Henryk Sienkiewicz — Paznicul Farului

Henryk Sienkiewicz 


Henryk Sienkiewicz 


Paznicul farului 


NUVELE, POVESTIRI ŞI SCHIŢE. 

Două căi. 

Cuvânt înainte. 

Trecută prin cenzură la 4 mai, nuvela apare în 1872 în 
volumul intitulat Humoreştile din servieta lui Worszyllo. Nu 
se ştie exact când a fost concepută. Oricum, este una din 
prozele scurte de început, în care autorul se vădeşte un 
adept zelos al „progresiştilor pozitivişti”, ale căror principii 
le promovează în această perioadă. De aceea, 
expresivitatea socială a conflictului are pe alocuri 
desfăşurări aproape publicistice. Cei doi termeni ai opoziţiei 
- Jas Zlotopolski, reprezentantul aristocrației parazite, şi 
inginerul Iwaszkiewicz, promotorul intreprid al 
industrializării, deci susținătorul stării a treia - semnifică 
cele două căi posibile pe care poate evolua economia 
Poloniei; aprobarea şi simpatia autorului se află acum 
evident de partea burgheziei pozitiviste. În româneşte 
apare prima dată în vol. H. Sienkiewicz, Hania, Bucureşti, 
1986. 

ÎL, 

MIS ROSSOWSKI şedea într-un fotoliu adânc în faţa lui Jas 
Zlotopolski care se aşezase în celălalt. Mis fuma trabuc şi 
slobozea fumul spre Jas, iar Jas fuma şi el trabuc şi slobozea 
fumul spre Mis. 

Tăceau, în cele din urmă, Mis privi întunecat la nasturii 
jambierelor sale şi întrebă: 

— Ei şi acum ce-ai să faci? 

— Ştiu şi eu. 


Urmă iarăşi o clipă de tăcere. Jas îi turnă lui Mis un pahar 
de porter, iar el sorbi cu resemnare din al său. Pe faţa 
amândurora se putea citi îngrijorarea; ai ghicit, cititorule, 
se aflau la mare ananghie. 

— Dac-ai să vinzi Zlotopole, o să-ţi mai rămâie şi ţie ceva? 
întrebă din nou Rossowski. 

— Nimic. 

— Chiar nimic? 

— Ei, doar câteva vechituri acolo. 

Se vede că nevoia despre care vorbeau se chema sărăcie. 
Deşi aparențele nu lăsau să se întrevadă nimic. 
Îmbrăcămintea lor era croită după ultima modă, fotoliile în 
care şedeau erau de catifea, locuinţa mobilată cu gust şi 
îndestulător, iar în faţa lor se afla un serviciu elegant pentru 
micul dejun. Nu lipsea nimic, poate numai bună dispoziţia 
conlocutorilor. 

— Şi-atunci ce intenţionezi să faci? 

— Ţi-am spus doar că nici eu nu ştiu. 

— Of, ce vremuri grele, în care până şi nişte oameni ca noi 
sunt siliţi să-şi poarte singuri de grijă. 

— Într-adevăr! confirmă Zlotopolski. 

— N-am putea încheia ce-am început cu familia Bujnicki? 

— Ba da, chiar şi azi. Mama este de partea mea, iar 
domnişoara n-are, desigur, nimic împotrivă. 

— Dară-i aşa, pune-i punct. 

— Dragul meu, te asigur că viitorul meu papa are datorii şi 
mai mari ca ale mele. 

— Atunci de ce-i mai faci curte fiicei? 

— Pentru că o iubesc. 

Jas Zlotopolski rosti aceste cuvinte pe asemenea ton, încât, 
deşi nu prea-i ardea de râs, începu şi el să râdă, 
înveselindu-l şi pe Rossowski. 

— Jas, eşti delicios, dar hai, lasă gluma şi vorbeşte. 

— Despre ce? 

— Despre Fanny Bujnicka. 


— Prea bine. Uite, mă însor cu Fanny pentru aceleaşi 
motive pentru care nu mă însor cu Berliiska. 

— Berlinska are o singură calitate. 

— Care? 

— O sută de mii de ruble. 

— lartă-mă, pentru mine are opt sute de mii. 

— Cum aşa? 

— Se vede că nu ştii ce-a făgăduit papa Berliiski; dacă 
fata nu se va căsători cu un nobil, va căpăta numai o sută de 
mii de ruble, dar dacă va lua un nobil, mai ales unul ca mine 
sau ca tine, atunci el îi va da opt sute de mii. Berliski mai 
are însă o calitate despre care poate că n-ai auzit. 

— Aşa-i, n-am auzit nimic. 

— Păi are un bunic într-o sectă, care dănţuieşte pios şi 
acum cu cele zece porunci pe cap. 

— Ei, aici e buba! 

— Fanny are cel puţin un nume. 

— La care se adaugă datoriile tatălui? 

— Şi asta-i o dificultate. 

— Ascultă, Jas, eu nu te mai înţeleg. Eu nu m-aş însura 
niciodată cu o fată fără nume, dar n-aş lua de asemenea 
pentru nimic în lume nici un nume fără parale. Beilinska are 
una, Fanny pe cealaltă, dar cu amândouă nu poţi să te 
căsătoreşti. 

— A fi... sau a nu fi? 

— Ia te uită, ai început să citezi din Shakespeare. 

— Ehei, Mis Rossowski! Mis Rossowski! 

— Ce vrei? 

— Eşti un naiv. 

— Aşa crezi? 

— Întocmai. Ascultă-mă cu atenţie. Dacă Fanny ar avea 
bani acum, nu m-ar lua pe mine, pentru că eu nu-iam. 
Pentru Berlihska am cel puţin numele, de care Fanny n-are 
nevoie, ei îi trebuie bani. 

— Şi ţie îţi trebuie bani. 

Jas Zlotopolski fredona: 


Ne trebui' nouă parale, Dar Venus nu vrea să ne dea... 

— Aşa că, stimate Mis Rossowski, întrucât Venus nu vrea 
să ne dea bani, iar noi amândoi de asta avem nevoie, Fanny 
va accepta să mă ia de soţ, iar eu m-am şi hotărât. 

— Zi mai departe, dragul meu... eşti atât de spiritual 
uneori! Aşadar, vă veţi căsători, şi după aceea...? 

— Eu o să fiu soţul ei, iar ea soţia mea. 

— Şi apoi? 

— Ghiceşte, Mis. Eu nu sunt dintre oamenii care fac ceva 
fără un motiv anume. Fanny se căsătoreşte cu mine acum, 
fiindcă n-are nimic, iar eu mă însor cu ea nădăjduind că 
odată şi odată va avea şi ea ceva. Acum pricepi, dragă 
domnule? Voi avea o soţie cum tu n-ai să afli niciodată, cu 
toate că ai moşia de la Rossowce. Înţelegi? 

— Te gândeşti la mătuşa ei? 

— Aşa-i, mă gândesc că trăieşte din renta de la fostul ei 
bărbat, care-i şi unchiul Fannyei, deci nu se poate să nu 
capete nimic. 

— Şi dacă nu va căpăta? 

Zlotopolski puse mâna pe umărul lui Rossowski. 

— Prietene, moartea nu uită pe nimeni. Când îi vor cânta 
mătuşii Dies irae 
[98], tu, dragă Mis, îmi vei cânta mie ceva mai vesel, de 
pildă... 

— Pan Tadeuss, chiar mai înainte de Dies irae pentru 
mătuşă. Adu-ţi aminte melodia, fiindcă ai să ai nevoie de ea. 

Zlotopolski se întristă. 

— Yes! Dacă-mi vor vinde Zlotopole, Fanny nu se va mai 
căsători cu mine, nici înainte şi nici după moartea mătuşii. 

— Yes! 

— Of, decât să te-apuci acum să-ţi gospodăreşti moşia, mai 
bine-ţi legi un pietroi de gât! îl întrerupse Zlotopolski. 

— Oho, mai bine nu te năşteai, într-adevăr! 

— Câtă bătaie de cap! 

— De când n-ai mai fost pe la Zlotopole? 

— De un an. Dar tu pe la Rossowce? 


— Tot de un an, dragă Jas. 

— Noi înţelegem cel mai bine ce înseamnă administrarea 
unei moşii... 

— A da, tocmai pentru că stăm la Varşovia. 

— În felul acesta putem aprecia cât de mici ne sunt 
veniturile. 

— De altfel, din rapoartele administratorilor noştri... 

— Ştii, Mis, noi suntem nişte mucenici! 

— Îndurăm cu resemnare, noblesse oblige! 

— Diable, ţie îţi convine să faci pe englezul, dar mie îmi vor 
vinde moşia. 

— Sună cineva. 

— N-are decât să sune. Dacă-i vreun creditor, n-am să-i 
dau nici o para; dar hai să ne mai înveselim şi noi. 
Franeiszek, lasă-l să intre! 

După o clipă Franciszek, lacheul, deschise uşa domnului 
avocat Maszko. Acesta era un om încă tânăr care ajunsese 
prin muncă la o bucăţică de pâine şi îşi datora totul numai 
sieşi. În afară de avocatură, se ocupa de tot felul de afaceri 
şi o ducea bine. Provenea însă dintr-o familie de burghezi 
din Przytyk, astfel că era natural să întreţină legături cu 
tinerii nobili care-l tolerau, iar adesea se distrau pe 
socoteala lui. Dar domnul Maszko avea o judecată 
sănătoasă şi prefera ca asemenea oameni să-şi bată joc de 
el, decât să nu aibă cunoştinţe printre ei. Domnul Maszko 
era chiar înţelept, întrucât aceşti oameni îi încredinţau 
interesele lor imobiliare, de pe urma cărora câştiga şi el; 
mai mult, domnul Maszko avea şi caracter, îi slujea în fel şi 
chip pe aceşti oameni, îi căuta, se simţea onorat că-i 
cunoaşte, dar bani nu le împrumuta. 

— Bonjour, bonjour, mes amis! îi salută domnul Maszko, 
întinzându-le mâna la amândoi. 

Tinerii îi dădură mâinile fără să se ridice. 

— Ah, Maszko, niciodată n-ai să deprinzi adevăratele 
maniere, îi spuse rece Rossowski. Parcă nu ţi-ar curge prin 
vine sângele nostru. 


— Mai întâi, răspunse noul sosit, află că cei din neamul 
Maszko sunt tot atât de nobili ca şi toţi ceilalţi, iar în al 
doilea rând, spune-mi şi mie ce li se poate reproşa 
manierelor mele? 

— Cum dai tu mâna? 

— Cum s-o dau? întind palma şi strâng mâna celui cu care 
mă salut. 

— Asta-i de mauvais genre 
[99] în cel mai înalt grad. 

— În cel mai înalt grad! confirmă Zlotopolski. 

— Pe bunul Dumnezeu, ce trebuie să fac? 

— Cum aşa, tu nu ştii? Doar pe noi nu trebuie să ne înveţe 
nimeni, noi avem asta în sânge. 

— Bine dar şi eu o am în sânge, vă garantez; numai că nu 
ştiu, ca voi, nu ştiu! O am în sânge, dar... în embrion... Orice 
lucru trebuie să se dezvolte. 

— Află atunci că, după principiile bon ton-ului, braţul nu se 
întinde. 

— Dar ce se face cu el? 

— Se îndoaie numai. 

— Ai milă, dacă eu voi îndoi braţul, iar cel cu care mă salut 
va face la fel, atunci n-o să ne mai salutăm. 

— Nu vă salutaţi, dar nu veţi ştirbi cu nimic regulile 
înstăpânite printre oamenii bine crescuţi. Când întinzi 
braţul, ţii palma dreaptă lângă piept sau aproape de 
subţioară. Fii atent, braţul trebuie să fie îndoit, palma 
întinsă şi înălţată până la subţioară. Cine vrea, n-are decât 
să se întindă după ea. Aşa procedează un om bine educat. 

— Păi vezi, totdeauna parcă-mi spunea mie ceva că aşa se 
dă mâna. Da, da, aşa-i cel mai bine. Jas, dragul meu, vin la 
tine cu un interes. Dar ce ai, parcă eşti cam trist? 

— Am mai multe datorii decât fire de păr în cap. 

— A, într-adevăr, asta-i foarte neplăcut. 

— Ce sfat îmi dai? 

— Să plăteşti. 

— De unde să iau banii? 


— Vinde Zlotopole. 

— De mult vreau s-o fac, dar de unde cumpărător? 

Maszko zâmbi. 

— Tocmai de-asta am venit la tine. 

— Salvatorule! 

— Oamenii ca noi trebuie să se ajute unii pe alţii. Se va 
găsi un cumpărător. 

— Cine? 

— Nemţii. 

— Care? 

— Coloniştii. 

— Aha! 

— Dar trebuie să mergi şi tu la Ztotopole. 

— De ce? 

— Sa punem la cale afacerea. Vin şi eu cu tine. 

— Şi dacă vând Zlotopole, îmi mai rămâne ceva? 

— Iubitule, Ztotopole alături de Kalinowszczyzna 
alcătuiesc o mare avere; dacă ai vinde altui nobil, nu numai 
că tu n-ai căpăta nimic, dar nici de creditori n-ai scăpa cu 
totul. Altceva e colonizarea. 

— Cât ar putea să-mi rămână? 

— Vreo trei sute de mii, răspunse Maszko parcă într-o 
doară, De altfel, fii atent, deoarece Ztotopolski se leagă bine 
de Ztotopole, am să găsesc un mijloc ca să vinzi Ztotopole şi 
totuşi să-l păstrezi. 

— Spună oricine ce vrea, dar acest Maszko rămâne un 
gentleman. Cum ai de gând să procedezi? 

— Îţi foarte mulţumesc. Sunt un gentleman şi tocmai de 
aceea înţeleg situaţia unui alt gentleman care are mai 
multe datorii decât fire de păr în cap. Vinzi nemților 
Zlotopole, dar îţi opreşti conacul, grădina şi câteva pogoane 
de pădure pentru parc. Toate acestea se vor numi, fireşte, 
Zlotopole. 

— Maszko! 

— Iubite Jas, aşa-i şi în străinătate; adevăratul nobil se 
ocupă cu vânătoarea, nu cu agricultura. Zlotopole îţi va sluji 


drept pied a terre 

— Vezi Mis, strigă Ztotopolski, Maszko este egal cu noi din 
toate punctele de vedere. Cu toate acestea, Mis, dragul 
meu, între nor şi Maszko este o mare deosebire. 

— Care? 

— Aceea că Maszko are cap, iar noi nu-l avem. 

Rossowski răspunse cu indiferenţă: 

— Cine ştie dacă Dumnezeu nu i-a dat capul lui Maszko 
tocmai pentru a nu ne împovăra pe noi cu o greutate prea 
mare. 

— Tu trebuie să te simţi foarte uşor, dragă Mis! 

— Şi tu la fel, iubite Jas. 

— Dar, prieteni, strigă Maszko, n-aveţi nimic să vă 
reproşaţi. Jas, mă voi ocupa de afacerile tale, cu o condiţie. 

— Care-i acea condiţie? 

— Să ne oferi la tine, la Zlotopole, un prânz prietenesc; mă 
inviţi pe mine, pe Mis, pe Antos şi pe cine mai vrei tu din 
grupul nostru. 

— Proiectul e minunat. 

— Atunci cel mai târziu poimâine plecăm Ia Zlotopole. 
Adieu, Mich! Fare well, John! 

Aici Maszko îşi luă pălăria şi, plasându-şi mâna aproape de 
subţioară, întinse degetele în direcţia lui Mis şi a lui Jas care 
ridicându-şi şi ei mâinile aproape de subţioară întinseră 
degetele spre Maszko. Palmele li se întâlniră. 

După plecarea lui Maszko, Mis stinse brusc în scrumieră 
trabucul fumat pe jumătate şi rosti cu mânie: 

— Mă ambetează 
[101] acest Maszko! 

— Recunoaşte totuşi că el are cap. 

— Tocmai, capul ăsta, spiritul afacerilor, acest dar de a se 
descurca în viaţă, scuză-mă, dar noi nu suntem aşa. 

— Parcă printre noi nu sunt şi oameni cu cap? 

— Ba da, dar nu pentru afaceri. Ştiu că Wladzio are cap, 
tatăl meu de asemenea... 

— Şi tu ai talent de orator. 


— E, când ţin şi eu vreun speech câteodată. 

— O să ţii unul la prânzul de la Zlotopole. Ce să mai 
vorbim! Maszko şi nemţii să trăiască. 

— Ştii ce-am să-ţi spun, Jas? 

— Mis, nu sunt Mafalda, aşa că n-am cum să ghicesc. 

— Cred că nemţii au şi mai puţină minte decât noi. 

— Bine zis, mais pourquoi ca? 

— Pentru că ne dau bani lichizi şi primesc pământ. 

— Bine zis. 

— Parcă Dumnezeu i-a creat ca să salveze nobilimea 
polonă; iau pământ şi dau taleri. Înţelegi, Jas, taleri! 

— Înţeleg şi simt că vor fi ai mei. Să nu spui nimic familiei 
Bujnieki; vreau să-i fac Fannyei o surpriză. 

— Bine. Adieu! 

— Adieu! 

II. 

Domnişoara Fanny Bujnicka, perla împrejurimilor, fleur de 
Cuyavie, se afla în salon cu mama ei şi cu un musafir, un 
oarecare domn Maciej Iwaszkiewicz, inginer. Discuţia se 
purta în legătură cu vestea neobişnuită şi neaşteptată că 
Zlotopolski se va muta probabil la ţară. 

Iwaszkiewicz se uita la domnişoara Fanny care, uneori, îi 
întorcea privirea; dacă cineva ar dori să ia lucrurile ai 
exact, poate că şi mai des decât îi îngăduie bon ton-ul unei 
domnişoare să se uite la un om care stă mai jos decât ea pe 
scara socială. 

Fiindcă domnul Iwaszkiewicz se afla într-adevăr mai jos. El 
era fiul unui profesor, iar ea fiica unui proprietar de moşie. 
Nici vorbă de comparaţie. Se cunoşteau însă de mult. 
Familia Bujnieki, cu toate că avea moşie, sau poate că 
tocmai de aceea, locuia la Varşovia, iar tatăl lui 
Iwaszkiewicz, ca profesor, de asemenea la Varşovia, în 
aceeaşi casă cu Bujnieki, aşa că domnişoara şi flăcăul se 
ştiau de mici, de când se jucau adesea în aceeaşi grădiniţă. 

Deoarece doamna Bujnicka, deşi tânărul Iwaszkiewicz se 
numea Macius şi era fiu de profesor, îi îngăduise fiicei să se 


joace cu el. 

— Fani dragă, îi spunea de obicei, chiar şi oamenii care n- 
au moşie sunt semenii noştri. Să nu uiţi asta, Fani iubită! 

Cumnata doamnei Bujnicka, altă doamnă Bujnicka, o 
dojenea pe mama Faniei pentru asemenea familiarităţi. Eu 
nu i-aş îngădui fiicei mele, spunea, să se joace cu un băiat 
care are un prenume atât de trivial; m-aş teme ca fetiţa să 
nu deprindă cine ştie ce obiceiuri de prost gust. 

— E adevărat, draga mea, dar micul Iwaszkiewicz are un 
accent foarte bun, îi răspundea mama Faniei. Nu pricep de 
unde pot să aibă asemenea oameni un accent atât de bun. 

Este îndeobşte cunoscut că la noi un accent bun poate face 
minuni. Mis Rossowski pretindea chiar că nu poate înţelege 
cum de un om onest să aibă un accent prost. 

Aşadar, numai datorită limbii franceze Macius putuse să se 
joace cu domnişoara Bujnicka. Şi se jucaseră şi ei ca orice 
copii, vorbind, ciripind, zburdând. Ea alerga înainte, iar el 
se ţinea după cârlionţii ei aurii, fluturaţi de vânt în timp ce 
fugea, şi-i culegea floricele, pietricele lucioase şi ce mai da 
Dumnezeu, numai ca Fania să-şi înveselească ochişorii 
albaştri şi să zică „merţi!” 

Trec anii ea norii pe bolta cerului şi, pe măsură ce copiii 
creşteau, le plăcea tot mai mult să se joace împreună. Poate 
că idila s-ar fi transformat în altă poemă, dacă n-ar fi 
intervenit proza care, întrupată în proprietarul clădirii, nu i- 
a mai îngăduit lui Macius să se joace cu Fania. 

Pur şi simplu profesorul, tatăl lui Macius, n-a mai avut cu 
ce să-şi plătească locuinţa şi a fost nevoit să se mute, în 
timp ce domnul Bujnicki, care avea cu ce plăti, a rămas. 

Şi anii trec iarăşi ca valurile Vistulei. S-au scurs unul după 
altul şi nici Macius n-a mai văzut-o pe Fania, nici Fania nu |- 
a mai văzut pe Macius. Au uitat unul de celălalt, după cum 
le poruncea timpul, adică anii-valurile. 

Destinul e însă milostiv şi totdeauna face în aşa fel ca cei 
care s-au văzut în anii fragezi ai copilăriei, să se întâlnească 
iarăşi mai târziu. 


De aceea, ei se pot iubi mai departe, iar romancierul poate 
să-şi continue povestirea. 

Deci Fania n-a mai ştiut absolut nimic despre Macius. Ea a 
crescut, devenind domnişoara Fanny Bujnicka, „perla 
împrejurimilor”, iar el... 

Într-o seară, la familia contelui W., Fania a zărit deodată 
prin roiul de fracuri negre, busturi albe, mustăţi, bărbi, 
brelocuri şi binocluri un tânăr cu faţa bronzată şi barba 
neagră, care a intrigat-o întrucâtva. 

A intrigat-o, fiindcă i se părea că-l cunoaşte. 

— Cine-i domnul acela înalt? o întrebă în şoaptă pe 
prietena ei, Mania Rossowska. 

Mania Rossowska privi cu atenţie spre tânărul arătat de 
Fania şi răspunse: 

— E nou pe aici. 

— Ştii, eu parcă l-aş cunoaşte. 

— Eu nu l-am văzut niciodată. 

Vă rog să vă imaginaţi uimirea Faniei când, după o clipă, 
necunoscutul se prezentă mamei ei, apei se apropie de ea 
însoţit de fiul amfitrionului. 

— Mademoiselle! i se adresă fiul gazdei, j'ai l!'honneur de 
vous presenter monsieur Iwaszickwicz, ingenieur. 

Fania roşi împotriva oricăror reguli ale bunei-cuviinţe, 
care recomandau indiferența, şi nu se putu stăpâni să nu-şi 
manifeste destul de zgomotos mirarea. 

După care se uită curioasă la tovarăşul din anii copilăriei. 
Cât de mult se schimbase! Odinioară era bunul şi timidul 
Macius, iar acum se afla lângă ea un bărbat matur care 
părea mai degrabă s-o cerceteze, decât se străduia s-o 
distreze. Şi mai vorbea şi foarte serios, fără a se referi la 
amintirile din grădiniţă. Macius nu-i mai plăcea Faniei. 

În schimb, Fania îi plăcea lui Macius, Avea aceleaşi bucliţe 
aurii, aceeaşi ochi veseli, albaştri şi îşi ţinea atât de frumos 
braţele goale în coroniţele de dantelă, tiul şi voal, încât 
păreau că vor să zboare ca doi porumbei gemeni din 


această emoție şi să zburde prin văzduh, ca mai demult prin 
grădiniţă. 

După ce se şterse prima impresie, Macius îi plăcu Faniei 
mai mult. 'Terminase facultatea la Paris, era inginer, se afla 
în fruntea unei fabrici, vorbea degajat şi, ceea ce i se părea 
curios Faniei, cuvintele lui, deşi la fel de afabile ca şi ale 
celorlalţi domni, aveau totuşi un sens anume, ceva deosebit. 

De atunci se văzură mereu. 

Şi pentru că în cartea amintirilor, pe care o scrie fiecare 
mai bine sau mai rău, cel mai mult durează amintirile din 
anii copilăriei, Iwaszkiewicz venea tot mai des în vizită la 
familia Bujnicki, iar Fania îi devenea din ce în ce mai dragă. 

Venea deci de multe ori şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat 
dacă Zlotopolski nu începea să-i facă Faniei curte. 

Oricine ar fi fost acest Iwaszkiewicz, rămânea un 
Iwaszkiewicz, nu era un Ztotopolski. De aceea, atuurile lui 
scăzură mult mai ales în consideraţia doamnei Bujnicka. El 
mergea pe jos, iar Ztotopolski cu trăsura, el era fabricant 
sau ceva acolo, iar Ztotopolski moşier. Zlotopolski avea cal 
de călărie, iar el nu; Ztotopolski avea un gnom cu 
inexprimabili strimţi pe picior şi nasturi sidefii pe şolduri, 
iar el nu avea groom cu inexprimabili strâmţi pe picior şi 
nasturi sidefii pe şolduri. 

— Cu toate acestea, lucru de mirare, spunea doamna 
Bujnicka, se pare că acest Iwaszkiewicz are venituri 
considerabile, ar putea avea tot ce are Zlotopolski, şi totuşi 
nu! Lui îi lipsesc acele instincte care la Zlotopolski sunt 
înnăscute. 

Mai poţi oare să suspectezi lumea mare de vreun interes. 
Ne face plăcere să luăm apărarea tânărului. Doamna 
Bujnicka ştia că Iwaszkiewicz are venituri chiar mai mari 
decât Zlotopolski, dar nu ezita să acorde prioritate celui din 
urmă, aşa că îi spuse odată fiicei sale: 

— Fania, pentru numele lui Dumnezeu! nu-i îngădui lui 
Iwaszkiewicz să fie atât de familiar cu tine. 

Fania îşi ridică ochii albaştri spre mama sa. 


— Soyez tranquille, chere mere! 

— Eu ştiu că tu nu poţi să te gândeşti la el, dar chiar şi 
relaţiile familiare cu un asemenea om sunt 
compromiţătoare întrucâtva. Atuurile lui Iwaszkiewicz 
atinseră cota minimă. 

Îl primeau atât de rece, încât ar fi făcut bine să lase totul 
baltă şi să nu mai vie. Cu toate acestea, el venea, căci 
fiecare om are un călcâi al lui Ahile, iar pentru Iwaszkiewicz 
acest punct slab era atracţia nespusă a ochilor albaştri ai 
Faniei. 

Zlotopolski nu-l socotea nici măcar vrednic de a-i fi rival. 

— E, un parvenu care s-a insinuat în gramund, spunea 
despre el. În limba polonă, civilizată, „gramund” înseamnă 
lumea mare, subţire. 

Iwaszkiewicz, în schimb, îl socotea pe Zlotopolski drept 
rival şi, desigur, numai de aceea îndrăznea să spună că-i 
lipseşte o doagă. 

Zlotopolski însă îl învinse pe Iwaszkiewicz. 

Îl învinse cel puţin până când în gramund se răspândi 
vestea că pe ipoteca moşiei Zlotopole sunt cel puţin atâtea 
datorii câţi snopi pe tarlalele ei. Nu puţine mame din lumea 
mare strâmbară atunci din nas. 

— Bunul şi iubitul Jas! se spunea, se pare că stă foarte 
prost, dar e un băiat atât de bun şi de manierat, Tot atunci 
se auzi că Iwaszkiewicz din administrator devenise 
coproprietar al fabricii de maşini. 

Când vestea ajunse şi la familia Bujnicki, mama intră 
foarte serioasă în camera fiicei şi-i spuse: 

— Ztotopole e plin de datorii. 

— De unde ştii, mamă? 

— O ştie toată lumea. 

Domnişoara tăcea întunecată. 

— Acum dumneata ce zici să fac? 

— Se pare că Zlotopolski a renunţat la groom-ul cu 
inexprimabili strâmţi pe picior şi perle sidefii pe şolduri. 

— Asta mai lipsea. 


— Poate că nu-i adevărat, dar ştii ce-am auzit? 

— Ce altceva mai rău puteai să auzi? 

— E vorba de altceva, într-adevăr. Iwaszkiewicz se trage 
din nobilimea... scoțiană. 

— Şi numele-i sună puţin scoţian. 

— Ei, da de unde! Familia însă putea să-şi schimbe numele. 
Fania, recunoaşte că acest Iwaszkiewicz e „febleţea” ta. 

— Cum socoteşti şi dumneata, mamă. 

— Buna mea copilă! 

Atuurile lui Iwaszkiewicz crescură dintr-o dată. 

Fiindcă şi treburile familiei Bujnicki începuseră să meargă 
tot mai prost. Domnul Bujnicki, care locuia la ţară şi care pe 
parcursul vieţii sale trudite era furnizorul general al 
doamnei Bujnicka, se cam îngreunase la bătrâneţe şi îşi 
neglija tot mai mult îndatoririle. El zicea că nu mai poate să 
facă faţă, că face datorii, într-un fel, era şi greu să nu-l 
crezi, ba era chiar mai uşor să te convingi că împrumuta 
bani de la alţii. Familia Bujnicki se mângăia însă cu gândul 
că nici în privinţa datoriilor nu rămânea în urma celorlalţi. 

De aceea, atuurile lui Iwaszkiewicz urcau tot mai mult. 

lar când se mai auzi prin lume că Zlotopolski pleacă la 
ţară, fapt care nu însemna, se credea, nimic bun, atuurile 
lui Iwaszkiewicz ajunseră la valoarea maximă. 

Tocmai în acest moment îl vedem stând la familia Bujnicki 
şi discutând cu mama şi cu domnişoara. El se uită deseori la 
„perla împrejurimilor” care pare gânditoare şi serioasă. 

— Deci şi dumneata ai auzit că Ztotopolski pleacă la ţară? 
întrebă doamna Bujnicka. 

— Aşa-i! răspunse inginerul. 

— Curios, de ce o face? 

— De nevoie, mai mult ca sigur. 

— Şi se va întoarce curând? 

— Se pare că nu prea curând. Mi-a spus Maszko că a 
invitat la un prânz la Zlotopole şi câţiva tineri din sfera lui. 
Maszko zicea că e vorba de o masă de adio. 

Doamna Bujnicka priveşte neliniştită la fiica ci. 


— S-ar putea să vie să-şi ia la revedere de la 
dumneavoastră, zice inginerul. 

— Se prea poate, răspunde Fania nepăsătoare. 

— Cine ştie, adăugă doamna. Bujnicka cu un zâmbet 
semnificativ, poate tocmai pentru că pleacă, nu va mai veni. 
Vous saves... Sunt situaţii în care, deşi cineva pleacă, nu mai 
vine... 

În ochii inginerului sticli deodată o rază de bucurie, mai 
ales când i se păru că, la vorbele mamei, Fania zâmbi forţat, 
iar obrajii i se acoperiră de o rumeneală uşoară. 

„L-a refuzat. Acum înţeleg totul!” gândi. 

— lertaţi-mă, dragii mei, că vă las o clipă singuri, vreau să 
le spun ceva slujitorilor. Pardon, monsieur! Fani, stai tu cu 
domnul. 

Pe faţa lui Iwaszkiewicz nu se vedea deloc că se simte 
jignit pentru că doamna Bujnicka îl lasă singur cu Fania; iar 
doamna Bujnicka ieşi într-adevăr pentru o clipă şi, întâlnind 
un slujitor, îi spuse: 

— Dacă vine domnul Ztotopolski, anunţă-l că-l vom primi 
peste o oră. 

Doamna Bujnicka nu dorea de bună seamă ca Ztotopolski 
să-l întâlnească aici pe Iwaszkiewicz. 

În acest timp, Iwaszkiewicz se afla în salon numai cu Fania. 
Tăcură amândoi o vreme, apoi Iwaszkiewicz se mişcă 
neliniştit şi zise: 

— Lumea bună va pierde mult prin plecarea domnului 
Zlotopolski. 

Din mina acră a inginerului se putea crede că voise cu 
siguranţă să spună altceva, dar aşa îi ieşise. 

— Dumneata aşa crezi? întreba Fanny. 

— Eu? A, nu, domnişoară! Eu credeam că dumneata 
gândeşti aşa. 

— Crede-mă, domnule, că în clipa asta mă gândeam cu 
totul la altceva. Eu mă gândeam la grădiniţa noastră din 
copilărie. Dumneata îţi mai aduci aminte de grădiniţa 
noastră? 


— Dacă vreunul din noi doi a uitat-o, acela nu sunt eu. 

Fania îşi cobori privirile. 

— Nici eu... 

— Domnişoară, zise Iwaszkiewicz, îţi mulţumesc din toată 
inima pentru aceste cuvinte. Eu nu risipesc niciodată 
vorbele în zadar şi presupun că nici dumneata nu le-ai fi 
rostit, dacă n-ai simţi cu adevărat aşa. 

— Domnule, ţi-am făcut eu vreun rău cândva, de mă judeci 
atât de aspru. 

— Eu? 

— Ştiu eu, vorbi mai departe Fania cu tristeţe în glas. 
Dumneata, atât de inteligent, mă socoteşti o fată de lume, 
superficială şi răsfăţată, dumneata nu crezi că eu pot spune 
ceva cu toată sinceritatea, şi totuşi... 

În ochii albaştri ai Faniei luci ceva care semăna cu 
lacrimile. 

— Şi totuşi mai am şi acum câteva flori presate din 
grădiniţa noastră... dar eu sunt o fată superficială şi 
răsfăţată, eu nu sunt în stare să-mi aduc aminte, nu-i aşa? 

— Nu, domnişoară, eu n-am îndrăznit să cred că dumneata 
mai ţii minte. 

— De aceea nu m-ai întrebat niciodată nimic? 

— Întocmai. M-am temut să te întreb, fiindcă ţineam prea 
mult la aceste amintiri. Aşa-i, mi-a fost frică să nu le 
spulberi cu un zâmbet indiferent. 

— O, Doamne! Atâta se vorbeşte despre energia dumitale, 
iar dumneata eşti atât de sfios. Oare numai cu mine? 

— Numai cu dumneata. 

— Bine, dar noi ne cunoaştem de pe vremea când 
dumneata îmi ziceai... cum să spun?... când dumneata îmi 
ziceai „Fania”. 

— O, domnişoară, dacă asta-i o glumă, e o glumă 
răutăcioasă... 

— Potrivită cu o fată superficială şi răsfăţată? Dacă-i aşa, s- 
o lăsăm baltă. Poate că dumneata preferi să vorbim despre 


altceva. Uite că vine şi mama. Ai mult de lucru la fabrica 
dumitale? 

În acest timp, doamna Bujnicka intră în salon şi, aruncând 
o privire pătrunzătoare spre Fania, întrebă binevoitoare: 

— Despre ce discutaţi, despre fabrică? 

— Da, stimată doamnă, tocmai discutam despre fabrică. 

— Trebuie să-ţi fie urât să stai de dimineaţa până seara 
printre muncitori? 

— Nu, doamnă. 

— Totuşi, sunt oameni fără educaţie; îmi închipui ce 
maniere înfricoşătoare au. 

Iwaszkiewicz zâmbi. 

— Foarte potrivite cu ciocanele şi focurile ce împrăştie 
scântei. 

— E totuşi dificil să-ţi placă asemenea treburi. 

— Eu le-am îndrăgit cu tot sufletul, iar acum (aici ochii lui 
Iwaszkiewicz se înviorară) fac o mare experienţă care, dacă 
va reuşi... 

— Îţi va aduce profituri mari? 

— Asta poate nu. Treaba e alta. Vreau să scot toţi oamenii 
străini din fabrică şi să angajez în locul lor muncitori de aici, 
din împrejurimi. În felul acesta nădăjduiesc să dezvolt 
treptat printre noi dragostea de industrie. La noi e nevoie 
să încurajăm industria. 

— Am auzit oameni foarte distinşi spunând că industria nu 
se potriveşte cu caracterul nostru. 

— Deseori şi oamenii distinşi spun absurdităţi. 

— Dumneata aşa crezi? 

Aşa gândesc, într-adevăr. Nu neg că în condiţiile tării 
noastre agricultura va constitui principala ocupaţie a 
majorităţii, dar nici economia agrară nu trebuie să se 
mulţumească numai cu producerea materiei prime: ea 
trebuie să devină industrială ori să... iese din mâinile 
noastre. 

— Mi s-a spus că industria necesită capitaluri mari. 

— Fără îndoială. 


— Şi de unde să le luăm? 

— Din munca raţională care nouă ne lipseşte mai mult 
chiar decât capitalul. 

III. 

La Zlotopole - larmă, înghesuială şi veselie. Venise 
stăpânul însoţit de câţiva prieteni. Din Prusia sosiseră de 
asemenea şi domnii Szulc, Miller, Mitke, Jausch şi Wiseman, 
împuterniciţii coloniştilor. Negocierile merg strună şi 
înaintează destul de repede. Viitorii proprietari ai moşiei 
Zlotopole fac întruna drumul de la administrator, unde 
trăseseră, la curte, unde sta boierul cu prietenii săi. 
Coloniştii se bucură privind cum vântul leagănă grâiele din 
lanurile mazoviene, în timp ce tânărul moşier cercetează cu 
mulţumire buzunarele pline ale domnilor Szulc, Miller, 
Jausch et comp. Doar satul se teme de viitorii vecini, dar cui 
ce-i pasă? Gospodarii se adună în grupuri şi se sfătuiesc. 
Atâta lucru le e îngăduit şi lor, să se gândească fiecare la ale 
lui. Întregul Zlotopole se trezise Ja viaţă şi părea mai 
frumos decât de obicei. Era cum nu se poate mai bine; cu 
cât arăta mai înfloritor, cu atât nemţii aveau să dea mai 
mulţi bani pentru el. 

Exceptându-i pe ţărani, toţi sunt mulţumiţi. Domnul 
Maszko mai să-şi iasă din piele de bucurie, fiindcă iată, 
prinţul Antos, care are şi el o moşie de colonizat, merge 
alături de el ţinându-l de braţ sau îl bate pe umăr şi-i zice: 
cher ami, iar domnul Maszko, la rândul lui, îi spune bunul 
Antos. Jas Zlotopolski porunceşte să se pună masa, iar Mis 
îşi pregăteşte speech-ul pe care-l va rosti când vor închina 
primul pahar. 

— Jas, Jas! întreabă în cele din urmă prinţul Antos - ai 
văzut-o pe Fanny înainte de plecare? 

— Nu, n-am văzut-o; vreau să-i fac o surpriză. 

— Se va bucura mititica! intervine Maszko. 

— Cred-şi eu, răspunde Zlotopolski. Are destulă minte 
pentru asta. 


— N-are importanţă! îl întrerupe prinţul Antos, dar e atât 
de frumoasă canalia. Când e vorba de femei, eu nu mă uit la 
inteligenţă! 

Domnul Maszko izbucneşte în râs din toată inima; el e de 
aceeaşi părere, dar n-ar fi ştiut să se exprime atât de 
sugestiv. 

— Ei nu, domnilor - strigă domnul Maszko - Antos e 
grozav! Ha! ha! ha! aţi auzit cum a spus; „Când e vorba de 
femei, eu nu mă uit la inteligenţă!” 

— Dar, iubite Maszko! oricui i se poate întâmpla să spună 
ceva spiritual, se apără modest prinţul Antos. 

— Nu, nu, nu chiar oricui! 

În acest timp, se apropie Mis Rossowski şi, auzind despre 
ce e vorba, zice: 

— În ce o priveşte, ştiu că Fanny se poate număra printre 
cele mai cultivate femei. Asta v-o garantez eu. 

— Păi cum ţi-ai dat seama! întreabă Zlotopolski. 

— Cum mi-am dat seama? La Vicia Zdzierzycki, căreia ştiţi 
şi voi că-i place să treacă drept învățată, am văzut-o cu ochii 
mei pe Fanny ţinând în mână o carte despre filozofia lui 
Hegel. 

— Ei şi ce-i cu asta? 

— Ce-i cu asta! Păi când a văzut ca e Hegel, a spus „a!” E 
simplu deci, dacă n-ar fi auzit de Hegel, n-ar fi spus „a!” 

— Trebuia să fi spus „b!” îl ironizează prinţul Antos, aşa ai 
fi trecut şi tu drept un savant. 

Domnul Maszko explodează într-un asemenea râs, încâti 
se rupe butonul de la guler, iar Mis Rossowski răspunde: 

— Nu te avânta, dragă Antos, asupra alfabetului, fiindcă 
mă îndoiesc că vei ajunge până la sfârşit. 

— Ma foi! şi eu mă îndoiesc. Jas, să mergem la masă. Mis, 
pregăteşte speech-ul! 

Intrară eu toţii în sufrageria de pe pereţii căreia privesc la 
ei chipurile mustăcioase, amenințătoare, ale strămoşilor lui 
Ztotopolski. Maszko se uita la ei ca vulpea la struguri. Se 
aşezară cu toţii în jurul mesei. 


— Ce-i cu nemţii tăi? întreabă Mis. 

— Nădăjduiesc că nu vor sta cu noi, răspunde Jas. Le-am 
trimis băutură şi petrec şi ei acum la administrator. 

— Dar ştii că sunt doldora de parale. 

— Cum altfel? Numai asupra noastră s-au abătut 
asemenea vremuri că în curând nu vom mai avea nici ce să 
băgăm în gură. Antos, porter sau bere englezească?... 
Splendid!... Mis, ce vin bei după supă? 

— Bine dar speech-ul meu? 

— O să-l rosteşti când se va aduce licoarea. Da, domnii 
mei, trăim vremuri grele şi trebuie să ne strângem al 
dracului. 

— Singura noastră scăpare este colonizarea. 

— Trăiască deci colonizarea! 

— Să colonizăm, să parcelăm! Vivat colonizarea! 

— Domnilor, numai să nu ne înflăcărăm, spune Mis. 
Adevăraţii gentlemani nu-şi ies din fire înainte de biftec. Aşa 
se cuvine. 

— Yes, yes! 

Între timp, se serveşte biftecul, după care până şi 
oamenilor cu educaţie superioară le este îngăduit să fie 
veseli, şi se aduce vinul care are însuşirea de a înveseli 
oamenii de toate categoriile. Prinţul Antos se uită în lumină 
la bulele care susură spărgându-se la suprafaţa băuturii 
aurii, apoi se ridică şi închină: 

— În sănătatea gazdei! 

— În sănătatea gazdei! repetă domnul Maszko. 

— S-ajungem să trăim timpuri mai bune! 

— S-ajungem să trăim timpuri mai bune! repetă iar 
Maszko. 

— Tăcere! strigă Mis. 

Se a?ează cu toţii. Mis rămâne în picioare cu paharul în 
mână şi glăsuieşte: 

— Domnilor, vorbesc serios, fiindcă speech-ul trebuie rostit 
cu seriozitate. 


Ne-am adunat aici ca să ne odihnim după munca şi truda 
pe care le investim în capitală pentru binele tuturor. E 
drept, şi acolo, prin viu grai ori în scris, prin reviste, ni se 
reproşează că nu facem absolut nimic. Eu protestez! („Şi 
eu!” se alătură Maszko). Maszko, nu mă întrerupe! Eu 
protestez! Până şi în vremurile grele de acum noi suntem 
cei care menţinem demnitatea lumii noastre. Întreb: de ce? 
Păi cine înviorează societatea? Cine statorniceşte legile 
bon-ton-ului, cine menţine strălucirea lumii bune, cine 
dictează legile eleganţei? Hei! Dacă n-am fi noi, n-ar mai fi 
nici ceea ce numim societatea înaltă. Anglia îşi are lorzii ei, 
Franţa nobilimea ei, Germania baronii ei. La noi acest 
echilibru îl păstrăm noi. Aşa-i rânduiala firii. Cine nu crede, 
să se uite la cai şi la oi. Printre cei dintâi există gloabele 
ţărăneşti şi caii pur sânge, iar oile se împart în obişnuite şi 
merinos. Natura însăşi a hotărât aşa şi tot ea ne-a aşezat pe 
noi în fruntea celorlalţi. Pentru că noi suntem caii pur 
sânge, noi suntem oile din rasa merinos! (Bravo! bravo!). 
Nu mă întrerupeţi! lar acum, domnilor, dacă vorbele mele 
vă sunt pe plac, cine a făcut în aşa fel ca să le auziţi? 
Zlotopolski. Cine dintre noi ne arată prin colonizare cum să 
întoarcem vremurile bune de odinioară, când oamenii ca 
noi nu aveau datorii? Zlotopolski. Şi tot el mai e şi un pur 
sânge atât de bun, un exemplar merinos tot atât de curat ca 
oricare dintre noi. Domnilor, socotesc, de aceea, că acest 
gentleman merită să-i strigăm: hip! hip! Aşa că: hip! hip! Şi 
încă o dată: hip! hip! (Maszko, ţipi ca un mazovian, nu ca un 
englez) ura! ura! 

Jas Zlotopolski le mulţumeşte companionilor, ciocnind pe 
rând cu fiecare. El ştie că oricare dintre ei poate proceda ca 
şi el, aşa că nu vede în fapta lui nimic vrednic de admiraţie. 
Colonişti sunt destui doar. 

— Domnilor, să nu ne firitisim unii pe alţii! 

În fine, se mai ciocnesc paharele de câteva ori şi prânzul 
se sfâr?e?te. 


— Acum cafeaua, trabucul şi plimbarea, anunţă 
amfitrionul. Cât e de plăcut la ţară când porneşti toamna la 
plimbare după o masă bună şi o cafea, când afară stăruie 
vremea bună, frunza nu foşneşte, iar în potopul de raze 
solare unduiesc pânzele albe de păianjen. Firişoarele din 
țesătura Maicii Demnului plutesc atât de lin, asemenea 
vieţii unui nobil polonez fără pată pe conştiinţă şi fără 
bunuri ipotecate. Toamna poloneză, când zâmbegşte, deşi 
înduioşătoare parcă, e atât de bună şi deschisă, încât îţi 
câştigă sufletul şi inima cu zâmbetul ei. Se veseleşte şi se 
bucură atunci omul de la ţară. E timpul să se odihnească 
după muncă; timpul pâinii, timpul grâului. Prin mirişti 
ţâărâie avan cosaşii, iar pe ogor păstorul, deşi s-a lăsat de 
caval, cântă şi fără el cu toată râvna un cântec rustic: 

Se zbenguie lebedele cenugşii prin apă! 

Tinerii domni de la Zlotopole erau foarte bine dispuşi; abia 
se ridicaseră de la un prânz îmbelşugat şi băuseră şi 
cafeaua. Vremea era frumoasă, plină de soare, pânze de 
păianjen, de larma cosaşilor şi de cântecele satului. 

Cu trabucurile în gură, tocmai ieşiseră în grădină două 
perechi, Mis cu Zlotopolski şi Prinţul Antos cu Maszko. 
Prinţul Antos avea faţa cam congestionată, ochii râzători şi 
nu se ţinea prea bine pe picioare; era puţin ameţit. 

— Jas, iubitule! Zlotopole ăsta al tău e minunat, pe 
onoarea mea! spuse întorcându-se spre gazdă. 

Într-adevăr, Zlotopole arăta splendid şi de aproape şi de 
departe. Palatul era impunător, cu adevărat încăpător; în 
spatele palatului se întindea grădina foşnitoare cu copacii 
seculari, parceluită de alei, iar dincolo de copaci lucea, 
uriaşă, oglinda apei şi se vedeau moara, joagărul, digul 
sădit cu scoruşe pe amândouă părţile, cât cuprindeai cu 
ochii - lanurile mazoviene, şi la marginea orizontului, liziera 
pădurii de brad, neagră şi fremătătoare. 

— Zlotopole ăsta al tău e minunat! repetă prinţul Antos. În 
care parte mergem? 


— Haidem la valul suedez; de acolo se vede o privelişte 
încântătoare. 

— Unde-i asta? 

— Dincolo de grădină, nu departe de iaz. 

După ce parcurseră cam o jumătate de verstă, domnii 
ieşiră din grădină şi zăriră numaidecât un val înalt de 
pământ acoperit cu iarbă-neagră şi buruieni, de pe care se 
deschidea într-adevăr o privelişte-largă asupra 
împrejurimilor. 

— Aici e? întrebă Mis. Priveliştea-i frumoasă, ce-i drept. 

— Ăsta-i valul suedez. 

— Cum a apărut? 

— E de pe vremea luptelor cu suedezii 
[103]. Pe semne că aici s-a apărat stră-străbunicul meu 
împotriva lui Carol al XII-lea. 

— Ehe, aici a fost o bătălie? 

— Desigur. Dacă râcâi pământul, dai îndată de oase. 

— Ha! ha! 

— Priveşte! strigă deodată prinţul Antos. Uite o tigvă! 
Într-adevăr, într-o mică adâncitură făcută de ploi, pe un 
aşternut de buruieni, se afla o tigvă îngălbenită de vreme; 

soarele îşi revărsa razele peste acest craniu al cine ştie 
cărui oştean catolic care îşi pierduse cândva viaţa aici, 
proslăvind numele Mariei şi chinurile însângeratului 
Cristos. Tigva privea cu găvanele goale ale ochilor şi la Jas 
Zlotopolski, şi la Mis Rossowski, şi la prinţul Antos. Izbit 
pesemne cu paloşul sau cu baltagul, creştetul capului îşi 
arăta lăuntrul negru plin cu pământ şi buruieni. 

— Apres diner c'est un peu degoutant 
[104], observă Maszko. Jas Zlotopolski zâmbi. 

— Sunt curios ce-o să facă nemţii cu oasele pe care le vor 
găsi aici. Oare (aici Ztotopolski se adresă lui Maszko) valul e 
cuprins în măsurători sau e al meu? 

— Nein, nein! al nost' fa fi! se auzi deodată un glas gros în 
spatele lui Jas. 


Era vocea domnului Jausch care sta lângă domnul 
Wiseman şi îşi ştergea de sudoare obrazul uriaş şi roşu. 
Ţinându-şi lulelele de porțelan în mână, domnul Jausch şi 
domnul Wiseman se uitau cu luare-aminte la val şi la tinerii 
care stăteau pe el. Domnul Jausch era gras, domnul 
Wiseman, slab, dar amândoi aveau legături roşii la gât şi 
veste lungi cu nasturi lucioşi. Domnul Jausch îşi mângâie 
bărbia cu mâna şi repetă: 

— Noi fenit aici spaţiren, da' fal al nost' fa fi. 

După care se căţăra pe înălţime cu domnul Wiseman. 

— Ce veţi face cu el? întrebă prinţul Antos. 

— Noi nu prost, să lase aşa bun loc stricăm, aici fa' flori 
castrafeţi. 

— E un vechi cimitir, peste tot sunt numai oase. 

— Nu face nimic, luăm oase şi aici fa' flori castrafeţi. 

— Se vede că vă plac castraveţii? 

— Place! place! 0O!... strigă domnul Jausch văzând tigva, 
adevărat că oase aici, aber fa fi aşa cu ele! 

Aici domnul Jausch lovi cu piciorul tigva oşteanului catolic 
care, gemând ca un ecou, se rostogoli în jos printre 
smocurile de iarbă-neagră. 

— Ha! ha! ha! cap la polon tare. Aici fa flori castrafeţi. 
Domnul Jausch râse din toată inima, iar domnul Wiseman îi 
ţinu isonul. 

Lui Zlotopolski i se urcă sângele la cap şi ochii îi scăpărară 
ca tăciunii aprinşi. Încă o clipă şi domnul Jausch s-ar fi 
rostogolit în şanţ pe urma tigvei soldatului, dar gazda se 
stăpâni... Coloniştii veniseră numai pentru a salva un nobil 
moşier, doar bunul Dumnezeu pentru asta îi crease. Dacă-i 
salvează pe cei vii, n-au decât să dea cu piciorul morţilor. 
Honny soit qui mal y pense! 

Tinerii se întoarseră la conac, unde îi aştepta o nouă 
surpriză. Bătrânii din obştea aşezării Zlotopole veniseră cu 
treburi la boier, aşa că acesta fu nevoit să-i primească. 

Jas şi prietenii săi ieşiră pe terasă şi ţăranii se apropiară. 

— Voi ce vreţi? îi întrebă. 


— Lăudat fie numele Domnului! 

— În vecii vecilor. Ce doriţi? 

Un sătean bătrân făcu o plecăciune şi începu să vorbească 
în numele celorlalţi: 

— Noi am venit, c-am auzit că domnia ta vinzi Ztotopole 
coloniştilor. 

— Da, şi ce vă priveşte pe voi? Voi aveţi pământul vostru, 
eu îl am pe al meu. 

— Altfel nu poate fi, da noi am venit să te rugăm să nu 
vinzi Ztotopole. Aici au trudit părinţii noştri, şi tatăl domniei 
tale aici a trăit şi a murit: totdeauna am fost de-ai noştri, iar 
cu coloniştii n-o să ne-mpăcăm. Cu ei nu se-mpacă nimeni; 
nouă ne e frică de ei, o s-ajungem în sapă de lemn din cauza 
lor. Să nu vinzi Ztotopole, boierule. Ăsta e pământul ălor din 
Mazowia, nu al coloniştilor. Dacă boierul de la Brzeznica i-a 
lăsat, acum e vai de el şi de săteni. Noi am vrea să 
stăpâneşti domnia ta moşia, nu s-o dai coloniştilor. 

— Atât de mult ţineţi voi la mine? 

— Ei, la drept vorbind, noi nici nu te cunoaştem pe domnia 
ta; da ne temem de colonişti. Noi în?elegem că timpurile 
sunt grele şi toţi boierii au nevoie de bani, aşa că noi am 
vrea să facem cumva ca domnia ta să capeţi banii şi să nu 
vinzi Ztotopole. Aici nu s-a pomenit niciodată picior de 
colonist. Părintele domniei tale a stat cu noi la ţară şi eram 
toţi de-ai noştri. 

— Şi ce vreţi să faceţi? întrebă Maszko. 

— Păi noi am cumpăra o postată de pădure pentru care 
am şi pus mână de la mână, numai să nu vie păgânii ăştia 
aici. 

— Dragii mei, îl întrerupse Zlotopolski, pentru mine 
postata voastră de pădure nu înseamnă nimic, aşa că dacă 
am hotărât să colonizez Zlotopole, am s-o şi fac. Nu trebuia 
să-mi faceţi atâta pagubă şi să-mi paşteţi grâul; dacă nu m- 
aţi fi furat din toate părţile, n-aş fi vândut Zlotopole. 

— Noi n-am furat niciodată, boierule, şi nici n-o să furăm, 
se împotrivi unul dintre săteni. 


— E, de pagubă mi-a spus chiar administratorul. 

— Paguba e pagubă, dar n-am furat. 

— Nu-i acelaşi lucru? 

— Păi nu e, boierule; noi bani n-am furat, iar dacă vrun 
păcătos a păscut trifoiul sau a luat grâu de pe câmp, a luat, 
n-a furat. 

Prinţul Antos nu mai putea de râs. 

— Omule, teme-te de Dumnezeu! Ce mi-e una, ce mi-e 
alta? 

— Nu, domnia ta, hoţ e ăla care fură bani. 

— Ciudată filozofie! observă Maszko. 

— Jas! propuse prinţul Antos, o să discutaţi mâine despre 
Zlotopole. Acum porunceşte să-i dea o votcă bătrânului; el 
să rămână cu noi, iar ceilalţi să se ducă dracului. Aşteaptă, 
omule, o să capeţi votcă, fiindcă eşti îndrăzneţ, dar mai 
spune-mi dacă preotul nu v-a explicat că cine „a luat” 
înseamnă că a şi furat? 

Se vede că ţăranul n-avea chef de vorbă; pe faţă i se citea 
încurcătura, dar votca ori poate nădejdea că va mai vorbi o 
dată în interesul ob?tii îl făcu să răspundă: 

— Părintele nu ne-a spus nimic de asta. 

— Dar despre ce v-a vorbit? 

— Ehe, e greu să ţân minte. 

— Jas, porunceşte să-i mai dea o votcă. Bine dar nu se 
poate să nu-ţi aduci aminte ce-a spus părintele. 

— Păi dumineca trecută părintele s-a plâns de măsoni, 
parcă. 

— Jas, mai dă-i un pahar! De cine, de cine? 

— De măsoni. La noi nu e decât unul, băiatul socotitorului 
Podysiok, da' el s-a jurat că n-a auzât nimica. 

— Şi ce trebuia să audă? 

— Păi că măsonii au vrut să-l arunce în aer pe sfântul 
Părinte, cică la palat, unde stă el, da noaptea a venit înscris 
de la Isus către Sfântul Părinte ca să se păzască. 

— Aha! aşa mai vii de-acasă! exclamă Maszko. Nu cumva 
părintele v-a vorbit despre masoni? 


— Ba chiar aşa! 

— Ma foi! se bucură prinţul Antos, m-am distrat de 
minune. Ei, acum du-te, omule, du-te! 

Dar săteanul se întoarse spre Zlotopolski. 

— Boierule, da cu Zlotopole cum rămâne? 

— Nu mă mai plictisiţi şi duceţi-vă dracului cu toţii, am 
spus o dată. 

— Dacă-i pe-aşa, trebuie să plec. Dumnezău să nu te uite, 
boierule. Suntem noi oameni proşti, da-nţălegem că ce să- 
ntâmplă cu boierii nu e de-a bună. 

Tinerii rămaseră iarăşi singuri. 

— Chiar atât de mari sunt pagubele pe care ţi le fac? îl 
întrebă Mis Rossowski pe Zlotopolski. 

— Mais parole d'honneur! şi nu numai mie, ci pretutindeni. 

— Atunci de ce nu le explică preoţii cum stă treaba? 
interveni prinţul Antos. 

— Pentru că au altceva mai important de explicat, 
răspunse Mis. Mă mir, dragă Antos, că nu poţi înţelege. În 
vremea noastră sunt probleme mai însemnate care-i 
interesează mai mult pe oamenii de bună-credinţă. 
Ruşinează-te, Antos, că nu pricepi atâta lucru. 

Prinţul Antos se simţi jignit. 

— Lumea ştie şi aşa cine sunt ei. 

— Lăsaţi-o baltă, se amestecă Zlotopolski. Am obosit cu 
atâtea probleme. Ştiţi ce, hai să facem o partidă de cărţi ca 
să mai omorâm timpul. Timpul înseamnă bani. 

— Se potriveşte de minune! strigă Maszko. La jocul de 
cărţi se verifică cel mai bine că timpul înseamnă bani. 

IV. 

A doua zi era duminică, aşa că tinerii se duseră la biserică. 
Prin împrejurimi se răspândise vestea că la Zlotopole se află 
nu numai proprietarul, ci şi câţiva tineri din societatea 
înaltă. De aceea, la biserică îmbulzeala avea să fie mai mare 
decât de obicei. 'Ioţi erau curioşi să-l vadă îndeosebi pe 
prinţul Antos. Întreg ţinutul era pur şi simplu mândru de 
prezenţa lui. Vecinii moşiei Zlotopole, care aveau fete de 


măritat, se chinuiseră multă vreme şi discutaseră dacă se 
cuvine sau nu să-l întâmpine cu un discurs. Domnul 
Sidorowicz, proprietarul Drzacei, se certase chiar cu 
demnul Feliksowicz, propriei arul Mszczynowei, pentru 
începutul cuvântării. Cel dintâi socotea că cel mai bine ar fi 
să înceapă astfel: „Sunt clipe în viaţă”, al doilea însă 
considera acest început prea „trivial” şi propunea: „Când 
luna străluceşte la orizont”. Fusese multă bătaie de cap din 
această pricină, fiindcă, pe de altă parte, nici unul din aceşti 
domni nu vroia să cedeze celuilalt, onoarea de a începe el 
discursul. Şi mai emoţionate erau femeile. Pentru toată 
regiunea, prezenţa unui prinţ ca Antos era un fapt 
neobişnuit, deoarece prin împrejurimi, în afară de 
Zlotopolski, trăiau numai nobili cu câte un sat. Şi nici măcar 
Zlotopolski nu era conte, ceea ce în unele cercuri se 
considera o mare lipsă. Aşa că peste tot domnea agitația. 
Doamna Zwiernicka, proprietăreasa Okopcinului, îşi 
imagina dinainte cum trebuie să fie acest drag prince 
Antoine; încă de acum (lucru de care nu se miră nici ea), cu 
toate că nu-l văzuse niciodată, nutreşte pentru el o simpatie 
deosebită şi garantează că presimţirea ei se va adeveri. De 
asemenea, domnişoarele Stominski, care-şi disputau de 
obicei supleţea trupului, poartă o discuţie şi mai aprinsă. 
Cea mai mică îşi avertizează dinainte surorile că nu i-o ia în 
nume de rău dacă prinţul Antos îi va acorda atenţie mai 
întâi ei, fiindcă ea nu este vinovată dacă faţa ei are ceva 
deosebit care atrage privirile tuturor, Sunt însă şi familii 
care declară că lor le este indiferent cine va veni duminică 
la slujbă, iar dacă vor apărea mai gătite decât de obicei, 
apoi aceasta nu va fi din pricina nu ştiu căror musafiri de la 
Varşovia, ci pentru onoarea lor, pentru a arăta că „he! he! 
cu noi nu e chiar atât de simplu!” De aceea, slujitorii 
primesc poruncă să se îmbrace în livrele, iar caii şi trăsurile 
să arate cât mai bine. 

— Numai să uite vreunul ceva, adaugă energic stăpânul 
casei, şi am să-i arăt eu lui! 


Pe de altă parte, la Zlotopole, Mis Rossowski, „singurul om 
cu tact” şi „sufletul adevăratei eleganţe”, cum i se spune la 
Varşovia, îşi conjură prietenii să-şi ia paltoanele englezeşti 
vătuite, cu toată căldura, fiindcă un gentleman autentic se 
cuvine să fie întotdeauna mai cald îmbrăcat; în plus, şi la 
ţară tot el trebuie să dea tonul. 

— Este datoria noastră! zice Mis. Fiecare să-şi împlinească 
menirea, Dacă Providența ne-a aşezat pe noi drept modele, 
atunci să fim modele adevărate. 

Maszko face observaţia că, pentru nobilimea măruntă, 
oamenii ca ei, adică Maszko şi prietenii lui, n-au nici o 
obligaţie, dar Mis îl pune la punct, spunându-i că oamenii ca 
ei au anume obligaţii faţă de ei înşişi, pe care nu le pot 
neglija. 

Astfel că domnii de la Zlotopole vin la biserică în paltoane 
englezeşti, fapt care aduce roşeaţa ruşinii pe chipurile 
tinerilor localnici care poartă îmbrăcăminte de vară. Unii 
dintre ei condamnă paltoanele eleganţilor varşovieni, 
văzând în aceasta dorinţa de a-i umili pe nobilii de aici, de a 
se ridica deasupra lor. 

Cu toate acestea, privirile sunt îndreptate spre oaspeţii de 
la Varşovia, iar atenţia tuturor este atât de subjugată de ei, 
încât nimeni nu mai aude glasul predicatorului. Vocea lui 
răsună atât de puternic, încât pe bună dreptate te-ai putea 
teme pentru ţiglele de pe acoperişul bisericii. De astă dată, 
spre mai adânca învăţătură a ascultătorilor ţărani, se aude 
din amvon numele lui Darwin 
[106]. Vorbitorul îl vede aievea în „clipa morţii, cum îşi 
reneagă scrierile, „se zvârcoleşte de durere şi urlă ca 
turbat”. Acel presupus urlet al lui Darwin îi umple pe 
ascultători de asemenea groază, că una dintre babe, abia 
trezită din moţăiala, strigă în gura mare: „Vai de sărmanele 
oscioare!” E greu de înţeles dacă biata femeie se milostivea 
de oasele lui Darwin sau de ale ei. 

Predicile de acest fel, cu cât se întâlnesc mai des prin sate, 
cu atât sunt mai folositoare. Ţăranii sunt astfel avertizaţi 


împotriva lui Voltaire 

[107], a masonilor, a lui Renan 

[108] şi a lui Darwin, iar celor care nu sunt ţărani, li se 
explică de ce aceiaşi săteni spun că una înseamnă „a luat” şi 
alta „a furat”. De asemenea treburi mărunte, cum bine 
observa Mis, nu merită să te ocupi; e mult mai important să 
le deschizi ochii celor care nu ştiu să citească împotriva 
cărţilor „rele”, decât să te îngrijeşti de noţiunile lor morale. 

Dar, în cele din urmă, predica se sfârşeşte, apoi şi 
liturghia, după care ies cu toţii în faţa bisericii. Aici, cu toate 
avertismentele lui Mis, cum că a nu te duce acasă imediat 
după slujbă înseamnă curată înapoiere, situaţia nu poate fi 
evitată, întrucât pe Zlotopolski îl opresc şi-l salută 
cunoscuţii. Urmează prezentarea de amândouă părţile, 
prilej cu care domnii de la Varşovia îşi plasează palmele 
aproape de subţioară şi întind degetele după care, vorba lui 
Mis, cine doreşte, n-are decât să întindă mâna. Localnicii se 
conformează într-adevăr, iar domnul Sidorowicz şi domnul 
Feliksowicz se apropie în acelaşi timp de prinţul Antos. 

— Sunt clipe în viaţă..., începe domnul Sidorowicz. 

— Când luna străluceşte la orizont..., îl întrerupe domnul 
Feliksowicz, 

— lartă-mă, nu despre asta este vorba. 

— Te rog să mă scuzi! 

Aici ambii vorbitori îşi umflă nările şi se privesc cu turbare, 
în vreme ce prinţul Antos se uită la ei mirat; din fericire, se 
apropie preotul şi-i invită la el, unde doamnele au şi plecat. 

Într-adevăr, domnii găsesc doamnele la casa parohială. Se 
fac prezentările, apoi doamna Zwiernicka din Okopcin 
roşeşte uşor şi, adresându-se prinţului Antos, spune: 

— Prinţe, n-am avut niciodată fericirea să te cunosc şi cu 
toate acestea te-am recunoscut imediat. 

— Cum aşa, stimată doamnă? 

— Am cunoscut la Varşovia pe câţiva dintre membrii 
familiei dumitale. Ai în totul trăsăturile prinților M... ski, 
mai ales nasul...! 


Prinţul Antos atinge cu mâna respectiva parte a capului, 
care i-a atras atenţia doamnei Zwiernicka, şi răspunde: 

— O, aşa e, doamnă! În genere, noi avem nasuri... 

— Care au ceva deosebit, îl întrerupe cea mai tânără 
dintre domnişoarele Stominski. Există unele trăsături care 
au ceva deosebit, adaugă, plecându-şi sfioasă ochii. 

— Depinde ale cui, îi răspunde doamna Zwiernicka. Cum 
îţi place, prinţe, la noi? 

— Splendid, ma foi! mai ales sexul frumos, nu-şi află egal 
în toată Europa! Ea chiar, ce spun eu, în Europa? În toată 
Varşovia. 

Bucurie generală. Domnişoara Stominska priveşte la 
prinţul Antos şi zâmbeşte ruşinoasă. 

— Charmant! delicieux! şopteşte ambalată doamna 
Zwiernicka. 

— Prinţe, nu încape îndoială că onorezi mereu Varşovia cu 
prezenţa dumitale? întrebă doamna Sidorowicz. 

— Desigur, dar vara, mai ales, onorez şi satul, lămureşte 
naiv cel întrebat. 

— Pentru treburile gospodăriei sau mai degrabă pentru 
administrarea moşiei? 

— A, nu! Asta-i datoria administratorului meu: eu mă duc 
numai uneori la ţară, pentru vânătoare şi crochet 
[109]. Aici se cunoaşte crochetul? 

— Din nefericire, foarte puţin. 

Mis Rossowski, care până acum nu se amestecase în 
discuţie, privind în sus, cum îi stă bine unui gentleman 
autentic, se întoarse deodată spre domni şi remarcă: 

— Sunt foarte mirat că la noi se face atât de puţin pentru 
răspândirea acestui joc care constituie totuşi principala 
distracţie a aristocrației din Anglia. 

— Şi nu numai din Anglia, ci a aristocrației din toată 
lumea, intervine Maszko. Mis, adu-ţi aminte că şi noi jucăm 
crochet zile întregi la contele W. 

— Cu atât mai mult, cu cât ţara noastră parc să fi fost 
destinată anume crochetului de Providența însăşi. 


Întinderile sunt netede şi iarba creşte de minune. 

Doamna Zwiernicka şi domnişorele Stominski mărturisesc 
că lor le vine greu să înţeleagă cum au putut să trăiască, 
până atunci fără acest joc, iar doamna Sidorowicz 
demonstrează că a vorbit mai de mult cu soţul ei în acest 
sens. 

— Dragul meu, trebuie să faci rost de un crochet. 

— De ce, sufleţelule? întreabă domnul Sidorowicz. 

— Ştrengarul, se preface că nu ştie despre ce e vorba, 
exclamă doamna Sidorowicz, vrând să-şi ascundă 
rumeneala pe care i-o ridicase în obraji ignoranţa soţului. 

— M-aş fi ocupat chiar cu de asta, dar mai întâi, eu sunt 
mereu bolnavă, iar în al doilea rând, am atâtea pe cap! 

Ochii tuturor se îndreaptă fără voie spre capul doamnei 
Sidorowicz, al cărei coc ar fi izbutit să-i convingă şi pe cei 
mai îndărătnici că această doamnă are într-adevăr destule 
pe cap. 

Între timp, alt grup de nobili localnici, alcătuit din bărbaţi 
strânşi în jurul lui Jas Zlotopolski, discută cu tot atâta 
înflăcărare despre colonizare ca despre singurul mijloc aflat 
astăzi la îndemâna nobilimii. 

— Ai noroc, vecine, ai noroc! îl fericeşte domnul 
Feliksowicz. Ar trebui să-ţi urmăm cu toţii exemplul. 

— Domnii mei, răspunde Jas, fiecare are calea deschisă în 
faţa lui. Situaţia noastră de acum este de aşa natură, încât 
nu ne mai rămâne decât sau să ne colonizăm moşiile, sau să 
le părăsim. 

— Numai că dacă le colonizăm, tot trebuie să le părăsim, 
observă unul dintre ascultători. 

— Nici eu nu sunt de părere să nu ne rămână nimic. Mă 
rog, pentru că mogşierii sunt fruntea societăţii, fiecare dintre 
noi trebuie să păstreze conacul şi o parte din pământ, ca să 
nu-şi piardă caracterul de proprietar rural. 

— Fireşte, domnia ta, asta, ho! ho! binefăcătorule! strigă 
corpolentul domn Waszkowski, fiindcă şi fără asta, 
binefăcătorule... Ce voiam să zic? 


— Adu-ţi aminte, domnule! răspunde domnul Feliksowicz. 

— Dar cum de ţi-a venit, vecine, ideea asta fericită? îl 
întreabă pe Zlotopolski. 

— Ideea nu e nouă şi probabil că a fost aplicată de mult 
printre noi. În ce mă priveşte, recunosc că i-o datorez 
prietenului meu, domnul Maszko. 

Cei de faţă îi strâng cordial mâna lui Maszko care spune 
cu înduioşare: 

— Domnilor, oamenii ca noi trebuie să se ajute unul pe 
altul. 

— Ce voiam eu să zic?! strigă cu glas tunător domnul 
Waszkowski. 

Mişcarea celor care se ridicau nu-i îngăduie însă domnului 
Waszkowski să-şi amintească ce intenţiona să spună. 
Emoţionaţi, îşi iau cu toţii rămas bun de la Mis, de la Jas şi 
de la Maszko, dar mai ales de la prinţul Antos, a cărui 
prezenţă va rămâne multă vreme în amintirea judeţului N. 
Zwiernicka nu-i spune altfel decât „la revedere!” Ea ştie cu 
siguranţă că cine posedă trăsăturile prinților M... ski, acela 
va avea şi politeţea lor înnăscută, aşa că nu altfel decât „la 
revedere!” 

V, 

În acest răstimp, la Varşovia lucrurile începeau să ia o 
întorsătură foarte primejdioasă pentru Zlotopolski. Domnul 
Maciej Iwaszkiewicz era tot mai bine văzut de doamna 
Bujnicka şi de Fanny. Doamna Bujnicka încercase de bună 
seamă să afle din surse diferite care este situaţia reală a lui 
Zlotopolski, dar încercările ei de cele mai multe ori nu 
izbutiseră. Prinţul Antos şi Mis Rossowski, care se 
întorseseră nu de mult de la Ziotopole, ar fi putut s-o 
lămurească într-adevăr, dar aceştia, legaţi prin cuvântul 
dat, cum ştim, lui Jas, tăceau sau vorbeau de el atât de 
misterios, încât îngrijorarea doamnei Bujnicka creştea şi 
mai mult. 

— Eu sunt mamă, spunea această doamnă, şi nu pot să-mi 
dau copilul pe mâna unui om fără avere. Iwaszkiewicz, deşi 


nu-l poate egala pe Zlotopolski, se va înnobila prin legătura 
cu noi. De altminteri, în vremurile grele de astăzi banii 
înseamnă mult, cine ştie dacă nu chiar totul. 

Doamna Bujnicka se arăta însă prea pesimistă în privinţa 
vremurilor de acum. Fireşte, banii înseamnă mult azi, dar 
nu totul. Alături de capitalul sunător, în practica vieţii de 
societate există şi alt capital care, deşi mort, dă totuşi 
cupoane cu un curs destul de bun în politică. Acest capital 
sunt coşciugele strămoşilor. Câţi oameni nu trăiesc numai 
din acest capital şi o duc relativ bine. Mănâncă mâncăruri 
alese, beau vinuri bune şi fumează trabucuri de doi zloți. În 
lume, totul e comerţ şi schimb. Cei cărora le lipseşte 
capitalul de coşciuge, cumpără alimente, vin şi trabucuri 
pentru cei care-l posedă, dobândind în schimb onoarea 
relaţiilor, posibilitatea de a se plimba la braţ cu ei şi dreptul 
de a le spune pe nume. Jas, Mis, Antos etc. 

Să-i părăsim şi noi pe prinţul Tadeusz şi pe doamna 
Bujnicka şi să ascultăm discuţia tinerei perechi. 

— Dumneata cum găseşti reuniunea de astă seară? începu 
Fania. 

Inginerul privi prin salonul luminat şi întrebă: 

— Domnişoară, îţi plac seratele şi distracţiile? 

— Recunosc că prefer camera mea, în care pot să gândesc 
la ce-mi place, dar mama vrea să mă distrez, aşa că trebuie 
să le frecventez, deşi o dată m-am plictisit de moarte la 
soţia senatorului L. Dumneata de ce n-ai venit? 

— N-am avut vreme, de altfel nici n-am ştiut că vă veţi 
duce acolo. 

— Ce urât din partea dumitale. Eu am crezut că vii şi am 
fost atât de tristă, trebuind să ascult tiradele domnului 
Zubicki despre atitudinea nobilimii din Leczyca faţă de 
civilizaţie în general. 

Inginerul o privi cu o duioşie liniştită, profundă. 

— Nici aseară n-ai trecut pe la noi, continuă Fania pe un 
ton de reproş. 


— Domnişoară, crede-mă - îi răspunse - că cele mai 
fericite clipe din viaţa mea sunt cele petrecute în familia 
dumitale, dar eu sunt nevoit să muncesc pentru pâinea cea 
de toate zilele. 

Fania zâmbi imperceptibil. 

— Şi apoi, urmă Iwaszkiewicz, toată valoarea mea stă în 
muncă şi n-aş vrea s-o pierd în ochii dumitale. 

— De atâţia ani am învăţat să te apreciez, încât nimic nu- 
mi mai poate schimba părerea. Muncind însă, nu trebuie să- 
ţi uiţi prietenii. 

— Totdeauna mă gândesc la ei. 

— O da, să te gândeşti, şi să fii liniştit în privinţa părerilor 
lor. Din păcate, eu sunt aceea care trebuie să mă tem. Ştiu 
că nu pot să-ţi stau alături şi nici să mă ridic la înălţimea 
dumitale; în glasul Faniei se simţea mâhnirea. Ştiu că pe 
dumneata, care eşti obişnuit să iei viaţa în serios, 
conversaţia mea te poate plictisi, dar crede-mă că aş dori 
din tot sufletul să merit respectul dumitale, să te ajung din 
urmă şi tocmai de aceea am nevoie de indicaţiile dumitale. 
M-ai învăţat atâtea lucruri şi mi-ai deschis ochii de atâtea 
ori asupra lumii, încât te rog să mă-ajuţi şi de acum înainte. 
N-ai să mă refuzi?... nu-i aşa? 

Fania îşi împreună mâinile în semn de rugăciune şi îşi 
înclină capul în aşa fel că bucliţele-i bălaie se împrăştiară pe 
umerii lui. 

Iwaszkiewicz îşi şterse fruntea cu mâna şi, cu ochii închişi, 
părea să viseze închipuiri pline de farmec. Cuvintele Faniei, 
moi, mângâietoare, îi pătrunseră în urechi ca o vrajă de 
neînțeles. Avu impresia că un cor întreg de privighetori 
zboară din arinişul umed, izbucnind într-un cântec înaripat, 
că tot văzduhul era plin de o muzică îngerească. Întregul 
salon cu şirul de lămpi, roiul musafirilor, femeile cu umerii 
goi şi feţele bărbaţilor începură să i se învârtă pe dinaintea 
ochilor. 

Dar nu mai are când să răspundă, fiindcă în clipa aceea 
răsună vioara unui strălucit virtuoz de doisprezece ani şi 


vraja se spulberă. În salon se iscă murmurul oaspeţilor care 
se pregăteau să asculte, şi nemuritorul Beethoven 

[110] începu să geamă în toată gama tonurilor 
înfricoşătoare, să mugească în sunetele başilor şi să ţiuie 
nebuneşte din violină... fireşte, prea încântat de execuţia 
formidabilă a sonatei sale de arcuşul strălucitului virtuoz. 

Pe chipurile ascultătorilor se întipăreşte admiraţia şi 
uimirea. Bătrânul conte W. învârteşte morişca repede cu 
degetele mâinilor aşezate pe pântecul arătos, mijeşte ochii 
şi îşi clatină capul în ritmul melodiei, iar faţa lui exprimă 
asemenea extaz, încât pare că nu mai are mult şi-l vor 
podidi lacrimile; din când în când, doamna Bujnicka 
întoarce capul spre doamna C. cu gesturi de negaţie 
hotărâtă în semn că nu-şi poate crede urechilor, iar 
cunoscutul scriitor, stegar al luminii, Zubicki, întoarce filele 
copilului minune şi aruncă priviri insistente spre grupul 
domnişoarelor, fremătându-şi nările. 

În fine, execuţia lui Beethoven ia sfârşit şi urmează 
aplauze; fracurile negre îşi ocupă vecinic locuri alături de 
rochiile multicolore; în tot salonul se aude iarăşi conversaţia 
înviorată, de cele mai multe ori în legătură cu ciudatul 
fenomen la care au asistat mai înainte. 

— Magnifique! Magnifique! exclamă cu glas subţire un 
tânăr stâlp de salon - Savez vous, mademoiselle, que c'est 
incomparable! E suficient să spun că eu, care primesc 
reproşuri pentru răutatea exagerată în judecarea operelor 
de artă, recunosc que je suis vaincu. 

Fania priveşte la silueta firavă şi la faţa fără mustață a 
tinerelului, căruia i se reproşează o răutate exagerată în 
judecarea operelor de artă, şi răspunde: 

— N-am ştiut că dumneata eşti atât de aspru. 

— Am vrut, lămureşte tânărul stâlp, ca după execuţia lui 
Beethoven să-l execute şi pe Chopin, dar mi s-a spus că ne 
aşteaptă cu totul altceva. 

— Ce ne mai aşteaptă? 


— Experienţa de magnetism a contelui Wtadzio. lată că se 
aduce masa. Trebuie să mă duc şi eu, fiindcă nu se descurcă 
fără mine. 

Cu aceste cuvinte, tinerelul o priveşte pe Fania şi grăbeşte 
spre locul în care prezenţa lui este absolut necesară. 

— Ne-am întrerupt discuţia, spuse Fania, tocmai când ne 
simţeam mai bine, acum însă suntem iarăşi aproape singuri. 

Iwaszkiewicz o privi expresiv. 

— Aşadar, pentru mine revin clipele fericite, rosti. 

Fania căzu pe gânduri, apoi răspunse: 

— Clipele fericite nu mai revin niciodată. 

— Aşa câ... 

— Aşa că trebuie să ştii să te foloseşti de ele. 

— O, domnişoară, în viaţă se întâmplă deseori ca o clipă să 
semene cu o perdea care ascunde viitorul. Omul se apropie 
de ea şi nu ştie dacă trebuie s-o ridice sau să mai aştepte. 
Nesiguranţa înseamnă durere, dar şi speranţă. 

— Domnule Iwaszkiewicz, trebuie să ai curaj. 

— Câteodată şi un îndemn ar... 

— Cine vorbeşte de curaj, acela şi îndeamnă. 

— Totuşi, este atât de greu! 

— Domnişoara Fanny, în faţa ochilor mei se află acum o 
asemenea perdea. Nu ştiu dacă după ridicarea ei voi vedea 
lumina sau întunericul. Dar, domnişoară, în numele vechii 
noastre prietenii, opreşte-mă sau îndeamnă-mă limpede, 
spune-mi: „ridic-o” sau „lasă-mă în pace”. 

Urmă o tăcere mai lungă, în timpul căreia inima lui 
Iwaszkiewicz se zbătea înspăimântată de moarte. 

Fania îşi acoperea faţa cu evantaiul, dar o dată cu foşnetul 
aripioarelor, la urechile lui Iwaszkiewicz ajunse un cuvânt 
şoptit, ca fâlfâitul aripii de lebădă: 

— Ridic-o! 

— Domnişoară, te iubesc! Fanny, te iubesc! 

Fania nu răspunse nimic, dar îşi ascunse cu mai multă 
grijă faţa în spatele evantaiului, în vreme ce mâinile îi 
tremurau vizibil. Şi iarăşi îndoiala cutremură inima lui 


Iwaszkiewicz, îndoială care avea să dureze mai mult, pentru 
că tocmai atunci „incomparabilul” conte Wtadzio, care 
hipnotiza căţeaua gazdei, strigă: 

— Voyez mes dames et mes demoiselles! Căţeaua doarme 
de cinci minute şi dacă am s-o strâng acum de coadă, nici 
măcar n-o să scâncească, atât de mare este puterea 
magnetismului. 

Se aşternu o tăcere adâncă. 

Deodată răsună chelălăitul înfricoşător al căţelei, 
demonstrând într-adevăr cât de mare era puterea 
magnetismului, după care urmară aplauze de uimire şi 
admiraţie pentru incomparabilul conte Wtadzio care se 
pricepea să îmbine atât de fericit ştiinţa cu naşterea aleasă 
şi averea. 

Toate acestea făcură ca Fania să nu-i poată răspunde lui 
Iwaszkiewicz. Tot atunci se apropiară de ea alţi câţiva stâlpi 
ai salonului familiei C., mânaţi îndată de însăşi doamna 
Bujnicka. Chinuit tot mai mult de nelinişte, Iwaszkiewicz 
observă că tot restul serii Fania rămase tăcută şi parcă 
tristă; îi evita cu grijă privirea, în timp ce ochii ei rătăceau 
cu 0 expresie nedefinită prin tot salonul. Schimbarea care i 
se întipărise pe faţă fu observată, curând şi de mama ei. 

— Ce ai, Fanieczka, eşti cumva bolnavă? o întrebă. Poate 
ar fi bine să, ne întoarcem acasă! 

— Bine, răspunse scurt. 

— l-am promis doamnei Szemiot s-o conducem. Noi o să 
coborâm, iar ea va merge mai departe. Şi eu sunt obosită. 
Et voila şi pe doamna Szemiot! Mergem! 

Fania era inexplicabil de tăcută. Chiar atunci când, în 
anticameră, Iwaszkiewicz îi puse pe umeri mantia 
călduroasă de toamnă, afară de un „merci” laconic, acesta 
nu mai auzi nici un cuvânt de la ea. 

Abia după urcară în trăsură, când tânărul se pregătea să 
închiria uşa, Fania întrerupse tăcerea. 

— Mamă, spuse, să urce şi domnul Iwaszkiewicz cu noi; o 
va conduce pe urmă pe doamna Szemiot. 


Iwaszkiewicz urcă deci în trăsură. Cu toată neliniştea, nu- 
şi putea stăpâni încântarea care punea stăpânire pe el 
atunci când, după ce se aşezase alături de Fania pe 
bancheta destul de îngustă, la fiecare hurducătură mai 
puternică, umărul lui se lipea de al ei. De altfel, aşa cum cel 
care se îneacă îşi vede salvarea, în orice scândurică, şi el 
interpretă ultima intervenţie a Faniei drept un semn 
favorabil. Tăcerea ei putea, fi doar rezultatul emoţiei în al 
douăzeci şi doilea an de viaţă, cuvântul vrăjit „iubesc” nu se 
ascultă în linişte. E greu să-l rosteşti, dar e tot atât de greu 
să-l asculţi fără să-ţi bată inima năvalnic. Oricine l-a rostit 
ori l-a ascultat măcar o dată în viaţă, îşi aduce aminte ce 
furtună, ce vifor neînțeles, ce încântare, dar şi ce spaimă 
stârneşte el când este spus nu numai din gură, ci şi din 
inimă. Ehei, lumea încape să se clatine, se învârte, se 
întunecă şi se luminează în acelaşi timp. Auzi curgerea 
propriului sânge prin vine, susurul propriului puls. Un 
cuvânt mărunt, care include în el atâta valoare, cât 
valorează fericirea. Nici fulgerul tăcut nu aruncă mai multă 
lumină în bezna nopţii, decât acest cuvânt asupra părţilor 
întunecate şi fără noimă ale vieţii. Are însă şi el cealaltă 
parte a medaliei. Când răsună fără ecou, e caraghios, iar 
atunci când nu exprimă adevărul - e nimicnic. Şi totuşi 
deseori sună, şi în acest fel. Aşa cum Biblia nu-i poate 
interzice satanei s-o citeze, nici el nu le poate interzice 
bărbaţilor să-l cumpere, femeilor să-l vândă, proştilor în 
genere să nu-l înţeleagă şi convenienţelor să-l respingă. 
Pentru convenienţe este prea puternic, iar dacă place 
comparaţia cu fulgerul e prea strălucitor. De aceea, 
prostănacul civilizat şi manierat nu-l rosteşte, ci lasă să se 
înţeleagă totul cu ajutorul discuţiilor ocolite care înseamnă 
pleavă în vânt, doar adieri de adevăr şi simplitate. 
Iwaszkiewicz se abătuse de la convenienţe fără a fi 
caraghios şi nu era nici nimicnic, deoarece spunea 
adevărul. Încolţise în el speranţa că nici Fania nu-i luase în 


nume de rău acea abatere de la regulile vieţii de societate. 
Atunci, de ce tăcea? 

Trăsura înainta repede pe străzile tăcute şi pustii. 
Persoanele din trăsură, înrâurite de impresii diferite, nu-şi 
spuneau nimic. 

Doamna Bujnicka dormea; dacă nu tot atât de politicos 
cum avea obiceiul să moţăie pe canapele în timpul lungilor 
serate dansante, cel puţin tot atât de adânc. Doamna 
Szemiot se cufundase şi ea în meditații; cugeta pesemne că 
atunci când te duci undeva departe, e mai comod să mergi 
cu trăsura decât pe jos. Iwaszkiewicz se gândea că 
frumoasa şi iubita lui Fania, a cărei răsuflare o putea auzi 
acum, va sta prea puţin alături de el. 

Deodată liniştea fu întreruptă de oftatul Faniei. 

Oftase însă atât de încet, de imperceptibil, încât n-o auziră 
nici doamna Szemiot, nici doamna Bujnicka, iar 
Iwaszkiewicz mai degrabă o simţi. 

Brusc începu să tremure. 

I se părea că Fania se sprijină mai bine de umărul lui. 

În acest timp, căpşorul ei bălai se înclina încet către el. 
Cârlionţii parfumaţi şi moi ca borangicul îi atinseră tâmpla o 
dată, apoi încă o dată. Curând răsuflarea ei caldă îi învălui 
faţa. Un ciudat fior de plăcere îl scutură din creştet până-n 
tălpi. În acelaşi timp, din faldurile mantiei se apropie de el o 
mână albă ca o floare de crin. Atingerea cârlionţilor se 
repetă şi în curând simţi cum îi acopereau tot umărul. În 
tăcerea nopţii, auzea acum pulsul bătând în tâmplele Faniei. 
Apoi capul ei odihni pe umărul lui cu toată încrederea 
somnului sau a dragostei. 

Atunci inimile lor se găsiră şi rămaseră aşa în mare tăcere 
şi în şi mai mare fericire. 

Dar, o, cititorule, vreau să-ţi şoptesc ceva la ureche. Fania 
n-a încălcat totuşi convenienţele, întrucât acestea sfârşesc 
acolo unde începe iubirea. 

VI. 


Jas Zlotopolski se plictisea de moarte la Zlotopole şi nu 
pleca comme tous les diables la Varşovia numai pentru că 
Maszko îl ţinea strâns, cum se spune, de mânecă. Maszko 
era un om nepreţuit. Dacă moşierii cu pământuri de 
colonizat îşi închipuie că aceasta e floare la ureche, apoi se 
înşală amarnic. 

Jas nu s-ar fi descurcat în ruptul capului, dacă nu era 
Maszko. Cu ajutorul acestuia treaba înainta repede şi, cu 
excepţia unor formalităţi judiciare, putea fi socotită ca 
încheiată. Curând după plecarea lui Mis şi a lui Antos, 
Zlotopole se schimbase de nerecunoscut. Acum arăta ca o 
tabără. În curtea uriaşă, printre acareturi, se înălţau 
colibele şi corturile avangărzii civilizatoare care avea să vie 
la Ztotopole cu femeile şi copiii. Acum se tăia pădurea, iar la 
capătul aleii umbroase de tei, care ducea la conac, se 
vedeau grinzile galbene ale viitoarelor case; alături de 
grămezile de cărămidă se înălţau mormane de şindrilă şi 
talaş, printre care trebăluiau cu fierăstraie şi securi 
vrednicii colonişti îmbrăcaţi în caftane scurte şi veste lungi. 
Construcţiile se ridicau repede; nimeni nu-i încurca pe 
kulturtregen-i. Doar câte un mazurian mohorât trecea din 
când în când pe lângă clădirile începute, îşi strângea pumnii 
puternici şi se uita pieziş, ca un câine în lanţ, la viitorii săi 
vecini. Nu se ajungea însă la ciocniri. 

Satul se afla destul de departe, iar slujitorii de la conac 
aveau poruncă straşnică să nu caute gâlceavă. De altfel, şi 
coloniştii veniseră destul de mulţi, aşa că nu se mai temeau. 
Forfoteau peste tot, şi în barăcile argaţilor, şi prin clădirile 
conacului. Dacă cineva s-ar li plimbat seara pe lângă 
locuinţele slujitorilor, s-ar fi crezut transportat prin cine ştie 
ce minune în ţara Szpreii. Din fericire, irumpea lumina şi se 
auzea larma discuţiilor aprinse; în răstimpuri lătra vreun 
căţel, răsuna chitara sau se auzeau halbele ciocnite, în locul 
cântecelor simple de odinioară despre Jasiek şi Kasienka, 
răsuna acum o melodie mai voioasă. „Wo ist das deutsche 
Vaterland?! 


LIA 


[111] În în locul tărăgănatului „dana oi dana!” se auzea mai 
veselul „ein, zwei, drei!” Nicicând nu mai fusese atâta 
vânzoleală la Zlotopole, poate doar pe vremea când conacul 
şi curţile roiau de nobilii adunaţi asupra turcului sau a 
suedezului. Acum însă priveliştea era paşnică şi mai 
potrivită cu epoca noastră. În locul cuirasierilor 
înfricoşători, se învârteau prin curte bălaiele Mădchen, iar 
pe garduri, în locul şeilor şi al steagurilor de luptă, erau 
agăţaţi ciorapii albaştri ai aceloraşi Mâdchen. Ehei, acum 
sunt alte timpuri iar acelea au trecut, ca multe alte lucruri 
care au trecut şi ele... 

La început, pe Zlotopolski îl distra această mişcare, 
această viaţă renăscută. Simţea şi el, ce simte fiecare om 
după ce face o faptă bună. Introdusese elementele 
civilizaţiei şi oferise un bun exemplu celorlalţi moşieri, 
scăpase de datorii şi vânduse Zlotopole păstrându-şi titlul 
de proprietar, fiindcă, după spusele lui Maszko, îi 
rămăseseră palatul şi grădina. Într-un cuvânt, crescuse 
mult în propria consideraţie. Dar toate acestea aveau şi 
părţile lor rele. 

Era nevoit să stea la ţară, să meargă la judeţ şi să intre în 
relaţii cu funcţionarii, să le strângă mâinile şi să le întindă 
portţigaretul deschis ca să-şi consolideze legăturile, trebuia 
să-i invite la micul dejun, să discute cu ei şi să vadă cum îşi 
mijeau câte un ochi în semn că treaba merge strună, să le 
mulţumească pentru asigurările că „se face tot ce se poate” 
şi aşa mai departe. Distinsului nostru erou nu-i plăceau 
toate acestea. În cele din urmă, i se făcu dor de Varşovia şi 
de societatea înaltă, de modul său obişnuit de viaţă, de Mis 
Rossowski şi de prinţul Antos, de groom-ul cu inexprimabili 
strânşi pe picior şi de toate cele cu care se învățase să-şi 
umple timpul de la ora zece dimineaţa până la două după 
miezul nopţii. Doar Maszko îi mai ţinea tovărăşie, dar şi 
acesta pleca destul de des cu coloniştii; în cele din urmă, se 
repezi şi el la Varşovia pentru două zile. 


— Când mă întorc, cred că totul va fi gata, îi spuse la 
plecare. 

— Ah, blestematul ăsta de Zlotopole, mormăi Jas, trebuie 
neapărat să rămân aici? 

— Altfel nu se poate, vor veni hotărnicii şi trebuie să-i 
primeşti. Dragă Jas, numai două zile. 

— În timpul cărora va fi o adevărată minune dacă n-o să 
înnebunesc. 

— O să-ţi aduc veşti de la Varşovia. Eşti şi tu curios să afli 
ce se mai aude acolo prin cercul nostru. 

— Ei, hai, du-te. 

— Adieu! 

Cele două zile fură cele mai rele. Un gentleman adevărat 
să stea două zile la ţară, într-o singurătate deplină, e într- 
adevăr nu puţin lucru. S-ar fi dus eu plăcere să-şi viziteze 
vecinii, la doamna Zwiernicka, la familiile Feliksowicz sau 
Stominhski, dar nu ştia precis când vine hotarnicul. Şi colao 
peste pupăză, îşi uitase la Varşovia pila de unghii, căci dacă 
n-ar fi uitat-o, ar fi avut cel puţin o ocupaţie, dar aşa, fără 
pilă, nu putea face nimic. Uneori se gândea fără să vrea că 
e foarte greu să fii modelul celorlalţi moşieri, să le oferi un 
bun exemplu, fie şi numai pentru câteva săptămâni. Află 
într-adevăr puţină mângâiere în această concluzie, dar nu 
se aştepta să-i ajungă pentru două zile întregi. 

Aşa că nici un iubit nu-şi aşteaptă partenera la rendez- 
vous-ul stabilit, cum aştepta el întoarcerea lui Maszko. 

A doua zi de dimineaţă veni hotarnicul pentru confirmarea 
măsurătorilor, dar Jas nu se putu bucura prea mult din 
cauză, că acesta era cam surd şi la tot ce i se spunea, îşi 
arăta dinţii, holba ochii şi răspundea ou o expresie de 
uimire: 

— Altfel? 

Jas era disperat. 

Dar toate au un sfârşit, chiar şi două zile la ţară. A treia zi 
se auzi uruitul trăsurii la intrare. Venise Maszko. 

Jas alergă să-l întâmpine. 


— Gata? întrebă. 

— Gata. 

Jas răsuflă adânc, apoi îi întinse lui Maszko amândouă 
mâinile. 

— Je vous remergie de tout mon coeur! 

— Oamenii ca noi trebuie să se ajute. 

— Banii i-ai luat? 

— Am luat mai mult decât te aşteptai: trei sute cincizeci de 
Mii. 

— Eşti foarte obosit? 

— Nu, dar de ce? 

— Pentru că peste o oră plecăm la Varşovia. Maszko îşi 
puse mâna pe umărul lui Zlotopolski. 

— Nu prea mai ai de ce să te întorci acolo. 

— Cum? 

— Ce ştiu eu, n-o să-ţi facă plăcere. 

— Mai ales când habar nu am despre ce e vorba. 

— Bine, ai să ajungi cu oarecare întârziere. Fanny se 
călătoreşte eu Iwaszkiewicz. S-au şi înţeles. 

Maszko îi spuse aceasta cu oarecare îngrijorare, dar care 
nu-i fu mirarea când, în locul răbufnirii aşteptate, 
Zlotopolski aruncă liniştit, restul trabucului şi exclamă: 

— Oho! 

— Jas! se bucură Maszko entuziasmat. Noi toţi, pe care 
noblsse oblige, ne străduim să fim gentlemani, dar tu eşti 
un model de neatins! 

— Dacă era aici Mis, spuse Zlotopolski indiferent, ţi-ar fi 
amintit în primul rând că un gentleman nu se pierde cu 
firea. 

— Şi pe ell-ai fi dat gata. 

— De altfel, dragul meu - continuă Ztotopolski - dacă am 
primit această veste cu nepăsare, e numai pentru că nu 
pierd nimic şi nici nu mă gândesc să renunţ la nimic. 

— Cum aşa, nici la Fania? 

— Nici la ea. 


— Dar cine-l va împiedica pe Iwaszkiewicz s-o ia de soţie, 
de vreme ce a şi fost acceptat? 

— Eu! rosti Jas cu tărie. 

Maszko observă că în ochii lui Iwaszkiewicz strălucea o 
mândrie ciudată şi, cu toată delicateţea trăsăturilor, 
semăna cu toţi înaintaşii, ale căror portrete atârnau în 
sufragerie. 

— Tu crezi, îl întrebă, că Iwaszkiewicz va renunţa? 
Zlotopolski se stăpâni repede şi răspunse cu răceală: 

— Mi-e totuna, Ştiu numai că nu voi ceda eu. Dragul meu, 
crede-mă că aici nu e vorba, de Fania, ci de onoarea mea. 
Dacă vreunul dintre noi ar fi cerut-o în căsătorie pe Fania în 
timpul absenței mele, n-aş fi mişcat un deget. Dar pentru că 
mă numesc Zlotopolski, nu pot să-i îngădui primului intrus 
să-mi stea în cale. De aceea, nu voi da înapoi nici în faţa 
duelului, mă cunoşti prea bine ca să te mai îndoieşti de asta. 

Într-adevăr, Zlotopolski nu era deloc laş. Nu se amesteca 
în nici o treabă primejdioasă cu multe complicaţii, dar era 
în stare să nu clipească în faţa armei adversarului. Nu de 
mult, îl provocase şi-l rănise pe unul dintre cunoscuţii săi 
pentru că îndrăznise să susţină cum că el, Zlotopolski, 
oferise băutură falsificată la un prânz. Aşa că Maszko nu se 
îndoia că Jas spunea adevărul. 

— Bine, bine, se miră, dar cum poţi tu să te duelezi cu 
Iwaszkiewicz? 

— Cred că nu se va ajunge până acolo, deşi în ultimă 
instanţă prefer să-l omor eu pe Iwaszkiewicz ăsta, decât să 
mă omoare el pe mine; şi încă din asemenea pricină. 

— Jas, tu eşti un modelinegalabil! 

— Bine, acum mă duc, am să spun să înhame caii. 
Zlotopolski ieşi. Rămas singur, Maszko se apropie repede de 
oglindă. 

— Şi cine-l va împiedica pe Iwaszkiewicz să se însoare cu 
Fania? se întrebă cu jumătate de glas. 

— Eu! eu! îşi răspunse tot el. Strâmbându-se şi luându-şi 
diferite poze în faţa oglinzii, se străduia să imite tonul şi 


expresia feţei lui Zlotopolski. 

— Euleu! 

În aceeaşi zi, seara, erau amândoi la Varşovia. Zlotopolski 
alergă îndată la Mis. 

— Ce mai faci? 

— Bine. 

Îşi strânseră mâna. 

— Ei, te felicit, spuse Mis, treaba-i încheiată? 

— Una-i încheiată, alta abia începe. Mis, ştii ce zic eu? 

— Ce? 

— Că deşi ţi se spune „singurul om cu tact”, puţini oameni 
sunt atât de liniştiţi ca tine. 

Mis îşi pieptănă favoriţii cu degetele, 

— Influenţa provinciei se vede în mişcările agitate şi 
înclinația spre grosolănie, mormăi. 

— Încetează, hai, încetează o dată! Spune-mi mai bine de 
ce crezi că a fost acceptat Iwaszkiewicz? 

Mis îşi pieptănă iarăşi favoriţii. 

— Pentru că şi-a exprimat intenţiile. 

— Pe dracul! Dac-ai fi spus în familia Bujnicki de ce am 
plecat la Ztotopole, dac-ai fi spus că fac o mare afacere, că 
nu sunt ruinat, că plecarea mea la ţară nu este o fugă, 
puteau să-şi declare intenţiile zece ca Iwaszkiewicz. 

— Nici vorbă. 

— Atunci de ce n-ai spus nimic? 

— Mai întâi pentru că nu mă interesează deloc. 

— Iată dovada inteligenţei tale. Pe tine nu te interesează 
că un om ca Iwaszkiewicz a înlăturat un pretendent din 
sfera noastră. 

Mis păru descumpănit, dar adăugă: 

— În al doilea rând, pentru că tu însuţi ne-ai legat prin 
cuvânt, pe mine şi pe Antos, să nu spunem nimic; voiai să-i 
faci o surpriză Faniei. 

— Uite că surpriza mi-a făcut-o ea. 

— E adevărat, pe onoarea mea! 


— Când ai văzut cum stau lucrurile, nu trebuia să te mai 
formalizezi. Puteai să ghiceşti că-ţi voi fi îndatorat că nu ţi- 
ai respectat cuvântul. Dar ca să ghiceşti, e nevoie să 
gândeşti, iar asta nu e meseria ta. 

— Sigur că nu-i meseria mea. Slavă Domnului, nu trebuie 
să-mi bat capul cu nici o meserie, dar de vreme ce mi-am 
dat cuvântul că voi tăcea, înţelegi şi tu, dragă Jas, chiar 
dacă era în joc viaţa ta, a Faniei, a tuturor membrilor 
familiei Bujnicki şi a Varşoviei întregi, tot n-aş fi suflat o 
vorbă. Pricepi, Jas? 

— Sunt curios dacă eşti tot atât de scrupulos şi cu plata 
datoriilor la termenul stabilit. 

— Asta-i altceva. Eu nu iau bani de la oamenii din sfera 
noastră. Dacă tu, de exemplu, îmi împrumuţi acum banii de 
care am nevoie, fii sigur că ţi-i voi înapoia la termen. 

— Mulţumesc! După tine va veni Antos, după Antos 
magnetizatorul Wladzio şi aşa mai departe. 

— Cu Wladzio nu întreţii relaţii prea strânse, iar Antos n- 
are nevoie de bani. 

— Cum? Antos n-are nevoie de bani? 

— N-are nevoie, fiindcă are şi el. 

— Antos are bani? 

— Antos se căsătoreşte cu Berlinska. 

— Hm! Canaille! 

— S-a dus la Berliiski să-i ceară hani ou împrumut. 
Berliiski sa jurat pe Dumnezeu, cinste, conştiinţă şi onoare 
că nu are bani lichizi. Şi pentru că lui Antos îi trebuiau bani 
gheaţă, i-a spus lui Berlifski că trebuie să-i aibă, întrucât 
vrea să se însoare, Berliiski l-a întrebat cu cine? Antos i-a 
răspuns: „Cu fiica dumitale!” Apoi şi-a dat cuvântul că nu 
glumeşte; stante pede 
[113] i-a spus şi fiicei acelaşi lucru. A doua zi a avut loc 
logodna, după care Berlinski i-a dat banii lui Antos, iar 
Antos i-a dat lui Berliiski o poliţă. 

— Că se va căsători cu fiica lui? 


— Probabil. Dacă se va ţine de cuvânt, asta-i altă chestie, 
destul că acum el are banii pe care eu nu-i am şi pe care 
vreau să-i împrumut de la tine. Îmi dai? 

— Îţi dau, dar să vorbim de treburile mele. Ai fost de mult 
la familia Bujnicki? 

— Ieri. Vrei să-te duci şi tu? 

— Am să profit că mâine au zi de primire. Crezi că voi 
îngădui unui om ca Iwaszkiewicz să mi-o sufle pe Fania? 

— Bine dar micuța Fania e îndrăgostită de el. 

— Puțin îmi pasă. 

— Eh bien! Mâine dimineaţă vin la tine după bani, iar 
seara mergem la familia Bujnicki. 

VII. 

La recepţiile care aveau loc în fiecare marţi seara la 
doamna Bujnicka venea destulă lume, cu toate că nu le 
onora cu prezenţa lor plăcută nici „cunoscutul” Zubicki, nici 
„minunatul” magnetizator, contele Wtadzio. Singura lor 
atracţie erau Fania şi lumea elegantă care le frecventa. Nu 
e prea greu de imaginat cum se petreceau lucrurile la astfel 
de reuniuni. La ora zece fix, seara, doamna Bujnicka, 
îmbrăcată pentru recepţie, se aşează pe canapea în salonul 
luminat, dar încă pustiu. Se aşează pentru ca primul frac 
care va intra, s-o găsească aşezată şi să creadă că 
totdeauna, stă aşa pe canapea, în această poziţie mai 
fermecătoare decât oricare alta. În acest timp, în 
anticamera tot atât de luminată se aud şoaptele contrariate 
ale lacheului Feliks însărcinat să ajute musafirii să-şi scoată 
paltoanele. Bătrânul Feliks e supărat pe fiul său, micul 
Feliks, însărcinat cu scoaterea galoşilor; e supărat pentru 
că micul Feliks rătăceşte pe cine ştie unde sau pierde în 
fiecare marţi seara galoşii oaspeţilor, drept care el, tatăl lui 
adevărat, îi spune că n-are frică de Dumnezeu şi-i 
povesteşte că va ajunge la spânzurătoare. În sfârşit, se 
aude sunetul clopoţelului, uşile salonului se deschid şi apare 
figura mai mult sau mai puţin prostească a primului 
musafir. Îşi înalţă capul, îşi înveseleşte chipul de parcă 


numai Dumnezeu ştie ce noroc a dat peste el şi, ţinându-şi 
pălăria cu amândouă mâinile înmănuşate la înălţimea 
pieptului, înaintează săltând pe fiecare picior în direcţia 
canapelei pe care stă doamna Bujnicka. Urmează salutul, 
asigurările reciproce de stimă şi discuţia vioaie în limba 
franceză. Apoi sunetele clopoţelului se repetă mereu şi 
salonul se umple curând de murmure, accent parizian şi 
cravate albe, de adieri parfumate şi căldură, de turnurile şi 
trenele doamnelor, de exemplare pur sânge de diferite rase 
şi de toate cele care, laolaltă, constituie eleganța, confortul 
etc. 

Deoarece la seratele săptămânale vin numai aceia pe care 
stăpânul sau stăpâna casei îi aşteaptă, e lesne să ne 
imaginăm uimirea doamnei Bujnicka când deodată, în uşa 
deschisă, apăru Zlotopolski alături de subţiraticul şi înaltul 
Mis. Doamnei Bujnicka nu-i venea să-şi creadă ochilor, dar 
nu mai încăpea nici o îndoială. Chiar aşa, era Zlotopolski în 
persoană, cu favoriţii lui bălai a l'anglaise, cu faţa-i 
totdeauna la fel de frumoasă, ca sculptată, a cărei minare 
lăptoasă, aproape copilăroasă, contrasta ciudat cu ochii 
întunecaţi cu priviri mândre şi mustaţa bărbătească: el! el! 
elegant, ca de obicei, în frac, cu cravată, mănuşi şi 
pieptănat, ca totdeauna, fără cusur, se opri o clipă în uşă şi, 
înălţându-şi capul, aruncă o privire peste întregul salon, 
apoi se apropie de amfitrioană. 

Doamna Bujnicka zâmbi forţat: mai puţin versată în 
situaţiile dificile, Funia nu-şi putea ascunde încurcătura, cu 
atât mai mult cu cât Iwaszkiewicz nu se afla lângă ea; pe 
feţele celorlalţi se întipărise aşteptarea. 

Zlotopolski n-avea însă deloc înfăţişarea unui iubit 
disperat, dimpotrivă, pe chipul lui, alături de linişte şi 
siguranţa de sine, se citea veselie. Degajat şi lejer o salută 
pe doamna Bujnicka, strânse mâna Faniei şi, înclinându-şi 
capul către cei de faţă, începu să discute cu gazda. 

— Întoarcerea dumitale e o adevărată surpriză, începu 
amabilă doamna Bujnicka. Stai mai mult timp la Varşovia? 


— Vous savez, madame, că domiciliul meu permanent e la 
Varşovia. 

— Cu atât mai bine pentru lumea noastră, întoarcerea 
dumitale e o surpriză nespus de plăcută pentru noi. 

— Ah, trăim într-adevăr într-o vreme în care abundă 
surprizele, dar în ce mă priveşte, n-am avut şi n-am 
intenţia, de a părăsi oraşul. Am plecat numai pentru un 
timp la Zlotopole să-mi aranjez afacerile şi m-am întors 
îndată după ce le-am pus la cale. 

— Cel puţin s-a încheiat totul cu bine? În timpurile grele 
pe care le trăim, nu există bătaie de cap mai mare decât 
gospodărirea unei moşii. 

— Nimeni nu ştie asta, mai bine ca mine, am fost nevoit să 
stau la ţară peste trei săptămâni. Trebuie să recunosc însă 
cu dreptate că mi-am rezolvat treburile mai bine chiar 
decât mă aşteptam. 

— Adevărat? 

— Întocmai. 

— Fania, auzi ce spune domnul Zlotopolski? Cât de mult ne 
bucurăm! Păcat că n-ai venit mai devreme să ne povesteşti 
totul în amănunt. 

— Recunosc şi eu că am venit cam târziu, răspunse apăsat 
Zlotopolski, dar nădăjduiesc că nu şi prea târziu. 

O clipă de tăcere. 

— Oricum, dumneata eşti un oaspete binevenit, zise 
doamna Bujnicka. 

— Care promite că se va strădui din toate puterile să-şi 
repare întârzierea, răspunse Jas, înclinându-şi capul. 

— Uneori nu mai e cu putinţă, interveni Fania cu răceală. 

Zlotopolski zâmbi. 

— Îmi aduc aminte, pară, că bunicului meu, castelanul, i se 
spunea prin saloanele din timpul Principatullui Varşoviei 
[114] Monsieur le Malgretout 
[115]. Îţi amintesc, domnişoară, că sunt nepotul lui. 

— Şi dumitale ţi se spune la fel? 

— Nădăjduiesc s-o merit. 


— Aşadar, abia în viitor? 

— Întocmai, domnişoară, deviza mea priveşte în primul 
rând viitorul. 

— Viitorul nu mai este al dumitale. 

— Îndrăznesc să cred altfel. 

— Nu te-aş sfătui, ţi-o spun deschis. De unde această 
convingere? 

Zlotopolski cobori uşor glasul. 

— Nu ştiu, poate că perseverenţa domnului Iwaszkiewicz 
m-a învăţat să cred ca şi lucrurile care par mai puţin 
probabile se pot întâmpla. 

Fania se făcu stacojie. 

— Acest domn Iwaszkiewicz ştie să se descurce, urmă 
Zlotopolski, dar în vremea noastră toţi trebuie să ne 
descurcăm. Eu, de pildă, nu numai că am păstrat ceea ce 
constituie într-adevăr Zlotopole, dar fără voia mea am 
devenit şi capitalist. 

— Cum aşa? întrebă cu vădit interes doamna Bujnicka. 

— Uite-aşa... A, iată-l şi pe domnul Iwaszkiewicz. Bonjour, 
monsieur Iwaszkiewicz! 

Într-adevăr, Iwaszkiewicz se apropie de doamna Bujnicka, 
o salută şi se aşeză lângă Fania. 

La vederea lui Zlotopolski, se încruntă o clipă, dar curând 
faţa i se însenină din nou, arătând o vioiciune neobişnuită şi 
atâta fericire, încât atrase atenţia Faniei. 

— Cred că ai avut o mare bucurie, nu-i aşa? îi întrebă, 
privindu-l în ochi. 

— Da, domnişoară. Am izbutit să-mi realizez astăzi unul 
dintre vechile mele visuri şi tocmai voiam să-ţi împărtăşesc 
şi dumitale bucuria mea. 

— 'Te ascult, spune! 

— Astăzi am concediat pe ultimul muncitor străin din 
fabrica mea. Nu mai am nici un străin acum, toţi sunt de-ai 
noştri. 

— Aşadar, cum ai devenit capitalist? îl întreba în acelaşi 
timp doamna Bujnicka pe Ztotopolski. 


— Am vândut o parte din pământ coloniştilor străini şi, 
plâtindu-mi toate datoriile, am rămas cu destui bani lichizi. 

— Şi dumneata câştigi ceva din alungarea străinilor? îl 
întrebă Fania pe Iwaszkiewicz. 

— Eu? Nu! La început sunt chiar în pierdere. 

— Deci cine are de câştigat din asta? 

— Societatea. 

— Deci dumneata ai câştigat cu adevărat de pe urma 
colonizării? întrebă doamna Bujnicka. 

— Eu am câştigat foarte mult. 

— Şi a pierdut cineva? 

— Societatea, repetă Iwaszkiewicz, aplecându-se spre 
Fania înainte ca Zlotopolski să poată spune că, după 
părerea lui, au pierdut coloniştii, Urmă o clipă de tăcere. Pe 
fruntea albă şi calmă a Faniei se fugăreau gândurile ca 
nişte nouraşi care-i tulburau liniştea. Cântărea în minte 
pricinile care hotărau faptele celor doi tineri şi se străduia 
să le aprecieze. Într-adevăr, dacă societatea câştiga prin 
ceea ce făcea Iwaszkiewicz, pierdea, în schimb, prin felul în 
care procedase Zlotopolski. Rivalii stăteau în faţa ei în două 
roluri diferite. La început, nu înţelegea de ce unul din 
aceste roluri este pozitiv, iar celălalt negativ, Binele tuturor! 
Nu putea cuprinde cu gândul această noţiune care-i părea 
un abis nedefinit. Simţea totuşi că trebuie s-o umple cu 
inima şi cu mintea pe toată întinderea ei. Asemenea sarcină 
nu era însă prea uşor de îndeplinit, fiindcă educaţia pe care 
o primise în anii copilăriei nu-i putea fi de nici un ajutor 
acum. Cine se gândea la astfel de lucruri când era vorba de 
educaţia fetelor? Puteai să fii o domnişoară bine crescută, 
„bine făcută” şi fără să ştii ce înseamnă binele tuturor. Dar 
Fania voia să ştie acum şi, mânată de această dorinţă, apelă 
la Iwaszkiewicz şi bine făcu. Iwaszkiewicz era un om de 
inimă. Viforul progresului aruncase în această inimă ca într- 
un ogor diferite seminţe, dar rodiseră numai cele 
sănătoase, Când viforul bătea încărcat de cosmopolitism, 
inima rezista legată de ancora trecutului, care ancoră - 


simbol al speranţei - îi slujea totodată şi de credinţă în 
viitor. Fania alesese bine. Acum se simţea de două ori 
recunoscătoare faţă de Iwaszkiewicz care, explicându-i ce 
înseamnă binele tuturor, îi explica în acelaşi timp în ce 
constă superioritatea lui în comparaţie cu rivalul său. Chiar 
aşa! Ce era pe lângă el frumosul domnişor în pas cu moda? 
Faptele lor erau de-a dreptul opuse. Fania privi la 
Zlotopolski şi un zâmbet aproape dispreţuitor i se aşternu 
pe buze. 

— Dumneata ai auzit discuţia noastră? îl întrebă. 

— Care discuţie? 

— În timp ce dumneata vorbeai cu mama despre 
Zlotopole, eu am vorbit cu domnul Iwaszkiewicz. 

— N-am auzit nimic. 

— Ce păcat! Aţi mers amândoi pe drumuri complet 
diferite. 

— Cu atât mai bine pentru noi, fiindcă dacă drumurile 
noastre s-ar fi întâlnit... 

— Atunci? 

— Atunci unul dintre noi ar fi trebuit să cedeze, răsună 
serios glasul inginerului. 

— Pe onoarea mea! Aşa ar îi trebuit să se întâmple, 
răspunse cu mândrie Zlotopolski. 

Cei doi tineri se priviră în ochi. În privirea lui Iwaszkiewicz 
se aprinse flacăra mohorâtă a voinţei nezdruncinate dar şi 
ochii lui Ztotopolski străluceau ca oţelul poleit, cu adevărat 
reci şi îndărătnici ca oţelul. 

VIII. 

Se făcuse târziu; în salonul doamnei Bujnicka, lămpile 
ardeau cu o lumină slabă în aerul înţesat de emanaţiile 
omeneşti. Oaspeţii plecaseră cu toţii; larma încetase; 
singurătatea şi golul luaseră în stăpânire toate colţurile. Pe 
chipurile doamnei Bujnicka şi al Faniei răzbăteau paloarea 
şi oboseala amestecate parcă şi cu anume îngrijorare. Cele 
două femei înţeleseseră din seara care trecuse şi simţiseră 
în acelaşi timp că în atmosfera casei intervenise ceva care 


se anunţa ca şi furtuna prin tăcere. Nu-şi împărtăşiseră 
încă impresiile şi, în loc de cuvinte, se auzea doar foşnetul 
rochiilor de mătase. Privirile mamei şi ale fiicei se întâlneau 
la răstimpuri şi se despărţeau grăbite. In cele din urmă, 
Fania întrerupse cea dintâi tăcerea. 

— Noapte bună, mămico! îi ură. 

Doamna Bujnicka îşi îmbrăţişa fata cu o duioşie 
neobişnuită şi îi sărută cu căldură fruntea albă, apoi se 
depărta câţiva paşi, după care se opri iarăşi lângă uşă; 
părea că vrea să-i spună ceva, ezită însă şi plecă. 

Fania se duse şi ea în camera ei. De bună seamă avea la ce 
să se gândească. Sprijinindu-şi capul într-o mână, nu-i 
răspundea nimic tinerei cameriste obişnuite să 
sporovăiască; aşezându-i cozile bălaie sub căciuliţa de 
noapte, aceasta se străduia să intre în vorbă cu ea. 
Gândurile Faniei nu erau prea vesele. 

Ultima discuţie dintre Iwaszkiewicz şi Zlotopolski o 
umpluse de o spaimă de moarte; îşi amintea privirile 
mândre şi cuvintele aproape amenințătoare ale 
amândurora. O înfricoşa, revoltând-o în acelaşi timp, 
încăpăţânarea lui Zlotopolski. Aşadar, pentru el, în planurile 
lui, voinţa ei, alegerea ei nu însemna nimic? O socotea se 
vede ca pe un obiect, nu ca pe o femeie liberă, fiindcă 
atunci când încercase prin cuvinte pline de răceală să-i 
arate că-l respinge, îi răspunsese cu o singură vorbă: 
„malgretout”. Domnişorul infatuat conta pe numele şi pe 
averea lui, crezând că nu există femeie pe care, cu voia sau 
fără voia ei, să n-o poată cumpăra cu asemenea preţ. 
Purtarea lui însemna pur şi simplu obrăznicie, dar pesemne 
că, mândrul domnişor nu se temea de urmările ei, nu se 
temea nici de Fanny, nici de logodnicul ei. Poate că această 
atitudine arăta curaj, dar arăta şi un egoism feroce. 
Obraznicul, cutezase să-i spună ei „malgretout”, cu toate că 
acelaşi Iwaszkiewicz, care privise fără să clipească drept în 
ochii unui duelgiu renumit, se purtase aproape copilăreşte 
de timid cu ea. Această lipsă de îndrăzneală izvora însă 


dintr-un suflet puternic, dovedind prospeţimea 
sentimentelor, respectul autentic şi adevărata simţire. Dacă 
ar fi trebuit să aleagă între Iwaszkiewicz şi Zlotopolski, 
Fania n-ar fi ezitat nici o clipă. Alesese de altfel şi nu despre 
asta era vorba acum. Era neliniştită şi se temea pentru că 
nu ştia la ce se poate ajunge între doi oameni ca ei şi nici 
cum avea să se sfârşească. 

Între timp, camerista o dezbrăcase şi plecase. Fania suflă 
în lumânare. În cămăruţa ei de fată se înstăpâni întunericul, 
doar raza lunii se furişa ca o panglică albă, dincolo de 
perdeaua patului, doar candela de argint, agăţată sub 
statueta Madonei, lumina în penumbră ca un licurici. Se 
aşternu liniştea, sora nopţii şi iubita somnului, cum 
glăsuiesc poeţii. 

Deodată, în camera alăturată se auziră paşii cuiva, uşa se 
deschise şi doamna Bujnicka, în neglige alb, apărând cu 
mâna flăcăruia lumânării, intră în dormitorul fiicei sale: 

Inima Faniei începu să bată neliniştită; se ridică în capul 
oaselor. 

— Dumneata nu dormi, mamă? o întrebă. 

— Nu, copila mea. 

Doamna Bujnicka se aşeză lângă patul fiicei sale. 

— Iubita, draga mea copilă! rosti cu glas tremurător. 

Ochii Faniei se umplură de lacrimi; se aplecă spre mâinile 
întinse ale mamei şi, sărutându-le cu dragoste, îşi ascunse 
faţa în ele. 

— Nu te necăji, Fania! Tu ai plâns? Nu s-a întâmplat nimic 
rău. 

— O, mamă, s-au întâmplat destule rele şi numai eu sunt 
vinovată. M-am purtat ca un copil răsfăţat, multă vreme în 
faptele mele n-a fost nici adevăr, nici sinceritate. 

— N-ai făcut nimic rău. 

— Tremur toată, când mă gândesc ce va urma. 

— Totul se va sfârşi cu bine. Nu te teme. 

— Mamă! mamă! 


— Oamenii se despart şi înaintea altarului. Ai acceptat, dar 
nu te-ai logodit. Totul se poate reface. Cine se mai aştepta 
ca Zlotopolski să ajungă atât de bine. 

— Mamă! o întrerupse Fania, roşind ca un trandafir. 

— Ce este, copila mea? 

— Vorbim de lucruri diferite şi nu ne înţelegem deloc. Hai 
mai bine să punem întrebarea limpede: voi îi soţia lui 
Iwaszkiewicz sau nu? 

Doamna Bujnicka nu era pregătită pentru o izbucnire atât 
de bruscă din partea Faniei. Ea conta pe diplomaţia ei, dar 
acum trebuia să răspundă fără ocolişuri da sau nu. lar 
doamnei Bujnicka nu-i plăcea când cineva vorbea de-a 
dreptul. Modul de a spune avea pentru ea aproape tot atâta 
importanţă ca şi conţinutul; chiar atunci când era singură şi 
se gândea la ceva, gândurile ei îmbrăcau totdeauna o formă 
căutată, diplomatică. Iată de ce întrebarea Faniei o 
descumpăni şi o revoltă în acelaşi timp. 

— Ai milă de mine, Fanieczka, cum poţi să spui astfel 
lucrurilor pe nume? Când pune asemenea întrebări, o 
domnişoară bine crescută lasă să se înţeleagă prin aluzii, 
dar aşa... să-ţi fie ruşine, Fania! 

— Cu toate acestea, eu te întreb de-a dreptul, care este 
voia dumitale? După aceea o să-ţi spun şi eu ce cred. 

— Nu te mai recunosc. 

— Se prea poate. Nici eu nu mă mai recunosc de la o 
vreme, dar mă simt mai bine aşa. Iwaszkiewicz mi-a deschis 
ochii asupra multor lucruri, iată de ce lui îi arăt ce simt cu 
adevărat. 

— Copila mea, nu mă supăra... 

— Mamă, eu nu vreau să te supăr, dar... 

— O domnişoară cu maniere alese... 

— Se cuvine să iubească adevărul, apoi să fie o soţie şi o 
mamă bună. 

— Şi mamă? Mais c'est affreux 
[116]. Cine te-a învăţat asemenea lucruri? 


— Iwaszkiewicz! Sunt lucruri atât de simple, iar eu n-am 
ştiut nimic. Şi când te gândeşti că am douăzeci şi doi de ani. 

Doamna Bujnicka se înfurie de-a binelea. 

— Deşteptul de Iwaszkiewicz nu te-a învăţat că o 
domnişoară cu educaţie, înainte de a deveni soţie şi ma... 
(nu vreau să pronunţ acest cuvânt...), trebuie să fie şi o fiică 
ascultătoare? 

Fania lăsă capul în jos. Doamna Bujnicka avea şi ea 
dreptatea ei. 

— Doar nu de mine-i vorba, urmă doamna Bujnicka. Mâine 
voi avea migrenă, dar facă-se voia Domnului! Sunt pregătită 
să sufăr! Pe mine mă interesează fericirea ta! Voi avea 
migrenă, nu poate fi altfel. După cele ce-am auzit aici, nu-mi 
rămâne decât... să-mi pun cataplasme după urechi. Dar, 
Fania, Fania, gândeşte-te şi tu. Iwaszkiewicz înseamnă 
burghezia! Vei face parte din burghezie. N-aş mai putea 
trăi, dacă tu ai fi socotită o burgheză. Nu există nimic mai 
de mauvais genre ca burghezia. Ah! burghezia! burghezia! 

— Mama dragă, cum pot să-mi iau cuvântul înapoi? 

— N-ai fost logodită, iar acceptarea verbală nu te obligă la 
NIMIC. 

— Ah! mă obligă şi acceptarea verbală, şi... Nu pot, 
mămico! Eu... mamă sunt legată şi prin altceva de 
Iwaszkiewicz. 

Doamna Bujnicka zvâcni drept în picioare. 

— Ce spui tu, fiica mea strigă înfricoşată. 

Fania se ridică iarăşi în capul oaselor. Ochii i se umplură 
de lacrimi şi o rumeneală purpurie îi coloră încet obrajii. 
Roşie, cu mâinile împreunate şi cu lacrimile în ochi, 
acoperită de părul cozilor despletite, împrăştiat peste 
cămaşa de noapte, cu inima bătând ca la o pasăre 
înspăimântată, era aidoma cu statuia smereniei sau a 
pocăâinţei. 

— Mamă! rosti rugător. 

— Vorbeşte, nefericit-o! 

— Mamă, s-a întâmplat în trăsură... 


— Ce s-a întâmplat în trăsură: 

— Ne întorceam de la familia L... în seara în care contele 
Wladistaw. când a lătrat căţeaua... 

— Ei, şi mai departe? 

— Dumneata şi doamna Szemiot şedeaţi pe bancheta din 
spate, iar eu cu el în faţă şi... atunci eu... da, atunci... eu... 
nici eu nu ştiu cum s-a întâmplat... 

— Ai să mă omori, mă asupreşti, mă chinuieşti cu atâta 
cruzime... 

— Şi eu... mi-am plecat capul pe umărul lui, sfârşi Fania 
dintr-o răsuflare. 

— Şi pe urmă? întrebă febril mama. 

— N-a mai fost nimic. 

— Nimic? 

— N-a mai fost nimic, dar şi ce-a fost, a fost foarte rău. Eu 
însămi îmi fac vină, dar... 

— A fost cum nu se putea mai de mauvais genre. 

— Celui, care iubeşte uu-i pasă de genre. 

— Încetează! Ai mai auzit tu ca o domnişoară bine 
crescută să se poarte în felul acesta? 

— Nu, mamă, n-am mai auzit. Şi mie mi-e frică, dar 
înaintea propriei conştiinţe mă dezvinovăţeşte afecțiunea 
mea pentru Iwaszkiewicz. Dacă după cele întâmplate mi-aş 
mai călca şi cuvântul ar îi înfiorător! 

— Bine, dar nu te-a văzut nimeni! 

— M-a văzut Dumnezeu. Pentru nimic în lume n-am să-mi 
calc cuvântul pe care i l-am dat lui Iwaszkiewicz. 

— Ascultă, fată îndărătnică! Nu te voi obliga să-l iei pe 
Zlotopolski, dar îţi spun că, până nu va renunţa el, pentru 
nimic în lume nu-ţi voi îngădui să te căsătoreşti cu 
Iwaszkiewicz. 

— Daca mai are cât de puţină onoare şi cinste, va renunţa. 

IX 

— La Zlotopolski era mare îmbulzeală de când colonizase 
Zlotopole. Toţi cunoscuţii îi arătau mai multă simpatie ca 


oricând. Nu o dată se întâmpla să vină la el vreun prieten şi 
să-i spună: 

— Jas, îmi îngădui să-ţi fac dovada prieteniei şi încrederii 
mele 

— Ce doreşti? 

— Împrumută-mi atât şi atât. 

— 'Tiens! asta-i o dovadă de prietenie? 

— Întocmai, de ce nu mă duc să cer la altcineva? înţelegi şi 
tu că banii se împrumută norma de la oamenii cu care ai 
legături strânse... ei, poate cu dobândă, dar între noi nu 
poate fi vorba de aşa ceva. 

Şi Zlotopolski îi da. 

Avea fire de nobil polonez, firea aceea care se manifesta 
atât de limpede în prinţul „Iubite domnule”, când se ducea 
printre şleahtici 
[117] şi-i dădea unuia căciula: „ia-o!” altuia cingătoarea: 
„ține!” celui de-al treilea sabia: „uite!” şi tot aşa până 
ajungea la nădragi. 

Zlotopolski nu ştia nici el să refuze. De altfel, cum puteai 
să te împotriveşti unor dovezi de prietenie? 

Ba mai chema lumea şi la micul dejun, la care se putea 
mânca şi bea honeste, aşa că musafirii nu lipseau. 

La câteva zile după reuniunea de la doamna Bujnicka şi 
după discuţia cu fiica ei, Zlotopolski se afla la el acasă în 
tovărăşia prinţului Antos şi a lui Maszko. Discutau despre 
logodnica prinţului. 

Ce-ai să te faci cu ea? Ha! ha! de la Berlinska la prinţesa 
M... ska, sună bine! râse Maszko. 

— Ce-am să fac cu ea? Dacă ne vom căsători, ea va sta la 
ţară, iar eu la Paris. 

— Păi tatăl, mama şi bunicul ei îţi vor da voie? 

— Puțin îmi pasă mic de tata, mama şi bunicul ei. 

— Viitorul tău socru trebuie să fie foarte bine dispus acum, 
nu-i aşa? întrebă Zlotopolski. 

— Ehe! şi încă cum! Acum pregătesc zestrea, cumpără 
trăsuri şi pictează blazoane pe ele. 


LLA 


— Al lor sau pe al tău? 

— Se înţelege că pe al meu, mare cât o farfurie, cât asta, 
răspunse prinţul Antos, arătând o farfurie din serviciul 
pentru micul dejun. 

— Şi logodnica ta? 

— Mă iubeşte. 

— Dar tu? 

— Eu ridic paharul în sănătatea ta, Jas! zise prinţul Antos, 
turnându-şi un pahar de vin. Pe onoarea mea, toate femeile 
sunt la fel. 

— Ehe! 

— Pe onoarea mea! Berliiska e tot atât de bună ca şi Fania 
ta, ba poate chiar mai bună, fiindcă... 

Zlotopolski îşi puse mâna pe umărul prinţului Antos. 

— 'Te sfătuiesc să nu faci asemenea comparații, e în folosul 
tău! Tu n-ai decât să te căsătoreşti cu o evreică sau cu 
diavolul... nu-mi pasă, dar nu-ţi permit să o vorbeşti de rău 
pe Bujnicka. 

Prinţul Antos se uită în ochii lui Jas, dar văzu că acestuia 
nu-i ardea de glumă. Ztotopolski nu se prefăcea, din contră, 
buzele-i tremurau nervos, iar mâna strângea atât de 
puternic umărul lui Antos, încât acesta se aplecă fără să 
vrea. 

— Ce-i cu tine? Prea iei totul în serios. N-am avut intenţia 
să... În clipa aceea se auzi clopoţelul şi intră Mis Rossowski. 
Rece şi ţeapăn ca totdeauna, Mis Rossowski îi salută pe cei 
de faţă şi, fără să spună o vorbă, se aşeză în fotoliu, apoi, 
întinzându-şi picioarele, începu să-şi pieptene favoriţii cu 
degetele şi să-şi aranjeze îmbrăcămintea care arăta parcă 
ciudat de boţită şi şifonată. 

Îşi dădu seama curând că se întâmplase ceva neobişnuit. 
Jas se plimba furios prin încăpere, iar prinţul Antos şi 
Maszko arătau destul de înspăimântați; tăceau cu toţii. 

— Ce s-a petrecut aici? întrebă Mis. 

Prinţul Antos îi povesti cele întâmplate. 


— Antos, dă-i mâna lui Zlotopolski şi cere-i scuze... lartă- 
mă, Antos, dar una e Fanny şi alta propria logodnică. 

Antos şi Jas îşi strânseră mâinile. 

După care Mis îşi puse monoclul la ochi şi se uită cu luare- 
aminte la Ztotopolski. 

— Jas, ştii ce vreau să-ţi spun acum? întrebă. 

— Te ascult. 

— Dacă nu eşti încă îndrăgostit de Bujnicka, vei fi în 
curând. 

Zlotopolski nu zise nimic 

— Am ghicit sau n-am ghicit? strecură Mis, legănându-se. 

— Îţi spun deschis. Nici eu nu mai înţeleg ce se întâmplă 
cu mine. De când m-am întors de la ţară, n-o mai înţeleg 
deloc pe Bujnicka. Credeam că voi avea de luptat, numai cu 
Iwaszkiewicz, dar şi ea e hotărât împotriva, mea. Asta nu-mi 
convine, nu mă aşteptam la atâta împotrivire, asta îmi strică 
buna dispoziţie. 

— Tu nu vei fi niciodată un englez adevărat. Eşti prea 
sangvinic. 

— Să lăsăm asta. Revin la ce spuneam. Nu vă ascund acum 
că Bujnicka începe să-mi placă... Poate că tocmai rezistenţa 
ei mă supără şi mă atrage totodată. Şi apoi, dacă vreţi, o 
femeie îndrăgostită are un farmec neînțeles. Iată de ce ne 
plac atâta logodnicele şi soțiile tinere. Iar Fanny este 
îndrăgostită de Iwaszkiewicz. 

— Ai dovezi în acest sens? 

— Cum nu se poate mai sigure, fiindcă provin chiar din 
gura ei. 

— Chiar din gura ei? 

— Da. Mi-a spus-o ca însăşi nu mai departe de ieri la 
familia L.... ski. În timp ce prostănacul de Zubicki citea nu 
mai ştiu ce baliverne, m-am apropiat de ea şi, după câteva 
cuvinte, am lăsat-o să înţeleagă că nici prin gând nu-mi 
trece să renunţ la drepturile pe care, cinstit vorbind, nu le- 
am avut niciodată. Într-un fel, mi-a spus şi ea că nu le-am 
avut niciodată şi mi-a mărturisit cu sinceritate că mama ei 


vrea să întrerupă relaţiile cu Iwaszkiewicz, că e de partea 
mea, dar că ea, Fania, nu-mi va acorda mâna niciodată, 
deoarece îl iubeşte pe Iwaszkiewicz. Când mi-a spus toate 
acestea, avea lacrimi în ochi şi-i tremura glasul. Eram şi eu 
revoltat. Nu credeam că e atât de cinstită şi n-am văzut-o 
niciodată atât de frumoasă. Nu mă tem de o sută ca 
Iwaszkiewicz, dar nu pot să suport lacrimile femeilor. M-am 
întors acasă furios, obsedat de situaţie, pentru că am uitat 
să vă mai spun că ieri mi-a repetat a doua oară nişte cuvinte 
pe care, să mor daca le înţeleg. 

— Ce anume? 

— Că eu şi Iwaszkiewicz, să-l ia dracu! am mers pe două 
dramuri diferite şi... 

— Ei şi? 

— Chiar dacă nu l-ar iubi şi ar trebui să aleagă între noi 
doi, i-ar da lui mâna numai pentru că a mers pe un drum 
opus celui pe care am mers eu. 

— Ce ghicitoare mai e şi asta? 

— Pricep şi eu tot atât cât pricepeţi şi voi. 

— Jas, ştii ce zic eu? îl întrerupse prinţul Antos. 

— Zi. 

— Că nici eu nu înţeleg o iotă. 

— Antos, să nu vorbeşti niciodată înainte de a te gândi, îl 
dojeni Rossowski. 

— În zadar îmi bat capul să pricep ce-a vrut să spună, 
continuă Zlotopolski. 

Mis îşi pieptănă favoriţii. 

— Dragul meu, zise, nu numai tu îţi baţi capul zadarnic. Şi 
eu mă tot gândesc la un lucru pe care nu-i chip să-l 
desluşesc. 

— Nu cumva e vorba de dragoste? întrebă Maszko. 

— Nu! Uitaţi-vă la hainele mele. 

— Ei şi? Sunt boţite, şifonate, le lipsesc nasturii. 

— Toate astea au o legătură cu problema mea. Mă tot 
întreb ce plăcere poate găsi nobilimea, polonă într-o 


îmbrăţişare după care te dor oasele şi în nişte sărutări din 
cauza cărora şi se umflă obrajii. 

— Asta e vrednică de Mis! exclamă Maszko. Ai încercat-o 
pe pielea ta? 

— Priveşte la îmbrăcămintea mea. În timp ce veneam 
liniştit la voi, îmi apare deodată în faţă, pe stradă, un văr al 
meu, gospodar model, care vine la Varşovia o dată la cinci 
ani. Imaginez-vous, îşi umflă nările, desface braţele, 
deschide botul şi mă aşteaptă. Mă prăbugşesc în această 
prăpastie; simt cum încep să-mi trosnească oasele, cum mi 
se mototoleşte gulerul şi mi se dezleagă cravata. Mă 
mănâncă, mă înconjură, mă devoră şi mă înghite; pe obraji 
mi se lipesc nişte ventuze uscate, şi toate astea vor să 
însemne: ce mai faci? 

Prinţul Antos şi Maszko nu mai puteau de râs. 

— Te-ai supărat? 

— Sigur că m-am supărat, dar nu i-am arătat-o, răspunse 
Rossowski serios. 

— Ce-o fi vrut să spună? se întreba Zlotopolski care, 
preocupat de gândurile lui, nu ascultase povestirea lui Mis. 
Ce-a vrut să spună? Ce dracu, doar n-am făcut niciodată 
rău nimănui, 

— Ei, hai să nu ne mai gândim la ce a vrut să spună, 
propuse Maszko, ci la ce intenţionezi să faci tu. 

— Uite că nici eu nu ştiu prea bine. Cu cât îmi place mai 
mult, cu atât mai puţin vreau să renunţ la ea, iar pe de altă 
parte, să acţionez împotriva, voinţei şi sentimentelor unei 
astfel de femei? 

— Mama ei o va sili, observă prinţul Antos. 

— Eu nu vreau s-o silească nimeni! 

— Trebuie totuşi să te căsătoreşti cu ea, conchise Maszko. 
Oamenii ca noi nu se cuvine să cedeze în faţa unora ca 
Iwaszkiewicz. 

— Să-i dau o lecţie şi să mă retrag, mormăi Jas. Da, e 
singura soluţie!... Singura soluţie! 

— Ce? Care? 


— Asta! răspunse, arătând spre pistoalele agăţate 
deasupra patului. 

Mis îşi pieptănă iarăşi favoriţii. 

— Îţi stau la dispoziţie ca martor, se oferi. 

— Iwaszkiewicz va fi cuprins de spaimă! strigă Maszko. 

Zlotopolski se uită la el cu luare-aminte. Maszko părea 
încurcat. 

— lartă-mă, Maszko, dar cred că mai degrabă ţie ţi-ar fi 
frică. Iwaszkiewicz nu e un laş. 

— Îţi stau la dispoziţie ca martor, repetă Mis. 

— Prea bine, dar mai întâi trebuie să stau de vorbă cu 
Iwaszkiewicz. În cele din urmă, va renunţa. Cu Fania, mai 
ales cu lacrimile ei, nu pot să mă lupt. 

— Atunci duelul ce rost mai are? 

— Altminteri s-ar spune că eu, Jan Ztotopolski, m-am temut 
de Iwaszkiewicz. Nu, duelul trebuie să aibă loc. Voi renunţa, 
dar îi voi da o lecţie. Nu am de gând să-l ucid, dar va primi o 
lecţie; el de la mine sau eu de la el. 

— Şi de ce vrei să te duci la el? 

— Vreau să dezleg ghicitoarea şi să găsesc un pretext 
pentru duel. 

— Puteai s-o întrebi pe Fania. 

— Am întrebat-o, dar n-a vrut să-mi spună; ca să nu mă 
supere, cum mi-a explicat. Presimte şi ea că va avea loc 
duelul şi se teme pentru... Iwaszkiewicz. 

— Când te duci Ia el? 

— Astăzi. Unde locuieşte? 

— Nu ştiu, dar îl găseşti până seara la fabrică. 

— Atunci am să mă duc la fabrică. 

X. 

Într-adevăr, pe la cinci spre seară, Jas se duse la fabrică, 
dar nu-l găsi acolo pe Iwaszkiewicz. În schimb, un ingineraş 
tânăr cu părul roşcat, ochii verzi şi faţă ca de femeie îi arătă 
politicos biroul directorului. Jas se hotări să-l aştepte pa 
Iwaszkiewicz care avea să sosească peste vreo oră şi, de 
plictiseala, începu să se uite prin încăperea care dădea, cu 


o fereastră în curtea fabricii. Şi una şi alta îi stârniră 
curiozitatea. Camera în care se afla trăda de la prima 
aruncătură de ochi atelierul inginerului. Cartoane uriaşe cu 
desene abia începute şi modele pe care Jas nu era în stare 
nici să le numească, hărţi şi termometre, instrumenta de 
fizică, tabele şi registre de contabilitate, umpleau toate 
colţurile încăperii. Lângă perete şi nu prea departe de uşă 
era un dulap plin cu cărţi, pe care se aflau un glob uriaş şi o 
locomotivă în miniatură, foarte exactă. Pe ceilalţi pereţi 
erau agăţate portretele unor ingineri străini renumiţi; pe 
poliţele mari de lângă birou se vedeau probe din diferite 
minereuri de fier. Cu toate acestea, încăperea părea destul 
de mohorâtă; scaunele negre de lemn, masa neagră şi 
dulapurile alcătuiau întregul mobilier. Era limpede că aici 
nu putea sta un domnişor pomădat, ci un om aspru, 
truditor. Fiecare amănunt arăta munca încordată şi 
consecventă, decurgând din forţa ideilor. Încăperea îşi 
caracteriza locatarul. Zlotopolski privea în jurul lui cu un 
respect involuntar, amestecat cu uimire. El care, ca un 
gentleman adevărat, nu făcuse absolut nimic toată viaţa, el, 
sclivisitul spiritual, ale cărui preocupări zilnice depindeau 
de hainele în care se îmbrăca, dimineaţa, se întâlnea aici, 
poate pentru prima oară în viaţă, faţă în faţă, cu munca. 
Fără să vrea, se compara acum cu lwaszkiewicz, 
convingându-se de propria inferioritate. Inima i se strânse 
de mâhnire, înţelese că Funia avea dreptate. 

Simţămintele triste i se răsfrânseră pe faţă, dar gândurile 
întunecate îi fură întrerupte de tânărul inginer roşcovan 
care se apropie de el şi-i spuse cu amabilitate: 

— Directorul vine la şase, aşa că mai avem încă o jumătate 
de oră, poate că în acest timp doriţi să vizitaţi fabrica? 

— Cu cea mai mare plăcere. Încotro mergem? 

— O să vă arât maşinile, atelierele, forja, lăcătuşeria, 
turnătoria şi ce mai vreţi dumneavoastră. 

leşiră din biroul directorului. Tânărul însoțitor al lui Jas, 
iute ca focul, nu se arăta deloc zgârcit cu explicaţiile. După 


ce intrară într-o clădire uriaşă, cu mult zgomot, în care se 
afla maşina cu aburi, ascultă puţin şi spuse: 

— Da, domnule, la noi se munceşte, nu glumă! 

— Bine, dar aici poţi să surzeşti! observă Jas. 

— Fleacuri! chestie de obişnuinţă! 

Era într-adevăr nevoie şi de multă obişnuinţă. La fabrică 
se lucra din plin. Roţi uriaşe, dinţate şi obişnuite, se 
învârteau cu avânt şi iuţeală drăcească; pistoanele mari se 
ridicau şi coborau cu mişcări monstruoase; uruitul roţilor, 
vuietul, scrâşnetele, şuierele ascuţite şi urletul dureros al 
fierului strunjit, bufnetul ciocanelor umpleau sufletul de 
temeri nedesluşite în faţa acelei forţe neînţelese care punea 
totul în mişcare. Toată clădirea trepida cuprinsă parcă de 
febră; cuvintele nu se mai auzeau; până şi aerul părea că 
tremura de spaimă. 

— Ei, cum e, domnule? ţipă inginerul în urechea lui 
Zlotopolski. 

— Mare putere, uriaşă! 

— Aşa-i mereu, de când îl avem director pe Iwaszkiewicz. 

— Adevărat? 

— Domnule, aici mâna lui pune totul în mişcare. 

— Trebuie să fie un om foarte capabil?! 

— Ehe! şi pe deasupra şi muncitor! Mai demult era altfel 
aici. Fabrica era aproape să dea faliment. Poftiţi mai 
departe. 

Spunând acestea, tânărul inginer sări de pe o grindă pe 
alta urmat de Ztotopolski. 

— Atenţie, să nu vă prindă curelele! Pe aici! 

În acest timp, afară se însera; în clădire se aprinseseră 
lămpile, în lumina cărora, îngemănată cu umbrele, hala 
împrumuta forme halucinante, semănând cu anticamera 
iadului. 

— Roată dinţată cu acţiune dublă, invenţia directorului! 
strigă inginerul cu vocea unui cicerone. 

Zlotopolski privi la monstrul rotund care se învârtea cu 
turbare într-un colţ întunecos. 


— Supape de siguranţă sistem american, aplicate pentru 
prima dată la noi în ţară de director! 

Jas îşi muşcă buzele. Ce era el în comparaţie cu acest 
Iwaszkiewicz? 

— Aspersoare care-i feresc pe muncitori de pilitura de fier; 
proiectate tot de director. 

— Înseamnă că aveţi muncitori puţini, de vreme ce-i 
îngrijiţi atât de bine? 

— Avem destui, dar muncitorul e om ca şi noi, semenul 
nostru, în alte fabrici, când moare un muncitor, îi rămân 
copiii fără pâine, la noi însă, e altfel. 

— Cum altfel? 

— Directorul a asigurat soarta văduvelor şi orfanilor din 
cotizaţiile tuturor. 

Lui Jas i se strânse inima de tristeţe; ce era el faţă de acest 
Iwaszkiewicz? 

Creştea în el un simţământ ciudat de respect pentru 
rivalul său, simţământ pe care Jas îl formulă astfel: „Aş vrea 
să mă bucur de prietenia unui asemenea om”. 

— Să trecem şi pe la şlefuitori, dacă doriţi! propuse 
inginerul. 

— Nu, domnule! Hai să ieşim afară, mă tem să nu răguşesc 
şi să surzesc în acelaşi timp. 

— Şi la forje e frumos, ai ce vedea. 

— Nu! nu! Îmi ajunge. 

leşiră în curtea fabricii: Se lăsa întunericul, dar se vedea 
încă destul de bine. 

— Tocmai trecem pe lângă forje, spuse inginerul; acum se 
aţâţă focurile; curând se vor auzi bufnetele ciocanelor. 

— Directorul vostru trebuie să fie un om... Zlotopolski se 
întrerupse bruşc. 

În văzduh răsună un cântec care făcu să zăngăne 
geamurile clădirii, toate celelalte zgomote încetară - un 
cântec cu adevărat de fier; de parcă nu ieşea din plămâni 
omeneşti - un cântec în nota celor o sută de ciocane care 
băteau tactul. 


— Ce-i asta? întrebă Zlotopolski. 

Ochii tânărului inginer se luminară: roşeaţa entuziasmului 
îi urca în obraji. 

— Cântă fierarii noştri. Ascultă, domnule. 

Se opriră amândoi; cuvintele cântecului se auzeau 
limpede: 

Când suflă foale, când arde jar, În bufnet greu şi ploaie de 
scântei, Nu pierdeţi timpul, dumnezeescul dar! 

Hei, la lucru, grele ciocane! 

Roşii scântei, trudă, sudoare, Scrâşnet de cleşti, geamăt 
de pistoane Mai drage-s decât vorba prefăcută, Şi-amare 
lacrimi din alcov de aur; 

Munca-i izvor de fericiri, virtute! 

Sus, fruntea, spre ceruri, iar braţu-n jos chiteşte! 

Să-l lauzi pe cel sfânt, aici oţel căleşte! 

S-ajungi, acolo-nvaţă, aici bate, asudă, De vrei ca munca-ţi 
să rodească Şi cheia de la rai să-ţi fie gata-n trudă, Când 
moartea vai! veni-va, avan să te lovească. 

Fiecare cuvânt răsuna în văzduh cu atâta forţă, încât 
Zlotopolski şi tânărul inginer nu pierdeau nici un sunet. 

— Ei, ce spuneţi, domnule? 

Zlotopolski nu răspunse. 

— În alte fabrici nu se aude asemenea cântec. 

— De ce? 

— Păi n-aţi auzit în ce limbă cântă? În alte fabrici lucrează 
muncitori străini. 

Zlotopolski îşi încruntă sprâncenele şi se apropie repede 
de inginer. 

— Ce vrei să spui? 

— Directorul i-a dat afară pe străini şi s-a străduit să 
aducă oameni de-ai noştri! îl lămuri inginerul. 

Amândouă mâinile lui Zlotopolski odihniră pe umerii 
însoţitorului. 

— De ce a procedat astfel? De ce? întrebă cu înfrigurare. 

— Pentru binele tuturor. Dar ce aveţi? 

— Nimic! Nimic! 


Zlotopolski tăcu deodată şi se posomori ca noaptea. 
Ghicitoarea pe care Fania nu voise să i-o explice se dezlega 
acum de la sine. Era departe însă de a simţi vreo bucurie; 
ce reprezenta el faţă de Iwaszkiewicz? 

La poarta fabricii se auzi clopoţelul. 

— Directorul! strigă inginerul roşcovan. Acum eu vă las. 
Curând, în întunericul de la intrare, se contura silueta 
înaltă, liniştită a lui Iwaszkiewicz. 

Zlotopolski se apropie repede de el. 

— Domnule! rosti cu uimire, serios. N-am ştiut cine eşti, 
acum însă te cunosc; o înţeleg pe Fania şi... renunţ...! 

Înainte ca Iwaszkiewicz să-şi revină din uimire, Zlotopolski 
nu mai era. 

Gata, cititorule! După câteva zile, Zlotopolski a plecat în 
străinătate şi s-a stabilit la Dresda. Iwaszkiewicz s-a 
căsătorit cu Fania şi, cu toate insistenţele doamnei 
Bujnicka, n-a vrut să părăsească fabrica pe care a condus-o 
mai departe în acelaşi fel. 

La Zlotopole, în schimb, pe valul suedez au înflorit 
castraveţii, iar oasele oştenilor nu şi-au aflat odihna până 
când ţăranii nu sau milostivit de ele şi au îngropat în 
morminte sfinţite „acele scumpe oseminte ale luptătorilor”. 

Bătrânul slujitor. 

Cuvânt înainte. 

Prima parte a „micii trilogii”, Bătrânul slujitor, apare 
pentru prima dată la 20 noiembrie 1875 în ziarul „Gazeta 
Polska”, unde Sienkiewicz deţinea de la începutul anului 
cronica vieţii varşoviene; în volum va fi publicată abia după 
cinci ani, în 1880. Această voroavă (vezi nota 23, („Schițe în 
cărbune” şi...), pigmentată copios cu un umor jovial, conţine 
certe elemente autobiografice, depistate relativ uşor de 
istoricii literari: prenumele naratorului şi al autorului sunt 
identice; aşezarea Litwin6w, deşi modelată după conacul de 
la Burzec, unde Sienkiewicz îşi petrecea adesea verile, se 
leagă de pseudonimul scriitorului - Litwos ş. a. Nuvela, 
expresiv împlinită la nivelul tipologiei şi al atmosferei, este 


bine primită, autorul fiind sfătuit să continue; ceea ce va şi 
face. 

În Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile 
străine în periodice. 1859-1918, vol. III, Bucureşti, 1985, p. 
135, nuvela este semnalată în traducere românească încă 
din anul 1900, când apare în „Constituţionalul (nr. 3313, p. 
2; nr. 3 317, p.2; nr. 3318, p.2; nr. 3319, p. 2) şi „Gazeta 
Transilvaniei” (nr. 279, p. 3-6; Foiletonul „Gazetei 
Transilvaniei”). Ulterior va fi cuprinsă în mai toate volumele 
de nuvele. 

ALĂTURI de vechii socotitori, economi şi pădurari, un alt 
tip care dispare tot mai mult de pe suprafaţa pământului 
este slujitorul bătrân. Îmi aduc aminte că, pe vremea 
copilăriei mele, în casa părinţilor mei slujea unul dintre 
aceşti mamuţi, ale căror oase, vor fi dezgropate din când în 
când prin vechile cimitire, acoperite de straturile groase ale 
uitării. Se numea Mikotaj Suchowolski şi era şleahtic 
[118] din satul Sucha Wola, pe care îl pomenea adesea în 
povestirile sale. Tatăl meu îl moştenise de la părintele său 
răposat, la care slujise ca ordonanţă în timpul războaielor 
napoleoniene 
[119]. Când intrase în slujba bunicului meu, nu-şi amintea 
nici el prea bine, iar de-l întrebai în care an, priza tutun şi 
răspundea: 

— Păi mie nu-mi crescuse încă mustaţa, da şi don colonel, 
luminează-i, Doamne, sufletul, mai avea caş la gură. 

În casa părinţilor mei făcea tot felul de treburi: era 
bufetier, lacheu; vara se ducea la seceriş ca un vechil, iarna 
supraveghea treieratul grâului, ţinea cheile de la cămara cu 
băuturi, de la pivniţă şi de la magazie; întorcea ceasurile, 
dar cel mai mult bombănea. 

Pe omul acesta nu mi-l amintesc altfel decât bombănind. Îi 
boscorodea pe tata, pe mama; eu mă temeam de el ca de 
foc, cu toate că ţineam la el; la bucătărie se certa cu 
bucătarul, pe băieţii care serveau la masă îi trăgea de 
urechi prin toată casa şi niciodată nu era mulţumit de 


nimic. Când se afuma, ceea ce se întâmpla în fiecare 
săptămână, îl evitau cu toţii, nu pentru că şi-ar fi îngăduit să 
facă scandal cu stăpânul sau cu stăpâna, ci fiindcă dacă se 
agăța de câte cineva, apoi se ţinea scai după el toată ziua, 
văicărindu-se şi bodogănind întruna. În timpul mesei de 
prânz, sta la spatele tatălui meu şi, deşi nu servea el, îl 
supraveghea pe băiatul care aducea la masă şi-i otrăvea 
viaţa cu o plăcere deosebită. 

— Bagă de samă, mormăia, că-ţi arăt eu. Ia priveşte-l, nu 
poate să servească mai repede, îşi târâie picioarele ca o 
vacă bătrână. Mai uită-te încă o dată. Ce s-audă el când îl 
cheamă stăpânul. Schimbă farfuria cucoanei. De ce caşti 
gura? ai? Hm, uitaţi-vă la el! 

La masă intra mereu în vorba celorlalţi şi totdeauna era 
împotrivă. Se întâmpla nu o dată ca tata să se întoarcă şi să- 
i zică: 

— Mikotaj, să-i spui după masă lui Mateusz să înhame caii; 
mergem în cutare loc. 

La care Mikotaj: 

— Mergem? De ce să nu mergem. Păi cum! Caii nu-s făcuţi 
pentru asta? Numai să nu-şi scrântească vreun picior pe 
asemenea drum. Mergem în vizită, dacă trebuie. Că boierul 
are voie. Ce, eu sunt contra? Eu nu sunt contra. De ce nu! 
Şi socotelile pot să mai aştepte, şi treieratul poate să 
aştepte. Întâi şi-ntâi e vizita. 

— Mare pacoste cu Mikoltaj ăsta! se întâmpla să exclame 
tata, pierzându-şi răbdarea. 

Şi Mikotaj iarăşi: 

— Parcă eu zâc că nu sunt prost. Ştiu şi eu că nu sunt 
decât un prost. Economul s-a dus să-i facă curte gospodinei 
de la casa parohială din Niewod6w, iar boierii nu pot să se 
ducă şi ei în vizită? Parcă vizita nu e la fel ca gospodina 
preotului? Ce poate să facă sluga, poate să facă şi stăpânul. 

Şi tot aşa, bătrânul cârcotaş o ţinea întruna de nu era chip 
să-l mai oprească cineva. 


Noi, adică eu şi fratele meu mai mic, ne temeam de el, cum 
am spus, aproape mai mult decât de institutorul nostru, 
părintele Ludwik, şi cu siguranţă mai mult decât de 
amândoi părinţii. Cu surorile noastre se purta mai bine. Îi 
spunea fiecăreia „domnişoară”, cu toate că erau mai mici, 
dar pe noi ne altoia fără prea multă ceremonie. Totuşi 
pentru mine avea un farmec deosebit; purta totdeauna 
capse în buzunar. Nu o dată, după lecţii, intram sfios în 
încăperea unde era bufetul, zâmbeam cât puteam mai 
politicos, mai plin de respect, ca să-i fiu pe plac, şi-i 
spuneam timid: 

— Mikotaj, bună ziua, Mikotaj! Astăzi cureţi armele? 

— Henrys, ce cauţi aici? Doar le-nvelesc şi gata. Apoi, 
maimuţărindu-mă, zicea: 

— Mikolaj! Mikotaj! Când e vorba de capse, Mikotaj e bun, 
altminteri n-au decât să-l mănânce lupii. Mai bine ai învăţa. 
N-o să ai mai multă minte, daca ai să tot tragi cu pistolul. 

— Eu mi-am terminat lecţiile, răspundeam aproape 
plângând. 

— Şi-a terminat lecţiile. Hm, le-a terminat. Învață mereu şi 
capul e gol ca un ghiozdan. Nu-ţi dau şi gata. (Spunând 
acestea, se şi cotrobăia prin buzunare). O să-ţi sară ceva în 
ochi şi-o să fie vai de capul meu. Cine va fi vinovat? Mikotaj. 
Cine ţi-a dat pistolul? Mikotaj. 

Bodogănind mereu, intra în camera tatălui, lua pistoalele, 
sufla praful de pe ele, mă asigura pentru a suta oară că 
toate acestea nu sunt de nici un folos, apoi aprindea 
lumânarea, introducea capsa şi-mi dădea să ochesc; şi 
atunci însă, câteodată, trebuia să îndur calvarul mai 
departe. 

— Uite cum ţine pistolul - zicea - ca frizerul siringa. Cum o 
să mai stingi tu lumânarea. Poate ca cerşetorul la biserică! 
Preot trebuie să te faci, să spui rugăciuni, că n-ai vână de 
oştean. 

În felul lui, ne învăţa vechiul meşteşug al războiului. 
Deseori, după-amiază, eu şi fratele meu învăţam să 


mărşăluim sub ochii lui, iar cu noi mărşăluia şi părintele 
Ludwik care părea foarte neîndemânatic. 

Mikoltaj privea la el pe sub sprâncene, apoi, deşi de el se 
temea cel mai mult şi-l respecta, nu se putea stăpâni şi-l 
certa: 

— E, părinte, dumneata mărşăluieşti ca o vacă bătrână. 
Fiind cel mai mare, eu îi datoram mai multă ascultare, aşa 
că sufeream cel mai mult. Altfel bătrânul Mikolaj, când m-au 
dat la şcoală, plângea de parcă s-ar fi întâmplat cea mai 
mare nenorocire. Părinţii mi-au povestit că după aceea a 
devenit, şi mai morocănos şi le-a bătut capul vreo două 
săptămâni: „Au luat copilul şi l-au dus, spunea. Şi dacă 
moare? O! ho! Ce-i trebuia lui şcoală? Parcă el nu e tot 
boier? Auzi, să-nveţe latinia? Vor să ajungă ca Solomon. Ce 
deşănţare! A plecat băiatul şi dus a fost, iar tu, bătrâne, 
umblă prin toate colţurile şi caută ce n-ai pierdut. 
Degeaba!” 

Îmi aduc aminte că atunci când am venit pentru prima 
dată acasă, de sărbători, dormeau cu toţii. Abia se crăpa de 
ziuă; era o dimineaţă de iarnă şi ningea. Doar scârţâitul 
cumpenei de la fântâna fermei şi lătratul câinilor tulburau 
liniştea. Toate obloanele erau trase, numai ferestrele 
bucătăriei străluceau de lumina ce colora roşietic zăpada 
adunată în faţa prispei. Mă întorceam mâhnit, îngrijorat şi 
cu teama în suflet, fiindcă notele din carnet nu prea erau 
vrednice de laudă. Pur şi simplu, până să-mi dau seama, 
până să mă obişnuiesc cu rutina şi disciplina din şcoală, nu 
mă descurcasem prea bine. Mă temeam deci de tata, mi-era 
frică de înfăţişarea aspră, tăcută a părintelui Ludwik care 
mă aducea de la Varşovia. Aşadar, de nicăieri nici o 
încurajare, când văd că se deschide uşa de la bucătărie şi 
bătrânul Mikotaj păşeşte prin zăpadă cu oalele cu smântână 
aburind pe o tavă. 

Când m-a văzut, unde nu strigă „Domnişorul meu drag şi 
scump!” şi, lăsând repede tava, răstoarnă amândouă oalele, 


mă ia de gât şi începe să mă îmbrăţişeze, să mă sărute. De 
atunci mi-a zis întotdeauna numai „domnişorule”. 

Cu toate că după acera, timp de două săptămâni încheiate 
nu mi-a putut ierta smântâna vărsată: „Omul duce liniştit 
smântâna, bodogănea, şi soseşte el. Tocmai atunci şi-a 
găsit...” 

Tata voia, cel puţin aşa îmi promisese, să mă bată pentru 
cei doi de insuficient pe care-i adusesem la caligrafic şi la 
germană; dar, pe de o parte, lacrimile mele şi făgăduiala că 
mă voi îndrepta, pe de altă parte, intervenţia iubitei mele 
mame şi, în sfârşit, tevatura pe care o făcea Mikolaj au stat 
împotrivă. Mikotaj habar n-avea ce fel de vietate mai era şi 
caligrafia asta, iar pentru germană nici nu voia sa audă de 
vreo pedeapsă. 

— Păi ce, el e luteran, sau vreun şvab? spunea. Parcă don 
colonel ştia nemţăşte? Da ce, boierul (aici se adresa tatălui 
meu) ştie? ai? Când i-am întâlnit pe nemți la... cum îi zâce? 
La Lipska şi dracu mai ştie pe unde, nu le-am spus nimic pe 
nemţăşte, da ei ne-au arătat dosul şi... aia-i. 

Bătrânul Mikotaj mai avea încă un obicei. Rareori aducea 
vorba de isprăvile lui, dar în momentele de bună dispoziţie, 
când se apuca să povestească, apoi minţea de-nchega 
apele. N-o făcea cu rea credinţă; poate că în mintea-i 
îmbătrânită faptele se amestecaseră unele cu altele, 
crescând până la proporţii fantastice. Toate câte le auzise 
despre isprăvile războinice din timpul anilor de tinereţe, le 
punea în seama sa şi a bunicului meu, colonelul, şi credea 
cu adevărat în tot ce spunea. Uneori, în şopron, 
supraveghindu-i pe iobagii care băteau grâul, când începea 
să povestească, ţăranii lăsau lucrul şi, sprijinindu-se în 
îmblăcie, îi ascultau istorisirile cu gura căscată. Până când 
îşi lua seama şi începea să ţipe la ei: 

— Ce vă zgâiţi la mine cu gura cât şura, ai? 

Şi iarăşi, arşt! praşt! arşt! praşt! se auzea o vreme 
bufnetul îmblăcielor bătând grâul; bătrânul tăcea o clipă, 
apoi începea iarăşi: 


— Băiatul meu îmi scrie că a ajuns general la regina 
Palmirei 
[120]. O duce bine acolo, zice că primeşte simbrie mare, da 
sunt nişte geruri straşnice... ş.a.m.d. 

În paranteză fie spus, copiii bătrânului nu fuseseră prea 
izbutiţi. Avea într-adevăr un fecior, dar nu era nimic de 
capul lui; de când se făcuse mare, se ţinea numai de 
blăstămăţii, până când şi-a luat lumea în cap şi i s-a pierdut 
urma. Fiica lui însă, la vremea ei o minune de fată, se 
înhăitase cu toţi lefegiii de prin sat şi murise după ce 
născuse o fetiţă. Această fetiţă se numea Hania. Era de-o 
vârstă cu mine, o fată frumoasă, dar cam bolnăvicioasă. Mi- 
amintesc că ne jucam de multe ori împreună de-a soldaţii. 
Hania era toboşar, iar urzicile erau duşmanii noştri. Era 
bună şi blândă ca un înger. O aştepta o soartă tristă pe 
lume, dar astea sunt amintiri care nu au nici o legătură... 

Aşa că revin la povestirile bătrânului. Eu însumi l-am auzit 
spunând că atunci când s-au speriat caii ulanilor la 
Mariamp6l, toată herghelia, erau vreo optsprezece mii, a 
năvălit deodată pe la bariere în Varşovia. Câţi oameni au 
fost striviţi de copite, ce zi a judecății de apoi a fost până 
când i-au prins, e lesne de imaginat. Altă dată ne-a povestit 
cela ce urmează, dar asta nu mai era în şopron, ci la curte, 
de faţă cu toţi: 

— Dacă m-am luptat bine? Păi cum altfel! Odată, îmi aduc 
aminte, eram în război cu austriecii. Eu stăteam în rând, în 
rând, zâc, până când vine la mine comandantul suprem, 
vreau să spun al austriecilor, al duşmanilor, şi zice: „Ei, tu, 
Suchowolski, te ştiu eu cine-mi eşti! Dacă puneam mâna pe 
tine, sfârşeam războiul”. 

— Dar de colonel n-a amintit? l-a întrebat tata. 

— Păi cum nu! Doar am spus limpede, pe tine şi pe colonel. 

Părintele Ludwik şi-a pierdut răbdarea şi l-a mustrat: 

— Bine, Mikolaj, dar tu minţi de parcă ai primit încă o 
simbrie pentru asta. 


Bătrânul s-a întunecat şi ar fi izbucnit, dar pentru că se 
temea de preot şi-l respecta, a tăcut, iar după o clipă, vrând 
s-o mai îndulcească, a continuat: 

— Aşa mi-a spus şi preotul Sieklucki, capelanul. Odată, 
când un austriac mi-a înfipt baioneta sub a doăzecea, vreau 
să zâc, sub a cincea coastă, am păţit-u rău. Ehei, mi-am zâs, 
o să mor, şi trebuie să mă spovedesc Domnului Dumnezeu 
Atotputernicul de toate păcatele; aşa că i-am spus totul 
preotului Sieklucki, iar acesta ascultă, ascultă şi în cele din 
urmă zâce: „leme-te de Dumnezeu, Mikolaj, toate astea-s 
născociri!” Da' şi eu: poate fi, dar mai mult nu-mi aduc 
aminte. 

— Şi te-au vindecat? 

— M-au vindecat, m-au vindecat! De ce să nu mă vindece! 
M-am tratat singur. M-am pus şi-am amestecat două 
încărcături de praf de puşcă într-o sticlă de votcă, am 
înghiţit-o seara, şi a doua zi m-am sculat sănătos tun. 

Aş fi ascultat mai multe povestiri şi v-aş fi putut spune mai 
multe, dar părintele Ludwik, nu ştiu nici eu de ce, i-a 
interzis lui Mikotaj „să-mi mai sucească minţile”. Bietul 
părinte Ludwik, ca preot şi locuitor paşnic al sătucului, nu 
ştia, mai întâi, că oricărui tânăr, pe care furtuna îl smulge 
din tihna cuibului părintesc şi-l aruncă în arena lumii, 
trebuie să i se sucească mintea nu o dată, iar în al doilea 
rând, că nu bătrânii slujitori şi poveştile lor, ci cu totul 
altcineva îi suceşte minţile. 

De altfel, influenţa lui Mikotaj asupra noastră nu putea fi 
păgubitoare, întrucât, dimpotrivă, el era acela care veghea 
asupra noastră şi asupra purtării noastre cu toată stăruința 
şi asprimea. Era un om conştiincios în înţelesul deplin al 
cuvântului. Din vremea cătăniei rămăsese cu încă o însuşire 
foarte frumoasă, conştiinciozitatea şi precizia cu care 
îndeplinea orice poruncă. Mi-amintesc că, într-o iarnă, lupii 
începuseră să facă pagube foarte mari şi se obrăzniciseră 
atât de mult, încât intrau noaptea în sat în haite mai mari 
sau mai mici. Tata, vânător împătimit, a vrut să organizeze o 


vânătoare şi, fiindcă dorea ca hăituiala să fie condusă de 
domnul Ustrzycki, vecinul nostru, un cunoscut omorâtor de 
lupi, i-a scris un bilet, apoi l-a chemat pe Mikotaj şi i-a spus: 

— Mikotaj, arendaşul tocmai pleacă la oraş, du-te şi tu cu 
el. În drum, cobori la Ustrzyca şi-i dai scrisoarea asta 
boierului. Numai vezi să-mi aduci neapărat răspunsul, fără 
răspuns să nu te întorci. 

Mikotaj a luat scrisoarea, s-a dus la arendaş şi au plecat 
împreună. Seara, arendaşul s-a întors, dar fără Mikolaj. 
Tata a crezut că a înnoptat la Ustrzyca şi va veni a doua zi 
cu vecinul. Dar trece o zi şi Mikolaj nu se întoarce; trece a 
doua, nu vine; a treia, la fel. Acasă jale. De teamă că l-au 
atacat lupii pe drum, tata repede oameni în toate părţile. 
Aceştia îl caută, dar nu găsesc nici o urmă. Îi trimite şi la 
Ustrzyca. Aici li se spune că a fost, nu l-a găsit pe boier, a 
întrebat unde-ar putea fi, apoi a împrumutat de la lacheu 
patru ruble şi a plecat nu se ştie încotro. Ne dădeam de 
ceasul morţii, dar nu înţelegeam ce puteau să însemne 
toate astea. A doua zi, s-au întors oamenii trimişi prin satele 
din împrejurimi cu vestea că n-au aflat nimic nicăieri. Atunci 
am început să-l plângem cu toţii, dar a şasea zi, spre seară, 
tata tocmai da dispoziţii în birou, când deodată aude pe 
cineva la uşă ştergându-şi picioarele, dregându-şi glasul şi 
mormăind; i-a recunoscut îndată pe Mikolaj. 

Era într-adevăr Mikolaj, îngheţat, slăbit, obosit, cu ţurţuri 
de gheaţă pe mustață, aproape d; nerecunoscut. 

— Mikolaj, tu n-ai frică de Dumnezeu? Ce-ai făcut atâta 
timp? 

— Ce-am făcut, ce-am făcut, mormăie Mikotaj. Ce era să 
fac? Nu l-am găsit pe boier la Ustrzyca, şi am plecat la Bzin. 
La Bzin mi-au spus că am bătut drumul degeaba, fiindcă 
boierul Ustrzycki a plecat la Karolowka. Am plecat şi eu 
după el, dar nici acolo nu mai era. Parcă el trebuie să- 
ncălzească locul printre străini? Ce, el nu e boier? Doar nu 
merge pe jos. Bine zâc. De la KarolOwka m-am dus la oraş, 
fiindcă mi s-a, spus că-i la judeţ. Da ce să caute el la, judeţ, 


ce, e primar? Plecase la gubernie. Trebuia să mă întorc, ai? 
M-am dus la gubernie şi i-am dat scrisoarea. 

— Ei şi ţi-a dat răspunsul? 

— Mil-a dat, nu mil-a dat. Vezi că mi l-a dat, numai că a 
râs de mine de i se vedeau măsălele de minte. Stăpânul tău, 
zice, mă cheamă la vânătoare pentru joi, iar tu îmi aduci 
scrisoarea tocmai duminică. Acum e prea târziu. Şi iar a 
început să râdă. Uitaţi scrisoarea. De ce să nu râdă? Păi 
el... 

— Şi ce-ai mâncat în tot acest timp? 

— Ce să mănânc, că de ieri n-am pus nimic în gură. Ce, eu 
sufăr de foame aici? Să zgârcesc la o lingură de fiertură? N- 
am mâncat, ei şi ce? O să mănânc... 

De atunci, lui Mikotaj nu i-a mai dat nimeni asemenea 
porunci. Ori de câte ori era trimis undeva, i se spunea 
totdeauna ce trebuie să facă în caz că destinatarul nu era 
acasă. 

La câteva luni după întâmplarea de mai sus, Mikotaj a 
plecat la iarmarocul din oraşul apropiat să cumpere cai de 
ham, fiindcă la cai se pricepea de minune. Seara, vechilul a 
venit la tata şi i-a spus că Mikolaj s-a întors şi el; a cumpărat 
caii, dar a fost bătut şi îi este ruşine să se arate. Tata s-a dus 
îndată la el. 

— Ce ai, Mikotaj? 

— M-am bătut, a mărturisit scurt. 

— Să-ţi fie ruşine! Tu mai eşti de scandaluri prin târg? 
Unde ţi-e mintea? Eşti bătrân şi prost! Pe altul l-aş fi dat 
afară pentru asemenea ispravă. Să-ţi fie ruşine. Te-ai 
îmbătat, altfel nu se poate, îmi strici oamenii, în loc să le dai 
exemplu. 

Tata era într-adevăr furios, şi când se înfuria, nu-i ardea de 
glumă. Era ceva ciudat totuşi. Mikotaj care nu-şi uita limba- 
n gura în asemenea ocazii, de data asta tăcea chitic. 
Bătrânul se îndârjise pesemne. Zadarnic l-au întrebat şi alţii 
ce şi cum a fost. I-a repezit pe toţi şi n-a scos un cuvânt. 


Îl bătuseră straşnic. A doua zi, s-a îmbolnăvit atât de rău, 
încât a fost nevoie să cheme doctorul. Abia acesta a, lămurit 
toată târăşenia. Cu o săptămână înainte, tata îl scărmănase 
pe socotitor care şi fugise a doua zi. S-a dus la un oarecare 
von Zoll, un neamţ, mare vrăjmaş al tatălui meu, care l-a 
primit în slujbă. La iarmaroc, se mai aflau Zoll, fostul nostru 
socotitor şi argaţii domnului Zoll, care aduseseră vite 
îngrăşate să le vândă. Domnul Zoll l-a văzut cei dintâi pe 
Mikolaj, s-a apropiat de căruţa lui şi a început să-l 
vorbească de rău pe tata. Mikolaj l-a făcut făţarnic, iar când 
Zoll l-a jignit iarăşi pe tata, bătrânul slujitor i-a răspuns cu o 
lovitură de bici. Atunci socotitorul şi argaţii lui Zoll s-au 
repezit la el şi l-au bătut până l-au umplut de sânge. 

Când a auzit cum s-au întâmplat lucrurile, pe tata l-au 
podidit lacrimile. Nu-şi putea ierta că l-a bruftuluit pe 
Mikolaj care înadins n-a scos o vorbă. După ce s-a mai 
înzdrăvenit, tata s-a dus la el să-l mustreze. La început, 
bătrânul n-a vrut să recunoască nimic, mormăind cum îi era 
obiceiul, dar mai târziu s-a înduioşat şi au plâns amândoi ca 
nişte copii. Pentru silnicia din târg, tata l-a provocat la duel 
pe Zoll care avea să-l ţină minte multă vreme. 

Şi când te gândeşti că dacă nu era doctorul, sacrificiul lui 
Mikolaj ar fi rămas necunoscut. De altfel, Mikolaj îl urâse pe 
doctor mult timp. Lucrurile stau aşa: eu aveam o mătuşica 
tânără şi frumoasă, sora tatălui meu, care locuia la noi. 
Ţineam foarte mult la ea, pentru că era tot atât de bună pe 
cât era de frumoasă şi, cel puţin aşa mi se părea mie, o 
iubeau cu toţii, printre alţii şi doctorul, un tânăr inteligent 
care se bucura de multă consideraţie prin împrejurimi. Mai 
înainte, doctorul îi plăcuse şi lui Mikolaj care spunea despre 
el că e un om cu scaun la cap şi se ţine bine în şa, dar când 
acesta a început să vină la noi cu intenţii clare pentru 
mătuşa Marynia, sentimentele lui Mikotaj s-au schimbat de 
nerecunoscut. A început să se poarte politicos cu el, dar 
rece, aşa cum te porţi cu un străin. Mai de mult, îl 
boscorodise şi pe el nu o dată. Când se întâmpla câteodată 


să stea prea mult la noi, în timp ce-l ajuta să se îmbrace 
pentru drum, Mikotaj murmura: „Ce rost are să umbli 
noaptea? Nu e de nici un folos, cine-a mai văzut una ca 
asta?” Acum însă nu mai bodogănea, tăcând, în schimb, ca o 
stană de piatră. Bietul doctor a înţeles în curând despre ce 
e vorba şi, deşi îi zâmbea în continuare bătrânului cu 
bunăvoință, cred că în sinea lui nu se simţea prea bine. 

Cu toate acestea, din fericire pentru tânărul discipol al lui 
Esculap 
[121], mătuşa Marynia, nutrea pentru el sentimente de-a 
dreptul opuse celor încercate de Mikolaj. Aşadar, într-o 
scară minunată, când luna lumina salonul-foarte frumos, şi 
aromele de iasomie năvăleau înăuntru prin ferestrele 
deschise din tufele sădite în grădină, iar mătuşa Marynia 
cânta la, pian lo questa notte sogno 
[122], doctorul Stas s-a apropiat de ea şi a întrebat-o cu 
glasul tremurător dacă socoteşte că el ar putea trăi fără ea. 
Mătugşa şi-a exprimat, fireşte, îndoiala în această privinţă, 
după care au urmat jurămintele reciproce, chemarea lunii 
ca martor şi toate celelalte lucruri care se petrec totdeauna 
în asemenea împrejurări. 

Din nenorocire, tocmai atunci a intrat Mikolaj care voia să- 
i invite la ceai. Când a văzut ce se întâmplă, a alergat 
degrabă la tata şi, negăsindu-l, fiindcă plecase la 
acareturile fermei, s-a dus la mama care, cu zâmbetul ei 
îngăduitor, l-a rugat să nu se amestece. 

Descumpănit, Mikotaj a tăcut, rumegându-şi în el 
nemulţumirea tot restul serii, dar când tata, înainte de a se 
duce la culcare, a intrat în birou să scrie nişte scrisori, 
Mikolaj s-a dus după el şi, oprindu-se lângă uşă, a început 
să-şi dreagă glasul semnificativ şi să se mute de pe un picior 
pe celălalt. 

— Ce doreşti, Mikotaj? l-a întrebat tata. 

— Apăi, asta... Cum îi zâce? Voiam să te întreb, boierule, 
dacă-i adevărat că domnişoara noastră să... mărită, vreau 
să zâc, să căsătoreşte? 


— E adevărat. De ce? 

— Păi nu se poate ca domnişoara să ia de soţ un... felcer. 

— Ce felcer? Ai înnebunit, Mikotaj? Tu trebuie să-ţi bagi 
nasul peste tot, unde nu-ţi fierbe oala! 

— Păi ce, domnişoara nu e tot a noastră? Nu e şi ea fata 
domnului colonel? El n-ar fi îngăduit niciodată una ca asta. 
Ce, domnişoara, nu e vrednică şi ea de un moşier, de un 
mare boier? Da doctorul, să-mi fie cu iertare, ce-i? 
Domnişoara să face de râsul lumii. 

— Doctorul e un om deştept. 

— Deştept, nedeştept. Păi câţi doctori n-am văzut eu? 
Umblau prin tabără, să învârteau pe la comandament, dar 
când era vorba de ceva, de vreo luptă, nu mai era nici unul. 
Parcă numai o dată don colonel le-a zâs măcelari? Când e 
omul sănătos, nici nu să apropie de el, da când zace pe 
jumătate mort, hop şi ei cu custura. Nu e mare scofală să tai 
pe unul care nu să poate apăra, fiindcă nu poate ţine nimic 
în pumn. Încearcă să-l tai când e sănătos şi strânge puşca în 
mină. Ei, ce mare lucru să spinteci oamenii cu cuțitul până 
la os? Nu e nicio treabă! Don colonel s-ar scula şi din 
mormânt, dac-ar afla. Auzi, doctor! Ce oştean mai e şi ăsta? 
Sau ce, e moşier? Nu să poate! Domnişoara nu să va 
căsători cu el. Nu e după lege. la uite cine-ntinde gheara 
după domnişoara! 

Din nefericire pentru Mikotaj, doctorul nu numai că a 
întins mâna spre domnişoara, dar a şi ajuns la ea. După o 
jumătate de an, a avut loc nunta, şi domnişoara, fata 
colonelului, plânsă cu pârâu de lacrimi de rude şi de ai casei 
în general, iar de Mikotaj îndeosebi, a plecat să-şi împartă 
viaţa cu doctorul. 

Mikotaj nu i-a purtat ranchiună, pentru că nu era în stare 
şi apoi ţinea prea mult la ea, iar pe doctor nu voia să-l ierte. 
„Nu-i rostea aproape niciodată numele şi se străduia să nu 
vorbească despre el. În treacăt fie zis, mătuşa Marynia a 
fost cât se poate de fericită cu doctorul Stanistaw. După un 
an, le-a dat Dumnezeu un băieţel frumos, după încă unul, o 


fetiţă, apoi cu schimbul, ca la carte. Mikotaj îi iubea ca şi pe 
ai lui, îi lua în braţe, îi mângâia, îi săruta. Am observat însă 
nu o dată ca în sufletul lui stăruia o umbră de amărăciune 
din cauza mezalianţei mătuşii Marynia. Mi-aduc aminte că 
odată, de sărbătorile Crăciunului, ne aşezaserăm la cină în 
scara de ajun, când deodată s-a auzit afară huruitul unei 
trăsuri. Cum aşteptam întotdeauna o mulţime de rude, tata 
a spus: 

— Mikotaj, du-te şi vezi cine a venit. 

Mikolaj a ieşit şi s-a întors repede cu bucuria întipărită pe 
faţă. 

— A venit domnişoara! a strigat de departe. 

— Cine? a întrebat tata, deşi ştia prea bine despre cine era 
vorba. 

— Domnişoara! 

— Care domnişoară? 

— Domnişoara noastră, a răspuns bătrânul. 

Merita s-o vedeţi pe această domnişoară când a intrat cu 
trei copii după ea. Halal domnişoară! Bătrânul însă dinadins 
nu-i zicea niciodată altfel. 

În cele din urmă, aversiunea lui pentru doctorul Stas a 
luat totuşi sfârşit. Hania s-a îmbolnăvit grav de tifos. Au fost 
şi pentru mine zile de îngrijorare, deoarece Hania era de-o 
seamă cu mine şi singura mea tovarăşă de joacă, aşa că 
ţineam la ea aproape ca la o soră. Doctorul Stas n-a ieşit 
atunci aproape trei zile din camera ei. Bătrânul, care o 
iubea pe Hania din tot sufletul a fost foarte abătut tot 
timpul cât a durat boala; n-a mâncat, n-a dormit; a stat 
mereu la uşă, fiindcă înăuntru n-avea voie să intre nimeni, 
afară de mama, mestecându-şi durerea adâncă ce-i sfâşia 
pieptul. Era un om călit, rezistent la truda trupului, ca şi la 
loviturile sorții, dar cât pe ce să se încovoaie sub povara 
disperării lângă pătucul fetiţei. Când în sfârşit, după multe 
zile de spaimă, doctorul Stas a deschis încet uşa de la 
camera bolnavei şi, cu faţa radiind de fericire, a rostit 
pentru cei ce aşteptau sentinţa în încăperea alăturată un 


singur cuvânt: „e salvată”! bătrânul nu s-a mai putut abţine, 
a mugit ca un taur şi i s-a aruncat la picioare, repetând 
printre hohote de plâns: „Binefăcătorul meu, 
binefăcătorule!” 

Într-adevăr, după aceea, Hania s-a înzdrăvenit repede, iar 
doctorul a devenit o adevărată comoară în ochii bătrânului. 

— E un om cu cap, repeta, mângâindu-şi mustăţile semeţe, 
e un om cu cap. Stă bine în şa şi dacă nu era el, Hania ar... 
da nici nu vreau să-mi aduc aminte. Să nu vorbesc într-un 
ceas rău! 

După vreun an de la această întâmplare, bătrânul a 
început să se şubrezească. Statura, lui dreaptă şi puternică 
s-a micşorat parcă. S-a cocoşat, n-a mai mormăit şi n-a mai 
minţit. În cele din urmă, atingând aproape nouăzeci de ani 
de viaţă, s-a senilizat cu totul. Făcea numai laţuri şi prindea 
păsărele, pe care le creştea apoi în camera lui; mai ales 
piţigoi. Cu câteva zile înainte de a muri, nu mai recunoştea 
pe nimeni, dar în ziua morţii judecata i s-a limpezit încă o 
dată pe deplin. Părinţii mei erau plecaţi atunci în 
străinătate pentru sănătatea mamei. Într-o seară, şedeam 
în faţa căminului cu Kazio, fratele meu mai mic, şi cu 
preotul care îmbătrânise şi el foarte mult... Viforniţa izbea 
eu trâmbe de zăpadă în geamuri, părintele Ludwik se ruga, 
iar eu şi Kazio pregăteam armele pentru vânătoarea de a 
doua zi pe zăpada proaspătă. Deodată ne-au dat de ştire că 
bătrânul Mikotaj e pe moarte. Părintele Ludwik a plecat 
imediat la capelă după sfintele daruri, iar eu am dat fuga la 
bătrân. Zăcea pe pat foarte palid, galben şi aproape rece, 
dar liniştit şi cu mintea întreagă. Ce frumos era capul 
acesta fără păr, împodobit de două cicatrici, cap de oştean 
bătrân şi de om cinstit. Flăcăruia lumânării arunca luciri 
palide pe pereţii încăperii. Prin colţuri ciripeau piţigoii. Cu o 
mână bătrânul strângea crucifixul la piept, iar pe cealaltă i- 
o ţinea şi i-o acoperea de sărutări Hania, albă ca floarea de 
crin. A venit şi părintele Ludwik şi a început spovedania; 
apoi muribundul a vrut să mă vadă pe mine. 


— Nu sunt aici stăpânul şi iubită mea stăpână, a şoptit, aşa 
că mi-e greu să mor. Dar dumneata eşti aici, domnişorule 
drag, stăpânul meu... Să ai grijă de sărmana asta... 
Dumnezeu să te răsplătească. Să nu fii supărat pe mine... 
Dac-am greşit cu ceva... să mă ierţi. Am fost răutăcios, dar 
credincios... 

Apoi deodată, revenindu-şi iarăşi, a strigat cu glas 
puternic şi în grabă, de parcă i se tăia răsuflarea: 

— Domnişorule!... Stăpâne!... orfana mea!... Doamne, în 
mâinile tale... 

— Încredinţez sufletul acestui vrednic oştean, slugă 
credincioasă şi om drept! a sfârşit solemn părintele Ludwik. 

Bătrânul murise. 

Am îngenuncheat, şi preotul a început să citească cu glas 
tare rugăciunile pentru morţi. 

De atunci au trecut aproape cincisprezece ani. Mormântul 
credinciosului slujitor a fost acoperit de buruienile 
cimitirului. Au venit vremuri grele. Furtuna a împrăştiat 
focul sfânt şi tihna satului meu. Acum părintele Ludwik e 
mort, mătuşa Marynia de asemenea; eu trudesc cu pana 
pentru o pâine amară, iar Hania... 

Ehei, mi se umplu ochii de lacrimi. 

Hania. 

Cuvânt înainte. 

Încurajat îndeosebi de E. Leo, redactorul şef al „Gazetei 
Polska”, Sienkiewicz scrie a doua parte a tripticului, Hania, 
în luna decembrie a anului 1875, astfel că nuvela, de 
proporţiile unui mic roman, apare în acelaşi periodic la 
începutul anului următor, 1876, între 2 ianuarie şi 9 
februarie; în volum editându-se o dată cu Bătrânul slujitor 
în 1880. Întâmpinată laudativ de cei mai importanţi critici ai 
vremii - St. larnowski, St. Krzeminski, P Chmielowski şi 
mulţi alţii - nuvelei i se va reproşa „dulcegăria” unor 
situaţii, idilismul atmosferei etc.; nu întotdeauna cu 
îndreptăţire, deoarece imputările privesc relaţii de viaţă 
care devin cu totul fireşti dacă se are în vedere perspectiva 


autobiografică a aprecierii lor de către autor, a „raiului 
pierdut” al copilăriei. Oricât de juvenil, prin urmare, 
exagerat, poate părea entuziasmul tânărului St. Zeromski. 
după lectura nuvelei Hania, el exprimă totuşi consonanţa 
dintre nuvela lui Sienkiewicz şi aşa-numitul orizont al 
aşteptării, subliniind, pe de altă parte, deosebirile frapante 
care pot exista în receptarea unei opere literare: „Mi-am 
pierdut într-adevăr minţile de plăcere. Hania! Hania! - o 
capodoperă (...) Cine ştie să pătrundă atât de bine inima 
omenească şi să dezlege astfel şaradele vieţii, acela are tot 
dreptul să fie numit geniu. Toate romanele în tomuri uriaşe 
nu înseamnă nimic în comparaţie cu aceste imagini ale 
sufletului... Tot ce am simţit şi am considerat drept 
caracteristic pentru individualitatea mea de copil, modul 
meu de a gândi - a redat acest maestru inegalabil! În 
personajul Henryk sunt eu, eu! Împotriva oricărei decepţii, 
a oricărui insucces mă apăr şi eu cu ajutorul pesimismului şi 
al neîncrederii, ca şi el. Am şi eu acelaşi mod de a privi 
lucrurile, aceeaşi voluptate de a-mi scormoni rănile (...) 
înţeleg şi eu dragostea ca şi el, caut acelaşi remediu pentru 
durerea inimii în cuvântul moarte. Henryk sunt şi eu, am 
acelaşi caracter! Cinstire ţie, maestre Henryk!” [St. 
Zeromski, Jurnale (Dziennki), ediţie îngrijită de St. Pigoi şi 
prefațată de ]. Kadziela, vol. I, Varşovia, 1963, p. 72]. 
Apreciată drept roman, nuvela este tălmăcită în româneşte 
de Oscar Lăzărescu - Piteşti şi publicată prima dată în 
„Revista modernă” în 1901 (nr. 30-31; 33-35; 40-12; 44; 45- 
52) informează aceeaşi utilă Bibliografie a relaţiilor 
literaturii române cu literaturile străine în periodice. 1859- 
1918. Reluată de „Ordinea” în 1910 (nr. 747-752; 757-761; 
763-772; 774-787; 789-791), nuvela a cunoscut mai târziu, 
în câteva variante, nu mai puţin de şase ediţii în volume de 
sine stătătoare sau împreună cu alte povestiri. 

[. 

CÂND A MURIT bătrânul Mikotaj, lăsând-o pe Hania în 
grija şi dreptatea mea, abia împlinisem paisprezece ani; ea 


însă, aproape cu un an mai mică, abia ieşea din anii 
copilăriei. Am îndepărtat-o aproape cu forţa de la patul 
bunicului răposat şi ne-am îndreptat amândoi spre capelă. 
Uşa era deschisă; la vechea icoană bizantină a Maicii 
Domnului ardeau două luminări, a căror lumină abia 
împrăştia întunericul care domnea în fundul altarului Am 
îngenuncheat unul lângă celălalt. Zdrobită de durere, 
obosită de plâns, nesomn şi de jale, fata şi-a rezemat bietu-i 
căpşor pe umărul meu şi a rămas aşa în tăcere. Era târziu; 
în încăperea de lângă capelă, cucul vechiului orologiu făcut 
la Gdansk a cântat răguşit ceasurile două după miezul 
nopţii; pretutindeni domnea o linişte adâncă, întreruptă 
doar de vuietul viforniţei de zăpadă, care zgâlţâia montura 
de plumb a ferestrelor de la capelă, şi de suspinele 
dureroase ale Haniei. Nu îndrăzneam să-i adresez nici un 
cuvânt de mângâiere, o strângeam numai la piept, ca un 
tutore sau ca un frate mai mare. Nu mă puteam ruga; mii 
de imbolduri, de simţiri mi se învălmăşeau în inimă şi în cap. 
Închipuiri felurite mi se perindau pe dinaintea ochilor, dar 
curând, din această învălmăşeală a crescut un singur gând, 
o singură simţire; feţişoara asta palidă cu ochii închişi, 
sprijinită de umărul meu, această biată făptură lipsită de 
apărare îmi devenea acum o soră preaiubită, pentru care 
mi-aş fi dat viaţa şi, la nevoie, aş fi fost în stare să înfrunt 
lumea întreagă. 

Între timp, au venit Kazio, fratele meu mai mic, şi a 
îngenuncheat în spatele nostru, apoi părintele Ludwik şi 
câţiva dintre slujitori. Am rostit rugăciunea de seară, cum 
obişnuiam să facem în fiecare zi. Părintele Ludwik citea cu 
voce tare, iar noi repetam după el sau îi răspundeam 
cântând în cor; chipul întunecat al Maicii Domnului, cu doua 
tăieturi de sabie pe un obraz, ne privea binevoitor, de parcă 
lua parte la grijile şi supărările familiei noastre, 
binecuvântându-i pe toţi cei adunaţi la picioarele ei. În 
timpul rugăciunii, când părintele Ludwik a început să 
numească morţii pentru care rosteam de obicei „veşnică 


odihnă” şi le-a adăugat numele lui Mikotaj, Hania a izbucnit 
iarăşi în hohote de plâns, iar eu m-am jurat în sufletul meu 
să respect eu sfinţenie îndatoririle pe care mi le lăsase 
răposatul, chiar dacă îndeplinirea lor m-ar fi costat cele mai 
mari sacrificii. Era legământul unui flăcău exaltat care nu 
înţelegea încă nici mărimea posibilă a sacrificiilor, nici 
răspunderea, dar care nu era lipsit de porniri nobile şi de 
duioşie sufletească. 

După ce am sfârşit rugăciunea, ne-am dus la culcare. I-am 
recomandat bătrânei Wegrowska, gospodina, s-o conducă 
pe Hania în cămăruţa în care de atunci avea să stea mereu, 
nu ca de obicei la garderobă, şi să rămână cu ea toată 
noaptea; iar eu, sărutând-o pe orfană din toată inima, am 
plecat spre clădirea în care locuiam împreună cu Kazio şi cu 
părintele Ludwik, pe care ai casei o numeau cămin. M-am 
dezbrăcat şi m-am culcat. Cu toată părerea de rău după 
Mikotaj, pe care-l iubeam din tot sufletul, mă simţeam 
mândru şi aproape, fericit în rolul meu de tutore. Faptul că 
aveam să fiu sprijinul unei biete făpturi neajutorate mă 
ridica în propriii ochi. Mă simţeam bărbat. Bătrâne 
preacinstit, gândeam, domnişorul şi stăpânul tău nu te va 
dezamăgi; ai lăsat viitorul nepoatei tale în mâini bune, aşa 
că poţi să dormi liniştit în mormânt. Eram liniştit într- 
adevăr pentru viitorul Haniei. Gândul că Hania va creşte cu 
timpul şi că va trebui să se căsătorească, nu-mi trecea 
atunci prin minte. Credeam că va rămâne întotdeauna 
lângă mine, înconjurată de atenţii ca o soră, iubită ca o 
soră, tristă poate, dar liniştită. După datina străveche, fiul 
cel mare primea de cinci ori mai multă avere decât fraţii 
mai mici care, băieţi sau fete, respectau acest obicei şi nu 
se ridicau împotriva lui niciodată, deşi în neamul nostru nu 
exista legea majoratului. În familia noastră eu eram fiul cel 
mai mare, aşa că cea mai mare parte din avere avea să-mi 
revină mie cândva; deşi eram încă în timpul studiilor o 
consideram de pe acum ca fiind a mea. Iata era unul dintre 
cei mai avuţi oameni din partea locului. Neamul nostru, ce-i 


drept, nu se putea mândri cu bogăţia magnaţilor, dar avea 
acea îndestulare care asigură pâinea din belşug şi o viaţă 
tihnită în cuibul familiei până la moarte. Aşadar, aveam să 
fiu destul de bogat, de aceea mă gândeam liniştit la viitorul 
meu şi al Haniei, ştiind că oricare avea să-i fie soarta, va 
găsi întotdeauna lângă mine linişte şi sprijin, dacă va avea 
nevoie de ele. 

Cu aceste gânduri, am adormit. A doua zi de dimineaţă, 
am început să-mi îndeplinesc obligaţiile de tutore. Dar cât 
de copilăreşte şi de caraghios am procedat! Cu toate că 
acum, când îmi aduc aminte, nu pot să nu mă înduioşez. 
Când am venit cu Kazio la micul dejun, i-am găsit aşezaţi la 
masă pe părintele Ludwik, pe doamna d'Yves, guvernanta 
noastră, şi pe cele două surori mai mici care şedeau ca de 
obicei pe două scaune înalte de trestie, dând din picioruşe 
şi şopăcâind vesele. M-am aşezat cu o gravitate neobişnuită 
pe scaunul tatei şi, aruncând o privire de dictator asupra 
mesei, m-am întors spre băiatul care servea şi i-am spus sec 
şi poruncitor: 

— Un tacâm pentru domnişoara Hania. 

Am pus dinadins accentul pe cuvântul „domnişoara”. 

Aşa ceva nu se mai întâmplase până atunci. Hania mânca 
de obicei la garderobă, fiindcă, deşi mama dorise să stea cu 
noi la masă, bătrânul Mikotaj nu-i îngăduise niciodată, 
repetând: „La ce bun; ea trebuie să înveţe respectul pentru 
stăpâni. Asta mai lipsea!” Aşa că eu introduceam un obicei 
nou. Bunul părinte Ludwik a zâmbit, ascunzându-şi 
zâmbetul cu o priză de tutun şi cu batista de mătase, 
doamna d'Yves a făcut, o grimasă, deoarece, cu toată inima 
ei bună, provenind dintr-o veche familie de nobili francezi, 
era o mare aristocrată; iar băiatul care slujea, Franciszek, a 
căscat gura şi se uita la mine cu uimire. 

— Un tacâm pentru domnişoara Hania! n-auzi? am 
repetat. 

— Îndată, boierule, a răspuns Franciszek impresionat, se 
vede, de tonul cu care-i vorbisem. 


Acum mărturisesc că şi la cuvântul „boierule” abia mi-am 
putut stăpâni zâmbetul de mulţumire pe care mi l-a adus pe 
buze acest titlu care mi se acorda pentru prima dată. 
Demnitatea însă nu-i îngăduia boierului să zâmbească. În 
acest timp, tacâmul a fost adus numaidecât, s-a deschis uşa 
şi a intrat Hania, îmbrăcată într-o rochiţă neagră, pe care i- 
o cususeră noaptea camerista şi bătrâna Wegrowska, 
palidă, cu urme de lacrimi în ochi şi cu cozile-i lungi, bălaie, 
ce-i atârnau peste rochiţă şi se terminau cu panglici de 
satin negru, împletite printre şuviţele de păr. 

M-am ridicat, am alergat spre ea şi am condus-o la masă. 
Străduinţele mele păreau s-o ruşineze, s-o jeneze şi s-o 
obosească; pe atunci însă nu înţelegeam că pentru cel aflat 
în suferinţă, un colţ tăcut, singuratic şi liniştea însemnau 
mai mult decât ovaţiile zgomotoase ale prietenilor, chiar 
dacă acestea porneau din adâncul inimii. O chinuiam pe 
Hania cu grija mea, socotind că astfel îmi îndeplinesc cel 
mai bine obligaţiile pe care mi le asumasem. Hania tăcea şi 
doar din când în când răspundea la întrebările mele în 
legătură cu ce-ar vrea să mănânce şi să bea: 

— Nimic, mă rog dumitale, domnişorule. 

M-a durut acel „mă rog dumitale, domnişorule”, cu atât 
mai mult, cu cât de obicei Hania era mai apropiată de mine 
şi-mi spunea simplu „domnişorule”. Dar tocmai rolul pe 
care-l jucam de ieri şi situaţia schimbată în care se afla 
Hania o făceau şi mai sfioasă, şi mai umilă. După micul 
dejun, am luat-o deoparte şi i-am spus: 

— Hania, ţine minte că de-acum înainte tu eşti sora mea. 
Să nu-mi mai spui niciodată: mă rog dumitale, domnişorule. 

— Bine, mă rog du... bine, domnişorule. 

Eram într-o stare ciudată. Umblam cu ea prin încăpere şi 
nu ştiam ce să-i spun. Aş fi vrut să-i aduc alinare, dar pentru 
asta ar fi trebuit să-i aduc aminte de Mikotaj şi de moartea 
lui, ceea ce i-ar fi adus alte lacrimi în ochi, scormonindu-i 
durerea. În cele din urmă, ne-am aşezat pe canapeaua din 
colţul încăperii; Hania şi-a sprijinit iarăşi căpşorul pe 


umărul meu, iar eu am început să-i mângâi părul auriu cu 
mâna. 

Se strângea la pieptul meu ca o soră adevărată şi poate că 
sentimentul binefăcător de încredere, care se năştea în 
mima ei, îi stârnea lacrimile: Plângea cu suspine, iar eu o 
mângâiam cum mă pricepeam. 

— Iar plângi, Haniulka? i-am spus. Bunicul tău e în cer, iar 
eu mă voi strădui... N-am mai putut continua, pentru că şi 
pe mine mă încercau lacrimile. 

— Domnişorule, pot să mă duc la bunicul? a întrebat Hania 
în şoaptă. 

Ştiam că se adusese coşciugul şi tocmai atunci îl puneau 
pe Mikolaj în el; nu voiam ca Hania să-l vadă înainte de a fi 
totul pregătit, de aceea m-am dus singur. 

Pe drum, am întâlnit-o pe doamna d'Yves, pe care am 
rugat-o să mă aştepte, fiindcă vroiam să stau de vorbă cu 
ea. După ce am împărţit poruncile cuvenite în legătură cu 
înmormântarea şi m-am rugat lângă trupul răposatului, m- 
am întors la franţuzoaică şi, după câteva cuvinte de 
introducere, am rugat-o ca mai târziu, după ce vor trece 
primele săptămâni de doliu, să-i dea Haniei lecţii de limba 
franceză şi de muzică. 

— Monsieur Henri, a răspuns doamna d'Yves, supărată 
probabil că procedez numai după capul meu, aş face-o cu 
cea mai mare plăcere, fiindcă ţin foarte mult la fată, dar nu 
ştiu dacă aceasta este intenţia părinţilor dumitale şi nici 
dacă ei vor fi de acord cu rolul pe care dumneata te 
străduieşti să i-l dai şi să-l impui în sânul familiei. Pas trop 
de zele, monsieur Henri 

— Ea se află sub ocrotirea mea, i-am explicat de sus, şi 
răspund pentru ea. 

— Eu însă nu, s-a încontrat doamna d'Yves, aşa că voi 
aştepta întoarcerea părinţilor dumitale. 

Împotrivirea doamnei d'Yves m-a înfuriat, dar, din fericire, 
mi-a mers mult mai uşor cu păruitele Ludwik. Bunul preot, 
care şi mai înainte o învățase carte pe Hania, nu numai că a 


fost de acord cu educaţia ei mai temeinică în viaţă, dai m-a 
şi lăudat pentru înflăcărarea mea. 

— Văd, mi-a zis, că-ţi iei în serios îndatoririle şi, deşi eşti 
tânăr, încă un copil, eşti vrednic de laudă; să nu uiţi însă că 
trebuie să fii tot atât de consecvent, pe cât eşti de 
înflăcărat. 

Am simţit că preotul era într-adevăr mulţumit de mine. 
Bolul de stăpân al casei, pe care mi-l luasem, mai degrabă îl 
amuza, decât îl supăra. Bătrânul înţelegea că în toate 
acestea era multă copilărie, dar intenţiile mele erau curate, 
aşa că era mândru şi se bucura că sămânţa învăţăturii lui, 
aruncată în sufletul meu, nu se irosise. De altminteri, 
bătrânul preot mă iubea foarte mult, iar eu, deşi la început, 
în anii fragezi ai copilăriei, mă temeam grozav de el, acum, 
pe măsură ce avansam în vârsta adolescenţei, îl cuceream 
tot mai mult. Avea o adevărată slăbiciune pentru mine, de 
aceea se lăsa convins fără dificultate. O iubea însă şi pe 
Hania şi ar fi fost bucuros să-i poată asigura o viaţă mai 
bună; astfel că din partea lui n-am întâmpinat nici cea mai 
mică împotrivire. În realitate, şi doamna d'Yves avea o 
inimă bună şi, deşi era puţin supărată pe mine, se arăta 
destul de grijulie cu Hania. Orfana nu se putea plânge că n- 
are lângă ea suflete iubitoare. Slujitorii casei au început să 
se poarte altfel cu ea; n-o mai tratau ca pe una de-a lor, ci 
ca pe o domnişoară. La noi acasă, voinţa celui mai mare 
dintre fii era respectată cu sfinţenie. La asta ţinea şi tata. 
Exista, de bună seamă, dreptul de a se adresa stăpânului 
sau stăpânei, dar nimeni nu avea voie să-i stea împotrivă 
fără îngăduinţa lor. De asemenea, fiului mai mare nu i se 
putea spune altfel decât „domnişorule”, din fragedă 
pruncie. Slujitorii, ca şi fraţii şi surorile mai mici, erau 
obişnuiţi cu respectul pentru urmaşul mai în vârstă, respect 
care se statornicea astfel pentru toată viaţa. „Pe asta se 
întemeiază familia”, spunea tata şi într-adevăr, datorită 
acestei consideraţii liber consimţite, se menținea de mult, 
deşi nu era consimţită prin lege, datina în virtutea căreia 


primul fiu avea dreptul la mai multă avere decât ceilalţi. 
Era o tradiţie de familie, care se transmitea din generaţie în 
generaţie. Oamenii erau obişnuiţi să vadă în mine pe 
viitorul stăpân şi nimeni, nici măcar răposatul Mikolaj, 
căruia i se iertau toate şi care era singurul care-mi spunea 
pe nume, nu se putuse abate de la această obişnuinţă, 
Mama ţinea în casă o mică farmacie, ea însăşi făcând vizite 
bolnavilor. În timpul holerei, petrecea nopţi întregi în 
colibele sătenilor, însoţită de medic, înfruntând primejdia 
morţii sigure, iar tata, care tremura pentru ea, n-o putea 
opri, fiindcă, repeta el, „datoria-i datorie”. Până şi tata, deşi 
destul de aspru, acorda ajutoare: trecea cu vederea zilele 
de lucru datorate şi, cu toată impulsivitatea-i înnăscută, 
ierta uşor pe vinovaţi; adesea plătea datoriile sătenilor, la 
făcea nunțile şi le boteza copiii; nouă ne poruncea să 
respectăm oamenii, iar ţăranilor mai în vârstă, când îl 
salutau, le răspundea ridicându-şi pălăria, mai mult chiar, 
câteodată îi chema şi se sfătuia cu ei. La rândul lor, ţăranii, 
ca să spunem adevărul, erau şi ei foarte legaţi de familia 
noastră, lucru dovedit mai târziu nu o dată cu vârf şi 
îndesat. 

