Mihail Sadoveanu — Strada Lapusneanu. Oameni din luna. Morminte

Mihail Sadoveanu 


Mihail Sadoveanu 


Strada Lâpuşneanu. Oameni 
din luna. Morminte 


PREFAȚA. 

Ori de câte ori exegeţii au încercat să-i scruteze 
fizionomia, căutând acele trăsături ale unui presupus 
portret interior, imaginea care a rezultat pare a unui 
înţelept din vechime, impenetrabil în imobilitatea expresiei, 
în adâncimea celestă a privirii, ca o emblematică zeitate 
pământeană. Chipul „solemn ca o operă a naturii* pe care i- 
| contempla G. Călinescu cu puţin timp înainte de 
strămutarea lui în mit şi în legendă se asemuia, Izbitor, cu 
acela pe care îl evocase în 1941, în a sa Istorie a literaturii: 
„... însă lăsarea în jos a gurii, zâmbetul împietrit al feţii 
aduc ... o nepăsare ferină; ochii nelămuriţi, reci, venind de 
departe şi trecând peste prezent, sunt ai unei rase 
necunoscute”, în viziunea mai recentă a unui alt critic, 
portretul scriitorului nu îşi modifică structural trăsăturile: 
„el pare mereu singur chiar când e însoţit, cufundat într-o 
muţenie de sfinx. Izbitoare e puterea lui de abstragere din 
tot ce-l înconjoară, natură sau cm. Ochii albi şi obrazul 
încremenit nu comunică nici o participare, nici o emoție. 
Omul trebuie să fi avut ceva din placiditatea misterioasă a 
fenomenelor naturale, tăcerea fiind semnul trăirii în alt 
tărâm, nu interior-psihologic, ci imaginar.'1* ] 

Nu altfel ne-am închipui acea figură spiritualizată şi 
enigmatică a bătrânului Decheneu, magul din munte, care 
în Creanga de aur îl iniţia pe Kesarion Breb asupra 
drumului ce îl avea de străbătut. Dar Decheneu şi Kesarion 


Breb nu sunt decât ipostaze ale aceluiaşi tip sau, mai 
degrabă, arhetip spiritual. Ca cel hărăzit să oficieze mai 
departe aceeaşi învăţătură, după ce bătrânul îşi va li 
împlinit rostul său, Breb îi va succede lui Decheneu, 
impunând celor din jur acelaşi respect şi venerație, 
reverberând aceeaşi extatică seninătate şi linişte zeiască. 
Asemeni lui Kesarion Breb, destinul i-a îngăduit şi lui Mihail 
Sadoveanu să-şi ducă experienţa până la capăt, să 
răzbească, neclintit şi calm, toate încercările vieţii... În 
frământăriâe sufleteşti pe care le trăieşte Breb pe 
parcursul drumului său ne este poate greu să recunoaştem 
pe viitorul Decheneu, „cel din urmă slujitor al muntelui 
ascuns”. Dar tot atât de anevoios e să-ţi închipui - dincolo 
de acea imagine consacrată, în care chipul marelui prozator 
capătă ceva din soiemna măreție a unui monument, a unei 
biruinţe a naturii umane - pe tânărul Mihail Sadoveanu din 
anii zbuciumaţi ai tinereţii, când evenimente hotărâtoare 
pentru destinul ţării aveau să-l afle combatant în tranşee 
sau gazetar de front, martor în primele (înduri al eroicelor 
bătălii purtate de ostaşii români la Mărăşti saul Mărăşeşti, 
unde avea să se decidă nu numai soarta ţării, dar şi 
realizarea unei arzătoare aspirații colective” întregirea 
neamului, înfăptuirea unităţii naţionale. 

„Am plecat cel dintâi şi m-am întors cel din urmă, 
deoarece regimentul meu (Războieni, 15) făcea parte din 
avangarda întregii armate de operaţiunil* - îşi va nota 
scriitorul impresiile în legătură cu prima sa campaţiie de 
război când, pentru întâia dată, a trăit acut şi dureros 
frisonul morţii. Bănuit a se fi îmbolnăvit ăe holeră asiatică, 
în faţa implacabilei sentinţe şi înainte de a se îndrepta către 
un lazaret, Mihail Sadoveanu nu îşi va pierde Insă acea 
linişte sufletească, acel calm interior pe care, atât de 
tulburător, chipul său îl va iradia mai târziu, în anii 
maturității: „Camarazii stăteau deoparte şi mă priveau cu 
ochi de spaimă. Înţelegeam că deodată devenisem pentru ei 
o bestia apocaliptică. Când însă încredinţai celui care-mi 


era mai aproape dorinţele mele, ultimele poate, şi dădui 
însărcinări cătră toţi cei iubiţi care mă aşteptau, văzui 
durerea adevărată şi crudă în toate privirile... Cu toate 
acestea nimeni nu mi-a întins mâna când am plecat. Ce 
copilărie! Mă gândeam eu singur mai pe urmă, de câte 
copilării leagă omul simţămintele cele mai puternice ale 
sufletului.” 1 

Concentrat în repetate rânduri şi pe perioâde mari încă 
înainte de intrarea ţării în primul război mondial, Mihail 
Sadoveanu are prilejul să cunoască viaţa grea a plugarilor 
chemaţi atunci sub arme: „Erau fantastici oamenii mei, cu 
căciulile negre. De companie în cap şi cu opincile umplute 
cu paie în picioare. Stăteau liniştiţi şi nu spuneau nimica.” 

Din clipa în care flăcările marelui război al noroadelor 
încep să pârjolească pământul României, scrisul lui 
Sadoveanu va deveni una dintre cele mai autorizate şi mai 
eficace arme de îmbărbătare a celor ce se jertfeau pentru 
soarta ţării. Cine parcurge publicistica scriitorului din 
această perioadă, articolele sale zilnice apărute mai întâi la 
Bucureşti în Gazeta ostaşilor, iar mai apoi - după căderea 
unei mari părţi din teritoriul patriei sub ocupaţie străină - 
în Ziarul România (organ al apărării naţionale) ce va apare 
sub îndrumarea directă a Marelui Cartier Genera în laşul 
devenit temporar capitală, este impresionat de acel 
fierbinte patriotism şi nobilă înflăcărare care îl călăuzeau 
pe scriitor în activitatea sa cotidiană de reporter de război. 
Urmărind aceste pagini, aceste preţioase documente, astăzi 
îngălbenite de timp, înţelegi mai bine cât de preţios poate fi 
aportul unei mari conştiinţe scriitoriceşti în momentele de 
mare cumpănă, din istoria poporului său. Imaginea pe care 
ne-o înfăţişează Mihail Sadoveanu în aceşti înflăcăraţi ani ai 
primului război mondial nu este cu nimic mai prejos, prin 
curaj, abnegaţie şi putere de convingere, prin 
devotamentul, pasiunea şi înalta sa conştiinţă civică cu care 
a ştiut să susţină cauza neamului său - cu n mai multă 
dăruire parcă în lunile când balanţa victoriei părea să 


încline primejdios şi inexorabil de partea invadatorului - 
decât aceea, de mai târziu, din timpul războiului civil din 
Spania, a unul Hemingway. Atitudinea sa avea însă şi 
temeiuri mai profunde: nu era vorba numai de a se situa de 
partea adevărului, a unei cauze juste; era ameninţata în 
fiinţa sa soarta propriului său popor, a propriei sale ţări, de 
al cărei pământ şi natură se simţea indisolubil legat prin 
toate fibrele fiinţei sale, ale cărei frumuseți Şi inefabil 
nimeni ca el, de la Eminescu încoace, nu avea să le 
decanteze şi să le evoce cu atâta putere de sugestie. Încă 
de li: vârstă fragedă, când drumul la Şiret fusese primul 
itinerar a: unei tainice iniţieri în miraculoasa alcătuire a 
Firii, aderenţa lm Sadoveanu la spaţiul românesc depăşea 
cu mult, printr-o extraordinară acuitate a percepţiei, simpla 
stare de încântare juvenilă:,. În asemenea peregrinări, nu 
căutam numai plăcerea simplă a mişcărilor libere în unda 
vicleană a acelei ape, nici murele brumate; învăţătura mea 
urma o altă lege. Toate minunile nouă ale vieţii care se 
înfăţişau ochilor se înscriau în mine ca nişte hieroglife 
durabile; de asemenea auzul meu înregistra acordurile 
delicate ori grave ale naturii, asociindu-le imaginilor. 
Ceteam deci viaţa din juru-mi ca un primitiv. 111 

Acelaşi instinct al unui suflet primitiv care îl ajuta să 
perceapă şoapta mâhnită a codrilor, toate acele zvonuri ale 
nemărginirii şi veşniciei, să decodifice semnele unei lumi 
imaginată ca un uriaş gromovnic, îl face să descopere 
tainice corespondențe şi raporturi ale eului său lăuntric cu 
spectacolul naturii, eu lucrurile şi vietăţile ce însufleţesc 
priveliştile lumii înconjurătoare, căreia, în clipa hărăzită 
contemplării, el îi transferă parcă ceva din propria fiinţă: 
„În înfăţişarea unică a dezgheţului de primăvară de care 
mi-am adus astăzi aminte „am rămas fixat şi eu însumi 
pentru totdeauna: constat asta în imaginea indelebilă pe 
care o păstrez în mine şi am încredințarea cu toate. 
Împreună cu mine cel de altădată, s-au păstrat în sine. În 
fracțiunea de timp şi de lumină care continuă să 


călătorească în infinit. Mă voi stinge curând; dar icoanele 
acestea, ca şi lucirile unui astru mort, vor continua să fie, 
fără sfârşit.111 

Legătura scriitorului cu pământul, cu regnurile, cu tot 
ceea ce îl înconjoară va căpăta astfel semnificaţia unei vitale 
şi indestructibile osmoze: „Mă încorporez lucrurilor şi vieţii, 
am simţirea că totul trăieşte în felul său particular, brazdă, 
stâncă, ferigă, tufiş de smeură, arbore şi tot ce pare 
nemişcător: făptui de a avea asemenea cunoaştere mă face 
să iau parte la viaţa tainică a stâncii, arborelui, smeurei şi 
ferigii.” 2 

Era firesc, aşadar ca acel pătrunzător şi sensibil liomo 
contemplativus să se transforme, în împrejurările de 
excepţie prin care trecea ţara în acei ani, într-o conştiinţă 
luptătoare, civică, într-un veritabil homo activus pe care 
destinul neamului său nu îl putea lăsa indiferent: „Destinul 
neamului în care mă aflu are o traiectorie proprie. Misterul 
lui, zăcând latent în tot ce iubesc acolo unde mă întorc, se 
pregăteşte de demult şi de departe.14 Parcă nemulţumit de 
puţinătatea itinerariilor parcurse, scriitorul va simţi 
permanent, ca un irepresibil imbold lăuntric, dorinţa de a 
străbate şi cunoaşte ţara mai bine, de a-i înţelege 
misterioasa frumuseţe: „Aş vrea Să cutreier ţara, să intru 
mai bine în inima acestui popor care, plin de atâtea calităţi 
şi defecte, stă ca o enigmă în faţa tuturor11. 

Unele din însemnările acelor ani vijelioşi, ai primului 
război mondial, vor alcătui substanţa unor volume de 
povestiri ca File insângeraie (1917) sau Frunze-n furtună 
(1920). Alte scrieri ca Strada Lăpuşjieanu (1921), Morminte 
(1939) vor fi, de asemenea, marcate de impresiile trăite de 
autor ca reporter de război în acele zile „de înfrigurare, de 
deprimare, de renaştere şi de nădejde1 1, în viitoarea 
aprigei „lupte pentru valorificarea acestor drepturi de viaţă 
ale neamului trecut prin momente excepţionale. 
Desfăşurându-şi acţiunea într-o Românie imediat 


postbelică, romanul Oameni din lună (1923) se leagă, 
tematic, de aceste ultime două cărţi. 

În evaluarea creaţiei sadoveniene, critica afost de obicei 
parcimonioasă şi reticentă în aprecieri asupra câtorva 
scrieri, menţionate deseori în fugă, atunci când nu erau 
ignorate de-a binelea, considerate ca ocupând un loc cu 
totul periferic în ansamblul operei sale. Printre acestea sunt 
enumerate de regulă şi romanele mai sus amintite. În ce 
priveşte Strada Lăpuşneanu şi Trenul fantomă (apărut la 
editura Naţionala - Ciornei în 1932, fiind de fapt o reluare 
parţială a romanului Strada Lăpuşneanu), G. Călinescu le 
considera „simple cronici3*. Nici aprecierile autorului nu au 
fost de natură să încurajeze comentarii mai favorabile. Se 
ştie că scriitorul însuşi a avut ezitări asupra reeditării 
romanului Strada Lăpuşneanu (apărut iniţial în 19X9 în 
revista Rampa), considerându-], după cum ne informează 
Profira Sadoveanu, „că e e lucrare scrisă în pripă, subiectul 
nefiind bine aprofundat**. Aceeaşi rezervă a manifestat-o 
autorul şi asupra reeditării publicisticii din timpul primului 
război, invocând insuficienta detaşare de acele evenimente, 
perspectivă necesară, după opinia sa; în crearea unei opere 
durabile: „Ileribila epopee nu s-a det părtat destul ca s-o 
privim sub perspectiva ei adevărată; focul care ne-a ars 
sufletele încă nu s-a potolit, ca să putem scoate dintre scorii 
şi cenuşă aurul unor amintiri nepreţuite; marile evenimente 
trebuie deabâa de-acum înainte să îndemne pe artişti” 

Sub auspicii tot atât de. Puțin încurajatoare îşi va începe 
cariera şi celălalt roman. Oameni din lună, apărut în 1923 
sub pseudonimul Silviu Deleanu, în numerele 3-4. Ale 
revistei Viaţa românească, iar în volum, în acelaşi an, la 
editura „Cartea Românească”. Câştigul de cauză pe care îl 
va repurta prozatorul în defavoarea lui Ibrăileanu, căruia îi 
va demonstra în felul acesta că poate scrie o carte în care 
să nu fie recunoscut ca autor nici chiar de redactoriirevistei 
ieşene, va servi poate, peste ani. 


Ca. Argument în plus pentru a se sublinia că în romane de 
felul acesta Sadoveanu nu este... Sadoveanu. Mai tirzsu, o 
precizare * autorului venea să atragă atenţia asupra unuia 
din personajele* centrale ale romanului, într-un interviu 
publicat în Vremea la 6 decembrie 1942, la întrebarea care 
dintre personajele sale îi reprezintă mai mult, Sadoveanu 
emitea, nu fără oarecare iritare, un răspuns ce echivala cu 
o confesiune: „Eu nu m-am autobiografia! niciodată; n-am 
crezut că sunt un personaj de roman. În romanul meu 
Oameni din lună există însă un personaj, un profesor, 
Eudoxiu Bărbat, a cărui atitudine în faţa vieţii, mie, 
personal, îmi place. Eudoxiu acesta are o structură 
sufletească deosebită de cea a semenilor săi, e un om care 
priveşte altfel viaţa. ** 

Şi totuşi, “in rămăşagul pe care.il făcuse cu Ibrăileanu. 
Sadoveanu mizase poate nu atât pe abilitatea sa în a-şi 
disimula. Stilul, procedeele şi. Mijloacele expresive, cât mai 
ales pe o greşită înţelegere de către redactorii Vieţii 
româneşti a specificului artei sale narative a cărei notă 
distinctivă ar fi constat, cum se credea În mod facil, în 
preponderența elementului descriptiv. Or văzut doar sub 
latura descriptivului, Sadoveanu era în chip surprinzător 
simplificat, na mâi era cu alte cuvinte. „Sadoveanu. Cele 
douăsprezece volume ale lui Fabre di,” Souvenirs 
enthomologiques care vor străjui de atunci la ioc de cinste 
în rafturile bibliotecii sale - preţ ai pariului câştigat -' se vor 
datora nu atât iscusinţei scriitorului de a fi simulat 
„sobrietatea** şi de a fi ocolit descriptivul, cât 
nereceptivităţii redactorilor săi, poate în acei moment 
neatenţi, grăbiţi la lectură Căci nu numai în acest roman de 
o factură aşa-zis balzaciană, cum a fost considerat Oameni 
din lună, dar şi în altele ca Strada Lăpuşneanu sau 
Morminte, autorul nu încetează de fapt să fie el însuşi chiar 
dacă scrisul său nu e întotdeauna Ia înălţimea marii sale. 
Vocaţii. Atât la nivelul unor motive, idei, teme specifice, cât 
şi în ce priveşte natura spirituală şi sufletească a unor 


personaje, asemenea cărţi prezintă totuşi multe afinități cu 
alte scrieri considerate reprezentative pentru arta şi 
potenţialul creator al prozatorului, nefăcând astfel notă 
discordantă în ansamblul operei de Dacă luăm în 
considerare bunăoară unmotiv fundamen tal, atât de 
specific universului sadovenian, acela al drumului, al 
călătoriei ea act de iniţiere în marile adevăruri şi sensuri 
ale existenţei, vom vedea cât de intim comunică aceste 
scrieri cu restul operei autorului şi cât de interesante filiaţii 
îngăduie aceasta, în ansamblul ei. Cu mari creaţii ale altor 
literaturi. 

„„„Dintre toate ispitele cu care îl învredniceşte natura pe 
om poate niciuna nu e mai irezistibilă pentru imensa sa sete 
de cunoaştere ca aceea pe care o închipuie firul şerpuitor, 
evanescent al unui drum. Din vremuri imemorabile omul a 
înţeles şi a tălmăcit acest imbold al Firii, această chemare a 
Necunoscutului. „Aşterne-te drumului/ ca şi iarba câmpului/ 
la suflarea vântului” - sună ca o povaţă îndemnul poetului 
anonim. Dar nu toate cărările duc către aceeaşi împlinire a 
vieţii. Şi atunci, aceeaşi sau poate altă voce anonimă vine să 
observe în legătură cu cineva: „a apucat-o pe un drum 
greşit”; sau: „nu. Şi-a văzut de drumul său”. „Şi du-te în 
calea ta”, îl sfătuieşte bătrânul Deeheneu pe Kesarion Breb 
în Creanga de aur. În această accepţie, drumul este un 
semn care figurează simbolic însăşi ideea de destin. Spaţiu 
al Imprevizibilului, drumul poate marca cotituri bruşte, 
inexorabile, în evoluţia unei vieţi. Sunt drumuri pline de 
neprevăzut din care revii altul decât cel care ai plecat, după 
cum sunt drumuri... fără de întoarcere. Angajarea pe un 
anume drum, pe o anume cale a vieţii se dovedeşte astfel o 
hotărâtoare opţiune nu numai pentru omul obişnuit, dar şi 
pentru artist: „Dacă m-aş fi dus altundeva - notează Proust 
către Sfârşitul temerarei sale tentative de regăsire a 
timpului pierdut - aş fi cunoscut altfel de oameni, memoria 
mea ca şi cărţile mele ar fi fost pline de cu totul alte 
tablouri”... Această angajare implică, aşadar, asumarea 


unei experienţe unice, irepetabile. Frecvența acestui motiv 
al drumului, al călătoriei ca act individual de trăire a unei 
experienţe de cunoaştere este de-a dreptul impresionantă 
în literatura lumii din toate timpurile, Il vom regăsi de 
fiecare dată, purtând o altă încărcătură de sensuri, nu 
numai în basme sau în străvechile epopei, de la aceea a lui 
Ghilgameş şi marile poeme homerice până la romanele 
cavalereşti medievale, în acele capodopere scrise în zorii 
unor timpuri ce vesteau lumea modernă (precum Divina 
Comedie sau Don Quijote), într-o serie de cicluri de 
povestiri populare sau în acea nemuritoare operă începută 
pe la 1570 de scriitorul chinez U Ceng-en (Călătorie spre 
soare apune), precum şi în mari romane ale literaturii 
universale moderne (Muntele vrăjit de Thomas Mann, 
Călătorie la capătul nopţii de Celine, Deşertul tătarilor de 
Dino Buzzati etc.) sau în scrieri mai recente ca Modificarea 
de M. Butor, Pe drum de Jack Kerouack etc. 

Dintre scriitorii români, Mihail Sadoveanu va fi acela în 
opera căruia acest motiv va căpăta nu numai cea mai mare 
pondere, dar şi profunzime4. Prezenţa acestui motiv poate 
fi sesizată în romane dintre cele mai diverse ale scriitorului 
(Creanga de aur Zodia Cancerului, Baltagul, Nieodră 
Potcoavă, Neamul ŞcâmăreşiiloT, Strada Lăpuşneanu, 
Oameni din lună, Morminte etc-” etc.), având în fiecare 
dintre ele alte funcţii şi implicaţii. Substanţa ideatică, 
marea densitate şi profunzime a unei cărţi cum este 
Creanga de aur rezidă şi în polivalenţa sensurilor ei 
simbolice. Lunga călătorie pe care o întreprinde pe la 780 
Kesarion Breb este prin excelenţă un drum. Al desăvârşirii 
de sine şi al cunoaşterii, al deosebirii celor trecătoare de 
cele eterne, un drum al iniţierii în cele veşnice prin 
confruntarea cu lumescul. Fiecare încercare e o nouă 
treaptă în calea anevoioasă a acelei desăvârşiri care-i va 
permite lui Kesarion Breb să devină un vrednic urmaş al 
bătrânului din munte, al 33-lea Decheneu (cifră simbolică), 
Ales de mag pentru tăria sa morală şi puterea de a răzbate 


obstacolele vieţii, Kesarion Breb va urma un drum care-i va 
prilejui contactul eu o străveche spiritualitate, aceea a 
Egypetului, şi cu o alta, mai nouă, aservită, în marasmul 
cetăţii Bilanţului, unui. Lumesc degradat. Asemenea unui 
Hyperion,. Ispita care Il tulbură pe tânărul Huron nu are 
firea iişnratecei Cătălina şi nici chipul terifiant al demonilor 
şi monştrilor care-i asaltau, în viziunile lor infernale, pe 
anahoreţi în pustie. - aşa cum îşi imaginau în trecut marii 
artişti ni penelului - ci acela de o tragică nobleţe al 
împărătiţei „daria. Breb nu se va abate însă din drumul său, 
anticipat de bătrânul Decheneu. Călătoria pe care o. 
Întreprinde Kesarion Breb serveşte, aşadar, şi la 
confirmarea unui adevăr, sau mai bine zis a unei îndoieli pe 
care bătrânul Decheneu - spirit ce nu boicotează istoria, ci 
e preocupat să iscodească în permanenţă tainele altor lumi 
- o avusese dinainte: „Vreau să ştiu care-i taina ei şi dacă 
este o taină nouă*, în Zodia Cancerului drumul capătă un 
sens invers: nu mai este vorba de cunoaşterea adevărurilor 
spirituale şi morale ale altor lumi de către un autohton, “ei 
de iniţierea unui străin În rânduielile civilizaţiei noastre 
arhaice; Sosit din Lehia, trimisul extraordinar al. Regelui 
Franţei la Poartă, abatele Paul de Marenne străbate ţinutul 
Moldovei, descoperind cu sporită uimire şi încântare nu 
numai un pământ de o paradiziacă frumuseţe, dar i 
pitoreştile, străvechile obiceiuri şi rituri, adevăruri despre 
viaţă ale celor ce-l locuiesc. Traversmd mediul muntenesc, 
urmând acel. Milenar itinerar al oilor, drumul pe care În 
Baltagul îl străbate Vitoria Lipan pentru a afla adevărul 
asupra dispariţiei soţului ei, de fapt lu scopul descoperirii şi 
pedepsirii presupuşilor lui asasini, capătă tot mai mult 
sensul unei căutări ce „devine rit” - cum observa G. 
Călinescu. În Neamul Soimăreştilor sau în Nicoară Potcoava 
ca şi în alte scrieri cu caracter istoric întâlnim, de 
asemenea, acele drumuri esenţiale ale vieţii, drumuri în 
nemărginirea cărora se fac şi se desfac destine, se nasc eroi 
şi se pedepsesc vrăjmaşi „se plămădeşte şi se Învolbură 


Istoria, îşi afirmă vrerile şi nădejdile de mai bine o 
umanitate. 

Aşezate la răspântâa drumurilor, hanurile - ca acela al 
A.nouţei, al lui Goraşcu Haramin sau Enea Căpriţă - 
jalonează, ca nişte solitare repere, spaţiul sadovenian. Ele 
nu sunt doar nişte simple locuri de. Adăstare, de popas. 
Hanul permite adunarea unor oameni „în trecere”, a unor 
„călători de departe sau mai de-aproape” care, atunci când 
conteneşte un timp „viersul lăutarilor* îşi dau ghes unii 
altora, depănând poveşti pline da tâlc. Fie ei monahi sau 
ciobani taciturni ce se coboară, după o îndelungă izolare, 
din sihăstria munţilor, fie dimpotrivă târgoveţi, cărăuşi, 
negustori umblaţi prin lume, ceea ce îi uneşte laolaltă într- 
un anume timp şi loc e, desigur, o potrivire a sorții. 
Drumurile care li s-au încrucişat sunt, într-adevăr, nişte 
drumuri ale destinului. Străini sau cunoscuţi, eroii aceştia 
sunt mai întotdeauna nişte. Împătimiţi drumeţi: „Şi ţări şi 
oameni mulţi am văzut tilu am fost la Soroca. - glăsuieşte 
Costea „Morocâne în Vremuri de bejenieşi Ia. Bacău, şi la 
Hotin, şi la Sinii, şi la Cetatea Albă, în toată ţara asta... Şi la 
Bucureşti, la munteni, şi la Brăila, şi la Țarigrad... Ş-am fost 
şi la C.raiova, şi la Mosc „. Pe unde n-am umblat eU?” 

Nu o umanitate izolata în deprinderile ei străvechi ne 
înfăţişează, aşadar, autorul, ci una dornică să ştie ce se află 
în jurul e. Iu, să cunoască viaţa şi experienţa altor noroade. 
Jupânul Dămian Cristişor din Hanu-Ancuţei vine” tocmai de 
la Lipsea; boierul Gtigorcea, tatăl lui Andreiaş Hamură care 
se întoarce *! Ia învăţătură din fora Leşească, este el însuşi 
un om umblat prin lume care poposise „şi la Țarigrad, şi la 
Mosc, şi la Liov'1 (Vremuri de bejenie). Deşi nu s-a urnit 
mai departe decât Târgul Romanului, trăind ca un monah 
schivnic în sat la Dăvideni şi nu are alt vis decât „să se 
oştească cu Alisandru Maehidon în ţara lui Bor-împărat”, lui 
Ghiţă Botgros îi va fi dat să străbată lumea ca unul din 
oamenii de nădejde ai lui Nicoară Potcoavă. Despre el se va 
vorbi mai apoi ca de un viteaz vestit. Căci unii dintre aceşti 


oameni simpli, „fraţi dintr-o durerell1l pe care soarta li 
adună la han, după scurtul lor popas se vor pierde nu în 
pulberea drumului, ci în legendă, stăruind în amintire „ca 
un vis al noroadelor11. 

Spunându-şi sau aseultând povestea, taina vieţii altora, ei 
vin din depărtări şi se pierd în necunoscut, se reîntorc în 
largul lumii. Întreaga lor existenţă pare a confirma spusa 
călătorului filosof, Keyseiiing, că cel mai scurt drum spre 
tine însuţi e acela împrejurul lumii. Vămi ale vieţii, hanurile 
îngăduie doar un popas trecător, întâiniri sau regăsiri 
temporare, după care fiecare drumeţ o apucă din nou pe 
calea sorții sale. În sinul naturii, eroii sadovenieni se simt în 
plenitudinea fiinţei lor. Popasul la un han nu înseamnă decât 
întreruperea temporară a condiţiei lor de asidui peregrini. 
Având la îndemână „calul din poveste înainte de a mânca” 
tipsia cu jar”, omul sadovenian se simte liber în mişcările 
sale. Ioniţă Comisul din Hanu-Ancuţei vădeşte mentalitatea 
unui om al naturii, produs al acelei civilizaţii de tip pastoral. 
- civilizaţie în care G. Călinescu vedea pe bună dreptate un 
semn al vechimii unui popor: „popoarele străvechi se 
caracterizează prin civilizaţie pastorală, prin retragerea la 
munte de unde pot privi şi ocoli invaziile, printr-o faţă 
brăzdată de vânturile alpine, de experienţa milenară, 
printr-un ochi pătrunzător şi neclintit de vultur, prin 
muţenie”. 

După Eminescu, Sadoveanu este scriitorul care a simţit şi 
a intuit cel maibine cât de adânc se împlântă rădăcinile 
noastre în cel mai insondabil trecut. Nici o altă operă nu 
exprimă atât de plenar, cu atâta intensitate şi profunzime 
această impresionantă vechime, unitate şi masivitate a 
poporului român. - trăsături pe care tot G. Călinescu le 
considera fundamentale, specifice fizionomiei noastre 
etnice şi spirituale. Afinităţile umanităţii sadoveniene cu 
acest tip țărănesc, arhaic, pastoral chiar, de civilizaţie - 
aspect de atâtea ori subliniat de altfel de la O. Călinescu 
încoace - pun şi mai mult în valoare dimensiunea şi suflul 


epopeic al acestei monumentale creaţii. Şi nicăieri nu se 
afirmă cu atâta forţă primatul acţiunii ca în epopee, nicăieri 
ca aici, călătoria întreprinsă de eroi nu capătă atât de 
acuzat înfăţişarea unei experienţe de cunoaştere, de 
iniţiere, a unui ărum esenţial de accedere la nişte adevăruri 
fundamentale, de percepere, în actul nemijlocit al trăirii, a 
unor sensuri ale existenţei individuale şi, într-o măsură 
sporită chiar, ale celei colective. 

Dar nu toate drumurile vor avea în opera sadoveniană 
impetuozitatea suflului epopeic. Sunt şi trasee moarte, 
dezolant de uniforme, a căror monotonie are ceva din 
răceala apelor stagnante, ape ale morţii, cum le va numi 
prozatorul. Ele sugerează drama unor vieţi eşuate în 
anonimat, impasuri existenţiale trăite într-un climat opac şi 
anodin. Fără a le supralicita, dar nici subestima locul pe 
care îl ocupă în ansamblul creaţiei scriitorului, asemenea 
romane ca însemnările lui Neculai Manea, Apa morţilor, 
Cazul Eugeriiţei Costea, Floare ofilită etc. Sunt totuşi 
exterioare eposului sadovenian. Nu acesta este însă cazul 
cu alte scrieri ca Strada Lăpuşneanu sau Morminte (într-o 
anume măsură şi Oameni din luna) care vin să potenţeze nu 
din adâncul unor timpuri legendare, ci din perspectiva unei 
epoci contemporane autorului, acea dimensiune epopeică 
atât de specifică universului sadovenian. Şi nu întxmplător 
vom reîntâlni aici acelaşi motiv al drumului, al călătoriei ca 
act de iniţiere în tâlcurile vieţii sau ale unor lumi trecute. 

În romanul Strada Lăpuşneanu vom desluşi, distincte unul 
de altul, mai multe astfel de drumuri sau, mai bine spus, 
mai multe limburi ale unei lumi scoasă din rosturile ei 
fireşti. Despre unul din ele şi, aparent, unul îmbietor, un fals 
drum, titlul romanului vorbeşte de Ia sine. În condiţiile 
vitrege ale războiului şi ale retragerii din Capitala căzută 
sub ocupaţia dușmanului, Strada Lăpuşneanu din laşi 
devine subit refugiul şi locul de euforică promenadă al 
fostei protipendade bucureştene care, îi. Aceste vitrege 
circumstanţe, îşi exhiba plictisul, vanităţile cu aceeaşi 


inconştienţă şi indiferenţă faţă de soarta ţării ca, până nu 
demult, în cafenelele şi pe trotuarele Căii Victoriei. Este de 
fapt o faună libertină, vorace, parazitară, care orbecăie prin 
întunericul propriei existenţe, în chip iresponsabil sustrasă 
efortului colectiv, sacrificiilor unui popor ce avea să-şi 
înfăptuiască în acel timp aspiraţiile seculare de unitate 
naţională. Toată „mişcarea aceea curtenitoare şi 
caracteristică a “bărbaţilor, care se încovoiau uşor din şale 
de o parte şi de alta a femeilor zâmbitoare, apropiindu-şi 
nasurile de gâturile albe, de umerile împodobite cu etole 
scumpe”, toată agitația aceasta spasmodică a unor domni şi 
doamne „murmurând, salutând, observându-se pe sub gene 
încondeiate şi prin monocluri cu luciri ciudate* îi vor revela 
tânărului Paul sau fratelui său, Adrian - personajele 
centrale ale romanului - o falsă umanitate, o spectrală 
procesiune de suflete moarte: „strada întortocheată între 
statuia lui Cuza şi cofetăria Tuf li, era numai o expoziţie de 
haine, zitnbete şi frumuseți“. 

În evocarea unei asemenea privelişti, imaginaţia autorului 
aproape că nu fusese pusă la încercare. Într-o Scrisoare 
deschisă Domnului Lăpuşneanu, publicată în nr. 361 din 1 
martie 1918 al României - scrisoare ce poate fi socotită un 
preludiu al romanului pe cara îl va publica un an mai târziu 
în foiletonul revistei Rampa - indignarea lui Sadoveanu în 
faţa acestui spectacol carnavalesc, real, căpăta accentele 
unui virulent pamflet j „Nu ştiu dacă. Mulţi din vrednicii 
luptători din munţi şi de pa Şiret cunosc această stradă a 
Iaşilor care evocă numele unui sângeros voievod al 
Moldovei. E un loc îngust şi cotit”, „împodobit cu foarte 
multe firme, străine şi cu parfumuri extrem de scumpe, 
Cuza, de pe soclul lui din Piaţa Unirii, îi întoarce Spatele*. 

sa) 

„Cine nu trece sus şi-n jos prin acest nostim culoar? 
Deputaţi încruntaţi, senatori cu priviri juvenile, femei cu 
toalete măreţe şi zâmbete îndoielnice, gazetari buni şi 
prietini cu ultimul ministru de interne, artişti, cercetaşi, 


surori de caritate şi-n sfârşit cei mai colorați reprezentanţi 
ai vremii, furnizorii armatei şi hienele războiului în toate 
ipostazele. „, În după-amiezeâe cu. Soare ale primăverii 
timpurii, la. Ore fatale, această masonerie se adună, circulă, 
dezbate şi stabileşte buletinul zilnic al acestei triste bolnave 
care se numeşte România. 

Pe când soldatul suferea, sângera şi murea la hotar - 
colectivitatea anonimă, „domnul Lăpuşneanu” se plimba în 
linişte, fuma, flirta şi se pregătea de ora cinei.” 

În violent contrast cu această imagine a luxurii, autorul va 
surprinde, destinul vitreg ai unei umanităţi urgisite, a 
sărăcimii din ulițele imunde şi din locuinţele promiscue ale 
mahalalei. - alte bolgii ivite în calea celor două personaje 
dominante ale cărţii: „O lume fumurie din toate straturile 
de jos ale societăţii, oşteni pământeni cu siluete zdrenţuite 
şi slabe, oşteni străini aduşi de vânt din Apus, şi din 
extremul Răsărit, femei şi copii, foiau prin bălți de noroi şi 
lumină. Încălziţi de Instincte, se cercetau şi se urmăreau ca 
nişte nesigure umbre de fantasmagorie. * laşul din anii 
retragerii, dar şi ai crâncenei rezistenţe în faţa unui inamic 
covârşitor nu numai numeric, dar şi din punct de vedere al 
înzestrării cu un armament mult mai modern, apare aşadar 
ca imaginea unui univers sumbru, ce îşi dezvăluie la tot 
pasul dezolantele sale limburi. În faţa unei „pitarii închise 
(r)” umanitate suferindă în care, printre cei flămânzi, se 
profilează, ca nişte „fantome ale morţilor războiului*, 
mulţimea văduvelor, închipuie o adevărată bolgie dantescă, 
Dar nu numai aici îi va fi dat lui Paul să descopere acele 
„capitole din epopeea lui Pante*, ci pe tot parcursul 
anevoioasei sale călătorii. Căci tot acel drum al „hainelor, 
zâmbetelor şi frumuseţilor* pe care îi închipuie strada 
Lăpuşneanu nu este decât un segment dintr-un Itinerar 
mult mai vast şi mai sinuos, presărat cu orori şi ispite, pe 
care îl străbate în căutarea lui Adrian, fratele său mobilizat 
pe front-, şi mai apoi a mamei şi „surorii adoptive”, Mary, 
refugiaţi temporar în laşul tuturor contrastelor sociale. Şi 


aici este vorba, aşadar, tot de o călătorie întreprinsă în 
împrejurări-limită, într-un spaţiu răvăşit de război, de un 
drum la capătul căruia adolescentul timid, plecat în 
căutarea familiei, se maturizează treptat, trăind nu mimai 
sentimentele inerente vârstei, fiorii primei experienţe 
erotice, dar şi contactul cu o lume bântuită de flagel iul 
războiului, cu o umanitate constrânsă de împrejurări 
dramatice să lupte pentru a supravieţui. 

Dar şi în asemenea situaţii, adevărata umanitate 
sadoveniană nu încetează să-şi afirme virtuțile morale, 
fondul ei de înţelepciune şi cumpătare, deprinderile şi 
rânduielile sale străvechi. E de ajuns un moment de răgaz, 
pâlpâirea unui foc, pentru ca din beznă chipurile să-şi 
recapete individualitatea, e de ajuns o bucată de pâine, un 
stroj) de rachiu pentru ca, între cei pe care soarta i-a 
adunat laolaltă în obscuritatea unui compartiment de tren, 
undeva într-o staţie, să se stabilească o comuniune afectivă, 
de felul aceleia care-i unea pe eroii legendări de la 
HanuAncuţei sau al lui Goraşcu Haramin. Moş” Avram, 
Dominte, Gheorghe Ţipa, cu care facem cunoştinţă aici încă 
din primele pagini ale cărţii, descind din stirpea unor Savu 
Frăsinel şi Ile Caraiman din Nicoară Potcoavă, a unui 
Grigore Priceputu din Morminte sau Moş Leonte şi loniţă 
Comisul din Hanu-Ancuţei, Ca şi în universul magic al 
hanului unde, deîndată ce „viersul* lăutarilor conteneşte, se 
pornesc poveştile, şi aici se deapănă istorisiri în scurtele 
răgazuri. E de ajuns să se înfiripe o asemenea atmosferă 
pentru ca deîndată limbile să se dezlege ca prin farmec şi 
pe chipurile celor prezenţi, până atunci îngrijoraţi de soarta 
nu mai puţin vitregă a celor de-acasă, să răsară acea 
dorinţă de a-şi împărtăşi unii altora frământările şi 
aleanurile. Şi astfel sinistrul compartiment de tren, în care 
chipurile oamenilor încep să-şi recapete identitatea la 
scăpărarea unei flăcări, se transformă pe nesimţite într-un 
insolit han. 


Itinerarul pe care îl urmează Paul în căutarea rudelor se 
intersectează, aşadar, nu numai cu acela al bejeniei unor 
mulţimi lovite de război, care „se duceau aşa în neştire ca 
pe un drum de ţintirim”, dar şi cu acela al „mulțimilor 
cenuşii aduse dintr-o jumătate a lumii şi Îmbulzite între 
tunuri şi răţele de sârmă”, cu acela al unei rezistenţe eroice 
în faţa unui inamic ce invadase ţara. Cu toată starea 
precară a înzestrării celor din primele rânduri ale frontului, 
curajul, simplitatea şi demnitatea acestor oameni, până mai 
ieri foşti plugari, îi dezvăluie lui Paul sau tânărului 
locotenent Adrian Plopeanu o lume conştientă de justeţea 
cauzei pentru care luptă: „Poate în întunericul minţii lor, ei 
înţeleg totuşi că îşi apără un pămânfe al lor... ceva 
nedesluşit... ceea ce au apărat şi alţii înaintea lor... Pe când 
ceilalţi sunt din alt capăt de lume. Ce le pasă lor? La dânşii 
nu-i război. Ce caută ei aici? ... Ei se duc acasă.” 

În privirile oţelite ale acestor oameni nedormiţi de 
săptămâni din convoaiele militare, Paul va desluşi, 
asemenea fratelui său, acea „energie şi alt suflet” din care 
era plămădită substanţa sufletească şi morală a 
adevăratului popor. Cu atât mai inumană 1 se va înfăţişa 
fauna rapace, grotescă a celor care caută să transforme 
războiul într-o sursă de câştiguri obţinute prin speculă. 
Galeria unor asemenea specimene de profitori de felul 
proprietarilor Sandu Vulcănescu, Constantinescu sau 
Domnului Costică, a căror frazeologie cinică le scoate şi mai 
mult. În evidenţă venalitatea, demagogia şi arivismul se 
completează cu alte figuri din high-life-ul ce se perindă 
seară de seară prin somptuosul salon al doamnei Lazaridi al 
cărei soţ „vârât în afaceri până-n gât este membru al unui 
consorţiu de import-export”. 

Mutat din linia frontului ca gazetar Ia ziarul Straja din 
Iaşi, Adrian Plopeanu nu se va putea adapta Sybârisului 
monden.' Conştient că trăieşte într-un „iarmaroc al 
vanităţilor, între strigătele mizeriei şi rugurile de jertfă ale 
omenirii'*, el se dovedeşte o victimă uşoară a acestui 


„curent de disoluţie” care se infiltrase la toate nivelurile 
administraţiei de stat: „Ioate ministerele şi oficiile statului 
se prefăcuseră în zărăfii şi bazaruri”. Stigmatizat lăuntric 
de ororile războiului, pradă uşoară în faţa unor indivizi 
rapace ca domnul Guşilă sau ca abilii cartofori din casa 
doamnei Lazaridi, Adrian se afundă pe acest drum al 
pierzaniei - sporind numărul acelor victime ale inadaptării 
ca Radu Comşa sau Ladima - atunci când, în final, îşi vede 
grav compromisă liniştea căminului conjugal. Sedus de 
farmecele şi încurajările profesionale ale planturoasei Tina 
Vulcănescu, soţia proprietarului şi fostului senator de 
Dâmboviţa, taciturnul Paul se lasă brusc ademenit de 
„miresmele* neliniştitoare ale unei vieţi nouă”, decis să 
profite de avantajele tinereţii. Celor doi fraţi le este însă 
comună o anume doză de naivitate pe care dialogurile, 
adeseori artificioase, nu fac decât să o amplifice, Mai bine 
individualizată psihologic este Mary, Aparent docilă, fără 
personalitate, Mary se arată în final o fiinţa impulsivă, 
capabilă de surprize atunci când se simte desconsiderată - 
şi mo tivele nu-i lipsesc - optând pentru gestul definitiv al 
rupturii. Avatarurile pasiunii lui Paul pentru Tina 
Vulcănescu pe care cu un instinct feminin şi cu o tot mai 
asiduă curiozitate ea ie urmăreşte par a-i stimula, 
psihologic, sensibilitatea şi receptivitatea faţă de tentaţiile 
mondene. Relaţia Mary-doctorul Baciu este relevantă din. 
Punct de vedere psihologic. Mary acceptă să fie curtată de 
la distanţă de holteiul precaut care este doctorul Baciu, 
preîntâmpinându-i şi temperându-i orice efuziune 
sentimentală mal tranşantă. Timid, ca şi personajul lui 
Ibrăileanu din Adela, Baciu se împacă - aşa cum ironic îi 
prezice Ciumata - cu situaţia de simplu şi inofensiv 
confident al lui. Mary, chiar şi după consumarea aventurii 
erotice a acesteia cu Algiu 

— Inima se vindecă, răspunse Ciumara 

— Darea?... 

Ciumara începu a râde: 


— Ea poate ieşi iar în lume, strălucind mai frumos, ca luna 
după eclipsă... Pot să-ţi spun, mon cher arni, ca o a-o 
întâlnim iar, ş-ai să fi destul de laş ca să-i faci din nou curte 

Doctorul oftă fără să răspundă.” 

Descendent al unei boierimi provinciale pe cale de 
dispariţie, Mihai Ciumara se comportă ca un aristocrat de 
viţă, cu f'neţuri şi tabieturi, mărturisindu-şi aprehensiunea 
faţă de schimbările sociale care se precipită, faţă de 
proliferarea alartrue. Ui a profitorilor şi speculanţilor. 

Îrxm 

KKU 

Casa din Copou a doamnei Plopeanu simbolizează şi ea 
declinul iremediabil ai unei lumi tihnite, patriarhale. Pe 
ruinele acestei lumi al cărei amurg autorul îl surprinde nu 
fără o undă de nostalgie, se ridică indivizi ca onctuosul şi 
perfidul, cucon Vasilică Gugşilă, a cărui falsă smerenie şi 
mieroase vorbe ascund de fapt turpitudinea morală şi setea 
de îmbogăţire. El îşi are precursor pe un Evghenie Ciornei 
care, într-o altă. Epocă, aceea Uba sfârşitul veacului trecut, 
evocată În Venea o moară pe Şiret, va urmări cu aceeaşi 
tenacitate înavuţirea prin uzurparea puterii boierului Filoti- 
Buciumanu. Dar, în. Acel sfârşit de veac, boierul încă se mai 
putea consola cu gândui că, arendând şi vânzând, mai 
putea petrece „ultimele zile frumoase de Ia Aranjuez”. 
Pefttru aceşti scăpătaţi descendenţi ai vechilor familii 
moldoveneşti, ultimul privilegiu al părinţilor nu mai era însă 
decât o palidă Imagine. Cei care le înţeleg mai bine 
descumpănirea şi neliniştea, tristeţea şi drama sunt oameni 
simpli, ca moş Avram, care oploşiţi pe lângă casa doamnei 
Plopeanu, mal uită de propriile necazuri. Nu întâmplător tot 
ei sunt şi cei dintâi care presimt şi asistă eu mută 
îndurerare la tragice deznodăminte. Amintind, prin at-” 
mosfera aceea de părăsire şi dezolare care se înstăpâneşte 
pe lucruri după declanşarea deznodământului, de unele 
scrieri ale lui Cehov, finalul romanului se impune ca o 
pagină memorabilă. Odată cu vestea sinuciderii lui Adrian, 


piere parcă subit, ceva din suJietul casei: „În ziua 
luminoasă, plină de zgomotele uşoare şi uniforme „le 
împrejurimilor, de îa fereastra deschisă, ei n-auziră 
împuşcătura: o lovitură de pistol, seacă şi uscată, parcă s-ar 
fi rupt un vreasc... Văzură însă într-o vreme pe moş Avram 
sosind cu aeru-i de mâhnire iângă terasă. Li se părea ciudat 
că gâfâie şi ridică ochii cu albul, mărit spre fereastra 
deschisă. 

— Ce este, Avrame? întrebă cucoana Leonora. Unde-i dom 
nul Adrian? 

— Sărut mina, cuconiţă, zise el nehotărât... Domnu 
locotenent îi dincolo de cireş, mai la vale... Dumneavoastră 
n-aţi auzit? ... Eu nu-nţeleg de ce şi-a ridicat viaţa... Am tras 
mantaua peste el, ş-am venit să vă spun... 

Şi sta cu gura căscată, întors puţin spre livadă, pe când un 
țipăt prelung tresărea sus în odăi, şi fereastra deschisă 
rămânea singură, neagră şi pustie. (r) 

Moş Avram apare în final nu numai ca o umbră 
fantomatică a casei pustii, dar şi ca una tragică a ceea ce 
fusese până nu de toult: călăuza credincioasă, însoţitorul de 
nădejde din tot timpul drumului care 51 va duce pe Paul 3a 
ai săi, drum Într-un fel simbolic, al trăirii unor experienţe, al 
modelării sale ca om. Însuşirile morale ale acestui tip uman, 
atât de frecvent întâlnit în creaţia scriitorului - călăuza - îşi 
află în bătrânul moş Avram o sugestivă întruchipare. Este 
interesant de urmărit semnificaţia aparte pe care relaţia 
stăpân-călăuză o capătă în proza sadoveniană. În niciunul 
din aceşti însoțitori de nădejde şi bun sfătuitori ce veghează 
cu paternă grijă orice pas a'l eroului, fie că se. Numesc 
Gheorghiţă Mitrofan (Vremuri de bejenie), Constantin 
(Creanga de aur), moş Avram (Strada Lăpuşneanu), 
Grigore Priceputu (Morminte) etc. Nu vom recunoaşte 
chipul echivoc al acelei slugi care, asemenea spinului din 
basme, îşi urăşte într-ascuns stăpânul, hărăzindu-l uneori 
pierzaniei şi nici pe acela jovial al hazliului şi mult prea 
terestrului scutier Saneho ce-l însoţeşte pe cavalerul Tristei 


Figuri, jinduind după un regat, un comitat, o insulă pe care 
să domnească ca un suveran. Constantin, din Creanga de 
aur ne apare, dimpotrivă, ca un fel de alter-ego, dintr-un ev 
mai îndepărtat, al lui Kesarion Breb: „Cu toate acestea 
slujitorul lui, omul acela mare şi pletos cu înfăţişare de 
dulău ciobănesc, făcea semnul cu smerenie, dar avea şi elo 
privire neprietinoasă pe care o păstra numai pentru el. Deşi 
deosebiți, era între stăpân şi slujitor o oarecare asemănare. 
Slujitorul părea dintr-un veac mai vechi şi mai sălbatic, gata 
să rupă în mini fălcile fiarelor. Umbla în urma stăpânului 
său observându-l cu luare-aminte, deşi se părea că nu vede 
nimic. La un semn ori la un sunet era lângă el, cu fruntea 
plecată, cu pletele atârnându-i de o parte şi de alta a 
ochilor.1* xxiv: 

XXV, Credincioasa călăuză, însoţitorul este în creaţia 
sadoveniană un soi de înţelept al cărui instinct de „primitiv” 
se vădeşte în harul de a presimţi primejdiile, de a citi 
zodiile, semnele vremii, tainele pământului. Moş Avram 
posedă şi el aceste calităţi ce nu sunt străine omului simplu, 
umblat prin lume, deprins a se lupta cu greutăţile vieţii şi 
vitregiile sorții. El este solul întârziat al unei alte lumi, al 
acelei civilizaţii de tip arhaic pe care ascensiunea 
burgheziei săteşti la sfârşitul veacului trecut şi mai apoi a 
celei urbane, industriale, de după război, o destramă tot 
mai mult, transformând-o într-o palidă, amintire a unor 
vremuri de mult npuse. Siadiul avansat al acestui proces 
ireversibil de extindere u relaţiilor capitaliste în mediul 
urban, ascensiunea unei burghezii ariviste, la care tendinţa 
de îmbogăţire cunoaşte forme tot mai brutale şi violente 
într-o societate imediat postbelică, vor forma obiectul 
atenţiei prozatorului în celelalte două scrieri: Oameni din 
lună şi Morminte. 

Asemenea casei doamnei Plopeanu din Copou acaparată 
prin abile uzurpări de voracele cucon Vasilică Guşilă, 
părăginitui imobil al bătrânului profesor Eudoxiu Bărbat 
din Oameni din lună este şi el simbolul unei lumi 


crepusculare. În finalul romanului Strada Lăpuşneanu, 
atmosfera casei a cărei „fereastră deschisă rămânea 
singură, neagră şi pustie” exprimă în nefireasca, sepulcrala 
el tăcere un spaţiu tragic, simbolic. Imaginea pare să îl 
obsedeze pe scriitor de vreme ce o vom întâlni, sugerând 
tot un astfel de spaţiu, şi în alte scrieri ca, bunăoară, în acea 
capodoperă a prozei sale scurte intitulată Un țipăt j „Casa 
tot în întuneric rămase, sub ploaia rece şi mocnită de 
toamnă) saleâmii fâşâiau cu jale, culremuraţi de durere ca 
într-un cimitir”. 

Din scenă însufleţită, casa se transformă subit într-un 
sumbru lăcaş, într-un mohorât sanctuar al morţii, chenarul 
ferestrelor, ca şi orbitele goale, accentuând parcă şi mai 
mult atmosfera aceea de apăsătoare tristeţe şi dezolare. Ca 
şi solitarul ei proprietar, casa profesorului Eudoxiu Bărbat 
poartă şi ea patina timpului, pecetea indelebilă a 
destrămării, semnele iminentei năruiri; „Era însemnată ici- 
colo de lepra bătrâneţii, burlanele dinspre stradă suferiseră 
lovituri, bolta de intrare n-avea cinstea să fie îngrijită de un 
portar”. 

În mod cu totul semnificativ itinerariul pe care îl străbate 
ttnărul licenţiat în drept Traian Bălteanu are ca punct de 
plecare imobilul cel nou al părinţilor de pe Strada Muzelor 
şi pe cei terminus: vechea casă a bătrânului Eudoxiu 
Bărbat.” Călătoria sa se desfăşoară, aşadar, între două 
universuri diferite, incomunicabiie. Cumpărată şi fasonată 
cu preţul înglodării în ipoteci, casa avocatului Bălteanu se 
dovedeşte de la început o investiţie falimentară care, pe 
măsură ce datoriile cresc şi creditorii devin tot mai 
vehemenţi, în loc să ofere confortul şi liniştea dorită, 
hotărniceşte un climat al tensiunii, al grijilor şi certurilor 
familiale. În ea s-au materializat parcă orgoliul, vanitatea şi 
pretenţiile de confort ale unei mici-burghezii provinciale 
care nu-şi poate îngădui traiul pe picior mare fără riscul 
totalei prăbuşiri. Confruntat cu aceste sumbre pei'spective, 
agravate simţitor de abia stinsul vulcan al războiului când 


„suferinţa fu un creditor sever care băâtu la toate uşile”, 
asaltat zilnic de reproşurile unei soţii pretenţioase pe care 
comoditatea, pasivitatea, incapacitatea de a se descurca a 
soţului o fac şi mai violent revendicativă, avocatul Bălteanu 
îşi pune mari speranţe în plecarea la Bucureşti a fiului său 
pentru a-i servi de ajutor profesorului Eudoxiu Bărbat. 
Burghez destul de limitat ce preţuieşte banul, situaţia 
respectabilă, domnul Bălteanu întrevede ca salvatoare 
pentru redresarea situaţiei sale materiale moştenirea averii 
bătrânului profesor. Itinerarul pe care îl va străbate fiul său 
se dovedeşte tot un drum de iniţiere nu atât în universul 
forfotitor şi metropolei, în „furnicarul bucureştean” unde 
mişună o faună coruptă de indivizi venali, cât mai ales în 
valorile morale şi spirituale ale unei alte lumi reprezentată 
de cărturari ca profesorul Eudoxiu Bărbat şi prietenul 
acestuia, paleograful şi arhivarul Grigore Simandiri. Ca şi 
profesorul Stamatin din Creanga de aur, cărui râvnă de a 
restaura un ev de mult apus, de a căuta un, trecutal 
obârşiilor, e împinsă până la sacrificiu, asemenea 
generalului Oraţiu Demetrian din Morminte - şielun 
iscoditor al tainelor trecutului - profesorul Eudoxiu Bărbat 
este însufleţit de pasiunea cercetării vechilor izvoade 
pentru a afla genealogia,; iricul” răzăşilor putneni şi, prin 
aceasta, de a cunoaşte „gândurile strămoşilor mei şi însuşi 
sufletul lor”. Vlăstar al unei fiice de răzeşi, Sadoveanu se va 
arăta statornic preocupat să evoce icele vremuri şi oameni 
în care vedea conservate însuşirile sufletului nostru colectiv. 
În faţa acestei neaşteptate solidarităţi dintre un tânăr 
sensibil ca Tudor Bălteanu, conştient de impasul „oral, de 
slăbiciunile unui tată dispus oricând, pentru bani, să 
eecepte cele mai. Deplorabile compromisuri şi bătrânul 
profesor 

— Visătorul incurabil şi, totodată, omul integru, inflexibil în 
faţa şantajului şi intimidărilor - indivizi taraţi ca publicistul 
A. Floieseu şi Mitu Gorciu se vor recunoaşte, cu stupoare, 
neputincioşi. 


S-a vorbit, şi nu fără oarecare temei, de factura balzaciană 
i acestui roman, trăsătură identificabilă atât în preocuparea 
autorului de a înfăţişa, în funcţie de mediul în care trăiesc, 
unele fizionomii, anumite tipuri umane, îndeosebi figuri de 
arivişti şt profitori aserviţi zeului Mamon, dominați doar de 
setea de câştig, cât şi în surprinderea unor procese sociale 
pe care, la alt nivel şi În ipostaze diferite, le vom întâlni şi în 
creaţia lui Balzac: ruinarea unor categorii umane şi 
ascensiunea burgheziei în condiţiile proliferării relaţiilor 
capitaliste. Asemenea tipuri, orientate univoc pe făgaşul 
parvenirii cu orice preţ, le vom regăsi şi în celălalt 
microroman, Morminte. Pegra demagogilor lipsiţi de 
scrupule de felul avocatului Mitu Gorciu - „catindatul” 
preferat al măcelarilor, băcanilor din Popa Dobre şi al 
proprietarilor din Strâmbeasca - sau lui A. Florescu,. Pe 
care „şapte ani de războaie şi nenorocire, ie ocupaţie, de 
frământări politice, de vremuri tulburi fuseseră (...) ca cele 
şapte vaci grase din Biblie” se îmbogăţeşte aici cu. Un 
exemplar nu mai puţin ambițios: doctorul în „ştiinţe sociale” 
Constantin lonescu care, ca director de minister, deputat, 
apoi ca director al revistei Progresul social a făcut carieră 
„în etaps scurte”. „Omul invincibil, patrioticul doctor” 
pentru care o afacere urgentă şi importantă e o „afacere 
grasă” este hotărât ca prin ot ice mijloace, cu preţul chiar al 
denaturării voinţei testamentare, să intre în posesia averii 
defunctului general Oraţiu Demetrian” tatăl soţiei sale. Şi 
totuşi, privite mai îndeaproape, asemenea creaturi 
„maloneste” vădesc, prin hilara lor găunoşenie şi 
superficialitate, prin versatilitatea şi locvacitatea lor 
demagogică, afinități mal degrabă cu personajele 
caragialeşti, decât cu cele balzaciene. Asemenea 
similitudini pot fi observate şi la nivelul unor situaţii 
imaginate. Intuit de tânărul avocat Emanoil Modru, planul 
de acţiune al doctorului Constantin lonescu se bazează pe 
un adevărat „lanţ al slăbiciunilor”, descris Sn cel mai curat 
stil caragiaâese li „Doctorul încercă să-mi treacă mie 


afacerea pierdută pentru motivul că eu am o „oră, care soră 
e măritată cu lon Popescu Inod, care lon Popescu Inod va 
prezida foarte curând o secţie la 

Casaţie, care secţie Ia Casaţie are în dosarele ei celebra 
afacere a terenurilor. La Ion Popescu Inod nu se poate 
ajunge; magistratul acesta subţire şi nalt, chel şi în 
aparenţă somnolent, e dur ca o bară de fier; - însă lon 
Popescu Inod are slăbiciune pentru soţia sa, prea frumoasa 
şi prea cocheta mea soră Ana; iar prea frumoasa mea soră 
are Ia rândul ei slăbiciune pentru fratele ei geamăn 
Emanoil Modru.” 

Există, de asemenea, o mare diferenţă de optică între 
modul în care vedea Balzac lumea citadină a metropolei 
pariziene şi felul în care priveşte Sadoveanu „furnicarul” 
Capitalei. Acea atitudine de arbiter elegantiarum pe care, 
ademenit de febra luxului, Sn Parisul tuturor contrastelor, 
Balzac a ţinut cu ostentaţie să o afişeze îi este cu totul 
străină lui Sadoveanu. Ca atâtea personaje ale sale, 
Sadoveanu va rămâne un „ursuz” din alt ev în forfota lumii 
bucureştene. Spre deosebire de un Balzac al cărui 
„ataşament pătimaş faţă de tendinţele epocii îl găsim 
concentrat în dragostea ce-o nutreşte pentru Paris” 1, 
Sadoveanu nu se va simţi în largul său în agitația 
bucureşteană, preferind casa liniştită de ia Fălticeni sau pe 
aceea din patriarhalul Copou. Destinul nefericit al unor 
prieteni ca Ion D. Manolache-Holda sau Ion Bârşeanti, 
răpuşi de boli şi mizerie în tentacularul oraş îl vor 
determina să împlinească hotărârea pe care o luase în sine 
de mai multă vreme: „Am asistat în tăcere la toată această 
înfricoşată spovedanie a urriilinţii şi neputinţii şi am simţit 
pe mine cămaşa de gblaţă şi inima mi s-a ghemuit între 
ghimpi... Hotărârea de a evada din Bucureşti s-a accentuat 
ca o spaimă. Am lepădat tot. În primăvara anului 1906, mi- 
am încărcat calabalâcul şi m-am întors Ia Fălticeni, cu. 
Puţine mijloace, cu nădejdi multe...2 


Şi mai târziu, cu toate periodicele reveniri în Capitală, el 
va continua să tânjească după „liniştea unei prisăci”. 
Locuinţa sa din ultimii ani ai vieţii - casă în care G. 
Călinescu vedea un loc unde sălăşluieşte Liniştea - era un 
univers al reculegerii în care. Departe de forfota oraşului, 
scriitorul voia să se regăsească pe sine. În firea retrasă, 
tăcută a unora dintre personajele sale recunoaştem ceva 
din structura sufletească a povestitorului, a cărui dorinţă - 
„vreau sa fiu al meu”... - formulată de timpuriu nu îşi afla 
nicăieri mai bine împlinirea ca în dumbrăvile edenice ale 
Deltei, în liniştea solemnă a pădurilor seculare, în 
vecinătatea crestelor Ceahlăului, în mijlocul unei naturi 
neprihănite unde putea întâlni acele zidiri ale creaţiei 
dintâi” care fuseseră leagănul strămoşilor săi. Provocării, 
sfidării lumii mondene, niciunul dintre „raisoneur-ii” săi - 
Tudor Bălteanu, Emanoil Modru, Paul sau Adrian Plopeanu 
etc. - nu îi va putea răspunde, asemenea unui Rastignae; 
„Şi acuma, între noi!” 

Oricât de indefinit ar părea la prima vedere, acel drum al 
iniţierii îl putem recunoaşte şi în Morminte, cu diferenţa că 
el nu mai capătă de data aceasta o extensie spaţială, ci o 
adâncime temporală. Există mai întâi un plan al prezentului 
în care se desfăşoară investigația tânărului avocat Emanoil 
Modru în scopul stabilirii adevărului şi îndeplinirii dorinţei 
testamentare a lui Oraţiu Demetrian, figură ce prezintă 
frapante afinități spirituale cu aceea a lui Eudoxiu Bărbat. 
Dar aceste ultime dorinţi ale unui om dispărut îi vor revela 
tânărului avocat nu numai o conştiinţă integră, dar şi un 
adevăr de altă natură, rod al meditaţiilor, darşi al unei 
experienţe dramatice, trăită odinioară, în timpul războiului, 
de generalul Oraţiu Demetrian când „în vremea tragediei 
eu primisem o iniţiere surprinzătoare de la pământ şi de la 
oameni5,. Parcă pentru a marca această neaşteptată 
coborâre în timp, autorul creează o atmosferă stranie. 
Solemnul moment al citirii testamentului este precedat de 
evocarea unui spaţiu insolit în care, ca în unele dintre 


prozele lui Mircea Eliade, contururile lumii reale sa 
estompează, străzile şi casele Bucureştiului de odinioară 
căpătând parcă o altă, bizară identitate: „Am avut o clipă 
impresia că nici nu mă aflam în capitală. Printr-un joc 
obişnuit mie al imaginaţiei, am admis că e cu putinţă să fi 
trecut într-un peisagiu străin, depărtat şi tainic. S-a deschis 
şi s-a închis o portiţă: Bucureştii au rămas la o sută sau la o 
mie de kilometri. Mă aflu într-o înfundături fie grădini, 
lângă o bisericuţă. Copaci bătrânl se ridică după un zid. 
Doamna Agripina s-a oprit lângă o poartă grea de fier. Are 
şi aici cheie. Fără să mai rostească un cuvânt, a deschis şi” 
m-a lăsat să intru; a închis şi n-am mai văzut-o. Am regretat 
dintr-odată ochii ei simpatici şi foşnetul straiului ei. 

Am stat singur un răstimp privind în jur; în stânga era 
umbră de arbori deşi; în dreapta grădină deschisă, cu flori 
nouă, până la terasa unei case acoperită cu ţiglă roşie. 
Păreţi albi, persiene verzi. Trei scaune de mlajă. În jurul 
unei măsuţe, pe terasă. Singurătate desăvârşită; nu se vede 
om, nu s-aude glas. Poate-i casa cu personagii adormite de 
vrajă. O casă de departe, din basmele prunciei. 

De la bisericuţa de aproape sună clopotul, melodios, sub 
cerul de azur curat al dimineţii. Într-un tei vechi din 
preajma mea un grangur a fluierat sonor de câteva ori. 
Atunci vraja s-a isprăvit; uşa casei s-a deschis.” 

Document impresionant de viaţă, testamentul lui Oraţiu 
Demetrian reînvie nu numai o pagină de vitejie din istoria 
poporului nostru, dar tălmăceşte secretul, temeiurile 
profunde ale acestui eroism colectiv. Ca unul dintre cei 
mulţi pe care soarta i-a adunat laolaltă într-un ceas de mare 
cumpănă pentru ţară, Grigore Priceputu este, nu mai puţin, 
o figură exponențială, semnificativă pentru înţelepciunea, 
iscusinţa şi curajul omului simplu, al ţăranului care în 
necurmata sa acţiune asupra pământului şi în milenara sa 
vieţuire în sânul naturii a deprins marea lecţie, înțelesurile, 
tâicurile şi şoaptele Firii. Încă din 1930 Mihai Ralea6 intuise 
cu fineţe fazele unei consubstanţiale legături dintre om şi 


natură în proza lui Sadoveanu. - proces căruia îi urmează, 
pe măsura angajării tot mai active a individului în Istorie, o 
treptată desprindere din sânul acestei matrice 
modelatoare: „Natura lui Sadoveanu e o natură istorizantă, 
natura care a văzut, a auzit, a înghiţit multe suflete. 

Ea e un depozit, un cimitir de veleităţi şi frămintări stinse 
Ka păstrează toate urmele vieţii care au palpitat în sânul e:. 
Strigoii neodihniţi, închişi în ea îi dau o mişcare şi un suflu 
Şiouptele lor se aud câteodată toamna, ca şi speranţele lor 
de înviere primăvara. Un fluid, ca o osmoză curge mereu de 
la om către pământ şi din pământ renaşte către om.” 

Inexplicabil, nebunesc, stupefiant pentru duşmanul care îi 
întâmpină cu gloanţe de pe colină, gestul lui Grigore 
Priceputu de a se cobori în vale pentru a lua apă de la 
fântână şi, ajuns acolo, de a adăpa cu grija unui gospodar 
necuvântătoarele ieşite cârd de prin ogrăzi - episod dintre 
cele mai frumoase din creaţia sadoveniană - nu este un act 
ostentativ de bravură. K1l are mai degrabă semnificaţia 
săvârşirii unui ritual - apa fiind un simbol fundamental al 
vieţii - în timpul căruia satul părăsit se însufleţeşte subit 
prin sutele de ţipete ale vieţuitoarelor deîndată ce se aude 
scripetele găleţilor ieşite din fântână. l'rin însăşi oficierea 
acestui ceremonial al umplerii găleţilor cu apă, Grigore 
Priceputu se ştie în afara morţii. În acest scurt moment de 
acalmie, el redevine gospodarul de odinioară care prin 
acest act aproape ritual, celebrează insondabilul mister al 
vieţii. Cu acest personaj se face, aşadar, trecerea în alt 
timp, mai apropiat de acela când s-a săvârşit geneza 
sufletului unui popor atât de osmotic legat de spaţiul 
zămislirii sale. Ca şi bunicul viu, ciobanul care „cunoştea 
stelele, florile şi vietăţile”, ca de altfel asemenea multor eroi 
sadovenieni, Grigore Priceputu este, cum o arată şi numele, 
iscusit în sondarea şi descifrarea tainelor pământului, în 
detectarea cu ajutorul' furcuţei de măceş a acelor 
pământuri amicale, vii, „în care n-a săpat şi n-a scurmat 
niciodată mână de om”, în care „omul se simte bine, ca într- 


o amintire paradisiacă”. Pentru el natura e un grornovnic 
ale cărui semne ştie a le „ceti”, desluşind în ele la tot pasul 
urmele vitregiilor pe care le-a avut de înfruntat poporul de- 
a lungul zbuciumatei sale istorii: „Sunt şi în poiana asta 
ciolane de oameni vechi, ca în toate părţile. De când bate 
asupra noastră acest necaz, domnula colonel, una alta asta 
este... de ne poartă ba prin ţara Ardealului. Ba la Jiu, ba la 
Dunăre... de câte ori am poposit, am căutat pentru odihna 
mea un loc viu. Şi pentru a dumneavoastră hodină, am 
căutat totdeauna, domnule colonel, de când vă servesc. Pe 
oriunde am trecut, arar a fost să nu-mi dea furcuţa semn. 
Este şi un semn anume, când oasele sunt amestecate cu 
metal. Acolo poate fi comoară de aur, dar mai ales pot fi 
urme de fior, căci râu-i râpă... una alta asta este... nu-i şes, 
nu-i deal, nu-i vale de apă, unde să nu fi fost în vremea 
veche bătălie, cum este şi în zilele noastre. Amărâte zile... a 
şoptit ca pentru sine Grigore Priceputu. Tot aşa am aflat de 
la bătrâni că a fost şi altădată.'1 

Capătă astfel relief o altă idee fundamentală a creaţiei 
sadoveniene: ideea că toate au un sens, că nimic nu este 
aleatoriu, că lumea este o carte de semne. Dar, spre 
deosebire de alţi eroi sadovenieni - un Ilie Turculeţ, 
bunăoară - şi ei meşteri pricepuţi în citirea zodiilor, a 
semnelor din natură, Gx-igore Priceputu este mai mult 
decât un „filozof11 al naturii, unul al istoriei, un om care şi 
sub vijelia vremurilor nu îşi întrerupe dialogul său cu 
veşnicia. Experienţa trăită de Oraţiu Demetrian alături de 
acest însoțitor al său - căci şi Grigore Priceputu 
îndeplineşte aici acelaşi rol de călăuză - va avea astfel 
semnificaţia unei adevărate regenerări morale, unei 
iluminări interioare: „Flacăra pe care a aprins-o el în mine a 
crescut, mi-a aţâţat sufletul spre regiuni obscure, iar 
cunoaşterea spre o sumă de investigaţii. 

Un popor nu valorează prin masa lui amorfă, ci prin 
elementele excepţionale; acestea sunt jaloane ce indică 
posibilităţi viitoare ale colectivităţii. Din elemente gregare 


şi tâmpe nu poate ieşi nimic; ele sunt menite să cadă la 
gunoiul veacurilor. Cu mistică surprindere constatam în 
oastea aceea în retragere, care mă făcuse a desnădăjdui o 
clipă, puterea de suflet care pe urmă a ridicat-o iar şi i-a 
asigurat izbânzile. Grigore Priceputu nu fusese singur. Ca el 
căzuseră şi alţii; ca el mai rămăseseră mulţi f m-am obişnuit 
a-i cunoaşte. 

Aceste individualităţi de elită îmi dovedeau că, în colţul de 
îume în care trăim azi, elementul primar „om” a urmat în 
timp anume legi de dezvoltare; că lumea aceasta de la 
Carpaţi a cunoscut cândva o înflorire culturală.11 Acest 
„ceas al iniţierii” lui Oraţiu Demetrian este au mai puţin 
revelator pentru tânărul Emanoil Modru care, astfel, se 
simte purtat într-un „veac afund”, în vremuri imemoriale, În 
legendă. În mod totuşi surprinzător, finalul edulcorat, 
convenţional al acestui roman - marcat de altfel nu o dată 
de situaţii facile, ne convingătoare, de episoade parazitare - 
ni-l înfăţişează pe Modru ca un personaj şters. Tulburat de 
chipul angelic al domnişoarei Cireaşa, cea de a doua fiică a 
lui Oraţiu Demetrian, Modru va renunţa la visul unei 
evaziuni, unei experienţe proprii de cunoaştere, meditând 
cu senină resemnare: „Pornirea mea cea mai secretă era să 
abandonez totul, să pornesc într-o călătorie îrtimmată care 
n-are loc şi timp; ştiam însă că viaţa mă va umili şi mă va 
întoarce de unde plec. Afacerile sunt afaceri. Totuşi; veam 
drept şi la puţină nebunie.” 

Departe totuşi de a se constitui ca un insignifiant 
apendice, ca o irelevantă anexă în ansamblul creaţiei 
prozatorului, Strada lăpuşneanu, Oameni din lună şi 
Morminte ne oferă pagini ia are un numai, că îl 
recunoaştem pe scriitor în preferința şi vocaţia sa de a trata 
unele motive, teme, de a evoca anumite destine umane, dar 
- înfăţişându-ne acele momente de deplină conjuncţie, i 
destinului individual cu cel colectiv - ele se integrează 
armonic în ceea ce cu atâta îndreptăţire s-a numit: eposul 
sadovenian. “Scriitorul pentru care „nici un argument nu 


poate sta mai presus lecât o frumuseţă* izbuteşte şi aici, în 
cele mai reuşite episoade...; i convertească istoria cea mai 
vie, trăită, în mit, să desluşească,; i să confere unui moment 
de yăscruce din istoria poporului nostru id-ea „lamură a 
eternității, lamura sufletului generaţiilor*, ADR IA N A 
NGHELESCU. 

S: 1. Rada Lpuşneanu a'AEEL cronologic 

Î8805 noiembrie Se naşte Mihail Sadoveanu. Tatăl său.; 
avocatul Alexandru Sadoveanu, era fiu de ţăran cin ţinutul 
Gorjului, iar mama, Profira, provenea vm familia de răzeşi 
Ursaki, din satul Verşeni, de pe apa Moldovei. 

.188? E înscris la şcoala primară din satul Vatra Paşcani. 
Aici are învăţător pe M. Busuioc, evocat mai târziu de 
scritor în Domnu” Trandafir. 

Pasiunea pentru istoria poporului român, pentru vitejii lui 
voievozi, şi mai ales adevăratul său cult pentru Ştefan cel 
Mare înceţp să se afirme încă din anii copilăriei şi ai şcolii 
primare: „Din cei danţai ani ai vieţii mele Ştefan cel Mare a 
fost pentru mine cel mai luminos erou al istoriei. Îmi plăcea 
să caut prin. Cărţile pe. Care îe aveam la îndemână cât mai 
multe lămuriri asupra epocii în care a domnit peste Ţara 
Moldovei acel voievod minunat. În şcoala primară, la 
dascălul meu Busuioc, am fost scos la lecţie să spun ce ştiu 
despre bătălia de la Războieni. Am ieşit în faţa băncilor şi 
am început a povesti oejor 

KXXV de faţă, pe larg, cum s-a săvârşit acest episod al 
domniei marelui voievod. Domnul Busuioc, minunat de 
cunoştinţele mele, m-a cercetat numaidecât de unde am 
aflat toate acele lucruri. „Din cărţi”, am răspuns cu linişte. 
„la adă-mi şi mie acele cărţi, să le văd şi eua spus domnul 
Busuioc. M-am înfăţişat cu - comoara din care îmi luasem 
acele cunoştinţe: Istoria românilor a lui Tocilescu, alta a lui 
Xenopol, şi altele pe care le găsisem prin biblioteca tatălui 
meu. Gustul pentru istorie, de altfel, “l-am moştenit de la 
tata, care avea obiceiul să-mi povestească cu mare plăcere 


din istoria popoarelor şi mai cu osebire din istoria 
Franţei/1. 

! 1891 Absolvă şcoala primară. 

11892 Devine elev al gimnaziului „Alecu Donici” din 
Fălticeni, al cărui director era Vasile Lovinescu, tatăl lui E. 
Lovinescu. „Mă aflam într-o şcoală nouă. 

— Îşi amintea Mihail Sadoveanu -, despre care fusesem 
încredinţat că e plină de greutăţi şi năcazuri... Câteva luni 
am urmat cursurile într-un local vechi, o casă boierească de 
demult.'Pe urmă, în preajma sărbătorilor de iarnă (1892- 
1893), am intrat în localul nou. Deosebit de frumos şi 
încăpător.” împreună cu colegii săi de gimnaziu 
organizează jocuri,. De-a haiducii”. Lui Mihail Sadoveanu îi 
plăcea să îndeplinească mai ales roluri de eroi populari, 
cum precizează E. Lovinescu, acesta făcând parte din 
grupul urmăritorilor: „Sadoveanu făcea mai totdeauna pe 
haiducul, iar eu făceam parte din poteră14. 

1895 Începând să aibă o mai mare pasiune pentru 
pescuitul cu undiţa, cutreieră necontenit bălțile Şomuzului 
şi Nada Florilor, acordând o mai mică atenţie pregătirii 
şcolare, din care cauză rămâne repetent. 

Moare Profira Sadoveanu, mama scriitorului, prevocându-i 
o profundă durere, prelung resimţită în inima sa: „Când a 
murit, aveam paisprezece ani, elev al gimnaziului din 
Fălticeni. A fost o lovitură aşa de brutală, încât am simţit-o 
îndelung după aceea. Era între mine şi mama o legătură 
strânsă de iubire. Ea iubea în mine pe primogenitul ei şi 
avea şi bucuria asemănării mele cu ea”... 

Debutează în revista umoristică Dracu, din Bucureşti, în 
numărul din 20 aprilie 1897, cu schiţa Domnişoara M... din 
Fălticeni, semnată Mihai din Paşcani. În aceeaşi revistă, în 
numărul din 30 aprilie, publică poezia Homo, iscălită tot 
Mihai din Paşcani. Toamna, se înscrie la Liceul Naţional din 
Iaşi, unde întemeiază o frumoasă şi durabilă prietenie cu N. 
N. Beldiceanu şi Enric Furtună. 


Colaborează la revista Vieaţa nouă, mult solicitată, în acea 
vreme, de tinerii începători în ale scrisului, printre care 
Grigore Pişculescu (Gala Galaction), N. D. Cocea (care 
iscălea cu pseudonimul Nelly), Tudor Arghezi şi alţii. În 
paginile acestei reviste, Mihail Sadoveanu semnează pentru 
prima dată cu numele său adevărat. 

Publică poezia Din răsărit şi schiţa Dinu în revista Carmen, 
unde semnează şi cu pseudonimul M. S. Cobuz. Împreună 
cu un coleg, Constantin Moţet, scoate timp de zece 
săptămâni revista Aurora. 

Sub pseudonimul M. S. Cobuz colaborează la revista 
Pagini literare, condusă de Artur Stavri şi Ion Gorun, în 
coloanele căreia mai semnau 1. L. Carsgiale, G. Coşbuc, A. 
Vlahuţă, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Jean Bart şi alţii. 

4 iulie - 22 august Publică în ziarul ieşean Opinia un ciclu 
de Povestiri vânătoreşti, poezii şi cronici. Octombrie 
împreună cu publicistul Matei Rusu scoate revista literară 
Lumea, care încetează însă după cel de al treilea număr, din 
lipsă de fonduri: „Am suportat cu uşurinţă dispariţia revistei 
la care mă angajasem pe jumătate. Nici nu-i putea fi alta 
soarta. Chiar m-ara bucurat într-o privinţă că m-am 
despovărat de atare întreprindere mediocră”, „în anii 1-89” 
-1900, eram pentru mulţi din colegii mei de liceu autor 
consacrat: publicasem nuvele şi poezii în câteva reviste, 
scrisesem foiletoane într-o gazetă locală Opinia; alcătuisem 
Imnul liceului, căruia maestrul Enrico Mezetti îi compusese 
muzica „Făcusem să circule un timp ş-o revistă 
centrigrafiată, Aurora, care se petrecuse cu florile 
primăverii ce-o născuse. Eram preocupat şi absorbit eu 
desăvârşire de pasiunea mea literară în aşa măsură, îneât 
îmi întrebuinţam toată vremea cu manuscrisele şi cărţile/ 

Absolvă Liceul Naţional din Iaşi. În toamnă, devine student 
la Facultatea de drept din Bucureşti, dar nu perseverează, 
atras fiind de boema literară şi de mediul scriitoricesc. 

Noiembrie-decembrie Colaborează la Revista literară a lui 
Th. M. Stoenescu, Colaborează la Revista modernă, 


începând eu numărul 14, din 21 mai, cu versuri, proză şi 
traduceri, semnând M. Sadoveanu-Cobuz, S. Prisăcaru, Ilie 
Puşcaşu. Aici publică nuvela Ion Ursu (nr, 32, 33, 33, 36, 
37). 

21 octombrie Se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu, stabilindu- 
se la Fălticeni. „Căsuţa în care locuiam fusese cândva a lui 
Vasile Fieraru, şi găzduise în ea şi 

Creangă după ce fusese izgonii, cu Trăsnea şi Mogorogea, 
de la Pavel Ciubotaru, în urma istoriei cu „poştele”...” 

Elaborează prima variantă a romanului Şoimii, intitulată 
Fraţii Potcoavă. În acest sens, îl anunţă pe Enric Furtună: 
„Am scris neîntrerupt vreo cincisprezce zile şi am dat gata 
un roman pe care l-am botezat Fraţii Potcoavă. Patruzeci de 
file scrise mărunt-mărunt cum ştii tu că scriu eu! Hm! Fraţii 
Potcoavă! Nu-i aşa că miroase a romantism? Lucruri care s- 
au întâmplat ia 1570... Ciudat. Şi eu am crezut că-i 
romantic; dar Beldiceanu zice că nu-i romantic. Vorbă! 
Tocmai romantic n-o fi el, că oamenii care se învârt în 
povestire nu-s nici de carton, nu-s nici zmei, nici eroi care 
au câte o bătălie în fiecare zi - înţelegi. Prăpăstii niciodată 
n-o să pot scrie. Îs oameni ca toţi oamenii, numai cu patimi 
mai mari şi cu caractere mai tari, cum erau pe vremea 
aceea de frământări.” 

Este încorporat la regimentul 16 Suceava din Fălticeni. 
Publică Fraţii Potcoavă în revista Pagini literare, în 
numerele 1-6. 

Îşi începe colaborarea la revista Sămănătorul, în. Numărul 
din 13 aprilie 1903, cu nuvela Necunoscutul. Publică nuvele 
în Revista idealistă. 

Textul romanului Fraţii Potcoavă trece prin remanieri 
succesive. La 26 februarie, Mihail Sadoveanu îi comunica 
lui Enric Furtună: „Eu m-ara pus să lucrez, adică să 
prelucrez. Nemulțumit de Fraţii Potcoavă, vreau să-i prefac 
şi nădăjduiesc mai mult şi mai bine în acest avânt nou care 
va înnoi o lucrare care nu-mi mai place ca tehnică, dar care 
mă ademeneşte încă ca tablouri şi concepţie. Setea după 


mai hun mă chinuite,” La 12 aprilie îi scria din nou 
prietenului său: „De mult am isprăvit de prelucrat Fraţii 
Potcoavă, acum cu titlul nou de Şoimiise pare că scriitorul 
nu era încă satisfăcut pe deplin de forma romanului său, 
anunţându-l iarăşi pe Enric Furtună, la 1 iulie: „îţi 
scrisesem că am prelucrat Fraţii Potcoavă. L-ram prelucrat; 
şi acum plănuiesc să-i mai prelucrez odată. Înţelege şi tu 
dacă poţi”. Publică ultima variantă a romanului, cu titlul 
Şoimii, În foiletonul ziarului Voința naţională, la sfârşitul 
lunii noiembrie. 

Toamna, la chemarea lui St. O. Iosif, se mută la Bucureşti, 
intrând în redacţia revistei Sămănătorul. Colaborează la 
Făt-Frumos şi Luceafărul. 

E numit copist la Casa Şcoalelor. 

Irupe strălucitor în literatura româna, publicând, Ia scurte 
intervale de timp, patru volume: Povestiri, Şoimii, Dureri 
înăbuşite şi Crâşma lui Moş Precu. „Anul 1904. - scria N. 
Lorga -, s-ar putea numi „anul lui Sadoveanu”, după acela 
dintre scriitorii care s-au ridicat în cuprinsul lui, printr-o 
bogăţie de activitate admirabilă, la situaţia de cel mai citit şi 
mai iubit dintre nuveliştii de astăzi.” 

Ocupă, pentru scurt timp, funcţia de subşef de birou la 
Direcţia Artelor pe lângă Ministerul Instrucţiei şi Cultelor, 
reîntorcându-se apoi la. Casa Şcoalelor. 

Publică, în revista Albina, la îndemnul lui G. Coşbuc, suita 
de povestiri Scrisori trimise de un prietin pribeag. 

XLI 

În revista Curentul nou din Galaţi, nr. 1, din 15 noiembrie 
1905, II. Sanielevici publică articolul Morala d-lui 
Sadoveanu, pe marginea celor patru volume apărate anul 
precedent, acuzându-l pe scriitor, în med aberant, de 
imoralitate. Opiniile eronate ale lui 

Sanielevici sunt spulberate de G. Ibrăileanu, prifl articolul 
Doi critici şi mai mulţi scriitori, apărut tot în Curentul nou, 
nr. 2, din 15 decembrie 1905. 


Publică volumul Povestiri din război, inspirate din luptele 
poporului român pentru cucerirea independenţei naţionale. 

Colaborează la Luceafărul. 

Spre surprinderea multor confraţi de literatură, se 
stabileşte din nou la Fălticeni. 

Martie Apare, la Iaşi, revista Viaţa românească, al cărei 
colaborator statornic devine, încă din primul ei număr, în 
care publică nuvela Pustiul. Oferindu-şi colaborarea, îi scria 
lui G. Ibrăileanu: „Mă gândesc, dacă s-ar putea odată să 
dea mina toţi oamenii de bine, să sfarme cetatea ticăloşiei 
în ţara asta... Dacă s-ar putea să trezim, să chemăm la 
adevăr şi la bine generaţia ce vine - ca să nu fie după aceea 
prea târziu! 'e atâta putere, atâta inteligenţă, comori 
nepreţuite în poporul acesta, pe care prea puţini l-au 
înţeles şi pe care atâţia l-au exploatat! De s-ar pu-, tea! 
Jumătate din viaţă aş da bucuros ca să pot să-mi văd cu 
ochii acest vis în jumătatea aceastălaltă ce mi-ar rămânea.” 

Tipăreşte volumele Floare ofilită, Monmântul unui copil şi 
Amintirile căprarului Gheorghiţă. În urma raportului 
elogios al lui Titu Maiorescu, volumul de Povestiri este 
încununat cu premiul Academiei Române. 

Colaborează la Convorbiri literare. 

26 martie După marile răscoale ţărăneşti, faţă de care a 
avut o atitudine de deplină adeziune, este numit inspector 
al cercurilor culturale săteşti şi al bibliotecilor populare. 
Din însărcinarea lui Spira 

Haret, ministru al instrucţiunii, cercetează cazurile unor 
învăţători din judeţul Suceava acuzaţi ca instigatori ai 
ţărănimii. În rapoartele sale, Mihail Sadoveanu se situa 
ferm de partea adevărului, a. Maselor exploatate. De pildă, 
în raportul său din 3 septembrie scria: „Mulţi mi-au spus 
limpede: dreptatea este a munci toiului obijduit. Arendaşii 
şi proprietarii, fără deosebire de naţionalitate, îşi bat joc de 
munca românului. Toţi surtucarii satului, primar, notar, 
scriitoraş, mulg fără ruşine, fără milă, această vacă 
lăptoasă...” 


15 noiembrie Apare, la Fălticeni, primul număr ai revistei 
Răvaşul poporului, destinată ţărănimii, pe care o editează 
împreună cu Artur Gorovei. Revista a durat până la 1 
octombrie 1909. 

Tipăreşte volumele Vremuri de bejenie, La noi în Vuşoara 
şi însemnările lui Neculai Manea. 

90S Se constituie Societatea scriitorilor români, Mihail 
Sadoveanu fiind ales preşedintele ei., Publică volumele 
Oameni şi locuri, O istorie de demult, Duduia Margareta şi 
Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când 
era cursul lumii 5250 de ani. 

9909 împreună cu St. O. Iosif, Ilarie Chendi şi Dimitite 
Anghel scoate revista Cumpăna, apărută din noiembrie 
1909 până în aprilie 1910. 

E prezent în librării cu volumul Cântecul amintirii. 

F9101 aprilie Este numit director al Teatrului Naţional din 
Iaşi, funcţie pe care o va deţine până în ianuarie 1919. 

Tipăreşte volumele Povestiri de seară, Genoveva de 
Brabant şi Cum putem scăpa de nevoi şi mm putem ăobânăi 
pământ. 

Jelii 

2 februarie Teatrul Naţional din Bucureşti repre-a crintă 
piesa sa într-un act De ziua mamei, Apar volumele Apa 
morţilor şi Povestiri de petrecem, şi de folos. * 

Colaborează la ziarul Universul. 

În Viaţa românească (numerele 10, 11-12 din 1912 'şi 1, 4, 
5, 6, 7, 8, 8 din 1913) publică romanul Neamul 
Şoimăreştilor. 

Publică volumele Bord elenii şi Un instigator. 

Este încorporat, ca sublocotenent în rezervă, luând. Parte 
la campania din Bulgaria. 

19li La izbucnirea primului război mondial este iarăşi 
încorporat, la regimentul 16 Războieni. 

Tipăreşte volumul Privelişti dobrogene. 

Apare în librării Neamul Şoimăreştilor, 


26 mai Este ales membru corespondent al Acadea miei 
Române. 

Este din nou concentrat, participând, alături da compania 
pe care o comanda, la executarea lucrărilor de apărare. 

Pubileă volumele Foi de toamnă, Printre gene şi 44 de zile 
în Bulgaria, la parte la primul război mondial, cu gradul da 
căpitan în rezervă. 

Redactează, împreună cu Ion Minulescu şi Petra 
Locusteanu, ziarul România, organul Marelui Cartier 
General al Armatei. Articolele publicate aici la reuneşte în 
volumul File sângerate. 

XLIII. 

1918 Se stabileşte la Iaşi, pe dealul Copoului, în fosta casă 
a lui Mihail Kogălniceanu. 

Apare volumul Umiliţii mei prietini. 

.9192 februarie - 21 decembrie Editează, la laşi. 
Împreună cu G. Topârceanu, revista Însemnări literare. 

7920 Martie Reapare revista Viaţa românească, la care 
are, ' în continuare, o fecundă colaborare. 

Tipăreşte volumele Umbre, în amintirea lui Creangă, 
Frunze-n furtună, Povestiri pentru moldoveni şi Priveghiuri. 

Îşi începe colaborarea la Adevărul literar şi artistic. 
Publică volumele Cocostârcul albastru şi Strada 
Lăpuşneanu. 

Apar volumele Neagra Şarului, Pildele lui cuconu 
Vichentie şi Lacrimile ieromonahului Veniamin. 

8 iunie Ales membru activ al Academiei Române; ţine 
discursul de recepţie despre Poezia populară. Îi răspunde 
G. Bogdan-Duică: „Primindu-te “astăzi în mod sărbătoresc, 
în Academia Română, noi colegii d-tale îţi dăm un loc de 
recunoaştere, pe care popjrul român ţi-a dat-o deplină, 
călduroasă şi neşovăitoare încă de mult timp... Fii binevenit 
între noi, mare meştere Sadoveanu'1. E prezent în librării 
cu volumele Oameni ăin lunas Ţi-aduci aminte şi Războiul 
balcanic. 

XIV 


Colaborează la revista Lumea-bazar sâptăiminal. Tipăreşte 
volumul Spre Emaus, în colaborare cu D. D. Pătrăşcanu. 

Pentru a-l iniţia pe Panait Istrati în frumuseţile munţilor 
Moldovei, organizează o călătorie la Cheile Bicazului. 

Tipăreşte Venea o moară pe Şiret. 

Participă, împreună cu Liviu Rebreanu, ca delegaţi ai 
Societăţii scriitorilor români, la Congresul P E. N. Clubului 
de la Berlin. 

E prezent cu volumele Ţara de dincolo de negură, 
Dumbrava minunată şi Sfintele amintiri (în colaborare cu D. 
D. Pătrăşcanu). 

Iunie Călătoreşte în Olanda. 

Publică volumele Demonul tinereţii, împărăţia apelor, 
Olanda şi Hanu-Ancuţei. 

Împreună cu Ştefană Velisar-Teodoreanu şi Ionel 
Teodoreanu întreprinde o călătorie la Constantinopol, cu 
scopul principal de a se documenta pentru romanul Zodia 
Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, la care lucra în acel 
timp, după cum însuşi mărturisea: „Pe mine mă interesau 
îndeosebi unele privelişti şi locuri în legătură cu istoria 
Moldovei, Aveam nevoie de ele pentru un roman istoric pe 
care tocmai îl isprăveam: Zodia Cancerului sau Vremea 
Ducăi Vodă”. 

Apare romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă. 
În revista Viaţa literară, din 16 noiembrie 1929, G. 
Călinescu scria: „Cu Zodia Cancerului, dl Mihail Sadoveanu 
are în sfârşit un roman, iar literatura română un roman 
istoric... Nimeni n-a pus în valoare mai cu iscusinţă ca dl 
Sadoveanu în acest roman resursele verbale ale cronicilor, 
fără să cadă deloc în pedantism arhaic şi manieră. Savoarea 
limbii este aşa de definitivă încât pun, fără îndoieli, Zodia 
Cancerului printre capodoperele de stil aâe literaturii 
noastre.” 

33Q Noiembrie Este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei 
de 50 de ani. În cuvântul ţinut la agapa colegială a 
scriitorilor, Liviu Rebreanu spunea: „Literatura lui 


Sadoveanu nu mai poate fi nici lăudată, nici criticată. Ea a 
ajuns dincolo de laudă şi critică, a intrat în patrimoniul 
neamului, a devenit o componentă a sufletului nostru pe 
care-l sintetizează”. Cu acelaşi prilej, Octavian Goga 
spunea: „Opera literară a lui Sadoveanu s-a clădit pe acel 
principiu de robustă sănătate morală, cu toate atributele ei 
fireşti, din care s-a născut unitatea românilor într-o 
închegare de stat. Cred că literatura de mâine nu se poate 
despărţi de această albie largă, dacă vrea 'să-i creeze 
existenţei noastre un acord cu eternitatea”. 

Publică Baltagul şi Depărtări. 

Apar Măria sa puiul pădurii şi Trenul fantomă. 

Publică Nunta domniţei Ruxanda şi T]var. În Adevărul 
literar şi artistic, din 17 aprilie 1932, G. Călinescu releva: 
„Autorul Nunții domniţei B/uxanda scrie moldoveneşte cum 
scrie Neculce sau Creangă, cu o mireasmă grea de vin 
vechi de Cotnar, păstrat într-o butie veche, aceea a unui 
simţ de ţarăcu toată străvechimea ei. Dl Sadoveanu scrie ca 
eroii săi înveşmântat în contăş şi cu gugiuman şi este nu un 
romancier, ci cel mai mare cronicar pe care l-a dat Moldova, 
minunat cronicar şi vrednic urmaş al lui Ureche, al celor doi 
Costineşti şi al lui Neculce”. 

Kitwll 

XLV* 

Tipăreşte Locul unde nu s-a întâmplat nimic vi romanul 
istoric Creanga de aur. 

Apar volumele Nopțile de sânziene, Soarele în baltă sau 
Aventurile şahului, Inima noastră şi Viaţa lui Ştefan cel 
Mare. 

Dorinţa de a scrie o carte despre Ştefan cel Mare l-a 
stăpânit încă din adolescenţă, după cum însuşi a mărturisit: 
„în clasa a IV-a de liceu, m-am sfătuit cu un coleg al meu, 
Petruţă Văsescu, cu care mă întâlneam în dragostea către 
voievodul creştinătăţii, să alcătuim o monografie a lui 
Ştefan cel Mare.” 13 octombrie Pe scena Teatrului Naţional 
din laşi se reprezintă piesa Neamul Şoimăreştilor, 


dramatizată după romanul lui Mihail Sadoveanu de Mihail 
Sorbul, în regia lui Ion Sava, rolul lui Tudor Şoimaru fiind 
interpretat de Ştefan Ciubotăraşu. Toamna, piesa se 
reprezintă şi la Bucureşti, în regia lui I. Şahighian. 

Apare primul volum din Fraţii Jderi - Ucenicia lui lonuţ. 

Î93B Ianuarie Apare revista însemnări ieşene, condusă de 
Mihail Sadoveanu, G. Topârceanu şi Gr. T. Popa. Se 
stabileşte la Bucureşti, unde preia direcţia ziarelor 
Adevărul şi Dimineaţa. În numărul din 2” noiembrie 1936 
„ambele ziare publică, pe prima pagină, următoarea notă 
redacțională: „Ziarele noastre trec sub o nouă conducere. 
Înţelegem să păstrăm acestor publicaţii atitudinea pe care 
le-au statornicit-o întemeietorii lor”: apărarea libertăţii şi a 
dreptăţii şi sprijinirea unei reale şi sincere democraţii 
naţionale”. La moartea lui G. Ibrăileanu aduce un cald şi 
emoţionant elogiu celui ce a fost adevăratul mentor al 
revistei Viaţa românească şi al spiritualităţii ieşene din 
primele decenii ale acestui secol: „G, Ibrăileanu continuă să 
fie un reprezentant nobil al umanităţii, justificându-i 
existenţa în faţa celui etern, E trimisul generaţiei trecute de 
intelectuali ieşeni către românismul de mâine. lese din 
spiritul de iubire şi jertfă al socialiştilor, care s-au îndreptat 
spre țărănimea obijduită, cerând pentru ea dreptate şi 
lumină. Cărturar de mare cultură, de inteligenţă ageră, a 
fost un luptător pentru ideal, fără viclenie şi fără 
preocupare personală”. 

Tipăreşte Izvorul alb, al doilea volum din trilogia Fraţii 
Jderi, şi romanul Cazul Eugeniţei Costea. 

Grupările politice de dreapta, profasciste, dezlănţuie o 
companie violentă împotriva lui Mihail Sadoveanu, iar 
bandele de huligani îi ard cărţile în pieţele publice. 
Intelectualii, scriitorii şi cărturarii oneşti ripostează însă 
energic, cu curaj, luând apărarea marelui prozator. În 
Adevărul din 1 aprilie 1937. Se publică Protestul 
intelectualilor, semnat de Livra Rebreanu, Victor Eftimiu, G. 
Topârceanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Mihai Ralea, Petru 


Groza, Al. Philippide, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Paul 
Bujor, Şerban Cioculescu, Zaharia Stancu, Andrei Oțetea şi 
alţii, în care se spunea: „De câtva timp se încearcă 
asasinarea morală a celui mai reprezentativ şi mai autentic 
scriitor român... Ne aflăm în faţa unei grave primejdii 
pentru literatura şi cultura românească. Dacă Mihail 
Sadoveanu poate fi ostracizat cu atâta uşurinţă, fără a se 
ţine seama de opera care rămâne o mândrie a literaturii 
româneşti, înseamnă că bunurile culturale şi-au pierdut 
orice valoare şi că fanatismul politic copleşeşte 
manifestările spirituale cele mai curate şi mai preţioase 
pentru însăşi fiinţa specifică a neamului nostru1'. Dezgustat 
de barbaria elementelor profasciste, Mihail Sadoveanu se 
retrage în Transilvania, la BraduStrâmb, unde continuă să 
trudească pentru a dărui poporului român noi şi valoroase 
opere literare. 

6 februarie Lui Mihai Sadoveanu i se înmânea2ăi; „în 
cadrul unei solemnităţi, diploma de „doctor ho* noris 
causa” al Universităţii din laşi. 

Apar volumele Ochi de urs şi Valea Frumoasei' 

1989 Ca semn de protest împotriva manifestărilor 
huliganice şi de solidaritate cu marele scriitor, revista. 
Însemnări ieşene închină numărul 5, din 1 mai 1939, lui 
Mihail Sadoveanu, omagiindu-l totodată pentru primirea 
titlului de „doctor honoris causa”; „Numărul acesta este 
închinat lui Mihail Sadoveanu de prietenii, colaboratorii şi 
admiratorii săi, cu prilejul înrămării diplomei de „doctor 
honoris causa”, pe: care i-a conferit-o Universitatea din 
Iaşi... De aceea suntem mulţămiţi că întâmplarea face să 
putem închina acest număr lui Mihail Sadoveanu - 
îmblânzitor de suflete - tocmai acum când organizatorii de 
măceluri vor să arate că ei domină lumea”. 

Apare volumul Morminte. 

12 ianuarie Prezintă în şedinţa publică a Academiei 
Române comunicarea Cincizeci de ani de la moartea lui Ion 
Creangă. 


Tipăreşte Divanul persian şi Vechime. 

Apar primele două volume din ediţia de Operei 

Publică Ostrovul lupilor. 

10 octombrie Se căsătoreşte cu Valeria Mitru. 

Apare cel de-al treilea şi ultimul volum al trilogiei Fraţii 
Jderi - Oamenii măriei sale. 

Tipăreşte Poveştile de la Bradu-Strâmb 

22 septembrie Fiul marelui scriitor; Paul-Mihu. 
Sadoveanu, cade eroic pe frontul antihitlerist, îţi luptele de 
pe Mureş, în fruntea plutonului său. În amintirea fiului său, 
Mihail Sadoveanu scria: „Destinul tău a fost să nu lupţi 
silnic, să nu devii* un criminal fără voie. Cariera ta s-a 
încheiat scurt, îndată după 23 August 1944, în luptele de la 
Turda. Trupul tău nevinovat zace într-un mormânt la Alba 
Iulia. Ai visat această biruinţă a binelui, dreptăţii şi 
democraţiei, pentru care te-am crescut, pentru care te-am 
ocrotit cu iubire.” 

Apare volumul Anii de ucenicie. 

17 noiembrie În şedinţa omagială a Academiei Române, 
Tudor Vianu prezintă comunicarea Patru decenii de la 
publicarea primei opere a domnului Mihail Sadoveanu. 

Colaborează la Jurnalul de dimineaţă, Veac nou, Scânteia, 
România liberă. 

Întreprinde o călătorie în U.R. S.S. 

Publică Fantazii răsăritene şi Caleidoscop. 

194S Este ales Vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări 
Naţionale. 

Apare romanul Păuna Mică. 

Aprilie Conduce delegaţia română la Congresul mondial al 
păcii de la Paris. 

Este ales preşedintele Uniunii Scriitorilor. 

Octombrie la parte la reuniunea Comitetului mondial al 
partizanilor păcii, ţinută la Roma. 

Publică romanul Mitrea Cocor şi Poezia cimiliturilor. 

Noiembrie Este sărbătorit pe plan naţional cu prilejul 
împlinirii vârstei de 70 de ani. La şedinţa solemnă a 


Academiei, Mihail Sadoveanu spunea: „Dacă tot ceea ce s-a 
spus aşa de frumos şi de atingi” gător despre opera mea 
este expresia unor adevăruri; dacă am izbutit să dau ceva 
valabil neamului meu, apoi toate laudele, pe care le primesc 
cu recunoştinţă, vreau să le întorc umiliţilor şi ofensaţilor 
vieţii, acelora care s-au petrecut ca frunzele şi florile 
anotimpurilor şi care totuşi ne-au transmis depozitul 
sufletelor lor, ca să-l pun în faţa lumii nouă, mărturie pentru 
nedreptatea imensă pe care au suferit-o şi pentru crima 
săvârşită asupra lor de către asupritori”. E distins cu 
„Medalia de aur a păcii”. 

Apare Nada Florilor. 

952 Publică romanul istoric Nicoară Potcoavă. 

Apare volumul VII din ediţia de Opere. 

Publică volumele Aventură în Lunca Dunării fi Evocări. 

Cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani este sărbătorit în 
întreaga ţară. 

I se conferă titlul de „Erou al muncii socialiste”, începe 
publicarea'unei noi ediţii de Opere. 

Apare volumul colectiv Omagiu lui Mihail Sadoveanu. 

1557 Mihail Sadoveanu e încercat de o grea suferinţă.” 
întreaga naţiune îl cinsteşte pe marele scriitor la împlinirea 
a 80 de ani de viaţă. 

Apare volumul Mărturisiri. 

Este distins cu Premiul Lonin pentru întărirea păcii între 
popoare. 

19 octombrie Se stinge din viaţă Mihail Sadoveanu. 21 
octombrie. Este înmormântat la Cimitirul Belu, lângă Mihai 
Eminescu. 

STRADA 

LĂPUŞNEANU în Contemporanul din 27 octombrie 1961, 
G. Călinescu scria: „S-a îndepărtat zburând foarte sus o 
pasăre măiastră, dincolo cu mult de zona joasă a vrăbiilor. 
Nu voi mai întâlni, când sufletul meu fi-va tulburat, aici la 
câţiva paşi de mine, mângâietorii lui ochi albaştri, zâmbetul 
său optimist şi consolator. Omul de toate zilele s-a mistuit 


lăsând în locu-i simulacrele sale de piatră şi de bronz. Ce-a 
fost a fiecăruia dintre noi a devenit al tuturor.; ele acum 
numai al poporului, dintru care a ieşit.” 

TEODOR VÂRCQ'LIGI 

PARTEA ÎNTÂIA. 

„Şi iată lacrimile celor obijduâţi, ectof ce n-au nici o 
mângâiere...” 

| 

Odată, e*sara, trenul monstruos intră în gara Paşcani. 
Parcăaducea umbra miezului nopţii şi vântul de 
dechemvrie, care fâşâia pe câmpuri pustii. Sub cerul jos şi 
posomorit, prin întunecimea îndoielnică, cele două 
locomotive îşi încetineau mersul gâfâind istovit; vagoanele 
sunau plin în tampoane; şi convoiul trecu încet prin faţa 
gării fără lumini. Era un tren negru cu vagoane ticsite dg 
viermăt de oameni, cu struguri de. Oameni pe platforme şi 
acoperişuri. Era unul din trenurile războiului. Părea 
nesfârşit de lung, şi ireal. Parcă trecea o fantasmagorie de 
vis. 

Chiar înainte de a se opri, mulţimea din el începu e se 
zbate. Acoperişurile se zbârliră cu soldaţi. 

De la peron se revărsă un puhoi sumbru, ca o apă care 
rupe zăgazurile. Şi începură rostogoliri şi escaladări pe uşă, 
pe ferestre, pe barele de fier. Prin fierberea uniformă de 
glasuri, tresăreau ţipete de femei, chemări ascuţite de 
copii. 

Vagoanele trecură încet, îepădând pe cei ajunşi, târând în 
întunericul care creştea talazul celor ce luptau să plece. 
Apoi, în culoarul a două trenuri moarte, în frământare şi 
zbatere neîncetată, se opriră. Glasuri din înghesuială 
strigau, întrebând: 

— Unde suntem aici? 

— Cât stăm? 

Cineva, de pe un acoperiş, răspunse: 

— Stăm cât a bate vântul! 


— Măi băieţi, răcnea un glas vesel cătră cei de sus; destul 
aţi stat la aer curat: mai poftiţi la noi în salon | 

Şi toată mulţimea de oameni care aştepta de dimineaţă se 
îmbulzea strivindu-se în trenul supraîncărcat. 

— Nu vrea să vie nimeni în salon la noi... vorbi iar cel ce 
răcnise, trăgându-şi capu-n vagon. Eu îi poftesc şi eimă 
suduie! 

Tovarăşii din vagonul de marfă nu răspunseră. N-aveau 
chef. Strânşi ca sardelele, încolăciţi şi convulsionaţi pe 
podelele goale, păreau apăsaţi de întunecimea şi frigul serii 
de iarnă. 

Cel ce vorbise, un soldat mărunt şi necontenit în mişcare, 
zise iar: 

— Ascultă, măi Gheorghe '[ipa. - aici avem să stăm mult, 
că-s caii trudiţi. Eu chitesc să înjghebăm iar o leacă de foc. 

— Asta n-ar fi rău! ... răspunse glasul gros şi obosit.al unui 
rezervist. S-a mai încălzi băietul ista. Il simţesc că tremură 
lângă mine. 

Cel pe care-l chema Gheorghe Ţipa se ridică domol din 
grămadă şi lovi cu umărul pe cel mărunt: 

— Hai! 

Amândoi coborâră, atârnându-se c-o mână de uşori. 
Ceilalţi rămaseră tăcuţi Ia locurile lor. Zbaterea celor care 
căutau locuri încet-încet se potolise. Din când în când numai 
scrâşnea prundul terasamentului şi plescăiau paşi în bălțile 
de glod. Se opreau, la înălţimea uşii, capete: s 

— Mai este loc? mai este? 

Cei dinlăuntru protestau într-o larmă scurtă şi întărâtată. 
Nu mai era nici un loc! Şi-aşa, de abia-şi trăgeau sufletul! 

— Aici suntem mai la urmă, mormăi rezervistul; bătaia e-n 
altă parte. Toţi trag a boieri şi preferă clasa-ntăi. 

Se făcu însfârşit linişte în gara întunecoasă şi trenul, 
ghiftuit, rămase tupilat în noapte, ca o enormă şi 
apocaliptică reptilă obosită. Într-un târziu, se auziră iar paşi 
fâşâind prin mocirlă şi cei doi plecaţi bătură cu poverile în 


păreţii vagonului, apoi lepădară lemnele şi scândurile pe 
uşă. Se căţărară şi ei râzând. 

— Ce-aţi găsit, măi Dominte? întrebă glasul rezervistului. 

— Am rechizionat ce-am putut! răspunse soldatul cei 
mărunt. la scoate, moş Avrame, ostromentu şi pune o 
scânteie pe o bucăţică de iască. 

Rezervistul cel bătrân se frământă un timp. Apoi zbătu de 
două ori amnarul, pe cremene şi-şi plecă repede obrazul 
bărbos, suflând în iasca aprinsă. 

Pe o tablă mare, de mai demult recliizioncită şi potrivită în 
mijlocul vagonului pe pământ şi cărămizi între cele două 
uşi. 

— Dominte aţâţă focul, pe când Ţipa, cu baioneta, despica 
surcele şi aşchii. Flăcări vioaie tresărită, încovoindu-se 
grațios în scăpătările vântului. La lumina lor, îngrămădeala 
de oameni prinse a se mişca, printre efecte şi arme. 
Obrazuri trudite, încreţite şi înegrite de suferinţă, se 
ridicau printre bocancii sparţi şi opincile informe ale celor 
care stăteau încă culcaţi în umbră. 

— Dă-te ici mai aproape de foc, grăi rezervistul, întorcând 
un obraz mare, afumat şi sălbatic, cătră tovarăşul lui, pe 
care-l simţise el de mult că tremură lângă dânsul. De lângă 
umărul lui ieşi îndată în văpaia veselă a focului un chip 
prelung şi palid, pe care înfloreau doi ochi minunaţi, ca de 
femeie. Cu toate că era bătută de oboseli, muşcată de 
vânturi şi suferinţi, faţa aceasta păstra în ea o delicateţă 
care vădea altă creştere şi altă rasă, între mutrele aspre, ca 
cioplite în piatră, ale celor din juru-i. Era mai mult un copil; 
nu părea să aibă decât optsprezece ani. Purta bocanci cu 
ţinte, jambiere vinete, o manta decolorată de ploi ş-o bonetă 
îngustă, de formă ciudată. Era ce se chema pe acele 
vremuri un cercetaş. - unul din mulţimea de băieţandri 
porniţi în pribegie din ţinuturile călcate de oştile duşmane. 

— Aşa-i că-i mai serios c-o leaeă de foc? întrebă 
rezervistul. 


Băiatul întoarse spre el privirile şi-i zâmbi ca unui prietin. 
Bătrânul avea în ochii înecaţi în barba roşcată o expresie 
părintească, ca şi-n clipa când, în îmbulzeala furioasă a unei 
gări, îi întinsese roâna pe după grumazurile încordate şi-l 
aburcase, peste capete? lângă el. 

Între oamenii aceia negri, murdari şi rău-mirositori, 
tânăra odraslă de târgovăţ se simţise destul de rău. 
Încetâncet însă se deprinsese şi acuma începea să se 
dezmorţească. 

— Erai aşa de ugilit şi de complect, îi zicea zâmbind larg 
moş Avram, că n-ai fi îndrăznit să te sui nicăir-ea, şi 
rămâneai acolo. 

— De ce tremuri aşa? 

— Încep să mă încălzesc, răspunse băiatul. 

Moş Avram îl privi lung. Tremura ca scuturat de friguri; îi 
clănţăneau uşurel dinţii. Rezervistul întinse mina şi trase 
din umbră o manta. 

— Nu, nu-i nevoie, zise iar băiatul; îmi trece... 

Într-adevăr, cu toţi fiorii nestăpâniţi, cu tot fumul care-i 
intra în ochi, în nas şi-n gât, o simţire binefăcătoare îi 
trecea în trup de la fărâma aceea de soare care se zbătea 
înainte-i, cu aripioare portocalii şi cu sclipiri de rubin. În jur, 
unii dintre soldaţi şi ţărani se ridicaseră în capul oaselor şi 
priveau focul cu ochii aţintiţi. 'Ţipa şi Dominte îşi rânduiau 
şi-şi clădeau lângă uşa pe jumătate deschisă provizia de 
lemne. 

— Înainte de a porni, poate ar trebui să mai furăm vreo 
două... observă '[ipa. 

Băiatul zâmbi. Cei doi prinseră a râde zgomotos, măguliţi 
de această atenţie, venită, vedeau ei bine, de la o odraslă 
dintr-o lume mai subţire decât a lor. 

Ţipa, scurt, gros şi îndesat, stând pe vine, scormoni focul 
şi-l mai hrăni cu câteva bucăţi de lemn. 

— Dumneata nu eşti de pe aici? întrebă el. 

— Eu-s de la Bucureşti, răspunse băiatul. 

— “Tocmai de la Bucureşti? 


— Da. Dar părinţii mei, demult, au trăit pe-aici. 

— Vra să zică, de loc eşti tot de prin părţile noastre,.'; 

— Da. Însă eram mititel când veneam aici, la o moşie pe 
apa Şiretului. Pe urmă, ne-am înstrăinat. Dar iată, acuma 
m-am întors iar... Şi băiatul zâmbi cu tristeţă. 

— Aşa-i, interveni rezervistul cel bătrân. Acu n-ai ce face. 
Ţara noastră-i aeupată, ş-am rămas numai cu Moldova. De 
acolo a fugit multă lume. Germanii au ajuns până la Focşani. 

— Oare pe-acolo a fi fiind aşa de rău cum s-aude? întrebă 
Dominte. 

— D-apoi bine nu poate fi, răspunse moş Avram. Dacă-i 
limbă străină |. 

Tăcură cu ochii aţintiţi în flăcările focului. Parcă prin toţi 
ar fi trecut fiorul nenorocirii obşteşti. În cele patru luni de 
război, bătăliile din munţi, din Dobrogea, din Oltenia şi de 
pe Argeş îi purtase pe toţi oamenii aceia nedesluşiţi şi 
fumurii ca într-o furtună năprasnică şi fără de răgaz. 
Acuma, risipiţi pe drumurile retragerii, adunaţi de 
întâmplare, desparechiaţi, nedumeriţi, umblau ca şi alţii, în 
trenuri funebrş, căutându-şi unităţile pierdute. Tragedia 
aceasta a unui întreg popor nu găsea tălmăcire în sufletele 
lor simple şi-n graiul lor sărac. Dar în clipe de acestea, când 
amintirea dezastrului îi lovea ca o suflare din moarte şi din 
necunoscut, stăteau neclintiţi şi cu ochii aţintiţi, ca la 
priveghiul unui mort. 

— Eu am plecat înainte, cu tot tineretul, zise încet băiatul. 
Tata a murit. Mama şi cu ai mei trebuiau să vie pe urmă. 
Acuma-i caut. Am auzit c-ar fi la Botoşani; dar nu i-am găsit. 
Acum mă duc la Bârlad. Vreau să găsesc pe frate-meu cel 
mai mare, care-i ofiţer. 

— Ş-ai să-l găseşti la Bârlad? întrebă bătrânul, cu îndoială. 

— Nu. Dar acolo-i Cartierul. Şi poate-oi afla unde-i. 
Trebuie să mă-nţeleg cu el. Pe urmă, poate-oi găsi pe mama 
la Iaşi... 

Bătrânul clătină iar cu îndoială din cap şi aruncă o 
căutătură de înţelegere spre cei doi de lângă foc. 


— Eu aş zice, grăi el, să căutăm prin trăisti: poate găsim 
ceva. Mie mi-i cam foame... 

Cina unor bieţi rătăciţi nu putea fi bogată. Când Ţipa 
întinse o leacă de brânză pe-un ştergar negru şi frânse o 
bucată de pine uscată, bătrânul nu îndrăzni să îndemne pe 
băiat, de şi din pricina lui îl pălise aşa deodată foamea. 
Totuşi, după oarecare încurcată politică de vorbe, se hotări 
să-i puie în mina dreaptă un bolovan de pine, şi-n mâna 
stângă câteva fire de brânză. Bucureşteanul, fără să 
înţeleagă stânjenirea aceasta, începu a mânca cu lăcomie. 

Oamenii din juru-i vorbeau acum cu glasuri stăpânite. Se 
întrebau de regimentele lor, de sate, se tânguiau de lipsa de 
pământ şi-şi numărau nevoile. Pe urmă, începură a pomeni 
cunoscuţii cu care se găsiseră legaţi în zilele cele bune de 
pace, şi pe care acuma îi aflau morţi pe fronturile de luptă, 
ori schilozi prin spitale. Vorbeau fără emoţiune, cu glasuri 
monotone. 

Moş Avram privea la flăcăi aş ul cel firav, minunându-se în 
sine de aşa foame. Îşi frase de la şold bidonul fi i-l întinse. 

— Eu aş socoti să bei şi-o leacă de rachiu, vorbi el eu sfială. 
Face bine la stomac. 

Băiatul primi bidonul şi înghiţi de două ori. Se strâmbă şi 
prinse a tuşi. 

Bătrânul îşi mângâie mustăţile, ca să-şi ascundă zâmbetul. 

— Doftoria asta-i cam rară acuma, lămuri el. De când intră 
oaste rusească în ţară. - stăpânirea a secjestrat-o. Da' noi o 
descoperim. 

— Măi Ţipa, mai pune un lemn pe foc, adăogi el. 

Ţipa aş4ză cu luare-aminte două lemne în cruce deasupra 
jarului. 

— Omul se deprinde cu nevoia, urmă bătrânul. Când n-are, 
caută şi găseşte. Dacă nu poate trăi pe pământ, îşi face 
covru sub pământ, cum am făcut noi. Dacă-i poruncă, se 
duce prin foc de tunuri şi prin gloanţe. Iaca, mie parcă asta 
mi-a trebuit? Ce am eu cu Neamţu şi cu Turcu? Eu, vai de 
capul meu, cu sărăcia şi cu nevoile mele. Dar dacă mă 


ehiamă, trebuie să viu. Se fac batalioane de rezervişti. - ca 
să meargă şi moşnegii la bătălie. Aşa ne ziceau nouă: 
moşnegi. Bine, să mergein şi noi. Mi-am lăsat muiere, copii, 
şi m-am dus. Dacă vine oaste străină asupra noastră, 
trebuie să mergem, altfel n-avem nici un onor. 

— Am declarat război, ca să facem întregirea neamului, 
zise tânărul, cu obrajii îmbujoraţi. 

— Da. - dacă porunceşte regele... Noi am izicutat... grăi 
rezervistul pe gânduri. 

Şi prinse a vorbi încet, privind pieziş la foc, cu obrazu-i 
scrijelat de creţuri, adâncit ca-ntr-o visare. Băiatul îl asculta 
zâmbind. - pândind vorbele rare şi ştiinţifice ale bătrânului 
şi stidălmile repezi care urmau, întovărăşite de scuipături în 
foc. Moş Avram avea plăcerea să puie din când în când 
înainte câte-o vorbă boierească. Din când în când, cu greu, 
parcă s-ar fi scociorât şi le-ar fi scos din buzunare, dădea 
drumul la câte-un neologism bizar şi diform, care avea de 
multe ori un tainic înţeles. Şi. Ca şi cum ar fi străbătut, 
găsindu-l, un punct de întuneric ori un pripor greu, zvârlea 
în laturi, ca o uşurare, o sudalmă. Aceste sudălmi aveau şi 
ele ceva deosebit. Atingeau lucruri indiferente - de pildă 
ceaiul, cafeaua, calpacul, hulubul şi alte multe substantive 
care, În context, deveneau cu totul fantastice... 

— Ş-apoi ne-am bătiit noi în munţii Călimării, zicea el. 
Acolo au murit o mulţime. Pe urmă, pe-aproape de Sfântu- 
Dumitru, s-a auzit că răzbesc nemţii Drin altă parte. Am 
lăsat munţii şi ne-am suit în tren ca să-i consolăm înapoi. Ş- 
am mers noi, am mers până în alt capăt de hotar. Nici nu 
ştiu câte zile şi nopţi am mers, până-n ţara Olteniei. Ne-am 
coborât acolo ş-am intrat sub tunuri, ş-au mai căzut ş-acolo 
o mulţime. Acu. Ne-apucase o groază: s-auzea că nemţii 
numai cu tunurile se bat: au tun lângă tun. Noi nici nu-i 
vedeam. 

Li ia, Şi ei tot cu tunuri de cele mari, de departe. Şi grăiam 
noi în de noi aşa cu ciudă şi ne sfătuiam ca să stăm, să-i 
vedem la faţă, ca pe Călimării. Dar acu era poruncă a ne 


retragem. Aşa era tactica... Mergeam o zi, ş-apoi ne 
puneam şi săpam şanţuri. După ce isprăveam şanţurile, 
venea ordin de plecare. Umblam iar o zi, două; mai jăcuiam 
câte un porc de prin sate, şi iar săpam. După ce găteam. - 
iar ordin! Lăsam nemților porcu fript, şi porneam flămânzi. 
Ş-aşa eram de trudiţi, că ne rugam de domnii ofiţeri: Lăsaţi- 
ne să stăm pe loc, să ne batem până la moarte! Dar nu se 
putea, aşa era porunca. Ş-a dat Dumnezeu de ne-a ajuns 
pe-o samă, într-un corn de sat, cavaleria lor. Şi ne-a prins. 
Ş-acu ne duceau înapoi. Da' zic eu în gândul meu: Asta nu 
se poate. Eu am poruncă să fiu în altă parte. Şi-ntr-un rând, 
la vreme de noapte, pe când ne duceau între santinele, m- 
am tras prin nişte stuh şi prin nişte pilcuri de răchiţi ş-am 
dizartat! Ş-am apucat aşa, tot cătră răsărit. Acu. Se chiamă, 
ţara era sub piciorul lor. Da” eu trebuia să mă duc la 
Moldova. Umblam noaptea, şi ziua stăm ascuns, Şi era să 
mor de foame. Oamenii nu mă primeau sar a. Le era frică. 
Eu mă-nehinam şi băteam mătănii: 

— Oameni buni, frate sunt cu voi, de-o lege; nu mă lăsaţi 
să pier ca un câne! Rar se găsea unul să se milostivească, 
aşa erau de îngroziţi! Aşa am ajuns eu la un oraş care se 
chiamă Urzieeni; pe urmă la Focşani. Cu toată ruşinea, prin 
gări mă dădeam pe lângă unii oameni, pe care-i vedeam 
mâncând. Ş-aşa m-am furişat eu ş-am trecut de astă parte, 
la Moldova... Da' aici am găsit risipă, armata prăpădită şi 
amestecată ca limbile la Vavilon... Acu îmi caut batalionul 
meu. Mulţi au căzut; nu ştiu câţi ori fi rămas; nici nu ştiu 
unde-s... 

După câteva sudălmi şi scuipături, rezervistul parcă uitase 
cuvintele nobile. Vorbea simplu, c-un glas ostenit, care 
parcă era o aburire de suferinţi şi sânge. 

— Avem să primim tunuri şi ajutoare de la aliaţi, îl 
întrerupse înflăcărat şi dârz tânărui cercetaş. La urmă, tot 
noi avem să ieşim bine. 

— Asta-i la voia şi la hotărârea lui Dumnezeu... răspunse 
cu voce domoală moş Avram. 


De cealaltă parte a focului, Dominte şi Ţipa se priviră cu 
nedumerire, apoi înturnară ochii spre băiat. 

— Apoi da, îl-lămuri bătrânul, cu importanţă; noi se chiamă 
că am făcut o tovărăşie cu alte naţii: cu Franţuzu, cu Rusu... 

Cei doi făcură satisfăcuţi: 

— ÎNî! ... însă cu oarecare nepăsare. 

— Aliaţii noştri trebuie să biruiască... îi încredinţă iarăşi 
băiatul. 

— Da, grăi moale Ţipa, da' eu câteodată stau şi mă 
gândesc de ce-au ieşit noroadele la bătălie. Poate nu le mai 
ajunge pământul... 

Bucureşteanul, plin încă de literatură războinică, deschise 
gura să înceapă un mic discurs. Deodată însă, privind feţele 
arse de suferinţi din juru-i şi ochii aceia neguroşi, simţi că 
vorbele-i se opresc în gât şi i se strânge inima. 

— Eu ştiu? poate-a fi şi alta, zise iar Ţipa. Noi parcă ce 
putem şti? Spun împărăţii aşa, noi facem aşa. Cum spunea 
şi moş Avram. Nu-i aşa? 

— Moş Avram dădu din cap: Aşa-i S - Parcă ei ştiu de ce 
vin peste noi? Când eram cu batalionul în munte, pe Bâtca 
Cerbului, nu ştiu cum dracu a făcut o patrulă de nemți de-a 
nimerit tocmai la bucătăriile noastre, la rezervă, într-o 
margine de poiană. Când i-ară văzut am prins a chiui ş-a-i 
hătcăi ca pe lupchi. Trei au fugit. Da' unul sta ca un prost şi 
se uita când la noi, când în urmă. S-au repezit la el doi 
bucătari şi i-au luat puşca. Şi l-au adus la focuri. Acolo a 
văzut el pânea şi zama ş-a prins a se uita hulpav. Noi am 
înţeles că i-i foame. Şi i-am făcut semn. Cu mâna la gură. El 
dădea din cap repede: da-da! şi se uita la noi umilit... 
Atuncea 'Toma Leţcanu i-a întins o bucată de pine şi i-a 
vărsat într-o gamelă o leacă de zamă. Ş-a prins a-l mustra: 
Ce cauţi tu, bre omule, din ţara ta tocmai aici la noi? ... Mai 
na o leacă de pâne! Bată-te Dumnezeu şi Maica Preeista de 
calvin, de ce n-ai stat acasă să-ţi vezi de muiere şi de 
gospodărie? Mai na o leacă de zamă! Ş-aşa îl mustra şi-l 
hrănea. Da' el mânca şi nu înţelegea. Ce era el vinovat? I-a 


poruncit împăratul să vie, el a venit. Poate moare, poate 
scapă...7 

— Asta cum i-i scris... încheie rezervistul. 

