Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1937 (Anul 14, nr. 674-725) 751 pag/DimineataCopiilor_1937-1669231404__pages301-350

Dar, ca'n fiecare dată, 
Ghinionu-i urmăreşte : 
Iată, trece o femeie 
Imbrăcată tinerește... 


Vulpea însă cum o vede 
Se repede dinir'o goană 
Şi'ntr'o clipă-i sare 'n spate 
Şi se-aşează ca o blană 


Doamna merge mai departe 
Şi se minunează 'ntr'una. 
Ea pornise fără blană, 
Şi-acum, iacă are una! 


Numai Neaţă-Nătăfleaţă 
Scot din inimă suspine. 
Vulpea fuse mai şireată 
Şi mi-i păcălise bine... 


VULPEA. LUPUL i CMUi 


OŞ Ghiduş se tot laudă că el pricepe limba 
animalelor şi că stă de vorbă cu ele ca şi 
când ar vorbi, bunăoară, cu dumneata sau cu 
mine. lată ce mi-a spus că i-a povestit într'o 
zi cumătra Vulpe cea șireată şi cu coada de 


un cot. 

M'am întâlnit într'o zi cu jupânul Lup. Vorbind noi 
despre una şi despre alta, eu spun Lupului: 

— Să te ferești, cumetre dragă, de Om, că este tare 
primej dios. 


— M'ași feri de bună seamă, răspunse Lupul, dacă 
aş şti cel puţin ce înfăţişare are Omul. — Dacă ai fi mai 
bună, ai putea, jupâneasă Vulpe, să-mi lămurești şi 
mie cum pot să deosebesc pe Om de celelalte dobitoace. 

— Vino cu mine, îi spusei eu, ca să-l vezi singur şi 
să te încredinţezi de puterea lui. Şi ne ascunserăm după 
un dâmb. Nu după multă vreme, trecu prin partea 
locului un copil care se ducea la şcoală. In spate își 
ducea traista cu cărţi şi ceva merinde pentru masă. 
Acesta este Omul? întrebă Lupul cu glas batjocoritor. Şi 
avea dreptate să fie neincrezător fiindcă l-ar fi putut 
înghiţi pe copil cu traistă cu tot. 

Puiul de om se depărta.iar după puţină vreme tot 
pe acolo trecu un moşneag cu barba albă colilie, spriji- 
nindu-și trupul în două bastoane. 

— Acesta este Omul? mă întrebă iar Lupul, gân- 
dindu-se că ar putea să-l sfârtece într'o clipită. 


— Acesta a fost odată Om, îl lămurii eu iar. 

Ceva mai târziu se ivi pe o cărărue un vânător cu 
puşca la umăr. 

— Oare nici acesta nu este Omul, mă întrebă nerăb- 
dător Lupul? 

— Ba chiar el este — il lămurii eu pe cumătrul Lup. 

— Atunci a păţit-o cu mine—rânji el, și, până să 
mai apuc să-i mai spun ceva, se repezi spre vânător. 
Dar acesta puse pușca la ochi şi trase. Gloanţele pă- 
trunseră în trupul Lupului făcându-l să sufere îngrozitor. 
Totuși își ţinu firea şi se mai repezi odată spre vânător. 
Dar acesta nu-și perdu cumpătul, scoase cuțitul de la 
brâu şi-l împlântă cu sete de mai multe ori în trupul 
Lupului. Plin de sânge, rănit de moarte, Lupul fugi urlând 
spre mine. 

— Ce crezi despre' Om? l-am întrebat eu. 


— Vai şi vai! răspunse el, strâmbându-se de durere 
îndrăcită făptură mai e şi Omul. Când m'am apropiat, 
a scos o trestie şi a suflat pe ea o pală de foc, care 
lovindu-mă mi-a găurit pielea și mi-a pricinuit o ustu- 
rime grozavă. Apoi, când m'am apropiat mai mult de el, şi- 
a smuls un os din trupul său cu care m'a lovit de mai 
multe ori. Ia te uită ce răni grozave am pe tot trupul. 
Din ziua aceea, încheie Vulpea, cumătrului Lup i-a pierit 
pofta să mai dea ochi cu Omul. 


HEMOTOC e un ursuleţ drăguţ, care s'a născut 
într'o grădină zoologică. Crescut în cușcă, părea 
totuşi foarte fericit, privind oamenii care- se 
îngrămădeau în faţa lui. 

Din când în când, oamenii izbucneau în 
hohote de râs, deoarece Ghemotoc făcuse iarăşi o tumbă 
caraghioasă. In mijlocul cuștii se afla un scaun cu le- 
gănătoare. Ghemotoc voia cu tot dinadinsul să se caţere 
pe el... 

Se apropia cu băgare de seamă, se învârtea în jurul 
lui de câteva ori şi, după ce îl privea cu băgare de seamă, 
se hotăra să puie o labă pe dânsul. Scaunul se apleca 
puţin, Ghemotoc săria pe el şi Bum! Badabum! Bum! 
Bum! se rostogolea pe jos. 

Ha! Ha! Ha! râdeau oamenii. 

Hi! Hi! Hi! râdeau copiii. 

Ameţit de căzătură, Ghemotoc rămânea aşezat pe 
labele dinapoi, privind mirat şi înfuriat la acei cari 
râdeau de el. 

Dealtfel, lui Ghemotoc îi plăcea acest lucru, căci îl 
făcea în fiecare zi. Când vizitatorii plecau, totul părea 
liniștit şi'n rânduială. Scaunul cu legănătoare nu-i mai 
plăcu şi deaceea îl împinse într'un colţ. 

Ce i rămânea de făcut? Nimic altceva decât să se 
învârtească, așteptând ca păzitorul să-i aducă mâncarea 
de seară, pentru ca până a doua zi să rămână singur, 
singurel, până la sosirea vizitatorilor, care-l primeau cu 
nelipsitele Ha! Ha! Ha! Hi! Hi! Hil...... 

In seara aceea, tocmai când sburda întru 
colţ al cuştii, auzi scârțâind uşa. Era păzitorul care 
aducea mâncare ursuleţului. 

Ghemotoc se repezi la strachină şi o linse cu poftă. 
După ce termină de mâncat, făcu iarăşi o raită prin 
cușcă... 

Deodată se uită cu băgare de seamă la ușă şi văzu 
că-i deschisă. Păzitorul uitase să o închidă. Ursuleţul 
mirat, rămase nemișcat câteva clipe. In sfârşit, de data 
aceasta avu cel mai nimerit prilej să fugă din închi- 
soarea lui! 

Luându-şi inima în dinţi, Ghemotoc împinse uşa și 
fugi. Afară era întuneric beznă. Dar ursuleţul vedea 
tot atât de bine noaptea ca şi ziua. 

Tiptil, tiptil se apropie de o căsuţă a cărei ușă era 
larg deschisă. In căsuţa aceea se ţineau cutii cu vopsele. 
Ghemotoc rămase uimit. In faţa lui erau zeci de cutii. 
Pentru un ursuleţ, în cutie nu poate să fie altceva decât 
miere. 

Totul se petrecu repede. O lovitură de labă și toată 
vopseaua din cutie se risipi pe jos. 

Era o vopsea care străluceşte în întunerec. Grăbit, 
Ghemotoc o gustă. Ce bună trebuie să fie, gândea în sinea 
lui ursuleţul... In câteva minute se mânjise în întregime 
cu vopsea. Pesemne că avea un gust bun, deoarece ur- 
sulețul își linse buzele mulțumit. Dar să vedeţi ce i sa 
întâmplat. 


parea URSULETULUI Gieure 


Inchipuiţi-vă un urs care străluceşte în întunerec! 
Răspândea o lumină verzue care-i dădea îniăţișarea unei 
stafii. 

Ghemotoc, tocmai când se pregăti să pășească afară, 
se pomeni bot în bot cu un ursluminos... Inspăimântat, 
o luă la fugă fără să ştie că se văzuse într'o oglindă. 
In goană, trecu prin faţa păzitorului, care, zăpăcit, nici 
nu îndrăzni să-l oprească. 

Din ce în ce mai înspăimântat de lumina răspândită 
de blană, ursul fugea fără să știe ce se întâmplase cu 
el. Pe străzi era întuneric beznă şi acel animal luminos, 
care fugea noaptea băgase tot orașul în sperieţi. 

Ursul stafie! Ursul stafie! 

Se auzeau strigăte din toate părțile. Intr'adevăr, 
Ghemotoc din când în când se oprea și se ridica pe la- 
bele dinapoi. In momentul acela semăna chiar cu o 
stafie. Strălucind atât de ciudat stând în picioare ca o 
ființă omenească, se clătina, cădea înainte şi o lua iarăşi 
la fugă. 

După câtva timp, oamenii se liniştiră şi cu ajutorul 
pompierilor chemaţi în grabă, ursul fu încercuit, Când 
aceștia stropiră cu furtunele, bietul ursuleț fu udat până 
la piele, aşa că toată vopseaua i se luă jos, Fu prins şi 
băgat în cușca lui. 


Din ziua aceea, căpătă o ură grozavă pe tot ceeace 
semăna cu o cutie de vopsea și se jucă mai departe cu 
scaunul lui, spre mulțumirea privitorilor. 

Aceasta e povestea lui Ghemotoc, ursul luminos, care 
trecu drept stafie o noapte întreagă... 


In românește de J. FAN 


RSR ee Ati aa 


STĂZI a fost din nou pe la noi Moş-Ghiduş. Noi, 
copiii, ne pregăteam sâ ne facem lecţiile, dar 
când l-am văzut intrând, am aruncat cât colo 
cărțile şi caetele şi ne-am repezit cu toţii îm- 
prejurul musafirului nostru, râzând şi făcând 

mare tărăboi. 

— „Spune-ne o poveste, Moş-Ghiduş* — îl rugarăm 
noi, o poveste frumoasă, din acelea cu animale, că mata 
tot înţelegi limba lor. 

— V'aş spune bucuros, dar mai întâi trebue să vă 
învăţaţi lecţiile, copii; puneţi mâna pe cărți şi citiţi-vă 
lecţiile |! 

Dar fratele meu mai mic răspunse: 

— Păi noi, Moş Ghiduş, învăţăm lecţiile fără 
citim prea mult în carte. Dar moșul se puse pe râs. 


să 


Măi 
broasca leneșă, care a aşteptat să-i pice mâncarea dea- 
gata în gură. 

Când am auzit noi despre broasca leneşă, am înce- 
put să ne rugăm să ne povestească şi nouă întâmplarea 
asta. După ce se mai codi puţin, moșul se așeză pe scaun 
şi începu să spună: 


cârlanule, răspuse el, tu/faci întocmai ca 


* 


Mă dusesem într'o zi pe marginea iazului cu undița, 


12 


rza g (PIN Eesti 


ca să încerc să prind vre-un peşte. Cum era prea cald, 
m'am aşezat pe mal cu gându-l să aţipesc puţin. Cum 


stam eu aşa, văzui prin iarbă mişcându-se alene o 
broască mare, verde. Făcea câţiva paşi, se oprea, iar 
făcea câţiva paşi, iar se oprea. In sfârşit, după nu știu 
câtă vreme, ajunse la malul lacului, intră în apă şi 
începu să înnoate alene până lângă o piatră, care eşea 
puţin din apă, sări pe ea :i se așeză, aşteptândcu gura 
căscată. Trecu un ceas, era gata să aţipesc, când 
auzii un glas militel vorbind. Ridicai capul şi văzui în 
apă, lângă broască, o știucă care vorbea. 

— Dar de ce stai pe piatră, vecină 
uitat oare să înnoțţi, de te fereşti de apă? 

— Nici de cum, răspunse broasca, dar stau aci ca 
să-mi caut hrana. j 

— „Şi cum faci, mă rog, ca să-ţi 
o mai întrebă știuca. 

— Stau aci cu gura deschisă ca să-mi pice vre-o 
muscă pe care s'o înghit şi să-mi potolesc astfel foamea. 

— O să aștepți cam mult, vecină broască. Şi cum 
tocmai trecea prin apropiere o muscă, știuca sări din 
apă, o prinse și o înghiți cu mare poftă. 

Către seară, spuse Moş-Ghiduş, mă întorsei acasă, 
dar a doua zi, venii iar pe malul iazului la prins peşti. 
Mare îmi fu mirarea, când zării pe acelaş bolovan o 
broască stând cu gura căscată. Fără să fiu văzut, mă 
aşezai din nou pe mal, lângă tufiș, așteptând. După 
puţin, sbură prin apropiere un piţigoi. Când văzu broasca 
se aşeză pe vârtul unei trestii şi, legănându-se, o întrebă: 

— Dar ce stai cu gura deschisă, dragă vecină? 

— Of, nu mai pot de foame, răspunse broasca cu 
glasul stins. 

— Ai putea să prinzi muşte, cum fac eu, mai spuse 
pițigoiul; dar poate că nu-ți plac. 

să nu-mi placă — răspunse broasca, dar 


broască? Ai 


auţi hrana? — 


— Cum 
stau aci pe bolovan cu gura căscată de eri şi încă nici 
o muscă nu mi-a căzut în gură. 

O muscă băzâi învârtindu-se pe lângă ea, dar broa- 
sca rămase nemişcată. Piţigoiul se repezi,o prinse şi o 
înghiți mulțumit. 

— A fost foarte bună, spuse el. 

— Ai avut noroc — oftă cu amărăciune 
Mie nu putea să-mi cadă în gură? 

— O să aştepţi mult şi bine până ţi-o cădea vre-o 
muscă chioară în gură, mai zise în batjocură pițigoiul 
şi se depărtă râzând. 

Peste puţin ştiuca scoase iar capul din apă. 


broasca. 


— "Ți-au căzut ceva muşte în gură, vecină broască? 

— Vai, niciuna, mă usuc de foame, se văita broasca 

Mişcă-te puţin, sări, înnoată, aleargă după muşte, nu 
sta aşa nemișcată. 

— Dar sunt slăbită şi hămesită de foame, mai zise 
ea oftând. De-aceea stau aci cu gura căscată, până mi-o 
pica ceva să mă pot hrăni. 

— Aşteaptă mult şi bine, mai spuse știuca, repe- 
zindu-se după un ţânţar gras pe care-l prinse şi-l înghiţi 
cu poftă. 


— Plecai şi eu, spuse Moş-Ghiduş, dar a doua zi 
pe seară, mă întorsei din nou pe malul iazului. 


Broasca leneşă sta tot acolo cu gura căscată, slăbită 
şi sgârcită de foame. După puţină vreme sosi în sbor, 
pițigoiul. 

— Merge, merge vânătoarea? O întreba el pe broa- 
scă, rotindu-se deasupra ei. Dar broasca nici nu-i 
răspunse măcar. O muscă grasă trecu în sbor pe lângă 
ea. Broasca întinse laba, chip s'o prindă, dar musca se 
făcu nevăzută. 

„N'am noroc şi pace“ — își zise ea plină de amă- 
răciune, 

Tot atunci știuca scoase capul din apă. 

— Să-ţi fie de bine, vecină broască, îi zise ea, cred 
că ai mânca! astăzi. Și se depărtă râzând. Dar broasca 
nu îi răspunse nici ei. Rămase acolo lipsită de puteri, 
nemișcată. Spre seară, o barză se apropie cu paşi rari 
de locul în care zăcea broasca cea leneşe. Işi văzu pe 
dușmanul ei de totdeauna repezindu-se cu ciocul căscat 
Ar fi vrut să sară să se arunce în apă şi înnotând să-și 
scape viaţa. Dar nu mai avu putere să se miște. Barza 
o apucă cu ciocul şi o înghiţi şi astfel îşi sfârşi viața 
broasca cea leneșă 


= 


— Aşa că, închee Moş Ghiduș, puneţi mâna pe carte 
şi învăţaţi-vă cu sârguinţă lecţia! Că altfel nu vă pică 
învățătura în cap, tot cum nu îi pica broaștei, muștele 
în gură. 

i poe 


In curând vom publica romanul 


MEŞTERUL STRICĂ î 


CARTEA 


Nepotul meu, c'ai fost cuminte 
lți dau în dar acum o carte 
Şi caută cu ea de 'mparte 
Tot timpul liber de-azi 'nainte. 
In minte-ți tâlcul ei să-l sameni; 
Găsi-vei, — gândul să-ți răsfeţe. — 
Copilăria 'n multe fețe 
Și 'nțelepciunea multor oameni, 
Ca ea, nici n'ai mai bun tovarăș 
In largul drum al vieții grele; 
De-ai s'o arunci, în clipe rele 
Vel căuta-o, lacom, iarăș. 
Târziu, când ai să fii ca mine, 
Bătrân şi gârbov, alb la plete, 
Noroc, tu ai să vezi că-ți dete 
Doar cartea și că-ți prinse bine. 
Eu mi-amintesc de zile roze, 
Pe când eram micuț ca tine, 
Că m'alintau atât de bine 
Abecedarele cu poze. 

Zaharia G. Buruiană 


13 


IDEEA LUI NATĂFLEAȚĂ 


ÎI A 


— Hai să mergem la menagerie — zice odată Neaţă 
prietenului său nedespărţit, Nătăfleaţă. 

— Şi ce să vedem acolo? întrebă acesta. 

— Intre altele — răspunse Neaţă — es'e şi un şar- 
pe boa. 

— Ce-i aia! 

— Este un şarpe uriaș, lung de doui stânjeni şi 
gras cam cât e omul. 

— Olio! se miră Nătăfleaţă... 

— Chiar aşa — îl încredințează Neaţă — dacă tu 
ai bani pentru amândoui, putem intra. 

— N'am bani — mai spune Nătăfleaţă, dar am o lupă... 

— Şi ce vrei să faci cu lupa? 
Să vedem şarpele... 
Cum? 
Uite, îl lămureşte Nătăfleaţă, prinzi o râmă, o 
palmă și te uiţi la ea cu lupa... şi dacă n'ăi ve- 
şarpe boa,să nu-mi mai zici mie Nătăfleaţă! 


pui în 
dea tu 


SHIRLEY TEMPLE CONDUCE UN AUTOMOTOR 


» a h an 
i à | 


De curând s'a înființat la LOS AN- 
GELLOS, o localitate lângă Holliwood 
— oraşul în care sunt cele ma: multe 
ateliere de filme — o nouă linie de tram- 
vae cu motor. 

Cel dintâi tramvai pus pe linie a fost 
condus de mica noastră prietenă, Shirley 
Temple, căci societatea de tramvaie a 
rugat-o pe drăgălașa artistă să inau- 
gurese ea cursa. Până la pornire, Shirley 
a stat la ușşe încasând dela fiecare că- 
lător care s'a urzat în tramvai suma 
cuvenită. Banii strânși i-a pus într'o 
geanta de piele și apoi a condus vago- 
nul cum nu se poate mai bine. 

Tot ce-a câştigat în această cursă a 
dat copiilor săraci din Los Angellos. 

Nu-i așa că a făcut o faptă bună? 


NU UITAŢI: Pentru tipar se 
scrie citeț, cu cerneală, și nu- 
mai pe o față a hârtiei. 


Craiovescu Constantin. — Refăcută, poesia Melcul ar 
putea fi publicată. 

Manoliu S. Oltea Bârlad. — Nu poţi lungi puțin bucata 
Copilul lapon ? 

Steiner M. lacob — Loco. — Se va publica mai târziu, 
cu oarecari schimbări. 

Salvețiu Maria. — Mata ai scris povestea pe care 
ne-ai trimis-o? 

N. A. Teişanu — Chişinău. — Nu publicăm bucăți cari 
au mâi”fos- publicate în alte reviste sau în cărți. 

Miss Dublin. — Buc. Vor putea merge cu oare cari 
schimbări făcute de noi. 

Roxana. Acum eşti prea mică să poți scrie poveşti 
pentru revista noastră. Aşteaptă să mai creşti şi învață cu 
sârguință; vei scrie mai târziu pentru alții, 

Manfred Stein. — Gura Humorului. — De unde ai 
luat versurile pe care ni le-ai trimis? Au multe calități, 
dar mi se pare că lipseşte ceva. Ce anume? 

Dubovenco Tamara — Chişinău. — Dece scrii pe am- 
bele fețe ale hârtiei? E foarte greu de citit asemenea 
manuscrise. Vom vedea ce va fi de făcut cu ele 

C. H. — Ne bucură mult că îți place revista şi o ci- 
teşti regulat. Poeziile trimise sunt cam stângace şi nu pot 
fi publicate. Poate, din pricină că eşti prea mică. Ai multe 


14 


greşeli de ritm, de rimă şi chiar de limbă. Să ţii minte că 
nu se poate spune „cor de fluer" aşa cum aiscris în stro 
fa din urmă a poeziei Primăvara. 

R....n — Chişinău. — O vom publica, cu oarecari schim- 
bări, mai târziu, 

Herscovici Jeny — Nu citim manuscrisele scrise pe 
amândouă fețeale hârtiei. 

Damian Ortansa — Bucata Domnița dintre spini va 
trebui refăcută. 

Rosica — Craiova Primăvara ce ne-ai 
slabă; nu o putem publica. Altceva! 
Kiky — Cine eşti? — te întrebăm şi noi. 

Tanenbroit — Noua Suliţă. —Povestea va merge, poate 
cu 0arecari modificări. 

L. V. Primim cu plăcere. 

N. lonaş — ialomița — E bună. 

V. N. D. — E bună şi va fi publicată cât mai târziu. 

Nic - Vad. — Nu sunt bune versurile şi nici n'au haz. 

Zaharia Dinu — Cluj. — Am primit tot ce nea- 
trimis. Se vor folosi unele din ele. 

Celorlalți întrun număr viitor 


trimis e 


REDACȚIA 


MARELE CONCURS POPULAR 


PENTRU TINERET 
CU PREMII INSEMNATE 


Cu numărul 687 am început un concurs original de însuşirile minții. In fiecare număr vor apara câte două 
probleme instructive și distractive pentru copii și tineret. probleme, până în luna lunie, când se va face împărțirea 
Acest concurs popular cu premii însemnate este făcut premiilor, cu prilejul „Congresului General" al Clubului 
anume pentru tineret, căruia îi dă putinţa să-și desvolte Shirley Temple. 


lată cele două probleme: SERIA li 


Cine sunt Mamele și fiicele 


Literele mari, A. B. C. sunt mamele. Literele mici 
sunt fiicele. Fiicele s'au rătăcit de mamele lor şi vor să 
le găsească; dar străzile pe cari trebuie să le urmeze 
fiicele A, ca să ajungă la mama A, nu trebue sătaie 
străzile pe care le urmează fiicele B ca să ajungă la 
mama B, nici pe acele pe care merg fiicele C ca să 
ajungă la ,C. Cine vrea să ajute pe micile fetițe să 
ajungă la mamele lor, urmând cele spuse mai sus? 


LE 
CITITORI! 
Aci sunt scrişi niște poznaşi ..... pe care E 


trebuie săi aflați voi, ținând revista întrun anumit Toate deslegările concursului popuiar se 
chip. Care sunt ? 


trimit după apariția numărului viitor. 


ASAE PEPE 339 a = 78 Cotta apă H DREPTE DEP TE 8 PR DRP EI IE Pe EE rai 
PREMIILE OFERITE: COPII! 
1) Vilegiatură gratuită (2 camere în luna Iunie la F; 3 
Satu Lung Braşov). Strângeți toate bonurile 
2) Un aparat de radio. 
3) Un ping-pong. concursului popular. 


4) O vioară. 
5) Un ceas brățară. 
6) 50 permanente la filmele cu Shirley Temple. 


7) 20 abonamente la „Dimineața Copiilor“. 
8) O minge de foot-ball. C U P O N 


9) Un joc de şah. 
PENTRU CONCURSUL POPULAR 


10) Un costum complect de străjer. 
11) 20 de cărți literare din ed. „Adeverul“, Seria VII 
12) O bicicletă. 

13) Un aparat fotografic. 

14) O pereche ghete de foot-ball. 
15) Două perechi pantofi de tennis. Pocola uea e 7 IER O RI II e OEI o 


Moer aa Aa A e T = ae S 
ATI A r E SNE L Rat 


ma 
Bibiloteca Univarsit:ţi! lagi 


AURICĂ - RICĂ - ICĂ este numele băiatului 
năsdrăvan, erou al romanului MEŞTERUL 
STRICĂ a cărei publicare o va incepe in 
curând „DIMINEATA COPIILOR“. 

ică este un născocitor fără pereche, 
care scorneşte fel de fel de jucării şi ma- 
şini, dar căruia, până la urmă, toate 
ii ies  deandoaselea. Aşa câ unii i-au 
zis: 

Ică 

Rică 

Aurică 
Meşterul-Strică 

Şi drege de frică. 

Romanul este scris intr'o limbă aleasă 
şi e dedicat tineretului de azi, doritor să 
cunoască taina multor născociri minunate. 

Toţi tinerii cititori ai revistei noastre 
vor trebui să citească romanul lor: 


MEŞTERUL STRICĂ 


Prețul.5 lei 


ra 


DE a ý: 


Ciudătenii din toată lumea 


Pasărea care râde... 


Poporul, ca să arate că un om e prost, spune 
râd şi curcile de prostia lui... Fără îndoială, nimeni nu 
crede că aceste păsări râd, nici măcar proştii. Totuşi, 
în unele ţări, este o pasăre care râde, anume alcionul. 

Marinarii cu care faimosul corăbier Cook făcuse 
prima călătorie în jurul lumii erau, neîndoios, oa- 
meni puternici şi inimoși, obișnuiți cu cele mai primej- 
dioase întâmplări, dar spun cronicile din acele timpuri 
că atunci când s'au oprit pentru prima dată pe coastele 
australiene, un fapt neobişnuit îi înmărmuri. Se uitară 
în jurul lor, dar nu văzură nicio vietate. Deodată auziră 
nişte hohote de râs. 

Dar oricât ai fi de curajos, în faţa unei astfel de 
întâmplări, fiind într'un loc necunoscut, e cu neputinţă 
să nu te sperii... 

Tot așa şi marinarii, de pe corabia lui Cook, la 
auzul hohotelor începură speriaţi, să țipe : „Un duh rău 
sălăslueşte prin aceste locuri !“ 

Dar nu era nici un duh rău sau bun, deoarece ho- 
hotele de râs, deşi omeneşti, ieşiră din gâtlejul unei 
păsări, ciudatul alcion australian, rumit şi „Martin pes- 
carul care râde“, 

Alcionul e din fire prietenos şi 
fereşte de om. 

Câteodată se cocoțează pe copaci, priveşte cu multă 
luare aminte la oamenii care se odihnesc la umbra lor. 

Şi deodată râde cu hohote, caşi cum ar spune : „Ehe, 
sunt şi eu aici“. Ce mai încolo încoace, alcionul e atât 
de caraghios, încât australienii îl numesc : „măscăriciul 
păsărilor“. 

Nu e mai mare decât un corb, e cafeniu, are ari- 
pile azurii ca şi gaița noastră. Muncitorii australieni nu 
se îngrijesc când să se ducă la lucru sau când trebue 
să se întoarcă acasă, deoarece alcionul are grije să-i 
vestească. Fiindcă niciodată nu greşește ora, oamenii 
l-au numit „ceasul plugarilor*. 

Inainte cu o oră de răsăritul soarelui, plugarul e 
trezit de mai mult de râsete, care de care mai cara- 
ghioase, parcă o droaie de draci ar râde şi şi-ar bate 
joc de el. Şi acesta e cântecul ciudat, cu care alcionul 
vestește dimineaţa. 