Spun toate acestea în primul rând pentru a arăta fără 
sminteală cum este la noi şi cum era, iar în al doilea rând, 
ca să se vadă că în transformarea Haniei în „domnişoară” n- 
am întâmpinat prea mari greutăţi. Cea mai mare 
împotrivire, pasivă, am întâlnit-o în ea însăşi, deoarece, 
foarte sfioasă din fire şi crescută de Mikotaj într-un respect 
profund pentru „boieri”, nu se putea împăca prea uşor cu 
schimbările intervenite în viaţa ei. 

II. 

Înmormântarea lui Mikotaj a avut loc la trei zile de la 
moarte. Au venit o mulţime de vecini, vrând să cinstească 
astfel memoria bătrânului care, deşi slujitor, fusese 
respectat şi iubit de toţi. Bătrânul a fost îngropat în cripta 
familiei noastre, coşciugul fiindu-i aşezat lângă coşciugul 
bunicului meu, colonelul. Tot timpul cât au durat obiceiurile 


de înmormântare, n-am părăsit-o o clipă pe Hania. A venit 
la cimitir cu mine în sanie şi voiam să ne întoarcem tot 
împreună, dar părintele Ludwik mi-a spus să-i invit pe 
vecini să treacă pe la, noi să se mai încălzească şi să îmbuce 
câte ceva. De Hania s-a ocupat în acest timp colegul şi 
prietenul meu Mirza-Dawidowicz, fiul lui Mirza-Dawidowicz, 
proprietar şi vecin cu tatăl meu, tătar şi mahomedan de 
origine, dar dintr-o familie stabilită din moşi-strămoşi prin 
părţile noastre, care dobândise de mult indigenatul şi titlul 
de nobleţe. A trebuit deci să merg într-o sanie cu familia 
Ustrzycki, iar Hania a urcat în alta, alături de doamna 
d'Yves şi de tânărul Dawidowicz. L-am văzut pe bunul 
flăcău punându-i pe umeri propria-i blană, apoi luând 
hăţurile de la vizitiu şi gonind ca vijelia. Ajunşi acasă, Hania 
s-a dus să plângă în cămăruţa bunicului, dar n-am putut să 
alerg şi eu după ca, fiindcă trebuia să mă ocup de oaspeţi 
împreună cu părintele Ludwik. 

În sfârşit, au plecat cu toţii, a rămas numai Mirza- 
Dawidowicz care avea să petreacă la noi restul sărbătorilor 
Crăciunului, să mai învăţăm puţin împreună, pentru că 
eram amândoi în clasa a şaptea şi ne aştepta examenul 
maturitatis, dar mai mult să călărim, să tragem la ţintă cu 
pistoalele şi să vânăm, îndeletniciri pe care le socoteam 
mult mai interesante decât traducerea Analelor lui Tacit 
[124] ori a Cyropaideei lui Xenofon 
[125]. Mirza era un băiat vesel, mare ştrengar şi şugubăţ, 
vioi ca argintul viu şi cum nu se poate mai simpatic. La noi 
în casă îl iubeau cu toţii foarte mult, afară de tata pe care-l 
supăra că tânărul tătar trăgea cu pistolul şi mânuia sabia 
mai bine decât mine. În schimb, doamna d'Yves nu mai 
putea după el, deoarece vorbea franţuzeşte ca un parizian; 
nu-i mai tăcea gura, trăncănea verzi şi uscate, glumea şi o 
distra pe franţuzoaică mai bine decât noi toţi. 

Părintele Ludwik nutrea şi el nădejdea că-l va converti la 
religia noastră, cu atât mai mult, cu cât Mirza glumea 


câteodată pe socoteala lui Mahomed şi mai mult ca sigur că 
s-ar fi lepădat cu plăcere de Coran 

[126], dacă nu s-ar fi temut de tatăl său care, având în 
vedere tradiţiile familiei, se crampona cu amândouă mâinile 
de mahomedanism, repetând că, fiind un şleahtic în vârstă, 
preferă să rămână un vechi, mahomedan decât să devină 
un catolic proaspăt. Altminteri, bătrânul Dawidowicz nu mai 
avea şi alte simpatii turceşti sau tătare. Înaintaşii lui se 
statorniciseră aici încă de pe vremea principelui Witold 
[127]. Erau şleahtici foarte bogaţi şi stabiliţi de mult într-un 
singur cuib. Moşiile pe care le stăpâneau, le dăruise pan 
Sobieski 

[128] lui Mirza-Dawidowicz, colonelul steagului de călărime 
uşoară petihorean, care săvârşise adevărate minimi la 
Viena; portretul lui se mai afla şi acum la Chorzele. Mi-aduc 
aminte că acest portret producea asupra mea o impresie 
ciudată. Colonelul Mirza arăta înfricoşător; faţa lui era 
însemnată de numai Dumnezeu ştie câte lovituri de sabie, 
care semănau cu literele misterioase ale Coranului. Avea 
pielea smeadă, umerii obrajilor ieşiţi în afară şi ochii oblici 
cu ciudate luciri mohorâte, care păreau că se uită 
întotdeauna la tine, indiferent dacă te aflai în faţă sau într-o 
latură a tabloului. Colegul meu însă, Selim, nu avea nimic 
asemănător cu strămoşii lui. Mama lui, cu care bătrânul 
Dawidowicz se căsătorise în Crimeea, nu era tătăroaică, ci 
provenea de prin Caucaz. Eu n-o mai ţineam minte dar ştiu 
că se spunea că fusese o femeie neasemuit de frumoasă şi 
că Selim semăna cu ea ca două picături de apă. 

Ah, chipeş flăcău mai era Selim ăsta! Ochii lui abia se mai 
vedea că sunt puţin oblici. Nu mai erau ochi de tătari, ci 
mari, negri, trişti şi lăcrimoşi, probabil ca ai gruzinelor. N- 
am mai văzut de când sunt şi n-o să mai văd cât oi trăi ochi 
dăruiţi cu atâta dulceaţă neasemuită când erau liniştiţi. 
Când Selim cerea ceva şi privea omul cu ochii aceia ai lui, 
parcă-i înlănţuia inima. Avea trăsături regulate, pline de 
nobleţe, ieşite parcă din dalta sculptorului: tenul închis, dar 


delicat, gura ieşită puţin în afară, cu buzele roşii ca mălina, 
zâmbetul dulce şi dinţii ca nişte perle. Când însă Selim se 
bătea cu vreun coleg, ceea ce se întâmpla destul de des, 
atunci toată această dulceaţă pierea ca o vedenie 
înşelătoare; devenea aproape înspăimântător. Ochii parcă 
se alungeau pieziş şi sticleau ca la lupi, i se umflau vinele la 
tâmple, tenul i se întuneca şi se trezeau în el pentru o clipă 
adevărații tătari, aceia cu care luptaseră strămoşii noştri. 
Dar asta dura foarte puţin. În clipa următoare, Selim 
plângea, îşi cerea scuze, se săruta cu toţi şi de obicei era 
iertat îndată. Avea inima cum nu se poate mai bună şi o 
mare înclinaţie pentru pornirile nobile. Era totuşi cam 
distrat, puţin superficial şi petrecăreţ, cu un temperament 
nestăpânit. Călărea, trăgea la ţintă şi mânuia sabia ca un 
maestru; învăţa mediocru, cu toate că era foarte înzestrat, 
fiindcă era şi cam leneş. Noi ne iubeam ca fraţii, ne 
ciorovăiam adesea, dar ne împăcăm tot atât de des şi 
prietenia rămânea neştirbită. Vacanţele şi toate sărbătorile 
le petreceam jumătate la Chorzele şi jumătate la noi acasă. 
Aşa şi acum, după ce ne-am întors de la înmormântarea lui 
Mikolaj, avea să rămână la noi până după sărbătorile 
Crăciunului. 

Aşadar, după prânz, oaspeţii s-au împrăştiat pe la casele 
lor, era în jurul orei patru după-amiază. Scurtă, ziua de 
iarnă se apropia de sfârşit; afară se vedea pe fereastră 
marea aură a înserării; în copacii de lângă casă, acoperiţi 
de zăpadă şi scăldaţi în luciri roşietice, au început să fâlfâie 
şi să croncăne ciorile. Pe fereastră se vedeau stoluri întregi 
venind dinspre pădure şi zburând pe deasupra bolţii în 
lumina amurgului. În încăperea în care ne aflam, după 
masa de prânz din sufragerie, domnea tăcerea. Doamna 
d'Yves plecase în camera ei să-şi facă obişnuita pasenţă; 
părintele Ludwik mergea cu paşi măsuraţi de-a lungul 
încăperii şi priza tutun; surorile mele mai mici se dădeau 
de-a berbeleacul pe covorul de sub masă şi, apropiindu-şi 
capetele, îşi încurcau cosiţele bălaie una alteia; iar Hania, 


eu şi Selim şedeam pe canapeaua de lângă fereastră şi 
priveam la eleşteu, dinspre grădină, la pădurea de dincolo 
de oglinda apei şi la lucirile pieritoare ale zilei. 

Curând s-a înserat de-a binelea. Păruitele Ludwik s-a dus 
să rostească o rugăciune, una dintre surioare a alergat 
după cealaltă în camera alăturată, şi noi am rămas singuri. 
Selim tocmai începuse să spună ceva, când Hania s-a 
apropiat deodată de mine şi a şoptit: 

— Domnişorule, eu mă tem, mi-e frică de ceva. 

— Nu te teme, Haniulka, am răspuns, trăgând-o spre mine. 
Stai lângă mine, uite-aşa. Cită vreme eşti lângă mine, nu şi 
se poate întâmpla nimic rău. Uite, eu nu mă tem de nimic şi 
voi fi în stare totdeauna să te apăr. 

Nu era adevărat, întrucât fie din cauza întunericului care 
învăluia încăperea, fie ca rezultat al vorbelor Haniei şi al 
morţii lui Mikotaj, şi eu mă aflam într-o stare ciudată. 

— Poate vrei să aprindem lampa? am întrebat-o. 

— Bine, domnişorule. 

— Mirza, spune-i tu lui Franek să aducă lampa. 

Mirza a zvâcnit de pe canapea, şi în curând am auzit afară 
un zgomot neobişnuit şi tropăit de picioare. Uşa s-a deschis, 
trântindu-se, şi a apărut mai întâi Franek, iar după el, 
ţinându-l de braţe, Mirza. Franek părea prostit şi 
înspăimântat, pentru că Mirza, ţinându-l de braţe, îl 
învârtea ca pe un titirez, rotindu-se o dată cu el. După care, 
aducându-l astfel până la canapea, s-a oprit şi i-a zis: 

— Stăpânul îţi porunceşte să aduci lampa, fiindcă 
domnişoara se teme să stea pe întuneric. Ce preferi, să 
aduci lampa sau să-ţi sucesc, grumazul? 

Franek a plecat după lampă şi s-a întors cu ea într-o 
clipită, dar s-a arătat că lumina, supăra ochii plânşi ai 
Haniei, aşa că Mirza a stins-o. Am rămas iar cufundaţi în 
întunericul plin de taine şi tăcerea s-a înstăpânit din nou 
între noi. Luna îşi trimitea acum razele de lumină argintie 
prin ferestre. Hania se temea pesemne, fiindcă s-a apropiat 
şi mai mult de mine, aşa că a trebuit s-o iau de mână. Mirza 


şedea pe un scaun în faţa noastră şi, cum îi era obiceiul, de 
la dispoziţia zgomotoasă trecuse la melancolie, cufundându- 
se în gânduri, între noi se lăsase o linişte adâncă, ne era 
cam frică, dar ne simţeam bine. 

— Mirza, spune-ne vreo poveste, l-am rugat. El povesteşte 
atât de frumos. Vrei, Hania? 

— Bine, a răspuns fata. 

Mirza şi-a ridicat ochii şi s-a gândit puţin. Luna îi lumina 
profilul frumos. A început apoi să depene povestea cu glasul 
tremurător, plăcut şi stăpânit: 

— Peste ţări şi mări, trăia cândva în Crimeea o vrăjitoare 
bună pe nume Lala. Odată, pe lângă coliba ei a trecut un 
sultan care se numea Harun 
[129] şi care era foarte bogat: avea un palat de coral cu 
coloane de diamant, cu acoperişul de perle şi era atât de 
mare, că trebuia să mergi un an, ca să-l străbaţi de la un 
cap la altul. Sultanul purta la turban stele adevărate, 
turbanul era din raze de soare, iar deasupra avea secera 
lunii, pe care un vrăjitor o tăâiase din lună şi i-o dăruise 
sultanului. Trece deci sultanul pe lângă vrăjitoarea Lala şi 
plânge, plânge aşa de tare, că-i cad lacrimile pe drum; unde 
pica lacrima, acolo creştea îndată o floare albă de crin. „De 
ce plângi, sultane Harun?” îl întreabă vrăjitoarea Lala, 
„Cum să nu plâng - zice sultanul Harun - când am o singură 
fiică, frumoasă ca zorii dimineţii, şi sunt silit s-o dau 
negrului Dews, cel cu ochii de foc, care în fiecare an...” 
Mirza se întrerupse deodată şi tăcu, 

— Hania doarme? îmi şopti. 

— Nu, nu dorm, răspunse fata somnoroasă „Cum să nu 
plâng, îi spune sultanul Harun (reia firul Mirza), când am o 
singură fiică pe care trebuie să i-o dau lui Dews”. 

„Nu mai plânge, sultane, îl linişteşte Lala, încalecă pe un 
cal înaripat şi du-te până la peştera Borach. Norii vrăjmaşi 
vor goni pe drum în urma, ta, dar tu aruncă asupra lor 
seminţele-astea de mac şi norii vor adormi numaidecât...” 


Şi tot aşa, Mirza a continuat să povestească, apoi s-a oprit 
iarăşi şi s-a uitat la Hania. Copila dormea acum într-adevăr. 
Era foarte obosită şi îndurerată, aşa că dormea adânc. Nici 
eu şi nici Selim nu mai cutezam aproape nici să respirăm, 
ca să n-o trezim. Răsuflarea îi era egală, liniştită, întreruptă 
doar în răstimpuri de suspine adânci. Selim şi-a sprijinit 
fruntea în mâini şi a căzut pe gânduri, iar eu mi-am înălţat 
privirile spre cer şi mi se părea că zbor pe aripile îngerilor 
în tăriile albastre. Nu sunt în stare să exprim dulceaţa care 
m-a cuprins când am simţit că această fiinţă mică şi dragă 
doarme liniştită şi încrezătoare la pieptul meu. Un fior mă 
furnica din creştet până-n tălpi; glasuri nepământeşti, noi şi 
necunoscute glasuri de fericire, se năşteau în sufletul meu 
şi începeau să cânte asemenea unei orchestre. Ah, cum o 
mai iubeam pe Hania! E adevărat, cu o dragoste de frate şi 
de tutore în acelaşi timp, dar fără margini şi măsură. 

Mi-am apropiat încet buzele de codiţele Haniei şi le-am 
sărutat, în acest gest nu era nimic pământesc, deoarece şi 
eu şi sărutul meu eram la fel de nevinovaţi. 

Mirza a tresărit deodată şi s-a trezit din îngândurare, 

— Ce fericit eşti tu, Henryk! a murmurat. 

— Aşa-i, Selime. 

Totuşi nu puteam rămâne mereu aşa. 

— S-o ducem în camera ei fără s-o trezim, mi-a propus 
Mirza, 

— O duc eu, tu să-mi deschizi numai uşile, i-am răspuns. 

Mi-am tras uşor braţul de sub căpşorul celei care dormea, 
apoi i l-am rezemat de canapea. După, care am luat-o cu 
grijă pe braţe. Eram încă un copil, dar proveneam dintr-un 
neam de oameni neobişnuit de puternici, iar fata era 
mărunţică şi mlădie, aşa că am ridicat-o ca pe un fulg. 
Mirza a deschis uşa spre încăperea luminată de alături şi în 
acest fel am ajuns la cabinetul verde, în care hotărâsem să 
locuiască Hania. Acolo patul era aşternut gata, în cămin 
duduia un foc bun, iar lângă cămin şedea, scormonind în 


cărbuni, bătrâna Wegrowska; când in-a văzut cu Haina pe 
braţe, a exclamat: 

— Pentru Dumnezeu, domnişorule, să te opinteşti 
dumneata cu fata în braţe. Nu puteai s-o trezeşti şi să vie 
singură? 

— Mai bine taci, Wegrowska! am strigat mânios. 
Domnişoara nu e „fata”, să-ţi fie limpede, ci domnişoara; 
pricepi, Wegrowska? Domnişoara e obosită. le rog să n-o 
trezeşti. O dezbraci şi o bagi încet în pat. [ine minte, 
Wegrowska, că e orfană şi noi trebuie s-o mângâiem după 
pierderea bunicului. 

— E orfană, sărăcuţa, sigur că e orfană, a început îndată 
să repete Wegrowska înduioşată. 

Mirza a sărutat-o pe băbătie drept răsplată, apoi ne-am 
întors la noi. 

Uitând de toate, prietenul meu şi-a făcut de cap în timp ce 
luam ceaiul, eu însă nu l-am urmat; eram prea trist şi 
credeam că un om serios, care mai e şi tutore, nu se cuvine 
să se poarte ca un copil. Seara, Mirza a mai căpătat şi o 
mustrare de la părintele Ludwik, deoarece în timp ce 
spuneam rugăciunea în capelă, el s-a furişat afară, s-a urcat 
pe acoperişul scund al gheţăriei, şi a început să urle. Câinii 
de la curte s-au strâns, fireşte, din toate părţile şi-au făcut 
asemenea hărmălaie aulind după Mirza, încât n-am mai 
putut să ne rugăm. 

— Ai înnebunit, Selime? îl întrebă părintele Ludwik. 

— Mă rog de iertăciune, părinte, dar eu m-am rugat ca un 
mahomedan. 

— Ascultă, mucosule, să nu-ţi baţi joc de nici o religie. 

— Părinte, eu vreau să mă fac catolic, dar mi-e frică de 
tata. Ce să mă fac eu cu Mahomed! 

Atins la coarda sensibilă, preotul nu i-a mai zis nimic şi ne- 
am dus la culcare. Mie şi lui Selim ni se dăduse o cameră 
separată, fiindcă preotul ştia că ne place să sporovăim şi nu 
voia să ne împiedice. După ce m-am dezbrăcat şi am văzut 


că Mirza începe să facă acelaşi lucru fără a spune 
rugăciunea, l-am întrebat: 

— Selime, e adevărat că tu nu te rogi niciodată? 

— Păi cum altfel. Dacă vrei tu, încep numaidecât. 

S-a dus la fereastră, şi-a ridicat ochii la lună, a înălţat 
braţele spre ea şi a început să cheme cu glas cântător: 

— O, Allah! Akbar Allah! Allah Kerim! 

Îmbrăcat numai în cămaşă şi cu ochii înălţaţi spre cer, era 
atât de frumos, încât nu mai puteam să-mi desprind privirile 
de pe el. După care a început să-mi explice: 

— Ce-am să mă fac? zicea. Eu nu cred în prorocul acela al 
nostru care altora nu le îngăduia să aibă mai mult de o 
femeie, în timp ce el avea câte poftea. Şi pe urmă, recunosc 
că-mi place vinul. N-am voie să fiu altceva decât 
mahomedan, dar eu cred în Dumnezeu şi nu o dată mă rog 
şi eu cum mă pricep. Parcă eu ştiu ceva? Ştiu doar că există 
Domnul Dumnezeu şi atât. 

Curând însă a început altă vorbă. 

— Henryk, ştii ce? 

— Ei? 

— Am nişte trabuce grozave. Acum nu mai suntem copii, 
putem să fumăm. 

— Dă-le-ncoace. 

Mirza a sărit din pat şi a scos cutia cu trabuce. Le-am 
aprins, culcaţi amândoi, şi am început să fumăm în tăcere, 
scuipând fiecare pe furiş dincolo de pat. 

După o clipă, Selim mi-a spus: 

— Ascultă, Henryk, de-ai şti cât te invidiez. Tu eşti cu 
adevărat matur. 

— Cred şi eu. 

— Fiindcă eşti deja tutore. Ah, de mi-ar lăsa şi mie pe 
cineva în grijă. 

— Nu-i chiar atât de uşor, şi pe urmă, de unde să iei încă 
una ca Hania pe lume? Dar ştii ce? am continuat pe tonul 
unui adult foarte serios, cred că nici la şcoală n-am să mai 


merg. Un om care are asemenea îndatoriri acasă, nu poate 
să mai umble prin şcoli. 

— E... aiurezi. Păi ce, n-ai să mai înveţi nimic? Şi 
facultatea? 

— Ştii doar că-mi place să-nvăţ, dar datoria înainte de 
toate. Numai dacă părinţii o vor trimite şi pe Hania la 
Varşovia cu mine. 

— Nici nu le va trece prin minte una ca aste. 

— Câtă vreme sunt la liceu, sigur că nu, dar când voi fi 
student, atunci mi-o vor da. Ce, tu nu ştii ce înseamnă să fii 
student? 

— Ei, da, s-ar putea. Vei avea grijă, de ca, apoi vă veţi 
căsători. Mai că m-am ridicat în capul oaselor de uimire. 

— Ai înnebunit, Mirza? 

— Şi de ce nu? Ca licean, nu-ţi este îngăduit să te însori, 
dar ca student da. Un student poate avea nu numai soţie, ci 
şi copii. Ha! ha! 

În clipa aceea nu mă interesau câtuşi de puţin drepturile şi 
privilegiile studenţilor. Întrebarea lui Mirza îmi luminase, ca 
un fulger, acele unghere ale sufletului, care şi pentru mine 
erau încă întunecate. Mii de gânduri, ca, mii de păsări, mi s- 
au perindat în zbor prin minte. Să mă căsătoresc cu draga 
şi iubita mea orfană, da! asta însemna un fulger orbitor ce- 
mi dezvăluia gânduri şi simţiri noi. De parcă cineva ar fi 
făcut brusc, lumină în bezna inimii mele. Dragostea, deşi 
profundă, dar numai frăţească până atunci, a crescut 
deodată la această lumină, împrumutând de la ea o căldură 
neînţeleasă. Să mă căsătoresc cu ea, cu Hania, cu acest 
îngeraş bălai, cu scumpa şi iubita mea Hania... Am repetat 
cu voce slabă, ca un ecou, întrebarea dinainte: 

— Mirza, tu ai înnebunit? 

— Fac pariu că ai şi început s-o iubeşti, a răspuns Mirza. 
N-am mai zis nimic, am stins lampa, apoi am înşfăcat colţul 
pernei şi am început să-l sărut. 

— Aşa-i, începusem s-o iubesc. 

III. 


Chemat printr-o telegramă, tata a sosit a doua sau a treia 
zi după înmormântare. Tremuram de teamă că va schimba 
dispoziţiile mele în legătură cu Hania şi presimţirile mele s- 
au adeverit în parte. Tata m-a îmbrăţişat şi m-a lăudat 
pentru ardoarea şi conştiinciozitatea cu care-mi 
îndeplinisem obligaţiile; se vedea că era bucuros. A repetat 
chiar de câteva ori: „Sângele nostru!” ceea ce se întâmpla 
numai atunci când era foarte mulţumit de mine; nu şi-a dat 
seama cât de interesată era înflăcărarea mea, dar 
dispoziţiile mele nu i-au plăcut prea mult, E cu putinţă să fi 
fost influenţat şi de relatările puţin exagerate ale doamnei 
d'Yves, cu toate că în ultimele zile după noaptea în care îmi 
dădusem seama de sentimentele mele, făcusem într-adevăr 
din Hania persoana cea mai importantă din casă. Nu i-a 
plăcut nici intenţia de a o educa la fel ca pe surorile mele. 

— N-am să retrag şi n-am să schimb nimic. Asta e treaba 
mamei tale, mi-a spus. Ea va hotări cum va crede de 
cuviinţă. E resortul ei. Trebuie să ne gândim cum va fi cel 
mai bine şi pentru fată. 

— Bine, tată, dar învăţătura nu poate strica nimănui. Tu 
însuţi mi-ai spus-o de atâtea ori. 

— Da, când e vorba de bărbaţi - mi-a explicat -pentru că 
unui bărbat educaţia îi conferă o poziţie, dar cu femeile e 
altceva. Educaţia femeii trebuie să corespundă cu poziţia pe 
care o va avea în viitor. O fată ca ea, n-are nevoie decât de 
învăţătură medie; nu-i trebuie franceză, muzică şi altele 
asemenea. Cu o învăţătură medie Hania poate să-şi 
găsească mai uşor un bărbat, un funcţionar cinstit... 

— Tată! 

M-a privit cu mirare. 

— Ce ai? 

Eram roşu ca sfecla. Sângele mai că nu-mi ţâşnea din 
obraji. Vedeam negru înaintea ochilor. Aşezarea Haniei 
alături de un funcţionar mi se părea o asemenea profanare 
faţă de lumea visărilor şi a speranţelor mele, încât nu mi-am 
putut stăpâni strigătul de revoltă. Sacrilegiul era cu atât 


mai dureros, cu cât ieşise din gura tatălui meu. Era primul 
duş cu apă rece, administrat de realitate înflăcăratei mele 
credinţe juvenile, prima ghiulea ţintită de viaţă în palatul 
vrăâjit al iluziilor - prima decepţie, de amărăciunea căreia ne 
apărăm eu ajutorul pesimismului şi al lipsei de credinţă. 
Dar cum sâsâie fierul încins, când cade pe el picătura de 
apă rece şi o transformă în abur şi nimic, aşa-i şi cu 
fierbinţeala sufletului omenesc. Sub influenţa primei 
atingeri a palmei reci a realităţii, sâsâie într-adevăr de 
durere, dar încălzeşte îndată însăşi realitatea cu jarul lui. 
Aşadar, cuvintele tatei m-au rănit la început, însă m-au 
rănit într-un chip ciudat, deoarece, din cauza lor, necazul 
meu nu s-a îndreptat spre tata, ci parcă spre Hania: curând 
însă, în virtutea acelei îndărătnicii specifice anilor copilăriei, 
le-am izgonit cât mai departe din sufletul meu pentru 
totdeauna. Tata n-a înţeles nimic din burzuluirea mea, 
punând-o pe seama emoţiei pricinuite de îndatoririle pe 
care mi le asumasem; şi era naturală pentru vârsta mea, 
care, în loc să-l supere, îl flata, slăbindu-i împotrivirea faţă 
de educaţia mai completă a Haniei. Am stabilit împreună că- 
i voi scrie mamei, care avea să mai stea multă vreme în 
străinătate, şi o voi ruga să hotărască ea cum socoteşte că-i 
mai bine. Nu-mi amintesc să mai fi scris vreodată o 
scrisoare atât de duioasă şi de lungă. l-am înfăţişat mamei 
moartea bătrânului Mikotaj, ultimele sale cuvinte, dorinţa 
mea, temerile şi speranţele; am apelat la milă, coardă atât 
de sensibilă totdeauna, în inima ei, i-am descris zbuciumul 
conştiinţei care mă aştepta negreşit, daca nu facem tot ce 
stă în puterea noastră pentru Hania; într-un cuvânt, după 
părerea mea de atunci, scrisoarea era o adevărată 
capodoperă, în felul ei, care trebuia să aibă rezultatul 
scontat. Liniştit întrucâtva, am aşteptat cu răbdare 
răspunsul care a sosit în două scrisori; una adresată mie, 
cealaltă doamnei d'Yves. Câştigasem bătălia pe toate 
fronturile. Mama nu numai că era de acord cu educaţia 
superioară a Haniei, dar o recomanda cu toată căldura. „Aş 


dori (scria buna mea mamă), dacă asta e şi voinţa tatei, ca 
Hania să fie socotită din toate punctele de vedere ca făcând 
parte din familia noastră, îi datorăm asta memoriei 
bătrânului Mikotaj, inimii lui bune şi sacrificiilor pe care le-a 
făcut pentru noi”. Triumful meu a fost deci pe cât de mare, 
pe atât de total; Selim îmi împărtăşea bucuria din toată 
inima, deoarece tot ce o privea pe Hania, îl interesa ca şi 
când ar fi fost tutorele ei. 

Ce-i drept, simpatia pe care o nutrea şi grija pe care o 
manifesta faţă de orfană începeau să mă înfurie, cu atât mai 
mult cu cât din noaptea când ajunsesem să-mi cunosc 
sentimentele, relaţiile mele cu Hania se schimbaseră 
considerabil. Când eram cu ea, mă simţeam de parcă m-ar 
fi pândit cineva. Simplitatea şi încrederea copilărească 
pieriseră fără urmă din purtarea mea. Doar cu câteva zile 
înainte, fata adormea liniştită la, pieptul meu; când mă 
gândeam la asta, mi se ridica părul măciucă în vârful 
capului. Cu câteva zile înainte, când îi spuneam bună ziua 
sau noapte bună, îi sărutam ca un frate buzele palide, iar 
acum atingerea mâinii ei mă ardea sau mă înfiora de 
plăcere. Începusem s-o divinizez, cum se divinizează de 
obicei prima fiinţă iubită, iar când sărmana nevinovată, 
neintuind şi neştiind nimic, se apropia de mine ca mai 
demult, mă înfuriam în adâncul înmiii şi pe ea, socotindu-mă 
un profanator. 

Dragostea mi-a adus o fericire pe care n-o mai avusesem, 
dar şi mult zbucium. Dac-aş fi avut cui să-i încredinţez 
necazurile mele, dac-aş fi putut plânge măcar la pieptul 
cuiva, ceea ce, în paranteză fie spus, mă simţeam adesea 
îndemnat să fac, aş fi scăpat negreşit de jumătate din 
povara ce-mi stătea pe suflet. Puteam într-adevăr să-i 
mărturisesc totul lui Selim, dar mă temeam de firea lui. 
Ştiam că în prima clipă ar fi alături de mine din toată inima, 
dar cine-mi putea garanta că a doua zi nu mă va lua în râs 
cu cinismu-i obişnuit şi nu-mi va murdări idealul cu vorbe 
nesocotite; ideal pe care eu nu cutezam să-l ating cu nici un 


gând vinovat. Exceptând firea mea, totdeauna destul de 
închisă, între mine şi Selim mai era încă o mare deosebire. 
În timp ce eu mai aveam un dram de sentimentalism în 
mine, el n-avea nici cât negru sub unghie. Eu puteam iubi 
numai cu tristeţe, Selim numai cu veselie. Mi-am ascuns 
deci dragostea faţă de toţi, aproape că şi faţă de mine 
însumi, aşa că n-a aflat nimeni. În câteva zile, neluându-mă 
după nici un model, am învăţat să-mi ascund instinctiv toate 
manifestările iubirii; descumpănirea care mă încerca 
adesea, roşeaţa ce-mi acoperea obrajii când se pomenea 
numele Haniei de faţă cu mine; într-un cuvânt, am dovedit, 
foarte multă şiretenie; acea şiretenie cu ajutorul căreia nu o 
dată un băiat de şaisprezece ani e în stare să înşele până şi 
ochiul cel mai atent care veghează asupra lui. N-aveam nici 
cea mai mică intenţie să-i destăinui Haniei simţămintele 
mele. O iubeam şi-mi era de ajuns. Doar uneori, când 
rămâneam singuri, mă împingea ceva să îngenunchez, de 
pildă, înaintea, ei sau să-i sărut marginea rochiţei. 

Selim îşi făcea de cap în acest timp, râdea, glumea şi era 
vesel pentru noi amândoi. El a fost cel dintâi care a adus 
zâmbetul pe chipul Haniei, când i-a propus părintelui 
Ludwik, în timp ce luam micul dejun, să treacă la credinţa 
mahomedană şi să se însoare cu doamna d'Yves. 
Franţuzoaica, destul de susceptibilă, şi preotul nici măcar 
nu s-au putut supăra pe el, fiindcă a început să-i facă 
complimente şi să-i zâmbească, privind-o cu ochii aceia ai 
lui, aşa că totul s-a terminat cu o dojana uşoară şi cu râsete. 
În purtarea lui faţă de Hania se simţea anume grijă şi 
duioşie, dar până şi în aceste relaţii precumpănea veselia 
lui înnăscută. El era mult mai familiar cu ea decât mine. Se 
vedea cât de colo că şi Hania ţine foarte mult la el, pentru 
că de câte ori intra în cameră, ea devenea mai veselă. De 
mine, mai bine-zis de tristeţea mea, îşi bătea joc întruna, 
socotind-o seriozitatea prefăcută a unui om care se sileşte 
să fie matur. 

— O să vedeţi cu toţii că se va face preot, glumea. 


Atunci eu lăsam să-mi cadă orice lucru aflat la îndemână, 
ca să mă aplec după ei şi să-mi ascund rumeneala care-mi 
urca în obraji, iar părintele Ludwik priza tutun şi 
răspundea: 

— Spre lauda lui Dumnezeu! Spre lauda lui Dumnezeu! 

S-au încleiat însă şi sărbătorile Crăciunului. Speranţele 
puse că voi rămâne acasă s-au dovedii zadarnice. Marele 
tutore a fost înştiinţat într-o seară că a doua zi de dimineaţă 
să fie gata de drum. Eram nevoiţi să plecăm dis-de- 
dimineaţă, pentru că trebuia să trecem şi pe la Chorzele, 
unde Selim avea să-şi ia rămas bun de la tatăl său. Ne-am 
sculat deci pe la ora şase, când mai era încă întuneric. Ah, 
sufletul meu era atât de mohorât atunci, asemenea 
dimineţii aceleia, de iarnă, întunecată şi viforoasă. Selim se 
afla, şi el într-o dispoziţie cum nu se poate mai proastă. 
Cum a sărit din pat, mi-a declarat că lumea e prost 
alcătuită, afirmaţie cu care am fost cu totul de acord; după 
care ne-am îmbrăcat şi de la „cămin” ne-am dus la conac 
pentru micul dejun. Afară era întuneric, fulgi mărunți de 
zăpadă îngheţată, învârtejiţi de viforniţă, ne loveau feţele. 
Ferestrele sufrageriei erau luminate. În faţa intrării, se afla 
sania cu caii înhămaţi, în care ni se încărcau lucrurile; caii 
scuturau clopoteii, iar câinii lătrau în jurul saniei; toate 
acestea alcătuiau, cel puţin pentru noi, o privelişte atât de 
mohorâtă, încât parcă ni s-a strâns inima la vederea ei. În 
sufragerie, l-am găsit pe tata şi pe părintele Ludwik care se 
preumblau cu chipuri posomorâte, dar Hania nu era acolo. 
Cu inima bătând să-mi spargă pieptul, m-am uitat spre uşa 
cabinetului verde, să văd dacă vine sau mă lasă să plec fără 
să ne luăm rămas bun. În acest timp, tata şi părintele 
Ludwik au început, să ne dea sfaturi, să ne înveţe. Amândoi 
au început prin a ne spune că am ajuns la vârsta când nu 
mai e nevoie să ni se mai repete ce înseamnă munca şi 
învăţătura, deşi amândoi tocmai asta făceau. Am ascultat 
deci totul fără să aud mare lucru, muşcând din pâinea 
prăjită şi dând pe gâtul parcă prea strâmt fiertura de vin. 


Deodată, inima a început să-mi bată cu atâta putere, încât 
abia am mai putut rămâne pe scaun, fiindcă am auzit nu 
ştiu ce zgomot dinspre cămăruţa Haniei. S-a deschis uşa şi 
a intrat... îmbrăcată într-un capot de dimineaţă şi cu părul 
pe bigudiuri, doamna d'Yves care m-a îmbrăţişat cu duioşie; 
îmi venea să-i arunc cana cu fiertură în cap din cauza 
dezamăgirii pe care mi-a produs-o. Şi-a exprimat şi ea 
speranţa că nişte tineri atât de ascultători vor învăţa 
desigur foarte bine, la care Mirza i-a răspuns că amintirea 
bigudiurilor ei îi va îndoi puterea şi perseverenţa în muncă; 
Hania însă nu se arăta. 

Nu-mi era sortit totuşi să beau paharul amărăciunii până 
la fund. Tocmai când ne ridicam de la micul dejun, Hania a 
ieşit din cabinet, somnoroasă încă, roşie toată şi cu părul 
nepieptănat. l-am spus bună ziua şi i-am strâns mâna 
fierbinte. Mi-a trecut prin minte că Hania are temperatură 
din cauza plecării mele şi am jucat, în gând o scenă plină de 
duioşie, dar ea abia se trezise din somn. Tata şi părintele 
Ludwik au plecat curând să aducă scrisorile pe care trebuia 
să le ducem la Varşovia, iar Mirza a ieşit călare pe câinele 
uriaş care intrase cu o clipă înainte. Am rămas singur cu 
Hania. Simţeam cum mi se umplu ochii de lacrimi şi mi se 
smulg de pe buze calde cuvinte de duioşie. N-aveam 
intenţia să-i mărturisesc că o iubesc, dar mă îndemna ceva 
să-i spun: draga şi iubita mea Hania! Şi să-i sărut mâinile. 
Era singura clipă potrivită pentru asemenea, izbucnire, căci 
de faţă cu ceilalţi, deşi puteam s-o fac fără să atrag atenţia 
nimănui, n-aş fi cutezat. Cu toate acestea, am irosit această 
clipă în modul cel mai ruşinos cu putinţă. M-am apropiat şi 
am întins mâna spre ea, dar am făcut-o atât de stângaci şi 
nenatural, am rostit „Hania” cu un glas atât de străin, încât 
m-am retras numaidecât şi am tăcut. Îmi venea să-mi trag 
palme. Atunci mi s-a adresat Hania: 

— O, Doamne, ce trist o să fie fără dumneata! 

— O să vin la Paşti, am răspuns aspru, cu glasul gros, 
străin. 


— Până la Paşti e atât de mult! 

— Nu e mult deloc, am mormăit. 

În clipa aceea, a dat buzna Mirza, urmat de tata, părintele 
Ludwik, doamna d'Yves şi alţi câţiva oameni. Îndemnul 
„urcați în sanie” mi-a răsunat în urechi. Am ieşit cu toţii la 
intrare. Tata şi părintele Ludwik m-au îmbrăţişat pe rând. 
Când a venit rândul să-mi iau rămas bun de la Hania, am 
vrut s-o iau în braţe şi s-o sărut ca mai de mult, dar n-am 
avut curajul s-o fac. 

— Rămâi sănătoasă, Hania, i-am urat, dându-i mâna, în 
timp ce în suflet îmi hohoteau o sută de glasuri şi o sută de 
cuvinte mângâietoare mi se îmbulzeau pe buze. 

Deodată, am observat că fata plânge, şi atunci s-a ivit în 
mine un diavol făţarnic, acea dorinţă nestăpânită de a-mi 
scormoni propriile răni, dorinţă care mai târziu avea să mă 
încerce de atâtea ori în viaţă; cu toate că mi se sfâşia inima, 
de durere, i-am spus cu răceală şi brutalitate: 

— Dragă Hania, nu mai plânge fără motiv! Spunând 
acestea, am urcat în sanie. 

Mirza şi-a luat şi el la revedere de la toţi. Apropiindu-se de 
Hania, i-a înşfăcat amândouă mâinile şi, deşi fata se 
împotrivea, a început să i le sărute cu înflăcărare, când pe 
una, când pe alta. Ah, cum îmi mai venea să-l plesnesc 
atunci. După ce i-a sărutat mâinile, a sărit în sanie. Tata a 
strigat „mână!” Părintele Ludwik a făcut semnul cracii 
asupra noastră. Vizitiul a îndemnat caii: „haida, dii!”, au 
răsunat clopoţeii, zăpada a scrâşnit sub talpeţi şi am pornit 
la drum. 

— Hoţule! Ticălosule! am început să-mi reproşez în gând. 
Aşa te-ai despărţit de Hania ta! Ai făcut-o să sufere, ai 
certat-o pentru lacrimile pe care nu le meriţi... lacrimi de 
orfană... 

Mi-am ridicat gulerul de la blană şi am izbucnit în plâns, ca 
un copil; încet însă, de teamă să nu mă audă Mirza; m-a 
auzit însă prea bine, numai că era şi el mişcat, aşa că 


deocamdată nu mi-a spus nimic Nu ajunseserăm totuşi la 
Chorzele, când m-a întrebat: 

— Henryk? 

— Ce-i? 

— Plângi? 

— Lasă-mă-n pace! 

Şi iarăşi s-a aşternut tăcerea între noi. Dar după o clipă, îl 
aud iar: 

— Henryk! 

— Ce vrei? 

— Plângi? 

Nu i-am răspuns nimic; deodată Mirza s-a aplecat, a luat o 
mână de zăpadă, mi-a scos căciula, mi-a împrăştiat zăpada 
în cap şi mi-a pus iarăşi căciula, spunându-mi: 

— Asta o să te răcorească. 

IV. 

La Paşti, însă, n-am venit acasă, pentru că apropiatul 
examen maturităţi mi-a stat împotrivă. Pe de altă parte, tata 
voia să dau examenul de admitere la facultate înainte de 
începerea, anului universitar; ştia că în timpul vacanței nu 
mă voi ţine de carte şi voi uita cel puţin jumătate din ce 
învăţasem. Aşa că n-am avut încotro şi am muncit cu sârg. 
Afară de orele obişnuite de la liceu şi de învăţătura pentru 
examenul de maturitate, eu şi Selim mai luam şi lecţii 
speciale de la un tânăr student care intrase şi el nu prea de 
mult la facultate, aşa că ştia prea bine de ce aveam nevoie. 

Au fost vremuri de neuitat pentru mine, deoarece atunci s- 
a prăbuşit întreaga clădire a noţiunilor şi închipuirilor mele, 
înălţată cu atâta trudă de părintele Ludwik, de tata şi de 
atmosfera cuibului nostru liniştit. Studentul era un radical 
categoric din toate punctele de vedere. Predându-mi istoria 
imperiului roman, când era vorba de reformele Grahilor 
[131], se pricepea atât de bine să-mi insufle scârba şi 
disprețul lui pentru orice oligarhie, încât convingerile mele 
arhinobiliare se împrăştiau ca fumul în vânt. Cu ce credinţă 
adâncă spunea, de pildă, tânărul meu învăţător că omul 


care avea să ocupe în curând puternica şi influenta poziţie 
de student la universitate, trebuie să fie liber de orice 
„prejudecăţi” şi să nu se uite la nimic decât cu mila unui 
filozof adevărat. În genere, era de părere că pentru a 
conduce lumea şi a influenţa profund întreaga umanitate, 
cea mai potrivită vârstă este între optsprezece şi douăzeci 
şi trei de ani, fiindcă după aceea omul devine treptat idiot 
sau conservator. 

Despre oamenii care nu erau nici studenţi, nici profesori la 
universitate vorbea cu milă; îşi avea totuşi idealurile lui, pe 
care nu le uita niciodată. Atunci am auzit pentru prima dată 
de existenţa lui Moleschott 
[132] şi Buchner 
[133], doi savanţi pe care-i cita de cele mai multe ori. 
Trebuia să-l auzi pe preceptorul nostru cu cât entuziasm 
vorbea despre cuceririle ştiinţelor din ultimii ani, despre 
marile adevăruri pe care trecutul orb şi prezumţios le 
ignorase, dar pe care învăţăceii mai noi le scoteau cu un 
curaj nemaiauzit de sub „colbul uitării” şi le vesteau întregii 
lumi. Formulând asemenea păreri, îşi scutura părul creţ, 
bogat, şi fuma o cantitate nemaiauzită de ţigări, 
asigurându-ne că a ajuns la o astfel de îndemânare, încât îi 
era indiferent dacă sufla fumul pe nas sau pe gură, şi că în 
toată Varşovia nu mai exista nimeni care să tragă fumul în 
piept ca el. „Apoi se ridica de obicei, îşi îmbrăca mantaua, la 
care-i lipseau mai mult de jumătate din nasturi, şi declara 
că trebuie să se grăbească, deoarece astăzi mai are o „mică 
întâlnire”. Spunând acestea, îşi mijea ochii în chip misterios 
şi adăuga că vârsta mea şi a lui Mirza, prea fragedă, nu-i 
îngăduia să ne comunice informaţii mai amănunțite despre 
acea „intâlnire”, dar că mai târziu o să pricepem singuri ce 
înseamnă asta. 


Cu toate aceste infatuări juvenile, de care părinţii n-ar fi 
fost desigur prea încântați, tânărul student avea şi părţile 
lui bune. Ştia foarte bine ceea ce ne învăţa pe noi, era un 
adevărat fanatic al ştiinţei. Purta ghete găurite, mantaua 
tocită, o şapcă asemenea unui cuib vechi şi n-avea niciodată 
bani, dar nu era preocupat niciodată de necazurile proprii, 
de nevoile şi sărăcia lui. Trăia însufleţit de pasiunea ştiinţei, 
tratând cu o nepăsare veselă mizeriile vieţii. Eu şi Mirza îl 
socoteam o forţă superioară, supranaturală, un Ocean de 
înţelepciune, o entitate de nezdruncinat. Eram ferm 
convinşi că dacă cineva avea să salveze umanitatea în caz 
de primejdie, apoi numai el putea fi acel geniu impunător; 
de altfel, el însuşi era de aceeaşi părere. Convingerile lui 
ne-au cucerit. În ce mă priveşte, eu am mers chiar mai 
departe decât maestrul. Era o reacţie firească a educaţiei 
mele de până atunci, iar pe de altă parte, tânărul student 
mi-a deschis într-adevăr poarta spre universul necunoscut 
al ştiinţei, faţă de care cunoştinţele mele erau cum nu se 
poate mai neîndestulătoare. Orbit de aceste adevăruri noi, 
n-am mai putut să mă gândesc şi să visez prea mult la 
Hania. La început, după venirea la Varşovia, nu mă 
despărţeam nici o clipă de idealul meu. Scrisorile pe care le 
primeam de la ea înteţeau şi mai mult focul de pe altarul 
inimii mele, dar faţă de oceanul de idei al tânărului student, 
toată lumea noastră de la ţară, atât de tăcută şi liniştită, a 
început să pălească şi să se micşoreze în ochii mei. iar o 
dată cu ea, imaginea Haniei, dacă n-a pierit cu totul, s-a 
îndepărtat acoperită parcă de o tulbureală uşoară. Cât 
despre Mirza, mergea şi el alături de mine pe drumul 
reformelor radicale; la Hania se gândea şi mai puţin, 
întrucât în clădirea de vizavi de camera noastră era o 
fereastră la care obişnuia să se arate Jozia, o elevă. Selim s- 
a îndrăgostit de ea şi se priveau cât e ziua de mare de la 
fereastră, ca două păsăruici în colivie. Selim susţinea cu o 
siguranţă de nezdruncinat că pentru el nu mai există 
altcineva, „asta sau nici una”. Câteodată, se întindea pe pat 


cu faţa în sus, învăţa ce învăţa şi deodată zvârlea cartea cât 
colo, sarea în sus, mă lua în braţe şi striga râzând ca un 
nebun: 

— Ah, JOzia, draga mea, cât te iubesc! 

— Du-te dracului, Selime, îl certam. 

— Ah, tu eşti! Nu e Jozia! îmi răspundea ştrengăreşte 
Selim şi se întorcea la carte. 

În sfârşit, a venit şi vremea examenelor. Şi eu, şi Selim le- 
am luat pe amândouă, şi maturitatea, şi pe cel de admitere 
la facultate, cu foarte bine, după care eram liberi ca 
pasărea, dar am mai rămas încă trei zile la Varşovia. În 
acest timp, ne-am comandat uniforme studenţeşti şi am 
sărbătorit evenimentul, lucru pe care magistrul nostru îl 
considera absolut necesar; am făcut un chef straşnic într-o 
crâşmă oarecare. 

După a doua sticlă, când şi eu, şi Selim ameţisem, iar 
obrajii maestrului nostru, atunci colegul nostru, se 
acoperiseră de roşeaţă, ne-a cuprins o duioşie nespusă şi 
dorinţa de a ne deschide sufletul, dar maestrul ne-a zis: 

— Ei, băieţi, acum sunteţi oameni în toată firea şi lumea se 
află deschisă înaintea voastră. Acum puteţi să vă distraţi, să 
risipiţi banii, să faceţi pe domnişorii, să iubiţi, dar ascultaţi- 
mă pe mine, toate astea nu sunt decât prostii. Asemenea 
viaţă de faţadă, fără o idee pentru care să trăieşti, să 
munceşti şi să lupţi, e într-adevăr o prostie. Ca să trăieşti 
însă şi să lupţi cum se cuvine, trebuie să priveşti viaţa cu 
luciditate. În ce mă priveşte, cred că aşa şi fac. Eu nu cred 
decât în lucrurile de care pot să mă conving eu însumi şi vă 
sfătuiesc şi pe voi să procedaţi la fel. Sunt atâtea drumuri şi 
atâtea idei pe lume, şi toate sunt atât de învălmăşite, încât 
îţi trebuie cap nu glumă, ca să nu te rătăceşti. Eu mă ţin de 
ştiinţă şi basta. Nu mă ocup de fleacuri femeieşti; n-o să-i 
dau nimănui cu sticla în cap, pentru că viaţa e fără rost, 
ştiinţa însă există. Dacă n-ar exista, mi-aş trage un glonte în 
cap. După părerea, mea, oricine are acest drept, şi o voi 
face neapărat, când voi da faliment. Dar cu ştiinţa n-ajungi 


niciodată la faliment. În multe te poţi înşela; iubeşti şi te 
trădează femeia, crezi în ceva şi vine clipa când începi să te 
îndoieşti, dar tubul digestiv al infuzoarelor îl poţi cerceta 
liniştit până la moarte şi nici nu-ţi dai seama când, într-o 
bună zi, nu te simţi prea bine, ţi se face întuneric înaintea 
ochilor şi sfârşitu-i gata: clepsidra, portretul, biografia mai 
mult sau mai puţin fără sens, finita commedia! Pe urmă nu 
mai e nimic, vă dau cuvântul meu, ţâncilor. Curaj, puteţi să 
nu credeţi în nici o închipuire. Ştiinţa, flăcăi, e temelia! 
Apoi, toate astea mai au încă o parte bună; preocupându-te 
de asemenea lucruri, poţi să umbli fără sfială în ghete 
găurite şi să dormi pe o saltea de paie. Nu mai simţi nici o 
diferenţă. Pricepeţi? 

— În sănătatea şi în cinstea ştiinţei! a strigat Selim, căruia 
îi luceau ochii ca doi tăciuni aprinşi. 

Magistrul şi-a împins cu mâna în sus ciuful lânos, a golit 
paharul, apoi a tras fumul în piept, l-a slobozit pe nas în 
două fuioare uriaşe şi a continuat: 

— Afară de ştiinţele exacte - Selime, eşti beat criţă - afară 
deci de ştiinţele exacte, mai e filozofia, mai sunt ideile. Şi cu 
astea se poate umple viaţa, dar eu prefer ştiinţele exacte. 
Pot chiar să vă spun că de filozofie, mai ales de cea ideal- 
reală, îmi bat joc. Nu e decât vorbărie. Chipurile, caută 
adevărul, dar îl caută cum îşi caută câinele propria coadă. 
Şi pe urmă, eu nu pot să suport palavrele, mie îmi plac 
faptele. N-ai să poţi face niciodată brânză numai din apă. 
Cât despre idei, asta-i altceva. Pentru ele merită să-ţi rişti 
capul, dar voi şi părinţii voştri mergeţi pe drumuri greşite. 
V-o spun eu. Trăiască ideile! 

Am golit iarăşi paharele. Eram ameţit de-a binelea. 
Încăperea nu prea bine luminată mi se părea şi mai 
întunecoasă; lumânarea de pe masă împrăştia luciri palide; 
fumul învăluia gravurile agăţate pe pereţi. Afară, în curte, 
un cerşetor îngâna un cântec pios: „Sfânta, cerească, 
Fecioară a îngerilor!”, acompaniindu-se în răstimpuri cu o 
melodie tristă cântată la vioară. Mă încercau simţăminte 


ciudate. Credeam în cuvintele magistrului, dar intuiam că 
nu vorbise încă despre tot ce poate să umple viaţa. Îmi 
lipsea ceva, un sentiment de duioşie punea treptat 
stăpânire pe mine, aşa că sub înrâurirea vinului şi a 
exaltării de moment, am întrebat încet: 

— Dar femeia, femeia care iubeşte şi se sacrifică nu 
înseamnă nimic în viaţă? 

Selim a început să cânte: „Femeia-i schimbătoare Şi numai 
proştii cred în ea!” 

Maestrul m-a privit cu luare-aminte, de parcă se gândea la 
altceva, dar şi-a revenit numaidecât şi a răspuns: 

— Aha, sentimentalismul începe să iasă la iveală. Află că 
Selim va ajunge mai departe decât tine. O să te ia dracul. 
Ascultă-mă pe mine, fereşte-te să nu-ţi taie drumul vreo 
fustă şi să-ţi strice viaţa. Femeia! Femeia! (aici maestrul şi-a 
mijit ochii, cum făcea de obicei) cunosc eu marfa asta. Nu 
mă pot plânge, pe Dumnezeul meu! nu mă pot plânge. Dar 
mai ştiu că diavolului nu trebuie să-i dai nici un deget, 
fiindcă îţi înhaţă toată mâna. Femeia, dragostea! 
Nenorocirea noastră e că facem cap de ţară din orice fleac. 
Dacă vrei, n-ai decât să te distrezi şi cu lucruri de-astea, 
cum fac şi eu, dar nu-ţi angaja viaţa. Trebuie să fiţi înţelepţi 
şi să nu plătiţi cu bani cinstiţi o marfă calpă. Să nu credeţi 
că mă plâng de femei. Nici prin gând nu-mi trece. 
Dimpotrivă, îmi plac şi mie, dar nu mă las dus de propriile 
închipuiri. Mi-aduc aminte că atunci când m-am îndrăgostit 
prima dată de o oarecare Lola, credeam, de pildă, că 
rochiţa ei e un lucru sfânt şi când colo era de percal. Asta-i! 
Era oare ea de vină că umbla prin noroi, în loc să zboare 
prin ceruri? Nu, prostul eram eu, pentru că o vedeam 
numai cu aripi de înger. Bărbatul este un animal destul de 
mărginit. Poartă în suflet numai Dumnezeu ştie ce idealuri 
şi fiindcă simte nevoia să şi iubească, prima gâsculiţă care-i 
iese în cale este „aleasa unică”. Mai târziu, îşi dă seama că a 
greşit, dar din cauza acestei greşeli, îl ia dracul sau devine 
un idiot pentru tot restul vieţii. 


— Totuşi, recunoşti şi dumneata, am spus, că bărbatul are 
nevoie de iubire şi nu mai încape îndoială că şi dumneata 
simţi această necesitate ca şi ceilalţi. 

Un zâmbet abia schiţat s-a ivit pe buzele maestrului. 

— Orice necesitate, a răspuns, poate fi satisfăcută în 
diferite feluri. Eu mă descurc în felul meu. V-am spus că nu 
fac cap de ţară din orice prostie. Sunt lucid, pe Dumnezeul 
meu! mai lucid decât acum. Am văzui însă atâţia oameni 
care şi-au încurcat şi şi-au ratat viaţa pentru o fustă, încât 
vă repet: nu merită să-ţi angajezi viaţa, sunt lucruri mai 
bune şi scopuri mai înalte, dragostea-i un fleac. Sa bem 
pentru luciditate! 

— În sănătatea femeilor! a strigat Solim. 

— Bine, fie! a încuviinţat maestrul. Sunt nişte creaturi 
plăcute, numai să nu le iei prea în serios. În sănătatea 
femeilor! 

— În sănătatea J6ziei! am strigat, ciocnind cu Selim. 

— Stai, acum e rândul meu! a răspuns. În sănătatea... În 
sănătatea Haniei tale! Amândouă sunt la fel. 

Mi s-a urcat sângele la cap, iar ochii îmi scăpărau scântei. 

— Tacă-ţi gura, Mirza! am ţipat. Nu pronunţa acest nume 
într-o cârciumă. 

Spunând acestea, am dat cu paharul de pământ de s-a 
prefăcut în mii de cioburi. 

— Ai înnebunit! m-a certat maestrul. 

Eu însă nu înnebunisem, dar mânia fierbea în mine şi 
ardea ca o flacără. Puteam să ascult în linişte tot ce spunea 
maestrul despre femei, putea chiar să-mi placă să le iau în 
râs laolaltă cu ceilalţi, dar eram în stare să fac toate acestea 
numai pentru că vorbele şi batjocura nu se refereau la 
nimeni dintre ai mei, pentru că nici prin gând nu-mi trecea 
să leg această teorie generală de persoanele la care ţineam. 
Auzind însă numele preacuratei mele orfane, rostit cu atâta 
uşurinţă în această crâşmă plină de fum, murdărie, sticle 
goale, dopuri şi cuvinte cinice, mi s-a părut că aud un 
asemenea sacrilegiu, o asemenea profanare şi nedreptate 


care o loveau pe Hania, încât aproape mi-am pierdut minţile 
de furie. 

O clipă, Mirza m-a privit descumpănit, apoi faţa lui a 
început să se întunece, ochii să-i scapere, i s-au îngroşat 
vinele de pe frunte, iar trăsăturile i s-au alungit, devenind 
ascuţite, ca la un tătar adevărat. 

— Tu îmi interzici mie să spun ce-mi place? a strigat cu 
glas surd, întrerupt de răsuflarea gâfâită. 

Din fericire, maestrul a sărit să ne despartă: 

— Nu sunteţi vrednici de uniformele pe care le purtaţi! Ce- 
i asta, osă vă bateţi şi o să vă trageţi de urechi ca nişte 
şcolari? Ia te uită, nişte filozofi care-şi aruncă paharele în 
cap. Să vă fie ruşine! De la lupta de idei, la lupta cu pumnii! 
Haida de! Ascultaţi-mă, vreau să înclin un toast în cinstea 
universităţilor. Dacă nu vă împăcaţi şi nu ciocniţi, dacă mai 
lăsaţi vreo picătură în pahare, sunteţi nişte trântori. 

Ne-am potolit amândoi. Selim însă, deşi era mai ameţit, s-a 
potolit cel dintâi. 

— Te rog să mă ierţi, a spus cu glas moale, sunt un prost 
Ne-am îmbrăţişat din toată inima şi am golit paharele în 
cinstea universităţilor. Apoi magistrul a cântat Gaudeamus 
[134]. Prin uşa de sticlă, care dădea în prăvălie, 
cumpărătorii au început să se uite la noi. Afară se însera. 
Eram cu toţii beţi în lege. Veselia noastră a atins zenitul, 
apoi a început să scadă. Maestrul a căzut cel dintâi pe 
gânduri şi, după o vreme, a spus: 

— 'Toate-s bune, dar în general, viaţa-i o prostie. „Astea-s 
doar paliative, dar ce se petrece în adâncul sufletului, e 
altceva, Mâine seamănă cu azi: aceeaşi mizerie, patru 
pereţi goi, o saltea, ghete găurite şi... tot aşa la nesfârşit. 
Muncă şi muncă, iar fericire... ehei! Omul se păcăleşte 
singur cum poate... Rămâneţi cu bine. 

Şi-a îndesat pe cap şapca ponosită cu cozorocul rupt, a 
făcut câteva mişcări mecanice, vrând să-si încheie haina la 
nasturii care lipseau, a aprins o ţigară şi, dând din mâini, a 
spus: 


— Plătiţi voi, că eu sunt lefter, şi rămâneţi sănătoşi. Puteţi 
să vă aduceţi aminte de mine sau nu. Mi-e indiferent. Eu nu 
sunt sentimental. Rămâneţi cu bine, băieţi... 

Ultimele cuvinte le-a rostit cu glasul mişcat şi moale, parcă 
în ciuda declaraţiei că el nu e sentimental. Biata-i inimă era 
capabilă şi avea nevoie de iubire, ca oricare alta, dar 
copilăria tristă, sărăcia şi indiferența oamenilor o 
învăţaseră să se închidă în sine. Avea un suflet mândru, deşi 
înflăcărat, care se temea întotdeauna să nu fie respins 
atunci când se apropie prea mult de cineva. 

Am rămas o clipă singuri, cuprinşi parcă de tristeţe. 
Probabil din cauza presimţirilor, fiindcă pe maestrul nostru 
n-aveam să-l mai vedem niciodată în viaţă. Nici el şi nici noi 
nu ştiam că în plămânii lui se cuibărise de mult morbul unei 
boli neiertătoare. Mizeria, efortul prea mare, învăţătura 
fără istov, nopţile nedormite şi foamea i-au grăbit sfârşitul. 
Toamna, pe la începutul lui octombrie, maestrul nostru a 
murit de tuberculoză. Doar câţiva colegi i-au însoţit 
coşciugul, fiindcă era vacanţă, aşa că numai biata-i mamă, o 
vânzătoare de icoane şi lumânări de ceară de lângă biserica 
dominicanilor 
[135], îşi jelea fiul, pe care nu-l înţelesese adesea în viaţă, 
dar pe care îl iubea ca orice mamă. 

V, 

A doua zi, după beţia noastră, au sosit caii trimişi de 
bătrânul Mirza din Chorzele, şi eu cu Selim am plecat acasă 
dis-de-dimineaţă. Aveam două zile şi două nopţi de drum 
înaintea noastră aşa că am pornit cu noaptea-n cap. În 
clădirea în care locuiam, dormeau cu toţii, doar la fereastra 
de vizavi, printre muşcate, micsandre şi fucsii, se zărea 
feţişoara elevei Jozia. Selim, cu sacul de călătorie pe umeri 
şi cu şapca de student pe cap, stătea la fereastră, gata de 
drum, vestind-o astfel că pleacă; dintre mugşcate i s-a 
răspuns cu o privire melancolică. Dar când şi-a apăsat o 
mână pe inimă, iar cu cealaltă i-a trimis o sărutare, 
feţişoara dintre flori a roşit şi s-a retras repede în fundul 


întunecos al camerei. Jos pe caldarâmul din curte, a răsunat 
uruitul trăsurii la care erau înhămaţi patru cai focoşi; era 
timpul să ne luăm rămas bun şi să plecăm, dar Selim 
aştepta cu încăpă?ânare la fereastră, voind să se convingă 
că nu mai apare nimic. Speranţa i-a fost înşelată şi 
ferestruica a rămas pustie. 

Abia când am coborât şi am trecut pe lângă coridorul 
întunecos, am zărit pe scări o pereche de ciorapi albi, 
rochiţa maronie, bustul aplecat şi mână streaşină la doi ochi 
luminoşi care priveau din întuneric în lumina de afară. 
Mirza s-a repezit în coridor, iar eu, în timp ce urcam în 
brişca ce aştepta la scară, am auzit şoapte şi nişte zgomote 
care semănau cu sărutările. După care, Mirza a revenit, 
roşu, jumătate râzând, jumătate emoţionat, şi s-a aşezat 
lângă mine. Vizitiul a atins caii cu biciul, amândoi am privit 
fără să vrem spre ferestruică; feţişoara Joziei se iţea iarăşi 
printre flori; încă o clipă şi a apărat o mână delicată cu o 
batistă albă; încă un semn de adio şi brişcă a ieşit în stradă, 
ducându-ne pe mine şi pe frumosul ideal al bietei Jozia. 

Era dis-de-dimineaţă, oraşul dormea încă; lumina 
trandafirie a zorilor lucea prin ferestrele clădirilor 
adormite; din când în când doar câte un trecător, rară 
pasăre de noapte, stârnea mergând ecoul adormit, vreun 
portar mătura strada sau duruia vreun cărucior cu legume 
în drum spre piaţa oraşului. Altminteri, văzduhul era 
limpede, liniştit şi proaspăt ca într-o dimineaţă obişnuită de 
vară. Brişcă noastră, trasă de cei patru bahmeţi 
[136], sărea pe pietrele caldarâmului ca o nucă trasă de 
sfoară. Curând ne-a învăluit feţele o adiere proaspătă şi 
răcoroasă dinspre râu, podul a duduit sub copitele cailor şi 
după o jumătate de oră, ne aflam dincolo de bariere printre 
câmpurile largi, grâie şi păduri. 

Piepturile inspirau adânc aerul reavăn al dimineţii, în timp 
ce ochii priveau nesăţioşi împrejurimile. Pământul se trezea 
din somn, picăturile de rouă atârnau ca nişte perle de 
frunzele ude ale copacilor şi luceau pe spicele grâielor. Prin 


gardurile de verdeață se zbenguiau vesel păsărelele, 
întâmpinând ziua frumoasă cu ciripit şi larmă. Pădurea şi 
luncile ieşeau din ceața dimineţii ca din scutece; ici şi colo, 
pe câmpuri, sclipea oglinda apelor pe care, printre florile 
galbene de calcea calului, rătăceau berzele. Fumuri 
trandafirii se înălţau drept în sus din coşurile colibelor 
ţărăneşti, un vânticel uşor unduia lanurile aurii de secară 
coaptă, scuturându-le de umezeala nopţii. Pretutindeni se 
simţea bucuria; părea că totul se trezeşte la viaţă şi cântă: 
„Când se scoală zorile, Pământul şi mările, 'Ţie-ţi cântă.” 

Oricine va înţelege cu uşurinţă ce se petrecea atunci în 
sufletele noastre, dacă îşi va aduce aminte de anii tinereţii, 
când se întorcea acasă într-o dimineaţă de vară atât de 
frumoasă. Anii copilăriei şi obligaţiile şcolare rămăseseră în 
urma noastră, acum înflorea vârsta adolescenţei, asemenea 
stepei bogate, pline de flori şi fără margini; un ţinut 
necunoscut şi interesant spre care ne începusem călătoria 
având semne de hun augur: eram tineri, puternici şi 
aproape că aveam aripi la umeri, ca puii de vultur. Cea mai 
mare comoară de pe lume este tinereţea, iar noi nu 
cheltuiserăm din ea nici o para. 

Am făcut drumul repede, fiindcă în toate locurile de popas 
ne aşteptau cai de schimb. A doua zi, după ce merseserăm 
toată noaptea, spre seară, când am ieşit din pădure, am 
zărit Chorzele, mai bine-zis vârful ascuţit al minaretului 
care strălucea în razele soarelui ce apunea. Curând, am 
intrat pe digul sădit cu salcâmi şi lemn câinesc, pe laturile 
căruia se întindeau două bălți uriaşe cu mori şi fierăstraie. 
Ne însoțeau huruitul trăsurii, şi orăcăitul broaştelor care 
înotau pe lângă malurile acoperite de iarbă prin apa 
încălzită de căldura din timpul zilei. Se vedea că ziua se 
apropie de sfârşit. Pe dig se întorceau acasă turme de oi şi 
de vite acoperite de nori de praf. Pe alocuri, grupuri de 
oameni cu seceri, coase şi greble pe umeri, grăbeau spre 
casele lor, cântând „dana oi dana!” Aceşti oameni fără 
prihană ne opreau brişca, sărutându-i mâinile şi 


întâmpinându-l cu bucurie pe Selim. Nu peste multă vreme, 
soarele a coborât şi mai mult spre asfinţit, ascunzându-şi şi 
mai mult talgerul strălucitor dincolo de trestii. Numai o 
fâşie lată de lumină aurie se mai răsfrângea în mijlocul ele? 
teielor, pe malul cărora copacii se priveau în adâncul apei. 
Am cotit puţin spre dreapta şi deodată, printre tei, plopi, 
molizi şi frasini, s-au ivit pereţii albi ai conacului Chorzele. 
În curte a răsunat clopoţelul, care chema oamenii la cină, şi 
tot atunci din turnul minaretului s-a auzit glasul tărăgănat 
al muezinului casei, vestind că noaptea înstelată coboară 
din cer asupra, pământului şi că Allah e mare. Parcă 
îngânându-l pe muezin, barza care stătea asemenea unui 
urcior etrusc pe cuibul clădit în vârful unui copac mai înalt 
decât acoperişul conacului, a ieşit o clipă din încremenirea-i 
statuară, a ridicat ciocul, ca o suliță de aramă spre cer, apoi 
şi l-a coborât spre piept şi a clămpănit dând din cap parcă, 
în semn de bun venit. M-am uitat la Selim. Avea lacrimi în 
ochi, dar privirea lui era încărcată de o dulceaţă nespusă, 
cum numai el putea avea. Am intrat în curte. 

În faţa pridvorului închis cu geamlâc, şedea bătrânul 
Mirza, şi, trăgând fumul albastru din lulea, privea cu 
bucurie la viaţa care fremăta fără zgomot pe dinaintea lui. 
Văzându-şi feciorul, s-a ridicat repede de pe locul lui, l-a 
luat în braţe şi a început să-l strângă la piept cu dragoste, 
căci deşi se purta destul de aspru cu el, îl iubea mai mult 
decât orice pe lume. L-a întrebat numaidecât despre 
examene, după care l-a îmbrăţişat din nou. S-au adunat 
apoi toţi slujitorii să-i ureze bun venit domnişorului, iar 
câinii săreau în jurul lui de bucurie. Din pridvor a ieşit în 
grabă o lupoaică îmblânzită, favorita bătrânului Mirza. 
„Zula! Zula!” a strigat-o Selim, şi lupoaica i-a sărit cu labele 
pe umeri, lingându-i faţa, apoi a început să alerge ca o 
nebună împrejur, scâncind de bucurie şi arătându-şi dinţii 
înfricoşători. 

Am intrat în sufragerie. Priveam la Chorzele şi la tot ce se 
afla acolo ca un om doritor de înnoire. Nu se schimbase 


nimic; portretele strămoşilor lui Selim: conducători de 
roate şi stegari, atârnau ca şi înainte pe pereţi. 
Înfricoşătorul Mirza, colonelul petihorean din timpul lui 
Sobieski, mă privea şi acum cu aceiaşi ochi piezişi, 
ameninţători, dar obrazul scrijelit de săbii mi s-a părut mai 
urât, mai înspăimântător. Cel mai mult se schimbase Mirza, 
tatăl lui Selim. Părul negru îi încărunţise, mustaţa-i făloasă 
îi albise aproape de tot, iar trăsăturile tătăreşti ieşeau tot 
mai mult la iveală. Alt, câtă deosebire era între bătrânul 
Mirza şi Selim, între acest obraz osos, aspru, crud aproape, 
şi chipul de-a dreptul îngeresc, asemenea unei flori, 
proaspăt şi dulce. Mi-e foarte greu să înfăţişez dragostea cu 
care bătrânul îşi privea feciorul, urmărindu-i fiecare 
mişcare. 

N-am vrut să-l încurc şi m-am tras mai la o parte, dar 
bătrânul, ospitalier ca un adevărat şleahtic polonez, mi-a 
urat bun venit şi a început să mă îmbrăţişeze, rugându-mă 
să înnoptez la ei. N-am vrut să rămân noaptea la Chorzele, 
pentru că mă grăbeam să ajung acasă, dar a trebuit să 
cinez acolo. Am plecat de la Chorzele noaptea târziu, şi 
când m-am apropiat de casă, cloşca răsărise pe cer, ceea ce 
însemna că era miezul nopţii. În sat, nici o fereastră nu era 
luminată, doar hăt! departe la marginea pădurii pâlpâia o 
luminiţă la smolărie. Pe lângă case lătrau câinii. Pe aleea cu 
tei, care ducea spre conacul nostru, era un întuneric de 
puteai să-ţi bagi degetele în ochi; un om a trecut cu caii pe 
lângă noi, îngânând un cântec cu jumătate de glas, dar nu'i- 
am văzut faţa. Am oprit la intrare; ferestrele erau 
întunecate; pesemne că dormeau cu toţii, dar câinii au 
alergat din toate părţile şi au început să latre în jurul 
trăsurii. Am coborât şi am bătut în uşă; o vreme nu m-a 
auzit nimeni. M-a cuprins părerea de rău, deoarece 
credeam că mă vor aştepta. Abia după un timp, am văzut ici 
şi colo lumină la ferestre şi un glas somnoros, în care l-am 
recunoscut pe Franek, a întrebat: 

— Cine-i acolo? 


Am răspuns, Franek a deschis şi s-a repezit să-mi sărute 
mâna. L-am întrebat dacă toţi erau sănătoşi. 

— Sunt sănătoşi, a răspuns Franek, dar boierul a plecat la 
oraş şi se întoarce abia mâine. 

Cu aceste cuvinte, m-a condus în sufragerie, a aprins 
lampa care atârna deasupra, mesei şi a ieşit să-mi 
pregătească ceaiul. Am rămas o clipă singur cu gândurile 
mele şi cu inima bătând, dar această clipă a trecut repede, 
fiindcă în curând au venit în grabă părintele Ludwik într-un 
halat de noapte, buna doamnă d'Yves, îmbrăcată tot în alb, 
cu bigudiurile-i de totdeauna şi căciuliţă, şi Kazio care 
venise de la şcoală cu o lună mai devreme în vacanţă. Toţi 
m-au întâmpinat cu duioşie; mi-au admirat înălţimea, 
părintele Ludwik susţinea că m-am maturizat, iar doamna 
d'Yves că m-am făcut mai frumos. Părintele Ludwik, bietul 
de el, abia după o vreme a început să mă întrebe sfios 
despre examene şi certificatul de la şcoală, iar când a aflat 
de succesele mele, a izbucnit în plâns şi m-a îmbrăţişat, 
spunându-mi „copil iubit”. Deodată, în camera de alături s-a 
auzit tropot de picioruşe desculţe şi au intrat în fugă cele 
două surioare numai în cămăşuţe şi cu căciulite pe cap, 
repetând: „A venit Henlyk, a venit Henlyk!” şi mi s-au 
căţărat pe genunchi. În zadar le-a certat doamna d'Yves, 
spunându-le că nu s-a mai pomenit ca două domnişoare ca 
ele să se arate aşa în „dezzabile”. Fără să mă întrebe nimic, 
fetiţele mi-au înconjurat gâtul cu braţele, lipindu-şi buzele 
de obrazul meu. După o clipă, am întrebat sfios de Hania. 

— O, a crescut! mi-a răspuns doamna d'Yves. Vine şi ea 
îndată, se vede că se îmbracă. 

N-am aşteptat mult; după vreo cinci minute, Hania a intrat 
în sufragerie. M-am uitat la ea şi, Doamne! ce devenise într- 
o jumătate de an această orfană de şaisprezece ani, slabă şi 
subţirică, înaintea mea se afla aproape o domnişoară în 
toată legea. Formele i se împliniseră şi i se rotunjiseră de 
minune Faţa-i avea un ten delicat, dar sănătos, iar pe obrajii 
rumeni se răsfrângeau parcă zorii dimineţii. Împrăştia în 


jurul ei sănătate, tinereţe, prospeţime şi farmec asemenea, 
unui trandafir înflorit. Am băgat, de seamă că se uita 
curioasă la mine cu ochii ei albaştri. Am mai văzut însă că 
observase şi ea admiraţia mea şi impresia pe care mi-o 
făcuse, pentru că un zâmbet indicibil îi rătăcea, în colţul 
gurii. Curiozitatea cu care ne uitam unul la altul vădea sfieli 
adolescentine, virginale. Ehei, relaţiile simple dintre frate şi 
soră, relaţii copilăreşti, dispăruseră pentru totdeauna 
dintre noi. 

Ah, cât era de frumoasă cu zâmbetul acesta şi cu bucuria 
tăcută în ochi! 

Lumina lămpii atârnate deasupra mesei îi cădea pe părul 
bălai. Purta o rochie neagră cu o eşarifă tot neagră, 
aruncată în grabă pe puneri, pe care o ţinea cu mâna la 
piept sub gâtul alb; veşmintele-i arătau o dezordine plină de 
farmec din cauza grabei cu care se îmbrăcase. Împrăştia în 
jur căldura somnului. Când i-am dat bineţe şi i-am atins 
mâna, era caldă, moale şi catifelată, iar atingerea ei m-a 
înfiorat de plăcere. Hania se schimbase cu totul. Când am 
plecat, era o fată simplă, pe jumătate slujnică, iar acum era 
o domnişoară cu o expresie de nobleţe pe faţă şi cu născări 
cumpătate care vădeau o educaţie aleasă şi obişnuinţa de a 
trăi în societatea înaltă. Înflorise moral şi intelectual, iar 
schimbarea i se răsfrângea în priviri. Încetase să mai fie un 
copil din toate punctele de vedere; o demonstra zâmbetul 
acela nedefinit şi un fel de cochetărie nevinovată cu care 
mă cerceta. Se vedea limpede că înţelege foarte bine cât de 
mult se schimbaseră relaţiile dintre noi. Am priceput 
repede că ea avea un ascendent asupra mea, fiindcă, deşi 
eu învăţasem mai mult, sub raportul vieţii, al înţelegerii 
fiecărei situaţii, a fiecărui cuvânt, eram încă destul de naiv. 
Hania se purta mai liberă cu mine decât eu cu ea. 
Seriozitatea mea de tutore şi de domnişor pierise şi ea fără 
urmă. Pe drum mă gândisem cum am să mă întâlnesc cu ea, 
ce-am să-i spun, cât o să fiu de bun şi de îngăduitor 
totdeauna, dar toate planurile mele au căzut baltă. Situaţia 


de acum arăta că nu eu eram bun şi îngăduitor cu ea, ci mai 
degrabă ea părea să fie bună şi îngăduitoare cu mine. La 
început, nu mi-am dat prea bine seama de asta, dar o 
simţeam mai mult decât înţelegeam. Îmi pusesem în gând s- 
o întreb ce învaţă şi ce a învăţat, cum îşi petrecea timpul, 
dacă doamna d'Yves şi părintele Ludwik erau mulţumiţi de 
ea, dar iată că ea era aceea care, cu zâmbetul mereu în 
colţul gurii, mă întreba ce-am făcut, ce am învăţat şi ce 
intenţionez să fac pe viitor. Parcă era un făcut, totul se 
petrecea altfel decât plănuisem. Fără multă vorbă, exact pe 
dos. 

După ce-am vorbit vreo oră, am plecat cu toţii la culcare. 
M-am dus în camera mea puţin deconcertat şi uimit, puţin 
dezamăgit, pradă unor impresii contradictorii. Scormonită 
din nou, dragostea a început să se prelingă ca o vâlvătaie 
printre crăpăturile unei clădiri în flăcări şi în curând m-a 
luat în stăpânire cu totul. Silueta Haniei, trupul ei 
feciorelnic, încântător şi plin de farmece, aşa cum îl 
văzusem, ademenitor şi învăluit în căldura somnului, 
îndreptându-şi cu mâna albă dezordinea veşmintelor la 
piept şi cu cozile despletite, îmi cucerise închipuirea, 
acaparându-mi toate gândurile. 

VI. 

A doua zi, m-am sculat foarte devreme, şi am alergat în 
grădină. Era o dimineaţă frumoasă, plină de rouă şi de 
aromele florilor. Am dat fuga până la aleea de carpeni, 
fiindcă îmi spunea inima că acolo o voi găsi pe Hania. Se 
vede însă că prea eram înclinat să cred în presimţiri, căci 
m-am înşelat, Hania nu era acolo. Abia după micul dejun am 
rămas singuri şi am întrebat-o dacă nu vrea să se plimbe 
prin grădină. A acceptat cu plăcere şi, repezindu-se în 
camera ei, s-a întors cu o pălărioară cu boruri mari pe cap, 
care-i umbrea fruntea şi ochii, şi cu o umbreluţă în mână. 
Îmi zâmbea ştrengăreşte de sub pălărie, de parcă voia să- 
mi spună: „Uite ce bine îmi stă”. Am intrat în grădină 
împreună. M-am îndreptat spre aleea de carpeni, gândindu- 


mă întruna cum să încep vorba. Cu siguranţă că Haina s-ar 
fi descurcat mai bine decât mine, dar credeam că nu voia să 
mă ajute, bătându-şi joc de încurcătura mea. Păşeam deci 
alături în tăcere, retezând cu cravaşa florile de pe margine, 
până când Hania a început să râdă, a pus mâna pe cravaşa 
şi mi-a spus: 

— Domnule Henryk, ce rău ţi-au făcut florile astea? 

— Ei, Hania! Nu-i vorba de flori, dar uite că nu ştiu cum să 
vorbesc cu tine, te-ai schimbat foarte mult, Hania. Ah, cât 
de mult te-ai schimbat! 

— Să presupunem că-i aşa. Pe dumneata te supără asta? 

— N-aş spune, i-am răspuns aproape cu tristeţe, dar nu 
mă pot obişnui; mereu am impresia că micuța Hania, pe 
care am cunoscut-o, şi tu sunteţi două fiinţe diferite. Aceea 
a rămas în amintirile mele, în inima mea, ca o soră, Hania, 
ca o soră, aşa că... 

— Aşa că eu (aci s-a arătat cu degetul pe sine) sunt o 
străină pentru dumneata, adevărat? m-a întrebat încet. 

— Hania! Hania, cum poate să-ţi treacă prin minte una ca 
asta? 

— Poate că e trist, într-adevăr, dar e în firea lucrurilor, a 
răspuns ea. Dumneata cauţi în inimă vechile sentimente 
frăţeşti pentru mine şi nu le mai găseşti! Asta-i totul. 

— Nu, Hania! nu în inimă o caut pe Hania de odinioară, 
fiindcă ea a rămas pentru totdeauna acolo, o caut în tine, 
cât despre inima... 

— Cât despre inima dumitale, m-a întrerupt veselă, cred 
că ghicesc ce s-a întâmplat cu ea. A rămas undeva la 
Varşovia, alături de altă inimioară fericită. Nu e prea greu 
de ghicit! 

Am privit-o adânc în ochi; nici cu nu prea ştiam dacă nu 
cumva mă cercetează sau, contând pe impresia pe care mi- 
o făcuse ieri şi pe care nu mă pricepeam s-o ascund, se 
joacă puţin cam prea crud cu mine. Am simţit deodată cum 
creşte în mine dorinţa de împotrivire. Mă gândeam că 
trebuie să am o înfăţişare nespus de caraghioasă, când mă 


uitam la ea cu privirile unei căprioare ucise, aşa că mi-am 
stăpânit sentimentele care mă însufleţeau în clipa aceea şi 
am răspuns: 

— Şi dac-ar fi într-adevăr aşa? 

O expresie abia vizibilă de uimire şi parcă de descurajare 
s-a ivit pe chipul luminos al Haniei. 

— Dacă-i într-adevăr aşa, a răspuns, atunci dumneata, te- 
ai schimbat, nu eu. 

Spunând acestea, s-a întunecat puţin şi privindu-mă pe 
sub sprâncene, a păşit o vreme în tăcere, în timp ceeumă 
străduiam să-mi ascund bucuria pe care mi-o produseseră 
vorbele ei. Ea zice, gândeam, că dacă iubesc pe alta, eu m- 
am schimbat şi nu ea, aşadar ea mă... 

De bucurie, n-am îndrăznit să-mi duc gândul înţelept până 
la capăt. 

Cu toate astea, nu eu, ci ea arăta schimbată. Fetiţa de 
acum o jumătate de an, care habar nu avea pe ce lume 
trăieşte, căreia nici prin gând nu i-ar fi trecut să discute 
despre sentimente, pentru care asemenea lucruri erau încă 
neînţelese, vorbea atât de lejer şi cu atâta pricepere, de 
parcă recita o lecţie abia învățată. Cât de mult îmbobocise 
şi se mlădiase acest suflet până mai ieri de copil! Cu fetele 
se întâmplă astfel de minuni. Nu sunt puţine cele care se 
culcă seara copile, şi dimineaţa se trezesc domnişoare cu 
alte simţiri şi alte gânduri. Pentru Hania, fire vioaie, 
inteligentă şi sensibilă, jumătatea de an, împlinirea vârstei 
de şaisprezece ani, schimbarea relaţiilor sociale, învăţătura, 
cărţile citite poate pe furiş, toate acestea fuseseră prea de 
ajuns. 

În acest timp, mergeam alături în tăcere. Hania a 
întrerupt-o cea dintâi: 

— Aşa că, domnule Henryk, iată-te şi pe dumneata 
îndrăgostit. 

— Se prea poate, i-am răspuns zâmbind. Îţi va fi dor de 
Varşovia? 


— Nu, Hania! Aş fi bucuros să nu mai plec niciodată de 
aici. 

Hania s-a uitat repede la mine. Parcă vroia să-mi 
împărtăşească ceva, dar a tăcut, iar după o clipă, şi-a lovit 
uşor rochia cu umbreluţa şi a spus, răspunzându-şi 
pesemne propriilor gânduri: 

— Ah! cât pot să fiu de copilăroasă! 

— Hania, de ce spui asta? am întrebat. 

— E, aşa. Hai să ne aşezăm pe bancă şi să vorbim despre 
altceva. 

— Ce privelişte frumoasă, nu-i aşa? m-a întrebat deodată 
cu zâmbetu-i cunoscut pe buze. 

S-a aşezat pe o bancă nu departe de alee, sub un tei uriaş, 
de unde se vedea într-adevăr o privelişte foarte frumoasă 
spre eleşteu, diguri şi spre pădurea de dincolo de baltă. 
Hania mi-o arăta cu umbreluţa, dar eu, deşi îmi plăceau 
priveliştile frumoase, n-aveam deloc chef s-o admir, mai 
întâi pentru că îmi era foarte cunoscută, apoi o aveam 
alături pe Hania de o sută de ori mai frumoasă decât tot ce 
o înconjura, în sfârşit, pentru că numai la asta nu-mi era 
gândul. 

— Ce frumos se răsfrâng copacii aceia în apă, a continuat 
Hania. 

— Văd că eşti o adevărată artistă, i-am răspuns fără să mă 
uit în direcţia copacilor şi a apei. 

— Părintele Ludwik mă învaţă să desenez. Oho, am învăţat 
o mulţime de lucruri când dumneata ai fost plecat; voiam 
să... dar ce ai? Eşti supărat pe mine? 

— Nu, Hania, nu sunt supărat, nici n-aş putea fi supărat pe 
tine. Văd însă că eviţi să răspunzi la întrebările mele şi uite 
că amândoi ne jucăm de-a baba oarba, în loc să vorbim 
deschis şi cu încredere ca mai de mult. Poate că tu nu simţi 
asta, dar mie îmi pare foarte rău, Hania...! 

Aceste cuvinte simple n-au făcut altceva decât să ne 
arunce pe amândoi într-o încurcătură şi mai mare. Hania 
mi-a întins într-adevăr amândouă mâinile, iar eu le-am 


strâns poate prea tare şi, o, Doamne! aplecându-mă în 
grabă, i le-am sărutat cum nu prea se cuvenea să facă un 
tutore. După care ne-am simţit amândoi şi mai stingheriţi; 
ea a roşit până în vârful urechilor, eu la fel, şi am amuţit 
amândoi, neştiind nici unul cum să începem acea discuţie 
care trebuia să fie deschisă şi plină de încredere. 

Apoi ea s-a uitat la mine, eu la ea, şi iarăşi am arborat pe 
obraji steagurile purpurii. Şedeam unul lângă altul ca două 
păpuşi; mi se părea că aud bătaia accelerată a propriei 
inimi. Situaţia era insuportabilă, în răstimpuri simţeam că 
parcă mă înhaţă o mână de guler şi vrea să mă arunce la 
picioarele ei, în timp ce alta mă ţine de păr şi nu-mi mai dă 
drumul. Deodată, Hania s-a ridicat şi a spus repede, 
emoţionată. 

— Eu trebuie să plec; am lecţie cu doamna d'Yves, e 
aproape unsprezece. 

Am pornit spre casă pe acelaşi drum. Mergeam şi acum tot 
în tăcere; eu retezam iarăşi bumbii florilor cu cravaşa, dar 
ei nu-i mai era milă de ele. 

Revenisem într-adevăr la vechile noastre relaţii; nimic de 
ZIS! 

„Dumnezeule mare! ce se întâmplă cu mine?” m-am 
întrebat când Hania m-a lăsat singur. Eram atât de 
îndrăgostit, încât mi s-a ridicat părul măciucă în vârful 
capului. 

În acest timp, a venit părintele Ludwik şi m-a luat să-mi 
arate acareturile. Pe drum, mi-a povestit o mulţime de 
lucruri în legătură cu moşia noastră, care nu mă interesau 
câtuşi de puţin, deşi mă prefăceam că ascult cu atenţie. 

Fratele meu, Kazio, care, profitând de vacanţă, îşi 
petrecea toată ziua în afara casei, pe la grajduri, pin 
pădure, cu puşca de vânătoare pe cal sau în luntre, tocmai 
dresa în curtea fermei pentru călărie caii mai tineri din 
herghelie. Văzându-ne, pe mine şi pe preot, a galopat până 
la noi pe un roib, care zvâcnea sub el ca turbat, şi ne-a pus 
să-i admirăm formele, vigoarea şi mersul, după care a 


descălecat şi ne-a însoţit. Am vizitat împreună grajdul, 
ocoalele, şurile şi am apucat-o spre câmp, dar ne-au dat de 
ştire că a sosit tata, aşa că a trebuit să ne întoarcem acasă. 
Tata m-a întâmpinat mai bucuros ca oricând. Când a aflat 
de examene, m-a luat în braţe şi a declarat că de acum 
încolo avea să mă socotească om în toată firea. În purtarea 
lui faţă de mine au intervenit într-adevăr schimbări mari. 
Îmi arăta mai multă încredere şi dragoste. A început să-mi 
vorbească despre treburile moşiei, mi-a destăinuit că 
intenţionează să cumpere una dintre moşiile vecine şi mi-a 
cerut părerea. Mi-am dat scama că vorbea înadins despre 
asta, ca să-mi arate cât de serios se gândeşte el la situaţia 
mea de om matur şi de fiu mai vârstnic în familie. Nicicând 
nu manifestase atâta dragoste faţă de mine. Mândria lui 
paternă era flatată nespus de certificatele pe care le 
adusesem semnate de profesori. Am mai observat că-mi 
studiază firea, felul de a gândi, simţul onoarei, punându-mi 
înadins diferite întrebări, ca să se dumirească. Se vede că 
examenul părintesc l-am trecut cu bine; ce-i drept, 
principiile mele filozofice şi sociale difereau foarte mult de 
ale tatălui, dar nu m-am trădat, iar în celelalte privinţe nu 
puteam să nu gândim la fel. Aşa că faţa aspră, leonină, a 
tatălui meu era mai luminoasă ca oricând. Mi-a făcut o 
mulţime de cadouri încă din primai zi; mi-a dăruit perechea 
de pistoale cu care se duelase nu prea de mult cu domnul 
Zoll şi pe care mai erau însemnate câteva isprăvi de onoare, 
făptuite în anii tinereţii, pe când slujea ca oştean. Am primit 
apoi un pursânge arab şi vechea sabie moştenită din 
strămoşi, cu mânerul bătut cu pietre scumpe, lama lată de 
Damasc cu chipul Maicii Domnului cizelat în aur pe oţel şi 
cu inscripţia „Isus, Maria!” Această sabie era unul dintre 
cele mai preţioase odoare ale familiei, veşnic obiect de 
dispută între mine şi Kazio, fiindcă reteza fierul ca pe 
vreascuri. Când mi-a înmânat-o, tata a scos-o din teacă, a 
schiţat câteva lovituri şuierând prin aer şi luminând 
încăperea, apoi a făcut semnul crucii deasupra capului meu, 


a sărutat chipul Maicii Domnului şi dându-mi-o, a spus: „Să 
fii vrednic de ea, eu n-am făcut-o de ruşine, să n-o faci nici 
tu!” După care ne-am aruncat unul în braţele celuilalt. În 
acest timp, Kazio s-a repezit cu înflăcărare la sabie şi, cum 
era neobişnuit de puternic, deşi n-avea decât cincisprezece 
ani, a început să execute lovituri ale căror precizie şi iuţeală 
nu l-ar îi ruşinat nici pe un experimentat maestru de 
scrimă. Tata s-a uitat mulţumit la el şi a rostit: 

— Mânuieşti sabia de minune, dar nici tu nu eşti mai 
prejos, nu-i aşa? 

— Aşa-i tată. Pe Kazio mai pot să-l înving. Din toţi colegii 
cu care am luat lecţii de scrimă, numai unul mă întrecea. 

— Cine? 

— Selim Mirza. 

Tata a schiţat o strâmbătură. 

— Aha, Mirza! Dar tu trebuie să fii mai puternic. 

— Tocmai asta îmi îngăduie să-i ţin piept. Dar eu şi Selim 
nu ne vom bate niciodată. 

— E, cine ştie ce se poate întâmpla, a răspuns tata. 

În aceeaşi zi, după amiază, şedeam cu toţii în pavilionul 
larg, acoperit de viţă de vie, din care se vedeau curtea 
uriaşă şi hăt! departe drumul umbros, străjuit de tei. 
Doamna d'Yves croşeta o faţă de masă pentru capelă, tata şi 
părintele Ludwik pufăiau din lulea, sorbind cafea neagră, 
Kazio se învârtea prin faţa pridvorului, urmărind cu privirea 
zborul cotit al rândunelelor, în care voia să tragă cu 
gloanţe, dar nu-l lăsa tata, iar eu şi Hania ne uitam la 
desenele aduse de mine fără să ne gândim deloc la ele. Pe 
mine, cel puţin, mă ajutau uneori să-mi ascund faţă de 
ceilalţi privirile pe care i le aruncam Haniei. 

— Ei, cum 0 găseşti pe Hania? Ţi se pare că s-a urâţit rău, 
domnule tutore? m-a întrebat tata, uitându-se ştrengăreşte 
la fată. 

Am început să privesc desenul cu luare-aminte şi am 
răspuns de după carton: 


— N-aş spune că s-a urâţit, tată, dar a crescut şi s-a 
schimbat. 

— Domnul Henryk mi-a şi reproşat această schimbare, a 
intervenit lejer Hania. 

I-am admirat curajul şi stăpânirea de sine; eu n-aş fi fost în 
stare să vorbesc atât de liber despre aceste reproşuri. 

— Ce importanţă are dacă s-a făcut mai urâtă sau mai 
frumoasă? a spus părintele Ludwik, de învăţat însă învaţă 
repede şi temeinic. Să spună madame cât de repede a 
învăţat franţuzeşte. 

Trebuie să ştiţi că părintele Ludwik, altminteri un om 
foarte cultivat, nu ştia franţuzeşte şi nici nu putea să înveţe, 
cu toate că trăia de cincisprezece ani în casa noastră în 
apropierea doamnei d'Yves. De aceea, sărmanul avea o 
adevărată slăbiciune pentru limba franceză, socotind 
cunoaşterea ei un semn sigur al unei educaţii superioare. 

— Nu pot să neg că Hania învaţă uşor şi cu plăcere - a 
întărit doamna d'Yves - dar trebuie să spun că eu nu sunt 
prea mulţumită de ea, a adăugat, întorcându-se spre mine. 

— O, doamnă, ce rău am mai făcut? a exclamat Hania, 
împreunându-şi mâinile. 

— Ce rău ai făcut? Ai să spui numaidecât, a răspuns 
doamna d'Yves. Închipuieşte-ţi, domnule, că această 
domnişoară, cum are o clipă liberă, s-apucă de romane şi 
am temeiuri să cred că, după ce se duce la culcare, în loc să 
stingă lumânarea şi să doarmă, citeşte ceasuri întregi. 

— Foarte rău face, dar după câte ştiu, urmează exemplul 
profesoarei, s-a amestecat tata, căruia îi plăcea s-o 
contrazică pe doamna d'Yves, când era bine dispus. 

— A, mă rog de iertare, dar eu am patruzeci şi cinci de ani, 
s-a împotrivit franţuzoaica, 

— Ia te uită, n-aş fi crezut în ruptul capului, s-a prefăcut 
tata. 

— Dumneata eşti rău! 

— Nu ştiu, ştiu însă că dacă Hania face rost de romane, 
apoi nu le ia din bibliotecă, deoarece cheia se află la 


părintele Ludwik. Aşa că vina cade pe profesoară. 

Doamna d'Yves citea într-adevăr toată viaţa romane şi, 
cum avea obiceiul să le povestească tuturor, cu siguranţă ea 
i le povestise şi Haniei, de aceea, în cuvintele tatei, numai 
pe jumătate glumeţe, se ascundea o parte de adevăr, pe 
care îl dezvăluise înadins. 

— Vine cineva la noi! a strigat deodată Kazio. 

Am privit cu toţii în obscuritatea aleii de tei şi la capătul ei, 
la vreo verstă 
[137] depărtare, am văzut o trâmbă de praf care se apropia 
cu o iuţeală neobişnuită. 

— Cine poate fi? Ce viteză! s-a mirat tata, ridicându-se. Nu 
poţi să deosebeşti nimic din cauza prafului. 

Era o căldură foarte mare; nu plouase de mai bine de două 
săptămâni, aşa că pe drumuri se ridicau nori de praf la cea 
mai mică mişcare. Ne-am mai uitat o dată zadarnic la 
pulberea care se apropia, mai erau abia câteva zeci de paşi 
până la gardul curţii, când deodată s-a ivit din praf capul 
unui cal cu nările roşii lărgite, ochii învăpăiaţi şi coama 
fluturând. Calul alb gonea în galop, abia atingând pământul 
cu picioarele, iar pe el, aplecat pe grumaz ca un tătar, 
călărea nu altul decât prietenul meu Selim. 

— Selim, vine Selim! a strigat Kazio. 

— Ce face nebunul? Poarta e închisă! am ţipat, zvâcnind 
de la locul meu. 

Nu mai aveam când să deschidem poarta, n-ar mai fi ajuns 
nimeni la timp. Selim gonea ca un zănatec, orbeşte, era 
aproape sigur că va nimeri în ştacheţii înalţi de doi coţi şi 
mai bine şi ascuţiţi la vârf. 

— Doamne, ai milă de el! s-a rugat părintele Ludiwk. 

— Poarta, Selim! poarta! am strigat ca un ieşit din minţi, 
fluturând batista şi alergând de-a curmezişul curţii din 
toate puterile. 

Dar la vreo cinci paşi de împrejmuire, Selim s-a îndreptat 
deodată în şa, măsurând ştacheţii cu o privire fulgerătoare. 
Apoi am auzit ţipetele femeilor din pridvor, tropăit 


înverşunat de copite, calul s-a înălţat pe picioarele dinapoi, 
copitele din faţă i-au încremenit o clipă în aer, şi a sărit 
peste gard în cea mai mare viteză, fără să se oprească 
deloc. 

Selim l-a oprit abia înaintea pavilionului, strunindu-l cu 
putere, de i s-au înfipt copitele în pământ, şi smulgându-şi 
pălăria de pe cap, a început s-o fluture ca pe un steag şi să 
strige: 

— Ce mai faceţi, dragii mei! Cum o mai duceţi? Respectele 
mele, domnule! s-a înclinat spre tatăl meu. Respectele mele, 
iubite părinte, doamnă d'Yves şi domnişoară Hania! lată-ne 
iarăşi împreună. Vivat! Vivat! 

A sărit din şa şi, aruncând frâul lui Franek, care a venit în 
fugă din coridor, şi început să-l îmbrăţişeze pe tata, pe 
preot şi să sărute mâinile femeilor. 

Doamna d'Yves şi Hania erau încă palide de spaimă şi l-au 
întâmpinat ca pe un salvat de la moarte, iar părintele 
Ludwik l-a dojenit: 

— Nebunule, nebunule, ce spaimă am tras cu toţii din 
cauza ta. Am crezut că până aici ţi-a fost. 

— Păi, de ce? 

— Poarta. Cum poţi să goneşti aşa cu ochii închişi? 

— Cu ochii închişi? Ştiam doar că poarta e închisa. Ehe, 
am ochii foarte buni, tătăreşti. 

— Şi nu ţi-a fost frică să sari? 

Selim a izbucnit în râs 

— Nu, nici un pic, părinte Ludwik. De altfel, e mai mult 
meritul calului, decât al meu. 

— Voila un brave garcon! 

[138] s-a bucurat doamna d'Yves. 

— Aşa-i, aşa-i, nu oricine ar fi avut curajul, a adăugat 
Hania. 

— Vrei să spui - am corectat-o - că nu orice cal ar putea 
sări, pentru că oameni se găsesc destui care s-o facă. 

Hania şi-a oprit o vreme privirile asupra mea. 

— Pe dumneata nu te-aş sfătui să încerci. 


După care s-a uitat la Selim, iar privirea ei exprima 
admiraţie, fiindcă de bună seamă, trecând peste fapta 
nebunească a tătarului, un risc dintre acelea care le plac 
totdeauna femeilor, trebuia să-l vedeţi cum arăta. Părul 
negru, frumos îi cădea pe frunte, iuţeala îi rumenise obrajii, 
iar ochii îi străluceau, împrăştiind veselie şi bucurie. Când 
stătea lângă Hania, privind-o curios în ochi, nici un artist n- 
ar fi putut închipui o pereche mai frumoasă. 

Cât despre mine, m-am simţit foarte jignit de cuvintele ei. 
Mi se părea că acel: „nu te-aş sfătui să încerci” l-a spus cu 
un glas în care tremura o undă de ironie. Am privit 
întrebător la tata, care cercetase mai înainte calul lui Selim. 
Îi cunoşteam ambiția paternă, ştiam că suferă ori de câte 
ori mă întrecea cineva, iar pe Selim era supărat mai de 
mult, iată de ce contam că nu se va împotrivi în caz că vreau 
să dovedesc că nu sunt un călăreț mai prost ca Selim. 

— Calul sare foarte bine, tată, i-am spus. 

— Dar şi diavolul ăsta stă bine în şa, a murmurat drept 
răspuns. Tu ai fi în stare? 

— Hania se îndoieşte, am răspuns cu anume amărăciune. 
Pot să încerc? 

Tata a ezitat, s-a uitat la ştacheţi, la cal, la mine şi a spus: 

— Las-o baltă. 

— Fireşte! am exclamat cu părere de rău. E mai bine să 
mă socotească o babă în comparaţie cu Selim. 

— Henryk, ce tot vorbeşti! m-a certat Selim, înconjurându- 
mi gâtul cu braţul. 

— Sari, sari, băiete! şi vezi s-o faci bine! m-a îndemnat 
tata, a cărui mândrie era atinsă. 

— Adu calul! am strigat la Franek care plimba încet prin 
curte fugarul obosit. Hania a zvâcnit de la locul ei. 

— Domnule Henryk! mi-a spus, numai eu sunt cauza 
acestei încercări. Eu nu vreau, nu vreau. N-ai să faci asta... 
pentru mine. 

Spunând aceasta, se uita în ochii mei de parcă voia să-mi 
spună din priviri tot ce nu putea exprima prin cuvinte. 


Ah, pentru privirea asta a ei n-aş fi pregetat să-mi vărs şi 
ultima picătură de sânge, dar nu mai puteam să dau înapoi. 
Mândria mea rănită era mai puternică în clipa aceea decât 
orice, de aceea m-am stăpânit şi am răspuns rece: 

— Te înşeli, Hania, nu din cauza ta o fac. Voi sări pentru 
propria plăcere. 

Apoi, cu toate protestele tuturor, afară de al tatei, am 
încălecat şi am pornit la pas spre aleea de tei. Franck a 
deschis poarta şi a închis-o numaidecât în urma mea. 
Sufletul mi-era plin de amărăciune şi aş fi sărit peste 
ştacheţi chiar dac-ar fi fost de două ori mai înalţi. După vreo 
trei sute de paşi, am întors calul şi am pornit la trap, apoi 
îndată în galop. 

Am băgat de seamă deodată că şaua se clatină sub mine. 

Se întâmplase una din două; sau se rupsese chinga în 
timpul primei sărituri, sau Franek o slăbise, ca să răsufle 
calul în voie, şi, zăpăcit cum era, uitase să mă prevină la 
timp. 

Acum era prea târziu. Calul se apropia în goană de 
împrejmuire, iar eu nu voiam să mai dau înapoi. „Dacă mă 
omor, mă omor!” am gândit. Parcă m-a cuprins disperarea. 
Am strâns convulsiv calul cu genunchii, vântul îmi şuiera în 
urechi. Ştacheţii mi-au apărut brusc în faţa ochilor, am 
mânuit cravaşa, m-am simţit săltat în aer, am auzit un 
strigăt din pridvor, n-am mai văzut nimic şi... după o clipă, 
m-am trezit, din leşin pe gazon. 

Am sărit drept în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. Am căzut din şa? Am 
leşinat? 

În jurul meu se aflau tata, părintele Ludwik, Selim, Kazio, 
doamna d'Yves şi Hania galbenă ca ceara şi cu lacrimi în 
ochi. 

— Ce ai? ce ai? mă întrebau din toate părţile. 

— N-am nimic. Am căzut, dar nu din vina mea. Chinga era 
ruptă. 


Într-adevăr, mi-am revenit destul de repede, simţeam 
numai că n-am destul aer. Tata a început să-mi pipăie 
mâinile, picioarele... şi umerii. 

— Nu te doare?... m-a întrebat. 

— Nu, sunt sănătos tun. 

Curând mi s-a liniştit şi respiraţia. Eram totuşi furios, 
pentru că aveam impresia că sunt caraghios. Trebuie să fi 
fost într-adevăr. Zvârlit de pe cal, parcursesem în zbor toată 
lărgimea drumului de după gazon şi căzusem pe iarbă, de 
aceea aveam coatele şi genunchii costumului de culoare 
descinsă înverziţi, iar hainele şi părul în dezordine. Cu toate 
acestea, acea întâmplare nenorocoasă a avut şi o parte 
bună. Mai înainte, interesul tuturor se îndrepta numai spre 
Selim, musafirul care abia sosise; acum însă eu îi luasem 
locul, e drept, cu preţul coatelor şi genunchilor mei. 
Socotindu-se vinovată, între noi fie spus, pe bună dreptate, 
de această încercare nesăbuită, care se putea încheia atât 
de rău, Hania se străduia să-şi plătească imprudenţa prin 
bunătatea şi dulceaţa pe care mi le arăta. În aceste 
împrejurări, mi-am recăpătat curând veselia care i-a 
molipsit şi pe ceilalţi după spaima pe care o încercaseră. 
Am petrecut de minune; ni s-a servit gustarea de după 
amiază, Hania având rolul de gospodină, apoi ne-am dus în 
grădină. Aici Selim şi-a făcut de cap ca un copil; a râs, s-a 
hârjonit, iar Hania l-a ajutat din toată inima. În cele din 
urmă, Selim a spus: 

— Ce bine-o să ne mai distrăm toţi trei. 

— Sunt curioasă, a întrebat Hania, care din noi e cel mai 
vesel? 

— Eu! Mai încape îndoială? a răspuns Selim. 

— Poate că eu? Oho, eu am o fire foarte veselă. 

— lar cel mai puţin vesel dintre noi e Henryk, a adăugat 
Mirza. El e mai serios şi puţin melancolic. Dacă trăia în evul 
mediu, ajungea cavaler rătăcitor sau trubadur, numai că, e 
adevărat, el nu ştie să cânte! Noi însă, a continuat, 
întorcându-se spre Hania, parcă a tunat şi ne-a adunat. 


— Eu nu sunt de aceeaşi părere, m-am împotrivit. 
Consider că firile cele mai potrivite sunt cele contrare, 
deoarece în astfel de situaţii unul are însuşirile care-i 
lipsesc celuilalt. 

— Mulţumesc - a răspuns Selim - Cred că ţie îţi place să 
plângi, iar domnişoarei Hania să râdă. Să zicem că vă 
căsătoriţi... 

— Selim! 

Selim s-a uitat la mine şi a început să râdă... 

— Ce mai e şi asta, domnişorule? Ha! Ha! îţi aminteşti 
discursul lui Cicero 
[139] Pro Archia? Commoveri videtur iuvenis, ceea ce 
înseamnă: tânărul pare încurcat. Dar asta nu-i nimic, 
fiindcă tu roşeşti şi fără motiv. Domnişoară Hania, el se face 
roşu ca racul, iar acum s-a făcut stacojiu pentru el şi pentru 
dumneata. 

— Selim! 

— Lasă, nu-i nimic. Să revenim la presupunerea mea. Deci 
tu, plângăreţule, şi dumneata, glumeaţo, vă luaţi. Şi uite ce 
se va întâmpla: când unul va începe să bocească, celălalt va 
începe să râdă; n-o să vă înţelegeţi niciodată, n-o să fiţi 
niciodată de acord, o să vă certaţi mereu. Uite cum se 
potrivesc firile voastre. Pe când eu, ehe, cu mine-i cu totul 
altceva! Am râde amândoi toată viaţa şi basta! 

— Ah, ce vorbeşti, domnule? a răspuns Hania şi au început 
să râdă amândoi din toată inima. 

Mie însă nu-mi ardea deloc de râs. Selim nu avea habar 
cât râu îmi făcea, vorbindu-i Haniei de diferenţa care exista 
între firea ei şi a mea. Eram cum nu se poate mai furios, l- 
am interpelat muşcător pe Selim: 

— Ai o concepţie ciudată şi mă mir cu atât mai mult, cu cât 
am observat că ai o slăbiciune nedezminţită pentru 
persoanele melancolice. 

— Eu? a spus cu mirare neprefăcută. 

— Da, tu. Ai uitat ferestruica aceea, cele câteva fucsii şi 
feţişoara dintre ele? Îţi dau cuvântul meu că n-am mai văzut 


un chip atât de melancolic. 

Hania a început să bată din palme. 

— Oho, aflu ceva nou! a exclamat, râzând. Frumos, 
domnule Selim, n-am ce zice! 

Credeam că Selim se va intimida şi nu va mai fi atât de 
curajos, dar ela rostit doar: 

— Henryk! 

— Ce-i? 

— Ştii ce se în întâmplă cu cei care au limba prea lungă? 

Şi s-a pornit pe râs. 

Cu toate acestea, Hania a început să-l contrazică şi a 
insistat să-i spună măcar numele alesei sale. Fără să se 
gândească prea mult, a spus: „Jozia!” Dacă i-ar fi păsat într- 
adevăr câtuşi de puţin, ar fi plătit scump pentru această 
sinceritate, deoarece Hania nu l-a mai slăbit până seara. 

— Şi e frumoasă? l-a întrebat. 

— Aşa şi-aşa. 

— Cum are părul, ochii? 

— Frumoşi, dar nu seamănă cu cei care-mi plac mie cel 
mai mult. 

— Dar dumitale care-ţi plac? 

— Mie-mi plac părul bălai şi ochii albaştri, dacă-mi e 
îngăduit, aşa cum sunt cei în care mă uit acum. 

— O, domnule Selim! 

Hania s-a posomorât, iar Selim şi-a împreunat mâinile, s-a 
alintat şi a început s-o roage cu dulceaţa aceea a lui 
nespusă în ochi: 

— Domnişoară Hania! hai, nu te supăra pe minei Ce ţi-a 
făcut bietul Selim? Nu te supăra! Hai, zâmbeşte odată! 

Hania se uita la el şi treptat fruntea i se descreţea. Pur şi 
simplu o vrăjea. O umbră de zâmbet i s-a ivit pe buze; ochii i 
s-au luminat, faţa i s-a destins şi în cele din urmă a spus cu 
glasul moale şi blând: 

— Bine, nu mai sunt supărată, dar te rog să fii cuminte. 

— Voi fi, pe Mahomed, voi fi! 

— 'Ţii mult la Mahomed al dumitale? 


— Cum ţin câinii la cerşetori. 

Şi iar au început să râdă amândoi. 

— Şi acum te rog să-mi spui, a reînceput Hania vorba, de 
cine este îndrăgostit domnul Henryk? Eu l-am întrebat, dar 
n-a vrut să-mi spună. 

— Henryk?... Vezi dumneata (Selim s-a uitat la mine pe 
sub sprâncene), cred că nu e încă îndrăgostit de nimeni, 
dar va fi. Oho, ştiu eu prea bine de cine! Cât despre mine... 

— Cât despre dumneata?... a întrebat Hania, străduindu- 
se să-şi ascundă încurcătura. 

— Aş proceda la fel. Dar stai puţin... poate ca s-a şi 
îndrăgostit. 

— Te rog, Selime, sfârşeşte! 

— Dragul meu prieten! m-a mângâiat Selim, cuprinzându- 
mă pe după gât. Ah, domnişoară, de-ai şti cât e de bun! 

— O, ştiu prea bine! a răspuns Hania. Mi-aduc aminte cum 
s-a purtat cu mine, când a murit bunicul. 

O umbră de tristeţe s-a aşternut între noi. 

— Domnişoară, a început Selim altă vorbă, după examenul 
de admitere la facultate, ne-am îmbătat împreună cu 
meditatorul nostru şi... 

— V-aţi îmbătat? 

— Da! O, e un obicei de la care nu te poţi eschiva. Aşadar, 
când ne-am îmbătat, eu, care sunt cam zăpăcit, cum vezi şi 
dumneata, am ridicat paharul în sănătatea dumitale. N-am 
procedat, prea bine, dar Henryk a zvâcnit în sus: „Cum 
îndrăzneşti să rosteşti numele Haniei în acest loc?” mi-a 
spus. Era un magazin de vinuri, cu sală pentru băutori. Cât 
pe-aci să ne încăieram: El nu va îngădui nimănui să te 
jignească, asta e drept. 

Hania mi-a întins mâna. 

— Domnule Henryk, cât eşti de bun! 

— Bine, bine, i-am răspuns, câştigat de cuvintele lui Selim, 
dar, Hania, spune şi tu dacă Selim nu-i tot atât de bun că 
povesteşte asemenea lucruri. 

— O, ce mare bunătate! a râs Selim. 


— Ba e chiar aşa! a intervenit Hania. Amândoi sunteţi 
vrednici unul de celălalt şi ne vom simţi foarte bine 
împreună. 

— Dumneata vei fi regina noastră! a exclamat Selim cu 
entuziasm. 

— Domnilor, Hania, haideţi la ceai, ne-a chemat din 
verandă glasul doamnei d'Yves. 

Ne-am întors la ceai toţi trei în cea mai bună dispoziţie. 
Masa era aşezată pe verandă; lumânările prinse în păhărele 
de sticlă ardeau cu flăcări tremurătoare, iar fluturaşii de 
noapte, roind în jurul luminii, se izbeau de pereţii 
păhărelelor de sticlă; frunzele de viţă sălbatică foşneau 
legănate de adierea caldă a nopţii, iar dincolo de plopi se 
înălța luna plină. Din cauza ultimei discuţii dintre mine, 
Hania şi Selim, ne aflam într-o stare sufletească ciudată, 
blajină şi prietenoasă. Calmul şi tăcerea serii acționau şi 
asupra celor mai vârstnici. Faţa tatei şi a părintelui Ludwik 
erau senine ca cerul. 

După ceai, domna d'Yves a început să-şi aranjeze pasenţa, 
iar tata, într-o dispoziţie cum nu se poate mai bună, a 
început să povestească despre timpurile de odinioară, ceea 
ce la el însemna întotdeauna plinătatea sufletului. 

„Mi-aduc aminte, a spus, că odată ne aflam într-un sătuc, 
din ţinutul Krasnostaw; noaptea, ţin minte, era întunecoasă 
de puteai să-ţi bagi degetele în ochi (aici a tras din lulea şi a 
slobozit fumul peste lumânări), eram obosiţi ca nişte gloabe 
jidoveşti şi, cum stam noi aşa în linişte, deodată... 

A urmat povestirea unor întâmplări ciudate şi nemaiauzite. 
Părintele Ludwik, care deşi le mai ascultase de multe ori, a 
încetat să mai fumeze, şi-a ridicat ochelarii pe frunte şi 
repeta întruna dând din cap: îhî! îhî!” sau exclama: „Isuse, 
Marie! ei şi!” Eu şi Selim, rezemaţi unul de umărul celuilalt, 
cu ochii aţintiţi asupra tatei, ascultam cu lăcomie fiecare 
cuvânt; pe faţa nici unuia dintre noi nu se citeau atât de 
limpede impresiile încercate, ca pe faţa lui Selim. Ochii îi 
ardeau ca doi tăciuni aprinşi, iar obrajii i se rumeniseră, 


natura-i focoasă de oriental ieşea ca untdelemnul deasupra 
apei. Îi venea greu să stea locului. Uitându-se la el, doamna 
d'Yves a zâmbit şi i l-a arătat din ochi Haniei, apoi au 
început să-l privească amândouă, pentru că le distra chipul 
acesta aidoma unei oglinzi sau unei întinderi de apă, în care 
se răsfrânge tot ce se apropie de luciu. 

Astăzi, când îmi amintesc de serile acelea, nu mă pot 
stăpâni să nu mă înduioşez. Multe valuri pe apă şi mulţi nori 
pe cer au trecut de atunci, dar memoria înaripată îmi 
prefiră mereu pe dinaintea ochilor asemenea tablouri; 
conacul de la ţară, noaptea liniştită de vară şi familia 
împăcată, iubitoare şi fericită: veteranul încărunţit 
povesteşte despre rosturile vieţii de altădată, tinerilor le 
scapără ochii, apoi feţişoara ca o floare de câmp... Ehei! 
multe valuri pe apă şi nori pe cer au trecut de atunci. 

Orologiul a bătut ora zece. Selim a sărit în sus, fiindcă 
avea poruncă să se întoarcă seara acasă. Am hotărât să-l 
conducem cu toţiipână la crucea de la capătul aleii cu tei, 
aproape de poartă; eu aveam să-l însoțesc şi mai departe 
până la luncă. Am pornit deci cu toţii, afară de Kazio care 
adormise adânc. 

Eu, Hania şi Selim am luat-o înainte: noi doi ducând caii de 
frâu, Hania la mijloc, între noi. Ceilalţi veneau în urma 
noastră. Pe alee era întuneric; doar luna, străpungând 
frunzişul des, împestriţa drumul cu pete arginta. 

— Hai să cântăm ceva, a propus Selim. Un cântec vechi şi 
frumos, despre Filon, de pildă. 

— Cine mai cântă aşa ceva? s-a împotrivit Hania. Ştiu eu 
altul: „Ei, toamna, toamna păleşte frunza-n copaci!” 

S-au înţeles, în sfârşit, să cânte mai întâi despre Filon, 
părintelui Ludwik şi tatei le plăcea foarte mult, pentru că le 
amintea timpurile de altădată, apoi „Ei, toamna, toamna!” 
Hania şi-a rezemat mâna albă de coama calului lui Selim şi 
au început să cânte; „Luna iar apune, câinii-au adormit. 

Oare cine bate din palme uşor? 


Filon mă aşteaptă, dragul meu iubit, Sub paltinul verde; 
fug la el în zbor”. 

Când au sfârşit, în întunericul din urma noastră s-au auzit 
glasurile vârstnicilor. „Bravo! bravo! mai cântaţi ceva”. Eu îi 
ajutam cât puteam, dar nu ştiam să cânt prea bine, Hania, 
în schimb, şi Selim aveau glasuri foarte frumoase, mai ales 
Selim. Uneori, când mă poticneam prea tare, râdeau 
amândoi de mine. Au mai îngânat câteva melodii, în timpul 
cărora m-am întrebat de ce ţine Hania mâna pe coama 
calului lui Selim şi nu pe al meu? Îi plăcea grozav calul lui. 
Din când în când, se lipea de grumazul lui sau îl bătea uşor 
cu palma şi repeta: „Căluţul meu! Căluţul meu!”, iar fugarul 
blând sforăia şi întindea nările largi spre ea, aşteptând 
parcă bucăţica de zahăr. Toate acestea m-au întristat din 
nou şi n-am mai văzut nimic afară de mâna aceea odihnind 
mereu pe coama calului. 

În acest timp, am ajuns la crucea lângă care se sfârşeau 
teii. Selim a început să le spună tuturor: „Noapte bună”, a 
sărutat mâna doamnei d'Yves, a vrut s-o sărate şi pe a 
Haniei, dar aceasta nu i-a dat voie, uitându-se la mine cu 
teamă parcă. În schimb, după ce Selim a încălecat, s-a 
apropiat de el şi au început să discute amândoi. În lumina 
lunii pe care în acest loc n-o mai acopereau teii, i-am văzut 
ochii înălţaţi spre Selim şi expresia dulce a feţii. 

— Vezi să nu-l uiţi pe domnul Henryk! i-a spus. O să ne 
distrăm şi o să cântăm totdeauna împreună... Noapte bună! 

Cu aceste cuvinte, i-a întins mâna, după care cei mai 
vârstnici şi ea au pornit înapoi spre casă, iar eu şi Selim 
spre luncă. 

Am mers o vreme în tăcere pe drumul deschis, fără copaci, 
împrejur era atâta lumină, încât puteai să numeri acele din 
tufele joase de ienupăr, care creşteau pe marginea 
drumului. Din vreme în vreme, caii sforăiau sau scara se 
lovea de scară... Am privit, la Selim; era îngândurat şi ochii- 
i rătăceau în adâncurile nopţii. Am simţit o dorinţă 
nestăvilită să vorbesc despre Hania; trebuia să vorbesc 


neapărat despre ea; simţeam nevoia să mă spovedesc cuiva, 
să-i împărtăşesc impresiile de peste zi, să-i comentez 
fiecare vorbu-liţă, dar habar n-aveam cum să încep această 
discuţiei cu Selim. A început-o însă Selim, pentru că, 
deodată, nici una, nici alta, s-a aplecat spre mine şi, luându- 
mă de gât, m-a sărutat pe obraz şi a exclamat: 

— Ah, dragă Henryk! Cât e de frumoasă şi de drăguță 
Hania ta! S-o ia dracul pe J6zia! 

Exclamaţia lui m-a îngheţat, ca suflarea neaşteptată a 
viforniţei de iarnă. N-am răspuns nimic, dar i-am luat braţul 
de pe gâtul meu şi, împingându-l cu răceală, am mers mai 
departe în tăcere. L-am văzut foarte descumpănit; a tăcut şi 
el, dar după o clipă, întorcându-se spre mine, m-a întrebat: 

— Eşti supărat pe mine? 

— Nu fii copil! 

— Poate că eşti gelos? 

Am oprit calul. 

— Noapte bună, Selime! 

Era limpede ca nu mai are chef să-şi ia rămas bun, dar mi- 
a întins mâna maşinal să i-o strâng. Apoi a deschis gura, ca 
şi când ar fi vrut să mai spună ceva, dar eu am întors 
repede calul şi am pornit-o la trap spre casă. 

— Noapte bună! mi-a urat Sellim. 

A mai stat o clipă pe loc, după care a plecat pe drumul lui. 

Am tras de dârlogi, lăsând calul să meargă la pas. Era o 
noapte frumoasă, liniştită şi caldă: luncile acoperire de rouă 
păreau nişte bălți revărsate; se auzea chemarea cristeilor 
de baltă, tăunii bâzâiau în trestiile îndepărtate. Mi-am 
ridicat ochii spre nemărginirea înstelată; îmi venea să plâng 
şi să mă rog. 

Deodată, am auzit un tropot de cal în urma mea. M-am 
uitat înapoi şi l-am văzut pe Selim. M-a ajuns. A trecut pe 
lângă mine şi mi-a spus, tăindu-mi calea: 

— Henryk, m-am întors pentru că tu ai ceva. La început, 
mi-am zis: dacă e supărat, n-are decât să fie supărat! Apoi 
mi-a părut rău de tine. Nu m-am putut stăpâni. Spune-mi ce 


ai. Poate că eu am vorbit prea mult cu Hania? Henryk, 
poate că tu o iubeşti?! 

Am simţit că mi se pune un nod în gât şi deocamdată n-am 
fost în stare să răspund nimic. Ce-ar fi fost să mă las în 
seama primului impuls, să mă arunc la pieptul acestui 
prieten, să plâng şi să-i mărturisesc totul! Am mai amintit 
însă că ori de câte ori mi s-a întâmplat în viaţă să ascult pe 
cineva, dezvăluindu-si sufletul, sau eu însumi să mă 
destăinui cuiva, o mândrie neînfrânată, pe care ar fi trebuit 
s-o sparg cu târnăcopul ca pe stâncă, mi-a îngheţat inima şi 
mi-a oprit cuvintele pe buze. De câte ori nu mi-am stricat 
fericirea din cauza acestei mândrii, de câte ori n-am 
regretat-o mai târziu! Aşa a fost şi atunci, în prima clipă nu 
m-am putut stăpâni. 

Selim îmi spusese: „Mi-a părut rău de tine!”, aşadar îi era 
milă de mine: era de ajuns să-mi închidă gura. 

Am tăcut deci, iar el s-a uitat la mine cu ochii lui angelici şi 
mi-a spus cu urme de rugăminte şi căinţă în glas: 

— Henryk, poate că tu o iubeşti! Vezi şi tu, mie îmi place, 
dar cu asta basta! Dacă vrei, nu-i mai spun nici o vorbă. 
Spune-mi, o iubeşti? Ce ai cu mine? 

— N-o iubesc, iar cu tine n-am nimic, Mă simt puţin slăbit. 
Am căzut de pe cal şi m-am lovit. Nu sunt îndrăgostit, dar 
am căzut de pe cal. Noapte bună! 

— O, Henryk! Henryk! 

— Îţi repet, am căzut de pe cal. 

Ne-am despărţit iarăşi. Selim m-a sărutat în loc de rămas 
bun, şi a plecat mai liniştit, fiindcă era într-adevăr foarte 
posibil să fiu aşa din pricina căzăturii. Eu am rămas cu 
inima strânsă de o jale adâncă, de plânsul care mă îneca; 
mişcat de bunătatea lui Selim, înciudat pe mine însumi şi 
blestemându-mă că-l respinsesem. Am îndemnat calul la 
galop şi în curând am ajuns înaintea casei. 

Ferestrele sălii de oaspeţi erau luminate, se auzeau 
sunetele pianului, l-am dat calul lui Franek şi am intrat. 
Hania cânta un cântec pe care nu-l ştiam; cânta fără grijă, 


falsificând melodia cu toată încrederea unei diletante, 
deoarece începuse să înveţe nu prea de mult, dar destul de 
bine, ca să-mi vrăjească sufletul mai mult îndrăgostit decât 
muzical. Când am intrat, mi-a zâmbit fără a se opri din 
cântat, iar eu m-am aruncat în fotoliul din faţa ei şi-am 
început să mă uit la ea. Peste tăblia pianului i se vedea 
fruntea senină, liniştită şi sprâncenele trase ca din condei. 
Avea pleoapele coborâte, pentru că se uita la degete. A mai 
cântat o vreme şi ridicându-şi privirile la mine, mi-a spus cu 
glasul moale, mângâietor: 

— Domnule Henryk! 

— Ce-i, Hania? 

— Voiam să te întreb ceva... Aha! L-ai invitat pe domnul 
Selim pentru mâine? 

— Nu. Tata vrea să mergem mâine la Ustrzyca, pentru că 
am primit un pachet de la mama pentru doamna Ustrzycka. 

Hania a tăcut şi a lovit uşor câteva clape, dar se vedea că o 
face doar maşinal, căci după o clipă a înălţat iarăşi ochii la 
mine: 

— Domnule Henryk! 

— Ce-i, Hania? 

— Vreau să te întreb ceva... Aha! Jozia aceea de la 
Varşovia e foarte frumoasă? 

Asta era prea mult! Mi s-a strâns inima de furie şi 
amărăciune. M-am apropiat repede de pian şi cu buzele 
tremurând, i-am răspuns: 

— Nu e mai frumoasă ca tine. Fii liniştită! Poţi să-ţi încerci 
farmecele asupra lui Selim. 

Hania aproape că s-a ridicat de pe taburet şi roşeaţa 
fierbinte a jignirii i-a colorat obrajii. 

— Domnule Henryk, despre ce vorbeşti? 

— Despre ce intenţionezi să faci tu. 

Cu aceste cuvinte mi-am luat pălăria, m-am înclinat şi am 
ieşit din încăpere. 

VII. 


E lesne de închipuit, cum mi-am petrecut noaptea după 
toate necazurile din timpul zilei. Când m-am întins în pat, 
m-am întrebat mai întâi ce s-a întâmplat şi de ce m-am 
purtat aşa toată ziua? Răspunsul era simplu: nu se 
întâmplase nimic, adică nici Haniei şi nici lui Selim nu le 
puteam reproşa nimic care să nu se întemeieze pe o 
politeţe obligatorie pentru toţi, pe curiozitate sau pe 
simpatia reciprocă. Că Selim îi plăcea Haniei şi ea lui, era 
mai mult decât sigur, dar ce drept aveam eu să mă 
răzvrătesc din această cauză şi să tulbur liniştea tuturor. 
Aşadar nu ei erau vinovaţi, ci numai eu. Gândul acesta ar fi 
trebuit să mă liniştească, dar s-a întâmplat dimpotrivă. Cu 
toate că îmi explicam relaţiile lor şi-mi repetam că în 
realitate nu se întâmplase nimic, cu toate că recunoşteam 
că-i nedreptăţeam pe amândoi, simţeam totuşi o 
ameninţare nelămurită în viitor; era cu atât mai dureroasă 
pentru mine, cu cât n-o puteam converti în reproşuri 
împotriva Haniei sau a lui Mirza. Şi m-am mai gândit la 
ceva. Neavând dreptul să le reproşez nimic, aveam totuşi 
pricini îndestulătoare să fiu neliniştit. Toate acestea erau 
subtilităţi aproape indicibile în care mintea mea, simplă 
până atunci, se poticnea şi se chinuia ca prin nişte hârtoape 
întunecoase. Mă simţeam obosit şi abătut, ca după o 
călătorie lungă, fiindcă afară de asta, încă un gând, cel mai 
rău şi cel mai dureros, îmi revenea mereu în minte, anume 
că eu însumi, da, eu, cu gelozia şi neîndemânarea mea, îi 
împingeam fatal unul spre altul. O, atâta lucru am înţeles 
încă de pe atunci, deşi n-aveam nici o experienţă. Asemenea 
situaţii se ghicesc. Mai mult, ştiam că pe cărările acelea 
rătăcitoare nu voi ajunge unde voiam, ci acolo unde mă vor 
împinge simţirea şi alte împrejurări neînsemnate, 
trecătoare, care sunt totuşi importante şi de care depinde 
fericirea. Eram foarte nefericit şi chiar dacă suferinţele 
mele pot să i se pară cuiva superficiale, susţin totuşi că o 
nenorocire nu este niciodată aşa cum este în realitate, ci 
numai aşa cum o simte cineva. 


Da, nu se întâmplase nimic, încă nu se întâmplase nimic! 
Întins pe pat, am repetat aceste cuvinte până când au 
început să mi se încurce gândurile, să se împrăştie şi să se 
cufunde în dezordinea somnului, în curând, s-au învălmăşit 
cu altele. Relatările tatălui, persoane şi întâmplări din 
aceste istorisiri, s-au amestecat cu prezentul, cu Selim, cu 
Hania şi cu dragostea mea. Poate că aveam şi puţină 
temperatură, mai ales că mă cam lovisem în cădere. Fitilul 
lumânării arse a căzut deodată în sfeşnic; s-a întunecat, 
apoi iarăşi a pâlpâit de câteva ori o flăcăruie albastră, din 
ce în ce mai mică, până când, în cele din urmă, a mai 
strălucit o dată cu putere şi s-a stins. Cred că era târziu; 
afară cântau cocoşii; am căzut într-un somn greu şi 
nesănătos, din care m-am trezit destul de târziu. 

A doua zi am dormit până după micul dejun, aşa că n-am 
mai putut s-o văd pe Hania până la masa de prânz, pentru 
că la ora două avea lecţie cu doamna d'Yves. Dormisem 
zdravăn, în schimb, mă refăcusem şi lumea nu mi se mai 
părea atât de rea. Am hotărât să fiu bun şi îndatoritor cu 
Hania, răsplătind-o astfel pentru ieşirea mea de ieri. N-am 
prevăzut însă că ultimele cuvinte nu numai că o 
îndureraseră pe Hania, dar o şi jigniseră. Când a coborât cu 
doamna d'Yves la masă, m-am ridicat repede şi deodată, ca 
şi când m-ar fi udat cineva cu apă rece, m-am retras în mine 
nu pentru că am vrut eu, ci pentru că am fost respins. 
Hania mi-a spus foarte politicoasă „bună ziua”, dar atât de 
rece, încât am renunţat numaidecât la orice drăgălăşenie. 
După care s-a aşezat lângă doamna d'Yves şi tot timpul 
mesei s-a prefăcut că nu vrea să ştie nimic de existenţa 
mea. Mărturisesc că atunci această existenţă mi se părea 
atât de prăpădită şi vrednică de plâns, încât dacă mi-ar fi 
plătit-o cineva cu numai trei parale, m-aş fi declarat 
mulţumit. Dar ce puteam face? S-a trezit în mine dorinţa de 
împotrivire şi am hotărât să-i plătesc Haniei cu aceeaşi 
monedă. Ciudată atitudine faţă de persoana iubită mai mult 
decât orice pe lume. Puteam spune într-adevăr: „Huleşte 


V 


gura ta, dar inima îţi plânge!” Cât a durat masa, n-am 
vorbit niciodată amândoi decât prin mijlocirea unei terţe 
persoane. Când Hania a spus, de pildă, că spre seară va 
ploua, s-a adresat doamnei d'Yves, iar eu i-am răspuns, tot 
doamnei d'Yves, nu Haniei, că nu sunt semne de ploaie. 
Această hârjoană prefăcută avea pentru mine un farmec 
aţâţător. Sunt curios, dragă domnişoară, cum o să ne 
purtăm unul cu altul la, Ustrzyca, fiindcă trebuie doar să 
mergem la Ustrzyca, m-am întrebat în gând. Acolo am s-o 
întreb înadins ceva faţă de ceilalţi, ea va fi nevoită să-mi 
răspundă şi aşa va crăpa gheaţa. Nutream iluzii mari în 
legătură cu mersul la Ustrzyca. Ce-i drept, avea să meargă 
cu noi şi doamna d'Yves, dar ce-mi păsa mie! Deocamdată, 
mă interesa mai mult ca nimeni dintre cei de faţă să nu 
observe supărarea noastră. Dacă va băga de seamă cineva, 
mi-am spus, ne va întreba de ce suntem supăraţi şi va ieşi 
totul la iveală. Numai la acest gând îmi urca roşcata în 
obraji şi mi se strângea inima de teamă. Dar, minune! mi- 
am dat seama că Hania se teme de asta mai mult decât 
mine şi că, văzându-mi spaima, îşi râde de ea. La rândul 
meu, m-am simţit umilit, dar n-aveam ce face. Mă aştepta 
Ustrzyca, aşa că m-am agăţat cu disperare de acest gând. 

Se vede că şi Hania se gândea la acelaşi lucru, fiindcă 
după masă, când i-a adus tatei cafeaua neagră, i-a sărutat 
mâna şi i-a spus: 

— Mă rog de iertare, aş putea să nu merg la Ustrzyca? 

„Ah, ce nemernică, ce nemernică e Hania asta iubită!” am 
gândit în sinea mea. 

Dar tata, care era cam tare de ureche, n-a înţeles la 
început despre ce este vorba şi, sărutând-o pe frunte, a, 
întrebat: 

— Ce vrei tu, femeie mică? 

— Am o rugăminte. 

— Ce rugăminte? 

— N-aş vrea să merg la Ustrzyca. 

— De ce, eşti bolnavă? 


„Dacă va spune că-i bolnavă, am gândit iarăşi, s-a dus totul 
de râpă, cu atât mai mult cu cât tata era bine dispus”. 

Totuşi Hania nu minţea niciodată, chiar fără vină, de 
aceea, în loc să pună totul pe scama durerii de cap, a 
răspuns: 

— Nu, sunt sănătoasă, dar n-am chef să merg. 

— Ei, atunci trebuie să mergi la Ustrzyca. 

Hania s-a înclinat şi a plecat fără un cuvânt. Cât despre 
mine, mă bucuram din tot sufletul şi, dacă s-ar fi cuvenit, i- 
aş fi dat Haniei cu sâc. 

Când am rămas însă numai eu cu tata, l-am întrebat de ce 
a silit-o să meargă. 

— Vreau ca vecinii să se obişnuiască să vadă în ea o rudă 
de-a noastră. Într-un fel, Hania ne însoţeşte la Ustrzyca în 
locul mamei tale, pricepi? 

Nu numai că pricepeam, dar îmi venea să-l sărut pe bunul 
tata pentru ajutorul acesta. 

La ora cinci aveam să plecam. În acest timp, Hania şi 
doamna d'Yves se îmbrăcaţi sus. Am spus să înhame caii la 
şareta uşoară de două persoane, pentru că eu intenţionam 
să merg călare. Până la Ustrzyca aveam vreo milă şi 
jumătate, aşa că pe timp frumos era o plimbare cum nu se 
poate mai plăcută. Când Hania a coborât, îmbrăcată într- 
adevăr în negru, dar cu grijă, cu eleganţă chiar, deoarece 
aşa dorea tata, nu mai puteam să-mi dezlipesc ochii de la 
ea. Părea atât de frumoasă, încât am simţit pe dată că mi se 
topeşte inima, iar dorinţa de împotrivire şi răceala 
prefăcută zbură undeva peste mări şi ţări. A trecut pe 
alături ca o adevărată regină, fără să se uite la mine, cu 
toate că mă îmbrăcasem şi eu destul de bine. Între noi, fie 
zis, era puţin contrariată, pentru că într-adevăr nu voia să 
meargă, nu cu intenţia de a-mi face mie în necaz, ci din alte 
pricini, cu totul îndreptăţite, cum am aflat mai târziu. 

La cinci fix am încălecat pe cal, doamnele au urcat în 
şaretă şi am plecat împreună. Pe drum, am călărit de partea 
Haniei, vrând cu orice preţ să-i atrag atenţia asupra, mea. 


S-a uitat de bună seamă la mine, când mi s-a ridicat calul în 
două picioare, măsurându-mă cu privirea liniştită din 
creştet până-n tălpi; mi se pare că a şi zâmbit imperceptibil, 
ceea ce deocamdată m-a încurajat, dar s-a întors repede 
spre doamna d'Yves şi au început să vorbească amândouă 
în aşa fel, încât n-aveam cum să mă amestec. 

Am ajuns, în sfârşit, la Ustrzyca, unde l-am găsit şi pe 
Selim. Doamna Ustrzycka nu era acasă, era numai stăpânul 
casei, două guvernante: o franţuzoaică şi o nemţoaică, şi 
cele două domnişoare: Lola, mai mare, de aceeaşi vârstă cu 
Hania, o şatenă frumoasă şi destul de cochetă din fire, şi 
Marynia, aproape un copil. După primele cuvinte de bun 
găsit, doamnele au plecat îndată în grădină la căpşuni, iar 
pe noi, pe mine şi pe Selim, domnul Ustrzycki n-a luat să ne 
arate puşca nouă şi câinii pentru mistreți, pe care-i adusese 
cu mare cheltuială hăt! de la Wroctaw. Am mai amintit că 
domnul Ustrzycki era cel mai împătimit vânător din ţinut, 
altminteri un om vrednic, bun la suflet şi tot atât de săritor, 
pe cât de bogat. Avea un singur defect care-l făcea 
plictisitor, râdea întruna şi, tot la câteva cuvinte, îşi lovea cu 
palmele abdomenul şi repeta: „E o farsă, binefăcătorule, 
cum îi zice?” Din această pricină, i se spunea vecinul-farsă 
sau vecinul-cum îi zice. 

Vecinul-farsă ne-a condus deci la cuştile câinilor, fără a se 
gândi că poate preferam de o sută de ori să le însoţim pe 
doamne în grădină. Un timp, i-am ascultat lămuririle cu 
răbdare, până când eu mi-am adus aminte că aveam o 
treabă cu doamna d'Yves, iar Selim i-a spus de-a dreptul: 

— 'Toate astea sunt foarte bune, binefăcătorule! Câinii sunt 
foarte frumoşi, dar ce să facem, dacă noi am vrea să ne 
ducem după doamne. 

Domnul Ustrzycki şi-a lovit abdomenul cu palmele: 

— A, e o farsă, binefăcătorule, cum îi zice? Atunci duceţi- 
vă, că vin şi eu! 

Şi ne-am dus. M-am convins însă repede că nu merita să 
mă grăbesc atâta. Hania, care se ţinea mai la o parte de 


celelalte fete, s-a făcut în continuare că nu mă vede, 
ocupându-se poate înadins de Selim. De altfel, eu se 
cuvenea s-o distrez pe domnişoara Lola. Despre ce am 
vorbit cu domnişoara Lola, în ce fel i-am spus tot felul de 
absurdităţi şi cum i-am răspuns la întrebările ei politicoase, 
nu ştiu nici eu, fiindcă i-am urmărit mereu pe Selim şi pe 
Hania, ascultându-le discuţia, pândindu-le privirile şi 
mişcările. Selim nu şi-a dat seama, dar şi-a dat seama Hania 
şi a coborât glasul într-adins, uitându-se cu anume 
cochetărie la partenerul ei, care-şi îngăduia să suporte 
acest potop de binefaceri. „Aşteaptă, Hania, aşteaptă, tu-mi 
faci în ciudă mie, îţi voi face şi eu la fel.” Şi gândind astfel, 
m-am întors spre conlocuitoarea mea. Am uitat să spun că 
domnişoara Lola avea o slăbiciune deosebită pentru mine, 
pe care mi-o arăta destul de limpede. Am început deci să fiu 
amabil cu ea, să glumesc şi să râd, deşi îmi venea mai mult 
să plâng decât să râd, iar Lola mă privea înveselită cu ochii 
ei umezi, albaştri închis, alunecând treptat într-o stare 
romantică. 

Ah, dac-ar fi ştiut cât o uram în clipa aceea! Eram atât de 
prins de rolul meu, încât am comis chiar o josnicie. Când 
domnişoara Lola a făcut, în timp ce vorbeam, o observaţie 
răutăcioasă în legătură cu Selim şi Hania, deşi atunci m-am 
cutremurat în mine de furie, nu i-am răspuns, cum se 
cuvenea, şi am râs doar cam prosteşte şi am tăcut. Ne-am 
plimbat aşa vreo oră, apoi s-a servit gustarea de după- 
amiază sub un castan, ale cărui ramuri coborau cu vârfurile 
până la pământ, alcătuind o boltă verde deasupra capetelor 
noastre. Abia atunci ani înţeles că Hania nu pentru mine nu 
vrusese să vină la Ustrzyca, ci îşi avea pricinile ei mai bine 
întemeiate. 

Lucrurile stau aşa: doamna d'Yves, provenind din vechea 
nobilime franceză şi fiind mai cultivată decât alte 
guvernante, se socotea mai presus decât franţuzoaica şi 
îndeosebi decât nemţoaica de la Ustrzyca; la rândul lor, 
acestea se considerau mai presus decât Hania, deoarece 


bunicul acesteia fusese slujitor. Doamna d'Yves, bine 
crescută, nu le-o arăta însă în nici un fel, ele, în schimb, îşi 
manifestau pe faţă disprețul până la cruzime. Erau ambiţii 
şi supărări obişnuite între femei, dar nu puteam îngădui ca 
draga mea Hania, de o sută de ori mai scumpă decât toată 
Ustrzyca, să le cadă victimă. Hania le suporta ifosele cu un 
tact şi o dulceaţă care făceau cinste caracterului ei, dar îi 
părea rău. Când era de faţă doamna Ustrzycka, nici 
pomeneală să se întâmple una ca asta, dar acum amândouă 
guvernantele profitau de absenţa ei. Când Selim s-a aşezat 
alături de Hania, au început îndată şoaptele şi aluziile, la 
care lua parte câte puţin şi domnişoara Lola, invidioasă pe 
Hania pentru frumuseţea ei. Le-am respins glumele de 
câteva ori cu asprime, poate cu prea multă asprime, dar în 
curând m-a înlocuit, fără voia mea, Selim. Am văzut, că un 
fulger de mânie i-a împreunat sprâncenele, dar s-a stăpânit, 
îndreptându-şi privirile batjocoritoare spre cele două 
guvernante. Şfichiuitor, glumeţ şi bun de gură cum sunt 
puţini la vârsta lui, le-a luat piuitul cât ai bate din palme, de 
nu mai ştiau ce să facă. L-am ajutat, e adevărat, doamna 
d'Yves cu autoritatea ei şi eu care le-aş fi pălmuit cu plăcere 
pe cele două venetice. Ca să nu mă supere, domnişoara 
Lola a trecut de partea noastră şi, deşi nesinceră, a început 
să se poarte mult mai amabil cu Hania decât de obicei. Într- 
un cuvânt, izbânda noastră a fost deplină, din nenorocire 
însă şi spre marea mea supărare, şi de astă-dată meritul 
principal îi revenea tot lui Selim. Cu tot tactul ei, Hania şi-a 
stăpânit cu greu lacrimile care i se îmbulzeau în ochi şi a 
început să se uite la Selim ca la salvatorul ei, cu 
recunoştinţă şi admiraţie. De aceea, când ne-am ridicat, de 
la masă şi am pornit-o iarăşi perechi prin grădină, am 
văzut-o pe Hania aplecându-se spre Selim şi şoptindu-i 
mişcată: 

— Domnule Selim, eu îţi sunt foarte... 

S-a întrerupt brusc, temându-se să nu izbucnească în 
plâns, dar fără voia ei, a cuprins-o emoția. 


— Domnişoară Hania, să nu mai vorbim despre asta. Să nu 
iei în seamă şi... să nu-ţi faci griji. 

— Vezi şi dumneata ce greu îmi vine să vorbesc, dar voiam 
să-ţi mulţumesc. 

— Pentru ce, domnişoară Hania, pentru ce? Eu nu pot să 
suport lacrimile în ochii dumitale. Pentru dumneata eu aş... 

A fost rândul lui să nu sfârşească, fiindcă n-a mai găsit 
cuvântul potrivit sau poate şi-a dat seama la timp că s-a 
lăsat dus prea departe de simţămintele care-i umpleau 
pieptul; a întors deci capul încurcat, ca să nu i se vadă 
emoția, şi a tăcut. 

Hania se uita la el cu ochii străluminaţi de lacrimi, iar eu 
nu i-am mai întrebat ce s-a întâmplat. 

O iubeam pe Hania cu toată puterea sufletului meu tânăr, 
o divinizam, o iubeam cum numai în ceruri se iubeşte; îi 
iubeam silueta, ochii, fiecare firicel de păr, sunetul glasului; 
îi iubeam fiecare rochie, aerul pe care-l respira, iar 
dragostea asta pătrunsese peste tot, nu era numai în inimă, 
ci în toată fiinţa mea, trăiam numai în ea şi prin ea, curgea 
în mine ca sângele, iradia din mine asemenea căldurii. 
Pentru alţii poate că mai exista ceva pe lângă dragoste, dar 
pentru mine, toată lumea exista numai în ea, în afara ei nu 
mai era nimic. Pentru restul lumii, eram orb, surd şi prost, 
pentru că mintea şi simţurile îmi erau legate de un singur 
sentiment. Simţeam că ard ca o torţă aprinsă, că flacăra ei 
mă mistuie şi pier, mor. Ce era această dragoste? Marea 
chemare a sufletului meu adresată altui suflet: „Divina mea, 
sfânta mea, iubita mea, auzi-mă!” Iată de ce n-am mai 
întrebat ce s-a întâmplat, fiindcă am înţeles că Hania nu mai 
poate răspunde la chemarea inimii mele. Omul însetat de 
iubire merge printre oamenii indiferenți cum ar merge prin 
pădure, strigă şi cheamă, aşteptând să-i răspundă vreun 
glas înrudit, aşa că n-am mai întrebat ce s-a întâmplat şi 
pentru că, în timp ce eu iubeam şi strigam în zadar, am 
presimţit şi am auzit, două glasuri înrudite, al lui Selim şi al 
Haniei! Se chemau unul pe altul cu glasul inimii, se chemau 


spre nefericirea mea, fără să-mi înţeleagă durerea. Unul 
era ecoul celuilalt, unul se ducea după celălalt, cum se duce 
ecoul în urma glasului. Ce puteam face împotriva acestei 
necesităţi pe care ei o numeau fericire, iar eu nenorocire? 
Ce puteam face împotriva rânduielilor firii, împotriva 
acestei fatale logici a lucrurilor? Cum să dobândesc inima 
Haniei, când o forţă de neînvins o înclina în altă parte? 

M-am răznit de ceilalţi şi m-am aşezat pe o bancă din 
grădină, în timp ce gândurile mi se ciocneau în minte 
asemenea păsărilor dintr-un stol învălmăşit. M-a cuprins 
nebunia suferinţei şi a disperării. Mă simţeam singur în 
mijlocul familiei, printre atâtea inimi binevoitoare; lumea 
întreagă mi se părea atât de pustie, de infamă, cerul atât de 
indiferent faţă de suferinţa omenească, încât fără să vreau, 
un singur gând s-a înstăpânit în mine, le-a înghiţit şi le-a 
acoperit pe toate celelalte cu liniştea-i mohorâtă. Numele 
lui era: moartea. Şi după aceea; ieşirea din cercul acesta 
vicios şi sfârşitul suferințelor, deznodământul acestei triste 
comedii, tăierea tuturor nodurilor dureroase care-mi 
înlănţuiau sufletul şi alinarea după supliciu; ah, această 
alinare de care eram atât de însetat: alinare întunecată, 
alinarea nimicniciei, dar tăcută, veşnică! 

Eram ca un om toropit de lacrimi, suferinţă şi de somn. 
„Să adorm, să adorm! gândeam - cu orice preţ, fie şi cu 
preţul vieţii”. Apoi din tăriile albastre şi calme ale cerului, 
unde mi se refugia odinioară credinţa mea copilărească, a 
venit în zbor ca pasărea încă un gând şi mi s-a cuibărit în 
creier. Gândul acesta era cuprins în puţine cuvinte: 

— Şi dacă? 

Era un alt univers în care m-am cufundat în virtutea 
necesităţii implacabile. Ah, sufeream foarte mult, iar din 
aleea vecină ajungeau până la mine discuţii vesele sau 
frânturi din cuvintele liniştite ale celorlalţi, împrejur 
miroseau florile, prin copaci ciripeau păsărelele care se 
pregăteau de culcare; deasupra se întindea cerul senin, 
rumenit de aurora amurgului. Pretutindeni era linişte şi 


fericire, numai eu scrâşneam din dinţi de durere şi-mi 
doream moartea în mijlocul naturii îmbobocite. 

Deodată, am tresărit; înaintea mea a foşnit rochia unei 
femei: M-am uitat şi am văzut-o pe domnişoara Lola. Era 
calmă şi blândă, mă privea cu compătimire ori poate chiar 
mai mult decât cu compătimire. În strălucirile serii şi 
printre umbrele aruncate de copaci, părea palidă. 
Despletite, ca din întâmplare, cozile bogate i se 
împrăştiaseră pe umeri. 

În clipa aceea, n-am mai simţit că o urăsc, „Suflet milostiv! 
am gândit, vii oare să mă mângâi?” 

— Domnule Henryk, eşti trist, poate că eşti suferind? 

— O, da, domnişoară! sufăr într-adevăr! am izbucnit şi 
luându-i mâna, am pus-o pe fruntea-mi înfierbântată, apoi 
am sărutat-o cu înflăcărare şi am fugit. 

— Domnule Henryk! m-a chemat încet. 

Tocmai atunci, la colţul aleii au apărut Selim şi Hania, 
Amândoi asistaseră la răbufnirea mea, văzuseră cum am 
dus mâna Lolei la frunte şi am sărutat-o; văzuseră amândoi, 
aşa că zâmbeau şi schimbau priviri între ei, spunându-şi 
parcă.: 

— Ei, ştim noi ce înseamnă asta. 

Era însă vremea să ne întoarcem acasă. De la poartă, 
drumul lui Selim o lua în altă parte, dar temându-mă că va 
voi să ne conducă, am încălecat în grabă şi am spus tare că 
s-a făcut târziu, şi noi şi Selim trebuie să plecam. Când ne- 
am luat rămas bun, am primit de la domnişoara Lola o 
ciudat de fierbinte strângere de mână, la care n-am 
răspuns, şi am pornit la drum. 

Selim s-a despărţit de noi la poartă, dar mai înainte i-a 
sărutat mâna Haniei, în loc să spună noapte bună, şi Hania 
nu s-a mai împotrivit deloc. 

Acum nu mai arăta îmbufnată. Era într-o dispoziţie prea 
îngăduitoare, ca să-şi mai aducă aminte supărarea de 
dimineaţă, eu însă îmi explicam această dispoziţie cum nu 
se poate mai rău. 


Doamna d'Yves a adormit numaidecât şi a început să se 
clatine în toate părţile. Am privit la Hania, nu dormea; ochii 
ei erau larg deschişi şi parcă străluceau de fericire. 

N-a întrerupt tăcerea, era pesemne prea ocupată cu 
propriile gânduri. Abia când am ajuns aproape de casă, s-a 
uitat la mine şi, văzându-mă îngândurat, m-a întrebat: 

— La ce te gândeşti atât de adânc, la Lola? 

Nu i-am răspuns nici un cuvânt, am strâns numai din dinţi 
şi am gândit: „Sfâşie-mă, sfâşie-mă, dacă-ţi face plăcere, 
dar n-ai să smulgi nici un geamâăt din mine”. 

Haniei însă nici prin minte nu-i trecea să mă chinuiască. 

M-a întrebat, deoarece era îndreptăţită s-o facă. 

Mirată de tăcerea mea, a repetat întrebarea încă o dată. 
Iarăşi n-am răspuns nimic. A crezut că sunt încă supărat şi 
a tăcut şi ea. 

VIII. 

Câteva. zile mai târziu, dis-de-dimineaţă, primele luciri 
roşietice ale zorilor au intrat prin inima tăiată în oblonul de 
la fereastră şi m-au trezit din somn. În curând, a ciocănit 
cineva în oblon şi în deschizătura trandafirie nu s-a ivit 
chipul Zosiei 
[140] lui Mickiewicz, care l-a trezit în acest fel pe Tadeusz, 
nici Hania mea, ci faţa bărboasă a pădurarului Wach, iar un 
glas gros m-a strigat: 

— Domnişorule! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Să-ncăţălează lupii prin tufişurile de la Pohor. Trebuie 
să mergem să-i momim. 

— Numaidecât! 

M-am îmbrăcat, am luat puşca, cuțitul de vânătoare şi am 
ieşit. Wach mă aştepta ud tot de roua dimineţii, cu puşca-i 
cu ţeava lungă, ruginită, pe umăr; nu i se întâmplase 
niciodată să greşească ţinta. Era dimineaţa devreme, 
soarele nu răsărise, oamenii nu ieşiseră la muncă şi nici 
vitele pe câmp. Dar cerul se colorase albăstrui, trandafiriu 


şi galben spre răsărit, iar la apus era întunecat. Bătrânul se 
grăbea. 

— Am venit cu droşca. Mergem la rovine, mi-a spus. 

Am urcat şi am plecat. Cum am trecut de şuri, un iepure a 
ţâşnit din ovăz şi tăindu-ne drumul, a fugit pe luncă, 
însemnându-şi trecerea cu urme întunecate prin roua 
argintie. Bătrânul a exclamat: 

— Ne-a tăiat calea o pisică! Ducă-se pe pustii! Apoi a 
adăugat: 

— E târziu. Curând pământul o să facă umbră. 

Asta însemna că în curând avea să răsară soarele, pentru 
că în lumina zorilor, corpul nu aruncă umbră pe pământ. 

— Şi dacă-i umbră, nu-i bine? l-am întrebat. 

— Dacă-i mare, mai merge, dar de-i mică, treabă de 
pomană, în limba curentă, asta însemna iarăşi: cu cât e mai 
târziu, cu atât e mai rău, fiindcă se ştie că mai aproape de 
amiază umbra e mică. 

— De unde începem? l-am întrebat din nou. 

— De la rovine, dar după ce intrăm în tufişurile de la 
Pohor. 

Tufişurile de la Pohor acopereau o parte din pădure 
neobişnuit de deasă, presărată cu rovine, adică gropi 
rămase de la copacii răsturnaţi de furtună. 

— Şi crezi, Wach, că vom izbuti să-i înşelăm? 

— O să fac ca lupoaica şi poate s-o ivi vreunul. 

— Sau poate că nu. 

— E,o săiasă el. 

Ajungând la coliba lui Wach, am lăsat calul şi droşca în 
seama unui băiat, iar noi am pornit pe jos. După vreo oră şi 
jumătate de mers, când soarele începea să răsară, ne-am 
pitit în rovine. 

În jurul nostru, lăstărişul era de nepătruns; doar din loc în 
loc se înălţau copacii uriaşi, iar rovina era atât de adâncă, 
încât nu ni se vedeau nici capetele. 

— Acum spate la spate, a mormăit Wach. 


Ne-am aşezat spate la spate astfel că ne ieşeau deasupra 
doar vârful capetelor şi ţevile puştilor. 

— Stai şi dumneata la pândă! m-a îndemnat Wach. Eu 
încep să cânt. 

Şi-a băgat două degete în gură şi modulându-şi astfel 
glasul gros, Wach a început să cânte, adică să urle ca 
lupoaica ce cheamă lupii. 

— Dumneata stai la pândă! 

Şi şi-a lipit urechea de pământ. 

Eu n-am auzit nimic, dar Wach şi-a înălţat faţa de la 
pământ şi a şoptit: 

— Răspunde, dar e departe. Să tot fie la vreo jumătate de 
milă. 

A mai aşteptat apoi un sfert de oră şi a urlat iarăşi, 
mişcându-şi degetele în gură. Un aulit jeluitor şi 
ameninţător totodată a străpuns desişul şi s-a rostogolit 
departe peste pământul ud, izbindu-se din pin în pin. 

Wach şi-a apropiat iar urechea de pământ. 

— Răspunde, nu e la mai mult de-o verstă şi jumătate. 

Parcă auzeam şi eu acum ecoul unui urlet foarte 
îndepărtat încă, abia perceptibil, dar care se putea desluşi 
printre foşnetele frunzelor. 

— Dincotro vine? am întrebat. 

— Dinspre dumneata. 

Wach a urlat a treia oară; un urleti-a răspuns de aproape. 
Am strâns cu putere puşca în mână şi amândoi ne-am ţinut 
răsuflarea. Era o linişte adâncă, doar vântul scutura 
picăturile de rouă de pe aluniş, care cădeau foşnind printre 
frunze. De departe, din altă parte a pădurii, ajungea până 
la noi curtatul cocoşului sălbatic. 

Deodată, la vreo trei sute de paşi, s-a iţit ceva în desiş, 
tufele de ienupăr s-au mişcat şi dintre acele întunecate s-a 
ivit un cap triunghiular cenuşiu cu urechile ascuţite şi ochii 
roşii. Nu puteam să trag, pentru că era încă prea departe, 
aşa că am aşteptat cu răbdare, deşi cu inima bătând să-mi 
spargă pieptul. Curând, lupul a ieşit din lăstăriş şi, din 


câteva sărituri nu prea mari, s-a apropiat de rovină, 
adulmecând cu teamă în toate părţile. La o sută cincizeci de 
paşi s-a oprit şi a ciulit urechile, de parcă simţise ceva. Am 
ştiut că mai mult nu se va apropia şi am apăsat pe trăgaci. 

Bubuitura s-a amestecat cu chelălăitul dureros al lupului. 
Am sărit afară din rovină. Wach m-a urmat, dar n-am mai 
găsit lupul. Wach a cercetat atent locul unde roua era 
ştearsă în luminiş şi a spus: 

— Colorează! 

Într-adevăr, pe iarbă se vedeau urme de sânge. 

— N-ai greşit, domnişorule, deşi ai tras de departe, n-ai 
greşit, colorează, oho, colorează, trebuie să ne ducem după 
el. 

Şi ne-am dus. Din loc în loc, dam de iarbă călcată şi de 
urme mai mari de sânge; se vedea că lupul rănit se oprea să 
se odihnească din când în când. S-a scurs însă o oră de 
când băteam drumul prin desişuri, apoi încă una; soarele 
urcase sus; străbătuserăm o distanţă uriaşă fără să găsim 
nimic, afară de urmele care uneori dispăreau cu totul. Am 
nimerit astfel la marginea pădurii; urmele au continuat vreo 
două verste pe câmp în direcţia bălții şi în cele din urmă s- 
au pierdut în mlaştina acoperită de trestii şi obligeană. Mai 
departe nu puteam merge fără câine. 

— Acolo o să rămâie, am să-l găsesc eu mâine, m-a liniştit 
Wach şi am pornit-o înapoi spre casă. 

Curând am încetat să mă mai gândesc la lup, la Wach şi la 
rezultatul cam nenorocos al vânătoarei, întorcându-mă la 
necazurile mele. Când ne-am apropiat de pădure, un iepure 
a zvâcnit aproape dintre picioarele mele, dar eu, în loc să 
trag în el, am tresărit doar ca trezit din îngândurare. 

— A, domnişorule! s-a revoltat Wach, aş fi tras şi-n frate- 
meu, dacă-mi sărea aşa dinainte. 

M-am mulţumit să zâmbesc şi am mers mai departe în 
tăcere. Când am ajuns la drumul din pădure, „drumeagul 
mătuşii”, cum i se spunea, care dă în şoseaua ce duce spre 


Chorzele, am zărit pe pământul umed urme proaspete de 
copite potcovite. 

— Wach, nu ştii ce urme sunt astea? am întrebat. 

— Eu cred că domnişorul de la Chorzele a trecut pe aici 
spre conac, a răspuns Wach. 

— Atunci mă duc şi cu acasă, am răspuns. Rămâi sănătos, 
Wach! 

Wach m-a rugat cu sfială să poftesc pe la coliba lui, care nu 
era prea departe, şi să-mbuc ceva. Ştiam că dacă-l refuz, îi 
fac o mare supărare, l-am refuzat totuşi, promiţându-i că 
voi veni a doua zi de dimineaţă. Nu voiam ca Selim şi Hania 
să stea prea multă vreme singuri, fără mine. În cele cinci 
zile care au urmat vizitei de la Ustrzyca, Selim venise în 
fiecare zi la noi. Simpatia dintre cei doi tineri creştea 
repede sub ochii mei. Dar şi eu îi păzeam ca pe ochii din 
cap şi azi era prima dată când puteau să stea mai mult timp 
singuri. El bine, am gândit, va trebui să spunem lucrurilor 
pe nume; am simţit că pălesc, asemenea celui ce pierde 
până şi speranţa că mai poate spera. 

Mă temeam de asta ca de o nenorocire, ca de sentinţa 
ireversibilă a morţii, despre care se ştie că trebuie să vie 
odată şi odată, dar pe care omul o amână cât poate. 

Când am ajuns acasă, l-am întâlnit în curte pe părintele 
Ludwik, cu un sac pe cap; în dreptul feţei pânza de sac era 
înlocuită cu o sită. Se ducea la prisacă. 

— Părinte Ludwik, Selim este la noi? am întrebat. 

— Este, să tot fie vreo oră şi jumătate de când a venit. 

Inima mi s-a zbătut nebuneşte. 

— Unde-i acum? 

— S-a dus la eleşteu cu Hania şi cu Ewunia. 

Am dat fuga în grădină pe malul bălții, unde se aflau 
bărcile, într-adevăr, una din cele mari lipsea de la locul ei; 
m-am uitat pe apă, dar n-am văzut nimic. Am ghicit că Selim 
cotise la dreapta, spre tufele de arini, aşa că barca şi cei din 
ea erau acoperiţi de trestiile care creşteau pe mal, Am pus 
mâna pe o vâslă şi, sărind într-o bărcuţă mică de o 


persoană, am pornit pe lângă trestii, având grijă, să nu ies 
din ele; astfel puteam vedea tot fără să fiu văzut. 

I-am zărit curând. Barca lor încremenise într-un luminiş 
mare de apă, vâslele erau ridicate. La un capăt, cu spatele 
la Hania şi Selim, şedea surioara mea, Ewunia, iar la 
celălalt ei amândoi. Aplecată peste marginea bărcii, Ewunia 
lovea apa cu mânuţele, părând prinsă cu totul de această 
joacă; Selim şi Hania, în schimb, rezemaţi aproape unul de 
celălalt, erau adânciţi într-o discuţie. Nici cea mai slabă 
adiere de vânt nu încreţea luciul transparent, al apei 
albăstrui, iar barca, Hania, Ewunia şi Selim se răsfrângeau 
în ea, ca într-o oglindă, în linişte şi nemişcare. 

Era poate un tablou foarte frumos, dar la vederea lui mi s- 
a urcat sângele la cap. Am priceput totul; o luaseră pe 
Ewunia cu ei, pentru că fetiţa n-avea cum să-i încurce şi să 
le înţeleagă mărturisirile de dragoste. O luaseră ca să 
salveze aparențele. „S-a întâmplat!” mi-am zis; „s-a 
întâmplat!” au foşnit trestiile. „S-a întâmplat!” a susurat 
valul care s-a lovit de luntrea mea şi mi s-a întunecat în faţa 
ochilor; am simţit că mă ia când cu frig, când cu cald şi mi 
se golesc obrajii de sânge! „Ai pierdut-o pe Hania, ai 
pierdut-o! hohoteau voci în mine şi în afara mea. Am mai 
auzit aceleaşi voci exclamând: „Isuse, Marie!”, apoi 
şoptindu-mi: „Aproprie-te mai mult printre trestii, vei putea 
vedea mai bine!” Am ascultat şi ani înaintat încet cu 
luntrea. Dar nici de Ia această depărtare nu puteam auzi ce 
vorbesc, îi vedeam însă mai bine; şedeau unul lângă altul pe 
aceeaşi banchetă fără să se ţină de nună, dar Selim era 
întors spre Hania; o clipă am avut impresia că stă în 
genunchi înaintea ei, dar mi s-a părut. Era întors spre ca şi 
o privea rugător. Ea însă nu se uita la el, privind parcă 
neliniştită în toate părţile, apoi şi-a ridicat ochii la cer. Am 
văzut că era emoţionată, că el o implora ceva, am văzut cum 
şi-a împreunat mâinile în faţa ei, cum încet, încet ca şi-a 
întors capul şi s-a aplecat spre el, dar a tresărit deodată, 
revenindu-şi, şi s-a tras spre marginea bărcii, iar el a prins- 


o de mâini, temându-se parcă să nu cadă în apă. Am văzut 
că nu i-a mai dat drumul la mână, apoi n-am mai văzut 
nimic, fiindcă bezna mi-a întunecat privirile. Am scăpat 
vâsla din mână şi m-am prăbuşit pe fundul luntrei. „Ajutor, 
ajutor, Doamnei am strigat în gând, aici este ucis un om!” 
Simţeam că mi se taie răsuflarea. O, cât de mult o iubeam şi 
cât eram de nefericit! Zăcând pe fundul luntrei şi 
smulgându-mi cu turbare hainele de pe mine, îmi simţeam 
în acelaşi timp neputinţa şi furia. Aşa-i, eram neputincios, 
neputincios ca un atlet cu mâinile legate, căci ce mai 
puteam face? Puteam să-l omor pe Selim, să mă omor pe 
mine; puteam să le izbesc barca şi să-i înec pe amândoi, dar 
nu eram în stare să mulg din inima Haniei dragostea pentru 
Selim şi s-o păstrez numai şi numai pentru mine! 

Ah, sentimentul mâniei neputincioase, convingerea că nu 
mai există nici o scăpare era în clipa aceea mai rea decât 
orice! Întotdeauna mi-a fost ruşine să plâng până şi faţă de 
mine însumi. Dacă se-ntâmpla ca durerea să-mi stârnească 
lacrimile cu forţa, mândria le oprea numaidecât. Atunci însă 
turbarea neputincioasă, care-mi sfâşia pieptul, a cedat în 
sfârşit şi în singurătate, faţă de luntrea cu perechea de 
îndrăgostiţi care se răsfrângeau în oglinda apei, faţă de 
cerul liniştit şi de trestiile care fâşâiau trist deasupra 
capului meu, de tăcere, de nenorocirea şi de suferinţa mea, 
am izbucnit în suspine adânci cu lacrimile scurgându-mi-se 
şiroaie; zăceam pe spate cu mâinile împletite sub cap şi 
aproape urlam de jalea-mi nemărginită. 

Apoi m-am simţit fără putere. Mă cuprindea ameţeala. Nu 
mai simţeam aproape nimic, afară de răceala din vârful 
degetelor de la mâini şi de la picioare. Eram tot mai vlăguit. 
Cu ultimele licăriri ale conştiinţei, m-am gândit că se 
apropie moartea şi marea linişte îngheţată. Mi s-a părut că 
această mohorâtă stăpână a mormintelor mă ia în 
stăpânire, aşa că am întâmpinat-o cu privirea calmă, 
sticloasă. „S-a sfârşit!” mi-am spus în gând şi parcă am 
scăpat de povara ce-mi strivea pieptul. 


Dar nu s-a, sfârşit nimic. Nu mi-am dat seama cât timp am 
zăcut aşa pe fundul luntrei. Pe bolta cerească mi se 
perindau prin faţa ochilor nouraşi mari şi pufoşi sau treceau 
în zbor, ţipând jalnic, nagâţii şi cocoarele. Soarele urcase 
sus pe cer şi pripea puternic. Vântul se oprise, şi trestiile 
învecinate nu mai fâşâiau. M-am trezit parcă din somn şi am 
început să mă uit împrejur. Luntrea cu Haina şi Selim nu 
mai era. Tăcerea, liniştea şi moleşeala care domneau în 
natură se completau ciudat cu starea de amorţeală 
somnolentă din care mă trezisem mai înainte. Pretutindeni 
se înstăpânise calmul, bună dispoziţia. Caii dracului se 
aşezau pe marginile bărcii şi pe frunzele de nufăr, late ca 
nişte scuturi; păsăruici cenuşii se legănau pe trestii, 
ciripind cu dulceaţă; pe alocuri se auzea bâzâitul harnic al 
vreunei albine rătăcite printre ape; la răstimpuri, prin 
tufele de obligeană, măcăiau rațele sălbatice; lişiţele îşi 
scoteau puii prin luminişuri. Regatele şi republicile 
păsărimii îşi dezvăluiau ochilor mei viaţa zilnică, dar eu nu 
vedeam nimic. Somnolenţa încă nu-mi trecuse. Ziua era 
călduroasă, capul mă durea insuportabil. Aşa că m-am 
aplecat spre marginea luntrei, am luat apă în pumn şi am 
băut-o cu buzele fierbinţi. Mi-am mai revenit puţin în puteri. 
Am apucat vâsla şi am pornit înapoi spre stufăriş; era destul 
de târziu şi mai mult ca sigur că acasă întrebaseră de mine. 

Am încercat să mă liniştesc, gândind că, dacă Selim şi 
Hania îşi mărturisiseră iubirea, apoi poate că era mai bine 
că se întâmplase aşa. Cel puţin luau sfârşit astfel 
blestematele zile de nesiguranţă. Nenorocirea îşi ridica 
viziera şi se afla înaintea mea cu faţa descoperită. Acum o 
cunoşteam şi trebuia să lupt cu ea. Ciudat lucru, ideea 
aceasta începea să aibă pentru mine un farmec dureros. Nu 
eram însă sigur şi m-am hotărât s-o cercetez cu îndemânare 
pe Ewunia, cel puţin atâta cât era cu putinţă. 

Am picat acasă tocmai la masă. L-am salutat pe Selim cu 
răceală şi m-am aşezat în tăcere. Tata s-a uitat la mine şi m- 
a întrebat; 


— Ce-i cu tine, eşti cumva bolnav? 

— Nu, sunt sănătos, dar sunt obosit. M-am sculat de la trei 
noaptea. 

— De ce? 

— M-am dus cu Wach să vânăm lupi. Am împuşcat unul. M- 
am culcat mai târziu şi acum mă cam doare capul. 

— Uită-te în oglindă, să vezi cum arăţi. 

Hania a încetat o clipă să mai mănânce şi m-a privit cu 
luarea, aminte. 

— Domnule Henryk, poate că e de vină vizita de ieri de la 
Ustrzyca? a spus. 

Am privit-o drept în ochi şi am întrebat, aproape cu 
asprime: 

— Ce înţelegi prin asta? 

Hania s-a intimidat şi a început să lămurească ceva nu 
prea clar. Selim i-a sărit în ajutor. 

— E foarte firesc. Cine iubeşte, slăbeşte. 

I-am privit pe rând pe amândoi şi am răspuns rar şi 
apăsat, accentuând fiecare silabă: 

— Nu mi se pare că voi aţi slăbit; nici tu şi nici Hania. 

Amândoi s-au făcut stacojii. S-a aşternut o clipă de tăcere 
penibilă. Nici eu nu eram sigur dacă nu mersesem cumva 
prea departe; din fericire, tata nu auzise tot ce se vorbise, 
iar părintele Ludwik socotea că nu-i decât o hârjoneală 
obişnuită între tineri. 

— Înţeapă ca o viespe, s-a mirat, prizând tutun. Ştiu că v-a 
spus-o. Vedeţi, să nu vă mai agăţaţi de el. 

O, Doamne, cât de puţin mă mângâia triumful meu şi cu 
câtă plăcere aş fi renunţat la el în schimbul înfrângerii lui 
Selim! 

După masă, trecând prin încăperea de oaspeţi, m-am uitat 
în oglindă. Arătam, într-adevăr, destul de rău. Aveam ochii 
încercănaţi, faţa suptă. Mi se părea că m-am urâţit grozav, 
dar acum îmi era indiferent. 

M-am dus s-o caut pe Ewunia. Amândouă surioarele, care 
mâncau mai devreme decât noi, erau în grădină, unde 


făceau gimnastica pentru copii. Ewunia şedea fără grijă pe 
un scăunel de lemn agăţat cu patru frânghii de scândura 
orizontală a leagănului. Vorbea singură, scuturându-şi din 
când în când cârlionţii de pe căpşorul bălai şi dând din 
picioruşe. 

Când m-a văzut, a zâmbit şi mi-a întins mânuţele. Am luat- 
o în braţe şi ne-am îndepărtat pe alee. 

Ne-am oprit apoi să stăm pe o bancă şi, aşezând-o pe 
Ewunia în faţă, am întrebat-o: 

— Ewunia, ce-ai făcut tu azi toată ziua? 

— Ewunia a mels la plimbale cu bălbat şi Hania, a răspuns 
fetiţa, lăudându-se. 

Pentru Ewunia, Selim era bărbatul ei. 

— Şi ai fost cuminte? 

— Da. 

— Deoarece copiii cuminţi ascultă totdeauna ce vorbesc 
oamenii mari şi caută să înveţe mereu câte ceva. Tu îţi 
aduci aminte ce i-a spus Selim Haniei? 

— Am uitat. 

— Ei, poate că totuşi aşa, un pic, îţi aminteşti? 

— Am uitat. 

— Nu eşti cuminte! Hai, adu-ţi aminte, că să ştii că nu te 
mai iubesc. 

Fetiţa a început să-şi şteargă un ochi cu pumnişorul, în 
timp ce cu celălalt, înlăcrimat, mă privea pe sub sprâncene. 
Gata să plângă, cu colţurile gurii lăsate în jos ca o potcoviţă, 
a răspuns cu glăsciorul tremurând de lacrimi: 

— Am uitat. 

Ce putea să-mi răspundă biata fetiţă? Mi se părea că sunt 
un prost şi-mi era ruşine că-i vorbeam într-o limbă 
înşelătoare acestui îngeraş nevinovat; una s-o întreb şi alta 
să vreau să aflu. Ewunia era răsfăţata casei, deci şi a mea, 
aşa că n-am vrut s-o mai chinuiesc. Am sărutat-o pe guriţă, 
am mângâiat-o şi am lăsat-o să plece. Fetiţa a alergat îndată 
la leagăn, iar eu m-am îndepărtat tot atât de neştiutor ca şi 


înainte, convins totuşi că Selim şi Hania îşi destăinuiseră 
dragostea. 

În aceeaşi zi, spre seară, Selim mi-a spus: 

— N-am să te mai văd o săptămână, plec. 

— Unde pleci? am întrebat cu indiferenţă. 

— Tata mă trimite să-i fac o vizită unchiului meu de la 
Szumna; va trebui să stau vreo săptămână acolo. 

Am privit la Hania. Vestea n-a produs nici o schimbare pe 
faţa ei. Se vede că Selim i-o împărtăşise mai de mult. 

A zâmbit însă şi, ridicându-şi ochii de la lucru, l-a privit 
ştrengăreşte, puţin supărată parcă, şi l-a întrebat: 

— Şi dumneata eşti bucuros că pleci? 

— Ca buldogul în lanţ! a răspuns repede, dar s-a stăpânit 
la timp şi, văzând că doamna d'Yves, care nu suporta nici 
cea mai mică trivialitate, se strâmbă puţin, a adăugat: 

— Îmi cer iertare pentru expresia folosită, eu îmi iubesc 
unchiul, dar vezi dumneata... eu mă simt mai bine aici... 
lângă... doamna d'Yves. 

Şi spunând acestea, i-a aruncat o privire romanţioasă 
doamnei d'Yves, făcându-i pe toţi să râdă, chiar şi pe 
doamna d'Yves care, deşi supărăcioasă, nutrea o slăbiciune 
deosebită pentru Selim. L-a tras uşor de ureche şi i-a spus 
cu un zâmbet binevoitor: 

— Tinere, aş putea să-ţi fiu mamă! 

Selim i-a sărutat mâna şi s-a făcut pace, iar eu am gândit: 
ce mare deosebire există între mine şi Selim! Dacă eu aş 
avea dragostea Haniei, aş visa tot timpul privind la cer. Cum 
să-mi mai ardă mie de glume, el însă râdea, glumea şi era 
vesel de parcă nici nu i păsa. Chiar atunci când înflorea de 
fericire, era totdeauna vesel. 

Înainte de a pleca, mi-a spus: 

— Ştii ce, hai şi tu cu mine! 

— Nu merg. N-am deloc chef pentru aşa ceva. 

Răceala răspunsului l-a mirat pe Selim. 

— Ai devenit, cam ciudat, mi-a zis. De la o vreme, nu te mai 
recunosc, dar... 


— Sfârşeşte. 

— Dar unui îndrăgostit i se scuză totul. 

— Numai să nu încurci iţele altuia, i-am răspuns cu glasul 
marelui Comandor de pe soclu. 

Selim mi-a aruncat o privire străpungătoare ca un fulger, 
pătrunzându-mi până în adâncul sufletului. 

— Ce tot spui? 

— Că nu merg şi că nu se iartă totul! 

Dacă n-ar fi fost de faţă toţi ceilalţi, Selim ar fi lămurit 
lucrurile numaidecât. Eu însă nu voiam să le lămuresc până 
când nu voi avea dovezi mai sigure. Am văzut totuşi că 
ultimele cuvinte l-au neliniştit pe Selim şi au speriat-o pe 
Hania. S-a mai învârtit o vreme, amânându-şi plecarea cu 
pretexte mărunte, apoi găsind o clipă potrivită, mi-a spus 
încet: 

— Încalecă şi condu-mă. Vreau sa discut cu tine. 

— Altădată, am răspuns tare. Azi mă simt cam slăbit. 

IX. 

Selim a plecat într-adevăr la unchiul lui şi a petrecut acolo 
nu numai o săptămână, ci zece zile. La noi, la Litwin6w, 
acest răstimp s-a scurs fără prea multă veselie. Hania părea 
că mă evită şi mă priveşte cu o teamă ascunsă. N-aveam 
intenţia să discut nimic cu ea pe faţă, deoarece mândria îmi 
încremenea cuvintele pe buze, dar ea, nu ştiu de ce, făcea 
în aşa fel ca să nu rămânem nici o clipă singuri. Era evident 
că tânjea şi ea de dor. Slăbea şi se împuţina, iar eu priveam 
înfiorat la zbuciumul ei şi-mi spuneam: aşadar nu e vorba 
numai de un capriciu trecător, ci, din nenorocire, de un 
sentiment adevărat şi profund! Eram nervos şi eu, 
întunecat şi trist, în zadar tata, preotul şi doamna d'Yves mă 
întrebau ce am? Dacă nu sunt bolnav? Le răspundeam că 
nu, iar grija lor mă aţâţa şi mai mult. Petreceam zile întregi 
singur, pe cal, prin pădure sau cu luntrea prin zăvoi. Trăiam 
ca un sălbatic. O dată am stat toată noaptea în pădure cu 
puşca şi câinele lângă focul pe care-l aprinsesem înadins. 
Alteori îmi pierdeam câte o jumătate de zi cu ciobanul 


nostru care se pricepea la boli. Sălbăticit de atâta 
singurătate, culegea întruna felurite ierburi şi le cerceta 
însuşirile; pe mine mă introducea în lumea fantastică a 
eresurilor şi a farmecelor. Totuşi, cine-ar fi crezut? Erau 
clipe când tânjeam după Selim şi după „supliciul” meu, cum 
îi spuneam. 

O dată mi-a trecut prin minte să-i fac o vizită bătrânului 
Mirza la Chorzele. Impresionat că veneam numai pentru el, 
bătrânul m-a primit cu braţele deschise. Eu însă m-am dus 
acolo cu alt scop. Mi se năzărise să privesc în ochii acelui 
Mirza înfricoşător, colonelul petihorenilor din timpul lui 
Sobieski. Când am întâlnit ochii aceia ameninţători, care te 
urmăreau peste tot, mi-au venit în minte proprii înaintaşi, 
ale căror portrete atârnau la noi în încăperea de oaspeţi, la 
fel de aspri şi îmbrăcaţi în fier. 

Sub înrâurirea acestor impresii, ajunsesem într-o stare de 
exaltare ciudată. Singurătatea, liniştea nopţii, viaţa în 
mijlocul naturii, toate astea s-ar fi cuvenit să acţioneze 
întremător asupra mea, dar parcă purtam în mine un glonte 
otrăvit. Uneori mă abandonam visării care îmi înrăutăţea şi 
mai mult această stare. Câteodată, lungit în cine ştie ce colţ 
de pădure sau în luntre prin stufărişuri, îmi închipuiam că 
mă aflu în camera Haniei, la picioarele ei, că îi sărut 
picioarele, mâinile şi rochia, chemând-o cu cele mai 
mângâietoare nume, iar ea îmi pune palmele-i divine pe 
fruntea înfierbântată, zicându-mi: „Ai suferit destul, să 
uităm totul! A fost doar un vis urât! Henryk, eu pe tine te 
iubesc!” Dar, după aceea, urma trezirea, şi realitatea 
cenuşie, viitorul meu întunecat ca o zi noroasă, veşnic fără 
ca, până la capătul vieţii fără ea, mi se părea şi mai 
înfricoşătoare. Mă sălbăticeam deci tot mai mult, evitam 
oamenii, chiar şi pe tata, pe părintele Ludwik şi pe doamna 
d'Yves. Mi-era lehamite şi de Kazio, de vorbăria şi de 
curiozitatea lui de băiat-codană, de râsul lui continuu şi de 
poznele lui. Bieţii de ei se străduiau să mă distreze şi 
sufereau pe ascuns din cauza stării mele, neştiind cum să şi- 


o explice. Hania, fie că ghicea, fie că nu, căci avea motive 
temeinice să creadă că sunt îndrăgostit de Lola Ustrzycka, 
făcea tot ce putea, ca să mă mângâie. Eram însă atât de 
arţăgos şi cu ea, încât nu-şi putea stăpâni teama când 
vorbea cu mine. Până şi tata, de obicei aspru şi fără 
menajamente, încerca să-mi abată gândurile şi să-mi 
stârnească interesul, să mă cerceteze. Nu o dată, începea 
să discute cu mine lucruri care, credea el, ar fi trebuit să 
mă intereseze. Într-o bună zi, a ieşit cu mine în curte şi m-a 
întrebat, privindu-mă scrutător: 

— Nu crezi şi tu la fel? Am vrut să te întreb mai de mult, 
dacă nu şi se pare că Selim se învârteşte cam mult în jurul 
Haniei. 

După o judecată simplă, s-ar fi cuvenit să mă bâlbâi şi să 
mă las prins, cum se spune, asupra faptului. Eram însă într- 
o dispoziţie care mi-a dat puterea să nu-mi trădez nici 
măcar printr-o tresărire impresia pe care an produs-o 
asupra mea cuvintele tatei, aşa că am răspuns liniştit: 

— Nu, ştiu că nu-i adevărat... 

M-am simţit jignit de amestecul lui în asemenea treburi. 
Socoteam că, de vreme ce era vorba numai de mine, numai 
eu sunt cel care trebuie să-mi rezolv problemele. 

— Eşti sigur? a întrebat tata. 

— Fireşte. Selim este îndrăgostit de o elevă din Varşovia, 

— Vezi tu, eşti tutorele Haniei şi ai datoria să veghezi 
asupra ei. 

Ştiam că bietul tata vorbea aşa numai ca să-mi stârnească 
ambiția şi interesul şi să-mi smulgă astfel gândurile din 
cercul vicios în care păreau să se învârtă; i-am răspuns însă 
parcă în ciudă, indiferent şi posomorât: 

— Halal tutore mai sunt şi eu. Bătrânul Mikolaj mi-a 
încredinţat-o mie, pentru că dumneata nu erai acasă, aşa că 
adevăratul tutore nu sunt eu. 

Tata s-a încruntat; văzând că aşa n-o scoate cu mine la 
capăt, ai încercat altfel. A zâmbit pe sub mustaţa-i căruntă, 


m-a tras uşor de ureche şi chipurile familiar, hârjonindu-se, 
m-a întrebat: 

— Sau ţie ţi-a sucit capul Hania? Ia spune, băiete, nu-i aşa? 

— Hania? Nicidecum. Asta-i bună! 

Minţeam de stingeam, dar era mai lesne decât mă 
aşteptam, 

— Atunci e vorba de Lola Ustrzycka? Ai? 

— Lola Ustrzycka e o cochetă! 

Tata şi-a pierdut răbdarea. 

— Atunci, dacă nu eşti îndrăgostit, de ce dracu umbli ca 
recrutul după prima zi de instrucţie? 

— Ştiu şi eu! N-am nimic. 

Asemenea întrebări de care, din cauza îngrijorării lor, nu 
m-au scutit nici tata, nici părintele Ludwik şi nici măcar 
doamna d'Yves, mă chinuiau şi mă enervau şi mai mult. În 
cele din urmă, relaţiile mele cu ei au început să fie penibile. 
Mă înfuriam din te miri ce. Părintele Ludwik vedea în aceste 
manifestări unele însuşiri, care ies la iveală cu vârsta, ale 
unui caracter despotic şi, uitându-se la tata, zâmbea 
semnificativ şi spunea: „E din neamul găinilor moţate!” Dar 
câteodată, până şi el îşi pierdea răbdarea. Între tata şi mine 
au avut loc de câteva ori discuţii foarte neplăcute. O dată, 
într-o după amiază, când într-o dispută despre nobilime şi 
democraţie mi-am luat avânt şi am declarat că aş fi preferat 
de o mie de ori să nu mă nasc şleahtic, tata m-a dat afară. 
Femeile s-au pus pe plâns şi, din această cauză, timp de 
două zile toate au mers anapoda. În ce mă priveşte, nu 
eram pe atunci nici aristocrat, nici democrat, eram doar 
îndrăgostit şi nefericit. În mintea mea nu mai era loc pentru 
principii, teorii şi convingeri sociale, iar dacă luptam în 
numele unora împotriva altora, o făceam numai din pricina 
iritării, în ciuda nu ştiu cui, şi tot de aceea începeam dispute 
religioaso cu părintele Ludwik, pe care le sfârşeam trântind 
uşile, într-un cuvânt, le-am otrăvit viaţa tuturor, nu numai 
pe a mea, lată de ce, când s-a întors Selim, după o absenţă 
de zece zile, toţi au răsuflat uşuraţi. Eu nu eram acasă, 


când a venit la noi, rătăceam călare prin împrejurimi. Am 
ajuns acasă abia spre seară şi am intrat de-a dreptul în 
curtea fermei, unde băiatul de la grajduri, luându-mi calul, 
mi-a spus: 

— A venit domnişorul de la Chorzele. 

În aceeaşi clipă, a sosit în fugă Kazio şi mi-a confirmat 
vestea. 

— Am aflat, i-am răspuns aspru. Unde-i Selim? 

— Mi se pare că e în grădină cu Hania. Mă duc să-l caut. 
Am intrat amândoi în grădină, dar Kazio a fugit înainte; am 
luat-o şi eu încet pe urma lui, căci nu prea mă grăbeam să 
dau ochi cu Selim. 

Nu făcusem pici cincizeci de paşi, când l-am văzut pe 
Kazio apărând în fugă la colţul aleii. 

Cum era o mare paiaţă, a început să-mi facă semne 
ciudate de departe, să se scălămbăie ca o maimuţă; era 
roşu ca racul şi ţinea un deget în gură şi râdea, încercând 
să-şi stăpânească hohotele. S-a apropiat de mine şi m-a 
chemat încet: 

— Henryk, hi, hi, hi. Pst! 

— De ce te prosteşti aşa? l-am dojenit. 

— Pst! Să fiu al naibii! hi, hi! Selim stă în genunchi înaintea 
Haniei în chioşcul acoperit cu hamei. Pe viaţa mea! 

L-am înşfăcat de umeri şi l-am strâns cât am putut. 

— Taci! rămâi aici! Nici o vorbă nimănui, pricepi! Rămâi 
aici, mă duc să văd singur, dar să taci şi să nu sufli o vorbă 
la nimeni, dacă ţii la viaţa ta! 

Kazio, care la început luase totul în glumă, văzând 
paloarea de cadavru care-mi acoperea faţa, s-a înfricoşat şi 
a rămas locului cu gura căscată, în timp ce eu alergam ca 
un nebun în direcţia chioşcului acoperit cu hamei. 

Târându-mă repede şi fără zgomot ca un şarpe prin tufele 
de dracilă care înconjurau chioşcul, am ajuns la faţa locului. 
Pereţii erau alcătuiți din scânduri subţiri, aşezate în cruce, 
aşa că puteam să văd şi să aud totul. Ceea ce făceam, nu mi 


se părea deloc respingător. Am îndepărtat cu grijă frunzele 
şi mi-am lipit urechea. 

— E cineva pe aproape! am auzit şoapta înăbugşită a 
Hamei. 

— Nu-i nimeni! Sunt frunzele care se mişcă pe ramuri, a 
răspuns Selim. 

Am privit înăuntru prin perdeaua de frunze verzi. Selim nu 
mai era în genunchi, ci şedea lângă Hania pe băncuţa 
scundă. Ea era albă ca pânza, ţinea ochii închişi, capul 
înclinat şi rezemat pe umărul lui, iar el îi înconjura mijlocul 
cu braţul şi o strângea cu dragoste şi încântare. 

— 'Te iubesc, Hania! 'Te iubesc, te iubesc! repeta cu patimă 
şi, aplecându-şi capul, îi căuta gura; ea se ferea, apărându- 
se parcă, dar buzele lor s-au întâlnit, s-au unit şi au rămas 
aşa, împreunate într-un sărut ah! care mi s-a părut lung cât 
veşnicia. 

Mi s-a mai părut după aceea că tot ce aveau să-şi spună, îşi 
spuneau sărutându-se. O ruşine neînţeleasă le oprea 
cuvintele, îndrăzneau să se sărute, dar nu să şi vorbească. 
Se înstăpânise o linişte de moarte; auzeam doar respiraţia 
lor gâfâitoare, pătimaşă. 

M-am apucat cu mâinile de scândurile de lemn ale 
chioşcului şi m-am temut să nu se sfarme în ţăndări în 
strânsoarea-mi spasmodică. Am văzut negru înaintea 
ochilor, am simţit că mi se învârte capul, iar pământul 
aluneca undeva în adânc. Dar fie şi cu preţul vieţii, voiam să 
ştiu ce vor vorbi, m-am stăpânit deci şi, sorbind aerul cu 
buzele arse, cu fruntea lipită de scânduri, am ascultat, 
pândindu-le fiecare răsuflare. 

Tăcerea s-a prelungit o vreme, apoi Hania a început să 
şoptească: 

— Ajunge! Nu mai cutez să privesc în ochii dumitale. Să 
mergem! 

Şi, întorcându-şi capul într-o parte, se străduia să se 
smulgă din braţele lui. 


— O, Hania! Ce se întâmplă cu mine? Cât sunt de fericit! a 
exclamat Selim. 

— Să plecăm de aici. Să nu vină cineva. 

Selim a sărit drept în picioare cu ocini scânteietori şi 
nările fremătând. 

— N-are decât să vie toată lumea, a răspuns. Eu te iubesc 
şi-am s-o strig în faţa tuturor. Nu ştiu nici eu cum s-a 
întâmplat. Am luptat cu mine însumi, am suferit, fiindcă mi 
se părea că te iubeşte Henryk şi tu-l iubeşti pe el. Acum însă 
nu-mi mai pasă de nimic. Tu mă iubeşti pe mine, deci 
despre fericirea ta e vorba. O, Hania, Hania! 

Şi iarăşi s-a auzit un sărut, apoi Hania a început să îngâne 
cu glasul moale, parcă fără putere: 

— 'Te cred, te cred, domnule Selim şi am multe lucruri să-ţi 
spun. Se pare că vor să mă trimită în străinătate la doamna. 
Doamna d'Yves a vorbit ieri cu domnul despre asta; doamna 
d'Yves crede că Henryk se află în această stare din cauza 
mea. Ei cred că e îndrăgostit de mine. Nici eu nu ştiu, dacă 
nu-i aşa. Uneori aşa mi se pare. Eu nu-l mai înţeleg şi mi-e 
frică de el. Simt că el ne va sta împotrivă şi ne va despărţi, 
iar eu... 

A sfârşit abia auzit, în şoaptă: 

— Te iubesc, te iubesc foarte mult! 

— Ascultă, Hania, a răspuns Selim. Nici o putere 
omeneasca nu ne va despărţi. Dacă Henryk îmi va interzice 
să mai vin aici, îţi voi scrie. Am pe cineva care-ţi poate 
aduce oricând scrisoarea. Am să trec şi eu pe drumul 
dinspre eleşteu. Când începe să se însereze, să te plimbi 
totdeauna prin grădină. N-ai să pleci nicăieri. Pe 
Dumnezeul meu! eu n-am să le-o îngădui, chiar dacă ei vor 
vrea să te trimită. Hania, nu mai vorbi de plecare, că 
înnebunesc! O, iubita mea, iubita mea! 

I-a luat mâinile şi şi-a apăsat pătimaş buzele pe ele. Ea s-a 
ridicat deodată de pe bancă. 

— Aud voci, vine cineva! a strigat înfricoşată. 


Au ieşit amândoi, deşi nu venea nimeni. Razele soarelui 
care apunea aruncau luciri aurii pe chipurile lor; mie mi se 
părea că sunt roşii ca sângele. M-am târât şi eu încet spre 
casă. La cotitura aleii, l-am întâlnit pe Kazio care sta la 
pândă. 

— Au plecat. l-am văzut, a şoptit. Spune-mi ce trebuie să 
fac! 

— Împuşcă-l în cap! am răbufnit. 

Kazio a roşit tot, iar ochii i-au devenit fosforescenţi. 

— Bine! a răspuns. 

— Stai, nu fii prost! Să nu faci nimic. Nu te amesteca şi, pe 
onoarea ta, taci! Lasă totul în seama mea. Dacă voi avea 
nevoie de tine, am să-ţi spun; dar să nu sufli o vorbă 
nimănui. 

— N-am să spun nimic, să mă şi ucidă. 

O vreme, am mers în tăcere. Impresionat de importanţa 
problemei şi adulmecând cine ştie ce întâmplări 
amenințătoare, spre care-i da ghes inima, Kazio m-a privit 
cu ochi scrutători, apoi mi-a zis: 

— Henryk! 

— Ce-i? 

Vorbeam amândoi în şoaptă, cu toate că nu se auzea 
nimeni. 

— Te vei bate cu Mirza? 

— Nu ştiu. Poate că da. 

Kazio s-a oprit şi mi-a înlănţuit gâtul cu braţele. 

— Henryk, dragul, scumpul, singurul meu frate! Dacă vrei 
să te baţi cu el, lasă-mă să te-nlocuiesc cu. Acum îl pot 
înfrunta şi eu. Să-mi încerc şi eu puterile. Hai, Henryk, lasă- 
mă! 

Lui Kazio i se năzăreau isprăvi cavalereşti, iar eu îl 
simţeam mai aproape de mine ca oricând, ca pe un frate 
adevărat, aşa că l-am strâns la piept cu toată puterea şii- 
am spus: 

— Nu, Kazio, nu e încă nimic sigur. Şi pe urmă, el n-ar fi de 
acord. Nu ştiu nici eu ce se va întâmpla. Deocamdată, spune 


să-mi pună şaua pe cal din vreme. O să plec înaintea lui, am 
să-i ţin calea şi vom lămuri lucrurile. În acest timp, tu să nu- 
i scapi din ochi, dar să nu te trădezi că ştii ceva. Du-te şi 
spune să pună şaua pe cal. 

— lei şi armele cu tine? 

— Ei, Kazio, dar nici el nu e înarmat. Nu, vreau numi să 
vorbesc cu el. Fii cuminte şi du-te repede la grajd. 

Kazio a pornit în goană, cum i-am spus, iar eu m-am întors 
încet acasă. Eram ca un om izbit în cap cu muchea 
baltagului. Dacă e să spun adevărul, nu ştiam nici eu ce 
trebuie să fac; habar n-aveam cum să procedez. Pur şi 
simplu îmi venea să strig de disperare. 

Înainte de a avea siguranţa că am pierdut inima Haniei, o 
doream din toată inima, crezând că astfel voi scăpa de 
povara ce-mi apăsa pieptul. lată că acum nenorocirea îşi 
ridicase viziera şi priveam la faţa-i îngheţată şi în ochii-i de 
piatră, în timp ce în suflet mi se năştea o nouă nesiguranţă, 
nu nesiguranța nenorocirii, ci sentimentul de o mie de ori 
mai rău al propriei neputinţe, neştiinţa de a lupta cu ea. 

Inima-mi era plină de fiere, de amărăciune şi înverşunare. 
Glasurile generoase, altruiste, care-mi răsunau mai de mult 
în suflet: „Renunţă la Hania pentru fericirea ei; la fericirea 
ei trebuie să te gândeşti în primul rând; sacrifică-te!” 
tăcuseră cu totul. Îngerul mâhnirii calme, îngerul duioşiei şi 
cel al lacrimilor zburaseră hăt! departe de mine. Mă 
simţeam ca un vierme pe care oamenii îl striviseră, uitând 
că mai are şi ac. Până acum mă lăsasem urmărit de 
nenorociri ca lupul de câini, dar prea hărțuit şi încolţit, 
începeam să-mi arăt colții ca lupul. O nouă forţă activă, al 
cărei nume era răzbunarea, se trezea în inima mea. Am 
început să simt un fel de ură pentru Selim şi pentru Hania. 
Am să-mi pierd viaţa, gândeam, am să pierd tot ce se poate 
pierde pe lume, dar n-am să le îngădui să fie fericiţi. 
Preocupat de acest gând, m-am agăţat de el, cum se agată 
condamnatul de cruce. Era un motiv ca să trăiesc; orizontul 
s-a luminat înaintea mea, am răsuflat adânc, foarte adânc şi 


liber, ca niciodată. Gândurile împrăştiate şi învălmăşite se 
adunau iarăşi, Îndreptându-se cu toată puterea într-o 
direcţie amenințătoare pentru Selim şi Hania. Când am 
ajuna acasă, eram aproape liniştit, rece. Înăuntru se aflau 
doamna d'Yves, preotul Ludwik, Hania, Selim şi Kazio care 
se întorsese de la grajduri şi nu-i scăpa din ochi. 

— Calul pentru mine-i gata? l-am întrebat pe Kazio. 

— 'Te aşteaptă. 

— Vrei să mă conduci? a întrebat Selim. 

— Aş putea. Mă duc la stoguri să văd de nu-i vreo 
stricăciune. Kazik, lasă-mă pe mine în locul tău. 

Kazio s-a ridicat, iar eu m-am aşezat alături de Selim şi 
Hania pe canapeaua de lângă fereastră. Fără să vreau, mi- 
am amintit cum şedeam aşa mai demult, imediat după 
moartea lui Mikotaj, atunci când Selim ne-a povestit basmul 
crimeean despre sultanul Harun şi vrăjitoarea Lala. Atunci 
Haniulka, un copil încă, şi-a rezemat căpşorul bălai pe 
pieptul meu şi a adormit; acum aceeaşi Hania, profitând de 
întunericul care învăluia încăperea, îi strângea pe ascuns 
mâna lui Selim. Atunci ne unea pe toţi trei sentimentul 
dulce al prieteniei, acum dragostea şi ura aveau să intre 
curând în luptă. În aparenţă, totul era calm, cei doi 
îndrăgostiţi îşi zâmbeau, eu eram mai vesel decât de obicei 
şi nimeni nu bănuia ce se ascunde sub această veselie. 
Doamna d'Yves l-a rugat pe Selim să cânte ceva. Acesta s-a 
ridicat, s-a aşezat la pian şi a început să cânte mazurcile lui 
Chopin 
[142], aşa că un timp eu am rămas singur cu Hania pe 
canapea. Am băgat de seamă că se uita la Selim ca la soare, 
zburând pe aripile muzicii în ţara visurilor, de aceea am 
hotărât s-o readuc pe pământ. 

— Nu-i aşa, Hania, că Selim este foarte talentat? am 
întrebat. Cântă din gură, la pian... 

— O, e adevărat! a răspuns. 

— Şi ce faţă frumoasă are, uită-te acum la el. 


Hania a privit în direcţia pianului. Selim şedea în întuneric, 
doar capul îi era luminat de razele amurgului; aureolat 
astfel, cu ochii în sus, arăta foarte inspirat, cum şi era în 
clipa aceea. 

— Ce frumos e, nu-i aşa, Hania? am repetat. 

— Dumneata ţii mult la el? 

— Asta n-are nici o importanţă, dar femeile se dau în vânt 
după el. Ah, cât îl mai iubea eleva aceea, Jozia. 

Pe fruntea netedă a Haniei s-a aşternut neliniştea. 

— Dar el? m-a întrebat. 

— E, el azi iubeşte pe una, mâine pe alta! Nu poate iubi 
prea mult timp o singură femeie. Aşa-i e firea. Dacă-ţi va 
spune vreodată că te iubeşte, să nu-l crezi (aci ani început 
să vorbesc apăsat); vrea numai sărutările tale, nu şi inima 
ta, pricepi? 

— Domnule Henryk! 

— Ai dreptate, de ce-ţi spun eu ţie toate astea! Pe tine nu 
te interesează. Şi pe urmă, tu eşti atât de sfioasă, încât n-ai 
fi în stare să-ţi dai sărutul unui străin. Hania, iartă-mă, mi 
se pare că te-am jignit numai presupunând una ca asta. Tu 
n-ai îngădui niciodată aşa ceva. Nu-i aşa, Hania? 

Hania s-a ridicat repede şi a vrut să plece, dar am prins-o 
de mână şi am oprit-o cu forţa. Mă străduiam să fiu 
chipurile liniştit, dar simţeam cum mă încearcă turbarea şi- 
mi pierd cumpătul. 

— Răspunde! i-am spus cu furie înăbuşită, altfel nu-ţi dau 
drumul! 

— Domnule Henryk! Ce vrei de la mine? Ce tot spui? 

— Spun... spun..., am şoptit cu dinţii încleştaţi, spun că n- 
ai pic de ruşine! 

Hania s-a aşezat iar fără putere pe canapea; am privit-o, 
era palidă ca ceara. Dar nu mai aveam nici un fel de milă 
pentru această biată orfană. Am apucat-o de mână şi, 
strângându-i degetele, am continuat: 

— Ascultă-mă, Hania! M-ai avut la picioarele tale; aş fi dat 
lumea întreagă pentru tine... 


— Domnule Henryk...! 

— “Taci, am văzut şi am auzit tot l Eşti o neruşinată! Şi tu, şi 
el! 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Eşti o neruşinată! Eu n-aş fi cutezat să-ţi sărat nici tivul 
de la rochie, iar el te-a sărutat pe gură. Tu însăţi erai 
lacomă de sărutările lui! Hania! Te dispreţuiesc! Te urăsc! 

Glasul mi s-a frânt în piept. Am început să respir mai 
repede, căci mi se tăia răsuflarea. 

— Ai ghicit! am urmat după o clipă, că vă voi despărţi. Vă 
voi despărţi, fie şi cu preţul vieţii, de-ar trebui să vă ucid pe 
amândoi şi apoi să mor şi eu. Nu-i adevărat ce ţi-am spus 
mai înainte. El te iubeşte şi nu te-ar părăsi, dar am să vă 
despart eu. 

— Despre ce vorbiţi cu atâta înflăcărare? a întrebat 
neaşteptat doamna d'Yves care şedea în celălalt capăt al 
încăperii. 

O clipă, am vrut să mă ridic în picioare şi să spun totul în 
gura mare, dar m-am stăpânit şi am răspuns cu glasul 
aparent liniştit, deşi puţin întretăiat: 

— Ne certăm, fiindcă nu ştim care dintre chioşcurile din 
grădină este mai frumos, cel acoperit cu trandafiri sau cel 
învăluit de hamei? 

Selim s-a oprit brusc din cântat şi s-a uitat la noi cu luare 
aminte, apoi a răspuns cu cea mai mare indiferenţă: 

— Eu le-aş da pe toate celelalte pentru cel cu hamei. 

— N-ai gusturi proaste, am răspuns. Hania e de altă 
părere. 

— E adevărat, domnişoară Hania? a întrebat. 

