozul lui Matache. 

Când acu câţiva ani adăogam la carnetul meu şirurile de 
mai sus, tânărul păcălit trăia încă; astăzi el e mort - 
Dumnezeu să-l ierte de toate versurile şi de toată proza cu 
care a înavuţit tânăra noastră literatură, de toate 
discursurile pe cari le-a pronunţat pe rând în cele două 
Camere şi-n întruniri publice! - şi fiindcă „despre morţi 
numai bine”, iată-i numele pur şi simplu: Pantazi Ghica. 

LOGICĂ STRÂNSĂ. 

În vremea războiului din urmă, pe vară, lui Iorgu 
Caragiale îi venise iar furia să joace - căci era retras din 
teatru de vreo câţiva ani şi avea funcţia de comisar comunal 
la hala din Piaţa Amzii. Despre „această ocupaţie burgheză 
şi prozaică, şi despre căderea lui din gloria artistică 
trecută” - aşa zicea el - făcuse, într-un moment de 
inspiraţie, câteva versuri lirice cam aşa: „Dup-atâţia ani de 
fală, De artă, poezie, Mă văz vătaf la hală Peste măcelărie; 


Şi bietele bucheturi, Ce-adese-am secerat, În nişte 
zarzavaturi Acum s-au preschimbat!” 

Acuma, apucat de nostalgia culiselor, întocmise o trupă de 
nespălaţi şi luase cu chirie locul viran de pe Podul 
Mogoşoaii în faţa străzii Umbrii, unde s-a clădit mai târziu 
casele lui lenciulescu. Pune dulgherii să-i facă o scenă [...] 
şi-ncepe reprezentațiile. 

Într-o sâmbătă seara, era şi sărbătoare, juca Adam şi Eva. 
Grădina era plină, mai ales de ovrei. Iorgu, directorul, n- 
avea rol; se plimba de colo până colo pântre public ca să se 
bucure de succes. Localul, cum era aşezat, nu era prea 
potrivit pentru teatru: cu zgomotul trăsurilor de pe Podul 
Mogoşoaii, nu putea auzi publicul nimica de pe scenă. 

Era tocmai monologul Satanii. Satana se vedea dând din 
mâini şi din picioare, se vedea mişcând buzele, dar grai de 
loc. Un ovrei de la locul din urmă, lângă zidul care da în 
pod, îl vede trecând pe directorul şi-l cheamă: 

— Domnule director! Domnule Iorgu! iu n-avuz nimica; 
dracul ala vorbeşte prea încet. 

— Strigă-i să vorbească mai tare, zice directorul şi pleacă. 

— Mai tare! mai tare! strigă ovreiul. 

Degeaba... lar: 

— Domnule director! 

— Ce pofteşti iar, nene? 

— Nu m-avude. 

— Apoi dacă nu te-avude dracul pe dumneata, cum vrei să- 
| avuzi dumneata pe el? 

A rămas ovreiul deocamdată ameţit de logica zdrobitoare 
a directorului, dar pe urmă s-a dezmeticit şi nu s-a lăsat: 

— Domnule lorgul!... 

— lar? 

— Apoi nu mi-a plitit el să m-avuză: iu am plitit să-l avuz pe 
el! 

Văzând Iorgu că n-o scoate la căpătâi cu ovreiul, îi zice: 

— Lasă, nene; nu vezi ce zgomot e afară? mai aibi şi 
dumneata răbdare până la Sfântul Dumitru, pân” ne-om 


muta de aici! Era pe la Sântămărie. 
MOMENT DE DISTRACŢIE. 

Serghe răposatul era de specialitatea lui dramatică 
intrigant în melodramă şi în comedie moralist muşcător. 
Odată juca cu trupa lui proprie în provincie o melodramă, în 
care fabula este cam aşa: un mizerabil persecută de moarte 
pe o pereche de tineri foarte cumsecade, buni nevinovaţi. Îl 
juca Serghe pe mizerabilul. Acest intrigant face fel de fel de 
mişelii şi crime, şi ce e mai scandalos decât orice e că omul 
acesta pervers are o virtute - conştiinţa ticăloşiei lui, şi 
spune curat, cu un cinism revoltător, că ele bun de 
spânzurat. Victimele, pe cari era cât p-aci să le răpună, 
scapă la un moment dat din mrejele lui. El spumează şi 
toarnă de ciudă un monolog enorm; după ce se 
mărturiseşte publicului de toate câte le-a făcut, încheie cu o 
frază de mare efect: „A! iubiții mei! A! naivă pereche de 
turturele! mă credeţi învins?... N-aveţi grije! nu-mi veţi 
scăpa! Am să vă înfăşur în urzeala mea ca şi un păianjen 
infam pe două musculiţe amorezate!... Da, da! sunt infam! 
sunt un păianjen infam!” 

Apoi râde sardonic, şi-aruncă mantaua peste umăr şi 
pleacă cu paşi largi şi apăsaţi. 

Serghe ţinea la monologul lui, decât nu ştia boabă din rol, 
ca de obicei: 

— La tine mi-e nădejdea, Caimac băietei făgăduiesc să fac 
cinste! Caimac era diminutivul de mângâiere al lui Maican 
sufleorul. 

Iaca a sosit în fine şi marele monolog... Păianjenul infam o 
ia la început cu binişorul, rar şi-ndesat. Şirurile dântii merg 
bine... Pe urmă se porneşte mai iute; Maican îl ţine de 
scurt; Serghe îi dă zor înainte, se-nfierbântă, iar Maican 
suflă din fundul inimii. La o frază pe care o apucă bine, 
Serghe se repede-n goana mare, strigă, sforăie şi nu mai 
aude pe sufleor. Acesta, cum era foarte nervos şi pripit» 
pierde şi el şirul, şi se-neacă amândoi de tot. Păianjenul 


desperat îşi frânge mâinile, bate din picior şi mârâie pântre 
dinţi: 

— M-ai omorât, frate Caimac... mersi! 

Dar acum, Maican, tot pierduse şirul, se uita din cuşca lui 
la Serghe şi-l aştepta să se mai potolească pentru ca să-i 
poată arunca un început de frază. Cum se uita el aşa, bagă 
de seamă că i-a plesnit tricoul lui Serghe, şi cu cât se 
zbuciumă intrigantul mai tare cu atâta se rânjeşte şi 
plesnitura... în vremea asta Serghe aiurit o ţinea-ntr-una. 

„Dar ce e de făcut? Dumnezeul meu! ce e de făcut?” 

Deodată se opreşte să facă joc de scenă mut şi să-şi mai 
tragă răsuflarea. Maican profită de ocazie şi-i şopteşte 
repede: 

— S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieşi! 

Cum aude Serghe şoapta - o aştepta de mult - o prinde-n 
zbor şi strigă cu putere: „Dar ce-i de făcut Dumnezeul meu? 
S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieşi!” 

Maican a căzut de pe scaunul lui din cuşcă sub scenă şi din 
căzătură a dat în friguri. 

LUPTĂ DREAPTĂ. 

Maican sufleorul era slab şi nervos peste măsură. Pasiunea 
lui, care lua proporţiile viţiului, era tutunul şi cafelele 
turceşti potrivite din zahar - de unde i se şi trăgea numele 
de Caimac, nume pe care un filolog neprevenit l-ar putea 
lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... 
Caimac. Odată pune prinsoare cu Dragulici să bea 
cinsprezece cafele una după alta: a câştigat. Dragulici le-a 
plătit; dar ca să nu rămâie în pagubă s-a prins şi el că bea 
tot atâtea romuri. După ce le-a băut, zice: 

— Mai plăteşti un pour la dame[12], Caimac? 

— Nu se poate, răspunde Maican; acuma e rândul 
cafelelor. 

RUŞINE. 

Într-o duminică, în ziua de Crăciun, mitocănimea era ca de 
regulă în păr la galerie. Se juca Amicii falşi - Nos Intimes a 
lui Sardou. Se făcuse pesemne abuz la casă; se vânduseră 


probabil mai multe bilete decât prescrie regulamentul: erau 
peste cinci sute de mitocani sus, înfierbântaţi ca la orice 
praznic: vorbeau, râdeau, se certau; şedea unul peste altul; 
ţipa unul strivit, ceilalţi făceau chef - ceva nespus. Când să 
se ridice perdeaua, unul din loja din dreapta a galeriei 
începe să strige vesel pe altul din loja opusă: 

— Niţă al Zamfirii! Niţă al Zamfirii văduvii! 

— Uite, mă! zice Niţă către altul de lângă el; vezi, nene, 
mitocanii din Tirchileşti şi de pă la Bonaparte a-nceput şi ei 
să vie la teatru... Oleu! 

Apoi se-ntoarce spre cel din faţă care-l chemase: 

— Mă, pârlitule, ai luat piatră-n gură când ai intrat 
înăuntru? 

Niţă era umblat pe la teatru; probabil cel din Tirchileşti 
intra pentru întâia oară în templul Taliei române. Lumea a- 
nceput să râză; dar a trecut asta şi s-a ridicat perdeaua. 
Zgomotul din galerie nu înceta însă, aşa că nu s-auzea mai 
nimic de pe scenă. 

Tudoriţa Pătraşcu juca în Amicii falşi pe băiatul lui 
Marecat - un debutant pe calea viţiilor cu frumoase 
promisiuni; un ştrengar de vreo şaisprezece ani, care 
sărută slujnicele şi cade leşinat ţeapăn din cauza 
remuşcărilor ce i le dă consumarea pripită a unui trabuco 
furat din tabacherea lui papă. Cu toată lipsa vreunui talent 
mai deosebit, Tudoriţa, tânără p-atunci, frumuşică şi zveltă, 
făcea un efect minunat: ştrengarul era foarte nostim în 
pantalonii lui de dril alb, într-un pet-en-l'air[13] de catifea şi 
cu o pălărie de paie pusă cochet la o parte ă la diable 
m'emporte.[14] Când să se isprăvească actul întâi, Niţă al 
Zamfirii, aplecat cu jumătate trupul peste galerie afară, 
arată pe Tudoriţa şi zice tovarăşului de lângă el: 

— Vezi tu, vere? băiatul ăla e fată mare... zău! 

Astfel actul întâi s-a sfârşit, în râs şi aplauze, cu mult 
succes. Am mers să fumez cu actorii între acte. 

— Ce zicea mitocanul de Tudoriţa? mă-ntrebă Dragulici. 

— Explica altuia că e fată mare. 


— Auzi dumneata ce ruşine pe biata Tudoriţa după atâţia 
ani de carieră! 

Adevărul e că biata fată plângea de ruşine. 

FERICITĂ IMPROVIZAŢIE. 

Solomonescu era şi cântăreţ la Biserica Dintr-o zi şi artist 
dramatic. Dimineaţa, după liturghie, se punea la zacuscă, se 
stropea bine şi se scula de la masă tocmai seara ca să 
meargă la teatru; după reprezentaţie mergea la Vasile 
Băcanul, la „Garibaldi”, unde cina cu Dragulici până să 
toace de liturghie. Cu programa aceasta de viaţă, îşi 
confunda adesea dimineţele cu serile şi viceversa: la 
biserică îşi dedea în petecul declamaţiei şi la teatru în al 
isonului. Avea pe lângă asta păcatul că nu putea pronunţa 
niciodată curat numele proprii şi neologismele. 

Odată juca Ştefan Mihăileanu pe Olliwer Cromwell în 
Muşchetarii lui Dumas, şi Solomonescu pe un ofiţer de 
gardă în tabără. Ofiţerul intră grăbit în cortul Protectorului 
şi strigă: „Gen'rale! gen'rale! a sosit bastamentul!” 

Publicul pufneşte. Generalul se ridică de pe scaun indignat 
ca să dea o lecţie incultului: „Mizerabile! vorbeşte frumos! 
uiţi că te afli în faţa generalului Croncovel! 

Aplauze frenetice. Până târziu acu câţiva ani, nenea 
Ştefan, de câte ori îmi povestea întâmplarea, pe care o 
ştiam destul de bine, fiindcă fusesem de faţă, îmi zicea: 

— Daca nu-mi venea mie inspiraţia să improvizez vorbele 
alea, îmi strica dobitocul toată scena! 

EXTEMPORARE. 

În Roza magică (Pied de Mouton), Solomonescu juca pe 
alguazilul. Într-o scenă alguazilul vine, la ordinele lui don 
Nigaudinos, să aresteze pe logodnica acestua fugară cu 
altul. În scenă se află don Nigaudinos (neuitatul Dragulici), 
Lăzărilă (Caragiale Iorgu), alguazilul (Solomonescu) şi 
perechea înamoraţilor. 

Dragulici zice lui Solomonescu: „Hahă! iată şi porumbiţa! 
Fă-ţi datoria om al legii!” 


Solomonescu începe ca la ohtoic: „Seniorina, te somez să 
te întorci la casa părintească!” „Din inimă vorbeşte poliţaiul 
ăsta seniore”, zice Caragiale. 

— Da - răspunde afară din text Dragulici foarte serios - 
din inimă, din inimă, numai cam pe nas ca la Biserica Dintr- 
o Zi! 

UN „LA” NATURAL. 

Se pregătise Jianul pe vremea direcţiei lui Millo. A doua zi 
era reprezentaţia, dar încă nu se hotărâse cine să cânte 
doina haiducească între culise. Ghiţă Alexandrescu cânta 
minunat, dar nu se putea să se-auză glasul lui, fiindcă el 
juca pe eroul piesei şi cântecul trebuia să fie al altui 
haiduc... Cine să cânte?... 

Mincu, care pretindea că-şi mancase[1 5] vocaţia de tenor, 
se oferă el. Oferta e primită. Face repetiţie, pune pe 
Flechtenmacher să-i transpuie muzica pentru tenor, nu bea 
toată ziua nimica, a doua zi înghite la ouă proaspete şi 
cafele reci, şi seara vine la teatru legat la gât cu o basma 
mare. 

În sfârşit iese între culise la vreme să-şi aştepte replica şi 
acordul orchestrii. Emoţie n-avea deloc; de ce ar fi avut? el 
conta sigur pe şi bemol şi aria suia până-n la natural. 
Replica a sosit. Orchestra dă acordul şi tenorul porneşte. 
Rulada introductivă merge bine, intră în măsură, o bătaie, 
două, trei, - la a patra, Dragulici, care-l pândea la spate, îl 
gâdilă fără veste cu degetul - Ţaţa Miţa, aşa îi ziceam toţi, 
se-neacă: cuac! 

GLUMĂ PROASTĂ. 

Şamil sau Vulturul Caucazului e o melodramă plină de 
sentimente patriotice şi de scene grandioase. La un 
moment dat, după o încăierare sângeroasă, cerchejii ia la 
goană pe muscali; scena rămâne goală şi pe un vârf de 
stâncă se luptă în duel un georgian cu un rus: georgianul 
biruie, ia steagul, şi rusul, străpuns, cade în prăpastie. 
Mincu se propune să facă el pe rusul cu steagul: 


— Fac eu pe muscalul, să v-arăt eu o căzătură de tragedie 
cum nu s-a mai văzut în Bucureşti! 

Seara şi-aduce o saltea d-acasă, şi o pune între culise la 
picioarele practicabilului de la poalele muntelui. Vine scena. 
Mincu, rănit, scapă din mâini stindardul, se loveşte la piept, 
se-nvârteşte într-un picior şi şovăie. Dragulici şedea pe vine 
jos între culise cu mâinile gata pe căpătâiele saltelii: când 
vede că porneşte muscalul de sus, îi trage salteaua! 

Erau vreo doi stânjeni de unde pornise Ţaţa Miţa: din 
norocire, însă, n-a suferit tare decât la părţile moi. 

OFERTĂ GRAŢIOASĂ. 

În Millo director, Ţaţa Miţa juca pe Nastasache; Ţaţa era 
afumat rău de tot în seara aceea. Când vine cu fişicul de 
cofeturi ca să-i ofere directorului, pe care toţi în piesă îl 
cred director de minister, zice: „Domnule director, mă rog, 
nu poftiţi un bubon? 

„Mulţumesc, amicul meu, răspunde Millo; mănâncă-l 
dumneata mai bine.” 

UN CREDITOR TURBAT. 

Millo rămăsese la Brăila dator unui hangiu grec 150 de 
galbeni, chiria şi întreţinerea trupei două săptămâni şi bani 
împrumutaţi din mână la plecare. Fusese vorba că imediat 
ce s-o întoarce în Bucureşti şi va începe teatrul să-i trimiţă 
înapoi banii. Aşteaptă grecul un an, doi, trei... scrie zece, 
cinsprezece, o sută de scrisori - nimic. În vremea asta, se 
ruineaza negustorul, ajunge mufluz[ 16 ]şi vine din Brăila cu 
vreo douăzeci de galbeni, cât îi mai rămăsese totul cu totul 
din naufragiul lui. Îl întâlnesc într-o dimineaţă; mă ia la o 
parte încruntat şi mă-ntreabă unde şade Millo: 

— Sinti ruinato, domnule; am venit se me da banii domno 
Millo, or lu-mpusco! 

Şi-mi arată un pistol turcesc încărcat... I-am spus, fireşte, 
că nu ştiu unde şade debitorul şi l-am lăsat. Seara, mergând 
spre Fialcowsky, mă gândeam de ce n-am mers să previu pe 
Millo să se păzească, ori să dea de veste la poliţie, când, mă- 
ntâlnesc iar cu grecul. Era liniştit de tot; zice: 


— Stii, am gasito pe domno Millo! 

— Ei, zic, ţi-a dat? 

— As! frate, saracul, ţe se me da? daca nu împrumutam eu 
cu ţinţi galbeni, n-ave ţe muncă astazi! 

ÎNDOIT LAPSUS. 

Millo juca la Bîrlad în tournee de vară, având în trupă şi pe 
răposatul Mincu - nici nu pleca Millo fără Ţaţa Miţa - era în 
repertoriu. 

La Birlad le mergeau afacerile rău de tot: datori la han, la 
birt, cafenea, chelneri, la toată lumea. Desperaţi, afişează 
pe Jianul, căpitan de haiduci pentru reprezentaţia „de 
adio”, cu speranţa să umple sala, să plătească ceva din 
datorii şi să plece după noroc în altă parte... Seara, teatrul 
aproape gol... 

Millo juca pe Cîrc-Serdar şi Mincu pe Ghincu - ca de 
obicei. E o scenă unde Jianul, prins odată, scapă, şi Cîrc- 
Serdar întreabă pe Ghincu: „Ce ne facem, măi Ghincule?” şi 
Ghincu răspunde: „De! ştiu şi eu, Cîrc-Serdare...!”... Millo 
se uita la lojile şi scaunele goale trist. Vine scena: „Ce ne 
facem, măi Mincule?” întreabă Cîrc-Serdar distras. 

„De! ştiu şi eu, Musiu Millo!” răspunde Ghincu. 

CHESTIE PERSONALĂ. 

A fost un scandal nepomenit când trupa franceză de 
operete mici, de la noua grădină Stavri, a cutezat să facă pe 
scenă un joc de cuvinte, inocent s-ar părea, dar care era să 
aibă urmări regretabile. 

Era într-o piesă o scenă de improvizație, în care actorii - 
neuitaţii Debeer, Roux şi M-lle Gandon, o femeie aproape 
genială - făceau pe întrecute jocuri de cuvinte în acţiune. 
Debeer zice lui Roux: „Jai un grand oiseau dans ma 
main!”[17] „Cela n'est pas possible”,[18] răspunde Roux. 

„Je t'assure.”[19] 

p 

Debeer deschide mâna şi arată o nucă: „C'est une noix 
(une oie), tu vois?”[20] „Ah! oui, răspunde Roux pipăind pe 


Debeer şi considerându-l lung din cap până-n picioare; j'e 
conviens que c'en est une.”[21] 

După multe alte grozăvii de aceeaşi speţă, Gandon 
întreabă pe Debeer: „Vois-tu lă tout pres de la coulisse des 
navires?”[22] „Non pas."[23] „Mais il doit y en avoir.”[24] 
„Comment?”[25] „Puisqu-il y a lă un port, un grand port de 
Roumanie.”[26] 

Şi Gandon aduce un porc pe scenă... Atunci începe un 
scandal înfiorător... Toată lumea în picioare: „Francezii vor 
să-şi râză de români şi de România!... Nu ne putem lăsa 
insultaţi de străini în ţara noastră!... Afară străinii!... Scuze 
numaidecât ori o lecţie exemplară şcl. ” Şi huiduieli, 
înjurături, fluierături şi bastoane ridicate în sus... 

Bieţii artişti vor să se explice... Nu se aude nimic... 
Scandalul creşte. În sfârşit, Debeer reuşeşte să se facă un 
moment ascultat, în care timp „îşi cere iertare daca a 
supărat cumva pe onorabilul public, că gluma era inocentă, 
fără cea mai mică intenţie ofensătoare - un nenorocit joc de 
cuvinte, pe care artiştii îl regretă din tot sufletul etc.”. 

Zgomotul începe să se potolească puţin; când deodată un 
telegrafist înalt şi chipos, cu nişte barbete colosale, se 
repede turbat până lângă scenă şi făcând nişte gesturi 
măreţe strigă pe dasupra întregului zgomot: 

— Cer cuvântul! Nu se poate! Eu vreau imediat satisfacţie 
personală pentru cochon de la Roumanie![27] 

A izbucnit un râs general... Daca râzi nu mai eşti necăjit: 
reacţia s-a făcut ca prin farmec, şi eminenţii artişti au putut 
urma în linişte spectacolul. 

BONBON. 

Într-o vară juca pe piaţa Constantin-vodă circul lui 
Huttemann. Pe-atunci nu se pomenea încă în capitala 
Belgiei Orientului de cafe-chantant: altă petrecere de vară 
nu era decit circul, grădina Raşca şi panoramele. 

Luceafărul circului era domnişoara Henriette, fiica 
directorului: frumoasă de basmu. Înaltă, subţire şi 
mlădioasă ca o nuia de richită; talia nu-i trecea printr-un 


inel, ce-i drept, dar o puteai cuprinde desigur într-un covrig 
cu susan; trăsuri fine; pieliţa trandafirie; părul negru şi 
creţ; ochii verzi deschişi - ce raze umede aruncau acei ochi! 
- gura ca o cireaşă coaptă; dinţii mărunți, cei de sus cu 
strungăreaţă la mijloc... Alte signalmente n-are... ba da: în 
bărbie o gropiţă şi când râdea alte două în obraji. 

Îşi închipuie oricine ce de cofeturi, ce de buchete, şi câte 
bătăi în fiece seară între adoratori! Dar ceva mai mult... 
Fata avea un armăsar adevărat arăbesc, favorit al ei, tânăr 
de trei-patru ani, alb tot ca laptele, părul lucios ca sideful, 
coama şi coada ca nişte fuioare de borangic în unde, 
urechile străvezii şi rumene, nările roşii şi ochii aprinşi ca 
doi cărbuni... Alte signalmente n-are... ba da: era pintenog 
la trei picioare cu câte o pată neagră. Cum era fata era şi 
Bonbon - aşa-l chema. 

După toate jocurile, gimnastică, sărituri prin cercuri de 
hârtie şi focuri de artificii, paiaţării, ieşea şi domnişoara 
Henriette călare pe Bonbon - o apariţie feerică. Era 
îmbrăcată ca amazoană, un costum de catifea verde ca 
smarandul, încheiat, dinainte de sus până jos şi la mâneci, 
cu bumbi auriţi mat; în cap o tocă de aceeaşi stofă cu rochia 
cu o pană albă mare, cu mănuşi şi biciuşcă tot albe. Bonbon 
avea coama împletită în codițe prinse de panglici; căpăstrul 
şi frâul de şnur de mătase cu un ciucure mare de ibrişim pe 
frunte, toate astea verzi, cu câte o mărgea de aur mat la 
fiecare înnodătură. 

Mişcări de şcoală înaltă, pasuri în ritmul muzicii, salturi şi 
complimente... şi grindină de bucheturi... în sfârşit, 
domnişoara descăleca în mijlocul arenii, atârna frâul de 
oblânc, scotea din aumâniere[28] cofeturi şi le dedea lui 
Bonbon; apoi făcea gropiţele-n obraji şi striga cu glasul ei 
de şaisprezece ani: „Bonbon, embrasse-moi!”[29] 

Ştrengarul sforăia şi fugea făcând o sumă de cochetării. 
Domnişoara se supăra: „Qu'est-ce que c'est que cette 
mani€ere?... embrasse-moi tout-de-suite!”[30] 


El iar făcea nebunii şi nu vrea... Domnişoara scotea 
batista, o punea la ochi, începea să ofteze şi să plângă... 
Atunci Bonbon se oprea din sărituri, se uita lung la ea, se 
apropia încet-încet şi-ncepea s-o mângâie cu fruntea pe 
umăr. Ea se-ntorcea binişor zâmbind şi el îi dedea 
numaidecât o guriţă: „Ah! merci!” 

Şi Bonbon pierea din arenă ca praştia. 

De prisos, crez, să mai spun câte inimi nenorocise 
domnişoara Henriette. Cum se arăta în arenă, intrau fiorii 
morţii în sute de suflete, parcă le-ar fi lucrat o baterie 
electrică - şi se-nţelege că, daca era vorba de baterie 
electrică, cei mai susceptibili, cei mai buni conductori erau 
telegrafiştii: strajnic pătimeau toţi, dar dintre toţi cel mai 
prăpădit era [..., aprins la culme. De aceea ne şi zicea, cum 
era glumeţ de fel: 

— Nu vă daţi cu chibriburi pe lângă mine, că ia foc! 

Telegrafistul se afla foarte încărcat de electricitate... se 
cam trecuse şi din băut de focul pasiunii - nu-i vorbă, şi 
până nu se pomenea de domnişoara Henriette se cam 
trecea el, dar acu era cu câteva grade mai sus. Avea un 
sfanţ: îl păstrase ca să-şi cumpere un bilet de amfiteatru. Ce 
şi-a făcut el socoteala? să intre în circ pe mofturi şi să 
rămâie cu sfanţul să ia tutun şi alune prăjite pentru paiaţe - 
erau două paiaţe mici foarte comice şi drăguţe. Aşa, pleacă 
de lângă noi fără veste, dă vreo două târcoale baracii şi 
vede în partea grajdului o spărtură în uluci, de vreun 
stânjin de la pământ, pe unde aruncau rândaşii gunoiul. Se 
suie pe grămada de gunoi, se vâră pîn spărtură şi sare 
înăuntru: caii se sperie, aleargă rândaşii, pun mâna pe el şi 
trage-i, de-i scăpăra electricitatea. Îi trag cât îi trag şi-l 
aruncă pân spărtură afară. 

Tot într-un timp, noi îl căutam pe după circ - când ce să-l 
vedem pe telegrafistul nostru? Stetea pe gunoi şi reflecta 
adânc. Până să-l întrebăm ce este, se scoală în picioare şi 
dispare iar înăuntru. Am auzit tăvăleală strajnică în grajd şi 


apoi ne-am pomenit cu el mototol înapoi... îl ridicăm 
numaidecât; el începe să-şi scuture hainele şi zice: 

— Ce se socotesc adică nemţii? c-o să mă prinză ş-a treia 
oară? Parcă eu sunt prost! 

Şi ne-a povestit toată istoria... Am mers de şi-a cumpărat şi 
el bilet şi am intrat cu toţii... Om fără parte! Domnişoara 
Henriette nu juca: Bonbon era indispus - îi dedeseră să bea 
obosit apă rece - pneumonie dublă. A trecut o săptămână şi 
Bonbon a murit... Peste vreo câteva zile apoi a plecat şi 
circul. 

Aveam într-o fotografie mare pe domnişoara Henriette şi 
pe Bonbon sărutându-se: se tot ţinea telegrafistul de mine 
să i-o dau şi nu vream. Într-o seară, după multă vreme, 
venind vorba despre circul Huttemann a început 1... să 
plângă - era iar cam trecut - şi să mă roage să-i dau lui 
fotografia neuitatei Henriette. N-am avut ce-i face - i-am 
dat-o... 

Când scriu aceste depărtate amintiri, sunt gata să mă culc. 
Nu mi-ar părea rău să visez pe Bonbon şi pe domnişoara 
Henriette; asta m-ar întineri cu douăzeci şi cinci de ani... 
Dar cine poate visa şi când vrea şi ce-i place?... De una, mai 
bine - e rău să visezi cal alb. 

[1] Intrigă [2] Încurcătură (lat. şi fr.). 

[3] Poate Sparapani. 

[4] Atrăgătoare. 

[5] Hotărât (şi) foarte puternic (indicație de tempo 
muzical). 

[6] Haide, căţeluşule... (fr.). 

[7] Aici: îndrăcit. 

[8] Vechi parfum turcesc (ambră). 

[9] Persoană, individ (uneori cu sens peiorativ). 

[10] Îmbrăcăminte de casă, în halat şi în papuci (fr.). 

[11] Haină neagră, veston (germ.). 

[12] Sens strict: pentru invitată (fr.); aici: cel din urmă. 

[13] Hăâinuţă scurtă de casă (fr.). 

[14] Şăgalnic, picant (fr.). 


[15] Greşise (fr.: manquer). 

[16] Falit. 

[17] Am o pasăre mare în mâna mea! (fr.) [18] Asta nu se 
poate (fr.). 

[19] 'Te asigur (fr.). 

[20] E o nucă (o gâsca), vezi? (fr.). 

[21] A, da... recunosc că e o pasăre (fr.). 

[22] Vezi acolo aproape de culise nişte vapoare? (fr.). 

[23] Nu (fr.). 

[24] Trehuie să fie însă (fr.). 

[25] Cum? (fr.) [26] De vreme ce acolo e un port, un port 
mare al României (fr.). (Port se pronunţă ca şi porc.) [27] 
Porc al României (fr.). 

[28] Chimir, brâu (fr.). 

[29] Bonbon, saruta-mă! (fr.). 

[30] Ce sunt aceste purtări?... sărută-mă îndată! (fr.) 

UN ARTISTI. 

Mai mult decât oricare alta, breasla bărbierească mi-este 
foarte simpatică... Briciul e rudă cu dalta, cu penelul, cu 
coturnul, arcuşul, condeiul - mai ştiu eu cu ce! De aci, 
neînvinsa pornire către artele frumoase caracteristică la 
toţi bărbierii. O sumă dintre dânşii, împinşi de patima lor 
pentru teatru, s-au făcut artişti dramatici; mulţi alţii scriu 
poezii, de obişnuit lirice, mai adesea galante; mai toţi 
trebuie să ştie cânta cu un instrument, prin ajutorul căruia, 
în momentele pierdute, îşi traduc în melodii acea încărcare 
de simţiri ce ne-o dă, unora dintre noi, lumea cu lumina ei, 
cu formele, mişcările şi zgomotul ei... Da, cum se rupe la 
vreme copilul din mamă, acea încărcare de simţiri caută să 
se rupă din sufletul nostru: trebuie înapoiată cui ne-a dat-o. 
Ascunsă-n noi, ne munceşte, ne chinuie, nu ne dă pace pân” 
ce n-o întoarcem în dar lumii, care n-o recunoaşte şi n-o 
primeşte decât învăluită în fâşii smulse din sufletul nostru - 
pecetia sincerităţii darului. 

Dar e oare un mijloc mai puternic ca să ne scăpăm de 
toată haotica năvălire a lumii întregi în bietul nostru suflet, 


decât divina muzică? - vagă şi vastă ca şi lumea, ca şi 
aceasta nepătrunsă şi fără alt înţeles decât înţelesul cel 
mare şi singurularmonia... De aceea, bărbierii, ca toţi 
artiştii, iubesc aşa de mult pasările cântărețe. Sub puful 
aripelor palpită un sânge atât de cald! Sufletele acelea mici 
ştiu să arunce lumii aşa de bine aceea ce primesc de la 
dânsa! Noaptea de iulie, şi pădurea cu mirosul ei înviorător, 
cu atâtele-i umbre de frunziş, cu atâtele-i lumini, de sus de 
la razele răcoroase ale lunii, de jos de la Licuricii 
neastâmpăraţi, şi mişuiala discretă a insectelor prin păiş, şi 
răsuflarea femeii care se lasă s-o plimbi alene pe poteca 
umedă de rouă... toate-toate sunt în romanţa mistică a 
privighetorii... şi psalmul triumfal al ciocârlanului este 
sublimul răsărit de soare pe şesul neundoiat al 
Bărăganului! 

Să lăsăm însă astea şi să venim la artistul meu - bărbierul 
care mi-a ras întâi barba şi care mi-o rade şi acuma... întâi o 
rădeam că n-o aveam, azi o raz că oam - albă... Bărbierul 
meu a fost în tinereţe corist la teatru. Ştie să cânte cu 
ghitara, cu flautul şi cu ţimbalul - le-a învăţat fără profesor. 
Are două pisici foarte bine educate: una învârteşte o 
minavetă mică ce cântă mazurca şi cealaltă joacă. Toţi 
pereţii prăvăliei lui sunt acoperiţi cu o mulţime de colivii, în 
care ciripesc fel de fel de păsărele. Pe subt colivii sunt 
atârnate pretutindeni cadre: planul Sevastopolului cu 
luarea turnului Malacof, execuţia lui Maximilian, capitularea 
Sedanului, portretul răposatului Abdul-Medgid şi altele. 

În această mică galerie, se află şi o operă originală a 
artistului meu. Nu este lucrată cu penelul, e ţesută în fire 
de păr de toate nuanțele posibile: ea înfăţişează un munte 
depărtat în fund; pe vârful lui stă un călător, iar la poale i 
curge o apă mare; dincoace de apă e un cioban, care 
păşunează o turmă de o speţă destul de problematică; în 
sfârşit, călătorul din vârful muntelui îşi aprinde ţigara la 
luleaua ciobanului din vale... Ce perspectivă! De câte ori mă 


rade, o admir, căci într-adins m-aşează cu faţa spre opera 
lui - ştie bine cât îmi place. 

Artistul meu avea odată doi cocoşi, pe cari-i deprinsese la 
beţie, şi încă beţie de alcool, fiindcă le dedea boabe şi 
grăunţe zăcute-n rom. Am văzut într-o dup-amiaz de vară, 
în faţa prăvăliei, pe desfrânaţii aceia beţi turtă, făcând 
mustră şi defilând soldăţeşte, ca doi muscali pe două cărări, 
pe dinaintea unui căţel, alb şi creţ, muiat în boia de băcan 
pentru roşit ouă. Samurache stetea sluj, cu o chivără de 
hârtie în cap, încins cu o sabie enormă şi având, se-nţelege, 
tot aerul sever necesar situaţiei... Artistul meu şedea picior 
peste picior pe laviţă şi le comanda, cântându-le din ghitară 
marşul de la 48... Era atâta nerv în ritm, atâta suflare 
marţială în executarea bătrânului cântec popular, că m- 
aşezai pe laviţă alături cu comandantul şi-ncepui să-l 
acompaniez bătând toba cu deştele pe fundul pălăriei - fără 
asta nu mergea: toba, cu grupetele ei în contratimp, asta e 
piperul marşului; 

— iar droaia de copii din mahala, adunaţi să admire 
COCoşii, se puseră deodată la rând smirna şi, apucaţi de 
mişcarea covârşitoare a sunetelor, porniră să defileze în 
urma cocoşilor de colo până colo şi înapoi şi iar, tropăind 
voiniceşte cu picioruşele lor goale pe paveaua încinsă de 
soarele de vară... Şi pentru ca parada să fie deplină, o 
adiere de seară - ce binecuvântare după o zi de arşiţă! - 
făcu să fâlfâie mândru dasupra tutulor acestor bravi 
prosopul alb curat aninat sus la uşa bărbieriei. 

Până târziu seara a urmat parada în faţa unei asistenţe 
foarte numeroase. Când s-a înnoptat bine, s-a dat comanda 
ruperii rândurilor, şi artistul meu, ridicându-se-n picioare şi 
scoţându-şi ghitara de pe gât, a anunţat publicului: 

— Mâine seară mai frumos! 

Mai frumos... nu se putea. 

Însă nu e numai artist, este şi un om de spirit. Pe vremea 
războiului din 78 avea un mierloi care fluiera căzăceasca şi 
o gaiţă diplomată care vorbea ruseşte. Cum intra unul 


dintre aliaţi în prăvălie, gaița îl întâmpina cu: „Zdraste! 
Zdarov?” [i] 

După ce amicul meu trăgea perdaful din urmă şi-i da voie 
muşteriului să se scoale, gaița, schimbând tonul, striga: „No 
haraşd! Davai paruski!” [ii] 

Şi până dispărea, dincolo de răspântie, cazacul încântat de 
aşa cordială primire, mierloiul îl petrecea fluierându-i 
cântecul fierbinte al patriei depărtate. 

[i] Noroc! Sănătos? (rus.). 

[ii] Bine! Hai să vorbim ruseşte! (rus.). 

O FĂCLIE DE PAŞTE. 

Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gânduri la o masă 
subt umbrarul de dinaintea dughenii, aşteptând dilijenţa, 
care trebuia să fi sosit de mult; e o întârziere de aproape un 
ceas. 

Este lungă şi nu prea veselă istoria vieţii lui Zibal; dar aşa 
cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe 
rând una câte una fazele ei mai însemnate... 

Precupeţ, vânzător de mărunţişuri, samsar, câteodată şi 
mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor şi ştergător 
de pete într-o ulicioară tristă din leşi - toate le încercase 
după accidentul care-l făcuse să-şi piarză locul de băiat într- 
o mare dughiană de vinaţuri. Doi hamali coborâseră în beci 
un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînțelegere 
se ivi între dânşii la împărţeala câştigului. Unul din ei luă un 
crâmpei de lemn ce-l găsi la-ndemână şi lovi în frunte pe 
tovarăşul său, care căzu ameţit şi plin de sânge la pământ. 

Băiatul, văzând sălbătăcia, dete un țipăt de alarmă, dar 
mizerabilul se repezi să iasă din ogradă şi, trecând pe lângă 
baiat, ridică mâna asupră.-i... Zibal pică leşinat de spaimă. 
După o zăcere de câteva luni când se întoarse la stăpân, 
locul lui era ocupat. 

Atunci începu lupta grea pentru viaţă, care se îngreună şi 
mai tare prin căsătoria cu Sura... Răbdarea însă osteneşte 
soarta rea. Fratele Surei, hangiu la Podeni, muri, şi hanul 
rămase lui Zibal, care urmă negoţul pe seama lui. 


Aci se află el acuma de cinci ani. 

Are strânsă o avere bunicică în bani şi vinaţuri bune, 
îngrijite, o marfă care totdeauna face parale. De sărăcie a 
scăpat Leiba, dar sunt toţi bolnavi, şi el şi femeia şi copilul - 
friguri de baltă. 

Şi oamenii sunt răi şi pricinaşi în Podeni!... Ocări... 
batjocuri... suduituri... acuzări de otrăvire prin vitriol... Dar 
amenințările! 

Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină 
uşor decât chiar lovitura. Ceea ce munceşte acum pe Leiba 
mai mult decât tremurătura frigurilor este o ameninţare. 

„A! goi ticălos!” gândeşte el oftând. 

Ticălosul este badea Gheorghe - pe unde o fi! - un om cu 
care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută. 

Gheorghe venise într-o dimineaţă de toamnă la han, obosit 
de drurn; ieşea din spital - zicea - şi căuta de lucru. Hangiul 
l-a luat în slujbă. Dar Gheorghe s-a arătat a fi om prea 
brutal şi prea ursuz... suduia mereu şi mormăia singur prin 
ogradă. Era o slugă rea, leneş şi obraznic... şi fura. 

Într-o zi a ameninţat pe balabusta îngreunată, care-l 
ocărâse cu drept cuvânt, s-o lovească în pântece... altadată 
a asmuţit un câine asupra lui Ştrul cel mic. 

Leiba i-a făcut numaidecât socoteala şi l-a trimis. Dar 
Gheorghe nu voia să se ducă; el pretindea cu violenţă că s-a 
fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus că merge în deal 
la primărie să ceară vătăşei ca să-l alunge. 

Gheorghe a vârât repede mâna în sân strigând: „ludă!” şi 
a voit să se năpustească asupra stapânului. 

Din nenorocire, sosea atunci o haraba încărcată cu 
muşterii. Gheorghe a început să rânjească zicând: „Ce te-ai 
spăriet, coane Leiba?... lacă mă duc”. 

Şi apropiindu-se crunt, peste tarabă, de Leiba, care se 
dete cât putu înapoi, îi şopti: „Să mă aştepţi în noaptea 
Paştelui, să ciocnim ouă roşii, jupâne... Să ştii că ţi-am făcut 
şi eu socoteala!” 

Atunci intrară muşterii în dughiană. 


LLA 


„Să ne vedem sănătoşi la înviere, coane Leiba!” adăogă 
Gheorghe depărtându-se. 

Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să 
denunțe pe ameninţător, cerând să fie păzit. Subprefectul, 
un tânăr foarte vesel, a primit întâi peşcheşul „modest” 
adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos şi 
să-l batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l facă a 
înţelege gravitatea lucrului, cum era hanul izolat departe 
de sat şi chiar de şosea. Dar subprefectul, cu un aer mai 
serios, l-a povâţuit să fie cuminte; nici să nu mai 
pomenească de aşa ceva, ca să nu deştepte în adevăr, într- 
un sat unde oamenii sunt răi şi săraci, pofte de călcare. 

Mai târziu, peste câteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe 
un pomojnic[1] şi doi călăraşi: era bănuit pentru o pricină. 

Ce bine era să-l fi mai răbdat Leiba măcar până la sosirea 
acestor oameni!... Dar Gheorghe era acum cine ştie unde... 

Deşi asta se petrecuse de mult, totuşi, în mintea omului 
prins de friguri, se repeta bine impresia figurii lui 
Gheorghe, a mişcării lui vrând să scoată ceva din sân şi a 
cuvintelor lui amenințătoare. Cum se deştepta aşa de 
limpede acea amintire? 

Era Sâmbăta Paştelui. 

Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi chilometri printre 
bălți, se auzeau clopotele bisericii... Şi se aude aşa de 
ciudat când ai friguri: aci foarte tare, aci aproape deloc... 
Noaptea care venea era noaptea Paştelui; scadenţa 
făgăduielii lui Gheorghe... „Dar poate că l-au prins până 
acuma!” 

Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar până la câştiul2] 
viitor. Cu capitalul lui se poate deschide un negoţ frumos în 
leşi... În târg, Leiba să fie sănătos, o să şază aproape de 
comisie... O să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe 
sergent... Cine plăteşte bine este bine păzit. 

Într-un târg aşa mare, noaptea e zgomot şi lumină, nu 
întuneric şi tăcere ca în valea singuratică a Podenilor. E un 
han în leşi, - acolo în colţ, ce loc bun pentru o dughiană - 


un han unde toată noaptea cântă fetele la Cafe Chantan. Ce 
viaţă zgomotoasă şi veselă! Acolo găseşti la orice ceas, zi şi 
noapte, pe domnul comisar cu fetele şi cu alţi poreţi[3]. 

Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de 
când cu drumul-de-fier, care ocoleşte foarte pe departe 
mlaştinele, gheşeftul scade mereu?... „Leibă, strigă Sura 
din-năuntru, soseşte dilijenţa, s-aud zurgălăii.” 

Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părţi de 
dealuri păduroase. În partea despre miazăzi mai cufundat, 
se adună, din şipotele ce izvorăsc de sub dealuri, nişte 
băltaie adânci, deasupra cărora se ridică ca nişte perii 
stufişuri de rogoz. Între partea băltoasă şi partea mai 
ridicată despre miază-noapte, în mijlocul văii, stă hanul lui 
Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică 
cetăţuie; deşi terenul e mlăştinos, hanul are zidurile şi 
beciurile bine uscate. 

La glasul Surei, Leiba se ridică greoi de pe scaun, 
întinzându-şi membrele obosite; el cată lung în zare către 
răsărit; nici pomeneală de dilijenţa. 

„Nu vine; ţi s-o fi părut...” răspunde el balabustei, şi se 
lasă iarăşi jos. 

Foarte trudit, omul îşi încolăceşte braţele pe masă şi-şi 
aşează pe dânsele capul, care-i arde tare. 

La căldura soarelui de primavară, care începuse să încingă 
faţa mlaştinelor, o moliciune plăcută coprinse nervii omului, 
şi gândul începu să depene pe fusul conştiinţei bolnave mai 
rar, tot mai rar şi înmuind treptat formele şi colorile 
închipuirilor... 

Gheorghe... Noaptea Paştelui... Tâlhari... leşii... O crâşmă 
în miezul târgului... O dughiană veselă, care merge bine... 
Sănătatea. 

Şi aţipi... 

Sura lipseşte cu copilul de mult d-acasă. 

Leiba iese în uşa dughienii să se uite în calea ei. 

Pe uliţa mare e o circulaţie vie, o neîntreruptă fâşiitură de 
roate pe răzoare[4], acompaniată de ciocăniturile ritmate 


ale trapătului de potcoave pe luciul asfatului. 

Deodată însă circulaţia se opreşte, şi dinspre Copou se văd 
venind o grămadă de oameni, gesticulând şi strigând foarte 
mişcaţi. 

Mulțimea pare că escortează pe cineva: militari, o streajă 
şi fel de fel de public. La toate uşile dughienelor se 
înghesuiesc privitorii curioşi. 

„Aha! gândeşte Leiba, a pus mâna pe un tâlhar!” 

Cortejul se apropie. Sura se dezlipeşte din mulţime şi urcă 
lângă Leiba pe treptele crâşmii. 

„Ce e, Sură? întrebă el. 

— E un nebun scăpat de la Golia. 

— Să închidem dughiana, să nu dee peste hoi. 

— E legat acuma; dar adineaori scăpase. S-a bătut cu toţi 
soldaţii.» Pe un jidan, pe care un goi răutăcios din mulţime 
l-a îmbrâncit peste nebun, nebunul l-a muşcat de obraz.” 

Leiba de pe trepte vede bine; cu o treapta mai jos priveşte 
Sura cu copilul în braţe. 

Este în adevar un nebun furios pe care-l ţin câte doi 
oameni de fiecare parte; pumnii sunt strâns legaţi unul 
peste altul cu o curea tare. E un om cu o cherestea uriaşă: 
un cap ca de laur, părul negru, des, barba şi mustăţile aspre 
şi împâslite. Prin cămaşa-i, sfâşiată de luptă, se vede pieptul 
lat, acoperit ca şi capul de un stuf de păr. E cu picioarele 
goale; gura i-e plină de sânge şi stupeşte mereu firele pe 
care le-a smuls cu dinţii din barba jidanului. 

Toata lumea s-a oprit... De ce? 

Jandarmii dezleagă mâinile nebunului. 

Mulțimea se dă într-o parte făcând un loc larg împrejurul 
lui. Nebunul dă un ocol cu ochii şi-şi opreşte privirile care 
ard spre uşa lui Zibal; scrâşneşte din dinţi, se repede ţintă 
pe cele trei trepte, şi într-o clipă, apucând în palma dreaptă 
capul copilului, în cea stânga pe al Surei, le izbeşte pe unul 
de altul cu atâta putere că le confundă ca pe nişte ouă 
Moi... 


Un zgomot s-auzi, o trosnitură care cu nimic nu se poate 
compara, la întâlnirea celor două titve smăcinate una pe 
alta. 

Leiba, cu inima înnodată, ca un om ce cade dintr-o 
nemăsurată înălţime, dete să ţipe: „O lume întreagă mă lasă 
cu dinadinsul pradă unui nebun!” 

Dar glasul mut nu se supuse voinţii. 

„Scoală, jidane!” strigă cineva trosnind tare cu o nuia pe 
masă. 

— Proastă glumă! zice Sura din pragul crâşmei; să sparii 
omul din somn, ţărănoi mijic!” 

Leiba sări drept în picioare. 

„Te-ai spăriet, jidane? întrebă râzând glumeţul. Dormi la 
nămiez, ai?... Scoală că-ţi vin muşterii... soseşte harabaoa 
poştei”. 

Şi, după prostul său obicei, care irita rău pe jidan, voi să 
apuce pe Zibal în braţe să-l gâdile. 

„Lasă-mă în pace! strigă hangiul smucindu-se şi 
îmbrâncindu-l cu toată puterea. Nu vezi că sunt bolnav? 
Lasă-mă-n pace!” 

Dilijenţa soseşte în sfârşit cu aproape trei ceasuri de 
întârziere. Sunt doi călători, care se aşează împreună cu 
conductorul, poftit de ei, la aceeaşi masă. 

Din convorbirea călătorilor se lămurea bine împrejurarea. 
La tactul de mai sus al poştii, se întâmplase peste noapte o 
călcare cu omor în hanul unui jidov. Hangiul omorât ţinea şi 
schimbul cailor. 'Tâlharii îi furaseră, şi până să se găsească 
alţii în sat, călătorii curioşi putuseră cerceta în voie teatrul 
crimei. 

Cinci victime. Dar amănuntele! Dacă nu s-ar fi găsit 
prădată, s-ar fi crezut că a fost o cruntă răzbunare, sau 
fapta nebuniei religioase. În anecdotele despre sectarii 
iluminaţi, se povestesc câteodată executări de aşa absurdă 
sălbaticie. 

Leiba tremura scuturat de un puternic acces de friguri şi 
asculta aiurit. 


Apoi urmă ceva, care trebuia neapărat să umple de 
respect pe conductor. Tinerii pasageri erau doi studenţi, 
unul în filosofie, altul în medicină; mergeau să petreacă în 
orăşelul lor natal. Între ei se încinse o înaltă dezbatere 
academică despre crimă şi cauzele ei, şi dacă trebuie să fim 
drepţi, medicinistul era mai bine preparat decât filosoful. 

Atavismul... Alcoolismul cu urmările-i patologice... Viţiul de 
concepţie... Deformarea... Paludismul... Apoi nevroza! 

— Atâtea şi atâtea cuceriri ale ştiinţei moderne... Dar 
cazul de reversie! 

Darwin... Haeckel... Lombroso... 

La cazul de reversie conductorul face nişte ochi mari, în 
cari străluceşte o profundă admiraţie pentru cuceririle 
ştiinţei moderne. 

„Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul 
propriu-zis, luat ca tip, are braţele peste măsură lungi şi 
picioarele prea scurte, fruntea îngustă şi turtită, occiputul 
tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime şi 
bestialitate, bătătoare la ochii deprinşi; e un rudiment de 
om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reuşit 
să stea numai pe labele dinapoi şi să-şi ridice capul în sus, 
spre cer, cătră lumină!”. 

La vârsta de douăzeci de ani, după atâta emoție, după o 
bună ospătare cu un vin aşa de bine născut şi aşa de bine 
crescut ca vinul lui Zibal, o frază de o nuanţă lirică, fie chiar 
din partea unui medicinist, şade bine. 

Entuziastul tânăr, între Darwin şi Lombroso, găsise vreme 
să miroasă şi puţin Schopenhauer - „spre cer, cătră 
lumină!” 

Zibal era departe de a fi priceput „luminoasa” teorie. 
Pentru întâia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se 
rostogoleau aşa de înalte vorbe, aşa de nobile subtilitâţi de 
gândire. 

Ceea ce pricepuse însă Leiba mai bine decât oricine, mai 
bine decât chiar conferenţiarul, era ilustraţia izbitoare a 
teoriei; cazul de reversie el îl cunoştea în carne şi oase; era 


portretul lui Gheorghe. Acest portret, din care până mai 
adineori păstra numai trăsăturile fundamentale, i se 
redeştepta acum în spirit cu o perfectă palpabilitate până în 
cele mai neînsemnate amănunte. 

Dilijenţa era departe. Leiba o urmărise cu privirile până 
ce, cotind la stânga, ea se pierduse pe după deal. Soarele 
scăpătase şi el după coasta de la apus, şi seara începea să- 
mpăinjinească dulce formele din valea Podenilor. 

Hangiul, posomorât, se puse să rumege în minte tot ce 
auzise... În tăcerea nopţii, pierduţi în întuneric, un bărbat, 
două femei şi doi copii fragezi, smulşi fără veste din braţele 
binefăcătorului somn de mâna fiarei cu chipul omenesc şi 
jertfiți unul câte unul... Țipetele nebune ale copilului 
retezate de junghiul care-i despică pântecele... Gâtul spart 
de secure, prin deschizătura căruia iese, după fiece 
gâlgâitură de sânge, o horcâială surdă... Şi cea din urmă 
jertfă, care, năucita într-un colţ, asistă la toate astea 
aşteptându-şi rândul... Procesul mai grozav decât execuţia, 
jidanul fără apărare în mâna goilor... ţestele prea slabe 
pentru mânile năprasnice ale nebunului de adineaori. 

Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau machinal gândul 
tremurând repede. O scuturătură puternică îl apuca dintre 
spete; el intră cu pasul împleticit în gangul hanului. 

Fără îndoială - gândeşte Sura - Leiba nu e bine deloc, e 
tare bolnav; Leiba are „idei la cap”... căci ce înţeles poate 
avea tot ce face el de câteva zile şi mai ales ce a făcut 
astăzi? 

Crâşma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai 
când se isprăvea şabăsul. De trei ori au bătut muşterii în 
uşa dughenii, strigând cu glasuri cunoscute să le deschiză. 
La fiece bătaie, el a tresărit şi a oprit-o încet şi cu ochii 
sperioşi: „Nu te mişca... nu voi să intre goi aici”. 

El a trecut apoi sub gang şi s-a pus s-ascută pe treapta de 
piatră a pragului securea de tăiat lemne. Tremură de nu se 
poate ţine pe picioare, şi nu vrea să se odihnească. Ce e mai 
îngrijitor decât toate, el, Leiba, la întrebările ei stăruitoare, 


a răspuns aspru şi a trimis-o să se culce poruncindu-i să 
stingă numaidecât lumina. Deocamdată, ea s-a împotrivit; 
dar aşa de scurt i-a repetat omul porunca, încât dânsa, cu 
toată obida, a trebuit să se supună, resemnându-se să 
amâne pentru mai târziu lămurirea acestor împrejurări. 

Sura a stins lampa, s-a culcat şi acuma doarme alături de 
Strul. 

Femeia avea dreptate... Leiba e în adevăr bolnav. 

E noapte deplină. Zibal şade de mult pe pragul ce dă în 
gang şi ascultă... 

Ce? 

Zgomote nehotărâte vin din depărtare... Parcă sunt 
tropote de cai, bubuituri de mai înfundate, convorbiri 
misterioase şi agitate. O încordare înaltă a atenţiei ascute 
simţirea auzului în singurătatea nopţii; când ochiul e 
dezarmat şi neputincios, auzul pare că luptă să şi vază. 

Dar nu e o părere... Pe drumul care abate din şosea 
încoace se aud venind paşi de cai. Zibal se scoală şi vrea să 
se apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine 
închisă cu o bârnă grea d-a curmezişul, ale cărei căpătâie 
stau în câte-o bortă în ziduri. La întâiul pas, nisipul strivit 
sub papucul lui face o scârţâitură prea indiscretă. Zibal 
scoate picioarele din papuci şi râmâne în colţuni. Aşa, fără 
vreun zgomot apreţiabil de o ureche neprevenita, el merge 
la poarta gangului tocmai când călăreţii trec prin dreptul ei 
în pasul cailor. Dânşii vorbesc încet de tot, însă nu atâta 
încât Leiba să n-apuce foarte bine aceste câteva vorbe: 

— S-a culcat devreme... 

— Dar dacă o fi plecat? 

— I-o veni rândul aldată... Da' eu aş fivrut”... 

Nu se mai poate înţelege nimica; oamenii aceia s-au prea 
depărtat. 

De cine era vorba?... Cine să se fi culcat sau să fi plecat?... 
Cui o să-i vie rândul aldată?... Cine e acela care ar fi vrut 
altceva?... Şi ce altceva vrea acela?... Şi ce căutau pe 


drumul de lături - un drum pe care nu intră cineva decât 
anume ca să se abată la han?... 

O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal... „Să 
fie Gheorghe?” 

Leiba simţi că i se sting puterile şi se aşeză la loc pe prag. 
Între frânturile de gânduri ce se rostogoleau în capul său, 
el nu putu prinde un gând întreg, o hotărâre... Aiurit, intră 
în dughiană, trase un chibrit, şi aprinse o lampă mică cu 
petrol. 

E o idee de lumină; fitilul e aşa de jos lăsat încât flacăra stă 
ascunsă în interiorul capsulei de alamă; numai prin graţia 
maşinii apar de jur-împrejur nişte bendiţe verticale foarte 
subţiri de-o lumină aproape cu totul moartă... Dar este 
destul pentru ca să vază bine în ungherele cunoscute ale 
dughienii... A! e cu mult mai mică deosebirea între soare şi 
cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta şi întunericul 
orb! 

Ceasornicul ţăcănea în perete. Zgomotul acesta monoton 
supără pe Zibal. Omul nostru puse mâna pe limba ce se 
legana şi-i stinse mişcarea. 

Gura lui era uscată. Îi era sete. Spăla un pahăruţ în cada 
cu trei picioare de lângă tărabă şi voi să-şi toarne rachiu 
bun dintr-un şip; dar gâtul şipului începu să clănţănească 
tare pe buzele paharului... Aceste sunete erau şi mai 
supărătoare. A doua încercare, cu toată voinţa lui de a-şi 
birui slăbiciunea nu avu mai mult succes. 

Atunci, renunţă la pahar, lăsându-l să cază domol în apă, şi 
înghiţi de câteva ori din şip. Puse după aceasta la loc şipul, 
care atingând scândura produse o ciocnitură de speriat. Un 
moment, se opri înecat de această impresie. Apoi luă lampa 
şi o puse pe firida ferestrii, care da în gang; pe poartă, pe 
paveaoa şi pe zidul din potrivă al gangului se zugrăviră 
nişte bande late de-o lumină cu prea puţin mai deasă decât 
o închipuire. 

Zibal se aşeză iar pe prag întinzându-şi urechea la 
pândă... 


Clopote în deal... Toacă pentru înviere... Care va să zică a 
trecut de miezul nopţii; ne apropiem de ziuă... A! dacă ar 
trece şi restul acestei lungi nopţi ca jumătatea întâia! 

O trosnitură de nisip strivit sub talpă! Dar el e în colţuni şi 
nici n-a mişcat măcar piciorul... A doua trosnitură... Mai 
multe... E desigur cineva afară, aci, foarte aproape. Leiba 
se scoală apăsându-şi pieptul cu mâna şi căutând să 
întoarcă înapoi un nod rebel ce i se ridică în gât. 

Sunt mai mulţi oameni afară... şi Gheorghe!... 

Da, el e; da, a bătut în deal ceasul Învierii. 

Vorbesc încet: 

— Dacă-ţi spun eu că doarme. Am văzut când a stins 
lumina. 

— Mai bine; prindem cuibul întreg. 

— Poarta o deschiz eu; îi ştiu meşteşugul? Să-i croim 
ferestruica... Bârna trece pe aici...” 

Şi se simţiră pipăiturile cu care omul de afară măsura 
distanţa pe lemn... 

Un sfredel mare se aude rozând ţesăturile uscate ale 
blănii bătrâne de stejar... Zibal are nevoie să se rezeme: el 
se sprijineşte în palma stângă pe poartă şi cu dreapta îşi 
acopere ochii. 

Atunci, printr-un capriţiu neexplicabil al intimelor jocuri, 
se produse în urechea omului din-năuntru foarte tare şi 
lămurit: „Leiba! soseşte dilijenţa!” 

Era neîndoios glasul Surei... O caldă rază de speranţă... 
un moment de fericire... este iar un vis!... Dar Leiba îşi 
trage repede mâna stângă: vârful instrumentului, 
pătrunzând de partea asta, l-a înţepat în palmă. 

A mai gândi la scăpare?... Absurd! 

În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua nişte 
dimensii ne-mai-închipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, 
creştea la infinit, şi borta devenea tot mai mare şi mai mare, 
aşa de mare în sfârşit, încât în cadrul ei rotund, monstrul 
putea s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se 
petrecea în acel creier ieşea din sfera gândirii umane: viaţa 


se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se 
vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporţii haotice. 

Lucrarea din afară urmează cu metoda şi stăruinţă. Leiba 
a văzut acuma de patru ori la rând dintele răsucit de oţel 
pătrunzând în partea lui şi trăgându-se înapoi afară. 

