Mihail Sadoveanu — Venea o moara pe Siret

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


VENEA O MOARĂ PE 
SIRET 


Capitolul | 
Se arată ce poate face un vânt 
care aduce nouri din necunoscut 


În anul 1808, o secetă îndelungă, vreme de două luni, a 
uscat lanurile moşiei Buciumeni a boierului Alexandru Filoti 
şi a sărăcit toate ogoarele ţăranilor din cele nouă sate ale 
moşiei. Ardea văzduhul; nourii se arătau numai pe 
marginile zării. În trei sâmbete ieşise preotul cu icoanele la 
şipotele de sub deal, urmat de obşte. Se vede că era o 
mânie a lui Dumnezeu; toată lumea îşi luase nădejdea 
dinspre partea ploii, în imaşuri, vântul stârnea pulberi; 
fânețele sunau uscat şi trist; păpuşoaiele îşi răsuceau 
frunzele în arşiţă. Numai grâul boierului se alesese bun, şi 
batozele mormăiau la girezi, în patru colţuri ale moşiei, 
împresurate de oameni cu obrazurile asudate şi negre de 
colb, amestecat cu pleavă şi fum. Domnul Filip Nacovici, 
vechilul, toată ziua îşi purta trupul uriaş de la o arie la alta 
pe buiestraşul lui alb, şi, cum ajungea într-un loc, descăleca 
şi prindea să răcnească, zbârlindu-şi mustăţile mari, gălbii 
scuturându-şi pe sus, amenințătoare, mâna dreaptă 
împodobită c-un harapnic unsuros. Printre sudălmile lui 
grozave, pe care le arunca învălmăşit, cu obrazul roş şi cu 
ochii bulbucaţi, se alegea o vorbă pe care o înmlădia dintr- 
un chip deosebit, cu respect şi grijă: 

— Cuconaşu! cuconaşu cheltuieşte, cuconaşu păgubeşte! 

Oamenii, în zăduf, furnicau repeziţi în toate părţile de 
vătafi, snopii se perindau în zbor spre hapcă, ş-un muget 
neostenit îi acoperea pe toţi ca-ntr-o nebunie. Domnul Filip 
Nacovici încăleca, mai întorcea o dată capul şi ameninţa cu 
harapnicul, pe urmă se ducea în buiestru, iar printre 
oameni urma o destindere trudnică, şi-n negura plevii ochii 
aveau luciri bolnave. Sacale cu apă încropită înaintau 


domol, trase de boi, pe drumeagurile crăpate; căruţe cu 
murături - hrana oamenilor - veneau şi mai încet; prin 
pâraie de nomol se tăiau în păurişuri şi se chinuiau ţigani în 
durligi, ca să prindă «chişcari» pentru prânzul vreunui 


vătaf. 
* 


Pe după Sântilie apoi s-a năruit asupra cuprinsului un 
vânt mare: a ţinut patru zile. Se zbăteau copacii, parcă 
voiau să se smulgă din pământ. La cuconu Filip acasă, în 
dosul curţii boiereşti, veneau oamenii să se tânguie că nu 
pot ara, că vântul îi nebuneşte de cap şi-i usucă! 

— Nu ştiu ce-a fi, cucoane Cilipe, dar dacă nici acu, după 
vântoasa asta, n-a veni ploaia, apoi ne-am stins de pe faţa 
pământului. Acu-i de cherit: merge plugu ca-n cremene. 
Domnul premare mână după noi vătăjeii, da' 
dumnealui nu vrea să ştie de nacazu omului! 

— Dă, bre, răspundea gros cuconu Filip; aveţi datorii, ş- 
aista-i lucru boieresc, lucru sfânt, nu-l puteţi lăsa! 

Oamenii gemeau încet: 

— Vai de maica ce ne-o făcut! şi-şi plecau frunţile privind 
într-o parte. 

La cucoana Aglaie, soţia vechilului, veneau neveste 
cu ouă şi cu găini slabe. Dumneaei avea un râs ciudat şi 
o căutătură ascuţită: 

— Da' ce-am să fac eu cu găinile, femeilor? 

— Dă-ne ce ni-i da, noi n-avem cu ce le hrăni! 

Cucoana Aglaie prindea a vorbi multe: întreba de una, de 
alta, despre cucoana  preuteasă, despre cucoana 
învățătorului, apoi rostea cu foarte mare mirare: 

— De ce-a fi bătând aşa vântul? 

— S-o spânzurat careva... ziceau femeile cu sfială şi, c-un 
zâmbet trist, aşteptau rostul cucoanei Aglaie asupra soartei 
cobăilori1+ lor. 


— Apoi eu ce să vă dau? striga dumneaei şi privea cu 
dispreţ găinile. Ştiu eu ce să vă dau? Ce am să fac cu ele? 

— Mata le mai îngraşi şi le trimeţi la târg... îndrăznea 
una. 

Cucoana Aglaie se făcea a nu auzi şi iar prindea să scoată 
strigăte de mirare, cu privire la găini şi la scumpetea 
banilor din ziua de azi. 

Din zări, din cuibul furtunii, într-o dimineaţă au început a 
se ridica nouri negri. Veneau cu grăbire, treceau, iar 
veneau îmbulziţi; şi deodată lumina depărtărilor pieri. 
Începu să picure în pulberea fierbinte a drumului, În sat la 
Buciumeni, oamenii ieşeau afară din case, priveau văzduhul 
spre munte şi cereau ploaie făcându-şi cruce: «Dă, 
doamne!». 

Picuşurile conteniră. După jumătate de ceas porniră din 
nou, mai mărunte şi mai dese, apoi se opriră iar, ca după o 
osteneală. Pe urmă o lumină cenuşie se întinse peste toate, 
nourii coborâră spre pământ, şi adevărata ploaie porni ca 
un şuvoi grăbit. 

Zile şi nopţi a plouat; a plouat o săptămână, două. 
Oamenii umblau pretutindeni veseli, călcând fără să se uite 
prin mocirle. O zi apoi a contenit curgerea: soarele căta 
înapoi de la asfinţit, din munţi. «Se face vreme bună de- 
acu...» ziceau oamenii. Dar peste noapte prinse a turna cu 
găleata. Şi pe urmă ploaia lungă a miezului nopţii s-a 
întemeiat iar, fumurie, pornită pentru veşnicie parcă. Pâraie 
umflate s-au năpustit în ogoare. Păgubiţii se scărpinau în 
cap; ceilalţi îngânau cu filosofie: «Tot mai bine aşa decât 
secetă!» 

În sfârşit, după zile fierbinţi, cu văzduh plin de abur, şi 
alte ploi viforoase, vremea parcă s-a aşezat. Dar într-o 
miercuri de la mijlocul lui august s-a vestit în sat 
la Buciumeni că vine mare Siretul şi ia podul. Dacă ia 
apa podul, rămâne moşia boierească tăiată în două. Îndată 
a ieşit domnul lacobache, primarele, cu slujbaşii; şi Ghiţă, 


cel mai spătos şi mai de ispravă fecior boieresc, 

s-a crăcănat în capul satului, cu mânile-n şolduri, şi-a dat 
căciula pe ceafă şi a prins a striga cumplit, cum îi 

era obiceiul, de s-auzea până-n vale, peste zece hudiţi: 

— Ascultaţi... oameni buni!... Vine apa mare şi ia podul! 
Ascultaţi... poruncă boierească: să iasă din fiecare liţă câte 
doi oameni! 

— Iar a început să buciume Ghiţă în capul satului... 
ziceau gospodarii, pe când omul stăpânirii intra fudul în 
orândai2+ boierească, la Bercu. 

În ziua aceea, miercuri, pe la prânzişor, s-au strâns 
oamenii la pod. Peste noapte apa crescuse de mai bine de- 
un stânjen. Podul, pe cele patru şăicii3+*, de unde mai înainte 
sta covăţit în jos, acuma, săltat de apă, se încordase în sus 
ca un arc şi plesnea din încheieturi în fiecare clipă. Clătinat 
şi zguduit de năvala talazurilor. Moş Pahomie podarul, 
întărise piedica la vârtejul care ţinea odgonul, şi aştepta 
liniştit împrejurările. Era un moşneag uscat şi nalt, cu 
obrazul plin de crestături adânci făcute parcă cu dalta în 
piatră, eu ochii mici şi sfredelitori sub sprâncene roşcate. 

Oamenii se rânduiră împrejurul lui, la soare. Căsuţa, 
aşezată pe dâmb nalt deasupra apelor, n-avea habar de 
înec. Vătăjelul Iordache Nastratin, care venise cu sătenii, 
începu vorba, lat şi-ndesat, privind într-o parte cu ochii 
lui alburii: 

— Moş Pahomie, iaca m-o trimăs cuconu Cilip cu ajutor... 
«Să nu cumva - zice - să se ducă podul, că ne rămâne moşia 
tăietă în două». Aşa a zis cuconu Cilip 

Podarul se uită la Nastratin lung, măsurându-l cât 
era de nalt. Apoi avu o încreţitură de buze. 

— Poate-aţi venit, măi, să vă puneţi împotriva Siretului!? 
strigă el, rânjind. Măi Nastratin, ia mai spune, bre, vorba lui 
cuconu Cilip! Mare comedie spune cuconu 
Cilip! 


— Cuconu Cilip o poruncit aşa... că nu care cumva să se 
ducă podul, că ne rămâne moşia tăietă în două. 

— Aha! vă rămâne moşia tăietă în două! Şi tu, măi 
Iordache, nu mai poţi de scârbă! 

Oamenii prinseră a râde. Iordache începu să se scarpine 
în cap, ca să facă ceva, şi zâmbea şi el, cu obrazu-i mare şi 
puhav înflorit de băutură. 

— Vra să zică aţi venit să vedeţi cum se duce podul! 
strigă podarul către oameni. 

— Am venit! ziceau oamenii veseli şi strângându-se pe 
lângă prispă. 

Pahomie îşi scoase beşica de porc şi se puse să 
răsucească tutun într-un petec de pănuşă de păpuşoi. Cea 
mai mare plăcere a podarului era să beie o ţigară de tutun 
şi să înţepe cu vorba pe unul şi pe altul. 

— Apoi dă, bre, ce să fac şi eu? zicea el. Amu cu baba le- 
am sfârşit pe toate. Zic eu una, ea tace; zic eu două, ea 
tace. Fac către dânsa: Hăi! - ea nu se urneşte. O surzit şi 
ea, saraca, şi şede într-un cotlon. Îi zic: «Fa Catrină, am să- 
mi aduc, măi, muiere tânără!» - ea se uită la mine ca un 
huhurez. «Apoi - zice - de-acu nu mai avem mult. Ne-om 
duce după feciori.» Ş-apoi tace, se gheboşează în colţul ei şi 
oftează. Eu, dacă n-am cu cine vorbi, mă mai iau cu oamenii 
care vin pe-aici. la, ca să mai treacă vremea. 

Podarul căzu pe gânduri, cu ochii la pod. Oamenii tăceau 
în jur şi priveau cum vine, năvalnic şi plin din mal în mal, 
Siretul cu ape gălbui. Şăicile săltau întruna, şi podul gemea 
necontenit din încheieturi. În josul râului lunca era înecată. 
Sălciile cele bătrâne pluteau pe apă ca nişte căpiţe, şi 
soarele lucea în oglinda bălții ca un cuibar de foc. Şi 
dincolo, în fund, pe culme, ca-ntr-o depărtată străinătate, se 
răsfirau satul şi curţile boiereşti într-o lumină dulce, peste 
ape line. 

Oamenii sfătuiau domol. 


Deodată podarul zvârli capătul de ţigara. Se suci spre 
oameni. Întinse mâna arătând la cela mal stâlpul de care 
era legat capătul odgonului. Apa-l cuprinsese până la 
jumătate şi-l bătea spumegând. 

— Iaca, acolo-i slăbiciunea... zise el cu linişte. De-acu se 
duce podul. 

— Cum se poate?! strigă Iordache Nastratin, holbând 
ochii. 

— De-acu ţi se rupe moşia în două! urmă bătrânul cu 
râsu-i răutăcios. 

— Apoi am adus oameni... ş-o poruncit cuconu Cilip... 

— Măi băiete, oamenii au să se uite cum se duce podu, şi 
tu ai să le-ajuţi! 

Cei din jur râdeau. Cercă a râde şi Nastratin şi se 
scarpină, după obicei, cu tărie la ceafă. 

— Cunosc eu apa asta, grăi moş Pahomie, cum îmi cunosc 
baba. De treizeci de ani tot slujbă boierească fac. Ş-am mai 
auzit ca acuma podul scârţâind şi plângând. 

De-aş avea atâtea mii de lei de câte ori l-am auzit, m-aş face 
şi eu boier. Vine apa mare, face podu gheb; bat nahlapii!4+ 
în şarampoiul? de dincolo până ce-l prăvale. 

Stau oamenii pe colea, umblă pe colo, răcnesc şi dau din 
mâni; Siretele îşi caută de treabă şi ia podul. Parcă ce-i poţi 
face? Trebuie să stăm şi să ne uităm. Nu-i cum vrem noi; îi 
cum vrea el. 

Undele tulburi se frământau cu mânie la celălalt mal, 
săpau goluri care alergau rotitoare pe faţa râului. Podul 
tremura în gemete ca o fiinţă, şăicile se cumpăneau în toate 
părţile. Odgonul slăbea, stâlpul de dincolo se pleca încet- 
încet; apa-l bătea furioasă, făcea grumaz, încordându-se şi 
izbind. 

Oamenii se mişcau cu neorânduială şi cu larmă, se 
strigau, porneau în lungul apei desculți, cu căngile pe care 
le găsiseră la casa podarului. 


Pe  sforul undelor, sfărâmături de grinzi soseau 
amestecate cu gunoaie, cu sălcii smulse care pluteau 
rostogolindu-se fantastic. Între ele un vițel umflat, cu 
pântecele în sus, cu picioarele întinse ţapăn. Grinzile se 
izbiră sunând adânc în şăici, şi deodată podul începu să 
pârâie grozav: părea un țipăt de disperare; crescu şi 
clocotul apei. Odgonul scăpătă din partea cealaltă. Urmă o 
năruire pripită de grinzi, de lemne, de scânduri. Şăicile se 
hotărâră să pornească la Galaţi, prin mijlocul râului, 
împresurate de sfărâmături. Partea ceastălaltă de pod 
rămase atârnând. Şi oamenii, cu căngile, făceau semne 
zadarnice şi comice spre flotila care se ducea... 

— De-acu s-o sfârşit! grăi Pahomie. De întors s-or 
întoarce ele la loc, c-aşa li—i datina. Şi şerpele ista de 
odgon iar îl legăm de stâlp... Mare huiet; cumplit lucru-i 
apa! Numai baba mea, saraca, n-aude. Ea şede ca 
totdeauna în cotruţa ei. Poate să tragă şi cu tunu, că habar 
n-are! 

Apa fura repede la vale şăicile şi sfărâmăturile podului. 
Oamenii le lăsară şi se întoarseră cătră podar. Moş 
Pahomie rânji la ei cu răutate. 

— laca-i bun, vorbi el. Acu hai să mai stăm de vorbă, că 
tot e zi de lucru, şi ne-am luat de-o grijă. Ce mai zici, măi 
Nastratin? Să-i spui lui conu Cilip ce ispravă ai făcut! 

Balaurul Siretului mistuise podul la cotitură. Acum apa se 
alinase; oamenii umblau de colo-colo fără rost, şi Nastratin 
sta într-un colţ de prispă, uimit, cu ochii ţintă, cu capul 
puţin plecat înainte. 

* 

Un om porni spre sat ca să deie de ştire la primărie 
şi la curte. Iar în vremea asta, pe-aproape de amiază, de 
deasupra Siretului, de pe dealul cel mare al Halmului, porni 
un sunet de bucium prelung şi trist. Parcă curgea şi sunetul 
pe deasupra apei. 


— Aista-i buciumul lui Vasile Brebu, zise podarul. Să ştiţi 
că s-o întâmplat ceva. 

Oamenii se mişcară. Unii porniră în susul apei. Dar 
vremea era lină şi-mprejurul căsuţei ţârâiau fericite 
rândunelele. 

Pe apă sosiră iarăşi, din locuri necunoscute, grinzi 
învălmăşite. O vreme curseră gunoaie fumurii. După aceea, 
deodată, oameni de la deal începură să se arate alergând 
spre pod. Dădeau din mini şi strigau: 

— O casă!... Vine-o casă! 

— Şi asta-i bună! grăi podarul. Apoi răcni: Unde-i? 

— Vine-ncoace la vale! gâfâiau oamenii oprindu-se şi 
făcând semne în urmă cu braţele. 

— Iaca şi Vasile! zise cineva. 

Vasile Brebu, pândarul Halmului, cobora la Siret. leşise 
din cărarea zăvoiului, şi oamenii îl priveau cum vine, nalt, 
cu privirea întunecată. În cap avea pălărie cât roata carului 
şi, la şold, glugă ciobănească. În dreapta purta baltag. 
Alămurile chimirului sticleau în soare. Venea repede, cu 
paşi mari. 

Când se apropie, dădu bună ziua şi se opri. Cercetă 
grămada de oameni şi-şi trecu mâna dreaptă prin mustaţa-i 
neagră. 

— Am auzit buciumul... zise podarul. Tu ai strigat, fine 
Vasile?... Pentru casa ceea care aud că vine pe apă? 

— Da, răspunse pândarul Halmului. Am văzut-o de mult, 
dar nu înţelegeam ce-i. Am dat de veste pentru pod. Dar 
acu văd că podu l-o luat apa. Dacă n-o putem opri, are ea pe 
unde trece. Iaca, vine şi bădiţa Androne: 
să-l întrebăm şi pe dânsul. Eu zic să cercăm, poate-o putem 
opri. 

Podarul avu râsul lui de răutate: 

— D-apoi cum?! zise el. De ce-o trimes primarele nostru 
lumea asta aici? Ca să oprească lemnele şi hoiturile care-or 


veni pe apă. 

Spre căsuţă urca din josul Siretului cel căruia pândarul îi 
zisese «bădiţa». Era un om subţiratic, cu barba şi pletele 
cărunte. Purta sumăieş scurt, în cap avea pălărioară 
rotundă. Venea sprinten, pe obraz c-o lumină de bunătate. 
După dânsul alerga ca un mânz un nepoţel cu opincuţi nouă 
în picioare, cu ilic şi cu pălărioară care semăna cu a 
bătrânului. 

— Noroc bun la toată lumea! rosti el oprindu-se şi 
punându-şi beţişorul dinainte. 

Oamenii îi răspunseră din toate părţile. 

— Iaca, fine Androne, începu cu linişte podarul, nu-i, chip 
să am pace. Podul s-o dus, se chiamă că mi-am luat de-o 
grijă. Acum alta. Zice că vine o casă. A fi corabia 
lui Noia. 

— De asta ai buciumat tu. Măi Vasile? întrebă Androne 
Brebu. 

— De asta, răspunse pândarul. Şi pe urmă m-am coborât 
încoace. Eu zic să cercăm s-o poprim aici: tot suntem atâţia 
oameni. 

Vorbele pândarului fură deodată acoperite de larma 
oamenilor. 'Toţi strigau: «Vine! Vine!» Şi iar înălţară căngi 
amenințătoare împrăştiindu-se pe malul apei. Apoi tăcură, 
aşteptând. 

La cotul din susul râului se arătase o clădire de bârne. 
Sforul din mijloc o bătea într-o coastă ş-o înturna încet, 
împingând-o spre malul înalt de dincoace. 

Câteva glasuri mirate izbucniră: 

— E-o moară! laca roata! 

— Asta-i altă minune, rânji Pahomie. Faceţi-i semne să vie 
încoace. Amăgiţi-o cu nişte grăunţe. 

— Vine la mal! răcneau cei cu cângile. 

— Nu spun cu? 

— Ba se-ntoarce iar în sfor... răspunse Androne. 


Deodată îşi înălţă glasul schimbat: 

— Măi oameni buni! asta-i moara lui Chirilă de la 
Cotu lepii. E moară de pe moşia noastră. Iaca, şi Rusu-i în 
moară. A fi fiind cu dânsul şi fată-sa, Aniţa. I-o furat apa în 
zori de ziuă... 

Cei de pe mal încremeniseră uimiţi. Şi din moară porni 
deodată o trâmbiţare veselă de cucoş. Iordache 
Nastratin vătăjelul, începu a râde, apoi privi la Androne 
Brebu, scărpinându-se stânjenit la ceafă. Printr-o bagea!3- 
de la podul morii, scosese un cap zbârlit şi îngrozit morarul 
Chirilă. Striga ceva cu glas mare: i se vedea numai gura 
deschisă; murmurul apei îi înăbuşea chemările. 

După cum spusese Androne Brebu, moara se întorcea iar 
spre mijlocul apei, parcă o trăgeau după ele grinzile care 
săltau ca nişte cai. 

— Oameni buni! strigă Vasile, pândarul, la zăvoi o apropie 
şuvoiul de mal. S-o oprim acolo... 

Podarului îi pierise zâmbetul de răutate. Acuma umbla şi 
el de colo-colo şi privea tulburat spre moară. 

— Fine Androne, nu-i chip s-o lăsăm; acolo-i suflet de om! 

— O prindem la zăvoi! strigă Androne. 

Şi oamenii porniră după dânsul la vale. La malul jos, unii 
se dezbrăcară în pripă şi prinseră a înainta prin revărsarea 
liniştită. O luntre pluti deodată pe luciu. 

Pândarul şi Androne o mânau cu fereală împotriva cursului. 

Moara trecuse de locul unde stătuse podul şi luneca 
domol spre luncă. Morarul urla neîntrerupt la ochiul 
podului. O clipă obrazul lui spăimântat se trase în întuneric 
şi ieşi la lumină un chip tânăr de femeie: când văzu pe cei 
doi oameni aproape, începu să râdă. 

Pândarul înfipse cangea şi alătură luntrea. 

Androne legă la talpă funia pregătită, apoi zvârli capătul 
cătră oamenii intraţi în apă. Încordaţi şi trăgând domol de 


pripon, bărbaţii goi şi păroşi aduceau clădirea de bârne la 
zăvoi. 

— Acu se chiamă că trageţi corabia la edec!&:... zise 
bucuros Pahomie. 

Moara se opri la marginea zăvoiului, se zgudui. Tălpile 
prinseră-n pământ. Îndată ieşi din ea morarul 
Chirilă, prăpădit încă de spaimă, însă teafăr, şi după el, 
ridicându-şi fustele, începu să păşească desculţă, prin apa 
până la glesne, Aniţa, fiică-sa. Era o muieruşcă albă, 
subţirică-n boi, cu mânile şi picioarele mici: ochii sub 
sprâncenele lungi aveau în ei ca o negură albastră. 
Din frica puhoiului, deodată-i înflorise faţa. Se rumenise şi 
se uita bucuroasă la gospodarii grămădiţi în preajma morii. 

— Bre oameni buni, asta să fie fata Rusului? şopti cu 
mirare, la o parte, podarul. Măi, cum dracu s-o ales aşa 
mândreţă dintr-un Chirilă slut şi beţiv? 

— Apoi mă-sa o fost de-a noastre, moldovancă, lămuri un 
glas; ş-o fost mândră fumeie! 


Morarul da peste oameni, poticnindu-se buimac, cu gura 
căscată. Ajuns pe pământ tare, se apucă de pletele zbârlite 
şi începu să se vaicăre: 

— Vai de capul meu şi de zilele mele, lume dragă! 

M-o trezit din somn un tunet. Am crezut că se dărâmă 
moara peste mine, am crezut c-o trăsnit... Fata sărise la 
icoane, ca s-aprindă luminarea de la Paşti. Când mă 
desmeticesc eu, bag de samă ce se întâmplase. Apa rupsese 
pripoanele şi ne ducea la vale. Şi copila asta se bocea ca 
după mort. De-acu, capătul! ne mânâncă peştii, aşa am 
crezut! 

Şi bătrânul râdea bucuros, c-o gură mare fără dinţi, şi se 
uita cu dragoste la oamenii adunaţi. Aniţa tăcea, cu mânile 
subpuse, c-un zâmbet şters şi cu ochii departe, spre 
fantoma morţii. 

— Fată hăi, zise Chirilă, ş-o păli peste umăr cu mâna, 
uită-te la sfântul soare şi-ţi fă cruce. Am dat peste oameni 


de-a lui Dumnezeu. Ş-am scăpat de prăpăd. 

— Măi omule, întâmpină podarul, da' cum aţi venit până 
aici? Nu v-o văzut nimeni? nu s-o stârnit lumea? 

— Dă, eu ştiu? Apele revărsate; oamenii se uitau cine ştie 
pe unde. Socoteau moara fără morar, ş-o lăsau să se ducă. 
Ş-am venit pân-aici. Acu în moară tot cânta dracu cela de 
CUCOŞ... şi eu îmi făceam cruce şi mă gândeam că de-acu o 
ajuns şi pentru mine funia la par. Dacă nu erau oamenii iştia 
cu luntrea, tot nu scapam!... 

Aniţa îşi întoarse ochii spre Androne Brebu şi spre 
pândarul Halmului. 

— Acu ce facem noi? zise ea deodată, privind ţintă la 
pândar. 

Vasile nu se aştepta la întrebarea ei şi zâmbi auzindu-i 
glasul subţire. Androne Brebu răspunse râzând: 

— Doar aicea nu sunteţi în codru, fată hăi. De foame n- 
aveţi să muriţi. De dormit aveţi unde dormi. Dumnezeu are 
grijă de paserile cerului, dar încă de două suflete de 
creştin! Şi vă aflaţi tot pe moşia boierească. 

— Apoi dacă-i tot pe moşia boierească, s-o isprăvit! 
răspunse împăcat Chirilă. Poate să vie o lume să vadă. 

M-o luat Siretul şi m-o adus aici. Dacă m-o adus aici, ce să 
fac? Eu cu Siretul nu mă pot pune. 

Îşi răstigni amândouă mânile în lături, ca şi cum voia să 
arate că el de acu nu mai are niciun amestec! S-a isprăvit! 

Vasile Brebu, pândarul, privea la Aniţa. Ea râdea. Şi 
el simţi o înfiorare prin vine, o dorinţă de dragoste. Din 


umbra ochilor ei izvora ceva tulburător. 
* 


Bătrânul Chirilă, morarul, acuma mormăia cu mulţămire, 
adunase vreascuri şi-şi scotea scăpărătorile ca să înjghebe 
oleacă de foc de popas. 

— De-acuma-i capătul, grăia el. Am răbdat şi m-am 
înfricoşat; o venit şi rândul cucoşului. Destul mi-o cântat la 


cap cât umbla moara pe apă. Şi dacă s-a afla un băitanaş 
sprinten, din toată sărăcia mea aş găsi de unde să-i dau s- 
aducă oleacă de băutură din târg, ca să cinstesc pe oamenii 
iştia pentru o facere de bine. 

— La aşa ceva se găsesc tovarăşi, zise Pahomie. Am eu o 
garafă pântecoasă: am cumpărat-o de la iarmaroc de la 
Folticeni în anul când l-au scos răii din scaun pe 
Cuza-vodă... 

S-a găsit îndată şi băitanaşul sprinten ş-a şi pornit la 
rateşi“! cu garafa de pe vremea lui Cuza. Focul s-a luminat 
în capătul zăvoiului, o ţâră de foc pentru ţigări şi lulele, şi 
oamenii s-au cinchit în preajmă, sfătuind despre 
împrejurările zilei. Chirilă încă nu-şi venise în fire. 
Aşteptând rachiul, i se rumenise nasul, şi tot clătina din cap 
cu uimire: 

— Mare cumpănă, bee... ce socoţi dumneata, om bun şi 
lume dragă! Stau eu acolo cu moara mea de nouă ai şi nu 
mi s-o tâmplat nimica. Ş-acu se vede câtu-i de înşelătoare 
apa... 

— Ca şerpele şi ca femeia, zise zâmbind Androne 
Brebu: precum scrie şi la carte. 

— Aşa-aşa... îngână bătrânul. 

Aniţa râdea, privind c-un început de înţelegere spre 
pândarul Halmului. 

— Măi om bun, urmă morarul cu chef de vorbă, eu nici nu 
mă aşteptam. Ş-aud odată: poac! şi haida! Ne ducem pe 
apă. Şi tot cânta cucoşul cela, bată-l mama cailor!... 

Râdea, cu gura-i mare, fără dinţi, şi povestea minunata 
întâmplare. 

Deodată se opri. Oamenii se mişcară şi înălţară capetele. 
Suna pe şleah un huruit de trăsură. Îndată se arătă la 
capătul podului un cal sur, nalt şi slab, care trăgea o brişcă 
măruntă cu coşul împletit din nuieluşe vopsite roş. Un om 
cu pălărie cenuşie de pâslă, cu favorite lungi, negre, se uita 
în toate părţile, înălţat în trăsurică. Când întoarse ochii spre 


zăvoi şi văzu focul şi sfatul, cobori repede, şi trăsurica o lăsă 
în drum, în sama calului sur. 

— Cuconu lacobache, primarele! strigă învălmăşit 
Nastratin. 

— Feciorul dascalului Alecu... Dumnezeu să-l ierte pe 
dascalul Alecu! vorbi liniştit Androne Brebu, fără să se 
clintească din locul lui. 

Oamenii se sculară în picioare. Cuconu lacobache venea 
grabnic, îndesat şi gros, păşind larg şi dând din mâni. 
Straiele-i nemţeşti păreau strimte şi scurte şi la picioare şi 
la mânici. Cum se apropia, îşi grebla nervos favoritele la 
dreapta şi la stânga, şi pe obrazul lui negricios şi stricat de 
vărsat o mândrie jignită îşi făcea loc. Se opri cu sprâncenele 
încruntate, cu mânile la spate, şi-şi scoase burta rotundă 
înainte. 

— Ce-i asta? strigă el gros şi răguşit. Ce cată casa asta 
aici? 

Câţiva oameni îşi trăseseră, moale, pălăriile din cap. 
Nimeni nu răspunse. 

Primarele repezi înainte braţul drept, arătând moara. 

— Ce-i asta? ha? Asta nu era aici! Dar podul unde-i? Am 
trimes oameni să apere podul. Unde-i podul, ha? Ce vă 
uitaţi cu gura cascată la mine? Ce fel de vorbă-i asta? V-aţi 
aşezat la taifas? Şi lăsaţi apa să ieie podul? 

— Cucoane lacobache, zise cu umilinţă podarul, s-avem 
iertare. Dac-o venit Siretele cu puterea, ce-aveam noi să-i 
facem podului? Eu de ani mulţi sunt podar boieresc. Da' 
când vine apa mare, podul se duce, n-am ce-i face. Iar 
moara asta o venit pe apă, şi noi am tras-o la zăvoi. Iaca şi 
morarul: Chirilă, de la Cotu lepii... lot de pe moşia 
cuconaşului. 

— Ce fel de vorbă-i asta? vorbi primarele tot cu 
glas ridicat, însă cu mai multă gravitate şi cu sprânceana 
tot încruntată. Se duc poduri, vin mori! Cum te chiamă? se 
întoarse el spre morar. 


— Să trăi ti, domnule primar, mă chiamă Chirilă. 

— Cum Chirilă? Ce Chirilă? Unde te trezeşti tu aici? la-ţi 
căciula din cap când vorbeşti cu mine. Aşa. 

Ce-i cu moara? 

— O luat-o apa, domnule primar. Iaca, am venit cu dânsa 
eu şi cu fata. 

— Da' tu ce stai. Acolo? se îndreptă domnu lacobache 
spre fată. Ce te uiţi într-o parte când vorbesc cu tine? Aşa 
păziţi voi averea boierească? 

— Eu n-am nimic cu moara... îngână Aniţa dând din 
umeri şi ridicând o clipă ochii spre domnul lacobache. 

— N-ai nimic? Da' tată-tu ce păzeşte? Am să-l vâr la 
başcă! Las' că aflu eu cum stau lucrurile, descurc eu iţele! 
Vă cunosc eu pe voi! 

Chirilă înţepeni cu gura căscată, înfricoşat, cu ochii 
ţintă la primar. Oamenii tăceau. Primarele, pufnind pe nas, 
îşi duse iar mânile la spate şi se uită sever în juru-i. 

Androne Brebu zise, fără să se clintească din locul lui: 

— Domnule primar, degeaba te mânii dumneata... 
Vinovatului nu-i putem face nimic; nici la başcă nu-l 
putem închide. 

lacobache rămase o clipă uimit, clipind. 

— Siretele, cucoane!... lămuri Pahomie, cu sfială. 

Atunci autoritatea bătu cu piciorul în pământ şi izbucni 
cu mânie spre Androne: 

— Cum Siretele? Ce Siretele? Ce te-amesteci tu, măi, în 
vorbă? Ce mi te vâri, măi, în suflet totdeauna? Ţi-oi arăta eu 
ţie, măi Androne! Crezi tu că multă vreme ai să te poţi pune 
cu mine? 

— Eu, cu dreptatea mea, merg oriunde... grăi Brebu, 
semeţit de prezenţa oamenilor şi de locul unde se afla. 

De ce să strigi dumneata şi să răcneşti degeaba, când vezi 
că nu-i nimica? Parcă dacă eşti slujbaş domnesc, trebuie să 
iei pe oameni în unghii? 


— "Te poftesc să nu fii obraznic! răcni lacobache cu 
ochii holbaţi. Cu tine am eu de regulat multe socoteli! Ţi- 
arăt eu ţie cine sunt! N-ai să mă înveţi tu pe mine, colţosule, 
ce am de făcut. Eu sunt primar, fac ce vreau, auzi tu? 

— Apoi eu pe răposatul dascal, tatăl dumitale, l-am 
cunoscut. Era om de-a noştri. 

Ochii primarului se încruntară în sânge. Amintirea 
obârşiei lui îl izbi ca o palmă. Privi cu ură pe ţăran şi scrâşni 
o înjurătură cumplită. Sta gata să răcnească iar, ori să se 
repeadă, când oamenii se prăvăliră într-o parte, bătuţi ca 
de un val. O trăsură cu doi cai murgi cotise la pod, şi venea 
în goană, urmată de un călăreț pe un alergător alb. 

— Cuconaşu! Cuconaşu! murmurau sătenii descoperindu- 
şi capetele. 

lacobache tuşi scurt de două ori, se pipăi la gât şi-şi 
încheie pripit un bumb de la surtuc, apoi îşi alătură 
picioarele milităreşte. Pe obraz i se întinse deodată un 
zâmbet ciudat. Parcă-i erau buzele unse cu undelemn. 

Trăsura cu caii murgi se opri scurt în dreptul lui. 

Ţiganul de pe capră, grozav de gras, rămase neclintit, ca o 
stană. Cuconul Filip sări de pe calu-i alb şi se apropie de 
scara boierească; făcu doi paşi şi primarele; 

se mişcară şi sătenii înainte; podarul şi Chirilă îşi făceau loc 
cu coatele în frunte. 

Câteva glasuri se ridicară: 

— Sărut mâna, cuconaşule! 

Primarele se ploconi cu smerenie înălţându-şi umerele, 
rostind răguşit: 

— Cu adânc respect! 

Din trăsura bogată, răsturnat pe perinile albastre, privea 
cu pleoapele strânse la cei dinainte-i boierul Alexandru 
Filoti-Buciumanu. Era un om care trecuse de patruzeci de 
ani, palid şi obosit. Barba rotundă, neagră avea o 
încovoietură în sus, pe când nasul coroiat căta în jos; iar 


buzele subţiri, uşor răsfrânte, aveau un zâmbet fin, pierdut 
şi distrat. Purta o haină largă, cenuşie, şi-n cap, o şapcă 
rusească, cu cozoroc îngust. 

— Bonjur! bonjur! zise el pe nas. Pe urmă îşi luă sama, 
clipind nervos din ochi: Buna ziua, oameni buni! 

Ce s-a întâmplat, primarule? Am auzit că podul s-a dus! 

— Da. Rosti primarele înclinându-se, cu pălăria în mână. 
Am onoare să vă raportez, cuconaşule, că am cercetat 
imediat. 

— Bine, bine; de cercetat ce să cercetezi? Asta văd şi eu: 
podul a fost luat de apă. 

Cuconu Filip, lângă scară, ţinându-şi calul de frâu, sta cu 
ochii aţintiţi la buzele stăpânului, gata în orice clipă să dea 
un răspuns, ori să sară pe cal, ori să îndeplinească oricare 
altă faptă. Obrazu-i bugedi&:, mare şi roş, avea din când în 
când o tresărire de fulger în jurul ochiului drept. 

În răstimpul de tăcere care urmă, crezu nimerită 
vremea Pahomie, podarul, să calce un pas înainte şi să 
strige cu glas mare: 

— Înălţimea-voastră! daţi-mi voie să grăiesc şi eu! 

Primarele şi vechilul se întoarseră deodată spre el, ca şi 
cum ar fi descoperit o nelegiuire nemaipomenită. 

— Ce este? Vorbeşte! zise încet şi cu nepăsare Filoti. 

— Hai, spune ce ai de spus... şopti furiş primarul, 
apucând de mânică pe moşneag. 

— Înălţimea-voastră! strigă bătrânul. Eu de treizeci de 
ani stau la podul ista şi-l păzesc ca pe ochii din cap. 

Acu dac-o venit apa şi l-o luat, ce suntem noi de vină? 
Daca, tot apa o adus şi moara înălţimii-voastre de la 
Cotu lepii. 

— Care moară? 

Vechilul Filip interveni scurt, încet şi foarte respectuos: 

— Cotul Iepii, hotar cu Roşcanii... Moara într-adevăr o 
văd de faţă. 


— A! moara aceasta e adusă de Siret? Curioz lucru! 
îngână boierul, şi obrazul palid i se lumină de zâmbet. 
Îndată zâmbiră cu fericire, şi primarele şi vechilul, iar 
Chirilă, prinzând inimă, se înfăţişă şi el înaintea scării 
boiereşti. 

— Măria-ta, eu îs moraru. Eu am venit cu moara pe Siret! 

— Bine. Filipe, zise cu veselie boierul, dar asta e-o 
întâmplare nostimă! Cum de n-am ştiut-o noi până acuma? 

Filip îşi plecă urechea spre boier, şi cu ochii privea ţintă, 
pieziş, parcă se gândea adânc. 

— Apoi, măria-ta, grăi morarul, noi chiar acuma am picat! 
Creştinii iştia ne-au tras la mal de vreun ceas de vreme. 
Stam în moară eu şi cu fata, cânta cucoşu şi ne ducea apa la 
Galaţi. Fa Aniţă, ia vină-ncoace, să te vadă măria-sa... 

Aniţa ieşi, cum se cuvenea, ruşinoasă, şi ochii boierului 
stârniră asupra ei. Oamenii păstrau o tăcere atentă. 

Filoti deodată păru gânditor. 

— Cuconaşule, ce ordin daţi? întrebă vechilul, aţintind 
urechea. 

— Cum? Niciun ordin! Să căutaţi să faceţi podul. 

Cum te chiamă? întrebă el pe fata lui Chirilă. 

— Aniţa, cuconaşule... şopti ea. 

— O avut barbat... se amestecă şi Chirilă în vorbă; 
da' o fost un haidău, s-o dus în lumea lui. 

— Vra să zică eşti văduvă? întrebă boierul zâmbind 
(şi obrazul vechilului fulgeră în jurul ochiului drept); 
apoi caută de te mărită, nu sta aşa... 

Fata râdea privind şi fugind cu ochii. Boierul se gândea: 

«Nu-i urâtă fata asta a morarului Chirilă... nu samănă 
deloc cu tată-său...» Dar cum îi era obiceiul, gândul şi-l 
murmură încet printre buze. Vechilul şi primarele părură 
foarte mulţămiţi de această constatare şi priviră şi ei veseli 
spre Aniţa. 


Oamenii aşteptau: trebuia să mai fie vorba de pod, de 
moară; putea să mai fie vorba de holdă, de pământ, de ploi, 
deşi ştiau ei bine că boierul nu se îngrijeşte de nimic, ci le 
lasă toate în sama vechilului. 

Şi cuconu Filip şi lacobache stăteau cu capetele aplecate 
pe umăr, dorind ordine, dar boierul căzuse pe gânduri. 

— Întoarce, Dimachi! zise el deodată cătră vizitiul cel 
gras. 

Dimachi şfichiui delicat caii şi întoarse; vechilul se aruncă 
pe cal cu repeziciune; şi primarele căută din ochi pe 
vătăjelul Iordache Nastratin, îi făcu somn să vie după el şi 
se năpusti cătră brişca lui. Sări într-însa; se căţără pe 
scăunaşul de dinapoi şi vătăjelul, şi calul sur se alătură în 
trap de buiestraşul lui Filip. 

* 

Călărind, cuconu Filip Nacovici îşi luase masca lui 
obişnuită de nepăsare şi lene. În brişcă lui, primarele se 
gândea îngrijat. Din când în când îşi încrunta sprâncenele şi 
pălea cu biciul în cal. Pe scăunaşul dindărăt, Nastratin sta 
cam într-o parte, sucit şi stânjenit. 

— E colţos şi nesuferit! mormăi aţâţat primarele, 
îndesându-şi în piept favoritele. 

—  Porunciţi, cucoane lacobache? tresări vătăjelul, 
înaintând capul. 

— Nu-i nimica, răspunse primarele. Ce vorbea Androne 
înainte de a veni eu? 

— Nu vorbea nimica, cucoane lacobache; ce să 
vorbească? 

— De mine... aşa... nu zicea nimic? 

Vătăjelul nu ştia ce să răspundă. Tăcu. Primarele-i 
întoarse o privire de mânie. 

— Atuncea, de ce-mi stăteai acolo degeaba, ca un 
dobitoc? 


— Stăteam şi eu acolo... după poruncă... răspunse 
vătăjelul. Mi-ai poruncit să duc oamenii la Siret: i-am dus la 
Siret. 

— Şi ce te uiţi aşa la mine, măi? 

Domnul primar ar fi vrut să înjure, ori să scarpine puţin 
pe vătăjel, ca să-i mai vie inima la loc; dar era prea aproape 
de  trăsura boierească. Vătăjelul se trăsese înapoi. 
lacobache pufni înveninat. Întoarse capul spre vechil. 

— Cucoane Filipe, ai văzut pe ticălosul cela de Androne? 

Vechilul tresări. 

— Pe cine să văd? întrebă el plecându-se într-o parte, în 
şa. 

— Pe Androne Brebu. 

— Ei da, l-am văzut. Ce-i cu el? 

— Oare nu-i chip, cucoane Filipe, să-l strângem oleacă-n 
cleşte? E cam colţos ghiorlanul! 

— Să-l strângem, zise cu nepăsare vechilul. Dar mi se 
pare că el nu face boieresc. E om, după cât ştiu eu, vrednic. 

— E clănţău, cucoane Filipe; e om primejdios. Dacă-l 
tot lăsăm aşa, nu-i bine. Trebuie să batem oleacă de 
politică. 

Vechilul iar n-auzea bine de vuietul trăsurilor. 

— Ce să batem? 

— Politică, cucoane Filipe; oleacă de politică. 

Vechilul nu înţelese, dar nu-şi dădu osteneală să mai 
întrebe; rămase nepăsător în şa. lar primarele, cu 
nemulţămirile crescute, ghionti cu codirişca pe omul 
dindărătul lui. 

— Măi, tu ai auzit? 

— Ce s-aud, cucoane lacobache? 

— Ai auzit? Să te duci să raportezi întocmai... vorbă cu 
vorbă... să le spui... auzi? 

— Aud, cucoane lacobache; le-oi spune. Cui să spun? 

Ce să spun? 


Fostul vagmistru scuipă înciudat la o parte şi bătu de 


câteva ori cu biciul în calul cel sur. 
* 


Dinspre sat, de la orândă, venea pe drumul străjuit de 
sălcii băitanaşul cu cinstea morarului Chirilă. 'Trăsura 
boierească îl învălui într-un vârtej de pulbere. Pe faţa-i arsă 
de vânt, cu nasul ridicat puţin în sus, se aşternu un fel de 
sfială. Vâri sub sumăieşul scurt garafa cu rachiu. Apoi 
rămase cu ochii aţintiţi asupra lui Nastratin: vătăjelul, din 
trăsurica primarului, îi făcea semn cu capul şi cu mânile, 
încreţindu-şi obrazul puhav, să-şi scoată mai iute cuşma din 
cap. Duse spăriat stânga la cuşma veche şi roasă şi o smulse 
cu greutate de pe claia de păr. Dar boierii trecuseră cu 
mare zgomot. Îşi îndesă iar căciula la locul ei şi trecu alene, 
mai departe, spre pod. 

Când ajunse, soarele scăpăta spre asfinţit. Unii din 
gospodari porniseră spre case; alţii veniseră din sat ca să 
vadă cum a luat apa podul şi cum a venit o moară pe 
Siret. 

— “Te-ai întors, măi Tilică? întrebă podarul, privindu-l cu 
zâmbetu-i răutăcios. Bre, tu eşti bun de trimes după 
moarte! 

Băiatul începu a râde cu tot obrazul, căscând gura, şi 
puse garafa în mâna morarului; apoi se învălui în sumăieş şi 
se pregătea a se duce-n treaba lui. 

— Unde te duci, măi? întrebă vesel Chirilă. 

— Mă duc la vitele celea de cai. Dac-o fi dat în păpuşoi şi 
află tătuca, mă omoară! 

— Du-te, şi pe urmă te-i înturna. Îţi lăs eu şi ţie oleacă de 
rachiu ş-oleacă de pâne. Aniţă hăi, ia adă pânea ceea din 
şandrama... Ce se mai minuna boierul de-aşa întâmplare! 

Fata se sculă de la locul ei, îşi ridică fustele deasupra 
gleznelor şi trecu prin apa tulbure, la moară. Când se 
întorcea, pândarul Halmului, prietinos, începu să râdă. 


— Aniţă, draga mea, nu te feri aşa, că noi ne uităm la 
garafa lui moş Chirilă... 

Aniţa îşi strânse buzele şi dădu din cap în semn de 
ameninţare, privind într-o parte, viclean, spre Vasile. 
Androne Brebu sta gânditor, jucându-şi între degete 
beţişorul. Morarul îl privi cu dragoste şi-i întinse garafa. 

— Bade Androne, ia de bine! Garafa asta-i în cinstea 
dumitale ş-a flăcăului istuia, Vasile. Se vede că ai ceva cu 
primarele nostru. Nu băga şi dumneata în samă! 

— Apoi cu primarele nostru nu-i de chip... grăi podarul 

aţintind sticla. Eu îl ştiu: e vrăjmaş la inima lui. 
Ca om purtat prin multe nevoi, eu zic aşa: mai bine-mi scot 
căciula şi-mi plec capul. Zic ei negru, zic şi eu tot aşa şi 
pace! Capul plecat nu-l taie sabia! Altfel nu poţi hălădui în 
lumea asta! 

— Adevărat, grăi Brebu serios; nu-i uşor de trăit, şi asta 
numai din pricina răutăţii oamenilor. Eu n-am nimica cu 
primarele şi nici n-am de ce mă teme. Mă uit numai la 
dânsu. Îl cunosc de când era aşa ca Todiriţă, nepotu ista al 
meu. Atuncea umbla printre noi, aducea la cei bătrâni 
băutură, cum o adus Tilică; se chiamă că era dintre-a noştri. 
Pe urmă o făcut ce-o făcut, o umblat prin lume, şi iaca-l văd 
că vine-n straie strâmte, iaca-l aud suduind urât. Se face a 
uita de tată-su, nu cunoaşte pe mă-sa: le lasă mormintele 
fără pomenire. Se vâră între cei de sus. El adică-i boier de- 
acu nainte. Asta-i rău, cumătre Pahomie. Îi zic eu: «Apoi te 
cunosc de când erai un ţânc. Am cunoscut pe răposatu 
dascal Alecu, Dumnezeu să-l ierte». Când m-aude, i se 
bulbucă ochii şi se supără. O fost el odată om, da” de când s- 
o dat cu ceilalţi, i s-o împestriţat inima ca şarpele. Asta-i. 
Altfel ce am eu cu el? l-am mai spus într-un rând pilda 
aceea cu omu care se văita că-i scosese unul ochii. «Ce-i, 
măi române? cine ţi-o scos ochii?» «Frate-meu!» 

«Apoi de aceea ţi i-o scos aşa de adânc!» El se uită la mine, 
parcă vrea să mă ieie în colţi si-n unghii. Ce să-i fac? 


Obrazul lui Androne Brebu se lumină o clipă de un 
zâmbet şiret. 

— Apoi voie bună şi frăţie să deie Dumnezeu! zise el iar, 
închinând garafa. Mai este o vorbă: că pe omul rău 
Dumnezeu îl însamnă: de aceea i-au crescut fuioarele celea 
pe obraji. 

— Parcă-i dracu de pe comoară! zise de la locul ei 
Aniţa, acoperindu-şi gura cu palma şi râzând înăbuşit. 

Garafa trecu din mână în mână. Oamenii sfătuiau, soarele 
da-n asfinţit. Androne se sculă să plece. 

— Am pus într-un cotlon de baltă nişte măistrii, zise el. 
Poate cade ceva; mă duc să văd. Măi Todiriţă, ţie ţi-a fi 
foame. Hai să mergem, şi pe urmă te-oi duce mâni-ta. Şi tu, 
măi frate, adăogi el cătră Vasile, mai ieşi, bre, din bârlog. 
Mai dă pe la noi, că altfel te faci urs, şi-i mânca oamenii! 

Pândarul începu a râde. N-avea însă nimica de răspuns. 

Androne porni, cu băiatul săltând după el. Coti întâi pe 
după zăvoiul cuprins de apă şi dădu pe o cărare, printre 
lanuri, Ziua era lină; pe câmpuri plutea o pace nesfârşită. 

— Moş Androne, zise deodată copilul, ridicând nasul în 
sus şi sticlindu-şi ochii. Da” boierul cel cu şapca îi om rău? 

— Nu-i om rău, măi Iodiriţă. 

— Da-i bogat tare? 

— Bogat! 

— Spunea fata lui Savil Nistor că are boieru un cal care 
mânâncă jaratic. Şi într-o pivniţă are galbini de-i măsoară 
cu stamboala!*+. 

— A fi având, măi ITodiriţă. Da” ţie nu ţi-i foame? 

— Nu mi-i foame! strigă nepotul, pornind-o în fugă 
înainte. 

Androne mergea domol, ca omul care n-are treburi. 

În urmă oamenii rămaşi la foc vorbeau despre el. Androne 
acesta Brebu era om trecut de patruzeci şi cinci de ani şi 
trăia singur. În tinereţă dusese o viaţă aprigă, se avusese 


bine c-o fată şi la optsprezece ani se însurase. Dar copii n-a 
avut şi nevasta i-a murit de tânără; iar omul, din scârbă 
mare, s-a gândit să se ducă la călugărie. S-a oploşit un an la 
mănăstirea Neamţului, pe urmă, într-o bună zi, s-a întors în 
sat. De călugărie tot nu se hotărâse a se lăsa, dar îi era dor 
de Buciumeni. A început a umbla regulat la biserică; acasă 
cetea cărţi, mai ales Vieţile Sfinţilor, pe care le cumpărase 
cu multe parale şi trudă tocmai de la târgul leşilor. Avea 
pământ de la împroprietărire ş-oleacă de prisacă în livadă. 
Singur îşi făcea toată gospodăria, cum învățase de la 
călugării nemţeni. Nu uita niciodată rugăciunile de noapte 
şi posturile. Avusese în sufletul lui ceva chinuit; acuma se 
liniştise. Era un om care cercase să-şi aprindă la căpătăi 
candela cercetării de sine; îşi cumpănea vorbele şi voia să 
fie între ai lui drept şi cu cuget curat. Prin dreptate 
înţelegea mai ales să nu vatăme nimănui. Altfel era cam 
cărpănos, îi plăcea să strângă ban lângă ban şi rar ajuta pe 
alţii în nevoie altfel decât cu sfatul. Erau bune însă şi 
sfaturile lui câteodată, şi mai ales erau pline de pilde 
felurite, ca unele ce erau rostite de un cărturar. Avea şi 
nume de doftor bun la oameni şi la vite. Buna stare îi 
dăduse şi puţină îndrăzneală, şi de aceea nu primea decât 
până la poartă pe feciorii boiereşti, şi boieresc nu voia să 
facă. Acuma se ducea să vadă cotloanele lui de peşte şi 
mergea lin, punând cu grijă pe pământ băţu-i lustruit de 
corn. Faţa lui avea ceva din liniştea cuprinsurilor. 

— Eu ţi-oi spune una, măi Vasile, zicea podarul. Aista-i 
omu lui Dumnezeu. El de postit posteşte, de rugat se roagă, 
de băut nu bea, cu muierile nu face petrecere, ca tine... las' 
că i-o şi trecut vremea... Mi se bolnăveşte într-un rând 
baba. Cade şi-şi sclinteşte o mână. Atuncea nu era, saraca, 
surdă şi n-aveam de gând s-o schimb! Chem pe Ştefănoaia; 
vine Ursăriţa, mama lui Dimache - nu-i chip; se umflase 
mâna şi se întărise ca un butuc. Sudui eu pe babă şi chem 
pe Androne. Vine ei, pipăie mâna, - baba tresărea şi răcnea. 


«Să n-o întinzi, zice, că mor!» «N-o întind, zice Androne, 
trebuie s-o lăsăm să se mai umfle.» Baba răsuflă uşurată şi- 
ntoarce obrazul cătră părete. Atuncea odată i-o înşfăcat 
Androne braţul: l-o smuncit şi l-o sucit. lar baba o slobozit 
un răcnet de-am socotit că se dărâmă casa. Androne şi-o 
luat sumăieşu pe umeri şi s-o dus. lar femeia şi-o simţit a 
doua zi mâna la loc. 

— Apoi el ştie multe! grăi bucuros Vasile, şi-şi vâri cu 
fudulie mânile în chimir. La vite nu se pricepe nimene ca el. 
O cetit şi «Alixăndria». 

— Aşa? se minună Chirilă, căscându-şi gura ştirbă. 

Am auzit eu odată cetirea asta. Da' tare era frumos! 

Spunea cum s-o dus Alisandru Machidon la rai şi la iad. 

Hei, cine cunoaşte slovă poate să afle cum o fost în vremea 
veche. Atuncea aveau oamenii pământ mult şi vite, nu ca 
acuma. Acuma-i rău: s-apropie vremea de-apoi. Mai cetea 
dascalul Antohi de la noi şi despre antihrist. La carte spune 
aşa că mult nu mai este pin' la ceasul cel din urmă. Ş-atunci 
n-are să se mai aleagă nici care-i bogat, nici care-i sarac. 
Toţi au să moară, şi pe urmă are să li se caute la condică 
faptele; şi cine-a fi luat ş-un cui pe nedrept, are să i-l bată în 
frunte; şi cine-a fi luat ş-un ban cu strâmbătate, are să-l 
topească îngeru ş-are să i-l toarne pe gât... 

