Cehov_Opere_complete_vol_04 — Povestiri 1886 (1956)

Anton Pavlovici Cehov 


OPERE 


volumul IV 


Povestiri 
1886 


Traducere de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma 


Note de: K. D. Muratova şi O.A. Bealii 


EDITURA CARTEA RUSA 
Bucuresti, 1956 


A. P. CEHOV 


Opere, vol.4 


Kindle eBook: Cosimo, mai 2013 
— versiune definitivă — 


Cuprins: 
Anton Pavlovici Cehov 
LUCRĂRI INCLUSE DE A.P. CEHOV ÎN CULEGEREA DE ,,OPERE” 


— 1886 — 

Măiestrie 

Ghinion 

Copiii 

Durere 

Noaptea dinaintea judecății 
Zarvă 

Moartea unui actor 
Un parastas 

Aniuta 

Ivan Matveici 
Vidma 

O mica gluma 
Agafia 

Primăvara 

Multă hârtie 
Coşmar 

Grişa 

În noaptea sfântă 
Cucoanele 

Senzatii tari 

Un bărbat cunoscut 
Un om fericit 
Consilierul 

Un roman cu un contrabas 
Spaime 

Farmacista 

Oameni de prisos 
Corista 

Institutorul 

Un oaspete buclucaş 
Soţul 

Nenorocirea 
Martirii 

Un călător din clasa întâi 
Talentul 

Pensionarii 

Un june-prim 

Pe întuneric 

O întâmplare banală 
Limbă lungă 

Un fapt mărunt din viaţa de toate zilele 
Oameni suciti 
Răzbunare 

La tribunal 

Un om ciudat 
Mocirlă 

Ssst!... 


Visuri 

Oameni de treabă 
Un „eveniment” 
Oratorul 

O operă de artă 
Vanka 

La drum 

Ea era 


LUCRĂRI INCLUSE DE A.P. CEHOV IN 
CULEGEREA DE „OPERE” 


Maiestrie 


Dimineaţă posomorata de iarnă. 

Pe oglinda netedă şi schpitoare a râului Bistreanka, presărată pe 
alocuri cu zăpadă stau doi mujici: Sereojka „piticul” şi Matvei 
paracliserul. Sereojka, un tânăr de vreo treizeci de ani, cu 
picioarele scurte, rupt şi zdrentäros, se uită încruntat la gheaţă. Din 
cojocul ponosit îi atârnă smocuri de lână, ca de pe dulăi, când 
năpârlesc. Tine în mână un soi de compas, alcătuit din două spite 
lungi. Bătrânul Matvei, blajin la înfăţişare, cu cojoc nou şi cu 
pâslari, se uită cu ochii lui albaştri şi blânzi spre dealul pe al cărui 
povarnis dulce se cuibäreste, pitoresc, satul. Bătrânul tine în mână 
o rangă grea. 

— Hi, ce facem? întrerupe Sereojka tăcerea, ridicând spre 
Matvei ochii mânioşi. Stăm aşa cu braţele încrucişate până 
deseara? Ai venit să casti gura, diavol bătrân, ori să faci treabă? 

— Bine, fac, dar... arată-mi!... mormäie cu blandete Matvei, 
chpind din ochi. 

— Arată-mi!... Eu trebuie să le fac toate: eu să arăt şi tot cu să 
muncesc. Voi nu vă pricepeti la nimic! Să măsori cu compasul, 
asta să faci! Nu putem tăia gheaţa înainte de a-i lua măsura. 
Măsoară! Uite compasul! 

Matvei ia compasul din mâinile lui Sereojka şi, frământându-se 
pe loc şi aruncandu-si coatele în toate părțile, începe să deseneze 
pe gheaţă, neîndemânatic, o circumferință. Sereojka închide ochii 


pe jumătate, dispretuitor, vădit încântat de stângăcia şi de 
nepriceperea bătrânului. 

— Ei! se supără el. Nici atâta lucru nu esti în stare să faci! Bine- 
a zis cine-a zis că mujicul tot mujic rămâne, nătărău! Eşti bun să 
pasti gâstele, nu să pregatesti Iordanul! Dă compasul la mine. Dă- 
mi-l când iti spun! 

Matvei e lac de sudoare. Sereojka îi smulge compasul din mâini 
ŞI, răsucindu-se sprinten pe un călcâi, trage pe gheaţă, cât ai clipi, 
o circumferință. Marginile viitorului Iordan sunt gata. Nu le mai 
rămâne decât să spargă gheaţa... 

Dar înainte de a se apuca de treabă, Sereojka mai face încă 
multe nazuri şi fasoane, insotindu-le de mustrări: 

— Eu nu-s dator să muncesc pentru voi! Tu eşti slujbaş la 
biserică, tu trebuie să muncesti! 

Se vede cale de-o poştă că e încântat de situaţia excepţională în 
care l-a pus soarta, înzestrându-l cu talentul neobişnuit de a ului 
lumea, o dată pe an, cu măiestria lui. Nenorocitul şi blândul 
Matvei e nevoit să înghită destule vorbe veninoase şi batjocuri. Si 
Sereojka se apucă de treabă, furios şi indracit. I-e lene. Nici n-a 
isprăvit bine circumferința, că-l şi trage aţa la deal, în sat, să bea 
ceai, să hoinărească şi să mai stea cu oamenii la sfat. 

— Mă întorc îndată... zice el, aprinzandu-si o ţigară. lar tu, 
decât să stai şi să numeri ciorile, ai face mai bine să mături locul şi 
să aduci ceva, să putem sta jos. 

Matvei rămâne singur. Văzduhul e plumburiu şi mohorât, dar e 
linişte. De după casutele risipite pe mal, biserica albă se uită la el 
cu prietenie. În jurul crucilor de aur de pe clopotniţă, se rotesc 
întruna ciorile. Ceva mai încolo, unde malul înalt e povârnit chiar 
pe marginea prăpastiei, stă nemişcat, ca încremenit, un cal cu 
picioarele împiedicate: fără îndoială că doarme ori se gândeşte. 

Matvei stă şi el nemişcat, ca o stană de piatră, şi aşteaptă cu 
răbdare. Râul îngândurat şi adormit, calul, ciorile care se rotesc — 
toate îl îndeamnă la somn. Trece un ceas, mai trece unul — şi 
Sereojka nu se arată. De mult a măturat Matvei gheaţa, de mult a 
adus şi o ladă, ca să aibă pe ce sta jos, şi betivanul tot nu vine. 


Matvei aşteaptă şi cască, căscă mereu. El nu ştie ce-i plictiseala. 
Dacă 1 s-ar porunci să stea pe gheaţă o zi, o lună sau un an, el ar 
sta, fără să crâcnească. 

În sfârşit, de după cäsutele satului se arată şi Sereojka. Calcă 
legănat, abia urnindu-si picioarele. I-e lene să meargă, de aceea nu 
coboară pe cărare, ci apucă drumul cel mai scurt: în linie dreaptă 
din deal până-n vale, din care pricină se înfundă în zăpadă, se 
agaţă de tufe şi lunecă pe spate. Si toate le face încet, cu opreli. 

— Ce stai? se repede el la Matvei. Ce stai de pomană? Când ai 
de gând să spargi gheaţa, hai? 

Matvei îşi face cruce, apucă ranga cu amândouă mâinile şi 
începe să spargă gheaţa, urmând cu grijă linia trasă cu compasul 
de Sereojka. lar Sereojka se aşază pe ladă şi urmăreşte mişcările 
greoaie şi stângace ale ajutorului său. 

— Mai usurel pe margine! Mai uşurel! poruncește el. Dacă nu te 
pricepi, nu trebuia să te apuci, dar odată ce te-ai apucat, fă treaba 
cum se cuvine. Uf, ce om! 

Sus, pe mal, încep a se aduna oameni. Văzând atâţia gură-cască, 
Sereojka se agită şi mai grozav. 

— Acuşi mă razgandesc şi nu mai fac nimic!... strigă el 
aprinzându-şi o ţigară puturoasă şi scuipând. Să văd, atunci, ce-o 
să vă faceți fără mine? Anul trecut, la Kostiukovo, Steopka 
Gulkov a vrut să facă şi el Iordanul cum îl fac eu. Şi ce a ieşit? Un 
caraghioslâc! Atunci, cei din Kostiukovo au alergat la noi, cu 
droaia! A venit lume peste lume, de prin toate satele! 

— Vezi că nicăieri nu se face un lordan asa cum se face la noi... 

— Dă-i înainte, că n-avem timp de vorbă... Aşa, moşule... În 
toată gubernia n-ai să găseşti un Jordan ca al nostru! Soldaţii spun 
că poţi să cauţi mult şi bine... Chiar cele de la târg nu-s mai de 
seamă... Mai uşurel, hei, mai uşurel! 

Matvei icneste şi suflă greu. Nu, nu-i o muncă uşoară: gheaţa e 
tare şi groasă, trebuie s-o spargi şi să cari bucăţile fără întârziere şi 
cât mai departe, ca să nu încurce locul. 

Dar oricât de grea e munca şi oricât de nesăbuite sunt poruncile 
lui Sereojka — pe la ora trei, un ochi de apă mare şi întunecat se 


cască in Bistreanka. 

— Anul trecut a iesit mai bine... zice Sereojka nemultumit. Nici 
atata lucru nu esti in stare sa faci! Eh, cap sec ce esti! Cum de te 
mai rabda, asa prost, pe langa casa lui Dumnezeu? Du-te si ada o 
scândură, să facem tarusii! Ada şi cercul, gură-cască ce esti! Si 
ascultă: caută pe undeva vreo bucată de pâine şi niscai castraveți 
muraţi... 

Matvei pleacă şi, dupa putin, se întoarce aducând pe umeri un 
cerc uriaş de lemn, împodobit încă din anii trecuţi cu fel şi chip de 
zugrăveli. În mijlocul cercului e o cruce roşie, iar pe margini, 
găuri pentru tarusi. Sereojka ia cercul şi-l aşază peste gaura săpată 
în gheaţă. 

— E numai bun... merge... Dacă mai împrospătăm şi vopseaua, 
apoi o să fie straşnic! Ei, dar ce stai? Apucă-te şi fă analogul! Sau 
mai bine... du-te şi ada lemnele, să facem crucea... 

Matvei, care n-a mâncat şi n-a băut nimic de dimineaţă, porneşte 
din nou la deal. Cât de leneș e Sereojka, dar tarusii îi ciopleste 
singur, cu mana lui. Ştie doar că tarusii sunt facatori de minuni: 
cel care capătă unul după sfințirea apelor, are noroc tot anul. Si, 
oricum, asta nu-i o muncă ingrată! 

Adevărata muncă însă abia a doua zi începe. Atunci îşi 
desfăşoară Sereojka, în fata nepriceputului Matvei, toată măreția 
iscusintei sale. Flecăreala, mustrările, mofturile şi toanele lui nu 
mai au sfârşit. Dacă bietul om face o cruce înaltă din două lemne 
mari, Sereojka se arată nemulțumit şi-i porunceşte s-o facă din 
nou. Dacă stă pe loc, Sereojka se înfurie că nu vine la el, iar dacă 
vine, îl strigă să stea pe loc şi să-şi caute de treabă. Nu e încântat 
nici de scule, nici de vreme, nici chiar de propria lui măiestrie: 
nimic nu-l place. 

Matvei taie cu ferăstrăul o bucată mare de gheaţă pentru analog. 

— De ce I-ai luat colţul? strigă Sereojka, holbandu-si la el ochii 
rai. De ce i-ai luat colţul, te întreb? 

— lartă-mă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Taie altă bucată! 

Matvei începe să taie alta... Si aşa, chinurile lui nu se mai 


sfârşesc! Analogul trebuie să stea lângă copca acoperită de cercul 
împodobit cu zugrăveli, iar pe analog trebuie să cioplească o cruce 
şi o evanghelie deschisă. Dar asta încă nu-i de ajuns. În spatele 
analogului trebuie să se ridice o cruce înaltă, ca s-o vadă toată 
lumea, sclipind în bătaia soarelui ca bătută în diamante şi rubine, 
iar în vârful crucii un porumbel, tot de gheaţă. Drumul de la 
biserică şi până la Iordan trebuie presărat cu crengi de brad şi de 
ienupăr. lată câte mai are de făcut! 

Înainte de orice, Sereojka se apucă de analog, ajutându-se cu o 
pilă de tâmplărie, cu dalta şi cu sula. Crucea de pe analog, 
evanghelia şi patrafirul care atârnă i-au ieşit minunat. Acum 
începe să cioplească porumbelul. Si in timp ce se sileşte să-i dea 
păsării expresia cuvenită de blandete şi de smerenie — mişcându-se 
ca un urs, Matvei se trudeste cu crucea injghebata din două lemne: 
o cufundă în copcă, aşteaptă să îngheţe apa pe ea, apoi o mai 
cufundă o dată — şi tot aşa, până ce crucea se acopere cu un strat 
gros de gheaţă... Munca nu e uşoară şi cere multă putere şi multă 
răbdare. 

În sfârşit, partea cea mai migăloasă a lucrului e gata. Sereojka 
aleargă acum prin sat ca ieşit din minţi: se poticneşte, se ceartă şi 
se jură că se întoarce pe loc la râu să strice tot ce a făcut. Caută 
vopsele potrivite. 

Buzunarele 1-s pline cu lutişor galben, cu sineală, cu chinoros şi 
cu poleială. Fără să plătească o copeică, iese ca din puşcă dintr-o 
dugheană ca să intre în alta. De la dugheană şi până la cârciumă 
nu-i decât un pas. Intră şi bea, tot fără să plătească, apoi, scuturând 
din mână, aleargă mai departe. De la o casă cere sfeclă, de la alta 
coji de ceapă ca să facă vopsea galbenă. Se pune de pricină, 
îmbrânceşte, ameninţă... dar nimeni, niciun suflet de om, nu-i 
spune măcar „du-te încolo”. Toţi râd la el, toți îl primesc cu 
plăcere şi-l cinstesc zicându-i Serghei Nikitici, pentru că toţi simt 
că măiestria nu e un bun al lui, personal, ci un bun al tuturor, 
obştesc: unul creează, ceilalți îl ajută. Ca om, Sereojka e secătură, 
leneş, betivan şi mână spartă. Dar când umblă cu chinorosul şi cu 
compasul, atunci e o ființă superioară — adevărată slugă a lui 


Dumnezeu! 

În sfârşit, iată şi dimineaţa Bobotezei. Curtea bisericii şi cele 
două maluri ale râului sunt ticsite de lume cât vezi cu ochii. Tot ce 
alcătuieşte Iordanul e acoperit bine cu rogojini noi. Sereojka 
umblă cuminte pe lângă rogojini şi încearcă să-şi stăpânească 
emoția. În fata lui sunt mii de oameni, chiar de prin parohii 
străine. Cei mai multi au făcut destule verste pe jos, prin zăpadă şi 
ger, numai ca sa vadă Iordanul lui cel vestit. Matvei, care şi-a dus 
până la capăt munca lui, muncă grosolană de salahor, e din nou la 
biserică. Nimeni nu-l vede, nimeni nu-l aude: l-au şi uitat... 
Vremea e minunată... Pe cer, niciun nouraş. Soarele străluceşte 
orbitor. 

Din deal se aud clopotele... Mii de capete se descoperă, mii de 
mâini se ridică făcându-şi semnul crucii. 

Sereojka nu-şi mai află locul de nerăbdare. Dar iată că, în sfârşit, 
se aud clopotele de ,,Axion” şi, după vreo jumătate de ceas, se 
observă şi în clopotniţă, şi în mulţime, o mare mişcare: prapurii ies 
din biserică unul câte unul, clopotele sună vesel şi grăbit. Cu 
mâini tremurătoare, Sereojka smulge rogojinile... şi norodul vede 
ceva nemaipomenit: analogul, cercul de lemn, ţăruşii şi crucea de 
gheaţă — toate strălucesc în mii de culori. Crucea şi porumbelul 
aruncă raze atât de orbitoare, încât te dor ochii când te uiti la ele... 
Dumnezeule milostiv, cât e de frumos! Din mulțime se ridică un 
freamăt de uimire şi de încântare, clopotele cântă şi mai tare, ziua 
pare şi mai luminoasă. Prapurii falfaie şi se leagănă ca valurile 
deasupra puhoiului de oameni. Strälucind de icoane şi de odăjdu, 
procesiunea coboară încet pe drum şi se îndreaptă spre Iordan. 
Preotul face semn cu mâna spre clopotniţă, să înceteze clopotele, 
si începe sfinţirea apei. Preotul slujeşte îndelung şi rar, parca 
anume ca să prelungească măreția şi bucuria rugăciunii laolaltă a 
norodului. De jur împrejur e linişte deplină. 

Dar iată că preotul scufundă crucea. Văzduhul răsună de zvon 
nestăpânit: pocnete de puşcă, dangăt de clopot, strigăte înflăcărate, 
tipete, înghesuială şi goană după tarusi... Sereojka ascultă zvonul 
care se înalță, vede miile de ochi atintiti asupra lui — şi sufletul 


leneşului se umple de un simtamant de slavă si de biruinta. 


Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”!, 1886, 6 ianuarie, 
nr. 5, la rubrica „Efemeride”. Subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. 
După o migăloasă revizuire stilistică şi unele abrevieri, e publicată în ,,Nase 
vremea”?, nr. 52 din anul 1899 (supliment gratuit la „Peterburgskaia gazeta”, 
cu ilustrații de F. Kazacinski). Cu eliminarea câtorva fraze, a fost inclusă în 
Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

La 24 noiembrie 1899, S. Hudekov, redactor-şef la ,,Peterburgskaia 
gazeta”, îi ceru lui Cehov aprobarea să publice în numărul de Crăciun 
povestirea apărută în acelaşi ziar „cu şase ani în urmă”. La începutul lui 
decembrie, i s-a trimis lui Cehov corectura povestirii, pe care autorul a 
prelucrat-o cu meticulozitate. 


Ghinion 


Ilia Sergheici Peplov* şi Cleopatra Petrovna, soţia lui, ascultau 
la uşă cu înfrigurare. Dincolo, în salonas, se spuneau pe cât se pare 
vorbe de dragoste. Acolo era fiica lor, Nataşenka şi profesorul 
Sciupkin* de la şcoala judeţeană. 

— Mi se pare că merge! zicea Peplov în şoaptă, tremurând şi 
frecându-şi mâinile de nerăbdare. Bagă de seamă, Petrovna: îndată 
ce încep a vorbi despre sentimente, grabeste-te şi coboară icoana 
din perete, să mergem şi să-i binecuvântăm... Le punem icoana pe 
cap şi gata... Binecuvântarea asta e sfântă, nimic n-o mai poate 
strica... Nu mai are omul încotro, chiar dacă ne-ar da în judecată! 

Dincolo de uşă avea loc următoarea discuţie: 

— Lasă năravul ăsta, zicea Sciupkin, aprinzând un chibrit de 
pantalonii lui cu pătrăţele. Nu ţi-am scris nicio scrisoare! 

— Ei, asi! Parcă nu-ţi cunosc eu scrisul? râdea în hohote fata, 
alintându-se nefiresc şi trăgând cu ochiul din când în când în 
oglindă. Ti l-am recunoscut imediat! Ceea ce mi se pare curios la 
dumneata e că eşti profesor de caligrafie, şi totuşi ai un scris ca de 
găină! Cum poţi învăţa pe alţii să scrie, când dumneata singur scrii 
aşa de urât? 

— Hm... Asta nu înseamnă nimic. La caligrafie, principalul nu 
e scrisul... principalul e să nu se întreacă elevii cu gluma... Pe 
unul îl mai atingi cu linia peste cap, pe altul îl mai pui să stea în 
genunchi... Ce-are a face scrisul? Fleacuri! Nekrasov era scriitor, 


dar scria de ţi-e şi ruşine să te uiţi la scrisul lui! În „Culegerea de 
opere” e reprodus un facsimil. 

— Una e Nekrasov şi alta eşti dumneata... (Oftează). Uite, cu 
un scriitor m-aş mărita cu plăcere. Toată viata mi-ar face poezii! 

— Poezii pot să-ţi fac şi eu, dacă vrei. 

— $1 despre ce ai putea dumneata să scrii? 

— Despre dragoste... despre sentimente... despre ochii 
dumitale... O, când o să le citeşti, o să rămâi trasnita! Or să-ţi dea 
lacrimile! Însă... dacă îţi scriu poezii de dragoste, îmi dai voie să- 
ti sărut manuta? 

— Ce mare lucru!... N-ai decât să mi-o saruti şi acum! 

Sciupkin sări în picioare şi, deschizând ochii mari, isi lipi buzele 
de mâna plinuta, care mirosea a săpun cu galbenus de ou. 

— Coboară icoana! se grăbi Peplov, ghiontind-o cu cotul pe 
nevastă-sa. Apoi, palid de emoție, începu să-şi încheie nasturii de 
la haină. Haide, repede! 

Și fără să piardă o clipa, deschise usa de perete. 

— Copil... începu el, ridicându-şi mâinile şi clipind cu ochii 
plini de lacrimi. Domnul să vă binecuvânteze, copii... Să trăiţi... 
să vă inmultiti... 

— ȘI... şi eu vă binecuvântez... sopti Petrovna, plângând de 
fericire. Fiţi fericiți, dragii mei! O, dumneata îmi răpeşti singura 
mea comoară! se întoarse ea spre Sciupkin. S-o iubeşti, să fu bun 
cu ea... 

De uimire si de spaimă, Sciupkin rămase cu gura căscată. 
Asaltul părinților fusese atât de neaşteptat şi de îndrăzneţ, încât el 
nu mai era în stare să îngaime un cuvânt. 

„Hait, m-am prins! Am căzut în lat! îşi zise, simțind cum 1 se 
moaie picioarele. Ai dat de dracu”, fratioare, că din asta nu-i chip 
să mai scapi!” 

ȘI Sciupkin îşi plecă resemnat capul, ca şi cum ar fi vrut să 
spună: „lată, luaţi-l, mă dau bătut!” 

— Vă bi... vă binecuvântez... urmă tatăl, izbucnind şi el în 
plâns. Nataşenka, fetiţa mea... aşază-te colea, lângă el... Petrovna 
dă-mi icoana... 


Dar deodată se opri din plâns şi obrazul i se strâmbă de mânie: 

— Neroado! strigă furios către nevastä-sa. Cap sec ce esti! 
Icoană-i asta?! 

— O, Doamne — Dumnezeule! 

Ce se întâmplase? Profesorul de caligrafie ridică ochii cu sfială 
si înţelese că era salvat: în grabă, mama coborâse din perete, in 
locul icoanei, portretul scriitorului Lajecinikov. Bătrânul Peplov şi 
soţia lui, Cleopatra Petrovna, stăteau acum rusinati, cu portretul in 
mână, nestiind ce să mai facă şi ce să mai spună. lar profesorul de 
caligrafie profită de zăpăceală şi o şterse. 


Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki””, 1886, nr. 2, 11 ianuarie. 
Titlul: ,, N-a izbutit!” Semnata: A. Cehonte. Cu însemnate modificări de stil şi 
titlu nou, a intrat în culegerea de opere din anul 1899, vol. II. Publicăm textul 
din 1899. 

Cu prilejul revizuirii, numele Egozei Petrovna Peplova a fost schimbat în 
Cleopatra Petrovna; de asemenea au fost modificate şi o serie de fraze. Aşa, în 
loc de: „Şi Sciupkin îşi plecă resemnat capul, ca şi cum ar fi vrut să spună: 
lată, luati-l, mă dau bătut!“, înainte era : „...ca şi cum ar fi vrut să spună: 
Luaţi-l, mâncaţi-l!“ 

Sfârşitul povestirii publicate în ,,Oskolki" era întru câtva diferit : ,,Da’ ce, 
asta-1 icoană? Sciupkin ridică ochii şi... îi crescu inima de bucurie: în grabă, 
mama luase din perete portretul scriitorului Lajecinikov. Totul se prabusise! 
Profesorul de caligrafie profită de zăpăceală şi spălă putina." 


Tata, mama şi mătuşa Nadia nu sunt acasă. Au plecat la un 
botez, la ofiţerul cel bătrân care umblă mereu cu un cälut sur. 
Aşteptându-i să se întoarcă, Grişa, Ania, Alioşa, Sonia şi Andrei, 
băiatul bucătăresei, stau în sufragerie în jurul mesei şi joacă loto. 
La drept vorbind, ar cam fi timpul să se culce. Dar parcă poţi să 
dormi până nu afli de la mama cum arăta copilasul la botez şi ce 
mâncaseră la cină? Masa, luminată de o lampă atârnată, e pestriță 
de numere, de coji de nucă, de hartiute şi pătrăţele de sticlă. În fata 
fiecărui jucător sunt câte două cartoane şi câte o grămăjoară de 
pătrăţele pentru acoperit numerele. În mijlocul mesei sclipeşte o 
farfurioară albă, cu cinci monede de câte o copeică. Lângă 
farfurioară, un măr muşcat, un foarfece şi farfuria în care copiii ar 
fi trebuit să pună, după cum fusese porunca, cojile de nucă. Copiii 
joacă pe bani. Miza: o copeică. Condiţia: dacă vreunul face 
cotcärii, să fie imediat scos din joc. În sufragerie nu e nimeni decât 
Jucătorii. Dădaca, Agafia Ivanovna, e jos la bucătărie, unde-i arată 
bucataresei să croiască nu ştiu ce, iar Vasea, fratele lor mai mare, 
elev în clasa a V-a, stă întins pe divanul din salon si se plictiseste. 

Copiii joacă pătimaş. Cel mai ahtiat, după cum 1 se şi vede pe 
fata, e Grisa, un băieţel de nouă ani, tuns chilug, cu obrajii bucälati 
si cu buzele groase, ca la negri. E în clasa pregătitoare, de aceea e 
socotit băiat mare şi mai deştept decât toţi. Nu joacă decât pe bani. 


Ehei, de când ar dormi el dacă n-ar fi copeicile din farfurioara! 
Ochişorii căprui îi aleargă, nelinistiti şi bănuitori, pe cartoanele 
tovarăşilor de joc. Teama că ar putea să nu câştige, invidia şi 
calculele de care e plin capul lui tuns chilug, nu-i îngăduie să stea 
liniştit şi să chibzuiascä. Se învârte ca pe ace. Când câştigă, 
înşfacă banii cu lăcomie şi-i vâră numaidecât în buzunar. Sora lui, 
Ania, o fetiță de vreo opt ani, cu bărbia ascuţită şi cu ochi 
inteligenţi şi sclipitori, se teme şi ea ca nu cumva să câştige 
ceilalți. Rând pe rând se înroşeşte şi se îngălbeneşte urmărind cu 
atenție jucătorii. N-o interesează banii. Pentru ea, câştigul e 
chestie de a amor-propriu. Sonia, cealaltă soră, fetiță de şase ani 
cu părul carliontat si cu obrajii rumeni, cum n-au decât copiii 
foarte sănătoşi, păpuşile scumpe şi pozele de pe bomboniere, joacă 
loto de dragul jocului. Toată faţa ei e numai încântare: oricine ar 
câştiga, ea râde în hohote, bate din palme şi se bucură. Aleosa, 
dolofan şi rotund ca o minge, gâfâie, smiorcäie pe nas şi stă cu 
ochii zgaiti la cartoane. La el nu e vorba nici de lăcomie, nici de 
amor-propriu. Dacă nu-l alungă de la masă şi nu-l trimit la culcare, 
se mulţumeşte cu atât. Ca înfăţişare, ai zice că-i un bleg, dar în 
fond e o mică bestie. Nu s-a aşezat la joc atât de dragul jocului, cât 
de al neînțelegerilor inevitabile în asemenea împrejurare. Îi face 
nespusă plăcere să-i vadă pe ceilalți luându-se la ceartă şi 
încăierându-se. De mult are nevoie să tragă o fugă până undeva, 
dar nu se ridică de la masă nicio clipă, de frică să nu 1 se fure, în 
lipsa, patratelele şi copeicile. Cum nu cunoaşte decât cifrele pana 
la zece şi pe cele cu zero la sfârşit. Ania îi acoperă numerele în 
locul lui. Cel de al cincilea tovarăş de joc, Andrei, băiatul 
bucătăresei — oaches, bolnăvicios, cu rubaşcă de stambă şi cu 
cruciulita de arama la gât-—stă nemișcat şi se uită visător la 
numere. Nu-i pasă nici de câştig şi nici de succesul celorlalți, 
deoarece e adâncit pe de-a-ntregul în aritmetica jocului, în 
filozofia lui lipsită de complicaţii: Doamne, ce de-a mai cifre sunt 
pe lumea asta! Cum de nu se încurcă?... 

Copiii strigă numerele pe rând, afară de Sonia şi de Alioşa. 
Având în vedere monotonia numerelor, jucătorii le-au dat, cu 


timpul, tot soiul de nume şi de porecle caraghioase. Aşa, lui şapte 
îi zic cociorva, lui unsprezece — betisoarele, lui şaptezeci şi şapte — 
Semion Semionici® lui nouăzeci — bunicul şi aşa mai departe. 
Jocul merge înainte, viol. 

— Treizeci şi doi! strigă Grişa, scoțând din căciula lui taică-su 
cilindri mici şi galbeni de lemn. Saptesprezece! Cociorva! 
Douăzeci şi opt, grâul ni s-a copt! 

Ania vedea că Andrei l-a scăpat pe douăzeci şi opt. Altădată i-ar 
fi atras atenţia. Acum însă, când în farfurioară, alături de copeică 
stă şi amorul ei propriu, nu mai poate de bucurie. 

— Douăzeci şi trei! urmează Grişa. Semion Semionici! Nouă! 

— Uite-un şvab, uite-un şvab! strigă Sonia, arătând un gândac 
care aleargă pe masă. Vai! 

— Nu-l ucide, zice Alioşa, gros. Poate că are copil... 

Sonia petrece cu ochii svabul şi se gândeşte la copii lui: ce 
mititei trebuie să fie! 

— Patruzeci şi trei! Unu! urmează Grişa, chinuit de gândul ca 
Ania a şi pus două pătrăţele pe carton. Sase!... 

— Gata! Am câştigat! strigă Sonia, dând cochetă ochiu peste cap 
si râzând în hohote. 

Feţele celorlalţi se lungesc. 

— Să venificăm! zice Grişa, uitându-se cu ură la Sonia. 

În virtutea dreptului celui mai mare şi mai deştept, Grişa are 
cuvântul hotărâtor. Ce vrea el, aceea se face. Jucătorii cercetează 
îndelung şi cu de-amănuntul cartonul fetei şi, spre adânca lor 
părere de rău, se dovedeşte că Sonia n-a făcut nicio cotcarie. 
Începe partida următoare. 

— Vai, ce-am văzut teri! zice Ania, ca pentru ea singură. Filipp 
Filippîci şi-a întors nu ştiu cum pleoapele de i s-au făcut ochii 
TOŞII, TOŞII... Ca la necuratul, ceva de speriat! 

— L-am văzut şi eu, întăreşte Grişa. Opt! Dar la noi la scoala 
este un băiat care poate să mişte din urechi... Douăzeci şi şapte! 

Andrei ridică ochii la Grişa, se gândeşte puţin şi zice: 

— ŞI eu pot să mişc din urechi... 

— la să vedem! 


Andrei îşi strâmbă ochii, gura şi degetele şi 1 se pare că mişcă şi 
din urechi. Râd cu toţii. 

— Nu-i om de treabă Filipp Filtppici ăsta, oftează Sonia. leri a 
intrat în odaie la noi şi eu eram numai în cămăşuţă... Vai, ce 
ruşine mi-a fost! 

— Gata! strigă deodată  Grişa  înşfăcând bani din 
farfurioară. Am câştigat! Controlati dacă vreţi! 

Băiatul bucătăresei ridică ochii şi păleşte. 

— Prin urmare, eu nu mai pot juca... zice el în soapta. 

— De ce? 

— Pentru că... pentru că nu mai am bani. 

— Fără bani nu se poate! hotărăşte Grisa. 

Ca să se incredinteze, Andrei se mai scotoceste o dată prin 
buzunare. Dar nu găseşte nimic decât firimituri de pâine şi un 
capăt de creion ros. Gura 1 se strâmbă şi începe să clipească des 
din ochi, a suferinţă. E gata să plângă. 

— Lasă că pun eu pentru tine! zice Sonia, care nu poate suporta 
privirea lui chinuită. Numai vezi să mi-i dai înapoi la sfârşit! 

Se pun iarăşi mizele şi jocul merge înainte. 

— Mi se pare că trag clopotele, zice Ania, făcând ochii mari. 

Toţi lasă jocul şi se uită cu gurile căscate la fereastra întunecată. 
Dincolo de geam, în bezna nopţii, pâlpâie reflexul lămpii. 

— Ti s-a părut. 

— Numai la cimitir trag clopotele noaptea... zice Andrei. 

— $i de ce trag? 

— Ca să nu intre tâlharii în biserică... Fiindca tâlharii se sperie 
când aud clopotele. 

— Dar ce să cate tâlharii în biserică? întreabă Sonia. 

— Apoi se ştie: ca să ucidă paznicii! 

Un minut de tăcere. Copiii se uită unul la altul, tresar, apoi îşi 
reiau jocul. De data aceasta câştigă Andrei. 

— A făcut coţcării, zice Aliosa ca din senin, cu glasul lui gros. 

— Minţi, n-am făcut nicio cotcärie. 

Andrei se ingalbeneste, îşi strâmbă gura şi-i trânteşte lui Aliosa 
una peste cap. Alioşa holbează ochii cu ură, sare în picioare, pune 


un genunchi pe masă şi, la rândul lui, îi arde una lui Andrei peste 
obraz! Îşi mai trag câte o palmă, pe urmă încep să urle amândoi. 
Sonia, care nu poate suferi asemenea grozăvii, începe să plângă şi 
ea. Si sufrageria răsună de urlete pe toate tonurile. Dar să nu 
credeţi cumva că jocul se sparge din pricina asta! Nu trec nici 
cinci minute şi iată-i din nou râzând şi vorbind liniştit. Obrajii li-s 
plânşi, dar asta nu-i împiedică sa zambeasca. Alioşa e chiar fericit: 
doar n-a fost decât o neînțelegere! 

În sufragerie intră Vasea, elev în clasa a V-a. E somnoros şi are 
aerul unui om dezamăgit. 

„E revoltător! se gândeşte el, uitându-se la Grişa care-şi pipäie 
buzunarul şi-şi zanganeste copeicile. Cum se poate să dea bani pe 
mâna copiilor? $i cum de li se permite să joace jocuri de noroc? 
Straşnică pedagogie, n-am ce zice... E revoltător!” 

Însă copiii joacă dinainte cu atâta plăcere, încât îi vine şi lui gust 
să se aşeze lângă ei şi să-şi încerce norocul. 

— Stati că vin şi eu să joc cu voi, zice el. 

— Pune repede o copeică! 

— Îndată, face Vasea, scotocindu-se prin buzunare. Copeică n- 
am, dar am o rublă. Uite pun o rublă. 

— Nu, nu, nu... pune o copeica! 

— Prosti mai sunteţi! Doar rubla e mai mare decât copeica! le 
explică liceanul. Cine câştigă, îmi dă restul. 

— Nu, te rog! Du-te! 

Elevul de clasa a V-a ridică din umeri şi se duce la bucătărie să 
ceară märuntis de la servitori. Dar cei de acolo n-au nicio copeica. 

— Schimbă-mi tu, îl roagă el pe Grişa, după ce se întoarce de la 
bucătărie. Iti dau ceva pe deasupra pentru schimb. Nu vrei? 
Atunci, dă-mi zece copeici şi 1a-ti rubla. 

Grişa se uită la Vasea bănuitor, numai cu coada ochiului: oare n- 
o fi vrând să-l tragă pe sfoară, să-l înşele?... 

— Nu vreau, răspunde el, tinandu-si mâna peste buzunar. 

Vasea îşi pierde răbdarea. Are gust de sfadă. Începe să-i 
batjocorească pe jucători, făcându-i neghiobi şi zevzeci. 

— Vasea, pun eu miza pentru tine! zice Sonia. Aşază-te. 


Liceanul se aşază şi-şi ia două cartoane. Ania începe să strige 
numerele. 

— Stati că mi-a căzut o copeică! ţipă deodată Grişa, cu spaimă 
în glas. Stati putin! 

Copiii coboară lampa şi se vâră sub masă, să caute copeica. Dau 
cu mâna prin scuipături, prin coji de nucă, se bat cap în cap — dar 
copeica nu-i nicăieri. Încep iarăşi să bâjbâie pe jos şi o caută aşa 
până când Vasea smuceste lampa din mâna lui Grişa şi o aşază la 
locul ei. Grişa rămâne să caute singur, pe întuneric. 

În sfârşit, a găsit-o. Copiii se aşază din nou la masă şi vor să reia 
jocul. 

— Sonia a adormit! îi vesteşte Alioşa. 

Cu capul carliontat culcat pe braţe, Sonia doarme somn dulce, 
adânc şi tihnit, de parcă s-ar fi culcat de cel putin o ora. A atipit 
fără să vrea, cât timp ceilalți căutau copeica. 

— Du-te şi te culcă pe patul mamei! îi zice Ania, ajutând-o să 
plece din sufragerie. Haide, du-te! 

O însoțesc cu toţii, buluc, şi peste cinci minute patul mamei 
prezintă un tablou cât se poate de hazliu: Sonia doarme. Lângă ea 
sforaie Aliosa. Culcati cu capul pe picioarele lor, au adormit şi 
Grisa, şi Ania. Tot acolo, ca să le tina tovărăşie, s-a cuibărit şi 
Andrei, băiatul bucătăresei. 

Iar în jurul lor stau, risipite, copeicile care nu mai au niciun pret 
până la partida următoare. Noapte bună! 


Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1866, nr. 19, 20 
ianuarie, la rubrica „Efemeride”. Subtitlul: (Sceneta). Semnata: A. Cehonte. 
Fără subtitlu, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 
1886. Cu unele modificări de vocabular, a fost inclusă în ediția a doua a 
aceleiaşi culegeri şi în reeditările ei ulterioare (de la a 3-a la a 14-a, Sankt- 
Petersburg, 1892-1899). A intrat, ca primă povestire, în culegerea „Copiii”, 
Sankt-Petersburg, 1889 şi în reeditările ei ulterioare (ediţia a 2-a, Sankt- 
Petersburg, 1890, ediţia a 3-a, Sankt-Petersburg, 1895). După înlocuirea unui 
cuvânt în text, a intrat în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm 
textul din 1901. 

După cum spune M. P. Cehov, fratele scriitorului, în amintirile lui, Cehov a 
luat drept model pe copiii Maevski, pe care îi cunoscuse la Vozkresensk. 
Colonelul Maevski comanda o brigadă de artilerie lângă Vozkresensk. Si, cu 


acest prilej, amintim că prietenia autorului cu Maevski a avut fără îndoială un 
rol precumpănitor în conceperea povestirii „Sărutul” cât şi a piesei ,,Trei 
surori”, deoarece, fără a fi cunoscut felul de viaţă al ofițerilor, Cehov n-ar fi 
putut scrie aceste opere. 

L. N. Tolstoi socotea povestirea „Copiii” ca făcând parte dintre povestirile 
cehoviene de „prima calitate”. 


Durere 


Cui să-i împărtăşesc durerea mea?... 


Se înserează. Fulgi de zăpadă mari şi apoşi roiesc alene în jurul 
felinarelor aprinse de curând şi se aşază în strat subțire şi moale pe 
acoperişuri, pe spinările cailor, pe umerii şi pe căciulile oamenilor. 
Birjarul Iona Potapov e alb din cap până-n picioare, ca o nălucă. 
Stă pe capră încovoiat, atât cât se poate încovoia un trup viu, şi 
nici nu-i trece prin gând să se mişte. Dacă s-ar aşeza peste el un 
troian întreg, poate că nici atunci n-ar găsi de cuviinţă să se 
scuture... Calutul lui e tot atât de alb si de nemișcat, ca si 
stăpânul. Asa cum stă incremenit, cu forme colturoase şi cu 
picioare lungi şi drepte ca nişte bete, aduce, chiar de aproape, cu 
un calut de turtă dulce, din cei de o copeică bucata. Fără îndoială 
că e adâncit în gânduri. Un cälut ca el, smuls de la plug, de la 
priveliştile lui obişnuite, cenuşii şi aruncat aici în vâltoarea plină 
de lumini monstruoase, de zgomote neîntrerupte şi de oameni 
grăbiţi, nu poate să nu stea pe gânduri... 

Iona şi calutul lui nu s-au urnit din loc de mult. Au ieşit din curte 
înainte de amiază, totuşi încă n-au făcut saftea. Si iată că peste 
oraş se lasă umbra înserării. Lumina palidă a felinarelor se 
colorează mai viu, iar larma străzii sporeşte tot mai mult. 

— Birjar, la Viborg! aude Iona. Hei, tu, birjar! 

Iona tresare si, printre genele lipite de zapada, vede un militar 


într-o manta cu glugă. 

— Du-mă la Viborg! repetă militarul. Da” ce-i cu tine, ai 
adormit? La Viborg, iti spun! 

În semn de incuviintare Iona smuceste de haturi, de se scutură 
zăpada de pe spinarea calului şi de pe umerii lui. Militarul se aşază 
în sanie. Birjarul plescaie din buze, întinde gâtul ca o lebădă, se 
ridică putin şi mai mult din deprindere decât de nevoie, învârte 
biciul. Calutul îşi întinde şi el gâtul, îşi îndoaie picioarele subțiri şi 
se urneşte din loc, nehotărât... 

— Un” te bagi, momâie?aude Iona deodată din puhoiul 
întunecat care se mişcă înainte şi înapoi. Unde dracu” te bagi? 
Tine dreapta! 

— Ce, nu ştii să măi? Tine dreapta! se înfurie şi militarul. 

Vizitiul unui cupeu îl injura, un trecător care trece strada în 
goană se izbeste de botul calutului şi se uită urât la el, în timp ce-şi 
scutură zăpada de pe mânecă. Iona stă pe capră ca pe ace, isi 
aruncă coatele în lături şi-şi roteşte ochii în jur ca un nebun, de 
parcă nu-şi dă seama unde se află şi ce caută acolo. 

— Mari ticăloşi! face militarul în batjocură. N-au altă grijă decât 
să dea peste tine ori să ti se vâre sub cal! Să ştii că s-au înţeles... 

Iona se întoarce spre muşteriu şi-şi mişcă buzele... Se vede că 
vrea să spună ceva, dar din gâtul lui nu iese decât un fel de 
hârâială. 

— Ce este? îl întreabă militarul. 

Iona îşi strâmbă gura într-un fel de zâmbet, isi întinde gâtul şi 
suierä: 

— Mie, boierule... cum să vă spun?... Mi-a murit feciorul 
săptămâna asta. 

— Hm!... Şi de ce a murit? 

Iona se întoarce cu tot trupul spre militar şi urmează: 

— Apoi, cine poate să ştie? Gândesc că de friguri... A stat trei 
zile în spital şi pe urmă a murit... Aşa a vrut Dumnezeu. 

— Fă loc, afurisitule! se aude din întuneric. Eşti chior, câine 
bătrân? Cască ochiu mai bine! 

— Haide, mână, mână... îl îndeamnă musteriul. Asa n-ajungem 


nici poimâine. Arde-l cu biciul! 

Birjarul întinde iarăşi gâtul, se ridică putin şi, cu un fel de grație 
stângace, învârte biciul. Apoi întoarce capul, de câteva ori, spre 
musteriu. Dar omul stă cu ochii închişi. Se vede că n-are chef de 
vorbă. După ce îl lasă pe Viborg, birjarul se opreşte în faţa unui 
birt, se încovoaie pe capră şi rămâne din nou nemișcat... Zăpada 
apoasă îi zugrăvește iarăşi în alb, şi pe el, şi pe cälut. Trece un 
ceas, trec două... 

Bocănind îndesat cu galoşii şi aruncându-şi vorbe murdare, pe 
trotuar vin trei tineri: doi înalţi şi subțiri, al treilea scurt şi cocosat. 

— Birjar, la podul Politeiski! strigă cocoşatul cu un glas 
dogit. Douăzeci de copeici pentru toţi trei! 

Iona smuceste din haturi si plescäie din buze. Douăzeci de 
copeici nu-s cine ştie ce, dar el nu se gândeşte la bani... O rublă 
sau Cinci copeici, pentru el e totuna acum, numai să aibă 
muşterii... Tinerii se apropie de birjar, imbrancindu-se şi 
aruncandu-si vorbe spurcate. Apoi se urcă în sanie toţi trei deodată 
si încep să dezbata problema: care dintre ei să stea jos şi care in 
picioare? După certuri, mofturi şi discuţii fără sfârşit, ajung la 
concluzia că, fiind cel mai scurt, cocoşatul trebuie să stea în 
picioare. 

— Haide, mână! strigă cocosatul cu glas dogit, cuibărindu-se la 
spatele lui Iona şi suflându-i în ceafă. Arde-l!... Ei, dar ce căciulă 
ai, mai frate-meu! Să cauţi tot Petersburgul şi una mai ponosită nu 
găseşti!... 

— H?-i... hi-i... râde Iona. De, căciulă... 

— Hei, tu, „de, căciulă”, mână! Asa ai de gând sa ne duci tot 
drumul, hai? Poate ca doresti vreo doi dupaci peste ceafa?... 

— Parcä-mi pocneste capul... zice unul dintre cei doi 
lungani. eri, la Dukmasovi, Vaska şi cu mine am băut patru sticle 
de coniac. 

— Nu înţeleg de ce minţi! se înfurie celălalt lungan. Minte ca un 
dobitoc! 

— Să mă bată Dumnezeu dacă nu-i adevărat... 

— E tot aşa de adevărat ca şi vorba ceea cu păduchele care 


tuşeşte... 

— Hi-i! râde Iona. Ce veseli îs boierii! 

— Ptiu, lua-te-ar dracu’!... se indigneaza cocosatul. Ai de gând 
să mergi odată ca lumea, holeră bătrână ce esti? Da ori ba? Aşa se 
mana? Arde-l cu biciul! Haide, afurisitule, da-i! Arde-l mai bine! 

Iona simte în spatele lui trupul ncastâmpărat al cocoşatului şi-i 
aude glasul dogit. Aude cum îl injura muşteriii, vede oamenii în 
jurul lui, şi încetul cu încetul sentimentul singurătăţii începe să-l 
părăsească. Cocosatul înjură până ce se ineaca—o sudalmă 
birjareasca nesfârşită — apoi tuseste. Lunganii încep să vorbească 
despre o oarecare Nadejda Petrovna. Iona întoarce capul spre ei. Îi 
aşteaptă să facă o pauză, apoi se întoarce iarăşi şi zice: 

— Mie, săptămâna asta... cum să va spun... mi-a murit feciorul! 

— Toţi suntem muritori... ofteaza cocosatul, stergandu-si 
buzele de atâta tuse. Haide, mână, mână! Hotărât lucru, domnilor, 
că nu mai merge aşa! Când dracu” o să ajungem? 

— Mai îndeamnă-l şi tu câte un pic... ştii, după ceafă! 

— Auzi, holeră bătrână? Să ştii că te ating după ceafă!... Dacă 
se poartă omul cu mänusi cu de-alde voi, rămâne să meargă pe 
jos!... Auzi, măi nazdravanule? Ori poate că putin iti pasă de 
vorbele noastre? 

ȘI Iona mai mult aude decât simte dupacii peste ceafă. 

— H1-î... râde el. Ce veseli îs boierii... să le dea Dumnezeu 
sănătate! 

— Ascultă, birjar, eşti însurat? îl întreabă unul dintre lungani. 

— Eu? H3-1... că poznaşi îs boierii! Acuma am o singură 
nevastă: pământul umed care mă adasta... Hi-i!... Adică, cum s-ar 
zice, mormântul!... laca, feciorul mi-a murit, şi eu trăiesc... 
Anapoda treabă! Moartea a greşit uşa... în loc să nimerească la 
mine, a nimerit la el... 

Si Iona se întoarce, să le povestească muşteriilor cum i-a murit 
feciorul. Dar tocmai atunci cocoşatul scoate un suspin de uşurare 
şi-l anunţă pe ceilalți că, în sfârşit, slavă Domnului, au ajuns. 
După ce primeşte cele douăzeci de copeici, lona se uită lung în 
urma chefliilor care dispar într-un gang întunecos. Şi iarăşi rămâne 


singur, şi iarăşi îl împresoară liniştea... Durerea, potolită o vreme, 
îl cuprinde din nou şi-i apasă mai greu încă pieptul. Ochii lui 
aleargă nelinistiti şi indurerati pe deasupra puhoiului care se 
mișcă, înainte şi înapoi, pe cele două părţi ale străzii: oare nu s-o 
găsi, în puzderia aceea de oameni, măcar unul singur care să-l 
asculte? Dar oamenii trec fără să-l ia în seamă nici pe el, nici 
durerea lui... lar durerea lui e fără margini şi fără sfârşit: daca 1 s- 
ar sparge pieptul şi s-ar revărsa, apoi fără îndoială că ar inunda 
întreg pământul... Şi cu toate astea, nimeni n-o vede. S-a cuibărit 
într-o găoace atât de mică, încât n-o vezi s-o cauţi cu lumânarea! 

Iona zăreşte un portar cu un saculet în braţe, isi adună curajul şi 
încearcă să intre în vorbă cu el. 

— Ascultă drăguță, oare cât să fie ceasul? îl întreabă. 

— Nouă trecute... Dar ce te-ai oprit aici? Fa-te mai încolo! 

Iona se depărtează câţiva paşi, apoi se incovoaie şi se lasă iarăşi 
în voia durerii. Socoteşte că n-are niciun rost să mai încerce a 
vorbi cu oamenii... Dar nu trec nici cinci minute şi se îndreaptă de 
mijloc, scutura din cap de parcă l-ar fi săgetat o durere ascuţită şi 
iarăşi smuceste de haturi... Nu mai poate îndura, e peste puterile 
lui! 

„S-o iau spre casă, se gândeşte el. Spre casă!” 

Si, ca şi cum i-ar fi înţeles gândul, cälutul porneşte în trap 
mărunt. Peste vreun ceas şi jumătate, Iona stă lângă un cuptor 
mare şi murdar. Pe cuptor, pe podele şi pe bănci, sforăie oameni 
multi. 

În aer e duhoare grea si înăbuşeală... Iona se uită la cei care 
dorm, se scarpină şi-i pare rău că s-a întors aşa devreme acasă... 

„N-am scos nici cât îmi trebuie pentru ovăz, se gândeşte el. De 
asta şi sunt aşa de amărât. Omul care-şi cunoaşte rostul... care-i 
sătul si el, şi calul lui, e totdeauna liniştit...” 

Dintr-un colt se ridică un birjar tânăr. Cască somnoros şi se 
întinde spre căldarea cu apă. 

— Ti-e sete? îl întreabă Iona. 

— După cum vezi! 

— FE}... să fu sănătos... Da’ ştii, frate, că mi-a murit feciorul... 


Poate că ai auzit? Săptămâna asta, la spital... Mare pacoste! 

Iona se uită să vadă ce efect au vorbele lui. Dar nu vede nimic. 
Tânărul s-a învelit până peste cap şi a adormit. Bătrânul ofteaza şi 
se scarpină... Cum avea tânărul nevoie să bea apă, aşa are şi el 
nevoie să vorbească. Acusi se împlineşte o săptămână de când 1-a 
murit băiatul şi el încă n-a vorbit cu nimeni despre asta aşa cum se 
cuvine... Trebuie să-i povestească cuiva tot, cu socoteală şi pe 
îndelete... Trebuie să spună cum 1 s-a îmbolnăvit feciorul, cum s-a 
chinuit, ce vorbe a spus înainte de a muri şi cum a murit... Trebuie 
să spună cum a fost înmormântarea şi cum s-a dus pe urmă la 
spital după hainele mortului. În sat a rămas fata băiatului, 
Anisia... Si despre ea trebuie să vorbească... Parcă puţine are el 
de povestit acum? lar cel care-l ascultă trebuie să ofteze, să 
suspine, să-l căineze... Cu muierile e şi mai bine să stai de vorbă, 
cu toate că-s proaste şi încep a plânge de la cele dintâi vorbe. 

„Să mă duc sa văd ce face calul, îşi zice Iona. Că am destulă 
vreme pentru dormit... Nicio grijă, că mă satur eu de somn!...” 

Iona se îmbracă şi se duce la grajd, la calut. Se gândeşte la ovăz, 
la fân, la vremea rea... La fecioru-său nu se poate gândi când e 
singur... Să stea cu cineva de vorbă despre el — asta da, se poate. 
Dar să se gândească numai şi să şi-l închipuie cum arăta — îi vine 
din cale-afară de greu... 

— Rontai, hai? îl întreabă Iona pe calut, văzând că-i strălucesc 
ochii. Ei, rontaie, rontaie... Daca nu ne-a ieşit destul pentru ovăz, 
avem să mâncăm fân... Da... îs prea bătrân ca să mai umblu pe 
capră... Băiatul ar fi trebuit să umble, nu eu... Era birjar, nu 
glumă! Numai să fi trait!... 

Iona tace câtva timp, apoi urmează: 

— Aşa, puică, aşa, iepuşoara tatei. Nu mai este Kuzma 
Ionici... M-a lăsat cu sănătate şi s-a dus... S-a apucat să moară, 
aşa, degeaba... Să zicem că ai avea tu un mânz, şi că mânzului 
ăstuia i-ai fi mamă dreaptă... Si să mai zicem ca, aşa deodată, 
mânzişorul ăsta s-ar prăpădi... Nu-i aşa că ti s-ar rupe inima? 

Calutul rontaie, ascultă şi suflă peste mâinile stăpânului. 

Iar Iona se înfierbântă şi începe să 1 le povestească toate, de-a fir 


apăr... 


Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 26, 27 
ianuarie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnata: A. Cehonte. Cu unele schimbări de 
vocabular, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 1886. A 
mai suferit neînsemnate modificări la pregătirea ediţiei a doua a aceleiaşi 
culegeri şi a intrat şi în reeditările ei ulterioare. Cu înlocuirea unui galicism, a 
fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 
1901. 

Din textul publicat în „Povestiri felurite”, 1891, pe lângă unele schimbări 
de vocabular („după tradiţie” înlocuit cu „după obicei”, „după necesitate” cu 
„după nevoie”, „pleacă” cu „hai, pleacă”, „de tenor” cu „cu glas”) şi pe lângă 
câteva schimbări de punctuație, s-a scos fraza: „oare nu s-o găsi, în puzderia 
aceea de oameni, măcar unul singur care să-l asculte?] Doar nimic nu e mai 
uşor decât să asculti ce-ţi spune un om...” 

La includerea povestirii în culegerea de opere, fraza «şi vuietul străzii 
atinge ,,fortissimo”», a fost înlocuită cu: „iar larma străzii sporeşte tot mai 
mult.” 

Alexandr Pavlovici, fratele scriitorului, îi scria lui Cehov: ,,...s1, fără să 
vreau, îmi aduc aminte de vorbele acelea din povestirea ta, unde Iona îi spune 
iepel: „să zicem că ai fi avut un mânzişor care a murit şi că tu 1-ai fi fost 
mamă... Ti-ar părea rău, nu?...” Bineînţeles că nu reproduc exact, dar pasajul 
acesta din povestire te face „nemuritor”. 

L. N. Tolstoi punea ,,Durere” în rândul povestirilor cehoviene de „prima 
calitate”. 

Motto: „Cui să-i împărtăşesc durerea mea?”... e luat din psaltire. 


Noaptea dinaintea judecăţi 


POVESTIREA UNUI ÎMPRICINAT 


— Nu-1 a bine, boierule! zise surugiul întorcându-se spre mine şi 
arătându-mi cu biciul un iepure care ne tăia drumul. 

Ştiam eu şi fără asta că soarta mi-era pecetluită. Mă duceam la 
tribunalul judeţean din S., unde trebuia să mă asez pe banca 
acuzaților, pentru bigamie. Timpul era groaznic. Când am ajuns, 
pe noapte, la stația de posta, arătam ca un om tăvălit prin zăpadă, 
udat cu apă şi la urmă bătut zdravăn, până într-atât eram de 
rebegit, de ud şi de năucit de hurducătura drumului. La staţie m-a 
întâmpinat însuşi căpitanul de poştă — un bărbat înalt, în izmene cu 
dungulite albastre, chel, somnoros şi cu o pereche de mustati care 
păreau cä-1 ies din nări şi nu-l lasă să miroasă. 

Iar cât despre miros, apoi ştiu că aveai ce mirosi! Când căpitanul 
de poştă, bombănind, suflând greu şi scărpinându-se pe după 
guler, deschise uşa spre ,,saloanele” staţiei şi-mi arătă în tăcere, cu 
cotul, locul unde trebuia să mă odihnesc, m-a trăsnit o duhoare 
atât de cumplită de acreala, de ceară rosie şi de plosnitä, încât era 
cât pe ce să mă înăbuş. Lampa de tinichea, care stătea pe masă şi 
lumina pereţii de bârne, afuma ca o surcea aprinsă. 

— Dar groaznică putoare e pe-aici pe la dumneavoastră, 
seniore! am strigat intrând în odaie şi punandu-mi geamantanul pe 
masă. 


Căpitanul de poştă trase aerul pe nas şi clătină din cap a 
neîncredere. 

— Miroase ca totdeauna, zise el, apoi iarăşi se scărpină. Vi se 
pare pentru că veniţi de la ger. Surugiii dorm pe lângă cai, iar 
boierii nu put... 

L-am lăsat pe căpitanul de poştă să plece şi am început să 
cercetez adăpostul meu vremelnic. Divanul pe care trebuia să mă 
culc, lat cât un pat pentru două persoane şi îmbrăcat cu muşama, 
era rece ca gheaţa. Pe lângă divan, în odaie, mai erau o soba mare 
de tuci, masa cu lampa despre care am vorbit, o pereche de pâslari 
al nu ştiu cui, un sac de voiaj, de mână, şi, într-un colţ, un paravan. 
După paravan dormea cineva, liniştit. Terminând de cercetat 
odaia, mi-am pregătit aşternutul pe divan şi am început să mă 
dezbrac. Nasul mi se deprinsese cu duhoarea. Mi-am scos 
surtucul, pantaloni şi cizmele şi, zâmbind, indoindu-ma şi 
întinzându-mă cât puteam, am pornit a sări în jurul sobei de tuci, 
ridicându-mi sus de tot picioarele goale... În felul acesta m-am 
încălzit minunat. Nu-mi rămânea acum decât să mă întind pe 
divan şi să dorm. Dar tocmai atunci s-a întâmplat ceva cu totul 
neaşteptat. Fără să vreau privirea mi-a căzut asupra paravanului... 
si inchipuiti-va spaima mea! De după paravan se uita la mine un 
căpşor de femeie, cu părul despletit, cu ochişorii negri şi cu un 
şirag de dinţi maruntei. Sprâncenele, negre şi ele, îi tresăreau, iar 
pe obraji îi jucau două gropite nostime — semn că râdea. M-am 
ruşinat. Dându-şi seama că-l văzusem, capsorul se ruşină şi el şi se 
trase la loc. Cu ochii în pământ, ca şi cum as fi avut vreo vină, m- 
am îndreptat cuminte spre divan, m-am culcat şi m-am învelit cu 
şuba. 

„Ce ghinion! mă gândeam. Vasăzică m-a văzut cum tupäiam! 
Mai mare ruşinea...” 

Si căutând să-mi amintesc trăsăturile feţei ei drăgălaşe, m-am 
lăsat fără voia mea furat de gânduri. Fel de fel de imagini, care de 
care mai dulci şi mai ispititoare, mi se îngrămădeau în minte... 
când, drept pedeapsă parcă pentru gândurile mele păcătoase, am 
simţit deodată pe obrazul drept o intepatura ascuţită şi dureroasă. 


Mi-am dus repede mâna la obraz. N-am prins nimic, dar am ghicit 
ce era, deoarece a început să-mi miroase a plosnita strivită. 

— Asta-i curată bătaie de joc! am auzit în aceeaşi clipa un glas 
dulce de femeie. Afurisitele astea şi-au pus în gând, pesemne, să 
mă mănânce de vie! 

Hm!... Mi-am adus aminte atunci, de bunul meu obicei de a lua 
totdeauna cu mine, când plec la drum, zacherlină”. Nici de data 
aceasta nu-l uitasem. Cât ai clipi am şi scos cutia din geamantan. 
Nu-mi rămânea acum decât să-i ofer căpşorului drăgălaş praful 
meu — şi cunoştinţa era gata! Dar cum să 1-l ofer?... 

— O, e îngrozitor! 

— Doamnă, — am început cu un glas cât mai dulce. După cât 
înţeleg din ultima dumneavoastră exclamatie, vă mănâncă 
plosnitele. Din întâmplare, am la mine zacherlina. Dacă doriți... 

— O, mulţumesc! 

— În cazul acesta, vi-l aduc îndată... — m-am bucurat. Numai 
să-mi iau şuba... 

— Nu, nu... Daţi-mi-l peste paravan, nu veniți aici! 

— Cred şi eu că peste paravan! Nu vă speriaţi, că doar nu-s 
başbuzuc... 

— Ce poţi să ştii? Oamenii ăştia care vin şi se duc... 

— Hm!... Şi chiar dacă aş veni după paravan... n-ar fi nimic 
grav, mai cu seamă ca sunt doctor—am mintit-o eu.-— lar 
doctorilor, poliţiştilor şi coaforilor de damă li-e permis să pătrundă 
în viaţa intimă a femeilor... 

— Spuneţi drept că sunteţi doctor? Serios? 

— Pe cuvântul meu! Si în cazul acesta îmi dati voie să vă aduc 
praful? 

— Bine, dacă sunteți doctor... Numai de ce să vă osteniti? Pot 
să-l trimit la dumneavoastră pe soţul meu... Fedea! strigă femeia 
cea brună, coborând glasul. Fedea! Dar trezeşte-te odată, omule! 
Scoală-te şi du-te dincolo. Doctorul e atât de drăguţ să ne ofere un 
pic de zacherlină. 

Prezenţa lui ,,Fedea” după paravan a fost pentru mine o noutate 
zguduitoare. Parcă m-ar fi lovit cineva cu maiul în creştet... Am 


simţit ceea ce încearcă, fără îndoială, cocoşul puștii când dă greş: 
ruşine, necaz şi regret... Inima mi-era atât de grea şi atât de ticălos 
mi s-a părut acel Fedea când a ieşit de după paravan, încât puţin a 
lipsit să nu strig: „Ajutor!” Era un bărbat înalt şi zdravan, de vreo 
cincizeci de ani, cu cotlete cărunte, cu buze strânse de funcţionar 
ŞI cu vinişoare violete împrăştiate la întâmplare pe nas şi pe 
tâmple. Era în halat şi în papuci. 

— Eşti foarte drăguţ, doctore... zise el luând praful şi 
întorcându-se spre paravan. Merci... Vasăzică şi pe dumneata te-a 
prins viscolul? 

— Da! am bombănit, culcându-mă pe divan şi trăgând furios 
şuba peste mine. M-a prins... 

— Aşa-a!... Zinocika, pe năsucul tău fuge un pui de plosnita! 
îmi dai voie să-l prind? 

— Mă rog, râse Zinocika. Nu l-ai prins? Cogeamite consilier de 
stat, toată lumea se teme de tine, şi nu eşti în stare să-i vii de hac 
unei biete plosnite! 

— Zinocika, in fata unui om străin!... (Se auzi un oftat). 
Totdeauna faci tu asa... Pe cuvantul meu! 

— Ce porci, nu lasă omul să doarmă! am mormăit, fara să ştiu 
singur de ce mă înfuriasem. 

Dar cei doi soţi se liniştiră curând. Am închis ochii încercând sa 
nu mă gândesc la nimic, ca să adorm. A trecut însă o jumătate de 
ceas, un ceas... şi eu tot nu dormeam. În cele din urmă vecinii mei 
începută şi ei să se foiască şi să se certe în soapta. 

— Curios, nici praful ăsta nu ajută la nimic! bombănea 
Fedea. Atâtea plosnite n-am mai pomenit... Doctore! Zinocika ma 
roagă să te întreb: de ce or fi mirosind aşa de urât plosnitele? 

Ne-am întins la vorbă: de plosnite, de vreme, de iarna rusească, 
de medicină, la care mă pricep tot atât de puţin ca şi la astronomie, 
de Edison... 

— Nu te jena, Zinocika... Doar e doctor! l-am auzit pe Fedea 
şoptind către nevastă-sa după ce vorbisem de Edison. Nu mai face 
mofturi şi întreabă-l... N-ai de ce să te temi. Servetov nu ţi-a fost 
de niciun folos, poate că o să-ţi fie ăsta... 


— Întreabă-l tu! zise Zinocika. 

— Doctore, mi se adresă Fedea, oare de ce simte nevasta-mea, 
câteodată, un fel de apăsare pe piept? O inabusa tusea, ştii, de 
parcă... ştii, ar coace ceva înăuntru... 

— Asta-i poveste lungă, nu se poate încheia aşa, cât ai bate din 
palme... am încercat să ies din incurcatura. 

— Ei, şi ce-l dacă-i lungă? Avem timp... tot nu putem dormi... 
Examineaz-o, drăguță! Trebuie să-ţi spun ca se caută cu 
Servetov... De treabă om, nimic de zis. Însă, cum să-ţi spun?... 
Eu unul n-am încredere în el! N-am încredere şi pace! Văd eu că 
nu eşti tocmai dispus, totuşi fii atât de bun! Cât timp o examinezi, 
cu mă duc până la căpitanul de poştă să-l rog să ne pregătească 
samovarul. 

Si Fedea iesi, târşâindu-şi papucii. Am trecut după paravan; 
Zinocika şedea pe un divan lat, înconjurată de o mulţime de perne 
si strangandu-si la gât gulerasul de dantelă al cămăşii. 

— Scoate limba! am început, aşezându-mă alături de ea şi 
încruntând sprâncenele. 

Zinocika îmi arătă limba, apoi se porni pe râs. Avea o limbă 
rosie, ca oricare alta. Am căutat să-i iau pulsul, dar nu i l-am găsit. 

— Hm!... am mârâit. 

Nu-mi aduc aminte ce întrebări i-am mai pus în timp ce mă 
uitam la fata ei zâmbitoare. Ştiu doar că spre sfârşitul consultatiei 
eram atât de tâmpit şi de zăpăcit încât nu-mi venea s-o mai întreb 
NIMIC. 

În sfârşit iată-ne în jurul samovarului, Fedea, Zinocika şi cu 
mine. Trebuia să scriu rețeta, pe care am ticluit-o după toate 
regulile artei medicale: 


Rp. Sic transit 0,05 
Gloria mundi 1,0 
Aquae distillatae 0,1% 
Câte o lingură la fiecare două ore. 
Pentru doamna Sielova 
Dr. Zaitev’ 


A doua zi dimineaţă, în timp ce-—gata de drum şi cu 
geamantanul în mână — imi luam adio pentru totdeauna de la noile 
mele cunoştinţe, Fedea mă prinse cu o mână de un nasture, 
întinzându-mi cu cealaltă o hârtie de zece ruble şi căutând să mă 
înduplece: 

— Nu, nu se poate, trebuie să primeşti! Sunt deprins să plătesc 
orice muncă cinstită. Dumneata ai învăţat, te-a străduit... Ţi-ai 
câştigat cunoştinţele cu sudoare şi sânge! Eu înţeleg lucrurile 
astea... 

N-am avut încotro şi a trebuit să primesc hârtia de zece ruble. 

În linii mari, aşa mi-am petrecut noaptea dinaintea judecății. Nu 
mai spun ce am simţit a doua zi, când s-a deschis uşa în fata mea 
si aprodul mi-a arătat banca acuzaților. Pot doar să mărturisesc că 
m-am îngălbenit şi m-am ruşinat cumplit atunci cand, întorcându- 
mi capul, am văzut mii de ochi indreptati asupra mea. lar cand mi- 
am aruncat privirea la feţele grave şi marțiale ale juratilor, mi-am 
citit prohodul. 

Dar mi-e cu neputinţă să vă descriu, iar dumneavoastră nu vă 
puteţi închipui spaima mea în clipa cand, ridicându-mi ochii spre 
masa acoperită cu postav roşu, l-am văzut în fotoliul 
procurorului — pe cine credeţi? Pe Fedea! Stătea şi scria nu ştiu ce. 
Uitându-mă la el, mi-am adus aminte de plosnite, de Zinocika, de 
diagnosticul meu — şi nu un fior, ci întreg Oceanul Inghetat mi-a 
trecut de-a lungul spinării... Terminând ce avea de scris, Fedea s-a 
uitat şi el la mine. La început nu m-a recunoscut, dar curând 
pupilele i s-au dilatat, falca 1-a căzut în jos şi mâna a început să-i 
tremure. S-a ridicat încet şi m-a țintuit cu o privire de gheaţă. Fara 
să-mi dau seama, m-am ridicat şi eu şi m-am uitat țintă la el... 

— Acuzat, numele dumitale... şi aşa mai departe, — începu 
preşedintele. 

Procurorul se lăsă în fotoliu şi bău un pahar cu apă. Broboane 
reci de sudoare îi acopereau fruntea. 

— Ehei, acum să vezi săpuneală! îmi ziceam. 

După toate probabilitățile, procurorul se pregătea să mă atingă: 


se încrunta mereu, răsfoia declaraţiile martorilor, se strâmba, 
maraia... 

Dar e timpul sa termin. Toate acestea le scriu in incinta 
tribunalului, in pauza de la prânz... Curând urmează cuvântul 
procurorului... 

— Ce mă aşteaptă oare? 


Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 5, 1 februarie, 
cu subtitlul: (O întâmplare din practica mea de medic şarlatan). Semnatä: A. 
Cehonte. Cu un alt subtitlu şi după abrevierea textului, a intrat în culegerea 
„Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. Povestirea a fost revizuită stilistic 
pentru Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

În noiembrie 1884, Cehov a trimis povestirea — dedicată lui Emil Pup (P. 
A. Sergheenko) şi semnată cu pseudonimul „Deadenka”! — revistei 
„Strekoza”!!. Dar nu i-a fost publicată, redacţia găsind-o prea lungă pentru o 
revistă umoristică. 

Cehov intenţiona să facă din această schiță un vodevil, dar nu şi-a dus 
munca până la capăt (ciorna manuscrisului se păstrează în Arhiva centrală din 
Moscova). 


Întorcându-se de la plimbare, Maşenka Pavletkaia, o studentă 
tânără care abia îşi terminase facultatea, găsi în casa Kuşkinilor, 
unde era guvernantă, o zarvă nemaipomenită. Portarul Mihailo îi 
deschise uşa zăpăcit şi roşu ca racul. 

Sus se auzea zgomot. 

„Fără îndoială că 1-a venit rau stăpânei... îşi zise Masenka. Sau 
poate că s-a certat cu bărbatu-său...” 

În sală şi pe coridor întâlni fetele din casă. Una dintre ele 
plângea. Apoi Masenka îl văzu ieşind pe uşa odăi ei pe însuşi 
stăpânul casei, Nikolai Sergheici, un bărbat scund, nu prea bătrân, 
cu obrajii căzuţi şi cu o chelie respectabilă. Era aprins la fata şi 
părea agitat... Trecu pe lângă ea fără s-o vada şi, ridicandu-si 
braţele în sus, strigă: 

— O, dar e îngrozitor! Câtă lipsa de tact! Câtă sălbăticie! Ce 
stupid! Ce meschin! 

Masenka intră în odaia ei şi acolo, pentru întâia oară în viata, 
încercă în toată adâncimea lui sentimentul de umilinţă, atât de 
cunoscut celor care atârnă de alţii şi mănâncă pâinea bogatilor şi a 
celor sus-pusi: în odaia ei se făcea perchezitie... Stăpâna casei, 
Fedosia Vasilievna — o cucoană voinică, butucănoasă şi lată în 
umeri, cu părul latos, cu sprâncene negre şi dese, cu o mustăcioară 
abia desluşită şi cu mâinile roşii, având înfăţişarea şi purtările unei 
bucătărese de rând — stătea lângă masa ei şi vâra la loc într-un 


paneraş de lucru gheme de lână, petice, hartiute... Se vede ca nu 
se aştepta s-o vadă pe Maşenka, deoarece, când întoarse capul şi-i 
zări faţa palidă şi nedumerită, se tulbură şi îngăimă: 

— O, iartă-mă, le-am... le-am răsturnat din greşeală... Mi-am 
agăţat mâneca şi... 

După ce mai îngăimă nu ştiu ce, madam Kuskina ieşi fosnindu- 
şi trena. Îngheţată de spaimă, Maşenka se uită mirată în jurul ei, 
fără să înţeleagă nimic şi fără să ştie ce să creadă. Apoi ridică din 
umeri. Ce căuta Fedosia Vasilievna în paneraşul ei? Dacă era 
adevărat ce-i spusese, că-şi agatase din greşeală mâneca de 
paneraş şi-i răsturnase lucrurile, atunci de ce era atât de roşu şi de 
tulburat Nikolai Sergheici când ieşea din odaia ei? De ce unul 
dintre sertarele mesei era tras puţin în afară? De ce era descuiată 
pusculita în care îşi strângea piesele de argint de câte zece copeici 
şi mărcile vechi? De deschis, o deschiseseră, dar, cu toate că 
zgariasera lacätul, nu se pricepuseră s-o încuie la loc. Etajera cu 
cărți, masa, asternutul — toate purtau urmele unei percheziții făcute 
de curând. Tot asa şi coşul cu rufe: rufele erau aşezate cu grijă, dar 
nu în ordinea în care le lăsase ea la plecare. Înseamnă că i se 
făcuse o adevărată perchezitie, o perchezitie în toată legea! Dar în 
ce scop şi pentru ce? Ce se întâmplase? Masenka isi aduse aminte 
de zăpăceala portarului, de zarva care mai stăruia şi acum în casă, 
de fata care plângea... Oare toate acestea nu erau în legătură cu 
perchezitia pe care 1-o făcuseră adineauri? N-o fi cumva implicată 
în cine ştie ce afacere înspăimântătoare?... Se îngălbeni şi, 
sfârşită, se lăsă pe coşul cu rufe. 

Atunci intră în odaie fata din casă. 

— Liza, nu ştii de ce mi s-a făcut... perchezitie? 

— l-a dispărut stăpânei o broşă de două mii de ruble... —îi 
răspunse Liza. 

— Bine, dar de ce să mi se facă perchezitie mie?... 

— S-a făcut la toată lumea, domnişoară. Si mie mi s-a facut... 
Ba încă pe noi ne-au dezbrăcat până la piele şi ne-au căutat... Cât 
despre mine, domnişoară, vă spun ca în fata lui Dumnezeu... Nici 
măcar de masa de toaletă a stăpânei nu m-am apropiat, dar încă de 


broşa ei! Tot aşa o să declar şi la poliție... 

— Bine, dar... de ce au făcut perchezitie la mine? stărui 
guvernanta, tot nedumerită. 

— Apoi doar va spun că 1 s-a furat broşa!... Stăpâna a scotocit 
peste tot, cu mâna ei. Chiar şi pe Mihailo portarul tot ea l-a 
perchezitionat. Mai mare ruşinea! lar Nikolai Sergheici numai se 
uită şi cotcodăceşte ca o găină! Degeaba tremuri, domnişoară. Aici 
nu s-a găsit nimic. $i odată ce n-ai luat dumneata broşa, n-are de 
ce să-ți fie frică. 

— Bine, Liza, dar asta-i josnic... e umilitor! strigă Masenka, 
înăbuşindu-se de indignare. E o mârsävie, o ticăloşie! Ce drept are 
ca să mă bănuiască şi să umble în lucrurile mele? 

— Vezi că stai la sträini...oftä Liza. Cu toate că eşti 
domnişoară, te socotesc tot ca pe un fel de slujnică... Nu-i ca 
acasă la mama şi la tata... 

Masenka se trânti pe pat şi începu să plângă amar. Niciodată nu 
fusese atât de brutalizată, atât de adânc umilită ca acum... Ea, 
fiica de profesor, bine-crescută, simțită, să fie bănuită de furt şi 
perchezitionata ca o femeie de stradă! O umilinţă mai cumplită 
fără îndoială că nici nu-şi poate cineva închipui! Si la sentimentul 
acesta de nedreptate se mai adaugă şi frica, o frică 
înspăimântătoare: oare ce-o să se mai întâmple după asta? Îi 
veneau în minte tot felul de absurditati. Dacă au putut-o bănui de 
furt, înseamnă că pot s-o şi aresteze, s-o dezbrace până la piele şi 
s-o perchezitioneze, apoi s-o ducă pe stradă cu agentul după ea şi 
s-o arunce într-o celulă rece şi întunecoasă, plină de şoareci şi de 
gândaci de umezeală, ca aceea în care a stat închisă prinţesa 
Tarakanova... Cine o să-i 1a apărarea? Părinţii sunt departe, în 
provincie, n-au ei bani să alerge la ea! E singură-singurică în 
capitală, ca într-un câmp pustiu, fără rude şi fără prieteni... Pot să 
facă din ea ce poftesc... 

„O, dar o să alerg pe la toți judecătorii şi apărătorii... îşi zicea 
Masenka, tremurând. Sa le explic, să mă jur... Ei or să mă creadă 
că nu pot să fiu hoata!”’ 

Deodată, Maşenka îşi aduse aminte că în coşul ei de rufe, sub 


cearşafuri, avea câteva dulciuri pe care, după vechiul ei obicei de 
la cămin, le vâra în buzunar pe furiş în timpul mesei şi le lua apoi 
în odaie la ea. 

La gândul că taina aceasta nevinovată era cunoscută acum şi de 
stăpâni, se înroşi până-n vârful urechilor. Şi, de spaimă, de ruşine 
si de umilinţă, inima începu să-i bată atât de tare, încât o simţea 
zvâcnindu-i în tâmple, în mâini şi adânc de tot, în stomac. 

— Poftiti la masă! o strigă cineva. 

„Să mă duc, să nu mă duc?...” 

Îşi netezi părul, îşi şterse fata cu un prosop ud şi se duse în 
sufragerie. Prânzul începuse... La un capăt al mesei şedea Fedosia 
Vasilievna — gravă, cu fata aspră şi lipsită de orice expresie — la 
celălalt, Nikolai Sergheici. De o parte şi de alta se aşezaseră 
invitații şi copiii. Serveau doi lachei în frac şi cu manusi albe. Toţi 
ştiau ce zarvă era în casă, ştiau că stăpâna era supărată şi de aceea 
tăceau cu toţii. Nu se auzeau decât lingurile zăngănind şi gurile 
mestecând. 

Până la urmă, tot stăpâna rupse tăcerea. 

— Ce avem felul al treilea? întrebă ea pe un lacheu, cu glas 
sfârşit şi îndurerat. 

— Esturgeon à la russe! îi răspunse lacheul. 

— Eu l-am comandat, Fenia... se grăbi să spună Nikolai 
Sergheici. Mi-era poftă de peste. Dar dacă tie nu-ţi place, ma 
chere, să nu-l mai servească şi gata. Eu, ştii, numai aşa... ca să 
(le... 

Fedosiei Vasilievna nu-i plăceau mâncărurile pe care nu le 
comanda ea. De data aceasta, ochii 1 se umplură de lacrimi. 

— Haide, haide, nu trebuie să ne enervăm, zise cu glas dulceag 
Mamikov, medicul casei, atingându-i uşor mâna şi zâmbind tot 
atât de dulceag. Chiar şi fără asta suntem destul de nervoasă... Dă- 
o încolo de broşă. Sănătatea face mai mult decât două mii de 
ruble! 

— Dar mie nu-mi pare rău de cele două mii de ruble! răspunse 
stăpâna şi o lacrimă mare i se rostogoli pe obraz. Pe mine faptul în 
sine mă revoltă! Eu nu vreau să tolerez hoți în casă la mine! Nu- 


mi pare rău de nimic, de nimic! Dar să mă fure pe mine — asta-i 
culmea ingratitudinii! Asa mi se răsplăteşte mie bunătatea mea?... 

Toată lumea stătea cu nasul în farfurie. Maşenkăi însă 1 se păru 
că, după vorbele stăpânei, toată lumea se uita la ea. Simti deodată 
un nod în gât, izbucni în plâns şi-şi ascunse obrazul în batistă. 

— Pardon, îngăimă ea. Nu mai pot, mă doare capul. Dati-mi 
voie să plec... 

Se ridică de la masă, împinse cu stângăcie scaunul care hârşâi pe 
parchet şi, ruşinându-se şi mai grozav, ieşi din sufragerie aproape 
alergând. 

— Doamne, Dumnezeule! făcu Nikolai Sergheici încruntându- 
se. Ce nevoie era să 1 se facă şi ei perchezitie? Găsesc că a fost un 
lucru cam nelalocul lui... 

— Eu nu zic că a luat ea broşa,răspunse Feodosia 
Vasilievna. Însă, oricum, poţi să garantezi pentru ea? Eu, drept să 
spun, nu prea am mare încredere în fetele astea sărace şi cu 
carte... 

— Crede-mă, Fenia, că a fost un lucru nelalocul lui... Si pe 
urmă, iarta-ma, dar legea nu-ţi dă dreptul să faci perchezitii. 

— Habar n-am de legile voastre. Eu atâta ştiu şi nimic mai mult: 
că mi-a dispărut broşa. Si am s-o găsesc! strigă bătând cu furculita 
în farfurie şi ochii îi sclipira, maniosi. lar pe dumneavoastră, vă 
poftesc să mâncaţi şi să nu vă amestecați în treburile mele! 

Nikolai Sergheici îşi lăsă ochii în jos, cuminte, apoi oftă. În 
vremea asta, Maşenka intrase în odaia ei şi se trântise pe pat. Nu-i 
mai era nici frică şi nici ruşine; în schimb, avea o poftă nestapanita 
să-l cârpească două perechi de palme femeii aceleia fericite — 
aspră, arogantă şi mărginită. 

Stătea culcată, cu obrazul vârât în pernă şi se gândea... O, ce 
bine ar fi să se poată duce să cumpere o broşă, pe cea mai scumpă, 
ca să 1-0 arunce apoi în obraz acestei tirane! Sau, dacă ar da 
Dumnezeu să sărăcească Fedosia Vasilievna şi să pornească pe 
drumuri la cerşit, cu traista în spinare, să-şi dea seama ce lucru 
înspăimântător e să fii sărac şi să atarni de alţii — şi ea, Masenka 
cea umilită, să-i dea de pomană! Sau, ce-ar fi să-i pice o moştenire 


mare, să-şi cumpere o caleaşcă şi să treacă uruind, prin faţa 
ferestrelor ei, s-o facă să moară de ciudă?... 

Dar toate acestea nu erau decât visuri. În realitate, nu-i rămânea 
altceva de făcut decât să plece cât mai curând, să nu mai stea acolo 
nici un ceas măcar. Ce e drept, era îngrozitor să-şi piardă locul şi 
să fie nevoită să se întoarcă la părinţii ei, care erau aşa de săraci... 
Dar ce să facă?... Maşenka n-ar mai fi putut să vadă în ochi nici 
pe stăpână, nici odäita aceea. Se inabusea acolo şi-i era sila de 
toate. Până într-atât nu putea s-o sufere pe Fedosia Vasilievna — cu 
ideile ei fixe în ceea ce priveşte bolile şi cu pretinsa ei 
aristocrație — încât 1 se părea că totul era acum grosolan şi 
respingător, numai şi numai pentru că femeia asta trăia pe lume. 
Masenka sări de pe pat şi începu să-şi facă bagajele. 

— Pot să intru?... îl auzi atunci pe Nikolai Sergheici. Se 
apropiase de usa tiptil şi vorbea încet, cu blandete. E voie? 

— Mă rog... 

Nikolai Sergheici trecu pragul şi se opri lângă uşă. Avea o 
privire ştearsă, iar nasul mic şi roşu îi strălucea. Băuse după masă 
bere, şi asta se cunoştea şi după mers, şi după felul cum îi atârnau 
braţele, neputincioase şi fără vlagă. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el, arătând spre geamantan. 

— Îmi fac bagajele. Iertati-ma, Nikolai Sergheici, dar eu nu mai 
pot să rămân in casa dumneavoastră. Prea m-a jignit perchezitia 
aceea! 

— Înţeleg... Totuşi, nu trebuie... La ce bun? Ti s-a făcut 
perchezitie... şi ce ai pierdut cu asta? Fii liniştită, că dumneata tot 
dumneata rămâi! 

Masenka tăcea, făcându-şi înainte bagajele. Nikolai Sergheici isi 
ciupi mustätile, ca şi cum s-ar fi gândit ce să mai spună, apoi 
urmă, insinuant: 

— Da, înţeleg, fără îndoială... Totuşi, ar trebui să fii mai 
îngăduitoare. Ştii, soția mea e nervoasă, e impulsivă... n-ar trebui 
s-o judeci cu prea multă asprime... 

Maşenka tăcea. 

— Dacă te consideri într-adevăr chiar atât de jignită, urmă 


Nikolai Sergheici, atunci uite, sunt gata să-ţi cer iertare. lartă-mă! 

Masenka nu-i răspunse nimic, se aplecă doar şi mai mult asupra 
geamantanului. Bărbatul acela vlaguit, fără voinţă, nu însemna 
nimic în casă. Chiar şi faţă de servitori juca un rol jalnic de parazit 
si de om inutil. Asa că scuzele lui n-aveau nicio valoare. 

— Hm... Taci? Nici asta nu-ţi ajunge? Atunci iti cer iertare în 
numele soţiei mele. În numele ei... A procedat fără tact, recunosc 
ca un nobil ce sunt... 

Nikolai Sergheici făcu câțiva paşi prin odaie, oftă, apoi zise: 

— Prin urmare, dumneata tii numaidecât să mă râcâie colea, sub 
inimă... Til să mă mustre conştiinţa... 

— Știu ca dumneavoastră nu sunteţi vinovat, Nikolai 
Sergheici, îi răspunse Masenka privindu-l drept in fata cu ochii ei 
mari şi plânşi. De ce vă faceţi sânge rau? 

— Da, desigur... Totuşi, ştii... Nu pleca... Te rog! 

Masenka dădu din cap. Nikolai Sergheici se opri lângă fereastră 
si începu să bata cu degetele în geam. 

— Neînţelegerile de felul acesta sunt un adevărat chin pentru 
mine, zise el. Ce vrei să fac? Să-ţi cad în genunchi? Mandria 
dumitale a fost atinsă, din pricina asta, ai plâns şi vrei să pleci... 
Dar gândeşte-te că am şi eu o mândrie, pe care dumneata n-o 
cruti! Sau poate vrei să-ți mărturisesc ceea ce n-aş mărturisi nici la 
spovedanie? Asta vrei? Spune, vrei poate să-ţi mărturisesc ceea ce 
n-aş mărturisi nici pe patul de moarte? 

Maşenka tăcea. 

— Ei bine, eu am luat broşa nevestei mele! şopti repede 
Nikolai Sergheici. Acum eşti mulţumită? Eşti satisfăcută? Da, 
eu... eu am luat-o... Numai că... bineînţeles, asta rămâne numai 
între noi! Pentru Dumnezeu, niciun cuvânt nimănui, nici cea mai 
uşoară aluzie! 

Uimita şi speriată, Masenka îşi căuta de treabă înainte: apuca 
lucrurile şi le indesa, mototolite si fără nicio rânduială, în 
geamantan şi în coş. Mai ales acum, după mărturisirea sinceră pe 
care 1-0 făcuse Nikolai Sergheici, n-ar mai fi putut să rămână nicio 
clipă, şi nu înţelegea cum de putuse să stea până atunci în casa 


aceea. 

— $1 nu trebuie să te miri... urmă Nikolai Sergheici, după ce 
tăcu puţin. Se întâmplă... Eu am nevoie de bani şi ea nu-mi dă. lar 
casa asta, cu tot ce vezi în ea, Maria Andreevna, tatăl meu le-a 
agonisit pe toate, aşa că toate-s ale mele... Broşa, şi ea, a fost a 
mamei... Da, toate-s ale mele! Însă ea a pus mâna şi s-a făcut 
stăpână pe toate... Nu pot să mă judec cu ea, înţelegi... De aceea, 
te rog, te rog mult să mă ierti şi... şi să rămâi. Tout comprendre, 
tout pardonner...'* Rămâi, nu-i aşa? 

— Nu! îi răspunse fata cu hotărâre şi începu să tremure. Lasati- 
mă, va implor. 

— Eh, cum poftesti! ofta Nikolai Sergheici aşezându-se pe o 
bancuta langa geamantan. Drept sa-ti spun, imi plac oamenii care 
mai ştiu să se supere, să dispretuiasca şi aşa mai departe... Aş sta 
o veşnicie să mă uit la fata dumitale indignata... Prin urmare, nu 
vrei să rămâi? Da, înţeleg... Nici nu se putea altfel... Într- 
adevăr... E bine de dumneata, dar eu... brrr!... Nu pot să fac un 
pas din beciul ăsta! M-as duce la vreuna dintre moşiile noastre, 
însă peste tot mă lovesc de lichelele nevestei mele... 
administratori, agronomi... dracu” să-i ia pe toți! Ipotecheaza, 
supraipotechează... Peşte n-ai voie să prinzi, pe iarbă n-ai voie să 
calci, de copaci n-ai voie să te atingi... 

— Nikolai Sergheici! se auzi din salon glasul Fedosiei 
Vasilievna. Agnia, pofteşte-l pe boierul! 

— Vasăzică, pleci? mai întrebă o data Nikolai Sergheici, 
ridicându-se repede şi îndreptându-se spre uşă. Mai bine ai face să 
rămâi, crede-mă. Aş veni seara aici... am mai sta de vorbă... 
Haide, nu pleca! Că dacă pleci dumneata, în toată casa asta nu mai 
rămâne un om adevărat! ŞI asta e groaznic! 

Faţa palidă şi suptă a lui Nikolai Sergheici o implora. Dar 
Masenka clătină din cap, hotărâtă. Atunci el dădu din mână a 
lehamite şi ieşi. 

Peste o jumătate de oră, Maşenka era deja pe drum. 


Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 33, 3 


februarie, la rubrica ,,Efemeride”. Subtitlul: (Fragment dintr-un roman). 
Semnată: A. Cehonte. După o substanțială revizuire stilistică, abrevieri de text 
si fără subtitlu, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. 
Publicăm textul din 1900. 


Moartea unui actor 


Sciptov!*, un bătrân înalt şi bine legat care juca roluri de părinte 
nobil şi de gagauta, vestit nu atât pentru talentul lui scenic, cât 
pentru puterea lui fizică neobişnuită, se certă grozav cu 
antreprenorul trupei în timpul spectacolului şi, în toiul certei, simţi 
deodată că parcă i se rupe ceva în piept. De obicei, la sfârşitul 
fiecărei certe mai aprinse, antreprenorul Jukov începea să râdă în 
hohote isterice, apoi leşina. De data aceasta însă, Sciptov nu mai 
aşteptă obişnuitul deznodământ şi se grăbi să plece acasă. Cearta, 
ca si senzaţia aceea că 1 se rupsese ceva în piept, îl tulburara pana 
într-atât, încât, plecând de la teatru, uită să-şi spele machiajul de 
pe obraz. Îşi scoase numai barba. 

Ajungând în odaia lui de la hotel, Sciptov se plimbă câtva timp 
în lung şi în lat, apoi se aşeză pe marginea patului, îşi sprijini 
capul în pumni şi căzu pe gânduri. Rămase aşa, nemișcat şi fara să 
scoată o vorbă, până a doua zi la ora două, când intră la el comicul 
Sigaev. 

— De ce n-ai venit la repetiție, Măscărici Ivanovici? se repezi 
comicul la el, căutând să nu mai gâfâie şi umplând odaia cu miros 
de spirt. Unde mi-ai umblat? 

Sciptov nu-i răspunse nimic. Se uită numai la el cu ochii lui 
tulburi, vopsiți. 

— Cel putin să-ţi fi spălat mutra! urmă Sigaev. Mi-e şi ruşine să 
mă uit la tine! Te-ai pilit, ori poate că eşti bolnav? Ei, dar de ce 


taci aşa? Eşti bolnav, te întreb? 

Sciptov tăcea. Oricât de machiata îi era fata, privind-o mai bine, 
comicul nu putu să nu observe paloarea ei, care sărea în ochi, 
fruntea asudată si tremurul buzelor. Picioarele şi mâinile în 
tremurau şi ele, şi de altfel tot trupul uriasului gagauta părea 
pleostit, turtit parcă. Comicul îşi plimbă repede căutătura prin 
odaie, dar nu văzu nici clondire, nici sticle, şi nici vreun alt obiect 
suspect de felul acestora. 

— Știu, Misutka, că eşti chiar bolnav? se îngrijoră el. Să mă bata 
Dumnezeu dacă nu eşti bolnav! Te-ai schimbat la faţă... 

Sciptov se uita ţintă în podea şi tăcea, abătut. 

— Să ştu că ai răcit! urmă Sigaev, luându-i mâna. la te uită ce 
mâini fierbinţi ai! Ce te doare? 

— Vreau a... acasă... îngăimă Sciptov. 

— Dar ce, acum nu eşti acasă? 

— Nu... vreau la Veazma... 

— Ei, poftim unde vrea să se ducă! Nici în trei ani nu ajungi la 
Veazma ceea a ta!... Ce, ti s-a facut dor de tătuca şi de mămuca? 
De când or fi putrezit ei acolo! Nici mormintele lor n-ai să le mai 
găseşti... 

— Acolo mi-e locul na... natal... 

— Ei, haide, nu mai miorlăi atâta! Sentimentalismul ăsta 
nesăbuit nu-i a bună... Fă-te sănătos, că mâine trebuie să-l joci pe 
Mitka din „Cneazul de Argint”!*. Ştii bine că n-are cine să-l joace. 
Bea ceva fierbinte şi ia unt de ricin. Ai cu ce să-ţi iei unt de ricin? 
Adică, stai, mai bine trag eu o fugă şi-ţi cumpăr. 

Comicul se scotoci prin buzunare, găsi o monedă de 
cincisprezece copeici şi alergă la farmacie. După un sfert de oră se 
întoarse. 

— Uite, bea! zise el, apropiind sticluta de gura părintelui 
nobil. Bea de-a dreptul din sticluta... Dintr-odată! Uite-aşa... Ia 
acum oO cuişoară, să nu-ţi rămână sufletul imputit de scârboşenia 
asta... 

Comicul mai rămase încă puţin la bolnav, apoi îl sărută cu 
duioşie şi plecă. Spre seară, veni la Sciptov junele prim Brama 


Glinski. Talentatul actor avea cizmulite scurte de culoarea 
porumbei, purta mănuşă pe mâna stângă, fuma o ţigară de foi, ba 
chiar era parfumat cu eliotrop. $i totuşi aducea grozav cu un 
călător aruncat într-o tara unde nu sunt nici băi, nici spălătorii şi 
NICI Croitori... 

— Am auzit că te-ai îmbolnăvit? 1 se adresă el lui Sciptov, 
răsucindu-se într-un călcâi. Ce-i cu tine? Pentru Dumnezeu, ce-i 
cu tine? 

Sciptov tăcea şi nu se urnea din loc. 

— De ce taci? Poate că te doare capul? Bine, bine, taci, dacă 
vrei, te las in pace... taci... 

Brama Glinski (acesta era numele lui de teatru, dar în actul de 
identitate îi zicea Guskov!5 se duse la fereastră, îşi îndesă mâinile 
în buzunare şi începu să se uite pe stradă. În faţa lui se întindea un 
loc viran larg, îngrădit cu gard cenusiu, de-a lungul căruia se înşira 
o pădure întreagă de brusturi rămaşi de anul trecut. Dincolo de 
locul viran se vedea o fabrică părăsită şi neagră, cu ferestrele 
bătute în scânduri. În jurul coşului se rotea o stăncuţă întârziată. 
Umbrele înserării începeau să învăluie tot tabloul acela plictisitor 
si lipsit de viata. 

— Vreau acasă! auzi deodată junele prim. 

— Unde acasă? 

— La Veazma... locul meu natal... 

— Până la Veazma sunt o mie cinci sute de verste... oftă Brama 
Glinski, bătând cu degetele în geam. $i ce să cauţi la Veazma? 

— Să mor acolo... 

— Ja te uită ce 1 s-a nazarit! Să moară... Te-ai îmbolnăvit pentru 
întâia oară in viata şi-ţi închipui ca, gata, ai să şi mori!... Nu, 
frate, pe un bivol ca tine nici holera nu-l doboară! Ai să trăieşti o 
sută de ani... ŞI ce te doare, mă rog? 

— Nu mă doare nimic, dar simt eu... simt... 

— Nu simţi nimic, toate astea-s din pricină că esti prea sănătos. 
Plesnesti de sănătate! Ar trebui să dai de duşcă ceva. Dar ştii? Să 
bei până ti s-o înfierbânta tot trupul! N-ai idee ce bine face 
bautura!... Iti mai aduci aminte cum te-ai cherchelit la Rostov pe 


Don? Doamne, numai cât mă gândesc şi mă îngrozesc! Adusesem 
un butoiaş cu vin — de-abia il puteam ridica, Saşka şi cu mine! Si 
l-ai golit tu singur, ba încă ai mai trimis să-ţi aducă şi rom... Te 
îmbătaseşi aşa de cumplit, că umblai să prinzi dracii cu sacul şi 
smulgeai din pământ felinarele cu gaz aerian! Mai tii minte? 
Tineai numaidecât să-i baţi pe greci... 

Sub impresia unor amintiri atât de plăcute, fata lui Sciptov se 
lumină parcă şi ochii începură să-i strălucească. 

— Tii minte cum l-am tăvălit pe antreprenorul Savoikin? sopti 
el ridicând uşor capul. Ce să mai vorbim! În viaţa mea am bătut 
treizeci şi trei de antreprenori! Cât despre cei mai maruntei, le-am 
pierdut socoteala... Şi ce antreprenori! Din cei pe care nici vântul 
n-avea voie să-l atingă! Am mai bătut şi doi scriitori celebri, si un 
pictor... 

— Atunci de ce plângi? 

— La Herson am doborât cu pumnul un cal. Iar la Taganrog, m- 
au atacat într-o noapte vreo cincisprezece pungasi. La toţi le-am 
luat căciulile de pe cap. Să-i fi văzut cum veneau în urma mea şi 
mă rugau: ,,Nene, dă-mi căciula!” Da, da, aşa era... 

— Atunci, de ce plângi, nătărăule? 

— ȘI acuma, gata: mi-am încheiat toate socotelile... simt eu 
bine. Ar trebui să mă duc la Veazma... 

Urmă o tăcere. Deodată, Sciptov sări şi-şi luă căciula. Părea 
aiurit. 

— Rămâi cu bine, frate! Plec la Veazma! zise el, clătinându-se 
pe picioare. 

— Dar bani de drum ai? 

— Hm... Mă duc pe jos! 

— Ai înnebunit... 

Se uitara lung unul la altul, deoarece fără îndoială că şi unuia şi 
altuia îi trecuseră prin minte aceleaşi imagini: câmpii necuprinse, 
păduri nesfarsite, mlastini... 

— Nu, hotărât ca ai înnebunit! decretă junele prim. Uite ce-i 
frate... Mai întâi de toate, culcă-te. După aceea bea un ceai cu 
coniac, să transpiri. Nu uita să iei şi unt de ricin... Stai putin, oare 


unde găsim noi coniac? 

Brama Glinski se gândi putin, apoi se hotărî să se ducă la 
negustoreasa Titrinnikova!f, să încerce dacă nu i-o da pe datorie: 
cine ştie, poate că s-o îndura muierea şi 1-0 da... Junele prim plecă 
si, după o jumătate de ceas, se întoarse cu o sticlă de coniac şi cu 
unt de ricin. Sciptov şedea nemișcat pe marginea patului, ca şi 
înainte, tăcea şi se uita în pământ. Inghiti ca un automat, fără să-şi 
dea seama, untul de ricin pe care 1-l intinse junele prim. Tot ca un 
automat se aşeză la masă şi-şi bău ceaiul cu coniac. Bău toată 
sticla, maşinal, lăsându-se apoi culcat în pat. Junele prim îl înveli 
cu plapuma şi cu paltonul, îl sfătui să asude zdravăn, după aceea 
plecă. 

Se înnopta. Cu toate că băuse mult, Sciptov nu putea să doarmă. 
Stătea nemişcat sub plapumă şi se uita la tavanul întunecat. Apoi, 
văzând Luna care se ivise la fereastră, îşi mută privirea de la tavan 
la satelitul pământului şi rămase aşa, cu ochii deschişi, până a 
doua zi. Dimineaţa, pe la orele nouă, sosi în goană antreprenorul 
Jukov. 

— Ce-i, ingerasule, ţi-a pus în minte să te 
îmbolnăveşti? cotcodaci el incretindu-si nasul. Vai, vai! Dar se 
poate să fie bolnav un om de constituţia dumitale? Ruşine, ruşine! 
Sti, chiar mă speriasem! Oare-i cu putinţă, îmi ziceam, să-l fi 
impresionat până într-atât discuţia noastră? Sper că nu te-ai 
îmbolnăvit din pricina mea, sufletelule... Că doar şi dumneata m- 
al... hm! Si pe urmă, între colegi, nici nu se poate fara asta. 
Dumneata m-ai înjurat, ba chiar ai încercat, ştii, cu pumnii... dar 
cu tot te iubesc! Pe cinstea mea că te iubesc! Te respect şi te 
iubesc! Ei, poți să mă lămureşti şi pe mine, puişorule, de ce te 
iubesc eu atâta? Nu-mi eşti nici rudă, nici cuscru, nici nevastă... 
însă cum am aflat că te-ai îmbolnăvit, parcă mi-a dat cu cuțitul in 
inimă... 

Si Jukov o tinu încă mult cu declaraţiile lui de dragoste, apoi se 
repezi la Sciptov să-l sărute. Şi până la urmă se înduioşă atât de 
cumplit, că începu să râdă isteric, gata să leşine. Dar îşi aduse 
aminte la timp că nu era nici acasă la el, nici la teatru şi, 


amanandu-si leşinul pentru o ocazie mai potrivită, plecă. 

Curând după el veni tragedianul Adabaşev — un personaj sumbru 
si putin chior, care vorbea pe nas. Se uită îndelung la Sciptov şi se 
gândi tot atât de îndelung, apoi făcu, deodată, următoarea 
descoperire: 

— Ftii ceva, Mifa? zise el, pronuntând „f” în loc de ,,s” şi 
luându-și o înfăţişare misterioasă. Ftii una? Tu ar trebui să ici unt 
de ricin! 

Sciptov tăcea. Tăcu şi mai târziu, când tragedianul îi turna pe gât 
doctoria cea scârboasă. La vreo două ore după plecarea lui 
Adabaşev, intră în odaie coaforul teatrului, Evlampi, sau, cum îl 
porecliseră actorii, nu se ştie de ce, Rigoletto. Și el, ca şi 
tragedianul, se uită mult la Sciptov, ofta ca o locomotivă, apoi 
începu să dezlege tacticos, cu opreli, legăturica cu care venise. În 
legăturică erau vreo douăzeci de ventuze şi câteva sticlute. 

— De la început trebuia să trimiteţi după mine. De când v-as fi 
pus ventuze! zicea el cu blandete, în timp ce dezgolea pieptul lui 
Sciptov. Uşor prinde boala rădăcini!... 

Apoi Rigoletto mângâie cu palma pieptul lat al părintelui nobil 
şI-l acoperi cu ventuze scarificate. 

— Da... zicea el după operaţie, adunându-şi în legăturică 
paharutele inrosite de sângele lui Sciptov. Dacă trimiteati după 
mine, eu veneam... În privinţa banilor, nu trebuie să vă supăraţi... 
O fac asa, din bunătate... De unde să aveţi bani, dacă momaia nu 
vrea să plătească? Vă rog să luaţi picăturile astea. Plăcute picături! 
Si după ele, să luaţi şi untişorul ăsta!... Cel mai veritabil unt de 
ricin. Aşa!... Să vă fie de bine! Si acum, rămâneţi sănătos... 

Rigoletto îşi luă legăturica şi, fericit că-şi ajutase aproapele, 
plecă. 

În dimineaţa următoare, comicul Sigaev trecu din nou pe la 
Sciptov şi-l găsi într-o stare înspăimântător de proastă. Zăcea sub 
palton, respira greu şi-şi plimba ochi rataciti pe tavan, frământând 
convulsiv cu mâinile plapuma mototolită. 

— La Veazma! şopti el văzându-l pe comic. La Veazma! 

— Ei, frate, asta nu-mi mai place! şi comicul îşi desfăcu braţele 


a deznădejde. Uite... uite... asta, frate nu-i bine! Iarta-ma, dar... 
să-ţi spun drept, e curată prostie... 

— Trebuie... la Veazma! Pe cuvântul meu, la Veazma! 

— Nu... nu m-am aşteptat la una ca asta de la tine!... bombanea 
comicul, pierzându-și cu desăvârşire capul. Dracu” ştie de ce te-ai 
muiat aşa? E... e... e... nu, nu-i bine! Esti cogeamite omul, lung 
cât foişorul de foc, şi plângi! Ce, parcă actorii au voie să plângă? 

— N-am nici nevastă, nici copii, şoptea Sciptov. Nu trebuia să 
mă fac actor, trebuia să rămân la Veazma! S-a dus viaţa mea. 
Semion... Doamne, de m-aş vedea odată la Veazma! 

— E... e... €... nu, nu-i bine! Asta-i prostie... ba chiar curată 
ticăloşie! 

După ce Sigaev se mai linişti şi-şi mai veni în fire, începu să-l 
îmbărbăteze. Îl mintea, asigurându-l că colegii lui se hotărâseră să- 
| trimită în Crimeea pe socoteala lor, şi încă multe altele... Dar 
Sciptov nu-l asculta şi şoşotea mereu nu ştiu ce despre Veazma... 
În cele din urmă, comicul dădu din mână a deznădejde şi, ca să-l 
liniştească pe bolnav, începu să vorbească şi el despre Veazma. 

— Frumos oraş! îl consolă. Straşnic oraş, frate! Vestit pentru 
turta dulce... Grozavă turtă dulce! Dar, între noi fie vorba, nu era 
cine ştie ce de capul ei. După ce am mâncat câteva bucăţi, o 
săptămână întreagă am avut... ştii... ma-ntelegi... Dar ceea ce mi- 
a plăcut într-adevăr acolo, au fost negustorii! Negustorul din 
Veazma e mai ceva decât oricare alt negustor: când şi-o pune el în 
gând să te îndoape, apoi să ştii că te îndoapă, nu glumă! 

Comicul vorbea, iar Sciptov tăcea, îl asculta şi dădea din cap în 
semn de incuviintare. 

Către seară muri. 


Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 40, 10 
februarie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără 
modificări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 1886. Cu 
neînsemnate modificări de stil şi abrevieri, a fost inclusă în ediţia a doua şi 
următoarele ale aceleiaşi culegeri. Cu unele modificări de vocabular, a intrat 
în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 


Un parastas 


La biserica Maicii Domnului Odighitrievskaia, din satul 
Verhnie-Zaprudi, liturghia s-a sfârşit şi norodul iese, valuri-valuri, 
din sfântul lăcaş. Numai bacanul Andrei Andreici, bastinas şi 
„Intelectual” din Verhnie-Zaprudi, rămâne pe loc. Stă sprijinit de 
strana din dreapta şi aşteaptă. Obrazul lui bine bărbierit, gras şi 
bobosit — urmele unor vechi coşuri — oglindeşte acum două 
sentimente care se bat cap în cap: adâncă smerenie în faţa tainelor 
nepatrunse ale sorții şi nemărginit şi prostesc dispreţ fata de 
scurteicile şi de basmalele pestrite care trec pe lângă el. Fiind zi de 
duminică, e gătit de sărbătoare. Poartă palton de postav cu nasturi 
galbeni de os, pantaloni lungi, albaştri, şi cogeamite galoşi uriaşi 
si butucănoşi, aşa cum poartă de obicei numai oamenii cumpaniti, 
cu scaun la cap şi prea cucernici. 

Ochii lui umflati şi adormiti stau întorşi spre catapeteasmă. 
Vede, pe rând, feţele de mult cunoscute ale sfinților, îl vede şi pe 
paznicul Matvei, care-şi umflă obrajii ca să stingă lumânările, 
vede sfeşnicele afumate, lăicerul ros şi pe dascălul Lopuhov ieşind 
grăbit din altar cu o prescură pentru epitrop... Toate acestea le-a 
văzut de atâtea ori, încât le ştie ca pe cele cinci degete de la 
mână... Un singur lucru 1 se pare astăzi neobişnuit şi oarecum 
ciudat: părintele Grigori, care nu şi-a scos încă odăjdule, stă lângă 
uşa de la miazănoapte a altarului şi-şi incrunta, mânios, 
sprâncenele stufoase. 


„La cine s-o fi încruntând aşa, Dumnezeu să-i dea sănătate? se 
întreabă băcanul. Uite că face şi un semn cu degetul! Ba mai bate 
si din picior! Ia te uită... Ce s-o fi întâmplat, Maică Precista? La 
cine s-o fi încruntând?” 

Andrei Andreici se întoarce: biserica e aproape goală. Doar 
lângă uşă mai sunt vreo zece oameni, dar aceştia, ieşind, sunt cu 
spatele la altar. 

— Haide odată, când te chem! Ce stai acolo ca o stană? aude el 
glasul furios al părintelui Grigori. Pe tine te chem! 

Băcanul se uită la fata înroşită de mânie a părintelui Grigori şi 
abia acum îşi dă seama că sprâncenele încruntate şi semnul cu 
degetul ar putea să-l privească pe el. Tresare, coboară din strană şi 
se îndreaptă spre altar nehotărât, bocănind cu galoşii lui uriaşi. 

— Andrei Andreici, îl întreabă preotul, aruncând o privire 
supărată spre obrazul lui gras şi asudat, tu ai dat pomelnicul ăsta 
pentru iertarea păcatelor răposatei Maria? 

— Da, eu. 

— Vasăzică, tu ai scris-o asta? Tu?... 

ȘI, furios, părintele Grigori îi vara sub nas un petic de hârtie. Iar 
pe peticul acela de hârtie, pe care Andrei Andreici îl lăsase la 
proscomidie odată cu anafura, e scris cu litere mari şi atât de 
strâmbe de parcă stau gata să cadă: 

„Pentru odihna sufletului roabei lui Dumnezeu Maria, 
preacurvita.” 

— Da, e drept... eu am scris-o... răspunde băcanul. 

— Cum ai îndrăznit să scrii aşa ceva? întreabă preotul în soapta, 
lungind fiecare cuvânt. Si glasul lui răguşit e plin şi de mânie, şi 
de spaimă. 

Uluit, băcanul se uită la preot cu o nedumerire prostească şi se 
înspăimântă şi el: niciodată în viaţa lui părintele Grigori nu mai 
vorbise aşa cu intelectualii din Verhnie-Zaprudi! Câteva clipe tac 
amândoi, privindu-se drept în ochi. Nedumerirea băcanului e atât 
de mare, încât fata lui umflată parcă se läteste, ca un aluat gata sa 
dea afară din copaie. 

— Cum ai îndrăznit? repetă preotul. 


— Dar ce... ce anume? întreabă Andrei Andreici, tot atât de 
nedumerit. 

— Nu înţelegi? zice părintele Grigori în şoaptă şi, făcând un pas 
îndărăt, îşi împreunează mâinile a mirare. Cap ai pe umeri, sau ce 
altă? Dai un pomelnic la altarul unde se sfinteste anafura, şi scrii 
în el vorbe din acelea care nici pe stradă nu se cuvine să le 
rosteşti! Ce holbezi ochii la mine, de parcă n-ai şti ce înseamnă 
cuvântul ăsta?... 

— Aha, vă gândiţi la „preacurvita”? ingaima bacanul, înroşindu- 
se şi clipind märuntel din ochi. Doar Domnul, în marea lui 
milostenie, a iertat-o pe asta... pe... cum să-i spun... pe 
preacurvita... şi i-a pregătit lăcaş în ceruri! $i pe urmă, 1ertati-mä, 
dar si din cele ce scrie în cărțile sfinte cu privire la viata prea 
cuvioasei Maria Egipteanca, se vede lămurit care-i înţelesul 
cuvântului ăstuia... 

Băcanul ar vrea să mai aducă vreun argument întru apărarea sa, 
dar se încurcă şi-şi şterge buzele cu mâneca. 

— Aşa înţelegi tu?... şi părintele Grigori îşi înalţă braţele spre 
cer. Pricepe odată că Domnul a iertat — înţelegi? A iertat! Tu însă 
osandesti, huleşti şi improsti cu vorbe neruşinate — pe cine? Pe 
raposata ta fiică! Un păcat mai mare nu se pomeneşte nici în 
cartile sfinte, nici in cele laice! Iti mai spun o data, Andrei, nu 
căuta să faci pe desteptul! Da, frate, nu căuta... Dacă Dumnezeu 
te-a înzestrat cu o minte ascuţită, dar pe care nu ştii s-o foloseşti, 
atunci mai bine nu cerceta... Nu cerceta şi pune lacăt gurii tale! 

— Bine, dar ea, cum să vă spun... iertati-ma... a fost 
actriță! zice Andrei Andreici, ametit. 

— Actrita!... Dar orice o fi fost, odata ce a raposat se cuvine sa 
uiţi totul. Iar tu, te-apuci să scrii asemenea vorbe în pomelnic! 

— De, asta asa-1, părinte... incuviinteaza băcanul. 

— Ar trebui să te punem la post negru, se amestecă şi diaconul 
din fundul altarului, cu glasul lui adânc, uitându-se cu dispreţ la 
fata umilită a lui Andrei Andreici. Atunci nu te-ai mai apuca s-o 
faci pe deşteptul! Fiică-ta a fost o actriţă mare. Despre moartea ei 
s-a scris şi în gazete... Ia te uită, filozoful! 


— De, asta asa-1... adevărat... se încurcă băcanul. Nu-i un 
cuvânt tocmai potrivit. Numai că, părinte Grigori, eu nu l-am scris 
ca s-o osândesc. Am căutat un cuvânt din cărțile sfinte, ca să ştiţi 
despre ce e vorba şi pentru cine să vă rugaţi... Doar în pomelnice 
se scriu fel de fel de vorbe, de pildă: pentru pruncul Ioan, pentru 
Pelagheia înecată, pentru ostaşul Egor, pentru Pavel cel ucis, şi 
altele... Asta am căutat să fac şi eu... 

— Nu-i lucru înţelept ce ai facut, Andrei! Bun e Dumnezeu şi o 
să te ierte, dar altă dată să bagi de seamă! Si nu uita: n-o mai face 
pe deşteptul şi cată să judeci şi tu ca toată lumea. Bate zece 
mătănii şi du-te sănătos. 

— Am înțeles, zice băcanul, fericit că scapă de morală si 
luându-și din nou aerul lui grav, de om aşezat. Zece mătănii? Am 
înţeles, asta-i bine! $i acum ingaduiti-mi, pärintele, să vă fac o 
rugăminte... Pentru că, oricum, sunt tatăl ei şi, dupa cum ştiţi şi 
dumneavoastră... iar ea, orice o fi fost, a fost fata mea, m-am 
gândit... cum să spun... să vă rog, dacă nu vă e cu supărare, să-i 
facem astăzi un parastas. Dă-mi voie să te rog şi pe dumneata, 
părinte diacone! 

— Uite, asta-i cât se poate de frumos din partea ta! zice părintele 
Grigori dezbrăcându-se de odăjdii. Pentru asta ti se cuvine toată 
lauda. N-am nimic împotrivă... Si acum du-te, că venim şi noi 
îndată. 

Cu acelaşi aer grav, Andrei Andreici se depărtează de altar şi, 
stacojiu, se opreşte în mijlocul bisericii, luându-şi o înfăţişare 
solemnă, ca pentru parastas. 

Paracliserul Matvei aşază în fata lui masuta cu coliva şi, peste 
câteva clipe, slujba începe. 

În biserică stăruie o linişte adâncă. Nu se aude decât clinchetul 
de argint al cadelnitei şi cântarea tărăgănată a dascălului... Langa 
Andrei Andreici stă paracliserul Matvei, apoi moaşa Makarievna 
cu băiatul ei Mitka, cel cu mâna seacă. Nimeni afară de ei. 
Dascălul cântă fals, gros şi înăbuşit, însă cântarea şi vorbele sunt 
atât de jalnice, încât băcanul îşi uită cu încetul de aerul lui grav şi 
se lasă pradă durerii. Îşi aduce aminte de Masutka lui... Se 


născuse pe cand el era lacheu la boierii din Verhnie-Zaprudi. 
Veşnic prins de treburile lui, Andrei Andreici nu-şi dăduse seama 
că fetița creştea. Vremea aceea îndelungată, în care copilul se 
împlineşte şi se schimbă într-o făptură gingasa, cu păr bălai şi cu 
ochi visători, mari cât două copeici, trecuse fără să-şi dea seama. 
Aşa cum se întâmplă adeseori cu copiii slugilor favorite, fetiţa îşi 
făcuse educaţia laolaltă cu fetele boierilor, care, neavând ce face, o 
invatasera să scrie, să citească şi să danseze. El nu se amesteca 
deloc în creşterea ei. Doar rareori, când o întâlnea la poartă sau pe 
scară, îşi aducea aminte că era fata lui şi încerca, atât cât fi 
îngăduia timpul, s-o înveţe rugăciunile şi istoria sfântă. Încă de pe 
atunci îi mergea vestea că ar fi un bun cunoscător al canoanelor şi 
al sfintei scripturi. lar fetiţa, cu toate că tată-său era totdeauna 
posomorât şi grav, îl asculta cu plăcere. Rugăciunile le repeta după 
el, căscând; în schimb, când Andrei Andreici începea să-i 
povestească din istoria sfântă, bâlbâindu-se şi căutând cuvinte cât 
mai alese, Masutka se făcea numai urechi. Ascultându-l cum îi 
vorbea despre lintea lui Isav, despre pieirea Sodomei sau despre 
suferinţele prin care trecuse micul Iosif, fetiţa se îngălbenea şi 
ochii ei albaştri se făceau parca şi mai mari. 

Mai târziu, când Andrei Andreici părăsi serviciul de lacheu şi, 
cu banii agonisiti, deschise o băcănie în sat, Masutka plecă 
împreună cu boierii la Moscova... 

Cu trei ani înainte de a muri, veni să-l vadă. Andrei Andreici 
abia o recunoscu. Era acum o femeie tânără, înaltă şi subţire, cu 
apucături şi îmbrăcăminte de cucoană. Vorbea frumos, ca din 
carte, fuma şi dormea până la amiază. Când Andrei Andreici o 
întrebă cu ce se ocupă, ea îi răspunse deschis, privindu-l drept în 
ochi: „Sunt actriță!” Această sinceritate îi păru fostului lacheu 
peste măsură de nerusinata. Maşutka încercă să se laude cu 
succesele şi cu viata ei de actriță, dar văzând că bătrânul se 
inroseste şi dă din mâini scârbit, tacu. Si timp de două săptămâni 
cât mai stătu acasă, nu mai schimbară niciun cuvânt, nicio privire. 
Înainte de a pleca, Maşutka îl rugă să se plimbe cu ea pe malul 
râului. Cu toate ca-1 venea peste măsură de greu să se arate ziua in 


amiaza mare, în văzul oamenilor cinstiți, cu fata lui, cu „actriţa”, îi 
făcu totuşi pe plac... 

— Ce privelişti minunate sunt pe aici! striga ca încântată, 
mergând alene. Ce râpe, ce bălți! Doamne, cât sunt de frumoase 
locurile unde m-am născut... 

ȘI începu să plângă. 

„Priveliştile tale minunate încurcă lumea fără niciun folos... se 
gândea Andrei Andreici uitându-se prosteşte la rapi, fără să poată 
înţelege de ce era atât de încântată fata lui. Ai folos de la ele, cât 
lapte de la tap!” 

Iar Masutka plângea, plângea mereu şi räsufla rar, cu lăcomie, 
din adâncul pieptului, de parca presimtea că nu mai avea mult de 
trait... 

Andrei Andreici îşi scutură capul ca un cal pişcat de muscă şi, ca 
să-şi alunge amintirile dureroase, începe să-şi facă repede cruce 
după cruce... 

— Pomeneşte, Doamne, şopteşte el, pre roaba ta, răposata Maria 
preacurvita, şi 1artä-1 ei păcatele cele de voie şi cele fără de voie... 

Cuvântul neruşinat îi scapă din nou, dar el nici nu-şi dă seama: 
ceea ce a apucat a 1 se înfige în minte nu-i mai poţi scoate nici cu 
cleştele, darămite cu morala părintelui Grigori! 

Makarievna ofteazä şi îngaimă şi ea ceva, răsuflând adânc, iar 
Mitka cel cu mâna seacă stă pierdut în gânduri... 

—...unde nu este durere, nici întristare, nici suspin... canta 
dogit dascălul, tinandu-si mâna la obrazul drept. 

O suvita albăstruie de fum se înalță din cadelnita şi se pierde in 
raza de soare piezişă, care străbate golul întunecat şi mort al 
bisericii. Ai zice că însuşi sufletul răposatei pluteşte, odată cu 
fumul de tămâie, în raza strălucitoare. Rotocoale fumurii, ca nişte 
carlionti de copil, se răsucesc şi se ridică spre fereastră, de parca 
vor să se ferească din calea tristetii şi a durerii de care e plin 
sufletul acela nefericit. 


Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3581, 15 
februarie, la rubrica ,,Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A intrat, 


cu eliminarea câtorva cuvinte, în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 
1887 şi în reeditările ei ulterioare (de la a 2-a la a 13-a, Sankt-Petersburg, 
1888-1899). Cu modificarea unei fraze, a fost inclusă în Culegerea de opere 
din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 

Cu povestirea „Un parastas” şi-a început Cehov colaborarea la ziarul 
„Novoe vremea” al lui A. S. Suvorin. Cum pe atunci era apolitic, Cehov nu 
dădea nicio importanţă faptului că ziarul ,,Novoe vremea” ocupa poziţii 
reacționare şi că fusese stigmatizat de Saltikov-Scedrin cu ucigătoarea 
apostrofă: „Ce doriţi?” Lui Cehov nu-i păsa in ce publicaţie îşi tipärea 
lucrările; principalul era ca ele să fie oneste. «Ce au cu ,,Novoe vremea” îi 
spunea el lui Lazarev-Gruzinski, furios pe cei care se arătau nemulțumiți de 
colaborarea lui la un organ reactionar. Doar socoteala e foarte simplă. Să 
zicem că ziarul are cincizeci de mii de cititori— nu vorbesc de ,,Novoe 
vremea”, ci de oricare altul, în general. Şi atunci cred că e mult mai bine ca 
aceşti cincizeci, patruzeci sau treizeci de mii de oameni să citească cele cinci 
sute de rânduri inofensive scrise de mine decât alte cinci sute de rânduri 
dăunătoare, care s-ar publica în foileton, daca nu le-as da eu pe ale mele. Doar 
asta-i clar! De aceea sunt hotărât să scriu la orice publicaţie care mă va invita 
să colaborez.» 

Mai târziu, odată cu părăsirea treptată a atitudinii sale politice, Cehov 
înțelese că punctul său de vedere nu fusese just şi rupse orice legătură cu 
„Novoe vremea”. 


Aniuta 


În odaita cea mai ieftină a hotelului de mana a doua ,,Lisabona”, 
Stepan Klocikov!’, student în anul trei la medicină, se plimba 
dintr-un colt în celălalt, tocind cursul de zor. De mult ce citise, 
neobosit şi încordat, 1 se uscase gâtul şi broboane de sudoare îi 
acopereau fruntea. 

Lângă geamul încrustat pe margine cu flori de gheaţă, stătea pe 
un scăunaş subchiriaşa lui, Aniuta, o fată brună, mică si slabuta, 
de vreo douăzeci şi cinci de ani, neînchipuit de palidă şi cu ochiu 
cenușii şi blânzi. Stătea cu spatele încovoiat şi broda cu arnici roşu 
un guler de cămaşă bărbătească. Lucrul trebuia terminat urgent... 
Pendula din coridor batu, ragusit, ora două după amiază, şi totuşi 
în odaita încă nu era dereticat. Patura mototolita, cărțile şi pernele 
imprastiate peste tot, o rochie aruncată, ligheanul mare, murdar şi 
plin cu zoi, în care pluteau mucuri de ţigară, gunoiul de pe podea — 
toate păreau zvârlite înadins claie peste grămadă, mototolite şi 
învălmăşite... 

— Plămânul drept e compus din trei lobi... tocea înainte 
Klocikov. Cu ce se mărginesc... Lobul superior ajunge, pe 
peretele anterior al toracelui, până la coasta a patra sau a cincea, 
pe cel lateral până la coasta a patra... iar pe cel posterior până la 
spina scapulae... 

Încercând să vadă în închipuire ceea ce citise până atunci, 
Klocikov îşi ridică ochii în tavan. Dar neputând să-şi facă o idee 


desluşită, începu să-şi pipäie, prin vestă, coastele superioare. 

— Coastele astea parcă-s clape de pian, zise el. Ca să nu te 
incurci la socoteală, trebuie să te obişnuieşti cu ele. Da, să le 
cercetezi şi pe schelet, şi pe trupul viu... Aniuta, treci colea, să mă 
orientez! 

Aniuta îşi lăsă lucrul la o parte, îşi scoase bluza şi se îndreptă 
din mijloc. Klocikov se aşeză în fata ei, se încruntă şi începu să-i 
numere coastele. 

— Hm!... Pe cea dintâi nu pot s-o găsesc... E sub claviculă... 
Asta-i a doua... Aşa... Asta-i a treia... asta-i a patra... Hm!... 
Asa... De ce le zgribuleşti? 

— Ti-s degetele reci! 

— Haide, haide... nu te mai suci atâta, că doar n-o să mori din 
asta! Prin urmare, coasta a treia, pe urmă a patra... Pari slabă, dar 
abia iti pot pipăi coastele! Asta-i a doua... asta-i a treia... Nu, asa 
mă încurc şi n-o să mi le pot fixa în minte. Mai bine să le 
însemn... Unde mi-e cărbunele? 

Klocikov luă cărbunele şi începu să tragă pe pieptul Aniutei, în 
dreptul coastelor, linii paralele. 

— Minunat! Totul e limpede... $i acum, putem să şi ciocänim 
putin... Ridica-te! 

Aniuta se ridică şi-şi lăsă uşor capul pe spate. Klocikov începu 
s-o ciocănească şi se adânci atât de mult în această operaţie încât 
nici nu băgă de seamă că buzele, nasul şi degetele Aniutei se 
invinetisera de frig. Aniuta tremura, dar se temea ca nu cumva să 
observe medicinistul că tremură, să n-o mai însemne cu cărbunele 
Si să n-o mai ciocănească. Altminteri, te pomenesti că nu reuşeşte 
la examen! 

— Acum, totul e limpede, zise Klocikov, oprindu-se din 
ciocănit. Stai aşa, să nu se şteargă cărbunele, că trebuie să mai 
citesc puţin... 

Si iarăşi începu să se plimbe şi să tocească. Aniuta, cu dungi 
negre pe piept de parcă era tatuată, stătea zgribulita de frig şi se 
gândea. De felul ei vorbea foarte puţin: tot timpul tăcea. Tăcea şi 
se gândea... 


În cei şase sau şapte ani de când rătăcea prin tot soiul de hoteluri 
de mâna a doua, Aniuta cunoscuse vreo cinci bărbaţi ca Klocikov. 
Astăzi, toți îşi terminaseră studiile, intraseră în rândul oamenilor 
ŞI, ca oameni cumsecade ce erau, o uitaseră. Unul dintre ei e la 
Paris acum, doi sunt doctori, al patrulea e pictor, iar despre al 
cincilea se zice că ar fi ajuns profesor universitar. Klocikov e al 
şaselea... Curând o să termine facultatea şi o să intre şi el in 
rândul oamenilor. Fără îndoială că o să aibă un viitor strălucit şi o 
să ajungă om mare. Dar deocamdată prezentul e cât se poate de 
sumbru: medicinistul n-are tutun, n-are ceai, iar din zahăr nu i-au 
rămas decât patru bucățele. De aceea trebuie să termine cat mai 
repede cusătura, s-o ducă persoanei care i-a comandat-o şi, din 
cele douăzeci şi cinci de copeici câte 1 se cuvin, să-i cumpere lui 
Klocikov ceai şi tutun... 

— Pot să intru? se auzi un glas la uşă. 

Aniuta îşi aruncă repede un şal de lână pe umeri. 

Era pictorul Fetisov. 

— Am o rugăminte la dumneata, 1 se adresă el lui Klocikov, 
privindu-l fioros pe sub părul care-i cădea pe frunte. Fu bun şi 
împrumută-mi pentru vreo două ore pe încântătoarea dumitale 
prietenă! Pictez un tablou şi, vezi, fără model nu merge! 

— Cu plăcere! primi Klocikov. Du-te, Aniuta. 

— Ce să caut eu acolo? întrebă fata încet. 

— Ei, lasă prostiile! Doar omul te cheamă în interesul artei, nu 
pentru cine ştie ce fleacuri! De ce să nu-l ajuţi, dacă poţi? 

Aniuta începu să se îmbrace. 

— ŞI ce pictezi? întrebă Klocikov. 

— O fac pe Psychea. Frumos subiect, numai că nu-mi prea 
reuşeşte... Sunt silit să lucrez dupa mai multe modele. Ieri am 
nimerit una care avea picioarele albastre. „De ce ti-s picioarele 
albastre?” o întreb. „Apoi, iese vopseaua din ciorapi”, îmi 
răspunde... Ei, dar văd că dumneata îi dai zor cu tocitul! Fericit 
om, că ai răbdare. 

— Apoi, cu medicina nu-i de glumă, nu merge fără toceală. 

— Hm... larta-ma, Klocikov, da’ mare porcarie e aici la 


dumneata! Cum poţi trăi în mizeria asta? 

— Adică, ce vrei să spui? N-am cum trăi altfel... Tată-meu nu- 
mi trimite decât douăsprezece ruble pe lună şi cu suma asta nu-i 
tocmai uşor să trăieşti ca oamenii... 

— Aşa o fi... zise pictorul strâmbându-se cu scârbă. Cu toate 
astea, poate că tot s-ar putea trăi, cât de cât, mai altfel... Un om 
cult e dator să fie şi putin estet. Nu-i aşa? Iar aici la dumneata e o 
harababură cum n-am mai pomenit! Patul nestrâns, zoi în lighean, 
gunoi pe jos... resturi de mâncare prin farfurii... ptiu! 

— Asta-i drept, răspunse medicinistul şi se ruşină, însă Aniuta 
n-a avut timp să deretice prin casă. A fost mereu ocupată... 

După ce pictorul şi Aniuta ieşiră din odaie, Klocikov se întinse 
pe divan şi, aşa culcat, începu să tocească. Dar adormi pe 
nesimţite. Când, peste o oră, se trezi, îşi sprijini capul în pumni şi 
se adânci în gânduri, posomorât. Îşi aduse aminte de vorbele 
pictorului, că un om cult e dator să fie şi puţin estet, şi interiorul 
lui i se păru într-adevăr antipatic şi dezgustätor. Îşi imagină 
viitorul, se văzu primindu-si bolnavii în cabinet, luându-și ceaiul 
în sufrageria largă, alături de nevasta lui, o femeie cumsecade... Si 
ligheanul cu apă murdară, în care pluteau mucuri de ţigări, 1 se 
păru şi mai scârbos, Aniuta 1 se păru urâtă şi şleampătă, jalnică la 
înfăţişare... Si se hotărî să se despartă de ea, cu orice pret şi fara 
întârziere. 

După ce Aniuta se întoarse de la pictor, în timp ce-şi dezbrăca 
şuba, Klocikov se ridică şi-i spuse, grav: 

— Uite ce e, draga mea... Stai jos şi ascultă-mă. Trebuie să ne 
despartim! Într-un cuvânt, nu mai vreau să trăiesc cu tine. 