„Amu, adu herestreul...” zise Gheorghe. 

O limbă îngustă de herastrău trece prin borta întâia şi 
începe să ronţăie în mişcări dese şi regulate... Planul era 
uşor de înţeles: patru borte în patru unghiuri ale unui 
pătrat; între ele herăstrăul trage liniile; în centrul 
pătratului s-a înfipt sfredelul mai dinainte; când bucata va fi 
cu totul dezlipită de trupul întreg al lemnului, se trage- 
afară; prin golul rămas, o mână puternică se introduce, 
apucă bârna, o dă într-o parte şi... goii sunt la Leiba în casă. 

Şi acelaşi sfredel, peste câteva minute, are să fie 
instrumentul casnei lui Zibal şi a tutulor ai lui... Doi gâzi or 
să ţină victima răstignită jos, şi Gheorghe, cu călcâiul pe 
pântecele ei, o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, 
sfredelul în osul viu al pieptului, adânc, mai adânc, până să 
atingă inima, pe care s-o oprească din zvâcniturile-i nebune 
şi s-o ţintuiască pe loc! 

O sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se- 
nmuie din încheieturi şi încet se lăsă să cază în genunchi, ca 
o vită ce-şi pleacă sub lovitura din urmă grumazul, pătrunsă 
ca de acuma ea însăşi trebuie să se părăsească pe ea însăşi. 

„Da! s-o ţintuiască pe loc!... gândi el pierdut... da! s-o 
ţintuiască pe loc!” 

Şi rămase tâmp cu ochii holbaţi pe lumina de la 
fereastră... Câteva momente el stete astfel încremenit pe 
altă lume, dar deodată: „Da, repetă el surâzând cu o clipire 
fioroasă; da! s-o ţintuiască pe loc!” 

Se petrecu atunci în această fiinţă un fenomen ciudat, o 
complectă răsturnare; tremurătura lui se opri, abaterea 
dispăru şi figura-i descompusă de-o atât de îndelungata 
criză, luă o bizară seninătate. El se ridică drept, cu 


siguranţa unui om sănătos şi puternic, care merge la o ţintă 
lesne de ajuns. 

O linie între cele două puncte superioare ale pătratului era 
pe sfârşite. Leiba se apropie curios să vază jocul uneltei. 
Surâsul său se caracteriza acum şi mai tare. Mişcă din cap, 
ca şi cum ar fi zis: „Mai am încă vreme”. 

Herăstrăul roase cele din urmă fibre de lângă borta către 
care tinsese, şi începu lucrul între bortele inferioare. 

„Mai sunt trei”, gândi Leiba, şi cu precauţia celui mai 
încercat vânător intră binişor în dughiană. Căută sub 
tarabă, luă ceva, ieşi înapoi cu acelaşi tact; ascunzând 
obiectul ce-l ţinea în mână, ca şi cum se temea de 
indiscreţia zidurilor, şi se duse în vârful deştelor la poartă. 

Dar ceva grozav: lucrarea de afară s-a oprit cu 
desăvârşire... nu se mai simte nimic. 

„Ce-i asta?... Să fi plecat?... S-a dus?” fulgera prin mintea 
omului dinăuntru. Şi la această închipuire, el îşi muşcă buza 
de jos, cuprins de-o nepomenită dezolare... „Haha!” fusese 
o urâtă amăgire: lucrarea începe din nou, şi else punea o 
urmări cu bătăile de inimă a celui mai cald interes. Hotărât, 
omul nostru era muncit de-o neînţeleasă dorinţă de a vedea 
lucrul cât mai degrabă sfârşit. 

„Mai iute! gândi Leiba cu nerăbdare... mai iute!” 

Acum se auzeau iar clopotele în deal. 

„Mai iute, bre, ne-apucă ziua!” zise un glas de afară 
îmboldit parcă de voinţa omului dinăuntru. 

Lucrătorul porni cu multă activitate. Încă puţine mişcări, şi 
toate punctele pătratului sunt unite. 

În sfârşit! 

Sfredelul trage încetinel în afară bucata în patru colţuri... 
O mână mare şi vânjoasă intră... Până să n-atingă încă 
bârna pe care o caută, se aud două răcnete, pe când Zibal 
înfăşură cu putere căpătâiul liber al laţului de butucul fix de 
la uşa gârliciului... 

Laţul, era ingenios combinat: o frânghie lungă legată cu 
un căpătâi de butuc: la o lungime potrivită, pe locul unde 


era să dispară pătratul scobit, un ochi pe care Leiba îl ţinea 
deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ţinea 
strâns celălalt căpătâi. La momentul cerut, Zibal dete 
drumul ochiului şi apucând repede cu amândouă mâinile 
căpătâiul liber cu o smucitură supremă trase înâuntru 
braţul întreg. 

Într-o clipă operaţia fusese gata... Două răcnete o însoţiră, 
unul de pierzare, altul de triumf: mâna era „ţintuită pe loc”. 

Se auziră apoi paşi depărtându-se grabnic. Tovarăşii lui 
Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atâta isteţime. 

Jidanul se repezi în dughiană, luă lampa şi cu o învârtitură 
sigură ridică fitilul sus de tot: lumina captivă între gratii ieşi 
d-asupra veselă şi victorioasă, redând viaţă hotărâtă 
formelor nebuloase din preajmă-i. 

Zibal trecu cu lampa în gang. Tâlharul gemea greu; după 
încordarea braţului se vedea că renunţase la o inutilă 
zbuciumare. Mâna era umflată şi degetele încovoiate... 
părea că vrea s-apuce. Jidanul apropiă de ea lampa... - Un 
fior: frigurile se întorceau iar. 

— Aplecă lumina prea aproape, încât, tremurând, atinse 
mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o crispaţie violentă a 
degetelor se produse urmată de un vaiet surd... 

La vederea acestui fenomen, Zibal tresări... prin ochii lui 
scăpărase o inspiraţie excentrică. Începu să râză cu un 
hohot care zgudui bolta gangului şi intră repede în 
dughiană. 

Mijea de ziuă. 

Sura se deşteptâ deodată... parcă auzise prin somn nişte 
răgete îngrozitoare. Leiba nu era în odaie. Toate cele din 
ajun îi reveniră în minte. Se petrecea ceva rău. Sări jos din 
pat şi făcu lumină. Patul lui Leiba era nedesfăcut. El nu se 
culcase deloc. 

Unde era?... Femeia îşi aruncă ochii pe fereastră; pe 
dealul din faţă se plimbă un stol de lumini mici şi vioaie; 
care se mişcau, săltau, aci ascunzându-se, aci ivindu-se 
iarăşi... leşiau de la înviere. Sura deschise oleacă fereastra; 


atunci auzi gemete înfundate la poartă. Înfiorată, cobori 
iute pe scăricică. Gangul era luminat. leşind pe prag, 
femeia fu izbită de o grozavă privelişte. 

Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genunchi şi cu barba 
rezemată în mâini, sta Zibal. Ca un savant care, în 
amestecul unor elemente, ar căuta să prinză un secret 
subtil al naturii ce de mult îi scapă şi-l necăjeşte, Zibal ţine 
ochii aţintiţi asupra unui lucru spânzurat, negru şi inform, 
sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălţime, arde o 
făclie mare. 

Zibal priveşte fără să clipească procesul de descompunere 
a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruțat pe dânsul. 

— El n-auzise urletele de afară ale nenorocitului: era acum 
prea interesant ce vedea ca să mai auză. Zibal urmărise cu 
nesaţiu toate contorsiunile, toate crispaţiile stranii ale 
degetelor, apoi amorţeala cuprinzându-le încet pe unul câte 
unul - erau parcă labele unui gândac, care se zgârcesc şi se 
întind, se agită în mişcări extravagante, tare, mai încet, 
încet de tot şi apoi înţepenesc sub jocul unui copil crud. 

Era sfârşit. Mâna cocea şi se umfla încetinel fără mişcare. 

Sura dete un țipăt. 

„Leiba!” 

Zibal îi făcu semn să nu-l deranjeze... Un miros gras de 
carne arsă se răspândea în gang; o fâşiitură se auzi şi mici 
plesnituri. 

„Leiba! ce e?” repetă femeia. 

Se făcea ziuă bine... Sura se aruncă şi trase bârna. Poarta 
se deschise de perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat 
de braţul drept. Mulțimea sătenilor, toţi cu făcliuţele de 
Paşte aprinse, năvăli înăuntru. 

„Ce e? ce e?" 

Îndată înţeleseră ce fusese. 

Zibal, care stătuse până aci nemişcat, se ridică grav în 
picioare. El îşi făcu loc să treacă, dând cu linişte lumea la o 
parte. 

„Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul. 


— Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg, 
merge la leşi să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... 
Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie 
lui Christos!” 

Şi omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător 
cuminte, care ştie că la un drum lung nu se porneşte cu 
pasul pripit. 

[1] În trecut, administrator de plasă. 

[2] Sumă de bani plătită la date fixe; de obicei, rata din 
arenda unei moşii. 

[3] Oameni importanţi. 

[4] Arcuri de trăsură. 

GRAND HOTEL „VICTORIA ROMÂNĂ” 

Eram ş-aşa indispus de neodihnă. Toată noaptea trecută 
moţăisem ghemuit în unghiul unui vagon de clasa a doua, 
înghesuit de o companie veselă de bucureşteni care se- 
ntorceau de la expoziţie - un potop de impresii şi amintiri... 
Mă despărţisem de ei de dimineaţă, ş-acu pe-nserate intram 
în orăşelul meu natal, unde nu mai fusesem de copil... 
Trebuie să mărturisesc că n-am simţit „acele palpitări”, 
care se simt la orice revedere de acest fel; ce-i drept, nici 
pomii şi altele n-au manifestat faţă cu „vechiul lor prieten” 
vreo deosebită emoție. De la gară trec prin nişte uliţi triste: 
miroase a scăpătare şi părăginire. Asta mă indispune şi mai 
mult. Să plec cu trăsura “nainte, pe-ntuneric şi pe un drum 
necunoscut? Nu! mai bine să rămân aici o noapte; am 
nevoie de repaos; să dorm fără clătinătură, fluiere, clopote 
şi mai ales fără impresii mirifice de la Paris. locmesc 
trăsura pe a doua zi la patru şi trag la „Grand Hotel Victoria 
Română” în centrul oraşului. 

Otelul meu are două caturi. Jos e la mijloc gangul, de o 
parte „Restaurant et Berărie”, de alta „Cafenea et 
Confiserie”. Dinaintea „confiseriei” sunt aşezate mese şi 
scaune până în mijlocul stradei: aci se strânge seara 
societatea aleasă. Acum e plin de lume. Sosirea mea 
produce senzaţie... Toţi ochii se pironesc asupră-mi. Opresc 


o cameră şi stau la o masă în partea restaurantului să beau 
o bere... Privirile mă săgetează; pe lângă cei de la mese, ies 
acuma să se uite la mine şi cei din cafenea... Un băieţel ca 
de vreo cinci ani se scoală de la locul lui, vine binişor la 
masa mea şi se pune, mâncând dintr-o prajitură, să mă 
studieze de aproape. „Nicule! vin la mama, strigă o damă. 
În zadar; copilul, numai ochi, n-aude. Am rezistat până aci, 
înfruntând ploaia de săgeți; privirile copilului mă biruiesc. 
Mă gândesc la bestiile din menajerii; ele afară de chinul 
dureros al captivităţii mai sufăr unul, care acuma văd eu cât 
e de neplăcut - să rabzi, fără să le fi solicitat, privirile 
persistente ale unei mulţimi curioase. Dar dacă ar fi numai 
privirile! Exemplarele din menajerie, publicul este rugat să 
nu le atingă; pe mine, băiatul, cu mâna plină de spumă de 
zahăr, mă şi pipăie! Imposibil de răbdat... O sforţare... Mă 
scol în sfârşit, evitând privirile copilului, plătesc şi intru pe 
gang... Băieţelul se ţine după mine până la scară şi stă 
locului să se uite cum mă sui, până când, făcând cotul scării, 
îi ies din bătaia ochilor. Am scăpat, dar m-a apucat capul... 

Numărul 9 - Odaia mea... E o căldură năbuşitoare 
înăuntru şi miroase a vopsea cu terbentină proaspătă... Să 
deschiz... Ferestrele dau în uliţă. În faţă e o răspântie. În 
fund se vede foişorul de foc d-asupra casei oraşului. Pe sub 
ferestre trece strada „Independenţii”, care la dreapta dă în 
strada „Regală”, strada principală din faţa otelului. Aceste 
lămuriri topografice le datoresc chelneriţii, care, manifest 
indispusă c-am deranjat-o, mi le dă scurt, îmi aprinde 
lumânarea şi pleacă bufnind uşa. De-abia acum încep să 
recunosc locul. „Grand-H6tel” stă pe maidanul unde ne 
jucam în copilărie. Parca văz încă maidanul plin de popor 
înghesuindu-se la o masă pe care o săptâmână a stat zi şi 
noapte o condica enormă deschisă. Era după 11 februarie. 
De câte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toţi da, şi fiecare 
de mai multe ori... De mici aveam sentimente civice în 
oraşul meu natal! 


Uliţele din dosul „Victoriei Române” au rămas cum le ştiam 
odinioară. În cele două colţuri ale răspântiei din faţă, este 
de-o parte un birt şi de alta o cafenea mică. De la fereastra 
mea văd bine ce se petrece peste drum. În catenea, un 
individ, aplecat cu pieptul pe biliard, citeşte o gazetă 
deschisă mare pe postavul verde; într-un colţ, doarme altul 
cu capul pe masă. Dincolo, în birt, sunt două femei şi doi 
tineri; beau şi râd; lângă ei pe o laviţa, cântă doi lăutari. 
După gesturile şi grimasele cobzarului, după mişcările ce le 
face cu pântecele pare a fi un cântec obscen. Dacă n-ar fi 
trăsurile, care se-nvârtesc mereu pe dinaintea otelului, aş 
auzi tot... 

Zece ceasuri... Să mă culc... Las ferestrele deschise şi 
lumânarea aprinsa şi mă aşez în pat... Mă doare capul... 
Băiatul cu prăjitura... Ce ochi!... Oare să fi existând 
deochiul?... Un neastâmpăr nesuferit îmi furnică din talpă 
până-n creştet... Insecte!... Iute jos din pat!... lau 
lumânarea să văd de aproape... E grozav!... Un popor 
întreg, ca la un plebiscit... şi umblă şi aleargă pe cearşaful 
alb încoace şi încolo uimite de lumină! Ce să fac?... Trebuie 
să dorm!... În pat imposibil... Trag cearşaful, îl scutur bine 
pe fereastră şi-l întind pe covor în mijlocul odăii; desfac un 
pachet de tutun, presăr pe cearceaf şi mă culc pe jos... Îmi 
arde toată pielea; nu pot adormi; sunt ameţit, nervii iritaţi - 
simt enorm şi văz monstruos. Lumânarea îmi dă drept în 
ochi... Mă scol s-o mut şi apoi m-aşez la loc. 

Deodată sar în picioare... Zgomot mare în uliţă! Merg 
degrab la fereastră... Cadranul transparent de pe foişorul 
de foc aţată unul ş-un sfert... Când au trecut trei ceasuri?... 
Am aţipit, prin urmare?... Ce e în stradă?... Măturătorii 
oraşului... Au prins un câine la mijloc. Ştiu... Asta eo 
petrecere populară, la noi; am văzut-o de atâtea ori... 

Câţiva inşi se pun la pândă de-o parte şi de alta a uliţei. Un 
câine flămând rătăceşte căutând dosurile bucătăriilor şi 
unghiurile unde se aruncă gunoaiele. La un semnal, toţi se 
ridică şi-l împresoară din toate părţile. O clipă animalul se 


opreşte îngheţat; sângele-i dă năvală la inimă, care începe 
să zvâcnească de coaste... E pierdut!... Părul i se zbârleşte 
pe coamă. Un fior îi fulgeră d-a-lungul prin şira spinării şi-i 
încovrigă coada d-a-ndăratele, până-i înfige vârful în 
pântece. Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare; 
dar abia se pune problema în mintea aiurită, şi o piatră l-a 
izbit peste bot, alta la o încheietură, un lemn peste şale şi 
altele plouă... El îşi iese acum din sine: maşina cea vie dă 
drumul rezervei de energie - pentru aşa moment o păstra - 
nici un gând de economie... trebuie cheltuită toată! 
Opintindu-se din fundul rărunchilor, animalul s-avântă 
orbeşte în faţa loviturilor... Un răcnet suprem! sparge 
rândurile vrăjmaşilor, le scapă printre picioare şi fuge 
uitându-se drept şi numa-nainte, fuge mereu până dă de un 
loc singuratic. Aci s-aşează stins de oboseală, să-şi lingă 
rănile şi să se vaiete discret de durere. Somnul se capătă 
mai ieftin decât hrana şi deocamdată i-e mai trebuincios: 
truditul trup se încolăceşte binişor, închide ochii trişti şi 
adoarme oftând greu din afund. 

— Toată intervenirea mea acum în favoarea animalului 
este zadarnică. Degeaba raţionez eu de sus de la fereastră, 
că nu le e permis unor oameni ai autorităţii să turbere 
liniştea nopţii şi somnul contribuabililor. Pot eu striga mult 
şi bine: cine m-aude? Huiduiturile şi râsetele acopăr chiar 
glasul celui mai interesat, chelălăiturile animalului. II mai 
văd doar cum se zbate sub loviturile măturoaielor, ridicând 
cu contorsiunile lui un nor gros de praf... Sunt nervos; nu 
mai pot privi; dar tot ascult... De mirare... câinele nu mai 
ţipă deloc. A fugit!... Urmează râsete... Mă uit iar. 
Măturătorii stau tolăniţi pe trotuar; iar la lumina felinarelor 
din colţuri se vede în mijlocul stradei victima lungită - e un 
căţel mic, alb şi lăţos... Mă culc supărat la loc. Mai am două 
ceasuri şi scap... Bietul dobitoc!... Acu încep vâjiiturile 
măturoaielor... Dacă ar fi cățelul favorit al vreunei dame, - 
parcă-am văzut una adineaori la „confiserie” cu un căţel în 


braţe - şi ea ar fi amica vreunui om influent din localitate, 
atunci măturătorii... 

Ceartă jos în cafenea... S-a spart ceva... parcă o uşă cu 
geamuri trântită cu violenţa... Țipete de femei, strigăte de 
bărbaţi, fluierături febrile de gardişti... Aha! a venit stăpâna 
caţelului. Alerg la fereastră. Nu se mai văd ceasurile la 
foişorul de foc; lumina de-n-dărătul cadranului s-a stins; dar 
mai sus de foişor, arde clipind în cadență steaua dimineţei - 
se face ziuă... E o grămădire dinaintea birtului din colţ... 
Precupeţi, care merg cu coşurile încărcate la piaţă... Ce să 
fie?... O femeie numa-n cămaşă, cu picioarele goale, cu 
părul desprins, ţine strâns de piept pe un om îmbrăcat în 
uniformă de poliţie. El luptă să scape - ea nu-l lasă. Femeia 
începe să zbiere răguşit făcând gesturi extravagante: 

— Ce, domnule! care va să zică, dacă sunt o nenorocită, 
să-şi bată joc de niine dumnealui, pentru că e de la 
poliţie?... Şi mai întâi, cine ce treabă are? dumnealui a fost 
amantul meu? 

Comisarul, îndreptându-şi mondirul boţit la piept: 

— Sergent! E beată...la arest! 

Doi inşi o înhaţă; ea se smuceşte şi dă să se repează iar; 
dar un sergent voinic o apucă de braţ şi o-nvârteşte-n loc: 

— Nu zbiera şi mergi! strigă el scrâşnind şi lovind-o greu 
cu palma peste gură. 

Aud atunci o horcăială-necată şi, în cadrul luminat al 
birtului, văd silueta albă a femeii ridicând în sus braţele 
goale cu pumnii încleştaţi şi dând capul cu părul despletit 
pe spate ca şi cum i s-ar fi frânt gâtul. Un moment se 
răsuceşte de mijloc, apoi cade ţeapănă pe spate în prag... 
Pun mânile la ochi şi mă dau înapoi... 

Lumânarea arde-n fundul sfeşnicului cu flacăra din urmă. 
Cobor iute, scol pe portar şi plătesc. Patru ceasuri... 
Luceafărul se stinge şi el încet-încet: vine soarele... Trăsura 
m-aşteaptă. În câteva minute sunt afară la câmp. Ce 
dimineaţă! ce răcoare! şi ce singurătate! 


Uf! Niciodată n-am să uit ce bine m-am odihnit o noapte în 
oraşul meu natal, la nr. 9, „Grand-Hoâtel Victoria Română”! 

OM CU NOROC! 

Amicul meu, domnul Manolache Guvidi, este o persoană 
cunoscută în societatea noastră; e un om cu avere 
însemnată câştigată printr-o muncă onorabilă; e un om 
inteligent şi serios, un bun soţ şi un bun tată de familie. Cu 
atâtea calităţi trebuia să reuşească în lupta pentru viaţă: 
invidioşii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic în contră- 
i. 

Odată, în vremea primei sale căsnicii, el avea o mare 
întreprindere publică, - aceea a fost începutul prosperității 
lui, deoarece din câştigul acelei afaceri a ieşit cheagul 
averei frumoase de care se bucură astăzi. Invidioşii 
intriganţi căutară să-l sape şi după o campanie înverşunată 
prin grai şi prin presă, reuşira să producă în cercurile înalte 
un curent defavorabil amicului Manolache. 

Alergături, protestări, plângeri fură zadarnice din parte-i. 
Atunci, ca să nu se dea bătut şi totuşi să nu mai meargă fără 
folos la locurile oficiale, unde fusese bruscat şi ameninţat cu 
rezilierea contractului şi cu un proces răsunător, el trimise 
pe nevastă-sa să parlamenteze cu un personaj de mare 
influenţă, care oricând îl ajutase la nevoie arătându-i multă 
bunăvoință. 

Domnul Guvidi se cunoştea pe sine; el ştia că, cu 
caracterul său „neîncovoiat şi mândru”, n-ar fi putut 
conduce aşa de bine ca soţia sa aceasta daraveră delicată. 
Doamna Guvidi, deşi foarte tânără, sub întâţişarea şi 
manierele ei copilăroase, ascundea mai mult tact 
diplomatic. În adevăr, bărbatul socotise cuminte: ceea ce 
omul „tare şi aspru”, cum se ştia el, ar fi putut compromite, 
femeia a scos-o cu blândeţe la un fericit capăt. 

Gurile răuvoitoare au trebuit în sfârşit să tacă ostenite; iar 
amicul nostru luat îndeaproape de tot sub puternica 
protecţie a înaltului personaj de care am vorbit, şi-a putut 


urma înainte treburile şi realiza câştigul însemnat pe care-l 
merita munca lui inteligentă şi neobosită. 

Şi nu numai atâta: de la această împrejurare s-a stabilit 
între familia Guvidi şi protectorul său o prietenie din cele 
mai călduroase, care a plutit într-un senin neîntrerupt 
atâţia ani - până când moartea crudă a răpit în floarea 
vârstei pe doamna Guvidi. 

Sărmana femeie! aşa de tânără, aşa de frumoasă şi atât de 
iubită! Cine-şi putea închipui! Şi ce gola lăsat ea în urmă! 

„IREPARABILĂ PIERDERE PENTRU CEI CE RĂMÂN 
NECONSOLAŢI.” 

Acestea sunt cuvintele negre şi pline de durere ce le-am 
citit cu toţii pe panglica lată a celei mai frumoase cunune cu 
violete de Parma, când au urmat tristul convoi. lar pe 
cununa depusă de jalnicul soţ era o vorbă şi mai scurtă, şi 
mai sfâşietoare: „MEMORIE ETERNĂ: GUVIDI DEZOLAT!” 

Mult a trecut de atunci şi timpul, ca mai totdeauna, a 
alinat „eterna” durere, umplând încet-încet cu uitare golul 
ce-l lăsase în urmă-i încântătoarea pierdută. 

Când golul a fost cu desăvârşire umplut, amicul nostru 
Manolache s-a însurat a doua oară. 

Omul cu noroc! 

Aceasta, soţia a doua, este tot aşa de tânără şi de 
frumoasă cum era odinioară răposata: iar cât despre tactul 
diplomatic, atât de necesar când are cineva daraveri mari şi 
multiple, putem spune că o întrece. 

Şi de aceea afacerile casei Guvidi & Co. sporesc mereu şi 
merg din ce în ce mai bine: succesul este robul amicului 
nostru; norocul umblă după omul acesta ca un câine 
ascultător şi credincios. 

Mă gândeam tocmai ce roman bogat şi senin s-ar putea 
face din studiul vieţii acestui tip de om fericit, pe care-l 
cunoaştem toţi aşa de bine în societatea noastră, când iată 
că primesc prin poştă următoarele: „Domnul şi Doamna M. 
Guvidi au onoarea a vă ruga să petreceţi ziua de duminică 
la moşia lor Moara-de-Piatră. 


Adunarea restrânsă de intimi. 

Ţinuta absolut fără pretenţie: ou ily a de la gene, iln'ya 
pas de plaisir. 

Nota. La gară v-aşteaptă trăsura”. 

Stilul e femeia... Graţioasa doamna Guvidi! îi cunosc 
scriptura şi dictonul favorit, pe care-l spune aşa de des şi cu 
o atât de fermecătoare clipire de ochi! 

Moara-de-Piatră ca moşie e o moşie mică, da, dar ce rai 
MIC! 

E aşezat la distanţă de douăzeci de minute de la gară... Un 
parc mărţ şi un cottage englezesc cum se găsesc rar la noi. 

Cu cât socotiți că a cumpărat moşia asta? 

— N-o să credeţi, căci în adevăr eu însumi n-aş crede, dacă 
n-aş şti pozitiv. Cu cât?... Cu o pereche de cai roibi... atât! 
Frumoşi cai, ce e drept: dar, oricum, să capeţi o moşie, care 
face două sute cincizeci de mii de lei ca o para, pe o 
pereche de cai, care mult-mult să facă cinci mii, cinci mii 
cinci sute! Aci însă a lucrat un alt factor mult mai puternic 
decât interesul - patima. 

Fostul proprietar al Morii-de-Piatră era mult cunoscutul 
N... distinsul sportman, un flăcău destul de copt, putred de 
bogat, şi care, cum îl ştim toţi, are o pasiune neînfrânată 
pentru cai. A văzut odată la şosea pe doamna Guvidi cu 
roibii, - îi mâna singură - în cine ştie ce dispoziţie de spirit 
se afla omul - se zice că jucase toată noaptea trecută la 
„Jockey” şi pierduse mult - şi de atunci n-a mai avut pace 
nici somn. 

Astea le povesteşte însuşi amicul nostru comun, Guvidi. 

Caii aceia au devenit pentru N... o marotă, o idee lixă, o 
boală, cum vreţi s-o numiţi. Ce n-a făcut ca să-i capete? l-a 
urmărit pretutindeni; a legat cea mai strânsă prietenie cu 
Guvidi, a stăruit, s-a rugat, s-a umilit... în zadar toate. Deşi 
bărbatul stăruise să-i facă hatârul noului prieten, nevasta 
nu voia cu nici un preţ. 

„Nu fac târgu pe bani! a zis ea odată cu hotărâre. 


— Atunci, pe ce? a întrebat N... cu tonul omului gata la 
toate. 

— Pe... N-o să vrei... 

— Orice! 

— Pe Moara-de-Piatră a răspuns scurt! femeia, care era 
acuma parcă mai frumoasă ca totdeauna. 

— Ei! prea exagerat! a întrerupt Manolache, 
amestecându-se şi el în vorbă din fundul salonului unde-şi 
citea gazeta. 

— Ce te-amesteci dumneata în tocmeala noastră?... nu te 
priveşte!” i-a obiectat doamna încruntându-se ca un copil 
răsfăţat. Domnul Guvidi dete din umeri şi-şi urmă înainte 
citirea. 

„Îţi place mult?... mult? a întrebat N... 

— Mai mult desigur, decât îţi plac dumitale... caii mei, a zis 
ea zâmbind cu un fel de răutate sceptică. 

— Asta este peste putinţă! a răspuns N... încet şi înecat, şi 
ochii lui, care văzuseră multe, aţintiţi în ochii femeii tinere, 
sclipiră într-un chip foarte ciudat. 

— Nu crez până nu mi-oi dovedi-o!” zise ea şi mai încet 
accentuându-şi bine zâmbetul răutăcios. 

Târgul s-a făcut... Nici nu se putea altfel - altfel nu căpăta 
N... ceea ce dorea cu o atât de adâncă pornire... Roibii au 
fost ai lui. 

Şi astfel, de vreo şase ani acuma Moară-de-Piatră este 
proprietatea Guyvizilor. 

Am ascultat de gentila invitaţie şi nu mi-a părut rău. E în 
adevăr un loc încântător, şi am petrecut în sânul acestei 
familii model cum nu se poate mai bine. 

Dar nu era o petrecere ordinară: se rupea turta Nicuţii - 
copila unică împlinea cinci ani. 

Câte şi ce daruri - o avere!... între altele o fotografie 
recentă, - încadrată în patru vergele de aur masiv, prinse la 
încheieturi cu ţinte de diamant ca boabele de năut, - naşul 
ţinând în braţe cu dragoste pe mica fină, care-i râde cu 
nevinovăție. 


Naşul a făcut o frumoasă surpriză oaspeţilor: a adus din 
Bucureşti muzica roşiorilor. 

Ospăţul a fost strălucit şi balul pe iarbă verde foarte 
animat şi vesel. 

A doua zi, luni, având fiecare dintre invitaţi afaceri de 
dimineaţă, am trebuit toţi să luăm trenul care trecea la unu 
noaptea. 

O noapte de septemvrie limpede ca sticla curată... vreme 
dulce şi lună plină... zece trăsuri mergând la pas şi banda 
roşiorilor cântând un marş triumfal în frunte - de neuitat. 

Familia Guvidi cu naşul ne-a condus la gară. 

Ne-am suit în vagon cu toţii, după ce am mulţumit 
gazdelor şi îndeosebi doamnei, care făcuse onorurile cu 
graţia ei obişnuită etc. 

N... care n-avea ca noitreaă, a rămas pentru o noapte la 
Moara-de-Piatră. Guvidi, aşteptat a doua zi negreşit în 
oraşul P... unde-l chemau nişte afaceri urgente, a rămas în 
gară să apuce trenul ce venea din Bucureşti şi cu care noi 
ne încrucişam la întâia staţie. 

Se înţelege că în tren am vorbit toată vremea numai de 
petrecerea minunată de cu ziuă, şi am fost unanimi în a 
ferici, cu mai multă sau mai puţină invidie, pe amicul 
Manolache de cât noroc a avut şi are. 

Doamna Z... una dintre invitate, o văduvă respectabilă, 
care ştie toate câte se petrec în societatea noastră şi chiar 
mai multe; ne-a afirmat pe drum - „contând, se înţelege, pe 
discreţia noastră” - că N..., cum e cam bolnăvicios, şi-a 
făcut testamentul şi lasă aproape toată averea sa copilei lui 
Manolache, pe care o iubeşte la nebunie. 

Şi toţi, fireşte, am trebuit să zicem iarăşi: „Mare noroc pe 
Guvidi!” 

PĂCAT... 

[. 

Un băietan voinic - barba de-abia-i mijeşte, şi sub căciulă 
de oaie părul creţ şi des... şi nişte ochi blânzi - şi mintos 
tânăr. Când a plecat de acasă să meargă la Bucureşti p- 


atâţia ani în şcoli, mama lui - de treabă femeie! - l-a sărutat 
de-atâtea ori, i-a potrivit părul, i-a netezit căciula şi iar l-a 
sărutat, şi i-a zis: 

— Niţă, mamă, te duci frumos şi sănătos: să-ţi ajute 
Dumnezeu şi Maica Domnului să-mi vii înapoi tot aşa! 

Şi cât era de cuminte bătrânica nu s-a mai putut stăpâni... 
a biruit-o plânsul. De multe ori a dat el să plece; şi ea l-a 
ţinut să-l mai mângâie încă. Lui îi ardea să se ducă, şi măcar 
că-i era dragă mama parcă avea acum necaz pe ea că-i prea 
întârziază plecarea. A plâns şi el, ce-i drept, de plânsul ei 
dar, pe când ochii-i erau trişti, închipuirea zbura cu bucurie 
pe drumul ce i se deschidea lung şi necunoscut înainte. 

Trei ani de-o neclintită monotonie... Aceleaşi ceasuri... 
aceiaşi paşi... trei ani întregi! Al patrulea, deşi se anunţase 
de la început a urma aceeaşi neabătută cale, păstra pentru 
mai târziu o noutate, o ciudată surprindere. 

Alături cu seminarul, o casă veche boierească... De la 
ferestrele şi de pe pridvorul din spatele ei, se vedea peste 
zid în curtea de recreaţie a şcolii. Odată, într-o zi de 
sărbătoare, Niţă se plimba singur prin curte cu o carte în 
mână: rămăsese în şcoală să se prepare de examenele 
apropiate. Era o dogmă încâlcită: el ocoea curtea repeţind 
pe de rost cu cartea-nchisă-n mână. Anevoie se putea ţine 
minte aşa fraze torturate... Deschise iar cartea... 

Trecând prin dreptul zidului, seminaristul tresări; un 
ghemotoc de hârtie îl lovi pe mână şi alunecând peste 
cartea deschisă sări cât colo înaintea lui. Niţă se opri pe 
loc... Neapărat iar o glumă a vreunui camarad... un miez de 
pâine muiat în cerneală... sau cine ştie ce. 

Se uită-mprejur... în curtea şcolii nimeni... Lovitura venise 
dinspre casele de-alături... Ridică ochii în sus şi văzu la cea 
mai apropiată fereastră vecină, care era deschisă, perdelele 
mişcându-se ca şi cum ar fi fost cineva ascuns îndărăt... Ce- 
o fi? 

Să vedem... Seminaristul s-aplecă şi luă ghemotocul: era 
ceva înfăşurat înăuntru... Voi să-l desfacă. O înţepătură... 


Un ac cu gămălie! Ce păcăleală proastă! Supărat trânti 
ghemotocul şi începu să şteargă degetul împuns în vârful 
căruia, după fiece storsătură, creştea repede la loc o 
mărgea mare roşie. 

Ghemotocul izbit cu necaz în pământ se desfăcu... Între 
cutele lui o floare!... Cu mirare şi cu mai multă luare aminte 
ca-ntâia oară, el ridică binişor hârtia... în adevăr era o 
garoafă - ca sângele ce-i curgea din deget - ruptă de 
curând... 

Desfăcu atunci mai bine... Ceva scris... 

Trupul tânăr se simţi furnicat din creştet până-n tălpi de 
un fior fierbinte... Căldura toată i se urcă la frunte... 
Ascunse în sân hârtia şi floarea, cercetă de jur împrejur cu 
ochii să nu fi văzut cineva din şcoală cele petrecute, şi fugi 
înăuntru fără a mai cuteza să ridice ochii la fereastra unde 
se mişcau perdelele. 

Bolnav... Friguri şi bătaie de inimă, încât nu se putea ţine 
pe picioare. Părintele-director s-a convins că e rău băiatului 
şi l-a trimis să se odihnească. Niţă s-a suit în dormitor, s-a 
aruncat în pat, a scos din sân floarea şi biletul ş-a citit încă 
odata, iar, şi mereu: „Eşti frumos... Dacă ai vrea, te-aş iubi 
mult”. 

Dacă ar vrea!... 

Cine să fie? El nu e copil, e flăcău, de douăzeci şi trei de 
ani... Cine?... O femeie! 

Bolnavul sare din pat, iese din dormitor şi fără să mai 
anunţe pe cineva, după cum cere regulamentul, iese pe 
poartă. Pe dinaintea caselor vecine, el îşi pololeşte pasul şi 
trece peste drum ca să poată apuca toată faţada dintr-o 
singură căutătură. Ferestrele de la pod toate închise şi 
perdelele lăsate. 

EI ştie că e frumos... Mama i-a spus-o adesea, poate mai 
adesea fetele din sat, dar desigur mai mult decât toate sora 
lui Cuţiteiu, Sultana, care nu i-a spus-o niciodată... Cu 
dragoste amestecată şi cu puţină mândrie zâmbeşte el când 
îi vine acum în minte mama lui. 


S-a înserat bine şi seminaristul tot se plimbă de colo până 
colo pe dinaintea casei unde se află acea femeie care l-ar 
iubi mult „dacă ar vrea el”... Clopotul pentru cină sună la 
şcoală. Asta-l deşteptă; el grăbeşte şi intră. 

Sunt toţi la masă; lui nu-i e foame... Merge şi se culcă 
aşezând sub pernă biletul şi garoafa, după ce iarăşi priveşte 
îndelung icoana acelor vorbe, pe care de-acu nu le mai 
poate uita vreodată. 

Zgomotul celorlalţi băieţi venind în dormitor îl supără 
foarte. La intrarea lor, el vâră iute mâna sub căpătâi, apucă 
bogăţia ascunsă şi stă nemişcat... Unii îl întreabă câte 
ceva... nu înţeleg bine ce... el nu suflă, prefăcându-se 
adormit. 

Aproape de miezul nopţii. Dorm în sfârşit toţi. Niţă se 
scoală încetinel şi cu cea mai mare precauţie iese; găseşte 
uşa sălii pe pipăite şi coboară în curte... La fereastră 
lumină... geamurile deschise şi perdelele lăsate. El rămâne 
cu ochii pironiţi acolo, rătăcind în altă lume, pe care o 
visase parcă adesea, dar nu spera s-o vază vreodată. 

Flăcăul îşi umflă pieptul, întinzându-şi braţele amorţite de 
friguri, până-i trosnesc încheieturile, când perdelele se dau 
într-o parte şi o femeie pune mâna pe geamuri să le închiză. 
Seminaristul îngheţă; vrea să strige; dar nu poate, şi până 
să treacă efectul loviturii, fereastra e închisă, perdelele 
lăsate la loc şi lumina stinsă. 

Se apropie de ziuă când tânărul se hotărăşte să se- 
ntoarcă-n dormitor... Se trânteşte pe brânci în pat, îşi 
reazimă inima, în care simte o strânsoare nedefinită, pe 
mâna dreaptă, şi pe cea stângă fruntea caldă - adoarme şi 
doarme dus până la clopotul de gustare. 

Trei nopţi de pândă... patru... cinci... şi tot atâtea zile mai 
grele ca nopţile: ceasuri de cursuri şi de meditații... 
zgomotul camarazilor, neputinţa de a sta singur cu 
închipuirea lui... şi frigurile... şi ferestrele tot închise... şi 
perdelele veşnic lăsate. 


Doctorul, un om de spirit, când părintele-directorul i-a 
prezentat pe Niţă, l-a mângâiat pe tânăr, apucându-l în 
glumă de tuleele din barbă şi-a zis: 

— N-are nimic, părinte; să se plimbe mai des... şi-i trece. 

Duminica... în sfârşit! 

Niţă a fost îndemnat de camarazi şi de părintele-directorul 
să iasă la plimbare; el a preferit să stea la şcoală ca să se 
poată ajunge cu lecţiile, rămase-n urmă din pricina 
frigurilor... Fireşte că superiorul a fost încântat de atâta 
sârguinţă. 

Dejunul s-a isprăvit... Acum şcoala este iar deşartă. 
Silitorul seminarist trece către curtea din fund... Dar dacă 
ferestrele or fi tot închise?... Nu - şi n-apucă să ridice ochii 
doritori şi vede venindu-i prin aer un nou ghem care-ntr-o 
clipă îi cade la picioare... Asta nu mai e prins cuunac-e 
legat cu o cordeluţă roşie: „reci la miezul nopţii... Te 
aştept... 0 să vezi cât te iubesc”. 

Şi nici o mişcare la perdele... nici o arătare!... Ziua trece 
încet... e însă uneori atâta dulceaţă şi-n chinul aşteptării! 
Dar noaptea! niciodată n-au adormit seminariştii aşa de 
târziu!... Din norocire, mai pe urmă nici o piedică. 

Sare peste poartă făra zgomot şi se-ndreptă sigur spre 
ţinta ştiută. O femeie în umbra gangului!... El se opreşte 
înecat. Ea îi şopteşte: „Vino, te aşteaptă!...” Atunci...nue 
chiar asta! 

El se lasă să-l ia de mână şi să-l ducă prin întuneric 
încetişor. O scară strâmtă... încăperi întunecoase... iar 
câteva trepte. Voinicul merge machinal, lăsându-se târât ca 
un copil somnoros de mâna femeii. La fiece pas nesigur, la 
fiece şovăire, o oprire de un moment, o povăţuire discretă, 
o şoaptă de încurajare şi înainte! 

Se opresc... Femeia îl lasă de mână... O clipă, părăsit în 
locul orb şi necunoscut, el e-n pierzare - o coloană aplecată 
careia i s-ar smulge propteaua de siguranţă - aude urechile 
cum îi ţiuiesc de tare şi simte genunchii părăsindu-l. 


Acum femeia loveşte surd cu vârful unghiilor pe o uşă - 
sunt lângă o uşă - care îndată se deschide. 

E lumină înăuntru - lumină albastră... un albastru molcom 
şi leneş... Femeia care l-a condus prin întuneric îl împinge 
binişor în lumină. Coloana cedând se apleacă, cu toată 
greutatea trupului puternic de douăzeci şi trei de ani, în 
albastru... şi uşa se-nchide pe dinafară. 

Vorbe?... încap vorbe? 

Cum o femeie ştie alinta - cum degetele ei delicate se înfig 
în muşchii încordaţi - şi gura ei rece ca gheaţa şi ochii ei 
beţi - şi puful mărunt de pe obrajii aprinşi zbârlit de fiori - 
încovoiala lângedă a trupului - izbiturile inimei ei de pereţii 
sânului - şi mirosul fără nume ce-i radiază din rădăcinile 
părului - şi cât e de bine să te părăseşti în stăpânirea 
acestor atâtea simţiri ce te-nvăluiesc din toate părţile ca 
nişte vârteje de aburi calzi saturați de esenţa adormitoare... 

Cu vorbe să le spun?... Astea se simt şi se gândesc, de spus 
nu se pot spune... A fost o smăcinare a sufletului dulce şi 
dureroasă, o exaltare a simţirii, îngrozitoare şi delicioasă. 

Multe nopţi asemenea şi fiecare neasemănate... Libaţiuni 
sub razele lămpii albastre; toate nebuniile închipuite şi 
neînchipuite; anecdote picante de care el avea un 
repertoriu popular aşa de bogat; scene de gelozie fără 
cuvânt şi din chiar senin; şi jocuri, şi muşcături; şi lupte atât 
de inegale, pentru ea ca putere, pentru el ca farmec... ş- 
apoi, după atâta oboseală, povestirea reciprocă a celor 
întâmplate mai înainte de a se cunoaşte. 

El avea puţin de povestit... Aşa era de strâmt satul în care 
trăise şi aşa de puţin însemnată viaţa lui până când „l-a 
înţepat un ac cu gămălie!...” Şiret ţăranul - ţine mult la 
aceasta cădere de frază; ştia el bine că, însoţită de sugerea 
degetului înţepat şi de o privire pe sub sprâncenele 
posomorâte cu bunătate, are să fie cu prisos răsplătită. 

Ea însă avea mai multe de spus, şi povestea ei era destul 
de tristă. Cinci ani de viaţă cu un om istovit, apoi nebun şi 
paralitic; în urmă, văduvă, cu un copil bolnav şi câpiu - o 


fetiţă, care roade şi mănâncă lucrurile din casă şi care 
trebuie păzită foarte de aproape să nu dea foc. Interese 
mari... o avere colosală... consiliu de familie... soacră şi 
cumnaţi - nişte creaturi aspre şi brutale, care fac 
împrejuru-i o poliţie dezgustătoare. 

Şi aci, faţă cu fraza lui de predilecție, venea aşa de 
potrivit: 

— Închipuie-ţi ce sete mi-e de viaţă! ce dor îmi era de tine! 
Căldura strânsă atâta vreme în fiinţa aceea frumoasă se 
revărsa acuma-n afară ca o pornire nebiruită: a fost pentru 

el scurtă dar plină acea vreme fericită. 

S-a sfârşit însă. 

Ela trebuit să renunţe la ea, când între ei s-a ridicat zidul 
consiliului de familie. Acesta fireşte nu putea îngădui o aşa 
rătăcire... Plângeri... revoltă - de prisos. O ultimă sforţare 
din partea disperatului a fost întâmpinată într-un chip 
decisiv. 

Când seminaristul a îndrăznit să nesocotească 
recomandaţiile imperioase ce-i fuseseră comunicate şi să 
calce pragul, pe care altădată păşea la fericirea ce-o 
socotea un drept câştigat, scump a trebuit să-şi plătească 
pasul imprudent. A fost o maltratare meritată poate, dar 
oricum prea sălbatecă. Zbirii însărcinaţi cu corecţiunea 
cutezătorului au făcut exces de zel: nenorocitul, luat fără 
veste, a fost strivit de lovituri... capul spart, pieptul călcat 
cu călcâiele. În stare de completă nesimţire, a fost aruncat 
în poarta şcoalii, unde l-au găsit, a doua zi dimineaţa, 
oamenii de serviciu, mai mult mort decât viu. 

Toate alergăturile şi stăruinţele părintelui-directorul ca să 
facă a se descoperi şi pedepsi criminalii, care atentaseră 
aşa de crunt la viaţa elevului favorit, au trebuit să înceteze. 
Bătrânul a fost chemat înaintea înaltelor feţe păstoreşti. 
Acelea i-au adus aspre mustrări că nu-şi vede de datorie, că 
nu îngrijeşte destul de serios de moralitatea şcolarilor, şi l- 
au făcut să înţeleagă că dacă voieşte să mai rămână 
director n-are să se mai amestece în cele ce se întâmplă 


afară de poarta seminarului: asta e treaba obrazelor 
judecătoreşti, nu a celor bisericeşti! 

Niţă a stat mult între viaţă şi moarte; luni întregi au trecut 
până să se poată întrema. El n-a murit din asta; dar poate 
că nopţile pe care mama, chemată în grabă, le-a petrecut la 
căpătâiul nenorocitului, să-i fi scurtat zilele bietei bătrâne. 
De atunci ela rămas cu o boală de inimă, care i-a cauzat 
până la moarte multe momente neplăcute. 

Dar era întremat... El porni să caute norocul pierdut... 
Prea târziu... Casele se dărâmau şi lucrarea începuse din 
aripa unde altădată era odaia albastră... Femeia murise. 
Copila bolnavă era într-un institut de educaţie în 
străinătate. Consiliul de familie nu stătea cu mâinile în sân. 

Mai întâi o resemnare sfântă, apoi puţin câte puţin, dacă 
nu uitarea, cel puţin potolirea dorului sub grămădirea 
anilor. Zece ani!... Seminaristul este acuma preot - preotul 
Niţă din Dobreni - om aşezat şi foarte bine văzut de toată 
obştea. 

De dimineaţă oraşul de reşedinţă al judeţului e foarte 
animat - târgul anual. Preotul Niţă umblă prin strada mare 
cum se umblă la târg de colo până colo, ori încotro, fără o 
ţintă hotărâtă... 

Înaintea cafenelii din centru e strânsă lume multă, care 
priveşte la ceva şi râde în gura mare... Poate un animal 
savant, care denunţă vârsta şi viţiile spectatorilor: ori vreo 
paiaţă... ori altceva... Grămada de lume sporeşte 
necontenit... Popa urmează după mulţime. Pe trotuarul 
cafenelii pe scaune şi-n picioare stau nobilii oraşului - 
reprezentanţii judeţului în vacanţă parlamentară, membrii 
tribunalului, funcţionari de la prefectură, primărie, casierie, 
ofiţeri; de jur împrejur lumea pestriță de toate treptele stă 
în semicerc. În mijloc se petrece comedia. Popa Niţă se vâră 
şi el. 

Ce este? Ce face atâta senzaţie? 

Un copil de vreo opt-nouă ani, zdrenţăros şi murdar, cu 
picioarele goale, îmbrăcat în haine nepotrivite - un gheroc 


mare, a cărui talie îi vine până la glezne, în cap cu un 
cilindru turtit - face caraghiozlâcuri. 

Este un mititel măscărici foarte destrabălat - jigărit, şi 
galben, pulpele-i uscate care se văd prin sfâşietura 
nădragilor sunt pline de jupuituri. Aşa de prăpădit, este 
totuşi foarte îndrăzneţ. Fumează o ţigară lungă, se strâmbă 
într-un chip straniu, păcăleşte şi înjură pe boieri chemându- 
i după porecla ştiută. Începe să cânte un cântec ruşinos 
jucând ciamparalele, făcând gesturi şi mişcări neiertate... 
Lumea face un haz nespus... O ţărancă bătrână, care e-n 
rândul întâi al spectatorilor, ruşinată de refrenul pe care 
copilul i-l aruncă ei cu o intenţie diabolică, îşi caută loc să 
scape de privirile întoarse asupră-i, se-nchină şi zice 
depărtându-se: 

— Cine ştie ce păcate! Să ferească Dumnezeu pe orice 
copil! 

Mititelul, obosit, s-a oprit: merge să salute foarte comic cu 
cilindrul lui enorm pe boieri, şi s-aşează pe un scaun picior 
peste picior alături cu domnul senator... Altă ţigară... 
Domnul senator îl tratează cu cafea şi rom. Alt „amic” îl mai 
îmbie încă cu un păhărel... şi încă unul... 

Copilul se scoală şi-ncepe iar jocul... Acu mişcările şi 
gesturile sunt şi mai deşucheate... Cu-ncetul însă membrele 
pierd siguranţa şi simetria mişcărilor; cântecul e surd, 
articularea inegală... Încă o strofă!... Dar gâfâiala îl 
îneacă... Cântărețul se opreşte un moment clătinându-se, 
moale de mijloc: e galben ca ceara; ochii-i crucesc stinşi în 
fundul capului... O sforţare, excitat de îndemnul unanim al 
amatorilor!... Oftează adânc, dă să ridice piciorul, se- 
nvârteşte-n loc şi trupuşorul zdrobit atâta se prăbuşeşte 
greu pe marginea trotuarului. 

— Beat mort! 

Se grămădise lume prea multă... circulaţia din obor în 
oraş era întreruptă. Poliţaiul chemă pe un vătăşel care 
ridică de acolo pe micul desfrânat, ca să risipeasca 
aglomeraţia. 


Popa Niţă, cu pumnii încleştaţi se sui pe trotuar şi 
apostrofa, cu accentul celei mai mari indignări pe cei ce 
râdeau: 

— E păcat, domnilor! gândiţi-vă! Creştini!... Frumos!... 
Mare păcat! 

Se-nţelege că lumea care s-amuzase aşa de bine n-a găsit 
nicidecum la locul ei apostrofa moralistului şi i-a plătit-o cu 
sarcasme groase. Popa nu-şi putea găsi liniştea: el bătea 
nervos cu degetele pe tabla de marmură a mesii, mormăind 
între dinţi fel de fel de exclamaţii de indignare. 

Cafegiul, care ştia multe, fu gata ca să-i dea toate 
amănuntele asupra acelui copil. De necrezut, dar 
adevărat... şi popa ascultă încremenit: 

E un copil de familie bună. 

— O văduva a unui boier nebun. -Îînamorată cu un băiat de 
la ţară, un seminarist. 

— Însărcinată. 

— Ruşinea lumii. 

— Merge să nască la moşie. 

— Moartă din facere. 

— Copilul e aruncat; creşte la o ţărancă bătrână care 
moare ş-aceea şi el rămâne pe drumuri. 

— Aci în oraş e pripăşit de vreo şase luni: a venit să 
cerşească şi, fiind drăcos de fel, din jucărie-n jucărie a ajuns 
în halul ăsta. 

— O fată bolnavă, fugită de la şcoală prin străinătăţi, 
ajunsă rău pe acolo; găsită pe urmă de epitropi şi-ntoarsă în 
Bucureşti: aci fuge cu un ofiţer, de la ofiţer pleacă cu altul. 

— Cu băiatul a vrut să-şi facă pomană un cizmar: l-a luat 
ucenic: aş! pungaşului nu-i ardea de lucru - soi rău! învăţat 
să ceară, să fumeze şi să bea. Meşterul l-a bătut odată 
părinteşte; neprocopsitul a fugit, şi de atunci trăieşte aşa; 
spune obrăznicii, măscări, caraghiozlăcuri, şi capătă şi el o 
bucăţică de pâine; se-nţoleşte de la unul ş-altul de pomană, 
şi doarme Dumnezeu ştie unde-l ajunge oboseala. 


— Istoria asta de-altminteri tot oraşul o ştie; de-aia-l şi 
cheamă „Mitu Boerul”. 

Popa cu coatele pe masă, strângându-şi tâmplele în pumni, 
rămase înecat de sudoare, cu ochii ţintiţi la o muscă ce 
umbla mărunţel pe tabla de marmură albă: el urmări 
insecta până la marginea mesii. Ce socoteală s-o fi făcut în 
capul cel mic cât un bob de mac, nu se poate spune; destul 
că musca stete pe loc, îşi dezmorţi labele de dinapoi 
împleticindu-le una de alta, îşi netezi frumos mustăţile cu 
labele de dinainte, apoi deodată se-nalţă şi pieri. Omul, 
deşteptat, se ridică de pe scaun şi ieşi. 

Cercetări zadarnice... Nu putea găsi copilul. Toate 
informaţiile vătăşeilor de noapte erau greşite: la cazarma 
pompierilor, nu era... în gangul poştii, nu... sub şopronul 
primăriei asemenea: nici aici, nici acolo. Trei, patru ceasuri 
de goană după o ştire exactă. În piaţă, vătăşelul ştie că Mitu 
Boerul a intrat adineaori cu mai mulţi ofiţeri şi funcţionari 
la cafeneaua din colţ, unde „Cântă fetele teatru”. 

A făcut o nepomenită senzaţie popa intrând cu figura lui 
sperioasă în localul muzelor profane. 

— Uite şi părintele! a strigat procurorul cu tonul de 
satisfacţie cu care se întâmpină de regulă un musafir 
întârziat. lar una dintre cântărețe, care şedea pe genunchii 
casierului la aceeaşi masă cu tânărul magistrat a adăogat: 

— Blagosloveşte, taică părinte! 

Atunci s-a pornit un hohot, aplauze, tropăituri, şuiere, 
răcnete: „Bravo, popa! Bis popa!” - Infernal! o menajerie 
care arde... 

Succesul colosal şi spontaneu n-a afectat câtuşi de puţin 
pe omul nostru: zgomotul din fundul acestui suflet covârşea 
furtuna veselă de-afară. Popa a-naintat hotărât până în 
mijlocul sălii, a căutat cu ochii în toate părţile şi a plecat 
grăbit de sub ploaia de râsete, de glume răutăcioase şi de 
huiduieli... 

Nu e nici aici... Dar nu se poate să se întoarcă la gazdă 
singur... Peste putinţă... înainte!... încă un vătăşel; poate la 


sfântul Ioan în curtea bisericii; doarme băiatul uneori şi 
acolo, când e vremea bună... 

Era în adevăr acolo... 

La spatele altarului, unde un felinar din răspântie aruncă 
razele-i afumate, se odihnea mototolit, cu capul pe un 
mormânt fără nume nici îngrădeală, un om mic... Tocmai 
acuma luă seama preotul cât umblet făcuse şi se aşeză jos 
să-şi potolească mişcările inimii. El întinse cu sfială mâna 
spre capul băiatului: atunci simţi distinct la arătătorul drept 
o înţepătură de ac... Da - era aci lângă el, pe pământul gol, 
rodul nopţilor petrecute în lumina albastră. Copil în război 
cu lumea, aşa de timpuriu, el parcă-ntr-adins poposise 
lângă altar, doar o putea intra pe furiş sub ochiul lui 
Dumnezeu, care de când îl împinsese la viaţă, nu se-ndura 
să-i arunce o dată măcar o căutătură. 

„Doamne! şopti popa plin de obidă: uite-te la el Doamne, 
uite-te şi la el!” 

Şi apucând bine în braţe mototolul adormit, se sculă 
puternic în picioare şi porni. Băiatul, deşteptat de 
zguduială, mormăi somnoros o înjurătură şi adormi iarăşi în 
braţele care-l strângeau cu atâta patimă. 

Pe stradele întunecate ale oraşului, omul care-şi ducea 
comoara avu norocul să nu dea de nici o piedică: era ceasul 
când şi felinarele pot fi stinse, când şi vătăşeii trebuiesc să 
doarmă. Ajunse la gazdă, deşteptă vizitiul şi pe hangiu, plăti 
şi plecă. A doua zi, înainte de nămiezi, erau în Dobreni 
acasă. 

Preoteasa nu putea fi tocmai mulţumită de ce-i adusese 
bărbatul de la târg. Nu-i puţină greutate să aduci la o stare 
cuviincioasă un aşa gunoi de copil. Tot trupul îi era numai 
jupuieli şi bube din pricina scărpinăturilor şi necurăţeniei. 
Câte lăuturi, câte leşii şi alifii au trebuit ca să ridice treptat 
de pe fiinţa părăsită coaja în care o înveliseră atâţia ani de 
mizerie! 

Copilul s-a lăsat bucuros să facă cu el ce-au vrut. Mai greu 
de tămăduit decât bubele erau apucăturile şi năravurile. 


Până la urmă însă şi acestea au fost să fie învinse; poveţele, 
blândeţea, o vorbă aspră la soroace, devotamentul 
oamenilor buni care-l luaseră la sânul lor cald, şi mai ales o 
boală îndelungată au gonit dacă nu cu desăvârşire, cel 
puţin în cea mai mare parte şi pornirile şi deprinderile rele. 
Nu e peste putinţă grădinarului priceput şi răbdător să 
îndrepteze un copăcel fraged pornit să crească strâmb. 

Când, scăpat cu totul de vermină, l-au îmbrăcat într-o 
duminică în haine nouă - mintean cu şireturi de fir, iţăraşi 
albi cu şnur negru de mătase şi pălărie cu panglicuţă 
tricoloră, şi i-a zis părintele: „Să le porţi sănătos, Mitule! să 
creşti mare, cu minte şi noroc!” copilul a pus mâinile în 
buzunare, s-a privit serios şi-ndelungat în oglindă şi s-a 
pornit pe un râs... şi râzi! De râsul lui a-nceput să râză şi 
femeia şi bărbatul. Dar când s-a întors copilul cu faţa la ei şi 
li s-au întâlnit privirile, părintele l-a luat în braţe, l-a sărutat 
de multe ori şi s-a pornit pe un plâns... şi plângi!... ş-a 
început şi copilul şi femeia. 

S-au dus pe urmă la biserică. Mitu în hainele nouă a făcut 
senzaţie... Mai ales femeile care mai de care l-au alintat, că 
era şi un copil curăţel. 

Atâta numa rău de tot: Mitu era bolnav - tusă seacă, 
dureri la lingurea, nu mânca nimic şi câtu-i ziua-l trăgea la 
somn... Friguri?... Deochi?... Lingoare?... 

Era boală câinească... zăcea pe prispă la soare... d-abia se 
mai târa... Doftorii, descântece, degeaba: se gunoia, se 
istovea văzând cu ochii! Scurtă căuta să fie bucuria, şi cu 
cât omul o vedea scurtându-se cu atât îi creştea fioroasa 
închipuire că azi, mâine o să se sfârşească fericirea găsită 
pe neaşteptate... lată acuma se stingea de tot lumina ce-i 
răsărise în cale fără veste... văpaiţa era pe isprăvite. 

Preotul aţipise despre ziuă îmbrăcat... Femeia sta tot 
deşteaptă lângă bolnav, care dormea de o zi şi mai bine. Ea 
puse mâna pe obrazul copilului - rece; aplecă urechia la 
gura lui deschisă - nimic! 

— Scoal', părinte! ţipă ea îngrozită... Nu mai suflă! 


Omul sări în picioare, luă băiatul în braţe şi fugi în curte 
strigând: 

— Săriţi, oameni buni! săriţi! 