— Da! a şoptit. 

Am simţit iarăşi că nu mai sunt în stare să continui 
discuţia. Cercuri roşii hui zburau pe dinaintea ochilor. M-am 
ridicat repede şi străbătând în fugă câteva încăperi până în 
sufragerie, am înşfăcai carafa cu apă de pe masă şi mi-am 
turnat-o în cap. Apoi, fără să-mi mai dau seama ce fac, am 


trântit-o de pământ de s-a spart în mii de cioburi, şi am ieşit 
în tindă. 

Calul meu şi al lui Selim aşteptau înşeuaţi la intrare. 

M-am dus pentru o clipă în camera mea, ca să mă şterg de 
apă, apoi m-am întors în sala de oaspeţi. 

Aici i-am găsit pe părintele Ludwik şi pe Selim cum nu se 
poate mai înspăimântați. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

— Haniei i s-a făcut rău, a leşinat. 

— Cum? Ce-a făcut? am strigat, apucându-l pe preot de 
braţ. 

— Îndată după ce-ai plecat, a izbucnit în hohote de plâns, 
apoi a leşinat. Doamna d'Yves a luat-o la ea. 

Am alergat fără o vorbă în camera doamnei d'Yves. Hania 
izbucnise într-adevăr într-un plâns cu suspine şi căzuse în 
nesimţire, dar criza trecuse. Când am văzut-o, am uitat de 
toate şi, aruncându-mă în genunchi lângă patul ei, ca un 
nebun, am strigat fără să-mi mai pese de prezenţa doamnei 
d'Yves: 

— Hania, scumpa mea! iubita mea! Ce ai? 

— Nimic! Acum nu mai am nimic! a răspuns moale şi a 
încercat să zâmbească. Nu mai am nimic. 

Am stat lângă ea vreun sfert de oră. Apoi i-am sărutat 
mâna şi m-am întors în salon. Nu-i adevărat! N-o uram! O 
iubeam mai mult ca oricând! În schimb, când l-am văzut pe 
Selim, îmi venea să-l strâng de gât. O, pe elîl uram acum 
din adâncul sufletului. Şi el, şi părintele Ludwik au alergat 
spre mine. 

— Ei, cum e? 

— Acum e bine. 

Şi întorcându-mă spre Selim, i-am şoptit la ureche: 

— Du-te acasă. Ne întâlnim mâine la gorganele de la 
marginea pădurii. Vreau să discut cu tine. Să nu mai vii aici. 
S-o sfârşim odată! 

Lui Selim i s-a urcat sângele în obraji. 

— Ce înseamnă asta? 


— Am să-ţi explic mâine. Azi n-am chef. Pricepi? N-am 
chef. 

Mâine la şase dimineaţa! 

Cu aceste cuvinte, m-am întors în camera doamnei d'Yves. 
Selim a fugit câţiva paşi în urma mea, dar s-a oprit la uşă. 
După câteva minute, l-am văzut pe fereastră plecând. 

Am stat vreo oră în încăperea de lângă cămăruţa Haniei. 
Nu puteam să intru la ea, fiindcă slăbită de atâta plâns, 
adormise. Doamna d'Yves şi părintele Ludwik coborâseră la 
tata să se sfătuiască împreună. Am stat singur până la 
vremea ceaiului. 

La ceai, am băgat de seamă că tata, părintele Ludwik şi 
doamna d'Yves aveau feţele pe jumătate misterioase, pe 
jumătate aspre. Recunosc că m-a cuprins teama. Ghiciseră 
oare ceva? Se prea poate, deoarece astăzi, între noi, tinerii, 
se întâmplaseră lucruri destul de neobişnuite. 

— Azi am primit o scrisoare de la mama, mi-a spus tata. 

— Cum se simte? 

— Foarte bine, dar e neliniştită de cele ce se petrec acasă. 
Vrea să se întoarcă repede, dar n-am s-o las, trebuie să mai 
stea măcar vreo două luni acolo. 

— De ce-i neliniştită mama? 

— Ştii şi tu că prin sat bântuie vărsatul de vânt; am făcut o 
imprudenţa că i-am scris. 

La drept vorbind, nu ştiam că prin sat bântuie vărsatul de 
vânt. Poate că auzisem, dar vestea se izbise ca de un perete 
de nepăsarea mea. 

— Şi dumneata nu te duci la mama? am întrebat. 

— Văd eu. O să mai vorbim despre asta. 

— A trecut aproape un an, de când doamna e în 
străinătate, a remarcat părintele Ludwik. 

— Sănătatea ei o impune. Abia iarna viitoare o va putea 
petrece aici. Scrie că se simte mult mai bine, dar îi este dor 
de noi şi e neliniştită, a spus tata. 

Apoi s-a întors spre mine şi a adăugat: 


— După ceai să vii în camera mea. Am ceva de vorbit cu 
tine. 

— Bine, tată! 

Ne-am ridicat de la masă şi am mers cu toţii la Hania, îşi 
revenise cu totul; voia să se scoale din pat, dar tata nu i-a 
dat voie. Pe la ora zece, seara, o brişcă a duruit în faţa 
pridvorului. Venise doctorul Stanislaw care îşi petrecuse 
toată după amiaza prin casele sătenilor. A consultat-o cu 
grijă pe Hania şi a declarat că nu e bolnavă, dar are nevoie 
de distracţie şi de odihnă. I-a interzis să mai înveţe, 
recomandându-i să fie cât mai veselă. 

Tata s-a sfătuit cu el dacă nu-i mai bine să trimită fetiţele 
undeva până când va trece epidemia, decât să le ţină acasă, 
Doctorul l-a liniştit, asigurându-l că nu există nici o 
primejdie; chiar i-a scris înadins mamei să fie liniştită. Apoi 
s-a dus să se culce, deoarece cădea din picioare de 
oboseală. L-am condus cu o lumânare în mână în camera în 
care avea să doarmă cu mine şi tocmai voiam să mă culc şi 
eu, vlăguit de impresiile zilei, când a intrat Franek şi mi-a 
spus: 

— Domnişorule, te cheamă domnul la el. 

M-am conformat numaidecât. Tata se afla în camera lui, 
aşezat la biroul pe care am văzut scrisoarea de la mama. 
Mai erau de faţă părintele Ludwik şi doamna d'Yves. Inima 
a început să-mi bată mai tare de teamă, asemenea unui 
vinovat care trebuie să se înfăţişeze la judecată; eram 
aproape sigur că vor să mă cerceteze în legătură cu Hania. 
Tata a început să-mi vorbească despre lucruri foarte 
serioase. Pentru liniştea mamei, hotărâse să trimită fetiţele 
cu doamna d'Yves la unchiul de la Kopczany. În acest caz, 
Hania ar fi trebuit să rămână singură cu noi, şi tata nu 
credea că e bine. Mi-a mai spus cu acest prilej că ştie că 
între noi tinerii se petrec lucruri pe care nu vrea să le afle, 
dar pe care nu le poate lăuda; se aşteaptă ca plecarea 
Haniei să le pună capăt. 


S-au uitat cu toţii la mine, dar nu mică le-a fost mirarea 
când eu, în loc să mă împotrivesc, am acceptat cu bucurie 
plecarea Haniei. Socoteam că astfel vor lua sfârşit relaţiile 
cu Selim. Pe de altă parte, pâlpâia în sufletul meu speranţa, 
asemenea unui foc rătăcitor, că eu şi nu altcineva o voi 
conduce pe Hania la mama. Ştiam că tata nu poate pleca 
din cauza secerişului, iar părintele Ludwik nu mai fusese 
niciodată în străinătate, aşa că mai rămâneam numai eu. 
Slabă nădejde, care s-a stins curând tot ca un foc rătăcitor, 
când tata a spus că doamna Ustrzycka pleacă peste câteva 
zile să facă băi de mare şi a acceptat s-o ia şi pe Hania şi s-o 
ducă la mama. Hania avea să plece deci poimâine noaptea. 
Vestea m-a întristat foarte mult; în orice caz, decât să 
rămână, preferam să plece, fie şi fără mine. Mărturisesc 
totuşi că am simţit o bucurie nemăsurată, întrebându-mă ce 
va face şi cum va pruni vestea Selim, când i-o voi spune 
mâine. 

X. 

A doua zi, la şase dimineaţa, am fost la gorgane, unde mă 
aştepta Selim. Pe drum, mă legasem solemn faţă de mine 
însumi, că voi fi calm. 

— Ce voiai să-mi spui? a întrebat Selim. 

— Voiam să-ţi spun că ştiu totul. O iubeşti pe Hania şi ea te 
iubeşte pe tine. Mirza, te-ai purtat josnic, înlănţuind inima 
Haniei. Asta voiam să-ţi spun în primul rând. 

Selim a pălit, dar mintea i s-a învolburat; şi-a îmboldit 
calul, rezemându-l aproape de al meu, şi a întrebat: 

— De ce? De ce? Măsoară-ţi cuvintele! 

— Mai întâi, pentru că tu eşti musulman şi ea creştină; nu 
vă puteţi căsători. 

— Îmi voi schimba religia. 

— Tatăl tău nu-ţi va îngădui. 

— Oho, îmi va îngădui, dar la urma urmei... 

— Mai sunt şi alte piedici. Chiar dacă-ţi vei schimba religia 
nici eu, nici tatăl meu nu ţi-o vom da pe Hania în ruptul 
capului! Înţelegi? 


Mirza s-a aplecat din şa spre mine şi mi-a răspuns, 
accentuând fiecare silabă: 

— Parcă eu o să vă întreb pe voi! Pricepi? 

Eram liniştit, deoarece vestea plecării Haniei o păstram 
pentru la urmă. 

— Nu numai că nu va fia ta, i-am răspuns rece şi la fel de 
apăsat, dar nici măcar n-ai s-o mai vezi. Ştiu că ai vrut să-i 
trimiţi scrisori; voi fi însă foarte atent şi când îţi voi prinde 
trimisul, voi porunci să fie bătut cu vergile. lar tu nu mai ai 
ce căuta pe la noi. Îţi interzicem să mai vii! 

— Vom vedea! a răspuns înecându-se de furie. Acum e 
rândul meu să vorbesc. Nu eu, ci tu te porţica un 
netrebnic. Acum văd limpede. Te-am întrebat dacă o iubeşti 
şi mi-ai spus că nu. Voiam să mă retrag, cât mai era vreme, 
dar tu mi-ai respins sacrificiul. Cine-i vinovat? Ai minţit că n- 
o iubeşti. Din vanitate şi mândrie egoistă, ţi-a fost ruşine să- 
ţi recunoşti iubirea. Tu ai iubit-o pe ascuns, iar eu fâţiş, tu 
pe întuneric, eu la lumină. Tu i-ai otrăvit viaţa, eu m-am 
străduit s-o fac fericită, Cine-i vinovat? M-aş fi retras, 
Dumnezeu mi-e martor că m-aş fi retras. Acum e însă prea 
târziu. Acum ea mă iubeşte pe mine, aşa că ascultă ce-am 
să-ţi spun: n-aveţi decât să-mi interziceţi să vă calc pragul şi 
să-mi preluaţi scrisorile, dar vă jur că la Hania nu voi 
renunţa, n-o voi uita, o voi iubi mereu şi o voi căuta 
pretutindeni. Eu mă port simplu şi cinstit, dar o iubesc, o 
iubesc mai mult decât orice pe lume; viaţa meu e această 
dragoste, fără de care aş muri. Nu vreau să aduc 
nenorocirea în casa voastră, dar ţine minte, că acum simt în 
mine ceva de care mă tem eu însumi. Sunt în stare de orice. 
O, dacă o veţi nedreptăţi pe Hania... 

A spus toate acestea în grabă, palid şi cu gura încleştată. O 
dragoste atotputernică pusese stăpânire pe firea acestui 
oriental impulsiv şi dogorea ca vâlvătaia, dar eu n-am luat-o 
în seamă şi i-am răspuns cu hotărâre şi răceală: 

— N-am venit aici să-ţi ascult mărturisirile. Îmi bat joc de 
amenințările tale şi-ţi repet încă o dată că Hania nu va fi 


niciodată, a ta. 

— Ascultă, a spus Selim, cât şi cum o iubesc pe Hania, n- 
are rost să-ţi mai spun, deoarece eu n-aş şti s-o fac şi nici tu 
s-o înţelegi. Cu toate acestea, îţi jur că dacă ea te-ar iubi pe 
tine, deşi o iubesc, aş găsi în sufletul meu atâta putere ca să 
renunţ la ea pentru totdeauna. Henryk, noi la ea trebuie să 
ne gândim. Tu te-ai purtat întotdeauna cu nobleţe. Ascultă- 
mă deci, renunţă la ea şi cere-mi ce vrei, fie şi viaţa mea. 
Uite mâna mea, Henryk! E vorba de Hania, nu uita! 

Şi s-a plecat spre mine cu braţele deschise, dar eu mi-am 
dat calul înapoi. 

— Grija ei las-o în seama mea şi a tatălui meu. De altfel, 
ne-am şi gândit la ea. Am onoarea să te anunţ că Hania va 
pleca poimâine în străinătate şi n-o vei mai vedea. Şi acum, 
adio! 

— Aha, dacă-i aşa o să mai vedem! 

— O să mai vedem! 

Am întors calul şi am pornit spre casă fără să mă mai uit în 
urmă. 

Cele două zile, care mai rămăseseră până la plecarea 
Haniei, s-au scurs într-o atmosferă posomorâtă. Doamna 
d'Yves şi surorile mele au plecat a doua zi după discuţia cu 
tata. Am rămas numai eu, tata, părintele Ludwik şi Hania. 
Biata de ea, ştia că trebuie să plece; primise vestea cu 
disperare. Probabil că voia să-mi ceară ajutor, să-şi caute 
salvarea la mine, dar ghicindu-i intenţia, mă străduisem să 
nu rămânem nici o clipă singuri. Mă cunoşteam îndeajuns şi 
ştiam că lacrimile ei vor face tot ce vrea ea din mine, că nu 
voi fi în stare s-o refuz. Îi evitam parcă şi privirea, pentru că 
nu puteam suporta rugămintea aceea de milă care i se citea 
în ochi ori de câte ori se uita la mine sau la tata. 

Pe de altă parte, ştiam prea bine că dacă aş îi intervenit la 
tata pentru ea, ar fi fost zadarnic, fiindcă el nu-şi schimba 
niciodată hotărârile. Şi mai era şi ruşinea care mă ţinea 
departe de Hania. Mi-era ruşine de ea pentru ultima 
discuţie cu Mirza, pentru asprimea pe care i-o arătasem nu 


demult, pentru rolul meu nimicnic şi pentru că o pândeam 
de departe fără să mă apropii de ea. Aveam însă pricini 
întemeiate s-o urmăresc. Ştiam că Mirza dă târcoale ziua şi 
noaptea casei noastre ca o pasăre de pradă; chiar a doua zi 
după discuţia de la gorgane, am văzut-o pe Hania 
ascunzând speriată o bucăţică de hârtie; nu încăpea nici o 
îndoială, era o scrisoare de la el pentru ea. Presupuneam că 
se vor şi vedea, dar oricât l-am pândit seara pe Selim, nu l- 
am putut prinde. În acest timp, cele două zile au zburat ca 
săgeata prin aer. În seara zilei în care Hania avea să-şi 
petreacă noaptea la Ustrzyca, tata a plecat la târg, să 
cumpere cai, şi l-a luat şi pe Kazio, ca să-i încerce. Pe Hania 
trebuia s-o conducem eu şi părintele Ludwik. 

Am băgat de seamă că, pe măsură ce se apropia ora 
plecării, Hania era tot mai neliniştită. Făcea feţe-feţe şi se 
înfiora toată. La răstimpuri, se cutremura parcă înfricoşată. 
În sfârşit, a scăpătat soarele, parcă mohorât, în spatele 
norilor groşi şi învălmăşiţi de culoare gălbuie, care 
amenințau cu grindină şi furtună. În partea de apus a 
cerului, s-a auzit de câteva ori un duruit îndepărtat, 
asemănător vaietului îndepărtat al furtunii care se apropia. 
Aerul era înăbuşitor, cald şi încărcat de electricitate. 
Păsările se ascundeau pe sub streşini, prin copaci, şi numai 
rândunelele se avântau neliniştite în văzduh; frunzele au 
încetat să mai fremete prin copaci, atârnând parcă fără 
viaţă; din curtea fermei, se auzea mugetul jalnic al vitelor 
care se întorceau de la câmp. O teamă mohorâtă stăpânea 
întreaga natură. Părintele Ludwik a poruncit să se închidă 
ferestrele. Aveam de gând să ajung la Ustrzyca înainte de 
izbucnirea furtunii, aşa că m-am ridicat să mă duc la 
grajduri şi să spun să tragă la scară. În clipa când ieşeam 
din încăpere, s-a ridicat şi Hania, dar s-a aşezat îndată la 
loc. Am privit-o. Roşea şi pălea cu schimbul. 

— Parcă mă-năbuş! a exclamat şi, aşezându-se lângă 
fereastră, a început să-şi facă vânt cu batista. Neliniştea-i 
ciudată creştea văzând cu ochii. 


— Poate că ar fi bine să mai aşteptăm? mi-a spus părintele 
Ludwik. Furtuna va izbucni peste vreo jumătate de oră. 

— Într-o jumătate de oră, i-am răspuns, ajungem aproape 
de Ustrzyca. Cine ştie dacă nu ne speriem degeaba! şi am 
dat fuga la grajduri. 

Calul meu era înşeuat, dar cu cei de la trăsurică se 
întârzia ca de obicei. A trecut o jumătate de oră până când 
vizitiul a tras în faţa pridvorului; eu îl urmam călare. 
Furtuna părea gata să înceapă, dar n-am vrut să mai aştept. 
Au fost aduse numaidecât cuferele Haniei şi legate la spate. 
Părintele Ludwik aştepta în pridvor, îmbrăcat într-un halat 
alb de pânză şi cu o umbrelă uriaşă, tot albă, în mână. 

— Hania unde-i? E gata? l-am întrebat. 

— E gata. De vreo jumătate de oră s-a dus să se roage în 
capelă. 

M-am dus şi eu la capelă, dar n-am găsit-o pe Hania acolo, 
de la capelă am trecut prin sufragerie, apoi prin salonul de 
oaspeţi; nici urmă de Hania. 

— Hania! Hania! am început s-o chem. N-a răspuns 
nimeni. 

Neliniştit întrucâtva, m-am îndreptat spre camera ei; mă 
gândeam că i s-a făcut iar rău. Aici am găsit-o plângând pe 
bătrâna Wegrowska. 

— E timpul să ne luăm rămas bun de la domnişoara? a 
întrebat. 

— Unde-i domnişoara? i-am retezat vorba nerăbdător. 

— Domnişoara s-a dus în grădină. 

Am alergat şi eu în grădină. 

— Hania, Hania, trebuie să plecăm! Tăcere... 

— Hania! Hania! 

Parcă în semn de răspuns au foşnit neliniştite frunzele la 
prima, răsuflare a furtunii, au căzut câteva picături mari de 
ploaie şi iarăşi s-a aşternut tăcerea. 

„Ce-i asta?” m-am întrebat şi am simţit că mi se ridică 
părul în cap de spaimă. 

— Hania! Hania! 


O clipă, mi s-a părut că-i aud răspunsul din capătul celălalt 
al grădinii. Am răsuflat uşurat. „Ah, prostul de mine!” mi- 
am spus şi am dat fuga în partea de unde venea glasul. 

N-am găsit nimic şi pe nimeni. 

Grădina se sfârşea la gardul de ştacheţi, dincolo de care se 
întindea un drumeag de câmp spre stâna oilor. M-am prins 
de ştacheţi şi m-am uitat pe drum. Era pustiu, doar Ignac, 
băiatul de la fermă, păştea gâştele pe şanţ lângă ştacheţi. 

— Ignac! 

Ignac şi-a scos căciula şi a dat fuga la gard. 

— N-ai văzut-o pe domnişoara? 

— Ba am văzut-o. Adineauri a luat-o încolo. 

— Ce, cum? încotro a plecat? 

— Păi spre pădure, era cu domnişorul din Chorzele. Oho, 
mânau de mama focului! 

— Isuse! Marie! Hania a fugit cu Selim. 

Mi s-a întunecat înaintea ochilor, apoi parcă mi-a trecut un 
fulger prin minte. Mi-am amintit neliniştea Haniei şi 
scrisoarea aceea pe care am văzut-o în mina ei. Aşadar totul 
fusese pus la tale? Mirza îi scrisese şi se văzuse cu ea. 
Aleseseră clipa dinaintea plecării, pentru că ştiau că atunci 
ai casei vor fi cu toţii ocupați. Isuse! Marie! M-a scăldat o 
sudoare rece şi părul mi s-a ridicat în vârful capului. Nu-mi 
mai aduc aminte cum am ajuns în pridvor. 

— Calul, calul! am strigat cu glas puternic. 

— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? a întrebat părintele 
Ludwik. 

I-a răspuns însă numai bubuitul tunetului care a răsunat în 
clipa aceea. Vuitul uni şuiera în urechi în goana turbată a 
calului. Când am ajuns în aleea teilor, am cotit în direcţia 
drumului pe care fugiseră; am sărit un gard, apoi pe al 
doilea şi am gonit mai departe. Urmele erau vizibile. În 
acest timp, a început şi furtuna şi s-a întunecat; pe trâmbele 
negre ale norilor au început să se deseneze zigzagurile 
orbitoare ale fulgerelor; din când în când, tot cerul se 
aprindea ca o vâlvătaie, apoi se lăsa bezna şi mai deasă; 


turna cu găleata. Copacii de pe marginea drumului se 
răsuceau convulsiv în toate părţile. Calul meu, şfichiuit de 
loviturile cravaşei şi îmboldit cu pintenii, a început să 
sforăie şi să geamă, cum gemeam şi eu din cauza furiei. 
Aplecat pe grumazul calului, urmăream semnele de pe 
drum, nefiind în stare să ştiu sau să mă gândesc la altceva. 
Aşa am intrat în pădure. Abia atunci furtuna s-a dezlănţuit 
de-a binelea. Stihia a cuprins cerul şi pământul. Pădurea se 
încovoia ca un lan de grâu, fluturându-şi ramurile negre, 
ecoul tunetului se rostogolea în întuneric de la un pin la 
altul; bubuitul trăsnetului, freamătul coroanelor, trosnetul 
crengilor frânte - toate se învălmăşeau ca sunetele unei 
orchestre a iadului. Nu mai vedeam urmele, dar zburam 
înainte ca vijelia. Abia după ce am ieşit din pădure, le-am 
desluşit din nou la lumina fulgerelor, când am băgat de 
seamă cu înfricoşare că fugarul meu îşi înteţeşte gemetele 
şi îşi încetineşte goana. Am îndoit loviturile de cravaşa. De 
la marginea pădurii, începea, o adevărată mare de nisip, pe 
care eu puteam s-o ocolesc, dar Selim trebuia să treacă 
prin ea. Asta putea să-i mai întârzie fuga. 

Am înălţat ochii la cer: „O dă, Doamne, să-i ajung, apoi 
ucide-mă, dacă aşa ţi-i voia!” am strigat cu disperare. Ruga 
mi-a fost ascultată. Un fulger roşu a împrăştiat brusc 
întunericul şi la luminaşi sângerie am văzut brişca în goană. 
N-am desluşit feţele fugarilor, dar eram sigur că sunt ei. 
Erau la vreo jumătate de verstă; nu înaintau totuşi prea 
repede, fiindcă prin întuneric şi prin bălțile făcute de ploaie, 
Selim era nevoit să meargă cu grijă. Am scos un chiot de 
turbare şi de bucurie în acelaşi timp. Acum nu mai puteau 
să scape. 

Selim s-a uitat înapoi, a chiuit şi el şi a început să bată cu 
biciul caii înfricoşaţi. La lumina fulgerelor, m-a recunoscut 
şi Hania. Am văzut-o cum s-a agăţat disperată de Selim, iar 
acesta i-a spus ceva. După câteva secunde eram atât de 
aproape, încât am putut auzi glasul lui Selim: 


— Am pistoalele la mine! a strigat în întuneric. Să nu te 
apropii, că trag! 

Dar n-am mai ţinut scama de nimic şi am înaintat tot mai 
mult. 

— Stai! m-a somat Selim. Stai! 

Eram la vreo cincisprezece paşi, dar drumul era acum mai 
bun, şi Selim a pornit iar caii în galop. Depărtarea dintre 
noi a crescut o clipă, apoi m-am apropiat din nou. Atunci 
Selim s-a întors şi m-a ochit cu pistolul. Era ameninţător, 
dar a ţintit liniştit. Încă o clipă şi m-aş fi agăţat cu mâna de 
brişcă. Deodată, a răsunat o împuşcătură... Calul meu s-a 
smucit într-o parte, s-a mai opintit de câteva ori, apoi a 
îngenuncheat pe picioarele din faţă; l-am ridicat, s-a lăsat 
pe cele dinapoi şi s-a prăbuşit horcăind greu odată cu mine. 

Am sărit în sus numaidecât şi am început să alerg cât mă 
ţineau picioarele, dar totul era zadarnic. Brişcă se depărta 
din ce în ce mai mult, apoi am văzut-o doar când un fulger a 
împrăştiat întunericul. A pierit în depărtare şi beznă 
asemenea speranţei din urmă. Am încercat să strig, dar n- 
am putut, mi se tăia răsuflarea. Huruitul roţilor ajungea din 
ce hi ce mai slab până la mine, până când m-am împiedicat 
de o piatră şi am căzut. 

M-am ridicat totuşi, numaidecât. 

— S-au dus, au fugit, au pierit! am repetat cu voce tare şi 
nici eu nu mai ştiu ce s-a petrecut în sufletul meu. Mă 
simţeam fără putere, singur în mijlocul furtunii şi al nopţii. 
Mirza, diavolul, mă învinsese. Ah, dacă n-ar fi plecat Kazio 
cu tata, dacă l-am fi urmărit amândoi, dar aşa? Ce se va 
întâmpla? Ce se va întâmpla acum? am strigat cu voce tare, 
ca st-mi aud propriul glas şi să nu înnebunesc. Mi s-a părut 
ca vântoasa îşi bate joc de mine şi şuieră. „Iu ai rămas aici 
în drum, fără cal, iar el e acolo cu ea”. Şi vântul urla atât de 
taxe, şi râdea, şi chicotea! M-am întors încet la calul meu. 
Din nari i se prelingea o şuviţă de sânge negru care se 
închega, dar mai trăia; răsufla greu, întorcându-şi spre 
mine ochii în care se stingea viaţa. M-am aşezat lângă el, 


mi-ara sprijinit capul de şoldul lui şi am avut impresia că 
Mor şi eu. Şi în acest timp, vântul şuiera deasupra mea, 
râdea şi striga: „El e acolo cu ea!” Uneori mi se pacea că 
aud huruitul drăcesc al trăsuricii care se depărta în 
întuneric o dată cu fericirea mea. lar vântul şuiera: „Ele 
acolo cu ea!” M-a cuprins o amorţeală ciudată. Cât a durat, 
nu ştiu nici eu. Când mi-am revenit, furtuna trecuse. Pe cer 
se alergau nouraşi album, printre care se zărea adâncul 
albastru, şi lumina luna. De pe câmpuri se înălţau aburi 
jilavi. Calul meu mort, care se răcise, mi-a adus aminte cele 
întâmplate. Am privit împrejur, ca să-mi dau seama unde 
mă aflu. Spre dreapta am văzut licărind departe nişte 
ferestre luminate şi am pornit într-acolo. S-a arătat că eram 
aproape de Ustrzyca. 

Am hotărât să merg la curte şi să mă văd cu domnul 
Ustrzycki. Mi-era şi mai uşor să-mi îndeplinesc gândul, 
deoarece domnul Ustrzycki nu locuia la conac, ci într-o 
căsuţă numai a lui, unde sta mai tot timpul şi unde şi 
dormea. Ferestrele erau încă luminate. Am ciocănit la uşă. 

A deschis el însuşi şi s-a retras înfricoşat. 

— E o farsă! a exclamat. Henryk, în ce hal arăţi? 

— Trăsnetul mi-a ucis calul nu departe de Ustrzyca, aşa că 
n-am avut încotro şi am venit aici. 

— În numele Tatălui şi al Fiului! Eşti ud leoarcă, ai răcit. 
Dar ce să mai vorbim? E o farsă! Spun îndată să-ţi aducă 
ceva să mănânci şi să te îmbraci. 

— Nu, nu! Vreau să mă întorc numaidecât. 

— Ei, asta-i! Hania de ce n-a venit? Soţia mea pleacă 
mâine la două. Credeam că o veţi trimite să doarmă aici. 

M-am hotărât brusc să-i spun totul, fiindcă aveam nevoie 
de ajutorul lui. 

— Domnule Ustrzycki! am răbufnit, la noi s-a întâmplat o 
nenorocire. Contez pe faptul că dimineaţa nu vei spune 
nimănui nimic, nici soţiei, nici fiicei şi nici guvernantelor. E 
vorba de onoarea familiei noastre. 


Eram sigur că nu va vorbi, dar ştiam prea bine că în 
curând avea să iasă totul la iveală. Preferam, de aceea, să-l 
previn eu, ca să lămurească lucrurile la momentul potrivit. 
I-am povestit deci totul, sărind doar peste iubirea mea 
pentru Hania. 

— A, păi tu va trebui să te baţi cu Selim? E o farsă! Nu?a 
întrebat după ce m-a ascultat până la capăt, 

— Întocmai. Vreau să ne batem chiar mâine. Astăzi însă 
vreau să-i urmăresc mai departe, aşa că te rog să-mi 
împrumuţi repede cei mai buni cai. 

— N-are rost să-i mai urmăreşti. N-au unde să se ducă 
prea departe. Au bătut diferite drumuri dar se vor întoarce 
tot la Chorzele. Unde ar putea să fugă? E o farsă! Se vor 
întoarce la Chorzele şi vor cădea în genunchi la picioarele 
bătrânului Mirza! Altceva nu pot face. Bătrânul Mirza îl va 
încuia pe Selim în hambar, iar pe domnişoară... pe 
domnişoara o va duce acasă la voi. E o farsă, nu? la uite la 
Hania! Hm! Măi să fie! 

— Domnule Ustrzycki! 

— Ei, nu te supăra, copile dragă! Eu nu i-o iau în nume de 
rău. Când e vorba de femeile din casa mea, o altceva! Dar 
ce să mai pierdem vremea? 

— Chiar aşa, să nu mai pierdem vremea! 

Ustrzycki s-a gândit o clipă. 

— Acum ştiu cum trebuie să procedăm. Eu am să plec 
numaidecât la Chorzele, iar tu du-te acasă, sau mai bine 
aşteaptă-mă aici. Dacă Hania mai e la Chorzele, o iau şi o 
duc la voi. Crezi că s-ar putea să nu mi-o dea? Aş! E o farsă! 
Vreau să-l însoțesc însă pe bătrânul Mirza, fiindcă tatăl tău 
e un om aprig la mânie. E în stare să-l provoace la duel pe 
bătrânul care n-are nici o vină. Nu? 

— Tata nu e acasă. 

— E cum nu se poate mai bine! Domnul Ustrzycki a bătut 
din palme. 

— Janek, vino-ncoace! 

A intrat cameristul. 


— Caii şi brişcă să fie gata în zece minute, ai priceput? 

— Şi caii pentru mine? am întrebat. 

— Tot aşa pentru dumnealui! E o farsă, binefăcătorule! 

Am tăcut un timp, apoi am spus: 

— Îmi îngădui să-i scriu lui Selim? Prefer să-l provoc la 
duel în serios. 

— De ce? 

— Mă tem că bătrânul Mirza nu-i va da voie să se bată. Îl 
va ţine sub cheie o vreme şi va socoti că-i de ajuns. Pentru 
mine însă, asta-i puţin, mult prea puţin! Dacă Selim e închis, 
dumneata n-ai să-l poţi vedea, iar cu bătrânul nu se poate 
vorbi, scrisoarea însă poate fi lăsată cuiva. Nici eu nu-i voi 
spune tatei că vrem să ne batem. le pomeneşti că-l 
provoacă pe bătrân, iar bătrânul n-are nici o vină. 

— Dacă va afla după ce ne vom bate, nu va mai face nimic. 
De altfel, şi dumneata spuneai că trebuie să mă bat cu 
Selim. 

— Eu aşa socotesc! Să te baţi, să te baţi! Pentru un 
şleahtic e cel mai bun mijloc, iar de-i bătrânul sau cel tânăr, 
e totuna! Pentru altul poate fi un lucru de nimic, dar nu 
pentru un şleahtic. Aşa că scrie! Ai dreptate! 

M-am aşezat şi am scris cele ce urmează: „Eşti un 
nemernic. 'le pălmuiesc cu această scrisoare. Dacă mâine 
nu vii la coliba lui Wach cu pistoalele sau cu sabia, eşti 
ultimul dintre laşi; probabil că asta şi eşti”. 

Am lipit scrisoarea şi i-am dat-o domnului Ustrzycki. După 
care am ieşit amândoi în curte, pentru că ne aşteptau 
trăsuricile. Înainte de a urca, mi-a trecut prin minte un 
gând înfricoşător. 

— Domnule Ustrzycki, dar dacă Selim n-a dus-o pe Hania 
la Chorzele? am întrebat. 

— Dacă nu s-a dus la Chorzele, atunci a câştigat timp; e 
noapte, sunt o sumedenie de drumuri în toate părţile şi... 
caută acul în carul cu fin. Dar unde ar fi putut s-o ducă? 

— În oraşul N. 


— Şaisprezece mile cu o singură pereche de cai? Atunci, fii 
liniştit. E o farsă, nu? Am să mă reped mâine la N., astăzi 
încă, dar mai întâi mă duc la Chorzele; îţi repet, fii liniştit! 

După o oră, am ajuns acasă. Era noaptea târziu, chiar 
foarte târziu, dar prin ferestre se vedeau luminiţe 
mişcându-se în toate părţile. Oamenii umblau cu lumânarea 
prin toate încăperile. Când brişca mea a tras în faţa 
pridvorului, a scârţâit uşa şi a ieşit părintele Ludwik cu o 
lumânare în mâna. 

— Tăcere! mi-a şoptit, ducându-şi un deget la buze. 

— Hania? am întrebat înfrigurat. 

— Vorbeşte mai încet. Hania e acasă. A adus-o bătrânul 
Mirza. Hai la mine, să-ţi povestesc totul. 

Am intrat în camera preotului. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

— L-am urmărit. Muza mi-a împuşcat calul. Tata a venit? 

— S-a întors îndată după plecarea bătrânului Mirza. Ce 
nenorocire! Ce nenorocire! Acum e doctoral la el. Am 
crezut că va avea un atac de apoplexie. Voia să plece să-l 
provoace la duel pe bătrânul Mirza. Să nu te duci la el, 
fiindcă asta s-ar putea să-i facă rău. Ai să-l rogi mâine să nu- 
Il provoace pe Mirza. Mare păcat, iar bătrânul nu-i vinovat. 
Pe Selim l-a bătut şi l-a închis, iar pe Hania a adus-o acasă, 
poruncindu-le slujitorilor să nu sufle o vorbă. Mare noroc că 
nu l-a găsit acasă pe tatăl tău. 

După cum se vede, bătrânul Ustrzycki prevăzuse totul de 
minune. 

— Hania cum se simte? 

— A venit udă leoarcă. Are fierbinţeală mare. Iata a certat- 
o cu asprime. Biata copilă! 

— Doctorul Stas a văzut-o? 

— A văzut-o şi i-a spus să se culce numaidecât, Bătrâna 
Wegrowska stă cu ea. Aşteaptă-mă aici. Mă duc să-i spun 
tatălui tău că ai sosit. A repezit oameni călare în toate 
părţile după tine. Kazio a plecat şi el să te caute. Doamne! 
Doamne atotputernic, ce-a fost aici! 


Spunând acestea, preotul a plecat la tata, iar eu n-am mai 
putut sta în camera lui şi am alergat la Hania. Nu voiam s-o 
văd, o, nu! Aş fi suferit prea mult. Mai degrabă voiam să mă 
asigur că se întorsese într-adevăr, că se afla din nou în 
siguranţă în casa noastră, aproape de mine, ferită de 
furtună şi de întâmplările zilei de azi. Mă încercau 
simţăminte ciudate în timp ce mă apropiam de camera ei. 
Nu mânie, nici ură, ci o jale grea, adâncă, îmi sfâşia inima, o 
milă nespusă pentru această biată victimă a nebuniei lui 
Selim. Mă gândeam la ea ca la o porumbiţă prinsă de uliu. 
Câtă umilinţă trebuie să fi îndurat, biata de ea, ce ruşine 
trebuie să-i fi fost la Chorzele, înaintea bătrânului Mirza. M- 
am jurat să nu-i reproşez nimic nici acum şi nici mai târziu, 
să mă port cu ea ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Când am ajuns la camera ei, s-a deschis uşa şi a ieşit 
bătrâna Wegrowska. Am oprit-o şi am întrebat-o: 

— Domnişoara doarme? 

— Nu doarme, nu doarme, sărmana! mi-a răspuns băbătia. 
O, domnişorule scump, de-ai şti ce-a fost aici! Când s-a 
răstit domnul la domnişoara (aici bătrâna Wegrowska şi-a 
ridicat poala şortului şi a început să-şi şteargă lacrimile), 
am crezut că biata de ea o să-şi dea duhul. Era atât de 
înfricoşată şi de udă, o, Isuse, Isuse! 

— Cum se simte acum? 

— O să vezi, domnişorule, că va scăpa cu bine. Noroc că 
doctorul e la îndemână. 

I-am spus Wegrowskăi să se întoarcă îndată la Hania şi să 
nu închidă uşa, deoarece voiam s-o văd fie şi de departe. 
Uitându-mă din încăperea întunecată prin uşa 
întredeschisă, am văzut-o şezând pe pat, îmbrăcată în 
cămaşa de noapte. Avea obrajii roşii ca focul şi ochii 
strălucitori; respira greu. Probabil că avea temperatură. 

O vreme, am stat în cumpănă, să intru să nu intru, dar 
tocmai atunci părintele Ludwik m-a luat de braţ. 

— "Te cheamă tatăl tău, mi-a spus. 

— Părinte Ludwik, ea e bolnavă! 


— Doctorul se va duce îndată iarăşi la ea. În acest timp, ai 
să stai de vorbă cu tatăl tău. Hai, du-te că-i târziu. 

— Cât e ceasul? 

— Unu după miezul nopţii, M-am lovit cu palma peste 
frunte. La cinci dimineaţa aveam să mă bat cu Selim. 

XI. 

După discuţia cu tata, care a durat vreo jumătate de oră, 
m-am întors în camera mea şi nu m-am mai culcat. Ca să 
ajung la cinci la coliba lui Wach, socotisem că trebuie să 
plec de acasă cel mai târziu la ora patru, aşa că nu mai 
aveam nici trei ore întregi. De altfel, în curând a venit şi 
părintele Ludwik să vadă dacă nu cumva sunt bolnav după 
goana prin ploaie şi dacă îmi schimbasem hainele ude. Ud 
sau uscat, mie-mi era totuna. Preotul a insistat să mă întind 
numaidecât în pat, dar s-a luat cu vorba şi aşa a mai trecut 
o oră. 

Mi-a povestit amănunţit ce spusese bătrânul Mirza. Din 
istorisirea lui, am aflat că Selim făcuse pur şi simplu o 
nebunie, dar, cum îi spusese tatălui său, nu mai văzuse altă 
scăpare. Credea că tatăl său, pus în faţa faptului împlinit, 
nu va mai putea face altceva decât să-i binecuvânteze, iar 
noi, să i-o dăm pe Hania. Am mai aflat că, după discuţia cu 
mine, nu numai că i-a scris Haniei, dar s-au şi văzut şi 
atunci a convins-o să fugă cu el. Cu toate că nu-şi dădea 
seama de urmări, fata s-a împotrivit din răsputeri, dar 
Selim a îmbrobodit-o cu rugăminţile şi dragostea lui. I-a 
înfăţişat fuga ca pe o simplă plimbare până la Chorzele, 
după care aveau să fie uniţi pentru totdeauna şi fericiţi. A 
asigurat-o că, după aceea, o va aduce el însuşi înapoi, ca pe 
logodnica lui, că tata va fi de acord, iar eu nu voi avea de 
ales şi, mai mult, mă voi mângâia la Ustrzyca cu Lola 
Ustrzycka. A rugat-o, i-a vorbit, a implorat-o. l-a spus că el 
ar sacrifica totul pentru ea, chiar şi viaţa, că nu va putea 
suporta despărţirea, că se va îneca, îşi va trage un glonţ în 
cap sau se va otrăvi. Apoii s-a aruncat la picioare şi a 
izbutit s-o convingă să-i accepte propunerile. Totuşi, când a 


venit vremea faptelor şi au fugit, Hania s-a înspăimântat şi |- 
a rugat cu lacrimi în ochi să se întoarcă, dar el n-a vrut, 
fiindcă uitase atunci de lumea întreagă. 

Aşa-i povestise bătrânul Mirza părintelui Ludwik, şi-i 
povestise poate şi pentru a dovedi că, deşi Selim făcuse o 
nebunie, o făcuse de bună-credinţă. Având în vedere toate 
acestea, părintele Ludwik nu împărtăşea mânia tatălui meu, 
pe care-l revoltase nerecunoştinţa Haniei. După el, Hania 
nu era nerecunoscătoare, ci doar rătăcită de dragostea-i 
lumească. Din această cauză, mi-a împărtăşii şi mie câteva 
învățături despre simţirile profane, cu toate că eu nu-i 
purtam pică Haniei pentru dragostea ei lumească; aş fi 
plătit însă cu preţul vieţii ca ea să fie îndreptată spre 
altcineva. Faţă de Hania, simţeam o mare milă; îmi 
pătrunsese atât de mult în inimă, încât despărţirea de ea ar 
fi produs o adevărată nenorocire. L-am mai rugat pe 
părintele Ludwik s-o apere în faţa tatei şi să-i explice fapta 
ei aşa cum mi-a explicat-o şi mie, după care a plecat, fiindcă 
voiam să rămân singur. 

După plecarea preotului, am luat de pe perete sabia 
veche, dăruită de tata, şi pistoalele, ca să pregătesc totul 
pentru întâlnirea de mâine. Până atunci nu avusesem nici 
timp şi nici chef să mă gândesc la asta. Voiam să mă bat pe 
viaţă şi pe moarte, asta era totul. Eram convins că Selim nu- 
mi va înşela aşteptările. Am şters cu grijă sabia cu vată 
moale; pe lama-i lată, albăstruie, veche de peste două sute 
de ani, nu se vedea nici cea mai mică zgărietură, cu toate că 
nu puţine coifuri şi umerare despicase la vremea ei, 
slobozind sânge suedez, tătar şi turcesc. Inscripţia aurie, 
„Isus, Maria” lucea limpede; i-am încercat tăişul, era 
subţire ca marginea unei panglici de mătase, turcoazele 
albastre de pe mâner făceau ape-ape, rugându-se parcă să 
fie strânse în pumn şi încălzite. 

Sfârşind cu sabia, am trecut la pistoale, deoarece nu ştiam 
ce armă va alege Selim; am uns cu ulei cocoaşele şi 
peticelele de pânză pentru gloanţe, apoi le-am încărcat cu 


prudenţă, Se crăpa de ziuă. Era ora trei dimineaţa. 
Terminându-mi treaba, m-am aruncat într-un fotoliu şi am 
căzut pe gânduri. Din desfăşurarea evenimentelor şi din 
cele povestite de părintele Ludwik, reieşea tot mai limpede 
un lucru; anume că, pentru cele întâmplate, purtam şi eu o 
mare parte din vină. M-am întrebat dacă mi-am îndeplinit 
cum se cuvine îndatoririle de tutore, lăsate în seama mea 
de bătrânul Mikolaj, şi mi-am răspuns: nu. Dacă m-am 
gândit numai la Hania şi nu la mine? Mi-am răspuns: nu. Pe 
cine aveam în vedere în toată povestea asta? Numai pe 
mine. lar Hania, această făptură blânda şi fără apărare, sta 
între noi, cum stă porumbiţa în cuibul răpitoarelor. Nu 
puteam scăpa de gândul neplăcut că eu şi Selim ne-o 
smulgeam unul altuia ca pe o pradă ispititoare; în această 
luptă, în care răpitorii se gândeau numai la folosul lor, ea 
suferea cel mai mult, deşi era cea mai puţin vinovată. Peste 
câteva ceasuri, aveam să dăm lupta de pe urmă pentru ea. 
Erau gânduri negre, apăsătoare. Se vădea că lumea 
noastră de şleahtici era prea aspră pentru Hania. Din 
nefericire, mama era plecată de mult de acasă, iar noi, 
bărbaţii, aveam mâinile prea aspre şi boţeam această floare 
delicată, aruncată de soartă printre noi. Eram cu toţii 
vinovaţi, şi vina noastră trebuia spălată cu sângele meu sau 
al lui Selim. 

Eram pregătit pentru amândouă. 

Zorii zilei pătrundeau în încăpere. Afară au început să 
ciripească rândunelele, întâmpinând aurora dimineţii. Am 
stins lumânările care ardeau pe masă; se luminase aproape 
de-a binelea, în casă, a bătut ura trei. „E timpul!” am gândit 
şi aruncându-mi pe umeri o mantie, ca să nu mi se vadă 
armele, în caz că aveam să mă întâlnesc cu cineva, am 
părăsit camera. 

Când am trecut pe lângă casă, am observat că uşa 
principală de la tindă, care de obicei se închidea cu un lacăt 
în formă de bot de leu, era deschisă. Se vede că cineva 
ieşise din casă, trebuia deci să fiu foarte prudent, ca să nu 


mă întâlnesc cu el. Furişându-mă în tăcere printr-un colţ al 
curţii spre aleea teilor, am privit cu grijă în toate părţile, 
dar mi s-a părut că împrejur totul doarme încă liniştit. Abia 
când am ajuns în alee, am înălţat capul, sigur că nu mai 
poate să mă vadă nimeni din casă. După furtuna de ieri, 
dimineaţa era transparentă şi frumoasă. În alee, teii uzi m- 
au întâmpinat cu aroma lor de miere, puternică, Am apucat- 
o la stânga spre fierărie, moară şi dig, pentru că pe acolo 
ducea drumul spre coliba lui Wach. Prospeţimea dimineţii şi 
a vremii mi-a alungat departe somnul şi oboseala. Eram plin 
de curaj şi parcă o voce lăuntrică îmi spunea că în lupta 
care avea să aibă loc, eu am să înving. Într-adevăr, Selim 
trăgea cu pistolul ca un adevărat maestru, dar nici cu nu 
trăgeam mai rău; în mânuirea săbiei, mă întrecea de bună 
seamă în îndemânare, în schimb, eu eram mult mai 
puternic, atât de puternic, încât abia putea face faţă 
loviturilor mele. „De altfel, fie ce-o fi - am gândit - bine că 
se sfârşesc toate, iar dacă nu se va dezlega, cel puţin va fi 
tăiat nodul acesta gordian care mă cetluia şi mă înăbuşea 
de atâta vreme”. În plus, cu bună sau rea-credinţă, Selim o 
nedreptăţise mult pe Hania, deci trebuia să plătească. 

Gândind astfel, am ajuns la marginea bălții. Din văzduh, 
ceața şi aburii coborau spre apă. Zorii împrumutau luciului 
albăstrui al ele?teielor culorile aurorei. Dimineaţa abia 
începea cu adevărat; aerul devenea tot mai transparent şi 
pretutindeni era reavân, senin, trandafiriu şi tăcut; doar din 
stufărişuri ajungea până la urechile mele măcăitul rațelor 
sălbatice. Eram aproape de ecluză şi de pod, când m-am 
oprit încremenit. 

Pe pod, se afla tata cu mâinile împreunate la spate şi 
luleaua stinsă într-o mână; sta rezemat de balustrada 
podului şi privea îngândurat în apă şi la aurora dimineţii. 
Probabil că nu putuse dormi nici el, ca şi mine, şi ieşise să 
respire aerul dimineţii sau poate să mai supravegheze ici şi 
colo treburile gospodăriei. 


Nu l-am observat de la început fiindcă mergeam pe 
marginea drumului, iar sălciile îmi acopereau balustrada 
podului; mai aveam numai vreo zece paşi până la el. M-am 
ascuns după o salcie, neştiind nici eu deocamdată ce 
trebuie să fac. 

Tata continua să stea în acelaşi loc, M-am uitat la el; pe 
faţă i se citeau grija şi nesomnul. Privirile-i rătăceau pe 
boltă în timp ce îngâna rugăciunea de dimineaţă. Am auzit 
limpede: „Ave Maria, cea de graţie plină, Domnul cu tine!” 
Continuarea a rostit-o în şoaptă, apoi iarăşi mai tare: „Şi 
binecuvântat să fie rodul pântecului tău. Amin”. 

N-am mai avut răbdare să stau în dreptul sălciei şi am 
hotărât să mă strecor peste pod în tăcere. O puteam face, 
deoarece tata sta întors cu faţa spre apă şi, cum am mai 
spus-o, nici nu auzea prea bine, fiindcă încă de pe vremea 
când era oştean,surzise din cauza bubuiturilor de tun. 
Păşind deci cu grijă, m-am furişat pe pod prin spatele 
sălciilor, dar din nenorocire grinzile prost îmbinate au 
început să scârţăie şi tata a întors capul. 

— Ce faci tu aici? m-a întrebat. Am roşit ca sfecla. 

— Mă duc să mă plimb, tată, doar să mă plimb. 

Tata s-a apropiat de mine şi, dând la o parte pulpana 
mantiei pe care o strângeam cu grijă, a arătat spre sabie şi 
pistoale şi mi-a zis: 

— Dar cu astea ce-i? 

N-am mai avut încotro, a trebuit să-i mărturisesc totul. 

— Tată, am să-ţi spun tot, am răspuns, mă duc să mă bat 
cu Mirza. 

Credeam că tata va izbucni furios, dar împotriva 
aşteptărilor mele, s-a mulţumit să întrebe: 

— Cine pe cine l-a provocat? 

— Eupeel. 

— Fără să te sfătuieşti cu mine, fără să-mi spui o vorbă? 

— L-am provocat ieri, după ce l-am urmărit, la Ustrzyca. 
N-am mai putut deci să te întreb nimic şi, pe urmă, mi-a fost 
teamă ca nu-mi vei da voie. 


— Ai ghicit. Întoarce-te acasă. Lasă totul în seama mea. 

Inima mi s-a strâns de durere şi disperare ca niciodată. 

— Tată - i-am spus - te implor pe tot ce ai mai sfânt, pe 
memoria bunicului, lasă-mă să mă bat cu tătarul. [in minte 
că odată mi-ai spus că sunt democrat şi te-ai supărat pe 
mine. lată că acum mi-am amintit că în mine curge sângele 
bunicului şi al tău. Tată, el a nedreptăţit-o pe Hania şi nu 
poate fi iertat. Să nu spună oamenii că neamul nostru a 
îngăduit să fie nedreptăţită o orfană, fără a o răzbuna, Eu 
mă simt foarte vinovat; am iubit-o şi dumitale nu ţi-am spus 
nimic, dar jur, chiar dacă n-aş fi iubit-o, pentru soarta ei 
tristă, pentru familia şi numele nostru, aş fi făcut la fel. 
Conştiinţa îmi spune că aşa se cuvine, iar dumneata, tată, n- 
ai să mă împiedici; dacă-i aşa cum gândesc eu, nu cred că- 
mi vei interzice să mă port ca un adevărat şleahtic; nu cred, 
nu cred, tată! Tată, ţine minte că Hania a fost nedreptăţită 
şi eu l-am provocat, eu mi-am dat cuvântul. Ştiu că sunt încă 
Minor, dar un minor n-are şi el aceeaşi cinste, aceeaşi 
onoare ca şi un adult? Eu l-am provocat, eu m-am legat prin 
cuvânt şi nu o dată m-ai învăţat că onoarea e legea supremă 
pentru un şleahtic. Eu mi-am dat cuvântul, tată! Hania a 
fost nedreptăţită, onoarea casei noastre o pătată, şi eu mi- 
am dat cuvântul. Tată! tată! 

Ducându-i mâna la buze, am izbucnit în plâns ca un copil; 
m-am rugat de tata şi, pe măsură ce vorbeam, chipul aspru 
i se înmuia şi se îmblânzea tot mai mult; şi-a înălţat ochii şi 
o lacrimă grea, de părinte, mi-a căzut pe frunte. O luptă 
aprigă se ducea în sufletul lui; ţinea la mine ca la ochii din 
cap şi mă iubea mai mult decât orice pe lume, aşa că se 
temea pentru mine. În cele din urmă, şi-a înclinat capul 
cărunt şi mi-a şoptit abia auzit: 

— Dumnezeul părinţilor tăi să fie cu tine. Du-te, copile, du- 
te să te baţi cu tătarul! 

Am căzut unul în braţele celuilalt. Tata m-a strâns multă 
vreme la pieptul lui. Apoi şi-a stăpânit emoția şi m-a 
îndemnat mai vesel; 


— Apoi să te baţi, copile, să se audă până-n iad! 

I-am sărutat mâna, iar el m-a întrebat: 

— Cu sabia sau cu pistolul? 

— El va alege. 

— Şi martorii? 

— Fără martori. Eu am încredere în el şi el în mine. Ce 
nevoie avem de martori, tată? 

Şi iarăşi m-am aruncat la pieptul lui, pentru că era timpul 
să plec. După ce m-am depărtat câteva zeci de paşi, am 
privit înapoi; tata era tot pe pod şi mă binecuvânta răcind 
semnul crucii asupra mea. Primele raze ale soarelui care 
răsărea cădeau pe silueta-i înaltă, parcă înconjurând-o cu o 
aureolă luminoasă. Cum sta aşa în lumină, cu braţele 
ridicate, veteranul încărunţit semăna eu un vultur bătrân 
care-şi binecuvânta puiul de departe, slobozindu-l într-o 
viaţă înaripată, plină de primejdii, aşa cum îi plăcuse şi lui 
odinioară, M-am simţit atât de îmbărbătat atunci, aveam 
atâta curaj, credinţă şi înflăcărare, încât dacă la coliba lui 
Wach m-ar fi aşteptat nu unul, ci zece ca Selim, n-aş fi 
pregetat o clipă să-i provoc pe toţi la luptă. 

Am ajuns la colibă. Selim mă aştepta la marginea pădurii. 
Când l-am văzut, recunosc că m-am uitat la el cum se uită 
lupul la prada pândită. Ne-am privat în ochi ameninţător şi 
curios în acelaşi timp. Selim se schimbase mult în cele 
câteva zile; slăbise şi se urâţise, ori poate mi se părea mie 
că se urâţise. Ochii-i luceau aprins, iar colţurile gurii îi 
tremurau. 

Ne-am îndreptat amândoi numaidecât spre adâncul 
pădurii; tot drumul n-am schimbat nici o vorbă. Când am 
ajuns într-un luminiş străjuit de pini, m-am oprit şi am spus: 

— Aici. De acord? 

A încuviinţat din cap şi a început să-şi descheie surtucul, 
ca sa se dezbrace. 

— Alege! l-am îndemnat, arătându-i sabia şi pistoalele. 

A optat pentru cea dintâi; îşi adusese o sabie turcească de 
Damasc, încovoiată mult la vârf. 


Mi-am dezbrăcat şi eu surtucul; el mi-a urmat exemplul, 
dar mai înainte a scos o scrisoare din buzunar. 

— Dacă voi muri, te rog să i-o dai domnişoarei Hania. 

— Nu primesc. 

— Nu conţine declaraţii de dragoste, ci lămuriri. 

— De acord. 

În timp ce vorbeam, ne-am suflecat mânecile de la cămaşă. 
Abia acum am simţit că inima începe să-mi bată mai tare. În 
sfârşit, Selim a pus mâna pe sabie şi s-a îndreptat într-o 
poziţie de scrimă; sfidătoare, mândră: ţinea sabia vertical, 
mai sus de linia capului; m-a vestit scurt: 

— Sunt gata. 

Am luat aceeaşi poziţie, sprijinindu-mi sabia pe sabia lui. 

— Gata? 

— Gata, 

— Începem! 

L-am atacat dintr-o data atât de insistent, încât a fost 
nevoit să se retragă câţiva paşi, parându-mi loviturile cu 
greutate; mi-a răspuns totuşi la fiecare lovitură şi cu atâta 
iuţeală, că atacul şi contraatacul se auzeau aproape în 
acelaşi timp. 

Rumeneala i-a îmbujorat obrajii; nările i s-au lărgit, ochii i 
s-au alungit pieziş, tătărăşte, şi au început să arunce 
fulgere. Un timp s-au auzit doar zăngănitul lamelor, 
scrâşnetul uscat al oţelului şi răsuflarea noastră gâfâitoare. 
Selim a înţeles curând că dacă lupta se prelungeşte, el va 
trebui să cedeze, pentru că îl lăsau puterile şi plămânii. 
Broboane mari de sudoare îi apăruseră pe frunte, 
răsuflarea îi devenea tot mai şuierătoare. Era cuprins şi el 
de turbare de nebunia luptei. Părul, răzleţit din cauza 
mişcărilor, îi cădea pe frunte printre buzele întredeschise îi 
luceau dinţii albi, încleştaţi. 1 se parcă se trezea în el firea-i 
tătărască şi se sălbăticea simțind sabia în mână şi 
adulmecând mirosul sângelui. Aveam totuşi asupra lui 
ascendentul furiei egale şi al forţei mai mari. O dată nu mi-a 
putut para lovitura şi sângele i-a ţâşnit din umărul stâng; 


după câteva secunde vârful săbiei mele i-a atins iarăşi 
fruntea. Era înfricoşător cu şuviţa aceea sângerie care, 
amestecată cu sudoare, i se curgea pe faţă, peste gură şi 
peste bărbie. Părea că asta îl înverşuna şi mai mult. Sărea 
spre mine şi se depărta ca un tigru rănit. Vârful săbiei lui se 
răsucea cu iuţeala înspăimântătoare a unui fulger de foc în 
jurul capului meu, al umerilor şi pieptului. Param cu greu 
aceste lovituri ameţitoare, cu atât mai mult, cu cât mă 
gândeam cum să lovesc la rându-mi. Uneori ne apropiam 
atât de mult, încât pieptul meu se izbea de al lui. Deodată, 
Selim a sărit înapoi, sabia i-a şuierat pe lângă tâmpla mea, 
dar i-am respins-o cu atâta putere, încât capul i-a rămas o 
clipă descoperit; am vrut să-i dau o lovitură în stare să i-o 
despice în două şi... parcă m-a izbit trăsnetul drept în 
moalele capului; am strigat „Isuse, Marie!” Sabia mi-a căzut 
din mână şi m-am prăbuşit cu faţa la pământ. 

XII. 

Nu ştiu şi nici nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat cu mine 
multă vreme. Când m-am trezit, zăceam pe spate în patul 
din camera tatălui meu, care şedea alături într-un fotoliu, 
cu capul dat pe spate, palid şi cu ochii închişi. Obloanele 
erau trase, pe masă ardeau lumânări, iar în tăcerea adâncă 
ce domnea în încăpere auzeam numai ticăitul ceasului. Un 
timp, am privit în tavan cu mintea tulbure şi mi-am adunat 
gândurile leneşe, apoi am încercat să mă mişc, dar n-am 
putut din cauza unei dureri insuportabile la cap. Durerea 
mi-a adus aminte de tot ce se întâmplase şi am rostit cu 
glasul vlăguit: 

— Tată! 

Tata a tresărit şi s-a aplecat peste mine. Bucuria 
amestecată cu duioşie i se citeau pe faţă, când a spus: 

— Îţi mulţumesc, Doamne, că şi-a recăpătat cunoştinţa. 
Ce-i, fiule? 

— Tată, eu m-am bătut cu Selim? 

— Da, dragul meu! Nu te mai gândi la asta! 

O clipă a domnit tăcerea, apoi am întrebat iar: 


— Tată, cine m-a adus aici din pădure? 

— Eu te-am adus în braţe, dar nu mai spune nimic, nu te 
mai chinui. 

N-au trecut totuşi nici cinci minute şi i-am pus alte 
întrebări. Vorbeam însă foarte rar: 

— Tată! 

— Ce-i, copilul meu? 

— Ce s-a întâmplat cu Selim? 

A leşinat şi el din cauza pierderii de sânge. Am dat 
poruncă să-l ducă la Chorzele. 

Am vrut să-l mai întreb de Hania şi de mama, dar am simţit 
că iarăşi mi se învălmăşesc gândurile. Mi se părea că nişte 
câini negri şi galbeni se joacă în două labe în jurul patului 
meu, vedeam o faţă care apărea şi dispărea în perete. Nu 
mi-am pierdut cunoştinţa cu totul, dar aveam temperatură 
şi mi se încurcau gândurile; a durat totuşi destul de mult. În 
răstimpuri, mă simţeam puţin mai bine, şi atunci aproape că 
recunoşteam chipurile care-mi înconjurau patul; erau când 
tata şi părintele Ludwik, când Kazio şi doctorul Stas. Mi- 
aduc aminte că dintre chipurile acelea lipsea unul, dar nu- 
mi dădeam seama care, ştiu însă că resimţeam această 
absenţă şi căutam instinctiv. Într-o noapte, am adormit 
adânc şi m-am trezit abia spre dimineaţă. Lumânările 
ardeau încă pe masă. Eram foarte, foarte slăbit, Deodată, 
am văzut pe cineva aplecându-se deasupra patului. La 
început, nu mi-am dat seama cine este, dar la vederea 
acelui chip m-am simţit atât de bine, de parcă aş fi murit şi 
aş fi ajuns în ceruri. Era o faţă îngerească, atât de bună şi 
de sfântă cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, încât am simţit 
că-mi vine şi mie să plâng. Atunci mi s-au mai limpezit 
gândurile şi am rostit încet: 

— Mamă! 

Chipul de înger s-a aplecat peste mâna-mi slăbită care se 
odihnea pe plapumă şi şi-a lipit buzele de ea. Am încercat să 
mă ridic, dar am simţit iarăşi durerea de Ia tâmple, aşa că 
am spus doar: 


— Mă doare, mamă! 

Mama, căci ea era, a început să-mi schimbe bandajele cu 
gheaţă, care-mi acopereau capul. De obicei, când mi se 
schimbau compresele, sufeream foarte mult, dar atunci 
mâinile acelea dragi au început să umble cu atâta grijă şi 
gingăşie în jurul bietului meu cap hărtănit, încât n-am mai 
simţit nici cea mai mică durere şi am şoptit: 

— E bine, o, ce bine e! 

După aceea, mintea mi s-a limpezit, doar spre seară aveam 
temperatură. O vedeam atunci pe Hania, deşi când n-aveam 
fierbinţeală n-o vedeam niciodată. Totdeauna mi se părea că 
o ameninţă nu ştiu ce primejdie. Odată, se repezea la ea un 
lup cu ochii roşii, altădată o răpea cineva, parcă Selim, dar 
parcă nu era el, căci avea faţa plină de păr şi coarne pe cap. 
Atunci ba strigam, ba-l rugam respectuos şi umil pe cel cu 
coarne să n-o răpească, în astfel de momente, mama îmi 
punea mâna pe frunte şi vedeniile piereau numaidecât. 

În cele din urmă, am scăpat cu totul de fierbinţeală; 
mintea mi s-a limpezit, dar asta nu însemna că eram 
sănătos. S-a mai pripăşit parcă pe lângă mine şi altă boală, 
o slăbiciune fără margini, din cauza căreia mă stingeam 
văzând cu ochii. Priveam ziua şi noaptea într-un punct din 
tavan. Ştiam ce se întâmplă cu mine, dar eram indiferent la 
toate. Nu mă interesa nici viaţa, nici moartea şi nici 
persoanele care vegheau la patul meu. Înregistram 
impresiile, vedeam tot ce se petrecea în jurul meu; ţineam 
minte totul, dar n-aveam destulă putere să-mi adun 
gândurile şi să simt. Într-o seară, am început probabil să 
agonizez. Ai casei au adus lângă pat o lumânare mare, apoi 
l-am văzut pe părintele Ludwik îmbrăcat în odăjdii. M-a 
împărtăşit şi m-a uns cu uleiul sfânt, hohotind de plâns şi 
aproape să-şi piardă cunoştinţa. Pe mama au scos-o leşinată 
din încăpere; Kazio suspina într-un colţ şi îşi smulgea părul 
din cap; tata şedea cu mâinile atârnându-i fără vlagă, ca o 
stană de piatră. Vedeam bine toate acestea, dar eram cu 
totul indiferent şi priveam ca de obicei cu ochii sticloşi, fără 


viaţă, în tavan, la tăblia patului sau la fereastra prin care 
pătrundea lumina lunii în snopi de raze argintii, lăptoase. 

După aceea, s-au îmbulzit înăuntru slujitorii; strigătele, 
suspinele şi vaietele au umplut întreaga încăpere, doar tata 
şedea împietrit ca mai înainte; în sfârşit, când au 
îngenuncheat cu toţii, iar preotul a început litania şi s-a 
întrerupt înecat de lacrimi, tata s-a ridicat deodată şi, 
mugind „O, Isuse, Isuse!” s-a întins cât era de lung pe 
podea. Atunci am simţit că vârfurile degetelor de la mâini şi 
de la picioare încep să mi se răcească şi m-a cuprins o 
somnolenţă ciudată. „Adio, acum mor!” mi-am spus în gând 
şi am adormit. 

Într-adevăr, în loc să mor, am adormit numaidecât, am 
adormit atât de adânc, că nu m-am trezit decât după 
douăzeci şi patru de ore, şi atât de în putere, încât nici eu 
nu înţelegeam ce se petrecuse cu mine. Nepăsarea m-a 
părăsit, organismul tânăr, puternic, învinsese moartea şi se 
trezea cu noi puteri la o nouă viaţă. La patul meu au avut 
loc iarăşi asemenea scene de bucurie, că nici măcar nu mai 
încerc să le descriu. Kazio parcă se ţicnise de fericire. Mi s- 
a povestit mai târziu că îndată după duel, când tata m-a 
adus rănit acasă şi doctorul n-a putut garanta de la început 
că voi trăi, bietul Kazio a trebuit să fie încins, deoarece îl 
pândea pe Selim ca pe un animal sălbatic şi se jurase că, 
dacă voi muri, îl va împuşca oriunde îl va întâlni. Din 
fericire, Selim, rănit uşor, a fost nevoit să stea şi el un timp 
în pat. 

În acest timp, cu fiecare zi care trecea, eu mă 
înzdrăveneam tot mai mult. Îmi revenea pofta de viaţă. 
Tata, mama, preotul şi Kazio vegheau ziua şi noaptea lângă 
patul meu. Cât îmi erau de dragi atunci şi cum îi mai 
doream, când părăsea vreunul încăperea. O dată cu viaţa, 
mi s-a trezit iarăşi în inimă vechiul sentiment pentru Hania. 
Când mi-am revenit din somnul acela lung, pe care toţi îl 
socotiseră începutul veşniciei de dincolo, am întrebat 
imediat de Hania. Iata mi-a răspuns că e sănătoasă, dar a 


plecat cu doamna d'Yves şi cu surioarele mele la unchiul 
nostru din cauza vărsatului de vânt care se răspândea tot 
mai mult prin sat. Mi-a mai spus, tot atunci, că a iertat-o, că 
a uitat, şi m-a rugat să stau liniştit. Mai pe urmă, am 
discutat nu o dată despre ea cu mama care, văzând ca asta 
mă interesează mai mult decât orice, ea însăşi începea 
discuţia şi o sfârşea cu făgăduieli dumnezeieşti, deşi nu 
prea clare, că după ce mă voi însănătoşi, va vorbi cu tata 
despre multe lucruri, care vor fi foarte plăcute pentru mine, 
dar acum trebuie să fiu liniştit şi să mă străduiesc să-mi 
revin cât mai curând. 

Spunând acestea, zâmbea cu tristeţe, iar mie îmi venea să 
plâng de bucurie. Câteodată, însă, se petreceau lucruri 
care-mi tulburau liniştea, stârnindu-mi spaima. Într-o seară, 
de pildă, în timp ce mama şedea lângă mine, a intrat 
slujitorul Franek şi a chemat-o la domnişoara Hania. 

M-am ridicat îndată în capul oaselor. 

— A venit Hania? am întrebat. 

— Nu! a răspuns mama. N-a venit. Mă cheamă în camera 
Haniei, pentru că acolo se văruie şi se pune un tapet nou. 

Alteori, aveam impresia că un nor greu de tristeţe, cu 
neputinţă de ascuns, apăsa fruntea persoanelor din jurul 
meu. Nu pricepeam ce se petrece, iar la întrebările mele nu 
căpătăm răspunsuri lămuritoare. L-am cercetat pe Kazio, 
dar mi-a răspuns, ca şi ceilalţi, că acasă toate sunt bune, că 
surioarele, doamna d'Yves şi Hania se vor întoarce curând, 
aşa că să fiu liniştit. 

— Dar de unde tristeţea asta? am întrebat. 

— Uite, am să-ţi povestesc tot. Selim şi bătrânul Mirza vin 
în fiecare zi la noi. Selim se chinuieşte mereu, plânge, vrea 
să te vadă neapărat, dar părinţii se tem că vizita lui îţi va 
face rău. 

Am zâmbit. 

— Nu e prost Selim! am spus. Cât pe ce să-mi crape 
ţeasta, iar acum plânge pentru mine. Dar la Hania se mai 
gândeşte? 


— E... nu-i arde lui de Hania acum. La drept vorbind, nu 
ştiu, că nu l-am întrebat, dar cred că a renunţat definitiv la 
ea. 

— Asta-i bună! 

— În orice caz, altul se va bucura de ea, fii liniştit! Kazik s- 
a strâmbat ca un elev şi a adăugat ca un ştrengar: 

— Ştiu şi cine. Numai să dea Dumnezeu să... 

— Să ce? 

— Să se întoarcă mai repede, a adăugat în grabă. 

Aceste cuvinte m-au liniştit pe deplin. După câteva zile, 
într-o seară, tata şi mama se aflau lângă mine. Am început 
să joc şah cu tata. Mama a ieşit curând, lăsând deschisă uşa 
prin care se vedeau mai multe camere, la capătul căreia era 
încăperea Haniei. Am privit într-acolo, dar n-am putut să 
văd nimic, fiindcă celelalte camere, afară de a mea, nu erau 
luminate, iar uşa de la camera Haniei, după câte mi-am dat 
seama, era închisă. 

A intrat însă acolo cineva, parcă doctorul Stanislaw, şi n-a 
închis bine uşa. 

Inima a început să-mi bată neliniştită. În camera Haniei 
era lumină. 

În încăperea alăturată, pătrundea o dâră de lumină, pe 
fondul căreia mi s-a părut că văd rotocoale transparente de 
fum care se învălătuceau asemenea prafului în lumina 
soarelui. 

Treptat, am simţit o aromă slabă care devenea tot mai 
puternică. Brusc, mi s-a ridicat părul măciucă în vârful 
capului, am recunoscut mirosul de ienupăr. 

— Tată, ce-i asta? am strigat cu putere, aruncând cât colo 
tabla de şah şi piesele. 

Tata s-a ridicat descumpănit, a simţit şi el mirosul 
blestemat şi a închis uşa cât a putut de repede. 

— Nimic, nu-i nimic! a răspuns îngrijorat. 

Dar eu am sărit în picioare şi, deşi mă clătinam, am 
înaintat repede spre uşă. 


— De ce afumă acolo cu ienupăr? am strigat. Vreau să mă 
duc acolo. 

Tata m-a cuprins de mijloc. 

— N-ai să te duci acolo! Nu-ţi dau voie! 

M-a cuprins disperarea, am început să-mi sfâşii bandajele 
de la cap, ţipând cu furie: 

— Bine, de-i aşa! Îţi jur că voi rupe bandajele şi voi 
scormoni rana cu propriile mâini. Hania a murit! Vreau s-o 
văd! 

— Hania n-a murit, îţi dau cuvântul meu! a răspuns tata, 
apucându-mă de mâini şi luptându-se cu mine. S-a 
îmbolnăvit, dar acum e mai bine! Linişteşte-te, linişteşte-te! 
Nu s-au întâmplat destule nenorociri? Am să-ţi povestesc 
totul, dar întinde-te în pat. La ea nu poţi să te duci. Ar fi 
pierdută. Linişteşte-te şi culcă-te, îţi jur că e mai bine. 

Puterile m-au părăsit şi am căzut pe pat, repetând: 

— Doamne, o, Doamne! 

— Henryk, vino-ţi în fire. Parc-ai fi o femeie! Poartă-te ca 
un bărbat. Acum nu mai e nici o primejdie. Ţi-am făgăduit 
că-ţi povestesc totul şi o voi face, numai să-ţi revină 
puterile. Saltă-ţi capul pe pernă! Aşa! Acoperă-te şi stai 
liniştit. 

L-am ascultat. 

— Acum sunt liniştit, dar spune mai repede, tată, mai 
repede. Să aflu odată tot ce s-a întâmplat. E într-adevăr mai 
bine? Ce-a avut? 

— Bine, ascultă! În noaptea în care a răpit-o Selim, a fost 
furtună. Hania era îmbrăcată doar într-o rochie subţire şi s- 
a udat până la piele. Pe de altă parte, fapta nebunească a 
costat-o destul de mult. La Chorzele, unde a dus-o Mirza, n- 
a avut în ce să se schimbe, aşa că s-a întors acasă în aceeaşi 
rochie udă. În aceeaşi zi, a început să tremure şi a făcut 
temperatură mare. Bătrâna Wegrowska n-a ştiut să-şi ţină 
gura şi i-a spus a doua zi ce s-a întâmplat cu tine. I-a spus 
Chiar că ai fost ucis. Fireşte, asta i-a făcut şi mai rău. Spre 
seară, şi-a pierdut cunoştinţa. Multă vreme doctorul n-a 


ştiut ce are, până când, în sfârşit... Ştii şi tu că în sat 
bântuie şi acum vărsatul de vânt. Ei, bine, Hania s-a 
îmbolnăvit de vărsat de vânt. Am închis ochii, fiindcă mi se 
părea că-mi pierd şi eu cunoştinţa, apoi l-am îndemnat: 

— Spune mai departe tată, vezi doar că sunt liniştit. 

— Au fost momente, a continuat tata, de mare primejdie. 
În ziua când am crezut cu toţii că te pierdem, a fost şi ea 
aproape de moarte. Criza a trecut însă cu bine pentru 
amândoi. Acum e şi ea în convalescenţă, ca şi tine. Peste 
vreo săptămână, va fi pe deplin sănătoasă. Dar ce-a fost în 
casa asta! Ce-a fost! 

Tata şi-a sfârşit istorisirea şi m-a privit cu luare-aminte. Se 
temea ca mintea-mi încă slăbită să nu fi fost zdruncinată de 
cele auzite; eu însă zăceam nemişcat. Multă vreme a domnit 
tăcerea, îmi adunam gândurile şi examinam noua 
nenorocire. 'Iata s-a ridicat şi a început să se preumble cu 
paşi mari prin încăpere, uitându-se din când în când spre 
mine. 

— Tată! l-am chemat după o tăcere îndelungată. 

— Ce-i copile? 

— Boala a... a... sluţit-o rău? 

Glasul îmi era liniştit şi slab, dar inima îmi bătea cu putere 
în aşteptarea răspunsului. 

— Da! a răspuns tata. Cum se întâmplă după vărsat. S-ar 
putea totuşi să nu rămână nici un semn. Acum se văd, dar 
vor pieri, vor pieri cu siguranţă mai târziu. 

M-am întors cu faţa la perete; mă simţeam mai rău ca 
înainte. 

Cu toate acestea, după vreo săptămână, am început să 
merg pe picioarele mele, iar după încă una, am văzut-o pe 
Hania. Ah, nici nu mai încerc să descriu ce devenise 
feţişoara aceea frumoasă, ideală. Când a ieşit sărmana din 
camera ei şi am văzut-o prima dată, deşi îmi jurasem sa nu-i 
arăt în nici un fel zbuciumul meu, mi s-a făcut rău şi am 
leşinat. O, cât era de desfigurată! 


Când mi-am revenit din leşin, Hania plângea în hohote 
pentru ea, fireşte, dar şi pentru mine, fiindcă şi eu 
semănăm mai degrabă cu o umbră decât cu un om 
adevărat. 

— Numai eu sunt vinovată! repeta, suspinând, numai eu. 

— Haniulko, frumoasa mea, nu mai plânge, eu te voi iubi 
totdeauna! am strigat şi i-am apucat mâinile vrând să i le 
duc la buze ca mai de mult. 

Dar m-am cutremurat deodată şi le-am lăsat jos. Mâinile 
ei, atât de albe, delicate şi frumoase odinioară erau 
înfricoşătoare. Acoperite în întregime cu pete negre, 
deveniseră aspre, aproape respingătoare. 

— Te voi iubi întotdeauna! am repetat cu efort. 

Minţeam. Inima îmi era plină de o milă uriaşă, o milă de 
frate, dar vechiul sentiment pierise fără urmă. 

M-am dus în grădină şi, în acelaşi chioşc acoperit de 
hamei, în care avusese loc declaraţia lui Selim şi a Haniei, 
am plâns ca după moartea unei fiinţe scumpe. 

Într-adevăr, Hania de odinioară murise pentru mine sau 
mai degrabă murise dragostea mea, lăsându-mi în inimă 
doar pustiul şi durerea unei răni neogoite, la amintirea 
căreia mi se umpleau ochii de lacrimi. 

Am stat aşa multă, multă vreme. Aurora amurgului a 
început să tivească vârfurile copacilor cu lumini roşietice în 
seara calmă de toamnă. M-au căutat în casă, într-un târziu, 
tata a intrat în chioşc. 

S-a uitat la mine şi mi-a respectat durerea. 

— Biet copil! a rostit. Dumnezeu te-a încercat greu, dar ai 
încredere în el, fiindcă ştie totdeauna ce face. 

Mi-am rezemat capul pe pieptul tatei şi un timp am tăcut 
amândoi. 

Într-un răstimp, tata m-a întrebat: 

— Ai ţinut foarte mult la ea. Dacă ţi-aş spune acum: „Eu ţi- 
o dau, să fie a ta pentru toată viaţa”, ce mi-ai răspunde? 

— Tată! l-am asigurat, dragostei mea s-a spulberat, dar 
cinstea mi-a rămas, sunt gata să-mi leg viaţa de a ei. 


Tata m-a sărutat din toată inima. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze. Acum te recunosc, dar 
asta nu-i datoria ta, ci a lui Selim. 

— El va mai veni pe la noi? 

— Va veni însoţit de tatăl său, care a aflat totul, într- 
adevăr, pe înserat a sosit Selim. Când a văzu t-o pe Hania, a 
roşit, apoi s-a făcut alb ca varul. O vreme, i se putea citi pe 
faţă lupta grea dintre inimă şi conştiinţă. Se vedea că şi din 
sufletul lui zburase pasărea înaripată care se numeşte 
dragoste. Dar firea-i nobilă a învins: s-a ridicat, i-a întins 
mâinile, apoi a căzut în genunchi în faţa Haniei şi a spus: 

— Hania mea! Eu am rămas acelaşi; nu te voi părăsi 
niciodată, niciodată! 

Boabele lacrimilor au şiroit pe obrajii Haniei, dar l-a 
îndepărtat uşor pe Selim. 

— Nu cred, nu cred că mă mai poate iubi cineva acum! a 
răspuns, apoi şi-a acoperit faţa cu mâinile. 

— O, cât sunteţi de buni şi de nobili cu toţii! Eu nu sunt 
vrednică, eu am păcătuit cel mai mult, dar acum totul s-a 
sfârşit, acum sunt alta! 

Şi, eu toate insistenţele bătrânului Mirza, cu toate 
rugăminţile lui Selim, n-a vrut să se căsătorească. Cea 
dintâi furtună a vieţii a frânt această frumoasă floare abia 
îmbobocită. Biata fată, acum, după furtună, avea nevoie de 
un adăpost sfânt şi liniştit, în care să-şi vindece conştiinţa şi 
să-şi mângâie inima. 

Şi-a găsit într-adevăr acest adăpost sfânt şi liniştit, 
devenind soră de caritate. Mai târziu, alte întâmplări şi o 
furtună înfricoşătoare au îndepărtat-o din mintea mea 
pentru multă vreme. 

Totuşi, după câţiva ani, am revăzut-o pe neaşteptate; 
liniştea şi pacea se întipăriseră pe trăsăturile-i îngereşti; 
urmele bolii dispăruseră cu totul; în rochia neagră şi cu 
pălăria albă de călugăriţă, era mai frumoasă ca oricând; o 
frumuseţe nepământească, mai mult angelică decât 
omenească. 


Selim Mirza. 

Cuvânt înainte. 

Concepută în septembrie 1876, la Anaheim, aşadar în 
timpul „productivului” voiaj american, ultima parte a 
tripticului, Selim Mirza, va îi publicată un an mai târziu, în 
1877, în aceeaşi „Gazeta Polska”, în volum urmând a fi 
cuprinsă abia cu prilejul reeditării operelor de tinereţe în 
1901 de către St. Demby. Şi la insistenţele acestuia, 
întrucât autorul nu era deloc satisfăcut de realizarea 
nuvelei ca artă. lată ce-i va comunica unui prieten, ]. 
Horain, în chiar anul scrierii ei: „Când va începe să apară 
romanul meu, Selim Mirza, te rog să nu-l citeşti. L-am scris 
pentru că n-am avut încotro, dar nu-mi place nici măcar 
mie. lotul trebuia să se petreacă pe fundalul răscoalei 
poloneze şi ar fi ieşit ceva bun, dar din pricina cenzurii, am 
mutat locul acţiunii în Franţa în timpul războiului prusian. 
Înţelegi şi tu că n-am fost acolo, n-am văzut nimic şi nu 
cunosc locurile; într-un cuvânt, am născocit totul”. Se pare 
însă că nemulţumirea scriitorului este întrucâtva exagerată 
cu bună ştiinţă, de vreme ce, mai încolo, adaugă: „Redacţia 
şi criticii de acolo sunt fermecaţi. Printre ei, mă bucur de 
consideraţia pe care o avea Aristotel printre scolastici, în 
evul mediu. Ipse dixit - se vede că le ajunge”. Interferând în 
subiectul nuvelei, mai exact, în evoluţia personajului 
principal, elemente din două surse biografice: vărul 
Zdzistaw Dmochowski şi fratele Kazimierz Sienkiewicz [vezi 
şi nota 24, („Schițe în cărbune” şi...)], prozatorul 
realizează, cu oricâte neîmpliniri, o naraţiune antrenantă, 
apropiată, cum s-a mai spus, de aceea a romanului de 
senzaţie. Oricum, tensiunea episoadelor în care este 
implicat detaşamentul de partizani din Haute Sa6ne 
conduce de-a dreptul spre isprăvile unuia dintre eroii 
principali ai Potopului - Kmicic. Pe de altă parte, nuvela 
reprezintă, subliniem, epilogul unei construcţii romaneşti 
care constituie puntea de legătură dintre două etape cu 
fundamente ideologice şi estetice profund deosebite. 


Atmosfera nostalgic-sentimentală cu valenţe idealizante, 
până la un punct, ale trecutului nu prea îndepărtat din 
vremea copilăriei autorului (straturi şi relaţii sociale), 
rezolvarea opoziţiei iubire-datorie şi, nu în ultimul rând, 
ironia nemijlocită cu care este înfăţişat destinul trist al unui 
tânăr adept al ştiinţelor exacte, adică al unui pozitivist, 
certifică întemeierile şi orizonturile schimbate ale creaţiei. 

În comparaţie cu alte producţii ale genului scurt, Selim 
Mirza s-a bucurat de mai puţină atenţie din partea criticii 
de specialitate. Abia în lucrările de istorie literară, mai 
cuprinzătoare, nu o dată cu intenţii monografice, 
cercetătorii au încercat să-i analizeze straturile formalizării 
şi să formuleze aprecieri de valoare. Concluziile, deşi n-au 
propus răsturnări esenţiale, au pus în lumină scăderile şi 
izbutirile nuvelei, autorii lor afirmând mai totdeauna 
superioritatea artistică a celorlalte două componente ale 
„Micii trilogii”. 

[. 

TOATE ACESTEA se petreceau într-o primăvară, în timpul 
războiului franco-prusian 
[143]. Belfort era înconjurat de prusieni, dar detaşamentul 
de puşcaşi voluntari, în care slujeam eu şi Selim, tovarăşul 
meu din anii copilăriei, acţiona în spatele lor, luptând 
aproape în fiecare zi, prinzând curierii cu depeşele şi 
atacând convoaiele cu alimente. Detaşamentul acesta era o 
adunătură de tot felul de aventurieri, în cea mai mare parte 
străini, oameni înclinați spre jaf, prădăciuni şi alte abuzuri, 
care nu preţuiau viaţa şi nu aveau nimic de pierdut; pe 
jumătate sălbăticiţi în hărţuieli permanente, făceau războiul 
din instinct, cu plăcerea animalelor de pradă. Noi înşine ne 
spuneam vânători de oameni, deşi era greu de precizat cine 
era vânătorul şi cine era vânatul, pentru că şi noi eram 
urmăriţi fără cruţare cu toată îndărătnicia şi perseverenţa 
nemţească. Nu-i lăsam în pace, dar nici noi n-aveam linişte 
zile şi nopţi de-a rândul. Ziua, stam ascunşi cea mai mare 
parte prin tufişuri, păduri şi prin vii, iar noaptea, mai ales 


dacă se întâmpla să fie o noapte întunecoasă şi ploioasă, 
ieşeam la prada, ne furişam până aproape de bivuacurile 
prusiene, prindeam străjile, lichidam patrulele şi pândeam 
trenurile pitiţi prin şanţurile căilor ferate sau scoteam 
şinele, tăiam firele de telegraf etc. 

Nu ştia nimeni niciodată, nici chiar guvernul lui Gambetta 
[144], unde suntem, ce facem şi încotro ne îndreptăm. 
Eram un detaşament care acţiona de capul lui. Nu primeam 
solda niciodată, de cele mai multe ori mâncam ce luam de la 
prusieni, beam votca ulanilor prusieni şi, înconjurați din 
toate părţile - închişi, s-ar putea spune, jur-împrejur de un 
zid de tunuri şi baionete - nu aprindeam focul aproape 
niciodată; udaţi de ploaie, ne uscam la soare, amorţiţi de 
frig, ne încălzeam în toiul luptelor. 

— Stăm în ceafa prusienilor, vorbeau soldaţii noştri. 

Într-adevăr, departe în spatele nostru era Franţa 
luptătoare, care se retrăgea, erau oraşele franceze, 
guvernul francez, armata, dictatorul cu un singur ochi 
[145], manifestele, generalii în uniforme aurite, gazetele, 
spitalele militare şi rezervele de alimente, dar toate astea 
existau în afara noastră. Mai aproape erau detaşamentele 
prusiene, bavareze, saxone şi noi în mijlocul lor. 

Uneori, mâna de fier a vreunui general prusian se lăsa 
asupra noastră tăcută şi prudentă, ca mâna unui om care 
vrea să prindă o insectă supărătoare. Aşteptând clipa 
potrivită, mâna se abătea, în sfârşit, ca trăsnetul şi prindea 
numai aerul, căci noi eram în altă parte. 

Câteodată aşezam şi noi baioneta cu vârful în sus şi atunci 
palma se retrăgea cu strigăte de turbare. 

Luptele neîntrerupte, trădările şi ambuscadele educaseră 
în aceşti oameni un adevărat instinct de lup. Aproape că nu 
mai aveau nevoie de comandant; acționau în linişte, cu 
îndemânare şi prudenţă. Atunci când erau vânaţi, nu 
încetau nici o clipă să vâneze ei înşişi; erau în stare să 
pândească şi să-şi ţină răsuflarea nopţi întregi, încordându- 
şi privirea în direcţia din care avea să vină prada. 


Riscând mereu totul, ştiau să păstreze prudenţa pisicii. Nu 
o dată, în timp ce ne ascundeam prin desişuri, 
detaşamentele prusiene treceau atât de aproape de noi, 
încât mi se întâmpla să aud comenzile ofiţerilor, dar, dacă 
detaşamentul era prea numeros, nu trăgea nimeni. 

Orice regiment care mărşăluieşte în lumina soarelui, e 
urmat de umbra lui. 

— Am fost întotdeauna siguri că vă ascundeţi în umbra 
noastră, ne-a spus odată un prizonier. 

Eram într-adevăr umbra prusienilor. 

Oamenii noştri pierduseră treptat orice sentimente 
omeneşti; n-aş putea spune că luptau pentru Franţa, luptau 
de dragul de a lupta. Nu le păsa de Franţa. Pe ceilalţi 
soldaţi francezi din alte detaşamente sau din armata 
regulată nu-i puteau suporta, ca şi pe prusieni, de 
disprețuit însă, îi dispreţuiau mai mult decât pe aceştia. 
Când îi întâlneau, altminteri foarte rar, se ajungea 
întotdeauna la certuri şi încăierări. 

— Prusienii ar da bir cu fugiţii dacă v-ar vedea feţele - îi 
batjocoreau pe ceilalţi soldaţii noştri - dar nu văd niciodată 
altceva - decât... turul nădragilor voştri. 

Într-un cuvânt, era un detaşament ieşit din comun din 
toate punctele de vedere, dar nu era prea numeros, 
dimpotrivă, se împuţina tot mai mult atât din pricina 
luptelor neîntrerupte, cât şi a greutăților aproape 
neomeneşti. Soarta răniților sau a bolnavilor din 
detaşamentul nostru era înfricoşătoare. Erau părăsiţi pur şi 
simplu în pădure. Odată, când un om a căzut din cauza 
epuizării nervoase şi s-a rugat să fie ucis, am auzit că i-a 
răspuns: 

— Nu te teme, berbecelule, aici te vor găsi lupii. 

Alţi amatori nu prea se îmbulzeau, fiindcă asemenea slujbă 
nu atrăgea pe nimeni, deşi speranţa unei prăzi îmbelşugate 
putea tenta. Oamenii noştri aveau atâtea ceasuri, bani şi 
inele luate de la morţi, încât nu mai ştiau ce să facă cu ele. 
Nici nu le-pasa de ele. Cărţi n-aveau voie să joace, de 


cumpărat n-aveau ce să cumpere şi nici de unde, iar de 
ascuns, n-avea nici un rost să le ascundă, deoarece fiecare 
ştia că mai devreme sau mai târziu va pieri. 

Detaşamentul se topea deci văzând cu ochii; candidaţii 
lipseau şi pentru că nu întrevedeau nici o răsplată. Soldatul 
purta în buzunar moartea, nu bastonul de mareşal. 
Guvernul Apărării Naţionale amintea foarte rar de noi în 
buletinele sale. 

— Ei habar nu au de noi! spunea comandantul nostru care 
nu prea avea la inimă acest guvern. 

Cu toate acestea, dictatorul cu un singur ochia vrut să ne 
vadă şi i-a trimis ordin lui La Rochenoire, comandantul 
nostru, să se înfăţişeze într-un loc anume, dar La 
Rochenoire n-a ascultat ordinul şi, în loc să se prezinte la 
locul indicat, a plecat să organizeze o capcană, 

— Dacă vrea să ne vadă - a spus - n-are decât să vie cu 
balonul la noi, că la asta se pricepe. 

De altfel, detaşamentul nostru n-ar fi făcut faţă bună la o 
paradă. Oamenii erau slăbiţi, înnegriţi de fum, cu 
uniformele ferfeniţă şi cu ochii năpădiţi de sânge; unii 
aveau capetele bandajate cu batiste pătate de sânge 
închegat, erau nepieptănaţi şi nespălaţi, semănând mai 
degrabă cu nişte animale decât cu oamenii. 

Eu mă aflam în acest detaşament cu totul întâmplător; mă 
convinsese Selim. Când s-a dezlănţuit războiul şi trebuia să 
plecăm amândoi din Paris, eu voiam să intru în armata 
regulată, dar Selim m-a îndemnat. 

— Hai să mergem la La Rochenoire. 

— Cine mai e şi ăsta? 

— Formează un detaşament de puşcaşi. 

— Îl cunoşti? 

— Da. 


De unde-l ştia, n-a vrut să-mi spună niciodată, iar 
bănuielile mele în această privinţă nu se întemeiază pe nici 
o certitudine. Ştiu doar că, încă înainte de izbucnirea 
războiului, Selim care avea o groază de bani, mai mulţi 
chiar decât putea să cheltuiască, îşi cam făcuse de cap prin 
Paris; ştiam că avusese un duel cu cineva din aristocrația 
franceză şi-i smulsese de trei ori sabia din mână, dar 
amănunte şi nume precise n-am ştiut niciodată. Era pe 
vremea când nu trăiam prea aproape unul de altul. Mai 
întâi pentru ca el era foarte bogat, apoi, acum, ne 
despărţea amintirea Haniei. Ce-i drept, Selim se purtase cu 
Hania ca un om de onoare, totuşi nu puteam scăpa de 
gândul că, dacă nu era el, draga mea Hania n-ar fi trecut 
printr-o boală îngrozitoare, n-ar fi îmbrăcat veşmintele de 
călugăriţă şi, în sfârşit, eu aş fi fost fericit; n-aş mai fi avut în 
suflet pustiul pe care-l purtam de opt ani de zile şi, se prea 
poate, în loc să rătăcesc prin străinătate, aş fi arat liniştit 
ogorul părintesc. 

În sfârşit, mai sufeream şi pentru că eu, care eram mai 
puţin vinovat faţă de Hania, îmi purtam mâhnirea şi 
regretele în suflet, în timp ce Selim o uitase cu totul. Venind 
la Paris, se lăsase prins de viaţa zgomotoasă şi trepidantă a 
marelui oraş cu toată patima naturii lui de oriental. Selim n- 
a ştiut niciodată ce-i opreliştea în nici o privinţă. Averea lui, 
numele neamului Mirza-Dawidowicz, neam de şleahtici 
mândri, educaţia lui, agerimea spiritului, înclinația spre 
glumă şi frumuseţea moştenită de la mama lui îi deschideau 
toate uşile plăcerilor din capitala lumii. Era primit 
pretutindeni şi toţi şi-l disputau. Ah, pentru că frumos mai 
era acest flăcău, ca întruparea unei idei artistice, cu ochii 
lui angelici care te cucereau, cu trăsăturile feţei ieşite 
parcă de sub dalta sculptorului, cu statura-i înaltă şi mlădie, 
tinereţea înaripată şi viaţa atât de tumultuoasă, încât, cu 
cât o risipea mai mult în toate părţile, cu atât se arăta mai 
bogată. 


Nu era însă un bărbat frumos în sensul bulevardier, cum 
obişnuia să înţeleagă frumuseţea Parisul, în accepţia 
comună, banală. Totul, începând cu mintea şi bogăţia vieţii 
cu care nu mai ştia ce să facă, şi terminând cu trăsăturile 
feţei, era original. 

Pentru parizieni, acest tânăr tătar cu chip de înger, forţă 
de atlet, curaj de leu şi blazon de cavaler era o floare cu 
parfum şi culoare necunoscute. Nu e prea greu de închipuit 
cum arătau pe lângă el marchizii de pe malul Senei; pe ei, 
viaţa nebunească îi vlăguise, pe el părea să-l întărească, ei 
aveau sufletele stinse, ca nişte lămpi arse, pe când el ardea 
ca vâlvătaia, ei îşi trăiseră viaţa, el nu ştia ce să mai facă cu 
ea, ei erau nişte dezamăgiţi, iar el era întruparea 
farmecului care-l înconjura ca o aureolă. 

Pentru ei orgiile însemnau aţâţarea nervilor tociţi, pentru 
el nu erau decât astâmpărarea sângelui prea focos. În plus, 
tulbureala de la fundul paharului nu se prindea de buzele 
lui, răul era respins de firea-i nobilă, ca nisipul uscat de 
stâncă. 

Caracterul acesta se formase sub ochii mei, îl urmărisem 
cum se dezvoltă aproape de pe o zi pe alta, de aceea îl 
cunoşteam pe de-a-ntregul. Era acelaşi Selim din anii 
copilăriei, ridicat însă la o mare putere. 

Conştiinţa propriei forţe îi dăduse siguranţă, iar nimicnicia 
şi aparențele înşelătoare ale celor mai mulţi dintre oameni 
îl învăţaseră să dispreţuiască bărbaţii. Rezervele de energie 
nestrunite şi spiritul de iniţiativă, pe care le manifestase 
încă din anii copilăriei, crescuseră acum în cel mai înalt 
grad, se consolidaseră, făcând din el, într-un fel, un om 
primejdios. 

Îşi păstrase vioiciunea de altădată şi puţină imprudenţă 
care, cu firea-i pătimaşe, se putea transforma lesne în 
pierderea cumpătului şi nebunie, dar de acestea îl apăra 
conştiinţa de sine, pe care le-o dau oamenilor educaţia şi 
recepţia subtilă, până la un punct filozofică, a fiecărei fapte, 
cuvânt, situaţii sau idei. 


Nu fusese niciodată sentimental, iar dacă ceva asemănător 
cu sentimentalismul se manifestase în anii copilăriei, fie şi 
într-un singur atom, în firea lui, acum se spulberase fără 
urmă, lată de ce amintirea Haniei nu lăsase în el nici umbră 
de tristeţe sau de regrete. Putea să iubească vesel şi cu 
bucurie, printre hohote de râs şi sărutări, dar să ofteze nu 
era în stare. 

Acest fel de a fi se potrivea cu caracterul şi dispoziţia 
femeilor din capitala lumii, care erau înnebunite după el, 
deşi ştiau că le va trăda tot atât de uşor, pe cât de fără 
scrupule; când am vorbit o dată cu el despre asta, mi-a 
spus: 

— Nu e neapărat necesar, mă distrez doar. Dacă aş afla 
adevărata dragoste, aş fi în stare de orice, dar dacă ea 
există, dintre noi doi, tu o vei căuta cel mai mult şi probabil 
că o vei găsi. 

— Aşadar minţi, când spui că iubeşti? 

A zâmbit. 

— Nu! Ştiu, e drept, că voi înşela mai târziu, dar atunci 
când spun, nu mint. 

Bărbaţii cu care se întâlnea, se împărțeau în două tabere, 
unii nu mai puteau după el, alţii îl urau. Cât despre Selim, el 
avea o părere foarte originală despre ei. 

— Îi prefer pe aceia care ţin la mine, dar îi respect mai 
mult pe cei care mă urăsc, căci sunt mai independenţi, îmi 
spunea adesea. 

Apoi de obicei adăuga: 

— De altfel, nu-mi pasă de nimeni. 

Era totuşi un companion foarte bun. Avea un suflet cinstit 
şi generos, la îndemâna tuturor, aşa că ajuta pe oricine de 
câte ori avea prilejul, dar prieteni nu-şi făcea prea uşor. 
Dacă se întâmpla să împartă totul cu cineva, cum împărţi cu 
un frate, atunci simţămintele lui erau sincere, aproape 
naive, izvorând din adâncul sufletului, dar pe urmă reintrau 
în normal, căci Selim lua totul cam prea uşor. 


Cu toate acestea, când, din pricini pe care le-am amintit, 
m-am depărtat puţin de el şi am început să trăiesc mai 
închis în mine, Selim a suferit foarte mult. La început, m-a 
întrebat nu o dată: 

— Ce vrei de la mine, nebunule? 

Mai târziu, a încetat să mă mai întrebe, dar n-a încetat să 
sufere. Adesea fugea din îmbulzeala, plăcerile şi strălucirea 
societăţii înalte în cămăruţa mea din Montmartre 
[146] şi, aşezându-se lângă fereastră, mă urmărea grijuliu 
cu privirile-i angelice, de parcă voia să pătrundă în inima 
mea. În ce mă priveşte, nu încetasem să ţin la el, din contră, 
poate tocmai pentru că firile noastre erau de-a dreptul 
contrare, nutream pentru el cel puţin tot atâta slăbiciune, 
câtă prietenie. Dar umbra Haniei, care pentru el încetase să 
mai existe, pentru mine se afla încă între noi. Şi mai erau şi 
alte cauze. 

Pe lângă că eu eram trist, iar el vesel, nici nu-mi puteam 
îngădui să duc o viaţă la fel cu a lui. Aveam deci destule 
motive să mă ţin departe de Selim, dar nu i le puteam 
dezvălui, pentru că mă temeam de compătimirea lui. Era în 
firea mea să nu-mi împărtăşesc amărăciunile nimănui. Când 
simţeam un ghimpe în inimă, mă zăvoram cum se zăvorăşte 
scoica în care pătrunde, un grăunte de nisip. De altfel, nu 
mă încredinţam nimănui nici când eram fericit. Cine o face, 
o face dintr-o nevoie lăuntrică, iar eu nu simţeam această 
nevoie. 

În asemenea condiţii, trăiam aşadar de câţiva ani la Paris. 
Eu vegetam, iar el înflorea. În acest timp, a izbucnit 
războiul. Amândoi am primit vestea cu indiferenţă. Întregul 
Paris considera la început că va fi mai mult o paradă 
militară. Se credea că numai la vederea zuavilor bărboşi şi 
a negrilor din Africa, nemţii se vor împrăştia în cele patru 
zări ale lumii. Zuavii şi tuciuriii plecau din Paris spre răsărit, 
cum pleacă stolul de răpitoare după pradă. Ardeau de 
dorinţa de a lupta şi de a vărsa sânge, tremurau de 
nerăbdare să ajungă cât mai repede în fumul, bubuiturile şi 


tăvălugul războiului. Parisul se îmbăta, iar în privinţa 
viitorului era liniştit. 

— O izbândă mai mult, se credea, şi totul se va sfârşi. 

Dar când s-a împrăştiat fumul tunurilor de la Wissenburg, 
Gravelotte şi Sedan, ochii francezilor înspăimântați au 
văzut cea mai cumplită înfrângere care se abătuse vreodată 
asupra lor. Regimentele acelea pestriţe, roşii şi negre, au 
dat bir cu fugiţii dinaintea legiunilor de fier ale nemților, 
asemenea păsărilor pădurii dinaintea unui stol de ulii. 
Capitala lumii era înconjurată din ce în ce mai strâns de 
zidul negru şi ameninţător al soldaţilor prusieni. La porţile 
Parisului, noaptea, a început să se audă nechezatul calului 
lui Attila 
[147]. Din când în când, în oraşul tăcut se auzeau paşii 
curierilor şi răsuna strigătul: „Ai noştri au fost bătuţi! o 
nouă înfrângere!” Parisul a îngenuncheat o clipă asemenea 
buhaiului izbit cu baltagul între coame, dar s-a ridicat 
îndată şi a mugit. 

Tot poporul lua parte la apărare. Cumplitul dictator cu un 
singur ochi a zburat din oraş cu balonul. Balanța războiului 
a început să se încline iarăşi. În toată Franţa, la 
miazănoapte şi la miazăzi, la răsărit şi la apus, se formau 
detaşamente, armatele creşteau ca ciupercile din pământ. 
Toată ţara s-a umplut de baionete. 

În asemenea împrejurări. Într-o seară, Selim a intrat 
valvârtej la mine cu obrajii în flăcări şi ochii scânteietori. A 
intrat şi m-a luat în braţe. 

— Mergem la luptă! a strigat. 

Voiam şi eu s-o fac mai de mult, aşa că i-am primit 
cuvintele cu răceală. A crezut că e vorba de aceeaşi răceală 
care ne ţinea departe unul de celălalt de câţiva ani şi a 
adăugat repede: 

— E adevărat, a fost ceva între noi, dar, pe prorocul meu! 
hai să dăm totul uitării. Henryk, din nou scară lângă scară! 

Mi-am adus aminte ce mi-a spus tata înaintea duelului cu 
Selim: 


— Apoi să te baţi, fiule, să se audă până-n iad. Aşa că i-am 
răspuns şi eu la fel lui Mirza: 

— Da, Selime, o să ne batem să se audă şi-n iad. 

După care ne-am îmbrăţişat şi am început să ne ciorovăim. 
Eu voiam să rămân la Paris şi să lupt sub zidurile lui, iar 
Selim dorea să plece din oraş şi să se înroleze ca puşcaş 
voluntar. 

— Aici gloata burgheză o s-o ia la sănătoasa. 

Apoi a început să-mi povestească despre La Rochenoire şi 
mi-a garantat că sub comanda lui vom găsi ce căutăm. 

— Pe mine nu mă poate suferi, mi-a spus, dar e un om 
deosebit. N-am întâlnit niciodată un caracter asemănător. 
Mi-aş da viaţa pentru el. 

Cititorii ştiu că l-am întrebat în zadar pe Selim despre 
amănuntele duelului cu La Rochenoire. Bănuiam că el era 
marchizul acela, căruia îi smulsese de trei ori sabia din 
mână, dar Selim avusese o mulţime de dueluri, aşa că era 
destul de greu să spui ceva hotărât. 

— Ascultă ce-ţi spun eu, mai mult de trei oameni ca elnu 
întâlneşti pe lume, a insistat. 

În cele din urmă, am cedat, fiindcă îi cedam întotdeauna 
lui Selim, dar am făcut-o fără plăcere. La Paris, era destul 
să iei puşca în mână şi să ieşi în afara zidurilor, ca să lupţi 
cât pofteşti, în altă parte, însă, trebuia să pleci din oraş cu 
balonul. Călătoria asta prin văzduh nu-mi surâdea deloc, De 
altfel, voiam să mă înrolez la călărime, iar detaşamentul lui 
La Rochenoire era de pedestraşi, dar Selim s-a încăpățânat 
şi am cedat. 

Am plecat deci după două zile cu balonul, ducând cu noi o 
mulţime de înştiinţări pentru dictator. Era o zi înnourată, 
ploioasă. Nava noastră, care în oraş s-a înălţat dintr-o dată 
la câteva mii de picioare, a coborât în afara zidurilor la 
două bătăi de puşcă de pământ, târându-se greoaie pe 
deasupra bivuacurilor prusiene. Vedeam ca-n palmă 
întreaga tabără, marea albă de corturi, şanţurile, tunurile, 
străjile cu coifuri ascuţite, care stăteau nemişcate ca nişte 


statui în jurul taberei. Grupuri mai mici sau mai mari de 
soldaţi ne arătau cu degetul, generalii se uitau la noi cu 
luneta; fierbea întreaga tabără, al cărei freamăt ajungea 
până la noi. Au tras în balon cu un tun mic de câmp, dar n- 
am auzit nici măcar şuieratul ghiulelelor. Mr. Vaucourt, 
căpitanul balonului, un aeronaut destoinic, dar un mare laş, 
mai să moară de frică pe fundul nacelei. Selim râdea ca un 
copil, bătea din palme, le făcea plecăciuni nemților şi striga 
la ei în toate limbile, ba mai legăna şi nacela, sporind şi mai 
mult spaima domnului Vaucourt, în timp ce eu mă întrebam 
cu puşca în mână dacă n-aş putea să trag, dar depărtarea 
prea mare şi legănarea nacelei nu mi-o îngăduiau. 

Cu toate acestea, când am ajuns la ultimele străji ale 
taberei, balonul a coborât şi mai mult. Acum şi Selim a pus 
mâna pe puşcă, iar ochii i-au devenit scăpărători ca ai 
lupului. S-a uitat cu luare-aminte într-o parte şi, după o 
clipă, mi-a spus: 

— Priveşte! 

Am privit în direcţia arătată şi, prin ceața străvezie prin 
care pluteam atunci, am văzut cum din uriaşa masă neagră 
de oameni s-au desprins câteva zeci şi au pornit în urma 
noastră. 

În curând puteam desluşi cu ochiul liber căciulile pătrate 
ale olanilor, uniformele, lănciile şi culoarea steguleţelor. De 
jos, ajungeau până la noi strigătele lor; se aflau aproape 
sub noi. În acest timp, balonul a coborât şi mai mult, 
înaintând din ce în ce mai încet. 

— Sunt ulanii! i-a recunoscut Selim. 

— Nous sommes perdus! 

[148] a gemut domnul Vaucourt. 

Ulanii goneau ca vijelia într-o mare dezordine. În frunte, 
călcarea ofiţerul, un bărbat spătos cu barba cânepie. Calu-i 
roib, mai iute decât ai celorlalţi, galopa nebuneşte chiar sub 
balon, zvârlind pământul cu copitele. Fără să ia seama la 
drum, cu capul ridicat, ofiţerul se uita ca la soare la balon, 
strigând nemţeşte: 


— Sunteţi ai noştri! sunteţi ai noştri! 

— Prinde-ne! i-a răspuns Selim, râzând. 

Zburam acum pe deasupra unei lunci presărate cu 
desişuri de stuf şi pesemne cam mlăştinoasă, de vreme ce 
caii ulanilor au început să se poticnească şi să cadă; 
aproape jumătate au rămas în urmă şi s-au oprit, doar 
ofiţerul şi încă vreo douăzeci de călăreţi nu se desprindeau 
deloc de noi. 

— Ce cai grozavi! i-am spus lui Selim. 

— Acum putem trage! mi-a răspuns. 

Într-adevăr, n-aveam mai mult de două sute de paşi 
înălţime, dar nu puteam trage decât cu mare greutate din 
cauza legănării nacelei care se înclina uneori până aproape 
de poziţia verticală. 

— Nu poţi să faci în aşa fel ca nacela asta diabolică să nu 
mai danseze ca o balerină? a strigat aţâţat Selim, de parcă 
domnul Vaucourt era surd. 

— Nous sommes perdus! a gemut domnul Vaucourt. Atunci 
Selim, ţinându-se cu o mână de frânghii, s-a ridicat în 
nacelă, iar cu cealaltă l-a ochit cu puşca pe ofiţer, ca şi când 
ar fi tras cu pistolul. 

— Ai să dai greş! i-am spus. 

— Încerc totuşi. 

Împuşcătura a răsunat surd şi de jos au răspuns îndată 
strigăte de furie. Mi-am aruncat privirea: ofiţerul nu se mai 
uita în sus, a căzut cu faţa pe grumazul calului şi s-a 
prăbuşit la pământ. 

Între timp, coborâserăm atât de mult, încât frânghia de 
siguranţă, care atârnă sub orice balon, aproape că atingea 
pământul. Din fericire, ulanii s-au oprit lângă ofiţerul ucis, 
aşa că am izbutit să ne depărtăm câteva sute de paşi. 

Venindu-şi în fire, domnul Vaucourt a aruncat din nacelă 
tot ce putea fi aruncat, dar se vede că gazul se împrăştia 
prin pânza udă sau poate că în partea de sus apăruseră 
crăpături, destul că frânghia de siguranţă se târa cu 


aproape o treime din lungime pe pământ, făcând nacela să 
se clatine cumplit. 

Văzând aceasta, ulanii au pornit iar în urmărirea noastră, 
dar caii obosiţi n-au mai putut alerga multă vreme, astfel că 
în curând au mai rămas doar cinci, apoi, după aproape un 
sfert de ora, a mai căzut unul şi nu s-a mai ridicat. 

— Mai sunt numai patru! s-a bucurat Selim. 

— Trage şi vor rămâne trei. 

— E prea departe, iar nacela parcă a turbat. 

— N-are rost să mai fugim. 

— Dacă-i aşa, prea bine! Domnule Vaucourt, descinde 
supapa să iasă gazul, vrem să coborâm. 

— Domnilor! s-a împotrivit francezul disperat, v-aţi pierdut 
minţile? Cum aşa, patru diavoli gonesc în urma noastră şi 
noi vrem să ne predăm de bunăvoie? Niciodată! 

— Domnule Vaucourt, deschide supapa şi aruncă ancora! a 
repetat Selim ameninţător. 

— Niciodată. 

Atunci Muza s-a întors spre mine şi mi-a spus liniştit: 

— Fii aşa de bun şi lipeşte ţeava puştii la tâmpla domnului 
Vaucourt; n-are decât să aleagă. 

M-am întors şi, ţinându-mă cu o mână de frânghii, cu 
cealaltă am îndreptat puşca spre tâmpla domnului 
Vaucourt, 

— Îţi dau un minut de gândire. 

Domnul Vaucourt a început să blesteme naționalitatea 
noastră, ziua în care a venit pe lume, să se blesteme pe sine 
însuşi, Parisul şi pe prusieni, dar a aruncat ancora şi cu 
mâini tremurătoare a deschis supapa cu asemenea grabă, 
de parcă era în joc salvarea Franţei. Balonul a început să 
cadă ca o ghiulea. 

— Ţine-te! a strigat Selim. 

Nu pusesem însă la socoteală un lucru, anume că din 
nacela unui balon nu se coboară ca dintr-o trăsură. Ancora 
s-a agăţat, ce-i drept, de un tufiş, dar nacela s-a izbit cu 
atâta putere de pământ, că toţi trei am zburat afară ca din 


praştie. Colac peste pupăză, puşca mi-a scăpat din mână şi 
am căzut cu faţa în tufăriş. 

M-am ridicat numaidecât, dar n-am mai avut când să-mi 
arunc ochii la puşcă, pentru că lângă ureche am auzit 
sforăitul unui cal şi fâlfâitul steguleţului de la lancea 
ulanului. 

— La dreapta, la dreapta! a strigat Selim. 

N-am apucat să sar într-o parte, când a bubuit 
împuşcătura, şi călăreţul care era gata să mă ucidă cu 
lancea, şi-a holbat ochii, parcă lovit de trăsnet, şi s-a 
prăbuşit greoi din şa. 

Aha, se vede că Mirza nu scăpase puşca în cădere. 

Am pus şi eu mâna pe a mea şi am privit în jur. Acum Selim 
se afla în pericol. Doi călăreţi se îndreptau spre el în goana 
cailor, urlând şi ţipând ca nebunii. El însă, cu părul răzleţit, 
fără pălărie, cu nările fremătând şi cu bujori în obraji, îi 
aştepta calm, strângând puşca în amândouă mâinile. Unul 
dintre călăreţi l-a ochit cu pistolul şi... am apăsat pe trăgaci. 

Din cei trei atacatori mai rămăsese unul, aşa că eram 
liniştit în privinţa rezultatului luptei. Mirza era prea 
priceput în mânuirea oricărei arme albe, ca rezultatul să fie 
cel puţin îndoielnic. 

Mai era al patrulea ulan, dar acesta, văzând de la două 
sute de paşi rezultatul luptei, şi-a strunit calul cu zăbala, de 
i s-au înfundat în iarbă picioarele dinapoi, şi a spălat putina 
pe cât îi îngăduiau puterile fugarului obosit. 

Solim a tras în el, dar a greşit ţinta, fiindcă depărtarea era 
prea mare. 

Mâna prusianului pe care-l împuşcase Selim lângă mine, 
nu scăpase dârlogii, de aceea, calul sta cu capul aplecat 
peste corpul fără viaţă al stăpânului său. 

Eu şi Selim am scos cu greutate frâul din mâna ale cărei 
degete înţepeniseră, după care Selim a sărit în şa şi a 
pornit în galop după ceilalţi doi cai, din care unul, nu prea 
inteligent se vede, păştea iarba, ca şi când nu s-ar fi 


întâmplat nimic, iar al doilea alerga în galop pe luncă, 
nechezând scurt de durere. 

Prinderea cailor i-a luat lui Selim vreun sfert de oră, timp 
în care eu am plecat să-l caut pe domnul Vaucourt, pentru 
că nu ştiam ce se întâmplase cu el. 

L-am găsit zăcând cu faţa în jos după stufăriş şi am început 
să-l scutur de umăr. 

— Ridică-te, domnule Vaucourt! 

— Pardonnez moi! 

[149] a gemut domnul Vaucourt, crezând că un ulan îl 
îndemna să se ridice. Bietul de el, nu-i trecea prin minte că 
prusianul n-ar fi vorbit franţuzeşte cu el. 

— Domnule Vaucourt, suntem noi, tovarăşii dumitale; am 
scăpat de ulani! 

Domnul Vaucourt a înălţat capul şi sprijinindu-se în 
amândouă mâinile, fără să se ridice, mă privea prostit, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Selim care aştepta alături 
cu caii, râdea ca un nebun. 

— Aşa-i, aşa-i! am scăpat de prusieni! a repetat. 

Domnul Vaucourt s-a uitat la noi, la caii ulanilor şi la 
trupurile întinse pe luncă, apoi a fost cuprins dintr-o dată 
de o bucurie atât de mare, încât am crezut că şi-a pierdut 
minţile. 

— Eh bien! vous etes donc des diables! 

[150] a exclamat, neputându-şi veni în fire. 

— Ela făcut toiul, am spus arătând spre Selim. 

— Cum aşa, acest tânăr cu faţa de... domnişoară? 

— Nu, nu! noi amândoi! a răspuns Selim. 

Domnul Vaucourt râdea, juca, ne punea întrebări, apoi iar 
juca, într-un cuvânt, îşi pierduse cumpătul. Apoi a alergat să 
vadă morţii, dar când s-a oprit lângă trupul celui mai 
apropiat prusian care cu faţa schimonosită de convulsii, 
gura plină de sânge şi dinţii încleştaţi, se uita la el cu ochii 
sticloşi, i s-a făcut rău şi a pălit atât de tare, încât credeam 
că va leşina. 


Selim l-a îndemnat să cotrobăiască prin buzunarele 
morţilor, dar francezul n-a îndrăznit s-o facă. Noi însă am 
luat numai coifurile şi încălecând pe cai, am pornit mai 
departe. 

— Mai bine aşa, decât cu maşinăria aia drăcească, a spus 
Selim când am trecut pe lângă balonul căzut pe iarbă, care, 
dezumflat, oferea o privelişte destul de tristă. 

Între timp, se înserase şi în curând s-a făcut noapte de-a 
binelea. Am apucat-o pe un drumeag care nu ştiam dacă nu 
ne va duce în vreun sat plin de prusieni. Trebuia să fim 
foarte prudenţi, pentru că primejdia nu trecuse cu totul. Ne 
aflam într-o regiune ocupată de vrăjmaş, şi în orice clipă ne 
puteam întâlni cu vreo patrulă. Era foarte posibil, de 
asemenea, să fi fost trimişi şi alţi urmăritori după noi. În 
acest timp, domnul Vaucourt, o dată pornit pe vorbă, nu se 
mai putea opri şi ne arăta „nesfârşita” lui recunoştinţă cu 
atâta înflăcărare, încât Mirza i-a spus să tacă din gură. 

— De ce? a întrebat. 

— S-ar putea ca prusienii să nu fie prea departe. 

— Avec vous, je m'en fiche! 

[151] a răspuns cu toată încrederea. 

Curajul lui era la fel de „neţărmurit” ca şi recunoştinţa lui. 

Drumeagul din pădure se îngusta tot mai mult. Deseori, 
speriaţi de cine ştie ce fâşâit, coteam într-o latură, oprind 
caii şi ţinându-ne răsuflarea. O dată, o căprioară cu un pui 
ne-au tăiat drumul şi, uitându-se la noi, au alergat în 
sărituri scurte până în luminişul apropiat şi au început să 
ciugulească liniştiţi iarba. Parcă pe atunci ştiau şi animalele 
că oamenii sunt prea ocupați să se omoare între ei, pentru a 
mai avea timp şi de ele. Uneori, ramurile copacilor ne 
loveau faţa sau se agăţau de hainele noastre, alteori 
vreunul din cai sforăia neliniştit sau trunchiul câte unui 
copac de pe margine împrumuta în întunericul nopţii 
formele fantastice ale unui om cu braţele desfăcute sau 
ridicate spre cer. Atunci opream caii, domnul Vaucourt 
rămânea în urmă, iar eu şi Selim armam cocoaşele şi ne 


apropiam încet de obiectul suspect. Pădurea fremăta, ploaia 
mai încetase, dar s-a iscat vijelia. Pe cerul întunecat, 
pluteau zdrenţe de nori, aci acoperind lumina lunii, aci 
descoperind tăriile presărate cu stele palide. 

Nervii tovarăşului nostru au început iarăşi să se manifeste 
mai gălăgios, Cât despre mine, mă simţeam pe deplin 
fericit. Liniştea, singurătatea, ungherul acesta sălbatic de 
pădure, noaptea, vuietul vântului, nesiguranța şi primejdia 
fiecărei clipe aveau pentru mine farmecul de neînțeles 
parcă al revenirii la viaţă. Zidurile oraşului mă înăbuşeau şi 
mă apăsau, dar aici respiram liber, cu tot pieptul, ca Farys 
[152] în Arabistan. În oraş, mă împotmoleam în fiecare zi în 
cercul propriilor gânduri şi amintiri, aici scara mea se lovea 
de scara tătarului-frate, înaintea mea se întindea zarea 
largă, alt frate, aveam puşca în mână, libertatea, uitarea 
vieţii, beatitudinea... moartea... 

Dacă siguranţa tovarăşilor mei nu mi-ar fi stat împotrivă, 
mi-aş fi înălţat faţa spre cer şi as fi strigat din toate puterile: 
hei, hei, codrule fremătător! apoi aş fi ascultat cu luare- 
aminte ce-mi răspunde pădurea prin care vuitul cânta ca la 
orgă, Mi-au revenii în minte codrii lituanieni, pe jumătate 
sălbatici, şi am avut impresia că mă aflu în Ponarska sau în 
Bialowieza, printre desişuri şi mlaştini în care apele se 
îngână la miezul nopţii, ţipetele ascuţite ale ielelor străpung 
văzduhul, putregaiul luceşte albăstrui, iar animalele 
vorbesc ca oamenii prin bungete. 

Nu mă mai gândeam la primejdii şi nu-mi mai păsa de ele 
în clipa aceea, dar Mirza veghea. Sprâncenele-i împreunate 
vădeau atenţia încordată, cerceta din ochi fiecare tufiş, 
fiecare trunchi de copac. Drumul devenea din ce în ce mai 
prost; era mai degrabă una din acele poteci de pădure care 
pe la noi se numesc „drumurile mătuşii”. 

În sfârşit, după o jumătate de oră de mers, Selim a spus: 

— Trebuie să lăsăm caii să se odihnească. 

Am cotit într-o parte şi, înaintând vreo sută de paşi în 
pădure, am descălecat, am scos zăbala din gura cailor şi ne- 


am lungit sub copaci cu frâiele în mână; tăceam toţi trei, 
deoarece eram foarte trudiţi; tăcerea era întreruptă doar 
de iarba strivită între dinţii cailor. 

Şedeam aşa de vreun sfert de oră; deodată, cu şi Selim am 
zvâcnit în picioare. 

— Ce-i asta? am şoptit în acelaşi timp. 

Din beznele tăcute ale pădurii se auzea până la noi un glas 
ciudat; era ceva între plânsul unui copil şi behăitul unui 
miel. 

— Behăie vreun ţap! a fost de părere Mirza. 

— Nu, e un liliac! am răspuns. 

Caii au încetat şi ei să mai, mestece iarba, ciulindu-şi 
urechile şi sforăind. 

Ciudat, dar glasul acela se auzea uneori dinspre dreapta, 
alteori dinspre stânga; când răsuna mai aproape, când mai 
departe, de fiecare dată tot atât de slab şi de jalnic. 

Nu! Nu putea fi nici ţap şi nici liliac. Era ceva misterios în 
toate acestea, şi glăsciorul acesta părea înfricoşător şi 
supranatural. Cu siguranţă că ne-am fi temut mai puţin de 
urletul lupilor sau de împuşcături. 

Selim care, cu tot curajul lui de leu, era puţin superstiţios, 
şi-a aţintit privirile în întunericul nopţii şi a murmurat: 

— Nu-mi place deloc, nu-mi plac primejdiile care nu ştiu 
de unde vin, 

— Mon Dieu! a gemut domnul Vaucourt, căruia i s-a ridicat 
parul măciucă în creştetul capului. 

— Uite că se vede ceva alb, a şoptit iarăşi Selim, arătând 
spre colţul întunecat al pădurii. 

Am privit în direcţia indicată, dar Mirza se înşelase, nu era 
nimic, nici alb şi nici negru. 

— Îmi iau puşca şi mă duc, am spus. Doar n-o să pună 
dracul mâna pe mine. 

Am plecat, cu toate că şi eu eram de părere că cea mai rea 
dintre primejdii e aceea pe care n-o cunoşti. Ce-i drept, 
judecând după glasul acela, care se auzea în jurul şi 
deasupra mea, eram gata să presupun că sufletele morţilor, 


cocoţate prin copaci ca graurii, se chemau între ele sau se 
jeluiau. 

Şi nervii mei au început s-o ia razna, Tresăream la fiecare 
surcică frântă sub tălpile mele. O dată mi s-a părut că aud 
un glas şoptindu-mi la ureche: „hei Polonais!” Era însă o 
iluzie. 

Am înconjurat o bucată bună de pădure în jurul copacului 
sub care ne opriserăm. Glasul răsuna mereu împrejur, aşa 
că în curând a încetat să mă mai înspăimânte şi a început să 
mă plictisească. 

— Să te ia dracul! m-am înfuriat în gând şi m-am întors 
sub copac. 

Aici l-am găsit numai pe domnul Vaucourt care, în clipa 
când m-am apropiat, era convins că însuşi Lucifer a coborât 
în persoană să-i ia sufletul. 

— Unde-i Mirza? l-am întrebat. 

— A plecat în cer... cer... cetare, a răspuns francezul 
clănţănind din dinţi. 

S-a scurs un sfert de oră, apoi o jumătate. Selim nu se 
întorcea. 

Am început să mă tem şi eu cu adevărat. Poate că se 
întâmpla cea mai mare nenorocire şi primejdie: 
îndepărtându-se prea mult, Mirza se rătăcise în această 
pădure drăcească şi nu mai putea nimeri drumul de 
întoarcere. 

Au trecut trei sferturi de oră. Selim nu se întorcea. 

Puteam într-adevăr să trag cu puşca sau să strig şi să-i 
arăt drumul, dar puteam să-l arăt în acelaşi timp şi 
patrulelor prusiene. N-aveam însă altă ieşire. N-aş fi plecat 
de sub copac fără Selim de m-ar fi înconjurat întreaga 
armie prusiana. l-am destăinuit intenţia mea domnului 
Vaucourt. 

Acesta a căzut în genunchi în faţa mea, implorându-mă să 
nu fac una ca asta. 

— Asta înseamnă să ne pierzi pe toţi trei! mi-a spus. 


Am încercat să sâsâi, dar mi-a răspuns tăcerea; a tăcut 
până şi behăitul acela de berbec sau de diavol. Am strigat 
deci de doua ori: 

— Mirza, hei, hei! 

Tăcere. 

Mi s-a înfoiat părul în cap de teamă pentru Selim. În clipa 
aceea, flăcăul acesta mi se părea mai scump decât orice pe 
lume. Fără să mai stau pe gânduri, am ridicat puşca şi am 
tras un foc. 

A irumpto lumină roşietică, apoi a răsunat bubuitura, 
întreaga pădure a tăcut înspăimântată, numai domnul 
Vaucourt a strigat: 

— Doamne, primeşte sufletul meu | 

— Nici dracul n-are nevoie de el! am răspuns enervat. 
Liniştea n-a durat totuşi mai mult de cinci minute, după 
care am desluşit trosnete uşoare de vreascuri călcate parcă 
de picior omenesc. 

Putea să fie Selim, dar putea să fie şi altcineva, aşa că eu şi 
Vaucourt ne-am pitit sub copac. 

Curând, o siluetă neagră s-a iţit printre tufişuri. Din 
nenorocire, chiar atunci norii au acoperit luna şi s-a făcut 
atât de întuneric, încât abia mai distingeam arătarea. 

Silueta, cu capul aplecat înainte, se apropia încet şi cu 
prudenţă, oprindu-se la fiecare pas. Am observat că ţine în 
mână o puşcă de vânătoare. 

La cinci paşi, silueta neagră s-a oprit. Mi-am încordat 
privirile, nu era Selim. 

Din cauza întunericului, nu-mi dădeam seama dacă era 
prusian sau nu şi nici dacă aveam de-a face cu un soldat. 
Vedeam într-adevăr că noul sosit nu avea coiful ascuţit pe 
cap, dar nici bavarezii şi nici saxonii nu mai purtau coifuri 
ascuţite; de altfel, şi prusienii aveau căciuli. 

Oricine ar fi fost însă acest bărbat uriaş, care se afla la 
cinci paşi înaintea mea, aveam nevoie de el viu, aşa că m-am 
hotărât să-l prind. 

— Pst! a chemat noul sosit. 


— Pst! am răspuns de după copac. 

Era un adevărat joc de-a baba-oarba, de astădată 
periculos întrucâtva, dar nu mai puţin interesant. 

Noul venit a mai înaintat doi paşi. Cât ai clipi din ochi, m- 
am aruncat asupra lui ca un tigru, iar o secundă mai târziu 
mă aflam călare pe pieptul lui şi, strângându-l de gât cu 
amândouă mâinile, i-am strigat: 

— Taci, şi nu mişca, dacă ţi-e dragă viaţa. 

Se vede însă că noul venit era înzestrat cu o forţă 
neobişnuită, pentru că se zvârcolea ca un nebun. Şi eu 
eram destul de puternic şi-l strângeam ca-n cleşte, dar abia 
puteam să-i fac faţă. Gâfâia şi izbea cu picioarele, de era cât 
pe ce să mă răstoarne. 

Cu toate acestea, s-a potolit deodată, ca şi când o nouă 
forţă de fier l-ar fi țintuit la pământ. Am privit înapoi şi l-am 
văzut pe prietenul meu Selim care i se aşezase în genunchi 
peste picioare şi, aplecându-se peste umerii mei, i-a lipit 
baioneta de faţă. 

— Încă o mişcare şi eşti mort! l-a ameninţat. 

Dar necunoscutul nici nu se gândea să se mişte. Selim s-a 
ridicat de pe picioarele lui, a luat puşca şi, ţintindu-l, mi-a 
spus: 

— Da-i drumul. 

I-am dat ascultare; necunoscutul zăcea nemişcat. 

— Acum o să mă ucideţi? a întrebat. 

— Ridică-te. 

Bietul om s-a ridicat în picioare şi a început să vorbească, 
sorbind aerul cu nesaţ: 

— Cine sunteţi voi? Ce vreţi de la mine? N-am făcut 
nimănui nici un rău. Mi-aţi zdrobit mâinile şi picioarele. 
Dacă sunteţi paznicii pădurii, luaţi-mi puşca. O să plătesc 
amendă... dar nu-mi mai rupeţi oasele. Acum e război. 
Vânatul e al celui care vrea să mănânce. Neamţul îl vânează 
pe francez... lupul oile... pisica şoarecii... iar cu căprioare şi 
iepuri. Aşa e-timpul... vânează cu toţii... 

— Tu cine eşti? 


— Pe mine mă cheamă Matineu Benoit! sau bătrânul 
Matineu, dacă vă place mai mult. 

— Atunci, bătrâne Matineu, linişteşte-te! Nu suntem 
paznici, aşa că n-ai să faci puşcărie, n-o să-ţi luăm puşca şi 
n-ai să plăteşti amendă, ai să ne arăţi doar drumul. 

— Da, dar mi-aţi rupt bătrânele ciolane, a mormăit hoţul 
de pădure. 

Câ?iva gologani de aur au clinchenit în palma lui Selim. 

— Cumpără-ţi altele noi, iar acum răspunde la întrebările 
mele. 

— Ascult. 

— Prusienii sunt aici? 

— Sunt. 

— Francezii? 

— Sunt şi francezii. Se omoară unii pe alţii, aprinzând 
satele, iar Dumnezeu priveşte la toate şi nu-i trăsneşte. 

— Atunci, ascultă. Să ne conduci la francezi pe un drum pe 
care să nu ne întâlnim cu prusienii. 

— Ştiu mai multe. 

— Dacă întâlnim mai mult de trei prusieni, îţi trag un 
glonte în cap. Şi, ca să nu-ţi vină pofta s-o ştergi, ai să mergi 
legat cu o frânghie lângă calul meu. 

— Acum şi câinele-i mai bun decât omul, a mormăit drept 
răspuns Mathieu. 

Am încălecat pe cai şi am pornit. Bătrânul Maţhieu, care 
era ceea ce pe franţuzeşte se numeşte „un braconnier”, iar 
în polonă „puitor de capcane” sau, cum se spune în 
Biatowieza, „trăpaş”, ne-a călăuzit pe poteci numai de el 
ştiute. 

— Pe aici - a spus, arătând drumeagul pe care venisem - 
aţi fi ajuns la Pont Vert, unde ţine han doamna Frolie. Se 
vorbeşte că are bani mulţi. Şi acolo sunt prusienii care nu 
de mult l-au împuşcat pe tânărul Vauhart, dar eu cunosc 
pădurea ca pe propriul buzunar şi am să vă conduc bine. 
Dumnezeu a trimis asupra noastră asemenea, timpuri, că 


moartea bântuie pe drum, linişte e doar în pădure, neamţul 
stă în biserică şi împăratul după gratii. 

— Eu însă sunt un prost care nu ştie nimic! a adăugat 
repede. 

— Cui vinzi vânatul? l-a întrebat Selim. 

— Uneori francezilor, alteori prusienilor, iar dacă mi-l iau 
cu forţa, îl dau şi pe degeaba. Războiul cumpără, dragă 
domnule, şi pentru marfă îţi plăteşte cu gârbaciul pe... 
spinare. 

Bătrânului i s-a dezlegat limba. În cele ce spunea, era un 
amestec de prostie şi filozofic din care se putea deduce că, 
atunci când cei mari se bat între ei, cei mici suferă şi cred 
că Dumnezeu a adormit. 

Am mai întrebat-o pe călăuza noastră de chemarea aceea 
ciudată pe care o auziserăm. Am aflat că braconierii se 
înştiinţau astfel unii pe alţii şi, pentru că Mathieu venise în 
pădure cu cei trei fii, semnalul se auzea din toate părţile. 

— Dar se prea poate, a adăugat bătrânul, ca şi diavolul să 
behăie tot aşa. 

Apoi a mai spus: 

— Dacă nimereaţi peste fiul meu Jakub - zis şi „Mână 
strâmbă” - nu v-ar fi mers tot atât de uşor, deşi sunteţi 
puternici ca nişte turci. 

Era poate ora două după miezul nopţii, când pădurea a 
început, în sfârşit, să se rărească şi am ajuns într-o 
trecătoare, ale cărei laturi erau acoperite cu tufişuri. 
Mathieu ne-a povestit că pădurea din care ieşisem, nu era 
prea mare, dar drumul nostru o înconjura aproape în 
întregime nu departe de margine, aşa că ocoliserăm destul 
de mult. 

Abia se crăpa de ziuă, când am auzit cântatul îndepărtat al 
cocoşilor şi în curând, prin ceața străpunsă de razele, 
palide ale zorilor, am zărit acoperişurile caselor şi turla 
bisericii din orăşelul ocupat de francezi. Strigătul străjii 
„Qui vive?” 


[153] ne-a oprit înaintarea. Am fost nevoiţi să mai aşteptăm 
până când a sosit patrula care asigura gărzile şi ne-a luat 
cu ea; aşa am ajuns la destinaţie. 

Am fost puţin miraţi, când am văzut că nu-l trezesc 
numaidecât pe generalul a cărui locuinţă se afla la 
primărie, deşi am spus că aducem din Paris depeşe pentru 
dictator. Ni s-a dat totuşi o încăpere aşternută cu fân şi am 
fost lăsaţi sub pază. Ne-am întins pe fân şi am adormit 
adânc. 

Abia a doua zi, la ora zece, am fost chemaţi la generalul al 
cărui nume nu mi-l aduc aminte, întrucât am pierdut o 
parte din notele referitoare la acea vreme. Domnul general, 
cu ochii verzi şi faţa asemănătoare cu capul unui peşte, 
gras pe deasupra şi rotofei, reprezenta perfect nu tipul 
războinicului, ci al unui gurmand şi papă-lapte. 

Peste zece ofiţeri superiori îl înconjurau într-o tăcere plină 
de respect. Domnul Vaucourt a luat cuvântul şi a început să 
povestească foarte expresiv peripeţiile călătoriei noastre, 
peripeții aproape incredibile, a căror realitate o 
demonstrau caschetele ulanilor prusieni şi caii cu care 
veniserăm până aici. 

Domnul Vaucourt spunea adevărul. Bietul om n-a mai 
amintit că i-am lipit ţeava puştii de tâmpla, ca să-l conving 
să deschidă supapa balonului. Spunea mereu „noi am ucis”, 
„Noi am coborât”, în loc de „ei”. 

Eu şi Selim am stat tot timpul cât a durat istorisirea umăr 
lângă umăr, rezemaţi amândoi în puşti; ofiţerii ne priveau în 
tăcere. În sfârşit, când domnul Vaucourt a terminat de 
povestit, generalul sa ridicat şi a început să vorbească: 

— Domnilor, vă prezint pe acest viteaz fiu al Franţei! a 
spus arătând cu degetul spre domnul Vaucourt. Dacă toţi 
francezii s-ai purta ca el... aşa... ţara noastră n-ar mai fi 
ocupată de vrăjmaş. Acest viteaz n-a ţinut seama de pri... 
aşa... ci printre gloanţe şi asta... a venit la noi... şi iată-l, 
domnilor, iată-l, domnilor...! 


Aici generalul a început să-şi şteargă buzele cu şervetul, 
ofiţerii au zâmbit, viteazul fiu al Franţei a roşit ca sfecla şi, 
încurcat, a început să ne arunce priviri care implorau mila. 
Selim şi-a muşcat buzele, iar eu m-am străduit să-l asigur 
din ochi pe viteazul fiul al Franţei că n-avem nici cea mai 
mică intenţie să protestăm împotriva laudelor pe care le 
primea. 

În acest timp, generalul a desprins una din crucile care 
alcătuiau o constelație prea numeroasă pe pieptul său şi a 
continuat: 

— Apropie-te, viteaz fiu al Franţei... Cred că... aşa... 
dictatorul va fi de acord cu purtarea mea, ca şi cu crucea cu 
care te împodobesc. 

Unul dintre ofiţeri, un bărbat înalt cu faţa aspră şi 
neprietenoasă, nu s-a mai putut stăpâni şi a intervenit: 

— Iertare, generale!... mi se pare că aceşti doi domni... 

Dar generalul i-a făcut semn cu mâna să tacă şi s-a întors 
spre noi: 

— Iar voi, străinilor - a spus - care abia v-aţi înrolat sub 
stindardele franceze, luaţi pilda de la acest erou şi poate că 
şi pe piepturile voastre vor străluci asemenea distincţii. 

M-am temut că Selim nu se va mai putea stăpâni şi va 
izbucni în râs, dar nu, a rămas liniştit, deşi se vedea că 
această scenă îl înfurie şi-l amuză în acelaşi timp. 

De altfel, sărmanul domn Vaucourt a început să explice că 
nu lui i se cuvenea crucea, ci nouă, drept care inteligenţa 
generalului s-a găsit în situaţia de a dezlega o şaradă: în 
domnul Vaucourt precumpăneşte oare vitejia sau modestia? 
După care ne-am despărţit. 

În aceeaşi zi, seara, Mirza i-a invitat pe ofiţeri la cină, 
cheltuind ca un prinţ. lar a doua zi, am plecat spre La 
Rochenoire. 

Aşa a avut loc plecarea noastră de la Paris. 

II. 

Până la departamentul Haute-SaGne, am mers printr-un 
ţinut ocupat mai mult sau mai puţin de francezi, deşi oştile 


bavareze, care acționau în sud, ţineau legătura cu armata 
care asedia capitala. 

Primejdia ne ameninţa numai din partea fugarilor francezi 
care înţesau drumurile, îngăduindu-şi ici şi colo să prade şi 
să jefuiască. Nu ne temeam de ei, cu atât mai mult, cu cât 
călătoream din nou în trei, fiindcă, deşi „viteazul fiu al 
Franţei”, domnul Vaucourt, plecase pe alt drum spre 
Bordeaux, în a doua zi de călătorie ni s-a alăturat un 
oarecare Jean Marx, alsacian de origine, un flăcău de 
optsprezece ani, care nu se temea de nimic pe lume, şi 
după numai o zi de mers împreună, ar fi fost în stare să ne 
urmeze şi în iad. 

Ţara purta pretutindeni urmele războiului. Din loc în loc, 
vedeam sate distruse, ai căror locuitori se ascundeau la 
apropierea noastră, câmpurile rămăseseră nelucrate şi pe 
alocuri întâlneam grupuri de oameni slăbiţi şi înfometați, 
rătăcind pe tarlalele de cartofi de anul trecut şi scormonind 
pământul în căutarea cartofilor putreziţi. Războiul se 
abătuse peste întreaga ţară, peste tot ne însoțea mirosul de 
ars. Noaptea, marginile zării se înroşeau adesea de aurora 
pojarului, iar din pustietăţile îndepărtate se auzeau până la 
noi urletele câinilor. De câteva ori, am trecut prin câmpuri 
de bătălie, pe care, e drept, nu mai erau cadavre de cai şi 
de oameni, dar pe care le-am cunoscut după mulţimea de 
peticele de hârtie albă, folosite la încărcătură. Ici şi colo, 
aceste peticele acopereau pământul ca omătul, în alte locuri 
erau mai rare. O dată, am ajuns într-un sat cu totul pustiu, 
în care afară de nişte găini prăpădite care s-au împrăştiat 
cotcodăcind la apropierea noastră, am mai găsit doar o 
bătrână cu mintea rătăcită. Şedea pe prispa colibei pe 
jumătate dărâmate şi vorbea singură. Abia am putut 
înţelege din răspunsurile ei dezlânate că locuitorii satului 
trăseseră cu câteva zile înainte în ulani, iar acum fugiseră 
cu toţii, crezând că satul va fi ars. Într-o noapte, am bătut în 
uşa unei colibe, în fereastra căreia se vedea lumină. Multă 
vreme n-au vrut să ne deschidă, dar în cele din urmă, ne-a 


deschis un om a cărui faţă semăna atât de mult cu un cap 
de lup, încât am crezut că lupul însuşi ne primea în ospeţie. 
Marx a fost de părere că e un jefuitor de cadavre şi ne-a 
sfătuit să nu înnoptăm acolo, fiindcă, spunea, noaptea te 
poţi trezi cu un cuţit sub coaste, dar pentru că eram foarte 
obosiţi, am hotărât să rămânem. În curând însă, au mai 
venit încă patru asemenea măcelari şi au început să se uite 
pieziş la noi, cătând cu lăcomie la lucrurile noastre de 
drum. Marx a rămas lângă cai afară, iar Mirza, fără să se 
gândească prea mult, şi-a înfipt mâna în gâtul lupului 
nostru, l-a proptit în perete şi, îndreptând pistolul spre faţa 
lui, l-a ameninţat: 

— Lovi-te-ar boala, diavole! Dă-i afară pe neciopliţii ăştia, 
că altfel vă împuşc pe toţi, iar dacă mâine ne va lipsi ceva, 
am să te spânzur. 

Cuţitarii au murmurat ameninţător, unul dintre ei a 
declarat chiar că este de la primărie şi ne-a cerut 
documentele, dar Selim drept răspuns a pus mâna pe 
cravaşa şi a început să-i altoiască iară milă, nescutind 
îndeosebi spinarea celui de la primărie. Noaptea s-a scurs 
liniştită, şi a doua zi am pornit mai departe la drum. 

Înaintam însă din ce în ce mai greu. Acum ţinutul era 
ocupat aproape numai de nemți, printre care se furişau 
rare detaşamente de puşcaşi voluntari, hărţuiţi şi urmăriţi 
pretutindeni ca fiarele sălbatice. În schimb, satele şi oraşele 
erau mai puţin distruse pe aici, decât pe drumurile pe care 
se întâlniseră şi luptaseră cele două oştiri. Populaţia nu se 
punea în poară cu nemţii şi le suporta asuprirea; era 
aproape cu neputinţă să capeţi vreun ajutor sau lămuriri. 
Am hotărât să ajungem la La Rochenoire, cu toate că era 
aproape peste puterile omeneşti, deoarece pe de o parte, 
nu ştia nimeni pe unde hălăduieşte La Rochenoire, care-şi 
schimba locul în fiecare zi, iar pe de altă parte, ca să ajungi 
până la el, trebuia să te strecori printre colții prusienilor 
care-l pândeau şi-l urmăreau cu mai multă înverşunare 
decât pe celelalte detaşamente. 


Pot spune că atunci, eu, Marx şi Mirza, am început cu 
adevărat să luptăm pe cont propriu. Mergeam înainte 
numai noaptea, conducându-ne după veştile despre 
convoaiele preluate, cetele nimicite, patrulele prinse şi 
altele asemenea. Toţi trei ne potriveam de minune, parcă 
eram făcuţi unul pentru altul. 

Ah, ce flăcău grozav era Marx cu flegma lui alsaciană, 
franţuzească-i stricată, comică şi indiferența faţă de tot ce 
se întâmpla în jurul lui. Uneori aveam impresia că 
îndrăzneala lui izvorăşte din absenţa oricărei sensibilităţi şi 
din neînţelegerea primejdiei, dar nu era adevărat. Marx îi 
ura pe nemți cu toată puterea sufletului său, iar în cazul 
temperamentelor flegmatice asemenea simţăminte sunt 
cum nu se poate mai înverşunate. Avea însă prudenţa 
ogarului şi mai mult sânge rece decât noi amândoi. 

III. 

Doar o mică parte din drum am mers cu trenul, deoarece 
în ţinuturile ocupate de francezi, căile ferate erau într-o 
stare de plâns şi, în deruta şi învălmăşeala generală, nu se 
mai îngrijea nimeni să le repare. Mişcările trupelor erau 
încetinite astfel, dar pe atunci totul se întorcea împotriva 
Franţei. 

Departamentul Haute-Sa6ne, în care se afla La 
Rochenoire, era în stăpânirea nemților, aşa că, după 
trecerea hotarului, am înaintat iarăşi prin păduri şi aproape 
numai în timpul nopţii. Ziua ne ascundeam prin câmpurile 
de hamei sau prin vii, dormind, cercetând locul şi gândindu- 
ne la drumul cel mai scurt până la La Rochenoire. 

Cu câteva zile înainte de a ajunge la el, am ocolit prin satul 
La Mare; nu era în dramul nostru, dar Selim a susţinut că 
trebuie să se vadă cu domnul La Grange care trăia acolo de 
la un timp şi pe care-l cunoştea de la Paris. 

Ne-am apropiat cu foarte mare grijă, întrucât era posibil 
ca în sat să se afle patrule bavareze sau prusiene. Se lăsa 
întunericul, soarele scăpătase şi prin văzduh se stingeau 
ultimele luciri ale amurgului. Ferestrele caselor începeau 


ici-colo să se lumineze. 'Totul părea liniştit. Ne târam prin 
câmpul de hamei ca nişte şerpi, dar câinii ne-au adulmecat 
şi au început să latre la noi. Am zărit îndată câteva siluete 
întunecate care stau lângă gard şi sporovăiau cu jumătate 
de glas. 

Ne-am pitit în tarlaua de hainei. Glasurile au tăcut, dar 
una dintre siluetele întunecate s-a aplecat peste gard şi a 
privit cu luare-aminte prin hăţiş. Apoi în întuneric s-au auzit 
iarăşi cuvinte franţuzeşti, 

— De ce te uiţi, cumetre Grousbert? 

— Latră câinii şi parcă se mişcă ceva acolo. 

— Aş, răsare luna şi câinii sunt neliniştiţi ca de obicei. 

Alt glas a adăugat: 

— Poate că sunt sufletele morţilor? Câinii le simt, când vin, 
aşa se spune. 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! 

După care, au început să ofteze. 

Mirza mi-a şoptit: 

— Trebuie să fie vreo patrulă. 

Pe drum, a început iarăşi discuţia, dar parcă mai încet şi 
mai tainică. 

— Mai rătăcesc şi lupii care s-au înmulţit în timpul 
războiului o dată cu toate relele. 

— Ehei, astăzi amurgul a fost sângeriu; s-au bătut iar pe 
undeva. 

— Primarul a zis că iar vin prusienii la noi. 

— Sfântul Hubert să ne păzească de ei! 

Selim s-a ridicat atunci din ascunzătoare şi a strigat: 

— Hei, hei, oameni buni! Pe unde ajungem la domnul La 
Grange? 

— O, o! au exclamat glasuri înfricoşate. Dar voi cine mai 
sunteţi? 

— Azi încă soldaţi, mâine ce-o da Dumnezeu! Arătaţi-ne 
drumul şi nu mai puneţi întrebări. 

Unul dintre săteni a răspuns: 

— Vă duc eu. 


Am pornit pe uliţa largă a satului. Era un întuneric, de nu 
se vedea om cu om. După câteva sute de paşi, am apucat-o 
la dreapta, în faţa ochilor noştri, a apărut în depărtare o 
biserică nu prea mare, împrejmuită cu un zid alb şi scund, 
iar mai aproape, o mulţime de copaci, printre care 
străluceau ferestrele luminate. Săteanul ne-a spus: 

— Acolo e biserica Sf. Hubert, iar aici locuieşte La Grange. 

Am intrat într-un parc năpădit de verdeață, crengile 
acopereau aleile şi potecile. Părea lăsat în paragină. La 
mijloc se înălța o casă arătoasă, ca un adăpost elveţian, 
acoperită complet de viţă sălbatică sau de altă plantă 
agăţătoare, astfel că ferestrele-i luminate păreau ca ochii 
unei măşti. 

Uşa de la verandă era deschisă, am intrat deci fără să 
vedem şi să întrebăm pe nimeni. În verandă, nu era aprinsă 
lampa, dar luna, se vedea prin fereastră şi lumina atât de 
puternic, încât puteam deosebi toate lucrurile: masa de la 
mijloc şi dulapurile de lângă perete cu buchete de spice 
uscate deasupra. 

Marx a ciocănit cu patul puştii în podea. Atunci am auzit 
paşi, uşa de la încăperea vecină s-a deschis şi a apărut o 
femeie, slujitoarea probabil, care a dispărut numaidecât, 
înfricoşată parcă, Marx a ciocănit mai tare. 

După o clipă, femeia a revenit cu o lampă în mână, urmată 
de un bătrânel cu părul alb ca laptele. Apropiindu-se, şi-a 
pus mâna streaşină la ochi şi a întrebat cu glasul rar şi 
blând, dar foarte ridicat: 

— De ce faceţi atâta gălăgie, prieteni? 

După care si-a făcut mâna pâlnie la ureche şi a întrebat: 

— A? 

Chiar dacă făcuserăm gălăgie, mai mult ca sigur că bietul 
bătrânel nu auzise nimic, căci era surd. 

— Nu mă mai cunoşti, domnule? a strigat Mirza, 
aplecându-se la urechea lui. 

Bătrânul s-a uitat la el, şi-a cercetat memoria, s-a gândit şi, 
în cele din urmă, a spus: 


— A, dumneata eşti, conte? 

Apoi a rostit pentru sine, dai cu voce tare: 

— Ce caută el prin părţile astea? 

— Mă înrolez voluntar, a răspuns Mirza. 

— Fii binevenit, fii binevenit! ai? 

Selim ne-a prezentat pe mine şi pe Marx, după care 
bătrânul ne-a invitat în altă încăpere; trebuia să ne 
schimbăm însă, deoarece arătam ca nişte cerşetori. 
Slujitoarea ne-a arătat camera. 

În timp ce ne îmbrăcam, Mirza a spus: 

— A îmbătrânit grozav şi a dat în mintea copiilor. 

— Ce treabă poţi să ai tu cu el? Nu mai e în stare de nimic. 

— O să-ţi spun tot la noapte. 

După care am coborât. 

Bătrânul ne aştepta cu masa pusă; în curând, a venit şi o 
domnişoară frumoasă, înaltă, cu talia subţire şi cu părul 
negru. La Grange a prezentat-o drept nepoata lui. 

M-am înclinat destul de indiferent, în tăcere; deodată, am 
observat ceva care m-a uluit. 

Când l-a văzut pe Mirza, domnişoara La Grange a pălit ca 
ceara, iar el era la fel de emoţionat. 

„Văd că avea motive să vie aici”, am gândit. 

Ne-am aşezat la masă şi am mâncat în tăcere. În aceste 
vremuri de cumpănă, oamenii nu iroseau cuvintele în zadar; 
fiecare vorbea, încet, cu teamă, parcă şi în aşteptare. 

Între Selim şi domnişoara La Grange se petrecea ceva. Ea 
îi evita privirea, dar se uita ciudat la el, când el privea în 
altă parte. Prietenul meu se străduia zadarnic să lege 
discuţia. Tăcerea devenise de-a dreptul penibilă, când abia 
la sfârşitul mesei, bătrânul a privit în tavan şi, nici una, nici 
două, o spus: 

— Luni, marţi, miercuri, joi, da, azi e joi. 

După cină, Mirza l-a luat de braţ şi au plecat să discute în 
altă camera. Mi se pare că i-a cerut o călăuză, dar nu sunt 
sigur; deşi vorbeau foarte tare, n-am auzit nimic limpede, 


fiindcă mă aflam aşezat lângă domnişoara La Grange şi mă 
străduiam s-o amuz. 

În orice altă situaţie, aş fi izbutit cu uşurinţă. Fata era 
foarte frumoasă, simpatică, avea ochii verzi, inteligenţi şi 
mâini delicate, cu degetele subţiate la vârf, cu care-şi aranja 
părul din când în când. De astă dată însă, discuţia nu se 
închega. Eu eram obosit, iar domnişoara La Grange 
îngândurată. 

Am întrebat-o de când îl cunoştea pe Mirza, Atunci s-a 
înviorat brusc şi, în loc să-mi răspundă, a început să mă 
întrebe ea pe mine de ce am venit prin aceste locuri. I-am 
explicat că mie mi-e totuna unde voi lupta, dar Mirza s-a 
încăpățânat să se înroleze în acest detaşament. Curiozitatea 
şi neliniştea-i înfrigurată au sporit. Poate că mi-aş fi dat 
silinţa să aflu şi eu ceva de la ea, dar cădeam din picioare 
de epuizare. Marx adormise în fotoliu şi sforăia, iar eu mă 
gândeam mai mult la somn decât la toate domnişoarele din 
lume. 

În acest timp, Mirza şi bătrânul au revenit din camera 
alăturată. Bătrânelul s-a aşezat lângă mine şi, punându-mi 
mâna pe genunchi, a început să îndruge verzi şi uscate, 
făcând dinainte toate gesturile care trebuiau să ilustreze 
ce-mi spunea. În acest răstimp, Mirza s-a apropiat de 
domnişoara La Grange. I-am auzit schimbând cuvinte 
repezi, iar Mirza părea că o roagă ceva cu insistenţă. Am 
auzit bine doar o propoziţie: „Voi lămuri totul!” dar tocmai 
atunci bătrânul a făcut câteva gesturi prealabile şi a spus: 

— O să dormiţi în casa cealaltă... N-aveţi decât să 
deschideţi uşa din spate şi aţi şi ajuns în câmpul de hainei, 
iar de acolo, în pădure. 

Si-a înconjurat apoi urechea cu palma şi a întrebat: 

— A? 

În cele din urmă, am plecat la culcare. A doua casă era 
ridicată în fundul parcului, la câteva zeci de paşi de cea din 
faţă. Se vede că nu locuia nimeni în ea, deoarece când am 
intrat înăuntru, m-a întâmpinat un miros de lâncezeală şi de 


hamei; sus era un fel de magazie, unde se usca hameiul. 
Una dintre odăi era însă pregătită pentru noi; pe podea se 
aflau trei saltele cu perne şi cearceafuri. Un aşternut atât 
de moale nu mai văzusem de mult, aşa că ni-am întins 
numaidecât, fără să mă mai dezbrac. Selim şi Marx s-au 
culcat şi ei îmbrăcaţi; toţi trei ţineam puştile la îndemână. 

Mirza mi-a zis: 

— Ascultă, a venit vremea să-ţi destăinui şi să-ţi explic 
totul... Doar atât am auzit din lămuririle lui, pentru că am 
adormit imediat şi pot să spunea am dormit tun, deşi 
somnul n-a durat decât câteva ore. 

În jurul orei două după miezul nopţii, m-am trezit deodată. 

La început, nu puteam să-mi aduc aminte, unde mă aflam, 
dar mi-am scuturat amorţeala şi am privit pe fereastra, în 
faţa căreia erau aşternute culcuşurile noastre. 

Slabe luciri trandafirii, ca ale zorilor, albeau geamurile. 

Nu era însă lumina zorilor, ci răsfrângerile unui incendiu 
îndepărtat. 

„Arde, am gândit, fără să mă ridic din aşternutul cald. 
Acolo se bat”. 

Aşa şi era. 

În curând, mi-a ajuns la urechi ecoul îndepărtat al unor 
împuşcături regulate. 

Bubuiturile, îndepărtate, înăbuşite, dar repezi şi regulate 
ca o gamă muzicală, încetau în răstimpuri, apoi reîncepeau 
cu putere sporită, În pauze, auzeam sforăitul lui Marx. 

După o vreme, mi s-a părut că împuşcăturile se apropie, 
apoi au răsunat una după alta două bubuituri de tun, care 
au făcut geamurile sa zăngăne jalnic, Nu-mi venea să mă 
scol, dar pentru orice eventualitate am hotărât să-l trezesc 
pe Mirza 

— Selim! am strigat. Selim nu mi-a răspuns. 

— Selim! am repetat mai taxe. 

Drept răspuns, am auzit sforăitul lui Marx. 

Zarea se lumina tot mai mult. În lucirile-i roşietice am 
privit la aşternutul lui Selim; era gol. 


Am crezut că a ieşit să vadă cum se desfăşoară bătălia, mi- 
am luat deci puşca şi am ieşit în grădină. 

Luna lumina puternic. Razele ei, amestecate cu lucirile 
incendiului, inundau grădina cu o lumină tainică, pe 
jumătate lăptoasă, pe jumătate sângerie. Franzele copacilor 
foşneau uşor, bătând în argintiu şi arămiu; pe pământ se 
întindeau umbre lungi, negre. În grădină era linişte. 
Ferestrele casei din faţă rămâneau întunecate. Se vede că 
oamenii de aici se obişnuiseră cu zgomotele luptelor şi aura 
pojarului. 

Totul părea tainic şi solemn. Pe de o parte, melancolia şi 
liniştea grădinii adormite, iar acolo în depărtare, lucirile 
sângerii ale bătăliei, focul şi larma semănând cu zgomotul 
mării. 

Eram atât de obişnuit să mă tot ascund întruna după 
plecarea din Paris, că şi acum, fără să vreau, mergeam ca şi 
când m-aş fi apropiat de posturile prusiene. 

Deodată, l-am văzut pe Muza şi m-am oprit încremenit. 

Pe o bancă, în umbra tufişului, şedea domnişoara La 
Grange, iar în faţa ei îngenunchease Mirza şi-i acoperea 
mâinile cu sărutări. 

Îi lumina luna şi pojarul. 

— Numai tu exişti pentru mine! şoptea Mirza cu patimă. 
Mă ierţi? a adăugat după o clipă. 

Şoaptele şi sărutările erau acoperite de împuşcăturile 
regulate care se apropiau din ce în ce mai mult. Am mai 
auzit totuşi o frază întreruptă: 

— Înadins am venit aici... 

În grădină, văzduhul devenea tot mai trandafiriu. Lumina 
lunii pălea şi se subţia, dar cei doi îndrăgostiţi parcă nu 
auzeau şi nu vedeau nimic. 

M-am gândit totuşi că lupta poate să ajungă până la La 
Mare, iar siguranţa noastră ne impunea să fim cu băgare de 
seamă. M-am retras deci în spatele unui tufiş şi am început 
să fluier încet după semnalul pe care-l convenisem. 


Era un semnal pe care-l ştiam amândoi de mult. Melodia 
lui vestea chemarea: „Haideţi, copii, adunarea!” etc. 

Într-adevăr, frunzele au fâşâit, iar după o clipă, a apărut 
Mirza cu ochii scânteietori şi obrajii îmbujoraţi, tremurând 
de emoție. 

— Ce-i acolo? a întrebat. 

— Se bat. 

— E departe. Să nu mai abuzezi de semnal, că nu mai ştiu 
ce să cred. Semnalul înseamnă primejdie apropiată. 

— V-am deranjat cumva? 

Mirza s-a oprit deodată. 

— Ai văzut tot? 

— Da. 

A tăcut o clipă, apoi m-a luat în braţe. 

— Atunci e bine! s-a bucurat. Să mergem înăuntru, trebuie 
să vorbesc cu tine despre multe lucruri. Acum cred că n-ai 
să mai adormi. 

— N-o să adorm. 

Ne-am întors. Eu m-am întins iar pe salteaua mea, Mirza s- 
a culcat pe a lui şi a început să vorbească: 

— O să crezi poate că m-am purtat ca un egoist, dar am 
socotit că ţie îţi e indiferent unde vei lupta. Pe de altă parte, 
eu am izbândit totdeauna, tu însă nu, de aceea m-am gândit 
că, legându-ţi soarta de a mea, vei avea şi tu norocul meu. 
Fireşte, totul se poate schimba. Eu m-am angajat să 
îndeplinesc o treabă foarte primejdioasă. Îţi spun îndată 
despre ce e vorba. Dacă nu-ţi convine, poţi să te retragi. 
Mai e timp. Spune-mi totuşi mai întâi dacă ai fi plecat la 
luptă indiferent de condiţii? 

— Da. 

— Bine, deci nu eu te-am tras după mine? 

— Nu. 

— Acum, ascultă-mă. La Paris, înainte de război, am 
cunoscut-o pe Lidia La Grange şi m-am îndrăgostit de ea. 
Dragostea mi-a fost împărtăşită, dar pe urmă totul s-a 
întrerupt şi ştii din cauza cui? 


— Nu ştiu. 

— Din cauza lui La Rochenoire. 

— La Rochenoire? 

— Întocmai. N-am timp să-ţi povestesc amănuntele. La 
Rochenoire o iubea şi el, dar nu era agreat de nimeni, pe 
deasupra mai era şi sărac lipit, cu tot titlul lui de nobleţe, şi 
avea şi o reputaţie proastă aşa că l-am învins cu uşurinţă. 
Atunci m-a provocat la duel cu pistolul. De trei ori i-am ochit 
tigva şi de trei ori i-am dăruit viaţa. El nu ştie să tragă. 
Puteam să-l ucid şi am făcut o maro prostie că nu l-am ucis, 
pentru că pe urmă a căutat mereu să se răzbune. Eu, ştii şi 
tu, am iubit totdeauna pe unde am fost; nu o dată mi s-a 
întâmplat să încep o legătură nouă fără să fi renunţat cu 
totul la cele dinainte. Aşa era pe atunci. Cu un an înainte de 
a o cunoaşte pe Lidia, am întâlnit la Jockey-club un tânăr 
locotenent de marină, pe nume Marillac, care a nutrit de la 
început o simpatie ciudată pentru mine. Era un flăcău de 
ispravă, curajos, de onoare, într-un cuvânt, un adevărat 
cavaler, cum prea puţini mai există. După câteva săptămâni, 
m-a invitat la el acasă şi mi-a oferit prietenia lui, iar eu - 
Dumnezeu să mă ierte! - am început să-i fac curte tinerei şi 
frumoasei lui soţii. La noi, asta se socoteşte o crimă, dar la 
Paris e un lucru obişnuit. Nu eram nici eu mai bun decât 
anturajul meu. Ce-i drept, situaţia nu-mi convenea deloc. 
Soţul lipsea deseori de acasă, dar când se întorcea, trebuia 
să mă prefac că sunt prietenul lui, lucru peste puterile 
mele, fiindcă mi-era silă de mine. Când am cunoscut-o pe 
Lidia, am vrut să rup cu trecutul, nu pentru că dragostea 
mea pentru Lidia ar fi fost ceva serios, asta s-a întâmplat 
abia mai târziu, ci fiindcă nu mă pot preface. Am crezut că 
totul va merge foarte uşor, dar am greşit. Doamna Marillac 
a aflat de noua mea dragoste pentru Lidia şi, împinsă de 
gelozie şi răzbunare, s-a înţeles cu La Rochenoire. El nu e 
în stare să ierte nimic şi nu s-a dat niciodată în lături de la 
nimic, prin urmare, s-a folosit de primul prilej pentru a mă 
depărta de Lidia şi a se răzbuna. l-a povestit că o iubesc pe 


cealaltă, dar ea n-a vrut să creadă şi a fost nevoit să-i aducă 
dovezi. Am primit atunci o scrisoare de la doamna Marillac 
care mă chema chipurile la ultima întâlnire. I-am răspuns 
că n-am să mă duc şi am primit o a doua scrisoare în care 
erau scrise doar câteva cuvinte. „Ştii că a venit soţul meu şi 
te temi de el!” Asta m-a convins. M-am dus. Era o capcană. 
La Rochenoire avea s-o aducă pe Lidia ca să-i demonstreze 
înşelăciunea mea. Dar nu i-a fost de ajuns. Nemernicul, ca 
să se răzbune pe mine, n-a pregetat să-şi sacrifice propria 
complice; i-a dat de ştire despre întâlnire nu numai Lidiei, ci 
şi lui Marillac. Se aştepta ca Marillac să mă provoace la 
duel şi să mă ucidă, deoarece acesta era cel mai vestit 
scrimeur din Franţa, cu care nu voia să se bată nimeni. 
Catastrofa a urmat. Cred că ai auzit şi tu de ea, pentru că 
tot Parisul nu vorbea decât despre asta. Eram hotărât să 
mă las ucis de Marillac, dar când am văzut sângele, s-a 
trezit în mine firea mea nenorocită şi i-am împlântat sabia 
în piept până la mâner. Şi-acum aud scrâşnetul oţelului 
zdrobindu-i şira spinării. 

Mirza s-a cutremurat. Faţa-i era palidă, ochii aprinşi, pe 
chip i se citea durerea, dar şi o înverşunare surdă, 
amenințătoare. 

Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a tăcut. Curând, am auzit 
împuşcăturile luptei care se apropia. 

— Spune mai departe, că n-o să ne ajungă timpul, l-am 
îndemnat. 

— Ce-a urmat după aceea, a continuat, e lesne de înţeles. 
Lidia mi-a arătat uşa şi atunci am început s-o iubesc cu 
adevărat. M-aş fi răzbunat cumplit pe La Rochenoire, dar 
nu ştiam ce rol jucase. De altfel, îndată după nenorocire, a 
primit ordin să plece la Marsilia, pentru că şi el era pe 
atunci locotenent de marină, înainte de plecare, i-a cerut 
mâna Lidiei care, într-o clipă de îndoială şi deznădejde, i-a 
oferit-o. Eu am început să duc o viaţă nebunească, 
aruncând banii în toate părţile. Eram conducătorul Jockey- 
clubului. Ei mă socoteau un erou, iar eu un nemernic. Am 


suferit îngrozitor. Pe Lidia o iubeam din ce în ce mai mult, şi 
asta mă făcea şi mai nefericit. 

— Cum ai aflat de La Rochenoire? 

— Făcându-mi de cap, am întâlnit-o pe cealaltă femeie. 
Căzuse foarte jos, dar eu m-am străduit s-o ridic din 
mocirlă. Era însă prea târziu, se îmbolnăvise de 
tuberculoză. A şi murit curând, dar înainte de moarte, mi-a 
mărturisit totul. Am jurat atunci să mă răzbun pe La 
Rochenoire. Aş fi făcut-o numaidecât, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu, dacă nu izbucnea războiul. 

— Am crezut - şi-a urmat istorisirea - că l-am pierdut în 
vălmăşagul luptelor şi m-am rugat de Dumnezeul creştinilor 
şi de prostul meu de Mahomed să-l salveze şi să-l păstreze 
pentru mine. Nu peste multă vreme, numele lui a ieşit la 
suprafaţă din viitoarea războiului, înconjurat de acea faimă 
tristă care a făcut din el unul dintre cei mai cunoscuţi 
partizani. Atunci mi-am zis şi eu: a venit timpul. 

— Ce-ai de gând să faci? 

Mirza a rupt cu mâinile tremurătoare căptuşeala chipiului 
său şi scoțând o hârtie, mi-a dat-o, îndemnându-mă: 

— Citeşte. 

Am început să citesc la lumina incendiului care se lăţea şi 
mi s-a părut că visez, că tot ce văd e numai un vis ciudat 
care va pieri spre dimineaţă. 

Bucata de hârtie pe care o ţineam în mină nu era nici mai 
mult, nici mai puţin decât numirea lui Selim Muza drept 
comandant al detaşamentului lui La Rochenoire, în acelaşi 
timp, trimiterea în judecata unui tribunal de război a 
aceluiaşi La Rochenoire şi îndeplinirea sentinţei. 

I-am înapoiat hârtia în tăcere. 

În acest timp, Mirza s-a apropiat de mine. Pe faţa lui 
apăruse iarăşi acea asprime care împrumuta trăsăturilor 
expresia unei cruzimi orientale. 

— Jur pe noaptea asta, pe incendiul ăsta, pe cei care mor 
acum acolo, că voi da ordin să-l împugşte fără milă. 


Apoi a deschis fereastra. Pesemne că simţea nevoia să 
respire aer curat. 

Eu însă tot nu înţelegeam ce rost avea numirea lui, aşa că 
l-am îndemnat: 

— Explică-mi ce înseamnă toate astea. 

Un timp, a continuat să umble tăcut prin încăpere. 

— Te miră numirea mea şi ordinul de trimitere în judecată 
a unui comandant care luptă fără preget împotriva 
nemților, a răspuns în cele din urmă. Există pricini 
întemeiate. Acest om are impresia că acum, când se află în 
fruntea unui detaşament, nu mai are pe nimeni deasupra 
lui. Este un aristocrat. Soldaţii lui strigă în timpul luptei 
„vive le roi!” ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. El nu 
slujeşte Republica, ci pe Henric al V-lea. În plus, margraful 
se poartă cu oamenii fără prea multă ceremonie. În satul 
Branche Verte, a dat ordin să fie împuşcat primarul, la 
Agneaux a spânzurat doi săteni, iar la Maric a poruncit să 
dea foc satului, pentru că n-au vrut să-i dea alimente. Când 
Chauzy i-a trimis un curier cu un ordin, a pus să-l biciuiască 
pe curier, iar lui Chauzy i-a răspuns cu grosolănie. Numai 
pentru asta şi trebuie să moară. Vrea să fie un stăpân 
absolut în fruntea detaşamentului său. Luptă pe cont 
propriu, iar asta nu se iartă. Oho, dictatorul a avut destule 
motive. I-a luat comanda în absenţă, dar când postul s-a 
eliberat, n-a vrut nimeni să-i ia locul, până când n-am aflat 
eu. 

Aflând că mi-am prezentat documentele, pe care dictatorul 
de acum le cunoştea ca şi mine încă de la Jockey-elub, am 
fost numit fără dificultate. M-au avertizat doar că La 
Rochenoire, neavând nimic de pierdut, iar soldaţii fiind de 
partea lui, va da ordin să-l împuşte pe cel ce va veni cu 
numirea. 

— Cum aşa? Guvernul n-are putere să-l schimbe? 

— Guvernul are putere; ar putea să-l înconjure şi să-l 
nimicească, dar dictatorul e interesat de ce va zice ţara. 
Numele lui La Rochenoire a devenit foarte popular, 


detașamentul lui a luptat de patruzeci de ori, ieşind 
aproape întotdeauna învingător. Mi s-a recomandat deci să 
acţionez fără grabă, lucru care nu-mi place deloc. Îl voi 
cruța pe La Rochenoire atâta timp cât va avea soldaţii de 
partea lui, dar şi pentru ei a început să devină o povară. Se 
poartă şi cu ei cu aceeaşi cruzime. Nu trebuie să arăt 
numirea numaidecât, ci abia după ce voi câştiga soldaţii de 
partea mea. Numai dacă La Rochenoire va ordona să mă 
împuşte imediat, îi voi trage un glonte în cap şi voi arăta 
numirea, dar mă îndoiesc că se va ajunge până acolo. La 
Rochenoire ştie că eram în relaţii bune cu dictatorul. 
Împuşcarea mea ar însemna distrugerea oricărei posibilităţi 
de împăcare, lucru pe care nu şi-l poate dori. De altfel, vom 
vedea. Probabil că nu se va ajunge la violenţă. Guvernul n-o 
doreşte. La Rochenoire nu ştie nimic. lată cum stau 
lucrurile. Acum spune-ţi şi tu părerea. 

— Părerea mea e că ai fi făcut bine să-mi mărturiseşti totul 
de la început. 

— Am făcut rău, e adevărat, dar mă temeam că mă vei 
împiedica să acţionez. 

— Şi de aceea m-ai luat cu tine? 

— Ai tot timpul să te retragi. Mi-ai spus că ţi-e indiferent, 
unde vei lupta. Nu prea departe de aici, se află 
detaşamentul lui Corbeau. Poţi să te duci la el. [i-am făcut 
şi actele pentru orice eventualitate. 

— Ascultă! m-am burzuluit. Dacă vrei să te răzbuni, n-ai 
decât, dar mie nu-mi place cum procedezi. Aş înţelege, dacă 
te-ai duce de-a dreptul la La Rochenoire şi l-ai împuşca, dar 
tu vrei întâi să-i câştigi încrederea şi pe urmă să-l trădezi. 

— Nu eu am ales această cale. Aşa sună instrucţiunile pe 
care sunt nevoit să le îndeplinesc întocmai. Am acceptat, 
deoarece pentru mine e prea puţin să-l ucid. Mai întâi 
trebuie să-l umilesc îngrozitor. Dacă se cade sau nu se cade, 
asta-i mai puţin important. Eu sunt tătar. Eu vreau 
răzbunare. 

Într-adevăr, în clipa aceea semăna cu un tătar. 


— Când mă gândesc ce mi-a făcut! când mă gândesc că 
Lidia e logodnica lui...! 

A început să-şi frământe mâinile, de-i trosneau degetele. 
Apoi a spus: 

— Aşadar, mergi cu mine sau nu? 

— Merg. Dacă totul se rezolvă repede, sunt gata să te ajut, 
dar dacă va dura, nu vreau să intru în joc. 

— Nici nu-i nevoie. Ne-am înţeles deci. Îţi mulţumesc. 

Mi-a strâns mâna. 

— În orice caz - a adăugat - nu vreau, să ajungem 
amândoi odată, ca să nu atragem nici o bănuială asupra 
noastră. Intri, mă duc eu, apoi veniţi tu şi Marx. Ne vom 
preface că nu ne cunoaştem. Altfel veţi fi feriţi de 
răzbunarea lui. 

N-am fost de acord, dar Mirza m-a convins, spunându-mi 
că n-are rost să-l implicăm în această primejdie şi pe 
nevinovatul Marx. Am cedat. 

— Când pleci? l-am întrebat. 

— Când se va lumina de ziuă. Voi mai rămâneţi aici câteva 
zile. Mi-a luat mâna. 

— Să fii bun cu Lidia, Eu o iubesc foarte mult. Fii alături de 
mine măcar în această privinţă. Ea merită prietenia ta... 
mai mult decât mine. A suferit mult, fiindcă n-a încetat 
niciodată să mă iubească. Acum s-au lămurit toate. 

Mi-a încolăcit gâtul cu braţele şi şi-a aşezat capul pe 
pieptul meu. Apoi s-a ridicat deodată şi mi-a spus: 

— Mă duc. 

— Unde? 

— Să-mi iau rămas bun de la ea. Mă aşteaptă, sărmana. 
Şi-a luat puşca şi a ieşit. Am rămas singur cu Marx care 
dormea. Ecourile luptei se auzeau şi acum din ce în ce mai 
limpede. Doar aura focului pălea învinsă de lucirile zorilor. 

Ferestrele se albeau. Contururile crengilor de afară 
deveneau tot mai clare. M-am rezemat într-un cot şi am 
început să mă gândesc. Nu mă gândeam la cele întâmplate. 


În firea mea, era o indiferenţă care mă făcea să privesc 
faptele trecute ca pe o necesitate, ca pe turcescul „kismet” 
[154], cu o nepăsare marmoreană. Un fel de pasivitate 
care-mi slujea adesea în acea vreme drept principiu 
alinător. Mi se părea că viaţa nu merită nici un sous 

[155]. Eram în epoca scepticismului; trăisem prea mult 
numai înlăuntrul meu şi-mi secaseră rezervele. De aceea, 
căutam pe atunci impresii care să miroasă a praf de puşcă, 
puternice, cu mare primejdie, care să mă smulgă din neant 
şi de la gândurile apăsătoare despre nimicnicie. Mă 
gândeam deci numai la Mirza, la această bogăţie de 
încredere în viaţă şi în sine, la viaţa care fremăta în el şi se 
revărsa în afară. Lupta, iubea, se răzbuna şi în adâncul 
sufletului era convins că totul merită osteneala. În sufletul 
lui nu era nici umbră de îndoială. N-avea nici o picătură din 
sângele lui Hamlet. Asemenea oameni sunt socotiți oameni 
de acţiune. Răspândea în jur căldura vieţii la care îmi 
încălzeam şi eu sufletul amorţit. 

Acum îşi lua rămas bun de la frumoasa domnişoară şi 
sărutând-o, uita de lumea întreagă. Din nefericire, în locul 
lui, eu aş fi simţit că sărut buze care mai devreme sau mai 
târziu vor trebui să moară. 

Se lumina de ziuă. Întunericul se subţia. În satul La Mare 
au început să cânte cocoşii, îndemnându-se unul pe altul. 
M-am apropiat de fereastra deschisă, ca să privesc în zare, 
şi am văzut deodată apropiindu-se din tulbureală lumina 
lăptoasă a unei lanterne; în acelaşi timp, am auzit lipăitul 
grăbit al unor papuci de lemn, cum poartă ţăranii din 
Franţa. 

În curând, un băiat eu părul lăţos, fără căciulă, a ajuns în 
fugă la intrare, a ridicat lanterna şi văzându-mă la 
fereastră, a strigat gâfâind: 

— Nu dormiţi? 

— Ce-i acolo? 

— Prusienii intră în sat. 

— Stinge lanterna şi şterge-o, i-am spus încet. 


L-am trezit pe Marx, apoi am ieşit afară şi am fluierat din 
nou „Haideţi, copii, adunarea” etc. Mirza a apărut 
numaidecât. 

— Hei, hei! a strigat. 

— Nemţii sunt în sat! 

Am intrat în câmpul de hamei care se întindea până la 
pădure. Nu eram nevoiţi să ne depărtăm prea mult, fiindcă 
prusienii nu ştiau nimic despre noi, aşa că ne-am aşezat 
liniştiţi într-un desiş şi am început să ascultăm zgomotele 
din La Mare. Lupta încetase, iar pojarul se stinsese. La 
început, nu se auzea nimic în sat, era linişte, dar după 
aceea au ajuns până la noi zgomote îndepărtate care se 
apropiau tot mai mult. Curând, puteam desluşi tropotele şi 
nechezatul cailor, sunetele trompetelor de alamă, răpăitul 
tobelor. Au răsunat, în sfârşit, şi cântecele de luptă. 
Călărimea cânta „Wacht am Rhein” 

[156], iar glasurile se auzeau până departe în tăcerea 
dimineţii. Exprimau o forţă şi o bravură copleşitoare; se 
simţea că erau glasurile izbânzii, că regimentele trudite ale 
cimbrilor, acoperite încă de praful luptei şi de sânge, 
îmbătate de bucurie, sărbătoresc în acest fel o nouă 
victorie. 

În acest timp, primele raze trandafirii ale răsăritului 
înconjurau probabil ca o aureolă steagurile lor înalte. 
Ascultam în tăcere. Flegmaticul Marx pălise de mânie şi 
murmura printre dinţii încleştaţi în limba lui stâlcită: „C'est 
pien! nous ferrons!” 

[157] Mirza trăia şi el din plin impresiile momentului. 
Neiîndoielnic, acest norocos uitase atunci de toate, simțind 
cât pentru doi o emoție oricum mai de preţ decât reflecţiile 
hamletiene. 

Se vede însă că era numai un marş al trupelor, deoarece 
larma, tropotul şi cântecul s-au îndepărtat treptat, au slăbit 
cu încetul în intensitate, s-au confundat cu fâşâitul frunzelor 
de hamei, au trecut ca o părere, apoi numai adierile mai 


puternice ale vântului mai aduceau până la noi ecourile 
cântecului. 

În cele din urmă, au tăcut cu totul. 

— Au trecut, a şoptit Selim. 

— Au trecut. 

— E timpul să plec şi eu. Voi întoarce?i-vă la La Mare. 

Ne-am luat rămas bun îndelung şi cu emoție. După care, 
Mirza şi-a şters o lacrimă, şi-a luat puşca la spinare, şi-a 
răsucit chipiul într-o parte şi a plecat îngânând încet: „Tu 
cusut-ai steguleţe!” 

S-a mai întors o dată şi ne-a făcut semne de rămas bun. Eu 
şi Marx am revenit tăcuţi la La Mare. 

IV. 

Trei zile mai târziu, seara, ne apropiam de tabără. Inima 
îmi bătea ca un ciocan, nu ştiam dacă-l voi mai găsi în viaţă 
pe Mirza. Pe drum, l-am învăţat pe Marx cum trebuie să se 
poarte şi i-am spus ce se putea spune. Acest flăcău vrednic, 
care ţinea la Selim ca la un frate, mi-a declarat că dacă 
Selim nu mai trăieşte, cu mâna lui îl va împuşca în cap pe 
La Rochenoire ca pe un câine. 

Ne conducea spre tabără un ţăran, care era spionul lui La 
Rochenoire şi, în acelaşi timp, se prefăcea omul prusienilor 
de la care primea bani. Se numea Hugon. 

Ca să scap de neliniştea care mă apăsa, am început să 
vorbesc cu el. 

— Cred că ai venituri frumoase? l-am întrebat. 

Hugon şi-a întors spre mine faţa-i de animal şi a zâmbit, 
semănând cu un câine care-şi arată colții. 

— Plata-i proastă, a răspuns, dar Dumnezeu dă uneori şi 
mai mult. Se întâmplă să dau peste vreun mort şi, când îl 
cotrobăiesc, găsesc la el taleri, ceas şi inel în deget. Altfel aş 
muri de foame. 

— Aha, deci jefuieşti cadavrele? 

— Şi ce-i cu asta? Pentru fiecare spun câte o „veşnică să-i 
fie odihna”, iar dacă merită, şi două. Alţii nu fac nici atâta. 
Dumnezeu e milostiv. Pe francezi îi slujesc pe gratis. 


Corbeau, înghiţi-l-ar pământul, a poruncit să mă spânzure, 
e drept că lucram atunci numai pentru prusieni, dar La 
Rochenoire m-a scăpat de la moarte. De acum înainte, mi-a 
spus, vei lua bani de la nemți, dar mă vei sluji pe mine. ÎI şi 
slujesc credincios, ca un câine. Cunosc fiecare tufiş pe aici. 
Îi conduc pe nemți acolo unde-mi porunceşte el şi nu se 
supără că mă mai învârt şi eu pe lângă morţi. El îmi zice 
totdeauna „animalule!”, da el are voie, că e boier. 

Am mers mai departe în tăcere. După o vreme, Hugon m-a 
vestit: 

— Ajungem îndată! 

Tabăra se afla într-un hăţiş de pădure printre copacii 
răsturnaţi de furtună. Călăuza noastră a ţipat ca o cucuvea 
şi i-a răspuns straja, reţinându-ne până la venirea patrulei 
care ne-a dus mai departe. 

Când am intrat în tabără, scăpata soarele. Pe lângă 
rădăcinile răsucite şi prin tufişuri nu era nici un cort, peste 
tot se vedeau grămezi de paie aduse de săteni. Într-o 
latură, stau vreo zece căruţe la care erau înhămate nişte 
gloabe amărâte. Printre căruţe, şedeau cărăuşii din sat şi 
mâncau pâine cu brânză. Cea mai mare parte dintre soldaţi 
se întinseseră pe paie, unii acoperindu-se cu totul, de li se 
vedeau numai capetele. Arătau cu toţii cum nu se poate mai 
rău; feţele supte şi murdare, ochii năpădiţi de sânge, 
uniformele jerpelite, toate acestea îi făceau să semene mai 
degrabă cu nişte jefuitori, decât cu nişte soldaţi. Am avut 
parte de o primire nu prea călduroasă. Când patrula ne-a 
condus prin luminiş, ici şi colo, de prin gropi şi printre 
rădăcini, s-au iţit capete hoţeşti şi glasuri răguşite au 
întrebat: 

— Hei, pe cine-au adus? 

— la, nişte coţcari de pe bulevard. 

— Fă-te-ncoa, pui de ciocârlie! a strigat un găligan la 
Marx. [ara are nevoie de tine pe cărbuni. 

— Prost mai eşti - i-a răspuns altul, uitându-se la faţa fără 
mustăţi a tovarăşului meu - ăsta nu-i pui de ciocârlie, ci fată 


îmbrăcată în nădragi. Nu vezi cum îşi ridică degetele când 
calcă? 

— Suci-ţi-ar dracu degetele! Dar-ar ciuma-n tine! Dacă-i 
fată, cu atât mai bine. Nimeri-te-ar glonţul! 

— Aşa, gâsculiţă dragă? Vulpea-ţi trimite închinăciune. 

Marx le-a arătat pumnul, iar eu l-am căutat în jur pe Mirza 
cu ochii, dar nu l-am găsit. Am gândit că va trebui să ne 
răfuim cu La Rochenoire. Deocamdată, însă, am fost 
conduşi printre nişte copaci uriaşi, sub care răsunau ţipete 
de durere. Când m-am apropiat şi am privit într-acolo, mi s- 
a luat o piatră grea de pe inimă, fiindcă primul om pe care 
mi-au căzut privirile, a fost Muza. Îmbrăcat într-o uniformă 
de ofiţer adjutant, discuta familiar cu un omuleţ cu părul 
blond cârlionţat, înfăţişare de preot şi faţa gălbejită, în care 
l-am ghicit pe La Rochenoire. Puțin mai încolo, stătea un 
bărbat de statură atletică; faţa-i era ciupită de vărsat, 
ciudat de sluţită. Pe cap, în locul chipiului de soldat, avea o 
batistă murdară, pătată de sânge. Era, cum am aflat mai 
târziu, locotenentul Simon, în toate mâna dreaptă a lui La 
Rochenoire. 

Patrula s-a oprit la oarecare depărtare şi a aşteptat în 
tăcere. Mirza s-a uitat spre noi cu o privire indiferentă, apoi 
s-a întors cu spatele, ca şi când nu ne-ar fi cunoscut 
niciodată, şi a început să scuture scrumul de la ţigară. Nici 
La Rochenoire şi Simon nu ne-au acordat vreo atenţie la 
început, ocupați fiind unul de discuţia cu Mirza, al doilea cu 
supravegherea biciuirii ţăranilor acuzaţi, cum ne-a spus 
ofiţerul patrulei, că, torturați de prusienieti o săptămână 
înainte, le arătaseră locul de tabără, Aceşti sărmani 
tremurau din tot trupul. Simon le-a poruncit să se uite unul 
la altul. Doi dintre aceşti nefericiţi se aşezau pe al treilea şi- 
| biciuiau până la sânge, după care, cel bătut se ridica, bea 
o înghiţitură de vin şi trecea la următorul, spunându-i: 

— E rândul tău, cumetre! 

Simon supraveghea operaţia, dând ritmic din mână şi 
repetând: 


— Mai tare! 

Din când în când, La Rochenoire şi Mirza îşi spuneau ceva 
în şoaptă. Păreau în cele mai bune relaţii. 

În cele din urmă, operaţia de pedepsire a luat sfârşit. 
Ofiţerul patrulei i-a raportat lui La Rochenoire despre 
venirea noastră. Atunci privirea lui s-a abătut din nou spre 
noi. De când sunt, n-am văzut asemenea ochi. Culoarea 
cenuşie aproape că nu se deosebea din cauza luminii. 
Semănau cu ochii unui mort., - Simon, ia-i în primire! a 
rostit cu glasul sec, de ofiţer adevărat. 

Simon a scos o cărţulie soioasă, respingătoare, ne-a scris 
numele, apoi ne-a încredinţat unui ofiţer tânăr, care se 
numea Touvenir, indicând: 

— Secţia patra, în locul lui Blain şi Renard. 

Touvenir ne-a arătat o grămadă de paie, îndemnându-ne: 

— Odihniţi-vă! 

Astfel a decurs instalarea noastră în lagăr. 

După câteva zile, într-o noapte, m-am trezit puţin bolnav. 
Aşternutul de paie era umed; imediat după apusul soarelui, 
cerul se acoperise de nori şi începuse să bureze; o ceaţă 
deasă, pătrunzătoare, se lipea de frunzele copacilor, căzând 
sub formă de picături pe aşternuturile noastre. Zgomotul 
acestor picături îmi călca pe nervi. Eram descurajat şi 
abătut. Mi se părea că totul merge cum nu se poate mai 
prost. De când venisem în tabără, îl vedeam zilnic pe Mirza, 
dar nu schimbam o vorbă cu el. Nu-mi puteam explica, 
atitudinea lui faţă de La Rochenoire. De unde atâta 
prietenie? Selim era adjutantul lui, de unde numirea asta 
neaşteptată? Bănuiam o cursă; bănuiam că francezul, mai 
viclean, se distrează cu Mirza ca pisica cu şoarecele. Eram 
neliniştit. În acest timp, picăturile de ploaie cădeau fără 
încetare, prelingându-se de pe o frunză pe alta din ce în ce 
mai dese. M-a cuprins fierbinţeala şi închipuirea mi-a luat-o 
razna. La gândul că vom rămâne aici, în această tabără 
bântuită de trădări şi capcane, mă apuca disperarea. Cu 
câtă nostalgie mă gândeam atunci la armata regulată, la 


acele regimente de călărime gonind ca vijelia la atac ziua în 
amiaza mare. Pe când noi, noi eram siliţi să orbecăim ca 
lupii pe întuneric, să ne pitim prin desişuri şi să muşcăm pe 
neaşteptate. 

Mi se urâse cu viaţa asta înainte de a o cunoaşte. 

Nu puteam să adorm, dar după un timp, m-am simţit 
ameţit, Câteva ore am ascultat fără gânduri fâşâitul 
picăturilor şi piuitul vreunei păsări sau al diavolului care se 
auzea monoton într-un copac din apropiere. Ce pasăre n- 
avea astâmpăr noaptea şi pe ploaie? Uneori îmi trecea prin 
minte că e vreo fiinţă supranaturală, care-mi vesteşte 
moartea. 

Apoi am început să aiurez, Beznele pădurii s-au strâns din 
toate părţile, alcătuind pereţii unei încăperi. Parcă era o 
cameră din casa noastră. Pe masă, ardea lampa, în jurul 
mesei şedeau tata, mama, fratele meu şi surorile mai mici. 
Apoi aceste persoane au pierit, şi în locul lor am văzut două 
domnişoare necunoscute care se uitau într-o cronică veche 
cu gravuri. Înfăţişa în trăsături neîndemânatice bătălia de 
la Azincourt 
[158]. Jos scria limpede cu litere gotice: Bătălia de la 
Azincourt. M-am cutremurat deodată fără motiv, vedeniile 
au dispărut; împrejur am văzut iarăşi pădurea, adâncurile 
întunecate, negre şi am auzit zgomotul picăturilor şi 
răsuflările tovarăşilor de arme. 

Atunci mi-am spus de mai multe ori, luptând împotriva 
halucinaţiilor: „Ie afli în pădure, în armată, comandant este 
La Rochenoire, Mirza e adjutantul lui, iar lângă tine doarme 
Marx”. 

După aceea, nici eu nu ştiu de ce, am simţit că mi-e frică. 
Mi-era atât de frică, încât voiam să strig după ajutor. 

Brusc, şuieratul ascuţit al fluierului ne-a trezit pe toţi. Am 
răsuflat adânc. Cel puţin asta era realitate. Soldaţii au sărit 
drept în picioare şi, după un sfert de oră, aşteptam aliniaţi 
şi cu arma în mână. Locotenenţii cu săbiile scoase, fiecare la 
compania lui, îşi transmiteau ordinele cu glasuri răguşite. 


În curând, a apărut La Rochenoire şi la apropierea lui, 
murmurul acela care se aude chiar la instrucţie în toate 
unităţile, mai ales în cele franceze, a încetat pretutindeni, 
de parcă soldaţii au văzut apropiindu-se însăşi moartea. La 
Rochenoire era însoţit de Mirza. Amândoi înaintau fără 
grabă, inspectând rândurile. Soldaţii se încordau ca nişte 
strune, prezentând armele. Ici şi colo, La Rochenoire rostea 
câte o vorbă, pe care locotenenţii o prindeau din zbor. După 
o clipă, a răsunat o comandă puternică şi rândurile s-au 
frânt în două... jumătate din detaşament sub conducerea lui 
La Rochenoire şi a lui Mirza, a luat-o spre dreapta, iar 
cealaltă jumătate, în care eram şi eu cu Marx, a pornit sub 
comanda lui Simon drept înainte. Era încă noapte neagră. 
Siluetele întunecate ale copacilor, trunchiurile răsturnate 
cu rădăcinile în sus se iţeau în forme fantastice, de 
apocalips. Pădurea era de-a dreptul înfricoşătoare. 
Mergeam într-o tăcere deplină, fără cel mai mic zgomot. 
Pentru un om care gândeşte, serviciul militar mai are încă o 
parte proastă, aceea că niciodată nu ştii ce faci. Parcă o 
mână te mişcă asemenea unui pion şi asta-i totul. Aşa era şi 
cu mine. Ştiam că La Rochenoire luase parte la bătălia, ale 
cărei ecouri le auzisem în La Marc, şi fusese învins, 
credeam deci că mergem să răzbunăm înfrângerea, dar 
încotro ne îndreptam şi cu ce forţe aveam să ne măsurăm, 
n-aveam nici cea mai mică idee. Pădurea s-a sfârşit curând. 
În zarea nopţii, s-a conturat o colină cu o moară de vânt, iar 
mai departe, vreo treizeci de căsuțe spre care am început 
să ne furişăm. Fereastra morii era luminată, iar sub aripi se 
zărea silueta nemişcată, neagră, a unei străji prusiene cu 
coiful ascuţit, rezemată în puşcă. Cu toate că eram acoperiţi 
de tufişuri şi înaintam cu multă prudenţă, straja a auzit. Un 
„Werda?” 

[159] puternic a spart tăcerea nopţii şi numaidecât a bubuit 
o împuşcătură, împrăştiind în văzduh o lumină roşietică. 
Atunci am scos un strigăt şi am pornit în goană spre colibele 
din care au izbucnit împuşcături. S-a încins lupta. Eu, Marx 


şi încă vreo zece soldaţi, sub comanda lui Simon, am ajuns 
la uşa unei căsuțe şi am început să izbim în ea cu patul 
armelor, în timp ce din pod şi de la ferestre se trăgea în noi 
de la câţiva paşi. Uşa a cedat, s-a spart şi am năvălit 
înăuntru. Nemţii ne-au întâmpinat cu foc la gura ţevii, dar 
fără pagube prea mari. Atunci a început lupta cu patul 
armelor, cu baionetele, în sfârşit, cu ghearele, dinţii şi 
pumnii. Soldaţii noştri au intrat în celelalte colibe aproape 
în acelaşi timp, astfel că împuşcăturile au încetat peste tot, 
lăsând loc încăierării cu armele albe. În coliba noastră, 
înverşunarea obişnuită a luptei a crescut repede în turbare. 
Se mai auzea doar trosnetul puştilor frânte, scrâşnetul 
baionetelor, horcăitul şi răsuflarea gâfâitoare a luptătorilor 
care se tăvăleau pe jos, se trăgeau de păr şi se muşcau cu 
dinţii. Un găligan înalt l-a înşfăcat de cât pe Marx şi s-au 
prăbuşit amândoi pe podea, dar Marx, puternic ca un 
buhai, într-o secundă a fost deasupra, i-a pus un genunchi 
pe piept şi a început să-l dea cu capul de cărămidă. Alt 
prusian i-a sărit îndată în spate. Am vrut să sar în ajutorul 
lui Marx, dar am primit o lovitură cu patul puştii în piept şi 
m-am întins cât eram de lung alături de căminul în care 
ardea focul. 

Cât am zăcut acolo, nu ştiu. La început, când mi-am venit 
în fire, nu puteam să mă mişc, în colibă era linişte. Focul sta 
să se stingă. Cu mare trudă m-am întors cu faţa în jos şi m- 
am ridicat puţin într-o mână. Primul lucru pe care l-am 
văzut în lumina jăraticului, a fost cadavrul lui Simon cu gura 
deschisă şi dinţii rânjiţi. 

Am leşinat iarăşi. 

Când m-am trezit a doua oară, era mult mai bine. Acum 
mă aflam întins într-un pat, nu mai eram pe jos. Privirea mi- 
a căzut mai întâi pe faţa simpatică a lui Mirza care se 
aplecase îngrijorat deasupra mea. 

— Tu eşti? am întrebat, 

— Eu sunt, mi-a răspuns vesel. M-ai băgat în sperieţi, dar 
n-ai nimic. 


Într-adevăr, mă simţeam foarte bine. 

Lovitura pe care o primisem în piept, îmi tăiase răsuflarea, 
fără să-mi facă şi alt rău. Acum respiram liber şi fără dureri. 

Nu-mi venea să mă scol din pat; îmi plimbam privirile 
împrejur. Era aceeaşi încăpere în care luptasem ieri sau 
alaltăieri. Urmele încăierării se vedeau peste tot; geamuri 
sparte, căminul pe jumătate dărâmat, pete de sânge pe 
pereţi, resturi de tencuială pe podea, dar nici un mort. Prin 
găvanele ferestrelor, lumina soarele şi pătrundeau pale de 
vânt, învălătucind fumul din căminul în care focul ardea din 
nou. Mirosul de ars umplea aerul. 

— Cât timp am dormit? l-am întrebat pe Mirza. 

— O zi şi o noapte, buştean. 

— Tu n-ai fost rănit? 

— A, nişte zgârieturi. 

Spunând acestea, şi-a suflecat mâneca de la cămaşă şi şi-a 
întins mâna-i albă ca marmura, pe care se vedea o dungă 
lungă, roşie şi urmele vineţii ale unei muşcături. 

— Nemţii ăştia, a meditat, nu se lasă tăiaţi ca oile. 

— l-am bătut? 

— Aşa puţin. N-au scăpat prea mulţi. 

— Voi aţi sărit în ajutorul nostru? 

— Da. 

— Marx unde-i? am întrebat după o clipă de tăcere 

— În patrulă. Marx a ajuns caporal. 

— Mi se pare că Simon a murit. 

— L-am şi înmormântat. 

— Cine-i în locul lui? 

— Eu. 

M-am ridicat în capul oaselor pe pat. 

— Explică-mi şi mie ce-nseamnă toate astea? 

Mirza a început să râdă. 

— Ofițerii cam strâmbă din nas, a spus, dar prietenul meu, 
La Rochenoire, nici n-a vrut să audă de altcineva în locul lui 
Simon. 

— Nu înţeleg nimic. 


— Totuşi e foarte simplu. Se vorbeşte de încetarea focului. 
Fireşte, nu-i adevărat, dar se vorbeşte. Oricum dacă se va 
ajunge la armistițiu, La Rochenoire, certat cu guvernul, va fi 
într-o situaţie dificilă. 

— Şi de ce te protejează pe tine? 

— Pentru ca la momentul potrivit să-l protejez şi eu pe el. 
Fiind un străin bogat, la Paris mi s-au deschis toate uşile şi 
am cunoscut o mulţime de oameni care acum se află sus de 
tot. Mai mult, ţineau cu toţii la mine. Eram „persona grata” 
[160] şi cuvântul meu poate să însemne astăzi ceva. 
Prezenţa mea şi gradul superior în tabăra lui îl vor împăca 
până la un punct pe La Rochenoire cu oamenii aceştia, 
ameliorându-i situaţia. Ah, dacă n-ar fi fost aşa, probabil că 
unul din noi n-ar mai fi acum în viaţă. Când am venit în 
tabără, s-a uitat la mine cu ochii lui cenuşii, cum se uită 
lupul la capra care a venit să-i ceară să înnopteze în 
bârlogul lui. Eu i-am spus că vin pur şi simplu să lupt, iar 
pentru că el o face cel mai bine, am venit la el; a adulmecat 
ceva şi a râs de mine ca de un prostănac. Se şi întorsese 
spre Simon să-i dea ordine în privinţa mea, dar s-a gândit 
pesemne că împuşcarea mea însenina ruptura cu dictatorul 
şi alte personalităţi din guvern. Fără îndoială, i-a trecut prin 
minte că va scăpa mai uşor de mine în prima bătălie. 
Văzându-i zâmbetul, i-am spus: „[i se pare probabil 
caraghios că vin tocmai în momentul când se vorbeşte 
despre încetarea focului?” Era prima carte pe care o 
aruncam pe masă. S-a posomorât şi a început să întrebe ce 
ştiu despre asta. l-am răspuns că dacă l-aş fi văzut pe 
dictator, as fi putut să-i spun ceva mai sigur, întrucât 
dictatorul m-a onorat întotdeauna cu încrederea şi 
prietenia lui. 

Era al doilea atu. Cu toate că La Rochenoire nu se teme de 
nimeni, ştie că nu-i de glumit cu Chiorul. Ce ar fi putut să 
mai facă în timpul armistiţiului? Mai mult ca sigur că 
dictatorul ar fi încheiat socotelile cu el. Pe de altă parte, La 


Rochenoire îşi are şi el planurile lui; un om ambițios, ca el, 
crede în reîntoarcerea lui Henric al V-lea 

[161], alături de care visează o carieră strălucită. Speră să 
se răfuiască atunci cu toţii, dintr-un biet margraf, care la 
Paris n-avea bani destui nici pentru trabuce, devenind o 
personalitate influentă. O, da, în timpul restauraţiei 

[162], acest om ar avea un mare viitor, dacă n-aş mai fi şi eu 
pe lume. 

— Ai intrat într-un joc primejdios. 

— Îmi dau seama, dar sunt liniştit. Ascultă mai departe. La 
Rochenoire ştie totuşi că, înainte de Henric, trebuie să 
suporte stăpânirea Chiorului, altfel ar putea muri înainte de 
a-şi vedea visul împlinit, mai ales că îl cunoaşte pe 
Gambetta mai de mult de la club şi nu se aveau bine deloc. 
Trebuie deci să se asigure pentru această perioadă şi crede 
că o poate face numai cu ajutorul meu. 

Mirza a început să râdă. 

— E un joc primejdios, dar voi învinge, fiindcă eu îi cunosc 
toate cărţile, iar el habar n-are de ale mele. 

— Ştii însă cum se numeşte jocul tău? 

În loc să-mi răspundă, Mirza s-a înfuriat. 

— Intrigă, a strigat, trădare! Ăsta-i jocul lui. Moartea lui 
Marillac, decăderea şi moartea soţiei lui, lacrimile Lidiei - 
iată roadele acestui joc. lar eu să preget acum şi să-mi aleg 
mijloacele pentru a mă răzbuna? Ce să fac? Unde să mă 
duc? Cum să procedez mai departe? Dacă ştii, spune-mi tu, 
învaţă-mă! Să-i trag oare un glonte în cap, ca să nu ştie nici 
măcar de ce şi de a cărui mână moare? Asta poate s-o facă 
oricare soldat prusian în locul meu. Şi pe urmă? Slava i-ar 
încununa numele şi ar deveni un erou. Mulţumesc pentru 
asemenea răzbunare. De altfel, tu nu te amesteci, aşa că nu 
mai face pe moralistul. Poate că tu i-ai da-o pe Lidia şi l-ai 
mai şi binecuvânta pe deasupra, apoi te-ai uita în oglindă să 
vezi dacă-ţi stă bine cu sacrificiul tău. Eu însă sunt din alt 
aluat. Pentru mine sunt bune orice mijloace care duc la 


îndeplinirea scopului. Pe de altă parte, am şi instrucţiuni în 
acest sens şi trebuie să le urmez. Eu sunt soldat. 

— Fă cum îţi place, dar păzeşte-te. Prezenţa ta atât de 
aproape de La Mare îi va stârni bănuielile, orb să fie şi... 

Selim a mai gâfâit o vreme, dar în cele din urmă şi-a luat 
seama şi a răspuns: 

— Nu, totul se potriveşte de minune, ca să-i leg ochii 
acestui câine. După ruptura cu Lidia, am mai avut şi alte 
legături, mi-am făcut de cap. Îmi cunoaşte firea mea 
blestemată. Am iubit, mai degrabă m-am prefăcut că iubesc, 
de peste zece ori. Aveam nevoie de dragoste. De aceea, La 
Rochenoire, care ştie tot, nici nu presupune că-mi mai aduc 
aminte de Lidia. 

După care, a adăugat repede şi parcă fără să vrea: 

— Mă mir şi eu de mine... 

Am izbucnit în râs. 

— Dar să n-o nedreptăţeşti pe Lidia, şi nici pe mine, cu 
bănuielile tale, a strigat cu violenţă. O iubesc sincer, ca un 
om cinstit. 

— Te gândeşti să te însori cu ea? 

— Ce? Da, sigur! 

— Şi pe urmă, o să te întorci în ţară, nu? Bătrânul tău tată, 
stând cu lupoaica lângă foc, aşteaptă să te revadă. 

Mirza nu mi-a răspuns nimic, dar pe chipul lui s-a aşternut 
o umbră de duioşie şi parcă de dor de casă, de viaţa tihnită 
în cuibul familiei. Cunoşteam neamul lui Mirza ca şi pe al 
meu. Ardeau cu toţii ca vâlvătaia în tinereţe, dar potolindu- 
şi focul, se întorceau la cuib. Aşa fuseseră bunicul şi tatăl 
lui, aşa era şi el. M-am gândit că îşi va respecta făgăduiala 
faţă de Lidia, că se vor căsători şi se vor întoarce în ţară, 
Ne-a întrerupt discuţia intrarea ofițerului Touvernir, pe 
care-l cunoşteam. 

— Ordin de la comandant! a spus. 

Muza şi-a aruncat ochii pe hârtia adusă şi a răspuns: 

— Bine. 

O oră mai târziu, mărşăluiam spre La Rochenoire. 