La nămiezi, aceleaşi râsete sgomotoase se aud din 
nou, şi răsună iar prin pădure, când soarele începe să 
apună. 

Şi, ca şi cum toate acestea n'ar fi nimic, năslruşni- 
cul măscăriciu să îndeletnicește şi cu prinderea şi dis- 
trugerea şerpilor. 

Atunci când zăreşte prada, i-se sbârlesc toate penele 
dela cap în chip de ciuf, şi cu această înfăţişare bătă- 
ioasă, se năpus'eşte asupra şarpelui, îl înspăimântă şi 
încearcă să-l răpună. Când e încredinţat de biruinţă, își 
arată bucuria prin hohote puternice de râs. 

Se urca apoi pe o creangă, rupe şarpele în bucățele 
și cu multă poftă îl mănâncă. 

Râde ca şi un om, ţine locul unui ceas şi scapă 
pădurea de şerpi veninoşi: ce mai puteţi cere unei 
păsărele ? 


liniștit şi nu se 


C; 


SĂPTĂMÂNA COPILULUI 


Este săptămâna în care toată grija celor mari, a ru- 
delor şi a cunoscuților voştri, este îndreptată numai spre 
voi, cei mici. Iată şapte zile în care vom da lao parte 
toate necazurile şi toate grijile izvorâte din nevoile zilnice, 
ca să privim cu ochi grijulii numai asupra voastră. Ma- 
mele vor lăsa treburile: gospodăriei, ca să vă coase hăinu- 
țe şi rochiţe noi, iar prietenii familiei voastre vor veni 
să vă aducă în săptămâna aceasta, mai mult ca oricând, 
darurile cele mai frumoase. Dar pentru voi ele nu vor fi 
mai de preț decât îmbrățişările calde şi privirile duioase 
ale părinților voştri. 

Mai mult ca oricare alții, ei vor căuta să vă încon- 
joare cu dragostea lor, să vă facă tot mai multe bucurii 
şi să vă dea sfaturi şi indrumări folositoare. 

Dar sunt pe lume şi copii în ochii cărora rar sclipeşte 
bucuria: săracii sau orfanii. Ei îndură necazurile vieții şi 
rar se găseşte câte un suflet bun care să le vină într'aju- 
tor. De aceea Soc. Principele Mircea din Bucureşti s'a 
gândit de câțiva ani ca pe lângă întreaga activitatea pe 
care o închină pentru ajutorarea celor mici, să aleagă o 
o săptămână care să fie săptămâna de bucurie a copiilor 
din întreaga țară. In aceste şapte zile se organizează ser- 
bări frumoase, petreceri, spectacole de teatru şi de cine- 
matograf unde copiii pot vedea în chip cu totul gratuit 
filme frumoase sau piese anume scrise pentru ei, precum şi 
numeroase care alegorice,  închipuind scene din 
viața copiilor. 

Anul acesta Săptămîna Copilului a început în ziua de 
23 Mai. Soc. Principile Mircea credincioasă ideei de a o 
organiza o săptămînă pentru voi a întocmit un frumos 
program care se desfăşoară timp de o săptămînă. La Tea- 
trui Național se va reprezenta de mai multe ori piesa 
Prințul cu două chipuri, înscenare feerică, pusă în scenă 
de regisorul Victor Bumbeşti, cunoscut vouă din piesele 
pe care le organizează la Ora Copiilor la Postul de Radio- 
Difuziune. Apoi Teatrul Ligei Culturale reprezintă piesa 
Stejarul din  Borzeşti, iar toate  Ateneele Populare 
şi-au întocmit şi ele programe anumite, care se vor desfă- 
şura în cursul acestei săptămâni. Pentru întocmirea care: 
lor alegorice au fost chemaţi o serie de meşteri în frunte 
cu pictorii Petrescu şi Velisaratu, care alături de D1. Marin 
Iorda, directorul revistei noastre, au muncit la înfăptuirea 
unor lucruri pe placul copiilor. 

Strădaniile Societății Principele Mircea au fost şi a- 
nul acesta încununate de izbândă, iar copiii mari şi mici 
cari le-au văzut trecând prin mijlocul oraşului au rămas 


„pe deplin mulțumiți. Săptămâna lor este o săptămână de 


vis, de bucurie şi de lumină. 


Hai să râdem 


Judecata lui Nătăfleaţă 


„Nătăfleaţă : — Neaţă, eu cred că orologiul ăsta tre- 
buie să fie foarte mulțumit. 
Neaţă : — Dece? 
Nătăfleaţă : — Păi, nu vezi cum mişcă din coadă ? 


A 


A 9 SN II a r 


anA a ee 
an moon pna 


e e 


e 


DSL 


——. 0) 


E IRA ERIE AA COLOR 
s AINERE, > 


REVIS TA 


CU SPRATASPENTIRU COPIL ŞI 


TINERET 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA : BUC. STR. CONST. MILLE 7— 9 — 11. — TEL. 3.84.30. — ABONAMENTE: 1 AN 200 LEI. 6 LUNI 100 LEI. — EXEM 
PLARUL 5 LEI. — IN STRĂINĂTATE DUBLU. REPRODUCEREA BUCAȚILOR STRICT INTERZISĂ. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE INAPOIAZĂ. 
i = 


ANUL Xp 


26 MAI 1937 


No. 694 


SĂ STĂM PUŢIN DE VORBĂ, COPII! 


Dragele mele fetițe si dragii mei băețaşi 


Celora dintre voi, cărora le răspund doar câteva cu- 
vinte, le spun să nu se creadă nedreptățiți, să nu-şi închi- 
puie că Buniţa îi iubeşte pe unii nepoți şi nepoţțele mai 
mult decât pe alţii. 

Scriu unora mai mult, fiindcă îmi cer sfaturi, fiindcă 
scrisorile lor nu tuprind doar rugămintea de a fi înscrişi 
în clubul Shirley Temple. Cele mai multe scrisori pe care 
le primesc în ultima vreme, sunt dela nepoți şi nepoțele 
care vor carnete şi insigne. 

Buniţa v'a rugat pe toți într'un număr trecut al Di- 
mineții Copiilor, ca pentru tot ce priveşte clubul Shirley 
Temple să vă adresați deadreptul revistei, menționând pe 
plic: pentru clubul Shirley Temple. 

Dar voi, dragii şi dragele mele, ați citit ce a scris Bu- 
nița, dar v'ați spus fără 'ndoială, fiecare în gând că tot 
mai bine e să mă rugați pe mine să vă înscriu, că doar 
n'o să mă supăr pentru atâta lucru! 

Drept e — că nici nu m'am supărat! Numai că, mi-era 
mai drag înainte să stau de vorbă cu voi când vă puteam 
vorbi şi altele, nu numai despre carnete, insigne şi foto- 
grafii. 

V'am spus toate astea, ca să înțelegeți de ce nu mai 
primeşte fiecare dintre voi câte un răspuns deosebit. 

Fireşte, mulți dintre voi îmi cer veşti despre Shirley 
Unii vor să ştie dacă Shirley va veni vr'odată în România, 
alții se întreabă ce face Shirley în timpul ei liber, cuce 
se joacă, ce cărți citeşte. Şi în sfârşit, mă mai întreabă doi 
nepoţei — o fetiță şi un băiat — cum şi-a petrecut mica 
artistă Paştile, ce daruri a primit. 

Rămâne să răspund pe rând întrebărilor. Dacă Shirley 
va veni în România sau nu, naş putea să spun. Totuşi 
se poate întâmpla şi minunea asta... căci Shirley va fi ne- 
răbdătoare să-şi cunoască prietenele din România şi cum 
e mai greu să plece tot clubul în America, decât să vie 
preşedinta aici, Shirley îi va ruga pe părinţii ei s'o aducă 
în țara în care are atât de mulți şi de credincioşi prie- 
teni... 

In timpul liber, Shirley face multe lucruri, atât de 
multe încât nici nu ştiu dacă se mai poate spune că acest 
timp este liber! 

Artista care vă e atît de dragă, are profesori de dans, 
de muzică, de gimnastică, de patinaj, de înnot, de bicicletă 
de călărit, în afară de aceia cari îi predau istorie, geogra- 
fie, franceză germană, gramatică! 

In puţinul timp liber pe care îl are trebuie să se o- 


-răspuns mic-micuţ de tot — cum spui matale 


dihnească, să facă duşuri, şi să se plimbe în aer curat, 
căci aerul din „studiouri“ nu este prea sănătos. 

De Paşti, micuța artistă a primit atât de multe feli- 
citări, încât poştarii au făcut o plângere că nu mai pot 
căra atâtea pachete cu scrisori. 

Dela părinţi ei, Shirley a primit o întreagă orchestră 
de jazz. Muzicanţii sunt nişte negri mici care se pricep 
de minune să cânte la toate instrumentele. 

Toată orchestra stă în parc, într'un pavilion acoperit 
unde îi cântă micuței artiste şi dimineața când ia micul 
dejun şi la prânz şi la cină. 

Vă îmbrățişez, dragii mei nepoței şi dragele mele ne- 
poţele. 

loana Fălcoianu — Draga mea nepoțică, ori când poți 
trece pe la redacție pentru vizarea carne tului, iar când va 
fi congresul general vei fi şi matale vestită ca toți cei- 
lalți membri şi membre. 

Poate că până când vei veni matale pe la redacție să 


ne sosească insignele şi atunci — cu plăcere, îți vom 
da una. 
Ditzer Leia — Mulţumesc mult pentru felicitare. U- 


rări de bine şi îmbrăţişări dela Buniţa, 

Cosma Lulu Mi-a făcut multă bucurie felicitarea ma- 
tale. Iți doresc şi eu sănătate şi spor la învățătură. 

Să creşti mare! 

Sarica Grünberg Scrie-mi, te rog, dacă ţi-a sosit car- 
netul şi fotografia. Mi-ar pare rău ca din cine ştie ce pri- 
cină să nu le fi primit încă. 

Nu fii tristă, dragă nepoţică, că nu-ţi trimit decât un 
— dar pe 
masă stă un vraf întreg de scrisorele şi Bunița nu vrea 
să uite de nimeni. 

Succes la învățătură şi noroc. 

Zinca Ruso — Adevărat că a înviat! 

Vei primi curând carnetul de membră. Imbrățişări. 

Alexandra Zissu, Voloh Ilia, $milovici Moise $neer 
Harry David Clara, Leinița Patricio, Leon şi Sonia Grin- 
berg, Smuk Suzana vor primi carnete de membri şi foto- 


grafia micuței Shirley cât de curând. 
PR „e 


a) 


„Facem drumul împreună !“ 
Zise cel'lalt, bucuros... 
Şi-o porniră, tacticos,. 
Ionică tot pe jos, 
Şi ţăranul tot călare... 
Cum mergeau pe drumul mare 
Ionică se gândea 
Şi-şi zicea: 
— „Bine că te-am întâlnit 
„Să-ţi arăt eu, în sfârşit, 
„Cine sunt acum... 

Și iat 
Că prilejul aşteptat 
Se ivi curând. 


Mergând 

Ei aşa, 

Drumul către târg trecea 
Printr'o pădurice. 

Zice 

Fostul lui stăpân: „Ce-ar fi 
„Dac'am poposi aci?” 

— „Foarte bine te-ai gândit 
„Că sunt tare obosit”, 

Ii răspunse bucuros 
Ionică... Sări jos 

Călărețul, deci, din şa 

Şi aşa 

Se întinseră să stea 
Tolăniţi, sub un stejar... 


ji 


Pie i 


( 


se 
i 


Dar, 

Cum şedeau 

Şi s'odihneau, 
Iată că, pe undeva 
Incepu a fluera 
Un mierloi... 


CE SE POATE INTÂMPLA 
CÂND VREI SĂ PRINZI 
UN MIERLOI 


— „Tii! ce n'aş da, 
„Zău, aşa”, 
Zise cel'lalt, ascultând, 
„Să-l pot prinde”. 
— „Da, de când 
„A 'nceput să te atragă 
„Muzica, jupâne dragă?” 
— „Nu m'aş sinchisi de fel 
„De maş şti că iau pe el 
„Un preţ bun la târg... Dar 
[cine 
„Să mi-l prindă?...” 
— „Las'pe mine 
„De-i aşa!” răspunde 'ndată 
Ionică şi-i arată 
Praştia... Intr'o clipită, 
Pasărea, uşor lovită 
Intr'o aripă, din sbor 


~ 
2 


Cade 
Iute, 
Mototol, 
Intr'un tufiş de mărăcini 
Si de spini, 
Ce tocmai se găsea pe- 
[aproape. 
—, Acuma, fuga să nu scape !” 
Şi cu fereală-şi face loc, 
Inveselit de-aşa noroc, 
Sgârcitul nostru, în tufiş, 
Să-şi prindă prada... 
Pe furiş 
Scoate-atuncea Ionică 
Fluieru'ncepând să-i zică 
O 'nvârtită, 
Indrăcită... 
Cel'lalt, cum stă aplecat, 
Iute sare deodat' 
In picioare şi, 'mpins 
De-o putere ce l-a 'nvins, 
Se apucă de jucat 
Aşa, cum era băgat 
Intre spini şi dă-i joc? 
Sări cu foc; 
Tot pe loc! 
Incât bietul, sgâriat, 
Sfăşiat, 
Obosit, 
Nu ştia ce l-a găsit. 


È 


— „Stai! opreşte-te odat’ 

„Din cântat”, 

Strigă el, „aici-ai loc 

„De jucat?” 

Dar mai cu foc 

Ionică s'întărea 

Şi-i trăgea 

Inainte, tot mereu, 

—, Stai, odat’, ce Dumnezeu! 

Strigă iară, „nu mai pot! 

„Iţi dau tot, 

„Tot ce pofteşti 

„Numai să mi te opreşti... 

„lacă, na! o pungă... ţine... 

„Ce o am acum la mine...” 

— „Dacă-i vorba pe aşa, 

„Fie! nu voi mai cânta”, 

Zise Ionică 'n fine, 

„Insă ia aminte bine 

„Să nu mă mai tragi pe 
[sfoară 

„Cum m'ai tras întâia oară, 

„Că ne-om mai găsi vreodat'.” 

Şi-a plecat. 


IONICĂ E DUS LA 
SPÂNZURĂTOARE 


Sgârcitul nostru'nfuriat 
De ceeace i s'a întâmplat, 


iti 


Dar, mai ales, c'a trebuit 
Să-şi dea punga, a pornit 
Pe dată, 
Drept la judecată, 
Cu plângerea că Ionică, 
O slugă care va să zică, 
L-a bătut, i-a sfâşiat 
Hainele şi i-a furat 
Punga, singura-i avere 
Şi că cere 
Să i-o dea degrab'înapoi, 
Şi apoi 
Să-l mai pună şi la plată 
Pentru haine... 

De îndată 
Ionică-a fost adus 
Şi-a fost pus 
La 'nchisoare... Judecat, 
A fost iute condamnat 
Ca să fie spânzurat... 


In piaţa unde se 'nălțase 
Spânzurătoarea, s'adunase 
Poporul tot, ca de-obicei. 
Printre ei 

Era, fireşte, 'n primul rând 
Şi omul nostru, aşteptând 
Să vadă, în sfârşit, odat’ 
Pe Ionică spânzurat. 


Acesta fu adus îndată... 
După ce-i spuse vina toată, 
Judecătorul i-aminti 

Că, înainte de-a muri, 
După o datină străbună 


Cel condamnat poate să spună 
Dorinţa-i ultimă... — „Aş 
vrea, 
„Atunci, de s'ar putea 
„Să-mi mai îngăduiți odată 
„Să cânt din fluier...” 
— „Niciodată! 
„Să nu-l lăsaţi!... Nu! 
[niciodat”, 
„L-un blestemat!...” 
Strigă atunci înspăimântat 
Țăranul. — „Datoria mea 
„E să-l ascult. Să i se dea 
„Deci fluierul...” răspunse 
['ndată 
Judecătorul şi, pe dată, 
I l-au şi dat. 
El l-a luat 
Şi tocmai vrea să'nceapă, 
[când 
Țăranul se sculă, strigând: 
— „Legaţi-mă! Un galben 
[are 
„Acelcem'o lega mai tare!.” 


CUM FLUIERUL FERME- 
CAT SCAPĂ PE IONICĂ 
DELA MOARTE 


E însă prea târziu acum... 
De cum 

Işi duce Ionică 

La gură, fluierul să-i zică 
Aşa cum ştie el, de 'ndată 
Tresare gloata 'nfiorată 


Şi se porneşte 
Nebuneşte 
Să ţopăie 
Să tropăie, 
Să se 'nvârtească, 
Să-şi plesnească 
Degetele, 
Chiuind 
Şi sărind... 
Sar soldați 
Şi magistrați; 
Sar bunici 
Şi copii mici; 
Sar şi babe, 
Ba şi câinii'n două labe 
Sar şi ei pe loc, 
Cu foc. 
Se ciocnesc, 
Se strivesc 
Ca smintiți, 
Ieşiți 
Din minți,.. 
Gâfâie de oboseală 
Și sunt lac de năduşală... 
Calcă 
Parcă 
Numa ’n ace 
Și ar vrea să nu mai joace, 
Dar fluierul vrăjit 
Cântă'ntr'una... 
In sfârşit, 
Judecătorul, istovit 
De-atâta joc şi frămăntare 
Ii strigă plin de desperare: 


— „Destul cu cântecu'ți 
[drăcesc.., 

„Opreşte-te... Iţi dăruiesc 

„Viaţa...” 

Ionică 

Nici nu aşteaptă să-i mai zică. 

A doua oară ; se opreşte 

Și jocu'ndată conteneşte... 


După ce s'au potolit, 
Ionică-a povestit 
Pe'ndelete şi cu rost 
Intâmplarea cum a fost 
Şi'n sfârşit 
A isbutit 
Să arate că nu el 
Este cel 
Vinovat 
Ce-a meritat 
Ca să fie pedepsit, 
Ci stăpân’ său ce-a mințit... 
Acesta fu silit îndată 
Să spună întâmplarea toată, 
Să'nceapă să mărturisească 
Şi, însfârşit, să-şi recunoască 
Vinovăţia... 

Căci, oricând, 
Ori mai târziu, ori mai curând, 
Dreptate trebuie odată 
Să iasă la iveală toată 
Și adevărul, totdeauna, 
Invinge, neapărat, minciuna... 


I. DINU 


INERI seara, domnul Liviu Păunescu spuse soției 
sale şi celor doi băeți, Mircea şi Sandu: „Du- 
minică dimineața plecăm de acasă cu toţi, la 
orele 10. Vom merge la Snagov, unde vom lua 
masa de prânz. După dejun ne vom plimba cu 

barca cu motor, iar la orele 21;—3 ne întoarcem la Bucu- 
reşti. Ne oprim acasă spre a ne schimba hainele şi mergem 
apoi în oraș, poate la un cinematograf. După aceia mân- 
căm la un restaurant bun şi în sfârşit ne întoarcem acasă. 

Domnul Păunescu era foarte bucuros ca din când în 
când să-şi ia familia în oraş şi să petreacă. 

Nu trebuie, însă să vă închipuiţi că domnu Păunescu 
îi lua la plimbare pe băieţii lui în fiecare sărbătoare... 
Să vă spună Mircea şi Sandu de câte ori au petrecut 
Duminica în casă, citind poveşti sau jucându-se. Trebuia 
să-l mulțumească cine ştie cum pe tatăl lor ca să-i ducă 
la plimbare! Ori iată că Joi, şi Sandu şi Mircea 
veniseră acasă cu notele pe trimestrul al doilea! Şi notele 
unuia şi ale celuilalt arătau că cei doi băiețaşi îşi dădeau 
multă silință la învățătură. Un singur lucru. l-a nemulțu- 
mit puţin pe domnul Păunescu: Mircea avea la purtare 
nota opt... Ceeace înseamnă că şi la şcoală face tot atâtea 
năzbâtii câte face şi acasă.,. 

Intr'adevăr, Mircea avea doisprezece ani, era mult 
mai zburdalnic decât Sandu, cu un an şi jumătate mai 
mare decât fratele lui. Intotdeauna Sandu căuta să apere 
greşelele fratelui său, uneori să le ia chiar asupra lui, 
dar domnul Păunescu nu se lăsa niciodată păcălit şi ştia 
cui să-i dea pedeapsa. Mai ales că zburdălniciile lui Mircea 
erau uneori răutăcioase; băiețaşul acesta, cu toate că avea 
o inimă foarte bună. era câteodată în stare să-şi bată 
joc de cineva numai ca la urmă să poată râde din plin 
Făcea tuturor fel şi fel de pozne. Astfel într'o seară, când 
ştia că tatăl lui e în târg, îşi unse toată fața cu vopsea 
neagră, făcu din foiţă roşie două coarne pe care şi le 
puse în cap, se acoperi cu un cearceaf alb şi intră pe 
rând în toate odăile din casă în care ştia că doarme cineva 
Se sperie rău. şi mama lui şi Sandu şi servitoarele! Căci 
într'adevăr aveai dece să te sperii; în întuneric beznă să 
vezi o arătare albă şi două coarne roşii!. 

Mircea izbucni în râs în cele din urmă. Dar curând 
râsul lui se schimbă în plâns! Domnul Păunescu se întoarse 
acasă, şi când îl văzu în halul acela şi află ce făcuse, îl 
încuie o oră întreagă într'o cameră întunecoasă. Bietul 
Mircea bătea cu pumnii în uşă şi țipa că-i e frică! 

Altădată, mama lui aştepta să-i vină nişte oaspeți. 
Tocmai în ziua aceea, pusese să se vopsească în verde 
gardul de fier al casei şi cele două bănci de piatră din 
curte. 
- — Stai tu în curte, Mircea, spuse doamna Păunescu, 
şi cum vei vedea pe doamnele care vin la mine, spune-le 
că gardul e proaspăt vopsit, ca nu cumva să-şi murdărească 
rochiile. 
= - Mircea răspunse mamei lui că se poate bizui pe el, 
că va avea grije să nu se întâmple nimic. 
$ Dar Mircea începu îndată să se gândească cât de 
caraghios ar fi să-şi vopsească doamnele acelea rochiile 


0 PLIMBARE LA SNAGOV... 


în verde! Şi le închipuie supărate, şi-o închipuie pe mama 
lui căutând sticla cu benzină, chemând servitoarea să 
şteargă vopseaua de pe rochiile musafirilor ei! 

Mircea izbucni în râs! Vai cât ar fi de caraghios — 
spuse el. Dar dacă pe urmă va fi pedepsit? Nu, mama 
nu-l va pedepsi căci va trebui să vadă de oaspeți, iar 
după ce vor pleca, el o va ruga să nu-l spună lui tăticu. 

Mircea se plimba prin curte, când văzu apropiindu-se 
de casa lor, două doamne îmbrăcate, una în alb şi alta în 
trandafiriu. i i 

— Băiețaşule, aci locuieşte doamna Păunescu? întrebă 
una din ele. 

— Da, aici, intrați vă rog! spuse Mircea. Doamna 
care întrebase apăsă cu mănuşa neagră pe clanță şi nu se 
murdări de loc. Se vede că pe poartă se şi uscase vop- 
seaua. 

Lui Mircea îi veni atunci alt gând. Le rugă să stea 
puțin pe bancă până ce el se va duce să-i spună mamei 
lui că au venit. 

Cele două doamne se aşezară. Când se ridicară ca 
să intre în casă, băgară de seamă că sunt pline de vop- 
sea verde. Mircea râdea pe înfundate de isprava lui, < 
în timp ce doamna Păunescu nu ştia cum să-şi împace 
musafirii. 

Numai că Mircea se înşelase crezând că măicuţa îl 
va ierta! Seara, domnul Păunescu când află cea făcut 
băiatul lui, îi spuse: Mâine te vei duce la şcoală îmbrăcat 
cu hainele rupte şi încălțat cu ghetele fără pingele de anul 
trecut. Iţi vei lua şapca cea veche, fără cozoroc şi ghioz- 
danul cel ros. Aşa să te ducila şcoală, ca să-şi bată joc şi 
de tine camarazii. Să fii şi tu pricină de râs şi batjocură. 

Pedeapsa asta i-a fost lui Mircea învățătură de minte 
pentru multă vreme. Zadarnic îl rugă Sandu pe tatăl lui 
să-l ierte pe Mircea. De prisos puse o vorbă bună şi d-na 
Păunescu! Când domnul Liviu Păunescu lua o hotărâre 
era foarte greu să-l îndupleci să şi-o schimbe. 

Mircea trebui să se îmbrace aşa cum a poruncit tatăl 
lui şi aşa să se ducă la şcoală unde, fireşte, toți l-au în- 
trebat ce s'a întâmplat cu el! 

„„„Dar toată săptămâna trecută şi asta Mircea fusese 
foarte cuminte. Deaceea domnul Păunescu îi făgăduise 
că-l va lua Duminică la plimbare. 

Intre Vineri şi Duminică, însă, mai e o zi, Sâmbăta! 
Şi într'o zi, de dimineață până seara câte nebunii nu se 
pot face? Mircea şi Sandu au venit dela şcoală Sâmbătă 
la prânz. Au mâncat, s'au odihnit puţin, apoi s'au aşezat 
la lucru. La orele 41%; aveau amândoi toate temele 
făcute. Luni e ò zi mai uşoară, o oră de gimnastică, alta 
de desen, apoi religia şi limba română. 

Sandu, după ce şi-a isprăvit lecţiile, s'a dus în grădină 
cu o carte de citit, 

Mircea a rămas singur în casă, Părinţi lui erau ple- 
cați. A început să se plictisească! Ca deobiceiu, când se 
plictisea, se apuca să umble prin dulapuri. Găsea acolo 
fotografii de când erau mici, jucării vechi şi uitate, por- 
tofele vechi de ale tatălui lui, genţi învechite de a le 
măicuței lui! Intotdeauna sertarul ăsta e încuiat! Dece 


oare? Ce o fi păstrând acolo tatăl lui? Mircea trase de 
el. Şi pentru întâia dată sertarul rămăsese descuiat, 

Pe semne că domnul Păunescu uitase să-l inchidă, 
Mircea fu foarte bucuros că poate privi în voe. Erau acolo 
un aparat mic fotografic, o cutie cu un inel gros 
de aur, un plic nişte hrisoave şi în fund, în fundul ser- 
tarului, un revolver! 


Da, Mircea ştie acum de când tatăl lui ţine lângă 
pat un revolver. De anul trecut de când au venit hoţii 
în lipsa lor şi au furat foarte mulți bani din cassa de 
bani! Mircea puse mâna pe revolver şi se uită la el atent 
Ce tare străluceşte țeava şi ce rece e! spuse el. Apoi, în 
gând: o fi oare încărcat? 


Mircea ridică ţeava revolverului în sus, în spre tavan 
şi, fără să se poată stăpâni, apăsă pe trăgaci... Şe auzi o 
detunătură puternică, apoi glonțul trecu prin lampa de 
cristal, o sparse țăndări şi se înfipse apoi într'un colț al 
tavanului. 

Mircea leşină de spaimă. 

Sandu alergă într'un suflet din fundul grădini şi 
văzându-l lungit la pământ pe fratele lui, izbucni în plâns 
şi începu să strige după ajutor. Se strânseră slugile, 
vecinii... 