Se arătă peste culmea dealului soarele... O mulţime de 
bărbaţi şi mai ales de femei se strânse. Preotul pusese 
copilul ţeapăn pe prispă şi-l bocea în genunchi... O femeie 
ţinea lumânarea. 

Dar nu-i mort încă... Un descântec cu apă neîncepută... 
Copilul pare că mişcă... îl ridică de mijloc încetinel... El 
deschide lin ochii, răsuflă şi zice cu glasul stins: 

— Mi-e foame! 

Bun doftor aerul Dobrenilor! Acea fiinţă curăţită pe 
dinafară trebuia şi pe dinăuntru primenită: asta era treaba 
lui şi a luat-o foarte binevoitor asupră-şi. A fost dureroasă şi 
crudă operaţie; dar era neapărată şi din norocire a izbutit. 

Băiatul scăpat cu desăvârşire, sânge proaspăt începu să-i 
rumenească obrajii, aşa de veştezi mai înainte, şi să umple 
ochii lui posomorâţi şi-ntunecoşi până aci, de lumină şi 
veselie. Fusese o luptă extremă, înfricoşată; viaţa păşea 
acuma-nainte strălucitoare şi mândră de aşa biruinţă. 

Pe când preoteasa Sultana atârna în biserica din Dobreni o 
icoană frumoasă dăruită Maicii Domnului pentru că-i 
dăruise ce a fost rugat-o ea, în orăşelul de reşedinţă era 
oarecare mişcare la cafeneaua din centru: se aflase de 
urma lui Mitu Boerul. 

Dispariţia lui nu putuse trece neluată în seamă: era o 
pagubă reală pentru atâţia amatori de giumbuşuri. Nu se 
ştia ce să fie: fugise?... murise? În sfârşit se aflase adevărul. 
O notiţă publicată în gazeta locală arăta că, în vremea 
bâlciului, un popă de ţară, care umblase noaptea beat pe la 
cafe-chantant, întrebase din vătăşel în vătăşel despre 
băiat... Popa desigur îl luase... 

Procurorul luă afacerea în mână şi, „cu o inteligenţă şi un 
zel care-i fac adevărată onoare” descoperi că „victima 
raptului” se află la popa Niţă din Dobrenii-de-plai. Atunci 


tânărul magistrat, însoţit de forţa publică, a plecat la 
cuvenita cercetare locală... 

Revoltat că vrea să-i ia băiatul, preotul a făcut o elocuentă 
apărare a cauzei sale. 

Un copil bântuit de foame; în prada unor porniri ruşinoase 
şi omorâtoare chiar pentru un om copt; desfrânat prin 
îndemnul lumii batjocoritoare, nesăţioase de petreceri... 
Scăpat de aşa vitregă soartă, întors de la o atât de rătăcită 
cale - de la moarte la viaţă... Dormea pe pământul gol, 
bolnav şi abătut, cu trupul fript din creştet până în tălpi de 
pecingine murdară, cu inima smintită de ticăloşie... Ce-ar fi 
făcut copilul ăsta fără adăpost nici milă, când ar fi început 
zloata şi gerul? 

— Ar fi murit pe o grămadă de gunoi, ca un câine hărbar 
fără stăpân. Şi să zici c-ar fi putut înfrunta atâta vijelie 
înverşunată! ce-ar fi ajuns?... Spitalul de nebuni... 
Temniţa... Ocna! 

Cuvântul oratorului câştigase aproape pe toţi asistenții... 
Se vedea pe chipurile tuturor o impresie binevoitoare. 
Procurorul a răspuns însă scurt şi răspicat: 

— Popo, nu poţi secuestra minorul! minorul trebuie 
restituit cui de drept; legea e cu el, legea protege pe 
minori!... Dura lex, sed lex![i] 

Tonul magistral şi sever, cuvintele înalte şi demne ale 
procurorului, neapărat că trebuia să răstoarne impresia ce 
preotul obținuse cu elocuenţa-i sentimentală. Şi notarul 
începu să scrie, sub dictatura omului legii, procesul- 
verbal... 

Era hotărât: îi lua copilul! El nu-l putea lăsa însă... Dar... i- 
lia! 

Popa clipi aiurit şi văzu înainte sânge... Chiar pentru o 
faptă sau numai pentru o demonstraţie, însă şi n-ar fi putut- 
o spune - el se repezi în odaie şi luă puşca din cui, când 
cumnatu-său Cuţiteiu, primarul, om văzut şi umblat prin 
multe, intră după el şi-l apucă de mână... Şi popa înţelese 
că niciodată în clipe aşa de înalte, inspiraţia nu trebuie 


căutată la un chilometru; ea ne stă sub nas - cine se uită 
departe, fireşte n-o s-o vază... Popa puse puşca-n cui - 
descuie lada, scotoci în fund, şi lăsă cu multă discreţie 
capacul, aşezând la loc velinţa pe deasupra. 

Primarul trecu iarăşi unde se scria procesul-verbal... Omul 
legii dicta: „Dispunem dar...” 

Cuţiteiu întrerupse, cerând foarte respectuos iertăciune 
magistratului să-i spuie ceva... şi ieşiră amândoi în tindă. 

— Domnule procuror, şopti primarul cu o anume privire, 
popa este un om foarte de treabă... Nu-l cunoaşteţi... Poftiţi, 
poftiţi! 

Şi deschizând uşa, introduse foarte politicos pe junele 
licenţiat în odaie unde-l aştepta nerăbdător părintele... Şi 
aşa se făcură toate bune... Procesul-verbal nici nu trebuia 
schimbat: totul stă în încheiere. Procurorul întrebă pe 
notar: 

— Unde am ajuns? 

— Dispunem dar...” răspunse notarul cu toată gravitatea. 

— Nu aşa, zise procurorul: „dispunem însă”. 

Şi spre mulţumirea tuturor, reprezentantul ministerului 
public dictă: „Dispunem însă - considerând informaţiile cele 
mai amănunțite, care unanim arată pe sfinţia-sa părintele 
Niţă din Dobrenii-de-plai ca pe un om cu cele mai frumoase 
calităţi; considerând că pe de altă parte progresele fizice şi 
morale realizate, sub îngrijirea sfinţiei sale, de către 
minorul Mitu, supranumit „Boierul” - dispunem a rămânea 
sus menţionatul minor, în complectă lipsă de ascendenți, 
sub paza şi răspunderea acestui meritos şi caritabil preot”. 

Seara a fost masă mare la popa Niţă. Domnul procuror a 
trebuit să cedeze rugăciunilor tuturor şi să-şi amâne 
plecarea pe a doua zi. El „s-a crezut dator” să facă la prânz 
cele mai sincere şi mai călduroase laude sentimentelor 
umane ale părintelui „al cărui exemplu nu s-ar putea 
îndeajuns recomanda”. Domnul procuror vorbea mult şi 
frumos - era foarte vesel; diplomatul Cuţiteiu zâmbea cu 
mult înţeles făcând preotului cu ochiul, pe când acesta ţinea 


între genunchi pe Mitu şi, cu gândul pe altă lume, îl trecea 
încet cu mâna prin părul bălan şi moale. 

Unei femei ca preoteasa Sultana, aşa de bună cu un copil 
sărman, străin, trebuia să-i dea Dumnezeu o bucurie - şi i-a 
dat-o: în acelaşi an a avut o fetiţă... Dar ce bucurie! Multă 
bătaie de cap şi trudă i-a trebuit ca s-o crească - pentru că 
era şi un copil ciudat! De mirare cum dintr-o mamă atât de 
blajină şi supusă să nască aşa fire!... 

Aveau odată un vițel; îl scoseseră din necaz - se prăpădise 
vaca şi rămăsese bietul fără ţâţă... Cine-l îngrijea? 

— Ileana - să fi fost p-atunci fetică de vreo doisprezece 
ani. Cine-l hrănea? Cine se rugase cu cerul şi cu pământul 
de mă-sa s-o lase să culce viţelul plâpând cu ea în casă? 

— Ileana. Era o dragoste nemaipomenită. Într-o dimineaţă 
însă, ea se sculă bufnind: nu vrea să vorbească nici cu 
mama nici cu tata; ei, ca părinţi, văzând-o iar în toane rele, 
o ocărâră! ea fugi în grădină. Aici s-apucă să se joace ca de 
obicei cu Priian ăl mic: îl prinse să-l mângâie şi, încleştându- 
şi dinţii, îl strânse tare de bot. Ori n-avea nici el chef de joc 
în dimineaţa aceea, ori îl supărase prea tare semnul ei de 
dragoste, animalul se smuci şi se depărtă ţâfnind. Era îl 
chemă - el n-ascultă... Merse după el, el nu vru... Se răsti la 
el - Priian fugi... Şi tot aşa şi iar aşa... Încăpăţânarea lui 
creştea potrivit cu stăruinţele ei. Nu vrea şi pace. Obosită, 
cu tot sângele-n obraji, tremurând de ciudă, ea se duse, luă 
o bucată de mămăligă şi o bardă şi se-ntoarse iar... Cum o 
văzu venind, Priian se-nfipse în copite şi bârligă coada... Ea 
se apropie binişor-binişor... cu mâna stângă întinsă, cu 
dreapta ascunsă la spate, spunând prietenului ei, care o 
necăjise, vorbe mângâioase... El ţinti asupră-i ochii mari şi 
proşti şi cu şi fără încredere aruncându-i din afundul nărilor 
umede duhoarea dulce de lapte... Stete nemişcat... Fata 
înaintă lin mâna... Priian întinse botul fraged, dar, până s- 
apuce bucăţica, Ileana îi trase una cu sete în stuful creţ din 
frunte; tăişul se-nfipse adânc în osul încă necopt. Capul 


drăguţ al lui Priian se-necă în sânge... Sărmanul se tăvăli şi 
începu să zvâcnească grozav din picioare. 

Mama o văzu venind întunecată şi stropită de sânge pe 
obraz, pe mâini şi piept. 

— Ce e? 

— Am tăiat pe Priian în fundul grădinii... Ai să-ţi arăt! 

Când ajunseră, Priian se isprăvise de tot. 

— Haină, haină! strigă mama... De ce? 

— lac-aşa! 

A bătut-o rău; ea a răbdat - nici o vorbă, nici o lacrimă. 
Mama însă s-a văicărat mult de mâhnire şi de grije... 

Dar când s-a supărat pe tat-său şi i-a trântit candela din 
cui şi a umblat fugară trei zile pân pădure, de nu mai ştiau 
und” s-o caute?... Dar mai târziu - fată mare! - când, dintr-o 
vorbă de nimica, a înşfăcat în braţe pe Stanca Radii, şi nici 
una nici alta, s-o arunce de sus de pe tăpşan, unde se făcea 
hora, de râpă?... Au trebuit doi flăcăi să lupte s-o scape pe 
Stanca... Păcat de aşa frumuseţe şi mândreţe de femeie să 
fie aşa de cruntă şi dârje! 

Pe biata preoteasă Sultana a chemat-o Maica Domnului de 
vreme... a plâns-o mult bărbatul pe blânda femeie, pe care 
o iubise atâta pentru sufletul ei cel bun, pentru mila ei de 
sărmanul cules de pe drumuri. 

Văduvul nemângâiat şi-a măritat fata curând după 
moartea nevestii: nu mai era de trai - trebuia odată 
căpătuită. 

E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger... urât şi 
moale de genunchi... vorbeşte peltic... pricepe greu... Bun 
om, cumsecade... dar nu e ce-ar fi să fie - mai ales pentru 
astfel de femeie, alt bărbat trebuia. 

Mitu a crescut mare şi voinic... Astăzi el este învăţător în 
Dobreni. Părintele Niţă a dorit mult să-l aibă aproape şi a 
izbutit să-l permute aici de acum şase luni, ca să-l poată 
însura şi aşeza. 

II. 


Toate acestea trec acum prin mintea părintelui Niţă, şi de 
aceea bătrânul e foarte mâhnit. Zadarnic luptă să gonească 
gândurile care-l frământă - cântecul de afară i le încurcă şi 
mai tare: Ileana fata lui, nevasta lui Matache, şade în curte 
cu bărbia rezemată în mână şi cântă. 

Ileana cântă frumos, e ştiută; dar acuma căldura 
cântecului este deosebită; glasul ei arde. Omul, care 
învățase atâtea, asculta muşcându-şi buzele: el bănuia... nu, 
înţelegea bine ce putere a ridicat aşa de înalt coardele 
cântăreții. 

O melodie simplă şi monotonă, - dar câte înţelesuri, câtă 
pierzanie de suflet, câte făgăduieli fără margini şi poftă 
oarbă! Fata cânta tinereţele lui. Cântecul acela îl lua în sus, 
ca pe nişte aripi largi şi puternice, şi-l ducea îndărăt cu 
treizeci de ani... întorcându-se de-acolo către clipa de faţă, 
număra el unul după altul exact toate belciugele ce-i 
făcuseră lanţul vieţii. 

Cântecul Ileanii durea prea mult: nu mai era de suferit: 
trebuia năbuşit. Tatăl ieşi pe prispă şi-o chemă brusc. Ea 
tăcu şi s-apropie. 

— Ileano, Ileano! zise popa mustrător şi fulgerând-o cu 
privirea. E păcat! 

— Taică! 

— E păcat, adăugă popa şi mai apăsat. Ruşine şi păcat! şi 
ieşi pripit din ogradă fără să se uite înapoi. 

El merse drept la învăţător... Omul acesta scotea pe Ileana 
din minţi... da, el! 

Aci s-a urmat o scenă foarte neplăcută: amare imputări de 
nerecunoştinţă deoparte, de alta protestări călduroase de 
nevinovăție. Tânărul jura că n-au fost decât poate glume 
umflate de gura rău-voitoare a oamenilor sau mai bine a 
femeilor din sat, care dacă nu bârfesc, nu trăiesc. Bătrânul 
ţinea într-una fără s-asculte, că un bărbat în toata firea nu 
se cuvine să se rătăcească după o minte slabă de femeie. Şi 
la urmă scurt: o voinţă hotărâtă până la sânge a împiedica 
ruşinea şi păcatul... Numaidecât învățătorul trebuia să 


ceară permutarea în alt judeţ: preotul avea mijloace să 
capete aprobarea imediată. Îi dedea o sumă însemnată; îi 
găsea o fată bună să-l însoare... îl iubea ca pe un scump 
copil al lui... cu mult mai mult decât pe Ileana... Ş-asupra 
cuvintelor din urmă bătrânul simțind că-i scade energia, se 
grăbi să plece făr-a mai raspunde la observaţiile tânărului, 
care nu se ştia să merite această izgonire. 

Preotul porni spre casă; dar deodată se opri... un moment 
nehotărât... apoi îşi întoarse paşii - nu vrea să vază pe 
Ileana... să meargă la Cuţiteiu... Nu că doar avea sa-i spuie 
ceva, dar simţea nevoia să nu fie singur. 

Primarul era acasă. Bătrânii prieteni se aşezară pe 
pălimar... De mâncare n-avea părintele poftă; dar un pahar 
de vin bun e bine oricând... Cuţiteiu scoase din beci o cană 
cu spumă... Primarul era foarte vesel şi fiindcă nu-i era 
somn, ca de obicei, avea poftă de lafurilii]. 

Între un om şi altul este adesea ca de la o stea la alta. Arde 
acolo un soare uriaş şi dincolo altul. Printre învârtitoare 
pulbere de lumi, un colos de flăcări d-abia zăreşte pe 
celălalt ca o scânteie ce clipeşte pierdută în negura fără 
fund... Ba câţi încă nu se mai zăresc deloc şi unul de altul 
nici măcar nu băânuiesc. Adesea tot aşa se pricep oamenii 
între ei şi pot înţelege unul altuia sufletul. 

Steteau aci faţă-n faţă cei doi bătrâni şi buni prieteni, dar 
era atât de nemăsurată depărtarea dintre ei şi aceasta 
reducea pentru Cuţiteiu la proporţii ce nici nu mai merită 
socotite spaimele părintelui. La urma urmelor, ce lucru 
mare şi grozav?... E ceva să se-ntâmple mai des şi mai 
lesne?... Ce?... Se iubesc doi oameni tineri... Ei! ş-apoi?... 
Lume nu e? 

— Eu ştiam de la-nceput ca o să fie-ncurcătură, zise 
Cuţiteiu cu zâmbetul lui obişnuit... Nici că se putea altfel... 
Întâi numai bănuiam - acum mi-aş pune capul... Stăisă 
vezi... Duminica vreo două săptămâni, nu ştiu ce roboteam 
prin grădină... Numa ce să-i vezi: venea amândoi dinspre 
gârlă, trecea pe lângă gard şi vorbea şoptit... N-am putut 


auzi mai nimic... Atâta doară mi s-a părut că zicea ea: „Nu 
te crez!” da el zice: „O să vezi!” Am sărit repede din 
grădină şi până s-ajungă ei pe linie, cum umbla domol şi se 
tot oprea pe loc, le-am ieşit înainte pe poartă... Se legăna 
alături parcă mergea pe o apă... Era să treacă pe lângă 
mine făr' să mă vază. 

„Bună dimineaţa, fină”, zic; zice: „Sărut mâna, naşule”. 
„Da-ncotro?” „Mergeam şi noi la biserică... Ne-am întâlnit 
mai colea cu neica Mitu...” l-am tras cu ochiul, şi zic: „Cale 
bună, fină”. Ela tăcut şi s-a făcut roşu ca ardeiul; da ea, 
diavoloaica, a-nceput să râză; zice: „Sărut mâna, năşicule!” 
şi-a plecat amândoi înainte. 

M-am uitat lung după ei până a intrat în curtea bisericii... 
aşa mândri!... Ei! Ce să mai vorbim degeaba, taică? Dacă 
aşa a făcut Dumnezeu lumea noastră... Am zis şi eu: aşa da, 
aşa-mi place şi mie!... 

Ş-apoi, adică ce-ar fi - adăogă Cuţiteiu după o scurtă 
tăcere - ce-ar fi să-l lase pe pârlitul de Matache şi să ia pe 
Mitu? 

— Cât oi trăi eu asta nu se poate, zise popa. 

— Ce se potriveşte!... De ce? 

— Că nu voi eu!... Şi popa înghiţi în sec şi, simţindu-şi 
gâtul uscat, bău două pahare unul după altul... ş-apoi încă 
unul. 

— Ei! asta-i... Or să te întrebe şi pe tine!... Şi dacă-i vorba, 
tot mai bine să-i fie nevastă decât ţiitoare... Uite popa cum 
se miră! parcă-ntâia oară a văzut d-alde astea... Ce, mă, tu 
n-ai fost tânăr niciodată? Nu ţi s-a-ntâmplat... lacă mie, cum 
mă vezi, mi s-a-ntâmplat... şi încă la mine... a fost ca 
nelumea... Acuma poci să-ţi spui ca la un duhovnic, c-a 
trecut de mult... Eu mă-ndrăgisem de cumnată-mea... 

Popa făcu o mişcare. 

— Da, da, de nevasta lui frate-meu răposatul... Să murim şi 
ea şi mai multe nu... Satul tot ştia şi frate-meu nimic... 
Bietul răposatul!... bun om, da prost! Parcă-l împingea 
dracul să m-ajute el. Ţiu minte odată zor-nevoie să mă duc 


LIA 


şi eu la târg cu ea, că el avea treabă la deal... Bucuria 
noastră! Mă şi suisem în căruţă cu Smaranda, când iacătă 
maică-ta... Venise so luăm şi pe ea cu noi. Ce să faci? Am 
luat-o... O zi întreagă n-a fost chip s-o rătăcim pân târg...” 

Taica mă dăscălea pe-o parte, maică-ta pe alta... Şi unul ş- 
altul o păzea pe Smaranda... Unde să te apropii? 

— Ce mi-a dat păcatu-n gând? Să fug cu ea-n lume... Cine 
să le fi spus... cum or fi aflat-o şi p-asta... nu ştiu... ştiu 
numai atâta că m-a vândut alde taica - să scape de mine şi 
pe mine de păcat. 

— Cum? 

— Iaca lesne... M-am pomenit într-o dimineaţă cu larmă 
mare-n sat, chiote, ţipete de muieri şi copii... Ce e? Ce e? 
apucasem să-mi pui minteanul, şi numa iacă Smaranda într- 
un suflet: „Fugi Constandine! după tine umblă... fugi că te 
ia!” Odată mi-a scăpărat pân cap: „Lii! asta hoţul de taica 
mi-a făcut-o!” că-mi spusese cu vreo câteva zile mai-nainte: 
„Mă, Constandine, tu ai fi bun de dorobanţ... ce nu vrei tu 
să te bagi la miliţie?” „Acu, zic, tot mă ia ei încai...” Am 
apucat-o pe Smaranda ş-am smucit-o înăuntru-n odaie... Ţi- 
ai găsit!... Nici n-am atins bine clanţa, şi iacă şi taica cu 
toporul ridicat: „Licăloşilor, vă trăzneşte Dumnezeu! vă 
crăp capul ca la nişte câini...!” 

Ăia intraseră în curte... Îi dau brânci bătrânului - 
Dumnezeu să-l odihnească! - cât colo, ies pe prispă şi pui 
mâna la brâu pe prăsele: „Mă! zic: ăl dintăi de-o pune mâna 
pe mine... îi vărs maţele!” ş-o iau la fugă spre pârleaz... Ei 
după mine. Un ceauş de dorobanţi venea înainte mâncând 
pământul şi-nvârtea peste cap ştreangul... parcă-l văz ş-acu 
nalt şi spătos cât o namilă. „Dă-te!... nu te da!... ţinea-aci!” 
Când să pui piciorul peste gard, mi-a şi aruncat laţul pe gât 
şi m-a întors înapoi lat pe spate. M-am zbătut cât am 
putut... da-mi luase apa. Ce să mai lupţi cu beregata 
strânsă-n ştreang! M-a legat cot la cot... şi m-a dus... 

— Ei şi? 


— Ei! şi m-a dus. Cine era să mă plătească? taica?... M-a 
dus la tact şi de acolo la oraş... Am fugit odată cu gândul să 
viu să iau pe Smaranda şi să m-apuc de hoţie. A pus mâna 
pe mine, m-a bătut şi m-a închis... Am sărit într-o noapte 
peste zid... A prins de veste straja, s-a luat după mine şi m-a 
împuşcat în picior - ş-acu am semnul... Mi-a tras o bătaie 
straşnică... Am stat închis multă vreme până a venit să mă 
scape - şi cu ce cheltuială! - cine te gândeşti?... Bietul 
neica, frăţină-meul!... 

M-am întors acasă... Smaranda avea doi copii... fusese 
bolnavă... se făcuse urâtă... Când ne-am văzut, ne-a apucat 
şi pe mine şi pe ea o ruşine... 

— Pe urmă? 

— Pe urmă m-am căsătorit şi am trăit cum mă ştii... 
Bodaproste lui bietu taica: el m-a mântuit de păcat... că 
după cum eram nebun, îl făceam - îl făceam şi era făcut... 

Venise popa să caute chipurile linişte la cumnatul Cuţiteiu! 
Nu cu vin, cu otravă-l cinstise. Şi de aceea se întorcea 
părintele într-un târziu cam pe două cărări, căutând o 
inspiraţie luminoasă şi neputând apuca în mintea-i 
turburată calea spre o hotărâre. O oboseală nespusă, un fel 
de dezgust mai zdrobitor decât chiar deznădejdea apăsa 
greu pe amândoi umerii bătrâni. 

Care va să zică el cerea o jertfa - ştia deaminteri şi el 
astea tot aşa de bine ca şi Cuţiteiu - o jertfă care nu se dă 
de bunăvoie, care trebuie luată cu de-a sila... „Cu de-a 
sila!...” Şi omul grăbi pasul... Ajunse acasă, luă din fundul 
lăzii şi vâri în sân un pachet învelit într-o basma, încălecă şi 
porni... Când răsarea soarele era departe. 

Drumul a fost şi scurt şi lung de neastâmpăr, scurt de 
gânduri... O să se învoiască prefectul?... Un învăţător nu 
poate fi luat în armată... Cum să propuie? ce să zică? cum 
să înceapă?... Dar dacă n-o izbuti?... Dacă nu s-o putea? Ei! 
numai să vrea prefectul şi se poate... 

Prefectul era o veche cunoştinţă - procurorul de odinioară. 
Fost deputat, om bogat acuma, cu putere şi influenţă 


nemăsurată... S-ar putea dacă ar vrea el... În mâna omului 
aceluia stătea liniştea călătorului. Acesta îşi aducea aminte 
cât de bun fusese acela cu el... Da, dar acu nu mai era 
tânărul vesel de p-atunci, trebuia să fie un om matur... 
Lucrul poate că n-o să meargă aşa de uşor ca aldată... 

Şi astfel, bătându-se cu socotelile călăreţul se trezi înainte- 
i cu sclipeala turnurilor de tinichea din oraş... Încă o fugă 
de cal... În sfârşit! 

Intră pe aceeaşi barieră pe unde acu mai bine de douăzeci 
de ani ieşise ducând în căruţă comoara găsită lângă altarul 
lui Sfântul Ion... Călărețul ocoli cu dinadinsul stradele 
principale şi piaţa, nevoind să mai vază locurile ce fusese 
odinioară teatrul talentelor micului bufon. 

Prefectul locuia la marginea oraşului într-o casă de jur 
împrejur cu o grădină mare... La prefectul era lume multă... 
Preotul aşteptă în sală. D-abia se aşezase cu sfială pe un 
colţ de scaun şi auzi deodată în o odaie de-alături un 
zgomot grozav: ceartă, palme, buşeli, ţipete; uşa odăii se 
deschise smucit, o slujnică urâtă şi lălâie, răgind ca o bestie, 
cu nasul şi gura pline de sânge, ieşi zăpăcită; după ea 
numaidecât, o damă mititică şi uscată, cu capul plin de 
funde de hârtie, fierbând şi spumegând, cu un cleşte de 
soba în mână, şi strigând: „S-o puie la coteţ! la coteţ!” Una 
după alta pieriră-ntr-o clipă pe altă uşe. 

Popa se ridică-n picioare mai mult de frică decât de 
respect. Până să-şi dea bine seama de ce văzuse, auzi un 
hohot de râs straşnic şi-apoi alte ţipete, de astădată jalnice 
şi sfâşietoare - o femeie se chinuia parca să-şi dea sufletul. 
Uşa se deschise înapoi, şi un ungurean intră purtând în 
braţe pe dama cu capul înfăşurat în hârtii... Membrele-i 
erau înţepenite, gâtul şi mijlocul strâmbe, faţa ca varul, şi 
din ochii ei mari, deschişi peste masură, se vedeau gogoşile 
albe... Gemea şi scrâşnea din dinţi. Slugoiul, ajutat de două 
femei, o duse în odaia ei. Peste un moment, el ieşi 
ştergându-se pe mâini - îl muşcase. 

— Ce e? îndrăzni popa aiurit. 


— lacă nişte păcate! 

Şi fără multă stăruința, popa află cât e de rea şi de bolnavă 
stăpâna casei, nevasta prefectului... O scorpie!... bate 
slugile până la sânge, le înţeapă cu ace, le frige cu fierul de 
frizat roşit în spirt... şi când osteneşte, o apucă: râde, 
plânge, ţipă şi rămâne ceasuri întregi ţeapănă... Trebuie 
frecată cu perii aspre, bătută cu nuiele subţiri şi afumată cu 
nişte doftorii tari până să-şi vie iar în fire. 

Popa îşi făcu cruce şi s-aşeză la loc s-aştepte. Tocmai 
târziu, prefectul ieşi să conducă până la scară un boier 
bătrân. Isprăvind, dete cu ochii de preot care sta umilit în 
picioare. Din două vorbe cei doi vechi cunoscuţi se 
recunoscură. Preotul zise încet: 

— Aş vrea, să trăiţi, domnule prefect, să vă spui un foc al 
meu... între patru ochi... dar între patru ochi... 

Fiindcă mai avea doi musafiri, prefectul pofti foarte 
politicos pe popa, cu toate protestările de rigoare ale 
acestuia, în salonul de-alături şi intră în birou să expedieze 
pe cei doi. 

Popa trecu în salon şi se opri un moment la uşe... De mult 
nu mai intrase în aşa apartament! de mult nu-i mai lovise 
vederile aşa combinaţie de forme şi culori! Era în adevăr 
minunat. Salonul da în grădină şi reflexul copacilor, trecând 
prin perdeluţele de răţea, dedea şi mai mult farmec acestui 
interior şi bogat şi de gust. 

Omul făcu un popas, înaintând ca un călător într-o vale 
plină de încântătoare amintiri pe care o revede deodată 
după o îndelungată pribegire... Uimit, privi de jur împrejur; 
dar când ajunse cu privirea în colţul unde bătea-n plin 
lumina verzuie de la trei ferestre mari, călătorul rămase 
trăsnit... Un strigăt i se-necă în piept: ochii lui întâlniseră 
căutăturile unui portret mare... 

Era o arătare din altă lume - mai dulce, mai bună... 
fericită! Zâmbea cu acelaşi zâmbet neuitat în care se 
amesteca multă blândeţe cu multă patimă, atâta inteligenţă 
limpede cu atâta oarbă pornire... Bătrânul stete mult... 


mult înaintea ei, şi, voind parcă s-aprinză cu privirea lui 
ochii nemişcaţi de sus şi să-i facă să clipească o dată măcar, 
măcar o dată, clătină din cap şi şopti: „Ei!... să ştiitu cee 
acuma pe sufletul meu!” 

— Poftim, părinte, zise prefectul. 

Bătrânul tresări: 

— Cine e? întrebă el, întinzând mâna spre chipul din 
perete şi fără să se uite la omul ce-l trezea aşa de brusc din 
vis. 

— Soacră-mea... mama nevesti-mi... O femeie nenorocită: 
a murit tânără, sărmana! 

Bătrânul se întoarse machinal. 

— Ei! ce e! spune-ţi păsul, adăogă prefectul; poftim de 
şezi. 

Popa şezu şi tăcu. 

— Ai vreo pricină?... vreo daraveră?... spune. 

Popa nu zise nimic. 

— Suntem singuri, n-ai nici o sfială... Nu ne-aude nimeni... 
Spune, zise foarte binevoitor, deşi cu oarecare nerăbdare 
prefectul. Dacă e posibil, te cunosc ce om eşti, fac tot 
pentru sfinţia-ta. 

Bătrânul alunecă de pe scaun şi căzu mototol pe covorul 
moale... Poliţaiul, care aştepta afară ordine, era din 
norocire aci, gata la chemarea superiorului, să ajute pe 
omul bolnav; l-a descheiat la gât, la sân, la brâu... l-a frecat 
cu oţet la tâmple şi la inimă... Când îşi veni în fire, preotul 
era întins în birou pe canapea... Se încheie degrabă, îşi 
ceru iertăciune - era bolnav, bătăi de inimă şi amețeli - 
simţise cum îl ia ca p-o apă, cum i se-ntunecă tot împrejur şi 
cum adoarme... Se ridică, salută şi porni să plece. 

— Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcând semn 
poliţaiului să iasă. 

Poliţaiul ieşi foarte mulţumit de serviciul umanitar ce 
realizase... Popa se căuta mereu în sân, la brâu, prin 
buzunare, fără să spuie o vorbă... Prefectul, obosit, zise: 

— Ei! spune-mi odată... 


— Am pierdut-o! răspunse popa naiv, salută şi ieşi grăbit. 

Prefectul dete din umeri... Chemă pe poliţai... Poliţaiul 
lipsea, dar trebuia să se întoarcă la moment; plecase în fugă 
mare - „uitase raportul de noapte la canţilerie!” 

Oricât era de tânără Ileana, înţelesese că taică-său citise 
în sufletul ei tot aşa de bine ca-n cărţile lui de la biserică... 

Dacă-i aşa, care va să zică ştie şi el... Şi-apoi?... să ştie! 
Cine ce treabă are?... Frică?... de cine? de ce?... De 
Matache? tontul?... cârpa?... O să-l lase şi pace bună: trai 
cu de-a-sila nu se poate. Cinste?... Vorbe. Ruşine?... N-are. 
Da, să ştie tot satul!... l-ar părea rău să nu ştie lumea 
toată!... Are să spuie chiar dânsa... Da, pentru că nu mai 
poate ascunde focul ce-o arde; trebuie odată să-l dea 
afară... şi cântecul şi plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung 
pentru asta. Are să iasă pe drum... nu; are să meargă la 
biserică, când o fi tot vileagul strâns, o să strige în gura 
mare că-i plesneşte inima de atâta chin mut, că fără omul 
ăsta înnebuneşte, omoară pe cine i-o ieşi înainte şi se 
strânge singură de gât cu ghiarele ca o fiară nebună! 

Şi cu mâinile înfipte în păr, femeia îşi legăna ca de durere 
capul frumos într-o parte şi-n alta... De pân dosul caselor 
porni - aşa de târziu! - semnalul cunoscut: fiara nebună 
dintr-o săritură fu de gâtul prăzii. 

— Ci vino odată! gemu ea. De ce mă chinuieşti? Ce vrei? - 
să mor? Zi tu că vrei să mor... Pe sufletul mamii din groapă 
- s-ajung să mă gunoiesc la garduri până or fugi şi câinii de 
mine! să-mi pice carnea putredă de pe oase! să mi se 
macine oasele până la măduvă! jigăniile pământului să mi 
se-ncuibe în coşul pieptului şi-n ţeasta capului: zi tu că vrei 
să mor... acuşica, acilea, mor! 

Ochii i se-nchiseră, obrajii şi gura îi îngheţară, şi cazu 
moale în braţele lui. Când de suflarea bărbatului femeia îşi 
căpătă iar glasul, se puse să-i spuie cât de nedrept se 
supărase el pe ea, cât de copilărească şi fără temei fusese 
cearta lor şi cât suferise ea de lipsa lui. 


Se zbăteau de mult unul în braţele altuia, când se auzi 
portiţa trântită: sosea părintele călare. Amândoi rămaseră 
nemişcaţi. Călătorul descălică, luă şaua şi dete drumul 
calului să pască... De departe, din fundul grădinii unde erau 
ei, se văzu fereastra de la odaia bătrânului luminându-se. 

„Să ştie el că sunt aici, zise Ileana râzând înfundat şi 
strângându-se ca de teamă lângă Mitu, m-ar omori!” 

Preotul stinsese lumina şi se trântise pe pat să-şi adune 
gândurile şi să facă un plan nou, altă socoteală. 

Deşi obosit de atâta drum călare, de-atâtea, ş-atâtea; nu 
putea adormi... Încet-încet însă p-aci să aţipească. Era 
tocmai să păşească hotarul fericit dincolo de care gândurile 
scapă din ştirea noastră ca să alerge şi să-şi ţopăie libere 
danţurile bizare... 

EI sări în sus. 

Umblă cineva pân curte... O uşă se deschise şi se-nchise în 
casele din faţă ale fie-sii... Vorbă tainică!... Bătrânul ieşi 
repede... Nimic... S-auzea numai prin răcoarea nopţii 
ronţăiala calului... Fusese o părere bolnavă... Ocoli 
împrejurul caselor... Iar nimic... Beznă... Nici o mişcare... 

Bătu la fereastra Ileanii... încă o dată... mai tare... tare de 
tot... Nici un răspuns... 

Să spargă uşa! Se duse, luă toporul şi se-ntoarse, dar când 
pipăi să găsească clanţa, dete cu mâna de verigă: era pusă 
şi încuiată cu lacătul... Nimeni!... Cu capul gol, cu pletele-i 
cenuşii desfăcute şi lăsate-n voia vântului, bătrânul ieşi pe 
poartă în goana mare... La şcoală încuiat cu lacătul... 
Îndărăt!... Era lumină la Ileana; se dezbrăca să se culce... 
Înapoi!... La şcoală lumină! 

EI sui dintr-un pas cele trei trepte ale prispii şi se uită pe 
fereastră: Mitu sta la masă cu capul rezemat pe mână... 
Frumuseţea tânărului, privirile lui pierdute cine ştie unde, 
aerul extatic care-i lumina capul încremeniră pe omul de 
afară: acesta-şi acoperi ochii să nu mai vază 
spăimântătoarea icoană. O clipă stete aşa, apoi bătu hotărât 
în uşă, intră desfigurat, se înfipse în prag şi izbucni: 


— Ce ai tu cu mine? ce? om fără suflet, fără lege şi fără 
Dumnezeu!... Nu răspunzi... ai?... le-am strâns după 
drumuri, te-am încălzit la sânul meu; şi tu vrei necinstea 
casei mele! tu vrei să mă omori pe mine? Ce rău ţi-am făcut 
eu ţie? Cu ce ţi-am greşit? Spune: să mă căiesc şi să mă 
ierţi!... lartă-mă!... Fie-ţi milă de un biet păcătos de 
bâtrân... Mitule, copilul meu!... 

Şi bătrânul cu părul despletit se târa în genunchi şi lupta 
să-i apuce şi să-i sărute mâinile cu zorul... 

— Părinte! zise tânărul tremurând şi căutând să-şi scape 
mâinile. Tu să mă ierţi pe mine... lartă-mă!... Eu nu uit ce-ai 
fost pentru mine: nu voi să-ţi fac nici un rău, nici o ruşine. 
Ea nu mai poate trăi cu bărbatu-său... ea dacă se desparte, 
eu... oiau. 

— S-o iei tu? 

— Da, eu; nu mai pocitrăi fără ea... 

— Omule, ţi-e soră! 

— Pentru că m-ai crescut. 

— Nu!... ţi-e soră bună! 

— Cum? 

— Tu eşti copilul meu adevărat... Carnea mea! 

— Părinte... vrei să mă amăgeşti... 

— Nu, nu te amăgesc... Am greşit... am păcătuit, şi 
Dumnezeu a vrut să mă bată, şi te-a trimis pe tine să mă 
baţi... Trebuia de mult să-ţi spui taina asta: erai tânăr şi eu 
eram duhovnic... mă puteam eu spovedi unui copil?... Dar 
atâta dragoste câtă ţi-am purtat eu ţie... niciodată n-ai 
înţeles, n-ai bănuit măcar că eu îţi sunt tată cu adevărat?... 
Pentru că n-ai înţeles, iacă-tă viu eu, duhovnicul, la tine şi 
mă spovedesc ţie şi te rog: nu-mi lăsa sufletul în frica de 
moarte!... Dacă simţi că nu poţi birui păcatul care te 
târăşte, pleacă, fugi departe: aici e iad şi pentru tine şi 
pentru ea şi pentru mine!... Să ştiu eu numai unde eşti... 
Lasă... ţie o să-ţi treacă... o să te-nsori cu o fată frumoasă... 
o să ai copii... Lasă tot aici... şi vine taică-tău bun să 


trăiască lângă tine şi să moară fericit, fără buba asta 
grozavă care-mi roade inima! 

Bătrânul se opri pentru că nu mai putea. Mitu ascultase 
galben. Fără să răspunză sărută mâna preotului, care-l 
strânse ca şi odinioară la piept stropindu-i capul cu lacrimi 
bogate şi calde. 

— Acu mă duc, taică, zise el; mă duc! 

Şi se duse. 

De două zile... Acu ea treia noapte de când părăsita anină 
la fereastră semnul ştiut, ştergarul înnodat, degeaba... nu 
vine. Ea geme în chinurile aşteptării, nesiguranțţii, 
deznădejdii. 

Bolnav printre străini?... Răpus?... Cu altă femeie?... 

Să-l caute? unde... Să aştepte? cât?... Să moară? cum? 

Unde e?... Unde? 

E aici foarte aproape... Se-ntoarce din depărtări la locul 
lui... Ela cugetat atâta vreme pe drumuri, şi-a ajuns să vază 
că nu poate lăsa pe nenorocita în necăinţă, fără să-i zică o 
vorbă, fără să plângă amândoi împreună păcatul săvârşit 
din neştiinţă... Dar daca preotul, pentru cuvinte de bigotism 
sau eresuri sociale, o fi inventat o poveste de fantazie?... 
Caldă speranţă! dragostea lui atunci n-ar fi neiertată!... Dar 
dacă ar fi adevărat?... Ei, şi? La urma urmei el strică?... Ea? 
Soarta!... Şi de aci o întreagă filosofie păgână, în faţa căreia 
orice e o invenţie e eres, superstiție orice credinţă. 

Aşa filosofând a sărit pârleazul şi trage cu urechea... Nu 
poate păşi înainte... i-e frică... Un moment voieşte să se 
întoarca şi să plece... acu pentru totdeauna... Pune piciorul 
pe pârleaz... Dar se socoteşte mai bine... Coboară iar 
îndărăt şi stă țintuit pe loc... Stă pe loc de mult între două 
căi, fără să poată intra nici pe una: trebuie târât ca să se 
urnească... şi are să fie târât. 

Lumina de la fereastra părintelui s-a stins. Tânărul lasă să 
mai treacă timp apoi face un pas într-o parte ca sa vază 
dacă la Ileana e aprins... Nu e... Se apropie binişor. Câinele 
începe să latre... Omul îl cheamă şoptit pe nume; animalul 


se gudură şi se potoleşte... Acum s-aprinde iar lumina la 
bătrânul. Tânărul se retrage lângă pârleaz. Preotul iese... 
merge la poartă... se-ntoarce, şi Mitu îl vede cum trece prin 
bătaia luminii de la fereastră şi se-ndreaptă după câine, ca 
după o călăuză, cercetând fundul grădinii. Uşor, învățătorul 
trece afară peste gard şi se pitulă în dosul crucii mari de 
sub deal, la răspântie... Câinele sare şi el şi vine să dea din 
coadă pe lângă cruce... Preotul se-ntoarce în casă şi stinge 
iar lumina. A început acu o luptă aşa de-ncordată, încât 
între zvâcnelile repezi ale inimii nu mai încape nici un 
moment pentru căinţă... Câinele, gonit, ia drumul de ocol; 
omul sare înapoi în grădină... Ce face femeia? Să fie 
bărbatul acasă? Nu e probabil... căruţa nu e-n şopron şi-n 
grajd nici un zgomot... Lumină deodată la fereastra 
Ileanii... ştergarul înnodat... Il aşteaptă. Inima-n dinţi!... şi 
freacă cu mâna pe uşă foarte discret. 

Un țipăt năbuşit înăuntru... Ileana suflă-n lumânare şi iese. 
Tremură scuturată din rărunchi de friguri... Ea îl târăşte în 
grădină la locul ştiut, unde de-atâta vreme aşteaptă velinţa 
întinsă. Femeia se acaţă de gâtul lui... Elo strânge-n braţe 
cu putere şi dă să-şi apropie buzele de ale ei... daril 
cuprinde un fior de groază ş-o împinge departe. 

Acum porneşte potopul ei de vorbe - jurăminte, blesteme 
fără şir, dar pline de înţeles; bănuieli de necredinţă... teama 
de saţiu... ameninţări de crimă şi sinucidere... plânsete şi 
rugăciuni de milostivire. El rătează grav cuvântarea ei 
monstruoasă... şi spune tot, tot... Ea rămâne-ntâi 
înlemnită... apoi începe să râză înecat şi din ce în ce mai 
nervos şi mai nervos, până când izbucneşte cu hohot şi, 
lovindu-l brutal peste braţul vânjos, pe care i-l apucă şi-l 
striveşte sub degete: 

— Prostule! A râs de tine!... Ai crezut? Nu-i adevărat! 
Minte! 

Şi se năpusteşte asupra lui şi-l îngenuche jos la pământ... 

O sprânceană alburie se iveşte pe coama dealului de către 
răsărit... Pe lângă crucea din răspântie scârţâie roatele 


căruţelor ce pleacă din vreme să nu le ajungă zădutul pe 
drum... Mitu tresare din somn. 

— Se face ziuă, Ileano! scoală degrab! 

Sprinceana albă creşte şi alte roate venind din deal la vale 
se aud apropiându-se... o doină din frunză, cântec de 
drumeţ fără griji... şi vorbă... Tânărul ridică femeia de jos ş- 
o ajută, cum era ameţită, să ajungă până la uşa casii... 

E grea despărţirea... O să fie chiar peste putinţă! 

Bătrânul a dormit rău: bătăile inimii l-au deşteptat prea de 
multe ori... Se ridică năbuşit din pat; îi trebuie aer: merge 
să deschiză fereastra, dă perdeluţa într-o parte, şi i se 
năzăreşte că vede-n pragul din faţă două umbre albe ce vor 
parcă să se topească una-ntr-alta... Se şterge la ochi şi se 
uită mai bine... Da!... la puşca din cui şi iese-n prag: 

— Cine-i? 

O flacără roşcată, un trosnet, la care răspunde împrelung 
deal după deal - Mitu a picat fulgerat. 

— Ce-ai făcut, nebunule?! răcneşte femeia şi porneşte un 
pas. 

A doua ţeavă! Ileana cade în genunchi... se zbuciumă în 
zadar să se scoale... Vrea să strige... o gâlgâitură de sânge 
o podideşte pe gură... Se moaie de la junghietură şi 
târându-se cât colo, se aşează de-a binelea. 

Popa aruncă jos puşca, a cărei guri tot fumegă mirosul 
necăcios de silitră... Trece gardul, suie în clopotniţă, se 
atârnă cu amândouă mâinile de funiile de tei şi-ncepe să le 
smucească cu o înaltă energie: cele trei clopote mici şi 
sărace se pornesc deodată să ţipe şi să se vaiete cu o jale 
nebunească... 

Se strânge multă lume. 

Popa ia de mână pe Cuţiteiu şi porneşte urmat de obştea 
satului. El merge cu toţi la locul unde zac cei doi copii 
nenorociţi... Sprânceana mică alburie câtă vreme s-au jelit 
clopotele s-a făcut trandafirie şi mare. 

— Eu i-am împuşcat, zice bătrânul liniştit... Întâi pe el şi pe 
urmă pe ea... Da, eu! 


Şi se-ntoarce să-i privească... Ileana a adormit, strângând 
în braţe genunchii lui frate-său... Popa se apleacă la ea: 

— Nu aşa, căţea! zice el zâmbind crud... Nu aşa, că-i 
păcat! 

Şi descleştându-i mâinile calde încă, o dă greoi mai la o 
parte... A zburat în sfârşit surâsul înţelept de pe chipul 
prietenului Cuţiteiu... Omul îşi acopere prosteşte buzele 
învineţite cu o mână, cu alta ochii uzi... Toţi stau cu capul 
gol... Nici o suflare... 

Popa se ridică, se-ntoarce spre mulţime cu privirea ţintă şi- 
nfricoşat de-ngrijată. 

— Inima!... zice el. [!... şi se culcă să doarmă somnu-ăl bun 
lângă copiii săi. 

[i] Legea e aspră, dar e lege! (adagiu latin) [ii] Palavre. 

[iii] În fiecare sat se alegeau patru „aleşi”, iar în rândul 
acestora căpetenia lor: „logofătul”. 

NOROCUL CULEGĂTORULUI. 

A fost odată un băiat sărman: şi făcându-i-se Maichii 
Precistei milă de el, s-a prefăcut călugăriţă şi i-a ieşit 
înainte când bătea el hoinar drumurile. 

„Mă băieţele, ce tot umblu tu, de colo până colo, fără rost? 
Uite, o să vie iarna; tu n-ai părinţi, adapost n-ai, haine nu, n- 
ai de nici unele. Vrei tu să te procopseşti? 

— Vreau, sărut mâna, maică... 

— Atunci...vino cu mine”. 

Şi a plecat băiatul dupa maica stariţa. Ea l-a dus la o 
tipografie şi l-a băgat ucenic; i-a dat ceva mărunţele pentru 
covrigi, l-a blagoslovit şi s-a dus. 

A început atunci pentru băiatul sărac frecuşul jugului 
vieţii: vânzarea puterilor de azi pe o bucăţica de pâine 
pentru mâine, de mâine pentru poimâine, ş-aşa tot mereu, 
muncă zdrobitoare câtu-i ziulica de lucru, de sărbătoare, ba 
şi de duminică până-n amiezi! asprimea celor mari; uşoare 
greşeli plătite cu vorbe şi lovituri prea grele, şi silinţă 
niciodată răsplătită cu o vorbă bună măcar, şi dureri de 
dinţi prăpădiţi de otrava plumbului, şi usturături de urechi 


trase la corecturi date prost... şi câte şi mai câte... Avea de 
ce să mulţumească maichii stariţei, nu-i vorbă. 

Dar... le-a răbdat toate. 

A crescut băiatul canonit şi muncit şi a ajuns după 
ucenicie, culegător. Ş-a stat el aşa lucrător multă vreme - şi 
multă şi grea. Într-o seară, amărât rău de sărăcie şi 
osteneală, tocmai când trecea să se ducă acasă pe drumul 
pe unde se-ntâlnise în copilărie cu maica stariţa, şi-a adus 
aminte cu dor şi cu obidă de ea, ş-aşa s-a gândit de adânc la 
dânsa, că numai iacăt-o înaintea lui, tot aşa de blândă şi de 
tristă ca ş-odinioară, tot aşa de tânără şi de frumoasă de 
parcă nu trecuseră valurile vremii şi peste ea ca peste toată 
lumea. 

„le gândeai la mine? 

— Da maică, mă gândeam la sfinţia ta, că tare mi-e sufletul 
acrit şi m-am săturat să mă chinuiesc atâtea ceasuri pe zi şi 
să nu mă procopsesc toată viaţa... ş-mi dam cu socoteala că 
sfinţia ta trebuie să ai trecere în lumea asta...” 

Da, maica stariţă zâmbi cu mâhnire şi-i tăie vorba cu 
bunătate: „În lumea asta?... nu prea am trecere de la o 
vreme. 

— Şi de aia vream să te rog, zice lucrătorul, să-mi faci şi 
mie rost de vrun noroc mai bun. 

— Să vedem... să mă rog poate de fiu-meu. 

— Da ce e fiul sfinţiei tale?... are vreo putere? 

— Apoi de! eu aşa gândesc... Da ce ai vrea tu? 

— Ştiu eu? aş vrea să nu mai lucrez aşa de mult pentru 
atât de puţin câştig. 

— Bine, zise maica stariţa... Atuncea, dacă-i aşa, osămă 
rog de fiu-meu să te norocească”. 

Şi râdică ochii ei sfinţi şi dulci cum îi cerul senin, în sus şi 
zise: „Fiul meu, fiul meu! fă-mi pe gând şi dă omului ăstuia 
necăjit, că e omul nostru, ce mă rog eu: scuteşte-l de atâta 
oboseală, şi dă-i şi lui un dar: pentru fiece bârfire ce-a 
trecut pân degetele şi pân vingălacul[1 |] lui câte trei parale, 


două pentru fiece minciună şi câte o para pentru fiecare 
două nerozii. 

— Aoleu! maică, zice culegătorul, iar cu paraua? văz eu că 
tot nepricopsit o să rămâi. 

— Taci tu, răspunse ea, şi aibi credinţă - vorba fii-meu: 
credinţa ta te va mântui... Noapte bună! 

— Noapte bună, maică” 

Şi s-a dus maica stariţa. 

— Lucrătorul a pornit şi el spre casă. Când să intre... ce să 
vază?... Nevastă-sa - că uitasem să vă spui, de graba ce mi- 
e să isprăvesc, că se şi însurase - nevastă-sa aprinsese o 
sumă de lumânări şi ţopăia pân odaie singură. 

„Ce e femeie? zise omul; ce! ai înnebunit de joci tontoroiul 
singură fără flaşnetă măcar?” 

Aş! femeia n-aude, n-avede: dă-i nainte! ba încă sare şi-l ia 
de gât şi pe el şi-l târăşte şi-l învârteşte, dă-i la dreapta, dă-i 
la stânga, mă rog, ca nebunii, până ce cad amândoi pe câte 
un scaun gâfâind. Bietul om începe să-şi facă cruce ca de 
alte alea. 

„Să ştii că mi s-a smintit femeia de necazul sărăciei!” 

După ce s-a mai odihnit ea şi a răsuflat niţel, s-a sculat de 
pe scaun şi zor-nevoie să-l ia iar la danţ. El de frica 
tontoroiului, zbughi pe uşă-afară! Ea după el!... şi-i spune 
toată pricina veseliei ei, pe cum că pe la toacă se trântise 
puţin obosită de spălatul rufelor şi i se arătase în vis Maica 
Domnului şi-i zisese: „Femeie, să scobeşti cu un cuţit sub 
vatra din tindă, şi o să găseşti acolo o oală, şi ce-o fi în oala 
aceea al vostru să fie”. 

„Şi uite!” zice nevasta, şi ridică plapuma... Ce să vezi! Poli, 
galbeni, patace, franci, băncuţe, hârtii de 20 de 100, ba şi 
de 1000! pe care le vărsase din oală în pat. 

Şi astfel s-a procopsit culegătorul nostru şi a mulţumit 
maichii stariţii că-i menise aşa de bine. 

Pe urmă, mai târziu i s-a deschis lui capul şi s-a dumirit 
cine să fi fost călugăriţa, că aici stătuse putere 


dumnezeiască la mijloc şi că el se procopsise aşa fiindcă de 
atâta amar de vreme era culegător la un ziar mare cotidian: 

Trei parale bârfirea, două minciuna, şi nerozii... două de-o 
para! 

[1] Culegar, unealtă tipografică. 

O INVENŢIE MARE. 

A venit într-o duminică Aghiuţă la Dumnezeu, şi zice: 

— Doamne! ce tot îţi mai baţi capul cu oamenii ăştia?... 
Nu-i vezi sfinţia ta, ce secături sunt?... Dă-mi-i mie odată şi 
te mântuie de ei! Păcat de grija sfinţiei tale: sunt răi şi 
proşti! 

Da Dumnezeu - nu prea avea chef de vorbă în ziua aia - 
zice răstit: 

— Piei d-aici, negrule şi hainule, că nu voi s-ascult astăzi 
duminică aşa vorbe de pâră... 

— Doamne... 

— Cum au să fie proşti, bre! dacă i-am facut eu întocmai 
după chipul şi asemănarea mea?! ai? 

— I-ai făcut după chip, dar i-ai greşit la cap, să nu fie cu 
supărare sfinţiei tale. 

— Taci, şi piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să 
nu mă necăjesc!... Ce-mi umbli cu minciuni şi cu ponigreli şi 
cu iscodiri de-ale tale?... Cum sunt proşti?... eu nu-i văz 
proşti! 

— Ei! sfinţia ta, zise Aghiuţă, nu-i vezi, că nici nu prea 
umbli de la o vreme pe la ei, de când ai păţit-o - adică să mă 
ierte sfinţia ta că-ndrăznesc - cu istoria, de... când te-au 
necinstit, fie cinstită faţa sfinţiei tale... 

— Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându- 
se că nu ţine minte - ori, mai ştiu ce? poate că şi uitase, că, 
la Dumnezeu, ce nu se poate? 

— Ei care istorie?... cu ăi doi tâlhari... la mijloc... pe 
Golgota, de... 

— Bine, bine, zise Dumnezeu, vrând să schimbe vorba... 
Tu... ai mai fost p-acolo, pe la ei? 


— Da unde-mi fac eu vacul, stăpâne? la ei şi cu ei: ziua şi 
noaptea nelipsit, nici în somn nu-i las... Cine-i creşte? cine-i 
îngrijeşte? cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proşti?... De 
când îi tot dăscălesc eu? giaba: sunt grei de cap. 

— Bine, bine, zise Sâmpietru, văzând pe Dumnezeu 
necâjit, te ştim noi ce procopsit eşti; da Dumnezeu vrea 
dovezi, nu vorbe... Haide, nu ne mai împuia capul cară-te, 
cât e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană! 

Ce să facă bietul Aghiuţă? A plecat, că ştia că Sâmpietru 
nu glumeşte. Da ce şi-a zis în gândul lui, demonul? 

„Dovezi poftiţi? o să vă dau eu şi dovezi... să vă satur”. 

Şi s-a dus... s-a tot dus până a ajuns la o cetate nemţească 
între două ape mari şi frumoase, tocmai pe la soare- 
apune... Când să intre pe poartă, numa iacătă aude clopotul 
de seară. 

S-a cutremurat Aghiuţă şi s-a oprit pe loc. A stat el aşa, cu 
coada bârligată şi cu ghearele înfipte-n pălmi, până s-a stins 
de tot-de tot auiala din urmă a acioaii. 

Atunci a intrat tipa-tipa în cetate şi numaidecât a şi-ntâlnit 
pe un neamţ c-o barbă lungă pân la brâu. 

„Guten Abend! 

— Guten Abend! 

— Wie geht's? wie steht's, Herr von Gutenberg?"[i] (Vezi 
dumneata, Aghiuţă îi ştia limba şi numele omului!) 

Şi... s-a-mprietenit amândoi şi, de colea până colea, mai 
una-mai alta, s-au dus la berărie. 

Ce-or fi vorbit ei acolo, ce s-or fi sfătuit, ce i-o fi şoptit 
neamţului - Aghiuţă ştie: destul că neamţul n-a putut dormi 
toată nopticica de gânduri... Pe urmă ş-altă noapte şi altele 
multe tot aşa; nu putea omul să-nchiză ochii. S-a bătut cu 
ideile şi cu planurile, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a chinuit până i- 
a dat de rost şi... şi a născocit în sfârşit tipografia. 

Pe urmă... ţin-te hârtie, să nu te rupi! Trage-i şi trage-i... 

La-nceput a mers, cât a mers, încet. Pe urmă, ce-i 
plesneşte prin cap lui Aghiuţă? pune o roată la maşină, şi 
când vede că roata merge moale, numai odată se repede, îşi 


încârligă coada de o spiţă şi-ncepe un vârtej, de sfârâie că 
nu se mai văd spiţele, şi ajunge de trage astăzi câte 
500.000 de coale numărul 12 pe ceas; le tipăreşte, le pune 
număr, le făţuieşte; le lipeşte adresele şi timbrele şi haida! 
la poşte şi pe urmă la drumul-de-fier, şi aicea Aghiuţă iar cu 
coada pe o spiţă, şi face pe ceas şease poştii şi mai bine, de 
degrabă ce-i e să-şi împartă bunătăţile. 

Şi numai ce să se pomenească odată Sâmpietru? Un 
zgomot şi o tevatură la poarta raiului, de gândeai că vin 
tătarii, nu altceva - fluiere, sforăituri, uruieli, clopote şi un 
fum... 

Ce e? ce e? 

E Aghiuţă cu un tren de marfă, încărcat cu fel de fel de 
Biblii, Filosofii, Legiuiri, Gazete, Reviste vechi, Reviste nouă 
şi altele - le descarcă pe toate şi drept la Dumnezeu cu ele. 
Zice Dumnezeu: 

— lar ai venit, răule? 

— Iar, Doamne. 

— Ce mai veste-poveste? 

— Ce să fie, Doamne? iaca venii cu hârţoagele astea: 
dovezi aţi cerut, dovezi v-am adus. la uitaţi-vă! ia poftim, 
sfinte Petre: pune-ţi ochelarii şi vezi...” 

Şi se porni Aghiuţă să-i arate lui Dumnezeu şi lui 
Sâmpietru marfa, Dumnezeu se uită, sfântul apostol se uită, 
şi-ncepură amândoi să se scarpine-n barbă şi să se 
privească adânc cu ochii lor înţelepţi. 

— Aşa e, Doamne? întrebă Aghiuţă. 

Da Dumnezeu nu răspunse. 

— Aşa e, Sfinte Petre? 

Sâmpietru... Nimic. 

— Ei? şi ce vrei acu? întrebă Dumnezeu! 

— Să mi-i dai, după cum ne-a fost vorba. 

— Bre, ia-i odată şi mă lasă-n pace! zice Dumnezeu 
plictisit... 

Aghiuţă, vesel, dă să plece. 

— Stăi! und” te duci, necuratule! 


— Mă duc să-i iau. 

— Cum?... Apoi terfeloagele astea cui le laşi? Ia-ţi-le d-aici 
şi să nu te mai văz cu aşa prostii, că pui pe Petre să-ţi taie 
coada! Auzitu-m-ai? 

Când a auzit Aghiuţă asta, şi-a luat degrabă marfa şi ţuşt! 
p-aci ţi-e drumul, a venit înapoi cu coada-ntre picioare. 