Focul pâlpâia în stingere. Moş Chirilă, înfierbântat de 
cinste, grăia privind cu ochii lucitori la cei din juru-i. 

Peste râu curgea din asfinţit o strecurare de lumini felurite. 
Ziua scădea. În tăcerea zăvoiului străbătu sunetul piedicilor 
de la cai, pe urmă glasul ascuţit al lui Tilică. 

Şi-n curând se înfăţişă şi băitanaşul, cu nasul lui bârligat şi 
cu sumanu-i roşcat. Venea plesnind c-o puhăi10: de cânepă 
iarba dinainte-i. Se aşeză şi el la vatră pe vine, şi moş 
Chirilă îi întinse gânditor garafa. 

— Măi băiete, vorbi el încet, bea de sufletul babei mele. 

Tilică gustă rachiul, se oţări şi se ştirii!1!+* iute, apoi se 
şterse la gură cu mânica. Începu a înfulica pâinea. Apoi 


deodată îl apucă gust de vorbă. 

— Ma'inte, zise el, mă duceam să-ntorc caii. Când colo, în 
carare, un hulpoi iese şi se uită la mine. Eu pocnesc din bici, 
el se scoală şi s-aşează mai departe şi iar întoarce botul 
cătră mine... 

Vasile, pândarul, se înălţă din locul lui. 

— Apoi eu mă duc să văd ce mai face Halmul. Tot fânul lui 
e-n stăpânirea mea. Da' mă mai întorc eu pe-aici. 

Rămâneţi sănătoşi! sfârşi el tare, privind pe Aniţa. 

Lângă scrum, nu mai rămăseseră decât Tilică, mâncând 
pe genunchi o ceapă cu mămăligă, morarul, Aniţa şi moş 
Pahomie. 

— Noi., fată hăâi, ne-om aduce ţoalele aici şi ne-om culca 
sub stele. Drept să-ţi spun, mă tem să nu ne ieie iar apa. Cu 
moara, oi vedea eu ce-a zice boierul: Mă duc mâni-poimâni 
pe la curte ş-oi întreba. 

Se sculă tăcut, prin cernerea înserării, şi podarul. 

— la să văd şi eu ce mai este prin bordei, zise el. 

Gemu încet, când începu a-şi mişca încheieturile, şi porni, 
puţin plecat din şele, spre capătul podului rupt. 

La vatră rămaseră umbrele tăcute ale celorlalţi trei. Pe 
deasupra apelor acuma curgea negură. Prin negura aceea 
trecu un stol de rațe sălbatice, ca o vâjâire scurtă de vânt. 
Li se auzi căderea zgomotoasă, mai departe, în apa luncii. 
Apoi se întinse tăcere. Din când în când mai clipea slab 
luleaua lui Chirilă cătră moara neagră, care sta pe o coastă, 
într-o poziţie ciudată, parcă voia să se ascundă după 
răchiţi... 

Moş Pahomie intră în bordei tropăind din iminei. La foc, 
pe vatră, forfotea abia auzit o oală. Pe-un scăunaş alăturea, 
sta încovoiată baba Catrina, slabă şi firavă. Pe obrazu-i 
uscat luneca lumina. Parcă dezvălea obrazul unei moarte: 
cu două găuri fumurii sub frunte, c-o linie neagră sub nas... 


N-auzi când intră moşneagul, dar simţi că umblă cineva 
în jurul ei. 

— Ai venit? zise ea încet, fără să se clintească. 

Moşneagul începu a striga tare în singurătatea 
bordeiului, cu încreţitura-i de buze: 

— O luat apa podu! 

Baba suci puţin capul, apoi iar se întoarse în neclintirea 
ei. 

— Au fost boierii pe-aici! strigă iar moş Pahomie. Apoi îşi 
trase şi el un scăunaş lângă vatră. Măi babă, măi, vorbi el 
mai încet: rău ai ajuns! O adus Siretele un dimon! răcni el 
iar la urechea bătrânei. 

— Ha? 

— Un dimon, într-o moară. Şi cuconaşu se uita la el. 
I-auzi, tot pentru dânsul cântă şi Vasile pe Halm. Şi muierea 
stă, ascultă şi-nţelege; dar se gândeşte la zâmbet boieresc! 

— Alia! grăi baba cu nepăsare. Bine. Să vezi, moşnege, 
mai nainte am aţipit aici, lângă vatră, ş-am văzut iar pe 
băieţi. Da' parcă nu-i luase apa... parcă umblau prin casă şi 
cântau încetişor... încetişor... 

— Hm! iar ai să-i boceşti... mormăi podarul. Când i-o luat 
apa, erau flăcăi, şi tu tot mititei îi visezi... Ce dracu ai tu de- 
mi tot vorbeşti de dânşii când am să mânânc? Ca să nu-mi 
mai ticnească ţ Ce avem noi să mai jelim! De-atunci o curs 
apă multă pe baltă: dar tu tot îi pomeneşti. 

Iaca! da-te-aş dracului! 

Bătrânei îi curgeau lacrimi pe obrajii veştezi. Tăcea şi 
plângea. În umbra cătră care mergeau toţi oamenii acelei 
zile. 


Capitolul II 
Cuconaşu Costi zâreşte o umbră 
în pâdure 


Într-o dimineaţă curată şi senină se înfăţişă Vasile, 
vânătorul, la odăile slugilor, în curtea boierească. Căută pe 
domnu Manole, «feciorul» cuconaşului celui tânăr, şi-i arătă 
că a venit după poruncă. 

— Care poruncă? întrebă domnu Manole, căscând şi 
scărpinându-se la urechea stângă. 

—  Poruncă boierească, domnu Manole: poruncă 
boierească tânără... Asară, tocmai răsturna femeia 
mămăliguţa; văd că vine Ghiţă Creţu. Îmi spune că s-a 
întors cuconaşu Costea de la învăţătură, din străinătate, şi 
numai o zi s-o hodinit şi ieri o şi poftit să iasă la vânat... 

— Aşa-i, răspunse alene, căscând iar, domnu Manole: 
doar eu am poruncit lui Ghiţă Creţu să vie la tine. Să nu 
care cumva să lipseşti, că se face foc cuconaşu Costi. 

— Ferească Dumnezeu! se apără cu tărie puşcaşul, 
scuturându-şi pletele cărunte. Unde se află să lipsesc! Doar 
eu i-am pus lui cuconaşu Costea puşca-n mână. l-am şi dat 
răspuns lui Ghiţă Creţu că mă înfiinţez numaidecât. Chiar te 
rog, domnu Manole, spune cuconaşului că eu am venit... 

Feciorul privi pe ţăran într-o parte, cu oarecare dispreţ. 

— Stăi, Vasile, catadicsi el să lămurească; doar n-am să- 
mi lăs cafeaua cu lapte neisprăvită. Eu am deprinderea să 
beau cafeaua cu lapte cum mă scol. Nici nu mă spăl şi 
trebuie să beau cafeaua cu lapte. Aşa mi-i obiceiul, altfel mă 
bolnăvesc. 

— Ei dă, fiecare cu a lui, răspunse cu supunere Vasile. 
Numai să nu se supere stăpânul. 

— Ce să se supere? Cum să se supere? ştiu eu rânduiala 
şi slujba! 


Ca să arate vânătorului ce fel de om este el, domnu 
Manole trase din buzunăraşul jiletcei lui cu mânici o 
cutioară de lemn, o deschise şi alese o ţigară boierească 
subţirică şi fină. Scoase din altă parte un chibrit, îl trase pe 
părete şi-şi aprinse ţigara. Fumând cu mare plăcere, privea 
la mişcarea ogrăzii şi sorbea câte-o înghiţitură dintr-o 
ceaşcă pe care tot o lua de pe prichiciul ferestrei. Într-un 
răstimp i se păru cafeaua prea rece şi prea puţină pentru 
câtă ţigară mai avea. Cu ceaşca-ntr-o mână şi cu ţigara-n 
alta, intră în gangul bucătăriei, şi ţăranul auzi înlăuntru 
glasuri de ceartă, şi zâmbi singur. Câţiva slujitori trecură pe 
lângă el fără să-l bage-n samă. Vânătorul clătină clin cap, 
privind în urma lor. 

— Iaca, răsare şi soarele, mormăi el, când văzu 
acoperişurile grajdurilor fulgerând argintiu. 

Domnu Manole se-ntoarse supărat, cu ceaşca aburând: 

— Las' că vă arăt eu vouă! ameninţă el spre gang, 
întorcând îndărăt o păreche de ochi holbaţi. 

Țăranul îl privi curios, cu creţuri de zâmbet la coada 
pleoapelor. Cugeta în sine: «Se cunoaşte după căutătură că- 
i balaur. Altfel, umblă şi se poartă ca un ciocoi». 

— "Toată paserea pe limba ei piere! vorbi pufnind domnu 
Manole. Ţiganu-i tot ţigan! 

— Vorbeşti de bucătar, domnu Manole? întrebă 
Vasile. 

— D-apoi de cine! icni cu dispreţ feciorul. 

Dar deodată greaţa de pe obraz i se şterse. Trecând pe 
prichiciul ferestrei ceaşca c-o mişcare de boscari12!, sări 
peste cerdac, de lângă puşcaş, şi se năpusti cătră balconul 
curţii. Costi, cuconaşul cel tânăr, cobora scările cu puşca-n 
mână, cu torba la şold şi cu cânele de vânat făcând 
acrobație în juru-i. 

— Acu a picat şi Vasile puşcaşul, măria-ta, îl întâmpină 
feciorul, cu glas desmierdător. 


— Ştiu, l-am văzut pe fereastră, răspunse băiatul. De ce 
n-ai venit să mă scoli mai devreme? Unde-i docarul? 

— Gata, măria-ta, într-o clipă-i aici.! strigă pripit 
Manole şi se năpusti spre grajduri. 

Țăranul îşi trăsese pălăria din cap cu dreapta, şi cu 
stânga îşi mângâia mustăţile. Aştepta zâmbind. 

— Ce mai faci, Vasile”? zise cu veselie tânărul venind spre 
el. Găsim astăzi prepeliţi şi potârnichi? 

— Sărutăm dreapta, cuconaşule; găsim, de ce să nu 
găsim? 

— Unde mergem? 

— Apoi dă, unde porunciţi dumneavoastră. Socot că n-ar 
fi rău să mergem în hotarul Măcăreştilor. 

— Bun; mergem acolo. Fii cuminte, Stop! - Şi îndepărta 
cu dosul mânii pe câne, care i se suia pe şolduri - Ştii ce 
bine-i pare? urmă el cătră puşcaş. Când m-a văzut 
alaltăieri, m-a cunoscut numaidecât. Sărea în toate părţile 
şi scheuna de bucurie. 

— Cum să nu te cunoască, cuconaşule, dacă mata l-ai 
învăţat meşteşugu?! îi grăieşti nemţeşte şi el te pricepe. 

Costi începu a râde, şi ochii foarte negri, cu gene lungi, 
sticliră ca-n lacrimi. 

— Mi-am adus puşcă nouă! vorbi el prietinos căâtră 
vânător, şi-i întinse arma. 

Țăranul o primi cu respect, după ce-şi lepădă pălăria. 

— Frumoasă puşcă, cuconaşule; trebuie să coaste multe 
parale. Eu tot cu rabla mea cea veche. Mă cunoaşte şi ne- 
nţelegem destul de bine... 

— Asta, Vasile, e o puşcă franţuzească cum n-are nimenea 
în ţară... 

Vasile păru grozav de uimit şi întorcea arma şi pe o parte 
şi pe alta, pe vârful palmelor: 

— 'Ts! Îi scrisă numai cu aur şi cu argint! 


— Nu înţeleg de ce nu vine docarul! tresări nerăbdător 
băiatul, înălţând obrazu-i palid. Ba vine! În sfârşit, bine că 
vine, ca să nu întârziem. Pune pălăria în cap. Suie repede. 
Bine, Manole, adăogi el cătră fecior, când ţi-am spus să mă 
scoli dis-de-dimineaţă, de ce n-ai înţeles să vii să mă scoli 
dis-de-dimineaţă? Să ştii că altă dată mă supăr! le-ai suit, 
Vasile? Cânele-i lângă mine. 

— Apoi el îşi ştie locul, grăi Vasile din coada docarului. 
Şede alăturea de mata, ca un om. 

— Haide! strigă iar cuconaşul cătră vizitiu. De ce stai? 
Suie şi ţine puşca. Mergem în hotarul Măcăreştilor. Aşa-i, 
Vasile? 

— Aşa-i cuconaşule, cum porunceşti mata... Şi puşca dă-o 
mata la mine, să mă mai minunez de dânsa!... 

Plecarea se făcu iute în schimbul acesta de cuvinte, şi. 
domnul Manole trecu printre slugile adunate, nepăsător, 
cătră cerdac, ca să-şi isprăvească ceaşca de cafea cu lapte. 

Cuconaşul cel tânăr mâna singur caii murgi. Bucuria 
vieţii îi cânta în toată fiinţa, şi nările i se înfiorau de aerul 
aspru al dimineţii. Docarul duruia înăbuşit pe drumuşorul 
din parc. Apoi soarele străluci în hamurile de lac şi-n 
monogramele de argint. Tropotele sonore deşteptară uliţa 
cea mare a târgului. Ovrei somnoroşi atunci îşi deschideau 
prăvăliile şi aplecau la drum tărăbile. Salutau cu umilinţă 
pe cuconaşul boierului, scoţându-şi cuşmele şi ploconindu- 
se. Trecură grabnic prin târguşorul cu magherniţi 
îmbulzite; lăsară satul Buciumenilor în stânga şi apucară pe 
un drumeag de ţărână spre zări de dealuri, cu păduri şi 
pâcle nedesluşite. Dincolo de sat, în văi, băiatul privi cu 
uimire Siretul: luncile amestecate cu negurile îi apăreau 
misterioase ca nişte basme; şi avu sensaţia unor privelişti 
cu totul nouă. 

— Vasile, zise el întorcând capul, când mergem, acolo? 

— Unde, cuconaşule? 

— La bălțile Siretului. 


— Când pofteşti, cuconaşule. Mai spre toamnă, când se 
cârduiesc rațele sălbatice. Am eu locuri bune şi ascunse, pe 
care nu le ştie nimeni pe lumea asta... 

Costi tăcu, mişcat de cuvintele puşcaşului. Apoi vru să-şi 
aducă aminte de locurile cătră care mergeau. 

— Mi se pare c-am fost şi anul trecut la Măcăreşti, 

Vasile. 

— Se poate, cuconaşule; trebuie să fi fost. Acolo-s 
minunate locuri, sub păduri vechi. Mă duceam şi cu boierul 
nostru, când eram tineri... 

Trebuie să fi fost., fără îndoială; dar băiatul nu-şi putea 
aminti desluşit locurile; şi c-un fel de nemulţumire vagă suia 
dealuri scurte şi cobora-n văiugi, căutând în trecut amintiri 
şi răsunete. Târziu, după un ceas de umblet, caii poposiră la 
nişte izvoare, sub dumbrăvi mărunte. Şi băiatul boierului 
cunoscu locul. Nu-şi aducea aminte de el, dar îl cunoscu, 
îmbătat de aceeaşi simţire stranie de primă dimineaţă a 
tinereţii. 

— Aici se chiamă Poiana de la Şipote, zise puşcaşul, după 
ce coborâră din docar. 

Costi nu răspunse. Se întoarse cătră soare şi cătră 
câmpie, unde scânteiau mirişti trăgănate. 

— Eu ce fac, cuconaşule? întrebă ţigănaşul de la docar. 

Cuconaşul se întoarse spre Vasile. 

— Du-te la Gheorghian, pădurarul, în partea cealaltă de 
poiană, răspunse vânătorul. Deshamă şi spune nevestei să 
răsucească gâtul unui pui, că vine cuconaşul la amiază... 
Noi intrăm în mirişti; pe urmă în păpuşoaiele omeneşti; 
după aceea venim la oleacă de hodină... 

Cuvintele acestea, ca şi priveliştile, ca şi soarele dimineţii 
de august, făceau parte din mulţămirea fizică pe care o 
simţea Costi ca o adiere în toată fiinţa. 

Cânele începu să caute harnic prin tufe. Costi îl chemă la 
el şi-şi pregăti cartuşele. Apoi trecură în mirişti, pe când 


docarul apuca drumuşorul cotit spre pădurărie. 

La cea dintăi împuşcătură, ţăranul se minună şi de 
iuţeala cuconaşului şi de frumuseţa loviturii. Costi se simţi 
fericit şi sigur de sine. Stop căuta cu hărnicie, ca un 
adevărat pointer englezesc. Rămânea în arret deodată, 
ţapăn, cu coada întinsă, cu capul sucit puţin, ca lovit de o 
paralizie subită, şi de fiecare dată puşcaşul îl privea cu 
aceeaşi uimire, ca pe o drăcovenie străină. După ce suna 
puşca şi prepeliţa cădea, cânele o aducea delicat, numai de- 
o aripă. 

— Eu socot, cuconaşule, zise Vasile, că pe cânii iştia îi 
învaţă la şcoală. Doar îl ştiu de anu trecut şi tot stau şi mă 
minunez de el... 

Toate trebuiau să-i facă plăcere băiatului în ziua aceea. 
La mirarea ţăranului, răspunse c-un pachet de tutun; 
Vasile-l primi c-un zâmbet viclean. 

La un tufan des de porumbei, într-o margine de mirişte, 
Stop începu a se târi pe brânci. Costi înţelegea semnalul: 
ştia că a dat peste potârnichi; dar la duruitul brusc şi 
năprasnic al zborului lor, avu o tresărire şi i se împainjeniră 
ochii. Greşi amândouă focurile, unul după altul. 

— Trage! strigă el aţâţat cătră ţăran. 

Vasile ochi lung şi cu grijă, apoi slobozi focul şi greşi şi el. 
Costi se linişti şi se simţi împăcat. 

Amândoi, cu cânele ager între ei, rămaseră cu capetele 
înălțate, urmărind zborul paserilor, până ce le văzură, într-o 
undă graţioasă, lăsându-se spre alt pâlc de spinării. 

— De-acu-s a noastre, cuconaşule, grăi zâmbind Vasile. 
Hai după dânsele... 

Ziua era fără vânt, şi cătră amiază soarele pălea tare. 
Vânătorii ieşiră din păpuşoaie şi cotiră spre Poiana cu 
Şipote. Ajunseră la pădurărie tocmai când nevasta lui 
Gheorghian se scula de la foc cu puiul rumenit în ţiglă. Era 
mare şi groasă şi pălită la obraz de dogoarea jarului. Şi deşi 


era mare şi voinică, vorbea ascuţit ca o copilă. Costi începu 
a râde ca şi altădată de glasul ei. 

— Gata mâncarea? Gata? 

— Gata, cuconaşule, şi borşul, şi friptura. Omu meu a stat 
la pândă şi v-o văzut venind. El mestecă mămăliguţa în 
casă... Poftiţi la umbră, sub păr... 

La umbră erau întinse poclăzi peste snopi de ovăs. 

Şi lângă trunchiul părului celui bătrân, într-un butoiaş 
mărunt, ca şi-n alt an, forfotea uşor mustul de pere. 
Gheorghian, pădurarul, ieşi din casă cu mămăliguţa pe 
fund, iar nevasta îl urma cu oala cu borş. Costi se trase pe 
poclăzi la măsuţa cu trei picioare, pe când Vasile rânduia 
deoparte armele şi torbele pline de vânat. 

Pădurarul se închină cătră boier. 

— Sărut mâna, cuconaşule. 

— Bine v-am găsit. Ce faci, moş Gheorghian? 

— Ce să fac? îmbătrânesc, cuconaşule. Băietanui l-am 
însurat ş-am rămas singur cu baba. De-acu am să pleşuvesc 
de istov... 


Baba se făcea că râde, turnând borşul în castronul de pe 
măsuţă. 

Stop mârâi spre drum, lătră de două ori, apoi se linişti 
Dintr-un colţ, zvâcniră câţiva cotei slabi, ţipând şi 
chelălăind. Venea de cătră izvoare o căruţă trasă de un cal 
roib, înalt, slab şi deşirat. Un băitanaş îmbrăcat c-un surtuc 
zdrenţuit, prea mare pentru el, smuncea întruna de hăţuri. 
Ş-alături o femeiuşcă subţire, curat îmbrăcată, împodobită 
cu bariz verde. Cuconaşul o privi lung, săltându-se de la 
locul lui. Ea-l zări o clipă, tocmai când dispărea după 
tufişuri, şi întoarse brusc capu-n altă parte. 

Costi aşteptă să se retragă baba, apoi întrebă nepăsător, 
cu nasu-n aburii borşului: 

— Cine-i fata ceea? 

Vasile nu ştia. 


— Nu-i fată, răspunse Gheorghian, pădurarul. E-o 
nevastă de pe-aici... 

Pădurarul părea că nu mai are ce spune, deşi cuconaşul 
mai aştepta lămuriri. Mâncând, Costi asculta zgomotul 
căruţei depărtându-se în pădure. Tot trupul parcă i se 
hodinea într-o trudă uncropită şi plăcută. După ce isprăvi şi 
bău o căniţă de must, se lăsă între snopi, cu faţa-n sus, cu 
palmele sub ceafă, cu ochii visători. Puşcaşul îşi răsucea o 
ţigară din tutunul cel bun. Ca să umple tăcerea, îndrăzni să 
întrebe ceva. 

— Stăm noi câteodată, cuconaşule, şi grăim între noi. 

Ce faci mata pe acolo, prin străinătăţi, pe unde te duci? 

— Am învăţat carte, răspunse Costi, la o şcoală mare. 

— Aşa? 

— Da Îi zice Louis le Grand. 

— Hm! Asta-i tocmai în ţara franţuzului? 

— Da. La Paris, 

— Ei, atunci îi bine... 

Vasile începu a cotrobăi prin chimir şi trecu multă vreme 
până ce scăpără şi aprinse un fir de iască. Când pufăi din 
ţigară şi întoarse ochii, cuconaşul adormise şi horăia uşor 
cu obrajii rumeniţi. De lângă prispă, pădurarul îi făcu semn 
cu capul să vie lângă el. Se sculă cu luare aminte şi se 
strecură lângă Gheorghian. Amândoi, după aceea, trecură 
în căsuţa plină de umbră. Se aşezară pe laiţă, alăturea, şi 
pădurarul îşi răsuci şi el o ţigară. 

— Bre Vasile, grăi el încet, ai văzut pe. Muieruşca ceea 
care o trecut cu căruţa feşteruluii13:? 

— Da. Ai spus că-i o nevastă de pe-aici. Se uita ciocoieşu 
după dânsa cu ochii steclind. 

— Ei, asta-i! ai văzut şi tu. Măi Vasile, să ştii tu de la mine 
că intrăm în bucluc. 

— Da' de ce, bădiţă Gheorghian? 


— Apoi, măi omule, tu. N-ai de unde şti. Dar află că pe 
fata ceea o adus-o acu o săptămână cuconu Filip la 
Franţ, feşterul. $Ş-o aşezat-o într-o odaie, la casa de 
vânătoare. Şi i-o hotărât s-o ţie acolo şi să nu lese pe nimeni 
să intre la dânsa. Şi să fie mare taină. Nimeni să nu sufle o 
vorbă. 

— Aha! Asta trebuie să fie de-a boierului celui bătrân. 
Încă nu i-o venit vremea să s-aline. 

— Încă nu i-o venit. Chiar l-am şi văzut a treia zi şi pe 
dânsul trecând cu paneraşul, singur. Ş-apoi în ziua aceea 
madama feşterului s-o fost dus la soră-sa, la maşinistru. 
lar neamţu s-o făcut a avea treabă-n pădure până hăt, 
târziu. De atuncea o mai venit o dată, cu aceeaşi rânduială. 

— Boieru? 

— Boieru! 

— Hm! Şi asta-i o poznă, bădiţă Gheorghian. Dar dacă- 
ncepe s-o cate băietu? ş-o găseşte? 

— Apoi eu ce spun? şi de ce te-am chemat? Tu du-te şi-ţi 
fă datoria ta cu dânsul, că eu mă reped la neamţ până-n 
sară. Să nu se-ntâmple vreo poznă, că ne-am răpus 
capetele! 

— Asta am înţeles, bădiţă. Dar dacă-i aşa de mare taină, 
nu pricep ce caută ziua pe drumuri în căruţa feşterului! 

— Apoi, bre omule, fundul muierii nici dracul nu-l 
poate birui. l-o venit să se scalde, ori să-şi ieie nişte 
hurmuzurii1++ de la târg. Dar altfel, până azi nu i-am văzut 
obrazul. Şi eu nici n-aş fi ştiut de treaba asta dacă nu se 
zvonea prin femei. De la baba mea am aflat că-i aşa de mare 
taină... 

Când ieşiră cei doi ţărani afară, Costi deschisese ochii pe 


patul lui de snopi. 
* 


Spre sară vânătorii veneau cu docarul împotriva târgului. 
Cuconaşul boierului avea dreptul să se mândrească de 


loviturile pe care le făcuse în timpul zilei şi le discuta cu 
puşcaşul, ca s-audă şi să se uimească vizitiul. Era mulţămit 
şi de câne şi de puşcă şi-i luceau ochii. Vasile se scociora 
prin chimir cu stăruinţă şi nu găsea ceea ce căuta. 

— Nu ştiu ce am făcut cu tutunul, mormăi el. Ori l-oi fi 
isprăvit... 

— Las” că-ţi dau altul la curte... îi zise cuconaşul; 
apoi îşi aduse aminte că şi în alt an, la întoarcerea de pe 
câmp, Vasile întrebuinţase aceeaşi manevră ca să capete 
tutun boieresc, şi începu a râde. Ca toate în ziua aceea, şi 
descoperirea asta îi făcu plăcere. 

În apropiere de târg, la cotitura de lângă cişmeaua 
boierească, ajunseră o trăsură. Costi făcu pe alături, opri 
caii şi sări din docar, aruncând spre oamenii din dosul lui 
hăţurile. Stop se prăvăli după dânsul. Pe marginea şoselei, 
înaintea trăsurii goale, care urma la pas, umbla încet o 
femeie cu părul cărunt înfăşurat într-un volan fumuriu. Era 
îmbrăcată într-o rochie neagră simplă şi foarte elegantă. În 
dreapta purta un bastonaş de abanos. 

Când întoarse capul, asfinţitul luci în râsul ei plin şi alb. 
Băiatul se repezi, îi apucă mânile şi i le sărută pe rând, apoi 
ţinu în palmele lui o clipă degetele lungi şi subţiri ale femeii, 
privindu-le cu admiraţie. 

— Ce mâni frumoase ai tu, mătuşică! îi zise el în 
franţuzeşte. 

— Te-a întrebat tatăl tău, Costi, răspunse ea c-un glas de 
contraltă, surprinzător pentru fineţea ei. Nu i-ai vorbit 
asară de planurile tale pe azi. 

— Era nevoie? [i-am spus ţie. 

— Da. Nu-i nimic, a avut un acces de sentimentalism. 

Voia să stea de vorbă cu tine, să-ţi ceară o părere. Şi-a adus 
aminte că eşti băiet mare. Ai crescut aşa de tare, - aproape 
să nu te mai cunoască... 

— Vorbim în astă-sară şi sunt gata să-i dau orice sfat... 
răspunse râzând Costi. 


— Nu-i nevoie; cred c-a uitat... zâmbi femeia, sprijinindu- 
se uşor de braţul nepotului său. 

La cişmea îşi aşteptau rândul, cu cofe şi căni, copii de 
târgoveţi. Gălăgia lor se împuţină şi se stinse, când trecură 
sora şi fiul boierului. În marginea târguşorului, la barieră, 
cucoana se opri. Vizitiul în livrea luă o înfăţişare solemnă, 
atinse caii şi ridică hăţurile la înălţimea pieptului. 

— Sărut mâna, duduie Matildă, se auzi un glas blând şi 
prietinos. 

Cucoana voia să se urce în trăsură. Se întoarse. 

— Tu eşti, Aglaie? 

— Eu, cu Laurenţia şi cu fina matale. 

— Cu Răţuşca? Cum se poate? Vină-ncoace, Răţuşcă!... 

Duduia Matilda vorbea româneşte c-un prea uşor accent 
străin şi pe r îl rostea moale, parcă se desmierda. 

Femeia căreia-i zisese Aglaie se apropie repede între cele 
două copile ale ei. Sărutară pe rând mâna boieroaicei. 
Duduia Matilda tipări uşor obrajii fetelor. 

— Vă şede bine îmbrăcate în alb... îmi place, Aglaie, că 
ştii să le îmbraci... Dar băietul ce-ţi face? Fără să aştepte 
răspunsul Aglaiei, duduia Matilda apucă de urechiuşă pe 
fina ei: Ascultă, Răţuşcă, acuma poţi să ceteşti un roman 
franțuzesc? 

— Pot... şopti copila înroşindu-se şi făcându-se parcă mai 
mică şi mai bondoacă. 

Laurenţia, subţire şi naltă, aproape cât maică-sa, privea 
stăruitor spre locul unde asfinţise soarele. Ştia c-o fixează 
Costi şi zâmbea vag, emoţionată. 

Aţi ieşit să vă plimbaţi, ori la vreo vizită? întrebă puţin 
ironic duduia Matilda. 

— Când e frumos, ieşim înaintea lui Filip... răspunse soţia 
vechilului, cu glasu-i blând şi supus. 

— A, bun, asta-mi place... încheie duduia Matilda, 
întinzând mâna-i albă pentru trei sărutări. Să mai vie fetele 


la mine... 

Se urcă sprintenă în trăsură, îşi strânse foile şi făcu loc 
lui Costi, iar vizitiul dădu drumul cailor în joc lin pe uliţa 
mare. 

— În jumătate de ceas trebuie să vie şi tata... zise 
vechiliţa cătră fete, c-un glas mai hotărât şi mai sigur. 

Să mai facem un tur până la primărie. 

Se întoarseră în târg, pe uliţa primăriei, în cea din urmă 
lumină a zilei. Fetele mergeau înainte, mama în urmă, 
răspunzând din când în când, c-o înclinare uşoară de 
bărbie, la saluturi. 

— Bună sara, madam Alexandrescu, zise ea într-o vreme, 
oprindu-se la o portiţă, în faţa unei căsuțe cu cerdac. 

— Bună sara, dragă madam Nacovici, răspunse soţia 
primarului. Ai mai ieşit la plimbare? 

— Ca totdeauna, aştept pe Filip. Când am trecut încolo, 
nu ieşiseşi în cerdac. Ş-acum eşti cam departe. Vină mata, 
mai aproape. M-am întâlnit mai nainte, la barieră, cu 
duduia Matilda. Am vorbit o mulţime, de una, de alta.. 
Fetelor, mai plimbaţi-vă oleacă singure, dar nu vă duceţi 
departe... Acuma vorbim încet: dă-te mai aproape. Ascultă, 
dragă madam Alexandrescu, de ieri se ştie unde-i. 

— Cine? şopti madam Alexandrescu. 

— Cum cine? Fata Rusului de la Cotu lepii. 

— Aha-da! Tare-s curioasă să ştiu... 

— E la Franţ, la casa de vânătoare. Când a ieşi cuconaşu 
singur, cu calul cel negru înhămat la paner, să ştii că acolo 
se duce. 

— Şi asta-i una! Ce găseşte el la o ţărancă proastă ca 
aceea? 

— Apoi aista-i narav vechi la dânsul. A mai făcut şi altele 
ş-are să mai facă. Cum îi el cam nebun, parcă mai alege 
dacă-i cucoană, ori dacă-i ţărancă? Spune Filip că făcea de- 
acestea şi când îi trăia cucoana. Acum treaba lui, ce-avem 


să ne amestecăm noi în aşa prostii? Să vezi alta mai 
nostimă. Zice că dumneaei a poftit să se ducă la scăldat. 

— Cine? 

— Fata Rusului! Ei, şi dac-a poftit, ce să facă nemţoaica 
lui Franţ? A pus iapa la trăsură, şi hai la Siret. Acolo se 
dezbracă ele, şi scoate Paulina două cămeşi roşii, îşi pune 
ea una, şi pe cealaltă o dă Aniţei; aşa o chiamă. Da' ea de 
colo: nu, că nu pune cămeşă, i-i frig în cămeşă udă. Şi se dă 
afund aşa în Siret şi prinde a înota până la o bulboană. A 
rămas madama feşterului cu gura căscată. Credea că vrea 
să se înece. Mă rog, când am auzit de treaba asta, am avut 
ce râde. Ce delicateţă vrei mata de la fata morarului? 

— Mamă! Mamă! vine tata! strigară fetele sosind în fugă 
prin umbra înserării. 

Cucoana primarului rămase râzând singură la portiţă, iar 
cucoana Aglaie ieşi în întâmpinarea vechilului. 

— Îs flămând şi trudit ca un câne! zise cuconu Filip cu 
glasu-i gros, descălecând şi luând calul de căpăstru. În astă- 
sară nu mă mai duc pe la curte: mă-ntâlnesc mâni cu 
boierul şi-i spun toate. Dar cât îs de trudit, tot am să stau 
oleacă după masă, să-mi cânte domnişoarele din pian. 

După ce-şi sărută fetele pe frunte, grăbiră paşii şi trecură 
spre casa lor, cu balcon încununat cu viţă sălbatică, în dosul 
curţii boiereşti. Era lumină în odăi; prin uşile deschise 
pătrundea un miros plăcut de friptură. 

Cuconu Filip lăsă buiestraşul alb să intre singur pe portiţă 
şi sorbi cu nările larg deschise mirodenia bucătăriei. 

Aşa cum era, plin de colb, intră în sufrageria curată, prinse 
căniţa din mijlocul mesei şi-şi umplu un pahar mare cu vin 
roş. După ce-l dădu de duşcă, se întoarse spre uşă, pe unde 
venea bucătăreasa învăluită în aburii bucatelor. 

Cucoana Aglaie şi fetele mai mult frunzăreau mâncarea. 
Băiatul, Adam, ieşise dintr-un cotlon, se aşezase într-un colţ 
de masă, mânca tăcut şi preocupat ce-i punea în farfurie 


maică-sa. Era un omuşor oacheş de paisprezece ani, cu 
părul dat ca o perie în sus, grav şi cu fruntea mare. 

— Băietul ista al nostru are să se facă filosof! zise râzând 
cuconu Filip, şi înfulica cu lăcomie, picurându-se de sos pe 
haine. Câte cărţi ai mai cetit astăzi? 

— Lasă băietul în pace... îl apăra cucoana Aglaie, c-o 
intonaţie de mare iubire în glas. Îmi face plăcere când îl văd 
între cărţi. 

— Tot ce-i mult nu-i bun... hotări cu gura plină cuconu 
Filip. 

Băiatul tăcea. 

După supă, după găină cu caise, după muşchiul fript 
împănat cu usturoi, după plăcinta cu brânză de vacă, 
cuconu Filip putu în sfârşit să răsufle cu mulţămire şi se 
lăsă pe speteaza scaunului. Mai bău un pahar de vin roş ca 
să puie capac; apoi se gândi fericit la o cafea mare, cu 
caimac, în salonaş, la o ţigară groasă şi la pianul fetelor. 

— Aşa... zise el c-un geamăt şi cu limba grea. 
acuma s-auzim ş-un concert. A aflat şi boierul c-am 
cumpărat fetelor pian. Îi pare bine. Zice că muzica 
îndulceşte sufletul omului. 

— Ce nevoie era să-i vorbeşti de asta? îl întrerupse 
cu nemulţămire cucoana Aglaie. 

— Cum? Ce are a face! Nu i-am vorbit eu. A aflatel 
singur. 

— De la vreun binevoitor, fără îndoială. 

— Care binevoitor? Din munca mea n-am voie să cumpăr 
fetelor mele pian? 

Băiatul îşi ridică ochii, cu fruntea încreţită, ca totdeauna 
când tatăl său vorbea prea tare. Trecând pe lângă el, în 
salonaş, cuconu Filip îi mângâie peria moale a părului. Se 
răsturnă apoi pe o canapea şi aşteptă. Cucoana 
Aglaie aduse încă o lampă. Şi fetele, aşezându-se drepte pe 


scăunaşe nalte, începură să cânte o bucată zgomotoasă la 
patru mâni. 

— Unde-i băietul? întrebă cuconu Filip, căscând. 

Băiatul intrase în cotlonul lui. Cucoana Aglaie făcu semn 
soţului său să tacă. 

După bucata întâia, domnişoara Laurenţia atacă singură 
o sonatină învățată la pension, care i se păru, ca şi-n alte 
seri, ciudată lui cuconu Filip. După aceea copila alese alt 
caiet, încercând o muzică gravă. 

— Drept să vă spun, îndrăzni vechilul, eu tot v-aud 
cântând lucruri franţuzeşti şi nu mă împac cu ele... 

— Asta-i Bach, tată... muzică clasică... zise subţire şi 
hotărât Laurenţia. 

— Se poate; dar de ce nu vă învaţă acolo şi cântece de-a 
noastre, adevărate?... 

— Nu năcăji fetele... observă apăsat cucoana Aglaie. 

— Nu le năcăjesc, femeie, dar am şi eu un gust. 

Pentru atâtea parale câte am dat pe lada asta, vreau s-aud 
un cântec adevărat... 

Laurenţia se ridică de la piano cu obrazu-i frumuşel 
încreţit de o supărare bruscă. 

— Ba eu am învăţat ceva după ureche... strigă vesel 
Răţuşca. Am auzit de la Ciobanu şi de la Turcu: cum i-au 
cântat tatei de ziua lui... Şi se aşeză în locul surori-sa. 

— Să văd... să văd... mormăi alene vechilul... 

Apoi, după cele dintâi acorduri sculăţele ale unui brâuleţ, 
începu a sălta pe canapea. 

— Aşa da, îşi ridică el glasul entuziasmat, aşa zic şi eu. 
Brava, Mărioară!... Cântecul matale face multe parale! - Ce 
este? tresări el apoi, ameninţător spre uşă. 

Bucătăreasa intrase desculţă, cu mânile suflecate şi 
depărtate de trup. Pianul se opri. 

— Cucoane Cilipe... grăi femeia răguşit şi clipind des din 
ochi... cucoane Cilipe... 


— Ce-i, femeie? ce cauţi acuma aici? vorbi aspru vechilul. 
Iar îţi trebuiesc gologani, ca să te duci la 
Bercu? 

— Nu... răspunse cu tărie bucătăreasa, întorcând 
supărată capul. O venit domnu Franţ. 

— Ei, şi ce-i dac-o venit domnu Franţ? o îngână vechilul. 
Ce caută domnu Franţ? 

— D-apoi, dă, eu ştiu? Zice că numaidecât vra să 
vorbească cu dumneata!... 

După ce spuse ce trebuia, femeia se întoarse şi se duse. 
Cucoana Aglaie crezu de datoria ei să facă o observaţie, cu 
toate că fetele erau de faţă. 

— Filipe, eu nu te înţeleg... o îngâni... vorbeşti aşa cu 
dânsa... parcă nu i-ai fi stăpân. 

— la lasă, zise alene şi cu nepăsare bărbatul. Să mă duc 
să văd ce vrea neamţul. S-o fi întâmplat ceva... 

Cucoana Aglaie deveni atentă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Eu ştiu? Să vedem. Dacă vine el în puterea nopţii la 
mine, trebuie să fie ceva. Câteodată mă gândesc că-i grea şi 
amară slujba boierească... 

Cucoana Aglaie încercă să-i atragă luarea-aminte din 
ochi, cătră fete. Dar cuconu Filip, ca şi cum deodată ar fi 
fost biciuit, cu toată greutatea-i de om mare, păşi sprinten 
spre uşă, şi glasul îndată i se auzi în antret: 

— Aici eşti, Franţ? Intră la mine-n birou... 

Cucoana Aglaie oftă şi se aşeză iar la locul ei, cu linia 
nasului prelungită într-un creţ adânc pe frunte. 

Fetele începură a ciripi vesele, cap lângă cap, sub lampă, 
răsfoind notele. 

După o jumătate de ceas, când se-ntoarse vechilul, 
cucoana Aglaie era singură. 

— Ce este? întrebă ea cu un glas şoptit şi ager. 


— Nu-i nimica, îţi spun când mă-ntorc. Trimet chiar acum 
un om la Vasile, puşcaşul lui cuconaşu Costi, să mi-l cheme. 
Mă duc la curte, trebuie să vorbesc cu boierul... 

Cucoana Aglaie ieşi în balcon şi văzu depărtându-se prin 


întuneric, spre curte, umbra feşterului ş-a bărbatului ei. 
* 


La palatul boieresc erau toate luminile aprinse, ca după 
obicei, şi slugile duceau la masă. În sufrageria largă, 
căptuşită cu stejar, sub lampa enormă suspendată, cinau 
vorbind vesel Filoti, duduia Matilda şi Costi. Sufragiul, în 
haină neagră, cu mănuşi albe de bumbac, primea farfurii 
lungi pe uşa deschisă şi le trecea solemn stăpânilor. 

Alexandru Filoti avea zâmbetul lui obosit şi absent. 
Băiatul îşi istorisea cu aprindere isprăvile zilei. 

— Dac-ai adus potârnichi, grăi Filoti alene, atuncea mi-ai 
făcut o deosebită plăcere... 

Vorbeau franţuzeşte. 

— De ce, papa? 

— Pentru că un bucătar bun poate scoate din paserile 
acestea lucruri delicioase. Mâni am să chem pe Luca, să-i 
dau o reţetă şi să-l dăscălesc. 

— Alexandre, interveni duduia Matilda râzând, mi se pare 
că rolul acesta mi se cuvine mie... 

— Aşa-i... îngână boierul pe nas, ca şi cum era vorba 
despre altceva. 

Sufragiul, scoțând c-o mişcare măreaţă farfuria din 
faţa duduii Matilda, îi prezentă un peşte înecat în maioneză. 

— Nu mânânc... zise Filoti, respingând farfuria c-un gest. 
Ce-i asta, Panaite? adăogi el apoi, urmărind farfuria cu 
ochii. Ce fel de peşte? 

— Mreană, măria-ta! rosti scurt sufragiul: prinsă astăzi în 
Siret. 

— Atuncea am să scot... 


C-o altă mişcare, tot aşa de frumoasă, Panaite aduse 
peştele sub barba boierului. După ce servi şi pe cuconaşu 
Costi, lăsă undeva farfuria şi cu demnitate vărsă vin în 
paharele de cristal. 

— Costi, zise Filoti, cu glasu-i nehotărât. Astăzi am vrut 
să stau de vorbă cu tine. 

— Da, papa, mi-a spus tante Mathilde. 

— Aşa-i. Ai sosit de trei zile şi n-am găsit vreme o 
jumătate de ceas să sfătuim ca doi prietini. Acuma, după ce 
ţi-ai trecut bacalaureatul, eşti barbat. Trebuie să te pun şi 
pe tine în curent cu viaţa de aici. Am trăit multă vreme 
departe unul de altul... 

— Alexandre, observă zâmbind duduia Matilda, acesta-i 
al doilea acces de sentimentalism astăzi, şi asta mă 
nelinişteşte. Ce este? N-ai văzut pe băiet în fiecare vacanţă, 
şi de-atâtea ori când te-ai dus la Paris? 

— A, nu, dragă soră... atuncea era un copil. Acuma-i 
barbat şi-mi dovedeşte că am dreptul să fiu melancolic... 
Am greutăţi foarte mari... suspină el lăsându-se pe speteaza 
scaunului... Apoi zâmbi spre băiat, fără să-l vadă. 

După îngheţată, Panaite se plecă respectuos şi tainic 
lângă umărul boierului. 

— Măria-ta, să vă servesc cafeaua în birou? V-aşteaptă de 
jumătate de ceas domnu Filip. 

— Cum? 

— V-aşteaptă domnu Filip cu feşterul. Zice că-i ceva 
grabnic. 

— Unde sunt? tresări Filoti. De ce nu mi-ai spus mai 
degrabă? Mă-ntorc îndată, adăogi el, sărutând în treacăt 
mâna duduii Matilda. 

— Ne găseşti la mine, Alexandre, îi zise soră-sa. 

În salonaşul micuţ al duduii, plin de mobile fragile rococo 
- salonaşul copilăriei ş-ai trecutului -, Costi se întinse 
comod pe-o canapeluţă, iar stăpâna locului se aşeză în jilţul 


ei potrivindu-şi taburetul şi măsuţa. Aninându-şi de după 
urechi, cu grijă, ochelarii de aur, deschise cartea începută. 

— Ai rămas credincioasă lui Lamartine, mătuşică?... 

Ea-l ameninţă cu degetul, ş-avu un zâmbet delicat, 
ridicând o clipă spre el ochii. Camerista duduii, o ţigăncuşă 
mărunţică, - şi subţire ca o aţă, cum observă Costi, - aduse 
nesimţit cafelele. Apoi sosi şi Filoti, grăbit, gâfâind puţine. 

— "i se răceşte cafeaua, Alexandre, zise duduia Matilda. 

El furişă spre băiat o privire ironică, tăcu, se aşeză lângă 
cafea şi-şi aprinse o ţigară. 

— Ai isprăvit? N-a fost nimic rău, papa? întrebă Costi. 

— Nu, n-a fost nimic deosebit... răspunse cu nepăsare 
Filoti. 


Capitolul III 
În ziua de 30 august era 
patronul boierului Alexandru 
Filoti-Buciumanu 


În ziua de 30 august, mare adunare în curtea boierească. 
După datină, de ziua stăpânului, trebuiau să se înfăţişeze 
slujitorii moşiei şi judeţii de prin sate c-o samă de oameni. 
Gospodarii aduseseră plocoane: mioare ţigăi şi găini 
boghete. Slujbaşii, după cum se cuvenea, veniseră cu 
sloboda, în straie curate, cu chimirurile şi tăştile sclipind de 
alămuri. Aşteptând pe boier să-l firitisească şi să i se 
închine, stăteau roate-roate şi sfătuiau grav şi şăguiau. 
Izbucniri de râs, repede stăpânite de ţistuituri, tresăreau 
mai ales în jurul unui uriaş cu baltag şi căciulă naltă. Băieţii, 
îmbrăcaţi întocmai ca părinţii lor, în straie mici, priveau 
numai de departe cu respect la omul acela mare. Şi mai 
ales Todiriţă. Nepotul lui Androne Brebu, era foarte uimit 
de cele ce auzea. 

— Măi băieţi! zicea vătaful flăcăiaşilor, cercând să-şi 
îngroaşe glasul, voi nici nu ştiţi cine-i acela. 

— Cine-i, bădiţă Gligore? îndrăzni cel mai mititel, apoi, 
ruşinat, îşi ascunse obrazul după tovarăşi. 

— Măi băiate... acela-i Simion Oloieru. În vremea lui o 
fost hoţ de cai, da' o fost, bre, un hoţ care nu se mai află. 
Are iarba-fierului, şi nu-i pasă de nimic... Acu-i chihaia 
boierului, în pădure la Cucoara... 

Copiii întoarseră cu admiraţie nasurile spre chihaie, care 
clipea dintr-un ochi şi povestea ceva vesel. 

La o fereastră deschisă, sub ramuri bătrâne de sophora, 
abia scuturate de flori, apărea din când în când obrazul ras 
şi uscat al lui Jean Cavalier, cameristul lui Filoti. Oamenii 


tăceau o clipă şi-l urmăreau cu privirile. Ioaleta aşa de 
lungă a boierului era pentru toţi ceva minunat şi 
neexplicabil. 

— Camardineru ista-i ca peştele, zise Simion Oloieru, 
făcând cu ochiul, tot vine la fereastră şi-nghite oleacă de 
vânt... 

— Aista-i domnul. Cavaler franţuzu... suspină un coşărar 
umilit şi slab, înfăşurându-se în suman... Să am eu paralele 
lui... ehe! 

— Atuncea, măi Iftime. Adă-l într-o noapte într-o râpă, la 
Cucoara... da' când s-a găti să se-ntoarcă în ţara lui cu toate 
lăzile... 

— Ştiu eu, bade Simioane, dacă s-a mai întoarce? 

Aud că i-o dat boieru pământ şi-şi face casă în marginea 
târgului... 

— Rămâne ş-aista pe aici... rosti cu glas schimbat 
Oloieru, şi, trecându-şi baltagul la subsuoară, începu a 
căuta luleaua, tutunul şi scăpărătorile în torbă. Văd că 
boierul întârzie, adăogi el. 

— Ei dă, suspină Iftime, până ce se scoală, până ce-l 
ferchezuieşte şi-l îmbracă domnu Cavaler... După ce dă 
bacşişurile, se duce' la biserică: slujeşte popa Neculai cu 
egumenul de la Sihăstrie şi cu preotul cel tânăr de la 
Roşcani - pomenire pentru părinţii dumnisale... Lui îi dă 
mâna să le facă rugăciuni şi să le-nchine de toate. 

Da' eu ce pot să dau morţilor mei? sfârşi el scâncind şi-şi 
trecu pe rând mânicile sumanului prin mustaţa-i rară şi 
zbârlită. 

Oloieru îi privi cu dispreţ şi zâmbi a râde, căutând în sine 
o vorbă ascuţită. Androne Brebu zise serios: 

—  Smereşte-te şi închină-te, lIftime, şi Dumnezeu 
primeşte. 

— Aşa-i, bade Androne, se tângui coşărarul. Dar mai sunt 
şi altele. Să vezi dumneata: ieri-noapte, mi s-a arătat în vis 
tătuca... Se opri oftând, şi cei din juru-i deveniră atenţi. Şi 


se făcea aşa că intră pe uşă, c-un câne mare, negru, după 
dânsul... <«lIftime, zice, eu m-am dus de lângă voi de 
paisprezece ani; ş-o vreme mi-aţi purtat de grijă; dar acu 
m-aţi uitat... Mi-i frig aici şi n-am nici de unele.» Şi mă scol 
eu, bade Androne, înfricoşat şi mă înfăţişez la cuconu Cilip, 
dimineaţa... Şi-i spun eu, iaca aşa, iaca aşa, să-mi dai, 
cucoane Cilipe, parale să cumpăr opt pâni, şi două ocă de 
rachiu, şi opt luminări, că vreau să dau de sufletul 
părintelui meu; să aibă de băut şi de mâncat, şi lumină, 
unde se găseşte... Şi n-o vrut să-mi deie. El ce ştie? M-o 
suduit şi m-o alungat... Şi ast-noapte iar mi s-o arătat 
tătuca, cu cânele cel negru după el... 

Brebu asculta cu sprânceana uşor încruntată. Oloieru 
pâcâia grav din lulea. Prin murmurul ogrăzii şi pe lângă ei 
trecu, fără să privească nici în dreapta, nici în stânga, un 
ovrei cu barbă căruntă, cu ochiul stâng scurs, închis şi 
adâncit sub sprânceană. 

Ochiul sănătos îl ţinea deschis numai pe jumătate, dar cu 
el îşi vedea foarte bine drumul întortochiat printre grupele 
de oameni. Sui scările balconului depănând repede din 
picioare şi sus întâlni pe vechil; se opri zâmbind, astupându- 
şi aproape de tot ochiul bun, şi salută ducând două degete 
la pălăria de pâslă neagră. 

— De ce n-ai mai întârziat, domnu Şapsa? îl înfruntă 
râzând Filip Nacovici. 

— Poate s-a supărat cuconaşu? întrebă ovreiul, aţintind 
cu grijă pe vechil. 

— Haide, haide, treci în antret... Te chiamă îndată 

Şapsa voi să intre; apoi se dădu la o parte înclinându-se 
umilit. Costi ieşea în cerdac. Oamenii din ogradă îl salutară 
ridicându-şi cuşmele, într-un murmur prietinos de glasuri. 
El dădu din cap, cu râsu-i tânăr şi fericit, fără să vadă pe 
ovrei. 

— Vă salut cu respect... şopti Şapsa. 


Tânărul întoarse ochii într-o parte, de sus în jos, şi 
răspunse c-o înclinare uşoară din sprâncene. Ovreiul se 
strecură în antret. 

— Vine îndată şi boierul... zise Filip lui Costi. Are ceva de 
vorbit cu Şapsa şi iese... 

— A, acesta-i bancherul şi misitul tatei... îl uitasem... 
zâmbi băiatul. 

— Da, e un om altfel harnic şi de treabă... urmă vechilul 
râzând; poate odată să ai şi mata nevoie de el... 

— Pesemne că asta-i soarta noastră, răspunse Costi, să 
nu putem niciodată scăpa de specia asta de oameni. 

— Da... încuviinţă Nacovici, puţintel nedumerit de 
reflexia tânărului... Nu ştiu dacă v-am spus, domnule Costi, 
cum a început Şapsa... 

— Cum a început? Nu mi-ai spus... răspunse tânărul, 
distrat, urmărind cu ochii mişcarea ogrăzii. 

— A, a început frumos. Să vezi mata. A venit în târg 
îndată după război, prin 1878. Ş-avea o dugheniţă cu trei 
lulele, un drob de sare ş-un ulcior de gaz... lar Clipici - este 
un ţigan care umblă acum cu calicitul - pe atunci era vătăjel 
comunal. Şi domnu Şapsa neavând cu ce plăti dările, îl lua 
Clipici cu harapnicul şi-l alunga prin spini până la primărie. 
Pe urmă a prins a se înfiripa. S-a lăsat de dugheană ş-a 
început alte afaceri. Ne-a ajutat totdeauna la vânzarea 
recoltei, şi boierului îi place cum vorbeşte, cum se poartă şi 
cum îl serveşte... Acuma are parale multe. 

— Cine? 

— Şapsa. Dar e un şiret... Totdeauna se plânge că n-are, 
zice că împrumută şi el de la bancherii din Iaşi cu camătă. 
Mă rog, ştie să-şi facă afacerile. 

— Mi se pare că tata nu poate fără el... 

Vechilul zâmbi: 

— Dă... aşa-s boierii... 


Stop sosi în galop de la bucătărie şi începu a mirosi 
hainele stăpânului său, învârtind cu hărnicie din coadă. 

— Astăzi nu mergem la vânat... îi zise Costi, apucându-l 
de-o ureche şi scuturându-l... Destul! - Ascultă, domnule 
Nacovici, reluă el, mai este un ovrei interesant aici: am 
vorbit de câteva ori cu el. 