Mircea îşi reveni în simțiri foarte repede. Când i-se 
aminti ce a făcut, când i-se spuse că sar fi putut ca 
glontele să iasă în curte sau pe stradă să omoare vreun 
trecător, sau pe el însuşi. băiatul izbucni într'un plâns 
cu hohote şi cu sughițuri. 


Când doamna şi domnul Păunescu se întoarseră acasă, 
fură îngroziţi când aflară tot ce s'a întâmplat în lipsa lor. 
Domnul Păunescu era şi foarte supărat pe Mircea dar era 
deopotrivă de supărat pe el însuşi că uitase să încuie 
sertarul măsuței de noapte. 

Il mustră rău pe Mircea şi îl făcu să înțeleagă că nu 
s'ar fi putut întâmpla o nenorocire şi mai mare în urma 
căreia să fi suferit toată casa. Apoi îi spuse că a doua zi, 
Duminică, în timp ce toți vor fi plecați cu automobilul 
la Snagov, apoi la cinematograf şi la restaurant, el va sta 
singur, încuiat în odaia lui. Din oră în oră va veni ser- 
vitoarea să-i bată în uşe ca să-l întrebe dacă îi e foame 
sau sete. 

Mircea începu să plângă, să se roage fierbinte să fie 
iertat. Făgăduia că de aci înainte va fi mereu foarte cu- 
minte, foarte ascultător. 

Dar să-l ierte tatăl lui! Se gândise cu atâta plăcere 
la plimbarea asta şi acum, iată, trebuie să rămână singur 
acasă, încuiat ca un hoț, ca un răufăcător, în odaia lui, ca 
într'o temniță. 

Sandu era şi el foarte trist. Il iubea mult pe fratele 
lui şi i se rupea inima la gândul că în timp ce el va petrece 
Mircea va sta singur, părăsit, pedepsit şi va plânge. O, 
cum ar rămâne şi el acasă! Dar cum să-l înduplece pe 
tatăl lor? E greu, e foarte greu. Sandu se gândea mereu 
la ce ar putea născoci ca să fie lăsat acasă cu fratele lui. 


Să se prefacă bolnav? Măicuţa îl cunoaşte îndată... îi pune 
termometrul şi vede că e înşelătorie... 

Sandu se gândi într'una până ce o idee îi trecu prin 
minte... Dacă i-ar spune tatălui său că nu şi-a isprăvit 
lecțiile? Da, dar nu-l va crede... Ştia doar că le-a făcut 
pe toate, de Sâmbătă... Totuşi, totuşi, dacă ar vărsa dina- 
dins cerneala peste caietul de Română şi ar spune pe urmă 
că din greşeală s'a pătat... Că e nevoit acum să scrie din 
nou lecţia... Că nu mai poate merge la Snagov! Ar sta 
acasă, ar vorbi cu Mircea prin uşă, i-ar ține de urât, nu 
s'ar mai simți fratele lui atât de singur, nici atât de trist. 

Da, într'adevăr asta e o idee! Sandu nu mai pierdu 
vremea: răsturnă cerneala pe ultimele pagini scrise din 
caet apoi îl arătă tatălui lui spunând că din nebăgare de 
seamă s'a întâmplat. 

Domnul Păunescu se încruntă puţin, schimbă o privire 
plină de înțeles cu doamna Păunescu, apoi spuse: — E 
foarte frumos din partea ta că ţi-e milă de Mircea! Dar 
e urât, că vrei să-ți păcăleşti părinţii... Fiindcă doreşti, 


vei rămâne acasă. Dar nu vei putea să-i ţii lui Mircea de 
urât, căci tu vei sta închis tocmai în biroul meu... Sandu 
spuse doar: „bine tată“. Şi ieşi din odaie... 


d Le-a "e Le mr 9 3 . r e 


Nu trecuseră nici zece minute de când plecaseră pă- 
rinții lor. Sandu sța singur şi trist în biroul tatălui şi-şi 
scria lecţiile. 

Deodată în faţa porții se opri maşina mare şi.galbenă 
a soților Păunescu... 


Șoferul cobori şi sună la poartă. Servitoarea îi des- 
chise. Apoi intră în casă. Bătu întâi în uşa odăiei în care 
stătea Sandu. Imbrăcaţi-vă repede, domnişorule, vă aşteaptă 
doamna şi domnul în maşină... 

Apoi repetă exact aceleaşi cuvinte, bătând în odaia în 
care trântit pe o canapea, plângea Mircea. 

Au fost la Snagov, la cinematograf, apoi la restaurant. 
Au petrecut foarte bine. 

Și niciodată de atunci, Mircea nu i-a mai supărat pe 
părinții lui! 

SID. DRĂGUȘANU 


Duminică 30 Maiu la ora 5 d. a. va avea loc în sala 
„Dales“ un recital artistic dat de mica Nina Fințescu dela 
conservatorul Pro Arte. Se va juca o piesă pentru copii 
a D-lui. Victor lon Popa — Păpușa cu Piciorul Rupt. 
de ansamblul teatrului Regina Maria și de Nina Fințescu. 
Acompaniamentul la pian va fi executat de D-l Miron 
Șoarec dela conservatorul Pro Arte. 

Biletele se găsesc de vânzare la revista „Dimineața 
Copiilor" iar în ziua recitalului la cassă 


“Toţi copiii au un vis 
„Să se'mbrace la 


„PARIS: 


Sir. Smârdan 30. 


Singurul magazin de speciali- : 
tate in confecțiuni pentru i 


a 


copii de toate vå 


BUCURESTI 


NEATA ŞI NATAFLEAȚA 


Neaţă și cu Nătăfleață 
Au venit să vadă Moșşii — 
Și la urmă-și cumpărară 
Două balonaşe roșii... 


Cu baloanele în mână, 
Intorcându-se spre casă — 
Fără veste, dintr'o dată 
S'a pornit o ploaie deasă. 


Și în timp ce stau pe stradă 
Uzi de ploaie — și suspină, 
Văd o doamnă c'o umbrelă 
Și c'o .ungă pelerină. 


MINGEA MINUNATA 


— Bu... bună.. zi... ziua, bâlbâi Mircea înfricoșat 
— Ei, ce te miri? Am fost la un doctor de fiinţe 


ULT timp se rugase Mircea de tăticul său 
pentru o minge roşie de cauciuc, pe care o 
văzuse odată într'o vitrină luminată. 

— Tăticule drag, stăruia Mircea, cum- 
pără-mi mingea cea roşie din vitrină. 

- Dar ai să fii cuminte ? 

Da ! 

Ai să înveţi bine? 

Da | 

— Ai să te joci frumos? 

In loc să răspundă, Mircea izbucni în hohote de râs 
şi-şi sărută tăticul. Cum să nu se joace frumos ? Și iată 
că a doua zi, Mircea ţinea în mână mingea atât de mult 
dorită. 

Incepu s'o bată de pământ cu băgare de seamă. 

Mingea săltăreaţă şi veselă sărea din palmă în pă- 
mânt, cu o iuţeală din ce în ce mai mare. Mircea se 
opri, prinse mingea şi se uită mirat la ea: „Dece 
e atât de sprintenă ? Ce anume o face atât de săltăreaţă ? 
Și ia să vedem, dacă o arunc în zidul din faţă, până 
unde sare ?“ 

Şi Mirce o asvârli cu putere în zid. Mingea porni 
vijelioasă, făcuse un drum puţin curbat, atinse peretele 
şi se întoarse cu și mai multă putere îndărăt. Trecu 
furtunoasă deasupra lui Mircea, făcu o săritură peste 
poartă şi ieşi hoinară pe uliţă. 

Mircea îi urmărise plimbarea, cu uimire. Ce cursă 
straşnică ! Dar iată! Un automobil vine în goană,... se 
apropie,... Mircea nu mai are timp să strige, ar vrea să 
strige şoferului, — zadarnic ! — maşina zboară înainte, 
nepăsătoare,... un zgomot puternic... mașina a trecut re- 
pede înainte, ca fulgerul. 

In urma ej, cauciucul roșu al mingii a 
drum, fără viaţă, ca o cârpă... 

I-a ridicat Mircea rămăşiţele: o gumă 
vlagă... 


rămas pe 


moartă, fără 


- . 


Mircea s'a culcat mâhnit. Sărmana minge ! A trăit 
ca o fiinţă, veselă, alături de mine. Acuma a murit! 
Dar nu cumva sunt şi doctori de mingi, cari s'o lipească 
frumos şi s'o facă iarăşi, vie şi rotundă ? 

„„In jurul lui Mircea, un moş viclean îşi poartă paşii, 
şoptind vorbe tainice. Acoperă pe băiat cu un văl fin 
și dispare nevăzut spre alte pătucuri... 

Mircea își vede deodată mingea. Uite-o! Este, săr- 
mana, cam zdrenţuită ; i-a înfăşurat obrazul cu o cârpă 
albă, curată. Uimit, Mircea o privește și nu știe ce să-i 
spună : 

— Bună ziua, stăpâne ! grăi mingea ţopăind veselă 
în două piciorușe subţiri. 


de cauciuc. El m'a înfăşurat şi cred că în curând voi 
fi teafără. 

— Nu se poate ! îndrăzni Mircea să spună. 

— Ah! eşti ca Toma necredinciosul. Pune, atunci, 
mâna pe mine și aruncă-mă. 

Mircea se apropie fricos, o ridică şi-apoi, cu teamă, 
o zvârli domol. Mingea sări în picioare şi începu să 
ţopăie cu bucurie. Apoi se rostogoli până la picioarele 
lui Mircea și-i zise: 

— Acuma crezi ? 

— Da, cred, spuse Mircea temător. 

— Dar, pentru câtva timp, nu pot să mă joc, din 
pricina rănii mele. De aceea am să-ți dau altă minge, 
la fel de roșie şi de sprintenă: este sora mea. Hai 
urmează-mă | 

— Da, te urmez | zise el, supus, 

Mingea porni. Când se rostogolea încet pe caldarâm, 
când sărea din piatră în piatră, pe deasupra gropilor. 

— Uite | zise mingea, trecem drumul florilor şi mer- 
gem pe a treia aleie la dreapta. 

Merseră cât mai merseră și, deodată, mingea sări 
pe o aşchie de lemn și rămase cocoţată pe ea. 

— Acum, zise mingea, facem un mic popas. 

Mircea o privi cum răsufla ostenită şi-i fu milă de ea. 

— Ştii, îi zise el, te iubeam atât de mult... 

— Da ! răspunse mingea, dar mai lăsat în mijlocul 
drumului, în loc să mă scapi. 

— Imi pierdusem capul, iartă-mă ! 

Mingea nu răspunse. Sè ridică mânioasă şi porunci : 

— Acum pornim iară ! 

Şi prinseră a alerga pe potecă. 

Iarăşi merseră şi străbătură alei și poiene, până 
ajunseră la ghizdurile unei fântâni. 

— Uite ! zise mingea cu voce aspră, aici, înăuntru, 
se găsește o minge frumoasă. Intră şi ia-o ! 

Mircea privi în adâncul fântânii şi zări ceva rotund... 

— Dar, zise el mâhnit, nu este mingea, ci luna 
care se oglindeşte în fântână. Uite-o şi pe cer! 

— Ba nu! strigă mingea sărind de mânie, este sora 
mea. Intră și scoate-o! 

— Nu, nu este decât luna ! 

— Uită-te bine ! 

Mircea se aplecă peste marginea fântânii și, deodată, 
se simţi împins cu putere dela spate... 

„Mircea se trezi pe podea, la picioarele patului. Pe 
scaun, sfâșiată și tristă, zăcea mingea de cauciuc. 


S. KAZIMIR 


10 


Mireasma de flori mă îmbată 


Și'n vise mă poartă indată 
Și dorm fericit, între flori, 
Din seară și până în zoril... 


Eu port presărat pe-aripioare 
Polenul din raze de soare 

Și albastrul din ceru 'nstelat 
Pe-aripi îmi este pictat. 


Când noaptea se lasă senină 

Mi-au sborul, grăbit, spre grădină 
Și patu'ntre 
Când umbrele serii se cern. 


flori mi-l aștern, 


Atunci mă trezesc și îmi scutur 
Aripele mele de flutur 

Și 'n aer îmi iau iar avânt, 
Ca fulgul ușor dus de vânt 


$ 


Trăiesc, câttrăiește o floare, 
Scăldat în lumina de soare 
Și mor făra ști, fericit, 

In cupa-unei flori adormiti... 


D. MER. 


DOUĂ CONCERTE SIMFONICE DE COPII 


La începutul lunei lunie se va organiza în cadrul 
„Lunei Bucureștilor“ două concerte simfonice executate de o 
orchestră uriaşă de copii. 

Va fi desigur o atracție pentru Capitala noastră, și 
mai ales pentru vizitatorii din provincie, cari vor avea 
prilejul să vie cu reducere pe C. F. R, la aceste două 
mărețe simfonice de copii. 

Organizatorii, în înțelegere cu revista „Dimineața 
Copiilor", au luat hotărîrea de a oferi memtrilor clubului 
Shirley Temple intrarea la aceste concerte cu o redu- 
cere de 50% în baza legitimațiilor. 


Toți aceşti copii muzicanți talentați se vor întrece 
pe ei înşişi, la acest concert simfonic care va fi supra- 
veghiat de către soc. „,Vlăstarul Muzicii, în persoana D-lui 
Prof. de muzică Laslău Const. care s'a străduit de un 
timp îndelungat să alcătuiască o asemenea orchestră ori- 
ginală din copii. 

Vom reveni în numărul viitor cu noui știri. 


* 


* 
Copiii cari doresc să participe și cari cântă la vreun 
instrument se pot adresa revistei noastre. 


* 


TR DANA 2 


fost odată un moș și o babă... Așa încep cam 
toate poveștile bătrânești şi tot așa am să 
încep şi eu povestea de acum, pentrucă n'am 
încotro altfel. E vorba şi'n ea tot de un moș 
şi-o babă, săraci lipiţi pământului. 

Singura lor avere era un bordei, adăpostit sub o 
muche de deal, în apropierea unei bălți mari. 

„In bordei n'aveau decât o rogojină pe care dormeau 
şi o velință peticită, cu care se înveleau; un ceaun, o 
strachină şi două linguri de lemn. 

Moşul, om cu frica Jui Dumnezeu, îşi ducea cu 
răbdare amarul vieţii, baba însă toată ziua se bocea și 
bodogănea împotriva soartei. 

__— Mai taci, femee, că degeaba îţi faci sânge rău! 
Sărăcia e sărăcie, de ce o mai îngreunezi și tu prin 
bocetele tale? Mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu 
că, de bine de rău, avem după ce bea apă! Ne-a dat 
Drăguţul un petec de pământ pe care facem păpușşii 
îndeajuns pentru două guri şi pe lângă asta şi balta 
cea mare, din care scot destul pește, ca să ne potolim 
gurile noastre păcătoase, 

= D'apoi vezi, toată ziua numai pește cu mămăligă, 
mămăligă cu peşte! M'am săturat, moșşule, îmi stăm gât! 


Of, că şi Dumnezeu, la unii dă prea mult şi la alții 
deloc! Adică, dece nu m'am născut și eu ca o cucoană 
d'alea, care stă numai în puf, înconjurată de slugi şi 
nu face altceva decât poruncește şi i se aduce la 
nas toate bunătăţile? 

— Taci, păcătoaso, nu mânia pe Dumnezeu cu vor- 
bele tale păgâne ! N'avem de nici unele, e drept, dar 
avem ceva care face mai mult decât toate bogăţiile din 
lume! Avem sănătate, babo! Peste șapte zile la Sân 
Petru împlinesc şapte zeci de ani iar tu șaizeci la Sânta 
Maria mică, şi slavă Domnului că nu mă dau pe unul 
de patruzeci. 

— Ba eu, ce să zic, nu mă dau pe una de treizeci! 

— Iaca moţ şi tu — zise moşul — şi luând prosto- 
volul plecă la baltă, să prindă peşte. 

Ajungând acolo svârli plasa în fundul lacului adânc, 
așteptând cu răbdare să simtă smuceala funiei — semn 
că sa prins ceva în prostovol. ; 

Nu trecu nici cât ai zice pește că funia se și mișcă. 
Moşul trase cu putere de ea şi se miră cât de greu atârna 
prostovolul. 

Când desfăcu băerile de la gura plasei rămase crucit. 
In plasă se sbătea o mreană mare, cu solzii de aur. 

Strânse în grabă gura prostovolului — să nu-i scape 
mreana şi dădu să plece spre casă, când auzi mreana 
grăind cu glas omenesc: 

„Moşule, moşule, dă-mi drumul în apă că mult bine 
ţi-oi face. Eu sunt Mreana Năzdrăvana, împărăteasa 
peştilor, şi dacă te îndupleci și mă lași slobodă, orice 


12 < 


č € € T în, 
Lă b `A Li Pe, 
în e ae te ll spa AP ai e ue oaie ta 
EEE T S ES oat 


7 


dorință ţi-o voi împlini! Oridecâteori vei vrea ceva, 
să vii în locul acesta, unde m'ai prins, și să strigi de 
trei ori: Mreana Măzdrăvana. Eu am să ies lângă mal, 
îmi vei spune ce dorești şi pe dată ţi-se va împlini-do- 
rinţa. Moşul îi dădu drumul în baltă. Mreana scoase 
capul din apă şi adăogă: „Ar fi bine să nu spui nimănui 
ce ţi s'a întâmplat, nici babei tale. 

Moşul plecă spre casă şi când îl văzu baba venind 
cu plasa goală începu să-l ocărască. 

— Acum ce ne facem? Mâncăm mămăligă cu apă? 

— Ho, ho! Nu te mai văicări atât! Spune-mi ce ai 
vrea să mănânci şi vei avea îndată. 

— Se vede cai înnebunit, moșule, şi nu mai ştii ce 
vorbeşti! Apoi, dac'ar fi pe gustul meu, aș vrea să am 
în fiecare zi la masă numai bucăte boereşti: purceluşi 
de lapte, pui fripţi, cozonaci, prăjituri şi câte o bardacă 
pântecoasă cu un vin rubiniu!... 

Moșul o lăsa să îndruge tot ce dorea și o tuli spre 
malul lacului. 

Când ajunse la locul cu pricina, strigă aşa cum îl 
învățase Mreana Năzdrăvană şi numaidecât mreana 
scoase capul din apă: „ce doreşti? întrebă ea. 

— Iaca eu nu doresc nimic, dar baba mea vrea 
cutare și cutare, — zise moșul, înşirând tot ce dorise 
baba. 

„Tot ce a dorit“ 
`,I sa împlinit“. 


„zise Mreana Năzdrăvana şi pieri în apă. 


Când ajunse moşul acasă, o găsi pe babă stând la 
o masă mare, sub umbra stejarului din faţa colibei şi 
înfulecând cu lăcomie din toate bunătăţile pe care le 
dorise. : 

Se aşeză şi el şi mâncă, aşa cum trebue, cu cumpă- 
tare, nu cu lăcomie, ca baba. 

— Ei, femee, ţi-a plăcut — o întrebă moşul după 
ce isprăviră masa. 

— Mi-a plăcut, măi moşule, dar acum ce bine ar fi 
să am şi o casă frumoasă și un pat moale, să mă întind 
în el şi să-i trag un pui de somn! 

— Numai bine ţi-ar sta cu ţoalele astea zdrenţuite 
să te tolăneşti în pat boeresc! 

— Ei, păi n'ar strica să am şi p rochie frumoasă! 

— Şi mai ce? - 

— Atât, ce să mai vreau altceva? 

— Da proastă mai eşti, babo! Zi-i minte de femee 
şi pace! Păi cum ai să dormi în pat boerese cu rochia 
pe tine? 

— Aşa-i, că bine zici! Atunci aş vrea să am tot ce 
trebue unei cucoane d'alea mari. 

— Apăi, de-i aşa, babo, stai şi odihnește-te. Eu mă 
duc până la baltă, că-mi uitai rugina ceea de cuţit pe 
malul apei. (El însă se ducea să cheme mreana). 

Baba intră în bordei și, fiind obosită şi cam ameţită 
de vinişorul pe care îl băuse, adormi numaidecât pe 
zdreanţa de rogojină. 

In vremea asta moşul ajunsese la baltă, chemase 
Mreana Năzdrăvană îi spusese dorinţa babei şi întor- 
cându-se acasă, găsi în locul bordeiului, o mândreţe de 
casă — palat, nu altceva! 

. Intră înăuntru și se minună de frumuseţea odăilor. 
Intr'una din ele — pe un pat regesc dormea baba, îm- 
brăcată ca o crăiasă. 

In fața patului se afla o oglindă mare de cleştar și 
când baba — trezită din somn de pașii moşneagului — 
se ridică din pat şi se văzu în oglindă, mai mai să nu 
creadă că ea este! 

Ce-i cu mine, măi bărbate, visez sau mi-a luat 
Dumnezeu minţile? i 

— Nu visezi, babo! Ţi s'a împlinit dorinţa. 

— Dacă-i aşa, moşule, doreşte şi tu să fii îmbrăcat 
frumos că, zău, când mă văd aşa de mândră în oglindă, 
nici nu-mi vine să mai mă uit la un jerpelit ca tine! 

— Zău? 


2 


— Nici un zău! — se răţoi baba îmbufnată — de 
nu te schimbi, poţi să-ţi iei tâlpăşița! 

— Iaca, nene, se văzu baba cocoană mare şi puse 
coada pe spinare! zise moșul râzând. 

— Răâzi tu, râzi, dar să ştii că ai să dormi în coteţul 
porcului, cu zdrențele astea depe tine, nu în mândreţea 
mea de pat. 

Moşul, văzând că nu-i de şagă, ce să facă? Dădu 
fuga la baltă și-i spuse mrenei, necazul. 

Mreana, ca totdeauna, i-a împlinit dorința şi se în- 
toarse moşul acasă îmbrăcat în nişte strae frumoase, cu 
fireturi de aur, cum numai împărații şi prinții purtau 
pe vremea aceea. 

— Măi, măi! — se miră baba— da mare noroc dădu 
peste noi. Nu pricep de unde ne vine atâta bogăţie. 
Moşule, tu știi taina şi de nu vrei să mi-o spui, poți 
să-ţi faci catrafusele şi să te duci unde-i vedea cu ochii. 

— Femeie, fii cuminte! Ce te priveşte pe tine de 
unde ne vin astea toate? Taci și cere numai, că tot ce 
doreşti ţi-se împlineşte! Ce vrei mai mult. 

Cotoroanţei de babă i-a fost deajuns să bănuiască 
ceva şi s'a ținut de capul moșului până ce bietul om 
i-a spus taina. 

— O să fie vai de capul nostru, babo, ai să vezi tu: 

— Nu fii prost, moșule, acuma când ştiu că tot ce-mi 
doreşte sufleţelul pot avea, las’ pe mine! la fă bine şi 
dă o fugă pân’ la Mreana Năzdrăvană şi spune-i să ne 
mute casa din pustietatea asta. Să ne-o mute la oraş, 
pe-aproape de palatul împăratulul, să. avem și slugi 
multe, curte de păsări, grajd cu cai, o caretă poleită cu 
aur şi o grădină, mai frumoasă ca a împăratului, cu 
pomi. care să rodească de două ori pe an... Spune-i că... 

— Ho, ajunge că mi-ai făcut capul baniţă! Mai lasă 
şi pe mâine ce mai ai de dorit — zise moșul şi porni 
spre baltă. 

A strigat ca de obicei mreana, i-a spus dorinţa babei 
şi-a făcut calea întoarsă spre casă. Paşii însă i-se în- 
dreptau fără de voe pe altă cale, spre oraș, şi curând 
se opri în faţa unei case frumoase, care semăna cu cea 
pe care o aveau în locul bordeiului. Baba se afla tocmai 
în ceardacul casei şi văzându-l pe moş, dădu poruncă 
slugilor să-i deschidă poarta. 

— Iaca, babo, că ţi-se împlini şi dorinţa asta! Acum 
cred că n'o să mai avem nevoe de cerut ceva dela Mreana 
Năzdrăvana. 

— Ba tocmai mă gândeam, bărbate, ce-ar fi dacă te-ai 
duce 'napoi şi i-ai cere mrenei să ne facă pe amândoi 
tineri şi frumoși, ca odinioară, să ne poftească și pe 
noi împăratul la baluri, să poftim şi noi lume în casa 
noastră! Ai, ce zici? 

Moşul, ce să mai zică? De când se ştia, în casa lui. 
cântase numai găina. S'a dus şi s'a întors tânăr şi chipeș, 
ca un prinț, iar pe babă a găsit-o frumoasă, ca Ileana 
Cosânzeana, numai la chip, că gura şi sufletul tot că- 
trănite i-au rămas. 

— Ti, bărbate, dar mândru mai eşti! Astă seară 
mergem la bal, la palat! In lipsa ta a venit un trimis 


dela curte şi ne-a poftit. 
Moşul, de, tânăr era, că aşa se văzu în oglindă, dar 
nu prea îi dădea inima brânci să meargă. Baba însă îl 


luă pe sus şi suindu-l în caleaşca poleită cu aur, plecă 
spre palatul împărătesc, 


Lumea se uila la ei, uimită, că drept îi, nici împă 
ratul nu avea o așa mândreţe de caleașcă și nici îm 
părăteasa nu era aşa frumoasă ca aceea din trăsură. 

Bietul moşneag privea năuc în jurul lui și răspundea 
la salutul trecătorilor. 

Baba îşi făcea vânt cu pene de struţ, zâmbind 
tuturor. 

— Astâmpără-te, femee, că te faci de râs — îi șopti 
moșul. 

— Taci mă, nepricopsitule, ce ştii tu? Așa e obiceiul 
la boierii cei mari. 

Insfârşit, au sosit la palat, au intrat în salonul eel 
mare unde se ținea balul, au dansat, apoi au fost poftiţi 
la masa împăratului, care îi credea nişte prinți streini, 
veniţi în plimbare prin ţara lui şi care trebue să fie 
tare bogaţi. 

După ce balul se sfârşi, baba se duse deadreptul la 
împărat şi luându-și rămas bun, îl pofti să vină a doua 
zi cu împărăteasa la ei la masă. 

Impăratul primi bucuros şi îi pe 


trecu prietenos până 
la scară. 


Când au ajuns acasă, baba era în culmea fericirii. 

— Mâine avem la masă pe împăratul şi împărăteasa! 
Am să le pregătesc un prânz mai dihai ca al lor. 

Aş vrea să le dau ceva ce nu au mai mâncat vre- 
odată şi m'am gândit, bărbate, să te duci şi să prinzi 
mreana cea de aur, să le-o gătim. Nu e vorbă că şi eu 
tare aş vrea să văd ce gust are Mreana Năzdrăvana. 

— Tu trebue să fii, nebună, femee! 

Dar cum să ne ospătăm noi cu ea, care ne-a 
toate bogăţiile ce le avem acum? 

— Păi avem tot ce ne trebue şi nu mai ne e de 
niciun folos. Dacă nu faci ce ţi-am spus, pun slugile să 
te dea afară! Ai auzit? 