V, 

Întâlnirea cu restul detaşamentului a avut loc noaptea; a 
doua zi însă, la amiază, ne-am bătut iarăşi, mai exact, am 
atacat un convoi de răniţi şi l-am nimicit. Atunci a început o 
viaţă de trudă şi sforţări aproape supraomeneşti, de 
marşuri incredibile, foame, nopţi nedormite şi urmăriri 
neîncetate, de capcane şi exterminare reciprocă, 
neîntreruptă. Prusienii îşi pierduseră cu totul răbdarea, 
învingând armate mari, nu puteau îngădui ca un 
detaşament alcătuit din cinci sute de oameni să lăţească 
măcelul pe lângă bivuacurile lor. Comandanții coloanelor 
prusiene mobile au socotit, prin urmare, că onoarea îi 
obligă să-i stârpească pe franctirorii aceştia blestemaţi, pe 
care nici măcar nu-i considerau soldaţi adevăraţi. Nicicând 
nu fusese mai adevărat ce spuneau ostaşii noştri: „Stăm în 
ceafa prusienilor”. Cercul de fier se închidea în fiecare zi în 
jurul nostru şi de fiecare dată degeaba. Oamenii noştri se 
sălbăticiseră treptat în timpul acestor încăierări 
permanente şi, cu toată disciplina înfricoşătoare, se dedau 
nu o dată la abuzuri cumplite nu numai faţă de prizonieri, ci 
chiar faţă de ţăranii francezi. 

Deseori, comandanții coloanelor prusiene mobile aveau 
impresia că ei ne urmăresc pe noi, în acest timp însă, 
chipurile retrăgându-ne şi furişându-ne, nu încetam nici o 
clipă să-i pândim. Orice imprudenţă din partea lor o plăteau 
cu o nouă înfrângere. Niciodată însuşirile militare deosebite 
ale lui La Rochenoire n-au strălucit mai puternic ca în acele 
vremuri de cumpănă. Cutezanţa lui întrecea orice limite, iar 
norocul îi surâdea mereu. Uneori credeai că s-a lăsat 
înconjurat de bunăvoie, dar izbea năprasnic pe neaşteptate. 
O dată s-a întâmplat că un detaşament de aproape opt sute 
de oameni înainta cât putea de repede, convins că merge 
pe urmele noastre, în realitate însă noi îl urmăream şi, 
atacându-l noaptea într-un loc mlăştinos, am nimicit o 
treime din el. Altădată, La Rochenoire a făcut în aşa fel că 
două detaşamente prusiene au tras pe întuneric unul în 


celălalt timp de câteva ore, crezând că trag în noi. Sângele-i 
rece era pe măsura talentului. Nu o dată, în timpul bătăliei, 
la lumina împuşcăturilor, l-am văzut pe acest omuleţ cu 
trabucul în gură, fără nici o armă, stând în calea gloanţelor 
şi privind parcă flegmatic cu ochii lui cenuşii la 
desfăşurarea luptei. 

Nu cruța oamenii, n-avea milă de soldaţi, deseori se purta 
cum nu se poate mai crud cu ei, ca şi cu sătenii, dar nu se 
cruța nici pe sine. Urmărindu-l mereu, ne-am format 
părerea despre caracterul lui. Omul acesta cu patimi 
înnăscute, dintre cele mai violente, fusese crescut de iezuiţi, 
primise probabil chiar prima iniţiere. Această educaţie 
împrumutase făpturii şi pornirilor lui un fel de a fi liniştit, 
politicos şi domolit, prin care temperamentu-i viforos 
răzbătea cu atât mai cumplit. Trăind la Paris, îşi pierduse 
mai întâi credinţa, apoi învățase să dispreţuiască oamenii. 
Era sărac, aşa că la acest dispreţ s-a alăturat curând şi ura. 
Devenise astfel un aristocrat nu atât în principiu, cât în 
obiceiuri şi în purtarea faţă de ceilalţi, înaltul titlu de 
margraf, care pe lângă sărăcia lui, era mai degrabă, o 
batjocură, îl împinsese şi mai departe pe drumul 
aristocrației, îl dorea cu toată ardoarea pe Henric al V-lea, 
pentru că ştia că sub domnia lui, oamenii ca el vor fi totul şi 
vor putea să-i calce în picioare pe ceilalţi, ceea ce pentru el 
însemna cea mai mare plăcere. Totuşi, cu toate înclinațiile 
lui legitimiste, era un sceptic nu numai în latura religioasă, 
ei şi în viaţă. Nu numai că nu iubea Franţa, dar o şi 
dispreţuia din tot sufletul. Purta război de dragul 
războiului. În atmosfera lâncedă de la Paris, pierduse simţul 
binelui şi al răului. Pentru el era acelaşi lucru. Cu asemenea 
convingeri şi temperament vijelios, devenise unul dintre cei 
mai primejdioşi oameni, mai ales că din fire era un tip de 
acţiune, deloc meditativ. 

Cu un asemenea om se încleştase pe viaţă şi pe moarte 
Mirza. La început, eram convins că va cădea răpus în 
această luptă, dar mă convingeam pe zi ce trecea că şi 


Mirza era o pasăre tot atât de primejdioasă. În aparenţă, 
până acum între ei domnise pacea. Cu prusienii luptaseră 
cu succes şi trebuie să recunosc că la acest succes 
contribuise considerabil şi Mirza, care-l întrecea pe Simon 
din toate punctele de vedere, În cele din urmă, totuşi, la 
vreo lună, după jocul acela de-a baba-oarba prin pădure cu 
nemţii, situaţia noastră a devenit disperată. Coloanele 
mobile ne-au înconjurat din toate părţile. Cum nici vorbă nu 
putea fi să ne furişăm afară din încercuire cu un 
detaşament de cinci sute de oameni şi cum, pe de altă 
parte, nu mai găseam destulă hrană, sfatul de război a 
hotărât să ne împărţim în două. O jumătate avea s-o 
conducă Mirza, pe cealaltă La Rochenoire. Amândoi 
credeau că în acest fel vor izbuti să se strecoare din 
departamentul Haute-Sa6ne şi să găsească mai uşor 
alimente. Au stabilit, cu toate acestea, să rămână mereu la 
o distanţă nu mai mare de o zi unul de celălalt, pentru a se 
putea ajuta la nevoie. 

De atunci, Mirza a început să acţioneze aproape numai pe 
cont propriu. Recunosc că eram curios cum o să se 
descurce, fiindcă situaţia era deosebit de dificilă. Aveam 
într-adevăr încredere în el, dar mi-a întrecut toate 
aşteptările. În prima zi, după împărţirea detaşamentului, a 
avut o ciocnire de toată frumuseţea cu ulanii, în care era 
cât pe ce să-şi piardă viaţa; apoi a scăpat cu atâta înde- 
mânare, încât mi se părea uneori că-l întrece şi pe La 
Rochenoire. Uneori mă gândeam că se naşte un nou talent 
militar şi ştiu că şi el era convins că-i aşa. Soldaţii l-au 
îndrăgit repede şi-l urmau orbeşte în luptă, Mirza se purta 
totuşi cu ei aproape tot atât de aspru ca şi La Rochenoire, 
dar era mult mai grijuliu cu viaţa lor. Când vreun soldat 
săvârşea vreo abatere, iar Selim se uita la el şi pălea, acesta 
ştia că-i vai de pielea lui. Între ei îi ziceau „domnişoara”, din 
cauza frumuseţii neobişnuite. Odată, în timpul unui popas, 
am auzit doi ostaşi vorbind: 

— Când domnişoara păleşte, a pus moartea ochii pe tine. 


— Ei şi ce! i-a răspuns al doilea. Domnişoara ştie să fie şi 
diavol, dar şi mamă, pe când La Rochenoire e numai diavol. 

În această viaţă ostăşească, grea, chinuitoare, nesigură de 
ziua de mâine, nu lipseau totuşi şi părţile comice. Mi-aduc 
aminte că odată, pe când mărşăluiam prin pădure, dintr-un 
copac a coborât deodată un om, ca şi când ar fi picat din 
cer. Stai! Cine eşti? Răspunde: Wolak. Provine din Galiţia, a 
slujit în oastea turcească, italiană şi în legiunea străină 
franceză. A fost în Mexic şi în Algeria. 

Ce vrea? Să intre în armată. L-am înrolat. N-a trecut nici o 
jumătate de zi şi Wolak îi păcălise pe toţi soldaţii. Le-a venit 
de hac până şi celor mai buni de gură, i-a învineţit un ochi 
celui mai puternic, unora le-a găsit porecle, de la câţiva a 
împrumutat bani, care nu-i puteau folosi la nimic, pe alţii i-a 
lăsat lefteri la cărţi şi cu toţi se purta ca un învăţător cu 
copiii. În fiecare seară, cânta un cântec cum nu se poate 
mai idiot despre un chelar, care-i făcea pe toţi să râdă în 
hohote. Ultimele cuvinte ale cântecului erau: „lar tu, domne 
chelar, dă-mi cheia de la...” Când spunea „domne chelar”, 
Wolak arăta cu degetul spre unul dintre soldaţi. Să fii numit 
chelar în acest fel, nu era cea mai mare onoare. Din această 
cauză se ajungea la certuri şi la bătaie. 

— Pe mine n-o să mă facă niciodată chelar! a exclamat un 
soldat, dând cu chipiul de pământ. 

— Tu chelar, cucuveao, tu care-ai venit pe lume cu trei ani 
mai devreme? a răspuns Wolak. Păi tu ştii unde cresc peştii, 
ce înseamnă o moară de apă sau de vânt? Domnul trăieşte 
cu viorele, da' tu ceas ai, bărbat sau femeie? Ia uite la el! 

Şi înainte ca soldatul ameţit să-şi vină în fire, ceilalţi 
izbucneau în hohote de râs, pe care câteodată le 
întrerupeau împuşcăturile prusienilor. 

În acest fel, s-au scurs vreo două săptămâni. În acest 
răstimp, s-a întâmplat să dăm o luptă, faţă de care toată 
faima, de până atunci a lui La Rochenoire a pălit cu totul. 
Într-o seară, au venit la noi vreo trei sute de oameni din 


detaşamentul lui Emile Corbeau şi o dată cu ei aproape 
cincizeci de cai. 

Ofiţerul, care-i conducea, a declarat că detaşamentul 
fusese distrus cu o zi înainte de o coloană mobilă care-i 
urmăreşte probabil şi acum pe cei scăpaţi cu viaţă din cei 
opt sute de oameni. Aceşti ostaşi erau cu adevărat într-o 
stare de plâns. Cu toate acestea, Mirza, întărit acum şi cu 
ei, a hotărât să primească lupta cu coloana mobilă, mai 
degrabă să meargă în întâmpinarea ei şi s-o surprindă pe 
drum într-o ambuscadă. Coloana număra nouă sute de 
oameni, din care aproape două sute de călăreţi erau 
conduşi de un ofiţer tânăr, dar foarte priceput, Otto von 
Hohenstein, o adevărată sperietoare a franctirorilor. Mirza 
s-a lăsat ademenit de speranţa că va învinge un potrivnic 
atât de cunoscut, prin urmare, îngăduindu-le oamenilor lui 
Corbeau numai să mănânce, a pornit în direcţia drumului. 
Era noapte, peste pădure se lăsase o ceaţă atât de deasă, 
încât nu se vedea nimic la doi paşi. Am stat ascungşi în 
tufişuri pe amândouă părţile drumului vreo două ore într-o 
tăcere adâncă, auzindu-ne bătaia propriilor inimi. Sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea, nu aveam voie să rostim 
nici o vorbă, aşa că am fost nevoit, ca ofiţer ce ajunsesem, 
să veghez şi asupra oamenilor, îndeosebi a lui Wolak, care 
numai cu mare greutate putea sta liniştit. Aveam 
instrucţiuni precise. Mirza avea să dea semnalul atacului 
trăgând cu pistolul. Lângă mine, auzeam inimile celorlalţi 
bătând neliniştite. Nu exista nimic mai enervant, chiar şi 
pentru soldaţii mai vechi, decât aşteptarea la pândă. S-a 
mai scurs încă o jumătate de oră şi, în sfârşit, am auzit din 
depărtare scârţâitul roţilor şi paşii măsuraţi ai 
pedestraşilor. S-a aşternut o asemenea tăcere, că, auzeam 
foşnetul fiecărei frunze din copaci. Paşii se apropiau. În cele 
din urmă, a apărut o patrulă călare alcătuită din şase ulani. 
Fumau pe furiş. Când au trecut pe lângă noi, unul s-a 
aplecat spre cel de lângă el şi l-am auzit spun în d: 

— Bruder 


[163] dă-mi un foc! 

— O să-ţi dea francezii. 

Au trecut de noi şi iarăşi s-a aşternut liniştea. S-a apropiat 
în fine grosul trupei. În frunte, mergea călărimea, urmată 
de pedestraşii care nu respectau ordinea. Se vede că 
oamenii aceştia nu se aşteptau la nimic şi înaintau fără 
grijă. Repetau, după obiceiul nemților, în tactul paşilor de 
marş, accentuând fiecare silabă: „Funf - Paar - lederne 
Strumpfe!” 

lar moartea îi pândea din amândouă părţile drumului. 

Când au ajuns în mijlocul capcanei, în liniştea surdă a 
răsunat o împuşcătură de pistol. 

I-a răspuns numaidecât salva tunătoare a puştilor din 
stânga drumului. S-a iscat o larmă de nedescris, în care se 
auzeau pocnetele puştilor, strigătul: „Formaţi rândurile!” şi 
glasul liniştit, răsunător, dominând în răstimpuri toate 
zgomotele, al comandantului neamţ. Au făcut front spre 
stânga şi atunci au căzut peste noi crengi şi frunze din 
tufişurile secerate de gloanţe. Vrednicii ostaşi nemți au 
format rândurile într-o clipită, în aceeaşi clipă însă, a doua 
salvă a cutremurat văzduhul dinspre dreapta. Nemţii au 
format două fronturi, timp în care Mirza a închis amândouă 
capetele drumului. Împuşcăturile bubuiau din toate părţile. 

Fumul a îngroşat şi mai mult întunericul de nepătruns. 
Soldaţii noştri urlau acum în jurul nemților ca o haită de 
lupi înfometați. Nefericiţii se credeau încercuiți de cine ştie 
ce forţe uriaşe. Trăgeau orbeşte. Caii ulanilor, înfricoşaţi şi 
speriaţi, au început să sforăie de spaimă şi să strice 
rândurile. Întreg detaşamentul s-a mişcat înainte şi a fost 
întâmpinat de gloanţe, a pornit înapoi şi a păţit la fel. 
Deodată, a explodat o ladă cu pulbere. Caii au înnebunit de- 
a binelea, învălmăşeala a crescut. Au răsunat glasuri: 
Lumină! Lumină! Atunci comandantului neamţ i-a venit 
ideea nefericită de a lumina drumul. Am văzut ostaşii 
prusieni ridicând în vârful baionetelor mănunchiuri de paie. 
Flăcările sângerii au luminat drumul şi copacii din 


apropiere, dar a fost numai în folosul nostru, fiindcă acum 
vedeam în cine tragem. „În ofiţer! în ofiţer!” au început să 
strige ostaşii noştri. La lumina paielor aprinse am zărit o 
siluetă înaltă, mândră, cu coiful ascuţit şi binoclul aurit la 
ochi, care sta sfidătoare într-o căruţă şi împărțea ordine. 
Flăcările îl luminau din cap până-n picioare. „Irageţi în 
ofiţer” au repetat glasurile. Gloanţele au şuierat, din 
legăturile de paie s-au împrăştiat scântei şi fire aprinse, dar 
ofiţerul a rămas neatins. Atunci a alergat spre noi Mirza. 

— Trageţi în ofiţer! a ordonat şi smulgându-i puşca lui 
Wolak, a dus-o la ochi. Împuşcătura a pornit, tânărul ofiţer 
s-a clătinat şi a căzut pe spate cu capul în paiele care 
ardeau. 

Paiele aprinse de prusieni s-au stins curând, salvele 
deveneau din ce în ce mai slabe şi mai rare. Se mai apărau, 
ce-i drept, dar fără nici o speranţă, în vreme ce focul nostru 
se înteţea tot mai mult, iar răcnetele soldaţilor cutremurau 
văzduhul. 

După încă cinci minute, comanda „La baionetă!” a răsunat 
în toate rândurile noastre. L-am văzut o clipă pe Mirza 
înaintând cu sabia scoasă o dată cu valul strălucitor de 
baionete, dar în mijlocul prusienilor s-a aprins deodată un 
mănunchi de paie şi alături a fost înălţată în vârful a două 
baionete o batistă albă. 

— Stai, se predau! s-a strigat din toate părţile. Aşa şi era. 
Lupta se încheiase. 

După o jumătate de oră, liniştea s-a lăsat iarăşi peste 
drumul însângerat; am dat ordin să se ridice răniții. Eu 
însumi am găsit capul lui Otto von Hohenstein cu faţa 
pârjolită de flăcări şi i-am luat documentele, printre care 
era şi un portret al soţiei sau al logodnicei, pe care-l păstrez 
şi acum. Apoi am plecat să-l caut pe Mirza. L-am găsit stând 
mai la o parte pe rădăcinile copacilor şi respirând greu. 
Avea părul ud de sudoare, faţa înnegrită de pulbere, 
mâinile îi tremurau, dar în ochi îi strălucea o mândrie 
neţărmurită, pe care nici nu încerca s-o ascundă. În zilele 


următoare, mândria lui a crescut şi mai mult. Nu mai 
asculta părerea nimănui, mai exact, n-o mai cerea de la 
nimeni. Cu ofiţerii se purta ca un tiran; chiar şi cu mine se 
arăta schimbat, drept care relaţiile noastre s-au răcit 
considerabil. 

Despre La Rochenoire n-am mai vorbit nimic, dar vedeam 
că Mirza se ridică deasupra lui şi începe să-şi dispreţuiască 
potrivnicul. Mai mult, acum se afla în fruntea unei forţe de 
două ori mai mari, care ar fi sărit şi în foc pentru el, aşa că 
nu mai avea de ce să se teamă. 

Două zile mai târziu, a atacat cătunul Deux-Ponts, unde se 
afla o garnizoană prusiană. N-a mai atacat noaptea, ci ziua 
în amiaza mare. A primit lupta deschisă, încununându-şi 
tâmpla cu o nouă frunză de laur. 

A procedat astfel împotriva ordinelor lui La Rochenoire. 
Ştia că aceasta va provoca ruptura dintre ei, dar s-a gândit 
pesemne că a venit timpul s-o facă. 

Atunci an primit veste că La Rochenoire, atacat între timp, 
suferise pierderi însemnate. Când a aflat, Mirza le-a spus 
ofiţerilor: 

— La Rochenoire o să-mi piardă oamenii de care am atâta 
nevoie. 

Ofițerii s-au privit în tăcere. 

În loc să atace Deux-Ponts, Mirza putea să sară în ajutorul 
lui La Rochenoire, fiindcă pe atunci eram mai liberi în 
mişcări. Coloanele mobile erau mai rare, deoarece nemţii 
mobilizaseră unităţile mai mari împotriva armatelor 
regulate. 

În seara aceleiaşi zile, a sosit un ofiţer cu ordin de la La 
Rochenoire ca Mirza să se îndrepte fără întârziere spre 
cartierul general. 

Îmi amintesc momentul acela şi acum. Eram în primăria 
din Deux-Ponts. Ofiţerul se oprise în uşă, cu mâna la chipiu, 
iar Mirza şedea la masă, citind ordinul fără grabă. 

Îl privea cu luare-aminte. Greutățile războiului se citeau şi 
pe faţa lui. Slăbise. Era palid şi parcă îmbătrânise, o umbră 


de asprime se aşternuse peste trăsăturile-i altădată atât de 
plăcute, tinereşti. Se vedea în el omul care se obişnuise să 
poruncească, nu să asculte de alţii. 

S-a ridicat brusc, s-a apropiat de ofiţer şi rupând ordinul 
în faţa lui, a împrăştiat bucăţelele de hârtie pe jos. 

— Spune-i lui La Rochenoire că mă duc la La Mare! a rostit 
cu răceală. 

Ofiţerul s-a înclinat şi a ieşit. Atunci Mirza s-a întors spre 
mine: 

— Te rog să convoci pe toţi ofiţerii detaşamentului. 

I-am adus în câteva minute pe toţi. Mirza le-a arătat liniştit 
numirea, spunându-le: 

— Domnilor, binevoiţi şi citiţi tare acest document. 

Unul dintre ofiţeri a dat citire poruncii dictatorului. În tot 
acest timp, Mirza a aşteptat mândru şi rece. S-a lăsat o 
tăcere adâncă. 

— Domnilor! a spus Selim. Dintr-un detaşament de 
jefuitori, scos în afara legii, deveniți din nou ostaşi ai 
Republicii. Vitejia voastră, arătată în atâtea bătălii a 
determinat guvernul legal să vă ierte. Am dreptul să 
pedepsesc, dar prefer să iert. Acelora dintre voi, cărora nu 
le-a plăcut purtarea mea de când am venit în lagăr, le 
declar că am urmat instrucţiunile, de altfel nu trebuie să mă 
dezvinovăţesc în faţa voastră. Cu acest prilej, vă anunţ că 
voi da ordin să fie împuşcat imediat oricare va arăta cea 
mai mică nesupunere. 

Nici un protest n-a întrerupt această cuvântare energică. 

După o vreme, cel mai vârstnic dintre ofiţeri, un italian 
încărunţit, pe nume Michaelis, a luat poziţie de drepţi, a dus 
mâna la tâmplă şi a spus: 

— Aşteptăm ordine. 

— Înştiinţaţi soldaţii de schimbarea comandantului. 

Ofițerii au ieşit şi curând strigătele „Vive la Republigue! 
„Vive Mademoiselle!” şi „A bas La Rochenoire 
[165] ne-au convins că schimbarea fusese primită. 


LI 


Dacă La Rochenoire ar fi putut auzi aceste strigăte, ar fi 
fost îndreptăţit să repete o dată cu regii Solomon 
[166] şi Gelimer 
[167]: „Iotu-i deşertăciune!” 

După o oră, am plecat spre La Mare. 

VI. 

Am ajuns acolo noaptea târziu. Nu i-am găsit acasă nici pe 
domnul La Grange, nici pe Lidia. Obloanele ferestrelor erau 
închise, în casă şi în grădină domnea liniştea. Am văzut că 
absenţa neaşteptată a Lidiei i-a produs o mare dezamăgire 
lui Selim. Venise aici să se odihnească dând frâu liber 
simţămintelor delicate pe care inima lui nu le mai încercase 
de mult, dar speranţele i se spulberaseră. Poate că se 
aştepta la vreun semn de viaţă, la vreo scrisoare, pentru că 
a descusut-o pe slujitoare care n-a ştiut să-i spună decât că 
stăpânii au plecat şi se vor întoarce peste trei zile. 

Pentru mine, plecarea lor era cu totul naturală, dar Mirza 
suferea din această pricină mai mult decât mă aşteptam şi 
nu se pricepea deloc să-şi ascundă tulburarea. Pentru el, 
era una din acele întâmplări care nu înseamnă nimic în 
sine, dar care par trimise înadins de soarta potrivnică. Dar 
până şi prezenţa în casa Lidiei părea să aibă efecte 
binefăcătoare asupra lui. De pe faţă i-a dispărut umbra 
aceea de asprime, luându-i locul o expresie mai blajină. Ne- 
am apropiat iarăşi. Acest cumplit comandant de puşcaşi 
voluntari mi-a adus aminte din nou de Selim, studentul 
îndrăgostit. Mă lua de braţ şi rătăceam prin toată casa. 
Casa în care locuieşte fiinţa iubită are pentru orice 
îndrăgostit un farmec deosebit. Dulceaţa amintirilor se 
amestecă în această vrajă cu tristeţea şi ecourile cu care 
răspund pereţii părăsiţi. Fiecare din aceste ecouri pare să 
spună: „Ea nu este”. La început, ne-am dus în camera 
Lidiei. În vaze de porțelan, pe amândouă părţile 
garderobei, se aflau flori veştejite, iar pe garderobă 
rămăsese un pieptene în formă de coroană, din acelea pe 
care femeile le poartă înfipte în păr. Mirza s-a întors 


chipurile spre fereastră, dar l-am văzut ducând pieptenul la 
buze. O iubea cu adevărat pe Lidia. De altfel, în încăpere 
nimic nu trăda prezenţa ei. Perdelele de la pat erau scoase, 
aşternutul lipsea; se vede că cineva făcuse ordine, ştergând 
urmele celei care locuise aici. Mobilele în huse albe erau 
aşezate unele peste altele, oglinzile şi fotografiile de pe 
pereţi, acoperite cu muselină. Mirza a tras pânza de pe 
fotografii. Una din ele o înfăţişa pe Lidia, copilă încă, în 
rochiţă scurtă. Era un vechi dagherotip îngălbenit. Faţa se 
vedea bine, dar ciorăpeii albi de copil nu mai erau decât 
două pete albe, iar rochiţă de culoare închisă se confunda 
cu fondul. Mi-a venit să râd de fotografia asta, deoarece 
Lidia nu era prea frumoasă când era mică, avea o înfăţişare 
speriată, gura deschisă şi o expresie cam prostuţă. Solim s- 
a întors cu spatele la mine, ca şi când n-ar fi vrut să mă uit 
cu priviri indiferente, poate chiar răutăcioase, la acest 
dagherotip. M-am gândit că lui trebuie să i se pară ciudat 
de fermecător, dar judecam în funcţie de mine. Mirza era 
prea lucid şi prea puţin sentimental. Într-adevăr, a dat la o 
parte portretul şi a spus: 

— Asta-i o caricatură! 

Am izbucnit amândoi în hohote de râs. Apoi l-am lăsat cu 
amintirile lui şi am plecat la ofiţerii care se întinseseră în 
sufragerie bând vin şi pufăind din lulele. 

Înainte de culcare, am luat o patrulă şi m-am dus să 
schimb străjile. Noaptea era rece, întunecoasă. La 
marginea pădurii, dincolo de câmpul de hamei, urla un lup, 
iar aulitul lui ameninţător părea ciudat de trist. Când tăcea, 
dinspre sat se auzea glasul unui ţăran care-şi chema soţia 
sau fiica: 

— Rozyna! Rozyna! 

M-am întors prin grădină. Ferestrele de la camera Lidiei 
erau luminate. Pesemne că Selim mai era acolo. 

Am crezut că-l voi surprinde adâncit în visare, dar l-am 
găsit aplecat deasupra hărţii. 


— Nemţii sunt la o zi de drum, mi-a spus. Sunt destul de 
mulţi, dar poimâine îi voi ataca. 

— Cine ştie dacă mâine nu te vei răfui cu La Rochenoire, 
am răspuns. 

A dat din mână cu nepăsare. 

— Asta n-are nici o importanţă. E timpul să sfârşesc cu el, 
deşi pentru mine e un potrivnic care nu merită osteneala. 

— 'Te preţuieşti prea mult. 

— Viitorul o va demonstra. 

Rostind cuvântul „viitor”, a privit pe hartă şi a lovit-o cu 
palma. 

A doua zi, şi-a petrecut toată dimineaţa împărțind ordine. 
Se aştepta la o bătălie. Dar mai întâi „kişmet” a vrut s-o dea 
pe aceea pe care i-o prevestisem. 

Era ora trei, şedeam la masă, când uşa s-a deschis brusc şi 
a intrat La Rochenoire. 

În treizeci şi şase de ore, făcuse un drum pentru care în 
mod obişnuit era nevoie de trei zile. Era acoperit de praf şi 
parcă obosit. Faţa-i era liniştită, ochii ficşi nu trădau nici un 
fel de emoție; semăna mai mult ca oricând cu un preot. 

Când a intrat, foştii lui ofiţeri au zvâcnit fără voie în 
picioare. 

Mirza s-a uitat la el cu o privire nedefinită. Ochii îi 
scăpărau, dar a rămas liniştit. Se vede că era pregătit, 
pentru că i-a făcut semn adjutantului care a ieşit 
numaidecât din încăpere. 

La Rochenoire a înaintat câţiva paşi oprindu-şi privirile 
amenințătoare asupra lui Mirza 

— Ieri ţi-am trimis un ordin, a vorbit încet. 

— lar eu am crezut că-i mai bine să nu-l execut. 

Jumătate din faţa lui La Rochenoire a început să tremure 
nervos, cum tremura de obicei în timpul luptelor. 

— Domnule, eşti arestat! i-a spus liniştit lui Mirza. 

Mirza a înălţat din umeri şi întorcându-se, a poruncit: 

— Michaelis, luaţi-l pe nebunul acesta! 


Atunci, în uşa întredeschisă, a apărut adjutantul însoţit de 
patru soldaţi. Aceştia s-au apropiat cu mişcări automate da 
La Rochenoire şi s-au oprit în tăcere la stânga şi la dreapta 
lui. 

— Domnule, în numele Republicii eşti arestat! a spus 
adjutantul. 

Într-o clipită, omuleţul s-a strâns în el şi faţa i s-a 
întunecat. A înţeles totul dintr-o dată, şi răzbunarea, şi 
drumurile lui Mirza. Şi-a dat seama că a căzut într-o 
capcană cumplită, din care nu mai putea scăpa decât în 
mormânt. 

Nu era însă omul care să irosească vorbele zadarnic, 
învingător în atâtea bătălii, acest partizan înfricoşător n-a 
mai încercat nimic. Pe faţa lui nu se citea nici mândria 
prefăcută, nici disprețul artificial; nu l-a fulgerat pe Mirza 
din priviri, a rămas pasiv, parcă simțind că tot ce-ar fi putut 
întreprinde, n-ar fi fost decât zbucium zadarnic, nepotrivit 
pentru demnitatea lui. 

Dimpotrivă, faţa lui Mirza exprima autoritatea puterii. Nici 
măcar nu se mai uita la La Rochenoire. În ochii lui, nu mai 
era un rival, un adversar egal, ci un sărman obişnuit în faţa 
judecății, un „pouvre diable” de care nu merita să se ocupe 
mai mult decât o cereau paragrafele codului penal militar. 

În toate acestea, în această neaşteptată schimbare de 
roluri şi relaţii, în această umilire profundă a unui om atât 
de mândru, ca La Rochenoire, era ceva atât de tragic, încât 
ceea ce avea să urmeze, pălea în faţa clipei prezente. 

— Ducetţi-l! a ordonat Mirza. 

Paşii, măsuraţi ai soldaţilor au răsunat prevestitor de rău. 
La Rochenoire a fost dus în casa în care înnoptasem prima 
dată în La Mare. 

După plecarea arestatului, în încăpere s-a înstăpânit o 
tăcere surdă. Se simțeau cu toţii apăsaţi de un simţământ 
ciudat. 

De obicei, oamenii războiului nu sunt nişte buni creştini, 
nu-şi iartă potrivnicii când îi prind, dar acum simţeam îh 


mine o pornire neînţeleasă împotriva lui Mirza. 

La Rochenoire venise fără arme, iar el acţionase cu 
aceeaşi neîndurare, dar cu o putere mai mare, încrezător în 
izbândă, în propria siguranţă, în autoritatea puterii, 
maiestatea judecătorului şi în legile militare, în forţă. 

Într-un cuvânt, de o parte totul, de cealaltă nimic. 

În plus, ştiam că Mirza nu-l va ierta. S-a constituit 
completul de judecată. Judecători erau Michaelis, Marx şi 
eu. Mirza avea obligaţia să prezideze. Touvenir era 
secretar. 

A fost adus La Rochenoire. Când m-am uitat la el, mi s-a 
părut că într-o oră îmbătrânise cu cel puţin un an, dar era 
calm, mai degrabă indiferent. 

După citirea acuzațiilor, era de ajuns şi una singură ca să-l 
condamne la moarte, Mirza l-a întrebat dacă are ceva de 
spus în apărarea lui, dar s-a mulţumit să ridice din umeri, 
înainte de pronunţarea sentinţei, l-au dus iarăşi la arest. 
După care, am început să deliberăm. Mirza s-a retras de la 
vot. 

Le-am amintit judecătorilor că acuzatul condusese peste 
patruzeci de lupte victorioase. Mi s-a părut că vorbele mele 
au făcut oarecare impresie. 

În cele din urmă, am votat. 

La Rochenoire a fost condamnat la moarte. 

Am fost ales eu ca să-i comunic sentinţa. Am făcut-o fără 
nici o plăcere. 

În ciuda aşteptărilor, m-a primit nu numai liniştit, ci chiar 
politicos. Mi-am îndeplinit trista însărcinare şi mă 
pregăteam să plec, dar m-a oprit şi mi-a spus: 

— Am ştiut că dumneata vei vota împotriva morţii. Dacă ar 
fi precumpănit părerea dumitale, mi-ai fi făcut o mare 
nedreptate. 

După care am plecat, nu înainte de a aşeza străjile doi 
ostaşi la uşă şi unul la fereastra dinspre câmpul de hamei. 

În nici un caz, La Rochenoire nu se putea salva prin fugă. 


M-am întors după aceea la cartierul general, dar nu-mi era 
sortit să mă odihnesc în noaptea aceea. Întrucât sentinţa 
avea să fie îndeplinită în faţa tuturor oştenilor lui La 
Rochenoire, am primit ordinul să aduc şi acea parte a 
detaşamentului care se afla acolo unde o lăsase La 
Rochenoire. 

Aveam nevoie de două zile pline. 

N-aveam nici un chef să plec, dar nu voiam să-l rog pe 
Mirza să trimită pe altcineva. 

Am luat deci vreo zece călăreţi din fostul detaşament al lui 
Corbeau şi am pornit la drum. 

Dincolo de La Mare, soldaţii au văzut lângă biserică un om 
care voia să dispară în spărtura zidului ce împrejmuia 
cimitirul, L-au prins şi l-au adus la mine. 

L-am recunoscut pe Hugon, vechea noastră călăuză. 

— Ce faci aici? l-am întrebat ameninţător. 

Hugon era beat sau se prefăcea. 

— Cu... cunosc fiecare tufiş, a mormăit. Cu îngăduinţa 
domniilor voastre, mă duc la casa din parc. Acolo sunt mulţi 
soldaţi. 

M-am târât pe brânci prin hamei, crezând că sunt nemți, şi 
când colo, unul cu baioneta a vrut să mă... lângă uscătorie... 
era de-al nostru, nu neamţ... 

Hugon a început să plângă. 

— Du-te şi te culcă, eşti beat. 

— De supărare, domnia ta, de supărare. Azi eşti jos şi 
mâine sus... sau altfel. Ieri se temeau soldaţii de el, iar 
mâine o să-l împuşte. 

Mi-a trecut prin minte o bănuială. 

— L-ai văzut pe La Rochenoire? am întrebat. 

— Acolo sunt mulţi soldaţi, domnia ta. Nu lasă pe nimeni. 
Şi m-am gândit să dorm în cimitir. Astăzi omul trăieşte, şi 
mâine-l duc acolo. 

O clipă, am crezut că La Rochenoire a găsit mijlocul de a 
se înţelege cu Hugon şi l-a trimis la soldaţii săi. Am râs însă 
şi eu de gândul meu. Selim avea de două ori mai mulţi 


oameni, iar Hugon nu putea ajunge acolo înaintea mea. L.- 
am lăsat în drum şi am plecat mai departe. 

Nu ştiu prin ce minune vestea despre soarta lui La 
Rochenoire a ajuns la detaşament înaintea mea. Ofițerii şi 
soldaţii m-au primit într-o tăcere surdă. 

Nici unul nu s-a arătat împotrivă. Acum erau ca o turmă de 
Oi, cu care puteam să fac ce voiam. 

Am dat ordinul de plecare şi am pornit numaidecât. 

Pe la amiază, am lăsat ostaşii să se odihnească două ore, 
apoi i-am îndemnat din nou să se grăbească. Prin sate, 
ţăranii se ascundeau de noi, vrând să ajung cât se poate de 
repede la La Mare, rechiziţionam în drum toate căruțele cu 
cai. De fiecare dată însă, la prima-întrebare, primarul îmi 
răspundea: 

— N-avem. 

Atunci îi băgăm pistolul sub nas şi atingerea ţevii reci avea 
însuşirea de a stimula patriotismul primarului; căruțele se 
găseau, scoase parcă din pământ. 

Ne apropiam de La Mare, noaptea târziu, într-o ordine 
desăvârşită, Eu mergeam înainte cu călăreţii mei, la o 
jumătate milă franceză de detaşament. Voiam să ajung 
primul, fiindcă trebuia să spun parola străjilor puse de 
Mirza. 

Dinspre sat nu se auzea nici cel mai mic zgomot, 
pretutindeni domnea întunericul. Mirza era şi mai prudent 
ca La Rochenoire şi nu aprindea focul niciodată în timpul 
nopții. 

Ne aflam nu departe de biserică. Subofiţerul meu s-a 
apropiat de mine: 

— Domnule locotenent, mi-a spus, străjile au adormit. 

— Nu e eu putinţă, am răspuns, asta se plăteşte cu 
moartea. Luna lumina ca ziua. Cât cuprindeai cu ochii, nu 
se vedea nici o strajă... 

„Ce-i asta?” m-am întrebat cu înfiorare. 

La poarta cimitirului, credeam că voi auzi dintr-o clipă în 
alta: 


— Qui vive? 

Împrejur domnea liniştea. 

Subofiţerul s-a apropiat iarăşi de mine şi mi-a şoptit: 

— Aici s-a întâmplat ceva. Geamurile de la biserică sunt 
sparte. 

Am privit în lumina lunii. Razele-i palide se răsfrângeau în 
ferestrele bisericii, dar în câteva locuri se vedeau găuri 
mari, negre şi tăcute; într-adevăr, geamurile erau sparte. 

— Cred că aici a avut loc o luptă, a continuat subofiţerul. 
Poarta cimitirului era deschisă şi am intrat. 

Deodată, copita calului meu s-a lovit de un obiect tare, 
care a produs un ecou surd. 

Am crezut că e vreo tigvă omenească ascunsă prin iarbă şi 
i-am spus unui soldat s-o ridice. 

Soldatul a descălecat, s-a aplecat şi mi-a arătat un coif 
prusian. 

Era deci limpede că Mirza luptase în absenţa mea şi, după 
bătălie, plecase în altă parte. 

Am mers mai departe prin cimitir, cercetând fiecare 
ridicătură de pământ. 

La cincizeci de paşi de locul unde găsisem coiful, zăcea 
cadavrul unui pedestraş prusian. Se afla acolo de peste 
zece ore, aşa că lupta avusese loc ieri. 

Prin iarbă şi prin buruieni, apăreau tot mai multe semne 
ale încăierării. Pe alocuri, petece de pământ de peste zece 
coţi erau acoperite ca de omăt de bucățele de hârtie folosite 
la încărcătură; mai încolo se aflau numai trupuri prusiene, 
apoi numai franceze, şi mai departe şi de unele şi de altele, 
răsturnate pe spate sau cu faţa în jos, adesea cu capetele 
sau piepturile proptite unul în celălalt. Aici se luptase cu 
arme albe. Razele lunii luminau mereu alte şi alte trupuri 
adormite parcă. 

— La casa din parc! am strigat cu putere. Am pornit ca 
vijelia şi am ieşit la drum. 

De departe se vedeau venind mase negre de oameni; 
detaşamentul meu ajunsese la zidul cimitirului. Am oprit 


înaintarea cu un semn din mină, iar eu şi oamenii mei am 
galopat mai departe, ferind trupurile tot mai dese care 
acopereau drumul. Un minut mai târziu, casa a apărut în 
faţa noastră; ferestrele de la o cameră erau luminate şi 
deschise la perete, ca şi uşile de la tindă. 

Am intrat în fugă. 

Prima încăpere era goală şi întunecată; un firicel de 
lumină pătrundea din odaia vecină prin uşa crăpată. 

Am deschis-o şi am rămas încremenit. 

La mijloc, se afla o sofa joasă, fără rezemătoare, pe care 
era întins mortul acoperit cu un cearceaf; profilu-i nemişcat 
ieşea în relief sub năsălie. 

La căpătâiul răposatului, ardeau două lumânări groase. La 
picioare, sta în genunchi o femeie îmbrăcată în negru, cu 
fruntea rezemată de marginea sofalei şi cu mâinile strânse 
deasupra capului. 

Când am intrat, s-a ridicat. Am recunoscut-o pe Lidia. 
Faţa-i era palidă, aspră, subţiată de nesomn, obosită, de 
piatră şi îmbătrânită, dar fără lacrimi. 

— Domnişoară Lidia!... am strigat cu glasul înăbuşit. 

S-a apropiat în vârful picioarelor, temându-se parcă să nu 
tulbure liniştea celui răposat, şi a rostit în şoaptă, cum se 
vorbeşte în faţa morţilor: 

— A murit. 

S-a sprijinit de umărul meu. Suspine uscate i-au zguduit 
pieptul. 

Abia atunci mi-a trecut prin minte că mortul ar putea fi 
bătrânul La Grange. 

M-am apropiat repede şi am ridicat giulgiul. De sub 
cearşaf se împrăştia o răceală de mort. Lumina gălbuie a 
lumânărilor cădea pe faţa învineţită cu buzele umflate, 
schimonosite, respingătoare. 

Era faţa lui... Selim Mirza. 

VII. 

A doua zi de dimineaţă, am făcut cercetări din care au 
reieşit cele ce urmează. La Rochenoire se înţelesese într- 


adevăr cu Hugon, căruia îi poruncise să-i vestească pe 
prusieni că Mirza se afla la La Mare. Hugon îi condusese 
prin hamei cu atâta iscusinţă, încât străjile dăduseră 
semnalul de primejdie abia după ce întregul detaşament 
fusese încercuit. Începuse lupta. Mirza căzuse de la 
început. În schimb, La Rochenoire care, vrând numai să se 
răzbune, nu credea că va scăpa, izbutise în vânzoleala 
generală să fugă în câmpul de hamei cu ajutorul lui Hugon, 
şi de acolo să se strecoare în pădure. 

După război, la vreun an de zile, am aflat că stă la Veneţia, 
Moştenise o mare avere în Bretania, se căsătorise şi trăia 
liniştit. 

N-am putut verifica dacă soţia lui era Lidia La Grange. 

Schițe în cărbune. 

Cuvânt înainte. 

Geneza uneia dintre cele mai izbutite nuvele cu tematică 
socială, Schițe în cărbune, este cunoscută din mărturisirile 
atestate ale scriitorului. Schița Cocorii (Zurawie), publicată 
în „Kurier Warszawski”, nr. 1, 1896, relatează cu exactitate 
documentară cum s-au petrecut lucrurile. Cu douăzeci de 
ani în urmă, în 1876, aflându-se pe malul Oceanului Pacific, 
la Anaheim Landing, a auzit într-o noapte ţipetele cocorilor, 
care i-au adus aminte de meleagurile natale. Cuprins de 
nostalgie, după câteva zile, a pus pe hârtie prima frază din 
Schițe în cărbune, epopee intitulată „Ce s-a întâmplat la 
Barania Gtowa”, pe care a sfârşit-o la 21 septembrie într-un 
hotel din L.os Angeles, în timp ce aştepta zadarnic venirea 
unui prieten. Iniţial, se presupune că autorul intenţiona să 
conceapă o suită de povestiri cu subiecte rurale, pe care să 
le subsumeze titlului mai general, Schițe în cărbune, 
ulterior însă, a fost numită astfel numai prima parte. Nuvela 
împlinea o vădită finalitate polemică, înfierând neamestecul 
oficializat prin lege al şleahtei în treburile comunale, care 
lăsa ţăranii la cheremul oficialităților corupte şi controlate 
de cotropitori. lată de ce Sienkiewicz era aproape convins 
că opera nu va trece de cenzura din Varşovia, opinând, în 


acest caz, publicarea ei la Poznan. Nuvela apare totuşi la 
Varşovia în anul următor, 1877, în „Gazeta Polska” (8-23 
ianuarie), evident, după eliminarea de către redacţie a 
pasajelor mai „problematice”; în volum se va publica în 
1880. În această formă, ciuntită, va circula până în 1952, 
când apare în versiunea autentică de la început, înfăţişarea 
realităţilor rurale cu tentele unei ironii cel mai adesea 
incisive şi cu precisă direcţie socială a stârnit vâlvă îndată 
după publicarea nuvelei; cum de altfel se aştepta scriitorul 
însuşi. Cu scăderi şi creşteri de intensitate temporare, 
discuţia în jurul Schiţelor în cărbune, a durat multă vreme, 
reluându-se şi după apariţia în volum. Trecând peste 
deosebirile minore, în mare, intervenţiile criticii resping sau 
aprobă opera în funcţie de direcţiile ideologic-estetice 
înlăuntrul cărora se înscriu promotorii lor. Critica de 
orientare conservatoare i-a reproşat atacurile împotriva 
şleahtei şi a bisericii (St. Tarnowski), predominarea 
culorilor negre şi naturalismul tipologiei, adevărată „galerie 
de animale” (]. Tretiak sau Z. Kaczkowski). În schimb, 
scriitorii şi publiciştii din tabăra realist-pozitivistă au 
subliniat oportunitatea socială a problematicii, 
expresivitatea artistică a naraţiunii, o „capodoperă” 
autentică (B. Prus) şi realismul viguros al caracterelor 
umane; cu argumente etice şi estetice, P Chmielowski a 
demonstrat convingător că Rzepowa reprezintă „unul 
dintre cele mai frumoase personaje feminine din literatura 
polonă”. 

În Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile 
străine în periodice. 1859-1918, se menţionează traducerea 
nuvelei în limba română de 1. C. Frunză (|. C. Panţu) încă 
din 1901 în „Gazeta Transilvaniei” (nr. 235-238; 240-244; 
246-249; 251-254). În transpunerea lui N. Răsvan, în 
întregime sau parţial, va mai apărea şi în „Adevărul”, 1903 
(nr. 5.107-5.120), „Litere şi Arte” 1903 (nr. 39, p.2) şi 
„Tribuna poporului”, 1903 (nr. 131,p.5;nr.133,p.6;nr. 


143, p. 5). De asemenea, va fi cuprinsă în aproape toate 
volumele de Nuvele. 

[. 

În care facem cunoştinţă cu eroii şi începem să întrezărim 
oarecare întâmplări. 

ÎN CANCELARIA primăriei din satul Barania Glowa 
[168], domnea o linişte de cimitir. Primarul comunei, un 
ţăran în vârstă, cu numele Franciszek Burak 
[169], stătea la masă şi cu încordată luare-aminte mâzgălea 
ceva pe un petic de hârtie; iar secretarul comunal, domnul 
Zolzikiewicz 
[170], un tânăr plin de speranţe în viitorul său, stătea lângă 
fereastră şi se apăra de muşte. 

În cancelarie era atâta muscărie, cum numai într-un grajd 
mai poţi vedea. Sub murdăria lor, pereţii îşi pierduseră 
vechea culoare. Urme de muşte pătau sticla tabloului care 
atârna deasupra mesei, urme de muşte se vedeau şi pe 
hârtii, şi pe ştampilă, şi pe crucifix, şi pe condicile 
primarului. 

Muştele cutezau a se aşeza chiar şi pe primar, ca pe un 
simplu asesor comunal, dar mai ales dădeau năvală asupra 
capului domnului Zolzikiewicz, uns cu o pomadă care 
mirosea a vâzdoagă... Roiuri întregi se adunau pe capul 
dumisale, aşezându-i-se pe cărare şi alcătuind pete vii, 
negre şi mişcătoare. Din când în când, domnul Zolzikiewicz 
ridica mâna în sus cu mare băgare de seamă, şi apoi o 
repezea năprasnic în jos: se auzea pleoscăitul palmei pe 
cap, roiul de muşte se înălța la cer, bâzâind, iar domnul 
Zolzikiewicz, aplecându-şi capul pomădat, culegea cu 
degetele cadavrele rămase printre firele de păr şi le lepăda 
pe podea. 

Era ceasul patru după-amiază; în sat domnea o linişte 
deplină, căci oamenii erau duşi la muncă; numai sub 
fereastra cancelariei primăriei o vacă se scărpina de perete 
şi, din când în când, îşi arăta în faţa geamului botul cu 


balele care-i atârnau de o parte şi de alta şi cu nările care 
tremurau uşor. 

Când şi când, vaca îşi smucea capul greoi către spate, 
apărându-se şi ea de muşte şi lovind de fiecare dată cu 
cornul în zid. Atuncea domnul Zolzikiewicz se întorcea către 
fereastră şi striga: 

— Hoo! Lua-te-ar... 

Apoi îşi privea chipul în oglinda atârnată chiar lângă 
fereastră şi-şi îndrepta frizura. 

Într-un târziu, primarul întrerupse tăcerea: 

— Domnule Zolzikiewicz, spuse el în graiul mazurienilor, 
scrie dumneata raportul ăsta, că eu nu pot să ies la capăt 
defel. Doar dumneata eşti secretar. 

Dar domnul Zolzikiewicz nu era în apele dumisale, şi când 
nu era în apele dumisale, toate lucrurile trebuia să le facă 
primarul singur... 

— Ei, şi ce dacă sunt secretar? răspunse cu învederat 
dispreţ. Secretarul are a scrie prefectului şi comisarului; 
când este vorba însă de scris unui primar la fel cu 
dumneata, aceluia poţi să-i scrii şi singur. După aceea, 
adăugase cu un dispreţ superior: Şi apoi, ce înseamnă 
pentru mine un primar? Un ţăran, şi atâta tot! Pe ţăran poţi 
să-l faci ce pofteşti, tot ţăran rămâne. 

Îşi îndreptă frizura şi se uită iarăşi în oglindă. Primarul 
însă se simţi jignit şi răspunse: 

— Ia te uită! Adicăte, crezi dumneata că n-am băut şi eu 
ceai împreună cu comisarul? 

— Mare lucru un ceai! răspunse cu nepăsare Zolzikiewicz. 
Te pomeneşti că o fi fost şi fără rom! 

— Ba nu-i adevărat, a fost cu rom. 

— Fie şi cu rom! Eu însă nu am chef să scriu raportul 
acesta. 

Primarul răspunse mânios: 

— Dacă eşti aşa de gingaş, de ce-ai cerut postul de 
secretar? 


— 'Ţi-am cerut eu dumitale ceva? Eu mă cunosc cu 
prefectul... 

— Grozavă cunoştinţă! Când vine pe aici, nu scoţi nici o 
vorbă... 

— Burak, Burak, ia seama, îţi îngădui prea multe. M-am 
săturat până-n gât de ţăranii dumitale şi de cancelaria 
dumitale. Între voi, chiar şi un om cu educaţie ajunge să se 
prostească. Într-o zi, am să mă supăr şi am să dau dracului 
cancelaria, şi pe dumneata împreună cu ea. 

— Şi după aceea, ce-ai să faci? 

— Ce-am să fac? Crezi că fără slujba aceasta am să trag 
mâţa de coadă? Un om cu educaţie se descurcă. Niciodată 
să nu porţi de grijă unui om cu educaţie. Chiar mai ieri 
Stolbicki îmi spunea: „Ei, măi Zolzikiewicz, tu ai fi foarte 
bun pentru postul de sub-inspector, că ştii şi cum creşte 
iarba, măi!” întrebarea aceasta s-o pui când ai a face cu un 
prost. Eu n-am nevoie de secretariatul dumitale. Un om cu 
educaţie... 

— Mă rog! Că doar nu s-a sfârşit lumea cu dumneata! 

— Lumea nu s-a sfârşit, dar dumneata ai să-ţi moi pana în 
cerneală şi ai să mâăzgăleşti în registru până când te-or 
trece toate năduşelile. 

Primarul se scărpina în cap. 

— Aşa e când eşti domn, numaidecât te propteşti pe 
picioarele dinapoi. 

— 'Ţine-ţi gura, te rog... 

— Da, da. 

Şi iarăşi se statornici liniştea, în care nu se auzea decât 
peniţa primarului, scârţâind subţire pe hârtie. 

În cele din urmă, primarul se ridică de pe scaun, îşi şterse 
peniţa pe suman şi spuse: 

— Aşa! Cu ajutorul lui Dumnezeu am sfârşit. 

— Ia citeşte ce-ai mâzgălit acolo! 

— De ce să mâzgălesc? Am scris taman ce trebuia. 

— Citeşte, îţi spun! 


Primarul apucă hârtia cu amândouă mâinile şi începu a 
citi: „Către primarul comunei Wrzeciadza. În numele 
Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului duh, amin! Prefectul a 
poruncit ca recensământul militar să se facă îndată după 
Sântămăria Mare şi, când colo, registrele de naştere se află 
tot la preot, la parohie, iar flăcăii noştri seceră cu ziua pe 
ogoarele dumitale, înţelegeţi că aceşti flăcăi trebuie 
înregistraţi şi trimişi înainte de Sântămăria Mare, dacă au 
împlinit optsprezece ani, că dacă nu vei face aşa, o să capeţi 
una după ceafă, ceea ce-mi doresc mie şi dumitale. Amin!” 

Aşa îşi sfârşea preotul cazania, şi bietul primar, auzindu-l 
în fiecare duminică, socotise Că o asemenea încheiere este 
tot aşa de potrivită în corespondenţa sa, ca şi cea mai 
aleasă formulă de politeţe. Zolzikiewicz însă izbucni în râs: 

— Aşa? întrebă el. 

— Atuncea, te rog să scrii dumneata mai bine. 

— Sigur că am să scriu, că doar n-o să te las să faci de râs 
satul Barania Gtowa. 

Spunând acestea, Zolzikiewicz se aşeză pe scaun, luă tocul 
în mână, îl roti de câteva ori în aer, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
ia avânt, şi începu să scrie cu mare iuţeală. 

După puţină vreme, înştiinţarea era gata; atuncea autorul 
îşi netezi părul şi citi cele ce urmează: „Primarul comunei 
Barania Gtowa către primarul comunei Wrzeciadza! 

Deoarece recensământul militar, la ordinul autorităţilor 
superioare, urmează să fie sfârşit în ziua cutare şi cutare, 
anul cutare şi cutare, se înştiinţează pe această cale 
primarul comunei „Wrzeciadza ca registrele de naştere ale 
ţăranilor din Barania Gtowa, care se află la cancelaria 
parohială, să le ia de la această cancelarie şi să le trimită 
comunei Barania Glowa cât se poate de urgent. Iar ţăranii 
din Barania Gtowa, care se află la muncă în Wrzeciadza, să 
fie trimişi înapoi tot atât de repede”. 

Primarul prindea cu o ureche lacomă aceste cuvinte, iar 
pe faţă i se citeau o tulburare şi o încordare sufletească 
aproape religioase. Ce frumoasă, ce solemnă şi ce oficială i 


se părea lui această scrisoare! lată, de pildă, începutul: 
„Deoarece recensământul militar etc.” Grozav îi plăcea 
primarului această întorsătură de frază: „Deoarece...”, pe 
care însă nu izbutise s-o înveţe niciodată, adică de fapt ştia 
cum să înceapă, dar mai departe nu izbutea să treacă! Sub 
condeiul lui Zolzikiewicz, însă, vorba curgea ca apa, încât 
nici la cancelaria judeţeană nu se scria mai frumos. După 
aceea, rămânea numai să afumi pecetea, să o trânteşti pe 
hârtie, ca să răsune masa, şi gata! 

— Ăsta cap, zic şi eu! spuse primarul. 

— Fireşte, răspunse îmbunat Zolzikiewicz, doar secretarul 
este cel care scrie cărţile. 

— Cum, dumneata scrii cărţi? 

— Întrebi de parcă n-ai şti! Dar registrele cancelariei cine 
le scrie? 

— Aşa este, încuviinţă primarul. Şi după o clipă, adăugă: 
Recensământul are să se facă în doi timpi şi trei mişcări. 

— Dumneata ia seama să scapi de cei câţiva derbedei din 
sat. 

— Cam greu să te descotoroseşti de ei! 

— Eu atâta-ţi spun, prefectul s-a plâns că oamenii din 
Barania Gtowa s-au nărâăvit. Se ţin numai de beţii, spune 
prefectul. Burak, zice, nu-i ţine din scurt, şi are să dea 
socoteală. 

— Da, ştiu, răspunse primarul, eu trebuie să dau socoteală 
de toate. Când a născut Rozalka Kowalicha, judecata a 
hotărât să-i dea douăzeci şi cinci la spate, ca să ţină minte 
altă dată că asemenea purtare, spunea judecătorul, nu stă 
bine unei fete. Cine a poruncit? Eu? Nu! Judecata. Ce să am 
eu cu ea? Despre mine n-au decât să nască toate fetele din 
sat. Judecata a hotărât, dar oamenii pe mine mă ţin 
răspunzător. 

La acestea, vaca împunse atât de puternic cu cornul în 
perete, încât se cutremură toată cancelaria. 

— Nea, mânca-te-ar boala! strigă primarul, vărsându-şi 
toată amărăciunea asupra vitei. 


Secretarul, care în răstimp se aşezase pe colţul mesei, 
începu iarăşi sa se cerceteze în oglindă, 

— Bine-ţi face! răspunse el. De ce nu iei seama? Tot aşa 
are să fie şi cu beţia asta. O oaie afurisită strică toată turma 
şi o duce la pierzanie. 

— Sigur! Parcă poţi să ştii cine-i de vină?! Cât priveşte 
băutura, când munceşti la câmp, trebuie să tragi o duşcă, 
două. 

— Eu atâta-ţi spun, scapă de Rzepa 
[171], şi toate au să meargă bine. 

— Ce, vrei să-i tai capul? 

— Capul n-ai sa i-l tai, dar acum se face recensământul 
militar. Trece-l pe lista celor care au să tragă la sorţi, şi 
gata. 

— E însurat şi are un băiat de un an. 

— Cine poate să ştie asta? El doar n-o să facă contestaţie, 
şi dacă va face, n-o să ţină nimeni seamă de contestaţia lui. 
În timpul recrutărilor, toţi sunt grăbiţi. 

— Eh! domnule secretar, domnule secretar! Dumneata nu 
te gândeşti la beţie, ci la nevasta lui Rzepa, dar dac-am face 
una ca asta, am mânia pe Dumnezeu. 

— Şi ce te priveşte pe dumneata? Mai bine te-ai gândi că şi 
feciorul dumitale are nouăsprezece ani şi că de asemenea 
trebuie să tragă la sorţi. 

— Ştiu, dar n-am să-l dau. Dacă nu s-o putea altfel, am să-l 
răscumpăr. 

— Eh! dacă eşti atât de bogat... 

— Mi-a ajutat Dumnezeu să am câţiva galbeni, nu prea 
mulţi, dar cât am, cred că mi-or ajunge. 

— Ai să dai opt sute de ruble de aur? 

— Dacă-ţi spun că am să plătesc, am să plătesc, chiar de-o 
fi şi în aur, iar după aceea, Dumnezeu mi-o îngădui poate să 
rămân mai departe primar, şi cu sfântul lui ajutor, în vreo 
doi ani mi-oi face banii la loc. 

— Îi vei face, sau nu-i vei face. Şi eu am nevoile mele şi n- 
am să te las să ici dumneata totul. Un om cu educaţie are 


totdeauna mai multe cheltuieli decât un om de rând; dar 
dacă l-am trece pe Rzepa în locul fiului dumitale pe listă, ar 
fi şi pentru dumneata o economie... opt sute de ruble nu le 
găseşti în drum. 

Primarul rămase o clipă pe gânduri. Nădejdea economisirii 
unei sume atât de mari începu să-l gâdile plăcut şi-l făcu să 
zâmbească. 

— Da, spuse el în cele din urma, numai că treaba este cam 
primejdioasă. 

— Dar nu pentru capul dumitale. 

— Ba taman de asta mă tem, că ai s-o faci după capul 
dumitale şi are să se spargă într-al meu. 

— Cum ţi-e voia! Atuncea, dă opt sute de ruble... 

— Nu zic că nu-mi pare rău... 

— Eh, dacă socoti că ai să-i faci la loc, de ce să-ţi pară rău? 
Pe primariatul dumitale însă să nu te bizui prea mult. Nu se 
cunosc încă toate isprăvile dumitale; dar dacă s-ar şti numai 
ce ştiu eu... 

— Dumneata doar iei pentru treburile canţilariei mai mult 
decât mine. 

— Nu mă gândesc la treburile cancelariei, ci la vremuri 
ceva mai vechi. 

— Nu mă tem! Ce mi s-a spus, aceea am făcut. 

— Bine! Lămuririle acestea ai să le dai în altă parte. 
Spunând acestea, domnul secretar îşi luă şapca cu 
pătrăţele verzi şi ieşi din cancelarie. Soarele era în asfinţit; 
oamenii se întorceau de la câmp. Astfel, domnul secretar 
întâlni mai întâi cinci cosaşi cu coasele în spinare, care i se 
închinară, spunând; „Domnul fie lăudat!”; domnul secretar 
dădu numai din cap, fără a spune: „În vecii vecilor!”, pentru 
că era de părere că unui om cu educaţie nu-i şade bine să 
răspundă ca ţăranii de rând. Că domnul Zolzikiewicz era un 
om cu educaţie, asta o ştia toată lumea şi nu puteau să se 
îndoiască decât cei răutăcioşi şi îndeobşte invidioşii, cărora 
orice personalitate care se ridică deasupra nivelului 


obişnuit, le stă ca sarea în ochi şi nu-i lasă să doarmă 
liniştiţi. 

Dacă s-ar publica, aşa cum s-ar cuveni, biografiile tuturor 
oamenilor cunoscuţi, în biografia acestui om deosebit, am 
citi că cea dintâi învăţătură a dobândit-o la şcoala din 
Ostowice 
[172], capitala districtului Ostowice, în cuprinsul căruia se 
afla satul Barania Gtowa. La vârsta de şaptesprezece ani, 
tânărul Zolzikiewicz ajunsese în clasa a doua şi ar fi ajuns 
poate mai departe, şi chiar mai de timpuriu, dacă n-ar fi 
venit deodată vremuri tulburi, care-i curmară pentru 
totdeauna cariera sa strict ştiinţifică. Stăpânit de obişnuita 
înflăcărare a tinereţii, domnul Zolzikiewicz, care de altfel 
fusese prigonit încă de mai înainte de nedreptatea 
profesorilor, se puse în fruntea unui grup de elevi animați 
de aceleaşi simţiri ca şi el, organiză o adevărată revoluţie 
contra asupritorilor săi, rupse cărţile, rigla şi tocul şi, 
părăsind pe Minerva 
[173], păşi pe un drum nou. Pe acest nou drum, el ajunsese 
până la postul de secretar comunal şi, precum auzirăm 
adineauri, năzuia chiar la slujba de subinspector. 

Dar şi ca secretar comunal, treburile dumisale mergeau 
destul de bine. O conştiinţă aşezată pe temelii de neclintit 
izbuteşte întotdeauna să dobândească respectul semenilor; 
cum însă simpaticul meu erou, după cum am amintit mai 
sus, ştia câte ceva aproape despre fiecare locuitor din 
districtul Ostowice, toţi oamenii din partea locului îi purtau 
un fel de stimă îmbinată cu un simţământ de suspiciune şi 
se străduiau să nu aducă nici cea mai mică supărare unei 
atât de neobişnuite personalităţi. Îl salutau deci şi 
intelectualii, i se închinau şi ţăranii, scoţându-şi de departe 
căciulile şi grăind: „Domnul-Dumnezeu să fie lăudat!” 
Ajungând aici, sunt dator să dau cititorului o mai largă 
lămurire asupra pricinilor pentru care domnul Zolzikiewicz 
nu răspundea la acest salut cu obişnuitul: „În vecii vecilor!” 


După cum am spus mai sus, el era încredinţat că unui om 
cu educaţie nu-i stă bine să răspundă ca un ţăran oarecare; 
mai erau însă şi alte motive. Capetele cu desăvârşire 
independente sunt de obicei îndrăzneţe şi radicale. Domnul 
Zolzikiewicz ajunsese la convingerea că „sufletul este abur, 
şi nimic mai mult!” în afară de aceasta, tocmai în vremea 
aceea domnul secretar citea o carte editată de un librar din 
Varşovia, domnul Breslauer 
[174], sub titlul Izabela, regina Spaniei, sau misterele curţii 
din Madrid 
[175]. Acest roman, celebru din toate punctele de vedere, îi 
plăcu atât de mult şi avu asupra dumisale o înrâurire atât 
de puternică, încât o bucată de vreme se gândi chiar să lase 
totul baltă şi să plece în Spania; „Dacă Marfore 
[176] a reuşit, de ce n-aş reuşi şi eu?” Şi, încredinţat fiind 
că „în această ţară de proşti, omul se iroseşte zadarnic”, 
poate că ar fi plecat, dacă nu-l opreau din fericire alte 
împrejurări, despre care vom vorbi mai departe. 

Citind povestea cu Izabela, regina Spaniei, pe care domnul 
Breslauer, spre marea cinste a literaturii noastre, o publica 
în fascicole periodice, domnul Zolzikiewicz ajunsese să aibă 
o atitudine foarte sceptică faţă de preoţime, şi deci şi faţă 
de tot ce era legat direct sau indirect de preoţime. Aşa 
fiind, domnul secretar nu răspunse cosaşilor, după cum eră 
obiceiul: „În vecii vecilor”, ci trecu mai departe... Merse, 
mente, până când întâlni un pâlc de fete care se întorceau 
de la seceriş cu secerele pe umăr. Cum tocmai atuncea 
treceau pe lângă o băltoacă mai mare, ele păşeau una după 
alta, suflecându-şi fustele şi dezvelindu-şi pulpele roşii ca 
sfecla. De data aceasta, domnul Zolzikiewicz spuse: „Ce mai 
faceţi, căpriţelor?” şi, tăindu-le drumul, cum trecea o fată, o 
lua în braţe, o săruta, şi după aceea o împingea în baltă, dai 
asta numai aşa, în glumă. Fetele strigau: „Vai, vai!” şi 
râdeau, de li se vedea cerul gurii. lar după ce trecură, 
domnul secretar ascultă cu multă plăcere cum vorbeau 
între ele: „Falnic cavaler, secretarul ăsta al nostru!” - „Şi-i 


LIA 


rumen ca un mar!” lara treia spuse: „Şi capu-i miroase ca 
un trandafir: când te ia în braţe, ameţeşti!” Domnul 
secretar porni mai departe, plin de mulţumire. Şi mai 
departe, în apropierea unei case, auzi iarăşi vorbindu-se 
despre sine şi se opri în dosul gardului. Dincolo de gard, de 
cealaltă parte, era o livadă deasă de vişini; în livadă se aflau 
stupi de albine, iar lângă stupi, tăifăsuiau două femei. Una 
avea nişte cartofi în poală şi îi curăța cu un cuţitaş, iar 
cealaltă cuvânta: 

— Vai, draga mea Stachowa, atâta mă tem să nu mi-l ia pe 
Franek al meu la oaste, că mi se încreţeşte pielea de 
groază. 

lar Stachowa răspundea: 

— Trebuie să te duci la secretar, du-te la el. Dacă n-o 
putea să te ajute el, atuncea nimeni n-are să poată. 

— Dar cum să mă duc la el, dragă Stachowa? Doar n-o să 
mă duc cu mâna goală. Primarul e mai bun, de-i duci câţiva 
raci, niscai unt, un fuior de în sau o găină, ia orice fără să 
mai aleagă. Dar secretarul nici nu vrea să se uite. Ehe, se 
ţine mare! Să te vadă numai că dezlegi năframa, şi îndată îţi 
cere o rublă! 

— Cum îţi închipui, mormăi secretarul, că am să primesc 
de la tine ouă sau găini? Ce, vrei să mă mituieşti? Du-te cu 
găina dumitale la primar! 

Chibzuind astfel, dădu la o parte crengile de vişin şi era 
gata să cheme femeia, când deodată auzi în spate huruitul 
unei trăsuri. Domnul secretar se întoarse şi se uită. În 
trăsură se afla un tânăr student, cu şapca pe o ureche, cu 
ţigara în gură, iar vizitiul era taman Franek, despre care 
vorbiseră cele două femei cu o clipă mai înainte. 

Studentul se aplecă din trăsură, îl văzu pe domnul 
Zolzikiewicz, făcu un gest cu mâna şi strigă: 

— Ce mai faci, domnule Zolzikiewicz? Ce se mai aude? Tot 
aşa te boieşti, ca un maimuţoi? 

— Cu plecăciune, preastimate domn! răspunse 
Zolzikiewicz, închinându-se adânc, iar când trăsura trecu 


mai departe, mormăi înăbuşit în urma ei: Frânge-ţi-ai gâtul, 
pân' s-ajungi acasă! 

Domnul secretar nu-l putea suferi pe acest student. Era 
rudă cu familia Skorabiewski, la care venea în fiecare vară 
să-şi petreacă vacanţa, Zolzikiewicz nu numai că nu putea 
să-l sufere, dar se şi temea ca de foc, pentru că era poznaş 
şi mucalit, iar pe de altă parte, fiind singurul om care nu se 
sinchisea de secretar, era totdeauna gata să-şi bată joc de 
el. O dată a venit la o şedinţă comunală şi i-a spus făţiş 
domnului Zolzikiewicz că-i prost, iar pa ţărani i-a sfătuit să 
nu-l asculte. Domnul Zolzikiewicz s-ar fi răzbunat bucuros 
pe el, dar... ce putea să-i facă? Despre ceilalţi mai ştia câte 
ceva, însă despre el nu ştia nimic. 

Sosirea acestui student nu-i era deloc la îndemână; plecă 
deci mai departe, cu fruntea încruntată, şi nu se opri decât 
când ajunse în dreptul unei case abătute puţin din drum. 
Când o văzu, fruntea i se lumină iarăşi. Era o casă poate 
mai săracă decât celelalte, dar avea o înfăţişare frumoasă. 
Bătătura era măturată cu grijă, iar ograda era plină de 
verdeață. De-a lungul gardului, era o stivă de butuci, iar în 
unul dintre ei era înfipt un topor. Ceva mai departe, se 
vedea un hambar cu uşa deschisă; alături se afla un şopron, 
care era coteţ de porci şi staul de vite, în acelaşi timp; iar 
mai încolo, într-un ţarc, păştea un cal cu picioarele 
împiedicate; înaintea şopronului era gunoiştea, în care stau 
tolăniţi doi porci. Pe lângă gunoişte se învârtea un cârd de 
rațe. Lângă butucii tăiaţi, printre aşchii, un cocoş scurma 
pământul, şi când găsea câte un grăunte sau câte un 
vierme, începea să strige: „Co! Co! Co!” La auzul acestei 
chemări, găinile veneau în goană, întrecându-se care să 
ajungă mai întâi, şi ciuguleau bunătatea ce li se oferea, 
smulgându-şi-o una alteia. 

În faţa uşii, o femeie meliţa cânepă cu bătătorul, cântând: 
Oi, da dada! Oi, da dada! da-da-na! 

[177] Lângă ea, stătea un câine, culcat pe labele dinainte, 
clănţănind după muştele care i se aşezau pe urechea-i 


ruptă, Femeia era tânără, să tot fi avut douăzeci de ani, şi 
de o stranie frumuseţe. Pe cap purta o căiţă obişnuită, ca 
orice ţărancă, era îmbrăcată într-o cămaşă albă şi încinsă 
cu un brâu roşu. Era voinică şi plină de vioiciune, lată în 
spate, cu coapsele bine rotunjite şi cu mijlocul subţiratic, pe 
scurt, o căprioară leită. 

Avea însă trăsăturile mărunte, capul mic şi faţa prea palidă 
poate, dar uşor aurită sub pulberea de lumină a soarelui; 
ochii mari şi întunecaţi, sprincenele trase parcă cu 
condeiul, un nas mic, subţire şi gura ca o vişină. Părul 
negru, de o neasemuită frumuseţe, se revărsa năvalnic de 
sub căiţă. 

Când domnul secretar se apropie, câinele, care stătea 
lângă meliţă, se ridică şi, cu coada între picioare, prinse a 
lătra, sticlindu-şi când şi când colții, ca într-un rânjet. 

— Kruczek 
[178], strigă femeia cu glas subţire şi răsunător, stai 
cuminte...! 

— Bună seara, Rzepowa! spuse secretarul. 

— Bună seara, domnule secretar! răspunse femeia, fără a 
conteni din lucru. 

— Omu' dumitale e acasă? 

— E la lucru, în pădure. 

— Păcat. Primăria se interesează de el. 

Când primăria, se interesează de un om de rând, nu-ia 
bine. Rzepowa se opri din meliţat şi, ridicând ochii speriaţi, 
întrebă îngrijorată: 

— Ei, dar ce s-a întâmplat? 

Între timp, domnul secretar intră pe poartă şi se opri în 
faţa ei. 

— Lasă-mă să te sărut, şi după aceea îţi spun. 

— Pune-ţi pofta-n cui! răspunse femeia. 

Dar domnul secretar o şi cuprinse de mijloc, trăgând-o 
către sine. 

— Domnule, ţip! strigă Rzepowa, smucindu-se cu putere. 

— Frumoasa mea Rzepowa... Marysia! 


— Domnule! E păcat de Dumnezeu, domnule! 

Grăind, femeia se smucea tot mai tare, dar domnul 
Zolzikiewiez era şi el vânjos şi nu o lăsa defel. 

În clipa aceea, Kruczek sări în ajutorul stăpână-si. Cu 
părul de pe spinare zburlit, câinele se năpusti asupra 
domnului secretar, lătrând sălbatic, şi cum domnul secretar 
purta un surtuc scurt, Kruczek îşi înfipse colții în pantalonii 
de cord, trecu prin ei şi ajunse la cei de nanchin, îi sfâşie şi 
pe aceştia, ajunse la piele, şi abia când îşi simţi gura plină, 
începu să tragă, scuturând fioros din cap. 

— Isuse, Sfântă Fecioară! strigă domnul secretar, uitând 
cu totul că făcea parte din les esprits forts. 

Dar Kruczek nu-l lăsă pe domnul secretar decât atuncea 
când acesta, apucând o scurtătură de lemn, începu a da la 
întâmplare. Lovit în spinare, Kruczek o luă la fugă, 
scheunând jalnic. 

După o clipă, însă, reveni iarăşi la atac. 

— Ia câinele de-aici! Alungă diavolul ăsta! strigă domnul 
secretar, apărându-se disperat cu lemnul. 

Femeia strigă la câine, alungându-l dincolo de poartă. 
După aceea rămaseră tăcuţi, uitându-se unul la altul. 

— Vai de capul meu! ce-ai găsit la mine, domnule secretar? 
spuse în sfârşit Rzepowa, înspăimântată de această 
sângeroasă întorsătură a lucrurilor. 

— Ai să mi-o plăteşti! strigă domnul secretar. Ai să mi-o 
plăteşti! Rzepa va fi încorporat şi trimis la oaste. Am vrut 
să-l scap... dar acum... Ai să vii dumneata singură la mine... 
Ai să mi-o plăteşti... 

Femeia păli, de parcă ar fi lovit-o cineva cu un par în cap, 
îşi desfăcu braţele şi deschise gura, ca şi când ar fi vrut să 
spună ceva. Între timp, însă, domnul secretar, ridicându-şi 
de jos şapca cu pătrăţele verzi, plecă cu mare grabă, 
învârtind cu o mână în văzduh scurtătura de lemn, iar cu 
cealaltă ţinându-şi pantalonii sfâşiaţi. 

II. 

Alte câteva personaje şi vedenii neplăcute. 


După vreun ceas, sosi Rzepa de la pădure, împreună cu 
tâmplarul Lukasz, într-o căruţă de la curtea boierească. 
Rzepa era înalt cât un plop şi vânjos; într-adevăr, croit ca 
din topor. În vremea aceea se ducea în fiecare zi la pădure, 
pentru că boierul vânduse unor negustori toată partea de 
pădure care nu era sub sechestru fiscal, iar Rzepa lucra la 
tăiatul brazilor. Câştiga bine, fiind vrednic la muncă. Când 
îşi scuipa în palme şi apuca securea, când îşi făcea vânt, 
icnea şi lovea, de se cutremura bradul, iar ţăndările de o 
jumătate de cot împroşcau toată împrejurimea. La 
încărcatul lemnelor în car tot el era în frunte. Cumpărătorii, 
care umblau prin codru să măsoare copacii şi se uitau la 
vârfurile brazilor, de parcă ar fi căutat cuibare de ciori, se 
minunau de puterea sa. 

— Măi Rzepa, îi spunea Drysla, neguţătorul avut din 
Ostowice, dracul să te ia! Ţine şase groşi pentru votcă... sau 
nu, stai, ţine cinci groşi pentru votcă... 

Dar Rzepa - nimic. Lovea înainte cu toporul, de se 
cutremura bradul, iar uneori, aşa, ca să se mai veselească, 
începea să strige prin pădure: 

— Hop! Hop! 

Strigătul lui trecea în goană printre trunchiuri şi apoi se 
înturna în chip de ecou. 

Şi iarăşi nu se mai auzea nimic, în afară de loviturile de 
topor ale lui Rzepa. Când şi când, porneau şi brazii a grăi 
între ei, în şoaptă de ramuri, după străvechea rânduială a 
codrului. 

Câteodată, ceilalţi tăietori începeau să cânte, dar şi 
atuncea tot Rzepa era cel dintâi. Să fi auzit cum răsuna 
cântecul tăietorilor, pe care tot el îi învățase: „Oare ce s-a 
auzit? 

Bum! 

Cin se vaită-aşa cumplit? 

Bum! 

Luneănd dintr-un stejar, Bum! 

Si-a frânt gâtul un ţânţar. 


Bum! 

lar o muscă de ispravă, 

Buuum! 

Vine-n zbor şi îl întreabă: 

Bum! 

Biet de tine, ţânţăraş, Buum! 

Să dau fuga la oraş, Bum! 

Să-ţi aduc cumva un vraci? 

Buuum! 

Ah! Ce să-mi aduceţi vraci?! 

Buum! 

De acuma, dacă vreţi, Buuum! 

Puneţi mâna pe hârleţ, 

Bum!” 

Şi la crâşmă tot Rzepa era cel dintâi la toate; nu-i plăcea 
decât rachiul, şi când bea, era iute la bătaie. O dată i-a făcut 
lui Damazy, argat la curtea boierească, o ditai gaură în cap, 
îneât Jozwowa, chelăriţa de la conac, se jura că i se vedea 
sufletul prin ea. Altădată - dar pe atuncea abia împlinise 
şaptesprezece ani - s-a bătut la crâşmă cu nişte ostaşi veniţi 
în permisie. Domnul Skorabiewski, primar pe vremea 
aceea, l-a chemat la cancelarie şi i-a tras vreo două palme, 
dar aşa, numai ca să se cheme că i-a dat o pedeapsă, pentru 
că îndată după aceea s-a îmbunat şi l-a întrebat: 

— Pentru dumnezeu, Rzepa, cum ai putut să-i răzbeşti, că 
doar erau şapte la număr! 

— Ce să fac, luminăţia-voastră, răspunse Rzepa, parcă 
aveau picioarele rupte: cum îl atingeam pe unul, pe loc 
cădea la pământ. 

Domnul Skorabiewski a înăbuşit afacerea. Înainte vreme, 
domnia-sa se purtase cu mare blândeţe faţă de Rzepa. 
Femeile chiar vorbeau între ele, spunând în taină că Rzepa 
ar fi fiul său: „Se cunoaşte că are apucături boiereşti, fir-ar 
al dracului!”. 

Dar nu era adevărat, deşi pe mama lui Rzepa o cunoştea 
tot satul, pe când despre tată-său nimeni nu ştia nimic. 


Rzepa luase o casă, cu chirie şi arendase trei pogoane de 
pământ, în care stare îl găsise împroprietărirea. După 
aceea, rămase stăpân deplin pe pământul său şi, fiind un 
ţăran harnic, îi mergea binişor. Găsind o femeie cum rar se 
întâlneşte, s-a căsătorit, şi i-ar fi mers chiar foarte bine, 
dacă nu s-ar fi întrecut cu băutura. 

Dar de patima asta, nu se putea descotorosi. Când se 
întâmpla să-l dojenească cineva, îndată răspundea: 

— Beau banii mei, iar voi să nu vă amestecați! 

În sat, nu se temea de nimeni şi nu asculta decât de 
secretar. Când îl zărea de departe, cu şapca verde, cu nasul 
cârn şi cu bărbuţa de ţap, umblând agale, pe picioarele 
lungi cât nişte catalige, numaidecât ducea mâna la şapcă. 
Secretarul îi cunoştea anume fapte de necinste. Pe vremea 
răscoalei, Rzepa primise poruncă să ducă nişte acte, şi le 
dusese. Ce ştia el? De altfel, pe atuncea n-avea decât 
cincisprezece ani şi păştea gâştele şi porcii. Pe urmă, însă, 
s-a gândit că pentru transportarea acelor acte ar putea să 
fie vreo pedeapsă, şi asta era pricina pentru care se temea 
de secretar. 

Acesta era Rzepa. 

În ziua aceea, întorcându-se de la pădure, femeia îl 
întâmpină cu bocet mare şi începu să strige: 

— Sărăcuţul de tine, curând-curând ochii mei nu te-or mai 
vedea, ştergarele nu ţi-oi mai spăla şi nici mâncare nu ţi-oi 
mai găti. La capătul lumii ai să pleci, sărmane! 

Rzepa rămase uluit. 

— Ce-i cu tine, femeie, spuse el, ai mâncat laur, ori a dat 
strechea în tine? 

— Nici laur n-am mâncat şi nici strechea n-a dat, dar a fost 
aici secretarul şi mi-a spus că n-ai să poţi scăpa de oaste... 
Ah, ai să pleci la capătul lumii, ai să pleci! 

Abia după aceste vorbe a început şi el s-o întrebe ce şi 
cum, iar ea îi povesti totul; numai despre purtarea 
secretarului nu pomeni nimic, fiindcă se temea ca Rzepa să 
nu-i spună vreo prostie secretarului sau - Doamne fereşte! 


- să nu se repeadă asupra lui, şi astfel să-şi înrăutăţească 
situaţia, 

— Nu fii năroadă! spuse în cele din urmă Rzepa. Ce tot 
boceşti? Pe mine nu pot să mă ia la oaste, fiindcă mi-au 
trecut anii; afară de asta, am casă, am pământ, te am pe 
tine, proasto, şi-apoi am şi peştişorul ăsta. 

Grăind astfel, arătă către leagănul în care peştişorul, adică 
un băieţaş de un an, dădea, din picioare şi ţipa de-ţi lua 
auzul. Femeia îşi şterse ochii cu şorţul şi răspunse: 

— Ei şi? Ce înseamnă toate astea? Parcă el nu ştie de 
actele pe care le-ai dus din pădure în pădure... 

De data aceasta, Rzepa se scarpină în cap: 

— Fireşte că ştie. lar după o clipă, adăugă: Am să mă duc 
să vorbesc cu el. Poate că nu-i pricină de spaimă. 

— Du-te, du-te! zise femeia, şi ia cu tine o rublă. La el fără 
o rublă nu poţi ajunge. 

Rzepa scoase din ladă o rublă şi se duse Ia domnul 
secretar. 

Secretarul era holtei, nu avea gospodăria lui, ci locuia într- 
o casă cu patru odăi, pe care o zidise curtea boierească, pe 
malul lacului, pentru argaţi. Acolo avea două încăperi pe 
seama lui. 

În cea dintâi, nu se afla nici o mobilă, ci numai un braţ de 
paie şi o pereche de ghetre; cealaltă slujea deopotrivă 
drept salon şi dormitor. Acolo era un pat, care nu era 
niciodată făcut, iar pe pat se aflau două perne desfăţate, din 
care ieşeau fulgii; alături era o masă, pe care se afla o 
călimară, un toc, registre de cancelarie, câteva fascicole din 
cartea Izabela Spaniei, publicată de domnul Breslauer, 
două gulere murdare, un borcănaş cu pomadă, foiţe pentru 
ţigări şi, în sfârşit, într-un sfeşnic, o lumânare cu feştila 
ruginie şi cu câteva muşte înecate în seul prelins în jurul 
feştilei. 

Lângă fereastră se afla o oglindă mare, iar în faţa ferestrei 
era o comodă, unde domnul secretar îşi ţinea 
îmbrăcămintea sa elegantă: pantaloni de diferite nuanţe, 


veste de culori ca din basme, cravate, mănuşi, pantofi de 
lac, ba chiar şi un cilindru, pe care domnul secretar îl 
folosea când se ducea la Ostowice, capitala districtului. 

În afară de toate acestea, în clipa despre care vorbim, pe 
un scaun de lângă pat se aflau pantalonii de cord şi cei de 
nanchin ai domnului secretar, iar domnul secretar, el însuşi, 
stătea în pat şi citea o fascicolă din lzabela Spaniei, editată 
de domnul Breslauer. 

Situaţia sa, adică nu a domnului Breslauer, ci a domnului 
secretar, era cumplită, atât de cumplită, încât ar trebui să 
avem cel puţin stilul lui Victor Hugo 
[181], ca s-o putem zugrăvi. 

Mai întâi, rana îi dădea dureri îngrozitoare. Povestea 
Izabelei, a cărei lectură era pentru el totdeauna cea mai 
plăcută mângâiere şi desfătare, acum îi sporea nu numai 
durerea, ci şi amărăciunea, care-l chinuia după întâmplarea 
cu Kruczek. 

Avea o uşoară febră şi abia putea să-şi adune gândurile. 
Uneori îl năpădeau visuri îngrozitoare. Tocmai atuncea 
citea cum tânărul Serrano 
[182] sosise la Escurial 
[183], cu trupul plin de răni, după strălucita biruinţă pe 
care o repurtase asupra partizanilor lui Carol. 

Tânăra Izabela îl primeşte palidă şi tulburată. Pe pieptul 
ei, muselina tresărea în valuri vii. 

— Generale, eşti rănit? îl întrebă pe Serrano, cu glas 
tremurat.” 

Ajungând aici, nefericitul Zolzikiewicz avea simţământul că 
el însuşi era Serrano. 

— Vai! Vai! Sunt rănit! repeta el, cu vocea copleşită de 
mâhnire. Regină, iartă-mă! Prealuminată...! 

— Odihneşte-te, generale! Stai jos! Stai jos! Povesteşte-mi 
eroicele tale fapte. 

— Pot să vă povestesc, dar să stau jos este cu neputinţă, 
strigă Serrano deznădăjduit. Ah! lartă-mă, regină. 


Blestematul ăsta de Kruezek!... adică vreau să spun: Don 
Jose... 
[185]. Vai! Vai! Vai!” 

Durerea îi alunga visurile. Serrano se uită împrejur; pe 
masă luminarea pâlpâia şi sfârâia, căci tocmai atuncea 
începuse să ardă o muscă înecată în seu; altele umblau pe 
pereţi... Aşa? Nu sunt deci la Escurial, ci în odaia mea? 
Regina Izabela nu există? În clipa aceea, domnul 
Zolzikiewicz îşi reveni cu totul, se ridică, îşi udă batista în 
urciorul cu apă, pe care îl ţinea sub pat, şi-şi puse o nouă 
cataplasmă. 

După aceea, uitându-se pe pereţi, adormi sau, mai 
degrabă, fu cuprins de-o dulce visare, pe jumătate treaz, pe 
jumătate adormit, şi, bineînţeles, porni iarăşi către Escurial, 
cu cel mai iute poştalion. 

— Dragă Serrano! Iubitul meu! Eu însămi îţi voi bandaja 
rănile, şoptea regina. 

Lui Serrano i se făcu părul măciucă în creştetul capului. Îşi 
dădea seama de toată grozăvia situaţiei sale. Cum să nu dea 
ascultare reginei, cum să nu se lase bandajat de ea? 
Broboane de sudoare rece i se iviră pe frunte, când 
deodată... 

Deodată, regina pieri, uşa se deschise cu zgomot, şi în 
prag apăru Don Jose - duşmanul de moarte al lui Serrano. 

— Ce cauţi aici? Cine eşti tu? strigă Serrano. 

— Eu sunt Rzepa! răspunse posomorât Don Jose. 

Zolzikiewicz se trezi pentru a doua oară; Escurialul se 
prefăcu din nou într-o sărăcăcioasă odăiţă; luminarea 
ardea, musca de lângă feştilă sfârâia şi împroşca văzduhul 
cu stropi albăstrii; în uşă se afla Rzepa, iar în urma lui... 
pana îmi cade din mână... prin uşa întredeschisă îşi băgă 
botul Kruczek. 

Monstrul se uita ţintă la domnul Zolzikiewicz şi parcă 
zâmbea. 

O sudoare rece scălda tâmplele domnului Zolzikiewicz, iar 
prin cap îi trecu gândul că Rzepa a venit să-i rupă oasele, şi 


Kruczek, pe de altă parte... 

— Ce căutaţi amândoi aici? strigă el cu glas înfricoşat. 

Dar Rzepa puse rubla pe masă şi răspunse umil: 

— Stimate dom'le secretar, am venit pentru... recrutarea 
aceea. 

— Afară! Afară! Afară! răcni Zolzikiewicz, care-şi revenise 
în fire. 

Cuprins de furie, se repezi asupra lui Rzepa, dar în aceeaşi 
clipă rana îl înjunghie puternic şi căzu iarăşi pe pernă, 
scoțând numai gemete înăbuşite: 

— Aoleu, aoleu! 

III. 

Frământări şi Evrika! 

Rana cocea. 

Văd cum frumoasele mele cititoare prind a vărsa lacrimi 
pentru eroul meu; de aceea, înainte ca vreuna dintre ele să 
leşine, mă grăbesc să adaug că, totuşi, eroul n-a murit din 
cauza acestei răni. I-a fost dat să trăiască încă multă vreme 
după aceea. De altfel, dacă ar fi murit, mi-aş fi frânt 
condeiul şi s-ar fi sfârşit povestea, dar, deoarece n-a murit, 
merg mai departe. 

Prin urmare, rana începu să coacă; dar în chip cu totul 
neaşteptat, această întâmplare se dovedi în folosul 
secretarului comunal de la Barania Gtowa, şi asta pentru 
motivul foarte simplu că i-a scos fumurile din cap: a început 
să cugete mai limpede şi îndată şi-a dat seama că până 
atuncea nu făcuse decât prostii. Căci, ascultați, rogu-vă, şi 
domniile-voastre: secretarul îi pusese gând rău - cum se 
spune la Varşovia - femeii lui Rzepa; ceea ce nu era de 
mirare, fiind o femeie cum nu se găsea alta în tot districtul 
Ostowice; drept urmare, el voia să se descotorosească de 
Rzepa. Dacă pe Rzepa l-ar fi luat la oaste, secretarul ar fi 
putut spune: „Petrece, suflete descătuşat!” Dar să-l vâre pe 
Rzepa în locul fiului primarului nu era o treabă chiar aşa de 
uşoară. Secretarul era, fireşte, o forţă; Zolzikiewicz era o 
forţă între toţi secretarii comunali, dar din nefericire, în 


problema recrutării, el nu era ultima instanţă. Avea de-a 
face acolo cu jandarmeria, cu comisia militară, cu prefectul 
districtului, cu comandantul jandarmilor, personalităţi care 
nu aveau nici un interes ca în locul lui Burak să-l dăruiască 
armatei ţării pe Rzepa. „Să-l trec pe lista recruţilor? Dar 
după aceea ce are să se întâmple?” se întreba simpaticul 
meu erou. Listele vor fi verificate, şi întrucât trebuie 
anexate şi registrele de naştere, iar lui Rzepa nu poţi să-i 
pui lacăt la gură, îi vor da voie să vorbească; astfel s-ar 
putea să-l mai dea şi afară din slujbă pe secretar, şi atuncea 
s-a sfârşit cu el. 

Chiar şi cei mai de seamă oameni, sub înrâurirea pasiunii, 
au făcut totuşi prostii, dar valoarea lor stă tocmai în aceea 
că şi-au dat seama la vreme de prostia săvârşită. 
Zolzikiewicz îşi spunea că, făgăduind lui Burak să treacă pe 
lista de recruți pe Rzepa, a făcut cea dintâi prostie; 
ducându-se la Rzepowa, găsind-o la meliţă şi sărind asupra 
ei, a făcut a doua prostie; ameninţând-o şi pe ea, şi pe 
bărbatul ei cu luarea la oaste, a făcut a treia prostie. O, 
clipă culminantă, în care omul cu adevărat mare îşi spune: 
„Sunt un măgar!” Clipa culminantă, ai sosit la vreme la 
Barania Gtowa, ai coborât, plutind parcă pe aripi, din acea 
regiune în care momentele înălţătoare ating culmile cele 
mai de sus, căci Zolzikiewicz şi-a spus răspicat: „Sunt un 
măgar!” 

Totuşi, putea el oare să-şi părăsească planul tocmai acum, 
când îl stropise cu propriul lui sânge... (în înflăcărarea sa, el 
spusese: „Sângele din propriul meu piept”). Trebuia el oare 
să renunţe la acest plan, când abia îşi făcuse o pereche de 
pantaloni noi de cord, pentru care nu apucase să-i 
plătească croitorului nici un ban, şi încă o pereche de 
nanchin, pe care abia îi pusese de cel mult două ori? 

Nu, nici în ruptul capului! 

Dimpotrivă, mai ales acum, când la simţămintele lui faţă de 
Rzepowa se adăugase şi dorinţa de răzbunare împotriva 
amândurora şi împotriva lui Kruczek, laolaltă cu ei doi, 


Zolzikiewicz îşi jură solemn că mai degrabă va rămâne de 
batjocura satului, decât să nu găsească ac de cojocul lui 
Rzepa. 

Astfel cugeta secretarul asupra celor ce avea de făcut, în 
prima zi, în vreme ce-şi schimba pansamentul; astfel cugetă 
şi a doua zi, schimbându-şi pansamentul; şi la fel cugetă şi a 
treia zi, schimbându-şi iar pansamentul; şi până la urmă, 
ştiţi ce a hotărât? N-a hotărât nimic! 

A patra zi, vătăşelul primăriei i-a adus diachylom 
[187] de la farmacia din Ostowice; Zolzikiewicz a uns o 
cârpă şi a pus-o pe rană şi - minunat efect al acestui leac! - 
aproape în aceeaşi clipă strigă: „Am găsit!” Şi, într-adevăr, 
găsise ceva. 

IV. 

Care ar putea fi intitulat: 

Fiara în capcană. 

Puţină vreme după aceea - n-aş putea spune precis dacă 
după cinci sau după şase zile - la crâşma din Barania 
Gtowa, în odăiţa din fund, se aflau primarul Burak, asesorul 
Gomuta 
[188] şi tânărul Rzepa. Primarul ridică paharul: 

— Nn vă mai certaţi pentru atâta lucru, că nu face! spuse 
el. 

— lar eu vă spun că franţuzul n-o să-i dea prusacului ce 
cere, zise Gomula, trântind cu pumnul în masă. 

— Prusacul e viclean, ticălosul! îşi dădu părerea Rzepa. 

— Ei, şi ce dacă-i viclean? Turcul o să-l ajute pe franţuz, şi 
turcul este cel mai tare. 

— Ce tot vorbiţi? Cel mai tare este Harubanda (Garibaldi) 

— Se vede că nu ştii ce vorbeşti. De unde l-ai mai scos şi 
pe Harubanda? 

— Ce, parcă trebuia să-l scot eu? Doar vorbeşte toată 
lumea că a umblat pe Vistula, cu corăbii şi cu mare putere. 
Numai că nu i-a plăcut berea la Varşovia, căci acasă la el 
are mai bună, şi de aceea a plecat. 

— Ce tot vorbiţi de pomană! Orice şvăboi e jidan. 


— Pâi Harubanda nu e neamţ. 

— Dar ce este? 

— Ha? Ce este? împărat trebuie să fie, şi cu asta, basta! 

— Măi, grozav de deştept mai eşti! 

— Las, că nici dumneata nu eşti mai deştept. 

— Dacă eşti atât de deştept, atunci ia să-mi spui, cum îl 
cheamă pe tatăl nostru cel dintâi? 

— Cum? Ştie toată lumea! Adam. 

— Bine, acesta-i numele de botez, dar ce poreclă avea? 

— Nu ştiu. 

— Păi vezi? Eu ştiu. Porecla lui era Skruszyla 

— Ce, nu ţi-e bine? 

— Dacă nu crezi, ascultă: „Steaua mării, steaua care Mil- 
ai alăptat pe Domnul, Şi mi le-ai fărâmiţat, Plămădind 
întâiul om...” 

— Ei, nu-i ăsta Skruszyla? 

— Bunînţeles că este. 

— Mai bine hai să bem, spuse primarul. 

— În sănătatea dumitale, cumetre! 

— În sănătatea dumitale. 

— Noroc să dea Dumnezeul. 

Băură toţi trei, dar fiindcă era pe timpul războiului franco- 
prusian 
[191], asesorul Gomula se întoarse iarăşi la politică. 

— Hai să mai bem un pahar, spuse Burak după o clipă. 

— Noroc să dea Dumnezeul 

— Să te-audă Dumnezeu! 

— Ei, în sănătatea dumitale! 

Băură iarăşi şi, fiindcă beau rachiu, Rzepa trânti paharul 
gol pe masă şi spuse: 

— Ei, bună-i băutura asta, tare bună! 

— Mai vrei? întrebă Burak. Toarnă! 

Rzepa se făcea tot mai stacojiu la faţă, iar Burak îi turna 
fără încetare. 

— Dumneata, grăi el într-un târziu către Rzepa, poţi să 
ridici un sac de fasole cu o singură mâna, dar la război ţi-e 


frică să te duci. 

— De ce să-mi fie frică? Dacă e vorba să ne batem, ne 
batem! 

Gomuta spuse: 

— Unii sunt mărunți la trup, dar curajoşi; alţii sunt înalţi şi 
vin joşi, dar fricoşi. 

— Nu-i adevărat, răspunse Rzepa, eu nu sunt fricos. 

— Cine poate să ştie? zise Gomuta. 

— Dar eu îţi spun, răspunse Rzepa, arătând un pumn cât o 
pâine, că dacă te-aş pocni la mir cu pumnul ăsta, ai plesni 
ca o butie veche. 

— Poate că nu. 

— Vrei să ţi-o dovedesc? 

— Las-o-ncolo, se amestecă primarul, vreţi să vă bateţi, 
sau ce? Mai bine mai beţi! 

Băură iarăşi, dar Burak şi Gomula abia îşi muiară buzele. 
Rzepa, însă deşertă o cană întreagă de rachiu, încât ochii 
începură a-i luci. 

— Acum, sărutaţi-vă, zise primarul. Rzepa, îmbrăţişându- 
se şi sărutându-se, izbucni în plâns, semn că băuse zdravăn; 
după aceea, începu a se văicări, amintindu-şi cu mare 
părere de rău de viţelul tărcat, care cu două săptămâni mai 
înainte murise noaptea, în staul: 

— Ah, ce vițel mi-a luat Dumnezeu! spunea el cu jale. 

— Ei, nu te întrista! zise Burak. Secretarul primăriei a 
primit o hârtie în care spune că pădurea boierească, partea 
care a ars, se va împărţi între gospodari. 

Rzepa răspunse: 

— Şi pe bună dreptate! Ce, boierul a semănat pădurea? 
Apoi începu iarăşi să se vaiete: Ah, ce vițel era acela, fără 
pereche pe lume! Când sugea la vacă şi-o izbea cu capul, o 
repezea cu spinarea taman în grindă. 

— Secretarul spunea... 

— Ce-are-a face secretarul?! îi tăie vorba, mânios, Rzepa, 
pentru mine secretarul... 

„E totuna cu Ignat...” 


— Lasă ocările! Mai bine bea! 

Mai băură un rând. Rzepa se domoli şi se aşeză pe bancă 
liniştit, când deodată uşa se deschise şi în prag se ivi şapca 
verde, nasul cârn şi bărbuţa de ţap a secretarului. 

Rzepa, care şedea cu şapca pe ceafă, o trânti pe loc la 
pământ, se ridică şi mormăi: 

— Fie lăudat! 

— Primarul e pe-aici? întrebă secretarul. 

— Este! răspunseră cei trei într-un glas. 

Secretarul se îndreptă către el, şi îndată veni în goană şi 
Szmul, orândarul 
[192], cu un pahar de rachiu în mână. Zolzikiewicz mirosi, 
strâmbă din nas şi se aşeză la masă. 

O clipă, statură tăcuţi. După Gomula începu vorba: 

— Domnule secretar... 

— Ce doreşti? 

— Este adevărat ce se spune în chestia cu pădurea? 

— Adevărat. Trebuie numai ca toată obştea să facă o jalbă. 

— Eu nu iscălesc, spuse Rzepa, pe care-l cuprinsese 
groaza, de altfel ca pe toţi ţăranii, la gândul că trebuia să-şi 
pună iscălitura pe o hârtie oarecare. 

— N-ai grijă, că n-o să te roage nimeni. N-ai să iscăleşti şi 
n-ai să primeşti nimic. Cum ţi-e voia! 

Rzepa începu să se scarpine în cap, iar secretarul se 
întoarse către primar şi către asesor, urmându-şi vorba cu 
un ton oficial: 

— În ce priveşte pădurea, este adevărat, însă fiecare 
trebuie să-şi îngrădească partea lui, ca să nu se işte certuri. 
— Tocmai gardul o să coste mai mult decât face pădurea, 

se amestecă Rzepa. 

Secretarul nici nu-l băgă în seamă. 

— Pentru costul gardului, vorbi el mai departe către 
primar şi asesor, guvernul ne va trimite bani. Gospodarii au 
să rămână, şi cu ceva parale, căci o să revină câte cincizeci 
de ruble de familie. 

Lui Rzepa îi scânteiară ochii, aprinşi de băutură. 


— Dacă-i aşa, atuncea iscălesc. Dar banii unde sunt? 

— Sunt la mine, răspunse secretarul. Uite şi actul! 
Spunând aceasta, scoase o hârtie împăturită în patru şi citi 
ceva, din care ţăranii, bineînţeles, nu pricepură nimic, dar 
se bucurară foarte. Dacă Rzepa ar fi fost cât de cât mai 
treaz, ar fi observat că primarul făcea cu ochiul către 
asesorul Gomula. 

Apoi - minune! Secretarul scoase banii şi spuse: 

— Ei, care este cel dintâi? 

Iscăliră toţi pe rând, dar când Rzepa luă tocul în mână, 
Zolzikiewicz îi trase actul şi-i spuse: 

— Poate că nu vrei! Nu te sileşte nimeni. 

— De ce să nu vreau? 

Atuncea secretarul îl strigă pe orândar. Szmul se ivi în uşă. 

— Ha? Ce doreşte domnul secretar? 

— Vino şi tu, să fii martor, că aici totul se face de bunăvoie. 
Şi apoi se întoarse iarăşi către Rzepa: Poate că nu vrei! 

Dar Rzepa iscălise, ba făcuse şi o pată de cerneală cât 
capul orândarului de mare: după aceea luă banii de la 
secretar, cincizeci de ruble, şi, punându-le în sân, strigă: 

— Mai adu rachiu! 

Orândarul aduse şi mai deşertară câteva pahare. Apoi 
Rzepa îşi sprijini pumnul pe genunchi şi aţipi. Se clătină o 
dată, de două ori, până când se prăbuşi de pe bancă, 
mormăind: „Dumnezeule, fie-ţi milă de mine, păcătosul!” şi 
căzu într-un somn adânc. 

Rzepowa nu veni să-l caute, fiindcă ştia că, dacă se îmbată, 
sare la bătaie. Aşa se întâmpla totdeauna. Iar a doua zi, 
Rzepa îşi cerea iertare faţă de nevastă şi-i săruta mâinile. 
Când era treaz, nu-i spunea nici măcar o vorbă rea, dar la 
beţie se întâmpla să o şi bată. 

Astfel, Rzepa dormi în noaptea aceea la crâşmă. Nu se 
trezi decât a doua zi în zori. Se uită, căscă ochii larg, dar nu 
era acasă la el, ci la crâşmă, şi nu se afla în odăiţa în care 
băuse în ajun, ci în sala cea mare, unde era şi tejgheaua. 

— În numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului duh! 


Se uită mai bine: soarele tocmai a răsărit şi priveşte prin 
geamul colorat din spatele tejghelei, iar la fereastră stă 
Szmul, îmbrăcat în cămaşă de noapte, cu tichia pe cap şi se 
roagă. 

— Fir-ai să fii tu! strigă Rzepa. 

Dar orândarul, nimic. 

Rzepa începu să se pipăie, cum face orice ţăran după o 
noapte dormită în Crâşmă. Pipăindu-se, dădu peste bani. 

— Isuse, Sfântă Născătoare, dar asta ce-o mai fi? 

Între timp, Szmul îşi sfârşi rugăciunea şi se duse în odăiţa 
de alături, după care se întoarse cu paşi târşăiţi, grav şi 
liniştit. 

— Ei! 

— Ei, ce vrei? 

— Ce-s banii ăştia? 

— Ce, eşti prost, nu ştii? Doar ieri te-ai învoit cu primarul 
ca să pleci la oaste în locul lui fecioru-său, ai luat banii şi-ai 
iscălit învoiala. 

Țăranul se făcu galben la faţă ca peretele; trânti cu căciula 
de pământ, şi apoi, izbindu-se cu capul de podea, începu a 
răcni, de se cutremurau geamurile crâşmei. 

— Hai, du-te, acum eşti ostaş! îi spuse cu nepăsare 
orândarul. 

O jumătate de ceas mai târziu, Rzepa ajunse acasă; 
Rzepowa, care tocmai gătea mâncarea când îl auzi 
deschizând portiţa, alergă în întâmpinarea lui, plină de 
mânie. 

— Beţivule! începu ea. Dar uitându-se la el, se 
înspăimântă, căci abia îl recunoscu: Da ce-i cu tine? 

Rzepa intră în casă şi, la început, nu putu să îngaime nici 
un cuvânt, ci doar se lăsă pe laviţă, cu ochii în pământ. Dar 
femeia începu să-l descoasă, şi până la urmă află totul. „M- 
au vândut”, spuse el drept încheiere. Atuncea se porni şi ea 
pe bocete, şi el după ea; copilul în leagăn ţipa cât îl ţinea 
gura, iar în prag Kruczek urla cu atâta jale, încât femeile 


din casele vecine ieşiră cu lingurile în mână, întrebându-se 
una pe alta: 

— Ce s-o fi întâmplat la Rzepa? 

— A bătut-o, sau ce? 

Dar Rzepowa se bocea mai tare ca Rzepa, fiindcă-l iubea, 
sărmana, mai mult ca orice pe lume. 

V, 

În care facem cunoştinţa cu corpul judecătoresc din 
Barania Gtowa şi cu principalii săi conducători. 

A doua zi, judecătoria comunală a ţinut şedinţă. S-au 
adunat toţi asesorii din comună, numai „domnii”, alias 
şleahticii, n-au venit, căci deşi câţiva dintre ei erau 
judecători, aceşti câţiva, nevrând să se despartă de cei din 
tagma lor, urmau politica englezească, adică respectau 
principiul neintervenţiei, politică atât de mult lăudată de 
cunoscutul om de stat John Bright 
[193]. Aceasta nu excludea totuşi o oarecare înrâurire 
indirectă a „intelectualităţii” asupra sorții locuitorilor din 
comună. Astfel, dacă se întâmpla ca vreun membru al 
„intelectualităţii” să aibă un proces, atuncea, în ajunul 
şedinţei, îl poftea pe domnul Zolzikiewicz la el, se aducea 
apoi în odaia reprezentantului „intelectualităţii” votcă, se 
aduceau ţigări, şi, în felul acesta, lucrurile erau dezbătute 
cu cea mai mare uşurinţă. După aceea, urma masa, la care 
domnul Zolzikiewicz era îmbiat cu toată amabilitatea: „Ia 
stai, domnule Zolzikiewicz! Ia loc!” 

Domnul Zolzikiewicz lua loc la masă, şi a doua zi îi spunea 
primarului, cu înfăţişarea cea mai nepăsătoare: „Am fost 
ieri la masă la Miedziszewski, sau la Skorabiewski, sau la 
Oscieszynhski. Hm! Au fată de măritat; am înţeles cum stă 
chestia!” în timpul mesei, domnul Zolzikiewicz se străduia 
să păstreze manierele cele mai alese, să mănânce feluritele 
şi misterioasele feluri, aşa cum vedea că mănâncă ceilalţi, şi 
totodată să nu arate prin nimic că poftirea la curte l-ar 
bucura prea mult. 


Era un om cu tact, care ştia cum să se poarte în orice loc, 
de aceea, în astfel de ocazii, nu numai că nu-şi pierdea 
îndrăzneala, dar se amesteca şi în discuţii, pomenind de 
pildă despre „acest comisar cumsecade” sau despre „acest 
distins şef”, cu care în ajun sau în răsajun jucase cărţi la o 
copeică miza. Într-un cuvânt, căuta să arate că se bate pe 
burtă cu cele mai simandicoase autorităţi din districtul 
Ostowice. Vedea, ce-i drept, că în timpul acestor povestiri 
ale dumisale doamnele, într-un chip cu totul ciudat, se uitau 
ţintă în farfurie, însă credea că aşa este moda. După masă, 
de asemenea, îl mira uneori faptul că şleahticul, fără a mai 
aştepta ca el să-şi ia rămas bun, îl bătea pe spate şi-i 
spunea: „Ei, atuncea mergi sănătos, domnule 
Zolzikiewicz!”, dar iarăşi credea că aşa se poartă oamenii 
din înalta societate. În afară de aceasta, când strângea 
mâna gazdei, la plecare, totdeauna simţea în palmă ceva 
foşnitor. Atuncea îşi îndoia degetele şi, scărpinându-l pe 
boier în palmă, strângea acel „ceva foşnitor”, fără a uita să 
adauge de fiecare dată: „Eh, stimate domn, între noi nu 
este nevoie de aşa ceva! Dar în ce priveşte procesul, 
stimatul domn poate fi liniştit!” 

Cu un for atât de bine organizat şi cu ajutorai talentelor 
înnăscute ale domnului Zolzikiewicz, treburile obşteşti ar fi 
mers desigur de minune, dacă n-ar fi intervenit o 
nenorocire, şi anume aceea că domnul Zolzikiewicz nu lua 
cuvântul decât în unele chestiuni, ca să explice judecății ce 
atitudine trebuie să ia din punct de vedere legal în cutare 
proces; celelalte procese însă, mai ales acelea care nu erau 
precedate de ceva foşnitor, le lăsa la buna apreciere a 
judecății şi, în timpul dezbaterilor, stătea liniştit, spre 
marea enervare a judecătorilor, care atuncea se simțeau 
pur şi simplu fără cap. 

Dintre şleahtici sau mai bine zis dintre domni, numai 
domnul Floss, arendaşul de la Mate Postepowce, fusese la 
început judecător la judecătoria comunală, domnia-sa fiind 
de părere că s-ar cuveni ca intelectualitatea să ia parte 


activă la lucrările acestui for. Opinia sa încă nu era 
împărtăşită şi de ceilalţi intelectuali. Nobilimea afirma că 
domnul Floss trebuie să fie „roşu”, după cum arată de altfel 
şi numele său - Floss; ţăranii însă, stăpâniţi de simţământul 
„democratic” al deosebirii ce există între ei şi domni, 
susțineau că nu se cuvine ca un domn să stea împreună cu 
ţăranii pe aceeaşi bancă; iar ca o dovadă că aşa este, 
aduceau faptul că „ceilalţi domni nu fac aşa ceva”. 
Îndeobşte, ţăranii îi imputau domnului Floss că n-ar fiun 
adevărat domn între domni; şi nici domnul Zolzikiewicz nu 
ţinea la domnul Floss, din pricină că acesta nu căuta 
niciodată să-i câştige prietenia prin ceva, foşnitor, iar o 
dată, la o şedinţă, în calitate de judecător, îl poftise pur şi 
simplu să tacă. Dispreţul faţă de domnul Floss era general. 
Din această cauză, într-o bună dimineaţă, îi fu dat să audă 
din gura unui judecător-asesor, ce stătea alături de el, 
următoarele cuvinte, spuse în faţa întregii comune: „Parcă 
stimatul domn este domn? Domnul Oscieszyiski este domn, 
domnul Skorabiewski este domn, iar stimatul domn nu este 
domn, ci un parvenit”. Auzind acestea, domnul Floss, care 
tocmai în acel timp cumpărase moşia Krucha Wola, se 
supără şi lăsă comuna în seama comunei, aşa cum altădată 
lăsase oraşul în seama oraşului. Nobilimea însă spunea: „N- 
a ştiut să se poarte”, cu care prilej se cita în sprijinul 
principiului de neintervenţie unul din proverbele care 
constituie înţelepciunea popoarelor, proverb din care 
reieşea că orice ai face, pe ţăran nu poţi să-l scoţi din 
ticăloşia lui. 

Astfel, comuna, nefiind stânjenită prin nici un amestec al 
„intelectualităţii”, îşi dezbătea propriile ei nevoi fără 
ajutorul elementului de sus şi se cârmuia numai după 
înţelepciunea gospodarilor din Barania Glowa, care s-ar fi 
cuvenit să fie de ajuns pentru Barania Gtowa, pe temeiul 
aceluiaşi principiu, potrivit căruia înţelepciunea parizienilor 
este suficientă pentru a rezolva treburile Parisului. De 
altfel, este lucra constatat că judecata practică Bau, cum se 


mai numeşte, „judecata sănătoasă a ţăranului” este mai de 
preţ, decât rafinamentul intelectualităţii si, ştiut fiind că 
oamenii de la ţară aduc din naştere pe lume această 
„judecată sănătoasă”, mi se pare că ar îi cu totul de prisos 
s-o mai demonstrăm. 

Acest lucru s-a constatat de îndată la Barania Glowa, când, 
la şedinţa despre care este vorba, s-a citit întrebarea pusă 
de oficialitate, dacă comuna n-ar vrea să repare pe propria 
cheltuială drumul ce trece prin ogoarele comunei către 
Ostowice. În general, acest proiect n-a plăcut de fel acestei 
adunări de patres conscripti 
[194], iar unul dintre senatorii locali a dat lămurirea că 
drumul nu trebuie dres, de vreme ce se poate merge foarte 
bine prin lunca domnului Skorabiewski. Dacă domnul 
Skorabiewski ar fi fost de faţă la şedinţă, fără îndoială că ar 
îi găsit ceva de obiectat împotriva acestui mod de a lupta 
pro publico bono 
[195], dar domnul Skorabiewski, respectând principiul 
neintervenţiei, nu era de faţă. Proiectul ar fi trecut, fără 
îndoială, cu unanimitate de voturi, dacă nu intervenea 
împrejurarea că domnul Zolzikiewicz, cu o zi înainte, fusese 
poftit la masă la domnul Skorabiewski, cu care prilej 
secretarul îi povestise domnişoarei Jadwiga scena omorârii 
a doi generali spanioli la Madrid, scenă pe care o citise în 
Izabela Spaniei, editată de domnul Breslauer, iar după 
masă, când i-a strâns mâna domnului Skorabiewski, a simţit 
în palmă ceva foşnitor. Astfel, domnul secretar, în loc să 
scrie propunerea, a pus tocul jos, ceea ce însemna 
totdeauna că vrea să ia cuvântul. 

— Domnul secretar vrea să ne spună ceva, se auziră 
câteva glasuri în adunare. 

— Vreau să spun că sunteţi nişte proşti, răspunse 
flegmatic domnul secretar. 

Puterea unui discurs cu adevărat parlamentar, chiar şi în 
cazul când este redat într-o formă extrem de concisă, este 
atât de mare, încât după proclamația de mai sus, care 


însemna un protest împotriva propunerii făcute şi îndeobşte 
împotriva politicii administrative a maturului corp de la 
Barania Glowa, membrii acestui matur corp începură să se 
uite neliniştiţi unii la alţii şi să-şi scarpine nobilul organ al 
gândirii, ceea ce dovedea din parte-le că fac un istovitor 
efort pentru a pătrunde în adâncul chestiunii. În sfârşit, 
după o îndelungă tăcere, unul dintre reprezentanţi se ridică 
şi spuse cu un ton interogativ: 

— Adică, de ce? 

— Fiindcă sunteţi proşti! 

— Aşa trebuie să fie! spuse un glas. 

— Lunca-i luncă, adăuga un altul. 

— Dar la primăvară n-o să mai putem trece pe-acolo, sfârşi 
un al treilea. 

În felul acesta, propunerea care recomanda lunca 
domnului Skorabiewski drept loc de trecere a căzut şi s-a 
admis proiectul oficial; după aceea, a început o dezbatere 
asupra costului refacerii drumului, potrivit cu devizul 
trimis. Simţământul dreptăţii era atât de adânc înrădăcinat 
în mintea corpului legislativ de la Barania Gtowa, încât nici 
unul n-a putut să se eschiveze, afară de primar şi de 
asesorul Gomula, care şi-au luat în schimb asupra lor 
sarcina de a veghea ca lucrarea să fie făcută în timpul cel 
mai scurt. 

Trebuie însă să recunoaştem că, acest atât de dezinteresat 
sacrificiu al primarului şi al asesorului, ca orice virtute care 
iese din comun, a trezit o anume pizmă în rândurile 
celorlalţi judecători-asesori, ba a stârnit chiar şi un glas de 
protest, care s-a rostit cu mânie: 

— Da voi de ce să nu plătiţi? 

— Păi, de ce să mai dăm şi noi bani degeaba, dacă toată 
cheltuiala se împlineşte cu ceea ce o să plătiţi voi? a 
răspuns Gomuta. 

A fost un argument, la care sunt sigur că nu numai 
sănătoasa judecată a gospodarilor de la Barania Gtowa, dar 
nimeni pe lume n-ar fi putut da nici un răspuns; vocea care 


ridicase împotrivirea a amuţit o clipă, după care a grăit cu 
adâncă încredințare: 

— Aşa e! 

Problema era rezolvată şi desigur că s-ar fi trecut fără 
zăbavă la dezbaterea altor chestiuni, dacă n-ar fi pătruns 
tocmai atuncea în sala de dezbateri, în chip cu totul 
neaşteptat, prin uşa întredeschisa, doi purcei, care într-o 
iuţeală nebună au început, fără nici un motiv întemeiat, să 
zburde prin încăpere, să se învârtă printre picioarele 
oamenilor şi să guiţe cât îi ţinea gura. Bineînţeles că 
dezbaterile au fost întrerupte, iar corpul legislativ s-a 
repezit în goană după intruşi, şi o bună bucată de vreme 
deputaţii, într-o unanimitate rar întâlnită în adunările lor, 
repetară laolaltă: „Huo! Gâţ! Lua-v-ar dracu!” şi altele. 
Între timp, purceii s-au băgat sub picioarele lui Zolzikiewicz 
şi i-au pătat cea de-a doua pereche de pantaloni de 
culoarea nisipului cu un fel de verdeață, care după aceea n- 
a mai putut fi scoasă, deşi domnul Zolzikiewicz i-a spălat cu 
săpun de glicerina şi i-a frecat cu propria dumisale periuţă 
de dinţi. 

Datorită însă energiei şi hotărârii, de care totdeauna au 
dat dovadă reprezentanţii obştii din Barania Gtowa şi care 
nu i-a părăsit nici de data aceasta, purceii au fost înşfăcaţi 
de picioarele de dinapoi şi, în ciuda protestelor lor, au fost 
aruncaţi afară, după care s-a putut trece la cercetarea 
celorlalte chestiuni de pe ordinea de zi. Pe această ordine 
de zi se afla procesul ţăranului Sroda cu domnul Floss, 
despre care am pomenit mai sus. S-a întâmplat că boii lui 
Sroda, intrând noaptea în trifoiul lui Floss, au mâncat atât 
de mult, încât înspre dimineaţă au părăsit această vale a 
plângerii şi a mizeriei, trecând într-o lume mai bună - 
lumea boilor. Cuprins de deznădejde, Sroda a adus această 
tristă întâmplare în faţa judecății, rugând să fie salvat şi să i 
se facă dreptate. 

Judecata, pătrunzând în străfundul lucrurilor cu obişnuita 
ei repeziciune, şi-a format convingerea că, deşi Sroda şi-a 


lăsat vitele înadins să intre pe moşia lui Floss, totuşi, dacă 
pe această moşie ar fi crescut de pildă ovăz sau grâu, iar nu 
această „scârbă” de trifoi, boii s-ar fi bucurat până în ziua 
de astăzi de cea mai bună şi mai dorită sănătate şi desigur 
n-ar fi cunoscut acea jalnică stare de umflare, din pricina 
căreia au pierit. Plecând de la această premisă mare şi 
trecând pe o cale pe cât de logică, pe atât de strict legală 
spre o altă premisă, mai mică, judecata a conchis că boii lui 
Sroda au murit nu din cauza lui Sroda, ci din cauza lui 
Floss: deci, domnul Floss trebuie să plătească boii lui Sroda, 
şi pe deasupra, ca o învăţare de minte pentru viitor, să 
plătească şi casei cancelariei comunale cinci ruble. În cazul 
când împricinatul ar refuza să plătească suma de mai sus, 
ea va fi oprită de la vechilul său, Icek Zwejnos. 

S-au mai dezbătut, după aceea, diferite alte chestiuni de 
natură civilă, care, neavând nici o legătură nici directă, nici 
indirectă cu interesele genialului Zolzikiewicz, au fost 
rezolvate în cea mai deplină libertate, după ce au fost 
cântărite cu balanţa justiţiei pure, care atârna de sănătoasa 
judecată a reprezentanţilor comunei Barania Gtowa. În 
afară de aceasta, datorită principiului englez al 
neintervenţiei, de care se ţinea „intelectualitatea” mai sus 
pomenită, armonia generală şi unanimitatea nu au fost 
decât rareori ştirbite prin anume blesteme, în legătură cu 
ciuma, damblaua şi plesnirea ficaţilor, care însă au fost 
rostite doar în treacăt şi sub forma unor deziderate atât de 
către împricinaţi, cât şi de către judecători. 

Cred că tot datorită acestui preţios principiu al 
neintervenţie toate chestiunile erau rezolvate astfel, încât 
atât partea câştigătoare, cât şi partea care pierdea 
trebuiau să plătească la cancelarie o anumită sumă, destul 
de mărişoară. Aceasta asigura oarecum independenţa 
materială a primarului şi a secretarului, lucru atât de mult 
dorit pentru instituţiile noastre comunale, fiind în acelaşi 
timp şi un mijloc direct de a-i dezvăţa pe oameni de beţie, 
ceea ce ducea la ridicarea morală a comunei Barania Gtowa 


până la nivelul către care zadarnic năzuiseră filozofii 
secolului al XVIII-lea 

[196]. Vrednic de luat în seamă este de asemenea şi faptul 
asupra căruia vom trece fără a ne spune vreo părere, fie ea 
de laudă, fie de osândă, şi anume că domnul Zolzikiewicz 
scrie totdeauna în registru numai jumătate din cota 
destinată pentru cancelarie, jumătatea cealaltă fiind 
destinată pentru felurite „situaţii neprevăzute”, în care s-ar 
putea să se găsească vreodată secretarul, primarul sau 
judecătorul-asesor Gomuta. 

După aceea, s-a trecut la judecarea chestiunilor criminale 
şi s-au dat porunci străjii să aducă arestaţii şi să-i înfăţişeze 
judecății. Nu mai este nevoie să adaug că în comuna 
Barania Gtowa s-a introdus un sistem nou, cel mai adecvat 
cerinţelor civilizaţiei moderne, şi anume sistemul de 
încarcerare a arestaţilor, adică închiderea lor în celule 
separate. Nici chiar gurile cele mai rele nu vor putea 
tăgădui acest adevăr. Oricine se poate încredința pe loc că 
în coteţul primarului din Barania Gtowa se află patru mari 
despărţituri. Arestaţii stau acolo câte unul în fiecare 
despărţitură, în tovărăşia acelor animale despre care un 
anumit tratat, intitulat Zoologia pentru folosul tineretului, 
spune: „Porcul este un animal care pe bună dreptate a fost 
numit astfel, din cauza murdăriei sale” etc., animale cărora 
natura le-a refuzat necondiţionat să le dea coarne, ceea ce 
de asemenea constituie o dovadă a felului în care natura 
ştie să se adapteze oricărei împrejurări. Astfel, arestaţii 
stăteau în celule numai în tovărăşia acestor animale, ceea 
ce, precum se ştie, nu putea în nici un caz să-i împiedice a 
reflecta şi a gândi asuprii faptei rele pe care au săvârşit-o şi 
asupra hotărârii lor de a se îndrepta în viitor. 

Straja se duse îndată la această închisoare celulară, ca să 
scoată şi să aducă în faţa judecății nu doi bărbaţi, ci un 
flăcău şi o fată, fapt din care cititorul îşi poate uşor da 
seama ce chestiuni gingaşe şi complicate din punct de 
vedere psihologic aveau să rezolve uneori judecătorii de la 


Barania Glowa! Şi într-adevăr, chestiunea era cât se poate 
de gingaşă. Un oarecare Romeo, pe numele său adevărat 
Wach Rechnio, şi o oarecare Julietă 

[197], pe numele ei adevărat Baska Zabianka, slujeau 
împreună la un gospodar oarecare; el era argat, iar ea fată 
în casă. Şi ce să ne mai ascundem - se iubeau, nu puteau 
trăi unul fără altul, cum nu putea Newazendech trăi fără 
Bezewendech. În scurtă vreme, însă, gelozia se strecură 
între Romeo şi Julietă, din pricină că aceasta din urmă îl 
surprinsese o dată pe Romeo zăbovind cam multişor la 
Jagna, de la curtea boierească. De atuncea, nefericita 
Julieta nu aştepta decât un prilej. Într-o zi, când, după 
părerea ei, Romeo se întorsese prea devreme de la câmp şi- 
i cerea stăruitor de mâncare, se produse explozia, şi 
amândoi se dezlăn?uiră în felurite explicaţii, cu care ocazie 
se schimbară, de o parte şi de alta, câteva duzini de lovituri 
de pumn şi de polonice. Este de la sine înţeles că aceste 
lovituri au lăsat urme vizibile, şi anume câteva vânătăi pe 
faţa ideală a Julietei, precum şi o tăietură pe fruntea de o 
bărbătească mândrie a lui Romeo. Judecata trebuia să 
hotărască acum de partea cui era dreptatea şi cine avea să 
plătească cuvenita despăgubire atât pentru trădarea în 
dragoste, cât şi pentru urmările încăierării, adică cinci zloți 
sau, mai bine-zis, şaptezeci şi cinci de copeici de argint. 

Vântul de putreziciune, care vine din apus, n-a izbutit încă 
să otrăvească spiritul sănătos al justiţiei de la Barania 
Glowa; de aceea, judecătorii, scârbiţi până în străfundul 
sufletelor lor de năzuinţa de emancipare a femeilor ca de 
un lucru cu totul potrivnic spiritului slav, care este prin 
natura lui mai mult idilic, au dat cuvântul mai întâi lui 
Romeo, care, cu mâna la fruntea scrijelită, a grăit precum 
urmează: 

— Preacinstită judecată, e multă vreme de când fata asta, 
ca o căţea ce este, nu-mi dă pace cu nici un chip. Am venit 
acasă pe la chindie, fără nici un gând rău, iar ea s-a repezit 
la mine: „Fecior de câine ce eşti, zice, gospodarul e încă la 


câmp, iar tu ai şi venit acasă? Vrei să te tolăneşti pe cuptor 
şi să-mi faci cu ochiul?” Dar eu nu i-am făcut niciodată cu 
ochiul, numai atâta că m-a văzut o dată cu Jagna de la 
curte, când îi ajutam să scoată ciutura din fântână, şi de 
atuncea mă prigoneşte cu mânia ei. Mi-a trântit blidul pe 
masă, mai-mai să sară mâncarea pe de lături, şi după aceea 
nici nu m-a lăsat să mănânc în tihnă, ci a prinsa mă certa 
aşa: „Mă, păgânule ce eşti, zice, stricatule, afurisitule, 
ereticule! De-abia când m-a făcut „sufragan” am pocnit-o 
peste bot, dar asta numai aşa, din mânie, iar ea, harşti! cu 
polonicul drept la mir... 

Aici Julieta cea ideală nu mai putu să se stăpânească şi, 
strângând pumnul, îl vâri sub nasul lui Romeo, strigând cu 
glas de deznădejde: 

— Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Latri ca un 
câine! După care izbucni într-un plâns cutremurat, răcnind 
către judecată: Preacinstită judecată! Ah! Sunt o orfană 
nenorocită, pentru Dumnezeu, ajutaţi-mă! Nu era la 
fântână când l-am văzut cu Jagna, trăsni-l-ar fulgerul! 
Pramatie ce-mi eşti, toată ziulica-mi cântai că mă iubeşti, şi 
la urmă ai tăbărât cu pumnii pe mine! Dar-ar Dumnezeu să 
crape şi să-i amorţească limba-n gură! Nu trebuia să-i dau 
cu polonicul în cap, ah, soartă, soartă! Cu cobiliţa s-ar fi 
cuvenit să-l miruiesc! Soarele era încă sus pe cer, şi el vine 
acasă de la câmp şi strigă să-i dau de mâncare! Îi spun, ca 
unui om de treabă, cu frumosul: „Măi, fecior de hoţ ce eşti, 
gospodarul a rămas la câmp, iar tu te-ai şi întors acasă?” 
Dar eretic nu i-am spus, asta mi-e crucea! Lua-l-ar... 

Asupra acestora, primarul chemă la ordine pe împricinată, 
mustrând-o sub formă interogativă: 

— N-o să-ţi tacă o dată fleanca, afurisito? 

Urmă o clipă de linişte, după care judecata începu să 
chibzuiască asupra verdictului şi - ce subtilă înţelegere a 
situaţiei! - nu osândi pe nici una din părţi să plătească cei 
cinci zloți, ci numai aşa, pentru a-şi menţine autoritatea şi 
pentru a da un avertisment tuturor perechilor de 


îndrăgostiţi din Barania Gtlowa, îi condamnă pe cei doi la 
încă douăzeci şi patru de ceasuri de arest celular, iar pe 
deasupra să plătească cancelariei câte o rublă de argint 
fiecare. 

Domnul Zolzikiewicz a înscris în registru pe Wach Rechnio 
şi pe Baska, Zabianka cu câte cincizeci de copeici de argint 
pentru cancelarie. 

Cu aceasta, şedinţa s-a sfârşit. Ridicându-se de la masa, 
domnul Zolzikiewicz şi-a săltat în sus pantalonii de cord, de 
culoarea nisipului, iar jiletca, de culoare violetă şi-a tras-o în 
jos. Judecătorii-asesori îşi luaseră căciulile şi beţele, gata să 
se împrăştie pe la casele lor, când deodată uşa, care după 
alungarea celor doi godaci fusese închisă, se deschise 
brusc, şi în prag se iviră Rzepa, posomorât ca noaptea, iar 
în spatele lui, Rzepowa şi Kruczek. 

Rzepowa era albă ca varul; pe chipul ei frumos şi gingaş se 
citeau tristeţea şi umilinţa, iar în ochii ei mari şi întunecaţi 
sclipeau lacrimi, care apoi se rostogoleau pe obraji. 

Rzepa intră falnic, cu capul sus, dar când văzu întreaga 
judecată, îşi pierdu pe loc îndrăzneala şi grăi cu glas destul 
de domolit: 

— Domnu fie lăudat! 

— În vecii vecilor, răspunseră în cor judecătorii-asesori. 

— Dar voi ce căutaţi aici? întrebă ameninţător primarul 
care la început îşi pierduse cumpătul, dar îndată îşi 
revenise. Cu ce treabă veniţi? V-aţi bătut, sau ce? 

Domnul secretar interveni în chip cu totul neaşteptat: 

— Lăsaţi-i să vorbească, Rzepa începu: 

— Preacinstită judecată... Prealuminaţi... 

— Taci! Taci! îi tăie vorba cu mare grabă femeia. Lasă să 
spun eu, şi tu stai liniştit. 

Grăind, îşi şterse cu şorţul lacrimile şi nasul şi, cu glas 
tremurat, începu a povesti toată tărăşenia. Ah! Dar unde se 
trezea ea? Venise să reclame pe primar şi pe secretar... 
primarului şi secretarului? 


— L-au luat, spunea ea, au făgăduit c-au să-i dea o bucată 
de pădure, numai ca să iscălească hârtia, şi el a iscălit-o. I- 
au dat cincizeci de ruble, dar el era beat şi nu ştia că-şi 
vinde norocul lui, şi al meu, şi al copilului nostru. Era beat, 
cinstită judecată, era beat mort! urmă femeia plângând. Un 
om beat nu ştie ce face, de aceea şi la judecată, dacă face 
careva vreo nerozie în stare de beţie, este iertat, spunându- 
se: n-a ştiut ce face. Pentru numele lui Dumnezeu, un om 
treaz nu şi-ar fi vândut norocul pe cincizeci de ruble! Ah, 
fie-vă milă de mine, şi de el, şi de pruncul nostru nevinovat! 
Ce să mă fac eu singură, nenorocita de mine, singurică pe 
lume, fără el, fără sărmanul meu bărbat? Ah, Dumnezeu are 
să vă fericească pentru asta şi are să vă răsplătească 
pentru că aţi ajutat pe nişte sărmani! 

În clipa aceea, plânsul îi înăbuşi graiul. Plângea şi Rzepa, 
suflându-şi necurmat nasul în degete. Judecătorii 
rămăseseră încremeniţi, schimbând priviri între ei şi apoi 
uitându-se când la secretar, când la primar, fără să ştie ce 
aveau de făcut. 

Dar Rzepowa începu iarăşi a cuvânta: 

— Sărmanul de el, umblă de parcă-i otrăvit. „Pe tine am să 
te ucid, zice, copilul am să-l gâtui, casei am să-i dau foc, dar 
de dus, nu mă duc, nu vreau să mă duc, şi gata!” Dar ce 
vină am eu, sărmana de mine? Sau copilul? Cât despre el, 
nu-şi mai vede nici de gospodărie, nici de coasă, nici de 
topor, ci stă toată ziulica-n casă şi oftează, şi iar oftează, iar 
eu am aşteptat să se adune judecata; sunteţi oameni cu 
frica lui Dumnezeu şi n-o să lăsaţi să se facă asemenea 
nedreptate. Doamne Isuse, Maica Domnului de la 
Czestochowa, ajută-ne şi ocroteşte-ne! 

O vreme, nu se auzi decât cum smârcâia Rzepowa din nas; 
într-un târziu, un bătrân judecător mormăi: 

— Asta nu se cade, să petreci cu un prieten, cu un om, şi 
după aceea să-l vinzi! 

— Da, nu se cade! întăriră ceilalţi. 


— Domnul-Dumnezeu şi Preacurata sa Maică să vă 
blagoslovească, strigă Rzepowa, îngenunchind în prag. 

Primarul amuţise şi tot aşa de înnegurat era şi asesorul 
Gomula; amândoi însă se uitau la secretar, care tăcea; când 
Rzepowa sfârşi, acesta din urmă se întoarse către asesorii 
care murmurâu şi le spuse: 


— Sunteţi nişte proşti! Se făcu o linişte de cimitir, iar 
secretarul urmă: Este limpede scris că oricine se va 
amesteca într-un contract încheiat de bunăvoie, va fi 
judecat după codul maritim. Ştiţi voi, proştilor, ce înseamnă 
codul maritim? Habar n-aveţi, proştilor, că judecata 
maritimă este... Asupra acestora îşi scoase batista din 
buzunar şi apoi continuă, cu ton rece şi oficial: Care ai poftă 
să-ţi baţi joc de altul, că adicătele nu ştii ce-nseamnă 
judecată maritimă, n-ai decât să-ţi bagi nasul într-o 
chestiune ca aceasta, şi după aia ai să simţi tu ce înseamnă 
judecată maritimă, când o să ia şapte piei de pe tine... Dacă 
se găseşte vreunul care să se-nscrie voluntar la oaste, n-ai 
voie să te-amesteci în treaba lui. Contractul s-a semnat, 
martori sunt, şi gata! Aşa se înţelege şi din jurisprudenţe, 
iar dacă nu credeţi, uitaţi-vă la procedură şi la trimiterile 
respective. lar dacă se întâmplă să mai şi bea, ce-are-a 
face? Voi nu beţi, proştilor, toată ziua şi în tot locul? 

Dacă Justiţia însăşi ar fi coborât de pe cuptorul primarului, 
cu un cântar într-o mână şi cu sabia în cealaltă şi s-ar fi 
înfăţişat la adunarea asesorilor, nu i-ar fi înfricoşat mai rău 
decât judecata maritimă, procedura şi trimiterile. O clipă 
domni o tăcere deplină, şi de-abia după o vreme luă 
cuvântul Gomula, vorbind încet, pe când ceilalţi se uitau la 
el, miraţi parcă de îndrăzneala lui. 

— Aşa este! Vinzi un cal, te îmbeţi! Vinzi un bou, te îmbeţi: 
un porc, la fel. Aşa este obiceiul. 

— Aşa că am băut şi atuncea, după obicei, se amestecă în 
vorbă primarul. 

După aceea, judecătorii-asesori se întoarseră cu mai mult 
curaj către Rzepa: 


— Ce să-i faci? Cum ţi-aşterni, aşa dormi! 

— Ce, eşti de şase ani? Nu ţi-ai dat seama ce faci? 

— Capul n-au să ţi-l taie! 

— Şi dacă te duci la oaste, poţi să-ţi tocmeşti un argat, ca 
să-ţi ţie locul şi în gospodărie, şi la femeie. 


Cu încetul, veselia cuprinse întreaga adunare. 

Deodată, secretarul luă iarăşi cuvântul, şi toţi ceilalţi 
amuţiră: 

— Voi nu ştiţi, spuse el, unde se cuvine să vă amestecați şi 
unde nu se cuvine. Să cercetaţi faptul că Rzepa şi-a 
ameninţat soţia şi copilul, că a spus că va da foc propriei 
sale case: în asta să vă amestecați, pentru că un asemenea 
lucru nu poate să treacă aşa de uşor. Dacă Rzepowa a venit 
aici şi s-a plâns, atunci nu trebuie să plece de-aici fără să i 
se facă dreptate. 

— Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! strigă cu deznădejde 
femeia, n-am venit să mă plâng împotriva lui, nu mi-a făcut 
niciodată vre-un rău. Ah! Isuse, ah, Dumnezeule mare, 
pesemne c-a venit sfârşitul lumii! 

Însă judecata se alcătui iarăşi şi, drept urmare, familia 
Rzepa nu numai că nu câştigă nimic, dar, dimpotrivă, 
judecata, în marea ei grijă faţă de integritatea personală a 
Rzepowei, hotărî, pentru o mai temeinică chezăşuire, ca 
Rzepa să facă două zile de închisoare în coteţ. Şi pentru ca 
în viitor să nu-i mai treacă asemenea gânduri prin cap, îl 
osândi ca, în afară de aceasta, să plătească în folosul 
cancelariei două ruble de argint şi cincizeci de copeici. 

Dar Rzepa se năpusti ca un turbat, răcnind că în coteţ nu 
se duce; în ce priveşte amenda pentru cancelarie, nu numai 
două ruble, ci pe toate cele cincizeci de ruble, pe care le 
luase de la primar le aruncă pe duşumea, strigând: „Să le ia 
cine pofteşte!” Se iscă o învălmăşeală grozavă. Straja se 
repezi şi începu să-l tragă pe Rzepa; Rzepa îi trânti un 
pumn; straja îl apucă pe Rzepa de cap; Rzepowa începu să 
ţipe, încât unul din asesori o aruncă afară, dându-i un 
ghiont în spate pentru drum, iar ceilalţi săriră în ajutorul 
străjii, ca să-l tragă pe Rzepa în coteţ. 

Între timp, secretarul însemnă: „De la „Wawrzon Rzepa 
una rublă şi douăzeci şi cinci de copeici pentru cancelarie”. 

Rzepowa porni, aproape în neştire, către casa ei pustie. 
Nu vedea nimic înaintea ei, se împiedica de toate pietrele 


din drum, îşi frângea mâinile deasupra capului şi bocea: 
„Aoleu! Aoleu! Aoleu!” 

Primarul, fiindcă avea inimă bună, mergând agale cu 
Gomula spre crâşmă, îi spuse: 

— Mie îmi pare rău de femeia asta. Mă gândesc să-i mai 
dau o măsură de fasole. Tu ce spui? 

VI. 

Imogena. 

Din cele de mai sus, cred că cititorul ă înţeles destul de 
bine şi a prețuit cum se cuvine genialul plan al simpaticului 
meu erou. Domnul Zolzikiewicz i-a făcut, precum se spune, 
şah mat pe Rzepa şi pe femeia lui. Dacă l-ar fi înscris pe 
Rzepa pe listă, nu făcea nimic, Dar îmbătându-l, învârtind 
treaba aşa fel, încât ţăranul să semneze singur contractul şi 
să ia banii, toate acestea complicau oarecum chestiunea şi 
constituiau o dibăcie care dovedea că, în anumite 
împrejurări, domnul Zolzikiewicz putea să joace un rol în 
adevăr remarcabil. Primarul, care fusese gata să-şi 
răscumpere fiul pentru opt sute de ruble, adică să dea toţi 
banii pe care îi agonisise, primi acest plan cu bucurie, cu 
atât mai mult, cu cât Zolzikiewicz, tot atât de cumpătat în 
cereri pe cât era de genial în concepţii, nu-şi opri decât 
douăzeci şi cinci de ruble pentru toată afacerea. Şi chiar şi 
banii aceştia, el nu i-a luat din lăcomie, după cum, tot aşa, 
nu din generozitate împărțea cu Burak banii pentru 
cancelarie. Trebuie să mărturisesc că domnul Zolzikiewicz 
era totdeauna dator la Srul, croitorul din Ostowice, care 
furniza în întreaga regiune confecţii „după ultima modă 
pariziană”. 

Şi pentru că am păşit pe calea destăinuirilor, n-am să 
ascund motivul pentru care domnul Zolzikiewicz se îmbrăca 
atât de îngrijit. Desigur, aceasta provenea, mai înainte de 
orice, dintr-un simţământ estetic, dar mai era şi o altă, 
pricină. Domnul Zolzikiewicz iubea. Să nu credeţi însă că o 
iubea pe Rzepowa. Pentru Rzepowa avea, cum spunea el 
însuşi, „un capriciu”, şi atâta tot. Dar în afară de aceasta, 


domnul Zolzikiewicz era capabil şi de simţăminte mult mai 
înalte şi mult mai complexe. Cititoarele, dacă nu şi cititorii, 
au ghicit, desigur, că obiectul acestor din urmă simţăminte 
nu putea fi altcineva decât domnişoara Jadwiga 
Skorabiewska. Uneori, în nopţile în care se ivea pe cer luna 
argintie, domnul Zolzikiewicz îşi lua armonica, instrument 
la care cânta destul de bine, se aşeza pe banca din faţa 
casei sale şi, cu privirile pierdute către curtea boierească, o 
dată cu melodia melancolică, ba uneori sfâşietor de jalnică, 
îngâna încetinel: „Din zori până-n noapte, vărs lacrimi 
grele, Îmi blestem ceasul când m-am născut, În plâns şi-n 
suspine trec nopţile mele, Căci orice nădejde-am pierdut.” 

Cântecul gonea către curte prin poetica tăcere a nopţilor 
de vară, iar după o clipă, domnul Zolzikiewicz mai adăuga: 
„Oh, oameni, oameni, oameni fără suflet, Viaţa pentru ce i- 
aţi otrăvit?!” 

Dacă însă s-ar găsi cineva gata să-l acuze pe domnul 
Zolzikiewicz de sentimentalism, acestuia i-aş spune fără 
înconjur că se înşală. Acest mare om avea o minte atât de 
lucidă, încât nu putea fi sentimental; în visurile sale, el o 
compara pe domnişoara Jadwiga cu Izabela, iar pe sine se 
credea Serrano sau Marfore; dar fiindcă realitatea nu se 
potrivea cu aceste visuri, acest om tare ca fierul şi-a 
dezvăluit o dată simţirea, şi anume într-o seară, când a 
văzut pe frânghia întinsă lângă magazia de lemne nişte 
fuste puse la uscat şi, după inițialele ]. S., ca şi după 
coroana de la cusătură, a cunoscut că aparţin domnişoarei 
Jadwiga. Atuncea - spune şi dumneata, cititorule, cine ar fi 
putut să reziste? 

— B-a apropiat şi a început să sărute cu patimă una din 
acele fuste; gestul fu observat de fata de la curte, Malgoska, 
care alergă cu limba scoasă la conac, ca să spuie că 
„domnul secretar şi-a şters nasul de fusta domnişoarei. Din 
fericire, nimeni nu i-a dat crezare, şi astfel iubirea domnului 
secretar a rămas tăinuită. 


Avea oare vreo speranţă? Avea - şi vă rog să nu i-o luaţi în 
nume de rău! De câte ori se ducea la curte, o voce 
lăuntrică, slabă, ce-i drept, dar stăruitoare, îi şoptea la 
ureche: „Ce-ar fi dacă astăzi, la cină, domnişoara Jadwiga 
te-ar călca pe picior, pe sub masă...?” „Hm! nu mi-ar păsa 
nici de pantofii mei de lac”, adăugă el cu mărinimia 
caracteristică îndrăgostiţilor. 

Lectura publicaţiilor domnului Breslauer îl îndreptăţea să 
creadă în posibilitatea unor asemenea călcări pe picior. 
Domnişoara Jadwiga însă nu numai că nu-l călca, dar - cine 
poate să înţeleagă sufletul femeii? - se uita la el cum s-ar fi 
uitat la un gard, la o pisică, la un talger sau la ceva 
asemănător. Cât s-a necăjit, sărmanul, ca să atragă asupră- 
şi luarea-aminte a domnişoarei Jadwiga! Adesea, când îşi 
lega cravata cu culori nemaivăzute sau când îmbrăca o 
pereche de pantaloni noi, cu dungi minunate, ca-n poveste, 
îşi spunea: „Eh, cred că de data asta o să măia în seamă!” 
însuşi croitorul Srul, care-i adusese noul costum, spusese: 
„Da! Cu aşa pantaloni te poţi duce în peţit chiar şi la 
domnişoara contesă!” Când colo, n-a ieşit nimic! S-a 
întâmplat să fie poftit la masă: domnişoara Jadwiga a venit 
mândră, imaculată şi pură, ca o regină; a foşnit din rochia 
cu pliuri şi pliuleţe, apoi s-a aşezat, a luat cu degeţelele sale 
subţiri lingura şi nici măcar nu s-a uitat la el. „Să nu-şi dea 
oare seama că toate acestea dor?” se gândea cu 
deznădejde Zolzikiewicz. 

Dar nu-şi pierdea speranţa. „Dacă aş ajunge subinspector, 
îşi spunea el, aş fi totdeauna poftit la curte! De la 
subinspector la inspector nu-i cine ştie cât! Aş avea o 
caleaşca, o pereche de cai, şi atuncea aş putea cel puţin să-i 
strâng mâna pe sub masă...” în privinţa urmărilor acestei 
strângeri de mână, domnul Zolzikiewicz mergea mult mai 
departe, însă aceste gânduri, fiind prea tainice şi prea 
aproape de inima sa, nu le vom dezvălui. 

Dar natura bogată cu care era înzestrat domnul 
Zolzikiewicz se poate vedea şi din uşurinţa cu care, alături 


de simţămintele înalte pe care le nutrea pentru domnişoara 
Jadwiga şi care de altfel se potriveau de minune cu 
aristocratica ţinută a acestui tânăr, avea în acelaşi timp cele 
mai „trupeşti” dorinţe pentru Rzepowa. Drept este că 
Rzepowa era ceea ce se numeşte o femeie frumoasă; fără 
îndoială însă că acest Don Juan 

[199] de la Barania Glowa nu i-ar fi acordat atâta atenţie, 
dacă femeia nu i-ar fi răspuns cu o atât de ciudată şi 
vrednică de osândă împotrivire. Împotrivirea unei femei de 
rând - şi faţă de cine? faţă de el-i se părea ceva atât de 
îndrăzneţ şi în acelaşi timp atât de nemaipomenit, încât nu 
numai că Rzepowa a dobândit pe loc în ochii săi farmecul 
fructului oprit, dar cu acest prilej s-a şi hotărât să-i dea 
lecţia pe care o merita. Întâmplarea cu Kruczck l-a întărâtat 
şi mai mult în această hotărâre. Ştia însă că victima se va 
apăra, şi tocmai de aceea a născocit acel contract prin bună 
învoială între Rzepa şi primar, contract care îi punea la 
cheremul lui, cel puţin aparent, atât pe Rzepowa, cât şi 
întreaga ei familie. 

Dar Rzepowa, după întâmplarea din sala de judecată, nu s- 
a dat bătută. A doua zi, era duminică; hotări deci să se ducă 
la Wrzeciadza, ca de obicei, şi în acelaşi timp să se 
sfătuiască şi cu preotul. Erau doi preoţi: pe unul îl chema 
Ulanowski, avea rang de canonic 
[200], dar era atât de bătrân, încât de bătrâneţe îi ieşiseră 
ochii din orbite, ca la un peşte, iar capul îi tremura pe 
umeri; de aceea, Rzepowa hotări să nu se ducă la el, ci la 
vicarul 
[201] Czyzyk, om credincios şi înţelept, care putea deci să-i 
dea un sfat bun şi o mângâiere. Rzepowa ar fi vrut să se 
ducă mai devreme, ca să poată vorbi cu vicarul Czyzyk încă 
înainte de începerea slujbei, dar fiindcă trebuia să-şi 
împlinească şi munca ei, şi pe a bărbatului, care era arestat 
în coteţ, până să măture casa, până să dea de mâncare 
calului, porcilor şi vacii, până să pregătească mâncarea lui 
Rzepa şi să i-o ducă într-o oală, la coteţ, soarele se ridicase 


sus pe cer şi nu mai dovedi să ajungă la preot înainte de 
slujbă. 

Când sosi ea, taman începuse serviciul divin. Femeile, 
îmbrăcate în bluze verzi, stăteau în cimitir şi-şi puneau 
papucii, pe care îi aduseseră în mână. Iot aşa făcu şi 
Rzepowa şi, după aceea, intră în biserică. Părintele Czyzyk 
tocmai ţinea predica, iar preotul canonic, cu calotă pe cap, 
stătea pe un scaun lângă altar, cu ochii bulbucaţi şi 
tremurând din cap, cum îi era obiceiul. Era după 
Evanghelie, şi preotul Czyzyk, nu ştiu pentru care pricină, 
vorbea despre erezia medievală a catarilor 
[202], şi explica enoriaşilor săi ce atitudine se cuvine să ia 
faţă de această erezie şi faţă de bula papală Ex stereore 
[203], îndreptată împotriva catarilor. Apoi, plin de elocvenţă 
şi cu adâncă emoție, îşi preveni oile sale, ca pe nişte oameni 
de rând şi săraci cum erau, aidoma cu păsările cerului şi 
deci dragi lui Dumnezeu, să nu dea ascultare diferiților falşi 
înţelepţi şi îndeobşte tuturor celor care, orbiţi de 
diavoleasca trufie, seamănă buruieni în loc de grâu şi culeg 
numai lacrimi şi păcate. Ajungând aici, a amintit în treacăt 
de Condillac 
[204], Voltaire 
[205], Rousseau 
[206] şi Ochorowicz 
[207], fără a face, de altfel, vreo deosebire între ei; iar la 
sfârşit, făcu o amănunţită zugrăvire a feluritelor neplăceri 
pe care le vor avea pe lumea cealaltă ereticii. Rzepowa se 
simţi pe loc mai întărită sufleteşte, pentru că, deşi nu 
înţelegea ce spunea părintele Czyzyk, se gândea totuşi că 
trebuie să vorbească tare frumos, de vreme ce striga cu 
atâta putere, încât „curgea sudoarea şiroaie pe el, iar 
oamenii oftau din adâncul măruntaielor, de parcă şi-ar fi dat 
suflarea din urmă”. Apoi predica se sfârşi şi începu slujba. 
Ah, sărmana Rzepowa se ruga atât de fierbinte, cum nu se 
rugase niciodată în viaţa ei, şi tocmai de aceea îşi simţea 
inima tot mai uşurată. 


În sfârşit, sosi clipa cea mai solemnă. Preotul paroh, 
îmbrăcat în alb de sus până jos, ca un porumbel, scoase 
sfânta cuminecătură din ciborium 
[208], după care se întoarse către oameni şi, ţinând în 
dreptul feţei, cu mâinile tremurânde, potirul, care strălucea 
ca soarele, stătu un timp aşa, cu ochii închişi şi cu fruntea 
plecată, ca şi când şi-ar fi adunat gândurile, până când în 
sfârşit intonă: „În faţa sfintelor daruri!” 

Iar cei o sută de oameni îi răspunseră într-un glas: 
„Osanale înălţa-vom către Domnul, Căci în marea şi 
preasfânta lui milostivire, Astăzi legea nouă dăruindu-ne, 
Nouă, celor credincioşi, ne-aduce mântuire...” 

Cântarea răsuna de se cutremurau geamurile; orga 
duduia; clopotele sunau; în faţa bisericii, bătea toba, din 
cădelniţe se înălţau şuviţe de fum albăstrui, pe care soarele, 
pătrunzând pe geam, le lumina, dându-le culori de 
curcubeu. În mijlocul acestei larme, în mijlocul fumegării, al 
razelor de soare şi al vocilor luceau când şi când sfintele 
daruri, pe care preotul când le ridica în sus, când le lăsa în 
jos, şi atuncea bătrânul, înveşmântat în alb, cu potirul în 
mână, era ca o apariţie cerească, învăluit pe jumătate în 
ceața pe care o alcătuia îmbinarea dârelor de fum cu razele 
de lumină, iar din fiinţa lui se desprindeau o înseninare şi o 
încredere care se revărsau asupra tuturor inimilor şi 
asupra tuturor sufletelor credincioase. Acea înseninare şi 
acea mare liniştire luară sub aripa lui Dumnezeu şi 
chinuitul suflet al Rzepowei: „Isuse, tăinuit în sfintele 
daruri! Isuse! striga biata femeie, nu mă părăsi, sărmana de 
mine!” şi din ochii ei se rostogoleau lacrimi, dar acestea nu 
erau lacrimile cu care plânsese în faţa primarului, ci erau 
lacrimi binefăcătoare, deşi erau mari ca perlele de Calcuta, 
şi în acelaşi timp erau dulci şi liniştitoare. Rzepowa căzu cu 
faţa la pământ, dinaintea acestei măreţii a dumnezeirii, şi 
după aceea nici ea însăşi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea. 
Se făcea că îngerii cereşti o ridicau de jos, ca pe o biată 
frunză, şi o înălţau Ia ceruri, către fericirea cea de veci, 


unde nu se afla nici domnul Zolzikiewicz, nici primarul, nici 
liste de recruți, ci era parcă numai o lumină ca de răsărit de 
soare, iar în acea lumină se afla tronul lui Dumnezeu, şi în 
jurul tronului era o strălucire atât de puternică, încât nu 
puteai sta cu ochii deschişi, şi stoluri de îngeri zburau ca 
nişte păsări cu aripile albe. 

Rzepowa stătu aşa îndelungă vreme. Când se ridică, slujba 
se sfârşise; biserica se golea; fumul de tămâie se ridicase 
sus, către tavan; cei din urmă oameni ieşeau pe uşă, iar în 
altar paracliserul stingea lumânările; se ridică deci şi 
Rzepowa şi porni către casa parohială, ca să vorbească cu 
părintele-vicar. Părintele Czyzyk tocmai atuncea se aşeza la 
masă, dar când i se spuse că îl caută o femeie cu faţa 
plânsă, ieşi îndată. Era un preot tânăr încă, cu chipul palid, 
dar liniştit; avea fruntea senină, înaltă şi cu un zâmbet 
blajin. 

— Ce doreşti, femeie? întrebă el cu glas scăzut, dar sonor. 
Rzepowa căzu în genunchi în faţa sa şi începu a-i povesti 
toată întâmplarea, plângând şi sărutându-i mâna, până 
când, ridicând asupra preotului ochii ci negri şi umili, 
spuse: 

— Ah, părinte, am venit după sfat la dumneavoastră, un 
sfat vreau. 

— N-ai greşit, femeie, c-ai venit la mine, răspunse cu 
blândeţe părintele Czyzyk. Dar eu nu-ţi pot da decât un 
singur sfat: dăruieşte Domnului toate suferinţele dumitale. 
Dumnezeu îşi încearcă credincioşii săi: îi pune la încercări 
mai amarnice chiar ca, de pildă, pe lov 
[209], căruia câinii îi lingeau rănile, ce-l dureau, sau ca pe 
Azarie 
[210], căruia i-a luat vederea. Dar Dumnezeu ştie ce face şi 
va şti să răsplătească pentru asta pe credincioşii săi. 
Nenorocirea care s-a abătut asupra soţului dumitale să o 
socoti ca pe o pedeapsă a lui Dumnezei pentru greul păcat 
al beţiei şi mulţumeşte lui Dumnezeu că, pedepsindu-l în 
timpul vieţii, îl va ierta poate după moarte. 


Rzepowa se uită la preot cu ochii ei negri, îi îmbrăţişa 
iarăşi picioarele şi plecă încet, fără să spună un singur 
cuvânt. Pe drum simţea însă că se înăbuşă. Voia să plângă, 
şi nu putea. 

VII. 

Imogena. 

După-masă, pe la ceasul cinci, pe şleaul cel mare care 
trece prin mijlocul satului luceau în depărtare o umbreluţă 
albastră, o pălărie galbenă de pai de orez, cu panglicuţe 
albastre, şi o rochiţă de culoarea migdalei, garnisită de 
asemenea cu albastru; era domnişoara Jadwiga, care îşi 
făcea plimbarea de după-amiază împreună cu vărul ei, 
domnul Wiktor. 

Domnişoara Jadwiga era ceea ce se cheamă o fată 
frumoasă, avea părul negru, ochii albaştri, obrazul alb ca 
laptele şi, în afară de aceasta, era îmbrăcată foarte îngrijit, 
curat şi elegant, încât soarele îşi răsfrângea fazele în rochia 
ei, dându-i şi mai mult farmec. Feciorelnica ei siluetă, de o 
neasemuită frumuseţe, se contura ca într-o vrajă, de parcă 
ar fi plutit lin prin văzduh. Domnişoara Jadwiga ţinea cu o 
mână umbreluţa, iar cu cealaltă rochia, de sub care se 
vedeau marginea unei jupe albe, scrobite, şi picioruşele-i 
mici şi minunate, în botine ungureşti. 

Domnul Wiktor, care mergea alături de ea, cu coama-i de 
păr bălai, cârlionţat, şi cu bărbuţa care abia mijea, părea de 
asemenea desprins dintr-o cadră. 

Această pereche respira sănătate, tinereţe, voioşie şi 
fericire; şi, pe deasupra, se vedea că amândoi trăiesc o 
viaţă înaltă, sărbătorească, o viaţă de înaripate avânturi nu 
numai în lumea înconjurătoare, ci şi în lumea gândurilor, a 
dorințelor mai îndrăzneţe şi a ideilor mari, şi uneori în 
lumea visurilor, cu luminoasele ei cărări aurii. 

Printre acele cocioabe sărăcăcioase, alături de ţărani şi de 
toată acea lume de rând care-i înconjura, amândoi arătau 
ca nişte fiinţe picate din altă planetă, încât era o adevărată 
plăcere să te gândeşti că nu există nici o legătură între 


această mândră, frumoasă şi poetică pereche şi realitatea 
prozaică, aspră şi aproape animalică a vieţii din acel sat. Şi 
nu exista în adevăr nici o legătură, cel puţin spirituală. 
Mergeau amândoi alături şi discutau despre poezie, despre 
literatură, cum obişnuiesc să discute un domnişor şi o 
domnişoară de la curtea boierească. Oamenii aceia rupţi şi 
ferfeniţiţi, ţăranii şi femeile lor, nu le-ar fi înţeles nici 
cuvintele, şi nici graiul. E o adevărată plăcere când te 
gândeşti! Recunoaşteţi şi dumneavoastră, preacinstiţi 
cititori! 

În cele dezbătute de această încântătoare pereche nu era 
nimic care să nu se fi spus de o sută de ori până atuncea. 
Săreau de la o carte la alta, ca fluturii de pe o floare pe altă 
floare. Dar o dezbatere ca aceasta nu este interesantă şi 
larg cuprinzătoare decât atuncea când stai de vorbă cu 
sufletul iubit, când discuţia este numai temelia, alcătuită din 
florile de aur ale propriilor simţăminte şi gânduri, pe care 
se frământă acel sufleţel şi când din timp în timp se 
deschide, cum se deschide un trandafir alb. Şi când ajunge 
aici, discuţia se înalţă deodată în sferele albastre, ca o 
pasăre în văzduh, se agaţă de razele luminoase ale 
spiritului şi se caţără sus, întocmai ca o plantă pe arac. 
Colo, în crâşmă, oamenii beau şi vorbeau în cuvinte simple 
despre lucruri simple, iar perechea de tineri plutea în altă 
lume, pe o navă, care avea, precum spune cântecul lui 
Gounod 
[211]: „Catargele de fildeş, steagul de mătase trandafirie, şi 
cârma de aur.” 

La toate acestea, se cuvine să adăugăm că domnişoara 
Jadwiga îi cam sucea capul verişorului dumisale, dar asta 
numai aşa, ca un simplu exerciţiu. În asemenea împrejurări, 
se vorbeşte mai totdeauna despre poezie. 

— Ai citit ultimul volum al lui El-y 
[212]? întrebă domnişorul. 

— Să ştii mata, domnule, Wiktor, răspunse domnişoara 
Jadwiga, că eu mor după EI... y. Când îl citesc, parc-aş auzi 


o muzică divină şi, fără să vreau, mă văd eu însămi ca în 
poezia lui Ujeski 

[213]; „Plutesc pe-un nor alene, Zefirul lin adie, O lacrimă 
pe gene Luceşte străvezie. 

Simt parcă iz de mare: 

Jos, valuri clipocesc, Şi-n dulce desfătare, Prin spaţii zbor, 
plutesc.” 

— Ah! zise, curmând recitarea, dacă l-aş cunoaşte, sunt 
încredinţată că m-aş îndrăgosti de el. Şi fără îndoială că ne- 
am înţelege de minune. 

— Din fericire, este căsătorit, răspunse sec domnul Wiktor. 
Domnişoara Jadwiga îşi aplecă puţin capul, îşi strânse gura 
într-un zâmbet, încât i se iviră gropiţe în obraz şi, uitându- 
se pieziş la domnul Wiktor, întrebă: 

— De ce spui „din fericire”? 

Din fericire, pentru toţi aceia pentru care viaţa n-ar mai 
avea în acest caz nici un farmec, Spunând acestea, domnul 
Wiktor avea o înfăţişare foarte tragică. 

— O! Dumneata mă socoti mai mult decât sunt în realitate. 

Domnul Wiktor atacă îndată coarda lirică: 

— Eşti un înger... 

— Ei... bine... atuncea să vorbim despre altceva. Aşadar, 
dumitale nu-ţi place El-y? 

— Am început să-l urăsc acum o clipă. 

— Eşti un capricios şi un urâcios. Te rog să te înseninezi şi 
să-mi spui care este poetul dumitale preferat. 

— Sowinski... 

[214]. mormăi posomorât domnul Wiktor. 

— Dar pe mine pur şi simplu mă înfricoşează. Ironie, 
sânge, incendii... explozii de sălbăticie! 

— Lucrurile acestea nu mă sperie deloc! 

Rostind aceste cuvinte, domnul Wiktor aruncă înaintea sa 
o uitătură atât de războinică, încât un câine care ieşea 
tocmai atuncea dintr-o ogradă, cuprins de spaimă, se trase 
îndată înapoi, cu coada-ntre picioare. 


Între timp, ajunseră la o casă cu patru odăi; la una din 
ferestre se văzu o bărbuţă de ţap, un nas cârn şi o cravată 
verde; după aceea, se opriră în faţa unei case frumoase, 
învăluită în viţă sălbatică, ale cărei ferestre din spate 
dădeau către lac. 

— Vai, ce casă frumoasă! Este singura privelişte poetică 
din Barania Gtowa. 

— Ce este aici? 

— O şcoală veche. Odinioară, aici învățau copiii din sat 
când părinţii lor erau duşi la câmp. Tata a poruncit să 
zidească anume această casă. 

— Şi acum ce este în ea? 

— Nişte butii cu ţuică, Dar n-apucă să-şi sfârşească ghidul, 
căci ajunseră la o băltoacă întinsă, în care se bălăceau 
câţiva porci, „pe bună dreptate numiţi aşa, din cauza 
murdăriei lor”. Ca să treci mai departe, trebuia să ocoleşti 
pe lângă casa Rzepowei; apucară deci într-acolo. 

În faţa porţii, pe un butuc, stătea Rzepowa, cu coatele 
sprijinite pe genunchi şi cu obrazul rezemat în palmă. Avea 
chipul palid şi parcă împietrit, ochii înroşiţi, privirea tulbure 
şi ţintă undeva, departe, ca-n neştire. 

Rzepowa nu le auzise paşii, dar domnişoara o văzu îndată 
şi-i spuse: 

— Bună seara, Rzepowa! 

Rzepowa se ridică şi, apropiindu-se, îmbrăţişa picioarele 
domnişoarei Jadwiga şi pe ale domnului Wiktor, plângând 
înăbuşit. 

— Ce-i cu dumneata, Rzepowa? întrebă domnişoara. 

— Ah, comoara mea, lumina mea! Pesemne că Dumnezeu 
mi te-a trimis! Pune o vorbă pentru mine, mângâierea 
noastră! 

După care, Rzepowa începu a povesti toată întâmplarea, 
plângând şi sărutând mâinile domnişoarei, sau, mai bine- 
zis, mănuşile domnişoarei, pe care i le stropi cu lacrimi; 
domnişoara, se simţi tare stânjenită; pe faţă i se citea 
limpede supărarea care o frământa şi se vedea bine că nici 


ea singură nu ştia ce să facă; în cele din urmă, spuse cu 
şovăială: 

— Cu ce-aş putea să te ajut eu, dragă Rzepowa? Îmi pare 
foarte rău de dumneata! Într-adevăr... cu ce-aş putea să te- 
ajut? De altfel, du-te la tata... poate că tata... Ei, rămâi 
sănătoasă, Rzepowa... 

Spunând acestea, domnişoara Jadwiga îşi ridică şi mai sus 
rochia de culoarea migdalei, încât deasupra pantofului se 
văzu lucind ciorapul alb, cu dungi albastre, şi apoi plecă mai 
departe, împreună cu domnul Wiktor. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, floarea şi mândreţea 
noastră! strigă în urma ei Rzepowa. 

Domnişoara Jadwiga se întristase însă, iar domnului 
Wiktor, i s-a părut chiar că a zărit o lacrimă în ochiul ei; 
deci, ca să-i alunge mâhnirea, începu a vorbi despre 
Kraszewski 
[215] şi despre alţi elefanţi mai mărunți din jungla literară; 
şi astfel, în discuţia care se înviora treptat, după un scurt 
răstimp, amândoi uitară cu totul de acest „incident 
neplăcut”. 

— La curte? chibzuia în vremea aceasta Rzepowa. Păi 
acolo trebuia să mă duc de la-nceput! Ah, ce năroadă sunt! 

VIII. 

Imogena. 

Conacul avea în faţă o verandă, îmbrăcată în viţă sălbatică, 
cu vederea spre moşie şi spre drumul cu plopi. Pe această 
verandă obişnuia familia moşierului să-şi ia cafeaua, după 
masă, în timpul verii. Tot aici se găseau şi în ziua aceea şi, 
împreună cu dânşii, se mai aflau şi părintele-paroh 
Ulanowski, părintele Czyzyk şi inspectorul povernelor, 
Stotbicki. Domnul Skorabiewski, un om destul de 
burduhănos, cu faţa congestionată şi cu nişte mustăţi 
stufoase, stătea pe un scaun şi pufăia din lulea; doamna 
Skorabiewski turna ceaiul, iar inspectorul, care era un 
sceptic, făcea ironii pe seama bătrânului paroh. 


— lată, cuviosul părinte ar putea să ne spună ceva despre 
acea vestită bătălie, zise inspectorul. 

lar decanul 
[216], punând mâna pâlnie la ureche, întrebă: 

— Ha? 

— Despre bătăliei repetă mai tare inspectorul. 

— Ah, despre bătălie? spuse decanul şi, căzând pe 
gânduri, începu a şopti, cu ochii pironiţi în tavan, ca şi când 
şi-ar fi-adus aminte de ceva; inspectorul se şi pregătea de 
râs şi toţi aşteptau povestirea, deşi o mai ascultaseră de 
vreo sută de ori, pentru că totdeauna îl rugau pe bătrân să 
le-o repete. 

— Hm, începu părintele-decan, pe vremea aceea eu eram 
vicar, iar paroh era preotul Gtadysz... da, aşa este: părintele 
Gtadysz. Cel care a reclădit sfânta sacristie... 

[217]. Bucură-se sufletul său de lumina cea fără de 
sfârşit!... Îndată după ce s-a sfârşit liturghia, i-am spus: 
„Părinte paroh!” Iar el m-a întrebat: „Ce este?” „Mie mi se 
pare că o să iasă ceva din treaba asta”, îi spun eu. Iar el îmi 
răspunde: „Şi mie mi se pare că o să iasă ceva din treaba 
asta”. Ne uităm noi mai bine şi, ce să vezi? Din spatele morii 
de vânt se iveşte o oaste întreagă, unii călări, alţii pe jos şi 
cu steaguri. Da, eu îndată m-am gândit: „O! Să fie de 
cealaltă parte niscai oi?” Aşa m-am gândit eu. Dar nu erau 
oi, ci călărime. De îndată ce i-au observat pe aceştia: „Stai 
iar ceilalţi de asemenea: „Stai!” Când, pe neaşteptate, iese 
din pădure cavaleria; atunci aceştia au luat-o la dreapta, iar 
ceilalţi la stânga, apoi aceştia o iau la stânga, iar ceilalţi 
după ei. De-abia atunci bagă ei de seamă, că greu ar putea 
să scape. Deci se reped şi ei asupra lor şi încep să împuşte, 
iar sus sclipeşte iarăşi ceva. „Vezi, părinte paroh?” întreb 
eu, iar parohul zice: „Văd”, şi ceva mai departe trăgeau cu 
tunul şi cu carabinele; ceilalţi se reped către râu, aceştia 
nu-i lasă; unii aşa, ceilalţi altfel!... Un timp, biruinţa fu de 
partea acestora, apoi ceilalţi le-o luară înainte. Bubuituri! 
Fumăraie! lar după, aceea, luptă la baionetă! Dar îndată mi 


LLA 


s-a părut că aceştia slăbesc. „Părinte paroh, spun eu, aceia 
o iau înainte!” iar el îmi spune: „Şi mie mi se pare că o iau 
înainte”. Abia am apucat să sfârşim vorba, şi aceştia o şi 
luară la picior! Ceilalţi după ei şi încep a-i îneca, a-i ucide, a- 
i lua prizonieri. „Acum are să se sfârşească”, mă gândeam 
eu... dar de unde! Aşa cum vă spun, tocmai aşa, da! 

Bătrânul făcu un gest cu mâna şi, aşezându-se mai adânc 
în jeţ, căzu pe gânduri; numai capul îi tremura mai tare ca 
de obicei, iar ochii îi ieşiseră mai mult din orbite. 

Inspectorul râdea cu lacrimi. 

— Cuvioase părinte, întrebă el, cine şi cu cine s-au bătut, 
unde şi când? 

Iar canonicul, punând mâna la ureche, întrebă: 

— Ha? 

— Nu mai pot de râs, zise inspectorul către domnul 
Skorabiewski. 

— Doriţi o ţigară, sau o cafea? 

— Nu, nu mai pot de râs. 

A râs şi familia Skorabiewski, din politeţe faţă de inspector, 
deşi erau obligaţi să asculte această povestire aproape în 
fiecare duminică; veselia era deci generală, când deodată îi 
întrerupse o voce stinsă şi sfioasă, din afara verandei, care 
rosti: 

— Domnul-Dumnezeu fie lăudat! 

Domnul Skorabiewski se ridică îndată, ieşi în faţa verandei 
şi întrebă: 

— Cine-i acolo? 

— Eu sunt, Rzepowa... 

— Ce doreşti? 

Rzepowa se aplecă, pe cât îi îngăduia copilul pe care-l 
ţinea în braţe, şi-i îmbrăţişa picioarele. 

— Am venit după ajutor şi după milă, prealuminate boier. 

— Dragă Rzepowa, măcar duminica dă-mi pace!l îi tăie 
vorba domnul Skorabiewski, ca şi când Rzepowa l-ar fi 
necăjit cu cererile ei în toate zilele lucrătoare ale 


săptămânii. Vezi doar, că am musafiri. N-am să-i părăsesc 
pentru dumneata! 

— Am s-aştept... 

— Ei, atunci aşteaptă. Doar n-am să mă rup în două... 
Spunând acestea, domnul Skorabiewski îşi întoarse 
mătăhăloasa-i făptură înapoi, pe verandă, iar Rzepowa se 
îndreptă către zăplazul grădinii şi rămase acolo, aşteptând 
umilă. A trebuit însă să aştepte cam mult. Musafirii vorbeau 
şi se veseleau, şi la urechea ei ajungeau din când în când 
râsete voioase, la auzul cărora i se strângea inima, căci 
sărmana de ea n-avea nici o poftă de râs. Apoi se întoarse 
domnul Wiktor cu domnişoara Jadwiga şi după aceea se 
împrăştiară toţi prin odăi. Cu încetul, soarele luneca spre 
asfinţit. Pe verandă se ivi lacheul Jasiek, căruia domnul 
Skorabiewski îi spunea totdeauna „unul dintre cei mulţi”, şi 
începu să pună masa pentru ceai. Schimbă faţa de masă, 
rândui ceştile şi puse cu un ţăcănit sonor câte o linguriţă în 
fiecare ceaşcă. Rzepowa aştepta mereu. Uneori se gândea 
că ar fi mai bine să se întoarcă acasă şi să vină mai târziu, 
dar se temea să nu zăbovească prea mult; de aceea, se 
aşeză pe iarbă, lângă gard şi îşi alăpta copilul. Copilul supse 
şi adormi, dar somnul îi fu neliniştit, căci încă de dimineaţă 
părea cam fără putere. Şi Rzepowa simţi că o cuprinde din 
creştet până-n tălpi, o învăluire, când fierbinte, când rece. 
Uneori o străbăteau fiori, dar ea nu lua seama la toate 
acestea, ci aştepta, răbdătoare. Cu încetul, se lăsă amurgul, 
şi luna răsări pe bolta cerească. Pe verandă, totul era 
pregătit pentru ceai, lămpile erau aprinse, dar musafirii nu 
veneau la masă, fiindcă domnişoara cânta la pian. Rzepowa 
îşi făcu rugăciunea de seară acolo, lângă gard, şi apoi 
începu a chibzui în ce fel ar putea s-o scape domnul 
Skorabiewski. Nu ştia încă bine cum, dar îşi da seama că 
moşierul, ca domn, se cunoştea cu comisarul şi cu prefectul 
districtului; dacă le-ar spune un singur cuvânt despre cele 
ce s-au întâmplat, cu ajutorul lui Dumnezeu toate s-ar 
schimba în bine. 


Iar dacă Zolzikiewicz sau primarul s-ar împotrivi, domnul 
ar şti unde să se ducă după dreptate: „Boierul a fost 
totdeauna bun şi milostiv faţă de oameni, se gândea ea, de 
aceea n-o să mă lase nici pe mine”. Şi nu se înşela, pentru 
că domnul Skorabiewski era într-adevăr un om de omenie. 
Apoi îşi aduse aminte că lui Rzepa i-a arătat totdeauna 
bunăvoință; iar răposata mamă a Rzepowei a alăptat-o pe 
domnişoara Jadwiga; astfel, în inima femeii îşi croi drum 
nădejdea. Cât despre această aşteptare de câteva ceasuri, 
lucrul i se părea atât de firesc, încât nici măcar nu se 
gândea la asta. Între timp, musafirii se întoarseră pe 
verandă. Rzepowa văzu printre frunzele viței de vie cum 
domnişoara turna dintr-un ibric de argint ceai sau, cum 
spunea răposata mamă a Rzepowei, „un fel de apă cu 
mireasmă plăcută, care-ţi umple toată gura cu bunătatea 
ei”. Apoi băură toţi, stând la taifas şi râzând plini de veselie. 
De-abia atuncea îi trecu prin minte Rzepowei că un domn e 
totdeauna mai fericit decât un om de rând, şi, fără să ştie 
nici ea de ce, lacrimile începură iarăşi să-i curgă pe faţă. 
Dar puţin după aceea, lacrimile făcură loc unui alt 
simţământ: în faţa celor de pe verandă se puseră farfurii 
din care ieşeau aburi; atunci Rzepowa îşi aminti că este 
flămândă, căci la prânz nu putuse să pună nimic în gură, iar 
dimineaţa băuse numai puţin lapte. 

„Ah, dacă mi-ar da să rod măcar un osişor!” se gândea ea 
şi ştia că i-ar fi dat, fără îndoială, şi mai mult decât un 
osişor, dar nu îndrăznea să ceară, ca să nu-i plictisească, să 
nu se vâre în sufletul lor când au musafiri, din care pricină 
s-ar putea ca domnul să se supere. 

În cele din urmă, se sfârşi şi cina; inspectorul plecă îndată, 
iar după o jumătate de ceas se urcară şi cei doi preoţi în 
brişcă de la curte. Rzepowa îl văzu pe boier ajutându-l pe 
părintele-decan să se urce în trăsura şi, socotind că a sosit 
clipa, se apropie şi ea de verandă. 

Brişcă porni; domnul strigă din urmă vizitiului: „la seama 
să te răstorni la iezătură, c-atuncea te răstorn şi eu pe 


VW 


LIA 


tine!” Apoi se uită pe cer, voind pesemne să afle cum va fi 
timpul a doua zi, şi, în sfârşit, văzu în întuneric cămaşa albă 
a Rzepowei. 

— Cine-i acolo? 

— Rzepowa. 

— A, dumneata eşti! Spune degrabă ce vrei, ca e târziu. 
Rzepowa povesti iarăşi toată întâmplarea; domnul asculta şi 
pufăia doar din lulea tot timpul; apoi spuse: 

— Dragii mei, eu v-aş ajuta bucuros dacă aş putea, dar mi- 
am dat cuvântul că n-am să mă amestec în treburile satului. 
— Ştiu, luminate boier, spuse Rzepowa cu glas tremurat, 
dar am crezut că poate luminatul boier s-o milostivi de 

mine... 

Glasul femeii conteni deodată. 

— "Toate bune, zise domnul Skorabiewski, dar ce-aş putea 
să fac eu? Nu pot să-mi calc cuvântul pentru dumneata şi 
nici la prefect n-am să mă duc pentru dumneata, fiindcă şi 
aşa se plânge pe toate cărările că-l sâcâi cu treburile 
mele... Voi aveţi comuna voastră; iar dacă nu vă ajută 
comuna, atunci cunoaşteţi drumul la prefectură, cum îl 
cunosc şi eu. Mai mult ce-aş putea să-ţi spun, dragă 
Rzepowa? Ei, du-te cu Dumnezeu. 

— Dumnezeu să te răsplătească, răspunse înăbuşit femeia, 
cuprinzând cu braţele picioarele moşierului. 

IX. 

Imogena. 

Când fu slobozit din coteţ, Rzepa se duse glonţ la crâşmă, 
fără să mai treacă pe acasă. E ştiut lucru că ţăranul îşi 
îneacă necazul în băutură. De la crâşmă, mânat de acelaşi 
gând ca şi Rzepowa, se duse la domnul Skorabiewski şi făcu 
o nerozie. 

Omul beat nu ştie ce vorbeşte. Astfel Rzepa se arătă prea 
stăruitor, iar când primi acelaşi răspuns, ca şi Rzepowa, în 
legătură cu principiul neintervenţiei nu numai că nu 
înţelese această înaltă concepţie diplomatică din cauza 
înnăscutei întunecimi de minte a oamenilor de rând, dar cu 


0 „mojicie”, care este de asemenea înnăscută în aceşti 
oameni simpli, îndrăzni să răspundă şi fu dat afară. 

Când se întoarse acasă, el însuşi îi spuse nevestei: 

— Am fost la curte. 

— Şi n-ai făcut nimic! 

Iar el trânti cu pumnul în masă: 

— Am să le dau foc, câini ce sunt! 

— Ţine-ţi gura, rătăcitule! Ce ţi-a spus boierul? 

— M-a trimis la ispravnicul judeţului! Lua-l-ar... 

— Tocmai, socot că o să trebuiască să mergem la Ostowice. 

— Am să mă duc la Ostowice, se învoi şi el pe loc, şi am să-i 
arăt că se poate şi fără el. 

— N-ai să te duci tu, dragul meu, ci am să mă duc eu. lu te 
îmbeţi şi îndată te porneşti cu tot felul de vorbe, şi numai 
nenorocire aduci. 

La început, Rzepa nu se învoi, dar îndată după masă se 
duse la crâşmă, să se mai aline, şi la fel făcu şi a doua zi; de 
aceea femeia, fără să-l mai întrebe nimic, lăsă totul în plata 
Domnului şi miercuri, luându-şi copilul în braţe, porni la 
Ostowice. 

Cum bărbatul avea nevoie de cal pentru treburile 
gospodăriei, femeia plecă pe jos, cu noaptea-n cap, fiindcă 
până la Ostowice erau vreo trei mile 
[218] bune. Trăgea nădejde să-i iasă în cale vreun om de 
treabă care să-i îngăduie să stea măcar pe loitra căruţei, 
dar nu întâlni pe nimeni. Pe la ceasul nouă dimineaţa, se 
aşeză pe iarbă, la umbra pădurii, şi înfulecă o felie de pâine 
şi vreo două ouă, pe care le luase în traistă; după aceea, 
plecă mai departe. Soarele începuse a dogori cu putere, de 
aceea, când îl întâlni pe negustorul din Wrzeciadza, care 
ducea nişte gâşte la târg, îl rugă sa o ia în căruţă. 

— Pentru Dumnezeu, Rzepowa, răspunse negustorul, 
drumul e aşa de nisipos, încât calul abia mai poate trage. 
Dacă dai un zlot, te iau. 

Abia atuncea îşi aduse aminte că avea un ban ceh legat în 
basma. Voi să-l dea negustorului, dar el răspunse: 


— Cehesc? Dacă şi ăştia sunt bani! Ha! Ha! 

Spunând acestea, dădu bici calului şi porni mai departe. 
Soarele era tot mai arzător, şi sudoarea curgea şiroaie de 
pe Rzepowa, dar ea zori cât putu şi, cam peste vreun ceas, 
ajunse la Ostowice. 

Cine cunoaşte bine geografia, ştie că, intrând în Ostowice 
dinspre Barania Glowa, trebuie să treci pe lângă fosta 
biserică reformată, în care odinioară se afla icoana 
făcătoare de minuni a Maicii Domnului, în jurul căreia şi 
astăzi, în fiecare duminică, se umple strada de cerşetori, 
care ţipă cât îi ţine gura. În ziua aceea însă, fiind zi de 
lucru, stătea lângă gard doar un singur cerşetor, îmbrăcat 
în zdrenţe, cu un picior gol, fără degete, întins înainte, şi cu 
un capac de cutie în mină, cântând: „Sfântă, cerească 
Fecioară îngerească.” 

Văzând că trece cineva pe lângă el, conteni din cântat, dar, 
întinzând mai mult piciorul, începu să ţipe, de parcă l-ar fi 
jupuit cineva de viu: 

— Oameni milostivi! Un biet schilod vă cere milă! 
Dumnezeu cel milostiv să vă dea tot binele de pe pământ. 

Văzându-l, Rzepowa dezlegă din basma banul ei ceh, se 
apropie de milog şi-l întrebă: 

— Ai cinci groşi? 

Voia să-i dea numai un groş, dar cerşetorul, simțind 
moneda de cinci bani în mână, o înfruntă: 

— Îţi pare rău de-un ban cehesc pe care ţi l-a dat 
Dumnezeu? Să ştii că nici Dumnezeu n-o să te ajute. Du-te 
la naiba, cât îţi spun cu binişorul! 

Deci Rzepowa gândi în sine: „Fie întru slava Domnului- 
Dumnezeu”, şi trecu mai departe. 

Abia când ajunse în piaţă, îşi pierdu curajul. Uşor este să 
vii la Ostowice, dar mai uşor este să te rătăceşti în acest 
oraş. Că-i oraş, nu glumă! Întri într-un sat necunoscut, şi 
încă trebuie să întrebi cine şi unde locuieşte, dar ce să mai 
vorbim de un oraş ca Ostowice? „Am să mă pierd, aici, ca-n 
pădure”, îşi spuse Rzepowa. N-avea încotro, trebuia să-i 


întrebe pe oameni. De comisar nu i-a fost greu să întrebe, 
dar ajungând acasă la el, află că era plecat în gubernie. 
Despre prefectul de judeţ i s-a spus că trebuie să-l caute la 
prefectură. Eh, asta-i! Şi prefectura unde se află? Ah, 
femeie neroadă! în Ostowice, că doar n-o fi în alt oraş! 

Porni deci să caute în Ostowice prefectura, şi-o căută 
îndelungă vreme; în sfârşit, se trezi în faţa unui palat mare, 
uriaş; dinaintea porţii se înşiruiau mulţime de trăsuri şi de 
căruţe şi chibitce pe două roţi! Rzepowei i se păru că se află 
la un hram de biserică. 

— Unde este prefectura? întrebă Rzepowa pe un bărbat 
îmbrăcat în frac, căzându-i la picioare. 

— 'Te afli chiar în faţa prefecturii, femeie. 

Îşi luă inima în dinţi şi intră în palat. Se uită: o mulţime de 
coridoare, la stânga uşă, la dreapta uşă, mai departe iarăşi 
uşi, şi alte aşi, şi pe fiecare erau scrise nişte slove. Făcându- 
şi seninul crucii, Rzepowa deschise cu sfială cea dintâi uşă 
şi intră încetişor într-o încăpere marc, împărţită în strane, 
ca la biserică. În faţa stranelor se aflau o mulţime de domni. 
Domnii plăteau mereu bani, iar unul în frac pufăia din 
ţigară şi scria chitanţe, pe care le dădea domnilor. Omu lua 
chitanţa pleca. Abia atuncea se gândi Rzepowa că aici va 
trebui să plătească, şi-i păru rău de banul ei cehesc. De 
aceea, se apropie de gratii cu mare temere. 

Dar acolo nimeni n-o luă în seamă. Stătu Rzepowa, stătu; 
trecu un ceas; unii intrau, alţii ieşeau, ornicul din dosul 
gratiilor bătea, iar ea aştepta, în sfârşit, oamenii se mai 
răriră oarecum, până când nu mai rămase nici unul. 
Slujbaşul se aşeză la masă şi începu să scrie. Atuncea 
Rzepowa îndrăzni să grăiască: 

— Domnul nostru Isus Cristos fie lăudatţi... 

— Ce doreşti? 

— Prealuminate ispravnic...! 

— Aici e casa! 

— Luminate ispravnic...! 

— Aici e casa, ţi-am spus. 


— Dar ispravnicul unde-i? 

Funcţionarul arătă cu celălalt capăt al condeiului către 
uşă: 

— Acolo. 

Rzepowa ieşi iarăşi în coridor. Acolo? Nu! Dar unde? Erau 
o mulţime de uşi, pe care din ele să intre? în cele din urmă, 
văzu că printre feluriţii oameni care forfoteau încoace şi 
încolo se afla şi un ţăran cu biciuşca în mină şi îndată intră 
în vorbă cu el: 

— Taică... 

— Ce vrei? 

— De unde eşti? 

— Din Wieprzowiski, da' ce vrei? 

— Unde-o fi ispravnicul? 

— Nu ştiu. 

Mai întrebă după aceea pe unul care avea nasturi de 
argint, dar nu era îmbrăcat în frac, ci într-un surtuc rupt în 
coate. Acesta nici nu voi să o asculte şi abia catadicsi să-i 
răspundă: 

— N-am vreme. 

Rzepowa intră iarăşi, la întâmplare, pe cea dintâi uşă care- 
i ieşi în cale, dar nu ştia, sărmana, că pe această uşă stătea 
scris: „Intrarea interzisă pentru persoanele care nu fac 
parte din instituţie”. Ea nu făcea parte din instituţie, dar 
afişul, cum s-ar spune, nu-l văzuse. 

Cum deschise uşa, se uită: încăperea era goală, în dreptul 
ferestrei era o bancă, iar pe bancă stătea un om, care 
moţăia. Mai departe se vedea o uşă care dădea în altă 
odaie, pe unde intrau domni îmbrăcaţi unii în fracuri, alţii în 
uniforme. 

Rzepowa se apropie de omul care moţăia pe bancă: 
cuteză, fiindcă arăta a fi un om de rând, iar cizmele îi erau 
găurite. 

Îl scutură de umăr. 

El sări în sus, se holbă la ea şi strigă: 

— Nu-i voie! 


Femeia ieşi, iar omul trânti uşa în urma ei. 

Pentru a treia oară se trezi în acelaşi coridor. 

Se opri lângă o uşă şi, cu o răbdare într-adevăr 
ţărănească, se hotări să aştepte acolo, chiar şi până la 
sfârşitul lumii. „Poate că totuşi o să mă întrebe cineva!” 
gândea ea. Nu plângea, ci numai îşi ştergea ochii, căci o 
mâncau, şi i se părea că tot coridorul dimpreună cu toate 
uşile încep să se învârtă cu ea cu tot. 

Oamenii treceau pe lângă ea când la dreapta, când la 
stânga; uşile se trânteau necontenit, oamenii vorbeau între 
ei şi era o larmă - ca la iarmaroc. 

În sfârşit, Dumnezeu se îndură de ea. Pe uşa în faţa căreia 
stătea Rzepowa ieşi un domn în vârstă, pe care îl văzuse de 
câteva ori la biserica din Wrzeciadza; văzând-o, domnul o 
întrebă: 

— Ce cauţi aici, femeie, ha? 

— Pe ispravnicul de judeţ... 

— Aici nu-i prefectură de judeţ, e percepţia. Domnul îi 
arătă o uşă în fundul coridorului. 

— Acolo, unde e tăbliţa ceea verde, ha? Dar nu da buzna 
peste el, că are treabă, ha? Aşteaptă, trebuie să treacă pe- 
aici. 

Şi domnul plecă mai departe, iar Rzepowa se uită după el 
cu o privire de parcă ar fi fost îngerul ei păzitor. 

A trebuit însă să aştepte îndelung, până când, în sfârşit, 
uşa cu tăbliţa verde se deschise cu zgomot; ieşi un om în 
vârstă, îmbrăcat în uniformă, şi străbătu coridorul în mare 
grabă. Ah, îţi dădeai îndată seama că acesta era prefectul, 
căci în urma lui alergau, tropăind, o mulţime de oameni, cu 
tot felul de cereri: unii din dreapta, alţii din stânga. Toţi 
cercau să-l oprească, iar Rzepowa prindea din zbor cuvinte 
răzlețe: „Domnule prefect!” „Numai un cuvinţel, domnule 
prefect!” „Milostive, domnule prefect!” Dar el nu stătea să-i 
asculte, ci trecea mai departe. Rzepowei i se făcu negru 
înaintea ochilor când îl văzu: „Acuma, cum o vrea 
Dumnezeu!”, îşi spuse în sinea ei şi, prăbuşindu-se în 


se 


mijlocul coridorului, îngenunche cu mâinile ridicate în sus, 
tăindu-i drumul. 

Omul o văzu şi se opri: mulţimea se adună roată în jurul ei. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el. 

— Preasfinţite domnule ispravnic... 

Dar mai mult nu putu grăi; era atât de înfricoşată, încât 
glasul i se opri în gătlej, limba i se răsuci în gură. 

— Ce doreşti? 

— îââ... Îăă... pentru... recrutare. 

— Cum? Vor să te ia pe dumneata la armată? Ha? întrebă 
prefectul. 

Cei din jur izbucniră în râs, ca să păstreze buna dispoziţie 
a prefectului, iar el se întoarse pe loc către ei: 

— Vă rog! Vă rog linişte | După aceea, vorbi cu grabă către 
Rzepowa: Spune mai repede ce doreşti, că nu am timp. 

Dar Rzepowa, auzindu-i pe domnii aceia râzând, îşi 
pierduse cu totul capul şi începu să bolmojească fără şir: 
„Burak! Rzepa! Rzepa! Burak, asta e!” 

— Pesemne că-i beată! îşi dădu cu părerea unul dintre cei 
de faţă. 

— Şi-a uitat limba acasă, adăugă un altul. 

— Ce doreşti? repetă încă o dată, nerăbdător, prefectul. 
Eşti beată, sau ce? 

— O, Isuse, Doamne şi Sfântă Născătoare! strigă Rzepowa, 
simțind că scapă din mâini cea din urmă scândură de 
salvare. Preasfinţite ispravnic... 

Prefectul era însă într-adevăr copleşit de treburi, căci se 
începuse alcătuirea listelor de recruți şi, afară de aceasta, 
judeţul avea tot felul de nevoi; pe de altă parte, văzând prea 
bine că nu era chip să se înţeleagă cu această femeie, făcu 
un gest cu mâna şi spuse: 

— Votca! Votca! Şi-i păcat, că e femeie tânără şi frumoasă! 
După aceea, se întoarse către Rzepowa cu un asemenea 
glas, că femeia era mai-mai să intre în pământ: 

— Când t-ei trezi din beţie, înfăţişează chestiunea la 
comună, iar comuna are să mi-o trimită mie. 


Şi trecu grăbit mai departe, urmat de solicitatorii care 
stăruiau necontenit: „Domnule prefect!” „Un cuvinţel, 
domnule prefecţi” „Milostive domnule prefect!” 

Coridoarele rămaseră deşarte şi tăcute, numai copilul 
Rzepowei prinse a ţipa. Se trezi şi ea ca din somn, înălţă 
copilul şi prinse a-i cânta cu o voce care parcă nu era a ei; 

— Aa! Aa! Aa! 

Astfel ieşi în uliţă. Afară cerul era acoperit de nori; 
departe, în zare, se auzi bubuit de tunet. 

În văzduh, stăpânea o zăpuşeală grea. 

Ce se petrecea în sufletul Rzepowei când trecu iarăşi pe 
lângă biserica reformată, în drum spre Barania Gtowa, nu 
încerc să spun. Ah, dacă domnişoara Jadwiga, de pildă, s-ar 
fi aflat într-o situaţie asemănătoare, aş fi scris un roman de 
senzaţie, prin care aş fi încercat să-i conving chiar şi pe cei 
mai îndârjiţi pozitivişti că mai sunt încă pe lume fiinţe 
idealiste. Dar la domnişoara Jadwiga, fiecare impresie ar fi 
dus la trezirea conştiinţei de sine. Sufletul ei, zbătându-se 
în deznădejde, s-ar fi dezvăluit în gânduri şi cuvinte tot atât 
de deznădăjduite şi deci foarte dramatice. Acest cerc vicios, 
acest simţământ profund şi dureros al neajutorării, al 
neputinței şi al violenţei, acest rol de frunză prinsă în 
vârtejul furtunii, convingerea brutală că nu poate aştepta 
ajutor din nici o parte, nici de pe pământ, nici din cer, i-ar fi 
prilejuit desigur domnişoarei Jadwiga un monolog tot atât 
de inspirat, pe care nu-mi rămâne decât să-l transcriu ca să 
ajung un scriitor cu mare faimă. Dar Rzepowa? Oamenii de 
rând, când suferă, suferă, şi atâta tot! Rzepowa, înşfăcată 
de mâna aspră a soartei, se uita în jurul ei, ca o pasăre 
chinuită de un copil nemilos. Mergea drept înainte, vântul o 
împingea din spate, şiroaie de sudoare îi curgeau de pe 
frunte, şi atâta tot. Uneori însă, când copilul, care era 
bolnav, deschidea gura şi începea să răsufle gâfâit, de parcă 
ar fi fost gata să-şi dea sufletul, femeia striga câtre el: 
„Jasiek, dragul meu Jasiek!”, şi-şi lipea gura ei de mamă de 
fruntea înfierbântată a copilului. Trecu, în sfârşit, de 


biserica reformată şi ieşi în câmp; deodată ramase însă 
locului, căci îi ieşise în cale un ţăran beat. 

Norii se împânzeau tot mai strâns pe cer, se pregătea 
ceva, venea furtuna! La răstimpuri, scăpărau fulgere, dar 
ţăranul nu lua seama la nimic; cu poalele sumanului în 
bătaia vântului, îşi trăsese şapca pe-o ureche şi 
cumpănindu-se când în stânga, când în dreapta, lălăia: „Pe 
cărare, prin sulfină Vine Doda-în grădină, Păstărnaci să 
scoată. 

Eu în gluma dau cu bâta, lară Doda, pentru-atâta, Fuge 
supărată! 

Of şi auleu!” 

Când o văzu pe Rzepowa, se opri, desfăcu braţele larg în 
lături şi chiui: „Hai, fetiţo, în secară, Că ai suflet bun şi-i 
seară...” 

Şi voi să o apuce de mijloc; dar Rzepowa, vrând să-şi apere 
copilul şi să se apere şi pe sine, sări într-o parte; ţăranul se 
năpusti după ea, dar, în beţia lui, se poticni şi căzu. Drept 
este că s-a ridicat îndată; însă nu a mai alergat după ea, ci, 
luând o piatră, o zvârli cu atâta putere, încât trecu şuierând 
prin aer. 

Rzepowa simţi o săgetare în creştetul capului, privirea i se 
înnegura şi se prăbuşi în genunchi. În aceeaşi clipă, însă, un 
gând îi fulgeră prin minte: „Copilul!”, şi porni în goană mai 
departe. Nu se opri decât când ajunse în faţa unei troițe pe 
care era zugrăvită răstignirea Domnului; uitându-se, înapoi, 
văzu că ţăranul, care rămăsese cu vreo jumătate de verstă 
în urmă, se ducea, împleticindu-se, către oraş. 

În acelaşi timp, Rzepowa simţi că i se prelinge ceva cald pe 
gât; se pipăi cu mâna stângă, şi după aceea, uitându-se la 
degete, văzu că era sânge. 

I se făcu negru înaintea ochilor şi căzu în nesimţire. 

Când se trezi, stătea sprijinită cu spatele de troiță. La 
capătul drumului se zărea venind cabrioleta de la 
Oscicszyn, în care se afla tânărul OscicszyAski, cu 
guvernanta de la curte. 


Domnul Oscicszyâski nu o cunoştea pe Rzepowa, dar ea îl 
cunoştea de la biserică; se gândi deci să iasă în faţa 
cabrioletei şi să ceară mila boierului, ca măcar copilul să i-l 
ia, fiindcă se apropia furtuna; se ridică în picioare, dar nu 
putu să facă nici un pas mai departe. 

Între timp, tânărul domn se apropie şi, văzând o femeie 
necunoscută ce sta sub cruce, îi strigă: 

— Femeie, femeie, urcă-te-n trăsură. 

— Dumnezeu să vă... 

— Numai dacă poţi, dacă poți! 

O, acest tânăr Oscicszyiski era vestit în tot ţinutul prin 
poznele lui şi se lega de toţi cei care-i ieşeau în cale; la fel 
glumi deci şi cu Rzepowa, iar după aceasta trecu mai 
departe. Râdeau cu voie bună şi el, şi guvernanta. Rzepowa 
îl auzea, şi după aceea îi văzu îmbrăţişându-se, până când 
cabrioleta se mistui, dimpreună cu ei, în zarea întunecată. 

Rzepowa rămase singură. Dar nu degeaba umblă zicala că 
pe femeie şi pe broască nici cu securea nu le poţi ucide! 
După vreun ceas, ea porni iarăşi la drum, deşi abia se ţinea 
pe picioare. 

— Ce vină are pruncul acesta, peştişorul acesta de aur, 
Doamne-Dumnezeule? repeta ea, strângând la piept copilul 
bolnav. 

Dar după o vreme, o apucă pesemne fierbinţeala, fiindcă 
începu a bodogăni ca o beţivancă: 

— Acasă leagănul este gol, iar omul meu şi-a luat carabina 
şi a plecat la război. 

Vântul îi smulse căiţa de pe cap; părul ei, de o neasemuită 
frumuseţe, i se revărsă pe umeri, fluturând în bătaia 
vântului. Deodată, un fulger brazdă zarea, şi trăsnetul căzu 
atât de aproape, încât Rzepowa simţi mirosul de pucioasă 
şi, de spaimă, se lăsă Ia pământ. Dar cutremurarea aceasta 
o făcu să-şi vină în fire; strigă din răsputeri: „Şi cuvântul se 
făcu trup!” Ridică ochii câtre cerul care se arăta tulbure şi 
neîndurat în mânia lui şi prinse a îngâna cu glas tremurat: 
„Cel ce se lasă în grija lui Dumnezeu”. O lumină arămie, 


prevestitoare de rele, învălui pământul. Rzepowa intră în 
pădure, unde întunericul era şi mai adânc, şi mai 
înfricoşător. În toată clipa se iscau tot felul de vuiete, ca şi 
când brazii, în spaima lor, ar fi grăit în şoaptă unul către 
altul. „Ce-o să fie?! Ah, Doamne-Dumnezeule!” După o 
vreme, se statornici iarăşi liniştea. Când şi când, din 
adâncul pădurii venea parcă un glas. Rzepowa asculta 
înfiorată, crezând că este glasul necuratului, care rânjea în 
desişul brazilor, sau care, poate, fiind fugărit, se va 
rostogoli dintr-o clipă în alta într-o îngrozitoare dezlănţuire. 
„Numai de-aş trece pădurea, numai de-aş scăpa din pădure, 
se gândea ea, că dincolo de pădure se află moara şi casa lui 
Jagodziiski, morarul!” Alerga deci, încordându-şi cele din 
urmă puteri, şi trăgea cu nesaţ aerul în gura-i arsă de 
fierbinţeală; între timp însă, stăvilarele cerului se rupseră 
deasupra capului ei; ploaia şi grindina se dezlănţuiră 
laolaltă în puhoaie, vântul bătea cu atâta putere, încât 
copacii se încovoiau până la pământ; pădurea se mistui în 
pale de ceaţă şi trâmbe de ploaie, din care se ridicau 
aburiri uşoare; drumul nu se mai vedea, iar copacii se 
zvârcoleau, scârţâind şi foşnind, încât se auzea trosnetul 
crengilor în întuneric! 

Rzepowa simţea că-şi pierde puterile. 

— Ajutor, oameni buni! strigă ea cu glas stins, dar nimeni 
nu 0 auzi. 

Furtuna îi întorcea strigătul în gâtlej şi-i tăia răsuflarea. 
Atuncea îşi dădu seama că mai departe nu putea să meargă. 

Îşi scoase broboada de pe cap, lepădă bluza, şorţul, se 
dezbrăcă aproape până la cămaşă şi înveli bine copilul; 
apoi, văzând în preajmă o răchită plângătoare, se târî într- 
acolo, aproape de-a buşilea, şi adăpostind copilul sub 
frunziş se prăbuşi alături de el. 

— Primeşte, Doamne, sufletul meu! murmură cu glas 
scăzut şi închise ochii. 

Furtuna mai bântui o vreme, şi în cele din urmă, se domoli, 
înnoptase; printre frânturile de nori se iviră stelele. Sub 


răchită se zărea trupul nemişcat al Rzepowei. 

— Dii! răsună un glas în întuneric. 

După o clipă, se auzi de departe huruit de căruţă şi 
ştiobâlcăit de copite în băltoace. 

Era negustorul din Wrzeciadza, care îşi vânduse gâştele la 
Ostowice, şi acum se întorcea acasă. 

Văzând-o pe Rzepowa, cobori din căruţă. 

X. 

Triumful geniului. 

Ridicând-o de sub răchită, negustorul din Wrzeciadza 
porni s-o ducă pe Rzepowa la Barania Gtowa, dar pe drum 
se întâlni cu Rzepa, care, văzând că vine furtuna, ieşise cu 
căruţa în întâmpinarea femeii. Femeia zăcu toată noaptea şi 
a doua zi, dar în ziua următoare se sculă, fiindcă şi copilul 
era bolnav. Cumetrele din sat veniră şi-l descântară cu 
coroniţe sfinţite, iar după aceea bătrâna Cisowa, nevasta 
fierarului, alungă boala cu o sită într-o mână şi cu o găină 
neagră în cealaltă. Copilul parcă se însănătoşi, dar necazul 
cel mare era cu Rzepa, pentru că bea tot mai cumplit, din 
care pricină nu mai era chip să te înţelegi cu el. Şi, lucru 
ciudat, când Rzepowa îşi veni în fire, şi mai înainte de orice 
ea întrebă ce face copilul, bărbatu-său, în loc să-i arate grija 
ce i-o purta, grăi posomorât: 

— Dacă ai să tot umbli brambura pe la târg, pe copil o să-l 
ia naiba. [i-aş fi arătat eu ţie dacă mi l-ai fi adus mort! 

Faţă de o asemenea nerecunoştinţa, femeia se simţi 
cuprinsă de o adâncă amărăciune şi, cu un glas rupt parcă 
din inimă, un glas în care răsuna o durere de neînchipuit, 
voi să-l certe, dar nu putu de cât să strige: 

— Wawrzon! Şi se uită la el cu ochii plini de lacrimi. 

Țăranul sări de pe lada pe care stătea, de parcă l-ar fi 
smuls cineva. O clipă rămase tăcut, dar după aceea, spuse 
cu glas schimbat: 

— Maryska mea, iartă-mă pentru vorba care-am spus-o, 
văd şi eu c-am grăit fără dreptate! 


Vorbind astfel, izbucni într-un plâns cu hohote, sărutând 
picioarele nevestei, care plângea şi ea laolaltă cu el. Rzepa 
îşi dădea seama că nu-i vrednic de o asemenea femeie. Dar 
această armonie nu ţinu multă vreme. Durerea care îi rodea 
pe amândoi, ca o rană deschisă, începu să-l asmute pe unul 
împotriva celuilalt. Când Rzepa se întorcea acasă, fie că era 
beat, fie că era treaz, nu scotea nici un cuvânt, ci rămânea 
ca un lup, cu ochii pironiţi în pământ. Ceasuri întregi stătea 
aşa, ca împietrit. Femeia se învârtea prin casă, muncea ca şi 
odinioară, dar tăcea şi ea. Astfel au ajuns ca, după un 
răstimp, chiar dacă unul din ei voia să-i spună ceva celuilalt, 
parcă nu le era la îndemână. Trăind în acest adânc necaz, în 
casa lor se statornicise o tăcere de cimitir. De altfel, ce ar fi 
avut să-şi mai spună, când amândoi ştiau că n-au încotro s- 
apuce şi că norocul lor s-a sfârşit! După câteva zile, Rzepa 
se trezi năpădit de gânduri negre. S-a dus să se 
spovedească la părintele Czyzyk, dar preotul nu-i dădu 
dezlegare, ci-i spuse să vină a doua zi; a doua zi însă, 
Rzepa, în loc să se ducă la biserică, se duse la crâşmă. 
Oamenii, auzindu-l cum vorbea el la beţie, că dacă 
Dumnezeu nu vrea, să-l ajute, atunci are să-şi vândă sufletul 
diavolului, începură să se ferească de el. Deasupra casei lui 
parcă atârna un blestem. Vorba aceasta trecu din gură-n 
gură, şi oamenii începură a spune că bine au făcut primarul 
şi secretarul, căci un eretic ca acesta poate să atragă 
răzbunarea lui Dumnezeu asupra întregului sat Barania 
Gtowa. Dar şi în privinţa Rzepowei cumetrele începură a 
născoci nişte lucruri nemaiauzite. 