— Da; acela-i filosof. Îl chiamă Fişel Bloc. Vine şi el astăzi, 
mai pe urmă, cu delegaţia, ca să feliciteze pe boier. Mi-a 
spus el că vă place să discutaţi cu dânsul... 

Are mare admiraţie pentru dumneavoastră... 

În uşa antretului se ivi, numai pe jumătate aplecat într-o 
parte, cameristul lui Filoti. 

— Monsieur Philippe? îngână el cu o voce subţire şi 
nazală. Apoi dispăru. 

Nacovici îşi pipăi grăbit cravata. Şopti respectuos: 

— Mă chiamă boierul! 

Intră după franţuz. 

În ogradă avu loc o destindere, o mişcare de pregătire. 
Simion Oloieru scutură din cap, făcu cu ochiul spre cerdac 
şi rosti cu mutră serioasă o năzbâtie în cercul lui de săteni. 
Costi trecu în lungul balconului şi se opri în capăt, privind 
parcul care se întindea spre biserică, spre sat şi spre valea 
Siretului. Pe una din alei se plimba duduia Matilda, cu 
bastonaşul ei de abanos. Când se întoarse, la o cotitură, zări 
pe Costi şi-i făcu de departe semne de prietinie cu mâna-i 
înmănuşată negru. 

Alexandru Filoti trecuse în bibliotecă şi Cavalier dădu 
îndată drumul lui Şapsa. Ovreiul intră ploconindu-se; şi 
înainte de a privi pe boier, îşi roti cu sfială ochiul sănătos pe 
jumătate închis în juru-i, ca şi cum s-ar fi temut de-o 
capcană. Filoti mirosea puternic a colonie. 

— Ai adus? întrebă scurt boierul. 


— Pentru dumneavoastră, cuconaşule, eu ştiu să caut... 
răspunse Şapsa cântându-şi cuvintele. Mai întăi şi mai întăi 


vă rog să primiţi din partea mea respectuoase felicitări. 

— Bine, bine, răspunde la ce te-am întrebat. 

— Da, cuconaşule. Dar îmi daţi voie să vă spun că din zi în 
zi tot mai greu şi mai greu merge cu afacerile noastre. Ca 
să găsesc napoleonii şi galbinii de care aveţi nevoie, a 
trebuit să mă sui în tren şi să mă duc la Iaşi. Ş-acolo umblă, 
şi vorbeşte, şi caută, şi-ntreabă. Ici nu-i, colo nu-i, dincolo 
este dar cu agioi15* cam ridicat... 

— Lasă fleacurile, Şapsa. Crezi că eu am vreme să te 
ascult pe tine?... vorbi zâmbind Filoti. N-ai văzut ce m- 
aşteaptă? Şi încă nu s-a isprăvit. Azi pentru mine e o zi grea 
şi lungă. 

— Ei, aşa-i la un boier mare şi bogat ca dumneavoastră. 
Poftiţi. 

Trăgând de sub haină săcuşorul cu aur, îl aşeză cu grijă 
pe birou, apoi se retrase doi paşi. Atunci intră şi 
Nacovici. 

— Filipe, deschide sacul şi numără, zise Filoti; apoi, 
deodată gânditor, începu să se plimbe cu mânile la spate pe 
dinaintea biroului. 

Vechilul îşi duse palma la gură şi tuşi. 

— Întăi să vă urez mulţi ani, stăpâne! rosti el cu vocea-i 
groasă. 

Filoti se opri şi ridică ochii surprins, apoi zâmbi; 

— Mulţumesc, Filipe, mulţămesc... Vezi şi numără ce-a 
adus Şapsa şi ţine socoteală... 

Nacovici păşi în vârful degetelor la birou şi desfăcu 
săcuşorul. 

— Aţi ajuns la o înţelegere cu grâul? urmă Filoti. 
şi-şi începu iar plimbarea, ca şi cum n-ar fi aşteptat 
nici un răspuns. 

— Eu socot c-am ajuns, cuconaşule... răspunse ovreiul. 
Am găsit eu nişte jidani care-l ridică şi leapădă banii pe 
masă. Încarcă un vapor pentru Anglia. Nu ne-nţelegem de 


la cincizeci de franci de vagon, - dar la urma urmei avem să 
cădem la învoială. Eu am vorbit pentru tot, cuconaşule; şi 
pentru grâul de-aici, şi pentru cel de la Mărgineni şi 
Fundeni. Le-am arătat probele; văzut şi primit. Încărcăm 
aici, pe urmă ne suim în tren şi mergem la celelalte moşii. 
Numai grâul de la Iazul Crucii le-am spus că-l vindem făină 
gata. Acolo este moară, şi trebuie să-i dăm hrană. Eu sunt 
sigur c-au să cumpere şi făina. Aiştia, cuconaşule, îs nişte 
oameni care nu umblă după o mieriţă, două... Fac afacere 
serioasă; iau bani buni de la inglez. Aşa că dacă-mi daţi 
ordin să rup preţul astăzi, eu îi aduc la domnul Filip şi luăm 
arvună. 

— Bine, înţelege-te cu Filip, zise Filoti... Am nevoie de 
bani. Ascultă, Filipe, anul acesta, după cât înţeleg, cu 
Mărginenii şi cu Fundenii n-am ieşit tocmai bine... 

Mogşii mari, frumoase... Administraţia de-acolo mi se pare că 
nu se poartă tocmai bine. 

— Ce să faci, cuconaşule? oftă Nacovici. Aceştia-s oamenii 
pe care-i avem în ziua de azi... 

Şapsa se făcu mai mic şi închise mai tare ochiul. 

— Cuconaşule, îndrăzni el, nu înţeleg de ce ţineţi atâţia 
slujbaşi, adică atâta bătaie de cap. Moşiile acelea, nu zic, îs 
frumoase şi bune... le cunoaşte toată lumea... dar sunt în 
ţinutul Botoşanilor, şi-s peste mână... Aici., unde sunteţi 
dumneavoastră şi domnu Filip, e altă socoteală... 
aici, subt ochiul stăpânului, se macină altă făină... Eu v-am 
mai rugat şi altădată; numai o vorbă să spuneţi ş-un ordin 
să daţi; vă găsesc posesori cu preţ foarte bun. Scăpaţi de 
nemulţămiri: primiţi câştiul la Sfântu Gheorghe şi Sfântu 
Dumitru, - şi las' să piardă ei, - de ce să pierdeţi 
dumneavoastră?... 

— Cred că are dreptate Şapsa... rosti Filoti oprindu-se şi 
adresându-se portretului de deasupra biroului. Ai isprăvit, 
Filipe? Atunci să facem puţină socoteală şi să ieşim, căci e 
târziu... Ascultă, Şapsa, urmă el c-o voce mai scăzută, 


oprindu-se în faţa ovreiului şi aţintindu-l; mai am ceva de 
vorbit cu tine. Trebuie să te duci la laşi. 

— Bine cuconaşule; pentru dumneavoastră ştiţi că mă 
duc oriunde. Aveţi vreo afacere? 

— Ascultă, trebuie să te duci la laşi. Am acolo nevoie 
deocamdată de-o casă cu trei-patru camere... 

Şapsa întoarse o ureche şi deveni foarte atent, cu ochiul 
în pământ. 

— Asta se poate găsi... răspunse el încet. 

— Ştiu... dar apartamentul acesta trebuie să fie la o 
nemţoaică văduvă. 

— La o nemţoaică văduvă? De ce numaidecât la o 
nemţoaică văduvă, cuconaşule? Nu poate să fie şi la o 
franţuşcâă? 

Filoti se înveseli. 

— Bine, poate să fie şi la o franţuzoaică, dar să-l găseşti. 

— Pentru dumneavoastră se găseşte. Am să găsesc o 
profesoară nemţoaică ori franţuzoaică, şi aveţi să fiţi 
mulţămit. Eu totdeauna vreau să fiţi mulţămit de mine. 

— Şapsa, tu eşti un ovrei deştept... încheie Filoti râzând. 

Filip Nacovici aştepta grav şi părea că nu înţelege nimic. 

Erau ceasurile zece când ieşiră în balcon, şi Costi trecu 
lângă tatăl său. În ogradă oamenii se mişcară apropiindu- 
se. Se descoperiră toţi şi înălţară glasuri. 

— Să trăieşti, cuconaşule, întru mulţi ani! 

— Să trăiţi dumneavoastră, oameni buni! răspunse 
Filoti, încheindu-şi haina neagră şi privind vag asupra 
mulţimii. Vă mulţămesc pentru plocoane... Aduceţi-le 
încoace. 

Coborând treptele, atinse cea dintăi mioară cu mâna şi 
vechilul trecu ţăranului care o înfăţişa un ban de aur. 

Se apropiară alţii; şi argaţii luau şi duceau oiţele în ţarc şi 
găinile în poieţi. La o parte, cu capetele adunate, unii îşi 


cercetau cu luare-aminte galbinii cu zimţi. Se rânduiră apoi 
slujitorii şi primiră napoleonii chiar din mâna boierului. 

— Toţi sunt oameni frumoşi şi voinici... zise în franţuzeşte 
Filoti cătră Costi. Mi-s foarte dragi, şi de feţele unora mi- 
aduc aminte din copilărie... 

Costi se simţi şi el mişcat de glasul tatălui său. Ritualul 
acesta al altor vremi îi apăru plin de poezie. 

După ce isprăvi, boierul se întoarse şi văzu pe camerist, 
care privea curios scena de sus din balcon. 

Zâmbi şi-şi aduse aminte că trebuia să se ducă la 
biserică. 

— Jean! 

— Monsieur? 

— Fii bun, te rog, şi anunţă pe Dimachi să tragă cupeul. 

— Papa, rosti repede Costi, tante Mathilde a trecut la 
biserică pe portiţa din parc. 

— Aşa? cu atât mai bine. E mai simplu şi mai agreabil. 
Jean, nu mai avem nevoie de cupeu. Eşti bun să spui să 
deshame? 

— Pentru musafiri am rânduit eu trăsuri la gară, lămuri, 
cu glas scăzut, vechilul. 

— Foarte bine, foarte bine... Să mergem, Costi, la 
biserică... 

— Ce-or fi grăit ei înde ei aşa de iute? întrebă cu uimire 
Iftime coşărarul. Franţuzeşte... Am auzit că boierul nostru 
grăieşte în toate limbile... Ş-apoi vorbesc aşa când au de 
pus la cale lucruri mari. Noi ce putem şti? 

— Du-te şi tu la Pariz, măi Iftime, îi răspunse Oloieru, şi-ai 
să te întorci franţuz. Iţi razi barba şi musteţele şi sameni cu 
domnu Cavaler. 

— Să mă ferească Dumnezeu! rosti cu groază coşărarul, 
şi-şi făcu cruce. 

Cum trecură între zidurile parcului, pe aleile năsăpite, îi 
împresură liniştea. Mergeau domol alături, tatăl şi fiul, şi cu 


acelaşi simţimânt îşi zâmbiră, evocând în jurul lor fantomele 
unui trecut îndepărtat. Şi unul, şi altul îşi petrecuseră 
copilăria în umbra aceasta naltă şi solemnă. 

Filoti se opri şi privi în juru-i. Erau singuri. Cuprinse pe 
Costi de după grumaz şi-l sărută pe frunte. 

— Nu te mira, Costi, îngână el, cu privirea obosită. 

După ce-am ieşit de-aci, n-am mai fost fericit... 

Băiatul simţi lacrimi între gene. Răspunse cu avânt la 
îmbrăţişarea tatălui său. Apoi porniră, fără să se privească, 
spre portiţa care da la biserică. 

Vechilul şi mulţimea de oameni veneau pe altă parte, pe 

drumul târgului ş-al satului. Lumea strânsă în biserică se 
desfăcu cu grăbire, strângându-se cătră ziduri, şi boierii 
trecură în frunte, lângă duduia Matilda. Slujba începuse, în 
miros de lumânări şi oameni. În strana lui, 
Filoti căzu pe gânduri ca-ntr-un vis, fără să mai bage sama 
la nimic. Costi fu atent, ca la ceva nou, la pomenirea 
răposaţilor boieri şi domniţe, - şi privirea-i caldă şi neagră 
se întâlni cu ochiul melancolic al duduii Matilda. Îndată 
apoi, între mutre felurite, zări profilul curat şi alb al 
Laurenţiei. Îl privea probabil de mai multă vreme şi aştepta 
să fie observată. O salută închizând genele, ea se înroşi, 
apoi întoarse capul cătră soră-sa, pe care băiatul n-o vedea 
din îmbulzeală. 

După sfârşitul slujbei, boierii fură întâmpinați la uşa 

pridvorului, afară, de funcţionarii comunei ş-ai statului. 
Era şi domnu lacobache, cu consiliul comunal. Târgoveţii 
stăteau în rândul întăi; cojoacele mai la urmă. Subprefectul, 
slujbaş nou, se prezintă cel dintăi lui Filoti şi se recomandă 
ceremonios. Era tânăr absolvent al Facultăţii de drept, 
Haralamb Grigorescu. 

— Venirea dumitale mă bucură, îi zise Filoti prietinos; de 
mult cer eu celor de la Bucureşti un tânăr cu pregătire 
serioasă. În sfârşit, şi-au adus aminte de mine... 


— Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, răspunse 
tânărul subprefect. 

Filoti îi privi surprins, apoi avu zâmbetu-i vag şi se 
întoarse spre consiliul comunal. 

Primarele aştepta, în poziţie militărească, această clipă. 
Tuşi stins şi începu un discurs, pe care duduia Matilda şi 
Costi îl primiră gravi, căutându-se din când în când cu 
privirile. 

— În această zi măreaţă... zicea domnu lacobache, şi 
mulţimea asculta cu uimire şi cu plăcere, care noi am 
aşteptat-o totdeauna cu respect şi consideraţie... 

Filoti se gândea la lucruri cu totul depărtate, în legătură 
cu porunca pe care-o dăduse lui Şapsa. 

Țăranilor le plăceau mai mult vorbele boiereşti din 
discursul domnului lacobache, pe care ei le interpretau 
după fantezia lor. Şi le plăceau şi gesturile, şi lungimea 
discursului. Femeile oftau şi suspinau, cu mâna la gură. 

Se făcu o pauză: 

— Domnilor, zise” Filoti cu zâmbetu-i nehotărât, faceţi-mi 
plăcerea şi treceţi o clipă pe la mine, ca să bem împreună o 
sticlă de şampanie... 

Funcţionarii se înclinară; boierii trecură spre parc; 
cojoacele-şi puseră căciulile în cap. Înainte de a trece prin 
portiţa deschisă în zid, Filoti se opri şi-şi întoarse urechea 
spre vechil, care venise în fugă şi se aplecase ca să 
comunice ceva. 

— Ce ordonaţi, cuconaşule, în privinţa subprefectului 
nou? întrebă Nacovici. 

Filoti ridică din umeri. 

— Fă, Filipe, cum crezi de cuviinţă. Dă-i lemne şi fân; şi 
pământ de cultură dacă doreşte... Eu nu cer decât să-şi facă 
datoria... 

— E băiet bun şi are să m-asculte, încredința vechilul. - 
Ce pofteşti? se îndreptă el apoi, răstit, cătră Androne 


Brebu, care se oprise la câţiva paşi cu căciula-n mână. 

— Vreau să spun o vorbă cuconaşului, dacă nu-i cu 
supărare... 

— Nu vezi că cuconaşul n-are vreme? Acu ţi-ai găsit? 

— Ce este, Filipe? Lasă-l... Vină-ncoace, omule. Mi se 
pare că te cunosc. Te-am mai văzut şi zilele trecute, la podul 
Siretului. Dar eu te ştiu mai de demult... Mi-am adus aminte 
că tu eşti Androne. 

— Da, cuconaşule, eu sunt... Mă cunoaşteţi din tinereţea 
dumneavoastră, când umblaţi la păscuit, pe Siret. 

Atuncea eram un flăcăuaş buiaci1*:. Acuma-s şi eu ca podul 
acela: m-au împresurat şi mă bat apele. 

— Ce este, Androne? Spune. Ai nevoie de bani? 

— Nu, cuconaşule. Eu sunt un om paşnic, îmi văd de 
nevoile şi de sufletul meu. Şi mă tot împung, pe nedreptate, 
vătăjeii de la primărie şi feciorii boiereşti. 

— Cum te-mpung şi de ce te-mpung? 

— Ca să ies la lucru. Eu, cuconaşule, nu fac boieresc. 

Nu pot şi, să nu vă fie cu supărare, n-am nevoie. 

— A, vra să zică eşti un om cu stare. Foarte bine, 
Androne, să te lese-n pace. Am să dau poruncă lui Filip să te 
lese-n pace. Du-te şi-ţi vezi de treabă... 

După ce trecu în parc şi trase uşa de fier după sine, 

Filoti avu o clipă de nemulţămire pentru năcazul care i se 
mărturisise, pentru altele pe care le bănuia, pentru 
explicaţiile pe care trebuia să le aibă cu vechilul. Şi, ca pe 
un drumeag întortochiat, trecu la alte gânduri şi sensaţii. 
Icoana şi numele lui Androne rămaseră ca-ntr-o umbră a 
depaărtării. 

Androne se-ntoarse cătră frate-su Gheorghe şi cătră 
cumnată-sa, care-l aşteptau, cu Todiriţă între ei. 

— N-am făcut nimic, zise ei. Şi-o adus aminte de mine, 
dar gândurile lui îs împrăştiate. N-am ales bine ziua. 

— Ce ţi-o spus? întrebă Gheorghe. 


— Mi-o spus c-are să vorbească cu vechilul, c-are să-i 
poruncească aşa şi pe dincolo... Vorbea încâlcit şi n-avea 
când sta... Se uita la mine şi nu mă vedea. Ce-i pasă lui? Mă 
lasă-n sama vechilului şi crede că mi-o astâmpărat 
durerea... 

Femeia căta oţărâtă într-o parte. 

— De ce nu i-ai spus, cumnate, că asta-i din pricina lui 
lacobache? C-o pus să-ţi împuşte scroafa pe toloaca 
satului... Ardă-l para focului să-l ardă; urâtul! spaima 
găinilor!... Dacă te-a asculta boieru şi nu ţi-a face o 
dreptate, cui să te plângi?... 

— Este lege... grăi liniştit Androne. Fac plângere la 
judecătorie. Am să mă duc la cuconu Gheorghieş, avocatu... 

Femeia îl privi uimită şi spăriată. 

— D-apoi, cumnate Androne, ei toţi îs una... Şi dacă nu 
vrea boieru, cine se poate pune împotriva lui? 

— Am să mă duc iar la boier, cumnată Anică... stărui 
zâmbind Androne. 

— D-apoi şi boieru ista! Nu-l vedeam eu cum se uită? Cu 
ochii aici, da' cu gândul la dracu. Cine i-o mai scos în cale 
pe calica ceea?! O venetică adusă de apă... Mai bine o lăsaţi 
să se înece! Aşa, aţi scos-o înaintea lui, - ş-acuma e-un râs ş- 
o batjocură... Parcă s-ar fi stârpit sămânţa cucoanelor, şi nu 
le-o rămas boierilor decât ţarancele... 

— Taci, măi femeie, mormăi bărbatul, că te-a auzi 
careva... 

— Las' să m-audă! Nu-i aşa şi n-am dreptate? 

— Dreptate am şi eu... observă râzând Androne. N-am să 
mă las; mă duc iar la boier şi-i spun ale mele. Îi merge şi tu, 
cumnată, şi i-i spune a tale... 

— Dumitale, cumnate Androne, îţi vine a râde... 

Bărbaţii se veseliră. Femeia tot încruntată şi oţărâtă sta, 
şi smunci spre ea pe băiat. 


— Lasă băietul, că nu-i vinovat... grăi cu blândeţă 
Androne. Aista-i cărturaru nostru. Hai, măi Todiriţă, să-ţi 
dau să-mi ceteşti în cartea de zodii. Deasupra boierilor şi 
judecătorilor, este unul mai mare, cumnată Anică. 
Dumnezeu vede şi ştie ce face. 

— Pân' la Dumnezeu, sfinţii te mânâncă... mormăi femeia, 
nedomolită. Trăgându-şi tulpanul peste gură, porni în urma 
bărbaţilor, descântând şi mormăind în sineşi. 

La curte, după ce plecară funcţionarii, fericiţi de onoarea 
ce li se făcuse şi mai ales de cupa cu băutură boierească, 
Filoti crezu că poate avea o clipă de răgaz. [iganii, feciorii 
vechilor robi, îşi înfăţişară urările şi firitisirile într-o 
alcătuire simpatică şi armonioasă. Un taraf de lăutari se 
grămădi într-un colţ de cerdac. Artiştii purtau haine 
heteroclite, prea largi, ori prea strâmte, fără bumbi şi 
peticite colorat; melodiile lor însă aveau ceva deosebit, 
deasupra ticăloşiei lor, în afară de vreme şi de oameni. 
Filoti, cufundat într-un jâlţ, îi contempla visător. 

— Cu Turcu, zise el lui Costi, am copilărit... Maică-sa mi-a 
fost doică... 

Cel căruia boierul îi zisese Turcu era maistrul tarafului: 
bunduc şi bine legat, sprâncenat şi cu ochii verzi - 
scuturându-se, zbătându-se şi răsucindu-se în jurul viorii... 
Observă îndată că stăpânul vorbeşte despre el; un zâmbet 
fericit îi apăru pe obraz; zbaterile lui luară forma unor 
ploconeli exagerate. 

— Vin jidanii, zise gros Nacovici, suind scările balconului. 
Acuşi trebuie să sosească şi trăsurile de la gară... 

Boierul făcu semn cu mâna, şi lăutarii tăcură. 

— 'Treceţi la bucătărie şi mâncaţi, le zise Filoti. Aveţi să 
cântaţi la masă... 

Se întoarse cătră delegaţia de negustori, care urca în 
tăcere şi cu gravitate. '[iganii, în vârful degetelor şi 
umblând într-o coastă, se strecurară cu grabă unul câte 
unul. 


Costi cunoscu între negustori pe Fişel Bloc: un ovrei 
mărunt, cu barba şi mustăţile roşii ca arama nouă. Duceau 
un dar misterios, - un fel de cutie învălită în hârtie de 
matasă. Fişel Bloc era un ovrei nou: perciunii îi erau cât mai 
potriviţi şi mai scurtaţi din foarfece. Nu purta haină lungă, 
nici iarmucă!L/+ totuşi era într-un stadiu mai puţin înaintat 
decât Şapsa; pe când unii din tovarăşii săi aveau laibări1+ şi 
creştetul capului acoperit cu tichie. 

Cu mişcări cumpănite şi prudente se înfăţişară înaintea 
lui Filoti şi Fişel dori în puţine vorbe sănătate şi ani buni 
stăpânului. 

— Cuconaşule, zise el apoi, zâmbind, comunitatea vă 
roagă să primiţi un dar. Şi vă mai roagă să vă milostiviţi şi 
să-i luaţi apărarea. 

— Ce apărare? întrebă Filoti, înălţând sprâncenele. 

— Cuconaşule, suntem supăraţi de felurite dispoziţii ale 
consiliului comunal. Noi ştim că consiliul comunal lucrează 
după ordinele de la centru şi n-are vină. Venim iar la 
dumneavoastră ca la un părinte al târgului. Suntem oameni 
paşnici, plătim bezmănul“!** regulat şi nu facem nimănui 
niciun râu... 

— Cine s-amestecă în târgul meu? vorbi Filoti, încruntând 
sprâncenele. Am să-i chem ş-am să-i întreb. Le-am hotărât o 
dată, - se adresă lui Nacovici: văd că oamenii aceştia sunt 
cam îndărătnici... 

— Trebuie să fie o neînțelegere... interveni împăciuitor 
vechilul. 

— Să te interesezi, Filipe, de afacerea asta, zise Filoti 
pufnind cu puţină supărare. - Vreau să nu mai aud de 
această chestiune! adăugă el apăsat şi rar, privind ţintă pe 
ovrei. 

— Am spus şi eu subprefectului că venitul târgului nu 
poate fi atins şi stricat... lămuri Filip. 

— A... vra să zică domnu subprefect e pricina? se veseli 
boierul. - Negustorii rămaseră gravi. Nu mărturisiră. - 


Bine, Filipe, să-l pofteşti la mine, să stăm noi puţintel de 
vorbă. 

— Vremurile sunt din ce în ce mai grele... suspină discret 
Fişel Bloc. 

Chestia serioasă era isprăvită. Filoti zâmbi şi-şi schimbă 
glasul. 

— Ascultă, Fişel, vorbi el vesel, să trecem la exegezele 
noastre. Ce-ai mai cugetat şi ce-ai mai descoperit? 

Fişel era într-o delegaţie gravă, totuşi se hotări să facă 
plăcere boierilor. 

— Cuconaşu Costi, zise el zâmbind, s-a oprit anul trecut 
într-o zi de iarmaroc la prăvălia mea şi mi-a făcut onoarea 
să steie de vorbă cu mine... Eu am oleacă de prăvălie, dar 
se ocupă mai mult nevasta cu dânsa. Acum am de gând să 
rog pe boier să-mi deie şi un loc de crâşmă, poate aşa să-mi 
meargă mai bine afacerile. Ş-atunci, în ziua aceea, a spus 
cuconaşu Costi că-n târgul ista al nostru parcă-i turnu lui 
Babel: ovrei, moldoveni, ţigani, lipoveni, nemți de la gară, 
ruşi, toate naţiile... Şi-atunci am vorbit noi despre turnul lui 
Babel, cum scrie în carte. Eu am fost de părere că povestea 
asta are alt înţeles... 

— Ce înţeles, Fişel? întrebă amuzat Filoti. 

Ceilalţi ovrei ascultau cu zâmbete de portrete. 

Fişel urmă, mişcându-şi degetele înaintea nasului: 

— Ce interes aveau oamenii se zidească un turn până la 
cer? Dacă pot zidi un turn, atuncea sunt oameni deştepţi, 
ştiu că nu se pot sui cu turnul la cer. Aşadar nici 
Dumnezeu nu le-a amestecat limbile din pricina asta. 

— Atunci cum e, Fişel? 

— Eu am cinci deslegări la chestia asta, zise Fişel puţintel 
înfierbântat. De pildă, eu zic că întăi s-au amestecat limbile, 
şi pe urmă au clădit oamenii turnul. S-au amestecat limbile, 
adică s-au înmulţit oamenii peste samă, ş-atunci s-au gândit 
să se împrăştie în lume, căci acolo unde erau nu mai aveau 


ce face... Ş-au zidit un turn. Ca să cunoască locul, şi drumul 
întoarcerii, de departe, în nişte aşa ţinuturi pustii: şi s-au 
dus unii la răsărit, alţii la apus. 

—  Cuconaşule... înştiinţă cu voce groasă Filip, vin 
trăsurile de la gară. 

— A, vin musafirii... tresări Filoti. Eu şi uitasem de asta... 
Fişel, adăogi el prietinos, am să te chem într-o zi să-mi 
expui şi celelalte patru deslegări... Ovreii sunt totdeauna 
interesanţi... urmă el în franţuzeşte cătră Costi. 

Amândoi coborâră din balcon în întâmpinarea trăsurilor; 
pe când delegaţia se retrăgea comunicându-şi în şoaptă 
impresiile şi comentându-le cu bărbile apropiate. 

* 

Musafirii de la laşi veniră mulţi, ca-n toţi anii. Unii erau 
rude de-ale lui Filoti, alţii prieteni politici. Erau numai 
bărbaţi, şi masa fu destul de însufleţită. 

Se aflau în scaunele cu spatare înalte chipuri simpatice şi 
prietinoase, din zilele nebuniilor tinereţii, mai ales din auria 
vreme de la Paris, pe care, în asemenea împrejurări, toţi îl 
evocau melancolic, ca pe a doua patrie. În anii aceia se 
legaseră şi prin idealuri şi visuri de regenerare a ţărişoarei 
lor orientale. Acuma zâmbeau amintindu-şi de-atâtea 
planuri măreţe şi înțelegeau că aici e o lume cu totul alta. 
Tinerii aşa de vioi, care făceau studii strălucite şi băteau pe 
occidentali în propriile lor şcoli, păreau obosiţi şi 
dezamăgiţi îndată ce se întorceau acasă. Unii se îngrăşau la 
moşii, alţii îşi cheltuiau banii în politică, alţii vegetau ca-ntr- 
un fel de somn, visând sezonurile periodice când se puteau 
întoarce iar în lumea civilizată. «Totuşi - se gândea Filoti - 
privind la amicii lui, cu zâmbetu-i obosit, la urmă ajung să 
înţeleagă că-i mai bine aşa, în situaţia de seniori feudali, pe 
care au moştenit-o de la părinţi, decât în nivelarea 
obştească spre care tind burgheziile europene.» 

— Cu toate acestea am putea face altceva... murmură el; 
ceva mai bun... 


— Ai spus ceva, papa? se aplecă spre dânsul Costi, 
însufleţit şi aţâţat de zgomotul şi de veselia celor din juru-le. 

— Cum? Am spus ceva? Cred că n-am spus nimica, Costi. 
Mă simt destul de bine şi-mi aduc aminte de vremea când 
eram tânăr ca tine... 

Băiatul îşi plecă fruntea, neliniştit de glasul tatălui său. 
Se simţea uşor ameţit, şi freamătul de voci se amesteca cu 
zvonul tarafului de lăutari într-o larmă care deodată îi păru 
neînţeleasă şi neexplicabilă. 

Duduia Matilda se retrăsese la timp din sufragerie, şi 
acuma trimetea al doilea rând de cafele, în filigene turceşti, 
pe o tabla lungă de argint. Panaite se oprea cu ea în faţa 
fiecărui musafir, ploconindu-se uşor. 

Alexandru Filoti, după ce păru a-şi privi cu atenţie 
ceaşca, o împinse la o parte cu vârful degetelor şi ascultă cu 
sprâncenele ridicate cuvintele pe care i le trimeteau 
oaspeţii peste masă. Răspunse zâmbind, căută cupa ş-o 
închină spre cei care-i cinsteau onomastica, apoi mângâie 
fruntea şi părul lui Costi. 

— Mi se pare că iar ai fost la Măcăreşti... îi zise el. E 
un colţ frumos de moşie acolo... 

Tânărul cătă atent spre tatăl său. C-un zâmbet uşor, 

Filoti trase spre el ceaşca de cafea, apoi păru înviorat de o 
ameninţare care-i venea din celălalt capăt al mesei. Iorgu 
Holbau, vărul său, ridicase paharul, strigând. Avea plăcerea 
să închine o picătură de vin cu discurs şi cu larmă. Se sui în 
picioare pe-un scaun, scutură cupa ca pe un sfiştoc pe 
deasupra capetelor, apoi o întinse spre Panaite, care i-o 
umplu cu atenţie şi fără să zâmbească. În zgomot de scaune 
mesenii se mişcară şi împresurară pe amfitrion, pe când 
instrumentele lăutarilor executaţi cu grabă un «mulţi ani» 
foarte măiestrit. 

— Să tacă ţiganii! strigă lorgu Holban şi agită palma 
stingă întinsă, cerând linişte. Domnilor, vă rog să fiţi atenţi. 


Mie mi-a fost totdeauna foarte drag bădia Alexandru Filoti. 
Vă rog faceţi linişte, domnilor... 

Dar domnii aveau de spus fiecare câte ceva, cu paharul în 
mână. 

— Domnilor, vă implor, faceţi linişte, căci am de spus două 
cuvinte. 

Filoti se ridicase în picioare şi păru deodată mai bine 
dispus. Îşi căută iar cupa ş-o întinse spre Panaite. 

— Lăsaţi pe Iorgu să vorbească... zise el râzând. 

Apoi gândul i se întoarse atent la ceva lăuntric. De câteva 
clipe o idee nostimă îl tulbura, apărând şi dispărând ca o 
muscă plictisitoare. 

«Ce ar fi, îşi zicea el cu îndoială, să-i las aici pe toţi numai 
pentru un ceas... şi să dau poruncă să înhame la paner?... 
Trebuie s-o văd... Mă-ntorc îndată...» 

Ştia că-i cu neputinţă să plece, cu toate acestea parcă 
aştepta, surâzând, să se întoarcă gândul acesta viclean, 
care-i dezvăluia vedenii plăcute. 

— Domnilor, faceţi vă rog linişte... striga Iorgu Holban... 
Apoi, isprăvindu-şi în câteva cuvinte declaraţia de dragoste 
pe care n-o auzi nimeni, veni şi ciocni paharul cu Filoti. 

— Bădie Alecule, ce vremuri fericite am petrecut noi 
la Paris... zise el cu ochii în lacrimi şi se trânti într-un 
scaun... 

Panaite se grăbi să-i umple iar paharul. 

— Numai pentru un ceas... îngână Filoti, privindu-l 
strâmb. 

— Ce zici? întrebă Holban, aplecându-se cătră el. 

— Nimic, am eu o nebunie... Vremurile acelea, Ilorgule, 
erau în tinereţă. Acum suntem alţii: acei de atunci am 
murit... 

leşenii păreau că ţin consiliu. Apoi, într-o singură 
hotărâre, cu paharele pline, împresurară pe Filoti. 
Muzicanţii  tăcură. Scarlat  Costandachi îşi mângâia 


frumoasa-i barbă căruntă, cu râsu-i prietinos care-i şedea 
aşa de bine. Scarlat Costandachi era politician neobosit şi 
leaderul conservatorilor moldoveni. 'Ioată averea şi-o 
cheltuise în organizări judeţene şi-n alegeri despre care se 
vorbea ca de bătălii memorabile. Bătrânul cuconu 

Lascar Catargiu îl iubea ca pe-un frate mai mic. Îl 

iubeau destul şi cucoanele din laşi, pentru frumoasele-i 
apostrofe oratorice, în întruniri publice. 

— Ştiu că ai mare talent de orator... se apăra Filoti... 
ştiu că iar vrei să mă convingi să fac politică militantă... 
Charles! strigă el cu patos în franţuzeşte, pentru ce vrei să- 
mi suprimi anii ce mai am de trăit? 

— Ascultă, Alexandre, începu cu linişte Scarlat, nu vreau 
să te forţez. Vreau numai să mai fac o dată apel la 
inteligenţa şi la sufletul tău... Rămânem din ce în ce mai 
puţini, urmă el c-un accent pătrunzător. 

În juru-le se făcu tăcere, şi Costi, lângă el, se înfiora de 
emoție. 

— Ascultă ce-ţi spun eu. Rămânem din ce în ce mai 
puţini! Generaţia noastră se duce fără să-şi fi făcut datoria. 
Îţi aduci aminte de visurile noastre, şi de planurile noastre 
din tinereţă? N-am făcut nimic. 

— Nu-i de mirare, răspunse Filoti; aşa a fost în firea 
lucrurilor. 

— Crezi? Eu asta n-o pot admite şi stăruiesc să te conving 
să-ţi faci datoria. Vrei să apelăm la cei care ne-au fost slugi 
până ieri? 

Filoti zâmbi răsturnându-se în scaun şi gustă o picătură 
de vin din cupă, simțindu-se cuprins de atmosfera unor 
preocupări vechi. 

— Am mai vorbit despre asta deseori... rosti el moale. 
Trebuie să ajungeţi la concluziile mele. Suntem în amurgul 
veacului nostru... 

— Să disperăm şi să murim! izbucni Costandachi c-un 
gest larg. Asta vrei tu? Asta nu se poate! 


— Eu nu spun asta, se apără Filoti liniştit, şi gustă iar o 
picătură de vin. Luptaţi, dacă voiţi... 

— Să luptăm! subliniară cu putere glasurile din juru-i. 

— Bine, să luptăm, dacă voiţi, ca să întreţinem o iluzie. Cu 
toate acestea, urmă el puţintel mai aţâţat, să nu ne înşelăm. 
Noi ne ducem. 

— Cine se duce? protestă Costandachi. 

— Noi! adică proprietarii de pământuri... Bine, frate, dar 
lucrurile acestea le-am vorbit de-atâtea ori, încât, au ajuns 
ca o boală. De ce să ne ascundem adevărul? Noi ne ducem. 
lată, am să vă mărturisesc că astăzi eu - acesta care mă 
vedeţi - m-am hotărât să arendez moşiile din ţinutul 
Botoşanilor... 

Filoti se opri şi privi în juru-i, cu buzele strânse. 

— Ei şi? îngână Scarlat Costandachi. 

— Cum ei şi? Asta este. Arendăm şi vindem, şi vechilii 
noştri cumpără. Parcă noi nu-i cunoaştem şi nu i-am 
cântărit pe oamenii aceştia care ne servesc? Dar ce putem 
face? Poate suntem bucuroşi că putem petrece ultimele zile 
frumoase de la Aranjuez... 

Amestec violent de glasuri îl împresură. Aceleaşi şi 
aceleaşi observaţii şi incriminări, pe care le vânturau în 
clubul lor politic şi-n saloane, tresăriră şi ridicară capetele 
ca nişte aspide veninoase. Legea agrară de la 
64, formele goale ale Apusului aduse fără rost într-o lume 
orientală şi nepregătită; ţăranul rob incult; funcţionărimea 
coruptă... 

— Asta este, complectă Filoti, am căzut într-un 
dezechilibru şi într-o criză din care nu mai putem ieşi. Este 
o frumuseţă însă şi în resemnare. Eu propun să zâmbim, să 
ne resemnăm şi să lăsăm lucrurile să curgă... 

— Vedeţi? zise Costandachi cu admiraţie, fluturându-şi 
barba; ascultaţi-l cum vorbeşte... 


— Noi îl ştim de mult aşa şi totdeauna l-am admirat! 
strigă cu entuziasm Holban. 

— Tocmai, urmă Costandachi, ridicând un deget, spuneţi 
dacă trebuie să-l lăsăm. 

— De ce să nu mă lăsaţi? zâmbi Filoti. Trec liniştit prin 
acest amurg şi cerc să-mi fac viaţa cât mai puţin 
dezagreabilă. 

— Poftim! Şi să nu alegi pe un asemenea om deputat? Să 
nu-l chemi să vie alăturea de tine, să-l auzi vorbind unde 
trebuie? Ascultă, Alexandre, noi de mult contăm pe tine. Un 
minister e un drept al tău. Nu te înşela, căci ai datorii. 

— Am, la destule bănci... 

— Lasă gluma. Ai datorii. Avem să venim la putere: şi este 
de lovit în mişei, sunt de stârpit abuzuri. 

— Vorbe... vorbe... suspină Filoti. 

Şi deodată ideea supărătoare ca o muscă se întoarse, şi o 
reţea întreagă de judecăţi şi raționamente fulgerară în 
conştiinţa lui. Plecarea în străinătate, ca de obicei în alţi ani 
după strângerea recoltei, îi era oprită brusc de cel din urmă 
capriciu. Porunca pe care o dăduse lui Şapsa era o dovadă. 
Cum complicațiile acestei chestii sentimentale se legau 
deocamdată de patria veche, deşi erau o taină a viitorului, 
înţelese, cu surprindere, că prietinii au dreptate, că trebuie 
să se aleagă deputat şi să stea la Iaşi ori la Bucureşti. Dacă 
stă în ţară, are datoria să răspundă apelului generaţiei sale. 

Ridică o privire schimbată şi  nehotărâtă cătră 
Costandachi, care urma să vorbească şi să-l convingă. 

— Bine, răspunse el, fără să fi auzit partea aceasta a 
discursului, dacă ţineţi voi numaidecât şi dacă credeţi că 
pot fi folositor la ceva... 

Răspunsul acesta stârni nespusă plăcere şi satisfacţie în 
toţi de faţă. Costi avu impresia că un lucru important se 
pusese la cale pentru ţară. 


Capitolul IV 
Androne Brebu vrea numaidecât 
să facă o lacramaţie 


Într-o dimineaţă de septemvrie, Androne Brebu îşi 
închise cu lacată uşa casei bătrâneşti de bârne, îşi proţăpi 
bine poarta şi-şi lăsă toată gospodăria numai în sama 
cânelui celui bătrân ş-a albinelor din livadă. Trecu la al 
patrulea gard, ca să-şi ia nepotul să-l ducă la şcoală. Fără să 
intre în gospodăria fratelui său, dădu numai glas din hudiţă: 
şi nepotul îl auzi din casă şi ieşi numaidecât cu trăistuţa la 
şold. Gheorghe înhăma caii la căruţă, şi Mitriţă, flăcăuaşul 
cel mai mare, aducea un braţ nalt de fân, umblând încet şi 
poticnindu-se în jurul draghinelori20:. 

— Te duci la ogor? întrebă Androne pe frate-su. 

— La ogor, bădiţă, răspunse Gheorghe, întunecat ca 
totdeauna. Mi-au rămas bostanii şi mă tem c-or face 
picioare. Mai am de strâns şi păpuşoii de lângă pădure. 

— Ei dă, Gheorghe, bine că este ce strânge, vorbi 
Androne, împăciuitor, simțind supărare în glasul omului. 

— Asta-i spun şi eu, cumnate, adăogi femeia de pe prispă, 
potrivind pălărioara pe capul lui lodiriţă. 

— D-apoi, de vorbe-s sătul, mormăi Gheorghe. În loc să 
mai am un ajutor, cât de cât, acu când îmi ţipă măseaua... 
Ce trebuie şcoală unui plod? izbucni el, lovind ciudos caii 
peste bot cu coada biciului, - daţi-vă-napoi, hărămurilor! - 
ce-i trebuie lui şcoală? Se duce acolo să se zbănţuiască cu 
alţi draci... Parcă-nvaţă ceva? lese un obraznic ş-un rău. 

— Alei, omule! se tângui femeia; cum poţi vorbi dumneata 
aşa? Astă-iarnă îţi râdeau ochii când îţi cetea în călindar. 
Doar ţi-o spus şi domnu profesor că băietu învaţă bine. 
Slavă Domnului.! o trecut în glasu al treilea... 


— De, boală! strigă iar omul, cu sălbătăcie, cătră cai. 
Când ţi-i lumea mai amară, atuncea le vine şi lor a zburda! 
Da' faceţi-l şi doftor, despre mine... încheie el c-un gest de 
dispreţ. Dă-te, măi Mitriţă, şi deschide poarta. Ce-ai rămas 
stâlp acolo şi te uiţi la frate-tău? Îţi pare rău că nu te-am 
dat şi pe tine la şcoală?... ca să ieşi scriitor la primărie! 

— Ei, iaca, scriitor la primărie! ţipă femeia, decât să-l 
ardă soarele şi să-l usture gerul şi să muncească din greu! 
Aşa mă fierbe, cumnate, se îndreptă ea cătră Androne, c-un 
glas plin de jale: Decât îmi vine să-mi iau lumea în cap! Şi 
nici macar nu-i poartă el de grijă... 

— D-apoi că mai sunt gospodari în sat şi nu-şi mai dau 
băieţii la şcoală... vorbi Gheorghe încăpățânat, fără să-i 
privească. 

— Măi Gheorghe, zâmbi Androne, spune profesorul că la 
nemți şi fetele învaţă carte... fetele de ţărani... 

— Eah! la nemți... mormăi Gheorghe biciuindu-şi caii şi 
pornind. Acestea-s poveşti, bădiţă Androne... 

— Oi face şi eu ca Gheorghe, cumnate, grăi femeia 
râzând, cu mâna la gură. Eu nu cred una ca asta. Eu, dac-aş 
avea o fată, n-aş da-o, Doamne fereşte, la şcoală. 

Ce-i trebuie unei fete carte!? 

— Aşa? se veseli Androne. Măi Todiriţă, ea spune mâni-ta 
ce scrie în «Cetirea» ta de anul trecut, chiar la început? 

Băiatul îşi înălţă capul şi răspunse cântând c-o voce 
nenaturală: 


— Cartea face pe omul om 
Și altoiul pe pomul pom! 


— Vezi, Anică? urmă Androne grav: Cartea face pe omul 
om... 

— Pe om da, cumnate: dar femeii ce-i trebuie? Aşa or fi 
ele multe la nemți, că-s altă nație... Ei eu doftori, cu spitale, 


cu maşinării... Noi nu ştim de-acestea. Da' eu m-am bucurat 
să-mi iasă băietul acolo macar un slujbaş la primărie... Să 
crape de ciudă Pânzăriţa şi sluta ceea a lui Ciopraga! 

Băiatul se năcăjea să închidă poarta. 

— Lasă, Todiriţă, du-te, îi zise cu dragoste maică-sa. 

— Las' c-o-nchide mama... 

Femeia rămase o vreme în hudiţă privind după moş şi 
după nepot, apoi intră oftând în ogradă... 

Curtea şcolii era plină de ţărănaşi şi de odrasle de 
târgoveţi. 'Todiriţă se repezi între ei zburdând ca un căluţ. 
Androne se trase mai la o parte, în dreptul unei ferestre, ca 
să-l vadă cineva din casă. Învățătorul ieşi numaidecât în 
cerdac. Era un om nalt. Puţintel pleşuv, cu mustaţa mică, 
neagră. 

— Ce-i, bade Androne? strigă el răspicat şi vesel. 

Ţi-ai adus nepotul la şcoală? 

— Da, domnu profesor, şi, după rânduială, m-am înfăţişat 
să vedem ce carte trebuieşte. Condei şi hârtie mai are din 
cealaltă clasă. 

— Foarte bine faci, bade Androne. Fapta dumnitale e de 
toată lauda. 

— Aşa gândesc şi eu, domnu profesor. Ca şi cum aş 
boteza, ori aş face o fântână. 

— "Tocmai aşa. Apoi anul acesta are să-i facă trebuinţă 
băietului vreo patru cărţi... 

Androne tuşi puţintel uimit. 

— Ş-are să le-nveţe pe toate? 

învățătorul începu a râde. 

— Se-nţelege. 

— Şi-s scumpe asemenea cărţi? întrebă cu jumătate de 
glas Androne, şi fruntea i se încreţi. 

Domnu Siminoc, profesorul, ştia că gospodarul e cu 
băierile pungii cam strânse. 


— Nu-s scumpe, bade Androne; potrivit. De-acu, dacă ai 
început o faptă bună, trebuie s-o isprăveşti. 

— Aşa-i... încuviinţă Androne. De-acu altfel nu se mai 
poate. Apoi să-mi dai mata, domnu profesor, o listră şi m-oi 
duce tot la jidovul cela la care am fost anul trecut. 

— Da. În târg numai acela aduce cărţi... De listă n-ai 
nevoie. Ştie ovreiul ce să-ţi deie. 

— Aşa? Atunci îi bun. Da' o lacramaţie, domnu profesor, 
cum aş putea eu să fac?... 

Androne Brebu plănuise încă de-acasă că ar putea 
să se folosească macar cu un sfat de la un om învăţat 
ca profesorul. 

— Hm! Ce fel de reclamaţie? Ai vreo judecată? Ai 
vreun nacaz? 

— D-apoi nu ştii dumneata c-o pus feciorul dascalului 
Alecu să-mi puşte scroafa de pe toloaca satului? 

— Care fecior al dascalului Alecu? 

— lacobache... zâmbi cu plăcere Androne. Dumneata nu 
ştii că-i feciorul dascalului Alecu? 

— A, primarele... 

Învățătorul tăcu deodată şi privi cu luare-aminte la 
zbenguirile copiilor. 

— A pus să-ţi împugşte scroafa? 

— Da. Ştie tot satu. 

— Va fi fiind o pricină. Eu în asemenea lucruri nu mă pot 
amesteca, bade Androne. Du-te dumneata la judecătorie, 
ori la un avocat. Şi de ce ţi-a împuşcat scroafa? 

— Aşa a fost voia dumnisale!... 

Țăranul îl privea drept. Învățătorul îşi plecă ochii. 

— Apoi tot la avocat trebuie să te duci... încheie el cu 
jumătate de glas. 

Androne scutură uşor din cap, scurmă de câteva ori 
cu vârful băţului în pământ, apoi ieşi pe poartă şi se 
îndreptă spre târg. 


În apropiere de biserică, la orânda lui Bercu, se soreau 
lângă păreţi, pe lăvicioare, trei vătăjei de la primărie. Erau 
umflaţi şi greoi şi stăteau tologiţi într-o rână. Din când în 
când scuipau, nu le era îndămână şi-şi schimbau poziţia. 
Iordache Nastratin purta, pe-o ureche şi pe-o sprânceană, 
un chipiu de infanterie, care se ţinea pe capul lui buhos 
printr-o minune de echilibru. 

— Bună dimineaţă, bade Androne, salută el alene şi 
căscând. N-ai de o ţigară? Că bine zici: dumneata nu 
fumezi... Şi-ncepu a râde. 

— Mulţămesc dumnitale, răspunse Androne. Nu ştii, 
Iordache, că eu nu mă afum cu iarba dracului? 

— Ştiu, cum nu, dumneata paralele celea mai bine le 
strângi, le pui într-o oală şi le-ngropi... Să-mi arăţi şi mie la 
care copac, că nu spun la nimeni... 

Vătăjeii îşi dădură coate, râzând. Iordache se scărpina la 
ceafă şi căscă iar. 

— Acu îi năcăjit... făcu el semn cu capul pe urma lui 
Androne. Se ţine primarele de capul lui. 

— Ce-i pasă! răspunse unul din vătăjei sucindu-se din loc 
şi aşezându-se mai bine. Aş vrea eu să am paralele şi 
gospodăria lui... M-aş lăsa de foncţie. 

— Da' de ce să te laşi!? se holbă la el cu mirare 
Iordache. Slujba-i slujbă! Să am eu paralele lui Androne, 
numai bat aş umbla şi nu mi-ar păsa de nimeni. l-aş sudui 
pe toţi! Întăi pe feciorul dascalului Alecu... Domnu Bercu! 
strigă el; domnu Bercu! Nu-i aici, nu m-aude... rânji el 
privind în juru-i, şi iar vâri degetele în părul încâlcit şi 
amestecat cu paie. 

Domnu Bercu apăru în uşă ceva mai târziu, nalt, gras şi 
pântecos, şi privi la deal şi la vale în lungul uliţii pustii. 
Lunecă nepăsător cu privirile peste slujbaşii comunali, apoi 
intră iar în crâşmă. 

Androne ajunsese în târg şi apucă pe uliţa mare, printre 
bolțile boiereşti. Prin dugheni şi pe la tărăbi era mişcare 


puţină. În aerul curat de toamnă plutea un miros plăcut de 
pâne albă, atunci scoasă din cuptor. Androne se opri la 
taraba unei pitării, scoase un pitac de aramă, şi-şi alese o 
pânişoară rumănă. Îşi îndesă în chimir punga şi porni 
înainte în lungul uliţii, rupând câte-o bucăţică de pâne şi 
mâncând-o c-o deosebită plăcere, cu înghiţituri adânci. 

Când ajunse la dugheniţa lui Fişel Bloc, vâri în sân bucata 
de pâne rămasă şi intră plecându-se pe uşa scundă. 

Bloc îi ieşi înainte zâmbind prietinos. 

— Buna dimineaţă, domnu Androne. Ce-ţi pofteşte 
inima?... 

Îşi roti ochii în juru-i cu mulţămire, ca şi cum în cele 
câteva rafturi sărace se găseau toate roadele pământului şi 
toate maşinăriile nemților. "Țăranul avu un zâmbet fin 
gândindu-se la asta. 

— Apoi, domnu Fişel, zise el cu îndoială, aş avea nevoie 
de vreo chilă de cuie... 

— Cuie? cum nu, am de toate felurile. De care cuie ai 
nevoie? 

— Apoi aş vrea să-mi dai din toate: şi mai mari, şi mai 
mici. Cât îi chila? 

— Parcă dumneata nu ştii, domnu Androne, mai bine 
decât mine?... zâmbi ovreiul. Şaizeci de bani chila. 

— Cum se poate! se miră Androne. Auzisem că s-o mai 
ieftinit... 

— La alţii îi mai scump, la mine-i tot aşa de ieftin... zise cu 
plăcere Fişel, frecându-şi mânile. Frumoasă vreme, adăugi 
el; de-aşa ceva se bucură toată lumea... Să-ţi cântăresc o 
chilă de cuie? 

— Cam scump, domnu Fişel! 

— Nu-i scump, domnu Androne. Crede-mă că ţi le dau în 
cost, ca să nu-mi steie paralele închise în marfă... Am auzit, 
urmă el scociorând prin rafturi cuie şi zvârlindu-le în 
balanţă, am auzit că ai avut puţină supărare. 


— Da, mărturisi Androne; o pus feciorul dascalului 
Alecu pe nebunul cela de Costandin, vătăjelul, să-mi 
împuşte scroafa. 

— Phe! phe! phe! se miră foarte tare Fişel. Şi din care 
pricină, mă rog? 

— Din nicio pricină. O vrut să-şi facă el aşa un gust. 

— Asta-i ceva foarte ciudat Are să-ţi ajungă o chilă de 
cuie? Eu cred că-ţi trebuie mai mult. 

— Da, de ce? 

— Ca să repari coteţul întăi şi, al doilea, să astupi o 
spărtură în poartă... socotea negustorul pe degete. 

— Da' de unde ştii că vreau să dreg coteţu? se apără 
Androne. Am adus nuiele ş-am îngrădit. 

— Da, dar nuielele nu ţin, şi trebuie să baţi scânduri, ca 
să nu-ţi împuşte al doilea porc, domnu Androne. 

Poate să-ţi trebuiască şi două kilograme. Ascultă ce-ţi spun 
eu. Ai de unde plăti, slavă Domnului. 

— După ce mi-o făcut o pagubă ca aceea... protestă iar 
Androne. Trebuie să fac o lacramaţie. 

— Aşa de mare pagubă n-a fost, bade Androne. Ai chemat 
pe lohan cârnăţarul şi i-ai vândut scroafa cu patruzeci de 
bani oca. Şi ţi-ai scos paguba. 

— Cu patruzeci şi cinci... îl îndreptă Androne, zâmbind. 
Da' de unde ştii dumneata? Ai o condică şi scrii toate câte 
se petrec în târg şi-n sat? 

— Un negustor trebuie să ştie toate, domnu Androne... 
îi şopti Fişel, punându-i mâna pe braţ. Şi la cine vreai să te 
duci să-ţi facă lacramaţie? 

— Ştiu eu? Vroiam să te-ntreb şi pe dumneata, ca un 
negustor ce eşti. Cred că să mă duc la cuconu Gheorghieş. 
avocatul. Ce zici? îi avocat bun? 

— Bun, cum nu, răspunse cu seriozitate Fişel. Numai că 
are să trebuiască să laşi să-ţi mai împugşte o scroafă. 


Şi după ce-i vinde-o şi pe aceea lui lohan, apoi ai parale 
destule ca să porţi un proces... 