Bietul moşneag — că el tot moşneag -se simțea, cu 
toate că faţa îi era tânără ca şi a babei plecă abătut 
spre baltă. 


dat 


Urmare în pag. 14-a 
13 


— 


Ha 


N puternic stăpânitor al unei ţări îndepărtate 
îşi tocmise un povestitor, care să-i spună în 
fiecare seară câte o poveste minunată. Intr'una 
din seri, bietul povestitor, care muncise toată 
ziua la arat pe câmp, căci cu cât câștiga, ca 

povestitor nu-şi putea să-și țină familia sa numeroasă, 
pica de somn și ar fi vrut mai repede să se ducă să se 
culce decât să povestească puternicului său stăpân. Atât 
numai, că bietul om nu avu curajul să-i spună acestuia 
cât e de obosit. 

Isteţ cum era, se gândi şi el să scape printr'un 
şiretlic şi astfel începu povestea cam aşa: 

A fost odată un om bogat, bogat de tot şi pe dea- 
supra plin de noroc. Intr'unul din ani, holdele rodiră 
atât de mult încât omul cel bogat nu mai ştia ce să 
facă cu grâul, porumbul şi celelalte bucate strânse. El 
dădu poruncă slujitorilor săi să ridice lângă conacul 


ze MESTER 


ULUI» 


ESTITOR 


boieresc, hambar mare, mare de tot, lung de 100 de 
stânjeni lat de 50 de stânjeni şi înalt de 25 de stânjeni. 

Aci strânse el tot grâul de pe moşia sa. Inchise bine 
hambarul şi aşteptă ca negustorii străini să vină şi să 
cumpere pe preţ bun tot ceeace îi dăruiseră pământu- 
rile sale. 

De cât, numai în r'o dimineaţă, un şoricel isbuti să 
facă o gaură la un colţ al hambarului. Păsările cerului 
se strânseră în stoluri nenumărate şi venind spre maga- 
zia cu grâu, intra fiecare pasăre, lua un bob şi pleca, 
apoi alta şi iar alta... aci povestitorul se opri. 

Şi mai departe? stăpânitorul voind să afle urmarea. 

— Mărite Stăpâne, răspunse povestitorul, să aştep- 
tăm întâi ca păsările cerului să care tot grâul din ham- 
barul bogătașului și apoi voi spune şi urmarea. 

Și mort de oboseală se duse şi se culcă. 

. VALERIA CRIVAȚ 


— Măi, măi, ce e şi cu femeea asta? Cât ar avea 
şi tot nu e mulțumită. Acum iată ce i-a mai trăznit prin 
capl Să mănânce mreana! Numai mintea ei poate să 
născocească asemenea dorinţă. 

Gândind aşa, moșul apucase, fără să vrea, pe dru- 
mul care ducea la locul unde își avea odinioară bordeiul. 
Cunoscu vatra, unde fusese așezat, deoarece pământul 
era bătătorit. Moşul se opri o clipă și grăi, privind spre 
vatra bordeiului! 

— Hei, parcă lot mai mulţumit eram 
stăteam aici! 

Dădu din cap, cu amărăciune, şi porni mai departe. 
spre baltă. 

Acolo se aşeză abătut pe malul apei și sprijinindu-și 
obrajii în palme a stat aşa multă vreme... Cât a stat 
nu și-a dat seama, dar parcă îl prinsese o picoteală. 

Când s'a trezit, începuse să se facă seara. Işi în- 
dreptă ochii spre lac şi strigă de trei ori: „Mreană Năz- 
drăvană“, dar mreana nu s'a mai arătat. 

In clipa aceea moșul băgă de seamă că nu mai 
poartă pe el hainele cele scumpe, ci zdrenţele lui. Se 
uită în oglinda apei şi se văzu bătrân — așa cum fusese 
odinioară. 

— Iaca, nevastă, să te saturi de dorinţi, zise el în 
gând şi porni, agale, pe poteca din pădure, care ducea 
spre locul unde avusese bordeiul. 

Când fu aproape, zări, plin de bucurie bordeiașul 
lui. Geamul era luminat — că se făcuse noapte — şi 
arunca spre el luminița blândă, ca un ochi bun care îl 
privea cu blândeţe. 

In prag îl întâmpină baba. 

— Unde mi-ai stat, nătărăule, până acum? A adormit 


atunci când 


oare pe malul apei şi a visat toată bazaconia aceea? 
Nu prea îi venea să creadă! 

A doua zi, disdedimineaţă, luă prostovolul şi o tuli 
spre baltă. 

Pe drum se întâlni cu un creștin dintr'un sat apro- 
piat. 

— Ce faci, moș Pătrule, (aşa îl chema pe moșneag) 
cum o mai duci cu bătrânețele? 

— De, tăiculiţă, cum dă Dumnezeu! 

— Da cum se face, moș Pătrule, că n'ai fost eri la 
biserică? Tocmai de ziua matale! 

Moş Pătru rămase năuc! ¿Va să zică eri a fost ziua 
Sfântului Petre? — zise el în gând. — Au trecut şapte 
zile? Aşadar n'am visat, ci a fost aevea tot ce sa pe- 
trecut cu mine şi cu baba? 

— Ei, ce vrei, creştine, am uitat, uita-m'ar relele — 
zise el tare şi-şi văzu de drum. 

Când ajunse la baltă şi dădu să arunce plasa în 
îi ieşi înaintea ochilor Mreana Năzdrăvană. 

— Vezi, moşule, nu mi-ai ascultat sfatul! Ți-am 
spus că are să fie rău de tine. Sunt mâhnită, dar n'am 
ce-ţi face decât să-ți blagoslovesc prostovolul, ca oride- 
câteori l'oi arunca în baltă să prindă peşte mult şi bun. 
Din ziua aceea, moş Pârvu nu mai prididea cu prinsul 
peştelui, Prisosul ce-l avea îl vindea cu preţ bun la târg 
şi în curând se înstări, moşneagul, durându-și în locul 
bordeiului o casă frumoasă — așa cum se cade unui 
om cu scaun la cap nu după cum dorise mintea uşu- 
rică a babei. 

Iaca aşa se isprăvește povestea, care ne învaţă să 
ne cunoaştem totdeauna lungul nasului şi să nu ne în- 
tindem mai mult decât ni-i pielea, că o pățim întocmai 
ca baba din poveste. D. MEREANU 


-< 


apă, 


14 


e 5 a La... 
. 


MARELE CONCURS POPULAR 


SFÂRŞIT: 


Jocu! stelelor 


Tăiați patru bucăți egale şi de aceeaşi formă, din 
acest pătrat, în așa chip, încât în fiecare bucată să fie 


trei steluțe. 
Unde sunt? 


; A l C i 
Sectia 


E dimineața și mama cu copilul ei beau cafeaua 
cu lapte. Unde sunt? 


N. R. — Accastă problemă o publicăm în locul 
jocului „Unde e pilotul”. 

Deslegările acestor jocuri se primesc 15 zile dela 
apariţia numărului viitor. 

Soluţiile vor fi însoţite de toate bonurile. 

Tragerea premiilor va fi publică, 

Puteţi participa la premii cu orice număr de jocuri 
deslegate. 

Deslegările se vor trimite pe adresa următoare: 
„DIMINEAȚA COPIILOR”, Str. Constantin Mille 7,9, 11 
pentru jocuri. 


CUPON 


PENTRU CONCURSUL POPULAR 
Seria Vill 


MOME: aea ea Eh Ss 


SERIA viii 


Terenul 


Aci e un petec de pământ care trebuie împărţit la 
trei fraţi. 

Impărţiţi-l în trei părţi egale în aşa fel încât fiecare 
frate să se poată folosi de fântâna care e însemnată cu 
un cerc negru. 


Toate părţile au aceași formă. 
Pentru uşurinţă împărţiţi desenul în 24 de pătrăţele. 


VAARAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAARAARARAAA RARA 
PREMIILE OFERITE: 


1) Vilegiatură gratuită (2 camere în luna Iunie la 
Satu Lung Braşov). 

2) Un aparat de radio. 

3) Un ping-pong. 

4) O vioară. 

5) Un ceas brățară. 5 

6) 50 permanente la filmele cu Shirley Temple. 

7) 20 abonamente la „Dimineața Copiilor“. 

8) O minge de foot-ball. 

9) Un joc de şah. 

10) Un costum complect de străjer. 

11) 20 de cărți literare din ed. „Adeverul“, 

12) O bicicletă. 

13) Un aparat fotografic. 

14) O pereche ghete de foot-ball. 

15) Două perechi pantofi de tennis. 


4 | V 


ly 


D7 
Să 


f 
/P 
fp 


SSN ME S AG 
e: 
KON A */ H 


chipu 
ică, băețelul acela pornit pe născociri năstru- 
snice ale cărui isprăvi le vom publica în curând 


în revistă. 

Romanul acest ui băețel a fost scris înadins 
pentru cititorii Diminețţii Copiilor și va apare în 
revistă insoțit de frumoase desene, 

NU 
MA 
N = 
N n A 


Lai 
DNZ NN 
[Eidiioiece Gamers m 


EOR Din culcuşul lor, trei pui, Dar o ploaie mare, mare Bucuria le-a stricat ; 
UNIVERSITATII Ag brnit la drum, hai-hui, Şi-o furtună 'ngrozitoare, Ciuciulete i-a udat! 


Ii 23 Aug agr 


Cronicarul Neculce ne povesteşte despre un spătar, 
anume Milescu, care prin secolul al XVII lea a fost în 
China, trimis de Ţarul Rusiei, cu o însărcinare comercială. 

Spătarul Milescu, dregător moldovan — om foarte 
învăţat şi care cunoștea câteva limbi. printre care şi cea 
elină — îndeplinea la curtea Țarului funcţia de tâlmaciu. 
La anul 1675, luna Mai a fost trimis din partea ţarului la 
Marele Han al Chinezilor, cu care trebuia să se înțeleagă 
asupra unui drum care să facă legătura dintre Moscova 
(Europa) şi Wladivostok (Asia orientală). 

Drumul Spătarului Milescu fu anevoios, căci el avea 
de trecut prin pustietatea Siberiei — o câmpie nesfârşită 
din Asia, parte acoperilă veșnic de zăpadă, parte cu 
păduri întunecoase, pline de şerpi și ţinţari otrăvitori. 

Pe acest drum s'a construit mai târziu calea ferată 
Trans Siberiană, — care are o lungime de aproape 8000 
km. şi-i cel mai mare drum de fer din lume. 

Totuşi, Spătarul Milescu nu s'a'nspăimântat de 
lungimea drumului şi, după ce l-a străbătut în întregime. 
fie cu bărcile pe râuri, fie călare, a ajuns cu bine după 
opt luni, în Ianuarie 1676, la Peking. 

Acolo fu primit de împărat — Marele Han — cu 
toată cinstea cuvenită. Purtareu Spătarului Milescu îi 


miră pe Kitai, căci la curte lor, era obiceiul să îngenun- 
chiezi în fața împăratului ca un osândit, şi să te tireşti 
în praf pîna la papucii lui pe care trebuia să-i săruţi, 
iar Milescu nu ţinea seamă de niciunul din aceste lucruri, 
ci înaintă ţanţoş până în faţa tronului. 

Fireşte, că împăratul a rămas încremenit, văzând 
mai ales că Spătarul Milescu a intrat în palat încărcat 
cu armele ce zîngăneau fioros la fiecurea pus şi prup- 
tindu-se întrun buzdugan uriaş de aramă. 

Impăratul, ca să deschidă întrun fel vorba, îl în- 
trebă despre o stea ce strălucise mai puternic în noaptea 
aceea pe bolta cerească. 

Dar Spătarul Milescu, care nu prea era învățat cu 
vorba lungă — că-i sărăcia omului — i-o reteză scurt, 
spunindu-i că el a venit să vorbească despre lucruri 
mai însemnate decit despre stele. 


Cînd s'a întors în Rusia, la Moscova, se spune că a 
adus cu el un diamant cit un ou de porumbel de mare, 
căpătat în dar dela împăratul Kitailor. 


D. MOROIANU 


“(LN 
jA 


Din inițiativa Ligii Naționale a Femeilor Române 
se va organiza în zilele de 8 şi 10 Iunie la orele 8 
seara, două interesante concerte executate de o orche- 
stră formată de 60 copii. 

In dorința de a oferi copiilor şi tineretului o 
d stracţie plăcută şi interesentă, d-na Aretia G. 
s ătărescu, președinta de onoare a Ligii Naţionale a 
Femeilor Române, a primit această propune e din 
partea organizatorilor, cari s'au străduit mult timp 
să alcătuiască o orchestră simfonică de copii. 

Pentru vizitatorii. din provincie va fi desigur o 
mare atracţie, deoarece această manifestare se va 


— Două interesante concerte simfonice de copii 


VISUL LUI NĂTĂFLEAȚĂ 


CLEDEN DRESS IPEE RE SE DEE ELI E 58 

Neaţă și cu Nătăfleaţă stau de vorbă 
pe o bancă în Cişmigiu. Deodată Nătăfleaţă, 
biruit de somn, adormi. Neaţă îl lăsă un 
timp să sforăie, dar cum n'avea cu cine să 
vorbească și se plictisea de moarte, îl zgâl- 
tăi de umăr şi-l trezi din somn. 

Nătăfleaţă sări în sus speriat şi apoi 
îi spuse cu necaz. Din pricina ta n'am pulut 
vedea tot filmul de la cinematograf. 

— Ce film ? 

— Visam, îl lămuri Nătăfleaţă, că pri- 
misem în dar de la „Dimineaţa Copiilor“ 
un bilet gratuit cu care am intrat la cine- 
matograf să văd un film cu Shirley Temple. 
Tocmai când filmul era mai frumos, tu m'ai 
trezit din somn, așa că acum nu mai ştiu 
sfârşitul. 


[73:27] 
desfăşura chiar în cadrul expoziţiei „Munca Noastră 
Românească” din Bul. Brătianu. 

Cei,60 copii, toţi pâna la vârsta de 14 ani, vor 
executa bucăţi de compozitori străini cunoscuţi şi 
compoziţii originale. 

Deasemeni, o parte din execuție va fi dirijată tot de 
copii. 

Cunoscutul umorist, Ion Pribeagu, va face prezen- 
tarea acestor două simionice, într'o causerie îu versuri. 

Biletele pentru aceste două concerte se vor pune 
în vânzare la agenţia teatrală Jean Feder, precum şi 
la Casele Expoziţiei. 


pyy 


—— 


t 


 Spătarul Milescu in China 


RELA 


REVISTĂ ILUSTRATĂ 


ja AANS (9 Xm 


A OA — 


PENTRU CORTESI 


TINERET 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUC. STR. CONST. MILLE 7 — 9 — 11. — TEL. 3.84.30. — ABONAMENTE: 1 AN 200 LEI. 6 LUNI 100 LEI. — EXEM 
PLARUL 5 LEI. — IN STRAINATATE DUBLU. REPRODUCEREA BUCAȚILOR STRICT INTERZISĂ. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE INAPOIAZĂ. 


ANUL XI 


2 IUNIE 1937 


No. 695 


SĂ STĂM PUȚIN DE VORBĂ, COPII! 


Dragele mele fetițe și dragii mei băeţaşi 


Emilia Cernăş — Şi mie îmi pare rău, nepoţică dragă, 
că răspunsul meu ţi-a sosit prea târziu şi că n'ai știut 
cum să dai de mine. N'ar fi fost totuşi prea greu să te 
gândești că la redacţie mi-se cunoaşte adresa! 

Aş fi fost şi eu bucuroasă să te cunosc şi la fel de 
bine le-ar fi părut Fluricicâi şi lui Neluţu cărora le fă- 
găduisem că dacă vii. mergem toli patru să ne plimbăm 
la şosea. Dar nu trebue să fii mâhnită, dragă Emilio (cum 
ți se spune acasă?) că nu ţi-ai cunoscut încă buniţa. Se 
va ivi cred un alt prilej. 

Sunt mulţumită că ţi-a plăcut mult Bucureştii, în- 
tr'adevăr e un oraş minunat în care dacă trăeşti câţiva 
ani, nu te mai simţi apoi bine, nicăeri. 

„Floricica și Neluţu sunt acum în culmea nerăbdării 
şi a fericirii, fiindcă le-am făgăduit că Duminica viitoare 
îi voiu lua la „Luna Bucureștilor“ să le arăt Oraşul Pi- 
ticilor. 

Nelu mă întreabă mereu: „Buniţo, oamenii aţe'a 
sunt adevălaţi sau se plefac nu nai că sunt miţi? * 

Florica mai învățată, i-a dat lămuriri peste lămuriri... 
Dar Nelu tot nu e lămurit. 

Azi chiar ma în.rebal: Buniţo. piticii, sunt chiar 
ăia din poveste de care mi-ai spus matale? 

Când i-am răspuns râzând, că da, l-a apucat o bu- 
curie nemaipomenită . 

— O să vie şi Scufiţa Roşie, Buniţo, nu-i aşa? Şi 
balaulul şi zmeul şi zânele, nu? Mă întreba mereu. Ca 
să scap de el, i-am dat nișie caramele de ciocolată în- 
velite în poleală. 

Nimic nu-l bucură mai mult ca poleala pe care o 
strânge cu mare grije, ca să facă o minge mare, mare 
de tot, de argint, pe care s'o puie apoi la „Lasa de De- 
puneri“! 

Nu ştiu, zău, cine i-a mai vârit în cap și prostia 
asta! La revedere, Emiliţo! 

Mary Hendelus — Mi-a făcut multă, multă plăcere 
scrisoarea ta! Cu atât mai mult m'am bucurat, citind 
că sfaturile mele ţi-au fost de folos. 

Sunt sigură că urmându-le şi de aci înainte, vei a- 
junge în puţină vreme să înveţi fără multă trudă, 

Incă odată îţi spun dragă Mary că nu trebue să fii 
niciodată obosită când te apuci de lecţii şi nici cu sto- 
macul plin. Caută să- ți îngrijeşti sănătatea, să te în- 
tăreşti. 

Sunt sigură că eşti plăpândă. Nam dreptate? Un 
copil voinic, bine hrănit şi bine odihnit are mult mai 


Ee ra SNA TR 


multă poftă la învățătură decât altul slab, care nu mă- 
nâncă destul și nu doarme destul. 


In privința carnetului de membru în clubul Shirley 
Temple, te sfătuiesc să îndrepți numele și să lipeşti o 
fotografie de a ta înăuntru, 

Dacă ţii cu tot dinadinsul să ai un altul, scrie-mi şi 
cu plăcere îţi voi trimite. 

Sănătale şi spor! 

Puica Drăgan — Se citeşte: Şerli Tempăl. Pe e dela 
Şerli, nu-l vei pronunța cu gura deschisă, iar ă dela 
Tempăl, trebuie să se audă foarte puţin. 

Te-am înscris în club, drăguță nepoţică, 

Ai primit carnetul? Voie bună îţi urează noua ma- 
tale Buniţă. 

Nelu şi Bubuluca — Să-mi ierte întârzierea ne- 
voită! Imi sunt şi ci foarte dragi ca toate nepoţelele și 
ca toţii nepoțeii mei. 

Cred că până acum ați primit carnetele de membri. 
Așa-i? Eu vam înscris de mult, 

Şi acum lămurirea pe care mi-o cereţi privitoare 
la deslegările cuvintelor încrucişate: veţi tăia din re- 
vistă jocul deslegat, împreună cu bonul de participare 
la concurs. 

Concursul s'a terminat numărul trecut. 

S'a înţeles Bubuluca? S'a priceput Nelu? 

Musea Perelmuter Și acum poți întra în conserva- 
tor, draga mea, Ce ai vrea să înveţi? Pianul? 


Iţi urez reuşită deplină. 

Te-am înscris în Clubul Shirley Temple. 

Şily Leibu — Matale nu poţi înființa un club Shir- 
ley Temple în Moineşti... 

N'ai matale cădera asta. 

Mulţumeşte-te să fi membru în club, să ai carnet și 
să admiri filmele cu incântătoareu şi micuța artistă. 

Adina Janire — Feliţo dragă, te-am înscris in Clubul 
Shirley, vei primi carnetul curând. Sunt bucuroasă că 
mai am o nepoată. Te îmbrățișează 


n a, IE af doro cast — pe me 


-E a E 


NTR'UN sat frumos şi înstărit, aşezat la poalele îm- 
pădurite ale Ceahlăului, trăia, cică, odinioară, o 
văduvă săracă, lipită pământului. 

Singura ei mângâiere era Ionică — băeţaşul ei 

drag — pentru care muncea din zori până în 

noapte, ca să-l crească frumos şi fără lipsuri; așa cum 
orice mamă iubitoare îşi îngrijește copiii. 

Din ce pricină anume, nu se ştie, și nici biata femee 
nu s'a dumirit vreodată, de ce copilașul ei n'a mai cre- 
scut, nici de-o şchioapă măcar, după ce a împlinit şapte 
anişori | 

Geaba a umblat ea pe la toate bisericile, s'a rugat 

şi s'a'nchinat la toate icoanele făcătoare de minuni! 
Copilul nu mai creştea şi pace! 
Ca şi ceilalţi copii de seama lui Prichindel — bucu- 
ros a lăsat joaca şi-a apucat de scoarţe cărţile de şcoală. 
Niciunul însă nu învăţa mai bine ca el! Dar anii tre- 
ceau, ceilalţi creșteau şi el rămânea tot de-o șchioapă. 
De aceia, copiii l-au botezat Prichindel şi așa i-a rămas 
numele. 

Anii de şcoală trecură, fiecare din tovarășii lui de 
carte a schimbat buchea pe câte o meserie, dar el, pri- 
chindel cum era, de ce să se apuce? A rămas pe lângă 
maică-sa, să-i ajute la treburile casei. 

Cu toate că era aşa de mic, era vioi la treburi şi 
învârtea gospodăria casei, cu o vrednicie fără seamăn. 
Nicicând nu se văzuse prin locurile acelea un copil mai 
înțelept şi mai desgheţat la minte ca el; deoarece Pri- 
chindel, dacă nu creștea la trup, creştea la minte. 

Pe lângă aceste daruri mai avea unul, care o bucura 
pe maicâ-sa şi o făcea să uite necazul cel mare că fe 


ciorul ei nu creşte. Aşa prichindel cum era, era de o 
voioşie şi agerime, că sărea pe stânci ca o capră și era 
inimos, că de nimic nu se speria! Ursul din pădure să-i 
fi eşit în cale şi nu i-ar fi păsat. Era curagios ca un 
voinic din poveste şi multe pozne şi năzdrăvănii a făcut 
în viaţa lui, de i s'a dus pomina în toată lumea. Cea 
mai dihai din toate a fost una, pe care am să v'o po- 
vestesc acuși și care i-a adus lui şi maică-si tihna şi 
bucuria vieţii. 

„Intro zi, Prichindel se sculă disdemineaţă şi, fără 
să spună nimic maică-si, puse într'o traistă o azimă, o 
bucată de caş şi câţiva căţei de usturoi şi o tuli pe cul- 
mile Ceahlăului, dar nu pe poteci umblate, ci prin hă- 
țişurile făcute de oi. Pe-acolo era drumul mai scurt, dar 
şi mai greu spre culmea Panaghiei şi a Toacei. Nu orice 
pas de om s'ar fi încumetat s'o ia pe-acolo. El însă 
sălta pe stânci şi sărea peste hârtoape, ca o căprioară. 
Către” seară ajunse la o stână, pitită sub greabănul Grin- 
țieşului. La stână găsi pe ciobani şi pe baciu tare necăjiţi. 

Când îl văzu baciul, aşa mic şi pirpiriu, își scuipă 
în sân. 


— Ptiu, stârpitură de om! Da cum ajunseși până 
aici ? Te-a adus vreun uliu'n cioc, sau ai scăpat din ghiara 
vreunui ceallhău ? 

De unde vii şi cum te cheamă, măi prichindel? 

— Chiar aşa cum spuseși |! Prichindel mă cheamă 
şi viu de-acasă, să mă bag ciobănaş la mioare. 

— O brodișşi, băete, numai că nu prea ai ce păzi, 
că oile noastre s'au răznit toate şi nu mai e chip să dăm 
de ele. Pe semne că ni le-a luat Căpcăunul cela, care 
şade întrun palat, pitit sub Piatra Neagră ! 

Dar cine se încumetă să le caute pe-acolo, că-l în- 
ghite Căpcăunul ! 

— Eu mă încumet, baciule | 

— Fugi daci, măi piciule, că te zdrobeşte Căpcău- 
nul, ca pe un purice! 

— Om vedea, dar numai arătaţi-mi pe unde s'o o iau! 

— De, mă băete, dacă aşa te taie capul, n'avem 
ce-ţi face ! Iaca, o iei pe după coama aceea de munte, 
care se cheamă Ocolașul, dai prin piscul Arşitei şi ieşi 
tocmai în coasta Pietrei Negre; da să dea Dumnezeu să 
nu te'ntâlneşti cu Căpcăunul, că e păcat de pielea ta. 

Prichindel nici nu mai răspunse şi o tuli pe dru- 
mul arătat. 


Merse el cât merse, trecu prin toate locurile pe care 
isle spusese baciul şi, când să urce coama Negrei, se 
opri locului, ferindu-se din calea unui bolovan de piatră, 
care se rostogolea ca o ghiulea la vale. De nu ferea, 
terci îl făcea ! 

După ce bolovanul trecu, hăuind pe văi, se bită 
dincotro venise vârtejul, şi ce să vezi !? 


Rezemat de o stâncă uriaşă sta o matahală de uriaş, 
aproape cât stânca de mare“. — Ăsta trebue să fie Căp- 
căunul !“ Zise băiatul şi porni cu curaj spre el. 

— Ce cauţi pe-ici, măi prichindelule ? 

— Chiar aşa mă chiamă, Căpcăunule, şi umblu după 
nişte oi răznite. 

— Oile le-am luat eu, să le mănânc! Şterge-o de 
pe-aci, să n'o păţeşti şi tu la fel — zise uriaşul şi apu- 
când între degete un vârf de stâncă, îl făcu mici fărâme. 

— Mare scofală făcuși | — zise Prichindel, scoțând, 
pe furiș, din traistă, bucata de caş — da ia să te vedem, 
eşti în stare să scoţi apă dintr'o piatră de var? 

Prichindel strânse în pumn cașul și zerul i se scurse 
printre degete. 

Căpcăunul, uriaş cât un munte, dar prost ca noaptea, 
se miră de atâta putere și îl rugă pe Prichindel să-l 
ajute, să taie un stejar, pentru treburile palatului său. 

Au pornit amândoi prin pădure şi Căpcăunul ochi 
un copac mai mare, îl apucă de o ramură mai groasă 
şi îndoindu-l până la pământ, îl rugă pe Prichindel să-l 
țină așa, aplecat, până l-o dobori el cu securea. 

Prichindel apucă de cracă, dar când uriașul o lăsă 
din mână, copacul se suci la loc şi-l svârli pe bietul-bă- 
iat, ca pe o piatră scăpată din praştie, până sus, către 
vămile văzduhului. 

Căpcăunul se uita după el, cum zboară și în prostia 
lui se minuna : 

— Tii, că năzdrăvan îi piciul ăsta ! Ia te uită cum 
zboară ! O mai veni înapoi ? 

Prichindel începu să pice către pământ, rostogo- 
lindu-se ca o ciocârlie sprinţară. 