Aniuta se întorsese obosită, aproape istovita. Din pricină că 
stătuse mult în picioare, era trasă la fata şi slabă, cu barbia şi mai 
ascuţită ca de obicei. Nu-i răspunse niciun cuvânt, numai buzele 
începură să-i tremure. 

— Doar ştii şi tu că mai curând sau mai târziu tot o să ne 
despartim, urmă medicinistul. Tu eşti o fată bună şi intelegatoare, 
si nici proastă nu esti. Prin urmare, înţelegi... 

Aniuta isi îmbrăcă din nou suba, înveli cusătura în hârtie fără sa 


spună o vorbă, îşi strânse aţa şi acele. Găsind pe marginea ferestrei 
pachetelul cu cele patru bucățele de zahăr, îl aşeză pe masă, lângă 
cărțile lui Klocikov. 

— E zahărul... dumitale... zise ea încet şi se întoarse ca să-şi 
ascundă lacrimile. 

— Ei, şi de ce plângi? o întrebă Klocikov. 

Apoi, tulburat, făcu câţiva paşi prin odaie. 

— Ciudată mai esti, pe cinstea mea... Ştii foarte bine că trebuie 
să ne despartim, că doar n-o să rămânem împreună o vesnicie! 

Aniuta îşi adună toate legăturelele, apoi se întoarse cu faţa spre 
el, să-şi ia rămas-bun. Lui Klocikov 1 se făcu mila de ea. 

„E1, adică ce-ar fi dacă ar mai sta încă o săptămână? îşi zise el. 
Da, las-o să mai stea. Iar peste o săptămână, o să-i spun hotărât sa 
plece.” 

Si, inciudat de propria lui slăbiciune, strigă rastit: 

— Ei, ce mai stai? Dacă ai de gând să pleci, pleacă, iar dacă nu, 
scoate-ti şuba şi rămâi! Haide, rămâi! 

Aniuta îşi scoase şuba încet, în tăcere, îşi şterse nasul tot atât de 
încet, suspină şi, fără să facă cel mai mic zgomot, se întoarse la 
locul ei obişnuit, pe scaunasul de lângă fereastră. 

Studentul îşi luă cursul şi începu să se plimbe iarăşi dintr-un colt 
în celălalt. 

— Plămânul drept este compus din trei lobi... Pe peretele 
anterior al toracelui, lobul superior ajunge până la coasta a patra 
sau a cincea... 

Iar în coridor, cineva striga cât îl tinea gura: 

— Grrigori, samovarul! 


Publicată pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1886, nr. 8, 22 februarie. 
Semnata: A. Cehonte. Cu unele schimbări în pasajul discuţiei dintre student şi 
Jurist, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 1886. Apoi, 
temeinic refăcută, povestirea a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 
1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a fost supusă unei 
amănunțite revizuiri de stil şi abrevieri. Juristul a dispărut din text şi o parte 
din replicile lui au fost puse în gura pictorului pe care, la început, îl chema 
Fliusov!$. Afară de discuţia cu juristul Klikusin, a mai fost scoasă şi scena 


explicatiei dintre student şi Aniuta. După cuvintele lui Klocikov: „Trebuie să 
ne despartim!” în „Povestiri felurite” urma: 

„Aniuta căscă gura, clipi din ochi, nasul şi obrajii începură să-i tremure. 
Buza de sus 1 se strâmbă spre dreapta, cea de jos spre stânga... 

„— De ce să plângi? se tulbură Klocikov. Recunoaşte şi tu că, mai curând 
sau mai târziu, toate astea trebuie să aibă un sfârşit! Trebuie, nu-i aşa? 

„— Eu... eu n-o să... n-o să... spuse Aniuta printre suspine. 

„— Ce n-o să...? 

„— O să... o să te ascult. 

„— Dar nu-i vorba de asta! Tu eşti bună, intelegatoare, însă... înţelege ca 
nu se cuvine să trăim împreună. Nu se poate! Nu fi proastă şi înţelege odată! 

„Faţa Aniutei era udă ca o fereastră după ploaie. Fără să-şi şteargă lacrimile 
si strambandu-se ca de durere, fata scâncea înainte — şi, deodată, izbucni în 
hohote de plâns. 

„— lin... în grija cui te las? auzi Klocikov. Par... parcă în lipsa mea o să 
aibă cine să... să-ţi aducă ţigări? ŞI... şi... şi zahărul... Parcă se poa... poate 
bea ceai fără za... zahăr? O... o să te ascult. 

„— La naiba... bombăni medicinistul. Bine, fie! şi dădu din mână a 
lehamite. Nu mai urla! Rămâi! 

„Aniuta îşi suflă nasul, răsuflă adânc şi se îndreptă fără zgomot spre locul 
ei obişnuit: spre taburetul de lângă fereastră”. 

Sfârşitul povestirii, care urma după rândurile de mai sus, a fost adăugat la 
ediția din 1900. 

Trimitandu-si povestirea la „Oskolki”, Cehov scria (3 februarie 1886): 
„Trimit povestirea... Am atins anumite probleme, dar nu e nimic neliberal în 


939 


ca. 


Ivan Matveici 


Sunt cinci trecute. Un savant rus destul de cunoscut — să-i zicem, 
pur şi simplu, savantul — stă în cabinetul lui de lucru şi-şi roade 
unghiile, nervos. 

— Revoltător! zice el, uitându-se mereu la ceas. Asta e culmea 
lipsei de respect față de munca şi de timpul altuia! În Anglia, un 
individ ca ăsta n-ar câştiga un ban şi ar crăpa de foame! Ei, lasă, 
că o să-mi vii dumneata!... 

Si simțind nevoia să împărtăşească şi altcuiva indignarea şi 
nerăbdarea lui, savantul se apropie de uşa care dă în odaia soției 
sale, bate şi începe să 1 se plângă: 

— Ascultă, Katia, zice el furios. Dacă-l vezi pe Piotr Danilici, 
să-l spui din partea mea că oamenii cumsecade nu fac ce-a facut 
el. Curată măgărie! Îmi recomandă un copist, fără să ştie pe cine 
recomandă! Tânărul ăsta întârzie în fiecare zi, regulat, cu două sau 
trei ceasuri! Apoi, ăsta-i copist? Pentru mine, aceste două-trei 
ceasuri sunt mai preţioase decât ar fi, pentru altul, doi sau trei ani! 
Când o veni, o să-i trag o săpuneală să mă ţină minte, n-o să-l 
plătesc un ban şi o să-l dau afară! Nu, cu asemenea oameni nu face 
să te porţi cu mănuşi! 

— În fiecare zi spui acelaşi lucru şi cu toate astea tot îl primeşti! 

— Nu, astăzi m-am hotărât. Am pierdut destul timp din pricina 
lui. Fără supărare, o să-l injur birjareste! 

Dar, în sfârşit, se aude clopotelul zbârnâind. Savantul isi 1a un 


aer grav, se îndreaptă din mujloc şi, aruncandu-si capul pe spate, o 
ia spre sală. Acolo, lângă cuier, îl găseşte pe Ivan Matveici, 
copistul — un tânăr ca de vreo optsprezece ani, cu fata ovală ca un 
ou, fără umbră de mustati, îmbrăcat cu un palton ros şi ponosit şi 
fără galoşi. Tânărul răsuflă greu şi-şi şterge de preş, apăsat, 
cizmele mari şi butucănoase, încercând în acelaşi timp să ascundă 
de ochii slujnicei o gaură din cizmă, prin care 1 se zăreşte ciorapul 
alb. Dând cu ochii de savant, Ivan Matveici începe să zambeasca, 
cu zâmbetul acela nesfârşit si larg, putin prostesc, pe care-l 
întâlneşti doar la copii şi la oamenii peste măsură de naivi. 

— Bună ziua, zice el, întinzându-i savantului o mână mare şi 
udă. Nu vă mai doare gâtul? 

— Ivan Matveici! începe savantul cu glas tremurat, tragandu-se 
îndărăt şi împreunându-şi degetele de la amândouă mâinile. Ivan 
Matveici! Si repezindu-se la copist, îl apucă de umăr, zgâlţâindu-l 
Uşor. 

— Ce ai de gând? urmează el cu deznădejde. Ce ai de gând, 
răule şi urâciosule? Iti baţi joc de mine, hai? 

Judecând după zâmbetul care-i stăruie încă pe buze, Ivan 
Matveici se aştepta la cu totul altă primire. Dând cu ochiu de fata 
indignata a savantului, obrazul oval 1 se lungeste şi mai mult şi, de 
mirare, rămâne cu gura căscată. 

— Ce... ce s-a întâmplat? întreabă el. 

— Mai întrebi? Si savantul îşi împreunează iarăşi degetele. Doar 
ştii bine ce prețios e timpul meu, şi-mi vii abia acum! Ai întârziat 
două ore!... Nu te temi de Dumnezeu? 

— Dar nu vin de acasă, face încurcat Ivan Matveici încercând, 
stângaci, să-şi dezlege fularul. Azi e ziua onomastică a mătuşii 
mele, şi ea stă cam la şase verste de aici... Dacă as fi venit de-a 
dreptul de acasă, era altceva... 

— Apoi spune şi dumneata, Ivan Matveici, dacă în purtarea 
dumitale este vreo logică! Trebuie să terminăm o lucrare urgentă, 
iar dumneata îmi umbli haihui pe la onomastice şi pe la matusi!... 
Dar dezleaga-ti odată fularul cela! Până la urmă, e insuportabil! 

S1 savantul se repede iarăşi la copist, de data asta ajutându-l să- 


şi dezlege fularul. 

— Parcă eşti o muiere... Ei, hai să mergem!... Dar mai repede, 
te rog! 

Suflându-şi nasul într-o batistă murdară si mototolitä şi 
potrivindu-si pe trup surtucelul cenușiu, Ivan Matveici traversează 
salonul cel mare şi salonaşul, îndreptându-se spre birou. Acolo îl 
aşteaptă de mult şi scaunul, şi hârtia, ba chiar şi tigarile. 

— Stai jos, stai jos,îl zoreşte savantul, frecându-şi mâinile 
nerăbdător. Eşti nesuferit... Ştii că lucrarea e urgentă şi întârzii 
atâta! Uite, fără să vrei iti vine să înjuri! Ei, haide, scrie... Unde 
ne-am oprit data trecută? 

Ivan Matveici isi netezeşte părul des ca peria şi tuns neregulat, 
apoi pune mâna pe condei. Savantul se plimbă de la un capăt la 
celălalt al odaii, se încruntă şi începe să dicteze: 

— Esenţialul stă în faptul... virgulă... că unele, ca să zic aga, 
forme fundamentale... ai scris? forme care sunt condiționate în 
mod exclusiv de însăşi esenţa acelor principii... virgulă... care îşi 
găsesc in ele expresia şi se pot întruchipa numai în ele... De la 
capăt... Natural, pui punct... Mai multă independenţă prezintă... 
prezintă... acele forme, care nu iau atât un caracter politic... 
virgulă... cât un caracter social... 

— Acum, băieţii de liceu au altă uniformă!?... cenuşie... zice 
Ivan Matveici. Pe vremea mea era mai bine: purtam tunici... 

— Ei, dar scrie odată, omule! se supără savantul. Social... ai 
scris? Vorbind însă de transformările care se referă la organizarea 
functiunilor de stat, şi nu la reglementarea modului de viata al 
poporului... virgulă... nu putem spune că ele se deosebesc prin 
naționalitatea formelor! or... ultimele trei cuvinte între 
ghilimele... E-e... asta... Ce spuneai despre liceu? 

— Că pe vremea mea era altfel de uniformă. 

— Aha... aşa... Si de mult ai părăsit liceul? 

— Apoi, v-am mai spus şi teri! Sunt trei ani de cand nu mai 
urmez... Am plecat din clasa a patra. 

— Şi de ce l-ai întrerupt? întreabă savantul, uitându-se la ce a 
scris Ivan Matveici. 


— Apoi... chestii familiare... 

— Jar mă sileşti să-ţi atrag atenția, Ivan Matveici! Cand ai să-ţi 
laşi odată obiceiul de a scrie labartat? Un rând trebuie să aibă cel 
putin patruzeci de litere! 

— Dar ce, credeţi c-o fac înadins? se supără Ivan Matveici. In 
schimb, sunt rânduri care au peste patruzeci de litere... Numärati- 
le! Dar dacă vi se pare că scriu labartat, atunci puteţi să-mi scädeti 
onorariul... 

— i, dar nu-i vorba de asta! Ce lipsă de delicateţe, pe cinstea 
mea... Cum zic ceva, îndată aduci vorba de bani! Principalul e ca 
textul să fie scris îngrijit, Ivan Matveici, îngrijit, ăsta-i principalul! 
Trebuie să te deprinzi să fu îngrijit în toate. 

Slujnica intră în birou aducând o tavă cu două pahare de ceai şi 
un cosulet cu pesmeciori... Ivan Matveici apucă paharul stângaci, 
cu amândouă mâinile şi începe numaidecât să bea. Ceaiul e foarte 
fierbinte. Ca să nu-şi frigă buzele, Ivan Matveici se sileşte să-l 
soarbă în inghitituri mici. Mănâncă un pesmecior, încă unul şi inca 
unul, apoi, uitându-se jenat cu coada ochiului la savant, întinde 
sfios mâna după al patrulea... Sorbiturile zgomotoase, mestecatul 
hulpav şi expresia hămesită şi lacomă a sprancenelor lui ridicate, il 
scot din fire pe savant. 

— Termina mai repede, te rog... Timpul e pretios. 

— Dumneavoastră puteţi să dictati. Eu pot să beau şi să scriu in 
acelaşi timp... Vă mărturisesc că mi-e foame. 

— Te cred. Dacă umbli atâta pe Jos! 

— Da... Si ce timp îngrozitor! Prin părțile noastre la vremea 
asta miroase a primăvară... Zăpada se topeşte, peste tot vezi 
numai băltoace... 

— Mise pare că dumneata esti din sud, nu-i aşa? 

— Din ţinutul Donului... În martie, la noi e primăvară în lege. 
Aici inca-1 frig, lumea umblă cu şubă, pe când acolo incolteste 
iarba... peste tot e uscat... poţi chiar să prinzi tarantule. 

— Dar de ce să prinzi tarantule? 

— Aşa... fiindcă n-ai ce face... zice Ivan Matveici si oftează. E 
aşa de distractiv! Legi un bob de smoala de un fir de ata, îi dai 


drumul în gaură şi începi să baţi cu el tarantula pe spinare. Atunci 
îndrăcită se înfurie, se prinde cu piciorutele de smoala şi se 
lipeste... Si ce le mai făceam! Adunam câte-un paner întreg şi 
băgam înăuntru, peste ele, o bihorcă. 

— Ce-i aceea bihorcă? 

— Tot un păianjen şi tot cam ca tarantula. O bihorcă însă poate 
să ucidă, ea singură, o sută de tarantule. 

— Mda... Ei, dar să ne căutăm de treabă... Unde ne-am oprit? 

Savantul mai dictează vreo douăzeci de rânduri, apoi se aşază în 
fotoliu şi se adânceşte în meditații. 

Aşteptându-l să-şi formuleze ideile, Ivan Matveici întinde gâtul 
încercând să-şi potrivească gulerul cămăşii. Cravata i-e strâmbă, 
butonii i-au sărit şi gulerul se desface mereu. 

— Mda... zice savantul. Aşa... Şi zici că n-ai găsit încă nicio 
slujbă, Ivan Matveici? 

— Nu. Unde era să găsesc? Ştiţi, m-am gândit să intru voluntar 
în armată. Dar tata e de părere să mă bag la o farmacie. 

— Mda... Dar mai bine ai intra la universitate. Ce-i drept, 
examenul e greu, dar cu răbdare, cu muncă şi cu staruinta s-ar 
putea să reusesti. Învață, citeşte cât mai mult... Citeşti destul? 

— Să va spun drept, nu prea... mărturiseşte Ivan Matveici, 
aprinzandu-si 0 ţigară. 

— Pe Turgheniev I-ai citit? 

— Nu-u... 

— Dar pe Gogol? 

— Pe Gogol? Hm!... Pe Gogol... Nu, nu l-am cutit! 

— Și nu ţi-e ruşine, Ivan Matveici? Vai, vai! Un băiat aşa de 
cumsecade, aşa de original — şi uite la el că nici măcar pe Gogol 
nu l-a citit! Să faci bine să-l citeşti! Iti împrumut eu cărţile lui. Să-l 
citeşti numaidecât! Altfel, să ştii că ne certăm! 

Se face din nou tăcere. Savantul stă într-o rână pe divanul moale 
si se gândeşte, iar Ivan Matveici, lăsându-și gulerul în pace, îşi 
concentrează toată atenţia asupra cizmelor. Nu observase pana 
atunci că zăpada de pe tălpi i s-a topit şi că sub picioare 1 s-au 
adunat două baltoace mari. I-e ruşine... 


— Azi nu prea merge lucrul... mormăie savantul. Mi se pare că- 
ti place să prinzi şi păsări, nu? 

— Numai toamna... Aici nu prind, dar acasă prindeam mereu. 

— Aşa... foarte bine... Totuşi, hai să mai încercăm. 

Savantul se ridică hotărât şi începe să dicteze, dar după zece 
rânduri se lasă iarăşi pe divan. 

— Nu, cred că e mai bine să amânăm pe mâine, zice el. Vino 
mâine dimineaţă, dar ceva mai devreme. Aşa, pe la noua... 
Numai, să te ferească sfântul să întârzii iar! 

Ivan Matveici pune condeiul jos, se ridică de la masă şi se aşază 
pe alt scaun. Trec aşa câteva minute de tăcere. Tânărul începe să- 
si dea seama că s-ar cuveni să plece, că e de prisos acolo. Dar în 
biroul savantului e aşa de plăcut şi de cald, e atâta lumină şi, pe 
deasupra, mai stăruie încă atât de viu parfumul ceaiului dulce şi al 
pesmeciorilor de cozonac, încât inima 1 se strânge numai la gândul 
că trebuie să se întoarcă acasă. Acolo îl aşteaptă sărăcia, foamea, 
frigul, bătrânul care bombäneste şi înjură mereu — pe cand aici e 
atâta tihnă şi atâta linişte, iar oamenii se interesează până şi de 
tarantulele şi de păsările lui... 

Savantul se uită la ceas şi 1a o carte în mână. 

— Atunci, mi-l dati pe Gogol? întreabă Ivan Matveici, 
ridicându-se de pe scaun. 

— Ti-1 dau, ţi-l dau. Dar unde te grabesti aşa, drăguță? Mai stai, 
mai spune-mi ceva... 

Ivan Matveici se aşeză la loc, zâmbind cu gura până la urechi. 
Aproape în fiecare seară stă în cabinetul acesta şi totdeauna simte, 
în glasul şi în privirea savantului, ceva nespus de blând, de 
prietenos şi de apropiat. Uneori 1 se pare că savantul chiar ţine la 
el, că s-a deprins cu el şi că, dacă-l ceartă când întârzie, o face 
numai pentru că i-e urât fără poveştile lui despre tarantule şi 
despre felul cum se prind sticleţii în ţinutul Donului... 


Publicată pentru prima oară în ,,Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 60, 3 
martie, la rubrica ,,Efemeride”. Semnata: A. Cehonte. A intrat, cu unele 
schimbări de vocabular în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 
1886. Cu înlocuirea unor expresii vulgare şi cu unele abrevieri de text, 


povestirea a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm 
textul din 1899. 

După afirmaţiile lui M. P. Cehov, cel care 1-a servit de model lui Cehov 
pentru eroul povestirii a fost însuşi fratele lor Ivan, care, lipsit de mijloace, 
străbătea Moscova de la un capăt la celălalt ca să ajungă la Sokolniki, la 
scriitorul P. D. Boborikin, pentru a scrie textele pe care i le dicta acesta 
(„Anton Cehov şi subiectele lui”, Moscova, 1923). 


SSR E > 


AP. Cho 


Se înnopta. Paracliserul Saveli Gîkin stătea întins pe patul lui 
mare, în căsuţa în care locuia pe vremuri paznicul bisericii. Dar nu 
dormea, cu toate că obişnuia să se culce odată cu găinile. De sub 
un capăt al plapumei unsuroase, făcută din petece de stambă de 
toate culorile, 1 se vedea părul aspru şi roscat, iar de sub celălalt îi 
ieseau la iveală picioarele mari, nespălate cine ştie de când. Statea 
cu urechea atintita... Casuta era gard în gard cu biserica şi singura 
e1 ferestruică dădea în câmp. lar acolo, în câmp, puteai să juri ca 
se pornise o adevărată bătălie. Era greu să-ţi dai seama cine-s cei 
care se măcelăresc şi pentru pieirea cui se stârnise prăpădul acela. 
Judecând însă după urletul neîntrerupt şi sinistru, cineva suferea 
cumplit. Ai fi zis că o putere biruitoare urmărea pe nu ştiu cine 
peste camp, răscolea pădurea, zgaltaia acoperişul bisericii, bătea 
furioasă cu pumnii în fereastră, spumega de mânie şi rupea cu 
dinţii, iar cel urmărit urla şi se tânguia înfrânt... Bocetul jalnic se 
auzea când sub fereastră, când pe deasupra acoperişului, când în 
horn. Si in bocetul acela nu era strigăt de ajutor, ci durerea vie şi 
trează că e prea târziu, că nu mai poate fi nicio scăpare. Troienele 
prinseseră o pojghita subţire de gheaţă: şi pe troiene, şi pe copaci 
tremurau lacrimi, iar pe drumuri şi cărări, se lateau băltoace 
întunecate — amestec de noroi şi de zăpadă topită. 

Într-un cuvânt, pe pământ începuse dezghetul, dar cerul nu-l 
vedea prin bezna nopţii şi turna cu nemiluita peste câmpiile 


dezmortite fulgi mari de zăpadă proaspătă. lar vântul se plimba în 
voie, de parcă era beat... Nu lăsa fulgii să se aşeze şi, în întuneric 
îi învăluia cum avea gust. 

Gikin asculta urletul acela şi se încrunta. Se încrunta deoarece 
ştia, sau măcar bănuia, ce urmărea prăpădul de afară şi cine-l 
pusese la cale. 

— Lasă că ştiu eu! mormäia amenințând cu degetul nu ştiu pe 
cine, sub plapumă. Ştiu eu, tot! 

Pe scăunelul de lângă fereastră stătea nevasta paracliserului, 
Raisa Nilovna. Lampa de tinichea aşezată pe alt scăunel, sfioasă şi 
parcă neîncrezătoare în puterile ei, împrăştia o lumină ştearsă şi 
tremurătoare pe umerii ei puternici, pe rotunzimile dulci ale 
trupului frumos şi pe coada bogată, care atingea pământul. 
Nevasta paracliserului cosea saci de pânză groasă. Mâinile ei 
umblau repede; în schimb trupul, ochii, sprâncenele, buzele pline 
si gâtul alb îi stăteau încremenite, pierdute în munca monotonă şi 
mecanică, şi păreau că dorm. Doar din cand în când îşi înălța capul 
ca să-şi destindă gâtul obosit, arunca în treacăt o privire spre 
fereastra dincolo de care urla viscolul, apoi se apleca iarăşi asupra 
lucrului. Faţa ei frumoasă, cu nasul putin carn şi cu gropite in 
obraji, nu arăta nimic: nici dorinţă, nici tristeţe, nici bucurie. Tot 
aşa nu spune nimic un havuz frumos, dar care nu mai aruncă apă. 

În sfârşit a terminat un sac, l-a aruncat la o parte şi, întinzându- 
se cu plăcere, şi-a oprit căutătura întunecată şi încremenită asupra 
ferestrei... Pe geamuri lunecau lacrimi: fulgii albi şi efemeri se 
opreau o clipă, se lipeau de sticlă, se uitau la Raisa Nilovna şi se 
topeau... 

— Haide, culcă-te odată! bombăni paracliserul. 

Raisa Nilovna täcea. Si deodată genele începură să-i tremure şi 
ochii îi sclipiră. Saveli, care o urmărise tot timpul de sub plapumă, 
îşi scoase la iveală capul şi întrebă: 

— Ce este? 

— Nimic... Mi s-a părut că vine cineva... răspunse femeia 
încet. 

Paracliserul zvarli plapuma de pe el cu mâinile şi cu picioarele, 


se ridică în genunchi pe pat şi se uită prostit la nevastă-sa. 
Pâlpâirea sfioasă a lămpii îi lumina faţa păroasă şi ciupită de 
vărsat şi-i luneca peste părul aspru şi zburlit. 

— Auzi? îl întrebă nevastă-sa. 

Prin urletul monoton al viscolului, Saveli desluşi un suspin 
subțire abia auzit, metalic parcă, aducând cu bâzâitul tantarului 
când vrea să ţi se aşeze pe obraz şi se supără că nu-l laşi în pace. 

— Poşta... bombăni Saveli, lăsându-se pe călcâie. 

La trei verste de biserică trecea şleahul de poştă. 

Când bătea vântul dinspre drum, cei din căsuţă auzeau zurgălăii 
postalionului. 

— Doamne, ce gust să pleci la drum pe o vreme ca asta! ofta 
nevasta paracliserului. 

— Asga-i slujba la stat: vrei, nu vrei, trebuie să pleci... 

Suspinul mai stărui o clipă în văzduh, apoi se stinse. 

— A trecut! zise Savel culcându-se. 

Dar nici n-apucă să se învelească din nou cu plapuma, şi-i 
ajunse la ureche un clinchet desluşit de clopoțel. Paracliserul 
aruncă o privire plină de nelinişte spre nevastă-sa, sari din pat si, 
legănându-se de pe un picior pe altul, îşi făcu de lucru pe lângă 
cuptor. Clopotelul se mai auzi putin, apoi amuti dintr-odata, de 
parcă 1 s-ar fi desprins limba. 

— Nu se mai aude... mormăi paracliserul, oprindu-se în faţa 
femeii şi privind-o cu bănuială. 

Dar chiar în clipa aceea vântul se izbi în fereastră aducând cu el, 
iarăşi, suspinul acela metalic şi subțire... Saveli se îngălbeni, icni 
si începu din nou să lipaiasca pe podele cu picioarele lui goale. 

— Viscolul învârte poştalionul pe loc! zise el răguşit uitându-se 
încruntat, numai cu coada ochiului, la nevastă-sa. Mă auzi ce-ţi 
spun? Viscolul învârte poştalionul pe loc!... Lasă că ştiu eu... 
Ştiu! Crezi că nu... crezi că nu pricep? se înfurie paracliserul. Ştiu 
tot, lua-te-ar naiba! 

— Ce ştii? întrebă încet femeia, fără să-şi ia ochii de la fereastră. 

— Știu că toate astea tu le-ai pus la cale, diavolita ce esti! Tu, 
lua-te-ar naiba! Şi viscolul, şi postalionul care se învârte pe loc, tu 


le-ai pus la cale toate! Tu! 

— Ai turbat, nerodule... făcu femeia cu glas împăciuitor. 

— De mult am băgat eu de seamă că ai sânge de catea în tine! 
Am băgat de seamă chiar din ziua când ne-am luat! 

—Ptiu! se sperie Raisa şi, ridicând din umeri, isi făcu 
cruce. Mai bine ţi-ai face şi tu cruce, nebunule! 

— Vidma tot vidmă rămâne, urmă Saveli cu glas înăbuşit şi 
plangaret, stergandu-si nasul cu poala cămăşii. Cu toate că-mi esti 
nevastă, cu toate că te tragi din neam de popi, chiar şi la 
spovedanie am să spun cine-mi esti!... Ce mai încoace încolo? 
Apără-mă, Doamne, şi mă miluieşte! Anul trecut, în ziua 
prorocului Daniil şi a celor trei prunci, n-a viscolit şi n-a venit 
meşterul cela să se încălzească la noi? După aceea, de sfântul 
Alexei, omul lui Dumnezeu, nu s-a revărsat râul şi n-a venit 
ureadnicul”0?... Toată noaptea a träncänit aici cu tine, blestematul, 
iar dimineaţa, când a ieşit şi m-am uitat la el, ce să vezi? Avea 
cearcane sub ochi şi obrajii scofalciti ca dracu”! Mai zi ceva!... Si 
de Probajeni n-a fost de două ori furtună, şi n-a venit de două ori 
să mâie aici pe noapte vânătorul cela? Am văzut tot, lua-l-ar 
naiba! Tot! Aha, te-ai inrosit mai ceva ca racul! Aha! 

— N-ai văzut NIMIC... 

— Ei, as! Si iarna asta, înainte de Crăciun, în ziua celor zece 
mucenici din Crit, când a viscolit şi ziua şi noaptea... ţii minte? N- 
a rătăcit drumul pisarul mareşalului nobilimii şi n-a nimerit tot 
aici, câinele?!... Ca-ti şi găsiseşi la cine să te uiţi! La un pisar, 
ptiu! Păcat să strici vremea lui Dumnezeu pentru unul ca el! Un 
diavol, un mucos, o stârpitură, toată mutra numai bube, ba mai 
avea şi gâtul stramb!... Ei, să fi fost măcar frumos... dar asa, ptiu! 
Satana în picioare! 

Paracliserul îşi trase răsufletul, îşi şterse buzele şi ascultă din 
nou. Clopotelul nu se mai auzea. Dar deodată vântul răbufni peste 
acoperiş şi, dincolo de fereastră, în întuneric, răsună iarăşi clinchet 
de zurgălăi. 

— Și acuma, tot asa! urmä Saveli. Nu de pomană învârte 
vântoasa poştalionul! Să mă scuipi între ochi dacă nu te caută pe 


tine! Ştie el necuratul ce face, te slujeşte bine! Are să-l învârtă, şi 
până la urmă tot aici are să-l aducă! Ştiu eu! Văd eu! N-ai cum să 
te-ascunzi, palavragioaica dracului, stricata naibii! Cum a început 
a viscoli, cum ţi-am ghicit gândurile! 

— Nerod mai esti, măi omule! zise femeia zâmbind. Cum s-ar 
zice, după capul tău cel prost, eu am puterea să stric vremea când 
vreau? 

— Aha... râzi? Nu ştiu dacă tu sau altcineva, dar atâta ştiu, că 
îndată ce începe să clocotească sângele în tine, se şi stârneşte 
vreme rea, şi, îndată ce se stârneşte vreme rea, iti şi aduce 
necuratul vreun nebun aici! Totdeauna se întâmplă aşa! Orice ai 
zice, tu esti de vină! 

Ca să se incredinteze şi mai bine, paracliserul isi duse un deget 
la frunte, îşi închise ochiul stâng şi urmă, cu glas cântat: 

— Curată nebunie! Blestemul lui Juda! Ca dacă eşti femeie şi nu 
satană, ar trebui să te gândeşti în gândul tău: dar dacă cei care-au 
venit aici nu erau nici meşteri, nici vânători, nici pisari, ci 
necuratul sub chipul lor? Ce zici? Te-ai gândit la asta? 

— Mare nerod mai esti şi tu, Saveli! oftă femeia uitându-se cu 
milă la bărbat. Pe vremea când trăia tătuca şi stătea aici, veneau la 
el fel de fel de oameni să-i lecuiască de friguri: şi din sat, şi de 
prin cătune, şi de pe la fermele armenesti. Şi nimeni nu zicea ca 
erau diavoli. Si doar veneau aproape în fiecare zi... lar daca 
nimereşte careva la noi o dată pe an, la o vreme rea, să se 
încălzească — apoi tie, nerodule, îndată ti se pare lucru dracului şi 
intri la bănuială! 

Vorbele cu tâlc ale femeii îl buimăciră pe paracliser. Îşi depărtă 
picioarele goale, îşi plecă fruntea şi rămase pe gânduri. Nu era cu 
totul încredinţat de adevărul presupunerilor lui, iar acum glasul 
neprefăcut şi plin de nepăsare al femeii îl încurca şi mai mult. Cu 
toate acestea, după ce se gândi putin, clătină din cap şi zise: 

— Eh, că doar nu vin să ceară adăpost pe noapte nişte mosnegi, 
acolo, ori nişte pocitanii, ci tot tineri... De ce? Hai? Şi dacă s-ar 
multämi cu atâta, să se încălzească... Dar aşa, caută s-o bucure pe 
satana! Nu, muiere, nu-i pe lume lighioană mai vicleană decât 


neamul vostru muieresc! Minte adevărată n-aveţi nici cât un graur; 
în schimb, viclenie diavolească, — oho! Apără-mă şi mă miluieşte, 
Maică Precistă! Iaca, iar, se aude clopotelul postalionului... De 
cum a inceput viscolul, eu ti-am si ghicit gandurile! Ai facut 
farmece, paienjenito! 

— Ce te legi de mine, blestematule? îşi ieşi din fire femeia. Ce 
te agati de mine ca scaiul? 

— Mă leg, pentru ca daca în noaptea asta, ferească Dumnezeu, 
se întâmplă ceva... apoi ascultă ce-ţi spun... Dacă se întâmplă 
ceva, atunci mâine dis-de-dimineatä ma duc la Diakovo, la 
părintele Nikodim, şi-i spun tot! „Părinte Nikodim, am să-i spun, 
uite aşa şi aşa, să am iertare, nevastă-mea e vrăjitoare. De ce? 
Hm... Vreti să ştiţi de ce? Apoi... uite, aşa şi pe dincolo...” Si are 
să fie vai de capul tău, muiere! N-ai să-ţi primeşti osânda numai în 
viaţa cea de apoi, dar chiar şi în asta pământească! Nu degeaba 
sunt scrise în trebnic rugăciuni împotriva voastră! 

Deodată se auziră bătăi în fereastră, atât de puternice şi de 
neaşteptate, încât Saveli se îngălbeni şi căzu, de spaimă, pe pat. 
Femeia sări în picioare, pălind şi ea. 

— Deschideţi, pentru numele lui Dumnezeu, să ne încălzim 
puţin! se auzi de afară un glas adânc şi tremurat. Cine stă aici? 
Înduraţi-vă, oameni buni, că am rătăcit drumul! 

— Dar voi cine sunteţi? întrebă femeia speriată, ferindu-se să se 
uite la fereastră. 

— Poşta! îi răspunse alt glas. 

— Nu degeaba ai făcut tu farmece! Si Saveli dădu din 
mână. Toate sunt aşa cum ţi le-am spus. Am avut ori n-am avut 
dreptate?... Ei lasă, lasă, că ai să vezi tu! 

Paracliserul sări în pat şi, smârcâind înciudat pe nas, se întoarse 
cu faţa la perete. Curând după aceea îl ajunse în spate un val de 
aer rece. Usa scartai, apoi în prag se ivi un bărbat înalt, plin de 
zăpadă din cap până în picioare. La spatele lui se mai vedea o 
umbră de om, tot atât de albă... 

— Să aduc şi coletele? întrebă cel din spate cu glas ragusit şi 
gros. 


— Doar n-o să le lăsăm afară! 

Zicând aşa, cel care intrase întâi începu să-şi dezlege gluga; dar 
pierzându-și răbdarea, şi-o smulse de pe cap cu chipiu cu tot şi o 
aruncă, necăjit, spre cuptor. Apoi îşi scoase paltonul aruncându-l 
tot acolo şi, fără să dea bună seara, începu să se plimbe prin odaie. 

Era un postas tânăr şi bălai, cu surtuc de uniformă ponosit şi cu 
cizme vechi şi murdare. După ce se încălzi plimbându-se, se aşeză 
la masă, îşi întinse picioarele ude peste saci şi-şi sprijini bărbia în 
pumni. Faţa lui palidă, plină de pete roşii, mai purta încă urmele 
chinurilor şi ale spaimei prin care trecuse mai adineauri. Dar chiar 
aşa — răvăşită de furie, cu pecetea proaspătă a suferințelor morale 
si trupesti, cu zăpada care 1 se topea pe sprâncene, pe mustati si pe 
barbuta rotundă — era totuşi frumoasă. 

— Viaţă de câine! bombăni postasul plimbandu-si cäutätura pe 
pereţi, de parcă nu-i venea să creadă că se găsea la adăpost. Era 
cât pe ce să ne prăpădim! Dacă n-ar fi fost lumina de la fereastra 
asta, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu noi... Dracu” ştie când or să se 
sfârşească toate! Că nu se mai mântuie odată viaţa asta de câine... 
Unde suntem? întrebă el coborând glasul şi aruncându-şi ochii 
spre femeie. 

— La Colina Guleaevski, pe moşia generalului Kalinovski, îi 
răspunse, tresărind şi înroşindu-se, nevasta paracliserului. 

— Auzi, Stepane? se întoarse poştaşul către surugiul care se 
împotmolise în uşă cu un balot mare de piele în spinare. Am 
nimerit la Colina Guleaevski! 

— De... cam departe! 

Zicând aceste vorbe — mai curând un oftat ragusit şi întretăiat — 
surugiul ieşi, ca să se întoarcă după puţin timp cu alt balot, ceva 
mai mic. Apoi plecă din nou, aducând o cingătoare lata de piele de 
care atârna sabia postasului, lungă şi lată ca palosul cu care e 
zugrăvită ludita lângă patul lui Holophern, in litografiile ieftine. 
După ce aşeză baloturile lângă perete, ieşi în tindă, se lăsă pe un 
scaun $i-si aprinse luleaua. 

— Poate că doriţi un ceai, după atâta drum? întrebă nevasta 
paracliserului. 


— N-avem vreme de băut ceai! se incrunta postasul. Ne 
incalzim repede şi plecăm, să nu pierdem trenul cu posta. Mai 
stăm vreo zece minute şi gata. Am să vă rog, doar, să fiți buni şi să 
ne aratati drumul... 

— Ne-a pedepsit Dumnezeu de ne-a trimis vremea asta! ofta 
femeia. 

— Mda... Dar dumneavoastră cine sunteți? 

— Noi? Localnici... pe lângă biserică... Cum s-ar zice, din 
tagma bisericească... Cel care stă culcat acolo e bărbatul meu... 
Saveli, scoală-te şi dă bună seara la oaspeţi! Înainte, aveam aici 
parohie, dar de vreun an şi jumătate s-a desfiinţat. Nu mai încape 
vorbă că pe când stăteau boierii la moşie, erau oameni multi şi 
făcea să ţinem parohie. Dar acum, fără boieri, gânditi-vä şi 
dumneavoastră: cu ce să trăiască slujitorii Domnului, daca 
Markovka, satul cel mai apropiat de noi, e la cinci verste? Saveli a 
rămas fără slujbă şi acum... face pe paznicul. Are grijă de 
biserică... 

S1 poştaşul mai află că dacă Saveli s-ar duce la generăleasă şi 1- 
ar cere câteva rânduri către episcop, ar căpăta un loc mai bun. Dar 
el nu se duce la generăleasă, pentru că-i leneş şi se teme de 
oameni. 

— Cu toate astea, se cheamă că tot din tagma bisericească facem 
parte... adăugă nevasta paracliserului. 

— Bine, dar din ce trăiţi? o întrebă postasul. 

— Biserica are loc de faneata şi grădini de zarzavat. Numai ca 
de acolo ne vine tare puţin... oftă femeia. Părintele Nikodim din 
Diakovo e om lacom, şi cu toate că nu slujeşte la noi decât de 
sfântul Nicolae cel din vară şi de sfântul Nicolae cel din iarnă, ne 
ia aproape tot... N-are cine să ne facă dreptate! 

— Minti! strigă Saveli, răguşit. Părintele Nikodim e suflet sfânt, 
e făclia bisericii! lar dacă ia, apoi 1a ceea ce i se cuvine dupa 
regulament! 

— Ei, dar supărăcios bărbat ai! zâmbi postasul. Si de mult esti 
măritată? 

— De la duminica iertării merg pe al patrulea an. Înainte era 


paracliser aici tatăl meu, dar când a văzut că 1 se apropie ceasul, 
vrând să-mi rămână mie locul, a plecat la consistoriu şi a cerut să 1 
se trimită un paracliser neînsurat, care să mă ia de nevastă. ŞI uite, 
aşa m-am măritat... 

— Aha, prin urmare, dintr-o lovitură ai prins două muşte! zise 
postasul uitându-se la spinarea lui Saveli. Te-ai ales şi cu loc şi cu 
nevastă... 

Savel scutura supărat dintr-un picior şi se trase şi mai mult la 
perete. Postasul se ridică de la masă, se întinse şi se aşeză pe unul 
dintre baloturi. După ce se gândi puţin, îşi mută sabia, alături, 
netezi baloturile cu mâna şi se întinse peste ele, cu un picior 
atârnat pe podea. 

— Viaţă de câine... bombăni el, punându-și mâinile sub cap şi 
închizând ochii. Nici celui mai hain tătar nu i-as dori asemenea 
viata! 

Curând se făcu linişte. Nu se auzea decât gafaiala lui Saveli şi 
respiraţia regulată şi domoală a poştaşului adormit, care slobozea 
la fiece răsuflare, câte un „c-h-h-h...” adânc şi prelung. Din când 
în când îi scartaia ceva în gât, ca o rotita, iar piciorul îi tresărea, 
foşnind pe balot. 

Saveli se mai frământă o vreme sub plapumă, apoi întoarse încet 
capul. Femeia stătea pe scăunel cu obrajii între palme şi se uita la 
postasul adormit. Privirea ei era incremenita, ca a unui om 
nedumerit şi speriat. 

— Ei, ce te holbezi aşa la el? şopti Saveli, cu mânie. 

— Ce-ti pasă? Stai acolo culcat! îi răspunse femeia, fără să-şi 
desprindă ochii de la capul cel bălai. 

Saveli slobozi înciudat tot aerul din piept şi se întoarse dintr- 
odată cu fata la perete. Dar după câteva minute începu iarăşi să se 
frământe, apoi se ridică în genunchi pe pat şi, sprijinindu-se cu 
mâinile de pernă, trase cu coada ochiului la nevastă-sa, care stătea 
tot atât de nemiscata şi se uita la strain. Obrajii îi palisera, iar în 
ochi 1 se aprinsese o lumină ciudată. Paracliserul icni, cobori din 
pat târându-se pe burtă, se apropie de postas şi-i acoperi fata cu o 
batistă. 


— De ce faci asta? îl întrebă femeia. 

— Ca să nu-l bată lumina în ochi... 

— Atunci stinge încalte şi lampa! 

Savel se uită cu neîncredere la nevasta-sa, îşi tuguie buzele spre 
lampă, dar se răzgândi şi-şi împreună mâinile. 

— N-o fi şi ăsta tot viclesug diavolesc? strigă el. Hai? Parcă este 
pe lume lighioana mai vicleană decât neamul vostru muieresc? 

— Huo, drace impielitat! şuieră femeia printre dinţi, 
încruntându-se cu mânie. Lasă că ai să vezi tu! 

Si, aşezându-se mai bine, îşi atinti din nou privirea asupra 
postasului. 

Faptul ca avea fata acoperita n-o incurca deloc. Pe ea n-o atragea 
atat chipul omului, cat intreaga lui infatisare, atat de noua pentru 
ea. Poştaşul avea pieptul lat şi puternic, mâinile înguste şi 
frumoase, iar picioarele lungi, numai muşchi, erau mult mai bine 
făcute şi mai bărbăteşti decât cei doi ,,butuci” ai lui Saveli... Nu, 
nici nu putea fi vorba de vreo asemănare! 

— Oi fi eu drac impielitat şi duh necurat, bombăni Saveli dupa 
ce mai aşteptă puţin, însă ăştia nu trebuie să doarmă aici... Da 
da... Doar îs în slujba statului, şi or să ne tragă la răspundere că 1- 
am primit la noi... Daca ai plecat cu poşta, apoi du-o unde trebuie, 
nu dormi! Hei, tu! striga Saveli spre cel din tindă. Tu, 
surugiule... cum iti zice? Vreti să va arăt drumul? Scoală-te şi nu 
te mai gândi la somn cât umbli cu poşta! 

Apoi, luându-și vânt, Saveli se repezi la poştaş şi-l trase de 
mânecă. 

— Hei, Înălţimea Voastră! Dacă plecaţi, apoi să plecaţi. Iar dacă 
nu plecaţi, apoi vorba ceea... Că de dormit... 

Poştaşul sări în picioare, se aşeză, îşi purtă căutătura tulbure prin 
odaie, apoi se culcă din nou. 

— Cum, nu mai plecaţi? îi dădea înainte Saveli, trăgându-l de 
mânecă. Doar poşta pentru asta-i făcută, să ajungă la vreme... Hei, 
n-auzi? Vă arăt eu drumul! 

Poştaşul deschise ochii. Încălzit şi moleşit de dulceata celui 
dintâi somn, pe jumătate adormit, văzu ca prin ceaţă gâtul alb şi 


privirea încremenită şi galesi a femeii. Îşi coborî pleoapele şi 
zâmbi, ca şi cum tot ce vedea nu era decât un vis. 

— Dar cum o să plecaţi pe o vreme ca asta? auzi atunci glasul 
cald al femeii. Mai bine rämâneti la noi, să dormiti şi să va 
odihniti sănătoşi! 

— Dar poşta? se supără Saveli. Poşta cine-o s-o ducă? Tu ai s-o 
duci? Tu? 

Poştaşul deschise iarăşi ochii, se uită la gropitele care tremurau 
pe obrajii femeii, îşi aduse aminte unde se afla şi îl înţelese şi pe 
Saveli. Gândul că trebuia să plece la drum prin bezna inghetata îl 
făcu să se cutremure din cap până-n picioare. Simti cum îl trec 
fiori reci şi se zgribuli. 

— Am mai putea dormi măcar cinci minute, zise el căscând. Tot 
am întârziat... 

— Dar poate că ajungem la timp! se auzi glasul surugiului din 
tindă. Mai ştii? Te pomenesti că avem noroc să întârzie şi trenul... 

Poştaşul se ridică şi, întinzându-se cu plăcere, începu să-şi 
îmbrace paltonul. 

Văzând că oaspeţii se pregăteau de plecare, Saveli necheza de 
bucurie. 

— Hai, pune mâna! strigă la el surugiul, căznindu-se să ridice de 
Jos balotul. 

Paracliserul se apropie cu voie bună şi-l ajută să scoată afară 
toată încărcătura. Poştaşul încerca să-şi dezlege nodul de la glugă, 
în timp ce femeia i se uita drept în ochi, de parcă voia să-i 
pătrundă în suflet. 

— Mai stati să beti un ceai... zise ea. 

— N-aş avea nimic împotrivă... că tot am întârziat! încuviință 
poştaşul. Numai că vezi, ceilalți au şi scos lucrurile afară! 

— Haide, ramai!... şopti femeia, lăsându-și ochii în pământ şi 
apucându-l de mânecă. 

Poştaşul dezlegă în sfârşit nodul şi, nehotărât, îşi petrecu gluga 
peste brat. Simtea cum îl învăluie o căldură dulce acolo, lângă 
nevasta paracliserului. 

— Ce gât... ce gât frumos al... 


Si cu două degete îi atinse pielea albă. Văzând că femeia nu se 
împotriveşte, îi mângâie gâtul, apoi umărul... 

— Doamne, cât eşti de... 

— De ce nu rămâi?... O să bem cea... 

— Unde-l pui, măi nätäfleatä! se auzi de afară glasul 
surugiului. Aşază-l de-a curmezisul... 

— Haide, rămâi... N-auzi cum urlă viscolul! 

Poştaşul, care încă nu se trezise bine şi nu se putea rupe din 
vraja somnului tânăr şi sănătos, se simţi dintr-odată cuprins de 
dorinţa ceea de dragul căreia uită omul şi de baloturi, şi de 
trenurile poştale... uită de toate. Cu privirea speriată îndreptată 
spre uşă, ca şi cum ar fi vrut să fugă sau să se ascundă, prinse 
femeia de mijloc. Se şi aplecase peste lampă, s-o stingă, când în 
tindă se auzi bocanit de cizme şi surugiul se ivi în prag... lar peste 
umărul lui isi înălța gâtul Saveli. Poştaşul lăsă repede mâinile în 
Jos şi rămase nemişcat, de parcă stătea la îndoială. 

— Gata! strigă surugiul. 

Poştaşul mai întârzie o clipă, scutură din cap, ca şi cum abia 
atunci s-ar fi trezit de-a binelea, apoi ieşi în urma surugiului. 
Femeia rămase singură. 

— EI, haide, urcă-te şi arată-ne drumul! auzi ea. 

Un clopoțel sună domol, apoi altul — şi clinchetul melodios de 
zurgălăi se depărtă de căsuţă, împletind în noapte un läntisor 
mărunt şi nesfârşit... 

Când, încetul cu încetul, zvonul clopoteilor se stinse, nevasta 
paracliserului sări de la locul ei şi începu să măsoare odaia din colt 
în colt, cu neastâmpăr. De unde până atunci n-avea un strop de 
sânge în obraji, acum se aprinsese toată. Faţa i se strâmbă de ură, 
răsufla tremurat, iar ochii îi străluceau de sălbatică mânie. Se 
zbătea cum se zbate in cuşcă o tigroaică zgandarita cu fierul roşu. 
Deodată, se opri şi se uită de jur împrejur prin bârlogul ei. 
Aproape o jumătate de odaie, de-a lungul unui perete întreg, era 
prinsă de patul lor, pe care stăteau claie peste grămadă o saltea 
murdară, câteva perne tari, mai mult cenuşii decât albe, plapuma şi 
fel de fel de boarfe dezgustätoare. Asternutul acela părea un 


morman urât şi inform şi semăna cu capul lui Saveli, când îi venea 
lui gust să-şi ungă părul cu ulei. Pe locul dintre pat şi uşa care 
dădea în tinda îngheţată, se întindea cuptorul afumat, deasupra 
căruia spânzurau câteva cârpe şi câteva oale. Totul — laolaltă cu 
Saveli, care ieşise mai adineauri — era neînchipuit de murdar, de 
slinos şi de afumat. Aşa că, într-un cadru ca acela, părea ciudat să 
vezi gâtul alb şi pielea subţire şi delicată a unei femei. Nevasta 
paracliserului se repezi spre pat, întinzând mâinile de parcă voia să 
arunce Jos, să calce în picioare şi să prefacă în scrum tot ce era pe 
el. Dar în aceeaşi clipă se trase îndărăt, ca şi cum s-ar fi temut să 
nu se murdărească, şi începu iarăşi să se plimbe. 

Când, după vreo două ore, Saveli se întoarse plin de zăpadă şi 
ostenit, femeia se dezbrăcase şi se culcase în pat. Îşi ţinea ochii 
strânşi, dar după felul cum îi zvâcnea obrazul, paracliserul ghici că 
nu dormea. Pe drum, în timp ce se întorcea acasă, se hotărâse s-o 
lase în pace şi să nu-i spună nimic până a doua zi. Acum însă nu se 
putu opri să n-o intepe. 

— Vezi, degeaba i-ai făcut farmece, că tot a plecat! zise el 
râzând cu răutate. 

Femeia tăcu, doar barbia îi tresări. Saveli se dezbrăcă încet, päsi 
peste nevastă-sa şi se culcă la perete. 

— Să ştii că mâine îi spun părintelui Nikodim ce pramatie de 
nevastă am! bombăni, făcându-se ghem. 

Femeia se întoarse repede cu faţa spre el şi-l fulgeră cu ochii. 

— Multumeste-te cu slujba, zise ea. Cat despre nevastă, cata-ti 
alta în pădure. Ce, eu îs de nasul tau, plesni-ti-ar ochii? Ce te tot 
legi de mine? Un scai, un trântor, Doamne iartă-mă! 

— Ei, haide, haide... dormi acolo! 

— Doamne, cât sunt de nenorocită! $i femeia se porni pe 
plâns. Dacă nu erai tu, poate că mă măritam cu vreun negustor, ori 
poate chiar cu vreun boier! Dacă nu crai tu, azi mi-aş iubi 
bărbatul! De ce nu te-a astupat omătul, de ce n-ai rămas îngheţat 
acolo, pe drumul mare, diavole! 

Femeia plânse multă vreme. În cele din urmă, oftă adânc şi se 
potoli. Dincolo de fereastră viscolul tot mai urla, mânios. Părea că 


plânge cineva, când în cuptor, când în horn, când pe după ziduri. 
Dar lui Saveli i se părea că-şi aude plângând propriul lui suflet. În 
seara aceea se incredintase, fără umbră de îndoială, că banuielile 
lui în privinţa femeii erau întemeiate. Ştia acum că, datorită puterii 
ei diavolesti, nevastă-sa putea să facă ce voia cu vantoasele şi cu 
postalioanele. Dar, spre adânca lui suferință, taina aceea, puterea 
aceea sălbatică şi misterioasă îi dădea femeii culcate lângă el un 
farmec nou şi neînțeles, pe care nu-l cunoscuse până atunci. Si 
pentru că, în prostia lui şi fără să-şi fi dat seama, o poetizase — 1 se 
părea acum mai albă, mai catifelată, mai îndepărtată... 

— Vidmă! bombăni el furios. Ptiu, scârbă! 

Dar când femeia, potolită, începu să răsufle regulat, omul îşi 
apropie degetele de ceafa ei albă... apoi îi atinse cu mâna coada 
bogată... Femeia păru că nu simte nimic... Atunci, prinzând curaj, 
bărbatul o mângâie pe gât. 

— Lasă-mă! strigă ea, izbindu-l cu cotul la rădăcina nasului cu 
atâta putere, încât omul văzu scântei înaintea ochilor. 

Însă durerea de la rădăcina nasului îi trecu repede, pe când cea 
care-l sfredelea inima stărui încă mult timp. 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,Novoe vremea”, 1886, nr. 3600, 8 
martie, la rubrica ,,Pomelnicul de sâmbătă”. Semnata: An. Cehov. A intrat cu 
eliminarea câtorva amănunte în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 
1887, şi în ediţiile ei ulterioare (de la a 2-a până la a 13-a, Sankt Petersburg, 
1888-1899). Cu două modificări de vocabular, a fost inclusă în Culegerea de 
opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 

Subiectul povestirii i-a fost inspirat lui Cehov de impresiile culese în timpul 
unei vacanțe de vară petrecute la Babkino. 

„Vidma” a stârnit o serie de critici, exprimate în scrisorile adresate 
autorului. D. Grigorovici, vorbind de realismul cehovian, îi scria (25 martie 
1886): „Mânuieşti cu atâta putere forma şi ai atâta simţ plastic, încât nu e 
absolută nevoie să vorbeşti, de pildă, de picioarele murdare şi cu unghii 
întoarse sau de buricul paracliserului. Aceste amănunte nu adaugă nimic la 
frumuseţea artistică a descrierii; dimpotrivă, impresionează neplăcut pe 
cititorul de gust.” Iată ce i-a răspuns Cehov lui Grigorovici (28 martie): „Sunt 
cu totul de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Vulgaritatile asupra cărora îmi 
atrageti atenţia, le-am simţit eu însumi atunci când am văzut povestirea 
tipărită. Daca aş fi scris povestirea aceasta în 3-4 zile şi nu în douăzeci şi 
patru de ore, ele n-ar fi existat”... La includerea povestirii în culegerea „În 


amurg”, amănuntele de mai sus au fost eliminate din text. 


O mică glumă 


Amiază senină de iarnă... E ger de crapă pietrele şi Nadenka, 
fata care mă tine de brat, are promoroaca argintie pe carliontii de 
la tâmple şi pe pufuşorul de deasupra buzei de sus. Stăm pe un 
deal înalt. De la picioarele noastre şi până jos, în vale, coboară un 
povârniş iute, în care razele soarelui se răsfrâng ca într-o oglindă. 
Lângă noi e o saniuta căptuşită cu postav roşu aprins. 

— Hai să ne dam cu saniuta, Nadejda Petrovna! o rog eu. Măcar 
o dată... Te asigur că ajungem jos vii şi nevatamati! 

Dar Nadenkai i-e frică. Tot spaţiul acela, de la şoşonii ei mici şi 
până la poalele dealului de gheaţă, 1 se pare o prăpastie 
înspăimântătoare şi fără fund. Îi stă inima în loc şi i se taie 
răsuflarea numai cât se uită în jos, numai cât o îndemn să se urce 
în saniuta! Dar încă dacă s-ar hotărî totuşi să se arunce în 
prăpastie! Ar muri sau şi-ar iesi din minţi... 

— Te rog! starui eu. De ce să-ţi fie frică? Nu înţelegi că asta 
înseamnă laşitate? 

În cele din urmă, Nadenka se învoieşte, însă văd după chipul ei 
că o face cu preţul vieții. O asez în saniuta—e palidă şi tremură 
toată — o cuprind cu braţul şi ne dăm drumul în gol... 

Saniuta zboară ca vântul. Vazduhul spintecat ne biciuieste şi ne 
pişcă obrazul, dureros şi cu dușmănie, urlă, ne şuieră în urechi şi 
încearcă să ne smulgă capul de pe umeri. Din pricina presiunii 
aerului nu mai putem răsufla. Ai zice că însuşi diavolul ne-a prins 


în ghearele lui şi, mugind sălbatic, ne târăşte de-a dreptul în iad. 
Lucrurile din jurul nostru se amestecă laolaltă într-o singură fâşie 
lungă, care aleargă nebuneste îndărăt... Am impresia că, din clipa 
în clipă, o să pierim. 

— Nadia, te iubesc! îngân atunci, în şoaptă. 

Dar saniuta îşi domoleşte zborul, urletul vântului şi vâjâitul 
tălpicilor nu ne mai sperie, răsuflăm tot mai în voie si, în sfârşit, 
ajungem în vale. Nadenka pare între viaţă şi moarte. E palidă, abia 
respiră... O ajut să se ridice. 

— Nu mă mai dau a doua oară pentru nimic în lume! zice ea, 
uitându-se la mine cu ochi mari şi plini de spaimă. Pentru nimic în 
lume! Era cât pe ce să mor... 

După câteva clipe însă îşi vine in fire şi se uită la mine 
întrebător: oare eu îi spusesem cele trei cuvinte sau numai 1 se 
păruse, în urletul vântului?... Eu stau liniştit lângă ea, fumez şi-mi 
cercetez cu atenţie o manusa. 

Nadia mă ia de braţ şi ne plimbăm mult timp pe la poalele 
dealului. Se vede bine că o zgandareste nedumerirea: mă rog, l-au 
fost sau nu 1-au fost spuse cele trei cuvinte? I-au fost, sau nu? E o 
chestiune de amor-propriu, de onoare, de viata, de fericire — o 
chestiune cât se poate de importantă, cea mai importantă dintre 
toate! Nerăbdătoare şi tristă, Nadenka îmi aruncă din când în când 
câte o căutătură iscoditoare, îmi răspunde distrată la întrebări şi 
aşteaptă să încep eu vorba. Doamne, ce joc, ce joc de expresii pe 
fata ei dragalasa! Văd că se luptă cu ea însăşi, că simte nevoia să 
spună, să întrebe ceva, dar nu-şi găseşte cuvintele, se sfieste, 1-e 
frică, nu-i îngăduie bucuria... 

— Știu ceva? zice, fără să mă privească. 

— Ce? o întreb. 

— Ce-ar fi să ne mai dăm o dată?... 

Ne urcăm pe scară, la deal. Si iarăşi o aşez pe Nadenka în 
saniuta — e palidă şi tremură toată — şi iarăşi zburam în prăpastia 
înfiorătoare, şi iarăşi vântul începe să urle şi tălpicile să vâjâie. lar 
când saniuta atinge cea mai mare viteză, îi soptesc iarăşi: 

— Te iubesc, Nadenka! 


După ce saniuta se opreşte, Nadenka învăluie cu ochiu dealul pe 
care l-am coborât în clipa aceea, apoi se uită lung la mine, ascultă 
cu luare aminte glasul meu nepăsător — şi toată făptura ei, până şi 
manşonul, şi gluga, arată cea mai desăvârşită nedumerire. lar pe 
fata 1 se citeşte limpede: 

— Ce înseamnă asta? Cine a spus vorbele acelea? El le-a 
spus, sau poate că numai mi s-a părut?... 

Nesiguranta o tulbură, o face să-şi iasă din minţi. Biata fată nu- 
mi mai răspunde la întrebări, se încruntă, e gata să plângă... O 
întreb: 

— Ce-ar fi să ne întoarcem acasă? 

— Dar mie... mie îmi place să mă dau cu säniuta! zice ea, 
roşindu-se. Ce-ar fi să ne mai dăm o dată?... 

Da, i-o fi plăcând... însă când se aşază în saniuta, e palidă, 
tremură şi abia suflă de frică, întocmai ca înainte. 

Pornim a treia oară la vale. O văd cum mă priveşte în faţă, cum 
îmi urmăreşte mişcarea buzelor. Îmi duc batista la gură, tuşesc — 

si, când ajungem la mijlocul coborâşului, izbutesc să ingan: 

— Te iubesc, Nadia! 

Și Nadenka rămâne tot nedumerită. Tace şi se gândeşte nu ştiu 
la ce... O petrec până acasă. Pe drum caută să meargă cât mai 
încet, îşi răreşte paşii şi aşteaptă: oare n-o să repet, cumva, 
aceleaşi cuvinte? O văd cum se chinuieşte şi cum se luptă cu ea 
însăşi ca să nu-mi spună: 

— Nu se poate să le fi spus vântul! Şi nici nu vreau să le fi spus 
eli: 

A doua zi dimineaţă primesc un biletel: „Dacă te duci astăzi la 
săniuş, treci să mă iei şi pe mine. N.” Si de atunci ne ducem în 
fiecare zi la săniuş, şi de câte ori coborâm la vale îi spun, încet, 
aceleaşi cuvinte: 

— Te iubesc, Nadia! 

Curând Nadenka se obişnuieşte cu vorbele acestea, aşa cum te 
obişnuieşti cu vinul sau cu morfina: nu mai poţi trăi fără ele. E 
drept că zborul în adânc o înspăimântă ca şi înainte, însă acum 
frica şi primejdia dau un farmec deosebit vorbelor de dragoste 


care, ca şi până atunci, rămân pentru ea o taină nedezlegată care-i 
chinuieşte sufletul. Iar banuitii suntem tot noi: vântul şi cu mine... 
Care din doi îi face declaraţia, ea nu ştie, dar s-ar părea că acum îi 
e totuna. Ce importanţă are paharul din care bei? Totul e să te 
imbeti... 

Intr-o zi, in jurul amiezii, m-am dus singur la săniuş. Amestecat 
in multime, am vazut-o pe Nadenka apropiindu-se de deal si 
căutându-mă cu ochii... Apoi, sfioasa, a pornit in sus, pe scară... 
I-e frică să se coboare singură cu säniuta — Doamne, cat i-e de 
frică! S-a făcut albă ca zăpada la obraz, tremură de parcă s-ar duce 
la moarte — şi totuşi păşeşte înainte, păşeşte voiniceşte, fără să se 
uite îndărăt. Pesemne că, până la urmă, s-a hotărât să vadă dacă nu 
cumva o să audă vorbele dulci şi neasemuite şi atunci când nu voi 
fi lângă ea. O vad cum se aşază în saniuta, palidă şi cu gura uşor 
căscată de spaimă, cum închide ochii şi, luându-şi rămas-bun 
pentru vecie de la toate, porneşte, la vale... Vjjj... fac tălpicile. Nu 
pot să ştiu dacă Nadenka aude sau nu vorbele mult aşteptate... 

O văd doar cum se ridică din saniuta sfârşită, istovita. De altfel, 1 
se vede pe fata că nu ştie nici ea dacă le-a auzit sau nu. Spaima 
care a cuprins-o în timpul zborului ametitor 1-a luat până şi putinţa 
de a auzi, de a deslusi, de a înţelege... 

Dar iată că a venit primăvara, a venit luna martie... Soarele e 
din ce în ce mai blând. Dealul nostru de gheaţă se înnegreşte, îşi 
pierde luciul, şi, până la urmă, se topeşte. Nu ne mai ducem la 
săniuş. Biata Nadenka nu mai are unde să audă vorbe de dragoste. 
De altfel nici nu mai are cine să 1 le spună deoarece vântul nu mai 
bate, iar eu mă pregătesc să plec la Petersburg pentru mai multă 
vreme, poate pentru totdeauna. 

Într-o seară, cu vreo două zile înaintea plecării, stau în grădiniţă. 
Iar grădiniţa noastră e despărțită de curtea Nadenkăi printr-un gard 
înalt, cu cuie... E încă destul de frig, zăpada stăruie încă pe sub 
grămezile de gunoaie, copacii nu s-au trezit încă la viaţă şi totuşi 
miroase a primăvară iar stancutele se pregătesc de culcare, cu 
mare larmă. Mă apropii de gard şi mă uit mult timp printre 
scânduri. O văd pe Nadenka ieşind în balcon şi aruncând spre cer 


o privire plină de jale şi de dor... Vântul de primăvară o bate drept 
în obrazul palid şi trist... îi aduce aminte de vântul care urla la 
coborâş, pe vremea când auzea cele trei cuvinte. Faţa i se face tot 
mai tristă şi o lacrimă 1 se rostogoleşte pe obraz... Biata fată 
întinde braţele, ca şi cum ar implora vântul să-i mai aducă o dată, 
pe aripile lui, vorbele mult aşteptate. Atunci, odată cu bătaia 
vântului, îi şoptesc: 

— Te iubesc, Nadia! 

Doamne, ce văd? Nadenka scapă un strigăt, zambeste cu toată 
fata şi, veselă şi fericită, mai frumoasă ca oricând, întinde braţele 
în întâmpinarea vântului... 

Iar eu mă duc în casă să-mi fac bagajele... 

Toate acestea s-au petrecut demult. Acum, Nadenka e măritată. 
A luat, sau a trebuit să ia de bărbat — asta n-are nicio importanţă — 
pe secretarul epitropiei nobililor şi are trei copii. Însă tot n-a uitat 
cum ne duceam pe vremuri amândoi la săniuş şi cum vântul îi 
aducea în zbor cele trei cuvinte: ,,Te iubesc, Nadenka”... Pentru 
ca, aceasta e amintirea cea mai fericită, cea mai caldă şi mai 
fermecătoare din toată viata ei... 

Si acum, când şi eu am mai îmbătrânit, nu pot să-mi dau seama 
de ce i-am spus vorbele acele, de ce am glumit... 


Publicată pentru prima oară în revista ,,Sverciok” ’). 1886, nr. 10, 12 
martie. Semnată: Omul fără splină. În vederea includerii în Culegerea de 
opere din anul 1900, vol. II, povestirea a fost temeinic revizuită. Publicăm 
textul din 1900. 

La revizie, textul din revistă a fost mult scurtat, o serie de aliniate au fost 
redactate din nou, iar sfârşitul schimbat cu totul. 

Dăm mai Jos sfârşitul, aşa cum a apărut în revistă: 

«Vântul de primăvară o bate drept în obrazul palid şi trist... Îi aminteşte de 
vântul care-i aduce urlând, acolo, pe dealul de gheată, desluşit cele trei 
cuvinte, şi fata 1 se face tristă, tristă, de parcă i-ar cere vântului să-i aducă 
iarăşi cuvintele cele dulci... Mă strecor ca un hoţ spre tufişuri, mă ascund 
după ele şi, când simt că o boare de vânt trece pe deasupra mea, abătându-se 
spre Nadenka, spun mai mult în şoaptă: 

«— Nadia, te iubesc! 

«Doamne, ce se petrece cu Nadenka? Scoate un strigăt, zâmbeşte cu toată 
fata şi întinde braţele în întâmpinarea vântului... Atât îmi trebuie... les de 


după tufişuri şi, fără să-i dau timp să-şi lase braţele în jos şi să-şi deschidă 
gura de uimire, alerg spre ea şi... 
«Dar aici, ,,dati-mi voie să mă insor.”’» 


În timp ce locuiam în judeţul S., aveam de multe ori prilejul să 
mă abat pe la grădinile de zarzavat din Dubovka, fiind oaspetele 
grădinarului Savva Stukaci”! sau, cum i se mai zicea, Savka. 
Grădinile din Dubovka erau locul meu favorit pentru toate felurile 
de pescuit. Îţi iei cu tine toate uneltele, merinde din belşug şi pleci 
de acasă fără să ştii ziua şi ceasul când ai să te întorci. La drept 
vorbind nici nu mă interesa atât pescuitul, cât hoinăreala lipsită de 
orice grijă, mâncatul la întâmplare, taifasurile cu Savka şi 
întâlnirile lungi, fata în fata, cu nopţile linistite de vară. Savka era 
un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, înalt şi frumos, sănătos 
si tare ca cremenea. I se dusese vestea de om deştept şi cu scaun la 
cap, ştia carte, iar votcă nu bea decât rareori. Dar în ce priveşte 
munca, bărbatul acela tânăr şi voinic nu făcea doi bani. În muşchii 
lui puternici şi tari ca de frânghie, se oploşise, alături de forță, şi o 
lene fără leac. Stătea în izba lui, ca toţi ceilalți oameni din sat şi 
avea lotul lui de pământ, dar nu-l ara, nu-l semăna şi nici nu se 
îndeletnicea cu vreun mestesug oarecare. Mamă-sa, femeie 
bătrână, cerşea pe la casele oamenilor, iar el trăia ca păsările 
cerului: nu ştia niciodată dimineaţa ce-o să mănânce la amiază. Si 
nu că i-ar fi hpsit voinţa şi energia, sau că nu i-ar fi fost mila de 
mamă-sa, dar pur şi simplu n-avea chef să muncească şi nu 
recunoştea că munca i-ar folosi la ceva... Toată făptura lui 
răspândea acea nepăsare şi acea patimă înnăscută, de artist, pentru 


o viaţă de azi pe mâine, la voia întâmplării. lar când trupul lui 
tânăr şi sănătos simţea nevoia să-şi pună muşchii în mişcare, 
flăcăul se apuca, pentru scurtă vreme, de câte o muncă cu totul 
nefolositoare: ascutea tärusi de care nimeni n-avea nevoie, sau 
alerga luându-se la întrecere cu fetele. Îi plăcea, mai ales, să stea 
nemișcat şi adâncit în gânduri. Era în stare să rămână ceasuri 
întregi fără să se clintească din loc, cu ochii atintiti în gol. Se 
urnea când îi venea gust, şi asta numai dacă 1 se ivea prilejul să 
facă vreo mişcare bruscă şi necugetată: să apuce de coadă vreun 
câine care trecea în goană pe lângă el, să smulgă basmaua de pe 
capul vreunei fete sau să sară peste vreo groapă largă. Bineînţeles 
că, datorită acestei economii de mişcări, Savka era sărac lipit 
pământului şi trăia mai prost decât un holtei bătrân. Cu vremea, 
datoriile lui către obşte crescuseră, aşa că el, flăcău tânăr şi voinic, 
fusese pus într-o slujbă de om bătrân: paznic şi sperietoare la 
grădinile de zarzavat. Cu toate că oamenii îl luau peste picior că-l 
„îmbătrâniseră” înainte de vreme, lui nu-i păsa. Slujba aceea 
liniştită, prielnică visărilor leneşe, era cât se poate de potrivită cu 
firea lui. 

Mi s-a întâmplat o dată să mă prindă vremea la Savka, într-o 
frumoasă seară de mai. Mi-aduc aminte că stăteam culcat pe 
pătura lui ruptă şi ponosită, lângă intrarea colibei, de unde venea 
mireasmă puternică şi grea de ierburi uscate. Cu mâinile sub cap, 
mă uitam drept înaintea mea. La picioarele mele era o furcă de 
lemn, ceva mai încolo îmi atrăgea privirea o pată neagră: Kutka, 
catelusa lui Savka. Mai departe, cam la vreo doi stânjeni de Kutka, 
pământul era rupt de malul prăpăstios al râului. Aşa cum stăteam 
culcat, nu vedeam râul. Nu vedeam decât vârfurile dese ale 
puietilor de răchită de pe malul nostru şi marginea zimtuita, roasă 
parcă, a malului dimpotrivă. lar în fund, şi mai departe, pe o colina 
întunecată, se înghesuiau una în alta, ca potârnichile speriate, 
casutele satului în care stătea prietenul meu Savka. Dincolo de 
colină se topea încet amurgul însângerat. Nu rămăsese din el decât 
o fâşie îngustă roşcată, care în curând începu să se acopere cu nori 
MICI, aşa cum se acopăr cărbunii cu spuză. 


În dreapta grădinilor de zarzavat se auzea foşnind dumbrava 
întunecată de anini, care tresărea de câte ori se abătea pe 
neaşteptate vântul peste ea, iar la stânga se întindea câmpia 
nesfârşită. Acolo unde ochiul nu mai putea să desluşească, în 
umbră, câmpia de cer, se zărea clipind o luminita. Ceva mai la o 
parte stătea Savka. Cu picioarele strânse sub el turceste, cu capul 
aplecat într-o parte, se uita pe gânduri la Kutka. Cârligele noastre 
cu nadă fuseseră de mult aşezate în apă, aşa că n-aveam altceva de 
făcut decât să ne lăsăm în voia odihnei atât de dragă lui Savka, cel 
care se odihnea mereu, cu toate că nu se ostenea niciodată. La 
asfintit, roseata mai stăruia încă pe cer, dar noaptea de vara 
începuse să învăluie firea in dezmierdarile ei dulci şi adormitoare. 

Încetul cu încetul totul se cufundă în cel dintâi somn adânc. 
Doar în dumbravă, câte o pasăre de noapte scotea prelung şi alene 
strigăte aproape articulate, parcă întreba: „Nu l-ai văzut pe Ni-ki- 
ta?” Si numaidecat îşi răspundea singur: „L-am văzut! L-am 
văzut! L-am văzut!” 

— Oare de ce nu cântă privighetorile în seara asta? l-am întrebat 
pe Savka. 

Flăcăul îşi întoarse domol spre mine faţa cu trăsături mari, dar 
naive, expresive şi blânde, ca de femeie. Se uită cu ochii lui buni 
si ingandurati spre dumbrava şi spre răchitiş, apoi îşi scoase încet 
fluierul din buzunar, îl duse la gură şi începu să facă întocmai ca 
privighetoarea. Si îndată se porni, de pe malul celălalt, răspunsul 
zvâcnit al cârsteiului. 

— Ja te uită ce mai privighetoare!... râse Savka. Diorg-diorg! 
Diorg-diorg! Parcă smuceşte de undita... I s-o fi părând, te 
pomenesti, că ăsta-i cântec! 

— Ba mie îmi place pasărea asta, am zis. Ştii? Când pleacă 
toamna spre ţările calde, cârsteiul nu zboară ca celelalte păsări, ci 
aleargă pe pământ. Nu zboară decât peste râuri şi mări, încolo tot 
drumul îl face pe jos. 

— Ja te uită, diavolul!... mormai Savka, uitându-se cu respect 
spre locul de unde venea strigătul cârsteiului. 

Ștundu-l mare iubitor de poveşti, i-am spus tot ce ştiam, din 


cărțile vânătoreşti, despre cârstei. De la cârstei, am alunecat pe 
nesimţite la migratiunea păsărilor. Savka mă asculta cu luare 
aminte, fără să clipeasca măcar şi zambea tot timpul, fericit. 

— Oare care ţară le-o fi mai dragă? mă întrebă el. A noastră sau 
cele de dincolo? 

— Nu mai încape vorbă că a noastră. Aici vad lumina zilei, aici 
îşi scot pull, aşa că asta e tara lor. Nu se duc dincolo decât ca să nu 
îngheţe... 

— Ja te uită ce minunätie! zise Savka, întinzându-se. Orice ai 
vorbi, iti merge la inimă. Pasărea asta, omul... sau pietricica ceea 
de pildă, fiecare îşi are rostul e1... Ei, boierule, dacă ştiam că ai de 
gând să vii, apoi nu-i mai spuneam muierii să vină... Că s-a ţinut 
una de mine, mai zilele trecute, să vină în seara asta aici... 

— Lasă, nu-i NIMIC, n-o să te incurc! l-am liniştit. Pot să mă culce 
si în dumbrava... 

— Ei, asta-i! Ce, o lua dracu” dacă venea maine?... Si măcar de 
s-ar aşeza colea, să asculte ce vorbim — dar aşa, parcă văd că 
începe a se miorlăi! De faţă cu ea nu-i chip să vorbeşti mai 
acataril... 

— Pe Daria o aştepţi? l-am întrebat după o tăcere. 

— Nu... Azi e alta la rând... Agafia Strelciha... 

Savka îmi răspunsese cu glasul lui obişnuit, nepăsător şi puţin 
înăbuşit, ca şi cum ar fi fost vorba de tutun sau de mâncare. Dar eu 
am tresărit. Pe Agafia Strelciha o cunosteam... Era o femeie foarte 
tânără, de vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani, care se măritase 
anul trecut cu un acar, un flăcău tânăr şi deştept. Stătea în sat şi 
bărbatu-său venea în fiecare seară de pe linie să se culce acasă. 

— N-ai s-o sfârşeşti bine, măi băiete, cu toate muierile astea! 1- 
am spus oftând. 

— Eh, ce-o fio fi... 

Si după ce se gândi putin, adauga: 

— Le tot spun eu muierilor, dar degeaba, că nu mă ascultă... Ce 
le pasă lor? Nişte proaste! 

Tăcu... în vremea asta, întunericul cobori tot mai adânc şi 
lucrurile începură să-şi piardă conturul. Zarea de cer de peste 


colină se stinse şi ea, iar stelele sclipeau tot mai vii, tot mai 
strălucitoare... Taraitul monoton şi trist al greierilor, horcăitul 
cârsteiului şi chemarea prepeliței nu tulburau liniştea nopţii — 
dimpotrivă, o făceau şi mai adormitoare. Ai fi zis că nu cântau în 
taină, ca să ne vrajeasca, păsărelele şi gâzele — ci insesi stelele care 
se uitau la noi din înaltul cerului... 

Savka rupse, cel dintâi, tăcerea... îşi mută încet privirea de la 
Kutka cea neagră la mine şi zise: 

— Boierule, văd că ti se urăşte. Hai să mâncăm ceva. 

Și fără să mai aştepte răspunsul meu, se tari pe burtă în colibă, 
cotrobai pe acolo asa fel încât tot adăpostul 1 se cutremură ca o 
frunză, apoi ieşi de-a-ndăratelea şi aşeză in fata mea o sticlă cu 
votcă şi o strachină de lut. În strachină erau ouă răscoapte, plăcinte 
din făină de secară prăjite în untură, câteva bucăţi de pâine neagră 
si nu mai ştiu ce. Am băut votcă dintr-un păhărel schiop şi am 
început să mâncăm... Sarea era cenusie şi mascata, plăcintele 
negre şi unsuroase, ouăle răscoapte parcă erau de cauciuc, dar cât 
de bune ni se păreau toate! 

— Ja te uită câte bunätäti ai, cu toate că eşti singur cuc! m-am 
mirat, aratandu-i strachina. Cine ti le aduce? 

— Apoi, muierile... bombani Savka. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Aşa... din mila... 

Dar nu numai mâncărurile, ci şi îmbrăcămintea lui Savka purta 
urmele ,,milei” femeieşti. Asa, de pildă, am băgat de seamă că în 
seara aceea purta un brâu îngust de lână, nou-nout, iar la gâtul 
murdar avea legată o panglică de un roşu aprins, de care atârna o 
cruciulita de aramă. Aflasem despre slăbiciunea femeilor pentru 
Savka şi ştiam cât de puţin îi plăcea să vorbească despre ele, aşa 
că nu l-am mai întrebat nimic. Şi nici n-am mai avut când să-l 
întreb. Kutka cea neagră, care se invartea pe lângă noi așteptând 
cu răbdare să-i pice şi ei ceva, ciuli deodată urechile şi mârâi. În 
depărtare se auzi apa plescăind. 

— Trece cineva râul prin vad... zise Savka. 

Peste câteva minute, Kutka mârâi din nou şi începu să latre aşa 


fel, de parcă tuşea. 

— Tiba! strigă la ea stăpânu-său. 

Pasi sfioşi se auziră înăbuşit din umbră, apoi dinspre dumbrava 
se desluşi umbra unei femei. Cu toate că era întuneric, am 
recunoscut-o: era Agafia Strelciha. Se apropie de noi nehotărâtă, 
se opri şi răsuflă adânc. Nu gâfâia atât din pricina mersului, cât, 
fără îndoială, de frică şi din pricina impresiei neplăcute pe care o 
încearcă oricine trece noaptea prin vad. Văzând lângă colibă doi 
bărbaţi în loc de unul, ţipă uşor şi se trase un pas îndărăt... 

— Aha... tu erai? zise Savka împingându-şi în gură o plăcintă. 

— Eu... eu sunt, îngână femeia, scăpând din mână o legăturică 
si trăgând cu coada ochiului la mine. Iakov iti trimite plecăciuni şi 
mi-a poruncit să-ţi aduc... asta, nu ştiu ce o fi înăuntru... 

— EI, de ce-mi umbli cu minciuni! Auzi? lakov!... râse 
Savka. Nu mai minţi degeaba, că boierul ştie ce cauţi aici! Stai jos 
si fu oaspetele nostru! 

Agafia se uită chiorâş la mine, apoi se aşeză, nehotărâtă. 

— Gândeam că nu mai vii în seara asta... urmă Savka, după o 
tăcere mai lungă. Ei, ce stai? Mănâncă! Sau poate vrei un paharut 
de votcă? 

— Ce-ti trece prin minte! îi răspunse Agafia. Mă ştii betiva?... 

— Lasă, bea... să mai prinzi la inimă... Haide! 

Si Savka îi întinse Agafiei pähärutul cel şchiop. Femeia bau 
încet, fără să fi luat nimic în gură. Apoi icni adânc. 

— Văd că ai adus nu ştiu ce... urmă Savka, dezlegand legaturica 
si luându-si un aer de glumă îngăduitoare. Aşa-i muierea, nu poate 
veni cu mâna goală... Aha, plăcinte şi cartofi!... Bine-o mai duc 
dumnealor! oftă el, întorcându-se spre mine. Din tot satul, numai 
lor le-au mai rămas cartofi din iarnă! 

Prin întuneric nu desluseam fata Agafiei, dar după mişcarea 
umerilor şi a capului, bănuiam că nu-şi mai lua ochiu de la Savka. 
Atunci, ca să nu fiu de prisos, m-am hotărât să mă plimb şi m-am 
ridicat. Însă chiar atunci, în dumbravă, o privighetoare aruncă fără 
veste două note joase, de contralto. Peste câteva clipe dădu drumul 
unui tril subțire şi picurat şi, după ce-şi încercă aşa glasul, se porni 


să cânte. Savka sări în picioare, trăgând cu urechea. 

— Asta-1 cea de aseară! zise el. E1, 1a stai tul... 

Si, luând-o repede din loc, se îndreptă spre dumbrava fără să 
facă cel mai mic zgomot. 

— Ce-ţi trebuie tie, privighetoare? i-am strigat din urmă. Da-o 
încolo! 

Savka îmi făcu un semn cu mâna — că, adică, să tac — şi se mistui 
în întuneric. Când avea gust, Savka putea să fie şi vânător, şi 
pescar neîntrecut. Însă chiar şi atunci îşi risipea darurile pe 
märuntisuri, aşa cum făcea si cu puterea lui. În ce priveşte 
îndeletnicirile obişnuite, era leneş şi toată patima lui vânătorească 
şi-o cheltuia în giumbuslucuri fără niciun rost. De pildă, nu 
prindea privighetorile decât cu mâna, împuşca ştiucile cu alice de 
potârnichi şi stătea ceasuri întregi pe malul râului, încercând să 
prindă câte-un pestisor de nimic cu câte-un cogeamite cârligul. 

Rămânând singură cu mine, Agafia tuşi, apoi îşi trecu de câteva 
ori mâna peste frunte... Votca îşi făcea efectul: femeia începuse să 
se ameteasca. 

— Cum o mai duci, Agaşa? am întrebat-o într-un târziu, când 
tăcerea dintre noi ajunsese apăsătoare. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu... Dar te rog, boierule, să nu spui 
nimanui nimic... adăugă deodată în soapta. 

— Fu pe pace, am liniştit-o. Oricum, ai multă îndrăzneală, 
Agaşa... Ce faci dacă află Iakov? 

— Nu mai află el... 

— Bine, dar dacă află? 

— Nu află... că ajung acasă înaintea lui. Acuma-i pe linie şi nu 
se întoarce decât după ce trece trenul poştal. lar de aici se aude 
când vine trenul... 

Agafia îşi mai trecu o dată mâna peste frunte, apoi se uită înspre 
partea unde dispăruse Savka. Privighetoarea cânta mereu. O 
pasăre de noapte lunecă în zbor chiar pe deasupra noastră, dar 
simtindu-ne tresari şi, foşnind din aripi, se îndreptă spre malul 
celălalt. 

Curând privighetoarea amuti, dar Savka tot nu se arăta. Agafia 


se ridică de jos, făcu neliniştită câţiva paşi, apoi se aşeză din nou. 

— De ce-o fi întârziind atâta? nu se mai putu ea stăpâni. Doar 
trenul n-o să treacă maine! Acusi trebuie să plec... 

— Savka! am început să strig. Ei, Savka! 

Nu-mi răspunse nici măcar ecoul. Agafia se suci pe loc cu 
neastâmpăr, apoi se ridică din nou. 

— Trebuie să plec! zise ea, tulburată. Acusi vine trenul! Eu ştiu 
când sosesc toate trenurile! 

Biata femeie avea dreptate. Nu trecu nici un sfert de oră şi se 
auzi, departe, un uruit de tren. 

Agafia se uită lung spre dumbravă, frângându-şi mâinile de 
nerăbdare. 

— Oare pe unde o fi? urmă ea, râzând nesăbuit. Unde naiba s-o 
fi dus?... Eu plec, boierule, să mor dacă nu plec! 

În vremea asta, uruitul se făcea tot mai desluşit. Acum se putea 
deosebi tacanitul roților de gâfâitul greoi al locomotivei. Deodată 
se auzi un fluierat şi trenul trecu, zăngănind adânc, peste pod... 
încă o clipă şi totul se linişti. 

— Să-l mai aştept oleacă... oftă Agafia aşezându-se jos, 
hotărâtă. Hai să-l mai aştept! 

În sfârşit, Savka se desprinse din întuneric. Păşea cu picioarele 
goale pe pământul jilav al grădinii, fără să facă zgomot şi mormăia 
încet nu ştiu ce... 

— Să vedeţi ce noroc pe ea. Să te crucesti, nu alta! râse el, 
vesel. Mă apropu, cum vă spun, de tufă, şi tocmai întindeam 
mâna, când, deodată — tace! Mai, drăcia dracului! Aştept, aştept sa 
înceapă a cânta... dar degeaba! Până la urmă, m-am lăsat 
pagubas... 

Savka se tranti cu stângăcie la pământ şi, ca să nu-şi piardă 
echilibrul, se prinse cu mâinile de mijlocul Agafiei. 

— De ce-mi stai îmbufnată, de parcă nu te-a facut mă-ta?o 
întrebă el. 

Cu toate că avea suflet neprefăcut şi inimă bună, Savka 
dispretuia femeile. Nu le lua în seamă, le privea de sus, ba chiar se 
înjosea până într-atât, încât să-şi bată joc de slăbiciunea lor pentru 


propria lui persoană. Ştie Dumnezeu dacă nu cumva tocmai 
această atitudine plină de dispreţ şi de nepăsare nu era una din 
pricinile acelei atracţii puternice şi irezistibile pe care o avea 
asupra dulcineelor din sat. Era înalt şi frumos, iar ochii în 
străluceau de o bunătate liniştită, chiar şi atunci când se uita la 
femeile pe care le dispretuia atât. Si totuşi această atracţie nu se 
putea explica numai prin înfăţişarea lui. Pe lângă frumuseţea plină 
de farmec, pe lângă felul lui ciudat de a se purta cu ele, trebuie să 
presupunem că pe femei le mai înduioşa şi starea lui de plâns, 
deoarece toată lumea îl socotea un nedreptăţit, un nenorocit dat 
afară din casa lui şi aruncat acolo, la grădinile de zarzavat. 

— la spune-i boierului ce cauţi tu aici? urmă Savka, ţinând-o 
înainte pe Agafia de după mijloc. Haide, spune-i, că doar esti 
femeie măritată... Ho-ho! Ce zici, Agasa, poate mai bem câte un 
paharut de votca?... 

M-am ridicat şi am luat-o printre straturi, de-a lungul gradinu. 
Straturile negre, ca morminte mari şi turtite, răspândeau miros de 
pământ proaspăt săpat şi umezeală dulce de plante peste care 
începe să cadă roua... La stânga se mai vedea încă luminita cea 
roşie. Clipea cu prietenie şi parca zâmbea. 

Se auzi un râs fericit. Râdea Agafia... 

„Dar trenul? mi-am adus aminte. Trenul a trecut de mult...” 

După ce am mai întârziat o vreme, m-am întors la colibă. Savka 
stătea turceşte, încremenit parcă şi îngâna încet, abia auzit, un 
cantecel din monosilabe, cam aşa ceva: „Hei tu, ei tu... eu şi tu...” 
Ametitä de votcă, de mangaierile pline de dispreţ ale lui Savka şi 
de zăduful nopţii, Agafia stătea culcată lângă el şi, tremurând, îşi 
sprijinea obrazul de genunchii lui. Era atât de pierdută în 
dragostea ei, încât nici nu văzu că mă intorsesem. 

— Dar trenul a trecut de mult, Agaşa! i-am spus. 

— Da, ar cam fi timpul să pleci, îmi urmă gândul Savka, 
scuturând din cap. Ce te-ai tolanit aici, nerusinato! 

Agafia tresari, isi ridică obrazul de pe genunchii lui, se uită o 
clipă la mine, apoi se ghemui iarăşi lângă el. 

— Asga-i, de mult ar fi trebuit să pleci, am mai spus o dată. 


Agafia se mişcă din loc şi se ridică într-un genunchi... Se vedea 
bine că suferă... O jumătate de minut întreaga ei făptură arătă atât 
cât am putut să-mi dau seama pe întuneric, luptă şi îndoială. Păru 
că-şi vine în fire, îşi încordă trupul să se ridice în picioare — dar în 
aceeaşi clipă o putere neînduplecată şi biruitoare o împinse 
îndărăt. Si iarăşi se ghemui lângă Savka. 

— Eh, dă-l încolo de tren! făcu ea cu un râs sălbatic, din piept. 
S1 în râsul acela era şi durere, şi slăbiciune, şi o hotărâre nesabuita. 

Am plecat încet spre dumbravă şi de acolo am coborât la râu, 
unde erau uneltele noastre de pescuit. Apa dormea. De pe tulpina 
înaltă, o floare catifelată mă atinse uşor pe obraz, ca un copil care 
vrea să-ţi dea a înţelege că nu doarme. Neavând ce face, am căutat 
pe dibuite o undita şi am tras-o. Cârligul ieşi lesne şi rămase 
spânzurat în aer: nu se prinsese nimic... Malul celălalt şi satul nu 
se vedeau. Într-o izbă clipi o luminitä, dar se stinse îndată. Am 
pipăit malul, am găsit scobitura pe care mi-o ochisem încă de cu 
ziuă şi m-am aşezat ca într-un fotoliu. Am stat acolo mult timp... 
Vedeam stelele cum începeau să se fncetoseze şi să-şi piardă 
strălucirea şi simţeam cum trecea pe deasupra pământului o adiere 
răcoroasă, ca un suspin uşor, mângâind frunzisul sălciilor care se 
trezeau din somn... 

— A-ga-fia!... se auzi dinspre sat un glas înăbuşit. Agafia! 

Striga bărbatul Agafiei, care se întorsese şi-şi căuta speriat 
nevasta prin sat. În acelaşi timp, dinspre grădini se auzea un râs 
nestăpânit: femeia îşi pierduse capul, se îmbătase şi încerca să-şi 
răscumpere, cu câteva ceasuri de fericire, chinurile lungi care o 
aşteptau a doua zi. 

Am adormit... 

Când m-am trezit, Savka era lângă mine şi mă scutura încet de 
umăr. Peste râu, peste dumbravă, peste cele două maluri verzi ca 
spălate, peste copaci şi câmpie, se revărsa lumina strălucitoare a 
dimineţii. Razele soarelui abia răsărit străbăteau printre 
trunchiurile subțiri ale copacilor şi mă băteau în spate. 

— Aşa prinzi dumneata peşte? râdea Savka. Hai, trezeşte-te! 

M-am ridicat, m-am întins fericit şi am început să trag în piept, 


cu lăcomie, aerul umed şi plin de miresme. 

— A plecat Agaşa? l-am întrebat. 

— Uite-o, îmi arătă Savka spre vad. 

M-am uitat într-acolo şi am văzut-o. Cu fusta uşor ridicată, cu 
părul zburlit şi cu basmaua căzută pe ceafă, Agafia trecea râul. 
Abia îşi mişca picioarele... 

— Ştie ea, pisica, a cui carne a mâncat-o! mormăi Savka 
uitându-se după ea cu ochii pe jumătate închişi. Se duce cu codita 
între picioare... Stricătoare mai sunt şi muierile astea! Stricătoare 
ca pisicile şi fricoase ca iepurii... N-a vrut să plece proasta aseară, 
când i-am spus! Acuma, are s-o pateasca şi ea, şi pe urmă am să 
mănânc şi eu bătaie la voloste... din pricina muierilor. 

Agafia iesise la mal şi o luase peste câmp, spre sat. La început 
mergea cu destul curaj, dar curând tulburarea şi frica o biruiră: se 
întoarse speriată, se opri şi răsuflă adânc. 

— Jaca, vezi că se teme? zambi cu tristeţe Savka, uitându-se la 
dâra de un verde aprins care rămânea, pe iarba plină de rouă, în 
urma Agafiei. N-are niciun chef să se ducă! Bărbatu-său stă şi o 
aşteaptă de-un ceas... L-ai văzut? 

Savka spusese vorbele din urmă cu zâmbetul pe buze, însă mie 
îmi ingheta inima. În drum, lângă izba din marginea satului, stătea 
Iakov şi se uita ţintă la femeia care se întorcea la el. Nu se clintea, 
părea încremenit ca un stâlp. La ce se gândea? Cu ce vorbe se 
pregătea s-o întâmpine? Agafia mai rămase un timp în loc, mai 
întoarse o dată capul, ca şi cum ar fi cerut ajutor de la noi, apoi 
plecă mai departe. Niciodată n-am văzut un mers ca acela, nici la 
oamenii beti, nici la cei cu mintea trează. Privirile bărbatului 
păreau că o săgetează; când mergea în linie frântă, când se răsucea 
pe loc îndoindu-şi genunchii şi desfăcându-şi braţele, când se 
trăgea îndărăt. După ce făcu aşa vreo sută de paşi, se mai întoarse 
o dată, apoi se lăsă la pământ. 

— Măcar dacă te-ai ascunde după vreo tufă... i-am spus lui 
Savka. Dacă te vede bărbatul?... 

— Banuieste el şi fără asta de unde vine Agaska... Doar e ştiut 
că muierile nu vin noaptea la grădină după varză! 


M-am uitat la Savka. Era palid şi obrazul 1 se strâmbă de mila şi 
de scârbă, ca la unii oameni când văd pe cineva chinuind vreun 
animal. 

— Pisica râde şi şoricelul plânge... oftă el. 

Deodată Agafia sări în picioare, îşi dădu capul pe spate si, cu 
mers îndrăzneţ, se îndreptă spre bărbatul ei. Îşi adunase pesemne 
toate puterile şi-şi luase inima în dinți... 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, 1886, nr. 3607, 15 
martie, la rubrica ,,Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. Povestirea 
a fost prescurtată pentru culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887; apoi, 
cu mici schimbări de vocabular, a intrat în edițiile următoare ale aceleaşi 
culegeri. A fost inclusă în Culegerea de opere din 1901, vol. III. Publicăm 
textul din 1901. 

La revizuirea povestirii, în 1887, a fost scos pasajul de mai jos, care urma 
după fraza: „Ai fi zis că nu cântau în taină, ca să ne vrăjească, păsărelele şi 
gâzele — ci înseşi stelele care se uitau la noi din înaltul cerului...” ,,Tristetea 
căuta să se strecoare în sufletul meu... încet, ca o apă călătoare şi 
somnoroasă, treceau prin fata mea imaginile trecutului şi mi se părea că încep 
să înţeleg încremenirea tânărului Savka... Într-adevăr, la ce-ţi foloseşte să te 
agiti, să doreşti, să cercetezi? 

„N-ar fi mai bine să încremeneşti o dată pentru totdeauna în mireasma 
nopţii, sub privirea stelelor nenumărate care clipesc sfios, să fii şi tu o 
părticică din liniştea universală, solemnă şi măreaţă, şi să respiri, să respiri 
fără sfârşit? Oare rostul şi bucuria vieţii nu stau în contopirea cu această 
frumuseţe veşnică, atât de grăitoare şi totuşi neinteleasa? 

„ȘI nu ştiu de ce mi-am adus aminte de acärita, Agafia, aşa cum o văzusem 
când se cununase cu acarul ei: cu faţa palidă, neîmplinită încă şi nedumerită 
ca de copil. Stătea alături de bărbatul său şi avea aerul că nu înţelege ce se 
petrece cu ea şi de ce o aşezaseră lângă el. Dar când trăgea cu coada ochiului 
la mustatile lui roşcate, nedumerirea de pe fata 1 se schimba într-o expresie de 
linişte şi de dulci presimtiri. Pe când acum, ce putere fără astampar mana 
fluturaşul acesta spre flacără?... O, duhuri ale nopţii, salvati-o!” 

Salutând apariția tânărului talent, D. Grigorovici remarca măiestria 
povestirilor ,,Agafia” şi „Vidma”. „Dumneata, sunt sigur de asta — scria el la 
25 martie 1886 — eşti chemat să scrii opere remarcabile cu adevărat artistice.” 
În altă scrisoare, scrisă în 1888, Grigorovici sublinia din nou că «numai un 
adevărat artist ar fi putut scrie ,,Visuri” şi „Agafia”: cele trei figuri din prima 
si cele două din cealaltă sunt abia schitate şi totuşi nu li se mai poate adăuga 
nimic ca să le faci şi mai vii, ca să conturezi şi mai bine caracterul şi 
fizionomia fiecăruia. În niciun cuvânt, în nicio mişcare nu se simte fantezia: 
totul e veridic, totul e conform cu realitatea. Acelaşi lucru şi în descrierea 


tablourilor şi imaginilor din natură: sunt abia conturate şi totuşi parcă le vezi 
înaintea ochilor. O asemenea măiestrie în redarea impresiilor nu se întâlneşte 
decât la Turgheniev şi la Tolstoi (în „Anna Karenina” sunt astfel de 
descrieri).» 


SSR E > 


AP. Cho 


Primävara 


Nici nu s-a topit bine zăpada şi primăvara a şi început să-şi facă 
drum în sufletele noastre. Daca ati fost vreodată în convalescenta 
după o boală grea, atunci cunoaşteţi starea aceea fericită, când 
presimtiri nelămurite iti taie răsuflarea şi zâmbeşti fără să ştii de 
ce. Se vede că printr-o asemenea stare trece acum şi natura. 
Pământul e încă rece, calci în băltoace de zăpadă amestecată cu 
noroi — dar cât de vesele, cât de prietenoase sunt toate în jurul tău 
si cum iti mângâie ochii! Văzduhul e atât de curat şi de străveziu, 
încât, dacă te-ai urca într-o hulubărie sau într-o clopotniţă, ai 
vedea fără îndoială tot pământul, de la un capăt la celălalt. Soarele 
luminează puternic şi razele lui neastâmpărate şi surâzătoare se 
scaldă prin băltoace laolaltă cu vrăbule. Pârăul se umflă şi se 
tulbură: abia s-a dezmortit, şi azi-mâine o să şi înceapă a 
bolborosi. Copacii sunt încă goi, dar s-au trezit iarăşi la viaţă şi 
respiră. 

Pe o vreme ca asta e o plăcere să împingi cu mătura sau cu 
lopata apa murdară de prin şanţuri, să dai drumul la vaporaşe pe 
bălți sau să spargi cu tocul gheaţa incapatanata. E o plăcere, de 
asemenea, să zburătăceşti porumbeii până-n naltul cerului sau să te 
urci prin copaci şi să aşezi colivii ca să prinzi grauri. Da, totul e 
plăcut în acest anotimp fericit al anului, mai ales când te simţi 
tânăr, când iubeşti natura, când nu esti nici mofturos şi nici isteric 
si când slujba nu te sileşte să stai închis, de dimineaţă şi până seara 


între patru pereţi. Dar e mai prost când eşti bolnav, când mucezeşti 
într-o cancelarie sau când eşti prieten cu muzele. 

Într-adevăr, primăvara e primejdios să ai de-a face cu muzele. 

Uitaţi-vă cât de bine, cât de nemaipomenit de bine se simt 
oamenii simpli. Să-l luăm, de pildă, pe grădinarul Pantelei 
Petrovici. Dis-de-dimineata şi-a luat pălăria de pai cu boruri largi 
si nu se poate despărți cu niciun chip de mucul de ţigară pe care I- 
a găsit în zori de zi pe alee. Uitaţi-vă la el: stă cu mâinile în şolduri 
în faţa ferestrei de la bucătărie şi-i povesteşte bucătarului ce cizme 
straşnice şi-a cumpărat ieri. Tot trupul lui lung şi deşirat, din 
pricina căruia toți cei din curte îi zic „prăjină”, arată mulţumire de 
sine şi demnitate. Pantelei priveşte natura conştient de 
superioritatea lui asupra ei, iar în privire are ceva de stăpân, ceva 
poruncitor, dispretuitor chiar, ca şi cum, stând in seră sau făcându- 
si de lucru prin grădină, ar fi aflat nu ştiu ce taine din împărăția 
vegetalelor, pe care nimeni nu le mai ştie. 

Ar fi de prisos să încerci a-l lămuri că natura e măreaţă, 
neinduplecata şi plină de mistere nepătrunse, în fata cărora omul, 
cu toată mândria lui, nu poate decât să-şi plece capul. Lui i se pare 
că ştie tot, că a pătruns toate tainele, toate vrajile şi minunile, iar 
primăvara cea încântătoare nu este, pentru el, decât tot o roabă, ca 
si femeia uscată şi cu pieptul îngust care sade în căsuţa de lângă 
seră şi-i hrăneşte copiii cu ciorbă de buruiene. 

D-apoi vânătorul Ivan Zaharov? Îmbrăcat cu scurta lui ponosită 
de postav şi cu picioarele goale în galosi, stă lângă grajd, pe un 
butoiaş răsturnat cu fundul în sus şi-şi mestereste bure din dopuri 
vechi. Se pregăteşte de pândă. Vede în minte drumul pe care o să 
meargă, cu toate cărările, ghetusurile şi pârăiaşele lui; închide 
ochii, şi îndată 1 se arată şirul lung şi drept de copaci înalți şi 
subțiri, sub care o să stea cu pușca încordându-şi auzul ascuţit şi 
tremurând, în răcoarea înserării, de o dulce uimire. I se pare că 
aude strigătul potârnichu de pădure. Aude până şi clopotele de 
denie de la mănăstirea din apropiere... Şi se simte bine, se simte 
nespus de fericit, fără să ştie singur de ce. 

lar acum, uitati-vä la Makar Denisici, un bărbat tânăr din 


serviciul generalului Stremouhov? — ceva aşa între pisar şi 
subadministrator. Are o leafă de două ori mai mare decât 
grădinarul, poartă pieptare scrobite, fumează tutun de două ruble 
pachetul, e totdeauna sătul şi bine îmbrăcat şi de câte ori se 
întâlneşte cu generalul are plăcerea să-i strângă mâna alba şi 
puhava, pe care sclipeste un inel cu briliant uriaş. $i cu toate astea, 
vedeți, nu e deloc fericit! Umblă veşnic cu cărți la subsuoara, 
cheltuieşte douăzeci şi cinci de ruble pentru abonamente la tot 
soiul de reviste şi scrie, scrie mereu... Scrie în fiecare seară şi în 
fiecare după amiază în timp ce toată lumea doarme, şi tot ce scrie 
ascunde într-o ladă mare. Pe fundul lăzi stau, frumos rânduite, 
pantalonii şi vestele, deasupra lor un pachet de tutun încă 
nedesfăcut vreo zece cutiute cu pilule, un fular de un roşu aprins, o 
bucată de săpun de glicerină în ambalaj galben şi alte nenumărate 
märuntisuri. lar pe margini se îngrămădesc sfioase topuri întregi 
de hârtie mâzgălită şi vreo două sau trei numere din „Gubernia 
noastră”, in care Makar Denisici a publicat câteva nuvele şi 
reportaje. Tot judeţul îl socoteşte scriitor şi poet, toţi văd in el un 
om mai deosebit, însă nimeni nu-l iubeşte. Se spune despre el că 
vorbeşte anapoda, că merge anapoda, ba chiar că şi fumează 
anapoda. Odată, chemat fiind ca martor la judecătoria de pace, a 
scăpat singur vorba că se ocupă cu literatura. Si mărturisind acest 
lucru, s-a inrosit aşa de tare de parca mărturisise că a furat o găină. 

Iată-l plimbându-se alene pe alee... Poartă palton de un albastru 
închis, palariuta de plus şi tine în mână o cravaşă. Face cinci paşi, 
se opreşte şi rămâne cu ochii atintiti spre cer sau spre cioroiul 
bătrân, care motäie pe o creangă de brad. 

Grădinarul stă cu mâinile în solduri; pe fata vânătorului e 
întipărită gravitatea — în timp ce Makar Denisîci umblă încovoiat, 
tuseste cu sfială şi se uită atât de acru, de parcă primăvara, cu toate 
miresmele şi minunatiile ei, l-ar apăsa şi l-ar inabusi!... Tot 
sufletul i-e plin de teamă. În loc de încântare, de fericire şi de 
nădejde, primăvara stârneşte în el dorinţe nedeslusite, care-l 
tulbură — şi iată-l umblând de colo până colo, fără să ştie singur 
ce-i lipseşte. Într-adevăr: oare ce i-o fi lipsind? 


— Ei, bună ziua, Makar Denisici! aude deodată glasul 
generalului Stremouhov. Încă nu s-a întors omul de la poştă? 

— Încă nu, Excelenţă, îi răspunde Makar Denisici, uitându-se la 
caleasca în care stă generalul, un bărbat voinic şi vesel, cu fetița 
lui cea mică. 

— Straşnică vreme! Primăvară în toată legea! zice 
Stremouhov. Ai ieşit şi dumneata la plimbare? Nu cumva te 
inspiri, hai? 

Iar în ochu lui poți să citeşti: 

„Ce om fără talent! Ce mediocritate!” 

— Ştii, drăguță? zice generalul, punând mâna pe haturi. Sti ce 
bucată straşnică am citit eu astăzi, la cafea? Un fleac, acolo, de 
vreo două paginute, dar ce minunätie! Păcat că nu ştii frantuzeste, 
ca ti-as da-o s-o citeşti... 

Si generalul îi povesteşte in grabă şi pe scurt, subiectul nuvelei 
pe care a citit-o. Makar Denisici îl ascultă şi se simte prost, de 
parcă ar fi vinovat că nu e el nuvelistul francez care scrie lucruri 
aşa de minunate... 

„Nu înţeleg ce-a găsit el în bucata asta? se întreabă apoi, 
uitându-se în urma caleştii care se depărtează. Un subiect banal şi 
răsuflat... Nuvelele mele sunt mult mai substanţiale...” 

Și Makar simte cum începe să-l roadă viermele invidiei. Amorul 
propriu de autor e ca o boală, ca un catar al sufletului: cine cade în 
meteahna asta nu mai aude nici cântecul păsărelelor, nu mai vede 
nici strălucirea soarelui, nu mai simte nici apropierea primăverii... 
E destul să-i atingi cât de uşor rana, şi tot trupul 1 se inchirceste, 
dureros. Inveninat, Makar merge înainte şi iese pe portitä în 
drumul plin de noroi. Acolo dă peste domnul Bubenţov? care, 
cocotat într-o brişcă înaltă şi scuturându-se din tot trupul, trece 
grăbit pe lângă el, în trapul cailor. 

— Aha, domnul scriitor! strigă Bubentov. Salutare, salutare! 

Daca Makar Denisici ar fi numai pisar sau subadministrator, 
nimeni n-ar îndrăzni să-i vorbească pe un ton atât de îngăduitor şi 
de indiferent. Dar el e „scriitor” — şi încă scriitor fără talent, o 
mediocritate! 


Oameni ca domnul Bubentov nu înţeleg nimic în legătură cu arta 
si putin le pasă de ea. Însă când dau peste mediocritäti, peste 
scriitori lipsiti de talent, sunt răi şi necrutätori. Ar fi in stare să 
ierte pe oricine, numai pe Makar, pe ratatul acesta într-o ureche, 
care-şi tine manuscrisele în ladă, nu. Grădinarul a rupt un ficus 
bătrân şi a lăsat să putrezească o mulțime de plante rare; generalul 
nu face nimic $i mănâncă averea altuia, iar domnul Bubentov, pe 
vremea când era judecător de pace, intra în şedinţă o dată pe lună 
si atunci se bâlbâia, încurca textele de lege şi bătea câmpii... 
Toate acestea se iartă şi nimeni nu le ia în seamă. Dar să treci pe 
lângă Makar cel fără talent, care scrie versuri şi nuvele proaste, 
fără să te legi de el şi să-l intepi cu vorba, asta nu se poate. Nu se 
poate să nu-i spui ceva care să-l umilească. Dacă cumnata 
generalului îşi palmuieste slujnicele şi injura la cărți ca o 
spălătoreasă, dacă preoteasa nu-şi plăteşte datoriile de la joc, dacă 
mosierul Fliughin” a furat un câine de la mosierul Sivobrazov” — 
toate acesteia n-au nicio importanţă. Dar dacă, mai zilele trecute, 
„Gubernia noastră” i-a înapoiat lui Makar o nuvelă proastă, asta o 
află imediat tot judeţul, şi glumele răutăcioase, discuţiile 
interminabile şi pline de indignare nu mai contenesc. Ba, mai 
mult, de atunci lui Makar Denisici 1 se spune, pur şi simplu, 
Makarka. 

Dacă scrie cumva mai altfel, nimeni nu-şi bate capul să înţeleagă 
de ce e „mai altfel”, ci zice, de-a dreptul: 

— Jar a mai turnat o prostie, nepricopsitul cela! 

Gândul că nimeni nu-l înţelege, că nimeni nu vrea şi nu poate 
să-l înţeleagă, nu-i îngăduie lui Makar să se bucure de primăvară. I 
se pare că dacă oamenii l-ar înţelege, totul ar fi minunat. Dar cum 
ar putea să-şi dea seama cineva dacă Makar are sau nu talent, când 
în tot judeţul nimeni nu citeşte nimic, sau citeşte aşa fel încât mai 
bine n-ar citi deloc? Cum să-l facă pe generalul Stremouhov să 
priceapă că nuvela aceea frantuzeasca n-are nicio valoare, că e 
superficială, banală, răsuflată — cum să-l facă să priceapă dacă 
afară de asemenea bucăţi uşurele omul n-a mai citit niciodată 
NIMIC? 


Dar încă să vedeţi cum îl scot din sărite femeile pe bietul Makar! 

— Vai, Makar Denisici! încep ele de obicei. Păcat că n-ai fost 
astăzi la piaţă! Dacă ai fi văzut ce caraghios se băteau doi mujici, 
nu mai încape vorbă că ai fi scris o schiţă! 

Desigur că toate acestea sunt nimicuri şi că un filozof nu le-ar da 
nicio atenţie şi le-ar dispretui. Însă Makar stă ca pe jăratic. Se 
simte singur, orfan şi trist, cuprins de acea tristeţe pe care n-o 
încearcă decât oamenii foarte singuratici şi marii păcătoşi. 
Niciodată în viaţa lui n-a stat, măcar o singură dată, cu mâinile în 
şolduri ca grădinarul. Doar foarte rar, poate la cinci ani o dată, 
întâlnind pe undeva — în pădure, pe drum, sau în tren — vreun alt 
ratat, tot atât de sucit ca şi el, îl priveşte în ochi şi se înviorează 
din senin, pentru câteva clipe. Se înviorează şi celălalt. Se pun la 
vorbă, discută, se aprind, se entuziasmează şi râd în hohote, aşa fel 
încât cine-l vede poate să-i ia drept doi nebuni. 

De obicei însă, nici aceste rare clipe nu rămân neînveninate. Ca 
un făcut, Makar şi celălalt ratat încep să-şi tăgăduiască unul altuia 
talentul, nu se recunosc de scriitori, se pizmuiesc, se urăsc, se 
înfurie şi, până la urmă, se despart duşmani. În felul acesta se 
pierde şi se risipeşte tinereţea lor — fără bucurii, fără dragoste sau 
prietenie, fără linişte sufletească şi fără atâtea alte lucruri despre 
care posomorâtului Makar îi place atât de mult să scrie, seara, în 
momentele lui de inspiraţie... 

Iar odată cu tinereţea, trece şi primăvara. 


Publicată pentru prima oară în ,,Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 81, 24 
martie, la rubrica „Efemeride”. Subtitlul: (Sceneta). Semnată: A. Cehonte. 
Povestirea a fost temeinic revăzută şi prescurtată pentru Culegerea de opere 
din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 

La revizuirea povestirii au fost eliminate o serie de caracterizări şi lăsată la 
o parte figura celui de al doilea ratat, a pictorului. 

„Dacă Kurguzov ar fi numai pisar sau subadministrator, nimeni n-ar 
îndrăzni să-i vorbească pe tonul acesta. Dar fiindcă scrie, judecătorul de pace 
e în drept să-l trateze cu ingaduinta, deoarece cunoaşte marele lui neajuns: e 
un scriitor fără talent! O mediocritate! 

„Acum, ingaduiti-mi să vă prezint alt specimen, un om care se mănâncă şi 
se otrăveşte singur. E feciorul părintelui Spiridon, Feofan, care a scăpat de 
curând din armată şi acum trăieşte pe spinarea lui tată-său. Mic şi păros ca o 


omidă, cu cutia de vopsele într-o mână şi cu pânza întinsă pe cadru în cealaltă, 
iată-l trecând, lipăind prin noroi, pe lângă diacon şi Andron, care joacă dame. 
Dacă ar fi numai fecior de popă, cei doi nu s-ar lega de el. Dar aşa, nu-l lasă 
să-şi caute de drum. 

„— Vino încoace! îl strigă diaconul. Ja arată-ne şi noua! 

Diaconul şi Andron icnesc, închid ochii pe jumătate şi cercetează îndelung 
schița, fără să înţeleagă nimic... 

„— Mă rog, Ce-i asta? întreabă diaconul, ciocănind cu degetul în pânză. 

„— Un copac. 

„— Hm... nu seamănă deloc a copac. Ai mâzgălit şi tu ceva şi nici măcar 
nu ştii ce... Trebuia sa faci frunzulita lângă frunzulitä, ciot lângă ciot, 
crenguta lângă crenguta, ca să fie cat mai lămurit... 

„— Jar de la soare, adaugă Andron,să pornească raze, aşa, linioare- 
linioare, ca nişte läbute de paianjen... 

„Feofan se simte jignit de felul acesta de a judeca arta şi se depărtează de 
critici, ca şi cum ar fi fost înjurat şi bătut... lar criticii se uită cu compätimire 
în urma lui şi-şi dau cu părerea: 

„— S-a apucat, nebunul, de o treabă la care nu se pricepe, bătu-l-ar sfântul! 
Ce nerod, Doamne iartă-mă! Nu-i în stare să zugrăvească un copac... şi cică-i 
pictor! „Pe omul rus, arta îl interesează prea puţin. Dar când e vorba de artişti 
fără talent şi de mediocritati, nu ştie ce e mila şi indurarea. Ar fi în stare să 
ierte orice...” 

A fost scoasă şi caracterizarea cititoarelor: 

«Mai mult ca orice, pe Kurguzov îl scot din sărite femeile. Când se adună 
tineretul, seara, la părintele Spiridon, lui Kurguzov îi place să stea într-un colt 
cu fata preotului, sora lui Feofan, şi s-o provoace la discuţii despre 
literatura... Ea îl ascultă, îl ascultă, apoi îşi impreuneaza mâinile şi zice: 

«— Vai, Makar Denisici! Păcat că n-ai fost azi aici! Dacă ai fi văzut ce 
caraghios se băteau doi mujici, nu mai încape vorbă că ai fi scris ceva! 

«Fata preotului, ca mai toate femeile, ori nu-şi bate capul cu literatura, ori o 
priveşte cu ochii străzii. După ea, „tipurile” vrednice de a fi descrise îşi pierd 
vremea prin cârciumi, prin vagoane de clasa a treia şi prin pieţe... Despre 
acelaşi lucru discută uneori Kurguzov şi cu tânăra felcerita de la zemstvă. 
Felcerita e o domnişoară cultă, care a citit mult, însă părerile ei despre 
literatură sunt tot atât de mărginite şi stupide ca şi ale fetei preotului. Ea n-o 
înţelege; de aceea, n-o interesează nici forma în care e scrisă, nici imaginile şi 
nici adevărul pe care-l conţine; n-o interesează decât subiectul. Dacă 
Kurguzov ar fi scris un roman voluminos, în care eroul salvează o femeie 
decăzută şi-i dă toată averea lui, pentru ca el să trăiască apoi din mila 
celorlalți, iar mai târziu, înşelat, intră ca voluntar în armată — toate acestea să 
le fi scris chiar şi cu picioarele, fata s-ar fi îndrăgostit de el... O dată, i-a citit 
„Cântăreţii” din „Povestirile unui vânător”, fără să-i spună că era vorba de 
Turgheniev. 

«Fata a strâmbat din nas şi a zis: 

«— Ce prostie! $i pentru asemenea fleacuri dau oamenii bani?» 


Multă hârtie 


DOCUMENT DE ARHIVĂ 


„Cu tot respectul am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că la 8 
decembrie curent a fost observată la doi băieţi o boală care venind 
la noi ne-au declarat ca şi pe alti îi doare gâtul, au fierbinteala şi 
pete pe tot trupul. Băieţii cu pricina învaţă la şcoala zemstvei din 
Jarovo. 19 noiembrie 1885. Staroste Efim Kirilov.” 


„Ministerul de Interne. Zemstva judeţului N. Către domnul 
Raduşnîi”*, medic de zemstvă. Având în vedere raportul starostelui 
din satul Kurnosovo’’ cu data de 19 noiembrie, vă invităm, stimate 
domn a vă deplasa în acea localitate şi a lua măsuri după toate 
regulile ştiinţei pentru stingerea cât mai urgentă a epidemiei de 
boală care, după toate semnele, pare a fi scarlatină. Din raportul 
mai sus arătat rezultă că aceste cazuri au apărut la şcoala din 
Jarovo”, asupra căreia sunteţi rugat a vă opri atenţia. 4 decembrie 
1885. Pentru preşedinte: S. Parkin.” 


„Domnului şef al poliţiei rurale, circumscripția a 2-a, judeţul N. 
Având în vedere adresa nr. 102 din 4 decembrie a zemstvei 
Judeţene anexată la prezenta, vă rog, stimate domn, să dispuneti 
închiderea şcolii din Jarovo până la stingerea epidemiei de 
scarlatină. 13 decembrie 1885. Medic de zemstva: Radusnii.” 


„Ministerul de interne. Şeful poliției rurale, circumscripţia a 2-a, 
judeţul N. nr. 1011. Către şcoala zemstvei din Jarovo. Domnul 
Raduşnii, medic de zemstvă, ne-a adus la cunoştinţă la 13 
decembrie anul curent, că în satul Jarovo a fost constatată de către 
Domnia Sa la copii o epidemie de scarlatină (sau, cum i se mai 
spune în popor, soparlaita). Pentru a evita manifestatiunile cu 
caracter mai tragic ale sus-numitei boli care se propagă progresiv 
si preocupaţi de grija de a lua măsurile prevăzute de lege pentru 
preîntâmpinarea şi curmarea cazurilor de noi contaminări, mă văd 
pus in situatiunea de a vă întreba respectuos dacă nu găsiţi necesar 
să dispuneti a se da drumul acasă elevilor de la scoala zemstvei 
din Jarovo până la stingerea totală a epidemiei care bântuie, 
punându-mă în cunoştinţă de urmare în vederea dispozitiunilor 
ulterioare. 2 ianuarie 1886. Şeful poliţiei rurale Podprunin.” 


„Către direcţia învăţământului primar din gubernia X. Domnului 
inspector al învățământului primar. Raportul învățătorului 
Forteanski de la şcoala din Jarovo. Am onoarea a aduce la 
cunoştinţa Înältimii Voastre că potrivit adresei nr. 1011 din 2 
ianuarie a domnului şef al poliţiei rurale a circumscriptiei a 3-a, în 
satul Jarovo s-a iscat o epidemie de scarlatină care am onoare a 
aduce la cunoştinţa Domniei Voastre. 12 ianuarie 1886. Învățător 
Forteanski.” 


„Domnului şef al poliţiei rurale, circumscripția a 2-a, judeţul N. 
Având în vedere că epidemia de scarlatină a luat sfârşit încă de 
acum o lună, subsemnatul n-am nimic împotriva redeschiderii 
şcolii din Jarovo, închisă provizoriu, lucru pe care l-am adus la 
cunoştinţa zemstvei în două rânduri, iar acum vi-l comunic şi 
Domniei Voastre, rugându-vă respectuos ca în viitor să adresati 
hârtiile medicului de judeţ, că mie mi-ajunge zemstva până peste 
cap. Sunt ocupat de dimineaţă până seara şi n-am timp să răspund 
la toate năzbâtiile cancelăreşti ale Domniei Voastre. 26 ianuarie. 
Radusnii, medic de zemstvă.” 


«Ministerul de interne. Înältimii Sale domnului ispravnic al 
judeţului N. Din partea şefului poliției rurale, circumscripţia a 2-a. 
Raport. Am onoarea a vă înainta anexat adresa nr. 3l din 26 
ianuarie a medicului de zemstva Radusnii pentru a fi examinată de 
Înălţimea Voastră şi pentru a dispune trimiterea în judecată a sus- 
numitului medic pentru expresii nepotrivite şi cât se poate de 
jignitoare ca de pildă: „năzbâtii cancelăreşti”, întrebuințate într-o 
hârtie oficială de serviciu. 8 februarie 1886. Pristav Podprunin.» 


Extras din scrisoarea particulară a domnului ispravnic către şeful 
poliţiei rurale, circumscripţia a 2-a. 


„Alexei Manuilovici, iti înapoiez raportul. Termină, te rog, cu 
permanentele dumitale neînţelegeri cu doctorul Radusnii. Un 
antagonism ca acesta nu cadrează câtuşi de puţin cu situaţia unui 
funcționar polițienesc, care e dator, înainte de toate, să păstreze 
tact şi măsură în raporturile sale cu oamenii. Cât priveşte adresa 
doctorului Radusnii, eu nu găsesc nimic jignitor în ea. lar despre 
scarlatina din satul Jarovo am auzit mai demult şi la prima 
consfătuire şcolară voi arăta că învățătorul Forteanski, pe care îl 
consider principalul vinovat de această supărătoare scriptologie, a 
procedat greşit.” 


„Ministerul instrucţiunii publice. Inspectorul învăţământului 
primar din gubernia X. Nr. 810. Domnului învăţător al şcolii din 
Jarovo. Ca răspuns la raportul Domniei Voastre din 12 ianuarie 
anul curent, vă pun în vedere că cursurile şcolii ce vă este 
încredinţată trebuie să înceteze imediat, iar elevii să fie lăsaţi pe la 
casele lor, spre a preîntâmpina răspândirea epidemiei. 22 februarie 
1886. Inspectorul învățământului primar: I. Jiletkin.” 


Dupa ce va cerceta toate documentele privitoare la epidemia din 
satul Jarovo (afară de cele reproduse aici mai sunt încă douăzeci şi 
opt), cititorul va înţelege şi mai multe din următorul reportaj, 
publicat în nr. 36 din „Buletinul Guberniei X.”: 


„+... terminând ce-am avut de spus cu privire la mortalitatea care 
a făcut ravagii printre copii, să trecem acum la ceva mai vesel şi 
mai plăcut. Ieri, în biserica sfântului Mihail Arhistratigul, a avut 
loc solemnitatea cununiei religioase a fiicei cunoscutului fabricant 
de hârtie M. cu cetăţeanul de onoare ereditar K. Serviciul religios 
a fost oficiat de preotul protoiereu Kliop Gvozdev””, asistat de un 
sobor de preoţi. Răspunsurile au fost date de corul dirijat de 
Krasnopeorov“. Tânăra pereche era strălucitoare de frumuseţe şi 
de tinereţe. Se zice că domnul K. ar fi primit drept zestre circa un 
milion de ruble şi, pe deasupra, moşia Blagoduşnoe, cu crescătoria 
de cai şi cu serele in care înfloresc ananasi şi palmieri, ceea ce, 
fără îndoială, vă duce cu gândul departe, spre ţările calde. După 
cununie, tinerii căsătoriți au plecat imediat în străinătate. “ 


Minunat lucru să ai fabrică de hârtie! 


Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 13, 29 martie. 
Titlul: Scarlatina si o căsătorie fericită (Document de arhivă). Semnata: A. 
Cehonte. Cu numeroase modificări de stil, a fost inclusă în Culegerea de 
opere din anul 1899, vol. 1. Publicăm textul din 1899. 


SSR E > 


AP. Cho 


Îndată ce se întoarse de la Petersburg la mosie, la Borisov, 
Kunin, un bărbat tânăr, de vreo treizeci de ani, membru permanent 
al zemstvei pentru problemele ţărăneşti, trimise un călăreț să-l 
cheme la el pe preotul Iakov Smirnov, parohul bisericii din satul 
Sinkovo. 

Peste vreo cinci ore, parintele Iakov se infatisa la curte. 

— Îmi pare bine de cunostinta! il întâmpină Kunin la 
intrare. Era şi timpul: doar e un an de cand sunt aici şi cu slujba, şi 
cu locuinţa. Fii binevenit! Dar nu mă aşteptam sa fii aşa de 
tânăr! se miră el. Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi opt... răspunse părintele lakov strângând cu 
sfială mâna care 1 se întinsese şi înroşindu-se fără niciun rost. 

Kunin îl introduse în biroul lui şi începu să-l cerceteze cu ochii. 

„Ce faţă pocită, de muiere!” îşi zise el. 

Într-adevăr, fata părintelui Iakov avea foarte multe trăsături 
„muiereşti”: nasul carn, pometii rumeni, ochii mari de un albastru 
cenusiu şi sprâncenele rare, abia desluşite. Părul roscat, lung, 
neted şi fara lustru, îi cădea pe umeri în suvite drepte şi batoase. 
Mustatile abia începeau să i se schimbe în adevărate mustati de 
bărbat, iar barbuta era dintre acele bărbi prizărite cărora 
seminariştii le zic, într-o doară, „gâdilici”: rară de se vedea pielea 
prin ea, pe care n-ai putea-o nici pieptăna, nici peria, ci doar 
ciupi... Si toată această vegetaţie sărăcăcioasă creştea la voia 


întâmplării, în smocuri împrăștiate, de parcă părintele Iakov se 
apucase să se grimeze în chip de popă şi fusese întrerupt tocmai 
când îşi lipea barba. Purta un anteriu în culoarea cafelei de 
cicoare, cu petice mari la amândouă coatele. 

„Ciudat individ... îşi zise Kunin uitându-se la poalele anteriului 
stropite cu noroi. Vine pentru întâia oară în casă la mine şi n-are 
grijă să se îmbrace mai curatel...” 

— Stai te rog, părinte, începu el, mai mult fără fasoane decât 
prietenos, împingând un fotoliu spre masă. Haide, stai te rog! 

Părintele Iakov isi tusi în pumn, se aşeză cu stângăcie pe 
marginea fotoliului, apoi îşi lăsă palmele pe genunchi. Maruntel, 
cu pieptul îngust, asudat şi roşu la obraz, făcu chiar de la început o 
impresie neplăcută asupra lui Kunin: nici nu i-ar fi trecut prin 
minte că se mai găsesc în Rusia preoţi atât de putin arătoşi, atât de 
prizariti. lar în ţinuta părintelui Iakov, în felul lui de a-şi tine 
palmele pe genunchi şi de a se aşeza pe marginea fotoliului, Kunin 
nu vedea numai lipsă de demnitate, ci de-a dreptul slugărnicie. 

— Te-am poftit la mine, părinte, ca să discutăm... începu 
Kunin, lăsându-se pe speteaza fotoliului. Întâmplarea face să-mi 
revină plăcuta sarcină de a te ajuta în acţiunea pe care ai 
intreprins-o... Când m-am întors de la Petersburg, am găsit pe 
biroul meu o scrisoare din partea mareșalului nobilimi. Egor 
Dmitrievici îmi propune să iau sub patronajul meu şcoala primară 
parohială care urmează să se deschidă la dumneavoastră, la 
Sinkovo. Sunt foarte fericit, părinte, şi primesc cu dragă inimă... 
mai mult: cu entuziasm! 

Kunin se ridică şi începu să se plimbe prin birou. 

— Bineînţeles că Egor Dmitrievici ştie, şi fără îndoială că ştii şi 
dumneata, că nu dispun de cine ştie ce mijloace. Moşia mi-e 
ipotecată, aşa că trăiesc numai din salariul meu de membru 
permanent. Prin urmare, nu trebuie să vă aşteptaţi la un ajutor prea 
substanţial din partea mea, dar o să fac tot ce-mi stă în putinţă... 
ȘI când crezi că o să puteţi deschide şcoala, părinte? 

— Când vom avea bani... răspunse părintele Iakov. 

— Dar în momentul de faţă aveţi ceva fonduri? 


— Aproape nimic... E drept că s-a hotărât, la adunarea 
obştească, ca fiecare cap de familie să dea câte treizeci de copeici 
pe an. Dar astea-s numai făgăduieli. Deocamdată ne-ar trebui, 
pentru început, măcar două sute de ruble... 

— Mda... îmi pare rău, dar vezi, acum nu dispun de suma 
aceasta... şi Kunin oftă. În călătoria mea am cheltuit tot ce-am 
avut, ba m-am mai şi împrumutat pe deasupra... la să ne mai 
gândim, poate găsim amândoi vreo soluţie... 

Si Kunin începu să socotească. Gândea cu glas, urmărind în 
acelaşi timp expresia feţei părintelui Iakov şi căutând să găsească 
vreun semn de înţelegere sau de incuviintare. Dar fata preotului 
era ca incremenita şi nu arăta decât sfială si neliniste. Uitandu-te la 
el, ai fi putut să crezi că Kunin vorbea despre lucruri grozav de 
complicate, pe care părintele Iakov nu le înţelegea şi le asculta 
doar aşa, din bunäcuviintä, temându-se în acelaşi timp să nu se dea 
de gol că nu le înţelege. 

„După cât se vede, tânărul nu-i tocmai inteligent... îşi zicea 
Kunin. După ce că-i din cale-afară de timid, mai e şi prostut pe 
deasupra...” 

Părintele Iakov se învioră putin, ba chiar zambi, doar atunci 
când intră în birou un lacheu aducând o tavă cu două pahare de 
ceai şi un cosulet cu pesmeciori. Preotul se grăbi să ia un pahar şi 
începu să bea. 

— Ce-ar fi să-l scriem preasfintitului? se socotea Kunin. Pentru 
că, la drept vorbind, doar nu noi, zemstva, ci autorităţile 
ecleziastice au ridicat problema şcolilor primare parohiale. Prin 
urmare ele sunt datoare, de fapt, să ne indice de unde să luăm 
fondurile. După cât îmi aduc aminte, am citit undeva că s-ar fi şi 
alocat o sumă în acest scop. Dumneata nu ştii nimic, părinte? 