Androne se veseli o clipă. Apoi dădu din cap cu îndoială: 

— Dă, eu ştiu ce să fac? îngână el. Nu pot să lăs pe 
feciorul dascalului Alecu să-mi calce dreptul meu... Eu cred, 
domnu Fişel, că nu-i ţara-n pradă. Era mai bine altădată, 
adăogi el oftând, că nu mai erau primari. Erau vornici, 
oameni de-a noştri... 

— Era mai bine? îngână Fişel Bloc, privindu-l pieziş. Dac- 
ar fi cum a fost, te-ar scoate şi pe dumneata în harapnicul la 
secere. 

— Ştu eu ce să mai spun? vorbi moale Androne, 
mângâindu-şi gânditor mustaţa tuşinată. Ai pus cuiele? 

— Am pus. 

— Şi ai să-mi laşi zece bani la chilă? 

— Nu pot, domnu Androne. Ai să mai cumperi ceva?... 

Androne păru că se gândeşte. 

— Apoi mi-o spus profesorul de nişte cărţi... se hotări el 
cu jumătate de glas. 

— Acelea au preţul scris pe ele... hotări negustorul. 

Ce cărţi? de ce clasă? 

— Clasa a treia. 

— Şapte franci şi douăzeci şi cinci toate cărţile... rosti cu 
tarie Fişel. 

Androne îl privi clipind. Parcă nu-i venea a crede. 

— Pe cărţi nu-i pacat să dai un ban... îl mângâie Fişel, 
punându-i iar mâna pe braţ. Am să-ţi las zece bani la chila 
de cuie. Ne împăcăm, rămânem prieteni şi fac şi eu alişveriş 
dis-de-dimineaţă. Poate eşti bun la saftea... 

Androne nu se putu hotări degrabă. Cercetă cărţile şi pe 
faţă şi pe dos, le cumpăni în mână; şi negustorul îl pândea 
atent, gata să-i dea orice replică. În sfârşit trase punga şi-i 
desfăcu băierile. Abia atunci Fişel se lăsă pe scaun în dosul 
tejghelei şi scânteile din ochii verzi i se stinseră. 


După ce plecă ţăranul şi rămase singur în prăvălioara 
scundă, între mărfurile puţine şi despărecheate, negustorul 
oftă gânditor, apoi chemă de două ori, cu intonaţie de 
cântec: «Bină... Bină...». După ce balabusta apăru la uşa 
întunecoasă din fund, Fişel îi explică ceva într-un jargon 
volubil şi pasionat. Apoi se puse liniştit să-şi facă rugăciunea 
de dimineaţă, potrivindu-şi şalul dungat şi tfilinele2. 
Deschizând Tora!22, începu deodată a se ploconi cu violenţă 
şi a vorbi cu lehova. 

Vârându-şi iară din când în când în gură bucățele de pâne 
albă, Androne coti pe o ulicioară şi dădu în strada primăriei. 
Îşi făcea socoteală că încă-i devreme şi avocatul trebuie să 
fie acasă. Într-adevăr, când împinse portiţa, zări în geamul 
uşii apărând şi dispărând obrazul lui conu 
Gheorghieş. «Aşteaptă şi el saftea, ca şi Fişel...», gândi 
zâmbind gospodarul. 

Se opri în faţa cerdacului. Un câne negru, legat în lanţ 
subt un şopron, zăpăia răguşit la el. Androne tuşi, se 
întoarse în loc şi se uită spre portiţă. Atunci o femeie, 
tânără încă, scoase capul pe uşă. Părul îi era strâns în 
grimea albă, avea ochii negri şi sprâncenele îmbinate. 

— Aşteaptă, omule, oleacă, zise ea cu iuţeală, că vine- 
ndată şi dumnealui... 

Se-ntoarse în umbra odăii şi făcu loc lui cuconu 
Gheorghieş Coman, apărător pe lângă judecătoria de pace. 
Cuconu Gheorghieş Coman era un om de patruzeci de ani, 
voinic, rumăn şi vesel, c-un pântece bine rotunzit şi c-un 
lanţ gros de ceasornic atârnând în două părţi spre cele 
două buzunare ale jiletcii. Avea favorite rotunde, uşor 
încărunţite, şi de când le purta, prietinii, la petreceri, 
făceau regulat aceeaşi glumă: că seamănă cu împăratul 
Franţ losef, fapt de care Gheorghieş se simţea destul de 
mândru. Numai părul îi era cam sărac şi şi-l pieptăna cu 
meşteşug de la tâmple spre creştet, ca să-şi ascundă 
pleşuvia. 


— Ce vrei, gospodarule? întrebă el ieşind în cerdac şi 
măsurând pe Androne de la picioare până la pălărie. 
Ce documente sunt acelea? 

— Nu-s documente, cucoane, îs nişte cărţi pentru-un 
nepot al meu... răspunse liniştit ţăranul. 

— Aşa? Ai vreun act de făcut? vreun proces? La avocat şi 
la doftor nu vine omul fără pricină... 

Cuconu Gheorghieş râdea. Zâmbi şi Androne. 

— Apoi fără pricină nu m-am înfăţoşat eu, cucoane, aşa 
de dimineaţă. Socoteam că nu sunteţi acasă, da' o ieşit 
cucoana şi mi-o spus s-aştepi. 

— Aveam treabă, scriam la birou... lămuri cuconu 
Gheorghieş scoţându-şi ceasornicul de aur şi privindu-l 
cu luare-aminte. Ce afacere ai? 

— Cucoane Gheorghieş, eu am mai avut o dată o chestie 
la dumneavoastră... pentru o împărţeală de pământ... da-i 
cam mult de atunci... Eu-s Androne Brebu, de-aici din sat. 
Atuncea am rămas tare mulţămit. 

— A, da, da, zise vesel apărătorul, ca şi cum şi-ar fi adus 
deodată aminte. Şi iar se uită la ceasornicul de aur. 

— E târziu, cucoane? poate trebuie să te duci la 
judecătorie? 

— Fă pe ici şi intră-n casă, vorbi familiar Coman, fără să 
bage-n samă observaţia; şi trase pe om de mânica 
sumanului. Şezi colea, pe scaun, şi spune ce te doare... 

Androne rămase în picioare. Îşi scoase pălăria din cap, îşi 
mângâie pletele şi se uită în juru-i. Femeia sprâncenată se 
arătă în pragul odăii de alături, de unde venea miros de 
carne friptă. 

— Apoi, cucoane Gheorghieş, am o daravelă c-o scroafă. 

— Ce daravelă? Cine ţi-a furat-o? 

— Nu mi-o furat-o nimeni, cucoane. Mi-o puşcat-o. 

— A! e un caz foarte grav. Cine ţi-a împuşcat-o? 


— Apoi cine? Primarele nostru... rosti rar Androne şi 
observa cu coada ochiului pe apărător. Adicătelea nu el, cu 
mâna lui. Dar o pus pe nebunu cela de Costandin vătăjelul. 
Ş-o puşcat-o într-o zi, dis-de-dimineaţă... nici nu răsărise 
soarele... 

— Că răsărise ori nu răsărise soarele n-are a face... 
întâmpină zâmbind cuconu Gheorghieş şi-şi aduse iar sub 
nas ceasornicul de aur. Cazu-i însă destul de grav. 

— Nu mi-o puşcat-o în ogradă: o puşcat-o pe toloaca 
satului... complectă Androne... 

— Aşa? cum se poate? Hm! vra să zică domnu primar se 
îndeletniceşte şi cu de-aceste?... se miră apărătorul 
clătinând din cap şi subţiindu-şi ochii. Vra să zică nu-s 
destule câte le fac dumnealor... nu-s destule toate câte le 
face dumnealui... abuzuri, matrapazlâcuri, gheşeftari şi 
înţelegeri cu toţi jidovii, din târg... Le am eu toate aici, în 
saltar, adăogi el râzând cătră Androne. Le am toate în 
saltar; şi are să ştie de ele domnu prefect ist nou... Şi dacă 
domnu prefect ist nou a pune afacerea la dosar ca şi cel 
vechi, mergem mai departe, la ministru... Aici este o 
ticăloşie, şi trebuie să vadă dumnealor ce fel de om au... 

— Nevastă-sa e-o fudulă, umblă numai cu intrigi... 
izbucni deodată, cu mânie, femeia sprâncenată. 

Avocatul întoarse brusc capul spre ea c-o dungă între 
ochi... Androne păru că n-auzise. 

— Aici este o ticăloşie, urmă cuconu Gheorghieş. Cu mai 
puţin patos; şi trebuie dată pe faţă, ca să-şi primească 
fiecare pedeapsa. 

— Atuncea om vedea de unde are să-şi mai cumpere 
dumneaei manşon şi pălărie... tresări iar femeia din prag. 

— Frate dragă, nu te amesteca în afaceri care nu te 
privesc... zise blajin, însă cu obrazul încreţit şi supărat, 
cuconu Gheorghieş. Hm! Vra să zică ţi-a împuşcat scroafa. 
Şi dumneata, bade Androne, vrei să-l dai în judecată. Foarte 
bine. 


— Vreau să fac o lacramaţie... lămuri domol ţăranul. 

— Se-nţelege. Reclamaţie la judele de pace şi proces... 
Pentru orişice faptă rea este o sancţiune în cod... 

Şi avocatul, trăgând o carte groasă, începu s-o răsfoiască, 
încruntându-se asupra ei. lar Androne se gândea cu uimire 
la faptele neştiute şi ascunse ale feciorului dascalului Alecu, 
şi cu bucurie la pedeapsa pe care are să i-o hotărască un 
ministru fioros şi cu capul mare. 

— Uite ce scrie articolul 188... urmă apărătorul bătând 
cu degetul în cartea deschisă... 

— Şi cât ai să-mi iei dumneata, cucoane Gheorghieş, ca 
să-mi faci hârtia? îl întrerupse Androne, clipind din ochi. 

— Şi ca să-ţi sprijin procesul... întări avocatul. Eu nu sunt 
jalbar. Jalbă poate să-ţi facă orişicine. Dar eu deschid 
proces, cer daune, îţi dau în sfârşit toată satisfacția. 

Ai să-mi dai douăzeci de lei... 

Androne îşi mângâie mustaţa şi cârni uşor din nas. 

— Apoi, cucoane, eu credeam că numai jalbă să-mi faci... 

Rămase împietrit la tot ce avea să-i mai spuie apărătorul. 
Cuconu Gheorghieş mai încercă vreo câteva consideraţii, 
până ce simţi că se păleşte de stâncă. Atunci privi ţintă la 
omul din faţă-i, ca şi cum atunci îl vedea pentru întâia oară. 
Îl măsură de Ia frunte până la vârfui ciubotelor şi pufni: 

— Hm! aşa sunteţi voi... umblaţi numai cu şurubării şi cu 
cercături... Şi vă lăsaţi să vă calce-n picioare şi să-şi bată joc 
de voi toţi scriitoraşii... Despre mine, faceţi cum poftiţi. 
Anetă, adă-mi friptura, că-i târziu. 

De data asta privi cu adevărat ceasornicul. Şi Androne, 
văzându-l supărat şi-ncruntat, se grăbi să iasă în uliţă c-un 
fel de părere de rău în sine. «Eu socot că tot are să trimeată 
hârtiile acelea...», gândea el. Apoi zâmbi. 

«Madama cea sprâncenată e ţiitoarea lui. Ea se uita la 
mine şi mai fudulă, şi mai supărată decât dânsu...» 


Când ajunse în dreptul primăriei, ocoli prin partea 
cealaltă de drum. În faţa judecătoriei stătu o clipă în 
cumpănă, privind la cei câţiva săteni cu băț şi cu traistă, 
care stăteau pe marginea şanţului, sfătuind cu glasuri 
încete în soarele de toamnă. Cumpănind că în ziua aceea 
cheltuise prea mult, se hotări se lese deocamdată 
lacramaţia şi apucă cu pas mai harnic pe drumul satului, 
spre casă. 

La poartă văzu că semnul pus era schimbat şi aruncă 
o privire iute asupra ogrăzii. 

— Eu sunt, bădiţă Androne, îi răspunse de pe prispă 
Vasile Brebu, pândarul Halmului. 

— Tu eşti, bre Vasile? se miră Androne, privindu-l cu 
luare-aminte. Ce ai? parcă ţi s-ar fi înecat nişte corăbii. 

— Am mai coborât în sat, răspunse Vasile cu ochii într-o 
parte. Am fost pe la Gheorghe şi văd că nu-i acasă. M-am 
abătut pe la dumneata. Mi-o spus cumnata că trebuie să te- 
ntorci. Se bucura că i-ai dus băietul la şcoală... 

Vasile încercă să râdă. Androne îl cercetă lung şi clătină 
din cap. 

— Intră în casă, vorbi el, deschizând uşa. Şi păşind el 
întăi în tindă, aşeză într-un loc ascuns şi bine potrivit cheia 
şi lacata. De ziua boierului nu te-am văzut la curte... adăogi 
el pătrunzând într-o odăiţă scundă. Apoi tăcu, văzând că 
Vasile nu răspunde. 

Încăperea era curată şi bine rânduită, ca o chilioară de 
monah. Pe păreţi se înşirau icoane. Mirosea piparat a 
cimbru ş-a mintă. Androne cercetă atent, cu priviri 
stăruitoare, straiele de pe culme, lada cea mare de subit ele 
şi răcliţa!2=* de pe masa din colţul răsăritului, sub candelă. 
Vasile intrase în urma lui şi aştepta în picioare, lângă uşă. 

— Ia pune-te colea, pe laiţă, Vasile... începu Androne cu 
aceeaşi privire lungă, - şi-şi lepădă sumanul şi pălăria. Eu 
am oleacă de treabă, dar putem sta la sfat... 


Aşeză cu grijă în coardă cărţile băiatului, lângă cărţuliile 
lui slinoase. Apoi se puse să aţâţe focul în vatră. Acuma nu 
mai zicea nimica; aştepta pe frate-su să vorbească. Poate-a 
venit pentru pământul cela al lui... 

— Bădiţă Androne, zise pândarul, ce fac eu cu pământul 
cela al meu?... Iaca, de când am ieşit din oaste îs patru ani. 
O venit vremea să m-aşez şi eu şi să-mi fac oleacă de casă. 

— Bre Vasile, răspunse cu blândeţă Androne, îi face cum 
îi crede de cuviinţă şi cum a fi mai bine. Cinci ani, cât ai tot 
umblat la oaste, ţi-am purtat de grijă şi te-am ajutat. Pe 
urmă, după ce-o murit şi bătrânul, am făcut împărţeală pe 
dreptate. Ş-o rămas să-ţi plătim chirie pentru partea ta cât 
îi fi slujbaş şi ţi-i agonisi... până-acu ne-am înţeles ca nişte 
fraţi. lar dacă te laşi de slujbă şi ai putere să-ţi faci casă, ţi-i 
lua dreptul tău. Eu, ca un frate mai mare, nu ţi-oi sta 
împotrivă... Spus-am bun cuvânt? 

— Bun cuvânt, bădiţă. 

Tăcură amândoi, Androne puse ceaunul de mămăligă pe 
pirostrii. 

— Şi când ai tu de gând, Vasile, să faci treaba asta? 

Ai pus ochii pe vreo fată? 

— Mă gândeam şi eu... răspunse pândarul, că mi-o venit 
vremea... încă nu m-am hotărât, până ce nu m-oi linişti. La 
vârsta la care mă aflu nu trebuie să mă grăbesc. 

— Măi băiete, zise hotărât Androne, întorcându-se către 
frate-său, tu n-ai venit pentru vorbele de-adinioarea. Tu ai 
ceva pe suflet. Spune repede şi leapădă de la tine. - căci 
grijile şi gândurile sunt otravă. 

Pândarul stătu la îndoială. 

— Bădiţă, răspunse el încet, ţi-aş spune şi mi-i ruşine... 

Cât era de mare şi de mustăcios, grăia cu sfială şi părea 
un copil în faţa lui Androne. 

— Spune... stărui Androne, privindu-l ţintă. 


— Spun, bădiţă Androne. Nacazul meu se trage din ziua 
când am prins moara ceea pe Siret. Aşa, m-am întors eu 
chiar în acea sară de pe Halm, în zăvoi, ş-am mai stat la foc 
cu fata lui Chirilă. 

— Aha... mormăi Androne. 

— Da. Ş-am grăit noi vorbe bune... ca un flăcău c-o fată. 

— Nu-i fată, măi Vasile, e muiere, şi încă de cele viclene. 

— De unde ştii dumneata, bădiţă? Adevărat că după ce i- 
am spus eu în sara aceea că mă las de slujbă şi-mi fac casă, 
- a doua zi, când am coborât iar la moară, n-am mai găsit-o. 
Moara era tot la zăvoi. Chirilă dormea lângă foc... Da' focul 
era stâns, şi Aniţa nicăiri. O caut eu prin moară, pe urmă 
aprind focul ş-aştept. Se scoală şi moşneagul. Îl întreb. Era 
cam băut. Râdea şi zicea că nu ştie nimic. Care fată? el nu 
ştie de nicio fată, că poate o luat-o Siretul... Rânjea, - şi 
mie-mi venea să-i dau cu ceva-n cap... Am mai căutat eu 
încolo şi-ncoace. M-am dus în sat la Cotu lepii, am venit în 
sat dincoace la Buciumeni, - nu-i. Nu-mi trebuia nici somn, 
nici mâncare... 

— Hm! pesemne că te-o farmacat şi pe tine... 

Vasile privi înainte-i neguros, fără să priceapă. 

— Pot zice că m-am bolnăvit, bădiţă Androne. Mie pân- 

acuma nu mi s-a întâmplat una ca asta! Şi cum spun, nu ştiu 
cum aflu eu aşa o vorbă prin oameni, cum că 
Aniţa s-ar fi aflând la Franţ feşterul, tocmai dincolo de 
Măcăreşti, în pădure. Dar ce face acolo, n-am înţeles. 
M-am dus într-o sară pân-acolo. Nu era. Nu ştia nimeni de 
nicio Aniţă, - ş-au fost numai aşa, nişte zvonuri. Acu de ce 
m-a fi fierbând ea aşa, după vorbele care le-am grăit... şi 
după cele ce-au fost, pe mine nu m-ajunge capul. Văd că pe 
Halm nu mai pot sta. Nici pe Chirilă nu l-am mai văzut... 

Androne râdea încet: 

— S-a fi dus la tată-su Satana, călare pe măturoi. 

— De ce râzi, bădiţă Androne? poate dumneata ştii ceva. 


— Râd, măi băiete, de mintea ta cea proastă. Tu n-ai 
văzut de-atuncea că fata lui Chirilă are pe dracu? N-ai văzut 
cum îşi juca ochii şi-şi purta trupul? Cu aceea nu porneşti tu 
gospodărie. Aceea are alte rânduieli şi-i trebuiesc altfel de 
bărbaţi... 

— Poate ştii unde-i, bădiţă? întrebă Vasile şi privi ruşinat 
în pământ. 

— Nu ştiu. De unde să ştiu?... vorbi supărat Androne. 

Măi băiete, nu te mai gândi la asemenea aspidă!2*:. Cine 
ştie pe unde stă dosită, ş-a fi trăind cu vreun ciocoi. 

— Vai, bădiţă, a fi adevărat ce se spune prin oameni?... 

Androne îl privi tăcut, pieziş, - apoi îşi mestecă domol şi 
cu grijă mămăliga. După ce puse linguri pe măsuţa cu trei 
picioare, aduse o strachină cu lapte acru de oaie şi tăie c-o 
aţă mămăliga în pătrare. 

— Ia şi mânâncă... grăi el cu blândeţă. Cele ce-au fost 
uită-le, căci nu eşti nici copil, nici femeie... 

Vasile rămase tăcut şi lua rar şi pe gânduri din strachină. 
Între el şi frate-su se ridicau aburi, şi ochiul lui fix, în 
tremurul lor, urmărea vedenia Aniţei. Păru apoi că se 
linişteşte şi vorbi despre altele; dar Androne îl ştia 
îndărătnic şi nătâng şi bănuia în el porniri şi planuri 
ascunse. 

— Atunci cu pământul rămâne ca şi până acuma... 


Vasile încuviinţă din cap. Cu gândul aiurea. 
* 


Cătră arătarea din aburi grăbea şi boierul Alexandru 
Filoti în acelaşi ceas. Sta răsturnat în paner, şi calul fugea în 
pas întins pe şleahul străjuit de sălcii care ducea spre Siret. 
Era un ceas de linişte al curţii şi al târgului şi rari negustori 
înălţau capetele de după tărăbi, urmărindu-i îndelung fuga 
în nouri de pulbere. După ce ieşi din târg, Filoti făcu la 
stânga pe-un drumeag moale de ţărână; şi după înconjururi 
şi cotituri, trecu-ntr-o vălcică la miazănoapte, nu departe de 


Buciumeni. Acolo, înconjurate de gard de nuiele cu 
streaşină de spini, erau coşerele cele mari ale curţii. 
Magazii largi se înşirau într-o parte, iar în cealaltă, două 
căsuțe mărunte în mijlocul unei livezi. Un moşneag gârbov, 
cu ochii aproape astupaţi de sprâncene, deschise porţile 
nalte şi ferecate. Se ploconi mormăind la trecerea 
boierului; apoi închise iar canaturile şi trase zăvoare grele. 
Filoti îşi duse în pas calul pe lângă nişte şoproane lungi şi 
scunde, în care stăteau grămădite felurite maşini, cu 
osaturi bizare şi întortochiate. Cele mai multe erau moarte 
şi zăceau acolo biruite de ostilitatea ţăranilor şi slujitorilor, 
pe când pe lanuri oamenii îşi luau cu bucurie şi plăcere 
vechile şi primitivele instrumente din veacuri. 

Filoti avea zâmbetul lui palid privindu-le. Trecu şi opri 
înaintea uneia din căsuțe. Niciun obraz nou nu se arătă, şi-n 
tot cuprinsul aşezării era o linişte ş-o pace ca de schit. 
Moşneagul cu sprâncene lungi veni cu opincile fâşâind prin 
ţărână şi apucă de sub zabale calul. 

— Domnu Ludvig nu-i acasă? întrebă boierul. 

— Vă sărutăm dreapta, cuconaşule, răspunse bătrânul; 
trebuie să fie prin vreun dos; leperează vro maşină de-a lui. 
Să-l chem? 

— Nu. Dă-i pace. N-am nicio treabă cu el... 

Mai aruncând o privire în juru-i, Filoti intră pe uşa 
scundă deschisă în laturi. Trecu prin tindă şi pătrunse într-o 
odăiţă veselă, cu ghiveciuri de flori în ferestruici. 

Perdele albe, festonate cu roş. Pe divanuri, macaturi de 
lână. O şifonieră cu oglindă mare; o masă şi câteva scaune. 
În odaie nu se afla nimeni. Filoti se opri surprins. Dar îndată 
se-ntoarse în loc. Simţise paşi uşori în urma lui, de afară. 
Aniţa intră; îl privi numai o clipă, ca din întâmplare; apoi 
trecu la dulapaşul de lângă sobă şi, aplecându-se cu 
mlădieri iuți, căută în el ceva. 

Filoti o privi atent, trezit deodată din visurile lui. Avu un 
zâmbet de mirare şi de plăcere. Ca de fiecare dată, fata 


morarului Chirilă se înfăţişa subt un aspect nou. 

De data aceasta nu mai avea păstrat pe ea nimic din portul 
satului. Purta o rochie de postăvior negru ş-o bluză albă de 
mătasă. În picioare pantofi de piele de căprioară. Asupra 
pantofilor se opriră mai îndelung ochii boierului... Erau 
mici, cu călcâie nalte, şi deasupra lor luceau colţuni subţiri. 
Sub rochia neagră foşneau fuste crohmolite!25:-. Mânile, deşi 
delicate, erau încă pârlite de soare. Pieptănătura acuma îi 
umbrea fruntea. Avea o înfăţişare nouă şi surprinzătoare. 
Avea ş-un surâs nou, când ridică a doua oară ochii spre 
Filoti. 

— Ce cauţi acolo? o întrebă boierul ca pe-un copil... 

— Am dulceţi de vişine... zise ea râzând. 

— Cum se poate? 

— Da. Ş-aduc apă rece de la fântână. 

Trecu pe masă o tabla şi puse deasupra chiseaua, 
paharul şi linguriţa. Cu cana de faianţă într-o mână, se 
repezi afară cu paşi mărunți. Boierul se aşeză pe un scaun 
şi rămase cu ochii pierduţi pe urma ei. 

— Curioz! murmură el, şi se uită în juru-i ca şi cum ar fi 
vorbit altcineva. 

Aniţa se întoarse cu apa şi umplu paharul. Filoti luă o 
bobiţă şi gustă din apă. Apoi se uită iar la pantofii de piele 
de căprioară. 

— Îmi place cum eşti încălţată... zise el. De ce nu stai pe 
scaun?... 

— Îţi plac pantofii? întrebă ea bucuroasă. Mi i-a adus de 
la laşi madama losefina... 

Rămase tot în picioare. 

— De ce nu stai? stărui Filoti. 

Ea se aşeză pe scaun şi-şi potrivi în juru-i faldurile 
rochiei. Şopti ruşinată: 

— De ce râzi? 


— Astăzi te găsesc mai frumoasă... zise Filoti sculându-se 
şi apropiindu-se de ea. 

Aniţa-şi plecă ochii. Filoti avu impresia că ceva s-a ridicat 

între el şi femeia nouă din faţa lui. Întâlnirea întâia, după 
ziua de la Siret, fusese simplă şi brutală. 
De-atuncea o mai văzuse în fugă de câteva ori. Percepuse 
vag la ea o împotrivire, o rezervă. Acuma înţelegea că stă 
înainte-i altă fiinţă. Avu sensaţia că trebuie să întrebuinţeze 
vorbe nouă şi gesturi delicate, şi asta trezi în el un fior de 
plăcere. 

— Ştii că trebuie să te duci la Iaşi?... îi zise Filoti 
aşezându-se lângă ea şi cuprinzându-i o mână. 

Ea nu întrebă de ce. Înălţă spre el ochii mari şi frumoşi. 

— Locul tău nu-i aici, urmă Filoti, zâmbind. Am pus pe-un 
om al meu să caute acolo o casă... Ai să ai de toate ş-ai să fii 
mulţămită... 

Aniţa oftă uşor. Filoti înţelese că vrea să întrebe ceva. 

— Viu şi eu acolo, urmă el. Aici eşti urmărită şi 
privegheată... 

— Dacă trebuie, şi dacă vii şi mata acolo... zise ea cu glas 
sfios, mă duc. 

«Curioz lucru! cugeta Filoti, privindu-i ochii umezi. 
Ţărăncuţa asta începe să mă intereseze.» Şi se întreba în 
acelaşi timp dacă mai poate încerca vreunul din gesturile 
de stăpân, ca întâia oară. Nu încercă nimic, şi plăcerea 
aceasta curată îi mulţămea ca o perversitate nervii obosiţi. 

Târziu, când ieşi în ograda pustie, privi mirat la 
moşneagul gârbov care aştepta lângă cal. 

— De mult stai aici, moşule? îl întrebă el vesel. 

Şi scociorând în buzunarul jiletcii, îi trecu un ban alb. Cu 
aceeaşi mirare privi la oasele maşinilor moarte. 

Apoi, după ce porţile de cetate se închiseră în urmă-i, lăsă 
calul la pas, să-l ducă în voie, şi începu a fredona o 
şansonetă franceză. În juru-i, spinării mari cu canafuri roşii 


luceau în soarele după-amiezii, într-o tăcere şi-ntr-un miros 
de colb fierbinte, ca-ntr-o pustie. 


Capitolul V 
Vasile Brebu face o poznăa 


Ploaia stătuse. Când Filip Nacovici descălecă de pe 
buiestraşul lui alb, la scara curţii. Văzduhul însă era încă 
plin de piele groase şi neclintite, aproape de pământ. Erau 
ceasurile 9. Jean Cavalier sta la pândă fără îndoială, la un 
colţ de fereastră, şi-i aştepta sosirea, căci îşi arătă îndată 
obrazul uscat în umbra antretului. Se poticni în balcon c-o 
mutră plină de mirare şi de teamă. 

— Buer aştept... zise el subţire, în româneasca-i sâsâită şi 
bizară. 

— M-aşteaptă? foarte bine, răspunse gros Nacovici. 

A primit la vreme scrisoarea mea? 

— Primit... la ceas şes... vorbi Jean arătând şase degete 
la amândouă mâinile întinse.  Desire!2& imbrecat; 
maintenanti2 aştept... 

— Aha... desir6... astepte... îi răspunse Filip, în 
franţuzeasca lui... Atunci spune-i, musiu Jean, c-am venit... 

Cavalier se întoarse în loc; apoi se dădu grăbit şi 
respectuos la o parte. Boierul ieşi din antret; cameristul 
dispăru pe unde venise boierul. 

— Ce este, Filipe? întrebă pripit Filoti, cu sprânceana 
neguroasă. Cum a fost? Spune repede. Te-aştept de un 
ceas... 

— Apoi, cuconaşule, până ce-am cercetat, până ce-am 
rânduit s-aducă pe individ aici... 

— Aha! îl aduce! tresări Filoti şi făcu doi paşi spre 
parmaclăcul balconului. 

Cu ochi ascuţiţi, cu obrazul contractat şi cu buzele 
întredeschise şi întinse, arătând dinţii, boierul rămase 
deodată neclintit, privind convoiul care sosea. Avea un fel 
de rânjet de răutate. Cătră scara balconului, între ţărani cu 


sumane, înainta lunecând cu opincile prin mâzgă, 

Vasile Brebu. Era cu capul gol, cu cămaşa desfăcută la 
piept. Coatele-i erau strâns legate la spate. Cu părul zbârlit 
şi plouat, cu şuviţe lipite de frunte, cu stropituri de glod pe 
obraz, avea o înfăţişare spăriată şi sălbatică... 

Feciorii boiereşti îl smunciră, îl ghiontiră şi-l împinseră spre 
scară. 

— Aduceţi-l aici! strigă Filoti ameninţător. 

Oamenii luară în piepturi pe prizonier şi-l izbiră în sus, pe 
trepte. Filoti se dădu doi paşi înapoi şi-l cercetă pieziş. 

— Cine eşti? cum te chiamă? întrebă el scurt, înălţând 
barba. 

— Eu îs Vasile Brebu... mormăi flăcăul cu glas trudit, îs 
pândar pe Halm... 

— E slujbaş boieresc... lămuri Filip întrebarea din ochi a 
boierului. 

— A, eşti slujitor... şi te apuci de ticăloşii. Intri la coşerele 

boiereşti, vrei să furi... vrei să omori oamenii!... 
A sărit gardul la coşerele cele mari! strigă Filoti pufnind, 
cătră Costi, care tocmai atunci se arăta, numai în halat şi cu 
ochii încă plini de somn. Ce fel de slujitor boieresc eşti tu şi 
ce-ai căutat acolo? 

— Am avut şi eu o treabă... grăi cu nepăsare Vasile şi-şi 
aţinti ochii în părete, deasupra boierului. 

— A, eşti şi ticălos, şi obraznic! tresări Filoti 

frământându-se. Ai avut o treabă? şuieră el apoi ascuţit. 
Ai avut o treabă?... şi cu mişcări convulsive smuci din mâna 
lui Filip Nacovici harapnicul negru şi lovi de două ori, cu 
iuţeală, pe ţăran. Ai avut o treabă? Ce treabă ai avut?... - 
scrâşnea el cu cruzime şi gâfâia. 

Țăranul îşi plecase capu-ntr-o parte şi-şi înălţase umerele 
către urechi. Întăia lovitură îl plesni peste grumazi; a doua 
îl arse peste obraz şi-i tăie buzele. Picături de sânge 
începură a se prelinge din mustăţi, căzând pe pieptul păros. 


Costi îngălbenise. 

— Papa! încercă el. Ce faci? 

La un geam deschis, din capătul cerdacului, se auzi 
strigătul de uimire şi de milă al duduii Matilda. Filoti 
lepădase harapnicul şi privea fix într-o parte, mestecându-şi 
mânia în măsele. Voi să mai întrebe ceva: văzu sângele pe 
obrazul şi pe pieptul celui bătut; şi se gândi că şi Costi era 
de faţă. 

— Luaţi-l! strigă el către feciorii boiereşti. Duceţi-l la 
primărie. Să-l cerceteze şi să-l strângă-n chingi. Filipe, vină 
după mine; am a-ţi vorbi... 

În bibliotecă, oftă deodată prelung, cu mânia stinsă şi 
aţinti pe vechil cu privirile-i obosite. 

— Ce-a fost, Filipe? Nu mi-ai lămurit ce-a fost şi ce s-a 
întâmplat... A, da! acesta este! rosti el deodată cu glas 
schimbat. Acuma-l cunosc. 

— Pe cine, cuconaşule? întrebă şoptit şi cu grijă 
Nacovici. 

— Cum cine? Omul pe care l-ai adus... L-am cunoscut 
când s-a uitat la mine spăriat după lovituri. În clipa aceea 
am mai putut sta la îndoială; dar acum sunt sigur. 

Veneam de la coşere cu panerul. El s-a oprit în drum şi şi-a 
scos pălăria; şi se uita tot aşa de ciudat la mine. 

Vra să zică umbla, şi cerceta. Şi drumul pe care veneam eu 
a fost pentru el un indiciu... Nu erau acolo câni? nu erau 
păzitori? 

— Erau, cuconaşule, ca totdeauna... De la o vreme, de 
când şi dumneavoastră ştiţi, am rânduit în fiecare noapte 
doi străjeri. 

— Ei? 

— Ei, şi cânii au dat semnalul. Îndată au sărit şi străjerii 
din şopronul lor. Şi l-au prins. 

— Şi nu-i aşa că nu încerca să intre la maşinist? 

— Nu. 


— Se-nţelege! rânji Filoti, şi se plimba neliniştit pe 
dinaintea lui Nacovici. Nu se putea hotări să puie 
întrebările direct. - Ascultă, Filipe, trebuie să mergem să 
căutăm şi să cercetăm urmele în jurul căsuţei... Vreau să- 
nţeleg şi să mă luminez. 

— Nu-i nevoie, cuconaşule, răspunse grav vechilul. 

Am cercetat eu. După ploaie, era pământul moale şi se 
puteau vedea urmele. Am găsit prin livadă urme de opinci, 
întăi la căsuţa lui Madolci maşinistul, pe urmă spre cealaltă 
căsuţă. Persoana care ne interesează n-a ieşit, cuconaşule. 
A ţipat printr-un geam, printre gratii, şi străjerii, 
înțelegând, s-au repezit într-acolo. Atuncea au şi pus mâna 
pe dânsul. 

Boierul se înveseli brusc. 

— Aşa s-au petrecut lucrurile, Filipe? 

— Da, cuconaşule, precum vă spun. 

— Şi nu s-a spăriat? 

— Atuncea da, cuconaşule, dar pe urmă i-a trecut. 

— Ascultă, Filipe, reluă boierul cu vioiciune; nu trebuie să 
mai întârziem nicio clipă, ai înţeles? Nici o clipă! Chiamă-mi 
imediat pe Şapsa. Trebuie să plece şi s-o ducă cu primul 
tren la Iaşi. Am întâlnit şi pe Costi, de două ori, călare, pe 
drumurile mele. 'Ioată istoria asta trebuie să înceteze. 
Vreau să am linişte. Unde te duci? 

— Mă duc să-l aduc pe Şapsa, cuconaşule. 

— Bine, du-te, - hotărârea mea este primul tren, ai 
înţeles? Dacă treci pe la primărie, vezi ce fac aceia acolo. 
Nenorocitul acela nu mă mai interesează... Rămăşiţele 
acestea ale trecutului au să dispară cu totul, când nu va mai 
fi ea aici. 

Urma să se plimbe. Voia să explice ceva lui Filip, c-un fel 
de bucurie a primejdiei trecute. Vorbele-i veneau pe buze. - 
«Persoana-n chestie e alta, Filipe!» - Dar zâmbi, 


stăpânindu-se, şi făcu semn vechilului, cu dosul mânii, să 
plece». 

Slujitorii cu omul legat, după ce scăpară de la curte, 
apucară pe uliţa mare, apoi cotiră în uliţa primăriei ş-o 
luară-n lung. Era o zi de sâmbătă, în vremea sărbătorii 
cuştilori28*, şi târgul era pustiu şi închis; totuşi prin geamuri 
strâmbe şi zoioase câteva părechi de ochi observară grupa 
aceea de ţărani care umblau cu opinci mari prin glod. 
Ghidale Ghebosul răsări cel dintăi ca din pământ pe sub 
tărăbile lui şi privi, c-un cap mare şi spăriat, pe omul legat 
şi sângerat. Privi neclintit câteva clipe, apoi se întoarse şi se 
precipită pe unde ieşise, ca un guzgan în ascunzişul lui. Şi- 
ndată răsări iar, c-o madamă groasă şi cu două fete subţiri 
şi slabe. Acum erau patru care priveau neclintiţi. Apoi se 
mişcară în lungul dughenilor, unde se înşirau alţi privitori. 
Parc-ar fi fost în tot târgul o telegrafie ascunsă, căci în uliţa 
cealaltă şi pornise mişcarea când apăru convoiul omului cu 
faţa grozavă şi plină de sânge. 

Chiva croitorul, cel mai subţire şi mai deştept croitor din 
târg, sări numai în jiletcă şi se repezi în drum. Văzu capete 
apărând la deal şi la vale şi avu încredințarea că s-a 
petrecut o mare poznă în târg. «A fost poate tâlhărie, ori 
moarte de om!» strigă el. Voi să plece înainte şi băgă de 
samă că-i fără pălărie; privi la cer şi-l văzu gata de ploaie; 
sări doi paşi înapoi şi începu a cere cu glas disperat pălăria, 
agitând mânile spre cei din casă şi grăbindu-i. Se arătă un 
băiat c-o gambetă cenugşie. După băiat, năvăliră alţi locuitori 
ai odăii: bărbaţi, femei şi copii. Dar Chiva răcnea iar. 
Băgase de samă că-i numai în jiletcă. Îi trebuia surtucul 
numaidecât şi se frământa iar, răcnind şi cerând surtucul. 
Când veni şi surtucul, îl smuci ş-o apucă după ucigaş, 
îmbrăcându-se în fugă şi zbătându-şi pe sus braţele. Cu 
gambeta cenuşie, cu surtucul de ultima modă şi cu 
favoritele lui englezeşti, Chiva ar fi putut părea un 
gentleman însemnat şi serios, dacă n-ar fi fugit aşa, într-un 


chip cu totul lipsit de demnitate, ca să afle cel dintăi ce este, 
ce s-a întâmplat şi ce poate să fie. De pretutindeni, în lungul 
uliţii, grăbea o lume pestriță. Târgul pustiu deodată căpătă 
viaţă. 

Grupa de slujitori cu Vasile Brebu intră la primărie, în 
faţa acestei clădiri mari, vopsită cu galben, se strânseră 
lărmuind ovreii. Se deşertaseră şi sinagogile în pripă. 
Acuma se întrebau, presupuneau: iar se întrebau şi iar 
presupuneau; erau foarte aţâţaţi şi îngrijaţi. 

Chiva nu mai putea răbda. Îşi potrivi mai bine gambeta 
cenuşie pe cap, trecu îndrăzneţ podeţul şi intră în casa 
comunală. Îndrăzniră şi alţii, însă numai până la uşă, ş-acolo 
se chiorau prin crăpături şi prin geamurile murdare. 

«Ce poate să fie? ce poate să fie?» Unele femei oftau şi se 
tânguiau. 

În sfârşit, Chiva se întoarse, vesel, radios şi important, îl 
împresurară cu toţii, grămădindu-se unii peste alţii. 

— Ce este, Chiva? ce s-a întâmplat, Chiva? Şa! Şa! 
tăceţi din gură! Nu poate Chiva să vorbească. Ce este? 
ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic! răspunse Chiva înălţând la 
umeri palmele întoarse. 

— Ce spune? ce zice? 

— Spune că nu s-a întâmplat nimic... 

— Adică ceva s-a întâmplat, urmă Chiva râzând, dar 
deocamdată nu se ştie ce. Am vorbit chiar cu domnu primar, 
şi cu domnu notar. Este acolo şi Şapsa. Încă nu s-a făcut 
cercetare. E un om care a furat. 

— Ce a furat? de la cine a furat? 

— 'Tăceţi, bre, din gură! nu vă spun că nu se ştie nimic? 
Ce sunt eu? un profet? Eu sunt croitor subţire, nu sunt 
profet. Mai bine să vă spun o veste care am aflat-o chiar 
acum. A venit pe telegraf veste tocmai de la Bucureşti!... 


Târgul tăcu uimit. O veste, pe telegraf, tocmai de la 
Bucureşti! 

— Ce veste a venit pe telegraf tocmai de la Bucureşti? 
Chiva aista-i aşa un om care-i place să te vadă că nu mai 
poţi, şi de-abia atunci spune jumătate! Ce veste a venit pe 
telegraf tocmai de la Bucureşti? 

— A venit veste de la Bucureşti, zise cu bucurie 
Chiva, făcând semne în juru-i cu cele trei degete 
împreunate de la mâna dreaptă; a venit o veste foarte 
mare. 

A venit o veste că boierul nostru se alege deputat ş-are să 
fie chiar şi ministru. 

— Cum? Cine? ţipară toţi din toate părţile. 

— Boierul nostru! 

— Ei, ce-i cu boierul nostru? noi n-am auzit nimica. Ce s-a 
întâmplat cu boierul nostru? 

— Are să fie ministru! 

— Cum se poate! Auzi că boierul nostru are să fie 
ministru. A auzit Chiva în primărie. A venit telegramă de la 
Bucureşti! 

Toată lumea fu cuprinsă, la această veste, de o bucurie 
neexplicabilă. 

— Staţii, staţi! zise Chiva, scuturându-şi braţele şi cerând 
tăcere. Întăi şi-ntăi are să fie alegere de deputat. 

S-a făcut loc vacant la colegiul al treilea... 

— Auzi... auzi... ce-i asta loc vacant? 

Aceste două vorbe, căzute aşa în mijlocul idişului, 
apărură deocamdată ca o enigmă. Chiva avea obiceiul să-şi 
împestriţeze necontenit jargonul cu vorbe româneşti. 

— S-a făcut loc vacant la colegiul al treilea... urmă fără 
milă Chiva. 

— Ce-i asta colegiul al treilea? 

Cei mai mulţi însă ştiau ce-i colegiul al treilea. Se 
întoarseră şi ruşinară pe femei şi pe copii, care nu ştiau. 


— Cei care-s proşti şi nu ştiu să tacă din gură! 

Spune, Chiva, mai degrabă! S-a făcut loc vacant la colegiul 
al treilea. Şi ce-i dacă s-a făcut loc vacant la colegiul al 
treilea? 

— Dacă s-a făcut loc vacant, răspunse Chiva, are să fie 
alegeri. Au să se strângă alegătorii şi delegaţii ţăranilor la 
reşedinţa judeţului. 

— Delegații... reşedinţa judeţului... reluau cu uimire şi 
plăcere ascultătorii. 

— Ş-acolo au s-aleagă pe boier deputat... sfârşi fudul 
Chiva şi-şi dădu gambeta pe ceafă. 

Simţind că concluzia asta nu stârnise cine ştie ce 
entuziasm, Chiva se hotări să adaoge câteva consideraţii 
personale asupra capitalei. 

— Are să se ducă la Bucureşti ş-are să fie ministru, urmă 

el înfierbântându-se. Acolo, la Bucureşti, e un târg mare şi 
aşa frumos... Eu am fost în Bucureşti şi cunosc. 
Ce este acolo! bogăţie şi dugheni multe. Şi palate în toate 
părţile; şi boierii umblă numai în cupele. Când eram eu 
acolo, a fost 10 mai. Şi-a ieşit majestatea-sa la paradă şi 
erau toţi miniştrii cu el. Şi boierul nostru are să fie ministru 
ş-are să iasă cu majestatea-sa la paradă: are să steie şi în 
gazetă... Ş-au fost şi generali, soldaţi... atuncea când am 
fost eu... Şi călăraşi... şi tunuri... Ş-au venit, au venit, poate 
două ceasuri au venit! Şi cupii mulţi de la şcoli, care-au 
meeers... 

Chiva arăta cu mânile ceva lung şi mult. Dar vestea lui nu 
mai avea farmec, şi mulţimea se împrăştia încet-încet. 
Deodată începu să ploaie. Atuncea şi el, ca şi toţi cei din 
juru-i, o rupse la fugă spre casă, ţupăind prin glod şi sărind 
peste balţi. 

* 

În odaia cea mare a primăriei, în «sala de consiliu», cum 
obişnuiau a zice funcţionarii, se amesteca murmur des ca o 
negură. Pe duşamele fiecare adusese câte ceva din noroiul 


de-afară. Pufăiau şi se învârteau prin mâzgă, discutând 
vestea de la Bucureşti. 

Iacob Alexandrescu îndeosebi era foarte dispus. 

— Trebuie să înţelegi, lămurea el notarului Gheorghiu: 
cu ocazia asta se ridică târgul. Avem un deputat ş-un 
ministru. Are altă importanţă. 

Gheorghiu era un om cu fruntea îngustă şi teşită. 

Botul de momiţă!2* şi posomorala neagră a obrazului îl 
făceau fioros, deşi tovarăşii lui îl cunoşteau drept un om 
blajin. Se arăta totuşi cam greoi la înţelegere, şi, într-o 
asemenea împrejurare, asta displăcea primarului. 

— Uite, să-ţi spuie şi domnul Şapsa! strigă el. Domnul 
Şapsa, este aşa cum spun eu, ori nu? 

— Ce să fie, mă rog? întrebă vesel Şapsa apropiindu-se şi 
pândindu-i cu ochiul lui pe jumătate închis. 

— Îi spun eu lui Gheorghiu că asta are importanţă pentru 
noi... 

— Ce importanţă? mormăi Gheorghiu, rar, privind urât la 
dânşii. Boieru-i boier; ce are el cu noi? El se duce la Iaşi, ori 
la Bucureşti, şi şede acolo. Noi şedem aici, şi gata. 

Gheorghiu făcea şi puţine gesturi şi arăta mâni grozave 
cu degetele terminate în nişte monturi noduroase şi 
rotunde. Şapsa întoarse cu teamă ochiul lui spre degetele 
acelea... 

— Are dreptate şi domnu notar... zise Şapsa. 

— Se-nţelege că am... el şede acolo, noi aici, şi gata. 

— El nici n-are nevoie să se intereseze, urmă Şapsa, 
zâmbind. El e boier, şi gata. Dar ne putem interesa noi. 
Avem o afacere, avem o pricină, avem de cerut o 
autorizaţie, avem de luat un accizi3%: îl găsim, ne rugăm şi 
se face... 

— Aşa da, mormăi cu îndoială notarul. 

— Asta-i altceva! strigă  lacobache  răsfirându-şi 
favoritele. Eu vorbesc de onoarea pe care o avem noi. Avem 


un deputat, avem un ministru! sfârşi el mândru, arătând cu 
dreapta un părete, şi cu stânga altul. Se chiamă că avansăm 
înainte. 

Şapsa îşi întoarse, şi la dreapta, şi la stânga ochiu-i pe 
jumătate închis. În păretele din faţa uşii, deasupra biroului 
primarului, văzu o stampă veche, înfăţişând 
Capitoliul. Dincoace, lângă uşă, atârna un tablou de 
propagandă anti alcoolică. 

— Este şi asta... încuviinţă el cu jumătate de voce. 

Funcţionarii ceilalţi, cu condeiele după ureche, veniseră 
în urma lui Şapsa. 

— Spun despre onoarea pe care o avem... le lămuri 
lacobache. 

— Dar se-nţelege! izbucni furios casierul, - un omuleţ 
rotund, - se-nţelege; eu de când le spun! Câte capitale de 
judeţ avem în ţară? 

— Treizeci şi două! se grăbi să declare practicantul, 
tinerel cu mustaţa abia înfierând. 

— Treizeci şi două! reluă cu putere casierul, privind cu 
mândrie în juru-i de jos în sus. Şi câţi miniştri avem? 

— Şapte... zise primarele. Eu ce spun? 

— Pardon; vra să zică, numai şapte dintre capitale... 

— Se-nţelege! se-nţelege! strigă lacobache. Eu ce spun? 
Noi care nu suntem capitală, şi avem... 

— Ş-apoi dacă nu suntem capitală... mormăi iar, neguros, 
notarul. Leafa mi-o măreşte? Chiria v-o plăteşte? Eu tot nu- 
nţeleg de ce vă bucuraţi aşa de tare?! 

Eu îmi văd de treaba mea şi gata! 

Zvârli ţigara la dreapta, scuipă la stânga, şi trecu la masa 
lui, sub tabloul de propagandă antialcoolică. 

— Să ştii că iar l-a muştruluit nevastă-sa... şopti 
lacobache, spre cei din juru-i, clipind dintr-un ochi. Apoi 
trase pe Şapsa la o parte: Ascultă, domnu Şapsa, ai vorbit 
cu Fişel? 


— Cu Fişel? L-am văzut pe Fişel. 

— Eu nu te-ntreb dacă l-ai văzut. Eu te-ntreb dac-ai 
vorbit cu el. S-a apucat, de ziua boierului, s-amestece acolo 
o vorbă despre o afacere de crâşmă. Mi-a spus 
Nacovici. Apoi bine, mi se pare că suntem înţeleşi. 

— Eu n-am fost acolo, cum ţi-am spus, se apăra 
Şapsa. Dar ce are a face dac-a spus boierului? Am vorbit cu 
el. Afacerea se-nţelege că trebuie s-o facă cu dumneata şi 
cu cuconu Filip. Doar se ştie că un hoţ de jidan nu poate 
deschide crâşma pe numele lui. 

— Lasă gluma, Şapsa; aici vorbim lucruri serioase... 
îl mustră lacobache... Dacă i-ai vorbit, bine, - ca să se ştie. 
Când a avea nevoie, cunoaşte drumul la mine şi la 
Filip. Mai stai? urmă el trăgându-l la fereastră; acuşi vine şi 
Nacovici. Trebuie să punem la cale chestia accizilor. E o 
afacere foarte bună, dar foarte delicată. Eu v-am spus: nu 
m-amestec decât cât trebuie, căci sunt autoritate, dar altfel 
vă pot face toate înlesnirile, ca unor prietini... 

Şapsa zâmbea, privind pe fereastră. 

— Ce este, Răducane? strigă apoi primarele cătră un om 
grav şi cu obrazul buhav, care zbucnise pe uşă. 

Şapsa tresări. 

— Domnule primar... au adus pe omul cel cu chestia... 
despre care v-a trimes răspuns cuconu Filip. 

— Aha-aha! ce-am uitat eu? ce-am uitat eu? îngână 
lacobache, privind în podele, apoi în tavan. Să-l 
aduci aici! - Apoi se păli cu palma peste frunte. - Cum îl 
chiamă? 

— E unu Vasile Brebu, pândar pe Halm. 

— Apoi, se-nţelege, asta-i! Trimite imediat un vătăjel să- 
mi poftească la primărie pe frate-su Androne. 

Mi se pare mie că aici nu-i lucru curat. Trebuie să fie o 
punere la cale a acelui Androne... 

— D-apoi, domnule primar, nu s-a întâmplat cine ştie ce... 


— Cum se poate! Nu s-a întâmplat cine ştie ce, domnule 
subcomisar? Aşa cercetare ai făcut dumneata? 

— Eu n-am făcut nicio cercetare, dar aşa spun feciorii 
boiereşti. Nu-i nici lovire, nici prădăciune... 

— Aşa? nu-i nici prădăciune, nici lovire? Să vedem; am 
făcut eu multe cercetări de-aceste ş-am descoperit ce nici 
cu gândul nu gândeşti... Trimete după Androne. Şi adă-mi-l 
încoace pe vinovat... 

Cu trupu-i mare prea strâns în uniforma-i jerpelită, 
subcomisarul se întoarse frecându-şi gânditor nasul prea 
rumăn. După ce trecu prin uşă, săltă supărat din umeri: 

— Apoi dacă-i dumnealui mare şi tare, dacă dumnealui 
face şi cercetează... bombăni el, atuncea eu de ce-s pus 
aici?... Măi căpcăunule! strigă el cătră Nastratin. 

Zvârle ţigara şi nu mai căsca atâta. Du-te până la Androne 
Brebu şi adă-l numaidecât aici. Îl chiamă domnu primar 
pentru cercetare. Te-ai dus? ai venit? 

— Apoi că doar aici nu-i la militărie... mârâi Nastratin, 
îndosind ţigara. 

— Ce-ai spus? 

— Mă duc, domnu comisar. 

— Hai-hai, măi beţivule, c-acuşi îţi scot o măsea, mai 
repede decât Zaharia bărbierul. 

— Da, - mi-i scoate pe dracu... urmă a mârâi vătăjelul 
după ce scăpă dincolo de uşă. Parcă tu duci la ureche? Nu 
bei toată noaptea la Ioina?... Ferice de tine şi de mă-ta care 
te-o făcut!... 

Subcomisarul aduse pe feciorii boiereşti la uşă, şi împinse 
înlăuntru pe Vasile Brebu aşa cum era, legat cot la cot şi 
plin de sânge. 

— Intră înlăuntru şi răspunde! îi strigă el punându-i 
mâna după cap şi cercând a-l brânci. 

Omul era însă mare şi voinic şi părea că-l târâie după el 
pe subcomisar. 


— Aista-i! grăi Răducan, ieşind la iveală. 

Toţi se întoarseră şi se apropiară. Primarele îşi răsucea 
un mănunchi de fire din barbă, şi obrazul lui stricat de 
vărsat avea încreţituri batjocoritoare. 

— Tu ai comis fapta? întrebă el. 

Vasile îşi întoarse privirile în fund, unde era masa lungă a 
consiliului comunal, înconjurată de scaune. Acolo, pe 
părete, în rame aurite, stăteau portretele suveranilor, care-i 
zâmbiră. Dar el nu ştia cine-s. 

— Tu ai comis fapta? îl întrebă mai tare primarele. 

Pândarul îşi întoarse spre lacobache brăzdătura vânătă 
de harapnic. Avea ochii ca-ntr-o negură. Părea fără 
înţelegere şi nesimţitor. 

— Mă! se vâri în el primarele, parcă voia să-l împungă. N- 
auzi ce te întreb? Nu-nţelegi? 

— Nu-nţeleg, cucoane... răspunse cu vocea-i obosită 
flăcăul. 

— Cum nu-nţelegi? Ce-ai căutat, măi, la coşere? 

Pe cine-ai vrut să prăzi? pe cine-ai vrut să omori? 