Ş-aşa a învăţat pe oameni să facă Biblioteci şi Academii 
naţionale, ca nu cumva vremea să le prăpădească 
înţelepciunile! 

[i] Bună seara! Bună seara! Ce mai faci? Cum o mai duci, 
domnule Gutenberg? (germ.). 

POVESTE. 

IMITAȚIE. 

A fost odată un împărat ş-o împărăteasă, care aveau trei 
feciori: âl mai mare să fi avut şapte anişori, ăl mijlociu vreo 
şase şi Prâslea vreo patru. Şi erau frumoşi şi cuminţi de-ţi 
era mai mare dragul să-i vezi. 

Odată, împăratul pleacă la vânat după fiare cu o 
sumedenie de curteni; şi merg ei cât merg călări pân 
păduri, pân munţi, şi numa într-o livede răcoroasă, când se 
opresc să mai răsufle caii de atâta urcuş, aud nişte 
miorlăituri, să fi zis că e vreun cotoi sălbatic, ori cine ştie ce 
lighioană. 

Au început să sforăie caii şi să-şi ciulească urechile înspre 
partea de unde venea zgomotul. Împăratul zice: „Ce să fie?” 
că nu se vedea nici o mişcare în iarba înaltă a pajiştii şi 
miorlăiturile îi dedeau zor înainte. 

Un curtean tânăr, mai îndrăzneţ, zice: „Nu daţi drumul 
câinilor!”, sare jos de pe cal şi, pâş-pâş pân iarbă, merge 
binişor cu arcul gata cătră locul bănuit. Aproape de tot, se 
opreşte şi-ntinde arcul. Altă miorlăitură... Trage, săgeata 
vâjâie şi se pierde în desişul ierbii care se clatină din vârf... 
Altă miorlăitură tot pe loc. În sfârşit, vânătorul mai face un 
pas, doi, se uită bine, şi rămâne încremenit. 

În iarbă, la un loc bătătorit într-adins, o copăiţă şi în 
copăâiţă un copilaş - el miorlăia aşa. Cine-l lăpădase tocmai 


aci? Norocul lui... A vrut el împăratul să meargă-nainte la 
vânat, că la asta plecase, da unde a fost chip de ţipetele 
broscoiului, că făcea o gălăgie, un tărăboi de nu-l încăpea 
pădurea. 

Aşa, zice întâiul sfetnic, ăla era un prieten vechi şi bun al 
împăratului: 

— Măria-ta şi boieri dumneavoastră, eu zic să ne 
mulţumim cu atâta pe ziua de astăzi. Hai să ne întoarcem 
acasă, să dăm poşândicul ăsta pe mâna unei femei, că cu 
aşa trâmbiţă nu mai întâlnim noi vânat cât om umbla. 

S-au întors cu copilul încet la pas, şi, ori de osteneală că 
ţipase, ori de zăngănitul armelor, ori de legănătura 
mersului domol călare, copilul a adormit în braţele 
sfetnicului, care i-a cântat tot drumul. 

În sfârşit, ce s-o mai lungim degeaba! pune-te biata 
împărăteasă, biată să nu fie! cu cucoanele din casă, ia-l pe 
copil, desfaşă-l, spală-o - că era fetiţă - premeneşte-o, 
aleargă de-i caută sân... mă rog, toate celea multe câte 
trebuiesc la un pui de om. Şi feciorii împăratului, bucuria 
lor, că aveau acuma o păpuşe vie să se joace cu ea! 

Hrănită, îngrijită, alintată ca o fată de împărat, cum nu era 
să crească bine? Creştea mare şi frumoasă, dar frumoasă, 
nu aşa - frumoasă! Au crescut feciorii şi fata până a ajuns 
ca de vreo optsprezece ani şi ei care de câţi era. 

O iubeau împărăteasa şi împăratul pe fată de-o pierdeau 
din ochi, cât era de mlădioasă când umbla de colo până colo 
pe covoarele moi, de nu s-auzea păşind, şi cu trandafirii în 
păr şi râdea de toate celea, parcă era, când s-arăta în faţa 
bătrâneţilor lor, ca un luceafăr strălucitor şi vesel în faţa 
unui drumeţ ostenit. 

Şi erau toţi fericiţi. Da numa, ce să se pomenească odată 
împăratul şi-mpărăteasa, tocmai când şedeau amândoi de 
vorbă şi puneau la cale că ce rost să-i facă fetii ăsteia, să-i 
găsească un voinic, un om de neam pe potriva ei, ca fată de 
suflet a unei case împărăteşti - ce să se pomenească? Vine 
feciorul ăl mai mare şi zice cu glas tremurat: 


— Măriile Voastre, taică şi maică, vă sărut mâinile, vreau 
să vă spui o vorba şi să vă fac o rugăciune mare! 

Zice împăratul: 

— Ce e fătul meu? Spune. 

Băiatul zice: 

— Sărut mâinile măriilor-voastre, am venit... să 
îndrăznesc... dacă nu vă e cu supărare... să-mi daţi mie pe 
Ileana de nevastă... că... mi-e dragă şi fără ea nu pot trăi. 

Împăratul răspunde: 

— Fătul meu, asta nu se poate. Eşti fecior de împărat şi ai 
să fii împărat. Nici inima ta n-are voie să bată cum îi place şi 
nici tu n-ai voie s-o asculţi cum bate. Dacă vrei s-o iei pe 
Ileana, lapădă-te de tronu-mpărătesc, pe care ar fi să mi-l 
moşteneşti tu când o vrea Dumnezeu să mă cheme de aici; 
lapădă-te de tron, şi atunci, rămâneţi: tu bărbatul Ileanii şi 
frate-tău ăl mijlociu împărat pe bun drept în locul tău la 
vremea ta. Gândeşte-te bine toată noaptea şi mâine să-mi 
dai răspunsul! 

Dar când a zis vorbele astea, împăratul s-a posomorât rău 
de tot - adică: să nu te socoteşti că-i glumă ce-ţi spui eu. A 
plecat tânărul pe gânduri. N-apucă împăratul să se întoarcă 
spre împărăteasă, s-o întrebe ce zice de asta, şi iacătă 
feciorul ăl mijlociu intră, se închină pân” la pământ, sărută 
mâna tatii şi mamii şi zice: 

— Taică şi maică, măriile-voastre, am venit să vă fac o 
rugăciune: eu vreau să mă însor şi vă rog să-mi daţi pe 
Ileana, că fără Ileana eu mor. 

— Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate. 

— De ce, măria-ta? 

— De ce, de ce... Uite pentru că nu vreau eu! zise 
împăratul restit. leşi afară! ieşi, că se întâmplă nu ştiu ce! 

— Ai văzut, măria-ta? zise împărăteasa, după ce a plecat 
flăcăul mâhnit. 

— Am văzut, răspunse împăratul încruntat. 

— E un lucru mare, măria-ta, zice împărăteasa, şi încă mie 
mi-e frică şi de altceva. 


Şi cum zice vorba asta, hop şi Prâslea, de douăzeci şi doi 
de ani, de-abia cu câteva tuleie în bărbie, iar: „Ileana şi 
Ileana, că de unde nu, îmi fac seama singur” şi începe să 
plângă şi să cază în genunchi la părinţi, că-i era mai mare 
milă mă-sii de el. 

Se scoală împăratul necăjit foc şi şart! o palmă lui Prâslea 
de a răsunat tot palatul: 

— leşi afară, mucosule! 

Plânse Prâslea şi fugi! Împărăteasa plânge, şi împăratul 
turbat trimete să cheme numaidecât pe întâiul sfetnic. Cum 
soseşte bătrânul, împăratu-i spune tot. 

— Măria-ta, zice sfetnicul, nu trebuie să te superi aşa de 
tare. Cine n-a trecut prin asta? La tinereţe e boală cu leac, 
să-i trimetem pe copii să se plimbe pân lume un an; un an 
să n-aibă voie nici unul să puie piciorul pe pământul 
împărăției noastre, şi peste un an să mai vorbim: boală 
trecătoare. Ochii cari nu se văd se uită. 

Împăratul chemă pe unul câte unul dintre feciori, şi 
fiecăruia le spuse porunca hotărâtă, scurt şi apăsat, aşa că 
nu mai era chip să mai zică băiatul nici cârc. 

— Ai înţeles? 

— Am înţeles, măria-ta! 

Şi au sărutat fiecare mâna taichii şi maichii şi şi-au luat 
rămas bun de la Ileana, şi-au plecat tustrei călări tot 
uitându-se-napoi, cât au putut să mai vază, cum fluturau în 
vârful turnului, de departe, două năframe albe. S-au 
despărţit la răspântie şi au apucat care pe unde. 

Au umblat ei cât au umblat, aşa hoinari, multă vreme pân 
lumea largă de colo până colo, şi ce să vezi? Când mai erau 
vreo trei luni până să li se împlinească termenul, ajung ei, 
fără să se caute, într-un târg mare, unde se ţinea iarmaroc 
vestit odată la zece ani. Şi ţinea iarmarocul ăsta o sută de 
zile în cap. Se strângeau acolo la vreme toate bogăţiile de 
mărfuri din patru părţi ale lumii, bunătăţile şi leacurile 
pământului, şi minunile iscodeniilor toate, şi comedii şi 
solomonii[i], ghicitori, cântăreţi şi panglicari şi paiaţele ăi 


mai dântâi: veneau toţi să-şi arate care mai de care 
meşteşugul... şi lume... lume de toate neamurile şi limbile 
din depărtări. 

Umblând aşa pân iarmaroc, feciorul nostru ăl mai mare dă 
peste un negustor care vindea un plocat frumos cu părul 
creţ şi dulce ca mătasea porumbului fraged. Plocatul cela 
era vrăjit, că cine şede pe el, până să stingă o scânteie, 
ajungea unde gândea. Ce mai încape tocmeală multă? - l-a 
cumpărat. 

Tot în vremea asta, al doilea frate găseşte pe un pusnic de 
la Sfântul Munte, ori de unde o fi fost, care vindea o iconiţă 
făcătoare de minuni a Maichii Precistii, şi iconiţa aceea avea 
puterea că cine ar fi fost pe moarte, dacă o atingea cu 
credinţă de buze, îi trecea boala şi se ridica-n picioare bun 
zdravăn, parcă nu l-ar fi fost durut în călcâie măcar. 

— Câte parale? 

— Atâtea. 

— Poftim. 

A luat iconiţa şi-a plecat. 

La o înghesuială nerăzbită, cum e la orice iarmaroc, iacă 
se întâlnesc cei doi fraţi şi nu le vine să crează ochilor, şi se 
iau în braţe - că pasămite îşi tăinuise unul altuia şiretenia 
de-acasă. Când să-şi spui câte toate el văzuseră şi cât li e 
dor de maica şi de taica de-acasă, iacătă un zgomot grozav: 
un tânăr alerga pân iarmaroc plângând şi căutând cai să 
zboare ca vântul şi ca gândul că el trebuie numaidecât să 
plece acasă. Fuga şi ei, să vază şi ei. Când colo era chiar 
Prâslea. Cum îi vede dă un țipăt: 

— O, fraţii mei iubiţi, ia uitaţi-vă în oglinda asta, gândiţi-vă 
la părinţii noştri acasă şi să vedeţi grozăvie! Doamne! 
Doamne! ce să facem? 

Şi cum se uită ei în oglindă şi se gândesc casă, ce să le 
vază ochii? Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul 
despletit, albă cum îi varul, cu ochii ca sticla duşi în fundul 
capului fără o rază de viaţă - broboane mari de sudoare pe 
frunte - stârlici[ii] la-ncheietura mâinilor încucişate pe piept 


- şi sughite rar - sfetnicul bătrân îi ţine lumânarea, şi 
mitropolituul în sfită[iii] de aur s-apleacă şi apropie de 
buzele ei fripte lingurinţa cu grijanie; şi la o parte şi alta a 
patului, în genunchi, plâng înfundat împăratul şi 
împărăteasa cu capetele lor bătrâne pe picioarele răcite ale 
bietei fete... 

Repede, flăcăi! toţi pe plocat... 

Au ajuns... 

Iconiţa la buzele moartei... 

Se mişcă fata... clipeşte din ochi... îşi ridică mâna la 
frunte... îşi dă frumos părul într-o parte... zâmbeşte... se 
scoală... 

E sănătoasă... sărută pe parinţii şi pe fraţii ei, şi începe iar 
să râză ca mai înainte şi să umble de colo până colo; fuge în 
grădină, taie trandafiri, şi-iliv] pune în păr şi spune la 
copilării şi râde de parcă s-a sculat o ciocârlie din somn şi-şi 
cântă cântecul de dimineaţă. 

A pus împăratul să clădească o biserică mândră cum nu 
mai fusese până atunci în toată împărăţia, spre lauda 
Fecioarei, care făcuse o aşa minune. Şi a mâncat şi băut la 
sărbători mari trei săptămâni lume după lume, pe socoteala 
curţii împărăteşti. 

Acu, toate bune: fata a scăpat; să fie sănătoasă, să 
trăiască, şi Maica Domnului buna, care a păzit-o, să-i dea 
noroc... Da... fata ca fata; ce te faci cu flăcăii? că de a doua 
zi au început iar să vie unul câte unul la împăratul să-şi 
spuie păsul. 

Cui s-o dea? 

Care are mai mult drept s-o ia? 

Fără oglindă n-ar fi văzut-o în ce hal era şi n-ar fi îndrăznit 
să calce porunca împăratului, să vie înainte de termen. 

Fără plocat, n-ar fi sosit la vreme. 

Fără iconiţă ar fi dus-o toţi la groapă. 

Au stat seara la sfat împăratul, împărăteasa şi sfetnicul cel 
bătrân, şi până-ntr-un târziu n-au putut să se înţeleagă cei 


doi bătrâni cuminţi, cui trebuie dată fata: ba unuia, ba 
altuia, ba lui Prâslea; ba să se tragă sorţi, norocul s-aleagă! 

Împărăteasa, dacă văzu şi văzu că nu se mai isprăveşte 
vorba şi ea cam picotea de somn, zice: „Doamne! măria-ta, 
cum sunteţi dumneavoastră bărbaţii! vă pricepeţi la 
împrejurări mari, şi la ale mici vă pierdeţi cumpătul şi 
rostul... Război mare să fi fost de făcut şi pâna acum îl 
puneaţi la cale. Stau şi v-ascult de-atâta amar de vreme... 
am căscat de mi-a trosnit fălcile. Ce mai tura-vura... vorbă 
lungă degeaba? iacă, o s-o ia ăl de l-o iubi fata, că dreptul 
lui e!” 

— Ei? întreabă cine a ascultat povestea, care dintre flâcăi 
a luat-o pe Ileana? 

— Nu ştii dumneata, răspunde povestitorul, cum se 
isprăvesc toate poveştile cu trei feţi-logofeţi? Pe cine era să 
iubească fata?... pe Prâslea. 

— Dar ceilalţi cum au rămas? 

— Au rămas destul de bine. Ăl mare a rămas cu topuzu- 
mpărătesc; ăl mijlociu cu iconiţa... Puțin lucru e să 
împărăţeşti? Nu-i destul să nu mori niciodată? Dar era şi 
drept să fie a lui Prâslea, pentru că el dacă nu o lua pe 
Ileana, rămânea cu oglinda, şi s-ar fi tot uitat în ea, ar fi 
văzut-o pe fată mereu cu altu-n braţe şi s-ar fi prăpădit 
băiatul... Şi dacă se prăpădea el, se prăpădea şi fata, se 
prăpădea şi mă-sa, împărăteasa, care tot pe el îl iubea mai 
mult, că era Prâslea, şi ar fi fost mai mare păcatul să se 
întâmple atâtea nenorociri pentru o biată dragoste de 
tinereţe. 

[i] Vrăjitorii, vicleşuguri. 

[ii] Pată mare pe pielea muribunzilor. 

[iii] Odăjdii. 

[iv] În Schițe, 1897, greşit: „şi”. 

BOBORUL! 

În secolul nostru s-a născut şi s-a sfârşit un stat foarte 
interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios 
să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de 


la Ploeşti, un stat care, deşi a durat numai vreo cinsprezece 
ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria 
contemporană. Născută din, prin şi pentru popor, pe la 
două ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870, tânăra 
republică a fost sugrumată în aceeaşi zi pe la ceasurile 
patru după-amiazi. Nu face nimica! mărirea şi importanţa 
statelor nu se judecă după extensiunea şi durata lor, ci după 
rolul mai mult sau mai puţin strălucit pe care l-au jucat în 
complexul universal. 

Cadrul meu e prea strâmt ca să pot închide într-însul 
istoria generală a veselei republice podgorene. Voiesc 
numai să contribuiesc şi eu la consemnarea materialului 
necesar unui viitor istoric; şi sunt autorizat a o face - eu am 
fost cetăţean al acelei republice. Am asistat la mărirea şi 
decadenţa ei, şi nu în calitate de gură-cască, ci în calitate 
oficială. Când poporul a călcat poliţia, eu m-am repezit şi 
am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia 
din cui. M-am încins cu ea, şi am avut norocul să treacă 
atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de 
şaptesprece ani; înfăţişarea mea hotărâtă atrase privirile 
Prezidentului - mă numi subcomisar în locul zbirului pe 
care-l dezarmasem. 

Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra 
monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost 
unul dintre cei mai aprigi susţinători ai ordinii în Republica 
Ploeştilor. Ceasuri glorioase, n-am să vă uit! Şeful meu, 
poliţaiul, era simpaticul şi bravul Stan Popescu, unul dintre 
cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi - volintir în Italia, volintir 
într-o revoluţie polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor şi frate 
pasionat al poporului. Cu astfel de şef, mergi în foc bucuros 
pentru o idee mare. 

De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi conspiratori, 
între cari şi Stan Popescu, aşteptând veşti (de unde? istoria 
nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel 
„Moldova”, la chilometru. Ce însemnează la chilometru? E 
un joc inocent, foarte puţin complicat - iată. Jucătorii, 


indiferent de numărul lor, se aşează la o masă în colţul unui 
salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluţă de vin. Încep să 
bea. Când unul şi-a ispăvit porţia, aşază sticla goală pe jos, 
lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o aşază 
cu fundul în gâtul celei dântăia, şi aşa mai departe, până 
când şirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă - la 
chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câştigat 
partida - ceilalţi trebuie să-i plătească sticlele băute, în 
proporţie dreaptă cu numărul de sticle ce le lipseşte lor 
până la ţintă. Se înţelege, când jucătorii sunt toţi de talie, 
se-ntâmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie 
remisă. În seara aceea, Stan câştigase cu mare avans 
partida-ntâia. 

Pe la unu trecute, după miezul nopţii, când era să se- 
nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. 
Toţi jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică 
încruntaţi. Tocsinul[i] sunase. Cauza sfântă a poporului îi 
chema pe câmpul de onoare. Era ceasul acţiunii... Toţi 
pornesc tăcuţi şi hotărâți în grămadă. les pe gangul otelului 
şi apucă spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părţile; se 
contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav 
popor, cu atât numărul sporeşte. 

La 2 şi jum. despre ziuă, telegraful e în mâna 
republicanilor; toate 25 firele rupte şi mai ales casa 
confiscată. 

La 4, uşile temniţei de pe drumul Rudului se deschid 
pentru câţiva republicani închişi în prevenţie. 

La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face 
act de supunere în mânile Prezidentului. 

La 5 şi jum., poliţia republicană este organizată; poporul, 
ca gardă civică a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate 
de la pompieri şi de la ipistaţi, cu puşti de vânat, cu pistoale 
şi reteveie. 

La 6, în Piaţa Unirii plină de popor - tocmai pe locul unde 
se ridică astăzi mândră statuia Libertăţii (cetăţenilor 
ploeşteni, Națiunea recunoscătoare!) - Prezidentul, urcat 


pe un scaun de tocat cârnaţi, citeşte actul solemn al 
întemeierii Republicii. 

La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în 
sunetele marşului eroic de la 48. 

La 8, o parte din popor, cu poliţaiul şi un taraf de lăutari, 
mergem la grădina Lipănescului. 

Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele 
celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în 
aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice 
pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată 
deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc 
hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai 
corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu 
greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le 
reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale 
societăţii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!... A! sunt 
sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele şi 
cătuşele tiraniei şi, aruncându-le departe, tare de dreptul 
său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, 
pentru sfânta Libertate şi - te pupă! O! 

Eram la Lipănescu-n grădină de vreo câteva ceasuri. 
Uraganul entuziasmului creştea mereu, când o onoare 
nenchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul - el, în 
persoană! - urmat de un adiutant, veni să viziteze 
petrecerea noastră populară şi să spargă o oală cu poporul 
lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de 
purtarea bravilor săi ploeşteni, cari au ştiut ca totdeauna să 
se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie! 
Oalele toate de pământ, căciulile-n sus şi „Ura! Vivat 
Republica!” Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan 
Popescu, poliţaiul... încet-încet, cu ultimii cârnaţi, cu 
ultimele fleici şi oale, se strecură şi poporul martir... 
Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie 
trecută în viitorul buget al Republicei. 

Mi-adusei aminte că am părinţi, cari m-aşteptau, şi mă 
dusei degrab acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. 


Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de moda 
veche, un spirit reacţionar; era departe de a-nţelege 
importanţa politică a formelor democratice. Aflase tot ce se 
petrecea în oraş şi tremura de grija mea văzând că nu viu la 
dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă - că de ce m-am 
amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, 
că vreau să grăbesc, poate, sfârşitul lui tata, care era greu 
bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă. În 
zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, că 
am o funcţiune publică de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe 
care a aruncat-o, unde? nu ştiu, şi mi-a încuiat ghetele şi 
pălăria în scrin. O săptămână m-a ţinut astfel captiv, până s- 
a potolit primejdia. Atât mai bine! Când eu plângeam acasă 
de ciudă soarta ruşinoasă a săbiii mele, ce se-ntâmpla în 
inima Republicei? 

Pe la trei şi jumătate după-amiazi, în vagoanele de 
material ale liniei ferate Bucureşti-Ploeşti, atunci încă-n 
construcţie, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. 
Ce era? Era Reacţiunea. Reacţiunea cu tot ce are ea mai 
oribil şi mai hidos - un batalion complet de vânători sub 
comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe 
pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. 
Reacţiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar 
acesta, printr-o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa 
de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când 
Reacţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului. În 
trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de şease 
sute de copii ai poporului. Puşcăria şi patru hanuri, 
prefăcute în puşcării, gemeau de republicani. Cuminte 
mama! Dumnezeu s-o odihnească! Era o femeie fără multă 
învăţătură, dar ce prevedere politică! Dacă mă prindea 
Reacţiunea cu sabia la brâu! 

Reacţiunea restabili cu brutalitate statu quo antelii]. Pe 
Prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot, 
pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poşti 
departe de graniţele răsăritene ale Statului său. Când i-au 


V 


strigat călăreţii din goană: „Stăi!” el, care era pe jos, a avut 
curajul să stea. Iar când l-au întrebat: „Ce făceai aici?” ela 
răspuns scurt: „Mă plimbam”. Şi fiindcă este indiferent, 
când te plimbi, dacă te plimbi aşa ori aşa, l-au pus 
mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi! 
niciodată înainte! iată deviza Reacţiunii. 

Dar poliţaiul?... Ce se făcuse Stan Popescu? Se dusese să 
ia în posesiune jeţul lui de muşama în cancelaria poliţiei. De 
două zile nu dormise... Partida la chilometru... apoi 
alergăturile cu poporul... pe urmă festivitatea de dimineaţă 
la Lipănescu... entuziasmul... Se simţea zdrobit, şi era atât 
de plăcută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte 
naturală după atâtea emoţiuni, după atâta triumf, îi apăsa 
cu putere brava cerbice. Omul îşi încrucişă mânile pe 
biuroul său, îşi aşeză bine capul şi, gândind cu drag la 
viitorul tinerei Republice, adormi butuc. 

Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident - a cărui urmă 
o aflaseră şi în goana căruia porniseră călăreţii-şi l-au şi 
găsit. Maiorul Gorjan, dând uşa de părete, intră cu zbirii săi 
în cancelarie. Poliţaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul 
face patru paşi mari şi trage o puternică lovitură cu palma 
pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiţi. 

— Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte straşnic 
reacţionarul. 

— Boborul! răspunde foarte răguşit republicanul. 

Atâta i-a trebuit Reacţiunii! Când a auzit de bobor, a 
turbat: l-a şi-nhăţat pe Stan şi, valvârtej cu el, drept la 
hanul Călugărului! 

Aşa s-a sfârşit cu Republica noastră! Aşa Reacţiunea a 
sfâşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român! 

[i] Clopot de alarmă. 

[ii] Starea înainte de (lat.). 

NOAPTEA ÎNVIERII. 

Novelă. 

Notiţă explicativă. 


Dacă literatura este, în adevăr, o artă, atunci se întâmplă 
cu dânsa, în deosebire de toate celelalte arte, un lucru 
foarte ciudat. Să vedem. 

Toate artele cer de la om o strădanie mai mult sau mai 
puţin îndelungată. Muzica, pictura, sculptura, arhitectura, 
teatrul, până şi călăria, trebuiesc învăţate încet-încet, ani 
întregi. Cu cât le învaţă omul şi le pătrunde, cu atât 
descoperă că-i mai rămâne încă mult de ştiut; aşa s-a zis cu 
drept cuvânt că viaţa este prea scurtă şi arta prea lungă. 

Toate - afară de literatură. 

Literatura este o artă care nu trebuie învățată; cine ştie 
cum din litere se fac silabe şi din acestea cuvinte, este 
destul de preparat pentru a face literatură. 

Deosebirea acestei nobile arte de celelalte se poate 
compara cu privilegiul de odinioară al claselor aristocratice; 
când intra copilul nobil în armată, intra dintr-o dată cu un 
grad înalt; nu-i trebuia, pentru ca să ajungă polcovnic, nici 
vechime, nici practică, numele lui era de ajuns pentru 
înaintare. 

Aşa e şi-n literatura; ai învăţat alfabetul, poţi fi literat. 
Aminteri, nici nu s-ar explica progresul şi bogăţia de 
producere a acestei nobile arte la noi. 

Întrebaţi pe un muzicant, pe un pictor, pe orice alt artist, 
om matur: în câtă vreme ai învăţat d-ta arta dumitale? Are 
să-ţi răspunză, dacă e adevărat artist, aproape invariabil: 
„în foarte mult timp, vreo douăzeci de ani, şi tot nu o ştiu 
bine”. Dar ia întreabă şi pe un june literat, în cât şi-a învăţat 
arta; are să-ţi spună: „Domnule, literatura nu se învaţă; 
talentul este suficient; am talent, prin urmare am tot ce-mi 
trebuie ca să fiu literat desăvârşit”. 

Şi astfel vedem că lumea părăseşte artele ingrate, care 
reclamă atâta bătaie de cap până să le înveţi, şi că 
tinerimea dă năvală în ogorul literelor, pe atât de comod pe 
cât de nobil. 

Dar nu numai pe calea producerii literatura-i exigentă, ci 
şi pe calea judecării producerilor. 


Un exemplu. Ca să judeci o operă de artă, un tablou, o 
statuie, o simfonie, mai ştiu cu ce, îţi trebuie, pe lângă 
gustul înnăscut, şi o deprindere îndelungată, o anume 
pregătire, care nu se pot căpăta decât cu vremea. 

Un muzicant bătrân, om care şi-a petrecut o viaţă cu 
cercetarea secretelor artei sale, nu îndrăzneşte a se 
pronunţa aşa dintr-o dată asupra valorii unei produceri de 
şcoală nouă. 

Un pictor, vechi meşter, nu poate judeca lucrarea altuia, 
trecând numai pe dinaintea ei, dintr-o singură aruncătură 
de ochi. 

Aşa cu toate artele - afară de literatură. Şi e de drept să 
fie aşa; dacă, pentru ca să o faci cu succes, nu-ţi trebuie altă 
pregătire decât scrisul, de ce ţi-ar trebui mai mult decât 
cititul ca să o judeci cu competenţă? 

Ştii să scrii? eşti literat. 

Ştii să citeşti? eşti critic. 

Prin urmare, eu, care nu am învăţat arta ce profesez, nu 
am deloc dreptul să mă supăr, nici cuvânt sa mă mir că d-ta, 
fără nici o preparare, îmi critici producerile; cum mie nu 
mi-a trebuit învăţătură ca să le scriu, nici d-tale nu-ţi 
trebuie ca să pricepi producerea mea decât să o citeşti. 

Şi iată, numaidecât am să dau aici o novelă. Eu n-am făcut 
până acum literatură serioasă, şi mă jur că n-am vreo 
prealabilă pregătire pentru aşa ceva; de astă dată însă, m- 
am hotărât. Trebuie, pe lângă teoria de mai sus, şi un 
exemplu, şi mi-am ales novela, un gen la modă. 

lată opera mea: 

Novelă. 

Este în ajunul Învierii. 

Natura, ca o mireasă răpită, care a dormit vrăjită în 
lanţurile de gheaţă ale unui crud uriaş răpitor, se deşteaptă 
fericită, graţioasă, mândră, la mângâierile dulci, duioase, 
molcome ale tânărului şi fierbintelui său mire care o căuta 
de mult, care a regăsit-o în sfârşit, şi care vine să dezlege 
vraja de gheaţă cu farmecul unei sărutări de foc. Este 


tânărul şi zburdalnicul copil favorit a lui Paşte-Împărat, este 
minunatul făt-frumos April cu părul auriu, care o ia în braţe 
pe adormita fecioară, o alintă, o leagănă, o mângâie şi, cu 
mii şi mii de sărutări, una mai înflăcărată decât alta, o 
recheamă la o nouă şi strălucitoare viaţă! 

Pretutindeni este o mişuială, o forfoteală, o fierbere, o 
pornire de trai proaspăt: muguri verzi, flori de toate firile 
de tort ale curcubeului, musculiţe şăgalnice, gândaci 
nebunateci... Ce viaţă şi ce veselie în totul şi în toate... Totul 
trăieşte, toate se bucură. 

O! primăvară, juneţea anului! O! juneţe, primăvara vieţii! 
O! nouă şi sublimă antiteză! 

Şi pentru ca această sărbătoare a lumii întregi, când 
prăznuim regăsirea şi reînvierea copilei de împărat de 
câtre mirele său, făt-frumosul April, feciorul favorit al lui 
Paşte-Împărat, să fie vrednică de aşa părinţi şi aşa copii, 
Cerul, părintele fecioarei, plângând de bucurie, aruncă 
mană bogată din ochii săi pe ţarinile şi ogoarele muncite cu 
sudoarea frunţii harnicului şi neobositului plugar, prietenul 
totdeauna credincios al Zorilor, al Nămiezii şi al Amurgului, 
iar tunetele largului văzduh vestesc, în chip de biruinţă 
împărătească, tutulor popoarelor şi seminţiilor isprava 
mirelui April, redeşteptarea miresei lui fecioare! 

Christos a înviat! vom zice mâine. Adevărat a-nviat! vom 
răspunde tot noi. Da! A renviat Natura, a renviat viaţa şi 
celor din mormânturi viaţă dăruindu-le! 

O zi frumoasă, măreaţă, sublimă va fi ziua de mâine pentru 
toţi, pentru toţi, - afară de Leiba Zibal, hangiul de la Podeni. 

Cine este acest Leiba? 

Este un jidan, un om, prototipul rasei lui în veci 
persecutate pentru defectele ei sociale, laş, fricos, slab, 
temându-se şi de o umbră şi urând pentru aceasta pe 
români, pe cari-i numeşte, în jargonul său barbar, trifene 
goi, adică infideli spurcaţi, tocmai pentru că sunt energici, 
îndrăzneţi, nepăsători şi voinici. El vede în îndrăzneala şi 
voinicia lor o ameninţare veşnică pentru laşitatea sufletului 


lui pururea clătinat de frică, de spaimă, de groază. El este 
în mijlocul românilor, ca o hienă, fricoasă deşi crudă, în 
societatea leilor bravi şi incapabili de laşitate. 

Dar să lăsăm aceste consideraţiuni şi să facem cititorului 
portretul laşului nostru erou. Iată singurul caz, în care un 
laş poate fi erou. 

Mic, slab, pipernicit, nervos, bolnav de friguri, el e cuprins 
de o nedescrisă groază la apropierea nopţii învierii, fiindcă 
ştie bine că, în noaptea aceasta, un tâlhar are să-l calce ca 
să-şi răzbune asupra lui. Acela care va veni peste noapte, 
care trebuie să vie, se cheamă Gheorghe; el a fost odată 
slugă pripăşită de pe drumuri la hanul jidanului. El era un 
om fioros, şi hangiul ştie că, odată căzut în mâinile lui 
Gheorghe, nu mai poate fi scăpare pentru el. Acela, om rău 
şi crud, îl ura pe hangiu de două ori, şi ca de un vrăjmaş şi 
ca de un creştin. Îi promisese că are să vie, şi acum jidanul 
îl aştepta. 

Până acolo mergea groaza laşului jidan, că visa ziua-n 
amiaza mare că cineva îl atacă, în faţa lumii întregi, că un 
nebun furios vine în faţa unei mari mulţimi de oameni să 
strivească, sub ochii lui, capetele copilului şi balabustei lui 
unul de altul şi să le confunde ca pe nişte ouă moi. Teribil! 
Oribil! Înfiorător! Atunci să deşteptă. 

Dar iată că sosia şi dilijenţa cu doi studenţi, care mergeau 
să facă Paştile în provincie, în familie. 

De ce sosise astăzi dilijenţa aşa târziu? 

La tactul poştii, de unde trebuise să ia cai odihniţi; se 
făcuse un omor, mai bine adică cinci omoruri, şi se furaseră 
patru cai. Era teribilă, înfiorătoare, oribilă înfăţişarea 
teatrului crimei. Aceasta o putea afla Leiba Zibal de la cei 
doi pasageri, studenţi, care ospătând subt umbrar, discutau 
despre crimă în genere, foarte emoţionaţi de cele ce 
văzuseră. 

Ei erau doi din acei tineri care înţeleg năzuinţele unei lumi 
viitoare, care, la lumina ştiinţei, văd păsurile şi nevoile 
societăţii, şi suferind de suferinţele altora, dorind dorinţele 


tuturor, cred şi speră într-o lume mai bună, mai frumoasă, 
mai adevărată, mai justă, mai echitabilă. Ei erau amândoi 
de unanimă părere că în o mai bună organizaţie economică, 
o organizaţie socială care să nu lase nimica de dorit, crima 
nu va mai avea loc şi prin urmare va trebui să dispară de 
tot, sau mai bine zis să nu mai apară deloc. 

Deşi jidanul nu înţelegea bine teoriile înalte economico- 
sociale ale celor doi tineri altruişti, el în egoismul său 
înţelegea instinctiv că, în organizaţia actuală, care e încă 
foarte departe de idealul lor sublim, Gheorghe poate să-i 
facă peste noapte ceea ce tâlharii ceilalţi făcuseră 
dimineaţa trecută la tactul poştii... 

De aci, îndată după plecarea dilijenţii rămânând singur, pe 
înserate, fricosul jidan intră într-o grijă omorâtoare. Se 
puse să încuie hanul şi să se închidă înăuntru ca într-o 
cetate, de unde să reziste în ruptul capului la atacul lui 
Gheorghe. 

Aşa, închis în cetăţuia lui, ca un senior din evul mediu, 
care ştie că are să fie atacat de un măreț suveran însoţit de 
o puternică oaste, el aşteaptă prins de frigurile groazei... 
Noaptea a sosit într-un târziu, iată soseşte şi momentul 
oribil. 'Tâlharii, cu Gheorghe în frunte, încep atacul 
cetăţuiei. Ei au un plan lesne de înţeles: să facă patru găuri 
cu un burghiu mare în scândura groasă de stejar a porţii; 
pe urmă, cu un ferăstrău, să unească toate găurile, şi, când 
acestea vor fi toate unite, pătratul dintre ele să-l tragă 
afară, apoi, prin locul rămas gol, unul să introducă mâna 
înăuntru, să apuce bârna care închide poarta, s-o dea-ntr-o 
parte, să deschiză poarta de perete, şi să intre la jidan, să-l 
apuce în culcuş. 

La această închipuire jidanul, care urmărea dinăuntru, 
dârdâind de groază, ce se petrecea afară, fu coprins de toţi 
fiorii: era pierdut! era faţă-n faţă cu moartea neîmpăcată, 
moartea pe care nu forţe inconştiente i-o preparau cu toată 
rafinata cruzime de care numai omul este capabil. 


Care va să zică, e prins în laţ, în laţ!... „În laţ! Iehova!” zise 
jidanul în sine... „În laţ...!”... Şi atunci, se bătu în piept şi se 
rugă, ca şi cum ar fi cerut lui lehova o inspiraţie de 
mântuire. 

„În laţ!” mai zise el o dată. Apoi după o zguduitură teribilă, 
începu să zâmbească sardonic: „În laţ! în laţ! las” să ziche 
el!” şi, galben, desfigurat, abătut, zdrobit, torturat de 
groaza apropiatei morţi, dispăru pe furiş iute în întuneric... 

Puțin apoi, apăru iarăşi. 

Jidanul era acum gata. El combinase astfel planul său: o 
frânghie lungă legată cu un căpătâi de un butuc al 
gârliciului pimniţei; la o potrivită lungime, pe unde era să 
dispară pătratul scobit, un ochi pe care îl ţinea deschis cu 
mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ţinea strâns 
celălalt căpătâi. La momentul dat, jidanul dă drumul 
ochiului şi apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul 
liber, cu o smucitură supremă trage înăuntru braţul întreg. 

Se înţelege că tovarăşii banditului prins astfel îl părăsiră în 
fuga mare: se ştie că bandiții în genere sunt laşi! 

Uf! Jidanul scăpase: era triumfător! 

Jidanul se repezi în dughiană: luă o lampă şi o apropiă de 
mâna captivă. Atunci mâna simţi, şi această simţire dete 
jidanului o inspiraţie diabolică. 

El intră iarăşi în dughiană, cuprins de o nouă dârdâială de 
friguri; luă o făclie mare, o aprinse, şi o fixă să arză subt 
mâna banditului, care nu l-ar fi cruțat pe el. 

Era acum, nu numai salvat, era chiar răzbunat!... 

Da! dar... Dar era... nebun... 

Spaima pe de o parte, mulţumirea şi emoția triumfului pe 
de alta îi rătăciseră minţile... 

Nebun! căci atunci când propria lui balabustă şi toţi 
ţăranii, care, natural, de la Înviere veneau la cârciumă, l-au 
întrebat: „ce s-a petrecut, jidane? ce este?” el, cu privirile 
pierdute, vagi, rătăcite, le răspunse că el nu e jidan, că el 
merge la leşi să spună rabinului că el e creştin, fiindcă ela 
aprins o făclie lui Christos în noaptea Învierii!... 


Şi a şi pornit să plece spre laşi. 

Se făcea ziuă, ziua Paştilor. 

Natura, ca o mireasa răpită, care a dormit vrăjită în 
lanţurile de gheaţă ale unui crud uriaş răpitor, se deştepta 
fericită, graţioasă, mândră, la mângâierile dulci, duioase, 
molcome ale tânărului şi fierbintelui său mire, care o 
căutase de mult, care o regăsise în fine, şi care venea să 
dezlege vraja de gheaţă cu farmecul unei sărutări de foc. 
Era tânărul şi zburdalnicul copil favorit a lui Paşte-Împărat, 
este minunatul făt-frumos April cu părul auriu, care o lua în 
braţe pe adormita fecioară, o alinta, o legăna, o mângâia şi, 
cu mii şi mii de sărutări, una mai înflăcărată decât alta o 
rechema la o nouă şi strălucitoare viaţă. 

Pretutindeni, o pornire, o fierbere, o forfoteală, o mişuială 
de trai proaspăt: muguri verzi, flori de toate firele de tort 
ale curcubeului, musculiţe nebunatice şi gândâcei şăgalnici! 

Ce viaţă şi ce veselie în toate şi în totul!... Totul trăia, toate 
se bucurau! 

O! juneţe, primăvara anului! O! primăvară, juneţea vieţii! 
O! sublimă şi mai ales nouă antiteză! 


Şi pentru ca această sărbătoare a lumii întregi, când se 
prăznuia regăsirea şi reînvierea copilei de împărat de către 
mirele său, făt-frumos April, feciorul favorit al lui Paşte- 
Împărat, să fie vrednică de aşa părinţi şi aşa copii, Cerul, 
părintele fecioarii, plângând de bucurie, arunca mana 
bogată din ochii săi peste ţarinele şi ogoarele muncite cu 
sudoarea frunţii harnicului şi neobositului plugar, prietenul 
totdeauna credincios al Zorilor, al Nămiezii şi al Amurgului, 
iar tunetele largului văzduh vesteau, în chip de biruinţă 
împărătească, tutulor popoarelor şi seminţiilor isprava 
mirelui April, redeşteptarea miresei lui fecioare! 

„Christos a înviat! jidane!” ziceau veseli românii. 

„Adevărat a-nviat!” răspundea nebun jidanul. 

Da! reînviase natura, reînviase viaţa, şi celor din 
mormânturi viaţă dăruindu-le. 

O zi frumoasă, măreaţă, sublimă era aceea pentru toţi, 
chiar pentru Leiba Zibal, hangiul de la Podeni! 

Notă. 

În momentul când cronica mea este deja culeasă la 
tipografie, un amic îmi spune că i se cam pare a fi citit odată 
o novelă ceva cam aşa. 

Acum e prea târziu ca să mai schimbi subiectul. 

Nu voiu putea fi acuzat de plagiat, căci mai la urmă 
subiectul nu e atât de important în arta cât este de 
importantă tratarea. 

Vedeţi, de exemplu, în pictură sau în sculptură de câte ori 
nu s-a tratat acelaşi subiect, fie profan, fie sacru, de diferiţi 
artişti, şi n-a mai făcut nimeni gură. 

Am încercat dar şi eu să tratez în modul meu original un 
subiect pe care poate l-a tratat şi un altul, de unde ştii? 
poate am avut norocul să fac mai bine. 

În fine, orişice puteţi zice de novela mea! un lucru rămâne 
netăgăduit: ce stil! ce limbă! ce limbă românească! Ei? 
Apoi, dacă e limba frumoasă, ce mai poftiţi?... 

BAIONETA INTELIGENTĂ [GARDA CIVICĂ] 


De câte ori auz zgomote de război, îmi amintesc cu pietate 
şi cu mândrie de acum atâţia ani trecuţi, când eram unul 
dintre aprigii apărători ai Independenţii. Pe vremea ultimei 
conflagraţiuni orientale, am servit în garda civică - 
„baioneta inteligentă” - în compania din mahalaua 
armenească. Timpuri eroice! am de la voi frumoase 
amintiri! Căpitanul meu, d. Guţă Cotoi, odinioară sergent în 
pompieri, era un tip de haidamac, care fusese apoi, pe rând, 
birjar, cârciumar, binagiu, samsar de slugi, spion de poliţie, 
bătăuş, ş-acum, în sfârşit, urmând unei vocaţiuni irezistibile 
pentru viaţa politică, se declarase pe faţă pentru guvern. 
Era un agent propagandist rabiat - groaza cârciumarilor şi 
altor case publice, spaima birjarilor, lăutarilor, flaşnetarilor, 
alunarilor, salipgiilor şi a tuturor câţi îi picau înainte în 
momentele-i de arţag contra ciocoilor. Dar, aminteri, om 
plăcut, deştept şi vesel. Când a venit pentru prima oară să 
mă cheme-n serviciu, era tămâiat. Îl cunoşteam de mult - 
cine nu-l cunoştea în mahala pe d. Cotoi? - zic: 

— Frate Guţă, te rog, pe mine să mă scuteşti; sunt slab de 
constituţie. 

— Ei, aş! zice. Oftică rusească!... Nu se poate, d-le 
lancule... adică... se poate, dacă pui om în loc. 

— Atunci, pui om în loc. 

— Atunci, scoate rubla. I-am dat-o, şi d. Guţă a plecat 
legănându-se şi strigând: 

— Trăiască ai noştri, d-le lancule! 

Apoi o teribilă înjurătură: de ciocoi! Peste vreo opt zile, m- 
a călcat d. Guţă iar, şi iar mi-a şters carboava, şi iar: 
„Irăiască şcl. ” Peste vreo cinci zile, altă rublă; pe urmă, din 
patru-n patru zile, regulat. Dar toate tiraniile trebuie să 
aibă un capăt. Am hotărât să mă revolt. Când vine d. 
capitanul tun şi zice: 

— Mâine ai servici... 

— Neică Guţă - zic - oi avea, n-oi avea servici, nu ştiu, da 
rublă ştiu că n-am, şi nici n-o să mai am de aici înainte. 
Scurt! 


— Atunci... cum? 

— lac-aşa. 

— Atunci te bag la arest. 

— Să pofteşti! 

— Car” va s' zică nu dai rubla? 

— Nu pot. 

— Bine... 

Şi a plecat supărat, înjurând strajnic pe ciocoi. A doua zi, 
dis-de-dimineaţă, am auzit goarna, m-am îmbrăcat repede 
şi m-am dus la companie: am luat o puşcă bătrână, care 
clănţănea din toate încheieturile când umblam; mi-am 
încins centuronul cu patrontaşul peste palton, şi am plecat 
prin lapoviţă cu cârdul companiei. Un comisar de poliţie ne- 
a dus în şireag pe Podul Mogogşoaii - era parada Bobotezii. 
Mai târziu când a venit şi căpitanul şi m-a văzut, el care mă 
credea un laş incapabil de a purta o armă, a rămas 
încremenit: 

— Bravos, d-le lancule! mă lucraşi car'va s'zică?... Da nu 
face nimica! Trăiască ai noştri! de ciocoi! 

După ce a dat câteva târcoale în faţa companiei, a venit iar 
la mine, m-a tras la o parte şi, foarte discret, mi-a duhnit la 
ureche: 

— D-le Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii... 
Dă-mi o jumat' de rublă şi du-te acasă. 

— N-am nici sfanţ, nene Guţă, zic eu tare, ca să m-auză 
cocoanele înghesuite pe trotuar la spatele şireagului 
nostru. 

Dar d. căpitan se-nţepeneşte-n călcâie şi, ca să-mi acopere 
glasul, strigă răguşit din fundul bojocilor: 

— Cumpanie... drepţi! 

În acelaşi moment, s-aud venind din susul stradei nişte 
huiduituri zguduitoare... Ce era? Cine ştie cine prinseseun 
câne jigărit de mahala, îi legase o tinichea de coadă şi-l 
aruncase în mijlocul stradei, să-l dea garda-n tărbacă, după 
o veche datină consacrată a acestei instituţiuni urbane. 
Apucat între cele două şiruri de bravi, cari aveau la spate 


câte un zid de lume; aiurit de huiduituri, de amenințările 
puştilor şi de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea 
făcând nişte salturi nebuneşti şi chelălăind într-un chip 
infernal, pe când garda şi publicul făceau un haz nespus. A 
trecut pe dinaintea noastră ca o vedenie himerică. Încă 
târziu se auzeau în depărtare huiduituri tocmai pe la Piaţa 
Teatrului. 

Noi eram companie de elită. Eu stam postat peste drum de 
Creţulescu, aproape de palat, între doi armeni foarte 
borţoşi, unul basmangiu pe Podul Tîrgului-de-afară, şi altul 
fabricant de cafea măcinată şi alte mirodenii în Caimata. 
Acesta-şi pusese de degrabă paltonul peste şorţul cu care 
se acoperea când măcina martinică, şi şorţul era cu o palmă 
mai lung decât poalele paltonului, care se mai scurtase o 
schioapă din pricina centuronului încheiat sub burtă. 
Cafegiului, răzbit de frig, îi curgea nasul enorm plin de 
guturai, şi, om curat ca toţi armenii, mă ruga din când în 
când să-i ţiu puşca: s-apleca din greu, îşi ridica şorţul şi se 
ştergea la nas. După aceea, când îşi lua puşca-napoi, foarte 
politicos: 

— Mersâm... Am aut noroc; dacă nu am uitat şorţu pa 
mine, cu ce m-am şters la nas? 

De atunci, n-am mai băut cafea cu caimac! în sfârşit, iată 
că se-ntorc înapoi spre palat trăsurile oficiale... Strigam 
încă ura, când trecea pe dinaintea noastră escadronul de 
suită. Jandarmii mândri, cu săbiile scoase, se uitau, pe sub 
cozorocul chiverelor, la compania noastră, mai ales la mine 
şi la armenii mei, cu un zâmbet aşa de ciudat, încât am 
aplecat ochii-n pământ şi, din ceasul acela, mi-am promis să 
fac toate sacrificiile pentru a mă scuti pe viitor de o aşa 
penibilă situaţie. Am alergat la d. Cotoi şi, după multă 
tocmeală, ne-am ajuns: două ruble pe lună şi să mă lase-n 
pace. l-am dat una înainte şi apoi câte una la fiecare 
cinsprece zile. Am servit regulat patriei, spre deplina 
mulţumire a comandantului meu, până la desfiinţarea 


gardei. Şi o dovadă că am fost un brave că d. căpitan a 
venit odată la mine foarte bine dispus şi mi-a zis: 

— D-le lancule, să ştii că acuma ne-mparte şi noă, la garda 
naţională, dicorăţii pentru apărarea Independenţii; să ştii 
că te pui pe listă. 

Eu, înțelegând unde vrea să m-aducă d. Guţă, i-am 
răspuns că eu n-am pretenţie... am luptat aşa, de dragul 
liberarilor. Dar d. Guţă: 

— Trăiască ai noştri, d-le lancule! de ciocoi! Da nu se 
poate! să dau la toţi bocciii şi mitocanii dicorăţii şi tocmai d- 
tale să nu-ţi dau! nu face! Eu ştiu că te trec pe listă. 

— Nu mă trece, că cine ştie cât costă... acu sunt cam 
tinichea. 

— Ce să coste? un moft... Facem noi pentru d-ta. 

Pe urmă mi-a cerut o jumătate de pol, pe urmă i-am dat o 
rublă şi pe urmă ne-am ajuns cu o rublă şi jumătate. M-a 
încasat şi m-a trecut la portofel. Peste vreo câteva zile după 
desfiinţarea gărzii, m-am întâlnit cu d. Guţă - îl făcuseră 
perceptor, şi era foarte vesel! L-am întrebat în glumă: 

— Nene Guţă, ce se mai aude cu decorația mea? 

— Care dicoraţie?... 

— Aia... nu ţii minte?... o rublă şi jumătate... 

— Dracu să-i ştie, d-le Ilancule, ce-a făcutără ăia de la 
comenduire, că eu le-am trimes de atunci listele; dar acolo 
e acuma un balamuc cu predarea armelor! Cică s-a furatără 
sumedenie... 

— Se prea poate, nene Guţă; în vremeli] de război câte 
arme nu se prăpădesc! 

— Poate la alte cumpănii să se fi făcut vrun abuz; dar la 
noi, nu-mi vine să crez... Ei! da nu face nimica... lrăiască ai 
noştri, d-le lancule! de ciocoi! 

Astfel, din pricina unei neglijenţe a comenduirii am rămas 
nedecorat, după ce am luptat atâta! Asta nu e drept! mi-am 
zis. Sunt sigur că lui Sarchiz cafegiul i-a dat. M-am dus să-l 
văz. L-am găsit tot cu şorţul cunoscut şi cu guturaiul cel 
vechi; amesteca martinică cu rio ca să facă moca. Din 


vorbă-n vorbă, zic eu, ascunzând cât puteam mai bine 
sentimentul de invidie: 

— Dumitale cum ţi-a dat decorație, frate Sarchiz, şi mie 
nu? că eu încai am plătit înainte. 

— Aşa am aut orbă... Când ne-a aduce dicoraţie, platim... 
Ne-a adus dicoraţie, am platit. 

— Aşa?... zic eu domirit. 

— Bei un cafe proaspăt?... să-ţi fac un gingirlie... 

— Nu, nene Sarchiz, mersîm; nu mai metahirisesc[ii] de 
mult cafea cu caimac! 

[i] În ediţia de bază (Momente, 1901), greşit: „vremea”. 

[ii] Obişnuiesc, poftesc (ngr.). 

CĂNUŢĂ OM SUCIT. 

A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi 
cu lumea - un om sucit. 

Mă-sii i-a abătut să nască tocmai despre ziuă la lăsata 
secului de postu mare, când se pornise o zloată grozavă. 
Paştele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tată-său a 
alergat cu brişca la moagşa satului tocmai în margine. Moaşa 
dormea; d-abia se întorsese acasă de la arendaşul moşiei, 
unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deştepte, până 
să se îmbrace femeia, până să se urce-n brişcă. Copilul a 
aşteptat cât a aşteptat şi, până să-şi piarză răbdarea mă-sa 
care se văita cumplit, şi-a pierdut-o el p-a lui şi s-a repezit 
aşa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoţeii 
de la brişca lui tată-său la scară. 

Peste vreo patru săptămâni, a venit vremea să-l boteze: 
Radu, Răducanu, Canuţă - fără praznic la călindar. După ce 
s-a lăpădat de trei ori de Satana naşu-său pentru el, popa 
satului a luat copilul în mâni şi l-a vârât odată în cristelniţă: 
„În numele Tatălui!...” copilul a răbdat; pe urmă înc-odată: 
„.„..Ş-al Fiului!...” copilul a-nceput să urle de apă rece parcă- 
Il băga în foc; iar când l-a vârât a treia oară: „...ş-al sfântului 
Duh!...” copilul s-a smucit dintre degetele popii ca o 
vârlugă, şi a scăpat în fundul cristelniţei. Popa a scos 
mâinile goale din apă, iar naşa a început să ţipe: 


— Se-neacă, părinte, copilul!... Ce faci? 

Popa şi-a sumes iute mânicile şi l-a scos cât a putut mai 
degrab la aer. Mititelul era vânăt ca un ficat de bivol 
bătrân; nici miau nu mai zicea; clipea numai din ochişorii lui 
cârpiţi ca un broscoi în pierzare. 

L-au luat de picioare, l-au învârtit, l-au scuturat, l-au 
frecat, până i-a venit iar sufletul la loc. 

— Măă! zice popa; mulţi copii am botezat de când sunt 
preot... să vă trăiască! dar aşa copil sucit n-am mai văzut! 

Cănuţă a rămas sărman de părinţi tocmai când se făcuse 
copil de-nvăţătură... De una, mai bine pentru ei: mare 
bucurie n-aveau să capete dupa urmările lui. 

Bunică-sa despre tată l-a luat pe copil la oraş şi l-a dat la 
şcoală. A-nvăţat Cănuţă cât a-nvăţat, până a ajuns cu chiu 
cu vai în clasa a patra. Într-o zi, dascălul, un om foarte 
serios, a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a aşezat pe 
catedră încruntat, a strigat catalogul şi pe urmă: 

— Cânuţă! 

— Prezent! 

— Câţi domni a avut ţara românească? 

— Mulţi, domnule. 

— Mulţi, mulţi! da câţi? neghiobule! 

— Câţi, domnule? 

— Dar tu mă-ntrebi pe mine? or eu pe tine, prostule? 

— Să-i numărăm, domnule... 

— Dar pân-acu ce-ai făcut, neghiobule? 

— Am învăţat la armetică,domnule. 

— Mergi la loc, nătarăule! Altădată să-i numeri. 

S-a dus Cănuţă la loc şi s-a apucat să numere şi iar să 
numere. A doua zi a venit dascălul şi mai supărat: 

— Cânuţă! 

— Aci. 

— Câte feluri de numere complexe avem? 

— Multe, domnule. 

— Câte, dobitocule? 

— Câte, domnule? 


— Răspunde tu, boule! 

— Să le numărăm, domnule! 

— Acu să le numeri? până acum ce-ai numărat, măgarule? 

— Am numărat domnii, domnule! 

— Mergi la loc, vită! Altădată să le numeri. lar s-a dus la 
loc şi s-a apucat să numere câte feluri de numere complexe 
avem. 

A treia zi, dascălul intră turbat: 

— Cânuţă! 

— Prezent! Numerele complexe... 

— Nu te-ntreb de numerele complexe... 

— Domnii ţării româneşti... 

— Stăi, întâi să te-ntreb, loază. Câte râuri are Europa? 

— Mă duc să le număr, domnule... 

Şi a plecat Cânuţă. S-a dus la bunică-sa acasă şi i-a spus că 
nu mai merge la şcoală măcar să-l taie. Bunică-sa a alergat 
la dascăl, şi dascălul i-a spus: 

— Babo, dă-l la meşteşug. Poate meşteşugul să-i dea de 
capătâi, că nu-i de şcoală, e copil sucit, una îl întrebi şi alta 
răspunde. 

S-a mâhnit bătrâna, dar s-a gândit: de unde ştii? nu e 
toată lumea făcută să se procopsească-n şcoală... să-l dau la 
stâpân; poate acolo să-i fie norocul lui. 

L-a dat pe Cănuţă la un băcan. A slujit băiatul cât a slujit, 
când mai bine, când mai rău. Într-o seară, băcanul a 
încărcat un coş mare cu fel de fel de mezeluri şi cu vreo 
douăzeci de sticle de vin, să le trimeaţă la un muşteriu. 
Afară era un polei grozav. Cănuţă s-a aplecat şi d-abia a 
putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie. 

— N-o să aluneci cu el, mă? a-ntrebat jupânul. 

— De! jupâne; ştiu eu? 

— O să-l poci duce? 

— E greu... 

— Haide! s-a răstit jupânul. Dar sa dormi şi să mănânci, 
ştii? leneşule! 


Canuţă a dat să ridice coşul şi n-a putut. Jupânul ca să-l 
îmbărbăteze i-a dat un pumn în ceafă; pe urmă, jupânul şi 
încă un băiat au ridicat greutatea şi i-au pus-o lui Cănuţa în 
cârcă. 

Copăcel-copăcel, băiatul a mers câţiva paşi până la colţul 
stradei pe unde presăraseră negustorii cenuşe pe dinaintea 
prăvăliilor: dar când s-apuce pe o ulicioară mai neumblată, 
ca să mai scurteze din drum, tocmai venea o birjă cu caii 
răscăcăraţi de teama alunecuşului. Băiatul s-a ferit repede- 
n lături şi odată, bâldâbâc! şi sdronc! Cănuţă într-o parte 
cât colo şi sarcina din spinare într-alta. Băiatul s-a lovit la 
cot de i-a secat sufletul; dar s-a ridicat degrab să vază ce s- 
a făcut coşul. L-a apucat vârtos de toartă şi l-a smucit cu 
putere. 

Ciudat lucru! Coşul era acum mai uşor. Când l-a ridicat de 
la pământ, a-nceput să curgă din fundul coşului ca dintr-o 
stropitoare ciuruită: se spărseseră sticlele şi acum se 
scurgea rămăşiţa vinului. Ce să facă? La muşteriu, cu 
cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? Unde să se 
ducă? Să se-ntoarcă la prăvâălie!... N-are să-l omoare doar. 

De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa 
de rău... Dar... 

— Unde ai căzut, ticălosule? 

— La colţ la ulicioară. 

— Pentru ce ai apucat pân ulicioară, afurisitule? Nu puteai 
merge pe podul Mogoşoaii, pe unde e măturat şi cu cenuşă 
pe jos? Ai? 

— Ca să nu mai ocolesc, jupâne! 

— Să nu mai ocoleşti?... 'Ți-e lene să umbli, mişelule!... 
Patruzeci de franci!... Face pielea ta câtă pagubă mi-ai făcut 
tu mie? 

Şi trage-i, şi trage.-i... I-a tras atâta, încât bietul Cănuţă, 
după ce s-a închis prăvălia, nici n-a mai mâncat. S-a culcat 
îmbrăcat pe mindir şi a dormit tun până la ziuă, parcă 
făcuse un ziafet. 


A treia seară îl trimite iar cu marfa la alt muşteriu. Acuma 
era coşul foarte uşurel. 

— Măă! să vii degrabă. 

— Viu, jupâne. 

— Bagă de seamă să mai spargi ceva iar!... 

Peste câteva minute vine-n prăvălie o damă şi târguieşte 
fel de fel de trebuincioase pentru casă. 