— Săracu de mine, piftie mă fac, când oi da de 
pământ | — gândea el, dar cu mintea lui isteaţă găsi 
numaidecât scăparea! Apucă cu o mână poalele cămăşii 
iar cu cealaltă îşi desfăcu brâul, cu care era încins şi 
dându-i drumul prinse şi cu cealaltă mână poalele. 
Vântul umflă pânza tare de tort şi Prichindel cobori, 
ușurel, drept la picioarele uriașului. 

— Ai văzut săritură ! — zise el. — Când vreau să-mi 
desmorţesc oasele, fac câte un salt de ăsta şi mă simt 
iar în putere. Tu poţi să sări aşa de sus? 

Uriașul se făcu că n'aude şi se apucă să taie singur 
copacul, apoi îl rugă pe Prichindel să-i ajute. 


Năzdrăvăniile lui Prichindel ` 


Dates aula 


— Apucă-l tu de mijloc, iar eu îl apuc de crengi — 
zise piciul. `“ 

Uriaşul ridică pe umeri stejarul, iar Prichindel sări, 
sprinten, între ramurile lui, ascuzându-se în frunzișul des. 

— Gata! — zise el, şi căpcăunul o porni, gâfăind 
spre palat. 

Când au ajuns în curtea palatului— uriașul trânti 
copacul jos. Prichindel sări din frunziş şi văzându-l pe 
uriaș plin de sudoare, îi zise: 

— Ce gâfâi aşa ? Uită-te la mine cât sunt de odihnit, 
cu toate că am ţinut de partea cea mai grea! 

Căpcăunul nu răspunse nimic, dar în sinea lui era 
înfricat de puterea lui Prichindel și căuta să-l ia cu 
binişorul. 

— Hai acum la masă ! îl pofti el. 

In mijlocul mesei era un cazan mare, plin cu ciorbă, 
la dreapta vreo zece berbeci fripțişi la stânga mai mult 
de o sută de pâini. 

In mintea lui ageră, Prichindel îşi şi făcuse un plan, 
cum să-i vie de hac Căpcăunului. 

Se făcu că se duce la fântână să se spele pe mâini, 
dar cum se văzu afară, luă traista şi o băgă pe sub 
cămașă, cu gura spre pieptul cămășii, ca să nu se vadă, 
se înapoie în grabă şi așezându-se la masă începu să 
înghită ciorba, cu nemiluita. 

— Cum faci, voinice, de poci mânca atât? 

— Păi nu e greu de făcut! Când simt că nu mai 
încape, îmi spintec burta cu un cuţit! zise Prichindel 
şi luând un cuţit de pe masă sfăşie traista, de sus până 
jos. Ciorba se scurse toată sub masă. 

— Tii, dar straşnică treabă | Aşa trebuia să fac şi 
eu de mult. Până acum aş fi mâncat toate oile de pe 
Ceahlău ! — strigă Căpcăunul cel lacom și, punând 
mâna pe un cuţit din cele mari... harşti! îşi spintecă 
burduhanul şi căzu, dându-şi duhul. 

Prichindel îl lăsă acolo şi începu să scotocească prin 
tot palatul, minunându-se de câte bogății erau într'însul. 

Tot umblând, ajunse la o uşe mică. Dinăuntru 
s'auzea un plânset de jale. 

— Cine plânge acolo ? întrebă el. 

— Eu sunt, „Zâna Codrilor din Ceahlău“ ! 

Căpcăunul m'a prins şi m'a închis aici, ca să-şi poată 
face mendrele în împărăţia mea. 

Știu că tu eşti Prichindel și ai venit să cauţi oile 
răznite. Ştiu că prin isteţimea ta l-ai biruit pe Căpcăun. 
Du-te şi caută-l în buzunare. Ai să găseşti o cheiță! 
Este cheia dela ușa închisorii mele. 

Prichindel veni în grabă cu cheiţa şi deschise uşa. 
Zâna eşi afară din închisoare şi luându-l în braţe, îl 
sărută pe frunte şi îi zise: 

— ţi mulţumesc, Prichindel! De acum înainte te 
voi scăpa de necazuri, cum m'ai scăpat şi tu pe mine. 

Luându-l apoi de mână, îl duse, întâi ia strunga 
în care Căpcăunul ţinea închise toate oiţele furate de pe 
la stânele din Ceahlău şi dându-le drumul, iiccare turmă 
porni la vale, mânată de puterea zânei, spre stâna din 
care făcea parte. 

După aceia îl duse într'o sală mare a palatului. 
Acolo erau așezate, pe pereţi, tot soiu. de arme. 

— Astea toate, dragă Prichindel — sunt armele 
voinicilor, care au venit să se lupte cu Căpcăunul. 


Ceva mai departe, băiatul zări un biciu frumos, 
lucrat în “fir, cu sfârcul de mătase şi cu codiriştea de 
fildeș. 

„__— lacă, acesta e darul pe care îl meriţi, pentru voi- 
nicia ta. Dacă pocneşti odată din el, tot palatul Căpcău- 
nului se schimbă într'o nucă de aur. Dacă pocnești de 
două ori, îl faci pe loc oriunde vrei, iar dacă pocneşti 
de trei ori, ori ce gând ţi-se'mplineşte! 

Atât spuse zâna și, punând biciul în mâna lui Pri- 
chindel, îşi luă sborul spre crestele munţilor. 

Prichindel ieși în curtea palatului. Ia să încerc eu 
puterea biciului ! Mai întâi să pocnesc de trei ori şi să- 
mi se'mplinească ce gândesc, — zise el pocnind de trei 
ori din bici. La a treia pocnitură numaidecât se deschi- 
seră portile palatului şi stârvul Căpcăunului alunecă la 
vale, rostogolindu-se într'o prăpastie adâncă. 

— Acolo să-ţi putrezească oasele, spurcatule ! 

ý _Pocni odată şi se trezi cu nuca în mână și palatul 
nicăieri. 


Prichindel băgă nuca în sân şi porni la drum, spre 
casă, abătându-se şi pe la stâna din Grinţieş, unde găsi 
pe baciu și pe ciobani chefuind, bucuroşi că li sentor- 
sese turma neștirbită. Geaba îl poftiră ei la masă ; gân- 
dul lui era s'ajungă mai iute la măicuţa sa, acasă. 

Pe drum, ce se gândi: „la să pocnesc eu de 
ori şi să mă schimb la înfățișare ! 

— Poc, poc, poc ! —- plesni biciul de trei ori şi în 
locul lui Prichindel răsări un flăcăiaş, cruce de voinic. 

Când îl văzu maică-sa, mai să nu-l cunoască, dar. 
inima îi spuse că nu putea fi altcineva decât feciorul ei. 

— Mânca-l-ar maica de frumos! — zise ea, îmbră= 
țișându-l — mare-i minunea lui Dumnezeu | 

— Vin colea, măicuţă, să mai vezi o minune |! — zise 
el, desfăcând biciul. Şi când pocni de două ori — răsări 
îl locul căsuţei lor, palatul măreț al Căpcăunului, cu 
toate bogăţiile şi acareturile lui... 

Cică, spune povestea, Prichindel a făcut multe minuni 


trei 


cu biciul lui năzdrăvan, dar de m’aş apuca să vi le spun- 


acum pe toate, n'aș isprăvi nici într'o săptămână. 
de D. MEREANU 


OVESTEA pe care o să v'o povestesc acum este 

o întâmplare adevărată, petrecută chiar în zilele 

noastre într'o ţară îndepărtată din Asia. Nu 

trebue să credeți că cele ce vor urma sunt năs- 

cocirile vreunui povestitor iscusit. Eu am auzit-o 

de curând de la un unchiu al meu, fost căpitan de vapor, 
care a străbătut pământul în lung şi în lat, trecând peste 
mări şi țări. In țara aceasta — unchiul meu i-a spus numele 
dar eu i l-am uitat — împăratul şi supuşii săi erau cu toţii 
foarte fericiți şi mulţumiţi. Fericirea era cu atât mai 
mare cu cât împărăteasa născuse o fată de toată frumusețea, 
pe care o numiră prințesa Mira. Fu crescută cu mare grijă, 
împăratul şi împărăteasa uitându-se la ea ca la cea mai 
prețioasă comoară. Vezi că şi aveau dece, căci copila era 
neasemuit de frumoasă. Dar în dragostea lor nețărmuită, 
împăratul şi împărăteasa nu făceau altceva decât să înde- 
plinească toate dorințele copilei lor. Și frumoasa Mira 
crescu repede, astfel că, la etatea de zece ani părea cu 
mult mai vârstnică decât ceilalți copii de seama ei. Cres- 
cută în belşug şi fără griji, era o copilă răsfăţată, care nu 
ştia să prețuiască munca şi virtuțile omeneşti. Se juca 
toată ziua în preajma palatului cu câini de soiu, cu păsări 
minunate şi cu servitori credincioşi. Pasă-mi-te, ea nu ştia 
că sunt pe lume şi copii săraci care trebue să muncească 


alături cu părinţii lor. Şi de aceea îşi ducea viața numai 
în jocuri şi desfătări. 

Până când, într'o bună zi, jalea şi durerea se abătură 
în preajma palatului strălucitor. Mica prințesă căzu deodată 
bolnavă, spre durerea şi desnădejdea împăratului şi împă- 
rătesii. Copila gemea într'una, svârcolindu-se în patul ei 
de aur, căptuşit cu mătăsuri scumpe, bătut în pietre 
sclipitoare. 

Bine înțeles, fură chemați de îndată cei mai pricepuți 
medici ai împărăției. Ba se aduseră şi alții din țările 
vecine. Copila fu cercetată cu cea mai mare grije, căci 
împăratul făgăduise bună răsplată acelui care va avea să-i 


Păpuşa care 


ALL 


pună copilul pe picioare. Nici unul din iscusiţii învățați 
nu putu să dibuiască boala odraslei împărăteşti. Trecură 
câteva zile şi ea tânjea arătând din ce în ce mai rău. Abia 
după trecere de o săptămână, în care timp fetiţa se istovise, 
unul dintre doctori, stând mai mult să cerceteze boala 
copilei. îi află leacul. 

— „Slăvite Impărate, începu el, copila Măriei Tale, 
drăgălaşa prințesă Mira are o dorință care de-i va fi 
împlinită, se va face pe loc sănătoasă... De nu.. nu l... 

— „Şi ce anume doreşti tu, copila mea?“ O întrebă 
cu glasul înnecat în lacrimi. părintele obidit. 

Abia mişcându-şi buzele, prințesa Mira îşi spuse dorinţa. 

— „Vreau o păpuşă cât mine de mare, care să poată 
vorbi cum vorbesc eu.“ ë 

Mare fu bucuria împăratului, când află dorința copilei 
sale scumpe. 

Răsplăti împărăteşte pe toți învățații cari căutaseră 
fata, dar mai mult răsplăti pe acela care-i ghicise dorința. 
Şi după aceea dădu sfoară în țară că va răsplăti însutit 
şi înmiit pe acel meşter iscusit care va putea să meşte- 
rească o păpuşă după dorința prințesei Mira. 

Şi iată că, nu după multă vreme, se înfățişă la curte, 
venind din depărtare, un meşter vestit, care spuse împă- 
ratului că el va putea să facă numai în trei zile păpuşa 
dorită de prințesă. 

Eşind dela palat, meşterul întâlni în drum spre casă 
o copilă zgribulită, de o frumusețe răpitoare, dar îmbrăcată 
în zdrenţe. El o luă cu sine şi o duse în atelierul său. 
Şi timp de trei zile munci neîncetat, făcând păpuşa după 
chipul şi asemănarea ei. Apoi o duse la palat. 

Mare a fost bucuria prințesei Mira, când împăratul 
aşeză alături de ea, minunata păpuşă, care era aşa fel meş- 
terită, încât rostea lămurit aceste câteva cuvinte: Eu sunt 
păpuşa drăgălaşei prințese Mira.“ Era de ajuns să apeşi 
puțin pe pieptul păpuşii, pentruca aceasta să rostească 
lămurit cuvintele. Şi prințesa Mira nu se mai sătura 
jucându-se. 

Dar peste câteva zile, fata împăratului începu iar să 
tânjească, căzu din nou la pat. Cât priveşte păpuşa, acum 
era aruncată într'un cotlon întunecos şi fetița nici nu se 
mai uita la ea. Din nou fură chemați doctorii cei vestiți 
şi din nou aceştia o cercetară pe mica prințesă. 

— „Lăsaţi-mă în pace, le zise ea ursuză. Aflaţi că n'o 
să mă fac sănătoasă până când meşterul cel vestit nu-mi 
va face o altă păpuşă, la fel ca asta, dar care să ştie să 
spună şi alte cuvinte decât cele câteva pe care m'au 
plictisit să le tot aud rostindu-le într'una. 

Luaţi-vă de aici leacurile voastre grețoase şi aflați că 
dacă până mâine dimineață nu voi avea păpuşa, s'ar putea 
să mor de ciudă. 

Numaidecât, împăratul porunci să fie chemat meşterul 
cel iscusit, şi acesta se înfățişă la palat. 

— Meştere, îi zise împăratul privindu-l crunt, dacă 
până mâine dimineață îmi faci o altă păpuşă, aidoma cu 
cea dintâi, dar care să vorbească întocmai cum vorbim 
noi, oamenii, care să meargă şi săse mişte ca şi noi, voiu 
avea prilejul să-ți dovedesc dărnicia mea. Nu mă uit la 
bani; voiu ştii să tă răsplătesc cu cinzeci de pungi deaur 
şi cu o moşie aşa de mare încât să-ți trebuiască un an 
s'o poţi ocoli călare. Dacă însă, mâine în zori, nu-mi vei 
aduce jucăria minunată, îți voi lega trupul de patru cămile 
care te vor sfăşia în bucăți. Acum ia aminte“... 

Ingrijat şi abătut, meşterul porni spre casă. Sar fi 
apucat numaidecât de lucru. Dar îşi dădea seama că timpul 
e prea scurt, ca să poată aduce la îndeplinire dorința 
împărătească. Ar fi vrut să fugă, să piară fără urmă 
din țară, dar îşi dădea seama că ar fi o încercare care l-ar 
costa viața. Rămase câteva ceasuri pe gânduri abătut şi 
desnădăjduit. Abia târziu se lumină de un gând. Privi din 
nou pe uliţă, cu nădejdea că va da iar peste mica cerşetoare. 
Şi, în adevăr, el o găsi îmbrăcată în aceleaşi zdrențe 
cerând la o răspântie. O luă şi o aduse din nou în atelierul 
său. In timpul acesta, împăratul şi împărăteasa nu-şi 
puteau găsi odihnă, plimbându-se de colo până colo prin 


vorbeste 


AL ALL A 


marile săli ale palatului. Toată noaptea se văitară şi se 
tânguiră fără să poatăsă-şi găsească odihnă. Şi iată că în 
zorii zilei, un slujitor aduse vestea că meşterul minunat a 
sosit în curtea palatului, ducând în braţe o păpuşă. Impă- 
ratul şi împărăteasa îi eşiră întru întâmpinare pe scări. 
Dar meşterul se,îndrepta cu paşi grăbiţi spre încăperea 
în care se afla copila bolnavă. El puse alături de ea, pe 
pat, păpuşa minunată. Aceasta apucă de gât pe mica 
prințesă mângâindu-i obrajii slăbiți de boală. Plângând 
de bucurie, prințesa Mira se sculă din pat şi începu să se 
joace cu păpuşa năsdrăvană spre marea mulțumire a împă- 
ratului şi a împărătesei. 

Poate că povestea ar fi trebuit să se sfârşească aci. 
Impăratul porunci să i se dea meşterului răsplata făgăduită. 
Iar el şi împărăteasa şi copila erau pe deplin mulţumiţi 


Sra 


C ăi 
Tan e a. 


de întorsătura lucrurilor. La plecare însă meşterul nu putu 
să păstreze taina şi spuse: 

— „Luminate Impărate, Mărită Impărăteasă şi tu, dră- 
gălaşe prințesă Mira, nu pot să părăsesc ţara voastră fără 
a vă lămuri cum am isbutit să aduc la palat minunata 
păpuşă care v'a redat iarăşi bucuria şi veselia în suflet. 

Aflaţi că timpul scurt în care a trebuit să îndeplinesc 
porunca împărătească nu mi-a îngăduit să mai pot lucra 
încă o păpuşă, şi atunci, de teamă dea nu supăra pe 
măritul stăpânitor, pe deoparte, şi în grija de a scăpa de 
boală pe prințesă, m'am gândit s'o înfățişez la palat, dând-o 
drept păpuşă, chiar pe mica cerşetoare care-mi folosise de 
model întâia oară. Și iată cum această fetiță sărmană a 


fost adusă de mine în fața voastră. Pentru ca pe viitor 
prințesa Mira să nu mai fie nevoită a se juca în tovărăşia 
unei cerşetoare, va trebui să lucrez timp indelungat, zi şi 
noapte, ca să-i fac deabia acum păpuşa năsdrăvană, Și v'am 
spus acestea pentru ca să înțelegeţi de ce trebue să iau 
cu mine pe fetiță, căci altfel n'aş putea face niciodată 
păpuşa: 

Auzind acestea, prințesa Mira sări speriată şi cuprinse 
cu brațele, gâtul micei cerşetoare, spunând: 

— „Mă bucur foarte mult că păpuşa pe care mi-ai 
adus-o este chiar o fetiță adevărată şi o păpuşă făcută de 
mâna omenească. Nici nu mai doresc acum altă jucărie 
căci prietenia pe care am legat-o cu fetița aceasta este 
cel mai scump dar care mi s'ar fi putut face“. 

Auzind acestea, împăratul se bucură foarte mult; pe 
mica cerşetoare o ținu la palat şi ea crescu alături de 
prințesa Mira până se făcură mari. 

Cât priveşte. pe meşterul de păpuşi, acesta îşi găsise 


de lucru într'altă țară. 
VALERIA CRIVĂȚ 


Caa i 


Glume . 


SINCERITATE 


Profesorul : — Cine ţi-a făcut lecţiile ? 
Nătăfleaţă : — Tata. 
Profesorul : — In întregime ? 


Nătăfleață : — Nu, domnule profesor, i-am ajutat şi eu. 


Cuvinte înțelepte 


Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă. 


Un livret la „Casa de Economie“ e un certificat de 
bună purtare. 


Cine e înţelept ? 
Acel ce primește învăţătura dela fiecare om. 


N'am întâlnit un om, dela care să nu fi avut ceva 
de învăţat. 


Teama de Dumnezeu, este începutul înţelepciunii. 


A apărut de curând o 
foarte interesantă carte 
de basme pentru copii 


„DIN VIAŢA LUI ALB IMPĂRAT “ 


oa Je MIHAIL LUNGEANU 
costul 55 lei 


în editura Cugetarea, 


“ Toţi copiii au un vis 
"Să se'mbrace la f 


„PARIS“ 


BUCURESTI Sir. Smârdan so. 
Singurul magazin de speciali- | 
tate in confecțiuni pentru ; 
copii de toate vârstele: 


| 


—— —— —— -_" a  —.Z—— .._— „7 cp ~ 


— Măi nepoate-zice unchiul, RAER i Eu Sia: găsit mljlocul 
Care-i mare vânător. Să prind unul! In ce fel? . 
— Struţi ca să vânezi prinoaze 2 Presărând prin iarba oazei 
Nu e lucru'prea uşor! Nişte cuie de oțel! 


Abia isprăvisem treaba | Obosit í de-atâta tugă | A 
C'am şi zărit, în pustiu, Şi de foame hămesit t, ni Sf 
Un struţ ce venea spre oază Ajungând în oază, s ruțul, 


In galop de bidiviu. i să răsufle, s'a oprit. 


'si văzând cuiele, care ae, Şi cu poftă de ala. : ) 
Prin iarbă le-am aruncat EPS Le-a înghițit toate pe rând! 5 
“Unul câte unul, struțul DEE Nu crezusem c'o să fie : i 
Le-adulmecă 'nfonietat RT a cd le ai OR SU EI a “Chiar atâta de flămând!  ăž 


8 


Mă uitam din cort la dânsu 
Şi râdeam satisfăcut. 

Chiar aşa de prost să fie 
Struţul, zău, n'aşi fi crezut! 


n 


Auzisem că şi pietre 

Să mănânce struțul poate 
Dar atunci luasem vorba 
Drept minciună, măi nepoate. 


Ins'atunci văzui prea bine 
Cuiele cum le-a mâncat 
Şi cum guşa lui deodată 
Cât un dovleac s'a umflat 


Şi'ntinzând spre el magnetul 
De puterea lui atras sey} 
Ca un miel blând, după mine, 
Struţul venea pas cu pas)... 


Am scos repede din cufăr 
Un ygogeamite magnet 

Şi spre strut cu el în mână 
M'am apropiat încet. 


„lacă'n felu, ăsta, nepoate” 
„Struţul cela l-am vânat!” 
„Jur pe penele lui scumpe 
Că ce-am spus e-adevărat. 


M. D. 


Lăcomia pedepsită 


EEE € ZEIT O ZEI O ETER O ES O EZRA O (ARIEI O BEER O V) ONY (EEE 9 ERE S ERB 


ĂTUŞA Smaranda nu era bogată. S'ar putea 

spune chiar că dela moartea soțului ei, Moş 

Ioniță, ea devenise foarte săracă. Nu mai avea 

acum decât căsuţa ei cam dărăpănată precum 

şi o frumusețe de capră cu numele de Rându- 
nica, deoarece era neîntrecută în sărituri îndrăznețe, şi 
nimeni nu ştia mai bine ca ea să se cațere pe ziduri după 
plante şi mlădițe tinere. Cât despre vecina sa, văduva 
Stanca Golescu, aceasta era tare bogată, dar şi foarte 
sgârcită. Toată lumea o ştia în sat că deşi bogată era plină 
de datorii, căci Stanca nu se putea îndura niciodată să le 
plătească. Ar fiplâns o săptămână întreagă dacă ar fi fost 
nevoită să scoată măcar un leu din pungă, şi deaceea 
scornia fel de fel de minciuni ca să-şi amăgească şi să-şi 
amâne oamenii cărora le datora parale. Aceştia, ştiind-o 
avută — continuau s'o servească înainte. gândind că poate 
într'o zise va înduioşa derugămințile lor şi O să le plătească. 
Intr'o dimineață, Rândunica Mătuşei Smaranda, zărind o 


ramura de liliac, care trecea de înălțimea zidului, se cocoţă, 
niciuna nici două, cu picioarele cât mai sus şi o rumegă cu 
multă poftă. Ori, se întâmplă că ramura să fie a vaduvei 
Stanca de la un liliac bătrân ce înflorea în fiecare an şi 
creştea mare şi frumos. Bătrâna şi sgârcita femeie care 


Biata mătuşe Smaranda auzind astfel de cuvinte, veni 
să-şi ia capra în grabă şi o închise într'un coşar lângă 
casă. A doua zi, dimineața, care nu-i fu mirarea, găsind-o 
moartă. O mână ucigaşă o gâtuise cu sfoara cu care fusese 
legată de vn par, în ajun. Smaranda plânse multă vreme 
soarta animalului său credincios, mai ales că moartea lui 
însemna o mare pierdere pentru ea, căci îi dădea câțiva 
litri de lapte pe zi, din care se hrănea şi pregătea brân- 
zeturi gustoase. 

Pe urmă aducându-şi aminte de vorbele vecinei de 
ieri, nu se îndoi de loc că fapta o săvârşise chiar aceasta. 

Ea se îngălbeni de necaz şi jură să-şi răsbune la 
rândul ei pe femeea fără inimă. In ziua următoare, sub 
ochii batjocoritori ai vecinei sale, care se simţia la adăpost 
de bănuială, neavând pe nimeni care s'o fi văzut omorând 
capra. Smaranda plecă la târg cu pielea caprei s'o vândă. Când 
veni înapoi, abia pe la ora cinci după masă, purtând un 
sac mare în spate. Ea sună la uşa vecinei cerându-i stă- 
ruitor, un cântar. 


Părea tare veselă şi mulțumită. Sanda Golescu îi dădu 
cântarul, dar murea să știe la ce-i trebuia. 

Poate că voia să cântărească ce avea în sacul de pe 
spate, dar anume ce? 

După vre-o oră, Mătuşa Smaranda aduse cântarul 
înapoi, dar de pe unul din talerele lui căzu un ban de 
argint. Ea se grăbi să-l ridice repede, cu vorbele: 


— Hei! Doamne! Văd că pe acesta poate nu l-am 
cântărit după cât mi se pare, dar nu-i nimic, mare pagubă 
tot n'am. 

— Dar bine, strigă, mirată la culme, vecina,nu cumva 
ai pus pe cântar bani de argint? 

— Ba chiar aşa, mi s'a plătit astfel şi eu mă -temeam 
că nu sunt buni, aşa că i-am cântărit pe toți. Am căpătat 
o mulțime, râse Smaranda fericită. 

— O mulțime de bani? Dar pe ce, Doamne Sfinte, se 
miră cealaltă, cu bună dreptate. 


— Am vândut pielea de pe capră, spuse bătrâna bucu- 
roasă şi am dat de noroc. La târg se cere acum grozav 
astfel de piei ca să facă din ele bocanci pentru armată şi 
mi-e necaz că n'am avut mai multe, căci bună treabă făceam. 
Mă îmbogăţeam ca prin minune. Păcat că asta nu va dura 
decât bv zi sau două altfel poate îmi cumpăram alte capre 
să le iau pielea şi s'o vând. Am luat aşa aproape 500 de 
lei şi cum nu s'a plătit în bani de câte un leu, (povestea 
se petrece pe vremea când francii, leii erau de argint şi 
se mai numeau şi am adus un sac acasă. — Bine că-mi 


tocmai atunci era în grădină, văzând paguba, începu să 
ţipe furioasă. Stai tu, animal obraznic, îmi vei plăti scump, 
îndrăzneala ta. 


10 


Să vezi 
doamnă Golescu, cu cât se duce cineva mai sărăcăcios îm- 
brăcat, cu atât capătă mai multe parale. Poate unde statul vrea 


dădu prin cap să plec ceva mai prost îmbrăcată. 


să ajute pe asta lumea săracă, cine ştie! Dau bună ziua şi 
mulțumesc pentru cântar; am vorbit destul şi am treabă. 
Zicând aceste cuvinte. Mătuşa Smaranda plecă grăbită, 
lăsând pe vecina ei cu gura căscată. Rămasă singură, îi 
veni un gând năstruşnic bătrânei sgârcite. Dacă pieile de 
capră se cer pentru armată şi se plătesc atât de scump, 


atunci ce va câştiga oare ea care avea o turmă întreagă 
de vre-o 50 de capre! Ce face! Doamne de mar fi prea 
târziu. Nici una nici două, alergând la fermă, chemă un 
argat care sosi îndată. Costache, îi porunci ea, să-mi omori 
pe dată toate caprele mele şi până mâine dimineață să le 
am jupuite de piele. 


Apoi nelăsând pe bietul Costache să mai întrebe ceva, 
ea plecă înapoi acasă tot aşa de repede precum venise. A 
doua zi un morman de piei de capră o aştepta afară. 
Sanda Golescu se sculă cu noaptea în cap şi îmbrăcându-se 
cât mai sărăcăcios cu putință, înşfăcă pieile, le vâri într'un 
sac şi punând bocceaua într'o roabă, o luă spre târg. 