Socoţi că n-am să scot eu adevărul din gura ta? Am să-l scot 
cu tot cu măsele şi cu limbă! Ş-am să-l strunesc şi pe badea 
Androne. El îi caimacanui=!+ răutăţilor în comuna mea. 

— Ce ai, cucoane, cu bădiţa Androne? El n-are niciun 
amestec în treaba asta. 

— Care treabă? Ce-ai căutat la coşere? 

— Cucoane, nu-i vorba de nicio prădăciune şi de nicio 
răutate!... grăi hotărât Vasile Brebu şi-şi întoarse ochii în 
pământ îndărătnic. 

lacobache icni: «Ha-ha!» şi-şi aţinti ochii străpungători 
asupra omului. Răsuflă scurt pe nări fum, zvârli ţigara şi se 
repezi. 

— Nu da, cucoane! răcni pândarul, ridicând deodată ochii 
fioroşi. 


Murmurul odăii fu tăiat ca de un foarfece. Primarele se 
opri. Avu aceiaşi icnit: «Ha-ha! Şi-şi duse la favorite mâna 
cu care voia să lovească. 

— Stăm de vorbă noi singuri, într-un salon deosebit... 
adăogi el c-o voce dulceagă şi stăpânită... Du-l, Răducane, 
la başcă şi-l mai cercetează până ce vin eu... Să mă 
înştiinţezi când va sosi jupân Androne... Să vezi ce frumos 
ai să arăţi tu, măi băiete, cum s-au petrecut toate... 

Vasile îşi plecase iar ochii şi tăcea. Subcomisarul îl 
împinse de la spate spre uşă. Avea un râs vesel, pentru sine, 
şi-şi umbrea nasul, ca să nu vadă primarele. 

— Dumnealui crede c-aşa se cercetează... mormăi el. 

Mai bine iai pe om cu delicateţă, c-un pahar de vin şi c-o 
poveste... Hai, măi băiete, şi mi-i spune mie. Eu sunt 
comisar şi te-ntreb, iar tu trebuie să-mi răspunzi. 

— Da” n-am ce spune, domnule comisar. 

— Apoi dacă n-ai ce spune, lăsaţi-mă-n pace, că eu am 
alte treburi. Eu îs altfel de om. Ce am eu să m-amestec între 
voi? Eu îs neam de boier, bre, ş-aşa mi-a fost soarta 
destinului să-mi petrec viaţa aici, între ţopârlani. 

Dar am făcut cerere să mă mute iar. Nu mă lasă moş 
Grigoriţă de la leş. Vârâţi-l aici la başcă, că eu am oleacă de 
treabă la loina. Poate căutai, bre, o fată, cu care te aitu 
bine... 

— Asta-i, cucoane! răspunse râzând unul dintre feciorii 
boiereşti. 

— Asta-i, măi Vasile? întrebă vesel Răducan, şi-şi răsucea 
o ţigară. Asta-i, bre Vasile? şi-şi ridică nasul rumăn spre 
flăcău. Aista-i un om primejdios, urmă el clătinând din cap. 
Se uită urât şi nu vrea să răspundă... 

Vârâţi-l acolo şi-nchideţi bine uşa... 

Când intră Filip Nacovici în primărie, lacobache încă nu 
se liniştise. Trăgea des fumuri de ţigară şi se plimba pe 
dinaintea meselor râzând şi vorbind, însă demnitatea lui 


fusese adânc jignită. Ochiu-i tulbure avea halucinaţii 
sângeroase. Totuşi judecata rece îl îndemna la prudenţă. 

— Pare om periculos... zise el cu linişte prefăcută, păşind 
întru întâmpinarea vechilului. 

— Cine? 

— Individul pe care mi l-ai trimes. 

— Aş! îngână alene şi nepăsător Nacovici. 

— Ascultă-mă ce-ţi spun, cucoane. Eu cunosc oamenii. 

— Bine, fă cum crezi de cuviinţă. Din partea boierului nu 
este nicio pretenţie. 

— Asta-i încă una! strigă indignat Alexandrescu. Dar cu 
legea şi cu rânduiala ce face? Mâni, vine să fure la mine; 
poimâni, la dumneata... 

Nacovici ridică din umeri. Voi să răspundă ceva, dar se 
răzgândi, lăsă totul baltă şi trecu la Şapsa. Îl apucă de un 
bumb de la haină, îl trase la o fereastră şi începu a-i şopti 
ceva hotărât, cu sprâncenele încruntate. 

— Cucoane, când îi am în mână, pe el şi pe frate-su, eu 
nu-i lăs! declară de departe Ilacobache. 

— Bine, bine! îngână Filip. Şi urma a vorbi, iar Şapsa 
asculta atent, cu urechea întoarsă spre el şi cu ochiul 
aţintind duşamelele. 

* 

În după-amiaza aceea Costi şi Vasile Puşcaşul trecură la 
Siret, cu docarul, având pe Stop între ei. Vremea se 
luminase. Un vântişor ager, cu zumzet de strune, mânase 
nourii către miazănoapte. Când lăsară târgul şi începură a 
cobori coasta ajunseră, între magherniţele de la margine, 
pe feciorii boiereşti, cu prinsul lor. Era tot sângerat, zbârlit 
şi sălbatic. Umbla cu spatele încovoiat şi luneca prin glod cu 
opincile-i mari, la fiecare pas. 

— Unde-l duceţi? întrebă cuconaşul boierului. 

— La coşere... se face cercetare. Vine şi domnu primar. 
Aduce şi pe frate-su Androne. 


— Acela ce vină are? n-a fost prins cu nimica. 

— Nu putem şti... răspunse cu nepăsare feciorul 
boieresc. 

Docarul trecu înainte. Pândarul nici nu ridicase ochii. 
Merseră aşa o vreme în tăcere. Apoi Costi întoarse obrazul 
înspre puşcaş. 

— Ascultă, Vasile, mie, drept să-ţi spun, nu-mi prea place 
omul ista... 

— Care om, cuconaşule? 

— lacobache, primarele. 

— A! Iacobache. Dă, se chiamă că-i omu stăpânirii. 

— Mi se pare că el consideră comuna ca un bun personal, 
care trebuie să-i aducă venituri. 

— Eu ştiu, cuconaşule? îngână nehotărât puşcaşul. A 
fi fiind cum spui mata, da' noi suntem nişte ţarani şi nu ne 
pricepem. Are leafă tare bună, şi-i în rând cu boierii. 

— Cum în rând cu boierii, Vasile? Cu care boieri? 

— Nu te supăra, cuconaşule, zâmbi Vasile. Boieri de cei 
mai mititei şi mai proşti. Da-s destul de răi, bată-i mama 
cailor... 

Costi râdea cu plăcere şi plăti c-un pachet de tutun 
gluma puşcaşului. Şi urmară a sfătui, coborând spre 
tainicele zăvoaie din văi. 

De câteva ori, în asemenea expediţii, Costi încercase a 
aduce vorba despre o arătare în pădure, pe când se 
hodinea sub părul cel bătrân de la Gheorghian. Vasile însă, 
de obicei destul de iscusit, de data asta nu-i prindea firul 
gândului. Drumurile pe care le făcuse călare, singur, aşa 
într-o doară, cătră acele meleaguri, iarăşi nu-i aduseseră 
vreo lămurire. N-avea nicio nelinişte şi niciun scop hotărât, 
totuşi din când în când îşi amintea cu plăcere de lucirea 
ochilor acelora, o clipă, în umbra înflorită de lumină a 
fagilor. 


— Ascultă, Vasile, eu cred că n-ar fi rău să mai mergem 
într-o zi la Măcăreşti. 

— Spre marginea pădurii, cuconaşule? zâmbi Vasile. 

— Da. La vremea asta găsim iepuri. 

— Sunt şi potârnichi, cuconaşule. Şi-s destul de blânde... 

Costi simţi împunsătura şi tăcu. 

— Aceea dintăi, atuncea, ai scăpat-o, cuconaşule, urmă 
puşcaşul c-o intonaţie discretă, pe care Costi i-o cunoştea. 
Asta se-ntâmplă şi altora. Dar se mai găsesc. Aceea o fost 
străină, n-am mai dat de dânsa... Ş-o desfăcut aripile şi s-o 
dus. 

— Te-ai interesat, Vasile? întrebă cuconaşul, fără să-şi 
privească tovarăşul. 

— Am umblat şi eu... am pus cânii s-o caute... răspunse 
vag puşcaşul. Ai mai întrebat mata şi-n alt rând. Dacă nu-i, 
ce putem face? Am oblicit de alta cu ochii căprii... 

Ori poate matale-ţi plac mai tare ochii verzi... 

Costi şfichiui caii şi zâmbi pâclei de pe Siret. Puşcaşul se 

ghemui asupra tutunului şi încercă să-şi răsucească o ţigară 


în legănările docarului, cu faţa-i vicleană încreţită de râs. 
* 


Cătră amurg băteau lumini de aur din asfinţit asupra 
târgului, şi unele cucoane ieşiseră la plimbare pe cărări 
zbicite. Nu era zi de sărbătoare creştinească, cu toate 
acestea trebuiau să iasă, din pricina veştilor ce fulgeraseră 
la amiază încolo şi-ncoace. Nevasta primarului, doamna 
Minodora Alexandrescu, şi Lenţa Gheorghiu, nevasta 
notarului, se găseau în ceardac la Nacovici, în dosul viței 
sălbatice, şi bucătăreasa desculţă adusese cafelele. 

Madam Alexandrescu era o persoană blondă şi groasă şi 
fuma povestind. Fuma o ţigară subţirică. 

— Pardon, madam Alexandrescu, zise Aglaie Nacovici, 
care de la o vreme părea neliniştită; mă-ntorc numaidecât... 


În salonaş se auzeau sunete de piano şi râsete subţiri şi 
vesele. 

— Mare nevoie era de pianul ista... zise încet nevasta 
primarului, privind după fumul ţigării. 

— De ce, cucoană Minodoră? răspunse notăreasa. Dacă 
au oamenii plăcere, şi dacă le dă mâna... 

— Da, aşa-i, suspină cucoana Minodora. De ce nu 
cumperi şi dumneata unul? 

— Crezi că n-aş cumpăra? îşi clătină capul Lenţa 
Gheorghiu cu faţa-i oacheşă plină de râs. Patru fete am ş-aş 
vrea să le văd mulţămite şi mai fericite decât mine. 

— Ba eu dac-aş avea copii... mai ales dac-aş avea fete... 
începu, cu buzele creţe, soţia primarului... Eu sunt de moda 
veche. Le-aş învăţa gospodăria şi rânduiala... 

Ce-ţi făceau domnişoarele? întrebă ea grațios pe Aglaie 
Nacovici, care se întorcea. 

— Exersau... răspunse gazda, întorcând spre ea nasu-i fin 
şi ascuţit. Le-am trimes să se mai plimbe; aerul le face 
bine... Numai cu băietul am în privinţa asta nacaz. 

Ceteşte prea mult. 

— L-am văzut şi eu, observă soţia primarului, cu nişte 
gazete într-o zi... 

Şi păru foarte veselă că a văzut pe băiat cu gazete. 

Aglaie însă o privi serioasă şi ea-şi reluă povestirea 
începută. lacobache se dusese în persoană la coşere şi 
făcuse anchetă. 

— A chemat ş-a cercetat pe toţi. Întăi pe Ludvig şi pe 
losefina lui... Nemţoaica era spăriată. «Vai! venit să prade şi 
să omoare pe noi!» 

— Cum se poate! se minună râzând Lenţa Gheorghiu. 

— Da. Şi-l întreabă lacobache pe făptaş: «Ai venit să 
prăzi?» «Da, am venit să prăd.» «Poate chiar ai vrut să-i 
omori?...» «Am vrut să-i omor...» «Pe cine ai vrut să 
omori»? «Pe nimene»! «Da' pe cine-ai vrut să prăzi?» 


«N-am vrut să prăd pe nimeni!...» Atuncea s-au pus şi l-au 
mai bătut şi iar îl întreabă: «Ce-ai căutat la coşere?» 

Şi-l întreabă şi frate-su, unu Androne: «Spune, măi 

Vasile. ce-ai căutat aicea...» «Apoi - zice - am vrut să intru 
pe fereastră ori pe uşă în căsuţa astălaltă.» «Da' 

de ce?» «la aşa.» «Căutai pe cineva?» «Da, căutam pe 
cineva...» «Ascultă, domnule Ludvig şi madamă losefină, 
locuieşte cineva în căsuţa  asta?...» «Poftesc la 
dumneavoastră şi vedeţi - strigă nemţoaica - nu este 
nimeni. Asta casă goală. Avem noi pentru musafiri, dar nu 
este nimeni într-însu...» «Atuncea, dacă nu-i nimeni, pe cine 
căutai, măi ticălosule?» «Nu căutam pe nimeni...» 

«Atuncea ce căutai la coşere?...» 

— Trebuie să fie vreun prost, vreun bezmetic... observă 
Aglaie Nacovici. 

— Se poate. Cât l-a sucit, cât l-a învârtit Ilacobache, 
degeaba! Îl trimite la judecătorul de instrucţie. Acolo, la 
coşere, n-au găsit nimica. S-au dus. Iar când s-au întors ş- 
au vrut să mai cerceteze şi să mai întrebe, au găsit porţile 
închise. De ce-s porţile închise? Aşa-i poruncă de la 
cuconaşu. Ei, dacă-i poruncă de la boier, s-au întors. Da” 
iaca, nu s-a putut afla nimica, şi doar lacobache e un om 
care ştie să cerceteze... 

Văzându-şi cafeaua şi ţigara isprăvite şi persoanele de 
faţă informate, cucoana Minodora îşi săltă de pe scaun 
trupu-i gras şi se pregăti să plece. 

— Da” de boier ce ziceţi? întrebă ea în treacăt. Îl numeşte 
deputat. Asta putem spune că-i o cinste ş-o onoare pentru 
târgul nostru... 

— Se poate... răspunse cu îndoială Lenţa, şi obrazul ei 
avea lucirea-i de râs... Eu vă zic la revedere şi fug acasă... 
M-aşteaptă Gheorghiu. El totdeauna-i flămând ca un lup... 

Mişcându-se sprintenă, îşi îmbrăţişa prietinile şi cobori 
fuga în uliţă. 


— N-ai zice că are acuşi fete mari... zise zâmbind 
Aglaie Nacovici. A rămas tot tânără şi frumoasă. 

Cucoana Minodora o privi uimită. 

— Eu drept să-ţi spun, madam Nacovici, n-am înţeles 
niciodată cum a putut trăi ea o viaţă c-un om aşa de urât... 

— Trăiesc bine... zise Aglaie. 

— Eu n-aş însera cu el în casă. Şi fetele îi samănă lui. Nu-i 
numai urât. Îi şi bleg. Din cuvântul ei nu iese. 

Parc-ar fi, mă rog, o prinţesă. 

— O iubeşte... şopti iar Aglaie, zâmbind. 

— Hm! încheie primăreasa şi făcu o schimă de dispreţ, 
privind încrucişat cărbunele ţigării. 

Fără s-o slăbească din coada ochiului, Aglaie Nacovici îşi 
urmărea şi fetele. Se opriseră la cotitura şoselei şi 
răspundeau grațios, cu adâncă înclinare a capului, la salutul 
larg al lui Costi. Vânătorii trecură duruind cu docarul. 
Fetele veneau spre casă sfătuind între ele aprins. Intrară, în 
cerdac, cu scânteieri de veselie. Cucoana Minodora le 
privea lung, c-un ochi pe jumătate închis. 

Copilele trecură în salonaş. Acolo Laurenţia se aşeză pe 
scăunaşul nalt, dinaintea pianului, şi rămase visând, în 
umbra înserării. Răţuşca se alătură de ea, cu mişcări furişe; 
cuprinzând-o deodată aprig, începu s-o sărute pe 
sprâncene şi pe obraji. 

Adam ieşea zbârlit din chilioara lui. 

— Avem un secret! - cântă Mărioara aţintindu-i calea cu 
mâinile în şolduri şi plecându-se cătră el ca să-i vadă 
ochii. 

— Lăsaţi-mă în pace... răspunse gros şi nemulţămit 
băiatul. 

Fetele râdeau ciripit în urma lui. 


Capitolul VI 
Năcazuri şi oameni care au 
trecut odată cu veacul 


La 1890, în Iaşi numai salonul cucoanei Leona Negru, 
printr-un acord tacit, era ultimul refugiu al protipendadei. 
În alte case, mai strălucite poate şi mai bogate, era 
acceptată şi lumea nouă. Aici venea numai lume «bună». 
Toate cupeurile care trăgeau sub bolta intrării purtau 
blazon. Acest lucru încerca să-l explice duduia Matilda, lui 
Costi, pe când caii cei bătrâni trăgeau la pas trăsura 
închisă, pe strada Carol. Sara de iarnă era limpede, şi la 
lumina de zăpadă, care pătrundea prin geamul de cristal, 
tânărul admira zâmbetul frumos al mătuşii sale. După două 
ierni pariziene, asta era intrarea lui în lumea ieşeană cu 
tradiţii şi amintiri. 

— Da-da! nu râde, Costi, zicea cu pătrundere duduia 
Matilda. Cel puţin eu, numai între ai mei mă simt bine. 
Numai aici aud tonul cel adevărat, ca altădată, - persoane 
vorbind fără emoție despre afacerile publice, ca şi cum ar 
trata chestii curente de la moşie... De ce râzi? Aşa este. 

— Am să mă cam plictisesc între oameni bătrâni. 

— Ai să te convingi, Costi, că sunt şi obraze tinere, şi încă 
foarte nostime. În casa asta au surâs multe femei frumoase. 
Mama cucoanei Leona era înconjurată ca o regină pe la 
1850. 

— Cum văd, tante Mathilde, vrei să mă ruşinezi că nu 
cunosc istoria ţării. 

— Da, au suspinat în jurul ei toţi bărbaţii gravi care 
conduceau atunci destinele patriei. Şi fantaziile acelei 
Elene frumoase au schimbat deseori cursul treburilor 
publice. Erau alte vremuri. 

— De ce? cucoana Leona n-a fost şi ea regină? 


— Ai s-o vezi, Costi. A fost. Acuma-i măritată a treia oară 

cu un barbat care numără mai puţini ani decât dânsa. 

Te asigur însă că ea pare cu mult mai tânără decât el. 

E tot frumoasă şi cochetă. A avut o tinereţă furtunoasă; 

a fost furată de cel dintâi adorator... E o persoană foarte 
agreabilă... 

— Mai spune, tante Mathilde. Acest curs mă interesează 
mai mult decât lecţiile de la politehnică. 

— N-am isprăvit, Costi, însă am ajuns. Cred că vine şi 
tatăl tău în astă-seară. Îl văd foarte îngrijat de câtva timp... 

Intrară şi urcară pe o scară largă, aşternută cu covor roş. 
Îi întâmpinară sus servitorii, cu obrazuri rotunde şi 
zâmbitoare. Erau doi bărbaţi şi două femei, totuna de 
bătrâni şi cărunţi, totuna de bine hrăniţi, şoptind la fel şi 
scoțând blănurile boierilor cu gesturi moi. 

Când se deschiseră canaturile salonului şi le veni stăpâna 
întru întâmpinare, Costi rămase surprins. Văzu o femeie 
sprintenă încă, deşi cu formele cam pline. Era brună, cu 
ochi migdalaţi şi sprâncene arcate. Purta un decolteu larg, 
peste care aruncase neglijent o etolă de blană siberiană. Se 
mişca vioi şi privea aprins. 

— În sfârşit! strigă ea îmbrăţişând pe duduia Matilda. 
Ţi-ai adus nepotul. Fii binevenit, domnule şi iubite vere... 
După o socoteală destul de încurcată, noi suntem veri... 

Are să-ţi explice Ernest, dac-a izbuti să se scoale de la masa 
de preferans. El a descoperit asta. Dealtfel cunoaşte pe 
degete toate înrudirile... 

— Probabil că toţi de aici sunt o singură familie... 
observă Costi, după ce-i sărută ceremonios mâna. 

— Adevărat... foarte adevărat, oftă ea cu o melancolie al 
cărei secret tânărul nu-l putea bănui. Acuma cui să te 
prezint? îi şopti ea privind în juru-i. Sunt câteva cuconiţe 
tinere; am câteva nepoate frumuşele. Când vei trece în 
odăile celelalte, te-i descurca cum vei putea: acolo se face 
politică ori se joacă cărţi. 


— Prefer să stau unde sunt ochi frumoşi, zise Costi 
privind-o drept. 

— Ştii, duduie Matildă, că nepotul acesta al tău are să 
facă o carieră frumoasă?... vorbi încântată cucoana 
Leona. 

Costi o urmă în zigzag la câteva grupe destul de vesele şi 
de vorbăreţe, îndeplinind o ceremonie care deodată îi păru 
ciudată. După ce trecu, nu mai putu asocia niciun nume la 
nicio figură. Ochi curioşi îl urmăreau: era nalt şi subţire în 
haina-i neagră. Avea ceva din eleganța şi din fineţa duduii 
Matilda. Un murmur neîntrerupt de conversaţie franceză îl 
împresura. Limba autohtonă n-o auzise decât o clipă, la 
intrare. Observaţia îi trecuse însă prin minte numai ca să 
înlăture o iluzie. Era într-un salon din Iaşi. 

— Avem să-l avem astă-seară o clipă şi pe moşu Lascar, îl 
informă cucoana Leona. Trece la Bucureşti. E 
foarte ocupat, însă nu se poate să nu vadă pe ieşeni, şi ştie 
că-i găseşte la mine. 

— Care moşu Lascar? întrebă Costi cu oarecare 
indiferenţă. 

— A, ştii că eşti nostim, vere? Se poate să întrebi aşa? Să 
nu te-audă cineva, că-ţi faci duşmani. Nu este decât un 
singur Lascar Catargiu! 

Costi se înroşi. Apoi încercă să se scuze. 

— Nu te scuza, îi vorbi grav şi serios cucoana Leona. 

— Ba trebuie să mă scuzez, verişoară, şi să-ţi fac 
mărturisirea că am învăţat a admira din copilărie pe acest 
om mare... Avea un fel de jenă, căutând cuvinte pompoase. 
- Sunt fericit c-am să-l văd. E un ostaş simbolic... 

— Adevărat... adevărat., şopti cucoana Leona cu ochi 
calzi, şi-i zâmbi împăcată. Să te duc oleacă lângă o nepoată 
venită de la munteni: Aspasie Cornescu. E femeia lui 
Dumitrache Cornescu, secretar de ambasadă la Viena. 

Stă singură şi tristă. Spune-i o vorbă bună... 


Aspasie Cornescu însă nu părea deloc tristă. Era smeadă, 
cu cap mic şi ochi mari, - şi c-un grăuncior negru sub 
gropiţa din stânga. Părea fericită să râdă de orice. Şi râdea 
ridicând spre nasul lui Costi o mânuţă albă, cu braţul 
pudrat şi parfumat. 

— Aici sunt prea mulţi oameni gravi, ciripi ea cătră 
Costi. Şezi colea şi spune-mi o prostie... 

— Sunt sigură, Aspasie, că se înamorează de tine... 
declară cucoana Leona, aşezându-se în fotoliu, aproape de 
foc. 

Tânărul începu a râde, ca să nu răspundă, şi se simţi 
fericit şi aproape încredinţat că stăpâna casei rostise un 
mare adevăr. Se gândi apoi cum să răspundă poruncii 
subţirele, când Aspasie porni deodată a vorbi ş-a spune cu 
veselie o mulţime de lucruri. Se hotări bucuros s-asculte şi 
se aşeză mai bine pe canapea, într-un fel de bună stare 
fizică, învăluit de parfumurile celor două femei. 

«E ciudat, se gândea el, ascultând vag pe Aspasie Cornescu, 
cucoana Leona nu poate să aibă mai mult de treizeci şi cinci 
de ani.» 

— Am avut astăzi o discuţie foarte lungă cu madame 
Bem, zicea vecina lui cea tânără. Orice-aţi spune, rămâne 
stabilit că minunea pe care mi-aţi prezentat-o... 

— Madame Bem e croitoreasa noastră, lămuri zâmbind 
cucoana Leona. 

— A! făcu Costi, privind grăunciorul. 

— Da. Orice-aţi spune, rămâne stabilit că e lipsită şi de 
gust şi de inteligenţă. Uite cum înţelege dumneaei să 
garnisească o rochie de bal... Să vă fac descrierea operei... 

— Crezi că asta interesează aşa de mult pe vecinul 
dumitale? observă Leona. 

— Nu-l interesează? cu toate acestea e o problemă şi de 
gust şi de fantezie. Şi e un lucru serios, dacă vreţi să ştiţi. 

— Negreşit, aprobă Costi. 


— Nu-i aşa? Vă fac îndată tabloul rochiei. Pe urma voiam 
să spun că-i prea bătrână. O croitoreasă trebuie să fie 
tânără şi veselă. Să ştiţi că oamenii care nu-s veseli nu se 
pot lăuda că-s buni. Vine cătră noi persoana care ţi-i aşa de 
dragă dumitale, Leonă. O cheamă duduia Matilda, mi se 
pare, şi e dintr-o familie aşa de veche! N-o văd râzând şi 
asta nu mă-ncântă şi mă cam intimidează. Am înţeles că 
nepotul ei e cu mult mai simpatic. 

— Dacă nu vă supăraţi, eu sunt nepotul acela... interveni 
Costi, stăpânindu-şi râsul. Cucoana Leona părea că petrece 
nespus, fugind cu ochii ei negri de la unul la altul. 

Genele Aspasiei bătură de câteva ori ca nişte fluturi care 
vor să iasă dintr-un cerc de umbră. Pe urmă se liniştiră. 

— Adevărat? întrebă ea cu puţină nedumerire şi începu a 
râde, renunțând la deslegarea problemei. 

Duduia Matilda simţise mişcarea anticamerei şi făcu 
semn amical cucoanei Leona. 

— Da? tresări ea bucuroasă. Mi se pare că vine! se 
adresă cu însufleţire celor din juru-i. După o clipă, în 
canaturile uşilor de la celelalte odăi apărură bărbi. 

Primirile casei aveau un caracter intim. Bătrânul bărbat 
de stat intră neanunţat. Unul din servitorii graşi deschise cu 
grabă uşa în două părţi, apoi se retrase c-o adâncă 
închinăciune. Lascar Catargiu înaintă domol şi c-un zâmbet 
blajin, ca-ntre rude mai tinere. Era înconjurat de un mic 
stat-major, pe care nu-l putuse înlătura şi pe care-l accepta 
cu bonomie. Erau între cei din juru-i Costandachi, Iorgu 
Holban şi Filoti. Costi zâmbi tatălui său: avea o înfăţişare de 
distincţiune şi de gravitate, care-l încântă. Îi părea însă mai 
palid ca de obicei. 

Camerele laterale se deşertaseră. Se făcu tăcere. Şeful 
boierimii politice trecu, fără fasoane, spre vechii cunoscuţi. 
Toţi cei vechi aveau lângă ei pe cei tineri, gata să-i prezinte. 
În mersu-i mărunt bătrânul se opri o clipă şi contemplă cu 


admiraţie pe cucoana Leona. Pleşuvia lui sticli sub lumina 
candelabrului. 

— Ce fel, nepoată Leonă? zise el şăgalnic, într-o 
moldovenească domoală; mata umbli desculţă şi cu ursu-n 
spate?... 

Cucoana Leona-i ţinu piept cu râsu-i tânăr, în veselia 
celor din jur, şi-i înfăţişă pe Costi. 

— A, aista-i băietul lui Filoti?... Şi-l bătu prietinos pe 
umăr. Cum văd, tinereţă are îndeletniciri plăcute... 

Foarte bine. Asta treabă-i mai bună decât politica... 

Cei de faţă se uitară unii la alţii zâmbind cu admiraţie. 
Moşul ascultă cu fruntea plecată răspunsul lui Costi, aprobă 
de câteva ori, şi trecu înainte, bine dispus. 

— E un boier de ţară... ca cei de altădată... şopti duduia 
Matilda, atingând umărul lui Costi. 

— Ţi-a binecuvântat nepotul, adăogi cucoana Leona. 

Dacă vrea, poate să se pregătească pentru un loc lao 
legaţie din străinătate. 

— Mie-mi place când râde... declară Aspasie Cornescu, 
măcar că-i aşa de bătrân. 

Costi parcă încercase o dezamăgire. Ar fi dorit o apariţie 
solemnă şi măreaţă. Îi rămăsese însă în auz, foarte plăcută, 
vorbirea moale şi rară, ca a ţăranilor din Buciumeni. 

Bătrânul stătu puţin. Primi un pahar de ceai din mâna 
cucoanei Leona, apoi se retrase fără ceremonie. Aproape 
toţi bărbaţii îl urmară, la club. «E o consfătuire politică...», 
lămurea stăpâna casei. 

După ce mişcarea se linişti, cucoana Leona se aşeză iar în 
fotoliu, aproape de foc, şi Aspasie Cornescu îi amănunţi cu 
multă exactitate afacerea rochiei de bal. Costi trecuse în 
altă odaie, la mesele de joc. 

Vorbind de rochia-i de bal, Aspasie urmărea cu ochii ei 
mari profilul duduii Matilda, între cucoane, în celălalt capăt 


al salonului. O preocupa privirea aceea, puţin cam rece şi 
depărtată. Deodată se opri. 

— Urmează... o îndemnă zâmbind cucoana Leona. Şi nu- 
ţi uita ceaiul, şi mai ales lucrurile dulci care-l întovărăşesc. 

— Adevărat, ai prăjituri foarte bune. Se vede că pe 
tânărul Filoti nu-l interesează romanul rochiei mele. 

— Se vede. S-a dus la cărți. 

— Mai bine. Mi-am adus aminte, şi voiam să te întreb în 
privinţa unui roman mai interesant, despre care am auzit 
povestindu-se nu de mult, îndată ce-am sosit Ia Iaşi. Mi-a 
vorbit chiar mama lui Dumitrache, c-o voce tristă; eu însă 
nu i-am înţeles întristarea. Ş-am şi uitat. 

Pare-aş fi cetit undeva-ntr-o carte şi nu-mi aduc aminte 
bine. 

— Într-adevăr e o întâmplare pe care ar putea-o scrie 
cineva, vorbi cucoana Leona c-un glas deodată mişcat. 

Dacă ţi-aduci aminte, atunci zâmbetul ei nu-ţi mai poate 
părea nesimpatic... 

— Nu prea mi-aduc aminte... mărturisi Aspasie şi căuta 
parcă în juru-i... A fost un duel... 

— Mai întăi a fost un amor de tinereţă... zâmbi cucoana 
Leona. Şi pe urmă Filoti l-a provocat pe tânărul acela. 

— Acuma ştiu... Acuma-mi aduc aminte... se bucură 
Aspasie. Ştiu cine-i. A fost ministru. 

— Ş-are să mai fie probabil... Numele nu interesează. 

A fost un om frumos şi cred că duduia nu l-a uitat nici 
astăzi; deşi nu l-a mai văzut niciodată. 

— Se poate asta? 

— După cum vezi, se poate. 

— Este ceva ce nu înţeleg... şopti descurajată Aspasie. 
Mă duc să văd şi eu jocul de cărţi. 

— Du-te. Nu cred însă să poţi sta. Mai întăi e fum de 
tutun. Pe urmă nimeni nu se uită la tine. Şi mai ales toţi 
tac... 


Cucoana Leona făcu vioaie ocolul salonului; apoi se stabili 
în altă parte, făcându-şi loc lângă duduia Matilda şi 
cuprinzându-i cu dragoste mâna. 


Cătră ora 11, Filoti se întorcea de la consfătuirea politică. 
Era întrucâtva mulţămit că bătrânul Catargiu îi ceruse cu 
stăruinţă să se sacrifice şi să dea o parte din timp unui 
minister. 

«Asta cât di digrabă... adăogase bătrânul. Să fii gata 
când te-om chema. Trebuie să-mi dai o mână de ajutor...» 

Ideea că are de împlinit o datorie şi că trebuie să facă 
asta cu toată stăruința şi cu toată puterea, îl cucerea tot 
mai mult. Trebuia să se hotărască... «Trebuie o hotărâre 
serioasă», repeta el cu glas aproape tare, coborând din 
trăsură şi sunând. Casa se ridica albă şi naltă, cu ferestre 
arcate, lângă grădina ninsă. Auzi soneria şi privi în juru-i ca 
şi cum s-ar fi deşteptat. Văzu pe Şapsa care-l saluta umilit 
din umbra intrării. 

— Cine-i? Tu eşti, Şapsa? 

— Da, cuconaşule, v-am aşteptat la club, să ieşiţi; 
ş-am venit şi eu îndată după dumneavoastră. Astăzi am 
primit porunca ş-am şi plecat cu primul tren. 

— A, da, ţi-am trimes răspuns. Intră. Am să-ţi spun două 
vorbe. 

După glas. Şapsa înţelese că lucrurile nu stau bine. 

Îşi plecă fruntea, oftând; şi se strecură în urma boierului; 
apoi coti pe sub braţul lui Cavalier, care ţinea uşa. 

— Unde eşti? strigă Filoti, privind în juru-i prin 
anticamera spațioasă. 

— Aici, cuconaşule, răspunse Şapsa din umbră. 

— Vină după mine... 

Lăsă în mânile cameristului blana, deschise singur uşa 
bibliotecii şi trecu. Lângă birou privi grăbit în juru-i, apoi se 
aplecă asupra corespondenţei. Deasupra  gazetelor 


franceze, aştepta un singur plic lungăreţ, sigilat cu ceară 
neagră. Îl luă, îl privi o clipă şi-l aruncă de unde-l luase. 
Începu după aceea să se plimbe cu mânile la spate, de la 
sobă la uşă. Lângă prag, cu paltonul pe el şi cu pălăria în 
mână, pândind febril, Şapsa schiţa o uşoară mişcare de 
fereală şi de retragere de câte ori boierul venea împotriva 
lui. În sfârşit Filoti se opri şi ridică ameninţător barba, cu 
sprâncenele încruntate. 

— Ce însamnă, jupâne Şapsa, ticăloşia asta? 

— Cuconaşule, începu a bâlbâi ovreiul, aşa să am eu bine 
dacă am ştiut ce pun la cale nişte mişei ca aceia, nişte câni, 
nişte şnapani făr' de lege! Aici în Iaşi nu-s bancheri, îs hoţi! 
M-am sfădit şi era să mă bat cu dânşii. Aşa nişte bandiți n- 
am întâlnit de zilele mele! Dac-am văzut, m-am pus în tren 
şi m-am dus să vorbesc cu domnu 
Filip. 

— Altul, care-mi dă aceleaşi şi aceleaşi răspunsuri! 
strigă Filoti. 

— Mai are de luat un rest, când predă cele din urmă 
vagoane, dar e cam puţin. 

— Foarte puţin, - şi trebuie s-aştept. Dar nu-i vorba de 
asta. Am să-l judec ş-am să-l iau din scurt pe domnu 
Nacovici! Cum? Nu-nţelege dumnealui că toate au o 
măsură? loleranţa mea e o zdreanţă pe care dumnealui 
trebuie s-o calce în picioare? Nu i-am dat cu amândouă 
mânile? n-am închis de atâtea ori ochii? n-am zvârlit la 
gunoi toate denunţurile care mi-au venit? Dar acuma nu-l 
mai las! Am să-l strâng într-un cleşte care are să-l 
zdrobească! Ce te uiţi aşa? Ca şi cum n-ai avea nici în clin, 
nici în mânec cu el! Ca şi cum tu habar n-ai, - hm! 
auzi dumneata! Aşa-i că nu ştii nimic? Aşa-i că n-ai făcut 
nicio afacere cu Nacovici? Aşa-i că n-ai avut niciun folos la 
arendarea moşiilor din Botoşani? Aşa-i că nu voiţi să luaţi în 
antrepriză accizele comunei?... Apoi bine, acolo, împreună 
cu toţi slujbaşii aceia, sunteţi o cavernă de tâlhari! Este 


acolo macar unul om de omenie? 

Mi-a trimes lacobache jalbă, că-i năcâjit şi hărțuit şi se 
pregăteşte o anchetă! Intrigi şi denunţuri mincinoase... 

El care m-a servit cu dreptate şi credinţă... Ca şi Nacovici! 
Ca şi tine! Am să v-arăt eu la toţi! Am să vă scutur, să vă 
iasă ochii din cap... 

Filoti răsuflă zgomotos, trecu la sobă şi iar se întoarse. 
Şapsa încercă a scânci, aproape fără glas: 

— Cuconaşule, eu n-am nicio vină; eu am fost totdeauna 
omul dumneavoastră! 

— Ca ceilalţi! ca toţi ceilalţi! strigă Filoti. Dar nu-i vorba 
de asta; e vorba de îndrăzneala, de obrăznicia mişeilor 
acestora din Iaşi! Ei bine, mă găsesc într-o situaţie penibilă. 
Ratele creditului sunt o povară mare într-un an cu recolta 
slabă. Mai am nevoie de bani. Drept răspuns, mi se cere 
acoperirea poliţelor ce am. Cum? Iscălitura mea nu mai are 
valoare? 

— Iscălitura dumneavoastră-i aur. Eu nu le-am spus?... 
încercă iar, stâns, misitul. 

— A, e aur, şi cu toate acestea mi se cere să plătesc la 
scadenţă. Nu sunt îndestulătoare dobânzile şi comisioanele, 
canaliilor? 

Filoti înaintă cu ochi scăpărători. Şapsa se grămădi 
grabnic în ungherul uşii, şi ochiul sănătos se deschise, 
holbându-se cu groază înainte-i. Boierul se retrase 
privindu-l cu dispreţ şi-şi scutură c-un deget haina neagră, 
la piept, în locul unde-l atinsese. Spectacolul îi păru ridicol 
Şi grotesc. 

— lar dumneata, urmă el cu un alt glas, găseşti de 
cuviinţă să te duci la Buciumeni, să pui ceva la cale cu 
domnu Nacovici. Am să-mi fac timp, ş-am să controlez eu 
singur, personal, scriptele domnului Nacovici. Te duci şi-mi 
trimeţi pe Leon Mihalovici al dumnitale, să-mi aducă ştirea. 

— Leon Mihalovici e mare şi gros... îngână Şapsa, 
îndrăznind a face un pas înainte. 


— Cum? 

— Ele mare şi gros: poate sta în furtună mai bine decât 
mine... Vă sărut mâna, cuconaşule. Un boier mare şi bun ca 
dumneavoastră are tot dreptul să se mânie. M-am dus şi din 
altă pricină; ca să caut ceva la noi. Într-adevăr, am căutat 
cu domnul Filip. - ş-am găsit... 

Filoti începu să se plimbe cu mânile la spate. Trecerea de 
la groaza holbată la gluma cu Leon Mihalovici i se lămuri 
desăvârşit în minte şi abia acum începu să zâmbească. 

— De la şapte, de când am venit, urmă Şapsa, i-am strâns 
pe hoţii aceştia de-aici, ş-am lătrat la ei un ceas. 
l-am făcut să înţeleagă că au mâncat pâne din mâna 
dumneavoastră. Ei s-au spăriat, cuconaşule, de-un zvon: 
au auzit că vindeţi moşiile. 

Filoti se opri şi ridică fruntea. 

— Cine ţi-a spus prostia asta? 

— Aşa i-am auzit vorbind. Şi dac-au văzut că nu-i nimic 
adevărat, au tăcut. Dar dumneavoastră aţi gâcit mai bine ca 
oricine, că ei urmăresc oleacă de spor la procente... 

— Aşa? Muncesc mult şi câştig prea puţin! 

— Cuconaşule, i-am numit bandiți, i-am făcut 
mişighiner'32: m-am sfădit cu dânşii până ce le-a fost şi lor 
lehamite. Am crezut chiar că Leon Mihalovici vrea să le 
tragă câte-o palmă. Atuncea am aflat că Leon n-a îndrăznit 
să vie şi v-a scris o scrisoare. 

— Ei, şi cum a rămas? 

— A rămas că nu le trebuie nicio acoperire. Ei ştiu că 
sunteţi galanton şi cred c-au să mai câştige ceva de la 
bunătatea dumneavoastră. Dar eu le-am spus că pot să 
crape şi n-au să ieie un gologan mai mult. lar ei se văitau că 
nu găsesc decât cu 18 şi cu 20. Şi pe dânşii îi dezbracă şi-i 
jupuiesc hoţi mai mari. Poate au şi ei oleacă de dreptate. 

— După cât înţeleg, vorbi liniştit Filoti, aţi pus la cale să 
măriţi dobânda. 


— Eu? se apără cu grabă Şapsa. Să mă ferească 
Dumnezeu! Eu, pentru ce-am adus, mă mulţămesc cu ce mi- 
aţi dat şi până acum. N-am eu destule alte foloase de la 
dumneavoastră? Dar aceştia de la Iaşi îs grozavi. Eu am să 
mă şi desfac de dânşii. 

— Păzeşte-ţi treaba, Şapsa, şi fii încredinţat că vă înţeleg 
foarte bine. Să lăsăm prostiile. Adă să iscălesc ce este de 
iscălit şi pune banii pe birou. Să vii şi mâne, să vedem cum 
regulăm şi celelalte chestii. Am să primesc pe avocat la 10. 
Tu vină la 11. E o încurcătură care-mi dă mult nacaz şi 
trebuie să găsesc o ieşire. 

— Are să se găsească, cuconaşule. Îmi daţi voie să vă 
spun că şi timpurile-s din ce în ce mai grele. Înainte vreme 
toate cheltuielile mergeau mai uşor. Dar acu şi ţăranii ridică 
nasul, şi slugile-s mai pretenţioase, şi viaţa-i mai scumpă. 
Dumneavoastră, nu fie de deochi, aveţi o armată întreagă 
de slugi şi de argaţi la Buciumeni. Cât nu sunteţi 
dumneavoastră acolo, mulţi stau cu mânile încrucişate şi se 
uită unii la alţii. Dar nu-i nimic de spus, dacă trebuie. Sunt 
tot aşa la Mărgineni, la Fundeni şi lazu Crucii. Vă duceţi şi 
acolo câteodată. Aşa este: un boier mare trebuie sa aibă 
cine să-l slujească. Aveţi casă în Iaşi. Sunt ş-aici slugi: să am 
eu paralele care merg pentru uniformele lor şi pentru 
mâncarea lor, aş fi om bogat. Aveţi apartament la Bucureşti. 
Acolo hotelurile-s scumpe. Dar un boier ca dumneavoastră 
trebuie să aibă apartament. Ce să mai spun de altele şi de 
altele... Aici nu-i de spus, pentru că unele trebuiesc şi 
privesc pe cuconaşu Costi la şcoli mari, la Paris; altele sunt 
pentru mulţămirea şi tihna dumneavoastră, la Nizza, ori în 
alte părţi la băi, unde spun doctorii. Un boier mare are 
nevoie de altă îngrijire. Noi, cei săraci n-avem cu ce, şi mai 
bine nu ne îmbolnăvim. Şi mai sunt şi altele, urmă zâmbind 
misitul. Un boier mare pot zice că hrăneşte o lume... îi 
trebuiesc bani foarte mulţi. 


Filoti se lăsă în fotoliu, lângă birou, şi asculta pe ovrei 
privindu-l într-o parte şi jucându-se cu scrisoarea care-i 
căzuse sub mâna dreaptă. 

— Hm! tu ai dreptate, îngână el, şi rămase o clipă 
gânditor. La moşiile din Botoşani au rămas la curţi slugile şi 
eu nu mai am nevoie de ele. Trebuie să revizuiesc odată cu 
Filip toate acestea. Sunt multe, multe de redus. Ni s-a spus 
adeseori că suntem risipitori şi e foarte adevărat. 

Dar nici ca slugile îmbogăţite nu putem trăi. 

— Cine zice asta, cuconaşule? protestă $Şapsa. Să 
ferească Dumnezeu! Atuncea noi am muri de foame. Voiam 
să vă spun, cuconaşule, că pe palatul unde au locuit boierii 
cei bătrâni puteţi lua bune parale. Mi-aţi spus odată că nu 
vă face trebuinţă şi doriţi să vă desfaceţi de el. 

V-aţi clădit casa asta nouă aici, la Copou, mai potrivită 
pentru dumneavoastră şi mai modernă. 

— Ei da, am spus. Toţi mi-aţi dovedit că nu se poate găsi 
cumpărător. 

— Eu am găsit! şopti ovreiul scânteindu-şi ochiul şi mai 
înaintând un pas. Preţu-i bun, mai întăi pentru că avem 
nevoie de numerar. 

— Ce mi se poate oferi peste Credit? La Credit trebuie să 
dau un milion. 

— Cuconaşule, de ce vorbiţi aşa şi de ce mă trataţi ca pe- 
un prost? Şapsa-i un om destul de priceput; şi mai ales 
fuge, caută şi găseşte. Eu am găsit un muşteriu care poate 
da un milion jumătate peste Credit! 

— Glumeşti, Şapsa! rosti rar şi pe nas boierul, ridicându- 
se în picioare şi privind ţintă pe ovrei. 

— Nu glumesc. Numai trebuie puţină bunăvoință din 
partea dumneavoastră... 

Filoti se aşeză iar pe scaun şi clătină nedumerit din cap 
cu fruntea încreţită. 


— Prea bine nu pricep... vorbi el cu aceeaşi îngânare 
nazală. Bunăvoinţă să vând am. E vorba probabil de o 
intervenţie a mea. Ţi-am spus, Şapsa, că vânzările cătră stat 
eu nu le consider tocmai cinstite... 

— De ce, cuconaşule? porni înfrigurat Şapsa. Statul n-are 
voie să cumpere? Dumneavoastră n-aveţi voie să vindeţi? E 
necinstit când este ceva la mijloc. E necinstit când se 
plăteşte cât nu face. Dar dumneavoastră aveţi de vânzare 
un palat! Mai bun, mai solid, mai frumos, se poate găsi la 
laşi? Are nevoie Ministerul de Instrucție de o şcoală. De ce 
nu v-ar plăti două milioane jumătate, dacă face? De ce să 
plătească două milioane jumătate pentru o ruină pe care 
vor s-o vândă cutare şi cutare prin mijloace ştiute? Acolo, 
adevărat, e lucru necinstit. Şi dumneavoastră vă duceţi şi 
spuneţi numai un cuvânt, ca să opriţi asemenea ticăloşie. Mi 
se pare chiar că asta-i o faptă bună. 

— Hm! îngână Filoti; să vedem. 

Ovreiul îl privi o vreme ţintă cu ochiu-i viu, şi tăcu. 

Filoti părea că se gândeşte adânc la ceva. Se sculă iar 

şi trecu de două ori pe dinaintea lui $Şapsa, fără să-l 
privească. Zise încet, franţuzeşte: «Prea bine!» ca şi cum ar 
fi răspuns unei întrebări. Păru deodată vioi şi văzu iar pe 
Şapsa. 

— Bagă de samă! vorbi el hotărât; să nu-mi fi spus 
palavre. 

Ovreiul îşi puse mâna pe inimă şi-şi aplecă pe-un umăr 
capul. 

— Adevărul curat. Sunt persoane, nu vreau să spun 
anume cine, care vor să vândă o şandrama pentru o sumă 
aşa de însemnată. 

— Asta nu se poate! hotări Filoti. Şi observând parcă abia 
atunci scrisoarea de pe birou, o trase la sine ş-o desfăcu, 
răsturnându-se iar în fotoliu. 

Şapsa se scociori sub palton, apoi aşeză un pachet de 
bancnote pe marginea biroului. Alături împinse, cu mişcări 


ferite, biletele timbrate. Se răzgândi, le trase şi le păstră în 
mână. 

Filoti cetea o scrisoare îngrijit şi liniştit caligrafiată, cu 
litere lungi şi ascuţite. 

«laşi 25 noiemvrie. 

Stăpâne! 

Au trecui zece zile de când n-am avut plăcerea să te am 
lângă mine, madama Arnold n-a văzut în luna asta obrazul 
lui Leon şi e foarte îngrijată ca şi mine, doresc să treci să- 
mi spui macar o vorbă.» 

În josul rândurilor nu se vedea nicio iscălitură. 

Filoti lovi în timbrul de argint de pe birou, apoi rupse 
scrisoarea mărunt, se ridică ş-o aruncă în sobă. Jean 
Cavalier intră. 

— Ascultă, Jean, să treci mine dimineaţă pe la Leon şi să-l 
întrebi de ce n-a executat încă ordinul meu. Să ducă 
numaidecât banii. 

— Prea bine, domnule. 


— Să vezi pe urmă şi pe doamna Arnold. Să-i comunici că 
am o nemulţămire. Am văzut pe eleva domniei-sale trecând 
pe stradă, pe jos, înainte de ora cinci. Mi se pare că am luat 
dispoziţii în privinţa asta. Ţin să fie cât mai multă rezervă şi 
domnişoara Annette Rusu să nu iasă decât sara şi-n 
trăsură... Sunt extrem de ocupat; zilele acestea n-am să pot 
avea plăcerea să le văd. Atât. 

— Prea bine... încheie grav şi neclintit Jean Cavalier. 

Se înclină şi ieşi. 

Filoti primi din mâna lui Şapsa biletele timbrate şi le 
iscăli. Încuie bancnotele într-un saltar al biroului. 

— Am văzut astăzi pe Mihalovici, îndrăzni încet Şapsa de 
lângă uşă. A dus banii, aşa încât în privinţa asta puteţi fi 
liniştit, cuconaşule. 

— Cum? tot aici erai, Şapsa? Când ai învăţat franţuzeşte? 


— Parcă ce nevoie am de franţuzeşte? râse misitul. Am 
auzit nişte nume şi mi-i destul. Vă sărut mânile. Mâne la ora 
11 sunt aici, lângă uşă. 

Şapsa se retrase. Boierul rămase cu privirile aţintite pe 
urma lui şi râzând. Apoi râsul i se stinse şi ochii i se 
afundară în neguri şi-n gânduri. 

Într-un târziu se ridică în picioare şi-şi trecu mâna pe 
frunte. «Aştept pe cineva?» întrebă el cu jumătate de voce. 
Pendula bătu un ceas după miezul nopţii. Îşi aduse aminte 
că trebuia să treacă pe la cucoana Leona, să ia pe duduia 
Matilda şi pe Costi. În aceeaşi clipă soneria izbucni în 
antret. Peste puţin, Cavalier deschise uşa. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă intrând duduia Matilda. Te- 
am aşteptat până acuma. 

Filoti îi sărută zâmbind mâna. Costi se lăsă râzând într-un 
fotoliu. 

— Papa, ai uitat, nu-i aşa? întrebă el. 

Filoti încuviinţă din cap. Duduia îl privi atent. 

— Astăzi te-am văzut îngrijat şi trist, Alexandre. Încă n-ai 
întâlnit pe Tuduri? 

— Încă nu. 

— Dimineaţă, l-am văzut eu. Era grăbit, se ducea la 
Curte. Mi-a spus în câteva cuvinte ceva despre situaţie. 

Vă vedeţi mâni, nu-i aşa? La ora 10. 

— Da. M-aştept la lucruri nu tocmai plăcute. Totuşi sunt 
hotărât să le fac faţă. Cu puţină energie, se poate birui 
orice. Astăzi am fost cam neguros. Acum însă mă găsesc 
ceva mai bine. Împrejurările sunt mai mult reflexe ale 
sufletului nostru. 

— Îmi place cum vorbeşti, Alexandre, zise încet duduia 
Matilda şi privi pe Costi. Mâni sunt şi eu aici, când vine 
Tuduri. E mai bine să fim împreună, nu-i aşa? La revedere. 
Nu te osteni, Costi. Pân' la mine nu-s decât doi paşi... 


Tatăl şi fiul rămaseră singuri şi ascultară duruitul trăsurii, 
care răzbătea ca de departe în tăcerea camerei. 
Costi îşi stăpâni un căscat. 

— Ai petrecut bine? îl întrebă Filoti. 

Băiatul îl privi de sus în jos, zâmbind ironic. 

— Am văzut câteva chipuri plăcute... răspunse el. Pe 
urmă am privit la mesele de joc. Aş fi preferat, se-nţelege, 
să fiu în altă parte... Papa, ai într-adevăr aşa de mari 
încurcături băneşti? Anul trecut n-am avut întârzieri de 
bani ca anul acesta. Crezi că mă pot întoarce îndărăt, la 
Paris? 

— Cred c-o să te poţi întoarce, Costi. 

Tânărul tăcu. 

— Ai tot dreptul să mă-ntrebi, Costi, urmă afectuos 
Filoti, mai ales acum când s-apropie vremea să intri în toate 
drepturile. Mărgineni şi Fundeni sunt moşiile mamei tale şi 
orice suferinţă a ta, în străinătate, însamnă un blam pentru 
mine. Dar se fac socotelile epitropiei: Tuduri vine mâni şi 
pentru asta; şi oricare ar fi nacazurile mele personale, te 
încredinţez că tu vei primi moştenirea mamei tale intactă şi 
curată. 

Costi făcu un salt din fotoliu şi cuprinse de după grumaz 
pe tatăl său. 

— N-am vrut să-mi vorbeşti despre asta, papa, îl mustră 
el c-un glas pornit şi cald. Am vrut să înţeleg numai grija pe 
care o ceteam pe obrazul tău... 

Filoti se desfăcu încet din îmbrăţişarea băiatului şi 
zâmbetul trudnic îi apăru pe faţă. 

— Bine, Costi, să fii şi tu mâne aici, când vine avocatul. 
Sunt cam obosit. Du-te şi te culcă. Poate ai nevoie de bani? 

— Nu, papa; deocamdată am găsit un bancher bun în 
tante Mathilde. Îmi împrumută cu dobândă mică şi sunt 
hotărât să-i plătesc foarte cinstit... 


Filoti păru contrariat şi, înălţând sprâncenele, voia să 
răspundă. Expresia obrazului însă i se stinse şi privirile-i 
rămaseră absente. Costi îi atinse mâna şi trecu în 


apartamentul său. 
* 


A doua zi, la ora 10, un om mărunţel, c-o geantă foarte 
mare, intră în aceeaşi încăpere; şi Cavalier, poftindu-l 
să şadă, îl rugă să mai aştepte câteva clipe. 

— Bine, bine... răspunse precipitat omul subţire. 

Cu geanta sub braţul stâng, începu să se uite la tablourile 
de pe păreţi. Scena amorului Ledei cu Jupiter în chip de 
lebădă îl ţinu mai mult timp pe loc, cu nasu-i ascuţit în sus. 
Privea foarte atent cu ochii mari şi bulbucaţi, şi din când în 
când îşi scărpina, cu degetul arătător, bărbuţa căruntă. 
Creştetu-i chel lucea ca fildeşul. 