S-a întâmplat ca fântâna lui Rzepa să sece. Rzepowa s-a 
dus după apă tocmai lângă crâşmă, şi pe drum auzi un pâlc 
de băietani vorbind între ei; „Vine soldăţoaia!” Iar un alt 
băiat spuse: „Nu-i soldăţoaie, ci drăcoaică!” Femeia trecu 
mai departe, fără să spună nici un cuvânt, dar îi văzu cum 
îşi făceau semnul crucii. Rzepowa umplu căldarea şi porni 
îndărăt, către casă. Când colo, lângă crâşmă dădu peste 


orândar. Văzând-o, orândarul îşi scoase din gură luleaua de 
porțelan, care spânzura deasupra bărbii, şi o strigă: 

— Rzepowa! 

Rzepowa se opri şi întrebă: 

— Ce vrei? 

Iar el: 

— Fost-aţi la judecătoria comunală? 

— Fost-am. 

— La preot fost-aţi? 

— Fost-am! 

— Dar la curte fost-aţi? 

— Fost-am! 

— Fost-aţi şi la prefect? 

— Fost-am! 

— Şi n-aţi făcut nimic? 

Rzepowa răspunse numai cu un oftat; orândarul reluă 
vorba: 

— Eh, că proşti mai sunteţi! în toată Barania Glowa nu 
cred să se afle om mai prost! De ce-a trebuit să baţi atâtea 
drumuri? 

— Dar unde să mă duc? întrebă femeia. 

— Unde? repetă orândarul. Apăi pe ce-a fost scris 
contractul? Pe hârtie. Nu-i hârtia, nu mai e nici contractul. 
Rupi hârtia şi ai sfârşit! 

— Eh, Dumnezeule! răspunse Rzepowa, dacă aş fi avut eu 
hârtia în mână, de mult aş fi rupt-o. 

— Cum? Nu ştii că hârtia se află la secretar? Eh... eu ştiu 
că dumneata, Rzepowa, ai putea dobândi multe de la el. Mi- 
a spus chiar el: „Să vie Rzepowa la mine, să mă roage, iar 
eu rup hârtia, şi gata!” 

Rzepowa nu răspunse nimic, ci, luând căldarea de toartă, 
porni către casa secretarului, dar între timp se 
întunecase... 

XI. 

Sfârșitul nenorocirilor. 


Pe cer răsărise Carul Mare şi Cloşca cu pui, când 
Rzepowa, ajungând la casa ei, intră încetişor înăuntru. 
Când trecu pragul, rămase încremenită, căci se aştepta ca 
Rzepa să fie, ca de obicei, la crâşmă; Rzepa însă stătea pe 
lada de lângă perete, cu pumnii sprijiniți pe genunchi şi cu 
ochii în pământ. 

În sobă ardea un foc de cărbuni. 

— Unde-ai fost? întrebă posomorit Rzepa. 

În loc de răspuns, femeia căzu Ia pământ şi, stând la 
picioarele lui, plângând în hohote, începu să strige: 

— Wawrzon! Wawrzon! Pentru tine, pentru tine m-am dus 
la pierzanie. M-a minţit, apoi m-a înjurat şi m-a alungat. 
Wawrzon! Măcar tu ai milă de mine, scumpul meu! 
Wawrzon! Wawrzonl. 

Rzepa scoase secarea de după ladă. 

— Nu, spuse el cu glas liniştit, de-acum ţi-a sosit sfâr?itul, 
nenorocito! la-ţi rămas bun de la lumea asta, că n-ai s-o mai 
vezi. N-ai să mai stai la casa ta, biata de tine, ci ai să zaci în 
cimitir... de-acum tu... 

Rzepowa se uită la bărbatu-său cu ochii plini de groază. 

— Ce, vrei să mă omori? 

lar el: 

— Hai, Maryska, nu pierde vremea degeaba. Închină-te, şi 
totul are să se sfârşească într-o clipită. Nici n-ai să simţi, 
sărmana de tine. 

— Wawrzon, tu într-adevăr...? 

— Pune capul pe ladă... 

— Wawrzon! 

— Pune capul pe ladă! strigă bărbatul, de data asta cu 
spume la gură. 

— Vai, Dumnezeule! Ajutor, oameni buni! Ajut... 

Se auziră o lovitură înăbuşită, un geamăt, şi capul căzu, 
bufnind, pe podea; apoi a doua lovitură, şi un geamăt mai 
slab; a treia lovitură, a patra, a cincea, a şasea... Pe podea 
se revărsă o baltă de sânge; cărbunii din sobă se stinseseră. 


Un tremur străbătu trupul Rzepowei din creştet până-n 
tălpi; apoi trupul se întinse brusc şi rămase nemişcat. 

Puțin după aceea, un foc uriaş sfâşia întunericul nopţii; 
ardeau acareturile de la curtea boierească. 

EPILOG. 

Şi acum, cititori, am să vă spun un mic secret: pe Rzepa nu 
puteau să-l ia la oaste. Un contract de felul celui care fusese 
semnat la crâşmă nu era de ajuns pentru aceasta. Dar, 
vedeţi, ţăranii nu pricep asemenea lucruri, iar 
intelectualitatea, datorită neutralității în care se ţine, nu 
ştie nici ea prea multe, deci... 

Deci domnul Zolzikiewicz, care ştia ceva în această 
privinţă, socotea că în orice caz lucrurile se vor tărăgăna şi 
că până la urmă spaima o va arunca pe femeie în braţele 
dumisale. 

Şi acest mare om nu şi-a greşit socotelile. 

Mă veţi întreba: dar cu el ce s-a întâmplat? Ce să se 
întâmple? Rzepa, după ce a dat foc tuturor acareturilor de 
la curte, s-a dus să se răfuiască şi cu domnul Zolzikiewicz; 
dar la strigătul „Foc!”, s-a trezit tot satul, aşa că domnul 
Zolzikiewicz a scăpat cu viaţă. 

Domnia-sa continuă să deţină slujba de secretar comunal 
la Barania Gtowa, iar acum trage nădejde să fie ales 
judecător. Chiar zilele acestea a sfârşit de citit povestea 
Barbarei Ubryk 
[219] şi trăieşte cu speranţa că, într-o bună zi, domnişoara 
Jadwiga îi va strânge totuşi mâna pe sub masă. 

Dacă aceste două speranţe, una în legătură cu postul de 
judecător şi cealaltă în legătură cu strângerea de mână pe 
sub masă, se vor împlini sau nu, rămâne să ne-o spună 
viitorul. 

Îngerul. 

Cuvânt înainte. 

Scrierea schiţei este localizată de un prieten al autorului, 
ilustratorul Antoni Piotrowski, în 1878, la Paris, după o 
noapte petrecută împreună în locuinţa pictorului, noapte în 


care acesta îi cântase melodii populare în dialectul 
mazurian. Cu sensibilitatea stârnită de frumuseţea 
comorilor folclorice şi de dorul de ţară, se întorcea atunci 
acasă după câţiva ani de absenţă, a conceput a doua zi 
îngerul. Informaţia, comunicată de O. Michalska în Cum a 
fost conceput „Îngerul” (Jak powstal „Jamioll), „Kurier 
Warszawski”, 1935, nr. 18 (18 ianuarie), este chestionată 
die ]. Krzyzanowski, care plasează momentul scrierii spre 
sfârşitul anului 1878 sau începutul lui 1879, întrucât schiţa 
a apărut prima dată la l octombrie 1880, în „Gazeta Polska” 
şi nu în 1879, când Sienkiewicz publică tot ce scrisese până 
atunci; în volum va apărea peste doi ani; în 1882. 
Structurată numai din trei scene, schiţa conţine unele 
elemente de un realism aspru, care au fost interpretate 
drept prefigurări ale naturalismului în Polonia. 

În româneşte a fost tălmăcită de Oniţă (Paul Augustin) şi 
publicată în „Gazeta Transilvaniei”, 1901 (nr. 268, p. 1-2; 
nr. 269, p. 1-2), ulterior figurând şi în unele volume şi 
nuvele. 

TABLOU RURAL. 

La biserica din târguşorul Lupiskâry 
[220], după, înmormântarea Kalikstowei, a urmat slujba 
obişnuită, iar acum, către sfârşit, nu mai rămăseseră 
înăuntru decât vreo zece bătrâne, care îşi spuneau cele din 
urmă rugăciuni. Era ceasul patru după amiază, dar cum 
iarna la ceasul patru se întunecă, în biserică se înnoptase 
de-a binelea, îndeosebi altarul cel mare era cufundat într-o 
negură de nepătruns. Pe sfânta masă mai ardeau încă două 
lumânări, dar flacăra lor abia mai lumina, pâlpâind, 
portiţele de aur şi picioarele unui Crist răstignit pe cruce şi 
străpunse de un piron puternic. Capul pironului era parcă 
un enorm punct, strălucitor, în altar. Din celelalte lumânări, 
stinse chiar atuncea, se depanau şuviţe de fum, umplând 
golul dintre strane cu o mireasmă de ceară curată. 

Un bătrân şi un copil trebăluiau în faţa altarului. Bătrânul 
mătura, iar copilul strângea covorul de pe trepte. Când 


contenea o clipă litania bătrânelor, se desluşea glasul 
mânios al bătrânului, care-l dojenea cu asprime pe băiat, 
sau se auzeau vrăbiile, flămânde şi zgribulite de frig, 
ciocănind în ferestrele troienite. 

Bătrânele şedeau în băncile de lângă uşa de intrare, 
învăluite într-un întuneric adânc, prin care abia răzbătea 
pâlpâirea câtorva lumânări de seu, cu care se ajutau unele 
dintre ele la citania rugăciunilor din cărţi. Una din aceste 
lumânări lumina destul de limpede un mic prapur înfipt în 
banca din faţă, înfăţişând un grup de păcătoşi arzând în 
flăcările iadului, înconjurați de diavoli. Zugrăveala de pe 
ceilalţi prapuri nu se putea desluşi. 

Femeile nu cântau, ci mai degrabă mormăiau cu glasuri 
trudite şi somnoroase litania, în care reveneau necontenit 
cuvintele: „Şi când va sosi ceasul morţii, Primeşte-ne, 
primeşte-ne la Fiul tău.” 

Biserica năpădită de neguri, prapurii înfipţi în bănci, 
bătrânele cu chipuri gălbejite, luminiţele care tremurau, ca 
şi când ar fi stat să se scufunde cu totul în beznă, toate 
aveau o înfăţişare posomorâtă, aproape înfricoşătoare. lar 
versetele de jale ale cântării despre moarte, pe care o 
îngânau bătrânele, îşi găseau aici cadrul cel mai potrivit. 

Uneori, cântarea înceta; atuncea una dintre bătrâne se 
ridica în picioare şi începea să rostească în şoaptă, cu glas 
tremurător, Ave Maria cea plină de bunătate, iar celelalte 
repetau Domnul cu tine etc., dar pentru că în ziua aceea 
fusese înmormântată Kalikstowa, fiecare Ave Maria se 
sfârşea cu cuvintele: Veşnică odihnă îndură-te a-i da, 
Doamne, şi lumina cea veşnică să-i lumineze calea! 

Fata Kalikstowei, Marysia, şedea într-o bancă, alături de o 
bătrână. În clipa aceea, pe mormântul proaspăt al mamă-si 
zăpada cădea, domol, în strat afinat. Fetiţa, care nu avea 
mai mult de zece ani; nu înţelegea parcă nici pierderea 
care o lovise, nici jalea ce se desprindea din această 
pierdere. Chipul ei cu ochi mari, albaştri, era de o 
copilărească seninătate şi avea chiar o înfăţişare oarecum 


nepăsătoare la tot ce se întâmpla în jur. Oarecare 
curiozitate era tot ce puteai citi în privirea ei. Cu gura 
căscată şi cu încordată luare-aminte, se uita când la 
prapurul pe care erau zugrăviți păcătoşii în iad, când în 
cuprinsul bisericii, când înspre fereastra în care ciocăneau 
vrăbiile. 

Ochii ei nu trădau nici o suferinţă. În răstimp, femeile 
începuseră a cânta, moţăind pentru a zecea oară poate: Şi 
când va sosi ceasul morţii. 

Fetiţa îşi trăgea smocul de păr din vârful codiţelor bălaie, 
împletite la ceafă, care abia dacă erau cât două codițe de 
şoareci; se vedea bine că se plictisea. Apoi îşi întoarse 
privirile către bătrânul paracliser, care, ieşind în mijlocul 
bisericii, începu să tragă de frânghia noduroasă ce 
spânzura din tavan. Bătea clopotul pentru sufletul 
Kalikstowei, dar împlinea această datorie într-un chip cu 
totul mecanic, gândindu-se pesemne aiurea. 

Aceleaşi dangăte de clopot vesteau totodată că vecernia se 
sfârşise. Femeile, spunând încă o dată rugăciunea pentru 
iertarea păcatelor, porniră către ieşire. Una din ele o ţinea 
pe Marysia de mână. 

— Kulikowa, o întrebă alta, ce-ai de gând să faci cu fata? 

— Ce să fac? O să se ducă la Leszczynhce. Are s-o ducă 
Wojtek Marguta, care umblă cu poşta. Altceva ce pot să fac? 

— Şi ce-o să facă la Leszczynce? 

— Auziţi, oameni buni, ce-o să facă?! O să facă ce face şi 
aici. De fapt, se întoarce la locul ei de baştină. Orfană cum 
este, poate s-o primească chiar la curte, să doarmă în 
bucătărie. 

Sporovăind fără încetare, străbătură piaţa şi ajunseră la 
crâşmă. Se întunecase de-a binelea. Era o vreme de iarnă 
domoală, cu moină; cerul era acoperit de nori şi aerul 
pătruns de umezeală. 

Omătul se topea, streşinile picurau, iar piaţa era plină de 
glod şi de zăpadă murdară amestecată cu rămăşiţe de paie. 
Tristeţea din cuprinsul bisericii se revărsase în târguşorul 


cu căsuțe sărăcăcioase şi dărăpănate. Ici-colo, la câte o 
fereastră, sclipea o luminiţă; pe tot cuprinsul se aşternuse o 
linişte deplină Doar de la crâşmă venea un zvon de 
caterincă, cântând un oberek. 

Cânta în deşert, pentru că în crâşmă nu se vedea ţipenie 
de om. Femeile intrară şi cerură votcă. Kulikowa îi dădu şi 
Marysiei o jumătate de păhărel, spunându-i: 

— Bea, că ai rămas orfană. Şi de ce e bun pe lume, n-ai să 
te poţi bucura! 

Vorba asta, „orfană”, întoarse iarăşi gândul femeilor către 
moartea Kalikstowei. 

Kapusciiska vorbi cea dintâi: 

— Să trăieşti, Kulikowa! Goliţi paharele! Eh, dragele mele, 
când a lovit-o damblaua, a murit pe loc. Până să vină preotul 
s-o spovedească, se şi răcise. 

Kulikowa adaugă: 

— Apăi, de când tot spuneam eu, prea de tot slăbise, 
sărmana! Duminica trecută, când a fost la mine, i-am spus: 
„Ei, Kalikstowa, Kalikstowa, bine-ai face dacă ai da-o pe 
Marysia la curte!” „Atâta am şi eu pe lume, mi-a răspuns, şi 
nu mă-ndur s-o dau!” Şi a cuprins-o întristarea şi s-a pornit 
pe plâns; iar după aceea s-a dus la primărie, ca să-i facă 
actele pentru comuniune 
[222]. Patru zloți şi şase groşi a plătit taxă! Pe urmă mi-a 
spus: „Am dat pentru fetiţă, nu-mi pare rău!” Auziţi, oameni 
buni! Şi cu ce ochi holbaţi se uita, iar când a murit, i-a 
holbat şi mai tare. Cât s-au chinuit să-i închidă, dar n-a fost 
chip! Spunea lumea că, şi moartă, tot la fetiţă se uita. 

— Să bem o cinzeacă pentru suferinţa ei! 

Caterinca zdrăngănea necontenit acelaşi oberek. Femeile 
se ameţiseră. Kulikowa bocea mereu: „Sărmănica! 
Sărmănica de ea!” iar Kapuscinska, aducându-şi aminte de 
moartea lui bărbatu-său, începu a se tângui: 

— Când şi-a dat sufletul, spunea ea, a oftat cu atâta 
durere... cu atâta durere! şi, ridicând tot mai mult glasul, 
fără să vrea dădu în cântec, mai întâi doar îngânând 


caterinca, iar după aceea punându-şi mâinile în şolduri şi 
chitind de-a binelea oberek-ul, cu toate cuvintele lui: „A 
oftat, a oftat, a oftat, Vai, vai, cât a mai oftat!” 

Apoi, izbucnind într-un plâns cu hohote, dădu şase groşi 
cântăreţului şi mai bău un pahar de votcă, Kulikowa, 
cuprinsă şi ca de jale, se întoarse cu mare înduioşare spre 
Marysia: 

— Să nu uiţi, orfano, ce ţi-a spus preotul, că dacă pe 
maică-ta a acoperit-o omătul, asupra ta veşnic are să 
vegheze un înger. Apoi se opri dintr-o dată, se uită împrejur, 
stăpânită parcă de o ciudată mirare, şi adause cu o putere 
pe care nimeni nu i-o cunoştea. Când îţi spun că-i înger, 
apăi să ştii că este! 

Nimeni nu se împotrivi. Marysia, clipind din ochii ei trişti şi 
prostuţi, îşi aţinti privirea încordată asupra bătrânei. 
Kulikowa vorbea mai departe: 

— Tu eşti orfană, aşa că râul n-are de ce să se apropie de 
tine! Asupra orfanilor veghează îngerul. El e bun. lacă zece 
groşi, ia-i! Şi să ştii că chiar pe jos dacă te-ai duce la 
Leszczynce, tot ai să nimereşti, pentru că îngerul are să te 
îndrume. 

Kapusciiska începu să cânte: 

Cu umbra aripilor sale te va păzi veşnic, sub ale lui aripi 
vei fi la adăpost! 

— Tacă-ţi gura! strigă Kulikowa, şi după aceea, se întoarse 
iarăşi către fată: 

— Prostuţo, ştii tu cine veghează asupra ta? 

— Îngerul, răspunse copila, cu glas subţirel. 

— Sărmană orfană, muguraşule, viermuşorul lui 
Dumnezeu, înger cu aripioare, îngâna mereu Kulikowa, 
adânc tulburată şi, cuprinzând fetiţa cu braţele, o strânse la 
pieptul ei de femeie cumsecade, dar ameţită de băutură. 

Fata izbucni în plâns. Poate că în mintea şi în inima ei, 
neştiutoare până atuncea, începuse în acea clipă să se 
înfiripe, să se trezească o simţire nouă. 


Crâşmarul adormise de mult cu capul pe tejghea, seul 
lumânării se prelingea şi se închega în mucuri; cântăreţul 
conteni din cânt, mişcat şi el de cele ce vedea. 

Liniştea care se statornicise fu dintr-o dată curmată de un 
tropot de cai ce venea din fata uşii şi de un glas care strigă: 

— Ptrrr! 

Wojtek Margula intră în crâşmă, ţinând un felinar aprins în 
mână; puse felinarul jos şi începu să-şi frece mâinile cu 
putere, ca să se încălzească; apoi ceru crâşmarului: 

— Dă-mi o sângeacă! 

— Margula, roibule, strigă Kulikowa, vrei să iei fata până 
la Leszczynce? 

— Fiindcă mă rogi, am s-o iau, răspunse Marguta. Apoi, 
uitându-se la cele două femei, adăugă: V-aţi îmbătat ca 
nişte... 

— Lua-te-ar naiba! răspunse Kulikowa. Când îţi spun să ai 
grijă de copil, să ai! E orfană. Tu ştii, porumbelule, cine 
veghează asupra ei? 

Wojtek nu găsi de cuviinţă să răspundă la această 
întrebare, hotărât, pesemne, să discute alte probleme. Dar 
mai întâi ridică sângeaca şi începu: 

— Lua-v-ar toţi... dar nu sfârşi, pentru că, după ce bău 
votca, se strâmbă, scuipă şi, punând sângeaca jos, cu vădită 
nemulţumire, spuse: Apă chioară. Dă-mi din cealaltă sticlă. 

Crâşmarul îi turnă din altă sticlă. Wojtek se strâmbă şi mai 
tare. 

— Ei! Da rachiu adevărat n-ai? 

Marguta era ameninţat de aceeaşi primejdie care se 
abătuse şi asupra celor două femei, dar pentru că tocmai în 
acel moment moşierul de la curtea din Lupiskâry pregătea, 
pentru una din gazete un articol documentar despre 
Dreptul curţii boiereşti de a vinde băuturi este baza 
regimului social, Wojtek contribuia fără să vrea la 
consolidarea acestui regim social, mai ales că debitul de 
băuturi, deşi aşezat în târg, aparţinea curţii. 


Dându-şi această contribuţie de vreo cinci ori la rând, îşi 
uită, ce-i drept, felinarul, în care lumânarea se stinsese, 
însă luă de mână fata, care era aproape adormită, 
spunându-i: 

— Hai, nălucă! 

Femeile adormiseră şi ele în ungherul lor, aşa că nimeni nu 
bine-cuvântă pe Marysia la plecare. La urma urmei, se 
întâmpla un lucru foarte simplu: mamă-sa murise şi 
rămăsese în cimitirul din LupiskOry, iar fata pleca la 
Leszczynce. 

leşiră în uliţă, se urcară în sanie, Margulta dădu bici cailor: 
„Dii”, şi porniră. 

Sania răzbătea anevoie prin glodul din târg, dar îndată ieşi 
la câmp deschis, unde toată întinderea era acoperită de 
omăt. Aveau de mers cale lungă: zăpada aproape că nu se 
auzea sub tălpile săniei; numai când şi când, necheza un cal 
sau altul; iar la răstimpuri venea din depărtări hămăitul 
slab al câinilor. 

Şi goneau, goneau mereu. Wojtek îndemna caii şi cânta pe 
nas: „[i-aduci aminte, câine ticălos, ce mi-ai făgăduit?” 

După scurtă vreme însă, amuţi şi începu să moţăie. Capuli 
se bălăbănea când în dreapta, când în stângă. Visa că, 
pierzând sacul cu scrisori, cei din Leszczyice îl luaseră la 
bătaie; de aceea uneori, trezindu-se pe jumătate, mormăia: 
„Lua-v-ar dracii l” 

Marysia nu putea dormi din pricina frigului. Cu ochii larg 
deschişi, privea întinderea albă a câmpiei, dar o stingherea 
necontenit spinarea întunecată a lui Margula, care şedea în 
faţă. Fetiţa se gândea că măicuţa ei murise, o vedea aievea 
cu chipu-i palid, cu ochii mari - şi simţea, începea să-şi dea 
seama că fiinţa pe care o pierduse îi era nespus de dragă, 
că ea nu mai este şi că nu va mai fi niciodată la Leszczynce. 
Văzuse doar cu ochii ei cum o îngropaseră în cimitirul de la 
LupiskOry. Amintindu-şi toate acestea, ar fi plâns de jale, 
dar, pentru că îi îngheţaseră mâinile şi picioarele, plângea 
mai mult de frig. 


Ger cu adevărat nu era, însă aerul jilav te pătrundea, cum 
se întâmplă mai totdeauna când se topeşte zăpada. Wojtek, 
care avea însă în burtă o bună provizie de alcool, nu simţea 
frigul. 

Proprietarul din Lupisk6ry avea deci deplină dreptate 
când spunea că „în vreme de iarnă, votca încălzeşte şi, cum 
ea este singura consolare a poporului, luându-se marilor 
proprietari posibilitatea exclusivă de a consola poporul, li s- 
ar lua implicit şi înrâurirea pe care o au asupra mulţimii”. 

Wojtek era în clipa aceea atât de consolat, încât nimic din 
tot ce se întâmplă în lume nu l-ar mai fi putut mâhni sau 
impresiona. 

Nu-l impresiona, aşadar, nici faptul că, la un moment dat, 
când intrară în pădure, caii îşi încetiniră mai întâi pasul, 
deşi bucata asta de drum era mai bună, iar apoi, cârmind 
într-o parte, răsturnară sania în şanţul şoselei. 

Wojtek se trezi, e adevărat, însă nu înţelese tocmai bine ce 
se întâmplase. 

Marysia începu să-l zgâlţâie. 

— Wojtek! 

— Ce vrei? 

— Ne-am răsturnat! 

— Ne-am răsturnat? întrebă Wojtek şi adormi de-a binelea. 
Fata se aşeză lângă sanie, se ghemui cum putu şi aşteptă. 
Dar puţin după aceea, simţi că faţa i-a îngheţat cu totul şi 
începu din nou să-l zgâlţâie pe vizitiul care dormea dus: 

— Wojtek! 

Nu primi nici un răspuns. 

— Wojtek! Vreau acasă. 

După o clipă, strigă iarăşi: 

— Wojtek, eu plec pe jos... 

Şi în cele din urmă, plecă. I se păru că până la Leszczyhce 
era o palmă de loc. De altfel, cunoştea bine drumul, pentru 
„Că îl făcuse în fiecare duminică împreună cu maică-sa, 
când se duceau la biserică. De data aceasta însă, trebuia să- 
l facă singură. 


În pădure, cu toată moina, troienele se ridicau încă înalte, 
şi noaptea era limpede. Sclipirile omătului se îmbinau cu 
lumina prefirată printre norii argintii, astfel că drumul se 
vedea ca ziua. De o parte şi de alta, prin învăluirile în 
neguri, Marysia zărea până în inima codrului trunchiurile 
copacilor, care se conturau cu claritate, întunecaţi şi 
neclintiţi, pe fondul alb al zăpezii. Troienele care se ridicau 
de-a lungul trunchiurilor se vedeau limpede până hăt, 
departe. 

În tot cuprinsul, stăpânea o linişte deplină, care sporea 
încrederea fetiţei. De pe crengile împovărate de omăt 
cădeau picături de apă, lovind cu un sunet uşor în ramuri şi 
în rămurele. Acesta era singurul freamăt al pădurii. Încolo, 
nici o şoaptă! Linişte în tot cuprinsul, linişte, alb, tăcere, 
pace! 

Nici o adiere de vânt. Nici un murmur în tufişurile 
năpădite de zăpadă. 

Întreaga fire îşi dormea somnul ei de iarnă. Giulgiul alb 
care învăluise pământul şi toată pădurea, cufundată în 
tăcere şi din belşug împodobită cu nea, norii diafani de pe 
cer, toate se închegau parcă într-o vastă alcătuire albă şi 
fără de viaţă. Aşa e totdeauna când se topeşte zăpada. 

Singura realitate însufleţită, singura fiinţă care se mişca, 
asemenea unui mic punct negru în mijlocul acestei tăcute 
măreţii, era Marysia. Bună şi ocrotitoare pădure! Stropii de 
apă care se, prelingeau de pe ramurile copleşite de omăt 
erau poate lacrimile vărsate pentru mica orfană. Bătrânilor 
copaci le era milă de biata fetiţă, Şi ea singură, mică şi atât 
de plăpândă, mergea, sărmana, cu atâta încredere prin 
zăpadă, prin noapte şi prin pădure, ca şi cum n-ar fi fost 
nimic! Noaptea aceasta, atât de limpede, îi purta poate de 
grijă. 

Şi când eşti mic şi firav, ce bine e să ştii că te poţi bizui şi 
că te poţi încrede într-o atât de nemărginită putere! 

Astfel, le poţi lăsa toate în voia Domnului. 


Fata umblă cale lungă, până când osteni. Se împiedica 
mereu în ghetele mari şi grele, care-i ieşeau din picioare. 
Se afundau în zăpadă şi abia mai izbutea să le scoată. Nici 
pe cele două mâini nu era deplin stăpână, pentru că într-un 
pumn strângea cât putea bănuţul pe care i-l dăduse 
bătrâna Kulikowa. Îi era frică să nu-l scape jos. Uneori o 
biruia plânsul, dar îndată se oprea, vrând parcă să se 
încredinţeze că nimeni n-o auzise plângând. Dar pădurea 
auzise. 

Omătul se topea pe ramuri şi murmura necontenit a jale. O 
mai auzise încă şi altcineva. Fetiţa păşea din ce în ce mai 
anevoie. Nu cumva s-a rătăcit? De unde! Între cei doi pereţi 
de copaci puternici şi întunecaţi drumul se desfăşura alb 
înaintea ei, larg, ca o fâşie care se îngusta numai departe, 
în zare. Somnul însă o copleşea, greu şi de neînvins. 

Fetiţa se aşeză sub un copac. Pleoapele îi atârnau ca de 
plumb peste ochii trudiţi. O clipă se gândi că pe albul fără 
de prihană al zăpezii va veni, plutind uşor, măicuţa ei de la 
cimitir. Dar nu veni nimeni. Totuşi, fetiţa era încredinţată că 
cineva trebuia să vină. Cine? Îngerul. Doar bătrâna 
Kulikowa îi spusese limpede că îngerul veghează asupra ei. 
Marysia îl cunoştea. Îl văzuse zugrăvit acasă, la măicuţa ei. 
Avea aripi albe şi ţinea un crin în mână. Nu se poate să nu 
vină îngerul în noaptea asta! 

Auzi cum şuşoteşte pe ramuri omătul care se topeşte - mai 
tare, din ce în ce mai tare. Acuma trece îngerul prin văzduh 
şi cu aripile lui scutură mai multe picături deodată. Auzi... 
Tăcere! Vine cineva într-adevăr: zăpada, deşi afânată, 
foşneşte sub paşii care se apropiau lin, dar cu grabă. Fetiţa 
deschise cu încredere ochii împovăraţi de somn. 

— Ce-i? 

Un cap sur, cu urechile ciulite, se aplecă lacom asupra 
fetiţei. E ca într-o cutremurătoare vedenie de groază. 

Janko muzicantul. 

Cuvânt înainte. 


Primul trimestru al anului 1879, îl petrece Sienkiewicz la 
Paris, unde sosise la începutul lui aprilie 1878, venind din 
America prin Londra. La Paris sau la Pont Marly scrie, 
probabil în acest răstimp, şi nuvela Janko muzicantul, pe 
care o va publica în „Kurier Warszawski”, nr. 159 pe la 
jumătatea anului; în volum va fi tipărită în 1880. 
Continuând preocupări publicistice mai vechi pentru soarta 
promiscuă a copiilor de ţărani, al căror talent nativ se 
iroseşte în dificultăţile şi neînţelegerea celor din jur înainte 
de a înflori, nuvela va fi receptată ca o capodoperă clasică a 
genului; şi pe bună dreptate. 

Semnalată pentru prima dată în transpunere românească 
încă din 1894, în periodicele „Munca ştiinţifică şi literară” 
(nr. 4, p. 33-35) şi „Amicul copiilor” (nr. 3, p. 80, 84), nuvela 
este menţionată de paisprezece ori în Bibliografia relaţiilor 
literaturii române cu literaturile străine în periodice. 1859- 
1918. În sumarul volumelor colective a intrat de asemenea 
de fiecare dată. 

SE NĂSCUSE plăpând şi slab. Cumetrele, câte se 
adunaseră la căpătâiul lăuzei, clătinau din cap, îngrijorate 
şi de mamă, şi de copil. Kowalka Szymonowa, care trecea 
drept cea mai deşteaptă, încercă s-o mângâie pe bolnavă: 

— Socot, spuse ea, c-ar fi bine să-ţi aprindem lumânarea, 
şi se apropie sfârşitul, cumătră dragă; e vremea să te 
pregăteşti a trece în lumea celor drepţi; să chemăm 
preotul, ca să te dezlege de păcate. 

— Chiar aşa! se amestecă în vorbă o altă cumătră, iar pe 
băiat trebuie să-l botezăm numaidecât; aşa e de slab, că nu 
m-aş mira să se stingă înainte de a veni preotul şi, adăugă 
ea, măcar cu atâta să ne mulţumim, că, botezat fiind, n-are 
să se prefacă în vârcolac. 

Spunând acestea, ea aprinse o lumânare; luă apoi copilul 
şi, stropindu-l cu apă, până ce micuțul începu să clipească 
din ochi, rosti o rugăciune: 

— În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh te 
botez, dându-ţi numele Jan; iar acum, suflete „creştin”, 


întoarce-te în lumea din care ai purces. Amin! 

Dar sufletul creştin nu avea defel poftă să se întoarcă în 
lumea din care a purces, părăsind firavul trupşor; 
dimpotrivă, începu a-şi frământa cumplit picioruşele, 
plângând cu mare larmă, deşi era atât de slab şi de 
prăpădit, încât, aşa cum spuneau cumetrele, „semăna mai 
degrabă a pisoi decât a copil”. 

Au trimis după preot. Preotul a venit, şi-a făcut datoria şi a 
plecat. Bolnava s-a mai înviorat. După o săptămână, s-a dus 
la lucru. Băiatul abia „îşi ţinea suflarea”, dar şi-o ţinea 
totuşi. Aşa a dus-o până când a împlinit patru ani, şi 
atuncea, într-o primăvară, cucul i-a luat boala; băiatul s-a 
mai înzdrăvenit ceva, dar sănătos de-a binelea nu s-a făcut; 
şi aşa a ajuns până la zece anişori. 

Era slab şi ars de soare, cu burta mare şi cu obrajii căzuţi; 
avea părul ca de cânepă, aproape alb, şi ochii căprui, larg 
deschişi, cufundaţi parcă într-o lume de pe alt tărâm. Iarna, 
şedea pe cuptor, scâncind de frig şi uneori de foame, când 
mamă-sa nu avea ce să pună nici în sobă, nici în oală; vara 
hoinărea într-o cămăşuică, încins cu un curmei, pe capcuo 
pălărie de paie, spartă, de sub care îşi înălța capul sus, ca o 
pasăre. Mamă-sa, ţărancă nevoiaşă, neavând nici pământ, 
nici gospodărie, trăind de pe o zi pe alta, ca o rândunică 
aciuată sub o streaşină străină, poate că-l iubea în felul ei, 
însă îl bătea mereu, şi din „prostule”! nu-l scotea. La opt 
ani, băiatul ducea vitele la păşune, iar când nu avea nimic 
de mâncare acasă, mama îl trimitea în pădure, după 
ciuperci. Dacă nu l-au mâncat lupii, numai Dumnezeu cu 
mila lui l-a apărat. 

Era pipernicit, şi când vorbea cu oamenii, ţinea degetul în 
gură, de altfel, ca mai toţi copiii de la ţară. Cum nici la 
muncă nu se arăta a fi de vreun folos, oamenii erau 
încredinţaţi că n-o să iasă nimic din el şi că mamă-sa nu o să 
aibă nici o mângâiere de pe urma lui. De ce o mai fi venit pe 
lume? Şi totuşi avea şi el o patimă: cântecul. Se oprea să-l 
asculte în tot locul. Iar când crescu mai măricel, nu se mai 


gândea la nimic altceva. Când se ducea cu vitele la păşune 
sau cu coşul după poame, se întorcea de multe ori cu coşul 
gol şi spunea în şoaptă: 

— Vai, vai, mamă, ştii ce cântec frumos am auzit astăzi în 
pădure?! 

lar mamă-sa îi răspundea: 

— O să-ţi dau eu un cântec, de-o să-ţi treacă pofta! Lasă, 
lasă! 

Şi uneori îi pregătea câte o „chitare”, care-l ustura de-i 
mergeau fulgii. Băiatul ţipa şi se jura că altă dată n-are să 
mai facă; dar, în ciuda jurămintelor, se gândea că acolo, în 
pădure, cântase totuşi cineva. Cine? Nu ştia nici el. Brazii, 
fagii, mestecenii, mierlele, toate laolaltă. Cânta pădurea 
toată, cânta ecoul!... Pe câmp, cântau toate ierburile; în 
livada din spatele casei ciripeau vrăbiile, de se înfiorau şi 
vişinii. Seară de seară asculta toate glasurile satului şi, fără 
îndoială, îşi spunea că întreg satul cânta. Când l-au trimis la 
lucru, ca să împrăştie gunoiul pe ogoare, prindea până şi 
susurul vântului în coarnele furcii. 

O dată, stând aşa, cu părul răvăşit, şi ascultând cum cânta 
vântul în coarnele furcii, l-a văzut vechilul moşiei. Întâi l-a 
cercetat din ochi, apoi s-a descins de curea şi i-a tras o 
bătaie straşnică. Şi cu ce s-a ales din toate astea? S-a ales 
cu o poreclă. Oamenii îi spuneau „Janko muzicantul”. 
Primăvara, se strecura pe furiş din casa, se ducea pe malul 
râului şi cânta din fluier. Noaptea, când broaştele orăcăiau, 
când cristeii cântau în luncă şi când bondarii bâzâiau prin 
rouă, iar cocoşii cântau pe după garduri, somnul nu se 
prindea de el, ci şedea aşa, de asculta, şi Dumnezeu ştie ce 
cântece desluşea el din toate zvoanele acestea. Mamă-sa 
nu-l mai lua cu ea la biserică, din pricină că, îndată ce 
începea să cânte orga sau când auzea vreo voce mai 
plăcută, i se împăienjeneau ochii de lacrimi şi se uita la 
oameni cu priviri care veneau parcă din altă lume... 

Straja, care cutreiera toată noaptea ulițele satului şi 
număra stelele de pe cer sau tăifăsuia încet cu zăvozii de 


pază, ca să nu-l biruie somnul, îl vedea adesea pe Janko, în 
cămăşuică albă, furişându-se prin întuneric către crâșma. 
Dar băiatul nu intra înăuntru, ci se pitula în umbra zidului şi 
asculta. Oamenii jucau obertaş-ul 

[223]; când şi când, câte un flăcău arunca o strigătură: Iac- 
aşa, şi iar aşa! 

Cizmele tropăiau. Codanele chiuiau: „Ce pofteşti?” Vioara 
cânta: „Vom mânca, vom bea şi ne vom veseli”, iar 
contrabasul o întovărăşea cu glas adânc: „Ce-o da Domnul! 
Ce-o da Domnul!” Strălucea lumina în ferestre; în crâşmă 
fiecare grindă parcă se înfiora, cânta şi juca, iar Janko 
asculta... 

Ce n-ar fi dat să aibă şi el o vioară, care să cânte subţirel: 
„Vom mânca, vom bea şi ne vom veseli!” O cutie care cânta! 
Da, dar de unde s-o ia? Cine să i-o facă? Dacă i-ar îngădui 
măcar o dată s-o mângâie cu mâna... Dar de unde! Janko nu 
putea decât atât: să stea pitulat şi să asculte, dar şi aceasta 
numai până când glasul străjii suna în întuneric, 
cutremurând văzduhul: 

— Du-te acasă, diavole! 

Abia atunci Janko pornea în goană, desculţ; în drum către 
casă, prin întuneric, îl urmarea glasul viorii: „Vom mânca, 
vom bea şi ne vom veseli!” şi sunetul adânc al 
contrabasului: „Ce-o da Domnul! Ce-o da Domnul! Ce-o da 
Domnul!” 

De câte ori avea prilejul să audă cântec de vioară, fie la 
sărbătoarea secerişului, fie la vreo cumetrie, Janko simţea o 
adevărată încântare. După aceea, se cuibărea iarăşi pe 
cuptor, şi zile întregi nu scotea o vorbă, doar ochii îi 
străluceau, cum strălucesc ochii pisicii în întuneric. După o 
vreme, şi-a făcut singur o scripcă de şindrilă şi din păr de 
coadă de cal, dar nu cânta aşa de frumos ca vioara de la 
crâşmă: abia suna, aproape că nici n-o auzeai, era ca un 
bâzâit de muscă sau de ţânţar. Totuşi cânta cu ea de 
dimineaţă şi până scara, deşi din pricina asta primea atâ?ia 
pumni, încât până la sfârşit capul lui arăta ca un măr crud, 


ciocănit pe toate părţile. Dar aşa era firea lui. Slăbea 
mereu; numai burta îi rămăsese umflată. Părul îi creştea tot 
mai încâlcit, iar ochii, tot mai larg deschişi, îi erau mai 
totdeauna scăldaţi în lacrimi; pieptul şi obrajii i se 
scofâlciseră cu totul. Nu semăna defel cu ceilalţi copii; 
semăna mai degrabă cu vioara lui de şindrilă, care scotea 
sunete abia auzite. Şi pe lângă toate, în primăvara aceea 
flămânzea cumplit, ţinându-se zile întregi numai cu morcovi 
cruzi. 

Însă în ciuda atâtor necazuri, dorul de a avea o vioară 
bună îl rodea necontenit. 

Şi dorul acesta nu i-a fost a bine. 

La curtea boierească era un lacheu care avea o vioară şi, 
când mântuia treaba, începea să cânte, năzuind a cuceri în 
felul acesta pe domnişoara fată-n casă. Janko, furişându-se 
uneori în ograda conacului, se târa pe brânci printre 
frunzele de brusturi până la odaia în care se afla vioara, 
numai ca s-o poată vedea prin uşa larg deschisă. Vioara 
spânzura pe peretele din faţa uşii. Băiatul o privea cu toate 
puterile sufletului său, socotind-o ca pe o fiinţă nespus de 
dragă, ca pe un lucru sfânt, până la care nu se putea înălța 
niciodată şi de care nu era vrednic să se atingă, Şi totuşi, o 
dorea. Ar fi vrut s-o mângâie măcar o dată, măcar o dată să 
o poată privi de-aproape, şi la gândul ăsta, sărmana lui 
inimioară de ţăran se înfiora de o negrăită fericire. 

O dată, într-o noapte, nu era nimeni în odaia de srviciu. 
Boierii plecaseră de mult în străinătate, conacul era pustiu, 
iar lacheul îşi făcea veacul în cealaltă aripă a casei, la 
domnişoara fată-n casă. Janko, tupilat între frunzele de 
brusturi, privea de îndelungă vreme prin uşa larg deschisă 
către ţinta tuturor dorințelor lui. Era o noapte cu lună, şi 
razele ei se strecurau pieziş pe fereastra odăii, 
răsfrângându-se ca un mare şi luminos pătrat pe peretele 
din faţa uşii. Pătratul acesta călătorea încet, aproape pe 
nesimţite, către vioară, şi în cele din urmă o cuprinse 
întreagă în lumina, lui. În clipa aceea, vioara ieşi deodată 


din întuneric, împrăştiind parcă ea însăşi mănunchiuri de 
raze argintii, iar rotunjimile ei erau atât de orbitor de 
strălucitoare, încât Janko abia de mai putea să se uite la ele. 
Scăldată în acea năvalnică revărsare de lumină, vioara, cu 
laturile ei meşteşugit tăiate, cu strunele şi cu gâtul ei arcuit, 
era minunată. Butoanele de întins coardele erau ca nişte 
licurici, iar arcuşul atârna ca o vergea de argint... 

Era ca într-o minune, ca într-o vrajă: Janko se uita şi nu se 
mai sătura. Pitit între franzele de brusturi, cu coatele 
sprijinite pe genunchii slăbănogi, se uita necontenit, cu 
gura căscată. Acu îl ţintuia pe loc frica, acu îl mâna înainte o 
dorinţă de neînvins. N-or fi niscai farmece? Vioara, luminată 
de razele lunii, pană venea către copil... Când şi când, 
lumina parcă se stingea, dar în clipa următoare izbucnea cu 
şi mai mare putere. Farmece, farmece, altceva nu putea fi! 
În răstimp, s-a stârnit vântul; copacii au fremătat domol; 
frunzele de brusturi s-au zbătut ca nişte aripi, jar lui Janko i 
s-a părut că aude cu o ciudată limpezime: „Du-te, Janko. Nu 
e nimeni în odaie... du-te, Janko...” 

Noaptea era senină, se vedea ca ziua, în parcul conacului, 
undeva, în preajma lacului, cânta o privighetoare, şi trilurile 
ei, când mai slabe, când mai puternice, spuneau: „Du-te! 
Hai, du-te şi ia-o!” Un liliac de treabă trecu în zbor lin pe la 
urechea copilului şi-i strigă: „Nu, Janko, nu te du!” Dar 
liliacul zbură mai departe, şi privighetoarea rămase; iar 
brusturii murmurau tot mai limpede: „Nu e nimeni în 
odaie!” Vioara se ivi iarăşi în lumină... 

Târându-se pe burtă, bietul pui de om, mărunt şi zgribulit, 
se mişcă înainte încet şi cu băgare de seamă; iar 
privighetoarea îl îndemna tot mai stăruitor cu trilurile ei: 
„Du-te! Hai, du-te şi ia-o!” 

Cămăşuica albă ieşise cu totul dintre întunecatele frunze 
de brustur şi se apropia tot mai mult de uşa odăii. Când 
ajunse în prag, se auzi răsuflarea întretăiată hulind în 
pieptul slăbănog al copilului. Într-o clipă, cămăşuica albă 
pieri; pe prag nu se zărea decât un picior desculţ. Zadarnic 


mai trecu liliacul încă o dată în zbor, strigând: „Nu! Nu...!”. 
Janko intrase în odaie... 

În lacul din parc, broaştele orăcăiră în aceeaşi clipă cu 
toată puterea, ca într-o mare spaimă, şi apoi amuţiră. 
Privighetoarea contenise, brusturii nu mai fremătau. Janko 
se târa mereu, încet şi cu mare încordare, dar deodată îl 
cuprinse groaza. Între brusturi, se simţea ca la el acasă, 
cum se sunt puii sălbăticiunilor în tufişuri, iar acum era ca 
un pui de sălbăticiune prins în capcană. Se mişca repede; 
răsufla scurt şi şuierător. Se cufundă în întuneric. Un fulger 
brazdă de la răsărit la apus noaptea tihnită de vară, 
luminând încă o dată cuprinsul odăii, în care Janko era în 
patru labe în faţa viorii, cu capul ridicat în sus. Dar fulgerul 
se mistui, şi luna intră în nori. Nimic nu se mai văzu. Nimic 
nu se mai auzi. 

Abia după o vreme, porni din întuneric un sunet uşor şi 
duios, ca şi când cineva ar fi atins din greşeală strunele 
viorii, şi deodată... 

Un glas răguşit de om trezit din somn, venind dintr-un 
ungher al odăii, întrebă cu mânie: 

— Care eşti acolo, măi? 

Janko îşi opri răsuflarea, dar glasul răguşit întrebă încă o 
dată: 

— Care eşti acolo, măi? 

Scapără un băț de chibrit, odaia se lumină, şi după 
aceea... Eh! Dumnezeule! Se auziră sudălmi înfundate, 
plânset, icnit de copil, vaiete: „Aoleu, Dumnezeule!” larmă 
de câini, ograda se umplu de zarvă şi ferestrele se 
luminară... 

A doua zi, sărmanul Janko fu adus în faţa primarului la 
judecată. 

Trebuia judecat pentru hoţie?... Fără îndoială. Primarul şi 
judeţii se uitară la el, cum şedea în faţa lor cu degetul în 
gură, cu ochii speriaţi şi înlăcrimaţi, mărunt, slăbănog, 
flămând, stâlcit în bătaie şi fără a-şi da seama parcă unde se 
află şi ce vor de la el... Cum să judeci o sărăcie ca asta, care 


are zece ani şi abia se ţine pe picioare? Să-l trimită la 
închisoare, sau ce să facă cu el?... Faţă de copil, se cuvine 
oarecare milă. Aşadar, să fie dat în seama străjii, care să-i 
tragă câteva vergi, ca să nu mai fure câte zile-o avea, şi cu 
asta, basta! 

— Se înţelege! 

Îl chemară pe Stach, care era straja satului. 

— Ia-l şi dă-i câteva, să ţină minte! 

În semn de încuviinţare, Stach dădu din cap - cap nărod 
de vită - îl luă pe Janko subsuoară, ca pe un pisoi, şi porni 
cu el în ogradă. Copilul, ori că nu înţelesese despre ce era 
vorba, ori că-l amuţise spaima, destul că tăcea chitic şi doar 
se uita, ca o biată păsărică. O fi ştiut ce soartă îl aştepta? 
Când Stach îl întinse jos în hambar, ridicându-i cămăşuica 
pe spinare, repezind varga cu toată puterea. Janko răcni: 

— Maică! 

Şi la fiecare lovitură răcnea tot aşa: „Maică! Maică!”, dar 
din ce în ce mai încet, mai stins, până când, cine ştie la a 
câta vargă, tăcu şi nu o mai chemă pe maică-sa... 

Biată vioară sfărâmată...! 

Eh, da nărod mai eşti, măi Stach! Nărod şi neîndurat. Care 
om cu mintea-ntreagă s-ar năpusti cu toată puterea asupra 
unui copil? Că doar ai văzut ce pipernicit şi slăbănog e şi că 
abia se ţine pe picioare! 

A venit mamă-sa şi l-a luat; până acasă a trebuit să-l ducă 
în braţe. A doua zi, Janko nu s-a mai sculat, iar a treia zi, 
către seară, pe laviţă, învelit cu un ţol de câlţi, se stingea în 
deplină linişte. 

Rândunelele glăsuiau în cireşul din faţa prispei; o rază de 
soare pătrunse pe geam, învăluindu-i în lumină părul auriu 
şi zburlit şi faţa, în care nu mai rămăsese nici un pic de 
sânge. Şi raza aceea era parcă drumul pe care avea să 
pornească sufletul copilului. Bine că măcar moartea îi 
deschidea drum larg şi însorit, căci în viaţă nu avusese 
parte decât de cărări pline de spini. În clipa din urmă, abia 
mai răsufla, dar după chip se vedea bine că ascultă cu 


LLA 


luare-aminte zvonurile satului care pătrundeau prin 
fereastra deschisă. Era pe înserat, şi fetele, care se 
întorceau de la câmp, cântau: Ah, pe câmpul înverzit! 
Undeva, departe, cineva cânta din fluier. Satul îi cânta lui 
Janko cel din urmă cântec, şi Janko asculta. Pe ţol, lângă el, 
se afla scripca pe care şi-o înjghebase singur din şindrilă. 

Deodată, în pragul morţii, faţa copilului se lumină, iar 
buzele albe abia murmurară: 

— Mamă! 

— Ce este, băiatul mamei? întrebă mamă-sa cu glasul 
înăbuşit de plâns. 

— Mamă! Când oi ajunge în cer, Dumnezeu o să-mi dea o 
vioară adevărată? 

— O să-ţi dea, băiatul mamei, o să-ţi dea! răspunse mamă- 
sa, dar mai mult nu putu să spună. 

În pieptul ei de femeie voinică izbucni în clocot toată jalea 
care se adunase şi abia icni: 

— Vai, Isuse! Isuse! 

Se prăbuşi cu faţa pe ladă, bocind cu deznădejde, ca şi 
când şi-ar fi pierdut minţile; înţelegea că nu poate smulge 
din ghearele morţii fiinţa care-i era cea mai dragă. 

Şi, într-adevăr, n-a putut. Când s-a ridicat şi s-a uitat iarăşi 
la copil, ochii micului cântăreţ erau deschişi, ce-i drept, însă 
neclintiţi, iar faţa - gravă, posomorâtă şi încremenită. 

Şi raza de soare se îndepărtase... 

Pace ţie, Janko! 

A doua zi, stăpânii s-au întors la conac, venind din Italia, 
împreună cu domnişoara şi cu domnişorul, care-i făcea 
curte. Domnişorul a spus: 

— Quel beau pays que l'ltalie! 

— Şi ce popor de artişti! On est heureux de chercher la- 
bas des talents et de les proteger...! 

Deasupra lui Janko foşneau mestecenii... 

Organistul din Ponikta. 

Cuvânt înainte. 


Într-o scrisoare din 1893, datată greşit 16 martie, în loc de 
16 iunie, scrisoare adresată editorului R. Wollf, prozatorul 
plănuia înlocuirea schiţei Nebunul (Warial), în vol. XX de 
Scrieri, cu Organistul din Ponikla, pe care abia o terminase 
la Zakopane. Într-adevăr, editorul avea să-i respecte 
dorinţa, volumul amintit apărând în 1894, după publicarea 
schiţei cu un an mai înainte într-un periodic. 

ZĂPADA era uscată, scârţâia, şi nu prea mare, iar Klen 
avea picioare lungi, aşa că mergea repede pe drumul de la 
Zagrabie spre Ponikta. Mergea atât de repede şi fiindcă se 
anunţa un ger straşnic, iar el era îmbrăcat cam subţire; un 
surtuc scurt, un cojocel şi mai scurt pe deasupra, pantaloni 
de stofă nu prea groasă de lână şi pantaloni subţiri şi 
peticiţi. Afară de asta, în mână avea un oboi, pe cap o 
pălărie căptuşită cu vânt, în stomac câteva păhărele de 
lichior, în inimă bucurie, iar în suflet motive importante 
pentru această bucurie. Chiar azi de dimineaţă semnase un 
contract cu canonicul Krajewski ca viitor organist la 
Ponikta. El, care până atunci se întâmplase nu o dată să 
rătăcească, asemenea unui ţigan prăpădit, din crâşmă în 
crâşmă, din nuntă în nuntă, din iarmaroc în iarmaroc şi din 
hram în hram, câştigându-şi banul la oboi sau la orgă, la 
care de altfel cânta mai bine decât toţi organiştii din 
împrejurimi, avea să se statornicească în sfârşit la Ponikta şi 
să înceapă o viaţă stabilă sub propriul acoperiş. Casă, 
grădină, o sută cincizeci de ruble pe an, alte câştiguri 
ocazionale, autoritatea unei persoane chipurile pe jumătate 
bisericeşti, slujba spre slava Domnului - cine-ar putea să nu 
respecte asemenea noroc. Nu de mult, oricare ţăran din 
Zagrabie sau Ponikta, dacă avea câteva pogoane, îl socotea 
pe domnul Klen drept un om vrednic de dispreţ; acum însă, 
aveau să se căciulească în faţa lui. Organist, şi încă într-o 
parohie atât de mare, asta nu-i lucru de şagă! Klen râvnea 
de mult un asemenea post, dar câtă vreme bătrânul 
Mielnicki mai era în viaţă, nici nu putea fi vorba. Degetele 
bătrânului înţepeniseră şi cânta prost, dar canonicul nu l-ar 


fi dat afară pentru nimic în lume, fiindcă trăiseră împreună 
peste douăzeci de ani. 

Dar după ce Lysa canonicului îl împunsese pe bătrân în 
burtă atât de rău, încât îşi dăduse duhul în trei zile, domnul 
Klen nu mai ezitase să-i solicite postul preotului, iar 
canonicul nu pregetase să i-l dea, întrucât nici la oraş n-ar fi 
putut găsi un organist mai bun. Cum de avea Klen atâta 
îndemânare la oboi, la orgă şi la alte instrumente la care se 
pricepea, e greu de ştiut. N-o moştenise de la tatăl lui, 
deoarece acesta se trăgea din Zagrabie; în tinereţea lui, 
slujise în oştire dar nu în orchestră, iar la bătrâneţe 
împletea frânghii din cânepă şi „cânta” doar din luleaua 
înfiptă veşnic sub mustață, Feciorul lui, însă, asculta de mic 
copil până la uitare de sine, când auzea pe cineva cântând. 
Încă de pe vremea când era flăcăiandru, se ducea la Ponikta 
să tragă la foalele orgii lui Mielnicki, care văzându-i 
înclinarea, îl învățase să cânte. După numai trei ani, Klen 
cânta mai bine ca Mielnicki. După aceea, când trecuseră pe 
la Zagrabie nişte muzicanți, fugise cu ei. Rătăcise în 
tovărăşia lor ani întregi, cântând numai Dumnezeu ştie pe 
unde; fără îndoială, pe unde se nimerea: pe la iarmaroace, 
pe la nunţi şi pe la biserici; abia după ce tovarăşii i se 
împrăştiaseră care încotro sau muriseră, se întorsese la 
Zagrabie, sărac ca un şoarece de biserică, ogârijit şi trăind 
ca pasărea pe ramură - cântând câteodată oamenilor, 
câteodată lui Dumnezeu. Şi cu toate că oamenii îi reproşau 
„nestatornicia”, se umpluse de faimă. La Zagrabie şi la 
Ponikta se spunea, despre el: „Zi-i Klen şi dă-i drumul! Da 
când începe să cânte, Dumnezeu se bucură şi omului i se 
înceţoşază ochii!” Câte unul îl întreba: „Ai frică de 
Dumnezeu, domne Klen, ce diavol stă şi-n dumneata?” într- 
adevăr, acest slăbănog cu picioare lungi avea pe dracul în 
el. Pe când trăia Mielnicki, se întâmpla să-i ţină locul la 
marile sărbători şi la hramuri, şi cânta la orgă până când 
uita de el. Asta se întâmpla mai ales pe la jumătatea slujbei, 
când oamenii se cufundau în rugăciune, când fumul 


cădelniţelor umplea tot oraşul, când cânta tot ce trăia, când 
însuşi Klen era cuprins de vraja muzicii, iar liturghia, 
însoţită de dangătul clopotelor şi clinchetul clopoţeilor, de 
mirosul de smirnă, tămâie şi ierburi aromate, de pâlpâitul 
luminărilor şi strălucirea sfântului potir, întărea sufletele 
oamenilor şi toată biserica părea că se înalţă spre cer pe 
aripile credinţei. Atunci canonicul, ridicând şi coborând 
sfântul potir, închidea ochii cu evlavie, iar Klen făcea şi el la 
fel sus, având senzaţia că orga cânta singură, că glasurile 
ţevilor de plumb se înalţă ca valurile, curg ca râurile, se 
revarsă ca zăpoarele, se preling ca izvoarele, răpăie ca 
picăturile de ploaie, umplu întreaga bisericii, răsunând sub 
bolțile înalte şi înaintea altarului, în fumul cădelniţelor, în 
lumina soarelui şi în sufletele oamenilor - unele 
amenințătoare şi grave, ca tunetele, altele vorbind parcă 
aidoma cuvintelor dintr-un cântec omenesc, sau risipindu- 
se prin aer, dulci şi mărunte, ca boabele mătăniilor ori 
chemările privighetorilor. După slujbă, domnul Klen cobora 
de la cor îmbătat, cu ochii strălucitori de extaz, dar ca nu 
om simplu ce era, spunea şi gândea că a obosit. În sacristie, 
canonicul îi îndesa ceva mărunţiş în mână şi câteva laude în 
urechi; iar el pleca printre oamenii care fumau înaintea 
bisericii şi care atunci se descopereau în faţa lui, cu toate că 
locuia cu chirie în Zagrabie, şi-l admirau fără margini. 

Dar domnul Klen nu ieşea în faţa bisericii ca să audă: „Ei, 
uite că vine domnul Klen!” ci ca să vadă ce-i era lui mai 
drag la Zagrabie, la Ponikta, în lumea întreagă, adică pe 
domnişoara Olka, fiica ţiglarului din Zagrabie. Îi prinsese 
inima ca într-un cleşte cu ochii ei ca două albăstrele, faţa 
luminoasă şi gura ca vişina. Domnul Klen în persoană, în 
rarele clipe când gândea cu luciditate şi, văzând că ţiglarul 
nu vrea să i-o dea de soţie, se gândea să lase totul baltă, 
simţea cu groază că nu va fi în stare să facă aşa ceva şi 
repeta cu îngrijorare adâncă: „Ehei, ştiu că s-a înfipt bine! 
nici cu cleştele n-o mai scoţi”. Fireşte, tot pentru ea 
încetase să mai umble haihui, iar când cânta la orgă, se 


gândea că îl ascultă ea, şi de aceea cânta cu şi mai mult 
suflet. 

Olka, la rândul ei, îndrăgindu-i la început „îndemânarea” 
la muzică, sfârşise prin a-l îndrăgi pentru el însuşi; acest 
Klen îi era cel mai drag dintre toţi, cu toate că avea o faţă 
ciudată, negricioasă, ochii rătăciţi parcă, surtucul scurt, 
cojocelul şi mai scurt, iar picioarele atât de lungi şi de 
subţiri, ca o barză. 

Tătuca ţiglarul însă, deşi de cele mai multe ori îi sufla şi lui 
vântul în buzunare, nu voia să i-o dea pe Olka lui Klen”. 
„Oricine, îşi spunea, vrea să ia o fată ca a mea; de ce să-şi 
lege viaţa de unul ca Klen?” Şi abia îi îngăduia să intre în 
casă, ba câteodată nu-i îngăduia deloc. Dar după moartea 
bătrânului Mielnicki, toate se schimbaseră dintr-o dată. 
După ce semnase contractul cu canonicul, alergase într-un 
suflet la ţiglar, iar acesta îi vorbise astfel: „Nu zic că e musai 
să fie ceva, da un organist nu e totuna cu un taie frunză 
câinilor!” îl poftise în odaie, îl omenise cu lichior şi-l cinstise 
ca pe un musafir. Când venise şi Olka, se bucurase laolaltă 
cu tinerii că domnul Klen ajunsese cineva, că va avea o 
casă, grădină, iar după canonic, avea sa fie cea mai 
importantă persoană din Ponikta. 

lată de ce Klen îşi petrecuse cu mare bucurie la ei, a lui şi 
a Olkăi, toată după-amiaza, iar acum se întorcea în faptul 
serii, pe drumul spre Ponikta prin zăpada care scârţâia. 

Se lăsa gerul, dar lui nu-i păsa, mergea înainte cu sârg, 
gândindu-se la ziua de azi, la Olka, şi-i era cald. În viaţa lui, 
nu avusese o zi mai fericită. Pe drumul pustiu, fără copaci, 
printre luncile îngheţate, acoperite de zăpada ce făcea ape 
roşietice şi albăstrii în jariştea serii, îşi purta bucuria ca pe 
un felinar luminos cu care avea să împrăştie întunericul. Îşi 
aducea aminte şi se gândea la toate câte se întâmplaseră, la 
discuţia cu canonicul şi semnarea contractului, la fiecare 
cuvânt al ţiglarului şi al domnişoarei Olka. Când rămăseseră 
o clipă singuri, ea îi spusese: „Mie mi-e totuna! Domnule 
Antoni, şi fără asta, eu aş merge cu dumneata, fie şi la 


capătul lumii, dar pentru tătuca e mai bine aşa!” El îi 
sărutase cotul cu mare emoție şi recunoştinţă, mulţumindu- 
i: „Dumnezeu să te răsplătească, Olka, în vecii vecilor, 
amin!” Acum, când îşi aducea aminte de asta, îi era cam 
ruşine că îi sărutase cotul şi-i vorbise atât de puţin, fiindcă 
simţea că, dacă-i îngăduia ţiglarul, l-ar fi urmat cu adevărat 
peste mări şi ţări. Ce fată cumsecade! În caz de ceva, ar 
merge şi acum cu el prin zăpadă pe drumul ăsta pustiu. 
„Comoara mea dragă! rosti în gând domnul Klen, dacă-i 
aşa, apoi tu ai să fii stăpâna!” Şi merse mai departe şi mai 
vioi, făcând zăpada să scârţâie tot mai tare. În curând, însă, 
începu să se gândească din nou: „Una ca ea nu poate să-ţi 
facă nici o supărare”. Şi îi fu foarte recunoscător. Dacă Olka 
s-ar afla acum lângă el, n-ar mai putea rezista; ar pune 
oboiul jos şi ar strânge-o la piept cu toată puterea. Aşa ar fi 
trebuit să procedeze cu un ceas mai înainte, dar 
întotdeauna se întâmpla aşa; când trebuie să faci sau să 
spui ceva din toată inima, tocmai atunci „te prosteşti şi-ţi 
uiţi limba în gură”. E mai uşor să cânţi la orgă. 

Între timp, fâşia roşietic-aurie care strălucea pe cer spre 
apus se preschimbă cu încetul într-o panglică aurie, apoi 
într-un şnur auriu, şi, în cele din urmă, se stinse. Se aşternu 
întunericul, şi stelele începură să clipească pe cer, privind 
spre pământ pătrunzător şi uscat, cum se întâmpla de 
obicei iarna. Se lăsă gerul şi începu să-l muşte de urechi pe 
viitorul organist din Ponikta, aşa că, ştiind prea bine 
drumul, domnul Klen se hotări s-o apuce de-a dreptul peste 
lunci, ca să ajungă mai repede la casa lui. 

În curând, pe întinderea înzăpezită, netedă, înnegri 
asemenea unei siluete caraghioase. Îi trecu prin minte că n- 
ar fi rău să-şi cânte puţin până nu-i îngheaţă degetele, ca 
să-şi omoare timpul, ceea ce şi făcu numaidecât. Glasul 
oboiului răsună în noaptea pustie ciudat, pierdut, înfricoşat 
parcă de suprafaţa albă, tristă. Răsuna cu atât mai ciudat, 
cu cât Klen cânta numai lucruri vesele. Fiindcă îşi aduse 
iarăşi aminte cum, după un pahar-două cu ţiglarul, 


începuseră să cânte, iar Olka îl acompaniase cu glasu-i 
subţire. 

Aceleaşi cântece voia să le cânte şi acum, aşa că mai întâi 
îl începu pe cel pe care-l începuse ea: „Munţi şi văi, dă, 
Doamne, Iotuna să fie! 

Draga mea, o, Doamne, De cu zori să-mi vie.” 

Ţiglarului nu-i plăcuse cântecul, pentru că i se părea 
„simplu”, şi le poruncise să cânte din cele boiereşti. Atunci 
începuseră altul, pe care Olka îl învățase la Zagrabie. 

„La vânt don Ludwik umblă-ntruna lela, Şi-acasă-l aşteaptă 
preafrumoasa Hela; 

Târziu când se-ntoarnă, cântă surle, goarne, Orchestra 
răsună, dar Hela lui doarme.” 

Asta-i plăcuse mai mult ţiglarului. Când se înflăcăraseră 
de-a binelea, râseseră de se prăpădiseră atunci când 
cântaseră „Urciorul verde”. În acest cântec, fata, înainte de 
a începe în cele din urmă să râdă, plânge la început şi 
jeleşte urcioraşul spart: „Verde urcioraş, Spartu-mi-l-a Jas!” 

Iar boierul Jas vrea s-o mângâie: „Nu mai plânge, scump 
odor, Că-ţi plătesc pentru urcior!” 

Olka lungea cât putea „Verde urcioraş!” apoi izbucnea în 
râs. lar Klen îşi desprindea buzele de pe mugştiucul oboiului 
şi-i răspundea cu înfocare în locul boierului: „Nu mai 
plânge, scump odor.” 

Acum, noaptea, amintindu-şi de veselia din timpul zilei, îşi 
cânta: „Verde urcioraş” şi zâmbea pe cât îi îngăduia gura 
ocupată să sufle în oboi. Dar pentru că gerul era grozav şi 
buzele îi îngheţau pe muştiucul instrumentului, iar degetele 
îi înţepeniseră cu totul jucând pe clape, încetă curând să 
cânte şi merse mai departe, aproape gâfâind, cu faţa 
ascunsă în aburii propriei răsuflări. 

După un răstimp, obosi, deoarece nu pusese la socoteală 
un lucru, anume că zăpada era mai mare pe luncă decât pe 
drumul bătătorit, aşa că n-avea să-i fie prea uşor să-şi 
scoată picioarele din ea. Pe de altă parte, în unele locuri, 
lunca era presărată cu adâncituri pe care viscolele dinainte 


VW 


le nivelaseră, dar prin care era nevoit să înoate acum cu 
zăpada până peste genunchi. Klen începu să regrete că se 
abătuse de la drum, fiindcă acolo mai putea să nimerească 
vreo căruţă care să-l ducă până la Ponikta. 

Stelele licăreau tot mai aprins, gerul se înteţea din ce în ce 
mai mult, iar domnul Klen mai că transpirase. Totuşi, la 
răstimpuri, când vântul mătura lunca, alergând spre râu, îi 
era foarte frig. Încercă să cânte iarăşi, dar ţinând gura prea 
închisă, se chinuia şi mai rău. 

În cele din urmă, începu să-l cuprindă un simţământ de 
singurătate, împrejur era atât de pustiu, tăcerea atât de 
surdă, încât totul părea ciudat. La Ponikta, îl aştepta casa 
caldă, dar el prefera să se gândească la Zagrabie şi îşi 
spunea: „Olka se duce să se culce, dar slavă Domnului, 
înăuntru e cald!” La gândul că acasă Olka are căldură şi 
lumină, inima cinstită a domnului Klen se umplea de 
bucurie, cu atât mai mult, cu cât el sta în frig şi în întuneric. 

Lunca se sfârşi şi începură izlazurile acoperite ici şi colo cu 
ienuperi. 

Domnul Klen era atât de obosit, încât îi venea să se aşeze 
cu oboiul la adăpostul prunei tufe întâlnite în cale şi să se 
odihnească, îşi spunea însă: „Am să îngheţ!” şi mergea mai 
departe. Colac peste pupăză, pe lângă pâlcurile de 
ienuperi, se strâng nămeţii viscoliţi, ca pe lângă garduri. 
După ce trecu câţiva, se simţi atât de vlăguit, încât îşi zise: 

— Am să mă aşez puţin. Numai să nu adorm, că aşa n-am 
să îngheţ, iar ca să n-adorm, am să mai cânt puţin „Verde 
urcioraş”. 

Şi aşezându-se, începu din nou să cânte, şi din nou glasul 
pierdut al oboiului răsună în liniştea nopţii înzăpezite. 
Pleoapele i se lipeau tot mai mult şi melodia „Urciorului 
verde”, slăbind treptat, se stinse în cele din urmă cu totul. 
Se mai apăra totuşi împotriva, somnului, era conştient încă, 
se mai gândea la Olka, numai că se simţea în acelaşi timp 
tot mai singur, uitat parcă în pustiul din jur, şi-l cuprindea 


mirarea că ea nu se află lângă el în această noapte tăcută, 
Începu să murmure: 

— Olka, unde eşti? 

Apoi mai rosti o dată, ca o chemare: 

— Olka...! 

Şi oboiul îi alunecă din mâinile înţepenite. 

A doua zi, zorii luminară silueta-i chircită, cu oboiul lângă 
picioarele-i lungi, şi faţa învineţită, uimită parcă şi cu 
ultimele acorduri ale cântecului „Urcioraşul verde” în 
urechi. 

Bartek învingătorul. 

Cuvânt înainte. 

Începută în februarie şi sfârşită în aprilie, nuvela apare 
pentru prima dată, concomitent, în două periodice: 
„Slowo”, al cărui redactor şef era Sienkiewicz, şi „Czas”, în 
luna mai, la Varşovia şi Cracovia. Prima ediţie de Scrieri o 
va cuprinde în vol. V, apărut în acelaşi an, 1882. Rezervele 
autorului înainte de publicare vor fi îndreptăţite, cel puţin 
în faza de început, de primirea nefavorabilă tocmai în 
Wielkopolska, ţinut al Poloniei cotropit de prusieni, în care 
este localizat subiectul, în numărul 110 din 14. V.1882, 
Bartek Stowik, „învingătorul”, este considerat numai o 
caricatură a ţăranului din Wielkopolska, a cărui lipsă de 
autenticitate demonstrează că Sienkiewicz n-a cunoscut 
nemijlocit preocupările, sfera naţional-imagistică şi lexicul 
folosit în regiunea Pozna, modelându-şi personajul după 
tipurile caracteristice din Regatul Congresist. Mai târziu, 
înţelegerea intenţiei patriotic-mobilizatoare, de-a dreptul 
politice, a prozatorului a estompat simţitor neîmplinirile de 
amănunt, dovedită fiind, printre altele, de atitudinea 
potrivnică a oficialităților ocupante faţă de nuvelă; valorile 
agitatorice le-a făcut să o interzică, urmărind-o chiar pe 
cale juridică. Într-adevăr, este una dintre cele mai 
concludente intervenţii ale lui H. Sienkiewicz împotriva 
politicii de deznaționalizare, iniţiată de stăpânirea prusiana 
în Polonia. 


În româneşte, înainte de a se tipări în diferite volume 
colective, a apărat mai întâi în „Munca literară şi ştiinţifică” 
în 1904 (nr. 2.p.135 - 149). 

Î. 

EROUL MEU se numea Bartek Stowik, dar pentru că avea 
obiceiul să caşte ochii când vorbea cu cineva, vecinii îi 
ziceau Bartek Holbatul. Cu o privighetoare avea într-adevăr 
puţine lucruri comune, în schimb, însuşirile lui intelectuale 
şi o naivitate cu adevărat homerică îi aduseseră porecla 
Bartek Prostănacul. Era cea mai răspândită şi mai mult ca 
sigur că numai aceasta avea să rămână în istorie, cu toate 
că Bartek purta oficial încă un nume, al patrulea. Întrucât 
cuvintele poloneze cztowiek (om) şi stowik (privighetoare) 
nu prezintă nici o deosebire pentru urechea nemţească, iar 
nemților le place ă traducă, în numele civilizaţiei, 
denumirile slave, barbare, într-o limbă mai culturală, când îi 
venise vremea să recruteze, avusese loc următoarea 
discuţie: 

— Cum te cheamă? îl întrebase ofiţerul pe Bartek. 

— Stowik. 

— Szloik?... Ach! ja. Gut. 

Şi ofiţerul scrisese: „Mensch” 

Bartek provenea din satul Pognebin 
[228], nume care se întâlneşte destul de des în principatul 
Poznan şi în alte ţinuturi ale vechii Republici. Dacă nu mai 
punem la socoteală pământul, o hardughie de casă şi cele 
câteva vaci, avea în stăpânire un cal bălţat şi o nevastă, 
Magda. Datorită acestui concurs de împrejurări, putea să-şi 
ducă zilele fără grijă, aşa cum glăsuieşte înţelepciunea 
cuprinsă în versurile: „Un cal bălţat şi numai ea, Magda, de 
nevastă, Încolo, ce-o vrea Domnul, aşa va fi, şi basta!” 

Viaţa lui se desfăşura într-adevăr, cum da Dumnezeu şi 
abia acum, când Cel de Sus voia să fie război, Bartek se 
îngrijoră de-a binelea. Îi venise înştiinţare că trebuie să se 
prezinte şi el, aşa că era nevoit să-şi părăsească adăpostul, 
pământul şi să lase totul în seama femeii. Oamenii din 


Pognebin erau în genere destul de săraci. Iarna, Bartek se 
mai ducea câteodată să lucreze la o fabrică, ajutându-se 
astfel în nevoile gospodăriei, acum însă ce-avea să se 
întâmple? Cine ştie când avea să se sfârşească războiul cu 
franţujii? După ce citi ordinul de chemare, Magda începu să 
blesteme: 

— Dar-ar Dumnezău boala-n ei! să orbească... Eşti tu 
prost, e adăvărat, da mie tot îmi pare rău de tine; şi nici 
franţujii n-o să te ierte, o să-ţi taie capul; cine ştie ce-o să-ţi 
mai facă...! 

Bartek simţea că femeia vorbeşte cu dreptate. Se temea 
de franţuji ca de foc, iar pe deasupra îi părea şi lui rău. Ce i- 
au făcut franţujii? Ce are el cu ei şi de ce să se ducă el 
tocmai în ţara aia înfricoşătoare, unde nu se află nici un 
suflet de om care să-i dorească binele? Când stai la 
Pognebin, şi se pare că nu-i nici aşa, nici aşa, mă rog, ca la 
Pognebin; dar când ţi se porunceşte să pleci, abia atunci 
vezi că aici este totuşi mai bine decât oriunde. Degeaba 
însă, asta-i soarta ta! Trebuie să te duci. Bartek îşi 
îmbrăţişa nevasta, apoi băiatul de zece ani, pe Franek, după 
care scuipă, se închină şi ieşi din casă cu Magda în urma lui. 
Nu se despărţeau cu prea multă duioşie. Ea şi feciorul 
suspinau, el repeta: „Ei, gata, nu mai plângeţi!” - şi-aşa 
ajunseră pe uliţă, Abia acum văzură că tot satul fusese lovit 
de nenorocire, ca şi ei. Întreaga aşezare se golise, drumul 
era plin de cei convocați. Se duc la gară, iar femeile, copiii, 
bătrânii şi câinii îi conduc. Cei chemaţi au inima grea, doar 
câţiva mai tineri stau cu lulelele în gură; unii sunt beţi de pe 
acum, alţii cântă cu glasuri răguşite: „Sabia lui Skrzymeki, 
în mâini cu inele, Nu va lăţi-n luptă, prăpăduri şi jele.” 

Ici, colo câte un neamţ dintre coloniştii de la Pognebin 
cântă de frică Wacht am Rhein 
[229]. 'Toată mulţimea aceasta pestriță şi multicoloră, în 
care lucesc baionetele jandarmilor, tălăzuieşte pe lângă 
garduri spre capul satului cu strigăte, chemări şi larmă. 
Femeile îşi ţin „soldăţeii” de gât şi se lamentează; o 


bătrânică îşi arată dintele galben şi ameninţă cu pumnul 
undeva în văzduh. Alta blestemă: „Să vă pedepsască 
Dumnezău pentru lacrămile noastre!” Răsună chemări: 
„Franek! Kaska! Jozek! rămâneţi cu bine!” Câinii latră. Bate 
şi clopotul de la biserică. Preotul în persoană rosteşte 
rugăciuni pentru muribunzi, fiindcă nu puţini dintre cei 
care se duc acum la gară, nu se vor mai întoarce. Războiul îi 
ia pe toţi, dar nu-i mai aduce înapoi. Plugurile vor rugini pe 
câmpuri, deoarece Pognebin a declarat război Franţei. 
Pognebin nu poate accepta superioritatea lui Napoleon al 
III-lea 
[230] şi este foarte preocupat de problemele tronului 
Spaniei. Dangătul clopotului însoţeşte mulţimea care iese 
acum din sat. Trec de troiță; căciulile şi coifurile zboară în 
sus. Praful auriu se înalţă pe drum, fiindcă ziua este uscată 
şi senină. Pe cele două părţi ale drumului, grâiele în pârg 
foşnesc din spicele grele şi se îndoaie la adierea vânticelului 
care suflă cu blândeţe. În tăriile albastre, încremenesc 
ciocârliile care ciripesc în neştire. 

lată şi gara!... Aici e şi mai multă lume. Recruţii din 
Krzywda Gorna şi Krzywda Dolna, din Wywtaszczynce, 
Niedola şi Mizerow 
[231] au şi sosit. Mişcare, larmă şi îmbulzeală! Pereţii gării 
sunt plini de manifeste în care scrie că războiul se poartă 
„în numele lui Dumnezeu şi al Patriei, rezerviştii ducându- 
se să-şi apere familiile, nevestele, copiii, casele şi pământul. 
Se vede că franţujii se înverşunaseră îndeosebi împotriva 
satelor Pognebin, Krzywda G6rna, Krzywda Dolna, 
Wywlaszczynhce, Niedola şi Mizerow. Aşa cel puţin li se 
părea celor care citeau afişele. În faţa gării, se îmbulzeşte 
tot mai multă lume. În sala de aşteptare, fumul din lulele 
umple aerul şi acoperă afişele. În lărmuiala din jur e greu 
să se înţeleagă om cu om; toată lumea umblă, strigă, se 
cheamă. Pe peron se aude o comandă nemţească, ale cărei 
cuvinte răsună dintr-o dată scurt, aspra, hotărât. 


Clinchetul clopoţelului, un şuierat; de departe se aude 
suflarea mânioasă a locomotivei. Tot mai aproape, tot mai 
limpede. Pare că se apropie însuşi războiul. 

Al doilea clinchet de clopoțel! Un fior străbate toate 
piepturile. O femeie începe să ţipe: „Jadom! Jadom!” 

[232] Strigă pesemne la Adam al ei, dar femeile nu înţeleg 
bine şi încep să ţipe: „Uite-i că vin!” Un glas mai ascuţit 
decât celelalte adaugă: „Vin franţujii! şi cât ai clipi din ochi 
panica cuprinde nu numai femeile, ci şi pe viitorii eroi de la 
Sedau. Mulțimea începe să se vânzolească. Între timp, 
trenul opreşte în staţie. La toate ferestrele se văd chipie cu 
lampasuri roşii şi uniforme. Pe platforme înnegresc 
mohorâte corpurile alungite ale tunurilor; deasupra 
vagoanelor deschise, se înalţă o pădure de baionete, 
Probabil că li se ordonase soldaţilor să cânte, fiindcă tot 
trenul răsună de glasuri puternice, bărbăteşti. Ce forţă 
uriaşă emană acest tren, al cărui capăt nu se zăreşte! 

Pe peron, încep să se încoloneze recruţii; cine poate, 
continuă să-şi ia rămas bun. Bartek îşi roteşte braţele 
asemenea aripilor unei mori de vânt şi se holbează la 
nevastă. 

— Hai, Magda, rămâi sănătoasă! 

— Of, săracu' omu' meu! 

— Hai, că n-o să mă mai vezi niciodată! 

— N-o să te mai văd niciodată! 

— Nu mai e nici o scăpare! 

— Să te păzască Maica Domnului şi să te apere. 

— Rămâi sănătoasa; ai grijă de casă. 

Femeia îl luă de gât plângând. 

— Du-te cu Dumnezău! 

Soseşte clipa din urmă. Timp de câteva minute suspinele, 
hohotele de plâns şi vaietele femeilor acoperă totul: 
„Mergeţi sănătoşi! Mergeţi sănătoşi!” Iată însă că soldaţii 
se depărtează de mulţimea învălmăşită; acum alcătuiesc o 
masă neagră, compactă, care se strânge în pătrate, 
dreptunghiuri şi începe să se mişte cu îndemânarea şi 


V 


regularitatea unei maşini. Răsună comanda: „Urcaţi 
Pătratele şi dreptunghiurile se îndoaie de la mijloc, se 
alungesc în coloane înguste spre vagoane şi dispar 
înăuntru. În depărtare, locomotiva fluieră şi aruncă vălătuci 
de fum cenuşiu. Acum răsuflă ca un balaur, slobozind sub ea 
fuioare uriaşe de aburi. Vaietele femeilor ating zenitul. 
Unele îşi acoperă ochii cu şorţurile, altele întind braţele 
spre vagoane. Glasuri întretăiate de plâns repetă numele 
bărbaţilor şi ale feciorilor. 

— Mergi sănătos, Bartek! strigă Magda de jos. Şi nu te mai 
băga unde nu te trimite niminea! Maica Precesta să te 
păzescă... Mergi cu bine! O, Doamne! 

— Şi ai grijă de casă! îi răspunde Bartek. 

Convoiul de vagoane se cutremură brusc, tampoanele se 
ciocniră şi trenul porni. 

— Să nu uiţi că ai nevastă şi copil! mai strigă Magda 
trepădând pe lângă tren. Mergi sănătos, în numele Tatălui, 
al Fiului şi al Sfântului Duh. Mergi cu bine... 

Trenul se mişcă din ce în ce mai repede, ducând cu el pe 
luptătorii din Pognebin, din Niedola şi din Mizer6w. 

II. 

Într-o direcţie se întoarce spre Pognebin Magda cu 
mulţimea de femei şi plânge, în cealaltă se repede în 
depărtarea cenugşie trenul tixit de baionetele soldaţilor, în 
care se află şi Bartek. Sfârşitul depărtării cenuşii nu se 
vede. Pognebin de asemenea, abia se zăreşte. Doar teiul se 
mai iţeşte ca o părere şi turnul bisericii care răsfrânge 
razele soarelui. Curând piere şi teiul, iar crucea aurie mai 
arată abia ca un punct strălucitor. Câtă vreme străluci acest 
punct, Bartek nu-l scăpă din ochi, dar după ce dispăru şi el, 
îngrijorarea omului nu mai avea margini. Îl cuprinse o 
sfârşeală uriaşă şi simţi că se pierde cu firea. Începu deci să 
se uite la subofițer, fiindcă afara de Dumnezeu, nu mai era 
nimeni mai mare ca el. 

Ce avea să se întâmple acum cu el, era treaba caporalului; 
cât despre Bartek, el nu mai ştie şi nu mai pricepe nimic. 


Caporalul stă pe banchetă şi pufăie din lulea, ţinându-şi 
carabina între genunchi. Fumul îi acoperă mereu, 
asemenea unui nor, faţa serioasă şi posomorită. Nu numai 
ochii lui Bartek privesc la această faţă, ci toţi ochii din toate 
colţurile vagonului. La Pognebin sau la Krzywda, oricare 
Bartek sau Wojtek îşi este propriul stăpân, fiecare trebuie 
să se gândească la soarta lui, dar acum asta-l priveşte pe 
caporal. Le porunceşte să se uite la dreapta, se uită la 
dreapta, le porunceşte să se uite la stânga, se uită la 
stângă, îl întreabă cu toţii din priviri: „Ei, ce se va întâmpla 
cu noi?” iar el ştie tot atâta cât ştiu şi ei, şi tare s-ar mai 
bucura dacă cineva mai mare în grad ca el i-ar da ordine şi 
lămuriri în această privinţă. De altfel, flăcăii se tem să-l 
întrebe de-a dreptul, fiindcă acum este război şi există un 
întreg aparat de tribunale militare. Ce e voie şi ce nu e voie, 
nu se ştie. Cel puţin nu ştiu ei, şi se înspăimântă la auzul 
unor cuvinte ca Kriegsgerieht 
[233], de care, neînţelegându-le prea bine, se tem şi mai 
mult, În acelaşi timp, simt că au mai multă nevoie de acest 
caporal acum decât la manevrele de lângă Poznan, pentru 
că numai el le ştie pe toate, el gândeşte în locul lor, iar fără 
el nu pot să mişte un deget. Pesemne că îl încurca puşca, 
deoarece i-o aruncă lui Bartek să i-o ţină. Bartek se grăbi să 
înşface arma, îşi ţinu răsuflarea şi se zgâi la caporal ca la un 
Dumnezeu, dar nici asta nu-i aduse o mângâiere prea mare. 
Ehe, e de rău, pentru că şi caporalul ăsta arată de parcă 
abia l-ar fi coborât de pe cruce. Prin gări, cântece şi 
strigăte; caporalul comandă, se agită, dojeneşte, ca să-l 
vadă superiorii, dar după ce porneşte trenul şi toţi se 
liniştesc, tace şi el. Şi pentru el lumea are acum tot două 
părţi: una luminoasă şi pe înţelesul lui - casa, nevasta şi 
pilota; cealaltă întunecată, beznă fără fund, nu alta - Franţa 
şi războiul. Înflăcărarea lui, ca şi aceea a întregii oştiri, ar fi 
împrumutat cu plăcere mersul racului. Luptătorii din 
Pognebin erau într-adevăr însufleţiţi de un curaj cu atât 
„mai vizibil”, cu cât, în loc să stea în pieptul soldaţilor, se 


cocoţase pe umărul fiecăruia. Şi pentru că fiecare soldat îşi 
purta pe umeri raniţa, mantaua şi alte accesorii militare, 
tuturor le era cum nu se poate mai greu. În acest timp, 
trenul pufăia, duruia şi zbura în depărtare. La fiecare gară i 
se adăugau alte vagoane şi locomotive. Pretutindeni nu se 
vedeau decât chipie, tunuri, cai, baionetele infanteriştilor şi 
steguleţele ulanilor. Treptat, se lăsa seara, o seară senină. 
Soarele se revărsa într-o jarişte roşie, sus pe cer se înălţau 
pâlcuri de nouraşi uşori cu marginile înroşite de aura 
apusului. De la un timp, trenul nu mai lua oameni şi 
vagoane de prin gări, se cutremura doar şi zbura înainte în 
limpezimea aceea roşie ca o mare de sânge. Din vagonul 
deschis, în care se aflau Bartek şi ceilalţi din Pognebin, se 
vedeau sate, cătune şi târguri, turnuleţele bisericilor, 
berzele cu gâturile încovoiate ca nişte cârlige, care stăteau 
într-un picior pe cuiburi, casc izolate, livezi de vişini. Toate 
acestea se iţeau o clipă în zarea roşietică şi piereau în zbor. 
Soldaţii începură să şopocăiască între ei cu mai multă 
îndrăzneală, mai ales că subofiţerul îşi pusese sacul sub cap 
şi adormise cu luleaua în gură. Wojciech Gwizdala, un 
consătean din Pognebin, care sta lângă Bartek, îl înghionti 
cu cotul: 

— Ascultă, Bartek! 

Bartek îşi întoarse spre el faţa cu ochii holbaţi, pe gânduri. 

— Ce te uiţi ca un vițel care merge la tăiere?... şopti 
Gwizdala. Să ştii că tu, sărmane, mergi într-adevăr la 
tăiere... 

— Vai de capul meu! gemu Bartek. 

— 'Ţi-e frică? întrebă Gwizdala. 

— Cum să nu-mi fie...! 

Jariştea se înroşea din ce în ce mai mult, aşa că Gwizdala 
întinse braţul spre ea şi urmă tot în şoaptă: 

— Tu vezi lumina aia? Ştii tu, prostănacule, ce e? Sânge e. 
Aici e Polonia, ţara noastră, de, pricepi? Iar acolo, hăt, 
departe, unde să luminează aşa, e taman Franţâia... 

— O să ajungem repede? 


— Da' ce, te grăbeşti? Să zâce că e grozav de departe. Da 
n-ai teamă, o să ne iasă franţujii înainte... 

Bartek începu să-şi trudească din greu capul lui 
pognebinean. După o vreme, întrebă: 

— Wojtek? 

— Ce e? 

— Da', ca să zâcem aşa, ce fel de oamini mai sunt şi 
franţujii ăştia? 

Aici învăţătura lui Wojtek se văzu dintr-o dată pe buza unei 
gropi, în care îi era mai uşor să se prăbuşească cu cap cu 
tot decât sa iasă înapoi în zbor. Ştia că franţujii sunt 
franţuji. Auzise câte ceva despre ei de la oamenii mai în 
vârstă, care ziceau că îi bat întotdeauna pe toţi; în sfârşit, 
ştia că sunt nişte oameni tare străini. Dar cum putea să-i 
explice asta şi lui Bartek, ca să ştie şi el cât de străini sunt?! 

Mai întâi repetă întrebarea: 

— Ce fel de oamini? 

— Păi da. 

Wojtek cunoştea trei popoare; la mijloc „polonezii”, de o 
parte „muscalii”, iar de cealaltă „nemţii”. Dar şi nemţii erau 
de mai multe feluri. Vrând deci să fie mai mult clar decât 
exact, spuse: 

— Ce fel de oameni sunt franţujii? Păi cum să-ţi spui eu? 
Samână cu nemţii, numai că sunt şi mai răi... 

La care Bartek: 

— A, mânca-i-ar ciorile! 

Până acum nutrise faţă de franţuji numai un simţământ de 
spaimă fără margini. Abia acum acest rezervist prusian 
începu să se simtă însufleţit şi de o supărare patriotică 
împotriva lor. Cu toate acestea, deoarece încă nu înţelegea 
totul cum trebuie, întrebă din nou: 

— Păi atunci nemţii o să să bată tot cu nemţii? 

Aici Wojtek, ca un al doilea Socrate 
[234], hotărî să apuce pe drumul comparaţiilor şi răspunse: 

— Că parcă kysek al tău nu se încaieră cu Burek al meu? 

Bartek deschise gura şi se uită o clipă la învățătorul lui. 


— Oho, adevărat... 

— Că şi austriecii sunt nemți, continuă Wojtek, şi ai noştri 
nu s-au bătut cu ei? Nu povestea Swerszcz 
[235] ăl bătrân că la războiul la care a fost, Szteinmec 
striga la ei: „Hai, flăcăi, pe nemți!” Numai că cu franţujii n-o 
să mai fie tot atât de lesne! 

— Doamne, ajută! 

— Franţujii n-au pierdut nici un război. Când încapi pe 
mâna unuia ca ăsta, nu mai scapi, n-ai grijă! Fiecare e cât 
doi sau trei ca noi, şi le atârnă bărbile ca la ovrei. Alţii sunt 
negri ca dracu. Când ai să vezi unul din ăştia, să-ţi 
încredinţezi sufletul lui Dumnezău! 

— Atunci de ce ne mai ducem noi la ei? întreabă Bartek, 
disperat. 

Această observaţie filozofică nu era poate chiar atât de 
proastă, cum i se părea lui Wojtek care, aflat pesemne sub 
influenţa inspiraţiei oficiale, se grăbi să-i răspundă: 

— Şi eu aş prefera să nu mă duc. Dar dacă nu ne ducem 
noi, o să vină ei. N-avem încotro. N-ai citit ce scria pe 
pereţi? Cel mai mult sunt porniţi împotriva ţăranilor noştri. 
Lumea vorbeşte că să lăcomesc atâta la pământul de aici, 
pentru că vror să care votca pe ascuns din regat, iar 
guvernul nu-i lasă şi de-aia e război, înţălegi? 

— Cum să nu-nţăleg! rosti Bartek resemnat. 

Wojtek însă continuă; 

— Să lăcomesc şi la femei, ca câinii la slănină... 

— Cum, şi, ca să zâc aşa, n-ar lăsa-o în pace nici pe 
Magda? 

— Nici ăle bătrâne nu scapă! 

— Apăi! se revoltă Bartek pe asemenea ton, de parcă voia 
să spună: „Dacă-i aşa, o să-i dobor!” 

I se părea într-adevăr că întreceau măsura. N-aveau decât 
să ducă votcă din Regat pe furiş, dar să nu se lege de 
Magda! Acum Bartek al meu începea să considere războiul 
de pe poziţia propriului interes şi simţea că-i vine inima la 
loc când se gândea că atâta armată şi tunuri s-au pornit s-o 


apere pe Magda lui, ameninţată de ticăloşia franţujilor. 
Pumnii i se strânseră fără să vrea, şi frica de franţuji se 
amestecă în mintea lui cu ura împotriva lor. Ajunse la 
convingerea că nu mai are ce face şi trebuie să se ducă. În 
acest timp, jariştea cerului se stingea. Se lăsa întunericul. 
Vagonul începu să se legene puternic pe şinele inegale; 
chipiele şi baionetele soldaţilor se mişcau la dreapta şi la 
stânga în acelaşi ritm. 

Se scurse o oră, apoi încă una. Locomotiva împrăştia 
milioane de scântei care se încrucişau în întuneric ca nişte 
linii şi şerpişori aurii. Multă vreme, Bartek nu putu sa 
adoarmă. Asemenea scânteilor acelora i se învălmăşeau în 
minte gândurile despre război, despre Magda şi despre 
Pognebin, despre franţuji şi nemți. Avea impresia că dacă ar 
vrea să se ridice de pe bancheta pe care stătea, n-ar mai fi 
în stare. Adormi, în cele din urmă, dar se cufundă într-o 
moţăiala nesănătoasă. Numaidecât îl năpădiră vedeniile; la 
început, văzu cum kysek al lui se încaieră cu Burek al lui 
Wojtek de curgea părul de pe ei. El pune mâna pe un băț, 
ca să-i despartă, dar deodată vede altceva: lângă Magda 
şade un franţuz, negru ca pământul, iar Magda râde 
mulţumită şi-şi rânjeşte dinţii. Alţi franţuji îşi bat joc de 
Bartek şi-l arată cu degetul... Este desigur zgomotul 
locomotivei alergând pe şine, dar lui i se pare că franţujii 
strigă: „Magda! Magda! Magda! Bartek zbiară la ei: 
„Băgaţă-vă limba-n gură, hoţilor, şi lăsaţ' fomia-n pace!” Iar 
ei: „Magda! Magda! Magda!” Lysek şi Burek latră, tot 
Pognebinul strigă: „Nu-ţ lăsa fomia!” EI, însă, parcă-i legat, 
ba nu! se zmuceşte, se încordează, frânghiile se rup, Bartek 
îl înşfacă pe franţuz de cap şi... deodată... 

Deodată simte o durere puternică, ca şi când l-ar lovi 
cineva,. Bartek se trezeşte şi zvâcneşte drept în picioare. 
Tot vagonul se trezeşte, toţi întreabă ce s-a întâmplat? Ce 
să se întâmple? Bietul Bartek îl apucase pe subofițer de 
barbă în somn. Acum sta încordat ca o strună, cu două 


degete la tâmplă, iar subofiţerul dă din mâini şi ţipă ca 
turbat: 

— Ach, Sie dummes Vieh aus der Polakei! Hau' ich den 
Liimmel în die Fresse, dass ihm die Zâhne sektionenweise 
aus dem Maul herausfliegen werden! 

Subofiţerul aproape că răguşise de furie, dar Bartek stă 
mereu cu degetele lipite de tâmplă. Ceilalţi soldaţi îşi muşcă 
buzele, ca să nu râdă, dar se tem, deoarece din gura 
subofiţerului răbufnesc ultimele împuşcături: Ein polnischer 
Ochse! Ochse aus Podolien! 

[237] în sfârşit, totul se linişti, şi Bartek se reaşeză pe locul 
lui. Simţea numai că obrajii încep parcă să i se umfle, iar 
locomotiva repeta întruna, parcă în ciuda lui: 

— Magda! Magda! Magda! 

Îl cuprinse o adâncă părere de rău... 

III. 

E dimineaţă. Lumina palidă, împrăştiată, albeşte feţele 
somnoroase şi obosite de neodihnă. Soldaţii dorm pe 
banchete în neorânduială; unii cu capetele căzute pe piept, 
alţii eu ele date pe spate. Se ivesc zorile şi revarsă o aură 
roşietică peste întreaga lume. Totul pare proaspăt şi plin de 
vioiciune. Soldaţii se trezesc. Lumina dimineţii scoate din 
întuneric şi ceaţă o lume necunoscută. Ehei, unde-i acum 
Pognebin, unde-au rămas Wielka şi Mata Krzywda 
[238], unde-i Mizer6w? Pe aici e numai străinătate şi totul 
pare altfel, împrejur se înalţă coline năpădite de stejeriş, 
prin văi se iţesc case acoperite cu olană roşie, încrucişări de 
lemn pe pereţii albi, case frumoase ca nişte palate, 
împodobite cu viţă sălbatică. Din loc în loc, se văd biserici 
cu turnuri ascuţite, ici şi colo coşurile fabricilor cu penajele 
fumurilor trandafirii. Numai că pe aici e cam înghesuială, 
lipsesc întinderile şi lanurile de grâu. În schimb, oamenii 
mişună ca furnicile. Se înşiră sate şi oraşe. Trenul nu se 
opreşte, o mulţime de staţii mai mărunte rămân în urmă, 
Trebuie că se întâmplase ceva pentru că pretutindeni se 


vedeau oamenii îmbulzindu-se. Soarele se înalţă cu încetul 
din spatele colinelor, aşa că ici şi colo Maciek 

[239] începe să se roage cu voce tare. Exemplul este urmat 
şi de alţii; primele raze îşi aştern strălucirea pe feţele 
ţăranilor cufundaţi în rugăciune, serioase. 

În acest timp, trenul se opreşte într-o staţie mai 
însemnată. Mulțimea de oameni îl înconjură numaidecât; 
sosesc veşti de pe câmpul de luptă. Victorie! Victorie! 
Telegramele au fost primite abia de câteva ore. Toţi se 
aşteptau la înfrângere, aşa că bucuria nu mai cunoaşte 
margini când se trezesc cu o veste atât de bună. 

Oameni îmbrăcaţi numai pe jumătate şi-au părăsit casele, 
paturile şi s-au grăbit să vină la gară. Pe câteva acoperişuri 
fâlfâie steagurile, în toate mâinile flutură batistele. În 
vagoane se aduce bere, apoi tutun şi ţigări de foi. 
Înflăcărarea este de nedescris, chipurile radioase. Wacht 
am Rhein răsună ca o furtună. Unii plâng, alţii îşi cad în 
braţe. Unser Fryc 
[240] a învins! au fost capturate tunuri, steaguri, însufleţită 
de un entuziasm înălţător, mulţimea dă soldaţilor tot ce are. 
Curajul înflăcărează inimile soldaţilor, şi încep să cânte şi ei. 
Vagoanele se cutremură de glasurile lor bărbăteşti, 
puternice, iar mulţimea ascultă uimită cuvintele cânte celor 
neînţelese. Pognebinenii cântă: „Bartosz, hei, Bartosz, nu 
pierde nădejdea!” Die Polen! Die Polen - repetă mulţimea în 
loc de orice lămurire şi se buluceşte în jurul vagoanelor, 
admirând ţinuta soldaţilor şi îmbărbătându-se la auzul 
anecdotelor despre vitejia grozavă a acestor regimente de 
polonezi. 

Obrajii umflaţi ai lui Bartek, adăugându-se la mustaţa-i 
cânepie, ochii bulbucaţi şi înfăţişarea ciolănoasă de uriaş, îl 
fac să arate de-a dreptul înfricoşător. De aceea, este 
admirat ca un animal nemaivăzut. Uite ce apărători au 
nemţii! Unul ca ăsta o să le tragă o chelfăneală franţujilor! 
Bartek zâmbeşte cu mulţumire, fiindcă şi lui îi face plăcere 
că franţujii au luat bătaie. Aşa cel puţin n-o să mai ajungă 


până la Pognebin, n-o să-i mai sucească minţile Magdei şi n- 
o să-i mai ia pământul. Zâmbeşte, prin urmare, dar pentru 
că faţa îl doare foarte tare, mai degrabă rânjeşte, părând 
într-adevăr înfiorător. Înfulecă, în schimb, cu pofta eroilor 
lui Homer 

[241]. Cârnaţii cu mazăre şi stacanele cu bere dispar în 
gura lui ca într-o prăpastie. I se dau trabuce, fenigi, iar el 
nu face mofturi. 

— Sunt oameni buni nemţoteii ăştia! îi spune lui Wojtek, 
iar după o clipă adaugă: Vezi că i-am bătut pe franţuji? 

Dar scepticul Wojtek îi temperează veselia, prorocind 
asemenea Casandrei 

— La început, franţujii se lasă întotdeauna bătuţi, ca să-l 
încurce pe duşman, da' pe urmă, când s-apucă de treabă, 
cură fulgii după el! 

Wojtek habar nu are că părerea lui este împărtăşită de cea 
mai mare parte din Europa, şi cu atât mai puţin că întreaga 
Europă se înşeală o dată cu el. 

Pornesc mai departe. Toate casele, cât poţi să cuprinzi cu 
ochii, sunt împodobite cu steaguri. În câteva staţii, se 
opresc mai îndelung, pentru că o mulţime de trenuri 
aşteaptă peste tot. Din toate părţile Germaniei armata se 
grăbeşte să întărească poziţiile confraţilor învingători. 
Trenurile sunt ornate cu coroniţe verzi. Ulanii poartă în 
vârful lăncilor buchetele de flori căpătate în dar pe drum. 
Cei mai mulţi dintre ei sunt tot polonezi. Adesea se aud 
discuţii şi chemări de la un vagon la altul: 

— Ce faceţi, flăcăi! încotro vă duce bunul Dumnezeu? 
Alteori, din trenul care trece pe linia vecină, se aude un 
cântec cunoscut: „Pe drumul ce vine de la Sandomir Se- 
ntâlneşte-o fată c-un tânăr joimir...” 

Atunci Bartek şi camarazii lui prind melodia din zbor: 
„Vino, măi, joimire, hai să ne iubim! 

Sunt flămând, fetiţă, ce să mai vorbim!” 

Când plecaseră de la Pognebin erau cu toţii foarte trişti, 
acum însă sunt plini de înflăcărare şi de curaj. Primul tren 


cu primii răniţi sosiți din Franţa le strică totuşi buna 
dispoziţie. Staţionează la Deutz destul de mult, întrucât au 
prioritate cele care grăbesc spre câmpul de luptă. Dar până 
să treacă toate peste pod spre K6ln, este nevoie de câteva 
ore. Bartek se duce şi el cu ceilalţi să vadă bolnavii şi răniții. 
Unii zac în vagoane închise, alţii, deoarece nu mai au loc, 
stau în vagoane deschise, şi pe aceştia îi poate vedea bine. 
După cea dinţii privire, spiritul războinic ai lui Bartek îi 
zboară iarăşi din piept şi i se aşează pe umăr. 

— Wojtek, vino-ncoace, strigă înfricoşat, uite şi tu ce de 
oamini au căsăpit franţujii! 

Are şi la ce se uita! Chipuri palide, obosite; unele înnegrite 
de praf de puşcă sau de boală, năclăite de sânge. La 
ecourile bucuriei generale, aceştia răspund numai prin 
gemete. Unii blestemă războiul, pe franţuji şi pe nemți. 
Buze uscate şi învineţite cer întruna apă; ochii privesc 
parcă rătăciţi. Ici şi colo printre răniţi se vede chipul 
înţepenit al vreunui muribund, uneori liniştit, cu cearcăne 
albăstrii în jurul ochilor, alteori strâmbat de convulsii, cu 
ochii înspăimântați şi dinţii rânjiţi. Bartek vede pentru 
prima dată roadele sângeroase ale războiului. În mintea lui 
se produce iarăşi învălmăşeală, priveşte năuc şi rămâne cu 
gura căscată în îmbulzeală; îl îmbrâncesc în toate părţile; 
un jandarm îl loveşte cu patul armei în grumaz. ELîl caută 
din ochi pe Wojtek, îl găseşte şi-i spune: 

— Wojtek, teme-te de Dumnezău! 

— Aşa o să ajungi şi tu. 

— Isuse, Marie! Cum să măi omoară oaminii! Şi la noi, 
când ţăranii să bat între ei, jandarii îi duc la arest şi-i 
condamnă! 

— Păi vezi, acum ăla e mai bun care omoară mai mulţi 
oamini. Tu ce-ai crezut, prostănacule, că o să tragi numai cu 
praf de puşcă, ca la manevre, sau numai la panou, nu în 
oamini? 

Acum se arăta pesemne deosebirea dintre teorie şi 
practică. Bartek al nostru era doar soldat, fusese la 


manevre şi la instrucţie, trăsese cu puşca, ştia şi el că în 
război se omoară, dar acum, când vedea sângele răniților, 
mizeria războiului, i se făcea rău şi parcă nu se mai putea 
ţine pe picioare. Începu deci să nutrească respect pentru 
franţuji, care scăzu simţitor abia după ce plecară de la 
Deutz şi ajunseră la Koln. La gara centrală, văzură pentru 
prima dată prizonierii. Îi înconjurau o mulţime de soldaţi şi 
de civili care se uitau la ei cu mândrie şi încă fără ură. 
Bartek îşi făcu loc prin mulţime, împingând cu coatele, privi 
în vagon şi se minună, O grămadă de infanterişti francezi în 
mantale jerpelite, mici, murdari şi slăbiţi, se înghesuiau în 
vagon ca scrumbiile într-un butoi. Mulţi dintre ei întindeau 
mâinile după bruma de pomană pe care le-o dădea 
mulţimea, atunci când însoțitorii lor se arătau îngăduitori. 
După cele auzite de la Wojtek, Bartek îşi făcuse cu totul altă 
imagine despre franţuji. Spiritul războinic îi zbură înapoi în 
piept. Făcu ochii roată, căutându-l pe Wojtek. Acesta era 
lângă el. 

— Ce tot vorbeai? întrebă Bartek, sunt neşte pricăjiţi! 
Dacă l-aş pocni pe unul în cap, s-ar da de-a berbeleacul 
patru din ei. 

— Aşa-i, sunt cam ogâriiţi, răspunse Wojtek, dezamăgit şi 
el. 

— Ce limbă vorbesc? 

— Or'cum, nu polona. 

Liniştit din acest punct de vedere, Bartek merse mai 
departe de-a lungul vagoanelor. 

— Ce mai nătăntoli! exclamă după ce sfârşi trecerea în 
revistă a liniorilor. 

În vagoanele următoare se aflau zuavii 
[243]. Aceştia îi dădură mai mult de gândit lui Bartek. 
Deoarece stăteau în vagoane acoperite, nu se putea vedea 
bine dacă arătau într-adevăr cât doi sau trei oameni 
obişnuiţi; prin ferestre se zăreau bărbile lungi şi feţele 
grave, aspre, ale unor soldaţi cu experienţă, cu pielea 


întunecată şi ochii strălucind ameninţător. Vitejia lui Bartek 
i se aşeză din nou pe umăr. 

— Ăştia sunt mai spăimoşi, şopti încet, temându-se parcă 
să nu-l audă. 

— Nu i-ai văzut încă pe cei care nu s-au lăsat prinşi, îi 
răspunse Wojtek. 

— Ai frică de Dumnezău! 

— Atunci să te văd! 

După ce se saturară de privit la zuavi, porniră mai 
departe. Lângă vagonul imediat următor, Bartek sări înapoi 
ca opărit. 

— Săriţi! Ajutor, Wojtek! 

La fereastra deschisă, se vedea faţa măslinie, aproape 
neagră, a unui închinător al lui Allah, cu ochii daţi peste 
cap. Probabil că era rănit, fiindcă faţa i se strâmba de 
suferinţă. 

— Ce este? întreabă Wojtek. 

— Ăsta-i diavol, nu soldat... Doamne, ai milă de mine, 
păcătosul! 

— Ia te uită ce mai colţi are. 

— Să-lia dracu'! nu vreau să mă uit la el. 

Bartek tăcu, dar după o clipă întrebă: 

— Wojtek! 

— Ce-i? 

— Ar fi oare de vrun ajutor, dac-aş face sămnul crucii peste 
el? 

— Păgânii n-au nici o înţelegere pentru sfânta credinţă. 

Se dădu semnalul de îmbarcare şi trenul se urni din loc. 
După lăsarea întunericului, Bartek fu mereu obsedat de 
chipul negricios al arabului şi de ochii lui daţi peste cap. 
Judecând după simţămintele care-l însufleţeau pe acest 
războinic pognebinean, nu se puteau spune prea multe 
despre isprăvile lui viitoare. 

IV. 

Participarea în înfruntarea generală de la Gravelotte îl 
convinse la început pe Bartek că într-o bătălie ai la ce să 


caşti gura, dar nu prea ai ce face. Fiindcă la început, lui şi 
regimentului său li se ordonă să aştepte cu arma la picior la 
poalele unei coline plantate cu viţă de vie. Undeva departe 
bubuiau tunurile, pe lângă ei treceau în goană regimente 
de cavalerie de se cutremura pământul de tropote; sclipeau 
steguleţe, săbiile cuirasierilor. Pe deasupra colinei, pe cerul 
albastru, zburau sâsâind grenadele asemenea unor nouraşi 
alburii, apoi văzduhul se umplu de fum şi linia orizontului 
pieri. Se părea că bătălia trece ca o furtună pe de lături, 
dar asta nu dură prea mult. 

După un răstimp, în jurul regimentului lui Bartek se iscă o 
mişcare neînţeleasă. Alături de el încep să apară alte 
regimente, iar în intervalele dintre ele sosesc în goana 
cailor tunurile care sunt îndreptate în mare grabă cu gurile 
spre colină. Toată valea se umple de armată. Pretutindeni 
răsună ordine, adjutanţii aleargă în toate părţile. Iar 
infanteriştii noştri îşi şoptesc la ureche: „Ehei, am dat de 
dracul!” sau se întreabă unul pe altul neliniştiţi: „începe 
oare?” „Mai mult ca sigur”. Aşadar, se apropie clipa 
îndoielilor, a semnelor de întrebare, poate chiar a morţii... 
În fumul care acoperă colina, parcă fierbe ceva şi se 
zvârcoleşte înfricoşător. Mugetul gros al tunurilor şi 
răpăitul puştilor se aud tot mai aproape. De departe, le 
ajung la urechi trosnete nedesluşite; sunt aruncătoarele de 
mine. Deodată, tunurile abia amplasate încep să bubuie, de 
se zguduie pământ şi aer laolaltă. În faţa regimentului lui 
Bartek, se aude un sâsâit înfiorător. Se uită cu toţii într- 
acolo şi văd zburând ceva ca un trandafir luminos, ca un 
nouraş, care sâsâie, râde, scrâşneşte, nechează şi urlă. 
Soldaţii strigă: „E o grenadă! o grenadă!” În acest timp, 
această pasăre a războiului, se apropie ca vijelia, cade şi 
explodează! O bubuitură înspăimântătoare sparge urechile, 
vuiet, de parcă se prăbuşeşte lumea, şi unda de aer ca o 
pală de uragan. În rândurile din apropierea tunurilor se 
iscă învălmăşeală, răsună un strigăt, apoi ordinul: 
„Închizător!” Bartek stă în primul rând, puşca pe umăr, 


capul sus, bărbia strânsă de curea, aşa că nu clănţăne din 
dinţi. N-are voie să tremure, n-are voie să tragă. Să stea şi 
să aştepte! Vin în zbor a doua grenadă, a treia, a patra, a 
zecea!... Vântoasa alungă fumul de pe colină. Franţujii 
izgoniseră bateriile prusiene, le aşezaseră pe ale lor, şi 
acum acoperă cu foc întreaga vale. Printre butucii din vie 
izbucnesc mereu fuioare lungi de fum albicios. Infanteria, 
sub acoperirea tunurilor, coboară tot mai aproape, ca să 
poată trage cu puşca. Este deja la mijlocul colinei. Acum se 
vede foarte bine, fiindcă fumul este împrăştiat de vânt. În 
vie înfloresc oare numai macii? Nu, sunt chipiele roşii ale 
infanteriştilor. Brusc pier printre lăstarii înalţi, nu se mai 
văd; unde şi unde mai flutură doar steagurile în trei culori. 
Împuşcăturile încep repezi, febrile, neregulate, răbufnind 
mereu în tot mai multe locuri. Sunt dominate de urletul 
grenadelor care se încrucişează întruna prin aer. Pe 
înălţime izbucnesc uneori răcnete, cărora nemţii le răspund 
de jos strigând: „ura!” Tunurile din vale bubuie fără 
întrerupere. Regimentul stă neclintit. 

Sfera focului începe totuşi să-l cuprindă cu încetul. 
Gloanţele bâzâie ca muştele, ca tăunii de departe, sau 
zboară şuierând înfiorător prin apropiere. Sunt din ce în ce 
mai multe; acum şuieră pe lângă capete, nasuri, ochi, 
umeri, vin cu miile, milioane. E de mirare că mai stă cineva 
în picioare. Deodată, în spatele lui Bartek se aude un 
geamăt: „Isuse!” apoi: „Închizător!”, din nou: „Isuse!” 
„Închizător!” în sfârşit, geamătul devine continuu, ordinele 
tot mai grăbite, rândurile se strâng, şuieratul tot mai des, 
neîntrerupt, îngrozitor. Cei ucişi sunt traşi de picioare. 
Judecata de apoi! 

— 'Ţi-e frică? întreabă Wojtek. 

— Cum să nu-mi fie!... răspunde eroul nostru clănţănind 
din dinţi. 

Cu toate acestea, stau amândoi pe loc, şi Bartek, şi Wojtek, 
şi nici măcar nu le trece prin minte că ar putea s-o şteargă. 
Li s-a ordonat să stea, şi basta! Bartek minte. Nu se teme 


totuşi, cum s-ar teme atâţia alţii în locul lui. Disciplina îi 
stăpâneşte închipuirea, iar închipuirea nu-i înfăţişează 
situaţia chiar atât de cumplită cum este. Bartek crede totuşi 
că va fi ucis şi-i împărtăşeşte acest gând lui Wojtek. 

— N-o să se facă gaură-n cer, dac-o să omoare un prost! 
răspunde Wojtek cu glasul stârnit. 

Aceste cuvinte îl liniştesc pe Bartek în mare măsură. Se 
părea că singurul lucru care-l interesa, era dacă nu se va 
face gaură-n cer. Liniştit din acest punct de vedere, 
aşteaptă răbdător; îi este însă foarte cald şi sudoarea îi 
acoperă faţa. Între timp, focul devine atât de înfricoşător, 
încât rândurile se împuţinează văzând cu ochii. Nu mai are 
cine să care morţii şi răniții. Horcăitul muribunzi lor se 
amestecă acum cu şuieratul proiectilelor şi zgomotul 
împuşcăturilor. Deplasarea steagurilor în trei culori arată 
că infanteriştii ascunşi în vie se apropie din ce în ce mai 
mult. Cârduri de grenade decimează rândurile pe care 
începe să le cuprindă disperarea. 

Dar în manifestările acestei disperări se simte un murmur 
de nerăbdare, de aţâţare. Dacă li s-ar ordona să meargă 
înainte, ar porni ca o furtună. Nu mai sunt în stare să stea 
locului. Un soldat îşi smulge brusc chipiul din cap, dă cu el 
de pământ şi răbufneşte: 

— O dată i-e dat omului să moară! 

La auzul acestor cuvinte, pe Bartek îl încearcă o asemenea 
uşurare, încât aproape că nu se mai teme deloc. Fiindcă 
dacă tot i-e dat omului să moară o dată, atunci nu-i vorba de 
mare scofală. Este o filozofie ţărănească, mai bună decât 
oricare alta, de vreme ce dă curaj. De altfel, Bartek ştia şi el 
că omul moare o singură dată, dar îi plăcea s-o audă şi de la 
alţii, să fie sigur, îndeosebi acum când bătălia începea să se 
transforme într-un adevărat măcel. Regimentul lui, care nu 
apucase să tragă un foc, e pe jumătate nimicit. Grupuri de 
soldaţi din alte regimente distruse aleargă pe lângă el în 
neorânduială; dar aceşti ţărani din Pognebin, Krzywda 
Wielka, Krzywda Malta şi din Mizerow, struniţi în disciplina 


de fier prusacă, stau încă locului. Dar şi în rândurile lor se 
simte o anume ezitare în curând, cătuşele disciplinei vor fi 
distruse. Pământul de sub picioarele lor devine moale şi 
alunecos din cauza sângelui, al cărui miros tare se 
amestecă şi cu cel al fumului. În unele locuri, rândurile nu 
se mai pot lega din pricina locurilor goale lăsate de morţi. 
La picioarele soldaţilor care aşteaptă, cealaltă jumătate 
zace în sânge, gemând, zvârcolindu-se, agonizând sau în 
neclintirea morţii. Plămânii nu mai au aer. În rânduri se iscă 
murmure. 

— Ne-au adus la tăiere! 

— Nu mai scapă nimeni! 

— Still, polnisches Vieh! 

[244] răsună glasul ofițerului. 

— Ţâe ţ-â bine, că stai ascuns în spatele meu... 

— Sieht der Kerl da! 

Deodată, un glas începe să rostească: 

— Sub aripa ta... Bartek continuă îndată: 

— Alergăm, sfântă Născătoare de Dumnezău! 

Curând, corul glasurilor poloneze se roagă, pe acest câmp 
al nimicirii, Ocrotitoarei de la Czestochowa: „Ascultă ruga 
noastră!” Iar de la picioarele lor, îi acompaniază gemetele: 
„Marie, o, Marie!” Şi-i ascultă într-adevăr, fiindcă în aceeaşi 
clipă soseşte pe un cal înspumat un adjutant, răsună 
comanda: „La atac! ura, înainte!” Pieptenele baionetelor se 
apleacă brusc, şirul se răsfiră într-o linie lungă şi se repede 
spre coline, să-i caute cu baioneta pe duşmanii pe care nu 
poate să-i vadă. Încă vreo două sute de metri îi mai despart 
pe flăcăii noştri de poala dealului, şi această distanţă 
trebuie s-o parcurgă sub un foc nimicitor... Nu vor pieri 
oare cu toţii? Nu vor da înapoi? De pierit, pot să piară, dar 
nu vor da înapoi, pentru că ordinul prusac ştie pe ce notă să 
„cânte” atacul acestor ţărani polonezi. Peste mugetul 
tunurilor şi împuşcături, prin fum, învălmăşeală şi gemete, 
mai tare decât toate, răsună până la cer imnul trompetelor, 


LLA 


care înfierbântă sângele în vine. „Ura 
„Cât mai suntem în viaţă!” 

[246] îi cuprinde entuziasmul, flacăra le rumeneşte obrajii! 
înaintează ca o furtună peste trupurile morţilor şi ale cailor, 
printre gropile făcute de ghiulele. Pier, dar merg înainte 
strigând şi cântând. Ajung la marginea viei, dispar printre 
tufele de viţă. Doar cântecul răsună, uneori sclipeşte câte-o 
baionetă. Sus, focul se înteţeşte înfricoşător. Jos trâmbiţele 
cântă întruna. Salvele puşcaşilor francezi devin mai dese, 
tot mai dese, înfrigurate şi deodată... 

Deodată încetează. 

Acolo jos, bătrânul lup al războiului, Steinmetz, îşi aprinde 
luleaua de porțelan şi spune cu un accent de mulţumire în 
glas: 

— Ei numai de cântecul ăsta au nevoie! Au ajuns, vitejii! 

Într-adevăr, după o clipă, unul din stindardele în trei culori 
care flutura mândru pe colină sare în sus, se apleacă şi 
dispare... 

— Nu glumesc! comentează Steinmetz. 

Trâmbiţele cântă iarăşi acelaşi imn. Al doilea regiment 
poznanian sare în ajutorul celui dinainte, în vie se încinge 
lupta la baionetă. 

Acum, muză, cântă-mi despre Bartek al meu, ca să ştie şi 
urmaşii ce isprăvi a făcut. Şi în inima lui, frica, aţâţarea şi 
disperarea se topiră într-o pornire de turbare; iar când auzi 
cântecul acela, toate vinele i se încordară ca nişte sârme. 
Părul i se ridică măciucă, ochii îi scăpărară scântei. Uită de 
lume, uită că „omul moare o singură dată” şi strângând 
puşca în labele-i puternice, se repezi înainte o dată cu 
ceilalţi. Ajungând la colină, se rostogoli de zece ori pe jos, 
îşi stâlci nasul, se mânji de pământ şi de sângele care-i 
curgea din nas, şi alergă înainte, turbat, zădărât, trăgând 
aerul pe gura deschisă. Îşi holba ochii să vadă cât mai 
repede vreun franţuz printre corzile de viţă, şi în cele din 
urmă zări trei deodată lângă steag. Erau „arapi”. Credeţi 
oare că dădu bir cu fugiţii? Nu! acum l-ar fi luat de coarne 


răspund flăcăii. 


pe însuşi Lucifer! Când ajunse lângă ei, se aruncară urlând 
asupra lui; două baionete, ca două ace de viespe, mai că-i 
ating pieptul, dar Bartek al meu unde nu mi-ţi înşfacă puşca 
de ţeavă, ca pe o leucă, şi începe s-o mânuiască... i 
răspunse doar un răcnet fioros, după un geamăt, şi două 
trupuri negre începură să tremure convulsiv pe jos. 

Atunci, vreo zece camarazi săriră în ajutorul celui care 
ţinea steagul. Bartek se repezi ca o furie asupra tuturor. 
Traseră în el; fulgeră, bubui, dar din rotocoalele de fum 
răsună aproape în acelaşi timp mugetul răguşit al lui 
Bartek: 

— N-aţi nimerit! 

Şi iarăşi puşca-i însemnă un arc înfricoşător. Loviturile 
fură urmate din nou de gemete. Arapii se retraseră 
înspăimântați la vederea acestui uriaş cuprins de turbare şi 
fie că lui Bartek i se păru, fie că strigară ceva pe arăpeşte, 
destul că el avu impresia că din gurile lor ieşea strigătul: 

— Magda! Magda! 

— Pe Magda o poftiţi! urlă Bartek şi dintr-o săritură ajunse 
în mijlocul duşmanilor. 

Din fericire, în aceeaşi clipă, Maciek, Wojtek şi ceilalţi 
Bartek îi veniră în ajutor. Prin lăstarii deşi de viţă se încinse 
o încăierare îmbulzită şi învălmăşită, acompaniată de 
trosnetul împuşcăturilor, şuieratul nărilor şi de răsuflarea 
precipitată a luptătorilor. 

Bartek îşi făcea de cap asemenea unui uragan. Negru de 
fum, plin de sânge, semănând mai degrabă cu un animal 
decât cu un om, nu mai ţinea seama de nimic; cu fiecare 
lovitură dobora oamenii, frângea puştile, spărgea capetele. 
Braţele lui se mişcau cu iuţeala înfricoşătoare a unei maşini 
care împrăştia nimicirea. Ajungând la stegar, îl înşfacă de 
gât cu degete de fier. Ochii stegarului ieşiră din orbite, faţa 
i se umflă, horcăi şi scăpă steagul din mâini. 

— Ura! strigă Bartek şi ridicând stindardul, începu să-l 
legene prin aer. 


Steagul acesta, care se înălța şi cobora, îl văzu de jos 
generalul Stoinmetz. 

Îl văzu doar cât ai clipi din ochi, fiindcă în secunda 
următoare Bartek zdrobi cu el un cap acoperit cu un chipiu 
cu şnur auriu. 

În acest timp, camarazii lui o luaseră înainte. 

Bartek rămase o clipă singur. Rupse pânza steagului, o 
ascunse în sân şi apucând băţul cu amândouă mâinile, porni 
în urma camarazilor săi. 

Grupuri de arapi, urlând cu glasuri neomeneşti, fugeau 
acum spre tunurile care se aflau în vârful dealului, iar în 
urma lor alergau flăcăii noştri strigând, izbind cu paturile 
puştilor şi cu baionetele. 

Zuavii de lângă tunuri îi întâmpinară şi pe unii şi pe ceilalţi 
cu împuşcături. 

— Ura! strigă Bartek. 

Ajunseră la tunuri şi lângă ele începu o nouă luptă cu arme 
albe. 'Tocmai atunci al doilea regiment poznanian veni în 
ajutorul celui dinainte. În mâinile puternice ale lui Bartek, 
băţul steagului se preschimbă acum într-un îmblăciu 
drăcesc. Fiecare lovitură deschidea cărare în buluceala 
landurilor franceze. În curând, zuavii şi arapii fură cuprinşi 
de spaimă. Începură să fugă dinaintea lui Bartek. După o 
clipa, Bartek urcă cel dintâi pe un tun ca pe o iapă de la 
Pognebin. 

Dar înainte ca soldaţii să aibă timp să-l vadă călare, el „se 
afla pe al doilea, lângă care dobori iarăşi un stegar cu steag 
cu tot. 

— Ura, Bartek! repetară soldaţii. 

Victoria era deplină. Toate aruncătoarele de mine erau 
capturate. Infanteria, care o luase la sănătoasa, nimeri pe 
celălalt versant al dealului peste alt regiment prusian şi 
depuse armele. 

Cu toate acestea, în timpul goanei de urmărire, Bartek mai 
puse mâna pe încă un steag. 


Făcea să-l vezi acum când, lac de năduşeală şi de sânge, 
suflând ca nişte foaie, cobora colina împreună cu ceilalţi, 
ducând pe umăr cele trei steaguri. Franţujii, ehei, aproape 
că nu-i mai păsa deloc de ci. Lângă el păşea, jerpelit şi rănit, 
Wojtek, aşa că Bartek îi spuse: 

— Ce tot vorbeai? Parcă sunt neşte viermi, n-au putere în 
oasă deloc. Ne-au zgâriat pe amândoi ca nişte pisici, atâta 
tot. Când îl pocneam pe câte unu, cădea numaidecât... 

— De unde era să ştiu că eşti atât de înverşunat! răspunse 
Wojtek care văzuse isprăvile lui Bartek şi începea să se uite 
la el cu alţi ochi. 

Dar cine nu-i văzuse faptele? Istoria, tot regimentul şi 
majoritatea ofiţerilor. Cu toţii priveau acum cu admiraţie la 
acest flăcău uriaş cu mustaţa cânepie, rară, şi cu ochii 
bulbucaţi. 

— Ach! Sie verfluchter Polacke! 

[247] îi spuse maiorul în persoană şi-l trase de ureche, iar 
Bartek, de bucurie, mai că-i arătă măselele de minte. Când 
regimentul ajunse iar la poalele dealului, maiorul îl arătă 
colonelului, iar colonelul lui Steinmetz însuşi. 

Acesta examina steagurile şi dădu ordin să fie luate, după 
care începu să-l cerceteze pe Bartek. Bartek al meu stă 
iarăşi întins ca o strună şi prezintă arma, iar bătrânul 
general se uită la el şi clatină din cap de mulţumire. În cele 
din urmă, începe să vorbească ceva cu colonelul. Se aude 
limpede cuvântul unteroffizier 

— Zu dumm, Excellenz 
[249], răspunde maiorul. 

— Să vedem, zice excelența sa şi întorcând calul, se 
apropie de Bartek. 

Bartek habar n-avea ce se petrece cu el. Nicicând nu s-a 
mai pomenit în armata prusiana ca un general să stea de 
vorbă cu un soldat de rând. Excelenței sale nu-i e prea greu 
s-o facă, deoarece ştie polona. De altminteri, acest soldat de 
rând a cucerit trei steaguri şi două tunuri. 

— Do unde eşti? întreabă generalul. 


— De la Pognebin, răspunde Bartek. 

— Bine. Numele? 

— Bartek Stowik. 

— Mensch... traduce maiorul. 

— Mens! repetă Bartek. 

— Ştii pentru ce te baţi cu francezii? 

— Ştiu, celenţă. 

— Spune! 

Bartek începe să se bâlbâie: „Pentru că... pentru că...” 
Deodată îi vin cu bine în minte cuvintele lui „Wojtek, aşa că 
răbufneşte repede, ca să nu le stâlcească: 

— Pentru că şi ei sunt tot nemţ, da' mai răi! 

Faţa bătrânei excelenţe începe să tremure, de parcă, 
excelența sa voia să izbucnească în râs. Totuşi, după o clipă, 
excelența sa se întoarce spre maior şi-i spune: 

— Aveai dreptate, domnule. 

Bartek al meu, mulţumit de sine, stă mereu încordat ca o 
strună. 

— Cine a câştigat bătălia de astăzi? întreabă din nou 
generalul. 

— Eu, celenţă! răspunde Bartek fără ezitare. 

Faţa excelenţei sale începe iarăşi să tremure. 

— Adevărat, tu ai câştigat-o! Uite-ţi răsplata... 

Aici bătrânul luptător desprinde crucea, de fier de pe 
propriu-i piept, apoi se apleacă şi i-o prinde lui Bartek. 
Bună dispoziţia generalului se răsfrânge în chip natural pe 
feţele colonelului, ale maiorilor şi ale căpitanilor până la 
subofiţeri. După plecarea generalului, colonelul îi dă lui 
Bartek din partea lui zece taleri, maiorul cinci şi tot aşa mai 
departe. Toţi îi repetă râzând că ela câştigat bătălia, drept 
care Bartek se află în al şaptelea cer. 

Lucru de mirare. Numai Wojtek nu este prea mulţumit de 
eroul nostru. 

Seara, când se aşezară amândoi lângă foc, şi obrajii lui 
Bartek se umflară cu cârnatul de mazăre tot atât de bine ca 
şi cârnatul însuşi cu mazărea, Wojtek rosti cu resemnare: 


— Of Bartek, Bartek, de ce-oi fi tu atât de prost... 

— Ce vrei sa spui? strecoară Bartek cu gura plină. 

— De ce i-ai spus, omule, generalului că franţujii sunt 
nemți? 

— Păi şi tu ai spus-o... 

— Trebuia să te gândeşti că generalul şi ofiţerii sunt şi ei 
tot nemți. 

— Şi ce-i cu asta? 

Wojtek începu să se bâlbâie. 

— Este, fiindcă deşi sunt tot nemţ, nu trebuie să le-o spui, 
că nu e frumos... 

— Eu de franţuji am spus, nu de ei... 

— Bine, da... 

Wojtek tăcu deodată, pesemne că şi el voia să spună 
altceva; voia să-i explice lui Bartek că nu se cuvine să 
vorbeşti rău de nemți în faţa nemților, dar i se încurcă limba 
în gură... 

V, 

La puţină vreme după aceea, poşta regală-prusiană aduse 
la Pognebin următoarea scrisoare: „Lăudat fie Isus Cristos 
şi Sfânta lui Născătoare! Preaiubită Magda! Ce să mai aude 
pe la tine? Ţâie ţ-ă bine în casă sub pilotă, da eu mă lupt aici 
din greu. Am ajuns la o cetate mare, Miec, şi s-a dat o 
bătălie, şi atâta i-am tumbăcit pe franţuji, de s-a minuna 
toată infanteria şi cavaleria. Şi generalul s-a mirat, şi mi-a 
spus că eu am câştigat bătălia, şi mi-a dat o cruce. Acum şi 
ofiţării şi subofiţării mă respectă foarte mult şi aproape că 
nu mă mai bat peste gură. Pe urmă, am mărşăluit mai 
departe şi s-a dat o altă bătălie, da' am uitat cum îi zâce 
oraşului; şi tot aşa i-am tumbăcit şi am luat al patrulea 
steag, iar pe al mai mare colonel de la cuirasieri, l-am 
doborât şi l-am luat prizonier. Când or trimite regimentele 
acasă, subofiţărul m-a sfătuit să scriu o lăcrămaţâe şi să 
rămâi la oaste, că la război numai să te culci n-ai unde, da 
de înfulecat e destul, iar vin e peste tot în ţara asta, că 
lumea e bogată pe aici. Când am dat foc la un sat, n-am 


iertat nici fomeile, şi nici pe copii, şi eu la fel. Biserica a ars 
toată, că şi ei sunt catolici, şi mult oameni s-au prăpădit în 
bobotaie. Acum ne ducem asupra împăratului şi o să să 
sfârşească războiul, aşa că tu ai grije de casă şi de Franek, 
că numai să n-ai grije, că-ţ rup oasăle, ca să ştii şi tu cine 
sunt eu. Te lasă în paza Domnului. 

Barttomiej Stowik”. 

Se vede că lui Bartek începuse să-i placă războiul, aşa că îl 
socotea ca pe o îndeletnicire care i se potrivea de minune. Îi 
crescuse încrederea în el şi mergea la bătălie ca la nu ştiu 
care treabă la Pognebin. După fiecare luptă, pe pieptul lui 
se adunau medalii şi cruci şi, cu toate că nu ajunsese 
subofițer, era considerat de toţi drept cel dintâi ostaş al 
regimentului. Respecta ordinele cu sfinţenie ca şi mai 
înainte şi era înzestrat cu vitejia oarbă a omului care nu-şi 
dă seama de primejdie. Vitejia lui nu mai izvora ca la 
început din înverşunare, ci provenea din experienţa 
ostăşească şi încrederea în sine. Pe de altă parte, puterea 
lui de uriaş rezista la toată truda, marşurile şi greutăţile 
războiului. Oamenii se iroseau în jurul lui, dar el mergea 
înainte neobosit, numai că se sălbăticea tot mai mult şi 
devenea un mercenar prusac din ce în ce mai încrâncenat. 
Acum nu numai că-i bătea pe franţuji, dar începuse să-i şi 
urască. 1 se schimbaseră, de asemenea, şi alte convingeri. 
Devenise un ostaş-patriot şi îşi admira orbeşte comandanții. 
În scrisoarea următoare, îi comunica Magdei: „Wojtek a fost 
rupt în două, dar de-aia e război, înţălegi? Erea şi elun 
prost, finea zâcea că franţujii sunt nemţ', dar ei sunt 
franţuji, iar nemţii sunt de-ai noştri”. 

Drept răspuns, la amândouă scrisorile, Magda îl făcu cu ou 
şi cu oţet: „Preaiubite Bartek, scria, bărbatu meu juruit în 
faţa sfântului altar! Pedepsâ-te-ar Dumnezău! Tu eşti 
prostu', păgânule, că omori oamini cu credinţă-n Dumnezău 
împreună cu alte cătane. Tu nu înţălegi că ăia sunt luterani 
şi-i ajuţ, tu, ca un catolic ce eşti! Pofteşti la război, 
puturosule, fincă acolo nu faci nimic, numa' te baţ, bei şi 


prăpădeşti lumea, nu ţâi post şi dai foc la biserici. Arză-te-ar 
focu-iadului, că te mai şi lăuz!' şi n-arăţ înţălegere nici la 
bătrâni, nici la copii. Adu-ţ' aminte, om fără minte, ce-i scris 
în sfânta credinţă cu litere de aur de la începutul lumii până 
în zâua judecății de apoi pentru norodul polon, zi în care 
Dumnezău nu va avea milă de un căpăţânos ca tine, şi ţâne- 
te-n frâu, turcule ce eşti, ca să nu-ţ sparg capul. Îţ trimet 
cinci taleri, deşi nici eu n-o duc prea bine, că nu pot să fac 
faţă, şi averea să irosăşte. Te îmbrăţâşază, preaiubite 
Bartek, Magda”. 

Învățăturile cuprinse în această scrisoare nu făcură o 
impresie prea puternică asupra lui Bartek: „Fomia nu- 
nţălege slujba ostăşască - îşi spuse - da să bagă”. Şi luptă 
ca şi mai înainte. Se evidenția aproape în fiecare bătălie, 
aşa că în cele din urmă, se opriră asupra lui şi priviri mai 
vrednice decât cele ale lui Steinmetz. La sfârşit, când 
regimentele poznaniene, decimate, fură trimise înapoi în 
Germania, el, sfătuit de subofițer, scrise o „lăcrămaţâie” şi 
rămase în oştire. Drept care, ajunse până lângă Paris. 

Scrisorile lui erau pline de dispreţ faţă de franţuji. „În 
încăierare, ăştia te zgârăie ca iepurii”, îi scria Magdei. Şi 
era adevărat. Asediul însă, nu-i prea plăcu. Era silit să stea 
zile întregi în tranşee şi să asculte bubuitul tunurilor; nu de 
puţine ori, trebuia să sape şanţuri în ploaie. Pe deasupra, 
ducea dorul fostului său regiment. Cei mai mulţi dintre 
camarazii din regimentul în care slujea acum ca voluntar, 
erau nemți. Ştia puţin nemţeşte, fiindcă învățase şi la 
fabrică, dar atât cât să înţeleagă una din zece. Abia acum 
începu sa facă progrese rapide. În regiment i se spunea 
totuşi ein polnischer Ochs şi numai decoraţiile şi pumnii lui 
înfricoşători îl apărau de glume mai usturătoare. După 
câteva bătălii, îşi câştigă respectul noilor tovarăşi şi începu 
să se deprindă treptat cu ei. În cele din urmă, ajunse sa fie 
considerat unul de-al lor, mai ales că faima lor se 
răsfrângea şi asupra întregului regiment. Ce-i drept, Bartek 
s-ar fi simţit şi acum insultat dacă cineva l-ar fi socotit 


neamţ, cu toate că el însuşi îşi spunea ein Deutscher, în 
opoziţie cu francezii. Avea impresia că asta-i cu totul 
altceva, iar pe de altă parte, nu voia să treacă drept mai rău 
decât ceilalţi. Avu loc totuşi o întâmplare care ar fi putut să- 
i dea mult de gândit, dacă gândirea în general ar fi fost mai 
accesibilă acestui spirit eroic. Odată, câteva companii, din 
regimentul lui fură îndreptate să lupte împotriva unei mici 
unităţi de franctirori care nimeriseră în ambuscada 
pregătită dinainte. De data asta însă, Bartek nu mai văzu 
chipiele roşii ale fugarilor, după primele împuşcături, 
deoarece detaşamentul era alcătuit din soldaţi cu 
experienţă, proveniţi dintr-un regiment al legiunii străine, 
înconjurați, se apărară cu îndârjire, încercând în cele din 
urmă să-şi croiască drum cu baioneta printre prusienii 
care-i înconjurau. Luptară cu atâta înverşunare, încât o 
parte străpunseră încercuirea; nu se lăsau prinşi vii, pentru 
că ştiau ce soartă îi aşteaptă pe franctirorii luaţi prizonieri. 
Compania în care slujea Bartek prinse doar doi inşi în viaţă. 
Seara fură închişi într-o încăpere în casa pădurarului. A 
doua zi, aveau să fie împuşcaţi. La uşă făceau de pază câţiva 
soldaţi, iar lui Bartek i se ordonă să stea înăuntru, la 
fereastra spartă, cu prinşii legaţi fedeleş. 

Unul dintre ei era un om în vârstă cu mustăţile cărunte şi 
faţa indiferentă la toate, iar al doilea arăta de vreo douăzeci 
de ani şi ceva; mustăcioara bălaie abia mijea pe chipu-i 
semănând mai degrabă cu al unei domnişoare decât cu al 
unui soldat. 

— Ăsta-i sfârşitul, rosti după o clipă cel tânăr, un glonţ în 
cap şi gata! 

Bartek se cutremură, încât puşca fu cât pe ce să-i scape 
din mână; flăcăiandrul vorbea în limba polonă. 

— Mie mi-e totuna, răspunse celălalt descurajat, pe 
Dumnezeul meu, că mi-e totuna. Atâta m-am zbătut, încât 
mi s-a făcut lehamite... 

Sub uniformă, inima lui Bartek îşi înteţi bătaia. 


— Ascultă-mă pe mine, continuă bătrânul, nu mai putem 
face nimic. Dacă ţi-e frică, gândeşte-te la altceva sau culcă- 
te. Viaţa e mârşavă! Pe viul Dumnezău, mie mi-e totuna. 

— Îmi pare rău de mama! răspunse surd tânărul. 

Şi vrând pesemne să-şi înăbuşe emoția ori să se 
păcălească singur, începu să fluiere. Deodată se întrerupse 
şi strigă cu o disperare adâncă: 

— Trazni-m-ar! Nici măcar nu mi-am luat rămas bun. 

— Ai fugit de acasă? 

— Întocmai. M-am gândit că dacă-i vor bate pe nemți, o să 
le fie mai uşor poznanienilor. 

— Tot aşa am crezut şi eu. lar acum... 

Bătrânul dădu din mână şi sfârşi în şoaptă, dar restul 
vorbelor îi fu acoperit de vuietul vântului. Era o noapte 
friguroasă. Ploaia măruntă se înteţea în rafale la răstimpuri, 
pădurea apropiată era neagră ca linţoliul. În încăpere, 
viforniţa şuiera prin colţuri şi urla pe coş ca un câine. 
Lampa, agăţată deasupra ferestrei, ca să n-o stingă vântul, 
arunca destulă lumină tremurătoare prin odaie, dar Bartek, 
care sta sub ea, la fereastră, era cufundat în întuneric. 

Poate că era mai bine că prizonierii nu-i vedeau faţa, 
fiindcă se întâmplau lucruri ciudate cu el. La început, fu 
cuprins de uimiră şi holbă ochii la prizonieri, străduindu-se 
să înţeleagă ce vorbesc. Păi ei veniseră să-i bată pe nemți, 
ca să le fie mai bine poznanienilor, iar el îi bătea pe franţuji 
pentru acelaşi lucruri. Şi pe aceştia doi o să-i împuşte 
mâine! Cum aşa? Ce poate să creadă un bietom ca el 
despre o asemenea treabă? Ce-ar fi să-i apuce de vorbă? Să 
le spună că ele de-al lor, că-i pare rău de ei. Deodată îl 
înhaţă ceva de gât. Şi ce-o să le spună? Îi-poate salva el? O 
să-l împuşte şi pe el! O, Doamne, ce se petrece cu el? Jalea îl 
apasă atât de tare, încât nu mai poate sta locului. 

Un dor nebun se abate asupra lui de undeva de hăât! 
departe, dinspre Pognebin. Musafir necunoscut într-o inimă 
de ostaş, mila îi strigă la ureche: „Bartek, scapă-i, sunt de-ai 
tăi!” iar inima i se smulge spre casă, spre Magda, spre 


Pognebin, mai puternic decât oricând. S-a săturat de 
Franţa asta, de război şi de lupte! Aude tot mai limpede 
glasul lăuntric: „Bartek, scapă-i pe ai tăi!” înghiţi-l-ar 
pământul de război! Afară înnegreşte pădurea şi freamătă 
ca pinii de Ia Pognebin; în foşnetul ei desluşeşte iarăşi: 
„Bartek, scapă-i pe aităi!” 

Ce poate face el? 

Să fugă cu ei în pădure? Tot ce izbutise să sădească în el 
disciplina prusacă dă înapoi înaintea acestui gând... În 
numele Tatălui şi al Fiului! Trebuie să-l alunge cât mai 
repede. Să dezerteze un ostaş ca el? Niciodată! 

În acest timp, pădurea foşneşte tot mai tare şi vântoasa 
şuieră tot mai jalnic. 

Prizonierul mai vârstnic spune deodată: 

— Ce pui de vânt, parcă-i toamna pe la noi, acasă... 

— Lasă-mă-n pace... răspunde tânărul descurajat. După o 
clipă de tăcere, repetă totuşi de câteva ori: 

— Acasă, acasă, acasă! Of, Doamne! Doamne! 

Oftatul adânc se pierde în şuierul vântului, şi prizonierii se 
cufundă din nou în tăcere. 

Bartek începe să tremure ca de friguri. 

Cel mai rău e când nu-ţi dai scama ce ai. Bartek n-a furat 
nimic, trăieşte totuşi cu impresia că a furat ceva şi parcă se 
teme că va fi prins. Nu-l ameninţă nimic, dar se teme 
grozav de ceva. Îi tremură picioarele, puşca i se pare 
cumplit de grea şi parcă un hohot de plâns nestăvilit i se 
urcă în gât. După Magda sau după Pognebin? După 
amândoi, dar şi de prizonierul ăsta tinerel îi pare rău de nu 
mai poate. 

Câteodată, lui Bartek i se pare că doarme. Între timp, 
afară viforniţa se înteţeşte şi mai mult. În şuierul vântului se 
înmulţesc chemările şi glasurile neînţelese. 

Deodată, lui Bartek i se ridică părui măciucă sub coif. 

I se pare că acolo, undeva, în adâncurile întunecate şi ude 
ale codrului, cineva geme şi repetă: „Acasă, acasă, acasă!” 


Bartek dă înapoi şi izbeşte cu patul puştii în podea, ca să 
se trezească. 

Într-adevăr, mintea i se mai limpezeşte... Priveşte în jur: 
prizonierii zac în colţul lor, flacăra lămpii pâlpâie, vântul 
urlă, totul e în ordine. 

Lumina cade acum din belşug pe faţa tânărului prizonier. 
Aşa-i, parcă-i faţa unui copil ori a unei fete. Ţine ochii 
închişi, capu-i stă pe o mână de paie şi arată de parc-ar fi 
murit. 

De când e Bartek Bartek, nu l-a chinuit niciodată 
asemenea jale. Îl strânge ceva de gât, şi plânsul îi hohoteşte 
în piept. 

În acest timp, prizonierul în vârstă se întoarce cu greutate 
pe o parte şi spune: 

— Noapte bună, Wladek... 

Se aşterne tăcerea. Se scurge o oră. Cu Bartek se petrece 
într-adevăr ceva rău. Vântul cântă ca orga de la Pognebin. 
Prinşii stau tăcuţi, deodată cel mai tânăr se ridică puţin cu o 
sforţare şi strigă: 

— Karol? 

— Ce-i? 

— Dormi? 

— Nu... 

— Ascultă! Mie mi-e frică... Spune ce vrei, dar eu am să 
mă rog. 

— Roagă-te! 

— Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele 
tău, vie împărăţia ta... 

Hohote de plâns întrerup brusc cuvintele tânărului 
prizonier... rosteşte totuşi cu glasul întretăiat: 

— Facă-se... voia. ta...! 

„Isuse! mugeşte ceva în pieptul lui Bartek, o, Isuse...!” 

Nu! el nu mai rezistă! încă o clipă şi va striga: 
„Domnişorule, pai eu sunt ţăran...!” După aceea, pe 
fereastră... În pădure... Întâmple-se ce s-o întâmpla...! 


Deodată, dinspre tindă se aud paşi măsuraţi. E patrula 
condusa de un subofițer. Se schimbă paza! 

A doua zi, Bartek se îmbată dis-de-dimineaţă. În ziua 
următoare, de asemenea... 

Apoi avură, loc noi deplasări, marşuri... şi îmi face plăcere 
să vă anunţ că eroul nostru îşi recapătă echilibrul. După 
noaptea cu pricina, rămase doar cu anume îndemn spre 
sticlă, în care putea găsi oricând mulţumirea, iar câteodată 
şi uitarea. De altfel, în bătălii se arătă şi mai cumplit ca 
înainte; victoria se ţinea scai de el. 

VI. 

Trecură iarăşi câteva luni. Se împrimăvărase de-a binelea. 
La Pognebin, vişinii înfloreau prin livezi şi se acopereau de 
frunziş, bogat, iar pe câmpuri înverzea peria grâielor. 
Odată, Magda sta în faţa casei şi curăța pentru prânz 
cartofi încolţiţi, mai potriviţi pentru porci decât pentru 
oameni. Era înainte de secerat, şi lipsurile îşi făcuseră 
apariţia în Pognebin. Se vedeau şi pe faţa Magdei, înnegrită 
şi brăzdată de griji. Poate tocmai pentru a le alunga, femeia 
îngâna cu ochii mijiţi şi cu glasul subţire, forţat: „Of, Jas” e 
la război, departe, şi-mi trimite carte! 

Of, da şi eu îi scriu, uhui! că sunt nevestica lui.” 

Vrăbiile ciripeau prin cireşi, de parcă voiau s-o acopere, 
iar ea cânta şi privea îngândurată când la câinele care 
dormea, la soare, când la drumul care trecea pe lângă casă, 
când la cărăruia care se desprindea de drum şi se 
îndepărta prin grădină şi peste câmpuri. 

Magda se uita pe potecă poate tocmai pentru că ducea de- 
a dreptul până Ia gară, şi Dumnezeu voia ca în această zi să 
nu privească în zadar. În depărtare se arătă o siluetă, şi 
femeia îşi duse mâna streaşină la ochi, dar nu putu să vadă 
nimic, fiindcă o orbea soarele. Doar Lysek se trezi, îşi înălţă 
botul şi lătrând scurt, începu să adulmece, ciulind urechile 
şi întorcându-şi capul în amândouă părţile, în acelaşi timp, 
la urechile Magdei ajunseră cuvintele nedesluşite ale unui 


cântec. kysek zvâcni deodată şi se repezi în goană la omul 
care se apropia. Atunci Magda păli puţin. 

— Să fie Bartek oare? 

Se ridică brusc, aşa că blidul cu cartofi se rostogoli pe jos; 
acum nu mai avea nici o îndoială. Lysek se gudura pe lângă 
noul venit. Femeia se repezi înainte, strigând din toate 
puterile de bucurie: 

— Bartek! Bartek! 

— Magda! eu sunt! strigă şi Bartek, ducându-şi mâinile la 
gură şi grăbind pasul. 

Deschise poarta, se împiedică de zăvor de mai-mai să se 
prăbuşească, se împletici şi căzură unul în braţele celuilalt. 
Femeia începu să vorbească repede: 

— Eu credeam ca n-ai să te mai întorci... Credeam că te-au 
omorât... Ia stai, să mă uit la tine... Ai slăbit rău de tot! Of, 
Doamnei nătăntolule!... Of, dragu meu!... Te-ai întors! te-ai 
întors...! 

Din când în când, îşi desfăcea braţele de pe gâtul lui şi se 
uita la el, apoi iarăşi îl îmbrăţişa. 

— Te-ai întors! Slavă Domnului... Dragu meu 
Bartezysko!... Ce-ai?... Hai în casă... Franek e la şcoală! 
Nemţoteiu' le cam face zile fripte copiilor. Băiatul e sănătos. 
Numa' că are şi el ochii bulbucaţ', ca tine. Of, că erea şi 
timpu' să te-ntorci! Că nu măi pot. Mi-a ajuns cuţătu' la 
0s!... Casa să strică. Şura aproape că nu măi are acoperiş. 
Ce să-i faci! Of, Bartek! Bartek! Că ajunsăi să te măi văd şi 
eu! Ce năcaz am măi avut şi cu fânu'...! Alde Czermienicki 
mi-au ajutat, da vai de lume!... Şi tu? eşti sănătos? Of, că 
tare mă bucur c-ai venit! Te-a păzât Dumnezău. Intră în 
casă. Of, Doamne, ştiu că eşti Bartek, da parcă te-ai 
schimbat! Sărit lume! da ce-i asta? 

Magda observă abia atunci o cicatrice lungă care brăzda 
toată faţa lui Bartek, de la tâmpla stângă, peste obraz, până 
la bărbie. 

— E, măi nimic... M-a crestat un chiraser, da şi eu pe el. 
Am fost la spital. 


— O, Isusc! 

— E, un fleac. 

— Şi ce slab eşti, parcă eşti moartea. 

— Ruhig 
[250], răspunse Bartek. 

Era cu adevărat slăbit, vineţiu, jerpelit. Un învingător 
autentic! În plus, se clătina pe picioare. 

— Ce-i cu tine, eşti beat? 

— Aş... Sunt încă fără putere. 

Era vlăguit, fără îndoială. Dar era şi beat, fiindcă la 
slăbiciunea lui ajungea o măsură de votcă, iar Bartek băuse 
la gară vreo patru, în schimb, avea înfăţişarea şi dispoziţia 
unui învingător adevărat. Asemenea înfăţişare nu mai 
avusese niciodată. 

— Ruhig! repetă. Am terminat cu Krieg! acu' eu sunt 
stăpânu', pricepi? Pe-asteale vezi? îşi arătă cu mâna crucile 
şi medaliile. Ştii tu cine sunt eu? Ai? links, rechts! Heu! 
Stroh! ăl cu paie! paie! fân! halt! 

Ultimul halt! îl răcni atât de înfricoşător, că femeia sări 
câţiva paşi înapoi. 

— Ce, ai înnebunit? 

— Ce măi faci, Magda! când îţi spui: ce măi faci, apăi ce 
măi faci? Da franţuzăşte ştii, proasto?... Musiu, musiu, cine-i 
musiu? eu sunt musiu! ştii? 

— Ce e cu tine, omule? 

— Ce te priveşte pe tine? Was? done dine! 

[251] înţălegi? 

Pe fruntea Magdei începură să se adune fulgere. 

— Pe ce limbă bolborosăşti? I-ai uitat vorba, păcătosule! 
Am eu dreptate! Ce-au făcut din tine! 

— Dă-mi să mănânc! 

— Hai, mişcă-n casă! 

Orice comandă făcea impresie asupra lui Bartek, care nui 
se putea împotrivi cu nici un chip. Auzind deci: „mişcă!”, se 
îndreptă, întinse palmele de-a lungul şoldurilor şi făcând o 
jumătate de întoarcere, mărşălui în direcţia arătată. Abia la 


prag îşi veni în fire şi începu să privească la Magda cu 
uimire. 

— Ei, ce e, Magda? ce €...? 

— Mişcă! Marş! 

Intră în casă, dar căzu chiar pe prag. Abia acum votca 
începu să i se urce cu adevărat la cap. Începu să cânte şi să 
se uite prin casă după Franek. Spuse chiar; Morgen, Kerl! 
cu toate că Franek nu era acolo. Apoi izbucni în râs, făcu un 
pas prea mare, strigă: „ura!” şi se prăbuşi cât era de lung 
pe pat. Seara se trezi cu mintea limpede, odihnit, îl 
îmbrăţişa pe Franek şi căpătând cu greu vreo zece fenigi de 
la Magda, parcurse triumfător drumul până la crâşmă. 
Faima faptelor lui de vitejie ajunsese la Pognebin înaintea 
lui deoarece câţiva soldaţi din alte companii ale aceluiaşi 
regiment, întorcându-se mai devreme, povestiseră despre 
isprăvile lui de la Gravelotte şi Sedan. Aşa că acum, când se 
răspândi vestea că este la crâşmă, toţi foştii camarazi se 
grăbiră să-l vadă. 

Stă deci Bartek al nostru la masă; nimeni n-ar mai fi putut 
să-l recunoască. El, atât de supus cândva, uite că bate cu 
pumnul în masă, se înfoaie şi cloncăne ca un curcan. 

— Măi ţâneţ' minte, băieţ', când i-am bătut atunci pe 
franţuji, ce-a zâs Steinmec? 

— Cum să nu ţânem? 

— Atâta au trăncănit şi ne-au speriat cu franţujii, şi când 
colo, ăştia sunt neşte leşinaţ', was? Rod la salată ca iepurii. 
Şi nici bere nu beau, număi vin. 

— Păi dar. 

— Când dam foc la câte-un sat, ridicau mâinile număidecât 
şi strigau: pitie! pitie! adică, dau de băut, numa' să-i lăsăm 
în pace. Da noi nu ne uitam... 

— Păi să poate-nţălege ce bălmăjesc ei? întrebă un flăcău. 

— Tu nu-nţălegi, că eşti prost, da eu înţăleg. Done di pe, 
pricepi? 

— Ce zâci? 


— Da' Parisu' l-aţ' văzut? Acolo luptele să ţâneau lanţ. În 
toate i-am bătut. N-au comandanţ buni. Aşa vorbeau unii. 
Gardu' e bun şi la ei, da' bondocii nu fac parale. Ofiţării, 
generalii sunt ca vai de lume, nu ca ai noştri. 

Maciej Kierz, un gospodar bătrân şi înţelept din Pognebin, 
începu să clatine din cap. 

— Ehei, nemți au câştigat un război grozav, da, au 
câştigat, iar noi i-am ajutat; da' ce folos o s-avem noi din 
asta, număi Dumnezău ştie. 

Bartek holbă ochii la el. 

— Ce zâci? 

— Păi nemți şi aşa nu vroiau să ne bage-n samă, iar acum 
ş-au loat nasu' la purtare, de parcă nici Dumnezău nu e măi 
mare ca ei. O să ne asuprească şi măi rău ca-nainte; cum 
fac şi acum. 

— Nu-i adăvărat! sări Bartek. 

Bătrânul Kierz se bucura de atâta respect în Pognebin, 
încât tot satul gândea cu capul lui, şi ar fi fost o obrăznicie 
din partea cuiva să-i stea împotrivă, dar Bartek era acum 
învingător, aşa că el însuşi era cineva. 

Cu toate acestea, toţi îl priviră cu uimire, ba chiar 
contrariaţi întrucâtva. 

— O faci, te pui în poară cu Maciej?... Ce-i cu tine...? 

— Ce-mi pasă mie de Maciej! Eu am vorbit şi cu alţii măi 
mari ca Maciej, s-a-nţăles? Băâieţ', n-am stat eu de vorbă cu 
Steinmec? was? Pai dacă Maciej le scoate din burtă, nu 
poate să aibă dreptate. Acum o să ne fie măi bine. 

Maciej se uită o clipă la învingător. 

— E, că prost măi eşti! rosti. 

Bartek lovi cu pumnul în masă, de săriră în sus toate 
paharele şi halbele. 

— Stil! der Kerl da! Heu, Stroh...! 

— Nu ţipa, nărodule! întreabă-i pe părintele şi pe boier. 

— Păi ce, părintele a fost la război? Sau boierul? Da eu am 
fost. Nu-l credeţ', băieţ'! Acum o să înceapă să ne respecte. 
Cine-a câştigat bătălia? Noi am câştigat-o. Eu am câştigat-o. 


Acum o să-mi dea tot ce-o să-i rog. Dac-o să vreau să mă fac 
boier în Franţa, o să mă fac. Guvernu' ştie cine i-a tumbăcit 
măi bine pe franţuji. Regimentele noastre au fost cele măi 
bune. Aşa scria la ordonanţă. Acu' polonezi sunt deasupra, 
înţălegeţ'? 

Kierz dădu din mână, se ridică şi plecă. Vartek obținuse 
victoria şi în domeniul politicii. Tinerii care rămaseră cu el îl 
priveau acum ca pe un Dumnezeu! Îşi urmă vorba: 

— Da, tot ce-oi vrea, o să-m' dea. Dacă n-aş fi eu, mă rog! 
Kierz ăl bătârn e un prost, înţălegeţ'? Când guvernu' zâce 
să te baţ', te baţi! Cine-o să mă asuprească? Nemţi? Da' 
astea ce sunt? 

Îşi arătă iarăşi crucile şi medaliile. 

— Păi pentru cine i-am bătut eu pe franţuji? Nu pentru 
neamţ, ai? Acum eu sunt măi bun ca un neamţ, findcă nici 
un neamţ n-are atâtea d'astea. Adu bere! Eu am vorbit cu 
Steinmec şi cu Podbielski. Adu bere! 

Treptat, se încingea beţia. Bartek începu să cânte: „Irink, 
trinh, trink! 

Wenn în meiner 'Tasche. 

Noch ein Thaler klingt...!” 

Deodată scoase din buzunar o mână de fenâgi. 

— Loaţi! acu' eu sunt stăpânu'...! Nu vreţ'? Ehe, câţ bani 
n-am adunat eu în Franţa, da s-au dus. Cât am ars, câţi 
oamini am bătut... Dumnezâu măi ştie pe cine... francireri... 

Umorul oamenilor beţi se schimbă brusc. Împotriva 
tuturor aşteptărilor, Bartek strânse banii de pe masă şi 
începu să se roage cu jale: 

— Doamne, ai milă, de sufletu' meu păcătos! 

Apoi se sprijini cu amândouă coatele pe masă, îşi ascunse 
capul în mâini şi tăcu. 

— Ce ai? întrebă unul dintre flăcăii beţi. 

— Ce vină am eu? mormăi Bartek mohorât. Au căzut 
singuri în capcană! Numai că mi-a părut rău de ei, că 
amândoi erau de-ai noştri. Doamne, fii milostiv! Unu' erea 


ca jariştea rumeioară. A doua ză, erea galbin ca ceara. Nici 
nu murâsără bine când i-a îngropat... Votcă! 

Urmă o clipă de linişte posomorâtă. Ţăranii se uitau unul 
la altul. 

— Ce spune? întrebă careva. 

— Vorbeşte de unu singur. 

— Omu' bea din cauza războiului ăsta, murmură Bartek. 

Bău o înghiţitură, apoi încă una. O clipă rămase tăcut, apoi 
scuipă şi tot atât de neaşteptat îşi recăpătă buna dispoziţie. 

— Voi aţ stat de vorbă cu Steinmec?... Că eu am stat! Ura! 
Beţ' şi voi! Cine plăteşte? Eu! 

— Tu plăteşti, beţâvanule, tu! se auzi glasul Magdei. O să 
ţi-o plătesc şi eu, n-ai grijă! 

Bartek privi la femeie cu ochi sticloşi. 

— Da tu cu Steinmec ai stat de vorbă? Cine eşti tu? 

În loc să-i răspundă, Magda se întoarse spre ascultătorii 
mai simţitori şi începu să se lamenteze: 

— Of, oamini buni, vedeţi şi voi ruşinea şi soarta mea! S-a 
întors şi m-am bucurat, ca de unu' bun, iar el s-a-ntors 
beţâv. A uitat şi de Dumnezău, şi de vorba de-acasă. S-a 
culcat, s-a trezât, şi-acu' iar bea şi plăteşte pe urmă cu 
truda mea. De unde-ai loat banii ăştia? Nu sunt din 
arâneala mea, din năduşeala mea, ai? Of, oamini buni, şi-a 
pierdut credinţa, nu măi e om, e neamţ împieliţat, care 
bolborosăşte pe nemţăşte şi să bucură de strâmbătatea 
altuia, E insămnat, e... 

O podidiră lacrimile, apoi ridica glasul cu o octavă mai sus: 

— Erea prost, da erea bun; ş-acu' ce-au făcut din el? L-am 
aşteptat sara, l-am aşteptat dimineaţa, până când a venit. 
De nicăieri nici o mângâiere, nici o milă! O, Doamne 
atotputernic! Doamne răbduriu!... Suceşte-i, Doamne, 
mintea, s-ajungă nemţotei de tot! 

Ultimele cuvinte le sfârşi atât de jalnic, aproape ca pe un 
cântec. La care Bartek: 

— Taci, că te pocnesc! 


— Bate-mă, taie-mi capu', taie-l acu', hai, omoară-mă, 
insistă femeia şi întinzându-şi gâtul, se întoarse spre ţărani: 

— Iar voi, oamini buni, uitaţâ-vă! 

Ţăranii începură să plece. În curând, cârciuma se goli; 
rămaseră doar Bartek şi femeia cu gâtul întins. 

— Ce-ntinz' beregata ca o gâscă, mormăi Bartek. Du-te 
acasă. 

— Tai-o! repetă Magda. 

— Ba n-o tai, răspunse Bartek şi băgă mâinile în buzunare. 
Cârciumarul, vrând să pună capăt neînţelegerii, stinse 
singura lumânare. Se făcu întuneric şi linişte. Curând, se 
auzi glasul piţigăiat al Magdei; 

— 'Tai-o! 

— Uite că n-o tai, răspunse glasul triumfător al lui Bartek. 

La lumina lunii, se vedeau două siluete, îndepărtându-se 
de crâşmă spre case. Una dintre ele, care mergea înainte, 
se văicărea cu voce tare; era Magda; în urma ei, păşea cu 
capul plecat, destul de umil, învingătorul de la Gravelotte şi 
Sedan. 

VII. 

Bartek se întorsese totuşi acasă atât de slăbit, încât câteva 
zile nu fu în stare să muncească. Era o mare nenorocire 
pentru întreaga gospodărie care avea nevoie urgentă de 
braţul unui bărbat. Magda se descurca şi ea cum ştia. 
Trudea de dimineaţă până noaptea; vecinii Czermienicki o 
ajutau cu ce puteau, dar nu era de ajuns, aşa că gospodăria 
se ducea de râpă cu încetul. Spori astfel datoria la 
colonistul Just, un neamţ care cumpărase cândva la 
Pognebin vreo zece-cincisprezece pogoane de pârloagă de 
la boier, iar acum avea cea mai bogată gospodărie din sat şi 
bani pe care-i împrumuta cu dobândă destul de mare. Îl 
împrumuta în primul rând pe boierul JarzyAski, al cărui 
nume strălucea în „Cartea de aur”, dar care tocmai de 
aceea era nevoit să-şi întreţină splendoarea casei la un nivel 
corespunzător; Just îi împrumuta totuşi şi pe ţărani. De o 
jumătate de an, Magda îi datora câteva zeci de taleri, din 


care o parte o investise în gospodărie, iar altă parte i-o 
trimisese lui Bartek în timpul războiului. Asta însă n-ar fi 
nimic. Dăduse Dumnezeu şi grâul era bun, aşa că puteau 
să-şi plătească datoria din recolta viitoare, numai că pentru 
asta trebuia să pună osul la muncă. Din nefericire, Bartek 
nu mai era în stare de nimic. Magda nu voia să-l creadă şi 
se tot ducea la preot să-i ceară sfatul, dar bărbatul ei nu 
mai putea să muncească de adevărat. 1 se tăia răsuflarea 
când ostenea cât de cât şi-l dureau şalele. Aşa că şedea cât 
era ziulica de mare înaintea casei şi pufăia din luleaua de 
porțelan cu imaginea lui Bismarck în uniformă albă şi coif 
de cuirasieri pe cap, privind la lume cu ochii somnolenţi ai 
unui om din oasele căruia încă nu ieşise truda. În acest 
timp, se mai gândea câte puţin la război şi la victorii, câte 
puţin la Magda, câte puţin la toate şi la nimic. Odată, când 
stătea aşa degeaba, auzi de departe plânsul lui Franek. 
Acesta se întorcea de la şcoală şi se văieta de-l auzea toată 
lumea. Bartek îşi scoase luleaua din gură. 

— Ei, Franţ, ce ai? 

— Păi... ce să am? repetă Franek hohotind. 

— De ce plângi? 

— Păi cum să nu plâng, dacă m-a lovit peste gură. 

— Cine te-a lovit peste gură? 

— Păi cine altu' dacă nu domnu' Boege! 

Domnul Boege îndeplinea slujba de învăţător la Pognebin. 

— Da ce drept are el să te lovească pe tine peste gură? 

— Păi are, că m-a lovit. 

Magda, care săpa în grădină, sări gardul şi se apropie de 
băiat cu săpăliga în mână. 

— Ce-ai mai făcut? îl întrebă. 

— Ce erea să fac? Boege mi-a zâs porc de polonez şi m-a 
lovit peste gură; a măi zâs că acum, după ce i-au bătut pe 
franţuji, o să ne calce-n picioare, că ei sunt cei mai tari. Eu 
nu i-am făcut nimic; m-a-ntrebat cine e măi mare în toată 
lumea, eu i-am spus că Tatăl Sfânt, iar el m-a lovit peste 


gură; eu am început să ţâp, iar el m-a făcut porc de polonez 
şi-a zâs că acum, când i-au bătut pe franţuji. 

Franek începu să repete întruna: „el a spus, iar eu am 
zâs”; în sfârşit, Magda îi acoperi faţa cu mâna şi întorcându- 
se spre Bartek, începu să strige: 

— Auz!! Auz!...?! Tu du-te să-i baţ pe franţuji, că pe urmă 
neamţul n-are decât să-ţ snopească băiatu-n bătaie, ca pe- 
un câine, şi să-l ocărască!... Du-te şi te luptă... ca să-ţ 
omoare şvabu' copilu'; n-aţ răsplata... o să-ţ... 

Înduioşată de propriile vorbe, Magda începu şi ea să 
plângă împreună cu Franek, iar Bartek holbă ochii, 
deschise gura şi rămase uimit, atât de uimit, încât nu mai 
putu să rostească un cuvânt şi nici să priceapă ce s-a 
întâmplat. Cum adică? Şi victoriile lui?... Întârzie o clipa în 
tăcere, apoi deodată i se aprinse ceva în ochi şi sângele îi 
urcă în obraji. Uimirea, ca şi frica, se transformă adesea la 
oamenii simpli în turbare. Bartek zvâcni în sus şi aruncă 
printre dinţii încleştaţi: 

— Las' că vorbesc eu cu el. 

Şi plecă. Nu era prea departe. Şcoala se înălța dincolo de 
biserică. Domnul Boege tocmai se afla în faţa prispei, 
înconjurat de o grămadă de pureci, cărora le arunca bucăţi 
de pâine. 

Era un om zdravăn, în jur de cincizeci de ani, puternic încă 
asemenea unui stejar. Nu era prea gras, doar faţa îi era 
foarte grasă, în care îi stau ochii ca de peşte, cu o expresie 
de îndrăzneală şi energie. 

Bartek veni foarte aproape de el. 

— De ce-mi baţ' băiatu', neamţule? was? întrebă. Domnul 
Boege se dădu câţiva paşi înapoi, îl măsură din priviri fără 
umbră de teamă şi spuse flegmatic; 

— Afară, prostălău polonez! 

— De ce-mi baţ băiatu'? repetă Bartek. 

— Eu şi pe tine te bat, „bădăran” poloneză! Acum o să vă 
arătăm noi cine-i stăpân aici. Du-te la dracu', du-te şi te 
plângi la judecat... afara! 


Apucându-l de braţ pe învăţător, Bartek începu să-l 
scuture cu putere, strigând cu glas răguşit: 

— Tu ştii cine sunt eu? ştii cine i-a bătut pe franţuji? ştii 
cine-a stat de vorbă cu Steinmec? De ce-mi baţ băiatu', 
ploşniţă şvăbească? 

Ochii ca de peşte ai domnului Boege ieşiră din orbite mai 
abitir ca ai lui Bartek, dar domnul Boege era un om 
puternic, aşa că se hotări să se elibereze de atacator dintr-o 
singură lovitură. 

Această lovitură stâlci obrazul învingătorului de la 
Gravelotte şi Sedan. Atunci ţăranul îşi pierdu cumpătul. 
Capul lui Boege însemnă două mişcări repezi care aminteau 
legănatul pendulei, cu deosebirea că aceste mişcări erau 
grozav de rapide. În Bartek se trezi iarăşi nimicitorul 
spăimos al harapilor şi al znavilor. În zadar sări în ajutorul 
lui Boege Oskar, un flăcău de douăzeci de ani, la fel de 
puternic ca şi tatăl său. Se încinse o luptă scurtă, 
înfricoşătoare, în care fiul fu trântit pe jos, iar tatăl se simţi 
ridicat în aer. Înălţându-şi braţele, Bartek îl ducea nici el nu 
ştia unde. Din nenorocire, lângă casă se găsea o putină cu 
lături pentru porci, umplută întotdeauna cu grijă de 
doamna Boege; lăturile plescăiră şi, după o clipă, din putină 
se văzură picioarele lui Boege agitându-se spasmodic. 
Doamna Boege ieşi în fugă din casă: 

— Ajutor! săriţi! 

Femeia nu se pierdu cu firea şi răsturnă putina 
numaidecât, vărsându-şi soţul afară odată cu zoaiele... 

Coloniştii din casele mai apropiate se grăbiră să sară în 
ajutorul vecinilor. 

Vreo zece-cincisprezece nemți se repeziră la Bartek şi 
începură să dea în el care cu ciomege, care cu pumnii. Se 
iscă o vânzoleală generală, în care era greu să-l deosebeşti 
pe Bartek de duşmanii lui; zece-cincisprezece trupuri se 
strânseră într-o masă compactă care se zvârcolea convulsiv. 

Totuşi, din masa de luptători ţâşni deodată Bartek şi 
alergă ca un nebun la gard. 


Nemţii se repeziră după el, în acelaşi timp însă, se auzi 
trosnetul gardului şi în labele de fier ale lui Bartek se 
legăna o stinghie zdravănă. 

Se întoarse viforos, turbat, înălţă mâinile cu stinghia şi toţi 
o luară la sănătoasa. Bartek după ei. 

Spre norocul lui, nu ajunse pe nimeni. În acest timp, îşi 
veni în fire şi începu să se retragă spre casă. Ehei, dacă 
potrivnicii lui ar fi fost francezii! Această retragere ar fi fost 
imortalizată de istorie. 

Se întâmplă, după cum urmează: atacatorii, în număr de 
aproape douăzeci de oameni, se regrupară şi porniră din 
nou asupra lui Bartek. El se retrăgea încet, asemeni 
mistreţului încolţit de câini. Din când în când, se întorcea şi 
se oprea, iar atunci se opreau şi urmăritorii. Stinghia îi 
umplea de respect. 

Aruncau totuşi cu pietre; una din ele îl răni pe Bartek în 
frunte. Sângele îl orbi. Simţi că-l cuprinde slăbiciunea. Se 
clătină pe picioare o dată, de două ori, scăpă stinghia din 
mână şi se prăbuşi. 

— Ura' strigară coloniştii. 

Dar înainte de a ajunge la el, Bartek se ridică din nou. Se 
opriră şi ei. Acest lup rănit putea fi încă periculos. De altfel, 
se apropiaseră de sat, şi de departe se şi vedeau câţiva 
flăcăi fugind din răsputeri spre locul încăierării. Coloniştii 
se retraseră spre casele lor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebară noii sosiți. 

— l-am altoit o ţâră pe nemţ', răspunse Bartek. Şi leşină. 

VIII. 

Incidentul luă proporţii amenințătoare. Gazetele nemţeşti 
publicară articole mai mult decât emoţionante despre 
persecuțiile pe care le cunoaşte populaţia germană, 
paşnică, din partea masei barbare şi înapoiate, aţâţate de 
agitația antiguvernamentală şi fanatismul religios. Boege 
deveni un erou. El, un învăţător liniştit şi la locul lui, care 
răspândea lumina cărţii la marginile îndepărtate ale ţării; 
el, adevăratul misionar al culturii printre barbari, a căzut 


cel dintâi pradă răzvrătirii. Din fericire, în spatele lui stau 
milioanele de nemți care nu vor îngădui să... ş.a.m.d. 

Bartek habar nu avea de norii de furtună care se adunau 
deasupra capului său. Dimpotrivă, era optimist. Era sigur 
că la judecată avea să câştige. Doar Boege îi bătuse băiatul 
şi-l lovise cel dintâi, apoi se năpustiseră atâţia asupra lui! 
Fusese nevoit să se apere. Ba-i mai spărseseră şi capul cu 
piatra. Şi asta cui? lui, pe care-l evidenţiau toate ordinele 
de zi, lui, care câştigase bătălia de la Gravelotte, care 
vorbise cu Steinmec în persoană, care avea atâtea 
decoraţii! Ce-i drept, nu putea pricepe cu mintea, lui cum 
puteau nemţii să nu ştie nimic de toate acestea şi să-l 
nedreptăţească astfel, tot aşa cum nu înţelegea cum de 
putuse Boege să-i amenințe pe pognebineni că acum nemţii 
aveau să-i calce în picioare, pentru că ei, pognebienii, îi 
bătuseră pe franţuji cu atâta vitejie ori de câte ori 
avuseseră prilejul. În ce-l priveşte, era sigur că judecătorii 
şi guvernul aveau să-i ţină partea. Pentru că acolo cel puţin 
vor şti cine este el şi ce-a făptuit în război. Dacă nu alţii, 
măcar Steinmec îi va lua apărarea. Că doar în război se 
îmbolnăvise Bartek şi făcuse datorii în contul casei, aşa că 
n-aveau cum să nu-i facă dreptate. 

În acest timp, la Pognebin, veniră jandarmii să-l ridice pe 
Bartek. Pesemne că se aşteptau să întâmpine o împotrivire 
foarte mare, fiindcă erau în număr de cinci cu puştile 
încărcate. Dar îşi greşiseră socotelile. Bartek nici nu se 
gândea să se împotrivească. Îi spuseră să urce în căruţă, şi 
urcă. Numai Magda se văicărea întruna: 

— Of, ce ţ-o fi trebuit să-i baţ' atâta pe franţujii ăia? Acu ţ- 
ai căpătat răsplata, sărmane. 

— Taci din gură, proasto! o dojenea Bartek, zâmbind 
destul de vesel trecătorilor de pe drum. 

— O să le arăt eu pe cine au asuprit! striga din căruţă. 

Şi se ducea la judecată ca un învingător, cu toate 
decoraţiile pe piept. 


Într-adevăr, judecătorii se arătară îngăduitori cu el. 
Căzură de acord că existau circumstanţe atenuante. Bartek 
fu condamnat numai la trei luni de închisoare. 

Afară de asta, îl mai condamnară să plătească o sută 
cincizeci de mărci despăgubiri familiei Boege şi „altor 
colonişti molestaţi”. 

„Cu toate acestea, criminalul - scria în darea de seamă 
asupra procesului din Posener Zeitung” - nu numai că, 
după citirea sentinţei, nu a arătat nici cea mai elementară 
căinţă, dar a proferat cuvinte grosolane şi a început să-i 
reproşeze statului cu asemenea obrăznicie meritele lui, 
încât nu ne putem decât mira că procurorul de faţă nu i-a 
intentat un nou proces pentru insultarea completului de 
judecată şi a populaţiei germane...” 

În acest timp, Bartek îşi aducea aminte în temniţă de 
isprăvile lui de la, Gravelotte, Sedan şi Paris. 

Am face totuşi o mare nedreptate, dacă am afirma că fapta 
domnului Boege n-a stârnit reprobarea publică. Din contră, 
din contră, într-o dimineaţă ploioasă, un deputat polonez a 
demonstrat cum nu se poate mai expresiv cât de mult s-a 
schimbat purtarea nemților faţă de polonezii din ţinutul 
Poznan, susţinând că pentru vitejia lor, pentru pierderile 
suferite de regiunile poznaniene în război, s-ar cuveni să se 
arate mai multă grijă faţă de drepturile populaţiei poloneze. 
A mai dovedit, în sfârşit, că domnul Boege din Pognebin a 
abuzat de poziţia lui de învăţător, bătând copiii polonezilor, 
zicându-le porci polonezi şi amenințând că, după acest 
război, populaţia venită din alte părţi va călca în picioare pe 
aborigeni. 

Şi în timp ce deputatul vorbea aşa, ploaia continua să 
cadă, iar pentru că pe asemenea vreme oamenii trag de 
obicei la somn, căscau în lege conservatorii, căscau 
naţional-liberalii şi socialiştii, căsca şi centrul, deoarece 
toate acestea se petreceau înainte de lupta pentru alegeri. 

În cele din urmă, după această „plângere poloneză”, 
Camera trecu la ordinea de zi. 


Între timp, Bartek sta la închisoare, mai exact, zăcea la 
spitalul închisorii, fiindcă lovitura de piatră îi deschisese 
rana pe care o căpătase în război. 

Când n-avea fierbinţeală, cugeta, cugeta asemenea 
curcanului care şi-a dat duhul de atâta cugetare. Bartek nu- 
şi dădea duhul, numai că nu născocea nimic. 

Totuşi câteodată, în momente pe care ştiinţa le numeşte 
lucida intervalla, îi trecea prin minte că poate degeaba îi 
„bătuse” atâta pe franţuji. 

În schimb, pentru Magda sosiră zile grele. Trebuia să 
plătească amenda şi n-avea de unde să ia cu împrumut. 
Preotul din Pognebin voia s-o ajute, dar se arătă că în casă 
n-avea nici patruzeci de mărci întregi. Pognebin era o 
parohie săracă, iar pe de altă parte, bătrânul nu ştia 
niciodată pe ce se duc banii. Boierul Jarzynski nu era acasă. 
Se spunea că plecase în peţit la o domnişoară bogată din 
Regat. 

Magda nu ştia cum să iasă din impas. 

De amânarea termenului de plată nici vorbă nu putea fi. 
Ce să facă? Să vândă caii, vacile? Şi aşa erau înainte de 
strânsul recoltei şi nu mai aveau de nici unele. Secerişul se 
apropia, treburile gospodăriei cereau bani şi se cheltuiseră 
toţi. Femeia îşi frângea mâinile cu disperare. Înainta câteva 
cereri la tribunal, implorând îndurare şi enumerând 
meritele lui Bartek. Nici măcar nu primi răspuns. Scadenţa 
se apropia, şi o dată cu ea sechestrul. 


Se ruga şi iar se ruga, amintindu-şi cu amărăciune de 
vremea dinainte de război, când erau mai avuţi, şi Bartek 
mai câştiga iarna la fabrică. Se duse pe la cumetri să 
împrumute bani; n-aveau nici ei. Războiul îi însemnase pe 
toţi. La Just nu cuteza să se mai ducă, fiindcă şi aşa era 
datoare şi nu-i plătise nici măcar dobânzile. lată însă că 
atunci când se aştepta mai puţin, Just veni el la ea. 

Într-o după-amiază, şedea pe pragul casei şi nu făcea 
nimic, pentru că o lăsaseră puterile de disperare. Privea 
înaintea ei, la musculiţele aurii care se alergau prin aer, şi 
se gândea: „Ce gângănii norocoase, doar să zbenguie, da 
nu plăteşte nimic”. Uneori ofta din greu, şi dintre buzele-i 
palide se smulgea o chemare înceată: „Of, Doamne, 
Doamne!” Deodată, la poartă se arătă nasul coroiat al lui 
Just, sub care se zărea luleaua; femeia înlemni. Just îi dădu 
bineţe: 

— Morgen! 

— Ce măi faceţ', domnu' Just? 

— Ce s-aude cu banii mei? 

— A, dragă, domnu' Just, aveţ' puţină răbdare. Sunt 
săracă, ce să fac? Omu mi l-au loat, trebuie să plătesc 
amenda pentru el, şi nu-i chip s-o scot la capăt. Măi bine-aş 
muri, decât să pătimesc aşa de pe o zâ pe alta. Măi 
aşteptaţâ-mă oţâră, dragă domnule Just. 

Izbucni în plâns şi aplecându-se, sărută cu umilinţă mâna 
roşie, grasă, a domnului Just. 

— Când să-ntoarce boieru', o să mă-mprumut de la el şi o 
să vi-i dau. 

— Şi amenda din ce-o s-o plăteşti? 

— Măi ştiu şi eu? Poate că o să vând vr'o vacă. 

— O să te-mprumut tot eu. 

— Să vă răsplătească Dumnezău, dragă domnu' Just. „Nu 
sunteţ' catolic, da' sunteţ un om bun. Vorbesc cu dreptate! 
De-ar fi şi nemți ăilalţi tot aşa, i-ar blagoslovi toată lumea. 

— Da, da' eu nu-ţi dau fără dobândă. 

— Ştiu eu, ştiu. 


— Atunci să-mi scrii o chitanţă pentru toţi banii. 

— Bine, dragă domnu' Just. Dumnezău să vă răsplătească 
şi aşa. 

— Mă duc la oraş şi facem actele. 

Plecă la oraş şi făcu actele, dar mai înainte Magda se duse 
să se sfătuiască şi cu preotul. Dar la ce bun! Preotul îi spuse 
că termenul este prea scurt, iar dobânda prea mare, şi 
regretă foarte mult că boierul Jarzynhski nu-i acasă, fiindcă 
dacă ar fi fost, poate că ar fi ajutat-o el. Magda nu putea 
totuşi să aştepte până când aveau să-i vândă vitele, aşa că 
fu silită să accepte condiţiile lui Just. Luă trei sute de mărci 
pe datorie, adică o dată mai mult decât era amenda, pentru 
că oricum trebuia să aibă în casă ceva bani pentru treburile 
gospodăriei. Bartek, care avea obligaţia să confirme cu 
propria semnătură pentru validitatea actelor, semnă şi el. În 
acest scop, Magda se duse anume la ella „carceră”. 
Învingătorul era foarte abătut şi bolnav. Voise să mai trimită 
o plângere în care să-şi susţină dreptatea, dar nu i-o 
primiseră. Articolele din „Posener Zeitung” făcuseră ca 
opinia sferelor guvernamentale să-i fie mai mult decât 
nefavorabilă. Nu trebuia oare ca oficialităţile să aibă grija 
cuvenită pentru liniştea populaţiei germane, „care în 
ultimul război adusese atâtea dovezi de dragoste de ţară, şi 
sacrificii”? Aşa că plângerea lui Bartek fusese respinsă cu 
toată îndreptăţirea. Dar nu-i de mirare că asta îl 
descurajase cu totul. 

— Acu o să ajungem în sapă de lemn, îi spuse soţiei. 

— De lemn, repetă aceasta. 

Bartek începu să se gândească adânc la ceva. 

— Mi se face o mare nedreptate, zise. 

— Boege se poartă rău cu băiatu', adăugă Magda. M-am 
dus să-i cer iertare, şi m-a ocărât. Of, că la Pognebin nemți 
au ajuns acum la putere. Nu să mai tem de niminea. 

— Sigur că ei sunt ăi măi tari, încuviinţă şi Bartek cu 
tristeţe. 


— Eu nu sunt decât o fomee proastă, da' eu zâc ca tot 
Dumnezău e măi tare. 

— În el e scăparea noastră, oftă Barfek. 

Tăcură amândoi o vreme, apoi întrebă din nou: 

— E, da' cu Just ce facem? 

— Dac-o da Dumnezău să facem grâu mult, o să-l plătim 
noi. Poate că o să ne mai ajute şi boieru', cu toate că şiel 
are datorii la neamţ. Lumea vorbea, şi-nainte de război că 
trebuie să vândă moşia. Numai dac-o loa o cocoană 
bogată... 

— O să să-ntoarcă repede? 

— Cine să-l ştie? La curte, am auzât că o să vie curând cu 
soţâia. Nemţi o să-l strângă cu uşa, când s-o-ntoarce. Nemţ; 
de! S-au înmulţit ca viermii! Unde te uiţi, la sat sau la oraş, 
nu vez! decât nemţ': bag' samă pentru păcatele noastre! De 
nicăieri nici o scăpare. 

— O s-o scoţi tu la cap într-un fel, că dor eşti fomee 
deşteaptă. 

— Ce pot să fac cu? Tu crez că de bunăvoie am loat bani 
de la Just? La o adică, căsuţa în care stăm şi pământul sunt 
ca şi ale lui. Just e un neamţ măi bun decât ăilalţ', da îşi 
urmăreşte şi el binele lui, nu pe al altuia. N-o să ne fie măi 
uşor cu el decât cu orcare altu!'. Crez! că eu sunt atât de 
proastă, că eu nu ştiu de ce mi-a dat banii! Da ce să fac! ce 
pot să fac! se văietă, frângându-şi mâinile. Spune tu, dacă 
eşti aşa de mintos. Pe franţuji ai ştiut să-i baţ, da ce-o să 
faci când n-o să mai ai acoperiş deasupra capului şi nici o 
lingură de zamă să bagi în gură? 

Învingătorul de la Gravelotte îşi luă capul în mâini. 

— O, Isuse, Isuse! 

Magda avea inimă bună; fu mişcată de durerea lui Bartek, 
aşa că se grăbi să-l liniştească: 

— Taci, omule, taci! nu te loa cu mâinile de cap, că rana nu 
ţi s-a vindecat încă. Numai să dea Dumnezău grâu mult! 
Săcara e atât de frumoasă, că-ţ' vine să pupi pământu', şi 
grâu' la fel. Pământu' nu e ca neamţu', nu face cu cribda. 


Deşi nu prea l-am muncit bine, cât ai fost la război, cresc 
toate de măi mare dragu'! 

Biata Magda zâmbi printre lacrimi. 

— Pământu' nu e ca neamţu'... repetă încă o dată. 

— Magda! rosti Bartek, privind-o cu ochii lui holbaţi, 
Magda! 

— Ce e? 

— Tu eşti... ca 0... 

Bartek îi era atât de recunoscător, dar nu era în stare să i- 
o spună. 

IX. 

Magda făcea într-adevăr cât zece femei mai rele decât ea. 
Îl cam ţinea din scurt pe Bartek al ei, dar era destul de 
legată de el. La supărare, ca atunci la cârciumă, îi striga în 
faţă că e un prost, dar prefera de obicei ca lumea să 
gândească dimpotrivă: „Bartek al meu face pe prostu', da' e 
şiret”, spunea câteodată. Bartek era tot atât de şiret ca şi 
calul lui, şi fără Magda n-ar fi făcut faţă nici la treburile 
gospodăriei, nici la altceva. Acum toate rămăseseră pe 
umerii ei, şi când începuse să umble, să se zbată şi să se 
roage, găsise scăparea. La vreo săptămână după ultima 
vizită la spitalul închisorii, veni iarăşi la Bartek, gâfâind 
radioasă, fericită. 

— Ce faci, Bartek, procopsâtule! îl întrebă cu bucurie. Află 
că-a venit boieru'. S-a-nsurat cu o fată ca zmeurica. Şi ce de 
avere a măi loat pentru ea! 

Moşierul de la Pognebin se căsătorise într-adevăr, îşi 
adusese soţia acasă şi primise, ce-i drept, ca zestre a ei, o 
„grămada de bunuri”. 

— E, şi ce-i cu asta? întrebă Bartek... 

— Taci din gură, prostule! îl certă Magda, Of, că abia-mi 
mai trag sufletu! Doamne, Isuse!... M-am dus şi eu la 
coconiţă să-i dau bineţă; a ieşit la mine ca o regină, tinerică 
taman ca o floricică de anu' trecut, şi frumoasă de pică... Of, 
ce căldură! Da' ştiu c-am obosit...! 


Magda îşi ridică şorţul şi începu să-şi şteargă faţa de 
sudoare. Apoi urmă cu glasul întrerupt: 

— Avea o rochiţă ca albăstreaua... l-am îmbrăţişat 
picioarele, şi ea mi-a dat mâna... i-am pupat-o, şi mânuţa îi 
mirosa, şi erea mică, ca de copil!... Samână cu o icoană, şi e 
bună şi înţălegătoare faţă de năcazu' omului. Am rugat-o să 
ne scape... Dumnezău să-i dea sănătate!... Şi ea a zâs: „Am 
să fac tot ce stă în puterea mea”. Şi are un glăscior, de când 
vorbeşte, te unge pe inimă, Atunci-am început să-i spui cât 
de asupriţ!' sunt oaminii din Pognebin, iar ea mi-a zâs: „E, 
nu numai de la Pognebin...” şi am început să plâng, şi ea la 
fel. Până când a venit boieru' şi când a văzut-o că plânge, a 
început s-o pupe pe ochi şi pe gură. Boierii nu sunt ca voi! 
Atunci ea i-a zâs: „Fă tot ce poţi pentru femeia asta”. Iar el: 
„Fac tot ce vrei tu...” Maica Domnului s-o binecuvânteze pe 
zmeurica asta, dragă! să-i dea copii buni şi sănătate. Da 
boieru' a zâs pe urmă: „Aveţi o mare vină, nu trebuia să vă 
daţi în mâna nemților, dar o să vă scap şi o să vă dau banii 
pentru Just”. 

Bartek începu să se scarpine după ureche. 

— Păi boieru' erea şi el în mâna nemților. 

— Ce-are a face dacă coconita e bogată. Acum ar putea să- 
i cumpere pe toţ' nemți di la Pognebin, aşa că boieru' e 
slobod să vorbească. Alegerile - a zâs boieru' - vor avea loc 
în curând; oamenii să aibă grijă şi să nu-i voteze pe nemţ;; 
cât despre Just, am să-ţi dau eu bani, iar pe Boege am să-l 
strunesc”. Şi coconiţa, l-a loat de gât, apoi boieru' m-a- 
ntrebat de tine: „Dacă nu se simte bine, o sa vorbesc eu cu 
medicul să-i dea un certificat că nu poate sta închis acum. 
Dacă nu-i dau drumul de tot - a zâs - o să execute restul 
condamnării la iarnă, fiindcă acum e nevoie de ella 
secerişul grâului”. Auzi? Boieru' a fost ieri la oraş, şi astăzi 
vine doctoru' la Pognebin în vizită, că l-a chemat boieru'. Nu 
e neamţ şi o să-ţ' dea certificatu'. O să stai la iarnă la 
carceră, taman ca un rege, o să-ţ fie cald şi o să-ţ deasă 
mănânci de pomană; acum o să mergi acasă la muncă, şi o 


să-l plătim noi şi pe Just, iar boieru' poate că n-o să ne ia 
nici o dobândă; daca n-o să-i dăm banii înapoi la toamnă, o 
s-o rog eu pe cucoană. S-0... Maica Domnului!... Auz!...?! 

— Cocoana e bună, nimic de zâs! se bucură Bartek. 

— Să-i caz! în genunchi şi să-i pupi picioarele, că dacă nu, 
îţi sparg capu' ăsta ca cânepa! Numai să dea Dumnezău să 
facă grâu'! Vez! cine ne scapă? Nemţi tăi? [-au dat vr'o 
para pentru prostiile tale, ai? Ţ-au dat una peste gură, şi 
gata! Să caz în genunchi înaintea coconiţii, când îţ' zâc. 

— Aşa o să fac! răspunse Bartek hotărât. 

Soarta părea să-i zâmbească iarăşi învingătorului. După 
câteva zile, fu înştiinţat că pentru motive de sănătate, va fi 
eliberat deocamdată din închisoare până la iarnă. Înainte 
de ai se da drumul, fu chemat la subprefect. Bartek se 
prezentă cu inima cât un purice. Țăranul acesta, care 
cucerise drapele şi tunuri cu baioneta la armă, se temea 
acum ca de moarte de orice uniformă, fiindcă în sinea lui, 
aproape inconştient, avea impresia că este persecutat; că 
pot să facă ce vor cu el, că peste el există o forţă uriaşă şi 
răuvoitoare, duşmănoasă, care dacă i s-ar împotrivi, l-ar 
zdrobi. Sta deci înaintea subprefectului, ca odinioară 
înaintea lui Steinmetz, în poziţie de drepţi, cu abdomenul 
supt, pieptul bombat şi aproape fără să respire. Mai erau de 
faţă şi câţiva ofiţeri; războiul şi disciplina ostăşească 
reveniră în mintea lui Bartek cu puterea de altădată. 
Ofițerii se uitau la el prin ochelarii de aur cu mândria şi 
dispreţui cuvenit unui soldat de rând şi unui ţăran polonez 
din partea unor ofiţeri prusieni; încremenise, aşadar, 
ţinându-şi răsuflarea, în vreme ce subprefectul spunea ceva 
cu un ton poruncitor. Nu se ruga, nu îndemna, ci ordona, 
ameninţa. Deputatul de la Berlin murise, noile alegeri erau 
hotărâte. 

— Du polnisches Vieh! să încerci numai să votezi pentru 
domnul Jarzynski! 

Sprâncenele ofiţerilor se strânseră în clipa aceea în cute 
leonine. Unul dintre ei, muşcând capătul unui trabuc, 


repetă după subprefect: „Să încerci numai!” şi lui Bartek, 
învingătorului, îi muri răsuflarea în piept. Când auzi ceea ce 
aştepta: „leşi afară!” execută o jumătate de întoarcere la 
stânga, ieşi din încăpere şi răsuflă uşurat. 1 se ordonase sa 
voteze pentru domnul Szulberg din Krzywda Wielka. Acum 
nu se mai gândea la ordinul primit, se bucura că se duce la 
Pognebin, că va fi acasă în timpul seceratului, că boierul 
făgăduise să-i dea banii pentru a-şi plăti datoria la Just. leşi 
afară din oraş. Spicele grele se atingeau în adierile vântului 
şi fâşâiau plăcut pentru urechea lui de ţăran. Bartek era 
încă slăbit, simţea cum îl pătrunde căldura soarelui. Hei, ce 
frumoasă-i lumea! constată oşteanul trudit. lar până la 
Pognebin nu mai e departe. 


Alegerile! Alegerile! Doamna Maria Jarzynhska are căpşorul 
plin numai de alegeri, nu se mai gândeşte, nu mai vorbeşte 
şi nu mai visează la nimic altceva. 

— Doamnă dragă, eşti un mare politician, îi spune 
moşierul vecin, sărutându-i ca un balaur mânuşiţele, iar 
marele politician se îmbujorează ca vişina şi răspunde cu un 
zâmbet fermecător: 

— Oho, noi ne străduim cât putem! 

— Domnul J6Ozef va fi deputat! rosteşte convingător 
moşierul, iar „marele politician” răspunde: 

— Aş dori foarte mult, deşi nu este vorba numai despre 
Jozef, ci (aici „marele politician” roşeşte iarăşi ca racul) de 
interesele obştii... 

— Curat Bismarck 
[253], pe legea mea, exclamă moşierul şi iar îi sărută 
mânuşiţele, după care se sfătuiesc amândoi în legătură cu 
acţiunile agitatorice. 

Moşierul ia asupra lui Krzywda Dolna şi Mizerow 
(Krzywda „Wielka e pierdută, fiindcă acolo este moşier 
chiar domnul Szulberg), iar doamna Maria se va ocupa în 
primul rând de Pognebin. Este grozav de aferată că joacă 
un astfel de rol. Într-adevăr, nu pierde timpul. Poate fi 


văzută în fiecare zi pe drumul mare printre casele sătenilor; 
rochia ridicată într-o mână, umbreluţa în cealaltă, iar de 
sub poala rochiei se ivesc picioarele trepădând cu 
înflăcărare în importante scopuri politice. Intră prin case, 
celor pe care-i vede muncind prin ocoale, le spune în 
trecere „Doamne-ajută!” Vizitează bolnavii, câştigă oamenii, 
ajută pe unde şi cu ce poate. Ar proceda la fel şi fără 
politică, fiindcă, are suflet bun, dar cu atât mai mult când e 
vorba de politică. Ar fi în stare de orice, pentru asemenea 
scop! Numai că nu îndrăzneşte să-i mărturisească soţului că 
ar vrea foarte mult să se ducă la adunarea sătenilor; şi-a 
pregătit în minte chiar un discurs pe care s-ar cuveni să-l 
rostească la adunare. Ce discurs grozav, ah! ce mai discurs! 
În realitate, n-ar cuteza să-l rostească, dar dacă l-ar rosti, 
ehei! În schimb, când se auzi la Pognebin că oficialităţile 
împrăştiaseră adunarea, „marele politician” izbucni în plâns 
de ciudă în camera ei, rupse o batistă şi toată ziua avu ochii 
roşii. Zadarnic o rugă soţul să nu mai pună atâta la inimă. A 
doua zi, făcu agitaţie la Pognebin cu şi mai multă fervoare. 
Doamna Maria nu se mai dă înapoi de la nimic. Într-o 
singură zi vizitează zece-cincisprezece case şi-i vorbeşte de 
rău pe nemți cu atâta înflăcărare, încât soţul este nevoit s-o 
mai tempereze. Dar nu e nici o primejdie. Oamenii o 
primesc cu bucurie, îi sărută mâinile şi-i zâmbesc, fiindcă 
este atât de frumoasă, atât de rumenă, că pe unde intră, se 
face lumină. Vine la rând şi casa lui Bartek. Lysek n-o lasă, 
dar Magda, furioasă, îi dă cu un retevei în cap. 

— O, mărită coconiţă! frumuşaţa şi zmeurica mea! strigă 
Magda, aplecându-se peste mâinile ei. 

Bartek, conform celor hotărâte, i se aruncă la picioare, 
micul Franek îi sărută măi întâi mâna, apoi îşi bagă un 
deget în gură şi se adânceşte într-o admiraţie totală. 

— Mă aştept, rosteşte tânăra cuconiţă, mă aştept, dragă 
Bartek, că vei vota pentru soţul meu, nu pentru domnul 
Szulberg. 


— O, lumina mea! strigă Magda, cine să voteze cu 
Siulberg! Lovi-l-ar damblaua! (Aici îi sărută mâna 
cuconiţei). Să nu te superi, mărită cucoană, da omu' când 
vorbeşte de neamţ, nu-şi măi poate stăpâni limba. 

— Soţul meu mi-a spus că-i va da banii lui Just. 

— Să-l blagoslovească Dumnezău! Magda se întoarse apoi 
spre Bartek: Şi tu ce stai ca o prăjină? Ele tare tăcut, 
cucoană. 

— Vei vota pentru soţul meu? întreabă cuconiţa, nu-i aşa? 
Tu eşti polonez, noi la fel; trebuie să ţinem unii cu alţii. 

— Îi sparg capu' dacă nu votează! spune Magda, Ce stai ca 
o prăjină? E tare tăcut. Mişcă-te odată! 

Bartek sărută iarăşi mâna cuconiţei, dar tace mereu şi e 
posomorât ca noaptea. Se gândeşte la subprefect. 

Ziua alegerilor se apropie şi... soseşte. Boierul Jarnzynski 
este sigur de reuşită. La Pognebin se adună proprietarii din 
împrejurimi. Se întorc de Ia oraş, după ce-au votat, şi acum 
vor aştepta la Pognebin vestea pe care o va aduce preotul. 
Va urma masa de prânz, iar seara cei doi soţi vor pleca la 
Poznan, apoi la Berlin. Unele sate din zona de alegeri au 
votat încă de ieri. Rezultatul se va cunoaşte astăzi. Cei de 
faţă sunt totuşi încrezători. Tânăra soţie e puţin neliniştită, 
dar plină de speranţe şi zâmbitoare, este o gazdă atât de 
grijulie, încât sunt cu toţii de acord că Jozef a găsit un 
adevărat giuvaer în Regat. E adevărat că acum giuvaerul 
nu prea poate sta locului, aleargă de la un musafir la altul 
şi-l obligă pe fiecare s-o asigure că „J6zio va fi ales”. În 
realitate, nu este ambițioasă şi nu vrea să fie doamna 
deputat din vanitate, dar îşi băgase în căpşorul ei tânăr că 
împreună cu soţul ei au de îndeplinit o misiune reală. Aşa că 
inima îi bate atât de tare, ca la cununie, şi bucuria îi 
luminează feţişoara frumoasă. Virând cu îndemânare 
printre oaspeţi, se apropie de soţ, îl trage de mânecă şi-i 
şopteşte la ureche, ca un copil care porecleşte pe cineva: 
„domnul deputat!” El îi zâmbeşte, şi amândoi sunt cum nu 
se poate mai fericiţi. Amândoi ar avea chef să se sărute în 


lege, dar nu se cade faţă de musafiri. De altfel, toţi se uită 
întruna pe fereastră, pentru că problema este cu adevărat 
serioasă. Fostul deputat, care murise, era polonez, aşa că 
nemţii îşi propun pentru prima dată candidatul lor în acest 
judeţ. Se vede că războiul victorios le dăduse curaj, dar 
tocmai de aceea cei adunaţi la curtea de la Pognebin ar 
vrea să fie ales candidatul lor. Nu lipsesc nici înainte de 
masă discursurile patriotice, care o impresionează mai ales 
pe tânăra soţie, nu prea obişnuită cu ele. Uneori o cuprind 
temerile. Dac-o să facă cine ştie ce malversaţie la 
numărătoarea voturilor? Dar în comitet nu se află numai 
nemți! Proprietarii mai vârstnici îi explică tocmai cum se 
face numărătoarea voturilor. I s-a spus de o sută de ori, dar 
tot mai vrea să asculte. Ei, pentru că de astă dată e vorba 
dacă populaţia de aici va avea în parlament un apărător sau 
un duşman. În curând, întrebarea îşi va căpăta răspunsul, 
chiar foarte curând, deoarece pe drum se iscă deodată un 
nor de praf. „Vine părintele! vine părintele!“repetă cei 
prezenţi. Tânăra soţie păleşte. Pe chipurile tuturora se 
aşterne emoția. Sunt siguri de victorie, totuşi ultima clipă le 
accelerează bătaia inimilor. Dar cel care vine, nu este 
preotul, ci administratorul care se întoarce călare de la 
oraş. Poate că ştie ceva? îşi leagă calul de un par şi 
grăbeşte spre conac. 

Musafirii cu stăpâna casei în frunte coboară la intrare. 

— Sunt veşti? Sunt? Candidatul nostru a fost ales? Vino- 
ncoace! Ştii sigur? S-a anunţat rezultatul? 

Întrebările se încrucişează şi cad ca nişte rachete, iar 
administratorul îşi aruncă şapca în sus. 

— A fost ales stăpânul nostru! 

Amfitrioana, se aşează deodată pe o bancă şi îşi apasă 
mâna pe pieptul care se înalţă şi coboară precipitat. 

— Vivat! vivat! strigă vecinii de faţă. Vivat! Slujitorii ies 
afară din bucătărie, ţinându-le isonul. 

— Vivat! Nemţii au fost învinşi! Trăiască deputatul! Şi 
doamna deputat! 


— Şi preotul? întreabă cineva. 

— Vine şi el îndată, răspunde administratorul, acum se 
numără ultimele voturi. 

— Să se servească la masă! strigă domnul deputat. 

— Vivat! repetă ceilalţi. 

Se întorc iarăşi cu toţii în casă. Acum felicitările se 
desfăşoară cu mai mult calm, numai amfitrioana nu e în 
stare să-şi stăpânească bucuria şi fără să se mai gândească 
la cei de faţă, îşi aruncă braţele de gâtul soţului. Dar nu i-o 
ia nimeni în nume de rău; dimpotrivă, sunt impresionați cu 
toţii. 