Vecina ei. Smaranda, ascunsă după perdele, râse cu 
mare poftă, văzând-o trecând pe sub ferestre, îmbrăcată 
ca o cerşetoare şi împingând din toate puterile roaba 
încărcată cu o coşcogeamite boccea cât o casă. Se întâmplă 
însă că Moş Iordan, cantonierul satului, care avea obiceiul 
să se scoale cu noaptea în cap, s'o zărească trecând. 


— Doamne! Ce-mi văzură ochii! spuse el cu mirare. 
Aceasta e doamna Golescu, ceamai bogată femeie din satul 
nostru. Mult trebue să fi sărăcit ca să meargă astfel 
îmbrăcată! Parcă ar fi o miloagă cu hainele astea, numai 
zdrenţe. Și ce s'o fi ducând să vândă oare acolo? Poate 
rochiile ei cele bune, că altceva nu cred!“ 

De unde era să-şi închipue Moş Iordan, că Sanda 
Golescu se gătise aşa cu tot dinadinsul ca să vândă uşor pieile 
şi că în boccea se află tocmai aceste piei dela nefericitele 
capre, care o biestemau de pe lumea cealaltă?!... 

Cantonierul însă după plecarea ei, făcu ocolul satului, 
ducând în toate părțile vestea. 

Văcuva sosi pe seară, moartă de oboseală, trăgând 
după dânsa roaba cu pieile de capră. Nimeni nu voise să 
le cumpere căci lumea o făcuse nebună, ascultându-i poves- 
tea cu bocancii armatei. 

Ce frumos ştiuse ea să răsbune moartea bietei sale 
Rândunica, pedepsind cum se cuvine lăcomia vecini sgârcitei. . 


VIORICA MELINESCU 


Un şoricel, 
mititel, 

cu o codiță 

mai lungă decât el, 
făcea cu bucurie 
„inspecţie” 

prin bucătărie. 
Deodată, 

văzu cu spaimă 
pe Miţulache, 
motanul cu faimă, 
care îl pândea 
sau dormea; 

asta n'o ştia 
„mititelul” 

„dar mai bine e”, 
îşi zise şoricelul, 
să s'ascundă 

în gaura sa. 
Acolo 

șoricelul chibzui 
şi se gândi 

şi văzu 

prin ce primejdie 
trecu. 

Deci îşi făcu 

un plan. greu, 
adică, să meargă 
la Dumnezeu, 

şi să-l roage 

să-i dea şi lui, 
care 

este credincios 

şi un animal 
cuviincios, 


o armă de apărare. 
Şoricelul, 

înainte de plecare, 
se gândi 

că-i drumul mare 
şi n'ar strica 
de-ar mânca 

ceva ; 

se'ndopă 

deci cu făină 

şi cu slănină 

îşi luă şi puţin 

în desagă, 

că-i drumul lung, 
vezi, nu e şagă. 
Apoi, 

luându-şi bun rămas 
porni la pas. 


* - 
x 


Deabia ieşi, 

că se'ntâlni 

cu un câne. 

„Domnule Dulău, 

să n'o iei 

în nume de rău, 

dar nu cumva ştii 

cum ajungi la Dumnezeu?“ 
Dulăul zise: „„Fătul meu, 
îți voi spune, 

dar văd că ai 

lucruri bune 

în desagă; 

ia bagă 


SORICEL 


mâna şi dă-mi ceva 
şi apoi 

te voi 

lămuri“ 

Șoricelul se grăbi 
să-i dea 

din toate 

câte ceva. 

Apoi dulăul zise: 
„O iei peste 
câmpie, 

iar când ajungi 

la vie, 

întrebi 

pe altcineva 
drumul pe care 

îl vei urma.” 
Şoricelul tot păşi 
întreaga zi 
întrebând 

şi din bunătăţi 

tot dând, 

până ce se pomeni 
flămând, 

şi în desagă 
nimic nu mai găsi. 
Incetini 

mersul şi, în sfârşit, 
ostenit 

şi flămânzit, 

îşi opri pasul 

şi făcu popasul. 
Atunci văzu 

prin văzduh 
plutind un duh 


U L 


de LIB! ȘERF 


ce-i păru 

a fi un sfetnic 

al lui Dumnezeu, 
trimis să-i aline 
chinul său. 

Şorice'ul înălță 

o rugăciune 

către Dumnezeu, 

să-l ridice printr’o 
minune 

înaintea tronului său. 
Şoricelul 

privi cu nerăbdare 

şi văzu că duhul sfânt 
se făcea tot mai mare 
şi coborî 

la pământ ; f 
dar vai ! ! îl prinse’n 
ghiare 

şi-l omori, 

căci duhul era doar 
un... uliu flămând, 
Acum abia 

sufletul curat 

al şoricelului 
nevinovat, 
înălțându-se mereu, 
ajunse la Dumnezeu. 


MORALA 


Greu 

s'ajungi la Dumnezeu, 
zic cumințţii, 

că te mănâncă Sfinţii. 


Impărăția Graşilor 


U m'aş pricepe prea bine să vă spun cam în 
ce loc se află această Impărăţie a Graşilor, 
stăpânită de Grăsilă al treilea, fiul lui Gră- 
silă al doilea. 

Dar ceeace știu sigur e că această împă- 
răţie a fost cândva — aşa cel puţin spune Sfredelușş, 
omul care mi-a povestit cele pe care le veţi afla şi voi 
acum. 

Sfredeluş spune că a nimerit într'o zi la porţile 
Impărăţiei Grașşilor, numai printr'o întâmplare. El por- 
nise în lume să caute comori, căci vroia să se însoare 
cu o fată care îi cerea ca dar de nuntă o pungă plină 
cu pietre preţioase. 

Sfredeluş i-a făgăduit fetei cu care dorea să se 
însoare că-i va aduce punga cu pietre preţioase. Şi a 
plecat în lumea largă, doar cu o traistă în spinare. 

Prea bine nu-i mergea lui Sfredeluş. A muncit din 
greu ca slugă la câteva curţi boerești din diferite ţări 
streine, dar cu banii ce-i agonisea deabia o ducea de 
azi pe mâine. Timpul se scurgea iute şi iată că ziua 
în care îi făgăduise fetei să se întoarcă, se apropia cu 
paşi repezi. 

Sfredeluş şi-a luat simbria dela ultimul lui stăpân 
şi a plecat să-şi încerce norocul în alte chipuri. 

A mers două zile şi două nopți, făcând doar foarte 
scurte popasuri, şi iată că a treia zi, spre asfinţitul 
soarelui, se pomeni în faţa unor porţi grele de fier pe 
care atârna o tablă mare. Sfredeluş citi ce era scris 
pe tablă şi se minună. 

Intr'adevăr, oricine ar fi rămas destul de nedumerit 
citind aceste cuvinte scrise cu litere neobișnuit de mari: 
Aci este împărăția lui Grăsilă al treilea, împăratul Graşi- 
lor. 

Toţi cetățenii acestei împărății sunt datori să cântă- 
rească între patru şi cinci sute de kilograme. Nimeni nu 
poate intra în împărăție, Uacă nu îndeplineşte această în 
suşire. Nesupuşii vor fi foarte aspru pedepsiţi. Scrisă de 
mine, cu mâna mea. Grăsilă al treilea. 

Sfredeluş îşi spuse îndată că poate norocul lui îi 
va veni tocmai dela aceeastă Impărăţie a Graşilor. Cu 
toate că el nu cântărea decât șaizeci de kilograme, cu 
toate că se putea aștepta la pedepse foarte aspre, se 
hotărî să intre. Porţile erau închise, bine zăvorite, dar 
Sfredeluş se strecură ca o şopârlă pe sub porţi şi, fără 
ca nimeni să ştie, se trezi într'o ţară care nu semăna 
cu nici una din cele pe care le văzuse. 

Intâi, că nici o stradă nu era dreaptă, toate erau în 
povârniș, adică toate străzile urcau spre câte un vârf 
de deal pe care erau aşezate casele. In mijlocul ţării 
era o piatră întinsă şi de jur împrejur erau fel de fel 
de prăvălii cu haine şi de ale mâncării. 

Sfredeluș se miră că la ora aceea — nu era nici şapte 
seara — nu vede nici o mişcare pe străzi şi că toate 
obloanele prăvăliilor sunt trase. 

Și în toate casele era întuneric beznă. 


Sfredeluş 


își spuse că, poate, în ţara asta, oameni se culcă dela 
şapte seara. Se lungi şi el pe pământ şi, cum era frânt 
de oboseală, adormi îndată. 

Când se trezi, văzu că tocmai se ridică obloanele 
pe la prăvălii şi că la vr'o două trei case s'au deschis 
ferestrele. 

Sfredeluş se hotărî să stea la pândă ziua aceea 
întreagă şi să vadă, fără ca el să fie zărit, cum trăesc 
oameni din ţara asta, cu ce se îndeletnicesc, ce obi- 
ceiuri au. Să vadă, mai ales, dacă în Impărăţia lui 
Grăsilă al treilea se poate câştiga fără trudă mare, o 
pungă cu pietre nestemate. 

Aşa dar, Sfredeluş va găsi o ascunzătoare sub um- 
bra deasă a unui pom şi deacolo va privi în voe în toată 
împărăţia. 
lată ce văzu Sfredeluş în ziua aceea: Cam pe la ora 
zece, Graşii începură să coboare spre piaţa ţării... Erau 
însă atât de grași, vă puteţi lesne închipui cam ce 
înfăţişare pot avea niște oameni cari cântăresc fiecare 
în parte câte patrusute de kilograme — în cât nu erau 
în stare să umble cum umblăm noi. Aşa că, fiecare om 
avea un fotoliu mare cu rotiţe şi cu volan ca un auto- 
mobil, cu care urca strada când se întorcea acasă. La 
coborire, n'avea nevoie de fotoliu, căci obiceiul ţării 
era ca fiecare om să se de-a de-a-dura pe strada lui, 
până ce ajungea în piaţă. Fiind povârnite, străzile erau 
acoperite cu saltele groase de lână. 

Era o adevărată plăcere să te dai de a berbeleacul 
pe o stradă din Impărăţia Graşilor. Nu-ţi intrau pietrele 
în coaste, nu te izbeai, nu te murdăreai. Veneai ca o 
bilă care se rostogoleşte pe perne moi. La capătul 
fiecărei străzi era făcut câte un jghiab căptuşit tot cu 
perne și saltele în întregime; în jghiabul acela cădeau 
Graşii, când veneau dela deal la vale. 

Se urcau apoi în fotoliile lor cu rotiţe şi își făceau 
plimbarea prin piaţă şi cumpărau tot ce aveau nevoe 
din magazine. Şi negustorii erau atât de graşi, încât 
nu se puteau ţine pe picioare, stăteau în prăvăliile lor, 
întinşi pe paturi sau pe fotolii. 

Ceeace îl uimi şi îl bucură în deosebi pe Sfredeluş 
fu bogăţia nemaiîntâlnită a acelei ţări. Fiecare Gras 
avea la el, câte o geantă mare plină cu galbeni. 

Tocmeală nu se pomenea în prăvălii. Fiecare dădea 
cât voia; negustorul nu cerea nici un preţ. Dar după 
ploconelele pe care le făcea clientului când acesta ieşea 
din prăvăliile cu mărfurile pe care le cumpărase, se 
putea înţelege că fusese foarte darnic. 

Sfredeluş ar fi dorit să ştie cu ce se îndeletnicesc 
supușii lui Grăsilă al treilea. 

Era ciudat că în ţara aceea nu erau nici fabrici, 
nici birouri, nici bănci. , 

Dar pănă seara află şi răspunsul la întrebarea asta. 

Intr'adevăr, cât s'ar părea de ciudat, Graşii nu aveau 
nici o îndeletnicire, nu lucrau nimic. Drept e, că ar fi 
fost şi foarte greu să muncească. Când cântărești patru 


SC E 


“y 


sute de kilograme, sau chiar cinci sute, fiecare mişcare 
chiar cea mai uşoară, înseamnă caznă, oboseală. 

Cum ar putea un om gras să care pietre, să sape 
o grădină, să bată cuie, sau să ridice o greutate? 

Dar cu toate că nu munceau, nu duceau lipsă de 
nimic, fiindcă Grăsilă al treilea, care cântărea cinci sute 
treizeci şi opt de kilograme, era atât de bogat încât 
făcuse fiecărui supus al său câte o leafă, din care ori- 
cine, cât ar fi fost de risipitor, putea trăi în cel mai 
mare belşug. 

Grașii aveau de îndeplinit o singură ' datorie: să 
asculte de legile acelei ţări. Şi dacă pentru alte greşeli 
erau pedepse nu prea grele, în schimb, acela care își 
îngăduia să slăbească era socotit de toţi ca un nesupus 
şi era întemnițat fără milă. 

Grăsilă al treilea era mai iertător cu cei bolnavi. 

Femeile din împărăţia Grașilor aveau o singură 
treabă: făceau dantele pentru zestrea Grăsunei, unica 
fiică a lui Grăsilă al treilea, împăratul Graşilor. Da, 
Grăsilă avea o fată! o mândreţe de fată! Cântărea, 
drăguţa de ea, patru sute patruzeci şi două de kilograme. 

Grăsilă al treilea vroia s'o mărite, dar nu găsea 
vrednic de ea pe nici unul din supuşii lui. 

Şi, mă rog, cine n'ar fi dorit s'oia de soție pe Gră- 
suna? Zestrea ei cuprindea câțiva saci de aur și numai 
douăsprezece pungi cu nestemate. 

Stredeluş chibzui toată noaptea cum să facă, cum 
să dreagă ca să poată câştiga şi el măcar o pungă cu 
pietre preţioase. Mai erau cinci zile până la data care 
făgăduise logodnicei lui să se întoarcă? 

In sfârşit, până în zorii zilei, Sfredeluş luă o hotă- 
râre, 

Pe la orele zece dimineaţa se înfăţișă lui Grăsilă 
al treile și îi spuse: „Impărate, eu sunt mare vrăjitor! 
Pot să fac o mulţime de minunăţii pe care nici unul 
din supuși tăi nu sunt în stare să le facă!“ 

Dar Grăsilă al treilea nu-l ascultă pe Sfredelușş, 
fiindcă nu-și putea opri râsul. Ceva mai caraghios nici 
că văzuse în viaţa lui! O stârpitură de om, nu altceva. 

Râdeau toţi soldaţii, râdeau şi câțiva supuși care 
veniseră în ziua aceea să-și ridice pensia. 

Sfredeluş ştia că râd de ell Pentru locuitorii Impă- 
răţiei Grașşilor, un om care cântărea doar şaizeci de 
kilograme, nu era decât o stârpitură, un monstru. 

— Să-l ducem în piaţă, să-l vadă toţi supuşii — zise 
Grăsilă, apoi îl vom întemniţa fiindcă, a îndrăznit să 
pătrundă în ţara noastră! 

— Bine, împărate, fie cum poruncește Măria-Ta, 
răspunse Sfredeluş, dar mai înainte de a mă închide, 
dă-mi voe să-ţi arăt ce sunt eu în stare“. 

Grăsilă se înduplecă. 

Și chiar în după amiaza aceleiași zile, cam pe la 
patru, Sfredeluş juca în mijlocul pieţii unde erau adu- 
naţi toți Graşii cu Grăsilă și cu Grăsuna. 

— Vedeţi această stradă? întrebă Sfredeluș. Ei bine, 
voi toţi câţi sunteţi aici nu o puteţi urca decât cu auto- 
mobile şi nu o puteţi cobori decât rostogolindu-vă ca 
niște mingi. Eu pot să urc și să cobor cu picioarele 
mele! 

— Nu e adevărat! Nu e cu putinţă, strigară în cor 
Graşii: Şi chiar Grăsilă își uni vocea cu a mulţimii. 


Atunci, Sfredeluș o luă la goană pe strada cea mai 
povârnită și tot într'o goană cobori la vale. 

Toţi Graşii priveau uimiţi, neîndrăznind să scoată 
o vorbă. O minune ca asta, ei nu mai văzuseră! Să fie 
în stare un om să urce și să coboare cu picioarele lui 
un deal! 

— Eşti un mare vrăjitor! spuse cu mirare Grăsilă 
al treilea. Dacă ne mai faci o minune, tot așa de fru- 
moasă ca asta, îți dau o mare răsplată. 

Sfredeluş se înclină înaintea împăratului și-i spuse 
că-i va mai arăta şi alte „vrăjitorii“, Intr'adevăr, spre 
uimirea tuturor, frânse tulpina unui copac (Grașii n'aveau 
putere nici să rupă o floare) apoi la repezeală, din 
câteva pietre, făcu o colibă, din nişte lemne făcu un 
scaun, un pat şi un dulăpior. 

— Vedeţi? Eu cu braţele mele, cu munca mea, îmi 
pot face oricând un adăpost, eu n'am nevoe de averi 
ca să trăiesc, zise Sfredeluș. 

Toţi erau atât de uimiţi şi de încântați încât înce- 
pură să zvârle cu bani, cu pietre scumpe, cu pungile 
în aer, spunând că vor şi ei să muncească, că sau 
săturat de trândăvie. 

Grăsilă al treilea îi dădu și el punga cu aur și cu 
pietre nestemate, iar Sfredeluș plecă din Impărăţia Grași- 
lor mai bogat decât visase. 

Când a sosit în ţara lui, în loc să-i dea logodnicei 
punga cu pietre nestemate a împărţit banii oamenilor 
săraci și lui şi-a păstrat atât cât şi-a făcut socotealea 
că era nevoe spre a-și înjgheba o gospodărie. 

Căci Sfredeluş ştia acum că munca este mai preţi- 
oasă decât toate bogăţiile din lume. Iar logodnica lui a 
fost foarte fericită să fie soţia unui astfel de om. 

„Nu știu, zău, ce s'o mai fi întâmplat cu Impără- 
ţia Graşilor! Eu cred că isprăvile lui S redeluş au 
schimbat cu totul obiceiurile şi viața acelei ţări... 


SID. DRĂGUȘANU 
e MINI EEE, ARE ANRC E "IES DS BI A AT ET TOTO ao PITT Sera 


AVION DE VANATOARE. 


Este un avion militar, de luptă, nu cum crede un 
micuţ cititor din Sighet, un avion cu care se vânează 
animale. Avionul de luptă are motor foarte puternic și 
nu poate duce decât un singur pilot care trebuie să mâ- 
nuiască şi armele de foc puse în legătură cu motorul. 
Avionul acesta sboară foarte repede, depășind chiar 400 
km. pe oră, are aripi mici şi poate descrie în văzduh 
cele mai neînchipuite mișcări: poate sbura pe spate, 
pe-o aripă ; poate urca vertical, sau cu botul drept în 
jos; se poate da peste cap, în tumbe mari sau în cercuri 
mici de tot. Acesta este avionul de vânătoare. 


L ău d ăr 


—PO VESTE — 


Un împărat avea un crainic. Toată lumea îi zicea 
„loan lăudărosul“, pentrucă totdeauna multe făgăduia 
şi puţine făcea. La curte trăia însă un om bun de glume, 
care îşi puse de gând să vindece pe loan de lăudăroşie. 

Intr'o zi numai ce îi vine împăratului pofta să 
mănânce friptură de păsări şi zise crainicului său: 

— loane, du-te în pădure şi vezi de-mi împuşcă 
vreo zece păsări! 

loan însă răspunse: 

— Am să împuşe nu zece, ci o sută de păsări. 


K 


— Bine, zise împăratul, dacă eşti vânător aşa iscu- 
sit, adu-mi o sută. Pentru fiecare îţi dau câte un galben. 

Bătrânul hâtru, auzind aşa, o ia înaintea Jui loan 
la pădure, unde erau cele mai multe păsări, le chiamă 
şi le zice să se păzească, că are să vină loan lăudărosul 
să dea iama în ele. 

Şi venind loan în pădure, nu găsi nici picior de 
păsărele, toate se ascunseseră prin cuiburile lor. Aşa 
că se întoarse cu mâna goală, acasă. Împăratul îl 
băgă pe o sută de zile la închisoare, pentrucă nu s'a 
ținut de cuvânt. 


După ce a ieşit dela închisoare, împăratul îi zice 
iar într'o zi: 

— Fă-mi rost de vreo cinci peşti pentru masă! 
loan, cam “speriat de cele o sută de zile de închisoare, 
pune puţin strajă gurii şi răspunde: + 

— Am să prind cincizeci de peşti! 

— Bune, zice împăratul dacă eşti pescar aşa de 
bun, prinde cincizeci. Iți dau de fiecare câte un galben. 

Bătrânul hâtru o ia înaintea lui loan la baltă, chiamă 
peştii şi le zice să se păzească, că are să vină loan 
lăudărosul să dea iama în ei. 

Şi venind loan la baltă, n'a putut prinde nicio co- 
diță de peştişor măcar; toţi se trăseseră la malul din 
partea cealaltă. Şi înupoindu-se cu mâinile goale la 
curte, împăratul îl vâri pe cincizeci de zile la închisoare, 
fiindcă nu s'a ţinut de cuvânt. 

Şi după ce trecură cele cincizeci de zile, împăratul 
iar zice într'o zi: 

— Tare aş vrea să am un iepure! 

loan, gândindu-se la zilele de închisoare, zice: 

— Am să ţi aduc cel puţin zece iepuri! 

— Bine, Ioane, dacă eşti vânător aşa de meşter, 
vânează-mi zece şi îţi dau de fiecare câte un galben! 

Bătrânul hâtru se duse în pădure, chemă iepurii și 
le spuse să se ascundă de loan. 

Şi venind loan în pădure. n'a putut să vâneze nimic 
toată ziua. Şi împăratul l-a băgat zece zile la răcoare, 
fiindcă nu sa ţinut de cuvânt. 

Şi după ce a ieşit din închisoare, împăratul îi zice: 

— A3 vrea să-mi aduci un cerb! 

loan, speriat de suferinţele ce avusese de îndurat 
din pricina lăudăroşiei sale, răspunde smerit. 

— O să mă duc, Măria Ta, să văd dacă voiu putea 
să vânez un cerb! - 

Și ducându-se în pădure, avu parte de rândul acesta 
să împuşte un cerb şi-l duse cu mare bucurie împăra- 
tului. impăratul îi zise râzând: 

— Vezi, Ioane, când nu făgădueșşti lucruri peste 
putință e uşor să te ţii de cuvânt! 

Şi hâtrul cela bătrân a râs înfundat, căci de atunci 
loan s'a lăsat de lăudăroşie. 


Apa vieţii veşnice 


— Basm de WILL VESPER — 


Ariciul, care trăieşte prin grădini, câmpuri şi livezi 
este un înţelept printre animale. Cu judecata sa dreap'ă 
pătrunde rostul lucrurilor şi pentrucă cunoaște iţele 
lumii şi-a pus o haină de ghimpi înţepători. Până şi 
regele Solomon, care era doar mai înțelept decât toată 
lumea, s'a văzut într'un rând silit să primească un sfat 
bun de la ariciul nostru. 

După ce Solomon isprăvi măreţul templu de la Ie- 
rusalim şi-l închină lui Dumnezeu, Prea Inaltul, drept 
răsplată, îi trimise prin îngerul Gab iel o cupă cu apa 
vieţii veșnice. Ingerul Gabriel duse regelui cupa şi 
grăi: 

— Uite, rege Solomon, ce-ţi trimite Prea Inaltul 
Creator. Dacă bei, vei avea parte de viața veşnică, 
vei trăi cât lumea; dacă nu bei, atunci, când ţi-s'o 
împlini veleatul. vei trece în lumea celor drepți Rămâne 
la înţelepciunea ta să faci cum vei crede că e mai 
bine. 

Solomon avea dar în mână moartea și viaţa. Se 
uită în cupă şi acum întâia oară în viața lui nu știa 
ce să facă: să bea și să trăiască cât lumea, ori să nu 


14 


PFA = 
h 


osul 


SERIA | = 


Concursul de jocuri pe luna lunie 


=> CINEL 


La acest concurs oferim următoarele premii: 10 premii în cărți în valoare de 800 lei, 1. abonament pe 1 an 
3 abonamente pe 6 luni și 4 abonamente pe 3 luni la „Dimineața Copiilor”. 


Cuvinie încrucișate 


ORIZONTAL. — 2) Capitala unei ţări din Europa. 
5) Comandant turc. 6) Pantaloni ţărăneşti, 10) Vas de 
bucătărie. 12). Atârn. 13) Bărbieriţi. 14) Limbă subţire 
de pământ care desparte două mări (Panama) 15) 
Cauţi. 17) Gust neplăcut. 18)A da de băut vitelor. 
20) Ceas. 21) Limpede. 


VERTICAL, — 1) Capitala unei ţări europene. 3) 
Pasăre domestică. 4) Locul de sosire şi plecare a 
trenurilor. 5a) A se năpusti asupra cuiva. 6) Apărută. 
7) Organul principal al omului. 8) A veni înăuntru, 
11) Asttel. 16) Chip cioplit. 17) luu apărarea cuiva. 
19) Oraş în Homânia. 


CONST. SARBU 


bea şi să îndure soarta tuturor oamenilor: moartea 
amară. După ce stălu mult, mult de se gândi şi întrun 
fel şi într'altul, chemă la sine pe sfetnicii săi, cari îi 
erau în ajutor în toate treburile, le puse sub ochi cupa 
şi întrebă: 

— Să beau ori să nu beau? 

Toţi într'un glas îl sfătuiră: 

— Bea, bea! Ce poate fi mai 
vezi moartea! 

Solomon tot mai sta însă în cumpână, ieşi în gră- 
dină şi întrebă păsările din pomi: 

— Voi ce ziceţi? 

— Bea, bea! ciripiră cu toţii. 

Solomon merse mai departe şi ajunse afară pe 
câmp şi întrebă vietăţile câmpului: 

— Voi ce ziceţi? 

N'a fost vietate, care să nu fi strigat: 

— Bea, rege Solomon! Noi n'am sta mult la gânduri, 
dacă am avea apa vieţii veşnice. 

Numai un singur animal n'a zis nimic, tăcea — 
ariciul mic, care şedea ghemuit întrun tufiş. Regele 
Solomon se aplecă la el şi zise: 

— Dar tu? Tu ce zici? 

Atunci ariciul ieşi cu smerenie dar fără frică în 
faţa regelui şi grăi: 

— Măria Ta, se prea poate să fiu greşit, fiindcă 
părerea mea nu este împărtăşită de celelalte vietăţi. 
Mi-a venit însă un gând, pe care nu vreau să-l ascund 
şi dacă îmi dai voie, o să ţi-l spun. 


bine decât să nu 


Aneh arrr O naaa AO A a ti iai li 


DESLEGĂTORII JOCURILOR PE 
LUNA FEBRUARIE 


(PROVINCIA) 

Preda A. Oprea (23) — Giurgiu: Maria P. Anche- 
scu (4) — Silistra; Weinberg David (23) — Cetatea- 
Albă ; Iliescu Ion (23) — Constanţa ; Olguţa Ştefan (23) 
— T. Severin ; Carmen Pompilia Drăghici (22) — Buzău 
Rubinștein Z, Renée (23) — Huşi; Drăguşanu Șt. Mihai 
— Liteni ; Petru şi Busile Cristoloveanu (13) — Hărman; 


Elevii cls. IV-a (23) — Școala primară, — Frumuşica ; 
Raymond S. Munteanu (23) — Galaţi; Boambă Viorel 
(1) — Deva; Pussy Derioiu (23) — Turda; Baltava 


Alexandru (22) — Chişinău; tusu Zinaida (21) — 
Lipnic: Iulius şi Ana Feldmann (93) — Arad; Sera- 
chitopol Eugenia (22) — Olteniţa; Liviu Feneşan (23) 
— Caransebeş; Mioara Marinaș (23) — Galaţi ; Grimbirg 
Rica (23) — Hârlău; V. Cazacov (23) — Cahul; Vasile 
Rusu (23) — Sergheștii ; Weysi Jak (23) — Constanţa; 


Cu numărul acesta. începem publicarea jocurilor 
noastre obişnuite, 


Trimiteţi deslegările concursului popular alcătuit din 
opt serii. 