— După cum văd, domnule, îi zise Filoti intrând, îţi place 
anume pictură. Fiecare vârstă îşi are preferinţele ei... 

Avocatul făcu o săritură la o parte, ca şi cum ar fi fost pe 
teluri, şi se-ntoarse brusc spre Filoti. 

— Mă uitam aşa... aşteptând... încercă el să explice. 

— Bine, bine... îl linişti Filoti vesel şi-l bătu pe umăr, după 
ce-i strânse mâna. Stai, te rog... 

Tuduri voi să se aşeze, dar cu aceleaşi mişcări iuți se 
zvârli încă o dată înainte, ca să sărute mâna duduii Matilda, 
care intra. Se întoarse cătră Costi, salutându-l politicos. 
Apoi, venind la jâlţ, privi locul unde trebuia să steie, şi 
întorcându-se, se aşeză cu grijă, potrivindu-şi geanta pe 
genunchi. 

— Vra să zică, începu Filoti, astăzi putem avea o situaţie 
limpede. 

— Da, răspunse grăbit Tuduri, c-un zâmbet încremenit, 
ca de mască. O situaţie limpede... deşi cam tulbure. 

— Să vedem! replică Filoti fără să zâmbească la gluma 
avocatului. 


— Imediat. Îmi daţi voie numai să scot din geantă hârtiile. 
Ştern, contabilul de la Buciumeni, a trebuit să facă două 
drumuri până la laşi. L-am trimes şi-n Botoşani, ca să-mi 
aducă date suplimentare. Acum, având tot ce ne trebuie, şi 
văzând şi însemnările cerute Creditului Funciar Rural, 
putem spune că avem în sfârşit o balanţă. 

— Pân-acuma am înţeles tot... observă, zâmbind, duduia 
Matilda. 

— O să-nţelegeţi şi restul... răspunse cu dulceaţă 
Tuduri, înclinându-se spre ea. Prin urmare, am stabilit o 
situaţie. lată, o am aici. Ca specialist în comercial, îmi 
permit să adaug de la început că unele cifre s-ar putea 
modifica în favoarea noastră, în urma unei serii de procese. 
Asta se va vedea, nu-i aşa? Deci, avem pe de o parte 
datoriile cătră Credit. Acestea se plătesc anual şi însumează 
rate până la totalul de un milion şi un sfert. 

Asta n-ar fi mult, căci, evaluând Buciumenii 7 milioane şi 
lazu Crucii 3, iar Fundenii şi Mărginenii la un loc 5, datoria 
creditului n-ar greva prea mult un fond de 15 

milioane. Aici intră şi tot inventarul, acaretele, maşinile şi 
vitele. Sunt însă celelalte datorii, cătră felurite bănci şi 
persoane străine, care, la un loc, însumează patru milioane 
şi ceva. Cifra exactă o aveţi notată aici... 

Filoti avu un strigăt de surprindere: 

— Patru milioane, zici? 

Duduia Matilda îl privi spăriată. Costi primi suma cu 
oarecare indiferenţă. 

— Da, patru milioane şi ceva! afirmă Tuduri. Aici am lista 
acceptelor. Sunt poliţi destul de mari care vin necontenit la 
preschimbare. La început au fost mai mici, - dobânzile însă, 
fără îndoială, sunt cam oneroase... 

— Ei bine, zise Filoti, - patru milioane: fie. Cât ai evaluat 
veniturile? 

— Într-adevăr, răspunse avocatul, nici suma asta nu-i 
făcută să sparie, dacă n-am avea de adăogat la dânsa 


bugetul obişnuit al moşiilor şi mai ales cheltuielile 
dumneavoastră curente. Socotind aşa, veniturile rămân o 
cifră mai slabă. Ţin să adaog că suma aceasta de patru 
milioane tinde să crească automat, ca un bulgăre de omăt. 
Aici mi se pare că stă singura greutate... 

Avocatul vorbea uşor şi cu delicateţă. 

— Aceste patru milioane, la anul vor fi cinci... adăogi el 
cătră duduia Matilda, ca şi cum i-ar fi oferit o portocală. 
Poate şi mai mult! 

— Cum se poate! strigă ea lovindu-şi palmele una de alta. 

Filoti privea fix înainte, cu sprâncenele încruntate. 

— Şi încă mai este ceva... insinuă domnul Tuduri. 

— Adevărat? întrebă ironic Filoti. Apoi înţelese îndată 
despre ce-i vorba. A, da, da, - mai este! Chestia asta ţin să 
fie foarte bine lămurită... 

Avocatul înclină fruntea cu deosebită satisfacţie. 

— Mai este afacerea deosebită a moşiilor Mărgineni şi 
Fundeni, urmă el. După dorinţa expresă a domniei-voastre, 
am căutat să stabilesc toate cifrele care să ne poată lămuri. 
Putem şti deci care a fost folosul acestor moşii de la decesul 
regretatei doamne Filoti până astăzi, la majoratul domnului 
Costea Filoti... 

Domnul Tuduri adresă un compliment lui Costi, care-l 
primi cu răceală. 

— Bine, bine, - rezultatul? întrebă nerăbdător Filoti. 

— Mă rog, răspunse avocatul cu dulceaţă, ridicând 
mânile în laturi şi descărcându-se oarecum de această 
afacere, aici cuvântul şi hotărârea sunt ale dumneavoastră. 
Aţi ţinut probabil o socoteală a cheltuielilor necesitate de 
studiile fiului dumneavoastră în străinătate... 

— Cum? pufni Filoti înălţând sprâncenele. N-am ţinut 
nicio socoteală. Eu nu sunt băcan. Fiul meu nu-mi datoreşte 
NIMIC. 

— Atunci... zâmbi cu îndoială domnu Tuduri. 


— Ei bine, atunci moştenirea fiului meu trebuie 
descărcată de datoriile care o grevează. E simplu. 

— Da, într-adevăr, e simplu... aprobă avocatul. 

— Şi după cât înţeleg din ceea ce vrei să spui dumneata, 
situaţia în care mă aflu nu poate fi clarificată decât stingând 
sau reducând datoriile uzuare. Foarte bine, am să mă mai 
gândesc şi vom mai vorbi despre asta. Cred că e nevoie să 
vând una din moşiile mele... 

Domnul Tuduri încuviinţă dând din cap, fericit că a fost 
înţeles. Duduia Matilda puse asupra lui Costi o privire grea 
şi înfrigurată. Filoti începu să se plimbe de la sobă la uşă, 
iritat. Îl jigneau manierele poleite ale avocatului, îmbrăcând 
un fond aşa de brutal. «Cu toate acestea nu sunt eu 
vinovat...» păreau a zice ochii fericiţi ai lui domnu 
Tuduri. Îşi strânse grabnic hârtiile, închise geanta şi se 
mişcă pe telurile-i sensibile. 

— La revedere, îi zise Filoti întunecat, fără să-i întindă 
mâna. 'Tuduri se înclină cu adâncă politeţă cătră doamna 
casei, deschise uşa numai atât cât putea să-i facă loc şi ieşi. 

Duduia Matilda tresări din locul ei şi veni cu mânile 
întinse cătră Filoti. 

— Alexandre, vorbi ea îngrijată, cuprinzându-l de umeri, 
de ce l-ai concediat aşa? Trebuia să cercetaţi, să mai 
vedeţi... 

— Ce să mai cercetez? replică Filoti, zâmbind sceptic. 
N-ai văzut? Lucrurile sunt de-o limpeziciune înfricoşată. 
l-am spus că o să mă mai gândesc; dar eu sunt foarte 
hotărât. Sunt sigur că se duce să-mi caute un muşteriu... 

— Nu pot cu niciun preţ suferi ideea asta! 

Costi se repezi şi el, cuprinzând mâna dreaptă a tatălui 
său. 

— Papa, nu se poate aşa ceva. 


— Ba da, se poate. E o problemă care nu se poate rezolva 
decât într-un singur fel. 


— Cu ce voce spui tu asta! suspină duduia Matilda 
clătinând din cap. 

— Să dăm atunci Fundenii şi Mărginenii! strigă cu avânt 
tânărul. 

— Tu încă nu poţi hotări asta! îi zise Filoti, ca unui copil. 
Am să vând Iazul Crucii. 

— Ajunge? întrebă cu pornire duduia Matilda. 

— Dacă nu ajunge, atunci vând Buciumenii... 

Sora îşi lăsă în jos braţele cu descurajare şi privi ţintă şi 
aprig la fratele său. 

— Ascultă, Alexandre, zise încet, însă foarte hotărât, 
duduia Matilda. Asta nu se poate. Inima mea respinge 
asemenea soluţie. Acolo-i leagănul nostru: cel puţin cât vom 
trăi, să-l păstrăm... După moartea noastră... 

Costi simţi în el spasmul lacrimilor. 

— Am şi eu zestrea mea... urmă duduia Matilda. 
Pământurile mele îmi sunt mai mult sau mai puţin 
indiferente. Pe de altă parte eu am nevoi foarte puţine... 

— Destul, Mathilde, rosti cu linişte Filoti. Emoţiile 
dăunează afacerilor, şi eu vreau să fiu stăpân pe mine, ca să 
pot trece acest impas. Te asigur că voi face cum va fi mai 
bine. 

— Da, Alexandre; însă păstrează Buciumenii. 

— Dacă se va putea. În orice caz, pot să ţi-i dau ţie în 
schimb. Atunci rămânem împăcaţi, - şi putem muri amândoi 
acolo... 

— Da, Alexandre, şopti duduia Matilda şi se întoarse 
cătră portretele bătrânilor, ferindu-şi ochii. 

Tăcură tustrei un răstimp, fără să se privească. 

Imaginile bătrânilor îi aţinteau cu melancolie, din trecut. 

O ciocănitură uşoară în uşă. Îşi întoarseră ochii într-acolo. 
Apoi se priviră. Filoti zâmbea. 

— Trebuie să fie Şapsa... zise el. 


Farmecul care-i ţinea ca un bloc se desfăcu. Rămaseră iar 
despărțiți. 

— Să vie, să vie! zise Filoti cu acelaşi zâmbet cătră 
Jean Cavalier, care-şi vârâse nasul prin crăpătura uşii. 

Şapsa intră respectuos, frecându-şi mânile. Acuma-şi 
lăsase pălăria şi paltonul. Era într-o redingotă neagră, 
destul de curată. Ochiul lui abia zărit fugi ca un laţ în jurul 
celor de faţă. 

— Ei, Şapsa? întrebă Filoti c-o intonaţie în care nu se 
simţea nimic din tulburările acelui ceas. Ce facem? Vindem 
palatul, ori nu? Se pare că da data asta s-a ivit un amator, 
adăogi el cătră duduia Matilda. 

— Cuconaşule, răspunse misitul, de ast'dimineaţă de la 
ceasul opt şi până-acum la unsprezece, eu am fost un erou, 
aşa m-am luptat! 

Costi începu a râde, amuzat: 

— Cum se poate, Şapsa? 

— Da, cuconaşule. Ne-am dus eu şi cu Leon Mihalovici la 
persoanele care au de vânzare o şandrama şi vor să ieie de 
la stat nici mai mult, nici mai puţin decât două milioane 
jumătate, precum v-am spus. l-am convins că asta e o 
afacere nu tocmai cinstită, şi au aflat gazetarii, ş-au să facă 
un scandal să se ştie şi-n America. Când le-am spus că şi un 
boier mare aşa şi aşa şi aşa şi pe dincolo a spus că asta nu 
se poate, au tăcut şi au plecat capul. Când le-am spus că 
totuşi pot să câştige ceva, au ridicat capul şi s-au uitat la 
mine cu dragoste... Cu dânşii am ieşit uşor. Mai greu a fost 
cu avocaţii. Avocaţii aiştia, cuconaşule, sunt ca doftorii: dacă 
nu eşti bolnav, scornesc ei o boală! Când veneam încoace, 
m-am întâlnit cu domnu doftor Tuduri şi am ştiut că vine de 
la dumneavoastră. Cine poate să ştie ce planuri şi ce 
scopuri are un avocat?... 

— Lasă asta, Şapsa. Spune ce ai făcut cu casele. 

— Da. Ne-am dus la avocaţi. Nu ştiu de ce sunt trei 
avocaţi care trebuie să cumpere asemenea casă pentru 


Ministerul Instrucțiunii. Cu fiecare am avut afaceri, şi pe 
fiecare îl cunosc cum îmi cunosc buzunarul. Şi m-am luptat. 
Şi le-am dovedit că persoanele ştiute nu vor să mai vândă. 
Poţi să-i tai, poţi să-i spânzuri, poţi să le dai zece milioane, 
nu mai au şandrama de vânzare! Şi este ş-un boier mare 
aşa şi aşa şi aşa şi pe dincolo, care a spus că nu se poate! 

— Şapsa, nu te-am autorizat să întrebuinţezi numele 
meu... 

— Se poate, cuconaşule? Am spus că l-am întrebuințat? 
Atunci am greşit. N-am spus niciun nume. Ce nevoie este să 
spun nume? l-am spăriat mai tare fără nume, când le-am 
spus că acel boier mare aşa şi aşa, poate deputat, poate 
ministru, cunoaşte cutare lucru pe care l-au făcut 
dumnealor, ştie cutare afacere nu tocmai curată de la care 
au tras folos, şi altele, şi altele... M-am luptat, cuconaşule, şi 
am pus steagul nostru la Griviţa. Acuma faceţi cerere şi mi- 
o daţi c-un bileţel, dacă nu voiţi să vă osteniţi 
dumneavoastră. Mă pot duce şi eu la Bucureşti. 

— Bine, să te duci, în câteva zile sunt şi eu acolo. 

— Da, cuconaşule, afacerea-i bună şi putem spune c-am 
făcut-o. Voiam să vă mai rog că, dacă cumva aţi mai luat 
vreo hotărâre să mai arendaţi o moşie, ori să vindeţi, aveţi 
încredere în mine. 

— Ţi-a spus ceva Tuduri? întrebă Filoti, încruntându-se. 

— Nu. Ce am eu cu domnu luduri? Dumnealui e un om 
care are mare dragoste să învârtească, să sucească şi să 
încurce, - şi le face. Toate cu blândeţă şi cu zâmbet. 

De aşa un iezuit eu m-am temut totdeauna. Ş-aşa un om 
misterios. Nimeni n-a ştiut de ce domnu avocat luduri a 
vrut numaidecât, dar numaidecât, să fie efor la Sfântul 
Spiridon. Ce-i trebuia unui avocat aşa mare să administreze 
spitale? De ce n-a vrut să fie deputat? de ce n-a vrut să fie 
senator? de ce n-a vrut să fie primar al oraşului. Nu. Ela 
vrut să fie efor la Sfântu Spiridon. Ş-a fost efor la Sfântul 
Spiridon două luni şi şi-a dat demisia. 


De ce şi-a dat demisia, dac-a ţinut aşa de mult să fie acolo? 
Nimeni n-a ştiut. Eu şi cu ovreii mei am ştiut, când am văzut 
ce proces au pornit moştenitorii Floreştilor împotriva 
Spiridoniei. Domnul Tuduri a stat acolo ca să studieze 
arhiva, până ce-a găsit printre donaţii una care să aibă o 
bubă. A făcut proces. A ajuns la tranzacţie... Aista este 
domnul Tuduri. Avocat foarte bun, dar misit sunt eu, nu el. 
Dacă aveţi de vânzare, îmi spuneţi numai ce vreţi să vindeţi, 
unde vreţi să vindeţi, cu cât vreţi să vindeţi şi eu v-aduc 
muşteriu... 

— Vai, Costi, zise încet duduia Matilda, nu-mi plac deloc 
oamenii în mijlocul cărora trăim... 


Capitolul VII 
Mademoiselle Annette începe să 
aiba visuri 


Madamei Arnold îi plăceau pânişoarele, nişte pânişoare 
mici, rotunde şi fragede din cea mai albă făină, care o 
aşteptau, calde încă, în fiecare dimineaţă, pe masa 
sufrageriei. Îi plăcea tare mult, de asemenea, untul 
proaspăt. Îi plăcea şi mierea de primăvară, aceea care 
străluceşte ca aurul în chiseaua de cristal. La aceste lucruri 
plăcute nu se putea să lipsească mai ales cafeaua cu lapte: 
un lapte bine fiert, cu caimac mult, ş-o esenţă foarte 
concentrată de cicoare amestecată cu Moka. Nimene, 
spunea ea singură, nu era în stare să pregătească 
asemenea esenţă. Datorită acestei compoziţii secrete, la 
măsuţa din sufrageria ei mică şi curată, se bea cea mai 
extraordinară cafea cu lapte. Adăogind şi pânişoarele tăiate 
în lung prin mijloc, adăogind şi untul întins frumos pe 
miezul acestor pânişoare, adăogind ş-un strat de miere 
străvezie pe acest unt, madama Arnold, muşcând c-un râs 
de mulţămire şi sorbind cu atenţie numai din vârful buzelor, 
se putea socoti în singurul ceas fericit al împovăratelor sale 
zile. Cafeaua aceasta cu lapte şi adaosurile le mânuia ea 
singură, în fiecare dimineaţă, cu un aer religios. Din această 
fermecată reculegere, nu cădea în viaţa obişnuită decât 
după ce sorbea ultima picătură şi înghiţea ultimul colţişor 
de tartină. Atunci împingea ceaşca goală înainte, ciupea cu 
degetele-i grase câteva fărămituri şi se întorcea c-un 
zâmbet de dragoste cătră mademoiselle Annette. De ani şi 
ani, de când venise din Şviţera, din asprii munţi de la Saint- 
Nicolas, madama Arnold pusese carne îmbielşugată pe ea, o 
carne albă de unt şi miere. Şi de doi ani, de când avea chiar 
în casa ei o elevă, proporţiile îi deveniseră şi mai impozante, 


deşi era tot aşa de ocupată şi alerga ca şi înainte prin tot 
oraşul la lecţiile-i de franţuzeşte şi nemţeşte. 

În dimineaţa aceea fiind o duminică, zi de linişte, 
madama Arnold pofti pe Annette să mai ia o cafea. 

— Ma chere, mai este esenţă, zise ea cu vocea-i dulce, şi 
laptele-i încă fierbinte... 

— Mulţămesc, răspunse Annette, mi-i de ajuns. Niciodată 
nu pot birui două ceşti. 

— Ba mie ai să-mi dai voie să repet, draga mea... suspină 
madama Arnold. Poate doreşti să-ţi mai fac o tartină cu unt 
şi cu miere? 

— Nu, madame Arnold. 

— Atunci cea pe care voiam să ţi-o dau, o iau eu; 
şi-mi mai fac una şi mie. Este, în ţara asta, drăguță, un grâu 
care se macină la morile din Botoşani. Dă o făină cum nu se 
găseşte nicăieri pe pământ, cred eu. Din asemenea făină 
din acel grâu face domnul Klein pânişoarele pe care le vezi. 
Omul le gustă şi cu ochii şi cu nările înainte de a le pune în 
gură... [i-am mai spus lucrul acesta; ş-am să-l mai spun de 
multe ori. 

— Văd că-ţi plac foarte mult, madame Arnold. Dacă-mi 
dai voie, îţi fac şi eu una. 

— Poţi să faci, cum nu? Vreau să văd dacă le-ai deprins 
secretul. 

Madame Arnold primi râzând tartina din mânile albe şi 
fine ale domnişoarei Annette şi nu-i găsi niciun cusur. 
Annette privea cu admiraţie pe profesoară cum mânâncă cu 
grijă şi artă, cum muşcă scurt cu dinţii ei albi şi sănătoşi şi 
cum îşi linge delicat buzele unse cu miere; 
ochii ei albaştri însă păreau a urmări mai mult gânduri 
lăuntrice. 

— Acum să chemăm şi pe unguroaica noastră... vorbi 
într-o vreme profesoara, împingând ceaşca şi ciupind 
câteva fărămituri, să vedem ce face cu prânzul... 


Madame Arnold ţinea să vorbească frumos şi curat limba 
țarii. 

Întinzând braţul spre para de la lampa suspendată, sună 
prelung. Îndată se treziră paşi în săliţă, şi bucătăreasa intră 
pieziş pe uşă. O arătare mustăcioasă, deşi după 
îmbrăcăminte părea femeie. Era scurtă, însă cu 
surprinzătoare proporţii laterale. Se mişcă domol şi legănat 
spre masă. Păturindu-şi şorţul alb ca omătul, privi zâmbind 
cu familiaritate la cele două femei. 

— Ce mâncare ne pregăteşti pe azi, mamă Marie? întrebă 
madame Arnold. 

— "Tot ce poate fi mai bun, răspunse cu glas bărbătesc 
mama Maria. Am pentru domnişoara nişte savarine. 

— Bun, zise Annette. 

— N-am nimic de spus, reluă râzând profesoara: văd că 
protejezi pe mademoiselle Annette, însă cu asemenea 
lucruri n-ai s-o faci grasă, cum doreşti. 

— Ba trebuie să se facă: numai aşa-i şede bine unei 
persoane... 

Madame Arnold primi cu modestie complimentul, deşi 
mama Maria avea o părere mediocră despre volumul 
stăpânei sale. 

— Azi parcă era vorba să ne faci nişte sărmăluţe? 
întrebă profesoara, cu viclenie. 

— Da; am găsit carne foarte bună. 

— În acest caz, mamă Marie, nu uita că dumneata faci 
cele mai bune sarmale din oraş, pentru că le faci mici şi 
delicate, le îngraşi suficient şi le scazi destul. 

Ai dumneata un secret. Are ţara asta unele mâncări bune, 
se întoarse ea spre mademoiselle Annette, dar eu mă-mpac 
mai ales cu sărmăluţele... 

— C-oleacă de smântână, complectă râzând tânăra. 

— Poate să fie şi multă. Până la unu, ai destulă vreme, 
mamă Marie. Noi ne plimbăm puţin, trecem pe la biserică şi 


ne-ntoarcem tocmai când trebuie... 

Mama Maria încărcă pe braţul stâng şi pe sâni 
farfurioarele, ceştile, linguriţele, şervetele şi tot ce se mai 
găsea pe măsuţă şi-şi făcu loc, cu mare luare-aminte, prin 
deschizătura uşii. Profesoara îşi duse spre oglindă nalta-i şi 
blonda-i înfăţişare.  Potrivindu-şi fioncul de la găt, 
ascunzând sub pieptene şuviţele de păr cărunt, contempla 
cu îngăduinţă un obraz mare şi lat. În care nasul era partea 
cea mai neînsemnată. Fără îndoială că un nas clasic ar fi 
fost pricina multor amoruri în viaţa-i sarbădă. Madame 
Arnold oftă, se întoarse şi privi cu mulţămire, din cap până 
în picioare, silueta elegantă a elevei sale. Fără nicio invidie, 
o mângâie trecându-i uşor mâna pe sub bărbie şi sărutând- 
o pe tâmplă. Era o creaţie a ei: o ridicase cătră lumină, o 
mlădiase ca pe-o bucată de ceară. În copila aceasta 
transformată admira ceva din sufletul şi din aspiraţiile ei. 

Se înveliră în blănuri; Annette îi cuprinse braţul şi ieşiră 
în ziua albă şi îngheţată de afară. Merseră o vreme în 
tăcere pe ulicioara pustie, printre case cu grădiniţi 
troienite. 

Madame Arnold strânse braţul fetei. 

— Drăguţa mea, zise ea cu grijă, astăzi eşti preocupată 
de ceva. 

— "Te înşeli... răspunse Annette, privind înainte, spre 
capătul ulicioarei, unde se încrucişau sănii. 

— Ba cred că nu mă înşel. Răspunsul lui să nu te 
surprindă. Trebuie să fie foarte ocupat. 

— Cine? 

— Domnul! răspunse profesoara, c-o  intonaţie 
respectuoasă. 

— A, nu mă gândesc la asta... zise cu linişte fata, 
întorcând o privire fugară, - din adâncuri încă neexplorate 
de madame Arnold. 

— Atunci ce este? 


— "Te încredinţez, dragă madame Arnold, că n-am nicio 
precupare şi sunt foarte liniştită... 

Profesoara nu mai stărui, însă rămase gânditoare. Ce 
poate fi? Casa ei e liniştită şi singură ca o cetăţuie. 

Mişcările fetei sunt ştiute şi destul de supravegheate; 

în apartamentul ei trăieşte ca o adevărată şcolăriţă, 
ocupată necontenit cu igliţa şi lecţiile. Dincoace pătrund 
numai câteva figuri indiferente de bătrâne nemţoaice, care 
nu sunt nici curioase, nici cercetătoare; dincolo, din când în 
când, vizita discretă a acelui boier mare care ţine să rămâie 
necunoscut ca o umbră. Plimbările pe străzi le face în 
tovărăşie cu ea, şi foarte rar singură, după ceasul 
amurgului. La biserică, - într-o duminică la evanghelişti şi în 
alta la mitropolia ortodoxă, - n-a observat nimic suspect, 
nicio privire, nicio mişcare. Madame Arnold se credea o 
fiinţă prevăzătoare şi cu judecată. Îndepărtând deci toate 
aceste elemente, curate ca omătul de pe acoperişuri, găsi 
un singur punct negru numai în acele plimbări singuratice, 
- numai câteva. Şi-şi muşcă buzele cu oţărăre, c-un regret 
care ascundea spaime. «Cu cine a putut vorbi? îşi urmă ea 
judecata, şi-şi simţea inima bătând. Cu vreo bătrână dintre 
cele cunoscute care caută s-o ademenească într-o pensiune 
mai bună? Nu se poate. Nimeni nu cunoaşte adevărata 
situaţie; şi simte pe fată destul de legată de ea. Nu mai 
rămâne decât o singură presupunere.» 

Madame Arnold roti în juru-i o privire bănuitoare. 
Ajunseseră în strada Ştefan cel Mare. Sănii cu zurgălăi 
treceau încrucişându-se. În dosul birjarilor, care mânau din 
picioare, se vedeau din căciuli şi gulere numai nasuri 
indiferente. N-o izbi săgeata nici unui ochi. Pe trotuarul 
nins mergeau numai ele singure braţ la braţ. 

Madame Arnold păru deodată veselă şi strânse cotul 
elevei sale. 

— Spune-mi adevărul, drăguţa mea, căci sunt foarte 
neliniştită. Încă de alaltăieri am avut o bănuială: acum sunt 


aproape sigură. 

— De ce eşti sigură, madame Arnold? zise mademoiselle 
Annette. Până ce nu-ţi spun eu, nu poţi fi sigură de nimic. Şi 
nu pot să-ţi spun ce vrei, pentru că n-am de spus nimic. 

— "Te-a oprit şi ţi-a vorbit?, 

— Nu m-a oprit şi nu mi-a vorbit... răspunse cu linişte 
eleva. 

Madame Arnold îşi privi în ochi tovarăşa şi nu văzu ghiaţa 
de-ncăpăţânare din unele ceasuri rele. 

— Nu te-a oprit şi nu ţi-a vorbit? 

— Nu m-a oprit şi nu mi-a vorbit, se veseli Annette. 

— Cine? 

— Nu ştiu. Poate ştii cumva dumneata, dragă madame 
Arnold? 

În faţa ochilor profesoarei o clipă se zbătu un zăbranic. 
Vra să zică poate se pregătea o catastrofă liniştii şi 
bielşugului său. Ar fi voit să se mire cu glas; totuşi întrebă 
cu dulceaţă: 

— Te-a urmărit cineva? 

— Poate, răspunse Annette, c-o voce fără nicio 
semnificaţie. 

— Pe stradă, când ai ieşit singură? 

— Aşa mi se pare. 

— Bănuiam eu... murmură înfricoşată madame Arnold. 
Cine-i? nu ştii cine-i? 

— Nu ştiu. Voiam să te întreb pe dumneata. La asta mă 
gândeam. 

Profesoara oftă, ceva mai liniştită. 

— E o persoană în vârstă? 

— A, nu. 

— Vra să zică e un tânăr? 

— Se-nţelege. E un tânăr nalt, urmă deodată volubil 
mademoiselle Annette; are ochi negri, cu gene lungi. 


— Ai văzut asta? tresări madame Arnold, stăpânindu-şi 
strigătul de uimire. 

— Dacă s-a oprit în loc pe trotuar şi s-a uitat după mine... 

— Vra să zică, dumneata ai trecut, el s-a oprit, - erai cu 
spatele la el şi i-ai văzut ochii... 

— Tocmai aşa... răspunse cu veselie mademoiselle 
Annette. 

— Şi nu ştii cine-i? 

— Nu ştiu. 

— Atunci cum aş putea să-ţi spun eu? 

— Apoi l-am mai văzut, dragă madame Arnold. 

— Cum se poate? Şi nici de data asta nu ţi-a vorbit? 

— Nu. Dar am văzut că i-a făcut plăcere întâlnirea. 

— Care întâlnire? 

— Întâlnirea. Am ieşit tot singură, la acelaşi ceas. Ş-a 
început să vie încet după mine, la distanţă... 

Madame Arnold asculta îngrozită. Abia putu murmura: 

— Cum se poate? 

— Da. Atunci am pândit o sanie singură. Alta nu era pe 
aproape. M-am suit în sanie, m-am dus şi s-a isprăvit. 

Profesoara simţi o undă caldă, după fiorul de ghiaţă. 
Totuşi îngână cu tristeţă: 

— Aşteptam cu plăcere masa de la amiază. Acum s-a 
isprăvit... 

Mademoiselle Annette păru mişcată: 

— De ce vorbeşti aşa, dragă madame Arnold? Cred că n- 
am făcut niciun rău. 

— Într-adevăr, n-ai făcut nimic rău, drăguță, răspunse cu 
descurajare profesoara; văd însă că-i ştii coloarea ochilor. 
Am greşit când ţi-am dat să ceteşti unele cărţi. În cărţi se 
scriu numai prostii! Autorii sunt nişte domni imorali. 

— Cum se poate! râdea fata. Trebuia să trăiesc singură, 
când nu erai acasă? 'lovărăşia lor mi-a fost destul de 


plăcută. Altfel, spune dacă n-am fost cuminte şi nu te-am 
ascultat ca pe-o mamă, dragă madame Arnold? Până azi n- 
am avut când mă uita împrejur; dar acuma încep să mă 
uit... 

— Bine, dar nu te-ai gândit la altele? îi şopti cu blândeţă 
madame Arnold. 

— La ce să mă gândesc? 

— La persoana care ne protejează... 

Fata întoarse scurt o privire aprigă. Era privirea din 
ceasuri rele. 

— Nu m-am gândit, răspunse cu voce liniştită. 

— Are pentru dumneata, urmă madame Arnold, un 
sentiment delicat şi face jertfe. 

— Cred că nu mă iubeşte... afirmă cu aceeaşi linişte 
Annette. 

— Dar dumneata? 

— Nu-l iubesc, răspunse ea cu hotărâre. Am mai vorbit 
odată despre asta. Atunci nu-mi dădeam seama destul de 
bine. Am avut plăcere când venea să mă vadă. E 
bun şi vorbeşte frumos. E un om nobil. De la el am tot şi nu- 
mi lipseşte nimica. Dar acuma pot să-i spun; pot să mă 
mărturisesc chiar lui. Nu mi-i drag. 

— Să nu faci asta! şopti cu mare tulburare profesoara. 

De ce să vorbeşti? Ce să-i spui? Nu te simţeşti bine? Eşti 
fată cuminte, nu cred să faci o prostie. Sper că nu spui toate 
acestea din pricină că ai văzut un tânăr cu ochi negri. 

— Nu. Aceea a trecut... Totuşi, dacă-l mai văd, sunt 
curioasă să ştiu cine-i. 

Profesoara tăcu, iarăşi gânditoare. Fata se alăturase mai 
strâns de dânsa şi păşeau acum mai încet. «Unde vrea să-l 
întâlnească? îşi făcea socoteală madame Arnold. La templu, 
nu cred; acolo ne cunoaştem toţi şi suntem numărați. Prin 
urmare o aşteaptă la mitropolie. Acolo chiar trebuie să şi 


mergem în duminica aceasta. Şi-n romane, bisericile sunt 
locuri de întâlnire.» 

— Astăzi unde mergem? întrebă ea cu indiferenţă. 

La mitropolie, mi se pare. 

— Da, dragă madame Arnold. Însă de ce nu te uiţi la 
mine? Dacă vrei, putem merge şi la templu... 

— Ba mergem la mitropolie... răspunse profesoara, 
hotărându-se într-o clipă să descopere ce este şi să vadă 
cine-i. 

— Bine, merg unde vrei, madame Arnold, numai nu fi 
supărată. De când ţi-am mărturisit prostia care-mi umblă 
prin cap, te văd alta. Ţi-am spus că nu-i nimic. Eu nicinu mă 
mai gândesc la asta. 

— O, te cred, răspunse madame Arnold zâmbindu-i cu 
tristeţă. 

— Eşti bună ca o mamă... suspină cu dragoste fata. 

Aşa cum ar trebui să fie o mamă, căci eu nu-mi aduc aminte 
de nimic bun. 

În glasul elevei pătrunsese un accent de durere. 
Profesoara, înduioşată brusc, îşi trase din nas lacrimile şi-şi 
duse degetele înmănuşate la ochi. Dar mademoiselle 
Annette păru îndată iar veselă şi începu a râde fără pricină. 

— Să lăsăm vorbele astea? întrebă apoi ea încet, 
plecându-se spre profesoară, 

— Da, drăguță, să le lăsăm, 

— Să vorbim despre altceva şi să ne plimbăm cu sania 
până la Copou. 

— Da, răspunse oftând madame Arnold. Şi iar se gândea: 
«Probabil că la Copou avem să-l întâlnim. Dacă nu, desigur 
la mitropolie.» 

— Nu mai pot avea linişte... suspină ea mai mult cătră 
sine. 

Mademoiselle Annette oprise o sanie cu doi cai. Ajută pe 
profesoară să se suie; se grămădi şi ea la dreapta ei, şi 


porniră într-un sunet strident de zurgălăi. Încet-încet 
sunetele se îndulciră, apoi se stinseră şi un răstimp 
amândouă rămaseră tăcute, fiecare cu gândurile sale. Într- 
o vreme, madame Arnold începu să fie atentă la figurile pe 
care le întâlneau. Sania mergea la pas, pe lângă arbori 
ninşi, înfloriţi negru cu ciori. Fiinţi indiferente treceau, 
bătrâni cu obrazul păros, încovoiaţi şi închişi în cojoace, 
femei îmbrobodite cu şaluri legate cruciş pe piept, cu nişte 
mănuşi mari c-un singur deget. O englezoaică naltă ducea 
de mână două fetiţe cu blăniţe albe, ca doi ursuleţi, cu 
obrăjei îmbujoraţi de frig. Niciun june cu ochii negri. Câţiva 
tineri, pe care madame Arnold îi preţui de familie bună, se 
arătaseră, însă erau indiferenți, grăbiţi şi aveau alte afaceri. 
«Cum poate vedea cineva ochii unui om care trece pe 
stradă?» se întreba, intrigată, madame Arnold. 

Scoborâră înapoi în oraş. Rămânea prin urmare 
mitropolia. 

Annette plăti muscalului dintr-o pungă mititică de 
crocodil, în care-şi vâri o clipă năsuşorul. Apoi îşi ascunse 
punguţa şi mânile în manşon şi intrară la mitropolie. 
Profesoara îşi privea cu plăcere şi cu teamă eleva cum 
mergea înainte-i săltat şi sprinten, cu căciuliţa şi blăniţa de 
castor. Când intrară în luminile făcliilor şi-n freamătul 
melodios al corului, îmbrăţişă dintr-o privire toate grupele 
de credincioşi, împrăştiate ici-colo în clădirea naltă şi 
sonoră. Apoi oprindu-se în frunte, aproape de strana 
dreaptă, începu a întoarce ochii inchizitori spre câteva 
obraze de tineri, care păreau că ascultă atenţi cântările 
liturghiei. Îndată îşi dădu seama că atrăgea luarea-aminte. 
Feţe mirate se întoarseră spre ea. Observă şi câteva 
zâmbete. Strângându-şi buzele, rămase neclintită spre 
iconostas, supraveghind numai pe Annette, cu coada 
ochiului. Fata asculta, cu totul absorbită, muzica suavă care 
cobora de sus. Când întâlni privirile profesoarei, îi zâmbi şi 
iar se retrase în sine ca-ntr-o carapace nevăzută. 


Nu se afla nici aici tânăr cu ochii negri. Din biserică ieşiră 

singure şi nimeni nu le urmări. Cu toate acestea madame. 
Arnold nu gustă cu toată plăcerea, ca-n alte dăţi, din 
sărmăluţele cu smântână. Mâncă destul; însă, vădit, o rodea 
o mare nelinişte. Ar fi fost mai bine, fără îndoială, să se 
hotărască într-un fel, şi să înţeleagă despre ce e vorba. 
Annette o privea din când în când lung. 
Era de faţă Maria, scandalizată că se mânâncă aşa de puţin, 
şi nu putea vorbi nimic. Dealtminteri nici nu ştiau despre ce 
ar mai putea vorbi. După ce muşcară din câte-o savarină, 
Annette îşi pofti ca totdeauna profesoara în salonaşul său. 

— Astăzi am să-ţi fac o cafea mai bună decât totdeauna... 
zise ea vesel. 

— Să-i pui ceva mai mult zahar... răspunse cu oarecare 
amărăciune madame Arnold. 

În salonaşul curat şi nou, părură a nu mai avea ce-şi 
spune. Madame Arnold îşi sorbi pe gânduri cafeaua. 
Mademoiselle Annette îi luă ceaşca ş-o trecu deoparte, apoi 
îi cuprinse palma plină între degetele-i subţiri. 

— Ţi-s mânile reci... observă cu mirare profesoara. 

— Se poate, răspunse mademoiselle Annette. Dragă 
madame Arnold, văd că vorbele mele te-au neliniştit şi te-au 
pus pe gânduri. 

— O, da, oftă profesoara. 

— Cu toate acestea nu este nimic, şi între noi nu s-a 
schimbat nimic. A trebuit însă să-ţi spun ce aveam de spus. 
Eu multă vreme nu mi-am dat samă de viaţa asta nouă... Am 
trăit ca-ntr-un întuneric, şi deodată am văzut că parcă m-aş 
fi născut din nou. Nu pot şi nici nu vreau să-mi mai aduc 
aminte de ce-a fost altădată. Acum mă socotesc o fiinţă 
omenească, şi-ncep să mă uit în juru-mi... 

— Da, răspunse madame Arnold cuprinzând-o şi 
sărutând-o. Însă privind în jur, de ce trebuie să vezi numai 
anumite lucruri? Eu trebuie să ies puţin în oraş, adăogi ea 


oftând şi ridicându-se greu de pe scaun. Altădată mă 
odihneam puţin; acuma însă trebuie să plec neapărat. 

— De ce te duci? se tângui mademoiselle Annette. 

Mă laşi singură? 

— Dar nu stau mult; mă-ntorc numaidecât. 

— Bine, să ştii că iar am să cetesc o carte imorală; 
numai cât n-am să înţeleg nimic... 

Eleva râdea. Profesoara trecu clătinând din cap. În 
camera ei se pregăti în pripă şi porni cu hotărâre şi cu 
grabă, ca şi cum s-ar fi dus la lecţiile zilnice. 

Pe strada Ştefan cel Mare, într-o casă cu două rânduri, cu 
multe prăvălii şi mulţi chiriaşi, avea la uliţă o fereastră ş-o 
uşă persoana cătră care se grăbea madame Arnold. La uşă, 
lucea o firmă modestă, ca de doctor, cu două cuvinte: Leon 
Mihalovici, însă două cuvinte zugrăvite cu aur. Madame 
Arnold împinse uşa cu geamuri înflorite de ger şi un 
clopoțel sună deasupra cu supărare. Dintr-o odaie 
întunecoasă, din fund, se înălța o umbră, şi prin altă uşă cu 
geamuri îşi făcu loc un om mare, gros şi roşcovan. Avea o 
faţă mulţămită şi veselă, rasă cu îngrijire până la mustăţile 
cărămizii. Venea încet, privind cu mirare la asemenea 
client, şi urma să se scobească în dinţi. Îndeletnicirea 
aceasta era mai mult o măsură tactică, pentru feluritele 
dezbateri care puteau avea loc la biroul său. Se afla acolo 
lângă fereastră un birou mic cu linii delicate, care servise 
cândva unei cucoane; ş-un scaun mare şi larg, căptuşit cu 
piele, însă jerpelit şi scufundat. În el se trânti domnu Leon 
Mihalovici, după ce salută grav pe madame Arnold şi-i 
împinse alt scaun, mult mai îngust şi mai puţin moale. 

Profesoara se lăsă mai mult să cadă, cu amândouă mânile 
în manşon, şi rămase cu ochii împlântaţi în omul de afaceri. 
Domnul Mihalovici se uită la ea atent şi crezu că trebuie să 
zâmbească. 

— Stau şi mă gândesc, vorbi el liniştit şi rar, ce pricină să 
fie că vii dumneata la mine, madame Arnold? Am fost, zilele 


acestea, eu la dumneata... 

— N-ai pe nimeni aici? întrebă profesoara, cercetând cu 
grijă în juru-i. 

— Nu. E duminică, şi e un ceas când am şi eu puţină 
linişte, răspunse domnul Leon, închizând pleoapele şi 
urmând oblic o cugetare a lui. Ai vreo nevoie de parale? 
Trebuie să vorbesc cu boierul? 

— Nu, nu, zise cu însufleţire profesoara şi-şi trase 
scaunul mai aproape de birou. Am venit să mă sfătuiesc cu 
dumneata. Pe altcineva n-am. Nu ştiu ce să fac. Dumneata 
eşti un om cu experienţă, poate să ai o idee bună. 

— Am şi mai multe, încuviinţă flegmatic domnu 
Mihalovici. E vorba de mademoiselle Annette? 

Madame Arnold îl privi surprinsă. 

— De unde ştii? 

Leon Mihalovici începu a râde. 

— Nu te mira, madame Arnold, zise el cu glasu-i domol. 
Dacă dumneata n-ai nevoie de bani, moşie nu vrei să 
cumperi, case n-ai de vânzare, partide de mărfuri nici nu 
vinzi, nici nu cumperi, şi te văd spăriată, ce poate să fie? 
Sunt doi oameni cu care poţi vorbi despre asta: eu 
şi Şapsa. Şapsa-i dus cu boierul la moşie pentru afaceri, şi 
dumneata nici nu prea ai raporturi cu dânsul. Rămân eu. Cu 
altcineva despre asta nu poţi vorbi. 

— Desigur, desigur! aprobă cu grabă profesoara. Situaţia 
domnişoarei Annette n-o cunoaşte nimeni. Pentru puţinele 
mele cunoştinţa e o pensionară, o elevă orfană, ale cărei 
rude sunt undeva, departe, la ţară. Ai dreptate, urmă ea, nu 
era greu să înţelegi că asta mă aduce la dumneata. 

— Cu toate acestea, observă Mihalovici, umflându-se în 
scaunul lui, nimeni afară de Şapsa, şi afară de mine, n-ar fi 
putut ceti ce-i scris pe faţa dumitale, chiar dacă te-ar fi 
cunoscut şi pe dumneata şi pe mademoiselle Annette şi 
orice. Să ştii că între misiţii noştri sunt mai mult nişte 


şoltici, care se înmulţesc, fac concurenţă şi nu se pricep la 
nimica. Eu îi dispreţuiesc... Deştepţi suntem numai doi. 

Profesoara aprobă cu plăcere acest punct de vedere. 
Mihalovici urma să-şi  întrebuinţeze cu  stăruinţă 
scobitoarea. 

— Atunci să mergem mai departe, madame Arnold. 

Cred că nu vrea să plece la părinţi; după cât ştiu, despre 
aşa ceva nu se poate vorbi... Profesoara clătină din cap. — 
Vra să zică am dreptate. După cât ştiu iar, protectorul său o 
socoteşte ca un juvaer de preţ. Ş-aici am dreptate. Şi iarăşi, 
după ştiinţa mea, mademoiselle Annette ţine la dumneata, 
nu-i lipseşte nimic şi n-are nicio nemulţămire... 

— Sunt cea mai bună prietină a ei... complectă, 
emoţionată, madame Arnold. 

— Foarte bine, deci am dreptate şi-n privinţa asta. 
Aşadar s-a deprins cu viaţa asta nouă, s-a săturat de bine şi 
de linişte, s-a uitat pe uliţă la dânsa cu dulceaţă un golan, ca 
să zic aşa, madame Arnold - văd că mă aprobi, aşa este, - şi 
acuma se gândeşte la amor... 

— Încă nu, interveni zâmbind profesoara, încă nu; 
dar tare mă tem. Am observat la vreme. 

— Ce-ai observat dumneata?... o întrerupse cu uşor 
dispreţ domnul Leon Mihalovici. Dumneata n-ai putut 
să observi mare lucru, madame Arnold. 

— Mi-a spus, mi-a mărturisit tot. Se pare c-o urmăreşte 
cineva. Altceva nu-i nimica. 

— Crezi? întrebă ironic, închizând dintr-un ochi, domnu 
Leon. După câte ştiu eu, o femeie nu spune niciodată tot. Ce 
ţi-a spus? Ce ţi-a mărturisit?... 

Profesoara povesti în grabă ce avea de povestit. Leon 
Mihalovici asculta atent. 

— Într-adevăr, încă nu s-a întâmplat nimic... vorbi el după 
aceea cu liniştea-i netulburată. Avem de-a face numai c-un 
butoi de praf de puşcă, - şi cineva umblă cu lumânarea 


primprejurul lui. Domnişoara asta Annette mi se pare că-i o 
fiinţă suspectă... 

— Şi eu mă tem că-i o natură ascunsă... încuviinţă 
madame Arnold. Ca să-i îmblânzesc caracterul, am pus 
multă muncă, domnule Mihalovici. Am fost ca o mamă 
pentru dânsa, - ea şi-a păstrat însă totdeauna o rezervă, un 
loc întunecos unde se închide şi tace... Am avut destule cu 
dânsa. Acuma asta mi se pare primejdia cea mai mare. 

— Ai dreptate, madame Arnold, e primejdie. E în joc 
interesul dumitale; întrucâtva ş-al meu. E şi interesul 
boierului, ca să fie pace, să nu fie bucluc, scandal, 
încurcături şi răspunderi. Parcă are să te tragă la 
răspundere numai pe dumneata? Trage la răspundere mai 
ales pe Leon Mihalovici, care-i om deştept şi trebuie să se 
gândească la toate. Are dreptate. Ascultă, madame Arnold, 
trebuie să văd cine-i tânărul acela. 

— M-am gândit şi eu la asta, aprobă profesoara. 

— Atunci, madame Arnold, trebuie să ieşi la plimbare 
Chiar astăzi cu mademoiselle Annette. Are să te poftească 
ea singură, deoarece, dimineaţă, nu l-aţi văzut. La dânsa 
acum e o nelinişte... ş-o curiozitate, madame Arnold; aşa 
curiozitate periculoasă au numai femeile. Aveţi să treceţi pe 
strada asta, pe trotuarul meu, şi eu am să vă văd. 

Am să fiu şi eu pe urmele dumneavoastră. Am să ies cu 
nevastă-mea, la braţetă, în promenadă... Poate-i nevoie de 
făcut ceva iute: nevastă-mea e îndămânatică, şi aşa de 
subţire, că poate să se strecoare între filele unei cărţi. 

Avem să ştim despre ce-i vorba: luăm măsuri şi facem cum e 
mai bine, madame Arnold... 

Domnu Leon Mihalovici avea o voce domoală ş-o 
înfăţişare sigură. Profesoara simţi o uşurare în năcazul ei. 
Dar cum grăbea să se întoarcă acasă, teama de necunoscut 
iar îi apăru, strângându-i inima. 

Găsi pe Annette liniştită, cetind într-un jilţ, lângă 
fereastră. Profesoara făcu, mulţumită, constatarea că 


fereastra aceea, ca şi toate celelalte ale apartamentului, 
răspundea într-o grădiniţă. Ulicioara, cu puţina ei mişcare 
rămânea în altă parte. 

— M-am cam plictisit singură... îi zise fata zâmbindu-i cu 
prietinie. Vreau să cetesc şi nu prea merge... 

Cuvintele din urmă împunseră în inimă pe madame 
Arnold. «Aceeaşi şi aceeaşi preocupare...», cugetă ea, 
privindu-şi atent eleva. 

— Să-ţi fac o cafea? întrebă mademoiselle Annette. 

— Dacă vrei... mie îmi face plăcere. 

— Şi mie. Şi-mi place şi cafeaua. Pe urmă mergem să ne 
plimbăm. De-acuma nu mai ies singură, ca să nu te 
mâhnesc... 

— Bine, mergem... suspină madame Arnold. 

Annette începu a râde, fără să privească pe profesoară, şi 
porni cu grabă în toate părţile, pregătind maşina de spirt şi 
ceştile. 

— leşim între patru şi cinci, dragă madame Arnold, 
înainte de-a însera. 

— Când vrei, drăguță... încuviinţă profesoara cu acelaşi 
suspin. 

— De ce zâmbeşti, madame Arnold? 

— Nu zâmbesc, draga mea. Aştept cafeaua... 

Mademoiselle Annette păru a avea un moment destul de 
penibil cu cafeaua. Era prea fierbinte şi n-o putea sorbi 
repede. Îşi ţuguia buzele suflând în ea şi spiona cu coada 
ochiului pe profesoară. Îşi lăsă ceaşca pe jumătate şi-şi puse 
căciuliţa şi blana. Se privi cu plăcere în oglindă, apoi 
rămase în picioare, aşteptând. 

— Eu sunt gata, zise ea cu seriozitate; mergem când 
vrei... 

Madame Arnold se sculă cu oarecare greutate şi-şi câută 
cam îndelung haina, pălăria, manşonul şi alte lucruri care 
parcă făcuseră picioare şi se ascunseseră. În sfârşit, ieşiră 


într-un vântişor subţire de miazănoapte. Trecură încet în 
lungul străzii Ştefan cel Mare, apoi apucară pe lângă 
marele hotel Traian, spre strada Carol. Făceau drumul de 
dimineaţă, însă pe jos. Sănii multe fugeau la deal, spre 
păduricea Copoului. 

Profesoara înţelegea că trebuie să umble pe jos şi tăcea. 
Cugeta însă cu oarecare spaimă că va trebui să suie un deal 
lung. Simţi deci cu plăcere braţul tovarăşei sale întorcând-o 
în loc. «Fără îndoială, îşi făcu ea socotinţă, trebuie să 
rămânem într-o regiune anumită.» Se gândea că şi pentru 
Leon Mihalovici o alergare la Copou ar fi fost o afacere cam 
aspră. Privi în juru-i şi-ndărăt, fără să-l vadă; încerca 
nelinişte şi nemulţămire. 

— Dragă madame Arnold, îi zise deodată, cu jumătate de 
glas, mademoiselle Annette, la ce te gândeşti? Vreau să-ţi 
spun ceva... 

— Da, tresări profesoara. Despre ce-i vorba? 

— Uită-te, madame Arnold, înaintea noastră, pe trotuarul 
celălalt. Vezi o cofetărie? 

— Văd. 

— Şi-n faţa acelei cofetării vezi că s-a oprit cineva? 

— Vrei să vorbeşti de cuconiţa aceea brunetă şi elegantă? 
Frumoasă persoană. Îmi pare foarte veselă. 

— Da, madame Arnold, însă nu-i vorba de persoana aceea 
care şi mie îmi pare prea veselă. E vorba de tovarăşul ei... 

Profesoarei i se zbătu aprig inima. Tânărul subţire şi nalt, 
care vorbea cu cuconiţa brunetă şi veselă, îşi ridicase 
privirile. Era uşor de văzut că are ochii negri. Ochii aceia îi 
văzu venind asupra sa şi a tovarăşei sale. Uşor şi dintr-o 
singură privire, madame Arnold se încredința că tânărul e 
departe de-a ilustra cuvântul cam brutal al domnului Leon 
Mihalovici. Purta un palton cu guler blănit, joben şi mănuşi. 
Madame Arnold îl socoti şi elegant şi frumos, - şi de gustul 
său nu se îndoia niciodată. Un astfel de tânăr ar fi iubit şi 


ea, fără îndoială, în tinereţă, dacă ar fi fost astfel de oameni 
şi alte împrejurări, 

— Acesta este? întrebă ea înfricoşată. 

— Da, şopti mademoiselle Annette. Îl cunoşti? 

— Nu. Dar pot afla cine-i. Acuma ce facem? Trebuie să ne 
întoarcem... 

Tânărul îşi părăsise cu salutări politicoase tovarăşa şi 
venea şi el încet la vale. 

— Vine după noi, şopti fierbinte Annette. A lăsat-o şi vine. 

— Cum îl vezi? se minuna profesoara şi se simţea din ce 
în ce mai tulburată. 

— Îl văd, madame Arnold. 

— Atunci ce facem? Să oprim o sanie şi să ne ducem 
acasă. 

— Desigur, aşa ar trebui. Aşa am făcut şi eu. Dar dacă te- 
ntorci puţin, poţi vedea că are şi el o sanie, care-l urmează 
la pas. 

— Cum se poate?! Atunci ce facem? 

— Nu ştiu, dragă madame Arnold. 

— Ce facem... ce facem... începu să se tânguie încet 
profesoara. Trebuie să ne piardă urma. Nu trebuie cu 
niciun preţ să ştie unde stăm. Să grăbim pasul. Aici, după 
colţ, trebuie să fie o prăvălie. E o prăvălie de mănuşi. Să 
intrăm şi să-l lăsăm să treacă... 

— Bine, dragă madame Arnold, să facem cum spui. De ce- 
ţi tremură aşa braţul? Linişteşte-te. 

Tulburarea profesoarei se  răsfrângea şi asupra 
domnişoarei Annette. Intrară grabnic în prăvălia de mănuşi. 
Madame Arnold răsuflă. Geamurile uşii erau îngheţate. Un 
bătrân uscat şi cu ochelari mari, rotunzi, apăru dintr-o 
încăpere din fund şi se înfăţişă la tejghea, întrebând pe 
cuconiţe ce poftesc... Nu zâmbea şi avea un aer inchizitor 
privindu-le prin ochelarii lui. 

— Nişte mănuşi... zise mademoiselle Annette. 


— Da, mai multe părechi de mănuşi... adăogi c-o voce 
ciudată profesoara. 

Negustorul cel uscat o privi surprins, apoi trase din 
rafturi câteva cutii. Urmă o mică conversaţie asupra 
numerelor, a materialului ş-a preţului. Mademoiselle 
Annette, deodată liniştită, cercetă surâzând pe negustor şi 
pe profesoara ei. 

— Ce-avem a face cu atâtea mănugşi? întrebă ea apoi, 
abia stăpânindu-şi veselia. 