— Ei, trăim încă! spune boierul din Mizer6w. 

În acest timp, la intrare se aude un huruit, şi în sală intră 
preotul urmat de bătrânul Maciej din Pognebin. 

— Bine-aţi venit! Bine-aţi venit! îl întâmpină cei adunaţi. 
Ei, cine-a întrunit majoritatea? 

Preotul tace un răstimp şi deodată parcă aruncă în faţa 
acestei bucurii generale cuvintele scurte şi aspre: 

— A fost ales... Szulberg...! 

O clipă de uimire, o grindină de întrebări febrile şi 
temătoare, la care preotul răspunde din nou: 

— A fost ales Szulberg! 

— Cum aşa? Ce s-a întâmplat? În ce fel? Administratorul 
ne-a spus că nu-i aşa! Ce s-a întâmplat? 

Stăpânul casei o conduce afară pe sărmana-i soţie, care îşi 
muşcă batista, ca să nu izbucnească în plâns sau să leşine. 

— Ce nenorocire, ce nenorocire! repetă cu toţii. 

În aceeaşi clipă, dinspre sat se aud glasuri amestecate, 
parcă strigăte de bucurie. Sunt nemţii pognebineni care îşi 
sărbătoresc astfel victoria. 

Soții Jarzyiski revin în sală. Încă de la uşă, stăpânul casei 
este auzit îndemnându-şi soţia: Il faut faire bonne mine 
[254]. Într-adevăr, amfitrioana nu mai plânge. Ochii îi sunt 
uscați şi obrajii aproape stacojii. 

— Acum spuneţi cum s-a întâmplat una ca asta? întreabă 
Jarzynski calm. 


— Păi cum să se întâmple, mărite boierule - spune 
bătrânul Maciej - dacă până şi sătenii de aici, din Pognebin, 
de, au votat pentru Szulberg. 

— Cine anume? 

— Cum adică cei de aici? 

— Păi da. L-am văzut cu ochii mei, şi l-au văzut toţi, pe 
Bartek Stowik când a votat pentru Szulberg... 

— Bartek Stowik? se miră tânăra soţie. 

— Păi cum. Acum ăilalţi îl ocărăsc. El să tăvăleşte pe jos şi 
plânge, fomia îl boscorodeşte şi ea, da eu l-am văzut când a 
votat... 

— Unul ca ăsta trebuie alungat din sat! se revoltă vecinul 
din Mizerow. 

— Ba şi alţi, mărite boierule - adaugă Maciej - că ăi care 
au fost la război, au votat şi ei ca şi el. Zic că aşa li s-a 
poruncii... 

— Abuz, abuz curat, alegerile nu sunt valabile, uz de forţă, 
înşelătorie? strigă diferite glasuri. 

Petrecerea care avu loc în ziua aceea la conacul Pognebin 
nu fu prea veselă. 

Soții Jarzynski plecară seara, dar nu la Berlin, ci la Dresda. 

Blestemat, ocărât şi urât de toţi, bietul Bartek zăcea acum 
în casă, străin până şi pentru nevasta lui, pentru că nici ca 
nu-i mai adresa nici o vorbă cât e ziulica de mare. 

Toamna, Dumnezeu dădu recoltă bună, şi domnu' Just, 
care tocmai intrase în posesia gospodăriei lui Bartek, era 
bucuros că făcuse o afacere straşnică. 

Într-o bună zi, pe drumul de la Pognebin mergeau spre 
oraş trei inşi: un bărbat, o femeie şi un bâieţandru. 
Bărbatul era foarte adus de spate, semănând mai degrabă 
cu un moşneag, decât cu un om sănătos. Se duceau la oraş, 
fiindcă la Pognebin nu găsiseră de lucru. Ploua, femeia 
plângea în hohote după casa pierdută, după satul pe care-l 
părăsea. Bărbatul tăcea. Drumul era pustiu, nici tu car, nici 
tu om nicăieri; doar crucea îşi întindea asupra lui braţele 


udate de ploaie. Ploaia se înteţea tot mai mult, şi orizontul 
se întuneca. 

Bartek, Magda şi Franek se duceau la oraş, fiindcă 
învingătorul de la Gravelotte şi Sedan avea să stea o parte 
din iarnă la închisoare pentru molestarea lui Boege. 

Soții Jarzynski continuau să stea la Dresda. 

A treia. 

Cuvânt înainte. 

Vlăguit de efortul investit, după fiecare operă de mai largă 
respiraţie, Sienkiewicz aborda de regulă subiecte mai 
restrânse, a căror scriere constituia adevărate 
divertismente odihnitoare. Spre exemplu, după încheierea 
trilogiei istorice, şase tomuri impunătoare, a început să 
scrie jurnalul unui pictor, care, plănuit să se închege din 
câteva tablouri rustice, impregnate de lirism - bălți, trestii 
şi poetice apusuri de soare - se transformă cu încetul în 
procesul „facerii” într-o farsă atractivă, asezonată din 
belşug cu suspense-uri umoristice - se va destăinui autorul 
]. Janczewska într-o scrisoare din 2 august 1888, expediată 
de la Ostende. Tot el îi va povesti în mare şi conţinutul, 
apreciind că totul depinde de limbă şi stil. Cu toate că în 
altă scrisoare, datată 24 august 1888, îşi va asigura 
destinatara că această istorie a căsătoriei celor doi pictori- 
prieteni nu cuprinde aluzii la relaţiile personale, recunoştea 
totuşi că „multe impresii sunt luate din realitate”, o 
realitate pe care scriitorul o cunoscuse direct pe vremea 
când frecventa cercul actriţei Helena Modrzejewska sau 
mai târziu, în timpul cât a funcţionat ca redactor şef al 
ziarului „Slowo”. Este motivul pentru care, pornind şi de la 
corespondenţa autorului cu personalităţi contemporane 
momentului elaborării sau după aceea, în tipologia şi 
episodica „jurnalului” se pot identifica destule fapte şi tipuri 
cu modele existente în realitatea boemei varşoviene; 
pictori, ziarişti, periodice etc. unele relaţii trimițând chiar la 
biografia prozatorului. Ca şi în alte cazuri, titlul humorescăi 
nu-i aparţine lui Sienkiewicz, care propunea Eu şi prietenul 


meu. Fragment din jurnalul unui pictor, ci probabil 
editorului E. Wolff care, optând mai întâi pentru Kasia, la 
protestele scriitorului contrariat că nu-i fusese înţeleasă 
intenţia artistică, se decide pentru A treia, titlu cu care va şi 
apărea în „Kurier Codzienny” în anul scrierii -1888; pentru 
ca în 1889 să fie publicată şi în volum. Istorici literari de 
prestigiu vor aprecia ulterior unele valenţe documentare, 
umorul scânteietor, badineria stilului etc. 

Prima versiune românească, aparţinând lui Moni-Faust, 
apare în „Adevărul”, 1903 (nr. 4931-4934; 4936; 4938; 
4940-4947) cu titlul Eva Adami (Bibliografia relaţiilor 
literaturii române cu literaturile străine în periodice. 1859- 
1918). 

[. 

ATELIERUL în care locuiam şi pictam împreună cu 
Swiatecki era neplătit, mai întâi pentru că amândoi n- 
aveam decât vreo cinci ruble, iar în al doilea rând, pentru 
că şi el, şi eu nutream o aversiune sinceră faţă de plata 
chiriei. 

Se-spune că noi, pictorii, suntem risipitori, iar eu sunt cel 
dintâi care prefer să-mi beau banii decât să-i irosesc, 
dându-i proprietarului. 

Cât despre proprietarul nostru, nu era un om rău, în plus, 
îi dibuiserăm punctul slab. 

Când venea, de obicei dimineaţa, să ne ceară banii, 
Swiatecki care dormea pe o saltea întinsă pe jos şi se 
acoperea cu o draperie turcească, folosită drept fundal 
pentru portrete, se ridica pe jumătate şi spunea cu o voce 
mormântală. 

— Bine că te văd, domnule, fiindcă am visat că muriseşi. 
Proprietarul care era superstiţios şi pesemne se temea de 
moarte, se tulbura îndată peste măsură, în timp ce 
Swiatecki se aşeza cu faţa în sus pe saltea, întindea 
picioarele, îşi împreuna mâinile pe piept şi continua: 

— Uite-aşa te-am văzut în vis; aveai mănuşi albe cu degete 
prea lungi şi ghete de lac; nu erai schimbat deloc. 


Atunci venea rândul meu şi adăugam: 

— Câteodată asemenea vise nu se împlinesc. 

Se pare că acest „câteodată” îl aducea la disperare pe 
proprietar, care se înfuria, ieşea trântind uşa şi auzeam 
cum cobora scările câte patru trepte deodată, înjurând de 
mama focului. Avea totuşi o inima bună, fiindcă nu ne 
trimitea portărelul la uşă. 

Ce-i drept, nici nu prea avea ce să ia; fireşte, proprietarul 
îşi făcuse şi el socoteala că în atelier şi în bucătărioara 
alăturată aveau sa se mute alţi pictori şi va fi acelaşi lucru, 
dacă nu chiar mai rău. 

Cu toate acestea, eficienţa procedeului nostru a scăzut cu 
timpul. Proprietarul s-a obişnuit cu gândul morţii, Swiatecki 
tocmai intenţiona să picteze trei tablouri în genul lui Wurt 
[255], pe care să le intituleze: Moartea, Înmormântarea şi 
Trezirea din letargie. Fără îndoială, proprietarul nostru 
avea să figureze în toate. 

Astfel de subiecte sepulcrale constituiau specialitatea lui 
Swiatecki care, după propria expresie, pictează: „cadavre 
pe picioare”, „cadavre mari” şi „cadavre mici”. Mai mult ca 
sigur că numai din această cauză nu vrea nimeni să-i 
cumpere tablourile, fiindcă altminteri are talent. Tocmai 
expediase la Expoziţia de la Paris două „cadavre” şi pentru 
că îmi trimisesem şi eu Evreii pe malul Vistulei 
[256], care în catalogul Expoziţiei fuseseră botezați Evreii 
la apa Babilonului, aşteptam amândoi cu nerăbdare 
sentinţa Juriului. 

Natural, Swiatecki prevedea că totul va fi cum nu se poate 
mai rău, că juriul se compune din idioţi notorii, şi chiar dacă 
nu „s-ar compune din idioţi, eu sunt un idiot, tablourile 
noastre sunt idioate, iar premierea lor ar însemna culmea 
idioţiei. Cât sânge rău mi-a făcut acest maimuţoi în cei doi 
ani cât am locuit împreună, nu sunt în stare să spun. 

Marea ambiţie a lui Swiatecki constă în a trece drept un 
„cadavru pe picioare” moral. Printre ceilalţi pictori, pozează 
în beţiv, dar nu este. Dă de duşcă două sau trei păhărele de 


votcă şi se asigură dacă-l vedem, iar dacă nu e sigur, îl 
înghionteşte eu cotul pe vreunul din noi şi, privindu-l pe sub 
sprâncene, întreabă cu glas cavernos: 

— Ce zici, nu-i aşa că am ajuns foarte rău...? 

Îi răspundem că este un prost. Atunci îl apucă turbarea, şi 
nimic nu-l poate înfuria mai rău decât manifestarea 
neîncrederii noastre în decăderea lui morală. Altfel, e un 
găligan cu totul cumsecade. 

Odată am rătăcit drumul în munţi, la Salzkammergut, nu 
departe de Zell am See. 

Deoarece se lăsase întunericul şi ne-am fi putut lesne rupe 
gâtul, Swiatecki îmi spune: 

— Ascultă, Wtadek, tu ai mai mult talent, aşa că dispariţia 
ta ar însemna o pierdere mai mare. O iau eu înainte... Dacă 
mă prăbuşesc, tu rămâi pe loc până mâine dimineaţă, iar 
atunci o să te descurci tu. 

— Ba n-o să mergi tu înainte, îi răspund, ci eu, pentru că 
am ochi mai buni. 

La care Swiatecki: 

— Dacă n-o să-mi rup gâtul astăzi, şi aşa tot într-un canal 
am s-o sfârşesc... mi-e totuna. 

Începem să ne certăm. 

Între timp, se aşterne un întuneric de nepătruns. În cele 
din urmă, convenim să tragem la sorţi. lragem. 

Swiatecki trage beţişorul cel mai scurt şi porneşte înainte. 

Avansăm pe o spinare stâncoasă. La început, este destul 
de lată, apoi se îngustează din ce în ce mai mult. Pe cât 
putem sa ne dăm seama, la dreapta şi la stânga sunt 
prăpăstii foarte adânci. 

Stânca devine tot mai îngustă; mai mult, granitul fărâmiţat 
deasupra ne alunecă sub picioare... 

— Am să merg pe brânci, pentru că altfel nu se poate! 
decide Swiatecki. 

Într-adevăr, nu se poate altfel, aşa că ne lăsăm amândoi în 
patru labe şi mergem mai departe ca doi cimpanzei. 


Curând însă, se arată că nici asta nu ne mai ajută. 
Spinarea stâncoasă nu este mai lată ca aceea a unui cal. 
Swiatecki se aşază călare, eu în spatele lui şi, sprijinindu- 
mă cu mâinile înainte, ne mişcăm ca melcul cu mare pagubă 
pentru veşmintele noastre. 

După un răstimp, aud glasul lui Swiatecki: 

— Wtadek! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am ajuns la capătul stâncii. 

— Şi mai încolo ce-i? 

— Nimic... cred că începe prăpastia. 

— Ia o piatră şi arunc-o... o să auzim când ajunge la fund. 
Pe întuneric, îl aud pe Swiatecki pipăind cu mâinile în jurul 
lui, ca să găsească vreo fărâmă de stâncă, apoi mă previne: 

— Acum 0 arunc... ascultă! 

— Ascultăm amândoi... Tăcere! 

— Ai auzit ceva? 

— Nu! 

— Bine-am mai ajuns! Trebuie să fie vreo sută de stânjeni. 

— Aruncă încă o dată. 

Swiatecki găseşte o fărâmă mai mare şi o aruncă. Nici un 
ecou. 

— Ce să însemne asta? N-are fund ori... se întreabă 
Swiatecki. 

— N-avem ce face! Aşteptăm până mâine dimineaţă. 

Şi aşteptăm. Swiatecki mai dă drumul la câteva pietre; 
totul este zadarnic. Se scurge o oră, două, în sfârşit, aud 
glasul lui Swiatecki: 

— Wladek, vezi să nu aţipeşti... n-ai o ţigară? 

Se arată că ţigări am, dar nici unul din noi n-are chibrituri. 
Disperare! Să tot fie unu noaptea sau poate nici măcar atât. 

Începe să burniţeze. Împrejur, întuneric să-ţi bagi 
degetele în ochi. Ajung la convingerea că trăind printre 
oameni, la oraş ori la ţară, habar nu aveam ce înseamnă 
liniştea. Aceea care ne înconjură acum, ne ţiuie în urechi. 


Parcă aud sângele curgându-mi prin vine, iar bătaia inimii 
o aud foarte desluşit. 

La început, situaţia mi se pare interesantă. 

Să stai călare în bezna nopţii pe o spinare stâncoasă, ca pe 
un cal, şi încă pe buza unei prăpăstii fără fund, oricum, de 
aşa ceva n-are parte orice burghez din capitală; curând 
însă, se lasă frigul şi, colac peste pupăză, Swiatecki începe 
să filozofeze: 

— Ce-i viaţa? Viaţa este pur şi simplu o porcărie. Se spune: 
arta! Arta! Să mă ia dracu', cu artă cu tot... Curată 
maimuţăreală a naturii, şi pe deasupra josnicie... Am văzut 
de două ori Expoziţia. S-au trimis atâtea tablouri, că din 
atâta pânză poţi să faci saltele pentru toţi evreii din lume, ei 
şi? Ce-a ieşit? Cea mai josnică ploconire în faţa gusturilor 
unor băcani, care poate exista, calcule comerciale şi 
umflarea burdihanelor. Prostituarea artei, nimic altceva! 
Dacă arta era acolo, o lovea damblaua, dar din fericire, nu 
există nicăieri artă adevărată... ci numai natura. Se prea 
poate ca şi natura să fie o porcărie... În acest caz, cel mai 
bun lucru ar fi să te arunci... acolo... şi să sfârşeşti odată. Aş 
face-o, dac-aş avea votcă, dar cum n-am votcă, n-o fac, 
deoarece am jurat că nu voi sfârşi treaz. 

Eram obişnuit cu trăncăneala lui Swiatecki, cu toate 
acestea, în frigul şi liniştea din jur, în întuneric şi pe 
marginea prăpastiei, cuvintele lui mi-au creat şi mie o 
dispoziţie mohorâtă. Spre norocul meu, s-a descărcat şi a 
încetat. A mai aruncat câteva pietre, a repetat de câteva 
ori: „Nici un ecou!” apoi am tăcut vreo trei ore. 

Tocmai mă gândeam că în curând aveau să se reverse 
zorile, când deodată am auzit deasupra capetelor 
croncănituri şi fâlfâit de aripi. 

Era încă întuneric şi nu puteam vedea nimic, dar eram 
sigur că vulturii încep să se rotească deasupra prăpastiei; 
„cra! cra!” răsuna tot mai puternic în bezna de deasupra. 
Eram uimit că se aud atâtea croncănituri, de parcă se 


adunaseră cârduri întregi de vulturi. Oricum, anunțau 
apropierea zilei. 

Într-adevăr, după o vreme, mi-am zărit mâinile sprijinite 
de buza stâncii, apoi a început să prindă contur înaintea 
mea spatele lui Swiatecki, întocmai ca o siluetă neagră pe 
un fond ceva mai puţin întunecat, care pălea cu fiecare 
clipă ce trecea. După aceea, o splendidă tentă pal-argintie a 
început să se aştearnă pe stâncă, pe umerii lui Swiatecki, 
subţiind tot mai mult întunericul; de parcă cineva turna în 
el un lichid argintiu, care-l pătrundea, se contopea cu el, 
transformând negrul în cenuşiu, iar cenuşiul în trandafiriul 
perlei. În văzduh, se simţea în acelaşi timp o răceală 
umedă; nu numai stânca, ci şi aerul părea umed. Se 
luminează tot mai mult. 

Privesc în jur, mă străduiesc să-mi întipăresc în minte 
schimbarea tentelor şi le pictez câte puţin în gând, când mă 
întrerupe brusc strigătul lui Swiatecki: 

— Ptiu! ce idioţi! 

Şi spinarea lui îmi piere din ochi. 

— Swiatecki! ţip, ce faci? 

— Nu mai urla! Uită-te şi tu! 

Mă aplec, privesc şi ce văd? Stam călare pe un bot de 
stâncă, ce se afunda în lunca aflată la mai puţin de un cot şi 
jumătate mai jos. Muşchiul înăbuşise căderea pietrei, 
fiindcă lunca era netedă; în depărtare, se vedea drumul şi 
ciorile pe care le luasem drept vulturi. Nu era nevoie decât 
să descâlceam de pe stâncă şi să plecăm, cât se poate de 
liniştiţi acasă. 

Iar noi petrecuserăm o noapte întreagă clănţănind din 
dinţi. 

Nu ştiu de ce acum, când împreună cu Swiatecki aşteptam 
în atelier sosirea proprietarului, mi-a venit în minte această 
păţanie, de la care trecuse aproape un an şi jumătate, şi pe 
care mi-am amintit-o de parcă totul se întâmplase nu mai 
departe decât ieri. 


Retrăirea acelei clipe m-a făcut pe moment mai optimist, 
aşa că i-am spus lui Swiatecki: 

— Antek, îţi mai aduci aminte cât de siguri eram că ne 
aflăm pe marginea unei prăpăstii, şi s-a arătat că înaintea 
noastră se întindea drumul drept? Ce-ar fi să se întâmple şi 
acum la fel? Suntem săraci, e drept, ca nişte şoareci de 
biserică, iar proprietarul vrea să ne dea afară din atelier, 
dar totul se poate schimba. Ce-ar fi să se reverse dintr-o 
dată asupra noastră gloria şi banii...? 

Swiatecki tocmai se aşezase pe saltea şi se încălţa, 
bodogănind că viaţa nu înseamnă altceva decât să te încalţi 
dimineaţa şi să te descalţi seara, aşa că numai acela este cu 
adevărat înţelept, care are curajul să se spânzure, lucru pe 
care dacă el, Swiatecki, nu l-a făcut până acum, s-a 
întâmplat aşa numai pentru că este un prostănac notoriu, 
iar pe deasupra şi un laş josnic. 

Izbucnirea mea de optimism i-a întrerupt reflecţiile, şi-a 
ridicat spre mine ochii de peşte şi mi-a spus; 

— Mai ales tu ai de ce să te bucuri; mai alaltăieri, 
Sustowski 
[257] te-a alungat din casă şi din inima fiicei, iar acum 
proprietarul o să te dea afară din atelier. 

Din nenorocire, Swiatecki avea dreptate 
[258]. Cu trei zile în urmă, mai eram logodnicul Kaziei 
Sustowska, dar marţi de dimineaţă... da! marţi! am primit 
de la tatăl ei următoarea scrisoare: „Dragă domnule! 

Fiica noastră, ascultând îndemnul părinţilor, este de acord 
să rupă o legătura care ar fi o nenorocire pentru ea. Ar 
putea găsi oricând un adăpost la sânul mamei şi sub 
acoperişul tatălui ei, dar tocmai noi, părinţii ei, suntem 
datori să excludem această posibilitate de ultimă instanţă. 
Nu atât situaţia dumitale materială, cât caracterul dumitale 
superficial, pe care nu l-ai putut ascunde oricât te-ai 
străduit, ne determină pe noi şi pe fiica noastră se te 
dezlegăm de cuvântul dat şi să rupem relaţiile cu 


dumneata, lucru care, de altfel, nu va influenţa cu nimic 
bunăvoința noastră. 

Cu stimă, Heliodor Sustowski fost şef al fostei Comisii 
Financiare din Regatul polonez”. 

Aşa suna scrisoarea... 

Mă rog, sunt de acord, mai mult sau mai puţin, că din 
bunurile mele materiale nu se pot coase decât ghete pentru 
câini, dar ce poate pretinde această gorilă patetică de la 
caracterul meu, zău că nu pricep. 

Capul Kaziei aminteşte tipurile din vremea directoratului 
[259] şi i-ar sta de minune, dacă ar vrea să se pieptene 
după moda de atunci, nu după cea de astăzi. Am încercat s- 
o conving să procedeze în consecinţă, fără folos, de altfel, 
fiindcă ea nu înţelege asemenea lucruri. În schimb, are o 
culoare a feţei atât de caldă, de parcă ar fi pictat-o Fortuni. 

Numai pentru acest lucru, o iubeam din toată inima, aşa 
că în prima zi după primirea scrisorii lui Sustowski, eram 
foarte abătut. Abia în ziua a doua, şi asta seara, m-am simţit 
mai uşurat, deoarece mi-am spus: dacă-i nu, nu să fie! Cel 
mai mult m-a ajutat să suport lovitura faptul că eram foarte 
preocupat de Expoziţie şi de Evreii mei. Eram convins că 
este un tablou bun, cu toate că Swiatecki prorocea că nu-şi 
va găsi locul nici măcar în holul Expoziţiei. 

Începusem să-l pictez cu un an în urmă. Şi iată cum: 

Într-o scară, mă plimbam pe malul Vistulei şi priveam: 
luase apă un şlep cu mere. Ştrengarii fără căpătâi scoteau 
merele din apă, în timp ce pe mal încremenise o familie de 
evrei atât de disperaţi, că nici măcar nu se mai văicăreau; 
îşi frângeau doar mâinile şi se uitau împietriţi spre apă. 
Grupul era alcătuit dintr-un evreu bătrân şi sărac, capul 
familiei, o evreică, bătrână şi ea, un tânăr uriaş, ca un 
Mahabeu 
[261], o fată puţin pistruiată, dar cu trăsături clasice în 
desenul nasului şi al gurii, şi doi copii. Se lăsa seara, râul 
avea reflexe arămii, pur şi simplu splendide. Copacii de pe 
Ostrovul Saxon erau tiviţi cu aur, iar mai departe, apa 


revărsată avea tonuri roşietice, ultramarine, aproape oţelii, 
apoi iarăşi purpurii şi violete. Perspectiva văzduhului - un 
deliciu! Trecerea de la un ton la altul era atât de 
insesizabilă şi de minunată, încât îţi încânta sufletul; 
împrejur - linişte, lumină şi acalmie. Melancolia stăruia 
pretutindeni, de-ţi venea să plângi. Iar grupul acela 
întristat, stând aşa încremenit, de parcă pozaseră cu toţii 
de mici în atelierul pictorilor... 

Am avut o revelaţie şi am exclamat: iată tabloul meu! 

Aveam la mine cutia cu pensule şi culorile, fiindcă nu mă 
despart niciodată de ele, şi am început numaidecât să 
schiţez, nu înainte de a le spune evreilor: 

— Staţi aşa, nu va mişcaţi! O rublă de fiecare până când se 
întunecă! 

Evreii mei au priceput din zbor despre ce e vorba, şi nici 
n-au clintit. M-am apucat să-i schiţez în grabă. Ştrengarii au 
ieşit din apă şi în curând am auzit în spatele meu: 

— Zugrăveşte, zugrăveşte, ce fură, zice că găseşte! 

Le-am vorbit pe limba lor şi i-am câştigat numaidecât; nici 
măcar n-au mai aruncat cu uscături în evrei, ca să nu mă 
încurce. 

În schimb, grupul pe care-l schiţam s-a înveselit deodată, 
aşa că am strigat la ei să se întristeze din nou. 

Mi-a răspuns bătrâna: 

— Să-mi fie cu iertare, domnule pictor, dal de ce să ne mai 
întristăm, dacă ne-ai făgăduit o rublă de fiecare? Să plângă 
ăi de nu câştigă nimic! 

Am fost nevoit să-i ameninţ că nu le mai dau nici un ban. 

Am schiţat aşa două seri la rând, apoi mi-au pozat timp de 
câteva luni în atelier. Swiatecki n-are decât sa spună ce 
vrea, tabloul este bun, fiindcă este foarte expresiv; e mult 
adevăr în el, şi foarte multă natură. l-am pictat până şi 
pistruii fetei. Chipurile ar putea fi mai frumoase, dar măi 
adevărate şi mai caracteristice, nu! 

Gândind astfel la tabloul meu, am suportat mai uşor 
pierderea Kaziei. De aceea, când Swiatecki mi-a amintit de 


ea, am avut senzaţia că totul se petrecuse cândva demult. 
În acest timp, Swiatecki s-a încălţat în al doilea pantof, iar 
eu am început să pregătesc samovarul. 

A venit bătrâna Antoniowa cu chiflele, pe care Swiatecki o 
tot îndemnă în zadar de vreun an să se spânzure, şi ne-am 
aşezat la masă. 

— De ce eşti atât de vesel astăzi? mă întreabă Swiatecki 
arţăgos. 

— Ştiu şi eu! Ai să vezi că ni se va întâmpla ceva 
neobişnuit, în aceeaşi clipă, auzim scârţâitul scării care 
ducea la atelier. 

— E proprietarul! într-adevăr, neobişnuit, ce să zic! 
exclamă Swiatecki. 

Spunând acestea, înghite restul de ceai, care este atât de 
fierbinte, încât îi dau lacrimile, zvâcneşte în picioare şi, 
fiindcă bucătărioara noastră este chiar lângă uşa de la 
intrare, se ascunde în atelier în spatele costumelor şi-mi 
spune gâfâind din ascunzătoare: 

— Dragul meu, proprietarul ţine foarte mult la tine, 
discută tu cu el...! 

— Din contră, e mort după tine! îi răspund, alergând spre 
costume. Stai tu de vorbă cu el! 

Deodată se deschide uşa şi intră... cine oare? Nu 
proprietarul, ci portarul casei în care locuieşte familia 
Sustowski. leşim îndată de după costume. 

— Am adus o scrisoare pentru domnu', rosteşte portarul. 

lau scrisoarea... Pe Hermes 
[262] E de la Kazia! Rup plicul şi citesc cele ce urmează: 
„Sunt sigură că părinţii o să ne ierte. Vino imediat, chiar 
dacă e prea devreme. Abia ne-am întors de la ape, din 
grădină. K”. 

La drept vorbind, nu prea ştiu ce trebuie să-mi ierte 
părinţii ei, dar acum n-am timp să mă gândesc la asta, 
fiindcă sunt gata să-mi pierd capul de uimire... 

Abia după o vreme, îi dau scrisoarea lui Swiatecki şi-i zic 
portarului: 


— Prietene! Spune-i domnişoarei că vin numaidecât... 
Aşteaptă... N-am mărunt, dar uite o hârtie de trei ruble 
(ultimele), schimbă, păstrează o rublă şi adu-mi restul. 

Între noi fie zis, monstrul a luat cele trei ruble şi nu l-am 
mai văzut. Ştia, nemernicul, că n-am să fac scandal în casa 
familiei Sustowski, şi profita cu obrăznicie de situaţie. 
Atunci însă, nici măcar n-am observat nimic. 

— Ei, ce zici? îl întreb pe Swiatecki. 

— Nimic! Fiecare vițel îşi găseşte măcelarul. 

Graba cu care mă îmbrăcam nu mi-a îngăduit să găsesc o 
insultă mai potrivită pentru Swiatecki. 

II. 

Un sfert de oră mai târziu, sun la uşa familiei Sustowski. 

Îmi deschide chiar Kazia. Este minunată... lradiază 
căldura somnului şi prospeţimea dimineţii, pe care o 
adusese din grădină în faldurile rochiţei albastru-pal. 
Pălăria, pe care şi-o scosese, îi stricase puţin pieptănătura. 
Faţa-i râdea, ochii şi buzele umezite, de asemenea... O 
adevărată dimineaţă. Îi iau mâinile şi încep să i le sărut 
până la cot, dar ea mi se apleacă la ureche şi întreabă: 

— E, cine iubeşte mai mult? 

Apoi mă apucă de mână şi mă conduce înaintea 
părinţilor... Bătrânul Sustowski are înfăţişarea unui roman 
care-şi oferă morţii pro patria unicul copil; mama varsă 
lacrimi în ceaşca de cafea, căci amândoi tocmai îşi beau 
cafeaua. Se ridică la vederea noastră, şi papa Sustowski 
glăsuieşte: 

— Judecata şi datoria m-ar îndemna să spun: nu, dar inima 
părintească îşi are drepturile ei, iar dacă asta este o 
slăbiciune, Dumnezeu să mă judece! 

Aici îşi ridică privirile, ca dovadă că este gata să răspundă, 
în cazul când tribunalul ceresc ar intenţiona să înceapă de 
îndată întocmirea procesului verbal. În viaţa mea n-am 
văzut ceva mai roman, afară de salamurile şi macaroanele 
vândute pe Corso. Momentul este atât de solemn, încât 
până şi un hipopotam ar plezni de emoție. Tonul 


sărbătoresc este subliniat şi mai mult de doamna Sustowska 
care-şi desface braţele şi rosteşte cu voce lăcrimoasă: 

— Copiii mei! Dacă veţi duce-o rău vreodată, să veniţi să 
vă adăpostiţi aici, aici! 

Spunând acestea, arată spre sânul ei. 

Dar nici eu nu sunt prost! Nu mă mai păcăleşte ea pe mine 
să mă adăpostesc acolo, acolo!... Mă rog, dacă fiica ei mi-ar 
oferi adăpost acolo, ar fi altceva. Cu toate acestea, sunt de-a 
dreptul uimit de generozitatea soţilor Sustowski, şi inima mi 
se umple de recunoştinţă. 

Din cauza emoţiei, golesc atâtea ceşti de cafea, încât până 
şi Sustowski începe să arunce priviri neliniştite spre maşina 
de măcinat şi spre smântână. Kazia îmi toarnă mereu, iar 
eu mă străduiesc să-i strâng piciorul sub faţa de masă. Dar 
ea şi-l retrage întruna, scuturând din cap pe furiş şi 
zâmbind atât de provocatoare, încât mă mir cum nu mi-am 
ieşit din piele. 

Stau vreo oră şi jumătate, dar în cele din urmă trebuie s-o 
şterg, pentru că la atelier mă aşteaptă Bobus care ia lecţii 
de desen de la mine şi-mi lasă de fiecare dată cartea lui de 
vizită: fireşte, de cele mai multe ori, o rătăcesc. Kazia şi 
mama mă conduc până în vestibul, ceea ce mă înfurie, 
pentru că voiam să mă conducă numai Kazia. Ce buze 
are...! 

Trebuie să trec prin grădină. O mulţime de oameni se 
întorc de la ape... Pe drum, observ că toată lumea se 
opreşte când mă vede. Aud şoptindu-se împrejur: „Uite-l pe 
Magorski! el e...” Domnişoarele, îmbrăcate în percal de 
toate culorile, sub care li se desenează ademenitor formele 
frumoase, îmi aruncă asemenea priviri, de parcă ar vrea să- 
mi spună: „Intră, templul e gata!” Ce dracul mai e şi asta, 
să fiu eu chiar atât de cunoscut? Nu mai înţeleg nimic. 

Merg mai departe - la fel... În tindă, lângă scară, mă 
ciocnesc de proprietar, ca un vapor de o stâncă. Aoleu, 
chiria! Dar proprietarul se apropie şi-mi spune: 


— Dragă domnule! Cu toate că sunt agasant uneori, crede- 
mă că pentru dumneata nutresc atâta... Încât... dă-mi voie! 

Mă apucă de gât şi mă îmbrăţişează. Aha, înţeleg. 
Swiatecki trebuie să-i fi spus că mă însor, iar el crede că de 
acum încolo voi plăti chiria regulat. N-are decât să creadă... 

Urc scara tropăind. Pe drum, aud larmă la noi. Intru. În 
atelier, un fum de să-l tai cu cuțitul. Julek Rzysiiski. Wach 
Poterkiewicz, Franek Cepkowski, bătrânul Studecki, 
Karminhski şi Wojtek Michalak se distrează cu rândul pe 
socoteala lui Bobus. Când mă văd, îl lasă pe Bobus în 
mijlocul atelierului şi încep să strige cu toţii: 

— Felicitări! felicitări! Felicitări...! 

— Sus cuel! 

Cât ai bate din palme, sunt apucat de mâini şi o vreme mă 
aruncă în sus, zbierând într-un mod vrednic de un cârd de 
maimuțe urlătoare; în cele din urmă, mă trezesc în picioare, 
le mulţumesc cum pot şi-i anunţ că toţi vor trebui să vină la 
nunta mea, în special Swiatecki, pe care-l rog să-mi fie 
cavaler de onoare... 

Swiatecki, însă, ridică braţul şi rosteşte: 

— Fleşcăitul ăsta crede că-l felicităm pentru că se 
căsătoreşte. 

— Dar de ce mă felicitaţi? 

— Cum aşa, nu ştii nimic? întreabă mai multe glasuri. 

— Nu ştiu nimic, ce dracu v-a apucat? 

— Daţi-i „Latawiec”-ul! 

[263] numărul de azi-dimincaţă! strigă Wach Poterkiewicz. 

Mi se dă deci numărul de dimineaţă al „Latawiec”-ului, 
îndemnându-mă cu toţii să mă uit la telegrame. 

Mă uit la telegrame şi citesc cele ce urmează: 
„Corespondentul nostru transmite. Tabloul lui Magurski, 
Evreii la apa Babilonului, a primit marea medalie de aur la 
Expoziţia din acest an. Critica nu află destule cuvinte 
pentru geniul maestrului. Albert Wolff 
[264] a numit tabloul o „revelaţie”. Baronul Hirsch oferă 
pentru el 15.000 de franci”. 


Mi-e rău! ajutor! Sunt atât de prostit, încât nu mai pot să 
scot o vorbă. Ştiam că tabloul mi-a reuşit, dar nici nu visam 
asemenea succes... 

„Latawiec”-ul îmi cade din mână. 

Îl ridică şi-mi citesc de la ştirile curente următoarele 
comentarii la telegramă: 

Ştirea I. Aflam chiar din gura maestrului că intenţionează 
să-şi expună, tabloul în oraşul de reşedinţă al sirenei. 

Ştirea a II-a. La întrebarea vicepreşedintelui Comitetului 
Asociaţiei pentru Stimularea Artelor Plastice 
[266], adresată maestrului nostru, dacă vrea să expună 
capodopera la Varşovia, maestrul a răspuns: „Prefer să nu-l 
mai vând la Paris, decât să nu-l expun la Varşovia!” Sperăm 
că aceste cuvinte vor fi citite (deie Domnul cât mai târziu) 
pe mormântul maestrului. 

Ştirea a III-a. După ce a primit telegrama de la Paris, 
mama maestrului s-a îmbolnăvit grav. 

Ştirea a IV-a. În clipa trimiterii numărului la tipografie, 
aflăm că mama maestrului se simte mai bine. 

Ştirea a V-a. Maestrul nostru a fost invitat să-şi expună 
tabloul în toate capitalele europene. 

Copleşit de aceste minciuni monstruoase, îmi vin puţin în 
fire. OstrzyAski, redactorul „Latawiec”-ului şi fost rival la 
mâna Kaziei, a înnebunit probabil, fiindcă asta întrece orice 
măsură. Fireşte că voi expune tabloul în primul rând la 
Varşovia, dar I-o, n-am vorbit cu nimeni încă despre asta; II- 
O, vicepreşedintele Asociaţiei pentru Stimularea Artelor 
Plastice nu m-a întrebat nimic; Ill-o, eu nu i-am răspuns 
nimic; IV-o, mama a murit cu zece ani în urmă; V-o, n-am 
primit de nicăieri invitaţie să expun tabloul. 

Ce-i mai rău, e că-mi fulgeră prin minte că dacă şi 
telegrama este tot atât de adevărată pe cât sunt de 
autentice cele cinci ştiri, atunci speranţele-s deşarte... 
Ostrzyhski, pe care Kazia îl refuzase acum o jumătate de 
an, deşi părinţii erau de partea lui, poate că, mă pusese 
înadins într-o situaţie caraghioasă, iar dacă era aşa, apoi 


LLA 


„imi va plăti cu capul sau cu ceva asemănător!” cum 
glăsuieşte libretto-ul unei opere. Colegii mă liniştesc, 
asigurându-mă că ştirile puteau fi inventate de OstrzyAski, 
dar telegrama trebuie să fie adevărată. 

Chiar atunci îşi face apariţia şi Stach Klosowiez cu 
numărul de dimineaţă al „Biegun”-ului 
[267]. 'Telegrama este tipărită şi în „Biegun”. Răsuflu 
uşurat. 

Acum încep felicitările individual. 

Bătrânul Studecki, fals până-n măduva oaselor, dar dulce 
ca siropul, îmi scutură mina şi-mi spune: 

— Drăguliţă Doamne! am crezut întotdeauna în geniul 
dumitale, colega, şi te-am apărat de fiecare dată... 
(susţinea, ştiu bine, că sunt un măgar) dar... drăguliţă 
Doamne... poate că dumneata nu-ţi doreşti ca un fa-presto, 
ca mine, să se arate atât de familiar, oricum, iartă-mi o 
veche obişnuinţă, ei, drăguliţă Doamne... 

Îi doresc în gând să se spânzure, dar nu pot să-i răspund, 
fiindcă mă trage la o parte Karminski şi-mi spune încet, însă 
în aşa fel ca să audă toţi: 

— Colega, poate că ai nevoie de bani, spune, şi eu... 
Karmifski este cunoscut printre noi ca foarte îndatoritor. 

Abordează mereu pe câte unul din noi: „Colega, dacă ai 
nevoie de ajutor, spune, şi fii sigur că... la revedere!” La 
drept vorbind, are bani. Îi promit că dacă n-o să găsesc în 
altă parte, o să apelez la el. Dar se apropie şi alţii, cu totul 
sinceri, şi mă îmbrăţişează de-mi pârâie oasele. La urmă, 
vine şi Swiatecki; văd că este tulburat, dar se stăpâneşte şi- 
mi spune bolovănos: 

— Deşi văd că te jidoveşti, te felicit! 

— Deşi văd că te prosteşti, îţi mulţumesc - i-o întorc, şi ne 
îmbrăţişăm cu toată puterea. 

Wach Poterkiewicz ne aduce aminte că i s-a uscat gâtul. Eu 
n-am un sfanţ, dar Swiatecki are două ruble; ceilalţi au şi ei 
câte ceva. Urmează cheta şi... punciul. Beau cu toţii în 
sănătatea mea, mă aruncă iarăşi în sus, iar când le spun că 


am reluat relaţiile cu familia Sustowski, beau şi în sănătatea 
Kaziei. Deodată, Swiatecki vine la mine şi-mi zice: 

— Tinere idiot, tu ai impresia că ei n-au citit telegrama 
înainte ca domnişoara să-ţi scrie? 

— Aoleo! parcă m-a izbit cu măciuca în moalele capului. 
Într-o parte orizontul se luminează, în cealaltă se întunecă. 
Din partea soţilor Sustowski te poţi aştepta la orice, dar 
Kazia nu poate fi capabilă de asemenea calcule. 

Este totuşi foarte posibil să fi citit telegrama dimineaţa la 
ape, apoi să mă fi chemat imediat. 

În primul moment, vreau să dau fuga la familia Sustowski 
şi să le cer socoteală. 

Dar nu pot să-mi părăsesc prietenii... locmai atunci vine şi 
OstrzyAski, elegant, rece, sigur de el, înmănuşat ca de 
obicei. Agerimea minţii i se citeşte pe faţă, fiindcă este o 
vulpe bătrână, unsă cu toate alifiile. 

Încă din prag, începe să-şi mişte protecţional bastonul, 
spunând: 

— 'Te felicit, maestre, şi eu te felicit. 

Rosteşte apăsat pronumele, ca şi când felicitările lui ar 
însemna mai mult decât ale celorlalţi. 

În definitiv, poate că aşa şi este... 

— Ce-ai mai născocit, domnule? îi strig. Ai cuvântul meu ca 
abia din „Latawiec” am aflat totul. 

— Şi ce mă interesează pe mine? întreabă Ostrzyhski. 

— N-am spus nimic nici de expunerea tabloului. 

— Spui acum, răspunde flegmatic Ostrzyhski. 

— Bine, dar el n-are mamă, aşa că n-a avut cum să se 
îmbolnăvească! îi reproşează Wojtek Michalak. 

— Puțin îmi pasă, repetă OstrzyAski cu demnitate, 
scoţându-şi a doua mănuşă. 

— Dar telegrama este adevărată? 

— Este. 

Răspunsul lui mă linişteşte pe deplin. Drept recunoştinţă, 
îi torn şi lui punci. OstrzyAski îşi lipeşte buzele de marginea 
paharului, bea o înghiţitură şi îmi urează: 


— Mai întâi, în sănătatea ta, apoi ştii tu într-a cui... 'le 
felicit de două ori. 

Redactorul „Latawiec”-ului înalţă din umeri. 

— Cum ai aflat? îl întreb. 

— Nimic mai firesc, astăzi de dimineaţă, înainte de ora opt, 
Sustowski a trecut pe la redacţie. 

Swiatecki începe să mormăie ceva despre oamenii josnici 
în general; eu nu mai pot rezista şi mă reped la pălărie. 
Ostrzyhski pleacă o dată cu mine, dar îl las pe drum şi, după 
câteva minute, sun pentru a doua oară la uşa familiei 
Sustowski. Îmi deschide din nou Kazia; părinţii nu sunt 
acasă. 

— Kazia, o întreb, ai ştiut de telegramă? 

— Am ştiut, răspunde calmă. 

— A... Kazia! 

— Ce vrei, dragul meu? Nu trebuie să te miri de părinţii 
mei... Ei au nevoie de un motiv raţional, ca să te accepte. 

— Dar tu, Kazia? 

— Eu am profitat de ocazie... Eşti supărat pe mine, 
Wtadek? Ochii mi se luminează şi am impresia că are 
dreptate Kazia. 

În definitiv, pentru ce am alergat până aici ca un nebun? 
Kazia se apropie şi îşi reazemă căpşorul pe umărul meu; o 
iau de mijloc, ea îşi înclină faţa spre mine, închide ochii, îşi 
întinde boticul şi şopteşte: 

— Nu, nu, Wtadek!... nu acum... după cununie... te rog! 
Drept rezultat al acestor rugăminţi, îmi apăs gura pe 
boticul ei şi rămânem aşa cât ne îngăduie respiraţia. Ochii 
Kaziei devin languroşi... Îi acoperă, în sfârşit, şi mă 
dojeneşte: 

— Şi doar te-am rugat atâta să nu... 

Reproşul şi privirea aruncată pe sub mână mă înduioşează 
şi o sărut a doua oară. Când iubeşti pe cineva, eşti tentat 
mai degrabă să-l săruţi, decât să-l baţi, de exemplu... lar eu 
o iubesc pe Kazia fără margini, până la moarte şi după 
moarte! Ea sau nici una, şi basta! 


Kazia îmi spune cu glasul întretăiat că se teme că n-am s-o 
mai respect. Făptură scumpă! ce prostii mai îndrugă! O 
liniştesc cum pot, şi începem să discutăm serios. 

Convenim amândoi că dacă soţii Sustowski se vor preface 
că au aflat mai târziu de telegramă, n-am să le arăt că ştiu 
cum stau lucrurile, după care mă despart de Kazia, 
făgăduindu-i că am să vin diseară. 

Trebuie să dau fuga la secretariatul Asociaţiei pentru 
Stimularea Artelor Plastice; cu ajutorul lor, mă pot înţelege 
mai uşor cu secretariatul Expoziţiei de la Paris. 

III. 

Expediez o telegramă, declarându-mă de acord cu preţul 
oferit de baronul Hirsch, cu condiţia ca mai întâi să expun 
tabloul la Varşovia etc. 

Pentru expedierea telegramei şi pentru alte cheltuieli, 
împrumut bani de la Comitet. Mi se dau fără ezitare. Totul 
merge strună. 

În „Latawiec” şi în „Biegun” apare biografia mea, în care 
nu există nici un cuvinţel adevărat, dar vorba lui Ostrzynski: 
„Ce-mi pasă?” Sunt solicitat şi de două reviste ilustrate. Vor 
să-mi publice portretul şi o reproducere a tabloului meu. 
Prea bine!Banii o să curgă cu nemiluita. 

IV. 

O săptămână mai târziu, primesc avansul de la baronul 
Hirsch. 

Restul va fi plătit când cumpărătorul va intra în posesia 
pânzei; deocamdată, Banca de Comerţ îmi va pune pe masă 
cinci mii de franci în ludovici de aur. De când sunt, n-am 
văzut atâta bănet. 

Mă întorc acasă încărcat ca un catâr. 

La atelier, ţinem sfat. Împrăştii ludovicii pe jos şi, pentru 
că niciodată nu ra-am scăldat în aur, încep să mă tăvălesc 
pe duşumea printre monezile aurii. Swiatecki face şi el la 
fel... Tocmai atunci intră proprietarul şi crede că ne-am 
pierdut minţile... Ne facem de cap canibalic! 

V, 


Ostrzynski îmi destăinuieşte într-o bună zi că bobârnacul 
Kaziei l-a făcut fericit, deoarece are nişte perspective pe 
care nici măcar nu pot să mi le imaginez. 

Sunt foarte bucuros din această pricină, dar mai degrabă 
mi-e totuna; cred că Ostrzyiski se va descurca în viaţă. 

Pe vremea când îi făcea curte Kaziei, părinţii ci erau de 
partea lui, mai ales papa Sustowski. OstrzyAski îl fascinase 
pur şi simplu, făcându-l pe acest roman să-şi uite prestanţa 
statuară în prezenţa lui. Kazia, în schimb, nu l-a putut suferi 
de când l-a cunoscut. Era o aversiune instinctivă, deoarece 
sunt sigur că n-avea temeiurile mele sau ale tuturor 
celorlalţi care-i cunoşteam mai bine firea. 

E un om ciudat, mai degrabă un scriitor ciudat. 

Mai mult ca sigur că nu numai la noi, ci în toate marile 
aglomerări literare şi artistice există oameni pe care, dacă-i 
judecăm bine, ne întrebăm fără să vrem: pe ce se 
întemeiază autoritatea lor? 

Din această categorie face parte şi prietenul meu de la 
„Latawiec”. Cine-ar putea crede că secretul importanţei lui 
Ostrzyhski şi raţiunea existenţei lui spirituale îl constituie 
faptul că nu-i plac şi nu respectă talentele, îndeosebi cele 
literare, şi că trăieşte „pur şi simplu din dispreţuirea lor... 
Nutreşte pentru ele disprețul unui om căruia corectitudinea 
vieţii, anume agerime ocazională şi o mare isteţime îi 
asigură în permanenţă victoria în relaţiile de societate. 

Trebuie să-l vezi la sesiuni, la adunările artistice şi literare, 
la mesele jubiliare, cu ce ironie îngăduitoare tratează 
oameni care în domeniul creaţiei dau de zece ori mai mult 
decât el, cum îi strânge cu uşa, cum îi descumpăneşte cu 
logica lui, cu bunul lui simţ, cum le impune propria 
autoritate literară. 

Ori de câte ori vorbeşte despre asta, Swiatecki cere o 
scândură de la pat cu ajutorul căreia are intenţia să-i 
spargă capul lui OstrzyAiski, dar pe mine nu mă mai miră 
supremaţia lui. Oamenii cu adevărat talentaţi sunt de cele 
mai multe ori stângaci, timizi, lipsiţi tocmai de aceea de 


agerime ocazională şi de echilibru intelectual... Acestor 
talente autentice abia în singurătate le cresc aripile. 
Probabil că în condiţii similare, Ostrzyiski se grăbeşte să se 
culce, fiindcă n-are absolut nimic de spus. 

Viitorul va face ordine printre aceşti oameni, acordându-le 
importanţa cuvenită şi fixând fiecăruia locul corespunzător. 
Ostrzyhski este prea isteţ, ca să nu ştie asta, dar în sinea lui 
îşi bate joc. Este mulţumit că în clipa de faţă înseamnă şi 
este ascultat mai mult decât alţii mai buni decât el. 

Noi, pictorii, îi stăm şi mai puţin în cale. Cu toate acestea, 
uneori face reclamă şi scriitorilor de talent, dar numai 
atunci când o cer interesele „Latawiec”-ului şi rivalitatea cu 
„Biegun”. Altminteri, este un bun camarad şi un om drăguţ. 
Pot spune că-mj place, dar... 

Dar mai ducă-se dracului! Ostrzyhski... ajunge. 

VI. 

Odată şi odată, o să mă aducă în stare să plec trântind uşa 
după mine. 

Ce comedie! De când am glorie şi bani, Sustowski, în ciuda 
aşteptărilor mele, se poartă cu mine de-a dreptul 
dispreţuitor. El, soţia lui şi toate rubedeniile Kaziei mă 
tratează cu multă răceală. 

Încă din prima seară, Sustowski mi-a declarat că dacă 
socotesc că noua mea situaţie a avut vreo influenţă asupra 
purtării lor sau dacă presupun - cum reiese din atitudinea 
mea - că le fac o favoare, ei, deşi sunt dispuşi să facă 
sacrificii mari pentru fericirea fiicei, nici măcar ea, unicul 
lor copil, nu le poate cere să renunţe la demnitatea lor. lar 
mama a adăugat că, în acest caz, copila ei ar şti unde să-şi 
găsească un adăpost. Biata Kazia îmi ia apărarea, câteodată 
destul de îmbufnată, dar ei îmi pândesc fiecare cuvânt. 

Abia apuc să deschid gura, că Sustowski îşi muşcă buzele, 
se uită la soţie, şi clatină din cap, de parcă ar vrea să spună: 
„Ştiam eu că aşa se va sfârşi!” Aşa îmi calcă pe nervi de 
dimineaţă până seara. 


Şi când te gândeşti că toate acestea, nu sunt decât 
ipocrizie, menită să mă ademenească în plasa lor. În fond, 
nu se gândesc decât la cei cincisprezece mii de franci ai 
mei; sunt şi ei tot atât de grăbiţi, ca şi mine, deşi din alte 
motive. 

E timpul să sfârşesc. 

M-au adus în stare să cred că am făptuit într-adevăr cine 
ştie ce nelegiuire obţinând medalia de aur şi cincisprezece 
mii de franci pentru tablou. 

VII. 

Soseşte ziua logodnei. 

Am cumpărat o verighetă minunată, a la Louis XV, care nu 
le-a plăcut soţilor Sustowski şi nici măcar Kaziei, fiindcă în 
casa lor nimeni n-are idee de arta adevărată. 

Cu Kazia trebuie să mai trudesc multă vreme, ca, să-i scot 
din cap preferinţele burgheze şi s-o învăţ să simtă artistic; 
având în vedere că mă iubeşte, sunt optimist. 

N-am invitat pe nimeni la logodnă, afară de Swiatecki. 
Înainte însă, voiam ca el să vină măcar o dată în vizită la 
familia Sustowski, dar el susţine că, deşi fizic şi moral a dat 
faliment, n-a decăzut încă într-atâta încât să înceapă să facă 
vizite... Nu-i nimic de făcut! 

Îi previn daci pe soţii Sustowski că prietenul meu este un 
original de excepţie, cu toate că e un pictor genial şi cel mai 
cumsecade om din lume. 

Aflând că prietenul meu pictează „cadavre pe picioare”, 
„cadavre mari” şi „cadavre mici”, Sustowski îşi înalţă 
sprâncenele, declarând că până atunci a avut de-a face cu 
oameni serioşi, că întreaga lui carieră de funcţionar este 
fără pată şi nădăjduieşte că „domnul Swiatecki” va binevoi 
să respecte obiceiurile înstăpânite într-o casă, de oameni 
modeşti şi cumsecade... 

Mărturisesc că, în această privinţă, nu sunt prea liniştit, şi 
încă de dimineaţă încep să mă războiesc cu Swiatecki. Se 
încăpăţânează să meargă cu pantalonii băgaţi în bocanci. 
Încerc să-l conving, îl rog, îl implor. 


În sfârşit, acceptă, declarând că la urma urmei, nu vede 
motivul pentru care n-ar putea deveni şi clovn. Păcat numai 
că bocancii lui amintesc de bocancii exploratorilor din 
Africa centrală, deoarece feţele lor n-au mai cunoscut 
crema de când au fost aduşi pe credit de la cizmar. Ce să-i 
faci! 

Într-o situaţie şi mai dificilă se află capul lui Swiatecki, 
care seamănă cu un vârf din munţii Tatra, acoperit de o 
pădure distrusă de o tornadă. Cu asta însă, trebuie să mă 
împac, fiindcă nu există pieptene pe lume care să-i vină de 
bac acestui ciuf încâlcit, în schimb, îl oblig pe Swiatecki să 
se îmbrace într-un surtuc, în locul bluzei pe care o purta în 
fiecare zi. O face, dar cu toate acestea, are înfăţişarea unuia 
dintre „cadavrele lui pe picioare” şi se află într-o dispoziţie 
de îngropăciune. 

Pe stradă, se uită la ciomagul lui noduros şi la pălăria 
uriaşă, jerpelită, dar cu asta m-am obişnuit. Sunăm şi 
intrăm. 

În vestibul, ajunge până la mine glasul vărului Jaczkowicz 
care vorbeşte despre suprapopulare. Vărul Jaczkowicz 
vorbeşte mereu de suprapopulare; e subiectul lui preferat. 
Kazita arată în volănaşele ei de muselină ca un nouraş şi 
este fermecătoare... Sustowski în frac, rudele în fracuri, 
mătuşile bătrâne în rochii de mătase. 

Intrarea lui Swiatecki face impresie. Îl examinează toţi cu 
oarecare nelinişte... El priveşte mohorât împrejur şi-i 
declară lui Sustowski că nu l-ar fi deranjat cu prezenţa, lui 
„dacă nu s-ar fi întâmplat ca Wladek să se însoare sau ceva 
asemănător...” 

Acest „ceva asemănător” este primit cum nu se poate mai 
rău. Sustowski se proţăpeşte cu demnitate şi întreabă ce 
înţelege domnul Swiatecki prin „ceva asemănător...” 
Domnul Swiatecki răspunde că lui îi este indiferent, dar 
pentru Wtadek ar fi putut chiar să se verniseze, mai ales 
dacă ar fi ştiut că domnul Sustowski şi-o doreşte... Viitorul 


meu socru priveşte la soţie, la mine şi la Kazia cu nişte ochi 
în care uimirea se împleteşte cu indignarea. 

Din fericire, salvez situaţia şi eu o prezenţă de spirit rar 
întâlnită la mine, îl rog pe viitorul socru să mă prezinte 
acelor membri ai familiei, pe care nu-i cunosc. 

Urmează prezentările, apoi ne aşezăm. 

Kazia stă lângă mine şi îşi lasă mâna într-ale mele. 
Încăperea este plină de lume, dar toţi sunt încorsetaţi şi 
tăcuţi. Atmosfera este apăsătoare. 

Verişorul Jaczkowicz reia discuţia despre suprapopulare. 
Swiatecki al meu se uită sub masă... În liniştea din jur, 
răsună tot mai puternic glasul lui Jaczkowicz care, lipsindu-i 
un dinte din faţă, ori de câte ori trebuie să pronunţe sz(ş), 
scoate un şuierat prelung... 

— Cu timpul, din această pricină ar putea rezulta cele mai 
mari nenorociri pentru întreaga Europă, afirmă Jaczkowicz. 

— Emigrarea... strecoară cineva lângă el. 

— Statistica ne arată că emigrarea nu preîntâmpină 
suprapopularea. 

Deodată, Swiatecki îşi înalţă capul şi îşi îndreaptă ochii de 
peşte spre vorbitor. 

— În acest caz, trebuie să introducem şi la noi obiceiurile 
chinezeşti, rosteşte cu glasul gros. 

— Mă rog... care obiceiuri chinezeşti? 

— În China, părinţii au dreptul să sugrume copiii 
neputincioşi, aşa că la noi copiii ar trebui să aibă dreptul de 
a-şi sugruma părinţii neajutoraţi. 

Parc-ar fi căzut trăsnetul; canapeaua a gemut sub 
greutatea mătugşilor, iar eu am încremenit pierit... 
Sustowski închide ochii şi, o vreme, nu poate îngăima, 
NIMIC... 

Tăcere. 

După care se aude glasul îngrozit al viitorului meu socru: 

— Domnul meu, socotesc că un creştin... 

— De ce trebuie să fiu neapărat creştin? îl întrerupe 
Swiatecki, scuturându-şi capul ameninţător. 


Alt trăznet din senin! Canapeaua cu mătuşile începe să 
tremure cuprinsă parcă de friguri şi se prăpăstuieşte în 
adânc... La rândul meu, simt că se despică pământul sub 
mine. 

Totul e pierdut, în van orice speranţă. 

Deodată, izbucneşte ca un clopoțel râsul Kaziei, 
Jaczkowicz, fără să ştie de ce, îi urmează exemplul, iar eu... 
fac la fel. 

— 'Tăticule! exclamă Kazia. Wtadzio te-a prevenit doar că 
domnul Swiatecki este un original. Domnul Swiatecki 
glumeşte, dar eu ştiu că domnul Swiatecki are o mamă cu 
care se poartă ca cel mai bun dintre fiii. 

Mare diavoliţă, Kazia mea! Nu numai că nu inventează, 
dar totul e adevărat; Swiatecki are într-adevăr o mamă şi se 
poartă foarte bine cu ea. 

Râsul şi vorbele ei descreţesc întrucâtva frunţile. Efecte şi 
mai puternice produce intrarea slujitorului cu vinul şi 
prăjiturile. Este tot portarul care mi-a oprit ultimele trei 
ruble, dar acum l-au îmbrăcat în frac şi ţine loc de lacheu. 
Stă cu ochii pironiţi pe platou, serviciul de sticlă zăngăne, 
iar el se mişcă atât de încet, de parcă ar aduce un pahar 
plin cu apă. 

Încep să mă tem că va scăpa totul pe jos; din fericire, 
teama mea se dovedeşte de prisos... 

După o clipă, păhărelele sunt pline. 

Urmează actul logodnei... 

O verişoară nevârstnică ţine un taler de porțelan, pe care 
se află două verighete. De curiozitate, ochii îi ies din orbite 
şi întreaga ceremonie îi produce o plăcere atât de vizibilă, 
încât pare că sare în sus o dată cu talerul şi verighetele. 
Sustowski se ridică urmat de ceilalţi, se aude hârşcâitul 
scaunelor trase înapoi. 

Se aşterne liniştea. Aud cum una dintre matroane remarcă 
în şoaptă că se aştepta ca verigheta mea sa fie mai 
„serioasă”... Cu toate acestea, atmosfera este atât de 
solemnă, încât încremenesc şimuştele pe pereţi... 


Sustowski ia cuvântul: 

— Copiii mei, primiţi binecuvântarea noastră. Kazia 
îngenunchează, îngenunchez şi eu... 

Ce înfăţişare trebuie să aibă Swiatecki în această clipă! 
Trăznet! 

Dar nu îndrăznesc să mă uit la el. Mă uit la rochia de 
muselină a Kaziei, care pe covorul roşu, decolorat, face o 
pată frumoasă. Mâinile lui Sustowski şi ale doamnei 
Sustowska se sprijină pe capetele noastre, după care 
viitorul meu socru cuvântează: 

— Fiica mea! Pe tine nu trebuie să te mai învăţ ce 
înseamnă o soţie pentru bărbatul ei, fiindcă ai avut cel mai 
bun exemplu în casă. De altfel, cred că şi soţul tău îţi va 
spune care-ţi sunt îndatoririle... Prin urmare, mă adresez 
ție, domnule Wtadystaw... 

Urmează un discurs, în timpul căruia număr până la o 
sută, iar când ajung la o sută, o iau de la început. Sustowski 
cetăţeanul Sustowski funcţionarul, Sustowski tatăl, 
Sustowski romanul are prilejul să-şi arate întreaga măreție 
a sufletului... Cuvinte ca părinţi, copii, îndatoriri, 
binecuvântare, spini, conştiinţă curată... Îmi bâzâie pe 
lângă urechi asemenea unui roi de viespi, mi se aşază pe 
cap, mă înţeapă în urechile mai sus amintite, pe gât şi prin 
păr... 

Am impresia că mă strânge puţin cravata, fiindcă mă 
înăbuş. Aud suspinele doamnei Sustowska, care mă 
înduioşează, pentru că în fond e o femeie cumsecade, aud 
clinchetul verighetelor pe talerul ţinut de verişoara jucăuşe. 
Isuse Cristoase, ce înfăţişare trebuie să aibă Swiatecki! 

În sfârşit, ne ridicăm în picioare. Verişoara îmi bagă talerul 
sub ochi. Eu şi Kazia schimbăm verighetele... 

Of, acum sunt logodit! Cred că ăsta-i sfârşitul, dar nu-i aşa, 
deoarece Sustowski ne cheamă şi ne sfătuieşte să ne ducem 
să cerem şi binecuvântarea tuturor mătuşilor. 

Ne ducem. Sărut vreo cinci mâini asemănătoare cu nişte 
labe de barză... Toate mătuşile se aşteaptă să nu le înşel 


aşteptările. 

Ce dracu de încredere puteau să aibă ele în mine! Vărul 
Jaczkowicz mă ia în braţe. Fără îndoială, mi-am legat prea 
strâns cravata... 

Dar ce-a fost mai rău, a trecut. Se lasă amurgul... Se 
aduce ceaiul. 

Stau pe lângă Kazia şi mă prefac mereu că nu-l văd pe 
Swiatecki. Maimuţoiul mă face încă o dată să-mi sară inima 
când, la întrebarea dacă să-i toarne şi puţin lichior în ceai, 
răspunde că el bea lichiorul cu sticla... Altminteri, seara se 
încheie cu bine. 

Plecăm. Trag cu putere aerul în piept. Fireşte, îmi legasem 
cravata prea strâns. 

Mergem amândoi în tăcere. Dar liniştea începe să mă 
apese şi în curând devine insuportabilă. Intuiesc că trebuie 
să vorbesc cu Swiatecki, să-i spun şi lui cât sunt de fericit, 
ce frumos a fost şi cât de mult o iubesc pe Kazia... Vreau să 
încep, dar nu merge! în cele din urmă, aproape de atelier, 
ZIC: 

— Swiatecki, recunoaşte totuşi că viaţa e frumoasă. 
Swiatecki se opreşte, îmi aruncă o privire pe sub sprâncene 
şi răspunde: 

— Pudelul! 

În seara aceea, nu i-am mai spus nici un cuvânt. 

VIII. 

La vreo săptămână după, seara de logodnă, au ajuns şi 
Evreii mei la expoziţie. 

Tabloul a fost aşezat într-o sală separată, şi Comitetul 
percepe o taxă specială la intrare. Jumătate din venituri 
este pentru mine... Vizitatorii se îmbulzesc probabil de 
dimineaţa până seara. 

Am fost o singură dată şi n-am să mă mai duc, fiindcă 
lumea se uită mai mult la mine decât la tablou; ce rost are 
să-mi fac nervi? 

Dacă tabloul meu ar fi o capodoperă, cum nu s-a mai văzut 
pe lume, publicul ar prefera şi atunci să-şi satisfacă acea 


curiozitate, în virtutea căreia se duce să-l vadă pe „Krao” 
sau pe hotentotul care mănâncă porumbei vii. 

Un astfel de hotentot sunt acum şi eu... Aş fi mulţumit, 
dacă, aş fi într-adevăr un pudel. Dar sunt prea mult pictor, 
ca să nu mă înfurie asemenea înjosire a artei în faţa 
extravaganţelor la modă... 

IX. 

Cu trei săptămâni înainte, mă cunoştea foarte puţină lume, 
iar acum primesc zeci de scrisori, în cea mai mare parte de 
dragoste. Pariez că patru din cinci încep astfel: „Poate ca 
citind aceasta scrisoare, vei dispreţui o femeie care etc.” Nu 
dispreţuiesc nici o femeie cu condiţia să mă lase în pace. 

Dacă n-ar fi Kazia, la drept vorbind, poate că n-aş ridica 
numai din umeri în faţa acestui torent da sentimente. 

Cel mai mult mă revoltă faptul că o asemenea 
„necunoscută” se aşteaptă ca un bărbat care n-a văzut-o 
niciodată, va răspunde la chemarea ei misterioasă. Mai 
întâi, dă-ţi vălul la o parte, frumoasă necunoscută, iar după 
ce am să te văd, abia atunci am să-ţi spun... Vai de mine, n-o 
să-ţi spun nimic, fiindcă o am pe Kazia...! 

Am primit şi o anonimă de la vreo prietenă încărunţită, în 
care mie mi se spune maestru, iar Kaziei gâscă. 

„Maestre, crezi că e o soţie potrivită pentru tine? mă 
întreabă încărunţită mea prietenă. Crezi că este o alegere 
vrednică de cel spre care se îndreaptă privirile întregii ţări? 
Eşti victima unor intrigi, etc.” 

Este ciudată presupunerea, cu atât mai ciudată pretenţia, 
că eu nu trebuie să mă căsătoresc cu cine îmi dictează 
inima, Ci doar ca să satisfac opinia publică. 

Până şi biata Kazia le stă în cale. 

Există desigur crime mai mari decât scrisorile anonime, 
dar una mai mare decât... cum să spun?... N-are 
importanţă! 

Data cununiei mele cu Kazia nu este încă hotărâtă, dar va 
fi în curând. 


Deocamdată, îi spun Kaziei să se îmbrace frumos şi o 
conduc la expoziţie. 

N-au decât să ne vadă împreună... 

De la Paris, au mai sosit şi două din „cadavrele mari” ale 
lui Swiatecki. 

Tabloul este intitulat Ultima întâlnire şi înfăţişează un 
băiat şi o fată întinşi pe o masă în sala de disecţii. La prima 
aruncătură de ochi, ideea se explică perfect. Se vede că cei 
doi morţi s-au iubit în timpul vieţii, că i-a despărţit mizeria 
şi i-a reunit moartea. 

Studenţii aplecaţi peste cadavre au ieşit cam ţepeni, în 
perspectiva sălii de disecţii există unele neîmpliniri, dar 
„cadavrele mari” sunt pictate splendid. Iradiază parcă un 
frig de gheaţă. La expoziţia de la Paris, tabloul n-a obţinut 
nici măcar o menţiune, poate tocmai pentru că este atât de 
respingător, dar critica l-a lăudat. 

Evident, printre pictorii noştri, există destule talente. 
Lângă „cadavrele mari” ale lui Swiatecki, Franek 
Cepkowski şi-a expus şi el Moartea lui Kordecki 
[268]. Ce forţă uriaşă, ce individualitate puternică! 

Swiatecki zice că Franek este un idiot, întâi pentru că 
Cepkowski poartă părul dat pe spate, ca o coamă, şi barba 
în triunghi, în al doilea rând, pentru că se îmbracă după 
ultima modă, iar în al treilea, pentru că este teribil de bine 
crescut, de ceremonios, şi vorbeşte destul de des de rudele 
lui de sânge albastru. 

Dar Swiatecki greşeşte... 

Talentul este o pasăre care-şi face cuibul unde-i place, o 
dată în pădurea sălbatecă, altă dată într-o grădină cu 
garduri tunse... 

La Munchen şi la Paris, am văzut pictori care arătau ca 
nişte argaţi ai unui fabricant de bere sau, dimpotrivă, ca 
nişte frizeri ori filfizoni; n-ai fi dat nici două parale pe ei şi 
când colo, bestiile posedau acea exaltare sufletească, un 
simţ neobişnuit al formelor şi culorilor, şi forţa de a le 
transpune pe pânză. Ostrzyâski, care are câte o expresie 


bătută pe toate muchiile pentru toate, ar scrie în 
„Latawiec”-ul lui: Spiritus flat, ubi vult! 

După părerea lui Swiatecki, pictura istorică este o 
„barbarie obscură”. Întrucât eu nu pictez subiecte istorice, 
îmi este indiferent, dar aud pretutindeni această opinie 
chipurile progresistă. A devenit un teribilism ieftin şi începe 
să mă agaseze. 

Pictorii de pe la noi au un defect. Îşi însuşesc prea repede 
nu ştiu ce doctrine despre artă, şi pe urmă devin sclavii lor. 
Întind arta pe calapodul lor, apreciază totul prin aceste 
prisme unilaterale şi sunt mai pricepuţi în propagarea lor 
decât atunci când pictează. Contrar celor afirmate mai 
înainte, am cunoscut şi pictori cu buzele tocite de atâta 
vorbărie despre ce este arta şi cum trebuie sa fie, iar când 
era vorba să ia pensula în mână, nu erau în stare de nimic... 

Am gândit nu o dată că filozofii sunt aceia care trebuie să 
formuleze teoriile despre artă, iar dacă le formulează prost, 
n-au decât să răspundă. Pictorii trebuie să picteze, tot ce-i 
îndeamnă inima, şi să ştie să picteze, ăsta-i lucrul esenţial... 

După mine, cel mai neînsemnat talent valorează mai mult 
decât cea mai impunătoare doctrină, iar cea mai 
impunătoare doctrină nu face mai mult decât libertatea de 
a-ţi lustrui pantofii. 

X. 

Am fost la expoziţie cu Kazia şi cu părinţii ei. 

În faţa tabloului meu, îmbulzeală ca de obicei. 

Când am intrat, lumea a început să şopocăiască; de astă 
dată, se uitau cu toţii mai mult la Kazia, decât la tablou şi la 
mine. Femeile îndeosebi nu-şi mai dezlipeau privirile de la 
ea. Am băgat de seamă că era grozav de mulţumită din 
această cauză, dar nu i-o iau în nume de rău... 

Mai grav este că atunci când a văzut „cadavrele mari” ale 
lui Swiatecki, a spus că este un tablou „necuviincios”. 
Sustowski a declarat că i-a luat vorba din gură, în timp ce 
eu turbam. Nu mă aşteptam în ruptul capului ca logodnica 
mea să aibă o asemenea concepţie despre artă! 


De furie, m-am despărţit de ei numaidecât, pretextând că 
trebuie să mă întâlnesc cu OstrzyAski, şi am plecat într- 
adevăr la el, să-l iau la micul dejun. 

XI. 

Am văzut o minune, şi basta! 

Abia acum am înţeles de ce are omul ochi. 

Corpo di Baccho! Ce frumuseţe! 

Mergeam pe stradă cu Ostrzynski. Deodată, la colţul 
„Wierzbowei, trece pe lângă noi o femeie. Rămân înlemnit, 
încremenesc, împietresc, mă holbez, îmi pierd cumpătul, îl 
apuc instinctiv pe Ostrzynhski de cravată, i-o dezleg şi... 
săriţi, că mor! 

Nu spun nimic când afirm că are trăsături frumoase... 
Trăsăturile nu sunt nimic! E pur şi simplu o idee artistică! O 
capodoperă ca desen, colorit şi prospeţime. Greuze 
[270] ar învia la vederea ei, apoi s-ar spânzura că a pictat 
asemenea sperietori. 

Nu mă mai satur de privit... E singură, dar de unde! O 
însoțesc poezia, muzica, primăvara, farmecul şi iubirea. Nu 
ştiu dac-aş vrea numaidecât s-o pictez, fiindcă aş prefera să 
îngenunchez înaintea ei şi să-i sărut picioarele pentru că s-a 
născut... De altminteri, mai ştiu şi cu ce-aş vrea...! 

Trece de noi senină ca o zi de vară. Ostrzyhski se înclină, 
dar ea nu-l vede... Eu mă trezesc din buimăceală şi strig: 

— Hîidupă ea! 

— Asta nu! se împotriveşte OstrzyAski, ai înnebunit? 
Trebuie să-mi fac nodul la cravată. Las-o baltă! E o 
cunoştinţă de-a mea. 

— O cunoştinţă de-a ta? Prezintă-mă! 

— Nici nu mă gândesc... ai grijă de logodnica ta. 

Îl blestem pe OstrzyAski şi pe urmaşii lui până într-a noua 
spiţă, după care vreau să alerg după necunoscută. Spre 
nefericirea mea, urcă într-o birjă. De departe, îi mai văd 
doar pălăria de orez şi umbreluţa roşie. 

— O cunoşti cu adevărat? îl întreb pe Ostrzynski. 

— Eu le cunosc pe toate! 


— Cine este? 

— E doamna Helena Kolczanowska, fostă Turno, altfel 
spus, văduva-fecioară. 

— De ce văduva-fecioară? 

— Pentru că soţul ei a murit imediat după nuntă, când s-au 
servit dulciurile. Dacă ţi-ai mai venit în fire, bai să-ţi spun 
povestea ei. A fost odată un holtei foarte bogat şi fără copii, 
Kolczanowski de Kolczanowo, un şleahtic din Ucraina. Avea 
o familie foarte numeroasă, care aştepta să-l moştenească, 
şi un gât foarte scurt, care sporea şi mai mult speranţele 
moştenitorilor. Pe aceşti moştenitori i-am cunoscut şi eu. 
Erau într-adevăr nişte oameni cu totul cumsecade, dar ce 
vrei! Până şi cei mai de treabă dintre ei, cei mai puţin 
interesaţi, nu se puteau abţine să nu se uite la grumazul lui 
Kolczanowski. În sfârşit, l-au sâcâit atâta pe bătrân, încât 
acesta, în ciuda familiei, a cerut-o în căsătorie pe fiica 
vecinului, a făcut un act prin care îi lăsa ei toată averea, 
apoi s-a cununat; după cununie, a urmat nunta, la sfârşitul 
nunţii, cina cu dulciuri, iar la sfârşitul cinei cu dulciuri, a 
murit pe loc de apoplexie... În acest fel, doamna Helena a 
rămas văduvă-fecioară; acum înţelegi? 

— Toate astea s-au întâmplat demult? 

— Acum trei ani! Ea avea pe atunci douăzeci şi doi de 
ani... Putea să se recăsătorească de douăzeci şi două de ori 
până acum, dar nu vrea... S-a presupus că aşteaptă un 
prinţ. De altfel, ştiu bine că n-are nici o pretenţie, iar cea 
mai bună, dovadă este că doamna Kolczanowska se află în 
relaţii de prietenie cu talentata, cunoscuta şi simpatica 
noastră Ewa Adami, cu care a fost colegă de pension. 

Auzind acestea, mai că am sărit în sus de bucurie. Dacă-i 
aşa, nu mă mai interesează Ostrzyiski. Draga şi buna 
Ewusia îmi va ajuta s-o cunosc pe doamna Helena 
Kotczanowska. 

— Ascultă, aşadar nu vrei să mă duci la ea? îl întreb pe 
Ostrzynski. 


— În ultimă instanţă, dacă ţii cu tot dinadinsul să cunoşti 
pe cineva din oraş, până la urmă izbuteşti - îmi răspunde 
OstrzyAski - dar având în vedere că m-ai îndepărtat de 
Kazia, n-aş vrea ca în acest caz să se spună că am contribuit 
la... în sfârşit, ştiu şi eu... Rămâi cu bine! 

XII. 

În ziua aceea, trebuia să iau masa la familia Sustowski, dar 
le-am scris că nu pot să mă duc... 

E adevărat, nu m-au durut niciodată măselele, dar puteau 
să mă doară. 

Hela nu mi-a ieşit din minte toată ziua, pentru că la urma 
urmei, ce pictor aş mai fi fost şi eu, dacă nu m-aş fi gândit 
mereu la asemenea chip?! Am pictat din memorie zece 
portrete de-ale ei. Mi-a venit şi ideea unui tablou, în care o 
faţă ca a Helei ar fi făcut o impresie grozavă. Aveam însă 
nevoie s-o mai văd de câteva ori. 

Am alergat într-un suflet la Ewka Adami, dar n-am găsit-o 
acasă. Seara, am primit un bilet de la Kazia, în care mă 
invita pentru mâine la ape în grădină, apoi la cafea. Mai 
mare necazul cu apele şi cafeaua asta! 

Nu pot să mă duc, fiindcă dacă n-o găsesc acasă pe Ewa 
de dimineaţă, n-o mai prind toată ziua... 

Ewa Adami (e numele ei de actriţă, de fapt se numeşte 
Anna Jedliiska) este o fată excepţională. 

Suntem prieteni de mult şi ne vorbim la „per tu”... Se 
împlineşte al cincilea an de când a intrat la teatru şi a 
rămas pură în înţelesul deplin al cuvântului. Asta pentru că 
prin teatre există fireşte multe femei fizic nevinovate, dar 
dacă corsetele lor ar vrea să dezvăluie vreodată toate 
poftele stăpânelor, presupun că cel mai obraznic pavian ar 
putea să roşească prin toate locurile neacoperite de păr. 

De altfel, e şi greu să pretinzi ca o femeie care joacă în 
fiecare seară roluri de dragoste, fidelitate, nobleţe etc. să 
nu-şi formeze treptat convingerea că toate aceste virtuţi nu 
sunt decât nişte accesorii ale artei dramatice şi actoriceşti, 
care n-au legătură cu viaţa. 


Deosebirea uriaşă dintre artă şi realitatea vieţii le 
întăreşte această convingere; rivalitatea şi invidia pentru 
aplauze otrăvesc până şi cele mai nobile avânturi ale inimii. 

Contactul neîntrerupt cu nişte oameni atât de decăzuţi, ca 
actorii, le stârneşte simţurile. Nu există nici o pisică de 
angora atât de albă, care să nu se mânjească de noroi în 
asemenea condiţii. Le poate ţine piept numai un talent 
uriaş, care se purifică în focul artei, sau o natură prin 
excelenţă estetică, prin care nu pătrunde răul, aşa cum nu 
pătrunde apa prin penajul lebedei. Printre asemenea naturi 
impermeables se numără şi Ewa Adami. 

În destule nopţi, la un ceai şi o lulea de tutun, am discutat 
nu 0 dată cu colegii despre oamenii care alcătuiesc lumea 
artei, începând cu categoria cea mai de sus, a poeţilor, şi 
sfârşind cu cea mai de jos, a actorilor. 

Artistul este o fiinţă care posedă o imaginaţie mai 
dezvoltată decât muritorul obişnuit, o fiinţă mai sensibilă 
decât celelalte, senzuală, impulsivă, o fiinţă care ştie totul în 
domeniul fericirii şi al plăcerii şi care doreşte cu o forţă 
nestăpânită. 

Caracterul şi voinţa lui trebuie să fie de trei ori mai 
puternice decât ale celorlalţi, ca să se poată împotrivi 
tentaţiilor. 

Dar, întrucât nu există nici un motiv pentru care o floare 
mai frumoasă decât celelalte să fie mai rezistentă la vânt, 
tot aşa nu există nici un motiv ca un actor să aibă un 
caracter mai puternic decât un om de rând. 

Dimpotrivă, există motive pentru care să aibă un caracter 
mai slab, deoarece forţa lui de viaţă piere în prăpastia şi 
zbuciumul care despart lumea artei de lumea realităţii de zi 
cu zi. 

Artistul este pur şi simplu o pasăre bolnavă, care are 
mereu temperatură; uneori îl pierzi din ochi pe sub nori, 
alte ori îşi târăşte aripile obosite prin pulbere şi noroi. Arta 
îi creează aversiunea pentru pulbere şi noroi, dar viaţa îi 


răpeşte forţa zborului. De aici conflictul atât de frecvent 
dintre viaţa interioară şi exterioară a artiştilor. 

Lumea poate că are dreptate când cere mai mult de la ci 
decât de la ceilalţi şi când îi condamnă, dar şi Cristos va 
avea dreptate, când îi va mântui... 

Ostrzynski susţine într-adevăr că actorii fac parte din 
lumea artistică tot atâta cât şi tromboanele, clarinetele, 
cornii etc., dar asta nu-i adevărat. 

Cea mai bună dovadă este Ewa Adami, o artistă autentică, 
atât prin talentul ei, cât şi prin simţul estetic care a ferit-o 
de rău ca o mamă... 

Cu toată prietenia pe care o nutresc pentru Ewa, n-am mai 
văzut-o de mult, aşa că s-a bucurat foarte mult când m-a 
văzut, deşi mi s-a părut cam ciudată şi n-am înţeles de ce. 

— Ce mai faci, Wladek - mă întreabă - bine că te mai vede 
omul... 

Eram foarte mulţumit că am găsit-o acasă. 

Purta un capot turcesc cu palmieri pe un fond ca 
smântâna, cu tiv larg vieil or 
[271] şi mâneci răscroite. Tivul îndeosebi se potrivea de 
minune cu tenul ei palid şi ochii viorii. l-am şi spus-o; a fost 
foarte bucuroasă, aşa că am trecut la subiect. 

— Draga mea divă! îi spun, tu o cunoşti pe doamna 
Kotczanowska, ucraineanca aia splendidă? 

— O cunosc, mi-a fost colegă, 

— Fă-mi şi mie cunoştinţă cu ea... 

Ewa începe să scuture din cap. 

— Draga mea, scumpa mea, dacă mă iubeşti... 

— Nu, Wladzio! Nu-ţi fac cunoştinţă cu ea... 

— Vezi ce rea eşti, şi cu era cât pe ce să mă îndrăgostesc 
de tine! 

Ce mimoză şi Ewa asta! 

La auzul declaraţiei mele, roşeşte şi păleşte în acelaşi 
timp, îşi sprijină coatele pe masă (minune, nu coate), îşi ia 
faţa în palme şi mă întreabă: 

— Când a fost asta? 


Ardeam de nerăbdare să vorbesc despre Hela, dar pentru 
că odată, într-adevăr, aproape că mă îndrăgostisem de Ewa, 
iar acum voiam s-o dispun, încep să povestesc: 

— Păi lucrurile s-au întâmplat aşa... Odată, după ce-am 
ieşit de la teatru, ne-am dus la Grădina Botanică, Mai ţii 
minte ce noapte splendidă era?! Am stat pe o bancă lângă 
bazin şi tu ai spus că vrei sa asculţi privighetoarea. Eu eram 
cam trist, nu ştiu de ce, şi mi-am scos pălăria, fiindcă mă 
durea capul, iar tu te-ai dus la bazin, ai muiat batista în apă 
şi mi-ai pus-o pe frunte o dată cu mâna ta. Atunci mi s-a 
părut că eşti bună ca un înger şi mi-am spus: dacă am să 
iau această mână şi am s-o sărut, s-a zis cu-mine! am să mă 
îndrăgostesc lulea de ea... 

— Şi? întreabă Ewa şoptit. 

— Te-ai îndepărtat brusc de mine, de parcă ai fi ghicit 
ceva. O vreme, Ewa cade pe gânduri, după care îşi revine 
şi-mi spune cu o grabă nervoasă: 

— Hai să nu mai vorbim de asta, te rog... 

— Bine, să nu mai vorbim... Ewa, draga mea, îmi placi 
prea mult, ca să mă îndrăgostesc vreodată de tine. Una o 
exclude pe cealaltă. Ţin într-adevăr foarte mult la tine, de 
când ne-am cunoscut. 

— Ascultă-mă - întreabă Ewa, urmărindu-şi propriile 
gânduri - e adevărat că te-ai logodit? 

— Adevărat, 

— De ce nu mi-ai spus şi mie? 

— Pentru că rupsesem relaţiile, le-am reluat nu prea 
demult. Iar dacă vrei să-mi spui că, logodit fiind, nu se 
cuvine s-o cunosc pe Hela, îţi răspund dinainte că mai întâi 
am fost pictor şi abia pe urmă m-am logodit. Doar nu te 
temi pentru ea. 

— Aşa ceva să nu-ţi închipui. Nu-ţi fac cunoştinţă cu ca, 
fiindcă nu vreau s-o bag în gura lumii. Umblă zvonul că de 
câteva săptămâni te iubeşte jumătate din Varşovia; se 
vorbeşte că ai un succes nemaiauzit. Nu mai demult decât 


ieri, am auzit o glumă, cum că din cele zece porunci tu ţi-ai 
făcut una singură, ştii care? 

— Care? 

— Să nu jinduieşti la soţia aproapelui tău... în zadar...” 

— O, Doamne, numai tu cunoşti necazul meu!... dar gluma- 
i bună. 

— Şi adevărată, nu mai încape îndoială. 

— Ascultă, Ewus, vrei să ştii adevărul? Am fost întotdeauna 
timid şi neîndemânatic, n-am avut niciodată şi n-am nici 
acum succes la femei. Lumea îşi închipuie cine ştie ce, dar 
habar n-ai cât adevăr exprimă exclamaţia mea: O, Doamne, 
numai tu cunoşti necazul meu! 

— Povero maestro! 

— Lasă italiana... Îmi faci cunoştinţă cu doamna 
Kotczanowska? 

— Dragă Wladzio, nu pot... loată lumea te crede un 
donjuan, aşa că nu se cade ca tocmai eu, o actriţă, să te 
introduc în casa unei femei singure, ca Hela, care atrage 
privirile tuturor. 

— Atunci tu de ce mă primeşti? 

— Cu mine e altceva! Eu sunt actriţă, aşa că mie mi se 
potrivesc cuvintele lui Shakespeare: „De-ai fi mai curată ca 
lacrima şi mai albă ea zăpada, tot n-ai să scapi de gura 
lumii!” 

— Asta-i bună, să-ţi pierzi minţile, nu alta! Oricine poate s- 
o cunoască, să-i facă vizite, să se uite la ea, numai eu nu! Şi 
de ce mă rog? Pentru că am pictat un tablou reuşit şi am 
căpătat oarecare faimă. 

— Din punctul tău de vedere, ai şi tu dreptate, îmi 
răspunde Ewa zâmbind. Chiar dacă nu-ţi vine să crezi, află 
că ştiam dinainte de ce vii la mine. A trecut Ostrzynski pe la 
mine şi a încercat să mă convingă că e „mai bine” să nu-ţi 
fac cunoştinţă cu Hela. 

— Aha, înţeleg!... Şi tu i-ai promis? 

— Nu i-am promis nimic, ba m-am şi supărat... Cred totuşi 
că e „mai bine” să nu te conduc la ea. Hai să vorbim mai 


bine despre tabloul tău. 

— Lasă-mă-n pace cu tabloul şi pictura! Dar dacă-i aşa, 
foarte bine! 'Te anunţ că în curs de trei zile am s-o cunosc pe 
doamna Kotczanowska, de-ar fi să ajung la ea travestit. 

— Îmbracă-te în haine de grădinar şi du-i un buchet de 
flori din partea lui Ostrzyhiski. 

Eu însă, am altă idee, care mi se pare atât de grozavă, 
încât mă lovesc cu palma peste frunte, uit de supărare, de 
ranchiuna pe care i-o purtam Ewei cu o clipă înainte, şi 
exclam: 

— Pe cuvântul tău că nu mă trădezi? 

— Pe cuvântul meu! mă asigură Ewa curioasă. 

— Atunci, află că mă îmbrac ca un bătrân cerşetor cu lira 
[273]. Costumul şi lira le am, în Ucraina am fost de mai 
multe ori, iar la curtat mă pricep... Doamna Kotczanowska 
este ucraineancă, aşa că mă va primi fără ezitare, înţelegi... 

— Ce idee originală! se miră Ewa. 

Are, însă, prea mult simţ artistic ca să nu-i placă; de altfel, 
mi-a dat cuvântul că nu mă trădează, deci nu mai are nimic 
de obiectat. 

— Ce idee originală! repetă, Hela îşi iubeşte atât de mult 
Ucraina ei, încât o să înceapă să plângă când o să vadă un 
cerşetor cu lira aici, la Varşovia... Dar ce-ai să-i spui? Cum 
ai să-i explici apariţia ta aici, pe malul Vistulei? 

Fără sa vrea, Ewa este şi ea contaminată de entuziasmul 
meu. 

După un răstimp, ne aşezăm şi începem să conspirăm de-a 
binelea... 

Convenim deci că am să mă machiez, iar Ewka va veni să 
mă ia cu o trăsură, ca să nu stârnesc prea mult curiozitatea 
trecătorilor; doamna Hela nu va şti nimic deocamdată... 
până mai târziu, când Ewa îi va dezvălui secretul. 

Ne amuzăm grozav de ideea mea, apoi încep să-i sărut 
mâinile şi ea mă opreşte la micul dejun. 

Seara o petrec la familia Sustowski. 


Kazia e puţin supărată, că n-am venit la masa de prânz, 
dar îi suport ca un îngeraş umoarea, în timp ce mă gândesc 
la escapada de mâine şi... la Hela, XIII. 

Ora unsprezece dimineaţa... Aştept să vină Ewa. 

Sunt îmbrăcat într-o cămaşă deschisă la piept, un suman 
cam ponosit, dar încă destul de bun, cingătoare, cizme, mă 
TOg, tot ce trebuie. 

Părul unei peruci cărunte îmi cade peste ochi şi ar trebui 
ca cineva să aibă o minte foarte ageră ca să-şi dea seama că 
e o perucă; barba mea este o capodoperă a răbdării. De la 
opt de dimineaţă de când tot lipesc fire albe în părul meu, 
aşa că sunt atât de cărunt, cum n-am să fiu nici la 
bătrâneţe... Sepia dizolvată mi-a închis tenul, iar ridurile, 
pur şi simplu geniale, mi le-a făcut Swiatecki. Arăt ca la 
şaptezeci de ani. 

Swiatecki susţine că, în loc să pictez, aş putea să-mi câştig 
pâinea ca model, se înţelege, cu şi mai mare folos pentru 
artă. 

Unsprezece şi jumătate... Vine Ewa. 

Trimit legătura cu hainele mele la trăsură, fiindcă nu ştiu 
dacă nu voi fi pus în situaţia să mă schimb, apoi iau lira, 
cobor şi, o dată ajuns lângă birjă, exclam: 

— Slawa Bohu! 

Adami este uluită şi încântată. 

— Ce prisăcar minunat! Un cerşetor sadea! repetă râzând. 
Numai unui artist poate să-i treacă prin cap asemenea idee! 

Între noi fie vorba, şi ea arată ca o dimineaţă de vară. 
Poartă o rochie de mătase şi o pălărie de pai cu maci. Nu 
pot să-mi dezlipesc ochii de la ea. A venit cu o birjă 
deschisă, aşa că lumea începe să se uite la noi, dar ei nici 
că-i pasă! 

În sfârşit, birja porneşte; inima începe să-mi bată mai tare, 
după un sfert de oră o voi vedea pe Hela visată... 

Nu parcurseserăm nici o sută de paşi, când îl zăresc pe 
OstrzyAski de departe, venind spre noi din direcţie 
contrară. 


El mai lipsea! 

Când ne vede, o salută mai întâi pe Ewus, apoi începe să 
se uite cu luare-aminte la noi, mai ales la mine. Nu cred că 
m-a recunoscut, cu toate acestea, după ce trecem de el, mă 
uit înapoi şi-l văd oprit locului şi urmărindu-ne cu privirea. 
Îl pierdem din ochi la o cotitură. Birja înaintează destul de 
repede, deşi mie mi se pare că drumul durează o veşnicie. 
Ne oprim, în cele din urmă, pe aleea Belwedere... 

Ne aflăm înaintea casei Helei. 

Alerg glonţ spre uşă. 

Ewa mă urmează, dojenindu-mă: 

— Ce cerşetor insuportabil! 

Un slujitor cu o înfăţişare marţială ne deschide uşa şi mai 
să-i iasă ochii din orbite la vederea mea; Ewa îl linişteşte, 
spunându-i că cerşetorul este cu ea, şi intrăm în casă. 

Camerista apare pentru o clipă, ne aduce la cunoştinţă că 
doamna se îmbracă în încăperea alăturată şi dispare. 

— Bonjour, Hela! strigă Ewa. 

— Bonjour, Ewus! îi răspunde o voce minunată, proaspătă, 
îndată, sunt gata numaidecât! 

— Hela, habar nu ai ce surpriză te aşteaptă... [i-am adus 
un cerşetor, un cerşetor autentic cu lira, care a cutreierat 
cândva stepele Ucrainei. 

Un piuit de bucurie răsună în camera vecină, uşa se 
deschide brusc şi apare Hela, îmbrăcată numai pe jumătate, 
în corset şi cu părul despletit. 

— Un cerşetor! un cerşetor orb! aici! la Varşovia! 

— Nu e orb! vede! se grăbeşte Ewa s-o prevină, nevrând 
să împingă gluma prea departe. 

Este însă prea târziu, pentru că în aceeaşi clipă mă şi 
arunc la picioarele Helei, strigând: 

— Cheruwyme bozij! 

Şi-i îmbrăţişez picioarele, apoi îmi ridic privirile ceva mai 
sus şi văd puţin chiar forma lor dumnezeiască... 
Îngenuncheaţi, popoare (Cădelniţe aduceţi, o, noroade! E 
Venus, Venus din Mile) 


— Cheruwyme! repet cu înflăcărare neprefăcută. 
Entuziasmul meu de cerşetor se poate întemeia pe faptul 
că, după o mandriwka 
[277] atât de lungă, întâlnesc în sfârşit un suflet ucrainean. 
Cu toate acestea, Hela îşi eliberează picioarele şi se 
retrage... O clipită îi văd încă braţele goale şi gâtul care îmi 
aduc aminte de Psyche 
[278] din muzeul napolitan, după care dispare în spatele 
uşii, lăsându-mă îngenuncheat în mijlocul încăperii. 

În acelaşi timp, Ewus mă ameninţă cu umbreluţa şi râde, 
ascunzându-şi năsucul trandafiriu într-un buchet de rezedă. 

Prin uşă începe o conversaţie în cel mai frumos dialect 
care s-a vorbit vreodată la vărsarea Prypec-ului în 
Czertomelik. 

Mă pregătisem dinainte să răspund la tot felul de întrebări 
posibile, aşa că mint ca din carte... Sunt „prisăcar” de lângă 
Czehryn... Fiica mea a plecat cu un leah la Varşovia, iar eu 
tuzyl taj tuzyl 
[279] la prisaca mea, până când am plecat şi eu după ea. 
Oamenii cu inimă bună mă miluiau cu hroszi 
[280], că le cântam... Şi acum? O să-mi văd detyny 
mylenkuju 
[281], o s-o binecuvântez şi o să mă întorc acasă, că şi după 
maica Ucraina tânjesc... Să mor acolo lângă stupii mei. Că 
tot omu' trebui să moară, iar bătrânului Fylyp i-a venit 
timpul. 

Ce înseamnă firea de actriţă! Ewa ştie cine sunt, dar este 
atât de impresionată de rolul meu, încât începe să-şi clatine 
căpşorul cu melancolie şi să se uite la mine cu duioşie. În 
cealaltă cameră, se aude glasul Helei înfiorat de emoție. 

Uşa se crapă puţin, în deschizătură se arată un braţ alb, 
fermecător şi pe neaşteptate intru în posesia a trei ruble, 
pe care le primesc, fiindcă n-am încotro; mai mult, în 
numele tuturor sfinţilor, vărs nu potop de binecuvântări 
peste capul Helei. 


Mă întrerupe slujitoarea care intră cu vestea ca domnul 
OstrzyAski se află jos şi întreabă dacă doamna poate să-l 
primească. 

— Nu-l lăsa să vină aici, draga mea! strigă Ewa alarmată, 
Natural, Hela declară că nu-l primeşte, arătându-se chiar 
puţin uimită de această vizită atât de matinală. La rândul 
meu, nu pricep nici eu, cum de Ostrzynski, care se 
mândreşte cu cunoaşterea bunelor maniere, poate să vină 
în vizită la această oră. 

— E ceva la mijloc! constată Ewa. 

N-am însă vreme pentru alte lămuriri, fiindcă în aceeaşi 
clipă se iveşte Hela îmbrăcată, şi slujitoarea anunţa că 
micul dejun este pregătit. 

Trec amândouă în sufragerie. 

Hela vrea neapărat să stau la masă, dar eu mă împotrivesc 
şi mă aşez cu lira mea pe prag. Primesc numaidecât o 
farfurie atât de încărcată cu mâncare, încât dac-ar fi 
înfulecat tot, chiar şase cerşetori ucraineni ar fi suferit de 
indigestie. Mănânc totuşi, fiindcă sunt flămând, şi în acest 
timp o examinez pe Hela. 

De bună seamă, un cap mai frumos ca al ei nu există în 
lumea galeriilor de pictură! De când sunt, n-am mai văzut 
nişte ochi atât de transparenţi; pur şi simplu, se văd prin ei 
toate ghiolurile, aşa cum se vede fundul unui pârâiaş 
limpede. Dar ochii aceştia au încă o însuşire, încep să râdă 
înaintea buzelor, ceea ce face ca faţa să se lumineze, de 
parcă s-ar aşterne peste ca o rază de soare. Ce dulceaţă 
inegalabilă în alcătuirea gurii!... Capul ei seamănă puţin cu 
capetele lui Carlo Dolce 
[282|], deşi desenul ochilor şi sprâncenele aduc aminte de 
Sanzio 
[283] în cel mai nobil chip. 

În sfârşit, încetez să mai mănânc şi mă uit, mă uit... m-aş fi 
uitat aşa până, la moarte... 

— Ieri n-ai venit pe la mine, îi spune Hela Ewei, credeam 
că ai să treci după-amiază. 


— De dimineaţă am avut repetiţie, iar după masă am vrut 
să văd tabloul lui Magorski. 

— Şi l-ai văzut? 

— Nu prea bine, pentru că era înghesuială. dar tu? 

— Eu am fost de dimineaţă. Ce poet! îţi vine să plângi 
împreună cu aceşti evrei. 

Ewa priveşte la mine, iar mie îmi creşte inima. 

— O să mă mai duc, ori de câte ori am să pot, adaugă Hela, 
Hai să mergem împreună, vrei? Poate, chiar astăzi? Mi-a 
făcut atâta plăcere să mă uit la tablou şi să mă gândesc că 
s-a găsit şi la noi un astfel de talent! 

Cum să nu adori o asemenea femeie? Şi Hela continuă: 

— Păcat că se spun lucruri atât de ciudate pe seama 
acestui Magorski. Îţi mărturisesc că mor de curiozitate să-l 
cunosc. 

— Ce vorbeşti! remarcă Ewa indiferentă. 

— Tu îl cunoşti, nu-i aşa? 

— 'Te asigur că pierde foarte mult când îl cunoşti mai bine: 
e îngâmfat, vanitos, ah! cât e de vanitos...! 

Simt o dorinţă atât de grozavă să scot limba la Ewa, încât 
abia pot să mă abţin, iar ea îşi îndreaptă privirile diabolice 
spre mine şi mă întreabă: 

— Ţi-ai pierdut pofta de mâncare, bătrâne? Nu mai rezist 
şi-i arăt limba. 

Dar ea se adresează iarăşi Helei: 

— O, da! Pe Magorski e mai bine sa-l admiri de departe, 
decât să-l cunoşti. Ostrzyhski spune despre el că este un 
geniu într-un trup de „coafor”. 

I-aş fi rupt urechile lui Ostrzyhski, dacă ar fi spus aşa ceva; 
cât despre Ewa, ştiam că este foarte afurisită, dar acum 
întrece măsura. 

Spre norocul meu, micul dejun ia sfârşit. 

leşim în grădină, unde va trebui să cânt. 

Asta nu prea-mi convine şi aş prefera să mă aflu în vizită la 
Hela ca pictor... 

Dar n-am încotro! 


Mă aşez lângă zid în umbra castanilor, prin frunzişul 
cărora răzbate soarele alcătuind pe jos o mulţime de pete 
luminoase. Petele tremură, lucesc, dispar şi iarăşi 
luminează pe măsură ce adierile mişcă frunzele. Grădina 
este foarte mare, aşa că zgomotul oraşului nu se mai aude 
aproape deloc, mai ales că îl acoperă şi susurul unei fântâni 
arteziene. E o căldură toridă. Prin frunziş se aude ciripitul 
vrăbiilor, slab şi parcă somnoros. În rest, tăcere. 

Bag de seamă că se alcătuieşte un tablou foarte frumos: 
grădina, fundalul copacilor, petele de soare, fântâna 
arteziană, cele două femei cu chipuri neasemuit de 
frumoase, rezemate una de alta, şi eu, cerşetorul cu lira de 
lângă zid - toate acestea au un farmec aparte, la care ca 
pictor sunt deosebit de sensibil. 

Uit întrucâtva de rolul meu şi încep să cânt din toată 
inima: „Zice lumea că-s ferice, Şi eu râd de asta; 

Ea nu ştie că adesea, M-a lovit năpasta. 

M-am născut nefericită, Şi aşa pieri-voi! 

De ce m-ai mai născut, mamă, Doar pentru nevoi?” 

Ewa este impresionată, pentru că are suflet de artistă, 
Hela pentru că este ucraineancă, iar eu, pentru că 
amândouă sunt atât de frumoase, încât vederea lor mă 
îmbată. 

Hela ascultă firesc, fără manifestări artificiale, dar în ochii 
ei transparenţi văd că ascultarea îi produce o plăcere 
sinceră, adevărată. 

Ce deosebire faţă de ucrainencele care vin la Varşovia, în 
timpul carnavalului şi-şi agasează partenerii la dans cu 
dorul lor de Ucraina, iar în realitate, cum zice un prieten 
de-al meu, nici una nu s-ar lăsa convinsă în ruptul capului 
să plece de la Varşovia şi de la carnaval în Ucraina! 

Hela ascultă, îşi mişcă în ritmul melodici capul distins, 
câteodată îi spune Ewei: „Pe ăsta-l ştiu”, şi cântă împreună 
cu mine, în vreme ce eu întrec până şi propriile aşteptări. 
Extrag din memorie şi din piept rezerve întregi de 
materiale lirice de stepă, începând cu hatmanii, cavalerii şi 


cazacii şi sfârşind cu şoimii, Soniile, Marusiile, stepele, 
curganele şi Dumnezeu mai ştie ce. Mă mir şi eu cum de s- 
au adunat atâtea. 

Timpul trece ca un vis. 

M-am întors acasă cam obosit, dar îmbătat. 

XIV. 

La atelier, deşi nu mă aşteptam, îi găsesc pe soţii 
Sustowski şi pe Kazia. 

Voiau să-mi facă, o surpriză... 

De ce nu le-o fi spus Swiatecki că am să întârzii? 

Nici Kazia, şi nici domnul şi doamna Sustowski nu m-au 
recunoscut... Dovadă că travestirea îmi reuşise. Mă apropii 
de Kazia şi o iau de mână, dar ea se retrage puţin speriată. 

— Kazia, nu mă mai recunoşti? o întreb. Şi mă apucă râsul, 
când văd cât e de uluită. 

— Bine, dar e Wladek! o asigură Swiatecki. 

Kazia mă cercetează cu luare-aminte, apoi începe să râdă 
exclamând: 

— Ptiu, ce cerşetor urât! 

Eu sunt un cerşetor urât! Sunt curios unde a văzut ea unul 
mai frumos? Fireşte, pentru biata Kazia, crescută în 
conformitate cu principiile estetice ale lui papa Sustowski, 
toţi cerşetorii sunt urâţi. 

Dau fuga în bucătărioara noastră şi după vreo 
cincisprezece minute mă întorc cu înfăţişarea mea de 
totdeauna. 

Kazia şi părinţii ei încep să mă întrebe ce înseamnă 
această mascaradă. 

— Ce înseamnă, această mascaradă?... Nimic mai simplu... 
Vedeţi dumneavoastră, noi pictorii ne facem adesea servicii 
colegiale şi ne pozăm unii altora. Uite, Swiatecki, de pildă, 
mi-a pozat pentru bătrânul evreu. Kazia, nu l-ai recunoscut 
în tablou? Acum eu îi pozez lui Cepkowski. Aşa-i obiceiul 
printre pictori, mai ales că la Varşovia nu prea există 
modele. 


— Am venit să-ţi facem o surpriza, îmi spune Kazia, fiindcă 
n-am fost niciodată într-un atelier. Ah, ce dezordine! Aşa e 
la toţi pictorii? 

— Mai mult sau mai puţin! 

Domnul Sustowski declară şi el că ar fi preferat să 
găsească mai multă ordine la mine, aşa că pe viitor se 
aşteaptă că vor surveni schimbări importante. Îmi vine să-i 
arunc lira în cap. În acest timp, Kazia zâmbeşte cu 
cochetărie şi spune: 

— Există un pictor tare răutăcios, la care totul o să arate 
altfel, când o să mă apuc eu de treabă... toate lucrurile vor 
fi curățate de praf şi aşezate la locul lor... 

Spunând acestea, îşi ridică năsucul cârn, se uită la 
coroniţele alcătuite din pânze de păianjeni, care 
împodobesc colţurile atelierului nostru, şi adaugă: 

— Asemenea neorânduială poate face o proastă impresie şi 
asupra negustorilor... Vine cineva, mă rog, şi parcă s-ar afla 
într-un talcioc. Uite, armura asta, de exemplu, e foarte 
ruginită. Nu-i nevoie decât să chemi servitoarea, să-i spui să 
piseze puţină cărămidă şi totul va începe să strălucească 
asemenea unui samovar nou-nouţ. 

— Isuse, Mărie! Ea vorbeşte despre negustori şi vrea să-mi 
frece cu cărămidă cămăşile mele de zale, scoase din 
morminte... Ah, Kazia, Kazia! 

Sustowski, fericit, o sărută pe frunte, iar Swiatecki scoate 
nişte sunete de rău augur, care aduc aminte de grohăitul 
mistreţilor. Kazia mă ameninţă cu degetul şi continuă: 

— Te rog să nu uiţi că totul se va schimba. După care 
sfârşeşte: 

— lar dacă un anume domn nu va veni diseară la noi, va fi 
urâcios şi nu va fi iubit. 

Şi îşi acoperă ochii. Nu pot să spun că jocul ei nu era 
fermecător... Promit că vin şi îmi conduc personal viitoarea 
familie până jos... 

Când mă întorc, îl găsesc pe Swiatecki privind pieziş şi 
bănuitor la pachetul cu hârtii de câte o sută de ruble, care 


se afla pe masă. 

— Ce-i asta? 

— Ştii ce s-a întâmplat? 

— Habar n-am... 

— Am jefuit un om, ca un hoţ de rând. 

— Cum aşa? 

— l-am vândut „cadavrele” mele. 

— Şi ăştia sunt banii? 

— Da... Sunt un cămătar josnic. 

Îl îmbrăţişez pe Swiatecki, îi felicit din toată inima, iar el 
începe să-mi relateze cum s-a întâmplat. 

— După, ce-ai plecat tu, am rămas singur, când mă 
pomenesc că vine un domn şi mă întreabă dacă cu sunt 
Swiatecki. Îi răspund: „Interesant, de ce n-aş fi Swiatecki!” 
şi atunei îmi zice: „Am văzut tabloul dumitale şi vreau să-l 
cumpăr”. „Foarte bine, dar îngăduie-mi să-ţi spun, domnule, 
că trebuie să fii un idiot ca să cumperi uri tablou atât de 
prost”, zic. lar el: „Idiot nu sunt, dar am şi eu fantezia să 
cumpăr tablouri pictate de idioţi”. „Dacă-i aşa, prea bine”, 
răspund... Mă întreabă de preţ şi-i spun: „Asta nu mă 
interesează!” „Îţi dau atât”. „Bine, dacă vrei să-i dai, atunci 
dă!” A dat şi a plecat. Mi-a lăsat o carte de vizită cu numele 
de Biatkowski, doctor în medicină... Sunt un cămătar josnic, 
asta e! 

— Cadavrele” să trăiască! Swiatecki, însoară-te... 

— Aş prefera să mă spânzur, îmi răspunde Swiatecki. Nu 
suit decât un cămătar nemernic, nimic mai mult. 

XV. 

Seara, mă duc la familia Sustowski. 

Eu şi Kazia ne aşezăm pe canapeaua care se află în nişa 
din salonaş. 

Doamna Sustowska stă la masa luminată de o lampă şi 
coase ceva pentru trusoul Kaziei, iar domnul Sustowski 
citeşte cu demnitate la aceeaşi masă numărul de seară al 
„Latawiec”-ului. 


Nu prea mă simt în apele mele şi vreau să-mi revin 
apropiindu-mă cât mai mult de Kazia. 

În salonaş, domneşte liniştea întreruptă doar de şoaptele 
Kaziei, pe care încerc s-o îmbrăţişez, dar ea mă ceartă: 

— Wladzio, ne vede papa. Deodată, papa începe să 
citească: „Tabloul cunoscutului artist Swiatecki, intitulat 
Ultima întâlnire, a fost achiziţionat astăzi de medicul 
Bialkowski cu suina de 1.500 de ruble”. 

— Aşa-i, confirm, Swiatecki l-a vândut azi dimineaţă. Vreau 
din nou s-o îmbrăţişez pe Kazia şi din nou îmi şopteşte: 

— Ne vede papa... 

Fără să vreau, privirile mi se îndreaptă spre domnul 
Sustowski: 

Deodată, îl văd că se schimbă la faţă; îşi duce mâna 
streaşină ta ochi şi se apleacă deasupra „Latawiec”-ului. Ce 
dracu putea să găsească acolo? 

— Ce ai, tată, îl întreabă doamna Sustowska. 

EI se ridică, face câţiva paşi, apoi se opreşte, mă 
străpunge cu privirea şi începe să clatine din cap, 
frângându-şi mâinile. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? 

— Iată că minciuna şi crima ies întotdeauna la iveală! 
răspunde Sustowski patetic. Citeşte, domnul meu, dacă 
ruşinea îţi va îngădui să citeşti până la sfârşit! 

Spunând acestea, face o mişcare de parcă s-ar învălui într- 
o togă, şi-mi întinde „Latawiec”-ul. Iau ziarul şi privirea-mi 
cade pe ştirea intitulată „Cerşetorul din Ucraina”. Sunt 
puţin descumpănit, şi încep să citesc în grabă cele ce 
urmează: „Cu câteva zile în urmă, a sosit în oraşul nostru 
un oaspete rar în persoana unui cerşetor bătrân cu lira, 
care cutreieră familiile ucrainene stabilite aici şi cere de 
pomană, oferindu-le în schimb cântecele sale. Se vorbeşte 
că de bătrânul bard se ocupă îndeaproape cunoscuta şi 
simpatica noastră artistă E. A., cu care nu mai departe 
decât azi dimineaţă a fost văzut într-o birjă. Încă din 
primele zile ale apariţiei îndepărtatului oaspete, s-a iscat 


zvonul ciudat că sub veşmintele bardului se ascunde unul 
dintre cei mai renumiţi pictori ai noştri, care în acest fel, 
înşelând vigilenţa soţilor şi tutorilor, îşi găseşte accesul în 
budoarele... Suntem siguri că acest zvon n-are nici un 
temei, fie şi numai pentru că diva noastră n-ar fi acceptat 
să:i înlesnească astfel de întâlniri. După informaţiile 
noastre, bătrânul a venit de-a dreptul din Ucraina. Mintea îi 
este puţin zdruncinată, dar are o memorie perfectă...” 

Trăznet din senin! 

Sustowski este atât de revoltat, încât nu mai poate să 
scoată o vorbă: în sfârşit, răbufneşte din el prisosul de 
indignare: 

— Ce altă minciună, ce pretext ai să mai găseşti, domnule, 
ca să-ţi îndreptăţeşti asemenea purtare? Nu te-am văzut pe 
dumneata îmbrăcat azi dimineaţă în aceste haine de 
ruşine? Cine este acest bard bătrân? 

— Eu sunt, îi răspund, dar nu înţeleg de ce socoteşti 
dumneata că aceste haine sunt ruşinoase. 

Kazia îmi smulge „Latawiec”-ul din mână şi începe să 
citească, Sustowski se învăluie şi mai strâns în toga 
indignării şi continuă: 

— Aşadar, abia ai păşit pragul unei case cumsecade, că ai 
şi adus destrăbălarea cu dumneata, nici n-ai devenit bine 
soţul acestei copile nefericite, că o şi trădezi cu femei de 
moravuri uşoare, călcând în picioare încrederea noastră şi 
cuvântul dat... Şi pentru cine, mă rog? Pentru o hetairă de 
la teatru?! Simt că mă cuprinde turbarea... 

— Domnul meu, îi spun, destul cu aceste locuri comune. 
Hetaira despre care vorbeşti, face mai mult decât zece 
catoni 
[284] ca dumneata... Dumneata eşti un nimic pentru mine 
şi află că mă plictiseşti! M-am săturat de dumneata şi de 
patosul dumitale, de... 

Îmi lipsesc cuvintele, dar nu mai am nevoie de ele, 
deoarece Sustowski îşi desface brusc jiletca, de parcă ar 
vrea să spună: 


— Loveşte, nu mă cruța! iată pieptul meu... 

Dar mie nici prin gând nu-mi trece să-l lovesc, îi declar 
doar că plec, de teamă să nu-i spun domnului Sustowski alte 
vorbe şi mai grele. 

Şi plec într-adevăr, fără să-mi mai iau rămas bun de la 
nimeni... 

Adierile proaspete îmi răcoresc fruntea învâlvorată. 

Este ora nouă seara; noaptea este senină. 

Simt nevoia să mă plimb, ca să-mi vin în fire, aşa că 
pornesc spre aleile Belwedere. 

Ferestrele de la vila Helei sunt întunecate. Pesemne că nu 
e acasă. Nici eu nu ştiu de ce această constatare îmi 
provoacă o mulţumire adâncă... 

Dacă i-aş vedea măcar umbra la fereastră, m-aş mai linişti, 
dar aşa, mă înfurii din nou... 

Ce-am să-i fac lui Ostrzyiski când o să-l întâlnesc, nu ştiu... 

Din fericire, nu este omul care să se teamă de răspundere. 

Numai că, în definitiv, ce am să-i reproşez? Articolul este 
scris cu o abilitate diabolică. La urma urmei, Ostrzyhiski 
neagă că cerşetorul este un pictor travestit, o apără 
chipurile pe Ewa şi în acelaşi timp face în aşa fel, încât Hela 
află totul; se străduieşte vizibil s-o compromită pe Ewa în 
ochii Helei, se răzbună pe mine pentru Kazia şi pe deasupra 
mă pune într-o situaţie caraghioasă. 

Dacă măcar nu scria că am mintea zdruncinată! Dar asta 
e!... Faţă de Hela, nu sunt decât un caraghios, fiindcă ea 
citeşte „Latawiec”-ul. 

Ce încurcătură şi ce supărare pentru Ewa! Cât trebuie să 
se bucure Ostrzyiski! Musai să fac ceva, dar dacă ştiu ce, 
să ajung reporter la „Latawiec”. 

Îmi vine ideea să mă sfătuiesc cu Ewa. Ea joacă astăzi... 
Dau fuga la teatru să ne vedem după sfârşitul piesei. 

Mai e destul timp... 

După o jumătate de oră, mă aflu în cabina ei. 

Ewa sfârşeşte numaidecât; între, timp, mă uit în jurul meu, 
După cum ştie toată lumea, teatrele noastre nu se disting 


printr-un lux ieşit din comun. O încăpere cu pereţii văruiţi, 
două flăcărui de gaz care pâlpâie din cauza curentului, 
oglinda, lavoarul, câteva scaune, într-un colţ un şezlong 
probabil al divei - iată cabina Ewei... Pe măsuţa din faţa 
oglinzii, o mulţime de accesorii de toaletă, o ceşcuţă cu 
cafea neagră golită numai pe jumătate, cutii ou ruj şi pudră, 
creioane pentru sprâncene, câteva perechi de mănuşi care 
mai păstrează şi acum forma mâinii, lângă ele două cozi 
artificiale; pe un perete lateral atârnă rochii albe, 
trandafirii, negre, vaporoase sau grele; pe duşumea - două 
coşuri cu lucruri femeieşti. Peste tot stăruie un miros de 
pudră şi fard. Ce harababură! Totul pare aruncat în grabă! 
Câte culori şi străluciri, câte umbre şi câte jocuri de lumini 
din cauza flăcărilor pâlpâitoare de gaz! 

Toate se adună într-un fel de tablou cu elemente 
caracteristice... În definitiv, aici se văd aceleaşi lucruri care 
se întâlnesc de obicei în camera de toaletă a oricărei femei. 
Totuşi există ceva care face ca această încăpere să nu dea 
impresia unei camere de toaletă, ci a unui adăpost, există 
un farmec anume, o vrajă... În această neorânduială 
pestriță, grăbită, în pereţii cojiţi, se simte respiraţia artei. 

Se aude un tunet de aplauze. Da, s-a sfârşit... Prin pereţi 
îmi ajung la urechi strigăte: Adami! Adami!” Se scurge un 
sfert de oră, dar strigătele nu încetează. 

În sfârşit, intră Ewa travestită în Teodora... 

Are coroana pe cap, ochii subliniaţi cu creionul şi obrajii 
rumeniţi cu ruj. Părul despletit îi cade răsucit pe gâtul şi 
umerii goi. Este surescitată şi atât de vlăguită, încât mă 
întreabă aproape în şoaptă: „Ce faci, Wladek?” şi scoţându- 
şi în grabă coroana, se aruncă pe şezlong în rochia de 
regină. Se vede că nu mai poate vorbi, fiindcă mă priveşte 
în tăcere, ca o pasăre obosită... Mă aşez alături, îmi pun 
mâna pe capul ei şi nu mă mai gândesc decât la ea... 

În ochii ei, văd flacăra nestinsă a exaltării, pe frunte văd 
pur şi simplu însemnele artei, văd cum această fată îşi 
sacrifică pe altarul teatrului-moloh sănătatea, sângele, 


viaţa, văd că acum abia mai poate respira şi mă cuprinde 
asemenea mila şi părere de rău, asemenea duioşie, încât nu 
mai ştiu cum să mă stăpânesc... 

Stăm o vreme aşa, în tăcere; în sfârşit, Ewa îmi arată 
numărul din ziarul „Latawiec” de pe măsuţa de toaletă şi, 
şopteşte: 

— Ce oroare, ce oroare...! 

Izbucneşte deodată într-un plâns nervos şi începe să 
tremure ca frunza... 

Ştiu prea bine ea plânge de oboseală, nu din cauza 
„Latawiec”,-ului, că articolul nu-i decât un fleac, pe care îl 
va uita a doua zi, ştiu că Ostrzynski nu face nici cât o 
lacrimă de-a Ewei, şi totuşi mi se strânge inima. Îi iau 
mâinile şi i le acopăr de sărutări, le mângăi, le strâng la 
piept. Inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Simt că 
mi se întâmplă ceva neînțeles. Îngenunchez, fără să-mi dau 
seama ce fac, la picioarele Ewei, ochii mi se înceţoşează şi o 
îmbrăţişez din toate puterile. 

— Wladzio, Wtadzio, ai milă! şopteşte Ewa. 

Continui însă s-o strâng la piept cu înflăcărare; nu mai ştiu 
de nimic, îmi pierd minţile! O sărut pe frunte, pe ochi, pe 
gură şi mai pot să-i spun doar: 

— Te iubesc! te iubesc! 

Căpşorul Ewei se apleacă pe spate, braţele ei îmi 
încolăcesc gâtul şi o aud şoptind: 

— Eu te iubesc de mult...! 

XVI. 

Dacă exista pe lume vreo fiinţă mai scumpă pentru mine 
ca Ewa, apoi nu sunt decât o scrumbie marinată. 

Se spune că noi, artiştii, facem totul numai sub impulsul 
clipei, dar nu-i adevărat. Fiindcă se arată că eu o iubeam pe 
Ewa de mult, dar eram atât de măgar, încât nici eu nu 
ştiam. 

Numai Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat cu mine, când am 
condus-o acasă în seara aceea. Mergeam, ţinându-ne de 
mână, fără să ne spunem nimic... Mă mulţumeam să-i 


strâng mereu braţul Ewei, şi ea pe al meu. Îmi dădeam 
seama ca mă iubeşte din tot sufletul... 

Am condus-o până sus şi, când am ajuns în salonaş, ne-am 
simţit atât de încurcaţi, încât nu mai îndrăzneam să ne 
privim în ochi. Abia când Ewa şi-a acoperit ochii cu mâinile, 
i le-am desprins uşor şi i-am spus: „Ewus, tu eştia mea, nu-i 
aşa?” Iar ea s-a strâns la pieptul meu şi mi-a răspuns: 

— Da, aşa-i! 

Era atât de frumoasă, avea nişte ochi atât de somnoroşi şi 
strălucitori totodată, o încetineală atât de dulce în mişcări, 
că nu-mi venea să mă mai despart de ea. 

Ce-i drept, nici ea nu era în stare să se despartă de mine, 
de parcă voia să recupereze tăcerea îndelungată, dragostea 
atâta vreme tăinuită. 

M-am întors acasă târziu. Swiatecki încă nu se culcase... 
Desena la lumina lămpii pentru o revistă ilustrată. 

— Ai o scrisoare, îmi spune înălţându-şi ochii la mine. 

lau scrisoarea de pe masă şi prin hârtia plicului simt forma 
verighetei. Prea bine! Mâine o să-mi prindă bine. Deschid 
scrisoarea şi citesc cele ce urmează: „Domnule, ştiu că 
înapoierea verighetei îţi va face plăcere, probabil că la asta 
voiai să ajungi. Cât despre mine, n-am de gând să rivalizez 
cu actrițele. K.” 

Cel puţin e la obiect! 

Scrisoarea nu exprimă decât supărare, altceva nimic. Dacă 
domnişoara Sustowska a avut vreodată măcar o umbră de 
farmec în ochii mei, această urmă se destramă acum fără 
întoarcere. 

Lucru ciudat, bănuieşte că motivul travestirii mele şi al 
întâmplărilor care au urmat a fost Ewa; într-adevăr, cauza 
celor ce vor urma va fi numai ea. 

Mototolesc scrisoarea, o bag în buzunar şi mă culc... 

Swiatecki îşi ridică ochii de pe desen şi se uită la mine, 
aşteptând să spun ceva, dar eu tac. 

— După spectacolul de la teatru, a trecut pe aici 
nemernicul ăla de OstrzyAski, îmi spune. 


XVII. 

A doua zi, pe la ora zece, vreau să dau fuga la Ewa, dar n- 
am cum, pentru că am musafiri. 

Vine baronul Kartofler şi comandă o copie după Evreii mei. 
Îmi oferă o mic cinci sute de ruble, iar eu îi cer două mii şi 
este de acord. 

După plecarea lui, primesc o comandă pentru două 
portrete de la Tanzeberg. Swiatecki, care e antisemit, zice 
că mă dau cu evreii, dar cine, mă rog, cumpără operele de 
artă de la noi, dacă nu „finanţele“? Iar dacă „finanţele” se 
tem de „cadavrele” lui Swiatecki, nu e vina mea. 

Ajung la Ewa abia pe la ora unu, îi înmânez verigheta şi o 
anunţ că după cununie, plecăm la Roma. 

Ewus acceptă cu bucurie şi, pe cât eram de tăcuţi ieri, pe 
atât ne întrecem să vorbim astăzi... 

Îi povestesc şi ei despre comenzile pe care le-am primit şi 
ne bucurăm amândoi. Portretele trebuie să le termin 
înainte de plecare, iar Evreii pentru Kartofler îi voi picta la 
Roma. După aceea, ne întoarcem la Varşovia, îmi aranjez 
atelierul şi o să trăim ca-n rai... 

Făcând aceste proiecte de viitor, o anunţ pe Ewa că ziua 
de ieri va fi întotdeauna o sărbătoare pentru noi... 

Ea însă, îşi ascunde căpşorul pe umărul meu şi mă roagă 
să nu mai vorbim de asta. Apoi îmi înconjură gâtul cu 
mânecile răscroite ale capotului şi mă numeşte marea ei 
personalitate... Este mai palidă ca de obicei, are ochii mai 
viorii ca altădată, dar radiază de fericire. 

O, ce măgar am fost! Având o astfel de femeie la îndemână, 
eu alergam după fericire în altă parte, într-un mediu cu 
totul străin pentru mine... 

Ce fire de artistă are Ewa! Este logodnica mea, aşa că 
intră, îndată în acest rol şi aproape involuntar joacă puţin 
rolul unei logodnice tinere şi fericite. Dar nu o iau în nume 
de rău, a petrecut atâţia ani la teatru. 

După amiază, ne ducem la Hela Kolezanowska. 


De vreme ce Ewa poate să mă prezinte acum drept 
logodnicul ei, gluma cu cerşetorul devine nevinovată şi nu 
poate duce la neînţelegeri între aceste femei. Când află 
noutatea, Hela ne primeşte cu braţele deschise şi este 
fericită de fericirea Ewei. Râdem ca trei nebuni de 
„cerşetor”, de cele ce i-au auzit urechile despre pictorul 
Magorski. Ieri voiam să-l străpung cu stiletul pe OstrzyAski, 
iar astăzi îi admir isteţimea... 

Hela râde cu atâta poftă, încât ochi-i transparenţi se 
umplu de lacrimi. Între noi fie spus, este fermecătoare. 
Când îşi înclină căpşorul la sfârşitul vizitei, nu mai pot să-mi 
dezlipesc privirile de la ea şi până şi Ewa este atât de 
cucerită, încât îi imită toată ziua înclinarea aceea a capului 
şi privirea... 

Hotărâm că după ce ne întoarcem din străinătate, o să-i 
fac portretul Helei, dar mai înainte, la Roma, am s-o pictez 
pe Ewka mea; numai să izbutesc să redau trăsăturile 
acestea atât de delicate, că fiecare tulburare se răsfrânge 
în ele ca un nouraş într-o apă limpede... 

O să izbutesc!... De ce să nu izbutesc? 

Numărul de scară al „Latawiec”-ului publică lucruri 
nemaiauzite despre comenzile primite de mine. 

Veniturile mele sunt apreciate la scara miilor. 

Poate că, în parte, ăsta-i motivul pentru care a doua zi 
primesc o scrisoare de la Kazia. Recunoaşte că mi-a trimis 
verigheta într-o clipa de furie şi gelozie, dar nu trebuie 
decât să vin şi să implorăm în genunchi iertarea părinţilor, 
ca aceştia să se lase înduplecaţi. 

M-am săturat să tot cad în genunchi şi să tot cer iertare! 
Nu-i răspund nimic. N-are decât să-i roage în genunchi 
oricine pofteşte, iar Kazia n-are decât să-l ia pe Ostrzynski, 
eu oam pe Ewa mea! 

Se pare totuşi că tăcerea mea produce panică în familia 
Sustowski, pentru că după câteva zile, vine acelaşi curier cu 
o scrisoare de la Kazia, dar de astă dată pentru Swiatecki. 


Swiatecki îmi arată scrisoarea... Kazia îl roagă să vină să 
discute puţin cu ea într-o problemă de care depinde viitorul 
ei; contează deci pe inima lui bună, pe corectitudinea pe 
care a ghicit-o în el de la prima aruncătură de ochi şi 
nădăjduieşte că nu va refuza rugămintea unei fete 
nefericite. Swiatecki blestemă, mormăie ceva, despre 
josnicia filistinilor, despre necesitatea spânzurării lor cu 
urmaşi cu tot la cel dintâi prilej, dar se duce... 

Presupun că vor să mă influenţeze cu ajutorul lui. 

XVIII. 

Probabil că Swiatecki, în fond un suflet caritabil, a fost 
câştigat de partea lor. 

O săptămână întreagă se duce în fiecare zi fa familia 
Sustowski, iar de trei zile îmi dă târcoale, uitându-se la mine 
pe sub sprâncene, ca lupul... 

În cele din urmă, într-o bună zi, la ceai, mă întreabă cam 
răstit: 

— Ascultă, ce-ai de gând să faci cu fata asta? 

— Cu care fată? 

— Cu Sustowska sau cum îi zice? 

— N-am de gând să fac, nimic cu Sustowska sau cum îi 
zice. Urmează un moment de tăcere, apoi Swiatecki 
continuă: 

— Plânge toată ziua, de ţi-e milă de ea... Ce suflet 
cumsecade! 

Glasul îi tremură de emoție, dar şi-l drege ca un rinocer şi 
adaugă: 

— Un om corect nu procedează aşa. 

— Swiatecki, începi să semeni cu papa Sustowski! 

— E cu putinţă... prefer să semăn cu papa Sustowski, 
decât să-i nedreptăţesc fiica. 

— Scuteşte-mă, te rog. 

— Foarte bine, află că nu mai vreau să ştiu de tine. 

Cu asta, discuţia se încheie şi din clipa aceea nu mai 
vorbesc cu Swiatecki. 


Ne prefacem că nu ne cunoaştem, ceea ce e cu atât mai 
ridicol, cu cât locuim împreună; dimineaţa bem ceaiul 
amândoi şi nici unuia dintre noi nu-i trece prin minte să se 
mute în altă parte. 

Data cununiei mele cu Ewa se apropie... 

Prin intermediul „Latawiec”-ului, a aflat toată Varşovia... 
Toată lumea se uită la noi şi o admiră pe Ewa. Dacă ne-am fi 
dus la expoziţie, nu ne-am mai fi putut mişca în atâta 
îmbulzeală. 

Prietena mea necunoscută îmi trimite iarăşi o anonimă, în 
care mă avertizează că Ewa nu este o soţie potrivită pentru 
un om ca mine... 

„Nu cred ce se spune despre relaţiile dintre domnişoara 
Adami şi domnul OstrzyAski - îmi scrie prietena, mea - dar 
tu, maestre, ai nevoie de o soţie care să se sacrifice în 
întregime pentru gloria şi măreţia ta, or domnişoara Adami 
este şi ea actriţă, şi va trage întotdeauna spuza pe turta 
ei...” 

Swiatecki se duce mereu pe la familia Sustowski, probabil 
că mi-a luat locul, fiindcă acum trebuie să fi aflat şi ei care 
sunt intenţiile mele. 

Direcţia teatrului mi-a acordat un concediu nelimitat 
pentru Ewa, care începe să se pieptene ca o domnişoară din 
provincie, se îmbracă foarte modest şi poartă rochii 
încheiate până sub bărbie, îi stă foarte bine aşa. Scena din 
cabina ei nu s-a mai repetat niciodată! Ewus nu-mi 
îngăduie! Am dreptul cel mult să-i sărut mâinile. Simt că-mi 
pierd răbdarea, dar mă felicit că şi ea... 

Mă iubeşte la nebunie. Petrecem toată ziua împreună. Am 
început să-i dau lecţii de desen. Se dă în vânt după aceste 
lecţii şi după pictură în general. 

XIX. 

O, Zeus 
[286], stăpânitor al fulgerelor, ce pot să-ţi vadă ochii de pe 
vârful Olimpului! 

Se întâmplă lucruri pe care nu le-au visat nici filozofii. 


În ajunul cununiei mele, vine la mine Swiatecki, mă 
înghionteşte cu cotul şi întorcându-şi într-o parte capul cu 
părul zburlit, îmi spune mohorât: 

— Vtadek, află că am să fac o crimă. 

— Bine că ţi-ai recăpătat graiul! îi răspund, ce crimă? 
Swiatecki priveşte mereu în pământ şi vorbeşte parcă de 
unul singur: 

— Păi spune şi tu, dacă un beţivan ca mine, un idiot fără 
talent, un falit moral şi fizic se însoară cu o fată cum e 
Kazia, nu e o adevărată crimă? 

Nu-mi vine să-mi cred urechilor, dar mă arunc de gâtul lui 
Swiatecki şi nu mă supăr că mă respinge. Cununia lui are 
loc peste câteva zile... 

XX. 

După un sejur de câteva luni la Roma, eu şi Ewa primim o 
ilustrată splendidă prin care suntem invitaţi la cununia lui 
Ostrzyiski cu domnişoara Helena Turno primo voto 
Kotczanowska. 

Nu putem să ne ducem, deoarece sănătatea Ewei nu ne-o 
îngăduie. 

Ewa pictează mereu şi face progrese uimitoare. Eu am 
obţinut o medalie la Peszta. Un bogătaş horvat mi-a 
cumpărat tabloul. Am intrat în legătură şi cu Goupil. 

XXI. 

La Verona se naşte fiul meu. 

Până şi Ewa spune că n-a mai văzut asemenea copil. Este 
extraordinar...! 

XXII. 

De câteva luni ne aflăm la Varşovia: 

Mi-am aranjat un atelier grozav. 

Îi vizităm destul de des pe soţii OstrzyAski. 

El a vândut „Latawiec”-ul şi acum este „preşedintele 
Asociaţiei pentru împărţirea Arpacaşului Familiilor fără 
Ocupaţie”. Se simte formidabil şi se bucura de respectul 
tuturor. Pe mine mă bate pe umăr şi-mi spune: „Ehe, 


VW 


binefăcătorule!” Se îngrijeşte de asemenea de scriitorii 
talentaţi şi primeşte joia. 

Ea e şi acum frumoasă ca un vis... 

Copii n-au. 

XXIII. 

Săriţi, că mor de râs... 

Au venit de la Paris soţii Swiatecki. Ea pozează în soţia 
unui artist din boema de aur; el poartă cămăşi de mătase, 
părul dat pe spate şi barba în triunghi... Înţeleg totul, 
înţeleg că a putut să-i schimbe obiceiurile, caracterul, dar 
cum s-a descurcat cu cârlionţii lui, va rămâne întotdeauna o 
taină pentru mine. 

Swiatecki n-a renunţat la „cadavre”, dar pictează şi 
tablouri de gen şi pastorale. Are mult succes. Face şi 
portrete, acestea însă mai puţin reuşite, întrucât carnaţia 
lor aminteşte totdeauna de „cadavre”... 

L-am întrebat, aşa ca între prieteni, dacă este fericit cu 
soţia. Mi-a răspuns că nici n-a visat asemenea fericire. 
Kazia, recunosc, mi-a întrecut aşteptările în sensul bun al 
cuvântului. 

Şi eu aş fi cum nu se poate mai fericit, dacă Ewa ar fi 
sănătoasă; e foarte nervoasă. O dată am auzit-o noaptea 
plângând. Ştiu prea bine ce înseamnă asta! Tânjeşte după 
teatru. Tace, dar suferă... 

Am început portretul doamnei Ostrzyâska. E o femeie 
neasemuită! Consideraţia pentru Ostrzynhski nu m-ar opri 
să... Şi dacă n-aş iubi-o pe Ewa atât de mult, nu ştiu zău 
ce... 

Dar eu sunt îndrăgostit lulea de Ewa! 

Pentru pâine. 

Cuvânt înainte. 

În timpul călătoriei de câţiva ani prin Statele Unite, 
Sienkiewicz cunoaşte la sursă viaţa trudnică a emigranților 
polonezi; viaţă presărată cu drame şi tragedii zguduitoare, 
pe care o va înfăţişa şi în corespondenţa trimisă spre 
publicare în ţară. Convins că plecarea ţăranilor din Polonia 


constituia o reală primejdie naţională, întrucât locul lor era 
luat nu o dată de coloniştii nemți, autorul lui Bartek 
învingătorul se va menţine în această sferă de probleme şi 
după revenirea acasă, în 1879, întreprinzând acţiuni menite 
să stăvilească acest adevărat exod spre „pământuri ale 
făgăduinţei”. Ţine astfel mai multe conferinţe despre 
condiţiile în care trăiesc straturile de jos în Lumea Nouă, 
aşadar şi coloniştii veniţi aici din satele Poloniei, şi, mai 
important, scrie proze scurte în care împrejurările în care 
se consumă naraţiunea, dificile, nasc situaţii conflictuale de 
maximă intensitate, a căror rezolvare tragică destramă 
convingător mirajul unor închipuite bogății fabuloase la 
îndemâna oricui. Scrisă probabil la Roma în 1879, nuvela 
de proporţii romaneşti Pentru pâine exprimă aceste 
preocupări ale scriitorului în momentul respectiv. Citită de 
câteva ori de autor cu diverse prilejuri în public, la Varşovia 
sau la Poznan, va fi publicată în două variante în anul 1880; 
cea dinţii în „Gazeta Polska” de la 24 aprilie - 4 iunie, iar 
cea de-a doua, în care realităţile din Mazowsze sunt 
schimbate cu cele din Wielkopolska, în „Dziennik 
Poznanski”, Ascultată în lectura autorului sau citită într-o 
formă îmbunătăţită în cele două periodice, Pentru pâine s-a 
bucurat de mult succes, consolidând faima scriitorului 
considerat drept unul dintre talentele de primă mărime în 
Polonia acelor ani; viitorul avea să confirme pe deplin 
această apreciere. În volum a apărut în acelaşi an. 

[. 

Pe ocean. Îngândurare. Furtuna. Sosirea. 

VAPORUL german Blucher, care mergea de la Hamburg la 
New York, se legăna pe valurile nesfârşite ale oceanului. De 
patru zile îşi urma drumul, şi de două zile trecuse de 
țărmurile înverzite ale Irlandei, intrând în plin ocean. De pe 
bordul vaporului, cât puteai cuprinde cu ochii, nu se vedea 
decât o câmpie verde-sură, răsturnată în brazde, 
frământată cu putere, pe alocuri înspumată, iar hăt- 


departe, tot mai întunecată, ce se unea cu zarea acoperită 
de nori albi. 

Din nori scăpărau fulgere care se frângeau când ici, când 
colo în apă, şi în acest cadru perlat se desena limpede 
silueta întunecată a vaporului. Această siluetă, îndreptată, 
cu prora către apus, când se căţăra greoaie pe valuri, când 
se lăsa adânc, de parcă s-ar fi scufundat; uneori nu se mai 
zărea defel, alte daţi, cocoţată pe greabănul talazului, i se 
vedea şi fundul, dar mergea necontenit înainte. Valurile 
pluteau către vapor şi vaporul către valuri, spintecându-le 
cu pieptul în două, în urma lui, ca un şarpe uriaş, rămânea 
o cărare albă de apă înspumată; câţiva pescăruşi zburau 
deasupra punţii de comandă, făcând în aer figuri de 
acrobație, taman ca pescăruşii din Polonia. 

Vântul era prielnic; vaporul mergea cu presiune scăzută, 
dar în schimb îşi ridicase pânzele. Vremea era tot mai bună. 
Ici şi colo, printre fâşiile de nori se iveau petice de cer 
albastru care îşi schimbau neîncetat forma. Din clipa când 
Blucher părăsise portul Hamburg, timpul fusese vântos, dar 
fără furtună. Vântul bătea dinspre apus, dar uneori se 
domolea: atuncea pânzele cădeau cu zgomot, pentru ca 
apoi să se umfle iarăşi ca un piept de lebădă. Mateloţii, 
îmbrăcaţi în tricouri de lână strânse pe trup, trăgeau cablul 
vergii de jos a uriaşului catarg şi, strigând ca într-o jelanie 
„Ho-ho-o!”, se încovoiau din şale şi apoi se îndreptau după 
mlădierea cântecului. Îndemnurile lor se amestecau cu 
comenzile pe care le dădeau din fluier ofiţerii de pe bord şi 
cu răsuflarea înfierbântată a coşului, care arunca în văzduh 
fâşii de nori sau inele de fum negru. 

Folosindu-se de timpul bun, călătorii se împrăştiaseră pe 
punte. La pupa vaporului, se vedeau călătorii din clasa întâi, 
în paltoane negre şi cu pălării; la proră, se înghesuia 
mulţimea pestriță a emigranților, care călătoreau sub 
punte. Unii dintre ei şedeau pe bănci, pufăind din lulele cu 
coada scurtă, alţii se lungiseră pe podea, iar alţii, aplecaţi 
peste bord, se uitau în jos, cu privirile aţintite în apă. 


Erau şi câteva femei cu copii în braţe şi cu cratiţe de tablă 
atârnate la brâu. Câţiva tineri se plimbau de la proră până 
la, puntea de comandă, cumpănindu-se cu anevoinţă şi 
clătinându-se în fiecare clipă. Aceştia cântau Wo ist das 
deutsche Vaterland? 

[287] şi se gândeau, poate, că pe acest Vaterland nu-l vor 
mai vedea niciodată, dar cu toate acestea, veselia nu-i 
părăsea deloc. În această mulţime de oameni, numai doi 
erau mai trişti şi păreau oarecum izolaţi de toţi ceilalţi: un 
bărbat în vârstă şi o fată tânără. Amândoi, neînţelegând 
limba germană, erau într-adevăr singuri şi se simțeau 
înconjurați numai de străini. Oricine ar fi ghicit de la prima 
vedere cine erau aceştia: erau ţărani poloni. 

Țăranul se numea Wawrzon loporek, iar fata Marysia, fiica 
lui. Plecau în America şi abia, atuncea îndrăzniseră să iasă 
întâia oară pe punte. Pe feţele lor slăbite de boală se citeau 
spaima şi mirarea în acelaşi timp. Se uitau cu ochi 
înfricoşaţi la tovarăşii lor de drum, la, mateloţi, la vapor, la 
coşul care răsufla gâfâit şi la valurile amenințătoare, care-şi 
aruncau coamele înspumate până pe puntea vaporului. Nu- 
şi spuneau nimic, pentru că nu îndrăzneau. 

Wawrzon se rezema cu o mână de parapet, iar cu cealaltă 
îşi ţinea şapca în colţuri, ca să nu i-o ia vântul, iar Marysia 
se sprijinea de taică-său şi, de câte ori vaporul se apleca 
mai tare, ea se lipea de el cu un țipăt uşor de spaimă. După 
o vreme, bătrânul curmă tăcerea: 

— Marysia! 

— Ce-i, tâăicuţule? 

— Vezi? 

— Văd. 

— Şi nu te miri? 

— Ba mă mir. 

Dar ea era mai degrabă înfricoşată decât mirată; de altfel, 
ca şi bătrânul Toporek. Din fericire pentru el, valurile 
scăzură, vântul încetă, iar printre nori se arătă soarele. 
Când văzură „soarele cel drag”, li se uşură inima parcă, 


gândindu-se că era, taman ca la Lipihce. Tot ce vedeau, era 
pentru ei nou şi necunoscut, numai discul soarelui, 
strălucind şi împrăştiindu-şi razele pe tot cuprinsul, li se 
părea, un vechi prieten ocrotitor. 

În răstimp, oceanul se liniştea tot mai mult; după o vreme, 
pânzele de pe catarge se lăsară cu totul, iar de sus, de pe 
puntea de comandă, se auzi fluierul căpitanului, şi mateloţii 
se repeziră să le lege. Când îi văzură pe aceşti oameni 
spânzurând parcă în văzduh, deasupra unei prăpăstii, 
Toporek şi Marysia se simţiră iarăşi cuprinşi de mirare. 

— Flăcăii de la noi n-ar putea să facă asemenea treabă, 
spuse bătrânul. 

— Dacă au putut nemţii să se urce, n-ai grijă, că s-ar fi 
urcat şi Jasko, răspunse Marysia. 

— Care Jasko?... Al lui Sobek? 

— De unde al lui Sobek! Vorbesc de Smolak, grăjdarul. 

— E ager flăcăul, dar trebuie să-ţi iei gândul de la el. Nici 
el nu-i pentru tine, nici tu pentru el. Tu te duci să te faci 
cocoană, iar el grăjdar a fost, şi grăjdar o să rămăie. 

— Are şi el gospodăria lui... 

— Are, dar la Lipince. 

Marysia nu răspunse nimic, gândindu-se numai că de ceea 
ce îi e scris, omul nu scapă niciodată, şi oftă adânc; între 
timp, pânzele fuseseră prinse la loc, iar elicea începu să 
vânzolească apa cu atâta putere, încât întreg vaporul se 
cutremura din cauza mişcărilor ei. În schimb, legănarea 
vaporului încetă aproape cu totul. În zare, apa părea lină şi 
albastră. Pe punte se iveau mereu alţi călători: muncitori, 
ţărani germani, vagabonzi din diferite oraşe de pe ţărmul 
mării care plecau în America, nu ca să caute de lucru, ci ca 
să-şi caute fericirea; acum pe punte era îmbulzeală, şi de 
aceea „Wawrzon şi Marysia, ca să nu stea în drumul 
celorlalţi, se aşezară pe un colac de frânghie, chiar în vârful 
prorei. 

— Tată, mult om mai avea de mers pe apă? întrebă 
Marysia. 


— Ştiu eu?! Pe cine întrebi, nici unul nu-ţi răspunde 
creştineşte. 

— Dar în America cum o să ne înţelegem? 

— Păi doar ni s-a spus că acolo sunt o mulţime de oameni 
de la noi! 

— Tată! 

— Ce? 

— Măcar că la tot pasul vedem tot lucruri nemaivăzute, tot 
mai bine era la noi, la Lipiice, 

— Nu vorbi fără rost! Totuşi, după o clipă, Wawrzon 
adause, ca pentru sine: Cum o vrea Dumnezeu! 

Ochii fetei se umplură de lacrimi, şi amândoi se întoarseră 
cu gândul îndărăt, la satul lor, la Lipihce. Wawrzon Toporek 
îşi amintea împrejurările care îl hotărâseră să plece în 
America. Cum a fost? 

Mai acum vreo jumătate de an, pe vară, i-au prins vaca în 
trifoiul altuia. Gospodarul cu pricina i-a dus vita la ocol şi a 
cerut trei ruble despăgubire. Wawrzon n-a vrut să 
plătească. S-au dus la judecată. Treaba s-a tărăgănat până 
la sorocul procesului. Gospodarul păgubit a cerut atuncea 
să i se plătească nu numai stricăciunea făcută de vacă, ci şi 
întreţinerea ei, aşa încât cheltuielile creşteau cu fiecare zi 
ce trecea. Wawrzon se încăpăţâna, fiindcă nu se îndura de 
bani. Numai cu procesul cheltuise destul, deoarece se tot 
amâna întruna, în cele din urmă, Wawrzon pierdu procesul. 
Trebuia să plătească pentru vacă o mulţime de bani; cum 
însă nu avea de unde să-i scoată, autorităţile încercară să-i 
vândă calul; el se împotrivi, şi fu arestat, Toporek se 
zvârcolea ca un şarpe, pentru că era tocmai în vremea 
secerişului, aşa că avea nevoie şi de cal, şi să fie slobozit din 
închisoare, pentru a-şi face munca. A întârziat cu căratul şi 
au început ploile; grâul putrezi în snopi; îşi făcu deci 
socoteala că din pricina unei pagube în trifoiul altuia toată 
agoniseala lui s-a prăpădit, că a pierdut atâţia bani, a 
pierdut o parte din vite şi recolta pe un an, aşa că la 
primăvară va trebui ori să scurme pământul cu mâinile, el şi 


cu fie-sa, fiindcă nu vor avea cu ce să-l are, ori să cerşească 
din poartă-n poartă. 

Cum însă înainte de aceste întâmplări, fusese om cu stare 
şi-i mersese bine, îl cuprinse acum o deznădejde atât de 
adâncă, încât prinse darul beţiei. La crâşmă, cunoscu un 
neamţ, care umbla prin sate, chipurile ca să cumpere in, 
însă în realitate se îndeletnicea cu trecerea oamenilor peste 
Ocean. Neamţul îi povesti minuni despre America. Îi făgădui 
pământ fără plată, mai mult decât aveau toţi oamenii din 
Lipiice la un loc, cu păduri şi lunci, iar ţăranului îi râdeau 
ochii de bucurie. Credea şi nu prea, dar spusele neamţului 
erau întărite şi din sat, care spunea că acolo stăpânirea dă 
fiecăruia atâta pământ „cât poate sa ţie”. Ştia de la nepotu- 
său. Neamţul avea atâţia bani, încât se minunau nu numai 
ţăranii, dar şi boierul. Astfel l-au tot ispitit pe Wawrzon, 
până când s-a înduplecat. Ce să mai rămână aici? Pentru o 
simplă pagubă a pierdut atâta, încât cu banii aceia ar fi 
putut să-şi tocmească un argat. Să meargă mai departe, 
către prăpastie? Să-şi ia o cârja în mână, să se ducă la 
biserică şi să cânte „Sfântă, cerească Fecioară îngerească”? 
Aşa ceva n-are să se întâmple cât e lumea. 

Bătu palma cu neamţul; până la Sfântul Mihail îşi vându 
toată gospodăria, îşi luă fata, şi acum iată-i pe vapor, în 
drum spre America! 

Dar călătoria nu decurgea aşa cum se aşteptase Wawrzon: 
la Hamburg, l-au jecmănit de bani; pe vapor şedeau laolaltă 
cu alţii, sub punte. Legănarea vaporului şi priveliştea 
oceanului fără de sfârşit îi îngrozeau. Nu se puteau 
înţelege, cu ceilalţi şi nici ceilalţi cu ei. Erau priviţi ca un 
lucru de nimica; erau aruncaţi la o parte, ca o piatră de pe 
marginea drumului. Tovarăşii de drum nemți îl luau în râs şi 
pe el, şi pe Marysia. La ceasul mesei, când toţi dădeau 
buzna cu farfuriile în mână la bucătarul care împărțea 
mâncarea, ei erau împinşi ba încolo, ba încoace şi adesea 
rămâneau cei din urmă, aşa încât de multe ori trebuiau să 
rabde şi de foame. Lui Wawrzon nu-i era deloc la îndemână 


pe vaporul acesta. Era singur şi străin. În afară de ocrotirea 
lui Dumnezeu, alta nu avea. Îşi trăgea şapca în colţuri pe-o 
ureche, se întorcea către fată cu ochi miraţi, îi spunea să se 
minuneze, şi el însuşi se minuna de toate cele, dar nu avea 
încredere în nimic. Uneori îl cuprindea teama ca nu cumva 
aceşti „pagâni”, cum îşi numea el tovarăşii de călătorie, să-i 
arunce pe amândoi în apă, să-l silească să-şi schimbe 
credinţa sau să-l pună să iscălească cine ştie ce hârtie prin 
care să-şi vândă sufletul diavolului! 

Chiar şi vaporul acesta, care înainta zi şi noapte pe 
nesfârşitul oceanului, care se cutremura, vuia, înspuma 
apa, sufla ca un balaur, iar noaptea lăsa în urma lui o dâră 
luminoasă de scântei, i se părea dus de o putere ciudată, 
poate chiar a necuratului. Cuprins de aceste temeri de 
copil, pe care nu le mărturisea însă fetei, simţea că i se 
strânge inima de groază. Şi acest ţăran polonez, desprins 
din cuibul în care se născuse, se simţea pe bună dreptate ca 
un copil neajutorat şi lăsat în voia Domnului. În afară de 
aceasta, tot ceea ce vedea, tot ceea ce-l înconjura nu putea 
să-i intre în cap; nu-i de mirare deci că acum, când stătea 
pe un colac de frânghie, capul său se încovoia sub povara 
acestei mari nesiguranţe şi a necazurilor sale. Adierea care 
venea de pe apă îi cânta în urechi, repetându-i parcă 
necontenit acelaşi cuvânt: „Lipince! Lipince!”; şuieratul 
vântului îi amintea uneori câte un cântec de fluier auzit la 
Lipince; soarele îi grăia,: „Ce mai faci, Wawrzon? Am fost la 
Lipince”; dar elicea vaporului spulbera apa tot mai 
puternic, şi coşul răsufla tot mai pripit, tot mai tare, ca două 
duhuri rele, care-l trăgeau departe, tot mai departe de 
Lipince. 

Între timp, prin mintea Marysiei treceau alte gânduri şi 
amintiri, întocmai ca această cărare înspumată din urma 
vaporului sau ca pescărugşii ce zburau pe deasupra apei. 
Era pe toamnă, la Lipiice, cu puţin înainte de a porni la 
drum, şi fata îşi amintea că într-o seară, târziu, s-a dus la 
fântâna cu cumpănă, să aducă apă. Pe cer se iviseră cele 


dintâi stele, iar Marysia trăgea de cumpănă, cântând „Jasko 
caii i-a adăpat - Kasia apă a luat”, şi se simţea atât de tristă, 
ca o rândunea care gângureşte a jale, înainte de a-şi lua 
zborul către meleagurile străine... Apoi, dinspre marginea 
pădurii, dinspre pădurea întunecată veni un zvon prelung 
de fluier... Era Jasko Smolak, grăjdarul, care da de veste că 
a văzut cumpăna fântânii aplecându-se şi că îndată va veni 
şi el din mirişte. Nu trecu mult, şi sosi în tropot de cal, sări 
de pe armăsar, îşi scutură pletele ca de in, iar ceea ce i-a 
grăit el atuncea a fost parcă un cântec, pe care Marysia şi-l 
aduce aminte şi acum; închise ochii şi i se păru că Smolak îi 
şoptea iarăşi, cu glas tremurat: 

— Dacă taică-tu s-a îndărătnicit, atuncea am să dau şi eu 
înapoi arvuna pe care am luat-o de la curte, am să vând 
casa, am să vând gospodăria şi am să plec. Marysia mea, 
spunea el, unde te-i duce tu, acolo oi veni şi eu - oi zbura ca 
un cocor prin văzduh, oi înota ca rața prin apă, m-oi 
rostogoli ca un inel de aur de-a lungul drumului - şi te-oi 
găsi, draga mea! Fără tine, ce soartă m-ar aştepta? Unde 
te-i duce tu, acolo oi fi şi eu; ce s-o întâmpla cu tine, s-o 
întâmpla şi cu mine; o singură viaţă şi o singură moarte 
avem amândoi; şi precum jur aici, deasupra apei din 
fântână, că nu te voi părăsi, aşa să-mi ajute Dumnezeu, 
scumpa mea Marysia!” 

Aducându-şi aminte de vorbele lui Jasko, Marysia vedea 
parcă aievea şi fântâna, şi luna plină roşietică, atârnând 
deasupra pădurii, şi pe Jasko. În aceste aduceri-aminte, ea 
găsi o uşurare şi o mare alinare. Jasko era om hotărât, şi de 
aceea era încredinţată că îşi va ţine cuvântul. Numai că ea 
ar fi vrut ca Jasko să fie lângă ea chiar în clipa aceea şi să 
asculte amândoi vuietul mării. Lângă el toate ar fi mai 
vesele şi mai plăcute căci el nu se teme de nimeni şi ştie să 
iasă din orice încurcătură. Ce-o fi făcând el oare acum, la 
Lipiice, unde trebuie să fi căzut întâia zăpadă? Şi-o fi luat 
toporul şi s-o fi dus la pădure? Sau o fi îngrijind de cai? L-o 
fi mânat de la curte, cu sania, cine ştie nude? O fi tăind 


copci în gheaţa din baltă, ca să aibă vitele loc de adăpat? 
Unde s-o fi aflând acum iubitul ei? Fata vedea aievea satul 
Lipiice: zăpada scârţâind pe drum, o geană de cer care se 
zăreşte printre ramurile întunecate ale copacilor 
desfrunziţi, un stol de stâăncuţe care trec croncânind 
dinspre pădure către sat, fumul care se înalţă din 
hogeagurile caselor, cumpăna fântânii - sloi de gheaţă - iar 
în depărtare, pădurea învăpăiată de razele soarelui şi 
presărată cu omăt. 

Eh! Dar unde se afla ea acum, unde a dus-o voia lui tată- 
său?! În zare, cât vezi cu ochii, apă şi iar apă, brazde verzui 
şi fâşii înspumate; şi pe toată această nesfârşită câmpie de 
apă nu se află decât acest vapor, ca o pasăre rătăcită; sub 
cerul jos, pustietate, cumplit vuiet de valuri care se jeluiesc, 
vântul care şuieră, iar în faţa vaporului, acolo, departe, la 
capătul pământului, se află fără doar şi poate cea mai 
depărtată dintre ţări. 

Sărmane Jasko! Ai s-o mai găseşti tu oare pe Marysia? Ai 
să zbori ca şoimul prin văzduh sau ai să înoţi ca peştele prin 
apă? şi în clipa asta, acolo, la Lipiice, te mai gândeşti tu 
oare la ea? 

Soarele cobora încet către asfinţit, mistuindu-se în ocean. 
Pe unda încreţită se aşternu un drum larg şi însorit, care se 
dezghioca în boabe aurii, îşi schimbă culoarea, luci, lumină, 
se învăpăie şi se pierdu undeva, în zare. Intrând pe această 
pârtie de foc, vaporul părea că aleargă după soarele care 
pierea. Fumul care ţâşnea din coş era roşu, catargele şi 
odgoanele ude erau trandafirii, marinarii începură să cânte, 
iar în răstimp, discul de raze creştea necontenit şi cobora 
tot mai adânc, în străfunduri. În scurtă vreme nu se mai 
văzu deasupra valurilor decât jumătate de disc, apoi nu se 
mai văzură decât razele, şi în cele din urmă pe întregul 
apus se revărsă o vasta învăpăiere, încât nu mai puteai şti, 
în această împletire de lumini, unde se sfârşea scânteierea 
valurilor şi unde începea cerul, unde începea văzduhul şi 
unde apa, scăldate toate deopotrivă în aceeaşi 


străluminare, care se stingea încetul cu încetul; oceanul 
vuia cu vuiet puternic, dar mângâios, ca şi când şi-ar fi spus 
rugăciunea de seară. 

În asemenea clipe, sufletul omului se întraripează şi ce 
trebuie să ţină minte nu uită; unde-i este drag, într-acolo 
aleargă. Wawrzon şi Marysia simţiră amândoi că, deşi 
vântul îi purta înainte, ca pe nişte frunze căzute, rădăcinile 
lor nu se aflau în partea aceea către care mergeau ei, ci în 
cealaltă parte, din care plecaseră: pământul polon, 
pământul mănos, care se legăna ca un singur val, încărcat 
de păduri, împestriţat de acoperişurile de paie ale caselor, 
plin de lunci aurite, de flori şi de ape sclipitoare, plin de 
cocostârci, de rândunele, de troițe ridicate în margine de 
drum, de conacuri albe ascunse printre tei; pământul unde 
omul te întâmpină scoţându-şi şapca în colţuri până la 
pământ şi grăind: „Binecuvântat fie-i numele!”, iar celălalt 
răspunde: „În vecii vecilor!” Glia atotputernică: mama 
noastră, mai bună, mai cinstită şi mai iubită, decât toate 
mamele din lume! Inimile lor de ţărani au simţit în clipa 
aceea ceea ce nu simţiseră până atuncea. Wawrzon se 
descoperi, şi razele soarelui ce apunea îi luminară părul 
argintiu; mintea lui se frământa, pentru că nu ştia, 
sărmanul de el, cum să-i tălmăcească Marysiei ceea ce voia 
să-i spună, în cele din urmă, glăsui: 

— Marysia, mă simt aşa ca şi când am fi lăsat ceva acolo, 
acasă! 

— Norocul l-am lăsat şi iubirea, răspunse fata cu glas 
scăzut, ridicând ochii în sus, ca pentru rugăciune. 

Între timp, se-ntunecase. Călătorii începură să coboare de 
pe punte. lotuşi pe vapor era o mişcare neobişnuită. După 
un apus frumos, noaptea nu este totdeauna liniştită, de 
aceea comenzile date de ofiţeri nu mai încetau, iar 
marinarii manevrau odgoanele. Cele din urmă raze 
împurpurate se stinseră în mare, şi în aceeaşi clipă ceața 
începu să plutească deasupra apei. Stelele clipiră pe cer şi 
apoi pieriră. Negura se împânzea văzând cu ochii, 


acoperind cerul, zarea şi chiar vaporul. Nu se mai vedeau 
decât coşul şi catargul cel mare, din mijloc; priviţi de 
departe, marinarii mişcau ca nişte umbre. După un ceas, 
totul era învăluit într-o pâclă alburie, chiar şi lanterna care 
atârna în vârful catargului, chiar şi scânteile care ţâşneau 
din Coş. 

Vaporul nu se mai legăna. Ai fi zis că, sub povara ceţii, 
valurile se domoliseră şi se împrăştiaseră. 

Se lăsase o noapte adâncă şi liniştită. Deodată, în mijlocul 
tăcerii, se auziră din zarea cea mai depărtată nişte zgomote 
ciudate. Era ca răsuflarea greoaie a unui piept, uriaş care 
se apropia, de vapor. Uneori, un glas striga parcă din 
întuneric; după aceea s-a, stârnit o învălmăşeală de voci 
depărtate şi pline de jale, care parcă, boceau şi se tânguiau. 
Toate aceste chemări pornite din haos şi din întuneric 
veneau în goană către vapor. 

Când aud asemenea voci, marinarii spun că furtuna îşi 
cheamă vânturile din iad. 

Prevestirile erau tot mai vădite. Îmbrăcat într-o manta de 
cauciuc cu glugă, căpitanul se urcă pe puntea de comandă; 
ofiţerul îşi ocupa locul său obişnuit, în faţa busolei luminate. 
Pe punte nu mai rămăsese nici un călător. Wawrzon şi cu 
Marysia coborâră şi ei în magazia cea mare de sub punte, 
laolaltă cu ceilalţi. Acolo era linişte. Lămpile atârnate de 
tavanul scund împrăştiau o lumină tristă în cuprinsul 
încăperii, peste emigranții care şedeau pe paturile înşiruite 
de-a lungul peretelui. Sala era mare, însă lugubră, cum 
sunt mai totdeauna sălile de clasa a patra. Tavanul aproape 
se confunda cu bordajul vaporului, de aceea culcuşurile de 
la capete, despărțite prin şipci, semănau mai curând cu 
nişte găuri întunecate decât cu nişte paturi. De altfel, 
întreaga sală îţi făcea impresia unei pivnițe vaste. Aerul era 
îmbâcsit de un miros amestecat de pânză dată cu catran, de 
odgoane, de ţiţei, de mare şi de umezeală. Nici o asemuire 
cu minunatele saloane de clasa întâi! O călătorie într-o 
magazie ca aceasta, fie şi numai de două săptămâni, îţi 


otrăveşte pieptul cu un aer nesănătos, te îngălbeneşte la 
faţă şi adesea te îmbolnăveşte de scorbut. Wawrzon şi fiică- 
sa călătoreau numai de patru zile, şi totuşi, dacă cineva, ar 
fi comparat-o pe Marysia de odinioară, cea de la Lipince, 
sănătoasă şi rumenă, cu fata de astăzi, slăbită de boală, n-ar 
mai fi recunoscut-o. Bătrânul Wawrzon era şi el galben ca 
ceara, mai ales din pricină că în cele dintâi zile nu ieşiseră 
deloc pe punte, fiind încredinţaţi că nu le este îngăduit. 
Cum puteau să ştie ei ce se îngăduia şi ce nu? Aproape că 
nu îndrăzneau nici să se mişte din loc şi, afară de aceasta, 
se temeau să-şi lase lucrurile nepăzite. Tot aşa stăteau şi 
acum, dar nu numai ei, ci şi ceilalţi, fiecare pe lângă 
lucrurile lui. Toată sala era plină de boccelele emigranților, 
ceea ce făcea ca neorânduiala să fie şi mai mare, iar 
priveliştea şi mai tristă. Aşternutul de pat, îmbrăcămintea, 
merindele, feluritele unelte şi vase de tinichea, unele peste 
altele, erau împrăştiate, în grămezi mai mari sau mai mici, 
pe toată podeaua. Pe ele stăteau emigranții, în cea mai 
mare parte nemți. Unii trăgeau tabac pe nas, alţii păcăneau 
din lulele. Norii de fum se opreau sub tavanul scund şi, 
rânduindu-se în fâşii lungi, învăluiau lumina lămpilor. Câţiva 
copii plângeau prin unghere, dar zarva obişnuită contenise, 
pentru că ceaţa-i pătrunsese pe toţi cu un fel de tristeţe, 
teamă şi îngrijorare. Emigranţii, care aveau mai multă 
experienţă, cunoscură în aceasta prevestirea furtunii. De 
altfel, pentru nimeni nu mai era o taină că primejdia sau 
poate chiar moartea se apropia. Wawrzon şi Marysia nu 
pricepeau nimic. De câte ori cineva-deschidea pentru o 
clipă uşa, se auzeau limpede vocile depărtate şi rău 
prevestitoare, care veneau din haos. 

Stăteau amândoi în fundul sălii, în ungherul cel mai 
strâmt, lângă proră. Tovarăşii lor de călătorie îi împinseseră 
în locul în care legănarea vaporului se simţea mai greu 
decât oriunde. Bătrânul mugşca dintr-un codru de pâine pe 
care şi-o luase de la Lipihce, iar fata, care se plictisise stând 


atâta timp degeaba, începu a-şi împleti părul pentru 
noapte. 

Cu încetul, însă, tăcerea celorlalţi, întreruptă numai de 
plânsetul copiilor, o puse pe gânduri. 

— Ce-or fi având nemţii astă-seară de sunt atât de tăcuţi? 
întrebă ea. 

— Ştiu eu?! răspunse ca totdeauna Wawrzon. Or fi având 
vreo sărbătoare de-a lor sau cine ştie ce. 

Deodată vaporul se cutremură din toate încheieturile 
zguduit parcă de o privelişte îngrozitoare. Cratiţele pe care 
călătorii le ţineau pe lângă ei clănţăniră posomorât, 
flăcările lămpilor crescură şi lumina se revărsă mai 
puternică, iar câteva glasuri întrebară cu spaimă: 

— Ce înseamnă asta? Ce este? 

Dar nu răspunse nimeni. A doua zguduitură mai puternică 
decât cea dintâi, smuci vaporul; prora se ridică deodată, şi 
tot atât de repede se iasă în jos; în aceeaşi clipă un val lovi 
înăbuşit în ferestruia rotundă a bordului. 

— Vine furtuna! şopti Marysia cu glas de spaimă. 

Între timp, în preajma vaporului se dezlănţui un vuiet ca 
într-o pădure zgâlţâită deodată de vijelie; se auziră urlete, 
de parcă ar fi venit o haită de lupi. Vântul izbi vaporul o 
dată şi încă o dată, îl întoarse pe-o parte, îl învârti în loc, îl 
ridică în sus şi-l trânti ca într-o prăpastie... Încheieturile 
începură a trosni; cratiţele, boccelele cu boarfe, lăzile şi 
uneltele zburau pe podea, azvârlite dintr-un ungher în altul. 
Câţiva călători se prăbuşiră pe podea; puful din perne se 
împrăştie în aer, iar sticlele lămpilor sunară, a jale. 

Afară se auzi un vaiet, o larmă şi plescăitul apei, care se 
revărsa din plin pe punte; vaporul se smuci iarăşi, femeile 
ţipau, copiii plângeau, toţi goneau după lucrurile lor, şi 
peste toată această tulburare şi peste tot acest haos, nu se 
auzeau decât semnalele de fluier, ascuţite, ale ofiţerilor, şi 
din timp în timp tropăitul înăbuşit al marinarilor, care 
alergau pe puntea, de sus. 


— Fecioară Maria de la Czestochowa! murmură Marysia. 
Capătul vaporului unde se aflau amândoi se ridică brusc, şi 
apoi se prăbuşea ca turbat. Deşi se ţineau încleştaţi de 
marginea paturilor, erau aruncaţi cu atâta putere, încât 
uneori se loveau de pereţi. Răgetul valurilor crescu, iar 
tavanul scârţâia atât de groaznic, încât se părea că dintr-o 
clipă în alta grinzile şi toată lemnăria se vor frânge cu 
trosnet mare. 

— 'Ţine-te bine, Marysia! striga Wawrzon, cu tărie, ca să 
biruie larma stârnită de furtună, dar în scurtă vreme 
spaima îl gâtui şi pe el, ca şi pe ceilalţi. 

Copiii nu mai plângeau, femeile nu mai ţipau; numai 
piepturile se ridicau şi scădeau într-o răsuflare grăbită, iar 
mâinile se agăţau cu înfrigurare de orice sprijin pe care-l 
găseau pe aproape. 

Furia furtunii creştea necontenit. Se dezlănţuiseră toate 
puterile firii, ceața se amesteca cu întunericul, norii cu apa, 
furtuna cu spuma; valurile băteau în vapor ca tunurile, 
aruncându-l când în dreapta, când în stânga, înălţându-l în 
nori şi apoi prăvălindu-l în fundul mării. Uneori coamele 
înspumate ale talazurilor măturau vaporul pe toată 
lungimea lui; uriaşele trombe de apă clocoteau într-o 
frământare cumplită. 

În sală, lămpile cu ulei începură a se stinge. Era din ce în 
ce mai întuneric, iar Wawrzon şi Marysia credeau că se 
apropie întunericul morţii. 

— Marysia, începu ţăranul cu glas gâfâit, răsuflând cu 
anevoinţă, Marysia, iartă-mă că te-am dus la pieire. Ne-a 
venit ceasul din urmă. N-o să mai apucăm să vedem lumina 
cu ochii noştri păcătoşi. Nici tu spovedanie, nici tu numire, 
nici măcar pe pământ nu ne aflăm; pe apă avem să mergem 
la judecata de apoi, sărmanii de noi! 

Când îl auzi vorbind astfel, Marysia înţelese că nu mai 
aveau nici o scăpare. Tot felul de gânduri îi treceau prin 
minte, şi un glas îi striga în suflet: 


— Jasko, Jasko, scumpul meu, mă auzi tu, oare, de-acolo, 
de la Lipiice? 

Şi i se strânse inima de atâta jale, încât izbucni într-un 
plâns cu hohote. Plânsul fetei suna cu putere în sala în care 
toţi ceilalţi tăceau, ca la un priveghi de îngropăciune. De 
undeva, dintr-un ungher, un glas strigă; Still, dar îndată 
conteni, speriat parcă de propriul său sunet. Între timp, o 
altă sticlă de lampă căzu la pământ, iar lumina ei se stinse. 
Se făcu şi mai întuneric. Călătorii se buluciseră într-un colţ, 
ca să fie mai aproape unul de altul. În tot cuprinsul 
stăpânea o tăcere înfricoşată, când, deodată, în mijlocul 
acestei linişti răsună glasul lui Wawrzon: 

— Kirie, eleison! 

— Hristi eleison! 

[289] răspunse printre lacrimi Marysia. 

— Hristoase, ascultă-ne! 

— Părinte ceresc, Doamne, fie-ţi milă de noi! se rugau 
laolaltă tatăl şi fata. 

În sala întunecată, vocea bătrânului şi răspunsurile 
Marysiei, întretăiate de suspine de plâns, răsunau cu o 
ciudată solemnitate. Cuiva emigranţi îşi descoperiră 
capetele. Cu încetul, plânsul fetei conteni, glasurile se 
ridicară, mai liniştite, mai limpezi. Afară, furtuna urla. 

Deodată, printre cei care stăteau lângă uşă se auzi un 
țipăt. Un val trântise uşa de perete, năvălind în sală; apa se 
împrăştie, foşnind, prin toate ungherele; femeile începură 
să ţipe şi, ca să se apere, se urcară pe paturi. Toţi credeau 
că le-a sosit sfârşitul. 

După o clipă intră ofiţerul de serviciu cu lanterna în mână, 
ud leoarcă şi roşu la faţă. Prin câteva cuvinte linişti femeile, 
spunându-le că apa pătrunsese în sală numai printr-o 
întâmplare; apoi adause că vaporul se află în larg şi că deci 
primejdia, nu este prea mare. Trecu un ceas sau poate 
două. Furtuna se dezlănţui cu o furie tot mai mare. Vaporul 
trosnea, se poticnea în bot, se ridica pe pupă, se lăsa pe o 


coastă, dar nu se cufunda. Între timp, oamenii se liniştiră; 
câţiva se şi culcaseră. 

Trecură alte ceasuri; în sala întunecată, prin gratiile 
spiraiului 
[290] răzbătu lumina dimineţii; ziua se ridica peste ocean, 
tulbure, speriată, tristă, întunecată parcă, aducând totuşi 
oarecare alinare şi nădejde. După ce au spus toate 
rugăciunile pe care le ştiau pe dinafară, Wawrzon şi 
Marysia s-au urcat în culcuşurile lor şi au adormit adânc. 

Sunetul clopoţelului care-i chema la gustarea de dimineaţă 
abia îi trezi. Dar nu putură să mănânce. Aveau capetele 
grele, ca de plumb; bătrânul se simţea mai rău decât fata. 
În mintea-i buimacă nu mai încăpea nici un gând. Neamţul 
care-l îndemnase să plece în America îi spusese, ce-i drept, 
că va trebui să meargă şi pe apă, dar Wawrzon nu-şi 
închipuise niciodată că o să fie o apă atât de mare şi 
călătoria o să ţină atâtea zile şi atâtea nopţi! Credea, că 
trecerea aceasta va fi o plimbare, aşa cum trecuse atâtea 
ape în viaţa lui. Dacă ar fi ştiut cât de mare e oceanul, ar fi 
rămas ia Lipihce. În afară, de aceasta, alte îndoieli îi 
frământau mintea: nu cumva, şi-o fi vândut diavolului 
sufletul lui şi al fetei, întru pierzania, amândurora? Nu o fi 
oare păcat pentru un catolic din Lipince să mânie pe 
Dumnezeu, pornind într-un haos ca acesta, prin care umblă 
de cinci zile, în drum către ţărmul celălalt, dacă o fi cu 
adevărat vreun țărm de cealaltă parte? Spaima şi îndoielile 
lui aveau să sporească în cele şapte zile care au urmat; 
furtuna bântui încă patruzeci şi opt de ceasuri, şi după 
aceea se potoli. Wawrzon îndrăzni să iasă iarăşi cu Marysia 
pe punte; când se treziră însă în faţa valurilor, când văzură 
apa care se legăna, încă, întunecată şi parcă tot furioasă, 
când pe cuprinsul ei se ridicară munţi uriaşi şi se adânciră 
văi mişcătoare şi fără fund ce se îndreptau către vapor, îşi 
spuseră iarăşi că din această primejdie nu-i poate scăpa, 
nici o forţă omenească, ci numai mâna lui Dumnezeu sau 
cine ştie ce altă forţă atotputernică. 


În sfârşit, vremea se însenină deplin. Dar zilele treceau 
una după alta, şi în faţa vaporului se vedeau numai 
bulboane fără de sfârşit, uneori verzi, alteori albastre, 
aidoma cu cerul. Iar sus, în naltul cerului, treceau uneori 
nori mici şi alburii, care seara se învăpăiau şi apoi se 
duceau să se culce către apusul depărtat. Vaporul gonea în 
urma lor, pe apă. Wawrzon începu a se gândi cu adevărat că 
apa asta n-are să se mai sfârşească niciodată şi, luându-şi 
inima în dinţi, se hotări să întrebe pe cineva. 

Într-o zi, văzând pe un marinar care se ducea după 
treburile lui, îşi scoase şapca în colţuri şi, salutând umil 
până la pământ, grăi: 

— Preacinstite domn, mai e mult până să ajungem? 

Ce minune! Marinarul nu izbucni în râs, ci se opri şi-l 
ascultă Pe faţa-i roşie şi biciuită de vânt se citeau urmele 
unor aduceri-aminte, care nu izbuteau să se închege dintr-o 
dată într-un gând bine lămurit... După o clipă, întrebă: 

— Was? 

— O să ajungem degrabă la țărm, preacinstite domn? 

— Două zile! Două zile! repetă cu anevoinţă marinarul, 
ridicând în acelaşi timp două degete. 

— Mulţumim frumos. 

— De unde sunteţi? 

— De la Lipince. 

— Was ist das 
[291], Lipihce? 

Marysia, care se apropiase de ei în timpul cât vorbeau, se 
împurpură la faţă, dar, ridicând cu sfială ochii către 
marinar, spuse cu glas subţire, cum vorbesc fetele de la 
ţară: 

— Noi suntem din ţinutul Poznai, domnule... 

Marinarul privea îngândurat un piron puternic care unea 
bordajul vaporului; după un răstimp, se uită la fată, la părul 
ei bălai ca inul, şi pe faţa lui brăzdată se ivi o lumină de 
duioşie. 

După o clipă, spuse cu gravitate: 


— Am fost şi eu la Gdansk... Înţeleg limba polonă... Eu 
sunt caşub... 

[292]. Frate cu voi, dar asta a fost demult!... Jetz ich bin 
Deutsch. 

Rostind aceste cuvinte, înălţă capul odgonului, pe care-l 
ţinea dintru-nceput în mână, se întoarse şi, strigând 
marinăreşte: „O! O! O!”, începu să tragă... 

De atuncea, ori de câte ori Wawrzon şi Marysia se aflau pe 
punte, marinarul, când îi vedea, zâmbea către Marysia cu 
prietenie. lar ei se bucurau din toata inima, simțind că au 
un suflet prieten pe acest vapor german. De altfel, drumul 
se apropia de sfârşit. A doua zi dimineaţă, când ieşiră pe 
punte, o privelişte ciudată li se înfăţişa înaintea ochilor: în 
depărtare se zărea ceva legănându-se pe mare, iar când 
vaporul se apropie, văzură un butoi mare roşu, pe care 
valurile îl clătinau încet; mai departe se vedea un alt butoi, 
apoi al treilea şi-al patrulea, Văzduhul şi apa erau învăluite 
în ceaţă, ceaţă nu prea deasă, argintie şi domoală; bulboana 
de apă era netedă, liniştită, şi cât cuprindeai cu ochii, zăreai 
tot mai multe butoaie ce se legănau pe ocean. Stoluri de 
păsări albe cu aripi negre zburau în urma vaporului, ţipând. 
Pe punte era o mişcare neobişnuită. Marinarii îmbrăcaseră 
alte haine; unii spălau puntea, alţii spălau geamurile şi 
farurile puternice ale vaporului; la catarg se înălța un 
steag, iar în spatele vaporului fu arborat un altul mai înalt. 

Toţi călătorii erau învioraţi şi bucuroşi. 'Toţi ieşiseră pe 
punte. Unii îşi aduseseră boccelele cu boarfe şi începuseră 
să le lege. Văzând toate acestea, Marysia spuse: 

— Fără doar şi poate că ne apropiem de țărm. 

Şi ea, şi Wawrzon erau iarăşi voioşi. Deodată se ivi spre 
apus mai întâi insula Sandy Hook, şi apoi o altă insulă, cu o 
clădire mare la mijloc; în depărtare se zărea, parcă, o ceaţă 
deasă, un nor sau o Fumegare, care se întindea deasupra 
mării în fâşii nedesluşite, îndepărtate, tulburi, amorfe... La 
vederea acestei privelişti se stârni mare zarva; toţi arătau 


cu degetele într-acolo, iar sirena vaporului fluieră prelung, 
ca într-o tresărire de bucurie. 

— Ce este asta? întrebă Wawrzon. 

— New York, răspunse caşubul, care stătea alături. 

Între timp, fumegarea îndepărtată se împrăştia şi pierea, 
iar în locul ei, pe măsură ce vaporul spinteca apa argintie, 
se vedeau liniile caselor, ale acoperişurilor, ale coşurilor; 
turnurile ascuţite se desenau tot mai limpede pe albastrul 
cerului; lângă ele se vedeau uriaşele coşuri ale fabricilor, 
iar din coşuri se ridicau coloane de fum, spulberate în 
coame stufoase; în vârful lor se vedeau mii de steaguri, de 
toate culorile, pe care vântul mării le legăna ca pe nişte flori 
de câmp. Vaporul se apropia tot mai mult, oraşul minunat 
ieşea parcă din apă. Wawrzon fu cuprins de o mare bucurie; 
îşi descoperi capul, deschise gura, se uită, şi după aceea se 
întoarse către fată: 

— Marysia! 

— Dumuezeule! 

— Vezi? 

— Văd. 

— Minunatu-te-ai? 

— Minunatu-m-am. 

Wawrzon nu numai că se minunase, dar rămăsese 
încremenit. Văzând ţărmul înverzit de o parte şi de alta a 
oraşului şi copacii întunecaţi ai parcurilor, îşi urmă vorba: 

— Da! Domnul fie lăudat! Numai de ne-ar da pământ pe- 
aproape de oraşul ăsta: iacătă, lunca de colo ar fi taman 
lângă târg. 

Când e zi de iarmaroc, poţi sa te duci cu vaca, poţi să te 
duci cu porcul şi poţi să le neguţezi cum pofteşti. Lume se 
vede a fi multă prin partea locului. În Polonia am fost ţăran, 
iar aici am să fiu domn... 

În acea clipă se desfăşura înaintea ochilor lor minunatul 
Naţional Park, în toată întinderea lui. Wawrzon, văzând 
şirurile de copaci, spuse iarăşi: 


— Am să mă închin până la pământ preacinstitului comisar 
al guvernului şi am să-i tălmăcesc cu băgare de seamă, ca 
să-mi dăruiască măcar vreo două pogoane din pădurea 
asta, iar din partea cealaltă, să mă lase s-adun lemne. Dacă 
e moşie, moşie să fie. Dimineaţa am să mân argatul cu 
lemne la oraş. Slavă Celui-de-sus, văd că neamţul nu m-a 
înşelat... 

Marysiei îi plăcea de asemenea şi nu ştia nici ea cum de-i 
vine în minte cântecul pe care miresele îl cânta mirilor la 
nunțile de la Lipince: „la le uită panul! 

Ia le uită panul! 

Cum nu-şi lasă el veşmântul, Cuşma şi sumanul!” 

S-o fi gândit poate să i-l cânte sărmanului Jusko, când va 
veni aici după ea, iar ea va fi moşieriţă? 

În vremea aceasta, dinspre biroul serviciului de carantină 
venea către vapor un vaporaş mai mic. Vreo patru-cinci 
oameni se urcară pe punte. Începură discuţii, călătorii se 
strângeau unii pe alţii. Puţin după aceea sosi un alt vapor, 
care venea dinspre oraş, aducând cu el agenţi de-ai 
hotelurilor şi de-ai boarding-house 

—urilor, călăuze, zarafi care schimbă banii, şi toţi ţipau cât 
îi lua gura, se îmbulzeau, se învârteau pe punte de la un 
capăt la altul. Wawrzon şi Marysia picaseră parcă la o 
moară, la care nu ştiau ce aveau de făcut. 

Marinarul caşub îl sfătui pe bătrân să-şi schimbe banii şi-i 
făgădui că va veghea el însuşi ca să nu fie înşelat, aşa că 
Wawrzon se lăsă înduplecat. Pentru toţi banii pe care îi avea 
dobândi patruzeci şi şapte de dolari în argint. În timp ce se 
petreceau toate acestea, vaporul se apropiase atât de mult 
de oraş, încât acum se vedeau, nu numai casele, ci şi 
oamenii care se plimbau pe bulevarde; strecurându-se 
printre alte vapoare, mai mari sau mai miei, vaporul ajunse 
în sfârşit la țărm şi pătrunse în docul strâmt al portului. 

Călătoria se sfârşise. 

Oamenii de pe vapor începură să se împrăştie ca albinele 
dintr-un stup. Mulțimea pestriță se scurse pe pasarela 


îngustă, întinsă de la bord la țărm; clasa întâi, apoi a doua, 
iar cei care călătoriseră sub punte, împovăraţi de bagaje, 
rămaseră la urmă. Când Wawrzon şi Marysia, împinşi de 
mulţime, ajunseră pe bord, se găsiră faţă în faţă cu 
marinarul caşub. Acesta strânse cu putere mâna lui 
Wawrzon, spunându-i: 

— Bruder; doresc Gluck! 
[295] Şi ţie, fetiţo! Dumnezeu sa vă ajute! 

— Dumnezeu să te răsplătească! răspunseră amândoi, dar 
tocmai acum, la despărţire, nu avură vreme să se întindă la 
vorbă. 

Mulțimea îi împinse pe pasarela înclinată şi după o clipă se 
aflară în clădirea încăpătoare a vămii. 

Un vameş, îmbrăcat într-o haină cenuşie şi cu stea de 
argint, le pipăi bagajele şi strigă: All right 
[296], şi le arătă uşa de ieşire. leşiră şi se treziră în stradă. 

— Şi acuma ce facem, tată? întrebă Marysia. 

— Trebuie să aşteptăm. Neamţul mi-a spus că o să vină 
îndată un comisar din partea guvernului şi are să întrebe de 
noi. 

Se opriră deci lângă zid, aşteptând sosirea comisarului, iar 
între timp îi împresură zarva necunoscută până atuncea a 
marelui oraş. Asemenea privelişte nu văzuseră niciodată. 
Străzile erau drepte, largi şi pline de forfota oamenilor, ca 
la bâlci; prin mijloc, treceau trăsuri, omnibuze, camioane. 
Jur împrejur se auzea un grai ciudat, necunoscut, şi 
răsunau cu putere strigătele muncitorilor din port şi ale 
negustorilor ambulanți. În toată clipa treceau nişte oameni 
negri din creştet până în tălpi, cu capete mari şi cu părul 
creţ. Lia vederea lor, Wawrzon şi Marysia îşi făceau semnul 
crucii. Tare ciudat li se părea oraşul acesta, care vuia de 
atâta larmă, plin de fluierăturile locomotivelor, de huruitul 
trăsurilor şi de strigătele oamenilor. Toţi umblau atât de 
repede, de parcă ar fi fugărit pe cineva, sau parcă ar fi fost 
ei înşişi fugăriţi, şi ce furnicar de oameni, ce chipuri 
ciudate: unele negre, altele măslinii, altele roşcovane. Se 


opriseră în apropierea portului, tocmai acolo unde era 
îmbulzeala cea mai mare: din unele vapoare se descărcau 
baloturi de marfă, iar în altele se încărcau, camioanele 
soseau mereu, roabele huruiau pe punți, şi peste totera o 
frământare şi o zarvă ca la o fabrică de cherestea, În felul 
acesta trecu un ceas, trecură două; ei stăteau rezemaţi de 
zid şi aşteptau să vină comisarul. 

Ciudată înfăţişare aveau acolo, pe litoralul american, la 
New York, acest ţăran polonez, cu plete sure şi cu şapca în 
colţuri în cap, şi această fată din Lipince, în haina ei de 
pânză albastră şi cu mătănii la gât. 

Dar oamenii treceau fără să se uite la ei. Acolo, orice chip 
şi orice port ai avea, nimeni nu se miră. 

Mai trecu încă un ceas. Cerul se înnora, începu să plouă, 
dinspre apă veni un vânt rece şi jilav... 

Ei stăteau şi aşteptau să vină comisarul. '[ăranul e 
răbdător din fire, dar cei doi îşi simțeau acum sufletul greu. 
Pe vapor se simţiseră singuri în acea mulţime de oameni 
străini şi pe întinsul apei fără de sfârşit, se îmbolnăviseră şi 

îi cuprinsese spaima. Se rugaseră lui Dumnezeu să-i 
îndrume ca pe nişte copii rătăciţi pe valurile oceanului. 
Erau încredinţaţi că, îndată ce vor pune piciorul pe uscat, 
nenorocirile se vor sfârşi. Dar iată că acum sosiseră. Se 
aflau într-un oraş mare, dar în oraşul acesta, în mijlocul 
acestei larme de oameni, se simţiră deodată mai singuri şi 
mai înfricoşaţi decât pe vapor. 

Comisarul nu venea. Ce se vor face dacă nu va veni deloc, 
dacă neamţul i-o fi înşelat? 

La acest gând sărmanele lor inimi de ţărani se 
cutremurară de spaimă. Ce se vor face? Vor pieri, fără doar 
şi poate, Între timp, vântul le pătrundea prin ţoale, ploaia îi 
uda. 

— Nu ţi-e frig, Marysia? întrebă Wawrzon. 

— Ba mi-e frig, tată, răspunse fata. 

Orologiile din oraş bătură încă un ceas începu să se 
întunece. Forfota din port încetă; pe străzi se aprinseră, 


felinarele: oraşul părea cufundat într-o mare de lumini 
puternice. Muncitorii din port porneau către oraş, în cete 
mai mari sau mai mici, cântând cu glasuri răguşite Yankee 
Doodle 

[297]. Cu încetul, bulevardul se linişti cu totul. Clădirea 
vămii fu închisă. 

Ei stăteau şi aşteptau să vină comisarul. 

În sfârşit, veni noaptea, şi asupra portului se aşternu o 
linişte deplină. Numai când şi când, coşurile întunecate ale 
vapoarelor aruncau, fâşâind, snopi de scântei, care se 
mistuiau în beznă, sau vuia vreun val, izbindu-se de digul de 
piatră. Uneori se auzea, câte un cântec de marinar beat, 
care se întorcea pe vapor; luminile păleau, învăluite în 
ceaţă. Ei aşteptau mereu. 

Chiar dacă n-ar fi vrut să aştepte, încotro să apuce, ce să 
facă, pe cine să întrebe, unde să-şi culce capetele trudite? 
Frigul îi pătrundea tot mai adânc şi le era foame. De-ar fi 
avut măcar un acoperiş deasupra capului, că-i udase ploaia 
până la piele! 

Ah! Comisarul n-a venit şi nici nu va veni, pentru că 
asemenea comisar nu există! Neamţul era agent al unei 
companii de transporturi, avea procente pentru fiecare 
„bucată”, şi altceva mai mult decât atât nu ştia. 

Wawrzon simţi că se clatină pe picioare, că o greutate 
uriaşă îl înfundă în pământ, că desigur mânia lui Dumnezeu 
atârna deasupra capului său. 

Suferea şi aştepta, cum numai un ţăran este în stare să 
aştepte. Glasul fetei, tremurând de frig, îi trezi parcă dintr- 
o amorţeală: 

— Tată! 

— Taci! Nimeni nu se îndură de noi. 

— Hai să ne întoarcem la Lipihce... 

— Du-te şi te îneacă... 

— Doamne-Dumnezeule! şopti Marysia cu glas stins. 

Pe Wawrzon îl cuprinse jalea. 


— Sărmana de tine, orfană!... Poate că Dumnezeu se va 
îndura măcar de tine... 

Dar ea nu-l auzea. Cu capul sprijinit de zid, închisese ochii. 
O cuprinsese un somn întrerupt, greoi, înfierbântat, iar în 
vis i se arată ca într-o cadră satul Lipihce şi auzi un cântec 
în felul celui pe care-l cânta Jasiek grăjdarul: „Uite o crăiţă! 

Uite o domniţă! 

Şi-a-mpletit din buruiană Mândră coroniţă”. 

În portul New York, cele dintâi raze ale dimineţii căzură pe 
apă, pe catarge şi pe clădirea vămii. 

În lumina slabă a zorilor de-abia se puteau lămuri cele 
două făpturi care dormeau lângă zid, cu feţele gălbejite şi 
învineţite, ninse, nemişcate, parcă ar fi fost moarte. Dar în 
cartea vieţii lor nu fuseseră întoarse decât cele dintâi file; 
pe celelalte le vom povesti în paginile ce urmează. 

II. 

La New York. 

Călătorul care intră în New York prin larga arteră a 
Broadway-ului şi se îndreaptă către port, în direcţia 
Chatham Square, după ce trece prin vreo zece străzi 
alăturate, dă peste o parte a oraşului tot mai săracă, tot mai 
părăginită şi mai tristă. Uliţele sunt tot mai înguste. Casele, 
clădite pare-se încă de pe vremea coloniştilor olandezi, au 
crăpat şi s-au strâmbat de-a lungul anilor: acoperişurile s- 
au teşit, tencuiala de pe ziduri a căzut, iar zidurile au intrat 
atât de adânc în pământ, încât din ferestrele subsolurilor nu 
se mai poate vedea din stradă decât partea de sus. Aici, 
fațadele cele mai ciudat scălâmbate iau locul liniilor drepte, 
care sunt atât fie preţuite în America. Zidurile şi 
acoperişurile - unele mai înalte, altele mai scunde - se 
îmbulzesc unul deasupra altuia. 

Din cauză că această parte a oraşului e aşezată pe litoral, 
într-o adâncitură, băltoacele de pe ulițele desfundate nu se 
zvântă aproape niciodată, iar micile locuri virane, 
împrejmuite pe toate laturile cu ziduri, par nişte iazuri cu 
apă stătută, mâloasă şi întunecată. Ferestrele caselor cu 


pereţii jupuiţi se oglindesc jalnic în aceste ape murdare, 
împestriţate de hârtii, cartoane, cioburi de sticlă, fărâme de 
lemn şi bucăţi de fier de la lăzile de pe vapoare. Străzi 
întregi sunt pline cu asemenea gunoaie sau, mai bine-zis, cu 
straturi de glod, care le acoperă pe toată întinderea lor. Aici 
se pot vedea la tot pasul sărăcia omenească, neorânduiala 
şi murdăria. 

În acest cartier se află aşa-numitele boarding-house-uri, 
adică hanuri, unde pentru doi dolari pe săptămână poţi 
avea casă şi masă; tot în acest cartier se află şi tavernele 
sau bar-room-urile, de unde pescarii de balene recrutează 
tot felul de vagabonzi pentru vapoarele lor; sunt apoi 
agenţiile neoficiale pentru Venezuela, Ecuador şi Brazilia, 
care recrutează colonişti pentru ţinuturile ecuatoriale, 
sporind astfel în chip considerabil numărul victimelor pe 
care le face febra în acele ţinuturi; birturi care-şi hrănesc 
clienţii cu carne sărată, stridii putrede şi peşte din cel pe 
care apa însăşi îl aruncă la țărm: tripouri clandestine, 
spălătorii chinezeşti, tot felul de spelunci pentru marinari; 
în sfârşit, tot aici se află adevăratele tainiţe ale crimei şi 
mizeriei, ale foamei şi lacrimilor. 

Şi totuşi, în această parte a oraşului este foarte multă 
mişcare, pentru că aici stau emigranții care nu şi-au găsit 
adăpost deocamdată nici chiar în încăperile cazărmilor 
Castle Garden şi nici nu vor sau nu pot să se ducă în aşa- 
numitele work-house-uri, adică în aziluri pentru săraci, ci se 
strâng în cartierul acesta, unde locuiesc, trăiesc şi mor. Pe 
de altă parte, se poate spune că dacă emigranții sunt 
scursura societăţii europene, atuncea locuitorii acestor 
fundături sunt scursura acestor emigraţii. Oamenii aceştia 
trândăvesc, parte din lipsă de lucru, iar parte din plăcerea 
de a nu munci. Din această cauză, aici se aud deseori focuri 
de revolver, strigăte de ajutor, ţipete răguşite de furie, 
cântece irlandeze de beţie sau urletele negrilor care se 
încaieră. În tot lungul zilei, cete întregi de vagabonzi cu 
pălării sparte şi cu lulele în gură stau şi cască gura la 


meciurile de box, punând şi rămăşaguri, care merg de la un 
cent până la cinci cenți pentru un ochi scos. Copiii albilor şi 
micii negri cu părul creţ, în loc să se duca la şcoală, 
hoinăresc pe străzi, bătând darabana cu bucăţi de coaste 
de vacă sau căutând prin noroi resturi de legume, portocale 
şi banane; irlandeze chinuite de foame întind mâna la 
trecătorii mai bine îmbrăcaţi, dacă din întâmplare se 
rătăceşte vreunul prin partea locului! 

În această gheenă omenească îi găsim şi pe vechii noştri 
cunoscuţi: Wawrzon Ioporek şi fiică-sa, Marysia. Bogăția pe 
care o aşteptau a fost un vis, şi tot ca un vis s-a spulberat, 
iar realitatea, li s-a înfăţişat sub forma, unei odăiţe înguste 
înfundate în pământ, cu o singură fereastră, şi aceea cu 
geamul spart. Pe pereţii odăii se văd pete de mucegai şi 
dâre de igrasie; lângă perete se află o sobă de fier mâncată 
de rugină şi găurită şi o masă cu trei picioare; într-un 
ungher, un braţ de paie de orz ţine loc de pat. 

Asta e tot. Bătrânul Wawrzon, stând în genunchi în faţa 
sobei, scurmă în cenuşa stinsă, poate s-o fi ascuns pe 
undeva vreun cartof, căutare zadarnică, la care de două zile 
se întoarce totuşi mereu. Marysia stă pe paie cu mâinile pe 
genunchi şi se uită ţintă în podea. Fata este bolnavă şi 
slăbită. Pare tot Marysia de odinioară, dar obrajii rumeni i 
s-au scofâlcit. Are o faţă gălbejită şi bolnăvicioasă, şi tot 
chipul parcă i s-a micşorat; numai ochii par mai mari, cu 
privirea lor neclintită. Aerul stricat, frământările sufleteşti 
şi mâncarea sărăcăcioasă au lăsat urme pe obrajii ei. Trăiau 
numai cu cartofi, dar de două zile nici cartofi n-au mai avut. 
Nu mai ştiau ce au să facă mâine şi cu ce au să-şi maiţină 
zilele. Se împliniseră trei luni de când locuiau pe uliţa 
aceea, de când stăteau în acea hrubă şi nu era nici o mirare 
că banii se sfârşiseră. Bătrânul „Wawrzon a încercat să-şi 
găsească de lucru, dar nimeni nu înţelegea nici măcar ce 
vrea; s-a dus în port, cu gândul să care şi el lăzi şi saci cu 
cărbuni pe vapoare, dar nu avea roabă, şi chiar dacă ar fi 
avut, irlandezii l-ar fi luat pe loc la bătaie; a vrut să lucreze 


cu toporul la construcţia docurilor, dar şi acolo a fost bătut. 
Şi apoi, ce fel de muncitor poate fi un om care nu pricepe 
nici măcar ce i se spune? Unde punea mâna, de orice se 
apuca, încotro se îndrepta, îl luau în batjocură, îl 
împingeau, îl băteau; aşa că n-a găsit nimic, n-a putut să 
câştige un ban de nicăieri şi nici să se împrumute. De atâtea 
necazuri, îi albise părul, nu mai avea nici o nădejde; banii se 
sfârşiseră şi începu foamea. 

În ţară, între ai lui, dacă ar fi pierdut tot ce avea, dacă l-ar 
fi alungat copiii din casă, nu i-ar fi rămas decât să-şi ia 
toiagul în mână, să se aşeze la o răscruce de drumuri, sub o 
troiță sau la uşa unei biserici şi să cânte: „Doamne 
milostive, primeşte plânsul meu însângerat”. Dar tot ar fi 
trecut pe acolo vreun domn şi i-ar fi dat vreun ban: o 
doamnă, oprind trăsura, ar fi trimis copilul cu câţiva 
gologani în mânuţele-i trandafirii şi cu ochii mari îndreptaţi 
către cerşetor; un ţăran i-ar fi dat o bucată de pâine, o 
femeie - o bucată de slănină, şi şi-ar fi putut duce zilele, fie 
chiar şi ca pasărea cerului, care nici nu ară, nici nu 
seamănă. În afară de aceasta, acolo, sub o troiță a 
răstignirii, ar avea deasupră-i braţele lui Cristos, sus cerul, 
iar de jur împrejur ogoarele, şi în liniştea aceea de la ţară, 
Dumnezeu i-ar fi auzit cântarea. Dar aici, în oraşul ăsta, era 
un vuiet înspăimântător, ca într-o maşină uriaşă; fiecare dă 
buzna şi nu se uită decât înaintea lui, încât nimeni nu poate 
lua seama la nenorocirea altuia. Aici te apucă ameţeala, nu 
mai ştii ce să faci, ochii nu izbutesc să cuprindă tot ce văd, 
iar gândul nu poate să le urmărească pe toate. Aici totul e 
ciudat, străin, duşmănos, şi atât de repezit, încât chiar şi cel 
care poate să se descurce în acest şuvoi, până la urmă tot e 
zvârlit de viaţă, rostogolindu-se şi sfărâmându-se ca o oală 
de lut. 

Eh, câtă deosebire! Acolo, la Lipihce, în satul acela liniştit, 
Wawrzon era gospodar şi ajutor de primar, oamenii îl 
cinsteau, avea un acoperiş deasupra capului şi un blid de 
mâncare, care nu-i lipsea nici într-o zi; iar duminica se 


ducea la biserică şi aprindea o lumânare; aici însă, era cel 
din urmă dintre toţi, era ca un cinic rătăcit într-o curte 
străină, tremurând de frică, gheboşat şi flămând, în primele 
zile ale nenorocirii iui, deseori amintirile-i spuneau: „Mai 
bine era la Lipihce”. Iar conştiinţa îi striga: Wawrzon, de ce- 
ai plecat din satul tău, de la Lipince?” De ce? Pentru că şi pe 
el îl părăsise Dumnezeu. Omul şi-ar fi dus mai departe 
crucea, ar fi suferit, dacă undeva, înaintea lui, s-ar fi zărit 
sfârşitul acestui drum greu; ştia însă foarte bine că 
pedeapsa lui Dumnezeu va fi tot mai aspră cu fiecare zi ce 
trecea şi că în fiecare dimineaţă soarele va lumina sărăcia 
lui şi a copilei sale, sărăcie care era din ce în ce mai 
crâncenă. Şi atuncea, ce-i mai rămânea? Să-şi facă un laţ la 
funie, să-şi spună rugăciunea şi să se spânzure? Țăranul nu 
clipeşte în faţa morţii, dar ce avea să se întâmple cu fata? 
Când se gândea la toate acestea, simţea nu numai că l-a 
părăsit Dumnezeu, dar că-l părăseşte şi mintea. Nu se 
zărea nici o rază de lumină în bezna care se întindea 
înaintea lui şi în durerea pe care nici măcar nu putea să o 
mărturisească. 

Tot mai greu îl sfredelea dorul de satul lui, Lipiice! Zi şi 
noapte îl chinuia nostalgia, şi-l chinuia cu atât mai cumplit, 
cu cât nu se dumirea ce este această suferinţă, nu ştia ce-i 
lipseşte şi nu pricepea către ce tinde sufletul lui de ţăran, 
chinuit de durere; el jinduia după codrul de brad, după 
câmpul şi casele acoperite cu paie; jinduia după domnii şi 
ţaranii lui, după preotul din sat şi după tot ce vieţuia acolo, 
sub bucata de cer care acoperea pământul lui de baştină, 
pământul de care inima omului, când se lipeşte, nu se mai 
desprinde, iar când se desprinde, sângerează. Țăranul 
simţea parcă chemarea pământului. Uneori îi venea să-şi 
smulgă părul din cap şi să se dea cu capul de pereţi, sa se 
arunce la pământ şi să urle ca un câine priponit în lanţ sau 
să strige ca într-o dezlănţuire de nebunie, pe cine? Nu ştia 
nici el. Sub această necunoscută povară se frângea, se 
prăbuşea, iar oraşul acela străin vuia necontenit. Toporek 


gemea şi-l chema pe Isus, dar acolo nu se afla nici o cruce şi 
nimeni nu răspundea; numai oraşul vuia, vuia mereu, iar 
fata şedea pe paie, cu ochii ţintiţi în pământ, flămândă şi 
tăcută în suferinţa ei. Ciudat lucru! Stătea laolaltă cu fata, 
şi deseori treceau zile întregi fără ca vreunul să scoată un 
cuvânt. 'Trăiau ca doi duşmani. Nu le era la îndemâna şi le 
venea greu să trăiască aşa, dar despre ce ar îi putut să 
vorbească? De rănile deschise, e mai bine să nu te atingi! 
Să spună, de pildă, că nu mai au nici un ban în buzunar, nici 
un cartof în sobă şi că nu găsesc în mintea lor nici o 
scăpare? 

De altfel, nici oamenii nu le-au venit cu nimic în ajutor. La 
New York trăiesc foarte mulţi polonezi, dar în cartierul 
Chatham Sqimre nu locuieşte nici unul mai cu stare. Este 
adevărat că în a doua săptămână de la sosirea lor au 
cunoscut două familii poloneze, una din Silezia, iar cealaltă 
chiar de lângă Poznafi, dar şi acestea flămânzeau de multă 
vreme. Silezienii pierduseră doi copii, iar al treilea era 
bolnav, şi totuşi, în starea asta, copilul dormea, de două 
săptămâni, împreună cu ai lui, într-o gură de pod şi nu avea 
de mâncare decât ceea ce găseau pe străzi. Mai târziu, au 
fost duşi toţi la spital şi nu se ştia ce s-a mai întâmplat cu ei. 
Nici celeilalte familii nu-i mergea mai bine, ba chiar îi 
mergea mai rău, căci tatăl se apucase de băutură. Marysia 
îi dăduse ajutor femeii cât putuse, dar acum ea însăşi avea 
nevoie să fie ajutată. 

Ar fi putut, ce-i drept, să se ducă împreună cu tată-său la 
biserica polonă din Hoboken 
[298]. Preotul ar fi dat cel puţin de ştire celorlalţi, dar parcă 
ştiau că există acolo vreo biserică polonă sau vreun preot 
polon? Puteau ei să se înţeleagă cu cineva? Să întrebe pe 
cineva? În felul acesta, cu fiecare cent cheltuit, ei coborau 
încă o treaptă în prăpastia sărăciei. 

În clipa aceea, el stătea în faţa sobei, iar ea pe paie. Trecu 
un ceas, trecură două. În odaie se întuneca tot mai tare, 
pentru că, deşi era pe la amiază, dinspre apă se ridica o 


ceaţă grea şi pătrunzătoare, aşa cum se întâmplă adesea 
primăvara. Deşi afară era cald, în casă amândoi tremurau 
de frig. În cele din urmă, Wawrzon îşi pierdu nădejdea că va 
mai găsi ceva în cenuşă. 

— Marysia, spuse el, nu mă mai ţin puterile şi nici pe tine 
nu te mai ţin. Am să mă duc la malul apei ca să prind câteva 
lemne. Vom face măcar foc în sobă, şi poate voi găsi şi ceva 
de mâncare. 