Dominte cel mărunt începu a râde: 

— Oare să fie sus, în cer, la Dumnezeu, un catastif mare 
unde se scriu toate? 

— Nimene n-a văzut, răspunse moş Avram, dar este.' 

— Strada „Lăpuşneanu 

— Atuncea trebuie să fie scris şi ce-a făcut domnul 
plutonier Strâmbu din compania noastră. Când a fost vorba 
să ne-aleagă pentru sanitari, apoi s-a uitat el împrejur, a 
cercetat, şi la urmă a ales pe doi mai cu dare de mină, 
feciori ele negustori. Îndrăznesc eu: Domnule plutonier, 
suntem unii cu copii, cu greutăţi... 

— Datoria nu iartă, zice el, datoria! 

— Ce să îac? eu n-am de unde da şpagă! 

— Ce-i asta? întrebă cu mirare bucureşteanul 

— Ce să fie? Asta-i aşa că, dacă te bizui, te înfăţişezi la 
domnul plutonier al nostru. Il rogi să te deie la trăsuri, ori la 
bucătărie, ori ordonanţă, că eşti cam beteag de picioare. El 
se uită şi te măsoară din cap până-n călcâie. Atuncea tu-l 
saluţi cu mâna la frunte, da” cu degetul cel mare păleşti aşa 
de două, trei ori peste sfârcul urechii... Bine, zice el îndată, 
vedem noi şi ne înţelegem... 

Oamenii din vagon începură a râde cu mare veselie. 

— Da' să vedeţi, tresări iar Dominte; să vedeţi ce păţesc eu 
cu domnul locotenent al nostru, care comanda compania 
când am pornit. Mă gândesc eu: nu l-oi putea înşela? Poate- 
a face să mă deie la cheson. - că era un om bun şi milos. Mă 
duc eu şi-l rog. Da' la cheson făcuse de mai nainte rânduială 
domnul plutonier. 

— Nu se poate, zice domnul locotenent. Este soldat pus. 

— Trăâiţi, domnule locotenent zic, eu n-oi uita şi v-oi 
mulţămi frumos. Dacă voiţi dumneavoastră, se poate! 
Atuncea el întâi s-a supărat; pe urmă a zâmbit a râde şi m-a 


dat afară... Sunt aşa unii, care nu ştiu de-acestea şi nu 
pricep. 

— Aşa-s ei, mai proşti, observă cu convingere moş Avram. 
Câte valuri are omul, câte năcazuri, cu Vitele şi cu 
pământul, cu procesele, cu toate... Noi stăm şi depănăm şi 
nu mai putem isprăvi... Parcă ce poate să ştie un domn 
ofiţer! ... 

Băiatul asculta cu uimire şi cu inima hătând. 

Înţelegea însă că trebuie să tacă. 

— Da' iaca ce v-oi spune eu, grăi iar moş Avram: La urma 
urmei degeaba umbli cu şurubării şi cu şpagă. le-ajunge şi 
la trăsură o boambă de airoplan. Ba te ajunge ş-acasă, pe 
prispă. Ori te păleşte o boală şi te legalizează... Măi, când îi 
hotăift să mori, te încci şi c-o Ungară de borş. 

— Apoi tot îi scris la condică... îngână Dominte. 

— Numaidecât î încheie cu hotărâre rezervistul şi scuipă 
în foc, pomenind despre un hulub fantastic. 

II 

Urmă un lung răstimp de tăcere. 

Jarul de pe vatra de tablă clipea în lumini schimbătoare la 
suflările neegale ale vântului. Mulţi dintre cei ridicaţi în 
capul oaselor căzuseră iar în umbră. Moş Avram, cu barbă- 
n palme şi cu coatele pe genunchi, cu ochii sticliţi, se 
cufundase într-o adâncă şi neagră cugetare. 

Dominte şi 'Ţipa se prăjeau la foc întorcându-se când pe o 
parte, când pe alta. 

Bucureşteanul, rezemat între două raniţe, mângâiat de o 
căldură lină, avea o simţire lăuntrică de pace, cu tot 
dezgustul care mai stăruia încă în nările-i subţiri. Şi pentru 
întâia oară după cinci săptămâni de pribegie, începu să se 
scoboare în sine şi să gândească stăruitor la evenimentele 
tragice, care-l purtau ca un şuvoi furios. 

Familia lui se găsea acuma risipită, aproape fără sprijin. 
Tatăl, Dimitrie Plopeanu, profesor universitar, fost ministru, 
om bogat odinioară, murise în mai, brusc, de-o boală de 
inimă. Durerea sfâşietoare a celor rămaşi cu greu s-a alinat. 


Dimitrie Plopeanu murea nu numai în puterea vârstei - căci 
avea îbâa cincizeci şi şase de ani - dar dispărea adorat de ai 
lui. Caracter curat şi suflet cumpănit, din neam bun de 
boieri vechi moldoveni, primise o educaţie aleasă, văzuse 
străinătăţile, şi se întorsese în ţară plin de visuri şi de râvnă 
de bine. Moşia părintească de la Luncani o pierduse din 
pricina arendaşilor, a vechililor şi mai ales a luptelor 
politice. Era însă advocat cunoscut şi prețuit. Şi trăia o viaţă 
destul de îndestulată. Şi mai ales trăia o viaţă fericită de 
familie. Ca ministru de agricultură în cabinetul conservator 
al bătrânului Comăneanu, cu toată pornirea lui tânără şi cu 
toată energia lui, se simţise neputincios de a schimba cât de 
puţin stările de lucruri dintr-o ţară cu administraţie 
orientală învechită în rele. Visurile lui de gospodărie nouă şi 
de rânduială cinstită se risipiră ea fulgii sterpi de păpădie. 
În schimb, catedra lui la universitate, şi, mai. Des, familia, îl 
răsplăteau pentru toată râvna şi căldura lui sufletească. 
Studenţii simțeau în el un om nou şi civilizat, predicând o 
religie de dreptate şi de onoare. Iar în familia lui, cei doi 
băieţi. - cel mai mare, Adrian, şi cel mai mic, Paul - primeau 
lumină bună de soare ca nişte flori pururea deschise. Şi 
mama lor, Eleonora Plopeanu, născută Ciumara, părea 
sortită din veci să fie mamă şi orânduitoare a unui cămin de 
pace. 

Stând între raniţe, înaintea clipirilor jarului, Paul se 
gândea c-o. Amară strângere de inimă şi c-o duioşie care 
era aproape fericire, la viaţa lui În casa părintească, la acea 
prietinie discretă, care-i lega pe toţi, la căldura serbărilor 
de familie, la ochii aceia aşa de seninişi împăcaţi ai 
părinţilor lui. Băiatul îşi da samă că asemenea lucru e 
destul de rar în societatea noastră. Între „rudele şi 
cunoscuţii bucureşteni, cu toată, tinereţea lui, simţise el 
altceva decât era la ei acasă. Nu putea traduce în expresii 
hotărâte goana aceea sălbatică după plăceri prin orice 
mijloace, lipsa de solidaritate familială şi socială, lipsa unei 
credinţi în ceva mai bun şi mai nobil: vedea numai că între 


ai lui e altfel, ş-avea din pricina asta o mândrie tânără şi 
dârză. 

Asta-i şi dăduse cele dintâi puteri în nenorocire. Izbită în 
inimă prin moartea tatălui, familia se adună strâns în jurul 
mamei. Atât Adrian, fratele cel mai mare. - însurat c-o 
foarte distinsă fată, suflet de artistă, Mary Balomir. - cât şi 
el, găsiră în sufletul mamei lor o dragoste sporită prin 
nenorocire ş7o mingile re în blinda tărie a Eleonorei 
Plopeanu. Războiul însă trebuia să-i despartă. Şi băiatul s- 
ar fi putut socoti pierdut fără acea busolă a credinţi! pe 
care o statorniciseră în el asemenea părinţi. 

Când clopotele şi trâmbiţile sunară mobilizarea, în august 
1916, Adrian trebui să plece ca locotenent de rezervă în 
regimentul 89 de infanterie. Strângerea de inimă a celor 
rămaşi era domolită prin cele dintâi biruinţi ale oştilor 
noastre în Carpaţi. Curând însă căzură, ca lovituri grele, 
înfrângerile. Ş-atunci, chiar, femeile găsiră mijlocul să 
tempereze amărăciunea prin îndeletnicirile lor neîncetate şi 
înfrigurate în spitalele de răniţi. Când însă armatele 
duşmane muşeară mai adine din graniţi, Eleonora Plopeanu 
hotări pribegia în Moldova. Desigur că se va simţi mai bine 
sufleteşte cu ai săi, în locurile fericitei ei copilăi'ii, decât 
subt o înăbuşitoare ocupaţie vrăjmaşă... 

Războiul, aprins ca un rug uriaş în toate plaiurile Europei, 
bătea acuma, în toamna anului 1916, c-o mai' îndârjită 
energie, în câmpia Munteniei. După bătălia de pe Argeş, 
capitala ţării era pierdută. Ca la un vânt de spaimă, după un 
ordin năprasnic al guvernului, copiii între 15 şi 18 ani 
trebuiau să plece. Paul a plecat între cei dintâi, lăsându-şi 
mama şi cumnata singure. Socotise asta ca o datorie care 
nu iartă, şi Eleonora Plopeanu, cu ochii cerniţi şi 
stăpânindu-şi pieptul zbuciumat de plâns, nu-i oprise. În 
haosul retragerii ş-al bejeniilor, ordinul acesta nu însemna 
nimic pentru o ţară întreagă. Câteva pilcuri de copii 
plecaseră, pe urmă ceilalţi rămăseseră la vetrele lor, 
amestecați în nenorocirea generală. Nici o clipă băiatul nu 


şi-a închipuit că ar fi putut să rămâie lângă ai lui. 
Nădăjduind că ş-ai lui vor veni dudă el, şi se vor regăsi, îşi 
strângea pe grumaz sacul şi urma cel dintâi val al bejeniei. 

Copiii au fost o jertfă teribilă în acest exod. Pribegi pe 
drumuri rele în ploile toamnei, au mers mai mult pe jos, 
ocolind gări blocate, întâlnind convoiuri spăim; ntate, 
lăsând castelele de petrol din valea Prahovei ca un infern în 
flăcări, cerşind o bucăţică de pine ş-un adăpost la margini 
de sate, dormind pe unde apucau, semănând drumurile cu 
bolnavi şi cadavre. 

În visul lui din vagon, dinaintea focului clipind, tânărul 
Paul Plopeanu îşi dădea acuma sama că ordinul care-l 
alungase de lângă ai lui fusese uitat a doua zi. Dincoace, în 
Moldova, nimeni nu ştia ce să facă cu aceste stoluri de 
păseri ale nenorocirii. Erau. Pentru administrații şi. 
Comandamente, mai mult o încurcătură ş-o plictiseală. 
Atunci s-a hotărât să se rupă de coloana lui, să cerce singur 
mila aproapelui, să caute pe frate-său Adrian şi pe ceilalţi. 
Bucureştii căzuse încă în noemvrie şi trebuia să se găsească 
şi mama lui prin vreun oraş al Moldovei, cu Mary şi cu 
băieţelul ei Codinuţă. 

Cuprins acuma de-o uşoară somnie, în mirosul cald. De 
fum, pielării şi sudoare, între soldaţii aceia întuneeoşi; 
risipiţi de. Dezastru şi adunaţi de întâmplare,. Băiatul 
începu să aibă frânturi de vis din zilele de enervare şi de 
spaimă ale Bucureştilor. 

Îşi aducea aminte de nopţile lugubre de' început de 
toamnă când Cetatea, fără lumini, cu casele ca movili de 
cărbune, cu ferestrele oblonite, îşi aştepta parcă destinul, 
sub cerul spuzit de stele. Nimic nu se mişcă. Pe străzi 

Sa se strecoară numai fantomele patrulelor. Deodată, 
jalnice, izbucnesc clopotele de primejdie, şi proiectoarele 
încep a pipăi cu săgeți de lumină toate colţurile orizontulu:. 
Pornesc tunurile să mugească; şi între cer şi oraş exploziile 
de şrapnele varsă brusc buchete de artificii. Privirile uimite 
ale oamenilor nevăztiţi de prin ogrăzi, de pe 3a ferestre, 


urmăresc în cerul nopţii înfloririle acestea trecătoare şi 
fâşiile de raze, şi descopăr sus, undeva, între stelele eterne, 
silueta lungăreaţă a dirijabilului inamic, pe care 
proiectoarele, ca nişte pensule uriaşe, îl vopsesc cu lumină. 
S-aud adine exploziile bombelor căzute din fundul cerului şi 
ca o înfiorare trece prin oraşul pustiu, 

„.„„Paul Plopeanu vede şi aeroplanele care soseau ziua 
deasupra Bucureştilor, ca nişte lari graţioşi rotindu-se la 
foarte mari înălţimi. Păreau că au pornit un joc nevinovat în 
liniştea văzduhului. Dar tunurile cetăţii bubuie şi flori de 
fum nasc ici-eolo în limpezimea aerului. Şi-n oraş, în 
îmbulzeli de mulţime, cad grenatele ca nişte ouă alte morţii 
zdrobind în sânge snopi de oameni. Şi mult timp după ce 
larii alburii şi-au luat zborul lin spre Dunăre, s-aud pe 
străzile înţesate goarnele răguşite ale automobilelor şi trec 
camioanele spre spitale, încărcate cu zdrenţe sângerate de 
trupuri... 

În ochii mari şi luminaţi ai băiatului, născură apoi umbrele 
mute ale altor amintiri: tablourile retragerii. 

Subt un cer sur, printr-o ploaie rece şi putredă, pe 
drumuri desfundate de ape, printre sate pustii şi 
posomorite, prin hotarul nemărginitului Bărăgan, se înşiră 
ziua şi noaptea convoiuri de cară, fără sfârşit, fără hodină. 
Soldaţi cu obrajii supţi şi cu ochii tulburi, cai mărunți şi 
slabi întind în ştreanguri, se încordează la roţi. Oamenii 
strigă cu mânie şi bat fără milă în animale. Şi oameni, şi 
dobitoace, istoviţi, se opresc în mocirlă, cu capetele plecate, 
şi aşteaptă parcă sfârşitul. 

Pe urmă trenuri pline, covârşite de oameni, înstrugurate 
de trupuri, abia înaintând prin trista*' lumină de toamnă, ca 
să se oprească, cu maşinile moarte, în gări fără lumini... Ş-o 
disperare mohorâtă în toată această mulţime, care 
pretutindeni, pe toate drumurile, cu spinările încovoiate, 
căuta o scăpare spre miazănoapte. O disperare mohorâtă 
şi-n acelaşi timp o sălbatică asprime şi îndârjire de a trăi cu 
orice preţ, de a supravieţui. Nenorocirii obşteşti. Bolnavii 


sunt abandonaţi fără un gest de compătimire la o margine 
de drum. Gările şi gospodăriile izolate sunt invadate şi 
prădate. Tot ce-au aşezat ca omenie în suflete vremurile de 
linişte şi de ordine dispare în această crâncenă mizerie. 

„Cât de răi şi de urâţi sunt uneori oamenii i” gândeşte 
Paul, având încă în faţa ochilor aceste cumplite amintiri. 

— Ai spus ceva? îl întreabă cu glas scăzut rezervistul, 
întorcându-se spre el. 

— Nu; începusem să aţipesc. Mă gândeam câte naeazuri 
am avut pe vremea retragerii. 

— Da. Au fost zile grele. 

— Mă gândeam cât de răi s-arată uneori oamenii... 

— Aşa este, îngână moş Avram, înăbuşit. Noi pribegeam 
străpunşi de ploi şi de vânturi, pe drumuri rele, cu 
picioarele sângerate, şi, după cum s-auzea, boierii cei mari, 
care ne stăpânese, îşi aduceau cucoanele şi toate bunătăţile 
în trenuri păzite. Într-acelea nu se suia nimeni. Pentru 
răniţi şi pentru noi nu se găseau maşini. Aşa-i lumea, 
domnişorule. Avem noi o vorbă veche: Bogatul greşeşte şi 
săracul cere iertăciune! Cu asemenea proveluri ne 
mângâiem noi, căci aşa vrea Dumnezeu. Răbdăm şi tăcem. 

Paul simţi deodată un nod în gât. În glasul bătrânului. 
Tremura o aspră amărăciune. Tăcu între raniţele lui şi 
începu iară să se gândească. 

Totuşi, în rătăcirile lui, între atâtea mutre duşmănoase, a 
întâlnit şi figuri blânde. Feţe de necunoscuţi i s-arată, în 
târguri sărace, în mahalale pline de glod, feţe blajine şi ochi 
luminaţi de bunătate. Din când în când aude glasuri 
prietineşti şi se poate aşeza lângă o sobă, caldă, subt o 
lampă liniştită, la o masă pe care abureşte mâncarea 
fierbinte. Ochii aceia necunoscuţi i-au picurat în suflet ceva 
bun, ca o rămăşiţă din dragostea tatălui lui mort. 

A rătăcit mult şi cam la întâmplare. Un ordin vag hotărâse 
copiilor rătăcitori să se oprească ia Tecuci. După două zile 
ordinul se modifica şi arăta ca punct de oprire 


Vasluiul sau Bacăul. Cineva îi îndrumă apoi înspre Iaşi, 
unde n-ajunseră căci alt ordin, telefonic, arăta anume că 
„Nici cu un preţ să nu fie copiii trimeşi la laşi, unde nu mai 
încape lumea de îmbulzeală”. 'Totuşi erau să intre în laşi, 
căci ordinele de acest fel se pare că n-aveau nici o urmare. 
Un tânăr profesor însă. Conducător al coloanei, găsi prilej 
să-şi încarce trudiţi? tovarăşi în câteva vagoane aninate 
într-o gară neînsemnată la un tren care făcea aşa-zisul 
„circuit”, urcând pe linia Dorohoiului, pentru a cobori iarăşi 
pe linia Burdujeni-Paşcani. Domnul Constantinescu a dat 
dovadă de oarecare energie în această împrejurare, 
amenințând pe un biet şef de staţie cu reclamaţii şi 
vorbindu-i cu emfază de o hotărâre ministerială cu privire 
la „ultima rezervă de tineret, această ultimă speranţă a 
ţării”. Însfârşit, drumul la Dorohoi l-au făcut copiii în 
vagoane. Aveau cu ei bolnavi şi erau toţi cu picioarele 
rănite. 

Din coloana lor de două sute, rămăseseră patruzeci. Unii 
muriseră, alţii îngenuchiaseră istoviţi la praguri, în lungul 
drumului. Ş-acum stă Paul şi se gândeşte cum a avut putere 
să răzbească printre atâtea nevoi şi nenorociri! Voinic până 
pe-acolo nu era, căci crescuse subţirel şi cam firav. Însă 
avea în suflet îndărătnicie şi credinţă că trebuia să 
împlinească această jertfă. La Dorolioi au stat fără rost 
câteva zile, ajutaţi de primărie şi de prefectură. Apoi 
protectorul lor cel tânăr, domnul Constantinescu, care 
izbutea să impresioneze pe toţi cu discursul ţinut „şefului 
de gară, căzu într-o bună zi doborât de o răceală şi muri 
grabnic într-o săptămână. Atunci se risipi şi această „ultimă 
rezervă”, această „ultimă speranţă”. Unii aveau puterea să 
cerşească. Alţii se oploşiră la spitale. Paul Plopeanu, 
strângând cu zgârcenie în cel mai ascuns buzunar al tunicii 
banii ce-i mai rămăseseră. - se hotări să caute pe ai-săi. 

În rătăcirile îndurate, pornirea şi entuziasmul de la 
început se mai domoliseră. “Mai întâi, în mintea lui tânără, 
războiul însemna încordarea supremă a tuturor. Totuşi 


pretutindeni lumea părea a-şi căuta numai de interesele ei. 
Ba încă îşi căuta de interesele ei în chip mai aprig decât 
odinioară. La popasurile. Lui lângă un spital, În camera unei 
primării de oraş mare, unde intra cu domnu 
Constantinescu, în biroul unui şef de staţie, în cancelaria 
unui comandament, nu se vorbea decât de rude, de prieini, 
de „băieţi buni” - care trebuiesc cruţaţi, care trebuiesc 
ţinuţi la serviciile interioare. Ca şi la Bucureşti, după 
primele înfrângeri, ş-aici soarta ţării era pecetluită în 
câteva vorbe: „De-acu-i tot una... Ce mai umblă ei cu 
fleacuri...” Aceşti ei erau cei care luptau încă în munţii 
moldoveneşti. 

— Pe urmă, nu-i puteau ieşi din minte acele trenuri 
strălucite şi îmbielşugate care ridicaseră din Bucureşti o 
anumită lume ş-o debarcaseră la iaşi, cu căţeluşi, pisicuţi şi 
toalete în munţi de cufere: toată lumea vorbea despre asta. 
Funcţionari, militari se. Indignau cu vorbe tari şi 
ameninţări. Băiatul simţea o împunsătură în inimă şi 
înţelegea mai bine sumbra resemnare a lui moş Avram. 

Avu sensaţia că a ţipat şi deschise ochii. Pe vatră, * focul se 
potolise. În lumina scăzută, oamenii dormeau. Numai 
rezervistul cel bătrân stătea în capul oaselor cu coatele pe 
genunchi şi cu barba în palme. 

— Te-ai hodinit puţintel? îi zise el zâmbind. 

— Nu. Stam şi mă gândeam. Trebuie să fie târziu. Nu 
plecăm? 

— Eu ştiu? răspunse liniştit moş Avram. Poate s-a fi stricat 
maşina. Acu toate se strică... 

Afară se auzeau murmure de glasuri. Paul se ridică de la 
locul lui şi. Cobori în răceala de afară. În culoarul îngust, 
între vagoane încremenite, soldaţi coborâţi de pe 
acoperişuri aţâţaseră focuri şi stăteau la sfat. Alţii aveau 
vetre în vagoanele deschise, după sistemul lui Ţipa şi 

Dominte. Treceau umbre negre, tresăreau fisuri. Sus, în 
cerul curat, luceau stele. Pai.il le privi o clipă, c-un 


siraţământ de sfâşiere, gândindu-se 3a mama lui, de care 
pentru în tăia oară se afla despărţit. 

III 

Trenul încremenit se zgudui târzru, după miezul nopţii, fi 
se puse în mişcare fluierând întrerupt şi disperat. Focul era 
aproape stâns şi Paul se cuibărea în culcuşul lui, căutând să 
se apere de învăluirile vântului. 

Moşneagul nu dormea. Mormăind o înjurătură, întinse lar 
mâna în umbră şi zise: 

— Tot am să-ţi dau mantaua. Văd eu că ţi-i cam răcoare. 

Paul zâmbi la această figură poetică şi trase pe el postavul 
cenuşiu. 

Bătrânul ridică fruntea: 

— Vra să zică la Bârlad te duci, domnişorule? 

— Da. 

— Şi-n ce regiment zici că-i dom nu ofiţer, fratele 
dumnitale? 

— În regimentul 89. 

Moş Avram îl privi în tăcere, cu luare-aminte, apoi. Trase 
un cărbune, ca să-şi aprindă ţigara groasă. 

— Fratele matale îi locotenent, domnişorule? 

— Da. 

— Aşa-i că-l chiamă domnul locotenent Plopeanu Adrian? 

Băiatul ridică brusc capul şi aţinti pe bărân. 

— Da” de unde ştii dumneata asta, moş Avrame? 

Rezervistul râdea înveselit. 

— Apoi nu ştiam, domnişorule. Te-am. Întrebat. Am văzut 
eu că aduci cu el la figsonomie. Şi eu îs tot din acel 
regiment. L-am avut chiar la compania a patra pe domnai 
iocotşnent Plopeanu Adrian. Ai ochii. Lui. Şi fruntea lui Tot 
aşa, subţirel.ca o fata. Bun om î Cât ne-am năcăjit noi în 
munţi, ne tot făcea coraj şi ne spunea că după război are să 
fie mai bine. Eu ştiu? 

— Apoi după ct m-au prins, m-am rătăcit de companie, ş- 
aeuma nu ştiu unde-a mai fi. Da' eu cred că L-om găsi... 

Paul tăcea, uimit. 


— Ce întâmplare ciudată! murmură el. 

— De ce, domnişorule? 

— Apoi bine. - dacă, nu treceam pe lângă vagonul acesta şi 
dacă nu-mi întindea! mâna, eu nu plecam. CuM. A întâmplat 
asta, şi de ce s-a. Întâmplat? Cum de-am ajuns lângă 
dumneata, după atâtea rătăciri? 

— Asta, domnişorule, noi n-o putem şti...răspunse 
rezervistul., Vagoanele duruiră adine o vreme. 

— Aici e podul de Ia. Şiret, grăi moş Avram. Domnişorule, 
oricât ar îi lumea de mare, oamenii se întlinesc. Aift 
hotărăşte Cel care-i deasupra noastră. Mini dimineaţă 
ajungem la Iaşi şi pe urmă ne căţărăm în trenul de Bârlad. 

Mergi şi dumneata la Bârlad, moş Avrame? 

Merg şi eu la Bârlad, domnişorule... 

După o tăcere scurtă, vorbi iar: 

— Eu cred că de-acolo i-om lua urma...: în 
cuvintele'acestui om simplu din mulţime era atâta discreţie 
şi atâta bunătate, încâfe Paul îşi simţi inima încălzită şi nu 
se mai socoti aşa de rătăcit şi aşa de singur pe lume. 

IV fr; i sosirii în gara laşi, în ceața fumurie a zorilor, *ra cu 
totul întâmplătoare, Semnalele disperate ale maşin ti unei 
păreau că trezesc macagil funcţionari şi sen tinele cu ochi 
somnoroşi şi cu figurile palide. Cu totul arbitrară era şi 
clipa plecării la Bârlad, de aceea peronul şi împrejurimea 
gării păreau un imens dormitor care aştepta viermuind şi 
răsucindu-se fantastic. După descărcarea imensului tren, 
începu altă furnicare şi alt asalt, altă tălăzuire aprigă în 
preajma altui tren, pe care alte maşini îl împingeau plin la 
peron de pe o linie moartă. 

Împins şi izbit din toate părţile, Paul Plopeanu îşi căută un 
loc undeva, prin zbaterea de oameni. Începea să 
desnădăjduiască, când moş Avram îl apucă de mână şi-l 
împinse spre o sentinelă care păzea uşa unui vagon de clasa 
întâia, cu baioneta la armă. 

— Iaca, aista-i fratele lui domnu locotenent, zise 
rezervistul; fă loc, măi camarade... 


Sentinela nu obiectă nimic, îi lăsă să treacă, apoi aplecă 
baioneta în faţa valului dindărăt. 

— Dă drumul! 

— Nu se poate; am ordin! 

— Asta-i scandal! se auzeau schimburi de cuvinte pe 
diferite tonuri. Moş Avram râdea, împingând încet de la 
spate pe băiat. 

— Cum ai făcut, moş Avram? întrebă uimit Paul, întorcând 
capul. 

— Aista-i boboc, domnişorule, răspunse rezervistul; l-am 
cunoscut eu îndată. 

Aici e vagon boieresc. Locuri sunt pe cât văd, da-s 
geamurile sparte, şi nuri chip să facem foc ca-ntr-a nostru. 
Iaca, intră colea; te-aşează frumos-şi-ţi pune şăcuşoru 
alăturea. Eu îs soldat prost, stau în colidor şi mă duc să 
cinstesc c-o ţigară pe flăcăul cel cu baineta... 

Paul intră în cel dintâi compartiment şi se ghemui lângă 
uşă. Apoi privi în juru-i. 

Mai erau patru călători: doi ofiţeri, un domn gras şi o 
doamnă delicată, înfăşurată în pleduri. 'Toţi tăceau, 
morocănoşi şi trişti, privind pluşurile şi tapetele sfâşiate. 
Elegantul şi curatul compartiment de clasa-ntâia, cu 
canapele moi, înflorite cu horbote, era acum o cutie urâtă, 
cu bănci de lemn vopsite în pripă. Totul vorbea - ca şi 
privirile călătorilor - de mizeria războiului. În locul unui 
geam spart se afla fixată o scândură. Totuşi pe acolo 
pătrundea o aţă de vânt, căci unul din, ofiţeri necontenit. Se 
frământa şi-şi ridica la gât, spre partea aceea, gulerul blănit 
al dolmanului. 

Afară s-auzeau ţipete, chemări, râsete. Pe urmă sunară 
paşi şi trântituri pe acoperiş, deasupra. 

Unul din ofiţeri observă nemulţămit: 

— Iar se suie pe vagoane! 

— Asta-i rău, zise omul cel gras. Se întâmplă o mulţime de 
accidente. Mulţi mor. Ar trebui să se ia măsuri. 

Ofiţerul ridică din umeri. 


Se simţea şi-n culoar îmbulzeală. Uşa se deschise iar. Două 
obrazuri zâmbitoare se arătară. Domnul cel gras le 
întâmpină politicos: 

— Un loc lângă mine e ocupat... 

— Aici-s şi eu, cucoane Sandule, răspunse cineva 
dindărătul obrazurilor. Am mai adus doi amici. Cu niţică 
bunăvoință, se poate face loc. Aoleo! e o îmbulzeală, nene, 
de n-ai unde da un ac. În culoar stau ca sardelele. S-au suit 
şi deasupra; s-agaţă de tampoane. E o adevărată mizerie! 

Un om sprinten, cu faţa roşie şi rotundă, îmbrăcat într-un 
spenţer de şiac cu guler de vulpe, pătrunse, vorbind încă 
repede şi poftind cu un gest rotund al mânii pe ceilalţi doi. 

— Poftim, dragă, poftim. Este; se face loc. Aşa o să ne 
încălzim mai bine... Cucoane Sandule, adăogi el cătră 
domnul cel gras învălit într-un pled şi cufundat într-o blană; 
am găsit nişte muşchişor prima! Şi nişte jimblă albă... Şi 
niţel vinişor înfundat. Dacă dai un ban mai mult, se 
găseşte... 

Zâmbind vesel cu toată faţa-i rotundă, domnul cel. 
Sprinten aşeza iute pachet după pachet în poliţele de! 
asupra capetelor. 

— Bine, Costică, îl aprobă domnul cel gras, c-o voce 
plăcută de bariton; acuma nu mai avem nici o grijă | 

Ceilalţi doi „amici intrară şi se aşezară între blana lui 
cuconu Sanduşi uşă. Domnu Costicăluă loc în faţă, între 
ofiţeri şi Paul. 

— Aşa, vorbi satisfăcut domnul Costică, aruneând o privire 
spre băiat acuma mi se pare că suntem complect”. Cam 
îmbulziţi, dar ce să-i faci? Aş-a-i la o. Vreme ca asta... 

— *4 la guerre, comune. A la guerre! zise cu glas melodios 
doamna, ridicând puţin din blăniţa castanie un obraz, alb, 
mititel şi simpatic. 

Domnul cel gras, cuconu Sandu, se întoarse c-o mişcare 
greoaie spre ea, corcind, cu braţele prea scurte, să-i aşeze 
pledurile. 

— Eşti bine, dragă? Nu ţi-i rece? 


— Nu, mulţumesc, sunt bine... şopti ea. 

Abia aşezat la locul lui, domnu Costică se ridică brusc 
„bătândti-se cu palmapeste frunte. 

— Vă rog să mă iertaţi, vorbi el eu glasu-i vesel. Nu vă 
cunoaşteţi. Cucoane Sandule, îţi recomand-doi prietini: 
domnu doctor Harilaus Toma; domnu Vasilică 
Cbnstantinescu, proprietar de hoteluri în Constanţa. 
Domnu Sandu Vulcănescu, mare proprietar în Dâmboviţa, 
fost prefect, fost senator... Coconiţa domniei sale. 

Cuconiţa salută grațios, c-o mică mişcare şi c-un zâmbet. 
Cuconu Sandu, opintindu-se puţin de la locu-i, întinse braţu- 
i scurt şi strânse pe rând mini le celor doi. Ridicat în 
picioare, subţire şi slab, doctorul Toma părea foarte nalt. 
Avea o bărbuţă rotundă şi blondă şi purta ochelari cu ramă 
neagră şi cu lănţuşor de aur. Îi păru bine de cunoştinţă c-o 
voce subţire, aproape feminină. 

Proprietarul de hoteluri din Constanţa era scund, c-o tristă 
figură pămfntie şi stricată” de vărsat. În oare ochii mici 
luceau stins ea două halice. 

— Mi se pare că dumneavoastră aţi fost, sezonul trecut, la 
Constanţa? ... Întrebă cel scund, privind ţintă la Vulcănescu. 

Desigur. De '-cinci ani ne ducem regulat la Constanţa. 
Nevastă-mea are nevoie de mare. Înainte vrenşs nuî 
duceam la Karisbad... 

Constantinescu dădu din cap şi se aşeză la locul lui, apoi îşi 
întoarse privirea neliniştită spre cei doi ofiţeri. Cu capetele 
lăsate pe spătar şi pe jumătate acoperite de gulerele de 
astrahan ale dolmanelor, amândoi priveau 'ânainte, în 
necunoscut. Unul era larg croit, cu mustaţa căruntă, cu 
obrazul adine brăzdat, cu ochiul obosit. Al doilea era un 
tânăr cu mustaţa tuşinată englezeşte, cu ochi cenuşii subt o 
frunte mare, pătrată, c-un nas puţintel coroiat, care-i dădea 
o înfăţişare de îndrăzneală. Figura aceasta plăcu dintrodată 
lui Paul! 

Mai stăm mult? întrebă cu voeea-i muzicală cuconiţa din 
colţ. 


Nu; plecăm îndată., se grăbi să răspundă domnu ('oblică. 
Cum mi-i obiceiul, am întrebat şi pe şeful staţiei, tu pe 
comandantul gării, şi pe şeful de tren... în zece iiuuute 
plecăm 

— Trebuie să ştiţi, domnilor, zise proprietarul cătră eoi din 
urmă veniţi, că noi. Suntem aici de la cinci. 

— Am venit pe întuneric. Vai de lume până c-e-am găsit o 
birjă. Aici, în Iaşi, nu mai e de trăit. Hoteluri proaste şi 
murdar*'; birji găseşti numai cu poliţia... restaurantele ceva 
nemaipomenit... Astăzi nu mai face să călătoreşti. Câte mi-, 
rvenţii, ca s-avem de mai înainte locuri! De altfel, 
comandantul gării e un băiat foarte amabil. 

În privinţa asta nu-i nimic de spus... întări” domnu Colică. 
Dacă n-ar avea şi armata oarecare rânduială, ai li greu. 

Ofițerii părură nesimţitori la această observaţie: aveau aci- 
caşi căutătură aţintită departe. Ceilalţi rămaseră tăcuţi ci 
lava vreme., privândO. Se. Pe geamuri intra o lumină 
leşietică de cer înourat. Compartimentul era învălmăşit, 
rece. Şi ostil. În vuietul culoarului plin, în tropăiturile 
acoperişului, în glasurile mulţimii care se mai îmbulzea încă 
pe jos, în lungul liniei, căutând locuri, trenul tresări într-o 
opintire bruscă, apoi porni lin. Proprietarul oftă cu 
mulţămire: 

— Bine c-a dat Dumnezeu! 

— Apoi se suci spre femeie: Stai bine, dragă? Vagonu-i 
rece; acuma nu 'se mai face foc. 

— Stau bine... răspunse ea dulce. 

Paul rămase cu ochii aţintiţi la figura ei fină, catifelată de 
un uşor abur de pudră. 

Ea îi prinse privirea stăruitoare şi-i zâmbi în treacăt, 
mtorcându-şi ochii spre geamul alburiu, în dosul căruia 
lunecau peisagii dezolate de iarnă: căsuțe scunde şi sărace, 
copaci desfrunziţi, strâmbi şi negri. 

— Astăzi toate merg mai prost, vorbi gros şi întunecat 
Constantinescu. Nu-i nici foc, nici lumină. Nu ştii când pleci, 


nu ştii când ajungi. Acu se vede cât stăm de rău şi ce 
nenorocire este războiul... 

— Nenişorule, nu vorbi aşa, îi răspunse îndată, prietinos, 
cuconu Sandu. Cum să nu faci război dacă ţara vrea război? 
Trebuia; aşa a fost politica; din parte-mi socot că nici nu se 
putea altfel. 

— Se-nţelege, interveni domnu Costică. 

— Eu, dragul meu, urmă proprietarul, cel întâi din fost 
izbit. Pierd recoltă, pierd mobilă, abia adusă din străinătate, 
pierd tot. Am scăpat la Moldova cu nevastămea şi cu ce 
avem pe noi. Am ş-un băiat pe front; - din întâia căsătorie. 
Ce spaimă pe biata Tina! Uite-o, e de faţă: acuma zâmbeşte. 
Dar ia întreab-o ce făcea când am plecat, când ştia că-n 
urmă vine duşmanul şi calcă tot ce lăsăm. A, e foarte greu 
în adevăr. Dar ce putem face? 

S 

— Eu cred altfel, răspunse, încreţit, Constantinescu. 
Dumneata pierzi, e adevărat. Dar rămâi tot om bogat. Ce 
fac eu însă? În Constanţa a ars tot şi s-a risipit lot sub 
bombardament. Trebuie s-o încep de la capăt, după 
douăzeci de ani de muncă! Ce fel de politică-i asta, să-mi 
faci mie război fără garanţii? Spune-mi, ai sprijin 
îndestulător de la ruşi? ai artilerie şi muniții? Cum să 
părăseşti aşa o provincie? Ce ai să găseşti când te-i 
întoarce, clacă te vei întoarce... De acuma, aleluia! ... 

La gestul disperat al lui Constantinescu, interveni doctorul 
Toma, subţire: 

— Nu aşa, nu vorbi aşa, dragă Constantinescu. Războiu-i 
război. Războiul înseamnă: moarte, ruină, eţetera! Crezi că 
se putea să nu ardă şi la noi, când s-au aprins casele 
vecinilor”? Toţi se bat, toţi sufăr eţetera... 

— Bine, dar ce-s eu de vină, domnule? 

— Ştiu că nu eşti de vină, dar parcă numai dumneata 
suferi? Aceasta este o jertfă. Noi luptăm pentru un ideal 
eţetera... (Acest vocabul straniu era aruncat scurt, ca un 
argument fără replică.) 


— Fie! se zbătea Constantinescu, să zicem că ai dreptate şi 
că trebuie să rămân sărac lipit pământului. Dar ce-au 
gândit domnii de la Bucureşti, când au ştiut că trebuie să 
intrăm şi noi în foc? Ce-au făcut? Războiul, domnule, nu 
trebuie să fie o loterie. Intri în război, când ştii că ai să 
câştigi! 

Deodată privirea trudită a ofițerului celui cărunt se 
întoarse în vagon:. 

— Domnilor, dumneavoastră credeţi că am pierdut 
partida? 

— Domnul colonel, zise cuconiţa din colţul ei, vorbeşte ca 
un adevărat oştean. 

— Asta-i datoria noastră, doamna, răspunse bătrânul, 
înclinându-se galant. 

Ofiţerul cel tânăr zâmbi şi el. Domnul Vulcănescu întrebă, 
cu interes: 

— Dumneavoastră, domnilor, veniţi de pe front? 

— Da. 

— Cum merg lucrurile în munţi? putem nădăjdui? tresări 
cuconiţa. 

— Ce pot să vă spun, doamna mea? Armata se 1'eface, 
După grele suferinţi, vom vedea ce ne aduce primăvara. 
Până atunci ne îngropăm în şanţuri şi răbdăm de frig şi de 
„foame. 

— Ce trist lucru e războiul! şopti doamna Vulcănescu, cu 
ochii umezi. 

Constantinescu tăcea sumbru la locul lui. Doctorul însă 
părea mişcat: 

— Desigur că e trist. Boli, mizerie, moarte eţetera... În 
spitale, au început să ne vie exantematici... 

— Un lucru însă nu înţeleg, obiectă iarăşi proprietarul de 
oteluri. Văd trenurile pline de soldaţi, care umblă aşa de 
capul lor... De ce nu se duc la datorie? 

— Dumneavoastră uitaţi că am fost bătuţi şi ne-am retras? 
vorbi deodată ofiţerul cel tânăr. 


— Totuşi ar trebui să li se dea ordine hotărâte, urmă 
îndărătnic Constantinescu; să-i strângă de pe drumuri. Eu 
cunosc pe ţăran. Fără hotărâre şi energie nu merge! Am 
ajuns să nu ne mai putem trage sufletul în trenuri. 

— Asta e adevărat... aprobă domnul Vulcănescu. 

Paul ar fi vrut să interne: el ştie cită suferinţă este în 
această armată în risipă, câtă tărie şi cită resemnare, îşi 
muşcă - însă buzele şi tăcu. Şi privi iar pe doamna 
Vulcănescu, care-i zâmbi întorcându-şi capul spre fereastră. 

Doctorul Toma îşi aşeză ochelarii pe nas, împăciuitor 

— La unna urmei, vom vedea ce-o mai fi. Or să se ducă ei 
pe front, că n-au încotro. Pe urmă văd că şi aliaţii se mişcă, 
ne trimet ajutoare eţetera 

— Ceea ce este sigur „tresări iar aspru Constantinescu, e 
că n-avem oameni, n-avem conducători. 

— Politica, politica... murmură colonelul, surâzând. 

— Foarte adevărat, politica! 

Vulcănescu dădu din cap, trist: 

— Şi eu am spus-o asta totdeauna, În ţara asta trebuie 
ordine, trebuie gospodărie, trebuie cinste! Aşa, nimeni nu 
şi-a făcut datoria şi ne-a apucat războiul nepregătiţi. Acuma 
cu toţii suferim. Ce văd eu în laşi, e o jale. Până ce am găsit 
o casă, a trebuit să pun zece misiţi. 

Şi după ce-am găsit-o, cât credeţi că plătesc? 
Douăsprezece mii de lei! Dar viaţa, dar serviciul! Te-apucă 
groaza! 

Pe onoarea mea, cei de pe front sunt mai fericiţi! 

Domnu Costică se amestecă cu oarecare sfială şi gingăşie: 

— Dacă n-ar fi depozitele armatei, ar fi greu! 

— Adevărat, Costică, dacă n-ar fi salvarea asta şi dacă n- 
am avea ici-colo prietini, greu ar fi! Şi la urmă ar fi greu şi 
fără tine, drept să-ţi spun. Domnilor. - urmă proprietarul, c- 
o voce mai ridicată şi ceva mai veselă. - îl vedeţi? Ştiţi ce 
om? Ce să vă spun? Ar trebui să-l cunoaşteţi pe Costică 
Florian! L-am avut subprefect pe vremuri. E vestit. E un om 


care ştie să se învârtă. Am mare admiraţie pentru el! E 
refugiat, vai de capul lui... 

I” i bine, el cumpără un vas de vin şi face o afacere. Dar 
nu-l bea el; îl vinde la alţii! Şi-a cumpărat vacă şi-şi; Ivoşte 
prietinii cu lapte. Acuma organizează un restaurant. Vă 
spun eu: dumneavoastră nu-l cunoaşteţi! 

I'! un om nepreţuit! 

Faţa rotundă a lui Costică Florian râdea, însă cu oare 
iilăpânire şi modestie. 

Face omul ce poate... zise el încet. Acuma am pus iva la 
cale cu domnul Constantinescu. Am pus şi proptele, 
îuvornul trebuie să ne ajute. De altfel e şi pentru binele 
obştesc. 

Li urma urmei, de ce să nu ne ajute? adăogi 

Viisumtinescu, cu vocea-i supărată. Noi muncim; noi am 
11h niul tot; dumnealor, cei mari, se lăfăiesc în bunătăţi; 
afaceri în toate părţile; banii se duc în vânt cu nemiluita. 
Nni în tem eâni? Trebuie să pierim? 

Do ce să pierim? Trebuie să ne ajute! hotărî cu Uândeţâă 
domnu Costică. Să vă spun, adăogi el, tainic. 

Eu îi cunosc: doar am făcut politică, doar am ales deputaţi. 
Cred că nu-i sfârşitul lumii şi nu ne-om prăpădi. Avem să ne 
mai vedem, avem să mai facem politică, avem să ne mai 
alegem. Mă duc prin urmare la unul şi la altul şi cer. Cei' 
dreptul meu. Dacă ştii cum să-i iei, se face. Vă spun eu că se 
face! 

— E un om rar! rosti cu admiraţie cuconu Sandu, privind 
în juru-i. Mai întâi de toate el ştie pe degete bugetele 
ministerelor şi păcatele tuturor... 

Domnu Costică râse cu modestie şi declară: 

— Într-adevăr, aş putea zice că asta-i tăria mea î 

Doctorul Toma avea mania încheierilor critice: 

— Ce să-i faci? Aşa-i politica, cu meschinării, mizerii 
eţetera... 

Ofițerii ascultau indiferenți convorbirea. Cucoana, se 
grămădise mai bine în colţul ei. Şi-n tăcerea care urmă, 


băiatul simţi un fel de dureroasă nedumerire. Convorbirea 
aceasta ciudată curgea ca un râs de spumă peste sumbrele 
tablouri ale retragerii ş-ale războiului, închise ca într-o 
genună în sufletul lui. 

V 

Din când în când oameni cu figuri disperate smunceau 
brusc uşa cabinei, o deschideau şi vârau capul, căutând din 
ochi un loc. 

— Nu mai este, dragă: s-a isprăvit! îi întâmpina râzând 
domnu Costică Florian. 

Unii închideau cu aceeaşi supărare uşa, trântind-o. 

— Vezi? observa domnu Costică; vorbeşti politicos cu 
dânşii şi ei se poartă ca mitocanii... într-o vreme, în urma 
unei asemenea feţe încruntate, îşi strecură şi moş Avram 
chipul uscat şi ars. Nu zise nimic, se uită numai c-un zâmbet 
bun la Paul, să vadă cum stă. 

— Ce este, băiete? îl întrebă ofiţerul cel bătrân. 

— Trăiţi, domnule colonel, eu îs cu fratele lui domnu 
locotenent Plopeanu... şi arătă din ochi spre tovarăşul lui. 

— Aha... 

Rezervistul îşi retrase barba şi închise cu fereală uşa. Paul 
simţi deodată părere de rău că n-a răspuns privirii aceleia 
blajine c-un cuvânt prietinesc. Voia să se ridice, rând îl 
opriră ochii mari ai cuconiţei Tina, învăluindu-l într-o privire 
plină de interes. 

— Matale ai un frate pe front? - îl întrebă ea blând. 

Paul răspunse, cu sângele deodată năvălit de la inimă în 
obraji: 

— Da, Doamnă... 

— Şi unde-i? 

— Nu ştiu; acuma-l caut. 

Ea păru uimită de acest răspuns. Domnu Sandu 
Vulcâinoscu crezu că trebuie s-o lămurească. 

Acuma frontul s-a schimbat, regimentele s-au amestecat. 

— Din ce unitate e fratele dumnitale? îl întrebă colonelul. 

— Din regimentul 39. 


— 89? Nu ştiu unde să fie acuma regimentul ăsta. Poate la 
Caşin. 

— De aceea mă duc la Bârlad, să mă informez la Cartier-, 
zise iar Paul, îndreptându-se spre cuconiţa Tina. (Ea-l 
aproba din cap, privindu-l ţintă.) Şi eu sunt refugiat de 
dincolo. 

— Da? 

— Pe urmă trebuie să caut pe-ai mei. A trebuit să plec 
singur din Bucureşti, cu coloanele de cercetaşi... 

Surprinse în ochii femeii o lucire de lacrimă, şi simţi. 1 el în 
gât un nod amar. Dar se stăpâni. Îşi scoase boneta, îşi trecu 
degetele de câteva ori prin păr şi începu să privească cu 
luare-aminte pe fereastră. 

Doamna Vulcănescu se retrase în. Colţul ei, în blămţa-i fină 
şi sub pleduri. Dar păru a se răzgândi şi „tresărind „se 
îndreptă; scoase din manşon o mânuţă mică îmnănuşată şi 
atinse braţul lui cuconu Sandu. 

— Mie mi-i cam foame... şopti ea. Puţintel ruşinată. 

— Aşa”? foarte bine! la vezi, Costică, ce fac provi ziile 
noastre? 

Sprinten şi jovial, Costică Florian cobori pachetele şi le 
aşeză pe un geamandan lat, cu măsură potrivit pe genunchi 
între el şi cuconu Sandu. 

— Mai întâi să scoatem un cuţit, zise domnu Costică 
cercetândântr-un buzunar adine. Pe urmă un tirbuşon. Este 
şi pahar. Mie îmi place să fie de toate. 

— Eşti un om prevăzător... îl aprobă râzând din pântece 
cuconu Sandu. 

— Sunt. Dac-ar fi după mine, multe ar fi acum schimbate. 
Nu că mă laud, dar eu văd foarte bine lucrurile... 

Vorbind, desfăcea grabnic pachetele. Scoase la lumină un 
muşchişor gras, tăiat în felioare mărunte; un drobuşor de 
unt, ouă, măsline, mere, brânză. Şi dădu cu satisfacţie două 
lovituri cu palma în sticla de vin înfundat. Foarte 
îndemânatic, înfăţişă cucoanei Tina bunătăţile. 


Atunci observă Paul că cuconu Sandu avea o faţă puhavă, 
pătat de câţiva negei mari. 1 se păru chiar că are ceva 
lacom în privire. La o şoaptă a cucoanei Tina, totuşi, domnu 
Vulcănescu se grăbi amabil să poftească pe cei de faţă „să 
guste din ce-a dat Dumnezeu”. 

Într-un tren. Leneş şi rece şi-n asemenea vremuri, opera 
de prevedere a lui domnu Costică Florian nu pute'a lăsa 
nepăsător pe nimeni. Începând cu doctoral Toma, toţi 
făcură pe rând câte-o mişcare de apropiere spre masa 
întinsă. Paul se sfia încă. Dar cucoana Tina, scoţându-şi cu 
gesturi uşoare mănuşa din dreapta, apucă cu degete albe o 
bucăţică de friptură şi i-o întinse zâmbind. Îi trecu şi pâne. 
Şi se găsiră cu toţii mai apropiaţi şi mai împăcaţi. - pe când 
domnu Costică îşi continua consideraţiile lui asupra 
vremurilor de faţă. 

— Tu vezi foarte bine lucrurile, Costică, îi zicea glumeţ şi 
mulţămit domnu Vulcănescu. Ei, ce făceai. Bunăoară dacă 
erai general? Să vedeţi ce planuri are! adăogi domnu 
Vulcănescu cătră ceilalţi. 

— Poate nu făceam nici eu nimic, răspunse modest domnu 
Costică. Dar de pildă, la noi, eu aş fi ţinut pe inamic în 
munţi. Eu nu i-aş fi dat drumul la câmpie. 

— Cum se poate, Costică? 

— Da. Eu şi Bucureştii l-aş fi apărat altfel. 

— Cum? 

— Ei, nu spun, că se uită ciudat la mine dumnealor...; 

Ofițerii protestară: 

— Noi? Nu!... 

— Însfârşit, ce să vă spun? încheie domnu Costică, îi; 
undind sticla de vin. Eu socot că şi la război e mai mult 
chestie de bun simţ. Acu să vedeţi dumneavoastră v vin e 
acesta. Aşa ceva numai în Moldova se găseşte. Ascultă-mă 
pe mine. Cucoane Sandule: toată lumea ţipă ărăcie. 
Mizerie, dar pentru noi care ştim, se găsesc şi lucruri bune. 

— Şi asta este o artă... zise colonelul, întinzând mâna spre 
altă bucăţică de friptură. 


Băiatul încerca acuma o simţire stranie. La început stăruia 
în el un fel de răceală, de respingere pentru străinii aceia. 
Acuma i se păreau nişte oameni cumsecade. Era dispus să 
creadă şi-n talentele militare ale lui domnu Costică, mai cu 
samă după ce primi din mâna lui un păhărel de vin. Ş-o 
undă fierbinte îi trecea prin trup, când cucoana Tina îl fixa 
cu zxmbetul ei alintat. 

Când uşa scrâşni încet şi se arătă în deschizătură figura a 
mărită şi bărboasă a lui moş Avram, avu o strângere vie de 
inimă. Îi era ruşine pentru laşitatea lui şi-l ştia pe bătrân 
fără nimic în sacul lui de campanie. 

Dar rezervistul îşi descoperi dinţii negri într-un rânjet 
prietinesc: 

— Eu chiteam, zise el, că s-aduc proviziile noastre... 

— Nu-i nevoie, avem noi... strigă vesel domnu Vulcănescu. 

Obrajii lui Paul se îmbujorară şi figura lui moş Avram se 
retrase c-un surâs blajin şi viclean. 

VI 

După ce isprăviră vinul, domnu Costică. Cu 
nemaipomenită mirare, mai descoperi încă o sticlă în 
geamandan, ceea ce făcu pe toată lumea să nu se măi 
îndoiască de multiplele lui calităţi. Uşor înfierbântaţi, 
reluară discuţiile politice şi războinice. 

Din vălmăşagul de vorbe, se înălţau câteva concluzii 
hotărâtoare: conducătorii sunt incapabili; trebuiesc oameni 
noi. Energii şi minţi ascuţite şi îndrăzneţe sunt, dar stau 
deoparte. Cu o uşurinţă uimitoare, găsiră soluţii fericite la 
încurcăturile cele mai grele. Cuconu Sandu, sprijinit de 
domnu Florian, dovedi deodată cunoştinţele cele mai 
variate. Apoi foarte uşor se înţeleseră asupra chestiei 
externe: armatele duşmane vor fi zdrobite. E un lucru 
simplu şi sigur. Colonelul a avut iar o vorbă fericită: 

— Trebuie râbdare, râbdare şi iar răbdare! Ofiţerul cel 
tânăr vru să obiecteze ceva în ceea ce priveşte soarta 
popoarelor mici în războaiele mari. Însă colonelul avea altă 
părere, şi el tăcu. 


Paul nu înţelegea de ce-i nemulţămit ascultând vorbele din 
juru-i. Nimeni nu pomenea de suferinţile îndurate, de ruina 
țarii, de miile şi miile de morţi, de spitalele pline de molime, 
de foamete. Şi el se surprinsese uitând nenorocirea 
obştească la o masă gustoasă. I-o adusese aminte însă 
obrazul chinuit al rezervistului. De aceea, privi cu simpatie 
la ofiţerul cel tânăr cu fruntea maro, când îl văzu oercând 
să vorbească de nenorocita moi la a unei ţări mici şi sărace. 

Li venea în înţelegere abia acum o observaţii necles111V 
ti. Ofiţerul acesta nu gustase din masa întinsă. Mullfimise 
politicos, primise din mâna lui cuconu Sandu o bucăţică, dar 
o lăsase. Şi-l vedea acum tăcând, după ce încercase o 
obiecţie. 1 se părea că aşa ar f: trebuit să se poarte şiel. 

„M-am purtat ca un copil...” se gândi el cu amărăciune. 

Apoi observă că cuconiţa Tina îl privea stăruitor, cu 
pleoapele pe jumătate închise. Şi iar îl străbătu o înfiorare. 
Era în cei optsprezece ani ai lui ceva nesigur încă. Simţea 
ca ceva din el interesează pe femeia aceea delicată şi cu 
ochii languroşi. Vanitatea lui îl făcea să plutească între 
visuri caste şi dorinţi nelămurite încă. 

— Ai să te întorci la Iaşi? îl întrebă ea deodată, deschizând 
ochii. 

El avu o tresărire lăuntrică. * 

Da. Doamnă... 

— Familia dumnitale e acolo? 

Cred că da... N-am decât pe mama... adăogi el cu îndoială. 
Trebuie să fie foarte îngrijată! suspină ea, întorci iul ochii 
spre soţul ei. Ne-ntoarcem şi la noi la Iaşi. Cred că isprăvim 

repede? 

— Aşa nădăjduiesc. După ce aranjăm cu Toni, nu mai ade 
ce sta în Bârlad. 

Paul avu o adâncă nemulţămire pentru acest „aranjament” 
al unui fecior de om bogat la care lua parte şi femeia aceea 
- cu totul deosebită şi superioară după părerea lui. Se 
mângâie însă îndată cugetând că întrebările ei au un scop. 


Şi se simţea oarecum fericit prin necunoscutul pe care i-l 
pregătea viijtorul. 

În legănările şi zgomotul monoton al trenului, după 
yustare şi vin, simţea cum truda şi răceala nopţii îi 
îngreuiază trupul şi membrele. Nu voia însă să fie văzut 
dormind de femeia din colţul vagonului şi se. Lupta să steie 
treaz, cu ochii mari. Ea însă, privindu-l şi zi. Mbi. Nd, 
adormi ca un copil, cu năsuşorul în blăniţa castanie. Cum şi 
ceilalţi tăceau acuma şi moţăiau în felurite aritud.ini bizare, 
se lăsă şi el biruit, având simţimântul că o preocupare nouă 
intră în fericită-i tinereţă. 

VII 

Târziu, în amurg, când cobori în gara Bârlad, între 
aceleaşi terasamenie neîngrijite şi noroioase, cuconiţa Tina 
il salută cu o privire; de pe buza ei înflorită cu roş nu căzu 
însă nici un cuvânt. El se simţi puţintel jignit. Ce aştepta era 
încă nebulos. - dar o amestecase în visurile lui din vagon ş- 
acuma se uita în urma ei cu inima penibil strânsă. 

— Să mergem, domnişorule! îi zise încet moş Avram. 

Ajută să-şi puie în spate sacul şi porniră amândoi prin 
îmbulzeală, prin lumina tristă de iarnă. Târgul îi păru pustiu 
şi negru, cu toate că treceau în toate direcţiile şiraguri de 
soldaţi şi de cară. Oameni şi vite măcinau glodul, cu 
capetele aplecate, ca apăsaţi de o osândă. [ii minte-i sună, 
cu un accent jalnic, o frântură de vers: De te razemi de a 
umbră... 

Un automobil trecu grăbit, împroşcându-i cu raze fumurii. 
Îşi şterse obrazul cu mânica mantalei şi privi la bătrânul lui 
tovarăş. Rezervistul păşea domol lângă el cercel, înd 
oamenii şi lucrurile cu ochiu-i liniştit. Încercă să zâmbească: 

— Ei, moş Avrame, acuma ce ne facem? Unde mergem? 

— Mergem înainte, domnişorule; cred că nu ne-a lăsa el, 
Dumnezeu... 

Pe o uliţă îngustă se strecurau căruţe cu hartane mari de 
carne sângerată. Pe ferestruici de magherniţe ra/. Băteau 


lumini roşcate şi se zăreau mişcându-se umbre de oameni şi 
de copii. Încet-încet, întunericul se făcu deplin. 

Paul îşi aduse aminte de muşchiul lui domnu Costică:, “i de 
paharele de vin. 

— Moş Avrame, zise el; dumneata n-ai mâneat nimica 
astăzi... 

— N-ai dumneata grijă, domnişorule, am găsit şi eu un 
suflet de creştin. N-avea ochii aşa de frumoşi ea duduia 
ceea din vagon, dar tot mi-a făcut trataţie c-o ceapă şi c-o 
bucată de pâne... 

Inima băiatului începu a bate grăbit şi iar i se înfăţişă 
înaintea ochilor silueta elegantă a cucoanei Tina. 

— Hm! nu mi-au prea plăcut oamenii cu care am călătorit 
astăzi... 

— Dă, domnişorule, Dumnezeu a umplut lumea cu ce-a 
putut. [i-au spus vreo vorbă nepotrivită? 

— Nu, moş Avrame. 

Pătrunseră într-o uliţă largă. Bătrânul se opri în faţa unor 
geamuri mari, puternic luminate, pe care se înşirau slove 
aurite. Trase din spatele băiatului sacul şi i-l puse în mână. 

— Aici e o cafenea boierească, după cât văd, vorbi 
rezervistul. Intră dumneata aici, domnişorule. Bei un ceai 
până ce mă-ntore eu. Mă duc să caut o gazdă. Unde-a fi. - 
numai să avem unde ne lăsa capul. C-apoi mini ne ducem la 
Cartier ş-acolo ne recomandăm şi ne găsim îndreptările 
noastre... Intră; eu te găsesc aici... 

Paul intră într-o îngrămădire fierbinte şi plină de aburi. 
Ofiţeri, orăşeni, femei mâncau prăjituri şi beau cafele. 
Vorbeau tare, râcleau. Părea a fi un locaş foarte vesel. 
Chelneri cu şorţuri pătate alergau în toate părţile. 

Se aşeză pe un scaun şi puse sacul alături. Şi privind în 
fierberea de oameni şi de glasuri i se păru că femeile au 
anume priviri şi atitudini. Erau fardate şi-n toalete vii. Şi 
bărbaţii râdeau prea tare în jurul lor. Nu-şi dădu sama de 
ce, dar îl cuprinse o aspră tristeţă amintindu-şi de 
suferinţile rătăcirilor lui şi de sumbrul orizont al morţii, la 


hotarul de foc, unde urlau tunurile. Parcă s-ar fi aşteptat să 
găsească aici un priveghi de morţi, nu bărbaţi prea guralivi 
şi femei prea vesele. 

— Poate astăzi sunt mâhnit şi contrariat...” se gândi el. 

Ceru un ceai şi-l sorbi încet, ca-ntr-un fel de oboseală a 
simţurilor. 

Într-un târziu observă în uşă obrazul cioplit în piatră al 
rezervistului. Se sculă, plăti şi ieşi. 

— Am găsit domnişorule, vorbi oşteanul cu vocea-i blândă. 
Pentru fratele lui domnu locotenent se găseşte! Eu asta 
spun în toate părţile: că-i pentru fratele lui domnu 
locotenent. Ei se uită la mine şi dau aşa din cap... Da' am 
găsit... Numai că-i cam sărăcuţ şi strimt. Ei spun că au ş-un 
bolnav alături, dar ce să faci? Acu nu-i de dormit afară! 

Cu inima apăsată de negură, Paul urmă pe rezervist. 
Umblară multă vreme până-ntr-o mahala la o căsuţă 
mărginaşă. Acolo le deschise o mână nevăzută şi moş Avram 
opri pe băiat chiar în prima încăpere. 

— Aici e... zise bătrânul. Ceilalţi dorm dincolo. Şi-n altă 
odaie este un flăcău bolnav... A venit prăpădit de la munte... 
Dumneata dezbracă-te şi te culcă. Eu mă duc să mai stau de 
vorbă cu gazdele... 

Băiatul se întinse îmbrăcat pe pat la lumina slabă a unei 
gazorniţe. În jurul lui simţea sărăcia, pe păreţii goi, în 
mirosul rece de vechituri. Şi cu sufletul întristat asculta 
dincolo, în odaia de alături, sfatul gazdelor nevăzute cu 
bătrânul rezervist. Din vreme în vreme parcă trecea prin 
odăiţi o suflare de vânt. - şi se auzeau ca de departe 
gemete prelungi, înăbuşite. Când se făcea iar linişte, 
pornea un glas tânguitor de femeie, un picur neîntrerupt ca 
din streşini toamna, amănunţind necunoscute şi nesfârşite 
dureri. 

VIII 

A doua zi dimineaţă, Paul aştepta în faţa Cartierului ora să 
poată intra după informaţii. Cu toate tânguirile glasului de 
femeie, dormise adânc ş-acuma se simţea mai liniştit şi mai! 


sigur de sine. Se gândea că, însfârşit, va afla drumul cătră 
Adrian şi va putea împlini una din marile lui hotărâri. 
Clădirea mare de piatră a Şcolii Normale. Cu drapelul 
fâlfâind deasupra, era ţăpuită de sentinele. Moş Avram 
încercase şi de data asta la una din gherete, unde baioneta 
jandarmului se plecase asupra lor: 

— Dă drumul, măi camarade; avem afaceri; dumnealui e 
frate cu domnul locotenent Plopeanu... 

— Daţi-vă-napoi; eu nu ştiu... Văd că-i ţivil. Când a veni 
ceasu, vă dau drumu... 

Moş Avram se retrase mormăind una din înjurăturile lui. 

— He-he! a dracului santineaua! Pe-aici au de-a face numai 
cu generali... Dacă ştiam, îl făceam măcar maior pe domnu 
locotenent! Acu n-avem încotro. Trebuie să mai aşteptăm. 

Automobile grăbite soseau pufnind. Ofiţeri se aruncau din 
ele în fugă şi intrau. Soldaţi şi gradaţi ieşeau cu ordine. 
Motocicletele pârâiau în lungul uliţii, şi din plantațiile de 
aproape vântul smulgea ultimele frunze, purtându-le în 
neştire prin bălți. Cerul era tot posomorit şi rece şi soarele 
acum părea un vis palid şi stâns al trecutului. 

Sosi un cupeu închis, din care cobori un ofiţer nalt. Subţire 
şi drept, cu bărbuţă căruntă. Sentinelele rămaseră ca naşte 
stane, cu arma „pentru onor”. ' Ofiţerul trecu încet, tăcut şi 
grav, ducând un deget la chipiu. - cu privirea pierdută însă 
înainte-i, ca-ntr-o cugetare adâncă. 

Moş Avram încremenise ţapăn la locul lui. Apoi se-ntoarse 
cu admiraţie spre băiat: 

— Aista-i domnu genaral cel mare... şopti el cu respect. 

Paul aştepta, cu ochii la ferestrele clădirii cenugşii, când, 
deodată, văzu lângă el pe ofiţerul cel tânăr şi zvelt, cu 
fruntea mare şi nasul îndrăzneţ. Se văzu cu bucurie 
recunoscut şi zâmbi. 

— Ce faci aicea, domnule? îl întrebă tovarăşul de tren din 
ajun. 

Băiatul răspunse, stânjenit: 

— Aştept, să pot intra. 


— A, nu-i voie? Vino cu mine... 

Paul porni alăturea de el. Sentinela încercă să facă o 
mişcare de oprire. 

— Dă drumu, zise scurt ofiţerul; merge cu mine.: 

Jandarmul rămase mut, cu mâna coborâtă la condacul 
armei. Trecu şi moş Avram, c-un zâmbet biruitor. Şi lustrei 
urcară în sălile înţesate de lume ale Cartierului. 
Pretutindeni se arătau uşi cu inscripţii, însemnând numele 
birourilor. Furieri şi plantoane îi priveau trecând, c-un ochi 
indiferent. 

— Să intrăm la Serviciul B, vorbi ofiţerul, întorcând o 
privire prietinoasă spre Paul. 

Intrară într-un birou cu mesele pline de hârtii. Maşini de 
scris ţăcăneau neîntrerupt. Dintre ofiţerii aplecaţi asupra 
meselor, un colonel tânăr, cu figura smeadă şi inteligentă, 
se înălţă cu mânile întinse. 

— A! ce vânt te-acluce, Bercene? Te socoteam pierdut! Ne 
gândeam să punem doliu! 

— Încă nu, răspunse tovarăşul lui Paul. Mai am câteva zile 
de trăit... 

— Să nu vorbeşti într-un ceas rău, mon cher ami... 

Scoase o tabachere mare de argint ş-o deschise la 
mulţimea bărbiei. 

— Ia, dragă, de ici, o ţigară foarte bună... Ai venit larii 
îndoială să vezi dacă. Ţi s-a dat bateria pe care ai wrut-o? S- 
a făcut. Nu înţeleg însă de ce te încăpăţânezi „îi rămâi la 
nenorocitul acela de Chelariu, Dracu ştie cum a ajuns 
colonel. Generalul a vrut în două rândun să-i la comanda. 
Are însă stăruinţă... 

M-am deprins cu oamenii şi cu caii mei... răspunse mu'i/. 
Înd Berceanu. 

Paul îl asculta c-o puternică mişcare sufletească. Colonelul 
începu din nou, gesticulând cu ţigara aprinsă. 

— Ce plictiseală aici pe capul nostru, dragul meu „im-ţi 
faci idee! O armată întreagă de refăcut, un alt front de 


reconstituit. Mă crezi că nici n-am vreme să maniac şi să 
pun mâna pe o carte? 

Tot cu Chateaubriană ai dumnitale? 

Da, dragă, îl recitesc acum iar, c-o melancolie ne.1 n-şită, 
şi-mi aduc aminte de vremurile cele bune uli păcii, când 
trăiam în lumea civilizată... Acum ne yhntem ca-ntr-un 
infern. Dar, însfârşit, nu trebuie să. Pierdem nădejdea. 

Vorbea cu uşurinţă şi cu distincţie, evocând. Vremuri nun 
le, petreceri comune, mese de joc şi femei elegante... I. În o 
lume de altădată, prevăzută ca printr-un abur de 

11 leţa, o lume pentru totdeauna pierdută... 

Căpitanul Berceanu îl asculta visător, cu zâmbetul i. Înr. 
Uitase pe Paul. 

Un sublocotenent cu obrazul bucălat şi alb se apropie n 
peduos şi şopti un cuvânt la urechea colonelului. 

Da. Îndată! Vra să zică, altceva n-ai? Spune vmite bune 
băieţilor de la voi. Larlă-mă, mă chiamă (ţi uerulul. 

N-aveam nimic altceva, răspunse căpitanul. Voiam numai; 
a cer o mică informaţie pentr-un tânăr amic al meu, 

1, vrea să ştie de urma unui frate, ofiţer pe front... 

— Cine? 

— Locotenentul Adrian Plopeanu... răspunse iute Paui de 
la locul lui. Regimentul 39 infanterie. 

Colonelul îi aruncă o privire repede. 

— Nu ştiu, zise el. Biroul de informaţii însă poate da 
răspunsul. Mai ia, te rog, o ţigară. La revedere! ... Mă ierţi, 
nu-i aşa? 

După ce strânse mâna lui Berceanu, colonelul salută, din 
ochi, amabil pe Paul şi ieşi pe uşa din fund. 

— Atunci să mergem la biroul de informaţii... îndemnă 
căpitanul. 

— Domnule căpitan, nu ştiu cum să vă mulţumesc de 
bunătate, îngână Paul, emoţionat. Simţea deodată o pornire 
de duioşie pentru ofiţerul acesta străin şi necunoscut. 

Pe culoar, Paul găsi pe moş Avram stând de vorbă cu 
jandarmii Cartierului. Când intră în biroul de informaţii, îl 


izbi deodată o voce metalică, subţiată de tulburare. 

— Şi-ndată i s-arătă un locotenent mărunt, brun şi 
sprâncenat, strâns în tunică cochetă şi cizme de lac, care 
argumenta câtră ceilalţi camarazi de la mese, fără să bage 
de samă intrarea lui Berceanu. Zvârlise cu dispreţ un scaun 
în laturi şi agita braţul drept. 

— Asta nu se poate! eu am să ies la raport la domnul 
general. Aici trebuie să fie o intrigă la mijloc... 

— Linişteşte-te, Dumitrescule! interveni o voce. 

— Cum să mă liniştesc, nene? Ştii că ai haz? Dacă e vorba 
să plec, atunci m-am ars... Eu chem imediat la telefon pe 
nenea şi ies la raport la domnul general. Ce? sunt nebun să 
mă duc pe front, cu toţi tâmpiţii? 

În clipa aceasta observă pe căpitanul de artilerie şi se 
domoli. 

— Am onoarea să vă salut, domnule căpitan... Cu ce vă 
putem servi? 

Strada Lă pu şneanu 

— Domnule locotenent, răspunse Berceanu c-o voce 
îngheţată, care plăcu lui Paul; - vreau să ştiu unde se 
găseşte în acest moment regimentul 89 infanterie...! 

— Regimentul 89? se amestecă altă voce. Se găseşte fixat 
în regiunea ifeşti. 

— Mulţumesc, domnilor, răspunse Berceanu. 

— Domnule căpitan, tresări prea amabil locotenentul cel 
sprâncenat: dumneavoastră plecaţi pe front? îmi daţi voie? 
Atunci v-aş propune să nu pierdeţi ocazia. Astăzi se face 
lângă cimitirul evreiesc execuţia unui spion. E un spectacol 
vrednic de văzut. 

Căpitanul, fără să răspundă, salută cu capul şi se îndreptă 
spre uşă, urmat de Paul. În urma lor, iar izbucni vocea 
violentă şi metalică. 

IX 

Păşiră o vreme alături, pe subt arborii fantomatici ai 
grădinii publice, prin troiene de frunze moarte, în umezeala 
cărora piciorul se cufunda fără sunet. Din nouri, lumina 


rece curgea ca o apă. Şi Paul îşi simţea sufletul încălzit de o 
prietinie nouă, lângă ofiţerul acela eu frunte de cugetător. 
Avea pentru el deodată dragoste şi admiraţie. 11 asculta 
vorbind domol, îi răspundea însufleţit. - şi era fericit că, în 
divagaţiile lor literare, putea să aducă amintiri de lecturi 
recente şi citaţii de nume. În anii din urmă ai liceului se 
cufundase în cărţi c-un fel de disperare şi cetise cu pasiune 
şi fără alegere. Numele acelea ciudate de morţi şi de străini 
din lumea misterioasă care era numai a lui parcă-l îmbătau 
şi-l făceau să uite mizeria prezentului. Clipa aceasta rară de 
ieşire din realitate avea ceva mistic şi-i lega ca pe doi 
amanți. Berceanu avea un zâmbet la accentul pasionat al 
băieţandrului şi el observă cel dintâi că bătrânul rezervist, 
care umbla domol îndărătul lor; îi asculta poate cu prea 
mare uimire. 

— Să ştii că moşneagul ne crede într-o ureche. De 
altminteri, trebuie să ne întoarcem, E vremea să plec. Poate 
ne mai întâlnim în laşi... 

Băiatul se simţi trist şi singur când se despărţiră În acelaşi 
timp, se găsi înălţat în propriii lui ochi. Şi porni în lungul 
uliţilor, gânditor şi zâmbind. Într-un târziu se simţi atins şi 
zări lângă umărul lui mâna mare şi neagră a lui moş Avram. 

— Domnişorule, îi zise rezervistul; trenul porneşte ţ spre 
Tecuci încolo, după amiază... 

— Spre Tecuci? 

— Apoi da. Şi eu am stat de vorbă cu oameni de-ai mei cât 
aţi intrat dumneavoastră prin birăuri... Am aflat unde-i 
regimentul 89... 

— La Ţifeşti. 

— Da, domnişorule. Mergem o bucată cu trenul, pe urmă 
poate găsim o căruţă. Cum a da Dumnezeu. De-acu nu-i 
mult pân” departe. 

— Bine. Moş Avrame... 

— Da, domnişorule. Ş-am mai aflat pe cumcă azi puşcă pe- 
un şpion la marginea târgului. Dacă ne-am duce să prăvim 
şi noi? 


Berceanu nici nu răspunsese la propunerea ofițerului 
sprâncenat. În Paul însă, de atunci stăruia un început de 
curiozitate bolnavă. Acuma, îndemnul rezervistului îl hotărî 
deplin. , 

— Mergem, moş Avrame... 

Privind în juru-le simţiră direcţia. Grupe de oameni, aţâţaţi 
parcă de-o grabă, apucau la dreapta lor, pe-o uliţă lungă. 
Unii vorbeau zgomotos şi râdeau, Trăsuri şi auto-, mobile 
coteau pe acelaşi drum, Ourând, curgerea de oameni spori, 
şi la marginea târgului, un puhoi negru şi zgomotos înainta 
pe-o clină trăgănată de deal, pe-un drumeag gâodos. În 
urmă rămânea un peisagiu trist de căsuțe mohorâte şi 
grădiniţi pustii, înainte, spre culme, ochiul nu întâlnea nici 
un sprijin. Erau mirişti goale şi spinării, subt o boltă joasă 
de nouri. Şi rânduri de ciori se legănau şi se învăluiau în 
văzduhul sur cu zvon aspru şi răsunător. 

Drumul era greu şi i se păru lui Paul foarte lung. Trăsurile 
şi automobilele făceau un ocol prin altă parte şi abia 
înaintau în aceeaşi direcţie, spre aceeaşi culme, mohorâtă şi 
tăcută. 

Când ajunseră, intrară într-o mulţime înţesată, stăpânită 
în trei părţi de cordoane de soldaţi. În iaturea a patra, 
goală, în fund, oamenii amestecați îşi arătau unii altora un 
stâlp de lemn proaspăt cioplit şi grabnic îngropat în 
pământul moale. Acesta era singurul semn al platoului. 

Copii din mahalale, femei din popor, cu broboade colorate, 
târgoveţi, funcţionari se mişcau neîncetat; toţi voiau să 
răzbească în rândul întăi. Trăsurile şi automobilele, cu 
uniforme, haine negre şi toalete elegante de femei, 
alcătuiau ca un rând de loji mai la o parte, de unde unii îşi 
potriveau binoclurile spre stâlpul singuratic. 

Era ora unsprezece. Lumea începea să fie nerăbdătoare. 
Cineva, la automobile, îşi înălţă glasul prea tare: 

— Ce dracu! convoiul trebuia să fie acum aici. 

Toate capetele se întoarseră într-acolo. O huruire de râs 
izbucni în altă parte. Pe urmă o voce subţire strigă: „Vine! 


VW 


vine!” Şi un grup de copii se îmbulzi cu capetele înainte 
prin mulţime, scurmându-şi locuri. 

Un convoi de soldaţi puţini venea trudnic în lungul coastei. 
În mijlocul lor, cu spatele adânc încovoiat, înainta încet, un 
om mărunt cu haină neagră şi pălărioară cenuşie. 

În jurul lui Paul, oamenii făceau comentarii. De la Vlasurile 
înăbuşite din juru-i, băiatul auzi numele condamnatului: 
Iosif Lozner. 

A fugit la inamic... lămurea o voce. Moş Avram îndesa, 
ascultând cu adâncă luare-aminte. 

— A fugit i inamic şi pe urmă s-a întors... Zicea că. L-au 
făcut prizonier şi că a scăpat... Dar ela venit să spioneze şi 
pe urmă să fugă iar. L-au sucit, l-au învârtit. - ce să afli de ia 
el, dacă-i spion? L-au condamnat la moarte! 

— Foarte bine, răspundea altcineva, cu glas indiferent. 

Moş Avram clătină din cap. Întrebă cu fruntea încreţită: 

— Adicătelea el zice că nu-i vinovat? 

— Nu, el zice că nu. Da' cine-l crede? 

— Aşa-i. Ş-acu trebuie să-l puşte? 

— Se-nţelege. 

Paul simţi la bătrânul lui tovarăş un fel de aţâţare. Sufla 
pripit pe nas şi se străduia să-şi facă loc. Se înălța în vârful 
degetelor, se cumpănea când pe un picior, când pe altul, ca 
să vadă mai bine, şi-s: mormăia sudălmile obişnuite. 

Jncet-încet, mulţimea înţesată tăcuse. Se auzea acuma 
fâşâitul prin glod al paşilor celor ce soseau. 

Prizonierul fu adus numai cu două sentinele în locul gol şi 
toată lumea putu să-l vadă. Părea bolnav, cu obrazul 
pământiu, puhav şi boţit. Înălţa parcă cu spaimă, din când 
în când, ochii negri, mari, aprinşi de friguri. C-un gest 
sacadat, ducea cu dreapta spre mustăcioara-i castanie o 
ţigara aprinsă. Trăgea o dată adine şi scurt dintr-însa şi o 
lăsa apoi c-un tremur nervos în lungul trupului, pentru ca s- 
o ridice iar îndată. 

Plutonul de execuţie, se rândui în tăcere, la douăzeci de 
paşi de stâlp. Paul avu o părere? sau văzu - că ochii lui 


Lozner, săgetând sălbatic o clipă, cercetează oblic şirul de 
soldaţi, mai nădăjduind că lucrul nu se va întâmpla. 

Abia acum înţelese cu hotărâre că omul acela va muri în 
câteva clipe. I se păru asta nenatural şi straniu. 

Tresări. În liniştea deplină, se înălţase un glas: 

— Iosif Lozner! ascultă actul de condamnare! 

Un om scurt, în uniformă, în faţa osânditului, desfăşurase 
o coală de hârtie. 

Lozner aştepta cu spatele gârbovit, cu capul aplecat. 
Numai braţul cu ţigara se mişca pripit şi maşinal. 

Cetirea actului începu. Băiatul avu un simţimânt de 
stânjenire: glasul îi suna în urechi nefiresc şi cam 
declamator. 

— ... în numele maiestăţii sale regelui...” îşi auzi inima 
bătând în piept. Cetitorul se opri deodată. C-o intonaţie mai 
scăzută, făcu o observaţie: 

— Condamnatule, când ţi se citeşte actul, descopere-te şi 
leapădă ţigara... 

Un soldat făcu doi paşi şi trase pălăria din capul lui Lozner. 
Ţigara pe jumătate arsă căzu jos, fumegând un fir subţire, 
cenuşiu, întortochiat ca o hieroglifă. Condamnatul însă 
părea că n-auzise nimic. 

Cetirea actului urmă, c-un glas mai x-epede şi monoton. 
Paul asciilta, fascinat şi nerăbdător. 

„Fără îndoială că e vinovat...” se gândea el. 

— Condamnat la moarte prin împuşcare... execuţia va 
avea loc... urma glasul cetitorului. 

Lozner îşi ridică asupra mulţimii ochii mari. În ei nu se 
putea ceti nici groază, nici resemnare, nimic. Erau nişte 
ochi lucitori şi bolnavi, de animal. 

— Luaţi-l! urmă glasul. 

C-o mişcare simplă, osânditul se plecă, îşi culese ţigara şi 
iar începu să tragă din ea, sacadat. O mână îi aşeza în cap, 
din mers, pălărioara cenuşie. Moale şi fără viaţă, omul 
străbătu distanţa până la stâlp. Acolo ţigara-i căzu. Ridicând 
numai pe jumătate fruntea, într-o parte, murmură ceva 


soldatului de lângă el. Tovarăşii din dreapta şi ilin stânga îl 
lăsară liber. El făcu doi paşi în dosul stâlpului, pe care părea 
că nici nu-l observă, şi rămase câteva clipe mascat de o tufă 
de porumbrel. - pe când un murmur uşor ş-o chicotire 
străbăteau prin mulţime... 

Când Lozner se descoperi iar şi trecu la locul lui, când 
Jouă nuni îi înodară cu greu o batistă pe ochi, când alte 
mâni începură să-l înfăşure într-o frânghie şi să-l fixeze de 
stâlp. Paul îşi sânţi buzele tremurând - şi le strânse cu 
putere, stăpânindu-se, Văzu, puţintel îndărătul umărului, şi 
mutra încreţită şi amărâtă a lui moş Avram. Aştepta parcă 
un cuvânt; dar bătrânul tăcea. 

Soldaţii din jurul comandantului feriră în laturi şi intrară 
în mulţime, fără a mai privi îndărăt. 

Şi-ndată o comandă subţire, uscată, un glas alterat tresări. 
O pârâire de arme urmă, înfundată, fără răsunet. Şi 
osânditul, scăpând brusc capu-n piept, lunecă printre 
frânghii, strângându-se ca un vierme la piciorul stâlpului. 

Paul întoarse ochii arşi asupra soldaţilor care trăseseră. 
Unii stăteau încă încremeniţi cu arma la ochi; alţii o 
trăseseră la şold. Văzu o mască chinuită într-un râs 
convulsiv; alta, alăturea, cu gura căscată şi cu ochii holbaţi 
înainte; apoi. Alăturea de asta, un obraz, tânăr şi palid, de 
flăcăuaş, cu buzele zbătându-se într-o răsuflare de trudă... 

Nici el nu se mai putu stăpâni, şi începură a-l scutura 
suspine nervoase. Pufnea pe nări şi-şi înghiţea lacrimile. 

Mulțimea avu o mişcare înainte, dar soldaţii o opreau încă. 
La stâlp, doctorii cercetau pe cel căzut. Şi se mai auzi o 
singură pocnitură ascuţită de pistol. Paul nu înţelegea ce-i şi 
nici nu voia să întrebe. Îşi făcea loc cu coatele prin curentul 
contrar de oameni şi-l biciuia parcă nevoia să fugă, să se 
depărteze cât mai repede. Îşi simţea şi trupul frământat pe 
dinlăuntru ca de o suferinţă de stomah. 

Rezervistul îi vorbi din urmă: 

— Domnişorule, încă nu murise... Au trebuit să-l 
sfârşească c-un glonte... 


Paul nu răspunse. Moartea aceasta ciudată, comandată, i 
se părea sălbatică. Îi stăruia chinuitoare în luminile ochilor, 
ca un vis urât. Şi-l străpunsese ş-o îndoială: fiinţa aceea, 
care fusese ucisă, poate nu era vinovată. „A fost judecat, a 
fost osândit”, se gândea el. Cu toate acestea, poate nu era 
vinovat. Şi-i apăreau, tragici, ochii aceia mari, din care 
fugise orice expresie omenească. 

Automobilele bubuiau înăbuşit şi coteau pe costişă, npre 
oraş. Într-unul din ele, nalt şi alb, zări o siluetă subţire şi 
fină, ş-un obraz cunoscut, subt o pălărie mare cu pană 
cenuşie de struţ. Era cuconiţa Tina. 

Trecuse repede. Acuma o urmărea cu privirea din spate şi 
se-ntreba, e—o altă mişcare de suflet: *Oare m-a observat?” 
Sub pălăria cu pană de struţ mai erau îmbulzite chipiuri şi 
pălării bărbăteşti. În prima clipă băiatul nu le văzuse. 
Acuma-i jucau nedesluşite dinaintea privirilor. - până ce 
totul pieri la o cotitură. 

„Stătea mai sus... Era aşezată pe genunchii cuiva...” î.,;i 
zicea el. 

Şi din urmă, de pe dealul pe care stătea înălţat spre cer 
numai stâlpul acela alb de osândă, pe stib cerul jos: i pe 
subt învăluirile oblice de ciori, mulţimea se risipea, 
lărmuind. Îl ajunse o trăsură, în care gesticula supărat 
ofiţerul cel mititel şi sprâncenat de la Cartier. Îi auzea în 
frânturi glasul metalic: 

— E o pildă pentru alţii...” Din pricina ăstora suferim noi... 

Trist şi abătut, ca după o noapte de nesomn, intră în oraş 
printre căsuțe scunde. Şi nu înţelegea cum toată lumea 
aceea, care trecea înaintea lui, ori care iiămânea 'ân urmă, 
poate să-şi urmeze ziua cu aceeaşi linişte şi seninătate ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu toate acestea, fusese ucis 
un om... 

— Ce zici, moş Avrame, a fost vinovat ori nu? 

— D-apoi cine poate şti, domnişorule? La asta mă rfndeam 
şi eu. Am văzut mulţi oameni murind. Nici nu mai ştiu câți... 
Da' asta-i altceva... 


Când, după amiază, intră în gară şi-şi luă loc într-un colţ, 
în mulţimea de uniforme vinete, întâmplările dimineţii se 
simplificaseră în mintea lui. C-o preciziune grozavă, vedea 
gestul automat al ţigării şi măştile anormale ale soldaţilor 
care trăseseră. Sta tăcut şi nemişcat în mirosul acela 
pătrunzător de mulţime. 

— Ce ai, domnişorule? parcă nu ţi-i îndămână... îi întrebă 
cu blândeţă moş Avram. Nu te mai gândi la asta. Eu am şi 
uitat... 

Şi-d zâmbea ca unui copil, mângâindu-l pe umăr. Uşurel, 
cu mâna-i mare şi bătătorită. 

X 

La trenul de după-amiază, aceeaşi îmbulzeală obositoare. 
Şi aceeaşi aşteptare nesâârşită a plecării - parcă ar fi fost 
vorba de un drum în necunoscut. Şi-n vagonul murdar, 
căptuşit cu scânduri goale, o îngrămădire pitorească de 
boccele şi oameni. Soldaţi căţăraţi pe poli ile de sus, pe 
spătarele băncilor, pe clituri de raniţe şi ladiţi. O țesătură 
aşa de strânsă, încât, odată intrat acolo, te simţeai făcând 
parte dintr-un singur trup cu multe capete şi nenumărate 
braţe, din care nu te puteai rupe, spre uşă, ori spre 
fereastră, decât cu sforţări înfricoşate. 

Ghemuit într-un ungher, Paul aşepta această nouă plecare 
cu inima înţepată de teamă. Parcă urcase până acuma un 
drum dureros, cu îndârjire şi înfrigurare; şi nădăjduind 
ceasul popasului, îi era frică să nu fie dezamăgit. Dacă 
cumva nu va mai g'ăsi pe Adrian? Cerca să şi-l închipuie 
acolo, în umbra tragică a fortificațiilor, şi nu izbutea să 
întruchipeze decât ceva nelămurit şi fugar, în care se 
amestecau, când silueta fugară a cuconiţei Tina, când 
obrazurile crispate ale soldaţilor plutonului de execuţie de 
dimineaţă. Închisese ochii şi voia să-şi statornicească 
gândurile; şi fără voie începu să asculte un glas supărat de 
negustor guraliv. 

O clipă deschizând ploapele, zări în trupul multiplu din 
care făcea parte două braţe în mişcare ş-un obraz asudat şi 


rumenit de băutură. 

— Cine-i împotriva noastră? striga glasul întărită!' Cine-i 
împotriva mea? Să yie să mă mărturisesc ca la popă. - pe 
urmă ia o puşcă şi-mi ridică viaţa, dacă-s vindvat! Da' de ce 
să mă tai aşa bucăţică cu bucăţică? încotro mă întorc aud: 
Negustori speculanţi! negustori tâlhari! 

— Aşa şi este! observă cu răutate cineva din mulţime. 

Omul asudat privi cu dispreţ în partea de unde venise 
întreruperea, apoi îşi prăvăli cu palma căciula pe ceafă: 

— Doamnelor şi domnilor! urmă el disperat; nu sunt 
tălhar! Să mă credeţi că sunt un om cinstit şi cu frica lui 
Dumnezeu... Dar am ajuns vremuri grele. Nu suntem 
vinovaţi nici noi, nici jidovii, nimeni... 

— Ba jidovii îs vinovaţi... replică iar necunoscutul. 

— Ba să mă ierţi, dragă! Măcar c-au răstignit pe Domnul 
nostru Hristos, acuma nu-s vinovaţi. Sunt şi ei negustori, ca 
şi mine... Zic unii că vindem scump, că jupim lumea. Nu 
jupirn lumea, domnilor! Eu, dacă vreau să aduc marfă de la 
Galaţi, trec printr-o sută de vămi, oameni buni 1 Aşa-s 
acuma timpurile. Trebuie să trec printr-o sută de vămi. La 
domnu cutare, şi la domnu cutare... la staţia cutare şi la 
domnu şef de tren cutare... la magazionerul cutare şi la 
macagiul cutare. Toţi mă jăcuiesc şi toţi mă dezbracă! După 
ce mă jăcuiesc ei, trebuie să mă-ntorc şi să mă închin la cei 
care cer bilet de voie... Acuma la toate trebuiesc bilete de 
voie... Trebuie să mă plec la domnu ofiţer cutare, şi la 
domnu jandarm cutare, şi la domnu subcomisar cutare... la 
toate icoanele! La cine să strig: săriţi şi nu mă lăsaţi? Cum 
oi striga, sar cânii şi mă mănâncă! Trebuie să închid 
prăvălia şi să mă dau cu capu-ntr-o fântână! 

Unii din tovarăşii de vagon, spânzurați pe poliţile de sus, 
râzând fără ruşine, arătară că ei nu pot crede aşa ceva. 
Glasul cel răutăcios lămurea cu linişte: 

— Ce spui dumneata, noi nu putem crede. Doar boierii îs 
oameni de treabă! 


— Ba credeţi-mă, oameni dragi, eredeţi-mă... se văi ta 
negustorul. 

— Cum să credem? urmă necunoscutul, de sus, din nour 
de fum de ţigări. Dac-ar fi cum spui, ar trebui să punem 
mâna pe ciomag. Dar nu punem mâna pe ciomag, pentru că 
nu-i aşa. Pe lângă asta, ce drept avem noi să judecăm? În 
gloanţe şi-n şanţuri stau alţii: noi hălăduim în bencheturi. 
Acasă muierile noastre au de toate, nici nu le pasă! Nici la 
rechiziţie nu ne-au luat caii. Şi căruțele... Tare bine o 
ducem noi, şi alţii îndură tot greul. Câmpul nostru singur se 
lucrează; şi noi numai cu lenea şi cu beţia! Cum s-avem noi 
dreptate? Noi n-avem nici o dreptate. Şi nici pe dumneata 
nu te credem! ... 

Negustorul se bătea cu pumnii în căciula-i brumărie. 

— Adevărat! strigă el cu patos. Săracul n-are nici o 
dreptate! 

Şi-n încrucişările de glasuri, între glume uneori cam 
nesărate şi vorbe cu două înţelesuri, în mirosul nesuferit, 
Paul simţea crescând o aţâţare, o plămadă de ură. Era ceva 
tulbure şi fioros. 

“ Crescut în Bucureşti, în căldura şi liniştea familiei lui, 
băiatul nu cunoştea pe ţărani decât din cărţi şi din spuse. Îşi 
formase o idee vagă despre un norod poetic, patriarhal şi 
inteligent, care-şi îndură cu resemnare crucea suferinţii. 
Acuma, de câteva zile, simţea în glasuri aţâţare. Sub liniştea 
cuvintelor, fierbea otravă. În atmosfera grea a vagonului, 
trupul acela strâns şi înfierbântat, din care făcea şi el parte, 
începu a revărsa într-un murmur neînțeles tânguiri care-l 
cutremurau pe băiat. 8atele-i apăreau ca un pământ 
necunoscut şi încă neexplorat, în care slujbaşii stăpânirii 
globesc vite şi păseri, scot la muncă forţată văduvele şi 
orfanii celor plecaţi în foc, împart ajutoarele ca pe un fel de 
premii de cumătrie, în care domneşte altă lege, altă 
rânduială... Plângerâle suferinţii mor la poarta țarinei. Căci 
între sate şi-aitra oraşele cele luminoase şi fericite stă o 
prăpastie de întuneric... îşi întoarse ochii spre bătrânul lui 


prietin moş Avram, ca-nspre o salvare. Dar rezervistul 
clătină cu amar din cap: 

— Vai de sufletele noastre, domnişorule... Am fost şi eu 
acasă zilele trecute... M-am repezit să-mi văd gospodăria... 
Mi-am găsit vitele luate... nevasta o umbră, cu tulpanul 
peste gură... copiii desculți... N-are cine-i îngriji, n-are cine- 
i apăra... M-arn dus ş-am întrebat de vite pe primar şi m-am 
uitat urât la el. Mi-a spus că-s dezertor şi să mă duc la 
datoria mea... M-am întors la moarte, oftă el c-un glas abia 
auzit. I-am lăsat în sama. Lui Dumnezeu. - că la oameni nu 
mai putem nădăjdui... 

Paul îşi simţea pieptul ca-ntr-o ghiară. Închise pleoapele. 
Noaptea aceasta i se păru grozavă şi nesfârşită. Nu se 
putea clinti din loc; îl înăbuşeau aburul şi fumul; îi înjunghia 
disperarea crâmcenelor amărăciuni pe care ie vărsau toţi 
de pretutindeni. 

Când o zi alburie desfăcu zăbranicul din ferestre. Şi arată, 
pe câmpuri amorţite, un pospai de ninsoare, simţi că totuşi 
va putea merge până la sfârşit. Coborât din vagon, o 
înfrigurare îl cuprinse. Îşi stropi ochii cu apă rece de la o 
cişmea şi zise. C-un râs nervos, cătră rezervist: 

— De acuma, moş Avram, nu ne oprim decât acolo... 

— Da, domnişorule, dar trebuie să ne-ntărim. Trebuie să 
punem ceva cald Ia inimă... 

Abia îl putu însă îndupleca bătrânul să beie un ceai, în 
picioare, dinaintea unei magherniţi de scânduri. Plecară 
îndată, după ce întrebară de'drumul Ţifeştilor. Paul nu 
băgase de samă nici unde se oprise, nici uliţile şi casele 
pustii în lumina dimineţii. Avea grabă să treacă, să ajungă 
acolo unde era sufletul şi sprijinul mamei. 

Cu cât vedea că se apropie, cu atât mai bine înţelegea că 
pasul acesta numaidecât trebuia să-l facă. Mama lor n-ar fi 
putut trăi liniştită fără o ştire hotărâtă despre feciorul cel 
mai mare. Dar şi dragosea lui adâncă pentru bia îl adusese 
până aici. 


Şi păşind sprinten pe marginea drumului îngheţat, spre o 
zare pustie şi lungă, * îşi aducea aminte de o mulţime de 
clipe de acasă de la ei, din vremea fericită când trăia cel pe 
care-l iubea ca pe un Dumnezeu. O icoană îi răsări în minte 
ca o floare, din adâneimea fiinţai. Adrian îl ţinea pe braţe; 
mama sta sub lampă, zâmbind liniştit, şi tatăl, într-un jâlţ 
larg, luminat de jarul din sobă, spunea o poveste, inventa o 
fantazie înaripată pentru el. Pentru cel mititel. Toţi aveau o 
lucire în ochi şi pe buze. Şi Adrian, râzând, îl strângea lângă 
obraz cu dragoste. 

De altminteri, crescuse în admiraţia fratelui lui mai mare. 
11 urmărea pas cu pas în odaia lui, în ograda largă şi-n 
tainica grădină. Îşi vâra năsuşorul în cărţile lui cu poze şi-n 
toate jucăriile lui cu resorturi şi bobine electrice. Îi aporta, 
ca un căţeluş mingile aruncate c-un fel de batistă întocmită 
cu multă răbdare şi meşteşug... Fratele lui era' pentru el 
cel mai minunat şi mai îndrăzneţ băiat din lume. Şi 
admiraţia aceasta, amestecată cu iubire, se păstrase, căci 
inteligenţa subţire şi avântată a lui Adrian îi deschisese o 
carieră înflorită în lumea literară, şi sufletul lui distins îl 
ţinea legat de ai lui cu dragoste neştirbită, cu atenţii 
delicate pentru mamă, cu pietate caldă pentru dulcele 
cămin al anilor de odinioară. 

De la o vreme Paul observă mişcare în lungul drumului, şi 
visurile lui din trecut se şterseră, se cufundară în el ca- 
ntr-o ceaţă. Coloane de muniții mergeau în aceeaşi direcţie 
cu el. Căruţele intrau pe şleah, de pe-un drumeag, şi se 
înşirau una după alta, necontenit, cu caii păşind domol şi cu 
soldaţii călări cumpănindu-se ritmic, încotoşmaţi în măntăli, 
cojoace şi căciuli. Scrâşnea prundul şi sunau obezile. Din 
când în când oamenii întorceau peste umeri obrazuri negre 
şi aspre, slobozeau câte un strigăt şi înălţau bicele cu 
codirişcă scurtă. Pe marginea stingă a drumului, trecea 
câte-un automobil ca-n vifor, „umplând lumea da miroaznă”, 
cum spunea moş Avram. Şi-nainte, zarea stătea mută, fără 
soare, subt un abur de mâhnire. 


La un popas, pe ghizdelele unei fântâni, avură un răgaz de 
linişte. Şoseaua fu liberă un timp. Apoi, dinspre frontul 
necunoscut, începură a sosi căruţe cu bejenari. Boii 
mergeau repede, îmboldiţi cu asprime de oameni; şi-n cară, 
printre ţoale şi boclucuri amestecate, scoteau, capetele 
femei plânse şi copii miraţi, pierduţi în straiele părinţilor. 
Oamenii aveau o privire duşmănoasă, pironită înainte. 
Mânaţi de-o disperare mută de la locurile lor pustiite, de la 
casele lor prefăcute în cenuşă, se duceau aşa în neştire, ca 
pe un drum de ţintirim. 

Coloanele iar începură a curge spre zarea fumurie a 
apusului. Erau acum căruţe de ţară, cu coviltire de rogojini, 
ducârid provizii de la gările din dosul frontului. Umblau cu 
câte patru cai mărunți înhămaţi bulziş. Rezerviştii bătrâni îi 
îndemnau din chilna de dinainte, cu glasuri domoale şi 
egale. 

La o oprire a tunelului de coviltire, moş Avram intră în 
vorbă cu „oamenii lui”. Se dădu lângă roata de dinainte a 
unei căruţe şi scoase tutunul şi foiţele. Răsucind ţigări 
groase, scăpărând şi aprinzând. - şi moş Avram şi 
rezervistul celălalt făceau parcă gesturile unui ritual. 
Stătură aplecaţi o vreme, se înălţară şi-şi api'opiară 
nasurile, apoi începură a slobozi fum ca nişte hogeaguri. În 
urma acestui lucru, părură înţeleşi. Moş Avram, zâmbind 
şiret, făcu spre Paul un semn uşor din cap. Băiatul se 
apropie, şi căruţaşul le făcu loc printre lăzi cu pesmeţi şi 
cutii de conserve. 

Aşa umblară pe drumul lung sfătuind încet, în pasul domol 
al cailor. 

Oştenii vorbeau despre nevoile de acasă. Băiatul aduse 
vorba despre front. 

— Nemţii s-au oprit, răspunse prietinul cel nou al lui moş 
Avram. Acuma se-ngroapă-n pământ. De-acu până-n 
primăvară s-or întări ş-ai noştri-ca buruiana, că, care nu 
moare. Şi pân-atuncea vin tunurile cele mari. 

— Care tunuri? î 


— Cele mari. Nişte tunuri cum nu s-au mai văzut, pe lume. 
Aşa aud. Apoi atuncea s-a alege. Hei! oftă omul, şfichiuindu- 
şi căluţii... grea toamnă am petrecut noi! Au rămas oamenii 
şi dobitoacele pe toate drumurile şi-n toate râpile. Ne-au 
bătut şi ne-au alungat. Dar mare-i Dumnezeu! 

— Adevărat, numai a lui e puterea... aprobă moş Avram. 

Paul se îndreptă, c-o înfiorare de nădejde: 

— Vra să zică acuma lucrurile s-au îndreptat... 

— Dă, ştii mata, stăm ca omul cel ce-a fost bolnav...' Avem 
cora da' trebuie să mai prindem putere. Iaca, acuma ducem 
o leacă de hrană. - da' ce-ajunge la atâta lume? O zi este, 
două nu... Războiu-i mare năcaz, oameni buni! ... 

Paul căzu pe gânduri. Într-un târziu începu a vorbi mai 
mult cătră sine: 

— Când treceam acuma o lună. Pe drumuri de-acestea, 
bătea o ploaie rece şi lumea umbla cu capetele plecate în 
jurul căruţelor. - parcă purtau morţi... Ne duceam, ne 
duceam cătră miazănoapte, alungaţi ca de un vânt rău, cu 
picioarele zdrobite şi sângerate, fără nădejde să mai 
ajungem undeva. Acuma văd că nu se mai cunoaşte nimic 
din ce-a fost. 

— Nu se mai cunoaşte, răspunse moş Avram, căci corbii şi 
hultanii au curâăţit şi apele au spălat! 

În adevăr, corbii curăţiseră şi apele spălaseră, dar 
amintirea grozăviilor se întorcea întreagă în sufletul 
băiatului. 

Cu cât se apropiau de linia cufundată în negură a munţilor, 
cu atât mişcarea se înteţea. Drumul era tot mal umblat de 
căruţe, călăreţi şi pedeştri. Paul vedea feţe liniştite, 
bronzate de asprimea anotimpului. Parcă preocuparea cea 
mare a morţii, care stăpânea totul, alungase celelalte 
mărunţişuri ale vieţii şi oamenii dobândiseră o gravitate 
marţială şi severă. Poate era numai o părere. Impresia 
aceasta însă îi umplea sufletul de mândrie. 

Trecură prin sate cu mişcare întinsă de soldaţi. Coborâră 
în văi, urcară dealuri. Şi deodată simţi, departe, în fund, sub 


neguri, sclipind o apă. 

— Am ajuns... zise deodată cărăuşul. Acolo-i apa Putnei, 
Acolo s-a oprit bătălia. Aici trebuie să fie şi regimentul 
dumneavoastră. Apucaţi pe drumul ista, printre vii, şi pe 
urmă ţineţi culmea... 

Cum? a ajuns? Băiatul privea nedumerit în juru-i, cu inima 
bătând. N-auzea tunuri. Nu vedea aşa-zisa linie de foc. Nu 
vedea nici o furnicare, nici o pregătire în dreapta şi-n 
stânga, pământul se înmlădia cu vii şi pometuri. Pe 
drumeaguri se încrucişau oameni şi căruţe. 

— Lrocând parcă la îndeletniciri şi la munci obişnuite. 

Trecură printr-un corn de sat cu căsuțe rare, întâlniră o 
corvoadă de soldaţi. Purtau la deal bucătării de campanie 
curâţite şi spălate. 

Moş Avram întrebă: 

— Intr-acolo-i 89? 

— Da. 

Inima lui Paul începu a se zbate puternic şi dureros. 

— Sunteţi din regimentul 89? întrebă el cu glas sugrumat. 

— Da. 

— Găsim noi aici pe domnu locotenent Plopeanu? ...7 

Oamenii se opriră o clipă, privindunse, ca şi cum n-ar fi 
înţeles despre ce-i vorba” 

— Domnul locotenent Plopeanu Andrian? tresări deodată 
omul. Este la noi în regiment. Da' ce aveţi cu el? 

Paul nu răspunse. Se simţi minat înainte ca de o izbitură 
de vânt. Porni, aproape alergând: 

— E frate cu domnu locotenent... lămurea moş Avram 
soldaţilor. Vine cine ştie de unde şi-l caută... 

— Frate cu domnu locotenent? îl caută? Apoi nu pe-acolo. 
Haideţi cu noi... 

Paul, ca rătăcit, se întoarse în loc şi se duse după soldaţi. 
Trecură pe lângă grajduri de cai, improvizate sub maluri de 
pământ; pe lângă campamente rudimentare de bucătării, la 
adăpost de scânduri; pe lângă o infirmerie instalată pe un 
tăpşan, în corturi. Apoi soldaţii se opriră. Unul zise: 


— Deacu luaţi-o tot înainte, pe cărarea asta. leşiţi drept la 
batalionul trei. După ce treceţi printr-o vâlcică şi printr-o 
vie, daţi de bordeie... întrebaţi acolo, la compania 
unsprezecea... 

Merseră încă o bucată bună de loc. Pierduseră din ochi 
lucirile Putnei. Treceau printr-un găvan curat, în scobitura 
căruia se roteau căpiţi de fân şi nuci bătrâni. Era linişte şi 
singurătate şi abia se simţea adiind vânt uşor. Deodată 
fulgeră şi soarele de la asfinţit, printr-o spărtură” de nouri, 
şi lumina lui tristă polei împrejurimile. 

După o cotitură, la un Şipot, găsiră soldaţi. Apoi văzură şi 
bordeiele, într-o poziţie de vilegiatură, ferite sub deal, într-o 
luncă rară de tei bătrâni. Soarele ajungea din asfinţit acolo 
şi lumina albituri întinse, clădiri de lemne şi grupe de ofiţeri 
şi soldaţi. 

Băiatul se repezi. În mulţimea de trupuri în mişcare, ochiul 
lui ager descoperise pe Adrian. Capete se întoarseră 
nedumerite spre acest străin adus de vânt. Dar un glas 
tresări: 

— Paul! 

Şi băiatul văzu pe frate-său năpustindu-se. Când căzu în 
braţele lui, îl orbiră lacrimile şi începu a suspina. 

— Ce este? stăpâneşte-te! îi zicea Adrian îngrijat. S-a 
întâmplat ceva? Cum se află mama? Ce face Mary? 

— Cred că sunt bine, la laşi. 

— Cum? nu ştii nimic despre ele, despre Codinuţă? Nu ştii 
- ori îmi ascunzi o veste grozavă... 

— Nu, Adrian, nu e nimica! Nu te uita aşa la mine? întâi te- 
am căutat pe tine. Pe urmă mă duc să găsesc pe mama. 
Vreau să-i duc veşti de la tine. 

— Dar tu, de ce eşti despărţit de ea? Ce este? Paul. - să 
nu-mi ascunzi nimic! * 

Băiatul îşi încleştase mânile şi, ca să-l liniştească, îi lămuri 
c-un glas pripit pribegia lui în Moldova, pe drumurile 
retragerii. Vorbind, se domolea încet-încet. Numai ochii 


mari îi mai luceau într-o bură de rouă. Se liniştea şi Adrian. 
Şi ferindu-l uşor în laturi, îl privi pe mezin cu admiraţie: 

— Ştii tu, Paule, c-ai mai crescut? Te-ai făcut mai voinic; 
suferinţa te-a întărit. 

După clipa de spaimă, acuma râdea. - parcă soarele căzut 
în asfinţit mai stăruia încă pe obrazul lui. Toate nimicurile 
acestea copilăreşti şi uşurele, care se spun Ia întâlniri 
neaşteptate cu cei iubiţi, îl făceau nespus de fericit pe Paul, 
îl mângâiau, ca desmierdările de demult, de-acasă. 

Se uita şi el uimit la Adrian. Era parcă mai nalt şi mai 
spătos în haina de ofiţer, cu obrazul înegrit şi supt, însă plin 
de energie. Şi ochii aceia, ochii mamei, pe care-i avea şi el, 
cât de adinei îi păreau şi cât de serioşi, cu. Toată lumina lor 
trecătoare de râs! 

Ca-ntr-o ameţeală îi trecură pe dinainte ofiţeri tineri, 
camarazii lui Adrian, şi auzi nume pe care le uită îndată. 
Toţi îl împresurau zâmbitori şi prietinoşi şi cei mai tineri 
semănau unul cu altul. 

Cum. Avu răgaz, băiatul îşi aminti de tovarăşu-i da nevoie 
şi trase pe frate-său înspre moş Avram, îi spunea, 
învălmăşit, cum l-a ajutat în tren, cum l-a îngrijit. „Nici nu-ţi 
faci idee, Adrian, ce suflet!” 

Ofiţerul dădea din cap, privind spre moş Avram, care 
aştepta în poziţie, cu obrazul liniştit şi trist. Apoi îi cunosc u. 

— Cum nu? Pe Avram Roşea îl cunosc. Am năcăjit amândod 
în stâncile munţilor, pe Călimani! Mult ai mai înjurat în 
vremea aceea, Avrame! Ai scăpat de la nemți? Cum ai făcut, 
omule? 

— Bine, trăiţi domnule locotenent, Mi-am pus nădejdea ia 
Dumnezeu şi gândui la Moldova. Ş-am străbătut... 

Ofițerii ceilalţi se apropiau interesaţi. Paul, entuziasmat 
pentru bătrânul lui, îl îndemnă să spuie tot, cum a fost de la 
început, să nu lase nimic la o parte, să. Povestească ca-n 
tren, în noaptea aceea când stăteau la foc... 

— Spune, moş Avrame... 


Bătrânul începu trăgănat, cu glasu-i domol şi mâhnit. N- 
avea multe de spus, căci întâmplările erau foarte simple. - 
dar ceea ce cucerise pe Paul în noaptea dintâi, resemnarea 
nesfârşită şi credinţa într-o datorie a vieţii, parcă radiau şi 
de astă dată spre inimi. Băiatul privea în juru-i, surprins că 
ceilalţi nu înţeleg cât era el de mândru pentru istorisirea 
bătrânului rezervist... în viaţa monotonă a bordeielor, 
căzuse o întâmplare însemnată, şi camarazii începură a 
„vorbi despre sărbătorirea ei. Mai ales căpitanul Racovăț, 
un uriaş cu înfăţişare şi vorbă de ţăran, înţelegea că trebuie 
întocmit un banchet cu vin mult şi mâncări grozave. 

— Ascultă, Plopene, zicea el cu vorba-i iată şi veselă. 
Fiecare lucru cu socoteala lui. Masa nu se face singură, 
Trebuie chemat Chirilă al meu, ca să-i dăm provizii. Dacă n- 
a arde şi n-a strica, ne face el o masă destul de bună. Da' ce 
punem? 

— Punem tovărăşie, ca totdeauna, vorbi unul din ofiţerii 
cei tineri. 

— Nu aşa, răspunse vesel căpitanul Racovâţ. Nu-i drept. 
Eu îs cel mai vechi şi vreau să pun jumătate. Şi cealaltă 
jumătate o puneţi voi. Bun? - şi privi cu mândrie în juru-i. 
Atunci strigaţi „brava!” şi „-mulţi ani trăiască!” Eu am avere 
opt găini şi doi cucoşi. Când văd pregătiri ca să pornim 
undeva, găinile mele vin singure şi se suie în căruţă, aşa 
educaţie au. Un cucoş îl dau. Fac jertfa asta! Locotenentul 
Iordan are şi el. Opt găini şi doi berbeci. El dă un berbec. 
Eu dau paharele şi sublocotenentul lordăchescu dă vinul 
care i-a venit de-acasă. Parte dreaptă. 

Ce mai dau eu? Dau un soldat ca să râşnească cafeaua lui 
Nicolau. Şi la urmă mai dau un banc de maca, şi n-o să 
ziceţi că nu sunteţi mulţămiţi... Aşa, acum urale şi 
îmbrăţişări! 

În adevăr, ofiţerii începură a striga ura!; se îmbrăţişau şi 
se felicitau într-o pornire copilărească. 

Adrian zâmbea, cu ochii asupra asfinţitului şi ţinând pe 
mezin de mină: 


— Să-l lăsăm, zise căpitanul. Trebuie să ţie sfat de familie. 
Noi mergem să rânduim masa. Poftiţi, domnilor, la ordine! 

Rămaşi, singuri, la un colţ de bordei, în cea din. Urmă 
lumină a amurgului, fraţii se priviră cu nespusă dragoste. 

— Cum ai putut tu, mititelule, veni până aici? întrebă 
Adrian. 

Paul tăcea, mişcat. 

— Ce-or fi făcând ai noştri? ... 

— Ne-aşteaptă... răspunse încet băiatul. 

— Aşa-i, ne aşteaptă. Mama parcă era să se prăpădească 
când a izbucnit războiul. Mamele sunt toate contra 
măcelului... Şi eu parcă-i dădeam dreptate când mă uitam 
la Codinuţă, care petrecea şi râdea foarte vesel şi mulţămit 
de uniforma mea. Ce ştie un pui de şase ani! Mama şi Mary 
se uitau la el cum râde şi-şi ştergeau ochii de lacrimi... Cine 
ştie dacă ne-om mai vedea! 

— De ce vorbeşti aşa. Bie? îl desmierda mezinul, alipindu- 
se de el 

— 'Te uitai la nebunia de adinioarea? reluă Adrian. Ce 
putem face? Aici suntem prizonierii tristeţii şi trebuie să ne 
mai eliberăm din vreme în vreme. Zilele acestea de odihnă, 
când tace tunul şi dincolo, în şanţuri, bieţii oameni 
dormitează lângă puşti, mie mi se par cele mai grele. Zilele 
acestea au ceva nehotărât, ceva mohorât şi tragic, prin 
aşteptarea zilei de mine, prin necunoscutul pe care-l poartă 
în ele. Nu-i aşa că tu ţi-ai făcut altă idee de războiul nostru 
şi de locul acesta? Şi eu, înainte de a intra în foc, iveam altă 
idee... 

— Adevărat. Credeam să găsesc zarvă, lupte, 
bombardament... 

— Sunt şi de-acestea... Şi după ele, ne regăsim mai puţini, 
trudiţi de moarte şi veseli totuşi că n-am pierit noi ş-au 
pierit alţii. 

Mezinul îl privi cu mirare. Adrian începu a râde silit: 

— Aici, puiule, trăieşti ca cârtiţele şi pieri fără glorie... 
Oamenii noştri cad zdrobiţi, de multe ori fără să vadă pe 


inamic... 

— Acuma e o epocă de acalmie, urmă Adrian, cu ochii 
lucind în bătaia amurgului. Inaaiicul se mişcă rar, pentru 
rectificarea unui colţ de poziţie, pentru o recunoaştere. leri, 
un grup de soldaţi năcăjiţi de la noi au făcut o incursiune, 
ca să-şi mai acopere sărăcia... S-au întors cu cojocele şi 
bocanci de la duşmanii căzuţi... Au lăsat doi acolo ghemuiţi 
între sârme... A, războiul ne întoree îndărăt! ... 

Ofiţerul oftă. 

— Şi mai este ceva, şopti el. Oricât am ascunde, oricât ne- 
am cuirasa sub vanitate, trăim c-o singură preocupare, căci 
în fiecare oră jucăm un zar teribil! 

Paul asculta cu privirile aţintite, înfricoşat. 

— Astăzi, bie eşti trist, îngână el. 

— Nu, mititelule, nu. Dimpotrivă; sosirea ta mi-a făcut 
mare bine. Simt însă nevoia să mărturisesc lucruri pe care 
altora nu le pot spune... Şi am în mine destulă dragoste 
pentru pământul nostru, şi hotărâre de jertfă ca să nu 
acopăr adevărul... 

Tăcură şi rămaseră privind. - amândoi alături. - la cea din 
urmă lumină trandafirie, care îngheţase, uşoară şi abia 
văzută, între nourii înălțimilor şi negurile munţilor. Curând 
însă sara cuceri împrejurimile. Sosi ca o lumegare din 
necunoscut, adusă de un vânt neaşteptat. Coroanele teilor 
bătrâni începură a vibra, într-o susurare melancolică. Şi 
departe, spre apus, izbucni o bătaie înăbuşită de tun, 
urmată îndată de alte trei. 

— Acesta e salutul serii... zise încet Adrian. Este o baterie 
de la dânşii, care în toate serile ne aduce astfel aminte că 
ne pândeşte destinul. Auzi fâşâitul bombelor? 

Instinctiv, băiatul îşi aplecă grumazul. Prin pacea fumurie 
a colinelor nedesluşite trecu un sunet strident, ca o sfâşiere 
de matasă. - apoi mugi o spargere surdă. 

— Asta a căzut în vii... vorbi Adrian. 

Paul îl privi cu sufletul pătruns de o înfiorare stranie. i, 
fusese frică; nu voia să mărturisească. 


Adrian îl cuprinse de braţ: 

— Atât a fost. Putem să ne urcăm sus, la creastă...; 

După cincizeci de paşi, intrară într-un şanţ de 
comunicaţie, apoi cotiră în tranşee în grabă săpate, sumbre 
şi umede. Observatori rari vegheau, din loc în loc. 

Câmpia vagă a Putnei se întindea în fundul întunericului, 
tăcută. Băiatul o simţea însă amenințătoare. Dindărăt, 
dintre dumbrăvi şi vii, clipi o fulgerare în zigzag. El. Tresări 
iar. Tunuri bătură, în izbucniri violente, în liniile noastre.v 

— Acesta-i răspunsul de la noi... zise Adrian. 

Şi în noaptea depăi'tării, după un timp, pâlpâiră a clipă 
lumini de explozii. Apoi se făcu iar linişte. - şi” în cuprinsul 
mohorât, sub văzduhul fără stele, nu se mai simţi nimic. 

Stăteau amând-oi ca două umbre neclintite. 

Adrian vorbi cu voce scăzută: 

— Aceasta-i liniştea noastră. E ca o odihnă după cumplite 
încercări. Uneori peisajul acesta pustiu, liniştit şi trist, 
tresare ca sub vifor. Ş-atuncea cad vrednicii lângă 
nemernici, amestecați în. Aceeaşi pustiire a gloanţelor şi 
schijelor. De ce au pierit cei care râdeau ieri; de ce trăieşti 
tu, ca să te temi de mini. - nu se ştie... Ah, titelule, 
generaţia noastră are o viaţă tragică şi absurdă 

Nu ştiu dacă mă înţelegi, titelule... 

— 'Te înţeleg, hie, suspină în întuneric mezinul. 

— Da; pământu-i plin de mormintele tinereţii. 

Adrian avea o voce aşa de amară, încât lui Paul îi veniră 
lacrimile, şi le lăsă să curgă în lungul obrazului; îşi simţi 
apoi dreapta cuprinsă în pumnul tare al fratelui său, şi se 
întoarseră încet, alături, prin întunericul şanţului, pe lângă 
fantomele observatorilor. 

Un glas îngână: 

— Ti aiţi, domnule locotenent Andrian! 

— Bună sara... murmură ofiţerul. 

Când ieşiră în dumbraya de tei,. Găsiră intrările bordeielor 
rumenite de focuri, care ardeau înlăuntru. O ordonanţă se 
apropie de ei şi-i pofti la domnu căpitan. 


— Bordeiul lui Racovâţ se numeşte „comandament lămuri 
Adrian. 

Intrară la comandament plecându-se adânc din şale. 
Coborâră trei trepte şi Paul simţi în nări umezeala caldă a 
pământului. 

Păreţii erau sprijiniți eu birnuială de lemn. Două lâviţi 
înguste, acoperite cu pături, se întindeau în lung, de o parte 
şi de alta. Masă fixă nu era. Nevoia comandase întoarcerea 
îndărăt la masa primitivă a strămoşilor, joasă, rotundă şi cu 
trei picioare, O ordonanţă tocmai o dădea de-a dura dintr- 
un colţ ca s-o aşeze într-un loc potrivit. 

La alt colţ, o sobă ciudată şi informă de pământ băiutt 
adăpostea un foc capriţios, care ameninţa necontenit cu 
limbi ascuţite pe cei ce se apropiau de el. Dindărătul 
limbilor ascuţite pufneau şuviţe de fum, care se îndrumau 
spre uşă, prin coridoraşul dintre iăviţi. De o grindă de sus 
era aninat un felinar puternic, împlătoşat, cu reţea de 
sârmă. 

— Salut pe oamenii cavernelor! strigă Adrian Plopeanu, 
înaintând prin fumul luminos. 

Ofițerii îi răspunseră cu veselie, într-un amestec nedesluşit 
de glasuri. 

— Haideţi, domnilor, strigă căpitanul Racovăț; poftiţi, -' să 
mâncăm cucoşul meu şi berbecul lui Iordan. Sclavii s-aducă 
tacâmurile şi să vie orchestra... 

Orchestra, fala batalionului, era alcătuită dintr-o scripcă şi 
dintr-o cobză de l-a compania a noua. Ţiganii care mânuiau 
aceste delicate instrumente le purtaseră pe toate drumurile 
războiului cu cinste şi cu credinţă. La ordinul căpitanului, în 
pâcla de! la intrare, pe loc prinseră a murmura strunele. Şi 
lăutarii, sprinteni, negri şi cu ochii ageri, se grămădiră într- 
un colţ, meepându-şi concertul. 

Chirilă, ordonanța lui Racovăț, îşi pusese şorţ, care părea 
alb prin fumegarea bordeiului.' Ş-avea un zâmbet larg, 
care-i ducea cătră urechi gura mare de om scund şi 
căpăţânos. Racovăț lămurea că „aşa zâmbesc chelnerii”. Şi 


numai” poama asta”, în tot regimentul, a putut primi d-e la 
el asemenea educaţie. 

Ordonanţele celelalte nici nu crâcneau Ia poruncile tainice 
ale lui Chirilă. Şi pe cele trei trepte ale bordeiului era o 
urcare şi o scoborâre neîntreruptă, după tacâmuri, după 
pahare, 'după sticle, după o solniţă - până ce, însfârşit, 
sosiră în străchini largi mâncări înecate în prea multă zamă 
şi fripturi prea uscate. 

După părerea lui Racovăț. Cucoşul era tot temeiul 
ospăţului. Mai întâi, pentru că era foarte mare; ş-al doilea, 
pentru că era foarte bătrân. Un asemenea cucoş, care şi-a 
stăpânit cu vrednicie în campanie” găinile, cere mult. „Să 
vie vin! să vie vin!” ţipau ofiţerii. Şi ordonanţele se 
repezeau îmbulzindu-se şi ciocnindu-se. Era învăluire 
amestecată de vorbe, o veselie care lui Paul se părea 
nefirească şi forţată. Şi din colţul lor - furişându-l parcă pe 
sub larmă - ţiganii strecurau un cântec cu dulci şi triste 
mlădieri. Cobzarul avea o voce din cap simpatică! şi 
stăpânită şi înflorea melodia cu acorduri moi de strune, 
închizând pe jumătate ochii cu luciri de aur: 

Frunză verde trei granate Ce să facem noi, măi frate? 

Tu străin, şi eu străin: 

Hai în codru să trăim... 

Cânlecul acesta se armoniza surprinzător cu ceea ce 
rămăsese în sufletul lui Paul din amurgul melancolic, din 
mohorala tranşeelor şi din înfricoşata mâhnire a câmpiei 
Putnei. Cufundată în negură şi noapte. 


În jurul lui, în poziţii incomode, aplecaţi asupra măsuţei 
rotunde, ofiţerii mâncau cu hărnicie fără să se mai 
servească de furculiţe şi cuțite. Aruncau oasele la 
întâmplare, şi, mestecând încă, întindeau cupele spre 
paharnici, cerând prin semne vinul. Vorbeau toţi odată şi 
unii aveau o vădită aplecare spre discursuri. Băiatul privea 
surprins, de şi acuma înţelegea că ar fi fost nefiresc să fie 
altfel. În ochii aceia arzători, în izbucnirile acelea violente, 
era ca o înfrigurare şi ca o nelinişte. Din când în când 
Adrian îl privea cu dragoste, cu un zâmbet stâns. 

Căpitanul se sculă în picioare, cu paharul în mână. Ofițerii 
tăcură... Ordonanţele rămaseră drepte prin colţuri şi 
scripca ţârâi zugrumată. 

M 

— Domnilor, zise Racovăț cu. Ifos şi cu un zâmbet de ţăran 
poznaş. Ce voiam să spun? 

— Domnule căpitan, îl întrerupse un ofiţer mititel; 

— Poate nu voiai să spui nimic... 

— Aşa-i, răspunse simplu căpitanul; mi se pare că n-am ce 
spune. Ba da. Să bem un pahar de vin în sănătatea lui 
Plopeanu, care a avut astăzi o bucurie. Asta-i rar la noi, 
domnilor; şi-l putem felicita. Pe urmă, dacă voiţi, putem bea 
încă unul în memoria sărmanului meu cucoş. Însfhşit voiam 
să vă anunţ că, îndată ce sclavii vor strânge şi vor da afară 
gunoaiele orgiei, eu pun pe masă un pumn de bumăşti şi 
devin bancher. lorclăchescule, ai adus biblioteca? 

— Da, domnule căpitan, răspunse mititelul, bătându-se 
peste buzunarul de la piept. 

— Bravo, am să te propun pentru decorație. Îţi, dau 
„Serviciul credincios”. Dar artiştii nu croncănesc? adăogi cu 
glas tare Racovăț, întorcându-se spre lăutari. 

Scripca tresări îndată de lângă uşă, întovărăşită de 
zumzetul cobzei. 