Dar părintele Iakov era atât de cufundat în ceaiul lui încât nu 
răspunse îndată la întrebare. Îşi ridică spre Kunin ochii albaştri- 
cenușii, se gândi putin şi, ca şi cum în clipa aceea şi-ar fi adus 
aminte de întrebare, clătină din cap, în semn că nu ştie nimic. Pe 
toată fata lui lipsita de frumuseţe 1 se revărsase, de la o ureche 
până la cealaltă, o expresie de fericire şi nu 1 se putea citi decât cea 


mai banală şi mai prozaică poftă de mâncare. Sorbea fiecare 
picătură de ceai cu o plăcere lacomă. După ce bău paharul până la 
fund, îl puse pe masă, apoi îl ridică iar, îl cercetă, şi-l lăsă la loc. 
Expresia de fericire îi dispăru de pe fata... Kunin îl surprinse 
luând din cosulet un pesmecior, muscand din el o bucăţică, 
învârtindu-l în mână şi băgându-l apoi, repede, în buzunar. 

„Ei, dar astea nu mai sunt apucături de preot! îşi zise Kunin, 
ridicând din umeri cu dispreţ. Să fie lăcomie popească, ori simplă 
neştiinţă?...” 

După ce îi mai oferi încă un pahar de ceai şi după ce-l petrecu 
până la ieşire, Kunin se întoarse şi se întinse pe divan, lăsându-se 
în voia impresiei neplăcute pe care i-o lăsase vizita părintelui 
Iakov. 

«Ce om ciudat şi ursuz! se gândi el. Murdar, neîngrijit, grosolan, 
prost — fără îndoială că şi betiv... Doamne Dumnezeule şi ăsta-i 
preot, tată duhovnicesc! Asta-i învățătorul poporului! Numai îmi 
închipui cu ce ironie o fi spunând diaconul, la începutul fiecărei 
liturghii: ,,Binecuvanteaza stăpâne!” Halal stăpân! Un stăpân fara 
urmă de demnitate, prost crescut, care ascunde pesmetii în 
buzunar ca un scolar... Ptiu! Doamne, unde i-au fost ochi 
episcopului când a hirotonisit un preot ca ăsta? Drept ce iau ei 
poporul, de-i trimit asemenea învăţători? Aici avem nevoie de 
oameni care...» 

Si Kunin se adânci în gânduri: cum ar trebui să fie adevăratul 
preot rus... 

„De pildă, dacă aş fi eu preot... Un preot cult şi care-şi iubeşte 
chemarea poate să facă multe... Ei, să fi fost eu în locul lui, de 
când s-ar fi deschis şcoala! D-apoi predicile! Când preotul e sincer 
si plin de dragoste pentru chemarea lui, ce predici frumoase şi 
înflăcărate poate să ţină!” 

Kunin închise ochii şi începu să ticluiască în minte o predică. 
Ceva mai târziu, stătea la masă şi scria grăbit. 

„O s-o dau roşcovanului s-o citească în biserică.. “ îşi zicea. 

Duminica următoare, Kunin plecă de dimineaţă la Sinkovo, să 
termine odată cu chestia şcolii şi în acelaşi timp să cunoască şi 


biserica, printre ai cărei enoriaşi se număra şi el. Drumul era rău, 
în schimb dimineaţa era frumoasă. Soarele lumina puternic şi 
razele lui topeau insulitele albe de zăpadă care mai rămăseseră pe 
ici, pe colo. Ca şi cum îşi lua rămas-bun de la pământ, zăpada 
risipea scântei de diamante atât de sclipitoare, încât te dureau ochii 
când te uitai la ea. lar alături, grâul de toamnă dădea zor sa 
înverzească. Stoluri de stancute zburau pe deasupra câmpiei, iar 
când se lăsau pe pământ, mai săreau de câteva ori înainte de a se 
opri locului. 

Biserica de lemn, în faţa căreia se pomeni Kunin, era veche şi 
sură. Stâlpii pridvorului, vopsiți cândva în alb, se scorojisera cu 
totul şi păreau acum două hulube pocite. Icoana de deasupra uşii 
nu mai era decât o pată neagră. Această sărăcie îl mişcă pe Kunin 
şi-l înduioşă. Lăsându-şi ochii în jos cu smerenie, intră în biserică 
si se opri lângă usa. Slujba abia începuse. Dascălul, un bătrân cu 
spinarea încovoiată, citea din ceaslov cu glas subțire şi nesigur. 
Părintele Iakov, care slujea fără diacon, umbla prin biserică şi 
cadelnita. Dacă n-ar fi fost smerenia de care se pătrunsese Kunin 
când intrase în bisericuţa săracă, fără îndoială că ar fi zâmbit 
văzându-l: odajdiile de un galben şters, roase şi mototolite, nu erau 
pe măsura unui preot mărunt ca el şi se târau pe podele. 

Biserica era aproape goală. Aruncând o privire asupra 
enoriaşilor, pe Kunin îl surprinse de la început un lucru ciudat: nu 
văzu decât bătrâni şi copil... Unde era generația muncitoare? 
Unde erau tinerii, unde erau bărbaţii? Dar după ce stătu puţin şi se 
uită mai bine la feţele îmbătrânite ale celor din jurul lui, înţelese 
că-l luase pe oamenii tineri drept bătrâni, însă nu dădu nicio 
importanţă acestei amăgiri. 

Pe dinăuntru, biserica era tot atât de veche şi de sură ca şi pe 
dinafară. Pe catapeteasmă şi pe pereţii negri nu gäseai un locusor 
care să nu fie afumat şi scorojit de vreme. Cu toate că erau destule 
ferestre, totul părea cenuşiu, şi în biserică stăruia o umbră de 
amurg. 

„Ce minunat lăcaş de închinăciune pentru cei cu sufletul 
neprihănit... se gândea Kunin. După cum bazilica sfântului Petru 


de la Roma te impresionează prin măreţia ei, aşa te impresionează 
aici smerenia şi modestia.” 

Dar cucernicia 1 se risipi ca fumul atunci când părintele Iakov 
intră în altar şi începu să slujească liturghia. Hirotonisit preot de-a 
dreptul de pe băncile seminarului şi încă tânăr fiind, părintele 
Iakov nu avusese când să-şi însușească un anumit fel de a sluji. 
Când citea, aveai impresia că dibuieşte, că nu ştie la care ton să se 
oprească: la cel înalt, de tenor, sau la cel adânc, de bas. Se 
ploconea cu stângăcie şi umbla grăbit, deschizând şi închizând la 
repezeală porţile împărăteşti... Dascălul cel bătrân, surd pesemne 
si prăpădit, nu-l auzea bine când citea ectentile, din care pricină se 
iscau unele încurcături: ori nu apuca părintele Iakov să-şi termine 
cetania şi dascălul se şi grăbea să-şi înceapă partea lui, ori 
părintele sfârşise de cine ştie când şi dascălul tot mai stătea cu 
urechea întinsă spre altar, ascultând în tăcere, până îl trăgea careva 
de poala surtucului. Era peltic şi avea un glas înăbuşit si 
tremurător, de om bolnav... Si, pentru a desăvârși dezarmonia, 
isonul il tinea un băieţel care nu trecea cu capul de marginea 
stranei. Bäietelul cânta cu glas subțire si pitigäiat şi părea că-şi da 
toată osteneala să nu nimerească tonul. Kunin mai rămase puţin 
ascultând, apoi ieşi afară să fumeze. Era dezamăgit şi se uita acum 
aproape cu duşmănie la biserica cea mohorâtă. 

— $i se mai plâng că piere sentimentul religios în popor!... ofta 
el. Nici nu e de mirare, când se trimit la tara preoți ca ăsta! 

Kunin mai intră de câteva ori în biserică, dar cum intra, cum 
simțea nevoia să iasă afară, la aer curat. După ce se sfârşi 
liturghia, se îndreptă spre casa părintelui Iakov. Pe din afară, casa 
nu se deosebea cu nimic de izbele ţărăneşti. Doar paiele de pe 
acoperiş erau aşezate mai regulat, iar la ferestre avea perdelute 
albe. Părintele Iakov îl primi într-o odaita luminoasă, cu lut pe jos 
si cu pereţii îmbrăcaţi în tapete ieftine. Afară de unele uşoare 
înclinări spre lux, ca de pildă fotografiile înrămate şi pendula de 
greutatea căreia atârna o pereche de foarfeci — ceea ce te izbea era 
sărăcia mobilierului. Cercetandu-l, ai fi zis că părintele Iakov il 
adunase bucată cu bucată, colindând din casă în casă: de ici 


căpătase o masă rotundă cu trei picioare, de dincolo taburetul, din 
altă parte scaunul cu speteaza prea îndoită şi lăsată pe spate, apoi 
alt scaun, cu speteaza înaltă dar cu fundul scofâlcit, iar la altă casă 
oamenii fuseseră mai darnici şi-i dăduseră un fel de canapea de 
scânduri, cu rezemătoare dreaptă. Această aşa-zisă canapea era 
vopsită în roşu închis şi mirosea cumplit a ulei. La început, Kunin 
voi să se aşeze pe unul dintre scaune dar, după ce se gândi putin, 
se aşeză pe taburet. 

— Veniti pentru întâia oară în biserica noastră? il întrebă 
părintele Iakov, agatandu-si pălăria într-un cui mare şi strâmb. 

— Da, pentru întâia oară... Uite ce e, părinte... înainte de a ne 
apuca de lucru, dă-mi un ceai, te rog. Iti spun drept că mi s-a uscat 
sufletul! 

Părintele Iakov clipi din ochi, isi drese glasul, apoi trecu dupa 
paravan. Se auziră şoapte... 

„Se vede că se sfătuieşte cu preoteasa... îşi zise Kunin. Aş fi 
curios să văd ce fel de preoteasă are roşcovanul.” 

Peste putin părintele Iakov ieşi de după paravan roşu şi asudat 
ŞI, încercând să zâmbească, se aşeză pe marginea divanului, în faţa 
lui Kunin. 

— Îndată punem samovarul, zise el, fără să se uite la oaspete. 

„Doamne Dumnezeule, încă n-au pus samovarul! se inspaimanta 
Kunin în gând. De-acum stai şi aşteaptă!...” 

— Ti-am adus copia scrisorii pe care vreau să 1-0 trimit 
episcopului, începu Kunin. O să ţi-o citesc după ceai... Poate ca 
vrei să mai adaugi ceva... 

— Bine... 

Tăcură. Părintele Iakov se uită cu coada ochiului, înfricoşat, la 
paravan, îşi netezi părul şi-şi suflă nasul. 

— Straşnică vreme... zise el. 

— Da... Dar bine că mi-am adus aminte. Am citit ieri un lucru 
foarte interesant... Zemstva din Volsk a hotărât să treacă toate 
şcolile ei pe seama clerului. Găsesc că faptul e caracteristic. 

Kunin se ridică şi începu să se plimbe pe podeaua de lut, 
depanandu-si gândurile: 


— Asta n-ar fi nimic, zicea el, numai clerul să fie la înălțimea 
chemării şi să-şi înţeleagă bine misiunea. Din păcate însă, cunosc 
preoți care, în ce priveşte pregătirea şi calităţile lor morale, nu sunt 
buni nici măcar de furieri, dar încă de preoți! Şi cred că esti de 
aceeaşi părere cu mine, că un învăţător nepregătit nu poate să facă 
şcolii atâta rău, cât un preot nepregătit. 

Kunin aruncă o privire spre părintele lakov. Preotul stătea 
încovoiat, adâncit în gânduri şi, pe cât 1 se păru, nici măcar nu-l 
asculta. 

— Laşa, vino puţin încoace! se auzi un glas de femeie după 
paravan. 

Părintele Iakov tresări şi trecu dincolo. Se auzira din nou soapte. 

Pe Kunin începu să-l chinuiască nevoia de a bea un pahar cu 
ceal. 

„Cine ştie când or să-mi dea ăştia ceaiul! îşi zise el uitându-se pe 
furiş la ceas. De altfel, mi se pare că nu sunt un oaspete tocmai 
dorit. Stăpânul casei nu binevoieşte să schimbe măcar o vorbă cu 
mine! Stă, cască ochii, şi atât!” 

Kunin puse mâna pe pălărie, aşteptă până se întoarse părintele 
Iakov şi-şi luă rămas-bun. 

— Mi-am pierdut dimineaţa de pomană! îşi zicea el furios, 
mergând pe drum. Parcă-i de lemn! Parcă-i butuc! Il interesează 
şcoala, cum mă interesează pe mine zăpada de anul trecut! Nu, n-o 
să putem duce casă bună amândoi! N-o scot eu la capăt cu el!... 
Dacă mareşalul nobilimii ar fi ştiut ce fel de popă avem aici, nu s- 
ar fi grăbit să facă atâtea intervenţii pentru şcoală. Mai întâi să ne 
căutăm un popă ca lumea, şi numai după aceea să ne gândim la 
şcoală! 

Acum, Kunin aproape că nu-l putea suferi pe părintele Iakov. 
Preotul acela cu înfăţişare jalnică, de caricatură, înfofolit în 
anteriul lung şi mototolit, fata lui ca de muiere, felul cum slujea, 
felul cum trăia, ca şi ţinuta lui sfioasă si slugarnică — toate îi 
jigneau acea fărâmă de sentiment religios pe care o mai păstra în 
suflet şi care pâlpâia încă undeva, într-un coltisor, alături de 
poveştile pe care i le spunea, cândva, dădaca. lar amorul sau 


propriu nu mai putea îndura nepăsarea şi lipsa de staruinta cu care 
preotul întâmpina avântul lui sincer şi fierbinte într-o chestiune 
care-l interesa îndeaproape... 

În aceeaşi seară, Kunin se plimbă mult timp prin birou, 
chibzuind. Apoi se aşeză hotărât la masă şi scrise o scrisoare 
episcopului. După ce-i ceru binecuvântarea şi bani pentru şcoală, 
îi spuse, între altele, părerea lui cinstită asupra preotului din 
Sinkovo. „E tânăr — scria el — nu e destul de cult şi mai şi bea, pe 
cât se pare. Si în general, nu corespunde ideii pe care şi-a făcut-o 
poporul rus, de-a lungul veacurilor, despre păstorii lui.” După ce 
termină scrisoarea, Kunin oftă uşurat şi se culcă, având conştiinţa 
împăcată că făcuse o faptă bună. 

Luni dimineaţa era încă în pat când i se aduse la cunoştinţă că a 
venit părintele Iakov. Cum n-avea niciun chef să se scoale, 
porunci să 1 se spună că nu era acasă. Marţi, Kunin plecă la o 
adunare, lar sâmbătă, când se întoarse, află de la servitori ca în 
lipsa lui părintele Iakov îl căutase în fiecare zi. 

„Dar straşnic 1-au mai plăcut pesmeciorii mei!” îşi zise Kunin. 

Duminică pe înserat, părintele Iakov veni din nou. De data 
aceasta, nu numai poalele anteriului, dar până şi pălăria îi era plină 
de noroi. Ca şi la prima lui vizită, preotul era roşu şi asudat şi, ca 
si atunci, se aşeză numai pe marginea fotoliului. Kunin se hotărâse 
nici să nu mai aducă vorba despre şcoală, ca să nu-şi mai bată gura 
degeaba. 

— Pavel Mihailovici, v-am pregătit lista cărților de 
şcoală... începu părintele Iakov. 

— Mulţumesc. 

Se vedea cât de colo însă că părintele Iakov nu venise pentru 
lista cărților de şcoală. Toată înfăţişarea lui arăta o adâncă 
tulburare. În acelaşi timp, pe fata luminată parcă de un gând 
neaşteptat, se citea şi o mare hotărâre. Voia să spună un lucru 
important, un lucru care trebuia spus neapărat, şi se silea să-şi 
biruie sfiala. 

„De ce tace? se înfurie Kunin. Ia te uită la el cum s-a lätit pe 
scaun! Parcă eu am când să-mi pierd vremea cu el!” 


Ca să înlăture cât de cât stinghereala acelei tăceri şi să ascundă 
lupta care se dădea în sufletul lui, preotul începu să zâmbească 
forțat. Si zâmbetul acela nesfârşit şi dureros, care răzbătea prin 
sudoarea şi roseata obrazului şi nu se potrivea deloc cu privirea 
încremenită a ochilor albaştri-cenuşii, îl făcu pe Kunin să-şi 
întoarcă privirea de la el. Îi era silă. 

— lartă-mă, părinte, dar trebuie să plec... zise el. 

Părintele Iakov tresări ca un om somnoros lovit pe neaşteptate 
si, zâmbind mereu, începu să-şi petreacă cu stângăcie, una peste 
alta, poalele anteriului. Cu toată sila pe care o simţea pentru omul 
acela, lui Kunin 1 se făcu milă de el şi căută să îndulcească 
oarecum izbucnirea lui prea aspră. 

— Te rog să vii alta dată, părinte... zise el. Dar înainte de a 
pleca, am o rugăminte... Am avut şi eu câteva momente de 
inspiraţie şi am scris două predici... T1 le dau să le vezi, iar daca 
le găseşti bune, să le citeşti în biserică. 

— Bine... îi răspunse părintele Iakov, acoperind cu palma 
predicile care erau pe masă. Bine, o să le iau... 

După ce mai statu câtva timp frământându-se şi petrecandu-si 
mereu, una peste alta, poalele anteriului, părintele Iakov inceta 
deodată să mai zambeasca in sila şi ridică, hotărât, capul. 

— Pavel Mihailovici, zise el, făcând tot chipul să vorbească tare 
ŞI răspicat. 

— Ce doreşti? 

— Am auzit că ati... cum să spun?... că ati concediat copistul 
dumneavoastră şi că... acum căutaţi altul... 

— Da... Vrei poate să-mi recomanzi pe cineva? 

— Eu, să vedeţi... eu... N-ati putea să-mi incredintati mie 
această sarcină? 

— Cum, vrei să te laşi de preoţie? se mira Kunin. 

— Nu, asta nu, îi răspunse repede părintele Iakov, îngălbenindu- 
se şi tremurând din tot trupul fără niciun rost. Să mă ferească 
Dumnezeu! Dacă n-aveţi încredere in mine, atunci nu trebuie, 
nu... Mă gândeam, aşa... când n-am ce face... ca să-mi sporesc 
câştigul... Nu trebuie, lăsați! 


— Hm... câştigul... Dar vezi că eu nu-i plătesc copistului decât 
douăzeci de ruble pe lună! 

— Doamne, eu m-aş mulţumi şi cu zece! sopti părintele Iakov 
uitându-se în jurul lui. M-aş mulţumi şi cu zece! Va mirati... toată 
lumea se miră: ,,Lacom popă, nu se mai satura... Ce-o fi făcând cu 
banii?” Recunosc că-s lacom... şi nu-mi iert păcatul ăsta... mă 
osândesc... mi-e ruşine să mă uit în ochii oamenilor... Vă spun 
cinstit, Pavel Mihailovici... martor mi-e Dumnezeu... 

Părintele Iakov îşi trase cu greu răsuflarea şi urmă: 

— Pregătisem o întreagă spovedanie... dar am uitat tot şi acum 
nu-mi mai găsesc cuvintele. De la parohie primesc o sută cincizeci 
de ruble pe an şi toată lumea se miră ce fac cu banii... Dar 
dumneavoastră o să vă spun tot, cinstit... Patruzeci de ruble pe an 
plătesc la şcoala teologică pentru fratele meu, Piotr... Asta-i 
asigură internatul şi toate celelalte, numai hârtia şi penitele i le 
cumpăr eu... 

— Te cred, te cred! Dar de ce mi le spui toate astea? se apără 
Kunin, simțind că sinceritatea preotului îi cade ca o piatră pe suflet 
si neştiind unde să se ascundă de strălucirea ochilor lui 
inläcrämati. 

— Pe urmă, mai am încă de plătit la consistoriu pentru locul 
meu. Mi s-a hotărât să dau două sute de ruble, câte zece pe lună... 
Judecati şi dumneavoastră: ce-mi rămâne? Afară de asta, mă simt 
dator să-l ajut şi pe părintele Avraam măcar cu câte trei ruble pe 
lună! 

— Care părinte Avraam? 

— Părintele Avraam, cel care-a fost preot la Sinkovo înaintea 
mea. L-au scos din pricina... batranetii, dar a rămas tot în 
Sinkovo. Unde să se ducă? Cine să-l hrănească? Cu toate că-i 
bătrân, are şi el nevoie de un coltisor în care să trăiască, de o 
bucată de pâine, de o haină... Nu m-ar răbda inima să ştiu că 
părintele Avraam, fata bisericească, iese la cersit! Dacă s-ar 
întâmplă una ca asta, păcatul ar cădea pe capul meu! Da, pe capul 
meu! S-a îndatorat pe la toţi... şi tot păcatul meu e că nu i-am 
plătit datorule! 


Părintele Iakov sari din fotoliu si, uitându-se ţintă în podea, ca 
ieşit din minţi, începu să se plimbe dintr-un colt în celălalt al odău. 

— Doamne, Dumnezeule! se mustra, când ridicandu-si braţele, 
când lăsându-le în jos. Auzi-ne, Doamne, şi ne miluieşte pre noi! 
De ce am mai îmbrăcat haina preoțească dacă n-am destulă 
credinţă şi n-am destulă putere? Deznădejdea mea e fără margini! 
Mântuieşte-mă, Maică Precistă! 

— Linisteste-te, părinte! îi zise Kunin. 

— Foamea m-a dat gata, Pavel Mihailovici! urmă părintele 
Iakov. lertati-ma, vă rog din suflet, dar nu mai am putere... Ştiu ca 
dacă aş cere, dacă m-aş ploconi, fiecare m-ar ajuta... însă nu pot! 
Mi-e ruşine! Cum să cer la mujici? Doar serviciul dumneavoastră 
e aici şi vedeţi singur... Ce mână s-ar întinde să ceară de la un 
cerşetor? lar ca să cer de la cei cu stare, de la mosieri, asta nu pot 
s-o fac. Nu mă lasă mândria! Mi-e ruşine! 

Părintele Iakov dădu din mână agitat, apoi îşi trecu degetele prin 
păr. 

— Da, mi-e ruşine! Doamne, cât mi-e de ruşine! Mândria nu-mi 
îngăduie să las oamenii să-mi vadă sărăcia! Când aţi fost la mine, 
Pavel Mihailovici, n-aveam niciun fir de ceai. Niciun firişor! Dar 
n-am putut să vă mărturisesc, că nu m-a lăsat mândria. Mi-e ruşine 
de îmbrăcămintea mea, de coatele mele peticite... Mi-e ruşine de 
odăjdiile mele, mi-e ruşine de foamea mea... Dar i-e îngăduit oare 
unui preot să fie mândru? 

Părintele Iakov se opri în mijlocul biroului şi începu să 
vorbească singur, uitând parcă de Kunin. 

— Să zicem că eu aş îndura şi foamea, şi ruşinea... Însă, 
Dumnezeule, mai este şi preoteasa! Doar am luat-o dintr-o casă de 
oameni cuprinşi. Nu-i obişnuită să muncească din greu, e 
delicată... A fost crescută cu cea, cu franzelă, albă, cu 
cearşafuri... Când era la părinţi, cânta la pian... Şi-i tânără, n-are 
nici douăzeci de ani... Nu mai încape vorbă că ar vrea şi ea să se 
gătească, să se distreze, să facă vizite... Dar de când e la mine, a 
ajuns... mai rău ca o bucătăreasă, de mi-e şi ruşine s-o scot în 
uliţă... Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule! Singura 


bucurie care i-a mai rămas e să-i aduc, de pe unde pot, câte-un 
merişor, câte-un pesmecior... 

Și părintele Iakov îşi trecu din nou degetele prin păr. 

— Aşa că nici vorbă nu poate fi ca în casa noastră să 
sălăşluiască dragostea. La noi nu e decât amărăciune... Si, vă rog 
să mă credeţi, nu mă pot uita la ca fără să mi se strângă inima de 
jale! Doamne, ce se mai petrece pe lumea asta! Dacă s-ar scrie la 
gazetă tot ce se petrece, n-ar crede nimeni... Oare când o să vină 
sfârşitul amarurilor noastre? 

— Sfârşeşte odată, părinte! aproape că strigă Kunin, speriat de 
tonul cu care vorbea preotul. De ce să vezi viaţa în culori aşa de 
mohorâte? 

— Va rog mult să mă iertati, Pavel Mihailovici... îngăimă, ca 
beat, părintele Iakov. Să mă 1ertati... Toate acestea nu sunt 
decât... fleacuri. Nu trebuie să le luaţi în seamă... Singurul 
vinovat sunt eu şi cât oi trai numai pe mine am să mă invinuiesc... 
Numai pe mine! 

Părintele Iakov se uită în jurul lui şi urmă, în şoaptă: 

— Odată, mă duceam în zori de zi de la Sinkovo la Lucikovo. 
Când am ajuns lângă malul râului, am văzut acolo o femeie care 
trebăluia nu ştiu ce... M-am apropiat — şi ce să vezi?... Nu puteam 
să-mi cred ochilor... Înspăimântător! Nevasta doctorului, a lui 
Ivan Sergheici, spăla rufe... O nevastă de doctor, care a învăţat la 
pension! Prin urmare, se sculase cu noaptea în cap, să n-o vadă 
oamenii, şi se dusese la o verstă departe de sat... Mândria 
nebiruita! Când a băgat de seamă că m-am apropiat şi i-am 
descoperit sărăcia, s-a făcut ca para focului... Am incremenit, m- 
am speriat şi m-am repezit să-i ajut. Ea însă a ascuns rufele, de 
frică să nu-1 văd cămăşile rupte... 

— Dar toate astea sunt de necrezut!... se miră Kunin, aşezându- 
se şi uitându-se aproape cu spaimă la fata palidă a părintelui 
Iakov. 

— Aşa-i, de necrezut! Niciodată nu s-a mai văzut, Pavel 
Mihailovici, o nevastă de doctor care să-şi spele rufele la râu! În 
nicio tara din lume nu se întâmplă una ca asta. Eu, ca păstor şi ca 


părinte duhovnicesc, ar fi trebuit să n-o las. Dar ce puteam să fac? 
Ce? Că doar şi cu umblu să mă doftoricească bărbatu-său pe 
gratis! Ati avut dreptate când ati spus că toate acestea sunt de 
necrezut! Să vezi şi să nu crezi! Si aşa se face că în timpul 
liturghiei, când mă uit din altar şi-mi văd credincioşii — pe preotul 
Avraam cel veşnic flămând şi pe preoteasă şi-mi mai aduc aminte 
si de doctoritä, cum 1 se invinetisera mâinile în apa rece — îmi 
pierd capul şi rămân aşa, ca un butuc, ca un prost, până mă strigă 
paracliserul... E înspăimântător! 

Părintele Iakov începu din nou să se plimbe. 

— Doamne Isuse! strigă el, ridicându-şi braţele spre cer. Sfinţi 
părinți! Nu mai pot nici sluji... Vedeţi, dumneavoastră îmi vorbiti 
de şcoală, iar eu stau ca o stană de piatră, nu înţeleg nimic şi nu 
mă gândesc decât la mâncare... Da, chiar şi în fata altarului!... 
Adică... Dar ce-i cu mine? îşi veni deodată în fire. Dumneavoastră 
trebuia să plecaţi. Vă rog să mă iertati... Eu, doar aşa... va rog să 
mă iertaţi... 

Kunin strânse în tăcere mâna părintelui Iakov şi îl petrecu pana 
la uşă. Întorcându-se în birou, se opri în faţa ferestrei. De acolo îl 
văzu pe preot cum iese din casă, cum îşi trage peste frunte pălăria 
ponosită, cu boruri largi, şi cum, plecându-şi capul în pământ, de 
parcä-1 era ruşine de spovedania lui, o 1a la drum. 

„Dar nu-i văd calul nicăieri!” se mira Kunin. 

Si se îngrozi la gândul că preotul făcuse în fiecare zi, pe jos, 
drumul până la el. Şi doar până la Sinkovo erau şapte sau opt 
verste şi un noroi de nu-ţi puteai scoate picioarele din el! Îi văzu 
apoi pe vizitiul Andrei şi pe băiatul Paramon. Săreau peste 
bältoace, împroşcându-l pe părintele Iakov cu noroi, şi se apropiau 
de el în goană, să-i binecuvânteze. Preotul îşi scoase pălăria, îl 
binecuvântă întâi pe Andrei, apoi mângâie băiatul pe creştet, 
binecuvântându-l şi pe el. 

Kunin îşi trecu mâna peste ochi şi 1 se păru că 1 se umezesc 
degetele. Se departa de fereastră şi-şi plimbă privirea incetosata 
prin odaia în care mai răsuna încă glasul acela sfios, înăbuşit 
parcă... Se uită pe masă... Spre norocul lui, părintele Iakov uitase, 


în grabă, să ia predicile... Kunin se repezi la ele, le rupse în bucăţi 
si le azvarli, cu scârbă, sub masă. 

— Şi eu, care habar n-aveam! gemu el, lăsându-se să cadă pe 
divan. Eu, care sunt de mai bine de un an pe locurile astea, 
membru permanent al zemstvei, judecător de pace onorific şi fac 
parte din comitetul şcolar! Nu, nu sunt decât o marionetă oarbă, un 
încrezut! Trebuie să fac ceva pentru el, şi cât mai repede! Cât mai 
repede! 

Se zbătea chinuit, strângându-şi tâmplele între mâini şi 
framantandu-si mintea. 

— La 20 ale lunii primesc salariul, două sute de ruble... Sub un 
pretext oarecare, o să dau câte ceva şi părintelui, şi doctoritei... Pe 
preot o să-l chem să-mi facă o moliftă, iar cât priveşte doctorul, o 
să mă prefac bolnav... În felul acesta, nu-i lovesc în mândria lor... 
Si pe Avraam o să-l ajut... 

Îşi număra banii pe degete şi nu voia să recunoască adevărul: 
cele două sute de ruble abia dacă-i vor ajunge să-şi plătească 
administratorul, servitorii şi mujicul care-i aducea carne... Fără sa 
vrea îşi aduse aminte de trecutul nu prea îndepărtat, când cheltuia 
fără nicio socoteală averea tatălui său şi, mucos de douăzeci de 
ani, dăruia femeilor uşoare evantaie scumpe, plătea câte zece ruble 
pe zi lui Kuzma birjarul şi făcea cadouri actritelor. Şi toate 
acestea, numai din vanitate... Ce bine i-ar prinde acum hârtiile de 
o rublă, de trei ruble sau de zece ruble pe care le risipea pe 
vremuri! 

„Părintele Avraam cheltuieşte numai trei ruble pe lună, se 
gândea Kunin. Cu o singură rublă, preoteasa ar putea să-şi facă o 
cămaşă noua, iar doctorita să plătească o spălătoreasă... Si totuşi o 
să-l ajut! O să-i ajut, neapărat! 

Deodată Kunin isi aduse aminte de reclamatia pe care o 
înaintase episcopului şi se inchirci, ca şi cum l-ar fi luat pe 
neaşteptate cu frig. Şi la gândul acesta o ruşine apăsătoare 1 se 
revărsă în suflet: ruşine şi fata de el însuşi, şi fata de adevărul pe 
care nu se pricepuse să-l vadă... 

Aşa a început şi s-a sfârşit încercarea sinceră de a desfăşura o 


activitate folositoare a unui om de bună credinţă, dar peste măsură 
de ghiftuit şi de fără socoteală. 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, 1886, nr. 3621, 29 
martie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. Cu mici 
abrevieri, povestirea a intrat în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, 
precum şi în ediţiile ei ulterioare (de la a 2-a la a 13-a, Sankt-Petersburg, 
1888-1899). A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. 
Publicăm textul din 1901. 

Povestirea a făcut o puternică impresie asupra cititorilor şi a determinat pe 
un necunoscut să trimită redacției ziarului o scrisoare, semnată „Un medic”, 
prin care recunoaşte „adevărul celor descrise” în povestire. 

Cu privire la succesul „Coşmarului”, iată ce scria Cehov fratelui său 
Alexandr (la 10 mai 1886): «...cele cinci povestiri publicate în ,,Novoe 
vremea” au stârnit la Piter atâta zarva, că mi-e capul ametit.» 

Succesul acestor povestiri îl făcu pe N. Leikin să ceară includerea lor în 
culegerea de opere ale lui Cehov, în curs de apariție, „Povestiri felurite”, 
editată de „Oskolki”. Cehov însă nu a primit: «Dintre povestirile publicate in 
„Novoe vremea”, niciuna nu poate intra în volum» — scria el (la 6 aprilie 
1886), arătând că aceste povestiri ar strica „ansamblul” culegerii umoristice. 


K. D. Muratova 


SSR E > 


A.P.Celov 


Grişa, un băieţel mic şi dolofan care a venit pe lume acum doi 
ani şi opt luni, se plimbă cu dădaca lui pe bulevard. Poartă un 
burnuz lung şi vătuit, are fular, căciulă mare cu nasture în creştet 
ŞI şoşoni. Se înăbuşă de căldură şi, pe deasupra, soarele jucaus de 
aprilie îi bate drept în fata şi-i inteapa ochii. 

Păşeşte cu sfială şi neîncredere şi toată făptura lui arată o mare 
nedumerire. 

Până acum, Grişa nu cunoştea decât lumea dintre cei patru pereți 
al odaii lui, unde într-un colt e patucul, în altul cufarul dădacei, in 
al treilea un scaun, iar în al patrulea o candelă aprinsă. Daca te uiţi 
cumva sub pat, vezi o păpuşă cu mâna ruptă şi o tobă. lar dacă te 
uiţi după cufărul dădacei, descoperi tot soiul de lucruri: mosoare 
goale, hârtiute, o cutie fără capac şi o paiatä stricată. În lumea 
aceea, afară de dădacă şi de Grişa, mai intră adesea mama şi 
pisica. Mama seamănă cu o păpuşă, iar pisica seamănă cu şuba 
tatei, numai că şuba n-are nici ochi, nici coadă. Din lumea căreia i 
se zice „odaia copiilor”, uşa duce într-un loc unde toţi ai casei 
mănâncă şi beau ceai. Acolo se află un scaun cu picioare înalte, iar 
în perete atârnă o pendulă care n-are altă treabă decât să-şi legene 
limba şi să bată. Din odaia aceea se poate trece in alta, cu fotoliu 
rosii. Acolo, pe covor, se vede o pată negricioasă, pentru care şi 
până astăzi Grişa e ameninţat cu degetul. După odaia asta mai este 
încă una, unde nu-i voie să intri şi de unde, de multe ori, iese tata — 


o persoană grozav de misterioasă! Dădaca şi mama, e lucru ştiut, 
au un rost pe lumea asta: îi îmbracă pe Grişa, îi dau de mâncare şi- 
1 culcă. Dar ce rost o fi având tata — asta nu ştie nimeni. Mai este 
pe lume încă o fiinţă misterioasă: mătuşa care 1-a dăruit toba. 
Matusa asta cand vine, când pleacă. Unde-o fi plecând? De multe 
ori a căutat-o Grisa şi sub pat, şi dupa cufăr, şi sub divan, însă n-a 
găsit-o nicăieri... 

Dar în lumea asta nouă, în care soarele iti inteapa ochii, sunt 
atâția taţi, atâtea mame şi atâtea mătuşi, de nu mai ştii la care să te 
uiţi! Mai ciudati însă şi mai misterioşi sunt caii. Grişa se uită la 
picioarele lor în mers şi nu înţelege nimic. Aruncă o privire spre 
dădacă, cerând lămuriri, dar dădaca tace. 

Deodată, băiatul aude un tropot înspăimântător... Un grup de 
soldaţi, cu obrajii roşii şi cu mäturite de baie subsuoara, vin pe 
bulevard în pas cadentat, de-a dreptul spre el. Grişa îngheaţă de 
spaimă şi se uită întrebător la dădacă: oare n-o fi nicio primejdie? 
Dar dadaca nici n-o 1a la fuga, nici nu plânge, ceea ce înseamnă că 
nu e primejdie. Grisa îi petrece cu ochii şi începe să meargă şi el 
în pas cu el. 

Două pisici mari, cu boturile lungi, cu limbile scoase şi cu cozile 
barligate, traversează în goană bulevardul. Grişa îşi închipuie că 
trebuie să alerge şi el, şi se ia după pisici. 

— Stai! îl strisă dădaca, apucându-l brutal de umeri. Incotro? 
Cine ţi-a dat voie să te zbenguiesti? 

O dădacă necunoscută stă pe o banca şi tine pe genunchi o 
covatica plină cu portocale. Trecând pe lângă ea, fără multă vorbă 
Grişa înhaţă o portocală. 

— Ce faci? ţipă dadaca lui plesnindu-l peste mână si 
smulgându-i portocala. Prostule! 

Acum, lui Grisa 1-ar face plăcere să poată ridica ciobul de sticlă 
de la picioarele lui. Ciobul licăreşte ca o candela. Dar i-e frică sa 
nu-l plesnească iarăşi dădaca peste mână. 

— Respectele mele! aude Grişa deodată lângă urechea lui un 
glas gros şi sonor şi vede un bărbat înalt, cu nasturi poleiti la 
haină. 


Spre marea lui bucurie, omul dă mâna cu dădaca, se opreşte şi 
încep să vorbească amândoi. Strălucirea soarelui, uruitul trăsurilor, 
call, nasturii poleiti, — toate sunt atât de uimitor de noi pentru 
Grişa, şi în acelaşi timp nu-l sperie deloc, încât sufletul 1 se umple 
de încântare şi băiatul începe să râdă. 

— Să mergem! Hai să mergem! strigă el către omul cu nasturii 
poleiti, trăgându-l de poalele hainei. 

— Unde să mergem? îl întreabă omul. 

— Să mergem! staruie Grişa. 

Baietelul ar vrea să-i explice că n-ar fi rău să-i 1a cu dânşii şi pe 
tata, şi pe mama, şi pisica. Însă limba lui îngaimă cu totul altceva 
decât ceea ce doreşte el să spună. 

Ceva mai târziu, dădaca o ia pe după colţul bulevardului şi intră 
cu Grişa într-o curte mare, în care mai este încă zăpadă. Omul cu 
nasturi poleiti vine în urma lor. Ocolesc cu băgare de seamă 
troienele şi băltoacele, apoi urcă o scară murdară şi întunecoasă şi 
intră într-o odaie. În odaie e fum, miroase a untură încinsă şi o 
bucătăreasă străină stă lângă plită şi prajeste pârjoale. Bucatareasa 
si dădaca se sărută şi, împreună cu bărbatul, se aşază pe o banca şi 
încep să vorbească încet. Grişa, peste măsură de înfofolit, simte că 
se înăbuşă de căldură. 

„De ce mi-o fi aşa de cald?” se gândeşte el uitându-se în jur. 

Si Grişa vede tavanul afumat, furca cea cu două coarne cu care 
se scot oalele din vatră şi cuptorul, care se uită la el cu gura lui 
neagră şi mare... 

— Ma-a-ma! scanceste Grisa. 

— Ei, ei! strigă la el dadaca. Mai stai oleaca! 

Bucătăreasa aduce pe masă o sticlă, două pahare şi o plăcintă. 
Cele două femei şi omul cu nasturii poleiti ciocnesc şi beau câteva 
pahare. Apoi omul începe să le sărute, când pe dădacă şi când pe 
bucătăreasă. După aceea, toţi trei se pornesc să cânte încetişor. 

Grişa întinde mana spre plăcintă şi 1 se da şi lui o bucăţică. 
Mănâncă şi se uită cum bea dădaca... Îi vine şi lui gust să bea. 

— Dă-mi! Dă-mi dădacă! cere el. 

Bucătăreasa îi dă o gură din paharul ei. Băiatul face ochii mari, 


se încrâncenă, tuşeşte şi multă vreme după aceea scutură din 
mâini, in timp ce femeia se uită la el şi râde. 

Întors acasă, Grişa începe să le povestească mamei, pereţilor şi 
pătucului, unde a fost şi ce a văzut. Nu povesteşte atât cu limba, 
cât cu obrazul şi cu mâinile. Arată cum strălucea soarele, cum 
alergau caii, cum se uita la el cuptorul cel fioros şi cum bea 
bucatareasa... 

Seara, nu poate să doarmă cu niciun chip. Soldaţii cu mäturite, 
pisicile cele mari, caii, ciobul de sticlă, covatica plină cu 
portocale, nasturii poleiti— toate 1 se învălmăşesc in minte şi-l 
tulbură. Se mai învârte de pe o parte pe cealaltă, mai mormăie nu 
ştiu ce şi în cele din urmă, nemaiputând să îndure nelinistea, 
începe să plângă. 

— Ei, dar ştii că ai fierbintealä! zice mama, punându-i palma pe 
frunte. Din ce ţi-o fi venit? 

— Cuptorul! scânceşte Grişa. Fugi de-aici, cuptorule! 

— Desigur că a mâncat mai mult decât trebuie... zice mama cu 
convingere. 

Si Grişa, cu mintea îmbâcsită de impresiile culese din viata cea 
nouă, pe care o cunoscuse cu puţin înainte, capătă de la mama o 
lingură cu unt de ricin. 


Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1866, nr. 14, 5 aprilie. 
Semnată: A. Cehonte. Povestirea, mult schimbată, a fost inclusă în Culegerea 
de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

Tema i-a fost propusă lui Cehov de către scriitorul V. Bilibin, secretarul de 
redacție al revistei „Oskolki”, în scrisoarea din 4 martie 1886: „Psihologia 
copilului, a micului Fedea (2-3-4 ani).” După ce a scris schița, Cehov i-a 
comunicat lui Bilibin prin scrisoarea din 14 martie 1886: « „Grişa” e tema 
dumneavoastră. Vă mai aduceţi aminte? Mulţumesc...» V. Bilibin 1-a răspuns 
(la 2 aprile): « „Grişa” e foarte, foarte reuşit.» 


În noaptea sfântă 


Stăteam pe malul râului Goltva şi aşteptam să vină bacul de pe 
celălalt mal. De obicei, Goltva nu era decât un râu oarecare, liniştit 
si îngândurat, care clipea sfios prin papurisul des — pe când acum 
aveam în fata un adevărat lac. Apele primăverii se revarsasera, 
inundând până cine ştie unde amândouă malurile şi acoperind 
grădinile de zarzavat, fânețele şi bălțile, aşa fel încât nu era de 
mirare să vezi ieşind la iveală, pe întinsul nesfârşit al apei, plopi şi 
tufe care păreau a fi, pe întuneric, stânci mohorâte. 

Vremea mi se părea minunată. Era întuneric, însă eu desluşeam 
ŞI Copacii, şi apa, şi oamenii... Pământul era luminat de stelele 
care acoperiseră tot cerul. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată 
atâta puzderie de stele. Într-adevăr n-aveai unde să pui degetul. 
Erau şi mari, cât oul de gâscă, şi mici cât sămânţa de cânepă... 
Pentru această petrecere sărbătorească ieşiseră toate pe cer, de la 
cea mai mică până la cea mai mare — spălate, cochete şi vesele. Si 
toate, până la una, clipeau domol din raze. Cerul se răsfrângea în 
apă. Stelele se scăldau în adâncul negru, tremurând odată cu 
valurile mărunte ale râului. Văzduhul era cald şi liniştit... Departe, 
pe malul celălalt, în bezna nepătrunsă, ardeau câteva focuri 
răzlețe, de un roşu aprins...! 

La doi paşi de mine, se vedea umbra întunecată a unui mujic 
purtând pălărie cu fundul înalt şi un ciomag gros şi noduros în 
mână. 


— Mult mai întârzie bacul! am zis eu. 

— Ar cam fi vremea să vină, îmi răspunse umbra. 

— $i tu aştepţi bacul? 

— Nu, eu, numai aşa... cascada mujicul. Vreau să văd 
„luminăția”. Aş trece eu şi dincolo, dar spun drept că n-am cinci 
copeici pentru bac. 

— Iti dau eu cinci copeici. 

— Nu, mulţumesc... Mai bine, cu cele cinci copeici, aprind o 
lumânare la mănăstire, pentru mine... O să-mi fie mai de folos, că 
eu pot să stau şi aici. Ia te uită, că tot nu vine bacul! Parcă s-a dat 
la fund! 

Mujicul se apropie de apă, apucă odgonul şi strigă: 

— Ieronim! Ieroniiiim!... 

Ca şi cum i-ar fi răspuns, de pe malul celălalt se auzi, prelung, 
clopotul cel mare. Glasul lui era plin şi adânc, ca struna cea groasă 
a contrabasului: ai fi zis că întunericul însuşi răguşise. Îndată după 
aceea răsună o bubuitură de tun. Bubuitura se rostogoli în bezna 
nopții şi se pierdu undeva, departe, în spatele nostru. Mujicul îşi 
scoase pălăria şi-şi făcut cruce. 

— Hristos a înviat! zise el. 

Încă nu se potoliseră în văzduh valurile stârnite de cel dintâi 
dangăt de clopot, că răsună încă unul şi, îndată după el, al treilea. 
Întunericul se umplu de un zvon tremurat şi neîntrerupt. Lângă 
focurile cele roşii se mai aprinseră şi altele, şi toate începură să 
palpaie clipind cu neliniste. 

— leroni-im!... se auzi un strigăt prelung şi înăbuşit. 

— Strigă cineva de pe malul celălalt, zise mujicul. Asta 
înseamnă că bacul nu-i nici acolo... Pesemne c-a adormit Ieronim 
al nostru! 

Luminile de pe mal şi glasul catifelat al clopotului te chemau 
într-acolo... Începusem să-mi pierd răbdarea, îngrijorat — când în 
sfârşit, uitându-mă bine în depărtare, am văzut în beznă o umbră 
care aducea grozav cu o spânzurătoare. Era bacul mult aşteptat. Se 
apropia aşa de încet, încât, dacă nu s-ar fi văzut din ce în ce mai 
deslusit, ai fi zis că stătea pe loc sau că se îndrepta spre malul 


celălalt. 

— Hai mai repede, Ieronim! strigă mujicul meu. Te aşteaptă 
boierul! 

Bacul se apropie de mal, se clătină şi se opri scartaind. Pe bac 
stătea, ținându-se de odgon, un bărbat înalt, îmbrăcat în rasă de 
călugăr şi cu comănac pe cap. 

— De ce ai întârziat atâta? l-am întrebat, sărind pe bac. 

— Pentru numele lui Hristos, iertati-ma, răspunse Ieronim, 
încet. Mai este cineva? 

— Nu mai este nimeni... 

Ieronim se prinse cu amândouă mâinile de odgon, se incovoie ca 
un semn de întrebare şi icni. Bacul scartai şi se clătină. Umbra 
mujicului cu pălărie înaltă începu să se depărteze încetul cu încetul 
de mine, ceea ce însemna că bacul plecase. Curând, Ieronim se 
îndreptă din mijloc, împingând numai cu o singură mana. Taceam 
amândoi şi ne uitam la malul către care ne îndreptam. Acolo şi 
începuse ,,luminatia” pe care o aştepta mujicul. Chiar lângă apă se 
vedeau focuri uriaşe: ardeau în vâlvătăi butoaie cu smoală. 
Răsfrângerile focurilor, purpurii ca Luna când răsare, se târau în 
fâşu lungi şi late întru întâmpinarea noastră. Fläcärile luminau 
propriul lor fum şi umbrele omeneşti, lungite, care se mişcau în 
jurul focurilor. Dar mai încolo, îndărătul lor, de unde venea glasul 
catifelat al clopotelor, ca şi de o parte şi de alta, era aceeaşi beznă 
neagră şi nepătrunsă. Deodată, străpungând întunericul, o rachetă 
se inalta spre cer ca o panglică de aur, descrise un arc şi, ca şi cum 
s-ar fi lovit de bolta cerului, pârâi şi se risipi în scântei. De pe mal 
se auzi un zvon prelung, ca un val de urale îndepărtate. 

— Frumos! am zis. 

— Nici că se poate mai frumos! suspină Ieronim. 

— Aşa-i în noaptea asta, domnule! Altă dată nici nu te-ai uita la 
rachete, dar într-o asemenea zi te bucuri de toate desertaciunile 
lumii... De unde veniţi? 

I-am spus de unde veneam. 

— Aşa... Apoi astăzi e zi de mare bucurie... urmă Ieronim 
vorbind cu glasul slab şi întretăiat de suspine, ca un om abia sculat 


după boală. Se bucură şi cerul, se bucură şi pământul, şi gheena... 
Ziua asta o sărbătoreşte toată suflarea omenească... Numai, vă rog 
să-mi spuneţi, domnule; oare de ce nu-şi uită omul necazurile nici 
când are o bucurie mare? 

Am avut impresia că întrebarea lui neaşteptată voia să mă 
provoace la una din acele discuţii nesfârşite, întru mântuirea 
sufletului, care le plac atât de mult călugărilor trandavi şi plictisiti. 
Cum n-aveam gust de vorbă lungă, l-am întrebat într-o doară: 

— Şi ce necazuri ai dumneata, părinte? 

— Apoi, necazuri ca toate necazurile, Înălţimea Voastră... 
Numai că astăzi, domnule, s-a întâmplat la mănăstire o nenorocire 
cum nu s-a mai pomenit: în mijlocul liturghiei, chiar în timpul 
paremiilor, a murit ierodiaconul Nikolai... 

— Ce să faci, aşa a fost voia Celui de Sus!i-am răspuns 
împrumutând un ton călugăresc. Toţi suntem muritori. După mine, 
ar trebui să vă bucurati... Se zice că cel ce moare în ajunul 
Paştelui, sau de Paşte, se duce de-a dreptul în împărăția cerurilor. 

— Asta aşa-l... 

Am tăcut amândoi. Umbra mujicului cu pălărie înaltă se făcuse 
una cu umbra malului. Butoaiele cu smoală ardeau din ce în ce 
mai Viu. 

— Chiar şi sfântă scriptură vorbeşte despre zădărnicia durerii şi 
dreapta judecată a minţii, rupse tăcerea Ieronim. Atunci de ce 
sufletul omului se zbuciumă şi nu vrea să asculte de dreapta 
judecată? De ce îți vine să plângi cu amar? 

Ieronim ridică din umeri, se întoarse spre mine şi urmă, grăbit: 

— Dacă aş fi murit eu, sau altul, poate că nici nu s-ar fi băgat de 
seamă. Dar a murit Nikolai! N-a murit altul, ci Nikolai! Nici nu-ţi 
vine a crede ca nu mai este pe lumea asta! Uite, stau colea, pe bac, 
si mi se pare că acuşi o să-l aud strigându-mă de pe mal... Ca să 
nu-mi fie frică, totdeauna venea la mal şi mă striga. Se scula 
noaptea anume pentru asta. Bun suflet! Doamne, dacă ati sti cât 
era de bun şi de milostiv! Puţine mame sunt pentru copiii lor ceea 
ce era Nikolai pentru mine! Mântuieşte, Doamne, sufletul lui! 

Ieronim puse mâna pe odgon, dar se întoarse din nou spre mine. 


— Si ce minte luminată avea, Înălțimea Voastră! urmă, ca şi 
cum ar fi cântat. Si ce glas frumos şi dulce! întocmai aşa cum o să 
se spună acusi, la liturghie: „O, iubitule! O, prea dulcele tău glas!” 
Și pe lângă toate celelalte, mai avea şi un dar care nu se mai află! 

— Ce fel de dar? l-am întrebat. 

Călugărul mă cântări cu privirea şi, ca şi cum s-ar fi convins că 
eram vrednic să mi se incredinteze o taină, zambi cu veselie. 

— Darul de a scrie acatiste... răspunse el.O minunätie 
domnule, nu altă! Aveţi să vă cruciti când am să va spun... 
Părintele arhimandrit al nostru e de prin părțile Moscovei, 
părintele vicar a făcut academia teologică la Kazan, avem si 
ieromonahi pricepuţi, şi stareti — dar niciunul nu se pricepe să scrie 
acatiste. Pe când Nikolai, un biet călugăr acolo, un ierodiacon, 
care nu învățase nicăieri şi nici ca înfăţişare nu era cine ştie ce — 
scria! Si cum le scria! O minunätie! 

Ieronim isi împreună mâinile şi, uitând cu totul de odgon, urmă 
cu aprindere: 

— Părintele vicar îşi face predicile cu multă trudă. lar când a 
fost să scrie istoricul mănăstirii, i-a mâniat pe toți frații care 
încotro, până i-a dat gata, ba s-a dus şi singur de vreo zece ori la 
oraş — pe când Nikolai îşi scria acatistele de parcă se juca! Şi doar 
a scrie un acatist nu-i aşa de uşor cum ar fi să scrii istoricul unei 
mănăstiri ori o predică! 

— Cum, e aşa de greu să scrii un acatist? l-am întrebat. 

— Grozav de greu... şi leronim clătină din cap. La treaba asta, 
dacă n-ai dar de la Dumnezeu nu-ţi ajută nici înţelepciunea, nici 
sfintenia. Călugării care nu se pricep socot că e de ajuns să cunoşti 
viata sfântului caruia-1 închini acatistul şi să te iei după celelalte. 
Dar socoteala asta, domnule, nu-i dreaptă. Fără îndoială că cel ce 
scrie un acatist trebuie să cunoască cât se poate de bine viaţa 
sfântului, până la cel din urmă punctişor. Si chiar dacă te iei dupa 
celelalte acatiste, trebuie să ştii cum şi ce fel să începi şi despre ce 
anume să scrii... De pildă, să vă spun: cel dintâi condac începe, la 
toate acatistele, cu „cel ales” sau „cel chemat”... Cel dintâi icos 
trebuie să înceapă totdeauna cu „îngerul”. Acatistul către Prea 


Dulcele Isus, dacă vă interesează, începe aşa: „Al îngerilor făcător 
şi domn al puterilor”; acatistul către prea sfântă născătoare de 
Dumnezeu: „îngerul îngerilor trimis din ceruiri”, iar cel către 
Nicolae făcătorul de minuni: „înger după chip, pământean după 
fire”, şi aşa mai departe. Toate încep cu „îngerul”. Fără îndoială că 
nu se poate să nu tii seama şi de celelalte acatiste, însă lucrul de 
căpetenie nu e nici viaţa sfântului şi nici legătura cu alte acatiste, 
ci frumuseţea şi dulceata cuvântului. Tot ce scrii în acatist va sa 
fie la locul lui, scurt, dar şi amănunţit în acelaşi timp. În fiecare 
rând trebuie să se simtă bunătatea, blandetea şi gingăşia: niciun 
cuvânt aspru, grosolan sau nepotrivit. Trebuie să scrii aşa fel, încât 
inima celui ce se roagă să se bucure şi să plângă, iar mintea să 1 se 
cutremure şi să i se înfricoşeze. În acatistul lui către născătoarea 
de Dumnezeu se află scris: „Bucură-te înălțime, la care anevoie 
urcă gândurile omeneşti; bucură-te adâncime, pe care nici ochii 
îngereşti nu te pot vedea!” În alt loc, tot în acatistul către 
născătoarea, spune aşa: „Bucură-te, pom luminos şi roditor, din 
care se hrănesc cei bine credincioşi; bucură-te, pom binecuvântat, 
înverzit şi infrunzit, sub care se adăpostesc atâţia!” 

Ieronim îşi acoperi fata cu mâinile, ca şi cum s-ar fi 
înspăimântat de ceva ori s-ar fi ruşinat, apoi clătină din cap. 

— „Pom luminos şi roditor... pom binecuvântat, inverzit si 
înfrunzit...” şopti el. Ce vorbe găsea! Cu ce pricepere îl dăruise 
Dumnezeu! Ca să scurteze strângea mai multe vorbe şi înţelesuri 
laolaltă — şi ce dulce şi frumos ieşea! ,,Datator de lumină celor 
VII...” zice el în acatistul către Prea Dulcele Isus. „„Dătător de 
lumină”! Un cuvânt ca acesta nu-l găseşti nici în graiul de fiecare 
ZI, nici în cărți — dar el l-a născocit, l-a găsit în mintea lui! Pe 
lângă dulceaţă şi măreție, domnule, fiecare rând cat de mic, 
trebuie să fie împodobit in fel şi chip, să cuprindă si flori, şi 
fulgere, şi vant, şi soare -toate minunatile lumii văzute! Si 
fiecare strigare trebuie aşa fel alcătuită, încât să fie plăcută şi să nu 
supere urechea. „Bucură-te, crin înflorit în rai!” zice el în acatistul 
către sfântul Nikolai făcătorul de minuni. Nu zice numai aşa, „crin 


din rai”, ci „crin înflorit în rai!” Că aşa e mai frumos şi mai dulce 
9 


la auz... Da, aşa scria Nikolai! întocmai asa cum vă spun. Si nici 
nu pot să vă spun cât de frumos scria! 

— Într-adevăr, atunci e păcat că a murit, am zis. Dar cată să-i 
dăm zor, părinte, că altfel intarziem... 

Ieronim îşi veni în fire şi se repezi la odgon. Pe mal cântau acum 
toate clopotele. Se vede că se făcea înconjurul bisericii, deoarece 
toată partea întunecată de dincolo de butoaiele cu smoală era 
presărată cu luminite mişcătoare. 

— $1 Nikolai nu-şi tipärea acatistele? l-am întrebat pe Ieronim. 

— Unde era să le tipărească? oftă el. Şi pe urmă, ce rost ar fi 
avut? Pentru ce? La noi la mănăstire nimeni nu-şi bate capul cu 
aşa ceva. Nu le place... Toată lumea ştia că Nikolai scrie, dar 
nimeni nu-l lua în seamă. În ziua de azi, domnule, oamenii nu mai 
preţuiesc scrierile noi! 

— N-au încredere în ele? 

— Intocmai. Dacă Nikolai ar fi fost stareţ, atunci poate că fraţii 
s-ar fi ploconit înaintea lui. Dar el n-avea nici patruzeci de ani. 
Unii chiar râdeau şi-i socoteau meteahna scrisului drept păcat. 

— Atunci, de ce scria? 

— Aşa, mai mult pentru mângâierea sufletului său. Dintre toţi 
fraţii, numai eu îi citeam acatistele. Câteodată mă duceam la el 
într-ascuns, să nu mă vadă ceilalţi, şi tare se mai bucura că-l 
cercetez! Mă imbratisa, mă netezea pe creştet şi mă mângâia cu 
vorbe blânde, ca pe un copil. Pe urmă închidea uşa chiliei se aşeza 
alături de mine şi începeam să citim... 

Ieronim lăsă din nou odgonul şi se apropie de mine. 

— Eram ca doi prieteni, îmi şopti, privindu-mă cu ochi 
strălucitori. Unde se ducea el, mă duceam şi eu. Cand lipseam, îmi 
ducea dorul. Si mă iubea mai mult decât pe toţi ceilalţi, pentru ca 
plângeam când îi citeam acatistele. Îmi sângerează inima când îmi 
aduc aminte! Acum, mă simt aşa de parcă aş fi orfan sau văduvă... 
Ştiţi, oamenii de la noi din mănăstire îs buni, blajini, cucernici... 
însă niciunul nu-i mai cioplit, mai delicat... Ce vreţi, oameni 
simpli, oameni de jos. Toţi vorbesc tare, tropäie când merg, fac 
gălăgie, tuşesc... pe când Nikolai vorbea totdeauna domol şi 


blând, iar dacă ştia că cineva doarme sau se închină, trecea pe 
lângă el ca o musculita sau ca un tântäras. lar chipul lui era gingas 
ŞI trist... 

Ieronim oftă adânc şi puse iarăşi mana pe odgon. Ne apropiam 
de mal. Din întunericul şi liniştea râului, intram cu încetul într-o 
împărăție vrăjită, plină de fum înecăcios, de larmă şi de lumini 
pârâitoare. Acum puteam să văd desluşit cum umblau oamenii în 
jurul butoaielor cu smoală. Licăririle focului făceau să pară 
ciudate, aproape fantastice, trupurile şi feţele lor roşii. Din când în 
când, printre capete şi fete omeneşti se iveau boturi de cai, 
încremenite, parcă turnate în aramă roşie. 

— Îndată or să înceapă a cânta canoanele de Înviere... zise 
Ieronim. Dar Nikolai nu mai este şi nu mai are cine să le pătrundă 
înţelesul... Pentru el, nu era cântare mai dulce decât asta. Fiecare 
cuvintel îi pătrundea! Uite, dumneavoastră o să fiți acolo: luaţi 
aminte la ce se cântă şi o să vedeți daca nu vi se opreşte 
răsuflarea! 

— Dar dumneata nu vii la biserică? 

— Mie nu mi-e îngăduit... Trebuie să mă duc cu bacul... 

— ŞI nu te poate înlocui nimeni? 

— Nu ştiu... Trebuia să mă schimbe încă de la ceasurile noua. 
Însă, după cum vedeţi, nu m-au schimbat... Şi drept să vă spun, 
tare aş fi vrut să merg şi cu la biserică... 

— Eşti călugăr? 

— Da... adică numai frate. 

Bacul se înfipse in mal şi se opri. Am pus în palma lui Ieronim 
cinci copeici, preţul trecerii, şi am sărit pe uscat. Îndată se urcă pe 
bac, scârtâind, o căruță mânată de un băiat. În căruţă dormea o 
babă. Uşor luminat de vâlvătaia focurilor, Ieronim se opinti in 
odgon, se incovoie şi urni bacul din loc... 

Am făcut câţiva paşi prin moroi, pe urmă am dat de o cărare 
moale, proaspăt bătătorită. Cărarea ducea — trecând prin mori de 
fum, prin mijlocul gloatei învălmăşite, printre cai deshämati, 
printre căruţe şi brişti — spre poarta întunecată a mănăstirii, care 
părea o gaură neagră. Si pretutindeni se auzeau scârtâituri, 


sforăieli şi râsete, pretutindeni se revarsau licăriri purpurii şi 
umbre unduitoare de fum... Un adevărat haos! Şi în înghesuiala 
aceea se mai găsea încă loc ca sa se încarce tunuletul şi să se 
vândă turtă dulce! 

După zid, în curte, am dat peste aceeaşi învălmăşeală. Acolo 
însă era mai multă rânduială şi mai multă cuviinţă. Mirosea a 
ienupăr, a tămâie şi a smirnă. Oamenii vorbeau tot în gura mare, 
dar nu mai auzeai nici sforăieli, nici râsete. În jurul crucilor şi al 
lespezilor de pe morminte, stăteau înghesuiți unul lângă altul 
mujici cu cozonaci şi cu legăturele. Se vede ca multi veniseră cine 
ştie de unde ca să-şi sfinteasca cozonacii şi erau morți de oboseală. 
Pe potecuta acoperită cu plăci de tuci, care ducea de la poartă până 
la uşa bisericii, frați tineri alergau grăbiţi, bocănind cu cizmele. 
Din clopotniţă, unde era mare zarvă, se auzeau strigăte. 

„Ce noapte zbuciumată! imi ziceam. Și totuşi cât e de frumos 

Aş fi vrut să fugă somnul, şi neastâmpărul acela să cuprindă 
toată firea, începând cu întunericul nopţii si sfârşind cu lespezile, 
cu crucile de pe morminte şi cu copacii pe sub care se 
îngrămădeau oamenii. Dar nicăieri nu era atâta frământare şi atâta 
învălmăşeală ca în biserică. În uşă se dădea o bătălie neîntreruptă 
între flux şi reflux: unu intrau, alţii 1eseau, dar se întorceau îndată, 
ca să mai stea putin şi să iasă iarăşi. Credincioşii se mutau de ici- 
colo fără odihnă, ca şi cum ar fi căutat ceva. Valul pornea de la 
intrare şi se revărsa în toată biserica, tulburând până şi rândurile 
din fata, unde stăteau oamenii aşezaţi, oamenii cu greutate. Nici 
vorbă să te poți reculege, să te poţi închina în linişte! De altfel, 
nimeni nu se închina. Toată lumea părea cuprinsă de o bucurie 
nesăbuită şi copilărească, o bucurie care căuta doar un pretext ca 
să izbucnească în afară şi să se prefaca în mişcare — fie chiar şi în 
îmbulzeala aceea sau în acel du-te-vino lipsit de cuviinţă. 

Aceeaşi ciudată nelinişte se trăda până şi în oficierea sfintei 
slujbe a învierii. Porţile împărăteşti, ca şi cele de la miazăzi şi de 
la miazănoapte, erau larg deschise; în jurul policandrului pluteau 
nori groşi de fum de tămâie. Încotro te uitai, nu vedeai decât 
lumină şi strălucire şi nu auzeai decât sfârâitul lumânărilor... Nu 


1? 


se mai citea nimic: cântările pline de viaţă şi de veselie nu aveau 
să mai contenească până la sfârşitul slujbei. După fiecare cântare, 
preoţii îşi schimbau odajdiile şi ieşeau să cädelniteze, si lucrul 
acesta se repeta la fiecare zece minute. 

Nici n-apucasem bine să mă aşez într-un loc, când din faţa mea 
se stârni un val de oameni care mă aruncă îndărăt, şi pe dinainte 
îmi trecu un diacon înalt şi bine legat, în mână cu o lumânare 
lungă şi roşie. În urma lui păşea gräbit, cädelnitând, 
arhimandritul — cărunt şi cu mitră de aur pe cap. Când cei doi 
dispărură din câmpul meu de vedere, mulțimea mă împinse din 
nou la locul meu. Dar nu trecură nici zece minute şi se stârni alt 
val, şi iarăşi se arătă diaconul. De data aceasta însă, în urma lui 
venea vicarul — acelaşi care, după spusele lui Ieronim, scrisese 
istoria mănăstiri. 

Amestecat în mulțime şi împărtăşind bucuria obştească mă 
gândeam cu adâncă tristeţe la Ieronim. De ce nu-l schimbau? De 
ce nu trimiteau pe bac alt călugăr, mai puţin simţitor decât el? 

„Înalţă ochii tăi spre ceruri, Sioane, şi bucură-te... — cânta corul 
în strană. Că au venit la tine cu făclii aprinse şi fini tăi de la apus, 
si cei de la miazănoapte, şi cei de la mare şi de la răsărit...” 

Mă uitam la feţele credincioşilor. Toate aveau un aer de 
sărbătoare. Dar nimeni nu asculta şi nu căuta să pătrundă înţelesul 
cântării şi nimănui nu „i se tăia răsuflarea...” De ce nu l-or fi 
schimbând pe Ieronim? Mi-l inchipuiam stând cu capul aplecat, 
undeva, lângă perete şi ascultând frumuseţea cântării sfinte... Cu 
inima lui simtitoare ar sorbi cu nesat tot ce luneca acum pe la 
urechile celor din jurul meu, s-ar îmbăta până la extaz, până 1 s-ar 
tăia răsuflarea — şi n-ar fi în tot sfântul lăcaş om mai fericit ca el. 
Dar leronim era acolo, pe bacul lui, şi în timp ce făcea mereu 
drumul de la un mal al râului întunecat la celălalt, se gândea cu 
durere la fratele şi prietenul care se săvârşise întru Domnul... 

Din spate se porni iarăşi un val de oameni. Un călugăr gras şi 
zambitor se strecură pieziş pe lângă mine, învârtindu-şi mätäniile 
si uitându-se îndărăt: făcea loc unei doamne cu pălărie pe cap şi cu 
palton de catifea. În urma lor venea grăbit un târcovnic, purtând pe 


deasupra capetelor un scaun. 

Am ieşit din biserică. Voiam să-l văd pe Nikolai cel mort, 
anonimul scriitor de acatiste. Am luat-o prin curte, unde, de-a 
lungul zidurilor, se înşirau chiliile călugărilor şi m-am uitat pe 
câteva ferestre. Dar nu l-am văzut pe Nikolai şi m-am întors 
îndărăt. Astăzi însă nu-mi pare rău. Cine ştie, poate că dacă l-aş fi 
văzut, icoana pe care mi-o zugrăveşte acum închipuirea s-ar fi 
risipit. Pe omul acela bun, cu suflet de poet, care ieşea noaptea să-l 
strige pe Ieronim şi care îşi presăra acatistele cu flori, cu stele şi cu 
raze de soare, pe omul acela singuratic şi de nimeni înţeles, eu mi- 
l închipui palid şi sfios, cu trăsături delicate, blânde, triste. În ochii 
lui sclipea, fără îndoială, pe lângă inteligenţă şi bunătate, acel 
entuziasm copilăresc stăpânit, pe care l-am simţit şi în glasul lui 
Ieronim când îmi repeta fraze din acatistele lui. 

Când s-a sfârşit liturghia şi am ieşit cât toţi din biserică, noaptea 
începea să se destrame. Se apropia dimineaţa. Stelele se stinseseră 
si cerul era de un albastru cenusiu, posomorât. Peste plăcile de tuci 
ale potecii, peste lespezile de pe morminte şi peste mugurii 
copacilor, căzuse rouă uşoară. Acrul era proaspăt şi răcoros. 
Dincolo de zidurile mănăstirii nu mai era aceeaşi mişcare ca peste 
noapte. Şi caii, şi oamenii păreau obosiţi şi somnorosi. Abia îşi 
urneau picioarele. Iar din butoaiele cu smoală nu rămăseseră decât 
grămezi negre de scrum. Când e obosit şi somnoros, omului 1 se 
pare că toată firea îi seamănă, încât şi mie mi se părea că şi 
copacil, şi iarba cea tânără, cădeau de somn. Până şi clopotele 
sunau parca mai fără viaţă şi mai putin vesel decât noaptea. 
Zbuciumul se potolise şi, din toată insufletirea, nu mai rămăsese 
decât o dulce oboseală şi o nesfârşită nevoie de somn şi de 
căldură. 

Acum puteam să văd râul cu amândouă malurile lui. Deasupra 
apei pluteau, când aproape, cand mai departe, nourasi uşori de 
ceaţă. Dinspre râu venea un frig aspru. Când am sărit pe bac, am 
găsit acolo o brisca şi vreo douăzeci de bărbaţi şi de femei. 
Odgonul, umed şi — cum mi se părea — somnoros şi el, se întindea 
până cine ştie unde peste râul lat, iar pe alocuri se pierdea în ceața 


albă. 

— Hristos a înviat! Nu mai e nimeni? întrebă încet cineva. 

Am recunoscut glasul lui Ieronim. Acum întunericul nopţii nu 
mă mai împiedeca să-l văd. Era un bărbat înalt, de vreo treizeci şi 
cinci de ani, cu umerii ingusti, cu trăsăturile mari şi rotunjite, cu 
ochii leneşi închişi pe jumătate şi cu o barbuta incalcita, în chip de 
cioc. Avea un aer nespus de trist şi de ostenit. 

— Tot nu te-au schimbat? m-am mirat eu. 

— Pe mine?... întrebă el, zâmbindu-mi cu toată fata lui plină de 
frig şi umedă de rouă. Apoi acum, chiar că nu mai are cine să mă 
schimbe până dimineaţă! Că toți se duc la părintele arhimandrit, la 
praznicul de Paşte... 

Împreună cu un mujic cu căciulă roşcată, ca acele cofite din 
coajă de tei în care se vinde mierea, leronim se opinti în odgon. 
Icnirä amândoi o dată, şi bacul se urni din loc. 

Am pornit, tulburand în calea noastră ceața care se ridica alene. 
Tăceau cu toţii. Ieronim împingea numai cu o mână, cu gândul 
aiurea. Îşi plimbă o vreme peste chipurile noastre ochii blânzi şi 
spalaciti, apoi şi-i opri pe fata rumenă, cu sprâncene negre, a unei 
negustorite tinere, care stătea tăcută alături de mine, zgribulindu- 
se din pricina ceţii care-o învăluia. Si tot timpul drumului, 
călugărul nu-şi mai luă ochii de la ea. 

Dar în privirea aceea lungă nu era aproape nimic bărbătesc. Si 
cred că Ieronim nu căuta pe fata femeu decât trăsăturile blânde şi 
delicate ale prietenului său adormit întru Domnul. 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, 1886, nr. 3636, 13 
aprilie. Semnată: An. Cehov. Povestirea a intrat în culegerea „În amurg”, 
Sankt-Petersburg, 1887, în ediţiile ei ulterioare, precum şi în Culegerea de 
opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901 


Cucoanele 


Feodor Petrovici, directorul învăţământului primar din gubernia 
N., care se credea om drept şi generos, primi în audienţă, în 
cancelarie la el, pe învățătorul Vremenski. 

— Nu, domnule Vremenski, îi zise el, e absolut necesar să-ţi dai 
demisia. Cu un glas ca al dumitale nu se poate să-ţi mai continui 
slujba de învăţător. Dar cum de ţi-ai pierdut glasul? 

— Eram infierbantat şi am băut o bere rece... şuieră învățătorul. 

— Păcat! Să slujeşti paisprezece ani şi deodată să dea peste 
dumneata o pacoste ca asta! Dracu” s-o 1a de treabă! Auzi, să-şi 
prăpădească omul cariera pentru asemenea fleac! Şi ce ai de gând 
să faci acum? 

Învățătorul nu-i răspunse. 

— Ai familie? îl întrebă directorul. 

— Nevastä şi doi copii, Excelenţa Voastră... şuieră din nou 
învățătorul. 

Tăcură. Directorul se ridică de la masă şi, tulburat, începu să se 
plimbe prin birou. 

— Nu mă duce capul ce să fac cu dumneata! începu el. Învățător 
nu poţi să mai rămâi, anii de pensie nu ti i-ai împlinit... iar ca să te 
las în voia sorții, să te bată vânturile, nu mă rabdă inima. Orice s- 
ar spune, eşti de al nostru, ai slujit paisprezece ani... Înseamnă că 
e datoria noastră să te ajutăm... Dar cum să te ajut? Ce pot eu să 
fac pentru dumneata? Pune-te în situaţia mea: ce pot să fac pentru 


dumneata? 

Se lăsă din nou tăcere. Directorul se plimba prin birou şi se 
gândea, iar Vremenski, doborât de-atâta nenorocire, stătea pe 
marginea scaunului şi se gândea şi el. Deodată, directorul se 
lumină la faţă, ba chiar pocni din degete. 

— Mă mir cum de nu mi-am adus aminte mai curând! începu el 
repede. Ascultă, uite ce pot să-ţi propun... Săptămâna viitoare 1ese 
la pensie secretarul azilului nostru. Dacă vrei, te numesc în locul 
lui! Poftim! 

Vremenski, care nu se aştepta la atâta bunăvoință, se lumina şi 
el. 

— Nici nu se poate ceva mai bun! urmă directorul. Fă cerere 
imediat, astăzi, chiar... 

După ce plecă Vremenski, Feodor Petrovici se simţi uşurat, ba 
chiar mulțumit şi fericit: nu mai avea înaintea ochilor trupul 
încovoiat al învățătorului cu glas şuierător şi se bucura la gândul 
că, propunându-i un post liber, procedase drept şi cinstit, ca un om 
bun şi cu adevărat de treabă. Dar această bună dispoziţie nu tinu 
mult. Îndată ce se întoarse acasă şi se aşeză la masă, soţia lui, 
Nastasia Ivanovna, păru a-şi aminti deodată: 

— Aha, da... era cât pe ce să uit! leri a fost la mine Nina 
Sergheevna şi m-a rugat să vorbesc cu tine pentru un tânăr. Zicea 
că la azilul nostru o să se facă un loc liber... 

— Da, dar locul acesta l-am şi promis altcuiva, zise directorul, 
încruntându-se. Si pe urmă, tu ştii principiul meu: nu numesc pe 
nimeni prin protecție. 

— Știu, dar cred că pentru Nina Sergheevna poţi să faci o 
excepţie... Ea tine la noi ca la familia ei, iar noi nu i-am facut 
niciun bine până acum... Nici să-ţi treacă prin minte, Fedea, s-o 
refuzi! Cu mofturile tale ne superi pe amândouă, şi pe ea, şi pe 
mine! 

— ŞI pe cine îmi recomandă, mă rog? 

— Pe Polzuhin! 

— Pe care Polzuhin? Pe cel care a jucat de anul nou la reuniune 
rolul lui Geadţki? Pe filfizonul cela? Pentru nimic în lume! 


S1 directorul lăsă furculita jos. 

— Pentru nimic în lume! repetă el. Să mă ferească Dumnezeu! 

— Dar de ce? 

— Intelege odata, draga, ca un barbat tanar care nu-ti cere un 
serviciu direct, ci prin femei, e o secatura! De ce nu vine singur la 
mine? 

După masă, directorul se culcă pe divanul din birou şi începu să- 
si citească ziarele şi scrisorile pe care le primise. 

„lubite Feodor Petrovici —îi scria nevasta primarului. — 
Pretindeai odată că aş cunoaşte oamenii şi sufletul lor. Iată, ai 
prilejul să te convingi de acest lucru. Zilele astea va veni la 
dumneata un oarecare K-N. Polzuhin*', pe care îl cunosc ca pe un 
tânăr foarte, foarte cumsecade, să-ţi solicite postul de secretar al 
azilului nostru. E un băiat cât se poate de simpatic. Dându-i 
concursul dumitale, o să te incredintezi că...” şi aşa mai departe. 

— Pentru nimic in lume! bombăni Feodor Petrovici. Să mă 
ferească Dumnezeu! 

După asta, nu trecea zi fără ca directorul să nu primească 
scrisori de recomandatie pentru Polzuhin. Într-o dimineaţă, i se 
prezintă Polzuhin însuşi — un bărbat tânăr şi gras, cu faţa rasă, de 
jocheu, şi îmbrăcat în haine negre... 

— În chestiuni de serviciu primesc la cancelarie, nu aici, îi zise 
directorul, rece, după ce-i ascultă cererea. 

— Jertati-mä, Excelenţa Voastra, dar cunoştinţele noastre 
comune m-au sfătuit să mă prezint aici. 

— Hm!... mârâi directorul, uitându-se cu dușmănie la ghetele 
lui cu vârful ascuțit. După cât ştiu, urmă el, tatăl dumitale e om cu 
stare şi dumneata nu duci o viaţă de lipsuri, aşa că nu înţeleg ce te 
face să ceri postul acesta. Doar salariul e o nimica toată! 

— Nu-1 vorba de salariu, ci numai aşa... Oricum, e o slujbă la 
stat... 

— Aşa-a!... Eu cred ca peste o lună ai să te saturi de slujbă şi ai 
să te laşi păgubaş... Pe câtă vreme sunt candidați pentru care 
postul ăsta înseamnă o adevărată carieră. Da, sunt atâţia oameni 
săraci, care... 


— N-o să mă satur de slujbă, Excelenţa Voastra! îl întrerupse 
Polzuhin. Vă dau cuvântul de onoare că o să-mi dau toată silinta... 

Directorul îşi ieşi din fire. 

— Ascultă, domnule, de ce n-ai venit la mine de la 
început, întrebă el cu un zâmbet de dispreţ, ci ai găsit de cuviinţă 
să deranjezi în prealabil, atâtea cucoane? 

— N-am ştiut că asta o să vă supere, îi răspunse Polzuhin, 
ruşinându-se. Dar dacă dumneavoastră, Excelenţă, nu ţineţi seamă 
de scrisorile de recomandatie, vă pot prezenta certificate... 

Scoase din buzunar o hârtie si 1-0 întinse. Certificatul, scris într- 
o limbă si cu o caligrafie de contopist, purta semnătura 
guvernatorului, dar se vedea cât de colo că guvernatorul îl iscălise 
fără să-l citească, numai ca să scape, fără îndoială, de cine ştie ce 
cucoană care-l sâcâia. 

— Ce să fac, mă supun... mă rog... zise directorul, după ce citi 
certificatul. Apoi oftă. Adă-mi mâine o cerere... N-am ce să fac... 

După ce plecă Polzuhin, directorul se simţi cuprins de scârbă. 

— Ce secătură! zicea, furios, plimbându-se de la un capăt la 
celălalt al biroului. Cu toate astea, şi-a ajuns ţinta, licheaua, 
filfizonul, sluga muierilor! Spurcăciunea! Animalul! 

Scuipă cu năduf spre uşa pe unde dispăruse Polzuhin, dar 
deodată se ruşină: chiar în momentul acela intra în biroul lui o 
cucoană, soţia administratorului financiar. 

— Numai o clipă, numai o clipă... începu cucoana. Stai jos, 
prietene, şi ascultă-mă cu atenţie... Se vorbeşte că ai avea un loc 
vacant... O să vină la dumneata, astăzi sau mâine, un tânăr, un 
oarecare Polzuhin... 

Cucoana ciripea înainte, în timp ce directorul se uita la ea cu 
ochi tulburi şi prostiti, ca un om gata să lesine. Se uita şi-i zâmbea 
politicos. 

lar a doua zi, când îl primi în cancelarie pe Vremenski, multă 
vreme directorul nu se putu hotări să-i mărturisească adevărul. Se 
frământa, se balbaia şi nu ştia cum să înceapă şi ce să-i spună. Ar 
fi vrut să-l ceară iertare, să-i spună adevărul adevărat — dar limba 1 
se împleticea ca la betivi, urechile îi ardeau şi simţea cum il 


cuprinde ciuda că e nevoit să joace un rol atât de ridicol în propria 
lui cancelarie şi încă fata de un subaltern... $i pe neaşteptate batu 
cu pumnul în masă, sări în picioare şi strigă, înfuriat: 

— N-am niciun loc pentru dumneata, înţelegi? N-am, n-am! 
Lasă-mă în pace, nu mă chinui! Într-un cuvânt, nu mă mai plictisi 
te rog! 

S1 1eşi din cancelarie. 


Publicată pentru prima oară în revista ,,Oskolki’, 1866 nr. 16, 19 aprilie, cu 
subtitlu!: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. Refăcută, a intrat în Culegerea de 
opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

La includerea în culegerea de opere, povestirea a suferit unele modificări de 
stil şi a fost scurtată. 

S-a scos următorul episod (care vine după biletelul nevestei primarului): 

«În aceeaşi seară, directorul se duse la Elena Egorovna, la care obişnuia să 
treacă pe înserate „ca să se reculeagă sufleteşte”... Nici n-apucă bine să se 
lase într-un fotoliu şi să se moleşească, că Elena Egorovna se şi aşeză lângă el 
ŞI începu: 

«— A propos... Zilele acestea o să vină la tine un tânăr, un oarecare 
Polzuhin. O să te roage pentru o slujbă... 

«— Ei, drăcia dracului! bombăni răguşit directorul, strângându-şi pumnii 
de mânie şi făcându-se stacojiu. Până şi aici a ajuns, ticălosul? Ei, nu-i un 
măgar? Dar lasă că-i arăt eu lui slujbă!» 

Sfârşitul povestirii a fost mult schimbat. Iniţial era aşa: „Ar fi vrut să-i 
ceară iertare, să-1 spună adevărul curat, dar n-avea destul curaj să vorbească 
deschis cu un subaltern. Şi trebui să mintă, să mintă... să mintă până într-atât, 
încât se înroşi până la rădăcina părului, iar limba 1 se împletici în gură ca la un 
om beat.” 


SSR E > 


AP. Cho 


Senzaţii tari 


Toate acestea s-au petrecut la un tribunal de circumscripție din 
Moscova, şi nu chiar atât de demult. Nevoiti să rămână pe noapte 
în tribunal, juratii începuseră să vorbească, înainte de a se culca, 
despre „senzaţii tari”. Ajunseseră la acest subiect aducându-și 
aminte de un martor care, după cum spunea el, incaruntise şi 
rămăsese bâlbâit numai din cauza câtorva clipe de groază prin care 
trecuse. Si juratii se hotărâseră să-şi răscolească amintirile şi să 
povestească fiecare, înainte de a adormi, câte o întâmplare. Viaţa e 
scurtă şi totuşi nimeni nu se poate lăuda că n-a trecut, în zilele lui, 
prin clipe de groază. 

Un jurat povesti cum era să se înece; altul cum îşi otrăvise 
copilul, din greşeală, dându-i sulfat de zinc în loc de bicarbonat — 
si asta noaptea, într-un ținut fără doctori şi fără farmacii. E drept 
că băieţelul nu murise, dar tatăl era să-şi piardă minţile. Al treilea, 
un bărbat bolnăvicios şi nu prea bătrân, povesti cum încercase să 
se sinucidă de două ori: prima dată se impuscase, a doua se 
aruncase sub tren. 

Al patrulea jurat, scurt şi gras, îmbrăcat cu oarecare eleganţă, 
începu aşa: 

— Aveam douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, nu mai 
mult, când m-am îndrăgostit până peste cap de actuala mea soţie şi 
i-am cerut mâna... Acum m-aş biciui bucuros pentru prostia de a 
mă fi însurat de tânăr, dar atunci nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac 


dacă Nataşa n-ar fi primit! Era o dragoste adevărată, ca în romane: 
patimasa, turbată, şi dracu” mai ştie cum. Mă înăbuşeam de 
fericire şi nu ştiam unde să mă mai ascund de ea. Ajunsesem să le 
bat capul, şi tatei, şi prietenilor, ba şi slugilor, plictisindu-i cu 
nesfârşite poveşti despre dragostea mea înfocată. Oamenii fericiţi 
sunt cei mai sâcâitori şi mai plictisitori din lume. Mi-e ruşine şi 
astăzi când imi aduc aminte cât îi sâcâiam... 

Pe vremea aceea, printre prietenii mei era şi un tânăr avocat. 
Astăzi, avocatul cu pricina e vestit în toată Rusia, dar pe atunci 
abia începea să fie cunoscut şi nu era nici aşa de bogat, nici aşa de 
celebru încât, întâlnind un vechi prieten, să aibă dreptul să nu-l 
recunoască şi să nu-şi scoată pălăria... Mă duceam la el o dată sau 
de două ori pe săptămână. Cum ajungeam, ne întindeam pe câte un 
divan şi începeam să filozofăm. 

Odată, stăteam aşa pe divan şi-i spuneam că nu există profesiune 
mai ingrată decât avocatura. Încercam să-i demonstrez că, după ce 
sunt ascultați martorii, tribunalul se poate lipsi foarte uşor şi de 
procuror, şi de avocat, şi că nu mai are nevoie de ei, deoarece atât 
acuzarea, cât şi apărarea, nu fac decât să încurce judecata. Dacă un 
jurat, om în toată firea, sănătos la minte şi întreg la suflet, s-a 
convins că tavanul acesta e alb, că Ivanov e vinovat —nici un 
Demostene n-ar fi în stare să lupte cu convingerea lui şi să 1-0 
înfrângă! Mă rog, cine ar putea să mă convingă pe mine că 
mustatile mi-s roşcate, când eu ştiu că-s negre? Ascultând 
apărarea, poate că o să mă simt impresionat, poate că o să plâng 
chiar, dar convingerea mea adâncă, întemeiată în cea mai mare 
parte pe fapte, pe evidenţă, n-o să se schimbe cu nimic... Însă 
prietenul meu, avocatul, căuta să-mi demonstreze că eram tânăr şi 
prost şi că toate astea erau copilării. După el, un fapt evident poate 
fi şi mai evident dacă e prezentat de oameni pricepuţi şi cinstiți — 

asta-i una la mână. Apoi, talentul e o forţă uriaşă, un uragan in 
stare să prefacă în pulbere până şi pietrele, darămite o nimica 
toată, cum sunt convingerile unor mici-burghezi oarecare şi ale 
unor negustoraşi de mâna doua! Unui om obişnuit îi vine tot atât 
de greu să lupte împotriva talentului, cum iti vine greu să te uiţi la 


soare fără să clipesti sau să opresti vântul în loc! Prin puterea 
cuvântului, un simplu muritor poate converti la creştinism mii de 
sălbatici incapatanati. Odisseu era unul dintre oamenii cei mai 
neinduplecati din lume — şi totuşi l-au dat gata Sirenele... Si asa 
mai departe. Toată istoria e plină de asemenea exemple, iar în 
viata le întâlneşti la fiecare pas. Si-asa şi trebuie să fie, pentru că, 
altminteri, omul inteligent şi talentat n-ar avea prioritate fata de 
cei proşti şi lipsiţi de talent... 

Eu însă mă tineam tare, încercând mereu să-i demonstrez că, 
oricum, convingerea e mai puternică decât talentul — cu toate că, la 
drept vorbind, nu-mi dădeam prea bine seama ce e convingerea şi 
ce e talentul. Fără îndoială că vorbeam numai aşa, ca să vorbesc. 

— Să te luăm, de pildă, pe tine... urmă avocatul. În momentul 
de faţă eşti convins că logodnica ta e un înger şi că nu există în tot 
oraşul om mai fericit decât tine. Iar eu iti spun că mi-ar fi de ajuns 
zece sau douăzeci de minute, ca să te aşezi la masa asta şi să-i scrii 
că strici logodna! 

Am început să râd. 

— Nu râde, vorbesc serios, stărui prietenul meu. Dacă vreau, 
peste douăzeci de minute ai fi fericit la gândul că nu mai esti 
obligat să te însori. Nu zic că am cine ştie ce talent, dar nici tu nu 
eşti grozav! 

— Încearcă! i-am spus. 

— Nu, de ce? Ziceam şi eu, aşa... Eşti băiat bun şi ar fi crud să 
te supun la o asemenea experienţă... Si pe urmă, astăzi n-am 
niciun chef. 

Ne-am aşezat la masă, să cinăm. Vinul, gândul la Nataşa şi la 
dragostea pe care 1-o purtam, mă făceau să-mi simt din plin 
fericirea şi tinereţea. Fericirea mea era atât de desăvârşită încât 
avocatul, care stătea în fata mea şi mă privea cu ochii lui verzi, îmi 
părea mic, şters, nefericit... 

— Totuşi încearcă! stăruii. Haide, te rog! 

Avocatul clătină din cap şi se încruntă. Pesemne că începeam să- 
l plictisesc. 

— Știu, zise el, că după experienţa asta ai să-mi multumesti şi ai 


să-mi spui că sunt salvatorul tău. Totuşi trebuie să ne gândim şi la 
logodnica ta. Ea te iubeşte şi ruptura asta ar face-o să sufere. Şi pe 
urmă, e aşa de încântătoare! Te invidiez... 

Avocatul oftă, mai înghiți o gură de vin şi începu să-mi spună 
cât de încântătoare era Nataşa mea. Avea un dar de a descrie, 
neîntrecut. Putea să-ţi înşire o groază de vorbe numai despre 
genele unei femei sau despre degetul ei cel mic. ÎL ascultam cu 
nespusă plăcere. 

— Multe femei am văzut în viaţa mea, zicea el, dar pe cuvântul 
meu de cinste că Natalia Andreevna e o perlă, o fată rară, ţi-o spun 
ca unui prieten! Fără îndoială că are şi defecte, şi încă multe, daca 
vrei. Cu toate astea, e fermecătoare. 

S1 avocatul începu să-mi înşire defectele logodnicei mele. Astăzi 
îmi dau prefect de bine seama că vorbea despre femei în general, 
despre părţile lor slabe. Atunci însă mi se părea că vorbeşte numai 
despre Natasa. Se extazia in fata năsucului ei carn, a tipetelor şi a 
râsului ei ascuţit, a capriciilor ei — adică tocmai in fata a ceea ce- 
mi displăcea mai mult la ea. Toate acestea, după părerea lui, erau 
nesfârşit de atrăgătoare, de gratioase şi profund feminine. Fără să- 
mi dau seama, trecu pe nesimţite de la tonul acela înflăcărat la 
unul părintesc, sfătos, apoi la zeflemea... Se înfierbântase de-a 
binelea, iar preşedintele tribunalului nu era de faţă, aşa că n-avea 
cine să-l potolească. Nici nu era chip să deschid gura. De altfel, ce 
1-aş fi putut răspunde? Prietenul meu nu-mi spunea nimic nou, ci 
tot lucruri de mult cunoscute. Si tot veninul nu era în ceea ce 
spunea, ci în forma afurisită în care prezenta lucrurile. O formă 
într-adevăr diabolică! Ascultându-l atunci, m-am încredinţat că 
unul şi acelaşi cuvânt poate avea o mie de înţelesuri şi de nuanțe, 
că totul atârnă de felul cum îl spui şi de felul cum alcătuieşti fraza. 
Bineînţeles că eu nu pot să reproduc nici tonul, nici felul lui de a 
vorbi. Vă pot spune doar că, ascultându-l şi plimbându-mă dintr- 
un capăt în celălalt al odăii, mă revoltam, mă indignam şi 
dispretuiam împreună cu el. L-am crezut chiar şi atunci când mi-a 
declarat, cu lacrimi în ochi, că eram un om mare, că meritam o 
soartă mai bună, că mi-era dat să fac, în viitorul apropiat, fapte de 


seamă, pe care însurătoarea ar putea să le împiedice! 

— Prietene! striga el, strangandu-mi mâna cu putere. Te implor, 
te conjur, opreşte-te cât nu e prea târziu. Opreşte-te! Să te ferească 
Dumnezeu de o greşeală neinteleasa şi crudă ca asta! Nu-ţi 
distruge tinereţea, prietene! 

Dacă vreţi să credeţi, bine, dacă nu... cum vreţi: până la urmă 
însă, m-am aşezat la masă şi i-am scris logodnicei mele o scrisoare 
de ruptură. Scriam şi mă bucuram că nu era prea târziu să-mi repar 
greşeala. După ce am lipit plicul, m-am grăbit să ies în stradă ca sa 
pun scrisoarea la cutie. Avocatul merse şi el cu mine. 

— Foarte bine! Minunat! mă felicită el când scrisoarea pentru 
Natasa disparu în întunericul cutiei poştale. Te felicit din tot 
sufletul. Mă bucur pentru tine. 

După ce am mai făcut câţiva paşi, avocatul urmă: 

— Fără îndoială, căsnicia îşi are şi părțile ei bune. Eu, de pildă, 
fac parte dintre oamenii pentru care căsnicia şi viata de familie 
sunt totul... 

S1 începu să-mi descrie cum o să fie viata lui de om însurat. Prin 
fata mea treceau acum toate amărăciunile vieţii singuratice de 
holtei. 

Vorbea cu aprindere de viitoarea lui soție, de plăcerile vieții 
simple de familie, iar entuziasmul lui era atât de neprefăcut, atât 
de încântător, încât atunci când ne-am apropiat de uşa casei lui, 
eram în prada celei mai cumplite deznădejdi. 

— Ce-ai facut cu mine, ticălosule? am strigat, înăbuşindu-mă de 
mânie. M-ai nenorocit! De ce m-ai silit să scriu scrisoarea aceea 
blestemată? O iubesc pe Natasa, o iubesc! 

Mă juram că o iubesc şi eram înspăimântat de fapta mea, pe care 
o socoteam acum absurdă şi nesăbuită. Senzatie mai tare, mai 
zguduitoare decât aceea prin care am trecut atunci, domnilor, nu se 
poate imagina. O, ce am simţit în clipele, acelea, ce am suferit! 
Dacă s-ar fi găsit un om milostiv care să-mi strecoare în mână un 
revolver, mi-aş fi tras cu plăcere un glonţ în tâmplă! 

— Fi, lasă, lasă... a început a râde avocatul bătându-mă pe 
umăr. Nu mai plânge. Scrisoarea n-o să ajungă la destinaţie. 


Adresa de pe plic eu am scris-o, nu tu. $i am scris-o atât de 
încâlcit, încât cei de la poştă n-or să priceapă nimic. Dar 
întâmplarea asta să-ţi fie de învăţătură: altă dată să nu mai vorbeşti 
despre lucruri pe care nu le înţelegi. 

Si acum, domnilor, să vorbească cel care vine la rand. 

Al cincilea jurat se aşeză mai bine pe scaun, ba chiar deschisese 
gura să-şi înceapă povestirea, când deodată se-auzi orologiul din 
turnul Spasski. 

— Douăsprezece... numără unul dintre jurati. Dar, domnilor, în 
ce categorie clasati senzațiile prin care trece acum inculpatul 
nostru? Ucigasul acesta isi petrece noaptea aici, la tribunal, in 
celula arestatilor. $i, fie că sta culcat, fie că stă pe marginea 
patului — că de dormit, hotărât că nu doarme — petrece o noapte 
albă, ascultând bătăile acestui ceas... La ce s-o fi gândind? Ce 
halucinaţii l-or fi chinuind?... 

S1 dintr-odată toţi juraţii uitară de „senzațiile tari”. Emotiile prin 
care trecuse prietenul lor atunci când îi scrisese Nataşei scrisoarea 
de ruptură li se păreau acum fără nicio importanţă, ba chiar fara 
niciun haz. Nimeni nu mai povesti nimic şi, în linişte şi tăcere, 
începură cu toţii să se pregătească de culcare... 


Publicată pentru prima oară in ,,Peterburgskaia gazeta” 1886, nr. 107, 21 
aprilie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul, (Sceneta), Semnata: A. Cehonte. 
Cu numeroase modificări a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, 
vol. III. Publicăm textul din 1901. 

La includerea în culegerea de opere, Cehov a revăzut povestirea din punct 
de vedere stilistic, intervenind aproape în fiecare frază. Aşa, de pildă, a 
înlocuit multe cuvinte din dialoguri („a scânci” cu „a plânge”, „i-a căzut cu 
tronc” cu „s-a îndrăgostit”, „şi-ar fi tras un glonţ în capatana” cu „şi-ar fi tras 
un glonţ în tâmplă”, „pălăvrăgea” „cu „vorbea” şi aşa mai departe). Afară de 
aceasta, autorul a făcut numeroase abrevieri în întreg textul, adăugând în 
acelaşi timp, ici şi colo, câteva cuvinte şi câteva fraze. 

Rândurile de la sfârşit: „Ce halucinaţii l-or fi chinuind? ...să se pregătească 
de culcare” lipseau în textul initial. 


SSR EEE 


A.P.Celov 


Un bărbat cunoscut 


Încântătoarea Vanda, sau, cum era trecută în buletinul de 
identitate, cetäteana Nastasia Kanavkima”?, ieşind din spital, se 
trezi într-o situație cum nu mai fusese niciodată: fără adăpost şi 
fără o letcaie în buzunar. Ce să facă? 

Mai întâi se duse la muntele de pietate şi-şi amanetă inelul cu 
peruzele, singura ei bijuterie. I se dădu pe el o rublä. Dar... ce să 
faci cu o rubla? Cu banu aceştia nu poţi să-ţi cumperi nici o bluză 
scurtă, cum se poartă acum, nici pălărie înaltă şi nici pantofi în 
culoarea bronzului. lar fără aceste lucruri, Vanda se simţea ca şi 
goală. I se părea că nu numai oamenii, dar până şi cali, până şi 
câinii se uitau la ea şi râdeau de îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă! 
Nu se gândea decât la îmbrăcăminte. Restul — ce-o să mănânce şi 
unde o să doarmă — n-o tulbura catusi de putin. 

„De-aş întâlni un bărbat cunoscut!... îşi zicea. I-as cere ceva 
bani... Pe mine n-o să mă refuze niciunul, pentru că...” 

Dar nu întâlni niciun bărbat cunoscut. Mai curând îi întâlneşti 
seara, la Renaissance, dar îmbrăcată cum era şi fără pălărie, cine 
ar fi lăsat-o să intre la Renaissance? Ce era de făcut? După ce se 
frământă multă vreme săturându-se şi să umble, şi să stea jos, şi să 
se gândească, Vanda se hotări să recurgă la o ultimă soluție: să se 
ducă acasă la vreun bărbat cunoscut şi să-i ceară bani. 

„Dar la cine să mă duc? se gândi ea. La Misa nu se poate, că e 
însurat... Bătrânul cel cu părul roşu e la serviciu la ora asta...” 


Vanda îşi aduse aminte de Finkel, medicul dentist creştinat, 
care-l dăruise cu trei luni înainte o brățară şi căruia, la un dineu de 
la clubul german, îi turnase un pahar cu bere în cap... Si, 
aducându-și aminte de Finkel, Vanda se bucură nespus. 

„Sunt sigură că el o să-mi dea... De asta nici nu mă îndoiesc, 
numai de l-aş găsi acasă... îşi zise ea, îndreptându-se spre casa 
dentistului. Dacă nu-mi dă, îi sparg toate lămpile!” 

Când ajunse la usa, planul ei era gata pregătit: o să urce scările 
râzând, o să dea navala în cabinet şi o să-i ceară douăzeci şi cinci 
de ruble... Dar când puse mana pe mânerul soneriei, tot planul i se 
risipi. Pe neaşteptate se simţi cuprinsă de teamă şi de neliniste, 
ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată. De obicei, când se găsea 
în mijlocul bărbaţilor puşi pe chef era îndrăzneață, impertinenta 
chiar. Acum însă, îmbrăcată cu rochia ei simplă şi în situația de 
solicitatoare care ar putea să nu fie primită, era sfioasă şi umilita. 
Se ruşină şi o prinse frica. 

„Poate că m-o fi şi uitat...” îşi zise Vanda, stând la îndoială dacă 
să tragă sau nu de mânerul sonerie. „Cum să intru la el cu rochia 
asta? Parcă-s o cerşetoare, sau o femeie de rând oarecare...” 

Sună, nehotărâtă. 

Dincolo de usa se auziră paşi. Era valetul. 

— Doctorul e acasă? întrebă Vanda. 

În clipa aceea ar fi fost mai bucuroasă să 1 se răspundă „nu”. Dar 
omul nu zise nimic, o lăsă să intre în sală şi o ajută să-şi scoată 
paltonul. Scara i se păru extraordinar de elegantă, însă ceea ce o 
izbi mai mult în tot acest lux era oglinda mare, în care văzu o 
femeie îmbrăcată in zdrente, fără pălărie înaltă, fără bluză la moda 
si fără pantofi în culoarea bronzului. Si Vandei 1 se păru ciudat că 
tocmai atunci când era îmbrăcată aşa de sărăcăcios încât semăna a 
croitoreasă sau spălătoreasă, i se trezise în suflet sfiala şi-i 
dispăruseră încrederea în sine şi obrăznicia, iar în gândul ei nu-şi 
mai spunea Vanda ci, ca pe vremuri, Nastia Kanavkina... 

— Vă rog! zise slujnica, deschizându-i uşa cabinetului. Domnul 
doctor vine îndată... Luaţi loc, vă rog. 

Vanda se lăsă într-un fotoliu. 


99 A 
1 


„O să-l rog să-mi împrumute... îşi zicea. Nu-i nicio necuviinta 
în asta, că doar ne cunoaştem. Numai de-ar ieşi servitoarea asta de 
aici. De faţă cu ea, parcă nu ştiu cum... Oare de ce n-o fi 
1eşind?...” 

Nu trecură nici cinci minute şi uşa se deschise ca să intre 
Finkel, un bărbat înalt şi oacheş, cu fălci puternice şi cu ochi 
bulbucati. Obrajii lui, ochii, burta şi soldurile pline, arătau omul 
îmbuibat şi dispretuitor şi-ţi făceau scârbă. De obicei, la 
Renaissance şi la clubul german, doctorul era cu chef. Cheltuia 
mult cu femeile şi indura cu răbdare glumele lor. (De pildă, când îi 
turnase Vanda paharul cu bere în cap, el doar zâmbise şi o 
amenintase cu degetul.) Pe cand acum, avea înfăţişarea unui om 
somnoros şi ursuz, privirea rece şi gravă, de şef, şi mesteca nu ştiu 
ce în gură. 

— Ce doriţi? o întrebă el pe Vanda, fără să se uite la ea. 

Vanda aruncă o privire la fata serioasă a slujnicei, la trupul 
îmbuibat al lui Finkel, care pesemne că n-o recunoscuse, şi se 
înroşi toată... 

— Ce doriţi? repetă dentistul, de data aceasta cu enervare în 
glas. 

— Mă... mă doare măseaua... îngăimă Vanda. 

— Aha... Care măsea? Unde? 

Vanda isi aduse aminte că avea o măsea găunoasă. 

— Una din dreapta, de jos... 

— Hm! Deschideţi gura. 

Finkel se încruntă, isi tinu respiraţia şi începu să cerceteze 
măseaua bolnavă. 

— Vă doare? întrebă el, scociorand cu ceva ascuţit în măsea. 

— Mă doare... minţi Vanda. „Dacă 1-aş aduce aminte, se gândea 
fără îndoială că m-ar recunoaşte... Însă... de ce-o fi stând aici 
servitoarea asta?” 

Deodată Finkel îi suflă, ca o locomotivă, drept în gură. 

— Nu vă sfătuiesc s-o plombati... zise el. Tot n-o să vă mai 
puteţi folosi de ea. 

După ce-o mai scociori in măsea, murdărindu-i buzele şi gingiile 


cu degetele lui îngălbenite de tutun, dentistul îşi tinu din nou 
respiraţia şi-i vari în gură ceva rece... Deodată, Vanda simţi o 
durere inspaimantatoare, ţipă şi-l apucă de mână pe Finkel. 

—  Nu-i NIMIC, nu-l nimic... mormai el. Nu vă speriaţi. Măseaua 
asta tot nu vă folosea la nimic. Trebuie să fiţi mai curajoasă. 

Și degetele lui, ingalbenite de tutun şi pline de sânge, îi varara 
sub ochi măseaua pe care 1-0 scosese. Slujnica se apropie şi-i lipi o 
ceaşcă de buze. 

— Să vă clatiti gura, acasă, cu apă rece... o sfătui Finkel. O să 
se oprească şi sângele... 

Stătea în fata ei şi toată înfăţişarea lui părea că spune: „Când 
dracu” ai să pleci şi ai să mă laşi în pace?...” 

— Rämâneti cu bine... zise Vanda îndreptându-se spre usa. 

—Hm!... Dar mie cine-mi plăteşte pentru osteneală? o întrebă 
Finkel, zâmbind. 

— O, da!... îşi aduse aminte Vanda, apoi se înroşi şi-i întinse 
rubla pe care o primise pentru inelul ei cu peruzele. 

Când ieşi în stradă, Vanda simţi o ruşine şi mai cumplită, numai 
că acum nu-i mai era ruşine de sărăcia ei. Nu-i mai păsa că n-are 
pălărie înaltă şi bluză la modă. Mergea pe stradă, scuipa sânge şi 
fiecare scuipat înroşit îi amintea de viaţa ei, de viaţa ei grea şi 
lipsita de frumuseţe, de umilintele pe care le îndurase şi pe care 
avea să le îndure şi mâine, şi peste o săptămână, şi peste un an — 
toată viaţa, până la moarte... 

— Doamne, ce viata îngrozitoare! soptea ea. Ce îngrozitoare, 
Doamne! 

Totuşi, seara următoare era din nou la Renaissance şi dansa. 
Purta o pălărie uriaşă, roşie, o bluză nouă la modă şi pantofi în 
culoarea bronzului. O invitase la masă un tânăr negustor venit de 
la Kazan. 


Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 18, 3 mai. 
Titlul: Puţină durere (O întâmplare de pe stradă). Semnata: A. Cehonte. 
Tipărită apoi, fără semnătură, dar specificându-se că a fost publicată în revista 
„Oskolki”, în ziarul „Novosti dnea”*5, 1886, nr. 169, 23 iunie. Inclusă de 
Cehov în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 


La includerea în culegerea de opere, povestirea a fost supusă unei serioase 
revizuiri stilistice. Cu acest prilej i s-a schimbat şi titlul, precum şi numele 
dentistului, care la început se numea Steifinkel. 


Un om fericit 


Din gara „Bologoe”, de pe traseul regionalei Nikolaev, pleacă 
un tren personal. Într-un compartiment de clasa a doua „pentru 
fumători”, motäie, invaluiti în întuneric, vreo cinci călători. Abia 
au mâncat şi acum, rezemati de speteaza canapelelor, încearcă să 
adoarmă. E linişte. 

Deodată, uşa se deschide şi în compartiment intră un bărbat lung 
si deşirat, îmbrăcat cu un palton elegant şi cu pălărie roşcată. 
Omul aduce mult cu reporterii de operetă sau cu cei din cărțile lui 
Jules Verne. 

Călătorul se opreşte în mijlocul compartimentului, răsuflă greu 
pe nas şi, clipind din ochi, se uită lung spre canapele. 

— Nu, nici ăsta nu-i! bombăneşte el. Dracu” ştie ce-o mai fi 
însemnând şi asta! E de-a dreptul revoltător! Nu; nu-i nici ăsta! 

Unul dintre călători îl cercetează cu atenţie şi deodată scoate un 
strigăt de bucurie: 

— Ivan Alexeevici! Dumneata erai? Ce vant te aduce pe aici? 

Ivan Alexeevici cel deşirat tresare, se uită prostit la călător, apoi, 
recunoscându-l, îşi împreunează mâinile, bucurându-se şi el. 

— Ja te uită, Piotr Petrovici! zice. Nu te-am văzut de-un car de 
ani! Habar n-aveam că eşti şi dumneata în trenul ăsta. 

— Ce faci? Bine, sănătos? 

— Aşa şi aşa... Numai, vezi dumneata, mi-am rătăcit vagonul şi 
nu-i chip să-l găsesc. Mare idiot mai sunt! N-are cine să mă bată! 


Si Ivan Alexeevici cel deşirat se leagănă pe picioare şi râde: 
„Hi-hi-hi.” 

— Să vezi ce întâmplare! urmează el. După ce a sunat clopotul a 
doua oară, m-am dat jos să beau un paharut cu coniac. Bineînţeles, 
l-am băut. Ce-ar fi să mai beau unul, mi-am zis, mai ales că staţia 
următoare e cine ştie unde? $i până m-am socotit, pana am băut, 
clopotul a sunat şi a treia oară... M-am repezit ca un nebun şi am 
sărit la întâmplare în cel dintâi vagon. Apoi, spune şi dumneata: 
Nu-s idiot? Nu-s gâscă? 

— După cât vad, eşti binedispus, zice Piotr Petrovici. Rămâi 
aici, cu noi. Fă-ne cinstea şi stai! 

— Nu, nu... mă duc să-mi caut vagonul! La revedere! 

— Baga de seamă, pe întunericul ăsta poţi să mai şi cazi de pe 
platformă! Mai bine stai colea şi, când o să ajungem în gară, ai să- 
ti găseşti vagonul. Haide, stai! 

Ivan Alexeevici oftează şi se aşază nehotărât în fata lui Piotr 
Petrovici. Se vede bine că e tulburat şi stă ca pe spini. 

— Unde te duci? îl întreabă Piotr Petrovici. 

— Eu? În lumea largă! În capul meu e o harababură aşa de 
cumplită, încât singur nu ştiu încotro mă duc! Unde mă mână 
soarta, acolo mă duc şi eu. Ha-ha!... Ia ascultă, drăguță, ai văzut 
vreodată un idiot fericit? Nu? Atunci poftim, uite-te la mine: ai în 
faţa dumitale pe cel mai fericit dintre muritori! Da, da! Nu mi se 
vede pe faţă? 

— Cum nu, se vede... că ai cam tras la măsea! 

— Îmi închipui ce mutră idioată oi fi având! Păcat că n-am o 
oglindă, să mă văd. Simt, frate, cum mă tâmpesc! Pe cuvântul 
meu! Ha-ha!... Inchipuieste-ti că-s în voiaj de nuntă... Apoi, 
spune şi dumneata, nu-s o gâscă? 

— Dumneata?... Cum? Te-ai însurat? 

— Chiar astăzi, stimabile! Si îndată după cununie, am şi plecat 
la gară. 

Urmează felicitările şi întrebările de rigoare. 

— Ja te uită... râde Piotr Petrovici. De aceea esti aşa de gătit! 

— Da, da... Şi ca să fie tabloul întreg, m-am şi parfumat... Sunt 


într-al nouălea cer! Am uitat şi de griji, şi de gânduri, şi nu mai am 
decât o singură senzație, ceva aşa... cum dracu” să-i zic?... 
Multumire sufletească, poate? De când mă ştiu, nu m-am simţit 
aşa de bine! 

S1 Ivan Alexeevici închide ochi şi clatină din cap. 

— Da, sunt revoltător de fericit! urmează el. Gândeşte-te şi 
dumneata: acuşi o să mă duc în vagonul meu şi acolo, pe 
canapeluta de lângă fereastră, stă fiinţa care, ca să zic aşa, mi-e 
devotată cu trup şi suflet. E blondă şi are un năsuc... şi nişte 
degetele... O, sufletelul meu! ingerasul meu! Păpuşica mea! 
Filoxera inimii mele! D-apoi picioruşul?... Doamne! Nu ca 
picioroangele noastre, nu! Un picioruş mic-mititel, fermecător... o 
nebunie! Uite, acum l-aş lua şi l-aş mânca! Ei, dar dumneata nu 
poți să înţelegi nimic! Dumneata eşti prozaic şi îndată ai să începi 
a despica firul în patru: că-i aşa, că-i pe dincolo... Zi-i holtei cu 
suflet sterp şi pace! Numai când o fi să te însori ai să-ţi aduci 
aminte de vorbele mele! Unde-o fi acum Ivan Alexeevici? — ai să 
ZICI. Aşa... Si, cum iti spuneam, acuşi o să mă duc în vagonul 
meu. Acolo mă aşteaptă cu nerăbdare... se bucură de pe acum de 
întoarcerea mea! Mă întâmpină cu un zâmbet... Eu mă aşez lângă 
ea si, cu două degete, o apuc de gusulita... 

Ivan Alexeevici îşi întoarce capul şi izbucneste într-un râs 
fericit. 

— Apoi îmi las cäpätâna asta a mea pe umărul ei mititel şi o 
cuprind cu braţul de după mijloc. Si, ştii, în jurul nostru e o 
linişte... un întuneric plin de poezie... O, în clipa asta as imbratisa 
pe toată lumea! Piotr Petrovici, îmi dai voie să te imbratisez? 

— Mă rog, mă rog... 

Prietenii se imbratiseaza în râsul general al călătorilor, apoi 
tânărul şi fericitul insuratel vorbeşte înainte: 

— Şi pentru ca tâmpenia să fie şi mai cumplită, sau, cum se 
spune în romane, pentru ca iluzia să fie şi mai desăvârşită — te duci 
la bufet şi dai de duşcă două-trei pähärute. Si pe loc, în capul şi in 
pieptul meu se petrece ceva, cum nici în poveşti nu se pomeneşte! 
Vezi, sunt un om oarecare, o nimica toată, însă mie mi se pare că-s 


uriaş... că pot să imbratisez lumea întreagă! 

Călătorii se uită la insuratelul cel cherchelit, se molipsesc şi ei 
de buna lui dispoziţie şi le piere somnul. Curând, în jurul 
fericitului se adună cinci ascultători în loc de unul, Ivan 
Alexeevici se învârte ca pe ace, dă mereu din mâini si, 
improscandu-i cu scuipat, turuie din gură ca o morisca şi râde în 
hohote. Împreună cu el râd şi ceilalţi. 

— În viaţă, domnilor, principalul e să gândeşti cât mai putin. 
Ducă-se dracului de analize!... Daca-ti vine gust să bei — bea, fără 
să mai filozofezi daca-ti prieşte ori nu... La naiba cu toate 
filozofule şi cu toate psihologiile! 

Conductorul trece prin vagon. 

— Ascultă, drăguță, 1 se adresează tânărul insuratel, când ajungi 
la vagonul 209, caută, te rog, o doamnă cu pălărie gri garnisită cu 
o păsărică albă şi spune-i că eu sunt aici! 

— Am înţeles. Numai că trenul ăsta n-are niciun vagon cu 
numărul 209. Este unul cu numărul 219. 

— Fie şi 219! N-are nicio importanţă! Atunci aşa: spune-i 
doamnei că soţul dumisale e bine sănătos! 

Ivan Alexeevici isi ia deodată capul în mâini şi ofteaza: 

— Sot... Doamne... De când, oare, toate astea? Sot... Ha-ha!... 
Eşti bun de bătut, nu de însurat! Ce idiot, Doamne! D-apoi ea... 
Până mai ieri era o fetişcană... o gâză, acolo... Nu, nu-mi vine să 
cred! 

— În vremurile noastre ti se pare ciudat când dai peste un om 
fericit, zice unul dintre călători. Mai curând dai peste un elefant 
alb! 

— Aşa o fi, dar cine-i de vină? face Ivan Alexeevici, întinzându- 
si picioarele lungi în pantofi foarte ascuţiţi. Ca daca nu esti fericit, 
apoi singur eşti de vină! Întocmai. Dumneata cum crezi? Omul îşi 
făureşte singur propria lui fericire. E de ajuns să vrei şi gata: eşti 
fericit. Dar dumneata nu vrei. Dumneata te incapatanezi să te dai 
la o parte din calea fericirii! 

— Ei, asta-mi place! Cum asa? 

— Foarte simplu!... Natura a hotarat ca, la o anumita perioada a 


vieţii lui, omul să iubească. Îndată ce vine perioada asta — dă-i 
drumul, iubeşte cât poţi! Dar dumneata nu vrei să asculti de 
imperativul naturii, nu ştiu ce tot aştepţi. Mai departe... Legea 
spune că un individ normal trebuie să se însoare... Nu există 
fericire în afară de căsătorie. Cum ţi-a sosit sorocul, însoară-te, n-o 
mai lungi... Dar dumneata nu te însori, aştepţi Dumnezeu ştie ce! 
Apoi, în sfânta scriptură stă scris că vinul înveseleşte inima 
omului... Dacă ţi-e bine şi vrei să-ţi fie şi mai bine — nu mai sta la 
gânduri, du-te la bufet şi bea. Principalul e să nu filozofezi, ci să-i 
dai înainte cu sablonul! Mare lucru şi sablonul ăsta! 

— Dumneata zici că omul îşi făureşte singur propria lui fericire. 
Dar ce fel şi-o făureşte, dacă e de ajuns să-l doară o măsea, sau să 
dea peste o soacră afurisită, pentru ca toată fericirea lui să se ducă 
dracului, de-a berbeleacul?... Nu, întâmplarea e totul. Dacă ar da 
peste noi acum o catastrofă, ca aceea de la Kukuevska de pildă, alt 
cântec ai cânta... 

— Ce copilărie! protestează tânărul insuratel. Catastrofele vin o 
dată la un an! Mie nu mi-e frică de niciun fel de catastrofă, 
deoarece nu există niciun motiv să se întâmple întâmplările de 
care vorbeşti dumneata. Întâmplări de astea se întâmplă foarte rar! 
Ducă-se dracului! Nici nu vreau să mă gândesc la ele!... Dar stai, 
mi se pare că ne apropiem de haltă... 

— Unde te duci? îl întreabă Piotr Petrovici. La Moscova, sau 
undeva mai la sud? 

— Na-ţi-o bună! Adică, cum vine asta? Eu, care merg spre nord, 
să nimeresc undeva mai la sud? 

— Bine, dar Moscova nu e la nord. 

— Ştiu, însă deocamdată noi ne ducem la Petersburg! zice Ivan 
Alexeevici. 

— Ce tot spui! Doar trenul asta merge la Moscova. 

— Adică, cum, la Moscova? întreabă nedumerit tânărul 
insuratel. 

— Ciudat... Până unde ţi-ai luat bilet? 

— Până la Petersburg. 

— În cazul acesta, felicitările mele: te-ai urcat în alt tren. 


Trece, aşa, ca o jumătate de minut de tăcere. Apoi tânărul 
insuratel se ridică şi-şi poartă privirea îndobitocită asupra 
călătorilor. 

— Aşa-i, îl lamureste Piotr Petrovici. La ,,Bologoe” te-ai urcat 
în alt tren... înseamnă ca după ce ţi-ai băut conacul, ai avut 
ghinionul să nimeresti în trenul care merge în direcția opusă! 

Ivan Alexeevici păleşte, se 1a cu mâinile de cap şi începe să se 
plimbe cu paşi grăbiţi prin compartiment. 

— Mare dobitoc mai sunt! strigă el indignat. Ticălosul de mine, 
lua-m-ar dracu”! Ce să mă fac acum? Mi-a rămas nevasta în trenul 
celălalt! E singurică, mă aşteaptă, se frământă... Ce dobitoc, ce 
dobitoc! 

ȘI tânărul insuratel se lasă pe canapea, inchircindu-se de parcă I- 
ar fi călcat cineva pe bătătură. 

— Nenorocitul de mine! oftează el. Ce mă fac acum? Ce mă 
fac? 

— Fi, lasă, lasă... încearcă să-l mângâie ceilalți călători. Nu-i 
NIMIC... telegrafiază nevestei dumitale şi pe urmă caută să prinzi 
în drum un accelerat. În felul ăsta, poţi s-o ajungi din urmă. 

— Un accelerat! scânceşte tânărul insuratel, „făunitorul propriei 
sale fericiri”. Dar de unde să iau eu bani pentru accelerat? Toţi 
banii mei au rămas la nevastă-mea! 

După ce şuşotesc ei între ei, pufnind de râs, călătorii pun mână 
de la mână şi-i oferă fericitului banii de care are nevoie. 


Publicată pentru prima oară în ,,Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 121, 5 
mai, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Sceneta). Semnata: A. Cehonte. A 
intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887, apoi în Culegerea de 
opere din 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

Modificările de stil aduse acestei schițe la includerea ei în culegerea 
„Vorbe nevinovate”, apoi în Culegerea de opere au fost neînsemnate. 

Catastrofa de la Kukuevka: e vorba de catastrofa de cale ferată întâmplată 
în vara anului 1882 pe linia Moscova-Kursk, în apropiere de satul Kukuevka. 
Mult timp după aceea a servit drept subiect pentru articole de ziare şi de 
reviste umoristice. Cehov o pomeneşte de multe ori în povestirile şi 
foiletoanele lui. 


SSR E > 


AP. Cho 


Consilierul 


La începutul lunii aprihe a anului 1870, mama mea, Klavdia 
Arhipovna, văduvă de locotenent, primi o scrisoare din 
Petersburg, de la fratele ei Ivan, consilier, în care, printre altele, îi 
spunea: „Boala mea de ficat mă obligă să plec în fiecare vară în 
străinătate. Dar cum în momentul de fata nu am bani disponibili ca 
să mă duc la Marienbad, e foarte posibil, surioară dragă, să-mi 
petrec vara asta la tine, în Kociuevka ta...” 

După ce citi scrisoarea, maică-mea se îngălbeni şi începu să 
tremure din tot trupul. Apoi pe faţa ei se ivi o umbră de râs 
amestecat cu lacrimi şi îndată începu să plângă şi să râdă. 
Amestecul acesta de plâns cu râs mă face totdeauna să mă gândesc 
cum pâlpâie şi sfârâie o lumânare aprinsă când o stropeşti cu apă. 
După ce mai citi o dată scrisoarea, mama îi adună pe toţi ai casei 
si, cu glas întretăiat de emoție, începu să le spună ca Gundasovii 
fuseseră, de toţi, patru frați: unul murise pe când era copil, altul 
imbratisase cariera armelor şi murise şi el, al treilea, să nu fie cu 
bănat, era actor, iar al patrulea... 

— Al patrulea s-a ridicat sus, sus de tot, zicea mama printre 
suspine. Mi-e frate drept, am crescut împreună, şi totuşi tremur, 
tremur toată... Gândiţi-vă numai că e consilier, egal în grad cu un 
general! Cum o să-l primesc, îngerul meu? Despre ce o să vorbesc 
cu el, eu, femeie proastă şi neştiutoare? Sunt cincisprezece ani de 
când nu l-am văzut! Andriuşenka, — se întoarse mama spre mine, — 


bucură-te, prostutule! Dumnezeu ni-l trimite spre norocul tau! 

După ce aflarăm cu toţii spita neamului Gundasovilor până in 
cele mai mici amănunte, se porni în conac o zarvă cum nu eram 
deprins să văd decât în ajunul sărbătorilor de Crăciun. Numai 
bolta cerească şi apa râului erau crutate. Încolo, totul a fost frecat, 
spălat şi vopsit. Dacă bolta cerului ar fi atârnat ceva mai jos şi ar fi 
fost mai mica, şi dacă apa râului n-ar fi alergat aşa de repede — 
fără îndoială că şi ele ar fi fost frecate cu cărămidă şi şterse cu 
spălătorul. Pereţii erau albi ca zăpada, totuşi au fost varuiti din 
nou; podelele străluceau, totuşi au început să fie spălate în fiecare 
ZI. Motanul Bercu (când era mic de tot i-am retezat, cu satârul de 
spart zahărul, mai mult de un sfert de coadă şi de atunci 1 s-a zis 
„Bercu”) a fost luat din odăile boiereşti, dus la bucătărie şi dat în 
seama Anisiei. lar lui Fedka 1 s-a spus că „o să-l pedepsească 
Dumnezeu” dacă or să se mai apropie câinii de cerdac. Dar mai 
rău decât toți au patimit-o bietele canapele, fotolii şi covoare! 
Niciodată nu mai fuseseră bătute cu atâta străşnicie ca acum, în 
aşteptarea oaspetelui. Auzind bătăile cu batul, porumbeii mei se 
speriau şi mereu îşi luau zborul în ’naltul cerului. 

A venit de mai multe ori şi croitorul Spiridon din Novostroevka, 
singurul din tot judeţul care avea curajul să facă haine pentru 
boieri. Era un om harnic şi priceput, care nu bea. Avea chiar şi 
oarecare fantezie şi oarecare gust. Şi cu toate acestea, hainele pe 
care ni le cosea erau îngrozitoare. Neincrederea in sine îl făcea să 
strice totul... La gândul că nu lucrează exact după modă, descosea 
fiecare haină de câte cinci ori şi se ducea pe jos până în oraş, 
numai ca să-i studieze pe eleganţii de acolo. Si totuşi până la urmă 
ne îmbrăca în nişte haine pe care chiar şi un caricaturist le-ar fi 
găsit din cale-afară de exagerate. Purtam pantaloni peste măsură 
de stramti şi surtuce aşa de scurte, încât totdeauna ne era ruşine în 
fata fetelor. 

Acest Spiridon isi pierdu o groază de timp, numai ca să-mi ia 
măsurile. Mă măsură în lung şi în lat, de parcă voia să mă ferece în 
cercuri, însemnă fără grabă nu ştiu ce cu un creion gros pe o 
hârtiutä, apoi isi mâzgäli toate măsurătorile cu semne 


triunghiulare. După ce termină cu mine, îl luă în primire de 
profesorul meu, Egor Alexeevici Pobedimski**. Neuitatul meu 
profesor era pe atunci la vârsta când bărbaţii urmăresc 
îndeaproape cum le mijesc mustatile şi adoptă o atitudine teribil de 
critică fata de îmbrăcăminte. Aşa că vă puteţi închipui sfânta 
groază cu care Spiridon începu să-i ia măsura. Egor Alexeevici 
trebui să-şi dea capul pe spate, să-şi depărteze picioarele în chip de 
V întors, să-şi ridice braţele sau să şi le lase în jos. Spiridon îl 
măsură de câteva ori, în care scop se invarti în jurul profesorului 
meu ca un porumbel îndrăgostit în jurul porumbitei lui, se lăsă 
într-un genunchi, sau se făcu cârlig... Mama, moleşită şi istovită 
de alergătură şi cu dureri de cap din pricina maşinilor de călcat, 
urmărea toată această operaţie nesfârşită zicând: 

— Baga de seamă, Spiridon, ca te pedepseşte Dumnezeu daca 
strici stofa! Şi n-ai să ai parte de fericire daca nu faci lucrul cum 
trebuie! 

Vorbele mamei făceau să-l treacă toate näduselile, deoarece 
Spiridon nu era sigur că o să iasă lucru bun. Pentru hainele mele 
luă o rubla şi douăzeci de copeici, pentru costumul lui 
Pobedimski, două ruble. Stofa, cäptuseala şi nasturu 1 le dădea 
mama. Nu era un preţ exagerat, mai ales dacă te gândeai că de la 
Novostroevka şi până la noi erau noua verste şi croitorul venea la 
probă de câte patru ori... Si de câte ori încercam hainele, 
îmbrăcând cu greu pantalonii strâmti şi surtucelul însăilat cu ata 
albă, mama se încrunta cu dispreţ şi se minuna: 

— Doamne, ce moda a mai ieşit şi astăzi! Ti-e şi ruşine să te 
uiţi. Dacă n-ar fi să vină fratele meu din capitală, spun drept că nu 
v-aş fi făcut haine la modă! 

Bucuros că nu-l scoate vinovat pe el, ci moda, Spiridon ridica 
din umeri, de parcă voia să spună: „Ce să faci, aşa-s vremurile!” 

Emotia cu care aşteptam sosirea oaspetelui nu se putea asemui 
decât cu încordarea cu care aşteaptă spiritiştii sosirea, din clipa in 
clipă, a spiritului. Mama avea mereu migrenă şi plângea aproape 
fără întrerupere. Mie îmi pierise pofta de mâncare, dormeam prost 
si nu-mi invatam lecţiile. Nici în somn nu mă părăsea dorinţa de a- 


| vedea cât mai curând pe general, adică pe omul acela cu epoleti, 
cu gulerul brodat care-i ajungea până sub urechi şi cu sabia în 
mână, întocmai ca generalul din portretul atârnat în salon, 
deasupra divanului, care-şi holba ochii negri şi înspăimântători la 
oricine îndrăznea să se uite la el. Numai Pobedimski rămânea 
acelaşi. Nici nu se speria, nici nu se bucura; doar uneori, după ce o 
asculta pe mama povestind despre trecutul familier Gundasov, 
zicea: 

— Da, o să-mi facă plăcere să stau de vorbă cu un om nou... 

Toţi cei de la conac îl socoteau un om cu totul excepţional. 
Pobedimski era un tânăr de vreo douăzeci de ani, cu fata plină de 
coşuri, cu părul zburlit, cu fruntea îngustă şi cu nasul neobişnuit 
de lung; atât de lung încât, când voia să cerceteze ceva cu atenţie, 
trebuia să-şi plece capul într-o parte, ca găinile. După mintea 
noastră, nu era în toată gubernia om mai deştept, mai învăţat şi 
mai bine-crescut ca el. Făcuse şase clase de liceu, apoi intrase la 
institutul veterinar, de unde fusese dat afară după mai puţin de 
Jumătate de an. Pobedimski ascundea cu grijă pricina pentru care 
fusese exmatriculat, ceea ce dădea oricui prilejul să vadă în 
educatorul meu un om nedreptăţit şi, până la un punct, misterios. 
Vorbea puţin şi numai despre probleme înalte, mânca de frupt în 
timpul postului şi privea de sus şi cu dispreţ viaţa înconjurătoare — 
ceea ce nu-l împiedeca să primească daruri de la mama, sub 
formă de haine, şi să deseneze pe zmeiele mele mutre tâmpite, cu 
dinţii roşii. Mama nu-l iubea, deoarece îl socotea prea „mândru”, 
dar se pleca în faţa inteligenţei lui. 

N-a trebuit să aşteptăm prea mult sosirea oaspetelui nostru. La 
începutul lui mai, veniră de la gară două căruţe încărcate cu 
geamantane uriaşe. Geamantanele acelea aveau un aer atât de 
impunător, încât, în timp ce le coborau, cärutasii îşi scoteau fara 
voie căciulile. 

„În cuferele astea, îmi ziceam eu, trebuie să fie tunici şi praf de 
puşcă...” 

De ce praf de puşcă? Se vede că, în mintea mea, noţiunea de 
general era strâns legată de tunuri şi de praf de puşcă. 


În dimineaţa zilei de zece mai, când m-am trezit, dădaca mi-a 
spus în şoaptă că „a sosit domnul unchi”. M-am îmbrăcat în grabă, 
m-am spălat de mântuială şi, fără să-mi mai fac rugăciunea, am 
ieşit puşcă din odaie. În sală am dat peste un domn înalt şi bine 
legat, cu favoriți la modă, îmbrăcat într-un palton elegant. 
Încremenit ca în faţa unei icoane, m-am apropiat de el şi, căutând 
să-mi amintesc ceremonialul hotărât de mama, am bătut din 
călcâie, am făcut o plecăciune adâncă şi m-am întins spre mâna 
lui. Dar străinul nu m-a lăsat să 1-0 sărut şi mi-a spus că nu el era 
unchiul, ci Piotr, cameristul lui. Înfăţişarea acestui Piotr, mult mai 
bine îmbrăcat decât mine şi Pobedimski, mi-a lăsat o mare 
nedumerire care, la drept vorbind, nu m-a părăsit nici până astăzi: 
cum e cu putinţă ca oameni atât de serioşi şi de prezentabili, cu 
figuri atât de inteligente şi de grave, să nu fie decât nişte simpli 
lachei?... Şi pentru ce, oare? 

Piotr îmi spuse că unchiul meu şi mama erau în grădină. M-am 
repezit într-acolo. 