— Să-mi dai un băiat să mi le ducă numaidecât cu mine şi 
cu contul, să-l plătesc acasă. 

— Care dintre băieţii ăi mici e aicea? întreabă jupânul. 

— Niciunu! răspunse tejghetaru. Sunt toţi duşi. 

— Dar Căâănuţă? 

— N-a venit încă. 

— Veni-i-ar numele... 

Dama-şi pierde răbdarea; se uită la ceas: 

— Atunci, zice, iau o birjă, că m-aşteaptă la masă; am 
musafiri; şi trimite dumneata pe băiat mâine, ori poimâine, 
cu contu. 

Jupânul, negustor vechi, care cunoştea cât se-ntinde 
poimâine al cocoanei, zice dulceag: 

— Dar... ştiţi că... mai este un contişor... 

— Ce contişor? zice dama. Orice-o fi, plăteşte bărbatu-meu 
când o trece pe aici. 

— E cam de mult, zice jupânul zaharisind şi mai tare tonul. 
De! cu vremea asta, şi la noi, negustorii, nu prea merge... 
Eu zic, coniţă, mai bine să aşteptăm băiatul... zău! mai bine 
să aşteptăm băiatul. 

— Care va să zică nu am atâta credit la dumneata? 

— Mă iertaţi, sărut mâna, răspunde cu glasul ca 
miambalul[iljupânul, frecându-şi mâinile. 

Apoi schimbând deodată tonul, aspru către tejghetar, pe 
când intră mai mulţi muşterii: 

— Băiete! vezi ce-a poftitără domnii. 

— Mersi, zice dama foarte înţepată, şi iese, trântind uşa. 
Orişicât, să laşi să plece aşa un mugşteriu suparat, o damă, 
nu face pentru un negustor... Tocmai când se gândea 


jupânul la asta cu părere de rău că s-a-ntâmplat, iacătă şi 
Cănuţă, alb de măzăriche. 

— Unde ai stat până acuma, nemernicule? zbiară jupânul. 

— Am fost la d. Popescu. 

— La d. Popescu?... Un ceas pentru o palmă de loc?... 

— Am dat pe podul Mogoşoaii, jupâne; pân ulicioară 
alunecă. 

— Pe podul Mogoşoaiei?... ca să caşti gura la prâvălii!... 

Şi şart! part! o pereche de palme fierbinţi peste urechile 
degerate... 

Desigur numai din pricina firii lui pe dos, i s-a părut lui 
Cănuţă două palme mult mai dureroase decât bătaia de 
deunăzi. Deunăzi, după atâta pisăgeală, se culcase fără să 
se plângă de şeale şi dormise ca o buturugă; acuma n-a 
putut s-adoarmă de usturimea urechilor. A plâns înfundat 
toată noaptea pe mindirul lui până despre ziuă. 

Se împlinea acu, peste o minută, a treisprezecea 
învârteală a pământului împrejurul soarelui de când tânărul 
Cănuţă se grăbise a ieşi să se bucure de razele acestuia. Un 
neastâmpăr nesuferit ridică pe băiat de pe mindir. Cănuţă 
oftă adânc ca şi cum ar fi răsuflat întâia dată, îşi şterse 
repede ochii ca şi cum ar fi văzut întâia oară lumina. În 
perete ardea o lămpşoară afumată. Ioţi băieţii ceilalţi 
dormeau adânc. Îşi luă într-o basma lucruşoarele lui, mai 
NIMIC, şi ieşi. 

Mijea de ziuă când, rupt de oboseala trupului şi mai ales 
de a sufletului, îngheţat de atâta umblet pe frig, bătea în 
geam la cocioaba bunică-sii, în fundul unei mahalale de la 
marginea oraşului. Baba se deşteptase, îşi aprinsese 
candela la icoane şi se-n-china. 

— Cine e? 

— Eu bunico. 

I-a deschis. 

— Ei! ce cauţi tu până-n ziuă? 

— Am fugit de la jupânul. 


— De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine ştie ce urât 
gând i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. 

— Pentru-că... nu mai vreau să stau. 

— Nu-ţi dă de mâncare? 

— Ba da. 

— Munceşti prea mult? 

— Mult... dar... nu mult. 

— Te bate? 

Băiatul dete din cap ş-ncepu să plângă. A vrut bunica să-l 
mustre, să-l îndemne la supunere - ba, că aşa bate 
stăpânul, să-nveţe băieţii minte; ba, că trebuie să aibă 
copilul răbdare dacă e la stăpân: că dacă n-a vrut să-nveţe 
carte şi nici la stăpân nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă 
el? s-ajungă vagabond, ori pungaş, ori să se prăpădească pe 
drumuri; că de! e băiat mare acuma, de treisprezece ani... 
de treisprezece ani!... Şi şi-a adus aminte baba că 
adineaori, acu, a împlinit copilul copilului ei d-abia atâta, şi 
că e destul de mâhnit el şi de bătut la ziua lui, când alţi copii 
cine ştie ce bunătăţi şi ce mângăâieri au la ziua lor: ce să-l 
mai mustre şi ea?... şi tot uitându-se la el cum plângea ca 
un prost, şezând pe marginea lăzii, cu legătura într-o mână, 
şi se ştergea cu căciula la ochi, a început şi baba să plângă 
ca o proastă. 

Când răsărea soarele mare pe un cer limpede ca sticla, 
Cănuţă dormea la căldură în patul bunică-sii. Tot fire sucită! 
omul când doarme fără grijă, doarme pe-o ureche, nu pe 
brânci: nici pe una nici pe cealaltă nu voise să doarmă, 
fiindcă-i erau prea simţitoare de cu seara. 

Tot aşa şi iar aşa, pentru nimicuri, a schimbat Cănuţă mulţi 
stăpâni. Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar 
care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără 
şi dă pe-afară. Şi lumea vede măcar ce se petrece cu 
paharul; dar putea lumea înţelege ce se petrece în sufletul 
lui Cânuţă? Paharul stă de faţa; sufletul lui Cănuţă sta 
ascuns şi pe semne era prea mic, prea strâmt - dedea 
repede pe dinafară. 


Multe şi de toate a încercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată 
cârpi de azi pe mâine. A făcut, fiindcă şi el era român, a 
făcut şi politică: a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza 
nemărginitei şi injustei ei violenţe, în anul venirii ei la 
putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care în definitiv nu 
era aşa de vinovat, cu câteva zile înainte de trecerea 
acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa. 

Ducând viaţă destul de grea, i-a venit şi lui ceasul, şi s-a 
însurat ca toată lumea. L-a înşelat la început soacră-sa, nu i- 
a dat zestrea făgăduită - el a zis şi n-a prea zis ceva. L-a 
înşelat nevasta întâia oară - el a zis prea puţine. A doua 
oară - n-a zis nimic. Dar odată, la Blagoveştenii, a făcut ce-a 
făcut şi din toata sărăcia a cumpărat un crap mare şi 
borţos, ceva rar: patru chile şi plin cu icre. L-a dus acasă şi 
a rugat pe nevastă şi pe soacră să i-l facă umplut la cuptor 
cu stafide şi coconari[ii]. Femeile, din una într-alta, mai cu 
treabă, mai cu vorba, au uitat să scoată peştele la vreme. 
Când l-a dat la masă - sfarog. Cănuţă şi-a ieşit din pepene. 
Fără nici o vorbă şi-a lăsat nevasta şi a pornit divorţ a doua 
zi cu probe de altă dată; ar fi pornit numaidecât, dar nu se 
putea, era sărbătoare, mâncare de peşte, nu se ţinea 
tribunal. 

Femeia era însărcinată... A început să plângă, că ce o să se 
facă ea fără Cânuţă. El n-a vrut s-asculte. De necaz, de 
mâhnire, femeia a lepădat la mă-sa şi cât pe-aci să moară 
de boală şi de mizerie. A alergat soacră-sa la el: 

— Cânuţă maică, fie-ţi milă! e nevastă-ta, iart-o! se 
prăpădeş-te fata, moare! ce Dumnezeu! Cănuţă maică, 
pentru un crap! Aş! Cănuţă, bărbat straşnic, o ţinea într- 
una: 

— Crap necrap, nu se poate, cocoană! am pornit hârtie, s-a 
isprăvit. 

În sfârşit a scăpat femeia după o îndelungată suferinţă. 

Într-o dimineaţă, când plecase după daraveri, Cănuţă se 
întâlneşte cu nevastă-sa, slabă, legată pe sub fălci: se 
plimba în piaţa Teatrului de colo până colo ca o desperată. 


O durea îngrozitor o măsea de sus. Fusese la dentist, dânsul 
dormea. Îl aştepta să se deştepte; dar nu putuse sta locului; 
ieşise să se plimbe; stând în salonul de aşteptare, i-era să 
nu-nebunească de durere. 

Pe când vorbeau amândoi - c-aminteri nu erau supăraţi - 
iată că vine în fugă mare feciorul de la dentist şi-i spune să 
poftească. Femeia porneşte hotărâtă; dar după un pas se 
opreşte şi, întorcându-se către bărbatu-său: 

— Ai şi tu cu mine Cănuţă; mi-e frică. 

Omul merge după ea. Ajung în salonul de aşteptare. 
Femeia cade zdrobită pe un jeţ, legănându-şi capul 
strâmbat şi aiurit de suferinţă. 

— Poftiţi, zice doctorul deschizând o uşa. 

Femeia se scoală şi ia de mână, dârdâind ca de friguri, pe 
Cănuţă; amândoi intră după doctor. Ea albă ca hârtia, se 
aşează pe scaunul de operaţie. El se face că fluieră ca 
pentru el singur, ţinând mâinile la spate şi uitându-se la o 
cadră din perete. Dar n-are răbdare, vrea să se-ntoarcă... 
Atunci un țipăt... Gata! 

— Haha! zice doctorul. Bine-ai făcut c-ai venit! aveai un 
abces care se putea sui la ochi, şi pe urmă... 

— Ei, domnule doctor! zice femeia cu tonul blând al celei 
mai hotărâte scârbe de viaţă, după ce se clăti bine în gură... 
Câte supărări am eu, mă mir cum nu mi-a copt până acu şi 
inima! 

Cănuţă nu mai fluiera. A plătit vizita doctorului. A plecat 
cu nevastă-sa. A tratat-o cu o cafea cu lapte la Fialcowski, 
că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. Pe urmă s-au 
suit amândoi într-o birje; au mers acasă, s-au împăcat şi au 
trăit încă destulă vreme împreună. 

Ar mai fi trăit încă bine, daca nu i se întâmpla lui Cănuţă 
să moară. Într-o zi, dintr-un nimic, iarăşi pentru un moft - 
ceruse împrumut o mică sumă unui prieten pe care l-a fost 
îndatorat pe vremuri cu mult mai mult, şi acesta îl refuzase 
- s-a iritat aşa de grozav din ceartă încât i-a venit un fel de 


necăciune... Rău... rău... până seara a murit. L-au îngropat 
a doua zi ca pe toţi morţii. 

La şapte ani, i-au facut după obicei parastas ca să-i scoată 
oasele şi să i le spele. Era de faţă la slujbă nevasta şi câteva 
rude. Când au dat groparii de coşciugul lui şi i-au ridicat 
binişor capul putred, ce să vezi! În loc să stea oasele lui 
Cănuţă de-a lungul şi cu faţa-n sus, hârca sta-n sus cu ceafa 
şi ţurloaiele erau pornite către grătarul coastelor. 

— Asta n-a fost mort bine când l-au îngropat, a zis popa. 

— Aş! a răspuns femeia. M-aş fi mirat, Dumnezeu să-l 
ierte, să-l găsesc la loc... Sfinţia ta nu l-ai cunoscut pe 
răposatul Cănuţă... om sucit! 

[i] Suc de lemn-dulce, coagulat şi turnat în formă de 
bastonaşe, întrebuințat în trecut ca medicament împotriva 
tusei. 

[ii] Seminţe de formă ovală şi gust de alune ale 
coconarului, conifer din regiunea mediteraneeană. 

LA HANUL LUI MÂNJOALĂ. 

Un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală... de-acolea, 
până-n Popegştii-de-sus, o poştie: în buiestru potrivit, un ceas 
şi jumătate... Buiestraşu-i bun... dacă-i dau grăunţe la han 
şi-l odihnesc trei sferturi de ceas... merge. Care va să zică, 
un sfert şi cu trei, un ceas, şi până-n Popeşti unul şi 
jumătate, fac doua şi jumătate... Acu sunt şapte trecute: ăl 
mai târziu până la zece, sunt la pocovnicu Iordache... Am 
cam întârziat... trebuia să plec mai devreme... dar în 
sfârşit!... de aşteptat, mă aşteaptă... 

Aşa socotind în gând, am şi văzut de departe, ca la o bătaie 
bună de puşcă, lumină multă la hanul lui Mânjoală, adică 
aşa-i rămăsese numele; acum era hanul Mânjoloaii - omul 
murise de vreo cinci ani... Zdravană femeie! ce a făcut, cea 
dres, de unde era cât p-aci să le vânză hanul când trăia 
bărbatu-său, acum s-a plătit de datorii, a dres acaretul, a 
mai ridicat un grajd de piatră, şi încă spun toţi că trebuie să 
aibă şi parale bune. Unii o bănu-iesc că o fi găsit vreo 
comoară... alţii, că umblă cu farmece. Odată au vrut s-o 


calce tâlharii... S-au apucat să-i spargă uşa. Unul dintre ei, 
ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul şi când a 
tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede! era mort... 
Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut - amuţise. Erau 
patru inşi. L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, şi 
ceilalţi doi l-au apucat de picioare, să-l îngroape undeva 
departe. Când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia începu 
să strige pe fereastră: hoţii! şi-n faţă-le, iacă zapciul cu mai 
mulţi inşi şi cu patru dorobanţi călări. Strigă pomojnicul: 
„Cine-i?” Hoţii cei doi fugi care-ncotro! rămâne mutul cu 
frate-său mort în cârcă. Acu, ce te faci la cercetare? Toată 
lumea ştia că mutul vorbeşte; cui putea să-i treacă prin cap 
că mutul nu se preface? L-au bătut până l-au smintit, ca să-i 
vie glasul la loc - degeaba. De atunci li s-a tăiat pofta 
flăcăilor să mai calce hanul... 

Până să-mi treacă toate astea prin minte, am sosit. O sumă 
de cară poposesc în curtea hanului; unele duc la vale 
cherestea, altele porumb la deal. E o seară aspră de 
toamnă. Chirigiii se-n-călzesc pe lângă focuri... de aceea se 
vedea atâta lumină de departe. Un argat îmi ia calul în 
primire să-i dea grăunţe la grajd. Intru în cârciumă, unde 
fac refenea[i] oameni mulţi, pe când doi ţigani somnoroşi, 
unul cu lăuta şi altul cu cobza, ţârlâie într-un colţ olteneşte. 
Mi-e foame şi frig - m-a răzbit umezeala. 

— Unde-i cocoana? întreb pe băiatul de la tarabă. 

— La cuptor. 

— Trebuie să-i fie mai cald acolo, zic eu şi trec, printr-o 
săliţă, din cârciumă în bucătărie... 

Foarte curat în bucătărie... şi abur nu ca în cârciumă, de 
cojoace, de cizme şi de opinci jilave - abur de pâne caldă. 
Mânjoloaia privighea cuptorul... 

— Bine v-am găsit, cocoană Marghioalo. 

— Bine-aţi venit, cocoane Fănică. 

— Mai s-o fi găsind ceva de mâncare? 

— Pentru oameni de omenie ca dumneata, şi la miezul 
nopţii. Şi repede cocoana Marghioala dă poruncă unei 


cotoroanţe să puie de masa-n odaie, şi pe urmă s-apropie de 
cotlon la vatră, şi zice: 

— Uite, alege-ţi. 

Cocoana Marghioala era frumoasă, voinică şi ochioasă, 
ştiam. Niciodată însă de când o cunoşteam - ş-o cunoşteam 
de mult; trecusem pe la hanul lui Mânjoală de atâtea ori, 
încă de copil, pe când trăia răposatul taică-meu, că pe acolo 
n-era drumul la târg - niciodată nu mi se păruse mai 
plăcută... Eram tânăr, curăţel şi obraznic, mai mult 
obraznic decât curaţel. M-am apropiat pe la stânga ei, cum 
era aplecată spre vatră, şi am apucat-o peste mijloc; 
ajungând cu mâna la braţul ei drept, tare ca piatra, m-a- 
mpins dracul s-o ciupesc. 

— N-ai de lucru? zice femeia şi s-a uitat la mine chiorâş... 
Dar eu ca s-o dreg, zic: 

— Straşnici ochi ai, cocoană Marghioalo! 

— Ia nu mă-ncânta; mai bine spune ce să-ţi dau. 

— Să-mi dai... să-mi dai... Dă-mi ce ai dumneata... 

— Zău... 

— Şi eu, oftând: 

— Fie, că straşnici ochi ai, coană Marghioalo! 

— Dacă te-aude socru-tău? 

— Care socru?... de unde ştii? 

— Dumneata gândeşti că dacă te ascunzi sub căciulă, nu te 
mai vede nimeni ce faci... Nu te duci la pocovnicu lordache 
să te logodegşti cu fata a mai mare?... Aide, nu te mai uita 
aşa la mine; treci în odaie la masă. 

Multe odăi curate şi odihnite am văzut în viaţa mea, dar ca 
odaia aceea... Ce pat! ce perdeluţe! ce pereţi! ce tavan! 
toate albe ca laptele. Şi abajurul şi toate cele - lucrate cu 
igliţa în fel-de-fel de feţe... şi cald ca sub o aripa de cloşcă... 
şi un miros de mere şi de gutui. 

Am vrut să mă aşez la masă şi, după obiceiul apucat din 
copilărie, m-am întors să văz încotro e răsăritul să mă- 
nchin. M-am uitat cu băgare de seamă de jur împrejur pe 
toţi pereţii - nici o icoană. Zice cocoana Marghioala: 


— Ce te uiţi? Zic: 

— Icoanele... Unde le ţii? 

Zice: 

— Dă-le focului de icoane! d-abia prăsesc cari şi păduchi 
de lemn... 

Femeie curată!... M-am aşezat la masă făcându-mi cruce 
după datină, când deodată, un răcnet: călcasem, se vede cu 
potcoava cizmii, pe un cotoi bătrân, care era sub masă. 
Cocoana Marghioala sare repede şi deschide uşa de perete; 
cotoiul supărat dă năvală afară, pe când aerul rece 
năpădeşte-năuntru şi stinge lampa. Caută chibriturile pe 
bâjbâite; caut eu încolo, caută cocoana-ncoace - ne-am 
întâlnit piept în piept pe-ntunerec... Eu, obraznic, o iau 
bine-n braţe şi-ncep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, 
mai se lăsa; îi ardea obrajii, gura-i era rece şi i se zbârlise 
pe lângă urechi puful piersicii. În sfârşit iacă jupâneasa 
aduce tava cu demâncare şi cu o lumânare. Pesemne om fi 
căutat mult chibriturile, că ţilindrul lămpii se răcise de tot. 
Am aprins-o iar. 

Bună mâncare! pâine caldă, rață friptă pe varză, cârnaţi 
de purcel prăjiţi, şi nişte vin! şi cafea turcească! şi râs şi 
vorbă... halal să-i fie cocoanei Marghioalii! După cafea zice 
cotoroanţii: 

— Spune să scoată o jumătate de tămâioasă... 

Grozavă tămâioasă!... Mă apucase un fel de amorţeală pe 
la încheieturi; m-am dat aşa-ntr-o parte pe pat, să trag o 
ţigara cu ale din urmă picături chihlimbarii din pahar, şi mă 
uitam prin fumul tutunului la cocoana Marghioala, care îmi 
sta pe scaun în faţă şi-mi făcea ţigări. Zic: 

— Fie, cocoană Marghioală, straşnici ochi ai!... Ştii ce? 

— Ce? 

— Dacă nu te superi, să-mi mai faci o cafea; da... nu aşa 
dulce... 

Şi râzi!... Când vine jupâneasa cu cafeaua, zice: 

— Cocoană, dumneavoastră staţi de vorbă aici... nu ştiţi 
ce-i afară... 


— Ce e? 

— S-a pornit un vânt de sus... vine prăpăd. 

Am sărit drept în picioare şi m-am uitat la ceas: zece şi 
aproape trei sferturi. În loc de o jumătate de ceas, stătusem 
la han două ceasuri şi jumătate? Vezi ce e când te-ncurci la 
vorbă! 

— Să-mi scoaţă calul! 

— Cine?... Argaţii s-au culcat. 

— Mă duc eu la grajd... 

— "Ţi-a pus ulcica la pocovnicu! zice cocoana pufnind de 
râs şi ţinându-nii calea la uşă. 

Am dat-o binişor la o parte şi am ieşit pe prispă. În adevăr, 
era o vreme vajnică... Focurile chirigiilor se stinseseră; 
oameni şi vite dormeau pe coceni, vârându-se cuminţi unii- 
ntr-alţii jos la pământ, pe când pe sus prin văzduh urla 
vântul nebun. 

— E vifor mare, zise cocoana Marghioala, înfiorată şi 
apucându-mă strâns de mână; eşti prost? să pleci pe 
vremea asta! Mâi de noapte aici; pleci mâine pe lumină. 

— Nu se poate... 

Mi-am tras mâna cu putere; am mers la grajd; cu mare 
greutate am deşteptat un argat şi mi-am găsit calul; l-am 
închingat, l-am tras la scară şi m-am suit în odaie să-mi iau 
noapte bună de la gazdă. Femeia, dusă pe gânduri, şedea 
pe pat cu căciula mea în mână, o tot învârtea ş-o răsucea. 

— Cât am de plată? am întrebat. 

— Îmi plăteşti când treci înapoi, răspunse gazda, uitându- 
se adânc în fundul căciulii. 

Şi pe urmă se ridică în picioare şi mi-o întinse. Mi-am luat 
căciula ş-am pus-o-n cap, aşa cam la o parte. Zic, privind pe 
femeie drept în lumini, cari-i sticleau grozav de ciudat: 

— Sărut ochii, cocoană Marghioalo! 

— Umblă sănătos! 

M-am aruncat pe şea; jupâneasa bătrână mi-a deschis 
poarta, şi am ieşit. Rezemat cu palma stângă pe coapsa 
calului, mi-am întors înapoi capul; peste zaplazul înalt se 


vedea uşa odăii deschisă, şi în deschizătură, umbra albă a 
femeii adumbrindu-şi cu mâna arcurile sprincenelor. Am 
ţinut la pas încetinel, fluierând un cântec de lume ca pentru 
mine singur, până când, cotind după zaplaz să-mi apuc 
drumul, mi s-a ascuns vederea cadrii. Am zis: hi! la drum! şi 
mi-am făcut cruce: atunci am auzit bine uşa bufnind şi un 
vaet de cotoi. Gazda mea ştia că nu o mai văz, intrase 
degrab în căldură şi apucase pe cotoi cu uşa, desigur. 
Afurisit cotoi! se tot vâră pântre picioarele oamenilor. 

Să fi mers o bucată bună de drum. Viforul creştea 
scuturându-mă de pe şea. În înalt, nori după nori zburau 
opăciţi ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale 
pe dedesubt, alţii pe deasupra la deal, perdeluind în clipe 
largi, când mai gros, când mai subţire, lumina ostenită a 
sfertului din urmă. Frigul ud mă pătrundea; simţeam că-mi 
îngheaţă pulpele şi braţele. Mergând cu capul plecat ca să 
nu mă-nece vântul, începui să simţ durere la cerbice, la 
frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri în urechi. Am 
băut prea mult! m-am gândit eu, dându-mi căciula mai la 
ceafă şi ridicându-mi fruntea spre cer. Dar vârtejul norilor 
mă ameţea; mă ardea sub coastele din stânga. Am sorbit în 
adânc vântul rece, dar un junghi m-a fulgerat pân tot coşul 
pieptului de colo până colo. Am plecat iar bărbia. Căciula 
parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o şi am 
pus-o pe oblanc... Mi-era rău... N-am făcut bine să plec! La 
pocovnicu lordache trebuie să doarmă toată lumea: m-or fi 
aşteptat; pe vremea asta, or fi crezut oamenii, fireşte, că n- 
am fost prost să plec... Am îndemnat calul care se- 
mpletecea parcă băuse şi el... 

Dar vântul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină 
ceţoasă; începe să cearnă mărunt şi-nţepos... Îmi pun iar 
căciula... Deodată sângele începe iar să-mi arză pereţii 
capului. Calul a obosit de tot; gâfâie de-necul vântului. Il 
strâng în călcâie, îi dau o lovitură de biciuşcă; dobitocul 
face câţiva paşi pripiţi, pe urmă sforăie şi se opreşte pe loc 
ca şi cum ar vedea în faţă o piedică neaşteptată. Mă uit... În 


adevăr, la câţiva paşi înaintea calului zăresc o mogândeaţă 
mică sărind şi ţopăind... Un dobitoc!... Ce să fie?... Fiară?... 
E prea mică... Pun mâna pe revolver; atunci auz tare un 
glas de căpriţă... Îndemn calul cât pot; el se-ntoarce-n loc şi 
porneşte-napoi. Câţiva paşi... şi iar stă sforâind... lar 
căpriţa... îl opresc, îl întorc, îi dau câteva lovituri, 
strângându-l din zăbală. Porneşte... Câţiva paşi... lar 
căpriţa... Norii s-au subţiat de tot; acuma văz cât se poate 
de bine. E o căpriţă mică neagră; aci merge, aci se-ntoarce; 
aruncă din copite; pe urmă se ridică-n două picioare, se 
repede cu bărbiţa în piept şi cu fruntea înainte să-mpungă, 
şi face sărituri de necrezut şi mehăie şi fel-de-fel de nebunii. 
Mă dau jos de pe cal, care nu mai vrea să meargă în ruptul 
capului, şi-l apuc scurt de căpăstru: mă aplec pe vine-n jos: 
„[a-ţa!” şi chem căpriţa cu mâna parcă aş vrea să-i dau 
tărâţe. Căpriţa se apropie zburdând mereu. Calul sforăie 
nebun, dă să se smucească; mă pune în genunchi, dar îl ţiu 
bine. Capriţa s-a apropiat de mâna mea: e un ied negru, 
foarte drăguţ, care se lasă blând sa-l ridic de jos. L-am pus 
în desaga din dreapta peste nişte haine. În vremea asta, 
calul se cutremură şi dârdâie din toate încheieturile ca de 
frigurile morţii. 

Am încălecat... Calul a pornit năuc. 

De mult acum, mergea ca praştia sărind peste gropi, peste 
moşoroaie, peste buşteni, fără să-l mai pot opri, fără să 
cunosc locurile şi fără să ştiu unde mă ducea. În goana asta, 
când la fiecare clipă îmi puteam frânge gâtul, cu trupul 
îngheţat şi capul ca-n foc, mă gândeam la culcuşul bun pe 
care-l părăsisem prosteşte... De ce? Cocoana Marghioala 
mi-ar fi dat mie odaia ei, aminteri nu mă poftea... ledul se 
mişca în desagă să se aşeze mai bine: mi-am întors privirea 
spre el: cuminte, cu capul deştept scos afară din desagă, se 
uita şi el la mine. Mi-am adus aminte de alţi ochi... Ce prost 
am fost!... Calul se poticneşte; îl opresc în silă; vrea să 
pornească iar, dar cade zdrobit în genunchi. Deodată, 
printr-o spărtură de nori se arată felia din urmă aplecată pe 


o rână. Arătarea ei m-a ameţit ca o lovitură de măciucă la 
mir. Mi-era în faţă... Atunci sunt două luni pe cer! eu merg 
la deal: luna trebuie să-mi fie în spate! Şi mi-am întors 
repede capul, s-o văz pe cea adevărată... Am greşit drumul! 
merg la vale... Unde sunt? Mă uit înainte; porumbişte cu 
cocenii netăiaţi; la spate, câmp larg. Îmi fac cruce, 
strângând de necaz calul cu pulpele amorţite ca să se ridice 
- atunci, simţ o zvâcneală puternică lângă piciorul drept. 
Un țipăt... Am strivit iedul! Pun mâna iute la desagă: desaga 
goală - am pierdut iedul pe drum! Calul se scoală 
scuturându-şi capul ca de buimăceală; se ridică în două 
picioare, se smuceşte-ntr-o parte şi mă trânteşte în partea 
ailaltă; pe urmă o ia la goană pe câmp ca de streche şi 
piere-n întunerec. Pe când mă ridic zdruncinat, auz 
foşneală pântre coceni şi un glas de om din apropiere, tare: 

— Tiu! Ţa-ţa! Ptiu! Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii! 

— Care-i acolo? strig eu. 

— Om bun! 

— Care? 

— Gheorghe! 

— Care Gheorghe? 

— Nătruţ... Gheorghe Nătruţ care păzeşte la coceni. 

— Da nu vii încoace? 

— Ba iaca viu. 

Şi din coceni, se arată umbra omului. 

— Mă rog, frate Gheorghe, unde suntem noi aicea? am 
ratăcit cu viforul ăsta drumul. 

— Da unde vreai dumneata să mergi? 

— La Popeştii-de-sus. 

— Ehei! La pocovnicu Iordache. 

— Ei da. 

— Apoi, n-ai rătăcit drumul... da mai ai de furca până-n 
Popeşti... Aicea eşti d-abia în Hăculeşti. 

— În Hăculeşti? am zis cu bucurie. Atunci sunt aproape de 
hanul lui Mânjoală... 

— Uite-l colea; suntem în spatele grajdului. 


— Hai de-mi arată drumul, să nu-mi rup gâtul tocm-acuma. 

Rătăcisem vreo patru ceasuri... 

În câţiva paşi am ajuns la poartă. La odaia cocoanii 
Marghioalii lumină, şi umbre mişcă pe perdea... A avut 
parte cine ştie ce alt drumeţ mai înţelept de patul cel curat! 
Eu oi fi rămas să capăt vreo laviţă lângă cuptor. Dar noroc! 
cum am ciocănit, m-a şi auzit. Jupăneasa bătrână a alergat 
să-mi deschiză... Când să intru, mă împedic pe prag de ceva 
moale - iedul... tot ăla! era iedul gazdii mele! A intrat şi el 
în odaie şi a mers să se culce cuminte sub pat. 

Ce să spui? Ştia femeia că mă-ntorc?... ori se sculase de 
dimineaţă?... Patul era nedesfăcut. 

— Cocoană Marghioalo! atât am putut să zic, şi vrând să 
mulţumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat cu viaţă, am dat să 
ridic dreapta spre frunte. 

Cocoana mi-a apucat repede mâna şi, dându-mi-o în jos, m- 
a luat cu toata puterea în braţe. 

Parcă văz încă odaia ceea... 

Ce pat!... ce perdeluţe!... ce pereţi!... ce tavan!... toate 
albe ca laptele. Şi abajurul şi toate cele lucrate cu igliţa în 
fel de fel de feţe... şi cald ca sub o aripă de cloşcă... şi un 
miros de mere şi de gutui. 

Aş fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru- 
meu, pocovnicu lordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă 
scoată cu tărăboi de acolo. De trei ori am fugit de la el 
înainte de logodnă şi m-am întors la han, până când, 
bătrânul, care vrea zor nevoie să mă ginerească, a pus 
oameni de m-au prins şi m-au dus legat cobză la un schit în 
munte: patruzeci de zile, post, mătănii şi molitve. Am ieşit 
de-acolo pocăit: m-am logodit şi m-am însurat. 

Tocma-ntr-un târziu, într-o noapte limpede de iarnă, pe 
când şedeam cu socru-meu la lafturi, după obiceiul de la 
ţară, dinaintea unui borcan de vin, aflarăm de la un 
isprăvnicel, care sosea cu cumpărături din oraş, că despre 
ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculeşti; arsese până în 


pământ hanul lui Mânjoală îngropând pe biata cocoana 
Marghioala, acu hârbuită, subt un morman uriaş de jăratic. 

— A băgat-o în sfârşit la jăratic pe matracuca! a zis socru- 
meu râzând. 

Şi m-a pus să-i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu 
ştiu câtea oară. Pocovnicul o ţinea într-una că în fundul 
căciulii îmi pusese cocoana farmece şi că iedul şi cotoiul 
erau tot una... 

— Ei aş! am zis eu. 

— Era dracul, asculta-mă pe mine. 

— O fi fost, am răspuns eu, dar dacă e aşa, pocovnice, 
atunci dracul te duce, se vede şi la bune... 

— Întâi te dă pe la bune, ca să te spurce, şi pe urmă ştie el 
unde te duce... 

— Da dumneata de unde ştii? 

— Asta nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă 
căciulă! 

[i] Petrecere în comun, chef. 


DOUĂ LOTURI. 

Asta e culmea!... culmea!... strigă d. Lefter, ştergându-şi 
fruntea de sudoare, pe când madam Popescu, consoarta sa, 
caută fără preget în toate părţile... Nue şinue.!... 

— Femeie, trebuie să fie-n casă... Dracu n-a venit să le 
ia!... 

Dar ce au pierdut? ce caută? 

Caută două bilete de loterie, cu care d. Lefter Popescu a 
câştigat. 

Însă oricine mă poate întreba: 

— Bine, dacă a pierdut biletele, de unde ştie d. Lefter de 
câştig? 

— E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani 
împrumutaţi, ca de cabulă[i], de la d. căpitan Pandele, 
fiindcă îi spuseseră mulţi, când se tot plângea că n-are 
noroc la joc, să-ncerce a juca cu bani de-mprumut... Şia 


făcut învoială, pe onoare, faţă cu martori, să dea din câştig, 
dacă s-o întâmpla, zece la sută căpitanului. 

Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist: 

— "Ţi-ai găsit! eu şi noroc! 

Dar d. căpitan Pandele, mai optimist: 

— De unde ştii dumneata norocul meu? 

Ş-a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele 
biletelor. 

A trecut mult de la aceasta. Lotăriile, amânate de atâtea 
ori, s-au tras în sfârşit amândouă în aceeaşi zi. La prima 
(Lotăria „Societăţii pentru fundarea unei Universităţi 
Române în Dobrogea, la Constanţa”), lotul cel mare de 
50.000 lei l-a câştigat numărul 076.384; iar la a doua 
(Lotăria „Asociaţiunii pentru fundarea şi înzestrarea unui 
Observatoriu Astronomic la Bucureşti”), lotul cel mare de 
50.000 lei l-a câştigat numărul 109.520. 

D. Lefter, până adineaori, habar n-avea că se trăseseră ieri 
amândouă lotăriile. Era seară; omul şedea la masă cu 
consoarta sa în săliţa de intrare, vorbind în ticnă despre 
cum se scumpeşte viaţa din zi în zi, când aude o birje 
oprindu-se-n poartă, apoi paşi apăsaţi în curticică şi pe 
urmă bătând cineva tare grăbit la geamlâcul d-afară. D. 
Lefter sare să deschidă bănuind în gând: „Hait! iar ne 
chiamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e 
şeful), să ne canonească până la miezul nopţii, ca să se 
recomande ministrului că e grozav!” - iar madam Popescu 
se repede în odaie, fiindcă era în neglige. D. căpitan 
Pandele intră ca o furtună şi, vorbind din ce în ce mai tare, 
ca şi cum d. Lefter ar fi surd: 

— Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie?... 
se poate să fii aşa de indiferent? te caut ca un nebun de 
atâtea ceasuri? 

— Ne-a ţinut până adineaori turbatul la canţilerie... De ce? 

— Leftere!... nu ştii nimica? 

— Ce! 

— Ieri s-a tras lotăriile noastre! 


— Ei? 

— Am câştigat! 

— Nu mă-nnebuni!... Cât? 

— La amândouă am câştigat loturile mari! ale mari de tot! 
Şi căpitanul pune pe masă listele oficiale şi alături carnetul 
său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n liste: 076.384 
Universitate-Constanţa, 109.520 Bucureşti-Astronomie. 

Cititorul a înţeles acuma ce căuta de trei zile pe brânci 
soţii Popescu. 

D. Lefter a trimis turbatului o scrisoare, cerând cu tot 
respectul un congediu de două-trei zile, pe motiv că nu se 
simte de loc bine. Aşa şi e; e bolnav. 

După o muncă zadarnică de atâta vreme, dupa ce toată 
casa a fost răsturnată de zece ori, când aşa, când 
aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de 
oboseală; a simţit că i se taie încheieturile şi aşa, un fel de 
slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moţăit câteva ore 
ş-a adormit. Femeia a şezut şi ea pe un scaun că nu mai 
putea de picioare şi de mijloc - se-nţelege de atâta 
alergătură şi de-atâtea ridicături. Să fi aţipit d. Lefter ca 
vreun sfert de ceas şi de odată, se scoală drept, cu faţa 
luminată de raza adevărului... 

— Ştiu unde sunt! acuma ştiu!... uf!... le-am găsit. 

— Unde? 

— În jacheta mea a cenuşie de vară... Cu ea eram la 
berărie când le-am cumpărat. Ţiu minte bine, le-am pus în 
buzunarul de la piept, înăuntru... Acolo, sunt!... sigur!... 
Adu-mi jacheta! 

Pe cât îşi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe 
atât madam Popescu se turbura, se roşea, se-ngălbenea... 
— Care jachetă? întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume. 

— A cenuşie. 

— Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca şi 
cum ar fi simţit un junghi grozav. 

— Ce? 

— Am... dat-o. 


— Ce-ai dat? 

— Jacheta! 

— Care jacheta? 

— A cenuşie! 

— Cui? 

— N-ai spus tu că n-o mai porţi? 

— Cui? cui ai dat-o, nenorocito! 

— La o chivuţă. 

— Pentru ce? 

— Pe farfurii. 

— Când? 

— Alaltăieri... 

— Alaltăieri!... fără s-o cauţi pân buzunare! 

— Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu 
era nimic. 

— Taci! strigă crunt d. Lefter... Pe câte farfurii ai dat-o? 

— Pe zece... Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o 
duzină întreagă, răspunde ea fără să mai ştie ce spune. 

— Unde sunt farfuriile?... Voi să văz farfuriile! Adu 
farfuriile! porunceşte straşnic d. Lefter. 

Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le 
aduce şi le pune pe masă. Frumoase farfurii! cu chenar 
dublu, unul conabiu lat pe muche, şi altul pembe îngust pe 
buză. Domnul Lefter ia una ş-o sună - porţălan. 

— Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic. 

Şi, pac! trânteşte una jos... ţăndări! şi pe urmă, paf! alta 
asemenea. 

— Leftere! 

— Aşa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; 
sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de 
franci una! sparg, mă-nţelegi, sparg al dracului! 

Şi iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se 
scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După 
ce le isprăveşte pe toate d. Popescu îşi scoate batista, îşi 
şterge sudoarea frunţii şi se aşează grav pe scaun, apoi, cu 


tonul sever, dar calm, al judecătorului ne-nduplecat câtre 
criminalul care-i stă de faţă-n picioare: 

— La care chivuţă? o ştii? 

— La Ţâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe 
aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie 
căinţă. 

— Ştii unde se află această chivuţă? 

— Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor. 

— Destul, nenorocito! 

Peste un ceas, pe-nserate, o birje trece în goana mare prin 
strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu 
birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter şi d. căpitan Pandele: 
iar, dinainte, încă un sergent şi d. comisar al secţiei 
respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută 
asupra câştigului - se-nţelege, câştig, dacă se vor găsi cele 
două bilete. Comisarul ştie unde stă chivuţa 'Ţâca. 

Birja, trecând din greu prin noroi, se opreşte în sfârşit în 
apropierea unei cocioabe de pământ, care şade singuratică 
pe un peş, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenţi, 
pitulaţi, în dosul cocioabei, după regula strategică 
consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui 
Harpocrates, ş-apoi trece, urmat de d. căpitan şi de d. 
Popescu, să bată la uşe... O fetică zdrenţuită vine să 
deschiză. În săliţa luminată de pălpăiala a câţiva tăciuni de 
pe vatră, miroase straşnic a carne cu prune: o ţigancă 
bătrână pregăteşte de cină. Ţoţi trei vizitatorii se dau înapoi 
pe prispă punându-şi mâna la nas. 

— Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar. 

— Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios la 
cei trei domni. 

— Aprinde-un muc de lumânare şi hai de ne du în odaie, s- 
o aşteptăm. Fata stă la-ndoială. 

— Haide! se răsteşte d. Turtureanu... şi toţi trei intră, 
împingând pe fată-nainte. 

— Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, 
unde sta stârcită. 


— Avem treabă cu fie-ta, cu Ţâca... 

— Lipseşte ceva dintr-o casă... ştie ea ce lipseşte, adaogă 
d. Lefter. 

— Vai de mine! boiarule, zice bătrâna... N-are Ţâca 
obiceiul... La toate casele boiereşti o cunoaşte pe Ţâca... la 
toate cocoanele mari o ştie pe Ţâca... 

— Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, 
ş-aprinde! cât vrei să mă ţii în picioare? 

— Iac-aprinz... Da nu se poate, Ţâca, boiarule! să ferească 
Dumnezeu! eu, pântru 'Ţâca, poci să-mi pui mâna-n foc 
pântru Ţâca... Poate, altă chivuţă... 

Şi zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ş-a 
trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o 
masă, o laviţă, un scaun şi o sobiţă de tuci. Pe amândouă 
paturile, stau grămezi de haine, încălţăminte, pălării, şaluri 
purtate, pe sub paturi şi pe laviţă fel-de-fel de mărfuri de 
farfurărie şi sticlărie... 

La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se 
repede şi-ncepe să scotocească luând şi examinând pe rând 
bucăţică cu bucăţică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, 
picante, sentimentale, se pot face asupra unei aşa grămezi 
pestriţe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii 
trecătoare prin care au trecut şi ele o clipă, nouă, 
neveştejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze... el 
caută... caută mereu... Fatalitate! jacheta cenuşie nu se 
află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă 
şi Ţâca, d-abia ducându-şi coşul plin de vechituri nouă, 
foarte obosită de alergătura zilii-ntregi şi flămândă: de 
departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea 
generosului miros de pe vatră. 

Cum intră, o înconjură toţi trei musafirii; d. Lefter o ia de 
pept: 

— Unde mi-e jacheta? 

— Care jacheta? 

— Jacheta a cenuşie... 

— Care jachetă cenuşie? 


— Jacheta cu biletele... 

— Care belete, boiarule? 

— Te faci că nu ştii, gaşperiţă! 

— Să mă trăsnească Dumnezeu! să hie al dracului! 

— Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu. 

— Dacă spui ai bacşiş bun, adaogă d. căpitan Pandele. 

— Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce să 
spuie? vai de păcatele noastre, dacă nu ştie... auzi colo! ce 
sa spuie? 

— Taci tu! zbiară d. Turtureanu şi-i dă brânci babei cât 
colo în săliţă. 

Baba îşi face cruci, iar copila tremură ca varga lângă 
vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiţă. 

— Să n-aibă parte!... dă să zică 'Ţâca. 

— Na-i fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienţii 
numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o 
damă - naltă, subţirică, frumoasă, oacheşă, casele ale verzi 
cu geamlâc, care are o aluniţă cu păr d-asupra sprâncenii 
din stânga şi se poartă legată la cap cu roşu? 

— Ba, am fost. 

— Atunci, de ce minţi? 

— Ba, nu minţ, boiarule; am fost. Ei? 

— Nu ţi-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină- 
ntreagă, cu chenar conabiu lat pe muche şi altul pembe 
îngust pe buză, o jachetă cenuşie? 

— Ba, mi-a dat. 

— Atunci, de ce minţi? 

— Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliţă. 

— Taci tu!... Unde e jacheta? 

— E pa mine... o port pa dedesubt. 

— Ca să nu te prinz! 

— Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig... Sunt 
borţoasă, boiarule... alerg toată zâulica pân zloată - 
bogdaproste, îmi ţâne cald la pântece şi la şale. 

— Dezbracă-te, porunceşte d. Lefter. 

— Iaca... 


Şi 'Ţâca începe a-şi lepăda ţoalele de pe ea. Tocmai 
dedesubt de tot, peste cămaşe, se vede jacheta cenuşie. D. 
Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuţa se 
strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund 
are o descusătură... desigur o fi căzut în căptuşeală. Ţâca 
scoate şi o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din 
toate tighelurile... În căptuşală, nimic şi iar nimic. 

— Ce mi-ai făcut biletele? răcneşte îngrozitor cu pumnii-n- 
cleştaţi d. Lefter, pe când ceilalţi doi o strâng de aproape 
într-un colţ. 

— Care belete? zbiară şi chivuţa ca o nebună ş-apoi, 
schimbând tonul, strigă tare către baba din săliţă în 
țigăneşte: „Săi, că se sfarojesc prunele de tot!” 

— Ce ai spus pe ţigăneşte? urlă d. Lefier. 

— Hauleu! începu să se bocească baba şi copila, ce 
năpaste a fost să cază pe noi! 

— Să-mi scoţi biletele! scrâşneşte d. Lefter; să-mi scoţi 
biletele, hoaţo! că te omor, mă-nţelegi? te omor! 

Şi-i trage 'Ţâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei 
femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cuşcă 
cu pantere. D. Turtureanu dă într-o parte pe d. Lefter şi cu 
gravitate: 

— Las-o mă rog... Las” că spun dumnealor la secţie. Apoi 
iese-n uşă, dă un ţignal; sergenţii răsar ca din pământ, şi 
haide! le-au pornit pe nemâncate... 

Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă... 
Femeile nu ştiau nimic despre bilete... Cu tot zelul său, nu 
putuse depăşi limitele prudenţii; de aceea, el spunea seara 
la berărie d-lui Lefter şi căpitanului: 

— Cu baba şi cu fata, de! merge să le mursici[ii] mai 
zdravăn; dar cu Ţâca, nu prea, fiindcă, e pardon, în poziţie; 
dacă se întâmplă la secret vreun avort... Nu ştii dumneata? 
Astăzi nu mai poţi conta pe inferiori... şi nici pe superiori! 
S-aude... Gazetele atât aşteaptă ca să ne persecute... Dar 
îţi spun eu că nu e! Biletele n-au fost în jachetă; pot face 
prinsoare pe ce pofteşti... Să vezi când ţi-o mai trece niţel 


asta... cum să zic? amorul-propriu, - aşa e tot omul la 
început când îi vine o surpriză de aşa un câştig - să vezi, ai 
să dai peste ele acasă. 

D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele - chivuţele şi 
jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică 
pân toate-ndoiturile. 

— la, dă-mi-le, mă-nţelegi, la discreţie, să stau eu cu 
dumnealor în tâte-ă-tete la secret... Să vezi cum scot 
biletele... 

Şi zicând aceasta, se uită cruciş, fioros şi scrâşneşte din 
dinţi. D. Turtureanu răspunde făcând teorii asupra 
instrucţiunei criminale pe temeiul îndelungatei d-sale 
experienţe în serviciul siguranţei publice. Aşa, femeile 
rabdă mai mult, sunt mai piloase[iii] decât barbaţii. Dintre 
bărbaţi, bulgarii întrec pe toţi la răbdare; mai puţin ca toţi 
rabdă ţiganii şi ţigancele mai puţin de cât toate: cum le 
strângi puţin în corset, „stai că spui, mânca-te-aş!” 

De aceea le slăbise pe chivuţe, lăsându-le însă tot la secret 
nemâncate, să se mai gândească - poate!... dar nu-i vine să 
crează. 

Pe când vorbeşte d. Turtureanu, d. căpitan Pandele citeşte 
gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un 
moment, d. Popescu se face palid: un domn a intrat în 
berărie şi trece pe lângă masa lor către fund. Este şeful său 
de la minister, un tip foarte posomorât şi din cale afară 
aspru. D. Lefter se scoală şi salută; şeful d-abia moţăie din 
cap şi se aşează la o masă puţin mai departe. 

— Uite, zice d. căpitan şi arată şi celorlalţi gazeta care 
scrie: „Precum se ştie, cele două mari loterii s-au tras zilel 
trecute. Numerile care au câştigat loturile cele mari, de 
câte 50.000 lei sunt: la Constanţa-Universitate, 076.384 - la 
Bucureşti-Astronomie, 109.520. 

Un lucru curios însă; până acuma, fericiţii posesori ai 
numerilor câştigătoare nu s-au prezentat să-şi reclame 
dreptul. Pentru numeroşii noştri cititori şi gentilele noastre 
cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle 


câştigătorii, amintim că, după şase luni de la trageri, nu se 
mai poate sub nici un cuvânt reclama vreun câştig. Sumele 
nereclamate până la termenul fatal trec de drept la 
fondurile societăţilor respective.” 

Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter şeful său, care-l 
ochia pe sub sprincene din când în când cu privirea plină de 
„mustrare - adică: „Dumneata ne tragi pe sfoară; scrii că 
eşti bolnav, ca să-mi lipseşti de la datorie, şi pe urmă-mi baţi 
berăriile... Bravo!” - cu tot respectul acela foarte legitim, d. 
Popescu nu se putu stăpâni la propoziţia finală din notiţa 
gazetei, şi izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt: 

— Hahaha! să ştii nene Turturene, că le găsim tocma a 
doua zi după termen... îmi cunosc eu norocul!... Hahaha! 

Râsul şi vorbele acestea au făcut pe d. căpitan Pandele să 
sară din loc. El, care până aci păstrase o atitudine calmă, 
mai presus de orice laudă, a trebuit în sfârşit şi el să 
izbucnească... Imputări amare de neglijenţă, de indiferenţă, 
de imprudenţă! Când are cineva hârtii de valoare aşa de 
mare, nu le lasă să se târâie astfel de colo până colo... 
Trebuie să fie cineva prea sec! Aşa trebuie să paţi când faci 
afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec! ş.c.l... Şi 
asupra acestora d. căpitan pleacă, spumând şi înjurând ca 
un grad inferior. D. Lefter parcă n-a auzit nimic; bate toba 
încetinel cu deştele pe marmura mesii. 

Peste câteva momente, domnul şef, care a plătit paharul 
său de bere, se scoală şi, trecând spre uşă pe lângă masă, 
zice: 

— Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la 
serviciu, atunci, te rog, cel puţin trimite mâine cheia 
sertarului, unde ai acte publice în întârziere. 

— Am fost bolnav, domnule şef. 

— Mofturi!... 

— Parol, domnule şef; mâine viu negreşit. 

— Te rog! zise scurt şi apăsat şeful şi plecă fără să salute. 
D. Turtureanu se uită la ceas... Târziu! Trebuie să meargă 
la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la 


secţie. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o 
birjă; d. Lefter se aruncă după el. 

— Merg şi eu la secţie, nene Turturene, s-o mai văz pe 
hoaţă! D. Turtureanu se-nvoieşte numai după ce amicul îşi 
da cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n- 
are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. 
Popescu promite amicului său să-i ridice partea din câştig 
de la cinci la zece ta sută, dacă se găsesc biletele. 

— Pe viitorul şi pe onoarea mea! nene Turturene! 

Au sosit... Nenorocire!... Inspectorul trecuse pe la secţie 
adineauri; cercetase la secret, notase ceva foarte supărat, 
în portofel, şi liberase pe cele trei femei, îmbunându-le cu 
vorbe blânde. 

— De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, 
cu ipohondriile dumitale! a zis d. comisar. 

D. Letter atunci a-nceput să se vaite. 

— Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliţia, nu ne 
protejaţi contra bandiţilor, atunci, mă rog, ce mai rămâne? 
Am înţeles, care va să zică, cum merge chestia! Nu vă 
săturaţi nici cu zece la sută? Cât vreţi, cât poftiţi, domnule? 
şaptezeci? nouăzeci? sută la sută? 

Şi apoi o cascadă, un torent de invective la adresa 
autorităţii, care e compusă din pungaşi, din zbiri complici 
cu briganzii! exemplu: d. inspector, care s-a învoit cu 
ţigancele... 

— Frumos! sublim! adaogă, după o pauză de resuflu, d. 
Popescu, cu un ton de acră ironie. 

Ş-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător: 

— Ruşine pentru acest început de secol! de trei ori ruşine! 

Prudenţa şi amiciţia au oprit pe d. Turtureanu să nu-i 
dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insultă adusă 
autorităţii în exerciţiul funcţiunei, şi poate că toti l-ar fi 
dresat dacă, asupra ultimelor cuvinte d. Lefter n-ar fi ieşit 
în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să reclame la 
parchet. 


Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de 
ziuă, când d. Lefter, după ce rătăcise atâta vreme prin 
mahalale, ajunse în sfârşit în maidanul din strada 
Emancipării, în faţa cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe 
cele trei chivuţe... 

Poate... poate că rugăciunea să biruie ce n-a putut birui 
violenţa... şi d. Popescu bate cu sfială la uşa sărmanei 
locuinţe... Nici un răspuns... Mai bate odată, tot aşa de 
discret... Acelaşi rezultat... Să bată mai cu inimă!... Dar mai 
multă inima n-are... Se apropie în vârful galoşilor de 
ferestruică şi ascultă ce să fie înăuntru... În tăcerea 
dimineţii umede şi neguroase, se aud bine horcăieli... 
Femeile, zdrobite de împrejurările prin care trecuseră, 
dormeau duse. 

D. Lefter şezu pe marginea de lemn a prispii şi aprinse o 
ţigaretă... Şezu cât şezu aşa, meditând un discurs bine 
simţit pentru a convinge pe chivuţe că nişte femei 
muncitoare pot câştiga o avere într-un chip onorabil, fără să 
caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câştigat 
totdeauna o bucăţică de pâine... Ar fi păcat! şi mai la urmă, 
el a dat de ştire: biletele sunt anulate; dar zece, 
cinsprezece la sută, da! o avere necalculabilă, care le pică 
din cer: bogate, independente şi... oneste, ş.c.l... 

Deodată, se aude zgomot uşor în casă... în sfârşit, s-au 
deşteptat... Musafirul se scoală-n picioare, tuşeşte şi pune 
mâna pe bordul pălăriei. În acelaşi moment uşa se deschide 
şi se arată-n prag chipul neţesălat al fetii: 

— Haoleu, mamă! săriţi! c-a venit hăla iar! Femeile sar 
degrab: 

— Iar ai venit, nebunule? ţipă Ţâca. 

— Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. Şi, până să n- 
apuce d. Popescu să salute măcar, se pomeneşte fleaşc! 
drept în ochi, o strachină cu prune sleite! 

— Na belete! 

— Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliţie, ai? oţule! 


Şi după ce i-au luat văzul, trege-i pumni, palme, şi pe urmă 
care cu ce apucă, baba cu o cratiţă, fata cu o scurtătură de 
lemn şi femeia cu un târn, şi dă-l tava pân noroi: 

— Na belete! na belete! na belete! 

Când au ostenit bine chivuţele, a plecat şi d. Lefter destul 
de ostenit şi dumnealui dar repede, şi cu capul gol, de 
degrab ce-i era, - şi chivuţele după el: 

— Ho! Ho! nu mai vrei belete? să mai vii la belete! ho! 
oarrba! 

Pe la şeapte şi jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta 
sa nu dormise toată noaptea de grijă. Cocoana, văzând 
halul omului, s-a pornit pe plâns... De cu seara, venise un 
prieten de la minister şi lăsase o scrisoare... 

O citeşte: „Dragă Leftere, Astăzi, când am plecat de la 
canţilerie, d. Georgescu, şeful, mi-a zis să te anunţ că, dacă 
mâine nu vii la serviciu, poţi să nu mai vii deloc, căci face 
raport de destituire şi pune să spargă broasca sertarului 
tău, unde ai încuiat dosarul cu afacerea Goldstein. Au venit 
astăzi trei deputaţi şi au făcut gură că se trăgănează 
lucrurile. De mâne, începem pe cât o ţine Camera, 
canţileria la 8 dim. 'Te rog, în interesul tău, vină negregşit. 
Şeful e turbat rău. 

Al tău fidel amic, MITICUŢĂ” 

La opt şi cinci, d. Lefter, spălat şi premenit, suie treptele 
ministerului. întreabă pe aprod: 

— Şeful a venit? 

— Acuşica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeţi 
imediat la dumnealui. 

D. Popescu grăbeşte şi intră foarte umilit. Şeful, care se 
plimbă de colo până colo, cu mâinile în buzunar, cum îl 
vede, se opreşte: 

— Ai venit, domnule? 

— Da, domnule Georgescu... 

— Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule! aici sunt 
domnul şef... Să-mi aduci la moment dosarul afacerii 
Goldstein... Şi altădată, să ştii că te dau afară! Statul nu 


plăteşte impiegaţii, ca să facă beţii noaptea şi ziua să zacă - 
uite ce prăpădit eşti! - în loc să vie la datorie... M-ai auzit? 
Mergi de-mi adu dosarul! 

Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de 
lucru, descuie sertarul şi apucă nervos un vraf de hârtii. 
Când dă să pună vraful pe masă, scapă pântre deşte jos o 
hârtiuţă mică îndoită. S-apleacă - o ridică - o priveşte lung 
- dă un țipăt... 

Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor! numai Norocul trăieşte şi 
va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el!... Sunt 
aci!... aci biletele!... aci era soarele strălucitor căutat atâta 
timp orbeşte pe-ntuneric! 

D. Lefter e liniştit - acea linişte a mării, care, înţelenită în 
fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic 
uragan: faţa ei este senină, fără creţ, pe când în fundu-i zac 
atâtea sfărâmâturi de corăbii înghiţite pe de-apururi, 
înainte de a fi putut ajunge la liman! 

El ascunde-n sân, între flanelă şi piele, într-un plic de 
pânză, cele două bucățele de hârtie tipărite conabiu, ca 
muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând de această 
reminiscență vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se 
aşează bine în jeţul său de muşama şi aşterne cu mâna 
sigură pe o coală de hârtie ministerială, următoarea 
compoziţie, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta ironie: 

Domnule Ministru, „Sănătatea mea prea delicată nu-mi 
permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului. 

Vă rog dar respectuos să binevoiţi a-mi primi demisia din 
postul ce ocup la acest onor minister. 

Binevoiţi etc.” „ELEUTHERIU POPESCU”. 

Ia apoi dosarul şi demisia şi intră hotărât la şeful, care 
lucrează cu nasul vârât în hârtii: 

— Domnule şef, iată dosarul Goldstein. 

— Bine, răspunde superiorul fără să ridice capul. Lasă-l 
aici. 

— Şi mai iată, „domnule Georgescu”, vă rog foarte mult, şi 
demisia mea. 


— Bine... Las-o aici. 

— Vă salut. 

— Bine... Du-te. 

După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul 
nesuferitei robii, intră la bancherul unde au fost depuse 
biletele en gros. 

— Mă rog, unde se încasează câştigurile de la lotăriile care 
s-au tras alaltăieri? 

— Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cinevă să 
le-n-caseze şi prin noi. Aveţi vreun bilet câştigător? 

— Am două câştigătoare, răspunse fără afectare d. 
Popescu, şi arată de departe biletele, ţinându-le grațios 
între două degete. 

— Sunt câştiguri mari? 

— Măricele... Am amândouă câştigurile mari! Bancherul 
deschide nişte ochi plini de admiraţie şi zice, dând să ia 
biletele: 

— Daţi-mi voie, mă rog. 

Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, desdoieşte biletele şi 
întreabă: 

— N-aveţi listele oficiale? 

— Ba da. lată-le. 

— Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă respicată, Avem odată: 
zero-şaptezeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru 
Universitate-Constanţa. 

— Nu, răspunde bancherul: una-sută-şi-nouă-mii-cinci- 
sute-două-zeci. 

— Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una sută-şi-nouă-mii-cinci- 
sute-două-zeci - Bucureşti-Astronomie. 

— Ba, pardon, zice bancherul... Bucureşti-Astronomie 
zero-şaptezeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru. 

D. Lefter nu-şi dă seama bine de ce, dar simte o sfârşeală, 
şi cade, alb ca porţelanul, pe un scaun lângă cantorăliv], 
întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia se uită 
bine la liste, la bilete, la posesorul lor, şi zâmbind şi el fără 
afectare zice d-lui Lefter, care ascultă stupid: 


— Uite ce e, stimabile: v-aţi înşelat. Şi iacă de unde 
provine... Dumneata ai... Ciudat lucru, ce-i drept... Cum s-a 
întâmplat!... Al dracului!... Dumneata ai la una tocmai 
numărul care a câştigat la cealaltă şi... 