Paul, uşor înfierbântat de vin, cerceta în juru-i. Vedea 
priviri şi râsete simpatice. Ofițerii tineri se întindeau peste 
masă, ca să ciocnească cu el. Un obraz smead, aproape 


copilăresc, ras cu îngrijire şi pudrat, se apropie de el, şi o 
voce scăzută, care-i părea un cântec, începu a-i vorbi de 
Adrian. 

Ofițerii aceia făcuseră în tovărăşie o campanie 
spăimântătoare. Lăsaseră pe alţii în furtunile măcelurilor şi 
pe drumurile retragerii. Pe mormintele căzuţilor, cel rămaşi 
îşi înşelau orele ca-ntr-o insomnie. Nu-i puteau însă linişti 
nici banchetele cu cucoşi şi berbeci, nici vinui. Nici cânlecul 
trubadurilor acelora negri şi necunoscuţi, nici disputele 
fără rost, nici jocul de cărţi. 

Pe când se organiza, pe măsuţa împodobită c-o pătură. „o 
baccara cum n-a mai fost”. - lăutarii încetâncet îşi subţiară 
cânlecul, apoi se strecvirară pe uşa bordeiului, adulmecând 
urmele ordonanţelor şi resturile mesei. Locotenentul 
Iordan, la stânga lui Paul, aproape de soba plină de j ara tic, 
povestea odiseeabatalionului trei. În Călimani, la Jiu şi Olt, 
pe Argeş, la Bucureşti, batalionul lor se bătuse neîntrerupt. 

— Un rând de oameni s-a pierdut. Acuma batalionul se 
complectează a doua oară... Colonelul nostru e un om bun 
şi moale. El nu intervine, nu ţipă. Din pricina asta de patru 
luni stăm neîntrerupt în vijelie... Nu face nici măcar raport 
să ne decoreze... 

Băiatul îl privi surprins. Într-adevăr, el uitase că mai este şi 
mângâierea ori zădărnicia aceasta. 

Jocul de cărţi se înfierbânta. Cu chipiul pe ceafă, cu 
fruntea asudată, căpitanul Racovăț dădea cărţile făcând 
glume. - apoi îşi fila „hârtiile” cu atenţie, cu buzele strânse. 
Când trăgea banii câştigaţi, într-o gamelă mare pe care o 
ţinea între genunchi, mustăţile mari, castanii, se zbârleau 
de plăcere. 

— Atâta cusur are căpitanul... şopti locotenentul Iordan. Îi 
plac banii. Îi strânge, îi înoadă, îi coase în haine. Când 
pierde, se îmbolnăveşte de supărare. 

Paul privea acuma cu luare-aminte la frate-său. El ştia că 
nu punea niciodată mâna pe cărţi. Acuma urmărea pasionat 


jocul, ponta mult, ş-avea în priviri o lucire neliniştită. Era 
aşa de absorbit, că nici nu mai întorcea ochii la mezin. 

— Ce? Adrian joacă? 

— Sigur. Aici jucăm toţi. Ce putem face altceva? Aş putea 
spune că asta-i principala noastră îndeletnicire, când avem 
o zi de linişte. Uite, am să zvârl şi eu un pol, pe tabloul din 
dreapta... 

Iordan se trase înspre jucătorii încordaţi şi Paul rămase 
singur. 

Stătu o clipă privind feţele acelea contractate, trecute în 
altă lume parcă, pălite de răsfrângerea jăraticului. - apoi se 
strecură afară. 

Era în noapte, în întinderile necunoscute şi nevăzute, o 
linişte grea. Numai vântul fâşâia uşor şi purta fluturări de 
ninsoare. Nu cuteză să se mişte din locul lui, din preajma 
bordeiului. Aproape, începu într-un timp a simţi o uşoară 
mişcare. Apoi pereepu firul subţire şi melodios al scripoii lui 
Chiru. Încet-încet împrejurimea începu să aibă o viaţă 
ascunsă şi tainică. Dar vântul se înteţea. 

— Şi prinse a suna în dumbravă cu modulaţii înalte, 
aducând cernere măruntă şi aspră de viscol. 

Paul tresări. O umbră se oprise lângă el. Un glas îi vorbea. 
Cunoscu pe moş Avram, De-acuma, domnişorule, s-aşază 
iarna... 

XII 

Viscolul bântui două nopţi şi doua zile şi acoperi bordeiele 
şi împrejurimile cu învăluiri creţe de omăt mărunt. La 
tranşee, oamenii lucrau necontenit cu lopeţile. Acolo stătu 
viermăt neîntrerupt şi zi şi noapte. Dincoace, în dumbravă, 
şi între vii spre sat, mişcarea oamenilor deschidea îndată- 
pârtii. Şi-n prima zi albă de linişte, sosi preotul cu nişte 
sergenţi dascăli. Era ajunul sărbătorilor Naşterii. Crăciunul 
venise pe nesimţite şi prin surprindere ca un duşman. 

Zilele acestea, monotone şi triste, Paul le petrecu în 
bordeiul - „comandamentului'”-, cu Adrian, cu căpitanul 
Racovăț şi încă doi ofiţeri. 


Dimineaţa, căpitanul totdeauna se scula întâi, şi-şi făcea 
îndelung toaleta, ajutat în fiecare clipă de Chirilă al lui. 
Avea grijă de toate cutiuţele, de toate periuţele şi 
prosoapele. Îşi întărea cu acul bumbii şi cusuturile, cerceta 
rosăturile de la mânici şi de la genunchi dă nând din cap; 
după aceea se închina, făcând cruci mari şi şoptind 
rugăciuni neînţelese, îşi scria rapoartele cu grijă şi-şi trecea 
într-un carneţel însemnări misterioase, pe care le scria 
mărunţel, c-un creion cât un sâmburaş. 

În vremea asta se sculau şi ceilalţi ofiţeri, căscând, şi se 
îrabrăcau în pripă. leşeau afară, cu ordonanţele după ei, şi- 
şi căutau de servicii. 

În adunările de după-amiază, în lumina posomorită a 
bordeielor „se organizau” de obicei partide de poker. Şi 
Paul urmărea cu gândurile aiurea jocul lui Adrian. 

Când aveau loc sfaturi, apoi se dezbăteau intrigi şi 
nemulţămiri mărunte. Rareori, provocaţi de băiat, evocau 
înfricoşatele zile ale toamnei. Ş-aici căpitanul, zbârlindu-şi 
mustaţa, se oprea fără nici o cruţare la operaţiile maiorului 
Adam, trecut de la comanda batalionului trei ca ajutor al 
colonelului. 

— Dacă nu era Bonaparte cu noi, zicea Racovăț privind în 
juru-i să. Vadă de n-ascultă ordonanţele, dacă nu era 
Bonaparte cu noi, nu ne piereau atâţia flăcăi vrednici. El ne- 
a trimes în gura lupului de atâtea ori, ş-apoi ne lăsa să ne 
descurcăm cum om putea... Scumpa-i fiinţă avea atunci 
îndată treabă la Divizie. Cum începeau tunurile, ca prin 
farmec se deranja telefondl şi el avea treabă cu Divizia. De 
aceea i-a şi rămas numele „domnul colonel Divizie”. Acuma 
îi face colonel. Are rude printre măriri... 

De la „colonelul Divizie”, cercetările sfatului treceau 
asupra altora, şi totdeauna Racovăț avea o vorbă 
muşcătoare. Colonelul, dormind într-o tohoarcă de cioban, 
se gândea când va veni vremea să se ducă acasă „să facă 
pace cu nemţoaica lui”; maiorul de la batalionul întâi cugeta 


cum să se taie la deget, ca să-şi puie al şaselea semn de 
rănit. 

— Pe cinci le-a pus dintrodată, lămurea Racovăț. A căzut 
aproape de el, într-o margine de pădure, un ceaun de cele 
mari. Şi l-au ajuns la picioare şi la mâni cinci zburături. A 
stat trei zile de vorbă, la ambulanţă, cu doctorul, asupra 
acestui eveniment, şi la urmă s-au convins amândoi că 
fiecare zgârietură în parte putea să fie mortală, deci fiecare 
trebuie să-şi aibă semnul ei. Deatunci a devenit erou şi 
poartă cinci semne. Când se duce la târg, toată lumea 
întoarce capul după el... 

Racovăț nu cruța nici pe generalii cei mari. 

— Ce poate să ştie un om care fuge cu automobilul? zicea 
el cu mirare. 

Era într-o după-amiază liniştită şi plicticoasă. Focul 
fumega în monstrul din colţ, şi Racovăț ceruse de la 
sublocotenentul cel mititel „biblioteca”. Din obişnuinţă 
sponci” se rânduiră în juru-i, şi Chirilă întinse pătura pe 
măsuţa rotundă. 

Chiar atunci simţiră vibrarea caracteristică a depărtării. 
Începeau tunurile duşmane. Auziră curând şi bufniturile 
spargerilor, mai aproape. Şi deodată din bateriile dindărăt, 
din podgorii, începură una după alta bubuituri pline, care 
cutremurau pământul. 

— Aiştia-s franţujii... zise rânjind Racovăț, cu pachetul de 
cărţi în nună. 

Din depărtare, canonada urma cu stăruinţă şi se înteţea. 
Se mâniau parcă şi tunurile de-aici, ş-acuma trăsneau fără 
întrerupere, cu pocnete stridente. Adrian cobori zâmbind în 
bordei. 

— Astăzi avem muzică, vorbi el, privind la Paul. 

— Ai fost la avanposturi? îl întrebă Racovăț. 

— Da. E linişte. Totu-i în rânduială. 

— Atuncea taie cărţile... îi zise căpitanul, înfăţişându-i 
pachetul. 


Începură a juca pe când băiatul, c-un ascuns sentiment de 
frică, ceva care parcă sta întins în el ca o strună, asculta 
duelul de artilerie. Bombe mari prinseră a sosi în 
împrejurimi. Le auzea năvala năprasnică, şi jucătorii 
instinctiv plecau capetele şi rămâneau cu mâna întinsă 
cerând carte. Într-un timp, descărcările bateriHor de 
aproape erau aşa de dese şi mugetul lor avea ceva aşa de 
înfricoşat ş-aşa de măreț, încât se opriră eu toţii ascultând, 
în tăcerea bordeiului. 

Amurgul sosi într-un haos de sunete şi de explozii. Chirilă 
aprinse felinarul. Căpitanul îşi chemă iar tovarăşii îa joc. 
Din uşa bordeiului, Paul vedea pâlpâirea neîntreruptă a 
bateriilor şi vuietele adânci parcă scurmau măruntaiele 
pământului şi i se opreau ca izbituri de ciocane în mijlocul 
frunţii. Din când în când un şuiet fioros trecea. - şi izbucnea 
o bombă străină undeva, în apropiere. Mişcarea inimii îi era 
aşa de violentă, încât se retrăgea în umbra umedă a 
bordeiului. 

La un ceas după înserare, canonada spori. Şi în huruirea, 
devenită acum monotonă, băiatul începu a se linişti. Se 
întinse pe-o laviţă. Stând întins pe spate şi cu ochii aţintiţi în 
grinzile de sus, avea sensaţia că pământul subt el se 
încreţeşte. Şi fără să înţeleagă de ce, începu să aştepte, cu 
gâtul fix şi inima mişcată, să cadă un proiectil acolo unde 
privea el deasupra coamei... Apoi, în acelaşi loc, în 
întuneric, parcă i se desluşi chipul delicat al cuconiţei Tina. 
Li zâmbea. - strecurând în el o înfiorare plăcută... 

Târziu, simţi că văzduhul şi pământul s-au liniştit deodată. 
Îl cuprinsese o somnie dulce. Auzea glasuri în juru-i vorbind 
de ambulanţă şi de răniţi; apoi se deşteptă într-un uşurel 
zvon melodic, care părea că coboară de sus, de departe. 
Încă ameţit, ieşi după ofiţeri. Şi-n noaptea deplin liniştită şi 
înstelată, văzu trecând priii marginea dumbrăvii şiraguri 
dese de cavalerie. Erau sotnii de cazaci. Într-un freamăt de 
furtună armonizată, cântau bucăţi religioase în limba 
depărtatelor stepe. 


Găâinuşa clipea deasupra cu ochişori de pietre scumpe şi 
carul mare îşi întorsese oiştea... Şiragurile de călăreţi se 
şterseseră, şi cânteceâe lor tot mai depărtate şi mai dulci se 
înălţau la stele. 

La 28 dechemvrie, regimentul primi ordin să-şi schimbe 
locul mai la deal, înspre munte. 

— Şi găinile lui Racovăț se suiră singure în căruţă. În 
aceeaşi zi, dimineaţa” Paul se despărţi de frate-său. - şi, cu 
inima plină de nădejde, porni spre laşi, ca să caute pe 
mama lor, pe Mary şi pe Codinuţă. Moş Avram îl însoțea, ca 
„ordonanţă la familie”. 

Anul-nou băiatul îl făcu pe drum, între trenuri întârziate şi 
blocate, pe un frig aspru. Şi nemilostiv. Bătrânul îi fu de 
mare folos, prin stăruința lui neîncetată de a găsi un culcuş 
ş-un pahar de băutură caldă. Niciodată Paul n-a putut 
înţelege ce făcea omul acela umilit, cum îndrăznea să bată 
la uşi, ce vorbe spunea ca să izbândească. Totdeauna însă îi 
ducea la un prag primitor.” 

Niciodată moş Avram nu-l lăsa să fie faţă la asemenea 
lungi şi desigur obositoare parlamentari. Mai târziu abia 
băiatul înţelese că rezervistul căuta să-l cruța de multe şi 
repetate umilinţă, până ce găsea vadul spre milă. Aşa - îl 
ducea de-a dreptul, când într-o bucătărie fierbinte, subt 
ochiul protector şi înlăcrimat al unei femei bătrâne, când 
într-o înghesuială de magherniţă ovreiască, unde oameni 
trişti din altă rasă, fără săântrebe un cuvânt şi fără să-l 
cerceteze, îi înfăţişau paharul de ceai; când în iatacul unor 
bătrânei bine hrăniţi şi rumeni, care-l aşezau într-un fotoliu, 
în faţa focului, şi-l compătimeau cu glasuri încete şi 
muzicale, în tăcerea odăiţii şi într-un miros de mere şi de 
flori uscate... în gara Tecuci destinul îi dădu o primă 
lovitură. 

Din colţul de peron unde aştepta, învălit în manta şi în 
glugă, privea într-o dimineaţă sosirea domoală a unui tren 
sanitar. Maşina cu stropit un de omăt şi promoroacă pufnea 
obosit. Vagoanele defilau închise, arălâcd la un geam când 


un profil de soră de caritate, când un trup răstignit într-un 
culcuş alb. Un miros pătrunzător de doctorii, de răni vechi, 
parcă izvora din cosciugele acestea ale durerii. 

Trenul se opri foarte încet. Un maior-doctor brun, uscat şi 
cu ochelari, căzu de pe o uşă deschisă, uriţiat de o soră de 
caritate blondă, scundă, grasă ca o potârniche, care păşea 
mărunţel, cu uşoare legănări: abia se ţinea de doctor. 
Amândoi îşi făcură loc în mulţimea de pe peron. Maiorul îşi 
plimba pe sus ochelarii, cetind inscripţiile. 

— Apoi, nerăbdător, îşi înălţă glasul: 

— Unde-i şeful de staţie? 

Nimeni nu ştia unde-i şeful de staţie. Atunci doctorul ceru 
un impiegat. Nu se găsea nici un impiegat. Birourile erau 
închise. 

— Lipseşte şi domnul comandant al gării, îi spuse în pripă 
un hamal. 

— Atunci cu cine pot vorbi aici? începu a striga doctorul. 
Am un mort în tren. Trebuie să-l las, ca să mai lărgesc locul 
pentru răniţi. Cum? nu-i nimeni ca să primească un tren? 
Poate, avem o nevoie... Se poate să fi ajuns în asemenea hal 
de sălbătăcie? 

— Ce este? cine răcneşte aici? izbucni o voce răguşită; şi 
un funcţionar cu şapcă roşie îşi făcu loc prin mulţimea 
strânsă roată în jurul doctorului. Surorii de caritate parcă-i 
era ruşine, şi-şi ferea ochii în laturi. 

— Ce poftiţi, domnule doctor? 

— Pot vorbi cu dumneata, domnule? puteţi lua măsuri 
pentru primirea unui ofiţer mort? Nu-l pot duce mai 
departe. Întreb de jumătate de ceas şi nimeni nu răspunde. 
Parc-am fi intrat într-o pustie! 

— Bine, să primim mortul... răspunse cu vocea-igroasă 
funcţionarul. Dar dumneata nu te supăra, domnule doctor. 
Suntem şi noi oameni ş-avem dreptul să ne plictisim de- 
atâtea zile şi nopţi nedormite. 

Doctorul încruntă sprâeeana şi voia să ridice glasul, Apod 
zări ochii înspăimântați ai surorii. Şi se stăpâni. Porni spre 


tren, şi slujbaşul cu şapcă roşie îl urmă, lăsând în trecere, 
ca o dâră, miros tare de tutun şi de vin. 

Paul se strecură prin mulţime. Încă era ameţit şi tulbure 
de o noapte neliniştită şi rău dormită. Se înşiră şi el în hora 
de oameni, mai mult din curiozitate. 

Pe uşa deschisă, sanitarii, milițieni bătrâni, se năeăjau ca 
să scoată trupul mort întins pe o tai'gă. Doctorul, din urma 
lor, îşi ridica glasul nemulţumit. Funcţionarii, la scară jos, îi 
privea, cu şapca pe ceafă şi cât mânile în şolduri. 

— Ridicaţi puţin într-o parte... îndemnael, făcând semn în 
sus cu mâna dreaptă. Nu aşa: într-o parte! 

Din urmă, îi certa glasul doctorului. C-o mişcare bruscă şi 
disperată, milițienii se smunciră şi scăpară dintre uşi. 
Mortul, lovit, se mişcase însă, şi pătura căzu de pe el. Paul 
recunoscu obrazul lui Berceanu. 

Capul tânăr, slăbit şi prelung, era înfăşurat în ban.” daje 
sângerate. Ochii sticloşi erau căzuţi în orbite. Gura 
strâmbată puţintel sub mustaţa tuşinată englezeşte 
încremenise într-un zâmbet care părea ironic. 

Băiatul simţi că trebuie să răcnească, ca să nu se înăbuşe. 
Răcni şi căzu spre mort, având ca un fulger încremenit în 
minte scurta lor prietinie, într-un colţ de lume... 

Când se regăsi în braţele lui moş Avram, Berceanu 
dispăruse, lumea murmura nepăsătoare în juru-i, şi la un 
geam al trenului sanitar sta sora, privindu-l cu curiozitate. 

Şovăind, trecu în colţul lui. Cu buzele strânse, privea un 
punct fix, în necunoscut, în cerul verziu, deasupra 
şiragurilor de vagoane ninse. 

N 

— Strada Lăpuşneanu 

La Vaslui când intră Ia poliţie, cu să întrebe despre 
doamna Eleonora Plopeanu, găsi pe funcţionari vorbind 
aprins despre o catastrofă de cale ferată, la Citirea, lângă 
laşi. Era aproape amiază. - şi ştirea venea proaspătă de la 
oficiul telegrafic. 


Subcomisarul, om lung şi slab, cu nasul ascuţit, părea 
agitat şi vorbea peltic: 

— Doamna Eleonora Plopeanu? O clipa numai, drăguță, să 
pun să cerceteze... 

Trecu în altă cameră şi se-ntoarse îndată, agitând braţele 
spre scriitorii de la mese. 

— Bine, domnule, este eu putinţă? 

Dintr-un colţ, un copist. Ghebos îşi înălţă deasupra 
maldărului de hârtii obrazul palid şi răutăcios: 

— Într-adevăr, acuma ţinem recordul... vorbi el cu glas 
subţire. Un tren întreg zdrobit. Sute de oameni sfărâmaţi şi 
arşi. Alte sute răniţi. Aşa ceva numai ta noi se-ntâmplă! 

Paul închise ochii. Văzu limpede trenul, trenul lung cu 
ghirlănzi de oameni pe acoperişuri, scări şi tampoane: 
ticsiţi în coridoare şi-n compartimente, clădiţi' pe banchete. 
Pe eufere; pretutindeni trenul cu lu. Mea abia mişcându-se 
şi abia respirând. Îl văzu într-o prăbuşire, în zvârcolire şi 
flăcări... 

Se simţi ameţit. Se gândi la ai lui. Poate sunt în Vaslui, 
poate au trecut mai nainte. Nu sânl în Vaslui, desigur c-au 
trecut mai nainte... 

— Eleonora Plopeanu nu este - zise cineva deschizând uşa 
şi apoi închizând-o iar. 

Nu? bine. Nu este! vorbi subcomisarul întorcându-se spre 
băiat. A câtea deraiare este asta? urmă el, revenind spre 
mese. Hei. Dar asta are cântec... şi începu a râde. N-aveţi 
idee ce întâmplare ciudată! închipuiţi-vă că voiam să plec 
asară la laşi. Şi n-a vrut nevastă-mea în ruptul capului. Nu 
şi nu! Că trebuie să mergem ia un botez, la Vâlcu. Ştiţi: 
Vâlcu a botezat asară. A fost şampanie şi icre negre; 
slăbiciunea mea ş-a nevestei 

Ce făceam eu dacă plecam? Phe îşi aprinse o ţigară şi 
prinse a se frământa neliniştit... 

— Pe onoarea mea, e ceva nemaipomenit! Trebuie 
numaidecât să mă duc să spun nevestei. Ştii cum are să se 
sperie? N-aveţi idee ce sentimentală el Ei bine, dar la urma 


urmei asta-i scandalos! Ce fac cei de la căile ferate? 
Asasinează lumea 1 Asta-i nemaiauzit. Aşa nu mai merge. 
Eu, să fiu guvern, aş pune să-i împuşte, pe onoarea' mea! 
Crezi că se poate altfel? Ne ducem de râpă. De aceea merg 
toate prost. Nimeni nu ia măsuri, nimănui nu-i pasă! Phe! 

„C-o pufnitură de. Dispreţ, azvârli ţigara. Apoi aprinse î 
ndată alta, c-o observaţie filosofică: 

— Curios lucru să te gândeşti că puteai să mori... Phe! Aş 
vrea să nu afle nevastă-mea până ce nu-i spun eu... îşi căută 
chipiul bucuros şi satisfăcut, pe când copistul ghebos şi 
palid îl observa cu coada ochiului, c-un zâmbet de răutate. 

Paul ieşi ameţit şi i se păru ciudat că găseşte în. Uliţă pe 
moş Avram aşteptându-l liniştit. , 

— Ai auzit, moş Avrame, ce s-a întâmplat? 

— Da. S-o fărâmat un tren... Ce putem face noi? 

Aşa era. În juru-i, lumea trecea liniştită la afacerile îi... 
Negustori aşteptau în lungul trotuarului pe subcomisarul cu 
nasul ascuţit, şi-i vorbeau despre afaceri mărunte, despre 
transporturi de făină, despre vite care trebuiau duse la 
abator. Afacerile celor vii puteau sta alături cu strălucirea 
soarelui. Moartea de fiecare clipă nu ie putea opri. 

Ca şi cum ar fi fost. Lovit de o jignire, băiatul îşi încruntă 
ochii mari, cenuşii; şi porni repede pe uliţa îngustă. În 
apropierea gării, ocoli leşul umflat al unui tal, părăsit în 
omătul murdar, cu picioarele drepte şi ţapene înălțate în 
sus ca nişte pari de lemn. Arătarea aceasta îl urmări multă 
vreme în furnicarea pestriță de la peron. Şi-şi închipuia în 
aceeaşi poziţie locomotiva trenului sfărâmat. 

Câteva zile nu putură pleca. Frământat de nelinişte, 
băiatul cerca încă să găsească pe ai lui pe una din uliţile 
târgului şi aştepta în acelaşi timp cu frică pomelnicele de 
morţi care veneau de la locul nenorocirii. Avea în el 
presimţiri tragice şi sfâşieri. Imagini nouă zugrăvite-n 
sânge se amestecau cu trista icoană a lui Berceanu... 
însfârşit se putură urni şi din Vaslui. Dar în tren” rezervistul 
băgă de samă că băiatul răsuflă greu şi întrerupt. Grămădit 


pe săcuşorul lui, într-un cotlon al coridorului, îşi lăsase 
capul pe lemnul rece. Dormita, deschidea ochii şi privea în 
juru-i. Fără să vadă nimic şi iar se scufunda în toropeală şi 
întuneric. 

Uşor şi cu fereală, moş Avram îl învălui cu pătura; şi se 
aşeză cu spatele în fereastra spartă de unde. Venea o 
aprigă suflare de crivâţ. 

Cu opriri lungi, cu porniri leneşe, trenul înainta printre 
muncele tăcute, pe sub cerul spuzit de stele. Pe întinderile 
albe scânteia gerul. Ape îngheţate sticleau când şi când, cu 
răsfrângeri argintii. 

Într-o vreme, băiatul îi şopti numele. Rezervistul se plecă 
spre el. 

— Moş Avrame, eu cred, c-au ajuns mai de demult la Iaşi... 

— Asta numaidecât, domnişorule. Mâni suntem şi noi acolo 
cu bine. Nu ţi-i răcoare? 

— Nu. Dar acolo am ajuns”? 

— Unde, domnişorule? 

— Acolo. Trebuie să fie locui plin de morţi. Am putea 
cerceta. 

— Nu, domnişorule. Am vorbit cu oamenii. Nu mai 
cunoaşte nimic. Au curăţit şi au dus tot. Trage pătura şi te 
învăleşte bine. Afară-i un ger, de crapă ouăle corbului... 

Băiatul îşi lăsă greu capul pe scândura tare şi oftă. 

Rezervistul începu a cerceta în juru-i. Tocmindu-se pentru 
domnişorul lui, trăgea dintre oamenii îmbulziţi o cergă, o 
manta, un cojoc. Le aşeză în jurul lui Paul, îi învălea 
picioarele... Şi-i asculta îngrijat răsuflarea. Înţelegea el că-n 
băiat răzbiseră însfârşit truda şi zdruncinul. Şi frigul nopţii 
ardea şi muşca. Oamenii se mişcau întruna tropăind, 
bătându-şi palmele şi frecându-şi obrazurile. 

În lumina cenuşie, trecură printre schelete negre şi 
încâlcite de vagoane. Şi călătorii zgribuliţi şi fără somn. 
Vorbeau de năprasnica întâmplare. 

Mulțimea a pierit ca muştele în huruiri, dărâmături şi fiare 
răsucite. Cei scăpaţi fugeau pe câmp, la întâmplare, urlând 


şi fără să mai privească înapoi. Incendiul, iscat deodată în 
izbitura cu alt tren, în izbucniri de flăcări de păcură şi 
pârâiri de cartuşe, închisese grupe de oameni sălbătăciţi de 
groază. 

— Se afla acolo un boier, într-o şubă grea, spunea un glas 
de povestitor. Şi era prins ca-n nişte gratii, între fiare şi 
aşchii. Zgrepţena, bătea cu pumnii şi cerea ajutor. Arăta un 
portofel. Striga că are în el cincizeci de mii de lei! îi dă celui 
care sare şi-i scapă. L-au auzit unii prin fumegarea şi 
groaza aceea. Au sărit şi i-au Juat portofelul. Şi pe urmă l- 
au lăsat să ardă... 

Cineva întrebă cu mirare: 

— Da” oare avea în portofel banii aceia? 

— Era un boier gras şi cuminte... răspunse povestitorul; 
trebuie să-i fi avut... 

Când ajunseră la Iaşi, era lumină mare; şi mulţimea 
înţesată pe peron, şi-ntre linii era albă de promoroaeă. 

— Au îmbătrânit aşteptând! zicea un glas, râzând, Asta fu 
cea dintâi vorbă pe oare o auzi Paul. Zâmbi trist şi se 
strânse înfiorat în manta. Avea o mare greutate în grumaz 
şi-l dureau oebhii şi capul. 

Când scobori, îl izbi un val de norod şi-i făcu să şovăiască. 
Se înălţară câteva strigăte. Cărări se săpau printre oamenii 
talăzuiţi. 

— Ce este? întrebă băiatul întorcându-se spre rezervist. 

Moş Avram ridică din umeri. Dar chiar atunci, printre 
oamenii, răriţi o clipă, trecură momii ţapene invălite în 
măntăli şi purtate de soldaţi, care gâfâiau. 

— Soldaţi. Îngheţaţi... îi lămuri un om necunoscut care lui 
Paul i se părea că râde. 

Omul mai adăogi ceva. Dar băiatul nu-l auzi. Cu capul 
prăvălit pe un umăr. Se lăsă. Deodată moale la pământ. 

Moş Avram lepădă sacii şi păturile şi-l cuprinse de 
subsuori. Privi în juru-i. Căutând un ajutor. Cum lumea 
urmărea convoiul îngheţaţilor. E], trase, încordându-se 
greu. Boclucuriie: şi eu ochii mari, cu barba zbârlită de 


spaimă, aştepta o mişcare din partea lui Paul. Când îi simţi 
că se-ncordează şi păşeşte, porni şi el. Şi-neetâncet, 
mânându-l cu umărul şi ţinându-l în piept, îl ducea prin 
mulţime. Întrebând: 

— Mă rog dumneavoastră, unde-i daftoruL.? 

Un soldat mărunţel se alătură de el. Cercând să-i dea 
ajutor. Bătrânul privi cu grijă. În juru-i. Şi-şi strânse mai 
bine boclucuriie sub braţe. 

Paul îşi venise-; în fire: însă îi ardeau ochii şi tremura. 

Trecură încet în lungul peronului apoi cotiră la o baratcă 
de scânduri. Convoiul de oameni ţapeni intrase acolo. 
Câţiva sanitari se zbăteau în uşă, ş-un glas răcnea cu 
disperare dinlăuntru: „închideţi uşa! închideţi uşa l” 

Un medic tânăr. Cu. Gulerul măntălii ridicat, tocmai venea 
repede şi se pregătea să intre. Văzu mutra „pariată a 
rezervi stuful şi privi fix la băiat. 

— Ce are? 

— l-a venit rău, domnule doftor. Nu i-i bine de ieri. 

— De ieri.? Cum se poate? Ai febră? te doare capul? se 
adresă el lui. Paul. Pare cam debil, zise el apoi cătră 
caporalul sanitar care-l saluta din stânga. Ce este 
înlăuntru? Iar? iar îngheţaţi? Cum umblă ei aşa, aproape 
dezbrăcaţi? Nu vezi. Ce ger? În fiecare dimineaţă ne-aduc 
trenurile sloiuri... Zici că te doare capul? Drept să-ţi spun, 
nici nu ştiu ce să mai fac! Trebuiesc duşi la cimitir. Dacă-s 
morţi, s-a isprăvit! 

Când îşi dădu în jos gulerul blănit, doctorul descoperi o 
faţă rumănă, rasă cu îngrijire, cu ovalul pudrat, cu ochii. 
Însă întunecaţi de o amară plictiseală. Erau ochi mici şi 
ascuţiţi. 

— De ce-l porţi pe drumuri, mă? strigă el, întorcând ochii 
aceia întunecaţi şi. Ascuţiţi spre rezervist. De ce mi-l aduci 
aici? 

— Trăâiţi, domnule doftor 1 

— Ce doftor? care doftor, imbecilule? închide elonţul! Eşti 
soldat? Ai fi bun să fee scutur şi să te bag la bască. Ce-i pot 


face eu? Nu vezi că-i bolnav de tifos? Dă-i o foaie, 
Cristescule. Du-te cu ella. Spital, că te ia muma dracului! 
Tâmpiţi şi nesimţitori! mormăi apoi seuipând cu ciudă. 

Înfricoşat, bătrânul nu mai crierii nici un euvânt. Se opinti, 
îşi săltă boccelele şi apucă de braţ pe Paul. 

— Hai, domnişorule... 

Băiatul auzise strigătele doctorului, dar nu înţelesese că-i 
vorba despre el. Urmă c-un pas trudnic pe moş Avram şi 
ieşiră în dosul gării. 

Trebuiră să se ferească de trăsuri, de camioane, de 
automobile, care huruiau şi pufneau prin grunzurii 
îngheţaţi, prin mulţimea de oameni, printre maghemiţi de 
fotografii-ă ia minute”, printre ceainării instalate subt o 
pânză de oort, ori sub câteva scânduri prinse în pripă, Era o 
forfoteală şi un murmur neîntrefupt. În crâşme, care 
răsuflau aburi deşi când se deschideau uşile, mul” ţimea 
pestriță se şi grămădise la mese. Pe trotuare, curgea cătră 
mijlocul oraşului un curent neîntrerupt de soldaţi. Între 
uniformele lor verzii, făceau pete cazaci şi pihotaşi ruşi. - cu 
mers domol, cenugşii şi nepăsători, Crăpau în dinţi repede şi 
cu dibăcie seminţe de sorasoarelui şi scuipau la dreapta şi 
la stânga cojile, înăl- tând ochii spre firmele şi spre casele 
din jur. 

Din când în când moş Avram îşi alegea un om care nu i se 
părea nici grăbit şi nici nu se uita urât, şi-i întindea hârtia, 
întrebând de spital. Paul mergea moale, şi, din când în 
când, c-un gest lin, îşi trecea dreapta cu mănuşa aspră de 
lână peste fruntea asudată. 

— Aici trebuie să fie... zise însfârşit bătrânul, oprindu-se în 
faţa unei clădiri mari de piatră. 

— Aici? murmură obosit Paul. 

— Da. Scrie litiu... Da' văd steag cu cruce roşie. Dă, 
Doamne, să fie bine! Şi bătrânul îşi făcu cruce. Apoi intrară. 
Soldatul de la poartă îi opri. 

— Pe cine căutaţi? 


— Pe domnu doftor care-i mai mare aici... răspunse 
hotărât bătrânul, arătând numai o clipă hârtia. Avem treabă 
numaidecât cu dumnealui. 

— Cu domnul maior-doctor Baciu? 

— Da. 

— Dumnealui e sus, cu bolnavii. Nici nu mai este loc. O 
ducem greu noi aici... 

— Ce să-i faci? îl mângâie bătrânul pe soldat. La o vreme 
ca asta, nu poate fi nicăieri uşor. 

Şi trecu înainte, spre scări... Soldatul, împrietinit, nu mai 
cercă să-i oprească. Urcară încet. Întâlniră un gardian, care 
le arătă o odaie într-un fund de coridor. Şi se opriră la o uşă 
pe jumătate deschisă. 

Cu privirea mai liniştită, băiatul se îndreptă, oftând. 

O altă uşă se deschise dincolo, în fundul odăii în care voiau 
să intre. Atunci observă aproape de ei bolnavi întinşi jos, pe 
saltele şi pături. Auzea gemete: Ochi mari, rotunzi, lucind 
aprig, îl aţinteau. Iar pe uşa de dincolo văzu venind un om 
voinic îmbrăcat în halat. Ş-acolo erau bolnavi strânşi unul 
lângă altul. Un murmur nedesluşit, un murmur al unei 
spaime ş-al unei dureri neostoite, se ridica de pretutindeni. 
Mirosea a trupuri omeneşti, a doctorie, a mort. Şi omul în 
halat trecea printre bolnavi, îi păşea, se apleca asupra lor. 
Apoi rămânea privind într-un punct, cu ochii negri măriţi ca 
de disperare. În răstimpul de luciditate Paul îşi dădu seama 
că, dincolo de coridoarele reci, erau odăile delirului ş-ale 
morţii, înţesate de trupuri, copleşite de abur bolnav. 

În fund, într-un cotlon, auzi glasuri răstite. Şi zări cadavre 
trecând pe tărgi, purtate de milițieni bărboşi. 

Se cutremură şi se îndârji. Se întoarse spre rezervist: 

— Ce facem noi aici? 

Chiar atunci doctorul ieşea, urmat de doi gardieni cu 
pestelci murdare. Era un om voinic, care aducea aminte pe 
căpitanul Racovăț; era însă tânăr, cu mustaţa rasa, şi 
buzele, cu colţurile aduse în sus, îi dădeau un aer de 


zâmbet necontenit. O cicatrice, ca un fir roş, unea un colţ 
de zâmbet cu coada ochiului stâng. 

Privind în juru-i c-un fel de rătăcire, doctorul Baciu se 
apucă de cap şi ieşi în coridor văitându-se: 

— Dumnezeule Doamne! unde să-i mai punem? Spital e 
acesta? Stau, nenorociţii, ca sardelele! Vin să-i văd murind. 
N-am nici ajutoare. Cine îndrăzneşte să vie aici? zise el 
cătră Paul. Numai eu, ori aceştia, care am fost o dată 
bolnavi, suntem în stare să păşim aici... Dumneavoastră pe 
cine căutaţi? 

— Pe domnu maior-doctor Baciu, răspunse hotărât 
rezervistul. 

— Eu sunt. Ce este? 

— Apoi m-a trimes de la gară un domn medic... 

— Ce. Moşule, şi dumneata eşti bolnav? Unde să te mai 
pun? 

— Ba m-a ferit Dumnezeu şi Maica Domnului de 
zantimutic... vorbi bătrânul. Am venit cu domnişorul Paul. 
Domnul medic de acolo, de la gară, zice c-ar fi având 
asemenea boală. Dar nici nu l-a căutat, îndrăzni bătrânul, 
văzând privirea prietinoasă a doctorului; nici măcar nu i-a 
scos limba. Numai m-a suduit pe mine. Atâta onor ne-a dat! 

— Cine? Anastasiade? 

— Aşa-i zice? Să-i deie Dumnezeu linişte şi sănătate. 

Chiar de la primele vorbe, medicul privea atent ia 

Paul, cu zâmbetul încremenit, îşi spăla repede mânile cu 
săpun într-un lighean ţinut de unul din gardieni, şi le 
ştergea cu prosopul, îşi cerceta cu priviri repezi şi furişe 
halatul de formă ciudată, care-l îmbrăca în întregime; apoi 
ceru băiatului să se descheie la haină şi la cămaşă. După ce 
cercetă atent şi tăcut, plecându-se din şale, se înălţă cu 
zâmbetu-i bun şi privi pe rând pe cei doi tovarăşi: 

— Moşule, nu-i ce spui dumneata... Şi fără să asculte 
protestările bătrânului, începu să puie întrebări: Cine e 
tânărul? De unde vine? Ce face? Şi Paul asculta obosit cum 
moş Avram lămureşte cu vorbe domoale pribegia lui în 


tragica retragere* şi-n trenurile halucinate. Doctorul sta 
atent, cu capul plecat, cu privirea înegurată. La urmă, se 
întoarse mişcat spre băiat: 

— Domnule Plopeanu, îi zise el: eşti bun să mă aştepţi o 
clipă? Să mă curâăţ şi să mă schimb... Eu văd de ce ai nevoie 
dumneata... O să găsesc eu un loc în odăiţile mele, Dojtoria 
mea ţi-o poate prescrie şi moşneagul ista. Un pat bun şi-o 
litră de vin fiert cu scorţişoară şi cu piper... 

Când auzi de doftoria lui de-acasă, moş Avram simţi o 
plăcere nemaipomenită. 

— Apoi vedeam eu că celuilalt îi umblau altfel ochii... zise 
el cătră băiat, pe când doctorul se făcuse nevăzut. Da' 
aista... hm! eu nici nu cred, ş-aş vrea să-l mai aud o dată 
grăind... Dacă-l vindem pe-aista, domnişorule, altui nu mai 
găsim! 

PARTEA A DOUA 

„Şi puterea este. De partea asupritorilor lor...” 

| 

Doamna Eleonora Plopeanu răzbise cu destule greutăţi 
până la Iaşi încă de la începutul lui dechemvrie. În tovărăşia 
ei avea pe Mary, soţia lui Adrian, o foarte distinsă şi mititică 
persoană, care, de şi de douăzeci şi opt de ani, părea mai 
mult o copilă, cu faţa ei brună şi mobilă, cu ochii ei negri şi 
cu gropiţa din obrazul drept. Dintre servitoare nu luase 
decât pe Rozi, veche şi credincioasă fiinţă, de vârstă şi 
naţionalitate nehotărâtă. Codinuţă, băieţel de şase ani 
trecuţi, se purtase între dânsele cu destulă vrednicie şi 
îndurase uşor şi vesel lungimea drumului, sub pledurile 
bunicuţei şi-ntre cofeturile mamei. 

Socoteala pe care doamna Plopeanu şi-o făcuse în 
Bucureşti, în fiorii zilelor rele, era foarte bună. În Iaşi mai 
avea proprietate o casă, rămăşiţă de moştenire de la Elencu 
Slătineanu, soră a tatălui ei, bătrânul Ciumara. Casa 
aceasta, aşezată pe o uliţă liniştită, în dosul grădinii Copou, 
la marginea viilor, era un vechi cuib de amintiri ale 
copilăriei. În viaţa ei nonă din Bucureşti, aproape o uitase. 


Numai de două ori pe an, când primea câştigurile chiriei, 
rămânea puţintel pe gânduri, zâmbind şi cu ochii cufundaţi 
în trecut. 

Contractul celui din urmă chiriaş, cuconu Vasilică Gugşilă, 
om foarte punctual şi detreabă, tocmai expirase la Sfântu- 
Dumitru, şi-n zarva războiului, neglijase să4 mai înciască 
din vreme. De altminteri cuconu Vasilică era cu-ndoială 
dacă mai stă ori nu. Deci doamna Plopeanu, cu două zile 
înainte de a porni la Iaşi, făcea cunoscut lui cuconu Vasilică 
Gugşilă că, în împrejurările cumplite ale pribegiei, are nevoie 
de trei odăi din casa ei, slavă Domnului, destul de 
încăpătoare. Şi nu se îndoia că dumnealui va fi aşa de bun 
să i le rezerve, cu mobilă dacă se poate, în cel mult o 
săptămână de zile. Nu-şi putea închipui, Doamne fereşte, 
cucoana Leonora, că un om care-i scria epistole aşa de 
respectuoase, advocat cunoscut, va sta o clipă la îndoială 
să-i puie la îndămână găzduirea cerută. 

În ziua sosirii în Iaşi, numai din pricină că nu găsise la 
gară o trăsură, în îmbulzeala aceea nemaipomenită, nu se 
dusese de-a dreptul, cu Mary şi cu Codinuţă, la casa ei. Nu 
era chip să facă pe jos drumul nici cu Mary, nici mai ales cu 
copilul. Îi lăsase pe ei deci, cu Rozi, într-o odăiţă strimtă de 
otel, în Piaţa Unirii, ş-aceea cu nespus năcaz dobândită. Şi 
dumneaei pornise curagioasă spre casa ele la Copou. 

„Casa mea de la Copou...” Cucoana Leonora nu putea să-şi 
închipuie că-i putea zice altfel. 

Era la vreme de amiază. Uliţa părea singuratică. Zăplazul 
cel vechi al casei boiereşti, putrezit şi căzut pe-alocuri, era 
năpădit şi învăluit de cătină, liliac şi lemnul-cânelui. Pe 
poarta dată în laturi, cu aripile căzute, se arătară pilcurile 
de brazi şi molizi. Acuma erau copaci nalţi şi puternici. 
Odinioară erau nişte pui, cu teamă şi amănunţime îngrijiţi 
de grădinar. 

Cucoana Leonora simţi pe ochi un abur cald de melancolie. 
Aici era un colţ uitat al laşilor de odinioară, al laşilor 
tinereţii ei! 


Casa îi apăru deodată, dincolo de brazi. - cu zidurile 
înegrite şi roase de ploi. Dintr-o ochire însă cucoana 
Leonora o socoti încă tare, ş-avu un simţimânt de mare 
bucurie. Era o vilă cu ferestre nalte, arcuite, cu terase de 
piatră încununate de trandafiri acăţători, şi c-un-turnişor 
pătrat la un colţ, pe ferestruicile căruia, demult, bătrânul 
Ciumara se uita cu ochiana la Ceahlău, în amurgurile 
curate de august. 

Ziua era rece şi înourată. Pavilionul de deasupra pivniţii 
uriaşe zidită altădată de robi. Sera unde lucra acum treizeci 
şi cinci de ani un grădinar tirolez cu luleaua în colţul gurii, 
grajdurile, căsuţa portarului, toate erau lovite de vreme, cu 
zidurile coşcovite şi lumina închisă le arăta şi mai triste. 

„Nu-i nimic; astea se pot îndrepta uşor; bine că-i casa cea 
mare sănătoasă...” gândea doamna Plopeanu. 

Urcă încet, c-o uşoară bătaie de inimă, terasa de din faţă. 
Pe când suna. - privi spre un colţ de livadă bătrână, cu peri 
şi pruni răsuciţi şi negri. 

Îi ieşi înainte o servitoare rău îmbrăcată, cu pestelcă 
albastră. Şi cu părul atâmând în viţe zbârlite de sul) 
broboadă. 

— Acasă-i domnu Gugşilă? 

— Sărut mâna; da. Poftiţi în salon. Dumnealui acu se 
scoală de la masă... 

Trecu printr-o încăpere mare zugrăvită în ulei, de 
culoarea ferigii, şi intră în salonul alb şi aurit, pe care-l 
cunoştea aşa de bine. Se înşira în cuprinsul lui larg o mobilă 
despărechiată şi meschină. - canapele şi fotoliuri de lemn 
negru şi catifea roşie, o oglindă ovală, cu ramă de aur, şi 
cadre cu zugrăveli ţapene şi sumbre înfăţişând un colţ de 
port cu bărci, o margine de pădure ş-un lac, şi vederi vagi 
din Italia şi Orient. 

La locul de cinste, două fotografii, mărite: un bărbat 
zâmbitor, cu cravată albă şi haină neagră, ş-o doamnă „o cu 
faţa slăbuţă subt o pălărie prea înflorită. O pianină cu un 
teanc de foi pe ea şi c-o lampă mare cu abajur verde 


întregeau mobilierul vechiului, caldului şi strălucitului salon 
al Slătinenilor. 

Cucoana Leonora simţi o îndoială în suflet cu privire la 
cuconu Vasile Guşilă. „Însfârşit, poate nu-i un om bogat, 
gândi ea, şi-l nedreptăţesc. Scrisorile lui îl înfăţişau altfel...” 

Auzi paşi şi se întoarse în scaunul ei. Învălui pe bărbatul 
care intră într-o căutătură repede. Era ca de patruzeci de 
ani, cu părul de un blond cenuşiu. Împărţit la mijloc cu 
grijă. Ochii mici, verzi, cercetau blând şi prietinos. Buzele 
groase pe faţa roşcovană erau împodobite c-o mustață rară, 
zbârlită şi. Împrăştiată. 

Buzele acestea groase şi mustaţa de motan nu plăcură 
cucoanei Leonora. Glasul însă era blajin şi desmierdător. Cu 
capul uşor plecat şi e-o mână întinsă, făcu câţiva paşi 
repezi, vorbind, şi sărută mâna înmănuşată negru pe care i- 
o întindea doamna Plopeanu. Naltă şi dreaptă în haina-i de 
doliu, ea îl fisă cu ochi minunaţi şi tineri încă pe obrazul 
palid. 

— Bună ziua. Doamnă. Poftiţi, mă rog. N-am avut încă 
onoarea să cunosc pe proprietara mea. Cum aţi călătorit de 
la Bucureşti pân-aici? Trenurile merg acuma neregulat şi e 
o grămădeală teribilă... 

— Mulţămesc lui Dumnezeu c-am ajuns... răspunse 
cucoana Leonora. 

El se aşeză în faţa ei. Cu spatele spre ferestre şi obrazul în 
umbră, aşteptând. 

— Domnule Guşilă. Ai primit scrisoarea mea... 

— Da. Doamnă. 

— Cred că pentru dumneata nu-i nici o împiedicare să-mi 
dai cele câteva odăi pe care ţi le cer. Casa e destui de 
mare... 

— Se-nţelege, se-nţelege... Se poate să mai fie îndoială? 
Pentru dumneavoastră trebuie să se găsească. Ne mai 
strângem puţintel; oamenii buni încap, nu-i aşa 1 Numai un 
lucru, adaogă el, cu ochii mici şi glasul rugător, plecându-şi 


capul pe un umăr... Acuma, în momentul acesta, nu se 
poate... 

Tăcu. Cucoana Leonora îl privi cu luare-aminte. 

— De ce? 

— Vedeţi dumneavoastră, madam Plopeanu. - cum să vă 
spun? - nu m-aşteptam la venirea dumneavoastră... S-a 
întâmplat să angajez o parte din locuinţă, tocmai aceea care 
v-ar trebui dumneavoastră... Acuma, în laşul nostru, e un 
adevărat turn al Babilonului. Vin bueureştenii şi dau mii de 
franci pe-o odaie... E ceva nemaipomenit! Aşa încât, îţi 
închipui mata, mă găseşti, foarte încurcat. Nici n-ai mata 
idee ce tare mă mâhneşte afacerea asta! Aş fi vrut să poţi 
veni mata imediat. Vă trebuiesc trei odăi? ... 

— Da, domnule, dar ceea ce spui dumneata mă 
nelinişteşte... 

— A, nu, vă rog să nu priviţi lucrurile chiar aşa... Când este 
bunăvoință, totul se poate face. De aceea ceream un răgaz. 
Bueureştenii mei' m-au anunţat, dar încă n-au venit. Deci s- 
ar putea face ceva. Are să fie puţintel năcaz, însă o să-l 
îndur numai eu. Şi nădăjduiesc că o să izbutim la urmă să 
vă facem loc... 

Doamna Plopeanu se simţea cam rătăcită între vorbele 
acestea desmierdătoare, blânde şi îndoielnice. 

— Domnule Gugşilă, zise ea cu hotărâre r eu sunt cu noră- 
mea, c-un copilaş al ei, şi aştept şi pe unul din fiii mei. Eu 
casă n-am. Având proprietatea mea În Iaşi, înţeleg să mă 
folosesc măcar de o parte din ea... 

Domnul Gugşilă privi o clipă în pământ. 

— Vă rog, doamnă, zise el încet fără s-o privească; cred că 
nu e nevoie ca discuţia noastră să lunece în asemenea 
direcţie. 

— De ce, domnule? 

— Mai întâi, pentru că, doamnă, vă rog să mă credeţi, am 
toată bunăvoința să vă servesc. Dacă dumneavoastră puneţi 
înainte dreptul dumneavoastră cu anume intenţii; aş putea 
zice, vă rog să mă iertaţi - cu anume intenţii ostile. - atunci 


şi eu mă pot pune sub, scutul legii excepţionale. De şi n- 
avem un contract fomial, legea e de partea mea, doamnă. 
De casă, acuma, dispun eu. Cum v-am mai spus însă „vă rog 
foarte mult, vă rog din suflet să aveţi încredere în mine... 

Cucoana Leonora simţea nedesluşit că, înainte de toate, 
trebuie să fie circumspectă şi să se stăpânească. 

— Domnule Gugşilă, încercă ea totuşi, aş voi un cuvânt mai 
hotărât. Eu n-am locuinţă. Cât o s-aştept? O săptămână? 
două? 

„ Advocatul îşi înclină capul pe-un umăr, rugător j 

— Cel mult, madam Plopeanu, cel mult, două. 

— E ş-o chestie de omenie, domnule. 

— Se-nţelege, madam Plopeanu; mai ales asta nu pot s-o 
pierd din vedere. 

— Pe urmă, domnule, se hotări ea, eu voce scăzută; e la 
mijloc ş-un sentiment pe care trebuie să-l înţelegeţi', Cum 
aş putea locui, în Iaşi, într-o casă străină? 

— Se-nţelege, întări mişcat Gugşilă. Da' mate să n-ai grijă. 
Cu oarecare jertfe, voi izbuti. Jertfe din partea mea, 
bineînţeles... 

— Ba nu, domnule Gugşilă. Dacă e vorba de o des” 
păgubite, sunt gata. 

— A, nu; despre asta să nu mai vorbim. Se poate? Doamnă, 
de şi sunt advocat şi om de afaceri, cum v-aţi închipui să fac 
din împrejurarea asta o chestie de bani? 

— Însfârşit, cuvântul dumnitale îl am. 

— Da, doamnă, se-nţelege. Aş dori să vă mai văd mâni sau 
poimâni. Cred că o să mai avem de vorbit. Poate însă nu v- 
aţi aşezat. - provizoriu, bineînţeles. Dacă vă pot vedea, 
adică dacă găsiţi ceva, se-nţelege trecător. - vă rog să mă 
vestiți şi eu voi fi la ordinele dumneavoastră îmi pare rău că 
nu v-am putut deschide, casa imediat E o chestie de 
omenie, se-nţelege, cum m-am gândit. Chiar din primul 
moment. Cel mai afectat de împiedicare sâm eu. Să mă 
credeți... 


Vorbind eu dulceaţă şi zâmbind foarte prietinos sub 
mustaţa-i împrăştiată, cuconu Vasilică Guşilă petrecu pe 
cucoana Leonora până în josul scărilor terasei. 

Acolo ea se opri o clipă, privind zidurile, turnul, ferestrele 
înalte şi brazii întunecaşi. Domnul Guşilă o înţelese şi? rosti 
eu melancolie: 

— Ce case ştiau să facă boierii de odinioară! 

Doamna Plopeanu ieşi pe poarta cu aripile rupte, fără să 
mai privească îndărăt. Pe drum, se gândea cu strângere de 
inimă la convorbirea cu chiriaşul ei. De ce să se înşele? 
Omul nu-i plăcea, cu toate făgăduielile lui întortochiate şi 
vorbele blajine. Ar trebui să vorbească poate c-un advocat. 
Întâi trebuia să se sfătuiască însă cu cei pe care-i avea în 
juru-i. - şi mai ales trebuia să găsească un adăpost, 
provizoriu bineînţeles, cum se grăbea s-o încredinţeze 
domnu Guşilă. 

Subt înfăţişarea hotărâtă, cucoana Leonora păstra un 
mare fond de naivitate şi de timiditate. Când ajunse în 
furnicarul străzii Lăpuşneanu, cu trotuarele înţesai (de 
lume elegantă, cu automobilele sunând din trâmbiţi în 
fiecare clipă, se gândi că nu mai are decât doi paşi până la 
otel. Ce vor zice Mary şi Rozi, când nu le va putea lămuri 
intrarea imediată în casa ei? Se găsi nedreaptă faţă de 
domnu Guşilă şi începu să aibă încredere în cuvântul lui. 

„Pot să mă îndoiesc de cuvântul lui? Nu se poate! Intră 
zâmbind în odăiţa neprietinoasă de otel. Întrt 
geamandanele şi boclucuriie împrăştiate: se plecă şi sărută 
pe Codinuţă, care era ocupat cu jucăriile lui. Se lăsă oftând 
pe-un scaun şi încercă să povestească întrevederea ei cu 
cuconu Vasilică Guşilă. 

Rozi cerceta, număra şi rânduia lucrurile. Apoi. Ascultând, 
lăsă totul şi-şi întoarse spre cucoană obrazul ei roşu, 
bărbătesc, cu uşoară mustață sub nasul mare. 

— Vra să zică, cuconiţă, nu puteţi intra în casa 
dumneavoastră? întrebă ea cu energie. 


Mary, din scaunul ei, obosită şi neatentă, îşi ridica fricoasă 
ochii mari. 

Cucoana Leonora. La aceste strigăte, se simţi mai hotărâtă 
şi mai tare. 

— Ba da, trebuie să intrăm eu orice preţ! ... 

— Nu vă supăraţi, cuconiţă, întâmpină Rozi; trebuie 
numaidecât să mergem la un advocat ori la vreun cunoscut 
al dumneavoastră aici, în laşi. Mi se pare mie că chiriaşul 
nostru e o miţă blinda. Mie nu-mi plac bărbaţii care 
miorlăiesc, cuconiţă. 

Cu toată mâhnirea ei, cucoana Leonora nu se putu opri să 
nu zâmbească, pe când Rozi întruna dezvolta fantastice 
consideraţii asupra bărbaţilor cu vorbe blânde şi mieroase, 
care toţi, la urmă. Se dovedesc nişte mizerabili... 

II 

Cele dintâi zile ale doamnei Plopeanu la Iaşi fură toate 
umplute cu această chestie aspră şi nesigură a casei. Aveau 
nevoie numaidecât de adăpost. Năvala bejenarilor era aşa 
de mare, pretutindeni, casele era aşa de pline, încât, după 
multe încercări şi rătăciri pe străzi din ce în ce mai 
depărtate, singura soluţie rămăsese tot aranjamentulcu 
domnul Gugşilă. 

După sfatul foarte potrivit al Rozii, cucoana Leonora 
încercă într-o dimineaţă să caute un advocat. Cel întâi la 
care sună nu se afla acasă. Atunci se hotări să urce spre 
Sărărie, la un văr al ei, Ciumara, holtei bătrân şi cam 
ciudat, care în fiecare an venea să petreacă zece zile la 
Bucureşti; de la 10 la 20 noemvrie. Strângea cu zgârcenie 
şi scumpătate banii pentru această nebunie anuală; la 8 
noemvrie îşi sărbătorea patronul, căci îl chema Mihai, şi la 
10 pornea în expediţie spre o lume necunoscută, care 
trăieşte numai după ora 12 din noapte. Singura vie de pe 
Şorogari, care-i mai rămăsese dintr-o avere mare, nu-i 
îngăduia să plece cu alai, ca odinioară, la Paris. Se 
mulţămea cu Bucureşti. - şi cu zece zile stricte. 


Cucoana Leonora cugeta cu îngăduinţă la slăbăciunile 
vărului ei şi zâmbea urcând o ulicioară, printre grădini care 
revărsau crengi negre şi încâlcite asupra trotuarului. Zări 
sus, într-un fund adâne de livadă, casa albă cu cerdac larg - 
şi intră. 

O întâmpină un servitor bătrân, cu obrazul arămiu, 
rămăşiţă din vechile sălaşe boiereşti. Îndată ce el se 
retrase, să spuie stăpânului cine-l caută, cucoana Leonora 
simţi în preajmă un zvon ş-o învăluire grăbită. Şi stând pe 
un colţ de canapea, în salonaşul împodobit cu mobile vechi 
de mahon şi cu stampe şi acvarele de la expoziţiile 
pariziene. - iarăşi o năpădiră amintirile vechiului laşi. Şi pe- 
aiei trecuse în zilele-d tinere, radiind ceva din ea la fiecare 
pas. Şi regăsea vechiul salon de mahon şi umbra lui 
discretă de odinioară. Acel „altădată” al sufletului ei, însă, 
de mult căzuse şi se desfoiase cu florile de-atunci, Trebui să 
aştepte cam mult; şi Mihai Ciumara, când intră ca după o 
fugă, aproape gâfâind, începu a se scuza sărutându-i mâna 
şi ţinându-i-o îndelung într-a lui. N-avea chip să se şcoale 
dimineaţa. Serile la Jockey Club se prelungesc totdeauna 
până la trei după miezul nopţii. N-are ce face altceva în 
viaţa-i singuratică. De-acuma cu obiceiul acesta are să 
moară... de 

— De altfel, nici nu mai am mult. - suspină el, c-un zâmbet 
de milă pentru sine însuşi şi de resemnare. 

Totuşi Mihai Ciumara era un om încă dârz, nalt şi uscat, cu 
ochiul rotund, de coloarea cafelei, cu mustăţile cernite şi 
foarte îngrijit răsucite în sus la sfârcuri, şi c-o muscă sub 
buza de jos. Nasul tăios şi puţin gheboşat şi ochii apropiaţi 
îi dădeau un aer închis şi aspru, pe care-l sporeau încă 
buzele palide şi supte. Părul puţin şi foarte rar pe care-l mai 
avea îl întortochea cu deosebită artă pe creştetu-i dezgolit. 

— Când ai venit, verişoară? întrebă el cu interes. De trei 
zile? Cum se poate? Cum de nu m-ai vestit? Unde |; e-ai 
aşezat? Neculai, adă repede dulceaţă! 


— Nu m-am aşezat încă, răspunse cu îndoială cucoana 
Leonora. În privinţa asta sunt foarte încurcată... 

Ciumara întoarse ochii spre fereastră şi-şi strânse mai tare 
buzele. 

Ea începu a râde. 

— A, nu, nu te teme, vere! Nici n-ai avea unde ne primi 
aici. Ş-apoi nu ştii că rudelor nu trebuie să le ceri decât 
sfaturi? 

El protesta. - vădit bucuros însă că nu va fi tulburat viaţa 
lui singuratică şi egoistă. Cuprinse iar mâna cucoanei 
Leonora şi i-o mângâie, afabil: 

— ȚŢi s-a întâmplat ceva. Verişoară? De ce sfat vorbeşti? 

Doamna Plopeanu îi lămuri atunci repede întâmplarea “i. 
Cu casele. El o asculta dând din cap, privind-o fix. 

— Ce părere ai? îi zise ea însfârşit. Ce crezi? 

— Eu nu cred încă nimica, răspunse Ciumara. Trebuie; ui 
văd întâi pe individ. Cum îl chiamă? Ştii că niciodată lui pot 
ţinea minte numele oamenilor acestora, De altminteri, ei 
ne-au cumpărat moşiile şi nerău sără rit; dar numele lor nu 
le pot ţinea minte. 

— Vasilică Gugşilă. Advocatul Guşilă. 

— Aha! parc-am mai auzit de el. Trebuie să-l văd şi să-i cer 
o explicaţie hotărâtă. Te - asigur că n-are să se sucească 
nici la dreapta, nici la stingă. Am mai avut eu de-a face cu 
advocaţi de modă nouă ca Vasilică Pocriş al matale. 

— Vasilică Guşilă, vere. 

— Da, tot una-i. Îl scriu eu pe o bucăţică de hârtie. ŞI-I 
nimeresc. Da-l găsesc în casele voastre, la deal, se-nţelege. 
Le-am văzut astă-vară - casele unde stătea mătuşa Elencu, 
întristate şi aproape ruinate. Oamenii aceştia, pe unde 
calcă, dărâmă şi ucid trecutul... 

Neculai intră fără zgomot. În papuci moi, şi aşeză dulceaţa 
pe-o măsuţă între dânşii. Se aplecă şi ridică o hârtioară 
mototoliră şi ieşi închizând cu fereală uşa. 

Pe ferestre pătrundea un soare trist de iarnă şi ajungea pe 
lustrul mobilelor vechi şi pe sticlele stampelor. Pe vale, în 


fum, se vedea un colţ de Iaşi. Cu acoperişuri negre şi 
îngrămădite unele în altele, subt un ceicurat de iarnă goală. 

Vorbiră un timp despre Dimitrie, mort aşa de năprasnic. 
Cucoana Leonora îşi ştergea cu batista ochii înlăcrămaţi şi 
simţea iar vechea sfâşiere când îşi înfăţişa. În sicriu, pe 
tovarăşul ei de viaţă vreme de treizeci de ani. Pe urmă 
amintirile îi duseră în trecut: şi vorbeau acuma încet despre 
oraşul de altădată, despre teatrul de la Copou, despre viaţa 
înflorită şi nepăsătoare a boierilor de atunci, care „toţi au 
murit - zicea Ciumara - toţi au petrecut ş-au murit...” 

Nu-şi aduseră aminte despre afacerea cu advocatul decât 
la despărţire. 

— Să n-ai, verişoară, nici o grijă. Îi zise Ciumara; il văd eu 
pe domnul acela, Cauţiş ori cum îi zice, şi-ţi aduc un 
răspuns hotărât, mâni la amiază. Se poate să nu intri în 
casa dumnitale? Ar fi absurd şi ridicol! 

Cucoana Leonora se întoarse la otel mai liniştită şi 
aproape împăcată. 

III 

A doua zi, la amiază, Mihai Ciumara intră foarte supărat în 
odăiţa întunecoasă, după ce mai întâi bătu la uşă. Sărută în 
tăcere mâna damelor, mângâie pe frunte pe Codinuţă şi-i 
strecură un pachet de bomboane, apoi izbucni. 

— Dar bine, verişoară, nici nu m-am aşteptat! Omul 
matale, cum îi zice, e un cârciogar nemaipomenit! Aistuia 
numai un jidov îi poate veni de hac! Poftim.! uite unde vă 
găsesc! Se poate una ca asta? 

— Dar ce-a fost, vere, cum s-au petrecut lucrurile? il 
întrebă neliniştită cucoana Leonora. 

— Am fost ieri la el şi i-am vorbit. 

— Ei, şi ce este? zice că nu vrea să dea odăile pe carei le 
cer? 

— Ba el zice că vrea să le deie. Dar îmi spunea atâtea 
lucruri încurcate, încât pe onoarea mea, nu înţeleg nimic. 
Vreau să-l apuc din dreapta, el sare în stânga. Domnule 
Pocriş, zic, trebuie să dai odăile. 


— Se-nţelege, cucoane, zice, trebuie să le dau. 

— Atunci de ce nu le dai? 

— Vezi *a trebuie aranjată, zice, afacerea cu chiriaşii. Am 
spus doamnei Plopeanu - Aşa? Şi după ce se aranjează, zic, 
le dai? 

— Se-nţelege, cucoane, zice; doar oameni suntem ş-avem 
suflet! 

— Ei, dar când se aranjează? 

— Atunci faee ochi trişti: Cu foarte mare părere de rău? 
zice; nici nu vă puteţi închipui cu ce părere de rău. - asta n- 
o pot preciza! 

— Bine; dar nu se poate să dai odăile întâi? Pe urmă te-i 
descurca dumneata, căci eşti advocat! 

— El sare de pe scaun: A, nu se poate! Eu sunt om care-mi 
ţin cuvântul; vă rog să mă credeţi că eu sunt un om aşa şi 
pe dincolo! 

— Dar ţi-ai dat cuvântul cătră doamna Plopeanu, zic. 

— Aşa este, zice; mi-am dat cuvântul şi nădăjduiesc să-l 
ţin. Cred c-am să-l ţin. Am să fac toate chipurile să-l ţin! 
Poftim! strigă Ciumara întinzând braţele în laturi cu 
disperare, iată cu cine stau eu de vorbă! M-am plimbat prin 
salonul acela. - ai văzut ce salon! - m-am plimbat încolo şi- 
ncoace. El se uita la mine şi nioi nu clipea. 

— Domnule Pocriş, zic. Dumneata mă cunoşti pe mine! 
Sunt nevoit, zic, să-ţi pun în vedere, cu tot regretul, că dacă 
verişoara mea nu va găsi un adăpost în casa ei, eu consider 
acest fapt ca o bătaie de joc, ca o insultă! Ştiţi ce mi-a 
răspuns? M-a rugat stăruitor şi politicos să fiu ceva mai 
lămurit - Domnule, zic, o insultă ştii ce urmări grave are. 
Aceste urmări ţi le pun dumnitale în vedere! 

— El s-a uitat la mine tot fără să clipească, apoi mi-a 
răspuns foarte blând: 

— Cucoane Mihai, zice, de ce să lunecăm pe calea asta? Aş 
putea şi eu, zice, să mă pun la urma urmei sub scutul legii şi 
să răspund cu cartea-n mână. O să vedeţi însă la urmă ce 


rău mă judecaţi; o să vedeţi, la urmă, ce nedreptate îmi 
faceţi! 

— Asta-i! ... sfârşi Mihai Ciumara. Din asta nu l-am putut 
scoate. Parole d'honneur, e fenomenal! 

Doamna Plopeanu privi în juru-i c-un sentiment penibil. 

— Ce-i de făcut? întrebă ea. 

— Încă nu ştiu. Îi răspunse vărul. Mai este ceva... 

— Dragă Sofi! se îndreptă el grav cătră Rozi. Eşti bună, te 
TOg, să-mi dai un pahar de apă? Să vedeţi. Asară, la Jockey, 
stau de vorbă cu Istrati. El e advocat intrat până-n gât în 
afacerile lumii de azi. Îl întreb dacă cunoaşte pe unul nu 
ştiu cum îi zice, eu nu pot ţinea minte numele acestea, 
însfârşit, unul care stă-n casele răposatei Elencu 
Slătineanu. El ştia cum îl chiamă. 

— Vasilică Guşilă, murmură cucoana Leonora. 

— Da, tocmai. Eu îi ziceam, mi se pare, Cauţiş. Ştiţi ce-mi 
spune Istrati? Dacă-i vorba de-o afacere cu omul acela, zice, 
şi dacă-i încurcată, atunci să ştiţi că are un plan, o socoteală 
a lui. Eu cred că vrea să câştige ceva. 

— A, nu, întrerupse doamna Plopeanu, i-am propus şi n-a 
primit. 

— Hm, am să cerc şi altfel. Am eu un jidov: acela are să 
descurce afacerea... 

După ce plecă Ciumara, Rozi îşi spuse şi ea părerea: 

— Cuconiţă, să mă iertaţi: până ce s-o descurca afacerea 
cu omul acela, noi avem să necâjim. Aicea nu putem să mai 
şedem. Îmi daţi voie să caut eu o gazda? Eu am să găsesc... 
Ş-apoi după ce scăpăm de grija asta, ne putem duce la 
dânsul în fiecare zi, să-l întrebăm când ne face loc în casa 
noastră... Dacă nu te poţi duce mata, mă duc eu. Eu mă duc 
şi-l întreb şi azi, şi mâni; eu îl întreb în toate zilele, mie nu 
mi-i ruşine! Pe urmă eu ţi-oi spune, cuconiţă, să nu te 
superi... Nădejde mare nici în cuconu Mihai nu poţi să ai... 
Tot aşa era şi când venea Ia noi, la Bucureşti, şi-l serveam în 
fiecare zi. Priveşte aţintit, şi se face că uită numele 


oamenilor... Eu cunosc bărbaţii! sfârşi ea cu un sincer 
dispreţ. 

Cucoana Leonora şi Mary schimbară o privire ş-un 
zâmbet, pe când Codinuţă asculta cu ochii plini de veselie. 
Vorbirea năvalnică şi cicălitoare a Rozii îl încânta. 

Bătrâna servitoare se ţinu de cuvânt. Chiar a doua zi, 
încărca şi buchisea cu pumnii într-o căruţă cuferele. 
Pachetele şi geamandanele. Şi pornea să ie aşeze în două 
odâiţi nu departe de Copou. 

— Am găsit ceva aproape, lămurea ea, ca să ne fie mai 
uşor cu mutatul şi ca să pot vedea cum merge cu casa 
noastră. 

Cucoana Leonora şi Mary intrară triste într-o ogrăgioară 
îngustă şi umedă, piină de gâşte, de rațe şi de găini. Nu era 
un pom, nu era urmă de pajişte; numai zidurii cenuşii. 
Acolo, în fund, se tupilau două odăiţi curăţele, îmbrăcate cu 
scorţuri, macaturi şi horbote, cu ferestrele împodobite cu 
perdeluţe albe. Din odăiţi dădeau într-o săliţă şi pe urmă în 
ogradă, între păseri. Peste săliţă, avea şi Rozi o chilioară. Ca 
să iasă însă dintr-însa, trebuia să treacă prin odaia unei 
cucoane bătrâne, soacra proprietarului, care-şi petrecea 
vremea veşnic într-un. Jâlţ, tânguindu-se de boli şi 
junghiuri. Domnu Ioniţă Casablu, stăpânul casei, pensionar 
cărunt, le ieşi înainte politicos şi începu a lămuri că, de şi 
aşezate cam în fund, odăile sunt călduroase şi bune pentru 
iarnă... 

— Îmi permiteţi? întrebă el prietinos, după ce intrară. 
Dumneavoastră sunteţi soţia răposatului Dimitrie 
Plopeanu? A, atunci mă bucur. Răposatul aş putea zice că a 
fost protectorul meu. În zilele noastre am avut destule nevoi 
şi greutăţi, şi, la asemenea împrejurări, dumnealui nr, m-a 
lăsat! A fost un om drept şi nobil... 

Cucoana Eleonora se simţi mişcată. 

— Dumneaei e nora dumneavoastră? Sărut mânuţa! Fiul 
dumneavoastră cel mai mare e pe front? Da, înţeleg; 
datoria! ... Dar cum eşti mata o cucoană mare, care cunoşti 


lume, ar trebui să-l aduceţi aici. În Iaşi... Eu văd că mai 
toate familiile mai bune fac aşa... 

— Se poate asta, nu este aşa? întrebă Mary interesul a. 
Vezi, maman. Că se poate? 

Se-nţelege că se poate, de ce să nu se poată? 

Răspunse domnu Casablu, potrivindu-şi favoritele cărunte 
îmi daţi voie să mă aşez pe un scaun... Mobila, cum vedeţi, 
nu-i prea elegantă, dar e tare. Ca la o gospodărie, ce să 
lat:? Am vorbit cu femeia dumneavoastră şi am aflat de 
micazul ce aveţi cu cuconu Vasilică Guşilă. Casa în care st. A 
oi e a dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Da, îi răspunse cucoana Leonora, interesată. Îl cunoşti 
pe domnul Guşilă? 

— Cum nu? Am avut afaceri şi procese cu dânsui. Ko 
halima întreagă! Pot să vă spun că-i straşnic om! K grozav 
de tare. Ştie legile pe degete şi înfundă şi pe advocaţi, şi pe 
judecători, şi are aşa. O diplomaţie, grozavă diplomaţie 
are... 

— Mi-a făgăduit să-mi elibereze un apartament. 

— Da? Ei. Atunci, dacă zice el. Are să elibereze. Dar t ind? 

— Asta-i mai greu de hotărât... zâmbi doamna Plopeanu, 
Domnul Casablu începu a râde înveselit. 

— Acu n-am vreme, zise el; eu. Cu păserile şi cu 
gospodăria mea, nu stau o clipă... Da' când oi avea vreme, 
cu voia dumneavoastră, am să vă povestesc un roman al 
meu cu cuconu Vasilică, de aveţi să vă faceţi cruce! 

— Un roman? se miră Mary. Înălţând. Sprâncenele 

— Sărut mânuţa: da. Un roman. O să vedeţi! Acuma ci v-aş 
ruga? urmă tainic pensionarul. Când se duce undeva femeia 
dumneavoastră, să închidă poarta, că ies gâştele în drum. 
Cu războiul ista, s-au iscat în toate părţile numai hoţi. Cum 
iese gâsca-n drum. O fură. Cu facă friptură. Lume flămândă, 
ce crezi mata? S-a grămădit aici lume flămândă! Şi. Vă mai 
rog să spuneţi Femeii dumneavoastră să nu puie multe 
lemne pe foc. Eu nu dorm toată noaptea din pricina sobelor. 
Mă tem să nu s-aprindă. Crezi mata că-i şagă? Pribegii iştia 


care au venit fac nişte focării... îmi spun vecinii la care au 
intrat aşa, claie peste grămadă... Fac nişte focării, de-au să 
deie foc târgului într-o zi! Tare vă rog, pentru foc şi pentru 
gâşte! Eu aşa trăiesc, vezi mata, cu groaza în spate şi cu 
ochii în toate părţile! 

După ce ieşi pensionarul, Rozi începu a căra zestrea lor de 
pribegi. O lua din braţele cotiugarului ş-o clădea prin 
colţuri. Şi vorbea: 

— Mă rog de iertare, cuconiţă, aţi văzut pe boieraşul meu? 
Iaca, nici pe acesta nu-l mai pot suferi! întruna se plânge şi 
se teme c-au să-l omoare ş-au să-l sărăcească refugiații. Eu 
nu pot înţelege aşa bărbat. Şi câtă greutate până să-l 
înduplec să ne închirieze! Dar întâi a aflat de numele 
dumneavoastră. Pe urmă i-am spus că nu, ne trebuiesc 
odăile decât o lună şi i-am lămurit afacerea cu chiriaşul 
nostru. Eu ştiu cum merg lucrurile; aşa, i-am arătat că 
scapă şi de rechiziţie şi pe urmă nu mai are nici o grijă... I- 
am bătut eu destul capul. Ş-a primit. Acuma să ne punem 
pe lucru să intrăm dincolo. 

— Aici, într-adevăr, e greu de stat! oftă Mary. 

— De aceea o să stăm. Cât mai puţin... îi răspunse cucoana 
Eleonora, mângâind părul blond şi buclat al lui Codinuţă. 

Era şi greu să steie prea mult. Chiar de la început aveau 
un duşman mare în persoana cucoanei Ştefănia, soţia lui 
domnu Casablu. Dumneaei întruna îşi muşca buzele, şi se 
stăpânea cu greu. Nu înţelegea cum pot veni străini să se 
aşeze aşa în horbotele, în scorţurile şi în macaturile aşa de 
greu lucrate şi aşa de amănunţit rânduite. Nu putea 
pricepe niciunul din argumentele lui cuconu loniţă şi 
trecând prin odăi, ca să-şi cunoască musafirii, avea o privire 
mohorâtă ş-un nas roş, încreţit între ochi. La întrebările 
amabile ale doamnei Plopeanu. Avea o greiitate vădită să 
răspundă, parcă deodată s-ar fi săturat de viaţă! 

A doua zi, Rozi o surprinse întâi la un geam, pe urmă la un 
colţ de uşă, pândind cu priviri ascuţite şi dezolate. Era la 
mijloc viaţa ei înşirată pe andrele şi gherghefuri. Şi din 


chilioara rece, Rozi auzea o nesfârşită dezbatere într-o 
odaie de alături, între limba ascuţită şi amară a gospodinei 
şi glasul moale şi trăgănat al lui cuconu loniţă. 

Între aceste năcazuri nouă, cucoana Leonora începu a fi 
din nou săpată de grijile ei vechi. N-avea veşti nici de la 
Adrian, nici de la Paul. În privinţa lui Adrian, chiar în tren 
persoane cunoscute îi dăduseră asigurări. Scrisori de la el 
nu mai aveau din pricina învălmăşelii retragerii şi a 
prefacerii frontului. Comunicatele din gazete arătau 
oarecare liniştire a luptelor. Iarna desigur se va petrece 
într-un relativ calm. În fundul inimii ei. - de şi nu 
mărturisea. - nădăjduia că, până în primăvară, va izbuti să-l 
aibă lângă ea... Despre Paul nu ştia nimic. Îl aştepta în 
fiecare zi. - şi cu fiecare zi neliniştile-i creşteau. 

În chip firesc de-aceea, chiar a doua zi după aşezarea în 
căsuţele din strada Lăţescu, încercă o pipăire în 
necunoscut, nădăjduind într-o veste, într-o întâmplare, care 
ar fi putut să aducă o uşurare chinuitului ei suflet. Îndemnă 
pe Mary să se îmbrace şi chemă pe Rozi ca să pregătească 
copilul. 

— Astăzi avem o după-amiază frumoasă, vorbi ea. lese 
lumea pe străzi. Trebuie să coborâm şi noi în oraş, măcar 
un ceas. Se mai distrează copilul. Poate aflăm ceva... 

Mary se apropie ş-o sărută pe tâmplă, cu obrazul rumenit. 

— Mamaie, mata eşti o fiinţă foarte înţeleaptă. C) să 
vedem multă lume cunoscută... 

Şi începu să răscolească grăbit în cufere, să dărâme cutiile 
rânduite de Rozi. - pe când copilul ţupăia în jurul bunicii, 
bătând din palme. 

— Bunicuţă, aşa-i că mergem pe strada Lăpuşneanu 

— Da, puiule, dar cine ţi-a vorbit de asta? 

— Cine mi-a vorbit? Rozi mi-a vorbit. Ea spune că umblă 
pe strada Lăpuşneanu o mie de automobile. Şi boierii de la 
Bucureşti au venit toţi aici. - şi ies pe' strada Lăpuşneanu 
ca să-şi deie bonsoir... 

— Cum se poate? 


— Da. Cucoanele şi-au adus şi căţeii: numai noi am lăsat 
acasă pe Kiki... 

Coborâră pe bulevardul Caro! printr-o lumină aurie, şi 
parcă obosită, de soare. Din ceru verziu şi rece, apăreau 
din când în când coloane de ciori; se îmbulzeau într-un 
freamăt de vânt, se depărtau şi se spulberau ca într-o 
fumegare. Frunzele uscate, îngrămădite pe alocuri, sub 
copacii goi, foşneau sub paşi ca într-o durere vie. 

În sfatul vesel al copilului, trecură printre vechile case 
boiereşti împresurate de grădini. Din paşnica lor odihnă, 
acuma le zguduiau necontenit camioanele grele cu motor. 

O lume amestecată trecea în sus şi-n jos: soldaţi, cazaci, 
pihotaşi ruşi. Căruţe cu pine, cară cu fin, automobile 
sanitare. lărgi izolate cu bolnavii acoperiţi peste obrazuri 
cu Cergi brune. - toate arătau o viaţă înfrigurată şi 
anormală. Pe o adiere uşoară de vânt, veniră din oraşul 
depărtat, dinspre clopotniţile vechilor ctitorii, acorduri 
funebre de trâmbiţi... 

— Ia! zise copilul, atent, ridieând un degeţel înmănuşat 
spre căciuliţa de castor. Auzi, bunicuţă, ce frumos eântă? 
Auzi, mămico? 

— Aud, puiule, da. - răspunse cucoana Leonora. Cu pieptul 
sfâşiat de un suspin. 

În strada Lăpuşneanu, o stradă îngustă, cotită şi scurţi, 
găsiră un viermăt neaşteptat de lume. Erau mai ales foarte 
multe femei tinere, în toalete elegante şi vii. În jurul lor 
roiau ofiţeri cu dolmane şi tineri cu feţele rase. 

Ui corecte straie englezeşti: paltoane largi şi pantaloni cu 
dungă şi manşetă. 

Mary nu-şi putu stăpân un uşor strigăt de uimire. Era- 
întreg Bucureştiul aici, toată Calea Victoriei, vioaie veselă, 
murmurând, salutând, observându-se pe sub gene 
încondeiate şi prin monocluri cu luciri ciudate. Mary 
observa mai ales mişcarea aoeea curtenitoare şi 
caracteristică a bărbaţilor, oare se încovoiau uşor din şale 
de o parte şi de alta a femeilor zâmbitoare, apropiindu-şi 


nasurile de gâturile albe. De umerile împodobite cu etole 
scumpe. 

Cu glas scăzut, cucoana Leonora observă că „astăzi lumea 
pune prea mult fard pe feţe şi prea mult roşu pe buze”... 

— Asta-i moda războiului, zise râzând Mary. 

— Mi se pare că e şi prea multă veselie... 

— Mamaie, răspunse tânără; n-are toată lumea inima 
noastră... Ce vrei să facă? Să plângă? ... 

Cucoana Leonora tăcu. Ca. De multe ori, Mary n-o prea 
înţelegea. Tinereţa ei, cu entuziasmuri pripite pentru 
eroismul războiului, cu mâhniri amare pentru singurătatea 
ei, trecea cu prea mare uşurinţă peste contrastele crâncene 
pe care, la fiecare pas, războiul le scotea la lumină. În 
sufletul mamei adiau încă trompetele morţii dintre, 
turnurile depărtate ale oraşului. Mary se întreba, cu 
puţintică nelinişte, dacă n-ar fi. Trebuit să-şi deschidă cât 
de uşor toaleta, pentru adunarea aceasta, c-o floare ori o 
eşarpă deschisă. 

Câteva cunoştinţi bueureştene le salutară, parcă, nu s-ar fi 
văzut din ajun. Automobile strălucitoare treceau, unul după 
altul, cu trompele necontenit mugind. Cineva salută iarăşi, 
ca din zbor, şi Mary se întreba intrigată “ine vor fi fiind 
ofiţerii aceia cu profilurile nesigure în fuga maşinii. 
Cunoscu şi două celebre frumuseți ale Capitalei, într-un 
frumos Fiat portocaliu, c-un ogar subţire, alb şi miţos între 
dânsele. „Femeile acestea au totdeauna toaletele cele mai 
noi şi mai distinse...” gândi ea, urmărindu-le c-un zâmbet 
ironic. 

Cucoana Leonora ar fi vrut să se oprească. Gândea că 
poate afla o veste cât de vagă. Înţelese însă că strada 
întortochiată, între statuia lui Cuza şi cofetăria Tufli, era 
numai o expoziţie de haine, zâmbete şi frumuseți. Se 
resemnă, şi era hotărâtă să se întoarcă. O mai reţinea 
copilul, care o trăgea uşurel de mână, fericit că' vede lume 
multă. 

— Bunicuţă, întrebă el, da' armata nu trece? 


— Nu, puiule... 

— Eu credeam că de aceea s-a strâns lume. Mie-mi place 
cel care merge înaintea muzicii, cu buzdugan. Ştii cum îl 
chiamă? 

— Nu. 

— Eu ştiu, mie mi-a spus Rozi. Îl chiamă domnu tambur- 
major. Da' când era ea tânără, el era mai mare şimai 
frumos. 

— Codinuţă, vorbi Mary plecându-se uşor spre el, vorbeşte 
mai încet, că se uită lumea la tine... 

— Eu nu mă supăr, răspunse băiatul. Să se uite dacă-i 
place... 

Şi privea cu prietănie, râzând, la lumea care trecea şi 
întorcea spre el capetele. 

— Iată şi unchiul! strigă Codinuţă arătând cu degetul. 

Mihai Ciumara îi observase de pe celălalt trotuar ş-acuma 
opera o trecere strategică, printre automobile. 

II - Strada Lăpuşneanu 

— Cum se face c-aţi ieşit? întrebă el, venind cu pălăria în 
mână la cele două femei. Nu ştiaţi că aici este adunare 
mare? Mai trebuie un ceai, un piano, ş-o voce plăcută de 
contralto. Şi dincolo ceilalţi trăiesc ca-ntr-o agonie şi mor ca 
nişte câni. Ce rea afacere am făcut, ce săracă înţelegere ne- 
a vârât în furtună nu spun, căci Mary iubeşte epopeea. Ne- 
am mai certat noi de-ajuns la Bucureşti... Eu eram atunci 
un fel de cucuvea, o pasere a nenorocirii... Poftim 
rezultatele! 

— Să nu te audă cineva, îi zise Mary râzând. 

— Da? Să m-audă. Tot am eu reputaţia eâ-s mnl într-o 
ureche. Cine să m-audă? Cucoanele de la Bucureşti? 
domnişorii? ofiţerii? Aceştia ce caută aici? De ce nu ne lasă 
cu nevoile noastre în cetatea asta nenorocită, * între ruinile 
şi fantomele trecutului? Aduc tifosul, mizeria, foametea şi 
pălăriile din ultimul jurnal de modă; Şi nu mă lasă să 
trăiesc. Ş-acum mai fac tina domnii de la guvern. Dau votul 
universal şi împart moşiile la ţărani. Au afişat şi proclamaţii. 


Asta ne mai trebuie. Pe onoarea mea, mai fericiţi au fost 
părinţii noştri c-au murit la vreme... 

— Vorbeşte mai încet, unchiule, îi şopti Mary, puţintel 
ruşinată. 

Trecătorii întorceau capul şi-i priveau lung. 

— Ai dreptate, răspunse vesel Ciumara. Trebuie să fim 
politicoşi. Să ne mişcăm. M-am gândit la unele lucruri ale 
noastre, adăogi el întorci ndu-se spre cucoana Eleonora, pe 
când porneau; am vorbit la club cu unii prietini. Ascultă-mă, 
verişoară, trebuie s-aducem băietul aici. Şi-a făcut destul 
datoria. Să se ducă şi unul ca acesta, care mă salută acuma 
foarte grațios... 

Un locotenent de cavalerie saluta zâmbind, cu mâna la 
viziera chipiului şi îndoindu-se din şale. Şi Ciumara îi 
răspunse c-un zâmbet prea amical. 

— Il vedeţi? El urmăreşte, el vânează, el râde, el salută, 
pentru că e rudă cu ministrul la care ne ducem mâni. Căci 
trebuie să ne ducem. O să vorbesc eu ş-are să se facă... Am 
să-i vorbesc şi despre reformele dumnealor! Vor să deie 
drepturi poporului. Voiţi să vedeţi poporul? Facem doi paşi 
şi vedem poporul... Astăzi m-au nebunit; până acuma am 
perorat pe chestia asta! ... 

Mary era plictisită. Lumea începea să râdă şi să petreacă 
pe socoteala „nebunului de Ciumara”. Fu bucuroasă să 
scape, pe-o stradă lăturalnică, spre turnurile Sfântului 
Spiridon. Cucoana Eleonora îl urma, cu băieţelul de mână, 
resemnată şi tăcută. Se gândea că Ciumara are dreptate, şi 
Adrian trebuie adus în Iaşi. De ce n-ar stărui? Toată lumea 
face aşa... 

Ga într-o „schimbare la vedere” pe o scenă de teatru, cele 
două femei văzură deodată altă lume pe Strada de Sus, în 
piaţa Sfâmtu-Spiridon şi pe uliţile lăturalnice, Aici stăteau 
schilozii războiului, sub bolți. În praguri dcrâşme. - unii fără 
mini, alţii eu picioare de lemn. Pe aici treceau convoi un de 
convalescenţi, albiea ceara, obosiţi şi cu gurile 
întredeschise, îmbrăcaţi cu măntăli informe, murdărite de 


sânge, boţite şi scorţoase de aburii etuvelor. Aici stăteau. În 
preajma pităriilor. Îmbulziţi, copii cu încălțări rupte, uriaşe 
şi încovoiate, în picioare cu surtuce zdrenţuite în spate, şi 
femei groase îmbodolitt în şaluri, tânguindu-se, blăstămând 
şi aşteptând pânea. Ln abur de amară tristeţă plutea în 
viermătul mulţimii aceştia. 

— Ei nu cer decât pine... zise Ciumara cătră tovarăşele lui. 
Altceva nu le trebuie! ... 

Din îmbulzeală, la o pitărie cu obloanele închise. Mary 
văzu aţintindu-se asupră-i priviri Oblice şi duşmănoase de 
femei. Lângă ele o bătrâna slabă, cu obrajii supţi şi ochii 
spăimântaţi parcă. Îşi făcea cruce. Închinându-se 

— Dă, Doamne, pace! Aşază. Doamne, pace între 
împărați... altfel se prăpădeşte lumealpar Cucoana 
Eleonora sesimţi ameţita şi. Strânse convulsiv mânuţa 
copilului. 

— Şi spectacolul acesta e tot aşa de puţin estetic ca şi 
celalalt, zise Ciumara cătră Mary privind-o uşor ironic. 
Deosebirea e că aici ţi-ai murdărit pantofii de glod. 

— Într-adevăr, nu înţeleg, răspunse tânără. De ce ai făcut 
cu noi această expediţie de moralizare. 

N* 

— Adevărată expediţie... foarte bine spus... Eu o fac în 
fiecare zi. Căci din nefericire drumul meu duce prin acest 
capitol din epopeea lui Danie. 

Şi Ciumara începu să intoneze uşor, c-un gest rotunjit spre 
mustaţa-i răsucită: 

— Per me ni va nella cită dolente... 

Aici e cercul flămânzilor ş-al văduvelor de război... Da-da. 
De ce râzi mata, nepoată? 

— Ce ciudat eşti dumneata astăzi! îi răspunse râzând 
Mary. Nu te ştiam că declami poezii... 

— Ştiu într-un. Loc şi nişte prăjituri, bune, vorbi vesel 
Ciumara, luându-le de braţ. Cu cât se înmulţesc 
ordonanţele contra prăjiturilor, cu atât se fac prăjituri mai 
bune şi mai scumpe. Trebuie răsplătit mai ales Codinuţă, 


pentru curajul ce-a dovedit; ... Îţi plac. Rnon clier ami, 
prăjiturile? adăogi el subţire, plecându-se pe vine, lângă 
copil. 

— Îmi plac, desigur, răspunse Codinuţă. Rozi. Spune că nu- 
mi fac rău... 

— Cum să-ţi facă rău dacă-ţi plac? 

— O să te odihneşti puţin. - se întoarse el cătră cucoana 
Leonora. - şi o să mai stăm puţin de vorbă despre omul 
dumnitale, cum zice... Am mai aflat ceva despre el... 

— II chiamă Gugşilă, vere. Se sili să zâmbească doamna 
Plopeanu. 

— Da? Închipuie-ţi! Eu credeam că-l chiamă altfei! 

V 

Despre domnul Gugşilă nu vorbiră mult... Domnul Gugşilă 
avea cele mai frumoase vorbe, însoţite de cele mai vii 
mâhniri şi-n acelaşi timp de cele mai; erioase speranţe. 

Privind pe copii cum îşi mî. Nea prăjiturile, cu atenţie şi 
delicateţă, ca o mâţucă, puseră mai degrabă la cale vizita la 
Rigo, ministrul de care vorbise Ciumara, şi pe care îl arăta 
drept - „un băiet foarte cumsecade şi foarte amabil”. De 
altminteri, să fii băiat bun şi amabil e cea dintâi şi mai 
serioasă datorie a unui ministru: asta era părerea lui 
Ciumara. 

Cu toată hotărârea de a-l vedea chiar a doua zi, trebuiră 
să-şi amâne plăcerea aceasta. Vremea rea întorcându-se cu 
ploi şi neguri reci, cucoana Leonora nu ieşi din casă. Mihai 
Ciumara şi el. - răcit la epoca aceasta, ca-n toţi anii. - 
trebuia să stea întins pe so- faua-i roşie, între ceaiuri şi 
cataplasme, hotărându-se, * faţă de Dumnezeu şi de 
Neculai, că altă dată n-are să mai iasă în pardesiu la vreme 
de iarnă, oricât de prietinos s-ar arăta soarele... 

— În luna dechemvrie, soarele-i de genul feminin... zicea 
el lui Neculai, şi bătrânul servitor se. Grăbea să aprobe din 
cap, cam neliniştit, fără să ştie despre ce-i vorba. 

Abia în ajunul sărbătorilor de iarnă, pe o vreme uscată de 
îngheţ, cucoana Leonora şi vărul său coborâră dintr-o 


trăsură din piaţă în faţa unei căsuțe modeste din strada 
Română. Aici, într-un antret şi-n trei odăiţi, un ministru în 
pribegie primea audienţe; aici, între zugrăveli ciudate şi 
mobile de pluş îmbrăcate cu cămăşi albe, se punea la cale o 
parte din soarta ţării. 

Un automobil şi câteva trăsuri mai aşteptau în faţa porţii 
de ostreţe. 

Când cucoana Leonora şi Ciumara intrară în săliţa de 
aşteptare, ministrul tocmai începea să primească. Scosese 
obrazu-i tânăr, cu mustăcioară blondă şi ochelari, pe o uşă 
întredeschisă şi, legându-şi încă la gât cravata, adresă un 
zâmbet prietinos ş-o înclinare din cap celor ce-l aşteptau. 
Dintr-o privire socoti cam cât de bogată şi de plicticoasă-i 
va fi dimineaţa. - apoi, fixând din nou prin ochelari pe 
cunoscuţi, adresă fiecăruia câte-un zâmbet deosebit. 

— Îndată sunt al dumitale! zise el franţuzeşte cătră 
Ciumara, şi părea plăcut surprins. 

Cucoana Leonora auzi pe tovarăşul ei streeurându-i o 
şoaptă la ureche: 

— Întâi expediază pe necunoscuţi... în adevăr, muşcându-şi 
uşurel buza de sus şi rozându-şi mustăcioara, Rigo aţinti pe 
un domn scurt şi foarte gras, care aştepta lângă sobă 
emoţionat şi solemn. 

— Pofteşte, te rog, dumneata. 

Cei rămaşi se aşezară pe scaune. Tânărul şef de cabinet 
care sta tăcut, cu spatele la soba de fier, trecu lângă 
Ciumara şi-i strânse în tăcere mâna. Se aplecă respectuos 
cătră doamna Plopeanu. Trecu după aceea spre un actor 
nalt, cu mască dispreţuitoare şi părul buclat, care privea în 
juru-i măreț, cu mâna dreaptă trecută neglijent în 
deschizătura jiletcei. Începu a vorbi însufleţit cu el, însă cu 
voce înceată şi tainică. 

Dintre celelalte opt sau zece persoane care aşteptau, 
jumătate veneau la ministru pentru întâia oară. Asta se 
vedea după seriozitatea feţei lor, după aerul preocupat, 
după vădita sforţare lăuntrică pe care o făceau ca să-şi 


alcătuiască în minte fraze potrivite cu cererile şi năcazurile 
lor. 

Când uşa se deschise şi domnul cel scurt şi gras ieşi, când 
ochelarii lui Rigo se aţintiră iar între solicitatori şi pofti iar: 
„Dumneavoastră, vă rog...” - doamna subţire şi naltă care 
trecu, după aen.il spăriat, se vedea că-şi uitase frazele 
plănuite. Intră, încercând să scoată cu mini tremurătoare o 
cerere dintr-o tăşcuţă de piele. 

Ceilalţi, obişnuiţii casei. - ştiind că mai au a aştepta, 
începură a trece în revistă ultimile evenimente ale politicii 
interne ş-ale războiului. 

Discutară, cu un aer blazat, comunicatele bătăliilor din 
Apus. Un bărbat voinic, eu barbă mare şi frumoasă, care 
fuma necontenit, începu a da explicaţii asupra acelor 
animale monstruoase, cu măruntaie şi carapace de oţel 

— Pe care englezii le numeau tankuri. 

— Sini nişte ciudate maşini ale morţii, zicea ei întinzându- 
se alene în scaun, ca şi în luxoasa anticameră din vremea 
păcii, şi împrăştiind rotocoale de fum în juru-i. Trec peste 
obstacole, peste şanţuri, împroşcând foc: se caţără, 
coboară, ca nişte viermi gigantici: străbat fără oprire liniile 
duşmane... Sunt un adevărat. Dezastru În urmă-le rămâne 
râu de sânge. Putem nădăjdui că ele vor. Câştiga partida... 

Ceilalţi aprobau vesel: „Se-nţelege”. 

Altcineva vorbi de zecile de mii de prizonieri flămânzi. De 
hecatombele de morţi: despre bombardări şi incendieri de 
oraşe, despre raiduri de aeroplane', care semănau bombe 
asupra aşezărilor omeneşti; despre valurile de foc. De apă 
clocotită şi gaze asfixiante. 

Pe lângă toate acestea, războiul de pe frontul nostru apare 
învechit, ea un joc de copii... încheie domnul cu barbă mare. 

Cucoana Leonora era surprinsă de aerul linişti! ai celor 
care vorbeau despre marea catastrofă de foc. Sânge şi 
lacrimi a omenirii. Ei îi tremura inima de o aspră. Şt 
ascuţită durere. 


Când intră cea din urmă figură solemnă prin uşa 
întredeschisă, fascinată parcă de ochelarii ministrului, 
tânărul şef de cabinet păru că răsuflă uşurat. 

— Nu-ţi faci ideie ce plictiseală! zise el căâtră Ciumara. Cei 
mai mulţi din oamenii aceştia vin pentru afaceri... Trăim 
astăzi într-o epocă a speculatorilor. Ca să cumperi şi să 
aduci mărfuri ai nevoie de permisuri speciale, de vagoane, 
de bunăvoința tuturor celor care se pot lăsa greu. Fi bine, 
ei vin şi cer. Visează afaceri şi iar afaceri, vor s-aducă marfă 
scumpă, au nevoie de vagoane. 

— Şi ministrul ce face? întrebă Ciumara. 

— Ce poate să facă? răspunse şeful de cabinet, strângând 
din umeri. loţi atacă cu armă albă: cu bileţele şi scrisori de 
la persoane influente. Închipuie-ţi că vin şi femei pentru 
stăruinţă de vagoane. Alaltăieri, o doamnă entuziastă arată 
că poate pune la dispoziţia sărăcimii douăzeci şi cinei de 
vagoane de cartofi, ceea ce e o adevărată operă socială; 
intervine însă în acelaşi timp şi pentru un import de 
parfumuri şi articole de Paris... Şi băgaţi de samă că nu 
întrebuinţează asemenea viclenii decât ca să se înarmeze; 
şi cer aici numai stăruinţi, căci afacerile acestea nu depind 
de noi. Asta se face în jurul tuturor miniştrilor; alte chestii şi 
preocupări nu există... 

Ciumara dădea din cap cu un zâmbet vag... Apoi văzând în 
uşa întredeschisă ochelarii lui Rigo aţintiţi asupră-i, se 
ridică şi întinse domol braţul cucoanei Leonora. 

După prezentări şi salutări, ministrul îi pofti în fotoliile 
îmbrăcate cu cămăşi “şi puse mâna pe receptorul 
telefonului. 

— Îmi daţi voie? vorbi el zâmbind. O clipă. Aştept o 
comunicare. Se pare că germanii au încercat iar o lovitură 
pe front. 

După ce aşteptă câteva secunde, lăsă aparatul. 

— Ins fi rşit, ceva serios nu poate fi... Altfel, trebuie să 
mergem să pribegim şi de-aci... urmă el, c-o intonaţie pe 
jumătate glumeaţă. 


— Plecaţi dumneavoastră, care aţi făcut pozna, îi răspunse 
Ciumara, râzând. Eu stau pe loc... 

Cucoana Leonora îi privi emoţionată. 

— Se poate asta? 

— A. Nu, glumim. - se grăbi s-o încredinţeze Rigo. Avem 
înaintea noastră o întreagă iarnă de refacere şi 
reorganizare. 

Cucoana Leonora oftă. Cuvintele acestea n-o încredinţau 
deloc. 

Ciumara aruncă ministrului o căutătură oblică. 

— Până atunci, vă grăbiţi, domnilor, să acordaţi prostimii 
libertăţile votului universal... 

— A, pe dumneata, dragă prietene, te ştiu că eşti vechi şi 
ruginit reacţionar, vorbi Rigo repede. Te voi ruga totuşi să 
te gândeşti că nu putem face altfel. Mai. 

Întâi, nu-i aşa? trăim într-o epocă foarte democratică. 
Dacă ţi-aş deschide uşa de alături, ai vedea garderoba mea 
amestecată cu cărţi şi cutii de conserve, lângă un biet pat 
de campanie... Dacă asta n-are importanţă, te voi face să 
observi că nebunia în care am intrat... 

— A, vra să zică recunoşti... îl întrerupse cu răutate 
Ciumara. 

— Da; nebunia în care am intrat cu toţii, fără voia noastră, 
ca într-un vârtej de fatalităţi, nu ştiu dacă ne va da victorie 
ori înfrângere. Ne va da însă ceea ce mă înspăimântă: 
deşteptarea lui Samson cel orb, care va zgudui coloanele 
templului, îngropându-ne sub dărâmături. Ca să vorbim 
curat, în afară de comunicate şi de articole de presă. - 
războiul acesta ridică „prostimea”, cum îi zici dumneata. 
Când se vor întoarce asupra noastră, ne vor lua totul - dacă 
nu ne vom grăbi acuma să le dăm ceva... 

Ciumara clătină din cap: 

— Piedica dumneavoastră de siguranţă nu mă linişteşte. Aş 
fi preferat ca şi nebunia generală de care spui, şi Samson al 
dumnitale să mai fi întârziat treizeci de ani. Până atunci, voi 
fi avut vreme să mă amestec cu primitorul pământ şi n-aş 


mai fi avut năcazurile de astăzi, fără să fiu vinovat cu 
nimica. 

— Dragul meu, urmă Ciumara pe alt ton, dă-mi voie însă 
să-ţi spun că n-am venit pentru asta. Cum. În criza de azi, * 
lumea se întoarce şi se coboară c-un fel de sălbătăcie la 
preocupări mărunte şi cu totul egoiste, vei da voie unei 
mame să-ţi spuie un cuvânt despre fiul ei... 

— Mă rog, cu cea mai mare plăcere, răspunse ministrul 
înclinându-se. Sunt persoane cărora nu li se poate refuza 
NIMIC. 

— Datoria cătră patrie, reluă cu patos Ciumara, văd că 
chiamă în laşi, pe strada Lăpuşneanu, pe mulţi băieţi 
frumoşi şi tineri, Dă-ne voie şi nouă să revedem pe Adrian 
Plopeanu! 

— Cum, doamnă? Adrian Plopeanu e fiul dumneavoastră? - 
strigă ministrul. Bine, dar acest băiat nu e dintre cei care 
trebuiesc jertfiți. Vă rog să-mi spuneţi din ce unitate face 
parte. 

Cucoana Leonora dădu grăbită şi mişcată lămuririle, pe 
care ministrul le însemna pe o foaie albă de hârtie. 

Ciumara urma să râdă şi să vorbească cu prietinească 
ironie: 

— Mon cher ami, dacă democraţia dumneavoastră nu-mi 
place, în schimb observ cu bucurie că, în aplicările practice, 
se urmează câteodată un bun şi reacţionar obicei. , 

— Pentru doamna Plopeanu totdeauna... zise ministrul 
sărutând galant mâna cucoanei Leonora, VI 

Din strada Lăţescu, până la casele cele vechi, cu turn, ale 
Slătinenilor, nu era departe. Rozi putea aproape în fiecare 
zi să tragă o raită până acolo. Fie pe ploaie, fie pe vânt, fie 
pe pâclă, ea nu lipsea să se înfăţişeze ori la intrarea din 
faţă, ori la scara de serviciu din dos, lângă bucătărie. 

În ziua dintâi, cuconu Vasilică Guşilă fu foarte bucuros să 
trimeată un răspuns prietinos şi liniştitor cucoanei Leonora, 
A doua zi Rozi îi arătă iar că „cucoana“a trimes-o să vadă 


ce-i cu casele „dumnisale”. Cuconu Vasilică Guşilă încruntă 
uşor sprâncenele: 

— Femeie, îi zise el, privind-o serios şi drept; eu n-am 
vreme de pierdut... 

— Nu vă supăraţi, cuconaşule, îi vorbi Rozi cu oarecare 
umilinţă; eu am venit aşa, să vedem. Acolo unde stăm, nu-i 
chip să trăiască cuconiţele din pricina gâştelor. Ştiţi ce 
larmă fac? Dumneavoastră n-aveţi gâşte şi nu ştiţi. 

De dimineaţă ţipă şi gâgăiese parcă le-au mas şoarecii În 
pântece. Cuconiţa cea tânără e deprinsă să doarmă mai 
târziu, Nu se poate hodini de răul lor. 

— Ştii că ai dumneata haz? observă domnu Guşilă. De ce 
vii să-mi spui mie asta? 

— Mă gândeam, cuconaşule, că poate au venit boierii aceia 
şi poate v-aţi înţeles... 

— Nu, n-au venit. Când or veni, trimet eu cucoanei 
răspuns. 

— Poate să vie azi, după amiază, observă Rozi înălţând 
sprâncenele şi răsfrângându-şi buzele eu nedumerire. Ştiu 
“eu de ce n-or fi venind? Dacă nu vin azi, poate-or veni 
Mini... 

Cuconu Vasilică se retrase cu demnitate, trântind uşa. 

— Se cunoaşte că nu-i uşa lui... mormăi Rozi, înturnându- 
se spre poartă. 

A treia zi cuconu Vasilică nu era acasă. Ori poate era 
acasă, dar nu se arătă. Rozi trecu dindos, scobori treptele 
în subsol şi-şi vâri obrazul mustăcios pe uşa bucătăriei. 

O femeie groasă, care mesteca c-o lingură prin tingiri, 
întoarse capul şi păru foarte surprinsă de asemenea 
apariţie. Dar Rozi avea limba ascuţită şi diplomatică. Într-o 
clipă femeia cea groasă află despre ce-i vorba. Într-o clipă şi 
Rozi află că pe femeia cea groasă o chema Melentina. Şi 
amândouă, în preajma plitei fierbinţi, şi-n aburii mâncărilor, 
se găsiră de acord asupra vinei discuţii amănunțite. 

Melentina află că cucoana Leonora urma să se mute în 
casa ei; că acuma ea, cucoană mare, stătea în nişte odăi 


mititele şi într-o ogradă plină de gâşte; că bărbatul 
cucoanei Leonora a fost ministru şi om detreabă; că cuconu 
Vasilică Gugşilă o poartă pe cucoana Leonora „cu vorba”. 

— Cât despre asta, porni Melentina, mestecând energic cu 
lingura într-un sos cărămiziu. - nu-i nevoie să-mi spui, că-l 
cunosc eu pe boierul nostru! Nu mi-a plătit leafa pe două 
luni şi nu vrea să-mi deie drumul. De-abia aştept să găsesc 
femeie în loc. Eu sunt deprinsă altfel; am slujit în case mai 
nobile. 

— Dar ce este, mă rog? întrebă cu grozav interes Rozi, 
strângând buzele. 

— Dacă ţi-oi spune că dă făina cu cântaru la slugi, ce-ai să 
mai zici? vorbi cu taină femeia cea groasă, holbând ochii. 
Aista-i de cei zgârie-brânză, draga mea. Aici niuna dracu 
poate să steie. El zice c-aşa trebuie, că-i vreme de foamete. 
Dar aşa vorbeşte un stăpân ş-un boier? Am aflat eu că tatu- 
său umbla încins cu curmei... De aceea feciorul, numără 
îmbucăturile şi se sparie de sărăcie... Ferească Dumnezeu! 
D-apoi ea? 

— Cine? 

— Cucoana. Când ţi-oi spune, n-ai să mă er-zi... Ascultă, 
femeie dragă, şi spune şi la alţii! ... 

Şi cu deosebită grabă, aţâţând focul, dereticând, 
pregătind. Mestecând, Melentina începu să descopere 
taine, pe care de multe ori. Cu nespusă plăcere, le 
împărtăşise la/. Apia/, tuturor vecinilor... înarmată cu 
asemenea preţioase informaţiuni, Rozi se întoarse acasă 
liniştită şi senină. Deschise cu mai multă siguranţă uşa de la 
odaia cucoanei celei bătrâne şi bolnave. Şi trecu spre 
chilioara ei. 

Înainte de a intra, se opri şi întrebă cu mult interes: 

— Ce mai faci mata, cucoană Sevastie? 

Bătrâna se răsuci morocănoasă în jâlţ, tuşi de două ori 
aspru şi mormăi privind-o pieziş: 

— Decât m-ai întreba degeaba, mai bine mi-ai spune când 
vă duceţi. Nici eu, nici fată-mea nu mai avem linişte, de 


când v-aţi aşezat pe capul nostru! 

Era, acelaşi răspuns, dat în fiecare zi, cu aceeaşi privire 
otrăvită. 

— Doamne, cucoană Sevastie, zise Rozi, pocnindu-şi 
palmele una de alta: parcă noi suntem bucuroase? Iată, 
chiar acuma vin de la cuconu Vasilică Guşilă. Să vezi ce mi-a 
spus despre dumnealui bucătăreasa de-acolo, cucoană 
Sevastie, îţi pui mânile în cap! 

Bătrâna înălţă nişte ochi aprigi şi licăritori din care, ca 
prin farmec, orice umbră de suferinţă pierise. 

În urma destăinuirilor importante ale. Rozii, s-au petrecut 
mai multe fapte. 

Codinuţă intră mirat la bunicuţa şi la mama, venind de 
afară, şi le zise: 

— Oare ce să fie? Trecând prin antret. Am auzit pe 
cucoana cea bătrână şi bolnavă râzând... 

Cătră amiază cucoana Ştefănia aduse şi puse în mâna 
băieţelului o oiţă de porțelan, legată la gât cu cordeluţă 
albastră; după aceea mângâind-'părul balan şi buclat al lui 
Codinuţă, ridică ochii blajini spre chiriaşe şi le puse câteva 
întrebări asupra afacerii cu casele. 

După masă, cuconu loniţă Casablu se plimbă de câteva ori 
în sus şi-n jos prin ogradă, cu mânile în buzunările 
pantalonilor, mormăind un cântec. Apoi începu a vorbi 
foarte vesel cu gâştele. 

E.xcursiile la casa din deal urmară. Şi, încet-încet, Rozi se 
puse în legătură cu toate vecinele care puteau vedea din 
poarta lor turnişorul. Şi le lămurea, cu gesturi şi ciudate 
înmlădieri de voce, cum „cucoana” trebuie să se mute în 
casa ei şi nu poate. „laca, o apucă sărbătorile în casă 
străină! ...” în mahala ştiau acuma şi copiii că trebuie să vie 
o cucoană de la Bucureşti în casele lui Vasilică Gugşilă. Adică 
casele nu sunt ale lui cuconu Vasilică, ci ale cucoanei... 

Doamna Plopeanu în adevăr petrecu sărbători triste şi 
singuratice în căsuţa lui cuconu loniţă Casablu, între Mary - 
mai mohorâtă şi mai plictisită decât totdeauna şi între 


licăririle de râs ale lui Codinuţă. În ziua a treia, Rozi se 
înfăţişă c-o mutră zâmbitoare şi, rugându-se de iertare, 
aduse la cunoştinţă stăpânei ei că boierul din deal începe 
să-şi ieie de samă. 

— Azi, ducându-mă în piaţă, am trecut iar pe acolo, 
cuconiţă, lămuri ea; şi l-am întâlnit în poartă. Se ducea în 
târg. A început a râde: lar ai venit să mă plictiseşti? zice. 

— Am venit, zic; poate este vreo veste pentru cuconiţa. 

— Bine, zice, să-i spui că azi am cinstea să trec pe la 
dumneaei, să ne înţelegem. 

De şi se aştepta la vizita asta. Cucoana Leonora avu o 
tresărire bucuroasă, Din cercetările lui Ciumara. După 
sfaturile advocaţilor, ea înţelesese că ar putea porni la 
nevoie un proces, întemeiată pe neîngrijirea în care ţinea 
proprietatea şi pe devastările făcute de el în parc, totuşi era 
încredinţată că mai curând poate ajunge la ţintă printr-o 
învoială strâmbă, decât printr-o judecată dreaptă. Aşa era 
vechiul şi durerosul obicei al pământului - şi de părerea 
asta era şi Mihai Ciumara. 

Domnul Gugşilă intră cu politeţă şi afabilitate şi cucoana 
Leonora trebui să-l poftească de două ori, ca să-l facă să se 
aşeze pe o canapea împodobită cu horbote. 

— O să vă rog, doamnă, zise el înclinându-se uşor şi 
scoţându-şi din buzunarul de La spate al redingotei batista; 
o să vă rog, doamnă, foarte mult să fiţi aşa de bună să mă 
iertaţi pentru atâta întârziere... Fără îndoială, n-a fost vina 
mea. Oamenii care mă legaseră de mâni şi de picioare abia 
acum s-au hotărât să renunţe, căzând bineînţeles cu mine la 
o învoială... 

— Mă rog, domnule Guşilă, răspunse cucoana Leonora. 
Dacă e vorba să se isprăvească totul cu bine, atunci, cum 
am mai spus, aş putea să fac oarecare jertfe. Îmi aştept 
copiii. - şi trebuie să am unde-i primi. Chiar şi noi, aceştia 
de aici, tânjim de mult după o cameră luminoasă. Ceea ce 
faci dumneata e act de om civilizat! 


Vasilică Gugşilă tuşi uşor şi-şi duse cu delicateţă batista la 
gură. 

— Se-nţelege, vorbi el blând, datoria nu mă iartă să fac 
altfel. N-am cuvinte să vă pot face să înţelegeţi cât de rău 
îmi pare că afacerea nu s-a făcut chiar de atunci. 

— Fiindcă într-adevăr, domnule, este în discuţie o mică 
afacere, observă cu seriozitate cucoana Leonora. 

— Cred că e vremea să ştiu ce pretenţii sunt. 

Advocatul îşi plecă ochii. Zise hotărât: 

— Dinspre partea mea nu-i nici o pretenţie. 

— Atunci din partea persoanelor care renunţă la 
contractul făcut. Nu-i aşa? 

— Da, doamnă, numai din partea lor sunt pretenţii. 

— Trebuie să primesc înapoi hârtia pe care le-am dat-o la 
mână. Pentru aceasta, se înţelege, cum e uzul în afaceri, 
trebuie să le dau înapoi arvuna îndoită... Asta nu e cine ştie 
ce: am primit arvună o mie de lei. E vorba deci deo 
despăgubire egală. Sunt însă, doamnă, şi pretenţii pe care, 
până la un punct, şi justiţia le-ar aprecia, dacă ar ajunge de 
pildă cazul în faţa instanţelor judecătoreşti. Oamenii mei 
formulând aceste pretenţii au pus înainte suma de cinci mii 
de lei. Nefiind numai eu în cauză, i-am făcut să se scoboare 
la jumătate... 

Doamna Plopeanu ascultă atentă. Domnu Guşilă îşi 
mângâie nasul cu batista şi tuşi uşor. 

— Vra să zică, e vorba de 3.500 de lei, domnule Guşilă? 

— Da, doamnă, aţi socotit exact. 

— Vra să zică, deducând câştigul de Sfântu-Dumitru. De o 
mie de lei, eu, proprietară, trebuie să vă mai număr 
dumneavoastră, chiriaş, încă două mii cinci sute de lei... 

— Doamnă, răspunse Guşilă, cu glas tânguitor, cu tot 
respectul vă atrag atenţia că banii aceştia îi va primi 
altcineva... 

De câteva clipe Mary se uita ţintă, cu o privire rece şi 
indignată, la cuconu Vasilică. Dar cucoana Leonora era o 


femeie cumpănită şi cuminte. Se hotărâse la orice fel de 
jertfă. Prin urmare, răspunse cu linişte; 

— Bine, domnule Gugşilă: îţi mulţămese, Mă pot muta n trei 
zile? 

— Da, doamnă. Mâni subscriem un mic act particular şi 
poiraâni vă puteţi muta. Aş voi să vă întreb însă iarăşi de 
câte camere aveţi nevoie? 

— De trei, am mai spus; afară de o cămăruţă pentru Rozi. 

— Da. Vra să zică trei camere mobilate? 

— Da. 

Cuconu Vasilică tuşi iarăşi încet. Şi păru încurcat. 

— Domnule Gugşilă, zise zâmbind cucoana Leonora, cred că 
pot renunţa la câştigul de octomvrie. Căci şi dumneata ai 
drept la o mică despăgubire... 

— Bine, doamnă, vom treceşi asta mini în actul nostru 
dacă-doriţi dumneavoastră... 

— "Ţin chiar foarte mult, domnule Gugşilă... 

Cuconu Vasilică se închină, ca şi cum s-ar fi mărturisit 
biruit. Cu zâmbetu-i nevinovat, apoi. Sărută mânile damelor 
şi se retrase. 

Mary rămase privind fix pe doamna Plopeanu. Ir” frumoşii 
ei ochi negri nu mai era indignare. Era o umbră de tristeţă. 

Închipuie-ţi, mamaie, că omul acesta se crede fericit î 

— Ce vrei, draga mea, răspunse pe gânduri cucoana 
Leonora; se poate. În orice caz poate pleca încredinţat că a 
făcut un act de generozitate. Ne dă un adăpost... 

Codinuţă năvăli de-afară îmbujorat la faţă. Strigă cu 
vocea-i subţirică: 

— Bunicuţă, vine la noi moşu Ciumara. Ş-un domn mare, 
mare... Eu cred că-i tambur-major. Dar n-are burdugan. 

— Ce zice? ce zice? se auzea în săliţă glasu lui Ciumara. 
Auzi, doctore? 

Mary strângea la piept, râzând, capul copilului, pe când pe 
uşă intra Ciumara, făcând loc' apoi îndată uriaşului său 
tovarăş. 


— Verişoară, strigă Ciumara. - pregăteşte-te să primeşti o 
veste bună... [i-o aduce doctorul Baciu. E curios că numele 
acesta nu-l uit, dovadă că doctorul e un om detreabă... 

Cucoana Leonora privi pe rând, cu ochi aprig, la cei doi 
musafiri. Apoi strigă, ridicând braţele: 

— Paul! a venit Paul! 

Şi-n aceeaşi clipă umbra unei crâncene nelinişti îi trecu pe 
faţă: 

— Ce face? unde este? de ce nu-i aici? 

— Doamnă, nu vă tulburaţi, vorbi doctorul cu o voce 
bimdă, care contrasta ciudat cu statura-d atletică. Tânărul 
meu prietin se află bine, în afară de orice primejdie, la mine 
acasă... 

— Dar ce-a fost? pentru Dumnezeu, ce-a fost? 

În pornirea ei, cucoana Leonora cuprinsese mâna dreaptă 
a doctorului şi încerca s-o zguduie. Cu aceeaşi voce blândă 
şi mică, doctorul îi spuse în cuvinte puţine despre ce era 
vorba: o răceală, o fluxiune... Două zile de odihnă l-au 
restabilit... 

— Dacă ştiam, vi-l aduceam, doamnă... Nu vă uitaţi aşa la 
mine! De unde să ştiu eu unde stă doamna Plopeanu, în 
furnicarul acesta al Iaşilor? Eu am ieşit după informaţii 
numai, şi l-am condamnat să mai beie două ceaiuri până 
mă-ntorc eu. Singura rudă pe care mi-a pomenit-o am găsit- 
o imediat, căci suntem prietini de club. Şi domnul Ciumara 
m-a adus foarte simplu la dumneavoastră. Acum însă văd c- 
am făcut o prostie. Doamnă, adăogi el, sărutând mâna 
cucoanei Leonora; iată buletinul: temperatura normală, 
pulsul regulat şi o înspăimântătoare poftă de mâncare. Pot 
spune despre asemenea om c-a murit? 

Mary râdea uşurel, muşcându-şi buzele şi apăsându-le din 
când în când pe creştetul blond al copilului. Cucoana 
Leonoi'a îşi acoperi ochii, cu mânile, apoi şi-i descoperi 
fericiţi şi plini de lacrămi. 

VII 


Când sosi Paul, alături de doctor, cu moş Avram în urma 
lor, căsuţa lui cuconu loniţă Casablu era în mare mişcare. 
leşise din cotlonul ei până şi cucoana Sevastia; şi cucoana 
Ştefănia, puţintel ferită din prag, ca să nu fie văzută de 
„lume”, cerceta sosirea asta cu mare luare-aminte, 
plecându-şi capul când într-o parte când într-alta. 

Cucoana Leonora îşi primi copilul pierdut fără să rostească 
un cuvânt; îl cuprinse de după gât, şi-şi plecă fruntea pe 
umărul lui. Băiatul cerca cu greu să-şi stăpânească 
suspinele: simţea o foarte mare nevoie să fie mângâiat, să 
asculte asupră-i vorbe de tânguire; lacrămile-i stăteau gata 
subt împărătuş. - dar în juru-i erau prea multe obrazuri, şi 
faţă de femei trebuia să-şi ţie firea, mai ales după 
împrejurările grele prin care trecuse. O uşoară trufie 
bărbătească îi încânta imaginaţia când se gândea la câte 
are de povestit. 

Doctorul Baciu şi Ciumara, o clipă stânjeniţi, se repeziră la 
Mary, care-şi strângea convulsiv copilul la piept şi plângea. 
Când îşi simţi mânile prinse şi auzi întrebările neliniştite şi 
dulci ale lui Codinuţă, tânăra se potoli deodată, ridică ochii 
ei cu gene mari ş-un râs fericit îi adânci gropiţa din obrazul 
drept. În aceeaşi clipă copilul sări vesel de lângă ea şi Paul îl 
înălţă de subsuori, avântându-l în sus. Când ajunse iar la 
pământ, Codinuţă îşi ridică rugător ochii. 

— Nene Paul V îmi faci săniuţă 

— Îţi face moş Avram: am adus meşter cu mine... 

Atunci toţi se* întoarseră spre bătrânul rezervist. Car 
şedea lângă uşă cu aeru-i de tiisteţă. 

— Îmi faci săniuţă? îl întrebă Codinuţă. Da? 

— Numaidecât, răspunse zâmbind moş Avram. Chiar ini-a 
dat ordin domnul locotenent, tătuţul matale... 

Toţi înţeleseră dintr-o dată că o mare prietenie se 
statornicise din două vorbe. Moş Avram trecu în săliţă,. Şi 
copilul ieşi după el. 

Rozi. Care frământa în degete un. Şorţ nou. Şi cerca să 
deie o încreţitură emoţionată obrazului ei bărbătesc, cum 


văzu pe Paul liber, se apropie şi-l sărută pe umăr. Apoi. 
Apucând mânica. Îl ajută să-şi dezbrace mantaua, lucru 
cuminte, la care încă nimeni nu se gândise. Arumcând o 
privire piezişă spie uşă. - pe unde ieşiseră oşteanul şi 
copilul, întrebă c-o duşmănoasă nedumerire: 

— De ce ai mai adus pe ăsta. Cuconaş Paul? Ce să facem 
noi cu el? 

Paul râdea înveselit de această întrebare la care se 
aştepta, şi cucoana Leonora îi observa obrazul asprit, însă 
mai energic şi mai bărbătesc. Şi vocea i-o găsea schimbată. 
În emoţiunea ei se amesteca un sentiment de mândrie... 

Şi Rozi. Se-nţelege, simţea mândrie, revăzând pe tânărul 
ei stăpân. Însă în acelaşi timp. Ea nu putea uita datoriile 
zilei. Păturindu-şi şorţul, se apropie de cucoana Leonora ş-o 
întrebă câte tacâmuri să puie la masa de sară. 

— A. Da., zise încurcată doamna Plopeanu. Întorcându-se 
spre doctor şi spre Ciumara, Nici nu mă gândeam la 
această plăcere. Staţi cu noi la masă. Vă rog însă să fiţi 
foarte îngăduitori... 

— Cuconiţă, mă rog de iertare, răspunse Rozi. 
Strângându-şi buzele. Când a venit întâi domnu doctor, eu 
m-am şi înţeles cu boierii noştri de gazdă. Ş-am ales o 
gâscă. Foarte bună şi foarte frumoasă gâscă! Cuoonu loniţă 
mi-a dat-o oftând. Trebuie să-i poftim şi pe dumnealor Ja 
masă, mai ales c-au să ne-mprumute şi tacâmurile... 

— Verişoară, observă Ciumara serios; părerea mea este că 
Rozi şi-a greşit cariera. Prevederea este mama 
diplomaţiei... 

Rozi, puţin simţitoare la acest compliment, ieşi să-şi vadă 
de gâscă. Şi cei rămaşi în căldura odăiţii, în lumina după- 
amiezii, se aşezară pe scaune şi divanuri şi cerură lui Paul 
toate veştile cu putinţă despre Adrian şi toată povestea 
rătăcirilor lui. 

Cum Ciumara şi doctorul erau oameni de club, după un 
sfert de ceas se ridicară şi cerură doamnelor voie să se 
retragă, făgăduind bineînţeles să se reîntoarcă după 


aprinsul luminilor. Paul rămase singur între ai lui, pătruns 
de o plăcută trudă şi de o simţire de nespusă mulţămire. 

Ziua însă era bogată în vizite. Abia avusese vreme doamna 
Plopeanu să puie în legătură pe Paul cu marea, dureroasa şi 
încurcata chestie a casei. - şi Codinuţă, năvălind din săliţă, 
vesti bunicuţei că „iar a venit boierul cel de dimineaţă”... 

Cucoana Eleonora se ridică în picioare, palidă. Avu 
impresia că „afacerea” iar a căzut în baltă. Cuconu Vasilică 
Guşilă era un om al încurcăturilor. 

Paul, cu conştiinţa încă nedesluşită de şef al familiei, 
încruntă sprâncenele, privind spre uşă. 

Dar cuconu Vasilică intră vesel şi bucuros. 

— M-am gândit că e mai bine să iscălim astăzi actul... zise 
el înclinându-se cătră dame. Apoi îşi opri căutătura 
prietinoasă asupra tânărului. 