Natura, care nu cunoştea nici spita neamului Gundasovilor si 
nici gradul unchiului meu, era mult mai nestingherită şi mai la 
largul ei decât mine. În grădină era o forfotă ca la iarmaroc. 
Spintecând văzduhul şi sărind pe alei, puzderie de grauri 
urmăreau, cu tipete şi larma, cäräbusu. Vrăbiile se zburătăceau 
printre tufele de liliac, ale căror flori delicate şi parfumate ti se 
vârau de-a dreptul în obraz. Încotro te întorceai, nu auzeai decât 
cântec de grauri, strigăte de pupăză şi de pui de gaie. Altădată aş fi 
început să fug după caii-dracului sau să arunc cu pietre în corbul 
care se cocotase pe stogul de sub plop şi-şi întorcea în toate părțile 
pliscul lui bont. Dar acum n-aveam timp de zbenguială. Îmi bătea 
inima şi simţeam ceva ca o răceală, în stomac: aşteptam să văd 
bărbatul acela cu epoleti, cu sabia scoasă şi cu ochii fiorosi. 

Dar ce dezamăgire! Alături de mama se plimba prin grădină un 
om mărunt, subtirel şi elegant, în haine albe de mătase şi purtând 
pe cap un chipiu, tot alb. Aşa cum mergea, cu mâinile în buzunare, 
cu capul uşor lăsat pe spate şi luând-o mereu înaintea mamei, 
părea să fie foarte tânăr. În toată făptura lui era atâta neastâmpăr şi 


atâta viata, încât n-am putut să descopăr bätrânetea prădătoare 
decât atunci când m-am apropiat pe la spate şi i-am zărit, sub 
marginea chipiului, părul argintiu, tuns scurt. În locul tinutei rigide 
si grave, de general, descoperisem un mers sprinten, aproape 
baietesc; în locul gulerului până sub urechi, o cravată obişnuită, 
albastră. Mama şi unchiul se plimbau pe alee şi vorbeau. M-am 
apropiat încetişor pe la spate, așteptând ca vreunul dintre ei să se 
întoarcă spre mine. 

— Ce frumos e aici la tine, Kladia! zicea unchiul. Ce frumos şi 
ce plăcut! Dacă aş fi ştiut mai demult ce minunat e, pentru nimic 
în lume nu m-aş mai fi dus atâția ani în străinătate! 

Unchiul se aplecă repede şi mirosi o lalea. Tot ce-i ieşea înaintea 
ochilor îl umplea de entuziasm şi de curiozitate, de parcă nu mai 
văzuse de când lumea o grădină şi o zi însorită. Omul acela ciudat 
mergea ca pe arcuri şi vorbea întruna, fără să-i dea răgaz mamei să 
spună şi ea vreun cuvânt. Deodată, la o cotitură a aleii, de după o 
tufă de soc, se ivi Pobedimski. Apariţia lui era atât de neaşteptată, 
încât unchiul tresări şi se trase uşor îndărăt. De data aceasta, 
profesorul meu avea pe umeri pelerina lui de gală, care-l făcea să 
semene, mai ales pe la spate, cu o moară de vânt. Avea o înfăţişare 
măreaţă şi gravă. Tinându-si pălăria la piept, spanioleste, 
Pobedimski făcu un pas spre unchiul meu şi se înclină, aşa cum se 
înclină marchizii în melodrame: înainte şi putin piezis. 

— Am onoarea să mă prezint Excelenței Voastre, zise el 
tare. Sunt Pobedimski, fost audient al institutului veterinar, nobil 
de obârşie, astăzi pedagogul şi profesorul nepotului Domniei 
Voastre. 

Această politeţe a profesorului meu îi plăcu mult mamei. Zâmbi 
si rămase cu răsuflarea oprită, aşteptând încântată ca Pobedimski 
să mai adauge ceva inteligent. Dar profesorul meu se aştepta ca la 
această prezentare măreaţă să 1 se răspundă tot cu măreție, adică sa 
1 se spună aşa cum spun generali: „hm!” şi să 1 se întindă două 
degete. De aceea se ruşină şi se zăpăci când unchiul meu începu să 
râdă prieteneşte şi-i strânse mâna cu putere. Profesorul mai 
îngăimă nu ştiu ce, nedesluşit, tuşi şi se trase la o parte. 


— Ei, spune, nu-i aşa că are haz? zise unchiul. Uite, şi-a pus 
pelerina asta care fâlfâie şi i se pare că-i grozav de deştept! Îmi 
place, pe Dumnezeul meu!... Gândeşte-te câtă îndrăzneală 
tinerească şi câtă viaţă e în pelerina asta idioată!... Dar băieţelul 
ăsta cine-i? întrebă el, întorcându-se fără veste şi dând cu ochii de 
mine. 

— E Andriusenka al meu! mă prezintă mama, înroşindu- 
se. Mangaierea mea. 

Am bătut din calcaie pe nisip şi m-am ploconit adânc. 

— Bravo,  băiatule... bravo,  băiatule!... mormăi unchiul, 
trăgându-şi mâna pe care voiam s-o duc la gură şi mângâindu-mă 
pe cap. Şi zici că te cheamă Andriuşa? Aşa, aşa... pe Dumnezeul 
meu... înveţi? 

Atunci mama, mintind putin şi exagerand putin, ca toate 
mamele, începu să-i înşire succesele mele la învățătură şi la 
purtare. lar eu mergeam alături de unchiu-meu si, potrivit 
ceremonialului, îi făceam mereu temenele. Tocmai când mama 
căuta să aducă vorba pe departe că, având în vedere aptitudinile 
mele excepţionale, ar fi bine să pot intra bursier la liceul militar şi 
când, potrivit aceluiaşi ceremonial, trebuia să izbucnesc în lacrimi 
si să-l rog să pună o vorbă bună pentru mine — unchiul se opri 
deodată şi, aruncandu-si braţele în lături, mirat, întrebă: 

— E1, dar ce mai e şi asta? 

Pe alee venea spre noi Tatiana Ivanovna, soţia lui Feodor 
Petrovici, administratorul nostru, ducând pe braţ o fustă albă 
scrobită şi o scândură lungă de călcat. Trecând pe lângă noi, 
aruncă oaspetelui o privire sfioasă pe sub gene şi se înroşi. 

— Nici nu se sfârşeşte bine una, şi gata: alta în rând)... făcu 
unchiul printre dinţi, uitându-se gales în urma Tatianei. Aici la 
tine, surioară dragă, nu-i chip să faci un pas fără să dai de o 
surpriză... pe Dumnezeul meu! 

— Tatiana e cea mai frumoasă femeie de pe la noi, îi răspunse 
mama. Feodor a petit-o tocmai de la târg... la o sută de verste de 
aici... 

Nu oricine ar fi gasit ca Tatiana era chiar asa de frumoasa. Cam 


de vreo douăzeci de ani, mică de stat şi plinutä, dar mlädioasä, cu 
sprâncenele negre, totdeauna rumenă şi drăguță, n-avea, pe fata şi 
în toată făptura ei, nicio trăsătură mai caracteristică, nicio linie mai 
îndrăzneață, care să-ţi retina privirea. Ai fi zis că în clipa când o 
crease, natura fusese lipsita de fantezie şi de precizie. Tatiana 
Ivanovna era o ființă sfioasă, ruşinoasă şi bine-crescută, călca uşor 
si lin, vorbea putin, râdea rar şi viata ei era tot atât de dreaptă şi de 
netedă ca şi părul ei lins. Unchiul o urmărea cu ochiu pe jumătate 
închişi, zâmbind. Mama se uită lung la faţa lui surâzătoare şi-şi luă 
un aer grav: 

— Și dumneata, fratioare, tot nu te-ai însurat! oftă ea. 

— Nu, nu m-am însurat... 

— De ce? îl întrebă ea, încet. 

— Cum să-ţi spun... aşa a fost să fie! Cât am fost tânăr, a trebuit 
să muncesc din greu şi n-am avut când mă gândi la ale vieţii. lar 
când mi-a venit şi mie gust să trăiesc, m-am uitat în urmă: aveam 
la spate cincizeci de ani... Pierdusem momentul! De altfel, nu-mi 
face nicio plăcere să vorbesc despre asta... 

Mama şi unchiul oftară amândoi în acelaşi timp şi plecară 
înainte. Cât despre mine, am rămas în urma lor şi am alergat să-mi 
caut profesorul, ca să-i împărtăşesc şi lui impresiile mele. 
Pobedimski stătea în mijlocul curţii şi se uita, maiestuos, la cer. 

— Se vede că-i om cult! a zis, dând din cap cu importanţă. Cred 
că o să ne înţelegem bine... 

Peste vreo oră, mama veni în goană la noi. 

— Mare pacoste pe capul meu, drăguță! începu ea, gafaind. Ştiţi 
că fratele meu şi-a adus lacheul, iar lacheul ăsta e aşa fel de om că, 
Doamne iartă-mă, nu poţi să-l culci nici în bucătărie, nici in sală. 
Îi trebuie numaidecât o odaie şi nu mă duce capul ce să fac! Doar 
să vă mut pe voi la Feodor, în atenanse, şi să-i dau odaia voastră. 

Am primit bucuroşi, deoarece ştiam că o să ne simţim mult mai 
la largul nostru în atenanse decât în casa cea mare, sub ochii 
mamei. 

— Și mai am un necaz! urmă mama. Fratele meu mi-a spus ca 
nu obişnuieşte să ia prânzul la amiază, ci tocmai la şapte seara, ca 


în capitală. Ce să vă spun, de-atâtea griji, mi-am pierdut şi capul! 
Că până la şapte seara, se usucă mâncarea în cuptor. E drept că 
bărbaţii nu se pricep în ale gospodăriei, cu toate că-s mai 
deştepţi... O să trebuiască, păcatele mele, să gătesc două rânduri 
de mese! Voi, copii, o să mâncaţi ca şi până acum, la amiază; iar 
cu, bătrână cum sunt, o să rabd de dragul fratiorului meu până la 
şapte seara! 

Mama oftă adânc, îmi dădu în grijă să-i plac unchiului, pe care 
Dumnezeu ni-l trimisese spre norocul meu, apoi alergă la 
bucătărie. În aceeaşi zi, Pobedimski şi cu mine ne-am mutat în 
atenanse, într-o odaie de trecere, aşezată între sală şi odaia de 
culcare a administratorului. 

Cu toate că sosise unchiul şi noi ne schimbaserăm locul — 
împotriva aşteptărilor, viata îşi urma drumul ei obişnuit, lânced şi 
monoton. „În cinstea sosirii unchiului”, profesorul meu şi cu mine 
fuseserăm scutiţi de lecţii. Pobedimski, care nu citea şi nu făcea 
niciodată nimic, stătea ca de obicei pe pat şi se gândea la nu ştiu 
ce, plimbandu-si prin aer nasul lui cel lung. Doar din când în când 
se ridica, îşi încerca hainele cele noi, apoi se aşeza iarăşi, ca să 
tacă şi să se gândească. Un singur lucru îl preocupa: muştele, pe 
care le latea, fără milă, cu palma. După masă se „odihnea”, cu care 
prilej scotea din sărite întreg conacul cu sforăitul lui. Cât despre 
mine, alergam de dimineaţă şi până seara prin grădină sau 
rămâneam în odaie şi făceam zmeie. Cele dintâi două-trei 
săptămâni nu l-am văzut decât rareori pe unchiu-meu. Stătea zile 
întregi în odaia lui şi lucra, fără să ţină seamă nici de muşte, nici 
de căldură. Puterea lui neobişnuită de a sta țintuit la masă ni se 
părea o taină de nepătruns. Pentru noi leneşii, care nu ştiam ce 
înseamnă munca sistematică, hărnicia sa ţinea, fără îndoială, de 
miracol. Se scula dimineaţa în jurul lui nouă şi se aşeza la masa lui 
de lucru, de unde nu se ridica până la ora prânzului. După ce 
mânca, se aşeza din nou la lucru şi stătea aşa până noaptea târziu. 
De câte ori mă uitam la el prin gaura cheii, totdeauna vedeam 
acelaşi tablou: unchiul meu lucra la masă, scriind cu o mână şi, cu 
cealaltă, răsfoind o carte. Şi, oricât ar părea de ciudat, în timp ce 


lucra tot trupul lui n-avea astâmpăr: îşi legăna piciorul ca o limbă 
de pendulă, fluiera şi bătea măsura clătinând din cap. lar în 
vremea asta avea un aer atât de distrat şi de neserios, de parcă nu 
lucra, ci se juca de-a „zerouri şi cruciulite”. Il vedeam veşnic 
îmbrăcat cu acelaşi surtuc scurt şi elegant, purtând o cravată legată 
cât se poate de tinereste, şi totdeauna, chiar prin gaura cheii, 
răspândea un parfum delicat, de femeie. Nu ieşea din odaia lui 
decât ca să ia masa, dar mânca foarte puţin. 

— Nu-l înţeleg deloc pe fratele meu! se plângea mama. În 
fiecare zi tai câte o curca şi câțiva porumbei, anume pentru el, 
compotul i-l fac chiar eu, cu mana mea — iar el ia o farfurie cu 
bulion, o bucăţică de carne cât unghia — şi gata, se şi ridică de la 
masă! Dacă stărui şi-l rog să mănânce, se întoarce şi mai bea un 
pic de lapte. Ce folos poate să aibă de la laptele ăsta? Un fel de 
zoaie! Poti să şi mori cu asemenea mâncare... Dacă încerc să-l fac 
să înţeleagă, începe să râdă şi să facă glume... Nu, hotărât că nu-i 
plac, dragutul de el, bucatele noastre! 

Serile însă erau mult mai vesele decât zilele. De obicei, îndată ce 
începea soarele să coboare in asfintit, iar în curte se asterneau 
umbre lungi, noi —adică Tatiana Ivanovna, Pobedimski şi cu 
mine — ne şi aşezam în cerdacul atenanselor. Până se innopta, 
tăceam cu toţii. De altfel, despre ce am fi putut să mai vorbim, 
când de mult ne spuseserăm tot ce aveam de spus? Nu se 
întâmplase decât un singur lucru nou: vizita unchiului. Dar şi 
subiectul acesta se epuiză repede. Profesorul meu nu-şi lua o clipă 
ochii de la fata Tatianei Ivanovna şi ofta adânc... Pe vremea aceea 
încă nu ştiam ce însemnau aceste ofuri şi nici nu căutam să le 
pătrund înţelesul. Acum însă ele imi spun multe. 

Când toate umbrele pământului se topeau într-una singură, fără 
sfârşit, Feodor administratorul se întorcea acasă, ori de la 
vânătoare, ori de la câmp. Acest Feodor mi se părea sălbatic, 
fioros chiar. Fiul unui ţigan rusificat de prin părțile Iziumului, era 
tuciuriu la obraz, avea ochii mari şi negri, părul cret şi barba 
încâlcită, aşa că ţăranii din Kociuevka noastră nu-i spuneau altfel 
decât „diavolul”. De altfel, afară de înfăţişare, mai avea şi alte 


apucături ţigăneşti. De pildă, nu putea cu niciun chip să stea acasă, 
si-s1 petrecea zilele pe câmp sau la vânătoare. Era ursuz, artagos şi 
mocnit, nu se temea de nimeni şi nu se supunea nimănui. Se purta 
mojic cu mama, mie îmi spunea „tu” şi se arăta plin de dispreţ fata 
de cultura lui Pobedimski. Noi 1 le iertam toate, socotindu-l om 
sucit şi bolnăvicios. lar mama ţinea la el, deoarece, cu toată firea 
lui de ţigan, era cât se poate de harnic şi de cinstit. Pe Tatiana 
Ivanovna o iubea cu patimă, ca un ţigan ce era, însă dragostea lui 
părea întunecată, chinuită parcă. Nu-şi mângâia niciodată nevasta 
de fata cu noi, doar îşi holba ochii la ea, cu dusmänie, strâmbându- 
ŞI gura. 

Când se întorcea de la câmp, îşi trântea mânios puşca într-un 
colt, se urca la noi pe cerdac şi se aşeza lângă femeia lui. După ce 
răsufla adânc, o întreba câte ceva de-ale gospodăriei, apoi se 
cufunda în tăcere. 

— Hai să cântăm ceva, propuneam eu. 

Profesorul meu isi acorda chitara şi, cu glas adânc, de târcovnic, 
începea „Prin văile line”. Cântam cu toţii. Profesorul meu avea 
voce de bas, Feodor voce subțire, de tenor, iar Tatiana Ivanovna şi 
cu mine, de soprano. 

După ce amuteau broaştele şi tot cerul se umplea de stele, ni se 
aducea, de la bucătărie, masa de seară. Intram în odaie şi ne 
aşezam în jurul mesei. Hamesiti, Pobedimski şi tiganul mâncau cu 
lăcomie, aşa ca ar fi fost greu să-ţi dai seama cand trosneau oasele 
din mâncare şi când fălcile lor, în timp ce Tatiana Ivanovna şi cu 
mine abia puteam dovedi porțile noastre. După aceea, atenansele 
se cufundau în somn adânc. 

Odată, spre sfârşitul lunii mai, stăteam cu toții în cerdac şi 
aşteptam masa de seară. Pe neaşteptate, o umbră lunecă prin curte 
si în fata noastră ieşi, ca din pământ, unchiul Gundasov. Se uită 
întâi lung la noi, apoi bătu din palme şi râse cu veselie. 

— Ce idilic! strigă el. Să canti şi să visezi la Luna! Straşnic, pe 
Dumnezeul meu! Pot să stau şi eu lângă voi şi să visez? 

Taceam şi ne uitam unul la altul. Unchiul se aseza pe treapta de 
jos a scării, căscă şi se uită la cer. Nimeni nu zicea nimic. 


Pobedimski însă, care de mult tinea să stea de vorbă cu omul acela 
nou”, fericit de acest prilej neaşteptat, rupse cel dintâi tăcerea. In 
ce priveşte discuţiile mai înalte, profesorul meu nu avea decât un 
singur subiect: epizootiile. Vi s-a întâmplat, fără îndoială, aflându- 
vă în mijlocul unei mulțimi, să nu vi se întipărească în minte, din 
miile de chipuri, decât acela al unei singure persoane. Aşa şi cu 
Pobedimski. Din tot ce învățase în cele şase luni cât urmase la 
institutul veterinar, nu retinuse decât un singur alineat: 

„Epizootiile aduc un prejudiciu incalculabil economiei noastre 
naţionale. Ca să lupte împotriva lor, societatea trebuie să meargă 
mână în mână cu guvernul.” 

Înainte de a i le spune toate acestea lui Gundasov, profesorul 
meu icni de câteva ori, încurcat, petrecându-şi mereu una peste 
alta poalele pelerinei. Auzindu-l că vorbeşte despre epizootii, 
unchiul meu se uită ţintă la Pobedimski şi scoase pe nas un sunet 
care aducea a râs. 

— Îmi place, pe Dumnezeul meu!... mormăi el, cercetându-ne 
cu ochii ca pe nişte manechine. Da, asta e adevărata viata... Si la 
drept vorbind, aşa şi trebuie să fie... Dar dumneata de ce taci, 
Pelagheia Ivanovna? 1 se adresă el Tatianei. 

Femeia se sfii, şi începu să tuşească. 

— Haide, domnilor, vorbiti, cantati... jucaţi! Nu vă pierdeţi 
vremea. Că doar afurisitul ăsta de timp fuge, nu vă aşteaptă! Nici 
n-apucati să vă uitaţi bine în jurul vostru, că vă şi pomeniti nas în 
nas cu batranetea... pe Dumnezeul meu! Si atunci e prea târziu să 
vă mai bucurati de viata. Aşa-i, Pelagheia Ivanovna... Omul nu 
trebuie să stea încremenit şi să tacă... 

Tocmai atunci ni se aducea de la bucătărie masa de scară. 
Unchiul intră cu noi în casă să ne tină tovărăşie şi înfulecă pe 
nerăsuflate cinci plăcinte cu brânză şi o aripă de rata. Manca şi se 
uita la noi. Se entuziasma şi se înduioşa în fata fiecăruia. Orice 
prostie spunea neuitatul meu profesor şi orice mişcare făcea 
Tatiana Ivanovna, unchiul meu găsea că totul era drăguţ si 
încântător. lar după cină, când Tatiana Ivanovna se aşeză cuminte 
într-un coltisor şi începu să împletească, el nu-şi mai luă ochii de 


la degetele ei mici, în timp ce vorbea fără încetare. 

— Grabiti-va, prieteni, să vă trăiţi viata... zicea. Sa vă ferească 
Dumnezeu să sacrificați prezentul de dragul viitorului! Prezentul 
înseamnă tinerețe, sănătate şi entuziasm, pe când viitorul — 
minciună şi fum! Cum ati împlinit douăzeci de ani — dati-i drumul 
si puneti-va pe trai! 

Tatiana Ivanovna scăpă o andrea. Unchiul se repezi, o ridică şi, 
făcând o plecäciune, 1-0 întinse. Abia atunci mi-am dat seama, 
pentru întâia oară, că erau pe lume oameni mai bine crescuţi decât 
Pobedimski. 

— Da... urmă unchiul meu. Iubiţi... insurati-va... faceţi prostii! 
Orice prostie e mai bună şi mai sănătoasă decât goana noastră 
după o viaţă rațională... 

Unchiul vorbea mereu şi atât de mult încât, până la urmă, ne 
plictisi pe toţi. Eu, care stăteam mai la o parte pe un cufăr, 
motaiam încalte de-a binelea. Mă chinuia gândul că în tot timpul 
acesta nu se uitase măcar o singură dată la mine. A plecat abia pe 
la două noaptea când, nemaiputând lupta cu oboseala, adormisem 
de mult. 

De atunci, unchiul meu începu să vină la noi în fiecare seară. 
Cânta, mânca la masa noastră şi stătea regulat până la două 
noaptea, vorbind mereu despre unul şi acelaşi lucru. Îşi lăsă baltă 
toate lucrările care-l ţineau închis în odaia lui seara şi noaptea, iar 
către sfârşitul lui iunie, când se deprinsese să mănânce curcile şi 
compoturile mamei, renunţă şi la lucrul de peste zi. Îşi părăsi masa 
si hârtule şi „se dărui vieţi”. Ziua umbla prin grădină fluierand, 
nu lăsa oamenii să-şi caute de treburi şi îi punea să-i povestească 
fel de fel de întâmplări. Dacă dădea cu ochii de Tatiana Ivanovna, 
îi ieşea grăbit înainte şi se oferea s-o ajute când ducea ceva greu, 
ceea ce o făcea să se ruşineze peste măsură. 

Cu cât intram mai adânc în vară, cu atât unchiul meu era mai 
uşuratic, mai neastâmpărat şi mai distrat. Pobedimski se arăta 
deceptionat. 

— E prea unilateral... zicea el. Nu se cunoaşte deloc ca stă pe 
treptele cele mai înalte ale ierarhiei. Si pe urmă, nu ştie să 


vorbească. După fiecare cuvânt iti trânteşte câte un „pe 
Dumnezeul meu”! Nu, nu-mi place! 

Din ziua în care unchiul meu începuse să vină la noi, în 
atenanse, în Feodor şi în Pobedimski se petrecuse o vădită 
schimbare. Feodor nu se mai ducea la vânătoare şi se întorcea 
acasă devreme. Se făcuse şi mai tăcut şi holba la nevastă-sa ochi şi 
mai dusmänosi. lar profesorul meu nu mai vorbea în fata unchiului 
de epizootiile lui, stătea incruntat, ba uneori chiar zâmbea cu 
dispreţ. 

— Ja te uită că iar vine mosneagul cel muieratic! bombăni el o 
dată, în timp ce unchiul se apropia de atenansele noastre. 

Schimbarea aceasta căutam să mi-o explic zicându-mi că, 
desigur, şi unul, şi altul, erau supăraţi pe el. Distrat cum era, 
unchiul meu le încurca numele aşa fel, încât nici până la plecare 
nu era încă bine lămurit care din doi era profesorul meu şi care 
bărbatul Tatianei Ivanovna. Ba chiar şi Tatianei Ivanovna îi zicea 
când Nastasia, când Pelagheia, când Evdokia. Si cu toate că părea 
entuziasmat şi încântat de noi, se purta aşa cum s-ar fi purtat cu 
nişte copii, râzând întruna... Fără îndoială că asta avea de ce să-i 
supere pe cei doi tineri. Dar nu era vorba de supărare, ci, aşa cum 
înţeleg astăzi, de un sentiment mult mai subtil. 

Tin minte că într-o seară stăteam pe cufăr si mă luptam cu 
somnul. Simteam cum mi se lipeau ochii cu ceva vascos parcă şi 
cum trupul, frânt de alergăturile de peste zi, mi se lăsa într-o parte. 
Cu toate astea, mă luptam şi făceam tot chipul să-mi ţin ochii 
deschişi. Era aproape de miezul nopţi. Tatiana Ivanovna, 
îmbujorată şi smerita ca totdeauna, stătea la o masuta şi cosea o 
cămaşă pentru bărbatu-său. Dintr-un colt, Feodor îşi zgâia ochiu la 
ea, întunecat şi ursuz, iar în celălalt colţ pufnea pe nas 
Pobedimski, furios, cu fata adâncită în gulerul înalt al camasu. 
Unchiul meu se plimba dintr-un capăt în altul al odăi, gândindu- 
se Dumnezeu ştie la ce. Era linişte. Nu se auzea decât foşnetul 
pânzei din mâinile Tatianei Ivanovna. Deodată, unchiul meu se 
opri în fata ei şi zise: 

— Sunteţi cu toţii aşa de tineri, aşa de plini de viata şi de buni, 


trăiţi aşa de tihnit şi de fără griji în liniştea asta, încât spun drept 
că vă invidiez. Simt că m-am legat de viata voastră şi mi se 
strânge inima când mă gândesc că trebuie să plec de aici... Vă rog 
să mă credeţi că-s sincer! 

Oboseala mi-a închis ochii şi am trecut în lumea visurilor. Mai 
târziu, când nu ştiu ce zgomot m-a trezit din somn, l-am văzut pe 
unchiul meu stând în fata Tatianei Ivanovna şi privind-o cu 
duioşie. Îi ardeau obrajii. 

— Viaţa mea s-a dus, îi spunea el, şi eu nu mi-am trăit-o! Chipul 
dumitale tânăr îmi aduce aminte de tinereţea pierdută şi aş primi 
bucuros să rămân aici până la moarte, să mă tot uit la dumneata... 
Mi-ar face multă plăcere să te iau cu mine la Petersburg. 

— Pentru ce? întrebă deodată Feodor, ragusit. 

— Te-as pune pe masa mea de lucru, sub un clopot de sticlă, te- 
aş admira şi eu şi te-aş arăta şi altora. Să ştii, Pelagheia Ivanovna, 
că noi n-avem femei ca dumneata. Avem bogăţie, aristocrație, 
avem uneori şi frumuseţe, însă aceasta naturalete... această linişte 
sănătoasă, n-o avem... 

Unchiul se aşeză în faţa Tatianei Ivanovna şi o luă de mână. 

— Atunci, nu vrei să mergi cu mine la Petersburg! începu el să 
râdă. În cazul acesta, lasă-mă să iau măcar mâna dumitale... Ce 
mânutä fermecătoare! Nu mi-o dai? Bine, zgârcito, atunci 
ingaduie-mi cel putin să ţi-o sărut... 

În clipa aceea se auzi trosnind un scaun. Feodor sări în picioare 
ŞI, Cu paşi grei şi masurati, se apropie de nevastă-sa. Obrazul i se 
făcuse galben-cenusiu şi-i zvâcnea. Izbi cât putu cu pumnul în 
masuta şi strigă cu glas înăbuşit: 

— Nu permit! 

Odată cu el sări de pe scaun şi Pobedimski. Tot atât de furios şi 
de palid ca şi celălalt, se apropie de Tatiana Ivanovna şi izbi şi el 
cu pumnul în masuta: 

— Nu... nu permit! 

— Cum?... Cum ai spus? întrebă nedumerit unchiul meu. 

— Nu permit! repetă Feodor, mai izbind o dată cu pumnul în 
masă. 


Unchiul sări ars de pe scaun şi începu să clipească din ochi, 
speriat. Ar fi vrut să spună ceva, dar de mirare şi de spaimă nu 
scoase un cuvânt. Zâmbi doar rusinat şi cu paşi märuntei, de 
bătrân, ieşi din odaie, uitându-şi la noi pălăria. Peste câtva timp, 
când mama, îngrijorată, veni în atenanse, Feodor şi Pobedimski 
încă mai băteau cu pumnul în masă, ca doi fierari cu ciocanele, 
strigând: „Nu permit!” 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă mama. De ce i-a venit rău 
fratelui meu? Ce este? 

Aruncând o privire spre Tatiana Ivanovna, care stătea palidă şi 
speriată, şi spre bărbatul ei turbat de mânie, mama înţelese, fără 
îndoială, despre ce era vorba. Ofta şi clătină din cap. 

— Ei, ajunge, destul ati bocanit în masă! zise ea. Sfârşeşte 
odată, Feodor! Dar dumneata de ce bocanesti, Egor Alexeevici? 
Ce te privesc toate astea pe dumneata? 

Pobedimski îşi veni în fire şi se ruşină. Feodor se uită ţintă întâi 
la el, apoi la nevastă-sa şi începu să se plimbe cu paşi mari prin 
odaie. După ce a ieşit mama, am văzut un lucru pe care mult timp 
după aceea l-am socotit ca pe un vis: l-am văzut pe Feodor cum l-a 
înşfăcat pe profesorul meu, cum l-a ridicat în aer şi l-a aruncat pe 
uşă afară... 

Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, patul profesorului meu 
era gol. Întrebând-o pe dădacă unde era Pobedimski, femeia mi-a 
răspuns în şoaptă că fusese dus la spital, în zori, să-şi lecuiască 
mâna ruptă. Întristat de această veste şi aducându-mi aminte de 
scandalul din seara trecută, am ieşit în curte. Vremea era 
posomorâtă. Nori grei învăluiau cerul, iar vântul se plimba în voie 
pe fata pământului, stârnind praful şi invartind hartiute şi pene. Se 
simţea că vine ploaia. $i oamenii, şi dobitoacele, păreau plictisiti. 
Când am intrat în casă, m-au rugat să calc uşor, deoarece mama 
avea migrenă şi stătea în pat. Ce puteam să fac? Am ieşit în 
poartă, m-am aşezat pe bancă şi am încercat să înţeleg tot ce 
văzusem şi auzisem cu o zi înainte. Drumul pleca din poarta 
noastră, ocolea fierăria şi o baltă care nu seca niciodată, apoi 
dădea in sleaul cel mare al poştei... M-am uitat la stâlpii de 


telegraf în jurul cărora se învârteau nori de praf, la păsărelele 
somnoroase care se legănau pe sârme — şi deodată am simţit că mi- 
e aşa de urât, încât am început să plâng. 

Pe sleaul mare trecu un bric prăfuit, plin de targoveti care, fara 
îndoială, se duceau undeva în pelerinaj. Nici nu disparu bine 
bricul, şi se ivi o brişcă uşoară, cu doi cai. In brişcă stătea in 
picioare, ţinându-se de cureaua vizitiului, comisarul de poliție 
rurală Akim Nikitici. Spre marea mea uimire, brişca o luă spre noi 
şi, trecând ca vântul pe lângă mine, intră pe poartă. În timp ce mă 
întrebam, nedumerit, ce-o fi căutând comisarul la noi, se auzi 
iarăşi uruind, şi pe drum apăru o troică: în caleaşcă stătea în 
picioare ispravnicul, arătând cu mâna spre poarta noastră. 

„Dar ăsta ce-o mai fi vrând? mă gândeam, cercetându-l cu ochii 
pe ispravnic, care era plin de praf din cap până-n picioare. Nu mai 
rămâne vorbă ca Pobedimski a făcut plângere împotriva 
administratorului şi acum vin să-l ridice pe Feodor şi să-l ducă la 
închisoare.” 

Dar enigma nu era chiar atât de uşor de dezlegat. Comisarul şi 
ispravnicul nu erau decât o avangardă, deoarece, la mai putin de 
cinci minute, pe poarta noastră intră o caretă. Trecu atât de repede 
pe lângă mine încât, aruncându-mi ochiu pe gemusor, nu izbutii să 
văd înăuntru decât o barbă roşcată. 

Nestiind ce să mai cred şi presimtind ceva rau, am alergat în 
casă. În sală am dat mai întâi de mama. Era palidă şi se uita cu 
spaimă spre uşa dincolo de care se auzeau glasuri de bărbaţi. 
Oaspetii îi picaseră pe neaşteptate, tocmai când o durea capul mai 
tare. 

— Cine a venit la noi, mamă? am întrebat eu. 

— Surioară dragă! se auzi glasul unchiului meu. Nu ne dai o 
gustare, guvernatorului şi mie? 

— Uşor de zis, o gustare! şopti mama, încremenind de 
spaimă. Ce pot să le pregătesc, aşa, la repezeală? Iaca, mă fac de 
râs la bătrâneţe! 

Mama se luă cu mâinile de cap şi fugi la bucătărie. Sosirea 
neașteptată a guvernatorului ridică în picioare şi zăpăci tot 


conacul. Se pomi un măcel înspăimântător. Se tăiară vreo zece 
găini, cinci curci, opt rate şi, din grabă, căzu victimă şi gansacul 
cel bătrân, întemeietorul cârdului nostru de gâste şi favoritul 
mamei. Vizitiii şi bucătarul parcă îşi iesisera din minți si tăiau 
păsările la întâmplare, fără să mai ţină seama nici de vârstă, nici de 
rasă. De hatârul nu ştiu cărui sos, mi-au tăiat doi porumbei 
incaltati, scumpi, la care tineam cum tinea şi mama la gânsacul ei. 
Mult timp nu i-am putut ierta guvernatorului aceasta crima. 

Seara, cand guvernatorul si suita lui se urcara in echipajele lor $1 
plecara, după ce mâncaseră pe săturate, m-am dus în casă, cu 
gândul să ma uit la rămăşiţele ospatului. Aruncându-mi privirea 
din sală în salon, l-am văzut şi pe unchiul şi am văzut-o şi pe 
mama. Unchiul se plimba nervos de-a lungul peretelui, cu mâinile 
la spate şi ridicând mereu din umeri. Istovită şi peste măsură de 
trasă la obraz, mama stătea pe divan şi urmărea cu ochi plini de 
suferință toate mişcările fratelui ei. 

— lartă-mă, surioară dragă, dar aşa nu se poate... bombänea 
unchiul, incretindu-si obrazul. Eu ţi-l prezint pe guvernator, iar tu 
nici nu-i întinzi mâna! L-ai făcut să se ruşineze, bietul om! Nu, 
asta nu se face... E frumos să fu naiv, nu zic, dar şi naivitatea are 
o margine... pe Dumnezeul meu!... $1 pe urmă dejunul! E cu 
putinţă să servească cineva asemenea mâncăruri? De pildă, ce era 
felul patru, care semăna cu un spălător de vase? 

— Rata în sos dulce... îi răspunse încet mama. 

— Hm... rata... lartă-mă, surioară, însă... uite, îmi face arsuri la 
stomac. Mi-e rău! 

ȘI unchiul făcu o mutră acră şi plangareata, apoi urmă: 

— L-a adus dracu” pe guvernator! Ce nevoie aveam eu de vizita 
lui? Pft... iar mă arde! Nu mai pot dormi, nu mai pot lucra... M- 
am hodorogit de tot... Şi pe urmă, nu înţeleg cum puteţi trai aici, 
în această împărăție a plictiselii, fără să munciti!... Poftim, acum 
începe să mă doară la lingurică!... 

Unchiul se încruntă şi începu să meargă mai repede. 

— Frätioare, îl întrebă mama, încet. Cât costă o cälätorie în 
străinătate? 


— Trei mii de ruble, pe putin... îi răspunse unchiul meu cu glas 
jalnic. Aş pleca, dar de unde să iau atâţia bani? N-am nicio 
copeică! Pff... lar mă arde! 

Unchiul se opri, aruncă o privire tristă pe fereastra cenuşie şi 
mohorâtă, apoi începu iarăşi să se plimbe. 

Se făcu linişte... Mama se uită mult timp la icoană, chibzuind 
nu ştiu ce, după aceea izbucni în plâns şi zise: 

— Fratioare, iti dau eu cele trei mii de ruble... 

După vreo trei zile, geamantanele cele impunătoare erau 
expediate la gară, iar în urma lor plecă şi consilierul. În momentul 
când îşi luă rămas-bun de la mama, începu să plângă şi multă 
vreme nu-şi putu dezlipi buzele de mâna ei. Dar după ce se urcă în 
trăsură, fata 1 se lumină de o bucurie copilărească... Radios şi 
fericit, se aşeză mai bine pe perne, îi făcu un semn de adio mamei 
care suspina şi, pe neaşteptate, isi opri ochii asupra mea. Pe fata 
lui se aşternu o expresie de adâncă mirare. 

— Dar băieţelul ăsta cine-i? întrebă el. 

Întrebarea aceasta o lovi drept în inimă pe mama care, la 
început, căutase să mă convingă că numai Dumnezeu îl adusese la 
noi pe unchiul, spre norocul meu. Dar mie prea puţin îmi păsa. Mă 
uitam la faţa lui fericită şi, fără să ştiu de ce, mi-era milă de el. Nu 
m-am mai putut stăpâni, am sărit în trăsură şi l-am imbratisat cu 
dragoste pe omul acela uşuratic şi plin de slăbiciuni, cum sunt, de 
altfel, toţi oamenii. Uitându-mă în ochii lui şi încercând să-i spun 
ceva care să-i facă plăcere, l-am întrebat: 

— Unchiule, dumneata ai fost vreodată la război? 

— Drăguţ băieţel... a început să râdă unchiul meu, sărutându- 
mă. Drăguţ băieţel, pe Dumnezeul meu!... Totul e aşa de firesc... 
aşa e viaţa, pe Dumnezeul meu!... 

Trăsura s-a urnit din loc. Am rămas privind în urma ei şi încă 
mult timp mi-au răsunat în urechi vorbele acelea de bun rămas: 
„pe Dumnezeul meu...” 


Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3657, 6 
mai. Semnata: An. Cehov. După ce 1 s-au făcut unele modificări, a intrat în 


culegerea „Povestiri”, Sankt Petersburg, 1888 şi în Culegerea de opere din 
anul 1901, voi. IV. Publicăm textul din 1901. 
La includerea în culegerea de opere, textul a mai suferit mici modificări. 


SSR E > 


AP. Cho 


Un roman cu un contrabas 


Muzicantul Smicikov* se ducea afară din oraş la vila prinţului 
Bibulov, unde urma „să aibă loc” o serată cu muzică şi dans, cu 
prilejul unei logodne. Pe spatele lui se odihnea, într-o cutie de 
piele, un contrabas uriaş. Smicikov mergea pe malul unui râu, nu 
tocmai impunător, dar foarte poetic, care-şi rostogolea la vale apa 
proaspătă. 

„Ce-ar fi să mă scald?” îşi zise Smicikov. 

Fără să stea mult la gânduri, se dezbrăcă şi-şi afundă trupul în 
undele răcoroase. Era o seară neasemuit de frumoasă. Sufletul 
poetic al lui Smicikov începea a se acorda cu armonia lumii 
înconjurătoare. Dar cine ar putea să spună ce sentiment dulce îi 
umplu inima când, depărtându-se înot cu vreo sută de paşi mai la 
vale, văzu o fată frumoasă stând pe malul înalt şi pescuind? 
Smicikov simţi că 1 se opreşte răsuflarea şi incremeni, năpădit de 
fel de fel de sentimente: amintiri din copilărie, nostalgia trecutului, 
iubirea care se trezea... Doamne, şi el care credea că nu mai e în 
stare să iubească! După ce-şi pierduse încrederea în oameni 
(scumpa lui soţie fugise cu fagotistul Sobakin*, care-i era prieten), 
îşi simţea sufletul pustiu şi ajunsese mizantrop. 

„Ce e viata? se intrebase, şi nu numai o dată. Pentru ce trăim? 
Nu, viata nu e decât o poveste... un vis... o iluzie...” 

Dar acum, în faţa frumoasei adormite (nu era greu să-şi dea 
seama că dormea), simţi deodată în piept, fără voia lui, ceva ce 


semăna a dragoste. Și rămase mult timp acolo, sorbind-o pe fată 
din ochi... 

„Ei, destul!... îşi zise el, oftând adânc. Adio, încântătoare 
vedenie! E timpul să mă duc la bal, la Luminatia Sa...” 

Mai aruncă o privire frumoasei lui şi era gata să plece înot 
îndărăt, cand îi veni o idee. 

„Ce-ar fi să-i las o amintire? se gândi. De pildă, să-i anin ceva în 
undita. O surpriză de la un necunoscut...” 

ȘI Smicikov se apropie încet de mal, culese un buchet bogat de 
flori de apă şi de camp, îl legă cu un fir de lobodă şi-l agata de 
undita. 

Buchetul se duse la fund, trăgând dupa el şi pluta cea frumoasă. 

Rațiunea, legile firii, ca şi starea socială a eroului meu ar cere ca 
romanul să se termine aici. Dar vai! Destinul autorului e 
neînduplecat: datorită unor împrejurări străine de voinţa lui, 
romanul nu se termină cu buchetul. Împotriva raţiunii şi a legilor 
firii, sărmanul umil contrabasist, fără niciun titlu de nobleţe, va 
trebui să joace un rol de seamă în viaţa fetei celei nobile, bogate şi 
frumoase. 

Când se întoarse la mal, Smicikov rămase încremenit: hainele 
lui nu mai erau acolo. I le furase nu se ştie cine... In timp ce el 
admira pe frumoasa necunoscută, răufăcătorii îi luaseră tot, 
lăsându-i doar contrabasul şi jobenul. 

— Mare pacoste pe capul meu! strigă Smicikov. O, oameni 
zamisliti din şarpe! Nu mă revoltă atâta faptul că m-au lăsat fara 
haine (că doar hainele sunt pieritoare), cât gândul că trebuie sa 
umblu în pielea goală, încălcând, în felul acesta, morala publică! 

Se aşeză pe cutia contrabasului şi începu să chibzuiască: oare 
cum ar putea să iasă din situaţia aceea îngrozitoare? 

„Că doar n-o să intru în pielea goală la prinţul Bibulov! se 
gândea el. Acolo or să fie şi cucoane... $i unde mai pui că hoţii 
mi-au furat, odată cu pantalonii, şi sacâzul pe care-l aveam în 
buzunar!” 

Atâta timp îşi frământă mintea şi atât de mult se necăji, încât 
începură să-l doară tâmplele. 


„Aha! îşi aduse în sfârşit aminte. Nu departe de mal, în tufăriş, e 
un podet... Aş putea să stau sub podetul acela până se intuneca şi 
pe urmă, la adăpostul întunericului, să mă strecor până la cea 
dintâi casă...” 

Smicikov se opri asupra acestui gând, îşi puse jobenul pe cap, 
făcu vânt contrabasului în spinare şi o luă domol spre tufăriş. Aşa 
cum era, gol şi cu contrabasul în spate, ai fi zis că e un semizeu 
din mitologie. 

Si acum, cititorule, în timp ce eroul meu stă amărât sub podet, 
să-l lăsăm puţin şi să ne întoarcem la fata care pescuia. Ce se 
întâmplase cu ca? Frumoasa se trezi şi, nevăzându-şi pluta, se 
grăbi să tragă de undita. Sfoara se întinse, dar cârligul şi pluta nu 
ieşiră la suprafaţă. Se vede că buchetul lui Smicikov se umflase de 
apă şi se îngreuiase. 

„Ori s-a prins un peste mare, ori s-a intepenit carligul,” îi trecu 
fetei prin gând. 

Mai trase de câteva ori, apoi ajunse la convingerea că se 
intepenise cârligul. 

„Mare păcat! îşi zise ea. Şi ce bine trage peştele la undita seara! 
Ce-i de făcut?” 

Fără să stea mult la gânduri, fata cea misterioasă îşi aruncă de pe 
ca rochia străvezie şi-şi vâri în apă, până la umeri, trupul frumos, 
ca de marmură. Nu era tocmai uşor să desprinzi cârligul din 
buchetul în care se prinsese. Până la urmă însă, răbdarea şi 
stăruința învinseră. Peste vreun sfert de oră, frumoasa ieşea din 
apă, strălucitoare şi fericită, cu cârligul în mână. 

Dar soarta necruțătoare stătea la pândă. Ticăloşii care furaseră 
hainele lui Smicikov 1 le şterpeliseră şi pe ale ei, lăsându-i doar 
cutia cu viermi. 

„Ce să mă fac acum? începu să plângă fata. Oare o să fiu nevoită 
să umblu aşa, în halul ăsta?... Nu, niciodată! Mai bine mor! 
Aştept până s-o face noapte şi atunci, pe întuneric, mă strecor până 
la mătuşica Agafia şi o trimit acasă după haine... Deocamdată 
însă, mă duc să mă ascund sub podet.” 

Si eroina noastră o luă la fugă într-acolo, aplecându-se şi 


alegând locurile pe unde iarba era mai înaltă. Dar când să intre sub 
podet, dădu cu ochii de un bărbat gol, cu plete de muzicant şi cu 
pieptul păros. Atunci fata ţipă şi-şi pierdu cunoştinţa. 

Smicikov se sperie şi el. La început, o luă pe fată drept o naiadă. 

„N-o fi cumva vreo undină din râu, care vine să mă răpească? se 
întrebă el, şi această presupunere îl măguli, deoarece avusese 
totdeauna o părere cât se poate de bună despre înfăţişarea lui. Dar 
dacă nu-i undină, ci femeie, atunci cum se explică transformarea 
asta? Ce caută aici, sub podet? Şi ce s-a întâmplat cu ea?” 

În timp ce încerca să afle răspuns la toate aceste întrebări, fata 
cea frumoasă îşi venea, încetul cu încetul, în fire. 

— Nu mă ucide! se rugă ea în soapta. Sunt principesa Bibulova. 
Te rog din tot sufletul! Ai să capeti bani multi... Adineauri, in 
timp ce-mi descurcam cârligul în apă, hoţii mi-au furat şi rochia 
cea noua, şi pantofi, şi tot, tot! 

— Domnitä! zise Smicikov, cu rugăminte în glas. Vedeţi ca si 
mie mi-au furat hainele... Ba, mai mult, mi-au sterpelit şi sacazul 
pe care-l aveam în buzunarul pantalonilor! 

În mod obişnuit, contrabasiştii şi tromboniştii nu sunt tocmai 
ageri la minte. Smicikov însă era o excepţie fericită. 

— Domnita! urmă el după aceea. După cum văd, aspectul meu 
vă intimideaza. Dar ganditi-va că nici eu nu pot pleca de aici, din 
aceleaşi motive din care nu puteţi pleca nici dumneavoastră! Iată 
ce m-am gândit: n-aţi binevoi să vă culcati în cutia contrabasului 
si să vă acoperiţi cu capacul? Asta m-ar feri şi pe mine de ochii 
dumneavoastră... 

Zicând aşa, Smicikov scoase contrabasul din cutie. Câteva clipe 
avu impresia că, cedând cutia, îşi profanase însăşi arta lui sfântă. 
Dar impresia aceasta nu tinu mult. Fata se culcă în cutie şi se făcu 
ghem, iar el, strângând curelele, se bucură că natura îl înzestrase 
cu o minte atât de ageră. 

— lată, acum nu mă mai vedeţi, domnita, zise el. Stati culcata 
acolo şi fiţi liniştită. Când s-o intuneca, o să va duc in casa 
părinţilor dumneavoastră. Cât despre contrabas, pot să vin să mi-l 
lau $1 mai târziu. 


Când se făcu întuneric, Smicikov luă pe umeri cutia cu fata cea 
frumoasă şi se îndreptă spre vila Bibulov. Îşi făcuse un plan: să 
ajungă până la cea dintâi casă, să-şi facă rost de haine, iar după 
aceea să-şi urmeze drumul... 

„Lot răul e spre bine... îşi zicea el, stârnind praful drumului cu 
picioarele goale şi încovoindu-se sub povară. Nu mai încape 
îndoială că Bibulov o să mă recompenseze cu dărnicie pentru 
râvna cu care am ajutat-o pe principesă în împrejurarea de faţă...” 
— Stati bine, domnita? o întrebă el cu tonul unui cavalier galant 

care face o invitaţie la cadril. Binevoiti a nu va sfii şi a va 
instala în cutia mea ca la dumneavoastră acasă! 

Deodată, lui Smicikov cel galant 1 se păru că înaintea lui 
mergeau, învăluite în întuneric, două umbre omeneşti. Uitându-se 
mai bine, se incredinta că nu era o simplă iluzie: cele două umbre 
mergeau cu adevărat, ba chiar duceau în braţe nişte boccele... 

„N-or fi cumva hoţii? îi fulgeră prin gând. Parcă duc ceva cu 
ei... Fără îndoială că-s hainele noastre!” 

Smicikov lăsă cutia pe marginea drumului şi plecă după umbre. 

— Stai! strigă el. Stai! Puneti mâna pe ei! 

Cele două umbre întoarseră capul şi, văzând că erau urmărite, o 
luară la picior... Principesa auzi încă mult timp tropot grăbit de 
paşi şi strigăte: „Stai!” În cele din urmă, totul amuti. 

Smicikov se luă cu urmărirea hotilor. Si fără îndoială ca 
principesa ar fi rămas să zacă cine ştie cât pe marginea drumului, 
dacă n-ar fi intervenit jocul fericit al întâmplării: tocmai atunci se 
nimeri să treacă pe drum prietenii lui Smicikov, flautistul 
Jucikov® şi clarinetistul Razmahaikin*’, care se duceau si ei tot la 
vila lui Bibulov. Găsind cutia, cei doi se uitară mirati unul la altul, 
desfăcându-şi braţele a nedumerire. 

— la te uită, un contrabas! strigă Jucikov. Ei, dar ăsta e 
contrabasul lui Smicikov! Cum de-a ajuns aici?... 

— Fără îndoială că 1 s-a întâmplat ceva lui Smicikov, zise 
Razmahaikin. Ori s-a îmbătat, ori l-au jefuit... În orice caz, nu 
putem lăsa contrabasul în drum. Trebuie să-l luăm cu noi. 

Jucikov aburcă în spinare cutia şi muzicanţii îşi căutară de drum. 


37 


— E al dracului de greu! bombănea tot timpul flautistul. Pentru 
nimic în lume nu m-aş prinde să cânt pe o matahală ca asta... Uf! 

Ajungând la vila prinţului Bibulov, muzicanţii lăsară cutia in 
locul rezervat pentru orchestră şi se duseră la bufet. 

În vremea asta, în vilă începuseră să se aprindă candelabrele şi 
lămpile de perete. Logodnicul, consilierul Lakeici*®, funcţionar la 
departamentul căilor de comunicaţii, un bărbat frumos şi simpatic, 
stătea în mijlocul salonului, cu mâinile în buzunare şi discuta cu 
contele Skalikov*!. Vorbeau despre muzică. 

— Când eram la Neapole, zicea Lakeici, am cunoscut personal 
un muzicant care, literalmente, făcea minuni. Si—n-o să mă 
crezi — la contrabas... la cel mai banal contrabas! Scotea din el 
nişte triluri aşa de îndrăcite, că rămânea! de-a dreptul träsnit! 
Cânta valsuri de Strauss! 

— Asta-i prea din cale-afară! Nu se poate... îşi arătă îndoiala 
contele. 

— Te rog să mă crezi! Executa chiar şi rapsodia lui Liszt. Am 
stat cu el în aceeaşi cameră de hotel şi, neavând ce face, am 
învăţat şi eu să cânt rapsodia lui Liszt la contrabas. 

— Rapsodia lui Liszt?... Hm! Glumesti... 

— Nu mă crezi? râse Lakeici. Iti dovedesc imediat! Hai cu mine 
la orchestră. 

Logodnicul şi contele se îndreptară spre orchestră. Ajungând 
lângă contrabas, începură să-i desfacă grăbiţi curelele... şi— 
grozăvie! 

lar acum, în timp ce cititorul, dând frâu slobod imaginaţiei, îşi 
închipuie care a fost urmarea acestei dispute muzicale, să ne 
întoarcem la Smicikov... Neputând să-i ajungă pe hoţi, veni înapoi 
la locul unde-si lăsase cutia. Însă, bietul, nu-şi mai găsi nepretuita 
povară. Nu ştia ce să creadă. Trecu de câteva ori înainte şi îndărăt 
si, negăsind nimic, se gândi că, fără îndoială, o luase pe alt 
drum... 

„Dar asta-i îngrozitor! îşi zise el îngheţat de spaimă, smulgându- 
si părul. O să se inabuse în cutie! Sunt un ucigas!” 

Si Smicikov umblă pe drumuri, căutându-şi cutia, până târziu 


după miezul nopţii. Până, la urmă, istovit, se întoarse sub podet. 

— Am s-o caut mâine, în zori de zi, se hotari el. 

Dar nici în zori de zi nu găsi nimic, aşa că trebui să aştepte sub 
pod căderea nopţii... 

— Am s-o găsesc! striga el, scotandu-si jobenul şi luându-se cu 
mâinile de păr. De-ar fi să caut un an, şi tot am s-o găsesc! 


Mujicii de prin partea locului mai povestesc şi astăzi că uneori, 
noaptea, se vede umblând în jurul podetului un om în pielea goală, 
cu părul lung şi cu joben pe cap. lar de sub podet se aude, din când 
în când, scârtâit ragusit de contrabas... 


Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 23, 7 iunie, cu 
subtitlul: (O feerie in împrejurimile oraşului). Semnată: A. Cehonte. 
1899. 

La includerea în culegerea de opere, povestirea a suferit unele modificări 
neînsemnate. Aşa s-a renunţat la subtitlu şi s-a schimbat un amănunt din text: 
in prima versiune, hoţi nu-i furaseră prinţesei toată îmbrăcămintea, ci-1 
lăsaseră cämäsuta („lăsându-i numai cämäsuta şi cutia cu viermi”...). 


SSR E 


AP. Cho 


De când mă ştiu, de trei ori mi s-a întâmplat sa trec prin câte o 
spaimă mare. 

Cea dintâi spaimă adevărată, care a făcut să mi se zburlească 
părul pe cap şi să mă treacă fiorii, mi-a pricinuit-o o întâmplare cât 
se poate de neînsemnată, dar destul de bizară. Într-o seară de iulie, 
neavând ce face, am plecat la poştă să-mi iau ziarele. Era una din 
acele seri liniştite şi calde, aproape înăbuşitoare, cum sunt toate 
serile monotone de iulie care, când încep, se tin lant câte o 
săptămână sau două, uneori şi mai mult, până le tulbură dintr- 
odată câte o furtună năprasnică, urmată de o binevenită ploaie 
torențială, care răcoreşte văzduhul pentru mult timp. 

Soarele asfintise de mult şi peste tot se lăsase o nesfarsita umbră 
cenuşie. Aerul stätut şi incremenit era îmbâcsit de aburirea 
dulceagă, cu gust de miere, a ierburilor şi florilor. 

Plecasem cu o căruţă obişnuită de cărăuşie. La spatele meu, cu 
capul sprijinit de un sac cu ovăz, sforăia liniştit Paşka, feciorul 
grădinarului, un băieţel de vreo opt ani pe care-l luasem cu mine 
să vadă, la nevoie, de cal. Drumul nostru era un drum de tara 
îngust, dar drept ca tras cu linia, care se furişa ca un şarpe uriaş 
prin lanurile cu grâu înalt şi des. Amurgul palid se stingea încetul 
cu încetul. 

Dunga rumenă a asfintitului era tăiată acum de un nor lung şi 
greoi, care aducea când cu o luntre, când cu un om înfăşurat într-o 


plapumă... 

Mersesem aşa vreo două sau trei verste, când pe pânza 
decolorată a amurgului începură să se iveasca, unul după altul, un 
şir de plopi înalți şi drepţi ca lumânările. Dincolo de plopi sclipi 
râul — şi deodată, ca prin farmec, înaintea ochilor mei se desfăşură 
un tablou neasemuit. Trebuia să opresc calul, deoarece drumul, 
drept până atunci, o lua la vale povârnit şi năpădit de tufişuri. Noi 
eram sus pe deal, iar jos, dedesubtul nostru, se deschidea o groapă 
largă, plină de întuneric şi de umbre fantastice. Pe fundul acestei 
gropi, în şesul întins, păzit de plopi şi mângâiat de sclipirile râului, 
se ghemuise un sat. Acum, satul dormea... Izbele, clopotniţa 
bisericii şi plopii se desprindeau din amurgul cenuşiu, iar umbrele 
lor se răsfrângeau în oglinda netedă a râului. 

L-am trezit pe Paşka, să nu se ducă de-a rostogolul din căruţă şi 
am început, cu băgare de seamă, să coborâm. 

— Am ajuns la Lukovo? mă întrebă Paska ridicându-şi alene 
capul. 

— Am ajuns. Tine haturile!... 

Coboram cu calul de căpăstru şi mă uitam spre sat. De la cea 
dintâi aruncătură de ochi, mi-a atras atenția un lucru ciudat: în 
partea cea mai de sus a clopotniţei, într-o ferestruică dintre cupolă 
si clopote, schpea o luminita. Luminiţa aceea, ca a unei candele 
gata să se stingă, când dispărea o clipă, când se aprindea din nou, 
mai vie încă. Ce căuta acolo? Ce rost avea? Nu puteam să cred că 
ardea dincolo de ferestruică, deoarece in turnuletul de deasupra 
clopotniţei nu se aflau nici icoane, nici candele. După cât ştiam, 
acolo nu erau decât grinzi, praf şi pânze de păianjen. Și apoi, ar fi 
fost greu să treacă cineva din clopotniţă in turnulet, trecerea fiind 
zidită. 

Luminiţa aceea ar fi putut fi mai curând răsfrângerea unei lumini 
din afară. Dar, cu toate silintele, n-am izbutit să descopăr vreun alt 
punct luminos în spaţiul larg care se desfăşura în faţa mea. Era o 
noapte fără lună. Geana palidă a amurgului, care abia mai palpaia, 
n-ar fi putut să se răsfrângă acolo, deoarece fereastra cu luminita 
dădea spre răsărit, nu spre apus. Gânduri ca acestea, şi altele încă, 


îmi umblau prin minte tot timpul cât coboram povârnişul cu calul 
de căpăstru. Când am ajuns în vale, m-am urcat în căruță şi m-am 
mai uitat o dată la luminita: clipea ca şi înainte, când pierzându-se, 
când aprinzându-se din nou, mai vie încă. 

„Ciudat, îmi ziceam, făcând fel de fel de presupuneri. Cât se 
poate de ciudat...” 

Si, încetul cu încetul, simţeam cum punea stăpânire pe mine un 
sentiment tulburător. La început, credeam că era vorba doar de 
ciudă: cum de nu eram în stare să-mi explic un fenomen atât de 
simplu? Dar mai târziu când, îngrozit, mi-am luat deodată ochii de 
la luminita şi l-am apucat de mână pe Paşka, mi-am dat seama că 
sentimentul acela nu era decât spaima... Simteam cum mă 
pătrunde o impresie de singurătate, de nelinişte şi de frică, de 
parcă mă aruncase cineva, fără voia mea, în groapa aceea imensă 
si plină de întuneric, în care nu eram decât eu şi clopotniţa care se 
uita la mine cu ochiul ei roşu. 

— Paşka! am strigat, închizând ochii de groază. 

— Da... 

— Paşka, ce o fi însemnând luminita aceea din clopotniţă? 

Paşka s-a uitat la clopotniţă peste umărul meu, apoi a căscat. 

— Apoi, ştiu eu?... 

Cele câteva vorbe schimbate cu băiatul m-au liniştit oarecum, 
dar nu pentru mult timp. Văzând cât eram de tulburat, Paşka şi-a 
holbat ochii lui mari la luminita, s-a mai uitat o dată la mine, pe 
urmă iar la luminiţă... 

— Mi-e frică! a şoptit el. 

Atunci, pierzându-mi minţile de spaimă, l-am cuprins cu o mână 
pe băiat, l-am strâns lângă mine şi am dat bici calului. 

— Ce prostie! îmi ziceam. Toate astea sunt înspăimântătoare 
numai şi numai pentru că nu le înţeleg... Și tot ce nu înţelegem ni 
se pare misterios şi ne sperie. 

Cautam să mă incredintez că am dreptate, dar în acelaşi timp nu 
încetam să dau bici calului. După ce am ajuns la staţie, am stat de 
vorbă cu căpitanul de posta un ceas întreg, înadins, ba am mai si 
citit două sau trei ziare. Totuşi neliniştea nu mă părăsea. Când ne- 


am întors, luminita nu se mai vedea. În schimb, umbrele caselor şi 
ale plopilor, ca şi dealul pe care trebuia să-l urcăm, îmi păreau vii. 
ȘI nici până astăzi nu ştiu ce rost avea luminita aceea... 

Altă spaimă pe care am tras-o mi-a fost pricinuită de o 
întâmplare tot atât de neînsemnată... Mă întorceam de la o 
întâlnire. Era ora unu noaptea, când natura e cufundată de obicei 
în somnul cel mai adânc şi mai dulce dinaintea dimineţii. De data 
aceasta însă, natura nu dormea şi n-ai fi putut spune că noaptea era 
liniştită. Se auzeau strigăte de cârstei, de prepelite şi de becatine, 
cântec de privighetori şi ţârâit de greieri şi de coropisnite. 
Deasupra ierbii plutea o ceaţă uşoară, iar sus, pe cer, norii alergau 
pe lângă Lună fără să se uite îndărăt. Natura nu dormea, de parcă 
i-ar fi fost frică să nu piardă, dormind, cele mai frumoase clipe din 
viata el. 

Mergeam pe o cărare îngustă, pe-alături de terasamentul cău 
ferate. Lumina Lunii luneca de-a lungul şinelor, peste care căzuse 
rouă. Umbrele uriaşe ale norilor treceau din când în când pe 
deasupra terasamentului. Departe înaintea mea ardea liniştit o 
luminita verde, incetosata. 

„Înseamnă că totul e bine...” îmi ziceam, uitându-mă la luminita 
aceea. 

Sufletul imi era senin, liniştit şi fericit. Veneam doar de la 
întâlnire, de grăbit n-aveam de ce să mă grăbesc, somn nu mi-era, 
iar sănătatea şi tinereţea mea se trădau cu fiecare respiraţie, cu 
fiecare pas ce-mi răsuna, înăbuşit, în freamătul monoton al nopţii. 
Nu mai ştiu în ce stare sufletească eram atunci, dar mi-aduc 
aminte că mă simţeam fericit, nespus de fericit. 

Mersesem aşa poate o verstă, când deodată am auzit în urmă un 
uruit, ceva ca rostogolirea unei ape mari. Uruitul se făcea tot mai 
puternic şi se tot apropia. Am întors capul: la vreo sută de paşi se 
desluşea umbra neagră a dumbrăvii din care abia ieşisem. În locul 
acela terasamentul făcea o curbă elegantă la dreapta, pierzându-se 
apoi printre copaci. M-am oprit, intrigat, şi am aşteptat. La cotitură 
apăru curând o namilă neagră şi uriaşă care se îndrepta cu vuiet 
greu spre mine şi, cu iuţeala unei păsări în zbor, trecu de-a lungul 


şinelor, chiar pe dinaintea mea. După câteva clipe, namila dispăru, 
iar uruitul ei se pierdu in freamătul nopţii. 

Era un vagon de marfă ca toate vagoanele, fără nimic deosebit. 
Dar apariţia lui aşa, singur, fără locomotivă şi încă noaptea, mă 
tulbură. De unde iesise, aşa, ca din pământ, şi ce putere îl purta de- 
a lungul şinelor cu viteza aceea ameţitoare? De unde venea si 
încotro se ducea? 

Daca aş fi fost superstitios, as fi crezut că diavolii şi vrajitoarele 
se întorceau în bârlogul lor, la odihnă, şi mi-aş fi căutat de drum. 
Dar aşa, acestui fenomen nu-i puteam găsi nicio explicaţie. Nu-mi 
venea să cred ochilor şi mă încurcam în tot felul de presupuneri, 
ca o muscă într-un paienjenis... 

Si deodată am avut impresia că eram singur, singur de tot in 
spațiul acela necuprins, că noaptea, care-mi părea posomorâtă 
acum, nu-şi mai lua ochii de la mine, mă pândea pas cu pas, şi că 
toate zgomotele — strigătele păsărilor de noapte şi fosnetul 
copacilor — erau sinistre şi că n-aveau alt rost decât să mă 
înspăimânte. Fără să-mi dau seama, am rupt-o de fugă ca un 
nebun, căutând să alerg din ce in ce mai repede. Şi atunci am 
început a desluşi un lucru pe care încă nu-l băgasem de seamă: 
suspinele jalnice ale firelor de telegraf. 

— Mai mare ruşinea! mă dojeneam. Laşitatea asta e curată 
prostie!... 

Si totuşi laşitatea era mai puternică decât raţiunea. Mi-am 
încetinit goana numai când am ajuns la luminita cea verde, unde 
am dat peste o cabină neagră de acar. Lângă ea, pe terasament, 
stătea o umbră: fără îndoială, paznicul. 

— Ai văzut? l-am întrebat, gâfâind. 

— Pe cine? Ce să văd? 

— Vagonul care-a trecut in goană!... 

— L-am văzut... bombăni omul, fără chef. S-a desprins din 
coada trenului de marfă. La versta o sută douăzeci şi unu e o pantă 
mare... trenul urcă la deal. Lanturile vagonului din coadă s-au 
rupt... şi se înţelege că s-a desprins şi a luat-o îndărăt... Acum 
prinde-l, dacă poti!... 


Ciudata întâmplare era lămurită acum şi tot ce mi se păruse 
fantastic în ea se risipise. Spaima mi-a trecut ca prin farmec şi am 
putut să-mi caut mai departe de drum. 

Prin cea de-a treia spaimă cumplită am trecut într-o zi de 
primăvară timpurie, pe când mă întorceam de la vânătoare. Se 
înserase. Drumul prin pădure era plin de băltoace. Plouase cu 
puţin înainte şi noroiul îmi plescăia sub picioare. Lumina roşie a 
asfintitului se strecura printre copaci, rumenind trunchiurile albe 
ale mestecenilor şi frunzişul lor tânăr. Eram grozav de obosit. 
Abia îmi mai mişcam picioarele. 

La vreo cinci sau şase verste de casă, în timp ce mergeam pe 
drumul de pădure, am dat fără veste de un câine mare şi negru, un 
terra-nova. Trecând pe lângă mine, dulăul m-a privit drept în fata, 
apoi şi-a căutat de drum. 

„Frumos câine... m-am gândit. Al cui o fi?” 

Am întors capul. Dulăul se oprise la zece paşi în urma mea şi 
nu-şi mai lua ochii de la mine. Timp de un minut ne-am cercetat în 
tăcere, pe urmă, măgulit pesemne de atenția mea, câinele s-a 
apropiat încet şi a început să dea din coadă... 

Am plecat. Dulăul după mine. 

„Al cui o fi? mă întrebam. De unde-o fi ieşit?” 

Cunoşteam toți moşierii până la treizeci şi patruzeci de verste 
împrejur, le cunoşteam şi câinii. Niciunul nu avea vreun terra- 
nova. Atunci de unde ieşise şi cum de nimerise în pădurea aceea 
pustie, pe drumul acela neumblat, pe unde nu se cară decât lemne? 
Să se fi rătăcit de cineva care trecuse cu căruţa pe acolo? Nici asta 
nu se putea, deoarece drumul nu ducea nicaieri. 

M-am aşezat pe o buturugă şi am început să-mi cercetez 
tovarăşul de drum. Câinele se aşeză şi el, îşi inalta capul şi-şi atinti 
privirea asupra mea... Se uita, fără să clipească. ŞI, fie din pricina 
liniştii, a umbrelor şi a freamătului pădurii, fie, poate, din pricina 
oboselii, nu ştiu, însă privirea aceea fixă a unor ochi de câine ca 
toți clinii m-a băgat în sperieti. Mi-am adus aminte de Faust şi de 
buldogul lui şi m-am gândit că uneori, din cauza oboselii, oamenii 
nervosi au halucinaţii. Şi atât a fost de ajuns ca să mă ridic de pe 


buturugă şi s-o iau la picior. Dulăul, după mine... 

— Mars de-aici! am strigat la el. 

Dar pesemne că dulăului i-a plăcut glasul meu, deoarece a sărit 
vesel şi a luat-o la galop înaintea mea. 

Marş de-aici! am mai strigat o dată. 

Dulăul a întors capul, mi s-a uitat drept în ochi şi a început să 
dea din coadă, bucuros: pesemne îi făcea plăcere că eram furios. 
Ar fi trebuit să-l mângâi, însă nu-mi ieşea din minte buldogul lui 
Faust şi spaima îmi sporea cu fiecare clipă... Amurgul care cobora 
sfârşi prin a mă tulbura de-a binelea şi, de câte ori dulăul se 
apropia de mine şi mă atingea cu coada, închideam ochii, ca un 
las. Asa că s-a repetat povestea cu luminita din clopotniţă şi cu 
vagonul: n-am mai putut îndura şi am luat-o la goană... 

Acasă am găsit un oaspete, un vechi prieten de-al meu, care, 
îndată ce-mi dădu bună seara, începu să mi se plângă că, venind 
spre mine, se rătăcise prin pădure şi-şi pierduse câinele frumos şi 
scump. 


Publicată pentru prima oară în ,,Peterburgskaia gazeta”, nr. 162, 16 iunie, la 
rubrica „Efemeride”, cu subtitlul (Povestirea unui vilegiaturist). Semnată: A. 
Cehonte. După ce i s-au adus serioase modificări, a fost inclusă în Culegerea 
de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

La includerea în culegerea de opere, povestirea a suferit numeroase 
modificări de stil şi s-au lăsat la o parte unele amănunte din descrierea 
peisajelor de la începutul povestirii. 


Farmacista 


Orăşelul B., care nu are, în totul, decât două sau trei ulite 
înguste, e cufundat în somn adânc. În văzduhul încremenit e 
linişte. Doar undeva departe, poate că tocmai dincolo de oraş, se 
aude un lătrat de câine, subtirel şi răguşit. Încă putin şi o să se 
crape de ziuă. 

Tot ce e suflare omenească doarme de mult. Numai nevasta 
tânără a spiterului Ciornomordik*’, proprietarul farmaciei din 
orăşel, nu doarme. S-a culcat până acum de vreo trei ori, dar 
degeaba: nu poate adormi şi nu ştie de ce. Stă în faţa ferestrei 
deschise, numai în cămaşă de noapte, şi se uită pe stradă. Se 
înăbuşă de căldură, e plictisită şi 1-e ciudă... atât de ciudă, încât îi 
vine să plângă. Dar de ce, nici asta n-o ştie. Simte cum 1 se urcă 
mereu un nod în gât... La spatele ei, numai la câțiva paşi, sforäie 
cu faţa la perete însuşi Ciornomordik. Un purice flămând 1 s-a 
înfipt la rădăcina nasului, dar spiterul nu-l simte, ba chiar 
zâmbeşte, deoarece tocmai atunci visează că toţi oamenii din 
orăşel tuşesc şi vin la el, unul după altul, să cumpere picături de 
mentă. Doarme aşa de adânc, încât nu l-ai putea trezi nici dacă l-ai 
intepa, nici dacă l-ai dezmierda, nici chiar dacă ai trage cu tunul! 

Farmacia e aproape de marginea orăşelului, aşa că nevasta 
spiterului vede câmpul până cine ştie unde... Vede cerul albind cu 
încetul spre răsărit, apoi rumenindu-se ca în faţa unui foc uriaş — şi 
deodată, de după o tufă îndepărtată, iese la iveală Luna mare, cu 


obrazul turtit. E roşie (totdeauna când iese de după tufe, nu se ştie 
de ce, Luna e grozav de ruşinată). 

Pe neaşteptate, în liniştea nopţii se aud paşi şi zăngănit de 
pinteni, apoi glasuri. 

„Trebuie să fie ofiţerii care se întorc de la ispravnic şi se duc în 
tabără”, îşi zice farmacista. 

Ceva mai târziu se ivesc două umbre, în tunici albe, ofiteresti: 
una e mare şi groasă, cealaltă mai mică şi mai subțire... Vin alene 
de-a lungul gardului, abia târându-si picioarele, şi se apropie 
vorbind în gura mare. Când ajung în dreptul farmaciei, îşi 
încetinesc pasul şi se uită spre ferestre. 

— Miroase a farmacie... zice ofiţerul cel subțire. 

— Uite chiar farmacia! Da, mi-aduc aminte... Am fost 
săptămâna trecută de mi-am luat nişte unt de ricin. Farmacistul 
avea o mutră acră şi fălci de măgar. Ce mai fălci, nenişorule! Cu 
nişte fălci ca astea îi făcea praf Samson pe filisteni! 

— Mda... face cel gros, cu glas adânc. Doarme farmacia, 
doarme si farmacista! Dac-ai şti, Obteosov, ce frumusica-i 
farmacista! 

— Am văzut-o. Mi-a plăcut grozav... Ascultă, doctore, crezi că 
e posibil să fie ea îndrăgostită de fălcile cele de măgar? E posibil? 

— O, fără îndoială că nu, oftează doctorul, de parcă l-ar fi prins 
mila de farmacist. O fi dormind acum, păpuşica, după ferestre... 
Ce zici, Obteosov“? Stă întinsă, cu braţele desfăcute de căldură... 
cu gurita pe jumătate deschisă... Un piciorut îi atârnă din pat... Te 
pomenesti că dobitocul cela de farmacist nici nu se pricepe in 
chestii de astea... Pentru el ori o femeie, ori o sticlă cu creolină, e 
acelaşi lucru. 

— Știu ceva, doctore? zice ofiţerul, oprindu-se. Hai să intrăm si 
să cumpărăm ceva! Poate o vedem pe farmacista... 

— Ce-ti trece prin minte! Acum, noaptea? 

— Ei, şi ce? Doar îs datori să vândă şi noaptea! Hai să intrăm, 
dragutule! 

— Să încercăm... 

Ascunsa după perdele, farmacista aude cum sună dogit 


clopotelul. Întorcând capul spre bărbatul ei, care sforăie dulce şi 
zâmbeşte, îşi trage repede rochia, îşi vâră picioarele goale în 
pantofi şi aleargă în farmacie. 

După uşa de sticlă se zăresc două umbre... Farmacista ridică 
puţin fitilul lămpii şi se grăbeşte să deschidă. Nu se mai simte nici 
plictisita, nici inciudata şi nici nu-i mai vine să plângă. Doar inima 
îi bate puternic. Întâi intră doctorul cel gros, apoi Obteosov cel 
subțire. Acum îi putem cerceta în voie. Doctorul are o burtă 
respectabilă, e brun, bărbos şi stângaci. La cea mai mică mişcare 
pârâie tunica pe el şi-i curg sudorile pe obraz. În schimb, ofiţerul e 
rumen, ras ca-n palmă, cu trăsături de femeie şi mlădios ca o 
cravaşă englezească. 

— Ce doriţi? îi întreabă farmacista, strângându-şi rochia la 
piept. 

— Dati-ne... 1-1-î... de cincisprezece copeici pastile de mentă! 

Fără să se grăbească, farmacista coboară un borcan de pe poliţă 
si începe să cântărească pastilele. Clienţii o privesc de la spate, 
fără să clipeasca: doctorul îşi tine ochii pe jumătate închişi, ca un 
motan sătul, iar locotenentul e foarte grav. 

— Pentru întâia oară văd o doamnă vânzând în farmacie... zice 
doctorul. 

— Nu e de mirare... îi răspunde farmacista, trăgând cu coada 
ochiului la obrazul rumen al lui Obteosov. Bărbatul meu nu are 
niciun ajutor, aşa că de obicei îl ajut eu. 

— Aşa... Dar aveţi o farmacie straşnic de simpatică! Ce de-a 
mai... astea... borcane de tot felul! Şi nu vă e frică să umblati cu 
atâtea otrăvuri? Brrr! 

Farmacista închide punguta şi i-o dă doctorului. Obteosov îi 
întinde o piesă de cincisprezece copeici. Trece aşa cam jumătate 
de minut de tăcere... Bărbaţii se uită unul la altul, fac un pas spre 
usa, apoi iarăşi se uită unul la altul... 

— Dati-ne şi bicarbonat de sodiu de zece copeici, zice doctorul. 

Mişcându-se alene, domol, farmacista întinde din nou mâna spre 
poliţă. 

— Nu cumva aveţi în farmacie aşa ceva... îngăimă Obteosov, 


frecându-şi mâinile, aşa ceva, ştiţi, un fel de... vreo băutură 
întăritoare... apă gazoasă, să zicem? Aveţi apă gazoasă? 

— Avem, îi răspunde farmacista. 

— Bravo! Sunteţi o zână, nu femeie! Pregatiti-ne, vă rog, vreo 
trei sticle. 

Farmacista împachetează repede bicarbonatul de sodiu şi se face 
nevăzută în întunericul uşii. 

— Ananas, nu altă! zice doctorul, făcând cu ochiul. Un ananas 
ca ăsta, Obteosov, nu găseşti nici în insula Madera. Ce zici? Hai? 
Dar... auzi cum sforăie cineva? Ăsta-i domnul farmacist în 
persoană, care binevoieşte să se odihnească... 

Peste câteva clipe, farmacista se întoarce şi pune pe tejghea cinci 
sticle. Abia a ieşit din beci, din care pricină e aprinsă la obraz şi 
uşor tulburată. 

— Sst... mai încet! zice Obteosov cand, după ce a scos dopurile, 
farmacista scapă tirbusonul. Nu faceţi zgomot, să nu vi se 
trezească bărbatul. 

— §1 ce-1 dacă s-o trezi? 

— Doarme aşa de dulce... desigur că vă visează... În sănătatea 
dumneavoastră! 

— $1 pe urmă, adaugă doctorul cu glasul lui gros, în timp ce apa 
gazoasă îi venea pe gât, bărbaţii sunt nişte dihanii aşa de 
plictisitoare, încât n-ar strica să doarmă tot timpul... Ehei, dacă la 
apa asta am avea şi un vinisor rosu!... 

— Ce vă trece prin minte! râde farmacista. 

— Ar fi grozav! Păcat că farmaciile nu vând şi băuturi 
spirtoase... De altfel... dumneavoastră trebuie să aveţi în farmacie 
vin, aşa, ca medicament. Aveţi vinum gallicum rubrum?“ 

— Avem. 

— Minunat! Aduceţi-l colea! Aduceţi-l, lua-l-ar naiba! 

— Cât doriţi? 

— Quantum satis!”.… Mai întâi puneti-ne câte un dram în apa 
gazoasă şi pe urmă om vedea noi... Ce zici, Obteosov? Mai întâi 
cu apă, şi după aceea per se%... 

Doctorul şi Obteosov se aşază la tejghea, îşi scot chipiele şi 


p45 


încep să bea vin roşu. 

— Trebuie să recunoaştem că vinul e din cale-afară de prost! 
Vinum mizerabilum... Bineînţeles că în prezenţa... hm!... e curat 
nectar... Domnita, sunteţi încântătoare! Vă sărut mânuţa... în 
gând. 

— Ce n-aş da să fac şi eu la fel... dar nu în gand! zice 
Obteosov. Pe cinstea mea! Mi-aş da şi viaţa... 

— Lăsaţi astea... protestează doamna Ciornomordik, înroşindu- 
se şi luându-şi un aer grav. 

— O, dar ce cochetă sunteţi! râde încet doctorul, privind-o 
viclean pe sub sprâncene. Ochişorii dumitale împușcă, nu alta! Pif, 
paf! Vă felicit: ati învins! Suntem la pământ! 

Farmacista se uită la obrajii lor aprinşi, îi ascultă şi curând se 
înviorează şi ea. E aşa de veselă acum! Vorbeşte, râde, cochetează, 
ba chiar, dupa îndelungatele rugaminti ale clientilor, bea două 
degete de vin roşu. 

— Ofițerii ar face bine să vină mai des din tabără la oraş, zice. E 
o plictiseală aici, ceva de spaimă. Eu una mor de urât! 

— Vă cred! se indignează doctorul. Un asemenea ananas... o 
asemenea minune a naturii să stea în... în pustietatea asta! Bine-a 
zis Griboedov: „În pustietate! La Saratov!” Dar e timpul să 
plecăm. Încântat de cunoştinţă, cât se poate de încântat! Ce avem 
de plată? 

Farmacista îşi ridică ochii în tavan şi-şi mișcă mult timp buzele. 
Apoi răspunde: 

— Douăsprezece ruble şi patruzeci şi opt de copeici! 

Obteosov scoate din buzunar un portofel umflat, scotoceste mult 
prin teancul de hârtii şi plăteşte. 

— Bărbatul dumitale doarme dulce... visează... îngăimă el la 
despărțire, strângând mana farmacistei. 

— Nu-mi face plăcere să mi se spună prostii... 

— Ce, astea-s prostii? Dimpotrivă... nu-s deloc prostii... însuşi 
Shakespeare a spus: „Ferice-i cel ce-n tinereţe fu june şi s-a copt la 
timp.” 

— Lasa-mi mâna în pace! 


În sfârşit, după lungi discuţii, clienţii îi sărută mâna şi ies din 
farmacie nehotärâti, ca şi cum s-ar gândi dacă n-au uitat ceva. 

Farmacista se întoarce repede în dormitor şi se aşază la aceeaşi 
fereastră. De acolo îi vede, pe doctor şi pe locotenent, depărtându- 
se cu regret de farmacie, iar după vreo douăzeci de paşi oprindu-se 
şi începând să vorbească în şoaptă. Despre ce or fi vorbind? Îi bate 
inima, tâmplele îi zvâcnesc şi nu ştie singură de ce... Îi bate inima 
de parca cei doi, şoptind între ei, i-ar hotari propria ei soartă. 

După vreo cinci minute, doctorul îl lăsă pe Obteosov şi pleacă 
înainte, iar locotenentul se întoarce. Trece o dată prin faţa 
farmaciei, apoi încă o dată... Se opreşte în dreptul uşii, mai face 
câţiva paşi... În sfârşit se aude, sfios, clopotelul. 

— Ce? Cine-i acolo? întreabă deodată glasul farmacistului. Sună 
cineva şi tu habar n-ai! face el, supărat. Ce-i bătaia asta de joc? 

Farmacistul se scoală, îşi ia halatul pe el şi trece în farmacie, 
legănându-se somnoros şi lipaind cu papucii pe podea. 

— Ce... ce doriţi?! îl întreabă el pe Obteosov. 

— Dati-mi... dati-mi de cincisprezece copeici pastile de mentă! 

Trăgând mereu aerul pe nas, căscând, dormind de-a-n 
picioarelea şi izbindu-se cu genunchii de tejghea, farmacistul se 
înalţă la poliţă şi ia de acolo un borcan... 

După câteva minute, farmacista îl vede pe Obteosov cum iese 
din farmacie, face doi-trei paşi şi aruncă pastilele de mentă în 
praful drumului. De după colt îi iese înainte doctorul. Se opresc 
unul în fata altuia apoi dispar, gesticulând, în ceața dimineţii... 

— Cât sunt de nenorocită! îşi zice farmacista, uitându-se cu 
necaz la bărbatul ei care se dezbracă grăbit să se culce şi să-şi 
continue somnul. Doamne, cât sunt de nenorocită! repetă ea, 
izbucnind dintr-odată in plans amar. Si nimeni nu ştie, nimeni... 

— Am uitat pe tejghea cele cincisprezece copeici, mormäie 
farmacistul, învelindu-se cu plapuma. Pune-le, te rog, în casetă... 

S1 adoarme pe loc. 


Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 25, 21 iunie. 
Semnată: A. Cehonte. Cu mari schimbări, a fost inclusă în Culegerea de opere 


din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

La includerea povestirii în culegerea de opere, autorul a schimbat numele 
spiterului — în textul initial îl chema Traclitemberg — a făcut modificări de stil 
aproape la fiecare frază, a lăsat la o parte unele cuvinte, propozitiuni şi 
episoade, adăugând, pe alocuri, noi amănunte. 


Oameni de prisos 


O seară de iunie. Sunt şase trecute. Din halta „Hilkovo”“ pleacă 


spre stațiunea de odihnă, alcătuită numai din vile, un grup de 
vilegiaturişti care s-au coborât din tren cu câteva clipe înainte. Cea 
mai mare parte din ei sunt capi de familie şi merg încet, incarcati 
cu pachete, cu serviete si cutii de pălării. Toţi au aerul unor 
oameni obosiţi, flămânzi şi rău dispuşi, de parcă soarele n-ar 
străluci şi iarba n-ar înverzi pentru ei. 

Printre noii sosiți e şi Pavel Matveevici Zaikin”, judecător la 
tribunalul de circumscripție —un bărbat înalt şi putin adus de 
spate, purtând o haină ieftină de dril şi un chipiu decolorat, cu 
cocardă. E nadusit, aprins la fata şi incruntat. 

— Veniti în fiecare zi la vilă? îl întreabă un vilegiaturist cu 
pantaloni roscati. 

— Nu, nu chiar în fiecare zi, îi răspunde Zaikin, ursuz. Nevasta- 
mea şi băiatul stau aici tot timpul, dar eu vin doar de vreo două ori 
pe săptămână. N-am când veni în fiecare zi. Şi pe urmă, e şi 
costisitor. 

— Adevărat că e costisitor, oftează pantalonii roscati. Din oraş 
si până la gară nu poţi veni pe jos, trebuie să iei o birja. Apoi 
biletul costă patruzeci şi două de copeici... Pe drum iti mai 
cumperi un ziar, mai iei un pähärut de votcă, daca esti slab de 
înger... Cheltuieli mărunte şi fără importanţă, dar când le aduni, se 
ridică la vreo două sute de ruble pe vară. Acum, ca să vorbim 


cinstit, e mare lucru să trăieşti în sânul naturii... fără discuţie: 
viata idilică şi toate celelalte... Totuşi, dupa cum ştiţi, cu lefurile 
noastre de funcționari trebuie să-ţi socotesti fiecare copeică. Daca 
ai cheltuit cumva una mai mult — gata, nu mai poţi dormi toată 
noaptea!... Da... Eu, stimate domnule —n-am onoarea să vă 
cunosc — primesc aproape două mii de ruble pe an, am gradul de 
consilier de stat, şi totuşi fumez tutun de calitatea a doua şi nu-mi 
rămâne o rublă disponibilă să-mi cumpăr apă minerală de Vichy, 
cum mi-au prescris doctorii pentru pietrele mele de la ficat! 

— Ce să mai vorbim, e o mizerie! zice Zaikin, după un timp de 
tăcere. Eu unul, domnule, rămân la părerea că viaţa de vilegiatură 
au născocit-o diavolul şi femeile. În cazul de faţă, pe diavol l-a 
mânat ura, iar pe femei marea lor uşurătate. La drept vorbind, asta 
nu mai € viata, ci muncă silnică, iad! E cald, zăduf, nu poţi nici sa 
respiri — şi tu umbli de colo până colo ca un bezmetic şi nu găseşti 
un coltisor unde să-ţi pui capul! În oraş n-ai nici mobilă, nici 
servitori... totul a fost cărat la vilă... Mănânci pe dracu, nu-i chip 
să bei un ceai pentru că n-are cine să-ţi pună samovarul, nu te 
speli... lar când vii aici, în sânul naturii, trebuie să mergi pe jos 
prin praf şi pe căldură... ptiu! Sunteţi căsătorit? 

— Desigur... Am şi trei copii, oftează pantalonii roscati. 

— Ce să mai vorbim, e o mizerie... Pur şi simplu, e de mirare că 
mai suntem în viaţă! 

În sfârşit, vilegiaturiştii ajung în staţiune. Zaikin îşi ia rămas-bun 
de la pantalonii roscati şi se îndreaptă spre vila lui. Acolo îl 
întâmpină o linişte de mormânt. Nu se aude decât tiuitul ţânţarilor 
si bâzâitul jalnic al unei muşte care a nimerit, la vremea prânzului, 
într-o pânză de păianjen. La ferestre atârnă perdelute de muselina, 
prin care se străvăd florile ofilite ale unor muscate. Pe pereţii de 
bârne, lângă tablourile în ulei, dormitează nenumărate muşte. Pe 
sală, în bucătărie, în sufragerie — nimeni. În odaia care serveşte în 
acelaşi timp şi de salon, şi de odaie de oaspeţi, Zaikin îl găseşte pe 
Petea, băieţelul lui de şase ani. Petea stă la masă, respiră cu 
zgomot pe nas şi, scotandu-si înainte buza de jos, decupeaza cu 
foarfeca valetul de caro dintr-o carte de joc. 


— Tu erai, tată? zice el, fără să se întoarcă. Bună ziua! 

— Bună ziua... Dar mama unde-i? 

— Mama? A plecat cu Olga Kirillovna la repetiție, că joacă 
teatru. Poimâine au reprezentatia. Or să mă 1a şi pe mine... Ai să 
mergi şi tu? 

— Hm!... Şi când se întoarce? 

— Zicea că diseară. 

— Și Natalia unde-i? 

— A luat-o şi pe Natalia, s-o ajute la îmbrăcat acolo, la 
repetiție... iar Akulina s-a dus în pădure să culeagă ciuperci... 
Tată, de ce cand te pişcă ţânţarii li se face burta roşie? 

— Nu ştiu... Fiindcă sug sânge. $1 zi, nu-i nimeni acasă? 

— Nimeni. Numai eu. 

Zaikin se aşază în fotoliu şi se uită câtva timp pe fereastră, 
prostit. 

— Atunci, cine o să ne servească masa? întreabă el. 

— Apoi azi nici nu s-a făcut mâncare! Mama credea că n-ai să 
vii şi a poruncit să nu se gătească nimic. Ea o să mănânce la 
repetiţie, cu Olga Kirillovna. 

— Foarte mulţumesc! Si tu, ce ai mâncat? 

— Eu am băut lapte. A cumpărat numai pentru mine, de şase 
copeici... Tata, dar de ce sug ţânţarii sânge? 

Zaikin simte deodată că ceva greu 1 se furişează în ficat şi începe 
să-l râcâie. E aşa de înciudat şi de amărât, încât suflă anevoie şi 
tremură. Îi vine să sară în picioare, să bată cu picioarele în podea 
si să dea drumul la o întreagă serie de înjurături... Dar aducându- 
si aminte că doctorii i-au interzis să se enerveze, se ridică şi, 
stăpânindu-se cu greu, începe să fluiere aria din „Hughenoţii”. 

— Tată, tu ştu să joci teatru? îl aude pe Petea. 

— la mai slăbeşte-mă cu întrebările tale idioate! se supără 
Zaikin. Te legi de mine ca scaiul! Ai împlinit şase ani şi ai rămas 
tot aşa de prost ca şi pe vremea când aveai trei!... Da, eşti prost şi 
dezmätat! De pildă, de ce strici cărțile de joc? Cine ţi-a dat voie? 

— Nu-s cărțile tale, îl răspunde Petea, întorcându-se spre 
el. Natalia mi le-a dat. 


— Minti! Minti, băiat rău ce esti! şi Zaikin se înfurie din ce în ce 
mai mult. Totdeauna minţi! Esti bun de bătut, porcule! Am să-ţi 
rup urechile, ai să vezi tu! 

Petea sare în picioare, îşi lungeşte gâtul şi se uită țintă la fata 
congestionata şi catranita a lui Zaikin. Ochii mari ai băiatului 
încep să clipească, apoi se umplu de lacrimi, iar obrazul i se 
strâmbă a plâns. 

— De ce mă certi? ţipă el. De ce te legi de mine, prostule! Eu nu 
mă leg de nimeni şi nici nu-mi fac de cap, ascult de toată lumea, şi 
tu... tu te înfurii! Haide, spune, de ce mă certi? 

Băiatul vorbeşte atât de hotărât şi plânge cu atâta amărăciune, 
încât lui Zaikin i-e ruşine. 

„Are dreptate, de ce m-oi fi legând de el?... 

— i, lasă... destul... îi spune, punându-i mâna pe umăr. Am 
greşit, Petiuha... iartă-mă. Tu eşti băiatul meu cel bun şi cuminte, 
şi-mi esti drag... 

Petea îşi şterge ochii cu mâneca hainutei, se aşază suspinand la 
locul lui şi începe să decupeze o damă. Zaikin se duce în birou. Se 
întinde pe divan şi, punându-și mâinile sub cap, se adânceşte în 
gânduri. Lacrimile băiatului i-au risipit mânia şi durerea de ficat 
începe, încetul cu încetul, să 1 se potolească. Nu mai simte decât 
oboseală şi foame. 

— Tată! aude el de după usa. Vrei să-ți arăt colecția mea de 
insecte? 

— Arata-mi-o! 

Petea intră în birou şi-i întinde o cutie verde şi lungă. Încă 
înainte de a o duce la ureche, Zaikin aude gâzele zgariind pereţii 
cutiei şi bâzâind cu deznădejde. Ridică încet capacul şi vede o 
mulțime de fluturi, de gândaci, de muşte şi de cosaşi infipti în ace 
pe fundul cutiei. Toţi, afară de doi sau trei fluturi, sunt încă vii şi 
mişcă. 

— la te uită, cosaşul ăsta tot mai mişcă! se miră Petea. L-am 
prins ieri dimineaţă şi încă tot n-a murit! 

— Cine te-a învăţat să-i vari în ace? îl întreabă Zaikin. 

— Olga Kirillovna. 


99 


— Mai bine o înfigeai în ace pe Olga Kirilovna! zice Zaikin cu 
scârbă. la de aici cutia! E ruşine să chinuieşti aşa nişte biete 
vietati! 

„Doamne, ce proastă educaţie 1 se da 
lui Petea. 

Si Pavel Matveevici uită şi de oboseală, şi de foame, şi nu se 
mai gândeşte decât la soarta băiatului. În vremea asta, dincolo de 
ferestre, lumina zilei scade treptat... Aude cum se întorc grupuri 
de vilegiaturişti de la scăldat. Cineva se opreşte lângă fereastra 
deschisă a sufrageriei şi strigă: „Nu doriţi ciuperci?” Şi neprimind 
niciun răspuns, pleacă înainte lipăind cu picioarele goale... Când 
întunericul se îngroaşe până într-atât încât muscata de după 
perdeluta de muselină îşi pierde conturul, iar pe fereastră începe sa 
intre răcoarea serii, uşa de la sală se deschide cu zgomot şi se aud 
paşi grăbiţi, vorbe şi rasete... 

— Mama! strigă Petea. 

Zaikin scoate capul din birou şi o vede pe Nadejda Stepanovna, 
nevastă-sa, rumenă în obraji şi plină de viaţă ca totdeauna... O 
însoțesc Olga Kirillovna, o blondă uscativa, cu pistrui mari pe 
fata, şi doi bărbaţi necunoscuţi: unul tânăr şi înalt, cu părul roscat 
si carliontat şi cu mărul lui Adam foarte proeminent, celălalt scund 
si bine legat, cu fata rasă de actor şi cu barbia vânătă şi strâmbă. 

— Natalia, pune samovarul! strigă Nadejda Stepanovna, 
foşnindu-şi rochia cu zgomot. Am auzit că a venit Pavel 
Matveevici. Unde esti, Pavel? Bună seara! strigă ea dând buzna în 
birou şi răsuflând precipitat. Ai sosit? Îmi pare aşa de bine... Au 
venit cu mine şi doi dintre actorii noştri amatori... hai să te 
prezint... Uite, cel înalt, e Koromislov* cântă grozav! Iar celălalt 
mai mic, e un oarecare Smerkalov”!, actor de meserie... declama 
straşnic!... Uf, nu mai pot, am obosit! Până mai adineauri am avut 
repetiție... Merge minunat! Jucăm „Chiriaşul cu trombon” şi „Ea 
îl aşteaptă”... Spectacolul are loc poimâine... 

— De ce i-ai adus? o întrebă Zaikin. 

— Nu se putea altfel, taicutule! După ceai, trebuie să mai 
repetăm rolurile şi să mai cântăm puţin... Koromislov şi cu mine 


1»? 


isi zice el, dupa plecarea 


avem un duet... Dar stai, să nu uit! Trimite, dragutule, pe Natalia 
să cumpere sardele, votcă, brânzeturi şi ce-o mai fi. Nici vorbă că 
rămân să mănânce cu noi... Doamne, cât sunt de obosită! 

— Hm... N-am bani! 

— Nu se poate, taicutule! E ruşine. Nu mă face să roşesc! 

Peste o jumătate de oră, Natalia se duce să cumpere votcă şi 
gustări, iar Zaikin, după ce-şi bea ceaiul şi mănâncă o franzelă 
întreagă, se retrage în dormitor şi se culcă în pat, în timp ce 
Nadejda Stepanovna şi oaspeţii ei, gălăgioşi şi veseli, încep să-şi 
repete rolurile. Pavel Matveevici îl aude încă mult timp pe 
Koromislov citind pe nas şi pe Smerkalov exclamând ca la 
teatru... După ce se termină lectura, se porneşte o discuţie 
nesfârşită, întreruptă din când în când de râsul ascuțit al Olgăi 
Kirillovna. În virtutea dreptului său de actor veritabil, Smerkalov 
explică rolurile, sigur de sine şi entuziasmat. 

Urmează apoi duetul, iar după duet, zgomot de farfurii... Prin 
somn, Zaikin aude cum îl roagă toți pe Smerkalov sa recite 
„Păcătoasa” şi cum actorul, după ce face fasoane, începe sa 
declame: suiera, se bate cu pumnii în piept, râde şi plânge cu 
glasul lui gros şi răguşit... Zaikin se strâmbă urât şi-şi vara capul 
sub plapumă... 

— Aveţi mult de mers şi e întuneric, aude el, după vreun ceas, 
glasul Nadejdei Stepanovna. De ce nu ramaneti pe noapte la noi? 
Koromislov o să se culce pe divan, aici, în salon, iar dumneata, 
Smerkalov, în locul lui Petea... Pe Petea îl putem muta în biroul 
bărbatului meu... Prin urmare rämâneti, nu-l aşa? 

În sfârşit, când pendula bate ora două, totul se linişteşte... Uşa 
dormitorului se deschide şi Nadejda Stepanovna se arată în prag. 

— Dormi, Pavel? şopteşte ea. 

— Nu, dar ce este? 

— Du-te, täicutule, şi te culcă în birou la tine, pe divan. Aici, în 
patul tău, trebuie s-o culc pe Olga Kirillovna. Du-te, dragutule! Aş 
culca-o pe ea în birou, dar se teme să doarmă singură... Haide, 
scoală-te odată! 

Zaikin se dă jos din pat, îşi pune halatul şi, luându-și perna, 


pleacă în birou... Ajungând pe dibuite la divan, aprinde un chibrit 
si vede ca acolo s-a culcat Petea. Băiatul nu doarme. Se uită cu 
ochii mari la chibrit... 

— Tată, dar de ce nu dorm tantarii noaptea? întreabă el. 

— Pentru că... pentru că... bombăneşte Zaikin, pentru că noi 
amândoi suntem de prisos aici... N-avem măcar unde dormi! 

— Tata, dar de ce Olga Kirillovna are pistrui pe obraz? 

— la mai lasă-mă în pace şi nu mă plictisi! 

După ce stă puţin la gânduri, Zaikin se îmbracă şi iese în stradă, 
să se răcorească... Se uită la cerul plumburiu din preajma zorilor 
si la norii incremeniti, ascultă strigătul leneş al cristeiului 
somnoros şi se gândeşte la ziua de mâine când, după ce s-o 
întoarce de la tribunal, o să se întindă în pat şi o să doarmă... 
Deodată, de după colţ se iveşte o umbră. 

„Trebuie să fie paznicul”... îşi zice Zaikin. 

Dar, după ce se mai apropie de el şi se uită mai bine, îl 
recunoaşte pe vilegiaturistul de ieri, cel cu pantalonii roscati. 

— Nu dormiti? întreabă. 

— Vedeţi că... nu prea mi-e somn... ofteaza pantalonii 
roscati. Admir natura... Ştiţi, cu trenul de noapte mi-a sosit un 
oaspete scump... mama nevestei... Și odată cu ea au venit si 
nepoatele mele... nişte fete straşnice! Sunt aşa de fericit... cu 
toate că... oricum e cam umed afară... Si dumneavoastră binevoiti 
să admirati natura? 

— Da, urla Zaikin, si eu admir natura... Dar nu cumva stiti pe 
undeva, prin apropiere, vreo carciuma sau vreun restaurant, ceva? 

Pantalonii roscati înaltă ochii la cer si, cu un aer grav, se 
adanceste in ganduri... 


Publicată pentru prima oară in ,,Peterburgskaia gazeta”, nr. 169, 23 iunie, la 
rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Vorbe 
nevinovate”, Moscova, apoi în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. 
Publicăm textul din 1899. 

„Păcătoasa ” — versuri de A. K. Tolstoi. 

„Hughenoţii ” — operă de Meyerbeer. 

» Chiriasul cu trombon ” — vodevil de S. Baikov. 


jaa 2 


„Ea îl aşteaptă ” — vodevil tradus din limba franceză, 1873. 


SSS EES 


KP. Cho 


Corista 


Odată, pe când era mai tânără, mai frumoasă şi avea încă glas, 
venise în vizită la ea, în antresolul vilei unde locuia, Nikolai 
Petrovici Kolpakov”?, admiratorul ei. Ziua fusese nesuferit de 
fierbinte şi de înăbuşitoare. Kolpakov abia se ridicase de la masă, 
după ce băuse o sticlă întreagă de vin prost de Porto, aşa că se 
simţea rău şi n-avea niciun chef. Stăteau amândoi şi se plictiseau, 
aşteptând să se răcorească şi să iasă la plimbare. 

Atunci, pe neaşteptate, se auzi în sală soneria. Kolpakov, care 
era fără haină şi în papuci, sări în picioare şi se uită nedumerit la 
Paşa. 

— Trebuie să fie sau poştaşul, sau prietena mea, zise cântăreaţa. 

Kolpakov nu se ruşina nici de postas, nici de prietena Pasei. Dar, 
pentru orice eventualitate, îşi luă hainele şi trecu în odaia de 
alături, in timp ce Paşa alergă să deschidă uşa. Spre marea ei 
mirare, în prag nu era nici postasul, nici prietena ei, ci o doamnă 
necunoscută, tânără, frumoasă, îmbrăcată cu gust şi, după toate 
aparențele, o femeie cinstită. 

Necunoscuta era palidă şi respira greu, de parcă urcase o scară 
înaltă. 

— Ce doriţi? o întrebă Paşa. 

Doamna nu-i răspunse îndată. Făcu un pas înainte, se uită încet 
în jurul ei prin odaie şi se lăsă pe un scaun, ca şi cum n-ar mai fi 
fost în stare să se tina pe picioare de oboseală, sau i-ar fi venit rau. 


Apoi îşi mişcă mult timp buzele palide, încercând să spună ceva. 

— Soţul meu e la dumneata? întrebă în sfârşit, ridicând spre 
Paşa ochii ei mari, cu pleoapele înroşite de plâns. 

— Care sot? făcu Pasa în şoaptă. $i deodată se sperie atât de 
cumplit, încât îi inghetara şi mâinile şi picioarele. Care sot? repetă 
ca şi începu să tremure. 

— Soţul meu... Nikolai Petrovici Kolpakov. 

— Nu... nu, doamnă... Nu cunosc niciun sot. 

Urmă o clipă de tăcere. Necunoscuta îşi trecu de câteva ori 
batista peste buzele palide, tinandu-si răsuflarea ca să-şi biruie 
tremurul lăuntric, în timp ce Pasa stătea în fata ei nemiscata, ca 
încremenită, privind-o cu nedumerire şi spaimă. 

— Zici că nu e aici? întrebă doamna, de data aceasta cu glasul 
ferm şi zâmbind, nu ştiu cum, ciudat. 

— Nu... nu ştiu de cine vorbiti. 

— Scârboasă, ticăloasă, mizerabilă ce eşti!... şuieră străina 
printre dinți, măsurând-o pe Paşa cu ură şi dezgust. Da, da... eşti o 
scârboasă. $i sunt cat se poate de fericită că pot, în sfârşit, să ţi-o 
arunc în obraz! 

Paşa înţelese că făcea o impresie detestabilă asupra acestei femei 
îmbrăcate în negru, cu ochii plini de ură şi cu degetele albe şi 
subțiri. Si se simţi ruşinată de obraju ei bucälati şi roşii, de 
ciupiturile de vărsat de pe nas şi de bretonul zburlit de pe frunte, 
care nu voia cu niciun chip să stea la locul lui. I se părea ca daca 
ar fi fost mai subtirica, mai putin pudrata şi n-ar fi avut breton, ar 
fi putut ascunde că nu era o femeie cumsecade şi nu i-ar fi fost atât 
de ruşine şi de frică în faţa acestei misterioase necunoscute. 

— Unde-i soţul meu? urmă doamna. De altfel, mi-e totuna dacă 
e aici sau nu. Trebuie să-ţi spun că s-au descoperit în sarcina lui o 
serie de fraude... Îl caută... Vor să-l aresteze... Iată ce ai făcut! 

Doamna se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin odaie, 
tulburată. Paşa se uita la ea şi, de spaimă, nu mai putea să 
înţeleagă nimic. 

— Chiar astăzi or să-l găsească şi or să-l aresteze, urmă doamna 
izbucnind în plâns, iar în plânsul ei era şi umilinţă, dar şi ură. Si eu 


ştiu cine l-a împins la grozăvia asta! Ticăloasă, nemernică ce eşti! 
Creatură scârboasă, femeie vândută! (Buzele i se strâmbaseră şi 
nasul 1 se incretise de sila.) Eu n-am nicio putere... ascultă, femeie 
pierdută ce eşti!... Eu n-am nicio putere, dumneata eşti mai tare 
decât mine, dar să ştii că are cine să ne apere, pe mine şi pe copiii 
mei! Dumnezeu vede tot! El e drept! O să te pedepsească pentru 
fiecare lacrimă pe care o vars, pentru toate nopţile mele 
nedormite! Da, vine ea vremea să-ţi aduci aminte de vorbele mele! 

Se făcu din nou tăcere. Doamna se plimba prin odaie frângându- 
si mâinile, iar Paşa se uita înainte la ea, prostită, nedumerita, fara 
să înțeleagă nimic, de parcă aştepta să se petreacă ceva 
înspăimântător. 

— Dar eu nu ştiu nimic, doamnă! zise şi, deodată, începu sa 
plângă. 

— Minti! strigă necunoscuta, fulgerand-o cu o căutătură 
aprigă. Ştiu tot! Te cunosc de mult! Ştiu că în luna din urmă venea 
la dumneata în fiecare zi! 

— Asa-1. Ei, şi? Ce-i cu asta? La mine vin multi, dar eu nu 
silesc pe nimeni... Fiecare e liber sa faca ce pofteste. 

— Ti-am spus doar ca s-au descoperit fraude! Bărbatul meu a 
delapidat de la serviciu bani străini!... Pentru dumneata... pentru 
una ca dumneata a făcut el o crimă ca asta! Ascultă, urmă femeia 
cu hotărâre, oprindu-se in fata Paşei. Dumneata n-ai principiu, 
dumneata nu trăieşti decât ca să faci rău, acesta doar e rostul vieţii 
dumitale. Cu toate astea nu cred că ai căzut atât de jos încât să nu- 
ti fi rămas măcar un dram de omenie! Gândeşte-te că are nevastă 
ŞI copil... Dacă e condamnat şi trimis la ocnă — şi eu, şi copiii 
rămânem muritori de foame... înţelege odată! Și totuşi este un 
mijloc care să-l scape şi pe el şi să ne scape şi pe noi de mizerie şi 
de ruşine: dacă depun chiar astăzi nouă sute de ruble, îl lasă în 
pace. Numai nouă sute de ruble! 

— Care nouă sute de ruble? întrebă încet Paşa. Eu... eu nu 
ştiu... Eu n-am luat... 

— Dar nu cer de la dumneata nouă sute de ruble... dumneata n- 
ai bani, de altfel nici n-am nevoie de banii dumitale! Altceva iti 


cer... De obicei, unor femei ca dumneata barbatii le fac daruri 
scumpe. Dă-mi înapoi darurile pe care ti le-a făcut bărbatul meu! 

— Doamnă, dar el nu mi-a dat niciodată nimic! strigă Paşa cu 
glas ascuţit, începând să înţeleagă. 

— Atunci, ce-a făcut cu banii? Că a cheltuit şi banii lui, şi pe ai 
mei, şi bani străini... Ce-a facut cu e1?... Ascultă, te rog! Mi-am 
pierdut capul şi ţi-am spus o mulțime de lucruri neplăcute, te rog 
să mă ierti... Dumneata ma urästi, dar dacă totuşi ştii ce e aceea 
milă, încearcă să te pui în locul meu! Te implor, dă-mi înapoi ce ai 
de la el! 

— Hm... zise Paşa, ridicând din umeri. Aş face-o cu plăcere, 
dar să mă bată Dumnezeu dacă mi-a dat vreodată ceva! V-o spun 
cinstit! Adică nu, aveţi dreptate... se tulbură cântăreaţa, mi-a adus 
o dată două fleacuri... Dacă doriţi, uite, vi le dau... 

Paşa trase unul dintre sertarele masutei de la toaletă şi scoase de 
acolo o brățară uşoară de aur şi un inel, subtirel de tot, cu piatră de 
rubin. 

— Astea-s, zise ea, întinzându-i-le străine. 

Doamna se inrosi şi obrazul începu să-i zvacneasca. Era jignita. 

— Ce înseamnă asta? strigă ea. Eu nu-ţi cer de pomană, iti cer 
lucrurile care nu sunt ale dumitale... lucrurile pe care, profitând de 
situația dumitale, le-ai stors de la soţul meu... bărbatul acesta 
nenorocit, lipsit de voinţă... Joi, când te-am văzut cu el în port, 
purtai brățări şi broşe scumpe. N-o face cu mine pe mieluşelul 
nevinovat! Te întreb pentru ultima oară: îmi dai bijuteriile, sau nu? 

— Ciudată mai sunteţi, pe cuvântul meu... zise Paşa, începând 
să se supere. Vă asigur că n-am văzut de la Nikolai Petrovici al 
dumneavoastră decât bratara şi inelul pe care vi le-am arătat. El 
nu-mi aducea decât pateuri dulci. 

— Pateuri dulci!... începu să râdă necunoscuta. Acasă copiii n- 
aveau ce mânca şi el căra aici pateuri dulci! Prin urmare, nu vrei 
să-mi dai înapoi bijuteriile? 

Neprimind niciun răspuns, doamna se aşeză pe scaun şi rămase 
pe gânduri, cu privirea atintita în gol. 

— Ce să mă fac acum? urmă ea mai mult în şoaptă. Dacă nu 


găsesc nouă sute de ruble, suntem pierduţi si el, şi eu, şi copiii... 
Ce să fac cu ticăloasa asta? S-o ucid, sau să-i cad în genunchi? 

Doamna isi duse batista la obraz şi începu să plângă. 

— Te rog! vorbea printre suspine. Doar dumneata l-ai nenorocit 
si l-ai adus la sapă de lemn! Scapa-l, te rog... Dumitale poate că 
nu ţi-e mila de el—dar copiii... copiii... Ce vină au bieti 
copilasi?... 

Pasa îşi închipui copilaşii aruncați în stradă şi plângând de 
foame. ŞI începu să plângă şi ea. 

— Ce pot să fac eu, doamnă? zise. Îmi spuneţi că sunt o 
mizerabilă şi că eu l-am adus pe Nikolai Petrovici la sapă de lemn. 
lar eu vă Jur în fata lui Dumnezeu cel drept că n-am avut niciun 
folos de la el... Din tot corul nostru, numai Motia are un amant 
bogat; noi, celelalte, îl tragem pe dracu de coadă. Nikolai Petrovici 
e un domn cult şi delicat... cum aş fi putut să nu-l primesc? Noi 
nu putem să nu primim... 

— Dar eu bijuteriile ti le cer! Dă-mi bijuteriile! Nu vezi ca 
plâng... Că mă înjosesc?... Uite, dacă vrei, cad în genunchi în faţa 
dumitale! Poftim! 

Paşa ţipă speriată, apărându-se cu mâinile. Simtea că aceasta 
doamnă palidă şi frumoasă, care vorbea atât de ales, ca la teatru, ar 
fi fost fără îndoială în stare să cadă în genunchi in fata ei. Dar ar fi 
făcut-o inadins, din mândrie, ca să-şi arate noblețea caracterului, 
să se înalțe pe sine şi s-o înjosească pe ea — o biata corista... 

— Bine, vi le dau! îi răspunse şi începu să se agite, stergandu-si 
ochii. Poftim! Numai că astea nu le am de la Nikolai Petrovici... 
le-am primit de la alții... Cum binevoiti... 

Și Paşa trase sertarul de sus al scrinului, scoase de acolo o brosä 
cu diamante, un şirag de margean, câteva inele şi o brățară şi 1 le 
întinse sträinel. 

— Luati-le, dacă doriți, numai să ştii ca de la soţul 
dumneavoastră n-am avut niciodată vreun folos. Luati-le şi 
imbogatiti-va! urmă Paşa, umilită de ameninţarea străinei de a-i 
cădea în genunchi. lar dacă sunteţi soţia lui legitimă şi... de neam 
ales, atunci pästrati-l lângă dumneavoastră. Asta-i! Nu l-am 


chemat eu la mine, singur a venit... 

Doamna se uită printre lacrimi la bijuterii şi zise: 

— Nu-s destule... Astea nu fac nici cinci sute de ruble! 

Paşa se repezi la scrin şi, furioasă, mai aruncă din sertar un ceas 
de aur, un porttigaret şi o pereche de butoni. Apoi, desfacandu-si 
braţele, strigă: 

— Altceva nu mi-a mai rămas... N-aveti decât să-mi faceţi şi 
perchezitie! 

Sträina ofta, adună într-o batistă, cu mâini tremurätoare, 
bijuteriile şi, fără să spună un cuvânt, fără să dea măcar din cap, 
plecă. 

Uşa odăii de alături se deschise. Kolpakov intră. Era palid şi-şi 
scutura nervos capul, de parca inghitise chiar în clipa aceea ceva 
grozav de amar. Avea lacrimi în ochi. 

— Ce bijuterii mi-ai adus? se repezi Paşa la el. Când mi-ai adus, 
dacă-mi dai voie să te-ntreb? 

— Bijuteri1?...  Astea-s fleacuri! zise Kolpakov, scuturând 
mereu din cap. Doamne! A plâns în faţa ta, s-a înjosit... 

— Te-ntreb: ce bijuterii mi-ai adus? strigă din nou Paşa. 

— Doamne, Dumnezeule! Ea, femeie cinstită, mândră, curată... 
a fost gata să cadă în genunchi în fata... în fata uneia ca tine! 
Numai eu am adus-o aici! Numai eu sunt de vină! 

Se luă cu mâinile de cap şi ofta: 

— Nu, niciodată n-o să mi-o iert! N-o să mi-o iert! Pleacă de 
lângă mine... ticăloaso! strigă el cu sila, trăgându-se îndărăt din 
fata Pasei şi impingand-o cu mâini tremurătoare. Da, a fost gata să 
cadă în genunchi... şi în faţa cui? În faţa uneia ca tine, Doamne, 
Dumnezeule! 

Kolpakov se îmbrăcă repede şi, ferindu-se cu scârbă de Paşa, se 
îndreptă spre uşă şi ieşi. 

Paşa se trânti pe pat şi începu să plângă în hohote. Îi părea rău 
acum după bijuteriile ei, pe care le dăduse într-o clipa de 
necugetată pornire şi se simţea oropsită. Îşi aduse aminte cum, cu 
trei ani în urmă, o bătuse un negustor aşa, din senin — şi începu să 
plângă şi mai amar. 


Publicată pentru prima oară în revista ,,Oskolk1”, 1886, nr. 27, 5 iulie. 
Titlul: „Cântăreaţa ”. Semnata: A. Cehonte. După ce 1 s-au adus modificări 
esențiale, a intrat în culegerea stintifico-literarä ,,Drumetie”, Sankt- 
Petersburg, 1893. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. 
Publicăm textul din 1900. 

Pentru culegerea „Drumeţie”, povestirea a fost refăcută. În prima versiune, 
Kolpakov era portărel; acest amănunt a fost lăsat la o parte. Aproape fiecare 
frază a suferit modificări de stil. 

Sfârşitul povestirii, aşa cum a fost publicat in revista „Oskolki”, era dupa 
cum urmează: [,,— Bijuteriile?... Dar astea-s fleacuri! bombăni portärelul, 
luându-se cu mâinile de cap. 

— Doamne Dumnezeule! A plâns în fata ta, s-a înjosit!... Voia chiar să-ţi 
cadă în genunchi! Numai eu am adus-o până aici! Numai eu sunt de vină! 

„Kolpakov se scărpină nervos la ceafă şi gemu. 

Să se roage, să se înjosească... urmă el, uitându-se cu dispreţ la Paşa. Biata 
femeie! Voia să cadă în genunchi... şi în faţa cui? În faţa... uneia ca tine! Nu, 
asta n-o să mi-o iert niciodată! Niciodată! 

„Portărelul se îmbrăcă grăbit şi, ferindu-se cu dispreţ de Paşa, se îndreptă 
spre uşă şi ieşi... Din clipa aceea, Paşa nu l-a mai văzut niciodată.” În 
culegerea „Drumeţie”, sfârşitul povestirii a fost schimbat: [,,... şi ieşi. Paşa se 
trânti pe pat şi începu să plângă în hohote. Îi părea rău acum după bijuteriile 
ei, pe care le dăduse într-o clipă de necugetata pornire, şi se simţea oropsita. 
Îşi aduse aminte cum, cu trei ani înainte, o bătuse un negustor aşa, din senin — 
si începu să plângă şi mai amar. Când se întunecă, se spălă, aprinse o 
lumânare, se pudră, apoi statu mult in fata oglinzii să-şi pieptene în sus 
bretonul. Dar bretonul nu voia să 1 se supună.” 

La includerea povestirii în culegerea de opere, au fost scoase rândurile de la 
sfârşit: „Când se întunecă... nu voia să i se supună.” În acelaşi timp, s-au mai 
făcut şi alte câteva modificări fără importanţă. 


SSR E > 


AP. Cho 


Institutorul 


Feodor Lukici Sisoev, institutor la şcoala fabricii de 
manufactură „Kulikin* şi fiii”, întreţinută de patroni, se pregătea 
pentru masa festivă. În fiecare an, după examene, direcţia fabricii 
dădea o masă, la care luau parte inspectorul învățământului 
primar, toţi cei care asistaseră la examene şi administraţia fabrici. 
Mesele acestea, cu tot caracterul lor oficial, ţineau totdeauna mult, 
erau pline de veselie şi încărcate cu bunätäti. Nemaitinand seamă 
de rang, institutorii vorbeau despre roadele muncii lor cinstite, 
mâncau pe săturate, beau pe îndestulate, vorbeau până răguşeau şi 
plecau acasă seara târziu, făcând să răsune toată colonia fabricu de 
cântece şi de sărutări zgomotoase. Socotind după numărul de ani 
serviţi la şcoala fabricii, Sisoev luase parte la treisprezece mese de 
acestea. 

Acum se pregătea pentru a paisprezecea şi căuta să-şi compună 
o înfăţişare cât mai corectă şi mai sărbătorească. O oră întreagă îşi 
curăță cu măturica hainele cele noi, negre, şi rămase in fata 
oglinzii aproape tot atât, că să-şi pună cămaşa la modă: butonii nu 
intrau în butonierele lor, şi asta dădu loc la o adevărată furtună de 
lamentări, de amenințări şi de reprosuri la adresa nevestei. De- 
atâta ce alergase în jurul lui, biata femeie cădea din picioare de 
oboseală. De altfel, până la urmă căzu şi el, istovit: cand 1 se 
aduseră de la bucătărie ghetele lustruite, nu mai avu putere să le 
incalte. Trebui să bea puţină apă şi să se întindă in pat. 


— Tare mai eşti slăbit! oftă nevastă-sa. Mai bine nu te-ai mai 
duce la masa asta. 

— Fără morală, te rog! o întrerupse institutorul, supărat. 

Se simţea prost dispus din pricină că nu era deloc mulţumit de 
ultimele examene. La drept vorbind, examenele îi ieşiseră minunat 
toți băieții din ultima clasă căpătaseră certificate şi premiul. Sefii 
lui, atât cei oficiali cât şi cei din fabrică, rămăseseră încântați de 
rezultate, dar institutorul nu se mulțumea cu atât. Îi era necaz că 
elevul Babkin, care scria totdeauna fără greşeală, la examen făcuse 
trei greşeli, că elevul Sergheev se zăpăcise şi nu ştiuse să-l 
înmulțească pe 17 cu 13, că inspectorul, bărbat tânăr si fără 
experienţă, alesese pentru dictare o bucată grea, iar institutorul 
Leapunov, de la o şcoală din apropiere, pe care inspectorul îl 
rugase să dicteze, se purtase necolegial: când dicta, nu pronunţa 
cuvintele aşa cum se scriu, ci parcă le molfăia în gură... 

După ce-şi incalta ghetele cu ajutorul nevestei şi după ce se mai 
uită o dată în oglindă, institutorul îşi luă bastonul noduros şi plecă 
la masă. Dar când să intre în casa directorului fabricii, unde se 
organizase serbarea, 1 se întâmplă ceva neplăcut. Pe neaşteptate, îl 
apucă tusea... ŞI-l scutură atât de cumplit, încât chipiul îi zbură de 
pe cap şi bastonul îi scăpă din mână. Auzindu-l cum tusea, 
institutorii şi inspectorul şcolar ieşiră din casă şi-l găsiră pe treapta 
de jos a scării, lac de sudoare. 

— Dumneata erai, Feodor Lukici? se miră inspectorul. Cum 
asta, al... al venit? 

— Da, şi de ce să nu vin? 

— Dumneata, drăguță, ar fi trebuit să stai acasă. Astăzi nu arăţi 
deloc bine... 

— Astăzi mă simt întocmai cum mă simţeam şi ieri. Dar dacă 
prezenţa mea vă indispune, pot pleca... 

— E1, dar ce înseamnă asta, Feodor Lukici? De ce vorbeşti aşa? 
Intră, te rog. La drept vorbind, nu noi, ci dumneata esti 
sărbătoritul! Dimpotrivă, suntem foarte fericiți... 

În casa directorului fabricii, totul era pregătit pentru serbare. În 
sufrageria încăpătoare, cu tablouri nemtesti în ulei şi cu miros de 


muscata şi de lac, erau întinse două mese: una lungă, pentru 
mâncăruri, şi alta mai mică, pentru gustări. Prin storurile lăsate se 
strecura, sfioasă, lumina dogoritoare a amiezii... Umbra odăilor, 
peisajele elveţiene pictate pe storuri, muscatele, felule de salam, 
tăiate subţire, de pe farfurii — toate se uitau naiv la oaspeţi, cu un 
sentimentalism de fată mare. Şi toate semănau cu stăpânul casei — 
un neamt mic de statură, cu burticică respectabilă, cu fata blajină 
si cu doi ochişori blânzi şi sclipitori. Adolf Andreici Bruni (aşa-l 
chema pe stăpânul casei) se agita ca la foc, în jurul mesei cu 
gustări, turna prin pahare şi umplea mereu farfurtile, căutând să fie 
îndatoritor şi prietenos cu toată lumea şi să-i facă pe oaspeţi să 
râdă. Îi bătea pe umăr, li se uita în ochi şi-şi freca mâinile. 

— Într-un cuvânt, se gudura ca un căţel cuminte. 

— Aha, Feodor Lukici! începu el cu glasul întretăiat dând cu 
ochii de Sisoev. Ce plăcere! Ai venit, cu toate că esti bolnav!... 
Domnilor, dati-mi voie să vă anunţ o bucurie: a venit Feodor 
Lukici! 

Institutorii stăteau ingramaditi lângă masa cu gustări şi mâncau. 
Sisoev se incrunta: nu-i plăcea că ceilalţi începuseră să mănânce şi 
să bea fără să-l aştepte. Il căută cu ochii pe Leapunov™, cel care 
dictase la examen şi, apropiindu-se de el, începu: 

— Nu-i deloc colegial ce ai făcut dumneata! Nu, într-adevăr... 
Oamenii cumsecade nu dictează aşa! 

— Doamne, tot despre asta vorbeşti! făcu  Leapunov, 
întunecat. Cum de nu te-ai mai săturat? 

— Ei da, tot despre asta! Elevul Babkin nu făcea nicio greşeală, 
niciodată! Crezi că nu ştiu de ce dictai asa? Voiai, pur şi simplu să 
cadă la examen elevii mei şi să iasă în frunte şcoala dumitale! 
Înţeleg eu... 

— De ce îmi cauţi pricină? se otari Leapunov. Ce dracu” te tot 
legi de mine? 

— Lăsaţi, domnilor, se amestecă în vorbă inspectorul, făcând o 
mutră jalnică. Nu face să vă certati pentru fleacuri. Cu trei 
greşeli... sau fără nicio greşeală... nu-i acelaşi lucru? 

— Nu, nu-l acelaşi lucru. La mine, Babkin nu gresea niciodată! 


— Uitaţi-vă cum se leagă de mine! urmă Leapunov pufnind 
mânios pe nas. Profită de situația lui de om bolnav şi ne piseaza pe 
toţi. Numai că eu, frätioare, nu mă uit că eşti bolnav! 

— Lasă-mă in pace cu boala mea! strigă Sisoev furios. Ce te 
priveşte pe dumneata? Si ce-i tot dai mereu cu „boala, boala, 
boala!”... N-am nevoie de compatimirea dumitale! $i pe urmă, de 
unde ai scos-o că sunt bolnav? E drept că mi-a fost cam rău înainte 
de examene, dar acum sunt sănătos, n-am mai rămas decât cu un 
fel de slăbiciune... 

— Te-ai vindecat? Slavă Domnului! zise părintele Nikolai, 
profesorul de religie, un preot tânăr, îmbrăcat cu un elegant 
antereu cafeniu şi cu pantaloni pe dungă. Ar trebui să te bucuri, iar 
dumneata te enervezi şi aşa mai departe... 

— Lasă că nici dumneata nu esti mai breaz! il intrerupse 
Sîsoev. Întrebările trebuie să fie formulate direct şi clar, pe când 
dumneata tot timpul parcă puneai ghicitori! Nu, aşa nu merge! 

În sfârşit, după multă osteneală izbutiră să-l liniştească şi să-l 
aşeze la masă. Mult timp Sisoev nu se putu hotări la care băutură 
să se oprească. Până la urmă, otarandu-se, bau o jumătate de 
paharut de rachiu verde, apoi luă o bucată de plăcintă şi începu să 
aleagă din umplutură, cu băgare de seamă, ouăle şi ceapa. Chiar de 
la prima inghititura, plăcinta 1 se paru nesărată. Puse sare, dar 
îndată o împinse cât colo: o sărase prea tare. 

La masă îl aşezară între inspector şi Bruni. După cel dintâi fel de 
mâncare, potrivit unui obicei de mult statornicit, începură 
toasturile. 

— Socotesc ca o plăcută datorie, începu inspectorul, să aduc 
multumirile mele epitropilor acestei şcoli, care nu sunt de fata, 
Danuil Petrovici si... $i... $1... 

— Și Ivan Petrovici... îi suflă Bruni. 

— $1 Ivan Petrovici Kulikin, care nu-şi precupetesc ajutorul pe 
care-l dau şcolii şi propun să bem în sănătatea lor... 

— Din partea mea, — zise Bruni sărind în picioare de parcă-l 
intepase ceva, — propun să ridicăm un pahar în sănătatea mult 
respectatului inspector al învățământului primar, Pavel 


Ghennadievici Nadarov>. 


Scaunele se urniră din loc, feţele se luminară de zâmbet şi, ca de 
obicei, începură cu toţii să ciocneasca paharele. Al treilea toast îl 
ridica totdeauna Sisoev. Si de data aceasta el se sculă în picioare şi 
începu să vorbească. Luându-şi un aer grav şi dregandu-si glasul, 
tinu înainte de toate să afirme că el nu avea darul elocintei şi că 
nici măcar nu se pregătise să vorbească. Spuse apoi că în cei 
paisprezece ani de serviciu trecuse prin multe intrigi şi lucrături, 
ba 1 se făcuseră chiar şi denunturi, că el ştia bine cine erau 
duşmanii şi denuntatorii lui, dar că nu voia să le spună numele „de 
frică să nu strice, unora din cei de fata, pofta de mâncare”. Totuşi, 
cu toate intrigile, şcoala Kulikin era întâia din toată gubernia, „şi 
nu numai din punct de vedere moral, dar chiar şi material”. 

— Pretutindeni, zise el, institutorii primesc lefuri de două sute, 
cel mult trei sute de ruble, în timp ce eu primesc cinci sute. Pe 
lângă asta, fabrica mi-a renovat, ba chiar mi-a mobilat casa! Iar 
anul acesta, mi-a tapetat din nou toate odăile... 

După aceea, institutorul povesti cu amănunte cum, în comparaţie 
cu cei de la şcolile zemstvei şi ale statului, elevii lui erau înzestrați 
din belşug cu rechizite. Şi toate acestea nu se datorau, afirmă el, 
stăpânilor fabricii, care stăteau în străinătate şi poate că nici nu 
ştiau de existenţa şcolii, ci omului care, deşi de origine germană şi 
de religie luterană, avea un suflet de adevărat rus. Sisoev vorbi 
mult, cu pauze şi înflorituri, şi cuvântarea lui era greoaie şi 
supărătoare. Mai aduse vorba de câteva ori de câţiva din duşmanii 
lui, făcu tot felul de aluzii, se repetă şi tusi, mişcând urât din 
degete. În cele din urmă obosi, transpiră şi începu să vorbească tot 
mai încet, cu glasul întretăiat de parcă vorbea numai pentru el, 
încheindu-și discursul cam ciudat: 

— Prin urmare, propun să bem pentru Bruni, adică pentru Adolf 
Andreici, care se află aici, printre noi... în general... şi 
bineînţeles... 

Când termina, răsuflară cu totii usurati, ca atunci când se 
împroaşcă în aer apă rece ca să se potolească zăduful. Numai 
Bruni părea că nu simte apăsarea aceea grea. Radios, dându-și 


peste cap ochii sentimentali, neamtul scutură din toată inima mana 
lui Sisoev şi se gudură din nou ca un căţel. 

— O, mulţumesc! zise el lungindu-l pe ,,o” şi ducându-şi mana 
stângă la inimă. Sunt foarte fericit că mă înţelegi! Doresc din tot 
sufletul să fie bine! Totuşi mă simt dator să-ţi atrag atenţia că mi- 
al cam exagerat meritele. Starea înfloritoare a şcolii ti se datorează 
numai dumitale, prea stimatul meu prieten Feodor Lukici! Fără 
dumneata, ea nu s-ar fi deosebit prin nimic de celelalte şcoli! 
Desigur că te gândeşti aşa: neamtul îmi face complimente, 
neamtul îmi spune lucruri dragute... Ha-ha! Nu, dragul meu 
Feodor Lukici, eu sunt om cinstit şi nu fac niciodată complimente. 
Dacă iti plătim cinci sute de ruble pe an, asta înseamnă că te 
pretuim. Nu-i aşa? N-am dreptate, domnilor? Altcuiva nu i-am 
plăti această sumă... Gândiţi-vă că o şcoală bună e o cinste pentru 
fabrică! 