CUPON DE JOCURI 


PE LUNA IUNIE SERIA I 


Numele și pronumele __—_ 


La) a dă AN 0 EST 
Pa 


— Vorbeşte fără teamă, zise Solomon, am întrebat 
doar ca să-mi răspunzi. 

— Am stat de mam gândit, grăi ariciul, o fi apa 
aceea a vieţii veșnice, de o ţii în mână, numai pentru 
tine singur ori, poate, și pentru copiii tăi, pentru rudele 
tale, pentru prietenii tăi pentru toți câţi îi iubești, cu 
cari trăieşti? Dacă toţi câţi sunt cu tine pot bea din 
apa aceasta şi să trăiască veşnic, atunci, poate, ar fi 
bine să bei şi mata. 

Dacă stau însă iarăş să judec, că apa este numai 
pentru tine singur, atunci închipueşte-ţi ce soaită te 
așteaptă: o să fii silit să vezi murind pe toţi ai tăi pe 
copiii tăi, pe copiii copiilor tăi, pe toate rudele tale, 
pe toţi oamenii, cari au trăit cu tine. Ar fi o veşnică 
moarte în jurul tău. Toţi te părăsesc, pleacă de lângă 
tine şi nu se mai întorc. Inima ţi-ar fi într'una sfăşiată 
de durerea despărțirii și în cele din urmă te vei pomeni 
trăind stingher străin printre străini, părăsit de toţi 
fără vreo nădejde ca să mai fi cândva împreunat cu 
aceia pe cari i-ai iubit. Ce viaţă ar fi aceasta? Și n'ar 
fi oare moartea de o mie de ori mai dulce, decât acea- 
stă veşnică durere? 

La auzul acestor cuvinte. Solomon plecă mâna, care 
ținea cupa, şi făcu să curgă nebăută, la pământ, apa 
vieţii. 5 

— Mulţumescu-ţi, dragă ariciule, grăi el, apa nu 
era decât pentru mine. Sfatul tău cuminte m'a ferit de 
o mare prostie! 

In româneşte 
de LUDOVIC LEIST 


E: 
aia 


Se apropie vacanta!... 


Incă puţin şi şcolarii vor intra in 
vacanță! Incă puţin şi cei cari şi-au dove- 
dit hărnicia la invăţătură, vor trece clasa 
ca să inveţe alte lucruri noi şi folositoare. 


* 
* * 


Până la toamnă vor sburda pe câmpii, 
se vor juca in soare, in aer liber ca să 
crească mari şi sănătoşi. Dar de plăcerile 
acestea se vor bucura numai acei cari au 
trecut clasa, mulțumindu-i pe părinţi. 


* 
* x 


Deci, incă puţină sârguinţă ca să vă 
puteţi bucura de binefacerile vacanței. 


Prețul 5 Lei 


Ai > 


A 


REVISTĂ 


Aa o 


EA, 


AU E or TOn 
RSR e ERE a TIET: T A., 


ILUSTRATA PENTRU GOPII SI 


dp 
/S (e Pui 


TINERET 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUC. STR. CONST. MILLE 7 — 9 — 11. — TEL. 3.84.30. — ABONAMENTE: 1 AN 200 LEI. 6 LUNI 100 LEI. — EXEM 
PLARUL 5 LEI. — IN STRĂINĂTATE DUBLU. REPRODUCEREA BUCĂȚILOR STRICT INTERZISA. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE INAPOIAZĂ. 


ANUL XŅ 


9 IUNIE 1937 


No. 696 


SĂ STĂM PUȚIN DE VORBĂ, COPII! 


Dragele mele fetite şi dragii mei băetasi 


Fiindcă îmi închipui că cea mai mare parte din ci- 
titorii „Dimineţii Copiilor“ sunt şcolari şi școlăriţe, vreau 
să vă dau câteva sfaturi de care să vă folosiți acum 
când vă mai desparte o lună doar de examenul de sfâr- 
şit de an, 

Știu, dragii mei, că pentru mulţi dintre voi, exa- 
menul e un fel de gogoriţă, un fel de balaur cu şapte 
capete. De pe acum, tremuraţi când vă gândiţi la el și 
vă piere bună voia cu fel de fel de griji copilărești! 

Și Buniţa a fost odată copil și dânsa a dat examene 
şi ei i-au clănțănit dinţi şi i-au tremurat picioarele. Dar 
prin toate acestea am trecut o singură dată, la examenul 
de admitere în liceu. Pe urmă mi-am dat seama că dacă 
nu caut să mă stăpânesc, voi răspunde prost și: poate 
că voi pierde chiar anul, aşa cum era s'o păţesc la exa- 
menul de admitere în liceu, când din pricina fricii, am 
fost atât de făstăcită, încât am răspuns doar prăpăstii. 

“Noroc că m'au îmbărbătat profesoarele din timpul 


anului, care ştiau că eram o elevă bună. 

Aceasta mi-a slujit de învăţătură de minte. Şi de 
atunci m'am înfățișat la toate examenele cu curaj, stă- 
până pe învăţătură, spunându-mi toată vremea că pro- 
fesoarele nu-mi vor răul, că nu mi-se întâmplă nimic, 
că toată silința mea trebuie să mă ajute să-mi păstrez 
atenția trează spre a da răspunsuri deslușite şi bune. 

Dragele și dragii mei, nu trebuie să lăsaţi toată re- 
petiția pentru ultimele zile. Să vă învăţ eu cum să fa- 
ceţi și să vedeţi că veţi reuși cu toţii foarte bine. 

De pe acum, după ce isprăviţi lecţiile, recitiţi în 
fiecare zi câteva pagini din urmă, la fiecare materie. 
Bine ar fi să faceți rezumate cu fraze limpezi şi din 
fiecare lecţie. 

Să aveţi un caiet gros pe care să-l împărțiți în câte 
materii aveţi şi să scoateţi din fiecare bucată ideile mai 
însemnate. 

In cele câteva zile libere care vi se dau spre a vă 
pregăti examenele, recitiți rezumatele, puneţi pe cineva 
să vă asculte din toată materia, hrăniţi-vă bine, plimba- 
ți-vă două ore pe zi şi culcaţi-vă devreme. In ajun de 


examen, nu vă obosiţi creerul, buchisind iar, nu numai 


că nu vă veţi alege cu nimic folositor, dar veţi fi mai 
istoviţi a doua zi. 

E o mare greșeală să tociți până noaptea târziu, să 
vă sculaţi în zori și ceasuri întregi să nu ridicaţi o- 
chii de pe carte. S'au văzut multe cazuri în care copiii 


cari s'au obosit prea mult în preajma examenului, s'au 
îmbolnăvit. 

Dacă veţi asculta sfaturile mele, veţi putea învăța 
bine, ușor şi fără primejdie de a vă îmbolnăvi. 

In ziua examenului, sculaţi-vă cu o oră mai devre- 
me decât de obiceiu, faceţi un duş căldicel și rugaţi pe 
măicuța voastră să vă frece pe tot corpul cu o mănușă 
de baie mai aspră, bine udată în apă rece stoarsă și 
stropită cu câteva picături de alcool curat. 

Apoi staţi întinşi zece minute în care timp, gândi- 
ți-vă numai la lucruri plăcute, spuneţi-vă în gând, că 
veţi răspunde foarte bine la toate întrebările că veţi re- 
uși la examen spre bucuria voastră și a părinţilor 
voştri. 

Apo. mâncaţi fără să vă încărcaţi stomacul; 
fea cu lapte cu un corn e foarte bună. ` 

Imbrăcaţi-vă şi porniţi la examen fără frică. 

Veţi, reuşi! 

Când vă veţi afla în fața comisiei care vă exami- 
nează, staţi drept, nu vă rezemaţi pe un picior sau pe 
altul, ţineţi mâinile lipite de trup, capul sus. 

Fiţi atenţi când vi se pune întrebarea. De multe 
ori, o întrebare cuprinde în ea și răspunsul. 

Faceţi propoziţiunea corectă, scurtă şi clară. Vorbiţi 
tare (fără să ţipaţi), fiţi politicoşi, supuși, cuminţi, nu 
vă uitaţi în bănci, nu aşteptaţi să vi se sufle. 

Incepeţi dragii și dragele mele chiar de azi să re- 
petaţi pe îndelete, cu spor şi cu răbdare. Şi gândiţi-vă 
la sfaturile mele. Izbânda va fi a voastră. 


o ca- 


= DRE A credeți- mă pe cuvânt: examenul nu e nici 
gogoriță, nici balaur, ferească Dumnezeu! 
Tatiana şi Nelica. — Să vă ţineţi făgăduiala dragele 


mele! Mereu cuminţi şi silitoare. 
Aşa vă vrea Buniţa V'am înscris în Clubul Shirley 
Temple. 


P. S. Am înscris în clubul Shirley Temple pe nepo- 
telele şi nepoţii care m'au rugat. 


Ga o: x 
Sai au ete ii. AN: 4 


ICĂ, măre, o fost odată, pe când plopul rod făcea, 
când era cioroiul barză şi răchita micșunea; 
pe când se luau de braţ lupii şi se sărutau cu 
mieii, când se 'nrudeau Feţi-Frumoșşii cu Căp- 
căunii și Zmeii... De mult de tot, câtă vreme o 

fi de-atunci n'am habar; când erau urșşii cu coadă și 
puricele-armăsar... Cică o fost în vremea aceea, într'un 
sat, pe undeva, un flăcău orfan de tată, pe care Pintea-l 
chema. 

Maica-sa, de mic, îl dase la o stână 'p Caraiman, sus 
pe crestele muntoase — ciobănaș la un mocan. 

Cu oiţele miţoase ziua "'ntreagă colinda prin poenile 
'nverzite şi din flueraş cânta. Dragi i-erau oile dalbe, 
care 'n turma lui s'aflau şi, cuminţi, prin iarba deasă, 
roată 'n jurul lui, păşteau! Când da soarele-a apune, 
turma ’n vale şi-o mâna şi din fluerașu-i, Pintea, doina 
lui de dor cânta. 

Baciul stânei, rău din fire, prinsese pică pe el. Din 
sudalme şi bătaie nu îl mai lăsa de fel. 

— Doar de cântec ţie-ţi arde şi de turmă n'ai habar! 
După câte văd, băete, nu ești bun de păcurar. 

Pintea îndura 'n tăcere, vorba și bătaia lui şi de 
chinul său amarnic, nu se plângea nimănui. 

Noaptea dormea 'n căşărie 
şi strângea la piept, cu drag, 
singura lui mângâiere; flue- 
rașul mic de fag! Adormea 
târziu în noapte, pe culcuş 
moale de fân şi îl deştepta, 
spre ziuă, glasul baciului hap- 
sân... Şi pornea din nou, cu 
turma, prin vâlcele şi prin văi, 
prin poene şi ţăpşane, însoţit 
de câinii săi. lar când ajun- 
gea 'n mijlocul codrului bătrân 
şi drag, îşi cânta cu foc dure- 
rea din fluerașul de fag. 

Păsările cântătoare se ?o- 
preau din al lor cânt şi-ascul- 
tau ghiersul de fluer, adus 
prin frunziș de vânt. Impre- 
juru-i turma toată păştea iarba 
— liniștit — şi cuminţi dor- 
meau dulăii prinşi de cântul 
lui vrăjit. Ba, povestea ne mai 
spune, că lupii când l-auzeau 
pe Pintea, cântând din fluier, 
calea "'ntoarsă o făceau. 

Prin hârtoape și coclauri, 
deseori se încurca şi de-atât 
ori obosea. 

Chinuit de greul nopţii şi de muncă obosit, într'o 
poiană, odată, bietul Pintea-a adormit... Şi în somnul 
ce-i cuprinse trupul mic şi 'ndurerat într'o toropeală 
dulce, un vis frumos a visat: „Se făcea c'o zână albă s'a 
lăsat din văzduh lin şi l-a dus ușor de mână la un 
pârâu cristalin“. 

„Vezi tu pârâiașul ăsta“ ? — zâna bună i-a şoptit“ — 
dacă te 'mbăiezi într'însul, noaptea asta, negreșit, prinzi 
putere "n trupu-ţi firav, cum în lume alta nu-i şi te faci 
voinic şi chipeș, ca stejarul codrului“, 

Apoi, cum venise zâna tot aşa a fost pierit... Şi din 
somn s'a trezit Pintea, plin de viaţă, fericit! A privit 
uimit în juru-i, neștiind ce s'a 'ntâmplat, şi văzu că se 
găseşte la pârâul fermecat ! 

„Vasăzică, zâna bună, care mi-a vorbit în vis, n'a 
fost doar o "'nchipuire şi-i adevărat ce-a zis?“ 

Vesel, cum n'a fost vreodată, turma spre stâna și-a 
dus, hăulind spre văi şi crește, la răsărit şi apus. Baciul 
când văzu că Pintea e așa tare 'nveselit, a luat harap- 
nicu 'n mână și spre el s'a repezit, 

„Stai jupâne, fii de treabă!“ — zise Pintea, dar vă- 
zând, că mocanul spre el vine, o tuli la deal zicând: 


urcuș, pe râpe, de multe 


\ 


ne vedem mâine, pe ziuă, mocofane-afurisit! Viu să îți 
cer socoteală pentru tot ce-am pătimit! O s'avem de 
furcă, vere, şi cu vârf şi îndesat o să-ţi plătesc pe spi- 
nare bătăile ce mi-ai dat !“ 

Şi-a umblat Pintea prin munte, pân” ce noaptea s'a 
lăsat şi atunci, cu nerăbdare, spre pârâu sa îndreptat. 

Luna strălucea pe ceruri, candelă ruptă din Rai, 
revărsând lumina-i blândă, peste codru, peste plail... 
Un cocoș, din depărtare, cocoţat pe-un vârf de grind, a 
cântat lung: „cucuriguuuul... miezul nopţii el vestind ! 
O tăcere grea se lasă peste tainicele văi: doar pârâul 
susureşte, ca un cânt de zurgălăi. 

Pintea straiele-şi desbracă, precum zâna la 'nvăţat 
şin pârâul rece, ghiaţă, trupul firav şi-a 'mbăiat. Dar 
părându-i rece apa, pe mal iute a sărit, tremurând de 
frig, ca varga. Ud loarcă şi sgribulit, dădu 'n grabă să 
se 'mbrace, dar văzu, foarte mirat, că straiele-i sunt 
prea strimte și sunt greu de îmbrăcat. 

„Zâna mi-a'mplinit dorinţa !“ — strigă el“ — din 
ciobănaș pirpiriu, iată-mă-acuma un gogeamite uriaș | 
Alelei, baciule neică, ia se vedem noi acuș, cui se va 
'nvârti, pe spate, harapnicul 
jucăuş?** 

Chiuind porni spre stână 
şi la vale coborând, se frân- 
geau în drum copacii, munții 
se plecau pe rând. Apele, în 
a lor matcă, amarnic se tul- 
burau și jivinile din codru 
din drumul lui se fereau. 
S'ascundeau urşii 'n bârloage, 
iar Pintea cel năzdrăvan tre- 
cea hăulind pe creste, cobo- 
rând din Caraiman. 

Când ajunse sus pe-o crea- 
stă, către stână chiui: „ia 
ieşi baciule afară, să te şterg 
dintre cei vii!“ 

Glasul său, ca un cutre- 
mur, pe ciobani i-a 'nspăimân- 
tat, şi-au ieşit cu toţi afară, să 
vadă ce s'a 'ntâmplat? 

Când văzură ce schimbare 
s'a făcut în trupul său, mu- 
reau şi 'nviau de frica uria- 
şului flăcău. 

Dar privind la dânşii Pin- 
tea văzându-i așa chirciţi; mai neputincioşi, mai dihai, 
ca o ceată de pitici, se gândi atuncea; cum să-și pună 
el cu dânșii mintea?... şi 'ntorcându-le spinarea, a plecat 
în lume Pintea... 

Prins de-un dor la inimioară, de măicuţa lui de- 
acas’, cu grăbire spre căsuţa-i Pintea şin dreaptă al 
său pas. 

„Bat în poartă, doar cu'n deget — zice el, — că mă 
gândesc să nu dărâm cumva poarta, sau casa să o 
zdrelesc !“ 

Maica-sa fereastra 'ndată a deschis şi s'a uitat, dar 
când zări uriașul, foarte rău s'a speriat. 

„Eu sunt, buna mea maicuţă, eu sunt fiul tău iubit! 
Mi-era dor de tine maică și să te văd am venit!“ 

„Fiul meu e dus departe, este ciobănaș la oi! Tu 
ești uriaș — se vede — nu ești om cum suntem noi! 
Du-te de aici îndată, nu ești tu al meu băiat! De nu pleci, 
strig lumea toată! Pun pe tine 'ntregul sat!“ 

Pintea nici nu se gândește să se clintească din loc, 
ci cu degetul, în poartă, bate 'ntr'una: boc, boc, boc!“ 

„Săriţi oameni!“ — strigă maica, din fereastră în 
spre sat și la strigătul bătrânei, tot satul s'a adunat. In- 
armaţi cu furci și coase, năvălesc puhoi spre el. Năzdră- 
vanul se gândește: „de n'aș fi blând ca un miel, praf 


din- răsărit. ` 


II N A A a A 
`‘ 


i-aş face într'o clipă, dar cum nu-s din fire rău, să-mi 
bat joc de ei o leacă şi să plec, cu Dumnezeu!“ 

Punând mâinile în şolduri, din rărunchi scoase un 
oftat şi pe toți deaberbeleacul, în praful din drum i-a 
dat. Apoi către maică ’n casă a şoptit un bun rămas, a 
pus un pas pe o leasă iar pe-un deal, pe celalt pas şi 
săltându-se pe-o culme trase un lung chiuit! — se zice 
că toţi sătenii din cel sat au asurzit! 

Mergea Pintea fără ţintă, tot înainte, mereu, incotro 
l-or duce paşii, sau unde-o vrea Dumnezeu! Și luând 
drumul către munte a oftat, grăind aşa: „de ce, Doamne, 
lăsaşi lumea atât de proastă şi rea? 

Peste creste si prăpăstii, peste ape, peste văi, el 
trecea, ca vijelia, mai de parte, spre alte căi. De i se 
pune în cale stavilă vreun vârf de deal, Pintea-l sfărâma 
cu pumnii şi trecea "nainte, val! Trecea peste sate-orașe, 
biet pribeag al nimănui și-i părea prea mic pământul 
şi prea mare dorul lui. 

De prin cetăţi şi oraşe dela munte, de pe văi, val 
vârtej veneau să-l piardă, cete, cete de flăcăi. 

„Dac'aşa îmi fuse soarta — zise Pintea Năzdrăva- 
nul, — n'am să mor pân’ ce prin cântec nu îmi potolesc 


. aleanul!“ 


Patru stejari îşi alege şi dibaci îi încleiază şi din 
ei un falnic tulnic, Pintea își întruchipuiază. Duce tul- 
nîcul la gură, cum ar duce o surcea și 'ncepu cu foc să 
cânte doina care îi plăcea! 

Ca purtați de vijelie, ce să vezi nepoate dragă? Colo 
'n plaiurile unde s'adunase-o oaste 'ntreagă; ca la un semn, 
toți deodată, mânia dând-o uitări, s'au prins într'o horă 
mare, după sunetul cântării*) 

Fete mândre, moş cu plete, flăcăi. babe cocârjate, 
început-au cu ’nfocare, pământu 'n călcâiu a bate. Şi 
din ce îi zicea Pintea mai cu foc şi mai cu duh, jucau, 
de ridicau praful, ca nişte nori în văzduh! Vulturii, 
corbii, ereții, berzele, ulii, prigorii, rândunelele, sticleții, 
se "'nvărteau în cântul horii. 

Cu picioarele proptite între crestele pietroase, Pintea 
îi trăgea din bucium numai hore aghioase. Țopăiau bă. 
trâni şi tinerii... poate c'ar juca şi-acuma, dacă Pintea Năz- 
drăvanul s'ar fi întrecut cu gluma. 

De când tot umbla prin lume, Pintea împlinise anul 
şi mânat de dor se "'ntoarse la stâna din Caraimanul ; 
să vadă ce fac ciobanii, de mai e 'nviaţă mocanul; ce fac 
oitele dalbe, cu care-şi trăise aleanul. Dar gândind, că 
de s'arată tam-nisam aşa la strungă, pe ciobani îi bagă 
'n spaimă şi dela stână-i alungă, se piti într'o hârtoapă 
cât un hău, din Caraiman şi, spre seară prinse 'n palmă 
pe hapsânul de mocan. 

„Stai cumetre, n'avea teamă 'nu vreau rău de loc 
să-ţi fac. Vreau să viu din nou la stână şi cu voi să mă 
împac. Vreau cioban să mă văd iară, să-mi port oitele 
dragi prin tăpşanuri şi hăţişuri, pline de mure și fragi. 
Să-mi dai turma cea mai mare și chiar de mâine, în 
zori, voi porni iar pe coclauri cu drăguţele miori. 

Adu-acuma de mâncare, adu şi vin vechi, de soi și 
pe jar frige pastramă împănată ’n ustoroi.“* 

Pe covor de iarbă verde, ciobanii masa punând, sau 
crucit cu toţi văzându-l de Pintea înfulecând. 

Mânca Pintea, frăţioare, şi sorbea vinu.'nsetat, în- 
cât — ca să-i taie setea — baciul un butoiu i-a dat... 
Şi... până la miezul nopţii au mâncat și au băut, spunând 
snoave şi năzbâtii, câte toate le-au știut... Apoi, sub um- 
brar de cetini, adormiră, rând pe rând; baciul, Pintea 
şi ciobanii, curaţi la suflet, la gând. 

Vestea "'ntoarcerii lui Pintea la stână s'a dus ca 


vântul şi, în trei sau patru zile, a cuprins întreg pă- 


mântul... Ba 'ntr'o zi veni la stână chiar marele Voevod, 


-“căre stăpânea cea ţară cu mulțime de norod. 


Incărcat cu daruri scumpe lui Pintea le-a dăruit și 
rugândul să-l asculte, astfel Craiul i-a grăit: „Stăpânesc 


ara aceasta de treizeci ani, ba mai bine; cu dreptate 


şi cu pace la hotarele vecine; dar de câtva timp încoace 
la hotare s'a: ivit un dușman temut și aprig: un păgân 

Oastea-i este numeroasă, cât al pădurii frunzar; ca 
femeile au coade şi se trag din Han-Tătar. Dacă de soţie 
fiica-mi şefului n'o dăruiesc, foc şi părjol se alege de 


-*) Versurile subliniate sunt, din poezia Pintea — a lui Sf 


Iosif — poezie care mi-a inspirattpovestea de faţă. 


tot neamul creştinesc. Stau acum la îndoială și nu ştiu 
cam ce să fac? Să-i dau fata de soţie păgânului să-l 
impac?“ ' 

Las’ pe mine, Voevoade, am eu pentru dânsul leac! 
Până mâine dimineață am să îi şi viu de hac. 

Trageţi oștile pe vale şi de-acolo să veghiezi. Intr'un 
ceas din oastea cea un păgân n'aisă mai vezi! Şi oştenilor 
poruncă să le dai ca'mn astă seară urechile să-şi astupe 
cu bumbac, cârpe sau ceară. Tu de-asemeni, împărate, 
urechile să-ţi infunzi: glasul tulnicului ăsta nicidecum 
să nu-l auzi — fiindcă ’n el îmi stă puterea cu care voi 
birui oștile păgâne, "'ndată ce din el voi tulnici!... 


Noaptea învelise cerul cu zăbranicul de stele. Luna 
'mpărăteasa nopții, strălucea mândră 'ntre ele şi pe 
crestele înalte, peste codrul de stejar, împărțea lumina-i 
clară, din belşug cerescul far. 


Obosiţi de drumul zilei şi de-a soarelui dogoare, dor- 
mea oastea cea păgână, îmbiată de răcoare. Dar n'ajunse 
încă bine somnul nopții să-i apuce, că se auzi, pe vale, 
glasul tulnicului dulce! Şi păgânii toţi d-odată, fără de 
voie i pace, începură, după cântec, o horă mândră să 
joace | 


Pintea îi zicea intr'una din tulnic. Oastea păgână venea 
carbă du ă cântec, coborând creasta bătrână. Şi când 
a ajuns în “ale, toate oastea păgânească fu zdrobită de 
atacul dat de oastea creştinească. Iar cei care mai scă- 
pară de urgie se 'nvârteau duşi de cântecil lui Pintea 
şi fără grijă jucau! Jucau ho a românească până ce, 
sleiți de joc, au căzut toţi în ţărână şi au adormit pe 
loc. Intre ei s'afla şi Gâdea, marele lor împărat. care 
'mpi'eună cu ceilalți, fedeleș a fost legat. Şi în faptul 
dimineţii au fost cu toţi judecaţi și 'n faţa oastei cre- 
ştine, păgânii au fost spânzurați. d. D. Mereanu 


(Sfârşitul în numărul viitor.) 


irii di 


"f 


EAT A ANENE T SN 


DNOC IT SAR be 


O păcăleal 


IOARA, Gelu, Dorel, Nelu şi Coca locuiau în 
aceiaș curte. . 
Părinții Mioarei şi a lui Dorel erau funcționari 
la Ministerul de Interne 
Gelu era unicul copil al soților Ionescu. lar 
Nelu şi Coca aveau doar mamă; tatăl lor murise în 
timpul războiului. 

Toţi copiii aceştia erau foarte buni prieleni; se 
cunoșteau de când erau mici de tot, erau tovarăşi de 
joacă şi de năzdrăvănii. 

Mioara avea zece ani; Dorel, doisprezece; Nelu, 
paisprezece; Coca, opt; iar Gelu unsprezece. 

Curtea în care se aflau locuinţele lor era mare și 
ăstfaltată. Copii jucau șotron, se jucau de-a-prinselea, 
țipau, râdeau și ceilalţi chiriaşi se plângeau veşnic pro- 
prietarului că nu e chip de trăit din pricina hărmălaiei 
din curte. 

In zilele de sărbătoare barem, când tovarășii: de 
joacă scăpau de grija şcolei, curtea răsuna de dimineaţă 
până seara de râsete şi vorbă. Auzeai de pildă dimineaţa; 
= Mioarooo! Gelulule!! Strigăt din. răsputeri. 

Intr'o clipă, apăreau la ferestre capelele copiilor 
strigaţi și în clipa următoare îi vedeai pe toți adunaţi 
în curte, = 


i Dintre tofi cel care avea întotdeauna ideile astea 
“năstruşnice era Nelu, un fel de „capul răutăţilor”. 

f El îi strângea pe copii la joacă și, mai ales, la tot 
“felul de nebunii care nu se sfârşiau întotdeauna bine. 

; Aşa, întâia zi, Nelu i-a învățat pe copii să nu se 
ducă la școală și să meargă cu el să prindă peşti roşi 
din lacul Cişmigiului... 