— Dacă nu mă-nşel, domnul Paul Plopeanu! ... Mă bucur 
peste măsură văzându-vă şi făcându-vă cunoştinţa... Mama 
dumneavoastră v-aşteptă cu foarte mare nerăbdare... 

Măgulit, Paul îi strânse mâna, şi se gândea zâmbind că 
femeile nu prea cunosc oamenii. Domnul Gugşilă i se înfăţişa 
ca un om prea cumsecade. 

Punându-şi paltonul pe un-scaun, cuconu Vasilică deschise 
servieta şi scoase hârtiile. Apoi se aşeză şi tuşi încet. 

— Mai este ceva, domnule Gugşilă? îl întrebă cucoana 
Leonora. 

— A, nu, răspunse el râzând. Mai nimica. Oamenii mei au 
fost îndestulaţi. - însă, Ca oamenii, tot au găsit cu cale să se 
tânguie că nu s-au putut aproviziona cu lemne” că vaca pe 
care au cumpărat-o n-au unde-o adăposti... 

— Nu înţeleg întrucât este legătură între chestiile astea şi 
afaceri... vorbi cucoana Leonora. 

— Fireşte, o aprobă 'domnul Guşilă. l-am şi făcut să 
înţeleagă. Vă atrag însă luarea-aminte că, discutând acele 
ciudate pretenţii, ei aveau încă în mână chitanţa mea. La o 
nevoie, zic ei, când îngheţi de frig, tai din păroşi treci iarna. 
Foarte bine, plăteşti despăgubiri, dar nu îngheţi în chip 


mizerabil. Poftim ce criză de lemne s-a declarat! Ajungi, 
după străduinţi grozave, să găseşti o odaie, şi pe urmă eşti 
ameninţat să trăieşti în ea ca-ntr-o gheţărie. Ştiţi 
dumneavoastră că mor bolnavii în spitale de frig? 

— Deci, zic ei, dacă doamna Plopeanu. - dacă 

— Zic ei, doamna Plopeanu taie o parte din copacii bătrâni 
pentru îndestularea dumnisale, să ne dea şi nouă - în chip 
prietinesc - un ster de lemne. 

— În chip prietinesc? 

— Da. De altminteri ei nici nu cer obligaţie scrisă. Ştiu să 
preţuiască cuvântul dumneavoastră. În ceea oe priveşte 
vaca, ce pot eu face? Zic ei că aici, la noi, aveau unde s-o 
ţie, că este grajd, că este lărgime. Acolo, în oraş, n-au loc şi 
trebuie să vândă vaca, din lipsă de grajd... 

— Bine, domnule Guşilă, vorbi stăpânindu-se greu doamna 
Plopeanu; am evaluat împreună despăgubirile la trei mii 
cinci, sute de lei. 

— Da „fel ar ei vor ş-un grajd pentru vacă. Şi-atunci a 
rămas să-şi caute un grajd pentru vacă şi dumneavoastră 
plătiţi chiria, să zicem, cinci sute de lei. În ceea ce priveşte 
lemnele, mi-am zis că va fi nevoie să tăiaţi o parte din parc. 
Lemnele lipsesc din comerţ cu desăvârşire, trenurile 
aproape nu circulă, căruțele ţărăneşti sunt rechiziţionate. - 
va trebui să tăiaţi copacii bătrâni. În cazul acesta, ce-i un 
ster de lemne? Le-am făgăduit şi asta. Dacă dumneavoastră 
însă hotărâți altfel... 

Gugşilă se opri aşteptând, cu ochii aţintiţi atent asupra 
foilor lui de hârtie. 

Cucoana Leonora începea să nu mai fie supărată. Pe lângă 
asta, gândul unui adăpost potrivit biruia totul. 

— Fie! zise ea, eroic. Să dăm şi asta! Ce zici, Paul? 

— Da, mamă, să dăm, răspunse tânărul, fără să privească 
pe cuoonul Vasilică. Dar nădăjduiesc că mâni nu va fi nevoie 
de-o trăsură cu cai ori de-o doică... 

Cuconu Vasilică pomi a râde foarte vesel. - tot aşa de vesel 
ca şi Mary, care începea să vadă un fel de scenă de teatru în 


toată afacerea asta. 

— Nu, nu! capătul, slava Domnului! zicea cuconu Vasilică, 
ştergându-şi ochii de lacrimi. Fii mata aşa de bună, doamnă 
Plopeanu, şi iscăleşte hârtiile acestea... Bine că s-au isprăvit 
toate cu pace! Nici nu-ţi închipui, domnule Plopeanu, câtă 
bătaie de cap şi cât năcaz am avut! 

Când domnul Guşilă plecă cu banii, lăsând o zdelcă iscălită 
pe masă, începea să se întunece. Rozi, venind s-aprindă 
lampa, găsi pe domnul Paul şi pe cucoana râzând c-o 
nespusă aţâţare. Din vorbele lor întretăiate, înţelese cu ce 
preţ intră cucoana în casa dumnisale. - şi rămase 
încremenită şi mută. Se retrase apoi grăbi* cătră gâsca ei şi 
spre cucoanele de gazdă, cărora începu a le povesti c-o 
voce indignată cum s-a ticăloşit lumea, cum sunt în ziua de 
azi oamenii care fac bani din lacrimi şi năcazuri. „Uite ce-a 
făcut cuconu Vasilică: aşa ş-aşa... fără ruşine, fără frică de 
Dumnezeu! Bată-l Dumnezeu să-l bată! ...” Şi privea 
furioasă gâsca, parcă ar fi vrut să vadă în locul ei pe 
advocat... în aceste svonuri şi invocări ale mâniei cereşti, se 
întoarseră invitaţii. Doctorul intră întâi, cu Codinuţă în 
braţe. Într-o larma de haz al lor. Cu privire la nişte prăjituri. 
Ciumara venea după ei. Şi fu mai întâi izbit de zvâcnirile 
vesele ale celor din casă. Când află despre ce-i vorba. 
Înţelese şi el că afacerea luase o întorsătură „vrednică de 
mirare”. Şi începu şi el a râde. Doctorul, cu Codinuţă în 
braţe, îi privea nedumerit, cerându-şi şi el partea la veselia 
generală. 

Atunci intrară cucoanele de peste sală. Cu cuconu loniţă 
Casablu'. Ei erau plini de toată „afacerea” şi de şi nu 
înțelegeau că trebuie să fie voie-bună pentru asemenea 
întâmplare, crezură că avi datoria să se facă plăcuţi râzând 
şi ei. 

Între prezentări, strângeri de mână şi complimente, 
doctorul Baciu înţelese însfârşit. Îl lămureau cucoana 
Leonora şi Mary, şi adăugea observaţii Ciumara, care, 
fireşte, nu-şi putea aduce aminte de numele advocatului. 


— A! E vorba de cuconu Vasilică Gugşilă strigă doctorul. De 
ce nu spuneţi aşa de la început? Apoi eu îl cunosc pe cuconu 
Vasilică Gugşilă! Nu-i aşa că-i un om minunat? Un om foarte 
cumsecade, care îndatorează pe toată lumea şi el nu trage 
nici un folos! Aşa-i că era dezolat de pretenţiile 
bucureştenilor cu care se angajase Mult aş da eu să văd pe 
bueureştenii aceia! ... Ori nu s-au născut încă. Ori au trecut 
la cele eterne! A. E un om minunat! Eu cunosc o afacere a 
lui de toată nostimada... 

Atunci se ridică de la locul său cuconu loniţă Casablu. 

— Domnule doctor, vorbi el cu solemnitate, poate că voiţi 
să vorbiţi de afacerea mea. E un adevărat roman 

— Afacerea cu moara? întrebă doctorul Baciu. 

— Afacerea cu moara! adeveri cuconu loniţă Casablu, 
Cucoana Sevastia şi cucoana Ştefănia îşi plesniră palmele 
şi-şi întoarseră ochii spre icoanele de la răsărit, parcă voiau 
să leşine. 

— Dar ce este? ce-a fost? cum s-a întâmplat? întrebau toţi, 
bine dispuşi. 

Cuconu loniţă îşi vâri degetele în gulerul de la gât, ca să-l 
lărgească, şi încercă să vorbească. 

— E foarte greu să vă explic... zise el cu voce subţire şi 
emoţionată. E o încurcătură pe care nici azi n-o pricep 
bine... 

Doctorul Baciu îl apucă de mână cu bunătate. 

— Cucoane loniţă, zise el, cum s-a întâmplat eu cred că 
numai domnul Guşilă ştie bine. Îmi dai voie să pun înaintea 
cucoanelor un rezumat - în locul romanului dumnitale? Văd 
că masa ne-aşteaptă şi moş Avram depune tainic într-un colţ 
nişte sticle de vin... 

Doamnelor şi domnilor, cuvântă doctorul, ridicându-se în 
picioare cât era de nalt. - cum să vă spun? Era odată o 
moară... 

— O moară de foc... îl complectă, şoptind, cuconu loniţă. 

— Da. Era odată o moară de foc şi de vânzare. Ş-atuncea 
cuconu Vasilică Guşilă îndeamnă pe-un prietin să cumpere 


moara. Prietinul acela. - unul Grigore Samson - cumpără 
moara cu parale de la cuconu Vasilică, căci bani n-avea, şi 
cuconu Vasilică s-a grăbit să-i facă un bine... Ce să vă spun? 
moara nu mergea tocmaitocmai, ş-atuncea vine tovarăş 
cuconu loniţă Casablu. Pune dumnealui bani buni, şi-i 
pierde. Este însă în dos un om detreabă, care dă bani pe 
sineturi. Şi tovarăşii merg înainte. Merg îndemnați cu 
bunătate, cu prietinie, cu păsuieli. - până ce într-o bună zi, 
fără voia lui cuconu Vasilică, asta ţinea el să se ştie, că-i fără 
voia lui. - fără voia lui, cineva, un al treilea, un negustor 
căruia-i căzuse în stăpânire sineturile, scoate moara în 
vânzare! La licitaţie moara se urcă la douăzeci de mii. 
Negustorul - al treilea - are sineturi, dar n-are bani. 
Cuconu Vasilică îl îndeamnă să deie până la douăzeci de mii. 
Dar când, după licitaţie, urmează să depuie bani numerar, 
cuconu Vasilică nu mai este acolo. Nu poate depune bani. - 
licitaţia se strică. - se face îndată altă licitaţie şi cuconu 
Vasilică, ca ieşit din pământ, cumpără moara cu două mii de 
lei printr-un om al lui de paie... Acuma nu ştiu dacă 
pricepeţi intriga romanului lui cuconu loniţă. Toate 
sineturile înfăţişau câştigurile lui cuconu Vasilică. Şi i-a 
rămas şi pe deasupra moara. Asta se poate întâmpla într-o 
ţară eu prea multe legi şi prea complicate proceduri. Ce-au 
făcut însă năcăjiţii datornici? Să vă spuie cuconu loniţă şi 
cucoana Ştefănia, câţi ani au suferit, cât s-au străduit, de 
câte s-au lipsit ca să nu piardă casa în care ne aflăm acum... 

— Asta a fost nenorocirea vieţii mele, oftă cuconu loniţă. 
Un adevărat roman! 

— Da, urmă doctorul, un adevărat roman, care rărnâne 
însă tot tulbure, tot nesigur, şi care pe mine - care nu sunt 
om de legi şi de cifre - mă umple de o adâncă admiraţie! 
Cum poate face un om aşa, eu, drept să vă spun, nu pricep! 

— Şi asta a săvârşit-o domnul acela, cum îi zice? întrebă 
Ciumara. Atunci, verişoară, dacă afacerea dumnitale s-a 
isprăvit, să ne socotim fericiţi... Dă lemne, dă grajd, dă tot; 
şi intră în casa dumnitale. Plăteşte-i chiria, numai să nu mai 


ai năcaz. Şi gândeşte-te în fiecare dimineaţă şi-n fiecare 
sară la romanul lui cuconu loniţă. 

— Doamnelor şi domnilor, sfârşi doctorul, ar trebui 
fantazie şi lirism, ca să putem ridica acolo unde trebuie o 
chestie advocăţească ca aceea pe care v-am schiţat-o. Aşa, 
ce fantazie şi lirism pot cuprinde cuvinte ca sinet, vânzare şi 
licitaţie? 

— ȚŢi se zbârleşte părul în vârfu.1 capului! zise cuconu 
loniţă Casablu, pipăindu-se în creştet. 

Şi romanul, ca şi „aranjamentul”cucoanei Leonora, 
pricinui o veselie neexplicabilă. Tot aşa - lămurea Baciu - te 
cuprinde o veselie fără rost, iama, când vezi un om 
respectabil lunecând şi căzând pe un gheţuş... Aşezându-se 
la masă, lângă doctor, şi auzind acestă tălmăcire, Mary nu 
se mai putea stăpâni... îşi înfunda gura cu batista mică, îşi 
ascundea ochii; şi gropiţa din obrazul drept îi dădea o 
nespusă drăgălăşie. 

Paul se aşezase lângă cucoana Leonora. Necontenit întors 
de maică-sa pe drumurile pribegiei lui, ori la tabăra lui 
Adrian, vorbea fără oboseală, şi ea-l asculta, cu ochii plini 
de o lumină de primăvară. De cealaltă parte, în dreapta 
cucoanei Leonora, Ciumara, ascultând, nu uita să 
preţuiască cum se cuvine mâncarea rece de gâscă cu 
măsline, „remarcabilă şi prin fineţa şi prin repeziciunea cu 
care a fost făcută”, laudă de care Rozi se simţi aşa de 
atinsă, încât uită o clipă toate amărăciunile şi pornirile ei 
împotriva bărbaţilor. 

— Matale, puiule, ţi-am făcut clătite eu dulceaţă de 
vişine... şopti Rozi la urechea lui Codinuţă... 

— Eu am şi prăjiturile doctorului... răspunse cu mândrie 
copilul. 

Mary, privind cu duioşie la el, se întoarse spre doctorul 
Baciu. 

— Şi eu sunt ca şi dânsul, vorbi ea zâmbind; îmi plac 
dulciurile. În privinţa asta am rămas tot de şapte ani... 


— Semn bun. - o tachină doctorul, dacă şi inima are 
aceeaşi etate... 

— A, nu! suspină ea; inima a suferit ş-a înaintat în vârstă. 

De când s-apropiase de fiinţa aceasta delicată, * mititicuţă 
şi zglobie, doctorul se simţea cucerit, îl învăluia ca o adiere 
primăvăratică de prietinie, O privea surprins, căci în 
primele clipe ale cunoştinţii lor, dimineaţa, aproape n-o 
băgase în samă. Îi păruse o femeiuşcă neînsemnată. 

Dar veştile de la Adrian, povestirile lui Paul şi veselia 
aprinsă de romanul lui cuconu loniţă şi de aranjamentul 
cucoanei Leonora parcă stâmise în ochii şi-n sufletul ei o 
ploaie de scântei. Se cerceta mirat şi pe sine însuşi: pentru 
întâia oară o femeie tânără strecura în el o aşa simţire. În 
viaţa lui avusese prilej să se încredinţeze de multe ori de 
primejdia prictiniilor cu femeile. Aici însă era ceva curat, 
sincer şi copilăresc. - ca o amintire de prietinii cu dudui, la 
optsprezece ani. 

Cum începură a vorbi, ea se simţi pornită să-i 
mărturisească tristeţa ceasurilor ei de când se găsea 
singură, numai cu copilul, cu inima în doliu, cu groaza 
neagră a ştirilor de război. Listele de morţi şi de răniţi pe 
care le publicau gazetele totdeauna o îmbolnăveau. 
Scrisorile de la Adrian n-o linişteau. - pentru că, între clipa 
când ele porniseră şi ora sosirii, ea simţea un fel de noapte 
a fatalităţii. Cu mama lui Adrian nu se armoniza deplin. - 
pentru că cucoana Eleonora era alt temperament, o fire mai 
închisă, o inimă mai rece. Era şi de altă vârstă. Aveau, 
fiecare din ele alte vederi asupra lumii. 

— Îţi mărturisesc, doctore, fără înconjur, zise ea zâmbind 
dulce, că pentru întâia oară de când a plecat Adrian, 
dumneata mi-ai descreţit fruntea... Copilul mă face să râd 
uneori, dar nu mă face niciodată să petrec... Şi am 
eâteodată aşa, o nevoie, să ies din cuşca asta a gândurilor 
rele. Să ştii că ai câştigat în mine o foarte bună şi serioasă 
prietină! 


Masa era însufleţită şi Mihai Ciumara, cu gărăfile de vin 
lângă el, dregea, ca vechii paharnici, strămoşii lui. Cuconu 
loniţă încerca din vreme în vreme să povestească ceva, însă 
întâmplarea lui o isprăvea de obicei cucoana Ştefănia. Nu 
izbutise să stabilească din nou, faţă de toată lumea, decât 
primejdia focului, a foametei şi a făcătorilor de rele. 
Încălzită şi aţâţată de vin, Mary povesti doctorului Baciu, c- 
o uşoară melancolie, despx'e îneeputurile neuitatelor 
ceasuri, cu opt ani în urmă, la Sinaia, când a cunoscut pe 
Adrian al ei. 

Apoi. Lunecă râzând la amintirile din copilărie, la familia 
ci, şi mai ales la tatăl său. Care a fost un tip rar în zilele 
noastre. 

— Nu mai trăieşte? întrebă doctorul. 

— O, nu: a murit într-un accident de călărie. ] 'atima care 
i-a stăpânit toată viaţa au fost caii. Îi plăceau nebunii, acei 
care tremură, se zbat. Se încordează, care vor să sfarme 
zăbala şi să se zvârlă-n prăpăstii. Trebuie să fi auzit de 
dânsul. Era foarte cunoscut. Cârie nu ştia pe vremuri de 
Alecu Balomir? 

— Alecu Balomir. Duduie? Apoi l-am cunoscut! strigă 
doctorul, mişcat. Caii lui alergau la curse. Avea păduri 
frumoase în Putna. Acu doisprezece ani făceam acolo nişte 
vânători nemaipomenite! Atunci te-am cunoscut şi pe mata, 
la Dănileni. Dar erai mai mititică şi - cum să zic? - mai 
neînsemnată... 

Mary zâmbi: 

— Vezi. Doctore, că începem a nil recunoaşte? 

A, da. L-am cunoscut pe cuconu Alecu Balomir... murmură 
visător doctorul. Era un om furtunos şi imprudent, de aceea 
a murit... 

Ea-l privi cu ochii înlăcrămaţi şi plini de amintiri. 

Apoi tresări: 

— Ştii cum mă iubea? ca pe unul din căluţii lui. Mă 
învățase să fiu şi eu nebună, ca şi dânşii... Pe vremea aceea 
aveam o pornire mare pentru muzică... Cântam la plano 


foarte frumos. Cântam şi din gură. Îi cântam arii din 
Carmen şi el mă îmbrăţişa, mă ridica până la barba lui mare 
şi mă săruta... Era încredinţat că am s-ajung * artistă 
celebră... - întâmplările ău voii altfel... Nu pot zice însă că 
n-am fost fericită ş-aşa, oftă ea... Ştii cum mi. Prezicea el un 
viitor strălucit? Râdea şi-mi lămurea că naşterea mea e 
legată de un număr fatidic, de numărul9. Naşterea ta, zicea 
dânsul. Naşterea ta. Dragă Merişor, e legată de un 9 întreit. 
Eşti născută în ziua a noua din a noua iună a anului 1889... 
Fantazii ale lui! ... Era un om foarte original... 

Pe urmă am intrat într-o viaţă cu totul, cu totul deosebită! 
urmă ea... Tatăl lui Adrian era un om cumpănit, cu totul 
închis în cercul familiei. E adevărat, era un cărturar distins, 
însă eu veneam din altă viaţă. Eu veneam din soare, din 
lumină, din zbucium, din. Nebunie. Atmosfera asta nouă a 
unui cămin blând, a unei iubiri concentrate, respectul de 
familie ridicat la religie, cetatea asta a unei lumi cu totul 
alta decât cea din afară - m-au cucerit fireşte şi m-au 
uimit... Dar mă gândesc că înainte trăiam slobodă, ca într- 
un clocot, între oameni; nu mă întrebam ce vor, ce gândesc; 
eram mulţămită că mă-mpresură şi mă fac să petrec... 
Câteodată, doctore* dumnitale pot să-ţi spun. - aveam 
păreri, de rău. 

— Plopeanu a fost un om raiân ţara asta. „zise încet şi 
serios doctorul, Mary zâmbi iar: 

— Da, doctore. Dumneata ştii că femeia îşi lasă armele şi 
bagajele la uşa noului ei cămin. Pot oare să spun că nu m- 
am găsit bine în familia ceastălaltă, când veneam adusă de 
iubire T Gândeşte-te că rămăsesem singură pe lume... 
Mama a murit când eram copiliţă. Aici am găsit tot ceea ce 
lipsea sufletului meu. Totuşi... 

— Hm! vra să zică este un totuşi? 

— Este, doctore, este. Ştii că Adrian nu. Mă lasă să 
dansez? Ştii că n-am putut cânta la nici un concert de 
binefacere? Ştii că s-a împotrivit să mă vadă la Crucea 
Roşie? ... 


— Cum s-a împotrivit? 

— Adică nu s-a împotrivit, dar am simţit eu că acestea nu i- 
ar fi făcut plăcere... Fără îndoială, trebuie să fac aşa cum 
doreşte el... 

— Neliniştile acestea sunt vechi moşteniri, observă 
zâmbind doctorul. Este în dumneata un suflet furtunos... 

Robia, însă, doctore, robia mă fixează în voinţa altuia. De 
altfel o fac din voia mea şi cu nespusă plăcere... Ce zici de 
spovedania asta? N-ai impresia că eşti un popă mare şi 
bătrân şi asculţi mirat vorbe fără şir? 

— Ba, răspunse doctorul, încerc să-mi împrospătez 
amintirile şi să revăd iar pe fetiţa aceea zglobie de acum 
doisprezece ani. 

— Ş-o vezi? 

— O văd, dar nu acolo. O văd lângă mine, gustând uşurel, 
din vârful buzelor, un păhărel de vin. 

Mary începu a râde drăgălaş şi deşertă deodată păhărelul 
de vin. 

„Ce fată bună şi copilăroasă!” gândi doctorul, aprinzându- 
şi o ţigară. 

VIII într-una din zilele liniştite de ianuar, în parau 
sălbătăcit al casei Slătinenilor, Codinuţă şi cu moş Avram 
ieşiră în recunoaştere. Însfârşit, *cucoana Leonora izbutise 
să se aşeze în casa ei, şi Rozi putea să-şi învârtă în voie, prin 
subsol, diplomatica-i limbă. 

Băieţelul şi bătrânul rezervist umblau încet pe un diurnilor 
alb de omăt, între două masivuri de ulmi şi lilieci, printr-o 
lumină aurie de soare. Amândoi ţineau cu câte-G mână 
funioara săniuţei, care luneca fără zgomot şi cun: te în 
urma lor. 

— De ce nu te aşezi în săniuţă, puiule? întrebă bătrânul 
aplecându-se asupra copilului. Eu mă fac cal şi ttrag. 

— Şi chiar poţi fugi la Jxap, moş Avram? şi poţi necheza? 
ciripi Codinuţă, ridicându-şi năsuşorul. 

— Da; dacă vrei mata, pot rinchezc ca un harmăsar 
bătrân. 


— Ba eu zic mai bine să mergem aşa, până devale, Ia 
pădurice, hotări copilul. Ieri, îmi spuneai că acolo unde-i 
tata sunt aşa păduri mari, şi oamenii stau în bordeie, ca să 
nu-i omoare cu ghiulelele de la tunuri. Dacă stai afară, te 
păleşte ghiuleaua şi te omoară? 

— Nu te păleşte totdeauna, dar când te păleşte, te 
omoară. 

— Aşa? Atunci tot e bine. Dar mie mi-ar fi frică să stau 
acolo. 

— Mata, puiule, nici nu trebuie să te duci la război, că eşti 
mititel. 

— Da' când oi fi mare, am să mă duc? 

— Ei, pân-atunci se sfârşesc bătăliile şi se cuminţesc 
oamenii. Se-ntorc la casele lor şi s-apucă de gospodărie. 

— Se-ntoarce şi tata? 

— Se-nţelege. Domnu locotenent are să se întoarcă mai 
întâi şi mai întâi. Are să-ţi aducă o puşcă mititică, să puşti 
un bursuc din pădure. 

— Un bursuc? ... Murmură copilul, pe gânduri, 
înfăţişându-şi un animal cu totul nelămurit şi fantastic. 

O vreme tăcură, păşind domol prin omătul moale ca o 
scamă. Piţigoi şi stigleţi zburau scurt în fluturări de 
aripioare, şi se aşezau pe crengi subţiri, care se aplecau şi 
săltau mlădios. 

— Moş Avrame, vorbi copilul ridicând nişte ochi albaştri 
plini de blândeţă; aşa-i că tata s-a dus de mult acolo? Eu nu 
l-am văzut cine ştie de când! Când vorbesc de el, mama şi 
bunicuţa plâng. Sara, bimicuţa şi cu Rozi mă pun să mă- 
nchin şi să mă rog... 

Bătrânul tuşi şi-şi întoarse în altă parte faţa tristă. 

— Domnişorule Codinuţă, zise el apoi, eu ţi-oi spune 
matale, că pe cei care au scos noroadele la bătălie are să-i 
pedepsească Dumnezeu... Când a fi ziua din urmă, are să-i 
prefacă pe unii în câni, pe alţii în hulpi, are să-i prefacă în 
felurimi de jigănii. Ş-are să le deie drumul într-o pustie, să 


se mănânce mereu şi ziua şi noaptea fără oprire, până la 
istovirea veacurilor! ... 

Codinuţă rămase uimit şi visător. Numaidecât îi apăru 
pustia cu fiarele de la sfârşitul veacurilor. Dar deodată 
tresări şi visul îi căzu în întuneric. De subt un tuf an de 
stejar îmbrăcat încă în frunze arămii şi uscate, zvâcni cu 
sunet un iepure. Cu urechile înălțate, porni în fugă în lungul 
cărării, spre pădurice. 

Copilul îşi trase braţul din mina rezervistului. Întâi cercă o 
mişcare de fugă îndărăt, apoi. Cu inima bătând şi cu ochii 
licăritori, rămase privind ghemul acela roşcat şi eornorat 
care fugea la vale, în copce. 

— Aista-i iepure, zise moş Avram. 

— Iepure? întrebă copilul râzând. Aţâţat de tulburare. F 
frumuşel. Da' unde se duce el? 

— Se duce şi s-ascunde. 

— Lui i-i frică de oameni şi trăieşte singur... 

— Haidem înapoi, moş Avram, hotări Codinuţă: să spun 
bunicuţei şi mamei ce-am văzut... 

Se întoarseră în loc. Dar după câţiva paşi. La o cotitură. 
Văzură pe alee, coborând încet cătră ei. O grupă. Doctorul 
Baciu şi cucoana Leonora veneau înainte. După ei se zărea 
Mary, între Paul şi Mihai Ciumara. Veneau vorbind. - şi de 
departe făcură semne de veselie lui Cori inuţă. 

Copilul, lăsând săniuţa şi pe rezervist, se avântă spre ei 
dând din mâni şi strigând subţire. Când cei care coborau 
ajunseră lângă el, îl găsiră îmbujorat la faţă, vorbind cu 
mare însufleţire, despre iepure. 

— L-am văzut, chiar l-am văzut! îi asigura el. A sărit din 
tufe şi-a fugit. S-a temut de mine! 

— Cum se poate? se mirau doctorul şi cucoana Leonora. 

— Eu nu cred asemenea grozav lucru! se îndoia moşu 
Mihai Ciumara. 

— De ee l-ai lăsat să fugă? întrebă Paul. 

— Unde l-ai văzut, puiule? Pe unde a fugit? vorbea cu 
dragoste Mary, plecată lângă copil, râzând şi îmbrăţişându- 


l. 

Băieţelul, serios şi emoţionat încă, le lămurea 
împrejurarea arătând cu mâna spre tufărişuri şi 
sprepădure. Doctorul, părând cu desăvârşire convins, trase 
un pacheţel de ciocolată din buzunar şi-l puse în mâna 
întinsă. 

— Poftim, domnule, zise el; văd că eşti un om vrednic şi 
viteaz! ... 

— Să ştii că sunt, răspunse Codinuţă. Eu nu m-am temut! 


Vorbind în jurul copilului şi adresându-se din când în când 
lui, coborâră spre pădure. Apoi, pe altă alee, se întoarseră 
spre casă. Fumuri uşoare şi drepte suiau din. Hogeaguri 
spre cerul senin al după-amiezii. Urcară pe una din terase 
şi rămaseră acolo o vreme vorbind şi privind livada, 
păduricea şi dealurile depărtării. 

— Cum merge cu proprietarul dumnitale, verişoară? 
întrebă Mihai Ciumara. 

— N-am a mă plânge de nimic, răspunse cucoana Leonora. 
Eu am trecut Rozii deplinele mele puteri şi i-am hotărât să 
facă aşa încât să nu se nască nici im conflict şi nici un 
război. De altminteri cuconu Vasilică pare un om paşnic. Îşi 
cercetează şi-şi numără găinile în fiecare sară, cu foarte 
mare luare-aminte, şi aruncă spre oamenii mei priviri 
bănuitoare, dar asta nu ne tulbură. Cucoana Agripina e o 
fiinţă paşnică cu care stau câteodată dimineaţa de vorbă 
despre preţurile pieţei - şi ne-mpăcăm. Facem aşa ca să nu 
tulburăm pe nimeni „. Acuma încep a nădăjdui mai mult - s- 
aştept pe Adrian. 

— Verişoară, zise Ciumara, să ştii că şi ieri am fost la 
ministrul nostru, şi mi-ia comunicat că în curând vei avea o 
veste bună... 

Cucoana Leonora îi strânse mâna, mişcată. 

1.3 — Strada Lăpuşneanu 

Intrară în odada călduţă a cucoanei Leonora, o odaie 
prdetinoasă şi plină de lumină, cu zugrăveală portocalie. 


Rozi aruncase pe divanuri şi pe canapele covoare de lână 
aduse de acasă, cu desenuri curate şi colori stânse. 
Aşezată-n jâlţul ei, lângă masa rotundă, doamna Plopeanu 
trase spre ea andrelele pe care începuse o mănuşă cenuşie 
şi începu a lucra harnic. Codinuţă, rezemat de scaunul şi de 
pieptul mamei, părea că ascultă convorbirea din juru-i, dar 
ochii lui şi imaginaţia-i fierbinte pribegeau spre colţul 
fumuriu de pădure, care se zărea pe fereastră. 

Pe când Ciumara lămurea cucoanei Leonora peripeţiile 
repetatelor lui intervenţii pentru Adrian. 

— Paul sta gânditor pe un colţ de sofa, lângă sobă. Mary îl 
privi zâmbind, se sculă, îşi trase repede scaunul şi făcu un 
semn de înţelegere doctorului Baciu, trăgând iarăşi pe copil 
lângă ea... 

— Ei, acuma, doctore, poţi să-mi spui cum s-a întâmplat? 
întrebă ea tainic. Şezi colea şi spune. 

— Să nu spui, domnule doctor! zise Paul vioi cu obrajii 
împurpuraţi. 

— De ce să nu spun? răspunse Baciu, râzând. Duduia a 
cam înţeles întâmplarea din două vorbe... 

— Ba n-am înţeles nimica şi sunt foarte curioasă...; vorbi 
Mary cu repeziciune. Spune atunci tu singur, Paule. 

Tânărul tăcea. 

— Atunci sunt nevoit să-l denunţ eu, începu doctorul, 
închipuieşte-ţi că dumnealui ne-a povestit toate câte i s-au 
întâmplat în pribegie, în tren, pe front, pretutindeni... Se 
poate în adevăr lăuda cu lucruri triste. Ceva însă nu ne-a 
spus: ceva vesel. 

— Ce se-întâmplă ieri după amiază? 

Trec pe la cancelaria spitalului şi-l iau ca să ieşim puţintel 
la aer. E un băiet foarte harnic, duduie, şi ara mare ajutor 
de la dânsul... Intrarea la mine parc-ar li ciumată. Eu n-am 
ajutor nici cucoane, nici cercetaşi, ca alţi doctori... La mine 
mor oamenii şi din lipsă de aer, şi de neîngrijire, şi de 
îmbulzeală... Tifosul a tras în jurul spitalului meu un cerc de 
pustiu. Numai Paul a îndrăznil. De altminteri n-are a se 


teme de nimic-. Odăiţa înoare lucrează e ferită şi de- 
aproape supraveghiată 

— Bine, bine, întrerupse nerăbdătoare Mary; ce a fost 
după ce-aţi ieşit? 

— După ce-am ieşit de la spital, duduie, ne-am abătut pe 
Lăpuşneanu. Strada asta totdeauna e foarte interesantă. 
Eu, de-o bucată de vreme, încep a învăţa pe strada asta 
numele colorilor. Şi toaletelor femeieşti. leşim noi, treceam 
încet-încet, prin îmbulzeală. Dar era o lumină ş-un soare ca 
rastăzi, şi era un murmur de vorbe şi râsete... Automobile 
treceau încolo şi încoace. Ce să văd eu deodată? Prietinul 
meu Paul se opreşte, cu ochii ţintă asupra unui automobil. 
Întorc capul. O cuconiţă saluta uşurel cu capul şi râdea. 
Automobilul se duce. Prietinul meu rămăsese aşa. De 
salutat nu salutase. La salut nu răspunsese. Îl întreb ce are. 
- nu-mi răspunde. Uite, se înroşise numai, ca acuma... 

Lângă sobă, Paul îşi plecase mai adânc fruntea şi mormăi 
neliniştit: „Hm!” 

— Degeaba mormăieşti, urmă doctorul, aşa s-a întâmplat. 

— Mă gândeam eu: ce să fie? ce să fie? îl iau de braţ: Hai, 
frate, că se uită lumea la noi. Pornim. Dar afacerea nu se 
sfârşise. După cinci minute, să zic. - iată-ne opriţi pe trotuar 
de o cuconiţă năltuţă, cu capul mititel şi blond, însoţită de o 
altă fiinţă neînsemnată de genul feminin. Dar era îmbrăcată 
de sus până jos într-o măreaţă blăniţă castanie. Ş-avea o 
privire prietinoasă, cum nu-ţi poţi închipui. Am cunoscut-o 
numaidecât. Era cuconiţa din automobil. Întinde tânărului 
nostru amic mânuţa să i-o sărute, pe urmă îşi viră mânuţa 
în manşon şi întreabă râzând: 

— Cum, domnule? aşa de repede. Îţi uiţi prietinii.? Paul se 
înroşea. Îşi cerea scuze: în prima clipă fusese surprins, 
automobilul trecuse prea repede... 

— Nu m-am înroşit... mormăi iar Paul. 

— Nu? Se poate. Nu vedeam eu bine, căci mai mult mă 
uitam la cuconiţă... Ea se întoarce spre mine. Mă recomand. 
Ea îşi scoate mânuţa din manşon, mi-o întinde s-o sărut şi 


iar şi-o pune la loc. Îşi spune şi ea numele. Pe urmă mă 
prezintă şi fiinţii celeilalte. Pe aceea am uitat eurp o 
chiamă... 

Mary îl opri: 

— Nu mi-ai spus numele ei... 

Paul zise mai liniştit: 

— Tina Vulcănescu... 

— Nu cunosc... răspunse Mary, c-o uşoară încreţitură de 
buze. 

— Soţul ei e un proprietar, fost senator, din judeţul 
Dâmboviţa... 

Mary păru satisfăcută de informaţie. Doctorul urmă: 

— Eram foarte curios. Ce însemnează oprirea asta în 
mijlocul străzii? Pe urmă o aud întrebând, vorbind. Înţeleg 
că s-au întâlnit în tren, mergând spre Bârlad, şi şi-au jurat 
amiciţie eternă... 

Mary îşi duse grabnic batista la gură, înăbuşindu-şi 
chbicotirile de râs. Paul ridică ochii indignaţi spre doctor. 

— Însfârşit, vorbi iar Baciu, ce să-ţi spun, duduie? Dacă nu 
s-ar uita aşa la mine prietinul nostru, s-ar putea zice - după 
vorba lui cuconu loniţă - că e un adevărat roman! Dai* îl 
vezi că se supără? 

Paul încerca să se stăpânească. 

— Nu mă supăr, răspunse el, dar nu-i nimic din ce spui 
dumneata, domnule doctor. O simplă cunoştinţă în tren, s- 
aţâţ. 

— Aşa? Atunci ai putea să-mi lămureşti, tinere amice. - ai 
putea să-mi dai o mică lămurire: de ce cuconiţa aceea 
blondă şi, nu mă sfiesc să. Adaug, foarte drăguță, de ce şi-a 
oprit automobilul la capătul străzii şi pe urmă s-a întors pe 
jos, ca să ne întâlnească? 

— Crezi c-a făcut aşa? întrebă Paul zâmbind. 

— Dar cum? 

Mary puse mâna pe umărul tânărului, c-un zâmbet de 
duioşie şi de interes. Dar chiar atunci se ridică Ciumara de 


la masa rotundă a cucoanei Leonora şi se întoarse spre 
Baciu: 

— Doctore, vorbi el, ceasornicul meu îmi spune că trebuie 
să plecăm. 

Baciu trase şi el ceasul şi-l privi: 

— Ba chiar am întârziat. Şi năcăjiţii mei soldaţi m- 
aşteaptă. Cine ştie ce transporturi nouă de tiâos au mai 
venit! 

Ciumara îşi luă blana şi doctorul mantaua şi ieşiră... 
Cucoana Leonora îi urmă fără să lepede andrelele. leşi pe 
terasă şi Mary cu copilul. Dar îndată se întoarse în cameră. 
Observând lipsa lui Paul, îl căută neliniştită cu ochii. Stătu o 
clipă la îndoială, zâmbind, apoi ieşi iar repede pe terasă. 
Bunicuţa şi nepoţelul stăteau în soarele auriu, privind în 
tufişurile de-aproape jocul gălăgios ai vrăbiilor. Mary se 
retrase; şi din odaia cucoanei Leonora trecu pe-o uşă 
scundă în camera ei. Apoi, printr-un an- treţel, păşi spre 
un colţ de umbră, suci o clampă şi intră cu fereală în 
cămara lui Paul. 

Găsipe tânăr la măsuţa de lângă fereastră, pe un scaun de 
lemn, cu spatele spre uşă şi cu fruntea-n palme. Il atinse iar 
delicat. - şi se lăsă aproape de el, pe divan. 

— Paul, şopti ea zâmbind, uită-te la mine î 

El nu răspunse. Mary se ridică şi-l cuprinse prietinos pe 
după grumaz cu stânga, cu dreapta-i ridică fruntea şi-l privi 
în ochi, eu veselie: 

— Paul, de ce nu mi-ai spus nimica? 

— Dar n-aveam ce-ţi spune, Mary, răspunse tinărul. Eu 
uitasem de întâmplarea din tren. 

— A, vra să zică a fost o întâmplare? 

— Nu. Am făcut cunoştinţă: am stat de vorbă, ca nişte 
călători.; 

Mary se lăsă iar pe divan. Zise c-un botişor de supărare: 

— Nu, nu eşti sincer. Nu vrei să-mi mărturiseşti. 

— N-ain nimic a-ţi mărturisi, Merişor... răspunse serios şi 
cu blândeţă Paul. 


Ea păru că se gândeşte câteva clipe. Apoi ridică ochii, 
aţintindu-l: 

— Atuncea, în tren, n-ăi simţit nimica? O privire, o atenţie, 
uncuvânt?... 

— Ba da, răspunse Paul încet şi încurcat. 

— Dacă-i aşa, am înţeles... răspunse ea moale, privindu-l 
cu pleoapele pe jumătate închise, ca de departe. 

Începu a râde. 

— De ce râzi, Mary? 

— Ascultă, Paul, tresări ea, fără a răspunde la întrebare. 
Sunt foarte curioasă s-o cunosc. Să nu zici nu, să nu faci 
nimica şi să mă asculţi. Încrede-te în mine şi asă-mă să fac 
eu ce ştiu. 

EI se întoarse brusc spre ea: 

— Ce vrei să faci? 

Ea râdea, cuprinzându-l iar de după grumaz: 

— Nimic, nimic. Ce copil eşti! Pune-ţi mantaua, ia-ţi 
pălăria, şi să coborâm numaidecât. În oraş. Trebuie 
numaidecât să târguiesc ceva. Într-o clipă sunt şi eu gata. 

— Dar să nu cumva să spui ceva mamei... 

— Cum? Dar se poate aşa ceva? Vai, ce copil! Haide 
repede, că-ntârziem... 

IX 

În strada Lăpuşneanu, Mary parcă uitase că avea ceva de 
târguit. Porni încet, la braţul lui Paul, în pasul lumii care se 
plimba - privind în dreapta şi în stânga cu un ochi vag, când 
la vitrine, când Ia automobilele care treceau cu nespusă 
grabă. Căciuliţa şi blana îi luceau negre în soarele pieziş, cu 
seânteieri tremurătoare de jasp. 

— Mary, îi zise Paul, trebuie să intrăm probabil într-un 
magazin. 

— Da? Poate, Avem vreme ş-altă dată... răspunse*ea alene. 
Vremea-i foarte frumoasă. Ta n-aveai de gând să te scobori 
astăzi pe strada Lăpuşneanu? 

— Nu cred. Astăzi n-av-eam treabă la spital. 


— Aşa? Dar ieri la ce oră aţă mtâlnit pe doamna 
Vulcănescu? 

— leri? Mi se pare că pe vremea asta. 

— Atuncea, dragul meu, e foarte firesc să fii şi astăzi aici, E 
o politeţă pe care i-o datoreşti... 

Paul tăcu. Din ajun, de cum văzuse iar capul fin al 
cuconiţei Tina, şi-i auzise glasul argintiu, o undă de 
nelinişte,. Căzută în adâncimiie fiinţii, parcă înviase şi ieşise 
iar la suprafaţă. Nu era nimic hotărât încă, dar era ceva 
care-i măgulea amorul propriu şi-i înfiora simţurile. 

— Mary, vorbi el tulburat, de asta m-ai scos tu astăzi în 
oraş? 

— Nu, dragul meu. Aveam ceva de târguât. Pe urmă m-am 
gândit că s-ar putea să ne mtâinim cu doamna aceea. Eu 
cred că chiar o să ne întâlnim. Îţi mărturisesc: că vreau: —-o 
cunosc, îndată ce-o văd, pentru mine numai ' este taină, te 
asigur 

— Dar ce crezi tu, Mary, ce bănuieşti? 

— Nimic precis. *. Pe tine te văd tulburat.: atât. Vreau să 
văd dacă partenera noastră joacă sincer sau trişează... 

— Ce curioasă fiinţă eşti tu câteodată, Mary! murmură 
Paul, cu o-simţire de nelinişte. 

Tovarăşa lui zâmbea nehotărât, privind la lumea care se 
mişca în îuru-le. Din când în când răspundea la saluturi şi 
rostea încet cătră Paul nume de-aie cimoştinţilor lor din 
Bucureşti... 

Trecură de statuia din-mijlocul Pieţei Unirea, o ocoliră şi 
se-ntoarseră pe trotuarul neluminat de soare. Tânărul avu 
deodată o uşoară tresărire. Şi strânse braţul pe care i-i 
ținea Mary. 

— Unde-i? întrebă ea uşor, fără să întoarcă privirile. 

— Pe trotuarul celălalt. 

— De ce n-ai salutat-o? 

— Cred că nu m-a văzut... Merge îN. Acelaşi sens cu noi... 

Mary întoarse cu nevinovăție figura-i zâmbitoare spre 
trotuarul i uminat. 


— O văd, zise ea cu linişte. Are o foarte frumoasă blăniţă 
de jder. Astăzi, natural, e singură... 

— Ce vrei să faci, Mary? 

— Nimic, îndată o să ne întâlnim laţă-n faţă. Atunci aisă te 
opreşti, ai s-o saluţi, ş-avem să ne cunoaştem... 

Cu inima bătând, Paul aşteptă clipa aceasta. 

Cele două femei, cu figuri liniştite şi cu mişcări, domoale, 
treceau prin mulţime şi se observau. Înainte de a se întâlni 
se simțeau şi se pipăâiau, cu antene nevăzute. Tina 
Vulcănescu ocoli în capăt şi veni drept spre Paul şi spre 
Mary. 

Tânărul vedea tulbure când. Se descoperi. 'Tovarăşa lui îl 
strânse de braţ şi se opriră. Cuconiţa Tina păru mirată de 
aceasta şi se opri şi ea. 

— Doamnă, zise Mary, zâmbind. Graţios, frato-meu chiar 
acuma îmi vorbea despre dumneavoastră... Aţi fost delicată. 
Şi bună cu dânsul într-o zi de călătorie, şi călătoriile în ziua 
de azi sunt adevărate chinuri. 

— Fratele dumneavoastră? întrebă c-un râs plăcut doamn 
a Vuleăneseu. 

— Da, fratele soţului meu. Eu sunt Mary Plopeanu., Ca şi 
dumneavoastră, mă găsesc în pribegie... îndată cuconiţa 
Tina salută cu un. Zâmbet de mare plăcere pe Mary, 
scoțând mâna din manşon.! Şi Paul se simţi mai sigur de 
sine. Merseră o vreme alături, apoi, printr-o tăcută 
înţelegere, femeile intrară. În cea dintâi cofetărie. Se 
aşezară amândouă alături, pe-o canapea; Paul îşi trase un 
scaun de partea cealaltă a. Mesei... 

— Te aşezi aşa de departe? îi zise Mary râzând. Spune să 
ne dea prăjituri mai multe. Doamnă, şi mie îmi plac foarte 
mult prăjiturile... 

Apoi, fără nici o pregătire, pe când un băiat cu şort alb 
aducea o farfurie încărcată de lucruri dulci cu forme 
ciudate, cele două femei, ca două păsarele aşezate pe 
aceeaşi creangă, începură a vorbi despre Iaşi, despre 
Bucureşti, despre războiul care le înfricoşa, despre 


plictiseala zilelor de pribegie. Din când în când, cuconiţa 
Tina îndrepta spre Paul o întrebare, şi el răspundea fără 
timiditate, aplecându-se spre blăniţele lor cu luciri moi. 

— Eu sunt ceva mai de mult în Iaşi, vorbea argintiu 
doamna Vulcănescu, şi am început a avea aici oarecare 
legături... Sunt familii care ţin casă deschisă, şi-n unele zile, 
când n-avem spital, ne-adunăm la un ceai, stăm de vorbă şi 
facem să ne treacă vremea... Sâmbătă ne adunăm la 
madam Lazaridi. 

— leşancă? 

— Nu; venită ca şi noi în pribegie. Se face şi muzică. Se 
petrece bine... Trebuie să ştii mata, dragă madame 
Plopeanu, că afară de zilele acestea, n-ai ce face în Iaşi. 
Teatrul se deschide abia acum. 

— Cum? se deschide şi teatrul? cântă, uimită, Mary. 

— Da. Aud c-are să se cânte şi operă... însfârşit are să fie 
ceva, o oră de petrecere şi de uitare. Aşa-i de greu să 
trăieşti subt apăsarea aceasta a invaziei! Dacă şi frontul 
Moldovei cade, ce facem? Bărbatul meu a văzut pe unii 
miniştri. Ei vorbesc de Odesa, de Crimeia. O adevărată 
nebunie! 

Paul o întrerupse încet şi Serios: 

— Putem fi liniştiţi, doamnă. Nu cade frontul. Eu am văzut 
linia noastră de luptă. Acolo este energie, şi aii suflet... 

— Da? întrebă ea, mirată şi fericită, privindu-l cu ochi 
luminoşi. 

Apoi se întoarse iar spre Mary. 

— Ne vedem la reprezentaţia de duminică după amiază? 

— Duminică după amiază? Da; desigur. Venim cu toţi, Paul, 
nu este aşa? În orice caz, venim cu unchiul Ciumara şi cu 
doctorul. O să cunoşti doi oameni foarte interesanţi... 
adăogi ea cătră cuconiţa Tina. 

Când ieşiră iar în stradă, începea să se întunece şi becurile 
electrice pâlpâiau la cotituri şi în colţuri de uliţi. Vorbind 
prietineşte, se despăţiră. Şi pornind la deal, spre casă, Paul 
se întreba dacă în privirea cuconiţei Tina văzuse o lucire 


deosebită, dacă mâna ei mică întârziase o clipă mai mult 
într-a lui. Punându-şi întrebările şi dinţi u-şi răspunsul, se 
găsea dezamăgit, cu inima strânsă de mâhnire. Mary păşea 
tăcută lângă el, prin sara rece, şi-i arunca din vreme în 
vreme o privire cercetătoare, în grădinile tăcute de pe 
bulevardul Carol, copaci mari îşi zugrăveau, negre şi goale, 
siluetele pe ultima lucire a amurgului. Ghirlănzi grele de 
ciori atârnau în unii, ca nişte flori fantastice ale iernii şi-ale 
morţii. 

— Îmi place şi mie cuconiţa Tina, vorbi deodată Mary. E o 
fiinţă plăcută şi prietinoasă... 

— Mă bucur că-ţi place, răspunse tânărul. Eu nu pot spune 
acelaşi lucru. 

— Serios? se întoarse spre el Mary c-o înmlădiere de 
cântec. Ei bine, o să ne mai vedem, o să stăm de vorbă, o să 
ne cunoaştem mai de-aproape, ş-atunci poate ai să-ţi 
schimbi părerea. Ştii tu ce faci acuma, dragul meu? urmă 
ea, râzând. Faci ca jucătorii aceia care socot că-şi pun toată 
luarea-aminte şi toată ambiția în partida lor, şi-şi lăsă cărţile 
descoperite de le vede vecinul. Eu văd cărţile. Tu nu te 
supăra, nu fi nerăbdător: de-abia începi; ai nevoie de lecţii. 
Să lăsăm şi timpului puţintel pas. Să înlăturăm şi gândurile 
brutale. Ceea ce-ţi închipui tu e prea simplu. O femeie ca 
cucoana Tina însă vrea să simtă în juru-i un discret parfum 
de romantism... 

Paul tăcu, încurcat şi năcăjit. Alăturându-se şi sprijinindu- 
se prietineşte de el, Mary îi dădea instrucţii pentru a doua 
zi; să vadă afişele teatrului, să cumpere o lojă de la agenţie, 
să înştiinţeze pe doctorul Baciu şi pe unchiul Ciumara... 

— Şi să fii cuminte şi să mă asculţi... sfârşi ea, ameninţi 
ndu-l eu tremurări din cap. 

El oftă, îi apucă mâna de sub braţul lui şi i-o sărută. 

Când ajunseră acasă şi urcară treptele terasei, Paul văzu 
prin geamul luminat pe bunicuţă şi pe nepoţel, stând 
singuri la masă, sub lampă, şi vorbind. Şi simţi deodată ea o 
lovitură uşoară în inimă, la gândul că taina pe care o avea 


el, cu Mary, punea cea dintâi despărţire între el şi' mama 
lui... întră totuşi în odaie vesel” şi sărută cu avânt de 
dragoste mâna caldă şi bună care-i ocrotise copilăria, 
Xântr-o după-amiază, se juca la Teatrul Naţional o foarte 
veselă farsă franţuzească. Sala era ticsită de lume, n-aveai 
unde azvârli un ac. Pentru parter, galerii şi balcoane, se 
vânduseră şi Jocuri în. Picioare. Oamenii îngrămădiţi unii în 
alţii, cu capetele înălțate, ca să poată auzi şi vedea mai bine, 
aşteptau cu gurile căscate anume replici ale actorilor, ca să 
izbucnească într-un râs formidabil. Limba străină şi 
întortoehiată a traducerii, intriga îndoielnică şi stranie, dai 
altă lume şi din alte vremuri, paşnice şi sătule, nu păreau a 
izbi pe nimeni. 

Aici oamenii veniseră să petreacă într-o aţâţare fierbinte. 
Veniseră să uite parcă amenințările nenorocirii şi f. An torn 
ele morţii or război ului. 

Se găsea acolo o lume pe care obişnuiţii teatrului n-o mai 
cunoşteau deloc. Când cădea cortina şi se aprindeau 
lampioanele, în loji scânteiau juvaeruri şi se mişcau toalete 
scumpe. Subt evantaiii zâmbeau şi şopteau figuri * cărora 
Ciumara, vechi ieşan, nu le putea da nici un nume. 
Pretutindeni străini aduşi de valul bejeniei. Se deosebeau şi 
foarte multe chipuri de soldaţi şi de ofiţeri. Feţele unora, 
arse de vânturile iernii, arătau că vin de pe front şi sunt în 
trecere prin laşi. Apăreau în balcoane anume măşti de 
negustori, cu fălci mari. Şi obrazul congestionat. Pe culoare 
şi în fumoar, treceau din când în. Când invalizi decoraţi. 
Unii bocăneau cu picioare ţapene; altora le atârna de umăr 
o mânică goală. - şi cu mâna sănătoasă fumau grăbit şi 
nervos.” Aceşti oameni schilodiţi de bătaia uraganului. Însă 
salvaţi, aveau în ei parcă o îndârjire nouă pentru viaţă, şi pe 
umbra bolnayă a ochilor ior treceau luciri neliniştite. 

Într-o lojă din fund, din faţa scenei, cu mânile pe 
balustrada de pluş roşu, Codinuţă petrecea mai mult în 
antracte, privind mulţimea felurit colorată şi zugrăvelile 
cortinei. În dosul lui stăteau Mary în fotoliu şi Ciumara în 


picioare. În umbră, doctorul Baciu şi Paul. În loja de alături 
vorbea întruna. Într-un murmur stăpânit de bondar, cuconu 
Sandu Vulcănescu cu domnu Costică Florian. lar cuconiţa 
Tina părea că ascultă, visătoare. Dar n-asculta; - Lăsându-şi 
evantaiul să atârne c-o (mişcare bruscă, se întorcea din 
când în când spre Mary şi-i punea o întrebare importantă. 
Apoi asculta c-un zâmbet prietino? răspunsul, fără să-l 
priceapă. 

Se auziră soneriile, apoi bătăile regisorului; şi lumea în 
sală îşi linişti zgomotul. Cortina se ridică şi actorii îşi 
începură îndată vorbele”, ' mişcările, trecerile şi ieşirile. 
Copilul nu înţelegea despre ce-i vorba, auzea Insă râs În 
juru-i şi râdea şi el, bătând din palme. Oamenii, aceia, în 
depărtarea rampei, îi apăreau ca nişte păpuşi, trase şi 
purtate de sfori. Unul avea mustăţi mari, altul ochelari 
rotunzi. Păreau că se supără, păreau că se împacă şi se 
veselesc. Văzu capul cuconiţei Tina apropiindu-se de al 
mamei şi le auzi şoptind uşor, apoi râzând... Poate ar fi fost 
mai bine să stea acasă cu moş Avram, să se ducă la 
pădurice, să mai vadă acolo un iepure. 

— Mămico, mai este mult? întrebă el încet. Când se duc 
oamenii aceia acasă? 

Cei din juru-i zâmbiră şi Mary întinse mâna şi-i astupă 
gura. 

— Mergem acuşi, puiule, şopti ea. Se plictiseşte, sărăcuţul! 
zise apoi cătră cucoana Tina. 

Doamna Vulcănescu întinse mâna şi începu a mingii a 
părul buclat al copilului. Întoarse capul şi privi în treacăt 
spre Paul, apoi iar îşi grămădi căpşorul spre Mary. 

— Sâmbătă n-ai să lipseşti, nu-i aşa? de la madame 
Lazaridi... Cred că măcar de data asta o să vii. Eu te 
anunţasem şi data trecută, şi mulţi erau nerăbdători să te 
cunoască... Mi-a părut foarte rău că n-ai fost... Madame 
Lazaridi m-a întrebat şi azi dacă te poate avea sâmbăta 
viitoare... 


— Îmi vine foarte greu, drăguţa mea, răspunse zâmbind 
Mary. Acuma însă îţi promit. Mama nu trebuie să ştie. Am să 
caut să conrup pe doctorul Baciu, şi-am să vin. Cu el şi cu 
Paul... 

Cucoana Tina îi mulţămi printr-o coborâre de gene şi se 
aplecă asupra lui Codinuţă, sărutându-l pasionat. 

Cortina se lăsă în aplauze, în freamăt de glasuri şi râsete; 
şi-n lumina crescută, mulţimea îşi făcea loc spre foyer, spre 
fumoar şi spre bufet, îmbulzindu-se la uşi. 

Cuconu Sandu îşi săltă scaunul spre loja vecină şi zise 
cătră Ciumara şi cătră doctorul Baciu: 

— Îţi place dumnitale ce-ngrămădire? parc-ar fi la bâlci... 

— Acum tot laşul are înfăţişarea asta... răspunse Ciumara. 
E un spectacol vrednic de mirare. 

Domnu Costică Florian râdea, aprobând: 

— Adevărat. Ştiţi dumneavoastră ce-i la piaţă? Pe onoarea 
mea, se omoară lumea. Du-te la brutării, du-te la magaziile 
Comunei, du-te la Primărie, du-te la ministere, du-te la 
depozitele de lemne, uite aşa se zbate lumea, parc-ar mai 
avea numai un ceas de trăit, şi pe urmă gata! Dar la 
telegraf! dar pe stradă! - ce să vă spun. Că vedeţi şi 
dumneavoastră... Toţi aleargă, boierule, cu limba scoasă. 
Unul cere a pâne, altul o căruţă de lemne, altul un permis... 
Cine are hârtii de acestea la mână şi poate aduce marfă. - 
halal, i-a pus Dumnezeu mâna-n cap! înţelegi dumneata ce 
e, clacă pun eu mâna pe-o partidă de ghete, cum se spune 
între comersanţi? Ori pe nişte zahăr adus pe sub mină? ori 
pe nişte undelemn? ori numai pe-un geamandan de 
mosoare de aţă? Afacere de aur! Dar nu numai pentru 
mine. - ci şi pentru negustorul care le cumpără, căci el nici 
nu mişcă marfa din locul ei, ş-a şi găsit alt cumpărător, cu 
câştig. Aşa, marfa stă şi preţul creşte... 

— Eu lucrul acesta declar că nu-l înţeleg, mărturisi cuconu 
Sandu. 

— Parcă eu îl înţeleg? da-l fac. - răspunse vesel domnu 
Costică. Carnea, de pildă, e oprită la tăiere, aşa-i? 'Ei bine, 


eu vă dau carne. leri mi-a adus un gospodar, cu pază bună, 
cincizeci şi cinci de batali. - o frumuseţă? De când s-a pus 
oprire, lumea s-a spăriat de foamete, şi mănâncă mai mult 
decât înainte. Ştiţi ce afaceri se învârtesc aici, în Iaşi? Lucru 
mare! Cresc averile ca bulgării de zăpadă ai copiilor. 
Flămânzii şi năcăjifii dau, şi cei şmecheri adună... 

— Acfeştia-s hienele războiului... observă înţepător 
Ciumara. 

— Adevărat... răspunse cu linişte domnu Costică. 

Doctorul Baciu privea zâmbind mulţimea din parter. 

— Dumneavoastră vă închipuiţi, zise el, că după ce se iasă 
aici cortina pe ultimul act şi s-au stâns luminile, comedia s-a 
sfârşit? Vă înşelaţi. Eu am fost chemat zilele trecute în 
puterea nopţii. - ş-am găsit jucându-se o dramă adevărată. 
Intre decoruri, canapele, draperii şi tapete, am găsit 
dormitând palizi, prin cotloane, pe pribegii artei. Corişti, 
figuranţi, muzicanți, alungaţi de furtună, n-au găsit adăpost 
nicăieri, şi şi-au făcut un sălaş aici. Cancelariile, odăile de 
sus, garderobele - sunt pline de ceea ce a repezit pân-aici 
spulberul războiului... Unde doarme toată lumea care iese 
ziua la soare pe uliţile Iaşilor? V-aţi întrebat vreodată? 
Vagoanele de pe liniile moarte ale gării, sălile de aşteptare 
şi peroanele, toate cancelariile improvizate ale tuturor 
ministerelor şi autorităţilor militare, toate magherniţile din 
preajma balei, toate coridoarele spitalelor, a şcoalelor, toate 
colţurile unde se poate strecura şi aciua o fiinţă devin 
dormitoare în timpul nopţii... Lumea asta bolnavă şi 
halucinată vrea să mănânce şi să trăiască. De aceea nu mă 
miră războiul acesta de flămânzi, cum nu mă miră de la o 
vreme furturile de alimente şi. De haine... Lumea-i bolnavă; 
şi asta o poate înţelege nu numai un doctor... 

Cuconiţa Tina se ridică în picioare, râzând indignată: 

— Domnilor, discuţia dumneavoastră are ceva sinistru. Vă 
las şi mă duc să privesc figurile zâmbitoare ale portretelor 
din foyer. Domnul Paul Plopeanu va fi aşa de amabil să mă 
întovărăşească. 


Pe când discuţiile asupra vieţii înfrigurate a Iaşilor urmau, 
doamna Vulcănescu îşi luă manşonul şi ieşi. În culoar Paul o 
aştepta, drept şi serios, puţintel palid. 

Acuma atenţia de soră a Maryi îl făcuse să îmbrace o haină 
din „vremile de altădată.-. - şi chiar mânuţa ei îi tnodase 
cravata. 

Înainte de a ieşi din lojă, aruncase o privire în oglindă şi-şi 
trecuse degetele prin păr. Lui nu-i plăceau oamenii 
pieptănaţi şi cu cărări aliniate; ş-afară de asta, un val de păr 
neglijent asupra frunţii dădea o umbră interesantă ochilor. 
Vanitatea bărbătească îl putea face mulţămit, el totuşi nu se 
simţea sigur de sine. 

Cuconiţa Tina îi apucă în chip simplu şi prietinesc braţul şi 
trecură între pilaştri, printre oglinzi şi portrete, printre 
părechi care se plimbau vorbind tainic. Paul o observa în 
oglinzi. Avea ca un abur de pudră pe faţă ş-un cearcăn uşor 
de umbră în. Jurul ochilor. Deasupra liniilor fine ale feţei, 
părul se aduna în trei unde bogate deasupra cărora 
scânteia, pe-o spirală nevăzută, o gânganie * mică de 
diamante. Rochia cenuşie de matasă li îmbrăca trupul cu 
forme moi ca o singură bucată şi foşnea neliniştitor. Abia 
simţea un parfum subţire. - şi se întreba ce nume va fi 
având. 

— Nu cunosc parfumul acesta, zise eî, ca să înceapă vorba. 

Ai' fi vrut să aibă îndrăzneala să întoarcă fata şi s-o 
privească drept. 

Ea-i răspunse c-o uşoară ironie: 

— Cu vremea, o să le cunoşti pe toate... 

Cum el nu înţelegea ce putea răspunde, cuconiţa Tina îl 
întrebă ce-a făcut zilele acestea, de când n-a văzut-o Un 
răspuns, se grămădi pe buzele lui Paul: „M-am gân- dit la 
dumneata...” dar i se păru că nu-l va putea rosti niciodată. 
Îngână altceva: 

— Am fost ocupat... am cetit... 

— Cum se poate? Toată vremea? întrebă ea cu. Spaimă. 

— Dar la noi nu te-ai gândit? 


Atunci el o privi şi ea-i văzu ochii, care spuneau mai mult 
decât vorbele. 

Râzând, îl strânse foarte uşor de braţ, ca din întâmplare, 
printr-o mişcare a întoarcerii. Şi-i ceru un sfat. Şi ea ar vrea 
să cetească ceva în ceasurile de plictiseală. Dar nu avea ce, 
nu ştia cui să ceară. 

— Vă aduc eu, răspunse el cu grabă. Şi simțindu-se mai 
sigur, începu a-i înşira nume de autori, titluri de cărţi, şi a-i 
lămuri cu însufleţire subiectele. Întrerupându-l, cuconiţa 
Tina făcu râzând observaţia că nu înţelegea de ce în toate 
cărţile pe care le-a cetit n-a găsit decât un singur subiect: 
amorul. „Probabil că asta-i principala îndeletnicire a 
oamenilor...” 

Toate vorbele ei aveau o înţepătură plăcută şi arzătoare. 
Lângă rochia foşnitoare, învăluit de parfumul subtil, Paul 
avea în simţuri prevestirea plăcerii. Şi cuconiţa Tina se 
strângea mai aproape de el, pe când observa, cu uşoara-i 
ironie, că toate părechile care se plimbau încet printre 
pilaştri şi printre zâmbetele încremenite ale portretelor 
aveau vorbe şi râsuri ale lor, se izolau într-o singură 
preocupare. 

Într-adevăr, în teatrul înfierbântat de mulţime, în aerul 
greu de sensaţii fluide, de la scenă trecând prin culoare, 
prin toate colţurile şi-n toate etajele, parcă se strecura o 
aţâţare de plăceri. Ameninţaţi de orizontul războiului, între 
spectrele mizeriei, foametei, molimelor şi disoluţiei, oamenii 
inconştient parcă ar fi simţit nevoia desrobirii de-o clipă ş-a 
exasperării simţurilor, ca într-un apocaliptic sfârşit de lume. 

Un tremur uşor de sonerie electrică pătrunse până la ei. 
Părechile ieşiră încet-încet, sorbite ca într-un abur de sala 
cea mare. Ajunşi la uşa lojelor, Paul avu îndrăzneala, cu 
sângele-n ochi, să strângă mânuţa cucoanei Tina, apoi s-o 
ducă la buze încet, ţinând-o îndelung sub năriie-i fierbinţi. 
Ea-l privea curioasă, cu ochi de mâţă, şi-l lăsa. 

Îi făcu apoi un semn prietinos ele ameninţare cu capul şi 
intră în loja ei. Până la sfârşitul farsei, Paul nu fu în stare să 


mai înţeleagă nimic. Acuma se mira de îndrăzneala lui. Sta 
ca-ntr-un vârtej tulbure, şi privea în gol, cu ochii aţintiţi şi 
pierduţi, pe când Mary îi spiona, strecurând din când în 
când spre el priviri viclene. 

XI 

Sâmbătă, cătră ora cinci, la madame Lazaridi, adunare 
mare. Era ceea ce se chema, în frigurile pribegiei şi ale 
nenorocirii, un ceai dansant. Pe strada Ştefan cel Mare, Ja 
etaj, într-un apartament luxos, pentru care Alexandru 
Lazaridi plătea chirie o avere, doamna Lazaridi găsea 
mijlocul să ofere nu numai două ceasuri plăcuter invitaţilor 
ei amestecați, dar şi ceaiuri aromate însoţite de prăjituri, şi 
chiar o gustare rece de pasere ş-un pahar de şampanie. 

Cine era domnul Lazaridi şi ce anume făcea el, nimeni nu 
se interesa. Se ştia numai că e vârât în afaceri până-n gât, 
că furniza armatei stocuri mari de conserve, căciuli şi 
cojoace, că face parte dintr-un mare consorţiu de import- 
ex'porl. 

Era un om vioi, sprinten, foarte grăbit, purtând monoclu în 
ochiul stâng, şi haină neagră totdeauna corectă. Era prietin 
bun cu toţi miniştrii şi oamenii de samă ai ţării. La ceaiurile 
de sâmbăta intra numai un sfert de ceas, şi nu totdeauna, în 
adunările soţiei sale; automobilul îl aştepta la scară. leşea 
punându-şi mănuşile şi salutând, şi trecea în vârtejul unor 
îndeletniciri mai serioase. 

La aceste ceaiuri dansante, venea o lume destul de 
pestriță. Mai întâi nu lipseau ofiţerii aliaţi, Oamenii aceştia, 
aşa de departe de patria lor, aveau nevoie de o asemenea 
societate amabilă. Veneau, se-nţelege, şi ofiţeri ai ţării de la 
diferite servicii interioare. Veneau familii de refugiaţi care 
avuseseră plăcerea să cunoască pe doamna Lucreția 
Lazaridi. Însfârşit, foarte multe prietine ale doamnei 
Lazaridi, precum şi cunoştinţi de la un spital, de la o 
reprezentaţie de binefacere, de la un concert. Toate femei 
singure, cu soţii pe front, ori la alte datorii ale ţării. - 
considerau ea tin mare noroc această casă cinstita şi 


primitoare. Era Însfârşit un prilej pentru multa, lume să s- 
adune, să petreacă, să uite. 

Într-o odăiţă plină de fum de ţigară, se juca poker şi 
ecarte. Aici, cufundaţi cu luare-aminte în jocul lor şi. 
Lăsându-şi ceaiurile să se răcească în stânga, pe măsuţele 
verzi, lepădau şi ridicau cărţi, trăgeau şi împingeau fise, 
oameni congestionaţi. Cei mai mulţi aveau figuri 
respectabile şi serioase. Tinerii aveau o cută neagră între 
ochi. Cele trei sau patru doamne amestecate aici aveau 
degete febrile şi râsuri enervate. În salonul ce! mare şi-n 
antreul de alături abia îşi găseau loc ofiţerii, civilii şi 
femeile. Multe purtau în frunte, pe-un capuşon simplu, 
semnul de sânge al crucii roşii. 

Când intră Mary, doamna Lazaridi îi ieşi înainte cu braţele 
întinse. 

— A, te-aşteptam eu toţii, draga mea. Sâmbăta trecută nici 
nu puteam răspunde la atâtea întrebări:, Unde-i madame 
Plopeanu? de ce n-a venit madame Plopeanu? ... 

Întinse mâna apoi cătră Paul şi doctorul Baciu, zâmbind u- 
le prietinos; şi, cuprinzând pe Mary de mijloc, o duse cătră 
un monumental samovar rusesc de alamă, lângă care se 
afla o măsuţă încărcată cu prăjituri. 

Lucreția Lazaridi era o femeie căreia cineva i-ar fi găsit 
cusurul că e cu sinii prea bogaţi. Unele prietine, puteau să 
şoptească răutăcios despre o vârstă care o apropia de anul 
al patruzecilea. Însă nimeni din adunare, mar ales bărbaţii, 
n-ar fi putut tăgădui că femeia aceasta naltă şi mlădioasă nu 
păstra încă o frumuseţă de regină, Râsul cu deosebire îi era 
frumos şi descoperea dinţi regulaţi şi albi ca nişte bucățele 
de zahăr. Sprâncenele ar* euite, ochii subliniaţi, roşul de pe 
buze pus simplu şi fără meşteşug, ca o petală strivită de 
floare, dădeau obrazului ei un farmec neclintit. În toată 
înfăţişarea ei, cu mişcări încete şi rotunzite, era ceva 
languros şi tainic. 

Prietinele care-i zâmbeau pe când ea trecea lin în rochia-i 
de coloarea toporaşului, cu pantofi şi colţuni la fel, poate 


mai strecurau subt evantalii observaţii maliţioase cu privire 
la necontenita lipsă şi Sa prea multele îndeletniciri ale lui 
Lazaridi; cine putea însă să ştie oare anume dintre prietini 
îi ţinea ei tovărăşie în ceasurile de singurătate? Nu putea să 
ştie nimeni, şi nici nu ştia nimeni. 

Un murmur neîntrerupt de glasuri, tremurări de râs, 
sunete argintii de linguriţe şi de pahare întâmpinau pe Paul 
la fiecare pas. Se bea ceai şi se vorbea foarte mult 
franţuzeşte. Bărbaţi şi femei amestecați în cele două odăi, 
pe scaune şi taburete, la colţuri de canapele, în jurul 
măsuţelor”, în cadrele ferestrelor, dezbăteau chestii care 
păreau plăcute, ţinând samă de zâmbetele şi de privirile 
care întovărăşeau vorbele. 

Paul zări şi pe cuconiţa Tina. Vorbea liniştită Ja o măsuţă şi 
sorbea din când în când numai din vârful buzelor dintr-un 
pahar. Fără să se clintească, ochiul ei începu a-l urmări, şi el 
simţi inima bătându-i chinuită în piept. 

Doctorul Baciu saluta zâmbind în dreapta şi în stânga, 
strângea mâni care se întindeau spre el şi trecu în odaia de 
joc. 

— Şi data trecută am văzut jucându-se cărţi... zise, 
puţintel mirat, tânărul. 

— Se înţelege... răspunse doctorul. Se bea ceai, se 
dansează puţintel, pe urmă lumea pleacă. - dar temeiul 
rămâne aici şi jocul abia atunci se întăreşte. Acuma vezi 
numai distracţii nevinovate. Atunci încep boierii să se 
scotocească 4n buzunarele de dedesubt... Trebuie să 
pricepi, adăugi el tainic, că ceaiul pe care-l vezi, şi 
prăjiturile, şi toate celelalte cheltuieli trebuie să aibă un 
izvor. Jocul de cărţi e însoţit de un bir. Din acel bir se poate 
veseli lumea din când în când. Aş putea zice, dacă aş fi 
răutăcios, că numai cagnota alcătuieşte temeiul situaţiei 
financiare a domnului Lazaridi. 

Un glas care încerca să pară vesel se ridică deodată în 
calea lor: 


— Ce faci, doctore? Nici nu mai ţin minte de când nu te-am 
văzut... Ai ajuns bine, ca să asculţi o adevărată tragedie! 

Doctorul plecă fruntea pentru ca să deosebească mai bine 
prin fumul de tutun pe cel care vorbea. 

La doi paşi se ridicare un om scund, cu burtă, şi cu 
desăvârşire chel. Cu unul din ochi se uita încrucişat, ceea 
ce-l făcea să privească pieziş: parcă pândea şi cerceta. 
Ţinea în mână un păhărel subţire de coniac, pe jumătate 
deşert. La dreapta şi la stânga lui, în colţul de canapea, 
lângă sobă, stăteau doi ofiţeri veseli, care păreau grozav de 
interesaţi de un început de povestire. 

— Am început să le spun lor... vorbi cu vocea puţintel 
muiată domnul chel. În nenorocirea mea, numai prietinii mi- 
au rămas. Nu vă cunoaşteţi? Domnul căpitan-farmacist 
Ardeleanu; domnul maior-medic Lipan. Puteţi să-l 
îmbrăţişaţi pe Baciu, căci şi el e doctor şi a fost camarad cu 
mine... Cum spune poetul latin? Donec felix eris... Ascultă şi 
dumneata, doctore Baciu. Dar mai întâi vreau să cunosc şi. 
Pe tovarăşul dumnitale... 

— Paul Plopeanu... recomandă serios doctorul. 

— Doctorul Stratulat... răspunse omul chel, ridici ndu-se 
puţin şi strângând cu recunoştinţă parcă mâna lui Paul. Poţi 
să stai şi dumneata, ca s-asculţi. Acuma poate să ştie toată 
lumea, mi-i indiferent! Trăiesc într-un fel de disperare! 
Dacă mi-aţi face o tăietură cu bisturiul, pot să vă asigur că 
n-ar curge sânge... 

Ceilalţi doi doctori făcură semne misterioase, clipind din 
ochi. 

— Ce faceţi semne? ce clipiţi din ochi? îi apostrofă cu 
dispreţ doctorul Stratulat. Trebuie ori nu trebuie ca să se 
ştie într-o zi - mini. - trădarea aceasta? Atuncea, dacă 
trebuie, s-a isprăvit! Cum zice, doctore Baciu, poetul latin? 
Donec felix eris, multos numerabis armcos... Doctore, în 
nenorocirea mea, numai cu atâţia prietini am. Rămas. 
Nevastă-mea e aici. Am venit şi eu, ca să mai am o probă. 


Trebuie să ştiţi că mă-nşală... Asta voiam ca să spun, 
doctore Baciu, când veneai... Atât şi nimic mai mult! 

Doctorul Baciu zâmbi: 

— Ceea ce-mi spui dumneata mă uimeşte! 

— Da? Te uimeşte? De ce? pentru că pân-acum am tăcut? 
Pentru că mi-a venit aşa să spun deodată tot ce trebuie să 
se ştie? să spun deodată, într-o adunare. - pe când unii 
joacă cărţi, pe când alţii' beau ceai, şi pe când ea ronţăieşte 
într-un colţ o prăjitură? A spune adevărul, doctore, eo 
nobleţă... 

— Fără îndoială... 

— Ei vezi? Atunci, dă-mi voie să-mi descarc sufletul. Ea nu 
ştie că eu am aflat totul ş-o pândesc. De şapte zile adun 
probe. Din ziua când mi-a venit ordin să mă prezint la un 
spital mobil, pe front. Atuncea mi-a spus ea că trebuie să mă 
duc să-mi fac datoria cătră Patrie; mi-a spus asta c-o voce 
care m-a mişcat... Ş-atuncea mi-a venit mie să întreb de ce 
se interesează aşa de grozav soţia mea de patriotismul 
meu! ... De ce ţine ea numaidecât să mor eu pe front pentru 
Patrie! M-am uitat la dânsa, am dat din cap, ş-am bănuit-o... 
Imediat am bănuit-o! Oricât ar fi ea de vicleană, eu am 
bănuit-o! 

Omul îşi mângâie uşor chelia şi sorbi din păhărelul de 
coniac. 

— Ştiţi ce pătrundere am? Nu vă puteţi face idee! Am o 
pătrundere grozavă! Mi-am pus, dragă doctore, problema 
cu linişte, cu grozavă linişte; ş-am rezolvit-o. Mi-am zis: eu 
n-am intervenit ca să mă duc să mor. Atunci a intervenit ea. 
Mi-am zis: Din pricina cui a intervenit? cine locuieşte cu 
mine în aceeaşi casă, în odăiţa din fundul sălii? Un băiat 
foarte bun, ajutorul meu, student în medicină, Nu-i nevoie 
să ştiţi cum îl chiamă; nu-i el vinovat. Atuncea, zic, desigur 
mă înşală cu ajutorul meu. Îmi trebuiesc însă şi probe 
materiale. Eu sunt im om practic. Deci pun semne în odaie, 
după anume planuri. Semnele mele dovedesc că nevastă- 
mea iese noaptea din odaie. Mai departe. Ascultaţi! aici e 


ceva cu totul superlativ! Mânjesc într-o sară clampa de la 
uşa ajutorului meu cu creion himic. Asta a fost o idee 
măreaţă... Dimineaţa mă uit la palma dreaptă a soţiei mele: 
are pe degete urme de creion himic! Prin urmare, sunt 
sigur! absolut sigur - înţelegi? Ce mai rămâne? Mai rămâne 
să-i prind asupra faptului. Ei bine, dragă doctore şi iubite 
tinere, de patru nopţi mă sforţez să stau treaz în pat, cu 
ochii închişi, ca s-o simt când se scoală de lângă mine. 
Regulat, cătră miezul nopţii, adorm... înţelegi? Adorm ca un 
animal, devin lemn, piatră, nu mai simt nimica, n-aud 
nimica... Adorm şi nu-i pot prinde asupra faptului... înţelegi 
ce lucru grozav? căci trebuie să plec! Numai sara asta mai 
stau acasă; mâni trebuie să fiu pe drum. Spune-mi ce fac eU 
dacă adorm iar şi nu-i prind? 

Omul îşi puse mânile în cap, clătinându-se cu disperare la 
dreapta şi la stânga. Apoi rămase senin şi solemn. Urmă, 
întinzmd ameninţător braţul: 

— Dar dacă-i prind, ce fac? ai să mă-ntrebi. Aşa-i că ai să 
mă-ntrebi ce fac, dacă-i prind? 

Aha! clacă pot sta treaz, mă duc frumos, deschid uşa, căci 
am cheie care se potriveşte. Deschid uşa, şi ei sar spăriaţi în 
picioare. Eu numai de asta vreau să-i surprind, ea să le 
spun două vorbe, altceva nimic. Ei am să-i spun: „Fii fericită 
cu altul 1” Şi lui: „Tinere, ţi-o dau; bagă de samă... să 
Îngrijeşti de dânsa, ca de o mamă!” înţelegi? dacă le spun 
asta, eu ironia mea, sunt răzbunat! Dar sunt sigur că nici în 
noaptea asta n-am să pot sta treaz! Nu-nţeleg de ce, dar 
adorm... E o adevărată tragedie! 

Doctorul Stratulat îşi sorbi pârră la fund păhăruţul şi privi 
pieziş la ascultătorii lui cu ochiul cel bănuitor în care clipea 
o lucire de pumnal. 

— Puteţi să vă duceţi! încheie el cu durere. Nu mă puteţi 
mângâia cu nimic... 

Străbătut de un gând apoi, se ridică în picioare şi porni 
încet spre salon, afectând un aer de nepăsare, spionând 
însă toate colţurile cu ochiul cel încrucişat. 


Paul privea înmărmurit pe doctorul Baciu. 

— Nu înţeleg nimica... zise el. 

— Ce nu înţelegi? întrebă doctorul râzând. Crezi că e o 
farsă? crezi că e o clipă de delir? ... Nu; e un om care-şi 
mărturiseşte năcazurile. Ni le-a spus nouă, o să le spuie şi 
altora. Acuma se duce să spioneze pe cuconiţă, rare, 
undeva într-un colţ, cu ceaşca de ceai în mână, vorbeşte 
subţirel şi vesel cu nevinovatul student în medicină. Crezi 
că-n mulţimea asta numai o intrigă se leagă şi numai o 
dramă se pregăteşte? Femeile care vin aici sunt foarte mult 
ajutate să devină necredincioase... 

Paul se înroşi până-n albul ochilor, gândindu-se la Mary. 

— A, nu crede că nu cunosc excepţii, se grăbi să adaoge 
doctorul. Persoana la care te gândeşti e cu totul din alt 
aluat şi din altă lume... 

— Cu toate acestea, intră în adunarea asta heteroclită...; 
răspunse Paul. 

— Ce vrei săfacă? Trebuie să-şi facă legături, să iasă în 
lume. Şi adunarea în care ne aflăm n-are prin ea nimic 
deosebit. E puţin cam amestecată şi enervată, atât. Şi 
bărbaţi şi femei pun mai mult preţ pe trecătoarele plăceri 
ale vieţii şi se grăbesc să le aibă c-o oră mai curând. Ş- 
acesta e un război: împotriva morţii... Mi se pare că vrea să- 
ţi spuie un cuvânt dulce cuconiţa Tina, adaogă zâmbind 
doctorul şi trecu încetinel spre o masă de poker. 

Paul ieşi în uşa salonului; de aici, trecu în urma doamnei 
Vulcănescu, spre colţul de umbră al sobei. Înserarea bătea 
albastră în ferestrele largi şi lumina electrică încă nu s- 
aprinsese. În semiîntunericul odăii, răsunară acorduri de 
piano; un vals porni lin, în picurări dulci, apoi într-o 
revărsare melodioasă de note. Părechile nedesluşite se 
înlănţuiră şi prinseră a luneca pe parchetul luciu. 

În umbră,. Tina pipăi mânile tânărului şi i le cuprinse 
strâns. Suflarea ei fierbinte îi strecură câteva şoapte la 
ureche: „Dacă vrei numaidecât să mă vezi singură, vino 
mâine la ora 4... Ştii unde stau...” 


Paul se simţi pierdut de fericire şi i se păru că-l ia vârtejul 
care purta pe cei din juru-i. Niciodată nu-i spusese că vrea 
numaidecât s-o vadă singură. Cuvintele ei însă îi intrau în 
suflet în chip firesc, ca un răspuns la zbuciumul şi dorinţile 
lui din nopţi de nesomn. 

— Acuma, domnule, înclină-te şi poâteşte-mă la vals...” îi 
zise ea vesel. 

Când porniră, se aprinseră brusc luminile; din odaia 
jucătorilor răsunară urale entuziaste. Paul zări pe Mary 
destul de aproape, dansând cu doctorul Baciu. El era spătos 
şi mare, ea mititică şi zglobie. Răspundea unei întrebări, 
râzând; şi urmărea pe Paul prietinoasă, cu ochii ei mari şi 
luminoşi. 

După întâiul vals, cuconiţa 'Tina plecase nesimţit. Paul 
lotuşi o căuta, închipuindu-şi că o va găsi deodată într-un 
ungher obscur. Imaginaţia îi era plină de înfăţişarea ei şi de 
ceasul cu fiori aşteptat. Pe canapele şi pe scaune, sub 
lumina albă, doamnele mişcau uşor evantalii, cu obraji un le 
îmbujorate. Muşcau numai în doi dinţi din bomboane de 
ciocolată şi răspundeau cu zâmbete şi graţii la întrebările 
însoţitorilor lor, care vorbeau din picioare, aplecându-: se 
uşor spre corsajurile larg deschise la umeri, lin ofiţer 
francez, cu frumoasă mustață blondă, explica sfârşitul 
războiului cu o voce sigură şi simpatică. Încetâncet, 
şopotirile se stinseră şi toţi rămaseră ascultând. Inamicul va 
fi redus şi zdrobit! Asta era pentru toţi ceva foarte sigur. 
Tânărul ofiţer dădea amănunte asupra operaţiilor 
războiului, şi toţi ascultătorii îşi înfăţişau, ca pe-o scenă, o 
îmbulzeală măreaţă şi eroică, în sclipiri de spade şi bubuiri 
de tunuri. În mintea lui Paul se întoarse o clipă cenuşia 
întindere şi neagra linişte din Valea Putnei, umezeala, 
tristeţa, monotonia unor ceasuri moarte, sângole fără vitejie 
vărsat, spasmurile răniților şi bolnavilor şi înfricoşata 
coborâre a inimii omeneşti... Se gândi la Adrian şi avu o 
înţepătură de remuşcare că se găsea într-o adunare aşa de 
veselă, cu preocupările pe care Ir avea. 


Ca şi cum s-ar fi adaos la acest gând neliniştit, o voce 
cunoscută vorbi aproape de el: 

— Nici nu visam să te găsesc aici, domnule Plopeanu... 

Din uşa odăii unde erau aşezate mesele de joc, îi privea cu 
atenţie mirată cuconu Vasilică Gugşilă. 

Paul ridică din umeri. Glasul stârnise în el displăcere. 

— Ai venit cu cumnăţica dumnitale, adăogi cuconu a silică; 
o văd şi pe dumneaei... Se-nţelege: tinereţa are nevoie să 
petreacă... 

Încruntând sprinceana, Paul întrebă la rândul lui cu 
răceală: 

— Dar pe dumneata ce te aduce aici, domnule Guşilă? 

— Pe mine? he-he! ... Dacă ţi-oi spune că mă aduce 
curiozitatea, n-ai să mă crezi. Cu toate acestea, curiozitatea 
mă aduce. Eu sunt un om curios. E adevărat că am şi 
patima să privesc la jocul de cărţi. Bineînţeles câteodată 
chiar şi joc, şi pot să adaug că totdeauna câştig. Am şi mici 
afaceri cu madame Lazaridi... Insă deasupra stă tot 
curiozitatea... Chiar mai nainte te-am zărit c-o cuconiţă tare 
nostimă. - he-he! fără să te superi, pot să-ţi spun că te 
invidiez... 

De şi glasul lui cuconu Vasilică era tot. Blând şi prietinos, 
Paul simţea în el un ascuns accent batjocoritor, ea şi cum ar 
fi descoperit o taină care-i dădea drepturi asupră-i. 
Neliniştit, trecu înainte fără a răspunde, căutând pe 
doctorul Baciu. 

În salonul puternic luminat, cu perdelele acum lăsate, 
plutea un aer molatic şi aţâţător. Când porniră iar accentele 
pianului, doamna Lazaridi se ridică şi se lăsă în braţele unui 
tânăr ofiţer de cerchezi cu mustăcioara subţire ca o aburire 
de aur. Pe fotoliul ei, lângă samovarul uriaş, Mary asculta 
zâmbind pe doctor. O invita iar la dans. Ea întoarse spre el 
privirile-ntr-o parte, câătinând din cap: 

— Nu, doctore, mi-i de-ajuns. 

— Chiar dacă aş stărui? 

— Se-nţelege... 


El păru că şovâăieşte; pe urmă adăogi serios, privind-o 
drept: 

— Chiar dacă asta m-ar mâhni? ... 

— Ce-nsemnează asta, doctore? zise Mary strângând 
buzele şi privindu-l pe sub sprâneene. Nu cumva pm'tinia 
dumnitale se ofileşte în atmosfera asta înăbuşitoare? Asta 
m-ar face să nu mă mai întorc aici. Eu te prefer râzând şi 
spunându-mi istoria domnului Stratulat. Unde-i? A plecat? A 
mai dobândit o dovadă? Spune, de ce taci? 

— Paul, adăogi ea întâmpinind pe tânăr; nu crezi că-i 
vremea să plecăm? Mania ne-aşteaptă acasă; nici nu şlie 
unde suntem. 

— Îmi dai voie să vă-ntovărăşesc? întrebă doctorul. 

— Fără îndoială. 

— Şi dacă sărut mânuţa, pot fi iertat? 

— Doctore, prietinii iartă totdeauna... Du-mi blănâţa ţii să 
plecăm fără a tulbura pe nimeni. 

leşiră tustrei, şi coborâră afară, în întunericul de iarnă, 
spart ici-colo de mărunți sori electrici. Pe trotuar şi pe 
stradă, aceeaşi neostoită mişcare de viermi fără hodirxă. 

O lume fumurie din toate straturile de jos ale societăţii, 
osteni pământeni, cu siluete zdrenţuite şi slabe, oşteni 
străini aduşi de vânt. Din Apus, şi. Din externul Răsărit, 
femei şi copii foiau prin bălți de noroi şi lumină. Încălziţi de 
instincte, se cercetau şi se urmăreau ca nişte nesigure 
umbre de fantasmagorie. 

Întâmplarea le scoase înainte o trăsură cu doi cai slabi şi 
oolţuroşi. Birjarul bărbos îşi aduna necontenit poalele 
mantalei şi-şi trăgea pe urechi căciula jerpelită. Cumpăni 
ndu-se nesigur. În scrâşniri de arcuri, se aşezară. Paul şi 
doctorul. În fund, Mary pe genunchii lor. 

— De unde ai mai dezmormântat, bre, corabia asta? 
întrebă doctorul încercând aride. 

— Vai de capul nostru, domnule ofiţer! răspunse 
morocănos birjarul. Am ajuns zile negre. Ne-au luat caii:.; i 
trăsurile cu care ne hrăneam. Acuma ne-am întors la 


căruțele vechi, zvârlite prin funduri de şoproane... şi la caii 
căzuţi. 

— Cine vi le-a luat? 

— Eu ştiu? Statul! 

Mormăind nemulţămit, bătea necontenit cu biciul în mî 
rţoagele slabe, c-o întunecoasă pornire de mânie. La o 
întrebare nedesluşită a doctorului, Mary nu răspunse. 
Tăcea tulburată şi se ferea din când în când de şfichi 

Când ajunseră în strada liniştită şi întunecoasă, între 
grădini, sub turnul cel vechi al casei boiereşti, doctorul se 
cobori şi-i petrecu până la terasă. Mary îi întinse mâna, eli- 
o sărută respectuos, în tăcere, apoi se întoarse şi intră în 
întuneric cu capul plecat şi cu umerile ridicate. 

— E un om foarte cumsecade... zise încet Mary. Apoi puse 
mâna pe braţul lui Paul, privindu-l curios prin întuneric. 

— Ei? azi ai a-mi spune ceva? ... 

Tânărul se aştepta la întrebarea asta. Îşi formulase În 
gând un răspuns nedesluşit şi minciunos. La întrebarea ei, 
avu şi simţimântul că trebuie să se apere de ceva. Uită fraza 
din minte, şi zise simplu şi cu prietinie: 

— Nu, nimic deosebit! 

Ea îl privi atent. 

— Nimic, nimic? 

— Te încredinţez, Mary. 

Totuşi vocea îi era nesigură.” îndârjit atunci, îşi repetă 
răspunsul c-o încreţitură nerăbdătoare şi duşmănoasă a 
feţei. Parcă deodată vroia să rupă şi ultima legătură cu viaţa 
lui trecută, să se izoleze cu* sălbătăcie în viziunile sensuale 
care-l stăpâneau, fioroase şi bolnave. 

Amândoi intrară tăcuţi în odaia paşnică a cucoanei 
Leonora. Ciripitul lui Codinuţă, sub lampă, în faţa cărţii cu 
icoane colorate, păru a o deştepta pe Mary. Cu faţa 
luminată se repezi asupra copilului sărutându-i ochii. 

Cucoana Leonora privea atent la Paul: 

— Ce ai? ţi s-a întâmplat ceva? 


El râdea sărutându-i mâna. Nu, n-avea nimic: dimpotrivă, 
se simţea foarte bine. 

— Se simţea totuşi, în fericirea lui, intrând în necunoscut şi 
despărţindu-se cu desăvârşire de ai săi. 

Ăcu. T. doctorul Baciu se întorsese la trăsura cea 
hodorogită. Se urcă în ea, în scrâşniri de arcuri, şi se lăsă 
greu în fund, ca într-o bulboană. 

— Mergeţi acasă, domnule doftor? îl întrebă birjarul şi-l 
învălui c-o aburire de fum de tutun şi băutură. 

— De unde mă cunoşti? vorbi Baciu. 

— Ei, cum să nu vă cunosc, domnule doftor? Sunteţi de- 
aici din târg şi v-am dus de multe ori în ţinutul nostru... 
Dumneavoastră nu vă mai aduceţi aminte. 

— Care ţinut? 

— În ţinutul nostru, domnule doftor. Parcă dumneavoastră 
nu ştiţi? în mahalaua sărăcimii, lângă Bahlui. Acolo acuma 
nu mai este pâne şi carne, domnule doftor, dă-n schimb 
avem boală destulă... 

Birjarul cel bărbos începu a râde şi doctorul simţi iar 
mirosul de băutură şi tutun. 

— Domnule doftor, urmă el mânuind cu putere biciul pe 
spatele mârţoagelor, când mi-a luat caii cei buni, dac-aş fi 
fost eu un boier, 'm-aş fi ridicat cu puterea. Da' aşa mi-a 
pus pumnu-n gură ş-am tăcut. Da' să vezi mata, că baba nici 
acu nu mă slăbeşte. Tot mă suduie şi mă blastămă c-am fost 
un păcătos ş-un nemernic. 

Bată-te Dumnezeu, măi babă, da' am să m-apuc eu 

I chept cu Stătu? 

— Cu cine? * 

— Cu Stătu, domnule doftor. De ce râzi dumneata? 

“i late unde mă vezi că-s cam băut? Ce să fac? Atâta talant 
am şi eu. Altfel n-aş mai putea trăi pe lume... Eu am avut 
doi feciori, domnule doftor... îi ştii dumneata. - da” nu ţi-i 
mai aduci aminte... Ş-amândoi au murit acuma. S-au dus 
sănătoşi şi voinici, ş-au pierit fără să fie vinovaţi cu nimica... 
Unul avea nevastă. A căzut şi nevastă-sa de boală acu două 


săptămâni. Ne-au rămas, mie şi babei, trei orfani. Trebuiesc 
lemne, domnule doftor, şi pâne. - de carne nu mai spun 
nimica... 

Din când în când, la o lucire fugară de bec electric, 
doctorul vedea profilându-se pe întuneric figura bărbi iasă 
şi zbârlită a birjarului şi trupu-i zdrenţeros. Şi nscultându-l 
cum vorbeşte c-o voce răguşită şi groasă, întreruptă de 
lovituri grele de bici. - îneet-încet începu să iasă din 
tulburarea sufletească a zilei aceleia. Chipul Maryi îi mai 
zâmbea încă în amintire, dar în juru-i începeau să se 
îmbulzească fantomele din ţinutul sărăcimii, din valea aceea 
mlăştinoasă a Bahluiului, unde la două zile o dată cerceta 
un popor gol şi flămând, cu ochii plini de friguri. 

— Haidem devale, zise el către birjar. 

— Aşa-i că tot la noi mergi? rânji birjarul. Da-i degeaba, 
domnule doftor. La noi nu trebuiesc leacuri de îa spiţerie. 
La noi trebuiesc lemne şi pâne... 

Vechiul drum prin uliţi înguste şi printre ziduri leproase 
ducea în întuneric. Doctorul Baciu simţea în nări miasmele 
cunoscute. Şi dintrodată adânca mizerie a locului îl copleşi, 
alungind orice altă preocupare. Avea impresia că se 
leagănă în barca unui funebru Charon. Trecând Stixul, ştia 
că va intra în lumea umbrelor durerii. Acolo sunt râ'uri de 
glod. Acolo sunt temniţi umede, fără lumină şi foc. Acolo zac 
pe paturi goale tificii şi flămânzii. Acolo războiul a întins 
deplin zăbranic de moarte. Drumul acesta la bolnavii lui de 
aici totdeaua par: î-i umplea gura de otravă şi trupul de 
painjeni. 

— Du-mă la fata Băcăliţei, zise el tare cătră birjar. Să 
opreşti pe uliţa asta, ia numărul 19. E. Lehuză; n-am văzut- 
o ele alaltăieri... 

Birjarul îşi biciuia caii suduindu-i şi înainta greu prin 
bălțile glodoase. 

Când doctorul intră prin hlei noroios şi gunoaie, -: ub 
streşina scundă, la numărul 19, se lovi de prag, pipăi 
clampa de la uşă, şi răzbătu într-un abur greu şi nesuferit. 


Două femei firave, cu mânile încrucişate pe piept „se 
ridicară de lângă horn prin pâlpăirile opaiţei, şi una 
deodată începu a ţipa chinuit şi întrerupt, parcă glasul îi era 
tocit. 

— Ce este? întrebă doctorul. 

Femeia gemea stins şi cu hârbul opaiţului lumina tremurat 
ungherul de lângă horn. Acolo pe seânduri, subt o pânză, 
sta întins un trup. - şi-n lumina roşcată lucea un obraz ca de 
ceară, cu pielea întinsă pe oase ascuţite. 

— Când a murit? întrebă încet doctorul. 

— La amiază... la amiază... ţipa stins şi răguşit femeia... La 
amiază. E frig, n-am avut cu ce-i face ceai şi/. Urnă. Ioţi 
murim, domnule doftor, toţi ne ducem de-acurna... Nu ne 
lăsa, domnule doftor î 

Doctorul Baciu simţea painjenii şi veninul, şi ieşi repede 
spre birjarul fantastic. 

PART HA A TREIA 

Atuncea am fericit pre cei morţi... şi mai norocit este cel ce 
încă n-a fost, carele încă n-a văzut răutăţile ce se fac sub 
soare... 

| 

La începutul lui martie.1917, ajunseră în. Munţi la Caşin 
cele dintâi zgomote ale surpării marei împărăţii a 
Romanovilor. Frâiele nevăzute, care struneau încă imensul 
front al Răsăritului, parcă s-ar fi rupt deodată. Şi ca o dâră 
de pulbere se aprinse de la Marea Baltică, prin Polonia şi 
Cai'paţi, la Dunăre. Un singur cuvânt, într-un suflu de 
uşurare, umfla piepturile mulțimilor cenuşii aduse dintr-o 
jumătate a lumii şi îmbulzite între tunuri şi răţele de sârmă: 
Mir! pace! 

Gazetele care soseau cu proclamaţii, curierii entuziaşti în 
automobile de culoarea humei vorbeau în fraze largi despre 
o nouă orânduire, despre republica, despre pământ şi 
libertate; mulţimea n-avea însă înainte-i decât un singur 
gând îndărătnic, o voinţă mai înfricoşată decât mormântul 
anilor de suferinţă: pacea şi întoarcerea la căminuri. 


— St iad a lăpuşneanu în sectoarele ruseşti, războiul era 
ca şi isprăvit. Autoritatea ofiţerilor căzuse ca o zdreanţă 
netrebnică. De dimineaţă până sara, tovarăşii libertăţii, 
rozând seminţe de sora-soarelui, se strângeau în adunări şi 
ascultau oratori improvizaţi. 

leşiţi ca din temniţile unui vis rău, ascultau poveştile 
despre destrăbălările curţii lui Nicolai ftaroi, despre 
împărăteasă şi stareţul Grigorie Rasputin, despre 
spargerea acelei imense şi întunecoase poliţii de siguranţă 
care apăsase ca un capac de schijă sufletul lumii. 

Adrian Plopeanu şi ofiţerii regimentului 89 vedeau din 
poziţia lor, de pe culme, dintr-o margine de sat, mişcările 
acestea de sărbătoare ale regimentelor siberiene vecine cu 
ei. Ascultau în amurg coruri melodioase, înălțându-se spre 
cer şi vibrând în văi, şi rămâneau tăcuţi, cu ochii aţintiţi 
spre răţelele de sârmă şi liniile neclintite ale inamicului. 
Erau zile de tihnă şi de aşteptare. Numai din când în când, 
rar, aeroplane graţioase se înălţau în cerul albastru şi 
pluteau pe undele văzduhului cu vuiet monoton de bondar. 
Munţii albaştri se zugrăveau curat pe orizont şi pe codri 
pluteau pâcle alburii. Pământul umed avea un miros 
proaspăt de primăvară. 

Ileşiţi din umedele lor gropi de iarnă, soldaţii români 
lucrau tăcuţi la trista şi neagra lor gospodărie. Rectificau 
şanţurile, dregeau bordeiele. Apăsaţi de doruri şi de 
gânduri de mâhnire, loveau domol cu cazmalele şi cu 
hirâeţele; pe urmă se îndreptau atenţi, ascultând cântecele 
depărtate ale ruşilor. 

— Afacerea asta-i cu bocluc, vorbi într-o după-amiază 
cătră ofiţerii din juru-i colonelul Vidraşcu. Tot mai'serios mă 
gândesc că războiul nostru se isprăveşte. Soldaţii ruşi 
înlătură râzând pe ofiţerii lor şi ies la răţele, ca să bată. 
Palma cu nemţii... 

Erau la rezervă, pe un tăpşan deschis, în faţa căsuţei 
colonelului. Satul se revărsa risipit subt o sprinceană le 
deal. În dreapta, un unghi negru de pădure de brad. 


Înainte, spre inamic, ondulaţii de teren şi tufărişuri, sub 
fierberea de lumină a soarelui de martie. 

— Mai urât mi se pare faptul că, pe alocuri, brutalizează 
pe ofiţeri şi le smulg tresele... observă căpitanul 

Racovăț. Te gândeşti că asta se va petrece în curând şi 
subt ochii soldaţilor noştri... 

— Se poate să fie altfel? întrebă Adrian. Stăpânul care a 
lovit şi-a asuprit a scăpat din mână biciul. Sclavul care 
poate lovi la rândul lui e fără milă... Oamenii noştri sunt 
însă liniştiţi... 

Colonelul Vidraşeu dădu cu grabă din cap: 

— Şi eu “sânt de aceeaşi părere. Ţăranii noştri au alt 
suflet, au mai multă blândeţă şi mai mult respect de 
autoritate. 

— Că au alt suflet, se poate, replică vioi Plopeanu... Dar 
cine poate judeca mişcările mulţimii şi crizele ei sufleteşti? 
Revoluţia e o boală, şi într-o bună zi ne putem molipsi şi noi. 
Şi în ziua aceea eu nu ro-aş încrede deloc în blândeţă celor 
răsculați. 

— A, nici eu! strigă râzând colonelul. Mai bine să ne 
ferească Dumnezeu... Cu toate acestea, stau şi mă gândesc. 
Eu am petrecut o iarnă întreagă cu dânşii, alături, în 
bordeie. M-am învălit în tohoarca mea, sun mâncat ce s-a 
întâmplat, am şi răbdat dac-a trebuit... Eu parcă m-aş gândi 
că nu se poate ca omul meu. Căruia-i spun pe nume. Să-mi 
puie mie mâna în beregată. 

— Chiar crezi, domnule colonel, că nu se poate? întreba cu 
jumătate de voce Racovăț. 

— Eu ştiu? eu nu pot lămuri, dar cred că nu se poate... 
răspunse colonelul privind la Adrian. 

O corvoadă de soldaţi cu obrazuri pământâi şă supte 
trecu. Aveau ochiul neguros şi aţintit. Ofițerii îi priviră în 
tăcere, cu sentimente şi gânduri. Nouă. Locotenentul 
Plopeanu zise: 

— Cine poate în adevăr să ştie? Poate resemnarea lor 
nesfârşită e un semn de oboseală şi zdrobire... Poate, în 


întunericul nunţii lor, ei înţeleg totuşi că îşi apără un 
pământ al lor... ceva nedesluşit... ceea ce au apărat şi alţii 
înaintea lor... Pe când ceilalţi sunt din alt capăt de lume. Ce 
le pasă lor? La dânşii nu-i. Război. Ce caută ei aici? ... Ei se 
duc acasă. 

Ofițerii tăceau. Observațiile liniştitoare, în fond, nu puteau 
muiţămi pe nimeni. Chestia aceasta rămase sub negură ca 
toate celelalte preocupări ale vieţii ş-ale morţii. Se 
despărţiră... V 

“ Adrian coti pe după casa colonelului şi se lăsă pe o 
cărare, spre bordeiele companiei lui. Subt un pripor, ardea 
focul bucătăriei şi câţiva oameni stăteau cinchiţi în jurul 
cazanelor, fumând şi vorbind încet. Din când în când se 
apărau cu palma întoarsă de fum. Şi de dogoarea jarului. 
Mai ia o parte, pe pajiştile zbicite, alţii îşi curăţau şi-şi 
frecau armele cu o atenţie încordată, cu sprâncenele 
încrpntate şi buzele strân se. Zărind de departe pe ofiţer, 
unii şopteau; şiragurile parcă se pregăteau să se ridice În 
picioare. Plopeanu coti, ca să nu-i tulbure, ş-o iuă pe-o 
cărare, spre culme. 

Sus, adia vântul, cu un zuzuit subţire, în tufişurile uscate. 
Câteva păsărele singuratice tresăriră ţăriind şi zburară 
drept înainte, spre flacăra de aur a soarelui în asfinţit. Pe-o 
colină se zăreau zigzaguri neregulate de răţele de sârmă 
ghimpată. O linişte mare plutea peste văi şi coline în care 
toată iarna oamenii îngropaţi în pământ sehărţuiseră şijse 
omorâseră. Adrian îşi aduse aminte c-un repede fior de 
amărăciune de această cumplită iarnă, cu asprimi 
nemaipomenite şi umezeli bolnave. Hibernase în bordeiul 
de pământ ca o sălbătăciune, mâncând, dormind, jucând 
cărţi şi ascultând bătaia tunului, ca o trudnică şi 
zdrobitoare măsurătoare a timpului mort. Acuma, însfârşit, 
în calmul celor întâi zile calde, ca deşteptat dinte-o febră, 
avea o aprigă simţire de renaştere. Începea iar să se 
gândească la ai lui, să-i dorească, să-i viseze în ceasuri de 
nesomn. 


Deasupra munţilor lumina rămase o vreme ca un-ehenur 
violent de purpură pe albastrul marin al codrilor; apoi când 
se cufundă în adâncimi, numai în nourii îrsalţimii mai stărui 
puţin o răsfrângere viorie. Sara rece il înfăşură deodată. C- 
un simţământ de nelinişte, se întoarse. 

Oamenii stăteau adunaţi strâns în jurul focurilor bucătăriei 
şi mâncau. Aveau în gamele fiertură. Unii îşi puteau îngăcjui 
luxul unei linguri, alţii sorbeau de-a dreptul din vasul de 
fier, după ce muşcau din pânea neagră. La apropierea lui 
Adrian, se rânduiră în tăcere. Ofiţerul trecu la un cazan, 
primi lingura jiin mâna unui bucătar şi gustă supa. Dădu din 
cap. Era aceeaşi zamă, sarbădă, punctată cu stele de 
grăsime. 

— Oricum, zise el cătră oameni, tot e mai bună decât supa 
de mazăre... 

— Trăâiţi, domnule locotenent, răspunse un soldat: ş-aceea 
era grasă, că era mai mult cugărgăriţi... 

Adrian zâmbi. Oamenii se veseliră o clipă, în lumina care 
bătea de la cazane. Apoi începură iar să mânânfce, sorbind 
zgomotos şi înfulecând bucăţi mari. Adrian trecu printre ei. 
Îi privea. Erau aceleaşi figuri melancolice, aceiaşi ochi 
aţintiţi, cătrăniţi de suferinţă. Cu gândul că avea de făcut 
observaţii aspre plutonierului şi elevului că nu-i găsise între 
oameni la masă, locotenentul Plopeanu trecu şi se şterse în 
umbră. 

În urma lui, un soldat, cu obrazul roşcat încreţit şi stropit 
de pistrui, explica celor care erau în juru-i cum a fost 
întâmplarea cu zupă din ajun. 

— Pesemne că bucătarul a fiert nişte ciolane bătrâne de 
mamă de bivol... zicea el. Când 'mi-a venit rândul să-ntind 
gamela, mi-a lepădat în zamă o bucată de măduvă de care 
m-am spăriat... Măi oameni buni, nu ştiam ce să fie... Avea 
aşa un fel de picioruşe, şi trup, şi căpuşor cu urechi... Parcă 
era un căluţ mâţâţăl... Văd pe domnul ilev că vine asupra 
mea. les cu lingura deasupra gamelei şi-i arăt: „Domnule 
ilev, nu ştiu ce să fie pozna asta... îa uitaţi-vă şi 


dumneavoastră”. Ia el lingura cu căluţul, o întoarce, o 
suceşte, se uită de aproape, o miroase - de unde să ştie el 
că-i măduvă bătrână? Aşa de tare s-a minunat el, care nu se 
mai află. Ş-a rămas aşa că s-a iscat în zupă un fel de 
dihanie, da' nu se poate şti ce-i... 

— De aceea era el aşa de supărat ieri... observă un glas 
din umbră. 

— De aceea... De unde să ştie un băiet ca dânsul ce-i în 
zama noastră? Eu cred că s-a dus ş-a spus lui domnu 
locotenent că noi mâncăm cai. Mai mare groaza! ... De 
aceea a venit domnu locotenent ş-a gustat... 

Compania îşi isprăvea cina săracă şi focurile bucătăriei se 
alinau în răsfrângeri rubinii de jăratic. „Jn tăcerea 
cuprinsului, sub cerul de coloarea violetelor, sosiră de 
departe armoniile unui cor. 

— Cântă ruşii, vorbi un glas. Ei acuma toate le-au isprăvit 
şi se pregătesc să se întoarcă acasă... 

Altcineva adaose: 

— Când a veni şi pentru noi vremea asta? ... 

— Mai este, răspunse povestitorul cu căluţul. Dar la urmă 
tot trebuie să se încheie... Cât suntem datori, om plăti: ca 
boul care trage până ce cade. Şi pe urmă ne-om duce 
acasă. Da' acolo ce mare bine ne-aşteaptă? ... 

Ca şi cum vorba asta tristă ar fi fost un răspuns definitiv, 
nimeni nu mai răspunse, şi rămaseră pe gânduri, 

; scul tind armonia care adia nesigură şi cu întreruperi în 
umbra depărtării. 

Adrian sui la deal pe cărarea pe care coborâse. Tocmai 
când ieşea pe tăpşan, un soldat, gâfâind, îl întâmpină, 
prindu-se la doi paşi şi salutând: 

— Trăâiţi, domnule locotenent, vă pofteşte la moment 
domnul colonel... 

— Bine, răspunse liniştit ofiţerul, şi se îndreptă spre aşa 
din margine. Printre păturile puse în fereastră în loc de 
perdele, se strecurau aţe de lumină. 


Bătu la uşă. Auzi un răspuns înfundat. Intră. Colorie-"! ul 
stătea pe un scaun de lemn, cu mâna stângă pe măsuţă şi 
cu capul aplecat pe braţ. La glasul de salutare al lui 

Adrian, ridică un obraz pământiu, cu ochii trişti cufundaţi 
sub sprâncene, şi răsuflă adine, sorbind aer cu gura 
căscată. 

— 'Tot cu suferinţa dumneavoastră, domnule colonel? 

— Tot. De-acu aşa ara s-o. Hârâi până la sfârşit. Ştii, 
Piopene, că ne părăseşti? adăogi încet colonelul, privindu-l 
ţintă. 

Adrian nu înţelegea. Colonelul apucă de pe masă ordinul 
Cartierului şi i-l întinse. 

— Ceteşte. Eşti chemat urgent la Cartier,. În interes de 
serviciu... 

Cu ochii asupra hârtiei, locotenentul Plopeanu rămase în 
picioare, neclintit în faţa colonelului. Înţelegea acum cele 
câteva cuvinte din ultima scrisoare a mamei lui. Vra să zică 
„toate s-au isprăvit; de-acuma reintră în lume! Şi cu toate 
acestea nu sărea, nu striga, nu spuma de bucurie. Numai ca 
o linişte admcă îi răzbătea În suflet din fundul finţii. 

— Aşa-i că te bucuri? îl întrebă colonelul. Eu te invidiez 
sincer. Noi rămâxiem tot aici „în împărăţia morţii”... Îţi 
aduci aminte de câte ori ne-am făcut că râdem. Cu inima 
încrâncenată. De această împărăție? ... 

— Domnule colonel, răspunse Adrian, ceasurile pe care le- 
am petrecut împreună nu se pot uita... 

Spunea o minciună: căci ar fi dorit ca în clipa aceea chiar 
să le poată şterge din amintire. Totuşi o undă de înduioşare 
îi veni sub pleoape, privind la ochii adânc mâhniţi şi bolnavi 
ai colonelului. 

— Ia te rog un scaun, îi zise Vidfaşcu, Pleci mine 
dimineaţă, nu-i aşa? 

— Da, domnule colonei... 

Faţa nebărbierită şi neagră, asprită de păr cărunt, a 
colonelului, rămase neclintită sub lampă, cu ochii duşi. 


Oftând iar adine, cu gura deschisă, întinse spre Plopeanu 
mâna: 

— La revedere, îi zise el; cine ştie... 

Ar fi vrut să mai spuie parcă ceva, dar făcu un gest vag cu 
mina: nu mai avea nimic de spus; - ce putea să mai spuie? 
Parcă cel ce pleca nu-şi dădea socoteală de sentimentele 
lui? 

— La revedere, domnule colonel, răspunse Adrian, 
ridicându-se. Trebuie să vă mulţumesc pentru toată 
bunătatea ce mi-aţi arătat... 

Colonelul dădu din cap, zâmbind. În. Adevăr, acestea sunt 
vorbe goale, se gândi ruşinat Plopeanu. 

— Să nu uiţi să treci pe la casier... adăugi colonelul., 
rezemându-şi iar fruntea pe braţul stâng. 

Adrian ieşi cu inima strâasă. Dar în batalionul lui, îa 
„comandament”, camarazii, înştiinţaţi de aghiotantul lui 
Vidraşcu, îl primiră cu strigăte, * cu urale şi cu pahare de 
vin. 

— Domnule locotenent, vorbi căpitanul Racov ăţ. 
Xidicându-se în picioare; un asemenea eveniment fericit 
trebuie sărbătorit. Şezi şi gustă din ospăț şi pune mina pe-o 
cupă... 

Adrian strângea mânile întinse, răspundea cald la z/îimbete 
şi la întrebări. Nu, nu ştia nimic; el n-a intervenit. Poate 
familia lui să fi făcut oarecare demersuri... 

. Uralele şi fâritisirile se sfârşiră îndată. Adrian îşi. Dădea 
socoteală că nu era nici un motiv ca. Să fie prea prelungite. 
Plecarea lui nu putea deştepta decât. Dorini) şi păreri de 
Tău... 

II 

Dis-de-dimineaţă. Pe întuneric, plecă într-una din căruțele 
compara ei, între bagajele împachetate În pripă. () 
rdonanţa, Bie a Mărioarei, sta dinainte alături de soldului 
care mâna caii. Cu picioarele îngropate în fin, strân”indu-şi 
la piept mantaua blănită, privea la spatele încovoiate ale 
oamenilor, fără alt gând desluşit decât ceva plutind într-o 


lumină sură şi depărtată: laşii şi căminul unde va găsi pe-ai 
lui. Lunile de campanie, zilele negre ale retragerii, pâcla 
iernii, mormântul din care se ridicase. 

— "Toate erau acum ca un vis tulbure, care se risipeşte şi se 
şterge la deşteptare. Camarazii rămăseseră îndărăt, în 
noapte. Pe soldaţii cenuşii şi mâhniţi nu-i mai văzuse. Peste 
toţi şi toate apăsa pâcla munţilor. Întorsese spatele fără nici 
o mişcare de suflet. 

Înaintea lui, în depărtări, se încovoiau siluete nedesluşite 
de dealuri. Pe drumul moale caii mergeau în trap liniştit şi 
căruţa avea zguduiri fără zgomot. O margine de crâng, 
câteva căsuțe tupilate în podgorii răsăriră ca din pământ şi 
rămaseră în urmă. La un corn de sat, simţi mişcare de 
căruţe şi de oameni; auzea glasuri şi îndemnuri. Pe urmă, 
trecând iarăşi în singurătate, îl împresură de pretutindeni 
tăcerea. 

Pe orizontul răsăritului, într-o vreme, întunericul începu a 
slăbi şi-o aburire foarte uşoară de lumină născu. Cerul 
parcă se înălța deasupra, albăstrindu-se, şi geana de ziuă 
crescu într-o linie însângerată. Căruţa se afla acum pe-o 
culme de deal şi înainta încet, în pasul cailor. În văi apăsau 
pânze reci de pâcle lăptoase. Şi din lumina crescută a 
depărtării sosiră grabnic câteva păseri străine, cu bătăi iuți 
de aripi, chemându-se cu fluierări dulci. Trecură îndărăt, 
încovoindu-se în văi. 

Parcă dintrodată solii aceştia, veniţi din lumină, l-ar fi 
deşteptat. Un câmp arat se desluşea în stânga. Pe marginea 
drumului luceau, pline de rouă argintie, ace fine de iarbă. 
Şi mirosul ascuţit al începutului de primăvară îi umplu 
sufletul. Izvora de pretutindeni, din pământul dezgheţat. Şi 
ca o băutură tare îi aduse sângele-n ochi şi-n obraji. O 
bucurie, demult înăbuşită în el, trăsărea aprig încleştându-i 
inima. Şi setea de viaţă nouă îl înfiora prelitag. Căzuse într- 
un adânc negru s-acuma ieşea la lumină. Se strânsese ca o 
fiară nemernică asupra lui însuşi, cu'energia scăzută şi 
amorţită; acuma, biruitoare, fulgerau în. El dorinţile 


neistovite. Parcă abia acum începea să preţuiască bunul 
acesta imens pe care lumea îl părăduieşte în chip stupid. 
Aspra dorinţă de muncă, planuri nouă de viaţă îi umblau în 
sânge. 

— Să nu cumva să pierdem trenul. - zise el cu glas mişcat 
cătră soldaţii de pe capră. 

— Nu, domnule locotenent, asta nu se poate... răspunse 
cel ce mina, fără să întoarcă obrazul. 

Adrian îl cunoscu după voce. 

— Tu eşti, Chiriţă? 

— Eu, domnule locotenent... 

Adrian se gândea: „Trebuie să trimet o cinste celor care au 
rămas acolo... Am trăit bine cu ei... Am plecat fără să-i mai 
văd.” 

Apoi, în lumina de aur a răsăritului, cugetul neastâmpărat 
îl* cufundă în planurile nedesluşite ale vieţii viitoare. Ce-or 
fi făcând cei de-acasă? Ce face copilul? Are să cadă deodată 
între ei. Ce face Mary? O văzu deodată pe mititica lui 
tovarăşă, zâmbindu-i, cu ochii mari, cu gropiţa ei din 
obrazul drept. Avea sensaţia stranie a sărutării şi fiorul 
ascuţit al dorinţii, lângă ea... - închise ochii şi se lăsă 
legănat de căruţă, cu iluzia aceasta zguduitoare. 

Când ajunse târziu la un rateş vechi, cu boltă, în preajma 
unei gări mici, parcă s-ar fi deşteptat din somn. Îşi destinse 
braţele şi picioarele amorţite şi cobori din căruţă. Ilie a 
Mărioarei începu a cotrobăi prin fân şi a trage cu mişcări 
domoale lădiţa de ofiţer, un geamandan, un pachet de cărţi, 
două pături. Le rânduia jos, în cărarea zbicită, se pleca şi 
iar îşi arăta în lumină obrazul firav şi palid, fără mustață. 
Chiriţă scoase zăbalele cailor mărunți şi lepădă dinaintea 
lor o sarcină de trifoi uscat. 

Ofiţerul privea în tăcere. Hangiul ieşise sub boltă, 
aşteptând. 

— Ai scos tot? întrebă Adrian. 

— Da, trăiţi, domnule locotenent, răspunse Ilie a 
Mâărioarei. 


CelălaM soldat întoarse obrazul. Încercă să zâmbească. 
Zise cu vocea-i liniştită: 

— De-acu, dom'nule locotenent; dumneavoastră nu vă t 
mai întoarceţi la noi... 

— Nu ştiu, răspunse Adrian; poate... Să vedem de cemă 
chiamă la Iaşi. Şi fără a-şi mai aminti de gânrâul său din 
zori, se scociori în buzunare, scoase portofoliul, îl deschise 
şi alese o hârtie albăstrie, înegrită şi scămoşaiă... 

— Chiriţă, zise el vesel, cât or ronţăi caii, intră colea şi te 
încălzeşte c-un pahar de vin. 

— Trăâiţi, domnule locotenent, murmură soldatul...: 

Plopeanu porni uşor spre gară. Soldaţii rămaseră o clipă în 
urmă, vorbind cu glasuri-scăzute. Apoi a Mărioarei încarcă 
în spate lădiţa şi luă în dreapta geamandanul, pe când 
celălalt îi ajuta potrivisndu-i la subsuori celelalte pachete. 
După aceea rămase singur iângă caii lui, cu hârtia albăstrie 
şi scămoşată în mână. 

III în. Tren, Adrian Plopeanu găsi gazete proaspete de la 
Iaşi şi le desfăcu înfrigurat, pe când tovarăşii lui de drum 
discutau ultimele evenimente. Era o siguranţă - şi-o 
incompetenţă pe care el de mult le. Uitase, despărţit de 
lume cum se alia în amorţeala frontului. Acuma regăsea c- 
un fel de simpatie intonaţiile şi atitudinile vechilor oameni. 
Şi zâmbea, stăpânindu-şi pentru sine cugetările caro se 
îmbulzeau în el. Frontul Carpaţilor era liniştit; asta o ştia. În 
Apus, aceeaşi înceată, greoaie şi încordată sforţare 
disperată în coridoare subterane, sub cutremurul miilor de 
tunuri... Şi în-marea Rusie, o revărsare de lumină peste 
mulţimi agitate, o râvnă, o dibuire. Nesigură spre încălcate 
căi ale viitorului. În convorbirile lor, tovarăşii de tren 
dădeau soluţii pentru rezolvirea marilor bătălii şi vedeau, c- 
o hotărâtă mulţămire, potolirea valurilor ruseşti înăuntru, 
pentru ea apoi să se întoarcă furioase şi nebiruite cătră 
graniţi. Se făceau comparații cu Vechile armate ale 
republicii franceze - şi se găseau asemănări care puteau 


linişti grijile imediate ale fiecăruia şi neliniştile cu care 
venea primăvara. 

În mirosul proaspăt ai cemel'ei tipografice, Plopeanu visa 
zâmbind reintrarea lui în viaţa agitată a publicisticei. La Iaşi 
negreşit îşi va lua iar locul lui. Simţea acuma că sunt atâcea 
de spus, în ceasurile lui moarte i se îngrămădiseân suflet 
atâta nemulţămire veche şi atâta amară nevoie de viaţă 
nouă, încât cariera luiji apărea limpede şi biruitoare. Cu cât 
trenul străbătea tot mai mult cătră Iaşi. Ogoarele 
desmorţite în primăvară, cu atât mai limpede şi înduioşat se 
vedea altul, desfăcut din negurile morţii. 

În gara Bacău cobori, cu ordonanța după el. Trebuia să 
aştepte formarea unui alt tren. Şi în furnicare a pitorească 
şi vioăie a mulţimii, rămase, o vreme pe peron, privind 
convoi un lungi de platforme încărcate cu tunuri şi 
chesoane, care huruiau domol şi neîntrerupt, trecând spre 
sud. 

— Acestea sunt armele revanşei, zise cineva lângă el. 
Vorbele acestea îl sur prinseră plăcut. Erau un germene 
pentru pagini de nădejde şide îndârjire. Revăzu deodată pe 
tristul colonel Vidraşeu. Obosit de boala lui de inimă, în 
negura munţilor, cetind, cu capu-n palme, acele calde 
evocări ale suferinţilor iernii, vibrând de fiorul nădejdii, ş-al 
renaşterii. Fără îndoială, plecarea lui de-acolo era o dreaptă 
orânduire. „Viaţa mea începe să aibă un înţeles”. 

— Îşi zicea el fericit. 

Îşi făcu cu greu loc într-un colţ de încăpere, la o masă 
goală, înconjurată de figuri amestecate; târgoveţi, ţărani, 
soldaţi, ruşi descinşi şi fără arme, în uniforme vinete, Când 
se aşeză pe geamandanul împins printre lume de Ilie a 
Mărioarei, băgă de samă că cineva de alături îl privea 
zâmbind. Îşi întoarse faţa. Un rus tânăr sta lângă el. Nu era 
ofiţer, căci n-avea trese. Pe mantaua lui însă, la piept, purta 
insigna universitară. Ochiul negruşi ager, nasul drept şi 
ascuţit deasupra unui puf fumuriu de mustață îi dădeau o 
înfăţişare cutezătoare şi simpatică. 


Adrian Plopeanu simţi că tovarăşul acesta vrea să intre în 
vorbă cu el. Îi adresă o întrebare în franţuzeşte. 

— Dumneata aştepţi trenul pentru laşi? 

Rusul înţelese. Da, mergea la Iaşi. Dar amestecând câteva 
vorbe nemţeşti, îi mărturisi că nu prea vorbea franţuzeşte. 

— Nn face nimic, îi răspunse Plopeanu; eu pricep pyţin 
nemţeşte. O să ne înţelegem în amândouă limbile... 

— Tres bien... răspunse rusul dând din cap şi zâmbind 
mulţămit. 

Începură a vorbi într-o limbă comică, zdrenţuită şi 
incomplectă. Rusul îşi spuse numele: Vladimir Ivanovici 
Ploţnicov. Era de loc din Turchestan, dintr-un ţinut muntos, 
locuit de seminţii tătărăşti. Părinţii lui fac de mult acolo 
negoţ şi erau oameni bogaţi: beaucoup riches... 

— 'Tres riches, se crezu Plopeanu obligat să-l îndrepte. 

— Ja, tres riches... aprobă râzând Vladimir Ivanovici. 

De acolo, de la Taşchent, a făcut, cu parcurile de tunuri 
trase de bivoli, patruzeci şi şapte de zile până ia căile ferate 
europene. De-acolo, din negura Asiei, a venit foarte multă 
oaste, călăreţi pe cai mărunți şi păroşi, cu suliţi lungi şi săbii 
încovoiate. 