— Sunt dator să recunosc pe fata că şcoala dumitale e într- 
adevăr o şcoală excepţională, vorbi şi inspectorul. Să nu credeţi 
cumva că vă tămâiez! În orice caz, eu n-am mai întâlnit alta la fel 
în toată viaţa mea. Asistam la examene şi tot timpul mă miram... 
Bine, dar copii ăştia sunt adevărate minuni! Ştiu carte, nu glumă, 
răspund vioi şi pe urmă... parcă-s mai altfel decât ceilalți copii: 
nu-s speriosi, nu umblă cu ascunzişuri... $i se vede bine ca te 
iubesc, Feodor Lukici. Dumneata eşti pedagog până în măduva 
oaselor. Te-ai născut, pesemne, pedagog! Îndeplineşti toate 
condițiile unui bun pedagog: ai şi chemare, şi experienţă, şi 
dragoste de meserie... E într-adevăr de mirare cum de mai poţi 
avea atâta energie şi pricepere, atâta... cum să spun... atâta 
staruinta şi hotărâre, cu sănătatea dumitale şubredă! Avea dreptate 
cineva care spunea la comitetul şcolar că dumneata esti, în meseria 
dumitale, un poet... Un adevărat poet! 

ȘI toţi cei din jurul mesei începură să vorbească într-un glas de 
talentele excepţionale ale lui Sisoev. Parcă se rupsese un zăgaz: se 
porniră unul după altul valuri de discursuri deschise şi calde, din 
acelea pe care omul nu le tine cât e sub controlul judecății 
prevăzătoare şi chibzuite, cât e cu mintea trează. Uitaseră şi de 


discursul lui Sisoev, şi de caracterul lui nesuferit, şi de expresia 
răutăcioasă şi acră a feţei lui. Li se dezlegă limba până şi 
institutorilor numiţi de curând — tineri sfioşi şi tacuti, cu înfăţişare 
jalnică de oameni veşnic speriaţi, care nu i se adresau 
inspectorului decât cu „Înălţimea Voastră”. Se vedea bine că, în 
cercul lui, Sisoev era o personalitate proeminentă. 

Deprins în cei paisprezece ani de slujbă cu succesele şi cu 
elogiile, Sisoev asculta nepăsător osanalele admiratorilor sai. 

În schimb, Bruni părea nespus de fericit de laudele care i se 
aduceau lui Sisoev. Nu scăpa un cuvânt, strălucea de bucurie, 
bătea din palme şi se înroşea, timid, de parcă pe el îl lăudau, nu pe 
celălalt. 

— Bravo! Bravo! striga neamtul întruna. Aşa-i! Ia te uită, parcă 
mi-ai ghicit gândul!... Minunat!... 

Si se uita în ochii lui Sisoev, de parcă voia să împartă cu el 
fericirea de care era cuprins. Până la urmă nu se mai putu stăpâni, 
sări în picioare şi strigă cu glasul lui pitigäiat, acoperindu-le pe 
toate celelalte: 

— Domnilor! Dati-mi voie să vorbesc! Tăcere!... La toate 
cuvintele Domniilor Voastre, eu nu pot să adaug decât unul 
singur: administraţia fabricii n-o să-i rămână dator lui Feodor 
Lukici! 

Toată lumea tacu. Sisoev îşi ridică ochii spre fata rumenă a 
neamţului. 

— Noi ştim să pretuim... urmă Bruni, luându-și un aer grav si 
coborând glasul. La cuvintele Domniilor Voastre, sunt dator să 
adaug că... da, că familia lui Feodor Lukici va fi asigurată şi că, în 
acest scop, s-a şi depus la bancă, încă de acum o lună, o sumă de 
bani... 

Sisoev se uită nedumerit întâi la neamt, apoi la colegi, de parcă 
voia sa-1 întrebe: adică de ce să fie asigurată familia lui şi nu el 
însuşi? Si atunci, pe feţele încremenite şi în privirile atintite asupra 
lui, institutorul citi altceva decât milă — pe care, de altfel, nu putea 
s-o sufere. Era mai curând ceva duios şi blând, şi în acelaşi timp 
peste măsură de sinistru, ceva care semăna cu adevărul necruţător 


si care îl făcu să-şi simtă într-o clipă trupul îngheţat şi sufletul 
cuprins de o deznădejde fără margini. Cu faţa pălită şi crispată, 
sări dintr-odată în picioare şi-şi duse amândouă mâinile la cap. 
Câteva clipe rămase aşa, privind înspăimântat înaintea lui într-un 
singur punct, de parcă vedea cum se apropia moartea de care 
vorbise Bruni. Apoi se lăsă pe scaun şi începu să plângă. 

— Linisteste-te!... Ce-i cu dumneata?... auzea in jurul lui 
glasuri speriate. Bea un pic de apă! Haide, bea un pic de apă! 

Dupa catva timp, institutorul se linisti. Dar insufletirea de pana 
atunci nu se mai intoarse printre comeseni. Masa se termina intr-o 
tăcere apăsătoare şi mult mai devreme ca în ceilalți ani. 

Când ajunse acasă, înainte de toate Sisoev se cercetă în oglindă. 

„Ei, nu degeaba am plâns! îşi zise, uitându-se la cearcänele 
cafenii de sub ochi şi la obrajii scofalciti. Culoarea feţei e mult 
mai normală astăzi decât ieri. Sunt anemic şi am catar la stomac, 
asta-1. Si tusea tot de la stomac imi vine...” 

Linistindu-se în felul acesta, Sisoev se dezbraca, îşi curăţă 
îndelung, cu măturica, hainele cele negre, apoi le împături cu grijă 
si le încuie în scrin. 

După aceea se apropie de masa pe care se înălța un teanc de 
caiete de ale elevilor lui şi, alegându-l dintre ele pe al lui Babkin, 
se aşeză pe scaun şi rămase în admiraţie în faţa scrisului frumos, 
de copil... 

Si în timp ce Sisoev cerceta caietele de dictare ale elevilor, in 
odaia de alături medicul de zemstvă îi spunea în şoaptă nevestei 
lui că n-ar fi trebuit să-l lase să se ducă la masa aceea, mai ales că, 
după toate semnele, nu mai avea de trăit decât cel mult o 
săptămână. 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, nr. 3723, 12 iulie, la 
rubrica ,,Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. După ce a fost 
revăzută de autor, povestirea a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 
1901, vol. V. Publicăm textul din 1901. 

Cu prilejul includerii în culegerea de opere, povestirea a fost revăzută şi 
scurtată. Numele de familie al patronilor fabricii de manufactură a fost 
schimbat din „Kalinkin şi fui” în „Kulikin şi fii”. Din textul definitiv a fost 


scos personajul Kamceatski, băiat de popă, suplinitorul lui Feodor Lukici, 
citat numai printre cei de fata la masa sărbătorească de sfârşit de an, fără să ia 
parte cu nimic la desfăşurarea acţiunii. 

În loc de: „Crezi că nu ştiu de ce dictai aşa? Voiai, pur şi simplu, să cadă la 
examen elevii mei şi să iasă în frunte şcoala dumitale. Înţeleg eu...” — în 
prima versiune era: „Lasă că ştiu eu de ce dictai aşa de scârbos. N-a fost decât 
o lucratura perfidă: voiai să iasă şcoala dumitale mai bine ca a mea!” 

În textul iniţial, cuvântarea inspectorului era întreruptă mereu de replicile 
lui Feodor Lukici: [«Da, minunati copii!] Fiecare băiat e o perlă... Să-l luăm, 
de pildă, Adolf Andreici, pe roşcovanul cela cu urechea crestată, cel care 
vorbea gros. Ti-aduci aminte? Un băiat extraordinar! «— Aha, acela-i 
Sergheev! zâmbi Sîsoev, care se înviorase de când venise vorba despre băieţii 
lui. Da, Sergheev al nostru e un băiat şi jumătate. Dar pe Gruzdev îl mai ţii 
minte? $i Gruzdev e tot aşa de bun. Pe ăştia doi nu-i dau pe toată scoala! «— 
În general, toţi sunt băieţi minunati, urmă inspectorul. [Ştiu carte şi răspund 
cu vioiciune...] 

«[,,91 se vede ca tin la dumneata, Feodor Lukici.] - Da, Sergheev si 
Gruzdev sunt băieţi exceptionali... mormăia în vremea asta Sisoev. Pot să mă 
laud cu ei. Şi dumneata ai unul la fel, — 1 se adresă el lui Leapunov. — Cum îl 
cheamă? — Sinceagov parcă... L-aş primi bucuros la mine. Şi la şcoala din 
Prohorov sunt doi băieţi tot aşa de buni. 

«— Dar dumneata de unde ştii? îl întrebă inspectorul. «— Apoi, eu cunosc 
toate şcolile din judeţ... De altfel, îi cunosc aproape pe toți băieţii... [Esti 
pedagog până-n măduva oaselor...] " Continuarea acestei teme a fost de 
asemenea scoasă: [spre bucuria entuziastă a administratorilor sai. ] 

Cu capul sprijinit în pumn şi cu privirea îngândurată atintita pieziş, Feodor 
Lukici vorbea din ce în ce mai mult despre băieţii lui eminenti. — Sunt printre 
ei elemente excepţionale, zicea el cu un zâmbet trist. Da, da, excepţionale! 
Dar n-o să se aleagă nimic de capul lor. Ce îi aşteaptă după ce vor ieşi din 
şcoală decât fabrica, băutura şi desfraul? [Bruni se bucura de laudele ce 1 se 
aduceau lui Sisoev, de parcă îi erau adresate lui. |» 

S-a scos de asemenea şi următorul dialog dintre Feodor Lukici şi 
Leapunov: [«Masa se termină într-o tăcere apăsătoare şi mult mai devreme ca 
în ceilalți ani.] — Ce mi-a venit să izbucnesc în plâns? Nu pricep! se dojenea 
Sisoev cu necaz, în drum spre casă. La naiba, mai mare ruşinea! La drept 
vorbind, neamtul n-a spus nimic... cum să zic... extraordinar. N-a vorbit 
omul decât de pensie... Si atât... Or să creadă că m-am muiat de-atâta 
recunoştinţă... E de-a dreptul scârbos! Niciodată n-o să mi-o iert!—La 
mijlocul drumului spre casă, îl ajunse din urmă Leapunov. 

Feodor Lukici — începu celălalt, uitându-se într-o parte şi răsuflând din greu 
—, am fost necuviincios cu dumneata înainte de masă, dar acum... îmi cer 
iertare... lartă-mă, te rog! 

«Sisoev se uită iscoditor la el, ca şi cum căuta să găsească din nou pe fata 
lui expresia aceea care stârnise atâta tulburare la masă. 

«— Dumneata îmi ceri să te iert, de parca... de parcă m-aş pregăti să plec 


pe lumea cealaltă... bombăni el. Adică... e drept... de câteva zile sunt aşa de 
acru, încât fără îndoială că par greu bolnav. Nu e de mirare că toată lumea se 
uită la mine ca la unul care-i cu un picior în groapă... 

«— Dar ai văzut cum l-am tămâiat pe neamt? urmă Sisoev râzând. Cu toate 
că nu merita, păcătosul. Mereu îmi făcea temenele, parcă n-aş şti ce părere are 
despre mine. Am aflat eu că i-a spus odată lui Vahlakov: „Ca pedagog e un 
geniu, dar încolo e prost şi mărginit.” 

«— Cine ţi-a spus? 

«— S-a găsit el cine să-mi spună. 

«— Intrigi, Feodor Lukici! oftă Leapunov. O fi el neamtul dumitale prost, 
dar e băiat bun... Are suflet nobil. 

«— Toţi sunt nişte nemernici şi nişte ticăloşi... Toţi indivizii aceia care au 
fost astăzi la masă nu fac nici două parale... Nişte scârbe... [Când ajunse 
acasă, înainte de toate, Sisoev...]» 


SSR E 


AP. Cho 


Un oaspete buclucas 


În căsuţa joasă şi plecată pe o rână a pădurarului Artiom, sub 
icoana mare şi afumată, stăteau doi bărbaţi: el, Artiom, un ţăran 
märuntel şi slab, cu fata botita, ca de om bătrân, împodobită cu o 
barbuta care-i creştea din gât, şi un vânător în trecere pe acolo, un 
flăcău tânăr şi înalt, cu cămaşă roşie, nouă, şi cu cizme mari de 
baltă. Stăteau pe lavita în fata unei mäsute cu trei picioare pe care 
palpaia, înfiptă într-o garafă, o lumânare de seu. 

Dincolo de fereastră, în întunericul nopţii, vuia o vantoasa 
năprasnică, o vântoasă din acelea prin care natura vesteşte, de 
obicei, apropierea furtuni. Copacii gemeau jalnic, incovoindu-se. 
Unul dintre ochiurile ferestrei era astupat cu hârtie şi cei doi 
auzeau cum se izbesc în el frunzele smulse din copaci. 

— Apoi uite ce este, pravoslavnice... zicea Artiom mai mult în 
şoaptă cu glasul lui subțire şi ragusit, în timp ce se uita țintă la 
vânător, cu ochi speriaţi. Mie nu mi-e frică nici de lupi, nici de 
urşi, nici de alte dihanu. Nu mi-e frică decât de om. De 
sălbătăciuni poţi să te aperi ori cu puşca, ori cu vreo unealtă 
oarecare. Dar de omul cel rău, n-ai cum! 

— De, asta aşa-i! În dihanie tragi cu puşca, şi gata, dar dacă 
încerci să tragi într-un tâlhar, răspunzi cu capul şi te înghite 
Siberia! 

— Eu, fratioare, fac slujbă de pădurar de aproape treizeci de 
ani... Dar câte am patimit de pe urma oamenilor răi, nu-s în stare 


să-ţi povestesc! Pe-aici trec o mulțime de oameni. Bordeiul e la 
drum umblat şi pe toți îi aduce dracu la mine. Năvăleşte cate un 
tâlhar din ăştia şi, fără să-şi scoată căciula, fără să-şi facă cruce, 
nici una, nici două începe: „Hei, tu, aşa şi pe dincolo, ia dă-mi o 
bucată de pâine!” Eu, de unde să scot pâine? Şi la urma urmei, cu 
ce drept? Ce, îs milionar, să hrănesc pe toți betivanii care trec pe- 
aici? Diavolilor ăstora, după cum ştii, li-s ochii plini de ură... că 
doar habar n-au nici de Dumnezeu şi nici de cruce... Fără să stea 
mult la gânduri, iti ard una după ceafă: „Dă-mi pâine!” Si iaca, n- 
ai încotro. Îi dai... că doar n-ai să te iei la bătaie cu nişte nelegiuiti 
ca ei! Se întâmplă să vină câte unul cu umerii lati de un stanjen şi 
cu pumnul cât cizma ta. lar eu, vezi ce bicisnic îs... mă răstorni cu 
degetul cel mic!... După ce-i dai tâlharului pâine, de crapă până se 
ghiftuieşte, se întinde cât e de lung de-a curmezisul bordeiului şi 
măcar „mulțămesc” nu-ţi spune!... Ba unu te mai întreabă si de 
parale: „la spune, unde tii banii?” D-apoi eu, de unde să am bani? 
De unde, mă rog? 

— Se poate pădurar fără bani? râse vânătorul. Doar primeşti 
leafă în fiecare lună. $i pe urmă, mai vinzi şi lemne pe sub 
mână... 

Artiom se uită speriat cu coada ochiului la vânător si barbuta îi 
tresări ca o coadă de cotofana. 

— Eşti prea tânăr ca să-mi arunci mie asemenea vorbe, răspunse 
el. Pentru vorbele astea ai să răspunzi în faţa lui Dumnezeu... Dar 
ia spune-mi, cine eşti şi de unde? 

— Sunt din Veazovka, feciorul starostelui Nefeda. 

— Văd ca-ti place să umbli cu puşca... Şi mie îmi plăcea jucăria 
asta când eram mai tânăr... Aşa... Of, păcatele noastre, păcatele 
noastre! zise, căscând. Mare belea! Oameni buni îs puţini, iar răi şi 
ucigaşi cât lumea, Doamne fereşte! 

— Mi se pare că ţi-e cam frică de mine... 

— Ei, asta-i! De ce să-mi fie frică de tine? Doar văd... doar imi 
dau şi eu seama... Ai intrat, ţi-ai făcut cruce, te-ai ploconit, mă 
rog, aşa cum se cuvine, nu ca ceilalți... îmi dau eu seama... Tie 
pot să-ţi dau şi pâine, dacă vrei. Is văduv, foc în cuptor nu fac, 


samovarul l-am vândut... carne şi altele de-ale gurii n-am, că-s 
sărac. Dar pâine, iaca! 

În clipa aceea se auzi mârâind sub lavitä şi îndată, un miorlăit. 
Artiom se sperie, îşi trase picioarele sub el şi se uită cu nedumerire 
la vânător. 

— E câinele meu care se dă la pisica ta, zise vânătorul. Hei, 
diavolilor! strigă apoi, aplecându-se spre lavitä. Cus! Că de nu, 
mâncaţi bătaie! Ei, dar jigărită pisică ai! Numai piele şi oase... 

— E bătrână, i-ar cam fi vremea să moară... Și zici că esti din 
Veazovka? 

— Nu-i dai de mâncare, asta-i. Pisică — pisică, dar şi ea e o 
fiinţă... un suflet, acolo... Ar trebui să-ţi fie milă... 

— Nu-i lucru curat la voi, la Veazovka, îi dădea înainte Artiom, 
ca şi cum n-ar fi auzit ce-i spunea vânătorul. Într-un singur an 
biserica a fost jefuită de două ori... Că sunt pe lume şi afurisiti de 
ăştia, nu-i aşa? Cum s-ar zice, nici de Dumnezeu nu se teme, 
darmite de oameni! Auzi dumneata, să prade casa Domnului! Pe 
unii ca ăştia nu-i de ajuns să-i spânzuri! Altădată, guvernatorii îi 
dădeau pe mână calaului... 

— Apoi, oricum l-ai pedepsi: fie că-l baţi cu biciul, fie că-l 
osandesti, tot degeaba-i. Că răutatea din omul cel rău cu nimic n-o 
stârpeşti! 

— Maică Precistă, auzi-ne şi ne miluieşte pre noi! oftă deodată 
pădurarul. Mântuieşte-ne de cel rău şi de cel viclean! Săptămâna 
trecută, la Volovie Zaimisce*, un cosas a tăiat cu coasa pe altul... 
I-a tras una în piept, de l-a şi trimis pe lumea cealaltă! Şi daca ai 
şti de la ce s-au luat, Doamne fereşte! A ieşit unul dintr-o 
cârciumă... Băut, de!... Pe drum, s-a întâlnit cu altul, băut şi 
acela... 

Vânătorul, care-l asculta cu atenţie, tresări deodată, întinse gâtul 
ŞI trase cu urechea. 

— Stai, îl opri el pe pădurar. Mi se pare ca strigă cineva... 

Fără să-şi ia ochii de la fereastra întunecată, începură să asculte 
amândoi. Prin vuietul pădurii se desluşeau doar zgomotele care se 
aud de obicei când e furtună, aşa că le-ar fi fost greu să-şi dea 


seama dacă striga cineva după ajutor, sau se tânguia vântul în 
horn. Dar un vârtej trecu peste acoperiş, se izbi în hârtia care 
astupa ochiul cel spart şi aduse cu el un strigăt lămurit: ,,Ajutor!” 

— Vorbesti de lup şi lupu-i la uşă! făcu vânătorul îngălbenindu- 
se şi sărind de pe lavita. Tâlharii tăi pradă pe careva! 

— Miluieşte-ne, Dumnezeule! zise  pădurarul in  şoaptă, 
îngălbenindu-se şi ridicându-se şi el. 

Vânătorul se uită pe fereastră, dar nu văzu nimic şi începu să se 
plimbe prin odaita. 

— Şi ce noapte, ce noapte! bombănea el. Să-ţi vari degetele în 
ochi, nu alta! Numai bună pentru jefuit... Auzi? iar strigă! 

Pădurarul se vită la icoană, de la icoană isi mută ochii la 
vânător, apoi se lăsă pe lavita, frânt ca un om doborât de o veste 
neaşteptată. 

— Creştinul lui Dumnezeu! începu el cu glas tânguitor. Mai 
bine te-ai duce până în tindă şi ai pune zăvorul... Poate că n-ar fi 
rău să stingem şi lumânarea... 

— Şi de ce, mă rog? 

— Parcă poţi să ştii ce-aduce ceasul?... Te pomenesti că le vine 
în minte să se abată şi pe aici... Of, păcatele noastre! 

— Ar trebui să ne ducem şi să ajutăm oamenii, iar tu îi dai 
înainte cu zăvorul tău! Că greu mai eşti de cap! Haide! 

Vânătorul îşi aruncă puşca pe umăr şi-şi întinse mâna după 
căciulă. 

— Hai, îmbracă-te şi ia-ti pusca! ci’ Fleorka! îşi strigă el 
câinele. Fleorka! 

De sub lavita ieşi un câine cu urechile lungi şi ciupite, corcitura 
de setter cu câine obişnuit. Se întinse la picioarele stăpânului şi 
începu să dea din coadă. 

— Fi, ce mai aştepţi? strigă vânătorul la pădurar. Nu vrei să 
mergi? 

— Unde? 

— Să dăm o mână de ajutor celui care strigă! 

— Dar ce să caut eu acolo? Si pădurarul se apără cu mâna, 
chircindu-se din tot trupul. Dumnezeu cu el... 


— Şi de ce nu vrei să mergi? 

— Apoi, după ce am vorbit tot despre spaime, nu fac un pas, 
afară în beznă, să mă omori! Dumnezeu cu el... Ce să caut eu 
acolo, în pădure?... 

— De ce ţi-e frică? N-ai puşcă? Haide, te rog! Singur, poate ca 
ţi-e frică, dar dacă suntem doi, e mai uşor... Ai auzit? lar a strigat! 
Scoală! 

— Ce-ti trece prin minte, băiete? gemu pădurarul. Ce, îs prost sa 
mă duc la pieire? 

— Cum s-ar zice, nu mergi? 

Pădurarul tăcea. Câinele, care auzise pesemne glas de om, 
începu să latre jalnic. 

— Te mai întreb o dată: mergi? strigă vânătorul, holbând ochi 
răi la pădurar. 

— Ce te legi de mine, hai? se otari omul. N-ai decât să te duci 
singur! 

— Măi, da” mare ticălos mai eşti! mârâi celălalt, luând-o spre 
usa. Ici, Fleorka! 

Vânătorul ieşi, lăsând uşa data de perete. Vântul năvăli in casă. 
Flacăra lumânăru se clătină speriată, apoi se inalta deodată şi se 
stinse. 

În timp ce închidea uşa în urma vânătorului, la lumina unui 
fulger pădurarul văzu băltoacele de pe drum, pint din apropierea 
casutei şi umbra oaspetelui care se mistuia în întuneric. Departe, 
se mai auzea rostogolindu-se tunetul. 

— Doamne sfinte, Doamne sfinte... mormai  pădurarul, 
grabindu-se să împingă zăvorul gros în scoabele mari de fier. Ia te 
uită ce vreme a mai dat şi Dumnezeu! 

După ce se întoarse în casă, se apropie dibuind de cuptor, se 
culcă şi se înveli până peste cap. Întins sub cojoc, încercă să 
asculte, dar nu mai auzi niciun strigăt omenesc. În schimb, 
tunetele erau tot mai puternice, tot mai lungi. Picături mari de 
ploaie, aruncate de vânt, băteau furioase în geamuri şi în hârtia din 
ochiul cel spart. 

„Dracu l-a pus? îşi zicea pădurarul închipuindu-şi-l pe vânător 


ud leoarcă şi poticnindu-se de cioate. Nici vorbă că acum îi 
clantanesc şi lui dinții de frică!” 

Dar nu trecură nici zece minute şi auzi paşi, apoi o bătaie 
puternică în uşă. 

— Cine-i acolo? strigă pădurarul. 

— Eu sunt, îi răspunse glasul vânătorului. Deschide! 

Pădurarul se cobori de pe cuptor, căută pe pipăite lumânarea şi, 
după ce o aprinse, se duse să deschidă. Şi vânătorul şi câinele erau 
uzi până la piele. Îi prinsese ploaia cea mare şi acum curgea apa de 
pe ei ca dintr-o rufă nestoarsă. 

— Ce-a fost acolo? întrebă pădurarul. 

— O muiere mergea cu căruţa şi gresise drumul... Îi răspunse 
vânătorul, căutând să-şi stăpânească răsuflarea. Se încurcase într- 
un hatis... 

— Ja te uită, proasta! Şi zici că s-a speriat?... Măcar ai scos-o la 
drum? 

— N-am gust să stau de vorbă cu un ticălos ca tine! 

Vânătorul îşi trânti căciula udă pe lavita, apoi urmă: 

— Văd eu acum cine-mi esti! Un ticălos şi jumătate, un om de 
NIMIC! Si mai esti şi paznic, şi mai primeşti şi leafa, pacatosule! 

Păşind ca un vinovat, pădurarul se furişă până la cuptor, gemu şi 
se culcă. Vânătorul se aşeză, rămase puţin pe gânduri, apoi se 
întinse pe lavita aşa ud cum era. După câtva timp se ridică, stinse 
lumânarea şi se culcă din nou. Deodată răsună un trăsnet cumplit. 
Străinul se întoarse pe cealaltă parte, scuipă şi bombăni: 

— Cică i-e frică... Dar dacă încerca vreunul s-o înjunghie pe 
muiere, cine s-ar fi cuvenit să-i ia apărarea? Şi mai zici că esti om 
bătrân, că eşti creştin... eşti un porc, asta eşti! 

Padurarul icni si oftă adânc. Undeva, în întuneric, Fleorka îşi 
scutura blana udă, împroşcând stropi de apă prin toată încăperea. 

— Și zici ca putin ti-ar fi păsat dacă o ciopartea careva pe 
muiere? urmă vânătorul. Să mă bată Dumnezeu, dar nu mi-aş fi 
închipuit că eşti aşa de... 

Se făcu tăcere. Furtuna trecuse, bubuiturile de tunet se auzeau în 
depărtare, dar de plouat, ploua întruna. 


— Să zicem că nu striga muierea după ajutor, ci tu... rupse omul 
tăcerea. Ti-ar fi plăcut, prostule, să nu sară nimeni să te scape? M- 
ai scos din sărite cu ticăloşia ta, fire-ai al dracului sa fu! 

Si după o tăcere mai lungă, începu iarăşi. 

— Apoi, dacă ţi-e aşa de frică de oameni, nu mai încape vorbă 
că o1 fi având bani. Omul sărac nu se teme... 

— Pentru vorbele astea ai să răspunzi în fata lui 
Dumnezeu!... strigă Artiom de pe cuptor, ragusit. N-am Nicio 
copeică! 

— Cine te crede? Ticăloşii îs totdeauna plini de bani... Altfel, 
de ce ti-ar fi frică de oameni? Înseamnă că ai bani! Ar trebui să te 
jefuiesc, ca să te învăţ minte!... 

Încet, Artiom se dădu jos de pe cuptor, aprinse lumânarea şi se 
aşeză sub icoană. Rămase acolo, galben, fără să-şi mai 1a ochii de 
la străin. 

— Uite aşa, am să te jefuiesc! urmă vânătorul ridicându-se în 
picioare. Ce credeai, mă rog? Pe de-alde voi, trebuie să vă înveţe 
omul minte! Haide, spune, unde-ti ascunzi banii? 

Artiom îşi vâri picioarele sub el şi începu să clipească des. 

— Ce te-ai ghemuit asa? Unde ţi-ai ascuns banii? Ce, n-ai limba, 
diavole? De ce taci? 

S1 vânătorul se apropie de pădurar. 

— Ce te holbezi ca o cucuvaie, hai? Dă-mi bani, că de nu, trag 
în tine! 

— De ce te legi de mine? schelălăi pădurarul şi începu să plângă 
cu lacrimi mari. Ce ţi-am făcut eu? Dumnezeu le vede toate! 
Pentru asemenea vorbe, ai să răspunzi in fata lui... N-ai niciun 
drept să-mi ceri bani! 

Vânătorul se uită la fata plânsă a lui Artiom, se incrunta, se mai 
plimbă de câteva ori prin odaie, apoi îşi îndesă mânios căciula pe 
Cap şi-şi luă pușca. 

— Ptiu!... Mi-e scârbă să mă şi uit la tine! mormăi el printre 
dinţi. Nici să nu te vad în ochi! Si orice ar fi, mi-e lehamite să 
dorm aici. Rămâi sănătos. Ei, Fleorka! 

Uşa se izbi şi oaspetele buclucaş ieşi, cu câinele după el. Artiom 


încuie uşa în urma lui, îşi făcu cruce şi se culcă. 


Publicată pentru prima oară in „Peterburgskaia gazeta”, nr. 190, 14 iulie, la 
rubrica „Efemeride”. Semnata: A. Cehonte. A intrat în culegerea „In amurg”, 
Sankt-Petersburg, precum şi în ediţiile următoare ale aceleiaşi culegeri. A fost 


inclusă în Culegerea de opere, din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 
1901. 


Fiind în manevre, regimentul de cavalerie din N. poposi pe 
noapte în orăşelul K., capitală de judeţ. Un eveniment ca acesta — 
cartiruirea pentru noapte a domnilor ofiţeri — tulbură şi pune în 
mişcare pe toată lumea. Băcanii visează să scape de salamul 
învechit şi ruginiu şi de „cele mai fine” sardele care zac de zece 
ani în rafturile lor, birturile şi celelalte localuri nu se mai închid 
până dimineaţa, comandantul cercului de recrutare, secretarul lui 
si toată garnizoana îşi îmbracă tunicile cele mai noi, poliția aleargă 
zăpăcită în toate părțile, iar cucoanele, pur şi simplu, îşi pierd 
capul. 

Auzind că se apropie regimentul, cucoanele din orăşel îşi lăsară 
tingirile cu dulceaţă pe foc şi, uitând că erau nepieptänate, şi 
numai în capot, ieşiră grăbite pe la porți, să-l întâmpine. Respirand 
greu şi tremurând de emoție ascultau, fără să se mai sature, marsul 
militar. Dacă te-ai fi uitat la feţele lor palide şi înfrigurate, ţi-ai 
închipuit că marşul acela venea de-a dreptul din cer, nu din 
goarnele soldaţilor. 

— Vine regimentul! strigau fericite. Vine regimentul! 

Dar ce nevoie aveau ele de regimentul acela necunoscut, care 
picase acolo din întâmplare şi trebuia să plece a doua zi în zori?... 
Ceva mai târziu, în timp ce domnii ofiţeri stăteau în mijlocul pietii 
cu mâinile la spate, căutând să rezolve problema cartiruirii, 
cucoanele se adunaseră la soţia judecătorului de instrucție şi 


bârfeau pe întrecute regimentul. Aflaseră, Dumnezeu ştie când şi 
de unde, că domnul comandant e însurat dar nu trăieşte cu 
nevastă-sa, că soţia ajutorului de comandant naşte în fiecare an 
câte un copil mort, că adjutantul e îndrăgostit fără nădejde de o 
contesă şi că o dată a încercat chiar să se sinucidă. Stiau tot. Aşa, 
când trecu pe sub ferestre un soldat ciupit de vărsat şi îmbrăcat cu 
rubasca rosie, cucoanele ştiau fără greş că era ordonanța 
sublocotenentului Rimzov şi că alerga prin oraş, căutând să ia pe 
datorie rachiu englezesc pentru stăpânu-său. Cu toate că nu-i 
văzuseră pe ofiţeri decât din treacăt şi numai pe la spate, afirmau 
cu convingere că niciunul nu era frumusel şi interesant... După ce 
se săturară de bârfit, cerură să vină numaidecât comandantul 
cercului de recrutare şi membrii comitetului de conducere a 
clubului şi le dădură poruncă să organizeze cu orice preţ o serată 
dansantă. 

Dorinţa li se împlini. Pe la nouă seara, fanfara militară canta de 
zor în stradă, în faţa clubului, iar înăuntru ofiţerii dansau cu 
doamnele din orăşel. Femeile parcă prinseseră aripi. Ametite de 
dans, de muzică şi de zăngănitul pintenilor, se dăruiau cu tot 
sufletul acestor cunoştinţe trecătoare, uitând cu totul de civilii lor. 
Părinţii şi barbatii, trecuți pe ultimul plan, stăteau îngrămădiţi în 
vestibul, în fata unui bufet sărăcăcios. Toţi aceşti casieri, secretari 
si inspectori, vlaguiti, stângaci şi incuiati, erau conştienţi de 
mediocritatea lor şi nici măcar nu indrazneau să intre în sală, 
multumindu-se să privească de departe cum nevestele şi fetele lor 
dansează cu locotenentii cei subtirei şi sprinteni. 

Printre soţi se afla şi accizarul Kirill Petrovici Salikov*, un tip 
mărginit şi veninos, veşnic beat, cu capul mare tuns chilug şi cu 
buzele groase şi răsfrânte. Urmase pe vremuri universitatea, îl 
citise pe Pisarev şi pe Dobroliubov, cântase, dar acum nu mai era 
decât un funcţionar cu grad de asesor de colegiu şi, cum spunea el 
singur, atâta tot. Stătea în picioare, rezemat de tocul uşii şi nu-şi 
mai lua ochii de la nevastă-sa, Anna Pavlovna — o femeie de vreo 
treizeci de ani, brună şi märunticä, cu nasul lung şi cu bărbia 
ascuțită, pudrata şi încorsetată — care dansa fără odihnă, de credeai 


că o să cadă din picioare, însă dansul îi obosise numai trupul, nu şi 
sufletul... Toată fiinţa ei strălucea de insufletire şi de încântare. 
Pieptul îi palpita de emoție, obrajii îi ardeau şi toate mişcările ei 
erau line şi languroase. Se vedea bine că, în timp ce dansa, îşi 
aducea aminte de trecut, de trecutul acela îndepărtat, când dantuia 
la pension visând o viata de lux, o viata plină de încântare, 
încredințată că o să se mărite, negreşit, cu un baron sau cu un 
prinţ. 

Accizarul se uita la ea şi se încrunta, furios. Nu era gelos, dar în 
primul rând era supărat că, din pricina balului, n-avea unde să 
joace cărţi. In al doilea rând, nu putea suferi fanfara. În al treilea, i 
se părea că domnii ofiţeri aveau o atitudine prea indiferentă şi 
dispretuitoare fata de civili şi, în sfârşit, îl scotea din fire şi-l 
indigna — şi acesta era motivul principal — expresia aceea de 
fericire de pe faţa nevestei sale... 

— Ti-e şi scarba să te uiţi! bombănea el. Ca mâine împlinește 
patruzeci de ani, are o mutră de maimuţă şi ia te uită ce s-a mai 
pudrat, ce s-a mai pieptănat, ba şi-a pus şi corsetul! Cochetează, 
face gratii şi 1 se pare că grozav îi mai stă de bine!... O, cât sunteți 
de frumoasă! 

Anna Pavlovna era atât de răpită de dans, încât nu găsea timp să 
se uite măcar o singură dată la bărbatul ei. 

— Cred şi eu că nu le mai arde de noi, mujicii! bombanea 
accizarul, acru. Ne-au trecut pe linie moartă... Ce suntem noi 
decât nişte urşi, acolo, nişte fosile! Pe când dumneaei e regina 
balului. Si se tine încă aşa de bine, că până şi ofiţerii îi fac curte. 
Te pomenesti că-i mai arde şi de amor... 

În timp ce perechile jucau mazurca, faţa accizarului se strâmbă 
de mânie. Anna Pavlovna dansa cu un ofițer brun, cu ochii 
bulbucati şi cu pometi de tătar. Ofiţerul isi mişca picioarele cu 
seriozitate şi cu avant, dar, luându-și un aer grav, le arunca asa fel 
încât părea o paiata trasă de sfoară. lar Anna Pavlovna, palidă şi 
tremurätoare, mlădiindu-se languros şi dându-și ochii peste cap, se 
silea să dea impresia că abia atinge pământul. Şi se vede că intr- 
adevăr 1 se părea că nu mai este pe pământ, acolo, la clubul 


Judeţean, ci undeva departe, departe de tot, în nori! Nu numai faţa, 
ci tot trupul ei arăta că e în culmea încântării... lar accizarul nu-şi 
mai găsea locul: simţea nevoia să-şi bată joc de marea ei fericire, 
s-o facă să înţeleagă că ea, Anna Pavlovna, a uitat pe ce lume se 
află şi că viata nu e chiar atât de frumoasă cum 1 se pare ei acum, 
in chpele acestea de beţie... 

— Lasă ca-ti arăt eu zâmbet de fericire! bombänea el. Ai uitat ca 
nu mai eşti fată de pension? O mutră bătrână ca tine trebuie să 
înţeleagă că şi-a trăit traiul... 

Si o năvală de sentimente josnice: ură, invidie, amor propriu 
rănit şi acea mizantropie provincială meschină, care se naşte în 
sufletul micilor funcţionari ca urmare a betiei şi a vieţii sedentare, 
se treziră in el şi incepura să colcăie ca soarecii... Astepta să se 
termine mazurca, apoi intră în sală şi se îndreptă spre nevastă-sa. 
În vremea asta, Anna Pavlovna stătea de vorbă cu cavalerul ei şi-i 
povestea, făcându-şi vânt cu evantaiul şi privindu-l cochetă, 
printre gene, cum dansa ea, pe vremuri, la Petersburg. (Îşi strângea 
gurita în chip de inimioară şi vorbea din vârful buzelor: „La noi, la 
Piutiursbiurg...”) 

— Aniuta, hai acasă! zise accizarul rägusit. 

Văzându-l lângă ea, Anna Pavlovna tresări, de parcă atunci îşi 
aducea aminte că are un bărbat, apoi se inrosi toată: îi era ruşine că 
bărbatul ei era asa de fără vlagă, aşa de ursuz—un bărbat ca 
oricare altul... 

— Hai acasă! repetă accizarul. 

— De ce? Doar nu-i târziu. 

— Ba te rog să mergi acasa! repeta accizarul răspicat, 
incruntandu-se cu răutate. 

— De ce? S-a întâmplat ceva? se tulbură Anna Pavlovna. 

— Nu s-a întâmplat nimic, dar aşa vreau eu: să mergi imediat 
acasă... Aşa vreau — şi basta! Prin urmare, fără multă vorbă te rog! 

Anna Pavlovna nu se temea de bărbatul ei, dar îi era ruşine de 
ofiţerul care se uita la el cu mirare şi cu ironie. Se ridică şi se trase 
mai la o parte cu accizarul ei. 

— Ce te-a apucat? se porni ea. De ce să merg acasă? Doar încă 


nu-l nici unsprezece! 

— Aşa vreau eu — şi basta! Să faci bine să mergi. 

— Ja lasă prostiile! N-ai decât să te duci singur, daca vrei. 

— Atunci să ştii că fac scandal! 

Accizarul vedea cum expresia de fericire dispare treptat de pe 
fata femeii, că-i e ruşine şi că suferă, şi parcă se simţi mai usurat. 

— Ce nevoie ai de mine chiar acum? îl întrebă ea. 

— N-am nicio nevoie de tine, dar vreau să mergi acasă. Vreau — 
ŞI basta! 

La început, Anna Pavlovna nici nu voi să audă de plecare, apoi 
îl rugă s-o mai lase măcar jumătate de ceas, iar la urmă, fără să ştie 
singură pentru ce, începu să-şi ceară iertare şi să se jure. Si toate 
acestea în şoaptă şi cu zâmbetul pe buze, ca nu cumva să creadă 
cei din jur că ar avea vreo neînțelegere cu bărbatul ei. Căută apoi 
să-l asigure că n-o să mai stea mult — numai zece minute, numai 
cinci minute... Dar accizarul nu se lăsă înduplecat. 

— Cum pofteşti, n-ai decât să rămâi. Dar să ştii că fac scandal! 

În timp ce vorbea cu bărbatul ei, Anna Pavlovna se trăsese la 
obraz, slăbise şi parcă îmbătrânise. Palida, muscandu-si buzele şi 
abia stăpânindu-şi plânsul, trecu în vestibul şi începu să se 
îmbrace... 

— Dar unde plecaţi? se mirau cucoanele din orăşel. Anna 
Pavlovna, drăguță, unde te duci? 

— O doare capul, — răspunse în locul ei accizarul. 

Iesind de la club, soții se indreptara spre casă fără să scoată o 
vorbă. Accizarul păşea în urma neveste-sii şi, în timp ce se uita la 
fiinţa aceea încovoiată, umilită şi frântă de durere, îşi aducea 
aminte de expresia de fericire care-l scosese din minţi la club. Iar 
conştiinţa că acea fericire dispăruse îi umplea sufletul de 
sentimentul biruintei. Era vesel, era încântat — şi totuşi parcä-1 
lipsea ceva: ar fi vrut să se întoarcă la club şi să facă asa fel ca toți 
cei de acolo să fie plictisiti si amärâti şi să-şi dea seama cât de 
ştearsă şi de mizerabilă e viaţa, mai ales când mergi pe stradă în 
beznă, când auzi cum iti plescăie noroiul sub picioare şi ştii că 
mâine dimineaţă, când te trezesti, nu te aşteaptă altceva decât 


votca şi jocul de cărţi... Ce grozävie, Doamne! 

Anna Pavlovna abia îşi târa picioarele... Era încă sub vraja 
dansului, a muzicii, a conversațiilor uşoare, a strălucirii şi 
freamătului sălii de bal. Mergea şi se întreba: de ce o pedepsise 
Dumnezeu aşa de crud? Se simţea tristă şi umilită, iar ura pe care 
1-0 stârneau paşii grei ai bărbatului o înăbuşea. Tăcea, căutând să 
găsească cel mai insultător, cel mai veninos şi mai usturător 
cuvânt, ca să 1-l arunce în obraz. Dar în acelaşi timp îşi dădea 
seama că pe accizarul ei nicio vorbă nu-l putea atinge. Ce-i păsa 
lui de vorbe? O situaţie mai deznădăjduită n-ar fi putut născoci 
nici cel mai înverşunat duşman... 

lar în vremea asta, orchestra cânta înainte şi întunericul nopţii 
era plin de melodii, care de care mai patimase şi mai saltarete. 


Publicată pentru prima oară în revista ,,Oskolki’, 1886, nr. 32, 9 august. 
Titlul: Accizarul. Semnata: A. Cehonte. După ce a fost revizuită şi 1 s-a 
schimbat titlul, s-a retipărit in revista „Jurnal dlea vseh”*”, 1898, nr. 12. A fost 
inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. 1. Publicăm textul din 1899. 


SSR E > 


AP. Cho 


Nenorocirea 


Sofia Petrovna, soţia notarului public Liubeantev®?, o femeie 
tânără şi frumoasă de vreo douăzeci şi cinci de ani, mergea alene 
pe drumul de pădure însoțită de avocatul Ilin, vecinul ei de vilă. 
Trecuse de ora patru după amiază. Sus deasupra drumului atârnau 
nori albi şi scämosati, iar printre ei se zăreau, ici şi colo, franturi 
de cer, de un albastru şters. Norii stăteau incremeniti, ca aninati, 
de vârfurile pinilor bătrâni şi înalţi. Era cald şi linişte. 

În depărtare, drumul era tăiat de terasamentul destul de scund al 
căi ferate, pe care se plimba acum, încoace şi încolo, o santinela 
cu puşca la umăr. Dincolo de terasament se vedea o biserică albă, 
cu şase turle şi cu acoperişul ruginit... 

— Nu mă aşteptam să te întâlnesc aici, zicea Sofia Petrovna cu 
ochii în pământ, scormonind cu vârful umbrelutei frunzele uscate. 
Acum însă îmi pare bine că te-am întâlnit. Trebuie să vorbesc cu 
dumneata, serios şi definitiv. Ivan Mihailovici, dacă într-adevăr 
mă iubeşti şi mă respecţi, nu mă mai urmări, te rog! Te ţii după 
mine ca o umbră, te uiţi la mine veşnic cu ochi răi, imi faci 
declaraţii de dragoste, îmi scrii scrisori ciudate... Când or să se 
termine toate astea? Si ce o să iasă de aici, Dumnezeule Doamne? 

Ilin tăcea. Sofia Petrovna mai făcu doi-trei paşi, apoi urmă: 

— Și această schimbare neaşteptată din partea dumitale s-a 
întâmplat acum două sau trei săptămâni, cu toate că ne cunoaştem 
de cinci ani. Nu te mai recunosc, Ivan Mihailovici! 


Sofia Petrovna se uită pieziş la insotitorul său. Cu ochu pe 
Jumătate închişi, Ilin urmărea cu atenţie nori cei scämosati. Fata 
lui era imbufnata şi rea şi avea aerul absent al omului care suferă 
si e nevoit să asculte nimicuri. 

— Mă mir cum de nu-ţi dai seama de toate astea! urmă 
Liubeanteva, ridicând din umeri. Intelege odată că te angajezi într- 
un joc nu tocmai frumos. Sunt măritată, îmi iubesc şi-mi respect 
bărbatul... am o fetiță... Se poate să nu te gândeşti la toate astea? 
Si apoi dumneata, ca vechi prieten, cunoşti părerile mele în ce 
priveşte familia... principiile mele în genere... 

Ilin icni cu obidă şi oftă. 

— „Principiile mele în ce priveşte familia...” bombăni el. O, 
Doamne! 

— Da, întocmai... îmi iubesc bărbatul, îl respect şi, în orice caz, 
tin la liniştea căminului meu. Mai curând să mor decât să-l 
nenorocesc pe Andrei şi pe fetița noastră... De aceea, Ivan 
Mihailovici, lasă-mă, pentru Dumnezeu! Rămâi prietenul bun şi 
cinstit de mai înainte şi lasă toate gemetele şi suspinele astea, care 
nu-ți stau bine deloc! Am hotărât, s-a terminat! De azi înainte, 
niciun cuvânt... Hai să vorbim de altceva. 

Sofia Petrovna trase din nou cu coada ochiului la Ilin. Avocatul 
se uita in sus, era palid şi-şi musca înciudat buzele care-i 
tremurau. Liubeanteva nu înţelegea de ce era furios şi ce anume îl 
scosese din fire. Însă paloarea lui o impresionă. 

— Nu te supăra, să fim prieteni... adăugă ea, blând. Vrei? Uite 
mâna mea. 

Ilin luă în mâinile lui mâna ei plinutä, 1-o strânse uşor şi o duse 
încet la buze. 

— Nu mai sunt licean, bombăni el, ca să mă încânte catusi de 
putin prietenia femeii iubite... 

— Destul, destul! Am hotărât, gata! lată că am ajuns la bancă, sa 
stăm puţin. 

Un sentiment dulce, de uşurare, navali în sufletul Sofiei 
Petrovna: spusese tot ce era mai greu şi mai delicat de spus, iar 
problema chinuitoare fusese pusă la punct şi lichidată. Acum putea 


să respire în voie şi să-l privească pe Ilin drept în fata. Se uită la el 
— şi sentimentul acela egoist, de superioritate a femeii iubite 
asupra iubitului, o măguli. Îi făcea plăcere să vadă cum bărbatul 
acela mare şi puternic, cu faţa energică şi severă, cu barba neagră 
si bogată — inteligent, cult şi, pe cât se spune, plin de talent — se 
aşeza cuminte alături de ea, lăsându-și capul în piept. Câteva 
minute tăcură amândoi. 

— Nimic nu e încă nici hotărât, şi nici sfârşit... începu Ilin. Mi- 
ai vorbit ca din carte: „Îmi iubesc şi-mi respect bărbatul... 
principiile mele în ce priveşte familia...” Toate astea le ştiam şi 
fără să mi le fi spus dumneata, ba pot să-ţi spun mai mult decât 
atât: îți mărturisesc, deschis şi cinstit, că îmi consider purtarea 
imorală, criminală chiar. Ce vrei mai mult? Dar la ce bun să 
vorbim despre lucruri pe care le ştie toată lumea? În loc să-mi faci 
teorii, mai bine mi-ai spune ce să fac. 

— Ti-am mai spus: să pleci! 

— Dumneata ştii foarte bine că am plecat de cinci ori până acum 
si că de fiecare dată m-am întors de la jumătatea drumului! Pot să- 
ti arăt biletele de tren, le păstrez pe toate. N-am destulă voinţă ca 
să fug de dumneata! Lupt, lupt din răsputeri — dar de ce dracu” mai 
sunt bun, dacă n-am tărie în mine, daca sunt slab şi las? Nu pot sa 
lupt împotriva firii! Înţelegi? Nu pot! Încerc să fug, dar ea mă tine 
pe loc. Da, e o slăbiciune josnică, vulgară! 

Ilin se inrosi, se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin 
fata băncu. 

— Sunt furios ca un câine turbat! mormăi el, strângându-şi 
pumnii. Mă urăsc şi mă dispretuiesc! Doamne, am ajuns să mă tin 
de poalele unei femei märitate ca un bäietas desfrânat, să-i scriu 
scrisori idioate, să mă umilesc... O! 

Ilin îşi luă capul între mâini, gemu, apoi se aşeză. 

— ȘI, colac peste pupăză, mai vine şi lipsa dumitale de 
sinceritate! urmă el cu amărăciune. Dar dacă eşti împotriva acestui 
joc primejdios, atunci ce cauţi aici? Ce te-a îndemnat să vii? În 
scrisorile mele nu ţi-am cerut decât un răspuns deschis şi hotărât: 
da sau nu. lar dumneata, în loc să-mi răspunzi cinstit, cauţi să mă 


întâlneşti în fiecare zi „din întâmplare” şi-mi servesti citate din 
cărți! 

Liubeanteva se sperie, se înroşi şi se simţi dintr-odată 
stingherita, aşa cum se simt femeile cinstite când le surprinde 
cineva dezbrăcate. 

— Vorbesti de parcă m-ai bănui că mă joc cu 
dumneata... îngăimă ea. Totdeauna ţi-am răspuns deschis, iar 
azi... azi chiar te-am rugat! 

— Parcă în chestii de astea e nevoie să te rogi? Dacă mi-ai fi 
spus de la început: „Pleacă” — de mult nu mai eram pe locurile 
acestea. Dar dumneata nu mi-ai spus. $i niciodată nu mi-ai 
răspuns deschis. Ciudată şovăiala asta! Într-adevăr, dumneata ori 
te joci cu mine, ori... 

Ilin nu-şi termina vorba, ci isi sprijini capul în pumni. Sofia 
Petrovna căută să-şi aducă aminte cum se purtase cu el, de la 
început si până în clipa de faţă. Îşi aminti că în tot timpul acesta se 
împotrivise dragostei lui, şi nu numai cu fapta, dar până şi în 
gândurile ei cele mai tăinuite. Cu toate astea, simţea că în vorbele 
avocatului era şi o mică parte de adevăr. Şi neştiind unde să caute 
acest adevăr, nu găsi ce să răspundă la imputările lui, cu toată 
silinta pe care şi-o dădea. Si cum tăcerea se prelungea, zise, 
ridicând din umeri: 

— Prin urmare tot eu sunt vinovată, nu-i asa? 

— Nu-ţi fac nicio vină din nesinceritatea dumitale, oftă Ilin. Am 
spus şi eu aşa, fiindcă veni vorba... Lipsa dumitale de sinceritate 
nu e numai firească, dar e şi în firea lucrurilor. Dacă toți oamenii 
ar vorbi deschis şi s-ar apuca să fie dintr-odată sinceri, totul s-ar 
duce dracului de râpă! 

Sofiei Petrovna nu-i ardea de filozofie, dar se bucură de prilej ca 
să schimbe vorba şi-l întrebă: 

— $i de ce, adică? 

— Pentru că sinceri cu adevărat nu-s decât sălbaticii şi 
animalele. Si cum civilizația a introdus in viaţă nevoia unui 
confort — ca, de pildă, virtutea femeii — sinceritatea nu-şi mai are 
rost... 


Furios, Ilin scurma cu bastonul în nisip. Liubeanteva îl asculta. 
Nu înţelegea chiar tot, dar această discuție îi făcea plăcere. O 
încânta mai ales faptul că un om superior ca el vorbeşte cu ea, 
femeie obişnuită, „despre chestiuni înalte”. Apoi, îi făcea o 
deosebită plăcere să vadă cum 1 se mişcă fata palidă, tânără, vioaie 
si încă supărată. Multe din câte 1 le spunea el ea nu le înţelegea, 
dar îşi dădea seama de acea neasemuita cutezantä a omului 
modern cu care, fără să stea mult la gânduri, Ilin dezlega probleme 
grave şi trăgea concluzii categorice. 

Fără veste se surprinse uitându-se la el cu admiraţie şi se sperie. 

— lartă-mă, se grăbi să spună, dar nu înţeleg de ce ai adus vorba 
despre nesinceritate? Iti mai repet o dată rugămintea mea: rămâi 
un prieten bun şi cinstit şi lasă-mă în pace! Te rog din toată inima! 

— Bine, o să încerc să mai lupt încă! oftă Ilin. O să-mi dau toată 
silinta... Numai că nu prea cred să iasă ceva din această încercare 
a mea. Ori îmi trag un glonţ în tâmplă, ori... mă apuc de băutură, 
prosteşte. Nu, nu mă văd bine! Fiecare lucru are o margine, tot aşa 
si lupta împotriva firii. Cum ai putea să lupti cu nebunia? Cum ai 
putea să-ți stapanesti atâtarea după ce bei? Ce pot să fac dacă 
chipul dumitale s-a cuibărit în sufletul meu şi-mi stă tot timpul 
înaintea ochilor, şi zi şi noapte, ca pinul ăsta din faţa noastră? 
Învață-mă ce faptă eroică ar trebui să săvârşesc ca să scap de 
starea asta ticăloasă şi nenorocită, când toate gândurile, dorinţele 
si visurile mele nu mai sunt ale mele, ci ale unui demon care s-a 
instalat in mine? Te iubesc, te iubesc aşa de mult încât mi-am ieşit 
din făgaşul meu, mi-am lăsat baltă şi treburile, şi prietenii, ba am 
uitat până şi de Dumnezeu! Niciodată în viaţa mea n-am iubit cu 
atâta patimă! 

Sofia Petrovna, care nu se aştepta la o întorsătură ca asta, se 
trase cu tot trupul îndărăt şi se uită cu spaimă la Ilin. Avea lacrimi 
în ochi, buzele îi tremurau şi pe toată fata 1 se revărsase, parcă, o 
expresie lacomă, de rugă. 

— Te iubesc! şoptea el, apropiindu-si ochii de ochii ei mari si 
speriați. Eşti atât de frumoasă! Sufăr, şi totuşi iti jur că aş putea să 
stau aşa toată viaţa, să sufăr şi să te privesc în ochi. Dar... taci, te 


rog din suflet! 

Luată prin surprindere, Sofia Petrovna căuta la repezeală 
cuvintele potrivite cu care ar fi putut să-l oprească. „Să plec!” se 
hotari ea, dar nu izbuti să se urnească din loc şi să se ridice, 
deoarece Ilin ingenunchease la picioarele ei... Cuprinzându-i 
genunchii cu braţele, 1 se uita în ochi şi-i vorbea cu duioşie, cu 
căldură, cu patima. Vrajita şi înspăimântată în acelaşi timp, Sofia 
Petrovna nu auzea ce-i spune, pentru că tocmai atunci, în clipa 
primejdioasă când încleştarea mâinilor lui îi împrăştia în trup o 
plăcere dulce, ca aceea pe care o încerci când te cufunzi într-o baie 
caldă — ea căuta, cu perfidă răutate, explicaţia acelei senzaţii. Si 
era furioasă că în loc să simtă cum 1 se revoltă virtutea, se simţea 
biruită de neputinţă, de lene şi de vid, ca un om beat căruia nu-i 
mai pasă de nimic. Doar o părticică de conştiinţă, ghemuită într-un 
ungher ascuns al sufletului, o zgândărea cu usturătoare ironie: „De 
ce nu pleci? Spune! Prin urmare, aşa trebuie să se întâmple?...” 

Căutând explicația stărilor prin care trecea, Sofia Petrovna nu 
înţelegea nici de ce nu-şi trăsese mâna de care Ilin se lipise ca o 
lipitoare, nici motivul pentru care se grabise să se uite în dreapta şi 
în stânga, odată cu el, ca să se incredinteze că nu-i vedea nimeni. 
Pinii şi norii stăteau nemiscati şi se uitau la ei cu severitate, ca acei 
servitori bătrâni care, cu toate că văd năzdrăvăniile copiilor, nu 
spun nimic celor mari, pentru că sunt plătiţi să tacă. Doar 
santinela, ca înfiptă în terasament, părea că se uită spre bancă. 

„N-are decât să se uite!” îşi zise Sofia Petrovna, 

— Dar... ascultă, te rog! zise ea în sfârşit, cu deznădejde. Unde 
crezi că o să ne ducă toate acestea? Ce-o să se întâmple pe urmă? 

— Nu ştiu, nu ştiu... făcu el în soapta şi dădu din mână, ca şi 
cum ar fi vrut să se apere de întrebările ei supărătoare. 

Deodată se auzi un fluierat răguşit şi tremurător de locomotivă. 
Zgomotul acela rece şi străin, de proză banală, o făcu pe 
Liubeanteva să tresară. 

— Nu pot să mai rămân... trebuie să plec! zise ea, ridicându-se 
grăbită. Vine trenul... şi cu trenul vine şi Andrei! Trebuie să-i dau 
să mănânce. 


Sofia Petrovna îşi întoarse fata îmbujorată spre terasamentul căii 
ferate. Trecu întâi, încet, locomotiva, în urma ei trecură vagoanele. 
Era un tren de marfă, nu de călători cum crezuse Liubeanteva. 
Profilate pe fondul alb al bisericii, vagoanele treceau în şir, unul 
după altul, aşa cum trec zilele omului, şi parcă nu se mai sfârşeau. 

Dar trenul trecu, şi vagonul din coadă, cu felinarele şi cu 
conductorul lui, dispăru şi el după copaci. Sofia Petrovna se 
întoarse dintr-odată şi, fără să se uite la Ilin, o luă grăbită îndărăt 
pe alee. Se simţea acum stăpână pe sine. Cu obrajii aprinşi de 
ruşine, jignita—nu de Ilin, nu, ci de propria ei laşitate, de 
neruşinarea cu care ea, femeie cinstită şi cu principii morale, 
îngăduise unui bărbat străin să-i strângă genunchi — nu se gândea 
decât să ajungă cât mai curând la vila ei, la ai sai. Avocatul abia 
putea să se tina de ea. Cand coti din alee pe cărarea îngustă, Sofia 
Petrovna întoarse capul şi-l învălui într-o privire atât de iute, încât 
nu văzu decât nisipul de pe genunchii lui. Îi făcu un semn cu 
mâna, s-o lase în pace. 

Ajungând acasă, în odaia ei, rămase câteva minute în picioare, 
ca încremenită. Se uita când la fereastră, când la masa ei de 
lucru... 

— Ticăloasă ce esti! se certa singură. Ticăloasă! 

Ca să-şi facă în ciudă, căută să-şi amintească, în toate 
amănuntele şi fără să-şi ascundă nimic, cum, într-adevăr, se 
împotrivise tot timpul la curtea pe care i-o făcea Ilin, dar că nu ştiu 
ce o trăgea să se ducă să-i ceară o explicaţie. $i nu numai atât, dar 
atunci când Ilia se tăvălea la picioarele ei, ea încercase o plăcere 
nespusă. Îşi aminti totul fără să se crute şi, înecându-se de ruşine, 
îi veni să-şi tragă palme. 

„Bietul Andrei! îşi zise si, amintindu-si de bărbatul ei, se sili să- 
ŞI 1a o expresie cât mai duioasă. Varia, biata mea fetiţă, tu nici nu 
ştii ce mamă ticăloasă ai! Iertati-ma, dragii mei! Vă iubesc mult... 
mult!” 

Apoi, căutând să-şi dovedească ei însăşi că era încă soţie şi 
mamă bună, că ticăloşia nu-i atinsese încă ,,principiile” despre 
care-l vorbise lui Ilin, Sofia Petrovna alerga în bucătărie şi sări cu 


gura la bucătăreasă, că nu pusese încă masa pentru Andrei Ilici. 
Încercă să-şi imagineze cât de obosit şi de flămând o să se întoarcă 
bărbatul ei, îl compătimi în gura mare şi puse masa cu propriile ei 
mâini, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată. Apoi o căută pe 
Varia, o luă în braţe şi o strânse la piept cu duiosie. Fetiţa îi păru 
grea şi nepăsătoare, însă ea nu voi să recunoască şi începu să-i 
spună ce om bun, blând şi cinstit era tatăl ei. 

În schimb, când se întoarse Andrei Ilici abia îi dădu bună ziua. 
Năvala de sentimente prefăcute se risipise fără să-i dovedească 
nimic. Dimpotrivă, fatarnicia lor o enervase şi o înrăise. Numai 
când sunt puşi la grea încercare oamenii pot să-şi dea seama că nu 
e deloc uşor să-ţi stäpânesti propriile gânduri şi sentimente. Mai 
târziu, Sofia Petrovna povestea că în sufletul ei fusese atunci ,,o 
harababură pe care nimeni n-ar fi putut-o descurca, aşa cum n-ar fi 
putut să numere vrabiile dintr-un stol în zbor”. De pildă, faptul că 
nu se bucurase de întoarcerea bărbatului ei şi că nu-i plăcuse ţinuta 
lui la masă o făcu deodată să tragă concluzia că era gata să-l 
urască. 

În aşteptarea supei, mort de foame şi de oboseală, Andrei Ilici se 
repezi la salam şi începu să mănânce cu poftă. Mesteca zgomotos 
ŞI 1 se mişcau muşchii de la tâmple. 

„Doamne Dumnezeule, îşi zicea Sofia Petrovna, îl iubesc şi-l 
respect, desigur... dar de ce o fi mestecand aşa de scârbos?” 

În gândurile ei era aceeaşi harababură ca şi în sentimente. Ca 
toți cei nedeprinsi să lupte cu ei înşişi, Liubeanteva făcea tot 
posibilul să nu se gândească la amărăciunea ei. Dar cu atât mai 
mult se gândea şi cu atât mai desluşit îl vedea în gând pe Ilin, 
nisipul de pe genunchii lui, norii scamosati, trenul... 

„De ce m-am dus astăzi, proasta de mine? se frământa ea. Oare 
nu mai sunt sigură de mine?...” 

Spaima are ochii mari. Când Andrei Ilici termină ultimul fel, 
Sofia Petrovna se hotărâse: o să-i mărturisească totul şi o să scape 
de primejdie! 

— Andrei, trebuie să vorbesc serios cu tine, — începu ea dupa 
masă, în timp ce bărbatul ei îşi scotea surtucul şi cizmele, ca să se 


culce şi să se odihnească. 

— Despre ce anume? 

— Hai să plecăm de aici! 

— Hm... şi unde? E prea devreme ca să ne întoarcem în oraş. 

— Nu, să plecăm într-o călătorie, sau aşa ceva... 

— Într-o călătorie... mormăi notarul public, întinzându-se. Şi eu 
visez aşa ceva, dar de unde să iau bani şi pe seama cui să las 
biroul? 

Iar după ce se gândi putin, adauga: 

— Într-adevăr, văd că te cam plictisesti aici. Daca vrei, uite, 
pleaca tu singura! 

Sofia Petrovna primi. Dar îndată îşi dădu seama ca Ilin o sa 
profite de ocazie şi o să plece şi el cu acelaşi tren, în acelaşi 
vagon... În timp ce se gândea aşa, se uită la bărbatul ei, sătul 
acum, dar încă moleşit. Întâmplător, privirea îi căzu pe picioarele 
lui mici, ca de femeie, incaltate cu ciorapi vargati. De vârful 
fiecărui ciorap atârna câte o aţă... 

După stor bazaia şi se izbea în geam un bondar. Sofia Petrovna 
se uita la ate, asculta bâzâitul bondarului şi se vedea călătorind cu 
trenul... În faţa ei stă zi şi noapte Ilin, fără să-şi ia ochii de la ea, 
furios de neputinţă şi palid de atâta suferință morală. Vorbeşte 
despre el, pozează în „tânăr desfrânat”, o ceartă şi-şi smulge părul 
din cap. Dar când se lasă întunericul şi călătorii adorm sau coboară 
prin staţii, cade în genunchi in fata ei şi-i imbratiseaza picioarele, 
ca adineauri pe banca... 

Sofia Petrovna se surprinse visand... 

— Ascultă, singură nu plec! zise ea. Vreau să mergi şi tu cu 
mine! 

— Astea-s fantezii, Sofocika! oftă Liubeantev. Ar trebui să fu 
serioasă şi să doreşti numai ceea ce se poate. 

„Când ai să afli tu adevărul, să vezi cum ai să mergi 
Sofia Petrovna. 

Hotărâtă să plece cu orice preţ, se simţi în afară de primejdie. 
Încetul cu încetul gândurile i se limpeziră, îşi recăpătă buna 
dispoziţie şi-şi permise chiar să se gândească la orice: pentru că, 


1»? 


isi zise 


ori s-ar gândi, ori nu, ea tot o să plece! În timp ce bărbatul ei 
dormea, se inserase... Sofia Petrovna stătea in salon şi cânta la 
pian. Răcoarea serii, acordurile muzicii şi mai ales gândul că 
fusese cuminte, că înlăturase primejdia, o înveseleau. Alte femei 
în situaţia ei — îi spunea conştiinţa, liniştită acum — n-ar fi rezistat, 
fără îndoială, şi s-ar fi lăsat luate de vârtej, în timp ce ea fusese cât 
pe ce să moară de ruşine, suferise, iar acum fugea de o primejdie 
care poate că nici nu exista!... Şi Sofia Petrovna se simţi atât de 
miscata de propria ei virtute şi tărie, încât de vreo trei ori se uită in 
oglindă. 

Când se întunecă de tot, îi veniră câțiva prieteni. Bărbaţii se 
aşezară în sufragerie să joace cărți, iar femeile în salon şi pe 
terasă. Ilin sosi cel din urmă. Era trist, întunecat şi părea bolnav. 
Se aşeză în colţul divanului şi nu se urni de acolo toată seara. 
Vesel şi spiritual de obicei, de data asta nu-şi descleşta gura, stătea 
încruntat şi se scărpina mereu sub ochi. Când trebuia să răspundă 
la câte o întrebare, zâmbea în silă, numai cu buza de sus, şi 
răspundea scurt şi înciudat. Făcu şi câteva spirite, dar tăioase şi 
impertinente. Sofiei Petrovna i se păru că nu mai avea mult până 
la isterie. Abia acum, stând la pian, îşi dădu seama deslusit, pentru 
întâia oară, că nefericitului aceluia nu-i ardea de glumă, că era 
bolnav sufletește şi că nu-şi mai afla locul. De dragul ei isi 
sacrifica cele mai frumoase zile ale tinereţii şi ale carierei şi-şi 
cheltuia acum cel din urmă ban ca să-şi plătească vila, de dragul ei 
îşi părăsea în voia sorții mama şi surorile şi, mai ales, se istovea în 
lupta aceea chinuitoare cu el însuşi. Fie şi numai dintr-un simplu şi 
banal sentiment de omenie, şi încă s-ar cuveni să-l ia mai în 
serios... 

Toate acestea le simţea limpede până în adâncul sufletului. Dacă 
în clipa aceea s-ar fi apropiat de Ilin şi i-ar fi spus ,,nu!” — fără 
îndoială că glasul ei ar fi fost atât de neînduplecat, încât lui i-ar fi 
venit greu să nu se supună. Dar nu se apropie de el şi nu-i spuse 
nimic; de altfel nici nu-i trecu prin minte aşa ceva... Părea ca 
meschinăria şi egoismul, specifice tinereţii, nu se manifestaseră 
niciodată la ea cu atâta putere ca în seara aceea. Îşi dădea seama că 


Ilin nu era fericit şi că stătea pe divan ca pe jeratic, îi era mila de 
el — dar în acelaşi timp prezenţa omului care o iubea până la 
suferință îi umplea sufletul de mândrie şi de conştiinţa propriei 
sale puteri. Îşi dădea seama că era tânără, frumoasă şi inaccesibilă 
si — Doamne, ce bine că se hotărâse să plece! — în seara aceea nu 
se mai putea stăpâni. Cocheta, râdea mereu şi cânta mai cu patimă 
si mai cu insufletire ca oricând. Toate o înveseleau, toate i se 
păreau vrednice de râs. Îi venea să râdă când se gândea la 
întâmplarea de pe bancă şi la santinela care se uita la dânşii. Îi 
venea să râdă de prietenii ei, de spiritele impertinente ale lui Ilin şi 
de acul lui de cravată, pe care nu i-l mai văzuse niciodată până 
atunci: un şarpe roşu cu ochii de diamante. Şi 1 se părea atât de 
caraghios acul acela, încât îi venea să-l sărute. 

Sofia Petrovna cânta cu insufletire, cu pasiunea omului pe 
Jumătate ametit, de parcă voia să atate durerea cuiva. Alegea 
numai romanțe triste, melancolice, în care era vorba de nädejdi 
spulberate, de trecut, de bătrâneţe... „Iar batranetea se apropie, se 
apropie cu paşi grăbiţi...” Ca şi cum ar fi fost vreo legătură între 
ca şi bătrâneţe! 

„Mă tem că se petrece cu mine ceva care nu-i tocmai aşa cum ar 
trebui să fie...” îşi zicea din când în când, în timp ce râdea şi cânta 
înainte. 

La ora douăsprezece, prietenii se împrăştiară. Ilin plecă cel din 
urmă. Sofia Petrovna avu încă destul curaj ca să-l petreacă până la 
treapta de jos a terasei. Voia să-i spună că pleacă cu bărbatul ei, ca 
să-şi dea seama ce efect o să facă asupra lui această veste. 

Luna se ascunsese după nori, era însă destul de lumină ca să 
vadă cum flutura vântul poalele pardesiului lui Ilin şi draperiile de 
la uşa dinspre terasă. Vedea şi cât de palid era Ilin şi cum încerca 
să zâmbească, strâmbându-şi buza de sus... 

— Sonia, Sonicika... scumpa mea! îi şopti el, fără să-i dea răgaz 
să vorbească. Draga mea, iubita mea! 

Într-o pornire de duioşie, cu lacrimi în glas, Ilin îi înşira cuvinte 
mângâietoare, unul mai fierbinte decât celălalt, şi-i spunea „tu”, ca 
unei soții sau unei amante. Pe neaşteptate, o prinse cu o mana de 


mijloc, apucând-o cu cealaltă de cot. 

— Draga mea, frumoasa mea... îi şoptea, sărutând-o pe gât, 
lângă ceafă. Asculta-ti îndemnul inimi şi vino cu mine chiar în 
clipa asta! 

Sofia Petrovna luneca din imbratisarea lui şi inalta capul, ca sa- 
si arate indignarea şi revolta. Dar nu izbuti să se indigneze, şi toată 
puritatea, toată virtutea ei mult lăudată abia o ajutară să îngaime 
cuvintele pe care le spun în asemenea împrejurări toate femeile din 
lume: 

— Doamne, dar ai înnebunit? 

— Haide, vino! urmă Ilin. M-am încredinţat şi acum, ca şi acolo, 
lângă banca din pădure, că esti tot atât de fără putere ca şi mine... 
Nu, nici tu n-ai s-o sfârşeşti bine! Mă iubeşti, prin urmare degeaba 
mai cauţi să stai la tocmeală cu propria ta conştiinţă... 

Văzând-o că se depărtează de lângă el, Ilin o prinse de manecuta 
de dantelă a rochiei şi se grăbi să-i spună tot ce avea de spus: 

— Oricum, tot trebuie să cedezi. Dacă nu azi, atunci mâine... La 
ce-ţi foloseşte tărăgăneala asta? Draga, scumpa mea Sonia, 
sentința e dată: de ce să-i mai amâni executarea? De ce să te 
amägesti singură? 

Sofia Petrovna se smulse de lângă el şi se făcu nevăzută pe uşă. 
Se întoarse în salon, închise fără să-şi dea seama pianul, se uită 
îndelung la vinieta de pe note, apoi se aşeză. Nu era în stare nici să 
stea în picioare, nici să se gândească... Nu-i mai rămăsese nimic 
din emoția şi înfrigurarea de mai înainte. Simtea doar o slăbiciune 
cumplită, o nesfârşită lene şi plictiseală. Constiinta îi şoptea ca in 
seara aceea se purtase urât şi prosteşte, ca o fetişcană fără minte, 
că mai adineauri se lăsase imbratisata pe terasă — mai simţea şi 
acum ceva care o stingherea în jurul mijlocului şi lângă cot... În 
salon nu era nimeni şi nu ardea decât o lumânare. Liubeanteva 
stătea nemiscata pe taburet in fata pianului şi parcă aştepta ceva. 
Si, ca şi cum s-ar fi folosit de întuneric şi de sfârşeala ei, o dorinţă 
apăsătoare şi nebiruită începu să crească încetul cu încetul şi să 
pună stăpânire pe ea, cuprinzându-i şi mâinile, şi picioarele, şi 
sufletul, ca un şarpe. N-o mai ameninţa ca până atunci, ci îi stătea 


în fata, limpede, în toată goliciunea ei. 

Rămase aşa vreo jumătate de ceas, fără să facă nicio mişcare, 
gândindu-se în voie la Ilin, apoi se ridică cu greu şi trecu în 
dormitor, abia târându-şi picioarele. Andrei Ilici se şi culcase. 
Sofia Petrovna se aşeză lângă fereastra deschisă şi se lăsă copleşită 
de dorinţă. În mintea ei nu mai era acum nicio „harababură”: toate 
gândurile şi toate simţurile nu mai aveau decât un singur scop 
desluşit. Încercă să se împotrivească, dar dădu din mână, a silă... 
În clipa aceea înţelese că duşmanul era tare şi necruţător. Ca să 
lupte cu el i-ar fi trebuit putere şi voinţă, şi nici obârşia, nici 
educaţia, nici viata nu-i dăduseră nimic pe care sa se poată bizui. 

„Desfrânată! Ticăloasă! se mustra pentru slăbiciunea ei. Prin 
urmare, asta imi erai?...” 

Până într-atât 1 se răzvrătise sufletul ei cinstit, încât îşi aruncă 
vorbele cele mai insultătoare pe care le cunoştea şi-şi mărturisi 
nenumărate adevăruri crude şi umilitoare. Îşi spuse, de pildă, că nu 
fusese niciodată femeie cinstită şi că, dacă nu căzuse până atunci, 
era din pricină că nu 1 se ivise încă prilejul şi că lupta ei de fiecare 
zi nu fusese decât simplă distracţie şi comedie... 

„Să zic că am luptat, se gândea. Dar ce luptă a fost aceea? Si 
femeile care se vând luptă înainte de a se vinde, şi totuşi se vând. 
Straşnică luptă, n-am ce zice! A ţinut doar o zi, cât ţine viaţa unui 
fluture... O singură zi!” 

Si deodată înţelese că nu dragostea, că nu fiinţa lui Ilin o 
indemnau să plece de acasă, ci senzațiile care o aşteptau de aici 
înainte... O cuconitä amatoare de plimbări şi de vilegiatura, ca 
atâtea altele! 

„Au ucis mäicuta puiului cel mic” cânta nu ştiu cine dincolo de 
fereastră, cu glas de tenor ragusit. 

„Dacă e vorba să mă duc, atunci e timpul”, se gândi Sofia 
Petrovna. Şi deodată inima începu să-i bată cumplit. 

— Andrei! aproape că strigă. Ascultă, Andrei, noi... noi mai 
plecăm? 

— Da... Doar ţi-am spus să pleci singură! 

— Dar să ştii... să ştii că dacă nu vii şi tu cu mine, s-ar putea să 


mă pierzi! Mi se pare că... că m-am îndrăgostit! 

— De cine? o întrebă Andrei Ilici. 

— Cred că asta n-are nicio importanţă pentru tine! strigă Sofia 
Petrovna. 

Andrei Ilici se ridică, lăsă să-i atârne picioarele din pat şi se uită 
nedumerit la umbra întunecată a nevestei lui. 

— Fantezii! zise apoi, căscând. 

Nu-i venea să creadă, şi totuşi parcă se sperie. După ce se mai 
gândi puţin şi-i puse Sofiei Petrovna câteva întrebări fără 
importanță, începu să-şi debiteze părerile lui despre familie, 
despre adulter... Vorbi aşa, fără vlagă, cam zece minute, apoi se 
culcă din nou. Sentintele lui rămaseră fără niciun efect. Multe 
păreri sunt pe lume, dar cel puţin jumătate din ele aparţin 
oamenilor care n-au trecut prin nicio cumpănă... 

Cu toate că era târziu, dincolo de ferestre tot se mai auzeau paşii 
vilegiaturiştilor. Sofia Petrovna îşi aruncă pe umeri o mantila 
uşoară, mai zăbovi, se mai gândi... 

Găsi în ea încă destulă putere ca să-i mai spună o dată 
somnorosului ei de bărbat: 

— Dormi?... Eu ies să mă plimb putin... Nu vrei să vu cu 
mine? 

Era cea din urmă nădejde. Neprimind niciun răspuns, Sofia 
Petrovna iesi. Afară bătea vântul şi era răcoare. Dar ea nu-şi dădea 
seama nici de vânt, nici de întuneric, ci mergea, mergea înainte... 
O ducea o putere neînduplecată şi i se părea că, dacă s-ar opri, 
puterea aceea ar împinge-o de la spate. 

„Desfrânată! soptea ea în nestire. Mizerabila!... 

Se înăbuşea, ardea de ruşine şi nu ştia pe unde calcă. Dar 
puterea care o împingea tot înainte era mai tare şi decât ruşinea, şi 
decât rațiunea, şi decât frica... 


99 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, 1886, nr. 3758, 16 
august, la rubrica ,,Pomelnicul de sâmbătă”, Semnata: An. Cehov. A intrat în 
culegerea ,,In amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, precum si in editiile ulterioare 
ale aceleiaşi culegeri. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. 


III. Publicăm textul din 1901. 


La publicarea în culegerea de opere, textul a suferit modificări 
neînsemnate. 


SSR E > 


AP. Cho 


Marturii 


Lizocika Kudrinskaia€!, o cuconitä tânără cu multi admiratori, s- 
a îmbolnăvit fără veste şi atât de grav, încât bărbatul ei nici nu s-a 
mai dus la slujbă, ba a trimis chiar o telegramă mamei Lizocikăi la 
Tver. lată povestea acestei boli, aşa cum o spune însăşi Lizocika: 

— Mă dusesem la mătuşă-mea, la Lesnoe®. După ce am stat 
acolo o săptămână, am plecat cu toţii la verişoara mea, Varia. 
Bărbatul Variei, ştiţi, e un căpcăun si un tiran. (Să fi avut eu un 
bărbat ca acela, îl impuscam!) Cu toate astea, am petrecut 
minunat. Mai întâi, am jucat într-un spectacol de amatori, în piesa 
„Scandal într-o familie onorabilă”... Ştii, Hrustaliov“ era strasnic 
în rolul lui! În pauză, am băut o limonadă foarte, foarte rece cu 
puţin coniac... Limonada cu coniac aduce la gust cu şampania... 
Am băut, dar n-am simţit nimic. A doua zi după spectacol, am 
făcut o plimbare călare cu Adolf Ivanici. Vremea era cam umedă 
şi m-a tras curentul. Se vede că atunci am răcit. Peste vreo trei zile 
m-am întors acasă, să văd ce face bunul şi scumpul meu Vasea si- 
n acelaşi timp să-mi iau şi rochia de mătase, cea cu floricele. 
Bineînţeles că Vasea nu era acasă. Atunci m-am dus la bucătărie 
să-l spun Praskoviei să pună samovarul. $i, când mi-am aruncat 
ochii pe masă, am văzut nişte ridichi şi nişte morcovi tineri, mititei 
ca nişte jucărele. Am mâncat un morcov şi o ridiche, nu mai mult. 
ȘI inchipuiti-va că deodată m-au apucat nişte crampe!... Si tine-te, 
crampe, crampe, crampe... Să mor, nu alta! Vasea a venit de la 


slujbă într-un suflet! Bineînţeles că şi-a pus mâinile în cap şi s-a 
îngălbenit. Au alergat după doctor... înţelegi? Să mor, şi pace! 

Crampele au început pe la amiază, la ora trei a venit doctorul, iar 
la şase Lizocika a adormit şi a dormit adânc până la două de 
noapte. 

Pendula bate două... Lumina fină a unei lămpi mici de noapte se 
strecoară prin abajurul albastru. Lizocika stă culcată în pat. 
Bonetica de dantelă se desluseste, albă, pe fondul închis al unei 
perne roşii. Pe faţa palidă şi pe umerii rotunzi şi plini se aştern, în 
umbre, desenele abajurului. La picioarele bolnavei stă Vasili 
Stepanovici, soţul Lizocikai. E fericit bietul ca, în sfârşit, nevasta- 
sa e acasă, dar în acelaşi timp e foarte speriat de boala ei. 

— Cum te simţi, Lizocika? întreabă el în şoaptă, văzând-o că se 
trezeşte. 

— Mi-e mai bine... suspină Lizocika. Nu mai am crampe, dar 
nu mi-e somn... Nu pot să dorm, şi pace! 

— N-ar fi vremea, ingerasule, să-ţi schimb compresa? 

Lizocika se ridică încet şi, cu un aer de suferinţă, îşi lasă grațios 
capul într-o parte. Cu gesturi solemne, abia atingând cu degetele 
trupul cald, Vaslili Stepanici îi schimbă compresa. Lizocika se 
strânge ghem şi râde — o gadila apa rece —, apoi se culcă din nou. 

— Bietul de tine, nu dormi! suspină ea. 

— Cum aş putea să dorm? 

— Totul e din pricina nervilor, Vasea. Sunt o femeie grozav de 
nervoasă. Doctorul mi-a prescris un tratament pentru stomac, însă 
cu simt că nu mi-a ghicit boala. La mine nervii sunt de vină, nu 
stomacul, ţi-o jur! De un singur lucru mă tem: boala asta să nu ia, 
cumva, o întorsătură mai gravă... 

— Nu, Lizocika, nu! Ai să vezi că mâine o să fii sănătoasă! 

— Mă îndoiesc... Şi nu mă tem pentru mine... mie mi-e totuna, 
ba chiar aş fi bucuroasă să mor... Dar îmi pare rău de tine! Dacă 
mor eu, rămâi văduv, singur.. 

Vasecika o vede destul de rar pe nevastă-sa, aşa că de mult s-a 
deprins cu singurătatea. Totuşi vorbele Lizocikăi îl tulbură. 

— Doamne, ce tot spui, mămico! Ce înseamnă gândurile astea 


negre? 

— Ce poţi să faci? Ai să plângi, ai să fii trist câtva timp, dar 
până la urmă ai să te deprinzi... Ba ai să te şi însori! 

Bărbatul îşi duce mâinile la cap. 

— Hi, haide, haide că nu mai spun! caută să-l linisteascä 
Lizocika. Numai că, e bine să fie omul pregătit pentru orice 
întâmplare. 

„Dar dacă o să mor cu adevărat?” se gândeşte ea, închizând 
ochii. 

Și Lizocika îşi imaginează tabloul propriei sale morţi. Vede cum 
stau ingramaditi în jurul patului mama, bărbatul, verişoara Varia 
cu soţul ei, rudele şi admiratorii „talentului” ei, şi cum ea le 
şopteşte cel din urmă „iertaţi-mă”. Toţi plâng. Apoi, dupa ce a 
murit — ce paloare interesantă are sub cununa de păr negru—o 
îmbracă într-o rochie trandafirie (care-i stă bine) şi o aşază într-un 
sicriu foarte scump, cu picioare de aur şi plin de flori. Miroase a 
tămâie, lumânările sfârâie... Bărbatul ei nu se depărtează o clipă 
de lângă sicriu, iar admiratorii talentului ei nu-şi mai iau ochii de 
la ea: „Parcă-i vie! E încântătoare în sicriu!” Tot oraşul nu 
vorbeşte decât de moartea ei prematură... Dar iată că o duc la 
biserică. O poartă pe umeri Ivan Petrovici, Adolf Ivanici, soţul 
Variei, Nikolai Semionici şi studentul cela cu ochii negri, care a 
invatat-o să bea limonadă cu coniac. Păcat numai ca nu cântă 
muzica. După prohod, toată lumea isi ia ramas-bun de la ea. 
Biserica e plină de suspine. Se aduce capacul cu ciucuri şi... 
Lizocika se desparte pentru veşnicie de lumina zilei. Se bat cuiele: 
boc, boc, boc! 

Lizocika tresare şi deschide ochii. 

— Vasea, aici eşti? întrebă ea. Îmi vin nişte gânduri aşa de 
negre... Doamne, să fiu chiar aşa de nenorocită, încât să nu pot 
dormi? Vasea, fie-ti milă de mine şi povesteste-mi ceva! 

— Ce să-ţi povestesc? 

— Ceva de... dragoste, zice Lizocika pe un ton languros. Sau o 
anecdotă cu evrei... 

Vasili Stepanici, gata să facă orice numai să fie ea veselă şi să 


nu se mai gândească la moarte, îşi potriveşte doi perciuni la 
urechi, îşi ia o mutră caraghioasă şi se apropie de Lizocika. 

— N-aveti dija nevoie să vă drejem şasornicu? o întrebă el. 

— Ba da, cum nu! râde în hohote Lizocika întinzându-i ceasul ei 
de aur de pe masuta. Uite, drege-l! 

Vasea ia ceasul, îi cercetează îndelung masinaria, apoi, 
chircindu-se din tot trupul, răspunde: 

— Asti noi nu putem dreje... Este aici u roată la care lipsesti 
dia dou dinţi... 

Asta e toată reprezentatia. Lizocika râde şi bate din palme. 

— Strasnic! strigă ea. Minunat! Ştii, Vasea, mare prostie faci că 
nu joci şi tu în spectacolele noastre de amatori! Ai un talent 
extraordinar! Eşti mult mai bine decât Sisunov... Ştii, a Jucat in 
„Onomastica mea” unul Sisunov, un amator. Are un talent de 
comic, clasa întâi! Inchipuieste-ti: un nas gros cât o gulie, ochi 
Verzi şi un mers ca de cocor... Ne präpädeam de râs! Stai să-ţi arăt 
cum mergea... 

Lizocika sare din pat şi, fără bonetica pe cap, începe să umble pe 
Jos cu picioarele goale. 

— Respectele mele! zice ea gros, imitând un glas bărbătesc. Ce 
se mai aude bun pe aici? Ce mai e nou sub soare? Ha-ha-ha! râde 
apoi în hohote. 

— Ha-ha-ha! în tine hangul Vasea. 

Râzând în hohote, cei doi soţi uită de boală şi se fugăresc prin 
dormitor. Goana nu se sfârşeşte decât atunci când Vasea o prinde 
pe Lizocika de cămaşa de noapte şi o acoperă cu sărutări fierbinţi. 
Dar după o imbratisare mai pătimaşă, Lizocika îşi aduce aminte 
deodată că e grav bolnavă... 

— Ce înseamnă prostiile astea? zice ea, luându-și un aer sever şi 
învelindu-se cu plapuma. Ai uitat, se vede, că-s bolnavă? Multă 
minte mai al, n-am ce zice! 

— lartă-mă... ingaima bărbatul, rusinat. 

— Dacă boala o să ia cine ştie ce întorsătură gravă, să st ca tu 
eşti vinovat! Răule! Uraciosule! 

Lizocika închide ochii şi tace. Îşi ia din nou aerul îndurerat şi 


galeş de mai înainte şi începe să geamă încetişor. Vasea îi schimbă 
compresa şi, fericit că nevastă-sa e acasă şi nu mai umblă zăpăcită 
pe la mătuşi, se aşază cuminte la picioarele ei şi nu închide ochii 
până dimineaţa. La ora zece soseşte doctorul. 

— Ei, cum ne mai simţim? o întrebă el pe Lizocika, luându-i 
pulsul. Ai dormit? 

— Prost, răspunde Vasea în locul Lizocikai. Foarte prost! 

Doctorul se duce la fereastră şi urmăreşte cu ochii un coşar care 
trece pe stradă. 

— Doctore, astăzi am voie să beau cafea? îl întreabă Lizocika. 

— Da, ai vole. 

— Dar din pat pot să mă ridic? 

— Poate că s-ar putea... Totuşi e mai bine să mai stai o zi. 

— E rău dispusă... şopteşte Vasea la urechea doctorului. Numai 
gânduri negre... o concepție ciudată asupra vieţii... Grozav mă 
nelinisteste starea ei! 

Doctorul se aşază la masuta, îşi freacă putin fruntea cu palma şi- 
1 prescrie Lizocikăi bromură de natriu. Apoi îşi ia rămas-bun, 
promite că o să mai treacă pe seară şi pleacă. Vasea nu se duce la 
slujbă, rămâne la picioarele bolnavei. La amiază, se adună 
admiratorii talentului ei. Ingrijorati, speriaţi, i-au adus o groază de 
flori şi de cărți frantuzesti. Cu bonetica ei albă ca zăpada, 
îmbrăcată într-un „matineu” straveziu, Lizocika stă întinsă pe pat 
$1 priveşte enigmatic, ca şi cum n-ar mai crede că o să se facă 
vreodată sănătoasă. Admiratorii talentului ei îl văd pe Vasea, dar 
de data aceasta îi iartă prezenţa: aceeaşi durere 1-a adunat şi pe ei, 
si pe el, în jurul patului Lizocikăi! 

La ora şase seara, bolnava atipeste şi doarme din nou până la 
două noaptea. Vasea stă neclintit la picioarele ei, se luptă cu 
somnul, îi schimbă compresele şi-i joacă scenete din viaţa 
evreilor. lar dimineaţa, după a doua noapte de chinuiri, Liza se 
învârte în fata oglinzii punându-și pălăria. 

— Dar încotro, drăguță? o întreabă Vasea privind-o cu ochi 
rugatori. 

— Cum, adică? se mira Lizocika, luandu-si o muträ speriată. Ai 


uitat că astăzi avem repetiție la Maria Lvovna?... 

După ce o însoţeşte până la usa, neavând ce face, Vasea îşi 1a 
servieta şi, de plictiseală, pleacă la slujbă. Din pricina nopților 
nedormite îl doare capul, îl doare aşa de tare, încât ochiul stâng 
nu-l mai ascultă şi i se închide fără voie. 

— Ce-i cu dumneata, amice?îl întâmpină şeful. Ce s-a 
întâmplat? 

Vasea dă din mână şi se aşază pe scaun. 

— Nici nu ma mai întrebaţi, Luminätia Voastra! zice el, 
oftând. Prin câte n-am trecut în aste două zile... Doamne, prin câte 
n-am trecut! Liza e bolnavă! 

— Doamne! se sperie şeful. Lizaveta Pavlovna? Dar ce are? 

Vasili Stepanici nu face altceva decât îşi desface braţele şi-şi 
ridică ochii în tavan, de parcă ar spune: „Aşa vrea providenta!” 

— O, dragul meu, te înțeleg şi te compătimesc din toată 
inima! oftează şeful, dându-și ochiu peste cap. Eu, drăguță, mi-am 
pierdut soţia... aşa că te înţeleg. E o pierdere atât de mare... atât 
de mare... O, e îngrozitor... îngrozitor! Dar sper că Lizaveta 
Pavlovna se simte mai bine acum? Ce doctor o caută? 

— Von-Sterck. 

— Von-Sterck? Mai bine îl aduceai pe Magnus, sau pe 
Semandritki... Dar şi dumneata esti palid! Si dumneata esti 
bolnav! Asta-i groaznic! 

— Într-adevăr, Luminăţia Voastră... n-am prea dormit... am 
suferit atâta... am trecut prin atâtea! 

— Și totuşi ai venit la slujbă! De ce ai venit? Asta n-o 
înţeleg. Se poate să-ţi impui un asemenea efort? Se poate să-ți faci 
singur un rău ca ăsta? Du-te acasă şi stai până te faci bine! Du-te 
când iti spun! Sarguinta e o mare calitate la un tânăr funcţionar, 
dar să nu uităm ce spuneau romanii: mens sana in corpore sano™ 
adică minte sănătoasă în trup sănătos... 

Vasea e şi el de aceeaşi părere. Îşi adună hârtiile, le vâră înapoi 
în servietă, apoi îşi ia rămas-bun de la şef şi se duce acasă să se 
culce. 


Publicată pentru prima oară în ,,Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 225, 18 
august, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A intrat în Culegerea de 
opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

La includerea în culegerea de opere, povestirea a fost revăzută stilistic. 


Un călător din clasa întâi 


Un călător din clasa întâi, care abia luase masa în restaurantul 
găril şi se ametise putin, se culcă pe canapeaua de plus, se întinse 
cu voluptate şi atipi. După ce statu aşa vreo cinci minute, se uită 
cu ochi strălucitori la călătorul din fata lui, zâmbi şi zise: 

— Răposatului meu tată, fie-i tärâna uşoară, îi plăcea, după 
masă, să-l scarpine câte o femeie la tălpi. Eu, îi seamăn leit, cu 
singura deosebire că, după masă, îmi place să-mi scarpin limba şi 
creierul, nu tălpile. Îmi place, păcătosul de mine, să stau la taclale 
cu burta plină... imi permiti să vorbesc cu dumneata? 

— Mă rog, se invoi cel din fata. 

— După o masă bună, cel mai mic pretext îmi stârneşte ideile 
cele mai năstruşnice. De pildă, chiar mai adineauri, în restaurant 
am văzut, şi dumneata şi eu, doi tineri, şi cred că ai auzit cum unul 
dintre ei îl felicita pe celălalt pentru renumele pe care şi-l 
câstigase. „Te felicit, îi spunea, ţi-ai făcut un renume şi esti pe cale 
să cuceresti gloria!” Pe cât se pare, erau doi actori sau doi 
gazetăraşi microscopici oarecare. Dar nu e vorba de asta. Pe mine, 
domnul meu, mă interesează altă problemă: ce trebuie să 
înţelegem, la drept vorbind, prin „glorie” sau ,,renume”? 
Dumneata ce părere ai? Puşkin definea gloria ca un petic de 
culoare aprinsă peste nişte zdrente, şi fiecare dintre noi îi dam 
acelaşi înţeles ca şi Puşkin, adică un înţeles mai mult sau mai 


putin subiectiv. Totuşi nimeni nu i-a găsit până acum acestui 
cuvânt o definiție clară şi logică. Si mult aş da pentru o asemenea 
definiție! 

— Dar de ce ai atâta nevoie de ea? 

— Vezi dumneata, dacă am şti ce este gloria, te pomenesti că 
am găsi şi mijloacele de a o cuceri, urmă călătorul de clasa întâi 
după ce se gândi puţin. 

— Trebuie să vă spun, domnul meu, că pe vremea când eram şi 
eu mai tânăr, doream din toate puterile sufletului meu să-mi câştig 
un renume. Popularitatea era, ca să zic aşa, nebunia mea. De 
dragul ei am învăţat, am muncit şi mi-am prăpădit nopțile, de 
dragul ei am răbdat de foame şi mi-am ruinat sănătatea. Si cred, in 
măsura în care pot să fiu impartial, că am avut toate şansele s-o 
cuceresc. În primul rând, sunt de profesie inginer. De-a lungul 
vieţii mele, am construit în ţara noastră vreo douăzeci de poduri 
renumite, am executat instalații de apă în trei oraşe şi n-am lucrat 
numai în Rusia, ci şi în Anglia şi în Belgia... În al doilea rând, am 
scris nenumărate articole de specialitate. $i în al treilea, domnul 
meu, încă din frageda mea copilărie, am avut slăbiciune pentru 
studiul chimiei. Ocupându-mă în orele libere de această ştiinţă, am 
descoperit mijloacele de a extrage unii acizi organici, aşa că 
numele meu poate fi găsit în toate manualele de chimie din 
străinătate. Tot timpul am fost în serviciu, am ajuns până la gradul 
de consilier de stat şi am o foaie calificativă admirabilă. Si la ce- 
mi folosesc toate astea? Uite, sunt bătrân, mâine-poimâine dau, ca 
să zic aşa, ortul popii, şi-s tot atât de puţin cunoscut ca şi câinele 
cela negru, care aleargă pe terasament! 

— De unde poţi să ştii? Poate că eşti cunoscut... 

— Hm!... Ia să încercăm chiar în clipa asta... Spune-mi, te rog, 
ai auzit vreodată de numele unuia Krikunov®? 

Călătorul din fata ridică ochiu în tavan, se gândi putin, apoi 
izbucni în râs. 

— Nu, n-am auzit... răspunse el. 

— E numele meu. Dumneata, intelectual şi om în vârstă, n-ai 
auzit niciodată de numele meu. Asta e dovada cea mai bună! Se 


vede că, în eforturile mele de a-mi câştiga un renume, am făcut cu 
totul altceva decât ceea ce trebuia să fac. N-am ştiut care sunt 
metodele cele adevărate şi, căutând să apuc gloria de coadă, nu m- 
am apropiat de ea pe unde s-ar fi cuvenit!. 

— Dar care sunt metodele cele adevărate? 

— Dracul le ştie? Ai să-mi spui: talent? Geniu? Însuşiri 
excepţionale? Nicidecum, domnul meu... Odată cu mine au trait $1 
au făcut carieră oameni relativ neinsemnati, stersi, ba chiar 
maruntei la suflet. Munceau de o mie de ori mai putin decât mine, 
nu se dădeau peste cap, nu străluceau prin însuşiri deosebite şi nici 
nu căutau să-şi câştige un renume. Si priveste-i! Te împiedici la 
fiecare pas de numele lor prin ziare şi-l auzi pomenit în toate 
discuţiile! Dacă nu te-ai plictisit încă ascultându-mă, o să-ţi dau un 
exemplu. Pe vremuri, construiam un pod în oraşul K. Trebuie să-ţi 
spun că în nenorocitul acela de oraş era o plictiseală de moarte. 
Dacă n-ar fi fost femeile şi cărțile de joc, cred că ai fi înnebunit. Si 
neavând ce face, atunci — asta e chestie veche — m-am încurcat cu 
o cântăreaţă. Dracu” s-o ia, dar toată lumea se prăpădea de 
admiraţie în fata ei! După mine însă — cum să-ţi spun? — era o 
femeiuşcă banală, ca oricare alta. O fetişcană superficială, 
capricioasă, interesată şi, pe deasupra, şi proastă. Mânca mult, bea 
zdravăn, dormea până la cinci seara — şi atâta tot pe cât se pare. 
Era socotită drept cocotă — că asta era adevărata ei meserie. Dar 
când cineva voia să vorbească despre ea mai literar, îi zicea actriță 
si cântăreaţă. Pe vremea aceea eram mare iubitor de teatru, aşa ca 
jocul ei necinstit de-a actriţa mă scotea din sărite. Fetişcana acea 
n-avea nici cel mai mic drept să se considere actriță $1 nici măcar 
cântăreaţă. Era o ființă cu desăvârşire lipsita de orice talent, 
nesimtitoare — o fiinţă jalnică, aş putea spune. După cât imi dau 
seama acum, cânta mizerabil şi tot farmecul „artei” ei stătea in 
faptul că ştia când să dea din picioare şi nu se ruşina deloc când 
intrai în cabină la ea. De obicei, juca numai vodeviluri traduse, în 
care putea să apară în costum bărbătesc, bine strâns pe trup. Într- 
un cuvânt — ptiu! Si acum, te rog să fu atent. Tin minte ca astăzi. 
Se făcea inaugurarea solemnă a podului celui nou, ca să fie dat în 


circulație. Se oficiase un tedeum, se tinusera discursuri, se citisera 
telegrame şi aşa mai departe. Eu, iti închipui, mă învârteam pe 
lângă opera mea şi mă temeam să nu-mi plesnească inima de-atâta 
emoție de creator! Chestia e veche şi nu mai e cazul să fiu modest; 
de aceea pot să-ţi spun deschis că podul îmi ieşise extraordinar. 
Nu mai era un pod, ci o adevărată operă de artă, o splendoare! Si 
cum puteam să nu mă emotionez, când la inaugurare venise întreg 
oraşul? „Ei, îmi ziceam, tot publicul o să fie acum cu ochii numai 
la mine! Unde să mă ascund?”... Dar vai, domnul meu, în zadar 
mă tulburam! Nimeni, afară de persoanele oficiale, nu-mi dădea 
nici cea mai mică atenţie! Toţi stăteau pe mal şi se uitau la pod ca 
nişte dobitoci, dar cine-l construise, habar n-aveau! Şi de atunci, 
fiindcă veni vorba, trebuie să-ţi mărturisesc că nu mai pot vedea în 
ochi onoratul nostru public! Dar să nu-mi uit vorba. Deodată, 
lumea începu să se frământe şi să şuşotească... Feţele tuturor se 
luminară, umerii începură să se agite. „Se vede că m-au zărit!” mi- 
am zis. Dar ţi-ai găsit! Mă uit şi văd cum îşi făcea loc prin 
mulțime cântăreaţa mea, urmată de o şleahtă de nătărăi. Cortegiul 
era petrecut de privirile iscoditoare ale publicului. $i mii de 
glasuri începură să şoptească: „Asta-i cutare... O, minunată! 
Fermecatoare!” Abia atunci m-au luat în seamă şi pe mine... Doi 
mucoşi oarecare — probabil dintre amatorii localnici de artă 
dramatică — s-au uitat întâi la mine, s-au uitat apoi unul la altul şi 
şi-au şoptit: „Asta-i amantul ei!” Cum iti place?... Iar un individ 
scarbos, cu joben pe cap şi cu mutra nebărbierită cine ştie de când, 
care se tot foia lângă mine, s-a întors şi mi-a spus: 

— Ştiţi cine-i doamna ceea de pe malul celălalt? Să va spun eu: 
cutare... Vocea ei e mai prejos de orice critică, dar în schimb o 
stăpâneşte la perfectie!... 

—N-ati putea să-mi spuneti,l-am întrebat pe tipul cel 
scârbos, cine a construit podul? 

—Sa va spun drept, nu stiu! mi-a răspuns.Un inginer 
oarecare... 

— Dar catedrala din oraşul dumneavoastră cine a construit-o? 

— Nici asta n-aş putea să vă spun. 


L-am întrebat apoi cine era cel mai bun pedagog, cel mai bun 
arhitect din oraşul lui, dar la toate întrebările mele individul mi-a 
răspuns că nu ştie. 

— Dar poate că ştiţi, l-am întrebat la urmă, cu cine trăieşte 
cântăreaţa aceea? 

— Cu un oarecare inginer Krikunov. 

— Ei, ce zici de asta, domnul meu? Dar stai să vezi... 
Minnesdngeri şi barzi nu mai sunt în vremurile noastre şi 
renumele ţi-l fac, aproape exclusiv, gazetele. A doua zi după 
sfințirea podului, m-am repezit cu înfrigurare la ziarul local 
„Vestnik”, să văd ce scrie despre persoana mea. Mi-am purtat mult 
timp ochii pe cele patru pagini şi, în sfârşit, am găsit! Ura! „Ieri, 
pe o vreme minunată, în faţa unei numeroase mulțimi de cetăţeni 
si în prezenţa Excelenței Sale cutare, guvernatorul guberniei, şi a 
celorlalte autorităţi, a avut loc sfințirea podului celui nou...” şi aşa 
mai departe. lar la sfârşit: „La această solemnitate a luat parte, 
strălucind de frumuseţe, şi talentata noastră artista, rasfatata 
publicului din K. Se înţelege de la sine că apariţia ei a stârnit 
senzație. Steaua era îmbrăcată...” Şi aşa mai departe. Despre 
mine, niciun cuvânt! Nici măcar o jumătate de cuvânt! Oricât ar 
părea de meschin, crede-mă că am început să plâng de ciudă! 

M-am liniştit însă, zicându-mi că oamenii din provincie sunt 
proşti, că nu poţi să le ceri cine ştie ce şi că, dacă vrei să-ţi câştigi 
un renume, trebuie să te duci într-un centru intelectual, în capitală. 
Si, fiindcă veni vorba de capitală, tocmai atunci prezentasem un 
proiect la un concurs, la Piter. Şi termenul concursului se apropia. 

Mi-am luat rămas-bun de la K. şi am plecat la Piter. Până la 
Piter drumul era lung şi, ca să nu mi se urască, am luat un 
compartiment separat şi, bineînţeles, mi-am luat şi cântăreaţa cu 
mine. Cât a ţinut drumul am mâncat, am băut şampanie şi aşa mai 
departe... În sfârşit, am ajuns în centrul intelectual. Am picat 
acolo chiar în ziua concursului şi am avut plăcerea, domnule, să- 
mi sărbătoresc victoria: proiectul meu fusese distins cu premiul 
întâi. Ura! A doua zi am ieşit pe Nevski Prospekt şi mi-am 
cumpărat ziare de şaptezeci de copeici. M-am întors în goană la 


hotel, m-am întins pe divan şi, abia stăpânindu-mi tremurul 
nervos, am început, grăbit, să citesc. Am frunzărit un ziar — nimic! 
Am frunzărit altul — acelaşi lucru. În sfârşit, în cel de al patrulea 
am dat peste următoarea informatie: „Ieri, cu acceleratul, a sosit în 
Petersburg renumita artistă din provincie, cutare. Subliniem cu 
plăcere faptul că binecuvântata climă a sudului a avut asupra 
vechii noastre cunoştinţe un efect salutar. Apariţia ei scenică 
admirabilă. Nu mai ţin minte urmarea! Sub această informaţie, 
însă mult mai Jos, era tipărit cu literele cele mai mărunte: „Ieri, la 
concursul cutare, inginerul cutare a fost distins cu premiul întâi". 
Atât! Si, pe deasupra, îmi mai stâlciseră şi numele: in loc de 
Krikunov, scriseserä Kirkunov® ’;). Mă rog, centru intelectual! Si 
asta încă nu e nimic... Peste vreo lună, înainte de plecarea mea din 
Piter, toate ziarele se luau la întrecere scriind despre „divina, 
incomparabila, talentata noastră actriță”. Si acum nici nu-i mai 
ziceau amantei mele pe numele de familie, ci pe cel mic şi pe al 
lui tata-sau!... 

Dupa cativa ani ma aflam la Moscova. Fusesem chemat, printr-o 
scrisoare scrisă de însăşi mâna primarului, să execut o lucrare 
despre care ziarele din Moscova urlau de mai bine de o sută de 
ani. În timpul liber am ţinut vreo cinci conferinţe la unul dintre 
muzee, în scop de binefacere. Cred că ar fi fost de ajuns ca să mă 
cunoască oraşul măcar trei zile, nu-i aşa? Da’ de unde! Niciun ziar 
din Moscova n-a scris măcar un cuvintel despre mine. Scriau 
despre orice: despre incendii, despre operetă, despre consilierii 
municipali care dormeau la şedinţe, despre negustorii beti — numai 
despre proiectul meu şi despre conferințele mele nimic, absolut 
nimic. D-apoi publicul cel drăguţ din Moscova!... Mergeam într-o 
zi în tramvaiul cu cai... Vagonul era ticsit de lume: cucoane, 
militari, studenţi, studente — câte o pereche din fiecare specie. 

— Se zice că primăria ar fi chemat un inginer pentru nu ştiu ce 
proiect! m-am adresat vecinului meu, în gura mare, ca să audă tot 
vagonul. Nu ştiţi cumva cum îl cheamă pe inginerul cela? 

Vecinul meu clătină din cap. Ceilalţi se uitară la mine cu 
nepăsare şi toate privirile lor spuneau: „Habar n-am”. 


— Se zice că nu ştiu cine a ţinut nişte conferinţe la un 
muzeu, m-am adresat din nou călătorilor, căutând să intru în vorbă 
cu ei. Am auzit că au fost interesante... 

Nimeni n-a dat măcar din cap. Pesemne că nimeni nu auzise 
despre conferinţe, iar cucoanele nu ştiau nici măcar de existenţa 
muzeului. $i asta încă n-ar fi fost nimic, dar inchipuieste-ti 
dumneata că deodată toţi călătorii năvăliră la geamuri. Ce era? Ce 
se întâmplase? 

— Uite! Uite! mă împinse vecinul. Îl vezi pe tânărul cela smolit 
care se urcă în birjă? E vestitul alergător King! 

ȘI toți cei din vagon începură, care mai de care, să discute cu 
aprindere despre alergätorii care preocupau pe vremea aceea 
minţile moscovite. 

As putea să-ţi mai dau şi alte exemple, dar cred că ajung şi cele 
de până acum. Să admitem că, în ce mă priveşte, aş greşi, că aş fi 
un läudäros si un incapabil. Însă, afară de mine, as putea să-ţi insir 
numele multor contemporani de-ai mei, exceptionali şi în ce 
priveşte talentul, şi puterea de muncă, şi care totuşi au murit 
necunoscuţi. Navigatorii ruşi, chimiştii, fizicienii, mecanicii, 
agricultorii ruşi, sunt oare populari? Cunoşti pătura noastră cultă, 
pictorii şi sculptorii ruşi, scriitorii ruşi? Câţi dintre literati bătrâni, 
talentaţi şi muncitori, care tocesc pragurile redactiilor câte treizeci 
si trei de ani la şir, care mâzgălesc dracu” ştie câtă hârtie şi se 
judecă de câte douăzeci de ori pentru calomnii, ajung să iasă din 
muşuroiul lor? Spune-mi măcar un singur nume de corifeu al 
literaturii noastre, care să fi fost cunoscut înainte de a fi murit în 
duel, sau de a fi înnebunit, sau de a fi fost deportat, sau de a se fi 
aflat că trişează la cărți! 

Călătorul din clasa întâi se aprinsese aşa de cumplit, încât scăpă 
din gură ţigara de foi şi se ridică. 

— Da, urmă el, furios. $i alături de aceşti oameni, pot să-ţi insir 
sute de nume a tot soiul de cântărețe, de acrobati şi de măscărici, 
pe care-i cunosc până şi copiii de tata! 

Usa scartai, se făcu curent şi în vagon intra un individ ursuz, cu 
pelerină, joben şi ochelari albaştri. Individul cercetă cu ochii 


locurile, se încruntă, apoi trecu mai departe. 

— Știu cine-i ăsta? se auzi o soapta sfioasă din colțul cel mai 
depărtat al vagonului. E N. N., celebrul trişor din Tula, care a fost 
dat în judecată în legătură cu afacerea de la banca din |. 

— Poftim! Şi călătorul din clasa întâi începu să râdă. Pe trişorul 
din Tula îl cunoaşte. Dar întreabă-l dacă-i cunoaşte pe Semiradski, 
pe Ceaikovski sau pe filozoful Soloviov”, şi ai să vezi că clatină 
din cap... Curată porcărie! 

Urmară câteva minute în tăcere. 

— Dă-mi voie să te întreb şi eu la rândul meu, tuşi cu sfială 
călătorul din faţă. N-ai auzit cumva de numele unui oarecare 
Puşkov? 

— Puskov?® Hm!... Puşkov... Nu, n-am auzit. 

— E numele meu... mărturisi cel din fata, jenat. Prin urmare, n- 
al auzit de mine?... Si eu, care de treizeci şi cinci de ani sunt 
profesor al unei universităţi ruse... membru al Academiei de 
ştiinţe... având la activul meu nenumărate lucrări publicate... 

Călătorul din clasa întâi şi cel din faţa lui se uitară unul la altul 
si izbucnira în hohote de râs. 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, 1886, nr. 3765, 23 
august, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A intrat 
apoi în culegerea „Povestiri felurite”, ediția a 2-a, Sankt-Petersburg, 1891 şi 
în Culegerea de opere din anul 1901, vol. IV. Publicăm textul din 1901. 

În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a fost supusă unei 
serioase revizuiri stilistice. 

Alergătorul King era un englez care a luat parte la cursa organizată de 
antreprenorul M.V. Lentovski în grădina Ermitage din Moscova, în vara 
anului 1883. Despre această cursă, Cehov a scris în foiletoanele sale „Cioburi 
din viata Moscover”. 


Talentul 


Pictorul Egor Savvici, care ţine cu chirie vila unei văduve de 
ofițer inferior, stă pe patul din odaia lui lăsându-se în voia 
melancoliei matinale. Afară începe a se simţi apropierea toamnei. 
Straturi de nori greoi şi leneşi învăluie cerul, vântul e rece şi 
pătrunzător, iar copacii, plângând jalnic, se apleacă toţi în aceeaşi 
parte. Frunzele ingalbenite zboară valvârtej sus, în văzduh, şi jos, 
pe pământ. Adio, vară! Această melancolie a firii, privită de ochii 
unui pictor, e frumoasă şi poetică în felul ei, dar lui Egor Savvici 
nu-i arde acum de frumuseţe. Nu mai poate de plictiseală şi se 
mângâie cu gândul că mâine părăseşte vila. Patul, scaunele, 
mesele, podeaua — toate sunt încărcate cu perne, pături mototolite 
şi panere. Prin odăi nu e măturat, perdelele de stambă de la 
ferestre sunt scoase. Mâine se mută în oraş. 

Gazda — văduva —nu e acasă. A plecat nu ştiu unde, să 
angajeze căruțele care trebuie să-i încarce mâine bagajele. Katia, 
fiica e1, o fată de vreo douăzeci de ani, profitând de lipsa mamei, 
care e femeie aspră, stă de cine ştie când în odaia pictorului: 
chiriaşul pleacă mâine, şi ea are încă multe de spus. Vorbeşte, 
vorbeşte întruna şi totuşi simte că n-a spus nici a zecea parte din 
câte are pe suflet. Cu ochii plini de lacrimi se uită la capul lui 
zburlit — se uită şi cu tristeţe, şi cu încântare. lar Egor Savvici e 
aşa de păros şi de zburlit, încât pare mai curând o fiară sălbatică. 
Părul îi atârnă mai jos de umeri, barba îi creşte din gât, din nări şi 


din urechi, iar ochiu nu 1 se mai văd de după sprâncenele stufoase 
care-i cad în smocuri. $i toată vegetaţia asta e atât de deasă şi de 
încâlcită, încât dacă s-ar încurca în ea o muscă sau un gândac, n-ar 
mai scăpa în vecii vecilor din codrul acela! Egor Savvici o ascultă 
pe Katia şi cască. E obosit. Când fata începe să suspine, se uită la 
ea întunecat pe sub sprâncenele stufoase, se încruntă şi-i spune cu 
glasul lui gros şi adânc: 

— Eu nu pot să mă însor. 

— De ce? îl întreabă ea încet. 

— Pentru că un pictor şi, in general, un bărbat care trăieşte 
pentru artă, n-are dreptul să se căsătorească. Artistul trebuie să fie 
liber. 

— Cu ce te-as incurca eu, Egor Savvici? 

— Nu vorbesc de mine, vorbesc aşa, in general... Scriitorii şi 
pictorii celebri nu se însoară niciodată. 

— Și dumneata ai sa fii celebru, ştiu eu, însă pune-te în locul 
meu! Mi-e frică de mama... E aşa de rea şi de ursuză... Cândo 
afla că nu mă mai iei, că numai aşa... o să-mi scoată sufletul. Of, 
păcatele mele! Si unde mai pui că nici măcar chiria nu i-ai platit-o! 

— Dracu” s-o ia, am să 1-0 plătesc... 

Egor Savvici se ridică şi începe să se plimbe prin odaie. 

— Ar trebui să plec în străinătate! zice el. 

Și pictorul îi spune fetei că nimic nu e mai uşor decât să pleci în 
străinătate: e de ajuns să pictezi un tablou şi să-l vinzi. 

— Aşa-i! incuviinteaza Katia. Atunci de ce n-ai pictat nimic 
vara asta? 

— Dar parcă se poate picta într-o şandrama ca asta? îi răspunde 
pictorul, înciudat. Şi pe urmă, de unde era să-mi procur modele? 

Undeva, sub ei, se aude o uşă trântită cu mânie. Katia, care o 
aştepta pe mamă-sa să se întoarcă din clipă în clipă, se ridică şi 
fuge. Pictorul rămâne singur. Se plimbă mult timp dintr-un colt în 
celălalt, cârmind printre scaune şi printre grămezile de boarfe 
împrăştiate. O aude pe văduvă trântind vasele şi certând în gura 
mare pe nişte mujici care-i ceruseră câte două ruble de căruţă. De 
necaz, Egor Savvici se opreşte în fata duläpasului şi se uită o 


vreme, încruntat, la sticla cu votcă. 

— De-ai crăpa odată! o aude el pe văduvă năpustindu-se asupra 
Katiei. De te-ar lua dracu” odată! 

Pictorul bea un paharut şi, încetul cu încetul, norul întunecat din 
suflet i se risipeşte: simte cum zâmbesc toate măruntaiele din el. 
Începe să viseze... În mintea lui se vede ajuns celebru. Nu-şi poate 
imagina operele lui viitoare, dar iată, vede ca aievea cum vorbesc 
ziarele despre el, cum i se vând fotografiile prin magazine şi cum 
se uită prietenii în urma lui cu invidie. Încearcă să-şi închipuie că 
se află într-un salon bogat, înconjurat de admiratoare frumoase. 
Dar tabloul din mintea lui e întunecat şi confuz, deoarece 
niciodată în viaţă nu văzuse un salon, iar pe admiratoarele cele 
frumoase nu le vede tocmai desluşit, fiindcă, afară de Katia, nu 
văzuse încă nicio admiratoare şi nicio fată cumsecade. Oamenii 
care nu cunosc viaţa şi-o imaginează de obicei aşa cum e în cărți. 
Însă Egor Savvici nu citise în viaţa lui nicio carte. Începuse să-l 
citească pe Gogol, dar adormise la pagina a doua... 

— Nu se aprinde, lua-l-ar dracu”! strigă undeva jos văduva, 
căutând pesemne să aprindă samovarul. Katka, adu mangal! 

Pictorul, care visează, simte nevoia să împărtăşească şi altcuiva 
visurile şi nădejdile lui. Coboară jos la bucătărie unde, lângă 
cuptorul afumat, văduva cea grasă şi Katia trebăluiesc, învăluite în 
aburul samovarului. Pictorul se aşază pe bancă, lângă o oală mare, 
ŞI începe: 

— Straşnic lucru să fu pictor! Unde vreau, acolo plec. Ce vreau, 
aceea fac. La slujbă nu mă duc, pământul nu-l ar... N-am şefi, n- 
am pe nimeni pe capul meu... Singur sunt mai mare peste mine. Si 
totuşi cât folos aduc omenirii! 

După prânz se întinde pe pat, să se „odihnească”. De obicei 
sforăie până se întunecă, dar de data asta abia adoarme că şi simte 
cum îl trage cineva de picioare şi-l strigă pe nume râzând. Pictorul 
deschide ochii şi-l vede pe prietenul lui Ukleikin®, peisagistul, 
care îşi petrecuse vara în gubernia Kostroma. 

— Ia te uită pe cine-mi văd ochii! se bucură el. 

Încep strângerile de mână şi întrebările. 


— Ei, ai adus ceva? Sunt sigur că ai făcut cel putin o sută de 
schiţe! zice Egor Savvici, uitându-se la Ukleikin, care îşi scoate 
catrafusele din geamantan. 

— Mda... Ceva, am făcut eu... Dar tu? Ai pictat? 

Egor Savvici se vâră pe după pat şi, roşu ca racul, scoate de 
acolo o pânză plină de praf şi de păianjeni, întinsă pe un cadru. 

— Uite... „O fată la fereastră, după despărțirea de logodnicul 
er”... explică el. L-am lucrat în trei şedinţe. Dar mai are mult pana 
O fi gata. 

Tabloul o arată pe Katia, mai mult schitata decât pictată, stand 
lângă fereastra deschisă. Dincolo de fereastră se vede o grădiniţă, 
iar în fund, orizontul liliachiu. Lui Ukleikin nu-i place tabloul. 

— Mda... are mult aer... are şi expresie, zice el. Se simte şi 
perspectiva... Însă tufa asta ţipă... ţipă groaznic! 

Pe masă şi-a făcut apariţia o sticlă. 

Spre seară, la Egor Savvici vine prietenul şi vecinul lui de vilă, 
pictorul istoric Kostileov’’, un bărbat de vreo treizeci şi cinci de 
ani, tot un începător care promite. Poartă părul lung, bluză şi guler 
à la Shakespeare şi arborează o ținută plină de demnitate. Când da 
cu ochii de votcă, se strâmbă, se plânge de dureri de piept, dar 
cedând rugamintilor prietenilor săi, dă pe gat un paharut. 

— M-am gândit la un subiect, fraților... zice el, începând să se 
ameteascä. Vreau să pictez pe unul dintr-ăştia, Neron... Irod, sau 
Klepentian, sau pe vreun alt ticălos în genul lor, înţelegi... şi să-i 
opun ideea creştinismului. Pe de o parte Roma, pe de alta parte 
creştinismul, înţelegi... Vreau să redau pe pânză spiritul... 
înţelegi? Spiritul! 

În vremea asta, jos, văduva ţipă fără încetare: 

— Katia, adu castraveți! Du-te, iapă, la Sidorov şi cumpără 
cvas! 

Cei trei pictori umblă prin odaie din colt in colt, ca leii în cuşcă. 
Vorbesc întruna, vorbesc nestanjeniti şi cu aprindere. Toţi trei sunt 
miscati si entuziasmați. Dacă ai sta să-1 asculti, ai crede că viitorul 
e al lor, că în curând îi aşteaptă celebritatea şi bogăţia. Dar 
niciunuia nu-i trece prin minte că vremea se duce, că viaţa se 


apropie încetul cu încetul de sfârşit, că au mâncat multă pâine 
străină fără să fi realizat încă nimic şi că toţi trei sunt victimele 
aceleiaşi legi necruțătoare, după care, dintr-o sută de începători 
care promit, numai doi sau trei ajung în rândul oamenilor, iar 
ceilalți rămân pe dinafară şi pier, jucând rolul de carne de tun... 
Prietenii sunt veseli, fericiţi şi privesc cu îndrăzneală viitorul. 

La două noaptea, Kostileov îşi ia rămas-bun şi, potrivindu-si 
gulerul ă la Shakespeare, se duce acasă. Peisagistul rămâne să 
doarmă la pictorul „de genre”, înainte de a se culca, Egor Savvici 
ia lumânarea şi se duce la bucătărie să bea apă. În sälita îngustă si 
întunecată dă peste Katia, care stă pe un cufăr cu mâinile pe 
genunchi şi se uită în sus. Pe fata ei palidă şi chinuită rataceste un 
zâmbet, iar ochii îi strălucesc de fericire... 

— Tu erai? La ce te gândeşti? o întreabă Egor Savvici. 

— Mă gândesc că ai să ajungi celebru... îi răspunde ea aproape 
în soapta. Te şi văd om mare... Am ascultat tot ce vorbeati 
adineauri... Şi visez... visez... 

Și Katia izbucneste într-un râs fericit, apoi plânge şi-şi lasă 
mâinile cu venerație pe umerii idolului său. 


Publicată pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1886. nr. 36, 6 
septembrie. Semnată: A. Cehonte. Revăzută, povestirea a intrat în Culegerea 
de opere din anul 1901, vol. III, Publicăm textul din 1901. 

La includerea în culegerea de opere, povestirea a fost supusă unei serioase 
revizuiri stilistice. 

Atitudinea autorului fata de felul de viata al pictorilor de mâna a treia, 
atitudine pe care Cehov o dezvăluie în această schiță, se oglindeste şi în 
scrisoarea din martie 1886 către fratele său, N. P. Cehov, pictor şi el: «După 
părerea mea, oamenii bine crescuți se conformează în mod necesar, 
următoarelor principii: 1) Respectă pe semenii lor şi de aceea sunt totdeauna 
îngăduitori, blânzi, politicosi, intelegatori... 3)... respectă bunul altuia, deci 
îşi plătesc datoriile... 5)...Ei nu spun: „Nimeni nu mă înţelege!” Sau: „îmi 
risipesc talentul pe fleacuri!”... pentru că asemenea scuze nu sunt decât vorbe 
ieftine, vorbe banale, învechite, false 7) Dacă au talent, îl respectă. De dragul 
lui, jertfesc liniştea, femeile, vinul şi orice alte deşertăciuni 8) îşi cultivă 
gustul pentru estetică. Ei nu pot să doarmă îmbrăcaţi, să vadă pe pereţi 
crăpături pline cu plosnite, să respire aer viciat, să calce pe o podea plină cu 
scuipat, să mănânce din gazornita... Nu beau votcă la repezeală, de-a-n 
picioarelea, nu adulmecă pe la dulapuri, că doar nu sunt porci şi asta o ştiu şi 


ei. Beau numai în lipsă de altă ocupaţie, când au prilej... Pentru asta se cere 
muncă neîntreruptă, zi şi noapte, lectură continuă, studiu susţinut, voinţă. De 
aceea orice clipă e prețioasă.» 


SSS EES 


KP. Cho 


Pensionarii 


Mihail Petrov Zotov, un bătrân targovet de vreo şaptezeci de 
ani, prăpădit şi singur pe lume, se trezi din somn cât de frig, cât 
din pricina durerilor bätrânesti din tot trupul. În odaie era încă 
întuneric. Candela de sub icoană se stinsese. Zotov ridică puţin 
perdeaua şi se uită pe fereastră. Norii care acopereau cerul se 
inalbeau, iar vazduhul era tot mai străveziu: înseamnă că era ora 
patru, patru şi ceva, nu mai mult. 

Zotov icni, tuşi, apoi, zgribulindu-se de frig, se dădu jos din pat. 
După vechiul lui obicei, rămase mult în faţa icoanei, închinându- 
se. Spuse „Tatăl nostru”, „Născătoare de Dumnezeu” şi „Crezul”, 
pomenind un nesfârşit şir de nume. De mult uitase ale cui erau 
acele nume şi nu le mai pomenea decât aşa, din obisnuinta. Şi tot 
din obisnuinta îşi mătură odaia şi tinda şi aprinse samovarasul 
pântecos, cu patru picioare, de aramă roşie. Dacă Zotov n-ar fi 
avut aceste obiceiuri, n-ar fi ştiut cu ce să-şi omoare vremea la 
bătrâneţe. 

Încetul cu încetul samovăraşul se aprinse şi, pe neaşteptate, 
începu să vâjâie cu glas gros şi tremurător. 

— Ei, ce te-a apucat? bombani Zotov. Ia nu-mi mai vâjâi aşa în 
cap! 

În aceeaşi clipă îşi aduse aminte că noaptea trecută visase sobă, 
iar sobă înseamnă supărare. 

Visurile şi „semnele” erau singurele lucruri care-l mai făceau să 


cugete. Aşa că şi de data aceasta se adânci cu plăcere în 
dezlegarea celor două probleme: de ce vuia samovarul şi ce fel de 
supărare îi prevestise soba? Visul i se împlini chiar de la început: 
după ce clăti ceainicul şi vru să opărească ceai proaspăt, descoperi 
că în cutie nu mai avea niciun firicel. 

— Viaţă de ocnas! bombăni el, mutând cu limba prin gură, de 
colo până colo, firimiturile de pâine neagră. Viaţă de caine! Să n- 
al tu măcar un fir de ceai! Să fi fost, acolo, un biet mujic, treacă- 
meargă. Dar asa, cogeamite targovetul, proprietar de casa! Mai 
mare rusinea... 

Tot bombanind şi vorbind singur, Zotov isi lua paltonul, care 
semăna cu o crinolina, îşi vari picioarele în galosii uriasi şi 
butucănoşi (făcuţi de cizmarul Prohorici in 1867) şi ieşi în curte. 
Văzduhul era cenuşiu, rece, liniştit şi mohorât. Curtea mare şi 
plină de frunze galbene, pe care tufele dese de ciulini o făceau să 
pară carliontata, era acoperită cu un strat subțire de brumă argintie, 
de toamnă. Niciun pic de vânt, niciun zgomot. Bătrânul se aşeză 
pe treptele cerdacului lăsat pe o rână — şi îndată se petrecu ceva ce 
se petrecea în fiecare dimineaţă: lângă el veni cateaua lui, Liska, o 
javra mare, albă şi cu pete negre, näpârlitä, mai mult moartă decât 
vie şi chioară de ochiul drept. Liska se apropie de el sfioasă, 
încovoindu-şi spinarea cu teamă, de parcă nu călca pe pământ, ci 
pe plăci de fier înroşit. Tot trupul ei istovit de bătrâneţe arăta o 
totală îndobitocire. Zotov făcu aşa, ca şi cum n-ar lua-o în seamă. 
Dar când Liska, dând alene din coadă şi incovoindu-se mereu, îi 
linse galosul, bătrânul batu din picior, înciudat. 

— Mars, afurisito! strigă el. De ce nu crăpi încalte odată! 

Liska se trase mai la o parte, se aşeză şi-şi atinti căutătura 
singurului ei ochi asupra stăpânului. 

— Diavolilor! bombăni Zotov. Numai voi îmi mai lipseati! 

Si, cu ochii plini de ură, bătrânul se uită la şura cu acoperişul 
lăsat pe-o coastă, deasupra căruia crescuseră tot soiul de buruieni. 
Din uşa deschisă a şurii îl privea un cap mare de cal. Măgulit 
pesemne de atenţia stăpânului, capul se mişcă, se împinse înainte — 
şi deodată ieşi la iveală un cal în toată legea, tot atât de gârbov, de 


sfios şi de îndobitocit ca şi Liska, încărunţit, cu picioarele subțiri, 
cu burta lipita de coaste şi cu spinarea numai ciolane. Calul ieşi 
din şură şi se opri nehotărât, ca şi cum s-ar fi ruşinat. 

— Cum de nu vă înghite pământul?... îi blestema înainte 
Zotov. Cum de n-aţi pierit până acum din ochii mei, afurisitilor... 
Nu cumva vi-e foame? şi faţa lui plină de ură se schimonosi într- 
un zâmbet dispretuitor. Mă rog, numaidecat! Pentru un trapas de 
soi ca tine avem ovăz din cel mai bun, cât pofteşti! Mănâncă! Îţi 
dăm îndată! Avem bunätäti şi pentru cäteaua asta frumoasă si 
nepretuita. lar dacă dumneata, ca o catea nepretuita ce te afli, nu 
vrei pâine, o să-ţi dăm carnita... 

Zotov bombăni aşa vreo jumătate de ceas, înfuriindu-se din ce în 
ce mai tare. In cele din urmă, nemaiputându-şi stăpâni mânia care- 
1 clocotea în piept, se ridică şi, tropăind din galosi, racni de răsună 
toată curtea: 

— Eu nu-s dator să vă dau de mâncare, trântorilor! Eu nu-s 
milionar, să beti şi să mâncaţi pe socoteala mea! Nici eu n-am ce 
mânca, gloabe spurcate ce sunteţi, mânca-v-ar boala să vă 
mănânce! De pe urma voastră n-am nicio bucurie şi niciun folos, 
n-am decât supäräri şi pagubă! De ce nu cräpati odată? Ce 
persoane aşa de simandicoase sunteţi, de nu vă ia nici dracu”? N- 
aveţi decât să trăiţi, fire-ati ai naibi, numai să ştiţi că eu nu va mai 
dau de mâncare! Mi-ajunge cât v-am dat! Nu mai vreau şi basta! 

Omul făcea spume la gură de furie şi de indignare, iar calul şi 
câinele stăteau şi-l ascultau. Nu ştiu dacă cei doi pensionari 
înțelegeau că le scotea pe nas mâncarea lor nenorocită, dar burtile 
li se supseră şi mai tare, boturile li se lungiră, iar ochiu li se 
incetosara şi căpătară o expresie şi mai indobitocita parcă. 
Atitudinea lor smerită îl întărâtă şi mai mult pe bătrân. 

— Afară! strigă el, iesindu-si din fire. Plecati de la casa mea! Să 
nu vă mai văd în ochi! Nu-s dator să tin in bătătură toate 
lepădăturile! Afară! 

Bătrânul se apropie cu paşi mărunți de poartă, o deschise, ridică 
de jos un bat şi începu să-i alunge. Calul clătină din cap, se scutură 
si se îndreptă, schiopatand, spre poartă; cateaua, dupa el. leşiră 


amândoi în uliţă, făcură aşa vreo douăzeci de paşi, apoi se oprira 
lângă gard. 

— Lasă că vă arăt eu vouă! îi ameninţă Zotov. 

După ce-şi dădu afară pensionarii, bătrânul se linişti şi începu să 
mature ograda. Din când în când scotea capul în uliţă: calul şi 
câinele stăteau ca infipti în pământ lângă gard şi se uitau cu tristeţe 
spre poartă. 