— Cum ce-avem să facem? răspunse tot tulburată 
madame Arnold. Mănuşile sunt foarte trebuitoare... 

Întunericul înserării umplea prăvălia. Negustorul găsi de 
cuviinţă să aprindă lampa. Madame Arnold se aşeză 
mulţămită pe-un scaun. 

Cu toată încetineala împachetării ş-a plăţii, trebuiră la 
urmă să părăsească prăvălia. Negustorul le urmări atent 
până la uşă. 

În stradă, profesoara privi cu frică în juru-i. Apoi răsuflă. 

— S-a dus! 

Mademoiselle Annette nu răspunse şi păşea tăcută lângă 
ea, fără să-i ia braţul... 

— Avem şi sanie... zise iar madame Arnold, grăbind pasul 
ca-nspre un liman. 

Îndată ce se urcară, sania se mişcă. Zurgălăi uşori 
sunară. Apoi caii mari porniră într-o fugă iute. Omul 
îmbrăcat în blană, care sta înaintea lor, îi strunea şi-i 
domolea cu glas blând. 

— Ce stradă? întrebă apoi birjarul, întorcând numai pe 
jumătate capul. 

Madame Arnold voi să răspundă, dar braţul domnişoarei 
Annette o strângea aşa de tare, încât se întoarse, biciuită 
iar de teama necunoscutului, şi-şi văzu eleva cu faţa 
crispată într-un râs mut şi nefiresc. 


— Ce este, drăguță? întrebă ea cu grijă, aplecându-se 
spre tovarăşă. 

— E sania lui... şopti Annette, şi sunetul râsului îi tresări 
ca un sughiţ. 

Profesoara simţi că leşină. Abia avu putere să se 
stăpânească. Abia izbuti să îngâne: 

— Ce facem? 

— Nu ştiu, dragă madame Arnold. Să oprim şi să ne 
ducem pe jos acasă... 

— Opreşte! strigă madame Arnold, ca şi cum ar fi primit o 
lovitură. 

Omul opri, luptându-se cu caii năprasnici, înfăşurând pe 
după braţ; hăţurile şi lăsându-se tare pe spate. Primi c-un 
mormăit de mulţămire banul de argint, apoi rămase privind 
lung în urma celor două femei care cotiseră grăbit din 
strada Ştefan cel Mare pe-o uliţă dosnică. 

— Sunt mulţămită c-am scăpat... izbuti să vorbească 
madame Arnold gâfâind, prin întuneric. Nu ne urmăreşte 
nimeni? 

— Nu; dar se ştie încotro am apucat... răspunse 
mademoiselle Annette, râzând cu răutate. 

Profesoara tăcu, izbită de această observaţie. Când 
ajunse acasă, avea ochii cerniţi şi se simţea rău. Se 
dezbrăcă cu greutate, ajutată de Annette, apoi căzu într-un 
scaun, abătută şi neguroasă. Fata se învârtea în jurul ei 
foarte îngrijată. Îi aduse o bomboană ş-un pahar de apă, 
dar acest lucru dulce păru a-i face impresia cea mai amară. 
La mângâierile fetei, se învioră puţintel. Lucru grozav i se 
păru când îşi văzu eleva râzând. 

— De ce râzi, draga mea? Nu ţi-i milă deloc de mine? 

— Ba da, dragă madame Arnold, dar râd pentru că nu-i 
nicio pricină de supărare... 

— Vrei să mă vezi pierdută şi nenorocită... 


— Ba nu, dragă madame Arnold, nu vreau asta, pentru 
că-mi eşti dragă şi pentru că ştiu că ţii la mine. 

Madame Arnold zâmbi cu tristeţă. Apoi tresări; în antret 
sună clopoţelul prelung. 

Annette înălţă fruntea. Zâmbetul îi pieri. Pleoapele i se 
zbătură şi se făcu palidă. Privi cu uimire pe profesoară cum 
se ridică din scaun şi se duce să deschidă. 

— Trebuie să fie domnul Leon Mihalovici. 

— Da? rosti cu mirare mademoiselle Annette şi privirea-i 
deveni dură. Atunci mă duc la mine şi vă las. 

Probabil că aveţi de pus la cale lucruri mari... 

Mademoiselle Annette intră în salonaşul ei şi-şi aprinse 
lampa. Trecu la ferestre şi lăsă storurile. Rămase apoi 
dreaptă şi atentă în mijlocul încăperii, ascultând tăcerea din 
juru-i. Se întoarse şi se privi în oglindă. Apoi veni la fotoliu, 
căutându-şi cartea. Atunci auzi strigătul înăbuşit al 
madamei Arnold. | se păru că-i o chemare jalnică. Îşi înălţă 
nasul fin ca şi cum ar fi vrut întăi să miroase ce-i. Apoi se 
repezi cu paşi mărunți, trecu printr-o săliţă şi smuci uşa de 
la odaia profesoarei. 

— Vai! cum se poate! se tânguia madame Arnold, cu 
palmele încleştate una de alta. Aici e o nenorocire ş-un 
demon. 

— Văd că nu-i decât domnu Leon Mihalovici... zise 
mademoiselle Annette fără să râdă. Ce este? Ce s-a 
întâmplat? 

Profesoara urmă să se tânguie fără cuvinte. Domnul 
Mihalovici, grav, îşi luă pălăria, salută şi se retrase. 


Capitalul VIII 
Ce crede Vasile Brebu despre 
Curtea cu Juri 


La reşedinţa judeţului se începuse de patru zile sesiunea 
Curţii cu Juri. În ziua a cincea era sorocită afacerea Vasile 
Brebu, şi sosiseră cu trenul de la Buciumeni cei câţiva 
martori, împreună cu Androne şi Gheorghieş Coman, 
avocatul. Androne Brebu băgase de seamă că venise cu 
acelaşi tren, într-un vagon cu boierii, şi lacobache 
Alexandru; însă cuconu Gheorghieş, râzând, îl făcu să 
înţeleagă că-l chemau pe primar la reşedinţă afaceri cu 
mult mai grele şi mai încurcate decât procesul lui Vasile. În 
sala tribunalului, cătră ora 11, Androne găsi, între doi 
dorobanţi cu şpăngi la puşti, pe Vasile. Era liniştit şi 
întunecat ca totdeauna. Părea însă mai mare şi mai gras, cu 
obrajii umflaţi. Avea pe el cămaşă curată de cânepă şi purta 
cojocul între umeri. 

Androne se opri lângă el. 

— Bună dimineaţa, măi Vasile. 

— Mulţămesc dumnitale, bădiţă. Ai venit la proces? 

— Am venit. 

Androne îl cercetă c-o privire fugară, de la opinci până la 
căciulă. Vasile urmă să se uite într-un punct nedesluşit. 

— Ce spune avocatul? începu iar Androne. Acuma cred că 
nu s-a mai amâna. 

— El zice că nu se mai amână. 

— Apoi acuma am adus toţi martorii. Ş-o venit de ieri şi 
cuconu Filip. Are alte treburi, da' zice c-are să vorbească şi 
el cu domnu procuror. Spunea şi el că nu-i nicio pretenţie 
din partea boierească. Numai nu înţelegea ce să fie cu 
tâlhăria la drumu mare şi cu Dobre, bulgaru. 


— Ştiu eu, bădiţă? Or fi nişte încurcături de-a lor. 

Tot aşa au încurcat ş-au trăgănit de mă ţine aici de doi ani. 
Dumnezeu să le plătească. 

Androne îşi privi beţişorul. 

— Dă, măi Vasile, eu am făcut ce-am putut şi ce m-am 
priceput. Am scos ş-am dat parale avocatului ş-acu ş-altă 
dată. El spune c-o cetit toate hârtiile şi că să n-avem nicio 
grijă. Bucuroşi să fim că n-o putut feciorul dascalului să mă 
vâre şi pe mine în belea, ca să aibă cine umbla şi purta de 
grijă. 

— Pe de o parte aşa.-i... încuviinţă Vasile, oftând. Acu om 
vedea cum s-a alege. 

Cei doi dorobanţi ascultau, rezemaţi în puşti. Erau nişte 
flăcăi bălani, cu mustaţa abia înfierând, tunşi chilug, cu 
capele prea largi în cap şi încinşi cu centiron peste hainele 
de casă. 

— Dumneavoastră sunteţi fraţi? întrebă unul. 

— Da, răspunse Androne. 

— Iaca, şi noi suntem dintr-un sat, veri drepţi - şi nu ne 
era rândul să intrăm în schimb. Ne-o chemat aşa, pe 
nedrept, în puterea iernii. Ce era să facem? Am venit. 

— Dac-ar fi o lege şi-o dreptate... mormăi Vasile, privind 
aiurea. 

— Acu la cine să ne plângem noi? urmă flăcăul. Eu 
chitesc ca să ne ducem la domnu căpitan. 

— Dă, e bine ş-aşa... vorbi Androne, clătinând cu îndoială 
din cap. 

Celălalt dorobanţ crezu trebuitor să intre şi el în vorbă: 

— Iaca, zise el, şi la noi în sat este un om, unu Iorgu 
Tudose, care-o avut tot aşa proces la juraţi. Şi l-o achitat. 

— Ce făcuse? întrebă Androne. 

— O înjunghiet la crâşmă pe un cumătru al lui. 

— Eu nici n-am înjunghiet, nici n-am furat, grăi Vasile, şi 
iaca, stau de doi ani închis în pivniţă... 


Cei doi flăcăi îl priviră ca pe-un lucru minunat şi clătinară 
din cap, uitându-se unul la altul. 

— Am vorbit şi la gară... zise Androne, după un răstimp. 
Slujbă se găseşte, numai să fie vrednic omu să muncească. 

— Numai să scăp de-aici... mormăi Vasile. 

Vocea-i ieşea stăpânită ca dintr-un întuneric de hrubă. 
Androne îşi încreţi fruntea şi-l privi cu grijă. 

— Despre altele om vorbi noi după asta, grăi el încet. 

— Bine, bădiţă. 

Rămaseră tăcuţi. Sala era pustie. Din când în când 
treceau oameni îmbrăcaţi în straie de târgoveţi. Fără să-i 
privească, intrau în sala de şedinţă. 

— Aiştia-s juraţi... lămuri unul dintre dorobanţi. 

Apăru pe una din uşi cuconu Gheorghieş Coman, fără 
palton, cu capul gol, şi veni la ei. 

— Se judecă... le zise el vesel. 

Vasile îl privi fără să clipească. 

— Am văzut iar dosarul... urmă avocatul, cu însufleţire; ş- 
am să le trag o răfuială număru unu. Dacă vine lacobache, 
are să-i placă şi lui. Dar nu cred să vie. Are nacaz cu 
prefectul ist nou. Alt prefect. Aici se schimbă 
domniile ca pe vremea fanarioţilor... Mi-a spus cuconu 
Filip că are să-i strângă-n chingi pe cei de la primărie. 

Las” să-i strângă, să iasă adevărul la lumină... şi privi c-un 
zâmbet de înţelegere la Androne. 

— Cucoane, începu cu greutate Vasile; da' cu hoţia ceea 
şi cu bulgaru? Tot cum ai spus dumneata? 

— Se-nţelege, ce poate să fie? Mi se pare că v-am 
explicat. Fără o asemenea acuzaţie nu veneai la Curtea cu 
Juri. În orice caz, lor le-a fost teamă că scăpi de la 
instrucţie, ş-au născocit şi istoria asta. 

— Da' de ce, cucoane? întrebă Vasile privindu-l cu ochi 
răi. 


— Pe mine mă-ntrebi? se veseli cuconu Gheorghieş. 
Întreabă-l pe domnul primar şi pe scriitorii lui. 

— Da' de ce, cucoane? că eu n-am avut nimica cu nimeni! 

Avocatul înălţă din umeri şi-şi privi cu grijă ceasornicul de 
aur. 

Un aprod trecu grabnic: 

— Se-ncepe, cucoane... 

— Bine, bine, zise cu nepăsare Coman. 

Dorobanţii îl priveau cu respect. 

De la intrarea principală, venea încet şi greoi, într-o 
blană mare, Filip Nacovici. 

— Salutare, cucoane Filipe! îi strigă vesel avocatul. 
Androne se feri încetişor din cale. 

— Noroc, răspunse cu vocea-i moale vechilul, şi-şi 
întoarse privirea-i tulbure înspre Vasile Brebu, apoi înspre 
Androne. Merge greu, cucoane Gheorghieş, cu părintele 
comunei. Primejdie mare! 

— Cum se poate! auzi dumneata! se miră tot vesel, 
cuconu Gheorghieş. Apoi păru a reflecta. Să fie vorba între 
noi, cucoane Filipe, - eu ţi-oi spune dumnitale una: 
fiecare cu răspunderea faptelor lui. De unde nu-i foc, nu 
iese fum. Domnu lacobache Alexandrescu dă a înţelege că l- 
ar fi denunţat cutare şi cutare. Ce denunţ? Care invidie? 
Mai mare denunţ ca faptele tale se poate? Eu, cucoane, 
sunt un om cinstit şi, dac-aş fi primar, n-ar avea să-mi 
reproşeze nimeni nimic. 

— Eh! să lăsăm asta... vorbi moale şi împăciuitor Filip 
Nacovici. Eu n-am vreme să stau. C-am primit telegramă de 
la boier: vine azi la Buciumeni; pe urmă mergem la moşiile 
din Botoşani, mi se pare. Face o inspecţie... lămuri el 
râzând. Şapsa crede că cu ocazia asta vrea să vândă lazu 
Crucii. M-ai rugat de ceva ş-am venit să-ţi spun c-am vorbit. 

— Da? se bucură avocatul. Cred că-i bine. 


— Se-nţelege. Râdea şi procurorul. Mai ales când i-am 
spus că noi de la început ne dezinteresăm complect de 
această afacere... 

Cuconu Gheorghieş Coman păru foarte mulţămit. 

Scoase ceasul, apoi îl cufundă repede în buzunarul jiletcei, 
ca să strângă mâna lui cuconu Filip, care nu mai putea s- 
aştepte. 

Vechilul lui Filoti se duse legănându-se în blana lui mare. 
Avocatul îşi frecă de câteva ori mânile, privind pe sub 
sprânceană întăi la Vasile, apoi la Androne. Săteanul 
înţelese foarte bine că această privire era în legătură cu 
chestia banilor, dar nu dădu niciun semn. În aceeaşi clipă 
uşa sălii celei mari se deschise, ş-un aprod începu a face c-o 
mână îndemnuri de trecere dorobanţilor, rostind c-un fel de 
voce răguşită şi şoptită: 

— Să se introducă acuzatul! Introduceţi acuzatul! 

Flăcăii îl călăuziră de la spate şi Vasile intră în sală. 
Aprodul cu voce şoptită şi răguşită îi arăta pe unde să 
treacă şi-l împingea şi el de umăr. În sfârşit acuzatul se opri 
lângă un părete, c-un dorobanţ în dreapta şi cu altu-n 
stânga. Îşi ţinea căciula cu amândouă mânile, frământând-o 
încet, şi privea ca pe ceva străin şi departe pe magistraţii 
îmbrăcaţi în negru. Văzu apoi în sală pe Androne, care se 
strecura printre târgoveţi, căutându-şi un loc mai la fund. 
Avocatul, cuconu Gheorghieş, sta zâmbind cu mâna-nfiptă 
în buzunăraşul cu ceasornic, rezemat de-un fel de strană. 

— Cum te chiamă? îl întrebă un glas. 

Îşi întoarse privirile şi răspunse: 

— Vasile. 

— Şi mai cum? 

— A lui lon Brebu. 

Îl întreba dintre judecători un boier bătrân, cu barba 
căruntă şi cu privirea blajină. 

— Unde domiciliezi? 


Vasile îşi mângâie mustăţile cu căciula şi-şi săltă cojocul 
pe umeri, fără să răspundă. Întoarse numai o privire furişă 
spre cuconu Gheorghieş Coman. 

— Unde stai?... îl întrebă iar magistratul, zâmbind. De 
unde eşti? 

— Apoi eu stau la gros... răspunse cu îndoială şi cu 
oarecare mirare Vasile. Apoi îşi aminti că mai fusese 
întrebat de asta şi altă dată. Îs de loc din Buciumeni... 
lămuri el. Ş-am fost pândar pe Halm. 

În sală se stârni puţină mişcare şi veselie. 

— Ascultă, Vasile, vorbi iar boierul; fii atent. Am să trag la 
sorţi pe domnii juraţi care au să te judece. Ai dreptul să 
recuzi şase... 

Omul păru a nu auzi; însă băgă de seamă că ceilalţi doi 
boieri, mai tineri, care stăteau în dreapta şi-n stânga 
judecătorului celui bătrân, nu spuneau nimica; numai cât se 
uitau încoace, cătră dânsul, şi-l spionau. Formalităţile 
urmară în linişte şi monoton. Juraţii se aşezau la rând, în 
jilţuri. Vasile în sfârşit îşi aduse aminte de ce-i mai spusese 
avocatul şi înţelese că târgoveţii aceia aveau să hotărască 
dacă-i vinovat ori nu. Nu păreau oameni răi. 

Să fie profesori? să fie negustori? Erau vreo câţiva graşi 
cumplit şi cam somnoroşi. Între ei cunoscu pe Ghiţă 
Samson, orândarul::* din Valea Mărului. Numai cel care se 
aşezase întăi şi întăi era un om spân, ciolănos şi nalt, ş-avea 
ochii verzi şi răi. S-au sculat unul după altul, au ridicat 
mâna dreaptă ş-au zis că jură. De aceea le zice juraţi. 

Grefierul începu să cetească din hârtii. 

«Aşa-s formele lor... se gândea Vasile. De ce nu mă- 
ntreabă şi nu mă judecă?» 

Aprodul cel răguşit deschise deodată o uşă şi dădu 
drumul unui răcnet cumplit: 

— Dobre Atanasof! 

«Vra să zică, nu-i răguşit», cugetă Vasile. 


lar îl văzu repezindu-şi capul prin deschizătura uşii şi 
strigând alt nume. 

— Nechifor Caprafoi. 

«Aista-i moşneagu de la coşere. Judecătorul vrea să vadă, 
pesemne, dacă au venit martorii.» Tresări şi se întoarse. 
Boierul cel bătrân îi vorbea iar. 

— Ascultă, Vasile Brebu... bagă de samă. Vină în faţa 
domnilor juraţi şi spune drept cum a fost întâmplarea cu 
bulgarul... cu prădăciunea de la Purceleşti... 

— Nu ştiu, că eu n-am fost acolo... răspunse Vasile, dând 
din umeri. Eu îs cel cu coşerele. 

— Lasă coşerele, aceea-i alta. Faci rău că nu mărturiseşti. 
La primele cercetări ai spus că ai ieşit înaintea 
zarzavagiului Dobre Atanasof, în vale, la Purceleşti, l-ai lovit 
cu ciomagul şi i-ai luat punga cu 380 de lei. Aşa scrie în 
hârtii. 

— Apoi a fi scris domnu grafier, dar eu nu ştiu. 

Juraţii cei graşi părură veseli de vorba asta; numai cel 
uscat şi spân se uita tot rău şi nemulţămit. 

— Da' de afacerea cealaltă cu coşerele, ce ştii? Spune 
domnilor juraţi cum a fost afacerea cu coşerele. Eşti învinuit 
c-ai vrut să prăzi pe maşinist, şi să-l omori. 

— Nu ştiu nimic despre afacerea asta... se hotări Vasile, 
cu sprâncenele încruntate. 

— Cum, Brebu? iarăşi tăgăduieşti? N-ai fost prins la 
coşerele moşiei Buciumeni, cărora le zice şi Standoale? 

— Da, dar nu m-am dus să prăd şi să omor. Să mă 
ferească Dumnezeu! 

Din băncile din fund, Androne se sculase în picioare şi 
asculta cu mare luare-aminte. 

— Atunci ce-ai căutat la coşere? Povesteşte domnilor 
juraţi întâmplarea. 

— N-o fost nicio întâmplare. M-am dus la coşere, ş-atâta- 


— Cum aşa, fără pricină, la vreme de noapte? 

— M-am dus ca omu; aveam şi eu o treabă. Au năvălit la 
mine şi m-au prins. 

— Dar ai sărit, pe furiş, gardul. 

— L-am sărit. 

— Ei? 

— Atâta-i. 

— N-aveai nicio intenţie? 

— N-aveam, răspunse cu îndoială Vasile. Lăsasem cuțitul 
şi baltagul la colibă. Eram cu mânile goale. 

— Şi ce căutai, aşa, cu mânile goale, în puterea nopţii, la 
coşerele boiereşti? 

— Căutam şi eu pe cineva... ca un barbat ce mă aflu... 
răspunse încet Vasile. Era însă tot încruntat şi îndărătnic. 

În sală se stârni iarăşi puţină veselie. 

— Bine, să vie Dobre Atanasof... zise magistratul, cercând 
să pară nepăsător. 

Dobre era om sprâncenat şi domol. Purta pantaloni largi 
şi cojocel scurt. 

— Eu n-avem pretenţie... răspunse el la întrebarea 
judecătorului. Dacă trebuie putem să jurăm, adăogi el la 
altă întrebare. Nu cunoştem. Dacă nu cunoştem de ce să 
spunem? 

— Cum nu cunoşti, Dobre? uită-te bine la dânsul. 

Acesta-i Vasile Brebu, care te-a lovit cu ciomagul în vale la 
Purceleşti şi ţi-a luat punga eu 380 lei. N-ai declarat 
dumneata asta? 

— Nu-i declarat... grăi îndesat Dobre, şi se întoarse cătră 
Vasile, care-l privea cu mare uimire. Eu pe acesta om nu 
cunoştem... Este alta om. Este Bârzu. Aceia cunoştem. 
Acela rău şi hoţ; fugit cu parale mele. Dar pe dumnalui nu 
cunoştem. Dacă nu cunoştem, de ce să spunem că 
cunoştem? 


— Atunci, când ai fost întrebat dacă te-a prădat Brebu, de 
ce-ai răspuns afirmativ? 

— Noi nu ştim. Poate greşit şi spus Brebu, dar gândit 
Bârzu. Când prinde pe acela, venim şi spunem, şi cerem 
parale îndărăt... 

Dobre Atanasof privea încruntat în juru-i, cu tulburare, ca 
şi cum ar fi fost el făptaşul. Avea în juru-i judecători străini 
şi ţară străină. 

Preşedintele se întoarse la tovarăşul său din dreapta şi-i 
şopti un cuvânt. Se alătură apoi de cel din stânga, îşi alungă 
ochii spre procuror, care sta răsturnat într-un jâlţ şi privea 
în plafon. 

— Bine, Dobre, poţi să te retragi... zise el cu bunătate. 

— Dacă nu cunoştem... răspunse încurajat bulgarul, ce 
putem spunem? 

— Avem un suflet ş-o lege, mormăi Vasile, întorcându-şi 
faţa spre părete. 

— Să vie martorul Nechifor Caprafoi, urmă a vorbi 
preşedintele. 

Intră moşneagul gârbov, cu ochii aproape astupaţi de 
sprâncene. Avea în picioare opinci umplute cu paie şi era 
învălit într-un cojoc lung, vechi şi unsuros. Pletele albe şi 
sărace îi atârnau creţe pe umeri. Se opri lângă pupitrul 
avocatului. 

— Dă-te mai înainte, moşule, şopti răguşit aprodul. 

Moşneagul mai făcu doi paşi şi se opri iar. 

— Vină-ncoace, moşule, îi zise boierul cel bătrân. Dă-te 
colea. 

— lacă mă dau... răspunse moşneagul cu supunere. 

— Bun. Întoarce-te spre omul acesta. Îl cunoşti? 

— Cum să nu-l cunosc? Aista-i Vasile. 

— Eşti rudă cu dânsul? 

— Îs rudă. 

— Ce fel de rudă? 


— Apoi am avut un cumnat care-o ţinut pe mama de-al 
doilea a omului istuia. Adică pe maştihă-sa. Aşa-i ziceam noi. 

— Atunci pune mâna pe sfânta cruce şi jură. 

— Jur, măria-voastră... se supuse iar moş Nechifor. 

După ce rosti formula jurământului, moşneagul se 
închină şi sărută crucea. 

— Caută şi spune adevărul, moşule, urmă magistratul. Ce 
ştii despre întâmplarea cu Vasile Brebu la coşere? 
Întoarce-te la domnii juraţi şi spune. 

— Apoi să trăiţi, măria-voastră, ce pot să ştiu eu? 

Eu nu ştiu nimica. 

— Cum nu ştii? n-ai fost acolo? 

— Ba da, că-s slujbaş boieresc. 

— Ei, şi n-ai fost de faţă când l-au prins pe Vasile 
Brebu? 

— Ba da, l-au prins Lascar ţiganu şi cu Gheuca. 

— Atuncea spune ce ştii. Întoarce-te la domnii juraţi... 

Moş Nechifor se suci o clipă spre domnii juraţi şi-i privi. 
Ca după o datorie împlinită, se întoarse iar cătră 
preşedinte. 

— Asta o fost, măria-voastră. Vasile o sărit gardu, şi 
străjerii l-o prins. 

— Ei, dar de ce-a sărit Vasile gardu? Zice, moşule, că voia 
să omoare pe magşinist şi să-l prăde. 

— Ferească Dumnezeu, cucoane! Unde se află una ca 
asta! 

— Atunci ce căuta acolo? 

— Apoi, dă, ştiu eu?... 

— Domnii juraţi au de făcut vreo întrebare? 

Primul jurat, omul cel uscat, cu privirea neprietinoasă, 
care nu-i plăcea lui Vasile, avea de făcut o întrebare. 

Se mişcă în scaun. 


— Ce întrebare aveţi de pus? îl întâmpină cu politeţă 
magistratul. 

— Vreau să ştiu, domnule preşedinte, dacă asta e altă 
pricină... Cea cu bulgarul a fost, mi se pare, alta... 

— Da, e altă pricină... afirmă magistratul, privindu-l 
lung. 

Juratul cel nalt şi uscat se declară mulţămit şi se aşeză iar 
comod în jâlţ. 

— Mogşule, treci acolo, la o parte... grăi iar preşedintele. 
Să vie alt martor... 

Martorul al doilea era doamna losefina Madolci. Nu era 
rudă cu acuzatul. Jură şi ea că va spune adevărul, şi nimic 
alt decât adevărul, apoi aşteptă emoţionată desfăşurarea 
unor întâmplări necunoscute. Doamna losefina 
Madolci era o persoană groasă, cu obrajii îmbujoraţi. 

Purta capelă, palton pe talie şi turnură. Nu înţelesese bine 
chestiunea. 

— Poftesc? întrebă ea cu respect. 

— Ce ştii dumneata despre afacerea de la coşere? 

— Eu nu ştiu nimic, răspunse suspinând doamna Iosefina 
Madolci. Eu şi cu Ludvig dormeam. Ludvig e bărbatul meu. 
Ne-au deşteptat din somn strigăte. Ş-au spus oamenii c-au 
prins pe Vasile Brebu. 

— N-au înţeles ei că vroia cumva să vă prade? 

— Nu. Voia să intre în căsuţa cealaltă. Poate căuta pe 
cineva. Ziceau oamenii c-au auzit un țipăt, de aceea au 
sărit. 

— Vra să zică a ţipat cineva. Era cineva în căsuţa aceea? 

— Nu, se grăbi să răspundă madama losefina... A venit 
de la primărie anchetă şi cercetare. Nu era nimeni. 

Aceea-i o căsuţă goală, a noastră. Adică-i a boierului, dar ne 
folosim noi de dânsa. 

— Atuncea cine a ţipat? Poate-ai ţipat dumneata? 


— Nu, răspunse cu hotărâre martora. Eu dormeam cu 
Ludvig... 

Cercetarea martorilor se prelungi un ceas. Nimeni nu 
putu să lămurească taina ţipătului. Domnul Ludvig Madolci, 
întorcând nasu-i roş când spre domnii juraţi, când spre 
magistrați, afirmă cu tărie că chestia ţipătului trebuie să fie 
numai o fantasmagorie. În ceea ce priveşte intenţiile 
acuzatului, era şi el de părere că nu putea fi vorba nici de 
hoţie, nici de omor. 

După socoteala care şi-o făcea, Androne era încredinţat 
că martorii au vorbit bine şi n-au năpăstuit pe Vasile. Însă 
juraţii, i se părea lui, nu prea băgau sama la asta. Mai ales 
cel uscat şi cu ochii verzi se uita supărat. Când începu a 
vorbi procurorul, Androne se sculă în picioare, tulburat. 

«Aista îl încurcă şi-l înfundă, se gândi el; pe urmă avocaţii 
îi descurcă...» 

Procurorul era un bărbat nalt, c-o barbă întreagă 
castanie, în care-şi juca degetele vorbind. Lui Androne i se 
păru că are ochi şagalnici. Chiar şi cuvântul îi era uşor, 
parcă-l alinta. Cu mirare înţelese de la o vreme că 
procurorul acela de care era spăriat n-avea nimic cu Vasile; 
vorbea despre altceva: despre un împărat şi despre o ţară. 
Judecătorii îl ascultau zâmbind, numai juratul cel dintăi nu 
voia să se însenineze. 

«Poate asta-i numai o formă a lor ş-un sfat...», se gândi 
săteanul. 

Vasile sta pe jumătate întors cătră magistrați, cu faţa 
spre părete, într-o neclintire îndărătnică şi surdă. 

Procurorul tăcu deodată şi se uită în juru-i, la toată 
lumea, cu plăcere, şi se aşeză încet în scaun. De lângă 
cuconu Gheorghieş Coman se sculă un avocat tinerel, cu 
obrazul bucălat, împodobit c-o blăniţă uşoară de puf balan. 

«Acela ce vrea să spuie?» se întrebă Androne. 

Avocatul tinerel mărturisi că el socoate pe Vasile 
Brebu cu totul nevinovat şi mai ales un om cumsecade şi de 


treabă care a căzut la o năpastă şi-l jelesc acasă, în sat la el, 
fraţii şi surorile. 

«Nu spune rău, cugetă Androne; poate l-a mai domoli pe 
cel încruntat.» 

După ce isprăvi avocatul cel tânăr, se sculă încet cuconu 
Gheorghieş Coman. Mai întăi făcu un pas înainte şi începu 
c-o vorbă blândă şi moale. Dar încet-încet începu să se 
întărite. Şi-şi ascuţi glasul înspre procuror, şi porni să strige 
la domnii juraţi. - nu numai cu supărare, dar şi cu mare 
durere. «Aşa înţeleg şi eu...», îl cumpăni în sine Androne. I- 
a plăcut mai ales lui Androne, când cuconu Gheorghieş 
începu să-i mustre pe toţi şi să-i facă de ruşine că au ţinut 
pe-un biet om închis doi ani numai pentru vorbe şi 
prepusuri. Mai ales primarului i-a tras un ibrişin pe la nas. 
Vasile se întorsese de cătră părete şi se uita cu ochii mari şi 
cu oarecare frică la avocat «Poate nu s-or supăra 
judecătorii şi boierii», îşi făcea şi el socoteală. 

După ce cuconu Gheorghieş s-a aşezat la locul lui şi s-a 
uitat la ceas, preşedintele a pus două întrebări juraţilor. I-a 
pus să răspundă dacă Vasile Brebu a prădat în vale la 
Purceleşti şi pe Dobre, bulgarul, şi dacă s-a dus la coşerele 
boiereşti, zise şi Standoale, să prade şi să omoare. Juraţii au 
plecat să se sfătuiască. «Ce or fi spunând ei, şi cât au să se 
sfătuiască?», se gândea Androne. Dar cum se gândea, 
juraţii intrară înapoi. Androne privi cu grijă pe cel 
încruntat. Ce folos că Ghiţă Samson de la Valea Mărului 
râdea cu ceilalţi crâşmari, dacă istalalt era tot supărat? Să 
vedem ce are să spuie? Mai întăi au scos pe Vasile afară. 
Oare de ce l-or fi scos afară? După aceea cel încruntat s-a 
sculat în picioare, c-o hârtie în mâna stângă. A pus mâna 
dreaptă pe inimă şi, amestecând şi alte vorbe, a hotărât că 
nu, adicătelea Vasile nu-i vinovat. Hm, tot îi om de treabă, 
săracul! 

Boierul cel blajin chiar a şi chemat înapoi pe Vasile. 

I-a spus zâmbind: 


— Eşti liber, du-te-acasă... Nu mai sări garduri... 

— Să trăiţi, domnilor judecători... a mormăit Vasile, 
uitându-se în dreapta şi-n stânga; da' ce fac eu c-am stat doi 
ani închis aşa, fără de nicio vină? 

«Mai bine nu spunea vorba asta, gândi Androne; văd că 
boierul cel blajin s-o supărat, - ş-or mai fi având şi alte legi 
şi socoteli.» 

— Măi Vasile, îi zise el încet, după ce ieşiră în sală, 
trebuia să-i leşi dracului şi să nu le mai spui nimica. 

— Da' de ce m-au bătut şi m-au năpăstuit şi m-au ţinut 
închis? bombăni Vasile neguros, neîmpăcat şi fără să-l 
privească. 

— Taci, bre Vasile, bine c-o dat Dumnezeu şi s-o sfârşit 
aşa. Putea să fie şi mai rău. Câteodată era inima-n mine 
numai cât un purice. Mult m-am temut eu de unul. 

— Dă, bădiţă, poate că ai şi dumneata dreptate... 

— Acu, măi Vasile, eu mă duc să grăiesc ceva cu cuconu 
Gheorghieş. Vine într-acoace - şi numai după căutătură îl 
văd ce doreşte. Apoi după aceea mergem să vedem ce face 
Todiriţă la gazda lui în Mahalaua Veche şi cum se poartă la 
gimnaz. Pe urmă mergem la gazda noastră să îmbucăm 
ceva. 

— Mi-i dor de-o garafă de rachiu şi de-o bucată de 
scrumbie... grăi mai înviorat Vasile. Apoi iar rămase 


încruntat şi gânditor. 
* 


La înserat, coborâră la gară, cu tot cu martori, şi lui 
Vasile i se părea lumea ceva mai bună. O privea zâmbind 
puţin şi tăcea, cum îi era feleşagul după un pahar de 
băutură. Moş Nechifor Caprafoi umbla lângă el şi era tot 
aşa de tăcut. Amândoi se-nţelegeau. Vorbăreţ era mai ales 
domnu Ludvig. După ce se suiră şi se aşezară într-un 
compartiment de clasa a treia, maşinistul se puse să-şi 


alcătuiască pe genunchi o ţigară groasă. Din colţ, de lângă 
geam, madama losefina îl privea cu coada ochiului. 

— Fă-mi mata ţigara, dragă Iosefină, zise domnu Ludvig 
cu bunătate, şi scuturându-şi palmele de tutun şi de foiţă, 
întinse soţiei sale tabacherea. Acu ar fi bună o cafea, dragă 
Iosefină, adăogi el cu veselie. 

— Îţi fac, după ce ajungem acasă... îi răspunse madama 
losefina. 

— Bine, zise domnu Ludvig împăcat. Şi-şi înălţă trupul şi 
capul, c-un aer de mare admiraţie. Da' mie mi-a plăcut cum 
a vorbit domnu Gheorghieş! 

— Da' şi eu i-am dat o sută de lei bătută... lămuri 
Androne, ca şi cum s-ar fi adresat lui Vasile. Celuilalt nu - 
am dat nimica. Acela-i tinerel şi se-nvaţă acuma. 

— Mie mi-a plăcut tânărul... grăi madama losefina ca o 
subţire cunoscătoare şi întinse maşinistului ţigara. 

— Adevărat, ai tu mare dreptate. A vorbit frumos şi 
tânărul. Şi nasul roş al lui domnu Ludvig luci mai tare la 
flacăra chibritului. Dac-a vorbit frumos, de ce să spunem 
altfel? A vorbit foarte frumos. Da' bătrânu... ei, bătrânul a 
fost altfel. Dacă-i bătrân, el ştie multe. Nici n-au mai avut ce 
zice. Fertig! +34 

— I-a întrebat de ce m-au ţinut închis doi ani... mormăi cu 
nemulţămire Vasile. 

— Şi ei ce-au răspuns? se interesă moş Nechifor. 

— Ei n-au răspuns nimica. 

Mai liniştită şi mai atentă dintre toţii se păru lui 
Androne madama losefina. Începu ei să-i spuie cum a fost în 
Mahalaua Veche, la gazda lui Todiriţă, şi cum a găsit pe 
băiat lângă fereastră la măsuţă, cu cartea dinainte. 

— Nepotul dumitale e ştudient la ghimnazium? Asta-i 
foarte bine şi foarte frumos... aprobă madama losefina. 

— Da, ş-am aflat că-nvaţă tare bine. L-au pus profesorii 
monitor. 


— Asta a fi fiind v'o slujbă?... se interesă iar moş 
Caprafoi. 

— Nu-i slujbă, da-i un drept al lui... lămuri Androne. 
Dac-ar fi slujbă, n-aş mai cheltui cu el o groază de parale. 
Dau zece franci pe lună, ş-o mierţă de făină pe an, şi slănină 
patru ocă... Şcoala se poartă cu cheltuială. 

— Da” pe urmă tot îi dă boieru slujbă. 

— Pe urmă, om vedea noi ce-a mai fi... zâmbi Androne 
cătră madama losefina. 

— Pe urmă, moşule, strigă cu veselie nevasta 
maşinistului, are să se facă doctor şi dumneata ai să te duci 
la dânsul, să-l rogi să-ţi deie un reţept ca să te facă iar 
tânăr, cum ai fost odată... 

Moş Nechifor începu a râde ş-a tuşi, după aceea se linişti 
în colţul lui. 

Domnul Ludvig dormita. Trenul se opri la staţia 
Mândreşti. Se făcu tăcere şi se auzi afară glasul 
conductorului. Apoi uşa fu trasă cu zgomot şi intră în 
compartiment, făcându-şi cu greutate loc, un om învălit 
într-o blană de călătorie, până-n pământ, cu guler nalt de 
lup. 

Într-o mână ducea un geamandan ieftin de pânză, destul 
de vechi şi de jerpelit. În cealaltă, o geantă umflată de 
hârţoage, o geantă roasă, trecută şi ea prin multe suferinţi. 
Omul căută o banchetă liberă, aşeză geamandanul şi geanta 
şi se descarcă, suflând, de blană. Cu prilejul acesta madama 
losefina observă în sine că şi blana număra ani mulţi. 
Rămas în straie de şiaci!:+ cu botfori până la genunchi, 
stăpânul acestui calabalăc arăta a fi un om nalt şi spân, cu 
obrazul uscat brăzdat adânc de o parte şi de alta a gurii. 
Avea ochii rotunzi, ca de huhurez, şi, când îşi trase din cap 
căciula, ieşi la iveală un păr des, neorânduit şi cărunt, parcă 
amestecase în el un pumn de piper cu sare. Fără să salute, 
privi cercetător pe cei de faţă; îşi pături blana pe banchetă 
şi se aşeză deasupra ei. 


Trenul porni. Omul cotrobăi subt el, într-un buzunar al 
blănii, şi scoase biletul de călătorie. Îl privi de-aproape. 
După aceea trase dinlăuntru! hainei de şiac un carneţel ş- 
un creion mititel numai cât un sâmbure de prună. Descinse 
carneţelul, se uită nemulţămit la lampa de ulei şi însemnă o 
cifră. Potrivi creionaşul la locul lui şi mistui carnetul sub 
haină. După ce stătu liniştit o clipă, gândind şi socotind, cu 
privirile într-o parte, se mişcă iar înspre geamandan. 
Desfăcându-i curelele, îl deschise numai cât putea intra 
mâna-i cu degetele lungi şi osoase, - şi aduse spre el un 
pacheţel înfăşurat într-o bucată de gazetă. 

Scociori o bucăţică de brânză. În buzunarul hainei de şiac 
găsi un covrig. Mai avea câţiva. Îi pipăi şi-i lăsă la locul lor. 
Începu să mestece încet, pe gânduri. 

Necunoscutul îşi isprăvi cina după ce trenul porni iar din 
staţia următoare. Atunci îşi trecu palmele peste buzele-i 
uscate, scutură fărâmăturile de pe haină şi se-ntoarse pe 
jumătate spre tovarăşii de vagon. Părea că nu le ascultase 
până atunci sfatul. 

— Dumneavoastră sunteţi de la Buciumeni? întrebă el, 
umblând cu privirile asupra tuturor. 

— Da, răspunse madama losefina. Ludvig ridică nasul şi 
duse la gură ţigara stinsă. 

— Mi se pare că am trecut de staţia Pietrăria. Am intrat 
pe moşia Buciumeni. 

— Exact, încuviinţă domnul Ludvig, căscând. Şi dumneata 
mergi tot la Buciumeni? 

— Da, Am acolo puţină treabă. Moşia asta, după cât ştiu, 
e proprietatea lui cuconu Alexandru Filoti. 

— Aşa este. 

— Am auzit că-i bună moşie... 

Maşinistul era ocupat cu ţigara, care nu voia să ardă. 
Făcu numai dintr-o mână semn cu palma întinsă, arătându- 
şi admiraţia. 


— Foarte bună moşie... confirmă madama losefina. 

— Nouă sate... zvârli domnu Ludvig vorbele, amestecate 
cu fum. Şi gara, ş-un palat... 

— 'Ţărani cuprinşi şi vrednici?... urmă necunoscutul, 
întorcând spre Androne ochii săi rotunzi. 

— Dă, cum i-o lăsat Dumnezeu... răspunse Androne, cu 
jumătate de glas. 

Străinul nu conteni din întrebări: Câte orânde sunt pe 
moşie, câte mori şi iazuri? Cât e de vechi vechilul în slujbă? 
Limba ţăranilor păru deodată greoaie şi legată, deşi cel ce- 
ntreba se îndrepta mai ales cătră ei. În sfârşit îşi conteni 
răspunsurile şi madama losefina, simțind de două ori în şold 
cotul maşinistului. Se făcu iar tăcere, şi omul cel spân şi 
uscat rămase gânditor şi începu a rupe cu dinţii bucățele 
mici dintr-un covrig pe care-l scociorâse din buzunar. 

Când trenul se opri iar, în gara Buciumeni, omul îşi 
înşfăca grabnic blana ş-o trase pe mânici, apucă într-o 
mână geanta şi-n alta geamandanul şi se grămădi pe uşă. 

— Cine-a fi fiind ş-aista?... întrebă Androne privind 
bănuitor în urma lui. 

— Te pomeneşti că vrea să ieie moşia în posesie... se 
veseli maşinistul. 

— Cine? tresări cu indignare madama losefina şi-şi 
răsfrânse buzele cu dispreţ. 

Încărcat cu bagajele lui, străinul îşi făcu loc printre 
oamenii de pe peron şi pătrunse în restaurant. Se opri o 
clipă lângă uşă, cercetând repede cu ochii figurile de pe la 
mese. Un chelner bunduc trecu pe lângă el cu nişte farfurii 
goale şi-l lovi. Îi strigă «Pardon», fără să întoarne capul, şi 
trecu înainte. Omul rămase nepăsător. În sfârşit, văzu în 
fund, la o masă mai ferită, pe Şapsa şi pe Nacovici. Pe 
Şapsa-l căuta. Ovreiul îi făcea semne cu braţul înălţat şi 
agitând degetele. Trecu printre mese, hârâind scaunele şi 
împingând pe consumatori. Vechilul se sculă în picioare. 


— Dumnealui e domnu Evghenie Ciornei... zise Şapsa, ca 
şi cum ar fi arătat o marfă rară. 

Nacovici îi scutură mâna. Evghenie Ciornei şi-o lăsă 
moale pe a lui. 

— Dacă dumneata eşti cuconu Filip Nacovici, grăi el 
lepădând boclucurile şi aşezându-se, apoi atunci doream să 
te cunosc... 

— Şi eu am auzit de dumneata, cucoane... îi răspunse 
vechilul, vesel. 

— Îmi închipui că ţi-a vorbit Şapsa... îngână Ciornei, 
întorcând ochi nepăsători. 

— Eu? ce am de vorbit şi de ce să vorbesc? 

— Cum n-ai, Şapsa? urmă Ciornei cu linişte, privind pe 
ovrei fix cu ochii lui rotunzi. Nu i-ai spus că-s un răzăş 
zgârcit cu o mie şi unu de procese? Aşa mă zugrăveşti tu pe 
mine. Ştii însă că nu mă supăr. 

— Eu nu fac zugrăveli, eu fac afaceri... se apăra Şapsa. 

— Bine, bine. Ştiu eu, cucoane Filipe, că ţi-a mai spus şi 
altele, dar dumneata nu crede până ce nu mă vei cunoaşte. 
Am procese, dar îmi urmăresc dreptul meu. 

— Foarte bine, aşa trebuie să facă fiecare... aprobă 
Nacovici. 

— Se-nţelege. Şi sunt econom pentru că banul se câştigă 
cu muncă cruntă. Eu, cucoane, nu şăguiesc; eu muncesc. Ce 
ţi-a mai spus? C-am fost un calic ş-acu am început a 
cumpăra moşii. Aşa-i. Mie nu mi-i ruşine de asta. Am fost 
vatav. Ş-acuma sunt stăpân. Nu ştiu însă dacă ţi-a spus, 
cucoane, că eu îs cu dreptate. Ai un drept? poftim! Am un 
drept, - să mi-l dai! Asta-i toată filosofia. 

Evghenie Ciornei vorbea cu cea mai desăvârşită linişte şi 
stăpânire de sine. 

Chelnerul sosi.. Se întoarse spre el. 

— Ce este? Nu-mi trebuie nimic. Am mâncat. 


— Poate bei o cafea, cucoane, interveni Filip. Ai venit la 
noi, macar cu atâta să te cinstim. 

— Bine, să-mi aduci atunci o cafea mare... porunci 
Ciornei. Până ce pleacă trenul meu spre Roman, avem 
vreme să schimbăm două-trei cuvinte. 

— Cum se poate, domnu Ciornei? pleci la Roman? 
tresări Şapsa. Atunci cum rămâne afacerea? Cuconaşu 
trebuie să vie peste trei sferturi de ceas de la laşi. Era 
vorba să te întâlneşti mâni-dimineaţă cu el. 

— Bine, răspunse liniştit Ciornei; mâni-dimineaţă sunt 
aici. Am afaceri la Roman, şi trebuie să văd pe omul meu 
chiar în astă-noapte. Cu trenul celalalt mă-ntorc şi mâni 
dimineaţă sunt la întâlnire. Vra să zică, boierul vine. 

Asta-i întăi: să vie el, că eu nu lipsesc. 

— Vine negreşit, hotărî Nacovici. Am primit telegrama; 
am şi pregătit odăile. 

— Foarte bine. Eu însă întăi şi-ntăi am vrut să mă- 
ntâlnesc cu dumneavoastră. Trebuie să ştiţi că vin de la 
lazu Crucii. Am văzut moşia. Şi ast' noapte a trebuit să 
dorm tot în tren, învălit în lupu meu, dar am văzut-o. 

E cam neîngrijită. Acaretele cam vechi. 

— Are moară bună... interveni Şapsa. 

— Da, am văzut şi moara. Merge. Să vedem, poate c-o 
cumpăr. 

— Nu-i cu de-a sila, domnu Ciornei, cântă cu dulceaţă 
Şapsa. Să am eu atâtea mii de lei câţi amatori se găsesc. 

— M-am interesat şi de altele, urmă cu liniştea-i 
netulburată Evghenie Ciornei. Sunt oameni puţini pe moşie. 

— Asta-i adevărat, recunoscu Filip. 

— Nu-i nimic, se amestecă iute Şapsa. Îţi aduc lucrători 
din Bucovina câţi pofteşti. 

— Da? îngână Ciornei. Acelora trebuie să le pui bani 
dinainte. Eu nu fac asemenea treburi. Mie îmi trebuiesc 
oameni pe moşia mea. Pe ţăranul meu îl am acolo. Îmi 


datoreşte parale, îl urmăresc, îmi lucrează. De ce râzi, 
Şapsa? 

— De ce râd? Aici, pe Buciumeni, avem nouă sate şi opt 
sute până la o mie de gospodari. Dumneata, domnu 
Ciornei, ai avea aici în fiecare an o mie de procese! 

— Ei şi? asta-i de haz? Dacă le-am dat banul meu, n-am 
dreptul să-i urmăresc? Ba eu îi urmăresc, îi strâng în chingi. 
Eu îs cu judecata şi cu dreptatea. 

— Avem şi noi aicea destule procese... mărturisi Nacovici. 

Urmă o clipă de tăcere. Chelnerul aduse cafeaua. Ciornei 
apucă numaidecât ceaşca şi-ncepu să soarbă din ea. 

— Eu, cucoane Filipe, începu el iar, pun mai mare preţ pe 
muncitori decât pe pământ. Aicea într-adevăr aveţi 
braţe. Aşa moşie mi-ar plăcea şi mie. 

— Deocamdată nu-i de vânzare... observă Şapsa. 

Ciornei depuse ceaşca. 

— Nu-i de vânzare azi... rosti el cu obraz neclintit, şi privi 
pe rând la misit şi la vechil. 

Nacovici simţi în el ca o nelinişte vagă. Şapsa-şi închise 
ochiul. 

Se sculară tăcuţi. În juru-le pornise o mişcare deosebită. 
Sosea trenul de laşi. Şapsa porni cătră ieşire. Nacovici 
rămase în urmă, ca să plătească chelnerului. Încărcându-şi 
calabalăcul, Evghenie Ciornei îi zise, fără să-l 
privească: 

— Noi trebuie să mai vorbim singuri, cucoane Filipe... 

Ne vedem mâni. 

Când trecu pe lângă Şapsa, ovreiul îi atinse braţul, apoi îi 
şopti: 

— Domnu Ciornei, vorba noastră rămâne bună. 

— Care vorbă? 

— Cu lazu Crucii. Mi se pare că vrei să cumperi lazu 
Crucii dacă nu mă-nşel. 


— Se poate să cumpăr, se poate să nu cumpăr, Şapsa. 
Să vedem. 

— Bine, dacă cumperi, învoiala noastră se ştie. 

— Care învoială, Şapsa? 

— Comisionul meu. 

— Dreptul tău, Şapsa, nu ţi-l ia nimeni... răspunse 
Ciornei. 

«Dacă nu discută, se gândea ovreiul, atuncea fără 
îndoială că are alte planuri şi nu cumpără lazu Crucii.» 

Maşina trecu pufnind, vagoanele se opriră scurt; călătorii 
începură a se încrucişa ş-a se păli unii de alţii. Subcomisarul 
gării, om mărunt şi negricios, purtând pe el haine civile şi 
chipiu în cap, trecu grăbit cu doi vardişti după dânsul. ÎL 
urma foarte de aproape şi lacobache 
Alexandrescu, suflând trudnic. 

— Vine boierul! zise el lui Filip Nacovici, încercând să 
pară vesel. 

Vardiştii şi subcomisarul se rotiră de câteva ori la scara 
unui vagon de clasa întăia. Mişcarea însă se potolea. 

— Faceţi loc! faceţi loc! se agita primarele. 

Filoti se cobori încet din vagon. După el, cu câteva bagaje 
în mână, semeţ, Jean Cavalier. Doi hamali se opintiră după 
aceea cu geamandane mari. Evghenie Ciornei se oprise o 
clipă, ca să privească această coborâre. Apoi se mişcă şi 
trecu liniştit înainte, cu calabalâcu-i sărăcăcios. 

— Aici eşti, Filipe? întrebă Filoti. Ai primit înştiinţarea la 
vreme? Foarte bine. 

— Cuconaşule, raportă respectuos vechilul, persoana lui 
Şapsa e aici mâni-dimineaţă. La câte porunciţi să-l aduc la 
dumneavoastră? 

— La zece, ori la unsprezece, Filipe... când vrei. Veniţi la 
unsprezece. Să nu lipsească Şapsa. 

— Nu, cuconaşule, răspunse Şapsa; eu sunt totdeauna în 
umbra dumneavoastră. 


— Aici erai, Şapsa? Foarte bine. Văd şi pe primar. 
Ce pofteşti, primarule? Parcă vrei să-mi spui ceva. 

— Cuconaşule, şopti lacobache înclinându-se cu călcâiele 
lipite şi cu cuşma în mână; dacă nu vă supăraţi, vreau să mă 
primiţi şi pe mine... pentru o rugăminte: 
două vorbe... 

— Cum? a! pentru chestia dumitale, vorbi tare Filoti. 
Bine, să vii... Dar trebuie să mă-ntâlnesc întăi cu prefectul: 
să văd ce este, ce ticăloşie aţi făcut... 

— Nu-i nicio ticăloşie, cuconaşule, şopti pripit şi rugător 
lacobache, nu-s decât intrigi şi invidie. 

— Avem să vedem, sfârşi Filoti fără să-l privească. 

Primarele se răsuci brusc: 

— Faceţi loc... faceţi loc! 

Îmbulzeala însă se potolise - şi boierul putu trece spre 
ieşire, urmat de mica-i escortă. 


Capitolul IX 
Tinereţa bolnava de dragoste 


Madame Arnold căzuse la pat, şi Annette o privea cu 
îndoială, umblând în juru-i şi pregătindu-i un ceai de tei. O 
privea cu îndoială, zâmbea uşor şi căuta s-o mângâie. 
Mademoiselle Annette lesne putea judeca pricina spaimelor 
profesoarei. Căci madame Arnold la urma urmei era un 
paznic credincios care trăgea foloase însemnate din situaţia 
pe care o avea. Scena de disperare era puţintel cam naivă. 
Orişicâte alte pricini ascunse căuta să imagineze, 
mademoiselle Annette nu găsea nimic serios. Profesoara îşi 
dăduse pe faţă teama şi-n cursul zilei, - acuma exagerarea 
asta nu mai avea niciun rost. 

— Bine, dragă madame Arnold, dacă nu-mi poţi mărturisi 
pricina adevărată a spaimelor dumitale, atuncea să-ţi 
dovedesc eu că n-ai dreptul nici să fii măcar îngrijată... 

Madame Arnold sta în perne mari şi sub chilota-it35* de 
puf. Cuprinzând mâna elevei în palmele-i moi, zâmbi 
prietinos şi cu tristeţa. 

— Draga mea, îngână ea legănându-şi capul, cum poţi să- 
mi dovedeşti aşa ceva? 

— Foarte bine. Să privim lucrurile cu răceală şi să 
judecăm. 

— Să le privim şi să judecăm... suspină madame 
Arnold. 

— Aşa. Prin ce ţi-am dat eu, dragă madame Arnold, motiv 
de spaimă? 

Profesoara tăcu. 