Pe lângă că Mioara, Dorel, Coca şi Gelu au minţit 
pe părinţii lor, spunându-le că se duc la şcoală, dar 
s'au ales cu o spaimă pe care nuo pot uita nici astăzi, 
când i-au văzut pe cei doi sergenţi apropiindu-se și 
înșfăcându-i pe fiecare de mână. 

Au plâns, s'au rugat de sergenţi să- ierte și când 
s'au întors acasă, au fost nevoiţi să mărturisească totul 
părinţilor lor care, vă închipuiţi că nu s'au grăbit să-i 
sărute pentru isprava făcută. 

Câteva zile, Nelu nici n'a mai apărut în curte, dar 
Duminică, nu l-a mai răbdat inima să stea în casă şi 
puţin sfios şi-a arătat capul la fereastră. 

Tovarășşii lui de joacă s'au bucurat când l-au văzut 
şi l-au chemat îndată în mijlocul lor. 

Altădată, Nelu avu altă idee minunată: spuse că 
vrea să facă un circ, că el poate umbla în picioare pe 
o sfoară întinsă. Ceilalţi copiii vrură şi ei, să înveţe 
numaidecât năzdrăvănia asta. 


Dar cum să facă spre a nu fi văzuţi de părinților dee 


Tot Nelu se gândi atunci că în pod, ar fi foarte ` 


a a 


nimerit să încerce fiecare să înveţe meşteşugul de a 
umbla pe sfoară. 

— Când fiecare dintre noi va deveni un meşter 
desăvârşit, atunci vom putea deschide circul, zis Nelu. 

— Dar ce fel de circ e acela cu care toţiartiştii fac 
acelaş lucru? întrebă Mioara. 

— A, poate eu mai ştiu şi altele, răspunse Nelu... 
ştiu să scot panglici pe nas, să sparg ouă într'o farfurie 
şi să le fac jumări fără pic de foc, pot să dresez câini, 
pisici şi alte animale. 

Toţi copiii îl ascultară uimiţi. Nici unuia nu-i trecu 
prin minta că Nelu se laudă, că habar n'are de nici un 
fel de scamatorie. Toţi se adunară în pod şi Mioara cu 
Coca legară fringhia de rute de câte un stâlp, o unseră 
cu săpun ca să alunece „apoi îi spuse lui Nelu: Hai, 
domnule profesur, dă-ne prima lecţie”. 

— Trebuie să înveţe fiecare singur — răspunse el. 
Incepe tu, Dorele. 

Bietul Dorel, care nu vroia să se arate fricos în 
faţa celorlalţi, îşi luă inima în dinţi şi încercă să se 
urce pe fringhie. 

Făcu doar doi paşi, legănându-se ba la stânga ba 
la dreapta şi...bufff, căzu jos, jupuindu-şi genunchiul. 

Nu-i nimic, zise Nelu. Aşa-i la început! Cine încearcă 
acum? Tu Gelule. Gelu păţi la fel ca Dorel. Iar Mioara 
căzu rău, se lovi la frunte și plânse mult în pod, jurând 
că în viaţa ei nu mai vrea să înveţe astfel de năzdrăvănii. 

La timp sosi în pod mama lui Nelu şi împiedică 
pe ceilalţi copii să mai facă încercări atât de primejdioase. 

Intr'o zi, Nelu veni cu o idee mare de tot: spuse că 
într'o stradă vecină cu a lor, a văzut o casă nemai- 
pomenit de frumoasă, înconjurată de o grădină plină, 
de flori. Că întrebase el pe sergentul din colț cine locu- 
ieşte acolo şi aflase astfel, că proprietarul este un om 
foarte bogat, care are uu singur băeţel pe care îl iubeşte 
ca ochii lui din cap şi pe care, de teamă să nu se 
îmbolnăvească, nu-l lăsa nici la școală, nici să se joace 
cu alţi copii de seama lui. 

Că băieţelul e mereu trist, că duce dorul jocului. 
Stă singur, sau cu guvernanta, se plimbă cu bicicleta 
sau cu un automobil mic pe aleiele grădinii. 

— Copiii îl ascultau pe Nelu uimiţi şi încântați. 

— Tu l-ai văzut pe băieţel? întrebă Coca. 

— Nu, nu l-am văzut... Vreţi să mergeţi acum cu 
toții până acolo? întrebă Nelu. 

— Vrem! Vrem! Răspunseră cu toţii în cor. 

Ajunseră în fața casei minunate şi se înşirară la 
gardul grădinii, aşteptând să apară băieţelul. 

Deabia peste un ceas, ieşi din casă un copil de vr'o 
nouă ani, blond, palid, cu o privire foarte tristă. In 
urma lui, venea un servitor cu braţelele pline de jucării. 

Băieţelul nici nu se uită spre poartă. Se aşeză 
într'un fotoliu de paic şi stătea acolo nemișcat multă 
vreme. gy 

— Dåcă ne-ar vede, poate căs'ar bucura, zise Coca. 

— Stai să-l strigăm — bătu din palme Mioara. Iar 
Nelu, care atât aştepta, duse amândouă mâinile la gură 
şi ţipă cât putu de tare: Băieţelule! Hei! N'auzi? Uite- 
te spre poartă! 

Cel pe care îl striga Nelu, întoarse capul spre poa- 
rtă, zări copiii, se învioră şi se sculă repede spre a veni 
spre gard. 

Dar servitorul îi făcu semn să-și reia locul din foto- 
liul de paie, apoi luă stropitoarea cea mare de udat 
grădina şi veni cu ea spre poartă. Copiii înţeleseră, că 
dacă n'ar lua-o numaidecât din loc, ar face cu toţii un 
duş rece, 

Plecaseră spre casele lor cam desamăgiţi. 

— Nu fiţi așa de bozumilaţi — le spuse Nelu, 
găsesc eu un mijloc de a vorbi cu băieţelu... O să vedeţi 
voi. 


F ç 3 


i 
} 


+ + 
ba 


Peste câteva zile un nou chiriaş se mută într'una 
~din locuinţele rămase libere, din curtea de. copii. 


Noul chiriaş era un domn bătrân care locuia în 
casă cu un nepoţel și cu o nepoţică pe care îi creştea. 
Cei doi copii erau sărăcăcios îmbrăcaţi şi păreau mai 
mici decât le era vârsta. 

Pe fetiţă, o chema Monica, pe băiat, Aurel. Toată 
ceata de copii din curte fu foarte bucuroasă că de azi 
înainte va avea doi tovarăşi noui. Nelu îi pofti la joacă 
cum îi văzu, dar nepoţii noului chiriaş, erau sfioşi, nu 
știau să râdă şi să zburde ca Mioara, Coca, Nelu şi Dorel. 

— Áştia sunt nişte prostuţi! spuse Nelu, ăştia sunt 
buni de păcălit! Să vezi ce o să râdem de ei! 

Toţi se bucurară că vor avea prilejuri noui de voe- 
bună. 

Trecuseră două zile de când Monica şi Aurel locuiau 
în curtea cu copii, Nelu se urcă până la etaju Jla care 
era locuinţa lor şi cu sila îi luă în curte. 

Acolo, pe o lespede de piatră, erau adunaţi toţi 
ceilalți. Nelu se urcă cu o treaptă mai sus şi de acolo 
începu să vorbească astfel: Voi doi, Monica şi Aurel, 
nu știți că pe o stradă din apropiere celei pe care stăm 
noi, este o casă minunată în care locuiește un băeţel 
foarte bogat. Băeţelul ăsta cheamă la el, în fiecare 
Duminică după amiază alţi doi copii străini cu care se 
joacă şi pe care apoi, nn-i mai revede niciodată. In 
schimb, copiii care au norocul să pătrundă în casa cea 
minunată, pleacă cu braţele încărcate de atâtea bogății 
încât pot trăi din ele toată viața. 

Mioara, Coca, și Gelu deabia îşi stăpâneau râsul 
Erau curioși să vadă ce puse Nelu la cale. 

— Voi aţi fost vreodată acolo? întrebă sfios Aurel, 
băiatul chiriașului cel nou. 

— O, fireşte! spuseră toţi în cor. Apoi Nelu urmă: 
Fiecare dintre noi are acasă la el, câte o cămară plină 
cu bogății... părinţii noștri nu mai au nici o grije... 

Aurel şi Monica ascultau uimiţi. 

— Şi ce trebuic să facem ca să pătrundem şi noi 
acolo? întrebă Monica. 

— Foarte uşor! răspunse Nelu. Uite, astă seară, 
mă voi duce eu să-i vorbesc băețelului despre voi şi 
mâine cum e chiar Duminică, fără îndoială că veţi fi 
şi primiți... 

Monica şi Aurel se arătară foarte bucuroşi. Peste 
câteva minute unchiul lor îi chemă în casă. Când fură 
plecaţi, Nelu izbucni primul în râs şi ceilalţi îi ținură 
tovărăşie, 

— Să vezi ce duş o să facă mâine, să vezi cum o 
să-i stropească servitorul! făcea haz Gelu. 

A doua zi Nelu îi strigă pe toţi copiii să vie în 


- curte, Mioara, Coca, Dorel, Gelu, Nelu, Monica şi Aurel 


erau adunaţi la un loc. 

— Haidem! zise Nelu. Și porniră. Ajunseră cu toţii 
în faţa curţii care inconjura casa cea minunată. 

Aci e, spuse Nelu, şi deschizând poarta îi împinse 
pe Monica şi Aurel înăuntru spunându-le să sune la ușe. 

Ceilalţi aşteptau în stradă. 

Monica şi Aurel sunară așa cum îi învățase Nelu. 


leși întâmplător tocmai tatăl băieţelului care văzându-i 
pe cei doi copii, îi întrebă ce vor. Ei spuseră că au fost 
trimiși aici, la un băeţel care primește în fiecare Dumi- 
nică doi copii săraci, cărora le dă daruri. | 

— Şi cine v'a spus toate astea ? Intrebă tatăl băie- 
țelului înțelegând într'o clipă cum stau lucrurile. 

— Copii aceia care sunt pe stradă, în faţa porţii. 

— Aşa ! Bine. Voi intraţi înăuntru şi jucaţi-vă cu 
băeţelul meu. Veţi avea voie să veniţi în fiecare zi şi să 
ştiţi că şi viaţa unchiului vostru care vă poartă de grije, 
va fi mult mai ușoară de aci înainte. 

Mioara şi Aurel erau în culmea fericirii. 

Pătrunseră într'o casă cum nici nu-şi închipuiră că 
poate fi, şi acolo îl găsiră pe băeţelul care pentru prima 
oară avea voe să se joace cu alţi copii. 

Petrecură toţi trei, Mioara, Aurel şi Dinu (aşa îl 
chema pe băiatul cel bogat) o după amiază minunată 
și se împrieteniră atât de bine încât nu le mai venea 
să se despartă. 

In stradă, Nelu, Gelu, Dorel, Mioara și Coca îşi pier- 
duseră răbdarea așteptând. 


— Ce s'o fi întâmplat cu ei de nu mai vin odată ?: 


Intrebă Mioara îngrijorată. 
Nelu dădu ideea'să intre şi ei în curte şi de acolo, 
să-i strige pe Monica și Aurel. 


Dar deabea făcură câţiva-paşi pe aleea din mijlocul 
şi de după un chioșc, porni un şuvoi de apă care îi 
udă până la piele pe micuţii răutăcioși. 

„Stăpânul casei, porunci servitorului său, să-i stro- 
pească cu furtunul pe copiii care așteptau în stradă, în 
faţa curţii lui. j 

Aşa înțelese să pedepsească pe aceia cari la rândul 
lor voiseră să-şi bată joc de Mioara şi Aurel... 

Cât de plăcută a fost însă pentru ei această păcă- 


leală, cred că aţi ghicit singuri ! 
SID. DRĂGUȘANU 


D s 1 


— e a D 
op — e R — a a e 


NEATA SI CU_MATAFLEAȚĂ 


Ca a a a 


1) Neaţă şi cu Nătăfleaţă | 
Au plecat din Bucureşti, | 
Cu faitonul lăptăresii 

Tocma 'n satul Nătăileşti, — 


f 

| 2) Acolo -avea Nătăfleaţă 
| Un unchiu, care îl iubea 
Că din zori de dimineaţă 
Numa 'n palme, îl ţinea — 


3) Avea oi, unchiul Ilie | 
Şi 'ntre ele-un măgăruş, 

Slab, urât, ca o statie, 

Insă foarte jucăuş! — 


4) Neaţă şi cu Nătăfleaţă 
Ce credeţi că s'au gândit ? 
Măgăruşului să-i facă 
Să n'arate- aşa pocit! 


BSE a la ie e e e oi ve = e Sul N a L a aaa i ad E Se ANS a d 


N n A n 


FAG DIN NOU 0 BOROBOAȚA 


5) Au luat din şură -o căldare 
Cu var alb şi l-au pictat 

Pe cap, pe corp, pe picioare 
Şi 'ntr'o zebră l-au schimbat. 


6) Când văzu unchiul Ilie | 
Măgăruşu - aşa ţărcat, 
De aşa minunăţie | 
A rămas omul căscat! 


7) — „Ce să fie asta oare, 
O minune s'a făcut? 

Aşa ciudată schimbare 

La măgarii n'am mai văzut! 


8) Neaţă şi cu Nătăfleaţă 
Limba 'n gură şi-o muş-au. 
Şi încet, pe întfundate, 
Râdeau de se prăpădeaul! 
MOŞ NEAGU 


d 
m a me era a mm o d o emma dit ii e mirii T Sinaia tm ai aim. eaae Da ats atu nl i ba nd a mam 4 imi e ei i A net 


AGARUL a fost măgar de când lumea şi măgar 
o să rămână cât o fi: prost, înfumurat, bat- 
jocorit şi lovit, ducând mereu greul. Aşa a 
fost făcut el, aşa i-a sortit Dătătorul de Viaţă. 

Cică pe când ţinea Prea Inţeleptul cerul 
deschis şi chema la el vietățile lumii, să le rostească traiul, 
el sta la poarta cerului şi se trudea 'ntr'una, să dea buzna 
şi el. 

Moş Undrea, mâna dreaptă a Urzitorului Lumii, se 
aținea la el şi-l ciomăgea, când şi când, dându-l îndărăt. 

Vine omul şi-şi ascultă ursita. Se rânduesc dobitoacele 
toate, vin păsările şi târîtoarele, El, chiposul, rămăsese 
stârcit şi bleg. Nu putea să pătrundă cu mintea lui ce se 
petrece 'năuntru şi nu "'nţelegea de ce nu e lăsat şi el! 

— He, odată e deschis cerul. De nu pătrund în el 
m'am ars! 

Când intrau şi ieşiau făpturi şi năstimiri, el le iscodea: 

— Ce mai fu p'acolo? Tu cu ce te-ai ales? 

Şi sta să crape de ciudă, că nu era chemat şi el la 
masa împărțelii bunătăţilor. 

Află, la urmă de tot, c'o să se ție sfat, să se hotărea- 
scă cine o să fie regele cântăreților. Ce-şi zice el: 

— Acu e-acu! Ori-ori! 

Şi pune capul în piept, îşi bârzoaie coada şi intră 
repede prin poartă. 

Pândarul cerului s'aține la el, şi-i dă de-l cotonogeşte. 
Măgarul nu se lasă. Zor, nevoe mare, spre Marele Impărat. 

— Ce caţi, burduhănosule? Nu-i de tine aci! îl ceartă 
şi-l ia de urechi bătrânul de când hăul. 

— El îşi ţine ţeapân grumazul, se opinteşte, nu se 
da biruit. Prinde apoi a zbiera: 

— Dacă-i sfat, să fie 'n lege! Si dacă e, să s'aleagă 
pe dreptate regele cântăreților, dece să nu fiu ascultat 
şi eu? 

Prea Bunul aude zarva: 

— Ce-i acolo, Credinciosule Paznic? 

— Ce să fie, Mărite Doamne? I-a intrat în cap mă- 
garului, să vină înaintea Feţii Tale, să stea şi el la ju- 
decată. 

— Şi dece nu i-ai îngăduit şi lui? Lasă-l, fiule, să 
vadă şi el ce şi cum, să nu cârtească 'n dos, că nu s'a 
făcut cu dreptate, ce o sta să se facă! 


tronului 


Dintr'o fugă căpățânosul e la picioarele 
Măritului Tată. 

— Ce-i, mintosule? Ce vrei? 

— Bine, Prea Puternice! 

— Binele l-a luat omul! 

- Frumos! Fără să fiu şi eu față! 

— Frumosul a căzut păunului! Tu ce să mai iei? 

— Greu, Prea Bunule! 

— De greu să ai parte! 

— Hm! Mă pârlişi, Stăpâne Mare! 


de MIHAIL LUNGIANU 


— Aşa ţi-a fost partea! Pârlit să rămâi toată viaţa! 

— De, aşa mi-a fi fost şi aşa mi-o fi tainul, Mult 
Milostive! Da' uite ce-mi doreşte sufletul. Să mă faci 
stăpân peste dobitoacele pământului, peste fiarele codrilor! 

— Ei s'a "'nchis bobocul. A fost leul mai iute de 
picior. 

Da' barem încoronează-mă ca rege al cântăreților, 
să-mi mângâi necazurile cu gându' c'o să se desfete cu 
glasu' meu o lume! 

— Apoi pentru asta trebue s'asculți în parte pe fiecare 
făptură şi năstimire! 

Și la un semn al Celui fără: de sfârşit încep să 
cânte toate vietățile. 

Ascultau Prea Bunul Tată, cu sfetnicul lui, cu îngerii 
toți, aci cu frunțile 'ncrețite, aci "'nseninate, când cu ure- 
chile ciulite, când astupându-le. Mai frumos şi mai dulce 
de cât toate a cântat însă privighetoarea. Ei i se cuvenea 
cununa. r 

Măgarul de colo: 

— Apoi să mai cântăm noi, în de noi odată, să vedem 
care pe care? j 

Şi a pornit întâi păsărica acea rotundă, cenuşie, sfi- 
oasă, să piruie. Era seara târziu. Obosise mult Răbdătorul 
de atâta ascultat. Sta să-l prindă somnul. Când a izbucnit 
însă gurluiul ei din guse, unde să se mai gândească la 
dormit?`Ii venise poftă să stea, să tot asculte: 

— Mai zii, mai zii, că zici tare mieros! 
semne din cap, din mâini, din ochi şi din buze. 

Si privighetoarea îi zicea cu foc, zicea din tot prisosul 
sufletului ei mare, din puținul trupşorului mic, revărsând 
potop pe unul, fărămițând în frământări pe altul. Se topea 
picătură cu picătură, în cântec. Şi din el răsărea pacea 
cerului şi liniştea pământului. Zvâcnea bunătatea 'n inimi. 
Se lăsa prin el dumnezeirea pe lume. Incălzea şi 'nnălța. 
Mişca şi stăpânea. 

Se prelingeau din ochii Prea Milostivului stropi de 
lacrimi calde de mulțumire, de plăcere. Atâta bucurie a 
avut parte să simtă dela făpturile Sale. Incolo numai 
ciondăneli, cârteli şi bârfeli i-au fost dat urechilor Lui 
s'audă. Sta nemişcat, c'a'ntr'o dulce visare. Incremenise 
par'că'n potopirea măestrită a cântecului, care 'ncetinea 
din ce în ce, ca un clinchet de ape, ajungând din munte 


făcea El 


la şes ca un zumzet de albine, când se 'nseninează, ca un 
foşnet de frunze, căzând la pământ. Intr'un târziu, spre 
zorii zilei, face Slăvitul Tată din deget. Şi 'ncepe măgarul: 

-— Uaa! îi, fi! 

Ieşea din gură-i un zbierăt, ce te asurzea. Și o ținea 
într'una,-când sus, când jos, ca un sughiț nesfârşit, ca un 
suspin lăbărțat. 

S'au prins toți şi toate de urechi. Au sărit ca arşi 
în sus. Le veneau amețeli: 

— Destul! 


19 


ak d i 
7 i AT Ta 


ay 


MAGARUL 


— Legendă — 


Domnul profesor Negară 
Intră 'n clasă supărat: 
„Vreau să iasă-aci afară 
Cine nu și-a învățat." 


Par'c'au înlemnit de frică: 
(S'au schimbat cu toți la fată) 
„Toţi știu, care va să zică! 
Nimeni n'a eșit în față 


la să-mi spui Călin Vintilă 

Și mai iute: Câţi poli sunt?" 
Pe Călin să-l plângi de milă... 
„Spui? Sau scot din tine unt? 


Se gândește: „lar pârjolul... 
„lo fi spus pe semne, tata 
„C'am pierdut aseară polul 
„Toți vor să mă dee gatal.." 


“Ora de geografie 


/ 
| 


M 


M 


Și cu vorba 'ntretăiată: 

— Unu-a zis, privind în gol... 
— Unul? la treci de-mi arată. 
— Dal n'a fost decât un pol! 


-— Cum „a fost" îl ia 'n primire, 
Spune-mi dar câți sunt acu. 

lar Călin ca scos din fire: 

Unul! D'aia mă bătul 


Eşti netot? — îi zise iară — 
Cine spui că te-a bătut? 
— Tata m'a bătut aseară 
Fiindcă polul l-am pierdut! 


— Așa dar nu e nici unul — 
Lămurește profesorul — 

— Foarte bine! Nota unul 
Treci... când o'nota toporul! 


Lia De 


— Destul! 

— Afară! 

— Afară! strigau care mai de care. 

Dau năvală spre el leul şi tigrul şi ursul. Ii sare 
lupul în piept, îl prinde de bot. Câinele l'apucă d'un picior 
El țopăia 'n loc şi zbiera tot mai tare şi de durere şi 
de spaimă acum. 

A-Tot-Puternicul nu ştia ce să facă; unde şi cum 
să-şi ascundă capul, să nu i-L turbure hărmălaia nesuferită. 


Bătrânul Undrea a sărit dela poartă şi i-a pus mâna 
'n urechi. Şi rage şi trage. Măgarul nu se da bătut. Se 
lupta din din oate puterile se lăsa greu pământului, se 
“da tot în dără Hop şi omul, îl atinge la picioare, îi cară 


1 


la bâte pe spinare. 

Chelarul cerului nu-l slăbea de urechi. Il târa de ele, 
zmucindu-le, de-i ieşeau din cap, creşteau, se lungeau, se 
blegeau. 

Cu chiu cu vai l-au scos pe poartă.-Când s'a văzut 
aruncat cât colo, s'a pus să moțăie ciudos, mângâindu-se 
cu apărătorile-i de muşte, cât două răşchitoare: : 

— Bine că scăpai cu fața curată. De am rămas puțin 
clăpăug, nu face nimic. O să-mi intre mai multă: minte 
în cap prin aceste pâlnii. 

Şi aşa şi azi măgarul e fleanc, prost şi de batjocură. 


MIHAIL  LUNGIANU 


TUT MERAT o i ata ac 


PI TOPIT PI. P-- 


FĂT-FRUMOS 


US, p'un vârf de munte, veacuri stând să'nfrunte, 
fost-a un palat, unde-un împărat, — Paloş cel 
Bătrân, — zic, era stăpân. Zile mai tihnite şi 
de griji lipsite ca ai săi supuşi — mici ca şi 
suspuşi — socotesc că nu-s mulţi să mai fi dus! 

Şi 'mpăratu — avea și cu drag privea numai o 
mlădiţă, — mândra Lnminiţă, — ce, de mulţi peţită, de 
norod iubită, nici nu se gândea a se mărita, tatăl a-și lăsa ! 

Ci 'ntr'o zi un vraci — moş slujit de draci — la 
palat veni şi-astfel îi grăi: „Blândă Luminiţă, tânără 
domniţă, de-mi vei fi soţie, sclav ţi-oi fi eu ţie, şi-orice-a 
ta dorinţă va lua fiinţă |! Dar de nu primeşti, ai să te 
căești, că 'n mânia mea, nu te voi cruța !“ 

Fata, speriată, zise : „Niciodată !“ Şi 'mpăratul chel 
s'a răstit la el : „Du-te mai degrabă şi să-ţi vezi de treabă, 
căci, nebun moşneag, cum să-i fii tu drag, când — de 
caţi un pic — poţi să-i fii bunic ! ?“ 

Şi cum toţi strigau şi de el râdeau, — vraciul, furios, 
varga-atunci şi-a scos și-i vrăji să fie stane pe vecie: 
toți cei din palat, fată şi 'mpărat. 

Vorba cum sfârşi, totul şi 'mpietri... 

In palat, de atunci, vraciul da porunci. Şi oricâţi 
au vrut — nimeni n'a putut până sus ajunge, vraci şi 
vrăji s'alunge. 


CEL VRĂJIT 


Frumos pe un cal frumos, iar din cer se lasă noaptea 
'ntunecoasă. Şi în calea lui — am uitat să spui — creşte 
până ’n zare, o pădure mare, îmbrăcând un munte până 
sus pe frunte: chiar pădurea unde vraciul se ascunde, 
în acel palat tainic, fermecat. pă 5 
Merge el ce merge, ziua, 'ncet se șterge. Și fiindcă 
nu-i lesne să străbați prin besne, face-apoi popas Jos 
pe muşchiul gras. i 
In manta se ’ntinde, și somnu-l cuprinde. ai 
Şi sub pleoape "'nchise, nasc din ceaţă vise. Şi „ză- 
reşte feţe pline de tristeţe, iar un chip de zână vine- 
aproape până creşte mare mare şi 'n văzduh dispare. 
Visu-apoi se schimbă şi într'o curte-l piimbă, — 
curte de palat, sus pe munţi 'nălțat, unde nu e nime, 
— stane doar, mulţime. ă 
Când, din nou, — de scamă, — totul se destramă, 
vede un înger blând ce sa ivit curând și l-a dus, de 
mână, lângă o fântână. eia a 
„Apa asta toată-i binecuvântată orice vrăji să strice!“ 
— îngerul îi zice. i 
Şi, čun vas, porni pietrele-a stropi. Dar, stropind 
aşa, în văzduh pierea, iară Făt-Frumos... el stropea pe 
jos — stanele ciudate, de curând visate. 
lar atunci, — minune, cum nici nu poate spune ! 


Incercat au ei, mulți viteji şoimei, dar — sărmani 
flăcăi ! — zac în fund de văi. Stâncile trozneau şi se 
deslipeau, iar duhul rău îi zvârlea în hău. 

Și s'a scurs, încet, vreme — berechet ! Lumea aitat 
tot ce s'a întâmplat, iar un codru des a urcat din şes, 
ascunzând în el munte și castel. 


Intr'o zi, acum, trece 'n trap pe drum, mândru Făt- 


Stanele dispar şi 'mprejur răsar — ca din cer scoşi — 
oameni numeroși ; şi 'ntre ei. voioasă, fata cea frumoasă! 
Insă visul piere iar, ca o părere; şi cânds'a trezit, 
noaptea-i pe sfârşit. 
Hai, lafochi se, freacă, somhul ca să-i treacă; sare 
'n şea pe cal, trece vale, deal, — dar curând opreşte, 
căci în drum zărește, blând şopotitoare, chiar fântâna 
care i-o arătase 'n vis cel de Cer trimis, . i 
„ mâu fu visul meu. dela, Dumnezeu ?“ -— -sẹ întreabă 


SIR