— Ştiu. Tătarii sunt cei mai buni călăreţi din lume, 
răspunse Adrian. 

— Aşa este,. Zâmbea Ploţnicov, sehr gut, bons cavaliers... A 
dat ţarul poruncă, ei au venit. Tzar donne ordre, sie sind 
gekommen... 

Deodată rusul începu a râde. 

— A î Acuma nu mai este ţar. [ar plecat! în Rosiia acuma 
este revoliuţia şi svoboda! ... 

— Liberte! zâmbi Adrian. 

— Da, liberie, liberie! râdea Ploţnicov, arătându-şi un şir 
alb şi ascuţit de dinţi. 

Acum în Rosiia are să fie bine. Nu mai este poliţie, nu mai 
sunt spioni. Gazetele pot spune adevărul. Nobilii n-au să 
mai poată asupri poporul. De-acuma poporul dobândeşte 
pământ şi libertate. Tot pământul trebuie dat ţăranilor, 


zicea Vladimir Ivanovici zâmbind cu bunătate. Ei lucrează 
pământul, al lor trebuie să fie pământul. Fabricile de 
asemenea trebuie să fie ale muncitorilor. Facem pace şi 
dreptate, se silea el să lămurească. Nu mai sunt săraci. Toţi 
oamenii fraţi... 

— Dar ce faceţi cu războiul? întrebă Adrian. 

— Război? Război nu trebuie. 'Toţi oamenii fraţi. Războiul îl 
fac capitaliştii burjui; şi poporul piere, zadarnic, de trei ani 
de zile... Poporului îi trebuie pâne şi lumină... 

— Aşa este, dar ce facem noi? ... La noi duşmanul e-n 
țară. Dumneavoastră sunteţi aliaţii. Noştri... 

— Aha-ha! ... xâdea Ploţnicov. Voi aliaţi cu ţar. Nici la voi nu 
trebuie război. Şi la voi trebuie dreptate... Poporul nu vrea 
nicăieri război... Poporul vrea pâne şi dreptate... 

Adrian asculta tulburat. Acest Vladimir Ivanovici Plotnicov, 
venit din întunecimile Turchestanului, vorbea tulbure, însă 
c-o energie ciudată... Părea iluminat de o religie nouă. Ca şi 
la alţi ruşi pe care-i cunoscuse, Plopeanu găsea în acest 
necunoscut o credinţă neclintită şi naivă. Fără să vreie, îl 
compara cu sufletele întortochiate şi dospite parcă în 
viclenii ale oamenilor din socie'tatea în care trăise. O lume 
întreagă i se ridica înainte, sceptică, egoistă şi îmbătrânită. 
Şi de dincolo, din Răsărit, veneau copiii aceştia cu ochii 
blânzi, crezând fără nici o umbră de îndoială într-o lume 
nouă. 

Ploţnicov îşi urma înainte divagaţiile lui, într-o limbă 
amestecată, şi Adrian, ascultându-l, se simţea mişcat până 
în fundul sufletului de acele vorbe simple care-i sunau la 
ureche necontenit: libertate, frăţie, dreptate... Da, fără 
îndoială, în erâmpeiul îngust de lume din valea Dunării, 
oamenii au îmbrăcat în „haine de farsă şi paradă aceste 
fantome evanghelice. Acuma poate privesc cu îndoiala şi 
spaimă la convulsiunile mulțimilor cenuşii din stepe, dar 
rămân neclintiţi, aceiaşi, în cuibarul lor de rele... În mintea 
lui se înşirau fraze „- pe care le visa în coloanele gazetelor... 
Sunt multe de spus. Şi de făcut, gândea el. Rămânea însă la 


cuvinte şi la dorinţi nedesluşite, la gazetele care îl aşteptau 
între cunoscuţii din viaţa trecută şi mmgâierile Maryi. 
Pentru a doua oară în ziua aceea imaginea ei 51 cufundă 
într-o înfiorare dulce, şi închise zâmbind ochii. 

IV 


Iarăşi în tren, în. După-amiaza liniştită şi luminoasă, se 
simţi cu totul indiferent Ja vălmăşagul de lume care se 
zbătea eăutând locuri. Un negustor ovrei care alerga de 
colo-eolo, cu braţele întinse, eăutând să se apuce de 
undeva, i se păru comic. Porniră; şi văzu desfăşurându-se, 
largă şi măreaţa, câmpia Şiretului. Văzu pluguri în 
depărtare. Pe costişe trăgănate: Pe deasupra smârcurilor 
argintii, în văi, treceau zboruri grăbite de rațe sălbatice. | 
se întoarse în suflet, într-o blândă pace, toată copilăria 
petrecută între colinde Moldovei. Fascinaţia aceasta a 
amintirilor era aşa de mare, încât se simţea cu totul singur 
în compartimentul pi în şi-n murmurul de glasuri din juru-i. 
Din când în. Când închidea ochii în colţul lui de lângă 
fereastră, apoi iar îi deschidea pe jumătate. Printi'-iin geam 
spart, se strecura până la el adierea vântului, aducând 
mireasmă de ţărână. În somnia lui, se vedea la curţile albe 
din Luncani, copil blond şi firav, între argaţii cu plete şi 
viţeii' albe. Într-o livadă largă. îiiâr-o prisacă dulce- 
mirositoare, la o margine de poiană. Părinţii, tineri încă, cu 
zâmbete fericite, într-o lumină intensă de vară... Cinele cel 
mare, Lăbuş care-l întovărăşea în rătăcirile lui... Vătaful 
Andronache cel şchiop trecea călare pe calul lui pag... 

Fără să-şi deie samă cum, glodul trecu brusc în altă parte, 
ca dus de-o apă repede, chemat de sensaţia dominantă a 
zilei. Şi văzu pe Mary sub o sprinceană de pădure de brad, 
în munţi, la Sinaia. Era într-o rochie trandafirie, subt o 
pălărie largă de paie împodobită cu maci. Ţinea pe braţe, 
sub sini, un mănunchi de flori sălbatice. Avea o linie albă de 
râs pe figura brună, arsă de soare. 

Acolo o cunoscuse întâi, în ungherul acela ascuns, aproape 
de un izvor care se chema Căpriţa, Lângă şuviţa spumoasă 
de apă care sărea şi se zbătea printre stânci vinete, a zărit 
el într-o zi, în lumina ar. Nlaziil, trupuşorul acela zvelt şi 
nervos, u'rmtnd ondulările şi izbucnirile izvorului. Ştia cine- 
i. Făcuseră chiar cunoştinţă în treacăt, în societatea 
amestecată şi. Elegantă care-şi avea sălaş de vară în umbra 


reşedinţei regale. Subt arcul pădurii şi lângă izvor, Mary 
era însă alta. Răspândea atâta farmec şi atâta graţie, încât 
Adrian deodată simţi în el pari unea, ca o fatalitate. Din 
vorbă, din mişcări, din necontenita stăruinţă în preajma ei 
în zilele care urmară, Mary descoperi lesne că-i adorată. Se 
simţi măgulită că tânărul acela blond, cu părui învolburat şi 
buclat deasupra frunţii, cu ochii aşa de expresivi şi 
sprâncenele energice, o alesese pe ea între toate 
„Dumneata ai o mască de compozitor, care mie îmi place...” 
îi zicea ea într-o sară. Ş-atunci el a îndrăznit să-i ia mâna, să 
i-o mângâie, să-i privească unghiile roze, să i-o sărute. Şi 
într-o zi o găsi iarăşrisub sprinceana de pădure, cu 
buchetul de flori, sălbatice sub sini. 

Adrian păstra încă în simţuri această primă întâlnire. Ea se 
lăsă cuprinsă de mijloc, înmlădiindu-se ca o iederă, şi 
trecură sub bolțile răsunătoare ale codrului de brad, Un 
miros aţâţător de ferigi umede şi de răşină îi împresura. Şi 
ei călcau nesimţit pe covorul ruginiu de ace uscate de 
cetină. Într-un târziu ea începu să cânte încet o arie dintr-o 
operă italiană. Glasul ei de contraltă crescu sonor şi 
pasionat. Apoi, cătră o margine de poiană, unde lumina 
curgea ca o cascadă de aur pe ierburi subţiri şi nalte, 
răsunetul melodiei încetă. În clipa aceasta, în mireasma de 
cuişoare şi mintă, fiinţile şi sufletele lor se amestecară. Şi 
era atâta încremenire în marginea de pădure, încât, din 
ascunzişul lor, parcă aşteptau să iasă din umezeala 
desişurilor încâlcite zâna tăcerii, umbră nedesluşită, cu 
ochii mari, rotunzi şi atenţi. 

La început, amorul lor a fost misterios şi romantic. Dar 
chiar şi mai pe urmă, când părinţii aflară şi puseră la cale 
căsătoria, ei simțeau nevoia să se izoleze într-o legătură 
care era numai a lor. 

Faţă de părinţi şi de prietini păstrau o discreţie delicată. 
Nimic, în gesturi, în priviri, nu descoperea nebuniile 
singurătăţii lor. 


După căsătorie, în Bucureşti, Adrian începu o viaţă agitată 
şi absorbantă de gazetar. Împins de-o ambiţie ascunsă să-şi 
facă un nume mare, încerca înoiri în presa Capitalei, dând 
la lumină cronici spirituale, articole de artă şi de teatru. 
Puse la cale ş-o revistă literară, în care propaga cu 
sentiment şi argumente ascuţite reînvierea romantismului. 
Toată această muncă de fiecare zi şi de fiecare oră era 
menită să înfrumuseţeze căminul „fetiţei lui”, cum îi zicea 
el, să-i îndestuleze nevoile ei mărunte şi nesfârşite, găteli şi 
toalete, pe care ea le cerea atârnându-i-se de braţ c-un 
zâmbet de pisică linguşitoare. Pentru dânsa însă şi pentru 
dragostea lor, înţelegea să muncească până la sfârşit cu 
drag şi cu tărie. 

Între ei, copilul care-i semnăna lui, creştea împresurat de 
atmosferă de iubire. 

În acest cuib de fericire, vestea războiului căzu ca o 
suflare de vijelie. Plopeanu era dintre aceia care-l susțineau 
cu mai mult talent în presă. Mary era şi ea o entuziastă 
propagandistă; şi era iubită în lumea mică în care se mişca 
pentru pasiunea pe care o punea în izbucnirile ei contra 
germanilor, contra acestor „barbari noi ai civilizaţiei”. De 
multe ori avea cu bătrânul Plopeanu, socrul ei, discuţii 
nesfârşite, care de altfel nu se isprăveau nici tragic, nici cu 
lacrimi. El o mângâia pe obraji ş-o săruta pe frunte, 
zâmbindu-i ca unui copil alintat. Ceasul cel mare însă, după 
doliul care-i lovise, o abătu la pieptul lui Adrian într-o 
izbucnire de disperare. El trebuia să plece. - şi lucrul 
acesta ea părea că-i înţelege pentru întâia oară. Atârnată 
de gâtul lui, cu capul despletit revărsat pe spate, ea 
plângea în odăiţa lor lacrimi nesfârşite, şi-l chema cu nume 
dulci... 

Adrian zâmbea, cu ochii pe jumătate închişi. 

Însfârşit, acuma se întoarce la ea. Viaţa lor se leagă iarăşi, 
într-o zi de primăvară. 

V 


După o noapte nesfârşită de gânduri şi visuri, deschise 
ochii într-o lumină blândă, cernută prin nouri subţiri. De şi 
era cu membrele îndurerate şi desfăcute parcă din pricina 
somnului întrerupt şi trudnic pe banca de lemn, în capul 
oaselor, totuşi apropierea Iaşilor îl făcea să uite totul. La 
Paşcani, Ilie îi adusese gazete. Le petrecuse repede şi 
grăbit, apoi le grămădise într-un colţ; mototolite. Ascultă o 
vreme, căscând, aceleaşi şi aceleaşi consideraţii asupra 
vremurilor şi asupra războiului, debitate cu entuziasm ori 
cu indignare de cătră ofiţerii cu care era tovarăş de 
compartiment. Pe urmă se întoarse cătră priveliştile din 
lungul liniei ferate. Soarele încă nu se arătase, dar îl gâcea 
ascuns după perdeaua de nouri. Era în văzduh o lumină 
parcă stăpânită, şi apele din văi aveau luciri neclintite de 
tipsii mari de argint vechi. Pe-o brăzdătură proaspătă, 
păşeau atent doi cocostârci cu ciocuri portocalii. Se 
întorseseră deci şi solii luminii de pe misterioasele ţărmuri 
sudice... Trase o gazetă şi socoti în gând data. Era într-o 
sâmbătă, 11 martie. 

Încă din timpul nopţii, între gânduriie lui amestecate” îşi 
făcuse un plan ca o măsură de prevedere. Cum va cobori Ja 
laşi,. Să se abată pe la Cartier (care se strămutase acuma 
acolo de la Bârlad) să ieie informaţii cu privire la mutarea 
lui. Era vădit că chemarea lui fusese ordonată pentru un 
serviciu din Capitală şi că la regiment n-avea să se mai 
întoarcă. Voia însă să se încredinţeze deplin ca să poală apoi 
sui fără nici o îndoială, cu inima liniştită acasă, la'ai lui. Din 
scrisorile Maryi şi cucoanei Leonora ştia că trebuie să se 
ducă la casa Slătinenilor. O cunoştea: trecuse pe acolo când 
venise în Iaşi, la Înmormântarea tantiveiencu. 

După întârzieri şi opriri lungi în staţii, veni cel din urmă şi 
mai greu sfert de ceas. Apoi trenul se opri şi mulţimea 
prinse a se îmbulzi cu sălbătăcie prin culoare şi pe s-cări. 
Adrian îşi simţea tâmplele bătând şi ochii fierbinţi. Se 
stăpâni totuşi. Aşteptă să se golească compartimentul. Şi. 
Pe când ordonanța trăgea şi rânduia bagajul, el îşi privi în 


tăcere chipul, în umbra unui geam. Şi-şi potrivi cravata şi 
gulerul la gât. C-o linişte prefăcută îşi tăie apoi loc spre 
ieşire, privind fix înainte-i. 

— Îşi cercetă ceasornicul. Erau trei ş-un sfert. Tocmai bine 
să se abată pe la Cartier. Potrivirea aceasta minunată îl făcu 
să surâdă o clipă. 

Soldatul venea greu în urmă-i, gâfiind sub povară, încălţat 
cu bocanci grei, încotoşmat în cojocel şi manta, avea un 
obraz roş, umezit de broboane de sudoare. 

— Ascultă, camarade, îi zise ofiţerul. Eu am treabă la 
Cartier. Tu mă. Aştepţi în deal, la grădina Copoului... 

Soldatul privi c-un fel de spaimă spre boclucuri. Oftă încet: 
„Am înţeles”-. 

1 Cu pas sprinten. 

— Adrian porni pe uliţa gării, privind curios la furnicarul 
de lume care se teşea prin lumina fără strălucire. Urcă 
treptele Râpei Galbene. Prin squarurile sfărâmate şi 
pustiite din cotlonul râpei, pe treptele de piatră, pe 
trotuarele prăvălatice prin care trecea grăbit, viermuia un 
popor nomad, nespălat şi zdrenţuit. Erau oameni căzuţi aici 
din necunoscut, ca lepădaţi de o furtună. Unii stăteau 
încovrigaţi, cercetându-şi şi legându-şi încălţările; alţii, 
tolăniţi pe măntăli rupte, fumau fără grijă. Adunătura de 
haine heteroclite nu putea lămuri care sunt îndeletnicirile 
lor sociale. Aveau pe faţă însă întipărită neagra pecete a 
mizeriei ş-a foamei. Urmăreau pe trecători cu priviri lungi 
şi străpungătoare, ş-aveau parcă atitudine de dispreţ 
pentru toate ale lumii. 

Impresiile acestea nu şi le lămuri Adrian decât după re 
răzbi în Bulevardul Carol. Cu gânduriie împrăştiate, intră la 
Cartier; ş-atunci se concentră în sine cu un simţimânt 
ascuns de teamă. Pe sălile multe şi reci, plantoaneâe îi 
dădură lămuriri. Pătrunse într-o odaie largă plină de lăzi 
deschise în care stăteau rânduite hârtii şi dosare. La mese 
lungi ţăcăneau, neîntrerupt şi monoton, maşinile. Nimeni 
nu-l băgă în samă; pe uşă intrau şi ieşeau necontenit 


ofiţerii, gradaţii, şi. Funcţionarii Cartierului. Află de la un 
elev de administraţie că domnul colonel Algiu s-are treabă 
la domnul general, clar vine îndată”. Se aşeză pe-un capăt 
de iadă şi trase din buzunar o gazetă; dar nu putea ceti. Un 
colonel cărunt, c-o înfăţişare şi c-o uniformă care arătau cu 
siguranţă lui Adrian că veneau (ic pe front, trecu pe la mese 
politicos, întrebând ceva, înfricoşat parcă ele munca aceea 
încordată şi de tremuul înfrigurat al maşinilor de scris. 

Însfârşit sosi colonelul Algiu, un om tânăr, smead „iu 
privirea deschisă şi inteligentă. Îşi trecea din când.'n cânc! 
degetul cel mic de la mina dreaptă, împodobit i u unghie, 
lungă, pe sub mustaţa neagră, cu capetele rotunzite. 
Ascultând pe colonelul cel cărunt, apoi pe Adrian, 'zâmbea 
dând din cap. 

— Dumneata eşti locotenentul Plopeanu? vorbi el, aţintind 
pe ofiţer.” Te aştept de câteva zile, domnule,. Mă bucur c-ai 
venit... Sunteţi buni, domnilor, să treceţi la mine, în camera 
de alături? ... 

Plopeanu se simţea acuma cu totul sigur de sine. Şi-n 
odaia de-alături Algiu, poftind pe colonelul cel cărunt să 
şadă pe un scaun, lângă biroul împovărat de hârtii, apucă 
pe Adrian de braţ, şi-l duse pe lângă păreţii îmbrăcaţi cu 
hărţile enorme ale războiului, până la draperiile roşii ale 
unei ferestre. 

— lată ce este, zise cu familiaritate colonelul Algiu, 
deschizând o tabachere mare de argint şi ridicând-o la 
înălţimea bărbiei. 

— Nu fumezi? 

— Adrian nu fuma. Însă se crezu obligat să ia o ţigară fină, 
cu cartonul aurit, din tabacherea cea mare de argint. lată 
ce este. Urmă colonelul, aprinzând o brichetă mică în formă 
de obuz; noi aici avem personal destul, însă avem nevoie de 
o minte mai ageră şi de o pană ascuţită... Cum dumneata 
eşti un scriitor cunoscut şi prețuit, ne-am gândit la 
dumneata' Războiul azi nu se face numai cu tunul şi cu 
baioneta; se face şi cu pana... Dumneata ştii ce ploi de 


manifeste lasă în liniile noastre aeroplanele duşmanului; ştii 
ce informaţii otrăvite strecoară prin gazetele pe care le lasă 
la răţelele de sârmă... Este de dus în domeniul acesta un al 
doilea război, neadormit... E o însărcinare de încredere, şi 
absolut confidențială. Vom lucra împreună în fiecare 
dimineaţă, în biroul meu. Şi vreau să ne sprijinim pe toate 
legăturile dumnitale cu presa... 

Algiu vorbea curgător, c-o voce cu vibraţie caracteristică 
de fumător, şi privea prietineşte pe Adrian. 

— Domnule colonel, vă pot încredința că-mi voi face toată 
datoria. 

— Nu mă îndoiesc; de altminteri munca dumnitale va fi 
destul de agreabilă... O să am şi eu plăcerea să mă întorc 
un sfert de oră, împreună cu dumneata, la auriile rămăşiţi 
din. Lumea de altădată... la artă, la literatură... 

— Domnule colonel, întrerupse cu vioiciune Adrian; 
dumneavoastră o dată, la Bârlad, în vremea amărăciunilor 
noastre, vorbeaţi despre elegantul viconte de 
Chateaubriand? 

Algiu îl privi mirat. Plopeanu râdeş.: 

— Da. Mi-a vorbit fratele meu Paul despre 
dumneavoastră... A venit o dată să vă ceară o informaţie 
despre mine... 

— A, da-da... răspunse Algiu, cercând să-şi aducă aminte. 
Era cu căpitanul Berceanu, care de-atunci a murit... Cum se 
duc băieţii cei buni! Parcă nici n-ar fi fost! ... 

Adrian părăsi plăcut mişcat pe colonelul Algiu; îi strânsese 
mâna, îl petrecuse până la uşă”. Acuma, zâmbind, ieşea 
repede pe poarta Cartierului şi pornea la deal, spre Copou. 

VI 

Când ajunse la casa Slătinenilor, amurgea. În urma, pe 
oraş, tresăreau lumini. Îndrumă spre subsol pe Ilie a 
Mărioarei, şi se avântă pe scările de piatră. Sună. După o 
clipă uşa se deschise cu fereală şi figura blajină a lui cuconu 
Vasilică Gugşilă se arătă în lumina îndoielnică. Adrian 
întrebă, cu inima bătând: 


— Aicea locuieşte familia Plopeanu, vă rog? 

— Da, domnule, da... răspunse grabnic cuconu Vasilică, i 
ieşi cu totul pe uşă. Îmi daţi voie? Dumneavoastră desigur 
sunteţi domnu Adrian Plopeanu. Eu sunt avocatul Guşilă... 
(Şi strângea mâna lui Adrian.) Poftiţi pe dinei; ice; pe la 
terasa cealaltă. Cucoana Leonora e acasă... 

Păşind grăbit, cuconu Vasilică petrecu pe Adrian până la 
terasa dinspre grădină, apoi se retrase politicos. 

Adrian pătrunse în odaia cucoanei Leonora tocmai când 
Rozi, cu-foarte mare luare-aminte, aprindea lampa. 

— Unde-i mama? întrebă Adrian. 

Rozi dădu un strigăt şi ridică mâmie, parcă s-ar fi spăriat. 
Apoi se repezi spre o uşă scundă din părete. 

— Aici, cuconaş Adrian, poftiţi aici... Cuconiţă, cuconiţă! 
seinei ea, pe uşa întredeschisă. 

— Ce este? întrebă dinlăuntru glasul cucoanei Leonora. 
Când silueta ei n ihă şi dreaptă, în negru, apăru, Adrian o 
văzu tulbure, prin lacrimi. Ea se. Şi avântase spre eh şi-i 
cuprindea tâmplele în palme. Apoi sărutându-l. Se lăsă pe- 
un scaun, c-un gemăt moale şi trudit, pe când el îi săruta 
uşor şi de nenumărate ori mâna. 

— Când ai venit? 

— Acuma. 

— S-a sfârşit? 

— Da. Rămân la Cartier... 

Ea-l cuprinse, sărutându-l iarăşi. Apoi. Se linişti şi-şi şterse 
ochii, suspinând. 

— Dac-ai şti, Adrian, cât am suferit şi cât am aşteptat... 

Rozi, cu braţele încrucişate pe şorţ, dădea din cap, 
încreţind u-şi chinuiţi buzele şi ochii. 

Adrian puse însfârşit întrebarea pe care o ţinea în el de 
cum intrase: 

— Unde-i Mary? A ieşit cu copilul? 

— Mary a ieşit eu Paul. Copilul e dincolo. Am stat lângă el 
până ce-a aţipit... 

Adrian simţi o nelinişte în vocea cucoanei Leonora. 


— Ce este? e bolnav? Vreau să-l văd! ... 

Se avântase de pe scaun şi cucoana Leonora îl urma, linişt. 
Indu-l şi explicându-i indispoziţia copilului. Nu-i ni mic grav. 
Probabil că a răcit uşor, jucându-se pe afară. L-a văzut şi 
doctorul Baciu şi a dat toate asigurările. A avut puţină 
febră, dar acu s-a liniştit şi doarme... m m în lumina lămpii, 
scăzută de abajur, Adrian se apropie de colţul unde era 
pătişorul copilului, Se aplecă şi-l privi. Era cu obrăjeii 
trandafirii şi zâmbea prin somn. Se plecă şi-l sărută pe. 
Frunte. Il privi cum se mişcă uşor, apei jar se linişteşte într- 
o respiraţie regulată. 

— N-are nimic... şopti cucoana Leonora, oftând. Adrian 
privea lung la copil, cu sufletul plin de-o nespusă duioşie. 
Păşind uşor, trecură apoi iar în odaia doamnei Plopeanu. Se 
aşezară pe scaune, la masa rotundă. 

— Rozi s-a dus să pregătească mai repede masa.” vorbi 
zâmbind cucoana Leonora. Ştie că trebuie să-ţi fie foame... 

Adrian o privea ţintă. 

— Mamă, zise el încet şi rar, de ce-a ieşit Mary când a 
văzut copilul bolnav? ... 

— Dar bine, Adrian, răspunse cucoana Leonora, copilul i i- 
are nimic şi Mary nu ştia că vii astăzi. Nici ea nu poate să 
steie toată ziua închisă în casă... 

— A ieşit să se plimbe? 

— Cred că da. Trebuie să sfe-ntoarcă...' 

Adrian simţi displăcere şi nu încercă să şi-o ascundă. 
Răsuflând prelung pe nări, ca şi cum s-ar fi înăbuşit, se 
ridică în picioare. 

— Mamă, vorbi el supărat, asemenea veste nu mă poate 
înveseli... 

Cucoana Leonora tăcea. El îşi căuta din ochi chipiul şi 
mantaua. Chipiul era pe un scaun. Observă că mantaua 

— Ia încă pe el. Se ridică brusc în picioare. Zise hotărât: 

— Trebuie să-i ies înainte... 

— Adrian, fii liniştit, vorbi cu blândeţă cucoana Leonora. 
Eu nit te înţeleg... 


El se aşeză iar pe scaun, întrebă: 

— Ce doctor a Văzut pe copil? 

— Doctorul Baciu, un prietin... Aş putea spune căa.M 
apat de la moarte pe Paul... Un băiat foarte detreabă. T; 
ebuie să fie şi el cu dânşii... 

Cucoana Leonora se opri: Adrian ridicase repede ochii, 
a/Mâi coborâse iar. 

— Nu-ţi scoţi mantaua? întrebă ea, eu grijă. 

— Nu. Trebuie să-i ies înainte...? 

Cucoana Leonora oftă stăpânit şi trase spre ea colţunul şi 
andrelele de sub lampă. Cunoştea firea pornită a lui Adrian 
şi-l lăsa să se potolească. 

Afară, de pe terasă, Adrian privi o clipă în întunericul 
sumbru al grădinii. Apoi cobori încet treptele de piatră. Prin 
fâşiile de raze care scăpătau pe geamuri, văzu trecând o 
umbră încovoiată, zări un obraz negru şi bărbos, pe care-l 
cunoscu. Îşi stăpâni glasul şi-i dădu chiar o părere de 
veselie: 

— Tu eşti, moşnege? 

— Eu, trăiţi, domnule, locotenent. Tare ne bucurăm c-aţi 
venit acasă. 

— Ai primit lucrurile? Te-ai înţeles cu Ilie? 

— Da, domnule locotenent. 'Toate-s bune... Ne mai jucăm şi 
petrecem cu domnu Codinuţă. 

Adrian tăcu. Moş Avram înţelese că trebuie să-l lase în 
pace şi se mistui în umbră. Rămas singur, Plopeanu trecu 
încet spre poartă. Acolo stătu în cumpănă; după aceea se 
întoarse spre silueta de castel a casei, cu turnul zugrăvit 
negru pe cerul albastru-închis. Stelele aveau clipiri vioaie, 
parcă tresăreau în ele ace de aur. O adiere ascuţită şi 
răcoroasă îi mângâia ochii fierbinţi. 

Când *puse mâna pe balustrada de fier a terasei, auzi în 
urmă voci vesele. Se întoarse cu inima ghemuită, şi văzu 
spre poartă două umbre. Cunoscuse pe Mary după glas; îi 
cunoştea acum şi unduiarea grăbită a mersului. Lângă ea 
statura subţirică a lui Paul cu pas larg. Fără să se mai poată 


stăpâni făcu câţiva paşi grăbiţi spre ei. Şi glasul Maryi ţipă 
ascuţit şi zugrumat de emoţiune în întuneric: 

— Adrian! Adrian! 

Simţi pe piept lovitura moale a trupului ei. | se atârna de 
gât şi-i suspina încet, neîntrerupt, printre gâlgâiiri de 
lacrimi, numele. Îl atrăgea în jos şi-i răsufla fierbinte 
chemarea. Îl fulgera fiorul sărutărilor ei. 

— Când ai sosit? Cum n-am ştiut noi? 

Şi plângea lin, lăsându-i-se în braţe. 

— Ai venit, bie... îi zicea şi Paul strângându-i mâna...: Şi- 
ncet, împovărat de trupul Maryi, pe care-l simţea prin 
blâniţa moale, urcă terasa. Paul deschise uşa. Cucoana 
Leonora, cu andrelele în mână, îi privea dreaptă, cu boabe 
de lacrimi curgându-i domol pe obrazul ofilit. 

VII 

Masa scurtă şi grăbită fu înveselită de Mary. Ciripea 
neîntrerupt, se interesa de toate câte fuseseră acolo, 
departe, pe front, în viaţa lui Adrian, de primejdiile 
necontenite, de acea umbră fumurie a morţii care plutea 
asupra lui'şi care pe dânsa o chinuia atâta în nopţile de 
visuri rele. 

— Tu nu simţeai gânduriie noastre? Noi te aveam 
necontenit aici, între noi! ... 

Câştigat de căldura ei, Adrian răspundea zâmbind, 
alungind într-un colţ întunecat al sufletului un gând care se 
întorcea întruna, supărător, ca o muscă. În odaia cucoanei 
Leonora' convorbirea urmă din ce în ce mai ostenită, hur-un 
răstimp de tăcere, Mary trecu în odaia de alături. Adrian o 
găsi aplecată asupra copilului, ascultându-i respiraţia. 

— E - cu totul liniştit, zise ea ridicându-se şi aţintindu-şi 
ochii mari asupra lui Plopeanu; nu mai are nimic... AUfbd 
am fost foarte neliniştită... 

El îi replică deodată, ca şi cum i-ar fi întors o minge din 
zbor: 

De aceea l-ai lăsat singur, ş-ai ieşit! 

Ea tresări, ca lovită: 


— Ce e, Adrian? de ce-mi spui asta? 

Cum de ce spun asta? vorbi el, stăpânindu-se greu;! r. 
Isufiând pripit. Tu nu-nţelegi de ce spun asta, când, sosit 
acasă, acuma, după atâta vreme, găsesc copilul bolnav şi 
singur? ... 

Ca înspăimântat de glasul lui se întoarse spre uşă, ca să se 
încredinţeze că-i închisă. 

— Dar nu era bolnav, zicea ea, privindu-l cu ochi epărioşi. 
Doctorul m-a încredinţat că nu-i nimic. Şi n-a rămas singur, 
Adrian... 

— Mary, întoarcerea asta a mea e otrăvită... şopti el 
privind neguros într-o parte. 

— Vai, Adrian, gemu ea frângâridu-şi mânile şi privindu-l 
cu ochi mari, îngheţaţi parcă-n lacrimi; de asta te-am dorit 
şi te-am aşteptat! ... Cât m-am bucurat de întoarcerea ta şi 
cât eşti de rău! 

Se lăsă pe scaun la căpătâiul copilului, şi începu a, plânge 
cu amărăciune. 

El se simţi lunecând spre o iremediabilă nenorocire. 
Plânsul Maryi deodată-i risipi mân. Ia,. - şi acuma nu mai 
vedea mijlocul unei întoarceri, a unei alinări a suferinţii lor. 
Era aşa de zdrobită ş-aşa de gingaşă în dezolarea ei, incit, 
cu aceeaşi pornire bruscă, care îl făcuse s-o lovească, se 
repezi cuprinzându-i mina. Îi strânse degetele convulsiv şi i 
le sărută. Se aplecă şi-i sărută ochii săraţi de lacrimi. 

— Mary, zise el, pripit, nu înţeleg cum am putut, fi aşa de 
brutal! ... 

Ea-şi trăgea capu-ndărăt, plângând acuma încet şi liniştit. 
Printre suspine îi şopti, ghemuindu-se asupra pătigorului: 

— Se deşteaptă copilul! 

Codinuţă se frământa într-adevăr, sub pătura roşie de păr 
de cămilă. Adrian se întoarse spre el, îl privi mişcat, apoi îl 
chemă încet pe nume de două ori. Îi apucă mânuţa. 
Văzându-l că deschide pe jumătate ochii, îl cuprinse de 
după grumaz cu cealaltă mână şi-l trase spre el. - „Scoală, 


Codinuţă, să vezi pe tata...” Copilul mormăi leneş, închise 
iar pleoapele şi se lăsă în perina de puf, c-un zâmbet fericit. 
Mary îşi încetase suspinele, urmărind mişcările copilului. 
— Doarme, zise ea încet; te visează... Şi oftă dulce, ca şi 

copilul. 

E] o privi pasionat, cu dorinţi deodată deşteptate. Îi şopti 
eu glas grav, căutându-i mina: 

— Mary, mă ierţi? 

Ea clătină din cap, cu tristeţă. 

— Adrian, nu te-am ştiut aşa de aspru... Niciodată nu mi 
te-am închipuit astfel... Eu am ştiut c-ai să vii. le-am visat 
acu două nopţi. Şi te aşteptam, lată întâlnirea noastră! Ce 
tristă şi nenorocită întâlnire! ... 

El o cuprinse, o strânse'la piept, începu s-o mângâie şi s-o 
desmierde tăcut. Apoi, văzându-i ochii mari aprinşi iar de 
lumină, înţelese că furtuna trece, îi apropie obrazul oi rece 
de-al lui; o săruta, ş-o simţea moale şi supusă, c-un zâmbet 
straniu şi pierdut... 

La uşă sună uşor o bătaie discretă. 

— Trebuie să fie Rozi... şopti Mary. Se ridică uşoară, 
şlergându-şi ochii, mângâindu- şi obrajii. Apoi, pe când Rozi 
trecea c-o perină mare la patul de lângă sobă. Ea se aplecă 
şi învăli mai bine copilul, se duse şi crescu lumina lămpii; se 
lega iarăşi, sprintenă şi tăcută, de vechile îndeletniciri, pe 
când Adrian, cu fruntea-n palma dreaptă, cu cotul rezemat 
de speteaza scaunului, o urmărea cu inima încă înviorată, 
cugetând la prăpastia de întuneric pe i ngă care trecuse. 

VIII 

A doua zi, Adrian petrecu toată dimineaţa la Cartier. Când 
se întoarse la amiază acasă, cu mintea plină de liotărâri şi 
de planuri, găsi pe Codinuţă în poartă. Îi nştepta cu moş 
Avram. Începu să strige, agitând o vărguţă lungă de alun. 
Zvârli vărguţa şi i se căţără în braţe. Îl săruta, bătându-l 
peste obraz cu mânuţa şi se lăsă deşmierdat cu izbucniri 
cristaline de râs. Copilul avea râsul mamei lui. Şi Adrian, 


lăsându-l să fugă înainte ca un căluţ, se gândea zâmbind la 
noaptea lui de împăcare cu Mary. 

Sări în fugă treptele terasei - şi găsi pe toţi la inrare, 
ridicaţi cu strigăte mari de Codinuţă. În odaia cucoanei 
Leonora pătrundea un soare blând de început de 
primăvară. În lumina lui prietinoasă se aşezară în jurul 
mesei, reluând povestirile amestecate din ajun. Se vorbi cu 
veselie de cuconu Vasilică Guşilă şi de romanul lui cuconu 
loniţă Casablu, de viaţa de pe front, de rătăcirile lui Paul. Şi 
Adrian îl cuprinsese pe mezin de după umăr, îl privea cu 
dragoste în ochi, îi pipăia râzând mustăcioara ca un puf de 
piersică... 

— Te-ai făcut om mare acuma... Ce? de asta nu trebuie să- 
ţi fie ruşine... 

Paul avea într-adevăr o clipire neliniştită, ferindu-şi ochii 
spre fereastră, şi Mary îşi arătă dinţişorii albi într-un râs 
tăcut, cu pleoapele pe jumătate închise, bătând ea nişte 
aripioare. 

Adrian aştepta privirea grea şi adâncă a „fetiţei lui”-, 
privirea aceea care-i răscolea şi-i tulbura sufletul. O 
urmărea pe Mary în mişcări, în gesturi. Împăcarea lor era 
de bună-samă întreagă, totuşi ochiul acela negru, neliniştit 
şi mare părea că alunecă numai asupră-i. Fără a se opri. 
Era poate o părere, căci ea trecea veselă şi liniştită în jurul 
mesei, rânduind ea singură tacâmurile lui Adrian. 

— Mămico, Rozi a făcut clătite! strigă Codinuţă intrând cu 
vărguţa pe uşa care da în coridor. 

— Se-nţelege. I-am spus eu. Tatei îi plac clătitele, răspunse 
Mary. (Pe Adrian observaţia asta nu-l surprinse plăcut.) 

— Şi mie îmi plac clătitele! strigă băieţelul înălţând 
vărguţa. Rozi le-a făcut şi pe ale mele mari ca ş-ale voastre, 
şi i-am spus să puie dulceaţă multă... * - Adrian îl prinse de 
mână şi-l aşeză pe genunchi. 

— Astă-iarnă m-am dat cu săniuţa, vorbi copilul înăâţând 
ochii. Moş Avram mi-a făcut săniuţă. Am văzut şi-un iepure 
astă-iarnă; şi s-a temut de mine! 


— Şi ce-ai mai făcut? 

— M-am jucat. 

— Foarte bine-ai făcut. 

— Da. Ş-am stat de vorbă cu moş Avram. Şi el îmi spunea 
că mata eşti la război. Acolo se omoai'ă oamenii unii pe alţii 
în fiecare zi. Da' el zicea că mata ai să le-ntorci acasă 
sănătos. Pe mata nu poate să te omoare nimeni. Şi chiar'te- 
ai întors, cum a spus moş Avram. El ţii io, ca şi Rozi, o 
mulţime de lucruri. 

— Cum se poate! Şi ce-ţi, mai spune? 

— Îmi spune, tăticule, că oamenii nu trebuie să se luste şi 
să se omoare... El zice că nici lupchii din pădure nu se 
mănâncă şi nu se omoară... 

— Apoi Avram al tău e adevărat filosof... zise Mary 
zâmbind. 

După masă, aşteptau pe doctorul Baciu. Trebuia să vie ml 
vadă copilul. Fără să-şi. Poată înfrâna cu desăvârşire o 
pornire agresivă faţă de acest necunoscut, Adrian aseuila 
tăcut povestirea în-tâlnirii lui Paul cu doctorul. Cumaha 
Leonora, observând umbra din ochii'lui Adrian, 

„Re cu linişte: 

— E un om minunat ş-un prietin desăvârşit... O să-l (urioşli 
în curând... Codinuţă îl aşteaptă afară... într-adevăr, pe 
terasă se auzeau strigătele subţiri ale Ifi ic laşului. Şi-n 
curând, pe uşa deschisă larg intră doctorul ducând în braţe 
pe Codinuţă. 

— Da' cine-mi spunea, mă rog, ieri, că dumneata eşti 
bolnav? îl întrebă el cu seriozitate. 

Observând pe Adrian, obrazul i se lumină de un zâmbet 
Imn. Fură să lase copilul, întinse mâna-i mare; şi Ploppiinu 
se simţi deodată cucerit de ochii lui, în care parcă-i MI 
riilucca inima. 

Inelarul se întoarse râzând spre Mai-y: 

— De-acuma, duduie, s-au isprăvit toate... Prietinia 
noastră nu-ţi mai este de nici un folos şi trece la vechituri... 
A trebuit, zise el cătră Adrian, s-o scoatem cu sila din casă... 


Au trebuit puterile unite ale mele ş-ale cucoanei Leonora: o 
dublă alianţă, ca s-o facem să iasă la teatru, ori pe strada 
Lăpuşneanu... 

Mary simţi neliniştea lui Adrian şi-l aţinti c-un zâmbet 
nehotărât. Dar cuvintele doctorului păreau a stârni în 
Adrian mai mult curiozitatea. 

— Se joacă teatru? întrebă el uimit. 

— Putem asculta şi operă italiană... îi răspunse, 
copilăroasă Mary. 

— Dar comedia se joacă mai ales pe strada Lăpuşneanu, 
adăogi doctorul. Şi începu să înşire în faţa lui Adrian toate 
observaţiile lui mohorâte asrxpra lumii aceleia frivole de 
invazie care petrece şi aleargă în goana automobilului după 
afaceri. După combinaţiile de export, urma importul 
stofelor scumpe, a juvaerurilor şi parfumurilor. Acuma erau 
în cinste combinaţiile de bursă şi speculaţiile asupra valutei. 
Toate ministerele şi oficiile statului se prefăcuseră în zărăfii 
şi bazaruri. Toţi îşi vâră până-n cot mâna în avutul ţării. 

— Cei care putrezesc în şanţuri, la graniţă, adăogi 
doctorul, nu ştiu toate acestea... Aici e un Babilon otrăvit. 
Ar trebui un bici de foc, ca să bată şi să alunge pe cei răi... 

Aşa este - gândea Adrian ascultând pe doctor, ar trebui un 
bici de foc. În această bolnavă atmosferă, ar trebui o lumină 
năprasnică, ca să descopere murdăria şi rănile. Şi menirea 
lui - în legătură cu planurile care luau în minte-i o formă tot 
mai desluşită - i se părea comandată de sorții fatalităţii. 

— Este ceva putred în Danemarca... zise el, cu gestul de 
teatru al prinţului tragic. Trăim într-un iarmaroc al 
vanităţilor, între strigătele mizeriei şi rugurile de jertfă ale 
omenirii. De mult încă, în întunericul nostru, în faţa 
dușmanului, am simţit lucrurile acestea. Şi mă gândeaxn că 
toţi oamenii cinstiţi au datoria să-şi deie mâna şi să 
pornească şi acestalalt război, mai necesar poate decât 
celălalt... În ce mă priveşte, eu m-am hotărât! sfârşi el cu 
înfrigurare, aţintind pe doctor. 


Mary îi asculta zâmbind. Întorcându-se spre ea, Adrian, 
neliniştit, aştepta privirea aceea adâncă a iubirii lui dea 1 
Ladata* 

IX 

Redacţia ziarului Straja era instalată într-o odaie destul de 
largă şi luminoasă, având vedere şi într-o cotitură a străzii 
Lăpuşneanu. Încăperea asta fusese magazinul unui bătrân 
încadrator de tablouri. În faţa sprâneeneior încruntate ale 
directorului gazetei, domnul Corneliu Geori; cscu, înfricoşat 
de ameninţarea cu rechiziţia, bătrânul ovrei Isac Horn îşi 
plecase fruntea cu resemnare şi primise să cadă la învoială 
pe bani buni, la vedere. Se nvoise chiar să lese în încăpere 
ş-un birou, câteva mese i,. I scaune, şi multe tablou ri 
încadrate a ornate pe păreţi. Şacestea le socotise cu bani 
buni, cu toate încruntările de sprâncene ale domnului 
Corneliu Georgescu. La urmă Liilrânul găsise la cunoscuţii 
lui şi câteva canapeluţe, câteva covoare bune, un dulap 
pentru colecţii şi, lucru foarte principal, două cutii de table, 
pentru plictiseala dupănmiozilor... Politicos, moş Isac îşi 
înfăţişase chitanţele şi pentru aceste adaosuri, şi se 
retrăsese ploconiijdu-se. Ai urna venea la magazia lui numai 
sâmbăta, ca prietin, în privea cu admiraţie tablourile de pe 
păreţi. La” plecare, întreba, aşa în treacăt, dacă nu s-a 
arătat vreun cumpăâi U iipentru asemenea capodopere. 
Zvârlind zarurile şi mulând rondelele în cutiile lustruite, 
gazetarii îl încredinţfiu că este un american bogat care are 
să vie într-o zi În automobil cu buzunarele pline de dolari, 
Până acuma n-a avut însă vreme: „e ocupat cu chestia 
externă”-. Bătrânul Horn se lăsa înşelat, ascultându-i uimit. 
- şi se strecura afară mângâindu-şi cu zâmbet şiret barba 
albă, pe când băieţii râdeau de se prăpădeau pe urma lui. 

„, Când intră Adrian pe uşă, îl zări întâi Corneilu Georgescu 
de la biroul lui de stejar, * şi îl salută cu un strigăt mitre, 
venind înainte-i cu ţigara în gură şi cu. Mânile întinse. 
Ceilalţi „băieţi”grămădiţi cu nasurile aplecate în partidele 
de dup-amiază se ridicară amestecați, repezind într-o parte 


şi-ntr-alta scaunele, şi-l împresurară. Adrian vedea între ei 
pe unii dintre tovarăşii lui buni de la Bucureşti, pe alţii îi 
cunoscuse numai în treacăt, în viaţa-i de gazetar. 

Ce făcuse atâta vreme? îl întrebau toţi. Unde stâtyse 
ascuns? Ei au venit cu primul val al refugiaților ş-au avut a 
suferi atâtea mizerii, atâtea şicane! Unde să găsească bani 
cu împrumut în nenorocirea aceea obştească? S-au zbătut' 
în dreapta şi-n stânga. Au alergat în Iaşi pe la uşile tuturor 
ministerelor; însfârşit s-au putut instala, mulţămită lui 
Georgescu. El făcea să apară de câtăva vreme Straja, 
jertfind cele din urmă mii de franci dintr-o moştenire. 

— Dar tu ce te-ai făcut, Plopene? 

— Eu am fost pe front... răspunse simplu Adrian. 

Cum se poate? A fost pe front? A, ce viaţa înfrigurată 
trebuie să fie acolo! Il rugau să le povestească impresiile 
lui, se instalau în scaune ca să-l asculte şi-şi aprindeau 
ţigări... Jucătorii de table trecură pe nesimţite la locurile lor 
şi zarurile sunară subţire în cutiile de nuc lustruit. 

— Strada Lăpuşneanu 

— Acuma, dacă te-ai stabilit în Iaşi, în serviciul Cartierului, 
îi zise Corneliu Georgescu, ai să ai vreme să lucrezi cu noi. 
Straja merge foarte bine, e aşteptată cu înfrigurare, se 
cumpără ca pânea caldă. În jurul tipografiei parcă-i 
iarmaroc în fiecare după-amiază... Se calcă şi se b? T 
oamenii ca să. Aibă numerele proaspete... 

— Sunt hotărât să-mi i-eâau îndeletnicirile... răspunse 
Adrian. Consider asta chiar ca o datorie. 

— Se-nţelege... Se-nţelege... 

Dragu, vechi tovarăş de redacţie, îl privea zâmbind, 
alungind din când în când cu palma nourii, de fum ai ţigării. 

— 'Te asigur, Adriene, îi zise el, că aici ai să petreci ceva 
mai bine decât în tranşee... Ştiţi ce lume e în Iaşi? Ştii cum 
se petrece? Eu m-am lăsat de poezie... M-am convins că 
acuma este altceva mai bun de făcut... 

Cu faţa lui slabă şi palidă rasă cu îngrijire, cu ochii mici 
pierduţi în fumul ţigării, Dragu avea un uşor aer 


batjocoritor. Adrian îl privi cu atenţie: 

— Tu vorbeşti aşa? Liricul incorigibil? ... 

— Eu, da, răspunse cu prefăcută răceală Dragu, Ai să te 
convingi cită dreptate am. Poezia este o îndeletnicire a 
vremurilor de linişte. Acuma laşu-i plin de femei şi de mese 
de cărţi de joc... 

— Se joacă? 

— Dar ce vrei să se facă? Cum să întrebuinţeze oamenii 
atâţia bani? căci se câştigă bani mulţi. Trebuie să-i zvârlă în 
petreceri; să-i deie în cărţi. Datoria noastră este să 
câştigăm... 

Adrian încerca să râdă, ca de-o glumă. 

— Nu râde, eu nu glumesc, îi zise serios - Dragu. 

Georgescu se amestecă, vesel: 

— Se-nţelege, nu glumeşte. Joacă întruna şi câştigă. - asta 
e interesant. Câştigă mult mai mult decât cu poeziile... Nu-i 
vorbă, cu poeziile nu câştigă nimic... Uite, aşa umblă în 
lume, cu guler tare şi manşete, ras cu îngrijire şi pudrat, şi 
şi-a compus un aer rece şi mefistofelic care face o impresie 
nemaipomenită... 

Râzând încet şi mulţămit, Dragu îşi răsturna capul pe 
spate, suflând fumul spre tavan. 

— A juca cărţi e o artăâncheie el: trebuie să cunoşti 
oamenii şi să le pătrunzi gradul şi sufletul. Însfârşit, din 
toate se vede că mi-am găsit cariera... 

Georgescu abătu sfatul spre preocupările serioase. 

— Vra să zică, Plopene, te hotărăşti să lucrezi eu noi. 

O să facem treabă bună. Facem inovaţii, inaugurăm 
cronicile... 

Cu dunga lui de umbră aplecată adine pe ochi, cu fătcile-i 
puternice albăstrite de barba nerasă, vorbea atent şi grav, 
schiţând planuri de viitor. Seriozitatea lui de muncitor 
îndărătnic cucerea pe Adrian. Şi se pomeni desfăşurmd cu 
căldură planurile lui mari, care-i arseseră ca lumini 
neadormite la căpătâi în cele din urmă nopţi Negreşit, în 
Sybaris trebuia să izbucnească glasul Adevărului. Oamenii 


curaţi trebuie să încerce a opri curentul de dâsoluţie. lpar 
Georgescu îl aproba necontenit: şi-i strânse mâna încălzit: 

— Sunt al tău, Plopene: sunt fericit că te revăd acelaşi... 
Atmosfera de aici înăbuşă... 

Dragu râdea: 

— Să mă lăsaţi în pace! Voi sunteţi nişte copii. Ce voiţi să 
faceţi? Să răsturnaţi lumea? Aţi uitat cenzura? Instituţia 
asta îşi are rostul ei în asemenea vremuri... Scriţi lucruri 
frumoase, dar lăsaţi oamenii să fie cum sunt... 

Adrian se înflăcăra. Nevoia de schimbare el o simţea în 
aer. Lumea veche începe să se clatine. La hotare s-a aprins 
revoluţia, ca o auroră a altor timpuri. 

— Lasă asta, îi zise zâmbind, răutăcios, Dragu; vino aici, în 
colţul acesta de fereastră, şi priveşte mişcarea străzii... Uite 
lumea care râde, uite toalete... Te fulgeră seânteierea 
juvaerurilor ş-a ochilor... Lumea asta trece ne- păsătoare. 
Se duce spre prăpastie dacă vreţi, dar trece nepăsătoare. 
Ce înseamnă pornirile voastre lirice? ... Lăsaţi-o să se 
prăpădească dacă voieşte, şi căutaţi-vă de treabă... 

— Uite, asta face de când suntem aici... vorbi râzând 

Georgescu. Joacă teatru! 

— Joc şi mă plimb pe Lăpuşneanu... răspunse grav Dragu. 
La revedere! Nu uitaţi să mă compătimiţi după ee voi ieşi 
de aici... 

C-un aer solemn îşi aşeză la o oglindă nodul de la cravată, 
şi ieşi cumpănindu-şi bastonaşul negru cu miner de argint. 

— S-a cam stricat şi joacă în. Adevăr teatru, vorbi 
Georgescu privind în. Urma lui; dar altfel e băiat bun... 

Deplin înţeles cu Georgescu asupra activităţii lui la gazetă, 
Adrian trecu pe lângă jucătorii de table şi ieşi în stradă. 
Însfârşit reintra în viaţă. Simţi în buzunarul măntălii cele 
câteva hârtii de bancă pe care i le strecurase în mână, 
aproape cu de-a sila, Corneliu, ca o temelie a raporturilor 
lor. - şi se gândi că din acest început trebuie numaidecât să 
cumpere o podoabă pentru Mary, Intră într-un magazin, 
unde zărise o vitrină largă cu lucruri de ocazie, şi alese o 


broşă mică de aur, cu trei rubinuri mărunte ca trei 
scânteuţe. Pe când negustorul, un bătrân miop, cu ochelari, 
o împacheta încet şi cu grijă. - ol privea la feţele tinere de 
femei aplecate asupra geamurilor cu pietre scumpe. 
Vorbeau, întrebau de preţuri, scoteau bani din gente 
minuscule, şi se agitau într-un miros aţâţător de parfumuri. 

După ce ieşi, băgă de samă că îneepea să ploaie. Un vânt 
repede şi neaşteptat îmbulzise din asfinţit noroi, ş-acuma 
trecea eu şuiei în lungul uliţii, semănând stropi. Trotuarele 
se goleau într-o mişcare înfrigurată, într-o adevărată fugă 
foşnitoare, şi automobilele treceau sunând neîntrerupt, 
parc-ar fi vestit un dezastru. 

Cu darul lui în. Buzunar, în locul hârtiâlor de bancă, 
Adrian mergea gânditor, pipăind cu vârfurâle degetelor 
pietrele fine. Văzduhul era răzvrătit şi mişca într-o curgere 
lină talazuri spumegate de nouri. Ploaia răpăia grăbit şi 
neregulat. 

Cum ieşea din strada Lăpuşneanu, prin zbaterea stropilor 
învăluiţi de vânt, zări deodată pe celălalt trotuar o umbră 
subţire, uşor încovoiată, care grăbea la vale. Când 
recunoscu bine pe Paul, se întoarse în loc, voind să-l strige; 
dar ploaia suna şi vântul îi sfârtica glasul. Îl lăsă să treacă; îl 
pierdu din vedere. Adrian stătu o clipă în cumpănă, apoi îşi 
ridică gulerul măntălii şi porni la deal, spre Copou. Ploaia 
trecea, şi de la asfinţit începea să curgă lumină roşietică 
prin zăbrele de nouri. Se alina şi vântul. 

Domolindu-şi mersul, Plopeanu se gândea la trecerea 
grăbită a lui Paul. Acuma îşi dădea mai bine samă: băiatul 
parcă ar fi urmărit pe cineva, aşa mergea de preocupat, 
fără nici cea mai mică atenţie în laturi. 

Cu această mirare, cu îndoială şi prepusuri, ajunse acasă. 
Găsi pe Mary pe terasa largă de piatră. Lumina apusului o 
înfăşură într-un văl auriu şi-i lucea în priviri ca-n două 
puncte de rouă. 

— Am rămas singură acasă, îi zise ea de sus, şi te 
aşteptam... 


El urcă treptele, şi-i sărută mâna întinsă. Cu mirare ea 
simţi între degete darul, îl întoarse la lumină şi-l cercetă 
atentă. Zise încet: 

— Ce frumuşel lucru! Astăzi eşti bun cu mine, Adrian... 

Alipindu-se cu fereală de el, ca să n-o atingă umezeala 
hainelor lui, încerca să-l sărute uşor, cu gura făcută plisc, şi 
nu-l ajungea. Adrian se plecă spre ea râzând şi-i primi 
sărutarea. 

— Ceilalţi unde sunt? întrebă el. 

— Mama şi Codinuţă s-au dus la teatru. Am rugat-o eu pe 
mama să iasă... Până astăzi nu s-a mişcat din cuib... 

— Atuncea Paul se ducea s-o ajute şi s-o întovărăşească. 

— Paul? Nu. Nu cred. 

— L-am întâlnit în capătul străzii Lăpuşneanu. Trecea 
grăbit şi preocupat. Atunci unde se ducea? ... 

Mary avu un zâmbet enigmatic, privind spre soare şi 
clipind. 

— Ce este, Mary? Ştii ceva? 

— Ştiu, răspunse ea, întorcând privirile. Nu înţelegi? 

El tăcu, cercând a desluşi ceva în privirea ei. 

— Ce este? O aventură? o femeie? 

Ea dădea din cap, râzând: 

— Poate să fie altceva? 

— Cum se poate? la vârstă lui? ... 

Văzându-l că se înegurează, ea deveni serioasă. 

— Bine, Mary, cum se face asta? Mama ştie? 

— Nu. 

— De ce nu ştie? 

— Pentru că nu i-a spus Paul. Eu am bănuit, am putut 
înţelege, dar nu cred că trebuia să vorbesc cu mama. 
Afacerea aceasta delicată e a lui, nu e a mea. Pe urmă eu 
nici n-am luat-o drept o catastrofă, cum pari a face tu. 
Băiatul are o mică aventură. Ei, şi? Pasiunile tinere curăţă. - 
ca focul... 

EI o asculta uimit. 


Cum vorbeşti tu, Mary? De unde scoţi tu asemenea 
precepte? ... Să lăsăm vorbele. Ce ştii tu? 

Simţind că în glasul lui străbate un uşor tremur de 
stăpânire, ea strânse buzele şi-şi întoarse iar privirile spre 
soare. 

— Ce ştii, Mary, despre legătura asta? ... 

Ea vedea că nu poate tăcea până la sfârşit şi trebuie să 
mintă. Răspunse liniştit: 

— 'Ţi-am răspuns o dată, Adrian, că am bănuit ş-am înţeles. 
Ce vrei să ştiu mai mult? Cred că e o legătură fără urmări. 
L-am observat o dată sau de două ori vorbind c-o femeie 
tânără, foarte inteligentă, şi bine de altfel. 

— O femeie măritată! 

Da, măritată; şi asta ţi se pare catastrofă? L-am observat 
privind-o lung ia teatru... 

— La teatru? ... O întrebă Adrian „c-o încercare de râs. 

O clipă tăcură amândoi, observându-se. Ea zise deodată 
încet, privindu-l ţintă: 

— Adrian, am sentimentul că. Trebuie să-ţi întind îndărăt, 
în vârful degetelor, darul tău... 

Şi cu buzele tremurând, c-un zâmbet de suferinţă, ea 
întinse spre el cele trei seânteuţe de rubin. 

Adăogi într-o înfiorare de suspin: 

— Iar se repetă ceasul întoarcerii taie... 

— Dar ne-am împăcat, IViary, şi m-ai iertat... strigă el, 
jmpingând mâna în care clipeau rubinele. 

— Cum pot să uit când mi-o aduci aminte? Mai sunt în 
mine şi alte amintiri pe care ie trezeşte mânia ta... Mă faci 
să sufăr, Adrian, şi mă răneşti... Asta nu se poate uita... 

Ei tăcu, biruit, c-o adâneă osteneală în priviri. O trase spre 
el ş-o strânse la piept, ca să nu-i vadă lacrimile. 

— Ce ai tu. Adrian? murmură ea oftind. Eşti nervos şi 
neliniştit... 

EI tăcea şi-şi” strângea buzele; suferea, ca şi cum o ghiară 
i-ar fi scrijelat inima. În cuvintele ei nu mai simţea suflarea 
pasionată de altădată. Y 


— Mary, zise el cu blândeţă, sărutându-i degetele în care 
ţinea juvaerul cel mărunt, Suntem copii. - şi ne chinuim 
unui pe altul... 

— Adrian, dar nu mă simt vinovată cu nimic, absolut cu 
NIMIC. 

— Da, Mary; să încercăm însă descurca afacerea de inimă 
a lui Paul. 

— Să încercăm, răspunse ea; dar te previn că trebuie să fii 
circumspect. Întâmpiarea aceasta 'l-a schimbat adine pe 
Paul. Eu am cercat să bat la poarta inimii lui, dar s-a 
zăvorit, a rămas închis şi neguros... 

Adrian sta gândâtor. 

— Atunci ce-i de făcut? 

Ea începu iar să zâmbească: 

— Să laşi lucrurile liniştite... Nu înţeleg de ce te-ai 
spăimântat aşaTina Vulcănescu e o femeie cuminte şi 
discretă... 

— Aşa o chiamă? 

— Da. E o femeie din lumea bună. Dacă vrei, poţi s: o 
cunoşti. Acum desigur e la ceaiul, doamnei Lazaridi. Paul s- 
a dus fără îndoială acolo. 

— Ai fost şi tu acolo? Cunoşti lumea aceea? 

— Am fost... răspunse ea cu sfială. Am făcut rău? ... 

Adrian tăcea. Cu mişcări delicate, ea-şi prindea la piept 
agrafa de aur, strecurându-şi din când în când spre ol 
privirea. Adrian tăcea şi simţea cum se prefiră prin ol 
picătură cu picătură otrava îndoielilor. Nu pasiunea 
neaşteptată a lui Paul îl zguduise. Ci. Îl chinuiau toate 
necunoscuturile mărunte pe care le bănuia în umbra oare 
creştea în, juru-i. Pe cărarea întortochiată pe care Intrase, 
simţea că trebuie să întrebuinţeze şi viclenie. 

Zise cu linişte, atrăgând pe Mary încet spre el: 

— Cred că avem vreme să ne coborâm acolo o jumătate de 
ceas. Vreau să-mi dau sama ce este. 

— Vrei să mergi la doamna Lazaridi? se miră ea. 

— Da. Nu se poate? 


— Ba se poate, cum nu? ... Aş fi vrut însă mai bine să stăm 
acasă... 

El stăruia; 

— Trebuie să mă duc, Mary, numaidecât... 

Ea se supuse; 

— Bine, dacă zici tu. - să-mi pun pălăria (tm). 

În casă; pe emd îşi aşeza pălăria, îl privi deodată x?” zind 
prin oglindă. Se întoarse şi-i puse mina pe umeri, aţintmdu- 
l. 

M 

— Adrian, tu nu mă poţi înşela. Ai bănuieli! 

— El protesta, uimit. 

— Cu toate acestea, urmă ea mişcată, mă cunoşti aşa de 
bine... De ce nu eşti tu bun, cum erai odată! ... îl mângâia 
alipindu-se de el, desmierdătoare. Apoi se îndreptă, îşi 
potrivi cu luare-aminte pălăria; Adrian o ajută să-şi puie 
mantila; şideşiră. 

X 

Când. Suiră la doamna Lazaridi, găsiră „ceaiul 
dansant”foarte însufleţit, sub toate luminile aprinse. Mary 
duse pe Adrian de-a dreptul la stăpâna casei, cătră 
samovarul monumental. Doamna Lucreția Lazaridi fu 
nespus de surprinsă de sosirea Maryi: 

— Ce te-ai făcut, drăguţa mea? Nu te-am văzut de-un 
secol... v 

Apoi, când Mary îi prezintă pe soţul ei, doamna Lucreția 
Lazaridi păru a simţi o deosebită plăcere: 

— Domnu Adrian Plopeanu? ... A, noi vă cunoaştem, 
domnule Plopeanu, din auzite. Oricât de rar a fost pe-aici 
prietina noastră Mary, dar am găsit vreme să vorbim do-uă 
cuvinte despre dumneata... E foarte amabil din partea 
dumnitale că vii să ne vezi... Ne silim şi noi, pe cât putem, 
să îndulcim ceasurile grozave ale războiului... 

Fără să-şi deie samă de ce, Adrian încercă! o simţite de 
linişte la glasul cumpănit şi melodios al doamnei Lazaridi. 
Pe lângă asta, atmosfera aceea încărcată de miresme, 


siluetele străine de femei şi bărbaţi într-un amestec liber şi 
prietinesc, murmurul de glasuri, strălucirile ochilor şi 
zâmbetelor parcă ar fi deşteptat în sufletul iui' un fior 
prelung. Setea înfrigurată de viaţă care-l străbătuse în 
prima dimineaţă de primăvară... Când se elibera de 
somnolenţa neguroasă a frontului, parcă s-ar fi răzvrătit iar 
în simţurile lui. Mary era lângă el, liniştită, rezemată 
cuminte de braţul lui. O simţea că-i a lui, pentru că avea în 
el o putere egală cu dorinţele-i nemărginite. Ca şi cum ar fi 
fost chemate de aceste puteri şi dorinţi nemărginite şi 
nedesluşite, un cvartet de coarde începu a suna, şi-n salon 
se făcu tăcere. Violoncel, cu accent de durere umană, viori 
limpezi şi cristaline strecurau în simţuri şi-n inimi straniile 
acorduri ale unei bucăţi de Grieg. În ce prăpastie a morţii ş- 
a mizeriei trăise, cât de întinată fusese sărmana-i inimă, 
parcă abia acum îşi dădea sama! 

Când muzica se stânse, Mary îi strânse uşor braţul. Auzi în 
juru-i suspine de femei. Şi se simţi şi el înduioşat. 

Doamna Lazaridi îi pofti spre odaia jucătorilor. Poate 
domnul. Plopeanu vrea să privească. E foarte interesant. 
Poate vrea să ponteze, dacă-i jucător. 

— Nu l-am văzut niciodată jucând... zise Mary. 

Adrian înceou a râde. 

— Ştiu, zise doamna Lazaridi. Pe front se joacă mult. Se 
pare că e o nevoie a nervilor... 

Observaţia i se păru dreaptă lui Plopeanu. 

Pe când se strecurau printre grupe, Mary află de la 
doamna Lazaridi că Tina Vulcănescu e puţin suferindă: „n-a 
venit astăzi”-. Adrian nu observa nimic deosebit, nici o 
intenţie în privirea şi glasul celor două femei. 

Când intrară în odaia de joc, Plopeanu avu chiar lângă 
întâia masă o surprindere plăcută. Văzu pe colonelul Algiu. 
Fuma grav, în picioare, cu mânile la spate, privind distrat la 
jucători. Din când în când făcea câte o observaţie şi râdea, 
descoperindu-şi dinţii laţi, de un alb strălucitor sub mustaţa 
brună şi rotunzită. Văzând pe Plopeanu şi pe Mary, zvârli 


ţigara şi veni politicos spre ei, în haina-i elegantă strânsă pe 
trup, însă fără aur. - cu trese simple la umăr. Mary îi 
observă deodată butonii de manşete, cu diamante 
orbitoare. 

— Adrian îl prezintă, adăogind că Algiu era şeful lui direct 
la Cartier. Colonelul se înclină ceremonios, sărutând 
mânuţa întinsă. Cu toată. Recomandaţia specială a lui 
Adrian, Mary, răspunse destul de rece, c-un zâmbet abia 
schiţat. 

Plopeanu simţi nevoia să intervie iarăşi: 

— Pot să-ţi mai spun, Mary, că domnul colonel Algiu nste 
un admirator pasionat al lui Chateaubriand. Recitează 
pasagii întregi pe dinafară, ca pe nişte poezii. 

— Asta nu-i nimic, doamnă adăogi Algiu, dar am opera lui 
Chateaubriand în ediţia princeps, legată într-un. Foarte 
frumos marochin violet... Asta într-adevăr e mai rar... Altfel 
n-am o admiraţie exclusivă numai pentru acest sonor şi 
armonios stilist, ca să zic aşa. Pot spune că literatura bună 
îmi place mai mult chiar decât vinul. Doamnă, îmi daţi voie 
s-aprind o ţigară? 

— Nu, domnule colonel, răspunse Mary. Prefer să te-au-d 
vorbind despre o carte frumoasă. 

Adrian fu încântat de acest răspuns spiritual, ca şi 
colonelul Algiu. Râzând, trecură printre mese, apoi se. 
Întoarseră iar în salon, ca să primească din mânile inelate 
ale doamnei Lazaridi câte-o ceaşcă, de ceai parfumat. 

XI 

Cu cât zilele primăverii creşteau, cu atât viaţa lui Adrian 
Plopeanu devenea mai plină şi mai înfrigurată. 

Dimineaţa, lucra la Cartier. După amiază se statornicea 
într-un colţ de redacţie, la. Straja, şi umplea foi albe, încet 
una după alta, cu slova-i ascuţită şi îndrăzneață. Când 
isprăvea, răsufla uşurat, se răsturna în scaun, şi-şi aprindea 
o ţigară. Atunci se aşeza în faţa lui, cu dunga posomorită a 
sprâncenelor, Corneliu Georgescu şi puneau la cale gazeta 
de a doua zi. Inventau câte-o lovitură de senzaţie, ori un 


mărunt şiretlic la adresa cenzurii. Plopeanu se arăta foarte 
meşter în lupta aceasta cu ochiul nemilostiv şi bănuitor al 
cenzorilor, îşi îmbrăca pasagiik* primejdioase într-o dantelă 
de fineţi şi subiînţelesuri, şi ie dădea drumul ca unor mici 
fiinţi cochete, care au destulă viclenie ca să se apere 
singure. De şi cenzura trebuia să fie numai o armă de 
război, cum era firesc, încerca să-şi întindă negrele ei 
tentacule asupra tuturor manifestărilor de viaţă, apărând şi 
ceea ce se chema ordinea, demnitatea statului ş-a naţiunii, 
şi alte ciudate lucruri îmbrăcate în cuvinte nedumerite. Tot 
ce ieşea în presă asupra acelor zile nesigure şi triste, morţii 
nevinovaţi, crmcenele nedreptăţi, jaful, specula neînfrânată 
a acelora pe care Adrian îi numea „hienele războiului”, totul 
trebuia puternic supraveghiat, pentru a nu descoperi fără 
minte şi fără măsură, at.it prietinilor cât şi duşmanilor, 
rănile acestei zbuciumate generaţii. În general gazetele 
înțelegeau să se acomodeze împrejurărilor, şi tipăreau 
coloane monotone, pline de aceleaşi şi aceleaşi locuri 
comune, cu ştirile telegrafice ale lumii, îngrijit scurtate de 
mai înainte de aceeaşi cenzură. În articolele lui Adrian 
începu să se strecoare deodată ca o privire atentă şi 
ascuţită, sondând adâncurile necurate ale mlaştinei 
omeneşti... Ca şi cum aceste articole ar fi răspuns 
aspirațiilor de dreptate şi de mai bine a mulțimilor, tirajul 
Străjei, în nişte vechi şi uzate maşini plane, începu să fie 
neîndestulător. Plopeanu pe gândea la o a doua gazetă, de 
dimineaţă. - şi Corneliu sconta de mai nainte câştiguri 
sigure. 

După ce ieşea de la redacţie. Plopeanu îşi luase obiceiul să 
se abată, pentru două ori trei ceasuri, pe la doamna 
Lazaridi. Mesele' de cărţi erau acolo întinse în fiecare zi. 
Jocul, într-un colţ, la o măsuţă, cu paharul de ceai alături. Îi 
aducea un fel de adormire a celorlalte preocupări mai aspre 
ale vieţii. Simţirea aceasta dev smulgere din actualitate o 
încercase încă pe front. Numai aşa putea alunga opresiunea 
ceasurilor de aşteptare neagră,. Râzând, îi plăcea să se 


compare cu pescarul carea aruncat undiţa, atent la 
mişcarea plutei, redus la o sensaţie simplă, cu inima 
desăvârşit ieşită din încleştările vieţii. Încă de la întâia lui 
păşire în casa doamnei Lazaridi, alături de Mary, mesele de 
joc îl atrăseseră. Acuma se-ntorcea la ele ca la nişte locuri 
prietineşti. 

Găsea aici, aproape zilnic, pe Algiu. De multe ori se 
întâlnea şi cu doctorul Baciu. Părea nelipsit de-acolo şi 
cuconu Vasilică Guşilă. - de şi juca puţin şi foarte strâns. 

Pe la opt ceasuri se-ntorcea acasă. Era trudit de munca şi 
zbaterile zilei, însă era bine dispus, şi totdeauna Codinuţă, 
căţărându-se ca să i se aşeze în braţe, îl cotrobăia prin 
buzunare, ca să găsească jucării şi bomboane. Mary 
încercase de două ori să facă observări asupra ceasului 
târziu al întoarceri lui acasă, el însă o mângăia râzând pe 
obrăjeii bozumflaţi. - şi se scuza mai mult cătră cucoana 
Leonora: 

— Lăsaţi aşa; e o plăcere a mea; simt nevoie să mă distrez 
câteva ceasuri... 

Cucoana Leonora ofta. Ea era mulţămită şi cu asta, numai 
să-şi ştie copiii lângă dânsa. 

Într-un rând, se afla la masa de sară şi unchiul Ciumara. 
— Am auzit că se petrece bine la madame Lazaridi... zise 
el lui Adrian. Se adună acolo lume multă, de şi puţintel cam 

despărechiată. 

— E ceea ce se chiamă astăzi „lumea bună”, răspunse 
Mary râzând. 

— Adevărat, urmă Ciumara, ceea ce se chiamă astăzi 
lumea bună. Trebuie să umbli ca Diogene, cu fânarul, ca să 
poţi găsi un suflet curat, şi nici atuncea nu eşti sigur. Totu-i 
murdărit. Adrian are dreptate să împungă şi să taie în 
lumea aceasta... 

Adrian îşi turnă un păhărel de vin şi se întoarse spre 
unchiul său: 

— La doamna Lazaridi, vorbi el, se adună mai mult oameni 
care petrec, nu care fac rău... 


— Aşa? Se poate. Sunt sigur că ei cei dintâi sunt încântați 
de articolele tale, nu-i aşa? Dar crezi că este cineva. - eu 
vorbesc de cei care fac rău. - crezi că este cineva dintre 
aceştia care să nu-ţi deie dreptate? Aşa încât toată lumea e 
încântată şi fermecată. 

— Ce vrei să spui, moşule? întrebă Adrian. 

— Nimic, decât că totul e zădărnicie în ziua de azi. Noi ne- 
am trăit viaţa; ne-am învechit în rele. Poate după ce ne-om 
cufunda. - vor ieşi la soare alte inimi tinere şi curate, în 
care dezastrul va fi sunat ca un glas al lui Dumnezeu... 

— Urmează că nod, cei buni, nu trebuie să ne facem 
datoria? 

— Ba să ne-o facem, răspunse Ciumara. De pildă, eu mă 
duc şi joc regulat la club... 

Mary aruncă o privire iute de râs spre Adrian. 

— Şi ştii ce mai fac? urmă Ciumara. Mă duc şi eu. Uneori 
în societatea bună ca s-aud o discuţie interesantă. Alaltăieri 
o cuconiţă lăuda fineţa unui anume articol din Straja: 
„Despre parfumuri...” Foarte frumos articol, în adevăr. 
Când i-am spus că-i scris de-un nepot al meu, m-a felicitat şi 
era să-mi cadă în braţe, de recunoştinţă. Apoi am trecut la 
îndeletnicirile obişnuite ale serii. Erau acolo cuconiţe tinere 
şi delicate, Unele poate caută prea mult cunoştinţa băieţilor 
de optsprezece ani, care se vede că sunt mai puţin dificili. — 
dar pe mine asta aproape nu mă mai interesează... (Paul 
ridică din colţul lui fruntea şi privi ţintă la Ciumara.) Am 
trecut, zic. La îndeletnicirile obişnuite ale serii. 

— Ce îndeletniciri? întrebă cu interes Adrian. 

— A, foarte interesante. Se fac şezători; se spun istorioare 
şi anecdote. Heptameronul Margaretei de Navara şi 
novelele ilustrului ei înaintaş sunt nişte nevinovate copilării. 
Acolo se servesc mâncări cu mult mai pipărate. Toată lumea 
e bine dispusă, aş putea zice inocentă, cântând la unison. 

— E boala de nervi a epocilor tulburi... zise Adrian, ca 
ochii aţintiţi, şi înfricoşaţi parcă. 


Cucoana Leonora privi în juru-i, parc-ar fi căutat ceva. 
Apoi, chemând cu voce dulce pe Codinuţă, îl mângâie pe 
frunte, îl luă de mână şi-l trecu încet în odaia de alături. 

— Aţi văzut cum îl apără? vorbi mişcat Adrian. Biata 
mamă! Ei i-i groază numai s-audă asemenea lucruri. Era cu 
ochii în lacrimi. 

Paul ridică iar fruntea, ca şi cum deodată s-ar fi hotărât să 
întrebe ceva. Apoi se răzgândi şi rămase cu ochii asupra lui 
Ciumara. 

Mary îl pândea. Îl întrebă repede: 

— Ce vroiai să spui, dragă Paul? 

— Nimic, răspunse tânărul. 

Mary începu a râde. Adri an privi la Paul, apoi la dânsa. 
Simţi în ochii ei mari ceva din gândul care-o străbătuse. 

După ce Mihai Ciumara plecă la clubul lui, Mary privi pe 
furiş spre cei doi fraţi şi trecu şi ea în odaia dealături, 
îngânmd încet o frântură de cântec. Adrian aştepta ieşirea 
aceasta. Împingând de dinainte-i farfuriile şi ceaşca de 
cafea, întinse o mână şi apucă de braţ pe Paul, trăgându-l 
spre el. Îi zise cu bunătate: 

— Titelule, tu n-ai a-mi spune nimic? Te văd schimbat de 
câtăva vreme. 

— 'Ţi se pare, bie, n-am nimic, răspunse mezinul. 

— Crezi, tu că mă poţi înşela? Chiar mai nainte ai făcut o 
mişcare, ai vrut să întrebi ceva pe Ciumara. Ce vroiai să-l 
întrebi? 

Paul clătina cu îndărătnicie din cap, fără a privi pe Adrian: 

— Nu vroiam să-l întreb nimic. 

— Vrei tu, Litelule, să-ţi spun eu ce voiai să-l întrebi? urmă 
Adrian, zâmbind cu bunătate. 

Mezinul ridică din umeri. 

— Paul, îi zise Plopeanu serios, apropiindu-se cu scaunul 
de el. Inima ta s-a înstrăinat în adevăr toată? Nouă nu ne-ai 
mai lăsat nimic? ... 

Tânărultăcea. 

— De ce taci? Ştiu cine-i. Mi-aspus Mary. 


Paul avu o tresărire ş-o mişcare spre frate-său, Adrianii 
cuprinse mâna. 

— Titelule, e o femeie mai în vârstă decât tine... 

— IVTi-i dragă... răspunse încet Paul cu voce ostenită. 

— Da, ţi-i dragă, înţeleg. E o pasiune, însă; care trebuie să 
treacă. Îndărătul ei nu-i nimic... 

— La asta „bie, nu m-am gândit niciodată, răspunse 

Paul, c-un suspin. 

— Eşti tânăr, Paul, e întâia ta nebunie O să te deştepţi. Ai şi 
început a te deştepta, căci ai bănuieli. 

— Ce bănuieli? 

— Ai privit cu duşmănie La Ciumara când vorbea despre 
societatea aceeea „nevinovată” în care se spun anecdote 
picante. A aflat ceva Ciumara? A făcut aluzie la doamna 
Vulcănescu? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii, se-nţelege. Dar temi întrebat dacă n-a fost şi ea 
acolo... 

Privirea de duşmănie care trecuse prin ochii lui Paul, în 
faţa lui Ciumara, se aprinse iar o clipă. Adrian aţintea faţa 
aceea prelungă, cu cearcăne cafenii în jurul ochilor, şi avu, 
înfricoşat, o strângere de inimă. Îl simţi pe Paul străin lângă 
el. Ş-avu. Ea-ntr-o fulgerare, şi înţelegerea înstrăinării lui 
proprii de mama lui şi de tot ce lăsase Dimitrie Plopeanu în 
căminul lor vechi. Zidul pe care cel mort îl ridicase 
împotriva lumii căzuse. Un vânt iute aducea glasurile 
pătimaşe ale mulţimii şi miresmele neliniştitoare ale unei 
vieţi nouă. Gândul acesta de o clipă fu întovărăşit de 
hotărârea de a-şi conteni vizitele la doamna Lazaridi. Ar fi 
vremea, gândea el privind înduioşat la Paul. În după-amiaza 
aceea pierduse la cărţi aproape tot ce avea la el. Asta 
parcă-l micşura în propriii lui ochi, şi faţă de Mary. 

— Titelule, vorbi el, strângând mâna mezinului, ar trebui 
să ne-ntoarcem lângă ai noştri... 

Paul nu răspunse nici de data asta. Plivea cu îndărătnicie 
în negura dinainte-i. 


XII 

A doua zi, la redacţie, Adrian îşi fuma ţigara după ce 
umpluse de litere cea din urmă foaie albă de hârtie. 

— Şi privea, pe fereastra deschisă, la mişcarea depărtată a 
străzii. De şi nu se întorsese de pe front fumător pasionat, 
totuşi, acuma, după ce-şi împlinea munca zilei, simţea o 
adevărată plăcere să se-nvăluie în fumul albăstriu al unei 
ţigări bune. Era singur. În colţul de dincolo, la cealaltă 
fereastră, nu mai suna ţăcăneala monotonă şi plictisitoare a 
zarurilor. În lustrul cutiilor închise lucea soarele. Un fluture 
roşu intră o clipă pe fereastră, apoi ieşi tremurând şi 
jucând, atârnat parcă în capătul unui fir de aur.- 

Plopeanu se bucura de singurătatea lui şi pentru că 
aştepta pe cineva? 

— Era ora cinci; peste jumătate de ceas trebuia să fie la 
madame Lazaridi. Mary avea să vie şi ea, căci era zi de 
sâmbătă. Astăzi, gândea el, are să încerce o lovitură... 
Acesta-i visul jucătorilor. Jucând strâns însă, în marginile 
probabilităților, dacă are noroc, poate câştigă dintrodată tot 
ce-a pierdut, şi se opreşte. Mary tace de câtăva vreme. - 
daiel vede bine că ea îi simţea totdeauna pierderile. De 
altfel, în zilele de pierderi, era mai nervos, mai obosit, oricât 
încerca să nu pară. 

Nevoie să joace n-avea, căci câştigă îndestul. La urma 
urmei ar putea să joace cumpănit, ca să-şi treacă vremea, 
aşa cum se hotărâse de la început. Firea lui impulsivă şi 
pasionată îl împingea însă totdeauna să treacă graniţile. 
Fiecare pierdere o socotea ca o provocare şi ca o aţâţare, şi 
se învierşuna, visând o biruinţă fantastică. 

Uşa se deschise cu fereală. Domnu Vasilică Gugşilă intră 
prietinos şi zâmbitor, descoperindu-se repede. 

— Eşti singur, domnule Plopeanu? întrebă el. Mai bine aşa. 
O să putem vorbi mai liniştii. 

Se apropie, strânse mâna lui Adrian şi se aşeză pe scaun, 
în faţa lui. 


— Aici e articolul? vorbi el iar, observând foile scrise. 
Frumos lucru să scrii aşa, cu uşurinţă, şi să vorbească 
lumea despre tine... Eu am avut totdeauna dorinţa asta, să 
fiu un scriitor, ori un artist. Dar se vede că toate nu se pot... 

Cuconu Vasilică oftă. Plopeanu-i zise: 

— Domnule Gugşilă, eşti şi dumneata artist în felul 
dumnitale... 

Guşilă îl privi cu luare-aminte, apoi se hotări să tuşească 
încet, ca să nu răspundă. Adrian îşi aprinse a doua ţigară. 
Vorbi, încercând să pară nepăsător: 

— Vra să zică, domnule Guşilă, te-ai hotărât să încheiem 
mica noastră afacere. 

Cuconu Vasilică lăsă să bată de câteva 'ori inima lui 
Plopeanu, privind gânditor înspre foile adunate în colţul 
mesei. Răspunse domol: 

— Pe prietini, cucoane Adrian, eu îi servesc totdeauna. S-a 
mai întâmplat să fiu lângă dumneata, când ai avut nevoie. E 
adevărat că de data asta e vorba de o sumă mare, pe care 
eu n-o am întreagă. Dar ştii dumneata că este o vorbă: Bate 
şi ţi se va deschide... Am bătut, cucoane Adrian, şi mi s-a 
deschis cu doisprezece la sută. 

— Asta n-are importanţă, răspunse Adrian. 

— Ba are, cucoane Adrian, pentru că te voi face să bagi de 
samă că cu asemenea procent nimeni nu găseşte bani în 
ziua de azi. Însfârşit, vorba dumnitale, asta n-are 
importanţă. Trebuie numai - aşa-i că n-ai să te su peri? te 
rog foarte mult să nu te superi, cucoane Adrian. - trebuie 
numai să facem o mică formă mâni, ia tribunal... Pentru 
sumele primite, dumneata garantezi eu. Partea dumnitale 
din moştenirea răposatului Dimitrie Plopeanu. Aşa este? 

— Aşa este, întâmpină cu voce înăbuşită Plopeanu: pot însă 
să mă eliberez aricind. 

— Natural, omul meu n-are decât interesul dobânzilor. 
Atuinevmini isprăvim afacerea. 

— Cum mâni? întrerupse cu vioiciune Plopeanu. Ieri te-am 
rugat cu insistenţă, domnule Gugşilă, să faci tot posibilul să 


am astăzi banii. Am eu o credinţă. - absurdă poate. - dar ce 
pot face? Astăzi îmi trebuie: 

— Chiar astăzi? se miră domnu Guşilă, încreţindu-şi 
fruntea şi râzând. Dumneata eşti un om furtunos, cucoane 
Adrian... De ce te grăbeşti aşa? Să dea Dumnezeu să mă- 
nşel. - dar aş putea să-ţi spun că-i pierzi, dacă joci; S-atunci 
e mai bine. S-amânăm pe mâni... 

— Domnule Guşilă, răspunse. Nerăbdător Plopeanu; am să 
joc. Dar n-am să pierd. 

— Ce om curios! Pe onoarea mea, eşti un om foarte curios! 
răspunse cuconu Vasilică, trăgând din servietă o foaie de 
hârtâfe timbrată. Fă, te rog cucoane Adrian, o chitanţă 
provizorie. Aşa. Pune mata acolo opt mii de lei... sau zece 
Mii... 

— Zece mii. Hotări Adrian. 

— Pune mata zece mii. Adică trei ai primit - şi şapte mai 
rămâne să primeşti acuma De-aici trebuie să scoatem, 
cucoane Adrian, şi dobânda pe trei luni. Facem” înscrisul pe 
trei luni, nu-i aşa? Poftim socoteala, pe foiţa aceasta 
deosebită. Poftim şi banii. Fii bun mata şi numără. Şi să nu 
crezi, cucoane Adrian, că ai mata un alt prietin mai devotat 
decât mine... De aceea, să-mi îngădui să-ţi spun prietineşte 
ceva.”. Ai numărat? 

— Da, Mulţam esc. 

— Atunci să-mi îngădui să-ţi spun prietineşte ceva... 

— Mă rog. - de ce-i vorba? .... 

C-un zâmbet liniştit, cuconu Vasilică Guşilă aşteptă până 
ce Adrian îşi rândui banii, şi strânse portofoliul. Atunci făcu 
o mişcare: 

— Cucoane Adrian, zise el cu voce scăzută, apropimdu-se 
cu scaunul de Plopeanu; mă vezi puţintel încurcat Cum. Să 
spun? Aş voi să-ţi atrag luarea-aminte asupra unui lucru... 
Eu umblu prin lumea asta, privind şi cercetând. Sunt un om 
curios. Am spus asta o dată şi lui domnu Paul, la madam 
Lazaridi. Mă uit şi observ, şi închid în sufletul, meu... îmi 


permiţi, cucoane Adrian, să te întreb dacă ai observat şi 
dumneata ceva? 

— Nu-nţeleg, domnule Gugşilă. 

— Dacă ai observat ceva care priveşte familia dumnitale... 
Şi dumneata eşti În fiecare sâmbătă Ja 'doamna Lazaridi. 

— Vrei să vorbeşti de Paul? întrebă, rece, Plopeanu. 
Domnule Guşilă, e o mică afacere „are priveşte pe 
îratenieu. De ce să ne amestecăm noi? Dacă vrei, e o 
copilărie. Să alunecăm asupra ei şi s-o scuzăm. Va trece cu 
Ciorile primăverii... 

— Aşa? tare bine, foarte bine... răspunse cuconu Vasilică 
vesel. 

Îşi strânse încet hârtiile privind, furiş spre Plopeanu. Voia 
parcă să reînceapă vorba. Apoi se hotări să tacă. Zâmbind. 
Ciudat, strânse mâna lui. Plopeanu şi se strecură pe uşă. 

În urma lui, Adrian rămase un, răstimp visând în bălaia 
piezişă a soarelui, cu ochii aţintiţi în mişcarea de furnicar 
din colţul de stradă pe care-l vedea între ziduri albe. 
Hotărât apoi să lovească o dată, cu îndrăzneală, în poarta 
norocului. - se ridică şi ieşi cu grabă. 

Sui în fugă treptele la madam Lazaridi, intră în salon şi 
trecu de-a dreptul spre colţul cunoscut, ca să-şi facă datoria 
de politeţă cătră gazdă. Întorcându-se spre odaia 
jucătorilor, printre figurile nedesluşite ale mosafirilor zări 
pe Mary. Îi zâmbea şi parcă-l întreba ceva cu ochii ei mari. 

— Am venit târziu? vorbi el, strecurându-se lângă ea. Nu-i 
nimic. O să stăm puţin... 

— Da? Ce bine! Dar nu vezi pe domnul colonel Algiu? îmi 
vorbea despre cărţile dumnisale... 

Adrian se scuză. Era grăbit şi nu observase. De altfel în 
colţul salonului începea să fie umbră. Colonelul râdea, 
înfăţişându-i tabacherea deschisă. 

Când făcu o mişcare să treacă în odaia jucătorilor, Mary îl 
mustră uşurel: 

— Adrian, iar nu eşti cuminte? 


— Mă întorc îndată, vorbi el, cu inima bătând. Domnule 
colonel, nu mergi şi dumneata? 

— Vin şi eu îndată, răspunse Algiu. 

La masa din fund, lângă fereastra largă, era o 
îngrămădeală de capete atente. Plopeanu nu căuta să le 
desluşească. Îi bătea sângele în tâmple. Se apropie încet de 
grup, îşi împinse un scaun, se aşeză şi aprinse ţigara, 
începu să urmărească jocul. Şi se linişti. Se dădea o şuetă 
ăe ecarte. Bancherul, om bărbos şi lat în spate, stătea lăsat 
înainte în scaun, cu ceafa rezemată în spătar şi eu barba 
neagră revărsată pe jiletcă. La observaţiile din juru-i, 
întorcea în sus ochii mari şi bulbucaţi, descoperindu-le 
albuşul, şi ofta zugrumat, ca-ntr-o disperare de moarte. 

— Mai este loc şi pentru mine, domnule Balaban? întrebă 
liniştit Adrian. 

— De ce nu? Poftim... 

Dădu cărţile unui domn mititel şi nervos din faţa lui. Îpox 
întoarse riga de cupă şi-şi desfăşură jocul. Sub pumnul osos 
al lui domnu Balaban, atalele căzură una după alta. Adrian 
pierdu... 

— Cine mai pofteşte în faţa bancherului? întrebă domnul 
Balaban privind furios în juru-i. 

În locul omului slăbuţ şi nervos, trecu doctorul Baciu, 
Peste capetele jucătorilor strânse mâna lui Adrian, 
zârnbindu-i prietinos, şi scaunul gemu când se lăsă în el. 

— E o luptă de uriaşi... zise cineva. Şi lumea din jurul 
mesei începu a râde. 

Domnul Balaban număra cu dispreţ hârtiile de bancă 
aruncate înainte-i. Apoi împărţi cărţile. Doctorul Baciu făcu 
două puncte şi trase lângă el două jetoane roşii. Jocul urmă. 
- pândit de ochi înfriguraţi şi tulburi. Doctorul Baciu mai 
adună la dreapta lui două jetoane. Apoi domnul Balaban, 
unul după altul, făcu cele cinci puncte şi trase c-un gest 
simplu hârtiile spre el. 

Adrian pierdea iar. Asta însă nu-l tulbura. El urmărea 
altceva. Şi nu-şi socotea încă venit ceasul. Simţea în ziua 


aceea în el încrederea, absurdă şi stupidă, însă oarbă şi 
fericită ca nebunia. Stătu liniştit până ce domnul Balaban, 
c-un geamăt, se ridică din. Locul lui. Atunci se înălţă privind 
în juru-i. La o invitaţie vagă a doctorului Baciu, se aşeză el 
în loculbancherului şi trase încet din portofoliu teancul de 
bancnote, rânduindu-le înainte-i, cu grijă. 

— Domnilor, zise el rece, însă cu inima bătând uşor 5 ceea 
ce este aici poate fi al dumneavoastră. Putem desface un 
pachet nou de cărţi, şi vă rog, puneţi cât vă lasă inima... 

Cele dintâi mize căzură ca totdeauna mai mult pentru 
încercare. Adrian pierdu. 

— Pierdu ş-a doua oară, ş-a treia oară. Pe urmă începu să 
câştige. În jocul acela de hazard şi de probabilităţi, cei din 
juru-i îşi făceau socotelile * lor. După al patrulea câştig al 
bancherului, mizele se îndoiră; al cincilea joc în folosul 
băncii e un lucru destul de rar. Plopeanu câştigă însă ş-a 
cincea oară. La dreapta lui hârtiile de bancă se adunau clit. 

Doctorul Baciu îl privea ţintă, stăruitor, Adrian îi răspunse 
prinţr-un zâmbet; 

— Mai am de bătut de două ori... zile el cu linişte în jurul 
mesei, ponţii se grăbiră. Mizele sporeau în proporţia 
pierderilor. 

Adrian câştigă senin a şasea oară. Bătu ş-a şaptea oară; şi 
se ridică de la locul lui cu genunchii tremurând şi cu 
privirea tulbure. Gura i se strâmbă uşor într-un zâmbet. Îşi 
vâra banii în buzunar. Încercând să-şi stăpânească tremurul 
degetelor. 

Fără a vedea pe nimeni, trecu 4n salon. Doamna Lazaridi îi 
ieşi înainte purtând delicat în vârful degetelor o ceaşcă 
mică de porțelan japonez. El o primi în neştire Sorbi de 
câteva ori din ceaiul călduţ şi răsuflă adânc. 

Gazda veni iar lângă el, întrebându-l cu glas dulce 

— Domnul Plopeanu doreşte poate ş-un pâăhărel de rom? 


Sorbind licoarea ca-ntr-un fir subţire de flacără. Adrian 
simţi că-şi vine deplin în fire şi-şi pipăi buzunările. Zări o 


clipă pe Mary. Ştia că-l aşteaptă. Are să-i facă o plăcută 
surpriză. Nu-i nici un rău dacă-şi sporeşte, la întâmplare, 
câştigul. Cu mână în buzunar, strângând biletele, şi cu ochii 
strălucitori. Adrian trecu iarăşi hotărât în odaia jucătorilor. 

Când ieşi, avea un zâmbet de stânjenire, de nedumerire, 
şi-şi pipăia fruntea asudată. Îşi căuta batista şi nu înţelegea 
ce-l întreabă Mary. 

— Ce ai, Adrian? Ai pierdut? 

EI îşi aţinti ochii asupra ei, nehotărât. 

— Ai pierdut? 

El răspunse încet şi obosit: 

— Nu. Am dat din câştig... Cred că nu trebuia să mai joc... 
Mary tăcea. Coborâră în stradă. Urcară apoi la deal —-pe 
sub teii îmbobociţi, prin sara răcoroasă de martie. În cerul 
violet ardeau fiori de lumină. Prin liniştea văzduhului, peste 

acoperişurile negre, peste turnuri, începură a suna, din 
clopotniţele vechi, clopotele de denie. Treindu-se parcă 
unele pe altele, tresăreau când într-un loc, când în altul, cu 
tonuri felurite şi armonioase. 

Încremenit în visul lui, Adrian nu le auzi decât când Mary îi 
lăsă braţul. Umblau acuma tăcuţi şi stingheri pe uliţa 
tăcută, spre cuibul răposaţilor Slătineni. Întunericul avea 
ceva viu parcă, vibrând necontenit şi muzical. Şi ca o 
mireasmă fină, amintirea deştepta în sufletele lor întristate 
serile de primăvară ale copilăriei. 

XIII 

Când şi cum a izbucnit catastrofa? între pestriţa şi leneşa 
stradă Lăpuşneanu şi teatru, între redacţie şi mesele de joc 
ale doamnei Lazaridi, între convoiurile de morţi şi spitalele 
de răniţi, subt ameninţarea cenuşie şi neclintită a 
războiului, lumea din noul Iaşi îşi purta înainte, 
nepăsătoare, jocul ei de fantoşe. Pentru Adrian cercul 
acesta larg * se reducea tot mai mult la sensaţia simplă a 
pescarului care stă cu ochii neclintiţi la pluta undiţii. Jocul 
de cărţi îl aţâţa şi-l îni. Irita tot mai mult. În acelaşi timp 
articolele lui dobândeau o ascuţime ş-o violenţă tot mai 


sporită. Mai ales îmbogăţiţii războiului, pe care el îi simţea 
necontenit în preajmă-i îi umpleau sufletul de furtună. Pe 
aceştia ar vrut să-i dărâme cu una din acele lovituri ale 
norocului a căror credinţă învia necontenit în sufletul lui. 

În una din aceste zile ale primăverii, îndată după 
sărbătorile Paştilor, la începutul lui april, doctorul Baciu 
intră cu pas leneş în salonul doamnei L.azaridi. Ferestrele 
erau deschise, lăsând să intre aerul cald al amurgului. 
Lumea adunată avea ceva nehotărât în priviri şi-n gesturi, o 
încetineală, o melancolie parcă, trecând prin colţuri şi 
căutându-se, în miresmele puternice ale celor dintâi flori, 
împrăştiate în vase cu forme fantastice. Cu aceeaşi simţire 
de moleşeală, cu sufletul apăsat de singurătate, doctorul 
trecu spre stăpâna casei, îi privi inelele înainte de a-i săruta 
degetele, şi ea râdea, plăcut mirată de această curiozitate. 
Pe când îşi sorbea ceaiul, cu înghiţituri scurte, asculta 
întrebările doamnei Lazaridi, şi-i răspundea râzând cu 
jumătăţi de înţelesuri şi cu înţelesuri duble, ca-ntre buni 
prietini. Jocul acesta plăcea doamnei Lazaridi şi ea dovedea 
în el o ascuţime tară păreche. Înmlădierile ei moi, privirile-i 
drepte dădeau doctorului o stare specială, ceea ce el numea 
„antidot împotriva spitalelor” lui. 

Când se ridică, să intre în odaia de joc, văzu deodată pe 
Mary. Îl privea fix, cu ochii ei mari. El trecu repede spre 
dânsa, cu pieptul străbătut de o undă fierbinte. Ea-i strânse 
mâna, apoi îşi lăsă braţul moale şi doctorul îi pipăia nesimţit 
mânuţa delicată întrebând-o: 

— Ai venit de mult, duduie? Până acuma nu te-am zărit. 

Gropiţa se săpă uşor în obrazul drept, într-un zâmbet: 

— Chiar acuma am intrat, doctore, şi te căutam pe 
dumneata. Îmi pare foarte bine că te-am găsit. 

— Cum se poate, duduie? Şi eu vorbeam cu madam 
Lazaridi şi mă gândeam la mata... 

Ea primi cu plăcere această veste, înclinând repede capul 
şi privindu-l pe sub sprâncene. Apoi ridică încet cătră nări 


floarea de stânjinel pe care o purta în mâna stângă şi-i sorbi 
prelung mireasma fină. 

— Doctore, îi zise ea deodată privindu-l grav, eu te 
socotesc pe dumneata ca singurul meu prietin... 

Baciu se înclină uşor, cu inima bătând. Vocea ei era 
domoală şi caldă. Rochia neagră de matasă căzând învolt în 
cute dese, corsajul deschis de dantelă, ca un painjeniş de 
ghiocei, pălăria băieţească pe valul nestăpânit al părului, 
floarea de stânjinel: doctorul le privi ca printr-un abur. 
Aşteptând. 

— Aşa-i, doctore, vorbi ea încet; aşa-i ca mă pot încrede în 
dumneata? 

— Ce întrebare ciudată! ... răspunse Baciu. 

Mary se lăsă pe un scaun, şi-l pofti c-un gest să se aşeze 
alături. 

— Mai aproape. Îi zise ea. Şi-i întinse floarea de coloarea 
înserării. Prietine, adăogi ea şi mai încet, păstreaz-o ca 
amintire de la mine... 

Baciu nu înţelegea. Cu privirea fierbinte, într-o miş* care 
bruscă, se întoarse spre ea, încercând să vorbească. Dar 
Mary îl opri, punându-i mânuţa la gură. 

— Nu vorbi. Taci s-ascultă. lată despre ce e vorba. Adrian 
e dincolo, joacă. O să stea neclintit acolo până într-un 
târziu. Nu-l tulbura, însă când se va scula să plece, 
întovărăşeşte-l acasă şi spune-i, cu toate menajamentele 
posibile, că eu l-am părăsit. 

Doctorul o înfăşură într-o privire rătăcită. 

— Aşa-i că nu-nţelegi? urmă ea zâmbind şi cuprin' zându-i 
mâna. Dar e foarte simplu cu toate acestea. Inima mea s-a 
despărţit de-a lui. Cum s-a făcut asta, nu înţeleg, dar mi-am 
simţit inima deodată despărțită şi întorcându-se spre altul. 
lar vrei să-ntrebi. De ce? E o copilărie, e o nebunie. Acestea 
sunt cuvinte. Dreptul meu este să trăiesc şi să fiu fericită. 
Eu nu pot decât să-mi urmez inima, şi inima mă duce în altă 
parte. Asta voiam să-ţi spun. Asta te mâhneşte? De ce? Nu 


trebuie să te mâhnească. Va fi o mică criză - şi vom 
rămânea deosebiți, pe drumurile noastre. 

Dar ce s-a întâmplat? izbuti însfârşit să geamă doctorul cu 
ochii crescuţi îâl orbit? -: 

— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse ea râzând. De ce te 
sparii? Acuma, după ce ţi-am şput tot, mă simt foarte 
liniştită. Ştiu de ce mă priveşti aşa. Vrei să ştii. Cine-i? 
Cercetează puţin şi vei înţelege. - nu-i aşa? La revedere, 
doctore, şi nu fi supărat... 

După tulburarea în care se zbătuse o clipă, acuma râdea. 
Se ridică sprintenă, întinse doctorului mâna ca să i-o sărute 
şi, adunându-şi de pe spătarul scaunului mantila neagră, 
trecu grabnic spre doamna Lazaridi. După un schimb pripit 
de câteva cuvinte, se strecură printre musafiri şi ieşi fără a 
întoarce capul. 

Doctorul rămăsese zdrobit, în colţul lui. În juru-i lumea se 
mişca murmurând. El parcă nu mai înţelegea unde-i. Sta cu 
ochii aţintiţi asupra uşii pe unde ieşise Mary şi nu-i venea să 
creadă ce auzise. Cu toate acestea, aşa era. Mary plecase 
aşa, deodată, ca o păsărică nepăsătoare. 

Acuma doctorul începea să înţeleagă unele lucruri. Mary 
poate fusese smulsă de lumea tulbure care o împresura şi. 
O ademenea de la venirea ei în Iaşi. Dar în lumea aceasta 
căzuse şi Plopeanu. Zi cu zi îşi despărţiseră vieţile, fără să-şi 
dea samă. Căminul tinereţii lor rămânea pustiu. 

Unde a plecat Mary? La cine? 

— La Algiu? 

— Bine, dar în cazul acesta, e o adevărată nebunie. Îşi 
creiază o situaţie imposibilă! Colonelul Algiu e un om 
cumpănit şi sigur de sine. Poate încerca cu Mary ceea ce se 
face obişnuit în lumea de azi: ceasuri tainice şi furişe de 
amor ascuns. - dar nu-i poate trece prin gând să răpească 
soţia unui camarad. Asta i-ar dărâma dintrodată cariera, şi 
asta nu se face decât la douăzeci de ani. Nu poate fi 
colonelul Algiu. E cu neputinţă. Cine-i atunci? 


Doctorul Baciu se gândi deodată că trebuie să vadă pe 
Mihai Ciumara. Ca să poată lămuri afacerea şi casă poată 
sta în ajutorul lui Adjâynevoie de un prietin. Se ridică de la 
locul lui, oftând, şi se îndreptă spre odaia de cărţi. Zări pe 
Plopeanu, într-un colţ de masă, neclintit şi neguros. 
„Desigur pierde, îşi zise doctorul. Am vreme să mă duc să 
caut pe Ciumara.'O să-l găsesc tot aici.” 

Curioasă întâmplare, cugeta el coborând scările. El era cel 
mai bun prietin al ei; începuse a fi între dânşii. Chiar un 
început de situaţie sentimentală: şi dintrodată ea trecea pe 
lângă dânsul şi cădea în braţele unui necunoscut. Îi 
mărturisea chiar ea asta. Zâmbind. - şi se d ucea fără să 
mai întoarcă privirile. 

O trăsură goală trecu pe lângă el, prin lumina nehotărâtă 
a amurgului. C-un glas aspru şi enervat o opri Re zvârli în 
ea şi porunci birjarului să-l ducă la JockeyClub. Ciumara 
însă nu mai era acolo. Plecase de câteva minute. Se urcă iar 
în birjă şi calul, biciuit, coti pe străzi întunecate, apoi începu 
a urca în Sărărie. Când trăsura se opri. Ciumara era chiar 
în poarta casei lui. Se pregătea să intre. Întoarse capul, 
privi pe doctor şt înţelese că s-a petrecut ceva. 

— Ce este, doctore? întrebă el. De ce mă priveşti aşa de 
supărat? 

— Cucoane Mihai, răspunse Baciu. Nu mai întreba. Suie 
repede lângă mine. Îţi spun pe drum. S-a întâmplat lucru 
mare... 

— Atunci, dacă trebuie să merg într-un anume loc, vorbi 
Ciumara zâmbind, nu-i o veste rea de război. Pot fi încă 
liniştit, în mijlocul mizeriei. S-a întâmplat ceva? Cine a 
murit? ... 

Doctorul îi strânse mâna. Li vorbi încet, cu voce miştr* 
cată. 

— Trebuie să fim amândoi lângă Adrian. Mary a plecat.'El 
încă nu ştie. 

Ciumara întoarse brusc capul şi-l privi cu ochii lui mici şi 
apropiaţi. Nu răspunse îndată. Se lăsă în fundul trăsurii, c-o 


încreţitură răutăcioasă de buze: 

— Asta e? Atunci avem o misiune urâtă şi ingrată, 
doctore... 

Baciu îl privi surprins: 

— Atât găseşti dumneata de spus, domnule Ciumara? 

— Dar ce vrei să fac? Înţeleg că e o nenorocire pentru 
Adrian. Să nădăjduim că o va suporta uşor. 

— Nu te-ntrebi ce face Mary? Unde s-a dus? La cine a 
plecat? 

— Dacă nu sunt eu acela, doctore, lucrul nu mă 
interesează... Şi din nefericire, nu se poate să fiu eu... 

Doctorul tăcu supărat. Ciumara pe de altă parte era şiel 
neguros, că i se tulburase ticna serii. Stăteau amândoi 
alături, fără să se privească, cu ochii aţintiţi în spatele 
birjarului. 

Când ajunseră la doamna Lazaridi, doctorul, ca măsură de 
prevedere, opri trăsura. Urcară alături şi repede treptele. 
Lumea obişnuită a ceaiului plecase. Salonul era aproape 
gol. Doamna Lazaridi îi întâmpină cu braţele întinse şi, 
privindu-i ţintă, vorbi deodată, fără să aştepte a mai fi 
întrebată: 

— Domnul Plopeanu nu mai este aici. Pe dânsul îl căutaţi, 
nu-i aşa? 

Ciumara şi doctorul se priviră. Doamna Lucreția Lazaridi 
zâmbea. Le mai dădu o informaţie: 

— Întâi a întrebat de Mary. Fireşte i-am spus c-a plecat. S- 
a dus acasă destul de liniştit... 

Fără îndoială, doamna Lazaridi ştia totul. Doctorul Baciu, 
tulburat iarăşi, se pregătea s-o întrebe. Dar acuma 
tovarăşul lui părea grăbit. 

— Hai, doctore, hai, repede... La deal. Mai avem pe 
cineva... Noi am uitat pe vară-mea... 

Aşa era. Baciu uitase pe cucoana Leonora. Salutând grăbit 
pe doamna gazdă, eoborâră şi urcară iar în trăsură. 

Calul mergea greu la deal, pe pavajul răsunător de granit. 
Doctorul îi auzea răsuflarea grea şi pripită. Şi aştepta, c-o 


nelinişte fierbinte care-i încleşta măruntaiele, clipa 
ajungerii. 

— Biata Leonoră! zise încet, într-o vreme, Mihai Ciumara. 

Când urcară treptele de piatră şi intrară pe terasă, simţiră 
mişcarea în lăuntru. Pe pata luminoasă a ferestrelor trecură 
umbre. Cineva deschise uşa dinlătuntru. Se auzi glasul 
subţire al lui Codinută: 

— Vine mama! 

Intrară în odaia cucoanei Leonora, unul după altul, cu 
capetele plecate. 

— Vezi că nu-i mama? zise copilul cu părere de rău. Apoi, 
râzând, întinse palmele cătră doctor. Baciu îl trase spre el 
şi-l luă în braţe. Ciumara îndreptă o căutătură ascuţită spre 
cucoana Leonora. Adrian, în picioare, privea neliniştit, 
întrebând cu ochii. 

— Unde-i Mary? întrebă el, cu voce joasă, înfricoşată. 

Cucoana Leonora avu o tresărire, într-un strigăt disperat, 
într-o vedenie de automobil zdrobind un trup omenesc: 

— 1 s-a întâmplat ceva? Ce este? spuneţi! ... 

Dar cei doi soli tăceau, privindu-i trişti. Clătinau capetele: 
nu, nui s-a întâmplat nimic. Doctorul Baciu sărută cu ochii 
în lacrimi buclele bălăi ale copilului. 

Atunci toţi înţeleseră. Paul, din colţul lui de umbră, ridică 
fruntea, îngrozit. Adrian se repezise cu strigăte scurte: 

— A plecat? de ce? cu cine? , 

Cucoana Leonora, ea încolţită de o fiară, se repezi spre 
copil, îl smulse din braţele doctorului, şi apăsându-i fruntea 
cu palma, îl trecu în odăiţa de-alături, cu grumazul adine 
încovoiat. 

— A plecat? strigă Adrian, zguduind pe doctor. 

— A plecat... răspunse doctorul, şi nu găsea nici cuvinte, 
nici gesturi de*mângâiere. 

Plopeanu duse mâna la ochi. Ea şi cum l-ar fi orbit deodată 
o flacără. 

Foarte târziu, după miezul nopţii, socoti doctorul criza, 
trecută. Izbucnirile de mânie ale lui Plopeanu conteniră. C- 


un zâmbet strâmb şi stins, ruşinat, parc-ar fi ieşit din pielea 
unui animal, întrebă numai într-un răstimp: 

— Cine-i? Vreau, numaidecât să ştiu cine-i. S-a dus. Mi-am 
smuls-o din inimă. S-a isprăvit tot. Dai vreau să ştiu cu cine 
s-a dus! ... 

Avea o voce trudită şi joasă. Începu să. Se plimbe încet 
prin odaie. Cucoana Eleonora, dreaptă şi fără somn în oltul 
ei, îl privea cu ochii rotunjiţi şi pierduţi într-un gând 
nestrămutat. 

— Cum putem afla noi asta, doctore? vorbi Adrian oprindu- 
se. Gândul acesta nu-mi. lese din minte... 

— Mai ai nevoie să ştii? îi răspunse liniştit Ciumara. Dac-ai 
izbutit să te smulgi din mizeria asta, cred că e destul. Dacă 
te mai interesează, o să afli... 

— Aşa este... răspunse Plopeanu, încet, aşa este... Lucrul 
principal e că nu m-a doborât... Viaţa mea are un rost ş-un 
scop şi fără ea... Mâni e duminică, n-am de lutru cu Algiu. O 
să mă duc la redacţie să-mi scriu articolul de luni. Trebuie 
să mă vadă toată lumea la locul meu... Nu-i aşa? 

— Eu nu pot decât să-ţi strâng” mâna, dragul meu, 
răspunse Ciumara. Sunt bucuros c-a trecut furtuna. Îmi dai 
voie însă să nu te părăsesc... Asta cere şi mama ta, pentru 
puiul de-alături, care doarme şi nu. Ştie nimic... 

Cucoana Leonora îşi întoarse încet capul spre Ciumara c-o 
adâncă durere în priviri. Şi-i mulţămi mută, c-o uşoară 
coborâre a ploapelor. 

Adrian îşi începu iar plimbarea de la uşă la sobă, şi-ndărăt. 
Din când în când îi apărea pe faţă zâmbetul strâmb şi stâns, 
XIV 

Dimineaţa, cătră ora opt, o trăsură goală se opri Ungă 
terasă. Birjarul, muscal spin şi deşirat, în haină lungă de 
catifea neagră, cu biciul într-o mână şi cu şapca în alta. Sui 
treptele. Doctorul Baciu deschise uşa şi ieşi pe terasă: 

— Ce este, gospodin? întrebă el, căscând obosit. 

— Cuconaş doctor, eu cunosc pe mata... răspunse muscalul 
c-o voce subţire. M-a trimes cuconiţa Lazaridi... Ştiţi mata... 


Zice că trebuie să veniţi numaidecât până la dumneaei... 

— Îndată, răspunse doctorul” scurt, numai să-mi iau 
chipiul şi mantaua... în picioare, întors spre el. Adrian îl 
aţintea cu ochi întrebători. 

— Mă-ntorc îndată... zise doctorul. Mă chiamă doamna 
Lazaridi... Poate să aflu ceva... 

— Te chiamă pentru asta... îi zise liniştit Adrian” înălţând 
obrazu-i palid şi obosit. Nu pricep ce poate fi, dar e 
bineînţeles, doctore, că între mine şi ea totul s-a sfârşit... 

Doctorul ieşi. Pe când trăsura îl ducea repede la vale, se 
gândea că, însfârşit, curiozitatea îi va fi alinată. Madam 

Lazaridi are să-i lămurească totul. 

— Pe de altă parte bine că s-a petrecut totul normal. 
Adrian a suportat destul de bine lovitura, se gândea el, 
zâmbind sceptic. Inima omenească e destul de elastică... 

Doamna Lucreția Lazaridi îl pândea. Îi ieşi înainte 
frângându-şi mânile, într-un kimono larg şi unduios de 
matasă liliachie. Îl pofti într-un jâlţ, se aşeză în faţa lui, şi 
aproape p'lângea. 

— Vai, doctore, ce copilărie, şi ce nenorocire! ... 
închipuiete-ţi că sărmana noastră prietenă s-a întoi's... 

Doctorul o privi uimit. Nu înţelegea nimic. 

— Aşa“i, lucrul pare de neînțeles... Nici eu nu m-am gândit 
asară, în primul moment, ce se poate întâmpla. Pe urmă 
Mary nu mi-a spus că părăseşte brusc pe Adrian, fără ştirea 
celuilalt... 

— Cine-i celălalt? întrebă doctorul, coborând ochii. 

— Nu ştiai? Nu ţi-a spus? N-ai înţeles? E colonelul Algiu. 

— Atunci am priceput totul... răspunse Baciu oftând şi 
răsturnându-se în scaunul lui. Biata fată! 

— Într-adevăr, Mary, săraca, e singură de compătimit... 
începu iar doamna Lazaridi. Astă-noapte m-am trezit cu 
ea... Ce este, drăguţa mea? Ştii cum plângea? Mă îmbrăţişa 
plângând şi nu putea vorbi. Şi-mi explica. Ea e fată 
cinstită... A înţeles că o dragoste nouă, aşa dintrodată, o 
dragoste pasionată cere să urmeze pe cel pe care-l 


iubeşte... El o implora să vie la el. Ea s-a dus. Darel 
înţelegea să-i ceară o simplă întâlnire... Nu se poate să 
rămâie la dânsul, cu nici un preţ nu se poate. Ce scandal! 
Cariera lui, datoria lui... într-adevăr, dragă doctore, o biată 
femeie nu se gândeşte niciodată, la asemenea lucruri... -. 

— Sărăcuţa! ce facem noi acuma? ... 

— Strada Lăpuşneanu 

Doctorul îşi aprinse o ţigară, şi aşeză cu luare-aminte 
chibritul în serumelniţă. 

— Madam Lazaridi, răspunse el cu linişte, cred. - 
deocamdată cel puţin. - că nu este nimic de făcut... 

— Ce înţelegi dumneata pr'n” deocamdată „? ... 

— Drept să spun, doamnă, nu înţeleg mare lucru... E o 
vorbă ca oricare alta 

— Aşa este... susţ r, a cu ochii pe jumătate închişi doamna 
Lazaridi. Sunt imprudenţe care se plătesc foarte scump. 

Amândoi tăcură, urmărind fumul liniştit al ţigării. Doctorul 
întrebă încet într-un răstimp: 

— Ce face? 

— Doarme, şopti doamna Lazaridi. E zdrobită de emoție şi 
oboseală... 

Doctorul Baciu se ridică, încercând să zâmbească. Sărută, 
înclinându-se adânc, mâna doamnei Lazaridi şi ieşi, 
împovărat de o nespusă tristeţă. 

Adrian ascultă lămuririle complicate şi chibzuite ale 
doctorului, fără să clipească.” Algiu „? se întreba el singur, 
parcă nu cu prea mare uimire. A fost Algiu? De mult ar fi 
trebuit să înţeleg asta. Dar de ce el? Cu ce-a sedus-o? Cu 
cărţile lui legate-n marochin? ...” Se gândea cum de-a lăsat 
de la o vreme să cadă în el bănuielile, ca nişte plumbi într-o 
apă adormită. 

— Trebuia să-nţeleg, doctore, îngână el, cu zâmbetu-i 
strâmb... Acuma uite ce situaţie curioasă... Nu-iaşa? E o 
situaţie foarte curioasă, doctore... Dumneata ce spui, 
unchiule? ... Pentru toţi s-a creat o situaţie curioasă. - s-ar 
putea zice fără deslegare... 


— De ce? vorbi cu seriozitate Ciumara. În unele privinţi se 
poate face rânduială... Un om de onoare poate găsi o soluţie 
mijlocie... 

Adrian avu un uşor râs răutăcios: 

— Crezi dumneata, unchiule, că soluţiile mijlocii înşală 
lumea? Interesant este că toată lumea ştie. - nu-i aşa? Şi 
interesant, mai este că eu sunt tipul care a pornit în Straja 
lupta împotriva disoluţiei şi ticăloşiei... Lumea Într-adevăr 
poate petrece douăzeci şi patru de ceasuri. Asta mă 
jigneşte mai mult decât orice. Altfel, cred că mă simt destul 
de liniştit... Nu mă mai duc la redacţie. O să-mi scriu 
articolul acasă. Am nevoie de linişte... 

— Atunci, vorbi iar Ciumara, mă autorizezi să Încep”, 
împreună cu doctorul, demersurile pe care ie vom socoti 
trebuitoare? 

— Fără îndoială... 

Părea liniştit. Ciumara şi doctorul ieşiră cu pas liniştit din 
casa Slătinenilor, vorbind despre ciudăţenia împrejurărilor 
vieţii. 

— lată doi oameni care puteau fi fericiţi, spunea doctorul. 
Şi cu toate acestea sunt grozav de nefericiţi. Ce va face 
Plopeanu? 

— Inima se vindecă, răspunse Ciumara 

— Darea?... 

— Ea poate ieşi iar în lume, strălucind mai frumos, ea luna 
după eclipsă... Pot să-ţi spun, mm cher ami, că o s-o 
întâlnim iar. Ş-ai să fii destul de laş ca să-i faci din nou 
curte... *, Doctorul oftă, fără să răspundă 

XV 

“ Adrian părea liniştit, şi se aşeză la birou, ca să-şi acrie 
articolul. Dar nu-l începu. Lăsă condeiul, şi rămase privind 
pe fereastra deschisă. În livadă, spre un cireş bătrân care 
înflorise deodată peste noapte. Părea îmbrăcat într-o 
horbotă luminoasă. În fund spre pădurice, în tufişuri dese 
de lemn-cânesc şi lilieci, viers de privighetoare tresărea din 


când în când, sonor. Mai departe, peste vârfuri înmugurite, 
într-o pace neclintită, se înălța cerul curat. 

Plopeanu simţi pe cucoana Leonora lângă el. Ridică ochii 
şi-i zâmbi cu mâhnire. Îi luă mâna dreaptă şi i-o sărută 
prelung. Cu stânga ea-l mingâia pe frunte şi-l privea c-o 
milă nesfârşită. 

— Unde-i Codinuţă? întrebă el. — 

E cu Avram. Mă duc să ţi-laduc. 

O clipă după ce ieşi cucoana Leonora, intră Paul. Adrian îl 
primi cu braţele deschise. Mezinul îşi plecă fruntea pe 
umărul lui. 

— Ce este, Titelule? ... 

Paul ridică fruntea, fără să privească pe frate-său, '* 
Glasul îi tremura în lacrimi... 

— Lartă-mă, hie! ... zise el crs pornire. 

— De ce? 

Bie, eu nu te pot mingâia în nenorocirea ta Am stat ca de 
ghiaţă lângă tine şi te-am privit zbătându-te. Căci şi eu sunt 
tot aşa de otrăvit ca şi tine... 

— Ce vrei să spui, Titelule? ... 

— Vreau să spun, Adrian, dar nu pot... De câteva zile 
vreau să mă mărturisesc, şi nu pot... 

Adrian” zâmbi cu amărăciune. 

— Ce este? Te-a înşelat şi pe tine? 

— Nu, asta nu se poate chema înşelăciune... Mă simţesc 
întinat şi murdărit. După bănuielile mele „am urmărit-o ş- 
am aflat. Vai, ce-am aflat, hie 

Gâfâind sub năvala suspinelor, fără a îndrăzni să privească 
înainte-i, Paul încerca să lămurească. 

Fiinţa delicată, la picioarele căreia se aruncase el, mai 
avea prietini. Şi când el. Înţelesese asta, „a-i cerea, * 
zâmbind şi îmbrăţişându-l, să fie cuminte... Şedinţele de 
dragoste sunt mai interesante în trel. Dată ce-mi cerea şi 
unde m-a coborit.” 

Băiatul începu deodată a plânge şi se zvârli la pieptul 
fratelui său, gemând: 


— Lartă-mă, Adrian, iartă-mă... în nenorocirea lui, 
Plopeanu îşi simţi sufletul bântuit ca de un vânt îngheţat. 
Strângându-şi fălcile ca să le sfarme, se silea să mângâie pe 
mezin: 

— De ce să te iert, Titelule? Tu ai fost mai vrednic decât 
mine... căci te poţi ridica deasupra... 

Rămaseră aşa îmbrăţişaţi. Adrian privea, peste umărul 
fratelui său, un punct neclintit şi negru. 

— Acuma” ce facem? întrebă Paul, potolindu-se şi 
trăgându-se îndărăt. 

— Cine? Tu? (Paul clătină din cap.) Eu? Eu am să mă' 
liniştesc; are să-mi treacă... Când eşti hotărât, liniştea poate 
veni uşor şi dintrodată. 

După ce cucoana Leonora aduse copilul, Adrian îşi aprinse 
o ţigară. Trecu în odaia lui; şi ieşi cu mantaua între umeri. 
Scobori terasa şi se plimbă liniştit de câteva ori în jurul 
rondurilor de pansele nouă, de curând răsădite. Pe urmă 
trecu la vale, spre cireşul înflorit. 

Cucoana Leonora rămase la fereastra deschisă, între băiat 
şi nepoţel, privind pe Adrian cum coboară încet, cu 
grumazul încovoiat. Ziua aceea luminoasă de primăvară se 
părea aşa de tristă! Era o primăvară tragică a unei lumi 
nouă, cu totul deosebită de vechea şi liniştita ei lume de 
altădată. 

— Săracii copii! ... gemu ea deodată, cu voce înăbuşită. Şi 
lacrimile începură a-i curge încet şi fără oprire în lungul 
obrajilor veştezi. 

În colţul lui, lângă apriga sfâşiere care însfârşit izbutea să 
se reverse, Paul se ghemuise, înfricoşat. Se simţea şi el 
cuprins în această durere fără nume. Codinuţă privea 
nedumerit la bătrână cu ochii lui limpezi. El niciodată nu 
văzuse pe bunicuţa plângând. Copilul înţelegea că-n juru-i 
se petrece ceva grav, dar nu-ndrăznea să-ntrebe. În 
căpuşoru-i cuminte îşi făcea planul să ceară desluşiri de la 
Rozi şi moş Avram. Ei totdeauna ştiau orişice. 


Întinse mânuţa spre fruntea bătrânei, încercând s-o 
mângâie: 

— Bunicuţă, vorbi el, aşa-i că-n lume-i primăvară? 

— Da, puiule, primăvară... răspunse cucoana Leonora, şi-n 
ochii ei tulburi şi plini de lacrimi se zugrăvea cireşul înflorit, 
ca-n anii fericiţi de odinioară. 

În ziua luminoasă, plină de zgomotele uşoare şi uniforme 
ale împrejurimilor, de la fereastra deschisă, ei n-auziră 
împuşcătura: o lovitură de pistol, seacă şi uscată, parcă s-ar 
fi rupt un vreasc... Văzură însă într-o vreme pe moş Avram 
sosind cu aeru-i de mâhnire lângă terasă. Li se părea ciudat 
că gâfâie şi ridică ochii cu albul mărit spre fereastra 
deschisă. 

— Ce este, Avrame? întrebă cucoana Leonora. Uride-i 
domnu Adrian? 

— Sărut mâna, cuconiţă, zise el nehotărât... Domnu 
locotenent îi dincolo de cireş, mai la vale... Dumneavoastră 
n-aţi auzit? ... Eu nu-nţeleg de ce şi-a ridicat viaţa... Am tras 
mantaua peste el, şi-am venit să vă spun... 

Şi sta cu gura căscată, întors puţin spre livadă, pe când un 
țipăt prelung tresărea sus în odăi, şi fereastra deschisă 
rămânea singură, neagră şi pustie. 

T 

OAMENI DIN LUNĂ 1923 

Familia Bălteanu a intrat în casa cea nouă din strada 
Muzelor cu doi ani înaintea războiului. S-a împlinit astfel un 
ideal cătră care de mult năzuia şi pentru care de mult lupta, 
c-un arsenal întreg de arme feminine, doamna Bălteanu. De 
altminteri nu se împotrivise nici domnul Bălteanu, căci 
profesia lui cerea o faţadă ş-un lustru deosebit, însă el era o 
fire mai domoală decât soţia sa. Catastrofa războiului le-a 
adus prea destule suferinţi: lipsă de lemne în iarna cea 
aspră din 1917, lipsă de alimente-; în schimb abundență de 
refugiaţi şi de molime. Multă vreme, după ce s-a încheiat 
războiul şi şuvoaiele tulburi s-au retras, doamna Bălteanu 
avea încă visuri urâte noaptea, iar ziua recapitula 


dezastrele pe care le-au pricinuit refugiații buoureşteni în 
cele patru odăi invadate. Mobilă nouă, lenjerie, tacâmuri, 

toate suferiseră uin tratament barbar. Numai oftând şi cu 
obrazul oţărât putea cugeta la asemenea împrejurări. 