— Ja mai trăiţi şi fără mine! bombanea Zotov, simțind cum, 
încetul cu încetul, mânia i se risipea. Să vă mai poarte si altul de 
grijă! Eu îs şi zgarcit, şi rău... cu mine e greu de trăit. Mai duceti- 
vă şi la altul... Uite aşa!... 

Încântat de atitudinea abătută a pensionarilor şi sätul de 
bombăneală, Zotov ieşi în poartă şi, luându-și un aer fioros, strigă: 

— Ei, ce stati? Ce mai aşteptaţi? Ia te uită cum s-au aşezat de-a 
curmezişul drumului şi nu lasă oamenii să treacă! Hai, intraţi în 
ogradă. 

Calul şi câinele îşi plecară capetele şi, cu un aer vinovat, se 
întoarseră spre poartă. Simtind pesemne că nu merita atâta 
märinimie, Liska scheuna jalnic. 

— De primit, vă primesc eu, da’ de mâncare, puteți să va 
ştergeţi pe bot! zise Zotov, văzându-i în curte. Să ştiu bine că 
cräpati! 

În vremea asta, soarele începuse să răzbească prin pâcla 
dimineţii. Razele lui piezişe lunecau peste bruma de toamnă. Se 
auziră glasuri şi paşi. Zotov aşeză mătura la locul ei şi plecă la 
cumătrul şi vecinul lui, Mark Ivanici, care tinea bacanie. Ajungând 
acolo, se aşeză pe un scăunel din cel care se strânge, oftă cu 
gravitate, îşi netezi barba şi luă vorba despre vreme. De la vreme, 
cei doi cumetri trecură la diaconul cel nou, de la diacon la coristi, 
până se întinse un taifas în toată legea. Vorbind aşa, nu-şi dădeau 
seama că timpul trecea, iar când băiatul din prăvălie aduse un 
ceainic mare cu apă clocotită şi cumetrii se aşezară la ceai, timpul 
începu să zboare ca pasărea. Zotov se încălzi şi se înveseli. 

— Am la tine o rugăminte, Mark Ivanici, indrazni el după al 
şaselea pahar, ciocănind cu degetele in tejghea. Ştii, cum să-ţi 


spun... fa-ti pomană şi mai dă-mi şi astăzi un caus de ovăz. 

De după lada mare de ceai la care şedea Mark Ivanici, se auzi un 
oftat adânc. 

— Dă-mi, fa-mi binele ăsta, urmă Zotov. Ceai poţi să nu-mi dai 
astăzi, nu-l nimic, dar dă-mi ovăz... Mi-e ruşine să-ţi tot cer, te- 
am sâcâit destul cu calicia mea, da” ce să fac... îmi moare calul de 
foame! 

— Bine, să-ţi dau, oftă cumătrul. De ce să nu-ţi dau? Numai, 
spune-mi, te rog, la ce naiba mai tii gloabele celea? Să fi fost, să 
zicem, un cal mai acătării... dar aşa? Ptiu! Ti-e ruşine să te şi uiţi 
la el... De câine încalte nici nu mai vorbesc... ciolane goale! De 
ce dracu” le mai dai de mâncare? 

— Apoi, ce să fac cu e1? 

— Cum, ce sa faci? Du-i la Ignat, la hingher şi gata! De mult ar 
fi trebuit s-o faci. Acolo li-e locul. 

— De, ai dreptate... Cam aga-i... 

— Când tu singur trăieşti din mila altora, ce să mai ti şi 
dobitoace? îi dădea înainte cumătrul. Nu că-mi pare rău de ovăz... 
ferească Dumnezeu! Dar vezi, frate, cum să-ţi spun... chiar aşa, in 
fiecare zi! Nu vezi că sărăcia ta nu mai are leac? Dai, dai, şi nu ştii 
când or să se sfârşească toate! 

Cumătrul oftă şi-şi mângâie obrazul roşu. 

— Mai bine te-ai duce şi tu pe lumea cealaltă! urmă el. Trăieşti 
si nu ştii singur pentru ce... Pe cinstea mea! lar dacă Dumnezeu 
nu se îndură să te ia, atunci du-te la vreun azil de bătrâni sau la 
vreunul pentru vagabonzi... 

— De ce să mă duc la azil? Doar am neamuri... am o nepoată... 

Si Zotov începu să-i povestească pe larg că undeva, într-un 
cătun, avea o strănepoată, una Glasa, fata nepoate-sii Katerina. 

— E datoare să mă ţină! zicea el. Doar o să-i rămână moştenire 
casa, aşa că trebuie să-mi dea de mâncare! Mă duc la ea. Glaşa 
asta, cum s-ar zice, e fata... Katiei, înţelegi. lar Katia, înţelegi, e 
fata vitregă a fratelui meu Pantelei... pricepi? O să-i rămână 
casa... Aşa că trebuie să-mi dea de mâncare! 

— Foarte bine! Decât să fi trait cum ai trait, din mila altora, mai 


bine te-ai fi dus de mult la ea. 

— Să ştu că mă duc! Să mă bată Dumnezeu dacă nu mă duc! Că 
doar e datoare... 

Un ceas după aceea, cumetrii cinsteau cate un paharut, iar 
Zotov, stând în mijlocul prăvălioarei, vorbea cu insufletire: 

— De mult voiam cu să mă duc la ea! Dar azi plec, plec 
negresit! 

— Nu mai încape vorbă! Decât să umbli fără niciun rost şi sa 
crăpi de foame, mai bine să te duci! 

— Plec chiar acum! Când o să ajung, o să-i spun aşa: uite, iti las 
casa mea... în schimb, tu să-mi dai de mâncare şi să mă respecţi. 
Doar eşti datoare! Iar dacă nu, atunci nu-ţi dau nici casa şi nici 
binecuvântarea mea!... Rămâi cu bine, Ivanici! 

Zotov mai dădu pe gât un paharut şi, înviorat de gândul care-i 
venise, grăbi spre casă... Votca îl înfierbântase şi i se cam învârtea 
capul. Cu toate astea nu se culcă, ci îşi adună într-o legăturică 
toate lucruşoarele, se închină, îşi luă toiagul şi ieşi din curte. Fără 
să se uite îndărăt, bombănind şi bocănind cu batul pe caldarâm, 
bătrânul străbătu toată uliţa şi se pomeni în câmp. Până la cătun 
erau vreo zece-douăsprezece verste. Zotov mergea pe drumul 
uscat, se uita la cireada târgului care rumega alene iarba 
îngălbenită şi se gândea la schimbarea neasteptata a vieţii sale, 
spre care pornise adineauri cu atâta hotărâre. Se gândea şi la 
pensionarii lui: plecând de-acasă, el nu închisese poarta, lăsându- 
le în felul acesta putinţa să plece unde vor. 

Dar nu făcu nicio verstă pe câmp, când auzi paşi în urma lui. 
Întoarse capul şi-şi împreună mâinile, înciudat: după el, cu capul 
plecat şi cu coada între picioare, veneau domol calul şi Liska... 

— Mars acasă! le făcu el semn. 

Dobitoacele se opriră, se uitară întâi unul la altul, apoi la stăpân. 
Zotov plecă mai departe — ei după el. Atunci omul se opri locului 
si începu să chibzuiască. Să se ducă aşa, cu dobitoacele după el, la 
strănepoată-sa Glaşa, pe care nici n-o cunoştea bine, era cu 
neputinţă. Să se întoarcă îndărăt şi să le închidă, n-avea niciun 
chef şi n-avea nici cum, deoarece porţile lui nu mai erau bune de 


nimic. 

„În şură, tot se prăpădesc... îşi zicea Zotov. Ce-ar fi să le duc la 
Ignat?” 

Casa lui Ignat era pe imaş, la vreo sută de paşi de bariera 
târgului. Zotov, care nu era încă hotărât şi nu ştia bine ce să facă, 
se îndreptă într-acolo. Capul 1 se învârtea şi vedea negru înaintea 
ochilor. 

Nu-şi aduce bine aminte ce s-a întâmplat în curtea hingherului. 
Nu i-a rămas decât amintirea duhorii grele de piele şi a aburului 
plăcut al ciorbei din care mânca Ignat, atunci când a intrat la el. L- 
a văzut ca prin vis pe hingher cum l-a lăsat să aştepte vreo două 
ceasuri, cum a pregătit nu ştiu ce, cum şi-a schimbat hainele şi a 
vorbit cu o femeie despre nişte sublimat. Apoi a legat calul de un 
stănog şi, îndată după aceea, s-au auzit două bufnituri inabusite: 
întâi o lovitură dată în cap, apoi zgomotul unui trup mare care se 
prabusea. Cand, văzându-şi prietenul mort, Liska s-a năpustit 
schelălăind asupra lui Ignat, s-a auzit a treia lovitură, după care 
schelălăitul s-a curmat scurt. După aceea, Zotov îşi mai aduce 
aminte că atunci când a dat cu ochii de cele două leşuri — 
indobitocit şi ametit de băutură cum era, s-a apropiat de stanog şi 
şi-a lipit de trunchi propria lui frunte... 

Și până seara târziu ochii i-au rămas invaluiti într-o ceaţă atât de 
tulbure, încât nu era în stare să-şi vadă nici cele cinci degete de la 
mână. 


Publicată pentru prima oară în ,,Peterburgskaia gazeta’*, 1886, nr. 246, 8 
septembrie, la rubrica ,,Efemeride". Semnata: A. Cehonte. A intrat în 
culegerile „Vorbe nevinovate", Moscova, 1887 şi „Povestiri felurite", ediţia a 
2-a, Sankt-Petersburg, 1891: retipărită apoi, fără modificări, de editura 
,Posrednik"”!, Moscova, 1894. Inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, 
vol. III. Publicăm textul din 1901. 


Un june-prim 


Evgheni Alexeevici Podjarov”, jeune premier’, un bărbat 


înalt şi subțire, cu obrazul oval şi cu pungi pe sub ochi, sosi cu 
trupa într-unul dintre oraşele din sud şi, de la început, căută să facă 
cunoştinţă cu câteva familii onorabile., 

— Aşa-i, seniore’* zicea el adeseori, bălăbănindu-şi grațios 
piciorul ca să-şi arate ciorapii roşii. Un artist trebuie să acţioneze 
asupra maselor şi direct, şi indirect: direct, prin activitatea lui 
scenică, şi indirect, prin contactul lui nemijlocit cu publicul. Eu 
unul nu pricep, pe cuvântul meu, ma parole d’honneur”™, de ce 
evită actorii noştri să facă cunoştinţă cu diferite familii? De ce? 
Doar un artist poate exercita asupra societății o influenţă morală 
considerabilă, fără să mai vorbim de mesele de la zilele 
onomastice şi de plăcinte, fără să mai vorbim de soareurile fixe şi 
de toate distractiile care 1 se oferă! Adică nu e plăcut să ştii că ai 
aprins o scânteie în cine ştie ce capatana cu pielea groasă? Dar 
tipii? Dar femeile? Ce femei, mon dieu"! Te apucă ameteala! 
Pătrunzi în iatacul sacru al vreunei case mari de negustor, iti alegi 
O piersică, pe cea mai proaspătă şi mai rumenă — şi ţi se pare că 
eşti în al nouălea cer! Parole d’honneur! 

În oraşul acela din sud, Podjarov făcu cunoştinţă, printre altele, 
cu familia fabricantului Zibaev. De câte ori îşi aduce aminte acum 
de această cunoştinţă, actorul se încruntă cu dispreţ, închide ochii 
pe jumătate şi-şi răsuceşte între degete, nervos, lantisorul de la 


ceas. 

Odată — asta s-a întâmplat de ziua onomastică a lui Zibaev — 
actorul stătea în salonul noilor sale cunoştinţe şi, ca de obicei, nu-i 
mai tăcea gura. În jurul lui, pe fotolii şi pe canapele, stăteau şi-l 
ascultau cu voie bună „tipii”, iar din odaia vecină venea râs de 
femei şi zgomot de lingurite şi de cesti: se servea ceaiul de seară... 
Stând picior peste picior şi căutând să-şi ia un aer indiferent şi 
plictisit, Podjarov vorbea despre succesele lui pe scenă, sorbind 
după fiecare două-trei cuvinte câte o inghititura de ceai cu rom. 

— Eu aş putea spune că sunt, mai curând, un actor de 
provincie, zicea el, zâmbind cu ingaduinta, dar am avut prilejul sa 
joc şi prin capitale... Si, fiindcă veni vorba, o să vă povestesc o 
întâmplare ce caracterizează îndeajuns spiritul intelectualitati 
contemporane. La Moscova, la un spectacol care se dădea în 
beneficiul meu, tineretul mi-a oferit atâtea cununi de laur, încât nu 
mai ştiam ce să fac cu ele, vă jur pe tot ce am mai scump pe lume! 
Parole d'honneur! Mai târziu, într-un moment de jenă financiară, 
am strâns frunzele de dafin, le-am dus la băcănie şi ghiciţi cât au 
cântărit? Două puduri şi opt funturi! Ha-ha! Grozav mi-au prins de 
bine atunci banii aceia! Trebuie să vă mărturisesc că de cele mai 
multe ori artiştii n-au bani. Azi ai sute şi mii, mâine n-a o 
leţcaie... Azi n-ai nici de o bucată de pâine, mâine mănânci stridii 
si anchois. Dracu” s-o ia de viata! 

Cetăţenii îşi beau ceremonios paharele cu ceai şi-l ascultau. 
Gazda, încântat de un oaspete ca acela, cult şi spiritual, şi căutând 
să-l facă plăcere, 1-l prezintă pe Pavel Ignatievici Klimov, o rudă 
de-a lui depărtată, bărbat de vreo patruzeci de ani, bine hrănit, 
îmbrăcat cu un surtuc lung şi cu pantaloni din cale afară de largi. 
Acest Klimov venise la oraş de prin părțile Tulei. 

— ŢI-l recomand! zise Zibaev, prezentându-i-l pe Klimov. E un 
îndrăgostit de teatru, pe vremuri a jucat şi el. Are o moşie în 
gubernia Tula. 

Podjarov şi Klimov se întinseră la vorbă. Spre marea lor 
bucurie, se dovedi că moşierul de prin părțile Tulei locuia într-un 
oraş, pe a cărui scenă junele-prim jucase două stagiuni la şir. 


Urmă o adevărată avalanşă de întrebări cu privire la oraş, la 
cunoştinţele comune şi la teatru. 

— Ştii, grozav mi-a plăcut mie oraşul ăsta! zicea junele-prim, 
arătându-şi ciorapii roşii. Ce pavaj, ce parc drăguţ... D-apoi 
societatea! O societate extraordinară! 

— Într-adevăr, o societate extraordinară! întări moşierul. 

— Cu toate că-i un oraş comercial, e totuşi un oraş de 
intelectuali!... De exemplu,  î-î-î... directorul liceului, 
procurorul... corpul ofițeresc... $i ispravnicul e un tip bine...un 
charmeur!', cum zic frantujii. D-apoi femeile! Allah, ce femei! 

— Într-adevăr... femeile... 

— Poate că vorbesc cu patimă. Nu ştiu cum s-a făcut, dar în 
oraşul dumneavoastră mi-a mers al dracului de bine în ce priveşte 
amorul! Aş putea să scriu zece romane! De pildă, să vă povestesc 
unul dintre ele... Stăteam pe strada Egorievskaia, în casa în care e 
administraţia financiară... 

— O casă roşie, netencuită? 

— Întocmai... netencuită. Tin minte ca acum. Alături, în casa 
Koşceev, stătea una Varenka, frumuseţea oraşului... 

— Nu era cumva Varvara Nikolaevna? întrebă Klimov si 
obrazul i se lumină de bucurie. Într-adevăr, o frumuseţe... Nu-i 
alta mai frumoasă în tot oraşul! 

— Nu-i alta mai frumoasă în tot oraşul! Profil clasic... ochi 
mari, negri, şi o coadă până la brâu! Mă văzuse în Hamlet... şi mi- 
a scris o scrisoare, ştii, ca aceea pe care a scris-o Tatiana, eroina 
lui Puşkin. Bineînţeles că i-am răspuns... 

Podjarov se uită in jurul lui şi, incredintandu-se că în salon nu 
era nicio cucoană, îşi dădu ochii peste cap, zâmbi trist şi oftă. 

— Odată, mă întorc eu acasă după spectacol, urmă el în 
şoaptă, şi o găsesc stând pe divan, la mine în odaie. Lacrimi, 
declaraţii de dragoste... sărutări... O, a fost o noapte de neuitat, o 
noapte încântătoare! Romanul nostru a mai ţinut vreo două luni, 
dar o noapte ca aceea n-a mai fost. Ce noapte, parole d'honneur! 

— Dă-mi voie... adică, cum vine asta? sări Klimov, făcându-se 
stacojiu şi holbând ochiu la actor. Pe Varvara Nikolaevna o cunosc 


foarte bine... E nepoata mea! 

Podjarov se zăpăci şi holbă şi el ochii. 

— Cum vine asta? urmă Klimov, desfăcându-şi braţele. Eu o 
cunosc pe fata aceea şi... şi mă mir... 

— Îmi parte foarte rău că s-a întâmplat aşa... îngăimă actorul, 
ridicându-se şi ştergându-se cu degetul cel mic la ochiul stâng. Cu 
toate că, de altfel, se înţelege că dumneata, ca unchi... 

Oaspetii, care până mai adineauri îl ascultaseră cu plăcere pe 
actor, răsplătindu-l cu zâmbete, se zăpăciră şi ei şi-şi lăsară ochii 
în pământ. 

— Ba te rog să fu aşa de bun şi să-ți retragi cuvintele... zise 
Klimov, grozav de tulburat. Te rog! 

— Dacă asta... hm... daca asta vă jigneste, poftim! îi răspunse 
actorul, făcând cu mâna un gest vag. 

— Şi să recunosti că ai spus un neadevar. 

— Eu? Nu... 1-î-î... eu n-am minţit, însă... regret foarte mult că 
am scăpat o vorbă... Si, in general... nu înţeleg ce înseamnă tonul 
acesta al dumitale! 

Klimov începu să se plimbe dintr-un colt în altul al odău — parcă 
chibzuia, parcă stătea la îndoială. Faţa plină i se făcea tot mai 
stacojie, iar venele de la gât i se umflau. După ce se plimbă aşa 
câteva minute, se apropie de actor şi-i zise cu glas plângător: 

— Nu, te rog să fii atât de bun şi să recunoşti că, în ce o priveşte 
pe Varenka, ai minţit... Te rog! 

— Ciudat! ridicä din umeri actorul, zâmbind in sila si 
balabanindu-si piciorul. Asta... asta chiar mă jigneste! 

— Prin urmare, nu vrei să recunoşti? 

— Nu... nu înţeleg... 

— Nu vrei? În cazul acesta, iartă-mă... dar voi fi silit să recurg 
la alte măsuri, mai neplăcute... Sau iti arunc o insultă aici pe loc, 
stimate domn, sau... dacă eşti om de onoare, te provoc la duel... 
O să ne batem cu pistolul. 

— La dispoziţia dumitale! răspunse răspicat junele-prim, cu un 
gest de dispreţ. Poftim! 

Peste măsură de tulburati şi neștiind ce să facă, oaspeţii şi gazda 


îl luară pe Klimov la o parte, rugându-l să nu facă scandal. Pa la 
uşi se iviră capete mirate de femei... Junele-prim se mai invarti 
puţin, mai schimbă câteva cuvinte, apoi, cu aerul unui om care nu 
mai poate să rămână într-o casă unde fusese ofensat, îşi luă căciula 
ŞI, fără să-şi ia rămas-bun, plecă. 

În drum spre casă, junele-prim zâmbi tot timpul cu dispreţ şi 
ridică din umeri. Dar când ajunse în odaia lui de la hotel şi se 
întinse pe divan, îl cuprinse deodată o nelinişte grozavă. 

„S-o ia dracu” de treabă! îşi zicea. Nu mi-e frică mie de duel, ca 
doar n-o să mă ucidă unul ca ăsta. Pacostea e că or să afle tovarăşi 
mei, şi ei ştiu foarte bine că am minţit. Ce mârşăvie! Mă fac de râs 
în toată Rusia!...” 

Podjarov se mai gândi, mai fumă o ţigară. Apoi, ca să se 
calmeze, ieşi în stradă. 

„Ce-ar fi să vorbesc cu bădăranul cela, îşi zise el, şi să-i bag în 
capatana lui cea seacă că-i un prost şi un dobitoc... şi că nu mi-e 
frică deloc de el?...” 

Junele-prim se opri în fata casei lui Zibaev şi se uită la ferestre. 
După perdelele de muselină luminile ardeau încă şi se mişcau 
umbre. 

— Să aştept! se hotărî actorul. 

Era întuneric şi frig. O ploaie nesuferită de toamnă cernea ca 
prin sită... Podjarov se sprijini de un felinar şi se lăsă pradă 
nelinisti. 

Ploaia îi pătrunsese prin haine şi se simţea istovit. 

Abia la două de noapte începură să iasă oaspeţii din casa lui 
Zibaev... În urma tuturor se ivi în uşă şi mosierul din Tula. Oftă 
de răsună toată strada şi o luă pe trotuar, bocănind cu galoşii lui 
grei. 

— Dati-mi voie! începu junele-prim, ajungându-l din urmă. O 
clipă! 

Klimov se opri. Actorul zâmbi, statu putin la îndoială, apoi zise 
bâlbâindu-se: 

— Eu... recunosc... Am... am minţit... 

— Nu aşa! Să faci bine să recunosti în public! zise Klimov 


făcându-se iarăşi stacojiu. Eu nu pot să las aşa afacerea asta... 

— Bine, dar îmi cer iertare! Te rog... înţelegi? Te rog! 
Gândeşte-te şi dumneata, duelul o să stârnească fel de fel de vorbe 
si eu sunt în slujbă... am colegi... Ar putea să creadă Dumnezeu 
ştie ce... 

Junele-prim încerca să arate că nu-i pasă, căuta să zâmbească şi 
să se tina drept. Dar trupul nu-l asculta, glasul îi tremura, ochii îi 
clipeau mereu cu vinovăţie şi capul îi scăpăta în piept. Mormăi aşa 
încă mult timp. Klimov îl ascultă, se gândi, apoi oftă adânc. 

— Bine, fie! zise el. Dumnezeu să te ierte. Numai bagă de 
seamă, tinere, altă dată să nu mai spui minciuni. Nimic nu coboară 
mai mult pe om ca minciuna... Da, da! Dumneata eşti tânăr, eşti 
om cu carte... 

Mosierul din Tula îi făcea morală pe un ton blajin şi părintesc, 
iar junele-prim îl asculta zâmbind cu umilinţă... După ce termina 
Klimov, actorul rânji, se înclină şi, cu mersul unui om vinovat, 
chircindu-se din tot trupul, o luă spre hotelul său. 

Peste o jumătate de oră, când se vari în aşternut, Podjarov — în 
afară de orice primejdie acum — se simţi grozav de binedispus. 
Linistit şi încântat că incidentul se încheiase in chip fericit, îşi 
trase plapuma peste cap, adormi imediat şi dormi tun până la zece 
dimineaţa. 


Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 37, 13 
septembrie. Semnată: A. Cehonte. După ce a fost revizuită şi refăcută, a intrat 
în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

În textul iniţial, eroul nu se numea Podjarov, ci Podjarov-Boltaiski; de cele 
mai multe ori numai Boltaiski, iar adversarul lui, Klimov, nu era moşier din 
Tula, ci un ofiţer în retragere, venit din oraşul în care Podjarov-Boltaiski se 
lăudase că avusese presupusa lui „cucerire”. Povestirea a suferit unele 
modificări de stil şi abrevieri. 

Subiectul ei poate fi pus în legătură cu codexul cehovian bine cunoscut cu 
privire la buna creştere, expus de el însuşi în scrisoarea din martie 1886 către 
fratele său, N. P. Cehov. Printre alte condiţii care se cer omului bine-crescut 
se află şi aceasta: „Ei [oamenii bine crescuţi] sunt sinceri şi se feresc de 
minciună ca de foc. — Nu mint nici în chestiunile cele mai neînsemnate. 
Minciuna e jignitoare pentru cel căruia 1 se adresează şi e dezonorantă pentru 
cel care o debitează. Ei nu pozează... nu aruncă praf în ochii confratilor mai 


mărunți. Nu vorbesc fără rost şi nu fac pe sincerii fata de alţii când nu sunt 
rugaţi. Din respect pentru urechile celorlalți, tac de cele mai multe ori.” (Vezi 
nota de la schiţa „Talentul”). 


SSR E > 


AP. Cho 


Pe întuneric 


O muscă, nici mare, nici mică, intră în nasul substitutului de 
procuror, consilierul Gaghin. O fi mânat-o curiozitatea, o fi 
nimerit acolo din nechibzuinta, sau numai din cauza întunericului? 
Ceea ce e sigur, e că nasul lui nu suferi prezenţa unui corp străin 
ŞI, imediat, dădu semnalul de alarmă. Gaghin strănută, strănută din 
toată inima, cu un fel de şuierat asurzitor şi atât de puternic, încât 
patul se cutremură şi slobozi un zgomot de arc destins. Maria 
Mihailovna, soția lui Gaghin, o femeie blondă, voinica şi grasă, 
tresări şi ca şi se trezi. Deschise ochii în întuneric, oftă şi se 
întoarse pe cealaltă parte. Peste vreo cinci minute se întoarse din 
nou, îşi strânse ochii mai tare, dar nu mai putu să adoarmă. După 
ce mai oftă o dată şi se mai învârti de pe o parte pe alta, se ridică, 
trecu peste bărbatul ei şi, punându-și papucii, se duse la fereastră. 

Afară era întuneric. Nu se vedeau decât umbrele copacilor şi 
acoperişurile negre ale şoproanelor. La răsărit cerul abia începea 
să pălească, dar până şi paloarea aceea era gata să fie cuprinsă de 
nori. Liniştea stăpânea văzduhul adormit şi cufundat în întuneric. 
Tăcea şi paznicul vilelor, deşi era plătit anume ca să tulbure pacea 
nopţii, tăcea până şi cristeiul — singura sălbăticiune înaripată căreia 
nu-i păsa de vecinătatea vilegiaturiştilor veniţi din capitală. 

Mania Mihailovna însă tulbură toată această linişte. Cum stătea 
la fereastră şi se uita în curte, începu deodată să tipe: i se paruse că 
dinspre grădiniţa cu plopul firav şi tuns, se strecura spre casă o 


umbră neagră. La început crezu că era vreo vacă sau vreun cal, 
însă, după ce se frecă la ochi, desluşi bine umbra unui bărbat. 

I se păru apoi că umbra aceea neagră se apropie de fereastra 
bucătăriei şi, după ce rămase puţin locului, stând pesemne la 
îndoială, puse un picior pe cornișă şi... dispăru în întunericul 
ferestrei. 

„Un hoţ!” îi trecu prin minte şi se făcu palidă ca moartea. 

Într-o clipă văzu înaintea ochilor tabloul de care se tem atât de 
mult vilegiaturistele: hoţul intră în bucătărie, din bucătărie trece în 
sufragerie... argintăria e în dulap... apoi în dormitor... un topor... 
o fata înspăimântătoare de bandit... bijuteriile... Genunchii 1 se 
îndoiră şi simţi cum îi trec fiori de-a lungul spinării. 

— Vasea! îl zgaltai ea pe bărbatul ei. Basile! Vasili Prokofici! 
Doamne, parcă-i mort! Basile, trezeşte-te, te rog! 

— Ce este? mârâi substitutul de procuror, trăgând aer în piept şi 
scoțând nişte zgomote de parcă rumega. 

— Trezeste-te, pentru Dumnezeu! A intrat un hot în bucătărie! 
Stăteam la fereastră şi mă uitam afară, când deodată văd pe cineva 
sărind pe geam în bucătărie! De acolo o să se furişeze în 
sufragerie... şi lingurile de argint sunt în dulap! Basile! Doar anul 
trecut tot aşa au intrat la Mavra Egorovna... 

— Ce?... Ce vrei? 

— Doamne, uite-l că n-aude! Dar pricepe odată, zăpăcitule, că 
mai adineauri am văzut cum a intrat un om în bucătărie la noi! 
Pelagheia o să se sperie şi... şi argintăria e în dulap! 

— Fleacuri! 

— Basile, dar eşti nesuferit! Eu iti spun că suntem în primejdie 
si tu dormi şi mârâi! Ce vrei? Să ne prade şi să ne căsăpească? 

Substitutul de procuror se ridică încet şi se aşeză pe pat, căscând 
de gândea: că sparge văzduhul. 

— Dracu” ştie ce fel de oameni sunteţi! bombăni el. Să n-aiba 
omul parte de linişte nici măcar noaptea! Mă treziti, aşa, pentru 
toate fleacurile! 

— Dar iti jur, Basile, că am văzut cu ochii mei cum a intrat un 
om pe fereastră! 


— Ei, şi ce-i cu asta? N-are decât să intre... Nici vorbă că e 
pompierul care vine la Pelagheia. 

— Cum?... Ce-ai spus? 

— Am spus că trebuie să fie pompierul care vine la Pelagheia. 

— Cu atât mai rău! strigă Maria Mihailovna. Mult mai rău decât 
dacă era un hot! În casa mea, eu nu permit asemenea cinism! 

— Ja te uită la ea ce virtuoasa-i!... Nu permite cinism... Dar ce, 
asta inseamna cinism? De ce intrebuintezi fara rost cuvinte 
străine? Trebuie sa ştii, doamnă, ca asa a fost de când lumea, că 
ăsta e un lucru consfințit prin tradiție. Că doar de aceea e pompier, 
ca să umble după bucatarese! 

— Nu, Basile! înseamnă că nu mă cunoşti! Nici nu-mi trece prin 
minte să permit în casa mea... aşa ceva! Te rog să faci bine să te 
duci imediat la bucătărie să-i poruncesti să se care! Imediat!... lar 
maine o să-i spun Pelagheiei să nu-şi mai permită în viitor 
asemenea lucruri! Când o să mor eu, n-ai decât să îngădui cinism 
în casa dumitale. Acum însă, nu-ţi dau voie! Du-te, te rog! 

— Drrace!... marai Gaghin cu necaz. Dar judecă şi tu, cu 
creierul tău microscopic de muiere: ce să caut eu acolo?... 

— Basile, mă faci să lesin! 

Gaghin scuipă, îşi luă papucii, mai scuipă o dată, apoi plecă spre 
bucătărie. Era întuneric, ca într-un butoi înfundat, şi substitutul de 
procuror trebuia să meargă dibuind. În drum, nimeri uşa de la 
odaia copiilor şi o trezi pe dădacă. 

— Vasilisa, o întrebă el, mi-ai luat aseară halatul să-l cureti. 
Unde l-ai pus? 

— L-am dat Pelagheiei, boierule, să-l curețe ea. 

— Ce înseamnă bătaia asta de joc? Luaţi lucrurile, dar de pus la 
loc nu le mai puneti!... Poftim, acum sunt nevoit să umblu fără 
halat. 

Intră în bucătărie şi se indrepta spre lada de sub polita cu cratite, 
unde dormea bucătăreasa. 

— Pelagheia! începu el, pipăindu-i umărul şi zgaltaind- 
o. Ascultă tu, Pelagheia! De ce te prefaci? Ca doar nu dormi! 
Cine-a intrat mai adineauri la tine pe fereastră? 


— Jaca, asta-i bună! A intrat pe fereastră! Da’ cine era să intre? 

— Ascultă... nu mai face pe proasta! Mai bine spune-i 
puşlamalei tale să se care fără multă vorbă. Auzi? N-are ce căuta 
aici! 

— Sunteţi în toate minţile, boierule? Asta-i buna!... Ati găsit o 
proastă ca mine... că mă zbucium, alerg cât e ziulica de mare, n- 
am nici când să-mi trag răsufletul... şi noaptea să am parte de 
asemenea vorbe!... Trăiesc din patru ruble pe lună... cu zahărul şi 
cu ceaiul meu... şi n-am de la nimeni oleacă de cinste, numai 
vorbe de ocară!... Am fost în serviciu şi pe la negustori, dar o 
ruşine ca asta nu mi-a fost dat să patesc! 

— Ei, lasă, lasă... n-o mai face pe mironosita! Fă bine şi spune-i 
soldatoiului tău să plece fără multă vorbă. M-ai auzit? 

— Faci mare păcat, boierule, urmă Pelagheia şi în glasul ei 
tremurau lacrimi. Sunteţi boier cu carte... sunteți nobil, da’ nu 
vreți sa intelegeti că poate şi noi... de, cu necazurile noastre... cu 
viata noastră păcătoasă... Si femeia începu să plângă. De obijduit 
ne poate obijdui oricine, da” de apărat nu ne apără nimeni... 

— Fi, haide, haide... că mie prea putin imi pasă! Cucoana m-a 
trimis. Din partea mea, n-ai decât să-l laşi şi pe Aghiuta să-ţi intre 
pe fereastră! Pe mine nu mă priveşte. 

Substitutului de procuror nu-i rămânea altceva de făcut decât să 
recunoască că n-avea niciun drept să-i ia acest interogatoriu şi că 
era mai cuminte să se întoarcă la nevastă-sa. 

— Ascultă, Pelagheia, zise el. Mi-ai luat să-mi cureti halatul. 
Unde l-ai pus? 

— Vai, boierule, iertati-ma, am uitat să vi-l pun pe scaun! L-am 
agăţat într-un cui, lângă cuptor... 

Pe pipăite, Gaghin îşi găsi halatul, îl îmbrăcă şi o luă, încet, 
îndărăt spre dormitor. 

După plecarea bărbatului ei, Maria Mihailovna se culcă in pat şi 
începu să aştepte. Rămase câteva minute liniştită, pe urmă o 
cuprinse nelinistea. 

„Ce tot umblă bâjbâind pe acolo? se gândi ea. Bine-ar fi să fie 
cinicul acela... Dar dacă-i vreun hoţ?” 


Și închipuirea îi aduse înaintea ochilor alt tablou: substitutul 
intră în bucătăria întunecoasă... o lovitură cu muchea securii... o 
baltă de sânge... şi bărbatul ei moare, fără să aibă măcar când 
scoate un strigăt!... 

Trecură aşa cinci minute, cinci şi jumătate, şase... Pe fruntea 
femeii începură să se adune broboane reci. 

— Basile! strigă ea. Basile! 

— De ce strigi? Sunt aici...auzi atunci glasul şi paşii 
bărbatului. Ce, te taie cineva? 

Si substitutul de procuror se apropie şi se asezä pe marginea 
patului. 

— N-am găsit pe nimeni, zise el. Ji s-a părut, femeie anapoda ce 
esti!... Poti să fu linistita, tâmpita de Pelagheia e tot atât de 
virtuoasă ca şi stăpână-sa. Grozav mai eşti de fricoasă! Grozav 
mai esti de... 

S1 substitutul de procuror începu să-şi cicălească nevasta. I se 
speriase somnul şi nu mai avea chef de dormit. 

— Straşnic mai eşti de fricoasă! râdea el. Du-te mâine la doctor, 
să-ţi prescrie un tratament împotriva halucinaţiilor. Esti psihopată, 
asta-l! 

— Miroase a catran... făcu deodată nevasta-sa. 

— A catran, sau parcă a... a ceapă, sau... a ciorbă! 

— Mda... Se simte ceva în aer... Ştii, nu-mi mai este domn! Să 
aprind lumânarea... Unde-s chibriturile? Să-ţi arăt şi fotografia 
procurorului general de la Curtea de Apel. Ieri şi-a luat rămas-bun 
de la noi şi ne-a dat la fiecare câte o fotografie. Cu autograf... 

Gaghin trase un chibrit de perete şi aprinse lumânarea. Dar n- 
apucă să se depărteze un pas de lângă pat, ca să aducă fotografia, 
când auzi la spatele lui un țipăt ascuţit, sfâşietor. Întorcându-şi 
capul, văzu ochii larg deschişi ai nevestei indreptati asupra lui cu 
nedumerire, cu spaimă şi cu indignare. 

— Te-ai dezbrăcat de halat la bucătărie? îl întrebă ea palind. 

— Dar ce este? 

— Uită-te la tine! 

Substitutul de procuror se uită — şi scoase un strigăt de mirare: in 


loc de halat, pe umerii lui se legăna o manta de pompier. Cum de 
ajunsese la el?... Si în timp ce substitutul căuta un răspuns la 
această întrebare, nevasta lui îşi imagina alt tablou: 

— Înspăimântător, imposibil: întuneric, linişte, şoapte... şi 
celelalte, şi celelalte... 


Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 253, 15 
septembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: („Amintiri din vară). 
Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 
1887, apoi în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 
1899. 


In vederea includerii în culegerea de opere, schiţa a suferit unele abrevieri. 


O întâmplare banală 


Pe o amiază însorită de august am ajuns, împreună cu un 
printisor rus scăpătat, la marginea pădurii imense numită Sabelski, 
unde aveam de gând să căutăm ierunci. Ţinând seama de rolul pe 
care-l va juca printisorul meu în această povestire, cred că merită o 
descriere mai amănunţită. Era un bărbat înalt şi subțire, brun, 
destul de tânăr încă, deşi destul de atins de viaţă, cu o pereche de 
mustati lungi de politai, cu ochi negri bulbucati şi cu apucături de 
militar în retragere. Ca om, părea mărginit, avea o fire de oriental, 
dar era cinstit şi drept. Nu era nici spadasin, nici filfizon şi nici 
chefliu, ceea ce iti face în ochii lumii reputaţia de om şters şi 
neînsemnat... Nimeni nu-l simpatiza (în judeţ nu 1 se spunea decât 
„Luminăţia Sa Găgăuţă”), dar mie imi era foarte simpatic din 
pricina nenorocirilor şi a ghinioanelor din care fusese împletită 
toată viaţa lui. În primul rând, era sărac. Cărţi nu juca, de băut nu 
bea, de muncit nu muncea, nu se amesteca în treburile altora şi era 
veşnic tăcut. Si cu toate acestea, izbutise, in chip cu totul 
misterios, să bată la tălpi cele treizeci sau patruzeci de mii de ruble 
pe care le moştenise de la tatăl său. Numai Dumnezeu ştie unde se 
duseseră toţi banii aceştia. Eu atâta ştiu ca, din lipsă de control, o 
bună parte din ei şi-o insusisera administratorii, contabili, ba chiar 
si lacheii, şi că cel putin tot pe atâta risipise în împrumuturi, in 
pomeni si giruri. Aproape că nu era mosier în judeţ care să nu-i fie 
dator. Dadea bani oricui i-ar fi cerut, şi asta nu atât din prea mare 


bunătate sau din încredere în oameni, cât dintr-un fel de 
cavalerism exagerat. Cu alte cuvinte „Uite, vezi şi dumneata ce 
om cumsecade sunt!” Eu l-am cunoscut atunci când era dator 
vândut, când aflase de mult gustul ipotecilor de rangul al doilea şi 
era până într-atât de încurcat în datorii, încât i-ar fi fost cu 
neputinţă să se mai descurce. Frau zile când n-avea ce mânca şi 
umbla cu porttigaretul gol. În schimb, puteai să-l vezi totdeauna 
îngrijit îmbrăcat după ultima modă şi răspândind un parfum 
pătrunzător de ilang-ilang. 

Altă nenorocire a prințului era singurătatea desăvârşită în care 
trăia. Însurat nu fusese, prieteni şi rude n-avea. Firea lui tăcută şi 
retrasă şi sufletul lui generos, care ieşea cu atât mai mult în 
evidenţă cu cât căuta să-şi ascundă sărăcia, nu-i îngăduiau să se 
apropie de oameni. Pentru aventuri era prea greoi, nepăsător şi 
rece, aşa că rareori avea de-a face cu femeile... 

Când am ajuns în pădure, printisorul şi cu mine ne-am dat jos 

din brişcă şi am luat-o pe o cărare îngustă, care se pierdea printre 
ferigile cu frunze uriaşe. Dar n-am făcut nici o sută de paşi când, 
din desişul unui brădet tânăr, înalt doar de un arşin, ne ieşi înainte 
ca din pământ un bărbat slab şi deşirat, cu obrazul prelung, 
îmbrăcat într-un surtuc ponosit, cu pălărie de pai pe cap şi, în 
picioare, cu cizme de lac. Necunoscutul ţinea într-o mână un paner 
cu ciuperci, iar cu cealaltă răsucea läntisorul ieftin care-i atârna de 
vestă. Când ne văzu se zăpăci, îşi potrivi vesta, tuşi politicos şi 
zâmbi cu plăcere, de parcă era grozav de bucuros că dăduse peste 
nişte oameni aşa de cumsecade ca noi. Apoi, cu totul pe 
neaşteptate, târându-şi prin iarbă picioarele lungi, indoindu-se din 
tot trupul şi continuând a zâmbi cu plăcere, se apropie de noi, îşi 
ridică uşor pălăria şi începu cu un glas dulceag, care aducea cu 
urletul unui câine: 
Î-î-î... domnilor, deşi îmi vine foarte greu, totuşi trebuie să 
vă previn că vânătoarea în această pădure e interzisă. Iertati-ma că 
îndrăznesc să vă supăr fără să vă cunosc, dar... permiteti-mi să mă 
prezint: Grontovski’*, contabil-şef pe moşia doamnei Kandurina! 

— Suntem încântați. Dar de ce nu se poate vâna pe aici? 


— Aşa vrea stăpâna acestei păduri! 

Prinţul şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Timp de un minut 
am tăcut cu toţii. Prinţul, dus pe gânduri, se uita în jos, la ciuperca 
veninoasă pe care o rupsese cu bastonul. Grontovski zâmbea 
înainte, cu acelaşi zâmbet dulce. Toată faţa lui mieroasă tresărea, 
ŞI ai fi zis că până şi lantisorul de la vestă zâmbea, încercând să ne 
impresioneze prin fineţea lui. Prin aer trecu o undă de 
stinghereală, uşoară ca un zbor de înger. Niciunul dintre noi nu se 
simţea la largul lui. 

— Fleacuri! i-am răspuns. Nu mai departe decât săptămâna 
trecută am vânat pe-aici! 

— Se prea poate! chicoti Grontovski printre dinţi. La drept 
vorbind, toată lumea vânează pe aici, fără să ţină seama de 
oprelişte. Însă, deoarece ne-am întâlnit, e datoria mea... e datoria 
mea sfântă să vă atrag atenţia. Depind şi eu de alti... Dacă 
pădurea ar fi a mea, pe cuvântul meu de onoare — pe cuvântul lui 
Grontovski — că n-aş avea nimic împotriva plăcutei dumneavoastră 
distracţii. Dar a cui e vina că Grontovski depinde de alți?... 

Individul cel desirat ofta şi ridică din umeri. Am încercat să 
discut, m-am înfuriat, i-am argumentat... Dar cu cât vorbeam mai 
aprins şi mai convingător, cu atât obrazul lui Grontovski se făcea 
mai mieros şi mai dulce. Constiinta că avea oarecare putere asupra 
noastră îi pricinuia, se vede, o deosebită plăcere. 

Era încântat de tonul lui îngăduitor, de politetea lui, de 
manierele lui şi-şi pronunţa afectat numele sonor, la care părea ca 
ține nespus. Aşa cum stătea în faţa noastră, se vedea bine că se 
simte la largul lui. Doar, judecând după privirile piezişe şi jenate 
pe care le arunca din când în cand spre paner, puteai să-ți dai 
seama că ciupercile — prozaică ocupaţie muierească şi ţărănească — 
îi stricau buna dispoziţie şi-i ofensau demnitatea. 

— Nu vei fi vrând să ne întoarcem îndărăt, i-am spus. Am facut 
cincisprezece verste până aici! 

— Ce să-i faci! oftă Grontovski. Dacă ati fi binevoit să faceţi nu 
cincisprezece, ci o sută de mii de verste, şi dacă ar fi venit până 
aici însuşi regele Americii sau al altei ţări depărtate, eu încă aş 


socoti drept datoria mea... drept o sfântă obligaţie, ca să zic asa... 

— Pădurea asta e proprietatea Nadejdei Lvovna? întrebă prinţul. 

— Da, a Nadejdei Lvovna... 

— E acasă? 

— Da... Ştiţi ce? Duceti-va până la dumneaei — de aici nu e 
decât o jumătate de verstă, nu mai mult — şi dacă dumneaei o să vă 
dea un biletel, atunci eu... bineînţeles... Ha-ha... hi-hi!... 

— Da, n-ar fi rău, am zis. E mult mai uşor să ne ducem la ea, 
decât să ne întoarcem îndărăt... Du-te dumneata, Serghei 
Ivanici, m-am întors către print. Dumneata o cunoşti. 

Prinţul, care se uitase tot timpul la ciuperca cea veninoasă, îşi 
ridică ochiu la mine, se gândi putin şi-mi răspunse: 

— Am cunoscut-o cândva, mai demult, însă... nu-mi prea vine 
să mă duc la ea. Afară de asta, sunt si rău îmbrăcat... Du-te 
dumneata, că dumneata n-o cunoşti... O să-ţi vie mai uşor. 

M-am învoit. Ne-am urcat in brişcă şi, petrecuţi de zambetele lui 
Grontovski, am luat-o prin marginea pădurii spre conacul 
boieresc. N-o cunoşteam personal pe Nadejda Lvovna Kandurina, 
născută Sabelski” şi n-o văzusem niciodată de aproape. O ştiam 
doar din auzite. Se vorbea că ar fi extraordinar de bogată, cum nu 
mai era nimeni în toată gubernia... După moartea tatălui ei, 
mosierul Sabelski, mostenise, fiind singurul lui copil, câteva 
MOŞII, O crescătorie de cai şi foarte multi bani. Auzisem că nu era 
frumoasă, cu toate că n-avea decât douăzeci şi cinci sau douăzeci 
ŞI şase de ani, că n-avea niciun farmec, că era mărginită şi că nu se 
deosebea de celelalte boieroaice din judeţ decât prin averea ei 
colosală. 

Totdeauna am avut impresia că bogăţia se simte, că bogaţi au 
ceva aparte, care le lipseşte celor săraci. De multe ori, trecând pe 
lângă livada întinsă a Nadejdei Lvovna, în mijlocul căreia se înălța 
o casă uriaşă şi greoaie, cu storurile veşnic lăsate, mă întrebam: 
„Ce-o fi simțind Nadejda Lvovna în chpa de fata? Există oare 
fericire dincolo de storurile astea?” Si multe altele. Am văzut-o o 
dată de departe, venind de nu ştiu unde într-o cabrioletă uşoară şi 
elegantă, trasă de un cal alb şi frumos pe care-l mâna singură. Si — 


păcătosul de mine — nu numai că am invidiat-o, dar chiar am găsit 
că în ţinuta şi în mişcările ei era ceva deosebit, ceva ce lipseşte 
celor care nu-s bogaţi — aşa cum oamenii slugarnici din fire sunt 
meşteri în a descoperi rasa, de la prima aruncătură de ochi, în 
aspectul obişnuit al indivizilor mai sus puşi decât ei. Viaţa intimă 
a Nadejdei Lvovna o cunoşteam numai din bârfeli. Se vorbea în 
Judeţ că, acum vreo cinci sau şase ani, înainte de a se căsători şi în 
timp ce trăia încă tatăl ei, Nadejda fusese îndrăgostită moartă de 
prinţul Serghei Ivanovici, cel care stătea acum alături de mine în 
brişcă. Prințului îi făcea plăcere să-l viziteze pe bătrân şi-şi 
petrecea zile întregi în odaia de biliard, jucând „piramida” până 
nu-şi mai simţea nici mâinile şi nici picioarele de oboseală. Dar, 
cu vreo jumătate de an înainte de moartea mosierului, incetase pe 
neaşteptate de a mai veni la Sabelski. Neavând date precise, gurile 
rele explicau această bruscă schimbare de raporturi în felurite 
chipuri. Unii pretindeau că, dându-şi seama de sentimentele pe 
care le nutrea pentru el Nadenka cea urâtă, prinţul socotise drept 
datoria lui de om cinstit să-şi întrerupă vizitele, deoarece nu se 
simţea în stare să-i răspundă cu aceeaşi măsură. Alţii afirmau că 
Sabelski, aflând de ce i se ofilea fata, i-ar fi propus prinţului celui 
sărac s-o ia în căsătorie. Dar prinţul, mărginit cum era, 
închipuindu-şi că bătrânul voia să-l cumpere cu titlu cu tot, se 
indignase, spusese o groază de prostii şi se certase cu el. Ce era 
adevărat şi ce nu din toate acestea, ar fi fost greu de spus. Dar că 
cra totuşi o parte de adevăr se vedea din aceea că prinţul evita 
totdeauna să vorbească despre Nadejda Lvovna. 

Mai ştiu că, foarte curând după moartea tatălui ei, Nadejda 
Lvovna se măritase cu un oarecare Kandurin, licenţiat în drept, 
băiat sărac dar descurcäret. Nu se măritase cu el pentru că l-ar fi 
iubit, ci pentru că fusese miscata de dragostea licentiatului în drept 
care, după cum se povestea, juca de minune rolul de îndrăgostit. În 
timpul despre care vorbim, Kandurin, bărbatul ei, stătea la Cairo, 
Dumnezeu ştie de ce, de unde trimitea „note de călătorie” 
prietenului său, mareşalul nobilimi din judeţ. Iar ea, înconjurată 
de o ceată de femei trândave, care trăiau pe socoteala ei, lâncezea 


după storurile lăsate, căutând să-şi umple zilele plictisitoare cu 
mici opere de filantropie. 

În drum spre conac, prinţul îşi dezlegă limba. 

— Sunt trei zile de când n-am mai dat pe acasă, zise el mai mult 
în şoaptă, trăgând cu coada ochiului la vizitiu. S-ar părea că sunt 
un om în toată firea, nu o muieruscä oarecare, şi nici prejudecăţi 
nu am... ŞI totuşi nu pot să sufăr portăreii! Când văd un portărel la 
mine în casa, pălesc, încep să tremur — ba mă apucă şi cârceii la 
pulpele picioarelor... Ştii, Rogojin mi-a protestat polita! 

De obicei, prinţului nu-i plăcea să se plângă de necazurile lui. 
Când venea vorba de sărăcie, era rezervat, grozav de susceptibil şi 
plin de amor propriu. De aceea, mărturisirea lui mă surprinse. Se 
uită lung la câmpia îngălbenită şi arsă de soare, petrecu din ochi 
un şir nesfârşit de cocori care pluteau pe bolta albastră, apoi se 
întoarse cu fata spre mine. 

— lar până la şase septembrie, trebuie să pregătesc bani pentru 
bancă... procentele pentru moşie! strigă el, fără să se mai jeneze 
de prezenţa vizitiului. De unde să-i iau? Da, drăguță, e greu... e 
foarte greu! 

Prinţul îşi cercetă cocoasele pustii, suflă fără niciun rost peste 
ele şi începu să caute pe sus cocorii care dispăruseră din ochii 
nostri. 

— Serghei Ivanici, l-am întrebat dupa o clipa de tăcere. Sa 
presupunem că or să-ţi scoată în vânzare Satilovka. Ce ai să te faci 
atunci? 

— Eu? Nu ştiu! Satilovka n-are cum sa scape, asta-i tot atât de 
sigur ca doi şi cu doi fac patru. Si totuşi nu pot să-mi imaginez o 
nenorocire ca asta. Nu mă pot vedea fără o bucată de pâine 
asigurată. Ce o să fac? De studiat, n-am studiat aproape deloc, de 
muncit încă n-am încercat, iar ca să intru în vreo slujbă, e cam 
târziu... Si pe urmă, unde as putea să intru? Cui aş putea să-i fiu 
de folos? N-ar fi mare lucru, de pildă, să intru la noi, la zemstvă. 
Însă... nu ştiu cum dracu” se face, mă apucă un fel de lasitate si nu 
am curaj nici de cinci parale! Dacă aş intra în slujbă, mereu mi s- 
ar părea că n-am ce căuta acolo. Nu sunt nici idealist, nici utopist, 


nici cine ştie ce om de principii, nu-s decât un om prost şi bătut în 
cap... un fricos si un psihopat. Într-un cuvânt, nu-s ca toţi 
oamenii. Toţi sunt asa cum trebuie să fie, numai eu fac pe... nici 
cu singur nu ştiu cum să spun... Miercuri l-am întâlnit pe 
Nareaghin. Îl ştii şi dumneata: veşnic beat, veşnic neingrijit... nu- 
şi plăteşte datoriile şi mai e şi prost pe deasupra (prinţul se 
încruntă şi clătină din cap)... Un tip insuportabil! Se clătina pe 
picioare şi-mi spunea: „Ştii mi-am pus candidatura ca judecător de 
pace!” Fără îndoială că n-or să-l aleagă, dar el era încredinţat că ar 
fi bun de judecător de pace, se socotea vrednic de sarcina asta! 
Are şi curaj şi încredere în el. Am trecut apoi pe la judecătorul 
nostru de instrucţie. Omul ăsta are o leafă de 250 ruble pe lună şi 
nu face aproape nimic: umblă toată ziua de colo până colo numai 
în cămaşă şi în izmene. Dar ia întreabă-l! E convins că munceşte şi 
că-şi îndeplineşte datoria! Nu, eu asta n-aş putea s-o fac! Mi-ar fi 
ruşine să mă uit în ochii casierului... 

În clipa aceea, Grontovski trecu în galop pe lângă noi, călărind 
cu eleganţă un cal roib. Pe braţul stâng 1 se legăna panerul în care 
săreau in sus ciupercile albe. Când ajunse în dreptul nostru, rânji 
cu toţi dinţii şi ne făcu un semn cu mâna, ca unor vechi cunoştinţe. 

— Dobitocul! şuieră prinţul printre dinți, urmărindu-l cu ochii. E 
de mirare ce scârbă ti se face uneori, când vezi mutrele astea 
încântate de sine! Un sentiment prostesc, animalic, datorat 
pesemne foamei... Dar despre ce vorbeam? Da, despre slujbă... 
Mi-ar fi ruşine să primesc leafă, deşi, la drept vorbind, asta e o 
prostie. Dacă am sta să privim lucrurile mai larg, mai serios, am 
vedea că şi în momentul de față mănânc ceea ce nu e al meu... 
Nu-i aşa? Dar acum, nu ştiu de ce, nu mi-e ruşine... Poate din 
pricina obisnuinte1?... Sau poate a nepriceperii mele de a-mi da 
seama de situația adevărată?... Cât despre situaţia mea, fără 
îndoială că e înspăimântătoare! 

M-am uitat la prinţ, să văd dacă nu cumva poza. Dar chipul lui 
era blajin şi ochii lui urmăreau cu tristeţe calul roib care se 
depărta, de parcă odată cu calul se depărta şi fericirea lui. 

Se vede că prinţul era în starea aceea de atatare şi de tristețe, 


când femeile plâng fără pricină cu lacrimi domoale, iar bărbaţii 
simt nevoia să se jeluiască de viaţă, de ei înşişi, de Dumnezeu... 

Am ajuns la poarta conacului şi m-am coborât din brisca. Prinţul 
vorbea înainte. 

— Odată, cineva care voia să mă supere mi-a spus că am o 
mutră de trişor. De altfel, şi eu am băgat de seamă că cea mai mare 
parte din trişori sunt negriciosi... Cred însă că dacă m-aş fi născut 
într-adevăr să fiu trişor, aş fi rămas până la moarte un om de 
treabă, deoarece n-aş fi avut destul curaj să fac rău cuiva. Iti 
mărturisesc că, odată, as fi putut să mă imbogatesc. Sa fi minţit o 
singură dată în viaţă, să fi minţit în faţa mea şi în faţa unei... a 
cuiva care mi-ar fi iertat această minciună, sunt sigur — aş fi băgat 
în buzunar un milion, bani gheaţă! Dar n-am putut. Mi-a lipsit 
curajul! 

De la poartă şi până la conac trebuia să trec printr-o dumbravă, 
pe un drum lung şi drept ca un zbor de săgeată, tivit pe amândouă 
părțile cu tufe dese şi tunse de liliac. Conacul era o clădire mare şi 
greoaie, fără gust, cu o faţadă de teatru. Se înălța, masiv, în 
mijlocul verdeţii, suparandu-ti ochii ca un pietroi uriaş aruncat pe 
un covor de iarbă catifelată. La intrarea principală m-a întâmpinat 
un lacheu bătrân şi gras, în frac verde şi cu ochelari mari în ramă 
de argint. După ce m-a măsurat cu dispreţ de sus şi până jos — 
eram tot plin de praf — m-a condus în saloane, fără să mă anunţe. 
În timp ce urcam scara acoperită cu covoare moi, am simţit un 
miros puternic de cauciuc. Dar când am ajuns sus, în sală, m-a 
învăluit acea atmosferă proprie numai arhivelor, interioarelor 
boiereşti şi caselor vechi de negustori bogaţi, unde ti se pare că 
miroase a ceva de mult dispărut, a ceva care a trăit şi a murit 
lăsându-și doar sufletul să plutească prin odăi. Din sală şi până în 
salon am trecut prin vreo trei sau patru încăperi. Îmi amintesc de 
podelele lustruite, de un galben deschis, de candelabrele învelite în 
tifon, de preşurile înguste şi vargate care nu erau aşezate de la usa 
la usa, ca de obicei, ci de-a lungul pereţilor, aşa că eu, care nu 
indrazneam să calc pe podeaua lustruită cu cizmele mele 
grosolane de baltă, eram nevoit să descriu, în fiecare odaie, câte un 


patrulater. În salonul în care m-a lăsat lacheul, stăteau, învăluite în 
umbră, mobile vechi de pe vremea bunicilor, îmbrăcate în huse 
albe. Si mobilele acelea mă priveau aspru, batraneste şi, parca din 
respect pentru liniştea lor, nu se auzea niciun zgomot. 

Până şi pendula amutise... Prinţesa Tarakanova părea că doarme 
în rama ei aurită, iar apa şi guzganii din tablou încremeniseră, ca 
vrajiti. De frică, parcă, să nu tulbure pacea care stăpânea 
pretutindeni, lumina zilei se strecura cu sfială prin storurile lăsate 
si se aşternea, în fâşii palide şi tremurätoare, pe covoarele moi. 

Trecură câteva minute, apoi în salon intră o bătrână înaltă, 
îmbrăcată în negru şi legată la o falcă. Se ploconi înaintea mea, 
ridică stocurile — şi îndată, năpădite de lumina orbitoare, guzganii 
şi apa din tablou înviară. Tarakanova se trezi, iar fotolule cele 
bătrâne şi posomorâte începură să clipească din ochi. 

— Doamna vine imediat... suspină bătrâna clipind şi ea. 

Am mai aşteptat câteva minute şi, în sfârşit, am văzut-o intrând 
pe Nadejda Lvovna. Ceea ce m-a izbit de la început a fost faptul 
că, într-adevăr, era urâtă: mică, slabă şi adusă din spate. Părul ei 
castaniu şi des era minunat, fata deschisă şi plină de distincție 
părea tânără, iar ochii priveau cu seninătate şi inteligenţă. Însă tot 
acest farmec se risipea din pricina buzelor mari şi groase şi a liniei 
feţei, peste măsură de colturoasä. 

I-am spus cine eram şi pentru ce venisem. 

— Îţi spun drept că nu mai ştiu ce să fac! îmi răspunse ea 
nehotărâtă, lăsându-şi ochii în jos şi zâmbind. N-aş vrea să te 
refuz, şi totuşi... 

— Vă rog! am stăruit. 

Nadejda Lvovna se uită la mine şi începu să râdă. Am râs şi eu. 
O amuza, fără îndoială, exact ceea ce-l încânta şi pe Grontovski: 
adică dreptul de a îngădui sau de a interzice. $i deodată prezenţa 
mea acolo mi se păru ciudată şi fără niciun rost. 

— N-aş vrea să incalc, chiar eu, o rânduială statornicită de 
mine, urmă Kandurina. Sunt şase ani de când am oprit vânătoarea 
pe moşia mea. Nu! şi ea dădu din cap, cu hotărâre. Iarta-ma, dar 
sunt silită să te refuz. Dacă ti-as permite dumitale, ar trebui să mai 


permit şi altora... Nu pot suferi nedreptatea. Ori tuturor, ori 
nimănui! 

— Îmi pare rău, am oftat. Cu atât mai mult, cu cât am făcut 
cincisprezece verste ca să venim până aici. Nu sunt singur, am 
adăugat. Sunt cu prinţul Serghei Ivanici. 

Scăpasem numele prinţului fără niciun gând ascuns, fără vreo 
intenție sau vreun motiv deosebit: îl scăpasem asa, fără să mă 
gândesc, din naivitate. Auzindu-l, Kandurina tresări şi mă privi 
lung. Am observat că i se îngălbenise nasul. 

— Asta n-are nicio importanţă... zise ea, lăsându-și ochii in jos. 

În timp ce vorbeam, eu stăteam lângă o fereastră. De acolo se 
vedea toată dumbrava împreună cu aleile, cu heleşteiele şi cu 
drumul pe care venisem putin mai înainte. La capătul drumului, 
dincolo de poartă, se desluşea partea dindărăt a briştii noastre — iar 
lângă poartă, cu spatele spre conac şi cu picioarele depărtate, 
prinţul stătea de vorbă cu Grontovski cel deşirat. 

Kandurina era lângă cealaltă fereastră, de unde se uita din când 
în când spre dumbravă. Dar după ce am scăpat numele prinţului, 
nu şi-a mai luat ochii de acolo. 

— lartă-mă, zise, cătând cu ochii pe jumătate închişi spre drum 
si spre poartă, dar ar fi nedrept să-ți permit numai dumitale sa 
vânezi... Si apoi, ce plăcere mai poate fi şi asta, să ucizi păsările? 
De ce să le ucizi? Te supără ele cu ceva? 

Viaţa singuratică între patru pereţi, în umbra odăilor şi în 
mirosul greu al mobilei care putrezeşte, predispune la 
sentimentalism. Gândul pe care-l mărturisise în treacăt Kandurina 
era vrednic de respect. Eu însă nu m-am putut opri să nu-i 
răspund: 

— Dacă judecäm aşa, atunci ar trebui să umblăm desculți. 
Cizmele sunt făcute din pielea animalelor pe care le ucidem... 

— E bine să facem deosebire între nevoie şi capriciu, zise 
Kandurina cu glas înăbuşit. 

Il recunoscuse pe print şi acum nu-şi mai lua ochii de la el. E 
greu să descrii emoția şi suferinţa care luminau acum fata ei urâtă! 
Ochu îi surâdeau plini de strălucire, buzele-i tremurau râzând, iar 


obrazul 1 se apropia tot mai mult de fereastră: aşa cum stătea, 
ținându-se cu amândouă mâinile de un ghiveci cu flori, cu piciorul 
uşor ridicat şi cu răsuflarea oprită, părea un câine de vânătoare 
care stă la pândă şi aşteaptă, cu patimă şi nerăbdare, să 1 se strige 
„pil!” 

M-am uitat la ea, apoi la prinţul care nu fusese în stare să mintă 
o singură dată în viaţa lui şi mi-a fost necaz şi pe adevărul, şi pe 
minciuna care joacă un rol atât de neînduplecat în fericirea tainică 
a oamenilor. 

Deodată prinţul tresări, ochi şi trase. Uliul care plutea deasupra 
lui bătu din aripi şi-şi luă zborul, ca o săgeată, spre departari. 

— A ochit prea sus!... Prin urmare, Nadejda Lvovna, am oftat 
depărtându-mă de fereastră, prin urmare nu ne permiteti... 

Kandurina tăcea. 

— Am onoarea să vă salut, i-am spus, şi vă rog să mă iertati 
dacă v-am deranjat... 

Kandurina era gata să-şi întoarcă faţa spre mine, şi chiar şi-o şi 
întoarse putin, dar îndată şi-o ascunse in faldurile draperiei, ca şi 
cum şi-ar fi dat seama că avea în ochi lacrimi pe care trebuia să le 
tainuiasca... 

— Mergi sănătos... Si iartă-mă... zise ea, încet. 

M-am înclinat la spatele ei şi, fără a mai încerca să calc pe 
covoare, am luat-o de-a dreptul peste podelele de un galben 
deschis. Eram bucuros că părăseam acea împărăție a plictiselii şi a 
durerii poleite cu aur şi mă grăbeam, de parcă aş fi vrut să mă 
scutur mai repede de visul acela, apăsător şi fantastic, cu umbrele 
lui, cu Tarakanova şi cu candelabrele lui... 

La ieşire mă ajunse din urmă fata din casă şi-mi întinse un 
biletel pe care scria „Celor ce vor prezenta acest bilet, li se permite 
să vâneze. N. K.” 


Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3793, 20 
septembrie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A 
intrat în culegerea „În amurg” Sankt-Petersburg, 1887, apoi în Culegerea de 
opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 

În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a suferit unele 


modificări neînsemnate. 
„Prinţesa Tarakanova ” — tablou de pictorul K. Flaviţki. 


Limbă lungă 


Natalia Mihailovna, o cuconitä tânără care sosise chiar in 
dimineaţa aceea de la Ialta, stătea la masă şi vorbea fără încetare, 
povestindu-i bărbatului ei minunatiile pe care le văzuse în 
Crimeea. Fericit, bărbatul se uita cu duioşie la faţa ei aprinsă, o 
asculta şi, din când in când, îi punea câte o întrebare... 

— Dar se zice că viaţa e foarte scumpă acolo, se interesă el 
printre altele. 

— Cum să-ţi spun, taticutule? Cred că în privinţa asta se mai şi 
exagerează... Nu e dracul chiar aşa de negru cum îl zugrăvesc 
oamenii! De pildă, odaia de la hotel în care am stat împreună cu 
Julia Petrovna, o odaita foarte drăguță şi convenabilă, nu ne costa 
decât douăzeci de ruble pe zi. Pentru ca vezi, dragul meu, totul 
depinde de felul cum ştii să-ţi organizezi viata. Bineînţeles ca dacă 
vrei să faci plimbări în munţi... pe Ai-Petri, de exemplu... unde 
trebuie să angajezi şi cal şi însoțitor — atunci desigur că viata e 
scumpă. Ba chiar grozav de scumpă! Dar ştii, Vasicika, ce 
frumuseţe de munţi sunt pe acolo! Inchipuieste-ti nişte munţi 
înalți, înalți... de o mie de ori mai înalți decât o biserica!... Sus, 
ceaţă, ceaţă, ceaţă... Jos, pietroaie mari, mari, mari... Si pini... 
pini-umbrele, ştii... O, mă apucă ameteala numai cât îmi aduc 
aminte! 

— Fiindcă veni vorba... În lipsa ta, am citit într-o revistă despre 
însoțitorii tătari... Ce porcării se petrec pe-acolo! Mă rog, sunt ei 


într-adevăr nişte bărbaţi chiar aşa de bine? 

Natalia Mihailovna făcu o strâmbătură de dispreţ şi scutură din 
cap: 

— Da’ de unde! Nişte tătari ca toţi tătarii... răspunse. De altfel, 
eu nu i-am văzut decât de departe şi numai asa, în treacăt... Mi i-a 
arătat nu ştiu cine, dar nu le-am dat nicio atenție. Eu, taicutule, am 
avut totdeauna idei preconcepute în ce priveşte pe toţi cerkezii, 
grecii ŞI... maurii astia!... 

— Da, dar se spune că ar fi nişte don-juani teribili! 

— Se prea poate! Că doar se găsesc şi ticăloase din acelea 
care... 

Deodată, Natalia Mihailovna sări în sus, ca şi cum şi-ar fi adus 
aminte de un lucru înspăimântător, se uită câteva clipe cu ochi 
speriați la bărbatul ci şi zise, lungind cuvintele: 

— O, Vasicika, ştii ce 1-mo-ra-le sunt unele femei? Nici nu-ţi 
închipui! Şi nu femeile de jos sau din pătura mijlocie, ci din 
aristocrație, din cele ingamfate, de bonton! E îngrozitor, nu-mi 
venea să-mi cred ochilor! O să mor şi n-o să uit! Cum se poate să- 
si piardă cineva capul până într-atât, încât... o, Vasicika, nici nu 
pot să-ţi spun! Si nu mai departe, chiar prietena mea, Iulia 
Petrovna... Are un bărbat aşa de cumsecade, doi copil... e din 
lumea bună, totdeauna face pe sfânta... Şi deodată, închipuieşte- 
til... Numai, täticutule, asta rămâne entre noust0... îmi dai 
cuvântul că n-ai să spui nimănui nimic? 

— Ei Doamne, ce-ţi trece prin minte! Desigur că n-o să spun. 

— Pe cuvântul tău? Baga de seamă! Eu am încredere in tine... 

Cuconita îşi lăsă furculita pe masă, îşi luă un aer misterios şi 
începu, în şoaptă: 

— Închipuieşte-ţi ce istorie... Pleacă Iulia Petrovna asta in 
munţi... Era o vreme splendidă! Ea cu insotitorul ei înainte, eu 
ceva mai în urmă. Făcuserăm aşa, vreo trei sau patru verste, când 
deodată, înţelegi, Iulia scoate un țipăt şi-şi duce mâinile la piept. 
Tătarul ei o apucă de mijloc, că altfel ar fi căzut de pe cal... 
Atunci insotitorul meu şi cu mine ne apropiem de ea... Ce e? Ce 
s-a întâmplat? „O, strigă ea, mor! Mi-e rău! Nu pot să merg mai 


departe!” Inchipuieste-ti cum m-am speriat! „Să ne întoarcem”, 
zic eu. „Nu, Natalie, zice, nu pot nici să mă întorc. Daca mai fac 
un pas, mor de durere! Am palpitații!” Si ne roagă de toți 
dumnezeii, pe mine şi pe Suleiman al meu, să ne întoarcem în oraş 
si să-i aducem picături Bestujev, că-i fac bine. 

— Stai putin... Nu te înţeleg bine... mormăi bărbatul, 
scărpinându-şi fruntea. La început ziceai că nu 1-ai văzut pe tătari 
decât de departe, iar acum vorbeşti de nu ştiu care Suleiman... 

— Jar te legi de fiecare vorbă! se incrunta cuconita, fără să se 
tulbure câtuşi de puţin. Nu pot să sufăr să mă bănuiască cineva! 
Nu pot să sufăr! Asta-i curată prostie! 

— Nu mă leg, însă... de ce să nu spui drept? Haide, te-ai 
plimbat cu tătarii, să-ți fie de bine... Dar de ce să-mi umbli cu 
ascunzişuri? 

— Hm... cat eşti de sucit! se indignă cuconita. Eşti gelos pe 
Suleiman! Tare aş fi vrut să vad cum te-ai fi dus în munți fara 
însoțitor? As fi vrut să te vad! Daca nu ştii cum se trăieşte acolo, 
dacă nu înţelegi, atunci mai bine taci. Taci, şi basta! Acolo e 
imposibil să faci un pas fără însoțitor! 

— Auzi dumneata?! 

— Te rog, fără zâmbetele astea idioate! Eu nu sunt o Iulie 
oarecare... Nu că o acuz, dar eu... Cu toate că nu fac pe sfânta, nu 
mi-am pierdut capul până într-atâta. Cu mine, Suleiman nu-şi lua 
nasul la purtare... Doamne fereşte! Mametkul, tătarul Iuliei, stătea 
la ea... Cu al meu însă, era cu totul altceva. Cum bătea ora 
unsprezece, îi spuneam: ,,Mars, Suleiman! Sterge-o!” Şi prostutul 
de tătar pleca. Eu, taicutule, îl tineam din scurt, nu asa!... Dacă se 
întâmpla să mârâie când era vorba de bani sau mai ştiu eu de ce, 
îndată mă rasteam la el: ,,;Cu-m? Ce-e? Ce-e-e?” de-l treceau toate 
naduselile... Ha-ha-ha!... Si avea nişte ochişori negri, negri ca 
tăciunele, Vasicika, şi o mutrişoară prostuta de tătar, caraghioasa, 
caraghioasă... Uite-aşa mi-l struneam! Uite-aşa! 

— Îmi închipui... bombăni bărbatul, făcând cocoloşi din miez 
de pâine. 

— Prostii, Vasicika! Văd eu ce-ţi trece prin minte! Ştiu la ce te 


gândeşti... Dar te asigur că nici măcar în timpul plimbărilor 
Suleiman nu întrecea măsura. De pildă, dacă plecam în munţi, sau 
la cascada Ucean-Su, totdeauna îi spuneam: „Suleiman, tu să 
mergi în urmă! Hai!” Şi el, săracul, mergea tot timpul în urmă... 
Chiar şi când... chiar şi în locurile cele mai impresionante, eu tot 
îi spuneam: „Vezi, nu uita că tu nu esti decât un tătar, iar eu 
nevastă de consilier de stat!” Ha-ha!... 

Cuconita izbucni în hohote de râs, apoi întoarse repede capul si, 
cu un aer speriat, şopti: 

— Dar Iulia? O, Iulia asta! Înţeleg, Vasicika: de ce nu te-ai 
distra, de ce nu te-ai odihni dupa viata asta deşartă, mondenă! 
Nimeni nu te opreste... distreaza-te cat poftesti, cine-o sa te tina 
de rău? Însă ca să iei lucrurile in serios, să faci scene... nu, 
oricum, aşa ceva nu înţeleg! Inchipuieste-ti că era geloasă! Spune 
şi tu dacă asta nu-i curată prostie? Să vezi, vine odată la ea 
Mametkul... slăbiciunea ei... Iulia nu era acasă... Atunci l-am 
chemat în odaie şi ne-am pus la vorbă, ba despre una, ba despre 
alta... N-ai idee cât sunt de amuzanti tătarii ăştia! Seara a trecut pe 
nesimţite... Deodată intra Iulia, ca o furtună... Se repede la mine, 
la Mametkul... şi ne face o scenă de gelozie... ptiu! Aşa ceva nu 
înţeleg, Vasicika... 

Vasicika icni, se incrunta şi începu să se plimbe prin odaie. 

— Bine-ati mai petrecut acolo, n-am ce zice! bombani el 
zâmbind dispretuitor. 

— Ce prostie! se supără Natalia Mihailovna. Ştiu eu la ce te 
gândeşti! Totdeauna iti vin în minte idei de astea scarboase! Uite, 
să ştii, nu-ţi mai spun nimic. Nimic! 

Si cuconita se bosumflă şi tacu. 


Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 39, 27 
septembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat în Culegerea de opere din anul 
1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

La includerea în culegerea de opere, schiţa a suferit câteva modificări cu 
totul neînsemnate. 

După publicarea ei, V. Bilibici, secretarul redacției „Oskolki” îi scria lui 
Cehov (2 octombrie), cu privire la tăieturile făcute în text de către cenzură: 


«Cenzorul ţi-a tăiat „Limba lungă” a dumitale!» 


Un fapt mărunt din viaţa de toate zilele 


Nikolai Ilici Beleaev, un bărbat tânăr de vreo treizeci şi doi de 
ani, bine hrănit şi cu fata rumena, proprietar de case in Petersburg 
si mare amator de curse, veni într-o seară la Olga Ivanovna Irnina, 
cu care trăia, sau, cum spunea el însuşi, cu care prelungea un 
roman plictisitor. Într-adevăr, primele pagini ale acestui roman, 
interesante şi vii, fuseseră de mult citite. Acum, ele se tărăgănau la 
nesfârşit, fără să le mai aducă nimic nou, nimic atrăgător. 

Negăsind-o acasă pe Olga Ivanovna, eroul nostru se întinse pe 
sofaua din salon şi începu să aştepte. 

— Bună seara, Nikolai Ilici! auzi el un glas de copil. Mama vine 
îndată. S-a dus cu Sonia la croitoreasă. 

Tot în salon, pe divan, stătea culcat fiul Olgăi Ivanovna, Alioşa, 
un băieţel de vreo opt ani, subtirel, îngrijit şi îmbrăcat ca in poze: 
cu hainuta scurtă de catifea şi cu ciorapi negri, lungi. Stătea întins 
pe o pernă de atlaz şi, imitând pesemne pe acrobatul pe care-l 
văzuse de curând la circ, ridica în sus când un picior, când pe 
celălalt. Când picioarele lui frumoase oboseau, intrau în acțiune 
braţele. După aceea, se lăsa pe brânci, încercând să-şi ridice 
picioarele indarat. Si toate acestea le făcea cu un aer grav, 
răsuflând din greu, de parcă nu era nici el bucuros că Dumnezeu 
pusese în el atâta neastâmpăr. 

— Fi, bună seara, amice! îi răspunse Beleaev. Tu erai? Nu te 
văzusem. Ce face mama? E sănătoasă? 


Aliosa, care-şi apucase cu mâna dreaptă vârful piciorului stâng, 
luându-și o poziţie cu totul nefirească, făcu o tumbă şi-şi scoase 
capul pe după un abajur mare, cu franjuri. 

— Cum să vă spun? răspunse el, ridicând din umeri. La drept 
vorbind, mama nu-i niciodată sănătoasă. Doar e femeie, iar pe 
femei, Nikolai Ilici, totdeauna le doare câte ceva. 

Neavând ce face, Beleaev începu să cerceteze fata lui Alioşa. De 
când o cunoştea pe Olga Ivanovna, nu dăduse nici cea mai mică 
atenţie băiatului ei, de parcă nici nu observase că există: vedea un 
băiețel învârtindu-se mereu in jurul lui, dar ce era cu el şi ce rost 
avea, nu se întrebase niciodată. 

În lumina mohorâtă a amurgului, fata lui Alioşa, cu fruntea 
palidă şi cu ochii larg deschişi, 1-0 aminti pe neaşteptate pe Olga 
Ivanovna, aşa cum fusese în cele dintâi pagini ale romanului lor. 
Si, deodată, simţi nevoia să-l mângâie pe băiat. 

— la vino încoace, gândacule! zise el. Să te văd şi eu mai de 
aproape. 

Băiatul sări de pe divan şi veni alergând lângă Beleaev. 

— Ei, ce faci? începu Nikolai Ilici, punând mâna pe umărul lui 
ascuţit. Cum o duci? 

— Cum să vă spun? Înainte o duceam mult mai bine. 

— De ce? 

— Uite-asa! Pana deunăzi, Sonia şi cu mine făceam numai o ora 
de muzică şi una de lectură. Acum trebuie să învăţăm şi poezii 
frantuzesti... Mi se pare că v-aţi tuns de curând, nu-i aşa? 

— Da, de curând. 

— Tocmai, mă uitam eu... Barbuta parcă-i mai scurtă acum. Imi 
dati voie să vă trag putin de barbă?... Nu vă doare? 

— Nu, nu mă doare. 

— Oare de ce când tragi numai de un fir te doare, dar când tragi 
de mai multe, nu te doare? Ha-ha! Ştiţi, păcat că nu purtaţi 
favoriţi! Uite, aici să va radeti putin, iar de o parte şi de alta... aici 
ŞI aici, să lăsaţi părul să crească... 

Băiatul se strânse lângă Beleaev şi începu să se joace cu 
lantisorul lui. 


— Când am să intru la liceu, urmă el, o să-mi cumpere şi mie 
mama un ceas. $i am s-o rog să-mi ia un läntisor la fel... Ce me- 
da-lion fru-mos! Si tata are un medalion întocmai ca ăsta, numai 
că al dumneavoastră are aici nişte dungulite, iar al lui litere... iar 
la mijloc are portretul mamei... Tata poartă acum alt lantisor care 
nu-i făcut din inele, ci e aşa, ca o panglică... 

— De unde ştii? Nu cumva l-ai văzut pe tata? 

— Eu? Nu... nu! Eu... 

Prins cu minciuna, Alioşa se înroşi, apoi, zăpăcit, începu sa 
zgârie medalionul cu unghia. Beleaev se uită ţintă în ochiu lui şi-l 
întrebă: 

— ÎL vezi pe tata? 

— N-nu! 

— Nu aşa, vreau să-mi răspunzi deschis şi cinstit... Doar te 
cunosc după obraz că nu spui drept. Acum, că ai scăpat vorba, n-o 
mai incurca: spune, îl vezi? Haide, prieteneste! 

Aliosa se gândi putin. 

— Dar n-o să mă spuneţi la mama? întrebă el. 

— Ei, asta-1! 

— Pe cuvant de onoare? 

— Pe cuvânt. 

— Jurati! 

— Mai, dar nesuferit mai esti! Drept cine ma ici? 

Aliosa se uită împrejur, făcu ochii mari şi zise in soapta: 

— Numai, pentru numele lui Dumnezeu, să nu mă spuneţi la 
mama... $i în general... în general să nu spuneţi la nimeni, pentru 
că-1 secret! Ferească Dumnezeu să afle mama, că o patim, şi eu, şi 
Sonia, şi Pelagheia... Să vedeţi... Sonia şi cu mine îl vedem pe 
tata în fiecare marti şi vineri. Când ne scoate Pelagheia la plimbare 
înainte de masă, intrăm în cofetăria lui Apfel. Acolo ne aşteaptă 
tata... Stă totdeauna în odaita ceea separată unde e o masuta de 
marmură cu o scrumiera in chip de gânsac fără spinare... 

— ŞI ce faceţi acolo? 

— Nimic! întâi ne dăm bună ziua, pe urmă ne aşezăm cu toţii la 
masuta şi tata ne dă cafea şi pateuri... Ştiţi, Soniei îi plac pateurile 


cu carne, însă eu nu pot să le sufăr! Mie îmi plac cele cu varză şi 
cu ouă răscoapte. Ne săturăm aşa de tare că pe urmă, la masă, ca 
să nu bage de seamă mama, ne silim să mâncăm cât mai mult... 

— $i despre ce vorbiti voi acolo? 

— Cu tata? Despre toate. Ne sărută, ne ia în braţe şi ne spune tot 
felul de snoave, ca să râdem. Ştiţi, zice că atunci cand o să crestem 
mari, o să ne 1a la el. Sonia nu vrea, însă eu vreau. Desigur că o să- 
mi fie urât fără mama, dar am să-i scriu scrisori. Și pe urmă am să 
vin la ea în toate zilele de sărbătoare, nu-i aşa? Tata zice că o să- 
mi cumpere şi un cal. Tare-i bun la inimă! Eu nu înţeleg de ce nu-l 
cheamă mama să stea cu noi şi nu ne dă voie să-l vedem... Doar el 
tine aşa de mult la mama! Totdeauna ne întreabă ce face şi cum o 
duce cu sănătatea. Când a fost mama bolnavă, uite-aşa s-a luat cu 
mâinile de cap si... şi a început să alerge din colt in colt... Tot 
timpul ne spune s-o ascultăm şi s-o respectam. Vă rog, e adevărat 
că suntem nişte nenorociti? 

— Hm... De ce să fiţi nenorociti? 

— Aşa spune tata. „Voi — zice — sunteţi nişte copii nenorociti.” 
Parca-ti vine nu ştiu cum când îl auzi! ,,S1 voi sunteţi nenorociti — 
zice — şi eu sunt nenorocit, şi mama e nenorocită. Rugaţi-vă lui 
Dumnezeu şi pentru voi, şi pentru ea.” 

Aliosa rămase cu privirea atintita la o pasăre împăiată şi căzu pe 
gânduri. 

— Aşa-a!... făcu Beleaev. Vasăzică, de ăştia-mi erati? Tineti 
congrese prin cofetării? Şi zici că mama nu ştie? 

—Nu!... De unde să ştie? Pelaghia n-ar spune s-o pici cu 
lumânarea! Alaltăieri, tata ne-a îndopat cu pere. Erau dulci ca 
dulceata! Eu am mâncat două. 

— Hm... Dar... 1a ascultă, despre mine tata nu spune nimic? 

— Despre dumneavoastră?... Cum să vă spun? 

Alioşa se uită iscoditor la Beleaev şi ridică din umeri. 

— Nu spune nimic deosebit. 

— Dar cam ce spune? 

— Însă n-o să vă supăraţi? 

— Ei, asta-i! Cred că nu mă batjocoreşte. 


—Nu că vă batjocoreste, dar ştiţi... e supărat tare pe 
dumneavoastră, zice că din cauza dumneavoastră mama e 
nenorocită şi că dumneavoastră... 1-ati distrus viata... Aşa-i el, 
ciudat! Am încercat să-i explic că sunteţi un om bun, că niciodată 
nu strigati la mama, dar el numai dă din cap... 

— Chiar aşa zice, că i-am distrus viata? 

— Da... Însă nu trebuie să vă supăraţi, Nikolai Ilici! 

Beleaev se ridică, statu putin pe loc, apoi începu să se plimbe 
prin salon. 

— Asta-i şi ciudat şi... caraghios! bombăni el, ridicând din 
umeri şi zâmbind ironic. Poftim, singur e de vină şi zice că eu 1- 
am distrus viata! Ia te uită ce mielusel nevinovat! Nu, chiar aşa ti- 
a spus, că i-am distrus viata? 

— Da, însă... aţi promis că n-o să vă supăraţi! 

— Nu mă supăr, cu toate că la urma urmei, asta nu-i treaba ta! 
Si apoi... e de-a dreptul caraghios! Am picat ca găina în ciorbă, şi 
tot eu sunt vinovat! 

Se auzi clopotelul. Baietelul sări din loc şi ieşi în goană. Peste 
câteva clipe intra în salon o doamnă cu o fetiță. Era Olga 
Ivanovna, mama lui Alioşa. În urma lor, tupäind de pe un picior pe 
altul, venea Aliosa, cântând în gura mare şi balabanindu-si braţele. 
Beleaev salută cu capul, plimbându-se înainte. 

— Bineînţeles, pe cine era să dea vina dacă nu pe 
mine? bombănea el, pufnind. Are dreptate! Doar el e soţul ofensat! 

— Ce tot spui acolo? îl întrebă Olga Ivanovna. 

— Ce spun?... Ascultă şi tu ce propovăduieşte credinciosul tău 
sot! Nu ştiam că eu sunt ticălosul şi criminalul care v-a distrus 
viata, tie şi copiilor tăi! Toţi sunteţi nenorociti, numai eu sunt 
grozav de fericit! Cât se poate de fericit! 

— Nu înţeleg nimic, Nikolai! Ce s-a întâmplat? 

— Poftim, ascultă ce spune domnul ăsta tinerel! zise Beleaev 
arătând spre Alioşa. 

Aliosa se înroşi, apoi se îngălbeni deodată şi tot obrazul 1 se 
strâmbă de spaimă. 

— Nikolai Ilici! sopti el. Sst! 


Olga Ivanovna se uită nedumerită la Alioşa, apoi la Beleaev, 
apoi din nou la Alioşa. 

— Întreabă-l! urmă Beleaev. Pelagheia ta, tâmpita cea bătută în 
cap, îi poartă prin cofetării şi pune la cale întâlniri cu tatăl lor! Dar 
nu-i vorba de asta. Vorba e că dumnealui pozează în victimă şi că 
cu sunt criminalul şi ticălosul care v-am distrus viaţa la 
amandoi!... 

— Nikolai Ilici! scânci Alioşa. V-aţi dat cuvântul de onoare! 

— Ja să mă laşi in pace!şi Beleaev dădu din mână, 
plictisit. Asta e mai important decât orice cuvânt de onoare. Pe 
mine mă revoltă minciuna şi ipocrizia. 

— Nu înţeleg! zise Olga Ivanovna şi ochii i se umplura de 
lacrimi. Ascultă, Liolka, se întoarse ea spre băiat. E adevărat că te 
întâlneşti cu tata? 

Aloşa n-o auzi: se uita cu spaimă la Beleaev. 

— Nu, asta nu se poate! strigă mama. Mă duc s-o întreb pe 
Pelagheia. 

Și Olga Ivanovna ieşi. 

— Doar v-aţi dat cuvântul de onoare! zise Alioşa tremurând din 
tot trupul. 

Beleaev mai dădu o dată din mână a lehamite şi începu iarăşi să 
se plimbe, adâncit în amărăciunea lui. Ca şi înainte, nu-l mai lua în 
seamă pe băiat. Ce să-l mai intereseze un băieţel, pe el, om în toată 
firea, om serios? În vremea asta, Alioşa se trăsese într-un colt şi-i 
povestea Soniei, îngrozit, cum fusese tras pe sfoară. Tremura, se 
bâlbâia, plângea. Pentru întâia oară în viata lui se izbise, fata in 
faţă şi atât de dureros, cu minciuna. Înainte de asta nu stiuse că, pe 
lângă pere dulci, pateuri şi ceasuri scumpe, mai erau pe lume şi 
atâtea alte lucruri, care n-au nume în limba copiilor... 


Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 267, 29 
septembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A fost inclusă în 
Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a fost revizuită 
stilistic. Primul aliniat suna la început aşa: „Nikolai Ilici Beleaev, un obişnuit 
al curselor şi al fotoliilor de orchestră, care trăia din venitul caselor sale, un 


bărbat îmbuibat, cu obrazul rumen şi plin de sănătate, se duse într-o seară la 
cuconita cu care prelungea la nesfârşit un roman de dragoste lung şi 
plictisitor. Primele pagini ale acestui roman, interesante şi vii, fuseseră de 
mult citite; veniseră apoi pagini searbede, lungi şi diluate, de parcă viaţa şi-ar 
fi depănat firul până la capăt şi acum născocea întâmplări la comandă, fără 
noimă”. 


Oameni suciti 


Evgraf Ivanovici Sireaev, mic proprietar agricol şi fecior de 
popă (părintele Ioann, răposatul lui tată, primise în dar de la 
generăleasa Kuvşinnikovat! 102 deseatine de pământ), stătea într- 
un colţ în faţa unui lighean de aramă şi se spăla pe mâini. Avea, ca 
de obicei, înfăţişarea unui om întunecat, mereu preocupat şi cu 
barba totdeauna incalcita. 

— Ce vreme! bombănea el. Asta nu mai este vreme, asta-i 
curată pedeapsă de la Dumnezeu! Iar plouă... 

Bombănea înainte, în timp ce familia lui se aşezase în jurul 
mesei şi-l aştepta să se spele o dată pe mâini ca să înceapă să 
mănânce. Nevasta lui, Fedosia Semionovna, şi copiii — Piotr, 
student, Varvara, aproape domnişoară, şi trei băieți mai mici — 
stăteau şi aşteptau de mult. Băieţeii, Kolka, Vamka şi Arhipka — 
cârni, murdari şi fălcoşi, cu părul aspru netuns de cine ştie când — 
se foiau cu nerăbdare pe scaune, în timp ce Piotr şi Varvara 
stăteau neclintiti, de parcă le-ar fi fost totuna dacă mănâncă sau 
aşteaptă... 

Ca şi cum ar fi vrut să le pună răbdarea la încercare, Sireaev îşi 
şterse mâinile încet, tot atât de încet îşi făcu şi rugăciunea, apoi se 
aşeză fără prabă la masă. Îndată veni şi ciorba. Din curte se auzeau 
cum bocăneau dulgherii cu topoarele (Sireaev îşi ridica un şopron 
nou) şi râsul lui Fomka, argatul, care necăjea un curcan. In 
fereastră băteau picături rare, dar grele, de ploaie. 


Studentul Piotr, cu ochelari şi cam adus din spate, mânca 
schimbând mereu priviri cu maică-sa. De câteva ori îşi lăsă lingura 
în farfurie şi tuşi, încercând să înceapă vorba. Dar, după ce se uita 
țintă la tată-său, se apuca din nou să mănânce. În sfârşit, când se 
aduse pe masă coleaşa, Piotr tuşi cu hotărâre şi începu: 

— Ar trebui să plec astăzi, cu trenul de seară. De mult s-ar fi 
cuvenit să plec... am întârziat două săptămâni... Cursurile au 
început de la întâi septembrie. 

— Apoi, pleacă! incuviinta Sireaev. Ce mai aştepţi? Du-te cu 
Dumnezeu! 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Vezi că-i trebuie bani de drum, Evgraf Ivanici... zise mama, 
încet. 

— Bani? Bine! Doar n-ai să pleci fără bani. Daca ai nevoie, iti 
dau chiar acum. Trebuia să-mi ceri mai demult. 

Studentul oftă uşurat şi se uită, de data aceasta vesel, la mamă- 
sa. Sireaev scoase fără grabă portofelul din buzunar şi-şi puse 
ochelarii. 

— Cât iti trebuie? întrebă el. 

— Drumul până la Moscova face unsprezece ruble şi patruzeci 
si două de copeici... 

— Ei, banii, banii! oftă bătrânul (de câte ori vedea bani, chiar 
când îi primea, ofta). Tine douăsprezece ruble. Mi s-ar mai cuveni 
un rest, fratioare, dar ţi-l las, să ai şi tu un ban la drum. 

— Mulţumesc... 

După o scurtă tăcere, studentul urmă: 

— Anul trecut n-am găsit lecţii îndată ce am ajuns. Nu ştiu cum 
o să fie anul ăsta. Mă tem că o să treacă mult până să pot câştiga 
un ban. De aceea, te-aş ruga să-mi mai dai vreo cincisprezece 
ruble pentru odaie şi masă. 

Sireaev se gândi putin, apoi oftă: 

— Ti-ajung şi zece, făcu el. Uite, na-ti! 

Studentul îi mulţumi. Ar fi trebuit să-i mai ceară pentru haine, 
pentru taxa de frecvenţă şi pentru cărți. Dar, uitându-se mai bine la 
bătrân, se hotari să nu-l mai supere. În schimb, mama, mai lipsita 


de tact, cum sunt de altfel toate mamele, nu se putu stăpâni şi zise: 

— Ai face bine să-i mai dai vreo şase ruble, Evgraf Ivanici, să-şi 
cumpere o pereche de cizme. Vezi şi tu: cum să se ducă băiatul la 
Moscova cu rupturile astea? 

— Să ia cizmele mele cele vechi. Sunt aproape noi. 

— Dă-i măcar de o pereche de pantaloni. Ti-e şi ruşine să te uiţi 
la el! 

Îndată după asta se iviră semnele furtunii, în faţa cărora tremura 
întreaga familie: gâtul scurt şi gros al lui Şireaev se făcu deodată 
roşu ca racul, apoi roseata aceea se întinse cu încetul spre urechi, 
de la urechi trecu la tâmple şi, treptat-treptat, 1 se răspândi pe toată 
fata. Evgraf Ivanici se învârti pe scaun descheindu-si gulerul 
cămăşii, să nu se înăbuşe. Se lupta, pesemne, cu sentimentul care 
încerca să pună stăpânire pe el. Se lăsă o tăcere de mormânt. 
Copiii îşi ţineau răsuflarea. Numai Feodosia Semionovna, ca şi 
cum nu şi-ar fi dat seama ce se petrecea cu bărbatul ei, urmă: 

— Doar nu mai e mic! I-e ruşine şi lui să umble aşa, flenduros! 

Deodată Sireaev sări în sus şi-şi aruncă în mijlocul mesei 
portofelul umflat, cu atâta putere, încât o bucată mare de pâine 
zbură din farfurie. Pe fata 1 se aşternu o expresie dezgustatoare de 
mânie, de amărăciune şi de lăcomie — toate laolaltă. 

— Na-vă, luaţi tot! strigă el cu un glas care nu mai era al 
lui. Jefuiti-ma! Luati-mi tot! Strangeti-ma de gât! 

Se ridică repede de la masa, se luă cu mâinile de cap şi, 
poticnindu-se, începu să alerge prin odaie. 

— Despuiati-ma până la piele! striga, ascuţit. Stoarceti-mi tot ce 
mi-a mai rămas! Jefuiti-ma! Strangeti-ma de gat! 

Studentul se inrosi şi îşi lăsă privirea în pământ. Nu mai putea să 
mănânce. Feodosia Semionovna, care nu se deprinsese încă în cei 
douăzeci şi cinci de ani de căsnicie cu firea sucita a bărbatului ei, 
se făcu mică şi începu să bâlbâie nu ştiu ce, căutând să se apere. 
Pe fata ei de pasăre, totdeauna istovită, indobitocita şi speriată, se 
aşternu o expresie stupidă de uimire şi de spaimă. Băieţii şi 
Varvara, o fetiscana cu fata palidă şi urâtă, îşi lasara lingurile in 
farfurii şi incremenira. 


lesindu-si tot mai mult din fire şi aruncând vorbe tot mai 
înspăimântătoare, Sireaev se repezi şi-şi deşertă portofelul pe 
masă. 

— Luaţi! striga el tremurând din tot trupul. M-ati mâncat, m-ati 
băut, luati-mi încalte şi banii! Nu-mi mai trebuie nimic! N-aveti 
decât să vă faceţi şi cizme noi, şi tunici! 

Studentul se îngălbeni şi se ridică de la masă. 

— Ascultă, tată, începu el gâfâind. Eu... eu te rog să incetezi, 
pentru că... 

— Taci din gură! răcni bătrânul atât de tare, încât îi săriră 
ochelarii de pe nas. Să taci din gură! 

— Înainte... înainte puteam să suport asemenea scene... dar 
acum m-am dezobişnuit. Intelegi? M-am dezobisnuit! 

— Taci din gură! strigă Sireaev şi începu să bata din 
picioare. Eşti dator să asculti ce-ţi spun! Iar eu spun ce poftesc şi 
tu trebuie să taci din gură! Când eram ca tine câştigam parale 
bune, pe când tu, ticălosule, ştii cât mă faci să cheltuiesc? Am să 
te dau afară, trântorule! 

— Evgraf Ivanici! şopti Feodosia Semionovna, frangandu-si 
degetele. Doar el... doar Petea... 

— Taci din gură! strigă la ea Sireaev, iar în ochi 1 se ivira 
lacrimi de mânie. Tu i-ai räsfätat aşa! Tu! Numai tu esti de vină! 
De respectat nu ne respectă, de rugat lui Dumnezeu nu se roagă, 
bani nu câştigă! Voi sunteţi zece, eu unul singur! Am să vă dau 
afară din casă pe toţi! 

Varvara căscă gura, se uită lung la mama ei, apoi isi muta 
privirea prostită la fereastră, se ingalbeni şi, scoțând un țipăt, căzu 
pe speteaza scaunului. Sireaev dădu din mână a lehamite, scuipă şi 
1eşi repede în curte. 

Aşa se terminau, de obicei, scenele de familie la Sireaevi. Din 
nenorocire, de data aceasta pe Piotr îl cuprinse fără veste o furie 
nestăpânită. Era tot atât de violent din fire şi tot atât de sucit ca şi 
tatăl şi ca şi bunicul său, protopopul, care-şi bătea enoriaşii cu 
toiagul în cap. Palid, cu pumnii strânşi, se apropie de Fedosia 
Semionovna şi strigă, luând cea mai înaltă notă de tenor pe care 


era in stare să o 1a: 

— Mi-e sila, mi-e scârbă de atâta ceartă! Nu-mi mai trebuie 
nimic de la voi. Nimic! Mai bine să mor de foame decât să iau in 
gură o bucăţică de pâine de pe masa voastră! Uite, luaţi înapoi 
banii voştri blestemati! Luati-i! 

Mamă-sa se trase lângă perete şi începu să dea din mâini 
apărându-se, de parcă nu-i stătea înainte băiatul ei, ci o nălucă. 

— Cu ce-ţi sunt eu vinovată? îngăimă printre lacrimi. Cu ce?... 

Ca şi tată-său, băiatul dădu din mână şi ieşi repede în curte. Casa 
Sireaevilor era aşezată la marginea unei vai care se întindea prin 
stepă, ca o brazdă, pe o lungime de aproape cinci verste. Pe 
povârnişurile văii creşteau stejari şi anini, iar pe fund alerga un 
pârâiaş. Cu una din feţe casa se uita spre vale, cu cealaltă spre 
câmpie. Nu era îngrădită. În loc de împrejmuiri avea tot felul de 
maghernite, care se înghesuiau una într-alta, închizând in fata 
casei un spaţiu nu tocmai larg, socotit drept curte, în care umblau 
găini, rate şi porci. 

După ce ieşi din casă, studentul o luă pe drumul plin de noroi, 
spre câmpie. În aer stăruia o umezeală pătrunzătoare, de toamnă. 
Pe drumul murdar sclipeau ici şi colo băltoace, iar din iarba 
câmpului îngălbenit părea că se uită însăşi toamna, mohorâtă, 
putredă şi tristă. În dreapta drumului se întindea o grădină de 
zarzavat, proaspăt săpată. Din loc in loc se inaltau tulpini de 
floarea soarelui cu capetele negre acum, plecate spre pământ. 

Piotr se gândi că n-ar fi rău să plece la Moscova pe jos, aşa cum 
era, fără şapcă, cu cizmele murdare şi fără o copeica în buzunar. 
Peste o sută de verste o să-l ajungă din urmă bătrânul, speriat, cu 
părul vâlvoi, să-l roage să se întoarcă sau să primească banii. Însă 
Piotr nici n-o să se uite la el: o să-şi caute de drum, înainte, tot 
înainte... Pădurilor despuiate or să le ia locul câmpule mohorâte, 
după câmpii or să vină iarăşi pădurile. Încă puţin, şi pământul o să 
fie acoperit cu cea dintâi zăpadă sclipitoare, iar pâraiele or să 
prindă pojghita de gheaţă... Sleit de puteri şi sfârşit de foame, el o 
să cadă pe undeva, în apropiere de Kursk sau de Serpuhov, şi o să 
moară. Apoi, după ce or să-l găsească mort, toate ziarele or să 


scrie despre studentul cutare, care a murit de foame în cutare loc... 

Un câine alb cu coada murdară, care rătăcea prin grădini căutând 
nu ştiu ce, se uită la student, apoi se luă după el... 

Piotr mergea pe drum şi se gândea la moartea lui, la durerea 
celor de acasă, la remuscarile lui tată-său — dar în acelaşi timp îşi 
imagina peripetiile de tot felul, una mai ciudată decât alta, care-l 
aşteptau în drum, peisajele pitoreşti, nopţile înfiorătoare, întâlnirile 
neaşteptate... Îşi imagina un şir nesfârşit de pelerini, apoi o căsuţă 
în pădure, cu o singură ferestruică puternic luminată în beznă... 
lată-l în fata ferestruicii, rugându-se să fie lăsat înăuntru pe 
noapte... I se deschide — şi deodată se pomeneşte între tâlhari... 
Sau, şi mai bine, nimereşte la un conac mare de moşier, unde ai 
casei aflând cine era, îi dau să mănânce şi să bea, îi cântă la pian, 
îi ascultă necazurile şi, până la urmă, fata cea frumoasă a gazdelor 
se îndrăgosteşte de el... 

Adancit în amărăciunile şi în gândurile lui, tânărul Sireaev 
mergea tot înainte... În față, departe, pe pânza plumburie a 
norilor, se desluşea pata întunecată a unui han, iar dincolo de han, 
tocmai la orizont, ceva ca o moviliţă: staţia de cale ferată. Movilita 
îi aminti că exista o legătură între locurile acelea şi Moscova, unde 
ardeau acum felinare, huruiau trăsuri şi se ţineau cursuri... Şi abia 
se stăpâni să nu plângă de dor şi de nerăbdare. Se săturase până la 
deznădejde de acea natură solemnă, cu toate minunăţiile şi 
rânduielile ei, de acea linişte moartă care stăruia pretutindeni şi pe 
care începea s-o urască! 

— Pazea! tuna un glas la spatele lui. 

Pe lângă el trecu, într-un landou uşor şi cochet, o bătrână 
mosierita pe care o cunoştea. Piotr se înclină, zambindu-i cu toată 
fata. Dar în aceeaşi clipă îşi surprinse zâmbetul, care nu se 
potrivea deloc cu starea lui sufletească atât de amărâtă. Ce-l făcuse 
să zâmbească, în timp ce inima îi era plină de suferinţă şi de 
nostalgie? 

Si se gândi ca, fără îndoială, însăşi natura l-a înzestrat pe om cu 
darul acesta de a minţi, pentru ca, chiar în clipele celei mai grele 
apăsări sufleteşti, să-şi poată păstra tainele, aşa cum îşi păstrează 


vulpea sau rata sălbatică taina cuibului lor. Fiecare familie are 
bucuriile şi necazurile ei, dar, oricât ar fi ele de mari, un ochi 
străin nu poate să le vadă: ele rămân o taină. lată, de pildă, 
mosierita care a trecut adineauri pe lângă el. Pentru o nedreptate, 
tatăl ei îndurase o jumătate din viata mânia ţarului Nicolae, 
bărbatul ei fusese cartofor, iar din cei patru feciori niciunul nu se 
alesese om. Nu e greu să-şi închipuie cineva câte lacrimi se 
varsasera şi cate scene cumplite se petrecuseră în familia ei. Cu 
toate acestea, bătrâna părea fericită şi liniştită, şi la zâmbetul lui îi 
raspunsese tot cu un zâmbet. Studentul îşi mai aminti şi de unii din 
colegi care vorbeau fără nicio plăcere de familiile lor, şi de mamă- 
sa, care trebuia să mintă aproape totdeauna când era nevoită să 
vorbească despre bărbatul şi despre copiii ei... 

Piotr rătăci pe drumuri până secara târziu, departe de casă, 
lăsându-se în voia gândurilor lui mohorâte. În timp ce se întorcea, 
se hotări să-i vorbească cu orice pret tatălui său şi să-l facă să 
înţeleagă, o dată pentru totdeauna, cât era de greu şi de chinuitor 
să trăiască cineva sub acelaşi acoperământ eu el. 

Acasă era linişte. Sora lui, Varvara, stătea întinsă după paravan 
si gemea uşor: o durea capul. Mama, cu un aer de vinovăţie şi de 
nedumerire pe fata, stătea pe un cufăr lângă ea şi cârpea pantalonii 
lui Arhipka. Evgraf Ivanici se plimba de la o fereastră la alta, 
încruntându-se mereu: era furios pe vreme. După mers, după felul 
cum tusea şi chiar după ceafă, se vedea bine că se simte vinovat. 

— Cum s-ar zice, te-ai răzgândit şi nu mai pleci azi? îl întrebă 
el. 

Studentului 1 se făcu milă de bătrân, dar imediat îşi înfrânse 
această pornire şi-i răspunse: 

— Ascultă, tată... Trebuie să vorbesc serios cu dumneata... Da, 
serios... Totdeauna te-am respectat... şi niciodată n-aş fi îndrăznit 
să-ţi vorbesc pe un ton ca ăsta. Însă purtarea dumitale... ieşirea pe 
care ai avut-o în urmă... 

Bătrânul se uita pe fereastră şi tăcea. Studentul îşi frecă fruntea, 
de parcă îşi căuta cuvintele, apoi urmă, tulburat: 

— Nu e masă lăsată de Dumnezeu, nu e ceai, fără să nu faci 


scandal. Toţi inghitim cu noduri pâinea dumitale... Si nimic nu e 
mai insultător decât să-ţi scoată cineva pe nas bucata de pâine pe 
care ţi-o întinde... Cu toate că ne esti tată — nimeni, nici 
Dumnezeu şi nici natura, nu-ţi dă dreptul să ne batjocoresti şi să 
ne umilesti cu atâta grosolanie, să-ţi verşi asupra noastră, a celor 
mai slabi, proasta dumitale dispoziţie... Pe mama ai scos-o din 
rândul oamenilor şi ai făcut din ea o martiră, pe soră-mea ai băgat- 
o în sperieti, iar pe mine... 

— Nu-i treaba ta să mă înveţi ce am de făcut! bombăni Sireaev. 

— Ba da, e treaba mea! De mine poţi să-ţi baţi joc cat poftesti, 
dar pe mama s-o laşi în pace! Nu-ţi dau voie s-o chinuiesti! urmă 
studentul, cu ochi scăpărători. Iti faci mendrele pentru că nimeni 
n-a îndrăznit până acum să ţi se împotrivească. Toţi au tremurat şi 
au amuţit în fata dumitale. Acum însă, s-a sfârşit! Eşti grosolan şi 
rău crescut! Eşti brutal... înţelegi? Brutal, sucit, nedrept! Nici 
mujicii nu te pot suferi! 

Piotr îşi ieşise din fire. Vorbea întruna, aruncând cuvinte fără şir. 
Tată-său îl asculta în tăcere, încremenit. Deodată gâtul 1 se făcu 
stacojiu, roseata 1 se întinse pe toată fata şi Evgraf Ivanovici paru a 
1€şI din amortire. 

— Taci din gură! strigă el. 

— Bine! nu se lăsă nici băiatul. Nu-ţi place ca-ti spun adevărul? 
Foarte bine! Bine! Haide, începe, ţipă! Foarte bine! 

— Taci odată, cand iti spun! urlă Evgraf Ivanovici. 

De după paravan se ivi Feodosia Semionovna, nedumerită şi 
foarte palidă. Încercă să spună ceva, dar nu putea vorbi, ci doar îşi 
frângea degetele. 

— Numai tu esti vinovată! strigă la ea Sireaev. Tu l-ai crescut 
aşa! 

— Nu mai vreau să stau în casa asta! strigă studentul plângând 
Si uitându-se cu ură la mamă-sa. Nu mai vreau să stau cu voi! 

De după paravan Varvara scoase un țipăt şi începu să plângă in 
hohote. Sireaev dădu din mână a lehamite şi ieşi repede din casă. 

Studentul trecu după paravan şi se întinse încet pe pat. Rămase 
aşa, nemiscat, fără să-şi deschidă ochii, până la miezul nopţii. Nu 


mai simţea acum Nici ură, nici ruşine, ci doar un fel de durere 
nelămurită în suflet. Nu-l mai învinuia pe tată-său, nu-i mai era 
milă de mamă-sa şi nu-l mai chinuiau remuşcările. Îşi dădea 
seama că toți ai casei treceau prin aceleaşi suferinţe — dar cine era 
vinovat, cine suferea mai mult şi cine mai puţin, asta numai 
Dumnezeu putea s-o ştie... 

După miezul nopţii, Piotr trezi argatul şi-i porunci să înhame 
calul la ora cinci, ca să-l ducă la gară. Apoi se dezbrăcă şi se 
înveli, dar nu putu să adoarmă. Până dimineaţa ascultă paşii lui 
tată-său, care nu se culcase şi se plimba încet de la o fereastră la 
alta, oftând. Nimeni nu dormi în noaptea aceea. 

Din când în când îi auzea pe tata şi pe mama vorbind în şoaptă. 
De vreo două ori mama veni la el, după paravan. Cu acelaşi aer 
nedumerit şi îndobitocit, făcu de mai multe ori semnul crucii 
asupra lui, tresărind nervos... 

La cinci dimineaţa, studentul isi luă rămas-bun de la toţi, cu 
duioşie, ba chiar cu lacrimi. Trecând pe lângă odaia bătrânului, 
aruncă o privire înăuntru. Evgraf Ivanovici, care tot nu se culcase, 
stătea la fereastră, îmbrăcat, şi ciocänea cu degetele în geam. 

— Rămâi sănătos, eu plec, îi zise băiatul. 

— Mergi sănătos... Banii sunt pe mäsuta cea rotunda... îi 
răspunse tatăl, fără să se întoarcă. 

În timp ce argatul îl ducea spre gară, începu să cadă o ploaie 
rece, sâcâitoare. Tulpinile de floarea soarelui îşi aplecau şi mai 
adânc capetele, iarba părea şi mai întunecată... 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,Novoe vremea”, 1886, nr. 3810, 7 
octombrie. Semnată: An. Cehov. A fost inclusă în Culegerea de opere din 
1901, vol. V. Publicăm textul din 1901. 

În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a fost temeinic 
refăcută şi mult scurtată. 

Sfârşitul povestirii era cu totul altul. În locul celor două fraze din urmă: „În 
timp ce argatul îl ducea iarba părea şi mai întunecată...” înainte era: „Se 
întâmplă uneori în viaţa oamenilor nenorociri, ca de pildă moartea cuiva 
apropiat, o judecată sau o boală grea, care schimbă dintr-odată, aproape 
organic, firea individului, obiceiurile şi chiar concepția lui asupra lumii. Aşa 
şi cu Piotr: uitându-se la tatăl său, înţelese că impasul prin care trecuseră 


amândoi lăsase urme. Se simţea de altfel că între ei se statorniceau raporturi 
noi şi paşnice, că trecutul fusese dat uitării. Şi, în gând, Piotr îi dori lui taica- 
su tot binele. 

„În vreme ce Fomka, argatul, care nu se trezise încă bine, îl ducea spre 
gară, începu să cadă o ploaie sâcâitoare şi rece. Tulpinile de floarea soarelui 
îşi aplecau şi mai tare capetele, şira de paie de in părea şi mai întunecată. 
Printre colţurile gulerului ridicat al mantalei, studentul se uita la tulpinile de 
floarea soarelui, care îşi trăiau resemnate cele din urmă clipe, şi gânduri triste 
i se îngrămădeau în minte... Se gândea aşa: oare de ce în natură totul se 
plăteşte? Floarea soarelui îşi plăteşte viaţa degerând cu încetul, zilele senine 
de primăvară le plătim cu preţul acestei ploi reci şi pătrunzătoare. Chiar şi 
omenia, blandetea şi firea blajină se capătă cu jertfe şi după lecţii dureroase. 
În gară găsi linişte şi somn. Trenul se târa încet, somnoros parcă, spre peron. 
Studentul completă pacea aceea adâncă, fumul ce ieşea alene, în rotocoale, pe 
coşul locomotivei, conductorul care căuta în tăcere un loc pentru el, şi i se 
păru că în jurul lui e linişte, pace şi cald, şi că toți călătorii dorm atât de dulce 
numai pentru că pe biata lui mamă umilită o durea umărul.” 


Răzbunare 


Lev Savvici Turmanov, un burghez ca toţi burghezii, cu capital, 
cu nevastă tinerică si cu chelie respectabilă, juca odată vint? la 
ziua onomastică a unui prieten de-al lui. După un ,,minus”’ serios, 
care făcu să-l treacă toate năduşelile, îşi aminti deodată că nu mai 
băuse de mult votcă. Se ridică şi, legănându-se greoi, se strecură în 
vârful picioarelor printre mese, traversă salonul unde dansa 
tineretul (acolo îl bătu părinteşte peste umăr şi-i zâmbi cu 
ingaduinta farmacistului celui tânăr şi firav), apoi se furişă în 
grabă pe o uşă mică, spre bufet, unde pe o masuta rotundă stăteau 
înşirate tot felul de sticle cu votcă şi alte băuturi... Lângă ele, 
printre felurite gustări, era şi o farfurioară cu o jumătate de 
scrumbie, garnisită cu ceapă şi cu pătrunjel verde. Lev Savvici isi 
turnă un paharut de votcă, îşi flutură degetele prin aer, de parca se 
pregătea să tina un discurs, bau, se strâmbă ca de durere, apoi îşi 
înfipse furculita în scrumbie şi... Dar chiar în clipa aceea auzi 
vorbă dincolo de perete. 

— Te pomenesti, te pomenesti... zicea un glas vioi de 
femeie. Numai, când o să se întâmple asta? 

„Nevastă-mea! o recunoscu Lev Savvici. Cu cine-o fi 
vorbind?...” 

— Când vrei, draga mea... răspunse dincolo de perete un glas 
plin şi adânc de bas. Astăzi, nu e tocmai potrivit, mâine sunt 
ocupat toată ziua... 


„Asta-i Degteariov&! îşi zise Turmanov, recunoscând pe unul 
dintre prietenii lui. $i tu, Brutus?... Oare să-l fi agăţat şi pe el? Ce 
muiere nesătulă şi fără astâmpăr! O zi nu poate să trăiască fără 
aventuri!” 

— Da’ mâine sunt ocupat, urmă basul. Dacă vrei, scrie-mi 
câteva cuvinte... O să mă simt încântat şi fericit... Dar să stil că e 
timpul să ne organizăm mai bine corespondenţa. Trebuie să 
născocim ceva, numaidecât... Prin poştă nu e tocmai prudent. 
Daca iti scriu eu, curcanul tau ar putea să intercepteze scrisoarea 
de la poştaş. Dacă îmi scrii tu, jumătatea mea poate s-o primească 
cât nu sunt eu acasă şi nu mă îndoiesc că o deschide... 

— Atunci ce-i de făcut? 

— Trebuie să născocim vreo smecherie, ceva. Prin servitori nu 
ne putem scrie, pentru că, fără îndoială, Sobakevici*™ al tău tine 
din scurt şi servitoarea, şi lacheul... Ce face el acum, joacă vint? 

— Da, şi pierde ca totdeauna, blegul! 

— Asta înseamnă că are noroc în dragoste! râse 
Degteariov. Uite ce mă gândesc, mămicule... Mâine trebuie să 
plec de la birou aşa fel încât la ora şase fix să fiu în grădina 
publică, unde am întâlnire cu supraveghetorul. Aşa ca, sufletelule, 
fă tot chipul şi până la ora şase, nu mai târziu, pune un biletel in 
vaza de marmură — ştii, cea din stânga chioşcului îmbrăcat cu vita 
de vie... 

— Stiu, stiu... 

—O să fie şi poetic, şi misterios, şi nou... Si n-o să afle nici 
burtosul tău, nici credincioasa mea soţie, înţelegi? 

Lev Savvici mai bau un paharut de votcă, apoi se întoarse la 
masa de joc. Descoperirea pe care o făcuse puţin mai înainte nu-l 
surprinsese, nu-l mirase şi nici nu-l indignase. Trecuse de mult 
timpul când se indigena, când făcea scandal, când isi certa şi chiar 
îşi bătea nevasta. Acum se lăsase păgubaş şi privea cu nepăsare 
aventurile uşuraticei lui neveste. Totuşi descoperirea nu-i făcuse 
plăcere. Expresii ca „curcan”, „Sobakevici”, „burtosul” şi altele îi 
atinseseră amorul-propriu. 

„la te uită ce canalie e Degteariov! îşi zicea el, înscriindu-şi 


„minusurile”. Când mă întâlneşte pe stradă ai zice că mi-i cine ştie 
ce prieten, rânjeşte la mine şi mă linguşeşte — iar acum, auzi ce 
bazaconii spune! În faţă îmi spune „amice dragă”, iar pe la spate 
,curcan’’, „burtos”... 

Si, cu cat se cufunda mai mult în ,,minusurile” lui nenorocite, cu 
atât se simţea mai nedreptăţit... 

„„Mucosul!... îşi zicea, rupând creta de necaz. Tangaul... Nu 
vreau cu să-mi bat capul cu tine, că altfel ti-as arăta eu cine-i 
Sobakevici!” 

În timpul mesei i-a fost peste putinţă să se uite liniştit la mutra 
lui Degteariov. lar acesta, parcă inadins, îl asalta mereu cu 
întrebări: dacă a câştigat la cărți, de ce e aşa de incruntat şi aşa mai 
departe. A avut chiar neobrazarea, chipurile ca un bun prieten ce-i 
era, s-o dojenească pe nevastă-sa că n-are destulă grijă de 
sănătatea lui! Iar ea, ca şi cum nu se întâmplase nimic, se uita la 
Lev cu ochi galeşi, râdea veselă şi ciripea cu nevinovăție, aşa fel 
că nici dracu” n-ar fi putut-o bănui de necredinta! 

După ce se întoarse acasă, Lev Savvici se simţi furios şi catranit, 
de parcă la masă nu mâncase friptură de vițel, ci un galos vechi. 
Poate că s-ar fi stăpânit şi ar fi uitat, dar flecăreala şi zâmbetele 
femeii îi aminteau în fiecare clipă vorbele acelea de ocară: curcan, 
gânsac, burtos... 

„N-ar strica să-l pleznesc peste bot, ticălosul!... îi trecu prin 
minte. Sau să-l fac de râs în public...” 

Îşi zicea că n-ar fi rău să-l bată, ori să-l ucidă în duel, ca pe o 
vrabie... ori să-l dea afară din slujbă, ori să pună în vaza de 
marmură vreo porcărie puturoasă, un şobolan mort, de pildă... N- 
ar fi rău, de asemenea, să fure din vază scrisoarea nevestei şi să 
lase în locul ei nişte versuri scabroase, semnate „a ta Balenă”, sau 
aşa ceva... 

Turmanov se plimbă mult timp prin dormitor, desfătându-se cu 
aceste gânduri. Deodată, se opri şi se plesni cu palma peste frunte. 

— Am găsit! Bravo! strigă el, ba chiar se lumina la fata de 
bucurie. Straşnic o să fie! Strasnic! 

După ce adormi nevastă-sa, Turmanov se aşeză la masă şi, 


chibzuind îndelung, prefacandu-si scrisul şi făcând inadins greşeli 
de gramatică, închipui următoarea scrisoare: „Către băcanu 
Dulinov®. Stimate domnule, dacă azi 12 septembrie nai să pui 
până la şase două sute de rubli în oala de marmură din grădina 
publică de lângă chioşcu cu vita de vie, atunci să sti că ai să fi ucis 
si băcănia dumitale are să fie aruncată în aer.” Cand termina de 
scris, Lev Savvici sari în sus de bucurie. 

— Straşnică idee! repetă, frecându-şi mâinile. Minunatä! O 
răzbunare mai bună nici Scaraotchi n-ar fi putut inventa! Nu mai 
încape vorbă că negustorul o să se sperie şi o să aducă imediat 
cazul la cunoştinţa poliţiei. La ora şase poliţiştii or să se ascundă 
prin tufişuri şi... când porumbelul o să vină să-şi ia scrisoarea — 
gata, or să şi pună mâna pe el!... Ce-o să se mai sperie! Şi până s- 
o lămuri afacerea, canalia o să stea la răcoare de-o să se sature... 
Bravo! 

Lev Savvici lipi o marcă pe scrisoare şi se duse s-o pună la cutie 
cu mâna lui. Adormi apoi cu un zâmbet fericit pe buze şi dormi 
atât de dulce cum nu mai dormise de mult. Când se trezi dimineaţa 
ŞI-şi aduse aminte de ceea ce pusese la cale, începu să fredoneze 
vesel, ba chiar o apucă pe necredincioasă de bărbie. În drum spre 
slujbă şi mai târziu, în cancelarie, nu încetă să zâmbească, 
imaginându-şi spaima lui Degteariov când o să se vadă căzut în 
cursă... 

Aproape de ora şase nu se mai putu stăpâni şi alergă spre 
grădina publică, să se convingă cu ochii lui de situaţia jalnică a 
dușmanului. 

„Aha!...” făcu el, întâlnind un sergent de stradă. Ajungând la 
chioscul cu vita de vie, se ascunse după un tufiş, apoi, atintindu-si 
la vază privirile lacome, începu să aştepte. Nu mai putea de 
nerăbdare. 

La şase fix sosi şi Degteariov. După toate aparențele junele era 
într-o dispoziţie excelentă. Îşi pusese jobenul ştrengăreşte, pe 
ceafă, şi parcă însuşi sufletul lui zâmbea de după poalele 
paltonului şi din vesta descheiată. Fluiera nu ştiu ce, fumând o 
țigară de foi... 


„Lasă că ai să vezi tu acuşi cine-i curcan si Sobakevici! îşi zise 
Turmanov, cuprins de o bucurie răutăcioasă. Aşteaptă puţin!” 

Degteariov se apropie de vază şi-şi vâri mâna înăuntru, fără 
grabă... Lev Savvici întinse gâtul şi-şi atinti ochu la el... Din 
vază, tânărul scoase la iveală un plic nu prea mare, îl cercetă pe 
amândouă părțile şi ridică din umeri. Apoi, tot fără grabă, desfăcu 
plicul, mai ridică o dată din umeri şi pe faţă 1 se aşternu un aer de 
adâncă nedumerire: în plic erau două bancnote de câte o sută de 
ruble. 

Degteariov cercetă îndelung cele două hârtu. Până la urmă, 
ridicând mereu din umeri, le îndesă în buzunar, zicând: Merci. 

Nenorocitul de Lev Savvici auzi acel merci. Rămase apoi toată 
seara în fata bacaniei lui Dulinov, amenințând firma cu pumnii şi 
bombănind indignat: 

— Lasule! Băcan păcătos! Dobitoc scârbos! Iepure burduhos! 
Laşule!... 


Publicată pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1886, nr. 41, 11 
octombrie, cu subtitlul: (Un vodevil din viata de toate zilele). Semnată: A. 
Cehonte. A intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887, şi în 
Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

În vederea includerii în culegerea de opere, textul a suferit mici modificări 
de stil. 

Căutând să-l convingă pe Cehov să trimită schițe umoristice la ,,Oskolki’, 
N. Leikin îi scria, la 12 octombrie 1886: «Ultima dumitale schiţă, 
„Răzbunare”, a picat cum nu se putea mai la timp: exact aşa ceva ne trebuia. 
Eu nu sunt dintre oamenii care râd uşor; totuşi, la sfârşitul povestirii, am râs. 
E remarcabil deznodământul acela neaşteptat. Minunată schiţă.» 


SSR E > 


AP. Cho 


La tribunal 


Într-o zi mohorâtä de toamnă, în oraşul N., capitală de judeţ, în 
clădirea cafenie a statului — unde de obicei isi ţineau şedinţele, pe 
rând, administraţia zemstvei, consiliul judecătorilor de pace, 
administraţia rurală, direcția alcoolului, cercul de recrutare şi 
multe alte instituţii — se judecau procesele secţiei tribunalului de 
circumscripție în deplasare. Cu privire la clădirea cafenie despre 
care am pomenit mai sus, una dintre notabilitatile oraşului făcuse 
următoarea glumă: 

— Acolo e şi justiţia, $i poliția şi militia: într-un cuvânt, un 
adevărat pension de domnişoare nobile! 

Dar, cum zice proverbul, copilul cu două moaşe rămâne cu 
buricul netaiat. Asa şi cu această clădire: ea surprindea şi 
indispunea pe orice nou sosit care nu era slujbas, prin lipsa totală 
de confort, prin vechimea ei şi prin înfăţişarea mohorata, de 
cazarmă, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. Chiar şi primăvara, 
în zilele pline cu soare, părea învăluită într-o umbră adâncă. Iar în 
nopțile cu lumină de lună, când copacii şi cäsutele târgului, 
cufundate în somn tihnit, alcătuiau o singură masă de întuneric — 
numai ea îşi înălța, cu stângăcie şi parca fără niciun rost, zidurile 
uriaşe de piatră deasupra peisajului modest, tulburând armonia 
generală, numai ea nu dormea, de parcă nu putea să se scuture de 
amintirea păcatelor grele, de neiertat, ale trecutului. Pe dinăuntru 
parcă era o şură, fără nimic prietenos. Si era curios să-l vezi pe toţi 


aceşti procurori, judecători şi preşedinţi ca scoşi din cutie — care 
acasă la ei făceau scandal pentru un firicel de praf sau pentru cea 
mai mică pată pe covor — cât de uşor se împăcau aici cu bâzâitul 
ventilatoarelor, cu duhoarea grea a lumânărilor de seu şi cu pereţii 
murdari şi veşnic aburiti. 

Şedinţa tribunalului de circumscripție începu după ora noua. Se 
procedă imediat, cu o vădită grabă, la judecarea pricinilor. 
Procesele se perindau unul după altul şi se terminau repede ca o 
liturghie fără cor, aşa că nimeni nu şi-ar fi putut face o idee 
lămurită şi închegată din acel amestec, pestrit şi năvalnic ca o apă 
în revărsare, de chipuri, de gesturi, de pledoarii, de dureri, de 
adevăruri şi de minciuni... Până la ora două se făcuse multă 
treabă: doi acuzaţi fuseseră osanditi la muncă silnică, altul, mai 
norocos, la închisoare cu pierderea drepturilor civile, al patrulea 
fusese achitat, un proces fusese amânat... 

La două fix, preşedintele anunţă judecarea procesului „privitor 
la mujicul Nikolai Harlamov, acuzat că şi-ar fi ucis nevasta”. 
Completul de judecată rămăsese acelaşi ca şi la procesul 
precedent, numai locul apărătorului era ocupat acum de altă 
persoană, un tânăr licenţiat în drept, fără barbă, în uniformă cu 
nasturi sclipitori. 

— Să fie adus acuzatul! ordonă preşedintele. 

Dar acuzatul, introdus din timp, se şi îndrepta spre banca 
impricinatilor. Era un mujic de vreo cincizeci şi cinci de ani, înalt 
si bine legat, cu totul chel, cu fata apatică, păroasă si cu barba 
mare şi roşcată. În urma lui venea un soldat märuntel şi sfrijit, cu 
puşca în mână. 

Când ajunse aproape de banca acuzaților, soldatului din escortă 1 
se întâmplă un mic accident: se împiedică pe neaşteptate şi scăpă 
pușca din mână. Dar în aceeaşi clipă o şi prinse din zbor, cu care 
prilej se lovi destul de tare cu patul puştii peste genunchi. În sală 
se auzi un râs uşor. De durere, sau poate ruşinat de stângăcia lui, 
soldatul se înroşi. 

După obisnuitul interogatoriu, după tragerea la sorți a juratilor, 
după apelul şi depunerea jurământului martorilor, începu citirea 


actului de acuzare. Grefierul, un omulet cu pieptul îngust şi cu fata 
palidă, cu tunica mult prea largă pentru trupul lui pipernicit, citea 
repede, cu un glas gros şi mormăit ca de dascăl, fără să ridice sau 
să coboare tonul, de parcă se temea să nu-şi obosească pieptul. 
Ventilatorul îi ţinea isonul bâzâind fără întrerupere în spatele 
mesei judecătorilor, şi din îmbinarea aceea de sunete ieşea un 
murmur monoton, care dădea liniştii din sală ceva adormitor, de 
narcoză. 

Preşedintele, un bărbat încă tânăr, miop, cu o faţă peste măsură 
de obosită, stătea nemişcat în fotoliu cu palma la frunte, ca şi cum 
şi-ar fi ferit ochiu de soare şi, ascultând bâzâitul ventilatorului şi 
mormăitul grefierului, se gândea la altceva. Cand grefierul făcu o 
pauză ca să întoarcă fila, preşedintele tresări surprins, se uită la 
publicul din sală cu ochi mari şi incetosati, apoi se apleca la 
urechea judecătorului de lângă el şi-l întrebă, cu un oftat: 

— Matvei Petrovici, dumneata la cine ai tras? La Demianov? 

— Da, la Demianov, îi răspunse judecătorul, tresărind şi el. 

— Cred că data viitoare am să trag şi eu tot acolo. Stu, la 
Tipeakov® e imposibil! Toată noaptea e o larmă şi o gălăgie... 
Bocănesc, tuşesc, copiii plâng... E imposibil! 

Substitutul de procuror — brun, gras şi îmbuibat, cu ochelari în 
rame de aur şi cu o barbă frumoasă şi îngrijită, stătea nemișcat ca 
o statuie, cu obrazul sprijinit în pumn şi citea „Cain”, de Byron. 
Ochu îi erau plini de o atenţie lacomă, iar sprâncenele 1 se ridicau 
a mirare, mai sus, tot mai sus... Din când în când, se lăsa pe 
speteaza fotoliului, se uita câteva clipe cu ochii pierduţi în gol, 
apoi se cufunda iarăşi în lectură. Apărătorul îşi plimba pe masă 
capătul bont al creionului si, cu capul aplecat pe o parte, se 
gândea... Obrazul lui tânăr nu arăta altceva decât o plictiseală rece 
si încremenită, cum vezi de obicei pe feţele scolarilor şi ale 
slujbaşilor siliți să stea în fiecare zi pe acelaşi loc, să aibă înaintea 
ochilor aceleaşi figuri şi aceiaşi pereţi. Pledoaria pe care urma s-o 
tina nu-l tulbura câtuşi de putin. Ce era, la urma urmei, această 
pledoarie? O apărare banală, făcută din ordinul şefilor, după un 
tipic de mult cunoscut. Știind de la început că va fi plictisitoare şi 


ştearsă, o va debita in fata juratilor fără convingere şi fără căldură. 
După aceea îl aştepta iarăşi drumul plin de noroi, prin ploaie, pana 
la gară şi de acolo în oraş, unde curând va primi un alt ordin de 
plecare în judeţ, să tina altă pledoarie... Ce plictiseală! 