— Şi ce? 

— Şi vice-versa. 

Cum aude cuvântul vice-versa, d. Lefter se face vânăt ca 
ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă: 

— Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice- 
versa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi! Vă-nvâăţ eu minte pe d- 
voastră să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii, şi să vă bateţi joc 
de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi ca 
vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, 
deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu 
tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu 
ne-nvăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne 
revoltăm... da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! 
proşti! 

Ş-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi 
şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare, făcând aşa un 
tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forţei 
publice ca să scape de d. Lefter... 

Dacă aş fi unul din acei autori care se respectă şi sunt 
foarte respectaţi, aş încheia povestirea mea astfel... 

Au trecut inulţi ani la mijloc. 

Într-un târziu, cine vizita mânăstirea Ţigăneşti, putea 
vedea acolo o mică bătrână, oacheşă, înaltă şi uscată ca o 
sfântă, cu o aluniţă mare păroasă d-asupra sprincenei din 
stânga şi cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu 
voia să răspunză la nici o întrebare; nu făcea nici un rău, 
era dimpotrivă foarte blândă. O singură apucătură denunța 
oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu 
reazimul dezrădăcinat: toată ziulica, maica Elefteria 
culegea, te mir pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, 
pe care le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuţă. 


Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al 
Bucureştilor, trecătorii puteau vedea un moşneag micuţ, 
intrat la apă şi scofâlcit, plimbându-se liniştit, cu acea linişte 
a mărei, care, potolită în sfârşit, vrea să se odihnească după 
zbuciumul unui năprasnic uragan. Bătrânelul se plimba 
regulat, - dimineaţa, de colo până colo pe dinaintea 
Universităţii - seara, cum răsăreau aştrii, de jur împrejurul 
Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului 
Pake, - şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt: 
„Vice-versa!... da, vice-versa...!”... - cuvânt vag ca şi vagul 
vastei mări, care sub faţa-i fără creţ, ascunde-n tainicele-i 
adâncuri stâncoase cine ştie câte corăbii, zdrobite înainte 
de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute! 

Dar... fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun 
drept: după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai 
întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu. 

[i] Superstiţie de jucător de cărţi. 

[ii] A învineţi în bătaie. 

[iii] Tari, puternice, răbdătoare (pop.) Liv] Birou (înv. şi 
reg) 

CAUT CASĂ... 

Caut casă cu chirie, caut şi nu găsesc. E absurd ce se 
petrece la noi, în Bucureşti! în fiecare an, se clădesc sute de 
binale, acareturi peste acareturi, şi, în loc să scază, chiriile 
cresc. Şi ce construcţii! tot cum nu-mi convin mie. 

— Aide-nainte! strig eu samsarului, care mă poartă de azi- 
dimineaţă. Înainte, jidove rătăcitor! 

— Aliată încă una... Asta e a douasprecea astăzi. 

— S-o vedem şi p-asta. 

E tăcută parcă numai şi numai să fie admirată de dinafară. 
Fireşte că în pragul iernei nu caut o casă cu chirie pentru a 
o admira din curte - adică din uliţă, fiindcă n-are curte. Pe 
dinafară, şease ferestre mari, ciubuce şi ornamente 
monumentale. Înăuntru, trei chichineţe, din cari una n-are 
lumină decât de la uşa coridorului, ce duce la atenanţe - 
cocoana, stăpâna casei, zice: independenţe. 


Independenţele! Deschid usa să le văz şi repede o-nchid, la 
loc; m-a-necat! E foarte cald în odăiţe - o căldură 


năbuşitoare. 
— Dar - întreb - a fost cineva bolnav aci? 
— Nu! 


— Parcă aţi făcut foc. 

— E tinicheaua de la acoperiş. Ştiţi, când e soare... Dar 
când plouă, se răcoreşte. 

— Dar ă propos, sobe nu văz. 

— Sunt coşurile de zid... Puneţi sobă cu cărbuni... Aşa am 
pus şi noi: e mai iconomie. 

— Şi căt pe an? 

— Două mii. 

— Înainte, jidove rătăcitor! 

Ahasverus răsuflă din greu; scoate o basma murdară cu 
care-şi curăţă fruntea de sudoare şi porneşte... Eu, după el. 
Atunci, ca în faţa beduinului călător prin pustiul de nisip, 
începe să mi se ridice la depărtată zare fata morgana. Iat-o 
cât e de luminoasă! Bun şi neuitat adăpost! E casa lui Hagi 

Ilie lumânărarul, de la Sf. Gheorghe din Ploeşti, unde am 
stat atâta vreme cu chirie până să-mi completez studiile şi 
să-mi obţiu diploma de patru clase primare la şcoala 
domnească. Cu cât mijesc ochii mai tare, cu atât bătrâna 
mea prietină apare mai limpede între cei patru salcâmi 
venerabili... lată şi liliecii... Au înflorit a doua oară - semn 
de toamnă lungă... îmi trimet de departe florile albe mirosul 
lor onest. Să ne apropiăm binişor şi să intrăm în grădina 
care parcă n-are fund. Grădina asta - s-o vezi noaptea pe 
lună! Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. lată ce 
frumuseţe de prune. Dar gutuile... Şi perele astea de 
iarnă... Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Şi viţa, 
uite ce încărcată e! 

Uitaţi-vă departe până-n ulucile cari d-abia se zăresc colo 
jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriaşe e curtea 
caselor. Nu simţiţi cum miroase a bălărie răscoaptă de 
soare? Grădina de alături e vestită pentru vişinele ei 


turceşti. Gardu-l poţi sări uşor, dar trebuie mare băgare de 
seamă, nu cumva să simţă stăpânul: aleargă foarte iute şi 
are un bici, care arde ca focul; e mai rău dacă te ajunge cu 
sfârcul când vrei să sai gardu-napoi. Ia uitaţi-vă acuma la 
casă. Ce mândru se ţuguiază acoperişul cu şindrilă, 
îmbrăcat spre miazănoapte cu muşchi verde moale şi 
purtând în vârfu-i un urcior smălţuit care sclipeşte în soare. 
Ce mare şi stufoasă a crescut urechelnița! lată dasupra 
gârliciului, din care izvorăşte aşa potrivită răcoare, 
pridvorul larg. 

Dar ia să suiţi numai, după mine, cele nouă trepte până-n 
pridvor. Vedeţi cât de frumos se ţine pe stâlpii lui bondoci 
de stejar cioplit! Ce cuminte adăposteşte de bătăile arşiţei 
şi apelor cerului! Să trecem acum din pridvor în sală. Ce 
largă încăpere! Colea, la dreapta, două odăi; dincoace, la 
stânga, alte două. La deschizătura ferestrelor se vede cât 
de groase sunt zidurile. Pe firida uneia din ele, şed fără 
primejdie şase borcane respectabile de murături. Ce ziceţi 
de sobe? Cu ce dignitate magistrală stau, proaspăt văruite, 
la locurile lor, gata să prezideze o dezbatere, într-una din 
şedinţele lungilor nopţi de iarnă! Şi iată cum, alăturea de 
perete, protectorul nebiruit, departe de ferestre şi de uşi, 
se odihnesc paturile copiilor, cu faţa către lumina vetrei şi 
cu căpătâiul sub icoane... 

— Iacă alta! îmi strigă Ahasverus, stingând din ochii-mi 
arătarea cea albă. lacă alta! 

„De închiriat!” 

lar monumentală! iar terra-cotta! iar ferestre ca la Palatul 
Justiţiei. S-o vedem şi p-asta... a treisprezecea. Intrăm. 
Începem minunat... O entre zugrăvită pompeian... Un 
motiv, în toată pictura, îmi atrage cu deosebire atenţia: e un 
amoraş verde, fluturând pe fundul cărămiziu şi purtând în 
mânuşiţe, dasupra capului, un ghiveci cu trandafiri albaştri. 
În stânga, salonul; e în trei colţuri... Locul este tăiat cu o 
foarte pronunţată oblică pe linia stradei, care se realiniază 
acuma toamna, căci aliniarea de astă-primăvară a fost 


greşită. La mirarea mea că văz un salon în trei colţuri, 
stăpâna casei, care e marşandă, robes et confections[i], îmi 
desluşeşte că toate casele de pe strada aceasta sunt aşa: 
adică au toate câte un salon în trei colţuri, fiindcă toate 
locurile sunt taiate en biais[ii]. Sofrageria e luminată de 
sus, din tavan, prin pod. 

— E cam strâmtă... îndrăznesc eu. 

— Vai de mine! zice marşanda. Cum strâmtă? e destul de 
comodă: doi metri cinzeci pe trei treizeci. 

Două odăi de dormit. Nici un perete neperforat. Doi au 
câte două ferestre; alţii doi câte-o uşe... Şi răspund spre 
apus. Ce nopţi plăcute de vară! Ce somn unsuros şi ce 
cămăşi de noapte lipicioase! Peste drum e o magherniţă cu 
fel de fel de poame şi mustărie... şi muşte... 

— Dar eu am copii; paturile copiilor... nu ştiu unde le-aş 
putea pune la adăpost... ştiţi, iarna... 

— Iarna, puteţi astupa o fereastră; bateţi o saltea şi pe 
deasupra o scoarță. 

— E cam departe de centru. 

— Aveţi tramvaiul nou, la o distanţă de zece minute de 
aici... şi de acolo mai e niţel şi dai în bulevard. Sobele le-aţi 
văzut?... sunt de porțelan, de la Bazalt. 

— Şi mă rog, cât costă pe an? 

— Pe un an nu le putem da... cel puţin pe trei... 

— Dar cât pe an? 

— Douămii-cinsute... 

— Porneşte - strig eu aspru - jidove rătăcitor! 

Ahasverus se supune poruncii seculare. leşim... 

A-nserat; m-a răzbit foamea. Isaac e zdrobit de atâta 
umblet. Îi dau doi franci de cheltuială. 

— În sfârşit, îmi zice rătăcitorul, plictisit de atâtea 
dificultăţi din parte-mi; în sfârşit, ce fel de casă vrei? poate 
să ţi-o găsesc eu singur, fară să mai alergi şi dumneata. 

— Ce casă vreau? zic eu şi mai plictisit. Uite ce casă 
vreau... Vreau o casă cu şase odăi mari, fiecare nu mai mult 
decât cu o fereastră şi o uşă, cu sală de baie, cu bucătărie, 


două odăi pentru slugi, cu parchete, cu apă-n curte şi-n 
odăi, cu tout ă l'egotliii], cu seră, cu grădină de fructe şi 
grădină de flori şi un havuz mare, în mijlocul curţii... Asta 
vreau! 

— Pe unde să fie? 

— În centru... pe linia tramvaiului. 

— Şi cât vrei să dai pe an? 

— Între o mie şi o mie o sută... 

— Bine, zice Ahasverus oftând resemnat, şi vrea să plece. 
— Stai! zic eu. la seama, Isaac, să nu fie cu zidul la uliţă, 
să-mi scârţie cu cărbune pe zid când ies de la şcoală... M-ai 

înţeles? 

[i] Rochii şi confecţii (fr.). 

[ii] De-a curmezişul (fr.). 

[iii] Closet cu apă curgătoare (fr.). 

LA CONAC. 

Din Poeniţa vine domol la vale un călăreț tânăr în buiestru 
ţâcanit... 

N-are de ce să gonească; soarele nu s-a ridicat nici de 
două sulițe; înainte de nămiezi, are să ajungă la conac, la 
Sălcuţa, dincolo de jumătatea drumului... Acolo stă un ceas, 
să dea grăunţe calului; până la toacă, e-n oraş la boierul. 
Gândindu-se la boierul, se pipăie-n sân - legătura cu banii 
stă bine. 

A trecut de cotul dealului la câmp deschis. 

E a doua zi de sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de 
slabă în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în zare adâncă, 
sclipeşte undoind aerul dimineţii calde, iar în păduriştea de 
mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările 
primăverii se-ngână şi care de care se-ntrec în feluri de 
glasuri. 

— Da-ncotro, -ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă 
pe tânărul călăreț. 

Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreț. 
De unde a răsărit omul acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, 
măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, 


nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: 
câtă singurătate de dimineaţă pe un drum aşa de căutat 
întotdeauna! 

— La vale... răspunde tânărul. Da, dumneata? 

— Tot la vale... 

Şi cu vorba aceasta strângându-şi calul în pulpe trece 
alăturea înaintaşului. 

— Drum bun, flăcăule! 

— Şidumitale! 

— Bine că te-ntâlnii!... Mi-e urât să fiu singur, mai ales la 
drum. 

Călătorul după chip şi port e un negustor, vreun orzar ori 
cirezar, de cari umbla pân sate după daraveri; un roşcodan 
grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistrui; dar om plăcut la 
înfâţişare şi tovarăş glumeţ; numai atâta că e şaşiu, şi când 
se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa ca o ameţeală, cu 
un fel de durere la apropietura sprincenelor. 

Merg ei astfel domol alături în buiestru ţăcănit, vorbind 
mai de una mai de alta, şi rămâne lucru hotărât că se 
opresc împreună la conac pentru o gustare; şi din vorbă-n 
vorbă, nici nu prind de veste când ajung aci aproape să 
intre-n Sălcuţa. Cotind la stânga, de după tufişul movilei pe 
care stă biserica, li se arată, ca la o bătaie de glonţ, 
coperişul nou de tinichia al turnului strălucind în soare. 

Tânărul îndeamnă calul ţinând scurt zăbala. Tot aşa şi 
negustorul. Calul ia vânt. Trecând prin faţa bisericii, flăcăul 
îşi face cruce. Atunci aude pe tovaroşul, rămas câţiva paşi 
înapoi, râzând grozav. Întoarce capul: tovaroşul, nicăieri... 
Mare minune!... Unde a putut pieri? A intrat în pământ? 

Nu... E la han... îl aşteaptă sub umbrar... 

Flăcăul nu a luat seama că negustorul i-a fost trecut 
înainte. Fireşte că aşa a trebuit să fie: în pământ n-ar putea 
intra un călăreț cu cal cu tot... 

La conac, tingirile şi căldările clocotesc, grătarele sfârâie, 
cântă lăutarii, forfoteală şi larmă mare, şi clopote şi 
clopoței, pe care le sună vite şi cai mişcându-şi capetele. 


Tovaroşii de drum, după ce atârnă de gâtul cailor trăistile 
cu grăunţe, se aşează la o masă. Negustorul scoate din 
geanta lui un şip cu rachiu şi cinsteşte pe tânărul... Bun 
rachiu!... O căldură plăcută cuprinde măruntaiele, şi ce 
poftă de mâncare!... Mâncarea e bună şi vinul e şi mai 
bun... Negustorul bea şi-mbie pe tânăr, şi tânărul voinic, se 
ţine bine: pahar la pahar şi duşcă la duşcă... 

Încet-încet, tovaroşii s-au înfierbântat bine... Dar le 
trebuie vin, şi degeaba bat în masă şi strigă: nimeni nu-i 
aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie şi afară sub 
umbrar. Pierzându-şi răbdarea, negustorul se scoală de la 
masă şi merge-n cârciumă. Tânărul stă foarte aprins la locul 
lui, se şterge de sudoare şi suflă din adânc. 

Celălalt se-ntoarce mânând înainte o fată voinică şi 
frumoasă, care, cu mânecile sumese până la subţiori, aduce 
pe o tavă uscătură şi udatură. Ajungând prin îmbulzeală la 
masă, şaşiul se uită lung la tânăr, ba-i mai face şi cu ochiul 
către fată. 

Fata lasă tava pe masă şi porneşte. Flăcăul vrea s-o apuce 
de braţ: ea scapă şi pleacă: el o cheamă-napoi; ea-şi 
întoarce capul râzând, dă din umeri parc-a zice: „acu n-am 
vreme de jucării!” şi intră-n prăvălie. Şaşiul se uită la flăcău 
şi iar îi face cu ochiul: „după ea!” Flăcăul se scoală hotărât 
drept în picioare şi urmează calea ce i-o arată ochiul 
tovaroşului... 

A trecut de mult de nămiezi şi încet-încet au plecat, unii 
câte unii, cără uşi, negustori şi drumeţi alţii, care la deal, 
care la vale, şi lăutarii au tăcut şi s-a liniştit de tot şi s-a 
limpezit locul. 

La conac a mai rămas prea puţină lume... Într-o odaie, 
aţipesc aşa după masă, cei doi tovaroşi, fiecare pe câte un 
pat... Fata le aduce cafele... Acu nu-i mai e degrabă; poate 
sta şi de vorbă cu un drumeţ. Negustorul se uită la fată, se 
uită şaşiu la băiat şi merge să vază ce mai e pe dincolo, 
până-n odaia unde s-au pus nişte orzari să-nvârtească un 
ştosişor... 


Acu, ce mai una alta? Multă vreme nu poate sta de vorbă o 
fata care are atâta treabă... N-apucă să plece fata şi 
roşcovanul intră-napoi. Tânărul s-a culcat de-a binele... Aş! 
E vreme de dormit acuma? Trebuie să meargă îndată după 
tovaroş în odaia d-alături, unde e pont mare de câştigat: 
orzarii sunt şi mai buni de iubit - joacă şi prost şi gros. 

— Hai, scoală! 

Între orzari, cine să fie? 

— Neica Dincă, unchiul, frate bun cu taica flăcăului nostru. 

Nu stau mult la vorbă ca să înţeleagă unchiul de unde vine 
şi unde se duce tânărul. Vine de acasă şi se duce la oraş, să 
plătească boierului câştigul întârziat, cincizeci de galbeni, 
pentru sfoara de moşie din Poeniţa, pe care o ţine taică-său 
în arendă. 

Şi jocul porneşte iar... Tânărul se vâră şi el... şi joacă. 

— Mă, ţângăule, zice unchiul, ia-ţi calul şi mergi de-ţi 
caută de treabă!... Ai auzit?... 

Dar ţângăul se uită în ochiul tovaroşului, care-i stă în faţă, 
şi se face că n-aude. Merge înainte şi bine merge! are noroc 
nemaipomenit. 

— Mă, Secule! zice unchiul. 'Ți-e destul... Pleacă! 

Aş!... S-a-nserat de tot; nu se mai vede cartea; se aprind 
lumânări. 

— Mă, băiete! a-nnoptat... Ce faci? 

— Bine! răspunde omul bâtrân şi joacă -nainte... 

Dar jocul e joc şi norocul noroc... Începe cartea flăcăului 
să se schimbe şi să meargă tot d-a-ndăratele... Sudori peste 
sudori... Tânărul se opreşte şi stă la gânduri, uităndu-se ca- 
n gol; dar întâlneşte ochiul tovaroşului, care-i dă o povaţă 
mai tare decât cea mai tare poruncă... Pune mâna-n sân şi 
scoate legătura... Înainte... Unchiul ridica ochii spre nepot, 
zâmbind cuminte, şi fără să mai zică o vorbă, îi apleacă cu 
multă luare aminte asupra mesei. 

E trei după miezul nopţii. S-a dus arenda!... şi două inele 
şi ceasul!... S-ar fi dus şi calul şi şaua, dacă unchiul şi 
orzarii n-ar fi suflat în lumânări şi n-ar fi mers să se 


odihnească... Cine a câştigat?... Cine a ştiut să joace, 
fireşte: unchiul şi cu unul dintre orzari, tovaroşul lui; alţi doi 
orzari au pierdut, nu tocmai cât nepotul, adică nu tot ce 
aveau; dar au pierdut şi ei destul de frumos pe potriva unor 
negustori nu tocmai tari. 

Acu, toţi jucătorii dorm, fiecare la odaia lui. S-a-nnorat de 
pe la miezul nopţii şi e întunerec adânc. 

Flăcăul nostru stă pe prispă cu fruntea-ntre mâni, pe când, 
în picioare, drept, în faţă-i, stă tovaroşul său de drum. 
Înecat de gânduri, tânărul ridică fruntea-n sus şi-i pare că 
vede în întunerecul nopţii strălucind ochiul ciudat care l-a 
stăpânit toata ziua. 

— Ce-i de făcut? întreabă. 

— Dorm toţi butuc, şopteşte cald şaşiul... Uşa e scoasă din 
ţâţâna de jos... Dacă o ridici binişor, poţi intra pe dedesubt; 
poţi pe urmă s-o descui pe dinăuntru şi să ieşi frumos. Intră 
încetinel; lasă-te pe vine; mergi pe dibuite la paturi; ascultă 
bine unde răsuflă, şi trece-le cu basmaua asta pe la nas 
fiecăruia... Odată să tragă-n suflet din mirosul ăsta, şi nu se 
mai deşteaptă până la ziuă, să-i tai cu ferestrăul. 

Şi zicând acestea, îi dă basmaua-n mână şi-l împinge pe 
flăcău încet-încet spre uşă. Băiatul trece basmaua în mâna 
stângă şi, ştergându-se de sudoare: 

— Doamne! doamne! suspină el şi cu dreapta-şi face cruce. 
Atunci un hohot straşnic se aude... Flăcăul se-ntoarce-n loc. 
E beznă-mprejuru-i, şi nicăieri ochiul luminos al tovaroşului. 
Tânărul se moleşeşte din toate-ncheieturile şi se prăbuşeşte 
pe prispă. 

Se face ziuă... 

— Scoală mă! aici ai adormit, procopsitule? zice un glas 
cunoscut. 

Flăcăul se trezeşte buimăcit. 

Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă d-abia 
târându-se pe picioare. 

— Cât ai pierdut, mă? 

— Tot. 


— Cât tot? 

— Ce-am avut eu... şi... 

— Şi ce mai? 

— Şi... arenda. 

— Cincizeci de galbeni? 

Nepotul dă din cap punând ochii în pământ. 

— Cine te-a pus sa joci, dacă nu ştii jocul? 

— Dracul m-a pus! 

— Nu ţi-am spus de trei ori să pleci? 

— Da. 

— N-ai înţeles că te luam la sigur? 

— Nu. 

— Prostule! 

Şi unchiul trage din brâu un pungoi mare, scoate o mână 
de bani şi numără pe masă. 

— Numără-i şi tu. Sunt cincizeci? 

— Da. 

După o tăcere, în timp ce băiatul a strâns banii, i-a legat şi 
a vârât adânc legătura în sân: 

— Cu mine să joci tu, mă! ţângăule mucos? 

Şi-i arde părinteşte două palme straşnice. 

— Altădată să nu te mai apuci să joci cu oameni bătrâni, 
dacă nu ştii juca! Ia-ţi acu banii şi pleacă degrabă la 
boierul... Uite... mai ţine doi lei de parale, să ai ce mânca pe 
drum. 

— Sărut mâna! 

În câteva clipe, băiatul e călare... 

— Ei! ce stai? nu pleci? 

— Unchiule, să-ţi faci pomană, să nu spui taichii, că mă 
omoară! 

— Dacă te faci băiat de treabă, nu-i spui. 

— Mă fac... sărut mâna! 

Şi flăcăul dă călcâie buiestraşului. 

— Mă! strigă după el unchiul. la seama, că te ia dracul 
dacă te mai iei după el, nătărăule! 


Către seară, tânărul, flămând şi-nsetat, trece pe dinaintea 
conacului de la Sălcuţa în buiestru-mbăşicat. O fată naltă şi 
voinică cu mânecile sumese până la subţiori, stând 
rezemată de un stâlp al prispei, se uită lung după călăreț. 
El apleacă bărbia-n piept, strânge scurt zăbala şi îndeamnă 
calul la iuţeală. Vrea şi el să se uite odată înapoi, dar a 
apucat să cotească la dreapta pe după movila bisericii, şi 
prispa conacului nu se mai poate vedea. 

Ajungând la cotul dealului, unde apucă drumul spre 
Poeniţa, buiestraşul gâfâind îşi potoleşte puţin mersul la 
Urcuş. 

Soarele, scăpătând la apus, se uită îndărăt cu stăruinţă 
caldă la păduriştea de mesteacăni, unde atâtea pasări ale 
primăverii se cheamă, se-ntreabă şi-şi răspund, se-ngână şi 
se-ntrec în fel de glasuri, întorcându-se fiecare pe la cuibul 
său. 

MONOPOL.... 

În vara anului 1907, aflându-mă în străinătate şi având în 
ţară daraveri, m-aşez în trenul Berlin-Bucureşti, cu gândul 
să m-abat o zi-două pe la Iaşi, unde să vizitez pe nişte vechi 
şi buni prieteni, familia Ronetti Roman. 

A doua zi, mă cobor în gara Paşcani la 12.30 p.m. 
Numaidecât întreb cu respect pe un domn impiegat de 
mişcare foarte tânăr, care poartă o şapcă prea matură, 
odinioară desigur stacojie, „pe ce linie este tras trenul ce 
trebuie să plece peste câteva minute spre laşi”... Domnul 
impiegat îmi răspunde politicos că, „în legătură cu 
BerlinBucureşti, pleacă din Paşcani spre laşi numai un tren, 
la 4.10, cu sosirea la 6.5 p.m.”. 

— Dar... 

— Ştiu, mă-ntrerupe ghicindu-mi gândul; este şi un tren 
cum vrei dumneata; dar acela nu umblă... 

— Este, dar nu umblă? 

— nu umblă decât pe zezonul băilor. 

— Am înţeles, răspund eu pe jumătate domirit. Fireşte, e 
prea de timpuriu, înainte de sfârşitul lui mai, să-nceapă 


băile... Dar nu ştiam să fie acuma şi-n Berlin pătimaşi cari 
vin să se caute la băile din laşi. 

Trei ceasuri şi jumătate în Paşcani - cam prea mult!... Dar 
ce pitoresc! 

Ce glodăraie şi colbăraie!... Ce abdomene de copii 
malarici! şi se joacă şi râd - cam trist, dar tot râd!... Ce grav 
municipalul care ţine ordinea la fântâna din piaţa gării, 
unde se-mbulzesc multe vite însetate!... Ce jigăraie de câni 
costelivi cu ochii rătăciţi şi coada-ncârligată înspre pântece, 
furnizori ai amicului meu doctorul Lebel!... Şi, cu tot 
regimul nostru protecţionist, nici o fabrică de mănuşi în tot 
țţinutul!... Ai de ce să ţi se rupă inima - de mila oamenilor, 
fireşte, după a vitelor şi a câinilor. Bine că avem o S.P ALi]; 
să sperăm că încet-încet, cu vremea, vom ajunge s-avem şi o 
S. P O.[ii] 

4.10... Am pornit. Mergem şi înaintăm domol în sus spre 
Ruginoasa, şi ne apropiem de culme. 

Soarele, aplecându-se către piscurile Ceahlăului, se 
ascunde după grămezi uriaşe de nouri, cari se tot ridică 
una peste alta venind dimpotrivă, pe când largile 
adâncături din dreapta urcuşului nostru se-nvăluiesc 
treptat în umbră. 

Blânda melancolie a ţarinelor moldoveneşti - un cântec de 
neam mâhnit, din glas copilăresc, ajungând la mine limpede 
din de-departe vale - închipuirea marelui sinistru de acum 
două luni - apropierea de laşi... Apoi dulci amintiri din zilele 
primei nesocotite tinereţi - gândiri amare din pragul cu 
deşarte regrete al bătrâneţii... Toate mă-mpresoară, şi care 
de care luptă să mă-ngenunche şi să mă copleşească... Pe 
lângă astea, suflarea de monstru astmatic a locomotivei şi 
ţăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor... E penibilă 
mişcarea în alt tempo decât al sufletului... 

În sfârşit, tica-taca, încetinel, ajung cu voia lui Dumnezeu 
joi seara, 24 mai, în gara laşi, unde sunt întâmpinat nu se 
poate mai frăţeşte de prietenii mei. 


Mă gândesc, cum sunt obosit de drum şi de atâtea 
impresiuni, să mă duc repede la baie; dar îndată mi-aduc 
aminte de şapca odinioară stacojie: nu s-a deschis încă 
„zezonul”. Mă mulţumesc să mă spăl la bunele mele gazde 
cu apă de Vichy-Celestins; apa comună de Iaşi e mult mai 
gustoasă şi mai hrănitoare, dar costă mai scump şi cam irită 
pieliţa, mai ales vara. 

E, cum spusei, la sfârşitul lui mai. Găsesc iubitul meu laşi 
în tremurul alegerilor generale... Ce febră! peste 43 de 
grade; aproape să se coaguleze albumina! 

Fierbe lumea de grija cea mai mare ce poate - cum să zic? 
- poseda pe un adevărat român - aşa-numita despuiare a 
scrutinului... Scrutinul este pentru noi modernii, adică 
românii moderni, un fel de zeu, care s-arată în toată 
maiestatea lui despuiat: Apollo resplendescensliii]... 

Ziua de vineri, 25 mai, mi-o consacru deci de dimineaţă să 
vizitez redacţia Opiniei (o instalaţie în adevăr europeană; 
chiar un telefon; cam năzuros - e încă june), unde, în 
calitatea mea de confrate mai în vârstă, sunt primit cu 
destulă consideraţie. De aci, voi să contemplu apariţia 
zeului - pe un potop de ploaie, să crezi că s-au rupt băierile 
firmamentului. 

De cu noaptea a-nceput a turna, şi toarnă... Pieţele, 
ogrăzile, locurile virane sunt mări şi lacuri; ulițele, fluviuri 
şi niagare... Caii înoată; birjile plutesc; tramvaiele par nişte 
vaporaşe de curse intraurbane, ca la Hamburg. 

Mă plâng unui amic, impiegat superior, om cu carte, de 
furia elementului. 

— Las”, coane lancule - îmi zice - ploaia aiasta-i bună după 
atâtea călduri dropicale! 

Şi mă conving că are omul toată dreptatea... De trei ori 
binecuvântat, diluviu! 

1) ad remliv]: căldurile au fost, ce-i drept, foarte tari şi 
înainte de vreme; 

2) ad locumlv]: se spală Iaşii; nu-i vorbă, Iaşii sunt un târg 
tare curat; dar orşicât, cineva, cât de curat să fie, tot nu 


strică să se şi spele din când în când; măcar dacă nu se 
spală singur, să se lase spălat, şi 

3) ad personam[vi]: servitoarea bunelor mele gazde a avut 
ingenioasa inspiraţie să pună la gurile zgheaburilor toate 
cofele şi putinile din casă... Las să se premenească 
umplutura de mai multe ori până curge limpede de tot, şi 
mă spăl bine cu apă de ploaie - excelentă pentru pieliţă. 

Din adâncul sufletului zic: Domnul fie lăudat! el, care ne 
trimite răcoare după călduri tropicale; care ne spală 
câteodată cu d-a sila; care ne dă apă aşa de ieftină, mult 
mai ieftină decât cea de Vichy - o bagatelă. 

Mă aflu, cum zisei, la Opinia înainte de amiazi. După ce, ca 
musafir, îmi fac datoria să ţin pe tinerii confraţi vreo trei 
sferturi de ceas, cu palavre, încep a pricepe că le cam stau 
pe suflet... Eu n-am treabă; toată ziua mi-e de petrecere; pe 
când ei ard în toiul bucătăriei, unii cu condeiele-n mână, 
altul cu telefonul la ureche, celălalt cu nasul în listele 
electorale... în trei-patru ceasuri trebuie s-apară foaia. 

— Domnilor - zic - de-acu vă las. 

— Dar de ce te grăbeşti, coane lancule?... de ce nu mai 
stai oleacă, olecuţă? 

Olecuţă! diminutivul acesta îmi pare un categoric 
superlativ. 

Tineri politicoşi! nu-mi ascund pălăria, nici umbrela, nu-mi 
fac nici o violenţă... Mă lasă să plec... E şi vremea. În faţă, la 
Mitropolie, sună 5 antemeridiane... La 12 fix ziua, sună în 
faţă la Mitropolie 5 antemeridiane; la 12 fix noaptea, 5 
postmeridiane - dar foarte regulat. 

Am plecat, spre marele regret al confraţilor, pe când 
potopul se-nteţeşte din ce în ce. Mă urc în luntrea mea cu 
un triton bătrân care tuşeşte straşnic şi strănută... 
Simptome alarmante la aşa vârstă... Se vede bine că, în 
atribuţiunile amicului nostru doctorul Jocu, nu intră şi 
inspectarea animalelor marine. 

— Avanti, gondoliere! strig. 


Bravul gondolier îi trage câteva tritonului cu coada lopeţii. 
Bălăcind contra torentului, navigăm încet-încet la deal. 

Unde să merg? La Smirnov, or la Ermacov? Sunt amândoi 
imperfecţi; dar la primul merge colegiul I; eu merg la 
colegiul II, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am 
călcat pe pământ ferm. 

Sui scăricica, intru, când... simt că-mi fuge pământul de 
sub picioare şi, cât p-aci, dacă nu sare cineva repede să m- 
apuce, dau să cad pe spate înapoi afară, în valuri. Ca 
fulgerul mă săgeată un gând sinistru: un atac de dambla!... 
Sunt pierdut!... Dumnezeule! aibi milă de familia mea 
rămasă departe în străine locuri... Ce bucurie pe mine 
când, cu toată supărarea gleznei din pricina alunecării, aflu, 
după primul moment de groază, că damblaua mea a fost 
numai nişte sâmburi de masline risipiţi - pi gios! 

Dugheana e plină de amici, toţi funcţionari publici şi 
profesiuni liberale[vii]. Aşteaptă aci de mult să se oprească 
potopul, şi, aşteptând, ca să le pară timpul mai scurt, iau 
aperitive, ţuică, mastică, pelin, mişmaş şi gustă mezeluri, 
salam, ghiudem, caşcaval, masline... 

Fireşte, mai cu samă cum sunt vesel că n-am avut dambla, 
intru şi eu în combinaţie. 

Şi aperitive, şi mezeluri, şi vorbă, şi discuţie asupra 
„situaţiunii dificile în care se găseşte ţara în urma tristelor 
evenimente, ca să zicem aşa, şi-n faţa atâtor reforme ce 
această situaţiune le reclamă imperios, dacă ne putem 
pronunţa astfel”, şi apoi „asupra trecutului, prezentului şi 
viitorului, ideilor şi programului fiecărui ales şi fiecărui 
candidat” - şi dezbateri, şi vorbă, şi aperitive, şi mezeluri, şi 
aruncăm sâmburii - pi gios!... 

Dar e unu şi jumătate; m-aşteaptă la dejun. Am stat aci un 
ceas şi mai bine! Vezi cum trece de uşor vremea vorbind 
despre chestii grele!... Cu multă prudenţă, de teama unuial 
doilea atac, mă mişc şi vreau să-mi plătesc consumaţia. Dar 
amicii protestează: astăzi este rândul de plată al amicului 


X..., care a repurtat, ca orator la o întrunire electorală, un 
fenomenal succes... 

Încă un rând de aperitive şi masline, şi aruncăm 
sâmburii... Eu mă lipesc bine cu talpa de duşumea... Şi încă 
un rând... cel din urmă! şi masline, şi aruncăm... 

— Socoteala! în total! 

Nu-i mult! Mezeluri şi masline, 3.15; băuturi, 17.05; total 
20.20. 

Amicul X..., după ce plăteşte galant, se suie în gondolă cu 
mine; locuieşte în drumul meu, pe un canaletto - să-l las 
acasă. 

Pornim. 

— Coane Iancule - îmi zice - 'm par” rău amu, după 
su'cesul meu, c-am cedat şi nu mi-am pus cand'atura! 

Face iconomie de silabe, probabil fiindcă mai avem puţine 
momente de petrecut împreună; vrea omul cât mai scurt să- 
mi spună cât mai multe. Şi, cum se clatină gondola pe 
valuri, amicul adaogă: 

— Aveam o ide' de refo'mă... Nu mai me'ge, monşăr, cu 
ţaranii... S' beţivi!... T'eb'e un mo'opol al... ac... (gondola 
se clatină) al... ac'cololului)... 

Ne-am oprit. Ne pupăm în gondolă ca doi patricieni de pe 
timpul ilustrului doge Francesco Morosini. Se dă jos 
încetinel pe trotuarul plin de apă şi intră, leoarcă de ploaie, 
pe portalul bătrânului său palazzaccio[viii]. 

— Ia sama (îi strig), pe San Giovanni, padrone mio[ix]! 
nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas vreun sâmbure de 
maslină pe talpă! 

El se-ntoarce-n loc, smulge cu vârful degetelor o sărutare 
unsuroasă de pe buze şi mi-o aruncă magnific din 
depărtare. 

Sunt opt ceasuri şi trei sferturi... Gondola aşteaptă... îmi 
iau rămas bun de la graţioasa mea gazdă şi plec cu Ronetti 
Roman la gară. 

După ce-i mulţumesc de afectuoasa primire, urc în vagon. 


— Amice - zic - ştii d-ta cu ce mă duc eu de la laşi la 
Bucureşti? 

— Cu trenul. 

— Da, cu trenul, fireşte; dar nu numai cu trenul, merg şi 
cu o idee... 

—? 


— O idee de reformă! 

— Trebuie de înfiinţat numaidecât un monopol al 
ac'cololului... 

Trenul s-a pus în mişcare... M-aplec pe uşa vagonului: 

— la sate!... pentru rurali! 

[i] Societatea pentru protecţia animalelor. 

[ii] Societatea pentru protecţia oamenilor. 

[iii] Apollo strălucitorul (lat.). 

[iv] Cât priveşte faptele (lat.). 

[v] Cât priveşte locul (lat.). 

[vi] Cât priveşte persoana (lat.). 

[vii] Profesiuni libere. 

[viii] Mic palat (it.). 

[ix] Sfântul Ion, patronul meu (it.). 

MAMĂ... 

A fost odată un împărat şi o-mpărăteasă sănătoşi şi voinici, 
dar tot mâhniţi, fiindcă de aproape zece ani, de când se 
luaseră, duceau degeaba dorul unui copil măcar. 

Venind vremea să plece împăratul la război departe, cum 
trebuie să se-ntâmple orcărui împărat într-o poveste, după 
ce şi-a sărutat soţia, i-a zis: 

— Măria-ta, eu acuma plec şi numa Cel-de-sus ştie când m- 
oi întoarce. Să te găsesc sănătoasă! Dar să ştii că la- 
ntoarcere trebuie să găsesc şi copil în casă; de unde nu, 
pâine şi sare cu mine nu mai mănânci! 

Pe urmă a-ncălecat şi a plecat cu oştile. 

A trecut de la astea o lună... au trecut trei... cinci... 
aproape nouă - suna a pace - şi nici un semn. 


De grijă şi de supărare, sta biata împărăteasa în odaia ei, 
fără să mai vază pe nimini decât pe o bătrână credincioasă, 
care o crescuse pe ea de mică, de când rămăsese fară 
mamă; sta închisă cu bătrâna, ofta şi se jelea... Ce o să se 
facă ea când o da cu ochii de soţul ei? 

Văzând că se prăpădeşte de atâta inimă rea, i s-a făcut 
bătrânei milă, şi s-a gândit cum i-ar mai risipi gândurile 
negre. Şi aşa, într-o zi, pe la scăpătatul soarelui, a luat-o, şi 
amândouă, îmbrăcate ca nişte cocoane de rând, să nu le 
cunoască nimini, s-au dus la plimbare într-o pădure. 

Acolo umblând ele încet, duse pe gânduri, iată că găsesc o 
ţigăncuţă zdrenţeroasă şi lihnită, stând jos pe o buturugă în 
acea singurătate, cu un dănciuc aproape gol în braţe... îi 
dedea ţâţă; el sugea şi ea plângea. 

— De ce plângi, fetico? a-ntrebat-o bătrâna. 

— Cum să nu plâng, coconiţă?... M-a amăgit hoţul, şi după 
ce şi-a bătut joc de mine, a fugit în lume şi m-a lăsat să 
umblu aşa, gonită de la părinţi, cu pruncu-n braţe!... Nu 
mai mă ţin picioarele de nemâncată... şi pruncul nu vrea să 
ştie - cere... Şi n-am încai inimă să-mi fac seama singură: 
să-l omor şi pe el şi să mă omor şi pe mine... că dă 
Dumnezeu prunci cui nu-i trebuie, la o păcătoasă ca mine, 
şi la cine trebuie nu-i dă! 

Împărăteasa a oftat adinc auzind vorbele astea atât de 
duioase. 

— E băiat? a-ntrebat cocoana a bătrână. 

— Băiat, săru' mâna! 

— De câte luni? 

— La noapte e de zece zile. 

Bătrâna sta la gânduri o clipă şi, pe urmă, zice: 

— Fetico, eşti tu cuminte? 

— N-am fost pân-acuma, coconiţă, sâru' mâna; da de-acu- 
ncolo, să fie ea a dracului care o mai... 

De prisos să ne mai lungim la povestit cu de-amănuntul 
toate... Destul să spunem că, peste un an de la plecare, 
întorcându-se împăratul biruitor de la război, a găsit acasă 


mare mulţumire: cocon împărătesc de trei luni în vârstă, 
dar crescut cât unul de un an... şi doica» o mândreţe de 
fată oacheşe, îmbrăcată numa-n mătăsării, ca orce doică de 
cocon împărătesc... şi sânul!... şi s-a bucurat foarte mult 
împăratul despre toate. 

S-a făcut botez cu paradă mare şi s-a-nveselit norodul 
întreg, că, fireşte, soarta împărăţiilor este legată de a 
împăraţilor - şi l-au botezat Florea-voievod. 

Creştea voinicelul, şi nu mai putea o lume după el, că, ce-i 
drept, mare minune de băiat! iar doica, la care mulţi se 
uitau lung, le spunea: 

— la, nu vă mai uitaţi aşa, parcă n-aţi mai văzut copil! să 
nu mi-l deochiaţi! 

Când a ajuns băiatul la vreo şase anişori, împăratul a- 
nsărcinat pe un curtean de credinţă să-l înveţe mânuirea 
armelor, călăria, înotatul, jocurile felurite şi cântarea din 
harfă şi din gură - în sfârşit toate câte trebuiesc pentru 
desăvârşirea unui tânăr care va să-mpărăţească. 

Doica, iubind foarte pe băiat, îl însoțea mereu la ceasurile 
de-nvăţătură; astfel, învățătorul, care preţuia şi el mult pe 
şcolarul său aşa de deştept şi cu frumoase apucături 
vitejeşti, văzând-o zi cu zi, a ajuns să o placă atâta, încât, a 
răbdat cât a răbdat, până n-a mai putut, şi a cerut-o în 
căsătorie; iar dânsa plăcându-l asemenea, că era om de 
seamă şi mândru, şi-l vedea că ţine şi el mult la băiat, 
bucuroasă l-a luat. 

Şi i-au cununat chiar împăratul cu împărăteasa, dându-le 
mare cinste şi daruri scumpe. 

Când a intrat în biserică mireasa - gătită de nună-sa sub 
ochii nunului - cu flori şi beteală de aur în păru-i negru, cu 
chipul şi trupul, şi cu zâmbetul şi mersul acelea, păşind aşa 
de cuminte, nici îndrăzneață, dar nici sfioasă - a rămas 
toată lumea-ncremenită, nu altceva, că-n adevăr era o 
arătare. 

Mai mulţumit ca oricine de această căsătorie a fost tânărul 
Florea-voievod; el îi iubea mult, şi pe mama-doica şi pe 


învățătorul lui; avea şi de ce: şi ei îl iubeau pe el destul. 

Când îl vedeau aruncându-se pe cal sălbatec prins de 
coamă-n fuga mare, şi când se-ntorcea cu calul, adineaori 
nebun, acu domolit şi plin de spumă; când îl vedeau 
săgetând rândunica din zbor; când îl auzeau, pe urmă, 
cântând din gură şi cu harfa, de te sfinţea - amândoi soţii 
nu mai puteau de mândrie, îl luau în braţe şi-l sărutau, şi 
femeia zicea: 

— Mulţi feciori de-mpărat or mai fi, da ca şi ăsta al nostru, 
nu mai crez altul!... s-a isprăvit! 

Au trăit ei aşa cu toţii, la curte, în bună pace, liniştiţi şi 
fericiţi, fiecare cu partea şi gândul lui, pân-a-mplinit Florea- 
voievod douăzeci şi doi de ani - un flăcău ca un brad. 

Dar într-o zi, iată că vine de la palat curteanul, învățătorul 
lui, acasă, şi zice vesel: 

— Ştii tu un lucru, dragă nevastă? 

— Ştiu, dacă mi-ei spune... 

— S-a hotărât! îl însurăm pe Florea... 

— Pe băiatul nostru?... cum asta? 

— Ei! cum!... iac-aşa, cum se-nsoară toţi flăcăii. 

— Cine-l însoară? 

— Ei cine!... împăratul şi împărăteasa. 

— Cu cine? 

— Cu fata unui crai vecin. 

— Asta nu se poate! auzi? coşcogea fecior de-mpărat să ia 
o fată de crai... Asta nu se poate! 

— De ce nu? 

— Fiindcă trebuie să ia fată tot de-mpaărat, pe potriva lui... 
Nu! asta nu se poate, în ruptul capului! 

— Dar bine, femeie, dacă aşa au hotărât părinţii lui?... 

— Or fi hotărât ei... Dar eu?... eu unde sunt? 

Şi repede s-a gătit şi-nvăpăiată s-a dus la palat să dea ochi 
cu împăratul şi cu-mpărăteasa, să-i întrebe: cum se poate, 
fără ştirea şi a ei, care l-a crescut pe băiat, să hotărască 
dânşii aşa de soarta lui? şi, răspicat, le-a spus că Florică al 
ei nu poate lua pe orcine, că lui Florică al ei trebuie pe 


puţin o fată de-mpărat; de unde nu, nu trebuie! că, slava 
domnului! tânăr e, frumos e, voinic e, fecior de-mpărat 
mare e! Are vreme să mai aştepte pân-o găsi una pe potriva 
lui. 

Împăratul a zis una, împărăteasa două, doica nouă... au 
început să se-nteţească femeile la vorbă, şi din vorbă la- 
mpunsături, şi de-acolea, ceartă la toartă... împărăteasa, 
supărată de-atâta tevatură, ca s-o taie scurt, zice: 

— În sfârşit, aşa a hotărât politica măriei-sale împăratului, 
aşa am hotărât eu - aşa trebuie să se facă! destulă vorbă! 

— Ba, nu! 

— Ba, da! 

Doica, înfierbântată grozav, a ţipat o dată, ah! şi a leşinat. 

Sări, toţi... O descheie la sân şi dă-i cu oţet de trandafir. 
Vine şi Florea: 

— Mamă-doică! 

Şi-ncepe să se vaite ca un copil mic şi să se bată cu pumnii- 
n cap: 

— A răpus-o pe mama-doica!... Aoleu!... nu maie de rană! 

Împărăteasa - leşină şi ea. 

Împăratul, straşnic de turburat de toate astea, strigă: 

— Eu stric, că m-apuc să vorbesc politică cu nişte femei 
nebune! 

Împărăteasa se deşteaptă şi pleacă foarte mâhnită de 
asemenea cuvinte. 

Se deşteaptă şi doica; se uită la-mpăratul şi, lovindu-se cu 
pumnul peste sânul gol, începe să se bocească flăcăului: 

— Nu se poate, maică! nu voi, maică, moartă tăiată! Nu te 
dau, Florică, decât după fată pe potriva ta! Să nu mă faci de 
ruşine, Florică mamă, că mă omor! 

Florică o mângâie plângând şi zice: 

— Nu, mamă, nu! fără voia ta nu fac nimica! 

Împăratul, ţinând şi el foarte mult la doică şi auzind şi 
vorbele băiatului, nu s-a-ndurat să le strice hatârul, şi le-a 
ZIS: 

— Dacă nu vreţi voi, bine! 


S-a făcut război pentru asta; căci craiul vecin, care 
avusese făgăduială de căsătorie pentru fiică-sa, n-a putut 
suferi o astfel de nesocotire. Războiul s-a sfârşit, ca toate 
războaiele, cu pace. lar peste un an, plimbându-se pe la 
curţile din lume, Florea-voievod, însoţit de doica şi de- 
nvăţătorul lui, s-a dat în dragoste - că era ochios - cu o 
tânără vestită de frumoasă, fata unui împărat, mai mare 
chiar decât tatăl lui; şi numaidecât între cele două curţi s-a 
pus la cale căsătoria. 

Când s-a făcut nunta aceea strălucită cu mari petreceri în 
grădinile-mpărăteşti, toată lumea s-a-nveselit; dar mai mult 
ca toţi, doica. 

A privit lung la mire şi mireasă, cum se plimbau prin 
grădină, încet, strâns alături, şoptindu-şi unul altuia cine 
ştie ce nimicuri tinereşti, i-a arătat soţului ei şi, strălucindu- 
i ochii de mulţumire, a zis: 

— Aşa da, Floric-al mamei! aşa-nţeleg şi eu!... Să ia fiecare 
pe potriva lui!... aşa trebuie! 


ION... 

Pe un zăduf de nămiez, la un han, cum erau în vremuri 
hanurile, a poposit un flăcău, drumeţ sărac, ostenit şi 
prăfuit. Cum a sosit, răsuflând greu de oboseală, a dat bună 
vremea la toată lumea şi s-a aşezat cuviincios pe o laviţă, la 
un colţ de masă subt umbrar, unde ospătau călători mulţi, 
care treceau unii la deal şi alţii la vale; şi a cerut hangiului 
să-i dea şi lui un sfert de pâine, brânză şi o bărdacă de vin 
mai ieftior. 

Stând aşa la un loc cu atâţia inşi, l-au întrebat unul şi altul: 
cum îl cheamă, dincotro vine, încotro se duce, cu ce rost şi 
daraveri, dacă are părinţi şi rude; în sfârşit, cum fac toţi 
drumeţii când se întâlnesc care de pe unde. 

EI le-a răspuns bucuros... că pe el îl cheamă Ion; că mai 
are o soră gemenă, cu care de mititel nu s-a putut împăca; 
iar părinţii, văzându-i că necontenit se ceartă, şi, cu cât 
cresc, din ce în ce mai rău se ocărăsc şi se bat pân! la 


sânge, i-au gonit pe amândoi de-acasă, să se ducă-n lume, 
unu-ncoace, altu-ncolo, încotro i-o lumina Dumnezeu; că 
soră-sa a avut noroc; iar el, ba: ea a ajuns procopsită, 
doamnă mare, primită pe la curţi împărăteşti; iar el, 
umblând de colo până colo, slujind, când la un stăpân, când 
la altul, este, precum se arată, un... neprocopsit. 

Şi a oftat adânc de nedreptatea norocului. 

— De, mă băiete! zice un bătrân; poate că şi tu ăi fi 
vinovat! ăi fi având şi tu cine ştie ce cusur or slăbiciune, de 
schimbi mereu la stăpâni, şi nu te poţi tu, băiat voinic, sălta 
din nevoie. 

— Poate oi fi având şi vrun cusur, ce să zic?... dar despre 
slăbiciune, alta nu mă ştiu să am decât că nu pot suferi pe 
soră-mea... Şi nu fac pas, să nu dau de ea, tot de ea şi iar de 
ea. Şi, cum o-ntâlnesc, nu mă pot stăpâni... mă reped ş-o 
apuc de piept... Chiar aseara am avut o întâmplare cu 
dumneei... M-au bătut ei, prietenii dumneei, straşnic, nu-i 
vorbă... halal să le fie!... aşa mângâietură, n-am ce zice, de 
mult n-am mai căpătat; dar... nu-mi pare rău; încai mi-am 
sărat sufletul - i-am dat eu dumneei ce i se cuvenea... 

Pe urmă, după ce soarbe din bărdacă, povesteşte, cui are 
vreme să-l asculte, întâmplarea. 

Ieri, plimbându-se pân cetatea de scaun, a auzit sunând 
trâmbiţe; a alergat să vază ce e... La o răspântie, unde se 
strânsese multă gură-cască, un pristav[i], cu o chivără mare 
de hârtie, striga din fundul bojocilor că „să vie diseară 
orcine pofteşte în grădina împărătească, s-auză acolo fără 
plată cum cântă un vestit măgar de prăsilă, sosit de curând 
de la-nvăţătură, pe care împăratul, ţinând la el foarte mult, 
l-a fost trimis cu cheltuială în străinătăţi, să se 
desăvârşească-n şcolile înalte la meşteşugul cântării 
frumoase”. Ion a-nceput să râză de mofturile caraghiozului; 
dar, pe urmă neavând altă treabă, s-a dus şi el la grădina 
împărătească, foarte curios să auză cum o fi cântând un 
măgar învăţat... 


— că eu - a zis lon cătră ascultătorii de la masă - eu ştiu ce 
glas are măgarul, şi ştiu asemenea că orce şcoală, cât de 
înaltă, nu poate da ce n-a vrut să dea naşterea... Aşadar, m- 
am dus... am intrat fără supărare şi am găsit multă lume 
adunată, şi din boierime şi din tagme şi prostime - destulă. 
Grădina era luminată cu multe lumini în băşici de hârtie 
văpsită. În fundul grădinii, era o moviliţă cu flori pe de 
margini, şi acolo, sus, de jur împrejur, lăsând un loc gol la 
mijloc, şedeau pe jeţuri împăratul, împărăteasa şi toată 
curtea, şi-ntre cei dintâi ai curţii, tocmai la faţă, surioara 
mea, îmbrăcată mai strălucit ca-mpărăteasa; îi sclipeau 
capul, pieptul şi mâinile de diamanticale. Am aşteptat cât 
am aşteptat, înghesuit în fund, şi-n sfârşit am auzit! A! a! şi 
bătăi în palme din toate părţile. Se arătase sus pe movilă 
vestitul cântăreţ, gătit cu un valdrap de mătase cusut 
numa-n fireturi, şi decoraţii atârnate de gât, şi fel de fel de 
zorzoane, şi-n frunte, la coamă şi la coadă, funde de 
panglici în trei feţe. S-a făcut tăcere mare... A-nceput 
măgarul să cânte... ce, credeţi?... Carnavalul de Venezia!... 
din ce?... din gură!... cum? cu variaţiuni! 

Aici, s-a oprit lon şi s-a uitat râzând ca un prost la 
ascultători. Dar, de unde să ştie ascultătorii aceia din lumea 
de rând ce însemnează Carnavalul de Venezia şi 
„variaţiuni...”!... şi unul întreabă; 

— Ei! şi pe urmă? 

— Pe urmă, după ce a zbierat măgarul aproape un ceas, 
surioara mea (că la ea mă uitam mereu) s-a ridicat în 
picioare, a-nceput să bată din palme, s-a repezit la el, l-a 
luat de gât şi l-a pupat şi p-o falcă şi pe cealaltă, şi, 
scoţându-şi de la mână o brățară, care scânteia de departe, 
i-a petrecut-o pe dup-o ureche. Atunci, lumea toată de la 
mare pân! la mic a pornit să răpăie din palme şi să ţipe ca 
nebunii: „bravo! bravo! bis! bis!...” 

Cântărețul a mulţumit foarte mândru, moţăind când în 
dreapta, când în stânga, şi iar s-a pus pe zbierete. Iar 
surioara mea, la fiecare zbieret al lui, da din cap încântată, 


aruncându-i câte un trandafir, şi se uita galeş când la- 
mpăratul şi la-mpărăteasa, când la boieri şi la prostime... 

N-am mai putut suferi... Când s-a opintit odată dumnealui 
să ridice glasul sus de tot, am pus şi eu două degete-n gură 
şi-am început să fluier din răsputeri. 

S-au ridicat toţi în picioare... 

— Cine?... cine a-ndrăznit? 

Şi-n turburarea aceea, am auzit glasul sorii-mi: 

— Obraznicul ăsta trebuie să fie ticălosul de frate-meu! 

Numaidecât, care cum m-a ajuns, m-a luat în palme, în 
ghionturi, în picioare; m-au scuipat; şi după ce s-au săturat, 
m-au aruncat ca pe o strachină spartă afară din grădină... 
Am stat puţin aşa, până să-mi mai vie sufletul la loc; m-am 
sculat şi am plecat şchiopătând... şi până foarte departe, 
auzeam mereu zbieretele măgarului şi bătăile-n palme ale 
celorlalţi, şi bravo! şi bis!... Ei! vă place?... 

Când să isprăvească Ion povestea, iată că soseşte 
dinaintea hanului o caleaşcă mare cu falaitar[ii] şi cu o 
ceată de curteni călări. Opresc să răsufle caii; descalecă 
boierii, şi coboară din calească o mândreţe de curteană. 

— Uite-o, strigă Ion, ridicându-se de pe laviţă... Uitaţi-vă, 
asta e procopsita de soră-mea! 

Dar ea: 

— Nici aici nu scap de tine, neprocopsitule? 

— Nici aici! răspunde fratele râzând. Unde te-i duce, tot 
de mine ai să dai. Om fi umblând, tu iute, că zbori pe sus cu 
falaitar, şi eu încet, că mă târăsc pe jos; dar tot trebuie să 
ne-ntâlnim! n-am să te las! am să-ţi dau mereu peste bot şi 
la cap! să vedem: care pe care?... 

— Ia-ţi seama la gură, nebunule! a strigat un curtean 
strălucit, dându-i o palmă să-i strămute căpriorii. 

— Poţi să dai palme cât pofteşti - a zis Ion - sunt deprins 
cu aşa mângâieri... Deocamdată, lasă-mă numa să-ntreb pe 
surioara mea iubită: când vă mai cântă, soro, măgarul? 

— Ce-ţi pasă ţie? 


— Cum să nu-mi pese, dragă?... Vreau să ştiu... să viu să-l 
mai ascult... că-mi place, de mă-nnebunesc, mai mult ca la 
toată lumea... 

— Să ştii tu că place la toată lumea!... Vedeţi-l, oameni 
buni, pe nenorocitul ăsta!... Tutulor nouă, şi împăratului şi- 
mpărătesei, la toţi boierii, la tot norodul, mie şi dv., ne place 
la toţi; numai dumnealui nu-i place! Toţi, şi eu şi 
dumneavoastră suntem nişte proşti; numa dumnealui, 
pricopsitul! mai cu moţ... Vine să strice petrecerea şi 
mulţumirea şi cheful la o lume-ntreagă... Apoi de! 

— la, ascultă, mă băiete - a zis unul de la masă - are 
dreptate dumneei: dacă place la toată lumea, ce te amesteci 
tu?... ce-ţi pasă ţie? 

— Cum o să placă, nene, săracul de mine?... măgar! din 
gură! Carnavalul de Venezia! cu variaţiuni! 

— Daca le place, mă! n-auzi? 

— Ia m-ascultă şi pe mine, flăcăule, zice altul mai dârz, 
pierzându-şi răbdarea; de ce eşti căpăţânos şi nu vrei să- 
nţelegi?... Dacă ne-o plăcea şi nouă, ăstora de aici? 

— Cum să vă placă, omule? 

— Ei! uite aşa: să ne placă!... Cel... nu cumva o să cerem 
voie de la tine să ne placă?... Uite, mă!... Cine eşti tu? 

— Nu-i vorbă de cine sunt eu! strigă Ion aprins; e vorba: 
se poate să placă?... măgar - din gură Carnavalul de 
Venezia-cu variaţiuni?... Ai?... 

— Nu zbiera aşa la mine, că eu te plesnesc!... Uite-aşa! o 
să ne placă! 

— Lăsaţi-l, mă, zice altul; asta e părerea lui... 

— Părerea lui s-o ţie pentru tat-său şi pentru mă-sa! să nu 
ne-o vâre nouă cu de-a sila pe gât! 

Şi-ncep să vorbească tare toţi deodată, unul aşa, altul 
aminterea... Sora face haz... iar Ion strigă mai tare ca toţi: 

— Nu trebuie să vă placă! 

— De ce mă, pârlitule? 

— Că nu e de plăcut! 

— Că nu vrei tu, ai? Ei! iaca, la toţi ne place, să crăpi! 


— Atunci daca la toţi vă place - a strigat şi mai tare Ion - 
să mă iertaţi, dar sunteţi toţi nişte... 

— Nişte ce, mă? 

— Nişte urechiaţi mai mari ca el! 