Fata nu răspunse nimic, iar el plecă. Se deprinsese să se 
ducă în port şi să prindă de pe apă scânduri de lăzi 
azvârlite de pe vapoare şi aruncate de valuri la mal. Aşa fac 
toţi cei care nu au cu ce să-şi cumpere cărbuni. Din 
îndeletnicirea, aceasta, se alegea adesea cu câteva 
ghionturi, dar uneori scăpa, şi câteodată se întâmpla să 
găsească şi ceva de mâncare, resturi de legume stricate, 
aruncate de pe vapoare; dar cu acest prilej, umblând aşa 
prin ceaţă şi căutând ceea ce nu pierduse, uneori mai uita 
de nenorocirea, şi de dorul lui, care-l rodeau cumplit. În 
sfârşit, ajunse la malul apei, dar pentru că era tocmai 
vremea lunch 

—ului, pe țărm nu se aflau decât vreo câţiva puştani, care, 
ce-i drept, începură îndată, să strige la el şi să-l împroaşte 
cu gogoloaie de glod şi cu scoici, dar nu-l nimeriră. Pe apă 
se legănau o mulţime de scândurele: un val le apropia, altul 
le depărta. În scurtă vreme, izbuti să prindă destule. 

Pe valuri se legănau şi nişte grămăjoare de verdeață. 
Poate că printre ele era şi ceva de mâncare, dar, fiind mai 
uşoare, nu ajungeau până la mal, aşa că nu putu să le 
ajungă. Băieţii aruncau frânghii şi în felul acesta le trăgeau 
către ei. Neavând frânghie, ei stătea şi se uita cu lăcomie, 
aşteptând să plece puştanii, ca să mai scormonească printre 
resturi, mâncând ceea ce i se părea bun de mâncat. Faptul 
că fata era şi ea flămândă nu-l preocupa, deloc. 

De data aceasta, însă, soarta-i fu mai prielnică, întorcându- 
se acasă, văzu o căruţă mere încărcată cu cartofi, care în 
drum spre port se împotmolise în noroi şi nu era chip s-o 


urnească din loc. Wawrzon puse umărul la roată şi 
împreună cu căruţaşul începu sa împingă din răsputeri. Era 
greu şi-l dureau şalele, dar în cele din urmă caii smuciră, şi 
căruţa ieşi din noroi; fiind însă încărcată cu vârf, o mulţime 
de cartofi căzură pe jos. Căruţaşul nici nu se gândea să-i 
strângă. Îi mulţumi lui Wawrzon pentru ajutor, strigă către 
cai: Get up 

[300]! şi îşi văzu de drum. 

Wawrzon se năpusti pe loc să adune cartofii, îi strânse 
lacom cu mâinile, care-i tremurau, îi băgă în sân, şi în 
aceeaşi clipă se simţi cu inima mai uşurată. Când eşti 
flămând, o bucată de pâine găsită ţi se pare o fericire; de 
aceea, ţăranul, întorcându-se acasă, mormăia încet: 

— Da, să mulţumim Celui de Sus că şi-a plecat ochii la 
nenorocirea noastră. Avem lemne, şi fata are să facă focul; 
avem şi cartofi pentru două mese. Dumnezeu este milostiv. 
Casa are să fie mai veselă. Nici fata n-a mâncat de-o zi şi 
jumătate, aşa că are să se bucure şi ea. Dumnezeu este 
milostiv! 

Gândind astfel, ţinea într-o mână scândurile, iar cu 
cealaltă se tot căuta mereu, să nu-i fi căzut vreun cartof din 
sân. Ducea cu el o comoară de preţ; ridică deci ochii cu 
recunoştinţă către cer şi iarăşi începu să mormăie: 

— Taman chibzuiam cum să fur câţiva, şi când colo, fără să 
fur, au căzut singuri din căruţă. Dacă n-aţi mâncat, aveţi să 
mâncaţi! Dumnezeu este milostiv! Când o vedea că am adus 
cartofi, Marysia o să se ridice îndată, de pe paie. 

Dar de la plecarea lui, Marysia nu se urnise din ungherul 
ei. Uneori, când se întâmpla ca Wawrzon să aducă, 
dimineaţa lemne, ea se ridica să aprindă focul în sobă, 
aducea apă, mânca ce se găsea, şi după aceea, ceasuri 
întregi stătea la gura sobei şi se uită în foc. Odinioară 
căutase şi ea de lucru. Fusese chiar angajată la un 
boarding-house să spele vasele şi să măture, dar pentru că 
nimeri, nu se putea înţelege cu ea şi împlinea greşit 
poruncile pe care nu le pricepea, după vreo două zile au 


dat-o afară. După aceea nici n-a mai căutat şi nici n-a mai 
găsit nimic. Zile întregi stătea în casă, temându-se să iasă în 
stradă, pentru că irlandezii şi marinarii beţi se agăţau de 
ea. Trândăvia asta o făcea să se simtă şi mai nenorocită. 
Nostalgia o rodea, cum roade rugina fierul. Era mai 
nenorocită chiar decât „Wawrzon, pentru că pe lângă foame 
şi toate chinurile pe care le îndura, pe lângă că ajunsese să 
creadă că pentru ei nu mai există nici ieşire, nici scăpare, 
nici viitor, pe lângă că-i era tare dor de satul lor, Lipihce, ea 
mai avea şi suferinţa gândurilor ei, care se întorceau 
necontenit către Jasko grăjdarul. Este adevărat că el îi 
jurase şi îi spusese: „Unde te vei duce tu, acolo voi fi şi eu”, 
dar ea atuncea pleca să se facă doamnă şi moşieriţă, iar 
acum cât de mult se schimbaseră toate! 

El era argat la curte, îşi avea gospodăria lui, moştenită de 
la părinţi, iar ea ajunsese atât de săracă şi atât de 
flămândă, ca un şoarece din biserica de la Lipince. Va mai 
veni el oare? Şi chiar dacă va veni, o va strânge iar la piept? 
Îi va spune: „Sărmana de tine!”? sau, dimpotrivă: „Pleacă 
de-aici, fată de cerşetor!”? Ce zestre avea ea acum? Nişte 
zdrenţe! La Lipince ar lătra-o şi câinii, şi totuşi ceva o 
trăgea într-acolo, uite aşa! Ce bucuros ar fi sufletul ei dacă 
ar putea să iasă din ea şi să zboare, ca o rândunea, peste 
ape, şi chiar dacă ar fi să moară, să moară acolo. Acolo este 
el, Jasiek, şi chiar dacă el o fi uitat-o, ei îi este tare drag! 
Numai lângă el şi-ar găsi liniştea, şi bucuria, şi fericirea, 
numai lângă el, dintre toţi oamenii din lume! 

Când focul ardea în sobă şi foamea nu o mai chinuia cum o 
chinuie astăzi, flăcările, sâsâind, împroşcând scântei, 
pâlpâind, tremurând, îi vorbeau despre Lipihec şi-i 
aminteau cum altădată stătea la şezătoare împreună cu alte 
fete şi torcea. Jasko, cum intra pe uşă, striga: „Marysia, hai 
la preot, că mi-eşti dragă!” Iar ea îi răspundea: „Iaci, 
stricatule!” Şi se simţea atât de bine şi era atât de veselă, 
taman ca atuncea când o lua la joc, trăgând-o voiniceşte din 
ungherul odăii drept în mijlocul dansului, iar ea, 


acoperindu-şi ochii cu palma, îi spunea în şoaptă: „Du-te- 
ncolo, că mi-e ruşine!” Când flăcările îi stârneau toate 
amintirile astea, o podideau lacrimile; dar acum, când 
ardea focul în sobă, nu mai plângea, pentru că atâta a 
plâns, încât nu mai avea lacrimi. Uneori i se părea că 
lacrimile o înăbuşă, revărsându-se parcă înăuntrul ei, în 
piept. Se simţea trudită şi istovită; nu mai avea putere nici 
măcar să se gândească; de altfel, îşi îndura tortura în 
tăcere, uitându-se drept înainte, cu ochii mari, ca o pasăre 
chinuită. 

Tot-aşa se uita şi acum, întinsă pe paie. Între timp, se 
deschise uşa odăii. Crezând că este taică-său, Marysia nu 
ridică ochii decât abia când un glas străin spuse: 

— Look here! 

Era proprietarul cocioabei în care locuiau, un mulatru 
bătrân, cu faţa posomorâtă, murdar, rufos, cu fire de tutun 
în barbă. 

Fata, văzându-l, se-înfricoşă. Trebuiau să plătească un 
dolar pentru săptămâna care venea, însă nu mai aveau nici 
un cent. Nu putea să-i răspundă deci decât prin rugăminţi, 
de aceea, apropiindu-se de el, îi cuprinse picioarele cu 
braţele şi îi sărută mâna, 

— Am venit să-mi iau dolarul! spuse el. 

Ea înţelese cuvântul „dolar” şi, scuturând din cap, 
amestecând cuvintele şi în acelaşi timp uitându-se la el cu 
ochi rugători, se străduia să-l facă să înţeleagă că au 
cheltuit tot, că de două zile n-au mâncat nimic, că sunt 
flămânzi şi să aibă milă de ei. 

— Dumnezeu să te răsplătească, preacinstite domn, 
adause ea în limba polonă, neştiind ce să mai spună şi ce să 
mai facă. 

Preacinstitul domn nu înţelese, ce-i drept, că este 
preacinstit, dar bănui că nu va dobândi dolarul; şi lucrul 
acesta îl înţelese atât de bine, încât apucând cu o mână 
bocceaua cu boarfele lor, cu cealaltă o luă pe fată de braţ, o 
împinse uşor pe scară în sus, o duse până în stradă şi, 


aruncându-i lucrurile la picioare, deschise cu aceeaşi 
nepăsare uşa birtului de alăturea şi strigă: 

— Hei, Paddy, ţi-am făcut rost de cameră. 

— All right! răspunse un glas dinăuntru. Am să vin la 
noapte. 

După aceea, mulatrul se mistui în coridorul întunecat, iar 
fata rămase singură în uliţă. Aşeză bocceaua într-o firidă, ca 
să nu se tăvălească în noroi şi, sprijinindu-se de zid, aştepta 
ca totdeauna, supusă şi tăcută. 

În ziua aceea, irlandezii beţi care treceau pe stradă nu se 
mai legară de ea. În casă era întuneric, dar pe stradă se 
vedea încă foarte bine, şi la lumina aceasta, faţa fetei arăta 
slăbită, ca după o boală grea. Numai părul auriu, ca inul 
rămăsese ca odinioară; în schimb, buzele i se învineţiseră, 
ochii i se adânciseră în fundul capului şi aveau cearcăne 
împrejur, iar umerii obrajilor îi ieşeau în afară. Arăta ca o 
floare ofilită sau ca o fată în preajma morţii. 

Trecătorii se uitau la ea oarecum cu milă. O bătrână 
mulatră o întrebă ceva, dar, neprimind nici un răspuns, 
plecă jignită. 

Între timp, Wawrzon se întorcea acasă stăpânit de acel 
simţământ de mulţumire pe care-l stârneşte în sufletele 
oamenilor foarte săraci o dovada vădită a milostivirii 
dumnezeieşti. Avea cartofi; se gândea cum o să-i mănânce 
şi cum mâine o să se ducă iarăşi pe la căruţe; cât despre ce 
avea să facă poimâine, nici nu se mai gândea în clipa aceea, 
pentru că era prea flămând. Văzând de departe fata, care 
sta în faţa casei, în stradă, se minună şi iuți pasul. 

— Da de ce stai aici? 

— Ne-a dat afară proprietarul, tată! 

— Ne-a dat afară?! 

Scândările îi căzură din mână. Asta era prea mult! Să-i 
arunce în uliţă taman acum, când aveau lemne şi cartofi! 
Ce-o să se facă, unde au să mai coacă ei cartofii, ce au să 
mănânce, unde au să se ducă? Wawrzon îşi trânti şapca în 
noroi. 


— Isuse! Isuse! spuse el, învârtindu-se pe loc. Deschise 
gura, se uită cu spaimă la fată şi mai întrebă o dată: Ne-a 
dat afară? Apoi porni, ca şi când ar fi vrut să se ducă 
undeva, dar se întoarse îndată şi, cu un glas înăbuşit, 
răguşit şi plin de ameninţări, vorbi iarăşi: De ce nu l-ai 
rugat, proasto? 

Ea oftă. 

— L-am rugat. 

— Ai căzut în genunchi la picioarele lui? 

— Da. 

Wawrzon se învârti iar pe loc, ca un vierme când îl înţepi 
cu acul. Vedea negru înaintea ochilor. 

— De-ai crăpa o dată! strigă el. 

Fata se uită la el cu ochii plini de mâhnire şi spuse cu 
durere: 

— Ce sunt eu de vină, tâicuţă? 

— Stai aici, nu te mişca. Mă duc să-l rog să-mi îngăduie 
măcar să-mi coc cartofii. 

Plecă, După o clipă, în sală se auziră larmă, tropăit de 
picioare, glasuri ridicate, iar după aceea Wawrzon se ivi în 
stradă, aruncat pesemne de o mână puternică. 

O vreme rămase locului, apoi grăi scurt către fată: 

— Mişcă! 

Marysia se aplecă să ia bocceaua. Era destul de grea 
pentru puterile ei secătuite, dar el nu voi să o ajute, ca şi 
când ar fi uitat, ca şi când n-ar fi ştiut că fata abia putea să 
o ducă. 

Plecară... Cele două făpturi sărace, bătrânul şi fata, ar fi 
atras, desigur, luarea-aminte a trecătorilor, dacă aceşti 
trecători n-ar fi fost atât de deprinşi cu asemenea privelişti 
ale sărăciei! Încotro să apuce? În ce ungher întunecat să se 
vâre, către care nenorocire, către care chin să se îndrepte? 

Fata răsufla tot mai gâfâit; se clătină o dată, de două ori şi, 
în cele din urmă, spuse cu glas rugător: 

— Tăicuţă, ia dumneata bocceaua, că eu nu mai pot. 


El se uită la ea, ca şi când în clipa aceea s-ar fi trezit din 
somn. 

— Atuncea, arunc-o! 

— O să avem nevoie de lucruri. 

Văzând că fata stă la îndoială, strigă cu furie: 

— Aruncă-le, că te ucid! 

De data aceasta, cuprinsă de înfricoşare, se supuse şi 
porniră mai departe. Țăranul mai repetă de câteva ori: 
„Dacă aşa e treaba, atuncea aşa sa fie!” şi după aceea tăcu, 
dar privirea lui era încărcată de duşmănie. Trecând pe uliţe 
tot mai noroioase, ajunseră până, aproape de capătul 
portului, unde erau nişte poduri înalte, sprijinite de stâlpi; 
trecură pe lângă o clădire cu firma Sailor's asylum 
[302] şi se opriră chiar lângă apă. Acolo se clădea un doc 
nou. Schelele uriaşe pentru instalarea pilonilor erau 
împinse până departe, deasupra apei, iar printre scânduri 
şi grinzi se învârteau oamenii care lucrau la construcţie. 
Ajungând la o stivă de grinzi, Marysia se lăsă pe ele, căci n- 
o mai ţineau picioarele. Wawrzon se aşeză tăcut lângă ea. 

Era ceasul patru după-amiază. De la un capăt la altul, 
portul clocotea de viaţă şi de mişcare. Ceaţa se ridicase, iar 
razele blânde ale soarelui îi cuprinseră pe cei doi sărmani 
într-o blajină învăluire de lumină şi căldură. Dinspre apă 
venea către uscat o mireasmă, de primăvară, înviorătoare, 
plină de viaţă şi de voie bună. Pe tot cuprinsul era atâta 
belşug de azur şi atâta revărsare de lumină, încât, când te 
uitai, te dureau ochii. La capătul zării, marea se unea cu 
cerul. În mijlociii acestei privelişti, scăldată toată în 
albastru, către mijlocul portului, se vedeau catargele 
liniştite, coşurile şi steagurile care se legănau uşor în 
adierea vântului. În depărtare, vapoarele care pluteau 
către port păreau că urcă un deal sau ies încetul cu încetul 
din apă. Ca nişte nouraşi cufundaţi în lumină, pânzele 
desfăcute şi umflate de vânt îţi luau văzul cu strălucirea lor 
pe azurul apei. Alte vapoare se îndreptau către largul 
oceanului, înspumând apa în urma lor. Acestea porneau 


către pământul pe care se afla satul lor, Lipiice, care 
pentru ei doi însemna o fericire pierduta, o soartă mai 
bună, liniştea. Fata se întreba cu ce au putut să greşească 
atât de greu, ce au săvârşit împotriva lui Dumnezeu, pentru 
ca El, care este atât de milostiv, să-şi întoarcă faţa de la ei şi 
să-i dea uitării, lepădându-i printre străini, aruncându-i pe 
acest țărm îndepărtat! Reîntoarcerea fericirii lor stătea 
numai în puterea Lui. Atâtea vapoare porneau mereu într- 
acolo, dar porneau fără ei. Sărmanul gând trudit al 
Marysiei porni iarăşi în goană către Lipiice şi către Jasko, 
grăjdarul. S-o mai fi gândind el oare la ea? Şi-o mai fi 
amintind de ea? Ea îşi aminteşte de el, pentru că omul 
numai când e fericit uită; iar când e nenorocit şi singur, 
cugetul lui se răsuceşte în jurul celor iubiţi, ca iedera în 
jurul plopului. Dar el? I-o fi poate lehamite de iubirea cea 
veche şi o fi mânat peţitori la altă casă. S-ar simţi desigur 
ruşinat să se gândească la o sărăcie ca ea, care în afară de 
coroniţă, coroniţa ei de flori de câmp, nu mai are nimic pe 
lume şi căreia doar moartea poate să-i mai trimită peţitori. 

Fiind bolnavă, foamea nu o chinuia prea tare, dar din 
cauza suferinţei şi a slăbiciunii o cuprinse somnul, 
pleoapele i se închiseră şi-şi sprijini bărbia în piept. Uneori 
se trezea şi deschidea ocini, apoi îi închidea iarăşi. În visul 
care o cuprinse se făcea că, rătăcind printre ruine şi 
prăpăstii, căzuse, ca şi Kasia din cântecul popular, în 
„Dunaieţul adânc”, şi îndată auzi limpede parcă urmarea 
cântecului: „Prin vârf de munte, Jasko, pe-o funie de 
mătasă, În jos, spre Marysia, încet, încet se lasă; 

Dar funia scurtă, vreun cot îi mai lipseşte, Şi-atunci biata 
Marysia cosiţa îşi jertfeşte...” 

Aici se trezi deodată, căci i se păruse că rămăsese fără 
cosiţă şi că luneca, în prăpastie. Visul se spulberă. Lângă ea 
nu şedea Jasko, ci Wawrzon, şi în faţa ei nu era „Dunaieţul 
adânc”, ci portul New York, cu docurile, schelele, catargele 
şi coşurile lui. Alte vapoare porneau spre largul oceanului, 
şi de pe ele venea zvon de cântec. 


Un amurg de primăvară, liniştit, călduţ şi senin împurpura 
încetul cu încetul apa şi cerul. Oceanul lucea ca o oglindă, 
fiecare vapor, fiecare stâlp se răsfrânge a atât de limpede, 
încât şi se părea că în apă se află un alt vapor, un alt stâlp, 
aidoma cu cel de deasupra, şi toată priveliştea era o 
încântare. 

În aer era o revărsare de fericire şi o mare mulţumire; se 
bucura parcă întreaga lume, numai ei doi erau nenorociţi şi 
părăsiţi; muncitorii porneau către casele lor, numai ei doi 
nu aveau nici un adăpost. 

Foamea strângea tot mai aprig măruntaiele lui Wawrzon, 
cu gheara ei de fier. Ţăranul stătea posomorât, dar o 
hotărâre cumplită parcă începea să i se lămurească, pe 
faţă. Oricine s-ar fi uitat la el s-ar fi înspăimântat; chipul lui 
avea o înfăţişare animalică, din cauza foamei, dar în acelaşi 
timp avea şi acea deznădăjduită linişte pe care o au numai 
morţii. În tot acest răstimp, nu schimbase nici un cuvânt cu 
fata; abia când se lăsă noaptea şi când portul rămase 
pustiu, grăi cu glas ciudat: 

— Să mergem, Marysia! 

— Unde să mergem? întrebă ca somnoroasă. 

— Pe podurile acelea de peste apă. O să ne culcăm pe 
scânduri şi o să dormim. 

Porniră. Bezna era de nepătruns şi trebuiau să păşească 
foarte încet, ca să nu cadă în apă. 


Lucrările din port, înjghebate din scânduri şi grinzi, erau 
înşiruite în zigzag, ca un fel de coridor de lemn, la capătul 
căruia se afla o platformă de scânduri, iar în dosul ei era un 
berbece pentru bătut parii. Pe aceasta platformă acoperita, 
ca să fie ferită de ploi, ziua stăteau oamenii care trăgeau 
frânghiile berbecelui, dar acum nu se afla nimeni. 

Când ajunseră la capăt, Wawrzon spuse: 

— Aici o să dormim. 

Marysia se aşeză, sau mai degrabă se prăbuşi pe scânduri 
şi, deşi o năpădi îndată un roi de țânțari, căzu într-un somn 
adânc. Deodată, în puterea nopţii, o trezi glasul lui 
Wawrzon: 

— Marysia, scoală-te! 

În această chemare era ceva care o făcu să se trezească 
numaidecât. 

— Ce este, tată? 

În tăcerea şi în întunericul nopţii, glasul bătrânului ţăran 
răsună înăbuşit şi înspăimântător, dar plin de linişte: 

— N-ai să mai rabzi de foame, fată. N-ai sa te mai duci să 
baţi la uşile oamenilor pentru o bucată de pâine, n-ai să mai 
dormi pe sub ziduri. Oamenii te-au părăsit. Dumnezeu te-a 
părăsit, soarta te-a nimicit; atuncea, măcar moartea să te 
primească. Apa este adâncă, n-ai să te chinui mult. 

Prin întuneric nu putea să-l vadă, deşi ochii ei erau holbaţi 
de spaimă. 

— Am să te arunc în apă, sărmana de tine, şi după aceea 
am să mă înec şi eu, urmă Wawrzon. Altă scăpare n-avem, 
pentru noi nu mai este nici o îndurare. Mâine n-o să te mai 
chinuie foamea, mâine are să fie mai bine decât astăzi. 

Nu, ea nu voia să moară! Avea optsprezece ani şi acea 
dragoste de viaţă, acea groază de moarte, pe care i le 
dădea tinereţea. Sufletul ei se cutremură până-n 
străfunduri la gândul că a doua zi va fi moartă, că va trece 
în întunericul fără de sfârşit, că va zăcea în adâncul apei, 
printre peşti şi alte vietăţi acvatice, pe fundul plin de mâl. 
Pentru nimic în lume! O scârbă şi o spaimă de nedescris o 


cuprinseră în acea clipă, iar taică-său, care vorbea astfel, 
învăluit în beznă, i se păru un duh al răului. 

În tot acest timp, bătrânul îşi ţinea mâinile pe umerii 
slăbiţi ai fetei, iar glasul lui urma mai departe, cu aceeaşi 
îngrozitoare linişte: 

— Chiar dacă ai să strigi, nimeni n-are să te-audă. Îţi dau 
doar un brânci, şi totul are să ţină cât ai spune de două ori 
Tatăl nostru. 

— Nu vreau, tată, nu vreau! strigă Marysia. Nu te temi de 
Dumnezeu? Tată, dragă tată, fie-ţi milă de mine! Ce ţi-am 
făcut eu? Doar nu m-am plâns de soartă, ci am suferit de 
foame şi de frig laolaltă cu dumneata... Iată! Răsuflă tot mai 
gâfâit, iar mâinile se strânseră ca nişte cleşti... Se apăra de 
moarte tot mai deznădăjduită, Fie-ţi milă! Milă! Milă! Sunt 
doar copila dumitale, sunt sărmană, sunt bolnavă; nici aşa 
nu mai am mult de trăit, Mi se sfâşie inima! Mi-e frică! 

Gemând mereu, se încleştase de sumanul lui, şi gura ei se 
lipea rugătoare de mâinile care o împingeau în adânc. Dar 
toate acestea, pe el îl întărâtau parcă şi mai mult. Liniştea 
lui se învolbură, ca într-o nebunie; începu să horcăie şi să 
gâfâie. Uneori se aşeza între ei câte o clipă de tăcere, şi 
atuncea oricine s-ar fi oprit pe țărm n-ar fi auzit decât 
respiraţiile lor puternice, frământarea, şi trosnetul 
scândurilor. Noaptea era adâncă, întunecată, iar ajutor nu 
putea să vină de nicăieri, pentru ca acolo era capătul 
portului, şi nici chiar ziua, în afară de muncitori, nu trecea 
nimeni. 

— Îndurare! Îndurare! striga Marysia, îngrozită. 

În acea clipă, o mână o împinse deodată până la marginea 
schelei, iar cealaltă începu să o lovească în cap, ca să-i 
înăbuşe strigătele. Dar aceste strigăte nu stârneau nici un 
răspuns; numai un câine urla undeva, departe. 

Fata simţea că-şi pierde cunoştinţa. În cele din urmă, 
picioarele ei călcară în gol şi numai cu mâinile se mai ţinea, 
de tată-său, dar puterile o lăsau. Strigătele de ajutor erau 


din ce în ce mai stinse; în sfârşit, mâinile sfâşiară o bucată 
de suman şi Marysia simţi că se prăbuşeşte în adânc. 

Căzu de pe platformă, dar în cădere se prinse de nişte 
scânduri şi rămase atârnată deasupra apei. 

Țăranul se aplecă peste marginea platformei şi, clipă 
groaznic de descris, începu să o desprindă cu mâna lui de 
scândurile de care se ţinea încleştată, Ca un stol de păsări 
vânzolite de furtună, o năvală de gânduri trecu prin mintea 
fetei - icoane răzlețe, străfulgerări de-o clipă, Lipihce, 
fântâna cu cumpănă, plecarea, vaporul, furtuna, 
rugăciunea, sărăcia la New York; în sfârşit şi la urmă 
întrebarea: oare ce se întâmplă cu ea? Vede un vapor uriaş 
cu prova ridicată în sus, pe el se află o mulţime de oameni, 
iar din această mulţime două mâini se întind către ea. 
Dumnezeule sfinţi Jasko e acolo, Jasiek întinde mâinile s-o 
cuprindă, iar deasupra vaporului şi deasupra lui Jasiek stă 
Maica Domnului şi, învăluită într-o lumină orbitoare, 
surâde. La vederea oamenilor de pe mal, ea strigă: „Sfântă 
Fecioară! Jasko! Jasiek!” Încă o clipă... Pentru cea din urmă 
oară ridică ochii spre tată-său: „Iată! Acolo e Maica 
Domnului! Acolo e Maica Domnului!” 

O clipă încă, şi aceleaşi mâini, care adineauri o împingeau 
în apă, acum îi apucară braţele ei fără vlagă şi cu o putere 
supraomenească o traseră în sus. Şi iarăşi simţi sub 
picioare scândurile schelei, şi braţele o cuprinseră iarăşi, 
dar acum erau braţe de tată, nu de gâde, şi capul ei căzu pe 
pieptul bătrânului. 

Când îşi reveni în simţiri, îşi dădu seama că stătea liniştită 
lângă taică-său şi, deşi era întuneric, văzu că el şedea ca 
răstignit şi că pieptul lui era zguduit şi cutremurat de un 
plâns înăbuşit şi plin de jale. 

— Marysia, spuse el într-un târziu, cu glasul întretăiat de 
sughiţuri, iartă-mă, copila mea. 

Fata, căutându-i mâna prin întuneric şi lipind-o de gura ei, 
şopti: 

— Tată, Dumnezeu să te ierte, aşa cum te-am iertat şi eu... 


Din lumina palidă care se ivise în zare se arătă luna, o lună 
mare, plină şi senină, şi iarăşi se petrecu un lucru ciudat. 
Marysia văzu că din lună se desprindeau roiuri de îngeraşi 
mici, ca nişte albine de aur, şi lunecau lin pe raze de lumină 
până la ea, foşnind din aripioare, învârtindu-se, dându-i 
târcoale şi cântând cu glasuri de copii: 

— Fată chinuită, linişte ţie! Pasăre rătăcită, pace ţie! 
Floare de câmp, răbdătoare şi tăcută, pace ţie! 

Şi tot cântând aşa, îşi scuturau potirele de crini albi şi 
clopoţeii mici de argint, care sunau: 

— Somn ţie, fetiţo, somn ţie! Somn! Somn! Somn! 

Şi se simţi atât de bine, atât de senină, atât de liniştită, 
încât adormi de-a binelea. 

Era către sfârşitul nopţii, şi întunericul începea să se 
împrăştie. Se lumina de ziuă. Zorile albiră apa. Catargele şi 
coşurile vapoarelor se desprindeau din negură şi parcă 
veneau către ei; Wawrzon stătea în genunchi, aplecat 
asupra Marysiei. 

Credea că fata a murit. Trupul ei slăbit zăcea nemişcat; 
ochii îi erau închişi, iar faţa albă, ca o năframă, cu umbre 
vinete, era liniştită şi parcă încremenită. În zadar o zgudui 
bătrânul de umeri; ca nici nu tresări, nici nu deschise ochii. 
Lui Wawrzon i se părea că moare şi el, dar când duse mâna 
la gura fetei, îşi dădu seama că fata răsufla. Inima îi bătea, 
dar slab; înţelese însă că ar putea să moară în orice clipă. 
Dacă din ceața dimineţii se va limpezi o zi senină şi dacă 
soarele o va încălzi, atuncea se va trezi; altfel nu. 

Pescăruşii începură să se învârtă deasupra ei, îngrijoraţi 
parcă de starea în care se afla; câţiva se aşezaseră pe 
stâlpii din preajmă. Negura dimineţii se împrăştia cu încetul 
sub bătaia vântului de la apus: era o adiere de primăvară, 
caldă, plină, de dulceaţă, Apoi răsări soarele. Razele lui 
căzură mai întâi pe acoperişul schelei, apoi, coborând tot 
mai jos, îşi aruncară şuvoiul de lumină aurie pe faţa moartă 
a Marysiei. Păreau că o sărută, că o mângâie şi că o 
îmbrăţişează. Scăldată în lumina dimineţii, sub coroana 


părului ei bălai, care se despletise din cauza luptei ele peste 
noapte şi din cauza umezelii, faţa ei părea într-adevăr 
îngerească; căci, pe bună dreptate, prin chinul şi prin 
soarta ei era aproape un înger. 

O zi minunată, trandafirie se ridica din ape, soarele 
dogorea tot mai puternic, vântul sufla milostiv asupra fetei; 
pescăruşii, învârtindu-se în jurul ei, alcătuiau o cunună de 
pene şi strigau, de parcă ar fi vrut s-o trezească. Wawrzon, 
scoţându-şi sumanul, i-l puse pe picioare, şi nădejdea 
începu să-i încolţească în inimă. 

Vineţeala de pe faţa fetei se mistuia cu încetul, obrajii i se 
rumeniră uşor, un zâmbet fugar îi trecu pe buze o dată, 
apoi a doua oară şi, în sfârşit, deschise ochii. 

Atunci bătrânul ţăran îngenunche acolo, pe pod, ridică 
ochii către cer, şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe 
obrajii zbârciţi. 

Simţi o dată pentru totdeauna că acest copil era acum 
lumina ochilor lui şi sufletul sufletului lui, că era pentru el 
ca un lucru sfânt, mai drag decât orice pe lume. 

Ea nu numai că se trezise, dar se trezise mai sănătoasă şi 
mai vioaie ca în ajun. Aerul curat ce venea dinspre apă era 
pentru ea mai sănătos decât atmosfera otrăvită din odaia în 
care locuiseră. Şi ca dovadă că se însănătoşise cu adevărat, 
sculându-se, strigă îndată: 

— Tată, mi-e tare foame. 

— Du-te, fiica mea pe malul apei, poate că s-o găsi ceva pe- 
acolo, spuse bătrânul. 

Ea se ridică fără prea mare greutate şi plecară împreună. 
Dar se vede că ziua aceea urma să fie o zi cu totul deosebită 
în acea vreme atât de nenorocită pentru ei, căci abia făcură 
câţiva paşi, şi văzură în faţa lor, pe schelă, o basma legată 
între două grinzi, iar în basma o pâine, porumb fiert şi 
carne sărată. Pesemne că vreunul dintre muncitorii care 
lucrau la doc îşi ascunsese în ajun o parte din mâncare, ca 
s-o aibă pentru a doua zi. Muncitorii de acolo aveau obiceiul 
acesta. Dar Wawrzon şi Marysia găsiră o lămurire mai 


simplă. Cine putea să pună acolo aceste merinde? După 
părerea lor, nu putea să le pună decât acela care are grijă 
de fiecare floare, de fiecare pasăre, de furnică şi de lăcusta 
de pe câmp. Dumnezeu! 

Rostiră o rugăciune, mâncară amândoi, deşi merindea nu 
era prea îmbelşugată, şi după aceea porniră pe malul apei, 
către docurile principale. Acuma o luară în sus pe Water 
Street, spre Broadway. Socotind şi popasurile făcute, 
umblară câteva ceasuri, căci drumul era destul de lung. De 
câteva ori se odihniră pe stive de scânduri sau pe lăzi goale 
aruncate de pe vapoare. Mergeau fără să ştie de ce, dar 
Marysiei i se năzărise că trebuia numaidecât să se ducă în 
oraş. Pe drum întâlniră o mulţime de căruţe încărcate, care 
se îndreptau spre port. Pe Water Street forfota era destul 
de mare. Pe porţile deschise ieşeau oameni care se duceau 
grăbiţi la treburile lor de fiecare zi. În una din aceste porţi 
se ivi un domn înalt, mustăcios şi cu părul cărunt, având 
alături un băiat. leşind în stradă, se uita lung la ei şi la 
portul lor, mişcând din mustăţi. 

Pe chipul lui se citea mirarea; după aceea se uită mai cu 
luare-aminte şi zâmbi. 

O faţă omenească, care să le zâmbească prieteneşte acolo, 
la, New York, era o minune, o vrăjitorie, la vederea căreia 
amândoi fură cuprinşi de uimire. 

Între timp, domnul cel cărunt se apropie de ei şi-i întrebă 
în cea mai curată limbă polonă: 

— De unde sunteţi, oameni buni? 

Rămaseră ca loviți de trăsnet. Țăranul, în loc să dea 
răspuns, se făcu alb ca peretele şi se clătină pe picioare, 
necrezându-şi nici urechilor, nici ochilor. Marysia, care-şi 
venise cea dintâi în fire, căzu pe loc la picioarele bătrânului 
domn, le cuprinse cu braţele şi prinse a striga: 

— De lângă Poznai, luminate domn! De la Poznan. 

— Şi ce faceţi aici? 

— Trăim în sărăcie, în foame şi în mari nenorociri, cinstite 
domn! 


La aceste cuvinte, glasul Marysiei se înăbuşi, iar Wawrzon 
se azvârli la picioarele domnului şi începu să-i sărute 
pulpana hainei, agăţându-se de ea ca de poala lui 
Dumnezeu... Era un domn... Un domn de la ei! Nu-i va lăsa 
să piară de foame, îi va scăpa, nu-i va lăsa să se 
prăpădească... 

Bărbatul, care sta alături de domnul cel cărunt, holbase 
ochii mari. Trecătorii începură să se adune, să caşte gura şi 
să se uite cum un om îngenunche în faţa altui om şi îi sărută 
picioarele. 

În America, asemenea privelişti erau un lucru 
nemaipomenit! Dar domnul cel bătrân se mânie pe cei care 
se adunaseră şi căscau gura. 

— Asta nu este treaba voastră, spuse el în limba engleză 
către curioşi, vedeţi-vă de business-ul 
[303] vostru! Apoi se întoarse către Wawrzon şi Marysia: 
Nu putem să stăm aşa, în stradă; veniţi cu mine! 

Îi duse la cea mai apropiată cârciumă; acolo, intrând într-o 
cameră separată, se închise împreună cu ei şi cu băiatul 
care-l însoțea. Tatăl şi fata căzură la picioarele bătrânului, 
lucru de care el se apăra, mormăind cu necaz: 

— Sfârşiţi cu acest business! Suntem doar din aceleaşi 
locuri, suntem copiii aceleiaşi mame... 

Pesemne că fumul ţigării din care pufăia „începea să-l 
supere la ochi, căci şi-i şterse cu pumnul, şi numai după 
aceea întrebă: 

— Sunteţi flămânzi? 

— De două zile n-am pus nimic în gură decât ce-am găsit 
azi-dimineaţă pe malul apei. 

— William! spuse el băiatului, du-te şi comandă de 
mâncare pentru amândoi. Apoi întrebă mai departe: Unde 
staţi? 

— Nicăieri, luminate domn, 

— Unde aţi dormit? 

— Pe malul apei. 

— V-a dat afară din casă? 


— Ne-a dat afară. 

— Mai aveţi alte lucruri, afară de cele de pe voi? 

— N-avem. 

— Nu aveţi nici bani? 

— N-avem. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

— Nu ştim. 

Domnul cel cărunt, pun în d aceste întrebări cu mare 
grabă şi parcă mâniat, se întoarse deodată către Marysia: 

— De câţi ani eşti, fetiţo? 

— Împlinesc optsprezece la Suntămăria mare, 

— Ai suferit mult, nu-i aşa? 

Ea nu răspunse nimic, ci numai se plecă, umilă, în faţa lui. 
Se vede că pe domnul cel cărunt începuse iarăşi să-l supere 
fumul la ochi. 

Între timp, li se aduse bere şi carne caldă. Domnul cel 
cărunt le spuse să înceapă a mânca îndată, iar când ei 
răspunseră că nu cutează să facă aceasta în faţa lui, se 
arătă tare mâniat. Dar cu toată această mânie, ei se uitau la 
el ca la un înger venit din ceruri. 

Pe când mâncau, se vedea bine că pofta lor îl bucura 
foarte mult pe domnul cel cărunt. După aceea le ceru să-i 
povestească cum de ajunseseră aici, precum şi toate prin 
câte trecuseră. Wawrzon îi mărturisi totul, fără să ascundă 
nimic, ca preotului la spovedanie. El se necăjea, îl bruftuia, 
iar când Wawrzon îi istorisi cum voise s-o înece pe Marysia, 
strigă: 

— 'Te-aş fi jupuit de viu! şi îndată se întoarse către 
Marysia: Vin-aici, fată! 

Când fata veni lângă el, îi luă capul în mâini şi o sărută pe 
frunte. După un răstimp de gândire, urmă: 

— Aţi sfârşit cu sărăcia. Aceasta este o ţară bună, numai că 
trebuie să ştii să faci faţă. 

Wawrzon holbă ochii la el; acest înţelept şi cinstit domn 
numea America o ţară bună. 


— Aşa este, gogomanule, spuse domnul, văzând mirarea 
lui Wawrzon, e o tară bună! Când am venit aici nu aveam 
nimic, iar acum am o bucată de pâine. Dar voi, ţăranii, 
trebuie să vă ţineţi de munca pământului, nu să cutreieraţi 
lumea. Dacă veţi pleca voi, cine o să mai rămână acolo? Aici 
nu sunteţi buni de nimic; e uşor să vii aici, dar să te întorci 
acasă este mai greu! Tăcu un răstimp, şi apoi adăugă ca 
pentru sine: De patruzeci de ani mă aflu aici şi aproape am 
uitat de ţară. Dar uneori mă cuprinde dorul. William trebuie 
să se ducă acolo, să cunoască locurile unde au trăit părinţii 
lui... Acesta este fiul meu, spuse, arătând către băiat. 
William! Să-mi aduci de-acolo, de-acasă, o mână de pământ 
şi să mi-l puneţi în sicriu, sub căpătâi. 

— Yes, father! 

[304] răspunse băiatul în englezeşte. 

— Şi pe piept, William! Şi pe piept! 

— Yes father! 

Pe domnul cel cărunt începuse să-l supere atât de 
îngrozitor fumul de tutun, încât acum îşi freca mereu 
pleoapele. Dar îndată urmă cu glas întărâtat: 

— Băiatul înţelege limba polonă, dar preferă să vorbească 
englezeşte; aşa se şi cuvine. Cine vine aici, este pierdut 
pentru neamul său. William, du-te şi spune surorii tale că 
vom avea oaspeţi la masă şi că la noapte vor găzdui la noi. 

Băiatul plecă degrabă. Domnul cel cărunt căzu pe gânduri 
şi îndelungă vreme rămase tăcut; după aceea începu a 
vorbi ca pentru sine. 

— Dac-ar fi să plece îndărăt, ar costa mult, şi-apoi la ce să 
se întoarcă? Au vândut tot ce-au avut: vor ajunge să 
cerşească. Fata, dac-ar intra slugă, Dumnezeu ştie ce s-ar 
alege de ea! De vreme ce tot au venit aici, trebuie să le 
găsim de lucru. Să-i trimitem în vreo colonie; acolo fata se 
va mărita îndată. Împreună cu bărbatu-său, vor strânge 
avere; dacă vor dori să se întoarcă acasă, îl vor lua şi pe 
bătrân. Apoi, întorcându-se către Wawrzon, urmă: Aţi auzit 
ceva despre coloniile noastre de-aici? 


— N-am auzit nimica, preacinstite domn. 

— Oameni buni, cum de-aţi venit voi aici? Pentru 
Dumnezeu! Voiaţi să pieriţi? La Chicago sunt vreo douăzeci 
de mii ca tine, la Milwakee tot atâţia, la Detroit iarăşi sunt 
mulţi, la Buffalo la fel. Muncesc prin fabrici, dar ţăranul se 
simte mai în voia lui la munca câmpului. Să vă trimit la 
Radom, în Illinois 
[305], hm! Acolo ar fi mai greu de găsit pământ. Se 
înfiinţează un nou Pozna în câmpiile din Nebraska, dar e 
mai departe, costă mult drumul. La Borowina ar fi locul cel 
mai bun, cu atât mai mult cu cât aş putea să vă dau bilete 
de tren fără bani, iar ceea ce vă voi da în mână, să păstraţi 
pentru întemeierea gospodăriei. Se adânci mai mult în 
gânduri. Ascultă, bătrâne! grăi el deodată. 

Se înfiinţează acum o nouă colonie, Borowina, în Arkansas. 
E o regiune frumoasă şi caldă, iar pământul este aproape 
pustiu. Acolo guvernul îţi va da fără plată o sută şaizeci de 
pogoane de pământ cu pădure, iar companiei de căi ferate 
îi veţi plăti o sumă mică, înţelegi? Am să-ţi dau bani, ca să ai 
cu ce te gospodării, şi bilete de tren, pentru că pot s-o fac. 
Veţi merge până la oraşul Little Rock; de acolo aveţi să 
porniţi cu căruţa. Veţi găsi acolo şi pe alţii, care vor merge 
împreună cu voi. De altfel, am să vă dau şi scrisori. Vreau să 
vă ajut, căci sunt fratele vostru: dar de o sută de ori mai 
mult decât dumneata, de fata dumitale îmi pare rău. 
Înţelegi, să mulţumiţi lui Dumnezeu că m-aţi întâlnit! Apoi 
glasul i se îmblânzi cu totul. Ascultă, fetiţo! îi spuse 
Marysiei, uite, asta este cartea mea de vizită; s-o păstrezi 
cu sfinţenie. Dacă vreodată, te-o încolţi sărăcia, dacă vei 
rămâne singură şi fără sprijin pe lume, să vii la mine. Tu eşti 
un copil sărman şi bun. Dacă voi muri, William se va îngriji 
de tine. Nu pierde adresa! Acum, haideţi cu mine. 

Pe drum, le cumpără rufe şi haine şi, în sfârşit, îi duse la el 
şi-i ospătă. Era o casă de oameni buni, căci şi William şi 
soră-sa Jenny se ocupară de amândoi, ca de nişte rude. 
Domnul William se purta faţă de Marysia ca faţă, de o lady, 


din care pricină fata se ruşina grozav. Seara au venit la 
domnişoara Jenny câteva domnişoare tinere, cu părul tăiat 
rotund pe frunte, îmbrăcate frumos şi bune la suflet. O 
luară pe Marysia între ele, se mirară că e aşa de palidă, că e 
aşa de frumoasă, că are părul atât de auriu, că li se apleacă 
mereu la picioare şi că le sărută mâinile, lucru care le făcea 
să se veselească din toată inima. Domnul cel cărunt umbla 
printre aceste tinere, îşi scutura coama-i albă, mormăia, 
uneori se supăra, grăia când englezeşte, când poloneza, 
vorbea cu Marysia şi cu Wawrzon despre depărtatele 
ţinuturi ale ţării de baştină. Îşi aducea aminte de unele 
lucruri, se întorcea mereu la aceste amintiri şi, pesemne ca 
fumul de ţigară îl înţepa, în ochi, căci din timp în timp şi-i 
ştergea pe furiş. 

Când ceilalţi s-au dus la culcare, Marysia nu putu să-şi mai 
stăpânească lacrimile văzând că domnişoara Jenny îi 
aşternea patul cu mâna ei. Ah! Ce oameni buni! Dar nu-i 
nici o mirare: doar domnul cel cărunt era şi el tot de pe 
lângă Pozna. 

A treia zi, Wawrzon şi fata porneau spre Little Rock. 
Țăranul avea o sută de dolari în buzunar şi uitase cu totul 
de sărăcie, iar Marysia, simţea asupra capului ei mâna 
neclintită a lui Dumnezeu şi credea că această mâna nu o va 
lăsa să piară; că aşa cum a scos-o din nenorocire, tot astfel 
are să-l aducă pe Jasko în America şi are să le poarte de 
grijă amândurora, învrednicindu-l să se întoarcă acasă, la 
Lipince. 

Între timp, trenul gonea, şi oraşele şi fermele ţărăneşti le 
treceau pe dinaintea ochilor. Era cu totul altfel decât Ia 
New York. Erau câmpii, şi în depărtare erau păduri şi case, 
iar în preajma lor copacii îşi înălţau trunchiurile; şi erau 
lanuri de grâu şi tot felul de alte plante, taman ca în 
Polonia. Văzând toate acestea, lui Wawrzon îi creştea inima 
şi-i venea să strige: „Eh! iacă păduri şi câmpii înverzite!” În 
lunci, păşteau cirezi de vaci şi turme de oi; sub streaşina 
codrilor se zăreau oameni cu securi în mână. Trenul gonea 


departe, tot mai departe. Cu încetul, aşezările omeneşti se 
împuţinară. Ferme nu se mai vedeau defel, şi cât cuprindeai 
cu ochii se întindea o pustietate fără de sfârşit. Ierburile se 
învălurau şi florile se legănau în adierea vântului. Pe 
alocuri, ca nişte panglici aurii, se încrucişau drumurile 
acoperite cu flori galbene, pe care odinioară trecuseră 
căruțele. Ierburile înalte, lumânărica-domnului şi scaieţii cu 
gogoaşă îşi plecau capetele, înclinându-se parcă în faţa 
călătorilor. Deasupra câmpiei, vulturii se legănau cu aripile 
întinse, scormonind cu privirea, printre ierburi. Trenul 
gonea mai departe, ca şi cum ar fi vrut să ajungă acolo, în 
zarea unde câmpia se pierdea unindu-se cu cerul. De la 
fereastra vagonului, se vedeau cârduri întregi de iepuri şi 
de popândăi. Uneori cerbul îşi ridica deasupra ierburilor 
capul împodobit cu falnicele-i coarne. Nicăieri nu se zărea 
nici un turn de biserică, nici un oraş, nici un sat, nici o casă. 
Numai gări; dar între gări, de o parte şi de alta, nu se vedea 
nici o suflare. Wawrzon se uita, dădea din cap şi nu putea să 
înţeleagă de ce atâta „avuţie”, cum numea el pământul, 
zace în părăsire. 

Astfel trecură, o noapte şi o zi. Dimineaţa au intrat într-o 
pădure în care pe trunchiurile copacilor se încolăceau 
plante agăţătoare groase cât mâna omului, astfel că 
pădurea era atât de deasă, încât puteai să dai în ea cu 
toporul ca într-un zid. Păsări necunoscute ciripeau în 
desişurile înverzite. Lui Wawrzon şi Marysiei li se păru ca 
prin desişul perdelelor de liane au zărit nişte călăreţi cu 
pene pe cap şi cu feţele atât de roşietice, încât păreau boite 
cu aramă. Văzând pădurile acestea, şi câmpia pustie, şi 
aceşti codri ai nimănui, şi toate aceste minuni necunoscute 
lor, şi aceşti oameni străini, Wawrzon nu se mai putu 
stăpâni, şi în cele din urmă spuse: 

— Marysia! 

— Ce-i, tăicuţule? 

— Vezi? 

— Văd. 


— Şi nu te minunezi? 

— Ba mă minunez. 

Trecură, în sfârşit, peste un fluviu care era de trei ori-mai 
larg decât Warta 
[306] şi despre care mai târziu aflară că se numeşte 
Mississippi, iar noaptea, târziu, ajunseră la Little Bock. 

Aici aveau să întrebe cum pot să ajungă la Borowina. 

Acum să-i lăsăm. A doua perioadă a pribegiei lor în 
căutarea pâinii a luat sfârşit. A treia perioadă se va 
desfăşura în codru, în vuietul loviturilor de securi şi în truda 
grea a vieţii de colonist. 

III. 

Viaţa coloniştilor. 

Ce era Borowina? O colonie care urma să ia fiinţă. Dar 
numele ei fusese născocit pesemne mai dinainte, plecând de 
la principiul că acolo unde există numele, trebuie să existe 
şi obiectul. De mai multă vreme, gazetele poloneze, ba chiar 
şi cele în limba engleză, cere apăreau la New York, Chicago, 
Buffalo, Detroit, Milwakee, Manitowok, Denver, Calumet, 
într-un cuvânt, pretutindeni unde se putea auzi limba 
polonă, anunțau urbi et orbi 
[307], pentru toată lumea şi pentru coloniştii poloni 
îndeosebi, că aceia dintre ei care vor să fie sănătoşi, bogaţi, 
fericiţi, să mănânce din plin, să trăiască mult, iar după 
moarte să dobândească fără nici o îndoială izbăvirea 
cerească, sa se înscrie pentru un lot în raiul pământesc, 
adică la Borowina. Anunţurile spuneau că statul Arkansas 
[308], unde urma să se întemeieze Borowina, e o ţară încă 
pustie, dar cea mai sănătoasă din lume. În realitate, 
orăşelul Memphis, care se află chiar la graniţă, de cealaltă 
parte a fluviului Mississippi, este mic focar de friguri 
galbene, dar, precum scriau ziarele, nici frigurile galbene şi 
nici alte friguri din lume nu puteau să treacă un fluviu atât 
de mare ca Mississippi. Pe malul celălalt, mai înalt, al 
fluviului Arkansas, frigurile nu se iviseră încă, pentru că 
dacă s-ar fi ivit, locuitorii din vecinătate, indienii Choctaw 


[309], le-ar fi nimicit fără milă. Cum dau ochii cu niscai piei- 
roşii, frigurile galbene intră pe loc în sperieţi. Datorită 
acestor împrejurări, coloniştii din Borowina vor locui într-o 
zonă cu totul neutră, între frigurile galbene, care se află, la 
răsărit, şi pieile-roşii, care stau la apus, astfel încât 
Borowina, având înaintea ei un viitor atât de strălucit, peste 
o mie de ani va avea cu siguranţă o populaţie de două 
milioane de oameni, iar pământul, care acum se plăteşte cu 
un dolar şi jumătate acrul 

[310], va ajunge să fie vândut în parcele, la un preţ cam de 
o mie de dolari stânjenul pătrat. 

Unor asemenea făgăduieli şi perspective este greu să te 
împotriveşti. Pe cei cărora vecinătatea tribului Choctaw nu 
le era tocmai plăcută, anunţurile din gazete îi încredinţau 
că aceşti indieni războinici au pentru polonezi o simpatie 
deosebită, aşa că între cele două populaţii se pot prevedea 
de pe acum cele mai cordiale legături. De altfel, este un 
lucru bine cunoscut că prin pădurile şi stepele prin care 
trece calea ferată şi unde se înalţă stâlpi de telegraf în 
formă de cruce, aceste cruci devin în scurtă vreme semne 
ale cimitirelor indiene; şi cum pământul de la Borowina a 
fost cumpărat de la compania de căi ferate, dispariţia 
indienilor din partea locului este prin urmare numai o 
chestiune de timp. 

Pământul fusese într-adevăr cumpărat de la compania de 
căi ferate, ceea ce asigura coloniei legătura cu lumea 
dinafară, pieţe pentru desfacerea produselor şi condiţii de 
dezvoltare în viitor. Dar tot atât de adevărat era că aceste 
anunţuri uitaseră să adauge că drumul de fier era 
deocamdată numai un proiect şi că tocmai din vânzarea 
terenurilor, pe care guvernul le dădea companiilor de căi 
ferate în regiunile pustii, urma să se asigure sau mai bine- 
zis să se întregească fondul necesar construcţiei; această 
scăpare din vedere, însă, era uşor de iertat, ţinând seama 
că era vorba de un business atât de complicat. La urma 
urmei, pentru Borowina, toată deosebirea sta numai în 


faptul că această colonie, în loc să se găsească pe linia 
drumului de fier, se afla fa plină pustietate, unde nu puteai 
ajunge decât cu căruţa, înfruntând multe greutăţi. 

Din cauza acestei scăpări din vedere, puteau să se ivească 
diferite neplăceri, toate însă cu un caracter vremelnic, 
pentru că o dată cu construirea căii ferate, ele aveau să ia 
sfârşit. Şi apoi, se ştie doară că în această ţară anunţurile 
nu trebuie luate ad literam, căci întocmai cum o plantă 
sădită în parafatul Americii încolţeşte şi creşte, fără 
îndoială, dar nu dă tot rodul cuvenit, tot aşa şi reclama din 
gazetele americane ia un avânt atât de mare, încât uneori 
este foarte greu să dezghioci vreun grăunte de adevăr din 
pleava atâtor vorbe goale. Lăsând la o parte însă tot ceea ce 
ar trebui să se considere drept înşelăciune în anunţurile cu 
privire la Borowina, putem totuşi să ne închipuim că 
această colonie nu putea fi mai rea decât alte nenumărate 
colonii, a căror înfiinţare fusese anunţată cu aceeaşi larmă. 

Ba în multe privinţe, condiţiile păreau a fie destul de 
prielnice; de aceea, numeroase persoane, ba chiar şi familii 
întregi de polonezi, împrăştiate pe tot cuprinsul Statelor 
Unite, de la Marile Lacuri şi până în pădurile de palmieri 
din Florida, de la Atlantic şi până la coasta Californiei, s-au 
înscris să plece în colonia care urma să ia fiinţă. Mazurienii 
din Prusia, silezienii, poznanienii, galiţienii, lituanienii din 
Augustow şi mazurienii din ţinutul Varşoviei, care lucrau 
prin fabrici la Chicago şi Milwakee şi care de multă vreme 
tânjeau după o altă viaţă, după viaţa lor ţărănească, s-au 
agăţat de cel dintâi prilej, ca să plece din oraşele 
înăbuşitoare, îmbâcsite de fum şi de funingine, şi să pună 
iarăşi mâna pe coarnele plugului şi pe secure în şesurile 
depărtate, în pădurile şi în câmpiile din Arkansas. Cei 
cărora li se părea că este prea cald la Santa Maria 
[311] şi în Texas, sau prea frig în Minnesota, sau prea umed 
în Detroit sau care flămânzeau la Radom în Illinois s-au 
întovărăşit, şi astfel câteva sute de inşi, cei mai mulţi 
bărbaţi, dar şi destule femei şi copii, au pornit spre 


Arkansas. Denumirea de Bloody-Arkansas, adică 
Sângerosul Arkansas, nu i-a înspăimântat prea mult pe 
colonişti. Deşi, ca să spunem adevărul întreg, în această 
regiune, în care chiar şi în zilele noastre sunt încă mulţi 
indieni sălbatici, aşa-numiţii outlaw sau bandiți, oameni 
certaţi cu legea, squatteri 

[312] sălbăticiţi, adică vânători şi plugari în acelaşi timp, 
care taie copacii împotriva ordinelor autorităţilor din Red 
River, şi alţi aventurieri şi tâlhari scăpaţi de la 
spânzurătoare, deşi chiar şi acum partea de apus a acestui 
stat este vestită prin luptele sângeroase dintre pieile-roşii şi 
albii care vânează bizoni, precum şi prin cumplita lege a lui 
Lynch 

[313]; se poate face totuşi faţă tuturor acestor greutăţi. 
Mazurianul, când simte securea în mână, dar mai ales când 
mai are încă un mazurian alături şi un altul în spate, nu se 
prea dă bătut de fitecine, iar celui care zăboveşte în calea 
lui este gata să-i strige: „Noi nu ne-am tocmit argaţi! Şi să 
nu vă buluciţi aşa, că acu ne scoateţi din fire şi e vai de 
pielea voastră!” 

Pe de altă parte, este cunoscut, de asemenea, că 
mazurienilor le place să se ţină laolaltă şi să se colonizeze 
astfel, încât în toată clipa unul dintre ei poate pune mâna pe 
polonic şi să sară în ajutorul fraţilor săi. 

Locul de adunare pentru cei mai mulţi dintre ei era oraşul 
Little Rock, iar de la Little Rock până la Clarksville, cea mai 
apropiată colonie omenească cu care avea să se învecineze 
Borowina, depărtarea e mai mare decât de la Varşovia până 
la Cracovia, şi, ceea ce era şi mai rău, trebuiau să străbată 
un ţinut cu desăvârşire pustiu, să treacă prin păduri întinse 
şi peste ape mari. 

Citiră dintre ei, nevrând să aştepte până se vor aduna toţi, 
au pornit singuri şi au pierit fără urmă, dar ceata cea mare 
a ajuns cu bine şi şi-au aşezat tabăra în mijlocul pădurii. 

Ca să spunem drept, coloniştii, sosind la locul ce li se 
hotărâse, au fost cuprinşi de o amară dezamăgire. Se 


aşteptaseră să găsească pe terenurile date în folosinţa 
coloniei ogoare şi păduri, şi când colo, au găsit numai 
păduri care abia trebuiau defrişate. Stejari negri, sequoia, 
plopi argintii, aşa-numiţii cotton-wood, platani albi şi arbori 
de hickory 

[314] se înşiruiau ca o masă de nepătruns. Cu codrii aceştia 
nu era de şagă - căptuşiţi pe jos cu tufari, legaţi în sus cu 
liane, care, aruncându-se ca nişte funii şi ca nişte 
împletituri de la un copac la altul, alcătuiau adevărate 
poduri suspendate, adevărate perdele sau ghirlande 
smălţate de flori şi erau atât de dese, atât de împânzite şi 
de bătute, încât privirea nu putea să răzbată prea departe, 
ca în pădurile noastre; cine înainta mai adânc, nu mai vedea 
cerul deasupra lui şi trebuia să bâjbâie prin întuneric, ba 
putea chiar să se piardă pentru totdeauna, Mazurienii s-au 
uitat întâi la palmele lor, apoi la securi şi la stejarii groşi de 
câţiva zeci de coţi, şi mulţi dintre ei au rămas posomorâţi. 
Bun lucru să ai lemne ca să-ţi clădeşti casa şi ca să-ţi faci 
focul, dar pentru ca un om singur să taie copacii de pe o 
întindere de o sută şaizeci de pogoane, să scoată buturugile 
din pământ, să astupe gropile şi abia după aceea să se 
apuce de plugărie, asta e o muncă de ani întregi. 

Dar nu era altceva de făcut, aşa că, chiar a doua zi după 
aşezarea taberei, unii, făcându-şi semnul crucii, şi-au 
scuipat în palme, an apucat securile, au icnit, şi-au luat 
avânt şi au lovit, iar de-atuncea loviturile de secure se 
auziră în fiecare zi în această pădure din Arkansas, iar 
uneori răsună şi câte un crâmpei de cântec: „Vine Jasiehko, 
lată-l că vine. 

Dragă Kasienko, Haide cu mine, Haide-n pădure cu mine.” 
Tabăra fusese aşezată pe malul unui pârâu, într-o poiană 
destul de mare, pe marginea căreia ca într-un pătrat urmau 
să se ridice casele, iar în mijloc să se clădească cu vremea o 

biserică şi o şcoală. Dar până atuncea mai era încă mult; 
între timp, pe locul acela se aflau căruțele cu care veniseră 
familiile coloniştilor. Aceste căruţe fuseseră aşezate în 


triunghi, pentru ea, în caz de atac, oamenii să se poată 
apăra în cuprinsul lor ca într-o fortăreață. Dincolo de 
căruţe, în cealaltă parte a poienii, păşteau catârii, caii, boii, 
vacile şi oile, de care avea grijă o strajă, înjghebată din 
flăcăi tineri şi înarmaţi. Oamenii dormeau unii în căruţe, 
alţii pe pământ, în jurul focurilor. 

Ziua, femeile şi copiii rămâneau în tabără, iar prezenţa 
bărbaţilor se cunoştea numai după zgomotul securilor, care 
răsunau în toată pădurea. În timpul nopţii, urlau prin 
hăţişuri sălbăticiunile codrului, jaguari, lupi de Arkansas şi 
şacali. Urşii cenuşii, care sunt înspăimântători şi nu prea se 
tem de lumina focului, veneau uneori până-n preajma 
căruţelor, din care cauză răsunau adesea în vremea nopţii 
împuşcături de carabină şi strigăte: „Ucide fiara!l Coloniştii 
care veniseră din sălbaticele ţinuturi din Texas erau cei mai 
dibaci vânători şi mai totdeauna aduceau vânat, antilope, 
cerbi şi bizoni, pentru ei şi pentru familiile lor; era în 
primăvară, vreme în care aceste animale se călătoresc spre 
miazănoapte. Ceilalţi colonişti trăiau din proviziile 
cumpărate la Little Rock sau la Clarksville, mălai şi carne 
sărată. În afară de aceasta, se mai tăiau şi oi, căci nu era 
familie să nu aibe câteva. 

Seara, după cină, când se aprindea în spatele căruţelor 
focul cel mare, tineretul, în loc să se ducă la culcare, pornea 
jocul. Unul îşi adusese cu el vioara, cu care cânta după 
ureche jocul popular obertas 
[315], iar când glasul viorii se pierdea, fie acoperit de 
vuietul pădurii, fie din pricină că se aflau sub cerul liber, 
ceilalţi veneau în ajutorul cântăreţului, după obiceiul 
american, bătând în cratiţe şi tigăi. Viaţa trecea în muncă 
grea, larmă şi neorânduială. Lucrul cel mai de seamă era să 
se ridice casele; şi în scurtă vreme, pe aşternutul verde al 
poienii s-au şi înălţat scheletele lor; poiana, pe toată 
întinderea ei, era plină de strujituri, de rumeguş, de bucăţi 
de coajă şi de aşchii. Lemnul de sequoia, aşa-numitul 
redwood, se lucra uşor, dar uneori trebuia să umbli cam 


multişor până să dai de el. Unii şi-au ridicat vremelnic 
corturi din covergile luate de la căruţe. Alţii, mai ales cei 
necăsătoriți, care nu se îngrijeau prea mult de un acoperiş 
deasupra capului şi cărora le era lehamite de tăiat copacii, 
se apucară să are locurile unde codrul nu era atât de des şi 
unde stejarii şi arborii de hickory erau mai rari. Şi abia 
atuncea în pădurea din Arkansas, de când e ea pădure, au 
răsunat pentru întâia oară îndemnurile „Hăis, cea!t; 

Îndeobşte, coloniştii erau atât de copleşiţi de lucru, încât 
nu ştiau de ce să se apuce mai întâi: să înalțe casele, să taie 
copacii sau să caute vânat? Chiar dintru început s-a aflat că 
împuternicitul coloniştilor cumpărase pământul de la 
compania de căi ferate pe încredere, fără să fi fost 
vreodată, la faţa locului: altfel n-ar fi luat această pădure 
virgină, mai ales că ar fi fost mai uşor să cumpere pământ la 
şes, unde pădurile ocupă numai o parte din întindere. Atât 
împuternicitul coloniştilor, cât şi împuternicitul companiei 
de căi ferate au venit, ce-i drept, la faţa locului, ca să 
măsoare loturile şi să arate fiecăruia cât i se cuvine, dar, 
văzând cum stau lucrurile, s-au învârtit pe-acolo vreo două 
zile, apoi s-au luat la harţă, şi, plecând la Clarksville, 
chipurile, după instrumente de măsurătoare, nu s-au mai 
făcut văzuţi prin colonie. 

Puțin după aceea s-a aflat că unii colonişti plătiseră mai 
mult, iar alţii mai puţin, dar ceea ce era mai rău, nimeni nu 
ştia care e lotul lui şi nici cum să măsoare ce i se cuvine. 
Astfel, coloniştii au rămas fără nici un conducător, fără nici 
o autoritate care ar fi putut să pună rânduială în treburile 
lor şi să le împace certurile. Nu ştiau bine nici măcar cum 
trebuie să înceapă munca. Dacă ar fi fost nemți, s-ar fi 
apucat desigur cu toţii să taie pădurea şi, curăţând întreaga 
suprafaţă, ajutându-se unul pe altul la clădirea caselor abia 
după aceea ar fi început să măsoare pământul ce se 
cuvenea fiecărei gospodării. Dar fiecare mazur voia să-şi 
vadă numai de partea, lui, să-şi înjghebe casa şi apoi să taie 
copacii de pe parcela sa, în afară de aceasta, fiecare voia să 


apuce un loc în mijlocul poienii, unde pădurea era mai rară 
şi apa mai aproape. 

De aici s-au iscat certuri, care au sporit necontenit, până 
când într-o zi a apărut, ca din senin, căruţa unui oarecare 
domn Grunmanski. Acest domn Grunmanski pe care la 
Cincinalii, de pildă, unde locuitorii sunt în mare parte 
nemți, se poate să-l fi chemat, scurt, Grunman, la Borowina 
şi-a mai adăugat un „ski”, pentru ca negoţul să meargă mai 
bine. Căruţa sa avea un acoperiş înalt, de pânză, pe care 
stătea scris de fiecare parte Saloon 
[316], iar dedesubt, cu litere mai mici Brandy 
[317], whisky, gin. 

Cum a putut, să străbată această căruţă toată pustietatea 
dintre Clarksville şi Borowina, atât de plină de primejdii, 
cum de nu au nimicit-o tâlharii din stepă, de ce indienii, 
care umblă în detaşamente mici şi ajung uneori până 
aproape ele Clarksville, nu s-au atins nici măcar de un fir de 
păr de pe capul domnului Grunmaâski - toate acestea erau 
o taină a domniei-sale; destul că a sosit şi, chiar în aceeaşi 
zi, a început să facă afaceri minunate. Dar tot în aceeaşi zi 
au început şi coloniştii să se ia la harţă între ei. La 
nenumăratele certuri în legătură cu loturile, în legătură cu 
uneltele, cu oile, în legătură cu locurile de lângă focuri, s-au 
mai adăugat altele, de o însemnătate destul de mică. S-a ivit 
între colonişti un fel de ciudat patriotism american. Cei care 
veneau din statele din nord au început să-şi laude vechile 
locuri, în ciuda celor care veneau din ţinuturile de sud, şi 
invers. Atunci se putea auzi acest grai vorbit de polonezii 
din America de Nord, cârpit ici-colo cu câte o vorbă 
englezească, ori de câte ori, datorită despărțirii de patria 
mamă şi şederii printre străini, oamenilor le lipsea cuvântul 
polon: 

— Ce tot lăudaţi kontry-urile 
[318] voastre din sud, spunea un flăcău din preajma 
oraşului Chicago. La noi, în Illinois, oriunde te uiţi, nu vezi 
decât rajbrod 


[319], şi oriunde porneşti cu un cart 

[320], dai de city 

[321]. Când iei o farm 

[322] şi vrei să-ţi clădeşti o casă, n-ai nevoie să smulgi 
copacii din rădăcină, cumperi ceva lumber 

[323], şi gata, dar la voi ce? 

— La noi, un singur kanion 
[324] face mai mult decât blocks-urile 
[325] dumitale, 

— Şi tu, goddam 
[326], de ce nu mă laşi în pace? Acolo am fost syr 
[327], şi tot syr o să fiu şi aici, dar tu cine eşti? 

— Gura! Acu pun mâna pe un szyngiele 
[328] şi te vâr cu capul în kyrk 
[329], dacă-ţi sare ţandăra. Ce fol de business ai tu cu 
mine? 

— De ce mă faci de foolish 
[330]? Du-te naibii! 

Lucrurile nu mergeau bine în colonie, pentru că obştea 
era ca o turmă fără păstor. Certurile pentru loturi erau tot 
mai înfierbântate. S-a ajuns la bătăi, în care tovarăşii veniţi 
dintr-acelaşi oraş sau din aceeaşi colonie se uneau 
împotriva celorlalţi, veniţi din alte părţi. Cei care aveau mai 
multă experienţă, bătrânii şi oamenii înţelepţi, dobândiră - 
ce-i drept, cu încetul - întâietate şi ascultare, dar nu puteau 
să şi le menţină totdeauna. Numai în clipele când întreaga 
obşte se afla în primejdie, instinctul de apărare le poruncea 
tuturor să-şi uite certurile pe care le aveau. Într-o scara, 
când o ceată de indieni au furat vreo zece oi, ţăranii s-au 
năpustit toţi pe urma lor, fără ca vreunul să stea pe 
gânduri. Şi-au luat oile înapoi, un indian a fost atât de 
cumplit bătut, încât în scurtă vreme a murit, şi armonia cea 
mai desăvârşită a domnit în seara aceea în tabără; a doua zi 
dimineaţa, însă, iarăşi s-au încăierat, dintr-o neînțelegere 
ivită, la tăiatul pădurii. Aceeaşi armonie domnea şi în serile 
în care scripcarul prindea să cânte nu cântece de joc, ci din 


cele pe care fiecare le ascultase în alte vremuri, când şedea 
dinaintea casei lui, sub streaşină de stuf. Atunci toate 
discuţiile conteneau. Ţăranii se strângeau roată în jurul 
scripcarului, vuietul pădurii îi întovărăşea cântecul, flăcările 
focului pâlpâiau şi împroşcări scântei, iar ei, stând aşa, îşi 
lăsau capetele în piept, îngânduraţi, şi sufletele lor porneau 
în zbor departe, peste ocean, acasă. Adesea, luna se ridica 
deasupra pădurii, iar ei stăteau şi ascultau mereu. 

Dar în afară de aceste puţine clipe, oamenii din colonie 
erau tot mai întărâtaţi. Neorânduiala creştea, ura îi 
frământa. Această mică societate, aruncată în mijlocul 
pădurilor, aproape ruptă de restul lumii şi părăsită de 
conducătorii ei, nu putea şi nu ştia să facă faţă 
împrejurărilor. 

Printre aceşti colonişti găsim şi pe cele două cunoştinţe ale 
noastre: bătrânul ţăran Wawrzon Toporek şi fiică-sa, 
Marysia. Ajungând în Arkansas, trebuiau să împărtăşească 
şi ei soarta celorlalţi oameni veniţi la Borowina. La început, 
li se părea că le-ar merge mai bine. Oricum, o pădure nu-i 
totuna cu caldarâmul uliţelor de la New York, şi apoi acolo 
nu aveau nimic, pe când aici aveau o căruţă, câteva vite, 
cumpărate ieftin de la Clarksville, şi câteva unelte de lucrat 
pământul. Acolo îi rodea o cumplită nostalgie; aici munca 
grea nu le da răgaz să se gândească la altceva decât la ziua 
de astăzi. Din zori şi până-n noapte ţăranul dobora copaci în 
pădure, cojea lemnul şi pregătea grinzile pentru casă; fata 
trebuia să spele rufele la râu, să aprindă focul, să facă 
mâncare; cu tot zăduful, mişcarea şi boarea pădurii 
ştergeau treptat urmele pe care i le lăsase pe faţă boala şi 
sărăcia de la New York. Vântul cald ce bătea din Texas îi 
bronzase chipul, punând peste gălbejeala de odinioară 
minunate răsfrângeri aurii. Flăcăii din San Antonio 
[331] şi cei de dincolo de Marile Lacuri 
[332] care din te miri ce se năpusteau cu pumnii unii 
asupra altora, intr-o singură privinţă erau toţi de aceeaşi 
părere, şi anume că ochii Marysiei, când îşi strecoară 


privirile pe sub gene, semănau cu floarea albăstrelei într-un 
lan de secară şi că ea era cea mai frumoasă fată pe care a 
văzut-o vreodată un ochi omenesc. Frumuseţea Marysiei îi 
prindea bine şi lui Wawrzon. Şi-a ales o bucată de pădure în 
care copacii erau mai rari ca oriunde şi nimeni n-a îndrăznit 
să crâcnească, pentru că toţi flăcăii erau de partea lui. 
Mulţi îl ajutau chiar la doborătul trunchiurilor şi la lucrul 
grinzilor sau la aşezarea temeliei casei, iar bătrânul, viclean 
fiind, pricepuse cum stătea treaba, şi din când în când 
spunea: 

— Fata mea, când merge pe luncă, e ca un crin, ca o 
doamnă, ca o regină. Am s-o dau cui oi vrea eu, dar ca fată 
de gospodar ce este, n-am s-o dau după fitecine. Cel care 
m-o cinsti mai mult şi mi-o intra în voie, aceluia am să i-o 
dau, iar hoinarii fără căpătâi să-şi ia gândul de la ea. 

Astfel, flăcăii care-l ajutau pe bătrân credeau că se ajută 
pe ei înşişi. Wawrzon trăia mai bine decât alţii şi ar fi fost cu 
totul mulţumit dacă colonia ar fi avut vreun viitor. Dar cu 
fiecare zi ce trecea, lucrurile mergeau tot mai rău. Trecu o 
săptămână, trecură două. În junii poienii, copacii fuseseră 
doborâţi, pământul era acoperit cu aşchii şi cu strujituri, ici- 
colo se zărea câte un perete galben de casă; însă tot ce se 
făcuse până atuncea era o nimica toată faţă de ceea ce abia 
trebuia să se facă de atuncea încolo. Zidul verde al pădurii 
nu se lăsa biruit de securi decât cu încetul. Cei care 
răzbăteau mai adânc în desiş aduceau ştiri ciudate, precum 
că această pădure ar fi nesfârşită, că mai departe sunt 
mlaştini, smârcuri şi viroage pe sub copaci, că acolo 
locuiesc nişte monştri, nişte arătări care se strecoară, ca 
nişte duhuri, prin hăţişuri, că sunt şerpi care şuieră şi 
glasuri care strigă „Nu te apropia!”, că nişte tufari 
nemaivăzuţi te înşfacă de haină şi nu-ţi mai dau dramul. Un 
băiat din Chicago le-a dat încredințare că-l văzuse pe 
necuratul în persoană, că era înspăimântător când şi-a 
ridicat capul, cu păr creţ, din glod, iar când şi-a slobozit 
răsuflarea către el, n-a ştiut cum s-o rupă mai repede la 


fugă îndărăt, spre tabără. Coloniştii din Texas au cercat să-l 
lămurească pe băiat că văzuse pesemne vreun bizon, dar el 
nu voia să creadă nici în ruptul capului. La această stare de 
groază se adăuga şi spaima superstiţiilor. Câteva, zile după 
întâlnirea cu diavolul, a venit o nouă întâmplare: doi băieţi 
mai îndrăzneţi, intrând adânc în pădure, nu s-au mai întors. 
Câţiva oameni s-au îmbolnăvit de şale din cauza muncii 
grele, iar după aceea i-a apucat şi febra. Certurile pentru 
loturi erau atât de aprige, încât de la încăierări s-a ajuns la 
răniri şi la vărsări de sânge. Cel care nu-şi însemna vita, nu 
era recunoscut ca stăpân al ei. Tabăra s-a împrăştiat; 
căruțele s-au răspândit prin toate colţurile poienii fiecare 
colonist vrând să stea cât mai departe de vecinul său. Nu se 
mai ştia cine este de rând la paza vitelor, şi în fiecare zi se 
pierdeau câteva oi. Între timp, un lucru era tot mai limpede: 
că n-ai să mai apuci să vezi cu ochii tăi cum răsare soarele 
deasupra coloniei; că până când vor înverzi semănăturile pe 
marginea pădurilor şi până când se va strânge cea dintâi 
recoltă, merindele se vor sfârşi şi s-ar putea să înceapă 
foametea. 

Oamenii fură cuprinşi de deznădejde. Loviturile de secure 
răsunau tot mai rar, pentru că răbdarea şi curajul scădeau 
zi cu zi. Fiecare ar fi lucrat mai departe, dacă cineva i-ar fi 
spus: „Uite, până aici este al tău”. Dar nimeni nu ştia care 
este bucata lui şi care a celuilalt. Învinuirile aduse cu drept 
cuvânt conducătorilor erau tot mai înverşunate. Oamenii 
spuneau că au fost aduşi în aceste păduri ca să piară fără 
nici un folos. Cu încetul, cine mai avea, vreun ban în pungă 
se urca în căruţă şi pornea spre Clarksville. Dar cei mai 
mulţi, cheltuindu-şi cel din urmă ban în această încercare, 
nu mai aveau pentru ce să se întoarcă la locurile cele vechi. 
Aceştia îşi muşcau pumnii văzându-şi pieirea cu ochii. 

În cele din urmă, Becurile conteniră cu totul; pădurea 
vuia, bătându-şi parcă joc de neputinţa omenească. „Iai 
vreme de doi ani, ca să mori de foame după aceea”, 


vorbeau ţăranii intre ei. Dar pădurea fremăta, scuturându- 
sc parcă de ei. 

Într-o seară, Wawrzon îi spuse Marysiei: 

— Pe cât văd, aici au să piară toţi, şi o să pierim şi noi. 

— Cum o vrea Dumnezeu, răspunse fata. Până acum, a fost 
milostiv cu noi şi n-arc să ne părăsească nici acum. 

Rostind aceste cuvinte, îşi ridică ochii azurii, ca 
albăstreaua, sus, către stele; în lumina focului, fata arăta ca 
o icoană din biserică. 

Flăcăii din Chicago şi vânătorii din Texas, uitându-se la ea, 
spuneau: 

— Nici noi n-o să te părăsim, Marysia, că eşti rumenă ca 
zorile. Ea se gândea însă că pe tot pământul nu este decât 
un singur om cu care s-ar duce până la capătul lumii, şi 
acela este Jasko din Lipince. Dar el, deşi i-a făgăduit că va 
veni după ca, înotând pe mări ca un răţoi, zburând prin 
văzduh ca o pasăre, rostogolindu-se ca un inel de aur de-a 
lungul drumurilor, n-a înotat, n-a zburat, a părăsit-o, 
sărmana de ca. 

Marysia nu putea să nu-şi dea seama că treburile nu 
mergeau bine în colonie, dar ea se aflase într-o prăpastie 
mult mai adâncă, şi Dumnezeu o scăpase totuşi, aşa că 
sufletul ei era atât de liniştit în nenorocire, încât nimeni nu 
era în stare s-o clatine în încrederea pe care o avea în 
ajutorul ceresc. 

De altfel, îşi aduse aminte că domnul cel cărunt de la New 
York, care îi ajutase să scape de sărăcie şi să ajungă aici, îi 
dăduse cartea lui ele vizită, spunându-i că atuncea când o 
va încolţi nenorocirea să se înfăţişeze la el şi va fi totdeauna 
ajutată. 

Între timp, fiecare zi aducea noi primejdii asupra coloniei. 
Oamenii fugeau în miez de noapte, şi nimeni nu mai ştia ce 
se întâmpla cu ei. Jur împrejur, pădurea fremăta şi se 
clătina. 

În cele din urmă, bătrânul Wawrzon căzu bolnav din 
pricina muncii prea grele. Durerile îl chinuiau. Două zile nu 


le luă în seamă, dar a treia zi nu putu să se mai ridice. Fata 
se duse în pădure, adună muşchi şi-l aşternu pe peretele de 
lemn al casei, pe care bătrânul îl lucrase şi-l aşezase jos, pe 
iarba verde. Marysia îl întinse pe tată-său pe salteaua de 
muşchi şi-i pregăti leacuri cu rachiu. 

— Marysia, mormăia ţăranul, moartea iese din pădure şi 
vine către mine; ai să rămâi singură pe lume, orfană. 
Dumnezeu mă pedepseşte pentru păcatele mele grele, 
fiindcă te-am adus aici, peste ocean, la pieire. În grele 
chinuri mi-oi da sufletul... 

— Tăicuţule, răspunse fata, m-ar fi bătut Dumnezeu dacă 
nu veneam cu dumneata. 

— Numai de nu te-aş lăsa singură pe lume! Dacă ţi-aş da 
bine-cuvântarea pentru cununie, aş muri mai uşurat. 
Marysia, să-l iei pe Czarny Orlik 
[333]. Este un băiat bun şi n-are să te părăsească. 

Auzind cele spuse de bătrân, Czarny Orlik, vânătorul 
iscusit din Texas, căzu în genunchi. 

— Binecuvântează-ne, tată, spuse el. Iubesc pe fata asta, 
ca pe mine însumi. Eu cunosc pădurea şi n-o voi lăsa să se 
prăpădească. 

Vorbind, flăcăul se uita cu ochi de uliu la Marysia, ca la un 
curcubeu; dar ea, plecându-se la picioarele bătrânului, 
spuse: 

— Nu mă sili, tată! Cui i-am făgăduit credinţă, a aceluia voi 
fi, sau a nimănui. 

— Cel căruia i-ai făgăduit credinţă nu va mai fi, pentru că 
am să-l ucid. Vei fi a mea, sau a nimănui, răspunse Orlik. 
Aici vor pieri toţi, şi vei pieri şi tu, dacă nu te voi scăpa eu. 

Czarny Orlik nu greşea: colonia pierea. Şi iarăşi trecu o 
săptămână, trecură două. Merindele erau pe sfârşite. 
Începură să taie vitele de muncă. Frigurile secerau mereu 
alte vieţi, oamenii din pădure începură când să suduie, când 
să ceară ajutorul cerului, într-o duminică, bătrânii, flăcăii, 
femeile şi copiii îngenuncheară toţi pe iarbă şi înălţară 
rugăciuni. O sută de voci repetau „Sfinte Dumnezeule, 


LLA 


sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pre noi 
Codrul îşi curmase legănarea, contenise vuietul şi asculta. 
Abia când se sfârşi cântarea, începu iarăşi să freamăte, 
spunând parcă cu glas de ameninţare: „Aici cu sunt rege, 
eu sunt stăpân, cu sunt cel mai puternic!” 

Dar Czarny Orlik, care cunoştea bine pădurea, îşi pironi în 
desişul ci ochii întunecaţi, cu o căutătură ciudată, şi după 
un răstimp, grăi cu putere: 

— Dacă-i aşa, să ne luăm la trântă. 

Oamenii se uitară pe rând la Orlik, şi nădejdea le reveni în 
inimi. Cei care îl cunoşteau încă din Texas aveau mare 
încredere în el pentru că chiar şi acolo era vânător vestit. 
Într-adevăr, flăcăul se sălbăticise pe plaiuri şi era vânjos ca 
un stejar. La vânat de urşi se ducea fără tovarăşi. La San 
Antonio, unele trăise mai înainte, era lucru ştiut, dacă-şi lua 
carabina şi pornea peste câmp, apăi câteva luni nimeni nu 
mai ştia nimic de el, dar totdeauna se întorcea viu şi 
nevătămat. Îl botezaseră Czarny, adică negru, fiindcă era 
tare ars de soare. Se mai spunea despre el că tâlhărise pe 
la graniţa Mexicului, dar nu era adevărat. Aducea de acolo 
numai piei şi uneori pumnale indiene, până când preotul din 
partea locului îl oprise, sub pedeapsa afuriseniei. Acolo, la 
Borowina, n-avea nici o grijă, n-avea nici o nevoie. Pădurea 
îl hrănea şi-l adăpa, pădurea îl înveşmânta. Când oamenii, 
pierzându-şi minţile, începură să-şi ia lumea-n cap, el luă 
totul în mână, conducându-i şi având de partea lui pe toţi 
cei veniţi din Texas. După rugăciune, când se năpusti 
împotriva pădurii, oamenii îşi spuneau în sinea lor: „Trebuie 
să găsească el o scăpare!” 

Între timp, soarele cobora spre asfinţit. Sus, printre 
ramurile întunecate ale arborilor de hyckory, se mai zărea 
câte un mănunchi de raze aurii, dar după o scurtă 
învăpăiere se mistuiră, cu totul. Când se lăsă amurgul, 
vântul prinse a bate către miazăzi. Orlik îşi luă carabina şi 
porni în pădure. 


Înnoptase de-a binelea, când oamenii zăriră în desişul 
întunecat al pădurii o arătare, ca o uriaşă stea de aur, ca 
învâlvoirea zorilor sau ca un soare, care creştea văzând eu 
ochii, revărsând valuri de lumină roşie ca sângele. 

„Arde pădurea! Arde pădurea!” strigau oamenii pe tot 
cuprinsul taberei. Stoluri mari de păsări se ridicară cu 
mare larmă din toate părţile, ţipând, croncănind, ciripind. 
Vitele din tabără răgeau a jale, câinii urlau, oamenii fugeau 
înspăimântați, temându-se că focul se îndreaptă poate către 
ei, dar vântul de miazăzi, care bătea cu putere, îndepărta 
vâlvătaia, apărând poiana. Între timp, în zare se ivi încă o 
stea roşie, şi apoi o a treia. Amândouă se contopiră cu cea 
dintâi, şi palele de foc se împrăştiată pe întinderi tot mai 
mari. Flăcările se revărsau ca apa, goneau sprintene şi iuți 
pe tulpinile uscate ale lianelor şi ale viței sălbatice, 
cuprinzând frunzişurile. Vântul smulgea frunzele aprinse şi 
le purta, ca pe nişte păsări de foc, departe, tot mai departe. 

Arborii de hickory trosneau în vârtejul flăcărilor cu 
detunări de tun. Şerpi roşii de foc se prelingeau pe 
căptuşeala de smoală a pădurii. Freamătul, vuietul, 
trosnetul crengilor, frământarea înăbuşită a focului, laolaltă 
cu ţipetele păsărilor şi cu răgetele vitelor, umpleau 
văzduhul. Copacii uriaşi se clătinau ca nişte stâlpi şi ca nişte 
coloane de foc. Lianele arse la încheieturi se desprindeau 
de trunchiuri şi, legănându-se cumplit, ca nişte braţe 
diavoleşti, treceau învolburarea de foc şi de scântei de la un 
copac la altul. Cerul se învăpăie, ca şi când pe tot cuprinsul 
lui s-ar fi dezlănţuit un alt incendiu. Era lumină ca ziua. 
După o vreme, toate vâlvătăile se adunară într-o singură 
mare de flăcări, trecând peste pădure ca o suflare a morţii 
sau ca o mânie a lui Dumnezeu. 

În aer pluteau pale de fum şi de dogoare şi miros de lemn 
ars. Oamenii din tabără, deşi nu-i ameninţa nici o primejdie, 
începură să strige şi să răcnească unii către alţii, când 
deodată, de unde era pojarul mai puternic, se ivi între 
tufişuri, scăldat în lumină, Czarny Orlik. 


Cu chipul înnegrit de fum, avea o înfăţişare cumplită. 
Oamenii se adunară în jurul lui, iar el, sprijinindu-se în 
carabină, grăi: 

— De-acu n-aveţi să mai trudiţi cu tăiatul trunchiurilor. Am 
dat foc pădurii. Mâine o să aveţi pământ cât o vrea să-şi ia 
fieştecare. După aceea, venind către Marysia, urmă: 
Trebuie să fii a mea, pentru că eu am dat foc pădurii. Cine 
este mai puternic ca mine? 

Fata tremura, din tot trupul, pentru că în lumina focului 
ochii lui Orlik i se arătară înspăimântători. 

Pentru întâia oară de când pusese piciorul pe pământul 
acesta mulţumi lui Dumnezeu că Jasko se afla departe, la 
Lipince. 

În răstimp, vuind necontenit, pârjolul se îndepărta tot mai 
mult, tot mai departe; cerul se înnora; ameninţa a ploaie. În 
zorii zilei, parte din oameni se duseră să vadă locul unde 
arsese, dar nu putură să se apropie, din cauza dogorii. 

A doua zi, fumegarea rămasă de pe urma focului stărui 
toată ziua în aer, şi era atât de deasă, încât abia la câţiva 
paşi puteai să deosebeşti om de om. Noaptea începu să 
cadă ploaia, care în scurtă vreme se dezlănţui într-o 
năvalnică revărsare de torente. Se prea poate ca incendiul, 
zguduind rosturile şi aşezările văzduhului, să fi contribuit la 
adunarea norilor, dar în afară de aceasta era vreme de 
primăvară, când pe cursul inferior al fluviului Mississippi şi 
la confluenţa lui Arkansas şi Red River cad de obicei ploi 
mari. La aceasta contribuie şi evaporarea apelor, care în 
Arkansas sunt foarte multe, acoperind aproape toată 
întinderea ţării cu mlaştini şi bălți, care se umflă în fiecare 
primăvară, când se topesc zăpezile din munţii îndepărtați. 
Toată poiana se umplu cu apă, prefăcându-se treptat într-un 
iaz întins. Umblând zile întregi uzi până la piele, oamenii 
căzură bolnavi. Unii din ei plecară din colonie, năzuind să 
ajungă la Clarksville, dar se întoarseră degrabă, aducând 
ştirea că râul s-a umflat şi că trecerea era cu neputinţă. 
Colonia se afla într-o stare îngrozitoare, căci se împlinise o 


lună de la sosirea oamenilor, merindele erau pe sfârşite, iar 
ca sa se aducă altele de la Clarksville, nici vorbă nu putea fi. 

Numai Wawrzon şi Marysia nu erau atât de ameninţaţi de 
foamete, pentru că asupra lor stătea cu toată grija mâna de 
fier a lui Czarny Orlik. În fiecare dimineaţă le aducea vânat, 
pe care uneori îl dobora cu glonţul, alteori îl prindea cu 
laţul. Ca să-i adăpostească de ploaie pe bătrân şi pe 
Marysia, Orlik îşi aşezase cortul pe peretele de casă pe care 
zăcea Wawrzon. Nu puteau să respingă acest ajutor, pe 
care Orlik li-l impunea cu sila, îndatorându-i, căci nu voia să 
primească nici o plată, ci cerea numai mâna Marysiei. 

— Numai eu am rămas pe lume? se apăra fata. Du-te şi 
găseşte-ţi alta, eu iubesc pe altul. 

Dar Orlik răspundea: 

— Chiar dacă m-aş duce până la capătul lumii, alta ca tine 
n-aş găsi. Tu-mi eşti cea mai scumpă pe lume, şi a mea 
trebuie să fii. Ce-ai să te faci dacă ţi-o muri bătrânul? Ai să 
vii la mine - tu singură ai să vii - iar cu am să te iau, cum ia 
lupul mielul, am să te duc în pădure, dar n-am să te 
mănânc. Tu eşti a mea. Eşti iubita mea! Cine mă poate 
împiedica? De cine să mă tem eu aici? Las' să vină Jasko al 
tău; astă vreau şi eu! 

Cât despre Wawrzon, Orlik avea pare-se dreptate. 
Bătrânul bolea mereu, uneori îl apuca fierbinţeala şi aiura, 
vorbind despre păcatele lui, despre Lipince şi despre 
Dumnezeu, care nu-l va mai învrednici să-şi vadă satul. 
Marysia plângea deopotrivă şi soarta bătrânului şi soarta ei. 
Adevărat, Orlik îi făgăduia că va merge cu ea chiar şi la 
Lipiice, numai să se mărite cu el, dar fata nu găsea în asta 
nici o mângâiere, ci numai amărăciune. Să se întoarcă la 
Lipince, unde se afla Jasko, şi să fie a altuia - pentru nimic 
în bune! Mai bine să moară aici, undeva sub un copac. Şi 
era încredinţată că aşa va sfârşi. 

Între timp, un alt păcat avea să cadă asupra coloniei. 

Ploaia cădea necurmat şi tot mai năvalnic. Într-o noapte 
întunecată, când Orlik pornise ca de obicei în pădure, în 


tabără se auziră strigăte înspăimântătoare: 

— Apa! Apa! 

După ce se frecară somnoroşi la ochi, oamenii zăriră în 
întuneric, cât puteai cuprinde cu ochii, o întindere alburie, 
pleoscăind sub ploaie şi legănându-se sub bătaia vântului. 
Lumina împrăştiată şi firavă a nopţii lucea ca plumbul pe 
valurile încreţite şi frânte. Dinspre mal, unde se lămureau 
trunchiurile copacilor, şi dinspre pădurea arsă se auzeau, 
vuind şi pleoscăind alte valuri, care veneau parcă cu mare 
repeziciune. 

Într-o clipă, toată tabăra fu în picioare. Femeile şi copiii 
săreau în căruţe, bărbaţii goneau din răsputeri spre 
marginea de apus a poienii, unde copacii nu fuseseră încă 
tăiaţi. Apa nu le ajungea decât până la genunchi, dar 
creştea cu repeziciune. Vuietul care venea dinspre pădure 
era tot mai puternic şi se învălmăşea cu ţipetele de spaimă, 
cu strigătele şi chemările de ajutor. În scurtă vreme, vitele 
mai mari începură să-şi schimbe locurile, ca să se apere de 
năvala valurilor. Se simţea că puterea puhoiului creştea 
clipă cu clipă. Oile pluteau pe apă şi, cu behăituri de jale, 
chemau în ajutor, până când piereau, târâte, printre copaci. 
Ploua de parcă turna cu găleata şi cu fiecare clipă ploaia 
era tot mai înfricoşătoare. Vuietul îndepărtat se prefăcu 
într-o larmă cumplită şi într-un clocot înfricoşător, stârnit de 
valuri. Sub loviturile lor, căruțele se clătinau. Se vedea bine 
că nu era o simplă revărsare pricinuită de ploaie, ci că 
fluviul Arkansas şi toţi afluenții săi, ieşind din albii, îşi 
împrăştiau apele pe tot cuprinsul. Era un adevărat prăpăd, 
copacii erau smulşi din rădăcini, bucăţi întregi de pădure 
erau târâte la vale, natura se dezlănţuise, şi peste tot 
stăpânea spaima, întunericul, moartea. 

O căruţă care se afla în preajma pădurii arse fu 
răsturnată. La înfricoşatele ţipete de „Ajutor!” ale femeilor 
prinse dedesubt, câţiva bărbaţi cu chipurile întunecate se 
repeziră din copaci, dar valul îi luă, îi învârti şi-i târi către 
pădure, la pieire. Oamenii din celelalte căruţe se urcară pe 


acoperişurile de pânză. Ploaia bătea tot mai furioasă; 
asupra luncii se lăsase o întunecime de nepătruns. Uneori, 
trecea, purtată de puhoaie, câte o grindă de care se ţinea 
agăţată o fiinţă omenească, aruncată de valuri în sus şi în 
jos; alte daţi, o arătare întunecată de vită sau de om: o 
mână se ivea din apă, şi apoi se cufunda în adânc, pentru 
totdeauna. 

Clocotul mereu mai mânios al apelor copleşi totul: şi 
mugetele vitelor ce se înecau, şi strigătele oamenilor: 
„Isuse! Isuse! Fecioară Maria!” Pe luncă se iviră vârtejuri şi 
bulboane; căruțele piereau... 

Dar „Wawrzon şi Marysia? Peretele de casă, pe care stătea 
bătrânul ţăran sub cortul lui Orlik, îi salvă deocamdată, căci 
se ţinea la suprafaţă ca o plută. Valul îl purta în jurul 
poienii, ducându-l către pădure; acolo se izbi de un copac, 
apoi de un altul, şi în cele din urmă, împins în făgaşul 
puhoiului, se pierdu undeva, departe, în întuneric. 

Fata, îngenunchind lângă bătrânul ei tată, ridică mâinile 
către cer, chemându-l în ajutor, dar nu îi răspundeau decât 
năpustirile puhoaielor de ploaie, bătute de vânt... 

Cortul se rupse, dar şi pluta era în primejdie în orice clipă, 
căci în urma şi înaintea ei treceau trunchiuri de copaci, 
smulşi din rădăcini, care puteau să o sfărâme sau să o 
răstoarne. 

În cele din urmă, ajunse între crăcanele unui copac, ale 
cărui ramuri abia se vedeau din apă; în aceeaşi clipă, din 
vârful copacului se auzi un glas de om: 

— "Ţine carabina şi treci la celălalt capăt, ca să nu se 
aplece pluta când oi sări... 

Wawrzon şi Marysia abia avură timp să împlinească 
porunca ce li se dăduse când o făptură omenească sări 
dintre crengi pe plută. Era Orlik. 

— Marysia, zise el, precum ţi-am spus, nu te voi părăsi. Aşa 
să-mi ajute Dumnezeu! Te voi scoate şi din acest prăpăd al 
apelor. 


Cu bărdiţa, pe care o purta eu sine, tăie o cracă dreaptă 
de copac, o curaţi cât ai clipi din ochi, împinse pluta dintre 
ramuri şi începu să vâslească. 

Ajungând în albia torentului, pluteau cu iuţeala fulgerului. 
Încotro? Nu ştiau nici ei, dar pluteau. Din timp în timp, 
Orlik împingea câte un trunchi din cale sau întorcea pluta, 
ca să înconjure vreun copac rămas în picioare. Puterea-i de 
uriaş sporise parcă. Deşi era întuneric, ochiul lui 
descoperea orice primejdie. Trecură ceasuri după ceasuri. 
Oricare altul ar fi căzut frânt, dar pe faţa lui nu se vedea 
nici urmă de osteneală. Către dimineaţă ieşiseră pesemne 
din pădure, căci în zare nu se mai vedea nici un vâri de 
copac, în schimb, tot cuprinsul era o mare fără de sfârşit. La 
coturi, apa se ridica uriaşă, galbenă şi înspumată şi se 
rostogolea, mugind, pe toată pustietatea. Între timp se 
luminase de ziuă de-a binelea, Văzând că prin apropiere nu 
se mai afla nici un trunchi, Orlik conteni pentru o clipă din 
vâslit şi se întoarse către Marysia. 

— Acum eşti a mea, pentru că eu te-am smuls din ghearele 
morţii. 

Cu capul descoperit, cu faţa udă şi rumenită de oboseală, 
înfierbântată de lupta cu puhoaiele, arăta atâta putere, 
încât pentru întâia oară Marysia nu îndrăzni să-i mai spună 
că şi-a dat cuvântul altuia. 

— Marysia, zise flăcăul, cu glas moale, Marysia, iubita 
mea! 

— Încotro mergem? întrebă ea, vrând să schimbe vorba. 

— Nu-mi pasă! Numai să fiu cu tine... cu iubita mea... 

— Vâsleşte, câtă vreme moartea stă încă în faţa noastră. 
Orlik începu din nou să vâslească. Între timp, Wawrzon se 
simţea din ce în ce mai rău. Uneori îl cuprindea fierbinţeala, 
alteori îl lăsa, însă slăbea mereu. Prea mare suferinţă 
pentru trupul lui bătrân şi istovit! Se apropiau sfârşitul şi 
liniştea cea mare, odihna cea de veci. Spre amiază, se trezi 
şi spuse: 


— Marysia, eu n-am să mai apuc ziua de mâine. Ah! Fată, 
fată! De ce-am plecat din Lipihce şi de ce te-am luat şi pe 
tine? Dar Dumnezeu este milostiv! Am suferit destul, îmi va 
ierta păcatele. Pe mine să mă îngropaţi, dacă veţi putea; iar 
pe tine, Orlik să te ducă la domnul cel cărunt de la New 
York. E un om bun, o să-i fie milă de tine, o să-ţi dea bani de 
drum şi o să te întorci la, Lipihce. Eu n-am să mă mai întorc. 
Ah, Doamne, Dumnezeule milostiv, îngăduie sufletului meu 
să zboare acolo, ca o pasăre, ca să mai poată vedea măcar o 
dată locurile acelea! 

După aceste cuvinte, îl cuprinse fierbinţeala şi începu a 
bolborosi: „Sub acoperământul tău alergăm, o, Sfântă 
Născătoare!” Deodată strigă: „Să nu mă aruncaţi în apă, că 
nu sunt câine!” Apoi, pesemne amintindu-şi cum, răpus de 
sărăcie, voise s-o înece pe Marysia, strigă iarăşi: „lartă-mă, 
copila mea, iartă-mă!” 

Ea, sărmana, stătea la căpătâiul batonului şi plângea. Orlik 
vâslea, şi un nod de plâns i se pusese în gât. 

Către seară, se însenină. Înainte de asfinţit, soarele se 
arătă deasupra ținutului năvălit de puhoaie, răsfrângându- 
se în apă într-o lungă dâră aurie. Bătrânul trăgea să moară. 
Dumnezeu se milostivi de el şi-i dădu o moarte senină. La 
început, repetă cu glas de jale: „Am plecat din Polonia, din 
ţara aceea”, dar după un timp, în aiureala fierbinţelii i se 
păru că se întorcea înapoi, acasă. Domnul cel bătrân de la 
New York îi dădea bani pentru drum şi pentru 
răscumpărarea gospodăriei, şi iată că pleca acasă împreună 
cu Marysia. Se făcea că erau pe ocean, vaporul plutea zi şi 
noapte, marinarii cântau. Apoi se ivea portul de la 
Hamburg, de unde plecaseră spre America; tot felul de 
oraşe îi treceau pe dinaintea ochilor, peste tot locul se 
auzea numai grai nemţesc, dar trenul gonea înainte, şi 
Wawrzon simţea că se apropie de casa. Bucuria îi umfla 
pieptul; era parcă alt aer, şi o boare plăcută îi venea 
dinspre locurile lui de baştină. Ce-i asta? Granița. Biata lui 
inimă de ţăran bătea ca un ciocan... Să mergem mai 


departe! Doamne, Doamne! uite şi pământurile, şi livada de 
peri a lui Maciek... casele cenuşii şi bisericile. Colo, un 
ţăran cu căciula de oaie în cap merge în urma plugului. 
Wawrzon întinde braţele către el pe fereastra vagonului 
„Gospodarule, gospodărule...!”...dar nu poate să vorbească. 
Merg mai departe. Dar acolo ce este? Este oraşul 
Przyreble, şi dincolo de Przyreble se află satul Lipince. 
Merge pe drum împreună cu Marysia şi plâng amândoi. E 
primăvară. Grânele abia au dat în colţ... bondarii băzâie în 
aer... În Przyreble bat clopotele pentru vecernie... Isuse! 

Isuse! de ce atâta fericire pentru un păcătos ca el? Mai are 
de urcat şi dealul ăsta, şi acolo, sus, se află troiţa sfintei 
răstigniri şi o răscruce de drumuri, iar de acolo înainte 
începe satul Lipiice. Acum nu mai merg pe drum, ci zboară 
prin văzduh, purtaţi de aripi nevăzute. Au ajuns pe coama 
dealului, la troiță, la răscrucea drumurilor. Țăranul se 
aruncă la pământ şi plânge în hohote de fericire, sărută 
ţărâna şi, târându-se până la troiță, îmbrăţişează crucea; a 
ajuns la Lipince, Da. El era la Lipince, căci pe pluta care 
rătăcea pe apă se afla numai trupul lui fără suflare, iar 
sufletul zburase acolo unde îl aştepta liniştea şi fericirea, În 
zadar boceşte fata plecată asupra lui. „Tâicuţule! 
Tăicuţule!” El nu se va mai întoarce la tine, sărmană 
Marysia! El se simte foarte bine la Lipince. 

Înnoptă. Orlik scăpă vâsla din mână de atâta trudă, iar 
foamea îl chinuia. Îngenunchind lângă trupul neînsufleţit al 
tatălui ei, Marysia repeta rugăciunea cu glas frânt, iar jur 
împrejur, până în zarea cea mai depărtată, nu se vedea 
decât o nesfârşită întindere de apă. Intraseră pesemne în 
albia unui râu mai mare, căci torentul îi purta iarăşi cu 
toată puterea. Pluta nu mai putea fi îndrumată, se aflau 
poate între vârtejurile de deasupra râpilor din stepă, căci 
adesea pluta se învârtea ca o roată în loc. 

Orlik simţea că-l părăsesc puterile, când deodată se ridică 
în picioare şi strigă: 

— Dumnezeule! Uite colo o lumină! 


Marysia îşi ridică ochii către locul unde arăta cl cu mâna. 
În depărtare se vedea într-adevăr o licărire ca de foc, ale 
cărei pâlpâiri se răsfrângeau în apă, 

— Este o barcă din Clarksville! spuse cu grabă Orlik. 
Yankeii ne-o trimit ca să ne salveze. Numai de nu ne-ar 
ocoli... Marysia, am să te scap de la pieire! Haide, haideee! 

Vorbind, vâslea din răsputeri. Licărirea din depărtare 
creştea, iar în lumina ei roşietică se lămurea parcă o barcă 
mare. Era încă foarte departe, dar se apropia. După un 
timp, Orlik băgă de seamă că barca nu mai înainta. 
Intraseră într-un şuvoi puternic şi larg, care îi târa în 
direcţia opusă bărcii. 

Orlik îşi încorda toate puterile, dar în aceeaşi clipă prăjina 
i se frânse în mână. Rămăseseră fără vâslă. Şuvoiul îi ducea 
tot mai departe; lumina din zare se micşora. Din fericire, 
după un sfert de ceas pluta dădu peste un copac, care 
stătea singuratic în stepă, şi se opri între ramurile lui. 

Începură să strige amândoi ajutor, dar vuietul şuvoiului 
era prea puternic şi le înăbuşea glasurile. 

— Am fă trag cu arma, spuse Orlik. Au să vadă scăpărarea 
de lumini, au să audă împuşcătura. Abia grăi, şi ridică ţeava 
carabinei în sus, dar în ioc de împuşcătură se auzi numai 
pocnetul surd al cocoşului în magazia armei. Pulberea se 
înmuiase. Deznădăjduit, Orlik se trânti pe plută, întinzându- 
se cât era de lung. Nu mai avea ce face. O clipă stătu ca 
mort, apoi se ridică şi spuse: Marysia... să fi fost altă fată, 
de mult aş fi luat-o cu sau fără voia ei şi aş fi dus-o în 
pădure. M-am gândit să fac şi cu tine la fel, dar n-am 
cutezat, pentru că te iubeam. Am trecut prin lume ca un 
lup, şi oamenii se temeau de mine; de tine însă m-am temut 
eu, Marysia! Mi-oi fi făcut poate farmece sau altceva... Dar 
dacă nu vrei să te măriţi cu mine, mai bine moartea! Am să 
te scap, sau am să pier; dacă voi pieri însă, să te gândeşti cu 
milă la mine, scumpa mea, şi să te rogi pentru mântuirea 
sufletului meu. Cu ce ţi-am greşit? Nici o nedreptate n-am 


săvârşit împotriva ta. Eh! Marysia, Marysia! Rămâi cu bine, 
scumpa mea, soarele meu... 

Şi înainte ca fata să-şi dea seama ce vrea să facă, se 
aruncă în apă şi porni încet. O clipă îi văzu prin întuneric 
capul şi braţele, care spintecau apa împotriva curentului, 
căci era înotător tare iscusit. Dar în clipa următoare nu mai 
văzu nimic. Pornise către barca din depărtare, ca s-o 
salveze pe Marysia. Şuvoiul puternic îi frâna mişcările, ca şi 
când o altă putere l-ar fi tras înapoi; el însă se desprindea şi 
mergea înainte. Dacă ar fi putut să iasă din acest şuvoi şi să 
intre în altul, fără îndoială că ar fi ajuns la ţintă, între timp, 
însă, cu toate străduinţele lui supraomeneşti, abia izbutea 
să înainteze. Apa galbenă şi murdară îi arunca adesea 
spumă în ochi, trebuia să-şi înalțe capul, să respire adânc şi 
să-şi încordeze privirea în întuneric, ca să vadă unde se afla 
luminiţa bărcii. Câte-odată, un val mai puternic îl arunca 
îndărăt, alteori îl ridica în sus; răsufla tot mai greu, simţea 
că-i amorţesc genunchii. Se gândea: „N-am să ajung”, dar 
în aceeaşi clipă un glas tainic îi şoptea la ureche, ca şi când 
ar fi fost vocea iubită a Marysiei: „Scapă-mă!” şi iarăşi 
pornea deznădăjduit să spintece apa cu braţele. Obrajii îi 
erau umflaţi, scuipa apă din gură, ochii îi ieşeau din orbite... 
Dacă s-ar fi întors, fără doar şi poate că, dus de curent, ar fi 
putut să ajungă până la plută, dar nu voia nici măcar să se 
gândească la aşa ceva, căci lumina bărcii se apropia tot mai 
mult. Într-adevăr, şi barca venea către el, dusă de acelaşi 
şuvoi cu care se lupta el. Deodată, simţi că genunchii şi 
picioarele îi amorţesc cu totul. Încă vreo câteva opinteli 
deznădăjduite... Barca era tot mai aproape... „Ajutor! 
Ajutor...!” Cuvântul din urmă i-l înăbuşi apa, care îi năvălise 
în gâtlej. Se cufundă. Valul îi trecu pe deasupra capului, dar 
el ieşi iarăşi la suprafaţă. Barca era aproape, foarte 
aproape. Auzea plescăitul vâslelor şi sunetul lor, când se 
loveau de bord. Îşi încorda glasul cu cele din urmă puteri şi 
strigă ajutor. Strigătul fu auzit, căci plescăitul vâslelor se 
înteţi. Dar Orlik se cufundă iarăşi. Îl prinsese un vârtej 


cumplit... O clipă se mai ţinu deasupra valului, apoi nu se 
mai ivi din apă decât o mână, după aceea a doua, şi în cele 
din urmă se mistui în bulboană... În vremea aceasta, 
Marysia, care rămăsese pe plută numai cu trupul 
neînsufleţit al tatălui ei, se uita cu ochi rătăciţi către lumina 
din depărtare. Şuvoiul o ducea însă spre lumina aceea. Era 
o barcă cu vreo zece vâsle, care, în lumina lanternei, se 
mişcau ca picioarele roşii ale unui gândac enorm. Marysia 
începu să strige cu deznădejde. 

— Hei, Smith! spuse cineva în limba engleză. Să mă 
spânzuri dacă n-am auzit strigăte de ajutor, dacă nu le aud 
şi acum. 

O clipă mai târziu nişte braţe puternice o traseră pe 
Marysia în barcă, dar Orlik nu se afla acolo. 

După două luni, Marysia ieşi din spitalul de Ia Little Rock, 
şi cu bani adunaţi de oameni milostivi putu să plece la New 
York. 

Banii aceştia însă nu-i ajunseră. O parte din drum trebui 
să-l facă pe jos, dar acum ştiind s-o rupă puţin pe 
englezeşte, putea să-i convingă pe unii conductori de tren s- 
o ia chiar şi fără bilet. Multora le era milă de această fată 
sărmană, bolnavă şi amărâtă, cu ochi mari, albaştri, care 
semăna mai degrabă cu o umbră decât cu o fiinţă 
omenească şi care cerea îndurare cu priviri înlăcrimate. 
Dar nu oamenii erau cruzi cu ea, ci viaţa şi întâmplările ei. 
În vârtejul vieţii americane, în acel uriaş business, ce putea 
să facă o floare de câmp din Lipihce? Cum să se descurce? 
Carul acestei vieţi frământate trebuia să treacă peste ea şi 
să-i strivească trupul plăpând, aşa cum trece orice car 
peste florile care cad în calea Lui... 

Slăbită, cu mâna care-i tremura de istovire, Marysia trase 
clopoţelul de la poarta casei de pe Water Street, la New 
York. Se ducea să ceara ajutor la domnul cel cărunt, 
băştinaş din ţinutul Poznan. Îi deschise un om străin, un 
necunoscut. 

— Mister Zlotopolski este acasă? 


— Cine este acesta? 

— Un domn în vârstă, şi-i arătă cartea de vizită... 

— A murit. 

— A murit? Dar fiul său? Domnul William... 

— A plecat. 

— Dar domnişoara Jenny? 

— A plecat. 

Uşa se închise. Marysia se aşeză pe prag, ştergându-şi de 
pe faţă lacrimile. Se afla iarăşi la New York, singură, fără 
ajutor, fără sprijin, fără bani, lăsată în voia lui Dumnezeu. 

Să rămână oare în acest oraş? Niciodată! Are să se ducă în 
port, în docurile germane, are să cadă la picioarele 
căpitanilor de vapoare şi are să-i roage s-o ia; şi dacă îşi vor 
face pomană cu ea, are să străbată, cerşind, toată 
Germania şi are să se întoarcă la Lipince. Acolo se află Jasko 
al ei. Ea nu mai are acum pe nimeni pe lume decât pe el. 
Dacă el mai vrea s-o primească, dacă o fi uitat-o şi dacă are 
s-o respingă, va putea cel puţin să moară acolo, în preajma 
lui. 

Se duse în port şi căzu la picioarele căpitanilor germani. 

Ei ar fi luat-o; căci fata asta, dacă ar fi mâncat ceva mai 
bine, ar fi fost o fată destul de frumoasă. Ei erau bucuroşi, 
dar ce folos? Legea nu îngăduia, de altfel nici ei nu puteau 
să admită, aşa că fata asta să facă bine să-i lase în pace! 

Noaptea se ducea să doarmă pe acelaşi pod pe care 
dormise odată cu taică-său, în noaptea de neuitat, când 
voise s-o înece. Se hrănea cu ceea ce arunca apa la țărm, 
aşa cum se hrănise şi în vremea când trăia tată-său. Din 
fericire, era vară... era cald... În fiecare zi, de îndată ce 
răsărea soarele, se ducea la docurile germane să ceară milă 
şi în fiecare zi se ruga zadarnic. Era însă stăruitoare, aşa 
cum sunt toţi ţăranii. Între timp, puterile o părăseau. 
Simţea că dacă nu va pleca îndată, în scurtă vreme va muri, 
aşa cum muriseră toţi cei de care o legase soarta. 

Într-o dimineaţă, abia s-a târât în docuri, cu mare 
anevoinţă, şi cu gândul că acesta era cel din urmă drum al 


ei, pentru că nu o mai ţineau puterile. Se hotări să nu se 
mai roage, ci să se strecoare pe furiş pe oricare vapor care 
pleca spre Europa şi să se ascundă undeva, la fund. După 
ce va porni vaporul şi o vor găsi, doar n-or arunca-o în apă; 
şi chiar dacă or arunca-o, ce o să fie? Îi era totuna; de 
vreme ce tot trebuia să moară, are să moară în clipa aceea. 
Dar la puntea de trecere pe vapor era pază, şi gardianul o 
respinse de la cea dintâi încercare. Atuncea se aşeză pe o 
grindă de pe malul apei şi simţi că o apucă fierbinţeala. 
Prinse a zâmbi şi a mormăi: 

— Sunt moşieriţă, Jasko, dar ţi-am păstrat credinţă. Ce, nu 
mă recunoşti? 

Sărmană fată nu se îmbolnăvise de fierbinţeală, ci 
înnebunise. De atuncea în fiecare zi venea în port, ca să-l 
aştepte pe Jasko. Oamenii se deprinseseră cu ea, şi uneori îi 
dădeau de pomană. Ea mulțumea cu umilinţă, zâmbind ca 
un copil. Asta a ţinut vreme de vreo două luni. Într-o zi, 
însă, n-a mai venit în port, şi de atuncea nu se mai ştie nimic 
de ea. Numai gazeta poliţiei a anunţat a doua zi că în 
preajma portului a fost găsit trupul neînsufleţit al unei fete, 
a cărei identitate n-a putut fi stabilită. 

Paznicul farului. 

Povestirea de faţă se bazează pe o întâmplare reală, 
despre care, la vremea sa, a scris ]. Horain, într-una din 
corespondentele lui din America. 

Cuvânt înainte. 

Printre creaţiile care descriu viaţa emigranților polonezi în 
America se situează şi Paznicul farului, o capodoperă de 
proporţii liliputan, a cărei geneză este conținută într-o 
scrisoare pe care Sienkiewicz o trimite la 18 decembrie 
1877 ziarului „Kurier Codzienny”. Aici relata o întâmplare 
reală, povestită de un prieten, Julian Horain, care a trăit un 
timp în California. „Elementele factologice din această 
povestire le va cuprinde, cu modificări numai formale, în 
descrierea ultimii etape din viaţa personajului Skawinski, 
înfăţişat în Paznicul farului în anul 1880. Publicată în anul 


următor, 1881, în „Niwa”, va apărea în volum în 1882. 
Indiferent de opiniile formulate după tipărirea nuvelei, cele 
mai multe pozitive, valoarea şi popularitatea ei sunt 
consfinţite, printre altele, şi de prozele pe care le-a inspirat 
(În unul 1835 de M. Konopnicka ori Căsătoria de W. 
Sieroszewski ş. a.); nici una nu o egalează. Prima traducere 
în româneşte datează din 1908 şi a apărut în „Răvaşul” (nr. 
13, 18, p. 406-421); datorită lui Ilie E. Torouţiu (Bibliografia 
relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în 
periodice. 1859-1918). 

[. 

ÎNTR-O ZI, paznicul farului de lângă Aspinwall 
[334], în apropiere de Panama, a pierit fără urmă. Cum 
faptul s-a produs pe timp de furtună, s-a bănuit că 
nenorocitul s-a apropiat prea mult de ţărmul stâncos al 
insulei pe care se afla farul şi a fost furat de un val. 
Presupunerea aceasta părea cu atât mai întemeiată, cu cât 
a doua zi nu s-a găsit nici barca, pe care de obicei o ţinea 
adăpostită într-o adâncitură a stâncii. Postul de paznic al 
farului devenind astfel vacant, trebuia să se găsească fără 
întârziere un înlocuitor, deoarece farul avea însemnătate, 
nu numai pentru circulaţia locală, dar şi pentru vapoarele 
care circulau între New York şi Panama. Golful Mosquito e 
plin de bancuri de nisip, printre care drumul este 
primejdios chiar şi în timpul zilei, iar noaptea, mai ales când 
se lăsa ceaţă, ceea ce se întâmplă foarte adesea pe aceste 
ape dogorâte de soarele tropical, circulaţia este aproape cu 
neputinţă, Pe asemenea vreme, singurul îndreptar al 
numeroaselor vapoare este lumina farului. 

Grija de a găsi un nou paznic de far cădea în seama 
consulului Statelor Unite, care îşi avea reşedinţa la Panama. 
Şi trebuie să arătăm că aceasta nu era o grijă obişnuită, mai 
întâi, pentru că noul paznic trebuia găsit în răstimp de 
douăsprezece ceasuri; iar în al doilea rând, el trebuia să fie 
un om excepţional de conştiincios, aşa că nu oricine putea fi 
primit; în sfârşit, candidaţi pentru un asemenea post, pur şi 


simplu nu se iveau. Viaţa în turnul farului este deosebit de 
grea, aşa că nu le surâdea defel trândavilor locuitori ai 
ținuturilor de miazăzi, cărora le place să hoinărească în 
deplină libertate. Un paznic de far este oarecum un 
puşcăriaş. Cu excepţia duminicii, el nu poate părăsi nici o 
clipă insula de piatră. Barca din Aspinwall îi aduce o dată pe 
zi mâncare şi apă proaspătă; după aceea, omul care îi 
aduce merindele pleacă îndată, iar insula, care are o 
întindere de un pogon, rămâne cu desăvârşire pustie. 
Paznicul locuieşte în turnul farului, unde are grijă să ţină 
bună rânduială; ziua dă semnalele cuvenite, ridicând 
steagurile de diferite culori, potrivit cu indicaţiile 
barometrului, iar seara aprinde lumina. Altminteri n-ar fi o 
muncă prea grea, dacă n-ar fi împrejurarea că pentru a 
ajunge sus, la farul care se află în vârful turnului, trebuie să 
urci peste patru sute de trepte întortocheate şi foarte 
înalte, călătorie pe care paznicul este obligat câteodată să o 
facă de mai multe ori pe zi. La urma urmei, viaţa aceasta se 
asemăna cu viaţa de mănăstire, ba era chiar mai rea decât 
obişnuita viaţă de mânăstire, semăna cu o viaţă de pustnic. 
Nu-i deci de mirare că mister Isaac Falconbridge se găsea 
într-o mare încurcătură, străduindu-se să găsească un 
înlocuitor permanent răposatului paznic, şi deci nu este 
greu să-i înţelegem bucuria când, pe neaşteptate, 
înlocuitorul se înfăţişă chiar în aceeaşi zi. Era un bătrân de 
vreo şaptezeci de ani sau poate chiar mai mult, dar părea 
viguros, se purta drept şi avea mişcări şi ţinută de soldat. 
Avea părul alb de tot şi faţa bronzată ca de creol 
[335], dar, judecând după ochii săi albaştri, nu era de felul 
lui din miazăzi. Avea o înfăţişare de om mâhnit şi abătut, 
dar cinstit. Noul-venit îi plăcu lui Falconbridge de la prima 
vedere. Rămânea numai să-l cerceteze mai de aproape, din 
care pricină s-a încins între ei următoarea discuţie; 

— De unde eşti de fel? 

— Sunt polonez. 

— Ce-ai făcut până acum? 


— Am hoinărit. 

— Un paznic de far este legat de locul unde îşi are slujba. 

— Am nevoie de odihnă. 

— Ai mai ocupat vreun post? Ai vreun certificat precum că 
ai îndeplinit vreo slujbă cinstită la stat? 

Bătrânul scoase din sân o bucată de mătase decolorată, 
care semăna cu o fâşie de steag vechi. O desfăcu şi spuse: 

— Iată certificatele mele. Această cruce am primit-o în 
treizeci: astălaltă este spaniolă, din războiul carlist; a treia 
este Legiunea de onoare franceză; a patra am dobândit-o în 
Ungaria. Apoi m-am bătut în Statele Unite, împotriva celor 
din Sud 
[336], dar acolo nu se dau decoraţii, de aceea - iată 
certificatul. 

Falconbridge luă hârtia şi începu să citească. 

— Hm! Skawinski? Acesta este numele dumitale?... Hm!... 
Două steaguri luate de dumneata singur într-un atac la 
baionetă... Ai fost soldat viteaz! 

— Voi fi şi un conştiincios paznic de far. 

— Acolo va trebui să te urci de câteva ori pe zi în turn. Le 
ţin picioarele? 

— Am străbătut pe jos drumul, de la New York până în 
California. 

— All right! Cunogşti serviciul de mare? 

— Trei ani am servit pe o balenieră. 

— Ai încercat, se vede, tot felul de profesiuni! 

— Numai linişte n-am găsit! 

— De ce? 

Bătrânul săltă din umeri. 

— Aşa mi-a fost soarta. 

— Totuşi, pentru un paznic de far mi se pare că eşti prea 
bătrân. 

— Sir, răspunse deodată candidatul, cu glas tulburat. Sunt 
foarte obosit şi necăjit. Precum vedeţi, am trecut prin 
multe. Postul acesta este unul din cele pe care aş fi dorit din 
toată inima să-l obţin. Sunt bătrân, am nevoie de linişte! E 


vremea să-mi spun: „Aici ai sa rămâi, acesta este postul 
tău”. Ah, sir! Numai de dumneavoastră depinde acest lucru! 
Nu ştiu dacă mă voi mai întâlni a doua oară cu o asemenea 
slujbă! Ce fericire că am venit la Panama... Vă rog... pe 
Dumnezeul meu, sunt ca un vapor care, dacă nu va intra în 
port, se va scufunda... Dacă vreţi să fericiţi un om bătrân... 
Jur ca sunt cinstit, dar, m-am săturat de atâta hoinăreală. 

Ochii albaştri ai bătrânului vădeau o dorinţă atât de 
fierbinte, încât Falconbridge, care avea o inimă bună şi 
simplă, fu mişcat. 

— Well 
[337]! spuse. 'Te primesc. Eşti paznic de far. 

Faţa bătrânului se lumină de o nespusă bucurie. 

— Mulţumesc, 

— Te poţi duce chiar astăzi la turn? 

— Da. 

— Atunci, good-bye 
[338]! Să nu uit să-ţi mai spun ceva; pentru orice abatere 
de la serviciu, vei fi concediat. 

— All right! 

Chiar în aceeaşi seară, când soarele cobora de cealaltă 
parte a Oceanului, şi după o zi senină venea noaptea 
întunecată, se văzu că noul paznic era la post, pentru că 
farul arunca pe ape, ca de obicei, puternicele lui şuvoaie de 
lumină. Noaptea era pe deplin liniştită, tăcută, o noapte cu 
adevărat tropicală, îmbibată de o ceaţă străvezie, care 
alcătuia în jurul lunii un cerc mare, ca un curcubeu cu 
margini fluide şi necuprinse. Numai marea se frământa, 
pentru că se apropia fluxul. Skawinski sta pe platformă, sub 
lanterna cea mare, care de jos părea un mic punct negru. 
Încerca să-şi adune gândurile şi să înţeleagă noua lui 
situaţie. Dar gândul lui se afla sub o prea puternică 
presiune, ca să se poată desfăşura firesc Se simţea ca o 
fiară hăituită în clipa când, în sfârşit, se mistuie în faţa 
vânătorilor într-un adăpost, pe o stâncă inaccesibilă sau 
într-o peşteră. A sosit în sfârşit şi pentru el vremea liniştii. 


Simţământul siguranţei îi umplea sufletul de o 
nemaipomenită bucurie. Aici, pe stânca aceasta, el putea, 
pur şi simplu, să-şi bată joc de îndelungata-i pribegie, de 
vechile lui nefericiri şi înfrângeri. Era într-adevăr ca o 
corabie căreia furtuna i-a sfărâmat catargul, i-a frânt 
straiurile şi pânzele, pe care a zvârlit-o din înălţimea norilor 
până în adâncul mării, pe care au lovit-o valurile şi a 
scuipat-o spuma şi care totuşi a ancorat în port. Icoane din 
vremea acestei furtuni îi treceau în goană prin minte, în 
contrast cu viitorul liniştit, care-l aştepta acum. O parte din 
ciudatele lui drumuri le povestise lui Falconbridge, dar nu 
pomenise nimic despre alte nenumărate întâmplări prin 
care trecuse. De câte ori îşi aşezase cortul şi-şi aprinsese 
focul în vatră, năzuind a se statornici pentru totdeauna în 
locul acela, totdeauna avusese nenorocul să se dezlănţuie 
vântul, care-i smulgea cortul din ţăruşi, îi împrăştia focul, 
iar pe el îl ducea la pierzanie. Uitându-se acum de pe 
platforma turnului la valurile luminate, îşi amintea de toate 
prin câte a trecut. S-a bătut aproape în toate cele patru 
părţi ale lumii, şi în pribegia lui a încercat aproape toate 
meseriile. Fiind vrednic şi cinstit, uneori câştiga bani destui, 
dar totdeauna îi pierdea, împotriva tuturor aşteptărilor, 
deşi se purta cu cea mai mare grijă. A scos aur din 
Australia, a căutat diamante în Africa, a fost puşcaş al 
stăpânirii în Indiile de Vest. Când şi-a înjghebat o fermă în 
California, i-a pustiit-o seceta; a încercat să facă negoţ cu 
triburile sălbatice din fundul Braziliei, dar şi-a sfărâmat 
pluta pe fluviul Amazon, iar ela trebuit să rătăcească prin 
păduri, aproape gol şi fără nici o armă, vreme de mai multe 
săptămâni, hrănindu-se cu fructe sălbatice şi aflându-se 
necontenit în primejdia de a fi sfâşiat de vreo fiară. A 
întemeiat un atelier de fierărie la Helena, în statul 
Arkansas, dar întregul oraş a fost mistuit de un incendiu 
cumplit. După aceea, străbătând Munţii Stâncoşi, a căzut în 
mâinile indienilor, şi numai printr-o minune a putut fi salvat 


de către puşcaşii canadieni. A fost matelot pe un vapor care 
făcea cursa între Bahia 

[339] şi Bordeaux, mai târziu a fost aruncător de cange pe 
un vapor de vânat balene. Amândouă vapoarele s-au 
sfărâmat. A avut o fabrică de ţigări în Havana, dar pe când 
zăcea bolnav de vomito 

[340], a fost prădat de asociatul său. În sfârşit, a sosit la 
Aspinwall, şi aici înfrângerile lui trebuiau să se sfârşească. 
Ce nenorocire putea să-l mai urmărească pe această insulă 
stâncoasă? Nici apa, nici focul, nici oamenii! De altfel, din 
partea oamenilor, Skawiiski nu avusese prea mult de 
suferit. Oamenii îi făcuseră mai mult bine decât rău. 

În schimb, i se părea că e urmărit cu înverşunare de toate 
cele patru elemente ale naturii. Cei care-l cunoşteau, 
spuneau că nu are noroc, şi în felul acesta lămureau totul. 
De altfel, el însuşi ajunsese oarecum maniac. Credea că o 
mână puternică şi răzbunătoare îl urmăreşte pretutindeni, 
pe uscat, ca şi pe apă, Nu-i plăcea însă să vorbească despre 
acest lucru; numai uneori, când îl întreba câte cineva a cui 
ar putea îi mâna aceasta, arăta misterios către Steaua 
Polară şi răspundea că asta vine dintr-acolo... Într-adevăr, 
înfrângerile lui erau atât de copleşitoare, încât te cuprindea 
mirarea că mai exista, atât de uşor puteau ele dobori pe 
omul care le îndura. De altfel, avea o răbdare de indian şi o 
mare putere de rezistenţă, care izvora din bunătatea inimii 
lui. Pe vremuri, în Ungaria, a fost împuns de câteva ori cu 
baioneta pentru că nu voise să se agate de scara care i se 
arăta drept unic mijloc de salvare şi să strige: iertare! Tot 
aşa n-a vrut să se plece nici în faţa nenorocirilor care îl 
copleşeau. Mergea înainte, trudind ca o furnică. Aruncat 
înapoi de o sută de ori, îşi reîncepea liniştit călătoria pentru 
a suta una oară. Era în felul lui un om cu totul ciudat. Acest 
bătrân soldat, pârjolit Dumnezeu ştie de câte focuri, 
deprins cu nenorocirile, lovit şi călit, avea inimă de copil. În 
timpul epidemiei din Cuba s-a îmbolnăvit, pentru că dăduse 


toată chinina bolnavilor, fără să-şi oprească pentru el nici 
măcar un gram, deşi avusese o cantitate destul de mare. 

Mai avea încă o ciudăţenie: după atâtea dezamăgiri, era 
mereu plin de încredere şi nu-şi pierdea niciodată speranţa 
că toate se vor îndrepta în bine. În fiecare iarnă se înviora şi 
prezicea întâmplări mari. Le aştepta cu nerăbdare, şi cu 
gândul la ele trăia un an întreg. Dar iernile treceau una 
după alta, şi Skawinski nu obținuse decât atât: să 
încărunţească cu totul. În sfârşit, veni şi bătrâneţea, şi 
începu să-şi piardă energia. Răbdarea lui era acum mai 
mult o resemnare. Vechea lui linişte se prefăcu într-o 
înclinare către duioşie, şi acest soldat călit în lupte ajunse 
încetul cu încetul o bocitoare gata să lăcrimeze pentru 
orice. 

În afară de aceasta, din când în când îl încerca cea mai 
chinuitoare nostalgie, pe care i-o întărâta orice 
împrejurare: rândunelele care treceau, păsările cenuşii 
care semănau cu vrăbiile, zăpezile din munţi sau vreo 
melodie care-i amintea cine ştie ce cântec auzit cândva, 
demult... 

În cele din urmă, nu-l mai stăpânea decât un singur gând: 
gândul odihnei, care-l cuprinse cu totul pe bătrân, 
întunecându-i toate dorinţele şi speranţele. Acest om în 
veşnic neastâmpăr nu mai dorea acum nimic mai bun şi mai 
de preţ decât un loc de tihnă, unde să-şi poată aştepta în 
linişte sfârşitul. Un ciudat capriciu al soartei îl vânturase 
prin toate ţările şi pe toate mările, astfel încât nu-şi mai 
putea reveni, şi poate că tocmai de aceea socotea că cea 
mai mare fericire a omului este să se statornicească într-un 
loc, să nu mai hoinărească. Drept este că această modestă 
fericire i se cuvenea, dar se obişnuise într-atât cu 
dezamăgirile, încât se gândea la ea ca oamenii care-şi 
făuresc visuri ce nu se pot înfăptui. Nu mai cuteza să 
nădăjduiască. Între timp, cu totul pe neaşteptate, în 
douăsprezece ceasuri dobândise o slujbă minunată, cum 
alta mai bună pentru el nici nu se putea găsi pe lume. Nu-i 


deci de mirare că seara, când aprinse farul, era parcă uluit, 
încât se întreba dacă toată această întâmplare era 
adevărată, şi nu îndrăznea să-şi răspundă. Între timp, însă, 
realitatea îi răspundea, dându-i dovezi de netăgăduit; 
stătea deci pe platformă ceasuri întregi, privea, se sătura, 
se încredința. Ai fi zis că acum vedea marea pentru întâia 
oară în viaţă, pentru că ceasornicul de la Aspinwall bătuse 
miezul nopţii, iar el nu-şi părăsise încă locul din vârful 
turnului - privea necontenit. Jos, la picioarele lui, marea 
cânta. Lanterna farului arunca în întuneric un enorm şi 
puternic cerc de lumină, după care privirea bătrânului se 
pierdea în depărtarea cu totul întunecată, tainică şi 
înfricoşătoare. Dar depărtarea aceea alerga, parcă, în 
întâmpinarea luminii. Valurile lungi, nesfârşite se 
rostogoleau din întuneric şi, mugind, veneau până la ţărmul 
insulei, unde li se vedeau coamele înspumate, lucind 
roşietic în lumina farului. Fluxul era tot mai puternic, şi apa 
se revărsa peste bancurile de nisip. Glasul tainic al 
oceanului era tot mai plin şi tot mai adânc, uneori ca un 
tunet, alteori ca vuietul unei păduri uriaşe sau ca o 
îndepărtată şi tulbure larmă de voci omeneşti. Câteodată se 
molcomea. După aceea, urechea bătrânului prindea câteva 
suspine, câteva colcăituri, şi iarăşi se dezlănţuiau 
detunături amenințătoare. În sfârşit, vântul împrăştie ceața, 
dar aduse nori întunecaţi şi ferfeniţiţi, care acoperiră luna. 
Dinspre apus, vântul bătea tot mai puternic. Valurile se 
năpusteau furioase în stânca pe care se ridica turnul 
farului, înspumându-i zidurile. În depărtare, se auzea 
clocotul furtunii. Pe cuprinsul întunecat şi frământat se iviră 
câteva lumini verzui, care spânzurau de catargele 
vapoarelor. Şi acele puncte verzui când se ridicau în sus, 
când se lăsau în jos, când se legănau în dreapta, când în 
stângă. Skawinski cobori în odaia lui. Furtuna începu să 
urle. Acolo, afară, oamenii de pe vapoare luptau cu noaptea, 
cu întunericul, cu valurile; în odaie însă era linişte şi tăcere. 
Chiar şi vuietul furtunii răzbătea anevoie prin zidurile 


puternice, şi numai tic-tacul uniform al ceasornicului îl 
îndemna parcă pe bătrânul trudit la somn. 

II. 

Trecură ceasuri, zile şi săptămâni... 

Marinarii spun că uneori, când marea este tare înfuriată, 
cineva îi strigă pe nume noaptea, prin întuneric. Dacă 
nesfârşitul mării poate să arunce astfel de chemări, este 
deci cu putinţă că atunci, când omul îmbătrâneşte, să audă 
chemările unui alt nesfârşit mai întunecat şi mai tainic; şi cu 
cât este omul mai trudit în viaţă, cu atât mai plăcute-i sunt 
chemările acestea. Dar pentru a le auzi, trebuie linişte. În 
afară de aceasta, bătrâneţii îi place singurătatea, poate ca o 
presimţire a morţii. Pentru Skawinski, farul era un fel de 
mormânt. Nimic nu poate fi mai monoton decât viaţa în 
turnul unui far. Dacă se întâmplă ca vreun tânăr să se 
angajeze paznic de far, după un timp îşi părăseşte slujba. 
De aceea, paznicul de far este mai întotdeauna un om în 
vârstă, posomorât şi închis în sine. Când uneori îşi 
părăseşte farul şi ajunge între oameni, umblă printre ei ca 
şi când atuncea s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. 

La far lipsesc toate acele impresii mărunte care în viaţa 
obişnuită te învaţă să legi totul în tine însuţi. Toate lucrurile 
cu care vine în atingere paznicul de far sunt enorme şi 
lipsite de forme precise şi determinate. Cerul este un singur 
tot, apa un altul, iar în mijlocul acestor infinituri se află un 
suflet singuratic de om! 

În viaţa aceasta, gândul e mai degrabă o necontenită 
îngândurare, şi în această îngândurare nimic nu-l 
stinghereşte pe paznicul de far, nici chiar îndeletnicirea pe 
care o are. Zilele seamănă între ele, ca două mătănii dintr- 
acelaşi şirag, şi numai schimbarea vremii este, poate, 
singura diversitate. Skawinski însă se simţea foarte fericit, 
aşa cum nu fusese niciodată în viaţă. Se scula în zori, 
mânca, ştergea lentilele farului, iar după aceea, aşezându- 
se pe platformă, se uita pe întinsul apei, şi niciodată ochii 
săi nu izbuteau să se sature de priveliştile care li se iveau 


înainte. De obicei, în acest vast cadru de culoare verde- 
albăstruie se vedea un şir de corăbii cu pânzele întinse, 
care luceau în razele soarelui atât de puternic, încât, sub 
impresia acestei lumini, închideai ochii fără voie; uneori 
vapoarele, folosindu-se de acel vânt prielnic care se 
numeşte alizeu, mergeau unul după altul, înşiruite într-un 
singur rând, întocmai ca un lanţ de pescăruşi sau de 
albatroşi. Butoaiele roşii, care arătau drumul, se legănau pe 
valuri într-o mişcare uşoară şi măsurată; în fiecare zi, către 
prânz, se ivea o enormă coamă de fum, cenuşie. Era 
vaporul de la New York, care aducea călători şi mărfuri la 
Aspinwall, lăsând în urmă o lungă dâră de spumă. De 
cealaltă parte a terasei, Skawinski vedea, ca-n palmă, 
oraşul Aspinwall şi portul său, ca un furnicar, iar în port o 
pădure de catarge, bărci şi luntre; ceva mai departe se 
vedeau casele albe şi turnurile oraşului. Din înălţimea 
turnului, casele păreau cuiburi de pescăruşi, bărcile nişte 
gândaci, iar oamenii se mişcau. ca nişte puncte mici pe 
bulevardul alb, de piatră. Dimineaţa, adierea uşoară care 
venea dinspre răsărit aducea zvon de glasuri omeneşti, 
peste care se ridicau sirenele vapoarelor. Către amiază 
venea ceasul odihnei. Mişcarea în port contenea; pescăruşii 
se ascundeau în crăpăturile stâncilor, valurile se domoleau 
şi erau parcă mai trândave, şi atunci, pe uscat, pe mare şi în 
turnul farului domnea o clipă de tăcere deplină. Nisipurile 
galbene, din care ieşeau valurile, luceau ca nişte pete de 
aur pe întinsul apelor; turnul se vedea limpede, ca un stâlp 
pe albastrul cerului. Şuvoaiele razelor de soare se revărsau 
din cer pe apă, pe nisip şi pe crăpăturile stâncilor. În aceste 
clipe, şi bătrânul era cuprins de o dulce moleşeală. Simţea 
că odihna în care trăia era minunată, iar când se gândea că 
va dăinui, nu-i mai trebuia nimic altceva. Skawinski se 
îmbăta de propria lui fericire, şi pentru că omul se deprinde 
uşor cu o soartă mai bună, dobândi încetul cu încetul 
credinţă şi siguranţă, „pentru că, îşi spunea el, dacă 
oamenii clădesc aziluri pentru infirmi, de ce nu s-ar îngriji 


în sfârşit şi Dumnezeu de infirmul său?” Timpul trecea, iar 
el devenea tot mai încrezător în această convingere a sa. 
Bătrânul se deprinsese cu turnul, cu farul, cu ţărmul 
abrupt, cu bancurile de nisip şi cu singurătatea. Făcu 
cunoştinţă şi cu pescăruşii, care se ridicau de prin 
crăpăturile stâncilor, iar seara organizau mitinguri pe 
acoperişul turnului. Skawinski se obişnuise a le arunca ce 
rămânea din mâncarea lui, şi pescăruşii se deprinseră într- 
atâta cu aceasta, încât, dacă vreodată întârzia, se trezea 
înconjurat de o adevărată furtună de aripi albe, iar el umbla 
printre păsări, ca un cioban printre oi. În timpul refluxului 
cobora până la bancurile joase de nisip, de unde aduna 
melci gustoşi şi minunate scoici sidefii, pe care valurile ce 
se retrăgeau le lăsau pe nisip. Noaptea, la lumina lunii şi a 
farului, se ducea la prins peşte, care roia printre 
crăpăturile stâncilor. În cele din urmă, îşi îndrăgi stânca şi 
insula lui fără copaci, pe care creşteau numai plante 
mărunte şi grase, pline de răşină lipicioasă. De altfel, dacă 
insula era săracă, avea în schimb privelişti minunate. La 
ceasul amiezii, când atmosfera era foarte străvezie, se 
vedea istmul până la Pacific, acoperit de o îmbelşugată 
vegetaţie. Atunci lui Skawinski i se părea că în faţa lui se 
desfăşoară o vastă grădină. Pâlcurile de cocotieri şi de 
bananieri uriaşi se rânduiau în înalte şi minunate buchete, 
parcă chiar în spatele caselor din Aspinwall. Mai departe, 
între Aspinwall şi Panama, se vedea o pădure nesfârşită, 
deasupra căreia în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară 
atârna un nor roşietic şi vaporos - o pădure cu adevărat 
tropicală, cu rădăcinile scăldate de apă, cu trunchiurile 
împletite cu liane, o pădure în care poroinicii uriaşi, 
palmierii şi arborii de hickory, de lapte şi de cauciuc vuiau 
într-un singur val. 

Cu luneta lui de paznic, bătrânul putea să vadă, nu numai 
copacii, nu numai frunzele rotate ale bananierilor, ci chiar şi 
turmele de maimuțe, pâlcurile de marabu 


[341] şi stolurile de papagali, care se ridicau uneori 
deasupra, pădurii ca un nor de toate culorile curcubeului. 
Skawinski cunoştea bine aceste păduri, pentru că după 
naufragiul de pe Amazon, rătăcise săptămâni întregi prin 
asemenea smârcuri şi desişuri înverzite. Ştia câte primejdii 
de moarte se ascund sub această minunată şi zâmbitoare 
privelişte. În nopţile petrecute acolo, în pădure, auzise de 
aproape glasurile sinistre, de mormânt, ale maimuţelor 
urlătoare şi ale jaguarilor, văzuse şerpi uriaşi care se 
legănau pe crengile copacilor, ca nişte liane, cunoscuse 
lacurile adormite din pădure, pline de peşti-torpile şi de 
aligatori. Ştia sub ce jug trăieşte omul în aceste pustietăţi 
fără de sfârşit, unde unele frunze sunt de peste zece ori mai 
mari decât el, în care roiesc țânțari sângeroşi şi mişună 
uriaşe tarantule otrăvitoare. Pe toate le cunoscuse, pe toate 
le încercase, prin toate trecuse; şi tocmai de aceea cu atât 
mai mare era desfătarea pe care o trăia acum, când putea 
să privească din înălţimea farului aceste matos 

[342] şi să le admire frumuseţea, stând însă la adăpost de 
orice primejdie. Turnul său îl apăra de toate relele. De 
aceea, nu-l părăsea decât uneori, duminica dimineaţa. 
Atuncea îşi îmbrăca redingota albastră de paznic de far, cu 
nasturi de argint, atârnându-şi decoraţiile pe piept; iar 
când creolii, la ieşirea din biserică, îşi spuneau între ei; 
„Avem un păzitor cumsecade” sau: „Nu-i eretic, deşi este 
yankeu!”, îşi sumeţea cu mândrie capul cu părul alb ca 
laptele. Îndată după slujbă, însă, se întorcea pe insulă, şi 
acolo se simţea fericit, pentru că nutrea faţă de continent 
aceeaşi veche neîncredere. 'Tot duminica putea să citească 
gazeta spaniolă, pe care şi-o cumpăra din oraş, sau ziarul 
Herald din New York, pe care-l împrumuta de la 
Falconbridge, căutând cu lăcomie, în amândouă, ştirile din 
Europa. Sărmana inimă bătrână! Acolo, sus, în vârful 
turnului, de pe cealaltă emisferă, ea mai bătea încă pentru 
ţară... Barca îi aducea în fiecare zi de mâncare şi apă, şi 
uneori, când o vedea sosind, cobora din turn ca să mai 


schimbe o vorbă, două cu Johns, paznicul din port. După o 
bucată de vreme, însă, pesemne că se sălbăticise. Nu se mai 
ducea în oraş, nu mai citea gazete şi nu mai cobora să 
taifăsuiască despre politică cu Johns. Treceau astfel 
săptămâni întregi fără să vadă vreun om şi fără să fie văzut 
de oameni. Singurul semn că bătrânul trăia era dispariţia 
merindelor lăsate pe țărm şi lumina farului, care se 
aprindea în fiecare seară cu aceeaşi regularitate cu care 
soarele răsărea dimineaţa din apă, de cealaltă parte. Se 
vede că bătrânul ajunsese cu totul nepăsător faţă de lume. 
Cauza nu era nostalgia, ci tocmai faptul că această 
nostalgie se prefăcuse în resemnare. Acum, pentru el toată 
lumea începea şi se sfârşea pe insulă. Se deprinsese chiar 
cu gândul că nu va mai părăsi turnul până la moarte şi 
parcă uitase că în afară de far mai sunt şi alte lucruri pe 
pământ. Ajunsese un mistic. Ochii lui albaştri şi blânzi erau 
acum ca nişte ochi de copil, îndreptaţi şi parcă ţintiţi 
neclintit undeva, departe. Trăind mereu în singurătate şi 
într-un mediu deosebit de simplu şi de măreț, bătrânul 
începu să-şi piardă simţământul propriei sale personalităţi, 
cu tot ce avea distinctiv, şi încetă să mai existe ca individ, 
contopindu-se din ce în ce tot mai mult cu elementele 
înconjurătoare. Nu cugeta asupra acestui lucru, ci îl simţea 
numai inconştient, până când, în cele din urmă, i se păru că 
cerul, apa, stânca, turnul şi bancurile aurii de nisip, pânzele 
umflate ale corăbiilor, pescăruşii, fluxul şi refluxul alcătuiau 
o vastă unitate şi un enorm şi tainic suflet; el însă se 
cufunda în acest mister şi simţea acest suflet, care trăia şi 
se liniştea. Se cufundă, se leagănă, uită, şi această 
mărginire a propriei sale existenţe, în această semiveghe, în 
acest semisomn, găsi o linişte atât de mare, încât semăna 
aproape cu o moarte. 

III. 

Dar veni şi trezirea. 

Într-o zi, când barca îi aduse apă şi de mâncare, 
Skawinski, coborând din turn un ceas mai târziu, văzu că, în 


afară de legătura obişnuită, se mai afla un pachet. Pe 
pachet erau lipite mărci poştale ale Statelor Unite, iar 
adresa „Mister Skawinski” era scrisă pe o pânză groasă de 
corabie. Cuprins de curiozitate, bătrânul tăie pânza şi găsi 
mai multe cărţi: luă una în mână, se uită, la ea şi o puse la 
loc, iar mâinile începură să-i tremure puternic. Îşi frecă 
ochii, ca şi când nu i-ar fi venit să creadă; i se părea că 
visează - cartea era poloneză. Ce însemna aceasta?! Cine 
putuse să-i trimită cartea? În primul moment, uitase, se 
vede, că încă de la începutul carierei sale de paznic de far 
citise o dată în Herald, împrumutat de la consul, despre 
înfiinţarea unei societăţi polone la New York şi că îndată 
după aceea trimisese societăţii jumătate din leafa lui pe o 
lună, cu care de altfel nu avea ce face în turn. Drept 
mulţumire, societatea îi trimisese cărţi. Ele sosiseră pe 
drumul lor firesc, dar bătrânul, în clipa dintâi, nu era în 
stare să lege aceste fapte. Cărţi poloneze la Aspinwall, în 
turnul său, în singurătatea sa, aceasta era pentru el ceva 
extraordinar, un ecou al vremurilor de mult trecute: o 
minune. Acum i se părea tocmai ca marinarilor în timpul 
nopţii, că cineva îl chema pe nume, cu un glas iubit, 
aproape uitat. Stătu o clipă cu ochii închişi şi era aproape 
sigur că atunci când îi va deschide visul va pieri. Nu! 
Pachetul desfăcut stătea în faţa lui, în lumina soarelui de 
după-amiază, şi în pachet se afla cartea deschisă. Când 
bătrânul întinse iarăşi mâna după ea, auzi cum îi bătea 
inima. Se uită: erau versuri. Deasupra era scris cu litere 
mari titlul, iar dedesubt numele autorului. Acest nume era 
cunoscut lui Skawinski; ştia că aparţine unui mare poet, ale 
cărui opere le citise la Paris, prin anii treizeci. După aceea, 
pe când lupta în Algeria şi în Spania, auzise de la 
compatrioţii săi că gloria marelui poet creştea vertiginos, 
dar pe atuncea se deprinsese atât de mult cu carabina, 
încât nu mai lua nici o carte în mână. Prin anii patruzeci şi 
nouă plecase în America şi, în viaţa plină de aventuri pe 
care o dusese, aproape că n-a întâlnit polonezi, iar cărţi 


poloneze nici atât. Deci, cu atât mai lacom şi cu inima 
zvâcnindu-i tot mai puternic, întoarse coperta. Avea 
simţământul că pe stânca lui singuratică se săvârşea ceva 
solemn. Se nimerise să fie o clipă de mare linişte şi tăcere. 
Orologiile din Aspinvall bătură al cincilea ceas de după- 
amiază. Cerul senin nu era tulburat de nici un nouraş, 
numai câţiva pescăruşi zburau lin în văzduh. Oceanul se 
legăna. La țărm, valurile abia bolboroseau domol, 
revărsându-se uşor pe nisip. În depărtare, râdeau casele 
albe din Aspinwall şi minunatele pâlcuri de palmieri. Clipa 
era într-adevăr oarecum solemnă, liniştită şi gravă. Şi 
deodată, în mijlocul acestei tăceri a firii, răsună glasul 
tremurat al bătrânului, care citea tare, ca să se audă mai 
bine pe sine: „Lituanie natală! poţi fi asemănată Cu însăşi 
sănătatea: ţi-o şti măsura toată Doar cel care te pierde. 
Oftând azi după tine, Întreaga-ţi frumuseţe o cânt cum se 
cuvine” 

Glasul lui Skawinski se înecă. Literele începură, să-i joace 
dinaintea ochilor; în piept i se rupse ceva şi porni, ca un val, 
de la inimă tot mai sus, înăbuşindu-i vocea, gâtuindu.-l... 
După o clipa, se stăpâni şi citi mai departe: „Fecioară 
Sfântă care la Czestochowa ne aperi Şi raza-n Ostra Brama 
cea luminoasă-ţi scaperi, Păşind în Nowogrâdek piosul lui 
popor La fel ca şi pe mine când, prunc, eram să mor, 

(Şi plânsei mele mame, prin grija-ţi m-ai redat, Când 
pleoapa muribundă deodată mi-am crăpat Sculându-mă-n 
picioare, venind către altar Ca să-l slăvesc pe Domnul că 
viaţă-mi dete iar), Ajută-ne şi astăzi, la fel, printr-o minune 
S-ajungem iar acasă, la sânul Ţării-mume!” 

Valul pornit rupse digul voinţei. Bătrânul răcni şi se aruncă 
la pământ; părul său alb ca laptele se amestecă cu nisipul 
de pe ţărmul mării. De aproape patruzeci de ani nu-şi mai 
văzuse ţara, şi Dumnezeu ştie câţi ani erau de când n-a mai 
auzit graiul lui de acasă, şi, iată, graiul acesta a venit singur 
la el - a trecut oceanul şi l-a găsit în singurătatea lui de pe 
cealaltă emisferăgraiul scump, iubit şi minunat! În plânsetul 


care-l zguduia nu era durere, ci numai o nemărginită 
dragoste stârnită pe neaşteptate, în faţa căreia totul nu mai 
înseamnă nimic... Prin acest plâns cutremurător, el îi cerea 
iertare iubitei de departe pentru că a îmbătrânit atâta, 
pentru că s-a deprins atât de mult cu stânca singuratică şi 
s-a cufundat atât de adânc în uitare, încât şi dorul de ţară 
începuse să se şteargă din sufletul lui, iar acum „se întorcea 
printr-o minune” şi de aceea i se strânsese inima. Clipele 
treceau una după alta: el stătea mereu întins pe pământ. 
Pescăruşii zburau deasupra farului, ţipând neliniştiţi parcă 
de starea bătrânului lor prieten. Se apropia ceasul când le 
dădea ce-i rămânea din mâncarea lui, şi de aceea, câţiva 
coborâră de pe vârful farului până jos la el. Apoi veniră alţii 
şi alţii şi începură să-l ciupească uşor, bătând din aripi 
deasupra capului său. Freamătul aripilor îl trezi. După ce 
plânse din plin, faţa lui era acum liniştită şi senină, iar ochii 
parcă-i erau inspirați. Fără să-şi dea scama, aruncă toată 
mâncarea păsărilor, care se repeziră asupra pachetului cu 
mare larmă, iar el luă iarăşi cartea în mână. Soarele 
coborâse peste grădini şi peste pădurea virgină panameză 
şi se lăsa încet deasupra mării, către celălalt ocean, dar şi 
Atlanticul mai era încă scăldat în razele soarelui. Era încă 
destulă lumină afară, şi bătrânul citi mai departe: „Şi 
tânjitoru-mi suflet fii bună de-l trimite Spre dealuri 
păduroase spre luncile-nverzite...” 

Înserarea abia acoperi literele de pe fila albă, o înserare 
scurtă, cât o clipită. Bătrânul îşi sprijini capul de stâncă şi 
închise ochii. Şi atunci aceea „care ia Czestochowa ne 
aperi” îi luă sufletul şi i-l duse „spre câmpuri smălţuite-n tot 
soiul de bueate” 

[346] Pe cer ardeau încă mari văpăi roşii şi aurii, iar el, 
învăluit în lumina lor, zbura către patria iubită. În urechi îi 
suna freamătul pădurilor de brad, auzi clopotul apelor 
iubite. Toate i se arătau aşa cum au fost. Toate îl întrebau: 
„Îţi mai aduci aminte?” Da, îşi aduce aminte! Şi, de altfel, 
vedea câmpiile întinse, ogoarele, luncile, pădurile şi satele, 


înnoptase! La ceasul acesta, totdeauna farul său lumina 
întunericul de pe mare, dar acum paznicul se afla în satul 
lui natal. Cu capul îmbătrânit, sprijinit în piept, visa. 
Tablourile treceau prin faţa ochilor lui în goană şi oarecum 
fără rânduială. Nu vedea casa părintească, pentru că o 
dărâmase războiul, nu-l vedea pe taică-său, nici pe maică- 
sa, pentru că amândoi muriseră încă de pe când el era 
copil; dar satul i se arăta ca şi când ieri ar fi plecat de acolo; 
câteva case cu geamuri luminate, iazul, moara, două hele? 
teie unul lângă altul, unde răsuna toată noaptea corul 
broaştelor. Odinioară, acolo, în sătucul lui, stătea noaptea 
de pază, şi acum acest trecut se iveşte deodată într-un şir 
de aduceri-aminte. Se vede iarăşi soldat la cavalerie, stând 
de strajă; puţin mai departe, cârciuma priveşte în noapte cu 
ochi de foc, şi în mijlocul tăcerii depline vuieşte, cântă şi 
duduie în tropăitul jucătorilor, în glasurile viorilor şi 
contrabasului „U-iu! U-iu!” Sunt cavaleriştii care scapără 
scântei din potcoavele cizmelor, iar el stă călare şi se 
plictiseşte de unul singur! Ceasurile trec alene; în sfârşit, 
luminile se sting acum; cât cuprinzi cu ochii, numai negură, 
o negură de nepătruns: pesemne că de pe lunci se ridică 
aburi, care învăluie întreaga lume într-un nor alburiu. Ai 
spune: un adevărat ocean. Dar sunt luncile; în toată clipa te 
aştepţi să auzi cristeiul în întuneric şi tăuni să bâzâie prin 
stuhărie. Noaptea este liniştită şi răcoroasă, o adevărată 
noapte poloneză! Undeva, departe, un codru de brad 
vuieşte fără vânt... ca un val de mare. Peste puţin, zorile vor 
lumina răsăritul; se aud cocoşii cântând în pătul. Cântecul 
trece de la unul la altul, de la o casă la cealaltă casă; 
deodată se aud şi cocorii ţipând undeva, sus. Cavaleristul se 
simte înviorat, sănătos. Se vorbea nu ştiu ce despre lupta 
din ziua următoare. Eh! se va duce şi el, cum se vor duce şi 
ceilalţi, cu strigăte şi fâlfâiri de steaguri. Sângele tânăr 
cântă ca o trompetă, deşi adierea nopţii îl răcoreşte. Dar a 
început să se lumineze, se ivesc zorile! Noaptea se 
împrăştie: din negură se ivesc pădurile, dumbrăvile, un şir 


de case, moara, plopii. Cumpăna fântânii scârţâie ca un 
steag de tablă pe un turn. Ce scumpă şi minunată e ţara în 
lumina trandafirie a dimineţii! Eh! Numai ea este aşa, alta 
ca ea nu se mai află pe lume! 

Tăcere! Santinela, atentă, aude că se apropie cineva. 
Desigur, vin să-l schimbe. Un glas răsuna deodată deasupra 
lui Skawinski: 

— Hei, bătrâne, scoală-te! Ce-ai păţit? 

Bătrânul deschide ochii şi se uită cu mirare la omul care 
stă în faţa lui. Cele din urmă rămăşiţe ale visului luptă în 
capul lui eu realitatea. În sfârşit, visul se împrăştie şi piere. 
În faţa lui se află Johns, paznicul din port. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Johns. Eşti bolnav? 

— Nu. 

— N-ai aprins farul. Au să te dea afară. Vaporul din San 
Geromo s-a sfărâmat, lovindu-se de fund; din fericire, nu s-a 
înecat nimeni; altfel te-ar fi dat şi în judecată. Urcă-te în 
barcă, alături de mine, restul ai să-l afli la consulat. 

Bătrânul îngălbeni: într-adevăr, în noaptea aceea nu 
aprinsese farul. 

Câteva zile mai târziu, Skawinhski a fost văzut pe bordul 
unui vas care pleca de la Aspinwall la New York. Bietul om 
îşi pierduse serviciul, în faţa lui se deschideau drumurile 
unei noi pribegii; vântul smulsese iarăşi această frunză, ca 
să o arunce pe uscat şi pe ape şi să-şi bată joc de ea în voie. 
De aceea bătrânul, în aceste zile, îmbătrânise şi mai mult şi 
se gârbovise cu totul: numai ochii îi străluceau. Pe noul 
drum al vieţii lui ducea la piept cartea, pe care din timp în 
timp o pipăia cu mâna, ca şi cum s-ar fi temut să nu rămână 
şi fără ea... 

În ţara aurului. 

Cuvânt înainte. 

Prima încercare de western tipic din literatura polonă, 
cum s-a mai afirmat, În ţara aurului îşi suprapune 
observaţia, de astă dată nemijlocit şi exclusiv, tot asupra 
realităţilor americane. Scrisă în lunile august-septembrie la 


moşia unor rude din Podlasie, Ruda, în 1880, pentru a-şi 
„îndeplini o promisiune”, partea întâi din nuvelă apare în 
acelaşi an în „Nowe Mody Paryskie” (nr. 31-38), a doua 
continuând în anul următor, 1881 (nr. l-12); în volum va fi 
cuprinsă abia în 1922. Îndată după publicare şi mai târziu, 
critica a diferențiat valoric cele două componente, prima 
fiind apreciată ca o foarte izbutită schiţă sociografică a 
transformării unei marginale aşezări mexicane într-un oraş 
modern, Sacramento, care avea să devină cu timpul 
capitala Californiei. Celei de-a doua, o imagine cu totul 
lipsită de reliefuri realiste, reproşându-i-se, în schimb, cu o 
fermitate şi consecvență nu totdeauna suficient 
argumentate, un sentimentalism excesiv; rolul civilizator al 
primei femei stabilite la Sacramento, Mary de Monteray, 
reprezintă o aluzie idilizantă la adresa posibilelor efecte ale 
venirii actriţei Helena Modrzejewska în California. 

[. 

INTRODUCERE. 

CINE TRECE astăzi prin oraşul Sacramento, nu spre San 
Francisco, ci către sud, spre râul Makosme, vede şi acum 
casa în care a locuit Sutter 
[347], primul om care a descoperit aur în California. 

Casa se află în afara oraşului şi a ajuns o dărăpănătură; nu 
mai are acoperiş, zidurile tencuite cu lut cenuşiu, colorate 
de foc şi însemnate de gloanţele mexicanilor, şi de 
tomahawkurile 
[348] indienilor, s-au fărâmiţat, s-au prăbuşit, o parte 
preschimbându-se în mormane dezordonate de moloz; dar 
locuitorii oraşului le-au îngrădit cu gard şi sârmă şi păzesc 
ca pe ochii din cap aceste relicve ale „leagănului 
californian”: 

Pentru că dacă n-ar fi existat această casă, n-ar fi existat 
nici Sacramento, n-ar fi existat San Francisco cu cei patru 
sute de mii de locuitori ai săi, calea ferată n-ar fi unit cele 
două oceane, iar California n-ar fi fost ceea ce este astăzi, o 
ţară fremătând de viaţă, bogată în lanuri de grâu, crânguri 


de portocali, vii, migdali şi vrejuri de piper, ci mai degrabă o 
pustietate sălbatică şi nelocuită. 

Sutter, căutătorul de aur, a creat California, aşa cum mai 
târziu Strzelecki 
[349] a creat Australia. 

Intenţiile oamenilor au uneori predestinări dintre cele mai 
ciudate. Sutter avea o energie uriaşă, dar era mai curând 
un idealist de cât un om practic. 

A venit cu câţiva însoțitori în California şi a pus bazele unui 
joagăr. De ce şi în ce scop, e greu de înţeles. 

Joagărul poate aduce venituri însemnate în ţinuturile 
locuite, unde se construiesc case, corăbii şi altele 
asemenea. Dar într-o pustietate, cum era pe atunci 
California, ce să faci cu scândurile? Cu toate acestea, 
joagărul a fost pus pe picioare. Indienii i-au dat foc de două 
ori şi de fiecare dată a fost refăcut din temelii. În timpul 
celui de-al doilea atac, Sutter, înconjurat în casa pomenită, 
cât pe ce să piară laolaltă cu toţi tovarăşii săi. 

Atacul a fost însă respins, iar după două săptămâni, 
joagărul pulsa de viaţă şi robotea ca şi mai înainte. 

Poate că zgomotul roţilor lui îi amintea lui Sutter de 
zgomotul cascadelor din Elveţia natală. Până când, într-o 
bună zi, când roţile tăceau, unul dintre însoțitorii lui Sutter 
a zărit sub ei, în apa străvezie, un bulgăraş galben 
strălucitor. Era aur. 

În ce fel a străbătut într-o clipită pustietatea de patru mii 
de leghe 
[350] engleze şi a ajuns la New York vestea despre această 
descoperire, e dificil de spus, destul că din acest moment 
soarta Californiei a fost hotărâtă. 

Negustorii din New York, Boston, Philadelphia şi Baltimore 
şi-au părăsit tarabele, funcţionarii slujbele, plantatorii din 
sud plantațiile, tâlharii de pe Mississippi cotloanele, 
squaterii 
[351] cirezile, vânătorii pădurile - şi tot ce trăia, s-a 
îndreptat spre California să sape şi să caute în râuri, 


râuleţe, pâraie, coline şi trecători. 

Astăzi doar ecluzele, câteodată lungi de câteva mile şi 
înhorbotate cu ghirlande şi voiuri de iederă, volbură şi 
liane, mai amintesc că pe aceste meleaguri se găseşte aur. 
Astăzi, însă, minele s-au transformat în întreprinderi pe 
acţiuni, iar munca mâinilor a fost înlocuită de maşini; 
odinioară vedeai sute de oameni trudind de unul singur cu 
hârleţul în mână şi roaba. Coline întregi erau scurmate de 
săpători, se schimbau apele pâraielor, se muncea ziua şi 
noaptea, sub arşiţa soarelui, fără un acoperiş deasupra 
capului, în pocnetele pistoalelor. 

II. 

Sacramento. 

Când Sutter şi-a construit prima casă şi joagărul, 
Sacramento nu exista ca denumire a unei localităţi. 

Se numeau astfel nu numai râul, ci şi aşezarea de pe malul 
stâng, un târguşor mexican sărăcăcios în adevăratul înţeles 
al cuvântului. Era alcătuit dintr-un şir de case dărăpănate 
de-a lungul apei, construite din lemn roşu; scândurile 
subţiri şi prost bătute în cuie se desfăceau la palele 
vântului. Câteva locuinţe erau încherbate din nuiele 
acoperite cu lut galben, scos din râu, altele semănau mai 
degrabă cu wigwam-urile indiene în formă de con, din 
vârful cărora se înălţau capetele prăjinilor. 

Două clădiri, cele mai mari, erau un fel de cârciumi, în 
care se vindea whisky şi mescal 
[352]. Seara se auzeau în ele înjurăturile caballeros-ilor 
[353] care jucau cărţi, şi scrâşnetele uscate ale cuţitelor 
încrucişate în încăierare. Morţii erau aruncaţi în apă de pe 
verandele largi, deoarece totul se petrecea la adăpostul 
sălciilor plângătoare care creşteau peste tot. Rămurelele 
lor de un verde deschis alcătuiau o masă compactă şi 
încâlcită, în parte cufundată în apă, în parte acoperind 
malul. Lujerele fragede, care abia răsăreau din pământ, se 
amestecau cu cele mature, împiedicând accesul spre râu. 
Nu era cu putinţă să faci un pas prin aceste desişuri care 


însă, pe de altă parte, erau foarte folositoare, fiindcă apa nu 
mai putea să rupă malul care, pe măsură ce lutul se 
depunea printre rădăcini, se înălța treptat, apărând 
aşezarea de inundaţii. Evident, această apărare nu era 
suficientă; după ploile din timpul iernii, valurile roşii 
acopereau malul, sălciile şi aşezarea. Mâlul rămas era 
năpădit apoi de nalbă, liane şi volbură, într-un cuvânt, altă 
pădure de vegetaţie nestăpânită. 

Celălalt mal era o luncă joasă. 

Este şi acum. Această luncă se întinde cât vezi cu ochii, şi 
cu excepţia lunilor de vară, cea mai mare parte este 
acoperită de apă; suprafaţa acestei „prerii” atrage privirile 
cu verdeaţa vie, veşnic proaspătă, a ierburilor, şi jocul 
miilor de culori ale florilor de luncă. Lalele, irişi şi crini albi, 
garoafe mari, roşii-pal şi vanilii galbene îşi iţesc capul prin 
iarbă şi, legănate de vânt, fac ape-ape, ca un curcubeu. Prin 
crânguri se înalţă stejarii negri, care nu-şi leapădă frunzele 
niciodată. 

Lunca se întinde de-a lungul malului drept până la ocean, 
oferind un adevărat pământ al făgăduinţei păsăretului de 
apă. Gâşte sălbatice şi cormorani, pelicani, rațe cenuşii, 
negre şi trandafirii, cocori şi bâtlani îşi fac cuiburile, trăiesc 
şi mor aici într-o linişte netulburată. 

În locurile mai uscate, trăiesc iepurii, prin mlaştini şi 
crânguri - elanii, cerbii şi pumele, pretutindeni pasc cârduri 
de cornute. Aduse în Mexic încă de pe vremea iezuiţilor, 
vitele s-au înmulţit aici foarte mult. Lunca hrănea aşezarea, 
întrucât mexicanii erau crescători de vite. Pe timpul 
joagărului lui Sutter, agricultura aproape că nu exista. La 
sud de Los Angeles, preoţii cultivau la mission primii butuci 
de viţă de vie, dar la nord se cultiva doar porumbul, ale 
cărui boabe erau măcinate primitiv între pietre. Altminteri, 
adevărata avere o alcătuiau boii şi vacile, pentru care nu se 
găseau cumpărători. Nici o corabie nu străbătea încă bay-ul 
[354] grozav de la San Francisco. Nu puţini caballeros 
jucau pe o carte câte zece boi şi douăzeci de vaci. Bogăţie 


mai însemnau şi hergheliile de cai, aşa-zişii mustangi, cu 
ochii sângeroşi şi coame uriaşe, iuți, dar răi. Femeile 
lipseau cu desăvârşire. Localnicii îşi luau neveste dintre 
indiencele din seminţiile Soussonilor şi ale Şerpilor, care 
trăiau pe versantele din Sierra Nevada. 

Se ducea o viaţă aspră, pe jumătate sălbatică. Luna care 
se înălța seara deasupra „luncii” lumina un ţinut adormit, 
cu totul primitiv. Fumurile care se înălţau printre sălcii erau 
singurul indiciu că pe malul râului Sacramente trăiesc 
oameni. Liniştea era întreruptă doar de urletul animalelor 
sălbatice şi de hârşcâitul istoricului joagăr. 

III. 

Sacramento. 

După descoperirea aurului, totul s-a schimbat în numai 
câţiva ani. 

Casele mexicanilor s-au aplecat şi mai mult peste apă, dar 
perpendicular pe cursul râului a crescut, ca ciupercile după 
ploaie, city-ul 
[356] anglosaxon. Ce-i drept, acest city era alcătuit dintr-o 
singură stradă, care acum se numeşte K-street, dar pe 
atunci i se spunea strada Căutătorilor de aur; n-avea 
caldarâm, şi casele nu se înălţau una lângă alta, într-un şir 
neîntrerupt. 

Între ele se întindeau „pieţe” uriaşe, înconjurate de 
zăplazuri sau năpădite de pâlcuri de stejari. La fiecare 
capăt al străzii s-a construit câte un hotel; unul purta un 
nume pretenţios, „Hotelul Gentlemanilor”, iar celălalt unul 
obişnuit - „Ursul Cenuşiu”. Erau cele mai frumoase clădiri 
din oraş. De aceea, pe dinaintea lor mişunau ziua şi noaptea 
căutătorii de aur; figuri fioroase cu cuţitele la brâu, cu 
pălării cu borurile ferfeniţă şi chipuri înnegrite de soare, 
sălbatice, amenințătoare. Sute de asemenea oameni au fost 
răpuşi de securea indienilor sau de greutăţile călătoriei 
prin pustietăţile Far-West-ului. 

Supravieţuiau şi rămâneau aici doar uriaşii. Cu toate că şi 
printre ei bântuiau frigurile, deoarece malurile râului 


Sacramento nu erau prea sănătoase. Zilnic soseau acum noi 
valuri de oameni dinspre răsărit. Strada Căutătorilor de aur 
fremăta ca un iarmaroc neîntrerupt. Se deschideau prăvălii, 
în care se vindeau lopeţi, hârleţe, site, revolvere, puşti, 
cămăşi de flanelă, sombrero-uri, mercur, slănină, făină şi 
băutură. 

Când venea, căutătorul de aur scotea din sân penele 
umplute cu nisip auriu şi plătea vărsându-l pe tejgheaua 
prăvăliei. Plătea pentru fiecare lucru cu aur. Negustoria 
aducea mai mulţi bani chiar decât truda săpătorului. E 
destul să spunem că un funt de făină costa în banii de astăzi 
doi dolari. 'Tot câştigul căutătorilor de aur intra în 
buzunarele negustorilor. O dovadă în acest sens este 
francezul Maria, care a scos aur de milioane şi a murit ca 
vai de el. Căutătorul de aur nu se îngrijeşte de ziua de 
mâine. El joacă la loterie cu pământul care poate să-i aducă 
în fiecare dimineaţă mii de dolari; în plus, în acele timpuri, 
viaţa atârna de un fir de păr, aşa că nimeni nu-şi refuza 
NIMIC. 

Foarte norocosul Maria intra în prăvălie încărcat ca un 
catâr şi câteodată nu ieşea afară vreme de o lună de zile, 
adică atât cât îi ajungea aurul; apoi stăpânul saloon-ului 
[358] îl arunca beat în cea dintâi groapă părăsită de alţii; 
când se trezea, începea să sape şi iarăşi găsea milioane. 

Se spunea despre el că-l cheamă aurul de sub pământ. Era 
şi mistic. Fusese auzit adesea şopocăind prin vreo 
crăpătură sub pământ... cu cine? Se credea, fireşte, că 
numai cu omuleţul galben cu ochii verzi, care întruchipa 
Spiritul aurului. 

Negustorii acaparau deci tot ce scotea săpătorul din 
pământ. Erau cu toţii nişte şnapani renumiţi. Îşi disputau 
căutătorii de aur la licitaţie, ca şleahticii noştri pe evrei. Dar 
şi îndeletnicirea lor era primejdioasă, unii sfârşeau cu un 
glonţ în creier şi cu un cuţit în inimă, alţii dispăreau pur şi 
simplu de pe lume şi nu se mai auzea nimic de ei; pe atunci, 
nimeni nu se îngrijea de nimeni, adevărul nu se ştia 


niciodată. Lumea clătina din cap şi şoptea: „L-a omorât 
unchiuleţul grizzly”. Grizzly însemna ursul cenuşiu. Şi aşa 
se încheia totul. 

Aşa că negustorii trebuiau să se păzească. Îşi ţineau 
„nugetele” sau „pepitele”, adică bucăţile de aur, la fereastră 
şi revolverele la brâu. 

Viaţa a devenit şi mai sălbatică decât pe vremea când 
hârâia joagărul în această pustietate. 

Din Răsărit veneau oameni de cea mai proastă speţă: 
tâlhari condamnaţi la moarte, incendiatori, hoţi, pirați de pe 
Mississippi, aventurieri din stepă. Europa şi America îşi 
trimiteau acolo drojdia şi zoaiele; până şi oamenii paşnici 
cândva se sălbăticeau în această pustietate şi în asemenea 
societate. 

Cele mai diferite neamuri se amestecau într-un haos de o 
sută de limbi; francezi, nemți, irlandezi, yankei, emigranţi 
polonezi şi chiar indieni. 

În acest vălmăşag dezlănţuit, nu exista nici un drept, nici o 
lege, nici o apărare a celor mai slabi împotriva celor 
puternici. Singurele elemente care hotărau relaţiile dintre 
oameni erau revolverul şi cuțitul. 

Strada Căutătorilor de aur era plină de beţivani, Aceşti 
oameni cu feţe învâlvorate, în cămăşi descheiate la gât, se 
împleticeau de la un trotuar la altul, urlând cu glasuri 
răguşite: Darling, Il am growing old 
[359], şi trăgând, ca să se distreze, cu revolverul în 
gardurile ciuruite ca o sită. 

Noaptea pe stradă ardeau „felinare” de hârtie, îmbibate 
cu grăsime, sau grămezi de uscături. Asistaţi de mulţimea 
spectatorilor, oamenii se băteau în plină zi cu cuţitele şi nu-i 
împiedeca nimeni. Dimpotrivă, cercul alcătuit de spectatori, 
sau aşa-zisele „ringuri”, îi aţâţau pe potrivnici. Jocurile de 
cărţi erau de asemenea la mare cinste. Luna care odinioară, 
înălțându-se deasupra „luncii”, lumina, un ţinut paşnic, 
adormit, lumina acum o adevărată gheenă a lăcomiei 
omeneşti şi a desfrânării. Pe locurile goale, printre stejari, 


emigranții care nu apucaseră să-şi ridice casc, îşi întindeau 
tabăra înapoia carelor. Focurile ardeau ziua şi noaptea, 
alimentate cu lemn roşu şi ramuri de oţetar; în jurul lor, nou 
veniţi îşi pregăteau cina sau se destindeau după greutăţile 
călătoriei îndelungate. Căruţele le ţineau loc de hambar, 
şură, magazie sau locuinţă. Cărau totul în ele, începând cu 
rezervoarele de hrană, armele şi uneltele pentru săpat, şi 
sfârşind cu speranţele îmbogăţirii şi ale unei sorţi mai bune. 

Câteodată se iveau certuri între noii sosiți şi cei veniţi mai 
demult. Pricina o oferea de obicei vreun aventurier localnic, 
hăr?it cu viaţa, care, trecând pe lângă căruţe, îi insulta pe 
emigranţi cu salutul: „Hail, greenhorns 
[360]”. În asemenea cazuri, se trăgeau zece-cincisprezece 
gloanţe de revolver, lucru prea obişnuit în acest oraş. 

IV. 

Sacramento. Elemente noi. 

Oraşul se înălța repede. Pe lângă cântecele beţivilor, ţipete 
şi împuşcături, de dimineaţa până seara se auzea zgomotul 
securilor. Noroiul roşu de pe strada Căutătorilor de aur se 
întărea din cauza aşchiilor. Construirea caselor în ritm 
susţinut a dat naştere la un fel de industrie tot atât de 
bănoasă ca şi negustoria, mai cinstită, însă. O astfel de 
industrie era, producerea de scânduri. Joagărul lui Sutter 
tăcuse, înfricoşat parcă de cele ce se petreceau în oraş, dar 
în locul lui au apărut altele. În spatele gardurilor, s-au 
deschis depozite de rezerve lemnoase pe care puteai citi 
inscripţii uriaşe cu creta sau cu cărbunele: „Lumber for 
sale” 

[361]. Cine nu avea norocul lui Maria în căutarea aurului, 
arunca târnăcopul şi roaba, punea mâna pe secure şi putea 
să taie copaci. Acolo, sub înrâurirea pădurii, a liniştii şi a 
acelor cuvinte tainice pe care codrul le şopteşte omului, se 
purifica adesea de lăcomie, de febra aurului, şi devenea un 
om cinstit. Copacii tăiaţi erau aduşi până la joagărele din 
oraş. Căutătorii de aur îi plăteau tot cu nisip de aur. Munca 


tăietorilor de lemne avea şi o însemnătate mai adâncă: 
defrişa pământul, pregătindu-l pentru viitorii agricultori. 

Cu încetul, s-a creat astfel o categorie aparte de oameni, 
care a constituit primul element paşnic şi cinstit în această 
colectivitate. Curând puteau fi deosebiți de la prima 
aruncătură de ochi de ceilalţi căutători de aur din oraş 
după expresia liniştită, deşi amenințătoare, a feţei. Nici cei 
mai mari scandalagii nu se luau bucuroşi ia harţă cu aceşti 
„oameni ai pădurii”, care trăiau uniţi asemenea verigilor 
unui lanţ. Ei au alcătuit un „artel”, adică o tovărăşie, care 
avea drept scop câştigul şi apărarea în comun. 

Aceasta a fost cea dintâi organizaţie socială din această 
ţară. 

Viaţa lor era neobişnuit de trudnică, de aceea, cei care se 
apucau de asemenea muncă erau adevăraţi atleți. 

Securea cere şi mai multă forţă decât târnăcopul şi roaba. 
Munca lor consta din tăierea copacilor şi lupta cu indienii. 
La strigătul: Indians, aruncau topoarele şi apucau puştile. 
Nu erau nici ei nişte mieluşei; îi scalpau şi ei tot atât de bine 
pe indieni, cum îi scalpau şi indienii pe ei. În oraş, se mai 
deosebeau de ceilalţi şi după ciufurile însângerate care le 
atârnau la cingătoare. 

Ei au stârpit cu totul seminţia Şerpilor, iar pe Soussoni i-au 
izgonit pe celălalt versant al Sierrei. Provocaţi de cineva, 
deveneau înspăimântători. Odată, strada Căutătorilor de 
aur a fost martorul unei adevărate bătălii între ei şi 
căutătorii de aur, în care au pierit douăzeci de oameni. La 
început, erau săraci şi trăiau ca indienii, sau chiar mai rău; 
dormeau în pădure sub cerul liber şi se hrăneau cu carne 
friptă în spuză sau în lut. Dar după aceea, pe măsură ce 
creştea cererea de scânduri la Sacramente „artelul” a 
început să facă afaceri straşnice, iar membrii lui au devenit 
oameni bogaţi, în general, se ajunsese până acolo, încât 
săpătorii, adică cei care-l scoteau, aveau mai puţin aur 
decât toţi ceilalţi. Cu timpul, tăietorii de lemne şi-au ridicat 
fie case izolate prin păduri, fie mai multe laolaltă, dând 


naştere la aşezări noi, Lathrop, de exemplu, o localitate 
smulsă, în adevăratul sens al cuvântului, urşilor cenuşii. În 
aceste aşezări, au început s-o ducă destul de bine, drept 
care au început să fie interesaţi ca fiecare dintre ei să nu se 
mai teamă pentru averea şi viaţa lui. 

Astfel, din haos se desluşea treptat nevoia institutului şi a 
organizării vieţii. 

Cu toate acestea, în oraş, printre căutătorii de aur, haosul 
a continuat să existe, adâncindu-se şi mai mult din cauza 
noilor valuri de aventurieri care soseau neîncetat. 

V, 

Lumini şi umbre. 

În curând, au luat fiinţă două tabere. Una era alcătuită din 
tăietorii de lemne şi toţi oamenii mai cumsecade şi mai avuţi 
din oraş, pentru care legea însemna posibilitatea de a se 
bucura în linişte de bogăţia lor. În cealaltă, intrau căutătorii 
de aur de joasă speţă şi scandalagiii din toate colţurile 
lumii, al căror număr se mărea cu fiecare caravană care 
sosea. 

Munca săpătorilor, mai ales acolo unde se desfăşoară fără 
maşini, şi constă în folosirea roabei, a târnăcopului, a 
hârleţului şi a mâinilor, este foarte grea. Să sapi căruţe 
întregi de pământ, să sfărâmi cuarțul şi să-l clăteşti Într-o 
albie cu apă, apoi să dizolvi aurul în mercur, în sfârşit, să 
solidifici mercurul la foc - iată sarcina căutătorului de aur, 
de la care nu se poate eschiva nici o clipă. 

Majoritatea celor veniţi la Sacramento se compunea însă 
din scandalagii şi leneşi învederaţi. Aceştia veneau aici să-şi 
caute norocul, nu să muncească. Idealul lor era să găsească 
din întâmplare o „pepită” de câteva zeci de funţi şi să 
câştige astfel dintr-o dată milioane. 

Asemenea cazuri sunt însă foarte rare şi, cum astfel de 
oameni n-aveau nici o tragere de inimă pentru munca 
intensă, neîntreruptă, singura care aducea venituri, cei mai 
mulţi se descurajau repede. 


Se înmulţeau aşadar cei fără căpătâi şi fără mijloace de 
întreţinere. Dar nu numai atât! În California nu e prea greu 
să găseşti hrană, dar aceşti oameni ardeau de dorinţa de a 
ajunge la bogății fantastice fără să facă nimic. 

În ce fel puteau să le dobândească? Nimic mai simplu, 
jefuindu-i pe cei care le scoteau din pământ cu sudoare şi 
trudă amarnică. 

Aşa erau cei mai mulţi. De aci situaţia îngrozitoare, 
incidente, dispute pentru terenuri, încăierări şi crime. 
Trândavii vagabondau de colo-colo. „Hotelul Gentlemanilor” 
şi „Hotelul Ursului Cenuşiu” erau pline ziua şi noaptea. 
Beau fără încetare şi fără să ştie pe ce. Trăiau din tâlhării; 
jucau cărţi mai abitir ca mexicanii, cărora le furau vitele şi 
caii de pe „luncă”. 

Acest soi de îndeletnicire avea însă şi părţi mai întunecate. 
Când vreunul dintre ei se aventura pe „luncă” şi auzea 
şuierul lasso-ului 
[362], acel şuierat era ultimul care-i ajungea la urechi pe 
lumea asta. 

De pe malul stâng, de la ferestrele caselor care se aflau 
lângă râu, se vedeau vitele oprindu-se uneori printre 
tufărişurile din „luncă”, mugind jalnic cu botul în vânt şi 
bătând pământul cu copitele. Mai mult ca sigur că acolo se 
afla vreun hoit. 

Dezmăţul a crescut totuşi în cel mai mare grad. Nici un 
oraş din timpurile mai noi nu prezintă atâtea exemple de 
crime abominabile, de pierdere a oricăror simţăminte 
omeneşti, atâtea dezlănţuiri de patimi, câte prezenta pe 
atunci Sacramente. S-a ajuns până acolo, încât un om care 
ieşea pe stradă, avea doar cincizeci la sută şansa de a se 
întoarce viu acasă. Noaptea erau atacate şi casele, care se 
apărau cu înverşunare. Căutătorii de aur săreau în ajutorul 
negustorilor, negustorii îi ajutau pe căutătorii de aur. Când 
incidentul depăşea limitele obişnuite, se cerea ajutorul 
muncitorilor de la joagăre. 


De partea apărătorilor, luptau de asemenea vânătorii din 
stepă, care există pretutindeni, călăuzindu-se după legea 
pustiului. 

Tâlharii erau totuşi cei mai mulţi. Fiecare zi aducea 
nelegiuiri tot mai cumplite. Sutter îşi smulgea părul din cap 
de disperare, blestemând ziua în care a construit joagărul şi 
clipa când a fost descoperit aurul. 

VI. 

Unchiuleţul sângeros. 

Reacţia nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Struna întinsă 
prea mult, plezneşte. De la o vreme, după ce luna se ridica 
deasupra „luncii”, oameni necunoscuţi se strângeau sub 
stejarul cel mare de lângă râu. 

Consfătuirile lor au durat o săptămână. 

Şi deodată, într-o bună dimineaţă, au apărat nişte foi 
scrise, care fuseseră lipite noaptea pe toate casele, 
hotelurile şi gardurile. 

Pe aceste afişe, figura drept titlu, scris cu litere mai 
groase, un singur cuvânt „Lynch” 

lar mai departe se putea citi: „În ziua... luna... anul... pe 
malul râului Sacramento a fost înfiinţat Comitetul 
Siguranţei Publice, care anunţă locuitorilor următoarea 
lege: 

Orice atentat la viaţa şi proprietatea altuia, aşadar 
uciderea unui alb, jaful şi furtul, va fi pedepsit cu moartea 
prin spânzurare. 

Acuzaţii vor avea apărători aleşi dintre membrii 
Comitetului. 

Sentinţele vor fi executate fără întârziere la stejarul care 
se află lângă râu”. 

Nu semna nimeni. 

După apariţia anunţului, trei zile a domnit liniştea. N-a fost 
ucis nimeni, n-a avut loc nici un furt, nu s-a îmbătat nimeni. 

Oraşul a răsuflat ușurat. Tâlharii alcătuiau majoritatea, 
cum am mai spus, dar în natura omenească există înnăscute 
respectul şi frica de lege, chiar dacă această lege n-are 


puterea în spatele ei. Înaintea legii, oricare ar fi ea, 
infracţiunea rămâne infracţiune, iar pedeapsa atrage după 
sine responsabilitatea în faţa autorităţii care judecă. Dacă 
n-ar exista aceste instincte, n-ar mai exista legile şi 
colectivităţile umane. 

Pe de altă parte, la Sacramente nu ştia nimeni cine 
reprezintă instanţa, prin braţul cui avea să lovească taina 
amenințătoare a dreptăţii, care atârna acum deasupra 
crimei. Taina deci mărea şi mai mult spaima. 

Trei zile s-au scurs în linişte. A patra a avut loc un 
incendiu. Nu ştia nimeni dacă focul fusese pus de cineva 
sau dacă izbucnise întâmplător; de asemenea, nimeni nu s-a 
străduit să afle adevărul. Tâlharii au prins curaj. 

În plus, s-au numărat; erau mai numeroşi. Deci n-aveau de 
ce se teme. Cu încetul, au reînceput beţiile; nici pentru asta 
n-a fost pedepsit nimeni. Curajul lor a crescut şi mai mult, 
aşa că la vreo săptămână după lipirea afişelor, 
împuşcăturile de revolver au reînceput să răsune pe strada 
Căutătorilor de aur. 

Dar în dimineaţa următoare, vântul care bătea dinspre 
„luncă” legăna cinci trupuri de tâlhari spânzurați de 
ramurile stejarului de lângă râu. 

Lucru ciudat. Această privelişte nu i-a înfricoşat pe tâlhari. 
Taina dreptăţii pare mai înspăimântătoare când ameninţă, 
decât atunci când pedepseşte. În oraş, s-a iscat o vânzoleală 
de nedescris. Seara, mulţimi înarmate, strigând: „ne ucid”, 
au pornit cu îndârjire spre locul unde creştea stejarul, să-l 
taie sau să-i dea foc. Partida ordinii, în frunte cu misteriosul 
Comitet al Siguranţei Publice, a pus şi ea mâna pe arme. S- 
a trimis numaidecât după oamenii de la joagăre şi după 
tăietorii de lemne din pădurile apropiate. Artelul s-a ridicat 
ca un singur om şi, după două ore, a fost văzut coborând 
spre oraş de pe colina apropiată, în pas liniştit, aproape 
ostăşesc, tăcut şi mohorât, grupul bărboşilor tăietori de 
lemne. O oră mai târziu, au fost aprinse depozitele de 


scânduri şi noaptea, la lumina incendiului, s-a încins o luptă 
crâncenă care a durat până dimineaţa. 

Tâlharii erau mai numeroşi, dar acționau haotic, aşa că 
victoria a înclinat balanţa de partea apărătorilor ordinii. 

A doua zi, stejarul a fost iarăşi împodobit cu trupurile 
spânzuraţilor. Au fost pedepsiţi astfel toţi cei prinşi cu arma 
în mână, peste patruzeci de persoane. 

Din acel moment, a început războiul în înţelesul deplin al 
cuvântului, neîntrerupt şi pe viaţă şi pe moarte, pe ascuns şi 
în văzul tuturor. 

Numărului tâlharilor, Comitetul i-a opus organizarea. 
Organizarea făptuieşte uneori crime, dar crima nu 
îndrăzneşte să se organizeze niciodată. 

Amândouă părţile întreceau orice măsură în cruzime. Să 
ne închipuim acea colectivitate alcătuită numai din bărbaţi 
trăind în pustietate, sălbăticiţi, cu inimile tari ca şi cuarțul 
pe care-l fărâmiţau zilnic, şi o să înţelegeţi că mila, 
dragostea şi iertarea erau acolo nişte cuvinte necunoscute. 

Nimic nu le îmblânzea obiceiurile, în schimb, totul le aţâţa 
sângele. Se hrăneau aproape exclusiv cu carne şi beau 
numai whisky. Nu se întâlneau niciodată cu cineva mai slab 
şi fără apărare, care să le solicite mila, blândeţea şi 
ocrotirea, Printre ei nu se afla nici o femeie. 

VII. 

Orizontul se lărgeşte. 

În cele din urmă, a apărut cea dintâi. Cu o caravană, a 
sosit şi o spălătoreasă franceză. Era o aventurieră tânără şi 
bine făcută care ştia să se descurce în orice situaţie. În 
oraş, a fost organizată în cinstea ei o adevărată festivitate. 
Căutătorii de aur îşi treceau din mână în mână pantofii ei, 
în care turnau nisip de aur. În prima zi, a strâns o mare 
avere, iar în cea următoare a primit aproape o sută, de 
declaraţii de dragoste. O lună mai târziu, a plecat la New 
York cu o balenieră care a acostat întâmplător în bay-ul de 
la San Francisco. 


Dar într-o bună zi, locuitorii oraşului au văzut o privelişte 
care avea să li se întipărească în memorie pentru multă 
vreme. Asta s-a petrecut într-unul din acele întâmplătoare 
momente de armistițiu între Comitetul Siguranţei Publice şi 
tâlhari, care surveneau din când în când, aşa cum în timpul 
unei furtuni răbufnirile vântului sunt presărate cu momente 
de acalmie. Stejarul de pe malul râului n-avea „podoabe”, 
iar strada Căutătorilor de aur era liniştită. Gentlemanii 
şedeau pe verandele hotelurilor, mestecând tutun şi 
odihnindu-se după truda zilelor grele cu picioarele sprijinite 
de balustrada verandei. Era o vreme splendidă, văzduhul 
limpede, bolta cerească rumenită de lumina serii. Siluetele 
caselor, ale copacilor, ale joagărelor îndepărtate şi ale 
pădurilor se conturau cu acea expresivitate pură, proprie 
sfârşitului zilei. Soarele spusese şi numai colina care se 
înălța la capătul deportat de râu al străzii lumina cu 
străluciri orbitoare. 

Deodată, în această lumină s-a ivit o cavalcadă ciudată, în 
frunte, se afla un urs uriaş, care trepăda mărunt, 
clătinându-şi capul fioros şi aruncând priviri piezişe în 
amândouă părţile. Pesemne că era îmblânzit, fiindcă pe 
grumaz purta o eşarfă lată, roşie. 

La această privelişte, gentlemanii care şedeau pe verandă 
au zvâcnit în picioare; au ieşit cu toţii în stradă, iar 
negustorii au încremenit în pragul prăvăliilor. 

— Shoot! Shoot! 

[364] au răsunat glasuri amestecate. 

— Stop! s-au auzit altele, este îmblânzit. 

În acest timp, caravana a intrat încet pe uliţă. 

După urs, călăreau pe cai mari şi puternici douăzeci de 
negri, înveşmântaţi în pelerine albe şi înarmaţi din cap 
până-n picioare. Erau cele mai frumoase exemplare de 
negri din tribul Yollof, care pot fi văzuţi astăzi numai prin 
hotelurile uriaşe din New York şi Chicago, cu faţa mată, 
neagră ca noaptea şi aidoma feţelor de sfinx, adevărate 


„buză groasă”, al cărui păr se încreţeşte mărunt chiar lângă 
piele, ca lâna berbecilor din Crimeea. 

Negrii erau urmaţi de o amazoană pe un mustang grozav. 

La vederea ei, căutătorii de aur, tăietorii de lemne, 
vânătorii şi negustorii au rămas cu gura căscată. Asemenea 
apariţie nu se văzuse de când lumea la Sacramento. Femeia 
era tânără, distinsă şi graţioasă. Un fante a strigat: „Jos 
pălăriile!” şi capetele s-au descoperit numaidecât. Un 
beţivan, care nu mai ştia pe ce lume trăieşte, a mugit pe 
neaşteptate: Yankee Doodle 
[365], dar glasul i-a fost înăbuşit pe dată. S-a aşternut o 
linişte adâncă, de parcă pe strada oraşului trecea o fiinţă 
nepământească. 

Zvelta şi frumoasa domnişoară, al cărei păr blond era 
vălurit de adierile vântului de seară, privea în toate părţile 
eu ochii-i albaştri, luminoşi, sigură de sine, liniştită, cu 
anume mândrie chiar. Pe faţa ei delicată nu se vedea nici 
urmă de îngrijorare; din contră, îţi dădeai seama de la 
prima aruncătură de ochi că este o fiinţă curajoasă, 
obişnuită să comande şi să i se îndeplinească voile, chiar 
dacă ar fi fost vorba de nişte capricii. 

După ea, veneau căruțele acoperite cu pânză tărcată de 
Pittsburg, fiecare trasă de patru perechi de satiri minaţi de 
albi sau de metişi 
[366]. Pe lângă căruţa dinainte, călărea un bărbat de 
statură mijlocie, nu prea tânăr, care părea conducătorul 
caravanei; se întorcea mereu cu grijă nespusă spre căruţa 
în care prin deschizătura pânzei date la o parte se vedea o 
fetiţă aşezată, eu părul negru şi faţa palidă, frumoasă, 
îngerească aproape, dar tristă. Ochii ei larg deschişi nu 
răsfrângeau lumina de afară, nu se mijeau la razele 
soarelui; era nevăzătoare. 

În celelalte căruţe, nu mai era nimeni. Mai mult ca sigur că 
erau încărcate cu unelte şi rezerve de hrană. 

Cortegiul se sfârşea cu al doilea detaşament de yollofi. 


Întreaga caravană, înaintând destul de compactă, a ajuns 
la „Hotelul Gentlemanilor”. Deodată, amazoana a cotit într- 
o parte şi, apropiindu-se de grupul care stătea lângă 
balustradă, a întrebat cu glasul calm, răsunător: 

— Gentlemani, vreţi să-mi spuneţi dacă generalul Sutter 
este în oraş? 

— Yes, ma'am 
[367], i-au răspuns politicoşi căutătorii de aur. 

— Şi care-i casa lui? 

Vreo zece-cincisprezece oameni s-au repezit s-o conducă. 
Casa nu se afla pe strada Căutătorilor de aur, ci mai spre 
sud, la vreo jumătate de milă. Conducătorul a făcut un semn 
şi întreaga caravană a ieşit din stradă şi s-a îndreptat spre 
direcţia arătată. 

Mulțimea a pornit în urma ei. 

După un sfert de oră de drum, au ajuns la casa lui Sutter, 
care se zărea cu greutate printre stejari şi arbugştii de 
nalbă. Acolo, amazoana, conducătorul îndesat şi 
nevăzătoarea au coborât şi au intrat înăuntru. 

După o clipă, pe verandă a ieşit Sutter cu capul 
descoperit. L-au auzit împărțind ordine negrilor şi 
căruţaşilor, ca să deshame catârii şi să scoată şeile de pe 
cai, fiindcă ladies 
[368] aveau să înnopteze la el. 

Curioşii au prins din zbor cuvântul ladies. Cine puteau să 
fie? Vor rămâne sau vor pleca? Se vor stabili la 
Sacramente? Printre locuitorii oraşului, nu era nici unul 
care să nu dorească fierbinte acest lucru. 

VIII. 

Impresii. 

Când luna s-a înălţat deasupra „luncii” şi a luminat aburii 
scămoşi care se ridicau din mlaştini, în oraş nu se mai 
auzeau nici glasurile răguşite ale beţivilor, nici detunăturile 
puştilor. 

O banda de scandalagii au încercat să străbată străzile, 
ţipând ea de obicei, dar au fost împrăştiaţi cât ai bate din 


palme. 

— N-aţi aflat oare, Goddam 
[369], că ladies au venit în oraş? Le-au spus căutătorii de 
aur, alungându-i pe irlandezii ameţiţi acasă şi printre stivele 
de scânduri. 

În schimb, cei care au venit ca de obicei la „Hotelul 
Gentlemanilor” erau atât de mulţi, încât a avut loc un 
adevărat meeting. S-a dezbătut pe larg cine puteau să fie 
aceste ladies, iar problema rămânerii sau a plecării lor a 
devenit cea mai arzătoare întrebare a momentului. 

Pentru aceşti oameni, care-şi duceau viaţa cu mâna pe 
cuţit şi pe revolver, nedeprinşi să vadă nimic care să nu fie 
grosolan, aspru şi brutal, asemenea femei, atât de delicate 
şi frumoase, provenind pesemne din sferele înalte ale 
societăţii, păreau nişte apariţii aproape supranaturale, de 
vis. Aveau impresia că pentru oraş şi pentru ei înşişi ar 
începe o viaţă nouă dacă aceste raze de soare ar lumina 
deasupra lor. 

lată dar că era destul să apară o femeie, pentru ca 
obiceiurile brutale să se îmblânzească dintr-o dată. 
Discutau de-a valma, dar în linişte. Bowieknives 
[370] rămâneau în teci, iar revolverele în buzunare. Nu se 
mai jucau nici cărţi şi se bea numai cockteil 
[371], în locul porţiilor uriaşe de whisky. 

Se distrau cu toţii de minune, încântați de noii oaspeţi, pe 
socoteala spălătoresei care fugise cu baleniera. 

— By God! 

[372] spunea Henry Rows, un tânăr tăietor de lemne din 
pădurea de stejar, am fost întotdeauna de părere că 
cealaltă era o humbug 

— Cu toate acestea, i-ai cerut mâna, interveni milionarul 
Maria. 

— Pentru că toţi au procedat la fel. De altfel, aş fi luat-o cu 
mine la pădure. Dar cum poţi să le compari?! Acum, când 
am văzut-o pe această lady, cu părul blond, m-a izbit ceva în 


piept, de parcă am băut grog fierbinte. Asta nu-i o 
humbug... 

— Well! Well! 

[374] au încuviinţat ceilalţi. 

Gentleman! a continuat Rows, să mă spânzure, dacă n-o să 
mă angajez căruţaş la ea, de-ar fi să mân catării pe degeaba 
până la moarte. 

— Astâmpără-te, Rows! l-a îndemnat un căutător de aur în 
vârstă. 

— Mai bine blestemat, decât să mă astâmpăr! Pe braţul 
ăsta! N-am să mă liniştesc, cât timp îmi bate o inimă în 
piept, până când n-am să aflu cum o cheamă şi dacă are de 
gând să rămână aici. Good bye 
[375]. Mă duc imediat să aflu ceva sigur. 

Spunând acestea, tânărul tăietor de lemne şi-a pipăit 
instinctiv cuțitul, să vadă dacă iese mai uşor din teacă, apoi 
a plecat. După plecarea lui, căutătorii de aur mai vârstnici 
şi mai bogaţi, care se declaraseră cu tot sufletul de partea 
ordinii, au început să cântărească lucrurile altfel. Dacă 
aceste femei ar fi rămas în oraş, le-ar fi fost mai uşor să 
asigure ordinea şi securitatea locuitorilor. Se pare că un 
singur cuvânt al blondei lady ar atrage de partea ei roiurile 
de gentlemani, iar viaţa insuportabilă fără siguranţa averii 
şi a zilei de mâine s-ar putea sfârşi o dată pentru totdeauna. 

Acestea şi alte asemenea chibzuieli au fost întrerupte de 
venirea lui Rows. S-a întors la numai o oră după ce plecase, 
dar într-o stare destul de jalnica, fără pălărie, cu cămaşa 
ruptă şi fără cuţit. L-au înconjurat numaidecât. 

— Ce s-a întâmplat? Ce ai? l-au întrebat din toate părţile. 

— Ce s-a întâmplat? răspunse Rows. Miss Monteray este 
un înger. 

— Aşadar, Monteray se numeşte? 

— O, yes! dar, by God, ascultaţi-mă! Merg eu şi-mi zic: o 
să-l întreb pe cel dintâi „buză groasă”. Era întuneric, fiindcă 
se lăsase-ceaţa. Mă apropii şi, în sfârşit, mi se pare că văd 
căruțele; mă uit eu şi parcă văd că se mişcă ceva, aşa că 


strig: hei! sir, ascultă! Când colo, sir începe să mormăie şi 
mă apucă de grumaz! l-am lăsat pălăria, o bucată din 
cămaşă, cuțitul şi am fugit. Alerg spre casa lui Sutter şi 
zbier cât mă ţine gura, iar grizzly (pentru că el era! 
blestemul să cadă pe capul lui) mă goneşte din urmă şi 
mormăie. Atunci încep să ţipe şi cei de la căruţe şi, în 
sfârşit, se deschide uşa şi apare în prag domnişoara- 
noastră; Sutter era în spatele ei cu un felinar. Mă 
prăpăstuiesc la picioarele ei şi strig help! 

[376] iar ursul mă înhaţă din nou. 

— Well! Well...! 

— Vouă vă convine să spuneţi: „well”, dar eu am crezut că 
mi se apropie ceasul de pe urmă. Deodată, domnişoara 
noastră începe să vorbească: „Baby'let him alone!” 

[377] Auziţi? Ea-i zicea ursului baby! Şi-i vorbea cu un glas 
atât de dulce, ca şi când îi pusese cineva miere-n rom; fiara 
blestemată s-a rostogolit la picioarele ei şi a început să 
mormăie. Cădea-i-ar ciuma pe cap şi blestemul meu pe 
amândouă labele dinainte...! 

— Linişteşte-te, Rows, îl potoli flegmatic bătrânul căutător 
de aur. 

— Well, acceptă Rows, atunci domnişoara mă întreabă cine 
sunt şi de ce am nevoie. Când m-am uitat la ea, by God! n- 
am văzut de când sunt asemenea ochi; pun pariu pe o sută 
de dolari contra zece că n-a văzut nimeni nici la New York, 
nici la Philadelphia. Să mă-mbolnăvesc dacă există în tot 
Estul asemenea femeie. Pe două sute de dolari, pe trei 
sute... 

— Astâmpără-te, Rows...! 

— Când mi s-a adresat astfel cu glasul mai dulce ca al 
maucavisului 
[378], a început să mă doară la lingurică, de parcă nu 
mâncasem nimic de trei zile. Îi spun deci: beg your 
pardon... 

[379] dar mai mult n-am fost în stare. Ea a zâmbit ca un 
înger şi m-a invitat înăuntru. 


— Şi ai intrat? 

— Am intrat, dar n-am cutezat să mă aşez. Mă simţeam 
atât de prost, de parcă mă scalpa cineva, dar în cele din 
urmă, i-am spus că am venit să aflu cine este. Dumnezeu s-o 
binecuvânteze! 

— Şi ea? 

— Ea mi-a zis: sir, spune-le gentlemanilor şi colegilor 
dumitale că mă numesc Mary Monteray; sunt din Louisiana 
şi am venit cu prietenii mei să trăiesc sub ocrotirea lor. 

— Sub ocrotirea noastră? 

— Întocmai! Apoi mi-a strâns mâna. Aşa cum mă vedeţi 
aici, mi-a strâns-o cu mânuţa ei albă, binecuvântată... By 
God! Şi mi-a spus că ea ne respectă... 

Rows n-a mai putut să continue din cauza emoţiei. Ceilalţi 
i-au strâns cu seriozitate mâna vânoasă, obişnuită cu 
securea, iar ela rămas tăcut o vreme, apoi n-a mai putut 
rezista, a sărit pe masă, a ridicat capul, a deschis gura şi a 
răcnit: 

— Ura pentru miss Monteray! 

— Hip! hip! ura pentru miss Monteray! i-au răspuns o sută 
de glasuri. 

— Ura pentru domnişoara noastră...! 

— Pentru copila noastră...! 

— Pentru dulcica noastră...! 

Au urmat aplauze, discursuri, urări... O jumătate de oră 
mai târziu, au hotărât să meargă cu toţii în delegaţie la 
domnişoara Monteray. 