Acuzatul, care la început se îngălbenise şi tuşise nervos în 
mânecă, se linişti curând, molipsindu-se parcă şi el de monotonia 
si de plictiseala generală. Se uita cu un respect dobitocesc la 
tunicile judecătorilor şi la feţele istovite ale juratilor şi clipea 
domol. Atmosfera sălii de şedinţe şi procedura, de care se temuse 
atât de mult cât stătuse la închisoare, aveau acum asupra lui un 
efect cât se poate de liniştitor. Găsise acolo cu totul altceva decât 
se aştepta să găsească. Asupra lui plana o acuzare de omor, şi 
totuşi nu întâlnise nici fete amenințătoare, nici priviri indignate, 
nici vorbe sforăitoare de osândă, nici compătimire pentru soarta 
lui nenorocită: niciunul dintre cei care stăteau în fotolii nu-i 
aruncase măcar o privire mai lungă sau mai curioasă... Ferestrele 
si zidurile mohorate, glasul grefierului, atitudinea procurorului — 
toate erau pătrunse de atâta nepăsare birocratică si raspandeau 
atâta răceală, de parcă ucigaşul ar fi fost un simplu obiect de 
cancelarie sau parcă l-ar fi judecat o maşină nevăzută, mânuită 
Dumnezeu ştie de cine, nu de oameni in carne şi oase... 

Liniştit acum, mujicul nu-şi dădea seama că oamenii care ţineau 
de tribunal erau tot atât de deprinşi cu dramele şi cu tragediile 
vieţii ca şi cei din spitale cu moartea, şi că tocmai în această 
nepasare maşinală stătea toată grozävia sorții lui. Ai fi zis că dacă 
n-ar sta cuminte, ci s-ar ridica în picioare şi ar începe să se roage 
cu lacrimi în ochi cerşind îndurare, dacă s-ar căi amar, gata să 
moară de deznădejde — toate rugämintile lui s-ar izbi şi s-ar 
sfărâma, aşa cum se sfarmă valul de stânci, de nervii tociti şi de 
obisnuinta celor de acolo. 

După ce grefierul termină de citit, preşedintele netezi cu mâna, 
fără niciun rost, masa din faţa lui, se uită lung la acuzat cu ochii pe 
Jumătate închişi şi abia după aceea îl întrebă, miscandu-si greu 
limba: 

— Acuzat, recunosti că în seara de 9 iunie ţi-ai ucis nevasta? 


— Nu recunosc, răspunse acuzatul ridicându-se în picioare şi 
strangandu-si la piept halatul de puscarias. 

Tribunalul procedă apoi, în grabă, la audierea martorilor. Au 
fost ascultați: două femei, cinci mujici şi ureadnicul care făcuse 
cercetările. Plini de noroi, istoviti de drumul pe care-l făcuseră pe 
jos şi de aşteptarea nesfârşită în camera martorilor, abätuti şi 
posomorati, toţi martorii au declarat cam acelaşi lucru: că 
Harlamov trăia „bine” cu baba lui, aşa, ca fiecare, că n-o bătea 
decât cand se îmbăta, că în seara de 9 iunie, după asfintitul 
soarelui, bătrâna fusese găsită zăcând în tindă cu teasta sfărâmată, 
iar lângă ea, într-o baltă de sânge, un topor. Când s-au dezmeticit, 
oamenii au vrut să-i dea de ştire lui Nikolai, dar nu l-au găsit nici 
în izbă, nici pe uliţă. Atunci au început să umble prin sat, să-l 
caute. Au scotocit toate cârciumile şi toate casele, fără să dea de 
el. Se făcuse nevăzut. Si abia după două zile se infatisase singur la 
poliție, galben, numai zdrente şi tremurând din tot trupul. L-au 
legat pe loc şi l-au băgat la răcoare. 

— Acuzat, se întoarse preşedintele spre Harlamov. N-ai putea să 
explici tribunalului unde ai stat cele două zile de după crimă? 

— Am umblat pe câmp... Nemâncat şi nebăut... 

— De ce te ascundeai, dacă zici că n-ai ucis-o? 

— Apoi, ma spăriesem... Mă temeam să nu mă condemnati... 

— Aha!... Bine, stai jos. 

Cel din urmă a fost audiat medicul de judeţ, cel care făcuse 
autopsia moartei. El declară tot ce-şi amintea din procesul verbal 
de autopsie, adăugând şi ce-i mai venise în minte în dimineaţa 
aceea, în drum spre tribunal. Preşedintele se uita cu ochii pe 
Jumătate închişi la hainele negre, noi şi cu lustru, ale doctorului, la 
cravata lui frumoasă, la buzele care i se miscau. Îl asculta, şi în 
minte 1 se închega, leneş, un gând: ,,Toata lumea poartă astăzi 
surtuce scurte. De ce şi-o fi făcut ăsta unul lung?... De ce unul 
lung şi nu unul scurt?...” 

La spatele preşedintelui se auzi un scartait uşor de cizme. Era 
substitutul de procuror, care se apropia de masă să ia o hârtie. 

— Mihail Vladimirovici, se aplecă substitutul la urechea 


preşedintelui, ati văzut cât de superficial a făcut cercetările acest 
Koreiski? N-a audiat nici pe fratele inculpatului, nici pe staroste. 
Iar din descrierea izbei, nu se înţelege mai nimic... 

— Ce să-l faci... ce să-i faci! oftă preşedintele, rezemându-se de 
speteaza fotoliului. E o ruină... o rablă! 

— O, dar uitati-vä in sala! urma in şoaptă substitutul de 
procuror. Vedeţi? În banca întâi, al treilea din dreapta... unul cu o 
mutră de actor?... E cel mai mare bogătaş din târg. Are aproape 
cinci sute de mii de ruble numerar! 

— Serios? După înfăţişare n-ai crede... Ascultă drăguță, ce-ar fi 
să facem o pauză? 

— Să terminăm întâi instructia orală, şi pe urmă... 

— Cum crezi... Prin urmare, — şi preşedintele îşi ridică ochii la 
doctor, — dumneata găseşti că moartea a fost instantanee? 

— Da, datorită unei leziuni considerabile a substanţei cenuşii... 

Când termină doctorul, preşedintele se uită în spaţiul dintre 
substitutul de procuror şi apărător şi întrebă: 

— Aveţi de pus vreo întrebare? 

Fără să-şi ridice ochii de pe „Cain”, substitutul de procuror 
clătină din cap. În schimb, apărătorul se agită deodată pe scaun şi, 
după ce tuşi, întrebă: 

— Aş vrea să ştiu, doctore, dacă după dimensiunile ranii se 
poate determina starea... starea sufletească a criminalului. Cu alte 
cuvinte vreau să întreb dacă proporţiile leziunii ne dau dreptul să 
presupunem că inculpatul se afla într-o anumită stare afectivă... 

Preşedintele ridică spre apărător ochiu lui somnorosi şi 
nepăsători. Procurorul îl lăsă pe „Cain” şi se uită la preşedinte. 
Dar numai se uitară unul la altul, fără ca feţele lor să arate ceva: 
zâmbet, mirare sau nedumerire. 

— S-ar putea, se zăpăci doctorul, dacă luăm în consideraţie 
puterea cu care... hm... cu care criminalul a dat lovitura... 
Adică... iartă-mă, dar n-am prea înţeles întrebarea dumitale... 

Apărătorul nu mai primi alt răspuns. De altfel, nu mai simţea 
nicio nevoie să-l primească. Îşi dădea seama că întrebarea aceea îi 
venise în minte şi-i scăpase de pe buze sub impresia liniştii din 


sală, a plictiselii, a bâzâitului ventilatorului... 

După ce se termină depozitia doctorului, tribunalul începu să 
cerceteze corpurile delicte. Cercetă întâi caftanul, pe a cărui 
mânecă se vedea o pată cafenie de sânge. Întrebat asupra 
provenientei petei, Harlamov declară: 

— Cu vreo trei zile înainte de moartea bătrânei, Penkov®? lăsase 
sânge la un cal... Mă întâmplasem şi eu acolo. Se înţelege că i-am 
dat o mână de ajutor şi... m-oi fi stropit... 

— Cu toate astea, Penkov a declarat adineauri că nu-şi aduce 
aminte să fi fost şi dumneata de fata când a lăsat sânge calului... 

— N-aş putea sa vă spun... 

— Stai jos! 

Trecură apoi la cercetarea toporului cu care fusese ucisă bătrâna. 

— Ăsta nu-i toporul meu, declară acuzatul. 

— Atunci, al cui e? 

— N-aş putea sa vă spun... Eu n-am topor... 

— Mujicul nu poate trăi o zi fără topor. Si pe urmă, vecinul 
dumitale, Ivan Timofeici, care ţi-a ajutat să-ţi dregi sania, a 
declarat că e toporul dumitale... 

— N-aş putea să vă spun... numai că mă jur, ca în fata lui 
Dumnezeu... (si Harlamov întinse mâna înainte desfacandu-si 
degetele) ca în faţa Ziditorului, că nici nu mai ţin minte de când n- 
am topor! Am avut eu unul, cam ca ăsta, parcă oleacă mai mic, dar 
mi l-a prăpădit fecioru-meu Prohor. Cu vreo doi ani înainte de a-l 
lua la armată, s-a dus după lemne, s-a pus la băut cu alti flăcăi şi 
mi l-a prăpădit... 

— Bine, stai jos! 

Neincrederea voita şi lipsa de bunăvoință a celor care-l ascultau 
îl supăraseră, se vede, şi-l scoseseră din fire pe Harlamov. Începu 
să clipească din ochi, iar pe fălci 1 se ivira pete roşii. 

— Ca în fata lui Dumnezeu! strigă el întinzându-şi gâtul. Daca 
nu mă credeţi, atunci vă rog să-l întrebaţi şi pe fecioru-meu, pe 
Prohor... Proşka, unde-i toporul? întrebă deodată, cu asprime, 
întorcându-se scurt spre ostaşul care-l escorta. Unde-i, hai? 

Urmă o clipă dureroasă. Toţi cei din sală parcă se lăsară în jos şi 


se făcură mai mici... Prin mintea tuturor celor de fata trecu acelaşi 
gând înspăimântător, de neînchipuit, al unei nemaipomenite 
coincidente. Si nimeni nu încercă şi nu indrazni să se uite la 
soldat. Fiecare ar fi vrut să alunge gândul acela şi să-şi închipuie 
că nu auzise bine. 

— Acuzat, n-ai Voie să vorbeşti cu santinela!... se grăbi să 
spună preşedintele. 

Nimeni nu văzu fata ostaşului şi spaima trecu prin sală în zbor, 
ca o nălucă oarbă. Comisarul de serviciu se ridică încet de la locul 
lui şi, bäläbänindu-si braţele, ieşi în vârful picioarelor. Peste 
câteva clipe se auziră paşi inabusiti şi zgomotul obişnuit al 
schimbării santinelelor. 

Toţi îşi ridicară capul, căutând să se uite aşa fel de parca nu se 
întâmplase nimic, şi-şi văzură înainte de treabă... 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, 1886, nr. 3814, 11 
octombrie, la rubrica ,,Pomelnicul de sâmbătă”. Semnata: An. Cehov. A 
intrat, fără modificări, în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, 
precum şi în edițiile următoare ale aceleiaşi culegeri, fiind retipărită şi în 
culegerea „Sclipiri”, editată la „Posrednik”, Moscova, 1895. A fost inclusă în 
Culegerea de opere din 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 


Un om ciudat 


A trecut de miezul nopţii. În faţa uşii de la intrare, în casa 
moasei Maria Petrovna Koşkima5, o fată bătrână, se opreşte un 
domn înalt, îmbrăcat cu o manta cu glugă şi cu joben pe cap. Prin 
întunericul toamnei nu 1 se pot deslusi nici fata, nici mâinile, dar 
după felul cum tuşeşte şi cum trage de mânerul soneriei, se vede 
că e vorba de un om serios, aşezat, impunător chiar. După ce 
clopotelul sună de trei ori, uşa se deschide şi în prag se iveste chiar 
Maria Petrovna în persoană, cu un palton bărbătesc aruncat peste 
fusta albă. Lampa mică şi cu abajur verde, pe care o ţine în mână, 
îi colorează în verzui obrazul pistruiat şi somnoros, gâtul cu vene 
groase şi părul roşcat şi rar care-i iese de sub bonetica. 

— Pot să vorbesc cu moaşa? o întreabă domnul. 

— Eu sunt. Ce doriţi? 

Domnul intra in salita şi Maria Petrovna vede înaintea ei un 
bărbat înalt şi bine făcut, trecut de prima tinereţe, dar cu o fata 
frumoasă şi gravă şi cu favoriţi bogaţi. 

— Sunt Kiriakov, asesor de colegiu, zice el. Am venit să te rog 
să mergi la nevastă-mea. Şi dacă se poate, cât mai repede. 

— Bine... se învoieşte moasa. Ma îmbrac îndată. Până atunci, 
fiți bun şi asteptati-ma în salon. 

Kiriakov îşi scoate mantaua şi intră în salon. Lumina verzuie a 
lămpii se aşterne cu zgârcenie pe mobila ieftină, îmbrăcată cu huse 
albe şi peticite, pe florile firave şi pe pervazurile uşilor, pe care se 


întind tulpini răsucite de iederă... Miroase a muscata şi a creolina 
si se aude tic-tacul sfios al pendulei, rusinata parcă de prezenţa 
unui bărbat străin. 

— Sunt gata! zice Maria Petrovna intrând in salon, după vreo 
cinci minute, îmbrăcată, dichisită şi mai vioaie. Să mergem! 

— Da, trebuie să ne grabim... incuviinteaza Kiriakov. Dar să nu 
uit să te întreb: cât ai să-mi ceri pentru osteneala dumitale? 

— Zău dacă ştiu... zâmbeşte încurcată Maria Petrovna. Cât o sa- 
mi dati... 

— Nu, asta nu-mi place, ii răspunde cu răceală Kiriakov 
privind-o ţintă. Buna învoială face mai mult decât banii. Mie nu- 
mi trebuie ce-i al dumitale, şi dumitale nu-ţi trebuie ce-i al meu. 
Ca să evităm orice neînțelegere, e mai cuminte să ne învoim de la 
început. 

— Credeti-ma că nu ştiu... Eu n-am un pret anumit. 

— Și eu muncesc, aşa că ştiu să preţuiesc munca altuia. Nu-mi 
place să nedreptatesc pe nimeni. Pentru mine, a-ţi da eu mai mult 
decât ti se cuvine, sau a-mi cere dumneata mie mai mult decât 
trebuie, e deopotrivă de neplăcut. De aceea, insist să-mi spui care 
e prețul dumitale! 

— Dar preţul nu e totdeauna acelaşi! 

— Hm!... Având în vedere ezitările dumitale, pe care nu le 
înţeleg, ma văd silit să fixez eu preţul. Pot să-ţi dau două ruble. 

— Vai de mine! Dar cum se poate?... sare Maria Petrovna, 
înroşindu-se şi trăgându-se îndărăt. Mi-ar fi şi ruşine... Decât să 
primesc două ruble, mai bine merg pe gratis... Uite, merg pentru 
cinci ruble... 

— Două ruble, niciun ban mai mult! Mie nu-mi trebuie ce-i al 
dumitale, dar nici n-am de gând să-ţi dau cat nu face. 

— Cum doriţi, dar pentru două ruble eu nu merg... 

— Bine. Însă ştii că, după lege, n-ai dreptul să refuzi. 

— Atunci, merg pe gratis. 

— Pe gratis nu vreau eu. Fiecare muncă trebuie răsplătită. Şi eu 
muncesc şi înţeleg... 

— Pentru două ruble, nu merg... declară cu sfială Maria 


Petrovna. Dacă vreţi, merg pe gratis... 

— În cazul acesta, îmi pare foarte rău că te-am deranjat 
degeaba... Am onoarea să te salut. 

— Cum sunteţi şi dumneavoastră... îngăimă moasa, petrecându- 
| pe Kiriakov în sälitä. Dacă ţineţi numaidecât, uite, merg cu trei 
ruble. 

Kiriakov se încruntă şi se gândeşte două minute încheiate, 
uitându-se atent în podea, apoi declară hotărât: ,Nu!” şi iese in 
stradă. Nedumerită şi ruşinată, moaşa închide uşa în urma lui şi se 
întoarce în odaia ei. 

„Un bărbat aşa de frumos şi de serios, şi totuşi aşa de ciudat, 
Doamne iartă-mă...” îşi zice culcându-se. 

Dar nu trece nici o jumătate de ceas, şi clopotelul sună din nou. 
Moasa se scoală şi dă, în salita, peste acelaşi Kiriakov. 

— Ce zăpăceală cumplită peste tot! zice el. Nici farmaciile, nici 
sergenti1 de stradă, nici portarii, într-un cuvânt nimeni nu cunoaşte 
adresele moaselor! Asa că sunt pus în situația să primesc condiţiile 
dumitale. Iti dau trei ruble, însă... tin să-ţi spun că am obiceiul, 
atunci când angajez o servitoare, sau folosesc serviciile cuiva, să 
mă înţeleg dinainte, ca să nu mai fie vorba, la plată, de cine ştie ce 
adaosuri, bacşişuri sau altele... Fiecare e dator să primească ce 1 se 
cuvine. 

Maria Petrovna nu-şi mai bate capul să-l asculte. Simte de pe 
acum cä-1 e lehamite şi scârbă de el şi că vorba lui monotonă şi 
măsurată îi pică pe suflet ca o piatră. Se îmbracă şi 1ese cu el în 
stradă. În văzduh e linişte, dar e atât de frig şi de înnorat, încât 
luminitele felinarelor abia se zăresc. Noroiul plescaie sub picioare. 
Moasa se uită cu atenţie în jur, dar nu zareste nicio birja... 

— Se vede că nu-i departe? întreabă ea. 

— Nu, nu-i departe, îi răspunde Kiriakov, ursuz. 

Fac cotul pe o stradă, apoi pe a doua, pe a treia... Kiriakov 
păşeşte alături de ea, şi până şi după mers se cunoaşte că e om 
serios şi aşezat. 

— Ce vreme rea! caută să înceapă vorba moasa. 

Dar Kiriakov păstrează aceeaşi mutenie plină de gravitate. Se 


vede cum se sileşte să calce numai pe pietrele netede, ca să nu-şi 
strice galoşii. În sfârşit, după un drum lung, moaşa pătrunde într-o 
sală de unde se zăreşte un salon mare, mobilat cu grijă. Prin odăi 
si chiar şi în dormitorul unde zace lehuza, nu mai e nimeni... Nu 
se văd nici rude, nici babele care umplu de obicei casele în care se 
aşteaptă un nou-născut. Doar bucătăreasa, cu faţa îndobitocită şi 
speriată, aleargă năucă de colo până colo. Se aud gemete adânci. 

Trec aşa trei ceasuri. Maria Petrovna stă lângă patul lehuzei şi-i 
spune nu ştiu ce în şoaptă. Cele două femei au avut când să se 
cunoască mai de aproape, să bârfească, sa ofteze... 

— Dumneata n-ai voie să vorbeşti! îi spune moasa îngrijorată, 
dar tot ea o ameteste cu întrebările. 

Dar iată că uşa se deschide şi în dormitor intră, călcând încet şi 
grav, însuşi Kiriakov. Se aşază pe un scaun şi-şi netezeste 
favoriţii. Se face tăcere... Maria Petrovna se uită cu sfială la fata 
lui frumoasă, însă nepăsătoare, ca de lemn, şi-l aşteaptă să înceapă 
vorba. Dar Kiriakov tace cu încăpățânare, gândindu-se cine ştie la 
ce. Pierzându-şi răbdarea, moaşa se hotărăşte să 1-0 ia înainte şi 
repetă formula care se spune de obicei în asemenea împrejurări: 

— Slava tie Doamne, avem un om mai mult pe lume! 

— Da, asta-i  plăcut,zice  Kiriakov cu aceeaşi fata 
nemiscata. Deşi, dacă stai să te gândeşti, ca să ai copii de prisos 
trebuie să ai şi bani de prisos. Copilul nu se naşte sätul şi 
îmbrăcat... 

Pe faţa lehuzei trece un aer de vinovăţie, de parcă ar fi adus pe 
lume o fiinţă vie fără să 1 se fi îngăduit, numai aşa, dintr-un simplu 
capriciu. Kiriakov se ridică oftând şi iese din odaie, grav. 

— Ce aspru e dumnealui, Doamne iartă-mă... zice moasa către 
lehuza. Nici nu zâmbeşte măcar... 

Lehuza îi povesteşte că dumnealui e totdeauna aşa... E om 
cinstit, drept şi chibzuit, econom, cu socoteală — însă toate aceste 
calități le are în proporții atât de neobişnuite, încât pe muritorii de 
rând îi înăbuşă. Cu rudele s-a certat, servitorii nu stau la el mai 
mult de o lună, prieteni n-au, nevasta şi copiii trăiesc veşnic cu 
frica în sân, tremurând la fiecare pas. Nu bate, nu strigă, are mult 


mai multe calități decât defecte... şi totuşi când pleacă el de acasă 
toată lumea se simte mai uşurată, mai la largul ei. De ce o fi el aşa, 
singură nu ştie... 

— Ligheanele astea trebuie curățate frumos şi duse în 
cămară, zice Kiriakov, intrând din nou în dormitor. $i sticlutele 
trebuie puse bine, că poate or să mai folosească şi altă data. 

Toate câte le spune el sunt lucruri simple şi banale. Dar 
Dumnezeu ştie de ce, moaşa se simte uluită, începe să-i fie frică de 
omul acesta şi tresare de câte ori îi aude paşii. Dimineaţa, când să 
plece, zăreşte în sufragerie pe băieţelul lui Kiriakov, un licean 
palid şi tuns chilug care-şi bea ceaiul... În faţa băiatului stă însuşi 
Kiriakov, spunându-i cu glasul lui monoton şi măsurat: 

— Văd că de mâncat ştii să mănânci, dar trebuie să ştii să şi 
munceşti... Uite, adineauri ai înghiţit o îmbucătură şi sunt sigur că 
nu te-ai gândit că îmbucătura aceea costă bani, şi că banii se 
câştigă cu muncă... Mananca şi gândeste-te la cele ce ţi-am 
spus... 

Moaşa se uită la faţa năucită a băiatului şi are impresia că nici 
aerul nu se simte la largul lui, că până şi zidurile stau gata-gata să 
se năruiască nemaiputând suporta prezenţa apăsătoare a acelui om 
ciudat... Pierzându-şi capul de spaimă şi simțind cum îi sporeşte 
ura împotriva lui, Maria Petrovna îşi insfaca legăturelele şi iese în 
grabă. 

Ajungând la jumătatea drumului, îşi aduce aminte că a uitat să-i 
ceară cele trei ruble. Dar după ce stă puţin pe loc şi se gândeşte, dă 
din mână a lehamite şi pleacă mai departe. 


Publicată pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1886, nr. 43, 25 
octombrie. Titlul: Căpcăunul. Semnată: A. Cehonte. Cu titlul schimbat s-a 
publicat în revista „Jurnal dlea vseh”, 1898, nr. 12. A fost inclusă în 
Culegerea de opere din 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

In revista „Jurnal dlea vseh” a fost publicată numai după ce i s-au facut 
modificări de stil şi s-au eliminat unele cuvinte şi fraze. 

În culegerea de opere, schiţa a intrat aproape fără modificări. 

La 23 octombrie 1886, odată cu schiţa, Cehov îi scria directorului Leikin de 
la „Oskolki”: «Vă trimit „Căpcăunul”. Mi se pare însă că schiţa nu e tocmai 
reuşită; în orice caz, e mult mai slabă decât povestirea dumneavoastră „De 


sărbători” pe care-o găsesc al dracului de bună.» 


SSR E > 


AP. Cho 


Mocirla 


Un ofiter tanar, imbracat cu o tunica sclipitor de alba, intra 
călare, legănându-se grațios în şa, în curtea mare a fabricii de 
votcă „M. E. Rotştein succesori”. Stelutele de pe epoletii 
locotenentului, trunchiurile albe ale mestecenilor şi grămezile de 
sticlă spartă împrăştiate ici şi colo prin curte răsfrângeau zâmbetul 
nepăsător al soarelui. Totul era învăluit în frumuseţea plină de 
sănătate şi de lumină a zilei de vară şi nimic nu împiedica verdeata 
tânără şi grea de sevă să freamăte vesel şi să arunce priviri jucause 
cerului albastru şi senin. Nici priveliştea şoproanelor de cărămidă, 
murdare şi afumate, nici mirosul înăbuşitor de basamac nu 
izbuteau să strice voia bună care stăpânea pretutindeni. 
Locotenentul sări vesel din şa, îşi lăsă calul în seama unui argat 
care-l ieşise înainte şi, netezindu-si cu un deget mustăcioara 
neagră şi subțire, intră pe uşa principală. Pe treapta de sus a scării 
vechi şi luminoase, acoperită cu un preş moale, îl întâmpină o 
slujnică. Femeia nu mai era tânără şi părea cam încrezută. Fără o 
vorbă, locotenentul îi întinse cartea de vizită. 

În timp ce trecea cu cartonaşul în mână de-a lungul saloanelor, 
slujnica putu să citească: „Alexandr Grigorievici Sokolski’’®’. 
După câteva clipe se întoarse aducându-i răspuns locotenentului că 
domnişoara nu putea să-l primească, deoarece nu se simţea tocmai 


bine. Sokolski se uită în tavan şi-şi scoase înainte buza de jos. 

— Îmi pare rau! zise el. Ascultă, drăguță, începu apoi, 
repede. Du-te şi spune-i Suzanei Moiseevna că trebuie să-i 
vorbesc neapărat! Neapărat! N-o s-o retin decât un minut. O rog să 
mă ierte... 

Slujnica ridică din umeri şi, cu paşi leneşi, o luă îndărăt spre 
stăpâna el. 

— Bine! oftä ea, întorcându-se după câtva timp. Poftiti! 

Locotenentul o urmă, trecând prin vreo cinci sau şase încăperi 
mari, mobilate luxos, apoi printr-un coridor şi, în sfârşit, se 
pomeni într-o odaie pătrată, încăpătoare, în care de la început îl 
surprinse mulțimea plantelor înflorite şi un miros de iasomie, atât 
de dulceag şi de puternic, ca-ti făcea greață. Florile se întindeau în 
spalier de-a lungul pereţilor, astupând ferestrele, atârnând din 
tavan şi încolăcindu-se prin colţuri, aşa fel încât încăperea părea 
mai curând o seră decât o odaie de locuit. Pitigoi, canari şi sticleti 
zburau prin verdeață şi se izbeau în geamuri, ciripind. 

— Vă rog să mă iertati că vă primesc aici, auzi locotenentul un 
glas plin, de femeie, care vorbea îndulcindu-l pe ,,r”. Am avut ieri 
o migrenă îngrozitoare şi, ca să nu se repete şi astăzi, fac tot 
posibilul să nu ma misc. Ce doriți? 

Drept în faţa uşii, într-un fotoliu mare, bătrânesc, stătea o femeie 
îmbrăcată într-un halat scump chinezesc, cu un şal pe capul dat pe 
spate şi rezemat de o pernă. De sub şalul împletit, de lână, nu 1 se 
vedea decât nasul lung şi palid, uşor coroiat şi ascuţit la vârf şi un 
singur ochi, mare şi negru. Halatul larg îi ascundea şi statura, şi 
formele. Dar, după mâna albă şi frumoasă, după glas, după 
singurul ochi şi după nas, n-ai fi putut să-i dai mai mult de 
douăzeci şi şase sau douăzeci şi opt de ani. 

—Va rog să ma iertati că am insistat atâta... începu 
locotenentul bătând din pinteni. Am onoarea să mă prezint: 
Sokolski. Am venit cu o însărcinare din partea vărului meu Alexei 
Ivanovici Kriukov”, vecinul dumneavoastră, care... 

— Da, îl cunosc! îl întrerupse Suzana Moiseevna. Îl cunosc pe 
Kriukov. Vă rog să vă aşezaţi, nu-mi place să am ceva mare 


înaintea ochilor... 

— Varul meu vă roagă, prin mine, să-i faceţi un serviciu, urmă 
locotenentul bătând încă o dată din pinteni înainte de a se 
aşeza. lată despre ce este vorba: răposatul dumneavoastră tată a 
cumpărat iarna aceasta ovăz de la vărul meu, rămânându-i dator o 
sumă oarecare de bani. Scadenta politelor e abia peste o 
săptămână, însă vărul meu vă roagă insistent, dacă se poate, să 1 le 
achitati chiar astăzi! 

În timp ce vorbea, locotenentul trăgea cu coada ochiului în 
dreapta şi în stânga. 

„Mi se pare că mă aflu chiar în dormitor!” isi zise. 

Într-un ungher, unde verdeata era mai deasă si mai înaltă, sub un 
baldachin trandafiriu, ca de înmormântare, se vedea un pat cu 
aşternutul răvăşit, încă nestrâns. Alături, pe două fotolii, zăceau 
gramezi de îmbrăcăminte femeiasca mototolita. Poale şi mâneci cu 
dantelute si volanase spanzurau pe covorul pe care se desluseau, 
ici ŞI colo, şireturi albe, două-trei mucuri de ţigară şi hartiute de la 
caramele... De sub pat ieseau la iveala boturile boante sau ascutite 
ale unui intreg sir de pantofi de tot felul. $1 locotenentului i se 
paru ca parfumul dulceag de iasomie nu venea de la flori, ci din 
pat si de la sirul acela de pantofi. 

— $i ce valoare au politele? întrebă Suzana Moiseevna. 

— Doua mii trei sute de ruble. 

— Oho! făcu evreica, aratandu-si şi celălalt ochi, tot atât de 
mare şi de negru. Si dumneavoastră spuneati că e vorba de o sumă 
oarecare! De altfel, mi-e totuna dacă plătesc acum sau peste o 
săptămână. Dar în cele două luni care au trecut de la moartea 
tatălui meu a trebuit să fac aşa de multe plăţi... si am avut atâtea 
griji mărunte, că mi se învârte capul! Gândiţi-vă că ar trebui să 
plec în străinătate şi în loc să plec, trebuie să mă ocup de fleacuri! 
Votcă, ovăz..., mormăi ea închizându-şi ochii pe jumătate, ovăz, 
polite, dobândă — sau, cum spune contabilul meu şef, „dubândă”... 
E groaznic! Ieri l-am dat afară, pur şi simplu, pe accizar. Daduse 
buzna la mine cu Trallesul lui. l-am spus: du-te la dracu” cu 
Trallesul tău cu tot, că nu primesc pe nimeni! Mi-a sărutat mâna şi 


a plecat... Mă rog, oare vărul dumitale n-ar putea să mai aştepte 
vreo două-trei luni? 

— Grea problemă! râse locotenentul. Vărul meu poate să mai 
aştepte şi un an, însă eu nu mai pot aştepta! Trebuie să vă spun că 
pentru mine mă zbat. Eu sunt cel care are nevoie cu orice preţ de 
bani şi, ca un făcut, vărul meu n-are nicio rublă disponibilă. Aşa 
că, — vrând, nevrând, sunt silit să umblu şi să fac rost... Mai 
adineauri am fost la un mujic arendaş, acum am venit la 
dumneavoastră, de aici plec în altă parte şi tot aşa, până o să adun 
cinci mii de ruble. Am absolută nevoie de această sumă! 

— Ce tot spui? Ce nevoie poate să aibă un bărbat tânăr de atâţia 
bani? Capricii, nebunii?... Poate că i-ai băut sau I-ai pierdut la 
cărți? Ori poate ca te insori? 

— Ati ghicit! râse locotenentul şi, ridicându-se putin de pe 
scaun, bătu din pinteni. Într-adevăr, mă insor... 

Suzana Moiseevna se uită ţintă la el, făcu o mutră acră, apoi 
oftă. 

— Nu înţeleg ce gust e ăsta la oameni, să se însoare! zise ea 
căutându-şi batista în jurul ci. Viaţa e aşa de scurtă şi omul e aşa 
de puţin liber... Şi să te mai legi încă! 

— Fiecare cu punctul lui de vedere... 

— Da, aşa-i, fiecare cu punctul lui de vedere... Însă aş vrea să 
ştiu: te insori cu o fată săracă? Din dragoste aprinsă? Şi pentru ce 
al nevoie numaidecât de cinci mii de ruble şi nu de patru sau de 
trei mil? 

„Dar lungă limba mai are!” îşi zise locotenentul, apoi îi 
răspunse: 

— Să vedeţi. După lege, un ofițer nu are voie să se însoare 
înainte de a împlini douăzeci şi opt de ani. Dacă ai gust să te însori 
înainte, ori renunti la carieră, ori depui o garantie de cinci mii de 
ruble. 

— Aha, acum înţeleg! Dar să te mai întreb ceva: doar singur 
spuneai adineauri că fiecare cu punctul lui de vedere... E posibil 
ca logodnica dumitale să fie o ființă deosebită, o fiinţă 
extraordinară... totuşi nu înțeleg un lucru: cum poate un om de 


treabă să trăiască cu o femeie? Să mă ucizi şi n-o să înţeleg! Slavă 
Domnului, am douăzeci şi şapte de ani, dar în viata mea n-am 
văzut o femeie cumsecade. Toate-s afectate, imorale, 
mincinoase... Eu nu pot suferi decât cameristele şi bucätäresele. 
Pe aşa-zisele femei de treabă, nu le las să se apropie de mine nici 
la o bătaie de puşcă! Si mulţumesc lui Dumnezeu că nici ele nu 
mă pot suferi şi nu-mi fac avansuri! Când au nevoie de bani, trimit 
la mine pe bărbaţii lor, nu vin singure pentru nimic în lume. Şi nu 
din mândrie, nu, ci pur şi simplu din laşitate: se tem să nu le fac 
scene... O, înţeleg foarte bine că mă urăsc! Cum să nu mă urască? 
Eu scot la lumina zilei, pe faţă, ceea ce ele caută să ascundă cât 
pot si de Dumnezeu şi de oameni. În cazul ăsta, cum poţi să nu 
urăşti pe cineva? Fără îndoială că ti s-au spus tot felul de bazaconii 
despre mine... 

— Sunt aici de puţin timp, aşa că... 

— Ei, haide, haide... te cunosc după ochi! Parcă soţia vărului 
dumitale nu ţi-a dat fel de fel de sfaturi la plecare? Se poate să laşi 
un bărbat tânăr să se ducă la o femeie aşa de îngrozitoare ca mine, 
fără să-i atragi atenţia? Ha-ha!... Şi ce mai face vărul dumitale? 
Straşnic bărbat! Si e şi frumos... L-am văzut de câteva ori la 
biserică. Ce te uiţi aşa la mine? Mă duc foarte des la biserică. Toţi 
avem acelaşi Dumnezeu. Pentru un om cult, forma n-are nicio 
importanţă, ci ideea... Nu-i aşa? 

— Într-adevăr, fără îndoială... zâmbi locotenentul. 

— Da, ideea... Dar ştii, nu semeni deloc cu vărul dumitale. Şi 
dumneata eşti frumos, nu zic, însă el e mult mai bine. E de mirare 
cât de putin semänati! 

— Nu e nimic de mirare, ca doar nu suntem decât veri. 

— Da, ştiu... Şi ai nevoie de bani chiar astăzi? De ce 
numaidecât astăzi? 

— Zilele astea mi se termină concediul. 

— Hm, ce să fac cu dumneata? oftă Suzana Moiseevna. Fie, o 
să-ţi dau banii, cu toate că ştiu că ai să mă ţii de rău... După nuntă 
al să te certi cu nevasta şi ai să spui aşa: „Dacă jidanca cea parsiva 
nu mi-ar fi dat banii, poate că acum eram liber ca păsările 


1»? 


cerului!” E frumoasa logodnica dumitale? 

— Da, destul... 

— Hm!... Totuşi e bine să aibă măcar frumuseţe, decât nimic... 
cu toate că nici cea mai straşnică frumuseţe nu poate să-i 
răscumpere prostia! 

— Original! râse locotenentul. Sunteţi femeie, şi totuşi 
antifeminista! 

— Femeie... zâmbi Suzana. Parca ce sunt eu vinovată că mi-a 
dat Dumnezeu învelişul ăsta? Sunt tot atât de vinovată că sunt 
femeie, cum eşti dumneata că ai mustati! Doar nu vioara îşi alege 
cutia... Eu ţin grozav de mult la mine, însă când îmi aduce aminte 
cineva că sunt femeie, încep să nu mă mai pot suferi. Ei, acum 
lesi, te rog, că vreau să mă îmbrac. Asteapta-ma în salon. 

Locotenentul ieşi. Respiră adânc, ca să alunge parfumul greu de 
iasomie, din pricina căruia începuse să-l doară capul şi să-l gâdile 
în gât. Era buimacit. 

„Cât e de ciudată! îşi zicea uitându-se în jurul lui. Vorbeşte cu 
şir... însă peste măsură de mult şi de fără perdea! Trebuie să fie o 
psihopată.” 

Salonul în care se găsea acum era bogat mobilat, cu pretenţii de 
lux şi de modernism. Frau acolo tipsii de bronz înnegrit cu imagini 
în relief, lămpi vechi de perete şi statuete japoneze, iar pe mese 
albumuri cu vederi din Nisa şi de pe Rin. Dar toată această 
înclinare spre lux şi modernism nu făcea decât să accentueze lipsa 
de gust pe care o denuntau atât de tipator cornisele aurite, tapetele 
cu flori, feţele de masă de catifea în culori prea vii şi picturile 
proaste în ulei cu rame grele. Lipsa de gust era desăvârşită de acea 
îngrămădeală fără rost şi de acea impresie de neispravit, când pe 
de o parte ti se părea că lipseşte ceva, iar pe de alta că multe dintre 
lucruri ar trebui aruncate afară. Era vădit că mobila nu fusese 
cumpărată toată deodată, ci rând pe rând, de ocazie şi pe la 
licitati1. 

Nici locotenentul nu avea cine ştie ce gust. Totuşi observă şi el 
că întreg mobilierul purta acea pecete caracteristică, pe care nici 
luxul şi nici moda n-o pot face să dispară: lipsa atingerii unei 


mâini de femeie gospodină, care, precum se ştie, dă încăperilor o 
notă de căldură, de poezie şi de intimitate. În salonul acela parcă te 
lua cu frig, ca în sălile de aşteptare de prin gări, ca în cluburi sau 
în foyer-urile teatrelor. 

În toată încăperea nu era aproape nimic specific evreiesc, afară 
doar de un tablou mare infatisand întâlnirea lui Jacov cu Isav. 
Locotenentul se uita împrejur şi se gândea, ridicând din umeri, la 
noua şi ciudata lui cunoştinţă şi la felul ei liber de a se comporta şi 
de a vorbi. Dar iată că uşa se deschise şi în prag se ivi chiar ea — 
înaltă şi subțire, îmbrăcată cu o rochie neagră, lungă şi foarte 
strânsă la mijloc, care-i stătea pe trup ca turnată. Locotenentul nu-i 
mai vedea acum numai nasul şi ochii, ci şi faţa albă şi prelungă, şi 
părul negru şi cret ca o blänitä de miel. Nu-i păru urâtă, totuşi nu-i 
plăcu. Nu-l atrăgeau, în general, feţele care nu erau specific 
ruseşti, iar în cazul de fata găsea că atât părul negru si cret, cât şi 
sprâncenele dese ale gazdei nu se potriveau deloc cu obrazul alb — 
de o albeata care îi amintea, nu ştia de ce, parfumul dulceag de 
iasomie — şi că urechile şi nasul ei erau prea galbene, ca de mort, 
sau ca modelate în ceară străvezie. Zambindu-i, ea îi arătă, odată 
cu dinţii, şi gingiile palide. Şi nici lucrul acesta nu-i plăcu. 

„Ce sfrijită şi ce gălbeţită!... îşi zise locotenentul. Fără îndoială 
că-l nervoasă ca o curcă!” 

— lată-mă, în sfârşit! Să mergem! zise Suzana luând-o repede 
înaintea lui şi rupând, din mers, frunzele uscate de pe plantele de 
ornament. Iti dau banii imediat şi, dacă vrei, iti servesc chiar şi un 
aperitiv. Două mii trei sute de ruble! După un gheseft ca ăsta sunt 
sigură că ai să mănânci cu poftă! Iti place apartamentul meu? 
Cucoanele de pe aici pretind că la mine miroase a usturoi. În 
spirite de astea, de bucătărie, se iroseşte toată inteligenţa lor. Dar 
mă grăbesc să te asigur că la mine nu se găseşte usturoi nici măcar 
în pivniţă. Odată, când a venit la mine doctorul şi mâncase usturoi, 
l-am rugat să-şi ia pălăria şi să se ducă să-şi împrăştie parfumul în 
altă parte... În casă la mine miroase a medicamente, nu a usturoi. 
Tatăl meu a zăcut paralizat un an şi jumătate, aşa că toate odăile 
au prins un iz de medicamente. Un an şi jumătate! Îmi pare rău că 


a murit, dar îmi pare şi bine: groaznic s-a mai chinuit! 

Trecu, urmată de ofiţer, prin două încăperi la fel cu salonul, apoi 
printr-o sală de recepţie şi se opri în cabinetul ei, unde se afla un 
birou mic de cucoană, încărcat cu tot soiul de bibelouri. Pe 
covorul de lângă birou stăteau împrăştiate câteva cărţi deschise, cu 
colţurile îndoite, iar prin uşa nu prea mare se zărea o masă cu 
aperitive. 

Fără să tacă din gură o clipă, Suzana scoase din buzunar o 
legătură de chei mici şi descuie un duläpas ciudat, cu capacul curb 
si uşor aplecat. Când capacul se ridică, dulăpaşul scârtâi o melodie 
tristă, care-i aminti locotenentului cântecul unei harpe eoliene. 
Suzana mai alese încă o cheie şi mai descuie încă o data. 

— Aici îmi am şi galeriile subterane şi uşile secrete, zise ea, 
scoțând de acolo o servietă de marochin, nu prea mare. Caraghios 
dulăpaş, nu-i aşa? Si cand te gândeşti că în servieta asta e un sfert 
din averea mea... Vezi cât e de durdulie? Cred că n-ai de gând să 
mă strângi de gât, nu-i aşa? 

Suzana ridică ochii la locotenent şi râse cu bunătate. 
Locotenentul râse şi el. 

„E1, dar ştii că e simpatică?” îşi zise, uitându-se cum îi alergau 
cheile printre degete. 

— Uite-o! făcu Suzana, găsind cheita de la servietă. Si acum, 
domnule creditor, te rog să scoţi la iveală politele. În fond, mare 
prostie mai sunt şi banii ăştia! Un lucru de nimic — şi totuşi ce 
mult le place femeilor! Stii, eu sunt evreică până în măduva 
oaselor, tin la nebunie la Smilii si la Iancalii mei. Dar ceea ce mă 
dezgusta la cei de un sânge cu mine e patima lor de a se 
îmbogăţi... Adună fără să ştie măcar pentru ce adună! Viaţa 
trebuie s-o trăieşti şi să te bucuri de ea, iar lor li-e frică să 
cheltuiască un bänut de prisos! În privinţa asta, eu seman mai 
curând cu un husar decât cu un Smil. Nu pot suferi să-mi stea 
banii multă vreme în acelaşi loc. În general, mi se pare că nu prea 
semăn a evreică. Nu mă dă prea mult de gol accentul? Ce zici? 

— Cum sa vă spun?se cam încurcă locotenentul. 
Dumneavoastră vorbiti corect, numai că... îl cam indulciti pe 


99 


SE psi 
Suzana începu să râdă, apoi vari cheita în încuietoarea servietei. 
Locotenentul scoase din buzunar pachetul cu polite şi-l aşeză pe 
masă împreună cu un carnetel de note. 

— Nimic nu dă de gol pe un evreu mai mult decât 
accentul, urmă Suzana uitându-se veselă la locotenent. Oricât ar 
încerca el s-o facă pe rusul sau pe frantuzul, pune-l să spună „puf” 
si el o să-ţi spună: pofff... Eu pronunt corect: puf! puf! puf! Nu-i 
aşa? 

Începură să râdă amândoi. 

„Pe cinstea mea că e simpatică!” îşi zise Sokolski. 

Suzana lăsă servieta pe un scaun, făcu un pas spre locotenent si, 
apropiindu-şi fata de a lui, urmă şi mai veselă: 

— După evrei, pe nimeni nu iubesc mai mult decât pe ruşi şi pe 
frantuji. Eu n-am învăţat cine ştie ce carte în liceu si nu cunosc 
bine istoria, dar mi se pare că soarta universului e în mâinile 
acestor două popoare. Am trăit mult timp în străinătate... chiar şi 
la Madrid am stat o jumătate de an... Am cercetat cu atenţie lumea 
de pe acolo şi am ajuns la convingerea că, afară de cel rus şi de cel 
francez, nu mai există alt popor cumsecade. Să luăm, de pildă, 
limbile... Limba germană e limba cailor, cea engleză — nici că se 
poate ceva mai tâmpit: fait-fiit-fiuit! Italiana e plăcută când e 
vorbită rar, dar când le auzi pe italience turuind din gură pe limba 
lor, nu se deosebeşte cu nimic de jargonul evreiesc! Poloneza? 
Doamne, Dumnezeule! Nici nu-şi poate închipui cineva limbă mai 
scârboasă! „Ne pepsi, Petse, pepsem, vepsa, bo mojes, psepepsits 
vepsa pepşem”. Asta înseamnă: „Petre, nu pipăra cu piper 
purcelul, că ai putea să pipărezi prea mult purcelul cu piper”. 
Haha-ha! 

Suzana Moiseevna îşi dădu ochii peste cap şi începu să râdă atât 
de sănătos şi de molipsitor, încât privind-o, locotenentul izbucni şi 
el într-un hohot de râs vesel si zgomotos. Apucându-l de un 
nasture, femeia urmă: 

— Nu mă îndoiesc că dumitale nu-ţi plac evreii... Nici vorbă ca 
au multe păcate, ca orice nație. Dar parcă ei sunt de vină? Nu, nu 


ei sunt vinovaţi, ci femeile lor. Ele sunt mărginite, lacome, fără pic 
de poezie, plictisitoare... Dumneata n-ai trăit niciodată cu o 
evreică şi nu poţi să ştii ce podoabe sunt! 

Suzana Moiseevna pronunţă vorbele din urmă tărăgănat, fără 
tragere de inimă şi fără veselie. Apoi tăcu de parcă s-ar fi speriat 
de propria ei sinceritate — şi deodată fata 1 se strâmbă în chip 
ciudat şi neînțeles. Fără să clipească, ochii 1 se atintirä asupra 
locotenentului şi buzele 1 se deschiseră uşor, arătând dinţii 
inclestati. Pe obraji, pe gat şi chiar pe piept 1 se aşternu o expresie 
rea, de felină. Fără să-şi ia ochii de la oaspete, se aplecă din mijloc 
într-o parte şi, cu o repeziciune de pisică, înşfăcă ceva de pe masa. 
Totul se petrecu doar în câteva clipe. Urmărindu-i mișcările, 
locotenentul zări cele cinci degete mototolind politele, văzu apoi 
hârtiile albe şi foşnitoare trecând ca fulgerul pe dinaintea ochilor 
lui şi dispărând în pumnul ei. Trecerea atât de bruscă şi de 
surprinzătoare, de la râsul blajin la crimă, îl ului până într-atât, 
încât se îngălbeni şi se trase un pas îndărăt... 

În timpul acesta, fără să-şi ridice de la el privirea ochilor ei 
sfredelitori şi speriaţi, Suzana îşi pipăia soldul cu pumnul strâns, 
căutându-şi buzunarul. Pumnul i se zbătea nervos în jurul 
buzunarului, ca un peşte pe uscat, fără să-l nimerească. Încă puţin 
si politele ar fi dispărut în cotloanele tainice ale îmbrăcăminţii 
femeieşti. Dar în aceeaşi clipă locotenentul scăpă un strigăt nu 
prea puternic şi, mai mult din instinct decât din calcul, prinse 
mâna evreicei aproape de incheietura. Rânjind şi mai tare, femeia 
se încordă din răsputeri şi-şi liberă braţul. Atunci Sokolski o apucă 
strâns cu o mână de mijloc şi cu cealaltă de piept. Lupta începu. 
De frica să nu 1 se ofenseze feminitatea şi să n-o facă să sufere, 
locotenentul nu căuta decât s-o ţină nemiscata şi să-i prindă 
pumnul in care tinea politele, însă femeia cu trup elastic şi mlădios 
îi luneca din mâini ca un tipar, îl izbea cu coatele în piept şi-l 
zgâria, aşa că degetele lui i se plimbau pe tot trupul, pricinuindu-i 
fără voie dureri şi ofensandu-i pudicitatea. 

„E aşa de ciudat! E nemaipomenit!” îşi zicea el năucit, fără să-şi 
creadă ochilor şi simțind cum îl ameteste parfumul de iasomie. 


Se mutau din loc în loc în tăcere, respirând adânc şi lovindu-se 
de mobile. Pe Suzana lupta o pasiona. Aprinsă la faţă, îşi închise 
ochii şi, uitând la un moment dat pe ce lume se află, îşi lipi aşa de 
strâns obrazul de obrazul locotenentului, încât pe buzele lui 
rămase un gust dulceag. În sfârşit îi prinse pumnul... Dar 
desfăcându-i-l şi negăsind nimic, îi dădu drumul. Cu obrajii roşii, 
cu părul răvăşit şi răsuflând din greu, se uitară unul la altul. 
Expresia rea şi felină de pe faţa Suzanei se schimbă cu încetul într- 
un zâmbet îngeresc. Izbucni în hohote de râs şi, răsucindu-se într- 
un călcâi, se îndreptă spre odaia unde aştepta masa cu aperitive. 
Locotenentul o urmă, încet. Suzana se aşeză la mäsutä şi, rosie 
încă şi respirând adânc, bau o jumătate de paharut de porto. 

— Ascultă, rupse tăcerea locotenentul. Sper că glumesti... 

— Ba nu glumesc deloc, îi răspunse ea, luând în gură o bucăţică 
de pâine. 

— Hm!... Cum trebuie să înţeleg asta? 

— Cum pofteşti. Stai jos şi mănâncă! 

— Dar... nu e cinstit ce faci! 

— Se prea poate. De altfel, nu te osteni să-mi tii o predică. Eu 
am părerea mea personală asupra lucrurilor. 

— Nu-mi dai îndărăt politele? 

— Nici nu mă gândesc! Dacă ai fi un om sărac şi nenorocit care 
n-are ce mânca, atunci s-ar schimba vorba. Însă dumitale iti arde 
de însurătoare! 

— Bine, dar banii nu sunt ai mei, sunt ai vărului meu! 

— Și ce nevoie are vărul dumitale de bani? Să-i facă toalete 
nevesti-sii?... Mie mi-e perfect egal dacă votre belle-soeur”! are 
sau nu toalete! 

Locotenentul uitase că se află într-o casă străină, la o femeie 
necunoscută şi nu-şi mai bătea capul să fie politicos. Se plimba 
încruntat prin odaie trăgându-şi nervos tunica. Şi cum evreica se 
compromisese în ochii lui prin purtarea ei necinstită, se simţea mai 
îndrăzneţ acum şi mai la largul lui. 

— Asta-1 curată bătaie de joc! bombănea el. Ascultă, să ştu ca 
nu plec de aici până nu-mi dai politele! 


— Da? Cu atât mai bine! râse Suzana. Dacă vrei, n-ai decât să 
rămâi. Abia n-o să-mi fie urât... 

Înfierbântat de luptă, locotenentul se uita la faţa zâmbitoare şi 
neruşinată, la gura ei care mesteca, la pieptul care respira adânc şi 
se simţea tot mai plin de curaj, tot mai îndrăzneţ. În loc să se 
gândească la polite, se pomeni fără voie amintindu-și cu lăcomie 
de cele ce îi povestise vărul său despre aventurile romantice ale 
evreicei şi despre felul ei de viata cu totul liber. Şi aceste gânduri 
nu făcură decât să-i biciuiască şi mai mult îndrăzneala. Se asezä pe 
neaşteptate lângă evreică şi, uitând cu totul de polite, începu sa 
mănânce... 

— Ce vrei, votcă sau vin? îl întrebă Suzana râzând. Prin urmare, 
te-ai hotărât să rămâi şi să-ți aştepţi politele? Bietul de tine, câte 
zile şi câte nopţi ai să-ţi pierzi aici, aşteptându-le!... Si oare 
logodnica dumitale n-o să se supere?... 


II 


Trecuseră cinci ore. În halat şi în papuci, Alexei Ivanovici 
Kriukov, vărul locotenentului, umbla prin conac din odaie în 
odaie, uitându-se din când în când, cu nerăbdare, pe ferestre. Era 
un om înalt şi bine făcut, cu barbă mare şi neagră, cu o fata 
bărbătească şi, aşa cum foarte bine spusese evreica, frumos — cu 
toate că ajunsese la vârsta când bărbaţii încep să se ingrase, să 
chelească şi să fie ursuzi. Ca fel de a fi şi ca inteligenţă, făcea 
parte dintre oamenii aceia în care e atât de bogată intelectualitatea 
noastră: inimos şi blând, bine-crescut, nu prea nestiutor în ce 
priveşte ştiinţele, artele şi religia, având ideile cele mai cavalerești 
despre onoare, dar superficial şi leneş. Îi plăcea să mănânce şi să 
bea bine, juca admirabil vint, avea gust şi se pricepea la femei şi la 
cai. Încolo, era rigid şi greoi ca o focă şi, ca să se trezească din 
starea lui de lâncezeală, trebuia să se întâmple ceva extraordinar, 
ceva care să-i zguduie întreaga funţă. Abia atunci uita de toate şi 
se dovedea a fi cât se poate de energic: ameninţa cu duelul, scria 
ministrului reclamaţii pe câte şapte coli, alerga ca un bezmetic 
prin judeţ, nu se sfia să arunce în public vorbe grele ca „ticălosul”, 
intenta procese şi aşa mai departe. 

— Ce să fie cu Saşa de nu s-a arătat până acum? o întrebă el pe 
nevastă-sa, uitându-se pe ferestre. Doar trebuie să ne asezäm la 
dejun! 

După ce îl aşteptară pe locotenent până la ora şase, Kriukovii se 
aşezară la dejun. Seara, când se făcu ora de cină, Alexei Ivanovici 
începu să tragă cu urechea la paşii care se auzeau şi la zgomotul 
uşilor. 

— Ciudat! zicea el, ridicând din umeri. Desigur că mirele nostru 
s-a încurcat la arendas. 

După ce se termină şi cina, Kriukov se pregăti să se culce, 
încredinţat că, într-adevăr, locotenentul isi prelungise vizita la 
arendas, unde, după o beţie zdravănă, rămăsese şi peste noapte. 

Alexandr Grigorievici se întoarse abia a doua zi dimineaţă. 
Părea grozav de ruşinat şi de ravasit. 


— Trebuie să vorbesc cu tine între patru ochi... îi şopti el, in 
taină, vărului său. 

Intrară amândoi în birou. Locotenentul incuie uşa şi, înainte de a 
începe vorba, se plimbă mult timp în lungul şi în latul odăi. 

— Mi s-a întâmplat, frate, ceva aşa de extraordinar, începu 
el, încât nici nu ştiu cum să-ţi spun... Nu, n-ai să mă crezi... 

Si roşu ca racul, fără să se uite la vărul său, îi povesti, 
bâlbâindu-se patania cu politele. Cu picioarele depărtate şi cu 
capul lăsat în piept, Kriukov îl asculta, încruntându-se. 

— Glumesti? îl întrebă el. 

— Cum dracu” să glumesc? Crezi că-mi mai arde de glumă? 

— Nu înţeleg! mormăi Kriukov, făcându-se stacojiu şi dând 
furios din mâini. Asta e de-a dreptul imoral din partea ta! Muierea 
face sub ochii tai o ticăloşie, o crimă ca asta — şi tu te mai indesi s- 
o saruti! 

— Nici eu nu înțeleg cum de s-au putut întâmplă toate 
astea! urmă locotenentul mai mult în şoaptă, clipind des. Pe 
cuvântul meu de onoare că nu înţeleg! E pentru întâia oară în viaţă 
că dau peste un asemenea monstru! Nu te câştigă nici prin 
frumuseţe, nici prin desteptaciune, ci prin... cum să-ţi spun? Prin 
neruşinare, prin cinism... 

— Prin neruşinare, prin cinism... Moral, n-am ce zice! Dacă ai 
avut chef numaidecât de neruşinare şi de cinism, n-aveai decât să 
iei o scroafă din noroi şi s-o mănânci de vie! Cel putin ar fi costat 
mai ieftin. Dar aşa... două mii trei sute de ruble! 

— Frumos mai vorbeşti! se indigna locotenentul. O să-ţi dau 
îndărăt cele două mii trei sute de ruble, n-avea grijă! 

— Știu eu că ai să mi le dai, dar parcă de bani e vorba? Dă-i 
dracului de bani! Pe mine mă revoltă slăbiciunea ta, laşitatea ta 
spurcată... faptul că esti o cârpă! Si te-ai mai şi logodit! Ai o 
logodnică! 

— Lasă, nici nu-mi mai aduce aminte...se  înroşi 
locotenentul. Mi-e scârbă şi mie acum. Îmi vine să intru în 
pământ... Mi-e aşa de necaz că trebuie să-i cer acum mătuşii mele 
cele cinci mii de ruble... 


Kjriukov mai bombăni şi se mai indigna încă multă vreme, apoi 
liniştindu-se, se aşeză pe canapea şi începu să-l ia pe vărul lui 
peste picior. 

— Și mai esti şi locotenent! zicea el cu o dispretuitoare 
ironie. Şi mai esti şi logodit! 

Deodată sări în sus ca muşcat de şarpe, bătu din picior şi începu 
să alerge prin birou. 

— Nu, nu las eu lucrurile asa! striga, amenințând cu 
pumnul. Politele or să se întoarcă în mâna mea! În mâna mea! 
Lasă că-i arăt eu! Nu-i îngăduit să baţi o femeie, dar eu am s-o 
pocesc... o s-o fac terci! Eu nu-s locotenent! Pe mine n-o să mă 
impresioneze dumneaei cu nerusinarea şi cu cinismul! Nu, lua-o- 
ar dracu’! Mişka! strigă el. Du-te repede şi spune să mi se 
pregătească imediat bihunca de curse! 

Kjriukov se îmbrăcă în grabă şi, fără să ia în seamă sfaturile 
locotenentului, îngrijorat acum, se aşeză pe bihuncă, făcu un gest 
hotărât cu mâna şi o luă în trap întins spre Suzana Moiseevna. 
Locotenentul se uită lung pe fereastră la norul de praf care alerga 
în urma bihuncii, apoi se întinse, căscă şi o luă spre odaia lui. 
După un sfert de oră, dormea dus. 

Aproape de şase, l-au trezit şi l-au chemat la dejun. 

— Drăguţ din partea lui Alexei! îl întâmpină nevasta vărului său 
în sufragerie. Ne face să-l aşteptăm! 

— Cum, nu s-a întors încă? întrebă locotenentul căscând. Hm... 
nu mai încape vorbă că s-a abătut pe la arendaş... 

Dar Alexei Ivanovici nu se întoarse nici la masa de seară. 
Atunci, nevasta lui şi Sokolski se gândiră că s-o fi încurcat la 
vreun joc de cărţi la arendas şi ca, fără îndoială, o fi rămas să 
doarmă acolo. Se întâmplase, însă, cu totul altceva decât ceea ce 
presupuneau ei. 

Kriukov se întoarse abia a doua zi dimineaţă şi, fără să dea bună 
ziua nimănui, se strecură în tăcere în biroul lui. 

— Ei, ce-ai facut? îl întrebă în şoaptă locotenentul uitându-se la 
el cu ochi mari. 

Kriukov dădu din mână, apoi pufni în râs. 


— Ce s-a întâmplat? De ce râzi? stărui celălalt. 

Kriukov se trânti pe divan, îşi ascunse faţa în pernă şi umerii 
începură să 1 se zguduie de hohote nestăpânite. După câteva clipe 
se ridică în picioare şi, uitându-se cu ochii plini de lacrimi la 
locotenentul care-l privea nedumerit, zise: 

— Închide putin usa... Ce să-ţi spun, straşnică muiere! 

— Ţi-a dat politele îndărăt? 

Kriukov dădu iarăşi din mână şi izbucni din nou în hohote de 
râs. 

— Măi, ce mai muiere! urmă el. Iti mulţumesc, drăguță, pentru 
cunoştinţă! Un drac în fuste! Ajung eu acolo şi intru, ştii, ca 
Jupiter, de mi-era frică mie de mine singur... îmi luasem un aer 
încruntat şi posomorât, ba chiar îmi strângeam şi pumnii ca să par 
mai teribil... „Doamnă, zic, cu mine să ştii că nu-i de glumit!” Si 
dă-i înainte! Am amenintat-o şi cu judecata, şi cu guvernatorul... 
La început a plâns, mi-a spus că a vrut să glumească, doar aşa, ba 
chiar m-a dus la un dulăpaş, să-mi dea banu. Pe urmă a început să- 
mi demonstreze că viitorul Europei e în mâinile ruşilor şi ale 
francezilor, a batjocorit femeile... Ca şi tie, mi s-au lungit şi mie 
urechile, măgarul de mine... Mi-a ridicat în slavă frumuseţea, m-a 
bătut peste braţ, lângă umăr, să vadă cât îs de puternic şi... după 
cum vezi, abia acum am scăpat de la ea... Ha-ha!... Sti, e 
entuziasmată de tine! 

— Bun băiat! începu să râdă locotenentul. Om respectabil, 
însurat... Ce, poate că ţi-e ruşine? Poate că ţi-e scârbă?... Dar să 
lăsăm gluma. Văd că judeţul vostru are si el o țarină Tamara”... 

— Ce judeţ? La dracu”! Dar în toată Rusia nu găseşti un 
cameleon ca ăsta! De când sunt pe lume, încă n-am văzut aşa 
ceva! Si, oricum, doar sunt cunoscător în materie... Cred că am 
trait în viata mea şi cu vrăjitoare, dar aşa ceva încă n-am pomenit. 
Ai avut dreptate, te câştigă prin neruşinare şi prin cinism. Ceea ce 
te atrage la ea sunt trecerile neaşteptate de la o stare la alta, jocul 
de culori, avântul acela diabolic... Brrr! Cât despre polite. S-au 
dus! Poţi să le pui cruce. Suntem amândoi nişte ticăloşi, aşa că se 
cuvine să impartim paguba pe din două. Nu-mi mai datorezi 2300 


de ruble, ci numai jumătate. Însă, nicio vorbă! Nevestei îi spunem 
că am fost la arendaş. 

Kriukov şi locotenentul isi înfundară fata în perne şi incepura să 
râdă în hohote. Îşi ridicau capul, se uitau unul la altul, şi iarăşi 
cădeau cu nasul în pernă. 

— Halal logodnic! îl provoca Kriukov. Halal locotenent! 

— Halal bărbat însurat! îi răspundea Sokolski. Halal om 
respectabil şi tată de familie! 

La masă vorbeau cu înţeles, îşi făceau cu ochiul şi, spre mirarea 
celorlalți, pufneau mereu în râs în şervete. După dejun, aflându-se 
în aceeaşi excelentă dispoziţie, se travestira în turci şi, alungându- 
se unul pe altul cu puşca în mână, le arătară copiilor cum e 
războiul. Seara discutară mult şi cu aprindere. Locotenentul 
încerca să-i demonstreze lui Kriukov că e josnic şi nedemn să iei 
nevastă cu zestre, chiar în cazul când e vorba de dragoste pătimaşă 
din partea amândurora. Kriukov, în schimb, bătea cu pumnul în 
masa şi striga că asta e curată prostie, că bărbatul care nu tine ca 
nevasta lui să aibă avere e un egoist şi un tiran. Strigau amândoi, 
se infuriau, nu se înțelegeau unul pe altul ce vor să spună, golind 
în vremea asta pahar după pahar. Până la urmă îşi ridicară poalele 
halatelor şi plecă fiecare în odaia lui. Adormiră cum puseră capul 
pe pernă şi dormiră adânc. 

Viaţa îşi urmă drumul ei ca şi înainte, monotonă, leneşă şi lipsită 
de griji. Umbrele se aşterneau pe pământ, tunetul se rostogolea în 
nori, din când în când vântul vuia a jale, ca şi cum ar fi vrut să 
arate că şi natura e în stare să plângă. Cu toate acestea, nimic nu 
tulbura pacea obişnuită a acestor oameni. De Suzana Moiseevna şi 
de polite bărbaţii nu mai pomeneau nimic. Parcă le era ruşine sa 
vorbească în gura mare despre întâmplarea aceea. În schimb se 
gândeau la ea, se gândeau cu încântare, ca la o farsă ciudată pe 
care viaţa le-o jucase întâmplător şi de care îşi vor aduce aminte, 
cu plăcere, la bătrâneţe... 

Într-o dimineață, după şase sau şapte zile de la întâlnirea cu 
evreica, Kriukov stătea în birou şi scria o scrisoare de felicitare 
mătuşii sale. Prin fata mesei de scris se plimba în tăcere Alexandr 


Grigorievici. Locotenentul dormise rău, se trezise prost dispus şi 
era plictisit. Se plimba şi se gândea la concediul lui pe sfârşite, la 
logodnica lui care-l aştepta şi se întreba cum de nu se plictisesc 
oamenii să-şi trăiască toată viaţa la ţară... Oprindu-se în dreptul 
ferestrei, se uită mult timp la copaci, fumă trei ţigări una după alta 
apoi, dintr-odată, se întoarse către vărul său. 

— Alioşa, am o rugăminte la tine, zise el. Împrumută-mi astăzi 
calul tău de călărie... 

Kriukov îi aruncă o privire iscoditoare şi, încruntându-se, îşi 
căută înainte de scris. 

— MI-l dai? insistă locotenentul. 

Kriukov se uită din nou la el, apoi trase încet un sertar de la 
birou şi, luând de acolo un pachet gros, i-l întinse. 

— Uite, ai aici cinci mii de ruble... zise el. Cu toate că nu sunt 
ale mele, n-are importanţă: ia-le sănătos. Te sfătuiesc să trimiti 
imediat la poştă după cai şi să pleci. Crede-mă! 

La rândul lui, locotenentul se uită întrebător la Kriukov — şi 
deodată începu să râdă. 

— Dar ştii, Alioşa, că ai ghicit? mărturisi el, înroşindu-se. La ea 
mă gândeam să mă duc... Aseară, îndată ce mi-a adus spălătoreasa 
tunica asta blestemată, cu care am fost atunci la ea, îndată ce m-a 
învăluit parfumul acela de iasomie... am şi simţit că mă trage ata 
într-acolo! 

— Trebuie să pleci de aici. 

— Ai dreptate. De altfel, mi s-a terminat şi concediul. Aşa-i, 
plec chiar astăzi! Pe cinstea mea. Oricum, tot trebuia să plec 
odată... O şterg, şi pace! 

În aceeaşi zi, înainte de prânz, poştalionul trăgea la scară. 
Locotenentul îşi luă rămas-bun de la Kriukov şi, însoțit de bunele 
lui urări, plecă. 

Trecu o săptămână. Era o zi mohorâtă, totuşi fierbinte şi 
înăbuşitoare. De dimineaţă, Kriukov rătăcea fără niciun rost prin 
odăi, se uita pe ferestre sau frunzărea albumele de care de mult se 
plictisise. Când îşi întâlnea nevasta sau copiii, începea să 
bombănească, furios. I se părea că în ziua aceea copiii erau mai 


obraznici ca de obicei, că nevasta lui nu supraveghează destul 
servitorii, că cheltuielile pe care le făcea nu corespundeau 
veniturilor. Toate acestea dovedeau că „boierul” nu era în apele 
lui. 

După masă, nemulțumit de supă şi de friptură, Kriukov porunci 
să 1 se inhame calul la bihunca de curse. leşi din curte la pas, făcu 
aşa cam un sfert de verstă, apoi se opri. 

„Ce-ar fi să... să mă reped până la drăcoaica ceea?” îşi zise el, 
uitându-se la cerul posomorat. 

Și Kriukov începu chiar să râdă, ca şi cum şi-ar fi pus aceasta 
întrebare pentru întâia oară în ziua aceea. Plictiseala îl părăsi dintr- 
odată şi ochii lui leneşi sclipiră de bucurie. Dădu bici calului... 

Tot drumul îşi închipui cum o să se mire evreica de vizita lui, 
cum o să stea cu ea de vorbă, cum o să râdă şi cum o să se întoarcă 
apoi acasă improspatat... 

„O dată pe lună ai şi tu nevoie să te răcoreşti cu ceva... cu ceva 
care să iasă din comun, îşi zicea el. Cu ceva care să producă în 
organismul îmbâcsit o zguduire puternică, 0... o reacţie... Fie un 
chef zdravan, fie... Suzana. Fără asta nu mai merge!” 

Cand intra Kriukov in curtea fabricii de votcă, se intuneca. Pe 
ferestrele deschise ale casei se auzeau râsete, iar cineva canta, cu 
glas puternic şi adânc: 


Ca fulgerul de sclipitoare, ca flacăra de arzătoare... 


„Ehei, uite că are oaspeţi!” îşi zise Kriukov. 

Si nu se bucură deloc că Suzana avea oaspeţi. „Ce-ar fi să mă 
întorc?” îşi zicea în timp ce punea mâna pe mânerul soneriei. 
Totuşi trase, apoi urcă treptele scării cunoscute. Din sală, îşi 
aruncă ochii in salon. Erau acolo vreo cinci bărbaţi, toţi mosieri şi 
funcționari, cunoscuţi de-ai lui. Unul dintre ei, înalt şi slab, stătea 
la pian, ciocănea cu degetele lungi pe clape şi cânta. Ceilalţi îl 
ascultau şi zâmbeau, rânjind de plăcere. Kriukov se uită în oglindă 
si era gata să treacă în salon, când deodată intra în sală, sprintena 
si veselă, însăşi Suzana Moiseevna, îmbrăcată cu aceeaşi rochie 


neagră... Văzându-l pe Kriukov, încremeni o clipă, apoi ţipă uşor 
si fata 1 se lumină de bucurie. 

— Dumneata erai? zise ea luându-l de mână. Ce surpriză! 

— Aha, iată-te! zâmbi Kriukov, prinzând-o de după mijloc. Ei, 
ce zici? Soarta Europei e în mâinile ruşilor şi ale francezilor, nu-i 
aşa? 

— Îmi pare aşa de bine! râse evreica, dându-i uşor mâna la o 
parte. Intră, te rog. Sunt numai cunoscuţi... Eu mă duc să spun să- 
ti servească ceaiul... Parcă Alexei iti zice, nu?... Haide, du-te, vin 
si eu îndată... 

Flutură din mână şi ieşi din sală alergând, lăsând în urma cei 
acelaşi parfum dulceag şi ametitor de iasomie. Kriukov inalta 
capul şi intră în salon. Era prieten cu toți cei de fata, dar el abia îi 
salută, iar ei abia îi răspunseră, ca şi cum locul unde se întâlniseră 
ar fi fost ruşinos, sau ca şi cum se intelesesera fără cuvinte să nu 
se recunoască. 

Din salon, Kriukov trecu într-o sală de recepție şi de acolo in 
alta. Mergând asa, întâlni încă trei sau patru oaspeţi, tot prieteni, 
dar care aveau şi ei aerul că abia îl recunoșteau. Erau beti cu toţii 
si grozav de veseli. Alexei Ivanovici se uită la ei pieziş, 
nedumerit: cum era cu putinţă ca nişte oameni respectabili, cu 
familii, oameni trecuţi prin cumpene şi nevoi, să se înjosească de 
dragul unei plăceri atât de ieftine şi de meschine! Kriukov ridică 
din umeri, zâmbi şi trecu înainte. 

„Sunt anumite locuri, îşi zicea el, unde, dacă eşti treaz, te-apucă 
greata, iar dacă eşti beat ti se veseleste sufletul. Eu unul, la operetă 
si la café-chantant nu m-am dus niciodată treaz. Vinul îl face pe 
om mai bun şi-l împacă oarecum cu păcatul...” 

Deodată se opri ca trăsnit, prinzându-se cu amândouă mâinile de 
canaturile uşii. În cabinetul Suzanei, la birou, stătea locotenentul 
Alexandr Grigorievici. Vorbea încet cu un evreu gras, chiar peste 
măsură de gras şi, când îl văzu, se înroşi şi îşi cobori ochii asupra 
unui album. 

În Kriukov se trezi deodată sentimentul onestitatii şi tot sângele 
1 se urcă la cap. Uluit de surprindere, de ruşine şi de mânie, se 


strecură în tăcere pe lângă birou. Sokolski isi aplecă şi mai adânc 
capul în piept. Pe faţa lui trecu o expresie de ruşine chinuitoare... 

— Aha, tu erai, Alioşa? îngăimă el silindu-se să-şi ridice ochii şi 
să zâmbească. M-am abătut pe aici să-mi iau rămas-bun şi, după 
cum vezi... Mâine însă plec negreşit! 

„Ce pot să-i răspund? se întrebă Alexei Ivanovici. Cum pot să-l 
judec pe el, când şi eu sunt aici?...” 

Si fără să-i răspundă un cuvânt, mormăind doar ceva nedeslusit, 
iesi încet din odaie. 


Să nu crezi că e înger, n-o lua de pe pământ... 


cânta in salon basul. Putin după aceea bihunca de curse a lui 
Kriukov alerga, hurducandu-se, pe drumul plin de praf. 


Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3832, 29 
octombrie. Semnată: An. Cehov. A intrat în culegerea: An. Cehov, 
„Povestiri, Sankt-Petersburg, 1888, precum şi în edițiile ulterioare ale 
aceleiaşi culegeri. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. IV. 
Publicăm textul din 1901. 

„Mocirlă” a intrat în culegerea „Povestiri” şi în culegerea de opere — cu 
unele modificări fără importanţă. 

La 13 decembrie 1886, Cehov a trimis povestirea, decupată din ziar, 
prietenei sale M. V. Kiseleva (Cehov îşi petrecuse verile anilor 1885, 1886 şi 
1887 la Babkino, conacul Kiselevilor). La sfârşitul lui 1886, M. V. Kiseleva 1- 
a răspuns lui Cehov o scrisoare lungă: 

«...Foiletonul pe care mi l-ai trimis nu mi-a plăcut deloc, dar absolut deloc, 
deşi sunt convinsă că foarte, foarte puţină lume va fi de părerea mea. 
Povestirea e bine scrisă. Bărbaţii care vor citi-o vor regreta că soarta nu le-a 
scos şi lor în cale o Suzana ca aceea, care să ştie să le atate poftele animalice; 
femeile o vor invidia în taină, iar cea mai mare parte din public o va citi cu 
interes şi va spune: „Bine mai scrie Cehov ăsta, halal să-i fie!” Poate că eşti 
mulţumit şi de cele 115 ruble, pe care le-ai câştigat, şi de părerile de mai sus — 
însă mie personal mi-e necaz că un scriitor de calitatea dumitale, adică atât de 
înzestrat de Dumnezeu, îmi arată numai „o grămadă de bălegar”. Lumea e 
plină de mocirle, de ticăloşi şi de ticăloase, şi stim câtă scârbă ne stârnesc 
toate acestea. În schimb câtă recunoştinţă avem faţă de scriitorul care, după ce 
ne poartă prin duhoarea mormanelor de bălegar, scoate deodată la iveală din 
ele un bob de märgäritar! Dumneata nu eşti miop şi poţi foarte bine să găseşti 
acest bob de mărgăritar. Atunci, de ce ne arăţi numai grămada de bălegar? 


Dă-mi mărgăritarul, pentru ca mintea mea să nu mai păstreze imaginea 
mocirlei înconjurătoare! De la dumneata am dreptul să cer acest lucru. Cât 
despre cei care nu sunt în stare să apere demnitatea omului şi să-l deosebească 
de animalele cu patru picioare — eu una n-o să-i citesc... Poate că ar fi fost 
mai bine să tac, dar simt o mare nevoie să te cert şi pe dumneata, şi pe acei 
redactori mizerabil care iti strică talentul cu atâta dezinvoltura. Să fi fost eu 
redactor, iti ciopârteam foiletonul — şi asta spre binele dumitale, deoarece... 
orice ai spune, foiletonul nu face nici două parale. Lasă-i pe cei săraci cu 
duhul şi näpästuiti de soartă să scrie asemenea opere (vorbesc de conţinut), pe 
scribi de talia lui Okreit, Aloe şi tutti quanti” incapabilii.” 

Critica aceasta l-a îndemnat pe Cehov să-şi exprime, în scrisoarea de 
răspuns din 14 ianuarie 1887, punctul lui de vedere principial asupra 
sarcinilor creaţiei literare şi asupra îndrumări literaturii moderne. 

„Mai înainte de toate — scria el — şi mie, ca şi dumitale, nu-mi place genul 
de literatura despre care discutăm. Ca cititor şi ca cetăţean, mă feresc bucuros 
de ea. Însă, dacă o să-mi ceri o părere sinceră şi cinstită în această privinţă, o 
să-ți răspund că problema dreptului ei la existență este deschisă şi n-a fost 
încă solutionata de nimeni... De aceea 1 se zice beletristicii beletristică, pentru 
că arată viaţa aşa cum este în realitate. Scopul ei este adevărul netăgăduit şi 
cinstit. A-i reduce însărcinările, supunând-o unei ocupaţii ca aceea de a pescui 
perle, este tot atât de nefast pentru literatură cum ar fi dacă l-ai obliga pe 
Levitan să deseneze un copac, poruncindu-i să nu ne arate nici coaja lui 
murdară, nici frunzisul îngălbenit... Pentru chimisti, nimic nu e murdar pe 
pământ. Scriitorul trebuie să fie tot atât de obiectiv ca şi chimistul: să renunţe 
la subiectivismul lui de toate zilele şi să înţeleagă că grămezile de bălegar au 
un rol de seamă în peisaje şi că viciile fac şi ele parte din viata ca şi virtuțile.” 


SSS EES 


KP. Cho 


Ssst!... 


Ivan Egorovici Kjasnuhin”, ziarist de mâna a doua, se întoarce 
acasă noaptea târziu, încruntat, grav şi foarte preocupat. Are o 
mutra, de parcă s-ar aştepta să 1 se facă o perchezitie sau s-ar gândi 
să se sinucidă. După ce se plimbă câțiva paşi prin odaie, se 
opreşte, îşi zburleşte părul cu mâna şi începe să vorbească, cu 
tonul lui Laerte când se pregătea să-şi răzbune sora: 

— Sunt distrus, mi-e sufletul sfârşit, mi-e inima grea, şi totuşi 
trebuie să mă asez şi să scriu! Si asta se mai cheamă viata? De ce 
n-a descris încă nimeni discordanta chinuitoare din sufletul 
scriitorului, atunci când e nevoit să înveselească mulțimile, deşi e 
trist, sau să verse lacrimi, deşi e vesel? Vreau, nu vreau, trebuie să 
fiu vesel, nepăsător, spiritual! Da’ 1a inchipuiti-va că am şi eu un 
necaz, sau că sunt bolnav, sau să presupunem că-mi moare copilul, 
sau îmi naşte nevasta?... 

S1 toate acestea le spune ridicând pumnul şi dându-și ochiu peste 
cap... După aceea se duce în dormitor şi o trezeşte pe nevastă-sa. 

— Nadia, îi zice, eu mă apuc de scris... Vezi să nu mă deranjeze 
nimeni. E imposibil să scriu când urlă copiii sau când sforăie 
bucătăresele... Şi vezi să am ceai şi... un biftec, dacă se poate... 
Tu ştii că fără ceai eu nu pot să scriu... Numai ceaiul îmi dă putere 
de muncă... 

După ce se întoarce în odaia lui, Krasnuhin începe să se 
dezbrace. Îşi scoate încet surtucul, vesta şi cizmele, apoi, cu O 


expresie de nevinovăție ofensata, se aşază la masa de scris. 

Acolo, nimic nu e întâmplător sau banal. Totul, până la cel mai 
neînsemnat bibelou, poartă pecetea unei alegeri bine chibzuite şi a 
unei aspre randuieli: busturile în miniatură şi fotografiile marilor 
scriitori, vraful de ciorne, volumul lui Bielinski cu o pagină 
îndoită la colt, un occipital care-i serveşte de scrumieră, ziarul 
împăturit la întâmplare parcă, dar aşa fel încât să se vadă pasajul 
subliniat cu creion albastru, ca şi însemnarea de pe margine, scrisă 
cu litere mari: „Ce mârşăvie!” Tot acolo sunt şi vreo zece creioane 
bine ascuţite şi tocuri cu penite noi, pregătite din timp, se vede, 
pentru ca nicio întâmplare dinafară — cum ar fi de pildă o peniță 
stricată — să nu întrerupă măcar o clipă avântul liber, creator... 

Krasnuhin se lasă pe spătarul scaunului şi, închizându-şi ochii, 
se cufundă în meditarea temei... O aude pe nevastă-sa lipăind cu 
papucii şi făcând surcele pentru samovar. Parcă nu s-ar fi trezit 
bine din somn, deoarece mereu scapă din mână când capacul 
samovarului, când cuțitul. Curând se aude vâjâitul samovarului şi 
sfaraitul fripturi în tigaie. Femeia nu mai termina de facut surcele 
si de trantit capacele, portitele si rotile de la plita. Deodata 
Krasnuhin tresare, deschide ochii speriat şi începe sa adulmece 
aerul. 

— Doamne, Dumnezeule, dar ma bate mangalul la cap! geme el 
incretindu-si fata a suferință. Mă bate mangalul! Femeia asta 
nesuferita şi-a pus in gând să mă intoxice! Spuneti-mi, pentru 
Dumnezeu, pot eu să scriu în aceste conditii?... 

Si aleargă la bucătărie, unde izbucneste în lamentări dramatice. 
Când, ceva mai târziu, călcând încet în vârful picioarelor, nevastă- 
sa îi aduce un pahar cu ceai, îl găseşte ca şi înainte, în fotoliu, cu 
ochii închişi, cufundat în tema lui. Nu se clinteşte din loc. Îşi 
ciocăneşte uşurel fruntea cu două degete şi se face că nici nu 
observă prezenţa femeii... Pe fata lui, ca şi adineauri, staruie 
aceeaşi expresie de nevinovăție ofensată. 

Înainte de a scrie titlul, Krasnuhin cochetează cu el însuşi, face 
gratui şi se strâmbă ca o fată tânără care a primit în dar un evantai 
scump: îşi apasă tâmplele, se ghemuieste, strângându-şi picioarele 


sub fotoliu de parcă l-ar durea, apoi îşi închide ochii pe jumătate, 
gales, ca motanul de pe canapea... În sfârşit, întinde mâna spre 
călimară, dar nu fără oarecare sovaiala şi, cu un aer de parcă şi-ar 
semna sentinţa de moarte, scrie titlul... 

— Mamă, dă-mi apă! aude de dincolo glasul băiatului. 

— Ssst! face mama. Tata scrie! Ssst... 

Tata scrie repede-repede, fără ştersături şi fără opriri, abia 
reuşind să întoarcă foile. Busturile şi portretele scriitorilor celebri 
se uită neclintite la penita lui, care aleargă grăbită, şi parca îşi 
spun: ,,Ehei, frate, dar ştii că ai căpătat o îndemânare!...” 

— Ssst! scartaie penita. 

— Ssst! fac şi scriitorii, tresărind odată cu masa de scris lovită 
cu genunchiul. 

Deodată, Krasnuhin se îndreaptă din mijloc, pune condeiul jos şi 
trage cu urechea... Se aude o şoaptă domoală şi monotonă... 
Foma Nikolaevici, chiriaşul din odaia vecină, îşi face rugăciunea. 

— Ascultă! strigă Krasnuhin. Eşti bun să te închini mai încet? 
Mă împiedici de la scris! 

— lertaţi-mă, îi răspunde Foma Nikolaevici, cu umilinţă. 

— Ssst! 

După ce-şi aşterne slova pe cinci pagini, Krasnuhin se întinde şi 
se uită la ceas. 

— Doamne, dar e ora trei! geme el. Toată lumea doarme, numai 
eu... numai eu trebuie să muncesc! 

Distrus, obosit, cu capul aplecat pe un umăr, se duce în 
dormitor, îşi trezeşte nevasta şi-i spune, cu glas sfârşit: 

— Nadia, mai fa-mi un ceai! Mă... mă simt cam slăbit! 

Krasnuhin scrie până la ora patru, şi ar scrie bucuros şi până la 
şase dacă nu 1 s-ar fi epuizat tema. Cochetăria şi grațiile pe care le 
face fata de sine însuşi şi fata de obiectele neinsufletite, departe de 
orice ochi iscoditori şi indiscreti, despotismul şi tirania pe care le 
exercită asupra micului furnicar aruncat de soartă sub oblăduirea 
lui — acestea sunt sarea şi mierea vieţii sale. Si trebuie să ştiţi că 
despotul de aici, de acasă, nu seamănă deloc cu omuletul mărunt, 
umilit, tăcut şi incapabil pe care ne-am deprins să-l întâlnim prin 


redacţii! 

— Sunt aşa de obosit, încât nu cred că o să pot dormi... zice el 
culcându-se în pat. Munca noastră, această blestemată şi ingrată 
muncă silnică, nu oboseste atât trupul, cât sufletul... Ar trebui să 
iau un pic de bromură de potasiu... Of, numai Dumnezeu ştie că 
dacă n-ar fi familia, de mult aş fi lăsat dracului meseria asta... Să 
scrii la comandă! E groaznic... 

Krasnuhin doarme până la ora douăsprezece sau chiar până la 
unu, somn adânc şi sănătos... O, şi cum ar mai dormi încă, ce 
Visuri ar visa $1 ce avânt şi-ar lua daca ar ajunge un scriitor vestit, 
un redactor cunoscut, sau măcar un editor de seamă! 

— Tata a scris toată noaptea! şopteşte nevasta lui, făcând o 
mutră speriată. Ssst! 

Nimeni nu îndrăzneşte să vorbească, să umble, să bocäneascä. 
Somnul lui e sfânta-sfintelor, a cărei profanare vinovatul ar plăti-o 
scump... 

— Ssst! se aude prin casă. Ssst! 


Publicată pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1886, nr. 46, 15 
noiembrie. Semnata: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, 
Moscova, 1887, şi în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm 
textul din 1899. 

În vederea includerii în culegerea de opere, schiţa a suferit modificări 
stilistice. 


Visuri 


Doi vătăşei — unul voinic, cu barba neagră şi cu picioarele 
scurte, atât de scurte încât, dacă te uiţi la el de la spate, ai impresia 
că încep mult mai jos decât la ceilalți oameni, $i altul lung, slab şi 
drept ca o prăjină, cu o barbuta rară, de un roşu închis — escortează 
spre capitala judeţului un vagabond care şi-a uitat obârşia. Cel 
dintâi merge legănat, se uită când la dreapta, când la stânga, 
mestecă între dinți când un pai şi când marginea mânecii, se bate 
cu palma peste şolduri şi mormăie nu ştiu ce pe nas. Într-un 
cuvânt, are înfăţişarea unui om nepăsător şi lipsit de seriozitate. 
Celălalt în schimb, cu toată fata suptă şi umerii ingusti, arată a fi 
om aşezat, grav şi cumpănit. lar prin alcătuirea şi prin înfăţişarea 
lui, aduce cu popii de credință veche sau cu ostașii zugrăviți pe 
icoanele de demult, cărora, „spre mai multă înţelepciune, 
Dumnezeu le-a mai adăugat o bucăţică de frunte” — adică e chel, 
ceea ce sporeşte încă asemănarea de care am vorbit. Pe cel dintâi îl 
cheamă Andrei Ptaha”’, pe cel de al doilea Nikandr Sapojnikov”. 

Individul pe care îl escortează nu se potriveşte câtuşi de puţin cu 
imaginea pe care ne-o facem de obicei despre vagabonzi. E firav, 
putintel la trup, slăbănog şi bolnăvicios. Trăsăturile feţei lui sunt 
MICI, şterse şi cu totul nelămurite, sprâncenele rare, privirea 
supusă şi blândă, iar mustatile abia îi mijesc, cu toate că omul pare 
trecut de treizeci de ani. Păşeşte cu sfială, încovoiat, cu mâinile 
vârâte adânc în mâneci. Gulerul ros al paltonului de postav — un 


palton care nu pare a fi de ţăran —e ridicat pana la marginea 
şepcii, aşa că numai năsucul lui roşu îndrăzneşte să privească 
lumina zilei. Vorbeşte cu un glas subțire şi dulceag, tuşind mereu 
ca să şi-l dreagă. E greu, foarte greu să crezi că ar fi un vagabond 
care-şi ascunde numele. Mai curând ai zice că e vreun fecior de 
popă căzut în mizerie şi uitat de Dumnezeu, sau vreun pisar dat 
afară din slujbă pentru beție, sau băiatul ori nepotul vreunui 
negustor care a vrut să-şi încerce slabele puteri pe tărâmul 
actoricesc şi acum se află în drum spre casă, ca să joace ultimul 
act din parabola fiului rătăcitor... Sau poate, judecând după 
răbdarea stupidă cu care se luptă cu noroiul toamnei, e un fanatic, 
un frate călugăr din cei ce cutreieră mănăstirile ruseşti în căutarea 
acelei „vieţi paşnice şi neprihănite”, pe care n-o poate afla 
nicăieri... 

Drumetii merg de mult, dar li se pare că stau pe loc, că nu pot să 
se desprindă de acelaşi petic de pământ. Într-adevăr, in fata lor 
sunt cam vreo cinci stânjeni de drum acoperit cu noroi negru, în 
spatele lor cam tot pe-atâta, iar mai departe, oriunde iti întorci 
privirea, nu vezi decât un zid de ceaţă albă. Merg de atâta timp, 
însă drumul e acelaşi, zidul de ceaţă e la aceeaşi depărtare, iar 
peticul de pământ e neschimbat. Doar din când în când se arată 
pentru o clipă un bolovan alb şi colturos, un sant, un brat de fân 
căzut din cine ştie ce căruță, licäreste pentru câteva clipe o 
băltoacă mare şi tulbure, sau se iveste pe neașteptate o umbră cu 
contururi nelămurite. Dar cu cât se apropie drumeţii de ea, cu atât 
se face mai mică şi mai întunecată, iar când ajung aproape de tot — 
le iese înainte un stâlp care indică verstele, aplecat pe o rână şi cu 
cifrele şterse, sau un mesteacăn tinerel şi plăpând, ud şi golaş ca 
un cerşetor din marginea drumului. Cele câteva frunze îngălbenite 
ale mesteacănului soptesc ceva încetişor, una dintre ele se 
desprinde şi cade, alene, la pământ... Apoi iarăşi ceața, noroiul şi 
iarba cafenie de pe tapsane... De firele de iarbă atârnă lacrimi 
grele şi amărâte. Nu sunt lacrimile de bucurie liniştită, cu care 
plânge pământul atunci când întâmpină sau petrece soarele 
strălucitor de vara şi cu care potoleşte, în zori, setea prepelitelor, a 


cristeilor şi a sitarilor subțiri şi cu ciocuri lungi! Picioarele 
drumetilor se înfundă în noroiul gros şi lipicios. Fiecare pas cere 
sfortari... 

Andrei Ptaha e oarecum tulburat. Se uita cu ochi iscoditori la 
vagabond, încercând să înţeleagă cum e cu putinţă ca un om ca toţi 
oamenii şi în toate minţile să nu ştie cum îl cheamă! 

— Mă rog, eşti pravoslavnic? îl întreabă el. 

— Pravoslavnic, îi răspunde blajin vagabondul. 

— Hm!... vasăzică, eşti botezat? 

— Păi, cum altfel? Doar nu sunt turc. Mă duc la biserică, mă 
spovedesc, nu mănânc de frupt când nu se cuvine... Tin lerigia 
după tipic... 

— Atunci, cum iti spune? 

— Spune-mi cum vrei, flăcăule! 

Ptaha ridică din umeri şi, grozav de nedumerit, se plesneste cu 
palmele peste solduri. Celălalt vatajel, Nikandr Sapojnikov, tace 
grav. El nu e atât de naiv ca Ptaha şi cunoaşte foarte bine, 
pesemne, pricinile care-l fac pe pravoslavnicul acela să-şi ascundă 
numele. Fata lui expresivă e aspră şi lipsita de prietenie. Merge 
puţin mai la o parte, nu se coboară până într-atât încât să se 
amestece în vorbăria goală a tovarăşilor lui de drum şi pare că vrea 
cu tot dinadinsul să dovedească tuturor, până şi cetii, că el e om 
aşezat şi cu judecată. 

— Dumnezeu să te mai înţeleagă cine eşti! nu-l slăbeşte Ptaha 
pe vagabond. Să zic că eşti ţăran — nu arăţi a fi ţăran; să zic că esti 
boier — nici a boier nu semeni. Mai degrabă pari a fi ceva între 
ăştia doi, la mijloc... Mai deunazi, când imi spălam ciururile la 
iaz, am prins o salamandră. Uite numai atâtica era, cât degetul! Si 
învârstată şi cu coadă... La început am crezut că-i un peşte, dar 
când mă uit mai bine — plesni-i-ar ochiu de spurcăciune — vad ca 
are labute. C-o fi fost peste, c-o fi fost salamandră — numai dracu” 
ştie ce dihanie o fi fost... Aşa şi cu tine.. Ce neam de om ăi fi 
fiind? 

= [5 mujic de felul meu, oftează vagabondul. Maica-mea se 
trăgea din iobagi. E drept că nu seman a mujic, pentru că aşa mi-a 


fost soarta, om bun ce eşti... Maica-mea a fost dădacă într-o casa 
boierească şi a avut parte de tot felul de bucurii. Şi se înţelege că, 
fiind carne din carnea ei şi sânge din sângele ei, mi-am trăit şi eu 
viaţa pe lângă curtea aceea boierească. Maică-mea mă alinta, mă 
rasfata şi tinea mortis să scoată din mine, mujic prost, un om mai 
de seamă. Dormeam în pat, mâncam în fiecare zi mâncare 
adevărată şi purtam pantaloni şi cizmulite scurte, întocmai ca 
cuconaşii de la curte. Mancam şi eu ce mânca şi mama. lar când se 
întâmpla să-i dea boierii de câte-o rochie, apoi pe mine mă 
îmbrăca întâi... Bine am mai trăit, n-am ce zice! Ce de-a mai 
cofeturi şi ce de-a mai turtă dulce mâncam! Dacă le-aş avea acum 
ŞI le-as vinde, aş putea să-mi cumpăr un cal bun! M-a învăţat biata 
maică-mea şi carte, m-a crescut de mititel în frica lui Dumnezeu şi 
m-a deprins să mă port cuviincios, aşa că nici astăzi n-ai să auzi 
din gura mea vreo vorbă necioplită, de mujic... Si să mai ştii, 
flăcăule, că eu votcă nu beau, de îmbrăcat mă imbrac curätel si mă 
pot „întreține” cu cinste chiar într-o societate aleasă... Dacă 
maică-mea mai trăieşte, saracuta, să-i dea Dumnezeu sănătate, iar 
dacă a murit, odihneşte-i, Doamne, sufletul în împărăţia ta, acolo 
unde dreptii se odihnesc! 

Vagabondul îşi descoperă capul cu păr rar şi aspru, îşi ridică 
ochii spre cer, îşi face cruce de două ori. 

— Aşaz-o, Doamne, la loc de odihnă, la loc cu verdeață! 
urmează el cu un glas tărăgănat mai mult de femeie bătrână decât 
de bărbat. Învredniceşte-o, Doamne, de mila ta pe roaba ta Xenia! 
Să nu fi fost maică-mea, eram şi astăzi în rând cu mujicii cei proşti 
si fără pricepere! Pe cand acum, flăcăule, orice m-ai întreba, eu pe 
toate le ştiu: şi scrisul cel lumesc, şi pe cel bisericesc, şi rugăciuni 
de tot felul. Cunosc şi catehismul. lar viata mi-o duc aşa cum scrie 
la sfânta scriptură... Nu obijduiesc pe nimeni, trupul mi-l păstrez 
curat şi neprihanit, tin posturile şi mă aşez la masa când se cuvine. 
Unii oameni nu găsesc bucurie decât în votcă şi-n vorbe de clacă. 
Pe cand eu, dacă am vreme, mă aşez într-un colt şi citesc câte-o 
cărticică. Citesc şi plang, plang intruna... 

— Şi de ce plângi? 


— Pentru că tot ce scrie în cărți e de jale... Se întâmplă uneori 
să dai numai cinci copeici pentru o cărticică de astea, dar de plâns, 
apoi plângi şi oftezi până nu mai poți. 

— Tată-tău mai trăieşte? îl întreabă Ptaha. 

— Nu ştiu, flăcăule. Că eu nu l-am cunoscut pe tata. De ce să nu 
spun drept? Cred că sunt copil din flori. Maică-mea şi-a trăit viaţa 
numai pe lângă boieri, n-a vrut să ia un mujic prost... 

— ȘI s-a încurcat cu vreun boier! râde Ptaha. 

— Drept e că n-a rămas fata mare. Era femeie credincioasă şi cu 
frica lui Dumnezeu, dar fecioria nu şi-a păstrat-o. E păcat, fără 
îndoială, mare păcat, ce să mai vorbim! în schimb, poate că în 
venele mele curge sânge de boier... Poate că-s mujic numai cu 
numele, dar de drept sunt boier. 

Toate acestea, ,,boierul” le spune cu glas domol şi dulceag de 
tenor, incretindu-si fruntea îngustă şi trăgând aerul, cu un fel de 
scartait, pe nasul lui mic, roşu şi îngheţat. Ptaha îl ascultă, se uită 
la el mirat, numai cu coada ochiului, şi ridică iarăşi din umeri. 

După ce mai merg aşa vreo şase verste, vătăşeii şi vagabondul se 
aşază pe un tăpşan, să se odihnească. 

— Câinele, că-i câine, şi tot ştie cum îl cheamă, bombäneste 
Ptaha. Iaca, numele meu e Andriuska, al lui e Nikandr, şi fiecare 
om îşi are numele lui sfânt, pe care nu poate cu niciun chip să-l 
uite! Cu niciun chip... 

— Cine are nevoie să ştie cum mă cheamă pe mine, şi pentru ce 
anume?... oftează vagabondul, sprijinindu-şi obrazul în pumn. Ce 
folos aş avea eu din asta? Înţeleg dacă mi s-ar îngădui să mă duc 
unde vreau... Dar asa, ar fi şi mai rău decât acuma... Eu, frați 
pravoslavnici, cunosc legea. Iaca, în clipa de fata nu sunt decât un 
vagabond care nu ştie nici cum îl cheamă, nici de unde se trage. În 
cazul cel mai rău, ar putea să mă condamne la deportare în Siberia 
de răsărit şi, pe deasupra, să-mi mai dea şi vreo treizeci, sau poate 
chiar patruzeci de vergi... Dar daca le-aş spune numele meu 
adevărat, atunci m-ar trimite din nou la muncă silnică. Ştiu eu ce 
ştiu! 

— Cum, adică? Ai fost osandit la muncă silnică? 


— Am fost, prietene dragă... Patru ani am umblat tuns chilug şi 
am purtat lanţuri... 

— Pentru care vină? 

— Pentru că am ucis, om bun ce esti! Pe când eram băietan de 
vreo optsprezece ani, maică-mea a turnat din greşeală în paharul 
boierului soricioaica în loc de bicarbonat. Ştii, in cămară erau tot 
felul de cutiute, aşa că nu 1-a fost greu să se incurce... 

Vagabondul oftează, clatină din cap, apoi urmează: 

— Maică-mea era femeie cu credinţă în Dumnezeu, însă cine 
poate să ştie?... Că sufletul omului e ca un codru nestrăbătut. 
Poate că a făcut-o din nebăgare de seamă, dar poate că n-a putut să 
mai îndure năduful că boierul îşi luase pe lângă el alta slujnica... 
Poate că 1-a turnat soricioaica înadins... asta numai Dumnezeu o 
ştie! Eram tânăr pe-atunci şi nu le intelegeam chiar pe toate... Mi- 
aduc aminte că boierul îşi luase, ce-i drept, altă ţiitoare şi că 
maică-mea era tare amărâtă din pricina asta. Dacă nu mă insel, 
Judecata a ţinut doi ani... Mama a fost osândită la douăzeci de ani 
muncă silnică, iar eu, minor fiind, numai la şapte. 

— Dar pe tine, pentru ce te-a osândit? 

— Ca părtaş. Că eu i-am dus boierului paharul. Aşa era 
rânduiala: maică-mea îi pregătea bicarbonatul şi eu i-l duceam. 
Numai să ştiţi, fraţilor, că toate astea eu vi le spun crestineste, ca 
in fata lui Dumnezeu. Însă voi să nu suflati nimănui nicio vorbă... 

— Hi, asta-i! Pe noi nu ne întreabă nimeni,îi răspunde 
Ptaha. Cum s-ar zice, ai fugit de la ocnă? 

— Am fugit, prietene dragă. Am fugit atunci vreo paisprezece 
oameni... Să le dea Dumnezeu sănătate că m-au luat şi pe mine! 
Acuma, judecă şi tu, flăcăule: ce nevoie am eu să le spun cum mă 
cheamă? Dacă le spun, au să mă trimită înapoi la ocnă! ŞI, te 
întreb, seman eu a ocnas? Sunt om şubred şi bolnăvicios, tin mult 
la curăţenie şi când e vorba de mâncare, şi când e vorba de dormit. 
Când mă rog lui Dumnezeu, îmi place să aprind ori candela, ori o 
lumânare şi în jurul meu să fie linişte. lar când fac mătănii, să nu 
văd pe podea nici gunoaie, nici scuipături! Pentru maică-mea, eu 
fac câte patruzeci de mătănii dimineaţa şi câte patruzeci seara... 


Vagabondul îşi scoate şapca şi-şi face semnul crucii. 

— N-au decât să mă deporteze în Siberia de răsărit, zice el. De 
asta nu mi-e frică mie! 

— Cum adică? E mai bine acolo? 

— Ei, e cu totul altceva! La ocnă stai ca racul în paner: 
înghesuială, imbulzeala, îngrămădeală, de nu poţi nici să-ţi tragi 
sufletul! Un adevărat iad! Să te păzească Maica Precista de 
asemenea pacoste! Eşti tâlhar, de cinste tâlhărească ai parte. Mai 
rău ca un câine! Nimic nu ţi-e ca lumea: nici mâncarea, nici 
somonul. Ba nici să te rogi lui Dumnezeu n-ai chip! Pe când în 
deportare, se schimbă vorba. Dacă mă deportează, îndată ce ajung 
acolo mă înscriu în obştea satului, în rând cu băştinaşii. După lege, 
stăpânirea e datoare să-mi dea un lot de pământ... da, aşa-i! Se 
zice că pe-acolo pământul e mai ieftin ca zăpada: poţi să iei cât iti 
pofteşte inima! $i, cum spuneam, or să-mi dea şi pământ de 
arătură, şi de grădină, şi de casă... Si am să încep şi eu, ca 
oamenii, să ar, să semăn... am să-mi înjgheb o gospodărie... am 
să cresc vite, 01, câini, am să-mi fac şi prisacă... Trebuie să-mi 
caut şi un motan siberian, să nu-mi roadă avutul şoarecii şi 
guzganii. Am să-mi ridic casă de bârne, fraților, şi am să-mi 
cumpăr icoane... lar dacă o vrea Dumnezeu, poate că am să mă 
însor si să am copil... 

Vagabondul aiurează înainte fără să se uite la vătăşei, ci undeva, 
într-o parte. Oricât de nesäbuite sunt visurile lui, le mărturiseşte 
atât de sincer şi din adâncul inimii, încât ar fi greu să nu-l crezi. 
Gura mică 1 se strâmbă într-un zâmbet, iar faţa, şi ochii, şi năsucul 
lui capătă o expresie încremenită, prostită parcă, la gândul dulce al 
acelei fericiri îndepărtate. Vătăşeii îl ascultă şi-l privesc cu 
gravitate şi nu fără simpatie. Il cred şi ei. 

—Nu mie frică mie de Siberia, vorbeşte înainte 
vagabondul. Că doar Siberia e tot Rusia şi are acelaşi Dumnezeu şi 
acelaşi tar. Si în Siberia se vorbeşte tot creştineşte, cum vorbim 
noi acum. Acolo e mai multă bogăţie şi oamenii duc o viaţă cu 
mult mai îndestulată. Da, toate-s mai bune acolo... Să luăm, de 
pildă, râurile. Cele din Siberia sunt mult mai bogate decât cele de 


pe-aici! Este în ele atâta peşte, atâta sălbăticiune de asta, cu 
nemiluita! lar pentru mine, fraţilor, cea mai mare bucurie e să 
prind peste! Poti să nu-mi dai nici pâine, numai să mă laşi să stau 
cu undita. Pe cinstea mea! Mă pricep să pescuiesc şi cu undita, şi 
cu leasa, ştiu să pun şi vârşe... iar când se porneşte gheaţa, apoi 
pescuiesc cu năvodul... Nu prea am eu puterea să trag năvodul, 
aşa că dau cinci copeici vreunui mujic, de mă ajută... Si, Doamne, 
dacă ai sti ce bucurii iti aduce pescuitul! Când se întâmplă să-ţi 
cadă vreun mihalt, sau vreun clean, ti se pare că ai văzut pe frate- 
tău! Si să vezi că fiecare peşte îşi are socoteala lui: pe unul îl 
prinzi cu momeală vie, pe altul cu râme, pe altul cu broaşte sau cu 
greieri. Dar toate astea trebuie să le ştii! Iaca, de pildă mihaltul. 
Mihalţul nu-i un peşte chiar asa de gingas, se mulţumeşte si cu 
ghigort. Stiucii îi place porcusorul, iar şalăului, fluturi. Nu-i mai 
mare bucurie decât să prinzi clenii la vaduri! Te bagi în apa fara 
pantaloni şi dai drumul la vreo zece stânjeni din sfoara undiţei — 
dar fără plumb, aşa fel ca momeala, un fluture sau un gândac, să 
plutească pe deasupra. Şi laşi s-o ducă apa la vale. Iar cleanul atâta 
aşteaptă şi numai ce vezi că începe să smucească! Ei, dar trebuie 
să fii cu băgare de seamă să n-o şteargă afurisitul cu momeală cu 
tot! Aşa că îndată ce l-ai simţit că apucă de cârlig, nu mai sta la 
gânduri şi trage undita afară. Ehei, cât peste am prins eu în viata 
mea! Ceva de speriat! Pe vremea când umblam noi fugari, ceilalți 
rămâneau să se culce în pădure, numai mie nu-mi ardea de dormit, 
că mă trăgea ata spre râu... lar râurile de pe-acolo erau largi si 
repezi şi cu nişte maluri prăpăstioase, de te apuca spaima! De-a 
lungul malurilor se înşirau păduri dese. Copacii erau aşa de înalţi, 
că numai cât te uitai la vârful lor şi te prindea ameteala! După 
preţurile de pe-aici, fiecare pin ar face măcar zece ruble... 

Sub năvala visurilor lui învălmăşite, a imaginilor încântătoare 
din trecut şi a unor dulci presimtiri de fericire viitoare, bietul om 
nu mai scoate un cuvânt: îşi mişcă doar buzele, ca şi cum ar vorbi 
în şoaptă cu el însuşi. Zâmbetul fericit şi prostesc nu 1 se mai 
stinge de pe fata. Vătăşeii tac şi e1. Cu capetele aplecate in 
pământ, rămân adanciti în gânduri... Si cât de dulce e să te 


gândeşti aşa — în liniştea toamnei, când ceața rece şi mohorâtă ti se 
aşterne peste suflet şi-ţi stă în fata ochilor ca un zid de închisoare, 
dovedindu-ti cât de mărginită e voinţa omenească — cât de dulce e 
să te gândeşti la râurile largi şi repezi cu maluri prăpăstioase şi 
întinse, la pădurile nepătrunse, la stepele fără sfârşit... Închipuirea 
iti arată, domol şi liniştit, cum în faptul dimineţii, când purpuriul 
zorilor nu s-a stins încă pe cer, un om numai cât o pată îşi face 
drum pe malul povârnit şi pustiu. Pinii seculari, înalți cât nişte 
catarge, care se îngrămădesc în terase pe amândouă malurile 
torentului, se uită cu asprime la omul acela slobod şi parcă mârâie, 
incruntati. Rădăcini, bolovani uriasi şi tufişuri spinoase îi atin 
calea, dar trupul pribeagului e puternic şi sufletul lui plin de curaj: 
nu-i e frică nici de pini, nici de bolovani, nici de singurătate, nici 
de ecoul care se rostogolește repetându-i fiecare pas... 

În mintea vătăşeilor se înfiripează imaginile unei vieţi slobode, a 
unei vieţi de care n-au avut parte niciodată... Si numai Dumnezeu 
ştie dacă imaginile acestea sunt rodul unor poveşti auzite cine ştie 
când, sau sunt moştenite odată cu trupul şi cu sângele de la 
inaintasii lor slobozi! 

Cel dintâi care rupe tăcerea e Nikandr Sapojnikov, care n-a scos 
nicio vorbă până acum. Fie că pizmuieşte fericirea iluzorie a 
vagabondului, fie că simte în adâncul sufletului că aceste visuri de 
fericire nu se potrivesc cu ceața cenusie $i cu noroiul negru — el îi 
aruncă o privire aspră şi-i spune: 

— Aşa o fi... Toate-s bune, frate, numai că nu ţi-e dat tie să 
ajungi până la locurile acelea de libertate! Nu se poate. Ai să mai 
mergi vreo trei sute de verste şi pe urmă ai să dai ortul popu. Nu 
vezi ce prapadit eşti? N-ai făcut decât şase verste şi iaca, abia mai 
sufli! 

Vagabondul se intoarce incet spre Nikandr si zambetul de 
fericire 1 se şterge de pe obraz. Se uită speriat şi resemnat la fata 
gravă a vătăjelului, apoi, aducându-și parcă aminte de ceva, isi 
pleacă fruntea în pământ. Tăcerea se lasă din nou... Toţi trei 
rămân pe gânduri. Vătăşeii se trudesc să cuprindă cu gândul ceea 
ce numai Dumnezeu ar putea să-şi închipuie, şi anume spațiul 


acela înfricoşător care-i desparte de ţinutul libertăţii. În vremea 
asta, în mintea vagabondului năvălesc imagini limpezi, mult mai 
înfricoşătoare decât spațiul: îşi aminteşte de nesfârşita procedură 
judecătorească, apoi îi trec pe dinainte, rand pe rând, închisorile de 
tranzit şi cele de muncă silnică, bărcile pentru transportul 
ocnaşilor, popasurile chinuitoare din drum, iernile groaznice, 
bolile, moartea tovarăşilor... 

Vagabondul clipeşte resemnat, îşi şterge cu mâneca fruntea pe 
care 1-au apărut broboane mici de sudoare şi suflă greu, ca şi cum 
ar fi ieşit chiar atunci dintr-o baie peste măsură de fierbinte. Îşi 
şterge fruntea şi cu cealaltă mânecă, apoi se uită speriat în jurul 
lui. 

— Are el dreptate că n-ai să ajungi, întăreşte şi Ptaha. Cât poti tu 
să mai mergi? Nu vezi că eşti numai piele şi oase? Eh, ai să mori, 
mai frate! 

— Se înţelege că are să moară! Cum ar putea el să mai ţină la 
drum? zice Nikandr. Eu gândesc că au să-l bage la spital îndată ce 
ajungem... Să ştii! 

Omul care şi-a uitat numele cercetează cu spaimă feţele aspre şi 
nepasatoare ale siniştrilor lui însoțitori şi, fără să-şi mai scoată 
şapca de pe cap, îşi face repede cruce, deschizând ochii mari... 
Tremură, scutură din cap — şi deodată tot trupul lui e cuprins de 
spasme, ca o omidă pe care ai călcat-o cu piciorul... 

— Ei, haide, e vremea s-o luăm din loc, zice Nikandr, ridicându- 
se. Ne-am odihnit destul! 

Peste câteva clipe drumeţii pleacă înainte pe drumul plin de 
noroi. Vagabondul s-a încovoiat şi mai mult şi şi-a vârât şi mai 
adânc mâinile în mâneci. Ptaha tace. 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, 1886, nr. 3849, 15 
noiembrie, la rubrica ,,Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A intrat 
în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, şi în ediţiile următoare ale 
aceleiaşi culegeri. Societatea pentru ştiinţă de carte din Moscova a publicat 
povestirea fără modificări într-o broşură separată. A fost inclusă în Culegerea 
de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 

În vederea includerii povestirii în culegerea de opere, Cehov a schimbat un 


singur amănunt: în textul iniţial, vagabondul fusese osândit la doisprezece ani 
de muncă silnică, nu la şapte, ca în versiunea definitivă. Povestirea s-a 
bucurat de o înaltă preţuire din partea lui D. Grigorovici (vezi nota privitoare 
la bucata ,,Agafia’’). 


Oameni de treabă 


Trăia odată la Moscova un oarecare Vladimir Semionici 
Leadovski. Absolvise facultatea de drept şi era controlor la calea 
ferată. Însă, dacă l-ai fi întrebat cu ce se ocupă, fii sigur că o 
pereche de ochi mari şi strălucitori te-ar fi privit deschis şi senin 
prin pince-nez-ul de aur şi un glas de bariton, domol, peltic şi 
catifelat, ti-ar fi răspuns: 

— Cu literatura! 

După ce absolvise facultatea, Vladimir Semionici publicase într- 
un ziar Oo notita teatrală. De la notita trecuse la rubrica 
bibliografică, iar după un an scria, în acelaşi ziar, foiletonul critic 
săptămânal. Dar un început ca acesta nu trebuie să ne facă să 
credem că Leadovski era un diletant, că scrisul lui avea un caracter 
ocazional şi trecător. De cate ori îi vedeam faptura uscativa şi 
îngrijită, fruntea mare şi pletele lungi, de câte ori îi ascultam 
peroratiile, aveam impresia că talentul lui scriitoricesc — 
independent de cum scria şi de ce scria — era la el ceva organic, 
ceva ca bătăile inimii, şi că fără îndoială acest talent, ca şi întreaga 
lui activitate, se găseau în creierul lui sub forma unei excrescente 
încă de pe vremea când era în pântecele mamei sale. Chiar şi în 
mersul, chiar şi în gesturile lui şi în felul cum isi scutura scrumul 
tigarii, îi ghiceai toată activitatea de la „a” la „z”, cu toată vâlva pe 
care o stârnea, în toată plictiseala şi în toată onestitatea ei. De 
asemenea recunosteai în el scriitorul şi atunci când, cu fata 


animată, depunea o coroană pe sicriul vreunei celebrităţi, sau 
când, cu o expresie gravă şi solemnă, aduna semnături pe vreo 
adresă oarecare. Patima lui de a căuta să-şi facă cunoştinţe printre 
scriitorii celebri, darul lui de a descoperi talente chiar şi acolo 
unde nu erau, entuziasmul lui nezdruncinat, pulsul o sută douăzeci 
pe minut, necunoasterea vieții, agitația, într-adevăr femeiască, cu 
care solicita la concerte şi la seratele literare ajutoare pentru 
tineretul studios, slăbiciunea lui pentru tineret — toate acestea i-ar 
fi creat reputaţia de „scriitor” chiar şi dacă n-ar fi scris foiletoanele 
cu pricina. 

Vladimir Semionici era scriitorul căruia 1 se potriveau de 
minune cuvintele pe care el însuşi obişnuia să le spună: „Noi 
suntem puţini!” sau: „Ce viata poate fi aceea fără luptă? 
înainte!” — deşi nu se luptase niciodată cu nimeni şi nu mersese 
niciodată înainte. De asemenea, nu te plictiseai cu el nici când 
începea să discute despre idealuri. În fiecare an, de ziua sfintei 
Tatiana, patronul universităţii se îmbăta turtă, cânta laolaltă cu 
ceilalți ,gaudeamus” deşi cam pe-alături de ton si, în timp ce 
cânta, faţa lui strălucitoare de fericire şi de sudoare părea că 
spune: „Uitaţi-vă, sunt beat, chefuiesc!” Dar şi aşa îi stătea bine. 

Vladimir Semionici era adânc încredinţat că avea tot dreptul să 
scrie şi că activitatea lui era indreptatita. Nu-l chinuia nicio umbră 
de îndoială şi părea a fi cât se poate de încântat de sine însuşi. Un 
singur lucru îl mâhnea: că ziarul la care colabora avea abonaţi 
puţini şi o reputaţie îndoielnică. Totuşi era încredințat că mai 
curând sau mai târziu o să ajungă să se oploşească pe lângă o 
revistă mai voluminoasă, unde talentul lui o să se poată dezvolta în 
voie şi unde o să arate el ce poate! Si în fata unor nădejdi atât de 
luminoase, uşoara lui mâhnire se risipea. 

Ducându-mă mereu în casa acestui om simpatic, am cunoscut-o 
si pe sora lui, Vera Semionovna, care era doctorita. Chiar de la 
început înfăţişarea acestei femei m-a surprins: avea un aer din 
cale-afară de bolnăvicios şi de istovit. Era tânără, bine făcută, cu 
trăsături regulate, desi cam din topor — însă, alături de fratele ei, 
vioi, elegant şi plin de vervă, părea stângace, fără vlagă, fără urmă 


de cochetarie şi ursuză. Gesturile ei, felul ei de a zâmbi şi de a 
vorbi aveau ceva de om chinuit, ceva rece şi apatic, care o 
împiedica să placă. Oamenii o socoteau mândră şi cam mărginită. 

Mie însă îmi face impresia că Vera Semionovna se odihnea. 

— Dragul meu, îmi spunea adesea fratele ei, oftând şi dându-și 
părul peste cap cu un gest elegant — gest de scriitor. Să nu judeci 
niciodată omul după aparenţă! Uită-te la cartea asta: e mult de 
când am citit-o, acum e ferfenitä, ba chiar a început sa 
mucegăiască şi stă zvârlită în praf, ca un lucru de care nu mai ai 
nevoie. Dar încearcă numai s-o deschizi, că îndată te face să 
păleşti şi să verşi lacrimi! Soră-mea e ca această carte: deschide-o, 
aruncă o privire în sufletul ei — şi o să te apuce groaza! În trei luni 
Vera a îndurat atâtea câte n-ar încăpea într-o viaţă de om! 

Vladimir Semionici se uită repede împrejur, apoi mă apucă de 
mânecă şi urmă, în şoaptă: 

— Trebuie să ştii că, după ce a terminat facultatea, sora mea s-a 
măritat din dragoste cu un arhitect. O adevărată dramă! Abia la o 
lună după ce s-au luat, bărbatul ei a murit de tifos exantematic. Si 
asta încă n-ar fi nimic. Dar se molipsise şi ea de la el, şi când, 
după ce s-a făcut bine, a aflat că Ivan al ei murise, a înghiţit o doză 
zdravănă de morfină. Fără intervenţia energică a prietenelor, Vera 
noastră de mult ar fi în rai! Si acum spune şi dumneata, nu e o 
adevărată drama? Si te mai întreb: nu găseşti că sora mea e ca o 
ingenuă care şi-a jucat până la sfârşit toate cele cinci acte ale 
vieţii? Publicul e liber să mai stea şi să asculte şi vodevilul — însă 
ingenua trebuie să se ducă acasă şi să se odihnească! 

După trei luni de chinuri, Vera Semionovna se mutase la fratele 
ei. Profesiunea de medic nu era pe măsura puterilor sale, nu-i 
plăcea şi o obosea. De altfel, nici nu făcea deloc impresia că s-ar 
pricepe în meserie şi n-am auzit-o niciodată vorbind ceva în 
legătura cu medicina. 

Se şi lăsă de medicină, târându-şi tinereţea searbădă în lene şi 
tăcere, ca o intemnitata, mereu cu capul plecat şi cu braţele căzute. 
Singurul lucru în fata căruia nu rămânea nepăsătoare şi care îi 
lumina, cât de cât, amurgul vieţii, era prezenţa fratelui ei, pe care-l 


iubea. Il iubea şi pe el, iubea şi arta lui, avea un adânc respect 
pentru foiletoanele pe care le scria. lar dacă o întreba vreun 
cunoscut ce face Vladimir Semionici, ea îi răspundea în soapta, de 
parcă se temea să nu trezească sau să tulbure pe cineva: ,,Scrie!...” 
De obicei, când fratele ei scria, Vera Semionovna se aşeza lângă el 
şi nu-şi mai lua ochii de la mâna care ţinea condeiul. În clipele 
acelea, părea un animal bolnav care se încălzeşte la soare... 

Într-o seară de iarnă, Vladimir Semionici stătea în birou, în fata 
mesei, şi scria pentru ziar un foileton critic. Vera Semionovna se 
aşezase lângă el şi, ca de obicei, se uita la mâna lui. Criticul scria 
repede, fără să şteargă inimic şi fără să se întrerupă. Se auzea 
scartaitul penitei. Pe masă, lângă mâna care scria, era o revista 
deschisă, groasă şi cu filele proaspăt tăiate. 

Revista publica o nuvelă din viaţa de la ţară, semnată cu două 
inițiale. Vladimir Semionici era încântat. Găsea că autorul avea un 
stil extraordinar, că în descrierea naturii aducea cu Turgheniev, ca 
era sincer şi cunoştea la perfectie viata mujicilor. Nici criticul 
nostru nu cunoştea această viata decât din cărţi şi din auzite, dar 
un sentiment lăuntric, ca şi propria lui convingere, îl îndemnau să 
ia de bun tot ce era scris în nuvelă. Si Vladimir Semionici în 
prevestea autorului un viitor strălucit, îl asigura că aşteaptă cu 
mare nerăbdare sfârşitul nuvelei şi aşa mai departe. 

— Straşnică nuvelă! zise el lăsându-se pe speteaza scaunului şi 
închizând ochi de plăcere. Ideea e cât se poate de simpatică! 

Vera Semionovna se uită la el, căscă cu zgomot şi deodată îi 
puse o întrebare cu totul neaşteptată. Avea obicei, seara, să caşte 
nervos şi să-i pună întrebări neaşteptate, fără nicio legătură cu ce 
vorbiseră până atunci. 

— Volodea, îl întrebă, ce înseamnă ,,neimpotrivirea la rău”? 

— Neîmpotrivirea la  rău?... repetă Vladimir Semionici 
deschizând ochii mari. 

— Da. Cum o înţelegi tu? 

— Vezi, drăguță, inchipuieste-ti că te atacă hoţii sau bandiții şi 
vor să te jefuiască. Iar tu, în loc să... 

— Nu aşa! Dă-mi o definiţie logică... 


— O definiție logică? Hm!... Cum să-ţi spun? se încurcă 
Vladimir Semionici. Neimpotrivirea la rău înseamnă atitudinea 
pasivă fata de tot ce, în sfera moralității, se numeşte rau... 

După aceea Vladimir Semionici se aplecă asupra mesei şi începu 
să citească altă nuvelă. În această nuvelă, semnată de o scriitoare, 
cra vorba de situaţia ilegală nenorocită a unei femei din lumea 
bună, nevoită să stea sub acelaşi acoperământ cu amantul ei şi cu 
copilul nelegitim. Lui Vladimir Semionici îi plăcea şi tema 
nuvelei, pe care o găsea interesantă, şi subiectul, şi felul cum era 
scrisă. Rezumând pe scurt subiectul, Vladimir Semionici alegea 
pasajele cele mai reuşite, la care mai adăuga câte ceva de la el: 
„Cât de conforme sunt toate cu realitatea, câtă viaţă şi câtă 
frumuseţe peste tot! Autorul nu e numai un artist în ce priveşte 
forma, dar şi un psiholog care ştie să pătrundă în sufletul 
personajelor sale. Să luăm de pildă descrierea sugestivă a stării 
sufleteşti a eroinei când se întâlneşte cu bărbatul ci...” şi aşa mai 
departe. 

— Volodea! îi întrerupse Vera Semionovna avântul critic. Ma 
urmăreşte de ieri un gând ciudat. Mereu mă gândesc: ce s-ar alege 
de noi, dacă viata omenească ar fi clădită pe principiul 
neîmpotrivirii la rău? 

— Fără îndoială că nu s-ar alege decât praf şi pulbere! 
Neîmpotrivirea la rău ar lăsa frâu slobod instinctelor criminale, din 
care pricină n-ar rămâne pe pământ nimic, fără să mai vorbim de 
civilizaţie! 

— ȘI ce ar rămâne atunci? 

— Ar rămâne başbuzucii şi casele de toleranţă! Cred ca în 
foiletonul următor o să ating această problemă. Iti mulțumesc că 
mi-ai atras atenția. 

Săptămâna următoare, prietenul meu îşi tinu promisiunea. Era 
prin anul optzeci, tocmai când, atât în societatea cât şi în presa 
noastră, se dezbăteau probleme în legătură cu neîmpotrivirea la 
rău, cu dreptul fiecăruia de a judeca, de a osândi şi de a se război, 
când câte unii din mediul nostru începeau să se lipsească de 
servitori, plecau la ţară să se apuce de arat, nu mâncau carne şi 


renuntau la dragostea trupeasca. 

După ce citi foiletonul fratelui său, Vera Semionovna rămase 
puţin pe gânduri, apoi ridică uşor din umeri. 

— E foarte drăguţ! zise ea. Totuşi sunt încă multe lucruri pe care 
nu le înţeleg. De pildă, în „Soboreant”” a lui Leskov este un 
grădinar, un om tare ciudat, care cultivă zarzavat pentru toată 
lumea: şi pentru cei care cumpără, şi pentru săraci, şi pentru cei 
care fură. Mă rog, crezi că e logic ce face el? 

După fata ei şi după tonul cu care-i vorbise, Vladimir Semionici 
înţelese că surorii lui nu-i plăcuse foiletonul. $i, poate pentru 
întâia oară în viata, simţi tresărind în el amorul propriu de autor. Îi 
răspunse, nu fără enervare: 

— Furtul e un fenomen imoral. A semăna pentru hoţi înseamnă 
a le recunoaşte dreptul la existenţă. Ce ai spune dacă, tipărind un 
ziar şi planificându-i rubricile, nu aş avea in vedere numai 
intenţiile cinstite, ci şi, de pildă, şantajul? Pentru ca, după logica 
acestui grădinar, ar trebui să rezerv o rubrică şi santajistilor, adică 
celor cu intenţii ticăloase! Nu-i aşa? 

Vera Semionovna nu-i răspunse. Se ridică de la masă, îşi tari 
alene picioarele spre divan şi se întinse. 

—Nu ştiu, nu pot să-ţi răspund nimic...zise ea pe 
gânduri. Cred ca ai dreptate, însă mie mi se pare — asta o simt — că 
în lupta noastră cu răul este ceva nesincer, ca şi cum nu ne-am 
spune totul, ca şi cum încă ne-am mai ascunde ceva... Ştie 
Dumnezeu, dar poate că metodele pe care le folosim când 
încercăm să ne împotrivim răului sunt legate de anumite 
prejudecăţi, care s-au înrădăcinat atât de adânc în noi, încât nu mai 
suntem în stare să ne scuturăm de ele şi de aceea nici nu putem să 
le judecăm la adevărata lor valoare... 

— Adică, cum vine asta? 

— Nu ştiu cum să-ţi explic... Poate că omul se înşală când crede 
că are dreptul şi datoria să lupte împotriva răului, după cum se 
înşală, de pildă, când crede că inima are forma unui as de cupă... 
În lupta noastră cu răul poate că nu avem dreptul să procedăm prin 
forţă, ci dimpotrivă, prin mijloace opuse forţei. Asa, daca tu ti să 


nu-ți fure cineva tabloul acesta, nu-l mai păstra sub cheie, ci 
daruieste-l!... 

— Genial, intr-adevar genial! Prin urmare, daca mi-as pune in 
minte să mă insor cu o fată bogată, de negustor — atunci, ca să ma 
împiedece de a comite această ticăloşie, fata negustorului trebuie 
să se grăbească să mă ceară ea în căsătorie! 

Fratele şi sora au stat şi au discutat până la miezul nopţii fără să 
ajungă la niciun rezultat. Dacă un străin ar fi tras cu urechea la 
discuţia lor, nu cred că ar fi înţeles nici ce voia unul, nici ce voia 
celălalt. 

De obicei, serile stăteau acasă. N-aveau legături de prietenie cu 
alte familu şi, de altfel, nici nu simțeau nevoia. La teatru se 
duceau numai când se jucau piese noi — aşa obişnuiau scriitorii — 
iar la concerte nu se duceau pentru că nu le plăcea muzica... 

— Poţi să crezi ce vrei, îi mărturisi Vera Semionovna a doua 
zi, însă pentru mine problema e pe jumătate rezolvată. Sunt 
profund încredinţată că nu am niciun motiv să mă împotrivesc 
răului, atunci când e îndreptat asupra mea personal. Vrea cineva să 
mă ucidă? N-are decât! Ucigaşul n-o să fie mai bun numai pentru 
simplul fapt că eu mă apăr! Nu-mi rămâne acum decât să rezolv 
cea de a doua parte a problemei: ce atitudine trebuie să iau fata de 
răul îndreptat asupra aproapelui meu? 

— Până una-alta, vezi să nu iei câmpii, Vera! ii răspunse 
Vladimir Semionici izbucnind în râs. După cât văd, neimpotrivirea 
la rău a ajuns la tine un fel de obsesie! 

Ar fi vrut să ia în glumă toate aceste discuţii plictisitoare. Dar, 
fără să ştie de ce, nu-i ardea de glumă, iar zâmbetul de pe faţa lui 
era strâmb şi acru. Cât despre Vera Semionovna, ea nu se mai 
aşeza lângă el şi nu-i mai urmărea mâna, cu adânc respect, când 
scria. lar el simţea, seară după seară, că la spatele lui, pe divan, 
stătea întins cineva care nu era de aceeaşi părere cu el... Spinarea 
îi încremenea şi-i intepenea parcă, fiori de gheaţă îi strapungeau 
sufletul: amorul propriu de scriitor nu uită, nu iartă şi nu ştie ce e 
îndurarea. lar sora lui fusese prima şi singura fiinţă care scosese la 
iveală şi zgândărise acel sentiment neliniştit care se poate asemui 


cu o ladă mare plină cu portelanuri: le despachetezi uşor, dar nu 
mai poţi să le aşezi la loc exact aşa cum au fost... 

Trecură aşa săptămâni şi luni. Sora lui tot nu renunţa la ideile ei 
ŞI nici nu se mai aşeza lângă masa lui de scris. Odată, într-o seară 
de primăvară, Vladimir Semionici stătea în birou şi-şi scria 
foiletonul. Tocmai analiza o nuvelă în care se povestea cum o 
învăţătoare de la ţară respinsese cererea în căsătorie a unui bărbat 
bogat şi de condiţie, care o iubea şi pe care îl iubea, numai şi 
numai pentru că măritişul ar fi silit-o să-şi întrerupă activitatea 
pedagogică. Vera Semionovna stătea culcată pe divan, adâncită în 
gândurile ei. 

— Doamne, ce plictiseală! zise ea întinzându-se. Cât de lânced 
si de fără niciun rost se scurge viata! Eu nu ştiu ce să mă fac, iar tu 
iti pierzi cei mai frumoşi ani numai Dumnezeu ştie cu ce! Stai şi 
scotocesti, ca un alchimist, prin tot soiul de vechituri de care 
nimeni nu mai are nevoie... O, Doamne, Dumnezeule! 

Vladimir Semionici scăpă condeiul din mână şi-şi întoarse încet 
ochii spre ea. 

— Îmi vine să urlu de urât numai când mă uit la tine! urmă Vera 
Semionovna. Wagner din „Faust” scotea viermi din pământ. Dar 
cel puţin el căuta o comoară! Pe când tu, chiar viermi şi cauţi... 

— Cam vag... 

— Da, Volodea, zilele din urmă m-am gândit mult, mi-am 
frământat mintea şi am ajuns la convingerea că eşti un obscurantist 
si un tipicar incurabil! Gandeste-te şi tu, ce poate să-ţi mai aducă 
munca ta conştiincioasă şi cinstită? Spune, ce? De când s-a scos 
tot ce se putea scoate din maldărul de vechituri în care te 
incapatanezi să scotoceşti! Oricât ai bate apa în piuă, oricât ai 
suci-O şi ai învârti-o, mai mult decât au spus chimistii tot n-ai sa 
spui!... 