Dar toate ale lumii şi vieţii sunt trecătoare, cum aşa de 
drept şi de cuminte observa domnul Bălteanu. Trecuse şi 
războiul cu toate ale lui. În scurt timp evenimente mari se 
perindaseră, ca-ntr-un film de cinematograf. Erau acum în 
primăvara anului 1921; şi da multe ori, îa masa de sară, lui 
domnul Bălteanu îi plăcea să discute însemnate chestii 
politice cu copiii. Aceşti copii erau acuma oameni mari: Emi 
intrase în universitate şi Traian de şase luni îşi luase licenţa 
în drept. Realizarea idealului naţional, „România mare”, 
pacea europeană, viitorul nostru de aur, erau chestii asupra 
cărora stăruiau cu entuziasm. Doamna Bălteanu se încălzea 
şi ea o clipă În atmosfera acestor fiinţi iubite; apoi, cu 
destul, tact, luneca la altă ordine de idei şi aducea pe tapet 
afaceri mai serioase, afacerile lor curente. Aceste afaceri ea 
le numea duşmani. Şi cu aceşti duşmani. Încă nu 
îneheiaseră pace. Suferinţa acestei vrednice familii izvora 
din chiar bucuria ei, adică din dobândirea acelei frumoase 
oase, pentru care mulţi muritori îi invidiau. Domnul 
Bălteanu era advocat; şi-n advocatură onorariile serioase 
nu. Se depun decât pe un birou elegant, într-o cameră mare 
şi luxoasă. O intrare cu cinci trepte de piatră, o faţadă 
impunătoare, o sonerie lângă o mică tablă cu litere de aur: 
„lancu. Bălteanu, advocat”; o uşă naltă cu geamuri mate; o 
slujnicuţă frumuşică cu şorţ alb; două vase cu plante exotice 
în antret. - iată lucruri care impun oamenilor de afaceri cu 
procese, şi în faţa cărora gospodarii de la ţară rămân cu 
gura căscată. În biroul cu parchet lucios, c-un covor mare 
vişiniu în mijloc, eu fotolii largi de piele astanie, cu draperii 
la ferestrele arcate, domnul lancu Bălteanu se simţea fără 
îndoială mai stăpân pe sine şi mai important decât într-o 
biată căsuţă de mahala. Când se scula de la masa largă, 
plină de teancuri de dosare şi de tomuri de legi; când 


deschidea unul din dulapurile cu cărţi şi nu găsea ce căuta, 
şi deschidea alt dulap şi găsea încă un volum gros de legi şi 
jurisprudenţe, clientul îşi putea face în petto reflexia că 
afacerea lui intră pe mâni bune. Un advocat care are 
asemenea casă şi asemenea birou câştigă fără îndoială bani 
mulţi. Are deci procese pe care le duce la bun sfârşit E bine 
eu judecătorii... şi cu cei mari ai lumii. Merită deci să-l şi 
plăteşti mai bine. 

Viziunea acestor lucruri doamna. Bălteanu de mult o 
avusese. 

— Casa. Biroul, faţada, grilajul grădiniţii se statorniciseră 
cu ani în urmă în imaginaţia sa, şi an cu an se fixaseră tot 
mai îndărătnic, până ce deveniseră o obsesie. Ideea 
doamnei Bălteanu avea o valoare deosebită şi pentru alte 
motive. Domnişoara Ema creştea şi viitorul ei trecea tot 
prin casa aceasta care-i punea în rând cu lumea şi care. În 
definitiv, era o zestre serioasă. Ciocănit necontenit, ani şi 
ani. Domnul Bălteanu şi-a însuşit însfârşit această aspirație 
de geniu. Când a început tratativele pentru, cumpărarea 
proprietăţii din strada Muzelor, era aproape încredinţat că 
a impus şi împlineşte o veche hotărâre proprie. Paternitatea 
ideii şi-a însuşit-o deplin când a fost vorba/de miza în scenă 
a camerei principale. Domnul Bălteanu atunci şi-a amintit 
de un birou al unui advocat celebru, la care făcuse ucenicie 
în vremea anilor săi de universitate. Aşa de impresionat 
fusese de acel „post de artilerie în poziţie dominantă-, cum 
îl poreclise odinioară bătrânul general Ilarca, încât a respins 
energic una după alta toate propunerile doamnei Bălteanu. 
Şi postul de artilerie a fost instalat după modelul bunului şi 
răposatului său maistru. 

Ceclând, doamna Bălteanu. Şi de data asta, ca-u multe alte 
împrejurări, a dat dovadă de un deosebit tact. Căci 
proprietatea fusese-' cu destule greutăţi dobândită şi. La 
facerea actului, advocatul fusese nevoit să împrumute bani. 
Împrumutul îl transformă după aceea într-o ipotecă de 
primul rang, la care însă îndată trebui să adaoge alta de 


rangul al doilea, când sosi scadenţa mobilelor. E adevărat 
că în urmă a izbutit să facă un aranjament cu „Creditul 
funciar urban-; totuşi datoria împuţinată crescu îndată ea 
un bulgăre de omăt când începură reparaţii şi amenajări 
absolut trebuitoare, când plantară grădiniţa din faţă şi 
înălţară grilajul de fier. Cân4 doamna 

Bălteanu, printr-o luptă eroică, adăogi la toate aceste şi 
trusoul domnişoarei Emi. Advocatul Bălteanu avea, în 1921, 
datorii de peste două sute de mii de lei, la care amenințau 
să se suprapuie dobânzi neliniştitoare. Pentru interese de 
politică internă doamna Bălteanu deci aproape uitase sub 
care frunte avusese loc fenomenul de incubație al ideii 
geniale. 

Această importantă şi dureroasă chestie financiară, 
precum şi alte chestii de aceeaşi natură, pe care advocatul 
le simţea în ochii şi-n capetele soţiei şi fiicei sale de cum se 
ai'ătaseră cele dintâi zile de primăvară, îl făceau tăcut şi 
irascibil. „Bani, bani şi iar bani, îşi zicea el. Asta nu-i deviza 
unui împărat, ci a unei soţii, mai cu samă când lângă dânsa 
stă ş-o domnişoară de măritat.” 

Iancu Bălteanu era ieşan de baştină, născut în Sărărie, la 
1869, april 18. Şcolile, le străbătuse cam cu greutate, din 
pricină că era puţintel înclinat spre lene. „Mie mi-a plăcut 
totdeauna să dorm bine şi să mănânc ceva bun”, mărturisea 
ş-acum el, c-un zâmbet de îngăduinţă pentru aceste uşoare 
şi trecătoare scăderi. Totuşi în universitate s-a distins. A 
trecut bine examenele, s-a bucurat de lauda profesorilor ş-a 
scris o teză de licenţă care a făcut oarecare zgomot în 
1894: Despre căutarea paternităţii. Fusese fără îndoială 
influenţat în alcătuirea acestei lucrări de idei nouă 
socialiste. Acuma râdea, amintind aceste rătăciri ale 
tinereţii. Trei ani a stat în magistratură: substitut de 
procuror, apoi, ca advocat, a izbutit încet-încet să-şi facă un 
nume. Era temut de confraţi nu atât pentru logica-i strânsă, 
cât pentru fineţile şi chiţibuşurile profesionale şi 
amănuntele de procedură, incidentele şi toate resursele 


meseriei. Era un om nalt şi voinic, fără să fie prea gras. În 
primăvara aceasta se hotărâse să asculte sfatul bărbierului 
şi-şi răsese cotletele. Îşi lăsase numai mustăţile cărunte 
bine răsucite. Cu privirea-i cenuşie francă şi veselă, cu 
obrajii rumeni şi cu buzele-i cărnoase de om totdeauna cu 
apetit, trecea simpatic printre amici şi demn printre 
adversari. Pentru prietini avea totdeauna, într-un colţ din 
sala paşilor pierduţi, o glumă orii o anecdotă picantă. Cu 
clienţii avea un fel de-a se purta cu totul distins şi european, 
gesticutând cu mâna înmănuşată şi cu servieta sub braţul 
stâng. Era un om simpatic, de aceea s-ar fi cuvenit să 
răzbată în politică, dar în această latură a activităţii sale 
domnul Bălteanu n-a prea avut noroc. Treisprezece ani. 
Începând de la 1894, a fost soldat devotat al partidului 
conservator, primind Să sprijine din când în când, în 
vremea guvernărilor amice, interesele statului în procese 
destul de grele. După ce s-a însurat, în 1900, doamna 
Bălteanu a început a-i sugera oarecare schimbări. El însă a 
rămas statornic. Dar la 1907, înțelegând mersul vremurilor, 
văzând tulburările agrare şi schimbarea bruscă de regim, a 
trecut la liberali. A adus servicii însemnate noilor prietini, a 
vorbit în întruniri, a sprijinit candidaturi, dar n-a înţeles să 
fie răsplătit cu o situaţie meschină de ajutor de primar al 
oraşului. La urma urmei interesele lui profesionale sufereau 
din pricina politicii militante. S-a hotărât din epoca aceea să 
stea într-o rezervă cuminte, bazându-se mai mult pe 
legături şi servicii personale. Temperament de politician 
vedea că n-are. Atunci de ce nu sar fi ocupat de interesele 
lui curate şi de viitorul copiilor? în epoca aceasta bugetul 
gospodăriei prindea a fi apăsător, concurenţa profesională 
mai aspră. Ideea doamnei Bălteanu, de a se instala potrivit 
cu vremurile, îl cuceri. Folosind toate prietiniile şi simpatiile 
de care dispunea, văzu că-i mai bine să fie un om cuminte, 
care-şi vede de interese. Politica, la urma urmei, nu-i şi ea o 
carieră? îşi închipuie că n-a avut talent pentru aşa ceva. 
Dac-ar fi vorba de politică reală, de idealuri. - da. Dar la noi 


politica nu înseamnă nici idealuri, nici programe. „Ce bine 
ar fi, zicea deseori domnul Bălteanu, să se înjghebe un 
partid ai oamenilor independenţi, şi mai ales al oamenilor 
detreabă!” Neavând deci ce găsi în politică” raeavând nici 
în clin nici în minee eu alte preocupări fie morale şi 
religioase, fie artistice, necrezmd nici în Dumnezeu, nici în 
dracul - şi în privinţa asta îşi recunoştea nu numai 
independenţa de cugetare, ei şi seriozitatea. - se mulţămea. 
Să fie un om detreabă, un prietin cinstit, un soţ credincios. 

Din toate ale vieţii, la urma urmei, dacă nu vei căuta să te 
foloseşti de cele bune şi gustoase, şi de cele agreabile şi 
odihnitoare, eşti un prost, ca să spunem cuvântul adevărat. 
Domnul lancu Bălteanu se putea lăuda că la e). Se mănâncă 
bine şi că în cămările lui se găsesc totdeauna câteva sticle 
de vin minunat. În privinţa murăturilor, a conservelor şi a 
vişinatei, doamna Bălteanu era vrednică de renumele celor 
mai vestite cucoane gospodine din trecut. Aşa încât 
cuminţenia şi străduinţile îl duseseră pe domnul Bălteanu la 
acest sfârşit, după ce trecuse de jumătatea vieţii: mâncare 
bună şi vin bun, într-un ceas de tihnă. 

Deodată însă izbucni vulcanul războiului şi lumea se 
cutremură până în afunduri. Suferinţa fu un creditor sever, 
care bătu la toate uşile. Din anii aceştia teribili domnul 
Iancu Bălteanu ieşi cu încredințarea că ar fi fost mai bine ca 
această epocă glorioasă să fie hărăzită altei generaţii. 
Datoriile sporiră, dobânzile crescură, tihna-i fu tulburată, 
oameni străini se instalară în căminul lui; eamara-i era 
săracă, trebui să se mulţămească c-o pâne neagră şi cu 
mâncarea unui om de rând. Ba, ca să dobândească nişte 
provizii ridicole, trebuia să recurgă la intervenţii, la 
protecţii, şi să facă coadă, între oameni zdrenţăroşi, la 
magherniţi de lemn. La urma urmei, toate fiind, trecătoare, 
a ieşit sănătos şi din război, cu ce năcazuri şi umilinţi nu 
trebuia însă să-l întrebi, căci era un om mândru şi n-ar fi 
răspuns. Celui ce voia s-asculte îi arăta că şi-a făcut toată 
datoria: a suferit; şi şi-a trimes şi băiatul la un spital, să facă 


serviciu de cercetaş. Toate erau bune, trecutul începea să 
se însenineze şi să 8*” poetizeze în amintire: „idealul 
naţional.” era îndeplinit şi el se arăta fericit pentru asta la 
orice prilej: năcazurile publice însă îi sporeau pe cele 
personale, îl supărau, îl hărţuiau din ce în ce mai mult. La 
urma urmei de bolşevism, spectru la modă, nu prea se 
înfricoşa domnul Bălteanu. Natura lui optimistă se 
împotrivea profeţiilor catastrofale. Mai mult îl tulburau şi-l 
indignau indolenţa şi apatia generală, politica de 
meschinării şi demagogia şi corupţia, putreziciunea 
corupţiei de sus până jos. 

Toţi îşi vâră mâna până-n cot în banul public. Funcţionari 
săraci au ieşit din război oameni cu stare. Ofiţeri cu datorii 
au acuma case cu patru etaje. La căile ferate, la prefecturi. 
La ministere, afaceri şi iar afaceri, cu furnituri, cu permise 
de export şi import. De sus şi până jos, necinste şi jaf. Şi 
negustorii şi speculanţii operează ca-n codru. "Țăranii s-au 
învăţat şi ei să ceară scump. E un haos din care nu se ştie 
cum avem să ieşim. Dar mai cu şanja funcţionari, colegi, 
negustori, oameni cunoscuţi pe care-i vedea acuma 
îmbogăţiţi din afaceri. - exemplarele acestea mai de 
aproape îl exasperau. Foarte deseori, din pricina asta. 
Acuma după război, îşi ieşea din fire. Şi. Fără să facă 
personalităţi, tăia în carne vie, cum se exprima ei, şi 
sublinia că se simte mândru ele a face parte dintre puţinii 
oameni oneşti din ţară. Asta la urma urmei e o nobleţă. 
Ascoitindu-l o dată cum vorbea cu aprindere într-un cerc de 
prietini, la tribunal, doctorul Chirică, omul cel mititel şi 
nervos, omul cu glumele şi epigramele, a strecurat un mic 
aforism veninos. 

— Multe femei, zicea el cu vocea-x tainică, se laudă cu 
virtutea lor, şi într-aclevăr n-au păcătuit, dar numai pentru 
că încă n-au fost ispitite... 

— Cu toate acestea, doctore, a replicat domnul Bălteanu, 
eu astăzi nu mai împart pe oameni în inteligenţi şi proşti, ci 


în necinstiţi şi oneşti. Nu mai recunosc decât cinstea, şi nu 
mă închin decât ei! 

Doctorul Chirică zâmbea cu răutate. 

— Desigur, a vorbit el iar, eşti un om onest. Eu însă, care 
am văzut căzâncT atâtea cetăţi tari pe fronturile de luptă, 
am cuvinte să cred că numai inteligenţa este inexpugnabilă. 
Ea rămâne inteligenţă în orice împrejurare, pe când femeia 
mea e virtuoasă numai până ce demonul îi surpă virtutea. 

Domnul lancu Bălteanu a râs cu plăcere, căci a urma 
urmei şi-n ţara noastră cele mai importante discuţii tot 
printr-o glumă se isprăvesc. Printr-o glumă şi printr-un 
păhărel. Luând câte-un aperitiv în Piaţa Unirii, la Azuga, 
domnul lancu Bălteanu a regretat lipsa unei opinii publice, 
a unor gazete care să ştie a face lumină, a regretat lipsa 
oamenilor pricepuţi la cârma statului, şi a propus câteva 
măsuri de îndreptare, aşa de simple, cu atâta bun simţ, 
încât discuţia, aprofundându-se, se putea vedea lesne că 
posibilităţi de îndreptare sunt, oameni sunt, numai reaua 
voinţă, afacexile, ticăloşiile şi politica poartă vina cea fără 
de iertare. „Un partid al oamenilor detreabă”, a fost 
moţiunea pe care a votat-o acest mic parlament improvizat. 

Ducându-se singur spre casă, Iancu Bălteanu se gândea 
că, la urma urmei, şi rasa are un rol în asemenea chestii. Un 
om din neam bun e alcătuit dintr-un material mai rezistent, 
orice s-ar zice. Tatăl său, bătrânul Nicu Bălteanu, a fost 
treizeci de ani funcţionar la primărie şi a murit sărac. Dar i- 
a lăsat moştenire legenda că Băltenii se trag dintr-o familie 
de boieri şi că bunelul, Iancu, a fost căminar subt lon Sandu 
Sturza-Voievod. 

— Acest lucru îl preţuia foarte mult şi doamna Bălteanu; 
oricăror alţi Bălteni străini ea le contesta origina 
boierească. Cu toate acestea, doamna Bălteanu nu se 
trăgea din neam de boieri. E adevărat că adusese în 
căsnicie cincizeci de mii de lei, dar tatăl ei, Ghiţă Samson, 
fusese un om de care ea vorbea rar, Răposatul Ghiţă 


Samson îşi făcuse într-o vreme o deosebită faimă din pricina 
unui proces. Ca vechil al lui 

Năstase „Boian, pe moşiile Coropceni şi Mândreşti, 
îngrijise de afacerile boierului şi mai ales de ale sale vreme 
de doisprezece ani. Năstase Boian era un om bolnav care-şi 
petrecea mai toată vremea la Davos şi Riviera. Venea în ţară 
numai o dată pe an, în mai, ca să treacă în fuga cailor pe la 
moşii şi să reguleze chestiile băneşti. Avea asupra 
Coropceniior şi Mândreştilor datorii grele, şi din an în an 
găsea tot mai anevoie bani pentru străinătate, cu ajutorul 
lui Neculai Mavronomu, vechi advocat al său. Când veni 
vremea lichidării, Mavronomu şi Samson erau deplin 
înţeleşi. Şi unul şi altul puseseră destul la o parte din 
afacerile lui Boian, din împrumuturi, din vânzarea 
recoltelor, din operaţiile învoielilor agricole. Cumpărară ei 
moşiile pe numele unui om de paie al lor, Pascal Botezatu. 
Acest om, mărunt şi umilit şi cu ochii, totdeauna în pământ, 
înţelegea să găsească şi el o comoară; şi când tovărăşia 
Samson Mavronomu se înfăţişă ca să ia în stăpânire moşiile, 
el o primi c-o mirare mare, neînţelegând-o ce pofteşte. 
Actele de cumpărarel erau pe numele lui, moşiile deci nu 
puteau fi ale altuia. A urmat un proces lung, în care s-au 
dezvăluit lucruri, urâte. Mavronomu, vechi om politic şi 
vulpe vicleană, a, găsit mijlocul să-şi ieie partea 
înţelegându-se cu Pascal Botezatu, jertfind pe Ghiţă 
Samson şi grămădind asupră-i tot ponosul. Aşa încât din 
procesul acesta lung, care s-a isprăvit în 1899, fostul vechil 
a ieşit mofluz, gârbov şi îmbătrânit cu zece ani. A pierdut 
tot ce dştigase în ani de străduinţi. Numai zestrea fetei, 
printr-o întâmplare fericită, fusese asigurată într-o ipotecă. 
Maria Samson putu deveni doamna Bălteanu. Doi ani avu 
nemulţămirea să mai vadă în preajma ei pe bătrânul 
Samson, aproape nevolnic şi căzut la patima beţiei. Apoi 
bătrânul, ea şi cum şi-ar fi înţeles cea din urmă datorie, 
trecu într-o lume mai bună. Doamna Maria Bălteanu simţi o 
mare uşurare. Dar cum toate se uită şi adevărul urmează 


de multe ori nevoile şi patimile oamenilor, doamna Bălteanu 
putu. După ani. Să vorbească despre tatăl ei e—o lacrima de 
pietate. Pe maică-sa o pierduse pe când era o copilită şi 
nlunai ca prmtr-un abur o vedea în amintire. Frumoasă ca o 
simtă. Pentru oamenii care nu cunoşteau trecutul, Ghiţă 
Samson fusese deci un om rar. Care-şi sacrificase viaţa 
pentru singura-i odraslă, ceea ce era adevărat Copilăria ei 
avusese zile de aur, mai ales în cei trei ani de pension, 
petrecuţi la doamna Lemaâtre, ce profesor; de piano, desen 
şi dans. A ieşit din pension ca sa se mărite. Frumuseţii ei, în 
acei ani destul de depărtaţi. Em cunoscută în laşi. La 
teatru, când se arăta în stal, toată lumea întorcea ochii spre 
ea. Asta o bucura fără s-o facă să-şi piardă capul, li plăcea 
să se îmbrace bine. Să facă şi să primească vizite, dar 
„prostiile” le dispreţuia. Avea un bărbat bun şi destul de 
blajin, copiii îi umpleau viaţa. Relaţiile pe care le avea erau 
alese. 

Zvi 

Izbutise să întrerupă orice legături eu neamul 
Samsoneştilor: toţi erau oameni neînsemnaţi, f uncţionăraşi 
prin iârguşoane şi sate. Învăţători.; ba unul era chiar psalt. 
A o biserică din Folticeni Un singur om din toată liota 
aceasta avea o situaţie mai deosebită: un văr, feciorul unei 
surori a mamei sale, cucoana Verona, măritată demult,. Cu 
zeci de ani înapoi, după un profesor de latină, pribeag venit 
din Bucovina. II chema losif Bărbat şi se statornicise în 
Bucureşti, de unde, până la moarte, a dat numai de trei sau 
patru ori semne de viaţă. Când a murit „a lăsat o 
proprietate, nişte case, aproape de centrul Capitalei. Şi un 
băiat, Eudoxiu. Casele, cu destule datorii, au rămas în sama 
bătrânei. Venitul lor îi era îndestulător pentru traiu-i 
simplu. Eudoxiu Bărbat era un om ciudat care trăia 
singuratic din cariera-i de profesor şi plătea mamei lui 
chirie pentru odăile pe care le locuia. Acuma avea şaizeci 
de ani trecuţi, era pensionar, cu. Năravuri şi ciudăţenii, şi 
soţii Bălteanu îl văzuseră de două ori numai: o dată la 


expoziţia din 1906 şi a doua oară cu priiejul unui proces la 
Casaţie. Era un fel de urs de la care omultrebuia să scoată 
vorba cu cleştele. Se zicea că-i învăţat: publica articoleprin 
reviste, dar asta nu-l putea face nici simpatic, nici prietin. În 
ajunul războiului bătrâna Verona muri, şi feciorul, la 
sfârşitul vieţii., deveni proprietar fără voie. Îndată după 
război însă valoarea caselor crescu aşa de tare, încât 
proprietatea lui Eudoxiu Bărbat preţuia acum sute de mii, 
ori chiar un milion, cine putea şti? Din lună în lună preţurile 
făceau acrobație ascendentă. Pentru aceste pricini doamna 
Maria Bălteanu pomenea, între neamuri, pe acel Eudoxiu, 
„din partea mamei”, om bogat, „însă un animal foarte 
ciudat”. Dinspre partea astălaltă, spiţa Băltenilor era cu o 
deosebită complezenţă detailată mai ales în zilele când. 
Domnia sa primea vizite în salonul cel nou, grenat. Acolo se 
găseau atârnate pe păreţi, faţă în faţă, fotografia mărită a 
lui Bălteanu în ramă neagră şi portretul în cărbune al 
bătrânului Nicu Bălteanu în ramă aurită. Asemănarea 
dintre tată şi fiu venea totdeauna în discuţie, şi cu o dibăcie 
care. Nu prea varia, doamna Maria Bălteanu aducea vorba 
despre trecut şi boierie şi. Despre toate cele bune care 
atunci erau şi acuma nu mai sunt. Stăpâna salonului grenat 
se simţea, în asemenea împrejurări, foarte sigură pe sine şi 
foarte la largul ei. Avea un fel de a se purta aşa de elegant 
şi de manierat, felul cum “trata cronica zilnică a 
scandalurilor oraşului era aşa de distins, încât oricine o 
putea socoti vrednică de vremuri vechi şi de o nobleţă care 
a dispărut. Felul acesta de a fi era trăsătura caracteristică a 
persoanei, sale. Dacă avea vreo suferinţă, pe care o 
împărtăşea prietinilor celor mai de-aproape, aici trebuia 
căutată. Iancu Bălteanu nu o înţelesese îndeajuns. L-ar fi 
vrut mai manierat şi mai fin, mai atent la gesturile şi 
mâhnirile ei, capabil s-o înţeleagă fără a-i cere explicaţii şi 
să-i previe dorinţile fără să fie nevoie să ajungă la discuţii 
penibile. Bărbatul, trebuie să înţeleagă el singur de ce-i 


tristă femeia ş-o doare capul, şi dacă reţeta trebuie trimisă 
la farmacie ori la modistă. 

Acuma, la patruzeci şi cinci de ani, doamna Maria 
Bălteanu era o femeie încă frumoasă. Pe obrazu-i mai avea 
puţine creţuri la coada sprâncenelor; în părul cu îngrijire 
buclat, strâns în valuri cătră creştet şi stăpânit de spelci şi 
pieptene de baga, se zăreau puţine fire argintii; ochii căprii 
nu erau străpunşi de ace de inteligenţă, erau însă curaţi şi 
liniştiţi. 

În primăvara aceea Paştile căzuse la 18 aprilie, tocmai 
ziua de naştere a lui lancu Bălteanu, şi doamna Bălteanu, 
puţintel superstiţioasă, nădăjduia o prefacere fericită în 
viaţa lor. Cozonacii şi pasca ieşiseră parcă mai bine decât 
totdeauna, toţi ai familiei petrecuseră sărbătorile veseli şi 
dispuşi. Cum începură însă iar zilele obişnuite, după 
Duminica 'Tomii, obrazul lui Bălteanu se umbri din nou de 
griji. Marţi dimineaţa, în 27 aprilie, familia îşi lua dejunul 
înainte de plecarea advocaţilor la Curte. Domnişoara Emi, 
ajutată de Ileana, slujnicuţa cu sorţ alb, servea ceaiul. Un 
samovar scânteietor de alamă mormăia şi ţârâia, pe-o 
măsuţă, într-un colţ al sufrageriei. Samovarul acesta era 
mai mult un dar al războiului, al întâmplării ş-al refugiaților 
din întinderile convulsionate ale Rusiei. Doamna Bălteanu 
ştiuse să-l preţuiască şi să-l negocieze. Domnişoara Emi 
servea tăcută pe tatăl său şi pe Traian. Le aşeza dinainte 
ouăle moi, jambonul şi cozonacul. Era sprintenă, de şi cam 
mică de stat şi plinuţă. Ochii căprii îi erau aşa de vioi, încât 
păreau negri; părul frizat mărunt punea ca un abur 
deasupra frunţii: pieliţa obrazului îi era albă şi delicată. 
Buzele cam pline şi nasul îndrăzneţ stricau armonia feţei. 
Domnişoara Emi nu era o frumuseţă. Era însă „drăguţă”, 
cum îi spuneau prietinele. Nici ea, nici doamna Bălteanu 
nu-şi atinseseră încă ceaiul, şi feţele lor lipsite de lumină 
dovedeau o preocupare gravă. Bărbaţii mâncau repede şi 
vorbeau despre lucrările şi procesele din ziua aceea. 


— Ileană, zise doamna Bălteanu, poţi să treci să rânduieşti 
în biroul domnului. 

Bălteanu îşi împinse ceaşca şi se întoarse spre soţia sa. 
Simţise în glasul ei un accent care-l neliniştea. 

— Ce ai, dragă? o întrebă el. Pari indispusă. 

— N-am nimic, îi răspunse doamna Bălteanu, privindu-l cu 
mirare. [i se pare că am ceva? 

— Aşa cred. 

— Te înşeli. Mă gândeam că trebuie să ies astăzi cu Emi în 
oraş, şi n-o să putem ieşi. 

— De ce? Vremea nu vă poate opri. 

Doamna Bălteanu îşi încreţi fruntea şi! tăcu. Domnul 
Bălteanu pufni uşor pe nări. 

— Eu niciodată n-am înţeles manevrele acestea, vorbi el 
brusc. N-am eu destule năcazuri? Se grămădesc unele după 
altele, de nici nu mă lasă să răsuflu. Ar trebui să înţelegeţi 
că am nevoie de tihnă şi de linişte. 

Doamna Bălteanu întoarse încet capul şi privi pe soţul său 
c-o mirare nouă, amestecată cu tristeţă. Ce este? I-a spus 
cineva ceva? I-a cerut cineva ceva? Toată lumea a tăcut; 
nimeni n-a vorbit nimic. 

— Parcă-i nevoie de vorbă? replică domnul Bălteanu. Parcă 
nu ne cunoaştem? 

— Adevărat, ne cunoaştem! suspină doamna Bălteanu. 
Advocatul începea să se supere. Privi peste umăr pe soţia 
sa şi scoase un fel de „Hm!” de resemnare şi de ameninţare 

în acelaşi timp. 

Doamna Bălteanu cunoştea acest sunet, care vibra mai 
mult înlăuntrul domnului Bălteanu şi-l făcea să tresară pe 
scaunul său. Închise o clipă ochii şi-şi întoarse faţa spre 
fereastră. 

— Bine, draga mea, vorbi cu glas ceva mai ridicat domnul 
Bălteanu; ar trebui să înţelegi că trec prin împrejurări în 
care s-ar cuveni să, fiu scutit de asemenea scene. Noroc c- 
am avut un răgaz în zilele Paştilor. Acuma însă vine, precum 
ştii. Rata la Credit. Termenul a fost la 15 mart. L-am 


amânat, dar nu-l mai pot trece peste sfârşitul lui april. Iar la 
3 mai scade una din poliţi. Şi asta ştii. Trebuie să plătesc o 
parte, să adaug dobânzi nouă La 15, rata pianului... 

Rata pianului? se miră doamna Bălteanu. 1 se pare că 
ratele pianului s-au sfârşit din dechemvrie. 

— RNu s-au sfârşit, afirmă cu tărie domnul Bălteanu. 

— Nu? Atunci n-a mai rămas decât una şi e numai o mie 
două sute de lei. 

— Da, confirmă advocatul: de o mie două sute de lei, dar 
asta vine după poliţa de douăzeci şi trei de mii. Şi înaintea 
italianului. 

— Care italian? Doamna Bălteanu nu ştie despre'care 
italian e vorba. 

— Cum nu-l ştii. Frate? A reparat soclul de la grilajul 
grădiniţii dumnitale şi mozaicul de la terasă. Altă mie de lei. 
L-am tot amânat încă de anul trecut, din august. 

Doamna Bălteanu crede că italianul mai poate fi amânat. 
În privinţa pianului, nu poate să fie discuţie. Emi avea 
neapărată nevoie de el. 

— Dar eu spun, dragă, că Emi n-avea nevoie? Eu spun că 
trebuie să-l plătesc. 

— Bine, o să-l plătim, vorbi liniştit doamna Bălteanu, doar 
n-avem să fugim din laşi. 

— Se-nţelege. Dar dacă omul are şi el nevoie şi nu mă 
poate aştepta? Dar poliţa cea mare? De câte ori vine câte 
una din aceste poliţi, mă apucă durerea de cap. Cei de la 
bancă sunt oameni detreabă, amână, dar cer să achit o 
parte. E o criză de numerar neexplicabilă şi au şi ei 
dreptate. Banca naţională a ridicat scontul. - trebuie să îeie 
şi ei mai mult îa sută, plus comisionul... Ei mă jupoaie pe 
mine, dar şi pe ei îi jupoaie alţii. 

— Eolege economică... şopti Emi cătră frate-său, care 
stătea pe scaunul lui cu capul plecat, fasonând între 
degetele mânii drepte întinse pe masă o bobiţă de miez de 
pâne. 


Iancu Bălteanu întoarse capul spre copii o clipă, oftă şi se 
opri. Trase ceasul şi-l privi. 

— Traiane, zise el c-un ton de om de afaceri, să ne luăm 
servietele şi să mergem. 

Doamna Bălteanu, privind spre Emi, ca şi cum se 
mărturisea ei, arătă că niciodată n-a avut pretenţia că se 
pricepe la cifre şi operaţii de bancă. În pension. - la m-me 
Lemaâtre, pe vremuri, o fată învăţa mai mult cum să se 
poarte în - societate, delicateţa şi manierele. Lumea în care 
a intrat însă i-a dovedit că aşa ceva nu prea se găseşte pe 
toate drumurile. 

— Adică nu sunt manierat pentru că spun ce am de spus? 
„.. 0 întrebă ironic domnul Bălteanu. 

A, da. Fiecare spune ce are de spus. Dar cineva care stă 
toată ziua în casă, între patru păreţi, ocupată cu lucruri 
mărunte; cineva care o viaţă întreagă numai asta a făcut, 
sacrificându-se, crescându-şi singură copiii şi făcându-şi 
toată datoria. - nu poate să-şi spuie suferinţa, şi chiar nici 
nu îndrăzneşte s-o spuie. 

Domnul Bălteanu crezu că trebuie să se mire: 

— De ce nu poate, mă rog? Şi de ce nu îndrăzneşte? 
Doamna Maria Bălteanu îşi simte ochii umezi de lacrimi. 
Nu poate şi nu îndrăzneşte din pricina poliţelor, a ratelor, a 

afacerilor. Din pricină că ştie la ce se expune şi nu vrea să 
provoace pe nimeni. Delicateţa aceasta nu o are orişicine. 
De ziua ei, de pildă, de Sfânta Maria, chiar anul trecut, n-a 
plâns din pricină că bucătăreasa a afumat budinca de grisă? 
Supărarea asupra ei a căzut. Asemenea izbucniri totdeauna 
au zdrobit-o. Asemenea lucruri nu le poate suporta cu nici 
un preţ. 

Cu mirare crescută Bălteanu văzu lacrimi în ochii soţiei 
sale; asta-l scoase din fire. 

— Asta mă nebuneşte 1 strigă el congestionat şi 
gesticulând. Ce are a face budinca de acum zece ani cu 
năcazurile noastre de acuma? ... 


Cutremurată de gesturi şi de glasul ridicat, doamna 
Bălteanu susţine totuşi cu tărie că budinca de grisă a fost 
afumată de bucătăreasă anul trecut, nu acum zece ani. Dac- 
ar fi fost cu zece ani în urmă poate nici nu s-ar fi băgat în 
samă. Pe atunci era mai în putere, viaţa era mai ieftină şi 
fericită se poate spune, şi Emi era o copiliţă. Acuma-i 
studentă, a ieşit în lume, are nevoi mai multe; astă iarnă a 
fost numai de trei ori la seratele Cercului Militar. La urma 
urmei nu se poate duce la serate cu aceeaşi rochie de zece 
ori. Lumea astăzi te judecă şi te cântăreşte, şi te măsoară şi 
te cercetează... Din pricina asta n-au ieşit deloc în 
sărbătorile Paştelui. Dar trece april şi vine mai, şi este 
nevoie de un pantof şi de-o rochiţă. 

— Pentru cine? Pentru Emi? 

Emi poate ieşi şi singură. Într-adevăr doamna Bălteanu n- 
are nevoie. Ea poate ieşi şi cu rochia de iarnă... Ea n-are 
nici un venit. Şi-a vârât toată zestrea în casă, ş-acuma n-are 
nici un ban al ei... Trebuie să steie în casă ca o roabă... 

Era atâta resemnare în glasul doamnei Bălteanu, încât 
advocatul izbucni în râs şi se apucă cu mânile de cap. 

— Lăsaţi-mă! strigă el. Dumneata ai să mă aduci la 
disperare! Când am spus eu că nu trebuie să-ţi faci o 
rochie, dacă ai nevoie? Am spus eu că nu trebuie să ieşi? 
Pentru asta nu trebuie să mă laşi să-mi tihnească dejunul? 
Să vedem, am de încasat astăzi ceva de la nişte clienţi... 
Drept să vă spun însă, nu ştiu la ce capăt o să ajungem! 

Domnul Bălteanu se întinse brusc spre servietă; o trase 
spre sine ş-o puse sub braţ cu gesturi rupte, apoi ieşi 
întunecat. În stradă îl ajunse şi Traian. Era şi el 
impresionat, ca totdeauna, de lacrimile mamei. 

— Greu e să ai de-a face cu femeile, îi zise tatăl său, c-un 
zâmbet silit, fără să-l privească. 

— Uneori au şi ele dreptate, răspunse Traian. 

— Aşa-i, dar ele cred că au totdeauna. 

La ora 4, amândoi bărbaţii se întoarseră de ia treburi. 
Doamna Bălteanu îi aştepta, şi cerceta de pe geam figura 


soţului său. Înţelese că lucrurile merg bine şi că avusese şi 
ea câştig de proces în ziua aceea. Desigur, clienţii despre 
care vorbise Bălteanu, au fost oameni de cu vânt. 

— Unde-i domnişoara studentă? strigă ea spre odaia fetei, 
după ce bărbaţii intraseră în sufragerie” Să vie repede. 
Tata aşteaptă ceaiul. 

Emi se înfăţişă numaidecât, cu vioiciunea-i obişnuită, 
întinse tatălui său fruntea şi îmbrăţişă pe Traian. Domnul 
Bălteanu sărută mâna soţiei sale. 

— Aduc ceaiul într-o clipă! zise Emi răsucindu-se într-un 
picior. Aşezându-se lângă advocat, doamna Bălteanu îşi 
urma eu linişte reparația unui oolţirn întins pe o ciupercă 
de fildeş. N-avea nici o dorinţă şi nici o curiozitate. 

— Astăzi Traian s-a purtat foarte bine' ş-am rămas 
mulţămit de el, zise domnul Bălteanu. 

— Iar eu, vorbi cu veselie Emi, gândindu-mă Ia el şi la 
succesele lui, am pus un deget la frunte, m-am inspirat şi i- 
am făcut o epigramă. 

— Ce copilă! şopti blând doamna Bălteanu. 

— Ce epigramă? întrebă tânărul. 

— O epigramă pe care o cred vrednică de poeziile tale. Am 
s-o public şi eu. 

— Atunci s-o auzim! se amestecă, vesel. Bălteanu. 

— Bine; ascultați: 

UNUI TÂNĂR CUCERITOR 

Frunte naltă, ochi frumoşi 

Şi alură de cucoş; 

Numai nasul ţi-i cam roş. 

Părinţii se întoarseră unul cătră altul râzând. Traian se 
ridică şi se repezi după soră-sa. Făceau amândoi larmă, 
urmărindu-se prin jurul mesei. 

— Deranjaţi scaunele S Boţiţi covoarele S strigă doamna. 
Bălteanu, care era serios îngrijată de buna rânduială a 
sufrageriei. Ca pretutindeni în casă, toate mobilele 
străluceau, frecate şi lustruite cu energie. Copiii însă nu' se 
astâmpărară până ce Emi nu căzu biruită pe o canapea. 


— Voi rămâneţi tot copii, le zise advocatul; aş voi însă să vă 
văd mai serioşi şi mal îngrijoraţi de zilele de mine. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă doamna Bălteanu. 

— S-a întâmplat ceva care priveşte viitorul lui Traian. 

Băiatul veni şi se aşeză lângă tatăl său. 

— Nu cumva, grăi el, asta rezultă din. Scrisoarea aceea pe 
care o ceteai la Curte cu atâta atenţie? 

— Da, răspunse Bălteanu, am primit o scrisoare. Emi s-a 
produs c-o epigramă; am să vă cetesc şi eu o producţie 
literară în formă de epistolă. Închipuiţi-vă că mi-a scris... 
cine credeţi că mi-a scris? 

— Nu ştiu, vorbi repede doamna Bălteanu, sunt foarte 
curioasă să aflu. 

— Închipuieşte-ţi că mi-a scris Bărbat. 

— Care Bărbat? Eudoxiu? 

— Da. Eudoxiu Bărbat, Cred că la asta nu te-ai aşteptat. 

— O sută de ani să mă fi lăsat şi n-aş fi ghicit, declară 
doamna Bălteanu Ce scrisoare poate să scrie bursucul 
aceia? Şi întrucât asta interesează pe. Traian? 

— Aveţi să vedeţi îndată. Am să scot scrisoarea, am s-o 
cetesc s-aveţi să pricepeţi. Bălteanu trase din servietă 
scrisoarea. lată cuprinsul ei: 

Bucureşti, în 25 april 1921 Strada Lepidopterului, 14 

Stimate vere Bălţene şi Dragă verişoară! 

Cred că asta' e cea dintâi scrisoare pe care o. Primiţi de. la 
mine şi se poate întâmpla să nu fie cea din, urmă,. 

Dacă dă Dumnezeu şi scap cu bine dio necaz urile” care 
mă asediază, se poate Întâmpla să mai primiţi una. Cu puţin 
înainte de izbucnirea războiului a căzut asupra mea o mare 
pacoste: moştenirea de la biata marna, casele dn strada 
Lepidopterului, colţ cu Triumviri. Casele acestea, e. 
Adevărat, nu mai au nici o sarcină, dar acuma, după război, 
valoarea. Lor' a devenit excesivă şi monstruoasa aş putea 
zice, şi din pricina lor nu. Mai am răgaz şi linişte. Feluriţi 
misiţi şi oameni de afaceri mă tulbură, intră în biblioteca 
mea, mă plodesc pe la răspântii ca bandiții şi mă abordează 


eu pălăria în mână la cafenea, ca cerşetorii. Toţi vor să-mi 
găsească cumpărători pentru case; unii mi-au şi găsit; mi- 
au oferit până la un milion două sute de mii; îa urma urmei 
s-ar da peste cap să-mi scoată şi mai mult. Se uită toţi la 
mine cu mirare când le spun că n-am nimic de vânzare. 
Casa nu-i a dumneavoastră? mă întreabă ei, E a mea. Atunci 
de oe n-o vindeţi, căci n-aveţi nevoie de un imobil aşa de 
mare. Vă găsesc una mai mică. Ptămâneţi c-un beneficiu 
însemnat bănesc. Le răspund că. N-am nevoie de bani şi ei 
mă privesc ca nişte dobitoci. Eu locuiesc apartamentul 
acesta al meu de aproape jumătate de secol şi nu înţeleg 
cum m-aş putea despărţi de el. Cu chiriaşii, am multe 
necazuri. Administraţia văd că sporeşte dările necontenit. 
Am un advocat care mi-a arătat că chiriile sporesc în 
proporţie. A sporit chiriile, a făcut contracte, De unde 
aveam vreo cinci chiriaşi, acuma sunt cincisprezece. 
Chiriaşii au subinehiriat, şi cu nişte preţuri, după cât am 
înţeles, nemaipomenite. Asta n-ar fi nimica dacă înmulţirea 
aceasta a populaţiei caselor mele nu mi-ar tulbura liniştea. 
Drept să vă spun, mă simt ca-ntr-un hotel. Ajung la 
stenăhorie şi disperare. Zilele trecute, prietenul meu 
Grigorie Simandiri intră la mine speriat şi-mi spune că 
cineva, o persoană, i-a comunicat un lucru nemaipomenit. 
Advocatul meu, care mi-a făcut contractele şi. S-a ocupat de 
afacerile mele, e amestecat în toate chestiunile acestea; că 
subînchirierile acestea s-au făcut cu voinţa şi ştirea lui, şi o 
parte însemnată din venitul casei intră în punga lui; că 
acest advocat, nu ştiu pentru ce motive, îşi bate joc de mine, 
că să bag seama la averea mea, şi altele... închipuiţi-vă dacă 
aveam eu nevoie de asemenea necazuri şi tulburări! Eu am 
nevoie de linişte şi de pace, până ce va veni ceasul să nu 
mai am nevoie de nimic. N-am contract cu Dumnezeu cât 
am să trăiesc, puţinele zile ce mi-au rămas nu le vreau însă 
ticăloase. Văzând deci că această chestie mi-a creat un 
infern aici pe pământ, m-am gândit la sprijinul vostru. Din 
câte-am înţeles eu, Traian şi-a dat licenţa în drept şi e 


advocat. E un tânăr nepot pe care nu-l cunosc, dar care mi-i 
simpatic din pricină că-l văd publicând încercări literare în 
reviste. Unele din aceste încercări nu mi se par lipsite de 
valoare. Cum prin îndeletnicirea aceasta a cărturăriei, pe 
care eu o socotesc o nobleţă, rudenia băiatului cu mine se 
strânge şi mai tare, m-am gândit să vă cer să mi-l trimiteţi. 
Să descurce el chestiile cu advocatul meu Gorciu, să vadă el 
ce-i adevărat din ce se spune, însfârşit să puie o rânduială 
în haosul care mă înconjoară, ca să-mi pot vedea în tihnă de 
lucrările mele. De şi-i advocat tânăr, buna lui credinţă şi 
stăruinţele lui îmi ajung acolo unde eu nu mă pricep şi nici 
nu vreau să mă amestec. 

În viaţa mea, am avut trei feluri de amici: care m-au iubit; 
care s-au interesat de mine; şi care m-au urât. Între acei 
care m-au iubit am cunoscut pe unul şi mă mir şi astăzi de 
el. Pe cei care m-au urât, nu i-am putut număra. Între cei 
care nu s-au interesat de mine sunteţi şi voi. Nu vă fac din 
asta o vină, ci vă mulţumesc. Şi ca dovadă că vă mulţumesc, 
e hotărârea'ce am luat de a lăsa nepotului meu nenorocitele 
case, drept onorar pentru străduinţele şi neplăcerile lui aici 
lângă mine. 

Fiţi sănătoşi şi trimiteţi-mi băiatul. Al dumneavoastră văr, 
Eudoxiu Bărbat 

Domnul Bălteanu aşeză la locul ei în plic scrisoarea ş-o 
strecură iar în servietă; apoi privi în juru-i. Doamna 
Bălteanu aţintea serioasă un punct dinainte-i. 

— Nostimă scrisoare! zise râzând Emi. 

— Ceva mai literară decât epigrama ta... îi observă Traian. 
Bătrânul acesta pe care nu-l cunosc trebuie să fie un om 
interesant. 

— Depinde din ce punct de vedere îl iei, grăi Bălteanu 
privindu-şi soţia. Nici noi nu-l cunoaştem prea bine. Nu l-am 
văzut decât de două ori. Atât în 1906, la expoziţia cea mare, 
cât şi în 1912, când am avut procesul lui Ghica la Casaţie, l- 
am văzut purtând în cap acelaşi joben şi la subţioară 
aceeaşi taşcă jerpelită. Nu ne-a spus nici ce face, nici cum 


trăieşte; nu ne-a întrebat cum trăim şi cum o ducem. În 
1906 ne-a întovărăşit o dată la expoziţie ş-acolo a început să 
spuie vrute şi nevrute, că strălucirea şi frumuseţile de-acolo 
nu sunt decât o faţadă, că partidele noastre politice s-au 
înţeles să apese norodul şi să-şi păstreze sub forme 
moderne, privilegii vechi. Liberali şi conservatori, zicea el, 
sunt Romulus şi Remus sugând la lupoaica bugetului. Asta-i 
singura apropiere între noi şi latini. Spunea şi altele, de mă 
uitam împrejur, să nu audă cineva. Mie mi s-a. Părut 
atuncea că-i un fel de socialist, în orice caz nu era întreg. 
Văd că acuma s-a îmbogăţit ca printr-o minune. 

— Totuşi e un semn bun că s-a gândit la băiatul nostru, 
interveni doamna Bălteanu. 

— Asta arată că nu-i chiar aşa de nebun, observă zâmbind 
Traian. 

— Ba cât despre asta mă cam îndoiesc, răspunse mama; 
dar cine ştie ce capriciu a avut. Cred că este şi altă pri cină. 
El neamuri după tată n-are. Bătrânul loşif, profesorul, a fost 
un pribeag, venit într-o bună zi de peste graniţă, În. Toată 
viaţa lui nu s-a răspuns cu nimeni şi n-a pomenit pe nimeni. 
Tanti Verona, demult, când venea la Iaşi, ne spunea râzând 
că losif al ei trebuie să fi căzut din lună, N-am pomenit om 
mai închis şi vorbind mai puţin despre sine. Eudoxiu are în 
privinţa asta aceleaşi apucături ca şi bătrânul. Cred că, 
dintre cunoscuţii pe care-i va fi având, nimeni nu ştie de 
existenţa noastră. Eu mă mir că el singur şi-a putut aduce 
aminte de noi. Dar însfârşit, e bine că şi-a adus aminte. Mă 
mai gândesc iar că dacă alte neamuri n-are, atunci 
moştenirea tot nouă trebuie să ne vie, La asta trebuie să se 
fi gândit şi el. Şi ca să nu cheltuiască cu încurcăturile pe 
care le are, scrie să-i trimetem un advocat gratuit. Cu 
jobenul cu care l-am văzut noi trebuie să fi umblând ş- 
aeuma şi c-un palton de cincisprezece ani, ori c-o blană 
rămasă de la bătrânul Iosif. El nu ştie ce-i o mâncare bună, 
ce-i un pat moale, El nu cunoaşte drumul teatrului şi al unui 
concert; e de o zgârcenie nemaipomenită. Ne-au spus 


oamenii care l-au cunoscut, la Bucureşti. Numai cu revistele 
şi cu cărţile face lux. Grămădeşte, tot grămădeşte hârţoage 
în rafturi, de jos până sus. Ce-o fi făcând cu atâtea cărţi el 
ştie. Şi asta-i o manie. 

— Cărţile pe care le cumpără, probabil că le ceteşte, vorbi 
iarăşi Traian. Îl interesau foarte mult observaţiile şi 
caracterizările acestea cu privire la bătrânul Eudoxiu. 

— Se poate, zise doamna Bălteanu. Altceva mi se pare că 
nici nu face. De la liceu acasă şi de-acasă la liceu, treizeci şi 
mai bine de ani. Pe urmă de acasă la cafenea, şi de la 
cafenea acasă, de când e pensionar. Viaţa asta nu-i viaţă de 
om. Zice că nu poate suferi muzica. Eu de oamenii care nu 
pot suferi muzica nu prea am idee bună ,. 

— Atunci de aceea nu m-a chemat pe mine, tresări Emi; a 
aflat că-s muzicantă. 

— 1 Se poate, răspunse doamna Bălteanu, apoi începu a 
râde: Ce-ai spus? Da, aşa este; cu tine nu s-ar putea 
împăca. Nici pe femei nu. Le poate suferi. A rămas holtei 
până la vârsta în care se găseşte. 

— Şi asta-i o dovadă că nu-i în toate minţile... grăi 
sentenţios advocatul. Un om are datorii sociale pe care 
trebuie să ie împlinească. Nu-i aşa? Dar ia urma urmei asta- 
i o chestie care-l priveşte. Şi clacă s-ar fi însurat, ar fi avut o 
familie, şi acuma n-am fi primit scrisoarea pe care am 
primit-o. De la. Această ciudăţenie a lui atârnă viitorul 
băiatului , 

— Da, răspunse doamna Bălteanu. Dar mă gândesc cum o 
să ne despărţim noi de băiat? Traian a fost crescut toată 
vremea lângă noi. Viaţa încă n-o cunoaşte. Pe socoteala lui 
proprie încă n-a lucrat, li putem lăsa noi singur la 
Bucureşti? ... 

— Astăzi, m-.me Bălteanu, îi replică advocatul, nu prea ai 
strălucit prin logică. 

— Nici n-am nevoie de dânsa, eu cuget cu inima. 

— Cu toate acestea, Traian trebuie să plece. E vorba de 
viitorul lui. 


— Da, trebuie să plece... suspină doamna Bălteanu. 

Şi adresându-se mai mult fetei, începu a face socotelile 
lenjeriei, a hainelor şi a geamantanelor pe care avea să ie ia 
Traian. 

— Are să mai trebuiască bani, vorbi ea. Cu îndoială. 

— Bine, aveţi să-mi spuneţi cât trebuie... răspunse 
advocatul. Clienţii pe care-i aşteptam astăzi s-au ţinut de 
cuvânt. 

— Da? Asta-i foarte bine, declară doamna Bălteanu Ne 
putem bucura şi eu cu Emi. Să vedem, să facem o listă şi 
domnul advocat are să binevoiască s-o aprobe. Ca răsplată, 
domnişoara studentă are să-ţi cânte ceva după masă. A 
învăţat o şansonetă nouă. Mâni ne ducem dis-de-dimineaţă 
la târguit. Numai cât are să trebuiască să-mi garniseşti bine 
poşeta. Toate se scumpesc din zi în zi. E o speculă 
nemaipomenită. Negustorii aceştia ar trebui puşi odată la 
rezon! 

De aceeaşi părere era şi domnul Bălteanu. Negoţul a ajuns 
o calamitate. Oameni care-ţi zâmbesc din dosul tejghelei şi 
te despoaie ca-n codru. Guvernul nu se gândeşte la nimica 
şi ovreii ne sug ca lipitorile. La care doamna Bălteanu, c-un 
zâmbet fin, observă că, dimineaţă, când a fost vorba de o 
rochiţă şi de o podoabă pentru primăvară, a întâmpinat o 
împotrivire teribilă; iar acuma se Vede că se pot găsi bani, 
întâi pentru băiat fără îndoială, dar şi pentru ele. 

— Când aţi întâmpinat o împotrivire teribilă? tresări 
advocatul. Poftim, au întâmpinat o împotrivire teribilă... Eu 
ştiu e-a fost vorba de altceva, nu de împotrivire teribilă. 

— De ce te superi iar? şi doamna Bălteanu privi cu mirare 
pe soţul său. De ce te superi? Acuma e vorba despre 
plecarea băiatului la Bucureşti. Cred că nu te împotriveşti, 
şi trebuie să plece. 

— Nu mă împotrivesc, mormăi advocatul, renunțând la 
orice discuţie. Faceţi socoteala şi să vedem ce trebuie să 
dau. 

ZI Strada Lăpuşneanu 


Băiatul părea absent de la aceste schimburi de vorbe, care 
totdeauna îl făceau să sufere. Emi mai curând se obişnuise 
cu ele şi le dizolva deseori într-o glumă, atârnându-se pe 
rând de gâtul mamei sale ş-al advocatului. Câteodată însă 
asculta dezbaterile acestea c-un zâmbet maliţios şi eu o 
sensaţie de superioritate. Avea un titlu: era cea dintâi 
studentă din neamul Băltenilor. Avea cunoştinţi de slavistică 
şi de filologie care erau absolut străine domnului Bălteanu 
şi pentru care mama sa avea o admiraţie mută. Avea 
impresia că şansonetele franţuzeşti pe care le cânta nu 
erau înţelese de părinţii ei în toate fineţii e lor. Se aşeza la 
piano totdeauna cu încredere că toţi cei dimprejuru-i o 
ascultă cu plăcere şi că trecătorii pe sub ferestrele casei nu- 
şi grăbeau pasul. Cu străinii avea îndrăzneală şi ascuţime: 
„Era chiar obrăznicuţă cu bărbaţii”, cum vorbeau între ele 
unele prietine de aproape ale doamnei Bălteanu. Traian, 
dimpotrivă, era o fire concentrată, aproape timidă. 
Copilăria şi prima lui tinereţă n-avuseseră nimic deosebit. 
Neastâmpărat şi gălăgios nu fusese, şi se ţinuse 
întotdeauna în preajma mamei lui, cu surioara mai mică şi 
cu păpuşile. Era firav, şi maică-sa îi punea dimineaţa, la 
spălat, apă caldă, ceea ce dădea prilejuri de revoltă 
domnului Bălteanu. El ar fi dorit să facă din feciorul lui un 
bărbat, un om ager şi turbulent, să-l vadă în stradă 
amestecându-se cu alţi copii, dând şi primind lovituri. „Eu 
sunt. Pentru educaţia englezească-, declara domnul 
Bălteanu. Doamna Bălteanu se împotrivea cu vorbe 
învăluite şi cu atitudini pasive şi ţinu pe copil în căldura şi-n 
dragostea ei. Şcoala, Traian o făcu uşor, deosebindu-se din 
ce în ce şi ajungând în ultimii ani de liceu întâiul. Ş-aici se 
deosebise în totul de Emi, care era o şcolăriţă mediocră. 
Totuşi domnul Bălteanu nu era mulţămit de aceste succese 
grave şi tăcute ale fiului său. L-ar fi vrut soldat îndrăzneţ şi 
hotărât în preajma bătăliei vieţii. Anii de universitate, după 
vulcanismul european, tânărul îi petrecu în bibliotecă, 
cetind cu pasiune. Războiul, cu crudele lui suferinţi şi 


înfricoşări, părea a-l fi închis şi mai mult în sine. Sufletul lui 
părea stăpânit de o lumină interioară. Din 1919 începu să-şi 
scrie primele versuri şi primele impresii. Domnul Bălteanu 
ş-acuma îl observa cu îndoială şi cu nemulţămire. Viaţa 
universitară el o cunoştea altfel, agitată de curente 
contrarii, dominată de congrese şi manifestații. Studenţimii 
i-i dat să fie generoasă şi să se frământe pentru chestii 
capitale, chiar dacă de la copilăria vorbelor mari” trece la 
deşertăciunea şi meschinăria partidelor politice. Un băiat 
ca Traian, cu serioase dispoziţii şi eu talent, dacă s-ar fi 
mişcat, ar fi ajuns în frunte, şi prin asta şi-ar fi desemnat de 
mai înainte un loc în politică. Domnul Bălteanu se simţi şi 
mai îndreptăţit în părerea lui de rău, când Traian îşi făcu 
debutul ea advocat într-un proces de pruncucidere, în faţa 
juraţilor, tânărul dovedi deodată un talent surprinzător de 
vorbire. Avea accent şi pasiune, şi magistraţii li vestiră un 
viitor deosebit. Cu atât mai vârtos domnul Bălteanu putea 
regreta că asemenea dispoziţii fericite nu se întovărăşeau 
cu acţiunea şi energia. „lrebuieşte să-l fasonez, zicea el 
doamnei Bălteanu. Trebuie să-l scot din găoacea lui, să-l 
învăţ meşteşugul şi viaţa, altfel talentele lui nu-i vor aduce 
multe parale...” Cu toate acestea, advocatul nu se putea 
hotări ori nu ştia cum să intervie în mecanismul acestui 
ceasornic delicat. Numai doamna Bălteanu era mulţămită şi 
fericită de iubirea copilului ei, şi-ar fi vrut să nu se despartă 
de el niciodată. 

— Sunt foarte îngrijată de plecarea băiatului, zise doamna 
Bălteanu. Când soţii se văzură singuri în iatacul lor. 

— N-ai nici un motiv serios, îi răspunse advocatul îi dau eu 
ciorna procurii şi îndrumările de care are nevoie. Cu ocazia 
astă face ş-o şcoală pe socoteala lui... 

Da. Însă se desparte de noi pentru întâia oară. Şi parcă 
poţi şti peste ce dificultăţi dă acolo? 

— M-am gândit şi la asta, doamnă Bălteanu, vorbi rizând 
advocatul, înainte de a se vâri în aşternut. Băiatul îmi scrie 
chiar în ziua când ajunge în Bucureşti, ori a doua zi, despre 


ce-i vorba. Dacă-i nevoie, mă reped şi eu, ca să-l sprijin şi 
să-l pun pe cale. 

— Eu mai cuget şi la altele, începu iar doamna Bălteanu. 
Eudoxiu, văru-meu, e un om de şaizeci, şi unu, şaizeci şi doi 
de ani. Mai are de trăit zece şi chiar cincisprezece ani, cel 
puţin... 

— Dacă-i sănătos. N-avem încă avizul doctorului în privinţa 
asta. 

— N-avem avizul doctorului, dar să zicem că trăieşte încă 
zece şi chiar cincisprezece ani... 

— M-am gândit şi eu la asta. Se înţelege că afacerea e 
ceva cu totul aleatoriu. Se poate întâmpla chiar ca iubitul 
nostru văr să se răzgândească, să se însoare, să-şi facă ori 
să-şi găsească alţi moştenitori. De mai înainte nu putem şti 
ce va cuprinde testamentul lui. UiY asemenea om bizar e 
capabil de-o farsă. 

— Cred că asta n-are să se întâmple, vorbi hotărât doamna 
Bălteanu. Are să-i fie drag băiatul. Totuşi stau şi mă 
gândesc. Au să treacă poate ani şi ani la mijloc. În primul 
moment, când ai cetit scrisoarea, am avut impresia că un 
noroc neaşteptat a deschis uşa, că scăpăm de datorii, că am 
asigurat zestrea fetei, că putem trăi aşa cum am dorit. lată 
că nu-i aşa. Eu ştiu? Poate trebuia să faci altfel iie politică. 

— Ce are a face politica cu scrisoarea lui Bărbat? 

— Se-nţelege că n-are; eu totdeauna nu ştiu ce vorbesc. 
Asta mi-ai spus-o chiar de la început, când aveam pe Traian 
mititel, acu douăzeci de ani. Am plâns singură şi am 
regretat pe m-me Lemaâtre; ş-am înţeles ce consideraţie ai 
pentru mine. Cu toate acestea am fost cinstită şi. Mi-am 
văzut de datoria mea. Şi pot zice că am suferit, pe când 
altele au trăit bine şi s-au bucurat de toate. Au fost nişte 
fete sărmane, nici cine ştie ce deşteptăciune, nici 
frumuseţă, şi bărbaţii lor le-au ţinut pe palme. Asta-i soarta 
unora. Eu am avut altă soartă. 

— Mă rog, ce voiai să fac? Să mă omor? Am făcut ce-am 
putut! 


— Of! nu striga aşa, gemu doamna Bălteanu; aud copiii, şi 
drept să-ţi spun, sunt trudită şi vreau să dorm. Dumneata 
vezi lumea, petreci, ce-ţi pasă? Eu stau singură acasă. Ştiu 
că nu-ţi place când spun adevărul. Împrejurul nostru, în 
toate părţile, oamenii se i'idică şi fac averi... Leonida 
lonescu trăia înainte de război într-o cocioabă din Sărărie; 
nevestei lui îi era ruşine când mă duceam s-o vizitez. Acuma 
a cumpărat Otelul Aliaților. A pus firmă nouă, face repai'aţii, 
e un om de cel puţin patru milioane. Dumitropol, cum 
spuneai ieri, numai de patru ori a avut în portofoliu permise 
de export ş-acuma e coproprietar la terenuri petrolifere. 
Nevastă-sa a purtat: pe ea, în iarna asta, o blană de şaizeci 
de mii de leî. Unii au câştâgat din schimbul coroanelor, alţii 
din schimbul rublelor. Coşti Nicolaescu a fost inspector 
vamal un an, undeva la Nistru. Acuma se mută la Bucureşti 
unde a cumpărat case... 

— "Toţi au fost nişte oameni necinstiţi... ob, servă Bălteanu. 

— Se poate. Cu toate acestea dai mâna cu dânşii şi le 
răspunzi la salut. N-au văzut faţa procurorului, n-au nici un 
năcaz. Ba se simt foarte bine; l-am întâlnit chiar ieri pe 
Dumitropol: cumpăra icre negre, şi era gras şi tânăr, nici 
nu-i păsa. Câteodată mă gândesc că aşa-s vremurile, Sunt 
afaceri şi afaceri. Şi la urma urmei o afacere e altceva decât 
atunci când vâri mâna în buzunarul omului. Dacă toţi au 
succes şi le merge bine, atunci ei or fi fiind mai deştepţi 
decât alţii şi au găsit un drum printre articolele de cod. 
Slavă Domnului, codul îl cunoşti şi tu destul de bine. 

— Îl cunosc, însă eu am fost un om onest. 

— Da. De aceea, când ai cetit scrisoarea, mă gândeam eu 
ce-ar fi fost să ne cadă aşa proprietatea lui Eudoxiu, Poate 
preţuieşte un milion jumătate. 

— Mai mult. El nu-şi dă sama. 

— Dacă-i mai mult, cu atât mai bine, cu condiţia să fie a 
noastră. Noi avem nevoie acuma, nu mai târziu. Traian se 
poate duce acolo. Dar eu socot că aceea-i afacere pentru un 
om cu experienţă. Trebuie să te duci şi tu la Bucureşti. 


— Are să-mi scrie Traian şi atunci am să văd ce am de 
făcut. Ş-am să mă mai gândesc. Cine ştie, poate s-a 
întâmplat să fi dat peste o comoară. 

— Oamenii de la Bucureşti ar zice „o lovitură”. 

— Aş! o lovitură e o operaţie veroasă şi malonestă. 

— Nu m-am gândit la aşa ceva, încheie cu blândeţă 
doamna Bălteanu şi stânse lampa electrică. Amândoi soţii 
rămaseră gânditori în întuneric. După puţin doamna 
Bălteanu iar începu a vorbi. - până ce simţi că soţul său a 
adormit. 

În preajma Poştei Centrale, aproape de cheiul Dâmboviţei, 
se găseşte o stradă scurtă şi destul de îngustă, rezultata din 
capricioasa şi cotita formaţie a arterelor Capitalei. Liniştea 
din anii trecuţi a acestei străzi a fost alungată de căâtră 
comercianţi, care au deschis aici magazine de fierărie şi au 
creat depozite de manufactură en gros. Totuşi capătul 
dinspre strada Triumviri, pe care strada Lepidopterului 
cade perpendicular, a rămas încă paşnic. Asemenea colţuri, 
pline de contraste, se găsesc la fiecare pas în Bucureşti. În 
partea dinspre Triumyviri se izolau oarecum câteva imobile 
mari şi venerabile, în care locuiau mulţi şi amestecați 
chiriaşi. Proprietatea profesorului pensionar Eudoxiu 
Bărbat nu se deosebea mult de vecinele ei. Era însemnată 
icicolo de lepra bătrâneţii, burlanele dinspre stradă 
suferiseră lovituri, bolta de intrare n-avea cinstea să fie 
îngrijită de un portar. Se vedea dintrodată că proprietarul 
era un om avar sau nepăsător. Un ochi de gospodar repede 
putea face socoteala unei primeneli care să puie în 
adevărata lumină construcţia aceea solidă cu două etajuri, 
cu ziduri masive şi ferestre arcate. Intrând sub boltă, 
Traian Bălteanu găsi două uşi, una în dreapta şi alta în 
stânga, cu începuturi de scări întunecoase şi rampe. Corpul 
principal, pe care-l serveau aceste scări, avea însă şi 
prelungiri laterale, care închideau curtea pătrată. La 
fiecare din aceste aripi, se vedeau intrări deosebite şi scări 
solide de piatră. În fund, proprietatea era mărginită de 


magazii şi remize. Curtea, cu cişmea cu braţ de fontă în 
mijloc, era umedă, însă destul de curată. La unele ferestre 
care priveau în acest spaţiu îngust şi pietruit, tânărul zări 
ghiveciuri înflorite. Zări şi capete de femei, care părură 
deodată interesate de apariţia lui. Un om în vârstă, cu 
gambetă în cap, foarte corect îmbrăcat, trecu din curte în 
gang. 'locmai aprinsese o ţigară ş-o fuma cu plăcere 
deosebită. Traian îi ceru informaţii. 

— Domnul Eudoxiu Bărbat? îi răspunse chiriaşul cu 
politeţă. Da. - aici stă. Poftiţi la dreapta dumneavoastră. Se 
vede o cartă de vizită. Chiar aici, la etajul de jos... 

Tânărul Bălteanu văzu într-adevăr o cartă de vizită ţintuită 
în uşor, lângă o sonerie, şi mulţămi, puţin ruşinat 

— Dumneavoastră nu sunteţi bucureştean? îl ispiti. 
Domnul corect îmbrăcat. 

— Nu; vin din laşi. 

— Da? îmi pare bine. Stelea. - funcţionar comercial... 

Înţelegând că trecătorul s-a recomandat, îşi lăsă scuturată 
mâna şi-şi murmură şi el numele, după care domnul Stelea 
îl salută ceremonios şi, părăsindu-l cu regret, grăbi spre 
birou. 

Traian urcă două trepte şi sună. Auzi o tremurare gravă 
de clopot. Apoi paşi. Cea dintâi uşă, în dosul rampei care 
ducea la etajul superior, se deschise şi tânărul putu să vadă 
pe cel care probabil era unchiul său; un om ciolănos, într-un 
fel de spenţer vechi şi gălbiu, cu branderrburguri negre, în 
pantofi de pâslă şi cu capul destul de bogat. În păr cărunt şi 
zbârlit. Avea mustață tunsă scurt pe buza de sus şi o foarte 
mică şi neînsemnată bărbuţă ascuţită. Îl privi într-o parte, 
peste ochelari, şi-i zise cu linişte: 

— Dumneata desigur eşti Traian Bălteanu, Te aşteptam. 
Intră. 

Urma să-l privească stăruitor şi ascuţit, cu'bărbia în piept. 
Traian se opri în faţa lui, neştiind ce să facă şi ce să spuie. 
Ochii aceia verzi şi rotunzi în dosul sticlelor, sub 


sprâncenele stufoase, cu peri răsăriţi ca nişte virgule. - nu-i 
prevesteau nimic bun şi blând. 

— Intră, îi zise a doua oară bătrânul şi-i făcu loc să treacă. 

În antret tot mobilierul era alcătuit dintr-o oglindă cu 
măsuţă, un scaun de lemn curbat şi un cuier portativ de 
fier. Din odaia aceasta aproape goală, trecură în alta plină şi 
încărcată de sus până jos. Era numai rafturi de cărţi. Prin 
colţuri, teancuri de broşuri şi reviste. Biroul de stejar, de la 
una din ferestre, plin de cărţi şi hârţoage. Într-o latură a 
biroului o mică bibliotecă turnantă; în partea cealaltă o 
mobilă îngustă şi naltă, cu pupitru deasupra şi multe 
saltare, până jos la duşumea. Câteva scaune de piele erau 
încărcate tot de cărţi. Pe unul liber, stătea aruncată un fel 
de redingotă neagră. Bătrânul o trecu pe un teanc de cărţi 
şi împinse lui Traian scaunul. Se aşeză şi el în jâlţul biroului. 
Îşi scoase ochelarii şi-i puse pe cartea deschisă, din faţa 
căreia se sculase, şi tânărul observă că ochii fără ochelari îi 
zâmbeau ironic, micşoraţi, cu coada pleoapelor încreţită. 

— Sunt mulţumit c-ai venit, domnule Traian şi iubite 
nepoate, îi zise bătrânul cu glasu-i liniştit şi scoborât. 
Impresia pe care ţi-am făcut-o, după cât văd, nu-i tocmai 
bună. Ai însă puţină răbdare, şi se poate întâmpia să ne 
înţelegem. Eu pot să-ţi spun curat că mi-a plăcut cum te-ai 
înfăţişat. Nici nu mi-ai scuturat mâna, nici nu m-ai 
îmbrăţişat, nici nu mi-ai strigat: unchiule! ca-n drame şi 
comedii. Ai rămas pur şi simplu nedumerit. Şi nu ştii ce să 
faci. 

— Băiatul zâmbi. Ceea ce auzea nu-i displăcea. 

— Am să te rog, urmă bătrânul, să aştepţi puţin până ce s- 
a întoarce servitoarea de la piaţă. Poate ai gust să te speli şi 
să te schimbi. 

— De şi pentru un tânăr o noapte cu trenul e o jucărie. La 
urma urmei, dacă vrei, operaţia asta o poţi face ş-acum 
imediat. leşi în antret, treci în odăiţa din dreapta acesteia. 
Acolo se găseşte lavoar, apă. Cană şi. Prosop. Unde ţi-i 
bagajul? 


— L-am lăsat la hotel. V 

— A, l-ai lăsat la hotel? Te-au sfătuit cei de acasă probabil 
să-l laşi la hotel. 

— L-am lăsat la gară, mărturisi ruşinat Traian. 

— A, bun”. Te duci şi-l aduci aici., Ţi-am. Pregătit cameră. 
Puteai să ai mai multă încredere în mine. Probabil verii de 
la laşi m-au zugrăvit cu totul defavorabil. Nu protesta. 
Ascultă, nepoate: te-am chemat pentru că-. S singur şi 
bătrân, pentru că-s necăjit cu nenorocitele acestea de case 
şi nu mă pot ocupa cu asemenea daraveri. Îndeletnicirile 
mele sunt cu totul de altă natură. E de la sine înţeles că n- 
am să-ţi pun dintrodată în braţe o afacere plic tisitoare ca 
aceasta. Într-o săptămână, în două, ai să vezi singur despre 
ce e vorba şi, dacă va fi cu putinţă, mă vei ajuta. Dacă-ţi va 
plăcea tovărăşia mea şi biblioteca, cu atât mai bine; dacă 
nu, ai alte distracţii... 

— Moşule, chiar voiam să-ţi cer voia asta. 

— A, îmi spui „moşule”, ca-n Moldova. Nu-mi face plăcere. 
Care voie? 

— Să cercetez biblioteca. 

— Se înţelege. Să nu crezi că nu te simt. Asta nu mi-o spui 
numai ca să mă măguleşti. Te recunosc eu în multe ale 
tinereţii mele. Nu eşti prea îndrăzneţ. N-ai putut fi făţarnic. 
Ai tot ce-ţi trebuie ca să nu fii fericit. Eşti vrednic să intri în 
blestemata breaslă a cărţii. Pătrunderea asta a mea să nu 
te uimească prea mult. Ani avut oameni ai mei cunoscuţi 
care te-au văzut la Iaşi şi mi-au dat asupra dumitale 
informaţii. Cu toate acestea nu vreau să mă încânt că am 
nimerit bine, pentru ca să n-am încă o dezamăgire. De- 
aceea ţi-am spus că se poate întâmpla să ne înţelegem. 

— Avem să ne înţelegem. Îl întrerupse zâmbind tânărul. 

— Aşa cred. Ţi-am spus de ce te-am chemat? 

— Da: singurătatea şi unele năcazuri cu casa. Despre 
chiriaşi şi advocat ai vorbit şi-n scrisoare. 

— Aşa este: singurătatea şi necazurile cu proprietatea. 
Dar mai este ceva, vorbi cu oarecare taină bătrânul, privind 


ţintă pe Traian Bălteanu, cu ochi care crescuseră în orbite. 
Mai este ceva. Încă de mult moartea mi-a cerut arvună, prin 
felurite semne şi mizerii ale bătrâneţii. Credeam însă că mai 
am. Credinţa aceasta era o iluzie, pentru că voiam să-mi 
isprăvesc lucrarea pe care am pornit-o. Cum această 
lucrare, destul de însemnată, despre moşneni, răzeşi şi 
mazili în trecutul nostru, putea să se prelungească multă 
vreme, această duşmană care-mi vrea binele mi-a dat un 
avertisment. Nu mă mai poate aştepta. Am să mor în 
curând. Sfârşi încet bătrânul, cu aceeaşi privire fixă. 

Traian avu o clipă senzaţia că-n faţa lui se găseşte un 
nebun. 

— Şi pentru că în privinţa asta nu mai am nici o îndoială, 
continuă Eudoxiu Bărbat, urmând să fixeze ca-ntr-o 
halucinație pe tânăr, am găsit în fundul conştiinţei mele 
câteva scrupule şi mi-am pus câteva întrebări. Şi am ajuns 
la rezultatul că nu trebuie să las pe hienele care mă 
împresoară să mă sfâşie. De ce să-mi las casa în prada unor 
ticăloşi? De ce să se înfăţişeze aici nişte indivizi fără 
ortografie şi punctuație, ca să-mi cumpere ori să-mi vândă 
biblioteca, în care doarme umbra tinereţii şi suferințelor 
inele? N-am vrut să las toate acestea prietenului meu bun 
Grigore Simandiri, pentru că e bătrân, cu voinţa şi 
inteligenţa în scădere. Fireşte că nici rudelor n-am avut 
intenţia să las ceva. Am văzut însă, din întâmplare, că între 
aceste rude se găseşte cineva care poate alcătui onorabil o 
frază. Pe acest cineva l-am bănuit că nu face parte din 
neamul lui, ci dintr-al nostru... 

Traian Bălteanu se mişcă neliniştit pe scaunul lui. 

— ... ci dintr-al nostru, urmă bătrânul, zâmbind ironic,. Lia 
început, cândva, a fost un nebun care a luat două vorbe 
banale din două regiuni ale limbii şi le-a logodit, dându-le 
sunet şi frumuseţe nouă. Toţi cei care, apărând între 
oamenii cuminţi, au făcut ca dânsul, sunt legaţi de el prin 
ceva mai tare decât sângele. Durerea a fost partea tuturor; 
de aceea am spus că tagma cărturărească e blestemată, Te- 


am cunoscut că eşti dintre ai noştri şi de aceea vreau, să-ţi 
las tot ce am. Vreau să-ţi las mai ales biblioteca. Poate 
această cămaşă a lui Nesus n-o vei înstrăina. Îmbrăcând-o, 
te va arde şi vei fi fericit suferind, şi vei primi în fiinţa ta 
trecătoare umbra mea şi a celorlalţi din neamul nostru, Aşa 
vreau să biruiesc moartea... 

Având îndoieli încă asupra raţiunii bătrânului, Traian 
Bălteanu se simţea totuşi mişcat. 

— Unchiule, începu el... 

— Aha! acuma nu-mi mai spui „moşule”... 

— Unchiule, am venit să mă pun cu totul la dispoziţia 
dumnitale; şi nădăjduiesc că ne vom înţelege. 

— Aşa? Atuncea clu-te şi te curăţă şi te schimbă Aud că şi 
Atihia a venit din piaţă. l-am dat un nume elin, ca să nu fie 
nici o confuzie. Şi i-am zis „nenorocire”-, pentru că uneori 
îmi arde friptura şi afumă mâncarea. Du-te şi fii încredinţat 
că nu vorbesc totdeauna aşa de mult. După masă vom 
continua. 

„Nenorocirea” lui Eudoxiu Bărbat avea nume de' acasă 
Ana Tulbure. Era o bătrânică mititică, vioaie, albă la cap şi 
cu faţa plină de creţuri mărunte. Plecase de-aeasă, din sat 
de la Dumitreşti, din Muscel, de treizeci de ani. Acuma avea 
şaizeci. Şi de cincisprezece ani servea pe profesor. Când 
văzu pe Traian apărând în antret, îl privi cu mirare întâi. 
Apoi c-un fel de spaimă. Îşi puse jos coşul şi se repezi spre 
odaia stăpânului său. Deschise uşa şi vâri capul prin 
deschizătură. Văzând că bătrânul pensionar n-a fost 
asasinat, şi mormăieşte nemulţămit la biroul lui, se întoarse 
c-o faţă prietinoasă spre Traian. 

— Atuncea matale eşti nepotul lui domnu profesor? 

— Da. 

— Şi care-ţi este numele, dacă nu te superi? 

— Traian. 

— Frumos nume. Şi frumugşel tânăr, n-am ce zice. Pofteşte 
atunci în odaia dumitale. Am pregătit tot. Eu îmi iau coşul şi 
mă duc la mine în bucătărie. Mie domnu profesor îmi zice 


Atihia. Mi-a explicat domnu Grigore ce înseamnă asta. 
Dumneata te rog să mă chemi Ana. N-am să ard niciodată 
friptura. 

Mişcându-se şi vorbind grăbit, Atihia lăsă şi apucă iar 
coşul. Deschise uşa de la camera. Pregătită, vorbi despre 
lavoar şi apă; apoi se întoarse şi deschise iar uşa şi vârând 
numai capu-n odaie, arătă că prosopul se găseşte în saltarul 
din dreapta. În saltarul din stânga este săpun de glieerină. 
Ea crede că săpunul de glieerină e cel mai bun dintre toate 
săpunurile, pentru că nu numai curăţă bine, dar ţine şi 
pielea moale. Mai venind o dată, trecu repede, sunându-şi 
tălpigii, până la ferestre şi ridică de tot storurile coborâte 
până la jumătate. Potrivi perdelele şi începu să se mustre că 
întârzie cu mâncarea. Totuşi se mai opri un timp cercetând 
colţurile; apoi ieşi şi începu să caute prin antret. Intră din 
nou, spăriată: 

— Domnule Traian, unde-s bagajele? Văd că uşa din faţă a 
rămas deschisă! 

Traian îi lămuri chestia bagajelor şi ea se linişti şi iar îşi 
aduse aminte că întârzie cu mâncarea. Însfârşit intră în 
oficiul ei, unde tânărul în curând o auzi vorbind singură. 

După ce se curăţi de funinginea trenului şi alungă cu apă 
rece, truda nopţii, Traian ieşi. Atihia veni după el şi-nchise 
uşa. După ce se orientă şi ieşi în Calea Victoriei, pe lângă 
Poşta Centrală, luă o trăsură şi se duse să-şi caute 
geamantanele. Mulțimea şi graba oamenilor de pe străzi 
nu-l impresionară prea mult. Era preocupat mai mult de 
vorbele întortochiate ale bătrânului cărturar. „Poate e mai 
mult un om ciudat”, îşi zicea el. 

Când se întoarse, Atihia îi ieşi întru întâmpinare şi-l lămuri 
că, dacă voieşte să nu tulbure pe domnu profesor cu 
soneria. Îi poate arăta intrarea cealaltă, pe care o 
întrebuinţează şi ea, pe unde vine şi domnu Grigore 
Simandiri, şi pe care ea o supraveghează necontenit, 
pentru că o vede pe fereastra bucătăriei. Îl mai încredinţă 
că mâncarea a ieşit foarte bine; mai ales muşchiul e frumos 


rumenit, aşa încât ar putea face cinste celui mai bun 
restaurant din Bucureşti. Când intră în camera lui. Traian 
găsi lumină, ferestrele deschise şi pe prăguşorul uneia din 
ele un ghiveci c-o muşcată înflorită. 

Era ceasul unsprezece. Se lăsă pe divan, într-un cot, şi o 
clipă se gândi la cei de-acasă. Căzu într-un somn adânc, cu 
tot trupul cufundat ca într-o saltea moale şi binefăcătoare 
Auzi apoi o chemare de glas străin şi depărtat. Deschise 
ochii, dar nu cunoscu pe Atihia. Care sta zâmbind în 
mijlocul odăii. 

— Poftiţi, domnule Traian, la masă. A venit şi domnu 
Grigore. 

— Care domn Grigore? 

— Domnu Grigore Simandiri. 

Impresia că ceva straniu se petrece în juru-i îi apăru iarăşi 
în conştiinţă. Apoi cunoscu pe bătrâna servitoare şi văzu 
unde se află. 

— Ce face unchiul? 

— E în birou, cu domnu Grigore. Se aude cum strigă. Se 
ceartă. 

— De ce? Cu cine? 

— Pentru documenturi şi hârtii de-a dumnealor. Pentru 
oameni morţi. 

Tânărul o privi surprins. Femeia începu a râde. 

— Aşa mi-a spus domnu Grigore... zise ea şi rândui, în 
fugă, patul. 

Traian Bălteanu îşi vâri capu-n apă rece, se şterse grăbit, 
apoi trecu în bibliotecă. Când apăru, bătrânii întoarseră 
spre el capetele şi-şi conteniră discuţia. De pe scaunul pe 
care stătuse el dimineaţa, se cobori s-ar putea zice, scund şi 
i'otofei, chel şi lustruit pe cap, cu obrazul bucălat, ras cu 
îngrijire, omuşorul căruia-i zicea Grigore Simandiri. Plin şi 
legănându-se pe picioarele scurte, părea şi mai mititel 
decât era. Strânse puternic mâna lui Traian şi-l privi cu 
simpatie, înălţând capul, ca şi cum îi admira rumeneala şi 
luciul blond al obrazului. Când voi să se salte iar pe scaun, 


două bătăi sunară în uşă. Părăsind scaunul, zâmbi 
satisfăcut: 

— Ne chiamă Atihia la masă. 

Eudoxiu Bărbat îşi părăsi ochelarii pe cartea deschisă şi 
trecu spre uşă. 

— Eu cred că Marişca Păun şi Oană erau veri, zise el. 

— Bine, bine, o să-i cercetăm, ş-o să-i vedem... răspunse 
domnu Grigore privind vesel şi viclean spre tânărul 
Bălteanu, La uşă se opri şi-l pofti cu ceremonie pe Traian să 
treacă întâi. Aceleaşi gesturi şi manevre le repetă şi la uşa 
bucătăriei, pe care bătrânul Eudoxiu intrase fără a mai, 
privi înapoi, preocupat şi cufundat în gânduri. 

Traian se aştepta să treacă într-o sufragerie. Văzu însă cu 
mirare şi plăcere o bucătărie largă şi luminoasă cu pă- reţii 
îmbrăcaţi în faianţă albă până la înălţimea omului. Pe jos 
era mozaic strălucitor. Maşina de bucate, în teracotă 
cenuşie, părea un aparat de laborator, sub mantaua de zinc 
care aspira mirosul bucatelor şi aburii. 

Tingiri de aramă, oale albastre de smalţ, un dulap cu 
rafturi şi săltăraşe eu etichete, o masă albă într-un colţ 
alcătuiau domeniul Atihiei. În mijloc, masa, cu faţa de pânză 
şi tacâmuri simple. În alt colţ, bufetul de nuc; între 
ferestrele cu ghiveciuri înflorite, un omic rotund cu ramă de 
lemn castaniu. Era o bucătărie ca-n tablourile flamande, 
Era cea mai veselă şi mai frumoasă odaie a locuinţii. 
Simandiri făcu haz de uimirea lui Traian, Bătrânul Eudoxiu 
zâmbi: 

— La această înţelepciune culinară, zise. El, am ajuns după 
ce m-am otrăvit jumătate de viaţă în restaurante. De 
altminteri sunt încredinţat că asta nu-mi lungeşte viaţa, însă 
nu-mi jigneşte ochii şi nasul. 

Atihia oficia tainic în colţul ei, şi aduse îndată supa. 

Bătrânul Grigore Simandiri era vechi autor al 
Calendarului României, pe care Abraham Patron, anticar, 
librar şi editor de cărţi populare, i-l tipărea de un sfert de 
secol Publicaţia aceasta îi aducea un mic venit; iar editorul, 


în fiecare an, îi dovedea pe hârtie nişte pierderi 
neliniştitoare. Simandiri îl credea zâmbind, şi-l consola uşor, 
iscălind un nou contract. În afară de această îndeletnicire, 
avea o slujbă * care-i ocupa toate dimineţile, de la 7 până la 
1, ca paleograf şi arhivar al unei însemnate instituţii. Din 
leafa slujbei, avea cu ce-şi plăti dejunurile, masa, locuinţa, 
cafelele şi ţigările. Venitul calendarului îl transforma în 
haine şi încălţăminte. Singur, fără griji şi fără familie, 
mergea eroic spre moarte. Dacă vedea înainte-i pe masă, o 
salată de icre, un ghiveci călugăresc, un imam-baialdi, ori 
nişte sărmăluţe cu smântână, se putea socoti fericit. Venise 
în ţară de la Abdela, din Macedonia, încă de când era un 
copil, şi multă vreme o dusese foarte greu. Fusese şi băiat 
de prăvălie. Intrase ca tovarăş şi într-o negustorie. Pe urmă 
se apucase iar de carte. Şi de foarte multă vreme era 
prietin nedespărţit al lui Bărbat, cu care se legase la Arhive, 
cercetând peceţi de ceară şi urice de piele de vițel. 
Cărturăria lui arhaică între documentele prăfuite îl 
mulţămea ca un măr nobil după o mâncare aleasă. Rareori 
mărturisea lui Eudoxiu Bărbat păreri de rău că nu s-a făcut 
negustor şi milionar. Din înclinările lui de macedonean şi 
om de negoţ, arăta că n-a rezultat decât calendarul pe care 
el îl socotea o afacere însemnată. Alinările bătrâneţii, 
acuma, în urmă, îl împăcaseră desăvârşit cu rezultatul la 
care ajunsese. Şi, ca şi Bărbat, fără rafturi, fără hârţoage, 
fără miros de şoareci şi tipăritură n-ar mai fi putut trăi. 
Prietinia acestor doi bătrâni era adâncă şi serioasă. Ca-n 
orice prietinie, unul era stăpân şi altul supus. Cel care 
stăpânea, aici, era Bărbat. Simandiri era admiratorul. De 
documente, cărţi, informaţii pentru lucrările profesorului, 
se interesa şi arhivarul. El era şi auditorul blajin şi 
satisfăcut al articolelor şi studiilor lui Eudoxiu Bărbat. 
Statornic în vremuri mediocre, se bucura din toată inima 
de. Situaţia de proprietar a pensionarului, şi se amesteca cu 
gravitate şi din toată inima în toate chestiile şi năcazurile 
acestei proprietăţi. Simandiri fără îndoială îşi plătea masa. 


Şi niciodată n-ar fi primit, la cafenea ori berărie, să achite 
prietinul său pentru, el. 

— Banu-i delicat şi pricinuitor de discordie, declarase el 
într-un rând. Cugetarea asta am s-o pun şi-n calendar. 

Eudoxiu Bărbat primea, în privinţa chestiei acesteia, orice 
situaţie şi orice aforism. El avea nevoie de o sumă anumită 
pentru cărţi şi reviste. Încolo, Atihia făcea cum credea că-i 
mai nimerit. E adevărat că-i înfăţişa, în amănuni şi pe 
hârtie, socoteala de toate. El o asculta grav şi-i da 
descărcare, gândindu-ae la un text vechi, la o. Frază din 
cronicari, ori la un vers de Virgiliu. Tot Atihia trebuia să-l 
îndemne, prin cuvinte învăluite, să-şi primenească 
garderoba sau albiturile. Aici bătrânul punea multă 
încăpățânare şi rezistenţă. Instalarea bucătăriei, făcută cu 
şapte ani în urmă. Fusese sugerată de Simandiri. El se 
ocupase de materiale şi de lucrători. Şi amiciţia lui era aşa 
de mare, încât bucuros atribui această invenţie măiastră 
străduinţii şi ingeniozităţii lui Bărbat, Şi nu se ostenea să-şi 
admire în fiecare zi capodopera; atribuind-o altuia. 

Viaţa lor era interesantă când dezbăteau o chestie, şi 
glasurile lor aveau un sunet înăbuşit între păreţii tapetaţi 
cu cărţi. Viaţa lor era intensă, plină şi reală, mai ales când 
tăceau, între urnele sacre ale scriitorilor morţi. 

Din amorul târziu al unui anticar cu Mnemosina s-a. 
Născut a zecea muză, Crineis. Această zână a cărturărie! a 
venit însă în vremuri târzii şi ofilite, când Zeus-tatăl nu se 
mai bucura de vechiul prestigiu şi vechea putere. 
Nemaiavând privilegiul eternei tinereţi, a îmbătrânit 
curând şi muritorii nrau cunoscut-o decât fată bătrână, 
curat îmbrăcată în haine cenuşii, cu faţa încreţită, cu 
fruntea dungată, cu ochii străpungători, c-un zâmbet ironic 
pe buze. Cercetează şi răsfoieşte bibliotecile, când nimeni 
nu mai este în ele şi stau singuratice şi tăcute după miez de 
noapte. Cu mâni de ceară, rânduieşte tomurile în rafturi şi 
uneori. Rămâne visătoare asupra unei pagini deschise; 
atunci are un zâmbet curat şi dulce care aminteşte o 


tinereţă cerească pe care se crede c-a avut-o, care însă nu-i 
decât o iluzie. Fantoma acestei zâhe a curiozităţii era muza 
celor doi bătrâni prietini. 

Din darurile Atihiei bătrânul Eudoxiu gusta puţin, ca un 
cunoscător fin. Plăcerea lui Grigore Simandiri era de altă 
natură: el mânca mult, repede şi cu veselie. După masă, 
prietinii îl luară pe Traian între ei, pe străzile întortoehiate, 
până la Cafeul European, în preajma mişcării şi freamătului 
de pe Calea Victoriei şi Lipscani, dosită în strada ei laterală 
ca într-un fel de cotlon, această instalaţie a lui Alexandru 
Korner demonstra că mulțimile şi îmbulzelile sunt un vast 
deşert în care ea era o oază a liniştii. O faţadă severă cu 
geamuri. Înalte, pe care firma simplă şi lapidară se desluşea 
în litere pline de alamă; o uşă care te lăsa să intri uşor şi se 
închidea singură cu grabă; mese grele de marmură, scaune 
masive de stejar, un comptuar monumental unde trona o 
zeitate grasă, blondă şi destul de urâtă; un serviciu curat, 
chelneri bătrâni şi amicali, bere ca pentru cunoscători, un 
şvarţ cu renume între clienţi, ouă bune, unt proaspăt, 
cornuri şi franzeluţe fragede; toate gazetele obişnuiţilor 
localului, întinse cu grijă pe aparatele lor de trestie de 
mare; ş-o linişte, o pace, ş-o tihnă ca-ntr-o familie de 
sectiari. 

Bătrânii introduseră cu grijă pe tânăr în acest templu, şi-l 
duseră la masa lor rezervată, între doi pilaştri, în plină 
lumină şi ferită de curent. Se aşezară în scaune ca-ntr-o 
proprietate a lor, poftiră între ei pe Traian, şi deodată, în 
preajmă, apăru lin om nalt şi solemn, c-o barbă mare 
revărsată până la lanţul de aur al ceasornicului, un om grav 
ca un ministru plenipotenţiar cât tăcu, înclinându-se 
ceremonios. Cum deshise gura, deveni prietinos şi 
Îndatoritor. 

— Ce mai faceţi domnule profesor? întrebă el cu voce plină 
de interes. 

— Bine, domnule Korner. Mi-a venit nepotul. 


— Da? Asta mă bucui'ă foarte mult. Şi Korner scutură cu 
afabilitate mâna lui Traian. Şi dumneavoastră, domnule 
arhivar? 

Şi domnul arhivar era bine, ceea ce bucură din nou pe 
domnul Korner. Tnălţându-se, făcu nişte semne misterioase. 
Un chelner mărunt şi uscat, * cu profil de Dante şi cu ochi 
spăriaţi care priveau parcă infernul, făcu ocol în jurul 
mesei, ca şi cum ar fi împlinit o vrajă; apoi dispăru şi se 
întoarse ca de pe alt tărâm c-un serviciu de argint şi trei 
ceşti de porțelan. Vărsă şvarţul repede, dispăru iar şi se 
întoarse cu gazeţele, pe care le depuse pe un scaun între 
cei doi bătrâni. Respectabilul domn Korner trecu spre alţi 
prietini. Localul se popula încet-încet, fără să i se tulbure 
liniştea şi tihna. Când Eudoxiu Bărbat duse ceaşca de cafea 
la gură şi sorbi atent şi uşor din licoare, domnul Alexandru 
Korner se înfăţişă iar, trase dintr-un buzunar de la piept o 
cutie flexibilă de piele pe care o deschise, oferind domnului 
profesor o ţigară de foi, care numai în. Acest local şi-n acest 
buzunar se putea găsi. 

— Mie îmi plac ţigările obişnuite... zise cu modestie 
Grigore Simandiri, scobind, şi scoțând dintr-un buzunăraş 
al vestei un pachet de „intim-club”. 

Bătrânii cetiră gazetele cu răbdare şi răsfoiră revistele. 
Schimbară puţine vorbe şi observaţii. Înainte de plecarea 
lor, domnul Korner se înfăţişă a treia oară şi povesti o 
întâmplare interesantă. Se vedea că în fiecare zi îi place să 
servească unor clienţi anumiţi câte un asemenea mic ecou 
gazetăresc. De data asta era vorba de un individ cu 
monoclu, care a căutat de cinci ori în cursul dimineţii pe 
domnul profesor. 

— Nu-i aici domnul profesor? 

— Nu. 

— N-a venit încă domnul profesor? 

— Nu. 

— Domnul profesor tot n-a venit? 


— Nu - Bine, atunci când l-aş putea găsi pe domnul 
profesor? 

— După amiază! „De-abia atunci a încetat să mă onoreze 
cu vizitele şi întrebările sale.” Şi domnul Korner râdea 
foarte vesel, de şi barba îi era gravă. 

— Poate să vie, zise bătrânul Eudoxiu; cu mine nu mai are 
de-a face. Să binevoiască a sta de vorbă cu nepotul meu, 
domnul Traian Bălteanu, care-i advocat. lar dumneata, 
prietine, apărându-mi şi de data asta tihna, dovedeşti că 
porţi cu cinste numele oşteanului şi poetului Korner... 

— Mulţumesc, stimate domnule profesor, răspunse 
patronul cafenelei, emoţionat, Bătrânii se pregătiră să 
plece, iar chelnerul uscat şi spân se arătă iar, înconjurând 
masa. Prezintă jobenul lui Eudoxiu, pălăria moale de. Pislă a 
lui Simandiri şi cele două umbrele. Traian mai căută o dată 
din ochi figura impunătoare a patronului. 

— Nepoate, îi zise Eudoxiu, ai dreptate să stimezi şi să 
admiri pe domnul Korner. Omul acesta a venit în ţară din 
Wurţembergul lui acum patruzeci de ani. Îl cunosc de când 
eram tânăr şi i-am fost credincios, urmându-l în 
peregrinaţiile lui. Oriunde îşi aşază penaţii, se face linişte şi 
se bea şvarţ bun. În război, i-au murit doi băieţi, ofiţeri sub. 
Drapelul nostru. Au fost măcelăriți de bulgari la Turtucaia. 
El însuşi a fost închis o bucată devreme în lagărul străinilor. 
Când s-a întors, soţia a avut vreme să-l îmbrăţişeze şi a 
murit „de inimă bună” cum spune el. Acest om, cum vezi, 
după toate câte i s-au întâmplat. A avut totuşi puterea să 
continue a-şi îndeplini menirea pe pământ. Şi-a deschis aici 
cafeneaua, şi noi l-am urmat cu fidelitate. 

Din liniştea Cafeului European, ieşiră în furnicarul după- 
amiezilor Capitalei. Regiunea aceea mai ales, de la 
Bulevarde până la Chei, cuprinzând Sfântul Gheorghe. 
Bursa. Lipscanii, era ca o zbatere de valuri înghesuite. 
Tânărul ieşan totuşi nu era prea impresionat de aceste 
manifestări externe ale mulţimii... Sufletul lui culegea alte 
sensaţii din viaţa nouă în care intrase. 


Cum ieşiră în mulţime, bătrânii aţâţaţi începură a dezbate 
o chestie asupra căreia nu căzuseră încă de acord. Era 
vorba despre Oană Păun şi despre Marişca Păun. Eudoxiu 
Bărbat avea deocamdată convingerea că indivizii care au 
purtat aceste două nume la 1619 erau veri. Grigore 
Simandiri îi credea fraţi. 

— Să mă ierţi, stimate amice, dacă te contrazic, striga 
Simandiri cu vocea-i năvalnică, pufnind şi răsuflând grăbit; 
n-ai cetit cu destulă atenţie izvodul care se găseşte alăturea 
de uricul dumitale. Şi din izvod, şi din hotarnică, se vedecă 
moştenitorii lui Oană Păun au dobândit şi partea Marişcăi; 
şi amândouă părţile au fost un sfert dintr-un sfert din 
jumătatea „bătrânului”, Urşu. Oană s-a însurat cu Maria 
Vameşu şi a avut şapte feciori şi două fete. Marişca a murit 
stearpă. Acuma bagă ele seamă, oe se mai. Vede că rezultă 
din hotărârea cinstitului divan... 

Toate aceste lucruri, Grigore Simandiri. Nu le putea rosti 
decât făcându-şi cu greu loc prin mulţime, lovit din stânga 
de unii, împins la dreapta de alţii. Un grup compact îl 
oprea; el trebuia să-l ocolească şi să alerge pe picioarele-i 
scurte şi să-şi înalțe glasul ca să fie auzit de Bărbat, care, 
înalt şi osos, îşi făcea mai lesne drum. Unii dintre cei în care 
se izbea bătrânul arhivar, se întorceau în loc şi îl priveau o 
clipă cum gesticulează, rostind cuvinte ciudate şi 
neînţelese. Bărbat, de şi înainta grav, mormăia replici şi 
observaţii uneori ironice, alteori serioase. Traian era 
încredinţat că amândoi se socot singuri, trăgând fiecare de 
câte un capăt al uricului răzăşilor putneni. 

Când intrară acasă, Atihia îi întâmpină în, antret şi. Arătă 
stăpânului ei că „iar a venit unul”. 

Bărbat mormăi nemulţămit: 

— Cine-o fi fiind şi ăsta? Nu-l cunoşti? 

— Nu-l cunosc, nu l-am văzut până acuma. Dar astăzi a 
venit de două ori după ce-aţi plecat. Ş-a spus că vă caută la 
cafenea şi, dacă nu vă găseşte acolo, se întoarce iarăşi. 


— E hotărât ca un ucigaş, după cât văd, zise profesorul. 
Dacă vine, xlu-l să vorbească cu domnul Traian, De astăzi 
înainte pe toţi să-i duci în odaie la domnul Traian. 
Dumnealui are să le spuie ce are de spus. 

Traian nu înţelese ce ar putea să spuie acestor musafiri; 
tăcu însă. 

— Iubite nepoate, îi. Vorbi bătrânul, pe când intrau în 
bibliotecă, dacă nu vei şti ce să le spui, să taci, ori să le 
vorbeşti despre tratatul de la Cuciuc Cainargi. Deoearodată 
am să-ţi comunic un fapt. Într-una din zilele trecute, am 
trecut Dâmboviţa ş-am făcut la notariat un act prin care 
declar pe Atihia, alias Ana Tulbure, proprietară a camerelor 
ce ocupă: bucătăria, odaia în care te-a găzduit, şi-o 
cămăruţă în care şi-a făcut acuma sălaşul. Asta, bineînţeles, 
după moartea mea. Va fi stăpână a acestor încăperi şi a 
jeşirii celei mici, cât va trăi. La moarte o moşteneşte casa. 

— Aceasta-i o bună orânduire, complectă Simandiri. 

Tânărul tăcea, cam nedumerit. 

— Mai întâi, urmă bătrânul Eudoxiu, asta o ţine pe Atihia 
lângă mine. M-am deprins cu ea şi aud că acum 
servitoarele, pe lângă că se găsesc foarte greu, dar au 
tendinţe despotice şi subversive. Cum nu vreau să mă însor 
nici la bătrâneţe, nici nu vreau să risc să fiu otrăvit, mă 
mulţumesc cu nenorocirea pe care o am. Orânduirea mea 
asigură pe Atihia şi încurcă puţin pe cei care mă necăjesc şi 
visează să devie proprietari în strada Lepidopterului 
numărul 14, Clopotul sună în antret şi Atihia vâri îndată 
capul pe uşă, vestind că - „a venit iar domnul cel cu 
monoclu”. 

— A, e un domn cu monoclu... observă Bărbat. E cel de la 
cafenea. 

Traian trecu în camera lui. Atihia introduse pe musafir. 
După o clipă intrară şi cei doi bătrâni prietini. „Vor să vadă 
cum ies eu din încurcătură”, gândi zâmbind. Tfajan, 
Vizitatorul era un domn îmbrăcat într-un frumos complect 
cenuşiu, croit după cea din urmă modă americană: 


pantaloni cu manşetă, cu dungă ireproşabilă şi cu câte un 
creţ sub bată, la naşterea acestei dungi. Sacoul larg. Guler 
nalt, cravată îngustă înodată strâns şi străpunsă de un bold 
cu mărgăritar. Ghete de lac, pălărie de paie, baston cu 
mâner de argint, mănuşi de piele de Suedia. Păr lins, cu 
cărare la mijloc. Obrazul cu îngrijire ras, arăta un om ca de 
treizeci de ani, brun, cu buza dispreţuitoare şi ochii tulburi, 
dar foarte mobili. Se recomandă A. Florescu, publicist; privi 
în juru-i cu oarecare mirare, apoi se întoarse spre bătrânii 
care intraseră aproape odată cu el. 

— Eu doresc să am onoarea unei convorbiri cu dom (tm) 
nul Eudoxiu Bărbat, declară el. 

— Vorbiţi cu procuratorul său, îi răspunse tânărul 

Bălteanu. 

— Da, domnul Traian Bălteanu este procuratorul meu, 
întări cu linişte şi răceală profesorul. 

Musafirul privi atent pe bătrâni, apoi pe Traian. 

— Advocatul domnului Eudoxiu Bărbat ştiam că este 
Gorciu, vorbi el. 1 s-a retras procura? 

Bătrânul Eudoxiu tăcu. 

— Domnul Traian Bălteanu nu cumva este ieşan? vorbi 
iarăşi domnul Florescu. 

— Nu vă înşelaţi: sunt ieşan. 

— Atuncea desigur sunteţi fiul advocatului Bălteanu. Am 
cetit în Zorile lucruri semnate de dumneavoastră... Suntem 
întrucâtva confraţi... Eu cunosc foarte bine pe domnul 
Iancu Bălteanu, tatăl dumneavoastră, după cum de 
altminteri cunosc pe toţi ieşenii mai de samă. Am din când 
în când afaceri pe la dumneavoastră. Aţi venit de mult? 

Domnul Florescu vorbea distins şi politicos. Fără să-i 
răspundă la ultima întrebare, Traian îl pofti să şadă pe 
scaun. Bătrânii se aşezară şi ei mai la o parte, neclintiţi şi 
impasibili, ca nişte judecători severi. 

— Cu ce. Informaţie vă pot servi, domnule Florescu? 
întrebă Traian. 


— Domnule Bălteanu, răspunse cu glas plăcut musafirul, 
eu câteodată îmi las să doarmă muza şi mă ocup şi de 
afaceri. Am auzit, din mai multe surse vrednice de 
încredere, că domnul Eudoxiu Bărbat (se întoarse spre 
bătrân, aşteptând parcă de la el răspuns), că domnul 
Eudoxiu Bărbat ar avea intenţia să vândă proprietatea 
aceasta... Am auzit ta a găsit, ori că e eu putinţă să 
găsească, o casă mai potrivită pentru domnia sa, într-un 
cartier mai liniştit, lucru foarte explicabil. O asemenea 
afacere, aducându-i un beneficiu însemnat şi fiind deci eu 
totul în avantajul domniei sale, am înţeles că este grabnică. 
IVI-am informat că nu s-a făcut nimic însă. De aceea mi-am 
luat libertatea să mă prezint. Încredinţând pe domnul 
profesor că cele mai bune condiţii de vsnzare i le-aş putea 
asigura eu. Chestia cealaltă, a achiziţiei unei proprietăţi, e 
mai uşoară şi a fost studiată de mine. Cunosc două case 
foarte drăguţe: una în Tunari, alta în Precupeţii Vechi... 

Musafirul se opri din vorbirea-i însufleţită şi privi zâmbind 
pe Traian, apoi spre bătrâni. 

— Domnule Florescu, răspunse cu gravitate tânărul 
Bălteanu, informaţiile dumneavoastră nu sunt tocmai 
exacte... îmi daţi voie, accentuă el, văzând pe domnul 
Florescu gata de replică. Nu sunt exacte pentru că noi n- 
ara manifestat niciodată dorinţi pe care ni le atribuiţi. 
Chestia de altfel prezintă şi oarecare complicaţii de care 
dumneavoastră poate nu aveţi cunoştinţă. 

Florescu întrerupse: 

— Voiţi să vorbiţi de actul privitor la doamna Ana Tulbure? 

— Da; sunt însă şi alte chestii. 

— Faceţi poate aluzie la dificultăţile cu chiriaşii? 

— Văd că domnul Gorciu v-a pus întrucâtva în curent cu 
unele chestii, zise zâmbind Traian, pe când bătrânul se 
frământa în scaunul lui. Cum însă domnul Gorciu, de mâne, 
nu va mai reprezenta interesele unchiului meu, va trebui să 
primiţi informaţii de la alţii, adică de la mine. 


— Vra să zică re trageţi procura cu care aţi onorat pe 
domnul Gorciu? întrebă Florescu. Întorcându-se spre 
bătrân. 

— Da! răspunse profesorul, mai tare decât se aştepta 
tânărul. 

— Şi-n chestia care mă interesează, răspunsul mi-] daţi 
dumneavoastră, domnule Bălteanu? 

— Da, domnule Florescu. Un răspuns de altminteri foarte 
simplu. Nu ne-am gândit încă să vindem casa. Mai bine zis, 
nu voim s-o vindem... 

Domnul A. Florescu zâmbi, ca şi cum ar fi fost înveselit de 
acest răspuns. Se scuză de deranjul pe care l-a făcut; ceru 
lui Traian onoarea şi plăcerea să-l mai întâlnească, fie la 
Cafeul European, fie la Cafeul Bulevard, şi se retrase 
salutând eu eleganţă şi distincţie. 

— Cine o fi fiind acest domn? întrebă cu dispreţ bătrânul 
Simandiri. 

— Trebuie să fie un om viclean şi primejdios, răspunse 
Traian. L-am simţit dintrodată, căci mi-a bătut inima şi-am 
avut sensaţia luptei... 

— Băiatul are dreptate, vorbi Eudoxiu. Văd legătura eu 
Gorciu, văd că paşii îmi sunt urmăriţi, actele cunoscute 
Chestia cu Ana Tulbure mai ales m-a surprins: Acuma sunt 
mai mulţumit ca oricând de ideea mea. M-am gândit bine şi- 
am ales bine. Mi-a plăcut cum a răspuns şi s-a ţinut băiatul, 
urmă el, cătră Simandiri, pe când ieşeau din cameră. Mâine 
retrag procura lui Gorciu şi fac alta pentru Traian. Trebuie 
grabă; domnul acesta Florescu nu-mi place deloc; e un om 
prea politicos. În fiecare zi aveam câte una de acestea. Bine 
că scap. Atihia, pofteşte aici pe domnul Traian. Nepoate, 
zise bătrânul c-un accent în voce pe care tânărul încă nu i-l 
auzise, prietinul nostru, domnul Grigore Simandiri n-are 
dreptate, cu tot zapisul şi hotărnicia lui. Dacă nu ne tulbura 
domnul Florescu, voiam să-ţi arăt pentru ce-ţi cer jertfe ca 
cea de azi. Zilele fug. Şi când vorbeşti cu oameni ca cel care 
a fost aici, însemnează că sfredeleşti nisipul. Aceste zile din 


urmă ale mele le-am. Închinat unei lucrări care lămureşte o 
chestie destul de întunecată din trecutul nostru. În lumea 
unde mă voi duce nu sunt biblioteci, de-aceea mă grăbesc 
să întrebuinţez pe acelea de aici... 

Bătrânul Simandiri găsi vreme să mărturisească şoptit lui 
Traian că - „prietinul nostru Eudoxiu astăzi e destul de bine 
dispus.” 

Rânduind cărţi şi documente şi punând în lumină un 
manuscript pe jumătăţi de coală, înegrit de o caligrafie 
maşcată şi ascuţită, pensionarul arăta, în aprobarea 
complectă şi entuziastă a celuilalt bătrân, că e vorba în 
teancul acela de foi, de o glorie necunoscută. Era vorba de 
vechea nobleţă teritorială a voievodatelor româneşti. 
Moşnenii şi răzăşii de altădată, oameni liberi, nobili prin 
această libertate şi prin stăpânirea pământului, oşteni 
totdeauna gata pentru slujba domnească, au fost tăria 
trecutului. 

— Decăderea politică a principatelor dunărene, zicea 
bătrânul mutând tomuri dintr-un capăt într-altul al biroului, 
decăderea politică a principatelor dunărene se confundă cu 
decăderea acestei clase interesante de oameni. O domnie 
ereditară s-ar fi sprijinit fără îndoială pe ei, căci ei erau 
oştirea. Slăbiciunea domnilor i-a lăsat deocamdată în aer. 
Întărirea unei boierimi anarhice le-a pecetluit osânda... 

— Aşa este, zise cu tristeţă Grigore Simandiri; le-a 
pecetluit osânda... 

— Eu am căutat, reluă aţâţat Eudoxiu, să stabilesc câteva 
serii de acte cu legătură în două sau trei veacuri. Fiecare 
priveşte o moşie ş-un neam. La 1680 se arată că Oană şi 
Marişca, fraţi... (profesorul se uită triumfător la Simandiri), 
că Oană şi Marişca, fraţi, pomenesc între îna-- intaşii lor pe 
un bătrân hatman Grozav. O cneaghină Măgdălina trebuie 
să fi fost mama lor. Oană se simţea şi el între neamuri şi 
avea sate şi mori. Urmaşi lui, după optzeci de ani, se 
războiesc într-un proces fără sfârşit cu postelnicul Balmez 
care intrase în proprietăţile lor prin cumpărături întâi, apoi 


prin confiscări arbitrare... La 1805, răzăşii se mai judecă, 
dar sunt săraci şi împuţinaţi. Divanul le dă cea din urmă 
lovitură, şi, la 1850, satul Oneşti adăposteşte numai oameni 
proşti şi de rând. Gospodăriile, livezile şi viile, prisăcile şi 
morile, ceairurile de cai şi armele, slujbele domneşti şi viaţa 
liberă nu mai sunt nici măcar o amintire... Urmaşii şi-au 
plecat fruntea în pulbere şi se sting în ticăloşie. 

— Se sting în ticăloşie... murmură cu tristeţă Simandiri. 

— Lucruri de acestea am eu aici... urmă Bărbat; adun 
fapte şi dovezi... 

— Fapte şi dovezi, strigă Simandiri săltând de pe scaun. 
Acum am mai găsit ceva noi. E vorba de Vrânceni; de unul 
Costan din Topliţa. Acest Costan a avut cinci feciori... 

— Şase! îl întrerupse Bărbat. 

— Cinci! strigă Simandiri: Grigore Limbă-Neagră, Tudose 
Limbă-Neagră, Misail Limbă-Neagră, care a fost călugăr la 
Soveja, lonuţ Limbă-Neagră şi Nichita LimbăNeagră. Al 
şaselea copil a fost o fată. E adevărat, au fost şase, însă 
cinci feciori ş-o fată, leodosia. Această Teodosie s-a măritat 
cu Cloanţă Ungur eanu, ş-apoi de aici se trag Ungurenii din 
Topliţa... Noi arătăm aici lucruri grozave! urmă Simandiri 
venind la birou şi bătând manuscriptul cu palma. 

— Aş! răspunse ironic Eudoxiu Bărbat, nu sunt deloc 
grozave. 

— Ba da, ba da, susţin că sunt grozave şi aşa de 
importante, încât eu n-aş îndrăzni să public asemenea 
lucruri, căci la urma urmei unii din cei despre care vorbim 
noi aici sunt lupi, iar acei care sunt mari şi tari în zilele 
noastre sunt nepoţii lupilor. Uitasem să spun că un nepot al 
lui Cloanţă a omorât un turc la vama Buzăului şi s-a făcut 
hoţ şi nu l-au mai putut prinde niciodată... Apoi de asta i-a 
globit domnia pe topliţeni de i-a distrus. Ce stai dumneata 
să-mi spui că nu sunt importante şi grozave? îţi dovedesc eu 
mâni cât de importante sunt! Acuma n-am. Vreme, trebuie 
să mă duc să văd pe Abraham Patron. Vrea să-mi arate nişte 
socoteli. El nu ştie că eu îl cântăresc cu degetul meu cel 


mic. Dar mâne să pofteşti dumneata să-mi spui că nu-s 
importante, şi-ţi dovedesc îndată că sunt şi importante şi 
grozave, precum am avut cinstea să spun. Să ne vedem cu 
bine! 

Grigore Simandiri îşi smunci pălăria de pâslă şi plecă, 
având aerul ameninţător şi indignat. Bărbat rămase 
zâmbind în jilţul lui şi privi un timp cu ochi rotunzi pe 
Traian, fără să-l vadă. 

— Nepoate, vorbi el după câteva clipe; la acest ceas sunt 
totdeauna singur. După echinocțiul de primăvară, soa* rele 
apune spre Cotroceni şi ajunge şi-n ferestrele mele. Îmi 
umple odaia, ca şi acuma; îl simţesc pătrunzând în mine, ca 
şi cum ar vrea să-mi facă provizie pentru noaptea de veşnic 
reumatism. Are să-mi fie frig peste puţină vreme şi-i 
primesc cu foarte mare plăcere vizita. În ceasul acesta 
gândesc, ori scriu... Stările şi sensaţiile de pace nu Je mai 
pot însă avea de-o vreme... Ascultă: n-auzi nimic? 

Bătrânul rămase atent, cu sprinceana ridicată, asculiând 
clădirea, A doua oară în ziua aceea Traian se simţea 
înfiorat. 

— N-auzi nimic? 

— Nu. 

— Ascultă bine. Cântă cineva din flaut. Ferestrele acestea 
de aici dau în stradă. Cântărețul însă stă la. Una din 
ferestrele care dau în curte, în aripa dreaptă. Din camera 
dumitale ai să-i auzi “mai bine. Dacă deschizi fereastra, îl şi 
vezi. Acuma auzi? 

— Aud, răspunse Traian. Prinzitnd un sunet vag şi foarte 
depărtat. 

— În curând ai să-l auzi mai bine. Eu îl aud şi-l simt prea 
tare. Nu mă lasă liniştit; nu mă lasă să lucrez. Cântă la ora 
aceasta, cântă câteodată şi dimineaţa, şi peste zi. E un 
funcţionai* de la finanţe, un băiat subţire, slab, cu ochi 
negri. A început de opt zile. Am răbdat patru. Ce puteam să 
fac? Aşteptam să isprăvească, însă el nu isprăvea. A cântat 
şi-ntr-a cincea zi, dimineaţa. M-am. Hotărât să mă înfăţişez 


la doamna Barbara Demetrescu. Doamna Demetrescu e 
chiriaşa mea. lar tânărul a subînchiriat o cameră de la 
doamna Demetrescu. Intru prin urmare la doamna Barbara 
Demetrescu. Mai întâi am fost întâmpinat de un miros 
cumplit de varză acră; al doilea de un fox care rodea într-un 
ungher un papuc. A lăsat papucul şi s-a repezit cu 
sălbătăcie la mine. Doamna Demetrescu l-a strigat 
sentimental de după uşă! Fiki! şi foxul s-a întors la papuc. 
Doamna Barbara Demetrescu însăşi s-a arătat şi. A ţipat 
ruşinată când m-a văzut. Era numai în camizoi Doamna 
Barbara Demetrescu e o persoană foarte bine, ca să spun 
aşa. Când stă în prag nu poate nimeni trece pe lângă 
domnia sa. Are puţină mustață, ceea ce ar dovedi energie, 
însă ochii îi sunt foarte blânzi... 

Bătrânul se opri atent. 

— Acum a stat. Şopti el. Dar în curând începe iar. Alt 
cântec. S-a întors scuzându-se şi acoperindu-şi gâtul şi sinii 
c-un fichu roz. De la dânsa am aflat că bucata ceea de 
pânză se chiamă fichu. Îi vorbesc de tânăr. Doamna 
Demetrescu mă priveşte zâmbind şi-mi arată că eu însumi 
am consimţit să subînchirieze o cameră. N-am scris nicăieri 
lucrul acesta, dar advocatul meu, domnul Gorciu, i-a 
comunicat că poate subînchiria o cameră. Chiriile s-au 
ridicat şi pensia sa, ca văduvă de căpitan de cavalerie, e o 
adevărată mizerie în zilele noastre. 

— Se poate, doamnă, îi răspund eu, se poate să fi 
consimţit, de şi eu nu-mi aduc aminte: însă tânărul acesta 
cântă din flaut. 

— Aşa mi se pare şi mie, mi-a răspuns râzând doamna 
Barbara Demetrescu: îl aud şi eu... - Cărei pricini se 
datoresc aceste concerte? întreb. 

— N-aş putea, domnule profesor, să vă răspund, zice ea. 
Înclin însă a crede că tânărul lonescu e înamorat! ... Am 
rămas surprins de această pătrundere; ş-am încercat să 
vedem prin ce mijloace s-ar putea să fim scutiţi de accesele 
de flaut ale tânărului lonescu... Doamna Demetrescu râdea 


şi mă privea foarte ciudat. Nu mi-a fost greu să înţeleg că 
respinge cu putere orice bănuială că ar exista vreo legătură 
între domnia sa şi eântecul tânărului. În acelaşi timp s-a 
crezut datoare să dea sfaturi acelor persoane care ar 
descoperi în ele simţiminte de gelozie. Auzi? Concertul a 
început din nou. Am bănuială că această îmbelşugată 
persoană mă crede cuprins pentru ea de un amor târziu şi 
fatal... Am. Observat pe măsuţa lângă care m-a poftit un 
roman ferfeniţos ş-o pereche de cărţi de joc... Aşa încât pe 
această cale n-am putut ajunge la nici un rezultat. Ce-i de 
făcut? Dumneata ce spui? Concertele acestui mierloi, în 
care strigă instinctul speciei, nu mă lasă să trăiesc. A 
încetat iar. 

Tânărul tăcea nedumerit. Bătrânul privea ţintă şi 
neliniştitor. 

— Închipuie-ţi că-l aud şi când îmi pun bumbac în urechi. 
Chestia aceasta trebuie rezolvată. Nu mai am linişte de 
câteva zile. Când vin ceasurile flautului, mă simţesc într-o 
stare de mare descurajare. 

— Ar trebui poate să vorbeşti cu tânărul. 

— A vorbit Atihia. Nu se poate. Cu greu a găsit carriera 
asta, e criză mare de locuinţe. În ce priveşte cântecele, a 
râs. Are dreptate. Cântă în camera lui şi asta-l priveşte pe 
dânsul. Dar de ce cântă? Pentru cine cântă? Alaltăieri şi ieri 
am stat în camera dumitale, pe când tânărul îşi împlinea 
misiunea de victimă, în cadrul ferestrei sale, şi mi s-a părut 
că am văzut şi alaltăieri şi ieri, în aripa stingă, în geamlâcul 
etajului de sus, un profil tânăr, un cap brunet, c-o floare 
roşie la ureche. Mi se pare că e o slujnicuţă. Atihia a 
recunoscut-o. Ar fi chemând-o Melania. 

— Bine, unchiule, nu se putu opri tânărul de a observa, în 
casa aceasta mare sunt, îmi închipui, mai multe femei 
tinere, şi brune şi blonde. De unde deduci că domnul 
lonescu concertează pentru profilul brun cu floare roşă la 
ureche? 


— N-am spus asta. Atihia ştie tot ce se petrece în casa 
noastră. Am unsprezece chiriaşi. Şi sunt patru camere 
subînchiriate. Femei tinere sunt opt. În vârstă, împresurate 
de copii şi griji, sunt mai multe. Atihia ştie că tânărul 
lonescu n-are nici o legătură aici. 

— O fi având în altă parte. 

— Nu cred. Am ajuns la asta prin mai multe deducţii 
logice. 

— Atunci? 

— Atunci, urmă aţâţat bătrânul Eudoxiu, mi-am pus 
întrebarea dacă Melania n-o fi având legături. Din ce spune 
Atihia, înţeleg că-i melancolică, măcar că e tânără şi suntem 
în primăvară. larna i-a îngheţat întâia pasiune. Ş-atunci am 
plănuit să mă substitui zeilor, să fac fericiţi pe aceşti tineri 
şi atunci domnul lonescu îşi va părăsi concertele, deoarece 
va avea ceva mai interesant de făcut, îmi dau socoteală mai 
bine decât oricine de meschinăria preocupărilor mele. 
Totuşi numai aşa nădăjduise să scap de această 
pătrunzătoare persecuție. 

Tânărul Traian cu greu îşi stăpânea veselia. 

— Astă-noapte, pe când nu puteam dormi, am râs şi eu de 
toate acestea, urmă sumbru bătrânul. Ieri, am încercat o 
primă înfrângere. Am aşteptat dimineaţa pe Melania, să 
iasă la piaţă. Şi m-am-luat după ea. Voiam s-o opresc, la un 
colţ de stradă, ori într-un gang, să-i vorbesc şi s-o 
încredinţez că ei se adresează romanţele de disperare, că 
tânărul n-aşteaptă decât un semn ş-o privire. La urma 
urmei, într-o formă familiară şi glumeaţă, aceste lucruri se 
puteau spune unei slujnicuţe. Închipuieşte-ţi că n-am putut. 
La prima mea încercare, fiinţa aceea s-a apărat ş-a crezut 
că trebuie să se salveze râzând absolut fără sens, 
pretinzând a înţelege că ştie foarte bine ce urmăresc eu 
prin asemenea manevre. Am priceput de aici că bătrâneţea 
vine întovărăşită şi de multe lucruri ridicole şi suferinţe... 
Atihia s-a declarat în stare să convingă ea pe cele două 
fiinţe că sunt predestinate din veci unui amor înflăcărat, şi 


astăzi credeam că va începe iarăşi o eră de pace. Vad însă 
că destinul nu s-a schimbat. Să aşteptăm, Atihia nu e acasă. 
N-o simt umblând prin farmacia ei. Să trecem în odaia 
dumitale şi să deschidem fereastra... în camera lui Traian, 
spre curtea pătrată, fereastra era deschisă. Lumina 
soarelui se stinsese” Bătrânul întinse capul, pe lângă 
ghiveciul de muşcată, cu obrazul încreţit de bolnavă 
curiozitate. Traian văzu dintr-o aruncătură de ochi la etajul 
de jos, în aripa dreaptă, pe tânărul negricios şi uscat. 
Urmărindu-i atitudinea şi ochii, ca pe un fir suspendat, 
trecu la etajul de sus din aripa opusă. Acolo stătea la 
geamlâcul deschis, rezemată pe coate şi cu braţele pe sâni, 
slujnicuţa brună, cu floare roşie la ureche. 

Eudoxiu Bărbat se întoarse ironic şi răutăcios. 

— Mi se pare că se isprăveşte o carieră artistică, vorbi el 
arătându-şi dinţii. N-am însă nici o mustrare de cuget. 
Bătrâneţea-i tristă şi egoistă. 

Tânărul Bălteanu dormi adine, de şi era în loc străin. Anii 
tineri au multe privilegii. Se sculă foarte de dimineaţă, 
deschise fereastra şi primi în faţă soarele. După ce/ se 
îmbrăcă, se aşeză la masă şi scrise o lungă epistolă cătră cei 
de-acasă. Despre drum şi Capitală avea puţine de spus: mai 
interesante decât orice erau îiinţile în mijlocul cărora- 
căzuse. Bătrâni cu manii, servitoare cu nume eline... Cei de- 
acasă aveau întrucâtva dreptate: unchiul Eudoxiu pare 
puţintel cam într-o parte”. Mai nostim şi mai vesel decât ele 
bătrânul Simandiri. 

Înainte de a fi isprăvit scrisoarea, Atihia îi aduse cafeaua 
cu lapte. 

— Te-ai sculat cam de dimineaţă, domnule Traian, îi zise ea 
zâmbitoare şi prietinoasă. Ai dormit bine şi trimeţi veşti 
acasă. Noi ne-am odihnit mai puţin. 

— Cum se poate? întrebă Bălteanu. De ce? 

Văzând că femeia e hotărâtă să se statornicească o bucată 
de timp în mijlocul odăii, pături scrisoarea şi o strecură în 
buzunar. Ca să n-o uite cumva şi să. Nu fie cetită, se gândi 


ei; fără îndoială că le-ar displăcea, atât bătrânilor. Cât şi 
Atihiei. 

— Nu i-a fost bine astă-noapte domnului profesor, vorbi 
femeia privind pe tânăr cu mâhnire şi clătinând din cap. De 
câtăva vreme domnul profesor merge cam rău, urmă ea cu 
glas şoptit. În iarna asta de trei ori a trebuit să mă duc după 
doctor, noaptea. 