Strada, întunecoasă cu o clipă înainte, s-a luminat dintr-o 
dată de la mănunchiurile de nuiele şi aşchiile aprinse; la 
lumina lor, mulţimea căutătorilor de aur şi a tăietorilor de 
lemne, alungită ca un şarpe, înainta încet spre casa 
generalului Sutter. 

IX. 

Intenţii pentru viitor. 

Domnişoara de Monteray a început să fie răsfăţata 
oraşului, cu toate că nici unul dintre locuitori nu înţelegea 


de ce o persoană atât de tânără, bogată, pesemne şi atât de 
deosebită prin educaţie şi obiceiuri de oamenii Vestului 
îndepărtat, părăsise statele civilizate din Est şi se mutase 
într-o pustietate sălbatică, unde condiţiile de viaţă erau 
aspre, primejdioase chiar. 

Asta putea să li se pară ciudat multora, cu atât mai mult 
atunci când au aflat că bărbatul blond, nu prea tânăr, care o 
însoțea, şi fiica lui oarbă nu erau rudele ei. 

Miss Monteray era pur şi simplu prietena fetiţei oarbe şi în 
realitate venise în California pentru ea; Mary Monteray era 
tânără, singură, liberă şi nespus de bogată, aşa că putea să 
călătorească, şi să stea unde-i plăcea. 

Când micuţei Nelly (pentru bolnava ameninţată de boala 
de piept clima umedă era ucigătoare) i s-a recomandat să 
plece din Louisiana, Mary a vrut s-o ducă în Italia, dar 
întreaga Europă era bântuită de viforul revoluțiilor. De 
altminteri, nici bătrânul Taller, tatăl lui Nelly, fermier 
înnăscut, n-ar fi găsit în Italia o ocupaţie potrivită pentru el, 
aşa că au ales California. 

Mary care, pe lângă noblețea caracterului, avea şi o fire 
profund romantică, a căzut repede de acord cu o călătorie 
care-i făgăduia o mulţime de peripeții. 

Erau hotărâți să ducă în California o viaţă de fermieri. 
Pământul nu aparţinea nimănui. Ce-i drept, unele familii de 
mexicani aveau în stăpânire suprafeţe nemăsurate, dar nu 
locuiau acolo şi nici nu cultivau pământul. Economia, dacă 
exista vreuna, era constituită numai din păstorit. Doar 
preoţii iezuiţi cultivau porumbul şi viţa de vie, mai la sud, la 
cinci sute de mile de Sacramento, în aşa zisele Missions 
[380], în jurul acestui oraş, însă, şi nici mai la nord de el nu 
semănase nimeni până atunci nici un bob de grâu. 

Făina se aducea din Est, aşadar economia agrară făgăduia 
venituri considerabile. Taller se aştepta să facă avere în 
câţiva ani, apoi să se statornicească pentru totdeauna în 
New. Orleans, ţinutul lui natal. 

X. 


Trudă şi idilă. 

S-au scurs câteva luni. 

Nu prea departe de Lathrop, cu ajutorul tăietorilor de 
lemne, s-au construit două case. 

Într-una din ele, locuia Taller cu fiica lui, în cealaltă Mary 
Monteray cu negrii şi cu ursul ei. 

Cele două case se găseau la zece mile de colonia 
principală a tăietorilor de lemne, de la care puteau cere 
ajutor în caz că erau atacați de indieni. Deşi nici forţele 
locale nu erau de disprețuit, deoarece personalul de pază, 
alcătuit din cei patruzeci de yollofi puternici ca nişte stejari 
şi înarmaţi, putea să se apere multă vreme. 

Câţiva vegheau ziua şi noaptea prin împrejurimi, iar 
ceilalţi erau ocupați cu tăierea stejarilor şi a platanilor, ca 
să curețe locul pentru grâiele lui Taller. 

Bătrânul fermier s-a apucat de lucru cu înflăcărare. Acolo 
unde miss Monteray căuta idila, el căuta munca. 

Au găsit amândoi ce-şi doreau. Mary însăşi recunoştea că 
n-a fost niciodată atât de fericită. Teritoriul în care se 
stabiliseră era virgin în accepţia deplină a cuvântului. Ziua 
se auzea într-adevăr hârşcâitul joagărelor pe care tăietorii 
de lemne le construiseră la o depărtare numai de zece mile 
pe cursul pârâului „Pieile roşii”, dar când acestea tăceau, 
nici un semn de viaţă omenească nu tulbura liniştea adâncă. 
Noaptea, maucavişii umpleau cu trilurile lor bungetul 
pădurii sau uneori, printre stânci, se auzea răgetul pumei. 
Locul era bine ales. Casele se aflau în vale, pe amândouă 
malurile pârâului limpede ca şi cristalul şi acoperit de sălcii 
plângătoare, dar tocmai acolo unde pârâul se prăbuşea de 
pe un fel de terasă mai înalta, formând trei cascade destul 
de mari. Deasupra cascadelor atârnau ghirlande întregi şi 
perdele de liane amestecate cu lujerele „wachliilor” 
împodobite cu flori bogate, purpurii. Poalele stâncilor roşii 
de granit erau acoperite cu tufişuri încâlcite de trandafiri 
sălbatici. 


Stâncile de granit ridicau împrejur un fel de ziduri uriaşe, 
despărţind valea care semăna cu un amfiteatru, de restul 
lumii, iar dincolo de ele fremăta pădurea de stejari negri şi 
arbori de esenţă tare. 

Un podeţ fragil de lemn roşu aruncat peste pârâu, unea 
cele două maluri. Acesta era locul îndrăgit de Mary, în care 
îşi petrecea de obicei-dimineţile, citind sau învăţând-o pe 
micuța Nelly. Uneori, de pe podeţ, Mary îşi aţintea privirile 
în depărtarea pârâului care părea că aleargă într-o ţară 
misterioasă. Pentru că adâncurile pădurii erau în acea 
vreme încă pline de taine. Atunci Mary îi povestea 
nevăzătoarei Nelly despre aceste minuni care o înconjurau, 
iar copila o asalta cu tot felul de întrebări. 

Din nefericire, noţiunile de culori şi forme aproape că nu 
existau pentru mintea acestei fetiţe, de aceea Nelly se 
exprima câteodată cam aşa: 

— Mary, pârâul este trist, fiindcă plânge, eu îl aud bine; 
pădurea e tristă şi ea şi mai mult ca sigur că e bătrână; dar 
cum sunt florile şi cerul, nu ştiu deloc. 

Mary îi explica şi ea cum putea, dar copila sfârşea de 
obicei: 

— Nu înţeleg, Mary, draga mea, nu înţeleg. 

lar după o vreme adăuga: 

— Aici însă, e foarte bine. 

Într-adevăr era bine. Aerul îmbălsămat, uscat şi cald, ale 
cărui adieri sărutau faţa fetiţei, îi umpleau de viaţă pieptul 
plăpând; de departe se auzeau cântecele monotone, dar 
sonore, ale negrilor pe care-i supraveghea tatăl ei... Sălciile 
şopocăiau dulce, printre frunze, roiuri de fluturi mari, 
albaştri, se zbenguiau peste capetele blonde ale fetelor. 

— Ah, Nelly, dac-ai putea vedea şi tu toate astea! îi spunea 
Mary. 

— Nu te necăji, îi răspundea copila. Mă gândesc că vezi tu 
şi mă bucur foarte mult. 

Atunci Mary îşi apăsa buzele trandafirii pe fruntea, palidă 
a fetiţei. Acalmia şi fericirea împrejurimilor o îmbătau. 


Uniformitatea vieţii putea s-o plictisească, într-adevăr, dar 
asta abia mai târziu. Acum totul era nou şi necunoscut 
pentru ea, ea însăşi descoperea totul, iar această 
descoperire constituia o încântare nespusă pentru sufletul 
ei sătul întrucâtva de ceea ce poate să ofere lumea civilizată 
şi societatea aleasă. Ajunsese înainte de vreme la această 
stare de saţietate şi din pricina bogăției. Lăudată cu diverse 
prilejuri, era prea ageră ca să nu-şi dea seama că cele mai 
multe complimente se aduceau banilor ei. Această 
convingere o făcuse puţin neîncrezătoare şi sufletul i se, 
umpluse de amărăciune. Această amărăciune era ogoită aici 
de adevărul şi sinceritatea locurilor sâlhui. Pe de altă parte, 
Mary nu mai iubise pe nimeni până acum, afară de micuța 
Nelly. 

Când căldura o gonea de pe pod, Mary se ducea să 
citească pe veranda casei sale. Îşi adusese o căruţă plină cu 
cărţi. După amiază, se ducea să prânzească în casa lui 
Taller; apoi venea timpul siestei. 

Seara, îndată ce discul soarelui se-ascundea în tăietura 
stâncilor înalte, îşi lua puşca şi pleca la vânătoare, urmată 
agale de baby al ei, care îşi legăna căpăţâna uriaşă la 
dreapta şi la stânga după obiceiul urşilor. 

O escortă atât de fioroasă o asigura împotriva oricărei 
primejdii. 

Câteodată, le vizita aşezarea generalul Sutter care se 
ataşase în scurtă vreme de aceşti oameni cumsecade, atât 
de rari prin partea locului. Nu înţelegea nici el prea bine de 
ce o asemenea miss stă în pădure, dar era foarte mulţumit 
de acest lucru. Uneori se întâmpla ca şi Mary, însoţită de 
baby al ei şi adesea şi de bătrânul Taller, să-i viziteze pe 
„gentlemanii” din oraş. Pentru cei din oraş, vizita ei 
constituia o sărbătoare. O iubeau ca pe un copil al tuturor, 
mai ales după ce s-a arătat că acest copil ştie la nevoie să 
îngrijească bolnavii şi răniții. În oraş, datorită influenţei ei şi 
simţămintelor mai blânde pe care se pricepea să le 


stârnească în sufletele aspre ale căutătorilor de aur, 
obiceiurile au început şi ele să se mai îmblânzească. 

Stejarul înfricoşător era împodobit din ce în ce mai rar cu 
trupuri omeneşti. La început, membrii Comitetului o 
chemau de multe ori pe Mary să participe la sfatul lor, dar 
s-au convins repede că în acest fel nu mai era cu putinţă să 
spânzure pe nimeni cum se cuvine. 

În schimb, cei pe care-i salva, deveneau „oamenii ei” cu 
trup şi suflet. 

Un singur om a pierit fără urmă. Nu s-a mai arătat prin 
oraş, tăietorii de lemne nu l-au mai văzut nici ei, într-un 
cuvânt, nu era nicăieri. Mary şi-a adus aminte odată de 
tânărul, pe care era cât pe ce să-l sugrume baby al ei, şi a 
întrebat de el. 

— Rows? i s-a răspuns, era un băiat bun, a murit desigur. 

Acesta era încă un lucru atât de obişnuit, încât nici măcar 
Mary nu s-a mai interesat de el. 

XI. 

Coliba din pădure. 

În viaţa lui Mary Monteray, ca şi pe cerul senin al 
Californiei, se petreceau prea puţine schimbări. O zi 
semăna cu cealaltă ca doi fraţi gemeni. 

Singura schimbare o constituia faptul că pe măsură ce 
cunoştea împrejurimile, Mary devenea, tot mai îndrăzneață, 
escapadele ei vânătoreşti tot mai îndepărtate. 

N-a ameninţat-o niciodată vreo primejdie, cu toate 
acestea, o dată s-a întors din pădure neliniştită; avea 
senzaţia că este urmărită. 

Neliniştea ei a crescut considerabil a doua zi când, la 
aproape zece mile engleze, în josul pârâului, pe malul unui 
mic lac din pădure, prin care curgea pârâul, a descoperit o 
colibă. Sălaşul era proaspăt încherbat din ramuri flexibile 
de salcie, acoperite pe dinafară cu o bucată de pânză de 
Pittsbttrg. Lângă colibă, fumega un foc abia stins. 

Dacă n-ar fi fost pânza, s-ar fi putut presupune că sălaşul 
era un wigwam indian, întrucât crengile de salcie erau 


înfipte şi legate întocmai cum le împreunau indienii. Dar 
pânza şi urmele încălţărilor cu potcoave mărturiseau că în 
acest colţ de pădure se adăposteşte un om alb. 

După o clipă de ezitare, Mary a intrat înăuntru. Prezenţa 
lui baby îi dădea curaj. 

Înăuntru nu era nimeni. Pe muşchiul de pe jos se aflau 
doar o piele de urs, jupuită se vede nu prea de mult, pe 
care baby o mirosea cu mirare şi nelinişte. 

Într-o ţară în care se adăposteau tâlhari din toată lumea, 
era un lucru important să ştii cine trăieşte în imediata 
vecinătate, mai ales dacă acel cineva se mai şi ascundea. 

Prin turnare, Mary s-a hotărât ca la întoarcere să-şi trimită 
yollofii să scotocească prin împrejurimi, cu atât mai mult cu 
cât, pe la jumătatea drumului spre casă, i-a ajuns la ureche 
ecoul unei împuşcături îndepărtate. 

Căutările s-au dovedit zadarnice. Unul dintre negri 
întâlnise într-adevăr un vânător necunoscut în pădure, dar 
nu putuse afla nimic de la el. 

Întrebat dacă el locuia în coliba de lângă pârâul Pieilor 
Roşii, vânătorul răspunsese „eu”; întrebat ce face, 
răspunsese: „ce-mi place”. 

După o săptămână, au uitat de el. Silueta misterioasă n-o 
mai înfricoşa pe Mary, acum începea s-o intereseze. În viaţa 
monotonă pe care o ducea aici, asta era o noutate. În timp 
ce vâna prin pădure, Mary se gândea că poate undeva, nu 
prea departe, dădea târcoale vânătorul misterios şi uneori 
se înfuria, dar cel mai adesea se amuza. 

Împrejurimile păreau atât de sigure, încât nu o dată 
frumoasa amazoană nu-şi mai lua ursul cu ea. Asta se 
întâmpla mai ales atunci când baby dormea şi, înghiontit de 
picioruşul lui Mary, în loc să se scoale, mormăia mânios. 

Mai totdeauna o ajungea totuşi din urmă, ruşinându-se 
parcă de lenea lui. 

XII. 

Întâlnirea. 


Odată, a prins-o noaptea în pădure, cu toate acestea şi-a 
urmat drumul cu îndrăzneală pe cărăruia îngustă, acoperită 
cu pietriş, care nu era altceva decât albia secată, nu prea 
adâncă, a unui mic torent ce ducea apele din munţi în 
anotimpul ploios până la pârâul principal. 

Pe amândouă părţile torentului se înălţau bungete de 
netrecut; la poalele copacilor creştea un fel de lemnul- 
domnului, numit pe aici „ciaporal”. 

Mary mergea, îndepărtând la răstimpuri rămurelele de 
răchită care-i împiedicau drumul, când deodată s-a oprit 
locului şi a început să asculte. 

În liniştea pădurii ajungea până la ea de departe 
hârşcăitul pietrişului călcat de nişte paşi greoi. 

Neliniştită, Mary a tras piedica armei. 

În curând, după hârşcâitul pietrişului a auzit un mormăit 
surd. 

Auzindu-l, tânăra a coborât îndată puşca. 

— Baby! a strigat veselă, baby! come here! 

Printre lăstarii de răchită, la numai câteva zeci de paşi de 
Mary, a apărut căpăţâna uriaşă a unui urs care alerga spre 
ea. 

— Baby! l-a chemat Mary. 

Lucru ciudat; animalul, în loc să pornească într-un scurt 
galop de bucurie, cum făcea de obicei, s-a oprit brusc. 

Din pieptul lui a început să se smulgă un muget surd, 
înăbuşit. 

— Baby! l-a chemat Mary încă o dată. 

Deodată, puşca mică a început să-i tremure în mâini, şi 
faţa i s-a acoperit de o paloare mortală; nu era baby alei. 
Mary se afla faţă în faţă cu cel mai înspăimântător tâlhar al 
pădurilor californiene - ursul cenuşiu. 

Pe cărăruia îngustă, nu mai avea cum să-l evite, şi nici s-o 
apuce într-o latură nu putea din cauza pădurii dese. E 
adevărat, ţinea puşca în mână, dar acest soi de urs nu poate 
fi doborât niciodată cu un singur glonţ, iar rănit, devine şi 
mai cumplit. 


Avea şi cuţit, cea mai grozavă armă în lupta de aproape, 
dar până şi cei mai vestiți vânători din Canada, care îşi 
petrec toată viaţa pe platourile din America centrală, nu se 
încumetă să atace ursul grizzly cu arme albe. 

Mary era pierdută. 

În acest timp, animalul s-a ridicat pe labele dinapoi şi 
rotindu-şi-le prin aer pe cele din faţă, se apropia încet de 
ea. 

Mary a dus arma la ochi; a răsunat o împuşcătură, dari-a 
răspuns numai un muget de turbare. 

— Ajutor! Ajutor! a început să strige Mary, uitând îngrozită 
că cel puţin cinci mile engleze o despărţeau de casa ei. 

Monstrul se afla la nu mai mult de cincisprezece paşi. 
Acum hârâia înfricoşător, ghearele albe ale labelor dinainte 
parcă luceau în întunericul nopţii. 

Mary simţea că i se îndoaie picioarele sub ea. 

Deodată, ceva i-a atins umărul, şi un glas omenesc, gros, 
calm, a rostit din beznă: 

— Beg pardon, miss. Asta-i business-ul 
[382] meu. 

Un braţ puternic a împins-o înapoi, şi în faţa ei s-a 
conturat silueta înaltă a unui bărbat. L-a auzit şoptind încă 
o dată: 

— I beg your pardon... 

Lumina sângerie a împuşcăturii a sfâşiat întunericul, apoi 
Mary a văzut încleştarea cumplită a omului cu fiara. 
Grămada de trupuri învălmăşite s-a prăbuşit pe pietrişul 
albiei... şi se rostogolea spasmodic... Doar la răstimpuri se 
auzeau dinţii scrâşnind, răsuflări precipitate, mugete 
întrerupte... Uneori se înălța laba ursului, alteori mâna 
omului înarmată cu cuțitul... Mary a leşinat... 

Când şi-a revenit, prima impresie pe care a încercat-o, a 
fost zgomotul cascadelor de pe cursul pârâului. Se vede că 
era aproape de casă. Într-adevăr, în depărtare strălucea o 
luminiţă în casa lui Taller. 


La picioarele ei, zăcea pe spate trupul unui om fără 
cunoştinţă... 

Atunci Mary a înţeles totul. Izbăvitorul necunoscut o 
purtase probabil pe braţe o bucată de drum, înainte de a 
leşina el însuşi vlăguit. 

Pesemne că nu scăpase cu totul teafăr din luptă. La lumina 
lunii, Mary a observat sângele care i se scurgea de la gât, 
de la piept şi prin părul de pe cap pe iarba din pădure. 
Faţa-i era albă ca varul; ţinea ochii închişi, buzele desfăcute 
respirau, dar abia auzit şi neregulat. 

Avea o faţă frumoasă, aidoma statuii romane a unui 
barbar, care iradia curaj şi forţă. 

Mary a dat fuga la pârâiaş, după apă, pe care a adus-o în 
propria pălărie. A turnat câteva picături în gura 
vânătorului; trupul acestuia a fost străbătut de un fior, a 
deschis ochii o clipă şi buzele i-au şoptit: 

— 1 beg your pardon! Sunt fericit... 

Mary i-a sprijinit capul pe genunchii ei şi un timp a rămas 
nemişcată, deoarece nu ştia ce să facă: să strige după 
ajutor sau să-l lase pe rănit aici şi să se ducă ea însăşi după 
oamenii ei. Îi era frică să-l părăsească, iar chemările ei se 
putea întâmpla să nu le audă nimeni. Dac-ar fi văzut-o 
cineva stând aşa, îngândurată şi aplecată peste chipul palid 
al vânătorului, ar fi putut s-o ia drept o rusalcă a pădurii. 

Era noapte de-a binelea, luna se ridicase deasupra 
pădurii; privighetorile din acele locuri, mancavişii, umpleau 
desişul de ciripit dulce, de triluri şi parcă de ecoul 
sărutărilor; în depărtare susura pârâul, iar clipocitul lui se 
împletea cu hârşcâitul joagărelor din Lathrop. 

Mary ştia, în sfârşit, ce avea de făcut. Deoarece puşca ei 
rămăsese la locul luptei, a luat arma grea a vânătorului şi 
încărcând-o, a tras în aer. 

Apoi a mai tras încă de trei ori. După a doua împuşcătură, 
la ferestrele casei lui Taller au început să apară lumini 
jucăuşe, care mai apoi s-au desprins de casă, apropiindu-se 
repede de Mary; în curând, zece-cincisprezece yollofi cu 


Taller în frunte au sosit în goană, purtând în mâini care 
felinare, care vreascuri aprinse. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Taller. 

— Duceţi-l cât mai repede acasă pe acest gentleman! le-a 
strigat Mary. 

A doua zi, bolnavul era fără cunoştinţă. A fost adus un 
medic din Sacramento. 

Medicul, care se lăsase de meserie de multă vreme, pentru 
a căuta aur, şi care rareori era treaz, mai ştia atât cât să-şi 
dea seama că starea bolnavului era foarte gravă. 

L-a recunoscut însă pe bolnav înainte de a şti ce boală are. 
Când e-a uitat la faţa palidă, bărboasă şi însângerată, a 
exclamat numaidecât: 

— Well! ăsta-i Rows... 

După care, aplecându-se spre rănitul care abia mai 
răsufla, a Spus: 

— Rows, prietene, se zvonea că ursul te-a ucis acum o 
jumătate de an, când colo te-a hărtănit abia ieri. Well! well! 
Cred că pieptul ţi-e puţin zdrobit... o coastă ruptă... 
clavicula e ruptă şi ea, dar ce-a mai rămas e all right!... 
[383] Dacă vei muri, asta se va întâmpla din cauza scurgerii 
de sânge şi a epuizării. a! şi braţul e scrântit. Te-a cinstit 
cum se cuvine. dar tu, băiete, de câte ori ţi-ai înfipt cuțitul 
în el. ai? 

Rows habar n-avea pe ce lume se află, de aceea nu putea 
răspunde la întrebările medicului. Acesta continua să 
vorbească: 

— Ehe, domnişoara Monteray, cred că flăcăul era 
îndrăgostit de dumneata! Altminteri şi-ar fi spus: ăsta nu-i 
business-ul meu. 

Medicul a căzut o clipă pe gânduri: 

— A dispărut din oraş şi i s-a pierdut urma. N-am putut 
pricepe de ce, fiindcă îi mergea bine; a avut noroc. La o zi 
după venirea dumitale, a găsit o „pepită” de cel puţin cinci 
mii de dolari... Acum însă îmi aduc aminte... Vorbea mereu 
de dumneata... Locuia aici? 


— Nu. 

— Atunci veghea asupra dumitale din pădure... poor boy 
[384]! Cred că o să moară, dar poate că se înzdrăveneşte... 
Să-l îngrijiţi aici. Braţul, coasta şi clavicula i le-am pus la loc. 
Trebuie să-i spălaţi rănile şi să aşteptaţi până când se 
sudează oasele. Good bye! 

Medicul a plecat. Lângă patul lui Rows au rămas numai un 
negru şi Mary. 

Mary şi-a adus şi ea aminte de Rows şi uitându-se la el, a 
căzut adânc pe gânduri. 

În California găsise tot ce-şi dorea sufletul ei romantic. 
Viaţa searbădă de societate o plictisise; aici avea sălbăticia 
virgină; acolo îşi pierduse încrederea în dragostea şi 
generozitatea oamenilor: Rows, care zăcea înaintea ei, 
constituia dovada însângerată că există şi dragoste, şi 
sacrificiu. 

E adevărat că cele două virtuţi erau întrupate în firea pe 
jumătate sălbatică a vânătorului din pădure... 

Îngrijirea bolnavului îi ocupa acum tot timpul. A doua zi, 
Rows şi-a recăpătat cunoştinţa... 

A deschis ochii; a privit uimit în jurul lui şi ochii i s-au oprit 
în cele din urmă, la Mary. Urmele de fierbinţeală au mai 
luptat un timp pe chipul lui cu gândurile limpezi, apoi faţa i 
s-a luminat, iar buzele palide au şoptit: 

— Beg your pardon, miss...! 

— Cum te simţi, sir? ha întrebat Mary. 

— Foarte bine. Sunt fericit... 

După o clipă, a început să vorbească repede, febril parcă: 

— Nu mă recunoşti, domnişoară? Sunt Rows. N-am noroc 
la urşi. În prima zi, mai-mai să mă sugrume baby al tău... 
apoi ăsta... dar atunci m-ai scăpat dumneata... [in minte că 
ai dat mâna cu mine. Pe urmă, n-am mai putut să stau în 
oraş... Locuiesc în coliba de lângă Miror-lake... 

[385]. E foarte bine în pădure. Dar să nu mai umbli singură, 
miss Mary. Indienii rătăcesc şi ei peste tot. Mi-am spus: o să 
veghez eu şi. 


— Mi-ai salvat viaţa... 

— Domnişoară, să nu mai vorbim despre asta... 

Însănătoşirea a venit mai repede decât prevăzuse medicul. 
Rows era totuşi foarte puternic; cu toate că a trebuit să stea 
nemişcat mai multă vreme, primejdia a trecut repede... 
Mary petrecea zile întregi la căpătâiul rănitului fie citindu-i 
din Biblie, fie stând de vorbă cu cl... Rows îi împărtăşea 
atunci toate gândurile lui... 

— Prefer să trudesc în pădure, decât să caut aur, spunea. 
Când trăieşti în pădure, căutarea asta ţi se pare fără noimă, 
prostească. Şi fără folos... Căutătorii de aur beau şi se ucid 
între ei, pe când în pădure stăpâneşte numai Dumnezeu, iar 
aurul nu mai înseamnă nimic... lartă-mă, domnişoară, dar 
eu cred că un om poate să fie mai bun în pădure, pentru că 
trebuie să gândească mai mult... iar printre căutătorii de 
aur nu mai ai timp de nimic. 

În tot ce spunea Rows era o naivitate pe jumătate 
copilărească. Era într-adevăr un flăcău de abia douăzeci şi 
patru de ani, înzestrat pe deasupra şi cu multă simplitate 
înnăscută; intuia el însuşi acest lucru, deoarece în timp ce 
vorbea cu miss Monteray, repeta întruna: „lartă-mă 
domnişoară, eu sunt un om simplu...” 

Sănătatea i se întrema văzând cu ochii. În curând, putea 
să stea pe veranda casei, apoi s-o însoţească deseori pe 
Mary pe podeţul care unea cele două case, pe care Mary îşi 
petrecea de obicei orele de după prânz în tovărăşia micuţei 
prietene nevăzătoare... 

Într-o după-amiază, tocmai stătea aşa singură, ascultând 
zgomotul cascadelor cu ochii pierduţi spre amfiteatrul 
copacilor ce înconjurau valea, care deşi destul de aproape, 
erau acoperiţi de ceața depărtării. Vremea era cum nu se 
poate mai frumoasă, în jur domnea liniştea; pe luncă piuiau 
graurii cu aripile roşii, iar în depărtarea pădurii 
ciocănitorile cercetau copacii... 

Dulceaţa îmbătătoare a naturii o cufundase pe Mary în 
visare. Un dor blând, dar de neînfrânt îi strângea inima. În 


clipa aceea, Rows s-a apropiat de ea, păşind totuşi cu 
destulă greutate... 

Mary a alergat spre el şi l-a ajutat să se aşeze lângă ea. 
Faţa lui palidă nu i se păruse niciodată mai plăcută şi mai 
nobilă. 

— 1 beg your pardon, miss Mary, a început ca de obicei 
tânărul vânător, am o mare rugăminte... 

— Pe care e sigur că n-am să ţi-o refuz, i-a răspuns Mary. 
— Eu, a spus Rows serios şi timid totodată, învârtindu-şi 
pălăria în mână, eu... dar n-ai să te superi pe mine?...o0o să 

mă fac bine în curând... 

— O, aşa-i, în curând, slavă Domnului...! 

— Şi am să mă întorc la coliba mea de lângă Miror-lake... 
acolo însă o să-mi fie foarte rău, miss Mary... fiindcă 
întotdeauna o să-mi aduc aminte cât de bine mi-a fost aici... 

— O să vii să mă vezi adesea... 

— Da, dacă îmi vei îngădui... dar eu aş avea o rugăminte şi 
mai mare... să nu te superi pe mine... dar... eu aşvrea să 
rânim aici pentru totdeauna. 

Mary a privit la vânător cu o expresie ciudată... 

— Ce doreşti? l-a întrebat scurt. 

— Miss Mary! a rostit Rows cu glas şoptit, dumneata n-ai 
nevoie de mine, ştiu asta, dar nici eu nu cerşesc o bucată de 
pâine... Am găsit atâta aur încât în Răsărit aş trece drept un 
om bogat. Aici, de asemenea... dar la ce bun? În pădure n-ai 
ce face cu aşa ceva, iar singur îmi vine greu... Aici ar fi cel 
mai bine pentru mure, aşa că... Miss Mary, eu aşvrea sămă 
primeşti printre slujitorii dumitale... N-ai nevoie de mine... 
dar... aş fi cel mai fericit... şi ţi-aş fi credincios... o, foarte 
credincios... 

A urmat un moment de tăcere. Mary a întors capul spre 
casa lui Taller şi a căzut adânc pe gânduri. Deodată, s-a 
scuturat din îngândurare şi privindu-l în ochi pe Rows, a 
întrebat: 

— Ai să-mi spui adevărul, ca un om cinstit şi sincer? 

— Yes, miss! 


— Dacă-i aşa... Dumneata mă iubeşti, e adevărat...? 

Bietul Rows a pălit ca ceara; s-a ridicat în picioare, apoi s-a 
aşezat la loc, iar buzele albite abia au putut să îngaime: 

— Beg your pardon, miss! 

— E adevărat? 

— Beg your... 

— E adevărat? 

Căutătorul de aur a tăcut şi abia după a doua întrebare a 
răspuns cu glasul tremurător, emoţionat: 

— O, miss Mary!... Nici măcar nu îndrăznesc să mă 
gândesc la asta, dar aşa este... foarte mult!... singura pe 
lume!... pentru că... sunt singur... dar n-aş fi spus-o 
niciodată, niciodată... De vreme ce totuşi ştii, am să plec. 
Dumnezeu să-ţi binecuvânteze chipul tău... Good by, miss 
Mary...! 

Mary Monteray şi-a înclinat capul, apoi a început să 
vorbească: 

— Rows, ce-ţi spun acum, îţi spun după ce mi-am cercetat 
inima şi după ce am chibzuit îndelung. Am venit aici şi nu 
vreau sa mă mai întorc în Est. California va fi de acum 
înainte ţara mea, aşa că sunt o californiană, un pionier. Din 
acest punct de vedere, suntem egali... Nu-mi mai cere 
iertare, pentru că mi-ai salvat viaţa. Trebuie să-ţi plătesc o 
mare datorie şi... dacă în locul acestei datorii primeşti mâna 
mea - iat-o. 

S-a aşternut tăcerea; se auzeau doar zgomotul cascadelor 
şi chemările graurilor cu aripile roşii. 

Rows arăta ca un om care se îndoaie sub povara fericirii. 
În cele din urmă, a întrerupt tăcerea. 

— O, miss Mary! nu vorbi aşa. Odată, mi s-a întâmplat să 
salvez viaţa unui gambusino 
[386] mexican, care după aceea, când am găsit mult aur pe 
platouri, m-a sfătuit: ascunde-ţi nugeţii, nu mă ispiti. Acum 
îţi spun şi eu la fel: nu mă ispiti. Eu, soţul tău?... eu, un om 
simplu care abia ştie să scrie şi să citească? 


— lar eu sunt o fata simplă şi pot să fiu soţia unui pionier 
cumsecade. 

— O, Doamne! i-a răspuns Rows, strângându-şi capul în 
mâini. Am văzut soțiile pionierilor din cealaltă parte a 
Marilor Lacuri: toate mestecau tutun şi beau whisky. 
Dumneata soţia unui pionier? Nu, miss Mary... Şi pe urmă... 
mi-aş pierde minţile de atâta fericire. Nu mă pricep să 
vorbesc atât de frumos ca gentleman din Răsărit, dar atâta 
lucru înţeleg şi eu că dumneata nu mă poţi iubi, cum te 
iubesc eu... Spune, Mary, nu-i aşa? Ai fi oare fericită cu 
mine? Sunt eu oare bărbatul potrivit pentru tine?... Trăind 
cu mine, ai vedea că sunt un necioplit, că sunt ca un copil, 
ca o piele roşie care se poate descurca numai în pădure, nu 
şi printre oameni... Beg your pardon!... Atât de prost nu 
sunt, ea să nu înţeleg nişte lucruri atât de simple: dumneata 
eşti un altfel de om, care citeşti cărţi şi ştii ce scrie în ele, pe 
când eu ştiu numai să sap şi să trag cu puşca. Dumneata ai 
fi silită să te ruşinezi de stângăcia mea... Îmi spui că-i 
plăteşti astfel o datorie! O, Rows este prea cinstit, ca să 
primească o astfel de dobândă. Acum îmi eşti 
recunoscătoare, dar mai târziu ai înceta să mai fii. Cui 
iubeşte, dragostea îi ajunge pentru toată viaţa, pe când 
recunoştinţa... nu. O, by God! dac-aş putea învăţa... dacă n- 
ar mai trebui să-mi spun: Rows, băiete, eşti prea prost 
pentru ea... Nu, Mary, nu...! 

Ochii vânătorului înotau în lacrimi. Acoperindu-şi faţa cu 
mâinile, a rămas tăcut multă vreme, apoi a urmat: 

— Cât eşti de bună, domnişoară Mary!... cât eşti de bună! 
Dumnezeu să binecuvânteze mâna pe care ai vrut să mi-o 
oferi... O, de ce nu sunt un gentleman din Est! Good bye, 
Mary! 

I-a luat mâinile, şi-a apăsat buzele pe ele şi ridicându-se, a 
plecat spre casă cu pas nesigur... 

O vreme Mary a rămas singură. Şi ochii ei erau plini de 
lacrimi... Îl iubea pe acest om al pădurii, dar simţea în 
acelaşi timp că în vorbele lui era mult adevăr. Aparţineau 


unor lumi diferite. Ar putea fi oare fericită, dac-ar fi să 
trăiască împreună o viaţă obişnuită, ca soţ şi soţie?... Totuşi, 
în simplitatea lui, el era atât de sincer şi de nobil...! 

S-a ridicat în picioare şi a vrut să se ducă după el, dar 
căutătorul de aur a ieşit pe verandă cu pălăria pe cap şi 
puşca în mână... 

— Unde te duci, Henry? I-a întrebat Mary. 

— În pădure... Îmi dezgrop aurul şi plec în Est... să învăţ... 
Acum am cu ce. Sunt bogat. Am trudit cu braţele, o să 
trudesc şi cu capul. Nu mai vreau să fiu un necioplit de 
pădurean, vreau să devin un gentleman luminat, care 
înţelege ce spune în fiecare carte... Când am să învăţ ceva, 
am să mă întorc aici şi atunci... dacă am să te mai găsesc... 
să nu uiţi, Mary... 

— Atunci poate că vei înceta să mă iubeşti...?! 

Ultimele cuvinte au răsunat pe jumătate ca un reproş, pe 
jumătate ca o rugăminte. 

Rows s-a depărtat... Pe colină, printre stânci, a mai lucit o 
dată ţeava puştii şi pălăria s-a legănat prin aer în semn de 
rămas bun, apoi verdeaţa întunecată a pădurii s-a închis în 
urma lui... 

XIII. 

Corabia „Ellen Monroe”, care aducea rezerve de grâu în 
California, tocmai părăsea bay-ul grozav de la San 
Francisco, îndreptându-se, după ce aveau să treacă pe la 
Capul Horn, spre New York. 

Pe corabie, afară de echipaj, se aflau peste zece- 
cincisprezece căutători de aur care, luându-şi avutul cu ei, 
plecau înapoi în ţările civilizate. 

Câţiva dintre foştii tovarăşi îi însoţiseră şi îşi luau rămas 
bun. Primii urcaseră pe puntea vasului, iar ceilalţi stăteau 
pe cheiul abia construit, fluturându-şi pălăriile şi batistele. 
Printre ei vedem şi grupul cunoştinţelor noastre: generalul 
Sutter, Taller, nevăzătoarea Nelly şi Mary Monteray... 

Mary, cu ochii înălţaţi spre punte şi cu batista în mână, îi 
transmitea din priviri ultimul rămas bun lui Rows, care 


pleca în Răsărit... 

Rows, aplecat peste balustradă, o privea cu toată 
intensitatea ochilor cu care îi era îngăduit doar o clipă să 
privească la fiinţa iubită. 

În acest timp, pe corabie se întinsese pânza mică, 
triunghiulară, de la proră. Vasul se legăna uşor împins de 
palele vântului. Pânzele se umflau, rotunjindu-se, sau 
cădeau ropotind înapoi. Jalnicul „Ha-iu!” cu care marinarii 
îşi însoțeau înălţarea pânzelor, răsuna mereu. Cârmaciul cu 
faţa mohorâtă a unui lup de mare se afla la cârmă. lar 
flăcăiandrul din cuibul corbului cânta cât îl ţinea gura. 

— He, he, sailor is smart boy...! 

Fâşâitul pachetelor trase pe podeţ de pe chei pe punte a 
încetat. O crăpătură adâncă, pe fundul căreia sclipea apa, îi 
despărţea acum pe oamenii de pe corabie de cei care 
rămâneau... 

— Go ahead! 

[388] a răsunat glasul căpitanului. 

Apa a început să plescăie pe laturile vasului care se 
depărta uşor de chei... 

— Remember! 

[389] au răsunat glasuri de pe țărm. 

— Remember, Henry...! 

— O, Mary...! 

— Mergi sănătos, Henry... 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Mary... 

Vântul împrăştia cuvintele, oftările din urmă. Corabia a 
ieşit încet din umbra mestecenilor în zările puternic 
luminate de soare. Nemărginirea albastră se deschidea 
înaintea ei, iar ceața depărtăm începea s-o acopere... 
Cântecele marinarilor, sonore şi limpezi la început, s-au 
transformat într-un murmur, care se mai auzea doar din 
când în când, apoi într-un auit abia desluşit, într-un... 
Corabia se micşora văzând cu ochii. O privire ageră a putut 
să deosebească o vreme o siluetă aplecată, fluturându-şi 
pălăria; apoi totul s-a contopit într-o masă informă; masa s- 


a preschimbat într-o aripă albă de pescăruş, vizibilă hăt! 
departe pe mare; aripa s-a transformat într-un noruleţ 
nedesluşit, noruleţul într-un punct, apoi... s-a topit şi 
punctul; orizontul a înghiţit totul, înstăpânindu-se 
atotputernic în tăriile albastre şi în bay-ul uriaş de la San 
Francisco. 

Doar gândurile, solii inimilor iubitoare, străbăteau întinsul 
mării de la țărm la corabie şi de la corabie la țărm... 

Orso. 

Cuvânt înainte. 

În timpul şederii la Paris şi Pont Marly, probabil, sau după 
venirea la Lwow, cam în aceeaşi vreme cu Janko muzicantul, 
este scrisă şi Orso, o foarte bună nuvelă cu tematică 
americană, pe care Sienkiewicz o va publica mai întâi în 
„Kurier Warszawski”, începând de la 23 martie 1830 (nr. 
65-68), apoi în volum, în acelaşi an. Fabula concentrată pe o 
singură întâmplare din lumea circului, expresivitatea 
realistă a relaţiilor de viaţă din orăşelul Anaheim în timpul 
culesului viilor şi tenta de basm care se statorniceşte în 
descripţie spre sfârşitul nuvelei îi asigură un succes 
binemeritat, care o va plasa de la început printre cele mai 
reuşite creaţii scurte ale marelui clasic polonez. 

LA ANAHEIM, un orăşel din sudul Californiei, ultimele zile 
de toamnă sunt zile de distracţii şi de sărbătoare. Atunci se 
sfârşeşte culesul viilor, aşa că oraşul mişună du mulţimea 
truditorilor. Nimic mai pitoresc decât priveliştea, pe care o 
oferă această populaţie alcătuită în mică parte din 
mexicani, în principal însă din indieni Cahuilla, care vin 
pentru câştiga un ban hăt, din sălbaticii munţi San 
Bernardino, aşezaţi spre mijlocul ţării. Şi unii, şi alţii 
invadează străzile şi locurile de vânzare, aşa-numitele 
loturi, unde dorm în corturi sau pur şi simplu sub cerul 
liber, veşnic senin în acest anotimp al anului. Acest orăşel 
fermecător, înconjurat de pâlcuri de eucalipţi, tufe de ricin 
şi vrejuri de piper, lărmuieşte ca un iarmaroc gălăgios în 
vădit contrast cu liniştea adâncă şi gravă a pustiului năpădit 


de cactuşi, care începe dincolo de vii. Seara, când soarele 
îşi ascunde discul înconjurat de raze în valurile oceanului, 
iar pe cerul trandafiriu se văd, la fel de roşietice în jariştea 
apusului, cârduri de gâşte sălbatice, rațe, pelicani, 
pescăruşi şi cocori, îndreptându-se cu miile dinspre munţi 
spre ocean, în oraş se aprind focurile şi începe distracţia. 
Cântăreţii negri pocnesc din castaniete, dăruitul tobelor şi 
tonurile mormăite de banjo 

[390] se aud lângă fiecare foc; mexicanii dansează pe 
poncho-urile 

[391] întinse pe jos bolero-ul 

[392] preferat; indienii îi asistă, ţinând în mâini „kiotte”, 
nişte bastoane lungi şi albe, sau îndemnându-i cu strigăte: 
evviva! focurile alimentate cu lemn roşu fâşâie şi împrăştie 
scântei; iar la lumina lor sângerie se văd siluete sărind; 
împrejur fac cerc coloniştii localnici la braţ cu soțiile şi 
fiicele lor frumoase, care se uită la cei ce se distrează. 

Cu toate acestea, ziua în care ultimul ciorchine este 
zdrobit de picioarele indienilor este şi mai importantă; 
deoarece atunci soseşte de la Los Angeles circul ambulant 
al domnului Hirsch, un neamţ, în acelaşi timp proprietarul 
unei menajerii alcătuite din maimuțe, pume, lei africani, un 
elefant şi vreo cincisprezece papagali ramoliţi de bătrâneţe: 
the Greatest Atraction of the World! 

[393] Fireşte, indienii Cahuilla îşi dau şi ultimul „pesos” 
[394] pe care n-au izbutit încă sări bea, numai ca să vadă 
nu atât animalele sălbatice, fiindcă de acestea nu duc lipsă 
în munţii San Bernardino, cât artistele, atleţii, clovnii şi 
toate celelalte minuni ale circului, care li se par cel puţin o 
„mare medicină”, adică o vrăjitorie posibilă numai cu 
ajutorul unor forţe supranaturale. 

Şi-ar atrage totuşi asupra lui mânia îndreptăţită şi, pe 
legea mea, periculoasă, a domnului Hirsch oricine s-ar 
gândi că circul lui este o nadă numai pentru ademenirea 
indienilor şi a chinezilor sau a negrilor. Dimpotrivă, sosirea 
circului atrage după sine venirea la oraş nu numai a 


coloniştilor din partea locului, ci şi a locuitorilor din 
târgurile învecinate: Westminster, Orange şi Los Nietos. 
Strada Portocalilor este atunci atât de înţesată de căruţe şi 
cabriolete de cele mai diferite forme, încât nici pomeneală 
să se mai poată strecura cineva. Toată lumea mare a 
coloniştilor se prezintă ca un singur om. Miss, tinerele şi 
zvelte, mânând caii de pe capră, împrăştie cu graţie lumea 
de pe stradă, ciripind şi arătându-şi dinţi, senoritas spaniole 
din Los Nietos aruncă priviri lungi, languroase, de sub 
voaletele de tul; doamnele căsătorite din împrejurimi, 
îmbrăcate după ultima modă, se sprijină cu mândrie de 
braţul fermierilor bronzaţi, a căror costumaţie se compune 
din pălăriile ferfeniţă, pantalonii vărgaţi de bumbac şi 
cămăşi de flanelă, strânse la gât cu panglici înguste, 
înnodate cu fundiţă în lipsa cravatelor. 

Se salută cu toţii, se cheamă, privesc cu luare-aminte 
vestimentația, dacă este very fashionable 
[395], şi bârfesc în limitele cuviinţei. 

Printre cabrioletele ticsite de flori, asemenea unor 
buchete imense, îşi joacă mustangii tineri care se apleacă în 
şeile înalte, mexicane, şi privesc pe furiş pe sub pălăriile 
fetelor. Caii pe jumătate sălbatici, înspăimântați de larma 
din jur, îşi rotesc ochii sângeroşi, se ridică în două picioare 
şi nechează, dar călăreţii curajoşi par să nu le acorde nici o 
atenţie. 

Vorbesc cu toţii despre the greatest attraction, adică 
despre amănunte în legătură cu spectacolul de seară, a 
cărui splendoare va întrece tot ce s-a văzut până acum. 
Într-adevăr, afişe uriaşe vestesc adevărate minuni. 
Directorul Hirsch în persoană, „artist în mânuirea biciului”, 
va face o demonstraţie cu leul african, cea mai cumplită 
fiară printre regii animalelor cunoscuţi până atunci. 
Conform programului, leul se aruncă asupra directorului 
care se apără numai cu biciul. De obicei, această „unealtă” 
se transformă în mâna făcătoare de minuni (tot conform 
programului), într-o spadă de foc şi scut. Sfârcul biciului va 


muşca asemenea unui şarpe cu clopoței, va lumina ca un 
fulger, va bubui ca un tunet şi va ţine mereu la distanţă 
monstrul care se zvârcoleşte zadarnic şi încearcă să-l atace 
pe artist. Dar nu-i numai atât; flăcăul de şaisprezece ani, 
Orso, un „Hercule american”, născut dintr-un alb şi o 
indiancă, va ţine în cârcă şase oameni, câte trei pe fiecare 
umăr; în plus, direcţia oferă o sută de dolari oricărui 
potrivnic „indiferent de culoarea pielii”, care va reuşi să-l 
învingă pe atletul minor în lupta cu braţele. Prin Anaheim 
umblă zvonul că din munţii San Bernardino a venit înadins 
să-şi încerce puterile cu Orso „Grizzly-killer” 

[396], un vânător renumit pentru curajul şi forţa lui, care, 
de când e California Californie, a fost primul om care s-a 
încumetat să atace ursul cenuşiu numai cu toporul şi 
cuțitul. 

Victoria probabilă a „ucigătorului de urşi” asupra atletului 
de circ de şaisprezece ani aţâţă în cel mai înalt grad 
spiritele locuitorilor de sex bărbătesc din Anaheim; fiindcă 
dacă Orso, care până acum doborâse pretutindeni între 
Atlantic şi Pacific pe cei mai puternici yankee 
[397], avea să fie învins de astă dată aici, gloria 
nepieritoare va acoperi întreaga Californie. În schimb, 
imaginaţia femeilor este aţâţată în aceeaşi măsură de 
următorul număr din program: acelaşi puternic Orso o va 
purta în vârful unei prăjini de treizeci de picioare 
[398] pe micuța Jenny, „minunea lumii”, despre care afişul 
afirmă că este cea mai frumoasă fată care s-a văzut pe lume 
„în timpul erei creştine”. Cu toate că Jenny are numai 
treisprezece ani, directorul oferă tot o sută de dolari 
oricărei fete „indiferent de culoarea pielii”, care va îndrăzni 
să se întreacă în frumuseţe cu „îngerul diafan”. 
Domnişoarele, domnişoricile şi domnişorelele din Anaheim 
şi din împrejurimi se strâmbă cu dispreţ citind acest punct 
din program şi susţin că un astfel de concurs n-ar fi lady 
like 


[399]. De altfel, oricare dintre ele ar prefera să renunţe la 
propriul balansoar decât să nu vină la spectacol şi să nu o 
vadă pe această rivală-copilă, în frumuseţea căreia, în 
comparaţie cu surorile Bimpa, de exemplu, nu crede nici 
una. Cele două surori Bimpa, cea mai mare Refugio şi cea 
mai mică Mercedes, tocmai citesc afişul stând comod într- 
un buggy 

[400] fermecător. Pe chipurile lor minunate nu se vede nici 
cea mai mică emoție, deşi intuiesc că ochii întregului 
Anaheim Be întorc în această clipă spre ele, rugându-le 
parcă să salveze onoarea ținutului; sunt privite de 
asemenea şi cu mândrie patriotică, întemeiată pe 
convingerea că în toţi munţii şi canioanele lumii nu poate 
exista ceva mai presus de aceste două flori californiene. Ah, 
că frumoase mai sunt într-adevăr surorile Refugio şi 
Mercedes! În vinele lor nu curge zadarnic sângele curat al 
Castiliei, lucru despre care mama lor vorbeşte mereu, 
exprimându-şi totodată disprețul ei superior atât pentru tot 
felul de chipuri de culoare, cât şi pentru oamenii cu părul 
blond, adică pentru yankee. 

Trupurile celor doua, Biicori sunt zvelte, mlădioase şi pline 
de taine neînţelese când se mişcă, aparent greoaie, dar atât 
de încântătoare, încât ori de câte ori vreun tânăr se apropie 
de ele, inima i se zbate în piept de dorinţa nemărturisită, 
inconştientă. Domnişoarele Refugio şi Mercedes împrăştie 
vraja în jurul lor, aşa cum magnoliile iradiază aromele 
îmbătătoare. Feţele lor sunt delicate, iar tenul străveziu, 
deşi rumenit de o roşeaţă uşoară asemenea reflexelor 
zorilor; ochii languroşi şi negri, plini de dulceaţă, cu priviri 
duioase şi nevinovate. Înfăşurate în faldurile rebozos-elor 
[401] de muselină, în buggy-ul presărat cu flori, stau acum 
pure, liniştite şi atât de frumoase, încât parcă nici ele nu-şi 
dau seama de frumuseţea lor. Orăşelul Anaheim priveşte la 
ele, le mănâncă din ochi, se mândreşte cu ele şi le iubeşte. 
Cum trebuie să arate acea Jenny, dacă şi aici vrea să 
învingă? „Saturday Weekly Review” scria, ce-i drept, că 


atunci când micuța Jenny urcă în vârful barei sprijinite pe 
umărul puternic al lui Orso, când stă agăţată acolo sus, la 
capătul prăjinii, riscându-şi viaţa, şi îşi desface braţele ca un 
fluture, sub cupola circului se aşterne o tăcere adâncă; nu 
numai ochii, ci şi inimile urmăresc înfiorate fiecare mişcare 
a copilei minunate. „Cine a văzut-o o dată în vârful barei 
sau pe cal - încheie Saturday Review” - acela nu o va mai 
uita niciodată, deoarece nici cel mai mare pictor din lume, 
nici măcar domnul Harvey 

[402] din San Francisco, care a pictat Palace Hotel, n-ar fi 
în stare să picteze ceva asemănător”. 

Tinerii sceptici sau îndrăgostiţi de domnişoarele Bimpa 
susţin că asta-i o escrocherie, şarada urmând a se dezlega 
în ultimă instanţă la spectacolul ce va avea loc seara. În 
acest timp, forfota din jurul cheului creşte cu fiecare clipă. 
Din barăcile lungi de lemn, care înconjură cupola de pânză 
a cheului, se aud răgetele leilor şi ale elefantului; papagalii 
agăţaţi de cercurile prinse de pereţii barăcilor, ţipă 
asurzitor, maimuţele se balansează atârnate de propriile 
cozi sau imită publicul ţinut la distanţă de şnurul întins în 
jurul barăcilor. În sfârşit, din baraca principală iese o 
procesiune, al cărei scop este să aţâţe într-atât curiozitatea 
mulţimii, încât s-o lase încremenită. În fruntea procesiunii 
se află o căruţă uriaşă, trasă de şase cai împodobiţi cu 
penaje. Surugii în uniforma poştaşilor francezi mână caii 
din şa. În alte căruţe se află cuştile cu lei, iar în fiecare 
cuşcă, stă câte o lady 
[403] cu o ramură de măslin în mână. După prima căruţă, 
păşeşte elefantul, acoperit cu un chilim, cu un turn în spate 
şi cu arcaşi în turn. Trâmbiţele sună, tobele duruie, leii rag, 
bicele pleznesc, într-un cuvânt, întreaga caravană 
înaintează cu zgomot şi lărmuială. Dar nu numai atât; 
elefantul este urmat de o maşină cu un coş ca de 
locomotivă, asemănătoare cu o orgă, la care cântă o 
pereche, mai degrabă ţiuie şi şuieră cel mai drăcesc Yankee 
Doodle 


[404] naţional. Când şi când, perechea se opreşte mai mult, 
şi atunci din foale iese un fluierat obişnuit, ceea ce nu 
micşorează înflăcărarea mulţimii care, ascultând această 
melodie şuierată, nu-şi mai încape în piele de bucurie. 
Americanii strigă: ura! nemţii: hoch! 
[405] mexicanii: evviva! în timp ce indienii Cahuilla urlă de 
mulţumire ca nişte animale sălbatice muşcate de streche. 
Mulțimea se buluceşte în urma căruţelor; locul din jurul 
cheului se goleşte, papagalii încetează să mai ţipe, iar 
maimuţele nu se mai dau de-a berbeleacul The greatest 
attraction nu ia parte la această procesiune. În căruţe nu se 
află nici directorul, „neîntrecutul mânuitor de bici”, nici 
„neînvinsul Orso”, nici Jenny, „îngerul diafan”. Toţi aceştia 
nu se arată până diseară, ca să facă o impresie cât mai 
profundă. Directorul stă într-una din barăci sau trece pe la 
casele de bilete, în care negrii lui îşi arată dinţii albi 
publicului - trece şi se înfurie quand meme 
[406]; iar Orso şi Jenny tocmai fac repetiţie. Sub acoperişul 
de pânză al cheului domneşte liniştea şi obscuritatea. 
Băncile aşezate în amfiteatru sunt aproape cufundate în 
întuneric; ceva mai multă lumină se împrăştie de sus în 
arena aşternută cu nisip şi rumeguş. În lucirile cenuşii, 
cernute prin pânza cupolei, se vede aşteptând alături de 
parapetul circular un cal, lângă care nu se află nimeni. Gras 
şi cu spinarea netedă, se vede că se plictiseşte, se apără cu 
coada de muşte şi clatină, pe cât îi este posibil, din capul 
legat cu un frâu alb şi arcuit spre piept. Treptat, ochiul 
descoperă şi alte obiecte: pe jos, se află bara, în vârful 
căreia Orso o poartă de obicei pe Jenny, şi câteva inele lipite 
cu foiţă, prin care va sări Jenny, dar toate acestea sunt 
aruncate de-a valma, întreaga arenă, luminată numai pe 
jumătate, şi cheul cufundat în întuneric făcând impresia 
unei aşezări părăsite cu ferestrele bătute în cuie demult. 
Şirurile de bănci, numai pe alocuri scăldate în lumină, 
seamănă cu nişte mormane uriaşe; calul care stă cu capul 
plecat nu înviorează deloc acest tablou. 


Dar unde sunt Orso şi Jenny? Una dintre fâşiile de lumină 
ce se strecoară prin crăpături, în care se înalţă şi se învârt 
rotocoale de praf, se aşterne ca o pată aurie pe băncile mai 
depărtate. Pata se mişcă în funcţie de rotirea soarelui, 
luminând în cele din urma grupul alcătuit din Orso şi Jenny. 

Orso stă pe spătarul băncii, iar Jenny lângă el. Feţişoara ei 
minunată este lipită de umărul atletului, iar braţul îi 
înconjoară gâtul şi se agaţă de umărul celălalt. Ochii fetiţei 
sunt îndreptaţi în sus, ca şi când ar asculta cu luare-aminte 
cuvintele partenerului care, plecat asupra ei, dă din cap la 
răstimpuri, explicându-i parcă ceva. Cum stau aşa, unul 
lângă altul, ar putea fi luaţi drept o pereche de îndrăgostiţi, 
dacă nu s-ar vedea că picioruşele lui Jenny, în tricot 
trandafiriu, neajungând până jos, se leagănă înainte şi 
înapoi cu o mişcare cu totul copilărească, ca şi când ar 
învârţi roata olarului, iar ochii ei exprimă mai degrabă 
ascultarea atentă şi încordarea gândurilor decât alte 
simţăminte romantice. Pe de altă parte, trupul ei abia acum 
începe să prindă primele contururi de femeie. Jenny este 
încă un copil, dar atât de plin de farmec, încât fără să-l 
jignim pe domnul Harvey din San Francisco, care a pictat 
„Palace Hotel”, până şi lui i-ar fi fost greu să-şi imagineze 
ceva asemănător. Chipul ei delicat este de-a dreptul 
îngeresc; ochii albaştri, uriaşi, şi trişti, au o expresie 
adâncă, dulce, încrezătoare; sprâncenele negre se 
conturează cu o puritate neasemuită pe fruntea albă şi 
îngândurată parcă, pe care capul cânepiu, mătăsos, puţin 
zburlit, aruncă o umbră de care nu numai maestrul Harvey, 
ci şi alt pictor, pe nume Rembrandt 
[407], nu s-ar ruşina. Fetiţa aminteşte în acelaşi timp de 
Cenuşăreasă şi de Gretchen 
[408], iar poziţia tupilată trădează o fire temătoare, care 
are nevoie de ocrotire. 

Această atitudine a la Greuze 
[409] distonează ciudat cu vestimentația de circ, compusă 
dintr-o fustiţă scurtă de gaz, presărată cu paiete argintii, 


atât de scurtă, încât nu-i acoperă nici măcar genunchii, şi 

din maioul trandafiriu... Scăldată în fâşia de lumină aurie, 

pe fondul adânc şi întunecos, arată ca o apariţie însorită şi 
transparentă, iar silueta-i zveltă contrastează puternic cu 

trupul aproape pătrat al flăcăului. 

Orso, îmbrăcat într-un maiou de piele, pare de departe 
gol; aceeaşi rază de lumină îi scoate în evidenţă umerii 
dezvoltați neproporţional, pieptul prea bombat, abdomenul 
supt şi picioarele prea scurte faţă de lungimea trunchiului. 
Formele-i puternice par numai cioplite din topor. Are toate 
însuşirile unui atlet de circ, dezvoltate însă la asemenea 
proporţii, încât fac din el aproape o caricatură, în plus, este 
şi urât. La răstimpuri, când îşi înalţă capul, i se vede faţa, 
ale cărei trăsături sunt într-adevăr regulate, poate chiar 
prea regulate, dar parcă împietrite şi parcă cioplite cu 
securea. Fruntea îngustă şi părul negru, ca o coamă de cal, 
moştenit desigur de la mama lui, o „squaw” 

[410], îi împrumută feţei o expresie mohorâtă şi 
amenințătoare. Seamănă în acelaşi timp cu un taur şi cu un 
urs, întrunind în genere o forţă înfricoşătoare, dar rea. Într- 
adevăr, nu e bun deloc. 


Ori de câte ori trece Jenny pe lângă cuştile cailor, aceste 
creaturi cumsecade întorc capul şi privind-o cu ochi 
înţelegători, nechează încet, de parcă ar vrea să-i spună: 
How do you do, darling? 

[411] În schimb, când îl văd pe Orso, aproape că se 
închircesc de spaimă. Este închis în el, tăcut şi posomorât. 
Negrii domnului Hirsch, care sunt rândaşi, clovni, 
menestreli şi echilibrişti, nu-l pot suporta şi-i fac şicane ori 
de câte ori au ocazia, iar pentru că e metis 

[412], nu se tem de el şi-i arată în faţă disprețul lor. 
Directorul care, la drept vorbind, nu riscă prea mult pariind 
pe o sută de dolari pe el împotriva oricui ar vrea să-şi 
încerce puterile cu el, îl urăşte şi totodată se teme de el, dar 
aşa cum se teme un îmblânzitor de animale, spre exemplu, 
de leul pe care-l şfichiuieşte mereu cu biciul din te miri ce. 

Procedează astfel şi pentru că domnul Hirsch socoteşte că 
dacă nu l-ar bate el pe băiat, l-ar bate acesta pe el; respectă 
deci principiul acelei creole 
[413] care se considera răsplătită când nu era bătută, 
bătaia însemnând întotdeauna o pedeapsă. 

De la o vreme, Orso devenise totuşi mai bun, deoarece 
începuse s-o iubească foarte mult pe micuța Jenny. Cu un an 
în urmă, în timp ce Orso, care era şi supraveghetor de 
animale, curăța cuşca unei pume, fiara, scoțând o labă 
printre bare, l-a rănit grav la cap. Atunci atletul a intrat în 
cuşcă şi după lupta înfricoşătoare care a avut loc între el şi 
pumă, numai el a rămas în viaţă. Era totuşi hărtănit atât de 
rău, încât a leşinat, iar după aceea a bolit multă vreme, cu 
atât mai mult, cu cât directorul l-a mai şi biciuit pentru că-i 
frânsese pumei şira spinării. Pe când era bolnav, micuța 
Jenny l-a îngrijit cu multă duioşie, în lipsa altcuiva i-a 
bandajat rănile, iar în timpul liber i-a citit Biblia, o „carte 
bună”, în care se vorbea de iubirea aproapelui, de iertare şi 
de milă, într-un cuvânt, de lucruri despre care nu se discuta 
niciodată în circul domnului Hirsch. Orso, ascultând toate 
acestea, a trudit îndelung cu mintea lui de indian şi, în cele 


din urmă, a ajuns la convingerea că dacă la circ ar fi cum 
scria în Biblie, ar fi şi el mai bun. S-a mai gândit că atunci 
nu l-ar mai bate nimeni şi poate că s-ar găsi cineva care să 
ţină şi la el. Dar cine? Nu negrii şi nu domnul Hirsch, aşa că 
mai rămânea doar micuța Jenny, al cărei glăscior îi răsuna 
în urechi tot atât de dulce ca şi trilurile maucavisului. 
Rezultatul acestor meditații a fost că într-o seară a 
izbucnit într-un plâns cu suspine, a început să-i sărute 
mâinile gingaşe micuţei Jenny şi a îndrăgit-o foarte mult. De 
atunci, ori de câte ori fetiţa avea vreun număr de călărie în 
spectacolele de seară, el venea în arenă şi o urmărea cu 
privirea plină de grijă. Când îi ţinea cercurile lipite cu 
hârtie, îi zâmbea, iar când se cânta: „Ah, moartea e 
aproape!” şi el o purta în vârful barei spre spaima tuturor 
spectatorilor, era înspăimântat el însuşi. Atunci ştia prea 
bine că dacă ea ar cădea, la circ n-ar mai rămâne nimeni 
din „cartea bună”, aşa că nu-şi dezlipea o clipă privirile de 
la ea; prudenţa şi parcă timiditatea mişcărilor lui subliniau 
şi mai mult groaza spectacolului. După aceea, când erau 
chemaţi în arenă de furtuna de aplauze, intrau amândoi în 
fugă şi totdeauna o împingea pe ea în faţa, ca să primească 
strigătele entuziaste ale publicului, în timp ce el mormăia 
de bucurie. Ea era singura fiinţă cu care era în stare să 
vorbească acest tânăr morocănos, numai în faţa ei îşi 
deschidea sufletul. Orso ura circul şi pe domnul Hirsch care 
nu semăna deloc cu oamenii din „cartea bună”. Îl atrăgea 
mereu ceva la marginea orizontului, spre păduri şi stepă. 
De câte ori se întâmpla ca circul ambulant să treacă în 
peregrinările lui printr-un ţinut nelocuit, se stârneau în el 
instinctele lupului îmblânzit, care vede pădurea pentru 
prima dată. Această înclinare n-o moştenise probabil numai 
de la mama lui, fiindcă şi tatăl lui alb fusese un vânător care 
cutreiera stepa. 'Toate aceste dorinţe i le împărtăşea micuţei 
Jenny, povestindu-i totodată, cum se trăieşte într-o 
pustietate. Cele mai multe lucruri le intuia, deoarece aflase 
prea puţin de la vânătorii stepei, care veneau din când în 


când la circ, ca să-i aducă animale sălbatice domnului 
Hirsch, sau ispitiţi de cei o sută de dolari pe care directorul 
îi oferea pentru înfrângerea lui Orso. 

Micuța Jenny asculta de obicei aceste mărturisiri şi 
„vedenii” indiene, deschizându-şi larg ochii albaştri sau 
căzând pe gânduri. Pentru că Orso nu pleca niciodată 
singur prin locurile sălbatice. Ea îl însoțea întotdeauna şi se 
simțeau grozav de bine amândoi. În fiecare zi, vedeau ceva 
nou; în imaginaţia lor aveau deja o gospodărie rostuită, aşa 
că trebuiau să se gândească la toate. 

lată de ce acum, stau amândoi în fâşia de lumină şi 
discută, în loc să exerseze salturi noi. Calul aşteaptă în 
arenă şi se plictiseşte. Micuța Jenny, lipită de umărul lui 
Orso, aţinteşte gânditoare golul dinainte, mişcă avan din 
picioruşe şi chibzuieşte în căpşorul ei cum o să fie în pustiul 
nelocuit, aruncând din vreme în vreme şi câte o întrebare, 
ca să afle şi mai desluşit cum o să fie. 

— Şi unde o să stăm acolo? se interesează înălţându-şi 
ochii ia Orso. 

— Acolo sunt o mulţime de stejari. lei securea şi-ţi faci o 
casă. 

— Well 
[415], spune Jenny, dar înainte de a-ţi face casă? 

— Acolo este întotdeauna cald. Grizzly-Killer mi-a spus că 
e foarte cald. 

Jenny începe să-şi mişte picioruşele şi mai repede în semn 
că dacă acolo e cald, altceva nu-şi mai doreşte nici ea; dar 
după o clipă, cade iarăşi pe gânduri. La circ are un câine 
preferat, care se numeşte domnul câine, şi un pisoi, domnul 
pisoi, aşa că vrea să hotărască ceva şi în legătură cu ei. 

— Dar pe domnul câine şi pe domnul pisoi îi luăm cu noi? 

— Îi luăm, răspunde Orso şi mormăie de bucurie. 

— Luăm şi „cartea bună”? 

— O luăm! încuviinţă Orso şi mormăie şi mai tare. 

— Well, ciripeşte fetiţa. Domnul pisoi o să prindă păsărele, 
şi domnul câine o să latre dacă cineva urât vrea să vină la 


noi; tu o să fii soţul, eu, soţia ta, iar ei să fie copiii noştri. 

Orso este atât de fericit, încât nu mai poate nici măcar să 
mormăie, aşa că Jenny continuă: 

— Şi acolo n-o să mai fie nici domnul Hirsch, nici circul, şi 
n-o să mai facem niciodată nimic, şi gata!... Ba nu! adaugă 
după o vreme: „cartea bună” zice că trebuie să muncim, aşa 
că din când în când, am sa mai sar printr-un cerc, prin două 
cercuri, prin trei sau chiar prin patru cercuri! 

Se vede că Jenny nu-şi poate închipui munca altfel decât 
sărind prin cercuri. 

După un răstimp, întreabă din nou: 

— Orso, nu-i aşa,că eu o să fiu întotdeauna cu tine? 

— Da, Jay, eu te iubesc foarte mult. 

Faţa flăcăului se luminează, când îşi mărturiseşte 
dragostea, devine aproape frumoasă... 

Cu toate acestea, nici el nu ştie prea bine cum iubeşte 
acest căpşor blond. 

Aşa cum îşi iubeşte buldogul stăpâna. De altfel, este 
singura fiinţă la care ţine. Arată într-adevăr ca un balaur pe 
lângă ea, dar nici că-i pasă. Asta nu-i dă câtuşi de puţin de 
gândit. 

— Jay, îi spune după o clipă, stai şi ascultă-mă. 

Jenny care se ridicase în picioare, ca să se uite la cal, 
îngenunchează acum în faţa lui Orso şi, ca să nu piardă nici 
un cuvânt, îşi sprijină coatele pe genunchii lui, apoi, 
rezemându-şi bărbia în palme, începe să asculte cu ochii la 
el. 

Tocmai atunci, însă, spre nenorocul copiilor, intră în circ 
artistul în mânuirea biciului; se afla într-o dispoziţie cum nu 
se poate mai proastă, deoarece repetiţia cu leul nu-i 
izbutise deloc. 

Animalul cu părul rărit de bătrâneţe, care ar fi fost 
bucuros să-l lase o dată în pace, nu vrusese cu nici un chip 
să se arunce asupra dresorului, ascunzându-se în fundul 
cuştii de frica biciului. Directorul se gândea cu disperare că 
dacă leul nu-şi va schimba până seara această dispoziţie 


paşnică, atunci „recitalul în mânuirea biciului” avea să fie 
compromis, fiindcă a şfichiui un leu care-ţi întoarce spatele 
este totuna cu a începe să mănânci racul de la coadă. 

Dispoziţia directorului se înrăutăţise şi mai mult când 
negrul care vindea bilete la paradis 
[416] îi spusese că indienii Cahuilla şi-au băut pesemne toţi 
banii câştigaţi la culesul viilor, deoarece vin într-adevăr 
foarte mulţi la casă, dar în loc de bani, îi oferă pentru bilete 
păturile, ştampilate cu literele U. S., sau soțiile, mai ales pe 
cele bătrâne. Faptul că indienii Cahuilla n-aveau bani, 
însemna o mare pierdere pentru artistul în mânuirea 
biciului. El conta pe o crowded house 
[417], iar fără paradis, nu putea fi vorba de crowded house, 
de aceea, directorul îşi dorea în această clipă ca toţi indienii 
să aibă un singur grumaz pe care el să-şi dea recitalul în 
faţa întregului Anaheim. Îşi face deci apariţia în circ destul 
de cătrănit şi văzând calul care nu făcea nimic, aşteptând 
cu o înfăţişare plictisită lângă parapetul arenei, îi vine să se 
dea de-a berbeleacul de furie. Unde pot să fie Orso şi 
Jenny? Ducându-şi mâinile streaşină Ia ochi, ca să nu-l 
orbească lumina ce pătrunde prin pânza cupolei, directorul 
se uită împrejur şi în curând îi observă în fâşia de lumină pe 
Orso şi pe Jenny, îngenuncheată şi cu coatele sprijinite pe 
genunchii lui. La asemenea privelişte, eliberează sfârcul 
biciului. 

— Orso! 

Dac-ar fi căzut trăsnetul între cei doi copii, n-ar fi produs o 
spaimă mai mare. Orso zvâcneşte drept în picioare şi începe 
să coboare-printre rândurile de banei cu mişcările 
precipitate ale unui animal care, chemat de glasul 
stăpânului, se grăbeşte să vină la el; micuța Jenny îl 
urmează cu ochii larg deschişi, înfricoşaţi, ţinându-se de 
capătul băncilor. 

Intrând în arenă, Orso se opreşte lângă parapet, nouros şi 
tăcut. Razele cenuşii care se împrăştie de sus, îi luminează 


acum foarte bine trunchiul de Hercule aşezat pe picioarele-i 
scurte. 

— Mai aproape! îl cheamă directorul cu glasul răguşit, în 
timp ce deocamdată sfârcul biciului înseamnă pe nisip 
mişcări amenințătoare, asemenea cozii unui tigru care 
pândeşte din ascunzătoare. 

Orso înaintează câţiva paşi şi un timp se privesc amândoi 
în albul ochilor. Directorul este aidoma dresorului care, 
intrând în cuşcă, are intenţia să biciuiască un animal 
periculos, pe care-l ţintuieşte cu privirea. 

Furia îi învinge totuşi prudenţă. Picioarele-i subţiri, în 
pantaloni din piele de elan şi cizme înalte de călărie, 
tremură sub el din cauza mâniei. Altminteri, e foarte posibil 
ca directorul să nu fie înfuriat numai pentru că cei doi copii 
pierdeau vremea. De sus, dintre bănci, Jenny se uita la 
amândoi, ca o căprioară la doi lei 

— Hoodlum!... 

[418]. hingherule, jigodie anonimă! şopteşte directorul. 
Biciul descrise un cerc cu iuţeala fulgerului, şuieră, fâşâi şi 
lovi, Orso scânci încet şi se repezi un pas înainte dar a doua 
lovitură îl ţintui locului, turnată de a treia, a patra, a 
zecea... Recitalul începuse, deşi spectatorii încă nu sosiseră. 
Braţul ridicat al marelui artist nu se mişca aproape deloc, 
doar pumnul i se răsucea ca piesa unei maşini prinsă într- 
un şurub, fiecare rotire fiind urmată de plesnetul sfârcului 
de mătase pe pielea lui Orso. Părea că, biciul, sau mai 
degrabă stucul lui, otrăvit, umplea tot spaţiul dintre atlet şi 
directorul care, înflăcărându-se treptat, fusese cuprins de o 
adevărată furie artistică. Maestrul improviza pur şi simplu. 
Fulgerând prin aer, lăsate două urme sângerânde pe 
grumazul atletului, pe care avea să le ascundă stratul de 
pudră. 

În cele din urmă, Orso tăcu. Totuşi, după fiecare lovitură 
făcea un pas înainte, iar directorul unul înapoi. În acest fel, 
dădură ocol întregii-arene. Şi din nou directorul se retrase 
din arenă, asemenea dresorului din cuşcă, şi dispăru în 


sfârşit pe uşa ce ducea spre barăcile cailor... aidoma unui 
dresor. 

La plecare, privirea i se opri asupra lui Jenny. 

— Pe cal! strigă. Noi doi o să ne răfuim mai târziu. 

Glasul nu apucase să i se stingă, când fustiţa albă se înălța 
prin aer şi Jenny sări ca o maimuţă pe spinarea calului. 
Directorul dispăru după draperie, iar calul începu să 
galopeze în jurul arenei izbind din când în când cu copitele 
în parapet. 

— Heilhei! îl îndemna Jenny cu glăsciorul ei subţire, hei! 
hei! dar acel „hei! hei!” semăna mai degrabă cu nişte 
suspine. Calul alerga din ce în ce mai repede tropăind din 
copite şl înclinându-se tot mai mult spre interiorul arenei. 
Fetiţa, stând pe sa cu picioruşele lipite, părea că abia îl 
atinge, cu vârful degetelor; îşi ţinea echilibrul cu ajutorul 
braţelor goale, trandafirii, pe care le mişca repede în sus şi 
în jos; părul împins înapoi de curentul de aer şi fustiţa de 
gaz goneau parcă după această siluetă diafană care semăna 
cu o pasăre ce pluteşte prin văzduh. 

— Hei! hei! mai strigă o dată, dar ochii i se umplură de 
lacrimi, aşa că fu nevoită să-şi dea capul pe spate, ca să 
vadă ceva; goana calului o îmbăta, şirurile de bănci, pereţii 
şi arena începură să se învârtă în jurai ei. Se clatină o dată, 
de două ori, şi căzu în sfârşit în braţele lui Orso. 

— O, Orso! bietul de tine! hohoti copila. 

— Ce ai, Jay? şopti băiatul. De ce plângi? Nu mai plânge, 
Jay! Nu mă doare prea tare, da... 

Jenny îşi încolăci amândouă braţele de gâtul lui şi începu 
să-l sărute pe obraji. Tot trupul îi tremura de mila lui şi 
plângea cu sughiţuri. 

— Orso, o, Orso! repeta, neputând să mai vorbească, iar 
braţele firave strângeau spasmodic gâtul băiatului. Dacă ea 
însăşi ar fi fost biciuită, n-ar fi putut plânge mai mult; aşa că 
în cele din urmă, Orso începu s-o îmbrăţişeze şi s-o 
mângâie... Uitând de durere, o apucă de mâini şi o strânse 
la piept, iar nervii răscoliţi de loviturile de bici îl făcură să 


simtă pentru prima dată că o iubeşte nu numai cum îşi 
iubeşte buldogul stăpâna. Respira repede, iar buzele 
începură să şoptească cu răsuflarea întretăiată: 

— Nu mă mai doare nimic... Mă simt foarte bine când eşti 
lângă mine... O, Jenny! Jenny! 

În acest timp, directorul inspecta barăcile de animale şi 
spumega de furie. În inima lui clocotea, gelozia. Văzuse fata 
în genunchi la picioarele lui Orso, iar de la o vreme 
fermecătoarea, copilă începuse, să trezească în el parcă 
germenii unor simţăminte josnice, insuficient dezvoltate 
încă. Acum îi bănuia pe, bieţii, copii că se iubesc şi voia să 
se răzbune. Ar fi simţit o plăcere sălbatică dacă ar fi bătut- 
o, dacă ar fi bătut-o straşnic, şi nu-şi putea stăpâni această 
pornire. După o clipă, o chemă la el. 

Jenny se smulse numaidecât din braţele atletului şi cât ai 
bate din palme dispăru pe uşa care da spre barăcile 
animalelor. Orso parcă era ameţit, fiindcă în loc să se ducă 
după ea, porni cu paşi nesiguri spre o bancă şi aşezându-se, 
începu să răsufle adânc. 

Între timp, fetiţa dădu buzna în baracă, dar nu observă pe 
nimeni, pentru că acolo era şi mai întuneric decât în arenă. 
De teama ca directorul să nu creadă că n-a venit imediat la 
porunca lui, chemă cu glas şoptit şi înfricoşat: 

— Am venit, domnule, sunt aici! 

În aceeaşi clipă, mina directorului o prinse de mânuţă-i 
delicată, iar un glas răguşit rosti: 

— Come. 

Furia şi ţipetele lui ar fi înspăimântat-o mai puţin decât 
tăcerea în care o ducea spre garderoba circului. Aşa că se 
aplecă, spre înapoi şi, împotrivindu-se din răsputeri, repetă, 
cât putea de repede. 

— Mister Hirsch, dragă domnule Hirsch! n-o să mai fac 
niciodată. 

El însă o conduse cu forţa într-o încăpere lungă, închisă, în 
care se afla magazia de costume, şi închise uşa cu cheia. 


Jenny se aruncă în genunchi. Cu privirile aţintite la el, cu 
mâinile împreunate, tremurând ca frunza şi cu ochii plini de 
lacrimi, încercă să-l convingă s-o ierte; zadarnic, directorul 
luă cravaşa de pe perete şi-i porunci drept răspuns: 

— Stai pe burtă! 

Atunci se agăţă cu disperare de picioarele lui, fiindcă 
aproape că murea de frică. Fiecare fibră tremura în ea ca o 
sârmă întinsă, dar degeaba îşi lipea buzele de carâmbii 
lustruiţi ai cizmelor. Din contră, spaima şi rugăminţile ei 
păreau să-l aţâţe şi mai mult. Înhăţând-o de cordonul 
fustiţei, o aruncă pe mormanul de rochii de pe masă, îi 
imobiliza într-o clipă picioarele şi începu s-o lovească. 

— Orso! Orso! strigă fetiţa. 

În aceeaşi clipă, uşa se cutremură din balamale, crăpă de 
sus până jos şi pe jumătate, împinsă de o forţă uriaşă, se 
prăbuşi cu zgomot. 

În spărtură, se ivi Orso. 

Cravaşa scăpă din mâna directorului, iar pe faţă i se 
aşternu o paloare cadaverică, deoarece Orso arătă într- 
adevăr înfricoşător. 

I se vedea numai albul ochilor, buzele groase erau 
acoperite de spumă, îşi ţinea capul plecat ca un taur, tot 
timpul părând gata săi se repeadă înainte. 

— Afară! răcni directorul, străduindu-se să-si ascundă 
astfel spaima. 

Dar zăgazurile se rupseseră. Orso, de obicei ascultător ca 
un câine la fiecare semn al stăpânului, de astă dată nu mai 
dădu înapoi, ci plecându-şi capul şi mai mult, înainta 
ameninţător spre artistul în mânuirea biciului, întinzându-şi 
parcă cu forţă muşchii de fier. 

— Help! Help! 

[420] ţipă artistul. Şi-l auziră. 

Patru negri uriaşi se năpustiră înăuntru prin spărtura uşii 
şi se aruncară asupra lui Orso. Se încinse o luptă, 
înspăimântătoare, la care directorul privea clănţănind din 
dinţi. Multă vreme se putea vedea doar o grămadă, 


învălmăşită de trupuri negre care se zvârcoleau convulsiv; 
în liniştea care se lăsase, se auzea uneori un geamăt, alteori 
un horcăit sau o răsuflare. În scurtă vreme însă, un negru, 
zvârlit de o forţă supraomenească din masa informă, se 
legănă prin aer şi căzu lângă director, izbindu-se surd cu 
capul de duşumea; în curând, zbură al doilea, după care, în 
sfârşit, deasupra luptătorilor se înălţă numai Orso, mai 
fioros decât înainte, însângerat şi cu părul vâlvoi în vârful 
capului. Genunchii îi mai apăsau încă pe cei doi negri 
leşinaţi. Apoi se ridică şi porni iarăşi spre director. 

Artistul încinse ochii. 

În aceeaşi secundă, simţi ca picioarele nu-i mai ating 
pământul, după aceea simţi că zboară prin aer, iar mai 
târziu nu mai simţi inimic, pentru că izbind cu tot trupul în 
jumătatea de uşă, se nărui fără simţire pe podea. 

Orso se şterse şi se apropie de Jenny. 

— Să mergem! rosti scurt. 

O luă de mână şi ieşiră afară. Tot orăşelul urma 
procesiunea căruţelor şi maşinăria care cânta Yankee 
Doodle, aşa că în jurul circului nu mai era nimeni. Doar 
papagalii, legănându-se pe inele, umpleau văzduhul cu 
ţipetele lor. Copiii mergeau mână în mână drept înainte 
spre capătul străzii, unde se vedea de departe câmpul 
nesfârşit de cactuşi. Treceau în tăcere pe lângă casele 
ascunse în umbra eucalipţilor; apoi trecură de abatorul 
oraşului, pe lângă care dădeau târcoale mii de sturzi negri 
cu aripile roşii, săriră peste şanţul larg de irigație, intrară 
în păduricea, de portocali şi parcurgând-o, ajunseră printre 
cactuşi. 

Aici începea pustiul. 

Cât vedeai cu ochii, se înălţau tot mai sus pâlcuri ţepoase; 
frunzele răsucite, crescute din alte frunze, le tăiau drumul, 
agăţându-se de fustiţa lui Jenny. Câteodată, cactuşii erau 
atât de înalţi, încât copiii parcă se aflau într-o pădure în 
care nu mai putea să-i găsească nimeni. Mergeau, aşadar, 
cotind când la dreapta, când la stânga, vrând să se 


depărteze cât mai mult. În locurile unde piramidele de 
cactuşi erau mai joase, se vedeau hăât, la, marginea zării 
culmile albăstrii ale munţilor Santa Ana. Se îndreptau spre 
ei. Era foarte cald. Lăcuste cenuşii ţârâiau prin desişuri; 
razele soarelui se revărsau ca nişte torente peste pământul 
uscat, presărat cu adâncituri; frunzele ţepene ale cactuşilor 
păreau că se înmoaie de atâta căldură, iar florile erau 
moleşite şi pe jumătate ofilite. Copiii mergeau în tăcere, 
cufundaţi în gânduri. Tot ce-i înconjura era atât de nou, 
încât se lăsară curând în seama impresiilor pe care le 
încercau, uitând până şi de oboseală. Privirile fetiţei alergau 
de la un pâlc la altul, pentru ca iarăşi să se aţintească 
cercetător în mijlocul cactuşilor; la răstimpuri, îşi întreba 
încet tovarăşul: 

— Orso, ăsta-i pustiul? 

Cu toate acestea, pustiul nu părea să fie deşert; din tufe 
mai depărtate răsunau chemările potârnichilor, iar împrejur 
se auzeau tot felul de cloncănituri, ţâţâituri, molfăituri, într- 
un cuvânt, cele mai variate glasuri ale micilor fiinţe care 
trăiau prin cactuşi. Uneori se înălţau în zbor stoluri întregi 
de potârnichi; alergătoarele moţate fugeau pe jos pe 
picioarele lor lungi, veveriţele negre dispăreau în vizuinile 
lor din pământ la apropierea copiilor, iepurii o zbugheau în 
toate părţile; popândăii, stând pe labele dinapoi în faţa 
găurilor, semănau cu nişte fermieri nemți în uşa caselor. 

După ce îşi mai traseră sufletul vreo oră, copiii porniră mai 
departe, în curând, fetiţei i se făcu sete, iar Orso, în care se 
trezise pesemne inventivitatea indienilor, se descurcă 
oferindu-i fructe de cafas, Erau o mulţime şi creşteau din 
aceleaşi frunze o dată cu florile. Ce-i drept, când le curăţirii, 
se înţepară amândoi în acele subţiri ca nişte fire de păr, dar 
fructele le plăcură grozav. Gustul lor dulceag şi acru le 
astâmpără setea şi foamea. Pustiul îi hrănea, pe copii ca o 
mamă; întremându-se astfel, puteau să meargă mai 
departe. Cactuşii se înălţau tot mai sus, ca şi când creşteau 
unul din Capul celuilalt. Terenul pe care păşeau se ridica 


treptat, dar mereu. Se mai uitară o dată înapoi din vârful 
colinei şi zăriră nedesluşit în depărtare orăşelul Anaheim, 
care semăna cu un pâlc mare de copaci ce creşteau în stepa 
joasă. Nu se mai vedea nici urmă de circ. Merseră totuşi cu 
hotărâre ceasuri întregi spre munţii care se desenau tot 
mai limpede. Împrejurimile începeau să-şi schimbe 
înfăţişarea. Printre cactuşi, se vedeau tot felul de tufişuri, 
ba chiar şi copaci. Începeau poalele împădurite ale munţilor 
Santa Ana. Orso frânse un copăcel mai mic şi curăţându-l 
de ramuri, îşi făcu din el o măciucă ce putea deveni o armă 
înfricoşătoare în mâinile lui. Instinctul de indian îi şoptea că 
în munţi e mai bine să ai fie şi un simplu ciomag, decât să 
stai cu mâinile goale, cu atât mai mult că şi soarele începea 
să coboare spre apus. Discul lui uriaş se rostogolise până 
hăt dincolo de Anaheim şi se cufunda în ocean. În curând 
dispăru cu totul, lăsând în urmă o jarişte roşietică, auriu- 
portocalie, asemănătoare cu nişte fâşii lungi, întinse pe 
toată bolta cerului. Munţii făceau ape-ape în aceste 
străluciri, cactuşii împrumutau diferite forme fantastice, 
aidoma oamenilor şi animalelor. Jenny se simţea obosită şi-i 
era somn, dar se grăbeau amândoi cât îi ţineau, puterile să 
ajungă la munţi, deşi nici ei nu prea ştiau de ce. Într-adevăr, 
în curând zăriră stâncile şi apropiindu-se de ele, 
descoperiră un pârâiaş. După ce se saturară de apă, 
porniră mai departe de-a lungul albiei. Stâncile, la început 
împrăştiate şi întrerupte, se transformară în ziduri continui, 
apoi în pereţi din ce în ce mai înalţi, până când cei doi copii 
intrară în canion, adică în trecătoare. 

Jariştea apusului se stinsese; întunericul se aşternea 
treptat peste pământ. Pe alocuri, acolo unde lianele treceau 
dintr-o parte în alta, alcătuind parcă nişte bolte deasupra 
pârâiaşului, era beznă de-a binelea şi locul părea fioros. Sus 
se mai auzea parcă freamătul copacilor pe care nu-i mai 
puteau vedea de jos. Orso înţelese că intraseră în adâncul 
pădurilor în care mişunau fiarele sălbatice. Din vreme în 
vreme, răsunau glasuri ciudate, iar după căderea nopţii, 


auziră limpede hârâitul răguşit al râşilor, răcnetele pumei şi 
chelălăitul plângător al coioţilor. 

— "Ţi-e frică, Jay? întrebă Orso. 

— Nu! răspunse fetiţa. 

Dar era foarte trudită şi nu putea să meargă mai departe, 
aşa că Orso o luă în braţe. Îşi continua drumul în speranţa 
că va nimeri peste vreun pionier sau va ajunge la corturile 
mexicanilor. O dată sau de două ori avu senzaţia că vede 
lucind în depărtare ochii unui animal sălbatic. Ghemuind-o 
deci cu o mână la pieptul lui pe Jenny care dormea, înainta 
mai departe, strângând măciuca în cealaltă. Era şi el foarte 
obosit. Cu toată forţa uriaşă, Jenny începea să-i pară grea, 
cu atât mai mult, cu cât o purta pe braţul stâng; dreapta 
voia s-o aibă liberă pentru apărare. Uneori se oprea să-şi 
mai tragă sufletul, apoi pornea mai departe. Deodată, 
încremeni locului şi ascultă cu luare-aminte. Parcă-i ajungea 
la urechi din depărtare clinchetul clopoţeilor pe care 
pionierii îi atârnă noaptea la gâtul vacilor ori al caprelor. 
Porni în grabă înainte şi ajunse curând la o cotitură a 
pârâiaşului. Clinchenitul clopoţeilor devenea tot mai 
limpede; în cele din urmă, i se adaugă lătratul unui câine. 
Acum Orso era sigur ca se apropie de o aşezare omenească. 
Era şi timpul; trudise din greu toată ziua şi începeau să-l 
lase puterile. 

Trecu încă o cotitură şi zări o lumină; pe măsură ce 
înainta, ochi-i ageri începură să desluşească treptat focul, 
câinele care, legat pesemne de un copac, se smucea şi lătra, 
în sfârşit, omul aşezat lângă bobotaie. 

„Dă, Doamne, să fie un om din „cartea bună”, îşi spuse în 
gând”. Apoi se hotări s-o trezească pe Jenny. 

— Jay! o strigă, trezeşte-te, o să mâncăm. 

— Ce-i asta? întrebă fetiţa. Unde suntem? 

— În pustiu. 

Jenny se trezi de-a binelea. 

— Şi lumina aia ce e? 

— Acolo locuieşte un om. O să mâncăm. 


Bietul Orso era foarte flămând. 

Se apropiară de foc. Câinele lătra tot mai înverşunat, iar 
bătrânul de lângă foc îşi duse mâna streaşină la ochi şi 
scrută întunericul. După o clipă, întrebă: 

— Cine-i acolo? 

— Noi suntem... răspunse Jenny cu glăsciorul ei subţire, şi 
ne este foarte foame. 

— Apropiaţi-vă! le spuse bătrânul. 

leşind de după pietroiul uriaş, care-i ascundea, veniră 
amândoi lângă foc, ţinându-se de mână. Bătrânul se uită la 
ei cu priviri uluite; fără să vrea din gura lui se smulse 
strigătul: 

— What is that? 

Fiindcă avea în faţă o privelişte care în sălbăticia munţilor 
Sau la Ana putea să uluiască pe oricine. Şi Orso, şi Jenny 
erau îmbrăcaţi în costume de circ. Fermecătoarea fată, cu 
maioul ei trandafiriu şi fustiţa scurtă, apărând pe 
neaşteptate în lumina focului, arăta asemenea unui silf 
[422] fantastic. În spatele ei se afla un flăcăiandru cu umerii 
pătraţi, îmbrăcat şi el întruni maiou sub care i se vedeau 
muşchii ca nodurile unui stejar. 

Bătrânul pionier privea la ei cu ochii holbaţi. 

— Cine sunteţi voi? îi întrebă. 

Micuța fată, contând se vede mai mult pe puterea ei de 
convingere decât pe a însoţitorului ei, începu să ciripească; 

— Noi suntem de la circ, dragă domnule! Domnul Hirsch 1- 
a bătut rău pe Orso, şi pe urmă a vrut să mă bată şi pe 
mine, aşa că Orso nu l-a lăsat şi l-a bătut pe domnul Hirsch 
şi pe cei patru negrit după care am fugit în pustiu; am mers 
mult printre cactuşi, şi Orso m-a dus în braţe, apoi am ajuns 
aici, şi ne este tare foame. 

Faţa bătrânului singuratic se lumina treptat; îşi odihni 
privirile încărcate de o bunătate părintească asupra 
fermecătoarei copile, care se grăbea de parcă voia să 
mărturisească totul dintr-u răsuflare. 

— Cum te cheamă, micuţo? o întrebă. 


— Jenny. 

— Deci, welcome 
[423] Jenny! şi tu, Orso! Eu văd atât de rar oameni... Jenny, 
vino la mine. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, fetiţa îi încolăci gâtul cu 
braţele şi-l sărută din toată inima. l se părea că trebuie să 
fie din „cartea bună”. 

— Da domnu' Hirsch n-o să ne găsească aici? se interesă 
ea dezlipindu-şi guriţa roşie de faţa ofilită a colonistului. 

— O să găsească nişte gloanţe! o linişti bătrânul. Ziceţi că 
vă e foame? 

— O, rău de tot! 

Colonistul dădu cenuşa la o parte şi scoase la iveală o 
pulpă de elan, al cărei miros se împrăştie împrejur. După 
care se aşezară să mănânce. 

Era o noapte splendidă; sus pe cer, deasupra trecătorii, se 
ridicase luna, în desişuri începură să triluiască dulce, 
maucavişii; focul trosnea vesel, iar Orso începu să mormăie 
de bucurie. Şi el, şi fata mâncau pe întrecute; numai 
bătrânul singuratic nu putea să mănânce şi nu se ştie de ce, 
uitându-se la micuța Jenny, avea lacrimi în ochi. 

Poate pentru că fusese şi el tată mai demult, sau poate 
pentru că vedea atât de rar oameni în pustietatea munţilor. 
Şi de atunci, aceşti trei oameni îşi duc viaţa împreunai. 

Sachem. 

Cuvânt înainte. 

Un cercetător cu mari merite în reconsiderarea operei lui 
H. Sienkiewicz din perspective contemporane, Samuel 
Sandler, a încercat să demonstreze, într-un volum dedicat 
în exclusivitate „aventurii indiene” a autorului, şi a izbutit, 
că Sachem este cea mai bună nuvelă din seria „americană”. 
Mai caustică aici, ironia subţiază până la dispariţie 
intruziunile sentimentaliste care grevează celelalte 
naraţiuni cu subiecte inspirate din prelungitul voiaj în 
Lumea Nouă. Nuvela reprezintă contribuţia lui Sienkiewicz 
la dezbaterea care s-a consumat în presa polonă îndelungă 


vreme cu privire la similitudinile existente între situaţia 
indienilor din America şi cea a polonezilor de sub 
stăpânirea prusiană; similitudini cu valoare de avertisment. 
Discuţia a fost începută de articolul Polonezii şi indienii, 
publicat de istoricul L. Povidaj în 1864 în „Dziennik 
Literacki” de la Lw6w, întrunind mai apoi şi colaborarea 
unor scriitori de prestigiu - M. Konopnicka, Sclavus saltans; 
C. K. Norwid, Munca ş. a. Pe fundalul unor conştiinţe 
sensibilizate, prin urmare, Sienkiewicz scrie şi el, la 
sfârşitul lunii februarie 1883, Sachem, în care reformulează 
idei exprimate mai demult într-o corespondenţă de la 
începutul călătoriei în America. Nuvela va apărea în 
periodicele „Gzas” (2 martie) şi „Stowo” (28 mai), în 
sumarul unui volum fiind introdusă în 1889. Socotită mult 
timp mai ales drept o producţie exotică, s-a impus-treptat 
printre creaţiile reprezentative ale nuvelisticii 
sienkiewiczene. În presa românească a apărut de câteva 
ori, prima dată în 1901, în „Foaia populară” (nr. 9, p. 5-7; 
nr. 10, p. 7-10), în traducerea lui Hei. Î. Del. 

ÎN ORAŞUL Antylopa, aşezat pe malul râului cu acelaşi 
nume, în statul Texas, se grăbeau cu mic, cu mare la 
spectacolul circului. Emoţia locuitorilor întrecuse măsura 
obişnuită, deoarece de la înfiinţarea oraşului era pentru, 
prima dată când venea aici un circ cu dansatoare, cântăreţi 
şi echilibrişti. Oraşul nu era prea vechi. Cu cincisprezece 
ani în urmă, în acest loc nu se afla nici o casă, iar prin 
împrejurimi nu se pomenea picior de alb. În schimb, în 
furca râului, chiar acolo unde se află acum Antylopa, se 
înălța o aşezare a indienilor, numită Chiavatta. Era 
reşedinţa Şerpilor Negri, care la vremea lor le-au dat atât 
de furcă coloniilor nemţeşti din vecinătate - Berlin, 
Grundenau şi Harmonia - încât acestea n-au mai putut să 
reziste. E drept că indienii nu-şi apărau decât teritoriul lor, 
pe care guvernul statului Texas li-l oferise în veşnică 
folosinţă prin cele mai solemne tratate; dar ce putea să-i 
intereseze asta pe coloniştii din Berlin, Grundenau şi 


Harmonia? Sigur că ei le luau Şerpilor Negri pământul apa 
şi aerul, în schimb, aduceau aici civilizaţia; aşa că pieile 
roşii îşi arătau recunoştinţa în felul lor, adică luându-le 
scalpurile. Asemenea stare de lucruri nu putea să dureze. 
Prin urmare, coloniştii din Berlin, Grundenau şi Harmonia 
s-au adunat într-o noapte cu lună în număr mare, vreo 
patru sute, şi chemându-i în ajutor pe mexicanii din La Ora, 
au atacat Chiavatta cufundată în somn. Triumful acestei 
cauze demne a fost deplin. Chiavatta a fost arsă, iar 
locuitorii fără deosebire de vârstă şi sex au fost ucişi până la 
cel din urmă. Au scăpat doar mici grupuri de războinici 
care erau plecaţi la vânătoare. Din toată aşezarea, nu s-a 
salvat nimeni, mai ales pentru că era plasată în furca râului 
care, cum se întâmpla de obicei primăvara, se revărsase, 
înconjurând locul cu ape de netrecut. Aceeaşi situare în 
furca râului, care i-a pierdut pe indieni, le-a plăcut nemților. 
Era rău să fugi de aici, în schimb, te puteai apăra foarte 
bine. Datorită acestei convingeri, din Berlin, Grundenau şi 
Harmonia a început imediat emigrarea în furca râului, unde 
într-un timp record, în locul vechii Chiavatta, a apărut 
civilizata Antylopa. După numai cinci ani, număra cinci mii 
de locuitori. 

În al şaselea an, în cealaltă parte a furcii, s-au găsit 
zăcăminte de argint viu, a căror exploatare a dublat 
numărul locuitorilor. În al şaptelea an, în puterea legii 
Lynch 
[424], au fost spânzurați în piaţa oraşului ultimii 
nouăsprezece războinici din tribul Şerpilor Negri, prinşi în 
Pădurea Morților din apropiere - iar de atunci nimic n-a 
mai stat în calea dezvoltării Antylopei. În oraş, se tipăreau 
două „Ilagblatt”-uri şi o „Montagsrevue”. Calea ferată o 
unea cu Rio del Norte şi San Antonio; pe Opuncia-Gasse se 
înălţau trei şcoli, dintre care una de studii superioare. În 
piaţa în care fuseseră spânzurați ultimii Şerpi Negii, s-a 
construit o instituţie filantropică; în biserici, pastorii 
predicau în fiecare duminecă dragostea de semeni, 


respectarea proprietăţii altuia şi alte virtuţi necesare unei 
societăţi civilizate; un conferenţiar în trecere ţinuse o dată 
la Capitol chiar o prelegere Despre drepturile popoarelor. 

Locuitorii mai bogaţi vorbeau de nevoia înfiinţării unei 
universităţi, care avea să fie sprijinită şi de guvernul 
statului. Aşa că locuitorilor le mergea bine. Comerţul cu 
argint viu, portocale, orz şi vin le aducea venituri 
considerabile. Erau cinstiţi, gospodari vrednici, sistematici 
şi graşi. Dacă cineva ar fi vizitat mai târziu Antylopa, când 
numărul locuitorilor crescuse la peste zece mii, n-ar fi 
recunoscut, în negustorii din oraş, pe luptătorii nemiloşi 
care arseseră Chiavatta cu cincisprezece ani în urmă îşi 
petreceau toată ziua prin prăvălii, ateliere, birouri, iar 
seara tăifăsuiau în berăria „Soarele de aur”, de pe strada 
Şerpilor cu clopoței. Ascultând aceste glasuri calme şi 
guturale, aceste: Mahlzeit! Mahlzeit! 
[425] aceste flegmatice: Nun ja wissen Sie, Herr Muller is 
das aber moglich? 
[426], zgomotul halbelor ciocnite, gâlgâitul berii şi 
plescăiturile spumei vărsate pe podea, văzând liniştea, 
încetineala, şi privind la aceste feţe de filistini, îngălate de 
grăsime, la aceşti ochi albicioşi, puteai să crezi că te afli în 
nu ştiu care berărie din Berlin sau din Munchen în nici un 
caz pe ce cenuşa Chiavattei. În oraş, însă, totul era, ganz 
gemutlich 
[427] şi nu se mai gândea nimeni la cenuşă. În acea seară, 
lumea se grăbea la circ mai întâi pentru că, după o muncă 
grea, distracţia este un lucru pe cât de cuvenit, pe atât de 
plăcut, iar în al doilea rând, fiindcă locuitorii erau mândri 
de venirea lui. Se ştie doar că circurile ambulante, nu se 
opresc în orice târguşoare, aşa că venirea trupei lui Hon. M. 
Dean confirma întrucâtva măreţia şi importanţa Antylopei. 
Mai exista însă şi al treilea motiv, poate cel mai însemnat, al 
curiozităţii tuturor. 

Numărul doi din program anunţa cele ce urmează: 
„Plimbarea pe sârma întinsă la o înălţime de cincisprezece 


picioare 
[428] (cu acompaniament muzical) va fi executată de 
renumitul gimnast Vulturul Roşu, sachemul (căpetenia) 
Şerpilor Negri, ultimul urmaş din seminţia regilor şi ultimul 
din trib: 1) Plimbare pe sârmă. 2) Salturile antilopei. 3) 
Dansul şi cântecul morţii”. Dacă acest sachem putea să 
stârnească undeva cea mai mare tulburare, apoi aceasta 
putea să se întâmple numai la Antylopa; mai mult ca 
oriunde. Hon. M. Dean povestea la „Soarele de aur” că în 
urmă cu cincisprezece ani, în trecere prin Santa Fe, a găsit 
la Planos de 'Tornado un indian bătrân pe moarte cu un 
băiat de zece ani. Bătrânul a murit într-adevăr din cauza 
rănilor şi a epuizării, dar înainte de a muri, i-a povestit că 
flăcăiandrul era fiul sachemului ucis al Şerpilor Negri şi 
urmaşul lui la conducerea tribului. Trupa l-a adăpostit pe 
bietul orfan care cu vremea a devenit primul ei acrobat. De 
altfel, Hon. M. Dean afla abia aici, la „Soarele de aur”, că 
Antylopa era Chiavatta de odinioară şi că vestitul echilibrist 
avea să-şi arate îndemânarea pe mormintele părinţilor săi. 
Această veste îl bucura pe director, deoarece acum putea să 
meargă la sigur cu great attraction 
[429], numai să ştie să exploateze cât mai bine efectele. Se 
înţelege că filistinii din Antylopa se îmbulzeau la circ ca să 
le arate soțiilor şi fiilor aduşi din Europa, care nu văzuseră 
în viaţa lor un indian, pe ultimul vlăstar al Şerpilor Negii şi 
să le spună: „Priviţi, aşa erau războinicii pe care i-am 
exterminat cu cincisprezece ani în urmă”. Ach, Herr Jeh! 
[430] E foarte plăcut să auzi asemenea exclamaţii de 
admiraţie din gura lui Amalchen şi a „micului Fryc. De 
aceea, în tot oraşul se repeta întruna: Sachem, sachem! 
Încă de dimineaţă, copiii priveau prin crăpăturile 
scândurilor cu feţe curioase şi înspăimântate totodată, în 
timp ce băieţandrii, însufleţiţi de spiritul războinic, 
mărşăluiau ameninţător întorcându-se de la şcoală, nici ei 
nu ştiau prea bine de ce. Este ora opt seara. O noapte 
minunată, senină, înstelată. Adierile din afara oraşului aduc 


aromele crângurilor de portocali, care se amestecă aici cu 
mirosul orzului germinat, folosit la fermentarea berii. Circul 
împrăştie o mare de lumină. 'lorţe uriaşe de smoală, înfipte 
la intrarea principală, ard fumegând. Adieri uşoare clatină 
dârele de fum şi flăcările strălucitoare care luminează 
contururile întunecate. Pe locurile de trecere dintre şirurile 
de bănci goale, încep să tropăie paşii oamenilor, şi în 
curând masa întunecată, mişcătoare, acoperă totul de sus 
până jos. Sub cupola circului e lumină ca ziua, deoarece cu 
toate că nu izbutiseră să tragă până aici ţevile de gaz, 
candelabrul uriaş, alcătuit din cincizeci de lămpi cu petrol, 
scaldă arena şi pe spectatori în torente de lumină, în aceste 
străluciri, se văd capetele dolofane ale amatorilor de bere, 
date pe spate, ca să nu apese guşile arătoase, chipuri tinere 
de femei şi guriţele frumoase şi uimite ale copiilor, ai căror 
ochi mai să iasă din orbite de curiozitate, în definitiv, toţi 
spectatorii au o înfăţişare curioasă, mulţumită şi nu prea 
expresivă, cum se întâmplă de obicei cu publicul de la circ. 
În timp ce discută sau cer: Frisch Wasser! Frisch Bier! 
[431] aşteaptă cu toţii nerăbdători începerea spectacolului. 
În sfârşit, răsună clopoţelul, apar şase supraveghetori în 
cizme strălucitoare şi se aşeză pe două rânduri la intrarea 
în arenă dinspre barăcile cailor. Printre aceste rânduri 
năvăleşte un cal dezlănţuit, fără zăbală şi fără şa, iar pe el 
ceva ca un nor de muselină, panglici şi tul. E dansatoarea 
Lina. Îşi începe numărul în acompaniamentul muzicii. Lina 
este atât de frumoasă, încât tânăra Mathilde, fiica 
fabricantului de bere de pe Opuncia-Gasse, neliniştită, se 
apleacă la urechea, tânărului băcan Floss, de pe aceeaşi 
stradă, şi-l întreabă în şoaptă dacă o mai iubeşte. În acest 
timp, calul galopează şi răsuflă ca o locomotivă, bicele 
plesnesc, cei câţiva clovni care intraseră îndată după 
dansatoare, ţipă şi îşi trag palme, dansatoarea trece ca 
fulgerul; răsună strigăte de bravo. Ce spectacol splendid! 
Dar primul număr se sfârşeşte repede. Urmează al doilea 
număr. Cuvântul sachem! sachem! trece din gură în gură 


printre spectatori. Nimeni nu mai acordă vreo atenţie 
clovnilor care continuă să se pălmuiască. În timp ce ei se 
maimuţăresc, supraveghetorii aduc caprele de lemn, înalte 
de peste zece picioare, şi le aşază în două extremităţi opuse 
ale arenei. Orchestra nu mai cântă Yankee Doodle 
[432], ci aria lugubră a Comandorului din Don Juan 
[433]; se întinde sârma între cele două suporturi. Brusc, un 
snop de artificii izbucneşte dinspre intrare şi scaldă 
întreaga arenă într-o lumină sângerie. Acum trebuie să-şi 
facă apariţia fiorosul sachem, ultimul descendent al 
Şerpilor Negri. Dar ce-i asta?... În locul lui sachem se arată 
directorul trupei, Hon. M. Dean. Se înclină în faţa publicului 
şi începe să vorbească. Îi revine onoarea de a-i ruga pe 
„amabilii şi stimaţii gentlemeni, ca şi pe frumoasele şi nu 
mai puţin stimatele ladies 
[434], să păstreze o linişte adâncă şi să nu aplaude, 
deoarece conducătorul este peste măsură de surescitat şi 
mult mai sălbatic decât de obicei”. Aceste cuvinte produc o 
impresie puternică şi, lucru ciudat, aceiaşi honoratiores 
[435] ai Antylopei, care dăduseră foc Chiavattei cu 
cincisprezece ani în urmă, încearcă acum un simţământ 
foarte neplăcut. La intrare, mulţimea de oameni, care nu 
puteau pătrunde înăuntru sau n-aveau bani pentru bilete, 
se uită la căruțele trupei şi mai ales la draperia de pânză de 
la uşa uriaşă, pe care este pictată lupta albilor cu pieile 
roşii. În momentele în care draperia se dă la o parte, se 
vede interiorul luminat al bufetului cu sutele de halbe de 
sticlă pe mese. Dar uite că draperia se trage definitiv şi 
mulţimea intră. Cu o clipă înainte, în timp ce frumoasa Lina 
îşi executa săriturile pe cal, se bucurau că stau atât de 
aproape de parapet, de unde puteau să vadă totul foarte 
bine, iar acum privesc cu oarecare nostalgie spre locurile 
mai depărtate, de sus, şi împotriva legilor fizicii, găsesc că 
mai jos zăpuşeala este mai mare. 

Mai ţine oare minte ceva acest sachem? E adevărat că a 
crescut de mic în trupa lui Hon. M. Dean, alcătuită în cea 


mai mare parte din nemți. Să nu fi uitat oare? Părea 
imposibil. Ambianţa şi cei cincisprezece ani de când era 
acrobat la circ, de când făcea giumbuşlucuri şi stârnea 
aplauzele publicului să nu-şi fi spus oare cuvântul? 
Chiavatta, Chiavatta! Bine, dar nici ei, nemţii, nu mai stau 
pe pământurile lor, în ţară, şi nu se mai gândesc la ea decât 
atâta cât le îngăduie interesele. În primul rând, trebuie să 
mănânce şi să bea. Acest adevăr trebuie să-l ştie tot atât de 
bine orice filistin, ca şi ultimul dintre Şerpii Negri. 
Asemenea reflecţii sunt întrerupte deodată de un şuier 
puternic dinspre barăcile cailor şi în arenă apare sachemul 
aşteptat cu atâta nelinişte. Un murmur scurt străbate 
mulţimea: „El este! El este!” apoi se aşterne tăcerea. Doar 
la intrare sâsâie focul bengal care arde mereu. Toate 
privirile se îndreaptă spre silueta căpeteniei care îşi va 
arăta talentul sub cupola circului pe mormintele părinţilor. 
Indianul merită într-adevăr să fie privit. Pare mândru că un 
rege. Mantia de hermină albă, însemnul căpeteniei, îi 
acoperă statura mândră şi atât de sălbatică, încât aminteşte 
de un jaguar nu prea bine îmblânzit. Figura tăiată parcă în 
aramă, seamănă cu capul unui vultur, iar ochii răspândesc 
luciri reci, adevăraţi ochi de indian, liniştiţi, chipurile 
indiferenți, dar ameninţători. Îşi plimbă privirile pe 
deasupra celor adunaţi, căutându-şi parcă victima. De 
altfel, este înarmat din cap până-n picioare. Pe cap i se 
mişcă penele, la cingătoare are înfipte toporul şi cuțitul de 
scalpat, numai în mină, în loc de arc, ţine o bară lungă, 
care-i slujeşte la menţinerea echilibrului când merge pe 
sârmă. Oprindu-se la mijlocul scenei, lansează deodată 
strigătul de război. Herr Gott! 
[436] e strigătul Şerpilor Negri. Cei care au ars Chiavatta, 
ţin bine minte acest urlet înfiorător; e totuşi de neînțeles că 
ei, care nu s-au temut atunci de o mie de războinici ce urlau 
la fel, transpiră acum în faţa unuia singur. Dar iată că 
directorul se apropie de căpetenie şi-i vorbeşte, vrând 
parcă s-o împace şi s-o liniştească. Animalul sălbatic simte 


zăbala, şi îndemnul dă rezultate, deoarece după o clipă 
sachem se balansează pe sârmă. Păşeşte înainte cu ochii 
aţintiţi la candelabru. Sârma se îndoaie destul de mult; 
câteodată nu se mai vede deloc, şi atunci indianul pare 
suspendat în aer. Parcă urcă, măi face câţiva paşi înainte, 
apoi se retrage şi iarăşi înaintează, ţinându-şi echilibrul. 
Braţele întinse, acoperite de mantie, arată ca nişte aripi 
uriaşe. Se clatină!... cade! ba nu! Aplauze scurte răpăie ca 
o vijelie şi tac brusc. Faţa căpeteniei devine tot mai 
amenințătoare. În privirea lui pironită pe lămpile cu petrol 
fulgeră sclipiri înfricoşătoare. Spectatorii sunt cuprinşi de 
teamă, dar nimeni nu întrerupe liniştea, în acest timp, 
sachem se apropie de celălalt capăt al sârmei; se opreşte şi 
pe neaşteptate din gura lui se smulge cântecul de război. 

Mai mare mirarea! Căpetenia cânta în limba germană, 
lucru nu prea greu de înţeles; mai mult ca sigur că uitase 
graiul Şerpilor Negri. Altminteri, nimeni nu bagă de seamă. 
Ascultă cu toţii cântecul care devine din ce în ce mai 
puternic. Este pe jumătate cântec, pe jumătate o chemare 
nespus de dureroasă, sălbatică şi răguşită, plini de accente 
dure. 

Se aud cuvintele următoare: „După marile ploi, cinci sute 
de războinici ieşeau în fiecare an din Chiavatta şi porneau 
pe cărările războiului sau la marile vânători de primăvară. 
Când se întorceau din luptă, adunau scalpuri; când 
reveneau de la vânătoare, aduceau carne şi piei de bivol, iar 
nevestele îi întâmpinau cu bucurie şi dănţuiau în cinstea 
Marelui Spirit. 

Chiavatta era fericită! Nevestele trebăluiau în wigwamuri, 
copiii deveneau fete frumoase şi războinici viteji. Războinicii 
mureau pe câmpul de glorie şi se duceau să vâneze cu 
spiritele părinţilor în Munţii de Argint. Topoarele lor nu se 
mânjeau niciodată cu sângele femeilor şi al copiilor, fiindcă 
războinicii Chiavattei erau bărbaţi vrednici, Chiavatta era 
puternică. Până când au venit feţele palide de dincolo de 
mările îndepărtate şi au dat foc Chiavattei. Războinicii palizi 


nu i-au învins pe Şerpii Negri în luptă, ci s-au furişat 
noaptea ca şacalii şi cuţitele lor s-au împlântat în piepturile 
femeilor, copiilor şi bărbaţilor adormiţi. 

Şi a pierit Chiavatta, fiindcă în locul ei albii şi-au ridicat 
wigwamurile lor de piatră. Tribul ucis şi Chiavatta nimicită 
strigă răzbunare”. 

Glasul căpeteniei răsună răguşit. Acum, balansându-se pe 
sârmă, pare un arhanghel roşu al răzbunării, care se înalţă 
peste capetele mulţimii de oameni. Până şi directorul este 
neliniştit. Domneşte o linişte de moarte. Căpetenia îşi 
continuă cântecul: „Din tot tribul, a rămas în viaţă un singur 
copil. Era mic şi slab, dar a jurat spiritului pământului că se 
va răzbuna. Că va vedea cadavrele bărbaţilor albi, ale 
nevestelor şi ale copiilor... o mare de sânge...!” Ultimele 
cuvinte sunt un muget de turbare. Printre spectatori se iscă 
murmure scurte asemenea răbufnirilor viforniţei. Mii de 
întrebări fără răspuns se îmbulzesc în mintea lor. Ce vrea să 
facă acest tigru furios? Ce vesteşte? Cum se va răzbuna? El, 
de unul singur? Să mai rămână aici, sau să dea bir cu 
fugiţii! Să se apere, dar cum? Was ist das? Was ist das? 
[437] răsună glasurile înfricoşate ale femeilor. Deodată, din 
pieptul căpeteniei se smulge un urlet neomenesc, se 
balansează mai mult, sare pe capra de lemn de sub 
candelabru şi înalţă bara. Un gând înspăimântător străbate 
minţile ca un fulger: vrea să spargă candelabrul şi să dea 
foc la circ cu petrolul aprins. Din piepturile spectatorilor se 
smulge un strigăt. Dar ce-i asta? Din arena se strigă: Stai! 
Opreşte-te!... Căpetenia nu mai este! sărise jos şi dispăruse. 
N-a dat foc la circ? Unde a pierit? Uite-l că iese, iese iarăşi, 
gâfâind, obosit, groaznic. În mână ţine o farfurie de 
tinichea, pe care o întinde spre oameni, spunând pe un ton 
rugător: Was gefâllig fur den letzten der Schwarzen 
Schlangen!... 

[438]. Asistenţa răsuflă uşurată. Aşadar, toate acestea erau 
în program, nu era vorba decât de o scamatorie a 
directorului, de un efect? Îl răsplătesc cu toţii, care cu o 


jumătate de dolar, care cu un dolar întreg... Cum pot să se 
arate zgârciţi cu ultima mlădiţă a Şerpilor Negri? Aici, la 
Antylopa, pe cenuşa Chiavattei! Sunt totuşi oameni cu suflet 
bun. 

După spectacol, sachem bea bere şi mânca piroşte la 
„Soarele de aur”. Se vede că ambianța îşi spunea cuvântul. 
Îşi câştigase o mare popularitate la Antylopa, îndeosebi 
printre femei. Se bârfea chiar că... 


SFÂRŞIT 


[1] Unul dintre cele mai izbutite romane istorice ale lui ]. 1. 
Kraszewski, în care se evocă începuturile legendare ale 
statului polon; în prezentarea vremurilor de altădată, aura 
romantică se împleteşte cu realismul tipologiei şi al 
peisajului autohton. Romanul deschide ciclul de opere 
inspirat din istoria Poloniei. Prozator, poet şi dramaturg de 
factură precumpănitor romantică, a scris enorm, peste şase 
sute de volume, fireşte, de valoare inegală. Dintre operele 
lui Kraszewski, a apărut în româneşte numai romanul 
Meşterul Twardowski, trad., prefața şi tabel cronologic de 
Olga Zaicik, Bucureşti, 1981. 


[2] În realitate, romanul ajunge la destinatar prin mijlocirea 
lui K. Dobrski, care promisese că se va îngriji de publicarea 
lui. Într-o scrisoare, datată 29. V.1871, ]. Il. Kraszewski 
apreciază astfel debutul în proză al lui H. Sienkiewicz: 
„Romanul În zadar este scris foarte bine. L-am citit cu mare 
interes şi pot să-ţi spun cu sinceritate că rareori prima 
lucrare este atât de matură. Asta se datorează talentului şi 
priceperii cu care autorul şi-a ales subiectul din propria 
viaţă sau din lumea înconjurătoare, dar pe care putea să-l 
înfăţişeze şi după natură” [Apud ]. Krzyzanowski, Henryk 


Sienkiewicz. Calendarul vieţii şi al operei (Henryk 
Sienkiewicz. Kalendarz Zycia i tworezosci), Varşovia, ed. II- 
a, 1956, p. 38]. 


[3] Este vorba de Regatul Congresist, cu capitala la 
Varşovia, aflat sub stăpânirea ţaristă; ultima împărţire a 
Poloniei între Rusia, Prusia şi Austria a avut loc în 1795. 
Răscoalele de eliberare naţională din 1794, 1830-1831 şi 
1863-1864 au fost înăbuşite în sânge, Polonia recăpătându- 
şi neatârnarea după primul război mondial, în 1918, pentru 
scurtă durată, şi definitiv după 1944. 


[4] Eliza Orzeszkowa (1841-1910), cunoscută scriitoare 
realist-critică din Polonia, exprimă această opinie într-o 
scrisoare expediată la 20 oct. 1881 din Miniewice colegului 
întru condei T. T. Jez (Zygmunt Fortunat Milkowski, 1824- 
1915) în Elveţia [E. Orzeszkowa, Scrieri alese, (Wibâr 
pism), Varşovia, 1952, p. 789-791]. Din literatura E. 
Orzeszkowa s-au transpus în româneşte Moartea lui Trasea, 
trad. de Alexis Nour, Iaşi, 1918; volumul de nuvele Julianka, 
trad. şi prefaţă de Olga Zaicik, Bucureşti, 1962; romanul 
Marta, trad. de Sarina Cassvan şi Jozef Wulin, prefaţă 1. C. 
Chiţimia, Bucureşti, 1905; trilogia Pe malurile Niemenului, 
trad. şi prefaţă de Maria Vârcioroveanu, Bucureşti, 1986. 


[5] Poezia se află în K. Swidzinski, Poezii (Poezje), Lw6w, 
1878. 


[6] Aleksander Swietochowski (1849-1938) - scriitor, 
publicist, istoric şi filozof. Teoretician şi ideolog remarcabil 
al pozitivismului polonez, a scris relativ mult, semnând nu o 
dată cu pseudonimele Wladystaw Ok6nski, Solul Adevărului 
(Poset Prawdy), O. Remus, Oremus, Liber, Gezyasz şi 
Nauczyciel. Fenomen rar întâlnit în literatură, cu toate că n- 
a lăsat nici o operă care să înfrunte timpul, a fost şi este 
socotit pe bună dreptate cel mai de seamă reprezentant al 


epocii. În 1881 pune bazele periodicului „Prawda” pe care îl 
va conduce până în 1902; săptămânalul a jucat un rol imens 
în formarea intelectualităţii polone de la sfârşitul secolului 
al XIX-lea. 


[7] Cf. Zb. Zabicki, Postfaţă (Poslowie) la E. Orzeszkowa, 
Maria, Varşovia, 1962, p. 252. 


[8] Bolestaw Prus (Aleksander Glowacki, 1847-1912) - 
reprezentant ilustru al realismului critic, care a înfăţişat în 
nuvelele şi romanele sale o adevărată frescă deosebit de 
expresivă a societăţii polone de la îngemănarea secolelor 
XIX şi XX. Din proza marelui clasic au apărut în limba 
română volumele de nuvele Soartă de orfan, trad. de Olga 
Zaicik, Bucureşti, 1954 şi Anielka, trad., prefaţă şi tabel 
cronologic de Stan Velea, Bucureşti, 1973, precum şi 
romanele Păpuşa, trad. de D. Ielemac şi V. leodorescu, 
prefaţă de 1. C. Chiţimia, Bucureşti, 1954, reeditare în 
1963, prefaţă de Stan Velea, şi în 1971, Faraonul, trad. de 
D. Telemac şi V. Teodorescu, Bucureşti, 1961, reeditare în 
1967. 


[9] Maria Konopnieka (1842-1910) - poetă şi prozatoare de 
renume aparţinând perioadei pozitiviste din literatură 
polonă; cele mai multe opere sunt inspirate din viaţa 
straturilor de jos ale poporului. În româneşte a apărut un 
volum de nuvele - Natură moartă, trad. şi prefaţă de Olga 
Zaicik, Bucureşti, 1960. 


[10] Cf. A. Hofer, Henryk Sienkiewicz, ed. III-a, Varşovia, 
1963,p.6. 


[11] Julian Ursyn Niemcewicz (1757-1841) - scriitor şi om 
politic polonez, format în secolul luminilor. Activist al 
partidei patriotice, este deputat în Seimul de patru ani 
(1788-1792), apoi senator în Principatul Varşoviei şi 


Regatul Congresist. Participă la încercările de eliberare 
naţională din 1794, ca adjutant al generalului Tadeusz 
Kosciuszko (1746-1817), şi 1830-1831, ca diplomat în 
Anglia. Între 1796-1802 emigrează în Statele Unite, iar 
după 1833 se stabileşte la Paris, unde activează în partida 
conservatoare, condusă de prinţul A. Czartoryski (1770- 
1861). Scrie piese de teatru, romane, poezii şi jurnale, 
impunându-se în primul rând ca dramaturg sub auspiciile 
teatrului stanistawowian influenţat de enciclopedişti. Este 
reprezentantul de frunte al comediei politice iluministe. 


[12] Robinson Crusoe (1719), roman de Daniel Defoe 
(1660-1731) - scriitor englez, autor de eseuri, pamflete şi 
proza de aventuri. Robinson Crusoe este inspirat din viaţa 
unui marinar scoţian care a fost abandonat cinci ani pe 
insula Juan Fernandez. 


[13] Robinson elveţianul (1812), proză pentru copii de ]. D. 
Wyss (1743 - 1818), pastor elveţian care îl imită pe Defoe. 


[14] H. Sienkiewicz, Visurile tinereţii (Marzenia mlodosci), 
în Opere (Dziela), vol. 40, Varşovia, 1951, p. 129. 


[15] Cu întemeieri filozofice în antichitate: Platon, Aristotel 
şi Epicur, ia care se va adăuga irenismul lui Erasm din 
Rotterdam (1469-1536), şi agenţi purtători în umanism şi 
Reformă - aşadar surse constitutive şi împrejurări 
favorizante similare cu cele din celelalte ţări europene - 
Renaşterea se consumă în istoria literelor polone în câteva 
stadii succesive. Fixate în limite aproximative, ele acoperă 
durata unui secol şi mai bine. Asimilarea noilor forme de 
cultură umanistă, crescute pe modelele antice şi 
răspândirea ideilor Reformei, într-un cuvânt, desprinderea 
treptată de tiparele medievale, cu care coexistă o vreme, se 
operează între anii 1506-1543, în timpul regelui Zygmunt 
cel Bătrân (1467-1548). A doua treaptă, epoca de 


maturitate: 1543-1584, coincide cu domnia lui Zygmunt 
August (1520-1572) şi Ştefan Batory (1533-1586), ultima, 
când Renaşterea intră în declin, evoluând spre formele 
baroce, întinzându-se până către 1620. Rezultatele acestui 
adevărat salt exploziv sunt evidente în toate planurile 
existenţiale: economic, social, politic şi mai ales cultural. 


[16] Mikotaj Rej (1505-1569) - primul mare reprezentant al 
Renaşterii din Polonia. Autor de tratate parenetice, 
prelucrări sau originale, în sensul şi la nivelul celor 
concepute de alţi umanişti europeni, Rej a preconizat în 
dialogurile, epigramele, specula şi cazaniile sale un şleahtic 
cetăţean, modelat după norme raţionaliste, cu fundamente 
teoretice în preceptul lui Horaţiu, aurea mediocritas, şi 
irenismul lui Erasm. Scrise în limba polonă într-o epocă 
preferenţial latinizantă, operele lui au îndeplinit finalitatea 
conținută în versurile; „Să afle dar, acuma, mulţimea de 
popoare, Că leahul nu e gâscă şi limba lui îşi are!” 

[17] Jan Kochanowski (1530-1584) - cel mai mare poet al 
Renaşterii poloneze şi înainte de corifeii romantismului; a 
ridicat poezia autohtonă, concepută în limbile polonă şi 
latină, la nivelul european. Cu izvoare antice, îşi alcătuieşte, 
o poetică bazată pe convenţii modeme. A îmbogăţit tehnica 
versificaţiei, statornicind tiparele limbii literare polone. 
Resorturile filozofice sunt generate de antropologismul 
renascentist, tentele convivale alternând cu cele reflexiv- 
filozofice, moralizatoare. Dedicaţia Psaltirii lui Damă, 
modelul lui Dosoftei, enunţă cu deplină acoperire 
singularitatea şi valoarea creaţiei kochanowskiene: „Pe 
Helikonul falnic, hăt! sus! eu am urcat, Unde polona talpă 
nicicând n-a mai călcat”. 

Din creaţia lui Kochanowski au apărut în româneşte piesa 
Respingerea solilor greci, trad. de T. GostyAski şi Al. 
Dumitraşcu Bucureşti, 1941 şi Trenii, trad. de TI. Gostynski 
şi R. Ciocan, Bucureşti, 1941 


[18] Piotr Skarga (1536-1612) - predicator şi scriitor 
polonez renumit din secolul al XVI-lea. Luptă pentru 
întărirea puterii regale pe seama privilegiilor nobilimii, 
pentru o putere absolută supusă clerului şi Romei. Şi-a 
îndreptat talentul oratorie ieşit din comun îndeosebi 
împotriva „ereticilor calvini şi pravoslavnici. 


[19] A. Nofer, op. Cit.,p.13. 


[20] J. Krzyzanowski, O nouă privire asupra lui Sienkiewics 
(Nowe spojrzenie na Sienkiewicza), în vol. În cercul marilor 
realişti (W kregu. wielkich realistow), Cracovia, 1962, p. 16. 


[21] „Iygodnik Ilustrowany” - revistă literară, artistică şi 
socială cu apariţie săptămânală la Varşovia între anii 1859- 
1939. În timpul unei existenţe atât de lungi, profilul 
hebdomadarului înregistrează, fireşte, schimbări 
substanţiale de la o fază la alta. Mai ales după 1870 se 
bucură de colaborarea statornică a scriitorilor influenţaţi 
de ideile pozitiviste: B. Prus, E. Orzeszkowa, H. Sienkiewicz, 
M. Konopnicka şi mulţi alţii. 


[22] „Przeglad Tygodniowy Zycia Spolecznego, Literatury i 
Sztuk Pieknych” - revistă săptămânală, socială şi artistică, 
tipărită la Varşovia între 1866-1905. În anii 1877-1878 este 
condusă de liderul ideologiei pozitiviste - Al. Swietochowski. 
Ca organ al pozitiviştilor, „Przeglad Tygodniowy” joacă un 
rol important în confruntarea dintre tinerii progresişti şi 
bătrânii conservatori. Aici se publică articolele-program ale 
lui Al. Swietochowski, se critică poezia romantică, se 
popularizează unele direcţii teoretice în dezvoltarea 
ştiinţelor etc. Până prin 1883, când o serie de publicişti 
încep să condamne ideologia pozitivistă de pe poziţiile 
marxismului. 


[23] „Niwa”, periodic bisăptămânal (din 1895 săptămânal), 
ştiinţific, literar şi artistic, editat la Varşovia între 1872- 
1905 (din 1898 cu denumirea „Niwa Polska”). Fondată de 
foştii colaboratori la „Przeglad Ţygodniowy”, revista 
reprezintă aripa moderată a pozitiviştilor varşovieni. 
Publică totuşi importante articole de direcţie. După 1878 
capătă, treptat o orientare, conservatoare. 


[24] „Gazeta Polska”, ziar da informare politică, scos la 
Varşovia între 1826-1907. În perioada 1827-1829 slujeşte 
ca tribună romanticilor în lupta dintre clasici şi moderni. 
Şicanat de sferele guvernamentale preclasice, editorul 
modifică profilul ziarului care se va reapropia de vechile 
poziţii după 1859; cu unele ezitări şi abateri. 


[25] ]. Krzyzanowski, Calendarul vieţii şi al operei, p. 24-25. 


[26] „Stowo”, ziar de orientare proconservatoare, înfiinţat 
la Varşovia în 1882; redactat de H. Sienkiewicz între 1882- 
1887. Promovează idealurile patriotice şi respectul pentru 
tradiţii, susţinând interesele proprietarilor funciari în care 
vedea principalul suport naţional. 


[27] ]. Krzyzanowski, O nouă privire asupra lui Sienkiewicz, 
în op. cit., p. 17; A. Nofer, op. cit., p. 154; H. Markiewicz, 
Pozitivismul, Varşovia, 1978, p. 498. 


[28] În istoria literaturii polone, eticheta i-a fost aplicată 
numai lui Ştefan Zeromski (1864-1925) - romancier, 
nuvelist, dramaturg şi publicist polonez aparţinând 
perioadei moderniste din a doua jumătate a secolului al XIX- 
lea şi începutul secolului XX. Socotim că formularea i se 
potriveşte foarte bine şi lui Sienkiewicz, semnificând 
prezenţa temporară, neîntrepătrunsă organic cu substanţa 
intimă a talentului, a unor idei şi modalităţi de răsfrângere 
a realului. Din operele lui St. Zeromski au apărut în 


româneşte: Doktor Piotr, Bucureşti, 1939; Doctorul Judym, 
trad. de I. Soare şi R. Ciocan, Bucureşti, 1958; Ecourile 
pădurii. Nuvele, trad., prefaţă şi tabel cronologic de Elena 
Linţa, Bucureşti, 1964; Cenuşa, trad. de N. Grigorescu, 
Bucureşti, 1975, 1985. 


[29] „Czas” - ziar înfiinţat în 1848 la Cracovia, organul 
conservatorilor de dreapta, proaustrieci, legitimişti şi 
ortodox catolici. Evoluează în direcţia clericalismului, 
împotriva curentelor liberale şi democratice. 


[30] ]. Krzyzanowski, Bursa Sienkiewicz la Academia Polonă 
de Ştiinţe (Stypendium sienkiewiczowskie w P A. N.), vol. 
cit., p. 90-96. 


[31] Kazimierz Przerwa Tetmajer (1865-1940) - scriitor 
remarcabil din perioada Tinerei Polonii. Ca poet, evoluează 
de la lirica patriotic-romantică şi dragostea de viaţă şi 
frumos din tinereţe spre melancolie, tristeţe şi scepticismul 
modernist. Dintre scrierile în proză rămân povestirile din 
viaţa muntenilor, În stâncosul Podhale (Na skalnym 
Podhalu, 1903-1910) şi romanul istorico-rural Legenda 
munţilor Tatra (Legenda Tatr, 1912). Dramaturg mediocru. 


[32] Stanistaw Wyspianski (1809-1907) - cel mai de seamă 
reprezentant al modernismului polonez. Personalitate 
multilaterală: poet subtil şi dramaturg vizionar- 
monumental, înnoitor al teatrului polonez şi pictor de 
expresie apăsat originală. Rămâne în istoria literaturii 
polone prin capodoperele dramatice; Nunta (Wesele, 1901), 
de pildă, iar istoria picturii îl consemnează de asemenea la 
loc de frunte. 


[33] Stanistaw Przybyszewski (1868-1927) - dramaturg, 
romancier, poet şi eseist. Cel mai bătăios propagator al 
modernismului de extremă şi al estetismului Tinerei Polonii. 


Influențat de A, Schopenhauer şi Fr. Nietzsche, promovează 
„arta pentru artă”, eliberată de cătuşele raţionalist- 
senzualiste şi de orice îndatoriri social-morale. 


[34] Democraţia Naţională - grupare politică reprezentând 
interesele unei părţi din moşierime, ale micii burghezii şi 
ale burgheziei naţionaliste, înfiinţată în 1897 în Regatul 
Congresist. Afişează sloganuri democratic-revoluţionare, în 
realitate adoptând o atitudine împăciuitoristă faţă de 
cotropitori şi împotriva mişcărilor muncitoreşti-ţărăneşti, pe 
care încearcă să le influenţeze. 


[35] Ignacy Paderewski (1860-1941) - mare pianist şi 
compozitor polonez; om politic apropiat de gruparea 
Democraţiei Naţionale. Prim-ministru în 1919 şi ministru al 
afacerilor externe; semnează Tratatul de la Versailles din 
partea Poloniei. 


[36] Jan Henryk Dabrowski (1755-1818) - general polonez. 
Slujeşte iniţial în armata saxonă, apoi participă la luptele 
din 1792. În timpul răscoalei conduse de T. Koscinszko în 
1894 contribuie substanţial la apărarea Varşoviei. Creator 
al legiunilor polone, care au luptat alături de Franţa, şi 
organizator al revoltei din Wielkopolska în 1806. Ia parte la 
războaiele din 1800-1807, 1809 şi 1812. După căderea lui 
Napoleon, revine la Varşovia; senator-voievod în Regatul 
Congresist. 


[37] Cu toate că, teoretic, va respinge fără rezerve 
înfăţişarea nudă, fotografică a realităţii. În 1880 ţine la 
Varşovia două conferinţe despre Naturalismul în roman 
(Naturalizm w powiesci), în care polemizează, dezinvolt cu 
adepţii romanului naturalist. 


[38] F. Hoesick, un istoric literar polonez cu înclinaţie spre 
interpretări confabulative, relatează că l-a întrebat odată 


pe scriitor care sunt factorii care i-au influenţat cel mai 
mult formarea, iar aceasta a răspuns printre altele: „Cel 
mai important lucru pentru formaţia mea îl constituie faptul 
că mi-am petrecut toată copilăria la ţară. Fără îndoială, 
acestei împrejurări îi datorez cunoaşterea poporului meu şi 
a limbii lui” [F. Hoesick, La Henryk Sienkiewicz la Varşovia 
(U Henryka Sienkiewicza w Warszawie), în vol. Sienkiewicz 
şi Wyspianski, Varşovia, 1918, p. 33-34]. 


[39] Vezi şi ]. Krzyzanowski, Despre „Schițe în cărbune” (O 
„Szkicachweglem”), vol. cit., p. 102. 


[40] ]. Krzyzanowski, Creaţia lui Henryk Sienkiewicz 
(Tworczosc Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 1976, p. 76. 


[41] Prin reforma agrară din 1864, pe lângă 
împroprietărirea ţăranilor, se statua şi independenţa 
acestora faţă de moşierime care nu mai avea dreptul să 
intervină în diferendele obştii. Satul devenea astfel o pradă 
uşoară pentru oficialităţile comunale, parveniţi de tot felul, 
mulţi neştiutori de carte, care profitau excesiv de slujbele 
deţinute. Se asigura, în schimb, controlul mai eficient al 
cotropitorilor ţarişti în dirijarea economici rurale. 
Sienkiewicz, alături de alţi scriitori, critica astfel „principiul 
neintervenţiei” proprietarilor funciari în problemele 
colectivităţii săteşti, participând în acest fel la discuţiile 
aprinse care se purtau în presa vremii în legătură cu 
salvarea nu numai morală a ţărănimii prin grabnice măsuri 
administrative. 


[42] Literatura polonă de la evul mediu la pozitivism 
(Literatura polska od sredniowiecza do pozytywizmu ), 
Varşovia, 1975, p. 637 

[43] Cf. A. Hofer, op. cit., p. 109. 


[44] „Ateneum”, revistă ştiinţifică şi literară cu apariţie 
lunară, scoasă la Varşovia între anii 1876-1901. Profil 
multilateral, modelat după periodicul francez „Revue des 
Deux Mondos”, pozitivist-moderat. 


[45] B. Prus, Cronica lunară (Kronika miesieczna), 
„Ateneum”, Varşovia, 1877, vol. III, p. 230-231. 

Dar nici Sienkiewicz n-a rămas cu totul indiferent; şi-a 
exprimat în cuvinte aspre indignarea faţă de obtuzitatea 
nedreaptă a contemporanilor, într-o scrisoare către Daniel 
Zglinski, un recenzent care i-a lăudat nuvela: „A propos de 
roman, îţi mulţumesc pentru recenzia despre Schițe. Am 
citit-o şi pe cea din „Kurier”. Cât despre cea din „Przeglad”, 
am rămas mirat, deoarece credeam că o să mă apere, cu 
toate că relaţiile mele cu Wislicki (red. şef) nu sunt prea 
bune. Cine îmi reproşează lipsa de patriotism, n-are decât 
să mă. Socoteşte şi dumneata: nici un personaj negativ, 
afară de Zolzikiewicz. Toţi ceilalţi sunt oameni buni. Atrag 
atenţia că relaţiile sociale nu sunt sănătoase, că situaţia 
socială este disperată, proastă, amorală şi nefirească, 
răspunderea căzând nu asupra societăţii noastre, ci asupra 
organizării ei, care nu depinde de ea şi nu se află în mâinile 
ei. Ating o rană atât de puroiată, ca Zolzikiewicz, care 
candidează acum pentru postul de judecător, în sfârşit, am 
curajul să scriu despre lucruri despre care n-a mai scris 
nimeni până acum, ofer primul roman țărănesc în care nu 
apare înstăritul ideal, ci un ţăran adevărat cu viaţa lui, iar ei 
nu sunt în stare să mă înţeleagă. Cât de limitată îmi pare 
această clică de „prieteni ai literaturii”, această clică de 
încuiaţi şi nevrednici care ţipă în gura mare că daca se 
întâmplă ca cineva să nu idealizeze pe şleahticul fără minte, 
îşi trădează neamul şi ţara etc. O, ce nemernici! O, căpăţâni 
de berbecii” (Apud ]. Krzyzanowski, op. cit., 80). 


[46] Vezi şi A. Nofer, op. cit., p. 115. 


[47] Cf. St. Lukasik, H. Sienkiewicz în România (H. 
Sienkiewicz w Rumunii), Cracovia, 1928, p. 19-22. 


[48] În lucrarea Prima perioadă a creaţiei lui Henrik 
Sienkiewicz (Pierwszy okres twoârczosci Henryka 
Sienkiewicza), Cracovia, 1908, Iadeusz Bujnicki tratează pe 
larg într-un capitol, la pag. 326-360, apariţia, structura şi 
recepţia celor două nuvele; interpretarea se remarcă prin 
documentaţia bogată şi supleţea argumentelor. 


[49] ]. Krzyzanowski, loc. cit., p. 88. 
[50] Ibidem, p. 89. 


[51] Hotărârea camerei penale poznaniene din 28. VI.1914 
sună astfel: „Ioate exemplarele cărţii care conţine această 
nuvelă, aflate în vânzare publică sau vândute, ca şi 
matriţele tipografice folosite la publicarea ei, vor fi 
distruse”, deoarece operele de acest fel pot „să instige 
populaţia de limbă polonă să participe la mişcarea de 
eliberare de sub aşa-zisa tiranie şi la lupta împotriva 
nemților” (Citat apud A. Nofer, op. cit., p. 136). 


[52] O. Zaicik, Henrik Sienkiewicz, Bucureşti, 1971, p. 23; 
A. Milska, Scriitori polonezi (Pisarze polscy), Varşovia, 1965, 
p. 249. 


[53] Cum o eticheta exagerat întrucâtva T. Bujnicki în 
lucrarea citată la p. 51. 


[54] Literatura polonă de la evul mediu la pozitivism, p. 635 
- 636; 

[55] „Cine ar putea să zugrăvească soarta lor 
înfricoşătoare, acela ar crea un adevărat „epos al mizeriei 
omeneşti”. Este mai lesne să scrii sau să asculţi decât să 
trăieşti tu însuţi zilele acelea fără o bucată de pâine, în care 


foamea îţi scormoneşte măruntaiele ca o gheară de fier, 
nopţile petrecute prin docuri sub cerul liber, chinuite de 
vise întrerupte de bâzâitul moschitelor vara, de şuierul 
vântului iarna. Numai cine nu vrea, nu-i asupreşte. La 
început, istoria lor este aceea a mizeriei, a dorului, a 
îndoielilor dureroase şi a înjosirii. Să nu credeţi că vă 
înfăţişez soarta vreunui grup de emigranţi izolaţi. Nu! 
Aproape o sută de mii de ţărani, care au plecat din ţară 
dincolo de ocean, au trecut prin acest iad dantesc în timpul 
vieţii!” (Citat după ]. Krzyzanowski, op. cit., p. 82). 


[56] Vezi şi T. Bujnicki, op. cit., p. 308. 


[57]A. Mikiewicz, Pan Tadeusz, trad. de Miron Radu 
Paraschivescu, Bucureşti, 1956, p. 51. 


[58] Helena Modrzejewska (1840-1909), mare actriţă 
poloneză de tragedie, mai mult decât admirată de 
Sienkiejţicz; călătoria în America a fost iniţiată şi înfăptuită 
de oameni din cercul ei (]. Krzyzanowski., op. cit., p. 70). 


[59] În studiul Aventura indiană a lui Henryk Sienkiewicz 
(Indianiska przygoda Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 
1967, Samuel Sandler argumentează pe bază de 
documente că autorul lui Sachem putea să cunoască schiţa 
istoricului Ludwig Powidaj, Polonezii şi indienii, publicată în 
„Dziennik Literacki” în anul 1864 şi urmată de o discuţie la 
care participă şi alţi scriitori, precum M. Konopnicka, 
Cyprian Kamil Norwid (1821-1883; al patrulea corifeu al 
romantismului polonez) s. a. 


[60] Într-o scrisoare către Marysia Slizniwna, scriitorul 
indica mai târziu prototipul real al eroului; „Băiatul care mi- 
a slujit ca model pentru Selim a căzut în răscoala din 1863. 
Am scris chiar un roman despre asta intitulat Selim Mirza, 
dar fiindcă cenzura de atunci nu mi-ar fi îngăduit nici o 


aluzie la răscoală, am fost nevoit, să-l omor pe Selim în anul 
1870, în timpul războiului franco-prusian. Din această 
cauză, romanul nu stârneşte interesul şi nu l-am băgat în 
nici o culegere”. Băiatul era Zdzistaw Dmochowski, vărul 
scriitorului, care trăise în satul vecin Burzec, luat drept 
model pentru Litwin6w, şi murise la Sajowka. Lia acestea se 
adaugă destinul fratelui său, Kazimierz, mort la Orleans în 
legiunea străină algeriană (Apud ]. Krzyzanowski, op. cit., p. 
58-59). 


[61] Voroava (pol. gaweda) - specie a prozei epice, 
caracteristică pentru literatura polonă; legată strâns de 
tradiţiile culturale ale şleahtei, avea trăsături comune cu 
rusescul skaz. La început eră numai o povestire orală 
comunicată la petreceri, după vânători etc. În literatura 
scrisă a pătruns în prima jumătate a secolului al XIX-lea. 
Tematic era legată de viaţa şi moravurile şleahtei şi avea 
curgerea povestirii orale. Îi lipsea o structură anume; n- 
avea caracter intelectual, distingându-se prin libertatea 
motivelor, repetiţiilor, agrăirea ascultătorilor etc. Poetica 
realistă o îndepărtează ca specie în al doua jumătate a 
secolului îl XIX-lea. În secolul XX, voroava constituie doar un 
obiect de stilizare pentru scriitorii legaţi de tradiţiile 
nobiliare. 


[62] Francisco de Guya y Lucientes (1746-1828) - pictor 
spaniol; iniţial, pictor oficial la curtea regală a lui Carol a) 
IV-lea, apoi, izolat prin surditate, practică o artă energic 
expresivă, vizionară. 


[63] Honore Daumier (1808-1879) - pictor, litograf şi 
sculptor francez. Celebru prin caricaturile politice şi 
sociale. 


[64] I. Matuszewski, Prus şi Sienkiewicz, „Kuricer 
Codzienny”, 1897, nr.|. 


[65] Cele mai multe date biobibliografice sunt extrase din 

lucrarea Henryk Sienkiewicz. Calendarul vieţii şi al operei, 
publicată de ]. Krzyzanowski la Varşovia, în anul 1956 (ed. 
II-a adăugită). 


[66] În jurul anului 1900, H. Sienkiewicz încerca să 
argumenteze, în scrisorile către lingvistul ]. Kartowicz şi 
specialistul în heraldică A. Boniecki, că se trage din Piotr 
Oszyk Sienkiewicz, cu blazonul Lebăda, cunoscut încă de la 
sfârşitul secolului al XVI-lea, ai cărui urmaşi s-ar fi mutat 
două secole mai târziu în regiunea Radom, nu departe de 
Kozienice. 


[67] Într-o scrisoare către 1. Baliiski, redactorul 
periodicului „Wieczory Rodzinne”, Sienkiewicz indica 
primele lecturi care l-au impresionat, stârnindu-i entuziasm 
şi aspirații pentru mai târziu: Cântecele istorice de ].U. 
Niemcewicz, Robinson Crusoe, Robinson elveţianul, viaţa 
ilustrată a lui Napoleon. „Am scris versuri şi opere în proză 
din copilărie, dar, la drept vorbind, pe atunci nu mă 
gândeam la profesiunea de scriitor” - mărturiseşte cu 
sinceritate. 

Iar lui E. Hoesick îi declara: „Familia mea a păstrat unele 
tradiţii militare, pe care nu le-a notat nimeni, pentru că n-a 
dat nici un scriitor. În copilăria mea, am ascultat nu o dată 
despre Antoni Sienkiewicz, fratele bunicului meu. Pe timpul 
lui Stanistaw Poaniatowski şi, mai apoi, în vremea lui 
Napoleon, fusese un oştean cunoscut. S-a scris despre el 
destul de mult, deoarece s-a mai evidenţiat şi în istoria 
francmasoneriei de la noi. Cavoul lui din cimitirul Sfintei 
Cruci de la Varşovia este cunoscut după inscripţia: „Aici 
odihneşte un om”. Cât despre atracţia spre literatură, am 
moştenit-o probabil de la mama, care scria poezii, deşi erau 
poezii destinate numai albumelor, fără pretenţii de mare 
valoare artistică. În orice caz, mama provenea dintr-o 


familie cu înclinații literare, rudă cu familiile Lelewel şi 
Luszczewski. De aceea, mă înrudesc de departe cu 
Deotyma. Dumneata mă întrebi despre primele influenţe, 
despre atmosfera în care am crescut. Cea mai mare 
influenţă a avut-o asupra mea faptul că mi-am petrecut 
toată copilăria la ţară; acestui lucru îi datorez cunoaşterea 
poporului nostru şi a limbii lui. De asemenea, o impresie 
puternică mi-au produs-o cărţile din cufărul pe care l-am 
găsit în pod, cele mai multe aparţinând unor scriitori din 
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Am început să le citesc pe 
când eram încă un copil, aşa că pot spune că aproape am 
învăţat să silabisesc citindu-i pe Rej, Kochanowski, Gornicki, 
Skarga, Birkowski, Orzechowski ş. a. Atunci am deprins 
limba polonă veche. Mai târziu, la şcoală, întâi la cea reală, 
apoi la gimnaziul Wielkopolski, cel mai mare entuziasm mi |- 
au trezit Homer şi Shakespeare. Pe Shakespeare am 
început să-l citesc la paisprezece ani. Atunci însă nu mi-a 
plăcut. Abia când am început să-l citesc în traducerea lui 
Jan (!) Komierowski şi cu comentariul lui Gervinus, mi s-au 
deschis ochii.”. 


[68] Juliusz Stowacki (1809-1849) - al doilea corifeu al 
romantismului polonez; poet, dramaturg şi prozator. S-au 
tradus în româneşte: Ceasul meditării; Poezii şi poeme, 
trad. de Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1962; 
Teatru, trad. de Miron Radu Paraschivescu, C. Nisipeanu şi 
Elena Linţa, prefaţă de Stan Velea, Bucureşti, 1964. 


[69] Într-o scrisoare către un coleg, Konrad Dobrski, datată 
24. 1X.1885, seria: „Scriu cu înverşunare un roman, dar îmi 
vine să râd de prostiile pe care le spun. Imaginează-ţi că 
scriu o bucată duioasă, simţitoare şi înflăcărată, în care mă 
plâng de soarta şi rânduielile lumii - peniţa scârţăie, eu am 
o înfăţişare grozav de preocupată de propria măreție şi-ţi 
dau cuvântul meu, mi se pare că scriu nu ştiu ce 
capodoperă - a opta minune a lumii! De obicei, scriu seara, 


a doua zi mă scol de dimineaţă; şi primul meu gând e să 
citesc cuvintele care mă vor plasa printre scriitorii talentaţi 
de primă mărime, aşa că citesc şi după ce termin, nu o dată 
izbucnesc în râs şi mă mir că din mintea mea au putut ieşi 
nişte prostii atât de mari”. 


[70] Scrisoare către Konrad Dobrski din 16. XI1.1865. Va 
renunţa totuşi la roman, nerenunţând însă şi la scris şi 
făgăduind că îşi va lua revanşa în viitor. În altă scrisoare, 
către acelaşi destinatar, din 1. XII.1865, declara că în anul 
respectiv începuse vreo cinci romane, din care sfârşise doar 
Victima. 


[71] Stefania Sienkiewicz îi scria lui K. Dobrski la 3. 11.1867: 
„(.) deşi, ca să fiu sinceră, am fost foarte îngrijorată că a 
renunţat la profesia de medic, şi această schimbare o pun 
mai mult pe seama nestatorniciei şi a uşurătăţii caracterului 
decât pe aceea a însuşirilor şi a impulsurilor pe care 
dumneata le explici atât de frumos. Aceste avânturi ale 
fanteziei şi forţa imaginaţiei - cărora nu li s-ar fi putut 
consacra studiind medicina, cum susţii dumneata, nu-i vor 
asigura, din nefericire, pâinea cea de toate zilele pentru 
care va trebui să muncească - vor trece de la sine, o dată cu 
scurgerea anilor şi acumularea de experienţă, lăsând în 
urmă 10-15 coli de lucrări savante, pe care nu vrea sa le 
citească nimeni; poziţia lui în lume va rămâne pentru 
totdeauna pe o treaptă atât de joasă, încât nu-i va aduce 
nici gloria, nici fericirea bunăstării. 


[72] Jadwiga Luszczewska (pseudonim: Deotyma; 1834- 
1908) - poetă şi romancieră poloneză din perioada 
realismului critic. 


[73] Adam Asnyk (criptonim: El-y, pseudonim: Jan Stozek; 
1838-1897) - poet şi dramaturg polonez de orientare 
pozitivist-democratică. 


[74] „Citesc cu o adevărată spaimă romanul În cuşcă de E. 
Orzeszkova; jur că nu i-am furat motivele care seamănă 
foarte mult cu ale mele. Numai că romanul ei va fi mult mai 
celest, iar al meu - mai mult pământesc; la ea sunt îngeri 
căzuţi şi perfecţi, iar la mine sunt oameni, cel puţin aşa aş 
vrea eu”, se va confesa unui coleg de Universitate - actorul 
şi criticul ]. Kotarbiiski. 


[75] Într-o Cronică săptămânală din „Stwo”, nr, 65, 23. 
I11.1882, relata cele ce urmează referitor la ucenicia de 
ziarist: „Cândva scriam cronici pentru unul din redactori 
care prin întreaga lui fiinţă întrupa zeitatea numită în 
antichitate Jupiter tonans. Eram mult mai tânăr şi scriam, 
Dumnezeu mi-e martor, cât puteam mai bine. În fiecare 
sâmbătă îmi revărsam tot lirismul sufletului meu tânăr în 
cele patru sute de rânduri ale cronicii, vinerea citeam 
aceste cronici lirice la sesiune. Şi ce credeţi? ochii 
redactorului mea se înroşeau, barba îi acoperea jumătate 
din orizont, iar din adâncurile ei ţâşnea glasul tunător: 
Dragă domnule, eu nu-ţi cer poezii, mie îmi trebuie fapte 
Domnule - răspundeam - de unde să le iau, că doar nu 
depinde de mine!” „Mie îmi trebuie fapte! tuna redactorul. 
N-am nevoie de fraze frumoase!”. Mă simţeam foarte 
nefericit (.)”. 


VW 


[76] Jozef, Korzeniowski (1797-1863),- dramaturg şi 
romancier polonez de structură pozitivistă într-o epocă 
dominată de romantici. 


[77] Ignacy Maciejowski (pseudonim. Sewer; 1835-1901) - 
nuvelist, romancier şi dramaturg polonez. 


[78] Sienkiewicz intenţiona încă de pe atunci să scrie un 
volum, Povestirile căpitanului Korwin, după întoarcerea în 


patrie; l-a şi început, prima schiţă intitulând-o Prin savană 
(Przez stepy). 


[79] Situaţii similare vom găsi transpuse în nuvela A treia. 


[80] La baza schiţei se află un caz real, povestit de prietenul 
scriitorului, ]. Horain: Siellawa, originar din gubernia 
Witebsk, emigrase după 1848, Crezându-se mereu urmărit, 
peregrinează pe la Capul Bunei Speranţe, prin Madagascar, 
Australia, America de Sud, Centrală, în fine, prin Statele 
Unite. Încearcă o vreme fericirea liniştii ca paznic al farului 
de la Colon-Aspinwall. | se aduce însă un pachet de cărţi, 
printre altele Murdelio de Z. Kaczkowski, se cufundă 
împătimit în lectură şi uită să aprindă farul. Un vas se 
rătăceşte şi e gata să se sfărâme de stânci. Siellawa este 
concediat. Lucrează apoi prin diferite farmacii la New York, 
unde şi moare din cauza morfinei pe care o folosea 
împotriva insomniei, într-o scrisoare trimisă la 17 
decembrie 1881 lui 1. I. Jez, prozatoarea E. Orzeszkowa 
constata excesiv: Dumneata ai citit nuvela lui Litwos din 
„Niwa” - Paznicul farului? E încă frumoasă, dar deja e cam 
slăbuţă. Cred că acest mare talent nu va avea o viaţă lungă. 
Îi lipseşte solul din care ar putea extrage sevele hrănitoare. 
Am impresia că se apropie timpul când, fără temeiuri 
intelectuale şi însuşiri de caracter sigure, nu va mai putea fi 
nimeni un bun scriitor). Cât de departe de adevăr era 
această opinie, determinată de îndepărtarea lui H. 
Sienkiewicz de pozitivişti, avea s-o demonstreze, printre 
altele, în curând trilogia istorică. 


[81] Socrul scriitorului, Kazimierz Szetkiewicz, era un 
lituanian avut cu o inimă de aur. De modă veche, era 
înzestrat cu umor şi vorbea o limbă împănată cu inflexiuni 
tradiţionale, pe care scriitorul o va folosi copios în trilogia 
istorică. Şleahticul lituanian i-a slujit şi el ca model pentru 
închegarea lui jupân Zagtoba. 


[82] Vrând să-şi câştige colaboratori de prestigiu, 
Sienkiewicz îi definea cu limpezime profilul şi programul 
ziarului într-o scrisoare din 27 decembrie către ]. 1. 
Kraszewski: „(.) Sarcina noastră este să împământenim un 
progres sănătos pe baza respectării tradiţiei şi a credinţei 
poporului. Nu vom fi câtuşi de puţin organul vreunei coterii 
şi nici al unei visări aventuroase (.). Vom respecta religia ca 
pe un mijloc de apărare naţională, dar nu intenţionăm deloc 
să scoatem un organ clerical, care să subordoneze politicii 
bisericii problemele ce ne interesează îndeaproape, De 
asemenea, nu vom fi organul aristocrației, cum cred cei mai 
înflăcăraţi sau răuvoitorii. Vrem să stăm pe solul naţional, 
să apărăm spiritul naţional, ca să nu se subţieze, şi să ne 
ocupăm de problemele noastre atâta cât ni se va îngădui. 
Cu alte cuvinte, dorim să fim un ziar moderat şi înţelept 
progresist, iar pe de altă parte, patriotic, care să apere, 
adică, poporul de doctrinele care slabesc sau de-a dreptul 
ucid sentimentul patriotic.”. 


[83] Într-o epistolă din 1. 1V.1883, Sienkiewicz îi scria 
istoricului St. Smolka, pe atunci redactor şef al periodicului 
„Czas”: „Cât despre marele roman, acesta va purta probabil 
titlul Bârlogul lupilor. Acţiunea se petrece în timpul lui Jan 
Kazimierz, în timpul răscoalei cazacilor. Am destule izvoare 
şi lucrez mult. Poate că izbutesc”. De fapt, într-o scrisoare 
către M. Godlewski, va recunoaşte că „Litlul Prin foc şi sabie 
a fost născocit de W. Olendzki, Potopul de Henkiel, iar A 
treia, evident, de Wolff” (J. Krzyzanowski, Calendarul vieţii 
şi al operei, p. 105). Iar într-o scrisoare din aprilie 1833 îi 
comunica aceluiaşi St. Smolka: „Despre roman îţi spun 
numai că am pregătit terenul cu toată conştiinciozitatea şi 
am citit o mulţime de izvoare contemporane, aşa că nici 
măcar un nume nu l-am scos din fantezie. Mă străduiesc de 
asemenea să redau cu fidelitate şi coloritul epocii; ceea ce 


va părea prea aspru, este o reconstituire fidelă a timpului. 
De altfel, o să vezi”. 


[84] A. Breza, Din amintirile despre Sienkiewicz. Modelele 
lui Zagtoba şi Bohun (Ze ivspomnien o Sienkiewiczu. Wzorz 
Zagtohy i Bohuna), „Gazeta „Warszawska”, m. 353, 1933. 


[85] Staţiunea balneo-climaterică din Bavaria, Reichenhall, 
o va descrie şi în romanul Familia Polaniecki. 


[86] Într-o scrisoare din 18 iunie, în care nu apare numele 
destinatarului din Czestochowa, indică izvoarele pe care le- 
a folosit în Potopul: „Jurnalul lui Pasek. Caroli Gustav Gesta 
(sursa principală) de Pufendortf. Carte de jurnal de 
Michatowski. Lettres de De Noyers (.). Gigantomachia de A. 
Kordecki. Galeria de la Nieswiez şi Viaţa prinţului Janusz 
Radziwitt de Kotlubaj. Jurnalul lui Boguslaw Radziwill. 
Jurnalul lui Jemiotowski. Jurnalul lui Albrecht Radziwiltt. 
Cronica de Kochowski Rudawski. Jurnalul lui Los. Din 
lucrările mai noi: Istoria eliberării Republicii de Walewski, 
Jan Kasimierz şi Maria Ludovica de Plebanski, Prinţul 
Boguslaw Rudziwitt de Kalicki Bernard. Bătălia de trei zile 
de la Varşovia de Droysen etc.” (]. Krzyzanowski, op. cit., p. 
124) 

[87] La 24 ianuarie scria că în această schiţă „va fi puţină 
polemică, poate puţină fiere şi puţină legitimă apărare” 
(„Stowo”, 19.11). 


[88] Au beneficiat de această bursă, printre alţii, scriitorii: 
Maria Konopnicka, St. Przybyszewski, St. Wyspianski, 
Kazimierz Przerwa Tetmajer, ]. Komierowski, pictorii 
Konstanty Mankowski, Wt. Luskina, ]. Rapacki ş. a. 


[89] Este vorba de opinia lui L. N. Tolstoi, relatată de N. 
Gusiev, Letopis' jizni i tvorcestva L. N. Tolstogo, Moscova, 
1946, p. 420, 425; spre exemplu. 


[90] Cu prilejul împlinirii a 80 de ani de către cancelarul 
Germaniei, săptămânalul de la Berlin, „Gegenwart”, 
întreabă 20 de scriitori europeni de mare faimă, admiratori 
sau dimpotrivă, ce gândesc despre Bismarck? Printre ei se 
află şi Sienkiewicz. 


[91] În epistole expediate la date şi persoane diferite, 
scriitorul indică drept surse ale romanului: studiile 
arheologice de la Roma, Tacit, capela „Quo vadis”, 
Antichrist de E. Renan, lucrări de Boissier, Fustel de 
Coulange ş. a. N-a cunoscut, în schimb, Martirii lui 
Chateaubriand, Actea de Al. Dumas şi Mondo antica de 
Agostino della Sala Spada. 


[92] Quo vadis va apărea în limba italiană abia în 1898, în 
traducerea lui F. Verdinois. 


[93] I. Chrzanowski, Amintiri despre Sienkiewicz (Ze 
wspomnien o Sienkiewiczu), „Gazeta Warsawska”, nr. 375 
din 24. XII.1930. 


[94] Este vorba de Constituţia promulgată la 3 mai 1791, în 
timpul Seimului de 4 ani, ca rezultat al compromisului 
dintre gruparea patriotică şi cea regală; stabilea 
fundamentele regimului Republicii în funcţie de postulatele 
adepților reformelor. Întărea puterea statală prin abolirea 
liberei alegeri viritim, introducerea moştenirii tronului, 
crearea unui guvern, reconstrucţia administraţiei şi 
limitarea influenţei magnateriei în guvernarea ţării; apropia 
juridic marea burghezie de şleahtă; preconiza ocrotirea 
ţărănimii de către lege şi guvern, deşi nu o realiza practic. 
Constituia un punct de plecare pentru viitoare reforme în 
regimul politic şi social. 


[95] Tadeusz Kosciuszko (1746-1817) - conducătorul 
răscoalei de eliberare naţională a Poloniei din 1794. După 
înfrângerea de la Maciejowice, în 1796, este luat prizonier 
în Rusia, de unde emigrează. Participă la alcătuirea 
legiunilor, dar nu are încredere în Napoleon. 


[96] În scrisoarea datată 18. X îi scria ]. Janczewska: 
„Pentru roman şi munca de creaţie am nevoie de 
concentrare deplină, nu pot găsi în mine disponibilităţi de 
reprezentare, iar dorinţă cu atât mai puţin”. 


[97] Celebra replică a eroului Hamlet din piesa cu acelaşi 
titlu de W. Shakespeare. 


[98] Dies irae, dies illa (lat. „Ziua mâniei, ziua aceea”) - 
primul vers dintr-un imn liturgic medieval, atribuit 
călugărului Thomas din Celano (sec. XIII). Imnul face parte 
din slujba morţilor la catolici. 

[99] De prost gust (lb. fr.). 

[100] Punte de legătură (lb. fr.). 

[101] Aici, cu sensul: mă uluieşte. 


[102] Fii liniştită, dragă mamă (lb. fr.). 


[103] Este vorba de războiul cu suedezii (1700-1721) 
conduşi de regele Carol al XII-lea. 


[104] După prânz, e un pic dezgustător (lb. fr.). 
[105] Afurisit să fie cel ce se gândeşte la rău (lb. fr.). 


[106] Charles Darwin (1809-1882) - naturalist şi biolog 
englez care a elaborat teoria evoluţiei speciilor pe baza 


selecţiei naturale. 


[107] Francois Marie Arouet - Voltaire (1694-1778) - poet, 
dramaturg şi filozof francez, unul dintre cei mai însemnați 
iluminişti ai secolului al XVIII-lea. A criticat biserica şi 
feudalismul, fondând concepţia modernă a istoriei. 


[108 ]Ernest Renan (1823-1892) - scriitor francez cu 
convingeri raţionaliste. 


[109] Joc sportiv în aer liber, în care mai multe persoane 
lovesc bile de lemn cu un fel de ciocan pentru a le face” să 
treacă prin nişte portiţe pe terenul de joc. 


[110] Ludwig van Beethoven (1770-1827) - cel mai mare 
compozitor german de factură romantică. 


[111] Unde-i patria germană (lb. germ.). 

[112] Îţi mulţumesc din toată inima (lb, fr.). 

[113] În grabă, pe nepregătite (lb. lat,); expresie derivată 
dintr-un vers al lui Horaţiu: Stans pede în uno („Stând într- 
un picior”), referitor la iuţeala cu care lucra poetul latin 
Lucilius care dicta două sute de versuri stând într-un picior. 
[114] Principatul Varşoviei - formă statală înfiinţată în 1807 
prin tratatul de la Tilsit. Îşi încetează existenţa în 1815 
după Congresul de la Viena. 

[115] În ciuda tuturor, cu toate acestea (lb. fr.). 


[116] Dar e îngrozitor! (lb. fr.). 


[117] Nobil polonez. 


[118] În limba polonă, szlachta = nobilime. Clasă socială 
împărţită în trei straturi, în funcţie de starea materială: 
mare, mică şi de mijloc. Posedând titluri de nobleţe, erau 
egale juridic. 


[119] Nădăjduind că Napoleon Bonaparte va elibera şi va 
reîntregi Polonia cotropită de Austria, Prusia şi Rusia, 
polonezii s-au înrolat în armata corsicanului, participând la 
cele mai multe din bătăliile purtate de împăratul Franţei; 
vitejia legiunilor lui Henryk Dabrowski a intrat în legendă. 


[120] Palmira - oraş în Columbia, la sud-est de Bogota. 
Palmyra (Oraşul palmierilor) - oraş în Siria, între Damasc şi 
Eufrat; oraş puternic pe vremea reginei Zenobia. Cucerit 
de romani în 272, a fost distrus de împăratul Aurelian. 
Ruinele lui au fost redescoperite la sfârşitul secolului al 
XVII-lea. Judecând după grafia numelui în original, Palmira, 
personajul se referă la urbea columbiană. 


[121] Esculap - zeul medicinii la romani, derivat din grec. 
Asclepios, fiul lui Apollo. 


[122] Eu visez această noapte (lb. it.). 


[123] Să nu dai dovadă de prea mult zel, domnule Henryk 
(lb. fr.). 


[124] Publius Cornelius Tacitus (cea 55-120) - istoric latin 
cu un stil extrem de concis. 


[125] Xenofon (cea 430 - cea 345 î. e. n.) - istoric, filozof şi 
general atenian. Elev al lui Socrate, pe lângă lucrări despre 
învățătorul său, istorice, economice şi politice, a lăsat şi un 
roman istorico-filozofic - Cyropaideia. 


[126] Cartea sacră a musulmanilor. Conceput din 14 
capitole, constituie o culegere de dogme şi precepte morale 
pe care se întemeiază civilizaţia islamică. 


[127] Witold (1350-1430) - mare principe de Lituania între 
anii 1401 - 1430, fiul lui Kiejstut. Luptă pentru întărirea şi 
centralizarea statului lituanian şi, la început, se opune unirii 
cu Polonia, apoi o susţine, căpătând titlul de mare principe. 
La Grunwald, conduce oastea lituaniană, apoi moartea îl 
împiedică să se încoroneze ca rege al Lituaniei. 


[128] Jan al III-lea Sobieski (1624-1696) rege al Poloniei 
între anii 1674-1693. A învins pe turci la Hotin, în 1673, şi a 
contribuit hotărâtor la despresurarea Vienei asediate de 
turci în 1683. 


[129] Numele eroului indică drept sursă a poveştii lui Selim 
O mie şi una de nopţi. Harun al Raşid a existat cu adevărat 
între anii 766-809 şi a fost calif al Bagdadului (786-809). 
Provenind din dinastia abasizilor, a abandonat puterea în 
favoarea barmakizilor pe care apoi i-a masacrat; a luptat 
împotriva imperiului bizantin, întreţinând relaţii cu Carol 
cel Mare. 


[130] Allah! Unu-i Allah! Mare-i Allah! (lb. tăât.). 


[131] Numele a doi fraţi romani, liberius şi Caius, care au 
propus o lege agrară cu intenţia de a stăvili cupiditatea 
aristocraților care puneau mâna pe cea mai mare parte din 
pământurile cucerite. Fiii lui Tiberius-Sempronius Gracchus 
şi ai Corneliei; mama lor era foarte mândră de ei. 


[132] Jacobus Moleschot (1822-1893) - fiziolog şi filozof 
olandez de orientare materialistă. 


[133] Poate fi vorba de Ludwig Buchner (1824-1899), 
filozof german materialist. 


[134] Să ne bucurăm. (lat.). 


[135] Ordin călugăresc înfiinţat la Toulouse în 1215 de Sf. 
Dominic pentru a lupta împotriva ereziei albingenzilor. 
Suprimat în Franţa în timpul Revoluţiei, a fost reabilitat în 
1839 de Lacordaire. Cuprinde călugării juruiţi sărăciei 
austere. În Polonia vin în 1220 şi rivalizează cu cisterşii. Mai 
bine organizaţi, devin un instrument eficient folosit de papă 
în scopuri inchizitoriale. 


[136] Cai tătărăşti, mici şi rezistenți. 

[137] Unitate de măsură pentru lungime folosită în Rusia; 
egală cu 1,067 km 

[138] lată un băiat curajos! (lb. fr.). 

[139] Marcus Tullius Cicero (106-43 î. e. n.) - om politic şi 
orator latin, renumit nu numai prin elocinţa pledoariilor 
sale împotriva lui Catilina. 


[140] Personaj din poemul Pan Tadeusz de A. Mickiewicz. 


[141] Este vorba, de astă dată, de mila folosită în Polonia 
mai demult, unitate de măsură egală cu 7.467 m. 


[142] Frederick Chopin (1810-1849) - pianist şi compozitor 
polonez de factură romantică. 


[143] Este vorba de războiul franco-prusian din 1870-1871. 
[144] Leon Gambetta (1838-1882) - avocat şi om politic 


francez. Republican, deputat de Paris (1869), ministru de 
interne şi de război în guvernul Apărării Naţionale (1870), 


se străduieşte să organizeze rezistenţa împotriva 
prusienilor în provincie. Deputat al Adunării Naţionale, 
ajunge şeful Uniunii republicane. Preşedinte al Camerei 
(1879) şi al Consiliului (1881-1882). 

[145] Este vorba de Leon Gambetta (vezi şi nota 2). 


[146] Veche aşezare de pe Sena, înglobată în Paris în 1860, 
ulterior cartier al Parisului. 


[147] Attila - regele hunilor, mort în 453. î. e. n. Învinge 
împărați din Orient şi Occident, jefuieşte cetăţile Galiei, 
Lutetia şi, la rându-i, e învins în câmpia Catalaniei în 461, 
de către Aetius, Meroneu şi Ileodoric. Pradă Italia până la 
Roma, apoi se retrage în Panonia. După moartea lui, 
imperiul se va dezintegra. 

[148] Suntem pierduţi (lb. fr.). 

[149] lertaţi-mă! (lb. fr.). 

[150] Ei bine, sunteţi nişte diavoli! (lb. fr.). 

[151] Cu voi, puţin îmi pasă (lb. fr.). 


[152] Erou oriental din poemul cu acelaşi nume de A. 
Mickiewicz. 


[153] Cine trăieşte? (lb. fr.). 
[154] Destin, soartă (lb. turc). 
[155] Monedă franceză, egală cu o para, ban (lb. fr.). 


[156] De strajă, la Rin (lb. germ.). 


[157] Pine, fom fedea! (lb. franceză). 


[158] Localitate în Pas-de-Calais, unde francezii au fost 
învinşi de englezi la 25 octombrie 1415. 


[159] Cine-i acolo (lb. germ.). 
[160] Persoana dorită (lb. lat.). 


[161] Henric de Bourbon (1820-1883) - duce de Bordeaux, 
conte de Chambord, prinţ francez. După moartea lui Carol 
al X-lea, în 1836, a fost pretendentul legitim la tronul 
Franţei; sub numele de Henric al V-lea. 


[162] Epoca ce a urmat după revenirea Bourbonilor pe 
tronul Franţei în 1814 până la căderea lor din 1830 
(domniile lui Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea). Se 
împarte în prima restauraţie (aprilie 1814 - martie 1815) şi 
a doua (iulie 1815-iulie 1830). 


[163] Frate (lb. germ.). 
[164] Aici cu sensul: Trei - patru - ăl cu paie! (lb. germ.). 


[165] Trăiască Republica! Trăiască Domnişoara! Jos cu La 
Rochenoire (lb. fr.). 


[166] Solomon - fiul şi succesorul lui David, rege al 
Israelului, între 970- 931 î. e.n. A organizat alianţe utile, a 
construit fortărețe şi o flotă, echipându-şi armata cu care 
de luptă. A construit templul din Ierusalim, înţelepciunea lui 
a rămas legendară în tot Orientul, fiind consemnată şi în 
Biblie. Fastul exagerat şi înclinația pentru idolatrie vor 
favoriza, după moartea lui, scindarea regatului. A compus 
opere poetice, unele cărţi din Vechiul Testament purtându-i 
apocrif numele. 


[167] Gelimer - ultimul rege al vandalilor din Africa (530- 
534), cure a fost învins de generalul Belizarie. 


[168] În lb. polonă Barania Glowa = Căpăţână de berbec. 
[169] În lb. polonă burak = sfeclă. 

[170] În lb. polonă zalza = răpciugă. 

[171] În lb. polonă rzepa = nap; aici cu sensul de zdravăn. 
[172] În lb. polonă osiot = măgar; Măgăreni. 


[173] Minerva - zeiţa înţelepciunii şi a meşteşugarilor la 
romani; asimilată din grec. Palas Atena. 


[174] ]. Breslauer - editor fără vocaţie din Varşovia, în 
realitate, speculant şi afacerist. 


[175] Izabela, regina detronată a Spaniei, sau misterele 
curţii din Madrid, roman istoric de senzaţie de G. F. Born, 
apărut la Berlin (f. a.). Titlul original: Isabella, spaniens 
verjagte konigin oder die Geheimnissc des Hofes von 
Madrid. Marie-Louise zisă Isabela a Il-a(1830-1868) - 
regină a Spaniei între 1833-1868: fiica lui Ferdinand al VII- 
lea şi a Mariei Christina a celor Două Sicilii. Domnia i-a fost 
tulburată de războaie civile. Abdică în 1868 în favoarea 
fiului său. 


[176] Personaj din romanul Izabela, regina detronată a 
Spaniei, sau misterele curţii din Madrid cu model real în 
Curios Martori, intendentul casei regale, care a exercitat o 
influenţă puternică asupra reginei Isabela a Il-a. Născut la 
Cadix în 1848, ca fiu al unui bucătar italian, ajunge căpitan 
în regimentul Asturilor; favorit al reginei care l-a înnobilat 


şi l-a făcut ministru. La numai 38 de ani, regina a renunţat 
la coroană pentru el (vezi Pierre de Luz, Isabelle II reine 
d'Espagne, Paris, 1934). 


[177] Refrenul unui cântec popular polonez. 
[178] În lb. polonă kruk = corb; aici diminutivat. 
[179] Spirite puternice (lb. fr.). 


[180] Autorul sugerează, se pare, că secretarul denunța 
stăpânirii străine pe cei care participaseră în vreun fel la 
răscoala de eliberare naţională din 1863. 


[181] Victor Hugo (1802-1885) - scriitor francez, promotor 
al romantismului. 


[182] Francisco Serrano y Dominguez (1810-1885) - duce 
de la Torre; om politic şi general spaniol. Lider al Uniunii 
Liberale (din 1867). Unul dintre conducătorii revoluţiei de 
la 1868-1874, şef al guvernului parizian (1868-1869), 
regent (1869-1870) şi preşedinte al ţării (ianuarie- 
decembrie 1874). 


[183] Palat şi mânăstire în Spania nu departe de satul San 
Lorenzo del Escorial, la nord-vest de Madrid. 


[184] Charles de Bourbon (1818-1885) - prinţ spaniol, 
conte de Montemolin, pretendent la tronul Spaniei, pe care 
s-a urcat Izabela a II-a. 


[185] Personaj din romanul lui G. F. Born, Izabela, regina 
detronată a Spaniei, sau misterele curţii din Madrid cu 
punct de plecare în realitatea istorică. 


[186] Am găsit! (lb. gr.). Astfel a exclamat Arhimede când a 
descoperit legea în virtutea căreia se poate măsura 
greutatea specifică a corpurilor. În genere, exclamaţie de 
bucurie când se dezleagă o problemă dificilă. 


[187] Plasture de plumb, pastă medicinală folosită pentru 
prevenirea infecțiilor. 


[188] În lb. polonă gomâla = gogoloi. 


[189] Giuseppe Garibaldi (1807-1882) - fruntaş al mişcării 
pentru eliberarea naţională şi unificarea Italiei pe cale 
revoluţionară. În 1848, mişcarea revoluţionară italiană a 
fost ajutată de o legiune de emigranţi polonezi, organizată 
de poetul şi activistul social A. Mickiewicz. 


[190] În lb. polonă kruszy€ = o fărâmiţa. 
[191] Este vorba de războiul franco-prusian din 1870-1871. 


[192] Proprietate a moşierului, cârciuma era dată în arendă 
(orândă). 


[193] John Bright (1811-1885) - politician liberal englez, 
reprezentant al burgheziei industriale. 


[194] Părinţi aleşi (lb. latină). Prin această formulă se 
alegeau senatorii în Roma antică. 


[195] Pentru binele obştii (lb. lat.). 


[196] Este vorba de filozofii raţionalişti care preconizau 
emanciparea straturilor de jos, ca şi a oamenilor de culoare, 
prin acţiuni luminative şi filantropice ale claselor din vârful 
piramidei sociale. 


[197] Romeo şi Julieta - personaje principale din tragedia 
cu acelaşi titlu de W. Shakespeare. Din cauza duşmăniei 
neîncetate ce despărţea familiile cărora le aparţineau, 
iubirea celor doi îndrăgostiţi celebri sfârşeşte tragic. 


[198] Imogena - personaj feminin din piesa Cymbeline de 
Shakespeare, simbol al dragostei şi credinţei matrimoniale 
nezdruncinate. 


[199] Don Juan - personaj legendar de origine spaniolă, 
renumit ca un seducător crud şi orgolios faţă de victimele 
sale. A inspirat pe scriitori (Tirso de Molina, Moliere) şi 
muzicieni (Mozart). 


[200] În biserica romano-catolică, eclesiastic care face 
parte din consiliul unei episcopii. 


[201] lerarh auxiliar care ajută şi ţine locul parohului. 


[202] Membrii unei secte religioase larg răspândite în 
secolele al XII-lea şi al XIII-lea în oraşele din nordul Italiei şi 
sudul Franţei, unde erau cunoscuţi şi sub numele de 
albingenzi. Se ridicau împotriva ierarhiei catolice şi a 
fastului din ritualurile bisericeşti. 


[203] Din gunoi (lb. lat.). Scrise în latineşte, bulele şi 
enciclicele papale sunt intitulate cu primele două cuvinte 
ale textului. 


[204] Etienne Bonnet de Condillac (1715-1780) - maestrul 
şcolii senzualiste din Franţa; este influenţat de filozofia 
englezului ]. Locke. 


[205] Francois Marie Arouet - Voltaire (1694-1778) - poet, 
dramaturg şi filozof francez, unul dintre cei mai însemnați 


iluminişti ai secolului al XVIII-lea. A criticat biserica şi 
feudalismul, fondând concepţia modernă a istoriei. 


[206] Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) - scriitor şi 
filozof iluminist de limbă franceză, care a militat pentru 
întoarcerea la natură şi la solitudine, pregătind astfel, 
alături de alţii, schimbările Revoluţiei şi romantismul. 


[207] Julian Ochorowicz (1850-1917) - filozof şi savant 
polonez, profesor de filozofie la Universitatea din Lwow. 


[208] Vasul în care se păstrează anafura. 
[209] Personaje din Biblie. 


[210] Ildem 
[211] Charles Franqois Gounod (1848-1893) - compozitor şi 
dirijor francez, autorul mai multor opere celebre. 


[212] Pseudonim al poetului Adam Asnyk. Vezi nota 2 pag. 
49 (Cronologia vieţii şi a operei). 


[213] Kornel Ujejski (1823-1897) - poet romantic polonez. 


[214] Leonard Sowifski (1831-1887) - poet şi istoriograf 
polonez. 


[215] Unul dintre cele mai izbutite romane istorice ale lui ]. 
I. Kraszewski, în care se evocă începuturile legendare ale 
statului polon; în prezentarea vremurilor de altădată, aura 
romantică se împleteşte cu realismul tipologiei şi al 
peisajului autohton. Romanul deschide ciclul de opere 
inspirat din istoria Poloniei. Prozator, poet şi dramaturg de 
factură precumpănitor romantică, a scris enorm, peste şase 
sute de volume, fireşte, de valoare inegală. Dintre operele 
lui Kraszewski, a apărut în româneşte numai romanul 


Meşterul Twardowski, trad., prefața şi tabel cronologic de 
Olga Zaicik, Bucureşti, 1981. 


[216] În biserica romano-catolică, eclesiast care are în grijă 
câteva parohii. 


[217] Încăpere în care se păstrează obiectele de cult. 


[218] Este vorba, de astă dată, de mila folosită în Polonia 
mai demult, unitate de măsură egală cu 7.467 m. 


[219] Călugăriţă poloneză închisă abuziv timp de 21 de ani 
(1848-1869) într-o mânăstire a ordinului carmelitelor din 
Varşovia. Cazul ei a stârnit ecou în lume, prilejuind 
numeroase relatări senzaţionale. Este menţionat şi de I. Al. 
Brătescu-Voineşti în schiţa Cocoana Leonora, din vol. În 
lumea dreptăţii. 


[220] În lb. polonă lupi€ = a jefui, a jupui; skâra = piele. 
[221] Dans popular polonez cu ritm avântat. 


[222] Împărtăşania care se face la catolici la vârsta de şapte 
ani. 


[223] Obertas ori oberek; Dans popular polonez cu ritm 
avântat. 


[224] Ce ţară frumoasă este Italia! (lb. fr.). 

[225] Ce fericire să găseşti talente acolo şi să le ocroteşti! 
(lb. fr.) 

[226] Şloik. Ah! aşa. Bine (lb. germ.); confuzie între stowik 


(privighetoare) şi cztowick (om). 


[227] În lb. germană mensch = bărbat, om. 


[228] In lb. polonă gnebic = a asupri, a oprima; deci 
Asupritu. 


[229] De strajă la Rin (lb. germ.). 


[230] Napoleon al III-lea (Charles Louis Napoleon 
Bonaparte; 1808-1873) - împărat al Franţei între anii 1852- 
1870. 


[231] Traduse în româneşte, numele acestor sate ar suna: 
Cribda de Sus, Cribda de Jos, Expropriaţii, Vai de ei şi 
Sărăcani. Folosirea lor ţinteşte efecte satirice. 


[232] În lb. polonă jada = vin, sosesc. 
[233] Tribunalul de război (lb. germ,). 


[234] Socrate (cea 470-399 î. e. n.)-filozof grec. 
Combătându-i pe sofişti (Protagoras şi Gorgias), îşi ajuta 
conlocutorii să descopere adevărul singuri cu ajutorul 
întrebărilor pe care le punea. A considerat omul drept 
adevăratul obiect al filozofiei. Personalitatea şi concepţia 
filozofică ale lui Socrate ne sunt cunoscute îndeosebi prin 
Dialogurile lui Platon, discipolul său, şi lucrările lui 
Aristofan şi Xenofon. 


[235] În lb. polonă swierszcz = greier. 


[236] Ah, dobitocule, polonez prost! Bădărane, îţi ard una-n 
bot, de-ţi sar dinţii din gură! (în lb. germ.). 


[237] Un măgar polonez. Un măgar din Podolia! (lb. germ.); 
[238] În traducere românească: Cribda Mare şi Cribda 
Mică. Mai înainte autorul folosea Cribda de Sus şi Cribda de 
Jos; diferenţa, nesemnificativă, dovedeşte grija lui 


Sienkiewicz pentru efectul comic, mai puţin pentru 
autenticitatea formală a numelui. 


[239] Prenume atât de răspândit, alături de Wojtek sau 
Bartek, încât aici simbolizează mulţimea de soldaţi ori o 
parte din ea. 


[240] Fryţ al nostru (lb. germ.). 


[241] Homer (cea 850 î. e. n.) - poet epic grec, socotit autor 
al celebrelor poeme Iliada şi Odiseea, care au jucat un rol 
preponderent în cultura clasică europeană. Tradiţia îl 
reprezintă ca pe un orb ce rătăceşte din oraş în oraş, 
declamându-şi versurile care au influenţat profund pe 
scriitori şi filozofi. Începând din secolul al XVII-lea, s-au 
formulat diverse ipoteze cu privire la existenţa şi crearea 
celor două poeme - toate rămase sub semnul îndoielii. 


[242] Casandra - fiica lui Priam, regele Troiei, şi a Hecubei. 
Primeşte de la Apollo darul de a ghici viitorul în schimbul 
făgăduielii de a i se dărui. Nu-şi ţine cuvântul şi zeul o 
condamnă să n-o creadă nimeni. 

[243] Corp de infanterie franceză, înfiinţat în 1831 în 
Algeria; numele provine de la un trib arab din care au fost 
recrutaţi prima dată. 

[244] Linişte, dobitoc polonez (lb. germ.). 

[245] Stai pe loc, flăcăule (lb. germ.). 

[246] Vers din imnul naţional polonez. 


[247] Ah, al dracului polonezi (lb. germ.). 


[248] Subofiţer (lb. germ.). 


[249] E prea prost, excelenţă (lb. germ.). 
[250] 'Taci din gură (lb. germ.). 
[251] Ce? La dracu cu mâncarea! (lb. germ). 


[252] Beau, beau, beau! 
Cât timp în buzunarul meu Se mai află un taler, (lb. 
germ.). 


[253] Otto Bismarck (1815-1898) - prinţ şi om politic 
german. Prim-ministru al Prusiei între 1862-1890, primul 
cancelar al Reichului între 1871-1890. Reprezentant al 
iuncherilor prusieni conservatori. A organizat războaie 
victorioase cu Danemarca (1864), Austria (18G6), şi Franţa 
(1870-1871). Participă la crearea Germaniei unite. Adept şi 
realizator al politicii de germanizare a Poloniei ocupate. 


[254] Trebuie să faci faţă (lb. fr.). 


[255] Artist plastic german mai puţin important, probabil, 
de vreme ce nu este consemnat nici în enciclopediile şi 
dicționarele de specialitate. Datele conţinute în nuvela lui 
Sienkiewicz sunt cu totul neîndestulătoare fie şi pentru a 
supoza identitatea cu vreunul dintre numele cunoscute. 


[256] Titlul tabloului este inspirat de o pânză de Aleksander 
Gierymski (1850-1901) - unul dintre cei mai mari pictori 
polonezi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iniţiator 
al impresionismului în Polonia. A pictat scene realiste de 
gen, peisaje nocturne (Munchen şi Paris) şi imagini din 
arhitectura italiană. Personajul Swiatecki aminteşte de A. 
Gierymski prin excentricitatea de comportament şi 
vestimentaţie. 


[257] În lb. polonă susct = popândău. 


[258] Episodul aduce aminte de ruptura dintre Sienkiewicz 
şi Maria Keller, prima lui logodnică. 


[259] Etapă în dezvoltarea artelor plastice, legată de 
perioada 1795-1799, în care se continuă stilul Ludovic al 
XVI-lea; ornamentaţia mobilelor şi veşmintele sunt inspirate 
după modele greco-romane, pregătind stilul Empire. 


[260] Mariano Fortuni (1834-1874) - pictor şi grafician 
spaniol; a pictat scene istorice de gen cu apreciabile valori 
coloristice. 


[261] Neam de preoţi în ludeea; dinastie domnitoare între 
140-37 î. e. n., care a eliberat majoritatea ținuturilor 
evreieşti. Zavistia partidelor a determinat decăderea puterii 
statale şi cucerirea de către romani în anul 63 î.e.n. 


[262] Hermes, zeu grec, fiul lui Zeus şi al Maiei, identificat 
de latini cu Mercur; era zeul elocinţei şi al comerţului, 
îndeplinind şi obligaţiile de mesager al locuitorilor 
Olimpului. 


[263] În lb. polonă latawiec = zmeu, zburător, gonaci; 
aluzie la tot felul de periodice cu numele „Kurier.”. 


[264] Albert Wolff (1814-1892) - sculptor german; după 
1866 funcţionează ca profesor la Academia de Belle-Arte 
din Berlin; se remarcă prin puritatea formelor, 

[265] Varşovia; are pe blazon o sirenă. 


[266] În lb. polonă Towarzystwo Zachety Sztuk Pieknych 
(„Zacheta”) - organizaţie a artiştilor şi iubitorilor de artă 
între 1860-1939 cu sediul propriu la Varşovia; avea drept 


scop popularizarea artelor plastice poloneze şi acordarea 
de ajutor creatorilor. 


[267] În lb. polonă biegun = pol, fugar; aluzie la periodicul 
„Goniec”. 


[268] Augustyn Kordecki (1603-1673) - priorul mânăstirii 
paulinilor din Czestochowa; conduce apărarea mânăstirii în 
1655 împotriva suedezilor. Sienkiewicz îl va imortaliza în a 
doua parte a trilogiei istorice - Potopul. 


[269] Spiritul zboară unde vrea (lb. lat.). 


[270] Jean Baptiste Greuze (1725-1805) - pictor şi grafician 
francez; a pictat scene sentimentale de gen cu caracter 
moralizator şi portrete de femei şi copii. 


[271] Aur vechi; aici cu sensul de culoarea aurului vechi (lb. 
fr.). 


[272] Parafraza cuvintelor lui Hamlet din piesa cu acelaşi 
nume de W. Shakespeare, scena I, act. III: „(.) de-ai fi ca 
gheaţa de curată, ca zăpada de neprihănită, şi de bârfeală 
tot n-ai să scapi”. 


[273] Episodul cerşetorului cu lira este inspirat dintr-o 
anecdotă care circula pe seama pictorului Jozef CheimoAski 
(1849-1914) - reprezentant de frunte al direcţiei realiste în 
pictura poloneză de la îngemănarea secolelor XIX şi XX; a 
pictat scene de gen cu tematică rurală, peisaje lirico şi 
atelaje cu cai. 


[274] Slavă Domnului (lb. ucr.). 


[275] Heruvim dumnezeiesc! (lb. ucr.). 


[276] Statuie de marmură a Afroditei, găsită în 1820 la 
Mile. 


[277] Aici, călătorie, drum lung (lb. ucr.). 


[278] Regină persecutată de Afrodita pentru frumuseţea ei. 
Dragostea dintre Psyche şi Eros, pierderea şi regăsirea 
iubitului constituie tema romanului Eros şi Psyche de 
Apuleius. 


[279] Am tânjit, am tânjit (lb. ucr.). 


[280] Subunitate a zlotului în Polonia. Aici cu sensul de 
bani. 


[281] Copilă dragă (lb. ucr.). 


[282] Corect Carlo Dolci (1616-1686) - pictor italian din 
epoca barocă. 


[283] Raffaello Santi sau Sanzio (1483-1520) - pictor şi 
arhitect italian; unul dintre cei mai mari artişti ai 
Renaşterii. Stilul lui, plin de armonie şi de frumuseţe 
clasică, a influenţat profund pictura europeană. 


[284] Caton Bătrânul - Cenzorul (234-149 î. e. n.) - om de 
stat roman, orator şi scriitor. Apărător al austerelor 
obiceiuri romane şi duşman înverşunat al Cartagenei. 

[285] Teodora (cea 500-548) - împărăteasă a Bizanțului, 
soţia lui Justinian. Fostă actriţă de circ în tinereţe, a dovedit 
certe înclinații politice, influenţându-şi soţul. 


[286] Zeus, mai-mare peste zeii din Olimp la greci. 


[287] Unde-i patria germană (lb. germ.). 


[288] Doamne, miluieşte! (lb. gr.). 
[289] Cristoase, miluieşte (lb. gr.). 


[290] Deschizătură astupată cu geam; slujeşte la aerisirea 
şi luminatul cabinelor. 


[291] Ce înseamnă asta! (lb. germ.). 

[292] Urmaşi ai unor triburi slave ce trăiesc pe litoralul 
Mării Baltice şi de-a lungul cursului inferior al Vistulei în 
împrejurimile portului Gdansk. Vorbesc o limbă 
asemănătoare cu limba polonă, dar cu numeroase elemente 
lexicale germane. 

[293] Acum sunt german (lb. germ.). 

[294] Pensiune (lb. engl.). 

[295] Frate, îţi doresc fericire! (lb. germ.). 

[296] În regulă! (lb. engl.). 

[297] Vechi cântec popular nord-american, cântat de 
armatele revoluţionare în timpul războiului de 
independenţă (1775-1783), socotit astăzi drept imnul 
naţional neoficial al S. U. A. 

[298] Suburbie a New York-ului. 

[299] Masa de prânz (lb. engl.). 

[300] Hai, dă-i drumul! (lb. engl.). 


[301] Ascultă! (lb. engl.). 


[302] Adăpost pentru marinari (lb. engl.). 
[303] Afacere, treabă (lb. engl.). 
[304] Da, tată (lb. engl.). 


[305] Împărţirile Poloniei între Rusia, Prusia şi Austria în 
1773, 1793 şi 1795 precum şi înăbuşirea încercărilor de 
eliberare naţională din 1794, 1830-1831 şi 1883-1864 au 
fost urmate de emigrări masive mai ales în Franţa, Italia şi 
S. U. A. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ţăranii 
emigraţi în S. U. A. au constituit colonii însemnate. În 1940, 
populaţia de origine poloneză a S. U. A., alcătuită îndeosebi 
din urmaşii acestor colonişti, se ridica la aproape un milion. 


[306] Afluent al Odrei, cu un curs lung de peste 700 km. 


[307] Oraşului şi lumii (lb. lat.), adică Romei şi lumii întregi. 
Formulă utilizată în bulele şi enciclicele papale. 


[308] Stat în sudul S. U. A., la vest de Mississippi, pe un 
teritoriu care a făcut cândva parte din colonia franceză 
Louisiana, vândută în 1803 Statelor Unite de către 
Napoleon [; ca stat, Arkansas a fost înfiinţat în 1836. 


[309] Trib de piei-roşii stabilit de-a lungul cursului inferior 
şi mijlociu al fluviului Mississippi. În deceniul al treilea al 
secolului XIX, au fost mutaţi cu sila în rezervaţiile din 
Oklahoma, la vest de Arkansas. 


[310] Unitate de măsură de suprafaţă egală cu 4,047 m. 


[311] Orăşel în California. 


[312] Colonişti care ocupă şi lucrează pământuri înţelenite 
sau loturi fără stăpân; squater = colonul, pionier (lb. engl.). 


[313] Charles Lynch, proprietar de sclavi şi magistrat din 
statul Virgini”, care a încurajat practica uciderii fără 
judecată a negrilor. 

[314] Arbori din familia nucului cu lemnul foarte tare. 
[315] Dans popular polonez cu ritm avântat. 

[316] Crâşmă (lb. engl.). 

[317] Coniac (lb. engl.). 

[318] Corect: country -ţinut (lb. engl.). 

[319] Corect: rye bread = secară (lb. engl.). 

[320] Cart = căruţă, (lb. engl.). 

[321] City = oraş (lb. engl.). 

[322] Fermă (lb. engl.). 

[323] Cherestea (lb. engl.). 

[324] Corect: canyon = cheie, defileu (lb. engl.). 
[325] Palisade (lb. engl.). 

[326] Fir-ai să fii! (lb. engl.). 

[327] Corect: sir = domn (lb. engl.). 


[328] Corect: shingles = băț, stinghie (lb. engl.). 


[329] Corect: creek = râu (lb. eng.l.). 
[330] Prost (lb. engl.). 


[331] Oraş în statul Texas, situat la extremitatea sudică a S. 
U. A. 


[332] Marile Lacuri (Superior, Michigan, Huron, Erie şi 
Ontario) se află la hotarul nordic al S.U.A. 


[333] În lb. polonă Czarny Orsik-Vulturaşul Negru. 


[334] Port situat pe latura dinspre Atlantic a istmului de 
Panama, cunoscut astăzi sub numele de Colon. A fost 
întemeiat în 1852 după începerea lucrărilor pentru 
construirea câii ferate care avea să lege Oceanul Atlantic de 
Oceanul Pacific. Canalul Panama a fost construit ulterior 
elaborării nuvelei, între 1882-1914. 


[335] Descendent al coloniştilor spanioli, portughezi sau 
francezi, născut în America latină ori în colonii. 


[336] Personajul Skavinski a participat la răscoala de 
eliberare naţională a Poloniei din 1830-1831, după 
înăbuşirea căreia a emigrat. A luptat în Spania, între 1833- 
1839, apoi în Franţa şi Ungaria, în sfârşit, în războiul civil 
din S. U. A. (1861-1865), în armata nordistă. 

[337] Bine (lb. engl.). 

[338] La revedere (lb. engl.). 


[339] Port pe coasta Braziliei. 


[340] Friguri galbene (lb. span.). 


[341] Păsări exotice, asemănătoare cu berzele. Penele lor 
slujesc drept podoabe. 


[342] Pădure deasă (lb. span.). 


[343] Începutul poemului Pun Tadeusz de A. Mickiewicz, 
trad. de Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1956, p. 51. 


[344] Ibidem. 

[345] Ibidem. 

[346] Ibidem. 

[347] Jan August Sutter (1803-1880) - destoinic aventurier 
elveţian, întemeietorul capitalei californiene - Sacramento 
[348] Armă de luptă mai întâi în formă de măciucă, apoi de 
topor, folosită de indienii din America. 

[349] Pawel Edmund Strzelecki (1797-1873) - călător şi 
geolog polonez, a cercetat Australia în 1839-1840; numele 
lui îl poartă în Australia un râu, un vârf de munte, un munte 


şi un ţinut muntos. 


[350] Unitate de măsură terestră şi maritimă variind între 4 
şi 5,5 km. 


[351] Colonişti care ocupă şi lucrează pământuri înţelenite 
sau loturi fără stăpân; squater = colonul, pionier (lb. engl.). 


[352] Băutură mexicană tare. 
[353] Aici, călăreț (lb. span.). 


[354] Golf (lb. engl.). 


[355] Lanţ muntos în Anzii Cordilieri în S. U. A. între Marele 
Bazin şi Valea Californiei. 


[356] City = oraş (lb. engl.). 
[357] Vestul îndepărtat (lb. engl.). 
[358] saloon = crâşmă (lb. engl.). 


[359] Aici: Ascultă la mine, dragă, eu sunt un om trecut prin 
multe (lb. engl. am.) 
[360] Ce mai faceţi, novicilor? (lb. engl.). 


[361] Scânduri de vânzare (lb. engl.). 


[362] Curea sau frânghie lungă, terminată la un capăt cu 
un laţ, folosită în America pentru prinderea animalelor 
sălbatice. 


[363] Charles Lynch, proprietar de sclavi şi magistrat din 
statul Virginia, care a încurajat practica uciderii fără 
judecată a negrilor. 


[364] Trage (lb. engl.). 


[365] Vechi cântec popular nord-american, cântat de 
armatele revoluţionare în timpul războiului de 
independenţă (1775-1783), socotit astăzi drept imnul 
naţional neoficial al S. U. A. 


[366] Persoană provenită din căsătoria a doi indivizi de rase 
diferite. 


[367] Da, doamnă (lb. engl.). 


[368] Ladyes = doamnele (lb. engl.). 

[369] Fir-ai să fii! (lb. engl.). 

[370] Corect: bowie-knife = cuţit de vânătoare (lb. engl.). 
[371] Amestec de băuturi alcoolice (lb. engl.). 


[372] Aici: Pentru Dumnezeu! sau Pe Dumnezeul meu! (lb. 
engl.). 


[373] Înşelătorie, impostură, escrocherie (lb. engl.). 
[374] Bine! Bine! (lb. engl.). 

[375] La revedere (lb. engl.). 

[376] Ajutor! (lb. engl.). 

[377] Dă-i pace, băâiatule! (Ib. engl.). 

[378] Sturz cântător. 

[379] Mă rog de iertare (lb. engl.)”. 


[380] Misiune; locul unde stăteau misionarii, clădirea, 
locuinţa lor (lb. engl.). 


[381] Copile (băiete), vino aici! (Ib. engl.). 
[382] Afacere, treabă (lb. engl.). 
[383] În regulă! (lb. engl.). 


[384] Bietul (sărmanul) băiat (lb. engl.). 


[385] Lacul Oglindă (lb. engl.). 


[386] Căutător de aur (mexicanism) 
[387] Hei, hei, marinaru-i băiat deştept! (lb. engl.). 


[388] Dă-i drumul! (lb. engl.). 

[389] Să nu uiţi! (lb. engl.). 

[390] Instrument muzical, asemănător cu mandolina, cu 
cinci până la nouă coarde şi cu partea superioară a cutiei 


de rezonanţă formată dintr-o piele întinsă. 


[391] Un fel de mantie în America de Sud, mai ales, făcută 
dintr-o cuvertură cu o deschizătură la mijloc pentru cap. 


[392] Numele unui dans spaniol care se dansează cu 
acompaniament de chitară şi castaniete. 


[393] Cea mai mare atracţie din lume (lb. engl.). 


[394] Unitate bănească în mai multe ţări din America latină; 
aici, cu sensul de: ban, para. 


[395] Foarte la modă (lb. engl.). 

[396] Ucigătorul de urşi (lb. engl.). 

[397] Aici, americani (lb. engl.). 

[398] Veche unitate de măsură egală cu aproximativ o 
treime dintr-un metru; se foloseşte şi azi de către unele 


popoare. 


[399] Aici, cu sensul: potrivit pentru o doamnă (lb. engl.). 


[400] Un fel de cabrioletă, şaretă. 
[401] Un fel de eşarfă. 


[402] Artist plastic pe care nu l-am putut identifica în 
literatura de specialitate. 


[403] Lady = doamnă (lb. engl.). 


[404] Vechi cântec popular nord-american, cântat de 
armatele revoluţionare în timpul războiului de 
independenţă (1775-1783), socotit astăzi drept imnul 
naţional neoficial al S. U. A. 


[405] Încă (lb. germ.). 

[406] În acelaşi timp (lb. fr.). 

[407] Rembrandt Harmenszoon van Rijn zis Rembrandt 
(1606-1669) - pictor şi grafician olandez. Bogăția 
coloritului, ştiinţa clarobscurului şi impresia de viaţă a 
tablourilor l-au impus ca pe unul dintre cei mai mari pictori 
ai lumii. 


[408] Eroină din povestea Hânsel şi Gretel de ]. şi W. 
Grimm. 


[409] Jean Baptiste Greuze (1725-1805) - pictor şi grafician 
francez; a pictat scene sentimentale de gen cu caracter 
moralizator şi portrete de femei şi copii. 


[410] Femeile pieilor roşii. 


[411] Ce mai faci, dragă? (lb. engl.). 


[412] Persoană provenită din căsătoria a doi indivizi de rase 
diferite. 


[413] Descendent al coloniştilor spanioli, portughezi sau 
francezi, născut în America latină ori în colonii. 


[414] Sturz cântător 
[415] Bine (lb. engl.). 


[416] Aici locurile cele mai depărtate, proaste, de sus. 


[417] Casă aglomerată (lb. engleză); îmbulzeală la casa de 
bilete. 


[418] Tont, bleg, nătâng (lb. engl.). 

[419] Vino! (lb. engl.). 

[420] Ajutor! Ajutor! (lb. engl.). 

[421] Cei asta? (Ib. engl.). 

[422] În mitologia popoarelor germanice, duh aerian, foarte 
agil, care, împreună cu o silfidă, întruchipa elementul 
aerului. 

[423] Bine ai venit (lb. engl.). 

[424] Charles Lynch, proprietar de sclavi şi magistrat din 
statul Virgini”, care a încurajat practica uciderii fără 
judecată a negrilor. 


[425] Poftă bună (lb. germ.). 


[426] Cum, domnule Muller, e posibil? (lb. germ.). 


[427] Foarte bine (lb. germ.). 

[428] Veche unitate de măsură egală cu aproximativ o 
treime dintr-un metru; se foloseşte şi azi de către unele 
popoare. 


[429] Marea atracţie (lb. engl.). 


[430] Aici, cu sensul unei exclamaţii: Ah, draga Doamne! 
(lb. germ.). 


[431] Apă rece! bere rece! (lb. germ.). 

[432] Vechi cântec popular nord-american, cântat de 
armatele revoluţionare în timpul războiului de 
independenţă (1775-1783), socotit astăzi drept imnul 
naţional neoficial al S. U. A. 

[433] Don Juan - personaj legendar de origine spaniolă, 
renumit ca un seducător crud şi orgolios faţă de victimele 
sale. A inspirat pe scriitori (Tirso de Molina, Moliere) şi 
muzicieni (Mozart). 

[434] Ladyes = doamnele (lb. engl.). 

[435] Distinşi, persoane de vază, stimaţi (lb. lat.). 

[436] Doamne, Dumnezeule! (lb. germ.). 


[437] Ce înseamnă asta? (lb. germ.). 


[438] Aici: Ce vă lasă inima pentru ultimul dintre Şerpii 
Negri! (lb. germ.).