— Aha, aşa!... făcu Vladimir Semionici, ridicându-se de pe 
scaun. E adevarat, toate sunt vechituri, deoarece ideile sunt 
vesnice. Dar ce e nou, dupa parerea ta? 

— Odată ce te-ai apucat să muncesti in domeniul ideilor, e 
treaba ta să născoceşti ceva nou! N-am să te învăţ eu. 


— Auzi: eu şi alchimist! se mira şi se indigena în acelaşi timp 
criticul, făcând ochii mici, a batjocură. Arta, progresul, astea-s 
alchimie?... 

— Vezi tu, Volodea, am impresia că dacă voi, gânditorii, v-aţi 
închina viata rezolvării marilor probleme, atunci şi toate aceste 
chestiuni mărunte cu care iti framanti mintea acum s-ar rezolva de 
la sine, odată cu ele. Când te urci într-un balon să vezi oraşul, fără 
să vrei vezi şi câmpiile, şi satele, şi râurile... Când se extrage 
stearina, se obține ca produs accesoriu, şi glicerina... Am impresia 
că gândirea contemporană s-a împotmolit şi s-a oprit în loc: nu 
mai e decât o prejudecată fără vlaga şi fără îndrăzneală, care se 
teme de orice zbor avântat, uriaş — aşa cum ne temem noi să ne 
urcăm pe un munte înalt. Gândirea contemporană e conservatoare. 

Asemenea discuţii nu se putea să nu lase urme. Raporturile 
dintre frate şi soră se înveninau pe zi ce trecea. Vladinur 
Semionici nu mai era in stare să lucreze în prezenţa Verei şi îşi 
ieşea din fire când o simţea stând culcată şi uitându-se la spinarea 
lui. lar Vera Semionovna ori se crispa ca de o suferinţă, ori se 
întindea pe divan atunci când el, nădăjduind să reînvie trecutul, 
încerca să-i împărtăşească entuziasmul lui. Nu era seară să nu 1 se 
plângă de plictiseală şi să nu deschidă vorba despre libertatea 
gândirii şi despre tipicari. Târâtă de noile sale idei, căuta să-i 
demonstreze fratelui ei că munca în care se cufunda nu era decât o 
prejudecată, o încercare iluzorie a unor minţi conservatoare de a 
face să dureze ceea ce îşi trăise traiul şi acum trebuia să dispară. 
Nu mai sfârşea cu comparaţule. Vladimir Semionici era tratat când 
de alchimist, când de rascolnic” convins, care mai curând moare 
decât să se lase înduplecat... 

Încetul cu încetul, începu să se simtă o schimbare şi în felul ei 
de viaţă. Fra în stare să stea întinsă pe divan zile întregi şi seară 
după seară, fără să facă nimic, fără să citească, adâncită în 
gândurile ei. În vremea asta îşi lua un aer îngheţat si rigid, aşa cum 
nu întâlneşti decât la oamenii unilaterali şi foarte credincioşi. În 
acelaşi timp renunţă la serviciile servitorilor: îşi deretica singură 
prin odaie şi tot singură isi curăța cizmulitele şi-şi scutura hainele. 


Fratele ei nu se mai putea uita fără ciudă, ba chiar fără ură, la faţa 
e1 îngheţată, când o vedea apucandu-se de câte o treabă grosolana. 
În munca aceea, pe care o făcea totdeauna cu nu ştiu ce 
solemnitate, Vladimir Semionici vedea ceva silnic, ceva nefiresc — 
ceva in care era şi ipocrizie, dar şi oarecare cochetarie. Și ştiind 
că n-o s-o mai poată îndupleca prin puterea convingerii, o sâcâia şi 
o provoca, întocmai ca un şcolar. 

— Susţii teoria neîmpotrivirii la rau, dar te impotrivesti faptului 
că am servitori! încerca el s-o ironizeze. Dacă a avea servitori e un 
rău, atunci de ce te împotriveşti? Asta e lipsă de consecvență! 

Vladimir Semionici suferea, se indigna şi de multe ori îi era 
chiar ruşine, mai ales când sora lui începea s-o ia razna de fata cu 
străinii. 

— E îngrozitor, dragul meu!... îmi spunea el în taină, cu un gest 
de deznădejde. După cum vezi, ingenua noastră a rămas totuşi să 
Joace şi in vodevil! S-a scrantit de-a binelea! O las în apele ei, să 
gândească ce o pofti. Dar de ce îmi vorbeşte, de ce mă tulbură? De 
ce nu se întreabă daca sunt în stare s-o ascult? Si cum mă simt eu 
când îndrăzneşte, în faţa mea, să facă sacrilegiul de a-şi sprijini 
rătăcirea pe învăţătura lui Hristos? Mă înăbuş, mă trec toate 
naduselile când începe să-şi predice învăţătura încercând să 
răstălmăcească Evanghelia în folosul ei, dar trecând sub tăcere, 
înadins, capitolul cu izgonirea zarafilor din templu! lată ce 
înseamnă, dragul meu, să ai o instrucție unilaterală, să fu, cu alte 
cuvinte, mărginit! lată ce înseamnă să urmezi facultatea de 
medicină, care nu e în stare să-ţi dea o cultură generală! 

Într-o zi, întorcându-se de la serviciu, Vladimir Semionici o găsi 
pe Vera Semionovna plângând. Stătea pe divan cu capul în piept, 
îşi frângea mâinile şi lacrimi mari îi curgeau de-a lungul obrajilor. 
Inima bună a criticului se strânse de milă şi se porni să plângă şi 
el. Simti nevoia s-o mângâie, să-i ceară iertare, s-o ierte şi să 
înceapă iarăşi viaţa lor de altădată... Se lăsă în genunchi şi-i sărută 
obraji, mâinile, umerii... Ea zâmbi, cu un zâmbet ciudat şi amar, 
iar el, nemaiputând de bucurie, sări în picioare, înşfăcă o revista de 
pe masă şi începu, cu aprindere: 


— Ura! O să trăim din nou ca altădată, Verocika! Ajutä-ne, 
Doamne, şi binecuvântează-ne! Să vezi ce bucată am pregătit 
pentru tine! Hai s-o citim amândoi, să ne ţină loc de şampanie 
pentru împăcarea noastră! E o bucată excelentă, grozavă! 

— O, nu, asta nu... se sperie Vera Semionovna, împingând la o 
parte revista. Am şi citit-o. Nu mai e nevoie, nu! 

— Dar când ai citit-o? 

— Acum un an... sau doi... Am citit-o demult şi o cunosc, o 
cunosc! 

— Hm!... Eşti o fanatică! făcu fratele ei cu răceală, aruncând 
revista pe masă. 

— Ba tu eşti fanatic, nu eu! Tu! 

Si Vera Semionovna izbucni din nou în lacrimi. Vladimir 
Semionici stătea în fata ei, se uita cum 1 se zguduiau umerii de 
plâns şi se gândea. Dar nu se gândea la chinurile singurătăţii prin 
care trece orice om care începe să gândească într-un fel nou, în 
felul său propriu, nici la suferinţele inerente prefacerilor sufleteşti 
adânci, ci la arta lui ofensata, la amorul lui propriu rănit. 

Din ziua aceea începu să se poarte cu ea cu un fel de nepăsare 
ironică. O îngăduia pe lângă el, aşa cum îngădui bătrânele care ţi 
se oploşesc în casă. lar Vera Semionovna încetă de a mai discuta 
cu el şi, la toate ironiile, sâcâielile si încercările lui de ao 
îndupleca, răspundea cu o tăcere îngăduitoare, care îl scotea şi mai 
mult din fire. 

Într-o dimineaţă de vară, Vera Semionovna intră la fratele ei, 
îmbrăcată de drum şi cu o geantă petrecută pe după umăr, şi-l 
sărută cu nepăsare pe frunte. 

— Dar încotro? se miră Vladimir Semionici. 

— Plec în gubernia N., unde se fac vaccinäri împotriva variolei. 

Fratele ei ieşi s-o petreacă până în stradă. 

— la te uită ce 1-a trasnit prin minte, zăpăcitei!... bombănea 
el. N-ai nevoie de bani? 

— Nu, mulţumesc. Rămâi cu bine. 

Îi strânse mâna şi plecă. 

— De ce nu iei o birjă? îi strigă din urmă Vladimir Semionici. 


Doctorita nu-i răspunse. El se uită după ea, se uită la mantila ei 
de ploaie uzată, la trupul ei care se legăna alene — apoi oftă silnic, 
fără să simtă niciun pic de milă. Sora lui nu mai era acum pentru 
el decât o străină. De altfel nici el nu era pentru ea decât un străin. 
În orice caz, Vera Semionovna nu întoarse capul nici măcar o 
singură dată. 

Îndată ce se inapoie în odaia lui, Vladimir Semionici se aşeză la 
masă şi începu să-şi scrie foiletonul. 

De atunci n-am mai văzut-o niciodată pe Vera Semionovna. Pe 
unde o fi acum, nu ştiu. lar Vladimir Semionici a continuat să-şi 
scrie foiletoanele, să depună coroane, să cânte „gaudeamus” şi să 
facă intervenţii pentru „casa de ajutor reciproc a colaboratorilor de 
la publicaţiile periodice din Moscova”. 

Într-o zi se îmbolnăvi de congestie pulmonară. Zăcu vreo trei 
luni, întâi acasă, apoi la spitalul Golitin. De pe urma bolii, se alese 
cu o fistulă la un genunchi. Se spunea că ar trebui să plece în 
Crimeea şi se organizase chiar o colectă în folosul lui. Dar el n-a 
mai plecat în Crimeea. A murit. L-am înmormântat în cimitirul 
Vagankovskoie, pe partea stângă, unde sunt înmormântați artiştii 
ŞI Scriitorii. 

Odată ne aflam câţiva scriitori la restaurantul Tatarski. Le-am 
spus că fusesem de curând la cimitirul Vagankovskoie şi ca 
vizitasem mormântul lui Vladimir Semionici. Mormântul era 
paraginit, movilita de tarana se făcuse una cu pământul, iar crucea 
se prăvălise... Avea nevoie de îngrijire, iar pentru asta ar fi trebuit 
să adunăm câteva ruble... 

Dar cei de față m-au ascultat cu nepăsare, nu mi-au răspuns 
niciun cuvânt şi n-am putut aduna nici măcar o copeică. Nimeni 
nu se mai gândea la Vladimir Semionici. Îl uitaseră cu desăvârşire. 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, 1886, nr. 3856, 22 
noiembrie, la rubrica ,,Pomelnicul de sâmbătă”. Titlul: Sora. Semnata: An. 
Cehov. A fost inclusă în Culegerea de opere din 1901, vol. VI. Publicăm 
textul din 1901. 

La includerea în culegerea de opere, povestirea a fost mult redusă. Aşa, 1 s- 
au scos pasaje întregi din discuţiile cu privire la „neîmpotrivirea la rău”, s-au 


scos unele amănunte în caracterizarea personajelor şi s-au făcut numeroase 
modificări stilistice. 


Un „eveniment” 


Dimineaţa, prin horbota de gheaţă care acoperă geamurile, se 
strecoară în odaia copiilor lumina sclipitoare a soarelui. Vanea, un 
băieţel de vreo şase ani, tuns, cu nasul cât un bumb, şi Nina, 
surioara lui, o fetiţă de patru anisori, carliontata, dolofană şi mult 
prea mică pentru vârsta ei, se trezesc şi se uită urât unul la altul 
printre zăbrelele patucurilor. 

— U-u-u, nerusinatilor, face dădaca. Oamenii cumsecade de 
mult şi-au băut ceaiul, şi voi nici n-aţi făcut încă ochi!... 

Razele soarelui se zbenguie vesele pe covor, pe pereţi şi pe fusta 
dădacei, de parcă îi îmbie la joc, dar copiii nici nu se uită la ele. S- 
au sculat imbufnati. Nina face bot, îşi ia o mutră acră şi începe, 
prelung: 

— Cea-ai! Dădacă, vreau cea-ai! 

Vanea isi increteste fruntea şi se gândeşte de ce să se lege ca să 
urle şi el. A şi început să clipeasca des, ba şi-a deschis şi gura, dar 
chiar în clipa aceea se aude din salon glasul mamei: 

— Să nu uitaţi să dati lapte pisicii, că are pui! 

Lui Vanea şi Ninei li se lungesc feţele... Se uită nedumeriti unul 
la altul, apoi chiuie amândoi deodată, sar din pătucuri şi, umplând 
casa cu tipete asurzitoare, aleargă la bucătărie desculți şi numai in 
camasute. 

— A fatat pisica! urla e1. A fatat pisica! 

Sub banca din bucătărie e o läditä, nu prea mare, cu care aduce 


Stepan cocsul când se face focul în cămin. 

Din ladita aceea isi întinde capul o pisică. Mutrişoara ei cenusie 
arată că e peste măsură de obosită, iar ochii verzi, cu pupile negre 
si înguste, se uită languros şi dulce... Chipul ei parcă spune că, 
spre a fi pe deplin fericită, ar trebui să fie acolo şi „el”, tatăl 
copiilor, căruia i s-a dăruit toată... Ar vrea să miaune, şi chiar 
deschide gura, dar din gâtlejul ei nu iese decât un fel de sasait... 
Deodată, se aud pisoii scancind. 

Copiii se lasă pe călcâie in fata läditei si, nemiscati, cu 
răsuflarea tăiată, se uită la pisică... Sunt mirati, sunt uluiti şi nici 
nu aud cum îi ceartă dădaca lor, care s-a luat după ei. În ochi le 
străluceşte cea mai curată bucurie. 

În educaţia şi în viaţa copiilor, animalele domestice joacă un rol 
neînsemnat dar, fără îndoială, binefăcător. Care dintre noi nu-şi 
aminteşte de dulăii voinici şi generosi, de cätelusele lenese de 
salon, de păsărelele care mureau captive în colivii, de curcani 
ingusti la minte dar îngâmfaţi, de pisicile bătrâne şi blânde, care 
ne iertau când, ca să facem haz, le călcam pe coadă până nu mai 
puteau de durere? Ba uneori am impresia că răbdarea, 
devotamentul, ingaduinta atotiertätoare şi sinceritatea, însuşiri 
proprii animalelor noastre domestice, influențează mintea 
copilului mult mai puternic şi mai cu folos decât morala 
plictisitoare a vreunui Karl Karlovici oarecare, uscativ şi palid, sau 
decât explicaţiile nebuloase ale vreunei guvernante care încearcă 
să le demonstreze copiilor că apa e compusă din hidrogen şi 
oxigen. 

— Uite cât sunt de mititei! se miră Nina, făcând ochii mari si 
izbucnind într-un hohot lung şi vesel de râs. Parcă-s nişte soricuti! 

— Unu, doi, trei... îi numără Vanea. Trei pisicuti: unul pentru 
mine, altul pentru tine şi celălalt pentru altcineva. 

— Murrrm...  murrrm... toarce lehuza, încântată de atâta 
atenţie. Murrrm... 

După ce se satura să se tot uite la ei, copiii scot pisoi de sub 
pisică şi încep să se joace cu ei, apoi, nemulţumiţi numai cu atât, îi 
iau în poalele camasutelor şi fug în casă strigând: 


— Mamă, a fătat pisica! 

Mama e în salon cu un domn necunoscut. Vazandu-si copiii 
nespälati, dezbracati şi cu poalele camasilor ridicate, se ruşinează 
si-1 fulgeră cu ochii. 

— Lăsaţi jos camasutele, nerusinatilor! strigă ea. Şi stergeti-o de 
aici, că de nu, vă pedepsesc! 

Dar copiii nu se uită nici la amenințările mamei, nici la prezenţa 
străinului. Aşază pisoii pe covor şi fac o larmă de te asurzesc. 
Pisica se învârte în jurul lor şi miaună, de parcă se roagă. Când, 
ceva mai târziu, dădaca îi duce în odaia lor şi-i îmbracă, îi pune 
să-şi facă rugăciunea şi să-şi bea ceaiul, copiii scapără de 
neastâmpăr să termine cât mai repede cu toate aceste ocupaţii 
prozaice, ca să alerge din nou la bucătărie. 

Obligatiile şi jocurile obişnuite trec pe ultimul plan. 

Prin simplul fapt că au venit pe lume, pisoi pun totul în umbră: 
ei sunt acum noutatea vie, evenimentul zilei! Dacă li s-ar propune, 
lui Vanea sau Ninei, câte un pud de bomboane sau câte o mie de 
piese de argint de câte zece copeici pentru fiecare pisoi, ei ar 
refuza schimbul fără să stea o clipă la îndoială. Cu toate protestele 
indignate ale dădacei şi ale bucătăresei, copiii rămân până la prânz 
în bucătărie, lângă ladita, făcându-şi de lucru cu pisoii. Feţele lor 
sunt grave, serioase şi arată o adâncă îngrijorare. Pe ei nu-i 
preocupă numai prezentul, ci şi viitorul pisoilor. Până la urmă 
hotărăsc că un pisoi trebuie să rămână în casă, cu pisica cea 
bătrână, ca s-o consoleze, altul să meargă cu ei la ţară, iar al treilea 
să stea în beci, unde sunt grozav de multi guzgani. 

— Bine, dar de ce nu vor să se uite la noi? întreabă nedumerita 
Nina. Stau cu ochii închişi, ca cerşetorii cei orbi... 

Aceeaşi nedumerire îl tulbură şi pe Vanea. Încearcă să deschidă 
ochii unui pisoi, pufăie şi fosăie multă vreme, dar în zadar: 
operația nu reuşeşte. Nu mai putin îi nelinişteşte şi faptul că pisoi 
refuză cu încăpățânare carnea şi laptele cu care îi imbie. Tot ce li 
se pune sub botişoare mănâncă mama lor cea cenuşie. 

— Hai să le facem căsuțe, propune Vanea. Să aibă fiecare căsuţa 
lui, iar pisica să le facă vizită, pe rând... 


Trei cutii de carton pentru pălării sunt aşezate în trei colțuri ale 
bucătăriei. Copii instalează în ele pisoii. Dar această despărțire de 
familie se dovedeşte a fi prea timpurie: păstrând mereu acelaşi aer 
alintat şi iubitor, pisica trece de la o cutie la alta şi-şi aduce puii în 
culcuşul lor cel vechi. 

— Pisica li-e mamă, observă Vanea. Dar cine-o fi tatăl lor? 

— Asga-i, cine o fi tatăl lor? repetă Nina. 

— Fiindcă trebuie să aibă şi tată, altfel nu se poate! 

Vanea şi Nina stau şi chibzuiesc multă vreme cine să fie tatăl 
pisoilor. În cele din urmă bănuielile cad asupra unui cal mare, cu 
părul roşu închis şi cu coada smulsă, care zace aruncat sub scară, 
în cămară, trăindu-şi ultimele zile laolaltă cu tot soiul de alte 
Jucării stricate. Copiii îl scot târâş de acolo şi-l aşază lângă läditä. 

— Baga de seamă! îl ameninţă ei. Stai colea şi vezi de pisoi, să 
se poarte frumos... 

Toate acestea le fac şi le spun cât se poate de serios, cu un aer de 
îngrijorare. Şi afară de lädita cu pisoi, Vanea şi Nina nu mai vor sa 
ştie de nimic. Fericirea lor e fără margini. Totuşi trec şi prin clipe 
grele, dureroase chiar. 

Cu putin înaintea prânzului, Vanea sta în biroul tatei şi 
contemplă visător masa de lucru. Lângă lampă, pe foile de hârtie 
velină, se bataie un pisoi. Vanea îi urmăreşte fiecare mişcare, 
varandu-i în botisor când un creion, când un chibrit... Deodată, in 
faţa mesei răsare, ca din pământ, tata. 

— Ce înseamnă asta? îi aude Vanea glasul mânios. 

— Ăsta... ăsta... e un pisoi, tată... 

— Lasă ca-ti arăt eu tie pisoi! Ia te uită ce-ai făcut, netrebnicule! 
Mi-ai murdărit toată hârtia! 

Spre marea nedumerire a băiatului, tata nu împărtăşeşte 
dragostea lui pentru pisoi. ŞI, în loc să fie încântat şi să se bucure, 
îl apucă de-o ureche strigând: 

— Stepan, ia scârba asta de aici! 

La masă, alt scandal! În timp ce se serveşte felul al doilea, se 
aude deodată un fel de scâncet. Toţi încep să caute care-i pricina, 
până descopär, ascuns sub sortul Ninei, un pisoi. 


— Pleacă de la masa, Ninka! se înfurie tata. Iar cât despre pisoi, 
să-l aruncaţi imediat în groapa cu lături! Să nu mai vad scârbele 
astea prin casa!... 

Vanea si Nina sunt ingroziti. Dacă îneacă pisoii în groapa cu 
lături, pe lângă cruzimea faptului, pisica şi calutul de lemn rămân 
fără copii, ladita rămâne goală şi se spulberă toate planurile lor de 
viitor, ale acelui viitor fericit, când un pisoi va sta pe lângă bătrâna 
lui mamă, s-o consoleze, altul va merge cu ei la vila de la ţară, iar 
al treilea va prinde guzgani în beci... Copiii încep să plângă şi să-l 
roage pe tata să crute pisoii. În sfârşit tata se invoieste, dar cu o 
condiție: Vanea şi Nina să nu mai calce prin bucătărie şi să nu mai 
pună mâna pe pisoi... 

După prânz, Vanea şi Nina rătăcesc fără chef dintr-o odaie în 
alta. Faptul că n-au voie să se ducă la bucătărie 1-a întristat grozav. 
Nu vor să-şi mănânce dulciurile, fac mofturi şi-i răspund urât 
mamei. Seara, când vine la ei unchiul Petrusa, îl iau la o parte şi 1 
se plâng de tata, care a vrut să arunce pisoii în groapa cu lături. 

— Unchiu’ Petrusa, îl roagă ei, spune-i mamei să aducă lädita cu 
pisoii în odaie la noi! Spune-i, te rog!... 

— Bine, bine! face unchiul, dând din mâini ca să scape de 
el. Am să-l spun! 

De obicei, unchiul Petruşa nu vine singur. Odată cu el isi face 
apariţia şi Nero, un danez mare şi negru, cu urechile clăpăuge şi cu 
coada vârtoasă ca un bat. Nero e totdeauna tăcut, morocănos şi 
plin de sentimentul propriei lui demnități. Nu le dă lor, copiilor, 
nici cea mai mică atenţie, iar când trece pe lângă ei, îi pocneste cu 
coada ca pe nişte simple scaune! Copiii îl urăsc din adâncul 
sufletului, dar considerente de ordin practic îi fac, de data aceasta, 
să-şi înfrângă ura. 

— Sti ceva, Nina? zice Vanea deschizând ochii mari. Hai să-l 
facem pe Nero tatăl pisoilor, în locul calului! Calul e de lemn, iar 
Nero e viu... 

Toată seara copiii aşteaptă momentul când tata o să se aşeze să 
Joace vint şi or să-l poată strecura pe Nero, pe nebăgate de seamă, 
în bucătărie... În sfârşit, iată că tata se aşază la masa de joc, iar 


mama, învârtindu-se în jurul samovarului, nu se uită la ei... A 
sosit clipa fericită... 

— Haide! şopteşte Vanea către surioara lui. 

Dar tocmai atunci intră Stepan şi anunţă, râzând: 

— Doamnă, Nero a mâncat pisoi! 

Nina şi Vanea se îngălbenesc şi se uită cu spaimă la Stepan. 

— Zau!... râde înainte lacheul. S-a dus la ladita şi gata, 1-a 
mâncat! 

Copiilor li se pare că toţi ai casei trebuie să se alarmeze şi să se 
năpustească asupra criminalului. Dar oamenii cei mari rămân 
linistiti la locurile lor şi nu fac altceva decât să se minuneze de 
pofta de mâncare a uriaşului. Tata şi mama râd... Nero se plimbă 
în jurul mesei, dă din coadă şi se linge pe bot, satisfăcut... Numai 
pisica e neliniştită: trece din odaie în odaie, cu coada în vânt, se 
uită bănuitoare la oameni şi miaună jalnic. 

— Copii, sunt nouă trecute! E timpul să vă duceti la 
culcare! zice mama. 

Vanea şi Nina se culcă în paturile lor. Si multă vreme plang, 
gândindu-se la pisica cea amărâtă şi la Nero cel crud şi nerusinat, 
pe care nimeni nu l-a pedepsit. 


Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 323, 24 
noiembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A fost publicată 
apoi, fără nicio modificare, în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, 
si în ediţiile ei ulterioare în culegerea „Copiii, Sankt-Petersburg, 1889, şi în 
Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 


Oratorul 


Într-o dimineaţă frumoasă avea loc înmormântarea lui Kirill 
Ivanovici Vavilonov”, asesor de colegiu!%, decedat din pricina 
celor două boli atât de răspândite în tara la noi: nevasta rea şi 
alcoolismul. Când cortegiul funebru plecă de la biserică spre 
cimitir unul dintre colegii răposatului, un oarecare Poplavski!!, se 
urcă într-o birja şi plecă în goana mare la prietenul său, Grigori 
Petrovici Zapoikin!%, un bărbat încă tânăr şi totuşi destul de 
cunoscut. Zapoikin, după cum poate că ştiu multi dintre cititori, 
avea talentul rar de a improviza cuvântări la nunţi, la aniversări şi 
la înmormântări. Era în stare să vorbească oricând: şi când se scula 
din somn, pe stomacul gol, şi când era mort beat, şi când îl 
scuturau frigurile. Discursurile lui curgeau uşor şi fara poticneli, 
aşa cum curge apa de ploaie pe burlan, dar în acelaşi timp erau şi 
bogate: în vocabularul lui de orator găseai mai multe vorbe 
duioase decât gândaci de bucătărie într-un tractir! Vorbea 
totdeauna cu căldură, şi atât de mult, încât uneori, mai cu seamă la 
nunțile de pe la negustori era nevoie să se recurgă la ajutorul 
poliţiei ca să-l facă să se oprească! 

Poplavski îl găsi acasă. 

— La tine am venit, frätioare! începu el. Îmbracă-te repede si 
hai cu mine. A murit unul dintr-ai noştri şi-l petrecem chiar acum 
în drumul lui spre lumea cealaltă. $i, vezi bine, trebuie să-i 
spunem câteva baliverne, aşa, de adio... În tine ne-am pus toată 


nădejdea! Dacă ar fi murit vreunul mai märuntel, nu te-am fi 
necăjit, dar e vorba de un secretar... de un stâlp de cancelarie, cum 
se zice. Si, oricum, parcă nu face să-l îngropăm aşa, fără discurs, 
pe un motat ca el! 

— Aha, secretarul! căscă somnoros Zapoikin. Betivanul acela, 
nu? 

— Da, betivanul. Or să ne dea şi blinele, şi gustări... or să-ţi 
plătească şi birja... Haide, sufletelule! Trage-i şi tu un discurs, 
colea, cât mai ciceronian, că n-o să-ţi para rău! 

Zapoikin primi bucuros. Îşi zburli părul, îşi luă un aer 
melancolic şi ieşi în stradă cu Poplavski. 

— L-am cunoscut pe secretarul vostru, zise el, urcându-se în 
birjă. Era o puşlama şi o bestie, Dumnezeu să-l ierte, cum nu sunt 
multi! 

— Nu-i frumos să vorbeşti aşa despre raposati, Grişa. 

— Adevărat, ai dreptate: aut mortuis, nihil bene!%! Totuşi, mare 
pehlivan era! 

Prietenii ajunseră din urmă cortegiul funebru şi se amestecară în 
mulțime. Răposatul era purtat încet, aşa că până la cimitir cei doi 
prieteni avură tot timpul să intre în vreo trei tractire şi să dea pe 
gat câte un pähärut pentru odihna sufletului celui trecut în 
vesnicie. 

La cimitir s-a oficiat prohodul. Soacra, nevasta şi cumnata 
răposatului au plâns mult, după datină. Văduva chiar a strigat, în 
timp ce coborau sicriul în mormânt: „Lăsaţi-mă la el!” Dar nu şi-a 
urmat soţul în groapă, amintindu-și, fără îndoială, de pensie. După 
ce aşteptă să se facă linişte, Zapoikin făcu un pas înainte, îi invalui 
pe toţi cei de faţă într-o privire şi începu: 

— Să dăm crezare ochilor şi urechilor? N-o fi oare un vis rău 
sicriul acesta, feţele acestea plânse, bocetele şi suspinele? Dar, vai, 
nu e vis şi văzul nu ne înşală! Acela pe care până mai 1eri- 
alaltăieri îl vedeam atât de plin de viata, atât de tinereşte proaspăt 
si nevinovat, acela care până mai ieri-alaltăieri, sub ochii noştri, isi 
căra mierea ca o albină neobosită în stupul obştesc, pentru binele 
statului, acela care... o, da, chiar el, s-a prefăcut acum în pulbere, 


în miraj imaterial... Moartea neînduplecată şi-a lăsat asupră-i 
mâna ei rigidă, tocmai atunci când, cu toată vârsta lui înaintată era 
în plinătatea puterilor şi a nădejdilor celor mai strălucitoare... Da, 
e o pierdere ireparabila! Cine o să-l poată înlocui? Avem multi 
slujbaşi de valoare, însă Prokofi Osipici era unic! Devotat până în 
adâncul sufletului datoriei lui cinstite, el nu-şi cruța puterile, nu 
dormea nopţile, era dezinteresat şi incoruptibil... O, cât în 
dispretuia el pe cei care încercau să-l corupă în detrimentul 
intereselor obşteşti, pe cei care, prin tot soiul de bunuri pământeşti 
ispititoare, încercau a-l îndupleca să-şi uite datoria! Cine nu ştie că 
Prokofi Osipici îşi împărțea modestul lui salar colegilor mai 
săraci, şi ati auzit singuri, mai adineauri, bocetele văduvelor şi ale 
orfanilor care trăiau din binefacerile lui! Devotat datoriei şi 
faptelor bune, el n-a ştiut în viaţă ce e bucuria. Ba, mai mult, a 
renunţat pana şi la fericirea unui cămin! Doar ştiţi cu toţii că a 
rămas holtei până la sfârşitul zilelor sale! Dar ca prieten, cine o să 
ni-l poată înlocui? Parcă-i văd faţa rasă şi plină de duioşie 
îndreptată spre noi cu zâmbetul acela blajin, parcă-i aud glasul 
blând, potolit şi prietenos... Fie-ti tarana uşoară, Prokofi Osipici! 
Odihneşte în pace, nobil şi cinstit muncitor! 

Zapoikin vorbea înainte, însă ascultătorii începuseră să 
susoteasca. Discursul lui le plăcuse tuturor, storsese chiar şi câteva 
lacrimi. Totuşi, pe ici pe colo, li se păruse ciudat. În primul rând, 
nimeni nu înţelegea de ce oratorul îi spunea răposatului Prokofi 
Osipovici, când îl chema Kirill Ivanovici. În al doilea rând, ştiau 
cu toții că răposatul se războise toată viata cu nevasta lui 
legitimă — prin urmare nu putea să fie holtei. Iar în al treilea rand, 
Kirill Ivanovici avea o barbă deasă şi roşcată pe care n-o răsese in 
viaţa lui, aşa că nimeni nu înţelegea de ce spusese oratorul că se 
purta bărbierit... Ascultătorii se uitau unul la altul, nedumeriti şi 
ridicau din umeri. 

— Prokofi Osipici! striga oratorul inspirat, uitându-se în groapa 
deschisă. Chipul tău nu era frumos, ba era chiar urât, erai ursuz şi 
aspru din fire, dar ştiam cu tot că sub învelişul acela inselator 
bătea o inimă cinstită de prieten! 


Curând, ascultătorii începură să observe şi la orator un lucru 
ciudat: isi atintise privirea într-un anumit punct, frământându-se 
pe loc cu neliniste, şi începuse să ridice şi el din umeri. Deodată 
tăcu, deschise gura uluit şi se întoarse către Poplavski: 

— Ascultă, dar... trăieşte! îi şopti, privindu-l îngrozit. 

— Cine trăieşte? 

— Prokofi Osipici, cine altul? Uite-l colo, lângă monumentul 
cela! 

— Apoi, nici n-a murit! A murit Kirill [vanici! 

— Bine, dar chiar tu mi-ai spus că a murit secretarul vostru! 

— Aşa şi este, Kirill Ivanici era secretarul nostru. Numai că tu, 
zapacit cum esti, ai încurcat lucrurile. E drept că şi Prokofi Osipici 
a fost secretar la noi, dar sunt doi ani de dând a trecut ca şef de 
birou la secţia a doua. 

— Dracu” să vă mai înţeleagă! 

— De ce te-ai oprit? Dă-i înainte, că ne facem de râs! 

Zapoikin se întoarse spre mormânt şi, cu aceeaşi elocventa, îşi 
urmă cuvântarea întreruptă. Într-adevăr, lângă un monument stătea 
Prokofi Osipici, un funcționar bătrân şi cu fata rasă, uitându-se 
încruntat şi furios la orator. 

— Ce ţi-a venit? râdeau funcţionarii, in timp ce se întorceau cu 
Zapoikin de la înmormântare. Ai îngropat omul de viu!... 

— Nu-i frumos, tinere! bombăni Prokofi Osipici. Discursul 
dumitale poate că s-ar potrivi unui mort, dar pentru un om încă în 
viata e curată bătaie de joc! Gandeste-te numai la toate câte le-ai 
spus! ,,Dezinteresat, incoruptibil, nu primeşte mită...” Asemenea 
lucruri nu se pot spune decât în batjocură despre un om care 
trăieşte! Si pe urmă, domnule, nimeni nu te-a rugat să înşiri verzi 
si uscate despre figura mea. Nu-s frumos, sunt urât şi-s aşa cum 
sunt! Dar ce nevoie aveai dumneata să-mi expui mutra în văzul 
tuturor?... Ei nu, să ştii că m-am supărat! 


Publicată pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1886, nr. 48, 29 
noiembrie, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A fost cuprinsă în 
culegerea „În amintirea lui V. G. Bielinski”, Moscova, 1889. La Institutul de 
literatură (Casa Puşkin), de pe lângă Academia de ştiinţe a U.R.S.S., secția 


manuscrise se păstrează manuscrisul original al povestirii, trimis de A. P. 
Cehov lui P. A. Efremov, redactorul acestei culegeri. A fost inclusă în 
Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 


O operă de artă 


Ținând sub brat un pachet învelit în „Buletinul Bursei” numărul 
223, Saşa Smirnov, unicul fiu al unei mame văduve, intră, făcând 
o mutră acră, în cabinetul doctorului Koşelkov!%. 

— Aha, tânărul nostru cel simpatic! îl întâmpină doctorul. Ei, 
cum ne mai simţim? Ce mai e nou? 

Saşa începu să clipească des, îşi duse mâna la inimă şi zise, cu 
emoție în glas: 

— Maică-mea vă trimite multe plecaciuni şi mi-a dat în grijă sa 
vă mulțumesc, Ivan Nikolaevici... Sunt singurul fiu al maică-mii 
si dumneavoastră mi-ati salvat viata... m-aţi vindecat de o boală 
grea şi... şi nu ştim amândoi cum să vă mulţumim! 

— Lasă astea, tinere! îl întrerupse doctorul, topindu-se de 
plăcere. N-am făcut decât ceea ce ar fi făcut oricare altul în locul 
meu. 

— Sunt singurul fiu al maică-mil... Suntem săraci şi, 
bineînțeles, nu putem să vă räsplätim pentru munca 
dumneavoastră şi... ne simţim aşa de rusinati, domnule doctor, cu 
toate că, de altfel atât maică-mea cât şi eu... singurul fiu al maică- 
mii, vă rugăm stăruitor să primiţi, în semn de recunoştinţă... 
obiectul acesta, care... E un lucru de preţ, un bronz vechi... o 
operă de artă rară. 

— Dar nu trebuia! şi doctorul îşi increti fruntea. Pentru ce? 

— Nu, vă rog să nu ne refuzati, bâiguia înainte Sasa, desfăcând 


pachetul. Dacă ne refuzati, ne supăraţi şi pe mine, şi pe maică- 
mea... E un obiect foarte frumos... un bronz vechi... Ne-a rămas 
de la răposatul meu tată şi l-am păstrat ca pe o amintire scumpă... 
Tatăl meu cumpăra bronzuri vechi şi le vindea apoi pe la 
amatori... Acum, maică-mea şi cu mine ne ocupăm cu asta... 

Saşa despachetă obiectul şi-l aşeză, solemn, pe masă. Era un 
candelabru, nu prea mare, un brom vechi lucrat artistic. Înfätisa un 
grup: două femei, în costumul Evei, stând pe un piedestal într-o 
poziție pentru descrierea căreia nu am nici destul curaj şi nici 
temperamentul necesar. Figurinele zâmbeau cu cochetărie şi, în 
general, iti făceau impresia că dacă n-ar fi fost nevoite să susțină 
fiecare câte unul din braţele candelabrului, ar fi sărit de pe 
piedestal şi s-ar fi dedat la o orgie atât de înspăimântătoare, că ti- 
ar fi ruşine să te şi gândeşti, cititorule! 

După ce se uită la dar, doctorul se scărpină încet după ureche, 
icni si-si şterse nasul, nehotărât. 

— Da, într-adevăr, e o piesă, admirabila, mormăi el. Însă, cum 
să-ţi spun... e prea din cale afară de indecentă... Asta nu mai e 
nud, ci dracu” ştie ce... 

— Cum, adică? 

— Nici şarpele care duce în ispită n-ar fi născocit ceva mai 
scârbos! A aşeza pe birou o fantasmagorie ca asta ar însemna să- 
mi spurc toată casa! 

— O, dar ce ciudat priviţi dumneavoastră arta, domnule 
doctor! se supără Saşa. Uitaţi-vă, e un obiect de artă! Are în el 
atâta frumuseţe şi atâta graţie, încât fără să vrei ti se umple sufletul 
de evlavie şi ti se umezesc ochii! În fata unei asemenea 
perfectiuni, faci abstracţie de tot ce e pământesc... Uitaţi-vă numai 
câtă mişcare, cât aer, ce expresie! 

— Toate astea le înţeleg foarte bine, dragul meu, îl întrerupse 
doctorul. Dar eu am familie, în birou la mine intră şi copiii mei, 
mai vin Şi cucoane... 

— Fără îndoială ca daca privim lucrurile din punctul de vedere 
al vulgului, zise Saşa, obiectul acesta de înaltă măiestrie artistică 
se prezintă în altă lumină... Dar, domnule doctor, ridicati-va 


deasupra vulgului, mai ales că refuzul dumneavoastră ne-ar 
îndurera adânc, şi pe mine şi pe maică-mea. Sunt singurul fiu al 
maică-mii... mi-ati salvat viata... Vă oferim obiectul la care ţinem 
noi mai mult. Însă numai de un lucru îmi pare rău: că n-aveţi şi 
perechea acestui candelabru... 

— Îţi mulţumesc drăguță şi vă rămân foarte recunoscător... 
Spune-i mamei dumitale multe plecăciuni din partea mea... însă, 
ganditi-va şi dumneavoastră, aici intră şi copui mei, vin şi 
cucoane... În sfârşit, lasă-l să rămână! Oricum, tot n-o să vă pot 
face să intelegeti...! 

— Nici n-aveţi ce... se bucură Saşa. Asezati candelabrul colea, 
lângă vaza asta... Dar ce păcat că n-aveţi şi perechea lui! Mare 
păcat... Si acum, ramaneti cu bine, domnule doctor. 

După plecarea tânărului, doctorul se uită mult timp la 
candelabru, scărpinându-se după ureche şi chibzuind. 

„Piesa e admirabilă, fără discuţie, se gândea el, şi ar fi păcat s-o 
arunc... Pe de altă parte, e cu neputinţă s-o păstrez... Hm!... Ia te 
uită ce dilemă! Cui aş putea să i-o dau, cui aş putea să 1-0 fac 
cadou?”... 

După o lungă chibzuinţă, îşi aduse aminte de bunul său prieten, 
avocatul Uhov!®, căruia îi rămăsese îndatorat pentru că-i pledase 
un proces. 

— Minunat! decretă doctorul. Ca prieten, îi vine greu să 
primească bani de la mine, aşa că e cât se poate de nimerit să-i fac 
un dar. Ia să-i duc lui drăcia asta! Unde mai pui că e şi holtei, şi 
cam uşuratic... 

Și fără să stea mult la gânduri, doctorul se imbraca, împachetă 
candelabrul şi se duse la avocatul Uhov. 

Îl găsi acasă. 

— Salutare, prietene! îi zise el. Am venit la tine... Am venit, 
fratioare, să-ţi mulţumesc pentru osteneala pe care ţi-ai dat-o... 
Bani, ştiu că nu vrei să primeşti. Primeşte atunci măcar fleacul 
ăsta... ia uite colea, fratioare... uite ce flecustet minunat! 

Când văzu „flecuşteţul”, avocatul se simţi cuprins de un 
entuziasm de nedescris. 


— Într-adevăr, straşnică piesă! şi izbucni în hohote de râs. Măi 
drăcia dracului, cui 1-a venit în minte să născocească asemenea 
bazaconie? E admirabilă, e încântătoare. Unde ai găsit bijuteria 
asta?... 

După ce i se mai potoli entuziasmul, avocatul se uită speriat spre 
UŞĂ ŞI zise: 

— Numai că, ştii una, fratioare? Ia-ti cadoul înapoi. Nu pot să-l 
primesc... 

— De ce? se sperie doctorul. 

— Pentru că, vezi... la mine vine câteodată şi mama, vin 
clienţi... şi pe urmă, chiar şi de servitori mi-ar fi ruşine! 

— Nu, nu, nu!... Nu se poate să mă refuzi! şi doctorul se apără 
cu mâinile. Asta ar fi curată porcărie din partea ta! E o piesă 
unică... uite ce mişcare... ce expresie... Nici nu vreau să aud! M- 
aş supăra grozav! 

— Măcar să fi fost, cat de cât, îmbrăcate... sau să le fi pus 
măcar câte o frunză de vita... 

Dar doctorul se apără şi mai tare cu mâinile, ieşi grăbit de la 
Uhov şi, încântat că reuşise să scape de candelabru, se urcă într-o 
birja şi se întoarse acasă... 

După plecarea lui, avocatul cercetă candelabrul, îl pipăi cu 
degetele peste tot şi, ca şi doctorul, îşi frământă mult timp mintea 
întrebându-se ce să facă cu el. 

„Obiectul e straşnic, îşi zicea, şi-ar fi păcat să-l arunc. lar ca să-l 
tin la mine, e prea indecent. Cel mai bun lucru ar fi să-l dăruiesc şi 
eu cuiva... Uite, am să i-l ofer chiar în seara asta comicului 
Saskin. Îi plac canaliei, asemenea drăcovenii. Si unde mai pui că 
spectacolul de astăzi se dă în beneficiul lui...” 

Zis şi făcut. În aceeaşi seară, împachetat cu grijă, candelabrul i-a 
fost oferit comicului Saskin. Toată seara cabina artistului a fost 
luată cu asalt de barbatii veniți să-i admire darul. Toată seara 
cabina a răsunat de strigăte de entuziasm şi de râsete care se 
mănau a nechezat de cai. Dacă se apropia de uşă vreo actriţă şi 
întreba: „Pot să intru?” imediat se auzea glasul ragusit al 
comicului: 


— Nu, nu, maicuta! Sunt dezbrăcat! 

După ce se termină spectacolul, comicul ridică din umeri, îşi 
malta braţele şi strigă: 

— Ce să mă fac cu porcăria asta? Că eu stau într-o casă 
particulară. La mine vin actriţe... ŞI, de! Asta nu e o fotografie, s- 
o poţi ascunde în sertar! 

— Eu aş zice s-o vindeti, domnule, îl sfătui coaforul, în timp ce 
îl ajuta să se dezbrace. Aproape de aici, în mahala, stă o bătrână 
care se ocupă cu asta, cumpără bronzuri vechi... Luaţi un birjar şi 
întrebaţi de Smirnova... toată lumea o cunoaşte. 

Comicul îi ascultă sfatul... Două zile mai târziu, doctorul 
Koselkov stătea în cabinetul lui şi, cu un deget la frunte, se gândea 
la acizii fierei. Deodată usa se deschise si Saşa Smirnov dădu 
buzna în odaie. Zâmbea, şi toată făptura lui strălucea de bucurie... 
Tinea în brat un pachet învelit într-un ziar. 

— Domnule doctor, începu el gâfâind. Inchipuiti-va ce fericire! 
Spre norocul dumneavoastră, am reuşit să găsim perechea 
candelabrului!... Maică-mea e asa de încântată... Stiti, sunt 
singurul fiu al maică-mii... iar dumneavoastră mi-ati salvat 
viaţa... 

Si tremurând de recunoştinţă, Saşa aseza candelabrul in fata lui 
Koselkov. Doctorul deschise gura, încercă să zică ceva, dar nu 
zise nimic: îi pierise glasul. 


Publicată pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1886, nr. 50, 13 
decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerile „Vorbe nevinovate”, 
Moscova, 1887 şi în „Povestiri felurite”, ediția a 2-a, Sankt-Petersburg, 1891. 
A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul 
din 1900. 

În vederea includerii în culegerea de opere, textul schiţei a suferit mici 
modificări. 

După ce a primit povestirea, N. Leikin i-a scris lui Cehov, la 1 decembrie 
1886: «Ultima dumitale schiţă e cât se poate de amuzantă. Cenzorul i-a dat 
drumul, tăind doar cuvintele „de rai” — balaurul n-are nimic de-a face cu 
raiul — şi „a scârnăvit-o”. Da, de bucăţi de felul acesta au nevoie revistele 
noastre umoristice !» 


SSR E > 


AP. Cho 


În noaptea de ajunul Crăciunului, Vanka Jukov, un băiat de nouă 
ani, care fusese dat, cu trei luni în urmă, să-şi facă ucenicia la 
cizmarul Aleahin, nu se mai culcă. După ce stăpânii şi calfele 
plecară la utrenie, Vanka scoase din dulapul cizmarului o sticluta 
cu cerneală şi un condei cu penita ruginita, îşi aşeză apoi în fata o 
foaie de hârtie mototolita şi începu să scrie. Dar, înainte de a 
încondeia prima literă, băiatul îşi aruncă de câteva ori privirea 
speriată spre uşă şi spre ferestre, după aceea se uită cu coada 
ochiului la icoana înnegrită, la dreapta şi la stânga căreia se înşirau 
rafturile cu calapoade, şi oftă adânc. Îşi aşezase hârtia pe bancă, 
iar el se lăsase în genunchi în fata el. 

„Dragă bunicule Konstantin Makarici! scria Vanka. Uite, iti 
scriu o scrisoare. Te felicit pentru sărbătorile Crăciunului şi doresc 
să-ţi dea domnul Dumnezeu tot ce doreşti. Ca eu nu mai am nici 
tătucă, nici mămucă, numai pe tine te mai am.” 

Vanka îşi întoarse privirea spre fereastra întunecată, în sticla 
căreia licärea rasfrangerea lumânării, şi-l văzu desluşit în minte pe 
bunicul Konstantin Makarici, paznic de noapte la boierii Jivarev: 
un bătrânel de vreo şaizeci şi cinci de ani, maruntel, slabanog, dar 
neaşteptat de vioi şi de sprinten, cu fata veşnic zâmbitoare şi cu 
ochi ca de om beat. Ziua doarme în bucătăria argatilor sau se tine 
de glume cu bucătăresele, iar noaptea, infofolit în cojocul lui larg, 
se învârte în jurul conacului şi bate în bocănitoare. În urma lui, cu 


capetele în pământ, merg bătrâna Kaştanka!% şi cățelul Viun!°? 


botezat aşa din pricina părului negru şi a trupului lung, ca de 
nevăstuică. Viun e un câine cum nu se poate mai respectuos şi mai 
prietenos. Se uită deopotrivă de duios şi la ai casei şi la străini. 
Totuşi nu se bucură de încrederea nimănui: sub aparenţa 
respectului si a duioşiei, în el se ascunde cea mai fatarnica 
perfidie. Nimeni nu se pricepe mai bine decât Viun sa se apropie 
furiş pe la spate şi să te inhate de picior când nici cu gândul nu 
gândeşti, să se strecoare in ghetarie, sau să fure câte o găină de pe 
la mujici. De câte ori n-a rămas el cotonogit de picioarele dindărăt, 
iar de două ori erau cât pe ce să-l şi spânzure! Si nu trece 
săptămână fără să mănânce câte o bătaie soră cu moartea, dar 
totdeauna îşi vine în fire. 

Fără îndoială că acum bunicul stă la poartă, se uită clipind la 
ferestrele de un roşu aprins ale bisericutei din sat şi, tropăind din 
pâslari, glumeste cu argatimea de la conac. Bocănitoarea îi atârnă 
de curea. Moşneagul dă din mâini, îşi îndeasă capul între umeri de 
frig si, chicotind bätrâneste, ciupeşte când pe servitoare, când pe 
bucătăreasă. 

— Ce-ar fi să tragem pe nas câte oleacă de tabac? zice el 
întinzând femeilor tabachera. 

Femeile trag tabac şi strănută. Bunicul nu mai poate de bucurie, 
izbucneşte în hohote de râs şi strigă: 

— Hei, destul, că vi se lipeşte tabachera de nas! 

După aceea le-o vâră sub bot şi câinilor. Kaştanka strănută, îşi 
scutură botul şi, supărată, se trage la o parte. Viun însă, din 
respect, nu strănută ci numai dă din coadă. Vremea e minunată, 
văzduhul liniştit, străveziu şi proaspăt. E noapte fără lună, totuşi se 
vede satul întreg, cu acoperişurile albe şi cu suvitele de fum ce se 
înalță din hogeaguri. Se văd şi copacii argintati de promoroacă şi 
nametii. Tot cerul e numai stele. Şi stelele clipesc, vesele, iar calea 
laptelui e aşa de strălucitoare, de parcă ar fi spălat-o cineva anume 
si ar fi frecat-o cu zăpadă, pentru sărbători... 

Vanka oftă, îşi muie penita în cerneală şi scrise mai departe: 

„Să ştii bunicule că pe mine, aseară, m-au aruncat afară. 


Stăpânul m-a luat de păr, m-a scos în ogradă şi m-a bătut cu 
şpandârul!% fiindcă m-a furat somnul când legănam copilul în 
copaie. lar mai zilele trecute stăpâna mi-a poruncit să curät o 
scrumbie şi eu am început s-o curät de la coadă. Si atunci 
dumneaei a luat scrumbia şi a început să mă plesnească peste 
obraz cu capul scrumbiei. Calfele îşi bat joc de mine, mă trimit la 
cârciumă să le cumpăr votcă şi mă pun să fur castraveți de la 
stăpân, iar stăpânul mă bate cu ce-i vine la îndemână. Cât despre 
mâncare, nu-mi dau mai nimic: dimineaţa pâine goală, la prânz 
coleaşă şi seara iar pâine goală. De ceai sau de ciorbă nici 
pomeneală, cu aşa ceva se îndoapă numai stăpâni. De dormit, 
dorm în tindă, iar când plânge copilul apoi nu mai dorm deloc, că 
trebuie să-l legăn... Dragă bunicutule, fa-ti pomană de la 
Dumnezeu şi ia-ma de aici! Du-mă acasă, în sat, că nu mai pot 
îndura... Mă ploconesc înaintea ta până la pământ şi am să mă rog 
lui Dumnezeu cât oi trăi, numai ia-mă de aici, că de nu, sa stil că 
cu mă prăpădesc...” 

Vanka simţi cum îi tremură buzele. Îşi şterse ochii cu pumnul 
murdar şi izbucni în plâns. 

„Am să toc tabac pentru tine — scrise el mai departe — şi am să 
mă închin lui Dumnezeu. Dacă oi greşi, să mă pedepsesti fara 
milă. lar daca te-i necăji că am rămas fără slujbă, atunci am să mă 
rog de administrator să mă primească să-i văcsuiesc cizmele, sau 
am să mă bag ajutor de văcar, în locul lui Fedka. Dragă 
bunicutule, nu mai pot, nu mai pot, mă chinuiesc de moarte! Am 
vrut s-o şterg de aici şi s-o iau pe jos până în sat. Dar n-am cizme 
si m-am temut de frig... lar pentru binele ăsta, când oi creşte eu 
mare, am să te hrănesc şi n-am să las pe nimeni să te obijduiască. 
lar când ai să mori, am să mă rog pentru odihna sufletului tău 
întocmai ca pentru mămuca mea Pelagheia. 

„lar Moscova să ştii că e un oraş mare. Toate casele îs case 
boiereşti şi sunt şi cai multi. Oi însă nu sunt, iar câinii de pe aici 
nu-s rai. Băieţii nu umblă cu steaua şi nici in strană nu-i lasă să 
cânte. Într-o zi am văzut în fereastra unei dughene nişte cârlige de 
undita. Se vindeau cu sfoară cu tot şi erau pentru toate soiurile de 


peşti şi foarte trainice. Am văzut unul care ar fi ţinut chiar si un 
somn de un pud! Şi am mai văzut dughene cu fel de fel de puşti, 
cam ca acelea ale boierilor noştri. Eu gândesc că trebuie să coste 
măcar o sută de ruble una... lar la măcelării găseşti şi cocosi 
sălbatici, şi gäinuse, şi iepuri, numai că vânzătorii nu spun unde 1- 
au împuşcat. 

„Dragă bunicutule, când au să facă boierii pom de Crăciun cu 
daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufarasul 
cel verde. Cere-i-o domnişoarei Olga Ignatievna, spune-i că e 
pentru Vanka.” 

Vanka se infiora, oftă şi-şi atinti din nou privirea asupra 
ferestrei. Îşi aduse aminte că bunicul era cel care se ducea în 
fiecare an la pădure, să aducă bradul pentru boieri, şi că-l lua şi pe 
el. Ce vremuri bune erau pe-atunci! Bunicul icnea, icnea şi gerul 
şi, auzindu-i, icnea şi Vanka. Înainte de a se apuca să taie bradul, 
bunicul îşi fuma luleaua, trăgea tacticos tabac pe nas şi făcea 
glume pe seama lui Vaniuşka, pentru că tremura de frig... Brazii 
tineri şi incarcati cu promoroaca stăteau nemiscati, asteptand parca 
să vadă pe care dintre ei o să cadă năpasta. Deodată, un iepure 
trecea în goană, ca o săgeată, peste nameti... Bunicul nu se putea 
stăpâni să nu strige: 

— Tine-l, tine-l... tine-l! Aha, diavole cu coada scurtă! 

După ce tăia bradul, bunicul îl ducea la curte şi cei de acolo 
începeau să-l împodobească... Dar nimeni nu-şi bătea capul mai 
mult cu asta decât domnisoara Olga Ignatievna, la care Vanka 
tinea ca la ochii din cap. Pe vremea când trăia mama lui, 
Pelagheia, care era fată în casă la boieri, Olga Ignatievna îi dădea 
lui Vanka acadele, ba, neavând ce face, îl învăţa să citească, să 
scrie, să numere până la o sută şi chiar să joace cadril! Dar după ce 
a murit Pelagheia, orfanul Vanka a fost trimis la bunicul lui, în 
bucătăria argatilor, iar de acolo la Moscova, la cizmarul Aleahin... 

„Vino, bunicule draga—urma Vanka-—te rog în numele 
Domnului nostru Hristos, vino şi ia-mă de aici. Îndură-te de mine, 
că-s un orfan fără noroc şi toţi ma bat şi mi-e aşa de foame şi de 
dor, că nici nu pot să-ţi spun şi plang întruna. lar mai zilele trecute 


stăpânul m-a pocnit aşa de tare cu calapodul peste cap, de am 
căzut jos şi abia am putut să-mi vin în fire. Vai şi amar de viaţa 
mea, că-i mai rea decât a unui câine!... Şi-i mai trimit plecăciuni 
si Glenei, şi lui Egorka cel strâmb, şi vizitiului, numai armonica 
mea să nu 1-0 dai nimănui. Rămân nepotul tău Ivan Jukov şi să vu, 
dragă bunicule!” 

Vanka împături foaia în patru şi o vâri în plicul pe care-l 
cumpărase în ajun, cu o copeică... După ce se gândi puţin, muie 
penita în cerneală şi scrise adresa: 

Bunicului, în sat la noi. 

Apoi se mai scărpină în cap, se mai gândi şi adauga: „Lui 
Konstantin Makarici.” În sfârşit, fericit că apucase a-şi scrie 
scrisoarea în linişte, Vanka îşi inhata căciula şi, fără să-şi mai ia şi 
cojocelul pe umeri, numai în cămașă, ieşi repede în stradă... 

Vânzătorii de la măcelărie, pe care îi întrebase în ajun, îi 
spuseseră că scrisorile se vara în cutiile poştale, de unde le iau şi le 
duc în toată tara troicile poştei, manate de surugii beti, în clinchet 
de zurgălăi. Vanka o tinu tot într-o fugă până la cea mai apropiată 
cutie poştală, vârând în deschizătură nepretuita scrisoare... 

Peste o oră, legănat de dulci speranţe, Vanka dormea dus... În 
visul lui vedea un cuptor. Pe cuptor stătea bunicul, cu picioarele 
goale atârnate şi le citea bucătăreselor scrisoarea lui... Iar pe lângă 
cuptor, Viun se tot învârtea şi dădea din coadă... 


Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 354, 25 
decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Copiii, Sankt- 
Petersburg, 1889, şi în ediţiile ei următoare. Cu numeroase abrevieri în text, 
făcute fără intervenţia autorului, a intrat în culegerea „Spice de aur” alcătuită 
de Gorbunov-Posadov, Moscova, 1900. A fost apoi publicată în întregime în 
culegerea „Inimă de copil”, Moscova, 1901; de asemenea şi în nenumărate 
crestomatii. Cehov a inclus povestirea în Culegerea de opere din 1901, vol. 
IV. Publicăm textul din 1901. 

În culegerea de opere, povestirea a intrat aproape fără modificări. 


La drum 


, Un nor mic de aur a-nnoptat 
Pe un piept de munte uriaş...” 
LERMONTOV!Y 


În odaia căreia însuşi stăpânul hanului, cazacul Semion 
Cistopliui!!0, îi zicea „trecătoare”, deoarece slujea numai şi numai 
călătorilor în trecere, la o masă mare de lemn nevopsit, stătea un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt şi lat în umeri. Dormea cu 
coatele pe masă şi cu capul sprijinit în pumn. Un cäpetel de 
lumânare de seu, vârât într-un borcan de pomadă gol, îi lumina 
barba bälaie, nasul gros şi turtit, obrajii arşi de vânt şi sprâncenele 
dese şi negre care-i cădeau peste ochii închişi... $i nasul, şi 
obrajii, şi sprâncenele — toate trăsăturile luate în parte, erau aspre 
$1 greoaie, potrivite cu mobilierul şi cu soba din „trecătoare”. 
Luată însă în totul, faţa lui era armonioasă, frumoasă chiar. Că aşa 
i-e dat obrazului rusesc: cu cât trăsăturile lui sunt mai mari si mai 
aspre, cu atât pare mai dulce şi mai blând. Bărbatul purta un surtuc 
boieresc ponosit, dar tivit cu siret nou, lat, o vestă de catifea şi 
pantaloni negri şi largi, varati în cizme mari. 

Pe o bancă din cele ce se înşirau de-a lungul peretelui dormea, 
pe o şubă de vulpe, o fetiţă de vreo opt ani, cu rochita cafenie şi cu 
ciorapi lungi, negri. Fetiţa avea fata suptă, părul bălai, umerii 
ingusti şi trupul putintel şi bicisnic. Dar nasul, care ieşea la iveală 


ca o cocoaşă mică, era tot atât de gros şi de urât ca şi al bărbatului. 
Fetiţa dormea adânc, fără să simtă că pieptenele rotund, care-i 
alunecase din păr, îi intra în obraz. 

„Irecătoarea” avea un aer de sărbătoare. Mirosea a podele 
proaspăt spălate, pe frânghia întinsă de-a curmezişul odăii nu mai 
atârnau carpe, ca de obicei, iar într-un colt, deasupra mesei, 
pâlpâia o candelă lăsând să cadă o pată de lumină roşie pe icoana 
sfântului Gheorghe Biruitorul. De o parte şi de alta a icoanei din 
colt se înşirau, păstrând cea mai severă şi mai chibzuita gradatie in 
ce priveşte trecerea de la cele sfinte, la cele lumesti, nenumărate 
litografii. La lumina îndoielnică a capetelului de lumânare şi a 
candelei roşii, litografiile păreau o singură fâşie neîntreruptă, plină 
de mâzgälituri negre. Dar când soba de teracotă, încercând să 
cânte pe acelaşi ton cu vijelia, trăgea aerul mugind, iar lemnele, 
trezite parcă din somn, izbucneau in vâlvătăi şi pârâiau furioase — 
atunci pe pereţii de bârne începeau să joace pete rumene, iar peste 
capul bărbatului adormit ieşeau la iveală când stareţul Serafim, 
când şahul Nasr-Eddin, când un prunc gras şi cafeniu, care şoptea 
nu ştiu ce, holbându-şi ochii, la urechea unei fecioare cu fata 
neînchipuit de rigidă şi de indiferentă... 

Afară vremuia cumplit. O putere turbată şi plină de ură, dar 
adânc nefericită, se zbuciuma furioasă în jurul hanului, ca o fiară, 
căutând să năvălească înăuntru. Izbindu-se în uşi, bătând in 
ferestre şi în acoperiş şi zgariind pereţii, când ameninţa, cand 
implora, când se potolea pentru câtva timp, ca să se repeadă apoi, 
cu un urlet triumfător şi viclean, în coşul sobei. Dar atunci lemnele 
izbucneau in vâlvătăi, iar focul ca un dulău ţinut în lant, se arunca 
plin de mânie în întâmpinarea duşmanului şi lupta începea, cu 
vaiete, cu tipete şi mugete furioase. Prin toate aceste zgomote 
răzbătea parca şi dorul năprasnic, şi ura zadarnică, şi neputinta 
umilită a nu ştiu cui, deprins cândva să biruiască... 

Vrăjită de această sălbatică şi nefirească simfonie, „trecătoarea” 
părea incremenita pentru totdeauna. Dar deodată usa scartai şi in 
odaie intră băiatul de la han, gătit cu cămaşă nouă de percal. 
Schiopatand de un picior şi clipind din ochii somnorosi, băiatul 


ciupi cu degetele mucul lumânări, mai îndesă câteva lemne in 
sobă, apoi ieşi. În aceeaşi clipă, în clopotniţa bisericii, care în 
Rogaci e doar la vreo trei sute de paşi de han, bătu miezul nopţii. 
Vântul începu să se joace cu bătăile clopotului, aşa cum se juca şi 
cu fulgii de zăpadă: alergând după ele, le răsucea în văzduhul 
necuprins, aşa fel încât unele bătăi se întrerupeau sau se prefăceau 
într-un singur vuiet prelung şi unduitor, în timp ce altele se 
pierdeau cu totul în larma vijeliei. O bătaie răsună atât de deslusit 
în odaie, de parcă clopotul era chiar acolo, lângă ferestre. Fetiţa 
care dormea pe şuba de vulpe tresări şi ridică uşor capul. Câteva 
clipe se uită năucită la fereastra neagră, la Nasr-Eddin, peste care 
trecea chiar atunci lumina purpurie a focului din sobă, apoi îşi 
mută privirea la bărbatul care dormea. 

— Tată! strigă ea. 

Dar bărbatul nu se clinti. Înciudată, fetiţa îşi încruntă 
sprâncenele, se culcă la loc şi se zgribuli, strângându-şi genunchii 
la gură. Dincolo de uşă, în cârciumă, cineva căscă prelung şi 
zgomotos. Nu trecu mult şi arcul uşii de la intrare scartai si, 
îndată, se auziră glasuri nelămurite. Cel care intrase începu să se 
scuture de zăpadă şi să tropăie înăbuşit din pâslari. 

— Cine-1? întrebă alene o femeie. 

— A sosit domnişoara Ilovaiskaia... îi răspunse cineva cu glas 
adânc. 

Arcul uşii scârtâi din nou. Se auzi răbufneala vântului care se 
năpustise în cârciumă. Cineva, fără îndoială băiatul cel schiop, se 
repezi la uşa care dădea în „trecătoare”, tuşi respectuos şi apăsă pe 
clanta: 

— Poftiti aici, domnita, domnisoara, incepu, cantat, glasul de 
femeie. Aici e curat, frumoasa mamei... 

Uşa se deschise larg şi în prag se arătă un mujic bărbos, cu 
caftan de vizitiu, ducând pe umăr un geamantan mare. Omul era 
plin de zăpadă din cap până-n picioare. În urma lui intră o femeie 
măruntă, aproape jumătate cât el, atât de plină şi ea de zăpadă că 
nu 1 se mai vedeau nici obrazul, nici mâinile şi asa de infofolita şi 
de îmbrobodită, încât părea un adevărat balot. Dinspre vizitiu şi 


dinspre balot răzbi o adiere umedă, ca de pivniţă, si flacăra 
lumânării se clătină. 

— Ce prostie! zise bărbatul, cu necaz. Am fi putut foarte bine să 
mergem! Nu mai aveam decât douăsprezece verste şi acele mai 
mult prin pădure, aşa că nu ne-am fi rătăcit... 

— De rătăcit poate că nu ne-am fi rătăcit, domnişoară, dar nu 
mai merg caii! răspunse vizitiul. Aşa a fost voia Celui de Sus. Ce, 
parcă a făcut-o cineva înadins? 

— Dumnezeu ştie unde m-ai adus.. Dar mai încet... Mi se pare 
că doarme cineva aici. Hai, du-te... 

Vizitiul lăsă jos geamantanul. Bucati mari de zăpadă căzură de 
pe umerii lui pe podea, apoi omul smorcăi adânc pe nas şi plecă. 
Atunci fetița văzu ieşind la iveală din mijlocul balotului două 
mâini MICI, care se ridicară în sus şi începură să desfacă, 
mânioase, o mulţime de şaluri şi de broboade. Întâi căzu pe podea 
un sal mare, după sal o glugă, iar după glugă o broboadă alba 
împletită. După ce îşi slobozi capul, călătoarea îşi scoase şuba — şi 
deodată se făcu pe jumătate mai subțire. Rămăsese într-un palton 
lung cenuşiu, cu nasturi mari şi cu buzunare umflate. Dintr-un 
buzunar scoase un pachet, iar din celălalt o legătură de chei mari şi 
grele, pe care le puse pe masă cu atâta neîndemânare, încât 
bărbatul care dormea tresări şi deschise ochii. Se uită câtva timp în 
toate părțile, naucit, de parcă nu-şi dădea seama unde se află, apoi 
scutură din cap şi se duse să se aşeze într-un ungher... Călătoarea 
se dezbraca şi de palton, subtiindu-se încă pe jumătate, îşi scoase 
cizmele de catifea şi se aşeză şi ea. 

Acum nu mai semăna deloc a balot. Era o fată brună, maruntica 
si slabă, ca de vreo douăzeci de ani, mlădioasă ca un şarpe, cu fata 
albă şi prelunga şi cu părul carliontat. Avea nasul lung şi ascuţit, 
bărbia de asemenea lungă şi ascuțită, genele lungi şi gura cu 
colţuri ascuţite. Din pricina tuturor acestor ascutisuri, fata ei avea 
aerul că inteapa. Strânsă într-o rochie neagră, cu o mulţime de 
dantele la gât şi la mâneci, — aşa cum stătea, cu coatele ascuţite şi 
cu degetele lungi şi trandafirii, aducea cu portretele unor nobile 
englezoaice din Evul Mediu. Aerul grav şi gânditor al feţei sporea 


şi mai mult această asemănare... 

Fata cea brună cercetă cu privirea odaia, se uită cu coada 
ochiului la bărbat şi la fetiță, apoi, ridicând din umeri, se apropie 
de fereastră. Geamurile negre se cutremurau, zgaltaite de vântul 
jilav care bătea dinspre apus. Fulgi mari de zăpadă, sclipindu-si 
albul imaculat, se aşezau pe sticlă, dar dispăreau îndată, spulberati 
de vânt. Simfonia sălbatică era tot mai înverşunată... 

După o lungă tăcere, fetiţa se răsuci deodată şi zise, apăsând cu 
ciudă pe fiecare cuvânt: 

— Doamne, Doamne, cât îs de nenorocită! Nimeni nu-i mai 
nenorocit pe lume decât mine! 

Bărbatul se ridică şi, cu mersul unui om vinovat, care nu se 
potrivea deloc cu statura lui uriașă şi cu barba lui mare, se îndreptă 
cu paşi mărunți spre fetiţă. 

— Nu dormi, puişorule? o întrebă el ca şi cum şi-ar fi cerut 
iertare. Ce vrei? 

— Nu vreau nimic! Mă doare umărul! Tu nu eşti bun cu minc, 
tată, şi are să te pedepsească Dumnezeu! Ai să vezi tu cum are să 
te pedepsească! 

— Știu că te doare umărul, puişorule, dar ce pot eu să fac? zise 
omul, cu glasul pe care îl împrumută bărbaţii chercheliti când îşi 
cer iertare de la nevestele cicălitoare. Dar să ştii, Saşa, că umărul 
te doare din pricina drumului. Mâine o să ajungem acolo unde 
trebuie, ai să te odihnesti şi are să-ţi treacă... 

— Mâine, mâine!... În fiecare zi îmi spui tot „mâine” şi iar 
„mâine”! Ai să vezi că o să mai mergem aşa încă vreo douăzeci de 
zile! 

— Nu, puişorule, pe cuvântul meu de cinste, pe cuvântul meu de 
tată că mâine ajungem. Eu nu mint niciodată. Doar nu-i vina mea 
că ne-a ţinut viscolul în loc! 

— Nu mai pot să sufăr! Nu mai pot, nu mai pot! 

Saşa smuci dintr-un picior şi făcu să răsune odaia de un plâns 
pitigäiat, nesuferit. Bărbatul dădu din mână a lehamite, şi se uită, 
stingherit, spre fata cea brună. Fata ridică din umeri şi se apropie, 
nehotărâtă, de Sasa. 


— Ascultă, drăguță, începu ea, ce foloseşti dacă plângi? E drept 
că nu-i plăcut să te doară umărul, dar ce poţi să faci? 

— Să vedeţi, domnita, începu repede bărbatul, ca şi cum voia să 
se justifice. Sunt două nopţi de când nu dormim. Si pe deasupra, 
am mai călătorit şi într-o sanie groaznică. Aşa că fetița mea are 
dreptate să nu se simtă bine şi să tânjească... Unde mai puneţi ca 
am dat şi peste un surugiu beat, că ni s-a furat geamantanul... şi, 
parcă inadins, a viscolit tot timpul! Totuşi, spuneţi, domnita, ce 
rost are să plângă? E drept că şi eu mă simt de parca-s beat, din 
pricină că am dormit tot pe scaun... Crede-mă, Saşa... Nu-i destul 
că mi-e silă de toate, mai trebuie să plângi şi tu! 

Bărbatul clătină din cap, mai dădu o dată din mână a lehamite, 
apoi se aşeză. 

— Fără îndoială că nu e bine să plângi, urmă străina. Numai 
copiii cei mici plâng. Dacă eşti bolnavă, drăguță, atunci mai bine 
să te dezbraci şi să te culci... Hai să ne dezbrăcăm! 

După ce fetiţa se dezbrăcă şi se potoli, în odaie se făcu iarăşi 
linişte. Fata cea brună se aşezase lângă fereastră şi cerceta cu 
nedumerire „trecătoarea”, icoana, soba... Se vede că totul 1 se 
părea ciudat: şi încăperea aceea, şi fetiţa cu nasul ei cel gros, 
îmbrăcată într-o camasuta scurtă, baieteasca, şi tatăl fetiţei... 
Omul acela ciudat stătea într-un colt, se uita descumpănit în toate 
părțile de parcă era beat şi-şi freca mereu obrajii cu palma. Tăcea, 
clipea des şi, după aerul lui de vinovăţie, cu greu ţi-ai fi închipuit 
că o să vorbească curând. ȘI totuşi el vorbi întâi. După ce îşi netezi 
genunchii şi tuşi, zâmbi şi începu: 

— Mare comedie, pe cinstea mea!... Mă uit şi nu-mi vine să 
cred: cine dracu” ne-a aruncat în hanul ăsta păcătos? Ce a vrut să 
dovedească cu asta? Viaţa face uneori câte un salt mortal, că nu 
poţi decât să te uiţi în jurul tău şi să clipesti din ochi nedumerit... 
Dumneavoastră, domnita, binevoiti a merge departe? 

— Nu, nu aşa departe, îi răspunse fata cea brună. Vin de la 
moşia noastră, care e la vreo douăzeci de verste de aici, şi mă duc 
într-un cătun, tot al nostru, la tata si la fratele meu. Eu sunt o 
Ilovaiski şi cătunului tot Ilovaiski îi zice. E la douăsprezece verste 


de aici... Ce vreme îngrozitoare! 

— Nici nu se poate mai oribilă! 

Băiatul cel şchiop intra din nou şi vari în borcanul de pomadă alt 
capetel de lumânare. 

— Ce-ar fi, flăcăule, dacă ne-ai pune samovarul? 1 se adresă 
bărbatul. 

— Dar cine mai bea ceai acum? zâmbi şchiopul. E păcat înainte 
de liturghie... 

— Nu-i nimic, flăcăule. Noi o să ardem în focul gheenei, nu 
tu... 

La ceai, noile cunoştinţe îşi dezlegară limba. Aşa, Ilovaiskaia 
află că pe tovarăşul ei îl chema Grigori Petrovici Lihariov!!!, frate 
drept cu acel Lihariov care era mareșalul nobilimii într-unul dintre 
judeţele vecine şi că el însuşi fusese cândva moşier, dar că 
„scăpătase la timp”. La rândul lui, Lihariov află că pe Ilovaiskaia 
o chema Maria Mihailovna, că tatăl ei avea o moşie foarte întinsă, 
dar că era nevoită s-o administreze singură, deoarece atât tatăl cât 
si fratele ei nu luau viata în serios, erau nepăsători din fire şi le 
plăceau prea mult ogarii... 

— Tata şi fratele meu trăiesc singuri cuc la conac, zicea 
Ilovaiskaia, fluturându-şi degetele (când vorbea, avea obiceiul sa- 
si fluture degetele pe dinaintea feţei ascuţite, iar după fiecare frază 
să-şi lângă uşor buzele cu limba ascuţită). lar tata şi fratele meu, 
fiind bărbaţi, sunt nepăsători şi, mai ales când e vorba de ei, nu-s 
capabili să mişte un deget! Stau şi mă gândesc: cine o să le 
pregătească masa de ajunul Crăciunului?... Mama a murit, iar 
slujnicele, dacă nu sunt eu acolo, nu-s în stare nici să întindă ca 
lumea o fata de masă! Vă puteți închipui în ce situaţie se află! Or 
să rămână fără masa tradiţională de Ajun! Si în timpul acesta, eu 
trebuie să stau toată noaptea aici! Ciudate sunt toate, uneori... 

Ilovaiskaia ridică din umeri, bau o inghititura de ceai, apoi 
urmă: 

— Sunt sărbători care îşi au parfumul lor... De Paşte, de Sfânta 
Treime şi de Crăciun, de pildă, pluteşte în văzduh un anumit 
parfum. Chiar şi celor care nu cred le plac aceste sărbători. Aşa, 


fratele meu susţine că nu există Dumnezeu, dar de Paşti el e cel 
care aleargă întâi la slujba Învierii! 

Lihariov ridică ochii la Ilovaiskaia şi începu să râdă. 

— Da, sunt unii care susțin că nu există Dumnezeu, urmă 
Ilovaiskaia, râzând şi ea. Dar te întreb, atunci, pentru ce toţi 
scriitorii şi savanții celebri şi, în general, toți oamenii inteligenţi 
încep, spre sfârşitul vieţii lor, să creadă? 

— Domnita, cine n-a crezut în tinereţe n-o să creadă nici la 
bătrâneţe, de-ar fi el şi de-o sută de ori scriitor! 

Judecând după felul cum tusea, Lihariov trebuie să fi avut o 
voce adâncă, de bas. Dar, de frică să nu ridice glasul, sau poate 
dintr-un exces de timiditate, vorbea aproape pitigaiat. După ce 
tăcu un timp, ofta, apoi urmă: 

— După părerea mea, credinţa este o însuşire a spiritului. Ca şi 
talentul: te naşti sau nu te nasti cu ea. În măsura în care pot să 
judec, după mine, după oamenii pe care i-am cunoscut în viata 
mea şi după tot ce se petrece în jurul nostru, această insusire ne 
aparține in cel mai înalt grad, nouă, ruşilor. Viaţa rusească nu e 
decât un şir nesfârşit de credințe şi de patimi. Cât priveşte 
necredinta, sau negarea credinţei, — dacă doriţi să ştiţi, la noi nu e, 
deocamdată, nici pomeneală de aşa ceva. Dacă rusul nu crede în 
Dumnezeu, înseamnă că crede în altceva... 

Lihariov primi din mâinile Mariei Mihailovna o ceaşcă cu ceai, 
o bău pe jumătate dintr-o singură sorbitură, apoi urmă: 

— Bunăoară, eu... Natura a pus in mine o uriaşă putere de 
credință. Cel putin jumătate din viata mea, — Doamne iartă-mă că 
o spun în noaptea asta! — m-am socotit ateu şi nihilist. Cu toate 
acestea, n-a fost o singură clipă în care să nu cred! De obicei, 
talentele se descopăr încă din fragedă pruncie. Aşa şi cu această 
capacitate a mea: a ieşit la iveală încă de pe vremea când umblam 
în patru labe pe sub masă. Mama tinea să ne vadă pe noi, copiii, că 
mâncăm mult. De câte ori îmi punea supă în farfurie, îmi spunea: 
„Mănâncă! Supa e lucrul cel mai important în viaţă!” Si eu 
credeam şi mă îndopam cu supă de câte zece ori pe zi, ca un 
rechin, până mi se făcea rău, până leşinam! Când dădaca ne 


spunea poveşti, eu credeam cu tot dinadinsul şi în duhurile rele, şi 
in spiriduşi, şi în toate celelalte dracovenii! De câte ori n-am furat 
de la tata sublimat şi l-am presărat pe bucățele de turta dulce, pe 
care le-am pus apoi pe cerdac ca să le mănânce duhurile rele şi să 
crape! lar după ce am învăţat să citesc şi am început să înţeleg ce 
citeam — atunci să mă fi văzut! Emigram în America, mă făceam 
haiduc, ceream să mă trimită la mănăstire sau tocmeam băieţi ca 
să mă chinuiasca pentru credinţa mea în Hristos! Şi trebuie să ştiţi 
că această credinţă a mea era totdeauna activă şi niciodată pasivă. 
Dacă emigram în America, nu plecam niciodată singur: mai 
converteam pe câte un dobitoc ca şi mine şi eram fericit când 
simţeam că îngheţ de frig dincolo de barieră, sau mai târziu, când 
mâncam bătaie acasă! Dacă mă făceam haiduc, apoi fără îndoială 
că mă întorceam bătut măr! Ce să vă spun, am avut o copilărie 
grozav de zbuciumată! lar când am intrat la liceu, unde m-au 
îndopat cu fel de fel de adevăruri — de pildă că pământul se învârte 
în jurul soarelui sau că lumina nu-i albă, ci compusă din şapte 
culori — m-a apucat ameteala! Si toate s-au învălmăşit în capul 
meu: şi Navin cel care oprise soarele în loc, şi mama care tăgăduia 
paratrăsnetul în numele proorocului Ilie, şi tata, care rămânea 
nepăsător în faţa adevărurilor în care credeam acum... Datorită 
faptului că-mi luminasem mintea, îmi luasem vânt. Şi ce vânt! 
Umblam ca un zănatic prin casă şi pe la grajduri propovăduind 
adevărurile mele, mă înspăimântam în fata ignoranței şi clocoteam 
de mânie împotriva tuturor celor care ţineau mortis că lumina e 
albă... Dar toate acestea erau nimicuri şi copilării. Pasiunile mele 
adevărate, bărbăteşti ca să zic aşa, au început abia în universitate. 
Dumneavoastră, domnita, ati binevoit a absolvi vreo facultate? 

— Am urmat la Institutul Donskoi, din Novocerkassk. 

— Aşa că n-aţi terminat nicio facultate? Prin urmare nu ştiţi ce 
sunt ştiinţele... Toate ştiinţele de pe lume au una şi aceeaşi rațiune 
de a fi, fără de care nu le poţi concepe: nazuinta spre adevăr! Orice 
ştiinţă, chiar şi o farmacognozie oarecare, nu are drept scop 
folosul, sau confortul în viata, ci adevărul. E admirabil! Cand 
porneşti să studiezi o ştiinţă, te încântă de la început principiile ei 


de bază. Trebuie să spun că nimic nu e mai atrăgător şi mai 
grandios, nimic nu uimeşte şi nu captivează mai adânc sufletul 
omenesc decât principiile de bază ale unei ştiinţe! Chiar de la 
primele cinci sau şase prelegeri te simţi plutind pe aripile celor 
mai vii speranţe şi ti se pare că ai şi ajuns să stapanesti adevărul! 
Mă dăruisem ştiinţei cu tot sufletul şi cu toată pasiunea, ca unei 
femei iubite. Eram robul ştiinţelor şi, afară de ele, nu mai voiam să 
ştiu de nimic. Zi şi noapte, fără să-mi îndrept spinarea, stăteam 
aplecat asupra textelor, îmi cheltuiam pe cărți cel din urmă ban si 
plângeam când vedeam cum, sub ochii mei, oamenii exploatau 
ştiinţa în folosul lor personal. Pasiunea mea însă, n-a ţinut mult. 
Pentru că, vedeţi, orice ştiinţă îşi are principile ei de bază — un 
început — dar nu şi o finalitate — un sfârşit, întocmai ca fractile 
periodice... Zoologia a descoperit 35.000 de specii de insecte, 
chimia numără 60 de corpuri simple. Dacă, cu timpul, acestor cifre 
li se vor adăuga la coadă încă vreo zece zerouri, zoologia şi chimia 
vor fi tot atât de departe de sfârşit cum sunt şi astăzi... lar toată 
activitatea ştiinţifică modernă tinde tocmai spre această umflare a 
cifrelor. Smecheria asta am descoperit-o atunci cand am 
descoperit şi a 35.001-a specie, fara să simt pentru asta nici cea 
mai mică satisfacţie. Însă n-am avut când să ajung la dezamăgire, 
deoarece în curând altă credință a pus stăpânire pe mine. Am 
aderat la nihilism, cu proclamatiile lui, cu ,,retmpartirile negre”!!? 
si cu toate celelalte bazaconii. Am plecat în mijlocul poporului, 
am muncit în fabrici, am uns vagoanele şi am fost chiar şi salahor. 
Mai târziu, după ce, cutreierând Rusia, am cunoscut viata 
poporului nostru, m-am transformat într-un înflăcărat admirator al 
acestei vieţi. Am iubit poporul rus până la suferință, l-am iubit şi 
am crezut în Dumnezeul lui, în limba lui, în geniul lui creator... 
etc... etc... Am fost pe vremuri şi slavofil — o, ce-l mai plictiseam 
pe Aksakov cu scrisorile mele! — am fost şi ucrainofil, şi arheolog, 
si colecţionar de mostre de artă populară... Ma pasionau ideile, 
oamenii, evenimentele, peisajele... eram veşnic pasionat de câte 
ceva! Acum cinci ani eram slujitorul ideii de negare a proprietăţii, 
iar ultima mea credinţă a fost neîmpotrivirea la rău... 


Saşa începu să ofteze cu întreruperi şi să se foiască. Lihariov se 
ridică şi se apropie de ea. 

— Nu vrei un ceai, puişorule? o întrebă el cu gingäsie. 

— N-ai decât să bei tu singur! îi răspunse aspru fetiţa. 

Lihariov se ruşină şi, călcând ca un vinovat, se întoarse la masă. 

— Prin urmare, ai trăit o viata plăcută, zise Ilovaiskaia. Ai 
destule amintiri. 

— Mda... toate acestea pot să pară plăcute când stai de vorbă, la 
o ceaşcă cu ceai, cu o tovaräsä drăguță... Dar intrebati-ma cu ce 
preţ am plătit această plăcere? Cât m-au costat aceste variaţii ale 
vieții mele?... Pentru că eu, domnita, nu credeam ca un doctor în 
filozofie neamt, zierlich-manierlich!!*, nu trăiam în neant-ci 
fiecare credință a mea mă încovoia până la pământ, îmi sfâşia 
trupul în bucăţi! Judecati şi dumneavoastră: am fost şi eu bogat ca 
frații mei, iar acum sunt un cerşetor. În beţia pasiunilor mi-am 
tocat toată averea mea si pe a soției mele, şi o groază de bani 
străini... Am patruzeci şi doi de ani, batranetea bate la uşă, iar eu 
sunt fără adăpost ca un câine care s-a rătăcit, noaptea, de căruţă... 
În toată viata mea n-am ştiut niciodată ce e liniştea. Sufletul meu 
s-a chinuit fără odihnă, am suferit până şi în nădejdile mele... 
Munca grea şi fără socoteală mi-a secătuit puterile, am îndurat 
toate lipsurile cu putinţă, am stat şi la puşcărie de vreo cinci ori, 
am cutreierat guberniile Arhanghelsk şi Tabolsk... numai cât îmi 
aduc aminte şi mă doare! Trăiam, dar în beţia pasiunilor nu-mi 
dădeam seama de procesul însuşi al vieţii. Mă credeţi, eu nu-mi 
aduc aminte de nicio primăvară, n-am băgat de seamă că nevasta 
m-a iubit, că mi-au venit pe lume copiii. Ce să vă mai spun? Am 
fost o adevărată pacoste pentru toţi cei care m-au iubit... lată, sunt 
cincisprezece ani de când mama poartă doliu dupa mine, iar frații 
mei cei mândri, care au avut de suferit din pricina mea, care au 
roşit, s-au umilit şi au cheltuit bani, au sfârşit până la urmă prin a 
mă uri ca pe un blestem... 

Lihariov se ridică în picioare, apoi se aşeză din nou. 

— Dacă aş fi numai nenorocit, încă aş mulţumi lui 
Dumnezeu, urmă el, fără să se uite la Ilovaiskaia. Dar propria mea 


nenorocire trece pe ultimul plan când mă gândesc de câte ori am 
fost absurd şi departe de adevăr, de câte ori am fost nedrept, crud 
si chiar criminal în pasiunile mele! De câte ori n-am urât şi n-am 
disprețuit din toată inima pe cei pe care ar fi trebuit să-i iubesc, şi 
dimpotrivă... Am înşelat de mii de ori: astăzi credeam şi cădeam 
cu fata in tarana, pentru ca a doua zi să fug ca un las de prietenii şi 
de dumnezeii mei de ieri şi să aud cum mi se strigă din urmă: 
„Ticălosule!” Ştie numai Dumnezeu de câte ori am plâns şi mi-am 
sfâşiat perna de sub cap de ruşine din pricina pasiunilor mele! În 
viata mea n-am făcut rău nimănui cu intenţie şi nici n-am minţit 
vreodată cu intenţie — şi totuşi cugetul meu nu e curat! Nici măcar 
cu atât nu mă pot lăuda, domnita, că n-am pe suflet viata cuiva, 
deoarece însăşi nevastă-mea a murit, sub ochii mei, ucisă de 
veşnica mea neliniște... da, însăşi nevasta mea! După cum ştiţi, în 
societatea noastră oamenii adoptă astăzi, în ce priveşte femeile, 
două atitudini: unii le măsoară craniul, încercând să demonstreze 
că femeia e inferioară bărbatului şi căutând să-i găsească lipsuri ca 
să-şi bată joc de ea, să facă pe originali chiar în propriii ei ochi şi, 
în felul acesta, să-şi indreptateasca pornirile animalice — în timp ce 
alții nu ştiu ce să mai imagineze ca să ridice femeia pe aceeaşi 
treaptă cu ei — cu alte cuvinte s-o facă să tocească şi să cunoască 
pe dinafară toate cele 35.000 de specii de insecte, să spună şi să 
scrie aceleaşi inepţii pe care le spun şi le scriu şi el... 

Lihariov se întunecă la fata. 

— lar eu va declar ca femeia a fost si va fi totdeauna roaba 
bărbatului, urmă el, coborandu-si glasul şi bătând cu pumnul în 
masă. Femeia nu e decât o pastă delicată şi moale din care 
bărbatul a făcut totdeauna ce a vrut. Doamne, Dumnezeule, când 
mă gândesc că de dragul unei pasiuni ieftine pentru un bărbat, 
femeia ia calea mănăstirii, îşi părăseşte familia şi-şi sfârşeşte zilele 
pe locuri depărtate... Printre ideile pentru care se jertfeşte, niciuna 
nu e feminină... Într-un cuvânt, o roabă credincioasă şi devotată! 
Eu unul n-am măsurat cranii, iar ceea ce va spun e rezultatul unor 
dureroase şi grele experienţe. Femeile cele mai orgolioase şi mai 
independente mă urmau fără să stea o clipă la gânduri, fără să 


şovăie şi făceau tot ce voiam eu, — bineînţeles daca izbuteam să le 
transmit şi lor entuziasmul meu... Asa, am convertit la nihilism o 
călugăriță, care, după cum am aflat mai târziu, a tras cu revolverul 
într-un jandarm. Nevasta mea nu m-a părăsit o clipă în ratacirile 
mele şi, ca o giruetă, îşi schimba credinţa îndată ce-mi schimbam 
cu pasiunea... 

Lihariov sări în picioare şi începu să se plimbe prin odaie. 

— Nobilă şi inaltatoare robie! strigă el ridicându-şi braţele în 
sus. Si tocmai în această robie stă înţelesul înalt al vieții unei 
femei! Din înspăimântătorul haos de gânduri îngrămădite în 
mintea mea de-a lungul relațiilor mele cu femeile, mi-au rămas, ca 
într-un filtru, nu ideile, nu vorbele înțelepte sau filozofia lor, ci 
această ciudată supunere in fata sorții, această neasemuită milă şi 
bunătate care iartă orice... 

Lihariov îşi strânse pumnii, isi atinti privirea într-un singur 
punct şi, cu o încordare pătimaşă, ca şi cum ar fi mestecat fiecare 
cuvânt în parte, strecură printre dinţii inclestati: 

— O, această... această generoasă putere de a suferi, aceasta 
credinţă până la mormânt, această poezie a inimii... înţelesul vieții 
stă tocmai în această mucenicie resemnată, în lacrimile care 
înduioşează până şi pietrele, în iubirea nemărginită, si 
atotiertătoare care pune lumină şi căldură în haosul vieţii... 

Ilovaiskaia se ridică încet, făcu un pas spre Lihariov şi-şi atinti 
ochii în ochii lui. Din lacrimile care-i tremurau în vârful genelor, 
din glasul lui pätimas şi vibrant, din flacăra care 1 se aprinsese în 
obraji, ea înţelese limpede că femeile nu erau pentru el o simplă şi 
întâmplătoare temă de discuţie, ci obiectul unei noi pasiuni sau, 
cum zicea el, al unei noi credinţe. Ilovaiskaia vedea pentru întâia 
oară în viata un bărbat într-adevăr pasionat, pătruns de o 
înflăcărată credinţă. Gesticuland, cu privirea scânteietoare, 
Lihariov îi părea ca un om care şi-a ieşit din minţi, ca un om care 
delirează — dar în văpaia ochilor lui, în vorba lui şi în mişcările 
trupului uriaş era atâta frumuseţe încât, fără să-şi dea seama, 
rămase încremenită în faţa lui, ca fermecată. 

— S-o luăm de pildă, pe mama, urmă el, intinzandu-si mâinile 


spre fată şi luandu-si un aer rugător. l-am otrăvit zilele, am făcut 
de râs, după vorba ei, tot neamul Lihariovilor şi 1-am pricinuit 
atâta suferință, cât n-ar fi putut să-i pricinuiască nici cel mai crud 
duşman. Şi totuşi ce credeţi? Fraţii mei îi dau câte ceva, să aibă de 
prescuri şi de acatiste. lar mama, înfrânându-şi credinţa în 
Dumnezeu, adună ban cu ban şi-i trimite într-ascuns lui Grigori al 
ei, rătăcitul... Acest singur amănunt înalță şi innobileaza sufletul 
mult mai mult decât toate teoriile, decât toate vorbele înțelepte, 
decât toate cele 35.000 de specii! Şi pot să vă dau încă o mie de 
exemple. Dar să vă luăm Chiar pe dumneavoastră! Afară 
viscoleşte, e noapte — şi totuşi ati pornit la drum ca să vă vedeți 
fratele şi tatăl şi să-i încălziți de sărbători cu gingäsia 
dumneavoastră, deşi poate că ei nici nu se gândesc la asta, poate 
că v-au şi uitat... Dar aşteptaţi numai să vă îndrăgostiți de un 
bărbat — şi pun capul că l-aţi urma chiar şi până la Polul Nord! L- 
ati urma, nu-i aşa? 

— Da, dacă... dacă m-aş îndrăgosti. 

— Fi, vedeţi? se bucură Lihariov şi chiar batu din picior. Pe 
cinstea mea, nici nu vă puteţi închipui cât sunt de fericit că v-am 
cunoscut! Se vede că tot am eu parte de noroc, de întâlnesc mereu 
oameni minunati... Aproape nu e zi în care să nu cunosc pe câte 
unul — şi tot din acei pentru care mi-aş da şi sufletul! În lumea asta 
sunt mult mai multi oameni buni decât rai. lată-ne, de pildă, pe 
noi. Am stat cu atâta plăcere de vorbă şi ne-am deschis sufletele, 
de parcă ne-am cunoaşte de o sută de ani... Aşa se întâmplă 
uneori. Te inchizi in tine câte zece ani la şir, nu scoţi o vorbă, te 
fereşti şi de nevastă şi de prieteni — dar întâlneşti în tren un elev de 
şcoală militară şi deodată ti se deschid toate tainitele sufletului! Pe 
dumneavoastră am onoarea să vă văd pentru întâia oară şi, vedeţi, 
m-am spovedit aşa cum nu m-am spovedit în viaţa mea... Care o 
fi pricina?... 

Frecându-şi mâinile şi zâmbind cu veselie, Lihariov se plimbă 
de câteva ori de-a lungul odăii, apoi începu din nou să vorbească 
despre femei. În clipa aceea se auziră clopotele de liturghie. 

— Doamne! izbucni în plâns Saşa. Nu mă lasă să dorm cu 


vorbăria lui! 

— Aha! îşi aduse aminte Lihariov. Iarta-ma, puişorule. Dormi, 
dormi... Afară de ea mai am încă doi băieţi,urmă apoi în 
şoaptă. Dar băieţii, domnita, stau la unchiul lor, pe când fetiţa nu 
poate o zi fără mine. Se chinuieste, se vaieta şi totuşi trage la tatăl 
ei ca musca la miere!... Dar m-am cam lungit cu vorba şi cred că 
n-ar strica să vă odihniti şi dumneavoastră. Îmi dati voie să vă 
pregătesc eu tot ce trebuie? 

Si, fără să mai aştepte răspunsul ei, Lihariov îi scutură şuba udă, 
1-0 întinse pe lavita cu blana în sus, adună broboadele şi şalurile 
împrăştiate şi-i aşeză drept căpătâi paltonul făcut sul. Toate 
acestea le făcea în tăcere, cu un aer de venerație supusă de parca 
umbla cu cioburile unor vase sfinte, nu cu nişte biete carpe 
femeiesti! Şi toată făptura lui avea ceva sfios, de om vinovat, ca şi 
cum îi era ruşine în fata acelei fiinte plăpânde, de puterea şi de 
statura lui de uriaş... 

După ce Ilovaiskaia se culcă, Lihariov stinse lumânarea şi se 
aşeză pe un scăunaş, lângă soba. 

— Asa-1, domnitä, urmă el în şoaptă, aprinzându-şi o ţigară 
groasă şi suflând fumul pe gura sobei. Natura a sădit în omul rus o 
extraordinară putere de credință, o minte neastâmpărată si un 
deosebit dar de a gândi. Însă, din pricina nepăsării, a lenei şi a 
nesocotinţei lui visătoare, din toate acestea nu se alege decât 
scrumul... Aşa-i, domnita... 

Ilovaiskaia isi atinti privirea mirată în umbra odaii, unde nu se 
vedea decât pata roşie de pe icoană şi pâlpâirea flăcărilor din sobă 
pe faţa lui Lihariov. Întunericul, dangătul clopotelor, urletele 
viscolului, băiatul cel schiop, Saşa care se väieta mereu, nefericitul 
Lihariov şi vorbele lui — toate se învălmăşiră, se amestecara într-o 
singură impresie covârşitoare, şi lumea lăsată de Dumnezeu 1 se 
păru deodată fantastică, vrajita şi plină de minuni. Tot ce auzise 
până atunci îi răsuna încă în urechi, iar viaţa omenească îi părea o 
poveste neasemuită, plină de poezie şi fără de sfârşit... 

Impresia aceea covârşitoare sporea, sporea mereu, cuprinzându-i 
până şi conştiinţa şi prefăcându-se într-un somn dulce. Dormea — 


si totuşi vedea şi candela, şi nasul gros pe care jucau pâlpâiri 
TOŞII... 

Deodată, auzi un plânset. 

— Tătucă dragă, se ruga duios un glas de copil. Hai să ne 
întoarcem la unchiul! Acolo e pom de Crăciun, acolo sunt şi 
Stiopa, şi Kolea... 

— Dar ce pot sa fac eu, puişorule? căuta să-l potolească, in 
şoaptă, un glas de bărbat. Intelege-ma! Înţelege-mă, te rog! 

Si la plânsul copilului se adăugă şi plânsul bărbatului. Strigätul 
acela de durere, acolo, în mijlocul vacarmului stârnit de viscol, 
ajunse la urechea fetei ca o melodie atât de dulce şi de adânc 
omenească, încât nu mai putu să se împotrivească desfătării şi 
începu să plângă şi ea. Simti apoi cum o umbră mare şi neagră 1 se 
apropie încet de culcuş, îi ridică şalul căzut pe podea şi-i înveli 
picioarele... 

Ilovaiskaia se trezi într-un urlet neînțeles. Sări în picioare şi se 
uită nedumerită în jurul ei. Prin ferestrele pe jumătate astupate cu 
zăpadă se uitau zorile sinilii. În odaie stăruia o umbră cenusie, prin 
care se desluşeau şi soba, şi fetiţa adormită, şi Nasr-Eddin. 
Candela şi focul se stinseseră. Pe uşa larg deschisă se vedea odaia 
cea mare a hanului, cu tejgheaua şi cu mesele ei. Un bărbat cu 
mutră stupidă de ţigan şi cu ochii speriați stătea în mijlocul 
încăperii, într-o băltoacă de zăpadă topită, ţinând în mână o stea 
mare şi roşie într-un vârf de bat. Era înconjurat de o ceată de 
băieți, nemiscati ca nişte stane de piatră şi plini de zăpadă din cap 
până-n picioare. Lumina stelei străbătea prin hârtia roşie, 
rumenindu-le feţele ude. Ceata urla fără nicio noimă, aşa că din 
urletele ei Ilovaiskaia nu deslusi decât o strofă: 


Hei, băiete bäiefas, 
Ascute cel cufitas, 

Fiul mult îndurerat. 
Jidovul, să-l omoram!... 


Lângă tejghea stătea Lihariov. Se uita înduioşat la cântăreţi şi 


bătea tactul cu piciorul. Când o văzu pe Ilovaiskaia, îi zâmbi cu 
toată faţa şi se apropie de ea. Zâmbi şi ea. 

— Sărbători fericite! îi ură el. După cat văd, ati dormit bine. 

Ilovaiskaia il privea tăcută, zambindu-i înainte. 

După discuţia din timpul nopţii, Lihariov nu 1 se mai părea acum 
înalt şi lat în umeri, ci scund —aşa cum ni se pare mic vaporul 
uriaş despre care ni s-a spus că a străbătut oceanele... 

— O, dar e timpul să plec, zise ea. Trebuie să mă îmbrac. Si 
dumneata, încotro te duci acum? 

— Eu? La gara Klinuşki!!*, de acolo la Serghievo, iar de la 
Serghievo mai am de făcut patruzeci de verste cu sania până la 
minele de cărbuni ale unui ticnit oarecare, generalul Şaşkovski. 
Fraţii mei mi-au găsit acolo un loc de administrator... O să scot 
cărbuni. 

— Stai, că eu cunosc minele despre care vorbeşti! Saskovski e 
unchiul meu. Numai că... ce cauţi dumneata acolo? îl întrebă 
Ilovaiskaia, măsurându-l cu o privire mirată. 

— Mă duc să conduc minele în calitate de administrator. 

— Nu înţeleg! făcu Ilovaiskaia ridicând din umeri. Ce să cauţi 
dumneata la minele de cărbuni? Acolo nu e decât stepă goală şi 
pustie şi o plictiseală atât de cumplită, încât n-o să poţi sta nici o zi 
măcar! Cărbunele e infect, nu-l cumpără nimeni, iar unchiul meu e 
un maniac şi un tiran, şi mai e şi falit pe deasupra... N-o să-ţi 
plătească nici salariul! 

— N-are importanţă, îi răspunse Lihariov cu nepăsare. Ma 
mulţumesc cu minele... 

Ilovaiskaia ridică încă o dată din umeri şi începu să se plimbe 
prin odaie, tulburată. 

— Nu înţeleg, nu înţeleg! zicea ea fluturându-şi degetele pe 
dinaintea obrazului. Lucrul acesta e cu neputinţă şi... şi e lipsit de 
orice rațiune! Intelege odată că asta e mai... mai rău decât o 
deportare! Acolo e un adevărat mormânt! Doamne, strigă apoi cu 
aprindere şi, apropiindu-se de Lihariov, începu să-şi fluture 
degetele pe dinaintea feţei lui zâmbitoare. Buza de sus îi tremura, 
iar chipul ascuţit îi  pălise. Imagineazä-ti stepa goală, 


singurătatea... Acolo n-ai cu cine schimba o vorbă, iar 
dumneata... dumneata eşti pasionat pentru femei! Minele şi 
femeile... 

Dintr-odată, Ilovaiskaia se ruşină de înflăcărarea ei şi, 
întorcându-se cu spatele la Lihariov, se trase spre fereastră. 

— Nu, nu trebuie să te duci acolo! încheie, trecându-şi repede 
degetul peste geamul îngheţat. 

Simtea, nu numai cu sufletul, dar parcă şi cu spatele, ca 
îndărătul ei era un om pierdut, uitat de Dumnezeu şi de oameni, un 
om înspăimântător de nefericit. lar el, ca şi cum nu şi-ar fi dat 
seama de nenorocirea în care se afla, ca şi cum n-ar fi fost el acela 
care plânsese noaptea trecută, se uita în ochii ei şi-i zâmbea cu 
blandete. Mai bine ar plânge şi acum!... Tulburata, fata se plimbă 
de câteva ori prin odaie, apoi se opri într-un colt şi rămase pe 
gânduri. Lihariov mai spuse ceva, dar ea nu-l auzi. Întorcându-se 
cu spatele spre el, scoase din pungă o hârtie de douăzeci şi cinci de 
ruble, o răsuci mult timp între degete, apoi aruncă o privire piezisa 
către Lihariov, se înroşi şi vâri hârtia în buzunar. 

Dincolo de uşă se auzi glasul vizitiului. În tăcere, cu faţa aspră şi 
îngândurată, Ilovaiskaia începu să se îmbrace. Lihariov o ajuta şi, 
în timp ce o înfăşura în broboade, vorbea mereu, glumind. Însă 
fiecare cuvânt al lui cădea ca plumbul în inima fetei. O, nu e deloc 
vesel să asculti cum glumeste un om adânc nefericit, sau unul 
care-l pe marginea mormântului. 

După ce Ilovaiskaia se transformă cu totul dintr-o fiinta vie intr- 
un balot inform, îşi mai plimbă o dată, pentru cea din urmă oară, 
privirea prin „trecătoare”, rămase putin fără să spună o vorbă, apoi 
plecă, încet. Lihariov ieşi în urma ei, s-o petreacă... 

Afară, iarna continua să-şi reverse furia, Dumnezeu ştie de 
dragul cui. Nori întregi de fulgi mari şi umezi se învârteau 
nelinistiti pe deasupra pământului, fără să-şi găsească locul. Caii, 
sania, copacii, boul legat de un stâlp — toate erau albe, toate păreau 
moi Şi înfoiate. 

— Și acum, să vă dea Dumnezeu numai bine, îngână Lihariov, 
ajutând-o pe Ilovaiskaia să se aşeze în sanie. Iertati-ma dacă v-am 


supărat cumva... 

Ilovaiskaia nu-i răspunse. Când sania se urni din loc ocolind un 
troian uriaş, întoarse capul spre Lihariov şi se uită la el ca şi cum 
ar fi vrut să-i spună ceva. Lihariov se repezi după sanie, dar fata 
nu-i spuse niciun cuvânt. Îi aruncă doar o privire printre genele 
lungi de care îi atârnau fulgi mici de zăpadă... 

Nu ştiu dacă sufletul lui simţitor fusese în stare să pătrundă 
înţelesul acelei priviri, sau poate că-l înşelase închipuirea. Ceea ce 
e sigur e că avu dintr-odată impresia că dacă ar mai fi adăugat 
doar câteva cuvinte bine alese şi bine simţite, fata aceea i-ar fi 
iertat şi înfrângerile, şi bätrânetea, şi soarta lui amară, urmându-l 
fără să sovaie, fără să stea la gânduri. Rămase mult timp ca 
încremenit, cu ochii pe urmele lăsate de sanie... Fulgii de zăpadă 
se aşezau grăbiţi pe părul, pe barba şi pe umerii lui... Curând 
urma tălpicelor dispăru, iar el, acoperit de sus şi până jos de 
ninsoare, părea acum o stâncă albă. Și totuşi ochii lui tot mai 
căutau ceva în norii de zăpadă. 


Publicată pentru prima oară în ziarul ,,Novoe vremea”, 1886, nr. 3889, 25 
decembrie. Semnată: An. Cehov. A intrat, fără modificări, în culegerea „În 
amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, ca şi în ediţiile ei ulterioare. A fost inclusă în 
Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901. 

În vederea includerii în culegerea de opere, autorul a eliminat câteva fraze. 

În timp ce lucra la povestire, Cehov îi scria lui A. Suvorin, editorul ziarului 
„Novoe vremea” (21 decembrie 1886): „Povestirea pentru Crăciun am 
început-o acum două săptămâni şi nu pot cu niciun chip s-o termin. O putere 
necurată m-a împins pesemne, să-mi aleg o temă în care să nu mă mai pot 
descurca. În aceste două săptămâni, m-am familiarizat atât de mult şi cu tema, 
si cu subiectul, încât nu mai pot să-mi dau seama ce e bun şi ce e rau în 
povestirea mea. Adevărată nenorocire! Totuşi nădăjduiesc s-o termin mâine şi 
să v-o trimit. Veţi primi-o în ziua de 24, pe la ora trei după amiază. Dacă o 
veţi răsfoi, veţi înțelege cu câtă greutate am scris-o. lertaţi-mă că am întârziat 
si nu m-am ţinut de fagaduiala.” La 24 decembrie, Cehov îi scria literatului N. 
Leikin: «În clipa de faţă, arăt ca un om îndobitocit şi chinuit. Timp de trei 
săptămâni, m-am căznit să storc din mine o povestire de Crăciun pentru 
„Novoe vremea”. De cinci ori am început-o, tot de atâtea ori am tăiat-o sau 
am rupt-o, drăcuind, scuipând şi înjurând, pentru ca, în cele din urmă, să 
intarzii şi să-i trimit lui Suvorin o peltea de proastă calitate care, sunt sigur, n- 
o să aibă succes. Atât m-am chinuit, încât chiar un onorar de o mie de ruble ar 
fi puţin.» La 14 ianuarie 1887, Cehov îi scria prietenei sale, scriitoarei M. 


Kiseleva: «Ai citit, cred, povestirea mea „La drum”... Ei, ce zici de curajul 
meu? Scriu despre lucruri „înalte” şi nu mi-e frică. La Piter, a făcut furori. Nu 
demult, am tratat problema „neîmpotrivirii la rău” [povestirea „Oameni de 
treabă”] şi de asemenea am uimit publicul.» În scrisoarea de răspuns (fără 
data), M. Kiseleva îi scria lui Cehov că în intepatoarea domnişoară 
Ilovaiskaia — toată lumea a recunoscut portretul ei. „Asta zic şi eu povestire! — 
scria dânsa. — E scrisă admirabil, cu suflet, cu căldură!” Despre succesul 
bucatii, Alexandr Pavlovici Cehov, fratele autorului, îi spunea: «Ultimul tău 
foileton „La drum” a făcut furori la Piter.» La 30 decembrie 1888, D. 
Grigorovici îi scria lui Cehov: «Povestirile dumitale ,,Nenorocirea”, 
„Verocika”, „Acasă” şi „La drum” îmi dovedesc ceea ce ştiam de multă 
vreme şi anume că orizontul dumitale cuprinde perfect de bine tema iubirii în 
manifestările ei cele mai subtile şi mai tainice.” V. G. Korolenko, în 
scrisoarea lui din 24 septembrie 1888 către K. Sarahanov, şi-a exprimat 
părerea că în persoana lui Lihariov „Cehov a zugrăvit cât se poate de veridic 
vechiul tip al lui Rudin, dar într-o înfăţişare noua, într-o piele nouă, ca să zic 
aşa." („Scrisori alese", vol. III, GIZ!!5 1936, pag. 41). 

În biblioteca lui Cehov se păstrează un exemplar din „Fantezii pentru 
orchestra” ale compozitorului S. Rahmaninov cu următoarea dedicație: 
«...autorului povestirii „La drum”, al cărei subiect, cu acelaşi epigraf, a servit 
de temă acestei opere muzicale. S. Rahmaninov, 9 noiembrie, 1898». 


SSR E 


AP. Cho 


— Povestiti-ne ceva, Piotr Ivanovici! îl rugau domnisoarele. 

Colonelul îşi răsuci mustata căruntă, îşi drese glasul şi începu: 

— Asta s-a întâmplat prin 1843, în timp ce regimentul nostru se 
afla cantonat în apropiere de Censtohovo. Şi trebuie să vă spun, 
domnitele mele, că în anul acela era o iarnă cumplită şi că nu 
trecea o zi fără să îngheţe nasul santinelelor şi fără ca viscolul să 
nu înzăpezească drumurile. Gerul năprasnic, un ger de crăpau 
pietrele, începu spre sfârşitul lui octombrie şi tinu fără întrerupere 
până în aprilie. $i să mai ştiţi că pe vremea aceea eu nu arătam ca 
un mosneag, ca o lulea afumată, cum arăt acum: inchipuiti-va un 
tânăr voinic şi cu bujori în obraji... — ce să vă spun, o frumuseţe 
de bărbat! Umblam totdeauna gătit ca un păun, aruncam banii în 
dreapta şi-n stânga şi aveam o pereche de mustati răsucite, cum nu 
mai avea niciun praporcic în toată lumea asta! Era de ajuns să fac 
cu ochiul, să-mi zăngănesc pintenii şi să-mi rasucesc mustata, 
pentru ca cea mai mândră dintre frumoase să se prefacă în cel mai 
blând mielusel! Eram hamesit de femei ca păianjenul de muşte. Si 
dacă m-aş apuca acum să număr toate polonezele şi toate 
jidancutele care se agätau de gâtul meu pe vremea aceea, vă 
asigur, domnitele mele, că nu mi-ar ajunge toate numerele câte 
sunt în aritmetică... Adăugaţi la toate acestea că pe atunci eram 
adjutant de regiment, că dansam ca nimeni altul mazurca şi că mă 
însurasem cu o femeie fermecătoare, Dumnezeu s-o ierte. Si eram 


un ştrengar şi un zurbagiu, cum nu vă puteţi închipui! Dacă se 
întâmpla vreun scandal amoros în judeţ, dacă smulgea cineva 
perciunii vreunul jidov sau zdrobea mutra vreunui nobil polonez, 
apoi se ştia că asta era isprava praporcicului Vivertov! În calitatea 
mea de adjutant, eram nevoit de multe ori să cutreier judeţul. Când 
plecam să cumpăr ovăz sau fân, când să vând caii reformaţi 
panilor poleaci şi jidovilor. Dar de cele mai multe ori, domnitele 
mele, sub pretextul treburilor, alergam în galopul calului la vreo 
întâlnire cu cine ştie ce poloneză, sau la vreun moşier bogat, la joc 
de cărţi... În noaptea de ajunul Crăciunului, tin minte ca acum, am 
plecat din Censtohovo spre satul Seviolki, unde fusesem trimis în 
interes de serviciu. $i era o vreme, ce să vă spun, îngrozitoare... 
Gerul se făcuse aşa de aspru, că până şi caii icneau, iar vizitiul 
meu şi cu mine ne transformaserăm în turturi de gheaţă. Şi asta 
numai în vreo jumătate de ceas, nu mai mult... Dar cu gerul tot te 
mai poţi împăca, tot mai merge. Însă închipuiţi-vă că abia 
ajunseserăm la jumătatea drumului, când s-a pornit deodată să 
viscolească! Giulgiul alb a început a se învârti şi a se răsuci, ca 
dracul înainte de liturghie! Iar vântul s-a pornit să urle, de parcă-i 
furase cineva nevasta. Drumul nu se mai vedea... în mai puţin de 
zece minute, şi vizitiul, şi eu, şi caii, eram acoperiţi cu zăpadă. 

— Înălțimea Voasträ, am rătăcit drumul! îmi spune atunci 
vizitiul. 

— Ptiu, drace! Unde ti-au fost ochii, dobitocule! Hai, mână 
drept înainte, poate că dăm de vreo casă de oameni! 

Si aşa, mergem ce mergem, ne învârtim ce ne învârtim, şi pe la 
miezul nopţii caii se opresc drept în poarta de la conacul contelui 
Bojadlowski — tin minte ca acum — un polonez bogat. Pentru mine, 
polonezii şi jidovii sunt ca hreanul după masă. Dar trebuie să 
recunosc că leşii sunt oameni primitori şi că nu există femei mai 
înfocate ca polonezele... 

Ne-au lăsat să intrăm... Contele Bojadlowski stătea pe vremea 
aceea la Paris, aşa că ne-a primit administratorul lui, un oarecare 
Kazimir Hapcinski, polonez şi el. Tin minte că nici nu trecuse un 
ceas de la sosirea noastră, şi eu mă şi gaseam în aripa conacului 


unde locuia administratorul, îi făceam curte nevesti-sii, beam vin 
si jucam cărți! După ce am câştigat cinci galbeni şi m-am îmbătat 
tun, am cerut ingaduinta să mă duc la culcare. Neavând loc la el, 
administratorul mi-a pus la dispoziţie o odaie în palatul contelui. 

— Nu vă temeti de stafii? m-a întrebat el intrând cu mine într-o 
încăpere nu prea mare, dar care se învecina cu un salon imens şi 
pustiu, plin de frig şi de întuneric. 

— Adică, cum vine asta? Aveţi stafii pe aici? l-am întrebat eu, 
ascultând cum ecoul înăbuşit îmi repeta vorbele şi paşii. 

— Nu ştiu, a râs polonezul. Dar cred că locul e cum nu se poate 
mai nimerit pentru stafii şi duhuri necurate. 

Trăsesem zdravan la măsea şi eram beat mort. Totuşi 
mărturisesc că la auzul acestor vorbe m-au cam trecut răcorile. La 
naiba, prefer o sută de cerkezi decât o singură stafie! Dar ce era să 
fac? M-am dezbrăcat şi m-am culcat... Lumânarea abia lumina 
pereţii, pe care, după cum vă inchipuiti şi dumneavoastră, atârnau 
portrete de străbuni, unul mai fioros decât altul, arme străvechi, 
cornuri de vânătoare şi alte fantasmagorii de felul ăsta... Era o 
linişte ca de mormânt, numai în salonul de alături foşneau şoarecii 
si trosnea mobila din cale-afară de uscată. lar dincolo de fereastră, 
era iadul pe pământ... Vântul cânta prohodul nu ştiu cui, copacii 
se plecau până la pământ gemând şi suspinând, iar o drăcie 
oarecare, cred că vreun oblon, scârțâia jalnic şi se izbea de tocul 
ferestrei. La toate acestea, adăugaţi că mi se cam învârtea capul şi, 
odată cu el, întreg universul... Când închideam ochii, mi se părea 
că patul meu era purtat prin toată casa aceea pustie, jucând capra 
cu duhurile necurate. Ca să-mi mai potolesc spaima, am stins 
lumânarea: se ştie doar că odăile pustu sunt mult mai fioroase pe 
lumină decât pe întuneric... 

Cele trei fete care-l ascultau pe colonel se apropiară şi mai mult 
de el, atintindu-si asupra lui ochii incremeniti. 

— Și cum vă spun, urmă colonelul, cu toate că nu mai ştiam ce 
să fac ca să adorm, somnul nu se lipea de mine cu niciun pret. Ba 
mi se părea că intră hoţii pe fereastră, ba că aud sosotind, ba că mă 
zgâltâie cineva de umăr... Într-un cuvânt, mi se năzăreau tot soiul 


de năzdrăvănii, cum i s-ar fi întâmplat oricui într-o asemenea 
încordare nervoasă. Si imaginati-va că, în mijlocul tuturor acestor 
drăcovenii şi în învălmăşeala aceea de zgomote, desluşesc limpede 
ceva care semăna cu lipăitul unor papuci, întind urechea — şi ce 
credeţi? Aud cum se apropie cineva de uşa mea, cum tuseste şi o 
deschide... 

— Cine-i acolo? am întrebat, sărind din pat. 

— Eu sunt... nu te speria! mi-a răspuns un glas de femeie. 

M-am repezit la uşă... Au trecut câteva clipe — şi deodată am 
simţit două mânute de femeie, delicate ca puful de rata sălbatică, 
lăsându-se pe umerii mei 

— Te iubesc... imi eşti mai scump ca viata! şoptea un glas dulce 
si melodios. 

O respirație fierbinte mi-a atins obrazul... Am uitat şi de viscol, 
si de duhuri, şi de toate câte sunt pe lume şi am cuprins-o de 
mijloc... Si ce mijloc! Un mijlocel ca acela natura nu poate să-l 
creeze decât o dată la zece ani — şi atunci numai la comandă 
specială!... Subtire ca tras printr-un inel, fierbinte, efemer ca 
răsuflarea unui prunc! Nu m-am putut stăpâni şi am strâns-o cu 
putere în braţe... Buzele ni s-au unit într-un sărut prelung şi... mă 
Jur pe toate femeile din lume că n-am să uit până la moarte sărutul 
acela! 

Colonelul tăcu, bău o jumătate de pahar de apă şi, coborând 
glasul, urmă: 

— Când m-am uitat pe fereastră a doua zi dimineaţă, am văzut 
că viscolul se intetise şi mai al dracului... Nici vorbă să plecăm la 
drum. Am fost nevoit să rămân toată ziua la administrator, să beau 
ŞI să joc cărţi. lar seara eram iarăşi în casa cea pustie şi, exact la 
miezul nopţii, strângeam din nou în braţe mijlocelul cunoscut... 
Da, domnişoarelor, dacă n-ar fi fost dragostea, mă lua naiba de 
plictiseală! Sau, cine ştie, poate că ajungeam un betiv incorigibil. 

Colonelul oftă, se ridică şi începu să se plimbe în tăcere prin 
salon. 

— E1... şi pe urmă? îl întrebă una dintre domnisoare, cu 
răsuflarea tăiată de curiozitate. 


— Pe urmă, nimic. A doua zi mi-am căutat de drum. 

— Bine... dar cine era femeia aceea? întrebară celelalte 
domnişoare, cu sfială. 

— E uşor de înţeles! 

— Ba nu e uşor deloc... 

— Era nevasta-mea! 

Cele trei domnisoare sarira ca arse. 

— Adică... adică cum vine asta? se mirară ele. 

— Ei, Doamne, dar ce vi se pare asa de greu de înţeles, făcu 
înciudat colonelul, ridicând din umeri. După cât ştiu, v-am 
povestit destul de limpede. Plecasem la Seviolki cu nevasta-mea... 
Fusese găzduită şi ea tot în casa cea pustie, într-o odaie de 
alături... E uşor de înţeles! 

— Hm... făcură domnisoarele descumpănite, lăsându-și braţele 
în jos. Ati început-o frumos, dar ati sfârşit... nici nu ştim cum să 
vă spunem... Auzi? Nevasta... Nu, iertati-ne, dar aşa ceva nu e 
nici interesant şi nici măcar inteligent! 

— Curios! Prin urmare, ati fi vrut să nu fi fost soția mea 
legitimă, ci o femeie străină? Ei, domnişoarelor, domnişoarelor! 
Dacă judecaţi aşa de pe acum, ce-o să mai ziceti când o să fiţi 
măritate?... 

Domnişoarele se ruşinară şi tăcură. Apoi, bosumflate, încruntate 
si dezamägite, începură să caste... La cină nu luară nimic în gură. 
Stăteau, făceau cocolosi de pâine şi taceau. 

— Nu, asta-i culmea neruşinării! nu se mai putu stăpâni una 
dintre ele. De ce ne-ati mai spus povestea, daca stiati că se 
sfârşeşte aşa?... Nu, n-are niciun haz... Ba chiar e stupidă! 

— Ati început asa de frumos... şi deodată v-aţi dat in 
petic!... adăugă altă domnişoară. Asta e curată bătaie de joc! 

— E1, haide, haide!... am glumit... zise colonelul. Nu vă 
supăraţi, domnişoarelor, am glumit. Nu era nevastă-mea, era 
nevasta administratorului... 

— Aşa?! 

Si dintr-odată domnişoarele se înseninară şi ochişorii incepura 
să le sclipească... Se apropiară de colonel şi, turnându-i mereu vin 


în pahar, îl ametirä cu întrebările. Plictiseala dispăru şi curând 
dispăru şi mâncarea de pe masă, deoarece domnişoarele începură 
să mănânce cu cea mai mare poftă. 


Publicată pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1886, nr. 52, 27 
decembrie, cu subtitlul: (Poveste de Crăciun). Semnată: A. Cehonte. A intrat, 
fără subtitlu, în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. A fost inclusă 
în Culegerea de opere din 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

O. A. Bealii 


! Gazeta Petersburgului. (N. trad.) 

Timpul nostru. (N. trad.) 

3 Pentru a ilustra unul din importantele procedee artistice de tipizare folosite de autor, 
care adeseori dă numelor proprii un anumit tâlc, vom indica în note cuvintele din 
limba rusă de la care derivă precum şi traducerea lor în limba română. De pildă: 
Peplov derivă de la pepel — în limba română scrum. (N. red. rom.) 

+ Sciuplii — plăpând, subtirel. (N. red. rom.) 

> Cioburi. (N. trad.) 

* Semion Semionici aduce oarecum ca pronunțare cu semdeseat sem, şaptezeci şi 
şapte în limba rusă. (N. trad.) 

7 Praf insecticid. Cuvânt din limba germană. (N. red. rom.) 

8’ Aşa trece 0,05 

Gloria lumească, 1,0 

Apă distilată 0,1. (N. red. ruse.) 

° Zaet — iepure. (N. red. rom.) 

10 ,Unchiulet”. (N. trad.) 

n Libelula’”. (N. trad.) 

2 A întelege înseamnă a ierta (în limba franceză). (N. trad.) 

8 Scipfi — cleşte. (N. red. rom.) 

4 Roman istoric „Cneazul Serebreanii” (de argint) de Alexei Konstantinovici Tolstoi, 
poet şi dramaturg (1817-1875). După subiectul acestui roman s-au făcut numeroase 
dramatizări populare. (N. red. rom.) 

5 Gus — gâscan. (N. red. rom.) 

16 Citrus — plante din familia lămâiului. (N. red. rom.) 

1 Cloc — smoc, petic. (N. red. rom.) 

8 Flius — abces la dinţi. (N. red. rom.) 

» Joc de cuvinte: în limba rusă, cuvântul forma are două înţelesuri diferite, formă şi 
uniformă. (N. trad.) 

2 Subofiter în poliția rurală ţaristă. (N. red. rom.) 

21 Stucati — a lovi, a izbi. (N. red. rom.) 

2 Stremouhov — cel care aude foarte bine (cu auzul foarte sensibil.) (N. red. rom.) 

3 Bubenti — clopoței. (N. red. rom.) 

4 Fliugher — giruetä. (N. red. rom.) 

3 Sivii — sur, vinetiu ; obraz — chip. (N. red. rom.) 

2% Radusnii — cordial, binevoitor. (N. red. rom.) 

27 Curnosii — cirn. (N. red. rom.) 

% Jar — jar, jaratec, febră. (N. red. rom.) 

» Cliopca — doagă, ciocan de nituit; gvozd — cui. (N. red. rom.) 

30 Crasnoe — rosie; pero — pană. (N. red. rom.) 

31 Polzati — a se tari. (N. red. rom.) 

2 Canava — sant. (N. red. rom.) 

3 Noutatile zilei. (N. trad.) 


# Pobediti — a învinge, a triumfa. (N. red. rom.) 

5 Smâcioc — arcus. (N. red. rom.) 

3 Sobaca — câine. (N. red. rom.) 

” Cavaler galant (în limba franceză). (N. trad.) 

38 Jucica — căţel de curte (după numele foarte răspîndit care se dă cateilor gen Grivei). 
(N. red. rom.) 

# Razmahivatsea — a-şi face vânt, a se bălăbăni intruna. (N. red. rom.) 
40 Lachei — lacheu. (N. red. rom.) 

41 Scalic — măsură pentru vin, egală cu a suta parte dintr-o vadra ; un vas cu aceeaşi 
capacitate plin cu vin sau cu votcă. (N. red. rom.) 

* Ciornaia — neagră; morda — mutră. (N. red. rom.) 

# Obtesati — a ciopli (la propriu şi la figurat). (N. red. rom.) 

# Vin roşu franțuzesc? (în limba latină). (N. trad.) 

+5 Cât trebuie!... (in limba latină). (N. trad.) 

* Simplu, curat (în limba latină). (N. trad.) 

" Vezi „Evgheni Oneghin” de A. S. Puşkin, în româneşte de George Lesnea, Edit. 
„Cartea Rusă”, J955, Ed. I (de lux), pag. 178. (N: red. rom.) 

‘8 Hilii — plăpând. (N. red. rom.) 

+ Zaet — iepure. (N. red. rom.) 

s Coromislo — cobilita. (N. red. rom.) 

5! Smercatsea — a se insera, a amurgi. (N. red. rom.) 

* Colpac — scufie; nataflet (sens figurat). (N. red. rom.) 

s Culic — găinuşă de baltă, berbecut, becatina. (N. red. rom.) 

s Leapnuti — a trânti una boacănă, a face o gafă. (N. red. rom.) 

ss Nadariti — a copleşi cu daruri. (N. red. ram.) 

s Lunca boului. (N. red. rom.) 

7 Aici (în limba franceză). (N. trad.) 

s Șalii — nebun, ticnit. (N. red. rom.) 

5 „Revistă pentru toti”. (N. trad.) 

s Liubiti — a iubi. (N. red. rom.) 

si Cudri — bucle, carlionti. (N. red. rom.) 

e Les — pădure. (N. red. rom.) 

s Hrustal — cristal. (N. red. rom.) 

4 0 minte sănătoasă într-un corp sănătos (in limba latină). (N. trad.) 
s Cricun — gălăgios, guraliv. (N. red. rom.) 

s Chirca — târnăcop, cazma. (N. red. rom.) 

s Solovei — privighetoare. (N. red. rom.) 

s Pişcă — gogoaşă, bondoc. (N. red. rom.) 

s Ucleica — oblete. (N. rcd. rom.) 

” Costil — cârjă. (N. red. rom.) 

7 „Mijlocitorul”. (N. trad.) 

» Podjarli — slab, uscativ. (N. red. rom.) 

3 June prim (in limba-franceza). (N. trad.) 

+ Domnule (in limba italiană). (N. trad.) 


7 Pe cuvântul meu de onoare (în limba franceză). (N. trad.) 

7 Doamne, Dumnezeule (in limba franceză). (N. trad.) 

7 Un om care te farmecă, te vrajeste, cu felul lui de a se purta şi de a vorbi (în limba 
franceză). (N. trad.) 

78 Grona — ciorchine. (N. red. rom.) 

* Sabala — palavragiu, mincinos. (N. red. rom.) 

50 Între noi (in limba franceză). (N. trad.) 

81 Cuvsin — ulcior. (N. red. rom.) 

2 Joc de cărți. (N. red. rom.) 

# Degtearnii — de catran. (N. red. rom.) 

“Figura tipică din galeria de mosieri din „Suflete moarte” ale lui Gogol-— 
intruchipind pe omul grosolan, egoist, meschin, lacom, prădalnic, cinic. (N. red. 
rom) 

s Dulea — tina. (N. red. rom.) 

86 Tip — tip; tipicinii — tipic. (N. red. rom.) 

s Penca — spumă, caimac. (N. red. rom.) 

s Coşca — pisică. (N. red. rom). 

% Socol — şoim. (N. red. rom.) 

% Criuc — cîrlig, cange, ocol (figurat). (N. red. rom.) 

*: Cumnata dumitale (in limba franceză). (N. trad.) 

” Tarina din Gruzia (1184-1213), renumită pentru frumuseţea şi înţelepciunea 
ei. (N. red. rom). 

* "Toţi (în limba italiană). (N. trad.) 

#4 Crasnuha — roseata. (N. red. rom.) 

* Ptaşca — pasarica. (N. red. rom.) 

% Sapojnic — cizmar. (N. red. rom.) 

7 Soborenii’”’ (N. red. rom.) 

% Rascolnici — membri ai unei mişcări religioase, apărută in Rusia in a doua jumătate 
a secolului al XVII-lea, mişcare care a dus la formarea mai multor secte şi care 
reflectă protestul poporului asuprit. (N. red. rom.) 

% Vavilon — babilon. (N. red. rom.) 

% Grad în ierarhia civilă, corespunzând gradului de căpitan în armată (conform 
tabelei de ranguri a funcționarilor de stat în Rusia ţaristă). (N. red. rom.) 

“ Poplavoc — pluta de la undita. (N. red. rom.) 

® Zapoi — patima betiei. (N. red. rom.) 

% Expresie latinească stâlcită; corect: de mortuis aut bene, aut nihil — despre morţi, 
ori vorbeşti de bine, ori deloc. (N. red. rom.) 

4 Coşeleoc — pungă. (N. red. rom.) 

% Uho — ureche. (N. red. rom.) 

% Caştan — castan. (N. red. rom.) 

07 Viun — tipar. (N. red. rom.) 

% Curea de picior (unealtă de cizmărie). (N. red. rom.) 

% Din "Poezii" de M. Lermontov, în româneşte de Al. Philippide, Edit. Tineretului, 
1954. (N. red. rom.) 


0 Cisto — curat, pliu — scuipă (de la plevati — a scuipa). (N. red. rom.) 

i! Lihoi — aducător de rele. (N. red. rom.) 

M2 Aluzie la organizaţia narodnica ,,Ciornii peredel” (,,Reimpartirea neagră”) care s-a 
constituit în 1879 în urma sciziunii organizaţiei narodnice „Zemlia i Volia” („Pământ 
si hbertate”). 

Membrii organizaţiei ,,Ciornii peredel” au renunţat la lupta politică, văzând 
misiunea practică a acestei organizaţii în desfăşurarea unei agitatii în sânul poporului 
în favoarea „revoluţiei agrare”, adică în favoarea unei noi împărțiri a întregului 
pământ. (N. red. rom.) 

13 Delicat-manierat (în limba germană) - în sens ironic. (N. red. rom.) 
14 Clin — colt (petec) de pământ. (N. red. rom.) 
15 Editura de stat. (N. trad.)