Maica ta, Christoase! ce foc pe Ionică!... L-au luat în 
palme, în ghionturi, în picioare... şi trage-i, care mai de 
care, şi tăvăleşte-l prin umbrar, unu-l lăsa de ostenit, ş-altu-l 
lua de odihnit... Au spart cu el toate borcanele şi bărdacele 
hangiului - pe când surioara se suia în caleaşcă şi pornea 
cântând, urmată de droaia curtenilor călări... Dar flăcăul nu 
se lăsa... când pe mese, când pe subt mese, într-una ţipa: 
„urechiaţi” şi iar „urechiaţi”. 

L-au lăsat măr, şi s-a dus fiecare la treaba sa. 

S-a sculat Ion, mulţumit de atâta-nvârtitură, şi-a căutat 
căciula, a scuturat-o frumos şi, cum parcă nu i s-ar fi 
întâmplat nimica, zice liniştit hangiului, care se uită cu milă 
la cioburile risipite pe jos: 

— Nu se poate, mă omule, măgar, fie cât de-mpărătesc şi 
de-nvăţat, să cânte din gură... ce? Carnavalul de Venezia şi 
încă cu variaţiuni - gândeşte şi dumneata... 

— Ei! du-te la dracul cu prostiile tale! a zis hangiul 
plictisit. Nu vezi ce tărăboi şi ce pagubă mi-ai făcut? 

Şi s-a dus Ion cu pas potrivit - dracul ştie-ncotro... să 
caute una mai bună. 

[i] Vestitor, crainic, herald. 

[ii] Cal înaintaş (germ.: Vorreiter). 

PARTEA POETULUI 

„Nehmt hin die Welt!...” [i] 

SCHILLER 

„Luaţi-vă lumea! a strigat domnul; luaţi-o, oamenilor! a 
voastră să fie ca moştenire-n vecii vecilor! şi frăţeşte v-o- 
mpărţiţi!” 

S-au repezit care mai de care cu mânile-ntinse să-şi apuce 
partea; mişunau tineri şi bătrâni. 

Plugarul se duse spre roadele câmpului; Vânătorul porni 
să bată pădurile; Neguţătorul îşi înfundă hambarele; Viierul 


îşi alese zeama nobilă; Regele puse streji la poduri şi 
drumuri şi zise: «Daţi-mi dijma!» 

Într-un târziu, după ce se isprăvise-mpărţeala, iată vine şi 
Poetul din depărtări... Nimic nu mai rămăsese de apucat; 
pretutindeni toate aveau stăpân. 

— Vai! eu singur - strigă el cu mâhnire - eu singur fusei 
uitat, eu, cel mai supus copilal tău! 

Şi-ngenunchie înaintea domnului, care-i răspunse: 

— Dacă te-ai desfătat în lumea visurilor, ce stric eu? Unde 
erai când s-a-mpărţit pământul? 

— La tine eram! zise Poetul. Ochiul meu ţintea la faţa ta; 
urechea mea la armonia cerurilor... lartă sufletului care, 
îmbătat de lumina ta, nesocoti cele pământeşti! 

— Ce-i de făcut? zise domnul... Nimic de acolo nu maie al 
meu; toate le-am dăruit! Vrei tu să trăieşti în cerul meu?... 
Vino când doreşti: orcând, bucuros îţi va fi deschis!” 

Pe urmă i-a adăogat domnul cu multă bunătate: 

— Ei, acuma, mai du-te pe pământ şi te mai plimbă. 

A mulţumit Poetul din fundul sufletului şi a plecat măgulit 
de atâta frumoasă atenţie din partea domnului. S-a coborât 
pe pământ... 

Acolo toată lumea forfotea în sus şi-n jos, alergând fiecare 
fără astâmpăr după treburile sale: care mâhniţi, care 
mulţumiţi, toţi îngrijaţi... 

Poetul a salutat în dreapta şi-n stânga; unii tot i-au moţăit 
din cap; dar alţii, parcă nici nu-l văzuseră. A dat să intre-n 
vorbă ici şi colo... 

Unul i-a răspuns: 

— N-am vreme de fleacuri... am treabă! 

Altul, după ce l-a ascultat puţin, zice: 

— Îmi pare rău, dar nu-nţeleg de loc... Salutare... 

Pe altul, l-a povăţuit Poetul cu blândeţe să nu mai bea 
atâta bere, că berea multă tâmpeşte. Acela, pesemne 
tâmpit gata, i-a zis o vorbă foarte proastă şi i-a turnat o 
halbă-n cap. 


Poetul a cazut mâhnit pe gânduri - făr-a-nţelege cum 
poate avea o lume întreagă, stăpânind întreg pământul, 
atâtea griji, atâta bătaie de cap şi atâta răutate - şi s-a 
hotărât să se-ntoarcă la domnul. 

Când a sosit sus, a dat la poartă de sf. Petre, care-i era 
binevoitor. 

— Ei! zice sfântul - te-ai întors iar? atâta ţi-a fost 
plimbarea? 

— Să-ţi spun drept, sfinte Petre, e tare urât pe pământ... şi 
am venit, după cum mi-a spus domnul... 

Dar sfântu-i taie vorba: 

— Drăguţă, să ierţi, domnul acuma are alte treburi; mai 
du-te şi te mai plimbă; vino aldată. 

— Bine! a zis Poetul cuviincios. 

Şi s-a-ntors la plimbare jos. Dar nu s-a mai dus în oraş; s-a 
dus la ţară... 

Era o zi blagoslovită de vară... Limpede şi cald... în 
depărtări se-ntindeau, cât apuca ochiul, câmpuri aurii cu 
spicele coapte, şi aci aproape se auzeau într-o adâncătură 
fâşiituri de coase şi cântece de cosaşi. 

Poetul s-a apropiat de unul dintre muncitori, care trăgea 
cu gresia pe buza coasei, şi i-a zis: 

— Frumoasă e natura, ai? 

Dar muncitorul asudat, punându-şi gresia în brâu şi 
ştergându-se cu mâneca pe frunte, i-a răspuns: 

— O fi şi frumoasă! 

— E duioasa noastră mamă! a adăogat Poetul. 

— Da, duioasă mamă, ce e drept... Trebuie numa s-o baţi 
să-i sângerezi sânul până să se-ndure să-ţi dea o picătură 
de lapte... Şi încă vara, cât să fie de zăduf, calea-valea; dar 
să pofteşti d-ta iarna - că pasămite nu eşti de p-aici - să 
pofteşti când turbă şi urlă... atunci s-o vezi ce duioasă e! 

— Da, ştiu; dar, chiar în furoare, ce sublimă este! 

— Bag seama, zice muncitorul, d-ta or eşti lovit cu leuca, 
or altă treabă n-ai decât să râzi de mine... la cată-ţi de 
drum, domnule, că n-am poftă de glumă pe nemâncate!... 


Şi s-a pornit omul la lucru mai departe. 

Vorbele şi purtarea atât de grosolane ale acelui ţăran l-au 
mâhnit pe Poet, îndemnându-l să se ducă-napoi, sus. 

— lar d-ta, drăguță? l-a-ntrebat portarul. 

— Iar eu, sfinte Petre, şi te rog să mă laşi a mă apropia de 
domnul, care mi-a făgăduit că „orcând, bucuros cerul îmi va 
fi deschis”. 

— Puiule - zice sfântul - eu ştiu ce ţi-a făgăduit domnul, că 
eram de faţă; dar acuma, drept să-ţi spun, nu e vreme 
potrivită să i te-n-făţişezi; e foarte supărat pe oameni, 
fiindcă-i vede cum se-nvrăjbesc şi duşmănesc între ei şi 
gata-gata să facă iar războaie şi vărsări de sânge; şi domnul 
este peste măsură scârbit de purtările lor, şi chiar se 
gândeşte cum să-i pedepsească amarnic, cu foc, apă, 
cutremure şi alte răni, ca să-i aducă la calea pocăinţii... Prin 
urmare, mai plimbă-te... 

— Bine, a zis Poetul. 

Şi iar s-a dus jos la plimbare... Dar nu s-a mai dus la ţară; 
a mers într-un oraş foarte mare. 

Umblând de colo până colo, cum umblă omul fără treabă, a 
intrat, către seară, pe gangul unui palat, s-a suit pe scări, 
pe unde se-mbulzea fel de fel de lume, şi a nemerit într-o 
sală mare. Acolo ţineau sfat diplomaţi şi militari împrejurul 
unei mese, pe care, sub lumina a o sumă policandre 
strălucitoare, stau întinse hărţi, documente, tractate; iar în 
capul mesei, într-un jeţ mai înalt, aromea dulce un împărat 
bătrân, cu toate că toţi ceilalţi făceau gălăgie straşnică, 
strigând înfierbântaţi, unii pace, alţii război, alţii cine mai 
putea înţelege ce. Poetul a înaintat până la masă şi, cu glas 
olimpian, a tunat: 

— Pace! domnul este peste măsură scârbit... 

Dar unde-a fost chip să urmeze mai departe?... Un general 
l-a luat de ureche şi l-a-nvârtit în loc cu faţa spre uşe şi cu 
spatele spre-mpărat; iar un diplomat l-a consiliat de 
dinapoi, să zboare pe scară-n jos. 


Plecând astfel, mai mâhnit de asta decât de mojicia 
cosaşului, a dat pe stradă, noaptea, de o ceată de măşti, 
care cântau, ţopăiau şi chihoteau, cum are tinerimea 
fluşturatică obiceiul în carnaval. Îndată ce l-au văzut, au 
năvălit la el să-l tachineze; una dintre fete l-a apucat de gât 
cu mâinile ei subţiri şi reci şi l-a sărutat de l-a fript până-n 
fundul sufletului; pe urmă, l-a luat la braţ pe sus, şi au 
pornit cu toţii înainte, să ridice târgul cu nebuniile lor. La o 
respântie, iată că se întâlnesc, în bătaia unui felinar, cu un 
bătrân gros şi pântecos, roşu ca morcovul şi cam prea- 
foarte vesel - un fel de negustor provincial, d-ăi de care se- 
ncurcă bucuros la petreceri pân oraşele mari, mai ales în 
toiul câşlegiului. Cum dau de el, se opresc derbedeii, iar 
măsculiţa Poetului i se smulge de la braţ şi se repede la 
negustor strigând: 

— Unchiule! 

Iar „unchiul” zice: 

— Sufletu-meu! nepoţico! 

Ea îl ia de gât cu aceleaşi mâini subţiri şi reci şi pupă.-l... 
Poetul se repede să-i despartă; unchiul îi dă brânci încoace, 
nepoţica încolo, şi pe urmă tifla... şi pleacă toţi încolo cu 
negustorul. Poetul rămâne în loc; îşi pune mâna la frunte şi 
stropeşte cu lacrimi calde mormântul iluziunilor sale, ca să 
crească dasupra florile pe veci pierdutelor, în veci 
neuitatelor tinere sfinte amintiri... 

Apoi, mai mâhnit chiar decât de consiliul diplomatului, 
merge iar sus... 

— S-a isprăvit, sfinte Petre; mă simt zdrobit de atâtea 
plimbări!... 

Şi-i povesteşte pe larg cu multă obidă, dar într-un stil nobil 
şi sus-ţinut, toate câte le-a-ntâmpinat. 

Sf. Petre, ţinând la băiatul ăsta, se duce la domnul şi zice: 

— Doamne, iar a venit Poetul... Eu aş zice să-l primeşti şi 
să-i dai şi lui ceva, că prea a rămas fără parte pe lume... 

— Ce să-i dau, Petre?... Nu i-am spus că nu mai am ce-i da, 
daca au luat ăilalţi tot?... Eu stric, dacă a umblat gură-cască 


şi n-a mers şi el la-mpărţeală?... Poate să mijlocim pe 
pământ pentru vreo slujbă... 

— Nu e de slujbă el, zice sfântul... e delicat... 

— Atunci, ceva bani... 

— Nu-i trebuiesc... e dezinteresat. 

— Vreo decorație... 

— Aş! se supără... e şi mândru. 

— Ei! zice domnul; mi-am găsit beleaua cu omul ăsta... 

— Doamne - zice Petre - eu stiu ce i-ar trebui lui... 

— Ce? 

— Nu-i vreun lucru mare: o cutie cu peniţe, un clondir cu 
cerneală şi trei topuri mari de hârtie. 

— Dă-i-le, să ne scăpăm de el; că iar aşa într-una, toată 
ziua-bună ziua, a cam început să mă plictisească. 

I le-a dat... A plecat Poetul foarte mulţumit. Nu trec nici 
trei săptămâni, şi iar se pomeneşte sfântul cu el: 

— lar, iubitule?... ce mai pofteşti? 

— Am isprăvit hârtia şi cerneala... 

— Cum se poate? 

— şi am venit să vă rog, daca nu vă supăraţi, să-mi mai 
daţi. Sfântul se uită lung la el şi, pe urmă: 

— Să-ţi mai dăm... 

I-a mai dat două clondire şi patru topuri. 

Peste o lună, iar... 

— Nu mai pot de la mine, drăguță, fără voia domnului, că 
lucrurile astea le am şi eu luate-n primire cu socoteală... 
Aide de te roagă singur... 

Şi domnul s-a-ndurat şi i-a mai dat Poetului - cinci clondire 
şi zece topuri. 

Dar când a vrut să plece Poetul, domnul zice: 

— la ascultă, mă băiete, nu mai strica atâta, fă şi tu niţică 
iconomie... vezi ce scumpă e acuma hârtia! 

lar după ce a plecat Poetul, senin, zice domnul: 

— Petre, bun băiat o fi ăsta; dar e cam... 

— Cam cum, doamne? 

— Cam... găgăuţă... Nu ţi se pare şi ţie? 


— De! doamne - răspunde Petre - fiecare cu partea lui! 

[i] Luaţi-vă lumea!... (germ.). 

PASTRAMĂ TRUFANDA. 

În portul Kavalei, de pe coastele Archipelagului - până nu 
se pomenea de vase cu abur - într-o dimineaţă se pregătea 
o corabie mare, încărcată cu mărfuri şi cu mulţi călători, să 
pornească spre coastele de răsărit, la Iafa, în Asia Mică. 

Între călătorii aceia, se afla şi unul lusuf, un negustoraş, 
mergând la Ierusalim după daraveri. Omul se suise de cu 
vreme pe corabie, să-şi găsească loc bun şi se aşezase jos 
turceşte, pe chilimul lui, mai la o parte, ca să nu stea în 
drumul corăbierilor, cari umblau de colo până colo serta- 
ferta[i], strângând fringhiile şi-ntinzând pânzele, ca pe orce 
vas când mai sunt câteva clipe până să pornească dezlegat 
în largul apelor. 

Iusuf sta liniştit şi trăgea ciubuc, cu gândul pe de o parte 
la drumul lung ce-l avea de făcut, pe de alta la casa pe care 
şi-o părăsea de nevoie... Când erau toate aproape gata, şi 
căpitanul se suia la locul său, să dea semn de plecare, s- 
aude de pe mal, pân zgomotul şi forfoteala mulţimii de lume 
- unii cu treabă, alţii numai aşa gură-cască, precum e-n 
orce port la sosirea şi plecarea unui vas mare - s-aude un 
glas strigând: 

— Iusuf! lusuf! unde-i lusuf? 

Şi până să se ridice Ilusuf, să vază dacă pe el îl cheamă, şi 
cine, iacătă trece peste punte în corabie, gâfâind de 
alergătură, cu un sac în spinare, Aron, un ovrei negustor, 
vecin cunoscut al lui. 

— Bine că te găsesc, dragă lusuf, zice Aron; tot mergi tu la 
Ierusalim; fă-mi, te rog, o bunătate frăţească... Uite sacul 
ăsta cu nişte haine - nu-i greu; nici douăzeci de oca - să-l 
duci lui frate-meu Şumen... ştii unde şade... Vrei? 

— De ce să nu vreau? a zis lusuf; nu-l duc în spinare; pe 
corabie e destul loc; de la Iafa la Ierusalim, tot o să iau or 
cămilă, or catâr, cum mi-o veni mai bine la-ndemână... ţi-l 
duc bucuros. 


— Şi să-i zici lui Şumen, dar să nu uiţi! că numaidecât să 
facă păcum i-am scris eu cu hainele astea rămase de la 
tata... şi... 

Ar fi vrut Aron să mai spuie ceva, dacă nu-ncepea să se 
legene corabia de plecare; a lăsat sacul lângă lusuf şi a 
sărit repede afară pe mal. A pornit vasul cu pânzele 
umflate, şi până s-a depărtat bine, încă mai auzea lusuf 
glasul lui Aron: 

— Păstrează-l binel să nu mi-l prăpădeşti! 

Seara, i-a prins bine călătorului sacul prietenului; l-a pus 
căpătâi şi, fiind marea liniştită, a dormit odihnit până la 
ziuă; dar toată noaptea a visat că mânca lucru sărat - 
fireşte, răsuflând aerul mării. 

Când s-a deşteptat, a simţit mare poftă de mâncare, şi iar i 
s-a părut că-i miroase a sărătură. A băut o cafea, a tras 
ciubuc; parcă i s-a mai potolit foamea, şi s-a tolănit iar cu 
capul pe sac. După ce a stat puţin aşa, se ridică iar... „Bre - 
zice în gândul lui - eu am mai umblat pe mare, dar aşa 
miros plăcut de sărâtură!... ce să fie asta?” 

Când se pleacă să-şi strângă chilimul şi căpătâiul, simte 
miros şi mai tare; apropie nasul de sac şi-nţelege sigur că 
din sac iese ce iese... Deznoada sfoara şi desface; când colo, 
peste ce dă? Sacul nu era cu haine, era plin îndesat cu 
pastramă trufanda. 

„Al dracului şarlatanul de Aron!... ca să nu mă-ndemn să 
gust o bucăţică din pastrama lui, m-a minţit că sunt haine.” 

Şi gândind astfel, i-a lăsat gura apă... A scos din brâu 
cuţitaşul, din legătura lui o bucată de pâine, şi din sac o 
halcă de pastramă. A tăiat o felie... a gustat... Straşnică 
aromă! A mâncat lusuf frumos, şi a legat sacul la loc. 

Din pricină că a-ntâlnit şi vânturi în potrivă, ba de vreo 
câteva ori chiar furtuni, a umblat corabia mai bine de o lună 
până la Iafa. În vremea asta, lusuf, care se spurcase la lucru 
bun, a tot dezlegat sacul şi a mîncat; ba, a mai şi vândut, cu 
paralâcul şi cu bucata, să nu mai stea să cântărească, la alţi 
călători, cari nu sufereau şi puteau să mănânce pe mare; şi, 


fireşte, marfă bună, năvală mare; aşa că, încet-încet, i-a tot 
scăzut căpătâiul, şi când a ajuns la lafa mai rămăsese-n sac 
numai frumuseţea aceea de miros. 

De la lafa, s-a luat lusuf cu mai mulţi călători, şi au mers 
pe catâri până la Ierusalim. Pe drum, i-a dat unul şi altul să 
guste din pastrama lor... 

— Ei! zice lusuf, pastramă ce-am avut eu pe corabie, de la 
noi, de la Kavalal aia pastramă!... la, mă rog, poftiţi dv. de 
vedeţi numa ce aromă frumoasă! (şi le da sacul pe la nas). 
Păcat că nu mi-a mai rămas! să fi văzut!... şi fragedă... şi 
grasă... o bunătate! aşa pastramă, zic şi eu... 

Ajungând la Ierusalim, s-a gândit lusuf: 

— Ce să mai mă duc la Şumen cu sacul gol? Frate-său, 
Aron, or din nebăgare de seamă, de degrabă, a luat un sac 
cu pastramă, în locul sacului cu haine; or că, de calic, să nu 
mă lăcomesc, m-a minţit. Orcum, am mâncat-o? am mâncat- 
o: o să i-o plătesc cinstit omului când m-oi întoarce la 
Kavala, şi atâta tot... Nu mai mă duc la Şumen! Şi s-a dus 
să-şi vază de daraverile negustoriei lui. După ce şi le-a 
isprăvit, s-a-ntors înapoi la Iafa, acolo s-a suit pe altă 
corabie şi a pornit înapoi spre casă. Pe drum, mânca din 
pastrama altora, dar mirosea sacul lui Aron, şi mereu, la toţi 
călătorii: 

— Ei! pastramă, dacă vreţi, să poftiţi la noi, la Kavala! - 
acolo pastramă!... E mai ales unul, Aron, un prieten al meu, 
face straşnică... la vedeţi numa ce frumuseţe de aromă!... 
Geaba! ca la noi, la Kavala, pastramă!... 

Şi, seara, se culca cu capul pe sacul lui Aron şi visa 
noaptea că mănâncă sărătură; iar dimineaţa când se scula, 
îşi mirosea căpătâiul, şi gândea: „Cum ajung la Kavala, 
drept la Aron mă duc, după pastramă; să o fac eu, crestată 
şi pârlită la spuză, uşor, să nu-şi scoată sarea...” 

Şi-i lăsa gura apă lui lusuf. 

Cum coboară pe pământ la Kavala, să fi zis c-a dat în bobi! 
pe cine vedentâi?... pe prietenul Aron - parcă ştia că 
soseşte şi-l aştepta cu patru ochi. 


— Bre, Aroane, de ce eşti şarlatan şi mă minţi că-n sac 
sunt haine vechi de la tată-tău?... de frică să nu ciupesc din 
pastramă... 

Aron s-a făcut odată galben, şi, cuprins ca de un fior, d- 
abia a putui băigui: 

— Ce? ce? 

— Câte ocale era în sac, bre?... 

Dar Aron mai râu: 

— Ce? ce? 

— Că, să spun drept, ca om cinstit ce mă ştii... eu... pe 
drum... ţi-am mâncat pastrama toată, şi... 

Dar Aron ţipă o dată şi-ncepe să se plesnească peste ochi 
cu palmele, să se bată cu pumnii-n cap, să-şi smulgă barba 
şi perciunii; se vaită şi urlă, ca de cine ştie ce nenorocire 
grozavă. 

— Ce urli, bre, aşa, şi faci atâta tărăboi? câte ocale a fost, 
eu sunt negustor de treabă, nu tăgăduiesc: ţi le plătesc pân” 
la para. 

Aş! ovreiul cade jos, se tăvăleşte, bătându-se cu fruntea de 
ţărână şi urlând mai tare, parcă-i ieşit din minţi. 

— Bine, bre, ţi le plătesc; n-auzi? 

Se scoală ovreiul de jos, apucat ca de turbă, îl înhaţă de 
piept pe lusuf, şi, haide, techer-mecherlii] cu el, la cadiu, la 
judecată! 

Cadiul face cercetare cum a mers pricina. 

Iusuf spune tot cum s-a-ntâmplat: că el, întâi, a crezut că 
sunt haine; că, pe urmă, după aromă, a descoperit 
şmecheria, şi a găsit în sac pastramă de oaie, şi, ca omul, la 
drum lung, s-a-ndemnat şi... a mâncat-o; dar el, negustor 
cinstit, nu tăgăduieşte, şi se dă dator să plătească până la 
para. 

În vremea asta, Aron se jeleşte mereu smulgându-se de 
barbă: 

— Bine, bre - zice cadiul - dacă omul nu tăgăduieşte şi se 
dă dator să-ţi plătească cinstit până la para, ce mai faci 
gură?... ai?... 


— Să plătească? urlă ovreiul... să plătească?... ce să 
plătească?... pe tată?... poate el să plătească pe tată? 

— Care tată, bre? întreabă lusuf. 

— Tata meu! 

— Care tată, bre? întreabă cadiul. 

— 'Tata meu, Leiba Grosu, care a murit... şi lusuf l-a 
mâncat. 

— Pe cine l-am mâncat, bre? 

— Pe tată! 

— Când, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău? 

— Când a fost pe corabie... 

— A fost tat-tău cu mine pe corabie? 

— A fost! 

— Şi l-am mâncat?... eu? 

— Tu! tu! 

— Efendi cadiu - zice lusuf - nu vezi că e nebun ovreiul? 

— Nu sunt eu nebun! zbiară Aron; tu ai fost nebun, că ai 
mâncat pe tată! 

— Mai spune o dată: care tată? 

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit!... parcă n-am 
spus? 

— Apoi de, efendi! zice lusuf. 

— Carnaxi!|iii] nu mai zbieraţi, strigă cadiul... Staţi, că nu 
mai înţeleg nimic!... Bine, nu zici tu că tat-tău a murit? 

— A murit! 

— Bine, dacă a murit, cum era să mai umble pe corabie, 
bre? 

— A umblat! 

— După ce a murit? 

— După! 

— Cum, bre? 

— Tată, când a murit, m-a jurat să-l trimit să-l îngroape în 
pământul sfânt la Ierusalim, că acolo vrea el să 
putrezească... şi eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; 
le-am îngropat aici, şi carnea am făcut-o pastramă... 


Iusuf s-a-ngălbenit deodată şi s-a apucat cu mâinile de 
pântece. 

— şi - a urmat jelindu-se Aron - m-am gândit, de ce să nu 
fac iconomie la transport; am pus pastrama-ntr-un sac şi i- 
am dat lui... să-l ducă la Ierusalim, la frate-meu, Şumen, s-o 
îngroape acolo, că ela ştiut... Şi el a mâncat pe drum pe 
tată!... Ce fac eu acuma? 

Când le-a auzit toate astea lusuf, i s-a-ntors inima pe dos; 
a-nceput şi el să se bată cu pumnii-n cap şi-n pântece, şi să 
se vaite: 

— M-a spurcat jidanul, efendi cadiu! aman! m-a spurcat! 
Ce mă fac eu acuma? 

— Tu de ce-ai mâncat? zbiară Aron. 

— N-ai zis tu că sunt haine? 

— Şi parcă trebuia să le mănânci? 

— De ce nu mi-ai spus drept, că e tat-tău? 

Şi iar ovreiul, vei! şi turcul, aman! Cadiul, ascultându-le 
toate, a zis: 

— Bre! de treizeci de ani judec aicea la Kavala lume după 
lume, cu fel de fel de pricini; dar încă aşa nebuni şi aşa 
pricină ciudată nu mi s-a mai înfăţişat... Asta... să aveţi 
răbdare... că trebuie să chibzuiesc mai adânc!... 

Şi, după ce a chibzuit şi iar a chibzuit adânc, a hotărât ca: 

Turcul să plătească ovreiului, pe preţul zilei, douăzeci de 
ocale pastramă prima, pe care i le-a mâncat; iar ovreiul să 
plătească turcului douăzeci de lire, fiindcă l-a-nşelat dându- 
i un sac de haine, în care nu era haine, ci pastramă, şi nu 
pastramă adevărată de oaie, ci de ovrei. 

Şi pe urmă, cu o vorbă scurtă turcească, i-a dat afară p- 
amândoi. 

[i] Du-te-vino (ngr.). 

[ii] Cu de-a sila, pe sus (turc.). 

[iii] Vorbă turcească de ocară, cuvânt cu cuvânt: apuca-te- 
ar colicele! 

KIR IANULEA. 


Zice că odată, acu vreo sută şi nu ştiu câţi ani, a dat 
poruncă Dardarot, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i 
diavolii, de la mare pân la mic, unul să nu fle lipsă, că-i 
scurtează coada şi-i lungeşte urechile! Şi, dacă s-au adunat 
ei cu toţii, împăratul s-a tras de ţăcălie scrâşnind straşnic, a 
tuşit de i-a pârâit jeţul, a holbat ochii la el şi le-a zbierat 
aşa: 

— Afurisiţilor! care dintre voi nu e zevzec, să-i treacă pe 
sub nas toate şi el să nu bage nimic la cap, trebuie să fi luat 
seama, ca şi mine, că toţi oamenii sosiți de pe la dânşii aici 
la noi nu se plâng decât numa şi numa de soțiile lor; toată 
vina pentru pierzarea lor o aruncă în spinarea nevestelor; 
pe care-l întrebi de ce a ajuns aici: „femeia” şi iar „femeia”. 
Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să fie asta?... Pe 
spusele oamenilor, fireşte, mare temei nu putem pune, 
fiindcă-i ştim ce iubitori de adevăr sunt. Dar iarăşi nu-mi 
vine să las aşa lucru ciudat fără de aproape cercetare; căci 
politica împărăției noastre cere ca să ştim tot, fără greşală, 
nici îndoială... Mai întâi, era să vă poruncesc a supune la 
cazne fioroase pe toate femeile, doar de-om putea afla de la 
dânsele un crâmpei de adevăr; dar, pe urmă, m-am gândit 
că nici aşa n-ajungem la mare ispravă; le cunoaştem şi pe 
dumnealor cât de-ndărătnice şi de-ncăpăţânate sunt... 
Aşadar şi prin urmare, după multă chibzuinţă, am hotărât 
să trimit pe mititelul, pe Aghiuţă... Ce? n-a venit Aghiuţă?... 
Unde-i Aghiuţă? 

Mititelul sta pitit tocma pântre diavolii mărunţei de la 
urmă, şi, pe când cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, 
îşi cântărea coada-n mâni. Cum şi-a auzit numele, a lăsat 
coada şi a ţipat: 

— Aici sunt, întunecimea-ta! 

— Apoi, dacă eşti aicea, ce nu te-arăţi mai la vedere? Vino- 
n-coace, proclete! 'Te dai coadei, ai? Simţişi c-am să te pun 
la treabă şi te piteşti, să nu-ţi văd mutra, să nu-mi aduc 
aminte de tine, mititelul taichii! 


Şi când s-a apropiat Aghiuţă de tron, l-a-nhăţat Dardarot 
de urechi şi scuturându-l, de-i trosnea junghietura - de 
dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul 
mucalit şi când se plictisea împăratul de treburile- 
mpărăţiei, pe el îl chema, să-i spuie lafuri şi să-i facă 
giumbuşuri. 

— Ascultă-mă, Aghiuţă puiule... Dumneata numaidecât ai 
să iei din comoara-mpărătească suta de mii de galbeni 
aduşi alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul 
pârliţii de mahalagii, că-ncepuse să le miroasă - zi o sută de 
mii de galbeni. Apoi, o să te-mpeliţezi din cap până-n călcâie 
în chip de om muritor şi să te duci pe pământ, în ce loc ţi s-o 
părea mai potrivit. Acolo - ascultă bine, astâmpără-te cu 
codiţa! - să te căsătoreşti şi să trăieşti cu nevasta zece ani. 
Pe urmă să te faci că mori; să-ţi laşi acolo trupul, şi să te- 
ntorci să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai 
fost trecut ca om însurat... 

Bietul Aghiuţă! ştia el de ce sta pitit pântre plevuşcă, 
măcar că era un drac şi jumatate: bănuise ce-l aştepta, că 
iar o să-i dea cine ştie ce grea sarcină. Când a mai auzit că 
o să aibă a face şi cu femeie, a vârât coada-ntre picioare; 
încă n-o putea uita pe baba la care intrase să slugărească 
trei ani... Îi dedese baba de lucru - să-i îndrepteze un fir de 
păr creţ: l-a tot muiat cu limba Aghiuţă şi l-a tras pân 
degete, zi şi noapte fără răpaos; de ce-l muia şi-l trăgea, de- 
aia firul se-ncârlionţa şi mai tare; şi aşa şi iar aşa, până i-a 
ieşit dracului părul pân căciulă; s-a lipsit şi de simbrie şi de 
tot, ş-a fugit de la stăpână. 

— Şi să ştii - a adăogat Dardarot, după ce a stat puţintel la 
gânduri - că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii 
supus la toate necazurile, slăbiciunile şi ticăloşiile 
pământenilor... la neştiinţă, la sărăcie, robie, prostie şi la 
mânie chiar, rămânând să te aperi de toate relele cum ăi 
putea şi cum te-o tăia capul... înţelesu-m-ai, puiule? 

Ce să mai zică puiul? Nu mai încăpea câr-mâr; că 
Dardarot, cât îi vorbise, nu-l slăbise din gheară. 


— Înţeles, întunecimea-ta! 

— Apoi, dac-ai înţeles, puiule dragă, ce mai stai? 

— Dacă nu-mi dai drumul de ureche... 

Mare haz a făcut împăratul de vorba asta, şi zice râzând: 

— Pt! să nu te deochi! 

Şi l-a stupit pe mititelul în vârful nasului. Pe urmă, i-a lăsat 
urechea şi, fără să mai zâmbească, răcnindu-i furios: „Ai 
plecat?”, i-a tras un picior drept unde-ncepe să-i zică 
spatelui coadă. S-a dus de-a berbeleacul puiul până la 
comoara împărătească; a luat suta de mii de galbeni, şi, p- 
aci ţi-e drumul! într-un suflet, la-mplinirea datoriei. 

Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matufli], dar nici 
prea ţângău; om tocmai în puterea vârstei, frumos şi arătos; 
şi, după ce s-a gândit, în care loc anume să meargă pe 
pământ, zice: „Ştii ce?... Am să mă duc la Bucureşti... 
cunosc oraşul... (că mai umblase de multe ori p-acolo) e loc 
de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste 
sută la sută; vorba veche: dacă eşti sărac, du-te-ntr-o 
politie[ii] bogată... din ce scapă pântre degete altora, poţi 
culege destul; dacă eşti bogat, du-te-ntr-una săracă... din 
orice firimitură dă s-aducă un nevoiaş la gură, îi smulgi 
peste jumătate”. 

Gândind astfel, cum a picat în Bucureşti, a tras în miezul 
târgului, la hanul lui Manuc. Acolo, a chemat îndată un 
samsar şi i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de 
case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri şi 
slugi, la aer curat, cu grădină şi fântână-n curte, cu pimniţe, 
bucătării, spălătorii, cu grajduri şi şoproane, în sfârşit cu 
toate câte trebuiesc pentru aşezarea cuviincioasă a unui 
negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau şi 
dereticate cu tot dichisul - nişte case mari în mahalaua 
Negustorilor; şi slugi peste slugi, şi cai la grajd, şi caleşti în 
şopron... 

Stăpânul casei, cunoscând păcatul oamenilor şi mai ales al 
femeilor, că or să-l descoasă care mai de care, ca să-i afle 
rostul - că de unde e, cine e, cu ce trăieşte, ce caută aici şi 


câte altele - a chemat pe jupâneasa bătrână - o cotoroanţă 
zugrăvită şi smălțuită, pe care o pusese mai mare peste 
slugi, să poarte cheile şi să ducă grija de toate - a poftit-o să 
şază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgând ciubuc, s-a 
apucat a-i povesti pă cum urmează. 

— Uite, dragă kera Marghioalo... Mie, cum ţi-am mai spus, 
îmi zice kir Ianulea... Eu sunt de felul meu din părţile 
despre Sfântagora. Părinţii mei, oameni de jos, se ţineau cu 
o livede mică de măslini. Pe când împlineam şeapte anişori, 
le-a venit părinţilor dorinţa să meargă la hagialăc; şi aşa, 
după ce au făcut rost „de ceva parale, m-au luat împreună 
şi ne-am dus călare pe catâri până la portul Salonicului. 
Acolo, ne-am suit pe o corabie mare, care aştepta cu 
pânzele ridicate vânt, ca să pornească spre miazăzi către 
Iafa. N-a trecut mult; a-nceput să sufle vântul aşteptat; s-au 
umflat pânzele, şi am pornit. Trei zile cu soare şi trei nopţi 
pe lună am mers tot drept înainte fără nici o supărare. Noi 
mâncam după datină post. Cam a treia zi, am mâncat la 
nămiez fasole şi ridichi... Ce sa te pomeneşti?... Aşa pe la 
toacă, au început amândoi părinţii mei să se ţie cu mânile 
de pântece şi să se vaite grozav: „mor” şi iar „mor...”!... 
Căpitanul, văzându-i cum se zvârcolesc şi se zgârcesc în 
dureri de moarte, a chemat degrab pe un călugăr papistaş, 
care se suise cu noi pe corabie, om învăţat, priceput şi la 
căutarea boalelor. Până să vie acela, bolnavii începuseră să- 
nvineţească şi d-abia i-au putut spune ce mâncaseră - fasole 
şi ridichi. Călugărul a-ntrebat încă o dată: 

— Înţeleg, fiilor; dar trebuie să-mi spuneţi: aţi mâncat 
fasole şi ridichi, ori ridichi şi fasole? 

lar mama i-a răspuns cu glasul leşinat: 

— Ridichi şi fasole... 

— Atunci, nu prea e bine! a zis călugărul. 

Şi a poruncit să-i frece pe pântece cu câlţi aspri... Dar 
degeaba i-au frecat până le-au jupuit pielea; că, pe când 
răsărea luna, tata întâi şi mama îndată după el, şi-au dat 
otpustulliii]... Eu, copil, ce să fac?... Mă ţineam plângând tot 


după căpitan şi după călugăr, şi i-am auzit vorbind aşa: zice 
capitanul: 

— Părinte, dac-o fi holeră, m-am nenorocit; patruzeci de 
zile nu-mi dă voie să intru-n port, mi se strică marfa şi 
rămâi sărac pe drumuri! 

Dar omul învăţat i-a răspuns: 

— Nu e holeră cum nu sunt eu călugăriţă. Asta e un fel de 
boală care bântuie mai cu samă în postul Paştelui la 
christianii răsăriteni... Greşesc oamenii - c-aşa e bietul om, 
supus greşelii - mănâncă întâi ridiche şi pe urmă fasole... 
Vezi bine, ridichea îşi repede tăria-n sus, iar fasolea îşi 
navăleşte puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta 
nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuţeală mare în măruntaie, 
cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n maţe, de se 
sparge praporul - şi se prăpădeşte omul de hurdubarismâs 
- aşa zic grecii la năpasnica asta de boală. 

— Dar nu se ia? 

— Deloc; n-ai nici o grijă. 

I-au înfăşat frumos pe bieţii părinţii mei în nişte cearşafuri 
curate; le-au aprins câte o lumânare de ceară la cap; un alt 
călugăr grec i-a prohodit şi, de dimineaţă, când s-a arătat 
soarele deasupra talazurilor - „vecinica lor pomenire!” - 
una! două! trei! i-au aruncat în adâncime... Pe mine, 
văzându-mă plângând, şi-a făcut pomană căpitanul de m-a 
luat pe procopseală - întâi slugă, pe urmă ajutor, mai apoi 
tovarăş... Nu-ţi mai spui, dragă kera Marghioalo, pân câte 
necazuri am trecut; câte ocări, înjurături şi bătăi am 
înghiţit; de câte ori era să pier în vultoare; de câte ori m-au 
amăgit împrejurările şi înşelat lumea - mai ales de când am 
încăpuit eu singur o corabie şi m-am apucat de negoţ pe 
seama mea, fără alt stăpân nici tovarăş decât norocul meu! 
Nu-ţi mai spui cum am scăpat odată cu viaţa numa-n pielea 
goală, că, după ce umblasem şapte luni pe ape, tocmai când 
să intru în Țarigrad, mi s-a aprins corabia încărcată cu 
cositor şi chihlimbar de peste două mii de lire, pe care le 
cumpărasem cu piper şi curmale nici de trei sute! Nu-ţi mai 


spui câte şi mai câte am pătimit, prin atâtea depărtări, pe 
mări şi pân ţări, cu fiarele, şi, încă mai grozave, cu 
oamenii!... Destul să-ţi spui că, încet-încet, m-am chivernisit 
cumsecade, ajungând să am o stare destul de bună pe 
potriva mea... Am învăţat, cât am colindat pân lume, 
purtările cele frumoase; ştiu destule limbi străine - încai 
despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o ştiu cu 
temei; măcar că de viţă sunt arvanit şi nu prea am învăţat 
buche, dar, drept să-ţi spun, la asta nu mă dau pe niciun 
rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Îmi plac cu deosebire 
limba şi lumea de-aici, şi, aşa, fiindcă m-am săturat de 
atâtea primejdii ale călătoriilor, de atâta bătaie de cap şi de 
inima ale negoţului, am venit să m-aşez aici, în Valahia, la 
Bucureşti; să mă bucur în isihie[iv] de rodul îndelungatei 
mele trude... 

— Doamne, kir lanuleo, a zis kera Marghioala; pân multe 
ai mai trecut şi dumneata!... Dar să nu-ţi pară rău! Încai n- 
ai pătimit ca atâţia alţii degeaba! Frumos eşti, voinic eşti, 
bogat eşti! de trăit ştii să trăieşti! Halal să-ţi fie! 

Iar kir lanulea a adăogat: 

— Uitam ceva... Ascultă, rogu-te bine, dragă kera 
Marghioalo: să nu care cumva să aflu că ai spus la vreun 
vecin, ori altcuiva - da măcar tatii, de s-ar întoarce din 
fundul mării - câte le aflaşi acu de la mine, că, vezi 
dumneata? câtă nevoie am de slujba dumitale, ca femeie 
cinstită şi credincioasă ce te ştiu; cât sunt eu de blând şi cât 
eşti de bătrână, nu-ţi caut!... te cotonogesc! îţi rup ciubucul 
ăsta pe şale şi te dau ş-afară din pâine cu ocară!... Ai 
priceput? 

— Vai de mine! a zis bătrâna; s-ar putea?... N-am 
obiceiul!... În viaţa mea n-am mâncat labe de pui!... Hei! kir 
Ianuleo; eu am slujit la case mari boiereşti... Câte am văzut 
ş-am auzit eu!... n-am vreme acuma să ţi le povestesc!... 
dar, lasă... 

— Ei, eu atâta-ţi spui dumitale... te nenorocesc!... s-a 
isprăvit! 


— Să mă omori! a zis jupâneasa şi n-a mai stat; s-a ridicat 
de pe chilim şi a plecat degrabă cu cheile la treburile ei. 

Până seara, toţi ai casei; până-n două zile, mahalaua- 
ntreagă; până-ntr-o săptămână, tot târgul... toată lumea a 
ştiut istoria lui kir Ianulea mai bine chiar decât el; corabia 
arsese de trei ori; chihlimbarul prăpădit făcea douazeci de 
mii de lire; iar de atunci, în post, nu mai mănâncă - nimini 
ridichi cu fasole, toată lumea mănâncă fasole cu ridichi. 

Cu azi, cu mâine, a făcut cunoştinţă kir Ianulea cu fel de 
fel de negustori, ba şi de boieri; a-nceput să meargă pe la ei 
şi să-i poftească pe la el, la sindrofie. Şi la toată lumea 
plăcea, fiindcă era om deştept şi blând, cu multă ştiinţă 
despre ale lumii, cu purtări-alese şi, mai vârtos, cu dare de 
mână: levent şi galantom, pătruns de filotimie[v] şi de 
hristoitie[vi] - într-un cuvânt, adevărat om de omenie. 
Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau 
mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-l 
ginerească. În vremea asta, el şi pusese ochii pe o tânără 
din vecini - o chema Acriviţa, fata a mai mare a lui Hagi 
Cănuţă, toptangiu pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de 
seamă, însă cam ififliulvii] pe potriva greutaţilor casei lui, 
fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, 
şi încă doi feciori - băieţi buni, aminteri, da cam 
nepricopsiţi; aşa că puţină nădejde de zestre de la Acriviţa. 
Dar zestre-i trebuia lui kir Ianulea? Fata era vestită de 
frumoasă; numai atâta cusur avea şi ea, că se uita, uneori, 
nu totdeauna, cruciş; dar tocmai asta îi plăcea lui cu 
deosebire. Fata-l plăcea şi ea pe el... A cerut-o hagiului, iar 
acesta, fără nazuri multe, i-a dat-o. 

Fiind şi kir lanulea, ca tot omul, supus slăbiciunilor 
omeneşti, era stăpânit de patima fuduliei; îi plăcea să 
trăiască domneşte, numa-n petreceri scumpe, împărțind în 
dreapta şi-n stânga daruri preţioase. Aşadar, a făcut o 
nuntă strălucită cum nu se mai pomenise vreodată în 
mahalaua Negustorilor; încât bărbaţii ziceau: „Trebuie să 
fie putred de bogat arvanitul!... Văzuşi, nene, ce bine a 


LLA 


lovit-o sărăcia de hagiu!”, iar femeile: „Poftim, soro, noroc 
pe chioara lui Cânuţă!” 

Cum a adus-o kir lanulea în casă cu lăutari, parc-a întors-o 
pe dos. Până la sfârşitul cununiei, duminică seara, era 
blândă şi supusă ca o mieluşea; dar, luni dimineaţa, s-a 
ridicat din pat ca o leoaică...; A chemat toate slugile, femei 
şi bărbaţi; s-a uitat o dată chiorâş de i-a băgat în spaime pe 
toţi şi, de faţă cu bărbatu-său, le-a zis: 

— Să ştiţi că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Şi să mai 
ştiţi că cu lanuloaia n-o să vă meargă cum vă mergea cu 
prostul de Ianulea! şi încă să mai ştiţi că eu am toane: pe 
cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc şi-l trimit 
numaidecât la agie să-şi ia merticul[viii] şi de-acolo! 
Scurt!... Aţi înţeles?... Aid-acuma! ieşiţi afară! 

De atunci, zi cu zi, cocoana se făcea mai aspră şi mai 
țanţoşă; şi, de ce era mai ţanţoşă şi mai aspră, d-aia kir 
Ianulea o iubea mai tare; şi de ce creştea dragostea 
dumnealui, de-aia-i creştea şi ifosul dumneei. Toata ziulica 
ofta omul după o vorbă mai dulce, or după un zâmbet... Ea 
sta tot posacă şi-ncruntată. Daca „s-apropia de ea şi da s-o 
mângâie, ca s-o mai îmbuneze: „Dragă Acriviţo, de ce eşti 
supărată?” ea-l împingea cât colo: 

— Ah! Ianuleo, fugi ca n-ai haz deloc... nu vezi? Alt barbat, 
în locul lui, şi-ar fi pierdut răbdarea şi ori îi punea picioru-n 
prag, s-o potolească, ori o trimitea-napoi la babacă-său, la 
Hagi Cănuţă... Dar el, unde? Când îl împingea, el îi cădea-n 
genunchi: „Dragă Acriviţo, iarta-mă!” şi da să-i sărute 
mânile; dar ea: 

— Uf! lanuleo, scoală-te! nu mai mă plictisi! 

— Nu mă scol până nu ma ierţi! 

— Atuncea, stăi aşa până poimâine, dacă pofteşti! 

Şi se scula ea şi pleca, după ce-i da cu tifla. 

Kir Ianulea, ce să facă? Se uita după ea lung cum ieşea 
înţepată fără să-şi întoarcă ochii, măcar că o ruga cu lacrimi 
să nu-l părăsească aşa... ofta, se ştergea la ochi şi... o iubea 
şi mai mult. 


A mers aşa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să- 
ntoarcă foaia, să-l prăjească şi pe altă parte: s-a prefăcut 
că-l teme, că e zuliară[ix]. S-a prefacut azi, s-a prefacut 
mâne, pân-a-nceput -chiar să crează. Omul da bani cu 
împrumut, şi fireşte veneau la el boieri, cocoane, negustori, 
slujbaşi, fel de fel de lume cu daraveri. Cocoana Acriviţa sta 
cu urechea la uşă, s-auză tot; şi nu s-a mulţumit s-auză 
numai; a sfredelit uşa cu un burghiu, ca să şi vază. Şi-ncai, 
nu tăcea? îi spunea fără sfială ce auzise şi văzuse, şi ţine-te: 
că ăla ţi-a zis aşa şi i-ai răspuns aşa; că pe aia ai strâns-o de 
mână şi i-ai sărutat-o de trei ori, şi, pe urmă, când a vrut să 
plece, ai luat-o de mijloc şi te uitai la ea aşa galeş, şi ai dus-o 
până la uşă şi iar i-ai sărutat mânaşi câte alte ponosuri şi 
mai şi. 

Iar dacă el se jura că pe nedrept îl bănuieşte, că el e dator 
să se poarte politicos cu lumea şi mai ales cu cocoanele, ca 
orice negustor - ea începea să-l ocărască, făcându-l 
neruşinat şi mincinos. Nu mai putea kir Ianulea; îi venea să 
se strângă de gât ca piţigoiu şi mai multe nu. Dar nici cu 
atâta nu se mulțumea cocoana. Nu-i era de ajuns cum le 
încornora toate câte le auzea şi le vedea pe ascunsele; ca să 
afle şi mai multe, da bacşişuri la slugi să-l iscodească; ba a 
pus chiar pe un frăţior al ei să nu-l slăbeasca de pe urme, 
să-i descopere toate „berbantlâcurile dumnealui”. Fireşte 
că nici slugile, nici frăţiorul, n-au putut afla nimica, fiindcă 
omul era un bărbat nu se poate mai de ispravă. 

Cocoana s-a pornit atunci cu ocări pe slugi, că-i mănâncă 
pâinea, ca hişte „păcătoase, ticăloase şi necredincioase”; 
frăţiorului i-a strigat că ori e halpe, ori „pes... semne 
altceva”, şi i-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe 
picioarele; iar pe slugi chiar în faţa lui kir Ianulea, le-a 
smintit în palme şi le-a dat afară. 

Cum a schimbat slugile, alte bănuieli şi alte certuri... Dar 
nici nu putem zice aşa, fiindcă la ceartă unul spune una, 
altul alta, ori pe rând, ori amândoi deodată; în sfârşit, are 
parte fiecare de cuvânt; pe când aicea, ţipa, ocăra şi 


blestema numai dumneei, iar dumnealui asculta, înghiţea şi 
tăcea. Aflând slugile că în casa asta nu cântă cocoşul, se 
dedeau bine cu găina; îi turnau fel de fel de gogoşi, care de 
care mai umflate pe placul dumneei: că dumnealui face şi 
drege, că umblă aşa şi pe dincolo; şi, fiindcă lanuloaia era 
mulţumită cu astfel de slugi, apoi şi ele-şi făceau de cap; 
furau de stingeau. 

Totodată, Acriviţa mai căzuse şi la darul foiţelor: casa plină 
de jucători, masă lângă masă - otusbir, ghiordum, ba şi stos 
- şi dulceţuri, zumaricale, vinuri, cafele şi vutci, şi ciubuce 
peste ciubuce, ziua până seara, şi noaptea până la ziuă. Pe 
lângă asta, era şi agiamie şi-nfumurată că nimini nu ştie 
juca mai bine ca ea - şi, se-nţelege, pierdea gros. Toate 
cheltuielile şi pierderile astea îl dedeau mult îndărăt pe kir 
Ianulea; nu se mai ajungea din venituri. De regulă nu zicea 
nimica; dar aşa, uneori, cam în glumă, se-ntâmpla să-i scape 
şi lui câte o vorbă, bunioară: 

— Numa de nu ne-ar bate odată toba cu atâtea cacialmale! 

Nu-i trebuia mai mult cocoanei... 

— Da ce? nici atâta petrecere nevinovată să n-am în casa 
mea?... Dumneata nu trebuia sa te fi-nsurat, dacă te ştiai 
pârlit, să iei pe Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă, care n-a fost 
învățată la casa părinteaseă să-şi mănânce de sub unghie!... 
Să fi luat o mahalagioaică sărmană, s-o ţii încuiată pe 
măsline şi pe mămăligă, să-ţi spele rufele şi să nu se-ndure 
s-aprinză un muc de lumânare-n casă! ori una, să-ţi puie 
nişte coarne, să nu le poţi duce!... Nu ţi-e destul că sunt 
cinstită, după ce că-ţi rabd, ca o nenorocită, toate ticăloşiile 
şi murdăriile dumitale?... Eu voi să trăiesc; d-aia m-am 
măritat; aminteri mă duceam la călugărie!... Şi-n sfârşit, 
dacă-ţi place, kir lanuleo! de unde nu, du-t' te plimbă, şi să 
ne vedem când mi-oi vedea ceafa... fără oglinzi! 

Într-o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, 
până s-aducă ciorba, a-nceput din chiar senin lanuloaia să 
vorbească despre o prietină măritată, care nu se afla de 
faţă: că s-a ţinut cu beizadea cutare, un copil! şi vodă, 


suparat foc, era să puie să-i taie coadele şi s-o trimită 
surghiun la un schit, tocmai în fundul munţilor; că a prins-o 
odată bărbatu-său, ziua-n amiaza mare, la '[urloaia, la 
chiolhan, la iarbă verde, cu consulul muscălesc şi cu alţi 
drăngălăi; - ţiganii îi trăgeau de unul singur „Măi, cazace, 
căzăcele!” şi ea chiuia şi juca numa-n papuci, cu palmele-n 
ceafă, apilpisită, ca un maladeţ zaporojean; că-ntr-un rând, 
a plecat la Căldăruşani, s-o spovedească sfinţia-sa părintele 
Ioanichie, şi a stat acolo de miercuri în săptămâna patimilor 
până-n săptămâna luminată după izvorul tămăduirii; - se 
plimba toată noaptea cu duhovnicu-n luntre pe lună şi cânta 
de răsuna lacul: „Frunzuliţă lobodă, of! ţaţo, gura lumii 
slobodă!” iar părintele lucra din lopeţi şi-i ţinea isonul pe 
glas al optulea... 

Şi câte alte grozăvii. 

Musafirii şi mai ales musafirele faceau haz; iar bietul kir 
Ianulea, om cu hristoitie, făcea feţe-feţe. A răbdat el cât a 
răbdat, şi zice, întâi cu destulă blândeţe: 

— Bine, Acriviţo, scumpa mea! cum poţi dumneata, mai 
ales că ştii ce bun prietin sunt cu bărbatu-său... cum poţi, 
fără să le fi văzut toate astea cu ochii dumitale, fără nici un 
temei, să catigoriseşti astfel pe o prietină, pe care o primim 
aproape în toate zilele în casa noastră?... Îmi pare rău! 

— Ei! apoi vezi bine că dumneata o s-o aperi... cavă 
scoateţi ochii unul la altul! 

Şi apoi le spune tutulor că acuma prietina nu se mai 
duhovniceşte la Căldăruşani: i-a pus lui kir Ianulea gândul... 
„să-mi spargă casa!” Da o s-o prinză odată şi n-o s-o ierte 
cum a iertat-o vodă; o să puie s-o tunză ca la cazarmă pe... 
şi din „muscălească” şi „călugărească” n-o mai scoate. 

N-a mai putut suferi kir lanulea; s-a ridicat foarte turburat 
şi s-a răstit odată tremurând: 

— Ascultă-mă, Acriviţo! nu-ţi dau voie, mă-nţelegi, să mai 
zici o vorbă măcar despre o femeie care - poţi spune 
dumneata toate murdăriile ce-ţi trec prin gândul dumitale! 
- este mai cumsecade ca dumneata; că dumneata eşti, mă- 


nţelegi, mai îndrăcită decât talpa iadului, şi oricât de blajin 
să fie omul, îl scoţi din toate răbdările! Să taci din gură, 
scorpie nebună, că pui de te leagă şi te trimit la balamuc, 
mă-nţelegi! 

Cocoana s-a ridicat şi dumneei şi s-a năpustit asupra 
dumnealui, să-i arză o palmă; dumnealui s-a ferit repede- 
ntr-o parte; iar dumneei, de necaz că nu l-a putut nemeri, a 
luat castronul cu ciorbă de pe masă şi i l-a aruncat în faţă - 
l-a opărit de sus până jos. Kir lanulea şi-a ieşit din pepene; 
s-a repezit cu pumnii-n-cleştaţi, s-o pilduiască; dar musafirii 
s-au pus la mijloc şi l-au oprit în piept: 

— Nene lanuleo! stai, omule! nu şade frumos! 

Şi, pe urmă, cătră dânsa: 

— Mai potoleşte-te şi dumneata, coană Acriviţo, pentru 
Dumnezeu! nu-l mai turba! 

Ţi-ai găsit!... S-a pornit cucoana pe răcnete, să rădice 
mahalaua-n picioare: 

— Săriţi! săriţi, oameni buni! că mă omoară păgânul, 
arvanitul!... Mă baţi, ai? după ce-ţi râzi de casa şi de cinstea 
mea, hoţule şi pehlivanule!... Dacă te-ai îmbătat şi ai poftă 
de bătut, du-te de-ţi bate ţiitoarele de pân fundul 
mahalalelor, pe care le-n-dopi cu pumnii de lire şi-n casă te 
caliceşti până la lescaie, râtane!... Da pe mine să mă baţi? 
pe mine, mă! spurcăciune de bă-dăran?... pe mine, fata lui 
Hagi Cănuţă, să-ndrăzneşti tu să mă baţi, păcătosule, 
janghinosule şi râiosule...?!... Stăi tu, că te-nvăţ eu pe tine, 
cenghene turcească! 

Şi până nu i s-o stins glasul, n-a contenit... Fireşte că 
petrecerea n-a mai mers înainte... Au sărit toţi musafirii, 
care mai de care: „Nene lanuleo!”, „Cocoano Acriviţo...!”... 
că „la necaz spune omul multe”; că „are mâna cinci degete 
şi nu se potrivesc unul cu altul”; că „şi măruntaiele din om 
tot se ceartă uneori”; dar orişicum „nu e bine să s-auză-n 
lume de aşa-ntâmplări într-o casă de seamă...!”... şi aşa mai 
departe, cu chiu cu vai, i-au împăcat. Dar, fireşte, s-a ştiut 
îndată în toată mahalaua că „biata Acriviţa lui Hagi Cănuţă 


a ajuns de-o bate arvanitul - la masă! faţă cu musafirii! - 
după ce o-nşeală cu care-i iese-nainte!...” şi pe urmă 
prietenele: „Cum a fost ea crescută, mititica, şi pe ce mâini 
a-ncăput!... o s-o bage-n pământ păgânul!” 

Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul şi iar „dragă-n 
sus! dragă-n jos! puiule şi suflete!” şi orce poruncea 
dumneei, dumnealui răspundea: 

— Cum pofteşti dumneata, fos-mu, parigboria tu kosmu! 
(vorbe frumoase, care-nsemnează, pe elinica: lumina mea, 
mângâierea lumii!). 

În vremea asta, cocoana Acriviţa se gândea: „Eu cu 
budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianulea, mult n-am să mai 
fac purici... la să mă gândesc la viitorul meu...” 

Astfel, zi cu zi, i-a luat diamanticalele şi sculele[x] şi 
argintăria, şi le-a pus la păstrare acasă la Hagi Câănuţă; pe 
urmă, a-nceput să vânză şi de pân lucrurile de preţ ale 
casei, despre care „budalaua” habar n-avusese să facă şi el, 
ca orce negustor cuminte, o catagrafie[xi]. Totodată, s-a 
luat cu binişorul pe lângă el; a-nceput să-l mângâie şi să-l 
mâglisească[xii]. După ce l-a răsucit şi l-a fermecat cum a 
ştiut ea, când erau într-o seară amândoi singuri la iatac, s-a 
pomenit kir Ianulea că se repede dumneei şi-l ia-strâns în 
braţe şi pupă-l!... El zice: 

— Mă iubeşti, draga Acriviţo? 

Dar ea, uitându-se la el cruciş: 

— Mai mă-ntrebi, lanulică; fos-mu? 

N-a putut kir lanulea s-adoarmă toată noaptea de bucurie 
că s-a dat Acriviţa lui pe brazdă... De-acu-ncolo, trai, 
neneco! Despre ziuă, când s-aţipească şi el, haţ! îl ia 
dumneei iar în braţe şi zice: 

— Dragă lanulică, am să te rog ceva... dar... să nu zici ba. 

— Când am zis eu ba la vreo dorinţă a mătăluţă, sufletul 
meu? 

— Uite ce e... Tătiţa ar vrea să mărite şi pe surioarele mele 
- să nu-i rămâie fete bătrâne-n casă - c-au şi-nceput 
mahalagioaicele (le ştii guriţa) să le zică „iepele lui Cânuţă” 


- şi nu prea are cu ce sa le-nzestreze pe potriva lor; că dacă 
nu era om cinstit şi filotim cum e, ar fi avut astăzi stare!... 
Mulţi bani are de luat de pe la boieri mari; ce folos, dacă 
deocamdată nu-i poate scoate?... Dar, după ce o-nchide el 
ochii, fireşte, dumneata ai să fii mai mare între 
clironomilxiii]; ai să strângi pe boieri în chingi negustoreşte 
şi o să-ţi intri-n bani... Şi... aşa, m-am gândit să-l ajutăm noi; 
să le facem fetelor o zestre cât de micşoară; că, de! cine se 
mai însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste?... Numai 
eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata - şi plăcut şi 
bogat, şi galantom şi să mă iubeşti atâta! , 

Şi pe urmă, strânge-l iar şi pupă-l. 