— Dar ce are? 

— Un fel de boală de inimă. Tulburări a avut de multe ori, 
încă de acum cinci-şase ani. Dar au trecut şi el nu le-a prea 
băgat în seamă. Acuma a început a se teme. L-a apucat mai 
tare în noaptea de Bobotează: o strânsoare de piept, o 
Înăbuşeală, o lipsă de somn. Am adus un doctor bun, tânăr. 
Domnul doctor Bazilescu. I-a dat reţete, i-am făcut doctorii. 
I-a fost. Mai bine. În câte-o noapte însă iar îi e rău. Astă- 
noapte n-a dormit, M-am speriat. Însă mi-a poruncit, să nu 
te scol. În zori-de-ziuă a aţipit... 

Atihia trecu până la fereastră, şi inspecta repede cele două 
etaje pe care în ajun tânărul le văzuse legate piintr-un fir 
telepatic 

— Nu cred să maicânte... zise râzând Traian. 

— Nu se ştie... Mina spus mie tata, răspunse c-un zâmbet 
şiret Atihia, că nu-i place domnul lonescu. Ea ar dori un 
tânăr blond şi nobil... Aşa că ameninţă să-nceapă iar 
cântecul. Totuşi, nădăjduise şi-n necazurile de dragoste, ca 
s-aveam pace Am să trec pe la dumnealui, să-i dau în cărţi... 

Spionând curtea pătrată, cu ochii ei mici şi cu nasul 
ascuţit, Atihia avea o înfăţişare redutabilă, care impresiona 
pe Traian, Oftând, femeia se retrase de la fereastră şi se 
statornici iarăşi în mijlocul camerei, cu mânile la 
buzunarele şorţului. 

— De câtăvia vreme avem şi altele, vorbi ea din nou; avem 
şi altele, care-l necăjesc mai mult decât arată. Domnul 
profesor e un om care adeseori tace ori se face că râde. 

Astă-noapte am auzit foarte bine la domnul Isac Lobel, 
chiriaşul de deasupra noastră, cum pisau zahăr. Se opreau 


un timp (pe urmă iar începeau să piseze... 

— Şi dumneata crezi că pisau într-adins? 

Femeia îl privi lung. 

— Dumneata, domnule Traian, nu ştii încă toate ale 
noastre. Astă-noapte ne-a mai făcut una şi domnul Stelea. A 
spart lacătul şi a intrat în magazia de lemne. A luat lemne. 
Şi dimineaţa, înainte de-a te scula dumneata, striga 

„Că eu i-aş fi furat o găină. A intrat în magazie şi mi-a luat 
cocoşul, pentru găina pe care zice că i-am furat-o. Nu de 
mult mi-a otrăvit cățelul, un căţel deştept, care-mi da 
totdeauna noaptea de ştire, când s-auzea vreun zgomot. 
Mârâia subţire la căpătâiul meu şi eu mă trezeam. Mai am 
din când în când scandal cu copiii - obraznici şi gălăgioşi... 
îi trimet părinţii lor la ferestrele noastre. În altă zi, tot 
domnul Stelea a atins cu bastonul pe rând rufele întinse pe 
frânghie şi mi le-a murdărit. Acuma trebuie, să mă duc la 
secţie pentru lemne şi cocoş. Dumneata ce spui? Secţia, ştiu 
şi eu, nu poate face nimic. Trebuie să-l dau în judecată. 
Toate istoriile şi boclucuriie acestea au început de vreo trei 
săptămâni. Astă-dimineaţă domnul Stelea striga la mine că 
într-o seară are să aducă lăutari, să-i cânte în curte toată 
noaptea. Chiriaşii scoteau capul pe geamuri şi râdeau, Ei 
ştiu ce însemnează asta şi se veselesc. 

— Crezi că toate prostiile acestea se fac cu scop? 

— Da, domnule Traiane, se fac cu scop. Domnul profesor a 
înţeles îndată şi văd că are dreptate. Vor, domnule Traiane, 
să ne alunge de aici, să ne cumpere casa. Chiriaşii prietini 
cu domnul Stelea au pornit şi un proces, precum că li se ia 
chirie de speculă... Atuncea s-a hotărât domnul profesor să 
te cheme. Ai făcut bine c-ai venit la noi, domnule Traiane. 
Suntem împresuraţi de oameni răi. Vor să ne facă să dăm 
casa pe nimic, să ne alunge, şi ei s-o speculeze, să câştige 
cine ştie cât. Asta-i domnule Traiane, şi de asta pisează, 
noaptea zahăr deasupra noastră, sparg magazia, 
murdăresc rufele, poate şi pe cel cu flautul l-au adus 
anume; scornesc vorbe că domnul profesor a fost la 


cucoana Barbara, să-i facă o declaraţie... Numai Melania e 
cuminte şi a tăcut. Şi să vezi că au s-aducă şilăutari cu nai şi 
contrabas; au înţeles că domnul profesor nu poate suferi 
muzica. Ş-au să facă şi altele. Oamenii se pricep să facă rău, 
domnule Traiane. Ieri i-a părut tare bine domnului profesor 
c-ai sosit. De mult nu l-am văzut aşa. Aseară mi-a şi spus: 
Atihio, acum suntem mai tari. Pe urmă i-a fost rău. Pentru 
un om bolnav de inimă, atâtea neplăceri şi atâtea asmuţări 
nu sunt deloc bune... 

Bătrâna se opri, întinzând urechea. 

— S-a sculat, şopti ea, mă chiamă. 

leşi şi peste puţină vreme se întoarse. 

— Domnule Traiane, am găsit pe domnul profesor 
îmbrăcat. Doreşte să te vadă. Zice că se simte mai bine şi 
trebuie să ieşiţi... 

— Traian găsi pe bătrân palid şi cu ochii obosiţi şi tulburi. 
Silindu-se să-i zâmbească, îi arăta că s-a hotărât să meargă 
la tribunal ca să retragă procura lui Gorciu şi să facă o 
procură nouă „pe numele domnului advocat Traian 
Bălteanu”. 

— Îndată ce primesc procura, introduc o acţiune împotriva 
domnului Stelea, zise Traian. O să trebuiască să începem şi 
noi O serie de procese. 

— Lupţi pentru o pricină dreaptă; se poate întâmpla să 
câştigi, răspunse bătrânul, zâmbind maliţios. 


leşiră în stradă şi Traian opri cea dintâi trăsură goală pe 
care o întâlniră. La palatul de justiţie cerură informaţii, 
aşteptară un timp la grefă, unde tânărul pregăti hârtiile şi 
timbrele, apoi îndepliniră formele în faţa magistratului. Prin 
mulţimea din sala paşilor pierduţi nu întâlniră pe 

Câoresu; când ieşiră însă, li salută toarte politicos domnul 
A Florescu. 

Pe când bătrânul şi nepotul coborau treptele de piatră 
„domnul Florescu se opri în loc, cu zâmbet pătrunzător, 
privindu-i lung. Ştia că are să-i întâlnească la palatul, de 
justiţie, şi avea sensaţia păsărarului care întinde laţuri. 
Sucindu-se brusc în loc, pătrunse prin mulţime, în. Sălile 
nalte, şi începu a căuta, scântemdu-şi monoclul în toate 
părţile. Găsi pe Goreiu la arhivă, răsfoind dosare.:. Îl prinse 
familiar de braţ c-o mână şi cu cealaltă îl bătu. Uşor peste 

— Grumaz, apiecându-se spre el, cu glas vesel. 

— Meştere, lasă o clipă hârtiile acestea, care nici macat nu 
sunt curate, şi vino să facem doi paşi de vals, Gorciu îi 
strânse mâna, îşi scoase ochelarii, închise dosarele şi-şi luă 
servieta. 

— Este ceva nou? întrebă el. 

— Este, cum nu, de şi toate-s vechi şi nouă toate! 

Advocatul Mitu Gorciu abia atinsese jumătatea vieţii. 

— Cei patruzeci de ani însă îi împlinise cu multe succese şi 
cuo adevărată celebritate în anume cercuri. Era ceea ce se 
numeşte „un om popular”. Un cartier întreg de dincolo de 
dulcea apă a Dâmboviţei îl preţuia şi-l urma. Îl preţuia 
încredinţându-i afaceri şi procese pe care ştia să le ducă la 
bun sfârşit. Îl urma pe calea politică, pentru că era un om 
care „ştia să se învârtă” şi „cunoştea la obraz”. Era simpatic 
pentru că era vesel; şi era şi un om frumos îşi prezentabil, 
de şi bărbiile şi ceafa îi acopereau gulerul, de şi era cam 
prea spătos şi abundent. Mustaţa neagră, răsucită cu 
îngrijire, guşa rasă zilnic şi pudrată. Ochii mari şi răsăriţi 
pri veau pe om drept şi aveau proprietatea să se umple de 
lacrimi şi când era patetic şi când râdea c-o puternică 


veselie. Pentru oamenii lui, pentru cartierul lui, era „nenea 
Mitu”. De ia măcelarii şi băcanii din Popa Dobre până la 
proprietarii şi pensionarii din Strâmbeasca, toţi îl urmau 
sub steagul adevărului, dreptăţii şi patriotismului. S-a 
întâmplat odată ea cei chemaţi să conducă destinele ţării 
să nu înţeleagă bine merite evidente şi interese superioare, 
ş-atunci domnul Mitu Gorcra le-a retras creditul său şi le-a 
dovedit Ia alegeri de deputaţi şi de comună de cine trebuie 
să se ţie samă în cartierul său. Reforma electorală şi votul 
universal s-ar putea spune că i-au consolidat puterea. La 
întruniri înţesate de lume glasul său. Mare şi gesturile-i 
largi au avut un efect, de care cu drept cuvânt mărturisea 
că se simte mândru. Ca urmare a tuturor acestor daruri, 
pentru care în fiecare duminică domnul Gorciu mulţămea 
lui Dumnezeu la biserica din Popa Dobre, un scaun de 
deputat nu însemna nimic, dacă la deputăţie nu s-ar fi 
adăogit ceea ce toată lumea ştia că se cuvine unui om de 
credinţă şi de acţiune. Procese ale statului ş-ale comunei, 
permise de export, pe care însuşi advocatul le socotea drept 
un adevărat scandal., consiliile de administraţie ale 
societăţilor anonime Clădirea şi Petroşiţa erau. Atâtea 
îndeletniciri care creaseră domnului Gorciu o situaţie dintre 
cele mai frumoase. Dacă râvna omenească ar avea o 
margine, domnul Mitu Gorciu s-ar fi putut socoti ajuns la 
ţintă. Avea proprietăţi, şi depuneri. Dar încă nu voia să 
dezarmeze. Nu era bolnav nici de stomah, nici de rinichi, 
era vesel şi activ şi mai avea de recoltat în lanurile vieţii. 
Era tot anul supraîncărcat de afaceri şi. De procese. 

Cel care-l ducea de braţ şi-l scotea la lumină spre cheiul 
Dâmboviţei, mai tânăr cu zece ani, venea pe alte căi şi cu 
alte arme în. Câmpul de luptă al Capitalei. Domnul A. 
Florescu văzuse lumina în fundul Moldovei, în mlaştinile şi 
magherniţile Târgului Frumos. Acolo, tatăl său, Iacob Blum, 
trăia ş-acuma, după ce copiii i se împrăştiară în toate 
orizonturile; trăia senin şi liniştit, cu barba lui albă şi cu 
tora, într-o prăvălioară întunecoasă, în dosul fierăriilor, 


frânghiei, lulelelor şi sacilor de crupe'. Ş-acuma se ridica 
nemulţămit de la studiul textelor lui sfinte, când îi intra un 
muşteriu în dughiană. Rămăsese de vorbă cu Dumnezeu şi 
aştepta serios moartea. Unul din feciori, cel mai mic, se 
arătase într-o vreme în Bucureşti ca publicist, şi iscălise A. 
Florescu o serie de epigrame destul de corozive. Îşi făcu în 
curând un nume de gazetar ager. Cronicile lui 
parlamentare care au apărut în Soarele, în capul dărilor de 
samă a şedinţelor Camerei, au avut succes şi răsunet. Asta 
l-a făcut curând prietin al oamenilor politici. Pe unii, bărbaţi 
gravi însă fără talent, îi servea destul de discret c-un 
discurs de răspuns la mesaj, sau chiar c-o interpelare în 
chestia naţională şi a „trădătorilor războiului”. Şapte ani de 
războaie şi nenorocire, de ocupaţie, de frământări politice, 
de vremuri tulburi, fuseseră pentru domnul A. Florescu ca 
cele şapte vaci grase din Biblie. Din ce se vânturase în juru- 
i, venise şi-n jicniţele sale ceva. Legăturile cu presa şi cu 
oamenii zilei încă le păstra. Multora din aceşti oameni ai 
zilei domnul A. Florescu le spunea pe nume şi le zicea tu, la 
Capşa şi-n restaurante. Îşi socotea venită vremea să 
păşească la o întreprindere mai serioasă; şi avea în carnetul 
său însemnat un şir de proprietăţi din Capitală, care ocupau 
colţuri de străzi. Părerea sa era că aceste colţuri preţuiau 
aur. 

— Observi înaintea noastră două umbre? întrebă el pe 
Gorciu, două umbre oare merg ca şi noi la braţ în lungul 
cheiului? ... 

— Se-nţelege, răspunse advocatul. Una din acele umbre 
aparţine profesorului Eudoxiu Bărbat, scumpul meu client... 

— Ai putea zice încăpăţânatul dumitale client, care nu vrea 
să-şi vândă casa. 

— Încă nu? 

— Încă nu; şi care iese de la palat, unde a venit să dea altă 
procură. Procura dumitale ţi-o retrage. 

— Cum se poate? Cum asta? strigă Gorciu cu violenţă, 
oprindu-se în loc. Rămâi aici, sau păşeşte mai repede; 


trebuie să-i cer socoteală... 

— Stăi pe loc! îi cântă cu veselie Florescu, prinzânţju-l de 
braţ. Nu te amporta, mai bine să antamăm o mică 
disensiune. "Ţi-a retras procura, s-a isprăvit! Noul său 
procurator este tânărul advocat Traian Bălteanu, din Iaşi, 
care i-i nepot, şi pe care-l vezi la braţ cu el. 

— Şi de ce mă rog mi-a retras procura? 

— Aş putea să-ţi spun curat: pentru că nu mai are 
încredere în dumneata. Dar vreau să fiu politicos: pentru că 
a dat-o nepotului său. 

— Mon cher ami, lasă copilăriile şi spune-mi ce este, Am 
fost foarte ocupat. N-am văzut pe bătrân de câteva zile. 

— Foarte rău; trebuia să-l vezi; eu l-am văzut ieri. 

— Ei şi? 

— Îţi spun îndată; te rog numai să-mi răspunzi la o 
întrebare. Cum se retrage o procură? 

— Foarte bine. Cum ai dat-o, aşa o primeşti înapoi. 

— Dar dacă nu te întâlneşti cu cel ce ţi-a dat-o, dacă n-ai 
prilej să i-o dai, procura dumitale e valabilă? 

— Cât o am e valabilă. Însă spui că mi-a retras-o. 

— Desigur, ţi-a retras-o, ceea ce spui dumneata are, însă, 
importanţă. 

— Până la un punct, răspunse vesel domnul Mitu Gorciu. 
Procura mea ar putea servi poate la lucruri mărunte, însă 
importante pentru dumneata, până în momentul când aş 
primi o notificare. Trebuie să ţinem socoteală de toate. De 
pildă, se mai poate subinehiria un apartament în casele 
bătrânului; de pildă, se poate aduce un război de ţesut ş-o 
ţesătoare harnică în apartamentul domnului Lobel. 

— Mi-am închipuit şi eu aceste mărunte lucruri, nene 
Mitule, de aceea mi-am permis să te întreb. La urma urmei, 
fără a abuza de procură, ceea ce în situaţia dumitale nu se 
poate, e destul să n-o restitui un timp. E o mică mizerie în 
plus. Acum ascultă. Ieri, m-am înfăţişat la bătrân acasă, 
după ce l-am căutat în câteva rânduri. Deodată am înţeles 
că lucrurile nu merg bine, când am văzut că-mi pune în faţă 


un băiat de douăzeci şi doi de ani, un băiat de douăzeci şi 
doi de ani care face, mă rog dumitale, versuri, şi în ochii 
căruia am văzut dintrodată o hotărâre ş-o încăpățânare 
care m-au dezgustat, E un băiat bun, dar e simplu. Eu îmi 
cunosc oamenii. L-am cântărit şi l-am prețuit îndată. Crede 
în fantasmagorii. Încă nu s-a desmeticit, îţi voi mărturisi 
deci că preţul pe care-l dau pe un asemenea copil e destul 
de scăzut. 

Apoi, dragul meu, strigă Gorciu indignat iarăşi „dacă-i 
vorba pe retragere de procură, atuncea o să le dovedesc eu 
că nu se joacă cu mine. Ceea oe am început noi cu o parte 
din chiriaşi e numai o glumă. Procesele de speculă au să se 
înmulțească; şi au să urmeze şi altele. La urma urmei ce 
însemnează asta? Nu e un adevărat scandal ca un bătrân 
care nu mai are nici un rost pe lume, un bătrân singur, să se 
îndărătnicească într-o proprietate care trebuia sporită, 
amenajată şi valorificată? ... în zilele noastre, asta e o 
chestie de patriotism şi cetăţenie. 

— Nene Gorciule, zise florescu cu linişte, voiam tocmai să- 
ţi spun că pe mine chestia procurii mă lasă destul de rece. 
Avem arme suficiente. Şi de la dumneata în special aştept 
mai ales presiune la primărie, când va sosi momentul. 

— Negreşit, încredința advocatul cu căldură. Să n-ai 
îndoieli. 

— N-am îndoieli, declară râzând publicistul, întrucât e şi 
interesul dumitale în joc şi eu numai în oamenii inteligenţi 
am credinţă. Vei vedea că chestia exproprierii mie-mi va 
servi şi ca sperietoare a prostiei. Îs proşti, iubite meştere. - 
acesta e cuvântul. Şi dacă singura justificare şi glorie a 
omului pe pământ e inteligenţa, atuncea noi avem dreptate 
şi facem bine. Cred că nu mai e nevoie să facem pe 
detectivii în urma umbrelor noastre. Să intrăm undeva să 
luăm o ţuică şi să ne întoarcem la treburile noastre Eu mai 
ara un plan. 

— S-auzim. Până acum ai. Dovedit destulă fantezie... 

Florescu zâmbi, pe când advocatul râdea zgomotos. 


— După cugetare matură, zise gazetarul, am ajuns la 
hotărârea că trebuie să chem la Bucureşti pe domnul 
Bălteanu tatăl. E advocat, e un din. Cuminte, cunoaşte 
lumea. Are interese în moştenirea lui Băi-bat, e drept - dar 
această moştenire întârzie şi o combinaţie bună poate 
constitui o arvună asupra cifrei aşteptate. Îi fac onoarea să-l 
socotesc om inteligent şi cred că ne va sprijini, în orice caz 
va da sfatul cel mai bun atât tânărului Bălteanu, cât şi 
bizarului bătrân, care poartă un nume fără rost. 

— Epigrama e bună, declară mulţămit Gorciu. 

— Cred că nu mă-nşel, urmă Florescu. Să nu nimeresc 
omul, mi se-ntâmplă rar. Prin urmare telegrafiez chiar 
acum domnului Bălteanu-senior: „Rog veniţi imediat 
Bucureşti, afacere importantă. A. Florescu, str. Domnul 
Tudor 8 bis”. Va veni. Afacerile sunt afaceri. Ne vom 
înţelege. Numai ieri, îţi spun drept că am rămas uluit când 
m-am lovit de o nebunie bătrână, care-şi asociase un 
entuziasm nevârstnic. 

Nebunia bătrână şi entuziasmul nevârstnic mergeau 
domol în lungul cheiului Dâmboviţei. Eudoxiu Bărbat era 
tăcut; soarele primăverii parcă trezise în fiinţa lui un fel de 
uimire. La stânga, în canal, alunecau ape urâte şi uleioase, 
însă calea era largă şi aerul sonor. Într-un timp se 
astâmpără şi zgomotul căruţelor. Şi bătrânul, oprindu-se, 
văzu parcă întâia oară castanii înfloriţi. 

— Poate voieşti să ne-ntoarcem? întrebă tânărul. 

— Nu, răspunse bătrânul; mă simt mai bine... Nici nu 
ştiam că primăvara e-n floare. Castanii produc minuni, iar 
noi procuri şi procese. Mi se pare bizar, mai ales că 
niciodată în viaţa mea n-am avut afaceri de acestea urâte. 

— Niciodată? întrebă mirat tânărul. 

— Niciodată; pân-acum n-am cunoscut obrazul 
magistraturii, iar poliţia pentru mine era înfăţişată printr- 
un vardist paşnic, cu nasul rumenii de vin. Eu n-am 
cunoscut multe lucruri, îngână profesorul ca-ntr-un fel de 
mărturisire afectuoasă, apucând iar braţul tovarăşului său; 


viaţa mea a fost destul de sarbădă. N-am făcut nici călătorii, 
Am avut ş-un fel de pornire împotriva trenului. De-o bucată 
de vreme chiar mă tem de calea ferată. Declar că am 
laşitatea asta, mă tem să nu fiu estropiat într-un accident. 
Şi cu toate acestea, o călătorie aş fi vrut să fac. Măcar una. 
Dar n-am făcut-o niciodată... 

— Ce călătorie, unchiule? vorbi râzând Traian, Poate voiai 
să vii la laşi? 

— Nu. N-am simţit niciodată nimic în mine pentru 
neamurile mamei, poate pentru că mama avărsat însemnate 
doze de oţet şi fiere în viaţa aceluia care mi-a fost tată... 

Tânărul tăcu. 

— Ţi-am mai spus, îi zise bătrânul stringându-i braţul* că 
şi tu şi eu avem alte neamuri. Am glumit mai puţin decât 
crezi. Şi cu toate că m-am deprins a-mi arăta colții, vei fi 
băgat de seamă că nu sunt nici om rău, nici om vesel. De 
asta nu m-am însurat. Femeilor le plac naturile fericite, te 
place ceea ce se chiamă un Făt-Frumos, adică un tânăr şi 
fermecător imbecil. Tatăl meu n-a fost fericit. Gura lui 
totdeauna a avut o dungă amară. Ela spus odată mamei că 
toată viaţa a purtat-o în spate, şi numai o dată a pus-o jos şi 
atunci a auzit-o tânguindu-se c-o dor picioarele, Altceva nu 
ştiu să-i fi spus. Nu-mi aduc aminte. Cu mine însă vorbea, şi 
de la el mi-a rămas dorul acela de călătorie despre care ţi- 
am vorbit. Bătrânul a fost un fecior de răzeş din Dorna, din 
munte. În tinereţe l-a dat tată-său la ciobănie, iar el a fugit 
ca să înveţe carte, a venit în ţară, şi cu ai lui nu s-a mai 
răspuns. De la el mi-au rămas cele dintâi acte şi însemnări, 
care mi-au dat ideea lucrării pe care n-am s-o isprăvesc... 
Mama era foarte ruşinată de trecutul tatălui meu; cu toate 
acestea, el cobora dintr-o rasă nobilă... 

Bătrânul pensionar se opri, ca să răsufle, Traian îi privi 
atent şi-i văzu ochii mâhniţi şi obrazul ca într-o paloare de 
amurg. Şi deodată simţi în el, ca o lovitură, înţelegere 
pentru bătrânul cărturar. Avu intuiţia vieţii lui triste şi 
curate, şi i se umplea fiinţa ca de un abur de milă. 


— Ascultă, îi zise Eudoxiu, c-un glas schimbat, Tatăl meu 
mi-a povestit pribegia lui şi mi-a vorbit şi de acele zile din 
copilărie pe care le-a petrecut în munte, în mijlocul unor 
oameni tari. Îi rămăsese o amintire plină de poezie. 
Turmele părăsind costişele şi pădurile de brazi şi coborând 
în câmpie, toamna, la iernatic. Flăcăi cu toiege nalte, câni 
cu ragilă la gât, şi oi multe pe mirişti şi imaşuri... Drumuri 
lungi, într-o căruţă căptuşită cu sarici; popasuri grave - şi 
iarăşi porniri, ca-ntr-un exod misterios. Îmi vorbea de-o 
noapte când dormita între poclăzi. Şi căruțele şi oile înain 
tau încet printr-o lucire de lună şi de brumă. Căruţele pe 
drum moale, oile şi ciobanii pe câmpuri nedesluşite, ca nişte 
ape. Din când în când se auzeau tălăneile pălind lin... 
Aceste imagini rămăseseră în el şi-l chemau din vreme în 
vreme înspre acele locuri şi spre trecut. El nu s-a dus. De şi 
toată viaţa am râvnit şi eu acest drum, am să mor fără să-l fi 
făcut. Visând la aceste izvoare curente am întreprins 
lucrarea mea, Lucrând, aveam sensaţia unei adieri din altă 
viaţă. 

— Bătrânul tăcu iar. Traian se simţea plin de entuziasmul 
pe care confratele său, domnul A. Florescu, îi observase 
încă din ajun cu atâta pătrundere. Îi veni pe buze, din 
inimă, dorinţa să spuie tovarăşului său câteva vorbe calde. 

— Se auzeau tălăneile pălind lin... rosti el încet şi cu 
blândeţă. 

— Da, îi murmură bătrânul cu vooe obosită; muzica 
aceasta nu va muri cu mine. 

Se întoarseră înapoi, mai încet, pe drumul pe care 
veniseră. Bătrânul se ţăsa mângâiat de primăvară, şi tăcea, 
ca după o aspră sforţare. Când trecură podul Dâmboviţei, în 
dreptul palatului de justiţie, Traian îşi aduse aminte de 
epistola lui neisprăvită. O căută în buzunar, o scoase, o 
rupse în bucăţi mărunte ş-o aruncă peste parapet. Bătrânul 
îi urmărise nepăsător mişcările, apoi îi zise cu uşoară 
mustrare de ironie: 

— Cei de la laşi au să aştepte zadarnic scrisoarea asta... 


— Am să le scriu alta... răspunse Inroşmdu-se Traian. 

Fân-acasă bătrânul nu mai rosti nici o vorbă. Acolo găsiră 
pe arhivar. Părea vesel că mai dăduse peste o pecete ş-un 
pergament de la lo Petrea-V oievod, hospodar zemli 
Moldavscoi, dar se cunoştea bine că e năcăjit de altă 
preocupare. Şi Atihia părea a şti ceva, căci, pe când stăteau 
în jurul mesei în bucătăria albă, Simandiri îi strecura eâte-o 
privire de înţelegere. 

— Prietine Grigore, îi zise batjocoritor Eudoxiu Bărbat, 
privindu-l pieziş; „spune repede ce ai de spus căc* altfel 
viaţa ta e-n primejdie... 

— Ce să spun? se apăra Simandiri năvalnic şi pufnind. N- 
am nimic de spus. Dar la urma urmei tot o să afli. Voiam 
întâi să vorbesc cu domnul Traian. M-am întâlnit, chiar când 
veneam acasă, cu domnul Florescu. 

— Ne-am întâlnit şi noi. Ei? 

— Mi-a dat o veste care, drept să-ţi spun, mie nu-mi place. 
(Atihia se întorsese, cu polonicul în mână, lângă maşina ei 
de bucate şi-l privea îngrozită.) Mi-a spus cum că 
Lepidopterului 14 - aşa-i zice el - casa noastră adică, 
trebuie să sufere o expropriere. 

— Se poate? îngână Bărbat întorcându-se spre Traian, cu 
ochii rotunzi. 

— Să vedem, răspunse tânărul, încercând să-şi 
stăpânească neliniştea. 

— Aşa mi-a spus domnul. A. Florescu, reluă Simandiri El 
ziee că-n planul nou, care rectifică şi lărgeşte strada 
Triumviri, cădem şi noi. A văzut planul, „Vă spun 
pertinamente”, s-a exprimat el. Ce-i de făcut? 

Bătrânul. Îşi plecă fruntea. Toţi tăcură. 

O expropriere nu se face nici mâni, nici poimâm, grăi 
Traian. Voi vedea ce este. Mă duc chiar după masă la 
primărie. Asemenea lucrări de edilitate, eu cred că privesc 
viitorul, când Comuna va putea fi mai bogată. Aşa încât nu 
mă sperii de ameninţarea domnului Florescu. 


— Într-adevăr, e o ameninţare, ruxji bătrânul Eudoxiu 
Dacă onorata Comună nu se grăbeşte nu voi avea plăcerea 
s-o văd dărâmându-mi un colţ de casă. Eu ştiu c-atunci voi. 
Fi într-alt loc mai liniştit, totuşi arbitrarul acesta, pe cârtii 
văd în juru-mi necontenit, îmi produce o suferinţă fizică. Mă 
înăbuş şi parcă simţesc sânge în beregată; văd ca am 
duşmani pe care nu-i merit, simt ţesându-se în juru-mi o 
coaliţie a răutăţii ş-a interesului sălbatic, căreia nu-i pot 
opune nici înverşunarea resentimentului, nici răutatea 
necesară. N-am putut uri, asta mi-a fost slăbiciunea. Ironia 
şi sâmbetele mele au fost înşelătoare şi s-au substitui i: 
energiei şi acţiunii. Cât tun fost sărac, am putut sta liniştit 
în găoacea mea, ca un melc... Averi nevinovate nu prea 
cunosc; un om detreabă nu se îmbogăţeşte decât printr-o 
întâmplare. S-a întâmplat să-mi cadă şi mie în cap 
asemenea întâmplare; văd că-i dură ca un bolovan. Eu 
aveam probabil altă menire, nu să devin proprietar fără 
voie Am intrat într-un tumult cu care n-am nici o posibilitate 
de armonizare. Ce-mi pasă mie de politică şi de afaceri H 
Am fost. De câteva ori la Cameră, ca Ia un spectacol. Am 
văzut acolo mulţi oameni care ar trebui “să moară perpen 
dicular şi cucoane multe, În rochii cam scurte. Am auzit 
vociferări, am văzut gesturi furioase. Am auzit însfârşit 
moara umblând întruna, dar nu curgea făină, într-o discuţie 
de principii, nişte indivizi eu ochii holbaţi s-au repezit la un 
leader al minorităţii ca să-l apuce de barbă şi să-i strice 
reputaţia. Odinioară regii aveau bufoni, acum se vede că au 
parlamente. În toate acestea eu nu am ce căuta, căci eu 
sunt feciorul omului din lună, cum îi spunea... tatei, mama, 
Şi pentru că drepturile stăpânirii sunt teribile şi” 
primejdioase. - oamenii care mă prigonesc fără să le fi făcut 
nimic pot găsi mijloace nu numai să mă exproprieze, dar să- 
mi ia şi lumina soarelui. N-am nimic altceva de făcut; 
trebuie să mor! 

Toată această înşirare de cuvinte bătrânul o debită nervos 
şi rupt, cu voce şuierătoare şi cu buza uscată. Apoi se opri 


gâfâind, ascultându-şi parcă lăuntrul bântuit de furtună. Se 
ridică şovăind. Traian îl sprijini. Atihia deschise uşa. Îl 
duseră în bibliotecăşi-l lăsară în jâlţ, unde; rămase cu capul 
cufundat între umeri, cu sprâncenele acoperindu-i ochii, 
într-o tăcere bolnavă. Bătrânul Simandiri era cam spăriat. 
În atitudinea lui, Atihia văzu ş-o stânjenire pe care o 
înţelese, şi-l pofti în şoaptă să meargă să guste ceva, căci se 
răceşte mâncarea. După o clipă de nehotărâre, măruntul 
arhivar ieşi oftând, şi Traian zări buzele lui Eudoxiu 
încreţindu-se. - ceea ce-i păru semn îmbucurător. 

La ora două jumătate, tânărul Bălteanu se înfăţişă la 
primărie şi căută cancelaria inginerilor. După câteva 
nedumeriri şi trimeteri, un dorobanţ îl introduse într-o 
cameră destul de întunecoasă, unde un tânăr simpatic, 
aşezat în lumina prielnică a unei ferestre, cetea o scrisoare. 
Cu oarecare regret îşi întrerupse îndeletnicirea şi întrebă 
pe Traian cu ce chestie ar putea să-i procure plăcerea unui 
serviciu. La întrebările lui Traian, se grăbi să răspundă c-un 
zâmbet: 

— Strada Triumviri? Da. Ştiu de aşa ceva. 

— E într-adevăr vorba de o expropriere, ori numai de un 
proiect? întrebă Traian. 

— Ce-aş putea să vă spun? răspunse tânărul. E un proiect. 
Ga să se facă această expropriere, aveţi nevoie de multe 
stăruinţi... 

— Serios? răspunse vesel Traian. Vă rog să credeţi că voi 
stărui din toate puterile... 

Strânse mâna tânărului şi-l lăsă puţintel uimit. Apoi ieşi la 
aer, dispus. - cu impresia că toate câte se fac şi se 
proiectează în jurul bătrânului Eudoxiu tiu sunt decât nişte 
spărietori. „Puţină răbdare şi vor fi înlăturate, murmură el. 
La um moment dat aveam impresia că trebuie să chem pe 
tata. Dar nu va fi nevoie...” * Zâmbea, şi, când îşi întoarse 
privirea în afară cătră lumea din juru-i, văzu că-i răspunde 
c-un râs plin şi alb o fată zglobie, care păşea îndrăzneţ, c-un 
mănunchi mare de liliac în braţe. Avu impresia că râsul care 


trecea îi era cunoscut. Voi să se întoarcă în loc. Era în piaţa 
Sfântului Gheorghe, la confluenţa Lipscanilor. Din mulţime, 
cineva i se puse în cale. Auzi un glas prietinos şi văzu silueta 
elegantă a domnului. A. Florescu. 

— Te salut, domnule Bălţene... După cât văd, îţi place 
liliacul. Eşti bun să-mi acorzi două momente de 
întrevorbire? 

— Mă rog, poftim, răspunse Traian 5 dumnitale îţi plac 
casele. 

— N-am nimic de obiectat; aş dori numai să număr un 
adversar mai puţin. 

— Va trebui să treci peste trupul lui l declamă uşor 
tânărul. 

— E într-adevăr” aşa de îndârjit? Războaiele noastre sunt 
de obicei scurte, numai tratativele de pace durează mai 
lung. Eu consimt la despăgubiri. 

— Iubite domnule Florescu, răspunse Traian c-o voce nu 
tocmai stăpânită; altădată făceai o literatură onorabilă, asta 
pe care o faci acuma jigneşte. La revedere; îmi place mai 
mult liliacul. 

— Eu prefer casele, răspunse domnul Florescu răsucindu- 
se în loc şi salutând cu răceală „cu buza dispreţuitoare. 

„Trebuia să-i răspund mai calm şi mai tăios*, se gândea 
Traian, trecând prin Lipscani. Avea în el o bucurie 
copilărească şi impresia de sigut'anţă îi crescu. Această 
impresie şi vioiciune, şi veselia lui, făcură bătrânului 
Eudoxiu mai mult efect decât o doctorie galbenă dintr-o 
stiehtţă cu eticheta roşie. Profesorul petrecu deci liniştit 
după-amiaza. Nu se auzi nici glasul de flaut. Clădirea părea 
că şi-a reluat vechea şi domoala ei somnolenţă. Şi-n umbra 
serii., Atihia inspeetă zăvoarele de la uşi şi ferestre, păşind 
şi zvâcnind înainte cu trupul şi capul, ca o găină. 

Domnul Iancu Bălteanu sosi la Bucureşti c-o săptămână în 
urma lui Traian, adică într-o vineri, 7 mai. Aducea cu el o 
nădejde neliniştitoare, o nedumerire şi multe reproşuri ale 
doamnei Bălteanu pentru Traian. Domnişoara Emi îi 


încredinţase ş-o epigramă destul de spirituală, însă la 
seoborârea din tren, după o noapte tulbure, advocatul nu-şi 
mai aduse aminte de ea. „Ce să fac acuma? se gândi 
advocatul, trăgând din buzunarul, vestei şi mai. Cetind o 
dată telegrama iscălită A. Florescu, Str. Domnul Tudor 8 
bis. Să mă duc la adresa aceasta, e prea dimineaţă Trebuie 
să văd întâi pe Traian.” 

Fără îndoială, aşa era mai bine. Ca să-i facă reproşurile 
cuvenite, pe de o parte, pentru că n-au primit de la el decât 
o scrisoare cu totul neînsemnată, şi pe de alta pentru că e 
necesar să vadă ce se petrece cu bătrânul Bărbat şi cu 
casa. După discuţii lungi la Iaşi, au ajuns la convingerea ca 
telegrama, vorbind de o afacere importantă, are legătură 
cu chestia care-i preocupa. Traian va fi creat dificultăţi 
oamenilor de afaceri, conchidea cu mândrie doamna 
Bălteanu. Prin urmare e neapărată nevoie de intervenţia 
experienţei şi echilibrului. 

După ce ia primele informaţii în strada Lepidopterului, se 
duce imediat să vadă pe personajul misterios cu telegrama, 
cum îi zicea Emi. 

Înainte de a se cobori din trăsură la numărul 14, în strada 
Lepidopterului, lancu Bălteanu judecă dintr-o aruncăâtură 
de ochi clădirea, colţul, şi poziţia aproape de centru, ca un 
vechi om de afaceri. Se cobori mulţămit şi, intrând în gang, 
se întâlni cu domnul Stelea, care ieşea corect, eu baston, cu 
gambetă şi cu ţigara în gură. 

— Dumneavoastră probabil că veniţi cu trenul de 
Moldova? întrebă zâmbind funcţionarul comercial. 

Advocatul recunoscu faptul şi fu uimit, fără să-şi tră' deze 
impresia. 

— Probabil că am onoarea să vorbesc cu domnul lancu 
Bălteanu? urmă cu politeţă domnul Stelea. Nu trebuie să vă 
miraţi prea mult de ce vă spun, şopti el, râzând discret. E 
firesc să veniţi întâi aici.; însă sunteţi cu nerăbdare aşteptat 
în altă parte... 


După ce se recomandă, scurt, Stelea, şi scutură cu tărie 
mâna lui lancu Bălteanu, ieşi cu demnitate în stradă, 
aruncând ţigara şi pipăind u-şi, din obişnuinţă, gulerul şi 
cravata. 

Bălteanu sună şi Atihia se înfăţişă cu grijă şi cu luare- 
aminie. Dar când înţelese că persoana aceea căruntă e tatăl 
lui domnul Traian, deveni veselă, se feri din prag şi pofti pe 
„boier” să intre. 

— Domnul Traian s-a sculat. Scrie. 

Advocatul intră fără nici o pregătire la băiat, fu fericit de 
mirarea şi de ochii lui bucuroşi; îi strânse mânile şi-i atinse 
fruntea cu buzele. 

— Bine, frate dragă, se poate? strigă el brusc şi afectuos; 
se poate să ne laşi aşa, fără de nici o veste? Se poate să nu 
ne scrii? Maică-ta mai ales e foarte neliniştită şi îngrijată. 

— Am scris, răspunse Traian cu îndoială şi cu jumătate de 
glas. 

— Asta se chiamă a serie? Zece rânduri e scrisoare pentru 
o mamă? 

— Unchiul doarme? se adresă Traian Atihiei, cu aceeaşi 
voce scăzută. 

— S-a trezit, răspunse femeia, dar încă nu s-a sculat. 

— Tocmai acum, reluă Traian, mă pregăteam să scriu o 
scrisoare kilometrică. Asta ar fi mulţămit-o pe mama, Şi 
tocmai voiam să te rog să vii câteva zile la Bucureşti,. , „E o 
potrivire minunată că ai venit singur. 

— Am un termen la Casaţie, răspunse Bălteanu. Şi m-am 
gândit că poate să-ţi fiu şi de un folos, cu împrejurarea asta. 
Ai nevoie într-adevăr de mine? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic deosebit, afară de ceea ce v-am scris, foarte 
sumar, recunosc... mărturisi tânărul. 

— Vezi că eşti vinovat? Şi Bălteanu îl ameninţă cu degetul 
zâmbind. Spune. - ce este? 

— Nimic deosebit; totuşi, dacă s-ar putea, aş vrea să 
previn atacurile duşmanilor noştri. 

— Care duşmani? 


— Sunt mai mulţi, vorbi Traian însufleţindu-se. Eu 
bănuiesc că au un interes de speculă, ca să puie mâna pe 
proprietatea unchiului Eudoxiu. E o proprietate la colţ şi 
aproape de centru; poate fi transformată în prăvălii, în 
birouri, în depozite - mai ştiu eu? Aşa bănuiesc, cel puţin. Şi 
văzând că noi n-avem de vânzare... 

— Ce n-aveţi de vânzare? 

— Casa. Văzând că n-avem de vânzare casa, au început o 
serie de intrigi şi procese, ca să ne exaspereze... 

— Înţeleg. Legea excepţională a chiriilor poate da' naştere 
la aşa ceva. Insă afară de procese şi de şicane, nimic serios 
nu poate rezulta. Şi nimic nu poate sili pe Eudoxiu Bărbat 
să schimbe o valoare imobiliară, solidă, pe hârtie monedă 
cu curs forţat. 

— Se-nţelege, nimic nu ne poate sili. Insă ufichiul e un om 
care a avut totdeauna groază de lucruri de acestea. Şi mai 
cu samă acuma are nevoie de linişte, căci e bolnav. Oamenii 
cu care ne luptăm vor să ne facă să cedăm subt ameninţări 
de expropriere, cu larmă şi zgomote, cu scandaluri, cu tot 
felul de meschinării care înveninează pe un cărturar paşnic 
şi bătrân. Dacă ţi-aş număra toate prostiile la care se 
dedau, ai rămânea uimit. 

— Expui foarte bine chestia... zâmbi satisfăcut Iancu 
Bălteanu. Aveţi procese'? 

— Avem. Am intentat şi noi câteva. Ieri şi alaltăieri am 
văzut la tribunal introduse trei hârtii împotrivă-ne pentru 
chirie de speculă. Astăzi desigur că se mai introduce una. 
Recunosc aici activitatea fostului procurator al unchiului; 
un advocat foarte activ şi cunoscut, Gorciu, care însă nu 
prea pare a se împiedica de scrupule... Nici până acuma n-a 
înapoiat procura. Şi recunosc şi motorul principal, în orice 
caz agentul acestui motor principal; un oarecare A. 
Florescu... 

— Locuieşte în strada Domnul Tudor, 8 bis? întrerupse 
Iancu Bălteanu. Şi imediat văzu că nu trebuia să facă 
această întrerupere. 


— Nu ştiu unde locuieşte. Îl cunoşti? întrebă Traian. El 
spunea că te cunoaşte - cum de altminteri cunoaşte pe toţi 
leşenii. 

— Se poate; dacă-i aoel care a fost prin Iaşi, îl cunosc, 
îngână advocatul. 

Se gândi că băiatul n-a dat importanţă întreruperii. 
Privirea, întunecată o clipă, i se înveseli iar. Atihia îi observa 
atentă, cu mânile în buzunarele şorţului, şi zâmbea 
satisfăcută, cu toate că înţelegea prea puţin. 

— Acuma sunt grăbit, vorbi lancu Bălteanu, trebuie să văd 
întâi de mica afacere pentru care am venit. Pentru chestia 
ta mai rămân câteva zile, dacă va fi nevoie. Studiem 
împreună toate dosarele, şi te pot asigura că nu plec până 
ce nu scoatem un lucru limpede din toată această afacere 
tulbure. Eşti mulţămit? 

— Sunt mulţămit, răspunse Traian vesel şi sigur de sine. 

— Atuncea-i bun. Ne vedem înainte de masă. 

— Poftiţi la noi la masă, întrerupse Atihia. 

— Da; se poate; mulţămese. Atunoi am să văd şi pe Bărbat. 
Acuma nu-l pot aştepta să se scoale. Şi mai vorbim atuncea, 
fiind şi el de faţă. Şi pe urmă chestiile noastre personale le 
punem la cale între dosare, cu legea şi procedura în mână. 

După plecarea lui lancu Bălteanu, Traian intră la profesor. 
Îl găsi în jâlţul lui. Fu primit c-un zâmbet palici ck suferinţă. 
Bătrânul părea mai slăbit; avea buzele albe şt ochii lucitori. 
Mărturisi totuşi lui Traian că se simţeşk mai biee decât în 
ajun. 

— A venit tata... zise Traian, cu. Oarecare sfială. 

Bătrânul primi nepăsător vestea. 

— A venit cu trenul de dimineaţă, avea afaceri ş-a plecat 
îndată. A spus că se-ntoarce. Astăzi voiam să-ţi spim că 
aveam intenţia'să-i cer unele sfaturi. Tata e un mare meşter 
al şicanei. 

— A venit fără să-l chemi? 

— RDa. Are o afacere la Casaţie. 


— Foarte bine. Desigur, l-ai poftit la masă... Doresc să-l 
văd. 

Cu tot accentul neprietinesc al glasului, tânărul primi ca, 
pe ceva plăcut fraza din urmă. Totdeauna pomenirea 
neamurilor de la Iaşi se făcea într-o atmosferă penibilă 
Condescendenţa bătrânului îi părea nu numai un semn cir 
dragoste pentru el. Afacerea îi apărea şi mai sigură? şi 
lupta câştigată. 

La intrarea Lipscanilor, Iancu Bălteanu se întâlni din nou 
cu domnul Stelea. Care-l salută cu politeţă şi respect şi-4 
opri. 

— Stimate domnule Bălteanu, tocmai vă căutam. Permiteţi- 
mi să vă-ntreb dacă doriţi să vedeţi pe domnul A. Florescu. 

— Îmi vorbeşti din partea lui? 

— Fără îndoială. Aţi primit de la dânsul o telegramă 

— Tocmai. Ş-acuma mă duceam în strada Domnul Tudor 8 
bis. 

— Atiinci fiţi bun şi mă întovărăşiţi până 3a Bursă. Domnul 
Florescu v-aşteaptă acolo. 

Astfel s-a îndeplinit această fatalitate. Şi domnul Stelea, 
după ce puse faţă în faţă pe cei doi oameni. S retrase în 
Îmbulzeala şi murmurul enorm ăl străzii. Domnul Florescu 
se arătă foarte vesel şi foarte mulţămit de întâlnire; Iancu 
Bălteanu fu rezervat. Publicistul şi omul de afaceri făcea 
însă, zâmbind în sine, constatarea că totuşi s-a răspuns 
destul de grabnic telegramei sale. Deci s-ar cuveni ca jocul 
să fie mai puţin făţarnic. 

— Iubite domnule Bălteanu, vorbi el desmierdător, te-am 
chemat de la laşi, ca să-mi faci plăcerea să bei cu mine o 
bere la Bulevard. Aici, în strada Doamnei, în fiece clipă un 
individ îţi pune cotul în coastă; la fiecare pas ţârâie soneriile 
cinematografelor; e o huruială de tramvaie, ş-o hărmălaie, 
cum se zice pe la noi, de nu s-aude nici în. Cer, nici pe 
pământ. 

— Nu beau bere înainte de masă, răspunse advocatul. 


— Nici eu - ceea ce-i foarte potrivit, ca să putem vorbi o 
jumătate de oeas. 

— Bine, zise cu demnitate Bălteanu, să vorbim dacă-ţi face 
plăcere dumnitale. 

— O foarte mare plăcere, te asigur, iubite şi stimate 
domnule Bălteanu. Să intrăm şi să ne aşezăm la o masal 
mai retrasă. Chelnerul îmi cunoaşte obiceiurile şi se va 
grăbi s-aducă două pahare de băutură blondă; în urmă ne 
va lăsa în pace. 

— Mă vezi răbdător şi liniştit, declară Bălteanu aşezând u- 
se pe scaun. 

— Asta-i semn de cuminţenie şi prevedere, iubite şi 
stimate domnule Bălteanu, şi simt că nu m-am înşelat în 
prevederile mele. Fiul dumneavoastră, care e un tânăr 
remarcabil din multe puncte de vedere, nu-i nici răbdător, 
nici liniştit. Zilele trecute mi-a făcut o adevărată declaraţie 
de război. 

— De ce e vorba? întrebă cu mirare advocatul. 

— Întâi m-am prezentat acasă la bătrânul Eudoxiu Bărbat, 
urmă Florescu treoând peste întreruperea partenerului 
său. Nu vrea să vândă casa. 

— Care casă? - 

— Na vrea să vândă casa şi e cu tărie sprijinit de Bălteanu- 
j unior. Ori, domnule Bălţene, un lucru voiam să-ţi comunic 
dumnitale, care eşti un om cuminte. Noi oferim pentru 
proprietate un milion şi jumătate. Faceţi puţine investigaţii 
şi vă veţi convinge ce înseamnă această sumă pe lângă ceea 
ce raportează în prezent casa. Am mai putea aştepta; am 
pus în mişcare mijloace, care, dat fiind cu cine avem a face, 
ne vor procura rezultatul dorit. Eu însă am nevoie de grabă. 
Afacerile nu se fac în ziua de astăzi cu întârziere. Cer 
sprijinul dumnitale. 

— Domnule Florescu, răspunse advocatul, fiul meu, cu 
care am vorbit mai adineaori, e de părere că la o 
proprietate ca aceea despre care e vorba, nu se pierde 
nimic aşteptând. Din contră. Trebuie să mai recunoşti că un 


imobil e o valoare reală. Eventualii moştenitori de mâne ar 
putea să regrete o vânzare pripită. 

— 'Toate raţionamentele acestea mi le-am făcut şi eu, 
reîncepu cald şi prietinos publicistul. Mi-am spus chiar că o 
sumă de bani, oricât de mare, îşi poate schimba destinaţia, 
ori se poate risipi. Totul e posibil. Cu toate acestea, domnule 
Bălţene, îndrăznesc să solicit a doua oară sprijinul 
dumnitale. lată argumentele mele. Presupun că moştenirea 
va fi a dumneavoastră. Va fi o moştenire. Socot că intenţiile 
testatorului nu se vor schimba dacă în loc de imobil veţi 
avea de-a face cu o respectabilă sumă lichidă. Vă rog să nu 
mă întrerupeţi, căci sunt gata să declar că nu trebuie să 
ţinem socoteală de acest lucru. E indiferent dacă moşteniţi 
ori nu. Folosul dumneavoastră e altul şi imediat. Despre 
asemenea lucruri nu puteam vorbi nici c-un bătrân imbecil, 
nici c-un tânăr naiv. Cu dumneavoastră voi vorbi. 

— Aştept o explicaţie... murmură nepăsător advocatul 

— V-o dau imediat. Eu, stimabile şi iubitule domnule 
Bălteanu, am fost totdeauna un om franc. Îmi place să joc 
pe faţă. Puteam să vă ofer pentru intervenţia 
dumneavoastră un onorariu de o sută mii lei. Puteam să vă 
ofer două sute de mii. Aceştia sunt bani imediaţi şi mai 
siguri decât moştenirea. Ca să vedeţi însă că aveţi a face cu 
un om de onoare, vă voi face descoperirea că mi-e necesară 
achiziţia imediată a acestei proprietăţi pentru motivul că 
este supusă exproprierii. 

— Asta nu-i scade valoarea? 

— O scade, fireşte, pentru cei ce au acuma proprietatea. 
Pentru. Mine însă, şi numai pentru mine, vă rog să fiţi atent, 
această expropriere înseamnă aur. Proprietatea va valora 
după aceea indiferent cât. Eu însă voi putea dobândi un 
preţ de expropriere pe care dumneavoastră nu-l puteţi 
bănui. Ce preţ de expropriere crezi dumneata, domnule 
Bălteanu, că pot eu dobândi? întrebă zâmbind Florescu. 

Advocatul tăcu. 


— Acest preţ, pe care numai eu îl pot dobândi, pentru 
motive mie cunoscute, se poate ridica la patru sau cinci 
milioane. Vă ofer dumneavoastră un milion. Proprietatea o 
plătesc ceva mai mult decât face. Nu e asta o afacere 
serioasă? Puteam eu însă să o prezint aşa bătrânului 
profesor şi tânărului său amic? 

Bălteanu părea gânditor. 

— Nu puteam s-o prezint, urmă Florescu, şi nici n-am 
prezentat-o. Iar ca încheiere mai am de. Adăogat două 
cuvinte. Eu am posibilitatea să lichidez îndată chestia 
exproprierii, Clădirea principală nefiind atinsă, valoarea 
imobilului nu va scădea simţitor. Voi revinde şi-mi voi scoate 
banii. Din preţul de expropriere dumneata câştigi un milion. 
Alţii vor mai avea de două ori cât dumneata. Mie îmi va 
rămâne restul: un milion, un milion şi ceva - asta n-are 
importanţă, căci eu mai am notate în carnetul meu încă o 
mică serie de asemenea clădiri care urmează să fie 
expropriate. E şi asta o mică specialitate. Afaceri, domnule 
Bălteanu, sunt. Trebuie să le cauţi, să le găseşti şi să le 
realizezi. 

— Aşa este... încuviinţă domnul Bălteanu, Un fulger 
scăpărase pe dinaintea ochilor săi. Totuşi se stăpânea, 
încerca să judece limpede, şi înţelegea din ct în ee mai bine 
că, la urma urmei, i se cerea o simplă intervenţie, un lucru 
destul de nevinovat şi de onest. 

— Am pus în mişcare alte mijloace... reluă încet Florescu: 
intervenţia dumnitale poate să fie mai hotărâtoare şi mai 
grabnică... Chelnerul meu, urmă c-un ton vesel omul de 
afaceri, îmi ştie obiceiurile. Dacă-i fac acuma un semn, 
înlătură paharele de bere care e o băutură cu totul lipsită 
de savoare. Ne aduce în loc două păhărele de coniac vechi 
şi veritabil. Le putem ciocni, şi între oameni de euvânt 
afacerea se poate socoti încheiată. 

— Fără nici o garanţie? întrebă advocatul, c-o privire fixă 
şi rece. Inima îi bătea însă destul de grăbit. 


— Asta e o afacere de amănunt şi sunt cu totul la dispoziţia 
dumnitale, răspunse Florescu şi făcu un gest grav, la care 
chelnerul răspunse c-o grabă uimitoare, Întorcându-se spre 
Liniştita casă din strada Lepidopterului, lancu Bălteanu 
vântura în minte gâuduri felurite. Fără'ândoială soţia lui 
dovedise mare pătrundere şi fineţă, ceea ce nu se întâmplă 
deseori sexului slab. Fatalitatea îi purtase o viaţă întreagă 
prin meandrele-i leneşe, ca să-i scoată destul de târziu la 
adevăr. De şi făcea această constatare filosofică, totuşi se 
găsea vinovat pentru lipsa lui de îndrăzneală, pentru apatia 
în care trăise cei mai buni ani ai vieţii. „Cu toate acestea nu 
e târziu nici acuma: o afacere bună e totdeauna 
binevenită.” Şi găsea în această constatare o deosebită 
mângâiere. La urma urmei, nu era vorba decât de-o simplă 
intervenţie: şi se pregăti s-o facă energic. 

Fu primit de bătrânul Eudoxiu cu o răceală care 11 jigni 
întrucâtva. Arhivarul însă şi Atihia îi dovedeau, şi prin vorbă 
şi prin gesturi, o simpatie deosebită; puţyitei cam silită 
poate, însă destul de măgulitoare. 

Îndată după masă, Traian deschise convorbirea pe care 
tatăl, său o aştepta cu aspră nerăbdare. Bătrânul profesor 
sta cufundat în jilţul lui, cu ochii pe jumătate închişi, slab şi 
aproape nepăsător. 

— Pe drum m-am gândit la chestie, începu fără grabă 
Iancu Bălteanu. Am privit-o întâi dintr-un punct de vedere 
cu adevărat negustoresc. Ce venit aduc astăzi casele? 

— Avem unsprezece chiriaşi, răspunse Traian. Scăzând 
dările, totalul chiriilor se urcă aproximativ la o sută de mii 
de lei. 

— Din care s-ar deduce reparaţiile şi destule alte 
cheltuieli, observă advocatul. Cifra pe care o dai ca. Venit 
este cam umflată. Cred că nu mă înşel. 

— Ai dreptate, aşa este. 

Socoteala aceasta, urmă Bălteanu adresându-se lui 
Simandiri, am făcut-o ca s-o pun în faţă cu suma ce se oferă 
pentru casă. Oferta se ridică la un milion jumătate. 


Bătrânul Eudoxiu ridică deodată pleoapele şi întoarse 
ochii fără a se clinti. 

— De unde cunoşti dumneata suma aceasta? 

— O cunosc; ai vorbit şi dumneata de dânsa în scrisoare, 
se grăbi să răspundă Bălteanu. În acest caz, o socoteală 
simplă, punând numai un procent de zece la. Sută, ne arată 
un venit curat de-o sută cincizeci de mii de lei la un capital 
de un milion jumătate. 

Simandiri dădu semne de aprobare. Profesorul îşi în-, 
toarse iar privirile. Vorbi liniştit şi tăios: 

— Socoteala aceasta nu mă interesează, întrucât nu vreau 
să vând casa. 

— Înţeleg, răspunse Bălteanu. Nici nu insist. Cred însă că-i 
de datoria omului să examineze afacerea pe toate feţele. 
Mi-ai vo. Rbit dimineaţă, se adresă el iarăşi lui Traian, 
despre o serie de procese. 

— Da, răspunse tânărul, cred. Însă, ca şi dumneata, că nu 
prezintă o deosebită dificultate; nădăjduiesc să le scot, 'a 
capăt. 

— M-am gândit la asta, vorbi cu gravitate Bălteanu; şi 
lucrul nu mi se pare chiar aşa de uşor. Cunosc bine legea 
excepţională a chiriilor şi am avut la laşi cazuri nenumărate 
în această speţă. Vădit, legea aceasta e în favoarea 
chiriaşilor. De aceea, de cele mai multe ori, proprietarul e 
nevoit să suporte, pe lângă nelinişte şi mizerii. Nedreptăţi şi 
cheltuieli istovitoare. 

— Ce vrei să spui? şopti a treia oară Eudoxiu. 

— Vreau să spun că, pe cât înţeleg, chiriaşii 
dumneavoastră sunt aliaţi cu cei ce vor să cumpere casele. 
Micile răutăţi pot fi infinite. N-ai cum reacţiona împotriva 
lor. Înscenările de procese de speculă vă pot ţinea pe loc ca- 
ntr-o mlaştină. Şi mai este un lucru la care nu v-aţi gândit, 
dar la care se pot gândi adversarii dumneavoastră. Rând pe 
rând aceiaşi chiriaşi pot introduce cereri în refere pentru 
reparaţii. Ş-atunci vă puteţi trezi cu devize de reparaţii de 
sute de mii de lei la o chirie cu mult, cu mult mai mică. Vă 


mărturisesc c-am văzut cazuri când proprietarul era 
bucuros să scape de chiriaşi cu casă cu tot. Nu-i trebuia 
nimic, decât linişte. Şi n-am isprăvit, mai este ceva. Mai este 
chestia exproprierii... 

— Comuna n-are nici o grabă, observă Traian. 

— De acord, însă chestia o pot grăbi cei ce au interes. 
Urmă o tăcere penibilă. Traian se simţi deodată stânjenit 
şi încurcat, Bătrânul Bărbat se sili iar să-şi înalțe fruntea şi 

rosti c-un accent de îndârjire: 

— Dumneata zici că aperi cauza mea? îmi propui să cedez? 
La aşa ceva poate să-ţi. Răspundă băiatul. Eu nu mai am 
nimic de zis. 

O clipă, Traian primi până în suflet privirea de ură 
îndreptată împotriva tatălui său. Tresări. 

— Este o cauză dreaptă, strigă el, cu ochii fierbinţi. Am 
credinţă în ea. Noi nu cedăm! 

— N-am nimic de zis, încheie c-un zâmbet Bălteanu, eu vă 
voi ajuta din toată inima. Avem să ne mai gândim ş-avem să 
mai vorbim; nu-i aşa? 

Bătrânul Eudoxiu întoarse capul spre umbra bibliotecii. 
Tăcu îndărătnic. Arhivarul trase o carte dintr-un raft şi 
începu s-o cerceteze atent. lancu Bălteanu ieşi. Traian îl 
urmă în antret. 

— Când ne mai vedem, tată? vorbi el, fără să-l privească. 

— Mâni după amiază, răspunse Bălteanu. Mai gândeşfee- 
te şi judecă cu răceală. 

Întors în bibliotecă, tânărul îşi luă locul pe scaunul lui, 
aşteptând. Într-o vreme Eudoxiu oftă. Îşi întoarse privirea şi 
văzu în ochii copilului o lumină intensă de dragoste. 

— Cu toate că mă simţesc obosit, zise el zâmbind, ered că 
tot mai putem să ne facem drumul până la prietinul nostru 
Korner. Joc o partidă de şah cu Simandiri. Poate e cea din 
urmă, Traian îşi simţi lacrimi în priviri. 

În noaptea de vineri spre sâmbătă, un zgomot harnic 
începu la etaj, deasupra odăilor bătrânului Eudoxiu Bărbat. 
În liniştea clădirii tresări deodată o pulsaţie de febră, şi 


Atihia începu a umbla nesimţit prin colţuri, oprindu-se şi 
pornind iar, ca o fantasmă osândită, până ce însfârşit 
înţelese că era vorba de acelaşi război. Aşteptă să fie 
chemată de profesor; stărui cu urechea alipită la uşa lui. 
Neauzind nimic, nici un semn, nici o chemare, îndrăzni; 
bătu în uşă şi se strecură în biblioteca largă. Candela 
pregătită de ea, ca-n fiecare sară, ardea pe marginea 
biroului, ca un ochi al singurătăţii, împresurat de cercuri de 
umbră. 

— Dumneata eşti, Atihie? întrebă cu glas obosit şi liniştit 
bătrânul, din colţ, de pe patul lui de campanie. 

— Eu sunt, domnule profesor, Credeam c-aveţi nevoie de 
mine. 

— Nu, Atihia, n-am nevoie. Aud zgomotul, însă sunt liniştit. 

— E un război de ţesut” 1 

— Da, am înţeles îndată. Îi număr bătăile. 

Atihia se retrase spre uşă, dar se opri iarăşi deodata 
Primise în auz acorduri de muzică. 

„Domnul Stelea se ţine de cuvânt”, gândi ea eu spaima. 

— Mi se pare că cineva îţi face serenadă, Atihie, murmură 
profesorul în ungherul lui. Ascult-o cu recunoştinţă şi pe 
urmă du-te şi te culcă... , 

Femeia îl auzi râzând, schimbat şi stâns, şi se înnora 

În” antret, Atihia observă uşa de la camera lui 5 rai au 
deschisă. Se apropie şi bătu uşor. 

— Ce face unchiul? întrebă Traian. 

— Nu doarme, însă pare liniştit. L-am auzit, râzând seinei 
Atihia prin întuneric. 

Tânărul se mişcă; apoi începu să umble prin odaie. Femeia 
înţelese că se îmbracă şi va trece la bătrân, Stăpânindu-şi. 
Răsuflarea, îi asculta paşi. Începea apoi, şi ea să numere 
bătăile vatalelor şi înfiorările păreţilor. Mica orchestră de 
coarde şi de flaut suna dulce în noaptea curată de mai şi 
capetele mirate ale chiriaşilor apărură la ferestre. Atihia le 
pândea pe geamul ei şi-şi înghiţea lacrimile. Într-o vreme 
începu să se închine, c-un murmur, nedesluşit de rugăciuni 


şi de blesteme. Nu se hotări să se lase într-un cot, decât 
după ce se mai strecură o dată până la uşa bibliotecii şi 
ascultă, cu răsuflarea oprită, glasul bătrânului ş-al 
nepotului amestecându-se. 

Traian înţelegea mai limpede ce se ascundea în glasul 
trudnic al profesorului. Ca pe un. Copil, nu izbuti să-l 
adoarmă, decât foarte târziu, după ce-l convinse să 
primească o bulină de veronal. Aproape aţipit, cu. Degetele 
crispate şi reci, cuprindea încă mâna băiatului, murmurând 
C-O, veselie ciudată: 

— De-o bucată de vreme în fiecare zi şi-n fiecare noapte se 
întâmplă ceva nou. Cu toate acestea mă simt din oe în ce 
mai bine, din oe în ce mai bine... 

Traian avu şi el somnul neliniştit şi înfiorat. Se trezfi târziu 
şi se îmbrăcă în grabă. Bătrânui îl aştepta - palid., însă 
zâmbind cu ironia-i obişnuită. 

— Astăzi am fost eu mai harnic, domnule advocat. Trebuie 
să ies numaidecât. 

— De ce, unchiule? Nu-i mai bine sa stai liniştit acasă? Eu 
mă duc la primărie, să mă informez mai de-aproape de 
„hestia exproprierii. Vom ieşi după amiază, ca de obicei... 

— Bine, du-te la primărie. Eu am treabă în altă parte. 

În stradă, Traian se încredinţă că bătrânul umblă dârz şi 
drept, ceea ce-i părea aproape neexplicabil. Îl petrecu până 
spre chei; apoi Bărbat îl îndemnă stăruitor Să-şi facă cursa 
la primărie. Se întoarse acasă cu jumătate de ceas înaintea 
amiezii. Bătrânul încă nu sosise. Lipsea şi Simandiri. Tatăl 
său îl aştepta. 

— Ieri. Dragul meu Traian, au fost aga împrejurările, îi 
zise Bălteanu, încât n-am avut răgaz să-ţi arăt ce este 
acasă. Îndeosebi, voiam să-ţi vorbesc despre maică-ta. Voia 
să vie şi ea; e nervoasă, te doreşte; nu ştie ce ţi se întâmplă, 
Ar fi vrut să aibă informaţii despre condiţiile în care stai 
aici, la vărul ei. Dacă ai vrun avantagiu, vreo speranţă 
pentru viitor... 


— Afacerea asta încă n-am discutat-o cu unchiul, zise 
Traian. 

— Cu toate acestea este o chestie importantă pentru 
stâne. Maică-ta are dreptate. Am avut prilej să mă conving 
că de data asta a văzut lucid. 

— Ce-a văzut? întrebă cu oarecare curiozitate tânărul. 

— A văzut încă de când am cetit, la Iaşi, scrisoarea, că aici 
se găseşte temeiul pentru zestrea surorii tale şi pentru 
stabilirea ta definitivă. Noi acuma putem zice că ne-am 
împlinit datoria. 

— S-a gândit mamaia asta? 

— Se-nţelege că s-a gândit. De ce să nu se gândească? M- 
am gândit şi eu. Mie mi se pare curios că asta te miră... La 
urma urmei, care-i scopul nostru pe lume, după ce-am 
învăţat, şi ne-am străduit, şi ne-am făcut datoria? Nu cumva 
să trăim din vorbe frumoase şi deşarte? Am mâncat o viaţă 
din pânea asta şi nu pot zice că nu m-am săturat. Cum 
spunea şi maică-ta: uită-te în jurul tău şi vezi prostia şi 
îngâmfarea stropindu-te cu noroi. E adevărat, trebuie să fii 
cinstit, dar nu urmează că trebuie să fii prost... 

— Tată, zise deodată Traian, nu înţeleg de ce vorbeşti în 
felul acesta şi de ce eşti aşa de neliniştit şi de nervos. 

— Cum neliniştit? Cum nervos? grăi grăbit Bălteanu, 
aprinzându-se. Mă întrebi tu pe mine de ce vorbesc aşa? 
Apoi bine, ieri de pildă, ce inteligenţă ai dovedit tu, când n- 
ai înţeles nimic din ce trebuia să înţelegi? 

— Ce trebuia să înţeleg? 

— Trebuia să înţelegi că această afacere trebuie să se 
facă! izbucni avocatul. 

Traian trecu spre uşă c-un fel de spaimă, aplecându-şi 
urechea. 

— Trebuia să-nţelegi că-ntăi e în interesul tău, urmă 
Bălteanu. 

— Nu pricep. Trebuie să vindem casa? De ce? 

— Pentru că eu cred că e spre folosul nostru. Şi dacă vrei o 
explicaţie, la urma urmelor, ţi-o pot da. Trebuie să vorbesc 


cu tine ca c-un copil. E vorba de interesul pe care-l are 
cineva în această expropriere. 

— Exproprierea aceasta e un lucru fără importanţă, 
obiectă Traian. Am. Fost şi-n dimineaţa asta la primărie. 
Rectificarea străzii Triumviri nu ne atinge decât în parte, o 
să dăm ceva din locul viran şi din atenanţe. Clădirea 
principală rămâne intactă. 

— Crezi că eu nu ştiam aşa ceva? Asta menţine valoarea 
casei. Exproprierea însă îşi are şi ea valoarea, o valoare cu 
mult mai mare. Tu nu vrei să înţelegi că este la mijloc un 
interes mare. E interes să se facă o expropriere în condiţii 
excepţional de avantajoase. E vorba de milioane. Ce te uiţi 
aşa la mine? înţelege şi fii rezonabil. Casa trebuie vândută... 

Traian primi ultimele vorbe ale lui Bălteanu în obraji: 
sângele izbucni în el, pălmuindu-l. 

— E vorba de o afacere cu primăria? vorbi el îndârijit 
deodată. Am auzit bine? 

— Ai înţeles bine, răspunse cu răceală advocatul. Însfârşit, 
ai înţeles. 

— E vorba de un consorţiu care se foloseşte în chip aşa de 
larg de banul public? 

— Ai găsit o formulă. Asta ce ne interesează pe noi? 

— Mă interesează. Căci eu, la ora trei, pol; depune la 
primărie o declaraţie, iscălită Eudoxiu Bărbat, prin care 
cedăm fără nici o pretenţie locul expropriabil, după plan. 
Cum ţi-am spus, am văzut planul. Ş-atunei interesul de care 
vorbeşti, devine nul. 

— Băiete, nu vorbi prostii! grăi sever şi ameninţător 
advocatul. Nu-ţi dau voie să faci aşa ceva. La urma urmei, 
încă o dată, e în folosul tău. Pentru numele lui Dumnezeu. - 
nu te înţeleg deloc... Mi se pare că n-aud bine. Asta e 
idioţie curată! Ai să mă-nveţi tu cum se face o afacere? 

Traian simţi că se dărâmă ceva în el. Tinereţa şi viaţa lui 
întreagă se surpau cu sunet. Tatăl lui îl privea rânjind din 
pragul unui trai lung de mediocritate cinstită. Rânjea şi-l 


privea cu ochi de duşman. - cu sforţări înfricoşate de a 
trece de la hotarul unei pustii într-o oază de mult râvnită. 

— Îmi ceri într-adevăr să mă dezonorez? strigă el cu 
înverşunare, ca şi cum glasul i-ar fi tresărit sub bici. Îmi ceri 
dumneata mie să mă dezonorez? Dimineaţa ai trimes 
lăutarii şi războiul de astă-noapte? 

— Eşti un prost! strigă furibund Bălteanu şi ieşi trântind 
uşa. 

Atihia, cu mâna la gură, îl privi trecând furtunos. Apoi făcu 
un pas spre Traian şi încercă să-i spuie câteva cuvinte, 
arătând spre bibliotecă. Traian înţelese însfârşit că bătrânul 
s-a întors şi se năpusti într-acolo. 

Bărbat sta în jilţ, eu fruntea înălţată”, cu urechea atentă la 
grătarul ventilatorului care răspundea în „dala Iul Traian, 
Când văzu.pe băiat” clipi şi-şi lăsă capu-a piept. Am auzit... 
şopti el; şi întinzând mâna-i albă, cuprinse tremcurând de 
grumaz pe băiat, aplecându-l adânc, parc-ar fi vrut să-i 
destăinuiască ceva la ureche,. 

MORMINTE 

— Vor să te asasineze! strigă tânărul, fulgerat de un gând 
grozav, şi începu a plânge, nestăpânit şi nervos, Bătrânul îl 
lăsă să plângă. Apoi îi puse mina rece pe frunte. 

— Ţi-am spus, se sili el c-un zâmbet uscat „că noi suntem 
din alt neam. lată pe birou copia unui testament pe care l- 
am depus astăzi la notariat. Fii cuminte, fă ce spun eu 
acolo, şi nu vinde casa. Fă primăriei donația. Cu asta cred 
că am câştigat biruinţa, şi se cuvine ca unul din noi să 
rămâie pe eâmpul de luptă... 

Din ceasul acesta, bătrânul tăcu. Traian. Simţi 
pătrunzândiu-l un venin, mistuitor. O revelaţie bruscă şi 
dramatică, iscată în pripă, se desăvârşea în el. Avu pentru 
bătrânul maniac o putere de durere pe care nici nu şi-o 
bănuise, Şi-i închise ochii plângând. Şi: amesteeâad 
lacrimile pierderii acesteia ou ale. Celei dintâi. 

Sâmbătă, la 9 mai, apăru în gangul casei din strada 
Lepidopterului 14 semnul morţii: negru şi alb, ceea ce 


dădea bătrânei clădiri o înfăţişare de râs sinistru. 
Îngroparea profesorului Eudoxiu Iosif Bărbat avu loc luni, la 
11 mai „cu, totul neobservată şi fără nici un răsunet în 
presă. Tânărul poet ieşan se închise neurastenizat în umbra 
bibliotecii, c-un fel de încredințare stranie că e fiul mortului, 
care lucru, după părerea mea d” e medic, nu prevesteşte 
nimic hun. 

Fwvrmrifi 1:839 între toate afacerile pe care le-am avut, 
aceasta e remarcabilă prin finalul ei cu totul neaşteptat. 

S-ar fi părut, aşa cum pornise, că mă va duce într-o serie 
de şedinţi penibile sau, mai curând, că va trece de la mine 
la un confrate mai iscusit în sinuozităţi juridice. 

Ei bine, în puţine termene şi în puţine zile, procesul meu 
era pierdut. 

Mai bine zis, era câştigat. 

Pierdut şi câştigat înainte de a fi început. 

Pierdut de noi cei vii, de şi unii din noi sunt departe de a 
găsi în asta pricină de supărare. 

Câştigat de mort. 

În dimineaţa de 18 aprilie, mă chiamă cineva la telefon: 

— Hello! acolo domnul avocat Emanoil Modru? 

Nu cunosc vocea asta aspră. Mă supără prin acest „hello” 
americănesc. Dar ce are a face? Un client nu trebuie să 
pară niciodată nesimpatic. 

Răspund: 

— Da. El este. Cine întreabă? 

— Hello! aici doctor Constantin lonescu. 

— Da. Ce poftiţi? 

— Am impresia, reia vocea, că nu sunteţi bine fixat asupra 
interlocutorului dumneavoastră. Am spus doctor Constantin 
lonescu, şi precizez: director al revistei „Progresul Social”. 
Vă amintesc că ne-am întâlnit acum două săptămâni în 
cabinetul unui prietin comun, înalt demnitar la Finanţe. 

— A, da! am făcut eu. 

În receptor a sunat un râs scurt, sau o tuşă: ha-ha! Apoi 
vocea: 


— V-aţi fixat? 

— A. Da, desigur, m-am întors eu. Îmi aduc foarte bine 
aminte. Stimate domnule doctor, mă bucur că pot relua cu 
dumneata o discuţie pe care atunci am întrerupt-o. Sunt la 
dispoziţia dumnitale. 

Mulţămesc, domnule Modru. Aş veni la dumneata nu 
pentru discuţia la care te referi şi de care îmi amintesc vag; 
ci pentru o afacere urgentă şi importantă. Îmi închipui că e 
mai importantă decât toate câte ai avut dumneata în 
cariera dumnitale. 

— Mă rog... 

— Se poate să vin? 

— Desigur; v-aştept. 

— Îmi trebuie o jumătate de oră. Aş dori să nu ne 
deranjeze nimeni. 

— Poftiţi. 

Am auzit în aparat „ţac”! A depus receptorul. 

Unii confraţi ai mei s-ar bucura: afacere importantă, 
afacere grasă. 

Ce poate să fie? Să cugetăm puţin, pe când facem toaleta 
biroului. Să împrăştiem mapele; aducem în colţul acesta un 
tom de jurisprudenţe ale Casaţiei şi două casete cu volume 
de drept legate în piele flexibilă. Secretarii mei au sosit şi 
au început să lucreze în camera alăturată. Se aude maşina 
de scris clănţănind eu hărnicie. Vocea groasă a lui Neagu 
Pompilian dictează. 

Da. Mi-am adunat câteva elemente asupra omului meu. 

Doctorul nu e numai director al unei importante reviste; 
ţine şi cronica socială la cea mai populară gazetă zilnică. 
„Prietinul comun” mi-a vorbit despre cariera lui în etape 
scurte: după ce, s-a întors din Germania doctor în ştiinţi 
sociale, a fost director de minister, secretar general, apoi 
deputat în primele rânduri ale unui partid puternic. Ar fi 
astăzi un personagiu bine stabilit, cu relaţii întinse şi tari. 
Revista lui şi-a crescut importanţa fără a-şi spori tirajul. 
Publicaţia aceasta pe hârtie velină a făcut bună operă, 


împingându-l la preşedinţia a felurite societăţi şi asociaţii, în 
care dezvoltă o activitate neobosită. Oamenii blânzi şi 
delicaţi pot zâmbi; energia acestui om brun, cu ochii 
bulbucaţi şi violenţi, a dărâmat până acuma toate 
obstacolele. În ultimul timp, un patriotism vehement, bine 
“pus în valoare, i-a consolidat succesul. Nu ne putem mira 

— Gândeam eu în sine-mi - că un bărbat atât de activ a 
izbutit să agonisească avere. Cuantumul acestei averi, după 
informaţii competente, n-ar putea fi încă evaluat. Până 
acuma, an după an, activul se schimba simţitor în favoarea 
sa. În ultimul timp duce o luptă aprigă pentru nişte terenuri 
petrolifere. Câştigul sună a zeci de milioane, însă, din 
întâmplare, tocmai despre acest proces faimos ştiam lucruri 
precise, care îmi îngăduiau să am siguranţa că doctorul 
Constantin lonescu va pierde. Omul invincibil, patrioticul 
doctor - mă bucuram eu - a găsit de data asta pe alţii mai 
tari decât dânsul. Încercarea sa de a da procesului o 
întorsătură socială şi naţională n-a reuşit. 

Să fie oare asta afacerea urgentă şi importantă pe care 
pofteşte să mi-o propuie? 

Continuam a zâmbi: n-aş fi deloc dispus să ascut iarăşi 
colții lupului. Nu mi-ar plăcea să mă înham la o afacere 
compromisă. 

Poate îl invidiez pe domnul doctor pentru succesele lui de 
până acuma? Poate greşesc depreciind o activitate în care 
îndrăzneala şi cunoaşterea oamenilor s-au aliat; scrupulele 
mele sunt poate vanitate şi lipsă de forţă nu pot nega că voi 
avea bucuria să-l văd în noua ipostază, cerându-mi sprijin, 
şi, la bucurie, voi adăuga satisfacția de a nu accepta să 
reiau afacerea terenurilor rău mirositoare. 

Ce-l poate determina pe doctorul Constantin lonescu să se 
adreseze unui avocat încă tânăr? 

Pe aşii cei bătrâni ai baroului i-a încercat. Acuma e nevoit 
să înceapă o altă serie - în care serie secundară m-aş afla şi 
eu. 


Nu. Secretul vestirii telefonice e mai simplu. Doctorul 
încearcă să-mi treacă mie afacerea pierdută pentru motivul 
că eu am o soră, care soră e măritată cu lon Popescu Inod, 
care Ion Popescu Inod va prezida foarte curând” o secţie la 
Casaţie, care secţie la Casaţie are în dosarele ei celebra 
afacere a terenurilor. La Ion Popescu Inod nu se poate 
ajunge; magistratul acesta subţire şi nalt, chel şi în 
aparenţă somnolent, e dur ca o bară de fier; - însă lon 
Popescu Inod are slăbăciune pentru soţia sa, prea frumoasa 
şi prea cocheta mea soră Ana; iar prea frumoasa mea soră 
are la rândul ei slăbăciune pentru fratele ei geamăn 
Emanoil Modru. 

Dacă ar şti energicul domn doctor Constantin lonescu, om 
cu interese multiple şi cunoscător a toate, ce fiinţă curată şi 
dreaptă e Ana Popescu Inod, născută Modru! Dreaptă şi 
curată la suflet ca părinţii ei făgărăşeni; ca bunicii noştri 
care au trăit totdeauna în [ara Oltului; ca toţi acei baci din 
veac care s-au închinat piscurilor de sub cer, bumu şi 
coborând turmele, urmâna datina neamului şi legea lui 
Dumnezeu. 

Încât şansele lui, - „ca să se întoarcă la atac cu izbândă”, 
devin mediocre. 

Acest tătar nu-şi va putea valorifica tactica. 

După ce am stabilit la soare locul meu şi al surorii mele 
Ana, în Ţara Oltului sub piscurile făgărăşene cu cele 
sufleteşti, îl înţelegeam mai bine pe acel doctor cu ochii 
bulbucaţi însă struniţi spre tâmple, cu umerii largi şi 
picioarele scurte. Învierşunarea lui, bătăliile lui pentru 
dobândă, izbânzile lui - aveau şi ele explicaţie şi veneau din 
fundurile stepei răsăritene. Acest pământ îmbielşugat de la 
Dunăre a fost sălaş multor neamuri; amestecul încă nu s-a 
topit; şi într-un veac nou, subt un nume indiferent, puteam 
deosebi pe străin. El e mai ager şi mai atent la luptă; sunt 
sigur că-mi va vorbi în primul rând de datoriile lui 
patriotice. 


„Dar iarăşi mă întorc şi zic”, cum se exprima bunicul meu 
Manole de la Arpaş. Bunicul meu Manole, baci vechi. Iarăşi 
mă întorc şi zic: poate nedreptăţesc pe creştin. Un om cu 
atari succese e natural să surnească duşmâănii, mai cu samă 
duşmănii de vorbe. „imbogăţire rapidă - îmbogăţire 
malonestă”, pare axiomatic şi logic;. Însă cei care emit 
asemenea axiomă uită că vremurile de astăzi sunt nu numai 
ale aeroplanului şi ale undelor herziene, ci şi ale unor 
răsturnări fulgerătoare şi prefaceri febrile de azi pe mâne. 
Doctorul meu e un om al acestor vremuri. 

Însă totuşi... mi-am zis eu iarăşi. 

Nu mi-am mai spus nimic, căci intrarea clientului meu s-a 
făcut cu zgomot şi cu mare mişcare. 

Am auzit în hali vocea aspră. Maşina de scris din camera 
de alături şi-a încetat ţăcănitul. M-am grăbit a ruga pe 
secretarii mei să facă o plimbare până la Palatul de Justiţie, 
ca să caute nişte acte la Secţia a doua. Când m-am întors, 
uşa cealaltă a biroului era deschisă şi două doamne mă 
priveau eu puţină nedumerire: una grav, alta zâmbind. 
Îndată după ele se ostenea oarecum, cu râs şi gesturi 
afabile, doctorul, încercând să grăbească intrarea. Dar 
doamnele nu se grăbeau. Se lăsau privite. 

Cea gravă şi puţintel tristă sau plictisită era mai în vârstă; 
poate să fi avut treizeci de ani. Cealaltă părea cu mult mai 
tânără. Amândouă aveau aceiaşi ochi bruni şi migdalaţi, Nu- 
mi era greu să cunosc că erau surori. Doamna gravă purta 
un costum cenuşiu; pălărioară fără podoabe. Cealaltă avea 
pe ea roşu şi o pălărioară de o formă Imposibilă; ea însăşi 
era primăvăratică oarecum şi părea vicleană; cu toate că o 
aducea doctorul, îmi plăcea. Mi se părea că am mai văzut-o 
undeva. 

M-am înclinat ceremonios. Doctorul răzbi însfârşit în 
biblioteca mea, călcând îndesat; îmi scutură mâna şi aflai 
îndată că nu mă înşelasem în prepusul meu. Femeile erau 
surori. Cea gravă era soţia doctorului. Doamna Florette 
lonescu. Tânără era domnişoara Cireşica Demetrian. 


Am poftit pe doamne să stea. 

Doctorul făcu prin cameră câţiva paşi neliniştiţi. Parcă s-ar 
fi aflat într-o cușcă. L-am privit zâmbind cu plăcere: avea 
ochi tătărăşti. Avea în el o putere care trebuia numaidecât 
să explodeze la intervale. 

— Domnule Modru, strigă el oprindu-se; de ce-ţi 
închipuieşti că am venit noi la dumneata? 

— Domnule doctor, am răspuns eu, îmi închipui, din cele ce 
mi-ai comunicat la telefon, că e vorba de un proces. 

— E mai mult o nebunie decât un proces. 

— Nu înţeleg. 

— Ai să înţelegi numaidecât, stimate domnule Modru, E 
mai mult o nebunie decât un proces. Ce zici dumneata de 
un bărbat respectabil, cultivat şi ajuns într-o înaltă situaţie, 
care a pus totuşi copilelor sale, aici de faţă... 

Doamna cea gravă protestă cu voce blândă şi muzicală: * 
iCosti, te rog.;: 

— Nu mă ruga, doamnă; permite-mi să vorbesc. Ne aflăm 
în faţa unui om de legi care-i şi om de bun simţ. Ce-ai zice 
dumneata, stimate domnule Modru, de un asemenea bărbat 
care pune copilelor sale nume - uneia Floarea şi alteia 
Cireaşa? Ai pune oare dumneata copilelor dumnitale 
asemenea nume? Eu n-aş pune. 

— Domnule doctor, dă-mi voie... 

— Ce voie să-ţi dau? binevoieşte, te rog, a răspunde la 
întrebarea mea. 

— Domnule doctor, depinde... 

Atunci tânără începu a râde şi mă privi drept: 

— Nenea pretinde, zise ea repede, că tata ne-a pus nume 
absurde. Asemenea nume nu mai poartă decât ţigăncile. Cu 
toate acestea, tatei îi era drag să ne cheme aşa... 

— Tatăl lor a fost un om important, se amestecă doctorul; 
generalul Oraţiu Demetrian. 

— A fost general şi personaj important, dar îi plăceau 
numele vechi. Asta a fost o chestie între el şi noi... 


— Nu ştiu, Cireşico, dacă îi plăceau şi dacă numele sunt 
vechi. Şi nu mă interesează dacă a fost o chestie numai 
între voi. Eu am întrebat pe avocat dacă nu-i pare că 
asemenea om are puţintică lipsă... foarte puţintică... Ce zici, 
domnule Modru? 

— N-aş putea spune nimic deocamdată, domnule doctor; 
mie nu-mi displac asemenea nume. 

— Nu te cred, vrei să fii politicos. 

— Ai putea fi şi dumneata, nene. 

— Eu? de ce să fiu politicos, domnişoară? Eu sunt un om 
rezonabil. Am căutat întâi să atenuez ciudăţenia bătrânului. 

— Nu era bătrân, nene. S-a prăpădit în floarea îrstei. N- 
avea decât cincizeci şi cinci de ani. 

— Să lăsăm asta; dacă pof ţesti, pot admite că era în 
floarea tinereţii. Am căutat să atenuez ciudăţenia tatălui 
vostru, de aceea tu ai devenit Cireşica şi sora ta Florette. 

Doamna gravă se mişcă iar: 

— Coşti, te rog... 

— Am isprăvit, draga mea. Avocatul trebuia să cunoască şi 
asta; căci asemenea fapt, în aparenţă neînsemnat, face 
parte din seria altor fapte, care s-au încheiat cu 
testamentul. Este un testament, repetă cu putere doctorul, 
întorcându-se spre mine. Îl am în această servietă. 
Cântăreşte un sfert de kilogram. Ce zici dumneata, 
domnule Modru, de un testament care cântăreşte un sfert 
de kilo? Cincizeci de jumătăţi de coală. Ce zici de asemenea 
testament? 

Nu spun nimic până ce nu-l cetesc. 

JfLasă asta; îl vei ceti. Ce spui dumneata de un tes „ciment 
de un sfert de kilogram? Nu ţi se pare că cel care l-a 
redactat are puţintică lipsă... foarte puţintică, lipsă? 

— Coşti, te rog... 

— Am isprăvit, doamna mea. Află deci, stimate domnule 
Modru, că socrul meu generalul Oraţiu Demetrian a 
decedat în octomvrie trecut, fiind victimă a unui accident de 
automobil. Şi asta a fost una din ciudăţeniile lui: era sigur 


că va muri într-un accident de automobil. În război, se 
poate spune că a dovedit un curaj împins până la 
temeritate. Era absolut sigur - înţelegi dumneata - absolut 
sigur că nu va pieri de glonţ. Însă după asta a fost sigur că 
sfxrşitul său va fi într-un automobil. 

— Nene, exagerez. 

— Eu? exagerez? dimpotrivă. Rămâne stabilit, în orice caz, 
că socrul meu avea unele ciudăţenii. Astea nu le ştiu numai 
eu; le-au aflat şi alţi oameni. A fost înmormântat la Cluj cu 
toate onorurile. Soţia mea şi domnişoara Cireşica şi-au 
făcut datoria, plângând ca nişte fiice bune... 

La aceste vorbe, doamnele întoarseră capetele” ca să 
privească gravurile ce împodobeau zidul. 

— După ce s-au isprăvit toate, m-am interesat de 
succesiune. Generalul Demetrian a avut numai aceste două 
copile, deci afacerea era simplă. Totuşi generalul îşi putea 
aduce aminte şi de alte neamuri ale sale, rămase într-un sat 
de moşneni din judeţul Gorj. Moşneni săraci; nu ar fi de 
mirare, deci, dacă s-ar fi gândit să-i ajute. Moştenirea de la 
părintele său, mare şi cunoscut proprietar, Oprea Stângaciu 
Demetrian, ar fi putut ajunge ca să îndestuleze numai din 
veniturile ei zece moşneni calici; însă, cât a trăit, generalul 
Oraţiu n-a făcut călătorii, n-a cercat speculaţii, n-a jucat 
cărţi, n-a avut amante, n-a pariat la alergări, încât averea sa 
a crescut într-o măsură la care nici eu nu mă aşteptam. 
Pământurile arendate şi efectele de stat se ridică la o 
valoare de patruzeci până la cincizeci de milioane. 

— Frumoasă moştenire, am acceptat eu, zâmbind spre 
doamne. 

— Cum ai spus, domnule? 

— Am spus: frumoasă moştenire. 

Doctorul m-a privit cu ochi mânioşi, scrijelaţi de aţe 
sângerate. 

— Unde crezi dumneata că e moştenirea aceasta? a strigat 
el. Dumneata crezi că testamentul voluminos pe care îl am 
în geanta mea aici se ocupă de drepturile succesorale ale 


soţiei mele şi ale acestei frumoase domnişoare? Dacă crezi 
asta, apoi te înşeli amar. Mai întâi, acest testament, nu e în 
posesiunea noastră decât de patru zile. Între hârtiile de pe 
biroul răposatului, s-a găsit îndată după accident o 
scrisoare cu menţiunea: iubitelor mele fiice. Credeam, în 
primul moment, că e ce trebuia să fie. Nu era însă ce 
trebuia să fie. Era o simplă notă, lămurind că se află depus 
la notarul său domnul Claudiu Roman testamentul 
amănunţit, care - fii, te rog, atent - nu se va deschide decât 
după şase luni de la moartea sa.' Şase luni exact, zi cu zi. Ce 
zici de asta? 

— N-avem a judeca voinţa unui testator decât în anumite 
împrejurări. 

— Da? Şi nu găseşti dumneata aici „anumite împrejurări”, 
care se adaogă la celelalte anumite fapte de care ţi-am 
vorbit? Scurt, stimate domnule Modru, după părerea mea. - 
care desigur va fi şi a dumnitale. - acest testament în 
greutate de un sfert de kilogram cuprinde tot ce pofteşti, 
vorbeşte de câte în lună şi în soare, însă desmoşteneşte pe 
soţia mea şi pe domnişoara aceasta. 

— Nu-i adevărat! protestă cu veselie domnişoara Cireaşa 
Demetrian. 

— Aşa? nu-i adevărat? Nu te desmoşteneşte când îţi lasă 
jumătate din a treia parte? Asta se numeşte moştenire? îţi 
ajunge ţie atât, ca să te măriţi onorabil? Şi-mi ajunge mie 
partea Florettei ca să duc la împlinire planurile mele? 

— Ba, nene, mie îmi ajunge; şi dumneata nu trebuie să 
duci la îndeplinire nici un plan. 

Doctorul privi în juru-i cu ochi mânioşi şi pufni: 

— Ph! poftim vorbe de femeie! 

Pe urmă se linişti. 

— Domnule avocat, îmi zise el solemn, deschizând servieta 
şi scoțând la lumină un manuscript voluminos, depun în 
mâinile dumnitale acest act în copie. Originalul se află în 
păstrarea notarului, care se întâmplă să fie şi executor 
testamentar. E un bătrân nătâng, care s-a emoţionat la 


lectura acestor foi; ai să-l cunoşti şi are să te amuze. 
Ceteşte deci acest act şi dă-ţi, te rog, seamă că în cuprinsul 
lui se găsesc elementele evidente al atacului. Asemenea act 
trebuie anulat; moştenitoarele trebuie să intre în dreptul 
lor. Ne-am înţeles? 

— Cred că da; voi ceti manuscriptul. 

— Ceteşte-l; cred că are să-ţi placă; e bun de pus la un 
premiu cultural; are să te intereseze, căci şi dumneata faci 
puţină literatură. (Domnişoara Cireaşa a zâmbit!) însă nu e 
testament cum nu sunt eu papa de la Roma. 

Doamna tristă făcu iar un gest, fără a mai rosti un cu vânt. 
Însă domnişoara Cireaşa se umplu deodată de însufleţire; 
ochii i se aprinseră. 

— Dar mă rog dumnitale, nene, vreau şi eu să cetesc 
testamentul. Vreau să aflu, vreau să cunosc. Ce este în el 
grav? întrueât suntem nedreptăţite? 

Se întoarse cătră mine, tânguindu-se copilăreşte: 

— Mă? rog frumos, domnule Modru, convinge-l pe doctor 
să ne dea şi nouă manuscriptul. Chiar nouă ar trebui să ni-l 
dea întâi. La urma urmei, ce spune acolo tătuţă nostru e 
mai important decât milioanele dumneavoastră. 

— În orice caz, ale mele nu sunt, domnişoară, am replicat 
eu. 

— Bine, bine; vom vedea ce e şi cu banii; dar mai întâi 
vreau să ascult şi glasul tătuţei... 

Cuvântul acesta din urmă, domnişoara Cireaşa. Îl rostea 
cu dulceaţă şi drăgălăşie. 

— Ascultă, domnişoară, îi zise sever doctorul, fii 
rezonabilă;. Afacerile sunt afaceri şi o consultaţie e o 
consultaţie. Îndată ce domnul Modru ia cunoştinţă de act, 
nu văd nici un motiv să nu vi-l comunic şi vouă în toată 
întregimea. Până atunci să-ţi fie suficient a cunoaşte, aşa 
cum ţi-am mai spus, că bunul tău tată nu-ţi lasă nimic; în 
orice caz îţi lasă prea puţin. Deci după ce precizăm chestia 
juridică, poate urma şi şedinţa literară. Ne-am înţeles? 


Domnişoara Cireaşa făcu semn de împotrivire din cap, 
ţuguindu-şi botişorul. Doamna Florette închise pleoapele o 
clapă, apăsată de un plictis funebru. 

— Asta este! încheie doctorul, punând punct oricărei 
discuţii asupra incidentului. 

Doamnele se ridicaseră. Doctorul deveni uman; zâmbi. 

— Am ţinut, adăogă el, să fie de faţă şi persoanele 
sensibile; să cunoască pe de o parte că manuscriptul a 
trecut la altcineva şi deci nu mi-l mai pot cere de o sută de 
ori pe zi; iar pe de altă parte să vadă că intrăm din divagaţii 
în realităţi, anulând o absurditate. 

— Se va vedea... am zis eu. 

— Lucrul mi se pare neîndoielnic, m-a încredinţat doctorul. 
Am rămas singur în bibliotecă. Înainte de a atinge caietul 
cel voluminos, mi-am aprins o ţigară şi am încercat stăruitor 

să-mi aduc aminte unde am mai văzut pe domnişoara 
Cireaşa Demetrian. Unde am mai văzut-o? unde am mai 
văzut-o? Vorbele acestea cântau în mine ca un refren. 

. Am deschis fereastra, ca să mai văd o dată, în stradă, pe 
vizitatorii mei. Am zărit-o, o secundă numai, pe domnişoara 
Cireaşa, pe când se urca în automobil. A ridicat ochii spre 
mine? Mi-a rămas numai în închipuire, scrisă cu e mic, şi am 
avut în gură un gust de ceva fraged. 

Am zărit-o poate într-o adunare mai mare;. Poate la una 
din şezătorile literare la care am participat în funcțiunea 
secundară a vieţii mele, adică în calitatea mea de poet fără 
cetitori. 

Se poate. Automobilul a plecat; strada a rămas goală; 
printre acoperişuri am văzut grădini înfrunzite, apoi un colţ 
de cer azuriu. 

Servitorul mă anunţă că domnul doctor s-a întors. 

De data aceasta, domnul doctor Constantin lonescu a 
intrat liniştit. A observat că deschisesem fereastra; s-a uitat 
la manuscriptul rămas pe masă încă nedesfăcut. 

— Domnule Modru, a zis el cu zâmbetu-i puţin silit, am 
lăsat pe doamne să plece şi m-am întors, căci mai trebuie 


să-ţi dau câteva mici explicaţii în afacerea pentru care am 
venit. Nădăjduiesc că, în trei zile, voi putea vorbi despre o 
afacere „a noastră”. Îţi dau trei zile; te vestesc că lectura e 
penibilă, Numai surprinderea şi, aş putea adăogi, 
indignarea, m-au făcut să-l consum într-o noapte, pe 
nerăsuflate. Când cineva, în loc să se ocupe de copila pe 
care ai văzut-o, divaghează asupra unor presupuşi strămoşi 
de acum o mie de ani, îmi dai voie să nu mai am nici o 
îndoială asupra diagnozei. Ştiu că vrei să mă întrebi câteva 
lucruri. 

— Desigur, domnule doctor. 

— Vrei să mă întrebi de ce n-am comunicat femeilor 
testamentul în tot cuprinsul lui - să zic literar... Ştii de ce 
am întârziat să-l comunic? Pentru că sunt femei, şi pentru 
că sunt fiicele tatălui lor. Pentru că le lipseşte şi lor puţintel 
ceva... Nu zâmbi. E aşa cum spun eu. 

— Însă, domnule doctor, şi eu sunt puţintel cam... căci sunt 
poet. 

— În primul rând, domnule Modru, eşti avocat. Să fim 
serioşi. Am adoptat deci pentru femei metoda pe care am 
socotit-o mai bună. Las' că nici nu era timp de pierdut. Au 
vreme să-l cetească şi după ce se vor fi făcut cele necesare. 
Ne adresăm şi unui medic specialist. Pot să te vestesc că voi 
lua toate măsurile ca cei care vor aprecia faptele să fie şi ei 
pregătiţi. 

Îl ascultam în tăcere, fără a-l privi. 

— Nu-i aşa că mai ai o întrebate? îmi închipuiesc că vrei să 
cunoşti, domnule Modru, de ce m-am adresat dumnitale şi 
nu m-am adresat altui avocat. 

— Poate, am replicat eu aţintindu-l, fiindcă sora mea e 
soţia lui Popescu Inod? 

— Într-adevăr? Asta mă bucură foarte mult; îţi mărturisesc 
însă că nu ştiam. 

Totuşi vedeam că ştia. 

— Să nu crezi, urmă doctorul, că nu apreciez şi această 
împrejurare. Suntem de carne şi sânge; trăim între oameni; 


avem interese şi ducem lupte ca să izbândim în viaţă; 
trebuie să folosim arme bune şi să nu neglijăm strategia şi 
tactica epocii noastre, Naivii cad la fund. 

Nu-ţi voi face injuria să te socotesc un naiv. Dacă ai fi fost 
aşa ceva, n-ai fi făcut o carieră aşa de frumoasă. Ştiu că ai 
talent; dar talentul nu e îndestulător... Nu vorbesc de 
poezie; vorbesc de talentul dumnitale de avocat. 

— Mulţămesc, doctore. 

— Nu încerca să fii ironic; ştii foarte bine că am dreptate. 
Deci trebuie să afli întrucâtva de ce m-am adresat 
dumnitale în primul rând. Nu din pricina doamnei Ana 
Popescu Inod. Ci din pricina unei tinere puţintel cam 
romanţioase, pe care ai admirat-o acum un pătrar de oră, 
când stătea în acest fotoliu. 

— Domnişoara Cireaşa Demetrian? 

— Da. Din pricina domnişoarei Demetrian. Ea te apreciază 
în altă ipostază. 

— Am văzut-o cumva la şezătoarea literară de la Fundaţia 
Carol? 

— Exact. le mirai, unde ai zărit-o. Merită să fie zărită; e o 
persoană remarcabilă. Ai zărit-o probabil şi la o a doua 
şezătoare la care ai participat şi dumneata. Am înţeles că te 
apreciază ca poet, în măsura în care te apreciez eu cil 
avocat. Nădăjduiesc că va fi sensibilă şi la proza 
profesionistului. Ţineam, stimate domnule Modru, să te pun 
la curent cu această împrejurare, îndemnându-te să 
reflectezi asupra tuturor perspectivelor ce se deschid atât 
unui avocat inteligent, cât şi unui tânăr simpatic. 

Gata. După ce mi-a lăsat această bombă, doctoral m-a 
salutat şi s-a retras. 

S-a grăbit chiar să se retragă, ca să-mi lase mai mult timp 
de gândire. Se vedea că doctorul are experienţa oamenilor; 
ştie să arunce o sămânță care rodeşte; va şti să se întoarcă, 
să-şi ia partea lui de recoltă. De asemenea ştie că o mână 
spală pe alta şi amândouă obrazul; bineînţeles, acest obraz 
nu-i curat. Insă după ce îl spală amândouă mânile cu 


îngrijire, acest obraz se poate arăta în lume şi poate 
pretinde că n-a fost niciodată prihănit. 

Acest doctor mai cunoaşte probabil şi alte adevăruri, care 
privesc persoana tânărului avocat stabilit de cinci ani într- 
un destul de costisitor apartament din Bulevardul Elisabeta. 
Cunoaşte, poate, că afacerile acestui tânăr avocat nu merg 
aşa de strălucit pe cât s-ar părea? Totuşi nu merg nici aşa 
de puţin bine pe cât şi-ar închipui el, sau, mai degrabă, pe 
cât ar nădăjdui el. Dar poate bănuieşte la acest tânăr o 
ambiţie deosebită, pentru că îl vede subscriind, în unele 
reviste bucureştene, mici opere poetice de puţină valoare. 
Mai curând asta i-ar dovedi oarecare lipsă de seriozitate a 
tânărului. Poate şi ceva mai grav: un spor de sensibilitate în 
dauna inteligenţei. Această din urmă însuşire e cu atât mai 
rară cu cât mai mulţi socot că au dreptul să şi-o atribuie. 
Cei care într-adevăr o posedă, cei prea puţini, ar avea 
datoria s-o valorifice într-o măsură ce nu poate fi îngrădită 
de legile oamenilor de rând. Totuşi, poate domnul doctor 
Constantin lonescu face o confuzie între inteligenţa curată 
şi dezinteresată şi între acea variantă minoră a ei care e 
viclenia. Informaţiile lui vor fi fiind şi altele: că de şi sunt la 
vârstă primejdioasă, nu am încă nici un angajament 
matrimonial. Mai mult: că biata mea inimă de mai multe ori 
rănită se află într-un fel de concediu de convalescenţă. 

Trebuie să recunosc, acceptam eu, că lovitura lui cea mai 
dibace e în această insinuare că domnişoara în chestie ar 
avea oarecai'e înclinare pentru poet. Dacă se află ceva 
adevăr în asta, atunci am dreptul să reflectez că viaţa 
omului nu e o veşnicie şi că tinereţa e la antipodul acestei 
noţiuni absurde. Durere! cum se spunea odinioară la 
gimnaziul nostru din Braşov; primăverile trec şi tinereţea 
noastră se împuţinează. lată că în luna întâia a acestui an 
am împlinit şi eu vârstă veacului, adică ani treizeci şi opt. 
Atât de dibace şi de otrăvită a fost această insinuare, încât 
sunt ispitit să-l socotesc pe acest domn doctor drept un 
binefăcător al meu. Păstrându-mi capul rece - aşa de rece, 


încât observă că inima s-a încălzit - sunt înclinat să-i fiu 
recunoscător. Asta înseamnă că mă plătesc faţă de domnia 
sa cu o declaraţie verbală, iar eu urmez destinul meu, nu 
interesul lui. lar destinul meu pare a fi să mă bucur în 
primăvara aceasta de o iubire nouă. Aş putea spune: o 
iubire definitivă; căci reprezentarea acelei mici persoane 
radioase, al cărei nume se scrie cu e mic, continuă să-mi 
dea sensaţia delicioasă pe care o mai încercasem. Pe 
fereastra deschisă intra de multă vreme un miros vag de 
flori. Deci visam cu ochii deschişi. 

Soneria m-a trezit. Servitorul a întâmpinat pe cineva; e 
întrebat şi dă desluşiri. Da; domnul poate primi. Da; domnul 
se află singur în biroul său. 

Nu cunosc glasul celui care vine. E un străin; e un client; 
nu-mi va putea niciodată plăti atâta încât să răscumpere 
pierderea viziunii minunate în care mă statornicisem. 
Asemenea pierdere nu poate fi răscumpărată nici de 
realitatea palpabilă. Între visul meu şi între domnişoara 
Demetrian se puteau aşeza răsturnări totale. Visul îmi 
adusese o imagine blândă şi docilă; domnişoara noastră era 
în realitate, după cât înţelegeam, o capricioasă şi o 
impulsivă. 

Se deschisese uşa. 

Mă privea din prag un bătrânel firav, cu o timiditate care 
din primul moment mi s-a părut suspectă. Purta ochelari, 
însă mă privea pe deasupra lentilelor, puţintel pieziş şi 
dintr-o parte. Avea pe el o redingotă neagră îmbumbată 
până la cravata-plastron. Părul alb îi era periat în sus cu 
îndârjire; acesta era singurul amănunt agresiv al înfăţişării 
omuleţului. Era delicat în mişcări şi în felul de a se ţinea. Ar 
fi vrut să nu mă tulbure; cerea oarecum învoire să 
înainteze; s-ar fi retras la im gest al meu. Avea în el şi ceva 
de apariţie. Înfăţişarea lui veche justifica această impresie. 

A întrebat cu grijă: 

— Nu vă conturb? 

— Nu, domnule. Cu cine am onoarea? 


— Mă rog domniei voastre. Doresc să ştiu dacă am 
plăcerea să vorbesc cu domnul avocat Emanoil Modru? 

— Aveţi asemenea plăcere. 

— Sunteţi oare domnia voastră în persoană domnul avocat 
Emanoil Modru? 

— Da, domnule. 

— Observ în vocea domniei voastre oarecare nerăbdare. 
Vă rog să nu vă supăraţi că-mi iau toate precauţiunile. Mă 
iertaţi, stimate domnule avocat? Dacă, după cât înţeleg, mă 
iertaţi, atunci permiteţi-mi să înaintez şi să mă recomand: 
eu sunt Claudiu Roman, notar public. 

— Poftiţi şi luaţi loc. 

— Mulţămesc. Am spus: Claudiu Roman. 

— Da; am înţeles. Nu aud întâia oară acest nume. 

— Desigur că nu-l auziţi întâia oară, m-a încredinţat cu 
blândeţă musafirul meu; l-aţi mai auzit acum o oră, aici în 
acest loc, rostit de domnul doctor Constantin lonescu. 

Musafirul meu s-a aşezat cu fereală în fotoliu, ocupând un 
loc strict minimal. Îşi înclinase modest fruntea largă şi 
naltă, pe când eu îl priveam cu surprindere. 

— Într-adevăr, am răspuns eu, fără a-mi stăpâni mirarea; 
doctorul mi-a vorbit de dumneavoastră. Însă de unde ştiţi? 

— Îmi am eu informaţiile mele... a zis cu modestie şi cu 
voce scăzută bătrânelul. 

Îşi înălţase fruntea şi mă cerceta prin ochelari. Întâi mă 
privi drept în faţă, apoi examinarea lui luă o formă circulară 
şi totală. Păru satisfăcut şi-mi zâmbi. 

— Mă rog domniei voastre, domnule avocat, aş dori să nu 
vă fiu cu nimic supărător. 

— Nu mă supăraţi cu nimic, domnule notar public, l-am 
încredinţat eu. 

— Aveţi şi pentru mine niţel timp? Am spus „niţel”, ca la 
Bucureşti... s-a (veselit bătrânelul. Ştiu că sunteţi ocupat, 
m-a prevenit el; nu vă cer decât o jumătate de oră. Vă rog 
să nu mă refuzaţi. 


— Nu refuz; sunt la dispoziţia dumneavoastră o jumătate 
de oră, domnule notar. 

— Prea bine. Mă rog domniei voastre... aici, pe birou, În 
apropiere de mine, în acest plic mare, galben, se găseşte 
oare testamentul excelenţei sale fie-iertatul general 
Demetrian? 

— Da, am răspuns eu. 

— Observ că iarăşi sunteţi contrariat, a zâmbit bătrânul. 
De data asta nu puteţi avea nici un motiv de nedumerire. 
Copia de faţă a fost întocmită în biroul meu şi am aşezat-o 
eu însumi în plic, predând-o domnului doctor. V-aş ruga însă 
cu respect, stimate domnule avocat, să binevoiţi a o aşeza 
într-un loc mai potrivit. Văd că aveţi o casetă de fier de cea 
mai bună marcă; introduceţi acest plic în caseta de fier. Sau 
găsiţi-i un loc şi mai sigur. 

Am tras spre mine plicul. Am răspuns: 

— Mi-am luat angajamentul să cetesc acest testament al 
răposatului general Oraţiu Demetrian. 

— Dar nici nu l-aţi desfăcut; deci n-aveţi încă intenţia să-l 
cetiţi. 

— Îl voi ceti când voi socoti eu că trebuie să-l cetesc. 

— Mă rog domniei voastre: bag sama că iarăşi vă supăraţi. 

— Nu m-am supărat. Aştept să-mi arătaţi scopul vizitei 
dumneavoastră. 

— Ba da, v-aţi supărat; şi din motivul acesta mă aflu prea 
neliniştit. Doresc să cunoaşteţi că eu am venit la ' domnia 
voastră nu ca adversar. Doresc să mai cunoaşteţi că n-am în 
această chestiune nici un interes personal. Ţin numai să-mi 
fac datoria cătră fie-iertatul meu client şi să îndeplinesc o 
poruncă a sa; în acelaşi timp, tot după porunca clientului 
meu şi nu numai din porunca lui, ci şi din simpatia 
personală pentru fiicele sale, am datoria să supraveghez ca 
legatul să se îndeplinească faţă de domniile lor fără ştirbire. 

M-am mirat: 

— Nu mi-a spus oare cu totul altceva doctorul? 


— Da? ce v-a putut spune domnul doctor? Nu cumva că 
doamnele ar trebui să ceară anularea testamentului? 

— Într-adevăr. 

— Pentru care motive? 

— Pentru motive felurite, pe care dumneavoastră le 
cunoaşteţi, domnule notar. 

— Le cunosc. Primul motiv e că o mare parte a averii 
respectabilului meu client are o destinaţie specială. Fiicele 
clientului meu îşi au partea lor; totuşi domnul, doctor 
Constantin lonescu ar înţelege să anuleze legatele speciale; 
recte, partea soţiei sale - adică partea pe care o socoteşte a 
sa proprie - să se mărească cu jumătate din suma pe care o 
reprezintă legatele. 

— Domnule notar public, am zis eu, doctorul Constantin 
lonescu nu a intrat în asemenea amănunte; în orice caz 
domnia sa nu le-a mărturisit. Pe domnul doctor Constantin 
lonescu îl preocupă numai nedreptatea pe care generalul a 
făcut-o fiicelor sale. Cum firesc este 

„ca un părinte să nu nedreptăţească pe copiii săi, doctorul 
a căutat şi a găsit o explicaţie. Încă n-am cetit testamentul; 
el se pare că cuprinde o dizertaţie cu caracter literar. 

— Cu caracter ştiinţific, domnule avocat. 

— Fie şi cu caracter ştiinţific... o dizertaţie care ne-ar 
îndreptăţi să tragem anume concluzii asupra stării mintale 
a răposatului, în momentul când a testat. 

— Însă domnia voastră n-aţi cetit testamentul. 

— Îl voi ceti. La dizertaţie se adaogă şi alte câteva 
observaţii privind fapte şi vorbe ale răposatului 
dumneavoastră client. 

— Asta o spune domnul doctor? 

— Da. 

Bătrânul s-a făcut mai mic şi mai umilit în scaunul său. A 
oftat şi şi-a frământat mânile fine şi palide. 

— Defectul meu, domnule avocat, mi-a zis el încet, e că nu 
ştiu să vorbesc complicat şi să-mi ascund gândirea. Asta 
pare a veni dintr-o violenţa pe care cu greu mi-o pot 


stăpâni. Rog să fiu iertat că m-am exprimat astfel despre 
intenţiile domnului doctor, de şi domnul doctor nu e încă 
formal clientul domniei voastre. 

— De unde deduceţi dumneavoastră asta, domnule notar 
public? 

— Îmi am eu informaţiile mele... a şoptit bătrânelul. 
Îngăduiţi-mi în această jumătate de oră să vă comunic 
câteva lucruri mai mult sau mai puţin interesante. Poziţia 
mea faţă de testament, stimate 'domnule avocat, este strict 
neutrală: nu vreau să vă propun nici să vă sugerez ceva. 
Dacă doamnele vor face proces şi vor câştigă, eu mă înclin 
şi zic că aşa a fost voia lui Dumnezeu. Înainte de a vă face 
comunicările, vă rog să binevoiţi a confirma că domnia 
voastră sunteţi fiul lui Aurel Modru din Arpaş. 

— Sunt fiul notarului public Aurel Modru. Nu văd nici o 
legătură între asta şi testament. 

— Mă aflu liniştit şi cu privire la această informaţie, s-a 
bucurat cu un fel de nevinovăție bătrânelul. Eu am fost 
conclasan cu Aurel Modru şi am rămas amici până la 
sfârşitul vieţii sale. Îi rămân amic şi după asta, până la 
sfârşitul vieţii mele. Acum, precum cunoaşteţi, sunt stabilit 
în Cluj. Cum cunoaşteţi de asemeni, am înmânat domnului 
doctor Constantin lonescu această copie, bine întocmită şi 
bine pachetată. Aflu, după patru zile, că doamnele n-au luat 
cunoştinţă de conţinutul copiei. Primesc de la domnişoara 
Cireaşa o scrisoare indignată, pretinzând că trebuie 
numaidecât să cunoască cele scrise de tătuţul său. Cum 
domnul doctor refuză, pentru motive ale sale, să-i comunice 
domnişoarei copia, domnişoara îmi pretinde mie originalul. 

Nu să i-l las, căci asta nu se poate; ci să i-l comunic şi, * 
după asta, să-l iau iarăşi cu mine la Cluj. La cetirea acestei 
scrisori, am luat numaidecât testamentul original pe care îl 
aveam în casetă şi m-am dus de l-am depus în „safeul” meu 
de la Banca Ardeleană. M-am suit apoi în tren şi am venit la 
Bucureşti. Am impresia, stimate domnule avocat. 


— Aş putea spune că am siguranţa, dar mă mărginesc a 
spune impresia - am impresia că cineva a căutat în 
geamandanul meu. Fie că faptul s-a petrecut în tren, fie că 
s-a petrecut în hotel. - aceasta e impresia mea. 
Dumneavoastră aveţi să mă întrebaţi: cu ce scop cineva a 
căutat în geamandanul meu? lar eu am să vă răspund că nu 
ştiu cu ce scop. Poate cu scopul de a găsi testamentul 
original; însă nu sunt deloc sigur de asta. De şio copienue 
acelaşi lucru cu originalul, vă rog să binevoiţi a depune şi 
domnia voastră acest plic într-un loc sigur. Îl luaţi şi-l cetiţi 
când vă e de lipsă; după asta îl puneţi iar la loc sigur. 

În tăcerea de o clipă, am insinuat o întrebare: 

— Pe cine bânuiţi? 

— Fiţi sigur, mi-a răspuns bătrânul Claudiu Roman, că nu 
bănuiesc pe domnişoara Cireaşa. De altminteri nu am 
dreptul să bănuiesc pe nimeni. Dacă eliminăm pe 
domnişoara Cireaşa, rămâne a doua participantă a scrisorii: 
doamna Floarea, cealaltă fiică a clientului meu. Şi onorabila 
soţie a doctorului. Căci în scrisoare mi se spunea că şi 
doamna Floarea e indignată şi pofteşte să cunoască 
originalul, deoarece nu poate ceti copia. Însă doamna 
Floarea de mult nu mai poate fi indignată. De când 
sănătatea şi voinţa i s-au ofilit, domnia sa nu mai are 
indignări; s-a resemnat să rabde. Excelenţa sa clientul meu 
a socotit că faoe fericirea copilei sale când a consimţit s-o 
dea soţie unui bărbat de viitor cum se arăta domnul doctor 
Constantin lonescu. De asemeni i-a acordat domnului 
doctor şi protecţia sa, de care domnul doctor avea atunci 
nevoie. În curând domnul doctor a făeut cariera pe care o 
cunoaştem, însă clientul meu a avut prilej să afle că fiica sa 
nu e fericită. Fiecare dintre noi trebuie, să. Recunoască, 
stăruința şi dibăcia domnului doctor; le recunoştea şi 
excelența sa; însă doamna Floarea îşi pierduse vioiciunea şi 
mergea în scădere. Pentru oamenii de aici se găsesc căi 
simple spre a soluţiona o asemenea situaţie; dar excelența 
sa generalul avea asupra căsniciei părerile de la noi, adică 


prejudecăţi, cum se spune aici, şi era mai puţin impresionat 
de rânduielile civile, care sunt schimbătoare, decât de 
rânduielile religioase, care sunt eterne. Ceea ce a legat 
Dumnezeu oamenii să nu deslege. Aşa încât doamna 
Floarea a continuat să rămână tristă. Nu pot pretinde că 
domnul doctor ar fi silit-o să ceară testamentul original; 
dacă domnul doctor ar fi putut influenţa voinţa doamnei, n- 
ar fi putut influenţa pe a domnişoarei Cireaşa. Afară de 
cazul că domnişoara ar fi înţeleasă cu domnul doctor, ceea 
ce mi se pare puţin probabil. Dacă domniei voastre vă face 
plăcere, pot preciza că ipoteza ultimă mi se pare cu 
tlesăvârşire absurdă. Mai rămâne deci a treia persoană 
care ar putea avea un interes şi acea persoană ar fi însuşi 
domnul doctor. Domnul doctor e un om puternic, cu multe 
mijloace, şi mie mi-e frică de domnia sa. N-aş putea afirma 
că îl stimez, însă mi-e frică de domnia sa. Deci nu-l pot 
bănui. 

— Dar, domnule notar public, am intervenit eu: poate vă 
înşelaţi; poate n-a căutat nimeni în geamandanul 
dumneavoastră. 

— Recunosc că şi asta e posibil... a rostit cu linişte, cu voce 
moale, vizitatorul meu. 

— Aţi recunoscut totuşi că cineva ar fi cercetat? 

— Am recunoscut, stimate domnule avocat, dar sunt gata 
să declar că poate m-am înşelat. 

— Atunci cum? 

Bătrânul Claudiu Roman nu mi-a răspuns; a suspinat cu 
umilinţă. Apoi deodată şi-a reluat atitudinea piezişă, 
privindu-mă pe deasupra lentilelor. 

— Promiteţi-mi, vă rog, că nu veţi lăsa pe birou, la vedere, 
această copie. Nu bănuim pe nimeni; dispariţia ei n-ar avea 
o însemnătate capitală; totuşi mi-aş permite să vă atrag 
atenţia că actul v-a fost încredinţat cu martori şi că v-aţi afla 
într-o poziţie nu prea bună dacă el ar dispărea sau ar suferi 
lipsuri. Aţi fi oarecum la discreţia domnului doctor şi nu se 
cuvine să vă subordonați unui om care are asemenea 


dibăcii şi asemenea mijloace. Am uitat să vă mai spun că, în 
ultimul timp, la cererea excelenţei sale, am cercetat toate 
afacerile domnului doctor. Am procedat discret şi cu o 
metodă a mea, ceea ce mi-a îngăduit să fac clientului meu 
un expozeu complect. Din acea clipă, domnul doctor n-a mai 
avut nici un fel de posibilitate să se apropie de clientul meu. 
Într-adevăr, cum afirmă şi domnul doctor, clientul meu era 
un om ciudat. 

Musafirul meu păru că a isprăvit; îşi retrase oarecum ochii 
îndărătul lentilelor. Apoi mă privi iarăşi pe deasupra, cu un 
zâmbet subţire. 

— Stimate domnule avocat. Îmi zise el, aş dori să cunosc 
dacă îmi mai permiteţi-o întrebare. 

— Mă rog. 

— V-aş întreba - fără a vă obliga să-mi răspundeţi - ce 
părere aveţi despre domnişoara Cireaşa. 

— Domnule notar, întrebarea dumneavoastră mă 
surprinde. Nu înţeleg ce sens are. Vă pot răspunde că am 
despre domnişoara Demetrian-o părere bună. 

— Sunt mulţămit de răspuns, a declarat cu blândeţă 
bătrânul. Sensul întrebării mele nu e greu de explicat. Am 
ţinut să mi se confirme că aţi sta la îndoială să luaţi, în. 
Chestiunea aceasta, o atitudine care i-ar provoca 
domnişoarei noastre nemulţămire. Cuvântul nu e tocmai 
bun; am vrut să spun: o atitudine care i-ar provoca 
mâhnire. 

Atunci am simţit că acea privire era extrem de atentă şi 
stăruitoare. 

— Întreb ca bun prietin al tatălui dumnitale. 

— N-aş putea să-i provoc mâhnire... am răspuns eu. 

Nu puteam să exercit o deplină stăpânire asupra 
mijloacelor mele de apărare. De aceea cred că mi s-a ridicat 
o flacără în priviri. Am simţit-o o clipă. Bătrânul continua să 
mă fixeze. 

— Vă rog să însemnați câteva note în carnetul 
dumneavoastră, vorbi el cu hotărâre blândă. Notaţi aşa că 


mâni, duminică, după ce veţi primi o înştiinţare telefonică, 
veţi merge într-un loc unde sunteţi aşteptat. 

— De cine? 

— Nu vă spun; veţi vedea dumneavoastră singur, de şi sunt 
încredinţat că înţelegeţi de pe acum. Veţi merge într-un loc 
unde sunteţi. Aşteptat. Nu uitaţi să scoateţi din casetă şi să 
luaţi cu dumneavoastră copia testamentului. Luaţi de la 
staţia apropiată un taxi. Vă opriţi în strada Albaneză nr. 35, 
unde se găseşte un mic restaurant ardelenesc, ţinut de 
oameni foarte cumsecade, un bătrân şi muierea sa, prietini 
ai mei. Eu, când vin în Bucureşti, nu mănânc decât acolo. 
Intraţi şi vă duceţi direct la casă. Spuneţi atât: domnul 
notar public Claudiu Roman a lăsat pentru mine, aici, un 
ordin. Vi se va răspunde: Da. Îndată veţi fi călăuzit într-o 
curte interioară. De acolo ieşiţi în altă stradă. Faceţi 
douăzeci de paşi cătră o bisericuţă înconjurată de ziduri. 
Alături de biserică o mică proprietate cu grilaj de fier. 
Doamna Micu, soţia prietinului meu, vă deschide o portiţă. 
Intraţi pe aleea de lilieci şi ajungeţi unde trebuie. Eu, 
stimate domnule avocat, trebuie să plec în astă sară la Cluj. 
Bănuiesc că voi fi urmărit. Sunt sigur după asta că, îndată 
ce ajung la Cluj, voi avea prilejul să mă întâlnesc cu domnul 
doctor, care a dorit prea mult să mă găsească în Bucureşti 
şi nu m-a putut afla. Pofteşte să stea de vorbă cu mine, dar, 
cum v-am spus, eu mă tem de domnia sa. Deoarece totuşi 
trebuie să ne întâlnim, prefer să ne întâlnim la Cluj, pe 
terenul meu. Astfel, domnul doctor nu va fi mâni în 
Bucureşti. Totuşi domnia voastră faceţi aşa cum v-am rugat 
eu şi luaţi toate măsurile pe care vi le-am recomandat. 

N-aş putea spune că această convorbire între mine şi 
notarul public Claudiu Roman mi-a adus vreo desluşire ori 
mi-a produs bună impresie. Atitudinea îndoielnică şi vorbele 
ocolite ale acestui sol au avut darul numai să mă scoată din 
ceața unui început de vis şi să mă restabilească în realităţile 
vieţii, Al cui sol să fie oare - mă întrebam eu, după ce am 


rămas iarăşi singur - al cui sol să fie oare acest personagiu 
întortochiat? 

Dacă sufletul lui mărturiseşte drept despre legătura cu 
tatăl meu, care a fost însăşi conştiinţa demnităţii umane, 
atunci aş putea deduce că omuleţul e sol al excelenţei sale 
mortul. Însă viaţa din Bucureşti mi se dovedise, într-atâţia 
ani, a fi cu totul alta decât la Făgăraş. Iluziile şi naivităţile 
mele făcuseră loc dezamăgirii. Cugetam prin urmare, în 
mod firesc, că, în ecuaţia ce mi se prezenta, termenul 
necunoscut putea fi însuşi doctorul meu Constantin 
Ionescu, deoarece numai asupra lui se îndreptaseră 
săgețile bătrânului notar. Prin ce fel de perversiune, deci, 
voia să mă aducă acest agent al şicanei să servesc chiar 
interesele personagiului - pe care el mi-l prezenta puternic 
şi primejdios? Nu mi se părea greu de stabilit că interesul 
elementar era pentru mine să nu fiu adversar al doctorului. 
Despre asta mă avizase în chip special notarul cluj an. 

Atunci ce caută aici domnişoara Cireaşa? Se pare că pe 
această tânără persoană trebuie s-o văd a doua zi 
duminică? Precauţiunile ce mi se recomandaseră mă 
transpuneau într-un roman senzaţional. Voia oare 
domnişoara să lege lecturile sale preferate eu viaţa, 
alcătuind un decor complicat pentru o piesă naivă? Sau mă 
aflam în preajma unei drame adevărate, în care victima 
palidă era doamna Floarea? Atunci rolul principal era al 
acestei tinere zâmbitoare alături de doctor, omul a toate 
biruitor? 

Dar atunci care era rolul meu? În loc s-o conving eu pe 
domnişoara Cireaşa, urma să mă convingă domnia sa, pe 
mine? şi trebuia la urmă să fie convins iubitul meu cumnat, 
magistratul Popescu Inod? în definitiv, de ce nu? Calea 
doctorului era bine aleasă; poate ştia mai multe decât mine 
doctorul despre lipsa de mlădiere a acestui cumnat. În ziua 
de azi toate sunt cu putinţă. Cireşele pot fi acide, sâmbetele 
înşelătoare, generalii bătrâni mai mult poeţi şi fetele lor cu 
mai multă strategie decât suflet. 


Ziua aceea de srmbătă a fost pentru mine o zi lipsită cu 
totul de noimă. Consultaţiilemele au putut părea deşăânţate 
unora dintre clienţii care au urmat înainte de ora amiezii. 
lar după amiază, tinerii mei secretari au aflat eu mirare că 
ţăcănitul maşinii, şi glasurile, şi paşii lor în camera de 
alături mă supără; de şi asemenea activitate ar fi trebuit, 
după părerea lor, să aibă din partea mea o cu totul altă 
primire. 

După ce am ieşit de la restaurant, am încercat să-mi aduc 
aminte ce am mâncat. Abia după ce am intrat în uişmigiu şi 
am ocolit, pe sub platani, malul lacului, am bănuit că unul 
din felurile de mâncare ce am ingurgitat trebuie să fi fost o 
tocană de gâscă. Îmi apăruseră lebedele sub pletele 
sălciilor plângătoare. M-am mirat îndată că mă aflu în 
Cişmigiu, unde nu intrasem de ani de zile. Eram prin 
urmare într-o dispoziţie poetică şi sentimentală ce mă 
umilea. Eu făceam tot ce trebuie ca s-o înlătur şi ea îmi 
stăpânea cu viclenie subconştientul. 

Când păserile acelea au ieşit cu graţie de subt arcul 
sălciilor şi au slobozit câteva ţipete aspre, confuzia mea a 
fost deplină. Între vis şi realitate am statornicit faptul că 
neglijasem complect să pun la adăpost manuscriptul ce mi 
se încredinţase. Eram sigur acum că, întorcându-mă acasă, 
nu-l voi mai găsi. Am ieşit din grădină, am grăbit paşii spre 
locuinţa mea, am urcat pripit treptele, am lăsat uşile să 
cadă una după alta în urma mea cu zgomot şi am rămas cu 
ochii aţintiţi asupra biroului. 

Testamentul lipsea. Inima începu să-mi bată şi mi s-a făcut 
negru înaintea ochilor, cum se spune la noi în Făgăraş. 
Unde-i manuscriptul? Poate, prin imposibil, să se fi 
transportat în casa de fier? 

Am deschis casa de fier, socotind că execut un act de 
demenţă. Căci eu nu atinsesem plicul de pe birou. 

Plicul se afla în casa de fier. În clipa când l-am zărit, mi-am 
amintit precis şi de gestul pe care îl făcusem ca să-l pun la 
adăpost. Uitasem totul cu desăvârşire. 


Am scos testamentul şi l-am aruncat iarăşi pe birou, 
hotărât întrucâtva să-l desfac şi să-l cetesc. L-am privit un 
timp c-o şovăială inexplicabilă. Casa de fier era încă 
deschisă. L-am pus la loc şi am închis, Totuşi, ar fi trebuit 
să-l cetesc, am reflectat eu. 

— Îl voi ceti mâni, mi-am zis eu, între bucurie şi nelinişte. 

Lumina zilei s-a tulburat iar. Am ieşit să caut ceva; nu 
ştiam ce caut şi nici n-am găsit. M-am întors iarăşi acasă 
tâfziu şi am avut în cursul nopţii nesomn şi puţină febră. 

Nu era greu să înţeleg că această domnişoară caută 
intrare în mine. De şi credeam că fac tot ce trebuie ca să-mi 
apăr libertatea, mă bucuram că sunt covârşit de 
preocuparea de a o revedea. Şi totuşi eram sigur că nu e 
nimic din „acea subtilă flacără”, cum îi spusesem eu în 
versurile mele, care încă nu mă pătrunsese cu adevărat şi 
pe care nici n-o mai nădăjduiam. Nu era nimic din acel 
„lung prilej pentru durere”. Era poate mai degrabă o 
presiune a anotimpului. 

Am adormit târziu, dorind să visez ceva agreabil, şi n-am 
avut nici un fel de vis. Am intrat într-un necunoscut opac. 
M-a trezit dintrodată soneria telefonului. 

Era foarte de dimineaţă. Printr-un colţ de perdea, se 
strecura un mănunchi de raze, ca o înflorire de aur. M-am 
grăbit să mă bucur. Mi-am zis: „Avem vreme frumoasă”. 
Îndată după aceea, mi-am dat o replică: De ce „avem”? De 
ce asociez şi pe altcineva la plăcerea acestei lumini 
matinale? Probabil de asemeni că flori nouă au apărut în 
grădini, însă mai mult pentru alţii decât pentru mine. 

— Allo! 5 

Am cunoscut vocea vicleană. 

— Eu sunt! am răspuns. Am auzit iarăşi în receptor, 
imediat, înainte de a-mi dezvolta salutarea convenţională: 

— Ascultă! 

Glasul a luat o mlădiere dulce şi muzicală: 

— Drumuri! E timpul drumurilor... 


Aparatul s-a închis. Am mai aşteptat, crezând că poate mă 
înşel. Însă nu mă înşelam. Cuvintele acestea m-au 
înjunghiat brusc. M-am socotit pierdut. Taina era 
descoperită mă aflam la discreţia adversarilor mei. 

— E timpul drumurilor... am murmurat eu. De unde şi 
cum? Trebuie să aflu numaidecât. 

Singurul interes al clipei e că trebuie să aflu numaidecât şi 
cu orice preţ. Nu mai poate fi vorba acum de testament şi 
de lecturi; întâi e necesar să ies dintr-o capcană; deci voi 
lăsa testamentul unde se află, adică închis într-o casetă 
solidă de oţel, „marcă bună”, cum observase c-un zâmbet 
pieziş şi notarul, adică mai bine zis spionul, sau agentul de 
legătură de la Cluj. 

M-am grăbit să fac un duş rece, ca să mă liniştesc. 
Bineînţeles m-am liniştit prea puţin. M-am îmbrăcat în 
pripă. M-am descoperit într-un târziu că mă aflu în faţa 
oglinzii, observându-mă cu deosebit interes. Eram puţin 
cam palid, dar n-aveam motiv să fiu nemulţămit de această 
expresie interesantă de oboseală a figurii mele. 

Când am fost gata de plecare, am făcut cele mai normale 
şi mai precise gesturi ca să extrag din casetă, aşa cum îmi 
recomandase agentul „nostru”, manuscriptul excelenţei 
sale răposatul general. L-am pus într-o servietă, am luat 
servieta la subsuoară şi, după ce am comunicat servitorului 
meu mirat că nu ştiu cât voi lipsi nici când mă voi întoarce, 
nici clacă mă voi întoarce. - am coborât. 

— E timpul drumurilor, am şoptit eu tainic, cu înmlădierea 
pe care o ascultasem în receptor; cine ştie ce catastrofă mi 
se poate întâmpla astăzi! 

Am zâmbit imediat la asemenea presupunere; dar am avut 
grijă să observ, c-un aer cu desăvârşire degajat, dacă nu se 
află postat în preajma locuinţii mele un tip suspect, care 
fumează căscând gura spre acoperişurile caselor. 
Asemenea tip nu se afla; strada era goală. Însă la cea dintâi 
răspântie, un om subţire şi nalt, cu gambetă şi lavalieră, 


părând puţintel cu chef, m-a întâmpinat zâmbind ironic şi 
m-a lăsat să trec, după asta şi-a potrivit pasul după al meu. 

La prima staţie de automobile am avut bucuria să constat 
că aşteaptă un singur vehicul. Deci voi face aşa ca omul cu 
gambetă şi lavalieră să n-aibă când se căţăra pe bara de la 
spatele caroseriei. Ţinând samă că agitația dimineţii 
începuse, absurditatea socotelilor mele era evidentă; totuşi 
am făcut întocmai ca în cartea cu detectivi pe care o ţinea 
poate în mână, în acea clipă, domnişoara Cireaşa, cetind-o 
cu deosebit interes. 

M-am uitat pe geamul din spate, să văd dacă omul meu 
rămâne în urmă. Omul meu se urca şi el într-un automobil 
care-i. Sosise la timp. Acest automobil a virat şi a apucat 
înspre Cotroceni; pe când eu mă grăbeam într-o direcţie 
contrară. 

Am respirat. Însă am rămas pândind, să văd dacă inamicul 
nu revine. 

În strada Albaneză, la numărul 35, am oprit; am plătit; am 
aşteptat ca maşina să dispară la colţul străzii; m-am 
încredinţat că la nici o fereastră din preajmă n-a apărut un 
cap; că puţinii oameni care trec par cetăţeni paşnici; şi am 
cercetat firma: un pătrat de tablă verde deasupra unei uşi 
scunde: Birt Ardelean, Dionisie Micu. Glastre cu muşcate la 
ferestre. Când deschid uşa, sună un clopoțel deasupra. 
Câteva mese acoperite cu feţe albe de pânză. Dulapuri 
brune bine lustruite. De lângă contuarul din fund apare 
stăpâna locului, care trebuie să mă călăuzească. E o femeie 
cu forme cam îmbielşugate, curat îmbrăcată în strai cernit 
ca pentru biserică, cu capul pieptănat strâns, acoperit de o 
horbotă neagră. E căruntă; zâmbeşte cu dinţi foarte albi; 
zâmbeşte plăcut: a fost frumoasă femeie. 

Îmi aduc aminte ce cuvinte trebuie să rostesc. 

— Domnul notar public Claudiu Roman din Cluj a lăsat 
pentru mine. Aici, un ordin. 

— Într-adevăr, îmi. Confirmă doamna căruntă. Numele 
meu e Agripina Micu. Soţul meu profesorul Dionisie Micu e 


dus la piaţă. 

— Profesor? 

— Da, mă rog. Soţul meu a fost profesor. Acuma e 
proprietar de birt. Întâmplarea noastră e destul de 
interesantă şi poate veţi afla-o şi domnia voastră cândva. 
Îmi daţi voie să încui uşa de la intrare. Dionisie îşi are cheia 
lui. Acum vă sunt la dispoziţie. Binevoiţi a mă urma. 

— Doamnă, am zis eu încurcat, vă rog să mă iertaţi că nu 
m-am prezentat. 

— Ştiu cine sunteţi, mi-a răspuns ea. Sunt bucuroasă că vă 
cunosc. 

— Doamnă, am insistat eu, vă sunt recunoscător pentru 
asemenea cuvinte. Deoarece. Ştiţi cine sunt, fără îndoială 
ştiţi cine mă aşteaptă. 

— În privinţa asta, nu sunt ţinută să vă dau nici o lămurire, 
domnule avocat. În câteva minute veţi afla singur. 

Pe când întrebam şi mi se răspundea, cu o intonaţie şi o 
ţinută pe care le apreciam în cel mai favorabil chip, de şi 
continuam a rămânea bănuitor. - treceam printr-o săliţă de 
o extremă curăţenie, cu pereţii ornaţi cu horbote şi cadre 
cu fotografii vechi, şi ieşeam într-un pridvor, unde ne 
întâmpină o mâţă neagră foarte blândă. A stat s-o mingii. 
Doamna Agripina a întors spre mine o privire bună, plină de 
aprobări. Apoi m-a călăuzit la o portiţă pe care a descuiat-o. 
M-a lăsat să trec, a venit după mine; a încuiat portiţa. 

Miţa neagră a mieunat în urma noastră. 

Doamna Agripina a întors capul spre portiţă şi a dat 
asigurări animalului: 

— Mă întorc numaidecât, Miţo. 

Miţa a înţeles şi a tăcut. Eu priveam cu mare surprindere 
colţul de Bucureşti în care mă aflam, Nu-l văzusem 
niciodată, nici nu-i bănuiam existenţa. 

Am avut o clipă impresia că nici nu mă aflam în capitală. 
Printr-un joc obişnuit mie al imaginaţiei, am admis că e cu 
putinţă să fi trecut într-un peisagiu străin, de? părtat şi 
tainic. S-a deschis şi s-a închis o portiţă; Bucureştii a rămas 


la o sută sau la o mie de kilometri. Mă aflu într-o 
înfundătură de grădini, lângă o bisericuţă. Copaci bătrâni 
se ridică după un zid. Doamna Agripina s-a oprit lângă o 
poartă grea de fier. Are şi aici cheie. Fără să mai rostească 
un cuvânt, a deschis şi m-a lăsat să intru; a închis şi n-am 
mai văzut-o. Am regretat dintrodată ochii ei simpatici şi 
foşnetul straiului ei. 

Am stat singur un răstimp privind în jur; în stânga era 
umbră de arbori deşi; în dreapta grădină deschisă, cu flori 
nouă, până la terasa unei case acoperită cu ţiglă roşie. 
Păreţi albi, persiene verzi. Trei scaune de mlajă, în jurul 
unei măsuţe, pe terasă. Singurătate desăvârşită; nu se vede 
om, nu s-aude glas. Poate-i casa cu personagii adormite de 
vrajă. O casă de departe, din basmele prunciei. 

De la bisericuţa de aproape sună clopotul, melodios, sub 
cerul de azur curat al dimineţii. Într-un tei vechi din 
preajma mea un grangur a fluierat sonor de câteva ori. 
Atunci vraja s-a isprăvit; uşa casei s-a deschis. Pe terasă, a 
ieşit înaintea mea domnişoara Cireaşa. Avea o rochie albă 
creaţă şi o panglică trandafirie. Era pieptănată strâns, mea 
la noi”,„cu cosiţele în cunună. M-a privit fără maliţie şi m-a 
lăsat să mă apropii până la doi paşi de ea. Sprijinindu-se cu 
dreapta de speteaza unui scaun, cu stânga mi-a făcut semn 
să mă opresc. Ca să fie toate altfel decât în toate celelalte 
zile ale vieţii, a început a spune, cu glasul ei, cuvinte care 
erau-ale mele. Acuma pricepeam deplin anunţul misterios 
de la telefon. Domnişoara aceasta şireată recita poema mea 
închinată Făgăraşului. De unde o luase? Căci. Erau versuri 
vechi. De când le scrisesem, începusem a îmbătrâni. 
Auzindu-le din gura aceea aşa de frumos conturată şi aşa 
de bine zugrăvită cu creion roşu, mă simţeam fericit şi 
nefericit în acelaşi timp, deoarece nu ştiam ce mă aşteaptă. 

Avusesem ideea că aceste versuri de tinereţă erau mai 
puţin bune; îmi reveneau acuma cu un nou prestigiu. Nici 
într-un chip n-aş fi bănuit că primul pas al căderii mele va fi 
pricinuit de propria-mi vanitate şi de propriile-mi divagaţii. 


Ascultam plin de luare-aminte, fără să îndrăznesc a privi 
pe partenera mea: 

ÎNCHINARE 

C-UN PAHAR DE VIN, FĂGĂRAŞULUI 

Drumuri... E timpul drumurilor! în şesuri, atârnă 
perdeaua fumurilor. 

Pe ţancuri flutură veac de cremene, Pârăul şi cerul curg 
gemene. 

De la Zamolxe şi Burebista-rege Văzut-ai fulgerul alb al 
romanilor Ca şi spulberul negru al hunilor; 

Ci ai rămas sub vechea lege, Făgăraş, cuib al zăganilor Şi 
al străbunilor! 

Înălţimi ale Domnului milelor, Regiuni ale norilor, Sălaş al 
păstorilor; 

Horă a feciorilor şi copilelor - 

Tristeţă şi împăcare a veteranilor, Aici stă tezaurul anilor. 

Sub şuvoi şi vifor stă vechea Domnie în armură, călare, de 
mister apărată, Datina părinţilor, solie 

Cătră generaţia cea mai depărtată 

Ce va să vie. 

Mi-a nălucit aici, la marginea poienii, Surâsul bunicuţei din 
milenii... 

— Domnule avocat, a urmat domnişoara Cireaşa după cea 
terminat recitativul, ia, te rog, loc pe acest scaun, uită-te la 
mine şi mărturiseşte că nu ştii cum, de unde şi de când 
cunosc eu aceste versuri. 

Am privit-o ca prin ceaţă. Eram ameţit. Am bolborosit: 

— Nu ştiu nimic. 

— Sunt bucuroasă să-ţi explic, a reluat domnişoara 
Cireaşa, c-o veselie întrucâtvasilită. După ce îţi voi explica, 
ai să te convingi că trebuie să scurtezi puţin din mândria pe 
care ştiu că ai avut-o ieri, când ai aflat că nu lipsesc 
niciodată de la şezătorile literare la care dumneata 
participi. Domnul meu. Află că n-am fost uimită, nici n-a 
căzut la picioarele mele trăsnetul, când te-am ascultat 
întâia oară. Ci venisem la acea şezătoare numai din 


curiozitate, după ce cunoscusem de la tatăl meu generalul 
versurile Făgăraşului, cum le intitulase el. Nu numai că n- 
am fost cuprinsă pentru dumneata de sentimente nobile, 
dar m-am aflat chiar puţintel dezamăgită de versurile 
celelalte pe care te-am auzit că le rosteai cu oarecare 
emfază la şezătorile cu pricină: Şi am dat dreptate tatălui în 
(eu când mi-a spus că acestea pe care ţi le-am reprodus 
sunt poate singurele dumnitale versuri sincere. Nu te 
superi că-ţi spun asta, nu-i aşa? Tatălui meu îi plăcea 
Închinarea în chip deosebit şi te stima fără să te cunoască. 
De la el le ştiu eu şi le-am învăţat pe dinafară, atât în 
memoria lui, cât şi ca să dau o ti net ură de romantism 
întâlnirii noastre. Ţi le-am spus şi pentru ca să-ţi fiu dragă; 
mai bine zis, ca să nu te am duşman. 

Nu ştiam ce să răspund. I-am cerut cu un gest stângaci 
mâna. Mi-a dat-o şi i-am sărutat vârfurile degetelor. 
Unghiile lăcuite roş aveau întrucâtva aparenţă de ghiare. 
Parcă suferisem o destul de adâncă zgârietură a lor; cu 
toate aceste ieşeam dintre nesiguranţe într-o stare cu mult 
mai bună decât aceea în care mă aflasem c-o jumătate de 
oră înainte. Dimineaţa lustruită şi decorul înflorit şi tihnit 
sos dădeau anume farmec cochetăriei domnişoarei Cireaşa 
şi mai ales îmi luminau mai bine sufletul ei copilăresc şi 
sincer. Nu era nevoie să mă mai înşel asupra sentimentelor 
mele adevărate. Şi nădăjduiam că declaraţiile ei nu 
răspundeau adevărului decât într-o relativă măsură. 

— Am adus testamentul, am zis eu punând servieta de 
piele pe măsuţă. 

— A, da; aşa este... a zâmbit şi a oftat domnişoara 

Demetrian. 

S-a răsucit grațios spre uşa rămasă deschisă, chemând c-o 
mlădiere cântată de voce: 

— Flo-re-ta! 

N-a răspuns nimeni. Domnişoara Demetrian a chemat a 
doua oară, apoi a pândit cu coada ochiului înfăţişarea mea 
de dezamăgire. 


— Trebuia să fie aici şi sora mea, nu-i aşa? mi-a comunicat 
ea, cu jumătate de glas. Astăzi e una din zilele noastre de 
libertate. Flo-re-ta! Casa asta mi-a lăsat-o tatăl meu numai 
mie; era ascunzişul nostru din Bucureşti, al meu şi al lui. Şi 
al surorei mele, în zilele ei negre. 

S-a. Deschis un canat de fereastră. Glasul surorii celei 
mari a întrebat pripit şi alterat: 

— S-a întâmplat ceva? Mă chiamă doctorul? 

— Nu s-a întâmplat nimic rău, a răspuns domnişoara 
Cireaşa. 

— Atunci de ce-mi zici „Floreta”? 

— Nu ştiu de ce; poate pentru ca sa necăjesc pe domnul 
avocat Modru, care a sosit. A venit ca să ne comunice 
testamentul. 

— A! a făcut glasul; parcă cea care vorbise fusese brusc 
trasă de cineva îndărăt. 

Soţia doctorului n-a întârziat să se arate, într-o haină 
lungă şi largă de coloarea stâhjeneilor înfloriţi în preajma 
noastră. O umbră asemănătoare petalelor triste ale acestor 
flori îi îngreuia încă pleoapele. Doamna Floarea, cum o 
numeam eu în sine-mi, îndepărtând voit numele ce-i dăduse 
doctorul, părea încă apăsată de o migrenă. Îşi ducea des 
mânile la tâmple. În acelaşi timp îşi pipăia febril 
pieptănătura, care era foarte îngrijită. 

— Crezi că nu ne tulbură nimeni? întrebă ea, venind la 
soră-sa. Îşi întoarse spre mine ochii şi păru surprinsă, îmi 
întinse o mână moale, ca să i-o sărut, şi se lăsă în scaun. 

— Ar trebui să aducem cafeaua... zise îndată după aceea, 
ca şi cum cafeaua ar fi fost obiectul principal al întâlnirii 
noastre. 

Sora mezină avu un zâmbet maliţios. 

— Am fi putut prefera ceea ce ne-a adus domnul avocat 
Modru... 

— O, iartă-mă, domnule avocat, suspină cu vădită suferinţă 
doamna Floarea. Cireaşa ne privi pe amândoi, dintrodată 


gravă, apoi îşi puse degetul arătător al mânii drepte la 
tâmplă. Cu mânuţa stânga mângâie tâmpla surorii ei. 

— Poate e mai bine să isprăvim întâi cu datoria asta a 
dimineţii, vorbi ea grăbit. Cum bat din palme, toate se 
prezintă pe această masă ca prin farmec. 

A bătut din palme. A răspuns din platan grangurul. După 
aceea o slujnicuţă a adus şi a depus între noi cele de 
trebuinţă. După ce s-a retras slujnicuţă, domnişoara 
Cireaşa m-a invitat, c-un gest, să consum, după plăcerea 
mea, pe lângă lichidele fierbinţi, tot ce se mai găsea dulce 
pe tablaua de argint. 

— Dar dumneavoastră? 

— Eu, mi-a răspuns domnişoara Cireaşa, nu mănânc 
dimineaţa, ca să-mi păstrez silueta. 

— Dar doamna? 

— Ah! a suspinat doamna Floarea, eu sunt bolnavă şi mă 
tem să nu vie cineva din partea doctorului, să mă cheme. 

Cireaşa o mângâie iarăşi pe tâmplă. 

— Fii liniştită, soră Floare, soţul tău e la Cluj. 

— Ah! 

— Are acolo treburi încurcate şi discuţii lungi cu domnul 
notar Claudiu Roman. 

— Ah! suspină iarăşi doamna Floarea; cât am să duc eu 
viaţa asta? 

Îndată după aceste cuvinte închise ochii. Apoi, după ce-i 
deschise, îmi zâmbi. Ciuguli dintr-o felie de cozonac de 
câteva ori, aşteptând să isprăvesc eu de absorbit cafeaua. 
Am trecut zece minute penibile, mâncând singur. 
Domnişoara Cireaşa mă privea din când în când, furişat, 
într-adevăr, o aprobam eu, cine a văzut pe un poet într-o 
situaţie mai ridicolă, chiar în sfertul de ceas când naşte 
amorul său dintâi. Situaţia nu se schimbă nici pentru 
avocat, când rectifică pe poet în sensul că, dacă nu e amorul 
dintâi, desigur e amorul cel adevărat. 

Însfârşit, am deschis servieta şi am scos manuscriptul. M- 
am simţit mai sigur de mine însumi. 


În acel unghi depărtat de lume, de viaţa de toate zilele şi 
de noi înşine, aş putea zice. - am cetit cele ce urmează; 

ACESTA ESTE TESTAMENTUL MEU, SCRIS DE MINE 
Generalul de Divizie Oraţiu Demetrian. 

Aici este ultima mea voinţă, pe care o afirm, cunoscând că, 
din voinţa lui Dumnezeu, zilele omului sunt nesigure. Aş fi 
dorit să trăiesc până ce aş fi văzut bine stabilite şi fericite 
pe fiicele mele Floarea şi Cireaşa, dar am presentimentul că 
nu voi putea ajunge să-mi cunosc îndeplinită această 
speranţă. Evul modern dă mai puţini sorţi de durată 
existenţei omului. Unii dintre noi suntem nevoiţi să ne 
folosim de ultimele invenţii care tind să suprime distanţele 
şi să anuleze timpul, şi cădem lesne victime ale acestei 
înşelări. E foarte posibil, după aprecierile mele, să pier 
brusc de avion sau automobil. Deci am pus aici ultima mea 
voinţă; sau, mai curând, am pus aici inima mea. 

Iubitele mele copile! ştiţi cât de mult îmi sunteţi dragi. 
Mama voastră s-a prăpădit prea curând; eu am încercat să 
acopăr pentru voi lipsa ei şi am găsit în voi mângâiere la 
singurătatea mea. Să ştiţi că, în cea din urmă clipă, în ochii 
mei va îngheţa imaginea voastră. Ca să nu fiţi mirate de 
concluziile testamentului meu, vă scriu aceste explicaţii. 
Poate nu le veţi găsi necesare; eu am socotit de datoria mea 
să vi le dau. 

Prima izbitură mare morală a fost pentru mine pierderea 
soţiei mele pe care am iubit-o din tinereţă. Eugenia 
Stângaciu a fost vară a mea; la iubirea noastră s-au adaos 
prietinia şi stima. Când a părăsit această viaţă, credeam că 
trebuie s-o urmez. Am persistat a trăi pentru că vă aveam 
pe voi; mi-am alcătuit din voi şi din amintirile moartei un 
liman final. 

A doua zguduire mare mi-a adus-o războiul. Mi s-a rupt 
avântul; mi s-au anulat nădejdile. Eram colonel de 
infanterie când am avut bucuria să ascult trâmbiţile şi 
clopotele mobilizării întregului popor pentru sforţarea cea 
din urmă. Eram partizan al avântului sufletesc, pe care îl 


puneam mai presus decât orice forţă materială. Credinţa 
mea găsea o justificare în succesele rapide pe care trupele 
noastre le-au avut în primul moment când au păşit peste 
aşa-zisa frontieră. Destinele noastre, după nedreptatea de 
veacuri, păreau că sunt ocrotite de o voinţă divină. 

lată însă că, la puţine zile după 15 august 1916, am luat 
cunoştinţă de realităţi. Lipseau avântului nostru elementele 
materiale şi tehnice. Cunoscusem în parte scăderiâe 
pregătirii noastre; acum se dezvăluiau, la fiecare dezvoltare 
a operaţiunilor militare, toate problemele nesoluţionate 
legate de zestrea uşoară a luptătorului şi de forţa colectivă 
a armamentului mare. Aveam o raniţă mai grea decât a 
inamicului, cu efecte mai puţine; o încălţăminte mai puţin 
comodă; un transport mai puţin repede; mitraliere şi 
felurite scule, cum le spuneau soldaţii noştri, într-o 
proporţie eu totul redusă. Tot ce se leagă de muniții, 
avioane, baloane, telefon, aprovizionări alimentare se afla 
într-o stare de relativitate de care am suferit simţi tor 
îndată ce reacţiunea inamicului a sporit. În interiorul ţării 
era destul de liber jocul forţelor aeriene ale adversarilor 
noştri. 

Am văzut ce s-a petrecut la Turtucaia. A fost o tragedie al 
cărei poet încă nu s-a născut. Entuziasmul ofițerului, 
îndârjirea soldatului au marcat în fiecare colţ de pământ al 
luptelor o valoare încununată de moarte. Am asistat la 
retragerea din câmpia Munteniei. Pas cu pas şi popas cu 
popas unităţile noastre au acţionat Cu intensitate maximă şi 
în marginile celor din urmă posibilităţi. Copleşite de număr 
şi de forţă industrială, coloanele şi-au salvat totuşi cea mai 
mare parte de arme şi materiale pe un lung spaţiu şi subt o 
presiune imensă. 

Mi-am notat în carnetul meu de campanie o sumă de 
observaţii privind ofiţeri şi trupa. Eram mişcat în chip 
deosebit văzând că apar atâtea acte de iniţiativă 
individuală, dovedind valoarea materialului uman. 
Dumnezeu trebuia să dea într-o formă nouă izbândă unui 


popor care însumează fără ezitare, într-o singură campanie, 
mai multe jertfe decât s-au produs în cursul secolelor 
anterioare. 

Într-adevăr, n-au trecut decât opt luni de la aceste zile 
grele şi s-a putut vedea la Mărăşti, Mărăşeşti şi Răzoare, 
precum şi în alte părţi, că. La mijloace tehnice mai puţin 
diferenţiate, soldaţii pământului acestuia pot să adaoge un 
coeficient superior de valoare personală. 

După asemenea satisfacţii şi realizări, s-a întâmplat să mă 
aflu, într-o zi, la o masă veselă, cu mai mulţi camarazi ai 
mei, majoritatea mai tineri decât mine. Cred că a fost la 
Iaşi. 'Tinerii făceau tot posibilul ca să avem cu îndestulare o 
băutură de coloarea sângelui, căreia dânşii îi spuneau vin 
de Uricani. La un anumit moment au început a se rosti 
cuvântări entuziaste, sărbătorind momentele noastre de 
revanşă. 

Am ascultat un timp cu linişte. După aceea s-a produs în 
fiinţa mea acea întoarcere pe care unii camarazi ai mei o 
cunoşteau sub numele de „una din curiozităţile colonelului 
Demetrian”. Dar nu era deloc o curiozitate. Era o îndârjire 
faţă de aprecieri nedrepte. 

— Domnilor ofiţeri, am spus eu, ridicându-mă şi privindu-i 
cu supărare, ştiu că indignarea mea n-are rost, iar privirea 
mea nu exprimă adevărul, căci toţi îmi sunteţi dragi; ţin 
însă să vă chem la realităţi. Vă rog să abandonaţi acest 
concurs verbal. Adjectivele dumneavoastră sunt fără noimă. 
Ce însemnează asemenea laude pentru ultimele acţiuni ale 
armatei noastre? Sunt într-atâta fapte vrednice de uimire? 
Sau e firesc ca, în condiţii întrucâtva egale de utilaj modem, 
aceşti daco-romani să aibă superioritate. Căci asemenea 
neam îndărătnic se bate pe acest pământ de mii de ani şi 
are în sufletul său rezerve pe care nu le bănuieşte nimeni. 
Dacă vreţi să lăudaţi, atunci aduceţi-vă aminte ca şi mine de 
zilele dezastrului. Atunci am văzut ceva ce m-a înfricoşat. O 
armată modernă, perfect organizată pentru cucerire, 
exercita asupra noastră, c-o artă aş putea zice ştiinţifică, 


operaţia de distrugere. Oastea care se retrăgea avea 
privirea în pământ şi părea că primeşte putere de la morţii 
ei din veac. Energia ei spirituală ceda pentru moment 
materiei. A renăscut imediat, îndată ce s-au produs împrej 
urări prielnice. Aşa încât lăudaţi, domnilor, pe morţi şi pe 
cei jertfiți - închinându-le o picătură din acest pahar. 

Camarazii mei au executat libaţiunea rituală şi au zâmbit 
pe furiş unii cătră alţii de ieşirea mea violentă. Ei nu ştiau 
că, în vremea tragediei, eu primisem o iniţiere 
surprinzătoare de la pământ şi de la oameni. 

Am să vă vorbesc îndată de un rezervist pe care îl chema 
Grigore Priceputu şi pe care l-am avut ordonanţă. 

Înainte de a cunoaşte mai bine pe Grigore Priceputu, s-au 
prezentat înţelegerii mele şi sufletului meu şi alţi câţiva soli, 
soldaţi umiliţi, umbre trecătoare din mulţimea 
pământenilor. 

Am auzit odată la un foc de găteje, sub pădure, o istorisire 
a unui soldat din escadronul 1 al regimentului 1 Roşiori. I- 
am notat numele: îl chema Motorga Ion. 

Era schimbul al treilea de sentinelă, în post pe Dealul 
Mare, povestea el camarazilor lui, şi se revărsau zorile zilei 
de Anul Nou 1917. 

„Cum stam aşa, iaca văd pe domnu sublocotenent venind 
cu sorcova pe linia sentinelelor... domnu sublocotenent 
ista... cum îi zice... c-apoi pe urmă a murit pe Argeş în jos... 
îmi spune domnu sublocotenent: 

— Buna dimineaţă, Motorga Ion, şi la mulţi ani Anul Nou. 
De ce eşti supărat, Motorga Ion? 

— Mă gândeam la ale mele, domnule sublocotenent: acasă, 
la copii şi la nevastă. 

— Lasă asta, Motorga lon, acuma avem altele. Acuma 
trebuie tărie şi credinţă. 

— Da, domnule sublocotenent, zic eu. 

Aşa că, la asemenea vorbă, mi s-a întărit sufletul. Domnu 
sublocotenent ista... cum îi zice... c-apoi a murit pe Argeş în 
jos... trece spre bordeiul domnului maior. Iaca vine şi 


domnu sergent Agapie de mă schimbă din post. M-am dus 
la colibe, la camarazi. Unii erau mâhniţi cum fusesem eu; 
alţii mai proşti glumeau fără grijă; alţii îşi scoseseră de pe ei 
rufele şi le ceteau ca pe nişte gazete, la foc. 

Spune unul una, spune altul alta. Mai. Înjură pe inamic. 
Intră la noi domnu sublocotenent... ista... 

— Ascultaţi, băieţi, zice el... dar el era mai. Tânăr decât 
N0i... Ascultaţi, băieţi, zice. Anu Nou s-arată cu socoteală. 
Mergem la treabă. Trebuie să scoatem pe nemți din Dealul 
Bărăştilor. 

Am stat noi şi ne-am uitat unii la alţii. Apoi ce să facem? 
Haâda, să scoatem pe nemți din Dealul Bărăştilor. 

Întâi am mâncat şi am băut câte-o teică de vin, ca într-o zi 
ca aceea; după asta am pus pe noi halaturile, am strâns 
cătărămile la centiron şi am aşteptat pe domnu 
sublocotenent. 

Am tot înlârziat şi n-am pornit decât pe la ceasurile trei. 
Domnu sublocotenent... ista... cum îi zice... mergea înainte, 
cu sorcova în mâna stângă şi cu carabina în dreapta. Au 
început tunuri, puşti, mitraliere: cântec şi urare de Anul 
Nou. Până sara, am ajuns pe Dealul Di-ăgoteşti, la trei sute 
de metri de şanţurile nemților. Din locul nostru, îi auzeam 
bolborosind în limba lor... cioro horo maht şpaţir. Toată 
noaptea au urmat focuri de puşcă, în zori, am pornit iar. 
Trebuia să coborâm clina Drăgoteştilor şi pe urmă să suim 
dealul Bărăşti, la creastă. 

Domnul sublocotenent... ista... zice: 

— Băieți, acuma s-arătaţi voi ce pot călăareţii. 

A făcut semn cu sorcova. 

— Înainte! 

Ne-am dus înainte; trompetul a sunat asaltul. Am ajuns şi 
m-am luptat cu unii şi cu alţii. Pe lângă mine veneau şi 
ceilalţi, uitându-se urât. Inamicul s-a tras repede spre altă 
linie de tranşee. 

Domnul sublocotenent vine la mine. Avea ce avea el cu 
mine, fiind eu cel mai bătrân dintre toţi: 


— Bine, Motorga Ion, zice; tu ai intrat cel dintâi la dânşii... 

Şi m-a bătut aşa uşurel cu sorcova peste frunte. 

Apoi după aceea s-a prăpădit ista... cum îi zice...” 

Lângă focul lui, Motorga a oftat şi s-a uitat în pământ. Asta 
am băgat eu de samă mai târziu, că se uitau toţi în pământ. 
Am mai observat că cei mai mulţi au acea ezitare pe care o 
avea şi Motorga... Par a nu-şi aduce aminte de ceva, ori nu 
ştiu cum să umple un gol al vorbirii. Dar nu-i asta. Cred că 
mai degrabă se întorc în sine. Nu atât în sufletul cât în 
subconştientul lor misterios, şi vorbirea lor rămâne spartă 
de expresii absurde. Aşa era şi Grigore Priceputu, de care 
am să vă vorbesc numaidecât. 

În ianuarie 1917, având cu mine ca adjutant pe 
locotenentul Eugen Ştefănescu, umblam printre dealurile 
ondulate din nordul Moldovei, printr-un peisagiu de iarnă şi 
pe un frig simţitor. Zăpezile erau greu de străbătut mai ales 
între păduri, pe fundul văilor, Cătră amiaza zilei începuse şi 
viscol. Caii înhămaţi la sanie înaintau penibil; pe părul ior 
înflorea o spumă îngheţată. Mai aveam mult până la punctul 
terminal al inspecției mele. Calea mi se părea tot mai grea 
şi abia aşteptam un popas cu adăpost ş-un pahar de 
băutură fierbinte. 

Am ajuns însfârşit undeva. Am trimes caii la hodrhă şi la 
ovăs. Am cunoscut că intrăm în localul unei secţii de 
jandarmi. De la masă s-a ridicat un plotonier înalt, cu 
sprâncene tuf oase şi mustață enormă roşie. A avut onoarea 
să ne salute, după rânduială, şi ne-a împins câte un scaun. 
Nu ne-a întrebat de unde venim şi încotro mergem; a avut 
însă inspiraţia genială să se informeze dacă nu poftim să 
bem ceai. 

După ce a ieşit ca să caute această nobilă băutură, eu m- 
am uitat în juru-mi şi am observat, într-un colţ, un soldat 
care se silea să stea drept, lângă lădiţa lui, de şi era evident 
că starea aceasta nu-i era deloc prielnică. Piciorul stâng 
îndeosebi îi părea beteag. Avea însă în toată făptura lui şi 


alte semne de suferinţă. Părea şi foarte trudit, deci ajunsese 
până în acel loc umblând pe jos. 

— Şezi, camarade, l-am îndemnat eu. 

El nu cuteza să se aşeze. M-am dus la el şi i-am pus mâna 
pe umăr, silindu-l să ia loc pe lădiţă. 

L-am întrebat: 

— Eşti rănit? 

— Să trăiţi, domnule colonel, mi-a răspuns el ridicându-se 
îndată, sunt soldatul Gavril Tudose, Regimentul 15, 
batalionul întâi, compania a treia. Am fost până ieri în 
spitalul militar; acuma mă siramportez la alt spital de 
cova... de covali... nu ştiu cum dracu-i zice... 

— Cu ce te transportezi, Tudose, la acel spital de 
convalescenţi? 

— Cu piciorul, domnule colonel; da aştept să treacă vreo 
sanie, să mă agăţ şi eu. 

— Ai avut o rană la picior? 

— Da. Să trăiţi, domnule colonel. 

— Numai la picior? 

— Nu, domnule colonel. S-a întâmplat să am şi prin alte 
părţi. 

— Eşti bun, camarade Gavril Tudose, să şezi şi să-mi spui 
şi mie cum s-a întâmplat aşa ceva? Primeşte această ţigară; 
aprinde-o şi spune. 

— Da, domnule colonel. Să trăiţi, domnule colonel... Se 
chiamă că noi am luptat la Oituz. Era într-o zi a lunii lui 
noemvrie. Nu era frig, nu era cald; vreme bună de arătură. 
Până cătră amiază a fost linişte. La amiază, artileria „lor” 
începe să stropească în tranşeele noastre. Nu ştiu cum au 
fost simţit „ei” că noi ne pregătim a ieşi la atac. Batei 
jumătate de ceas; bat un ceas. Bine, lasă-i să bată. Numai 
ce se sparge o căldare nu departe de mine; m-ajunge o 
schijă la braţul stâng. Nu-i nimic; pot merge şi aşa; se 
chiamă că dreapta-i sănătoasă. Dar nu trece mult şi se 
farmă iar un obuz şi-mi umple sufletul de putoare. O 


ţandură îmi ia o bucată de ureche. Zic: dacă mă ia aşa cu 
câte o bucăţică, apoi mai am până desară. 

— Hai, flăcăi! zic unii şi alţii. 

leşim din tranşee. Aud pâc! în cizmă. M-a plesnit peste 
picior. Dar pot merge. Atunci se chiamă că nu pot rămânea 
de ceilalţi. Pâc! alt glonte, în genunchiul stâng. N-are a 
face; m-au mai zgâriat ei şi altă dată. Schimb încărcătorul şi 
urmez a trage. Şi mă tot duc până ce aud că strigă feciorii 
ura! Aşa, când stau, bag de samă că nu mi-i tocma bine. 
Curge sângele şi de ici şi de colo. Au venit brancardierii şi 
m-au luat cu targa. Asta-i. 

După ce şi-a spus istoria, i-am mai dat o ţigară. Atunci a 
avut îndrăzneală să zâmbească şi să-mi facă o declaraţie: 

— Am şi carte. 

A scociorât sub tunică, şi a scos o cartă poştală militară, 
destul de boţită. Mi-a întins-o cu mândrie naivă. 

Am cetit: „Viteazului nostru camarad Gavril Tudose, 
amintire de la 10 noemvrie 1916”. Erau iscăliţi un colonel, 
un maior, zece ofiţeri: nume aproape indescifrabile. 

— Mi-a venit veste Ia spital, a adaos soldatul, că domnu 
căpitan Capră Anastase şi domnu locotenent Irimescu Ilie, 
care au iscălit aici, s-ar fi prăpădit. Se poate. Ce-i viaţa 
omului? 

După asemenea reflexie filosofică, a rămas fumând cu 
plăcere. Apoi a căzut pe gânduri. Plotonierul ne-a adus 
ceaiul. 

Găsesc în cartea mea de campanie un raport al 
sublocotenentului Alexandru Stegărescu din regimentul 38 
infanterie. 

„în una din zilele lui septemvrie 1916, ocupam cu plotonul 
meu o tranşee săpată în vârful unui deal care domina 
ţinutul. - scrie sublocotenentul. La poale, era risipit satul 
Arabagi. Dincolo de sat, altă înălţime, c-o sprinceană de 
pădure la creastă. Acolo era instalat inamicul. Între noi şi el, 
satul şi valea; o distanţă între opt. Sute şi o mie de metri.” 


Era un început de toamnă dobrogeană, eu soare arzător. 
Trupa suferea de sete. Mâncarea şi băutura se aduceau 
noaptea. Mâncarea părea îndestulătoare, oamenii nu se 
plângeau niciodată clin pricina ei. Nu se plângeau nici de 
apă; atâta cât li se aducea o istoveau imediat; dar, ziua, din 
pricina arşiţei, mestecau în gură foc, cum spuneau ei. 

Stăteau în adăposturi cu ochii ţintă spre o fântână din. 
Marginea satului. Acolo era bunul cel mai mare al vieţii în 
acel timp: apa. Dar între apă şi ei se afla un spaţiu gol, şi în 
acel spaţiu gol măturau gloanţele inamicului, într-o după- 
amiază, sublocotenentul s-a simţit copleşit şi aproape 
bolnav de suferinţa setei. A făcut din pricina asta ceea ce nu 
se cuvenea să facă. 

— Ascultaţi, camarazi., a întrebat el, care din voi coboară 
la fântână? 

În ascunzătorile lor, doi soldaţi vârstnici au părut o clipă a 
se consulta. Apoi s-au ridicat: 

— Ne ducem noi, domnule sublocotenent. 

Unul avea nume Andrei Nicolae; celălalt, Grigore 
Priceputu. Acesta, după aceea, mi-a şi fost ordonanţă. 

— Vă bizuiţi voi? întrebă sublocotenentul. 

— Ne bizuim, de aceea ne ducem... răspunde Andrei. 

— Asta este... adaogă Priceputu. 

— Bine, duceţi-vă, hotărăşte sublocotenentul. 

Ca să alunge imputările ce şi le putea face, le dă sfaturi. 

— Duceţi-vă, dar fiţi cu băgare de samă. Folosiţi-vă de 
adăposturi şi de accidentele terenului. Nu întârziaţi; 
procedaţi cu repeziciune. 

— Am înţeles, domnule sublocotenent, ştim noi... îl 
încredinţează Andrei. Priceputu nu uită să adaoge: 

— Asta este. 

Au luat câte o găleată de pânză, şi-au trecut armele pe 
după găt şi s-au strecurat cu fereală din şanţuri. S-au lăsat 
tiptil la vale, folosindu-se de toate accidentele terenului. 
Nici o recomandaţie, nici un reglement, nici o instrucţie nu-i 


putea face să se ferească mai bine decât instinctul lor firesc 
şi o experienţă moştenită. 

Au ajuns la fântână. Scripetele a început a scârţâi deodată. 
A fost un semnal în tot satul părăsit. Din gospodării au prins 
a ieşi animale şi păseri rămase fără stăpân şi fără îngrijire: 
viței, porci, orătănii. Guiţau, gâgâiau, măcăiau, cotcodăceau 
şi-şi cereau partea lor. 

Întâia găleată soldatul Grigore Priceputu a tumat-G în 
jghiab, ca să se astâmpere fiinţile fără înţelegere. Căci 
Domnul Dumnezeu a pus pe om să le îngrijească. Şi-i păcat 
cine nu ia aminte la suferinţa lor. 

Godaci, păseri şi viței au dat năvală de-a valma. * 

— Beţi şi vă alinaţi... le-a binecuvântat Priceputu. 

Apoi cei doi rezervişti au tras din fundul fântânii şi provizia 
poruncită. Când au umplut şi găleata a doua, începură 
împuşcături înteţite de la inamic spre fântână. Prima 
victimă a fost un purcel, care a prins a coviţa prelung. Viţeii 
au împuns-o la fugă; găinile s-au zburătăcit. Rezerviştii s-au 
lăsat la pământ în dosul ghizdelelor, deschizând şi ei, după 
prescripţie, un foc „bine susţinut”. S-a deşteptat şi dealul 
camarazilor, cu o pârâială prelungă ce alunga ecouri în 
toată valea. 

Bătrânii de la fântână n-au risipit prea multă muniţie. S-au 
oprit după primul încărcător. Apoi au deschis consiliul lor 
particular de război. 

Au hotărât întâi să-şi împartă forţele în două. După aceea 
fiecare din aceste două forţe să urmeze tactica ei deosebită. 

În urma acestui plan, Andrei Nicolae s-a tras pe brânei 
cătră prima casă, cu o repeziciune surprinzătoare. 
Gloanţele şi scurmăturile de năsip jucau în jurul fântânii. 
Operația celeilalte forţe era ceva mai complicată, din 
pricina găleţilor cu apă. Grigore Priceputu a scăpărat şi şi-a 
aprins ţigara; a făcut cobiliţă din puşcă, încărcând găleţile 
la cele două capete; s-a ridicat şi a pornit domol la deal, 
fumândL 


De sus, văzându-l complect descoperit, sublocotenentul a 
început să se agite, poruncind u-i cu răcnete disperate 
toate recomandaţiile de rigoare: 

— Zvărle găleţile, nenorocitule; adăposteşte-te! 

Priceputu părea că n-aude. Urca fără grabă la deal. 

A ajuns sus, a depus apa; a intrat la adăpost. A rămas tăcut 
la locul lui, ca să lase vreme mâniei ofițerului să se 
domolească. „Mai ales că m-am sfătuit eu Andrei, zicea el 
celor din juru-i, ca să caute la casa popei în sat nişte dulceţi. 
Oamenii subţiri nu beau apă goală, ca noi mişeii de rând...” 

Debitul acestei ultime observaţii, care cuprindea o 
mustrare pentru sublocotenent, l-am aflat ceva mai târziu 
de la însăşi partida în chestie, adică de la Priceputu. În 
primul moment, după ce am cunoscut raportul 
sublocotenentului Stegărescu, am apreciat fapta, pe care 
am socotit-o eroică. Mă înşelam; era ceva mai mult decât 
atât. M-am hotărât să apropii asemenea om de mine. 

L-am chemat. 

S-a prezentat. Era un bărbat bine alcătuit, bronzat de 
soare şi cu ochii trişti. Nu părea să aibă în el maliţia acelei 
retrageri descoperite. 

— Cum ţi-a venit asta în minte, Priceputule? 

— Să trăiţi, domnule colonel, mi-a venit aşa. Dacă e 
rânduit, moartea găseşte şi pe viermele din stâncă. lar dacă 
nu e rânduită pentru mine, adică dacă nu mi-a venit ceasul, 
pot umbla slobod. Numaicât eu nu mă dusesem de joacă la 
fântână, luând numele Domnului în deşert. Ci aveam 
treabă; căci lui domnu sublocotenent îi era sete. Pe urmă, 
am dat apă la dobitoace şi la galiţe. 

— Ei? ce vrei să spui cu asta? 

— Trăâiţi, domnule colonel, una alta asta este... cum să 
spun? se chiamă că m-am răscumpărat... 

L-am lăsat să se liniştească. I-am spus câteva vorbe bune. 
Pe urmă i-am descoperit gândul meu: 

— Ascultă, Grigore. 

— Ascult, să trăiţi, domnule colonel. 


Dintrodată m-a privit cu frică şi absent, parcă se refugiase 
în el însuşi şi în altă lume. Obrazul lui părea fără expresie. 
Era un obraz spinos, neras de opt zile. 

— Nu te sfii de mine, Grigore, i-am zis eu c-un glas pe care 
îl am uneori şi pe care voi, copilele mele, îl cunoaşteţi. 
Vreau să te întreb dacă primeşti să intri în serviciul meu 
personal? 

— Da, domnule colonel. 

— Să-mi fii ordonanţă. 

— Da, domnule colonel. 

— Ai ceva de spus? 

— N-am nimica de spus, domnule colonel, fărădecât să-mi 
daţi voie, domnule colonel, una alta asta este, să-mi aduc 
briciul. 

— Nu înţeleg. 

— Am un brici, domnule colonel, cu care mă rad duminica 
dimineaţa; ş-apoi după aceea mă spăl şi mă închin. Aicea 
unde ne aflăm, dacă se întâmplă să fie treburi, cu lupte şi cu 
atacuri, apoi îmi strămut duminica pe a doua zi luni, sau 
chiar pe marţi. Să-mi daţi voie să-mi aduc briciul; după asta 
sunt la porunca domniei voastre. 

Asemenea început, cu briciul şi cu ziua de duminică 
strămutată marţi, nu era făcut să mă încurajeze. Am avut 
însă răbdare şi am făcut bine. În puţine zile m-am convins 
că am nimerit un slujitor care avea dreptul la recunoştinţa 
mea. De aceea, dată fiind şi înfăţişarea lui severă, am 
încetat de a-i mai tutui, Priceputu a devenit „dumneata”. 

Mai întâi, Grigore Priceputu era un om curat din punct de 
vedere fizic. Cămaşa îi era totdeauna albă, haina periată. 
Întruna îl vedeam drămăluind şi descântând apă. Curăţia lui 
se extindea şi la cele morale. Onoarea lui era mâi presus de 
banii pe care îi uitam prin buzunare; minciuna o aşeza între 
păcatele negre. 

— Una alba asta este... mi-a argumentat el într-un rând; 
noi, domnule colonel, avem un trup care se amestecă p se 
preface în pământ; iar sufletul se înfăţoşează la scaunul 


împărăției, ca să-şi deie răspunsurile. Dacă răspunsurile ies 
bune după lege, sufletul rămâne în lumina împărăției; iar 
dacă se dovedeşte păcătos, atuncea cade în Tartor, la 
întuneric veşnic. 

— Ştii carte, Grigore? 

— Nu ştiu, domnule colonel. Pot lega buchile ca să 
alcătuiesc un răvaş, dar nu-s cărturar. Altfel, am ascultat 
când ceteşte popa la biserică şi, având ţiere de minte, n-am 
uitat nimica. Pe urmă, am mai aflat de la cei bătrâni; mi-am 
mai închipuit şi eu... 

— Livretul dumnitale spune că ai fi fiind de loc din Putna? 

— Noi suntem din răzăşii Vizantei, domnule colonel. 

— Ce fel de oameni sunt pe-acolo? 

— Una alta asta este... oameni ca toţi oamenii, domnule 
colonel. Unii mai buni, alţii mai răi; asta-i după seminţie. 

— Vra să zică, dumneata, vei fi fiind dintr-o seminţie de 
pricepuţi? 

— Da, domnule colonel. Dar de la tatu-meu n-am învăţat 
multe. Numele şi I-a purtat cu dreptate bunicul meu. H 
cunoştea stelele, florile şi vietăţile... A fost cioban. 

— Poate ai învăţat de la el şi cântece. 

— Nu, domnule colonel, descântecele şi cântecele sunt 
partea muierilor. 

— De aceea nu-ţi place muzica militară? 

— Ba, domnule colonel... una alta asta este... când auzeam 
la noi, în Vizantea, cântând lăutarii, îmi venea aşa o plăcere 
ca să mă îmbăt. Dar aicea e atâta. Bătaie de dobă şi atâta 
huiet, cât mai mult mi se spărie sufletul: 

— Cum, Grigore, dumneata, om cuminte, vorbeşti de 
băutură? 

— Da, domnule colonel. 

— Nu ţi-ar fi ruşine să te îmbeţi? 

Să trăiţi, domnule colonel, asta nu-i ruşine. Asta-i o 
bucurie a omului lăsată de la Dumnezeu. Numaicit 
Dumnezeu ne-a mai dat minte şi cuviinţă, pe care nu se 
cade să le lepădăm. 


— Atuncea, cum faci, Grigore? 

Fac aşa, domnule colonel, că beau în starea întâia după 
aceea mai beau până ce mă aflu în starea a. Doua. Săracul 
şi mişelul nu bagă de samă şi trec în starea a tieia, încât... 
una alta asta este... unul se preface. Î-n lup, altul în bou, 
altul cade în altă animală, Dar eu, în starea a doua, mă 
păstrez tot om; mi se îmblânzeşte inima, îmi sporeşte hazul. 
Să trăiţi, domnule colonel, eu am băgat, de samă... una alta 
asta este... că dumneavoastră vă îndeletniciţi numai cu apă. 
Să ştiţi că asta nu-i bine, şi că uneori se cuvine să vă 
îmbătaţi, cunoscând starea a doua. 

În aşa chip mi-am însuşit o primă cunoştinţă de ia Grigore 
Priceputu. De şi chestia beţiei e în contradicţie flagrantă ca 
teoriile ştiinţifice şi experienţele medicale moderne, eu am 
dat dreptate omului meu în ceea ce priveşte starea a doua. 
De altminteri, de şi mi s-a întâmplat să-l surprind pe 
Grigore - „băut” uneori, nu l-am văzut niciodată, în 
asemenea împrejurare, decăzut din demnitatea sa de om. 

Am făcut cu Grigore Priceputu Neajlovul, Argeşul şi 
retragerea. Zbuciumul meu moral găsea în calmul lui un 
reconfort, Se afla totdeauna în preajma mea, priveghind să 
am adăpost şi hrană. Nu-şi lepăda niciodată din spate 
carabina şi o întrebuința când socotea el de trebuinţă. Ni s- 
a întâmplat să avem pe urmele noastre, în imediată 
apropiere, de multe ori, escadroane de ulani, cu care luam 
contact strâns, Priceputu îşi pregătea arma şi trecea în 
ariergardă. El mă „acoperea”. Asta era semnificaţia 
psihologică a comportării lui. 

Astfel, din etapă în etapă, pe ploi de toamnă, am străbătut 
bărăganurile, pe urmă am urcat colinele şi ne-am îngropat 
pe linia Şiretului şi pe zimţii munţilor. Petreceam zile scurte 
şi putrede şi nopţi lungi; în sufletul meu stăpânea o tăcere 
de moarte. 

Într-o zi, îmi căutam adăpost nou pentru comandă şi 
umblam pe o vale de pârău, între două coame împădurite. 
Soarele era încă deasupra brazilor, când m-am oprit la o 


intrare de poiană. Însoţitorii mei obişnuiţi, locotenentul 
adjutant şi garda cu drapelul rămăseseră în urmă, 
aşteptând ordine. N-aveam cu mine decât pe ordonanţă. 
Am tras de la şold harta şi am studiat-o. Poziţiile în care ne 
oprisem păreau îndestulător de tari. Era necesar să-mi 
apropii şi adăpostul meu de trupă, în vederea fixării noastre 
definitive. 

Pe când eu cercetam harta, am băgat de samă că şi 
Grigore se dedă la un studiu al său propriu. Trăsese cu 
fereală, de sub manta şi” tunică, tocmai din brâul de 
dedesubt, un instrument asupra căruia se îndeletnicea, 
întorcându-mi spatele. 

— Ce faci acolo, Grigore? l-am întrebat. 

— Să trăiţi, domnule colonel... una alta asta este... mă 
ocup cu ale mele. 

M-am apropiat de el. 

— Ce-i asta? 

Ţinea în mână o creangă subţire cojită, bifurcată. Ştiam 
ceva despre aceste mici instrumente de radiestezie, despre 
care au relatat şi oameni serioşi; însă totdeauna zâmbisem 
şi înlăturasem explicaţiile, care-mi apăreau mai mult de 
domeniul fantaziei decât al ştiinţei pozitive. 

— Asta-i furcuţa mea, domnule colonel, cu care pot 
cunoaşte ce-i în pământ. 

— Ce şi cum poţi cunoaşte? 

— Să trăiţi, domnule colonel... una alta asta este...'.” 
furcuţa asta e de măcieş. Dar am acasă una de la bunicul 

— De salcie căprească. Aceea-i mai lungă şi n-o pot purta 
acuma. Asta - rise el uşor - e de campanie. Dacă voiţi să 
cunoaşteţi, apoi vedeţi cum ţin eu coarnele acestei furcuţe 
între degete, de se află aproape slobodă. Ş-apoi aflându-mă 
într-un loc şi cercând, ea îmi dă semn. Ori se învârte în 
afară, ori se învârte în lăuntru, ori rămâne piezişă. Am de la 
ea cunoaştere de ce se află dedesubt. 

— De unde îţi vine cunoaşterea asta? 


— De la furcuţă, domnule colonel; şi din mine. 
Dumneavoastră... una alta... cetiţi semnele cărţii; eu cetesc 
semnele acestui lemnuş. 

— Mă mir, şi-mi place asta, Priceputule. De pildă, acuma ce 
ceteşti? şi mai cu samă de ce vrei să ceteşti? 

— Să trăiţi, domnule colonel... una alta asta este... vreau 
să vă aleg pentru adăpost un pământ viu, şi un loe potrivit şi 
în altă privinţă. Potrivit este să nu fie apa prea aproape. lar 
pământ viu se chiamă că este pământul în care n-a săpat şi 
n-a scui-mat niciodată mână de om. 

— Şi ce ar fi dacă a săpat mână de om? 

Slujitorul meu stătu la îndoială. În umbra de asfinţit care 
se întindea, glasul lui deodată scăzu şi păru a intra într-o 
taină. 

— Domnule colonel, nu se cuvine să clădim adăpost pe un 
loc unde se găsesc astrucaţi morţii. Nu-i bine să le tulburăm 
tihna. 

— Şi poţi cu furcuţa dumnitale să cunoşti asta? 

— Cunosc, domnule colonel, m-a încredinţat Priceputu, * 

; Cu voce gravă. 

— Ce ai cunoscut aici? 

— Aici e apa aproape, domnule colonel. Îmi fac socoteală 
aşa, că vine vremea de iarnă şi luptele stau. Adăpostul 
domniei voastre poate să vă facă trebuinţă până în 
primăvară. Am să caut un loc mai uscat; cred că-l găsesc în 
partea de la deal a poienii. 

L-am lăsat pe Priceputu să se ducă să caute. L-am urmărit 
cu privirea. Cerceta cu atenţie într-un loc; se depărta apoi 
la dreapta; făcea un zigzag la stânga. Se apleca din şale 
asupra sa însuşi; se închina oarecum pământului. În vremea 
asta, amurgul de dechemvrie umbrea împrejurimile. 

Grigore Priceputu s-a oprit în celălalt capăt al poienii şi a 
pus semn în laturea unui tăpşan. 

M-am dus spre dânsul. L-am întrebat cu glas coborât, aşa 
cum simţeam eu că se cuvine în acel moment: 

— Ai găsit? 


— Am găsit, domnule colonel. Mă duc s-aduc oamenii; 
îndată facem coliba de noapte şi aţâţăm o zare de foc într- 
un covru. Ş-apoi mâni săpăm şi clădim adăpostul. 

— Dar în celelalte puncte ai aflat? 

— Ce să aflu, domnule colonel? 

— Ceea ce spuneai că se află în locurile scurmate de mână 
de om. 

— Da, domnule colonel, am aflat, îmi răspunse omul 
ridicând deodată spre mine privirea-i tristă. Sunt şi în 
poiana asta ciolane de oameni vechi, ca în toate părţile. De 
când bate asupra noastră acest năcaz, domnule colonel... 
una alta asta este... de ne poartă ba prin ţara Ardealului, ba 
la Jiu, ba la Dunăre... de câte ori am poposit, am căutat 
pentru odihna mea un loc viu. Şi pentru a dumneavoastră 
hodină, am căutat totdeauna, domnule colonel, de când vă 
servesc. Pe oriunde am trecut, arar a fost să nu-mi dea 
furcuţa semn. Este şi un semn anume, când oasele sunt 
amestecate cu metal. Aoolo poate fi comoară de aur, dar 
mai ales pot fi arme de fier, căci nu-i râpă... una alta asta 
este... nu-i şes, nu-i deal, nu-i vale de apă, unde să nu fi fost 
în vremea veche bătălie, cum este şi în zilele noastre. 
Amărâte zile... a şoptit ca pentru sine Grigore Priceputu. 
Tot aşa am aflat de la bătrâni că a fost şi altădată. Pentru că 
la noi în ţară a binevoit Dumnezeu să crească de toate; iar 
în alte părţi de lume trăiesc seminţii leşinate. Cum 
adulmecă lupul stânele, aşa adulmecă acele seminţii cătră 
noi. De aceea n-au avut nici bătrânii linişte, cum se 
dovedeşte cu această furcuţă. Numai oase, numai oase îmi 
arăta în unele locuri, încât nici nu puteam găsi un colţişor 
de mas. Căci s-au tot adaos cu vremea, domnule colonel. Ori 
vor fi fost prăpăduri mari când cu ta tarii şi turcii. Şi mai 
înainte vreme cu căpcăunii. 

Asta a fost iniţierea mea cu bagheta radiestezică. Am 
primit de la omul meu o furcuţă la fel cu a lui şi am deprins 
a o mânui. Deprinderea nu se face cu uşurinţă şi necesită 
oarecare timp. Până ce nervii noştri dobândesc 


sensibilitatea anumită ca să poată percepe anumite radiaţii. 
Am fost un timp absorbit de această ucenicie întru cele 
misterioase, găsind în ea un derivativ ai mâhnirilor mele. 
După isprăvirea campaniei, am început a peregrina, cu 
ceea ce unii au numit nebunia mea, în toate colţurile 
pământului patriei mele, punându-mă în. Corespondenţă cu 
oasele câmpurilor de bătălie. Am să vă explic îndată şi asta. 

Din ceasul acesta al iniţierii mele am avut un sentiment 
deosebit pentru Grigore. Nu prietinie. - oeva mai subtil şi 
mai organic, un fel de legătură triunghiulară între mine, 
pământ şi acel om rar. Curând corespondenţa n-a mai 
rămas decât între doi termeni: inima mea şi pământul, în 
care s-a integrat Grigore Priceputu, când i-a venit ceasul să 
se adaoge la strămoşi. 

În cea dintâi luptă de primăvară, după refacerea noastră 
din 1917, Grigore Priceputu, în apropierea mea, nu departe 
de adăpostul construit sub privigherea lui, a fost lovit de o 
schijă de obuz de mare calibru. Lupta de poziţie am 
câştigat-o; am respins pe inamic; Priceputu n-a mai putut 
dura decât până cătră sară. 

Fusese pus la adăpost şi-l privighea un sanitar. Avusese 
mare pierdere de sânge; partea de jos a trupului, profund 
atinsă, îi era complect paralizată. Dormitase toată 
dupăamiaza. La ora 6, a deschis ochii şi a cerut apă. 

S-a dat apă; a înlăturat-o c-un gest uşor. Şi-a întors ochii 
într-o parte. Dorea altceva. Eram în apropiere. M-am dus la 
dânsul. Mă dorea pe mine. Am înţeles asta din privirea lui. 

Mi-a zâmbit. L-am întrebat: 

— Cum te simţeşti, Grigore? 

— Bine, domnule colonel; am avut un vis; am fost la 
Împărăţie. 

Acestea i-au fost ultimele cuvinte; în curând s-a înseninat 
deplin. 

Aflaţi că acest remarcabil om - simplu în aparenţă - a fost 
pricina înoirii mele. Flacăra pe care a aprins-o el în mine a 


crescut, mi-a aţâţat sufletul spre regiuni obscure, iar 
cunoaşterea spre o sumă de investigaţii. 

Un popor nu valorează prin masa lui amorfă, ci prin 
elementele excepţionale; acestea sunt jaloane ce indică 
posibilităţi viitoare ale colectivităţii. Din elemente gregare 
şi tâmpe nu poate ieşi nimic; ele sunt menite să cadă la 
gunoiul veacurilor. Cu mistică surprindere constatam în 
oastea aceea în retragere, care mă făcuse a desnădăjdui o 
clipă, puterea de suflet care pe urmă a ridicat-o iar şi i-a 
asigurat izbânzile. Grigore Priceputu nu fusese singur. Ca el 
căzuseră şi alţii; ca el mai rămăseseră mulţi; m-am obişnuit 
a-i cunoaşte. 

Aceste individualităţi de elită îmi dovedeau că, în colţul de 
lume în care trăim azi, elementul primar „om” a urmat în 
timp anume legi de dezvoltare; că lumea aceasta de la 
Carpaţi a cunoscut cândva o înflorire culturală; cel puţin 
una: aceea de acum două milenii, când împărăţia romană a 
acoperit şi teritoriul Daciei. Operațiunile militare de la 101- 
106 au fost finalul unui proces politic; aici, mai de demult 
romanii aveau interese; mai de demult se infiltraseră coloni 
ai imperiului, primind legea localnicilor şi influențând la 
rândul lor. 

Vicisitudinile istorice de mai târziu au putut readuce “la o 
viaţă materială primitivă pe aceşti oameni; depozitul 
sufletesc şi l-au păstrat. Astfel îmi apăruse în Grigore 
Priceputu lumea de altădată; această lume aveam dreptul s- 
o văd proiectată şi în viitor. 

Începeam să mai fac o distincţie: că zonele terestre pe 
care s-a alipit omul, sau în care a fost împins, sau în care a 
fost surprins. - se împart în pământuri amicale şi pământuri 
indiferente ori ostile. În cele dintâi omul se simte bine, ca 
într-o amintire paradisiacă; în celelalte, energia îndârijirii şi 
a urii se exasperează. În cele dintâi viaţa e un joc; oamenii 
de aici sunt copiii complexului geofizic; atitudinea lor e 
blândă, faţă de un semen străin care vine cu sentiment de 
supunere, ca să fie adoptat de comunitatea preexistentă. 


Natura amestecă aici şi lasă să se formeze tipul care-i 
convine, care se poate armoniza cu cerul, apele, şi 
pământul, în vederea, poate, a scopului misterios divin. 
Restul piere prin nepotrivire, ca o sămânță sterilă. În 
celelalte zone, îndâriiţii şi energicii îşi caută substanţa sau 
în excursii dramatice de hoţie şi pradă, aşa cum au fost 
neamurile de năvălitori din pustie, sau, după ce încearcă 
dezamăgirile unui asemenea regim, revin asupra 
pământului şi naturii, violându-le şi eăutând să le smulgă 
tainele şi comorile. 

Dacia a fost un liman de viaţă uşoară; de aceea împotriva 
ei au venit desmoşteniţii lui Babei. E adevărat că, în 
asemenea colţ binecuvântat, localnicii şi-au ascuţit însuşirile 
inimii, lăsând să se aline răzvrătirile cele crâncene; dar pe 
urmă, când alţii au năzuit să le răpească ceea ce li se părea 
că e un drept al lor, s-au nevoit să ia armele şi au fost oşteni 
din necesitate şi din durere. S-a întâmplat, din pricina 
sufletului lor, să nu fie numai apărători ai substanţei, ci au 
fost luptători şi pentru idealuri şi fantasme. 

Uneori am căutat să mă aşez oarecum subt unghiul de 
vedere al umilului meu învăţător Grigore Priceputu şi am 
raţionat ca el, în sensul că violenţii şi silnicii au ajuns, în 
ultimul veac, asociind şi disociind elementele, să dea vieţii 
nu atât înlesnirile maşinismului şi electricităţii, cât 
aparatele de distrugere, explosibilele, aburii înveninaţi. 
Întru aceasta au păcătuit, căci Dumnezeu biruise pe demoni 
desfăcându-i' şi pacificându-i, ca să aibă tihnă zidirea sa din 
urmă, omul; iar omul plăsmuind din nou răzvrătirea şi 
robind-o pentru scopuri absurde îşi pregăteşte pieirea. 
Demonii lui robiţi îşi vor căuta libertatea până în 
dezagregarea totală. 

Înţelegeţi că nu enunţ aici adevăruri, cât preocupări ale 
mele personale într-un răstimp de viaţă de înaltă tensiune. 

Dominat de asemenea preocupări, mai ales după ce s-a 
isprăvit campania războiului celui mare, am găsit un 
aliment nou sufletesc în întregirea Daciei. Poporul lui 


Grigore Priceputu însfârşit se eliberase; evenimentele se 
produseseră mai cu samă prin forţa sa interioară. 

Atunci am simţit în mine impui şi unea nebiruită să 
cercetez unghiurile şi hotarele acestui pământ, punând 
oarecum simbolic în funcţiune furcuţa pe care o aveam dar 
de la învățătorul meu. Astfel, de câte ori aveam un năcaz 
sau o vacanţă, mă întorceam în trecut. 

Întâi am fost la Nieopole, ca să caut locul bătăliei de la 
1396, unde au participat cavalerii europeni şi pământenii 
de la Dunăre împotriva prigonitorilor crucii. Am cunoscut 
că au stat alături în acel sfârşit de veac un strămoş al 
regelui de azi al neamului românesc şi voievodul de atunci 
al poporului, Mh*cea Basarab. A fost o bătălie fără noroc 
pentru creştini şi osemintele lor au rămas îngropate în 
nomolurile succesive ale fluviului. După aproape cinci 
veacuri, 1877, aceeaşi sforţare se stratifica tot aici. 

Aşijderea m-am dus să văd Vama şi Câmpia Mierlei. 
Oseminte şi înfrângeri. lancu Huniade a scos oşteni pentru 
credinţă, din cetatea Ardealului. 

Am căutat închisorile de la Jiu, unde a dat dezbin Basarab 
cel Bătrân lui Carol Robert, rigă maghiară. Altă dată am 
fost la Rovine, unde au îndurat întâia dară ordiile lui Baiazid 
înfrângere de la pământenii Valahiei. 

Am căutat în câmpia de la Zimnicea, între două movile 
împuţinate de plug, locul unde, într-o noapte, oştirile lui 
Mohamet-Sultan au suferit spaimă sinistră de la Vlad-Vodă 
Ţepeş. Tot aici, într-un veac mai afund, au pătimit la fel 
mulțimile lui Darie persianul. 

M-am oprit mai îndelungă vreme în preajma podului de ia 
Neajlov, lângă un sat care se chiamă Călugăreni. Nimene nu 
se mai ocupă acolo de întâmplarea vecile, şi automobilele 
capitalei trec cu viteză, spre Giurgiu, fără să lase semn 
decât mirosul lor caracteristic de fiară metalică. Acolo s-a 
produs la sfârşitul veacului XV una din cele mai mari victorii 
împotriva nu atât a asupritorului musulman cât a 


necredinciosului; căci Mihai-Vodă a fost viteaz luptător 
peniru un vis. 

Am văzut rând pe rând locurile bătăliilor lui Ştefanvodă. 
Au fost multe. Unul la Lipnie, altul la Catiabuga. Altul la 
Baia: unul la Cozmin, altul a Şcheia; altele la Podul înalt şi 
Valea Albă. Oseminte şi monumente de amintire. Am 
cunoscut pe pisania smerită a bisericii de la Valea Albă că 
Ştefan-Voievod a dat bătălia pentru o nădejde a sufletului 
său: eliberarea creştinilor, adică a Europei; şi arată măria 
sa că acolo a fost biruit; că au căzut mulţi pământeni 
vrednici pentru credinţă şi pentru dreptate, prin voinţa de 
oameni neînţeleasă a lui Dumnezeu. 

Însfârşit am intrat în Ţara Hațegului şi am văzut baştina 
celor de demult, dacii, care şi ei s-au luptat fără contenire 
în veacurile lor. Decebal-Rege şi curtenii săi s-au jertfit tot 
pentru dreptate. 

După instigaţia Priceputului, oriunde m-am oprit, la un 
izvor, într-o poiană, pe valea unei ape sau pe o muche de 
deal, crenguţa radiestezică a dat semn inimii mele că morţii 
timpurilor succesive stau dedesubt, jertfă a loviturilor 
repetate venite din vecinătate sau din pustia depărtată. 

Primăverile acestui neam au fost scurte; iernile lungi. Aşa 
e rânduiala văzduhului Daciei; aşa a fost rânduiala istoriei 
sale. Soare şi vifor; bucurie scurtă, suflet schimbător. Holde 
bogate, grindină năprasnică. Credinţă în Dumnezeul vieţii, 
cunoaştere a nestatorniciei materiale. 

În aceste veacuri tainice le-a fost dat uneori pământenilor 
din Dacia să biruiască; dar de mai multe ori sângele lor n-a 
avut răscumpărare. Din înfrângeri şi suferinţă a ieşit 
izbăvirea de acum. 

În aceste veacuri, deşi erau blajini din fire şi nu râvneau 
nimic al altora, destinul lor a fost să poarte arme. 

Ajunşi la acest popas de izbăvire, destinul lor e să meargă 
înainte întru duhul care-i călăuzeşte, ca să realizeze valori 
nobile pentru umanitate; dar destinul e să se apere încă. 


— Deci rânduiala lor e să mai ţie în mână sabia... strecoară 
în mine cuvânt învățătorul meu Grigore Priceputu. 

Acum veţi înţelege mai uşor de ce acel general inspector 
de armată, nalt, uscat, puţin adus de şale şi cu mustaţa 
căruntă, cu numele Oraţiu Demetrian, era socotit că e 
întrucâtva din altă lume. Era adevărat asta. Dar eu vă 
aveam şi pe voi, care faceţi parte din lumea de azi. 

Veţi înţelege de ce am în chip persistent o anume viziune a 
sfârşitului meu într-un accident. Aceste lucruri nouă: 
trenuri, automobile, aeroplane, au în ele o viclenie, care în 
definitiv mi se pare foarte logică. 

Însfârşit, veţi înţelege de ce, dintr-o avere destul de 
însemnată, nu vă las vouă partea cea mai mare. 

Averea aceasta, moştenită, mie nu mi-a adus un folos 
propriu-zis. Am avut prea puţin nevoie de alte venituri 
decât cele pe care le câştigam din munca mea personală. 

După ce s-a dezvoltat drama mea sufletească, am acceptat 
că mă aflu, faţă de Dumnezeu şi de oameni, în situaţia unui” 
depozitar. Îmi venise acest bun şi-l păstrasem pentru un 
scop care înfine mi se dezvăluise. 

Ca să mă pot integra la forţele şi sacrificiile trecutului şi ca 
să pot da ceva mai mult decât viaţa pentru comunitatea 
aceasta interesantă a lui Grigore Priceputu, din care fac 
parte şi eu, trebuie să fac ceva mai mult decât să emit 
declaraţii. Patriotismul verbal e o molimă amabilă a timpului 
nostru. Câteodată poate deveni şi o boală ruşinoasă; am 
văzut ast-a la anumite personagii. 

Deci am socotit să scot, din patrimoniul nostru particular, 
o parte pentru comunitate. De aceea veţi găsi îndată 
însemnate sumele pe care înţeleg să le las instituţiilor 
armatei. 

Am avut o îndoială şi o mâhnire, în ceea ce te priveşte pe 
tine, copila mea... în acest, loc precis al lecturii 
testamentului, am fost silit să mă opresc. Am primit o 
lovitură, căreia au urmat îndată altele. Era drept în josul 
paginii 41. Peste aceste ultime cuvinte ale paginii - „în ceea 


ce te pliveşte pe tine, copila mea...” - era trasă o bară lungă 
cu creionul; o linie aruncată din fugă, lăsând să se înţeleagă 
desluşit textul. Îndată, sub linie, pe spaţiul îngust alb de jos, 
cu acelaşi creion negru, cineva scrisese un fel de 
avertisment pentru cetitor: „Pasagiu! ce urmează nu e 
necesar să fie comunicat femeilor”. 

Am întors imediat pagina. Era vorba nu mai mult decât de 
cinci rânduri, pe care am încercat să le cuprind dintr-o 
privire. Răsfoind apoi învălmăşit ultimele foi ale 
manuscriptului, ocupate de cifre şi de dispoziţii propriuzis 
testamentare, m-am întrebat, ea într-o ameninţare de 
primejdie, ce am de făcut. Am închis provizoria; şi am ţinut 
strâns în mina stingă caietul. Cu dreapta, am făcut un gest 
nehotărât. 

Am. Zis: 

— Aici testatorul începe a înscrie legatele. 

Cele două surori mă priviră stăruitor, fiecare cu, o 
atitudine proprie. 

În cursul lecturii, observasem din când în când pe 
domnişoara Cireaşa Demetrian. Trecuse prin stări de 
frământare exterioară şi de mare tulburare lăuntrică. La un 
anume moment se fixase într-o exaltare radioasă. Aşa o 
bătea lumina de dimineaţă; părea de o frumuseţă ireală; 
avea în concentrarea atentă a feţei ceva nou, din lăuntru, 
un aur al sufletului. 

Soţia doctorului îşi păstrase tristeţă; dar îi pierise orice 
oboseală. De şi atentă la tot ce cetisem, din când în când 
părea că se întoarce de departe, cu un suspin. 

La declaraţia mea că testatorul începe a înscrie legatele, 
domnişoara Cireaşa a avut o exclamaţie: A! ca şi cum ar fi 
început să rostească alfabetul. 

S-a ridicat în picioare şi m-a privit ciudat. 

— Domnule avocat, ne mai datoreşti câteva cuvinte. 

— E un alineat obscur şi întrerupt, am replicat eu. 

Ea a plecat fruntea, ca să nu mă privească. A rostit cu 
linişte, aşa ca să fiu atins de fiecare cuvânt: 


— E cu putinţă? 

— Domnişoară, am răspuns eu cu disperare, nu merit nici 
neîncrederea pe care o simt în cuvintele dumneavoastră, 
nici reproşuri. Profesiunea mea îmi impune oarecare 
îndatoriri. 

— Înţeleg. Îndatoririle acestea sunt cumva cătră doctor? 

— Nu vreau să spun asta. Nu mi-am luat faţă, ele domnul” 
doctor nici un angajament. Din pricina asta ara onoarea să 
fiu aici cu dumneavoastră. 

— Atunci? 

Am tăcut o clipă. 

— Atunci, a urmat domnişoara Cireaşa, nu credeţi că ar fi 
potrivit să vă ajute cineva în deslegarea acestei şarade? Am 
ascultat fără greş. Despre care din copilele 

— Tatălui meu e vorba? 

— Ba, domnişoară, nu credeţi că ar fi mai potrivit să lăsaţi 
aceste rânduri pe mai târziu? Aveţi drept la lectura 
întregului testament şi-l veţi cunoaşte fără nici o scădere. 
Acum e mai interesant să cunoaşteţi dispoziţiile tatălui 
dumneavoastră. 

— Domnule Modru, a vorbit glacial domnişoara Cireaşa, 
tatăl meu a avut o părere excelentă despre dumneavoastră. 
S-ar cuveni să înţelegeţi că acele dispoziţii băneşti nu mă 
interesează. 

Atunci a intervenit glasul grav al soţiei doctorului: 

— Cuvintele se referă la mine. 

În clipa care a urmat, domnişoara Cireaşa a binevoit a mă 
lăsa să admir în treacăt ochii săi bruni aburiţi de lacrimi. 

— Doamnele mele, am zis eu revenind la viaţă, trebuie să 
declar că n-am cunoscut manuscriptul decât odată cu 
dumneavoastră. Cum nu sunt dispus să accept punctul de 
vedere al domnului doctor şi testamentul mi se pare valid, 
nu-mi pot permite să fiu indiscret, dezvăluind aici şi acum 
acea ultimă mărturisire a testatorului. O consider drept o 
chestie strict intimă, de familie. 


— Ah! a îngânat, iarăşi obosită, doamna Floarea; domnul 
avocat socoteşte că procesul dintre mine şi doctor s-a 
lichidat definitiv şi că acele vorbe ale tatălui meu sunt de 
prisos. 

— Nu mai sunt avocatul; vă rog să mă socotiți prietinul 
dumneavoastră. 

— Aşa să fie? S-a mirat domnişoara Cireaşa. 

— Aşa este. 

— Atunci îţi îngăduim să cunoşti tot şi să ceteşti cele ce 
tirmează. Mai bine zis, să le ceteşti şi pentru noi... Am 
observat, stimate prietine, că poţi deslega cu cea mai mare 
repeziciune şaradele. Să ştii însă că ochii unei femei 
desleagă şi mai iute şi mai lesne şarada vie. Pentru aceşti 
ochi pe care îi vezi, nu poate fi nimic ascuns. 

— Domnişoară Demetrian, mă înspăimânt. 

— Dă-mi numele ce mi se cuvine, aşa cum doreşti în 
ascuns; căci dumneata eşti un om ascuns şi viclean. 

— Vai, nu sunt ce crezi dumneata, domnişoară Cireaşa. 
Există o altă soluţie. Să depun textul pe masă, ca să luaţi 
dumneavoastră singure cunoştinţă de el. 

Soţia doctorului a oftat: 

Soră dragă, cunosc de mai nainte acele vorbe ale tatei, 
căci le-am aşteptat. 

În grădină, se răsuceau din când în când adieri neliniştite 
de vânt, făcând să se zbată frunzişul tânăr. Când am depus 
manuscriptul pe masă, a venit dintrodată, ca şi cum ar fi 
fost chemat, un vârtej. S-a grăbit pe alee amestecând în 
jocul lui circular năsip, vrescurele, frunze vechi; a încercat 
să mă dea la o parte; m-a ocolit, s-a dus la măsuţă şi a smuls 
caietul, purtându-l învălmăşit până subt o tufă de lilieci. 

Domnişoara Cireaşa, înveselită fără un motiv precis de 
asemenea incursiune, şi-a apărat în primul rând 
integritatea toaletei. Apoi s-a repezit, în acelaşi timp cu 
mine, la tufa de lilieci. S-a produs o ciocnire; am apucat 
mâna stânga a domnişoarei Cireaşa cu amândouă mânile 
mele; vârtejul de vânt a dus mai departe testamentul. Ne- 


am ridicat urmărindu-l. În acelaşi timp soarele s-a întunecat 
sub năvală de nouri şi eiţiva stropi mari au depus painjeni 
pe năsipul drumugşorului. 

Am prins manuscriptul. Ne-am grăbit să ne retragem în 
casă. Când am desfăcut foile şi am depus sub privirile 
doamnei Floarea pasagiul, soarele s-a arătat iar; vântul a 
contenit ca la o poruncă a stihiilor, îngăduind domnişoarei 
Cireaşa să iasă afară, să se bucure din nou de lumină. Am 
urmat-o, simțind că am nevoie să fiu cu ea şi-n văzduh şi-n 
pământ. 

— Se face vreme bună, mi-a zis ea cu linişte. 

Zâmbea; cunoştea că aş fi vrut să vorbesc despre cu totul 
altceva, mai curând despre o furtună decât de o înseninare. 
Însă, după socoteala ei ascunsă, încă nu venise vremea. 

După zece minute, soţia doctorului aduse manuscriptul şi 
mi-l înmână, mulţămindu-mi, după protocolul burghez, cu o 
vorbă franţuzească. Avea aparenţă liniştită; însă fără 
îndoială plânsese. Cu toată pudra pe care şi-o pusese 
grabnic, pleoapele şi vârful nasului păstrau încă vestigii de 
dramă. 

lată textul aşa-zisei şarade: „Am avut o îndoială şi o 
mâhnire în ceea ce te priveşte pe tine, copila mea, îndoială 
că poate totuşi am putut să mă înşel asupra cuiva; aş fi fost 
bucuros să-l fi nedreptăţit; şi mâhnire că poate până la 
sfârşit îmi voi păstra convingerea despre caracterul său, şi 
că poate ar fi fost mai bine să dau deslegare înainte de 
trecerea mea dincolo.” 

Judecind în mine însumi textul întreg al testamentului pe 
care generalul îl lăsase contimporanilor şi urmaşilor săi, 
găseam în el cu totul altă nebunie decât cea pe care 
încercase a o stabili doctorul. Distinsul domn doctor pornea 
în chipul cel mai firesc din lume de la interesul său, aşa cum 
ar fi înclinați să facă nouă sute nouăzeci şi nouă de oameni 
dintr-o mie, dintre toţi acei care îmi trec pe dinainte în viaţa 
de toate zilele. Şi totuşi, pentru mine, în înţelegerea cea 
mai din fundul fiinţii mele, era vădit că singurul înţelept 


dintre noi toţi se dovedea acest straniu testator. Fără minte 
rămânea numai omul neliniştii negre, deoarece „nebunii” 
pot avea stări de înaltă euforie, cum aveam eu, după ce 
intrasem în misterul sfânt al acelui suflet care-şi 
supravieţuia într-o formă nouă. La starea mea de entuziasm 
se adăogea şi lumina în care o vedeam acum pe domnişoara 
Cireaşa. Mi se părea că o iubesc; eram sigur că nu mă înşel. 
Rațiunea rece a doctorului rămânea zbârcită şi sarbădă 
lângă floarea eternă a vieţii umane. 

Numai în aceste rânduri, de neputinţă aş putea zice, unde 
generalul nu mai era în sine, ci se izbea de cruzimea 
semenului său, vorbele lui îmi apăreau încâlcite şi chinuite. 
Singurul acest text al aşa-zisei şarade era lăsat să se 
târască, şerpuit. Îmi apărea evident că aceste rânduri 
ieşiseră ca un abur dintr-o rămăşiţă de otravă. Pe urmă 
testatorul se înălța iarăşi la ale sale, împărțind legatele cu 
limpezime şi simplicitate. 

Voiam să reiau lectura. 

— Simt că trebuie să facem altceva! mă apostrofă cu 
violenţă domnişoara Cireaşa. Ce-am putea face? Nu-mi dau 
bine samă ce, dar nu se poate să stăm aşa! în orice caz, de 
cetit nu trebuie să mai ceteşti. Înţelegi dumneata, domnule 
Modru, că acum ştiu tot? Adică ştiu ce-mi trebuie şi nu mai 
am nevoie să ştiu altceva. Lasă textul pe masă; dă-mi-l mie, 
ca să-l sărut şi să-l depun iarăşi. Dăl şi Floarei să-l sărute. 

Însă doamna Floarea nu voia să sărute testamentul, ceea 
ce stârni pentru scurt răstimp indignarea domnişoarei. 

— Cum nu vrei? ce nu vrei? Nu înţelegi şi tu că trebuie să 
săvârşim o faptă mare? 

— Fii rezonabilă, Cireşico, suspină soţia doctorului; asta 
nu-i o faptă mare; e o faptă naivă. De fapte mari mă 
îndoiesc că am fi capabile. Ar fi bine să facem o faptă bună 
cel puţin. 

— Bine, să facem o faptă bună, se grăbi cu avânt 
domnişoara Demetrian. Nu întârzia; spune imediat. 


— Ah! nu-ţi pot spune nimic, Cireşico; poate nu sunt 
capabilă nici de asta. Totuşi, tu ai dreptate; trebuie să fac 
ceva. 

— Nu-i aşa? nu-i aşa? dumneata ce zici, domnule Modru? 

— Eu tac; aştept să reintru în stăpânirea manuscriptului. 
Văd că ameninţi să-l arunci peste casă. 

— Nu-i adevărat; nu-l arunc; ţi-l dau numaidecât. Nu 
credeţi că ar fi bine să chemăm pe domnul Dionisie Micu şi 
pe doamna Agripina Micu? 

— Ce să faci cu dânşii, Cireşico? 

— Nu ştiu; să se bucure şi ei. 

— N-au de ce să se bucure; pe dânşii nu-i interesează. 

— Atunci să-mi spuie poveşti. 

— Soră dragă, eşti aşa de copilăroasă, încât mi-i ruşine 
mie. 

— Ba nu ţi-i ruşine şi să ştii că sunt serioasă. Să ne spuie 
domnu Dionisie istoria lui cu societatea pe acţiuni. 

— Fetiţa, nu mă supăra. 

— Sunt bine încredinţată că nu te superi. Asta a fost una 
din realizările faimoase ale doctorului. Ştii ce a făcut 
doctorul nostru, domnule Modru? 

— Cireşico! 

— Lasă'-mă să spun. E un lucru în aparenţă foarte vesel. E 
o poveste fantastică din vremurile noastre. Mi-a spus-o 
domnu Dionisie de trei ori. Având o moştenire din partea 
soţiei, a lăsat catedra şi a întemeiat aici, în Bucureşti, un 
magazin de librărie şi papetărie; o afacere cu bun venit. 
Oamenii însă nu se mulţămesc cu bun; le trebuie mai bun. 
Atunci a venit doctorul, cu o soluţie minunată: o afacere „pe 
acţii”, cum spun ei. Intră oameni noi, se aduc capitaluri, se 
emit hârtii, se extinde comerţul. Domnul Dionisie primeşte 
pentru fondul său şi al soţiei sale hârtii şi demnitatea de 
vicepreşedinte al consiliului de administraţie. Curând lista 
consiliului se schimbă, omul nu mai are nici un amestec în 
societate, „acţiile” nu mai reprezintă valoarea iniţială şi aşa 
mai departe, până ce, fără să înţeleagă cum, alţii au librăria 


şi papetăria şi domnul Dionisie nu mai are nimic. Domnul 
Dionisie e nevoit să deschidă birtul de aici, şi asta datorită 
generalului Demetrian şi surorii mele care mi-au cerut să 
închiriez acestor oameni năcăjiţi anexa proprietăţii mele. 
Trebuie să se ştie că doctorul a fost furios din pricina 
acestui sentimentalism, cum îi spune el. E o slăbiciune 
sentimentală să tratezi aşa pe un om care a categorisit cu 
vorbe aspre operaţia comercială a cumnatului meu, şi care 
i-a făcut şi proces. Faţă de asemenea oameni, care nu ştiu 
ce vorbesc şi nu ştiu ce fac, nu trebuie să ai nici o milă. Sora 
mea e de altă părere. 

— Nu înţeleg ce te face pe tine să vorbeşti despre asta. 
Găsesc nepotrivită şi veselia ta. 

— Ai dreptate, soră dragă, nici eu nu înţeleg; poate sunt 
nebună; ori poate mi-am adus aminte de doamna Agripina 
şi de domnul Dionisie, pentru alte motive. Să-l poftim pe 
domnul Dionisie aici, să ne spuie versuri latineşti. Cred că 
nici pentru asta nu m-am gândit la dânşii. Mai degrabă am 
avut ideea ascunsă că trebuie să ne ospăteze pe noi cu tot 
cu musafirul nostru. 

— Se poate; asta numeşti tu o faptă bună? Entuziasmul 
tău are finaluri ciudate. 

— Ba e faptă bună, când cuget la foamea domnului Modru. 
Cetitorii flămânzesc mai tare decât ascultătorii. 

Am intervenit cu grabă, eăutând a dovedi că se înşală cei 
care vorbesc de foamea cetitorilor, mai ales a cetitorilor 
unor asemenea texte ca cel care a fost ascultat. 

Domnişoara Demetrian s-a întors spre mine cu sprinceana 
uşor înourată: 

— Însă cetitorii nu mănâncă? 

— Ba da. 

— De asemenea să ştii că mănâncă şi ascultătorii. lar 
doamna Agripina Micu prepară nişte mâneări... am vrut să 
spun admirabile, dar atunci ar fi trebuit să adaug că 
vremea e delicioasă... Ştii de ce prepară aşa de bine 
doamna Agripina? Căci are totdeauna ideea că le prepară 


pentru domnul Dionisie. Totuşi, la drept vorbind, nu pentru 
asta m-am gândit eu la domnul Dionisie Micu. Să vedem, 
poate să-mi aduc aminte mai pe urmă. Ori poate să-ţi vie ţie 
în minte, Floare, ce trebuie să facem. Adică ce trebuie să 
faci tu. Căci eu ştiu ce am de făcut. 

— Ce ai tu de făcut şi ce trebuie să fac eu? 

— În ce te priveşte, soră dragă, răspunse domnişoara 
Cireaşa, nam nici cea mai mică idee. Eu, personal, sunt 
hotărâtă să mă aflu în una din zilele viitoare la Cluj, ca să 
pun flori pe mormântul unui general necunoscut. 

— O, eu l-am cunoscut bine pe tata... şopti înăbuşit 
doamna Floarea. 

— Poate ai intenţia să mergi şi tu? 

— Să vedem, zâmbi palid doamna Floarea; trebuie să cer 
învoire de la doctor. 

Domnişoara Cireaşa îşi zbătu mânile, apărându-se. 

— Fără doctor! strigă ea. 

Apoi se linişti şi-şi reluă socotelile sale interioare: 

— Să vedem, de ce m-am gândit că trebuie să-l chem pe 
domnul Dionisie Micu. Fără îndoială că pentru masă: 
domnul Modru ne va face onoarea şi plăcerea să 
prânzească cu noi. E o faptă bună şi asta, orice s-ar spune; 
domnul Modru va găsi poate de cuviinţă să ne dea şi un sfat 
folositor. Nu i-l pretind, dar dacă domnia sa crede că e 
prietin al nostru, ni-l va da. 

M-am înclinat, fără să dau o asigurare formală, neştiind 
despre ce poate fi vorba. 

În atitudinea aceasta a mea era mai mult automatism 
profesional, căci în fundul fiinţii mele eram hotărât nu 
numai să dau orice sfaturi, dar să săvârşesc orice jertfe. 
Deslegătoarea de enigme m-a privit ca să mă cetească, şi a 
părut mulţămită. În acea clipă s-a auzit din casă, pe uşa 
deschisă, soneria moale a unui ceasornic. Am numărat 
unsprezece bătăi. 

— Asta e explicaţia! a zis domnişoara Cireaşa. Ştiam că 
este ceva, dar nu-mi aminteam. La ora aceasta s-a anunţat 


stimatul domn Dionisie Micu. Credeam că trebuie să-l chem, 
însă domnia sa vine din iniţiativă proprie. 

— Ascultă, Cireşico, se întoarse cu oarecare severitate 
doamna Floarea, ştii că poveştile domnului Micu nu-mi fac o 
plăcere deosebită. De ce l-ai chemat? 

— Nu l-am chemat eu; s-a anunţat singur. A aflat poate că 
vine domnul avocat şi vrea să-i ceară o consultaţie. 

Doamna Floarea şi-a acoperit ochii cu palma mânii stângi; 
a rămas puţin aşa; apoi a suspinat. S-a ridicat şi a intrat în 
casă. Domnişoara Cireaşa s-a grăbit s-o ajungă din urmă. 
Am avut impresia că surorile s-au îmbrăţişat; că domnişoara 
Cireaşa a pus oarecare pasiune în gest, deoarece, 
întorcându-se, a făcut un mic popas în prag ca să-şi 
inspecteze la oglingioară faţa şi să-şi dreagă cu roşu buzele. 

Când şi-a reluat locul la măsuţă în faţa mea, s-a auzit şi 
cheia lui domnu Micu la portiţa grădinii. Domnişoara 
Cireaşa mi-a zâmbit. 

— Domnul profesor e exact; însă, la dreptul vorbind, sora 
mea are dreptate. Întrucât te-ar putea interesa pe 
dumneata alte poveşti ale domnului Micu? Pe cea principală 
ţi-am spus-o eu. 

Domnul Dionisie Micu era un personagiu puţintel rigid, * 
corect îmbrăcat, cu cravată neagră şi manşete scrobite de 
modă veche. Îşi scoase de la şase paşi pălăria tare şi salută, 
aplecându-se reverenţios. Avea frunte naltă, prelungită de o 
pleşuvie lucie; mustaţa şi sprâncenele le avea bogate şi 
neîncărunţite, ca pentru contrast. 

Domnişoara Cireaşa făcu prezentările, apoi se aşeză la 
locul ei, poftind pe profesor să ia loc. Părea gravă şi 
preocupată, însă cu un surâs la colţul buzelor. 

— Aş putea oare afla, dragă domnule profesor, ce mâncăm 
astăzi? întrebă ea cu grijă. 

— Da, domnişoară. Soţia mea vă roagă să lăsaţi pe ziua de 
azi la o parte păpărada. În fiecare zi ouă, nu e consult 
pentru sănătatea domniei voastre. De asemenea în fiecare 
zi iaurt şi fructe. Aş crede şi eu că trebuie să vă atrag 


luarea-aminte asupra faptului că fructele sunt bune pentru 
organismul nostru la timpul fructelor, după cum legumele la 
timpul legumelor. Anotimpurile înseşi arată rânduiala 
regimurilor alimentare; fructe din Siria şi castraveți de la 
Istambul nu sunt sănătos lucru. Dar să lăsăm asta şi să 
depun lista prânzului domniei voastre, aşa cum l-a întocmit 
muierea mea. Vin - de Târnave. Sper că va plăcea şi 
onoratului domniei voastre oaspete. 

— Îmi place vinul de Târnave, l-am încredinţat. Eu sunt de 
dincolo de Olt, din Făgăraş. 

— Aa! s-a mirat prelung şi cu plăcere domnul Dionisie. 

— Mirarea domnului profesor e prefăcută, s-a veselit 
domnişoara Cireaşa, căci i-am spus domnului profesor cine 
eşti şi de unde eşti. 

— Într-adevăr, aşa este, a râs cu stăpânire domnul 
Dionisie; observaţia domnişoarei Cireaşa e întemeiată, ceea 
ce nu mă poate opri să mă mir din nou şi să mă socotesc 
bucuros. 

— l-am spus domnului avocat Modru şi chestia cu 
societatea pe acţii. 

— Aşa? mi-am închipuit. Aţi fost bună, domnişoară, şi aţi 
făcut bine ca totdeauna; dar îmi voi lua libertatea să explic 
şi eu cum au decurs în amănunt lucrurile. Nu-i vremea 
acum; nu-i nici locul potrivit. Poftesc pe domnul avocat să- 
mi arate cum şi când aş putea avea onoarea să-l găsesc la 
oficiul său. 

Domnul Dionisie a rămas puţintel pe gânduri. 

— E un lucru vrednic de scris într-o carte... adaose el după 
aceea. Dacă nu s-ar fi exercitat în dauna mea, aş putea 
spune că îl admir. Tot aşa Machiavel admira pe acel mare 
criminal care a fost Cezar Borgia. Însă dacă „Prinţul”, cum 
pare a pretinde Machiavel, are dreptul la o morală proprie 
de cele mai multe ori în dezacord cu morala curentă, nu tot 
acelaşi drept l-ar putea pretinde domnul doctor adversarul 
meu. Nu va fi pretinzând domnul doctor Constantin 
lonescu, om ca mine şi ca domnia voastră, că ar fi având 


privilegiul acelui condotier ilustru. Chiar dacă va fi 
pretinzând că-L are, atunci e necesar să cugete şi la finalul 
tuturor operaţiilor lui Cezar. Aşa că se va supune soartei 
noastre comune; iar mai întâi va răspunde înaintea 
magistratului şi pentru societatea mea pe acţii, şi pentru 
altele multe. Ca profesor cu metodă, m-am informat şi am 
întocmit un repertoriu de patruzeci şi şase de afaceri ale 
domnului doctor, de afaceri, cum vă spun, în contradicţiune 
cu legile care guvernează ţara şi naţia. 

După aceste declaraţii, domnul Dionisie păru a-şi aminti de 
ceva şi-şi lovi fruntea cu palma. 

— Îmi amintesc abia acum de ce mi-a spus Agripina. 
Doamna Floarea e aici? 

— Da, domnule profesor, îi răspunse cu seriozitate 
domnişoara Cireaşa. 

— Atunci rog să fiu scuzat; nu-i timp şi loc pentru nici un 
fel de digresie. Am întârziat mai mult decât se cuvine. 
Agripina mi-a recomandat să las însemnarea şi să mă 
întorc, deoarece sunt de lipsă la afacerea noastră, ca într-o 
zi de sărbătoare. Avem oaspeţi de la noi. Mi-a atras atenţia 
că se află aici şi sora domniei voastre, căreia eu nu-i sunt 
prea simpatic, datorită împrejurărilor. Recunoştinţa mea 
faţă de doamna Floarea, pentru tot binele ce ştiu că mi l-a 
făcut, trebuie să includă şi grija, din partea mea, de ao 
scuti de asemenea întâlniri. Dacă ar afla domnul doctor, 
doamna Floarea se poate să aibă neplăceri. Domnul doctor 
e un bărbat ager şi bănuitor. E şi un bărbat puternic, însă, 
precum am spus, n-are drept la elogiul unui Machiavel. 

Domnul Dionisie Micu se pregătea de retragere. Totuşi ar 
mai fi stat, dacă nu s-ar fi simţit din interiorul casei paşii 
doamnei Floarea. Atunci simpaticul nostru profesor avu un 
început de panică. Rămase pe loc foarte încurcat şi umilit. 

Doamna Floarea se opri în prag şi ne privi. Căutătura ei 
amară se aţinti asupra profesorului. 

— Domnule Micu, zise ea cu blândeţă, te-aş ruga să-mi faci 
un serviciu. 


— Cu cea mai mare grabă şi plăcere, doamnă, răspunse 
profesorul, rămânând încremenit la locul său. Eram chiar 
pe punctul dea mă retrage. 

— Află, domnule profesor, că nu-i acesta serviciul ce-ţi cer. 

— Sunt prea bucuros, doamnă. 

Profesorul îndrăzni să treacă înainte şi să-i sărute mâna. 
Părea încântat de favoarea ce i se face, dar era atent, ceea 
ce arăta că, subt înfăţişarea lui puţin naivă, se împleteau 
ascunzişuri complicate. 

— Aş vrea să plece cât de degrabă această telegramă, 
domnule profesor, urmă doamna Floarea. le interesează 
puţin şi pe dumneata prin consecinţele ei. E o telegramă 
adresată soţului meu la Cluj - hotel Central. 

— Domnul doctor se află la Cluj? 

— Da. Îi cer soţului meu să rămâie în Cluj şi să mă aştepte 
mâni, la ora 11, în cancelaria domnului notar public Claudiu 
Roman. Să mă aştepte neapărat, pentru afaceri. 

Vocea doamnei Floarea părea liniştită; domnişoara 
Cireaşa, însă, percepea în accentul ei ceva nou şi deveni 
deosebit de atentă. 

Sentimentul meu pentru domnişoara Cireaşa a făcut 
progresul cel mai mare cu putinţă în timpul cel mai scurt; 
de aceea nu se putea să rămân eu în Bucureşti, când 
zâmbetul viclean ce-mi era drag lucea subit altă itatitudiae a 
pământului. Am lăsat pe doamne să plece singure, dar se 
hotărâse în sfatul nostru, în dorinţa ochilor domnişoarei 
Cireaşa, în destinul meu pe care îl socoteam definitiv 
limpezit, că nu voi lipsi de la întâlnirea hotărâtă a doua zi în 
oficiul domnului notar public Claudiu Roman, Răstimpul cât 
am rămas singur, absurd de singur şi de neliniştit, l-am 
întrebuințat ca să-mi chem secretarii spre a pune în 
rânduială treburile celor trei zile următoare, în care 
bănuiam că voi lipsi din Bucureşti. Pornirea mea cea mai 
secretă era să abandonez totul, să pornesc într-o călătorie 
minunată care n-are loc şi timp; ştiam însă că viaţa mă va 


umili şi mă va întoarce de unde plec. Afacerile sunt afaceri. 
Totuşi aveam drept şi la puţină nebunie. 

Am ajuns la Cluj cu un ten de dimineaţă. Plăcerea mea a 
fost mediocră întâlnind, la ieşirea din gară, pe domnul notar 
public Claudiu Roman. Am acceptat totuşi să mă opresc o 
clipă ca să-i strângmâna, sperând că voi afla de la domnia 
sa cele dintâi veşti ce mă interesau. 

Mi s-a părut că evită să mă privească. Mi-a mărturisii că a 
venit întru întâmpinarea mea din ordinul domnişoarei 
Cireaşa. 

L-am întrebat cum se află doamna Floarea şi ce face. 

— Doamna e bine, m-a informat el. V-aşteaptă im oficiul 
meu la ora 1l; doreşte să nu lipsiţi. 

— Dacă nu mă înşel, va fi şi domnul doctor Constantin 
lonescu? 

— Va fi şi domnul doctor Constantin lonescu, a încuviinţat 
bătrânul Claudiu Roman. Trebuie să vă mărturisesc, 
domnule avocat, că mi-e frică. 

— Nu înţeleg de ce frică poate fi vorba. 

— Veţi înţelpge numaidecât. Vă rog să mă urmaţi până ia 
trăsura mea. Să mă iertaţi că nu vă pun la dispoziţie un 
automobil, dar eu nu întrebuinţez decât trăsură cu cai. Mi 
se pare mai comod şi mai sigur. Calul şi vizitiul meu au o 
vârstă înaintată, ceea ce mă face să umblu de la un fee la 
altul” fără bătaie de inima. Poftiţi, vă rog, trâsaisa e largă; 
ar fi putut încăpea şi domnişoara Cireaşa; dar domnia sa a 
fost grăbită să se ducă mai curând cu florile la cimiteriu; iar 
de-acolo vine de-a dreptul la casa pe care a locuit-o 
excelența sa. Generalul. Acolo mergem şi noi. Pe doamna 
Floarea n-o mai găsim, doamna Floarea nu apare decât la 
ora hotărâtă. 

Bătrânul Claudiu Roman vorbea întrerupt; îmi arunca din 
când în când o privire furişată. Eu aş fi dorit informaţii 
definitive despre domnişoara Cireaşa, însă mă mulţămeam 
să ascult ce-mi spune domnul notar public şi să privesc, 
eehipagiul. Bătrânul lanoş, c-o mustață clasică, solemnă şi 


cătrănită, făeea. Pe capră gesturile eele mai moi şi mai 
rotunde, ca să nu-şi strice înfăţişarea nouă sau ca să nui 
producă spaimă calului unghiular cu copite enorme. De 
mult uitase spaimele acel bătrân patruped; părea deşertat 
de orice bucurie şi orice violenţă; alămurile hamurilor lui 
dădeau fulgerări în soarele dimineţii. Trăsura arhaică era 
glănţuită din proaspăt; de şi ducea bucuria mea, totuşi 
părea funebră. Era o trăsură de notar, făcută să 
întovărăşească mai ales ultimele călătorii ale clienţilor. 

— Stimate domnule” avocat, îmi zise cu grijă hătrmui netar 
aplecându-se spre urechea mea. M-am obişnuit să-mi fie 
teamă de domnul doctor Constantin lonescu. Obiceiul 
acesta il are şi doamna Floarea. În toate împrejurările, 
domnul doctor şi-a impus voinţa. Fie în afacerile publice 
„fie: - în. Afacerile sale domestice, domnul doctor s-a 
deprins; să înlăture orice rezistenţă. A avut lupte mari 
„precum singur a declarat, şi le-a câştigat pe toate. Fiind 
astfel domnia sa un biruitor al vieţii, stau şi mă cuget ee 
sorţi putem avea noi ,,. 

— Care noi? 

— Vorbesc de doamna Floarea. Ce sorţi de izbândă. Putem 
avea? Zic: ee sorţi de izbândă putem avea, căci eu, 
personal, aş dori s-o sprijin; şi etaeă doseşti şi domnia ta să- 
i dai un sprijin, atunci întrebarea mea e bună. Ori poate 
domnia ta, domnule avocat, preferi să rămâi un observator 
neutru? 

— N-aş putea spune că prefer aşa ceva. 

— În acest caz e bine că aţi venit la Cluj. 

— Insă, domnule notar public, e necesar sa afli cel puţin 
domnia ta că venirea mea la Cluj nu s-a produs în interesul 
strict al doamnei Floarea. Am şi alte motive să fiu aici. 

— Bănuiesc, a şoptit bătrânul Roman, însă ceasul al 
unsprezecelea al acestei zile binevoieşte a ni-l da clientei 
mele şi mie. Căsătoria aceasta s-a făcut sub regimul dotai; 
contractul l-am scris eu însumi, cu mâna mea; cuprinde 
toate specificările şi prevede toate eventualităţile. 


M-am întors cu mirare spre tovarăşul meu: 

— Ştiam că e vorba de un testament, nu de un divorţ. 

— E vorba de amândouă, stimate domnule avocat. Am 
prevăzut tot, cum a fost de datoria mea; însă nu puteam 
prevedea cazul când soţia se resemnează şi se supune unei 
voinţi care o covârşeşte. De asta mă tem eu mai cu samă şi 
nu cred în nici un succes. 

— Să vedem, am zis eu încruntând sprinceana; mai este şi 
domnişoara Cireaşa. 

— Este şi domnişoara Cireaşa, a zâmbit bătrânelul; însă ea 
e preocupată de ale sale. Să încercăm s-o convingem să fie 
şi ea de faţă. Nu ştiu dacă va consimţi. Are griji mari. 

— Crezi? m-am mirat eu cu oarecare exagerare. 

— Cred, a zis cu tristeţă bătrânul notar. Istoria se repetă - 
fie în ce priveşte soarta popoarelor, fie în ce priveşte biata 
fiinţă omenească, supusă iluziilor, adică înşelărilor de tot 
felul. Nu te supăra de această reflecţie nevinovată, stimate 
domnule avocat; afacerea de care se leagă ea s-o lăsăm pe 
mâni; iar astăzi să vedem ce ajutor putem da doamnei 
Floarea. 

Vizitiul cu mustăţi mari oprise. Mai bine zis, se oprise calul 
singur, aplecându-şi botul spre genunchi şi rămânândântr- 
un fel de cugetare afundă. Cu aceeaşi înfăţişare filosofică şi 
golit în mare măsură de entuziasmul cu care plecasem din 
Bucureşti, am urmat pe bătrânul Claudiu Roman pe sub 
bolta unei clădiri vechi. Am urcat la primul etaj, călcând pe 
covor moale şi împresuraţi de tăcere. Un om” fără vârstă, 
nalt şi uscat, cu înfăţişare de militar şi părând intendentul 
clădirii, se arătă un scurt răstimp, ne deschise o uşă şi se 
retrase discret, fără de nici un cu vânt. 

Am trecut printr-o odaie cu scorţuri, panoplii şi trofee de 
vânătoare; am intrat în altă cameră, tixită de rafturi de 
cărţi. Storurile erau pe jumătate ridicate şi lăsau să 
pătrundă destulă lumină spre zidul dimpotrivă ferestrelor, 
unde era atârnat, în ramă brună de nuc, portretul unui 
bărbat cărunt, cu mustăţi galice şi ochi adânci umbriţi de o 


frunte proeminentă. Ceva din ironia gurii şi din expresia 
privirii îmi amintea vag altă privire şi alt zâmbet; am 
cunoscut îndată pe tatăl domnişoarei Cireaşa. Era autorul 
testamentului şi discipolul lui Grigore Priceputu. Dintrodată 
m-a privit fix de dincolo de moarte, aşa cum privesc uneori 
portretele. 

Mi s-a zbătut inima. Bătrânul notar Claudiu Roman 
rămăsese lângă uşă, cu fruntea plecată şi cu mânile 
împreunate ţinând pălăria. Părea şi el un portret sau o 
fantomă. Cineva străin mă atinsese pe umăr. În clipa 
următoare, fără să întorc capul, am ştiut că mă atinsese 
mâna uşurică a domnişoarei Cireaşa. 

Când m-am întors, i-am văzut ochii umbriţi de lacrimi. M-a 
lăsat să-i sărut vârfurile degetelor. Credeam că trebuie să-i 
spun câteva cuvinte; ea mi-a făcut semn să tac. Portretul 
urma să ne privească stăruitor. 

Într-un timp fiica umbrei mi-a cuprins braţul şi m-a scos 
prin odaia cu trofee şi pe sub bolțile scărilor la lumină şi la 
lume. Notarul cel bătrân ne-a urmat, împo vărat ca de q 
întristare. Vizitiul a făcut un gest retractil, calul şi-a părăsit 
meditaţia. Atunci domnişoara Cireaşa şi-a adus aminte că 
are glas. 

— Întâi am fost la ţintirim, mi-a explicat ea. Am adus flori 
din grădina noastră de la Bucureşti. Floarea a, fost: foarte 
mişcată; a venit cu mine şi a stat puţin: fia” camera de lucru 
a tatălui nostru. N-ai să te miri când am să-ţi spun că a 
vorbit cu el. 

I-am simţit braţul tremurmd. Subt al meu. Am ajutat-e să 
se uree în trăsură. 

— Pe urmă am rămas singură, până ce ai venit dumneata. 
Când ai intrat, nu m-ai văzut? 

— Nu. 

— Totuşi eram acolo. Am vorbit şi eu cu dânsul, fără 
cuvinte. Şi el m-a ascultat în tăcere. Nu ţi se pare ciudat? 

— Nu. 

— Nu spui nimic de asemenea nebunie? 


— Nu spun nimic. 

O simţeam lângă mine vibrând de exaltare aş fi vrut s- 
oâmbrăţişez; m-aş fi mulţămit să-i sărut iar vârfurile 
degetelor cu unghioare roşii tăiate în formă de gmară; însă 
în faţa noastră sta figura severă şi amărâtă a notarului. El 
nu putea aproba nimic din toate aceste nebunii vorbite sau 
făptuite. 

Am ocolit un timp prin peisagiiâe luminoase ale unui Cluj 
primăvăratic. La ora II* am intrat în oficiul foarte vechi şi 
foarte curat întreţinut al domnului notar public Claudiu 
Roman. 

Doctorul sosise cel dintâi şi aştepta. Când mra văzut lângă 
domnişoara Cireaşa, a avut un uşor zâmbet sarcastic. 
Claudiu Roman l-ai salutat fără vorbe şi s-a aşezat îi* fotoliul 
său larg de piele, punând întră, el şi noi, adică între el şi 
lume, eliturile de dosare care împovărau biroul masiv. 

În acea clipă, s-a'deschis (c) uşă de: la camerele interioare 
şi a intrat, cu masca-i obosită, în rochie neagră, doamna 
floarea. O doamnă bătrână, cu pieptănătură de modă veche 
în tbandouri, şi c-un costum de portret de la 1870, făcu Ai 
gaaşi în urma ei şi se opri în umbră. Era soţia, sau sora, sau 
o rudă a domnului notar Claudiu Roman. Apăru pe ouşă 
scundă, în laturea stingă a notarului, şi un fel de secretar 
zbârcit şi spân, care începu dintrodată a ne cerceta în 
amănunt, alergând de la unul la altul cu nişte ochi negri şi 
neliniştiţi de şobolan. 

Domnul doctor Constantin lonescu se întoarse cu asprime 
cătră doamna Floarea *ipa 

— Ce înseamnă asta? 

Doamna Floarea nu-i întoarse imediat răspunsul. Se opri, 
fără a se aşeza. 

— Domnule, îi zise ea, am TEnit la Cluj ca să accept, ca şi 
sora mea aici de faţă, testamentul tatălui meu... 

— Care testament al tatălui tău vă desmoşteneşte. 

— Care testament, dacă vrei dumneata, ne desmoşte-— 
neşte. Cuvântul, însă, îl găsesc nepotrivit, şi am asupra 


acestui act o cu totul altă părere decât dumneata. 

— Da? mă mir. Aveam impresia că şi domnul notar 
acceptase punctul meu de vedere; de asemenea domnul 
Emanoil Modru aici de faţă. De asemenea doctorul alienist 
Herţa. De asemenea magistraţii cu care am avut onoarea să 
vorbesc şi cărora le-am expus cazul. 

— Se poate, răspunse cu indiferenţă doamna Floarea. Să 
verificăm. Acceptat-a domnul notar punctul dumnitale de 
vedere? 

— Mă rog domniilor voastre, n-am acceptat nimic. 

— A acceptat aşa ceva domnul Emanoil Modru? 

— Nu cred... am răspuns eu cu destulă brutalitate, 

— (c) ar bine, Florette, tresări din locul său doctorul dacă 
nu se pot face rezerve asupra stării mintale a tatălui ffe, 
atunci cel puţin ţpurtarea ta e nebunia cea mai caii ficată. 
Ce înseamnă această punere în scenă? ce e atitudinea asta 
pe care îţi permiţi s-o iei faţă de mine? 

Nu ştiu dacă vreodată un actor de comedie a putut înfăţişa 
mai bine decât doctorul atitudinea găinii care a clocit şi a 
scos pui de rață. Domnul doctor rămânea pe țărm şi puii de 
rață se depărtau pe baltă. 

Răţuşca interesată nu fpăru că ar tinde să iasă din 
oboseala sa calmă. 

— E într-adevăr o punere în scenă, dădu ea răspuns. Am 
vrut să am martori nu atât pentru declaraţia ce am făcut, 
cât pentru alta, ceva mai importantă. 

— Nu-ţi permit să mai urmezi pe acest ton. 

— Cu toate acestea, domnule, voi urma pe tonul care-mi 
convine. Socot că operaţiile dumnitale împotriva tatălui 
meu au încheiat o serie lungă de jigniri şi uneltiri. Am 
răbdat toate până acum; sunt hotărâtă să nu mai rabd. 

— Înţeleg bine? sau nu ştii ce spui? 

— O, înţelegi foarte bine, suspină doamna Floarea; cer 
divorţul. 

Doctorul sări cu violenţă din locul său. Mânia lui era însă 
joc de teatru; împotriva adevărurilor domnia sa nu putea 


rămâne decât un iscusit retor. 

— Triplă aberaţie! strigă el. 

Apoi adăogi numai pentru doamna Floarea, cu voce mai 
joasă, holbându-se: 

— Nu-i acum. Momentul să rămâi singură şi dezarmată. Al 
doilea, am pentru tine un sentiment adânc, care a sporit în 
atâţia ani de căsnicie. Al treilea, nu înţeleg cum ai putea 
uita grijile şi atenţiile mele, luxul de care te-am înconjurat, 
succesele mele de care ai beneficiat. Am dat lupte grele, ca 
să răzbesc în rândurile dintâi ale societăţii, am avut biruinţi 
pe care nu le-a avut nimeni în zilele noastre, într-un timp 
aşa de scurt. Aş fi avut dreptul, dacă vrei, să te dau eu pe 
tine la o parte, deoarece aş fi găsit posibilităţi şi combinaţii 
mai bune; totuşi te-ai bucurat tu lângă mine de toate; şi 
acum iată recunoştinţa ta. 

— Sunt silită să declar că ai dreptate şi că sunt cu totul 
nerecunoscătoare, confirmă cu blândeţă doamna Floarea. 

— Atunci? 

— Atunci vreau să fiu liberă. M-au jignit toate acele 
succese nedrepte şi neleale. 

— Ce ştii tu! Şi asta o vezi abia acum? 

— Ba am văzut asta de mult şi am tăcut pentru motive 
care nu te interesează. 

— Mă îndoiesc de echilibrul raţiunii tale. 

— Nu te îndoi, zâmbi doamna Floarea. Ai putea avea 
prilejul să mă auzi dezvoltând în faţa magistraţilor unele din 
campaniile dumnitale în care nu foloseai onestitatea drept 
armă. Află că ştiu precis ce-mi datoreşti după contractul de 
căsătorie şi am siguranţa că nu voi fi frustată cu nimic. 
Cunoscându-ţi metodele, mi-am luat toate măsurile. 

— Cad ca din cer! strigă cu patos şi cu priviri 
scânteietoare doctorul. Am crezut totdeauna că am lângă 
mine o soţie onestă. 

— Nu te-ai înşelat. 

— Cu toate acestea, am avut lângă mine o spioană. 

— Te înşeli. 


— Şi totuşi mi s-a părut la început că ai cu totul altceva 
decât indiferenţă faţă de fiinţa mea. 

Doamna Floarea nu răspunse la acest apel 

— lar acum îţi sunt indiferent şi într-atât mă urăşti? 

— Nu te urăsc. 

— Cum îmi spui asta! lubeşti poate pe altul? 

— Te înşeli şi de data asta. 

— Pentru Dumnezeu, fă-mă să înţeleg. 

— Nu ştiu dacă argumentul meu are destulă valoare 
pentru dumneata. Îmi eşti indiferent şi nu te stimez. Ştiu că, 
din punctul dumnitale de vedere, asta ar părea o prostie, şi 
o căsnicie poate dura cu indiferenţă şi fără gtimă. Însă ceva 
din observaţiile ce ai făcuta se nimereşte să fie adevărat. 
Dumneata ai găsit o lipsă tatălui meu, când ai luât 
cunoştinţă de felul cum! a dispus de averea sa; o lipsă 
asemănătoare am eu. Sunt din alt neam decât 'dumneata, şi 
din altă regiune a vieţii; despărţirea noastră a fost hotărâtă 
de la începutul lumii; concubinajul nostru n-a fost decât un 
accident. Rămâi cu ale dumnitale, eu mă întorc şi mă duc 
dincolo. 

— Cu morţii şi cu nebunii? 

— Da, încheie cu aceeaşi blândeţă doamna Floarea. 

În acelaşi timp a privit cu o hotărâre intensă şi mistică în 
aşa chip pe fostul său soţ, încât acesta a putut avea serisaţia 
iremediabilului şi definitivului. 

În tot acest răstimp de schimburi de vorbe, până ce 
doctorul a plecat cai mişcări precipitate şi cu alură de 
ameninţare, domnişoara Cireaşa a fost spectatoare atentă, 
cu un zâmbet plăcut, la care se adăogea o uşoară ironie 
asemănătoare cu a portretului. 

Doamna Floarea se aşeză însfârşit într-un fotoliu şi închise 
ochii cu trudă. Pentru întâia oară de când o cunoşteam şi o 
observasem, un zâmbet adevărat îi ilumina expresia feţei. 
Doamna îmbrăcată ca în stampele de la 187.0 se retrase. 
Intră în umbră şi secretarul spân. 

Domnişoara Cireaşa îmi făcu semn să mă apropii de ea. 


— Stimate domnule avocat, vorbi ea, continuând a-şi 
păstra acelaşi surâs „Le 'plăeere;. Am motive să cred că 
suntem datori dramelor vieţii cu o compensație. Află că 
prima mea apariţie în biroul dumnitale nu era decât un act 
de trădare; nu doream decât. Să te “cuceresc de la partea 
adversă; dar în şedinţele următoare, am putut constata că 
Melenia mea a fost o capcană pentru mine. Având: pe lângă 
asta motive să cred că „nu-ţi sunt nici *eu indiferentă şi că 
chiar vei fi avâiâd unele intenţii în cE. Mă. Priveşte... 

— Mă rog frumos, domnişoară şi domnule, interveni 
deodată cu vioiciune domnul Claudiu Roman: vă rog să mă 
ascultați două secunde. Sunt dator să vă pun în vedere că 
momentul nu e bine ales pentru tranzacţii serioase, în 
această clipă, dumneavoastră amândoi sunteţi jucăria unei 
eterne iluzii... 

Am şoptit: 

— E motiv să nu întârziem până ce vom cunoaşte 
dezamăgirea. 

— Într-adevăr, a reluat domnişoara Cireaşa, având motive 
să cred că nu-ţi sunt nici eu indiferentă şi că veifi având 
unele intenţii în ce mă priveşte, îţi permit să mă săruţi în 
acest moment şi faţă cu toată lumea. 

„Iloată lumea” era domnul notar Claudiu Roman. 

„Toată lumea” s-a sculat din jilţ şi s-a dus să se uite pe 
fereastră. De auzit, însă, a auzit. După care „toată lumea” s- 
a întors şi, dând probabil o semnificaţie juridică acestei 
împrejurări, ne-a felicitat cu seriozitate. 


SFÂRŞIT 


1 M. Sadoveanu: 44 de zile în Bulgaria, Opere, voi. 31, p.p. 
164-165. 
2 Anii de ucenicie, oP Cit., p.p. 402-403. 


3 M. Sadoveanu: Pe marginea epopeei, în însemnări 
literare, nr. 2, 1.0 febr. 1939. 

4 Element important în înţelegerea universului imaginar şi 
A. Umanității sadoveniene, şcest aspect a format abia în 
ultimul deceniu obiectul unor analize temeinice. Într-un 
articol consacrat romanului Fraţii Jderi - articol inserat în 
volumul Din luminile veacului (19G7) - Edgar Papu desluşea 
cu multă fineţe în episodul vestitei vânători domneşti „un 
drum de iniţiere”, comparabil cu acela al călătoriei 
întreprinsă de Ghilgameş către strămoşul său Utnapiştum, 
drum prin care domnitorul moldovean „doreşte să se 
iniţieze de la legendarul schivnic al Izvorului Alb asupra 
destinului său şi al Moldovei. Dar acest drum de iniţiere se 
află legat tocmai de cufundarea adâncă în elementul 
naturii, în acea pădure neumblată, unde semnul de călăuză 
factorul introducător - este tot o vietate a acelei sălbăticii, 
fabulosul bour”... 

Câţiva ani mai apoi, în eseul consacrat „imaginarului 
sadovenian” din voiumul Teme (1971), N. Manolescu va 
observa cu subtilitate funcţiile şi semnificaţiile multiple, 
simbolice pe care le capătă, într-o scriere ca Hanu-Ancuţei, 
motivul hanului şi al drumului inițiatic: „...hanulnu eo 
răspântie a drumurilor întâmplătoare, ci a unora esenţiale. 
Monahul coboară acum pentru prima oară de la schitul lui, 
într-un astfel de drum esenţial de împlinire A. Unui 
jurământ; Constantin Moţoc, orbul şi alţi „străini” străbat şi 
ei drumuri ale destinului”. 

Acelaşi motiv al drumului inițiatic, al călătoriei ca 
modalitate de cunoaştere de către om a tainelor vieţii îl va 
identifica Mihai Drăgan în alte două romane sadoveniene: 
Vremuri de bejenie şi Nunta domniţei Ruxanda. 

5 M. Sadoveanu: Anii de ucenicie, Opere, voi. 16, p. 619. 

6 M. Ralea: M. Sadoveanu, Adevărul literar şi artistic IX, 
rr. 522, 7 decembrie 1930.