— Bine, puică, să le dăm... Cam cât? 

— De! ştiu eu?... cam câte o mie, două de galbeni. 

— Bucuros, sufleţele!... adu-mi aminte mâne să mergem la 
hagiul, să-i numărăm paralele... Acu, aide, bibilico, să ne 
culcăm. 

Dar ea îl strânge iar şi zice: 

— Şi... pe urmă, uite... Frăţiorii mei... Nu e bine să mai 
stea aşa degeaba... M-am gândit să le faci dumneata rost de 
un capitălaş, să s-apuce şi dânşii' de vreo negustorie, că 
sunt gogeamite găliganii acuma, nu mai face să se lase tot 
în spinarea bătrânului: pun-te masă! scoal-te, masă!... Ce 
zici dumneata, nu zic bine? 

— Dragă puiule, nu ştii că eu zic ce zici mătăluţă?... Adu- 
mi aminte mâne dimineaţă... Acuma, hai să-i tragem un 
somn. 

— Mai dă-mi o guriţă, lanulică, parigboria tu kosmu! 

I-a mai dat o guriţă, şi au adormit ca nişte copilaşi scăldaţi. 

A doua zi, s-a isprăvit daravera: au fost înzestrate 
surioarele amândouă şi amândoi frăţiorii încăpuiţi; iar peste 
vreo câteva zile, după ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai 
mare în toate privinţele negoţului, ca om încercat, au 
pornit, cu chimirul plin, după marfă - unul, cu corabia, de la 
Galaţi cătră Smirna înspre părţile răsăritului; altul pân 


Braşov, spre părţile apusului cătră Lipsca, în chervan, cum 
umblau negustorii p-atunci. 

Nu mai încăpea-n piele kir Ianulea de fericire... Ziafeturi 
peste ziafeturi zi şi noapte, cu toate bunătăţile şi 
trufandalele; chef şi tămbălău cu zeci de musafiri şi de 
lăutari - şi tot ce dorea Acriviţa trebuia să se-mplinească: 
Turnul Colţii să-l fi cerut pe masa, kir lanulea pe masă i l-ar 
fi adus. 

Au mers lucrurile tot aşa şi iar aşa; a tot băgat mânile kir 
Ianulea în lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n-a mai 
pus nimic, pân-a dat într-o zi cu unghiile de fundul lăzii. N- 
avusese până-acuma obicei nici vreme să numere ce-avea-n 
ladă; acu i-a dat în cap să facă şi asta, şi nu i-a trebuit multă 
răbdare... Mai rămăseseră vreo trei sute şi ceva de lire - să 
tot ajunga pentru coşniţă şi cheltuielile mărunte pe vreo 
două-trei săptămâni... Dar, om cu fire neclintită, s-a gândit 
aşa: „Ei! ş-apoi?... ce-mi pasă?... Mâine, poimâine se-ntorc 
băieţii cu marfa, ne apucăm de negustorie şi, cu stăruinţă 
multă şi puţin noroc, umplem lada la loc... Pân-atunci, 
helbet! avem credit destul!” 

Şi s-a pornit după împrumuturi. Alergau cu limba scoasă 
samsarii de colo până colo, să-i găsească bani cu orşice 
preţ... Pân-acuma el luase dobânzi cam sărate; de acum 
ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai piparată. 
Mai întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult şi 
a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianulea; şi mai 
ales că bântuia p-atunci mare chesat[xiv] asupra târgului, i 
s-a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la 
sută şi de-abia găsea, şi nu vreo sumă mai însemnată, doar 
num-aşa de mezelic. Ioată nădejdea lui se răzima pe 
întoarcerea tinerilor, care, nu-şi putea el închipui, de ce 
zăbovesc atâta, când toţi negustorii plecaţi totodată, ba unii 
chiar mai târziu, se şi-ntorseseră de la tacsid[xv], fiecare cu 
încărcătura lui, la potrivită vreme. 

Pasămite, cumnăţeii aveau cuvinte să zăbovească... Tocmai 
când să-şi piarză kir lanulea răbdarea, iacă-i sosesc, una 


după alta, două veşti destul de urâte... Băiatului dintâi, pe 
când se-ntorcea de la Smirna, i se cufundase corabia 
încărcată; iar el, începător în ale negustoriei, a fost uitat s-o 
asigureze... Cel mai tânăr dedese la Lipsca, în iarmaroc, 
peste alt chilipir, se-ntâlnise cu nişte elini, de care mişună 
totdeauna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei 
pe la berăriile nemţeşti toată ziua, iar seara, merseseră- 
mpreună la cafeneluţa unui simpatriot, într-o ulicioară 
dosnică de lângă Casa Sfatului, să-nvârtească un 
endekamisi, şi pe urmă, la iuţeală, un stosişor; şi aşa, de pe 
la aprinsul lumânărilor până despre ziuă, îl lăsaseră 
tinichea: nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă. 

Cum s-a răspândit vorba şi despre asta, au intrat la grijă 
mare creditorii lui kir Ianulea, că rămâne mufluz, şi s-au 
adunat cu toţii la cafeneaua de la Hanul cu Lei, spre a se 
sfătui ce-i de făcut, ca să-l ţină zi şi noapte sub de aproape 
pază, nu cumva s-o şteargă înainte de sorocul plăţilor, cum 
au muflujii obicei. Pe de altă parte, văzându-se scos la 
selemet[xvi], l-a apucat pe kir lanulea un fel de groază... Ce 
are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste şi-n 
ocară?... Or să-l vâre întâi în temniţă, şi, pe urmă, când i-or 
da drumul, să-ntinză mâna pe la porţile ălor de i-a-ndopat 
cu atâtea bunătăţi şi daruri!... Şi încă, treacă-meargă 
toate!... Dar ce te faci cu fata lui Hagi Câănuţă?... 

N-a stat mult la gânduri spre a vedea că alta nu-i mai 
rămâne decât să spele degrabă putina - să se ducă, încotro 
vedea cu ochii, până dincolo de Mărul Roşu. Astfel dar, în 
faptul zilei, s-a sculat binişor, a strâns câtă drojdie se mai 
găsea pe fundul lăzii, s-a dat jos la grajd, a poruncit să-i 
puie şaua pe un buiestraş tătăresc, a-ncălecat, spunând 
argatului că merge până la Snagov după plătică proaspătă, 
că are deseara musafiri la masa, a ieşit pe poartă la pas şi... 
pe urmă, cu ochii tot înainte, p-aci ţi-e dmmul... 

Când a luat-o pe subt mitropolie la stânga, cătră câmpul 
Filaretului, se luminase de răsărit, aşa că, suind la deal, pân 
dreptul Cuţitului de Argint, şi uitându-se-napoi în vale, a 


zărit un pâlc mare de călăreţi în goană venind parcă pe 
urma lui. În adevăr, bănuiala i-era întemeiată... Prinseseră 
de veste negustorii şi porniseră repede după el cu ceauşi de 
la agie. El a vrut s-abată din drumul mare şi s-o ia pe subt 
deal la dreapta; dar a dat de nişte şanţuri; buiestraşul s-a 
poticnit şi l-a trântit cât colo... Atunci, omul s-a sculat, a 
părăsit calul şi a apucat-o pe jos. A suit la nişte uluci, le-a 
sărit; pe urmă, alt şanţ şi alte garduri, până când, rupt de 
osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în faţa viişoarei unui 
margmaş bondoc şi-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de 
dimineaţă la soare în prispa cramei. 

Kir Ianulea, cum l-a văzut, i-a zis gâfâind: 

— Bună dimineaţa, neicuţule; cum te cheamă? 

— Bună dimineaţa, jupâne... Pe mine Negoiţă mă cheamă; 
da pe dumneata? 

— Kir lanulea... 

Şi d-abia mai ţinându-l balamalele, a păşit pârleazul 
înăuntru şi zise: 

— Frate Negoiţă, fă-ţi pomană şi mă scapă! Umblă nişte 
duşmani să puie gheara pe mine, să mă nenorocească! 
Ascunde-mă undeva pe-aici, şi eu te fac om bogat... lar, 
dacă pân-oi pleca nu ţi-oi dovedi că te pot procopsi, atunci 
primesc să mă dai chiar dumneata pe mâna duşmanilor... 
Mă rog dumitale, frate Negoiţă, nu mă lăsa-n pierzare! mă 
TOg şi iar mă rog! 

Negoiţă s-a scărpinat în cap stând puţin la gânduri şi a 
răspuns: 

— Ascultă-mă, kir Ianulea; ce sunt duşmanii dumitale?... n- 
or fi boieri?... că de! drept să-ţi spun, cu boieri în cârcotă 
nu mă bag... 

— De unde, hoieri? sunt negustori... 

— Atuncea, te scap... 

Cum l-a ascuns subt o claie de haraci, peste care a mai 
trântit şi nişte coceni de porumb, iacătă şi duşmanii... 

— Mă, neicuţă - a-ntrebat unul - nu văzuşi dumneata 
adineaori trecând p-aici un negustor - aşa ş-aşa? 


— N-am văzut. 

— "Ţi-am da un bacşiş bun, să ne spui încotro a apucat... 

— Păi, dacă nu l-am văzut... 

— Spune, mă! A zis un slujitor ridicând gârbaciul... 

— Dumneata mă poţi şi omori!... da dacă nu l-am văzut... 

— Dacă n-a văzut omul, n-a văzut, zice altul... Hai 
degrabă-nainte, că pierdem vremea degeaba. 

Şi au plecat, care călare, care pe jos, unii-ntr-o parte, alţii- 
ntr-alta, alergând ca nebunii... După plecarea lor, Negoiţă 
s-a suit într-un dud mare şi s-a uitat pretutindeni roată, să 
se-ncredinţeze dacă s-au depărtat bine; pe urmă s-a dat jos 
încetinel şi l-a scos pe fugar din ascunzătoare. 

— Te-am scăpat! acuma, să te văz, kir lanuleo... te ţii de 
vorba? 

— Dragă neică Negoiţă, nu ştii cât îţi sunt de-ndatorat şi 
cât vreau din tot sufletul să mă ţiu de cuvânt!... lar ca să- 
nţelegi că mă pot plăti de dumneata, te rog şezi colea lângă 
mine să afli cine sunt eu şi să asculţi toate păţaniile mele. 

Şi i le-a povestit toate pe şart kir Ianulea lui Negoiţă - de 
cum a fost plecat din adâncuri după porunca împărătească 
şi până-n ceasul de faţă - toate, cu de-amănuntul toate, pe 
care Negoiţă le-a ascultat cu plăcere mare şi cu multă 
luare-aminte. 

— Şi acuma, neică Negoiţă, ascultă bine cum te pot eu 
procopsi pe dumneata... De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu- 
n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie ori din ce loc, ori de 
ce neam ar fi, să ştii că eu sunt ăla. Numaidecât dar să vii 
acolo, că eu nu ies din ea până nu m-ăi goni dumneata... 
Fireşte că daca i-ai da de leac, degeaba n-are să-ţi fie... 
Bărbatul femeii ori părinţii fetei or să te răsplătească 
frumos... Ce zici?... îţi vine la socoteală? 

— Cum nu? a răspuns zâmbind Negoiţă. lar kir Ianulea, 
după ce i-a mulţumit încă o dată, a plecat p-aci-ncolo. 

Nu se-ncheiase nici o lună după astea, şi coborând 
Negoiţă-n târg cu nişte vişine trufandale de vânzare, a aflat 
de la precupeţi că pe una din fetele lui Zamfirache Ulierul 


din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la 
Barăţie, o munceşte dracul de vreo zece zile... Ce nu i-au 
făcut?... Leacuri, descântece, molitve... degeaba! Părinţii şi 
logodnicul plâng într-una văzând-o cum se canoneşte... 
Vorbeşte în toate limbile fără să le fi-nvăţat, şi sporoveşte şi- 
i turuie mereu gura şi spune fel de fel de taine şi pâre - de 
unde le-o mai fi ştiind? - încât o lume, care aleargă s-o 
asculte, stă şi se cruceşte: ba că „sacul cu lire de la 
pahamicul Iordache din Dudeşti, de nu i s-a mai dat de 
urmă - furat de grămăticul pe care l-au prins pe drumul 
Olteniţei şi a scăpat peste noapte din beciurile agiei - se 
află acum pus bine, înfăşurat într-un testemel ceadiriulxvii], 
în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din 
iatac la clucereasa Tarsiţa, mătuşă despre mamă a lui aga, 
mai tânără ca dumnealui - se-ntâmplă! - şi că cine nu-i ştie 
merchezul[xviii] poate scotoci-n sertar cât pofteşte, că nu-i 
dă de fundul adevărat”; ba că „adiatal[xix] lui Agop, 
tutungiul de la Sfinţi, lăsată nepoati-si, nu-i scrisă de 
răposatul: a ticluit-o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său 
Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde şi suliman şi cană de 
păr... Tacor cu Avedic, paracliserul de la biserica 
armenească”; ba că „fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijeşte 
mustaţa, călugăraşul sprâncenat, care şade la preacuvioşia- 
sa părintele archimandritul Hrisant, în curtea mitropoliei - 
chip şi seamă la-nvăţătura cântărilor - este fata a mai 
micşoară a lui Ristache Muscalagiul de la Ploieşti”... şi câte 
şi mai câte alte bazaconii - cine le mai poate ţinea minte? 

Cum a auzit Negoiţă toate astea, şi-a desfăcut coşurile la 
precupeţi cu rădicata pe ce a putut rupe şi s-a dus de-a 
dreptul să vază şi el pe fata apucată; şi cum a ajuns acolo, s- 
a vârât pântre lumea adunată ş-a spus părinţilor şi 
logodnicului că el o scapă pe fată dacă i-or da o sută de 
galbeni. Fireşte că bieţii oameni n-au mai stat la gânduri: o 
sută fie! lar Negoiţă s-a apropiat de urechea pătimaşei şi, 
făcându-se că o descântă, i-a zis încet şi sfios: 

— Am venit, kir lanuleo, după vorba noastră... 


— Am înţeles, i-a şoptit duhul: dar, drept să-ţi spui, neică 
Negoiţă, nu te-am crezut aşa de nătărău, să te mulţumeşti 
cu o sută de galbeni... Ce o să-ţi ajungă ţie numai atâta? 
Trebuia să ceri gros! Dar fiindcă ai greşit, te iert de data 
asta... Acu mă duc la Craiova, să intru în soţia 
caimacamului. Săptămâna viitoare să te-nfiinţezi acolo... Nu 
mă face să te-aştept prea mult; mai am şi alte trebuşoare, 
nu numai grija dumitale... Caimacamul îşi iubeşte nevasta 
ca ochii din cap, e şi bogat şi darnic. Socoteşte-te bine în 
talia asta, că de-acolea-ncolo nu mai ai nici o putere asupra 
mea; să ştii că după aia sunt dezlegat de orce cuvânt şi nu 
mai avem nimica de-mpărţit împreună! 

Zicând acestea, s-a depărtat duhul... Tânăra s-a tâmăduit. 
Toată lumea se-nchina; părinţii şi logodnicul nu ştiau ce să 
mai facă de bucurie, iar Negoiţă, luându-şi suta de galbeni, 
a pornit la vie să se gătească de drum lung. 

Şi-a vândut a doua zi rodul la un oltean; a treia zi şi-a 
cumpărat un căluşel, cu tot dichisul de călărie, de la pătură 
şi şea pân la ipingea; a patra, dimineaţa, a plecat. Asta era 
într-o miercuri... Ziua umbla, noaptea se odihnea; aşa încet- 
încet, haidea-haidea, marţea următoare, pe la asfinţit, a 
ajuns drumeţul la straja Craiovei, şi, de acolo, întrebând din 
om în om că unde ar putea găzdui un negustoraş ca el, l-au 
mânat la un han peste drum de o biserică mare. 

Cum a descălicat, a dat calul în primirea argaţilor şi a 
intrat în cârciumă, unde mai erau şi alţi isnafilxx], să-şi 
prinză inima cu un ciocan de rachiu şi cu ceva mezelic, 
înainte să meargă la odaie. Înserase binişor. Până să-i frigă 
nişte pastramă, sta la masă pe gânduri; stând aşa, aude 
clopote, şi întreabă pe un arnăut, care trăgea ciubuc la altă 
masă, ce sarbătoare e a doua zi, de se face priveghere 
mare. 

De la arnăut şi de la cârciumăreasă, află îndată ca nu-i a 
doua zi nici o sărbătoare, dar că aşa se fac ziua şi noaptea 
slujbe peste slujbe la toate bisericile pentru uşurarea 
tinerei soţii a caimacamului, care e chinuită de duhuri, şi 


nu-i pot da de leac cu nimica: toate babele meştere, toţi 
doftorii de la Sibiu, pricepuţi la aşa boale, toate maslurile şi 
molitvele, citite de vlădica şi arhiereii cu patruzeci de preoţi 
- degeaba. Femeia are năvârlii[xxi] grozave: într-una sare şi 
joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege; cât o ţin legată, 
dârdâie din toate-ncheieturile şi scrâşneşte, parcă ar arde-o 
în foc; dacă-i dau drumul, iar începe să sară şi să ţopâie, şi 
ţopâie şi sare, până o leagă iar; asta de peste o săptămână, 
fără clipă de odihnă şi fără să primească-n gură măcar o 
picătură de apă... O lume se-ngrozeşte; iar soţu-i se jeleşte 
ca un nenorocit; şi de-aia se fac slujbe peste slujbe la 
biserici, doar s-o milostivi Maica Domhului cu vreo minune. 

Negoiţă a dat ţoiul repede pe gât, a-mbucat o fărâmă de 
pastramă, ca orce slugă, de teamă să nu-l aştepte prea mult 
stăpânul; a dat un icusar[xxii] arnăutului şi l-a rugat să-l 
ducă degrabă la curte. Când au ajuns acolo, fierbea lumea, 
că bolnavei i-era totdeauna mai rău când înnopta... O sumă 
de cucoane şi slujitoare o ţineau legată-n cearceafuri ude 
pe biata tânără, care se zbuciuma din creştet până-n tălpi; 
preoţii-n odăjdii mari o slujeau ş-o afumau cu cădelniţele, 
iar soţul plângea, făcând mereu la metanii. Când iată că un 
arnăut vine şi zice-n gura mare: 

— Maria-ta, nu te supăra!... este aici un om prost, care 
vine tocmai de la Bucureşti într-adins; zice că el ştie să 
descânte la boale ca a m.-sale şi-şi pune capul chezăşie că o 
tămăduie îndată. 

S-a ridicat nenorocitul, luminat în pierzania lui de razele 
nădejdii din urmă, şi a strigat: 

— Să vie! 

Cum s-a arătat Negoiţă în prag, până să-l întrebe cineva 
ce şi cum, tânăra s-a potolit din dârdâială, a poruncit, parcă 
era sănătoasă la baie, să-i scoată cearceafurile; s-a uitat 
drept la el, a început să râză veselă, ca la vederea unui 
vechi prietin de mult aşteptat, şi i-a făcut semn să vie mai 
aproape, chemându-l chiar pe nume: 


— Bine-ai venit, dragă Negoiţă! ce mai faci? sănătoşel? 
vino-n-coace mai aproape, că am să-ţi spun ceva, să nu ne- 
auză niminea! 

Cine să-şi crează ochilor şi urechilor?... Negoiţă a dat pe 
toţi într-o parte, s-a apropiat prieteneşte de pătimaşă şi i-a 
şoptit: 

— Drăguţă, să mă ierţi că te lăsai să cam aştepţi, dar nu 
ştii ce greu drum şi ce gloabă de cal am avut. 

— Nu face nimica, a răspuns duhul foarte încet; eu plec de 
aici... De-acuma, te-am procopsit; nu-ţi mai sunt dator cu 
nimica. Să ştii prin urmare, neică Negoiţă, că asta ţi-este a 
din urmă... Să nu care cumva să te mai văz că te ţii de 
coada mea, că nu numai nu capeţi nimica, dar încă mă şi 
supăr, şi dacă m-oi supăra, de! poate să-ţi pară foarte rău... 
Atâta-ţi spun... 

A pierit duhul... şi fireşte şi-a venit pătimaşa-n fire, bună 
zdravănă ca mai-nainte, parcă şi mai veselă... Acuma cu 
câte daruri şi cinste l-a-ncărcat caimacamul pe Negoiţă, ce 
să vi le mai înşir eu? - că vi le puteţi singuri închipui... l-a 
daruit cu hrisov o moşie, s-o stăpânească de veci, şi pe 
dasupra l-a şi boierit. 

Trăia acuma Negoiţă în huzur, ce cu gândul nu gândise, de 
vreo trei luni şi mai bine. Dar într-o zi, tocmai când îşi făcea 
după prânz tabietul boieresc, cu cafea şi ciubuc în pridvorul 
lui de la ţară, iacătă vede de departe, pe drumul care vine 
dinspre miazăzi, un vârtej de praf, care se tot apropie... Ce 
să fie?... Sunt nişte slujitori de la curte: vin în goană cu 
naltă poruncă să-l aducă napristan[xxiii] la Craiova. 

Nu i-a prea plăcut lui Negoiţă că i-au turburat tabietul; 
dar ce să facă?... Ajungând la curte a sârutat mâna 
stăpânului; acesta l-a luat în braţe, l-a sărutat pe frunte, şi i- 
a zis: 

— Prea iubite frate Negoiţă, dacă ţii la mine câtuş de 
puţin, să porneşti fară clipă de zăbavă spre Bucureşti: 
butca e gata; pe drum aşteaptă cai de olac[xxiv] din poşte-n 
poşte... Fata măriei-sale lui vodă, domniţa, e apucată cum a 


fost şi nevasta-mea, poate şi mai râu, după stafeta ce 
primii... Numai dumneata o poţi scăpa... Aleargă! 

„M-am fript!” s-a gândit Negoiţă; dar de zis, n-a putut zice 
NIMIC. 

Caimacamul l-a strâns în braţe, l-a suit în butcă şi, mânaţi, 
bre! Surugiii au dat bice şi călcâie, pe urmă ţipete şi 
chiote... Până a doua zi, pe la ceasul vecerniei, l-au adus pe 
Negoiţă techer-mecher drept la scara palatului domnesc 
din Bucureşti. 

Vodă şi doamna, frângându-şi mâinile, l-au întâmpinat în 
capul scării, şi vodă i-a strigat în greceşte, cum vorbea p- 
atunci boierimea: 

— Ah! Dumnezeu te-a adus, boierule! Poftim! 

Dar Negoiţă - de unde ştie greceşte? - a răspuns într-o 
doară: 

— Cine nu-l caută îl găseşte, măria-ta, dar cine-l caută! Să 
vedem!... să-l cautăm!... Dacă s-o putea, şi mie mi-ar părea 
bine. Să vedem... 

— Haide! 

Şi zicând asta, vodă l-a-mpins pe Negoiţă până-n 
sagnasiullxxv]din fundul sălii... Acolo sta domniţa greceşte 
pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpuşă cu 
gâtul pe sârmă; într-una se chinuia aşa de cinci zile cu 
dinţii-ncleştaţi şi fără să-nchidă ochii o clipă. 

Cum s-a arătat Negoiţă, donmiţa a stat din cap şi a-nceput 
să ţipe, apucată de toate năbădăile: 

— Afară! daţi-l afară! să nu-l văz m ochii mei pe râtanul de 
Negoiţă! afară!... să vie băbaca! 

Negoiţă n-a aşteptat mai multe şi, în loc să se supere că-l 
goneşte cu ocară, a ridicat aşa din umeri, parc-ar fi zis: 
„De! dacă nu pofteşti”... 

S-a-ntors în loc şi a voit să plece. Dar doamna l-a apucat 
de mână, iar vodă s-a apropiat de fiică-sa: 

— Aicea sunt! uite băbaca matale! 

— Nu tu! ţipa fata. Nu te-am chemat pe tine! sa vie băbac- 
al meu! 


— Eu sunt băbac-al tău! a zis cu lacrimi fierbinţi 
prăpăditul de bătrân. 

Dar copila, ţipând şi mai grozav: 

— Nu! nu eşti tu! tu eşti urât! tu du-te cu Negoiţă! să vie 
căpitan Manoli Ghaiduri, că el e băbac-al meu adevărat! 

La aşa vorbe nebunegşti, doamna a leşinat... Dacă nu era 
Negoiţă s-o apuce-n braţe, cădea lată. Au sărit cocoanele 
curţii şi au luat-o s-o frece cu oţet de trandafir şi să-i dea pe 
la nas cu pene aprinse. lar bietul vodă a-nceput să se bata 
cu pumnii-n fes, pe câtă vreme copila tot mai tare ţipa. 

— Să-mi aduceţi pe băbac-al meu! pe căpitan Manoli! p- 
ăla-l vreau eu! 

În sfârşit, Negoiţă zice lui vodă la o parte: 

— Măria-ta, la aşa pătimaşi trebuie să le facem cheful 
deocamdată; că dacă ne-mpotrivim, îi aţâţăm mai rău. 

I l-au adus prin urmare pe capitan Manoli... Mai rar aşa 
palicar[xxvi]! înalt, spătos şi mustăcios - o mândreţe de 
arnăut! şi muiat numa-n fireturi de sus până jos - să fie de 
fală pentru orice curte domnească! 

Cu mustăţile lui frumoase înecate de lacrimi, s-a apropiat 
căpitan Manoli, sluga credincioasă, de fiica doamnei; iar 
mititica, îndată ce l-a văzut, s-a descruntat deodată, a 
zâmbit dulce şi, ca orice copil supus când roagă frumos pe 
tată-său sa-i facă un hatâr, i-a zis cu multă blândeţe: 

— Băbacă! te rog, băbacă, dacă mă iubeşti, să-i tai lui 
Negoiţă nasul şi urechile şi să-l dai afară ca pe un 
obraznic... că e botos, e lacom şi nemulţumitor!... să nu-l 
mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsilxxvii]! 

Căpitanul Manoli iubea fireşte pe domniţa din tot sufletul; 
dar aşa hatâr mare nu-i putea face fară voia stăpânilor. lar 
Negoiţă s-a gândit: „Aşa ţi-e vorba?... Bine!” pe urmă s-a- 
ntors la vodă şi zice: 

— Măria-ta, ia să se dea toţi într-o parte, să văz şi eu mai 
aproape pe pătimaşa. 

I-au făcut toţi loc, iar Negoiţă s-a dus drept la domniţa 
care se zbuciuma şi răcnea cât putea: 


— Afară Negoiţă! leşi afară, mojicule! 

Dar el nu s-a sinchisit de pandoliile ei şi i-a vorbit încet: 

— Drăguţă, eu aş zice să pleci mai bine de bunăvoie... Aş! 
fata răcnea mai rău: 

— Afara Negoiţă! 

— Şi zi, aşa, ai?... Nu vrei? 

Ş-a dat s-o apuce de mână. Atunci domniţa l-a scuipat în 
faţă şi i-a ars o palmă de i-a scăpărat ochii lui Negoiţă. 

EI s-a şters cu mâneca pe obraz şi întorcându-se-n loc spre 
vodă, zice: 

— Măria-ta, patima asta vine aicea cu o-mprejurare cum 
pân-acuma n-am mai întâlnit... Că n-ar fi leac de tămăduire, 
nu zic; dar, singur eu, nu pot face deocamdată nimica... îmi 
trebuie un ajutor... Am aicea la Bucureşti, în mahalaua 
Negustorilor, o prietenă meşteră care ştie să tragă de gâlci 
şi de nâjit|xxviii]; e văduva unuia care şi-a prăpădit averea- 
n risipă şi-n desfrânări; a rămas mufluz, şi-a luat lumea-n 
cap şi a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de 
foame... O cheamă Acriviţa lanuloaia, fata lui Hagi Cănuţă... 

La vorbele astea, domniţa a-ncetat deodată cu ţipetele, ş- 
a-nceput să tremure, clănţănind ca-n toiul frigurilor. 

— Aşadar, rog pe măria-ta să poruncească a pune iute caii, 
s-a-duc numaidecât pe lanuloaia. 

A vrut să facă un pas; dar domniţa l-a apucat strâns de 
pulpană, ţipând apelpisită: 

— Stăi, Negoiţă! 

Şi... ce să mai lungim acuma povestea? - că o poveste, cât 
de frumoasă, dacă-i prea lungă, iar nu face - i-a trecut 
copilei, parcă numai visase cineva c-ar fi fost bolnăvioară; s- 
a gătit frumos, ş-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în 
butcă deschisă... Patru telegari cu falaitar[xxix]; doisprece 
arnăuţi călări înainte şi tot atâţia m urmă fluturându-le 
fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe 
prăselele hangerului din sileaf[xxx] şi cu stânga răsucindu- 
şi mustăţile... Şi era mare bucurie pe sufletul lui vodă, când 
se uita de la fereastră cum zbura butca departe... 


Negoiţă a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, 
aducându-şi aminte că mai are şi alte daraveri în Bucureşti, 
a mers drept în mahalaua Negustorilor, să-i ia urma 
lanuloaiei... Casele cele frumoase le vanduseră creditorii... 
Sărmana! părăsită de bărbat, trăia acuma la tată-său, la 
hagiul... Acolo, găsind-o, a rămas încremenit de aşa 
frumuseţe, mai ales cum se purta ea acuma, cernită de sus 
până jos, ca orce văduvă jalnică... După ce i-a sărutat mâna, 
l-a Zis: 

— Uite, cocoană; eu mă ştiu dator lui kir lanulea cu o sută 
de galbeni; ieri am aflat de nenorocirea dumneavoastră, şi 
ţi-am adus datoria... Poftim! 

Cocoana a-nceput să plângă şi să-l întrebe dacă ştie el 
ceva despre ce s-o fi făcut omul ei, că ea nu mai poate - se 
frige, o să moară de dorul lui. Negoiţă i-a răspuns că nu ştie 
nimica; iar, ca mulţumire că bărbatu-l îndatorase la vreme 
de mare nevoie, a rugat-o pe cocoana să primească a 
stăpâni ea de veci viişoara lui de la Cuţitul de Argint, şi i-a şi 
dat la mână hârtie de danie, întărită cu pecetie domnească. 
După aceea, ca să se mântuie el odată de slujba doftoritului, 
s-a gândit câtva şi i-a mai spus: 

— Cocoană, eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului 
dumitale; în cinstea şi pomenirea lui, vreau să te-nvăţ ceva, 
cu care, la prilej, să te salţi bine din lipsă... Ascultă, rogu-te, 
cu luare-aminte... De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo 
femeie, nevastă, fată, măcar fie din orce loc, or de ce neam 
ar fi... numaidecât să mergi acolo, că nu iese din ea până nu 
l-ăi goni dumneata... Să-i zici pătimaşei numai atâta, parc-ai 
fi-ntâlnind pe omul dumitale: „Aici mi-ai fost ascuns, 
lanulică?... şi eu te căutam ca o nebună... fos-mu! 
parigboria tu kosmu!” 

— De unde ştii dumneata vorbele astea? a-ntrebat cocoana 
privindu-l cruciş. 

— Le-am învăţat, demult, de la un prietin... a răspuns 
Negoiţă, zâmbind la privirea cocoanei; apoi a adăugat: 
Numai atâta să-i spui... Pe urmă, s-o apuci în braţe, tot cu 


gândul la kir Ianulea: să te uiţi la ea aşa frumos, cum te uiţi 
acuma la mine, s-o săruţi cu foc şi să n-o slăbeşti din 
dragoste până nu-i trece de tot... Fireşte că, după potriva 
ipochimenilor, n-are sa-ţi fie osteneala degeaba... Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană! S-auzim de bine! 

S-a-napoiat după acestea Negoiţă la curte, unde a stat 
încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăţi şi-n cinste mare. 
Când şedea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada şi 
cu evgheniştii ăi mai simandicoşi, cântau jos pe sub ferestre 
meterhanele[xxxi]şi jucau soitarii|xxxii] pentru petrecerea 
isnafilor ş-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiţă să se 
pornească la urma lui înspre părţile Jiului... L-au căftănit şi 
i-au dăruit vodă şi doamna câte trei pungi de ibrişim cu câte 
o mie de galbeni; iar domniţa, un inel cu o nestemată cât o 
alună turcească, şi cu sevas[xxxiii] mare l-au pe-trecut toţi 
până jos în capătul scării. 

Căpitan Manoli s-a rugat de stăpâni să ducă el pe Negoiţă 
pân-acasă. Toată vremea, pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca 
un frate ziua şi noaptea, cântându-i din gură şi cu tambura 
manele turceşti şi cântece de palicari de pân munţii lui 
depărtaţi - şi cânta straşnic; avea şi glas şi pătrundere. I-a 
plăcut mult lui Negoiţă tovărăşia lui Manoli şi ajungând 
acasă la moşie, s-a crezut dator să poftească şi el în gazdă 
pe căpitanul, care era tot atât de plăcut şi de bun, pe cât de 
voinic şi de viteaz... Seara au cinat împreună, cu vin vechi 
de Drăgăşani, cu cafele şi ciubuce până târziu; iar, după 
cină, la care, osteniţi cum erau de drum, se cam trecuseră 
din pahare, căpitanul, cât era de mare palicar, înecându-l 
deodată aşa un parapon, s-a lăsat să-l podidească plânsul ca 
pe o femeie, şi căzând în genunche, i-a zis gazdei; 

— Eu sunt sarac, bei-mu (adică prinţul meu), n-am să-ţi 
dăruiesc nimica de preţ; dar numai Dumnezeu şi sufletul 
meu ştiu cât îţi sunt de recunoscător!... că, dacă se 
prăpădea fetica, eu -uite, vezi hangerul ăsta?... până-n 


prăsele mi-l băgam în piept!... că, fără copila asta, ce s-ar 
mai fi făcut Manoli sărmanul, sărmanul Manoli? 

Ş-a-nceput să sărute mânile lui Negoiţă şi l-a rugat să-i 
primească-n dar o pereche de mătănii de la Ierusalim. 

Câtă vreme căpitan Manoli vărsa aici lacrimi de 
mulţumire, colo, departe, la Bucureşti, se jelea de durere 
mitropolitul, că una dintre nepoţelele î.p.s.-sale începuse sa 
aibă pandolii... Dar s-a-ndurat pronia şi nu l-a lăsat să 
plângă prea mult pe robul lubitoriului-de-oameni... Cum a 
intrat coana Acriviţa pân gangul clopotniţei, parcă i-a luat 
tinerei boala cu mâna... Şi a zis bodaproste lanuloaia când 
a plecat blagoslovită şi mulţumită destul de la mitropolie. 

Iar, noaptea aceea chiar, în adâncuri se aduna soborul 
demonilor dinaintea lui Dardarot, să asculte pe Aghiuţă, 
care se întorsese şi el la urma lui cu coada-ntre picioare, 
rupt de oboseală. 

Le-a povestit el toate câte le pătimise dincolo, mai cu şart 
şi mai frumos decât vi le-am putut eu povesti 
dumneavoastră. Împăratul a tăcut un haz nespus şi a zis 
râzând: 

— M-am pătruns acuma cum merge pricina... Halal să-ţi 
fie, dragă Aghiuţă! frumos te-ai purtat, n-am ce zice... Cu ce 
vrei să te răsplătesc pentru atâta osteneală? 

— Întunecimea-ta, spre răsplată, două hatâruri am să- 
ndrăznesc a cere. * 

— Spune, puiule dragă. 

— Întâi, pe Acriviţa şi pe Negoiţă să nu-i văz vreodată p- 
aici! Ducă-se la rai, să se-mpace sf. Petre cu ei cum o şti. 

— Bine... Şi al doilea? 

— Al doilea, să mă lăsaţi să mă mai odihnesc şi eu puţintel 
acasă, că m-am dehulat[xxxiv] de atâtea trebuşoare pe 
pământ. 

— Bine, ş-asta!... ai dreptul să dormi trei sute de ani de 
aci-ncolo fără să te mai supere nimini cu nimic! 

Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obicei şi |l- 
a trimis să se culce. 


Şi aşa, au mers cocoana Acriviţa şi Negoiţă, fiecare la 
ceasul său, în rai; iar Aghiuţă s-a pus să-i tragă la soamne... 
şi dormi! şi dormi! ş-o fi dormind ş-acuma, dacă nu cumva s- 
o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine ştie ce 
drăciilxxxv]. 

[i] Bătrân hodorog (turc.) [ii] Cetate, oraş (ngr.) [iii] A muri 
(din rus.) [iv] Linişte, odihnă, tihnă. 

[v] Generozitate (ngr.) [vi] Cuviinţă (ngr.) [vii] Fără bani, 
lefter (turc.) [viii] Porţia, raţia. 

[ix] Geloasă. 

[x] Bijuterii. 

[xi] Inventar. 

[xii] Să-l linguşească. 

[xiii] Moştenitori. 

[xiv] Criză de bani (turc.) [xv] Călătorie (ngr.) [xvi] 
Vânzare, faliment (ngr.) [xvii] Verde deschis (turc.) [xviii] 
Rostul (turc.) [xix] Diata, testamentul (ngr.) [xx] Breslaş, 
meseriaş (turc.) [xxi] Năbădăi, furii. 

[xxii] Monedă turcească, irmilic (ngr.) [xxiii] Îndată. 

[xxiv] Schimb. 

[xxv] Un fel de balcon turcesc cu geamlăc. 

[xxvi] Voluntar grec în războiul de independenţă din 1821; 
voinic, viteaz. 

[xxvii] Suferi. 

[xxviii] Nevralgii (pop., din bulg.) [xxix] Călăreţ care ţinea 
de dârlogi caii înaintaşi la o trăsură domnească. 

[xxx] Cingătoare lată (turc.) [xxxi] Muzică instrumentală 
turcească. 

[xxxii] Măscărici. 

[xxxiii] Alai, cinste. 

[xxxiv] Istovit, sleit de puteri. 

[xxxv] Cu privire la această poveste Caragiale a inclus la 
sfârşitul volumului Schițe nouă următoarea notă: „Această 
poveste se găseşte în Giovanni Brevio, Rime, Roma, 1545, 
intitulată Novella di Belfagorx; mai târziu, în 1549, apare cu 


acelaşi titlu sub numele lui Machiavelli, şi de atunci trece 
între operele complete ale ilustrului secretar florentin. 

— Un savant bibliograf englez, John Dunlop, crede că 
originalul lui Belfagorx se găsea într-un manuscript latinesc 
al Bibliotecii St. Martin din Tours, manuscript dispărut pe 
vremea războaielor civile. După Machiavelli, La Fontaine, 
fabulistul francez, a dat pe Belphegor în colecţia de Contes, 
publicată întâia oară la Paris, chez Denis Thierry et Claude 
Barbin, 1682.” 

CALUL DRACULUI. 

Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi 
lângă fântână şedea jos o babă, ghemuită pe nişte zdrenţe 
de cergă, şi morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat 
într-o năstrapă cu apă rece. Când vedea drumeţ, or pe jos, 
or călare, or cu carul, lăsa baba covrigul din gură, întindea 
dreapta şi se milogea tânguios numai din vârful limbii: 
„Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată păcătoasă 
fără putere!” Dacă-i da cineva ceva, zicea baba: 
„Bogdaproste, măiculiţă! Dumnezeu drăguţul să 
primească!... de unde dai să sporească şi să izvorească!” 
Rar se-ntâmplă creştin drumeţ să treacă pe lângă aşa 
bătrână nevoiaşă şi să nu se-ndure măcar cu ce, după 
potriva lui; dacă nu o lescaie, măcar o fărâmă de pâine; 
dacă nici atâta, barem o vorbă bună. Când îi zicea vreunul: 
„Crede, bătrânico, altădată!” ea răspundea: „Crez, 
măiculiţă, crez... să ne crează Dumnezeu pe toţi, drăguţul!” 
Pe urmă îşi muia covrigu-n năstrapă şi s-apuca iar de 
morfolit. 

Într-o zi, fiind târg devale, a-nceput dis-de-dimineaţă să se 
care într-acolo lume după lume de la deal. La dus, i-au mai 
zis babei câte unii „crede”; da spre seară, la-ntors, i-au dat 
care ce l-a lăsat inima... Păcum e obiceiul la târg: târguieşte 
omul ce târguieşte, cumpără, vinde; apoi, mai cu rachiu, 
mai cu vin, mai cu vorbă, se-nveseleşte, şi pe urmă îşi mai 
aduce aminte şi de sufletul răposaţilor şi le dă pomană după 


putere. Şi aşa, a rămas baba pe ziua aceea mulţumită 
destul cu traista plină. 

Încet-încet, pe-nserate, s-au împuţinat drumeţii; tot mai 
rari şi mai rari, până n-a mai trecut nimeni dupa asfinţitul 
soarelui, când s-a arătat şi luna la răsărit. Dac-a-nnoptat 
bine, a căutat baba-n traistă şi a scos nişte turtă dulce, 
căpătată de la una dintr-un cârd de fete, care trecuseră p- 
acolo cântând, chicotind şi făcând fel de fel de nebunii, cum 
fac toate codanele când se-ntorc aprinse de la joc, că-n târg 
fusese horă mare. A muiat baba turta dulce, a gustat-o şi 
zice: 

— Bogdaproste! am avut o zi cu noroc astăzi... S-o ţie 
Dumnezeu drăguţul pe fata aia, s-ajungă la bătrâneţi 
frumoase, ca mine! 

Pe urmă s-a înfăşat baba-n cerga ei, şi-a pus traista căpătâi 
şi s-a ghemuit de-a binele culcată pe partea stângă, cu 
spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi... Tocmai bine de 
dormit... Nici prea cald, nici prea răcoare; de vânt, nici 
suflare; pe câmp, aşa linişte de toate patru părţile că se 
puteau auzi cum ţârâiau şi forfoteau gângăniile, miş-miş 
pân pâiş, şi apa cum gâlgăia afară din ghizdul fântânii 
printre pietricele - că aşa e apa, ca viaţa omului! atâta 
numa, că viaţa curge cât curge şi pe urmă stă; dar apa 
curge mereu de când lumea şi cât lumea n-o să mai stea... 

Baba-nchisese ochii şi, cu gândul cine poate şti la mai ce, 
ofta din când în când... şi nu-i venea somnul; iar se mai 
gândea, ofta şi mişca, să-şi potrivească oscioarele mai 
odihnit, geaba! nu putea măcar aţipi. Se urcase luna cam 
de două suliţi, când iacă, i se pare babei că vin paşi de la 
deal dinspre partea apusului. Trage cu urechea şi aude bine 
că s-apropie drumeţ; mijeşte ochii, şi-l şi vede aci-aci. Se 
ridică de mijloc, întinde mâna şi-ncepe duios, după canonul 
ei: 

— Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată 
păcătoasă fără putere! 


Totdeodată, drumeţul a sosit în dreptul fântânii; abate din 
dmm spre babă şi-i zice: 

— Bună seara, băbuţo; da... n-ai adormit încă? 

— N-am adormit, maiculiţă; că n-am somn, vai de păcatele 
mele! 

Drumeţul se aşază jos lângă babă, în bătaia lunii, şi răsuflă 
adânc de oboseală... 

— Da de unde vii dumneata, măiculiţă, de-ai întârziat aşa 
pe drum? 

— Hei! de unde viu eu... viu de departe... 

— De departe, ai?... Şi... un! te duci? 

— Hei! unde mă duc eu... mă duc departe... 

— Departe, ai?... Da... cum te cheamă pe dumneata? 

— Prichindel mă cheamă... 

— Da... de câţi ani eşti?... că te vaz crud de tot... 


— Merg pe şaptesprece... 

— Da... părinţi ai? 

— N-am, c-am fost copil lăpădat... 

— Da... frăţiori mai ai?... surioare? 

— Oi fi având, dar nu-i cunosc... 

— Cum, ăi fi având şi nu-i cunoşti?... Ce vorbă-i asta? 

— Păi nu-ţi spusei c-am fost copil lăpădat? 

— Bine, aia am înţeles eu; da vorba e, vreau să ştiu... 

— la ascultă, babo, adică de ce mă-i fi descosând aşa? 

— Că vreau să ştiu şi eu... 

— Da ce-ţi pasă dumitale? 

— Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare... Ştii 
că-mi placi! Cum, adicătele! nu trebuie să ştiu eu ce 
pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă?... ai? 

— Da; da iar aşa, să-mi numeri toţi dinţii din gură... 

— Uite, mă!... da ce, ţi-i scoţ dacă ţi-i număr? A făcut haz 
băiatul de vorba babei şi zice: 

— Aoleo! la bună gazdă avusei noroc să pic!... În loc să mă- 
ntrebi: „Ai mâncat tu ceva, mă băiete, astăzi?... ţi-o fi 
foame?” dumneata îmi ei tacrirul[i] pe nemâncate. 

— Păi ce stric eu?... tu de ce eşti găgăuţă şi taci?... N-ai 
aflat tu că, până nu plânge copilul, nu capătă ţâţă?... 

— Ba, aia am aflat-o eu; da, dacă m-ai năvălit cu 
întrebările, când era să-ţi spui? 

— Vino-ncoace, terchea-berchea! 

Şi zicând astea, scoate din traistă o costiţă de purcel, nişte 
colaci şi turtă dulce şi mere, şi i le dă: 

— Ia colea şi trage-i fălci, că dinţi, slava Domnului, văz că 
ai. 

A mâncat băiatul cu poftă mare; i-a mulţumit gazdei şi s-a 
aplecat la fântână să bea. 

— Ce faci, mă? 

— Ce să fac?... vreau să beau. 

— Păi, apă rece să bei dupa costiţă afumată? Ia colea!... Şi 
i-a dat din desagă un clondiraş cu rachiu de izmă. 


— Să-nveţi de la mine, mă băiete: să nu bei apă după lucru 
gras, că ţi s-apleacă... Ai înţeles? 

— Am înţeles... Da multe mai ştii dumneata. 

— Ştiu, fireşte; cum să nu ştiu?... că pân la vârsta asta, de 
mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un câine prin apă... 
Vorba aia: uită-te la faţă şi mă-ntreabă de viaţă... Ehei! fătu- 
meu; când aş sta să-ţi spui cine sunt eu... 

— Înţeleg, a zis băiatul căscând; da vorba mea e, noaptea 
asta nu ne odihnim noi de loc?... e cam târzior... 

— Să se culce cui i-e somn, fătu-meu!... eu ştiu ca mi s-a 
speriat de tot somnul; pot sta de vorbă pân la ziuă, dacă 
pofteşti... 

— Dumneata ăi fi putând, că n-ai umblat toată ziulica, 
două poştii ca mine, pe jos... Da eu tare aşvreasămă 
odihnesc, drept să-ţi spui. 

Şi iar a căscat. 

— Atuncea - zice baba - culcă-te tu, somnorosule; că eu 
mai stau... la cerga asta şi te-nveseleşte, că despre ziuă se 
lasă răcoare. Dacă s-a culcat şi s-a-nvelit băiatul, zice baba: 

— Întoarce-te pe partea ailaltă, mă; să nu-ţi dea luna drept 
în ochi... Vrei să-ţi spui un basm, s-adormi mai bine? 

— Spune. 

— Da, vorba e, asculţi? 

— Ascult. 

— A fost odata ca niciodată, că de n-ar fi... 

— nu s-ar povesti... a mormăit băiatul. 

— Bag sama pe ăsta-l ştii... zice baba. 

— Ştiu numa-nceputul. 

— Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul şi 
sfârşitul... 

Şi a urmat aşa: 

— pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de 
oca de fier şi... 

— şi sărea pân la cer... iar a mormâit băiatul. 

— Mă, spune drept... dacă.-l ştii pe ăsta, să-ţi spui altul. 

— Dă-i-nainte, babo, şi nu mai mă sâcâi! 


— Apoi, atunci, tacă-ţi fleanca ş-ascultă!... A fost odată un 
împărat ş-o împărăteasă, bogaţi nevoie mare, putrezi de 
bogaţi; şi se tot ruga la Dumnezeu să le dea şi lor măcar un 
copilaş... şi se tot ruga, se tot ruga, şi degeaba se tot ruga... 
Şi aşa, când şi-a pierdut ei toată nădejdea, că erau bătrâni- 
bătrâni, cocliţi de bătrâni, numai iacătă că vine o ţigancă, 
mai bătrână ca ei, şi zice să le dea cu ghiocul... 

Aude baba ceva şi se opreşte din povestit... Prichindel jos 
sforăia, şi luna sus de trei suliţi şi mai bine... Baba s-apleacă 
pe o rână, să-l vază dacă-i învelit cumsecade, că-i era milă 
de el; când se uită de-aproape, vede într-o parte 
învelitoarea băiatului cam ridicată; i-o apasă... cerga iar se 
ridică; iar i-o netezeşte-n jos... cerga iar în sus. Zice baba-n 
gândul ei: „la să vedem mai bine”... şi trage încetinel cerga, 
pune mâna şi dă de o coadă. „Am înţeles!” Lasă cerga la loc 
binişor peste băiatul adormit, şi s-apucă să-l mângâie blând 
pân păr; o ia-ntâi de la ceafă şi, când ajunge cu mâna spre 
frunte, dă de două cucuie tari - ce mai încape vorbă? - nişte 
corniţe în lege. 

— Ei! zice baba, d-ăştia mi-ai fost?... Lasă, că-ţi cunosc eu 
dumitale meşteşugul! 

Îi înfige o mână-n păr şi cu alta l-apucă de coadă şi trage ş- 
aşa ş-aşa. Băiatul sare din somn: 

— Ce e, babo? 

— Bine, mă puşlama, că n-am să-ţi zic mai frumos!... după 
ce te-am găzduit, te-am ospătat şi cinstit boiereşte, tu, 
gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase, şi eu, o 
biata neputincioasă, să moţăi deşteaptă, să-ţi spui basme şi 
să te apăr de muşte... ai? Pai ce fel de vorbă-i asta?... 
Scoală, dulăule, c-ai dormit destul! Uite, ce lună 
frumoasă!... hai ne plimbăm... 

— Ce, nu ţi-e bine, babo?... Culcă-te acolo şi lasă-mă să mă 
odihnesc... Nu ţi-am spus ce obosit sunt? 

— la, nu mai umbla cu mofturi... parcă nu ştiu... 

— Of! Că multe mai ştii! 


— Să ştii tu, că, dacă-i la o adică, te ştiu şi pe tine cine 
eşti... Cui le tai tu?... ba, că eşti copil sărman; ba, că n-ai 
fraţi; ba, că eşti prăpădit de drum... Parcă nu ţi-am văzut eu 
podoabele, ghiavole!... Ce crezi?... Hai scoală, să ne 
plimbăm! n-auzi tu? 

Şi iar îl zgâlţăie... 

— Astâmpără-te, babo, şi mă lasă! 

— Nu te las, cioflingarule, pân” nu ne plimbăm... num-aşa, 
niţeluş, de colea până colea, doar de mi s-o face şi mie 
somn... Haide, scoală! 

— Ei! zice băiatul; mi-am găsit beleaua eu baba asta... 
înţelege odată, babo, când îţi spune omul!... 

— Da tu, om eşti? 

— Da ce sunt? 

— Om, ai? Da cine moaş-ta a mai văzut om cu codiţă şi 
corniţe, mă?... Vrei să mă tragi pe sfoară, tu, pe mine? 
Hehei, băiete! nu mă cunoşti cine sunt... Eu... d-ăştia 
mărunţei ca d-alde tine... Să-ntrebi odată pe frate-tău, pe 
Aghiuţă - cu ăla barem ne cunoşteam de mult - să-ţi spuie 
el; şi tu să-i spui de la mine, c-am zis eu aşa, că de ce nu mai 
dă p-aci?... Ce? E supărat?... Hai ne plimbăm... Scoală 
odată, că te plesnesc! 

Da diavolul - ce alta are de lucru decât să ispitească şi să 
păcălească pe bieţii muritori, şi să-şi bată joc de sufletul 
lor? -ucigă-l crucea! Ce se gândeşte afurisitul de Prichindel, 
văzând că nu-i chip aminteri să scape de babă? se ridică de 
mijloc şi zice: 

— De! băbuţo, ce să-ţi spui?... Cum mi s-a speriat şi mie 
somnul, parcă-parcă mi-ar plăcea să mă plimb pe lună. 

— Păi, atunci, ce stai?... Haide! 

— Da, da nu pe jos... 

— Da cum, mă?... călare? 

— Călare, fireşte; călare, merg. 

— Uite, măi! tu eşti cam ţicnit pesemne... Da un' să-ţi 
găsesc cal acuşica?... Ce, acilea sunt grajdurile lui tat-tău, 
să baţi numa-n palme şi să-ţi vie bidiviul gata la scară?... îmi 


pare rău de boiul tăul... ce nu te gândeşti când vorbeşti?... 
nu şade frumos! 

— Păi, eu „cal” am zis?... am zis „călare”. 

— Adicătele, cum vine vorba' asta? 

— Şi mie-mi pare rău de dumneata, că-mi spuseşi 
adineauri că ştii multe şi le-nţelegi pe toate, şi atâta lucru, 
bag seama, nu pricepi... 

— Ce să pricep, mă? 

— Dumneata vrei să mergem la plimbare... 

— Ei! da... 

— Ei! eu merg bucuros, da numa călare merg... Ei? 

— Ei? 

— Ei! ia-mă dumneata în cârcă, şi hai să ne plimbăm... 
Uite, ce lună! 

— Nu ţi-e ruşine! zice baba; coşcogea flăcăul zdravăn, în 
floarea vârstei tale, să te bucuri tu la o biată şontoroagă de 
bătrână ca mine, fără putere... să te ducă-n cârcă 
oscioarele mele!... Auzi-auzi! 

— Ruşine, neruşine, asta e... Dacă pofteşti, bine; de unde 
nu, lasa-mă să dorm. 

— Aşa ţi-e vorba? 

— Aşa... Dacă eşti bătrână fără putere, ce-ţi mai arde de 
plimbare?... Stăi de-ţi odihneşte „oscioarele”... 

Şi zicând astea, Prichindel s-a aşezat la loc să doarmă... 
Luna sclipea deasupra de tot... Baba s-a culcat şi ea; a-nchis 
ochii, şi a stat aşa cât a stat; s-a mai învârtit, s-a răsucit, 
când aşa, când aminterea, şi zice: 

— Ai adormit, Prichindel? 

— lar, babo? 

— la, scoală, mă, să-ţi mai spui o vorbă... 

— Care vorbă? 

— Mă, Prichindel, da dacă nu te-oi putea eu duce, mă? că 
tu trebuie să fii greu, cum te văz eu, voinic... 

— Noi să-ncercăm... Ce pagubă? 

— Ei! bată-te vina să te bată!... Auzi dumneata, neiculiţă, 
drăcia dracului! ce i-a dat lui Tartorul pân cap: zor-nevoie, 


la plimbare de-a călare!... Mă, băiete, hai mai bine pe jos, 
că-i mai frumos... 

— Pe jos nu pot. 

— Nu? 

— Nu... 

Mai tace baba ce mai tace, şi pe urmă: 

— Ei! hai, scoală... să vedem ce putem!... să-ţi fac şi 
hatârul ăsta... să nu zici! 

S-au ridicat amândoi... Baba s-a pus piuă, şi strigă lui 
Prichindel: 

— Haide, hopa! 

— 'Ţin-te bine, babo! 

Şi ţup odată! în cârca babei; iar baba: 

— Mă, băiete, ascultă; să nu te laşi greu şi să nu-mi dai 
prea des călcâie ca ageamiii!... Apucă-te numa bine cu 
amândouă mâinile pe după gâtul meu!... Haide, gata! 

Bine-i spusese baba că ea ştie multe şi el mai nimic. 
Prostul de Prichindel - drac-drac, da n-a-nţeles. Cum a luat- 
o de gât, baba s-a scuturat de zdrenţele şi urâciunea ei şi 
deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără şi voinică, înaltă şi 
frumoasă ca o zână, strălucind şi ea pe pământ cum 
strălucea luna-n cer - fiindcă baba asta era o fată de- 
mpărat mare, care, de mititică se dedese la ştiinţa 
fermecelor şi la meşteşugul vrâjitoriei, şi, pentru păcatele 
ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă 
cerşetoare şi să nu-şi mai ia înfăţişarea ei de mai-nainte 
decât atunci când o putea păcăli pe dracul, ba încă, şi 
atunci, numai pe vremea nopţii. Aşa, până să vă lămuresc în 
aste câteva cuvinte, baba, adică fata de-mpărat, or zâna, 
cum poftiţi, era departe cu Prichindel. Alerga uşor ca vântul 
de parcă n-atingea pământul; îi zbura pe deasupra capului 
lui Prichindel părul ei bălan despletit; iar în lumina lunii, 
fâlfâia în fel de fel de ape zăbranicul vioriu ţesut în fluturi 
şi-n fire de argint, cu care era-nvăluită... 

Mult au alergat aşa... 


— Să stăm, să mai răsuflăm! a zis Prichindel ameţit, când 
au ajuns într-o pajişte. 

Dar ea, ce să-l asculte?... De unde-şi mai potolise fuga, s-a 
pornit iar şi mai repede, şi tot mai repede, pân-au dat într-o 
luncă plină numa cu trandafiri albi mirositori, şi aici a- 
nceput ea să se domolească şi încet-încet să meargă în 
pas... Apoi, oprindu-se locului, zice: 

— Ascultă! 

Şi deodată, în tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit 
din umbra unui tufiş glas de privighetoare. 

— Îţi place, dragă Prichindel? 

— Straşnic! a răspuns el. 

— Îţi pare rău că ţi-ai pierdut somnul pentru plimbare? 

— Fiaş! 

— Vrei să mai mergem? 

— Hai-nainte! 

Şi iar a pornit fata de-mpărat... 

S-au plimbat mult şi multe lunci au văzut cu câte flori! şi 
atâtea cântări de păsări, care mai de care, au auzit!... Dar 
când, departe de tot dintr-o pădurice ieşeau în largul 
câmpului înspre răsărit, deodată strigă cu groază 
Prichindel: 

— Se crapă de ziuă! 

Ea se opreşte scurt, se uită-n zare, vede-n adevăr mijind 
zorile, şi... p-aci ţi-e drumul! Şi ţin-te, goană!... Zbura cum 
zboară calul-dracului, peste moşoroaie, gropi, mărăcini, 
buşteni, bălți - că bietul Prichindel vedea jucând pe cer trei 
luni în loc de una. Cum a sosit într-un suflet înapoi la 
fântână, l-a aruncat pe diavol cât colo mototol; iar ea s-a 
scuturat şi-ntr-o clipă s-a ghemuit pe cergă jos - tot baba de 
cu seara... El s-a ridicat zdruncinat de căzătură, şi zice: 

— Mai rămâi sănătoasă, babo! 

— Umblă sănătos, Prichindel maică! 

A plecat băiatul şontâc-şontăc înapoi la deal cătră asfinţit 
unde scapăta luna... Dar baba strigă după el: 

— Mă! n-auzi tu?... când mai vii p-aici? 


— Altădată... Cine ştie când? a răspuns el fără să se mai 
uite-napoi. 

— Mă, băiete, ascultă... să nu uiţi să-i spui lui frate-tău că-l 
aştept negreşit... Ai auzit? 

Da, până să isprăvească ea, băiatul a pierit, parc-a intrat 
în pământ. 

Oftează baba şi se culcă; dar n-apucă să-nchiză ochii bine 
şi aude glasuri de drumeţii. Se ridică de mijloc şi, cu mâna- 
ntinsă, începe duios, după canonul ei: 

— Faceţi-vă... 

Când unul dintre drumeţi îi taie vorba: 

— De dimineaţă te-ai sculat astăzi, băbuţo! 

— Ce să fac, măiculiţă? dacă n-am somn, vai de păcatele 
mele!... Faceţi-vă milă şi pomană de o biată păcătoasă fără 
putere! 

— Crede, bătrâno! zice ălălalt. Şi îşi văd oamenii de drum. 

— Crez, măiculiţă, crez! să ne crează Dumnezeu pe toţi, 
drăguţul! 

Pe urmă, scoate din traistă o bucăţică de covrig, o-nmoaie- 
n năstrapă şi-ncepe s-o morfolească-n gingii. 


SFÂRŞIT 


[i] Interogatoriu.