— Ţi-am mărturisit eu singură că un tânăr, pe care nu-l 
cunosc, m-a întâmpinat o dată ori de două ori. Am eu vreo 
vinovăţie? 

— De trei ori... rectifică profesoara. 


— Bine, fie şi de trei ori. Dar am eu vreo vinovăţie? 

— Nu, drăguță, n-ai nicio vinovăţie. 

— Şi după ce ţi-am făcut mărturisirea, dragă madame 
Arnold, am ţinut să ţi-l arăt, ca să-l cunoşti şi dumneata şi ca 
să-mi spui cine-i. Sunt puţin curioasă să ştiu cine-i. 

Ce grozăvie este în toată afacerea asta? 

— Pân-aici nu-i nicio grozăvie, drăguță. 

— Aşa-i că nu-i? Atunci să mergem mai departe, urmă 
precipitat eleva. Ţi-am spus eu că mi-i drag? Nu ţi-am spus. 
Nici nu ştiu cine-i. Nici din partea lui n-am putut să văd 
nimic decât o simplă curiozitate. Suntem doi trecători şi doi 
străini. Mâni poate să mă salute. Se poate să-i răspund şi să 
trec zâmbind înainte. E ceva plăcut, dar e departe de ceea 
ce te înfricoşează pe dumneata. 

Dumneata, madame Arnold, crezi că tânărul pe care l-ai 
văzut va fi având un sentiment deosebit pentru mine? 
Eu nu cred. 

— Tare mă tem că are! oftă madame Arnold, fixând 
plafonul. Asta însă n-ar fi de mare importanţă. Eu nu mă 
tem de asta. 

— Atuncea de ce te temi, dragă madame Arnold? Eu nu 
te înţeleg. 

— Draga mea, eu nu mă tem de el: mă tem de dumneata! 

— De mine? se miră eleva. 

Profesoara zâmbi şi închise ochii.. Când îi deschise, văzu 
pe Annette privind-o ţintă. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Nu cred, drăguţa mea, nu ţi-am spus asta. Mă tem. 

— O, atunci poţi fi sigură, dragă madame Arnold, n-ai de 
ce te teme. 

Profesoara oftă. Annette păru a se gândi o clipă. Apoi 
întrebă zâmbind: 

— Chestia asta cred c-am limpezit-o, madame Arnold? 

— Care chestie? 


— Asta, în ceea ce mă priveşte pe mine. 

— Da, mărturisi madame Arnold, încreţindu-şi fruntea 
sub boneta de noapte. 

— "Tot nu vrei să mă crezi, dragă madame Arnold; 
cu toate acestea e aşa cum. Îţi spun eu. 

— Ba te cred, drăguță. Dacă spui... 

— Atuncea rămâne să vedem partea cealaltă. Dumneata 
crezi că tânărul acela are mai mult decât o simplă 
curiozitate? 

— Ştiu eu? zâmbi profesoara luându-i iar mâna. Sunt 
două supoziţii. Ori te iubeşte, ori te urăşte... 

— Dumneata glumeşti, dragă madame Arnold! 

— Nu glumesc, drăguță; dar mai pot admite că nici nu te 
iubeşte, nici nu te urăşte... 

— Se poate asta? întrebă cu seriozitate Annette. 

— Mi se pare că nu se poate. Dar dacă zici că dumneata 
n-ai avut decât o simplă curiozitate şi-ncolo nimic, ce simte 
el ne poate fi întrucâtva indiferent. 

— Adevărat... mărturisi Annette şi începu să pregătească 
al doilea ceai de tei. 

Umbla sprinten în pantofi uşori, pe covorul moale, în 
lumina lămpii cu abajur, mânile-i albe se mişcau agil între 
tacâmuri. Gândurile însă îi erau aiurea şi ochii i se 
depărtaseră de madame Arnold. 

Gemând, profesoara se ridică puţin în perinile ei şi primi 

ceaşca. Annette se aşeză în fotoliul scund, alăturea. 
De două ori întoarse ochii ascuţiţi cătră madame Arnold. 
Voia să înceapă iar vorba. Nu găsea însă legături potrivite şi 
nu ştia ce asigurări ar mai putea da. Mama Maria se 
liniştise în bucătărioara ei. Afară suna un vânt cu învăluiri 
violente. Fata se aplecă asupra ceasornicului mic de argint 
de pe măsuţa de noapte şi se miră de ora târzie. 

— E târziu, madame Arnold; ai să poţi dormi? 

— Am să-ncerc, drăguță. Du-te şi te culcă. 


Rămasă numai în aburul de lumină al candelei, 
profesoara se gândi puţină vreme la întâmplările zilei. 
Oricât de tulburată era, truda birui şi adormi îndată. 
Annette însă nu avea linişte în odăiţa ei. Aşternutul alb 
rămase nedesfăcut multă vreme. Stătu un timp pe-un 
scăunaş în faţa sobei, şi limbi de flăcări mici tremurară o 
vreme în ochii ei. Ridicându-se încet trecu la fereastră. 
Înălţă storul şi privi printre gratii în grădina nedesluşită, 
până ce văzu în întuneric alt foc despletind limbi fantastice. 
Îşi rezemă fruntea de geamul rece, închise ochii, şi sufletul 
ei se zbătu între viitor şi trecut ca-ntre două nopți. 
Suspinând, lăsă storul şi băgă de samă că lampa din iatac 
rămăsese stinsă. O aprinse. Găsi sub lumina ei o horbotă 
începută. O luă între degete şi începu să poarte ingliţa. 

Aşa i se păru că se poate gândi în voie şi căzu iar pe 
scăunaş, înaintea focului. 
* 

A doua zi dimineaţa, profesoara se îmbrăcă, hotărâtă să 
plece la lecţiile din oraş. Era însă tot indispusă şi părea 
lovită de o mare oboseală. De aceea se resemnă să vadă pe 
altcineva turnând cafeaua cu lapte şi pregătind tartinele. 
Mama Maria îi împinse ş-a doua ceaşcă ş-o îndemnă cu 
putere. 

— Mata să iei încă o porţie. Nu trebuie să stai aşa, 
trebuie să te lupţi... 

— Nu ştiu dacă am să pot face azi lecţiile... suspină 
madame Arnold, încercând să biruiască şi a doua ceaşcă. 
Nu ştiu ce să fac. 

— Nu te duci... îi răspunse Annette zâmbind. Stăm acasă. 

Privirea ei, cea din adâncuri, cercetă un moment obrazul 
profesoarei. Domnişoara Annette avea bănuiala că madame 
Arnold ţine să steie acasă din alte motive. 

— La urma urmei, zise ea cu răceală, am putea aduce o 
sanie. Ai putea face lecţiile mult mai uşor. 

— Nu cred să pot nici aşa... oftă madame Arnold. 


— Cu toate acestea, dragă madame Arnold, zise 
Annette râzând cu răutate, te încredinţez că în lipsa 
dumitale n-am să fug nicăieri... 

— Vai, draga mea, se jelui profesoara, de ce vorbeşti aşa? 
Nu ţi-i milă de mine? 

— Ba da, madame Arnold; am spus o prostie. lartă-mă... 

Profesoara tăcu şi-şi sfârşi cafeaua cu lapte. 

— La urma urmei, zise ea cu blândeţă, tot am să rog pe 
mama Maria să trimeată pe flăcăuaşul de la vecini după o 
sanie. Vreau să expediez macar câteva bilete de scuze... Mă 
pun imediat să le scriu... 

Cel dintăi bilet pe care-l scrise madame Arnold la măsuţa 
de lângă fereastră, în iatacul ei, era adresat d-lui 
Leon Mihalovici. 

La ceasul 10, Leon Mihalovici se şi înfăţişă şi găsi pe 
profesoară singură, în odăiţa ei. Lepădase andrelele pe care 
le mânuia în neştire, împresurată de griji ca de țânțari 
veninoşi. Îşi freca încet mânile şi-şi frământa degetele. Abia 
se aşeză domnul Leon pe scaun, şi ea-l întrebă, cu privirile 
tulburi: 

— Ce facem, domnule Mihalovici? Asară ai plecat aşa şi 
m-ai lăsat fără niciun rezultat şi fără de nicio idee. 

Domnul Leon Mihalovici o privi cu linişte. 

— Ascultă, madame Arnold, - dac-aş fi avut o idee, n-o 

ţineam pentru mine, căci n-aveam ce face cu dânsa. 
Asară îmi era şi mie capul deşert ca un balon. Când s-apucă 
oamenii tineri să facă o poznă, cam greu s-o descurci. Mai 
ales aici e o poznă mai încurcată decât toate poznele. Ce 
eram să fac? Mi-am luat pălăria şi bastonul şi m-am dus. 

— Şi ce facem? rămânem aşa, domnu Mihalovici? 

— Stăi, madame Arnold, nu spun aşa ceva. Mai întăi, 
asară nu m-am dus acasă. Am umblat aşa, poate cade peste 
mine o inspiraţie din cer. Am văzut şi pe boier, şi pe domnu 
Costi. Nu te spăria, madame Arnold, ei nu ştiu nimica din 


nacazul dumitale. Te asigur că au dormit cu visuri plăcute. 
M-am dus şi eu acasă cam târziu, dar tot am avut vreme să 
clocesc o idee, două, şi să scot câţiva pui. Madame Arnold, 
dacă-i vedea şi-i vedea că altfel nu se poate, ai să-i arăţi 
domnişoarei Annette adevărul. Şi să-ţi spun ceva: mai bine 
mai degrabă decât mai târziu. 

— Nu ştiu, nu mă pricep ce să fac, domnu Mihalovici. Mi-i 
groază numai când mă gândesc. 

— Ţi se pare, madame Arnold. Dacă va trebui, ai să-i spui 
şi n-are să-ţi fie groază. Se poate însă să scapi şi fără asta, 
dacă băietul se joacă numai, ca un vrăbioi pe o creangă. Nu 
prea îmi vine a crede, dar se poate. Am înţeles, asară, că 
domnu Costi se întoarce la Paris. Trebuie să plece cât de 
degrabă; peste câteva zile. Pe urmă şi boierul se duce la 
Bucureşti la sfârşitul săptămânii. Acolo stă la lucrările 
parlamentului până-n sărbători. 

Se duce întăi pe la moşii, şi pe urmă de-a dreptul la 
Bucureşti. 

— Şi pe Annette o lasă aici? întrebă cu îndoială 
profesoara. 

— Ai puţină răbdare, madame Arnold. N-o lasă: cel puţin 
aşa am înţeles eu. Înainte de a pleca la moşii, trece pe-aici. 
Mi-a spus mie asară Cavalier, să-ţi comunic. Vine deseară, şi 
de la dumneavoastră se duce la gară. Vra să zică, dumneata 
în două-trei zile ai să faci drumul la Bucureşti, ca şi 
altădată, ca să-ţi conduci eleva. Dacă tânărul pleacă într-o 
parte şi tânăra se duce-n alta, atunci totul s-a isprăvit, şi 
dumneata, madame Arnold, poţi să-ţi bei în linişte cafeaua 
cu lapte, ca şi până acuma. 

— În sfârşit, suspină profesoara, pare că se face lumină. 
Nu ştiam cum am să ies de aici. 

La vremea mesei, mademoiselle Annette băgă de samă 
două lucruri: întăi, profesoara părea ceva mai liniştită şi 
mai senină. Al doilea, mânca cu deosebită poftă şniţelu-i 
vienez, întovărăşit de o farfurie plină de cartofi paille. 


Îmbunătăţirea aceasta se răsfrânse şi pe faţa domnişoarei 
Annette. Zâmbetul ei era întovărăşit de o privire maliţioasă, 
totuşi era un zâmbet. 

— Văd că ţi-i ceva mai bine, dragă madame Arnold; 

a trecut astăzi pe-aici domnu Leon Mihalovici. Ţi-a adus 
vreo veste însemnată? 

— Mi-a adus o veste care te interesează pe dumneata, 
drăguță. 

— Pe mine? Cum se poate? Ce veste? 

— Trece domnu desară pe-aici, ca să te vadă... 

Mademoiselle Annette întoarse brusc ochii spre 
fereastră, ca şi cum vestea ar fi fost o oglindă orbitoare. 

— Pe urmă, pleacă îndată la Buciumeni. 

— Pleacă imediat? în astă-sară? 

— Da, are treburi importante la moşii... 

Mademoiselle Annette zâmbi plăcut profesoarei sale şi 
obrajii i se îmbujorară. Primi prăjiturile pe care i le 
scoase în farfurie profesoara, însă muşcă numai o dată din 
una. Părea bucuroasă că madame Arnold şi-a venit 
întrucâtva în fire şi o îndemnă să mai ia din dulciurile cu 
cremă, care erau foarte bune. 

— Îmi cunoşti toate slăbiciunile... oftă madame Arnold şi 
zâmbi cu dragoste elevei sale. 

Ziua trecu monotonă şi cenuşie. Afară ningea mărunt 
c-un vânt de miazănoapte fulgera din când în când învăluiri 
şi spulberări. În salonaşul domnişoarei Annette 
era călduţ, şi madame Arnold, aşezată cu toată greutatea în 
fotoliul ei obişnuit, avea o nouă mulţămire, admirând 
vremea duşmănoasă de-afară. Fără îndoială, nu era o zi de 
plimbare. Nici ea dealtminteri nu era îndestul restabilită, ca 
să îndrăznească a ieşi pe viscol. 

— Ce viscol, ce viscol! suspină ea într-o vreme. 

— Mie nu mi se pare că-i chiar viscol, madame Arnold, şi 
se poate să steie. Dealtminteri mi-i indiferent. Astăzi cred 


că nu ies. Nici dumneata nu mă poţi întovărăşi... 

Madame Arnold cugeta că poate întâlnirile n-au loc în 
fiecare zi. Poate lunea e o zi de repaos. Iotuşi fu 
recunoscătoare domnişoarei Annette că stă acasă pe 
asemenea vreme. Şi urmărea cu indiferenţă lecţia elevei, 
care-şi trecea încet, în caiet, întrebări şi răspunsuri 
franţuzeşti. Peniţa scârţâia în liniştea camerei. Din când în 
când mademoiselle Annette ridica fruntea şi privea 
gânditoare la pâlpâirile ninsorii. 

Înserarea veni curând şi amândouă femeile statură un 
timp numai cu lumina focului, vorbind despre lucruri 
indiferente. Apoi soneria se auzi de trei ori scurt, la 
intervale regulate. 

— Madame Arnold, aprinde te rog lampa... tresări 
mademoiselle Annette, c-o voce în care se simţea nelinişte. 
Trebuiesc lăsate storurile... 

— Da, da, drăguţa mea; du-te şi deschide. 

— Imediat, madame Arnold. Numai am să te rog, dragă, 
madame Arnold, să nu pleci... Stai aici, mai ales că e numai 
în trecere... 

— Bine... bine... răspunse profesoara aprinzând un 
chibrit. 

Annette pornise repede. Trecu prin coridor, dădu în 

antretul de la stradă. În faţa uşii se opri gâfâind. De dincolo 
însă Filoti îi auzise foşnetul rochiei, şi bătu cu degetul în 
geamul mat. Mademoiselle Annette întoarse cheia. 
Boierul intră învălit în blană. După ce încuie uşa, Annette îşi 
lăsă mâna într-a lui Filoti şi-l conduse prin întuneric la 
salonaş. Femeile îl ajutară să se dezbrace. El trecu după 
aceea lângă sobă şi rămase acolo în picioare, rezemat de un 
stâlp, cu zâmbetu-i vag. 

— Am fost foarte ocupat în vremea din urmă, vorbi el 
întorcându-se cătră mademoiselle Annette. 

Ea ridică o clipă ochii şi urmă să-şi rânduiască măsuţa. 


— Am fost înştiinţată, răspunse încet. 

Filoti o privi atent. 

— Ce ai? pari indispusă. 

— Puţintel, îngână ea, fără să ridice ochii. 

— Bine, bine... avem să ne-mpăcăm... o mângâie Filoti c-o 
intonaţie de glumă. Acuma, sunt nevoit să plec imediat la 
moşii. Tot am vrut să te văd ş-am amânat până-n ultimul 
moment. Am venit să-ţi spun că la sfârşitul săptămânii voi fi 
la Bucureşti. Nu mă mai întorc în laşi. Madame Arnold va 
primi o telegramă şi te va întovărăşi în tren ca şi altă dată. 
Debarcaţi la hotel Boulevard. Eşti mulţămită? 

— Sunt mulţămită, răspunse mademoiselle Annette încet. 

Boierul întoarse ochii spre madame Arnold: o văzu 
zâmbind. 

— Madame Arnold, zise el, mai stăi o clipă. Ai să mai ai 
nevoie de ceva bani. Pentru asta, Leon Mihalovici vine la 
dumneata mâni sau poimâni. 

Profesoara se înclină. Annette se îndreptă spre boier, cu 
zâmbetu-i dulce. 

— Înainte de a pleca, ai vreme să bei o cafea? 

— Nu, nu, replică Filoti. Îmi pare rău, dar n-am 
vreme. Trebuie să umblu şi pe jos cinci minute, până unde 
mi-am lăsat sania. Cavalier va fi ajuns cu bagajele la gară. 
Ai să-mi mai spui ceva deosebit? Ai vreo dorinţă?... 

— Acuma sunt liniştită... vorbi Annette zâmbind. N-am 
nevoie de nimic... 

Filoti privi camera cunoscută, ca şi cum atunci o vedea 
întăi. Îşi opri ochii asupra fetei şi stătu o clipă în cumpănă. 
Apoi se pregăti de plecare, vădit contrariat. În întunericul 
antretului Annette îşi simţi mâna strânsă. Ca-n alte dăţi, 
boierul se aplecă asupră-i. Ea-şi feri uşor gâtul, râzând 
şoptit: «Ţi-i udă blana...». Apoi închise pripit uşa după 
dânsul, şi se întoarse domol, prin întuneric, spre lumina 
salonaşului. 


* 


În ziua următoare, marţi, soarele bătu în geamurile 
înflorite de ger, şi mademoiselle Annette, întorcându-şi 
faţa spre lumină, stătu o vreme în aşternut ghemuită, 
concentrată, gândindu-se adânc. Apoi sări hotărâtă şi 
începu să se îmbrace. Altă dată apa i se părea prea rece; 
acum o primi cu plăcere, pe obraz, pe braţe şi pe umeri; 
şi stătu mult cu prosopul la oglindă, privindu-şi atent pielea 
fină şi strălucitoare şi ochii de un albastru-închis, aproape 
ca toporaşul. Ochii aceia, sub sprâncenele lor subţiri, 
părură a-i spune lucruri surprinzătoare, căci începu a râde 
privindu-i. 

Umbla grăbit printre scaune şi dulapuri căutându-şi 
toate bucăţile mărunte ale costumului. Veni iarăşi înaintea 
oglinzii, ca să-şi mai potrivească o dată părul şi cozile mari 
în pieptene şi în spelci. Se privi pe partea dreaptă, apoi pe 
partea stângă, mlădiindu-se, - pe urmă auzi pe mama Maria 
râzând lângă uşă: 

— Cine cântă aşa de dimineaţă? Îţi ascult întăia oră 
viersul, domnişoară! 

Mademoiselle Annette nu răspunse, ca şi cum ar fi fost 
prinsă asupra unei fapte rele. După aceea râse şi ea 
întorcându-se spre bătrâna servitoare. 

— Nu pofteşti mata la cafea, duduie? 

— Ba da, ba da... Cred că madame Arnold e mai bine 
astăzi. Nu-i aşa că s-a sculat? 

— O văd sculată, mi se pare că i-a trecut, şi se duce la 
lecţii. 

— Atunci e foarte bine, mamă Marie... 

Madame Arnold în adevăr părea destul de întremată. 
Când auzi de cântecul elevei, păru veselă şi bucuroasă, dar 
îndată începu să aibă îndoieli asupra sănătăţii sale. 

Nu ştia dacă are să poată să-şi ducă la bun sfârşit lecţiile. 
Totuşi trebuia să încerce. Viaţa-i plină de greutăţi, de 
necazuri şi de datorii. Dacă ar fi fost destul de cuminte în 


anii cei tineri şi fericiţi, acuma n-ar fi fost nevoită s-alerge 
prin ger şi vânturi. 

Fără îndoială că  mademoiselle Annette, în alte 
împrejurări, s-ar fi grăbit să se intereseze despre tot ceea 
ce s-a petrecut în acei ani tineri şi fericiţi; acum însă 
gândurile ei erau ca şi apa din pahare, care tremura în 
culori schimbătoare, străpunsă de razele filtrate prin florile 
de ghiaţă ale geamurilor. Madame Arnold plecă la lecţii şi 
se întoarse grozav de obosită. Nici mâncarea îmbielşugată, 
nici prăjiturile, nici cafeaua, nici odihna de-un ceas nu 
izbutiră s-o facă a-şi veni în fire. Mademoiselle Annette păru 
întăi neliniştită de această stare de lucruri, pe urmă o 
înţelese şi o primi cu linişte. 

— Vra să zică astăzi n-ai să poţi ieşi, dragă madame 
Arnold? întrebă ea, strecurând spre profesoară privirea cea 
rea. 

— Nu, drăguță, nu pot. Cu plăcere mare aş ieşi, dar nu 
pot. 

— Zici cu plăcere, dragă madame Arnold? Asta nu prea 
cred. Nu-i nimic, dacă nu poţi, dumneata rămâi acasă. 

Am să ies eu un ceas. Am nevoie numaidecât. Mă înăbuş 
de două zile. 

— Ai aşa de mare nevoie, drăguţa mea? Într-adevăr? Văd 
că trebuie să te duci, văd; şi când ai să te-ntorci, o să mă 
găseşti probabil în pat cu ceaiuri şi cataplasme împrejurul 
meu. 

— Ba nu, madame Arnold. 

— Ba da, draga mea. Te duci să vezi iar pe tânărul cela 
care ne tulbură liniştea. 

— Ba nu, madame Arnold, nu mă duc pentru asta, nu ştiu 
dac-am să-l întâlnesc, şi te-asigur că n-are să se-ntâmple 
nimic. Pe urmă, nu mă duci la Bucureşti, madame Arnold? 
N-au să se isprăvească toate? La revedere, dragă madame 
Arnold, mă duc mai devreme, ca să mă întorc mai curând... 


Profesoara se mişcă, îmboldită de nelinişti ascuţite. Era 
foarte dispusă acuma şi hotărâtă să-şi întovărăşească eleva; 
dar era prea târziu. 

Rămase oftând în fotoliu. Annette o părăsise grabnic. 

Afară era un ger subţire, pe-o vreme lină. Mademoiselle 
Annette păşea mărunt pe drumul ştiut. Trecu în lungul 
străzii Lăpuşneanu şi cătră bulevardul Carol. De două ori îi 
tresări inima, când ochii ei lacomi părură a deosebi 
departe, între trecători nedesluşiţi, o siluetă cunoscută. Nu 
era însă nimic. De două ori veniră spre ea mutre comune şi 
nesuferite. Se întoarse iar în strada Lăpuşneanu, până la 
hotelul Traian, pe urmă iar făcu acelaşi drum îndărăt, până 
la cofetăria Tuffli. Era singură, între fugare chipuri 
indiferente. I se îmbujoraseră obrajii şi-i căzuseră braţele 
obosite, în lungul trupului. Mergea acuma încet, pe strada 
Ştefan cel Mare spre casă. Începea să însereze şi un 
fanaragiu bărbos opri la un felinar, îl lăsă aprins, şi trecu 
mai departe buşind şi târâind prin omăt scara. 

Atunci mademoiselle Annette avu un cutremur. Costi era 
lângă dânsa. El salutase politicos şi-n tăcere. Ea-i răspunse 
întorcând spre el o clipă ochii, apoi începu a păşi mai iute, 
ca şi cum voia să scape de-o primejdie. După puţină vreme 
îşi domoli iar mersul, cu inima bătând. Tânărul se afla tot 
lângă dânsa. 

— Eram foarte neliniştit, vorbi el cu un glas plăcut, aştept 
aici de-un ceas. Am aşteptat şi ieri. 

— Pe cine aşteptaţi? întrebă mademoiselle Annette, şi-i 
tremura glasul. 

— Cred că se ştie... zâmbi el. Îmi permiteţi să vă 
întovărăşesc câteva clipe? 

Ea nu răspunse. El îi cuprinse uşurel braţul. Domnişoarei 
Annette mişcarea aceasta i se păru discretă şi 
respectuoasă. Era necesară şi pentru trecătorii pe care-i 
întâlneau. 


— Credeam c-am fost uitat, şi eram nefericit... şopti 
tânărul. 

Mademoiselle Annette n-avu putere să răspundă. Clătină 
numai din cap. El înţelese. 

— Atunci îmi daţi voie să vă întovărăşesc pân-acasă. 

Ştiu unde staţi. Am izbutit în sfârşit să capăt astăzi şi puţine 
informaţiuni. 

Mademoiselle Annette îl privi puţin spăriată. 

— Sunteţi în pensiune la o profesoară, urmă el: sunteţi 
orfană, şi aveţi rude în judeţul Fălciu, mi se pare. 

Mademoiselle Annette se simţi mai liniştită. 

— N-aveţi cunoştinţi în Iaşi? Trăiţi aşa, singură... 

— Da, singură, mărturisi cu emoţiune mademoiselle 
Annette. Sunteţi bun, domnule, să-mi spuneţi cine sunteţi? 

— Fără îndoială; iertaţi-mă că nu m-am prezentat 
imediat. 

Şi tânărul îşi spuse numele. 

Mademoiselle Annette şovăi, ca şi cum s-ar fi împiedicat 
de ceva, şi se sprijini de braţul tovarăşului său. 

— Da? întrebă ea cu glas stâns. Şi-l privi cu ochii mari, cu 
gura uşurel întredeschisă. 

— S-a întâmplat ceva? Ce este? întrebă îngrijat şi 
afectuos Costi. 

— Nu, nu; nu s-a întâmplat nimic... Am avut aşa, o 
părere. Am mai auzit de numele dumneavoastră. Şi mi se 
pare că v-am mai văzut cândva, altă dată... 

— Când? Unde? întrebă cu interes tânărul. 

Dar mademoiselle Annette nu putea să spuie. Inima îi era 
muşcată de o durere aşa de aprigă, încât abia avea putere 
să se ţie în picioare şi să-şi stăpânească plânsul. Îşi muşca 
buzele şi simţea o otravă amară în fundul 
gurii. Îl mai văzuse, îl mai văzuse o dată; ş-acuma îşi aducea 
aminte. Nu este nicio îndoială, şi nicio potrivire de nume. 


— De ce nu-mi răspunzi? întrebă c-un glas prietinos 
Costi. 

— Nu ştiu, n-aş putea spune când şi unde... îngână ea. 
Am ajuns acasă? Trebuie să intru. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Costi. Pari tulburată. 

— Da, sunt tulburată, mărturisi mademoiselle Annette 
şi încercă a râde. Dar nu-i nimic. 

— Ne vedem mâni? 

— Fără îndoială. 

— Nu eşti supărată? 

— Nu, nu. 

— Mâni, la ce ceas? Ca şi astăzi? Negreşit. 

— Da, da. La revedere. 

EI îi reţinu mâna, o ridică şi i-o sărută mângâind-o. 

Ea îl privi cu nişte ochi aşa de mari, aşa de frumoşi şi 
strălucind de lacrimi, încât Costi simţi în el dorinţa şi 
iubirea crescând ca nişte flori miraculoase. Se despărţi de 
ea fericit şi ameţit. 

După ce închise uşa, mademoiselle Annette stătu puţin în 
loc cuprinzându-şi pieptul cu mâinile, apoi trecu mai mult în 
fugă prin săliţă, intră în salonul ei şi căzu 
de o canapea cu obrazu-n manşon, zguduită de plâns. O 
genună neagră se deschidea înainte-i şi nu înţelegea ce 
putea să se mai întâmple. Se socotea cea mai nefericită 
dintre fiinţi. Când madame Arnold o atinse pe umăr şi-i 
întoarse fruntea, înfricoşată şi ea, mademoiselle Annette îşi 
şterse repede lacrimile ş-o privi cu duşmănie. 

— Dac-ai ştiut, de ce nu mi-ai spus, madame Arnold? 
Ce-ai făcut!... De ce m-ai lăsat? 

— O, draga mea, suspină profesoara, n-am ştiut nici 
eu până ieri. Ai dreptate, sunt şi eu vinovată; am greşit 
că te-am lăsat să te duci şi astăzi; era întăi necesar să-ţi 
spun ce aflasem şi eu. 


— Ba trebuia să ies; numaidecât trebuia să ies. De 
la cine ai aflat? 

— Da la domnu Leon Mihalovici. 

— Prin urmare, v-aţi înţeles, aţi cercetat şi aţi urmărit! 
strigă mademoiselle Annete cu mânie. Ce însamnă asta? Nu 
sunt roaba nimănui! Am şi eu un suflet. 

— Nu te-a urmărit nimeni, drăguță, încerca s-o 
liniştească profesoara. Domnul Mihalovici l-a văzut şi l-a 
cunoscut pur şi simplu. E om de afaceri al lor. 

— Ba aţi urmărit ş-aţi spionat! gemu cu îndărătnicie 
mademoiselle Annette şi-şi vâri iarăşi cu putere nasu-n 
manşon. Nu mai am nevoie de nimic, lăsaţi-mă-n pace. 

— Fii rezonabilă, drăguţa mea, vorbi mai sigură de sine 
madame Arnold şi-i întoarse fruntea cătră sine. E mai bine 
c-ai aflat chiar de la început! 

Mademoiselle Annette o respinse cu violenţă; apoi, 
tresărind din locul ei, cuprinse pe profesoară de umeri şi-şi 
plecă fruntea-n pieptul ei, c-o nouă izbucnire de plâns. 

— Ce fac eu acum. Madame Arnold? Nu mă mai duc la 
Bucureşti, renunţ la toate. 

— Fii cuminte, drăguță. Ai să te duci. E mai bine aşa. 

— Atunci vreau să plec imediat. Nu mai pot sta aici. 

Cu niciun preţ nu mai pot sta. Mâni are să mă caute. Ce fac 
eu? 

— V-aţi dat întâlnire pe mâni? Cum? De ce? 

— Da, da. Nu mă-ntreba de ce. M-a adus pân-acasă. 

A spus că vrea să mă vadă mâni. Să plecăm imediat. 

— Nu se poate, draga mea, până ce nu primim întăi 
telegrama. 

— Nu-nţelegi, madame Arnold, că nu se poate să stau? 
Mă duc undeva, oriunde, numai să nu stau aici. Chiamă pe 
Petruşca şi trimite-mă la Poieni, la prietina dumitale, unde 
am mai fost. Am nevoie să mă duc undeva, să mă ascund. 


Madame Arnold fu foarte mulţămita de felul cum se 
orânduiau lucrurile singure, însă nu zâmbi. Însăşi 
Annette dădea soluţia la care se gândise şi profesoara. 

Cătră Poieni, într-un loc poetic, bătrâna madame 
Zorn avea o vie şi îngrijea cu multă pricepere o prisacă cu 
stupi sistematici. Petrecuseră, în vacanţă, acolo, multe zile 
frumoase şi liniştite. Fără îndoială că madame Zorn n-are să 
se mire de nimic şi are să fie foarte bucuroasă că primeşte o 
vizită în singurătatea ei. 

— Cum aş vrea să mă duc şi eu acolo, macar pe o zi! 
suspină madame Arnold. Foarte bună idee. Sunt bucuroasă 
că ai găsit aşa de grabă o soluţie. Madame 
Zorn are să te privească întăi prin ochelari, de-aproape; 
apoi are să te îmbrăţişeze ş-are să te-ntrebe dacă-ţi place 
mierea, şi hidromelul... 

Mademoiselle Annette rămase pe gânduri. 

— Da, trebuie să mă duc! hotări ea cu glas încet şi cu 
privirile duse. 

Atunci se lumină de zâmbet obrazul profesoarei. Se 
aplecă cu dragoste spre eleva ei şi o sărută pe tâmplă. 

Criza încă nu se isprăvise şi lacrimile se întoarseră iar. 
Madame Arnold suferea şi era jignită mai ales de acea 
privire rece şi străină, care se ridica din adâncuri 
necunoscute sub sprâncenele contractate ale elevei sale. 
Totuşi hotărârea plecării la Poieni rămase în picioare. 

* 

Miercuri, Costi aşteptă până la înserat în strada 
Ştefan cel Mare, plimbându-se la deal şi la vale din ce în ce 
mai neliniştit. Noaptea îi fusese foarte agitată. Îşi încercase 
până-ntr-un târziu norocul la Jockey-Club şi pierduse. Primi 
zâmbind sugestia unei vechi superstiții a generaţiilor de 
înamoraţi şi propuse câtorva tovarăşi tineri să deşerte mai 
multe sticle de Cotnar vechi, la un vestit local, de noapte în 
laşi, care se chema Chateau aux fleurs. Somnul apoi îi 
fusese plin de viziuni plăcute şi tulburătoare. Unele din ele 


îi rămăseseră îndărătnic pe retină, pe când se plimba în 
lungul străzii, aşteptând. Trecu fanaragiul cel bărbos, 
târându-şi scara; se aprinseră toate felinarele şi toate 
luminile caselor; domnişoara Annette nu se arătă. 
Neliniştile a două ceasuri de aşteptare începură să ieie o 
formă. S-a întâmplat fără îndoială ceva grav. S-a îmbolnăvit 
poate. Avu înainte-i vedenia ei, cu ochii întrebători şi aburiţi 
de lacrimi. Se poate întâmpla să fie şi altceva. Fiinţa aceea 
de o frumuseţă aşa de caldă şi surprinzătoare nu era 
cunoscută în laşi. N-auzise încă pe nimeni vorbind de ea, 
deşi el era plin ca un potir de farmecul ei. E o fiinţă retrasă 
şi pare a avea ceva misterios în existenţa ei. Aici trebuie 
căutată lămurirea unor anumite gesturi şi priviri, care-l 
miraseră întrucâtva în ajun. «Este ceva la mijloc...», 
murmură Costi. Şi în acelaşi timp, printr-o serie simplă de 
raționamente, se încredința că nu era indiferent acelei 
persoane tainice. Dimpotrivă. Ultima ei privire avea ceva 
pasionat; încă o simţea în el, c-o înfiorare. 

Făcu drumul încet până în stradela retrasă. Privi 
ferestrele cu storuri lăsate: numai prin una pătrundea 
lumină. Aşteptă un timp; apoi se întoarse domol, mai 
nădăjduind încă s-o întâlnească. N-o întâlni şi i se strânse 
inima. Începu să aibă îndoieli. Se îndoia de toate şi de orice. 
La Jockey-Club pierdu cu dispreţ zece ori douăsprezece 
bancnote mici. Pe urmă începu să se gândească ce are de 
făcut. După multe soluţii extraordinare şi întortochiate, găsi 
pe cea mai simplă: să-i scrie o scrisoare. 

Întăi imagină o scrisoare lungă, cu reproşuri şi declaraţii. 
Încet-încet o reduse până la o simplă întrebare: «Ce s-a 
întâmplat?». În întrebarea aceasta era toată situaţia şi-i 
vibrau toate simţurile. Curier mai bun decât Sava nu putea 
găsi. Sava era vizitiul lui, un om puţin vorbăreţ şi destul de 
deştept. Era şi singurul om care ştia ceva din toată 
afacerea. Când Costi îi puse a doua zi în mână biletul, el 
înţelese numaidecât şi-ncepu a râde, povestind încă o dată 


stăpânului cam a luat pe cucoane într-o sară, în sanie, pe 
strada Lăpuşneanu. 

— Să fii cu băgare de seamă, Sava, îi hotări Costi, şi să-mi 
aduci numaidecât un răspuns. 

Sava dădu din cap fără să clipească. Ştia el ce înseamnă 
«numaidecât». Costi intră din balcon în odaia lui şi aşteptă 
până ce Sava trecu cu sania spre poartă. 

Atunci începu să se plimbe ca-ntr-o cuşcă fără ieşire. 

După o jumătate de ceas nu mai putu răbda. Îşi luă blana şi 
căciuliţa şi porni întru întâmpinarea săniei. În stradă îl văzu 
într-adevăr pe Sava, venind repede şi învăluindu-se cu caii 
năprasnici. Îl opri. Vizitiul sări de la locul lui şi scoase 
cuşma. 

— Ai adus răspuns? 

— Nu, cuconaşule. Nu-i acasă. 

— Cine nu-i acasă? 

— Duduia. Nu-i în oraş. E dusă. 

— Aşa răspuns îmi aduci? zise încet tânărul privind cu 
mânie pe vizitiu. Atât? 

— Nu, cuconaşule, răspunse Sava zâmbind şi scuturând 

din cap. Acolo, m-am dat jos şi m-am înfăţişat cu scrisoarea. 
Când am sunat, s-a arătat în uşă o femeie groasă ş-am văzut 
că-i bucătăreasa. Am întrebat întăi de doamna Arnold, 
precum mi-aţi spus. Nu era acasă; era la lecţii. Am întrebat 
pe urmă de duduie. Nu-i acasă. 
E dusă. Încep eu a vorbi ş-a o lua pe departe, că-i o chestie 
mare şi grabnică, şi-i spun eu multe; dar ea se ţinea bine. Ş- 
a rămas că duduia nu-i acasă, pentru că-i dusă la o vie, 
lângă Poieni. 

— La o vie lângă Poieni? întrebă cu mirare Costi. Care 
vie? 

— Asta nu mi-a spus, nu pot ca să ştiu, cuconaşule! 

Costi se urcă gânditor în sanie. Sava struni caii şi duse pe 
cuconaş înspre păduricea Copoului. Apoi îl cobori domol la 


vale, în pasul cailor. La ceasul acela, înaintea amiezii, uliţa 
era pustie. «Acuma el tace şi se gândeşte, cugeta vizitiul, şi 
pe urmă are să puie la cale o poznă.» 

Într-adevăr, cuconaşu Costi punea la cale o poznă. 

— Ascultă, Sava, vorbi el, cu sprânceana-ncruntată. 
Opreşte ş-ascultă. Acuma mergem acasă. Deshămi caii şi-i 
hrăneşti cu ovăz. E vremea amiezii. Mânânci şi tu şi te 
pregăteşti. Îţi iei blana cea mare. Pui cergi în sanie. Înhămi 
ş-al treilea cal, prăştier. Mergem să căutăm via aceea pe 
lângă Poieni. Întrebăm în drum şi de-o sanie de piaţă, care 
trebuie să fi trecut ieri. Nu găsim azi, căutăm şi mâni. 
Numai să fie acolo. 

— Acolo-i, cuconaşule. Baba s-a dat de gol fără voie. 


Înţeleg eu. Fac îndată tocmai precum mi-aţi poruncit. 
* 


La un ceas de la înserat, la via nemţoaicei, cum îi ziceau 
vecinii, începură a bate cânii cu îndârjire. Era harmalaie de 
zăvozi şi de cotei de nu se mai auzea nici la cer, nici în 
pământ. Pintilie moşneagul porni de la bucătărie cu fânarul, 
să vadă ce este. Din sufragerie madame Zorn. Şi cu Annette 
auziră glasuri de oameni, întrebări şi răspunsuri. 

— Poate-a venit sania să mă ieie, zise ea cu îndoială. 

Va fi primit madame Arnold telegrama şi trebuie să plec la 
Bucureşti. 

— Se poate, drăguță? la vreme de noapte? vorbi cu grijă 
bătrâna, privind-o de aproape prin lentilele-i rotunde. Să 
vedem ce spune Pintilie. Mi-ar părea foarte rău. Rămân iar 
singură. 

Moş Pintilie tropăia prin cerdac, cu fânarul lui. 

Cânii se domoliseră. 

Amândouă femeile ieşiră în prag. Lumina le bătu în faţă. 

— Ce este, moşule? întrebă Annette. 

— O venit o sanie... răspunse moşneagul. Aşteaptă la 
poartă. laca, este omul care vrea să vorbească cu mata. 


— Am spus eu... se întoarse mademoiselle Annette cătră 
bătrână. Ai venit să mă iei la Iaşi? 

— Da, duduie, răspunse Sava, apropiindu-se. 

— Te-a trimis madame Arnold? Mi se pare că am venit cu 
alt birjar. 

Încerca să cunoască pe vizitiu prin întuneric. 

— Da, răspunse cu hotărâre Sava. Am venit după 
poruncă şi trebuie să mergeţi. Am umblat şi pe la alte vii. 
Bine c-am nimerit. 

Femeile se retraseră. Mademoiselle Annette începu să-şi 
caute lucrurile, fără grabă, cu umbra-i de tristeţi în priviri. 
Madame Zorn o ajuta, şi-i spunea o mulţime de veşti pentru 
biata madame Arnold, aşa de năcăjită şi aşa de ocupată. Na 
pofteşte drăguţa domnişoară Annette un gavanoşel de 
miere? La Bucureşti nu se găseşte miere bună ca la Poieni. 

— După ce te-ntorci de la Bucureşti, să vii negreşit să mă 
vezi, domnişoară Annette, sfârşi madame Zorn, sărutând-o. 
Totdeauna când te văd, mă bucur şi-ntineresc. Numai să fii 
mai veselă şi mai puţin gânditoare... 

Mademoiselle Annette oftă îmbrăţişând pe bătrână şi 
trecu în cerdac. Sava veni să ia geamandanul şi pledurile, şi 
ea-l urmă pe cărarea ogrăzii până departe, la poartă. De- 
acolo, se-ntoarse şi mai văzu o dată în prag, în lumină, pe 
bătrâna madame Zorn. Îi strigă: «La revedere!» Ascultă 
răspunsul nedesluşit şi depărtat şi păşi în drum. 

— Ar fi fost mai bine să tragi sania în ogradă, vorbi ea. 

— La asta nu m-am gândit, răspunse Sava. Ş-o ajută să se 
urce. 

Porniră. La o azvârlitură de băț, vizitiul opri caii. 

— Ce este? întrebă mademoiselle Annette. 

— Aveţi acolo, duduie, cergi groase, lămuri Sava. Vă rog 
să vă învăliţi bine, e cam ger, şi pe costişă trage vânt 
subţire. 


Domnişoara Annette dădu drumul unui strigăt uşor. 
O umbră se alăturase de sanie, se aplecase cătră ea. O 
întrebă ceva. Nu înţelese bine ce; dar îl cunoscu 
numaidecât pe Costi. Avu o arsură de fulger în toată fiinţa: 
o sensaţie de fericire aşa de intensă, încât îşi pierdu 
răsuflarea. Se mişcă grabnic între cergi ghemuindu-se şi 
făcând loc tovarăşului. Şi când îl simţi lângă ea, se făcu mai 
mică; îi cuprinse cu amândouă mânile un braţ şi i se aplecă 
la subsuoară. Sania porni, întăi lin, în sunete fine de 
clopoței, apoi într-o mişcare vijelioasă. Când mademoiselle 
Annette ridică fruntea, Costi se aplecă ş-o privi de aproape, 
şi se găsiră singuri prin întunericul luminos, sub cerul 
spuzit de stele. Se vedeau departe luminile Iaşilor; şi 
coborau printre livezi ninse şi căsuțe întunecoase. Costi o 
întrebă iar de ce-a părăsit oraşul. Ea nu fu în stare să 
răspundă vorbelor; dar răspunse îmbrăţişării lui c-o pornire 
sălbatică. Apoi, grămădită iarăşi la subsuoara lui, Costi o 
simţi că suspină. Era însă prea fericit şi nu îndrăzni să mai 
întrebe nimic. 

Târziu, când se apropiară de laşi, tânărul începu să fie 
neliniştit. 

— Te duci acasă? întrebă el cu grijă. 

— Fără îndoială, răspunse ea. Madame Arnold are să se 
mire puţin, dar nu-i nimic. 

— Şi nu pleci iar la vie? De ce ai fugit? 

— Am să-ţi spun... şopti ea oftând. Nu acuma. Altă dată. 

— Când? mâni? N-ai să mă faci iarăşi nenorocit. 

— Da. Mâni; negreşit mâni... vorbea ea repede şi rugător. 
Şi-nchise ochii, simțind că sfârşitul visului se apropie. 


Capitolul X 
Se dovedeşte că Aniţa trebuia să 
se întoarcă la ai săi 


Cum se desparţi de madmoisslle Annette, Costi fu cuprins 
de teamă şi de păreri de rău. Înţelegea din nou că este ceva 
ascuns în tovarăşa lui de drum, şi nu-şi explica cum de n-a 
avut puterea să caute a lămuri ce era de lămurit. Zâmbind 
apoi, rămase pierdut în amintirea ceasului de dragoste 
petrecut lângă dânsa: nu mai fusese loc între ei pentru 
nimic străin. Numai dorinţa de a o revedea din nou, cât de 
curând, trezea în el acel fior nedesluşit c-ă ar putea s-o 
piardă. Ros de această teamă în cursul nopţii, se hotări dis- 
de-dimineaţă la o viclenie, care în alte împrejurări l-ar fi 
făcut să roşească. Chemă pe Sava şi-i hotărî să lase în sama 
unui argat grija cailor, apoi îl rândui străjer în preajma 
ulicioarei ş-a casei ştiute. Să observe orice mişcare şi să 
urmărească orice ieşire. 

Dar chiar această măsură îi mări neliniştea, căci îi 
dovedea că avea a se teme de-o primejdie. Sentimentul 
acesta căpătă o formă aprigă, când factorul îi aduse la ora 1 
după amiază un plic lungăreţ, cu adresa scrisă de o mână 
necunoscută, dar o mână de femeie. Fără îndoială că era de 
la Annette şi nu se putea să cuprindă ceva bun. Îl desfăcu 
cu inima strânsă. Văzu întăi iscălitura; 
era de la ea: un singur nume în josul câtorva rânduri. 
Bileţelul n-avea nicio titulatură. 

«lartă-mă - scria mademoiselle Annette -, te rog iartă-mă 
că astăzi nu ne putem vedea, nu pot spune cât îmi eşti de 
drag şi cât sunt de nenorocită.» 

Sângele îi năvăli lui Costi în ochi şi-n obraji. Ce 
însemnează asta? De ce fuge de el? Ce-o opreşte? Are 
vreun amestec în toate acestea profesoara cea bătrână? 


Are fiinţa aceea vreo legătură de care nu se poate elibera? 
Nelămuritul şi necunoscutul erau o otravă pentru ceasul 
acesta de presupuneri şi de hotărâri extraordinare. Căci 
Costi era încredinţat că, îndată ce desleagă enigma, trebuie 
să ieie o hotărâre extraordinară. Simţea asupra fiinţii pe 
care o iubea un drept de stăpânire ireductibil. Îndoielile 
făcură loc mâniei. Ca să se poată linişti, ieşi la aer curat şi 
se plimbă multă vreme pe jos, singur, pe sub reţeaua de 
crengi cafenii a păduricii Copoului. Ochii tovarăşei lui de 
drum, pasionaţi şi trişti, rămaseră la urmă cu stăruința în 
el. Mânia i se alină. Era încredinţat de iubirea ei, şi n-avea 
niciun motiv să n-o socotească întăia. Cu această minunată 
concluzie cobori în oraş, la ceasul întâlnirii, cu nădejdea că 
mademoiselle Annette îi va răsări în cale. 

Dar mademoiselle Annette nu se arătă. În schimb văzu 
într-un târziu pe Sava. Nenorocitul părea însă a nu-şi fi 
înţeles deloc rolul, căci nu venea dinspre ulicioara 
singuratică. Era, într-adevăr, foarte grăbit, însă venea 
dinspre centrul oraşului. Cum văzu pe cuconaşu 
Costi, ocoli în fugă cătră el. 

— Ce  însemnează ticăloşia asta? vorbi tânărul, 
ameninţător, oprindu-se. Unde te-am trimes eu şi de unde- 
mi vii? 

— Am fost, cuconaşule, nu vă supăraţi... şopti Sava, şi 
părea foarte sigur de sine. Am stat până ce-au ieşit. 

— Cine? 

— Cucoanele. Am văzut că un flăcăuaş aduce o sanie. Am 
dat fuga aici în uliţă ş-am oprit şi eu una. 

Şi când a cotit sania lor în ulicioară, m-am luat după dânsa. 
Am văzut lesne că se duceau la gară. Aveau geamandane de 
călătorie. 

Costi se feri din calea trecătorilor, şi cu ochiu-i încruntat 
atrase după sine, la un colţ de gang, pe Sava. 

— S-au coborât la gară? întrebă el aţâţat. 

— Da. 


— Şi le-ai urmat, ca să afli încotro pleacă... 

— Se-nţelege, cuconaşule... răspunse Sava fără de nicio 
modestie. Am şi eu oleacă de cap. De asta m-am dus la gară. 
Au cumpărat bilete Iaşi-Bucureşti, clasa întâia. 

— Au plecat atunci cu un tren de zi. 

— Trenul care era, cuconaşule, căci nici n-au aşteptat 
mult. 

Costi părea a se gândi la ceva, întunecat. Mânia altui ceas 
al zilei se deştepta în el. Cum s-o urmărească, cum s-o 
găsească şi unde s-o găsească într-un oraş ca 
Bucureşti? 

— De ce nu te-ai suit în tren? se întoarse brusc spre 
Sava. Acum ce facem? Cum îi pot găsi urma? 

— Cuconaşule, n-aveam asemenea ordin, observă cu 
umilinţă vizitiul. Ş-afară de asta, când plecau, m-am gândit 
c-au să se întoarcă. M-am mai gândit c-am să pot ispiti pe 
bucătăriţa cea groasă. Şi mi-am mai adus aminte că trebuie 
să vă raportez că astăzi, chiar înaintea amiezii, a fost pe la 
dumnealor domnu Leon Mihalovici, jidovul cel nalt şi gras. 
Poate ştie el ceva. 

— Le-a vizitat astăzi Leon Mihalovici? 

— Da, cuconaşule. 

— Ce-a căutat acolo? 

— Nu pot pentru ca să ştiu, cuconaşule. 

— Leon Mihalovici ştie negreşit ceva, urmă Costi a vorbi 
mai mult cătră sine. De la dânsul poate chiar să aflu tot ce 
vreau să ştiu. Ce să fie? Despre ce nenorocire e vorba? 

«Mai întăi îi cer să-mi spuie unde o pot găsi în 
Bucureşti, cugetă el. Privind fix pe Sava, şi după aceea 
neapărat am să iau o hotărâre definitivă.» 

— Sava, vină după mine, strigă el, păşind grabnic în 
stradă. 

— Da, cuconaşule. 


— Opreşte un birjar şi aşteaptă-mă puţintel mai încolo. 
Leon Mihalovici îşi are biroul aici, aproape. Intru, îl scot şi 
mergem la deal. Are să-mi spuie tot, de voie ori de nevoie. 

— Se-nţelege, cuconaşule, răspunse Sava foarte bucuros. 

Biroul lui Leon Mihalovici era gol. În odaia din fund însă, 
prin geamul uşii, se vedeau lumini arzând în trichelurile!=7+ 
rituale. Lucirea lor fu îndată astupată de un trup mare şi 
masiv, foarte bine cunoscut lui Costi. Domnul Leon 
Mihalovici pătrunse în odaia de la stradă, cunoscu pe 
cuconaşul Filoti şi fu foarte plăcut surprins, însă arătă o 
mare nedumerire. 

— Domnu Costi? întrebă el înclinându-se şi frecându-şi 
mânile. Asta n-am visat niciodată să se întâmple, domnu 
Costi vizitând pe Leon Mihalovici... 

— Am treabă cu dumneata, îi răspunse tânărul cu voce 
stăpânită. Fii bun de-ţi ia paltonul şi vină după mine. 

Mihalovici urma să-şi frece mânile. 

— Domnu Costi, observă el plecând fruntea, să nu vă 
supăraţi; am intrat în ziua noastră de odihnă; nevasta a 
aprins luminările de şabăsi!38*. 

— Domnule Mihalovici, grăi Costi nerăbdător, mi se pare 
că m-am exprimat destul de lămurit. la-ţi paltonul şi 
urmează-mă. Am a-ţi vorbi. 

— Aveţi vreo afacere bănească? întrebă cu îndoială 
Leon, şi oftă, privind atent pe vizitator. 

— Da. Vorbim în birou la mine. 

— Adevărat, se învoi Mihalovici; aici nu se poate, într-o zi 
oprită. Am să vin la dumneavoastră ş-am să vă servesc cu 
toată plăcerea. Bani n-aş putea căuta decât duminică. Costi 
dădea semne de nerăbdare. 

— Nu vă supăraţi, domnu Costi, vin numaidecât. Dacă 
trebuie... Vă rog să mă-ngăduiţi numai o jumătate de ceas, 
cât îmi fac rugăciunea, şi pe urmă sunt la dumneavoastră... 


Mihalovici aşteptă neliniştit răspunsul tânărului; totuşi 
era hotărât să încerce orice pentru a dobândi un răstimp de 
reculegere, în care să cumpănească ce are de făcut. «Dacă 
nu-i încurcătura cu fata, atunci am scăpat uşor...», îşi făcea 
el socoteală. 

— Vă rog, cuconaş Costi, îngăduiţi-mi macar un sfert de 
ceas. 

— Bine, răspunse Costi cu linişte şi cu sprâncenele 
încreţite. Peste jumătate de ceas să fii la mine. Cred că nu 
mai ai de obiectat nimic. 

— Nu, nu mai am nimic. Peste jumătate de ceas sunt la 
dumneavoastră. 

Costi se sui în sanie, însă nu se opri acasă. Trecu întăi pe 
la duduia Matilda. O găsi în salonaşul ei cenuşiu ca argintul, 
cetind în apropierea focului. Îl întâmpină mirată, privindu-l 
cu luare-aminte prin ochelarii cercuiţi cu aur. 

— Ce ai, Costi? Pari tulburat. De mai multe zile te văd tot 
în starea asta. 

— Nu-i nimic deosebit, tante Mathilde... răspunse el c-un 
glas care-o făcu pe duduia să zâmbească. 

— Şezi şi spune... îi zise ea încet şi cu dragoste, punându- 
şi mâna mică pe umărul lui. Sunt aproape dispusă să cred 
că ai o pasiune pentru cineva. Trebuie să ştii că acuma 
aştept pe Aspasie Cornescu care-mi arată deodată o mare 
prietinie. 

— O tante Mathilde, se apără Costi, vorbeşte prea mult. 
Nu, nu. 

— Ai observat asta? Atunci sunt întrucâtva liniştită. 

Ce este atunci? Ai nevoie de bancherul tău? 

— Da, tante Mathilde, răspunse cu grabă şi cu tărie Costi. 

Ea îl privi ţintă, îngrijorată. 

— Ce s-a întâmplat? E o datorie de joc? 

—  Tante Mathilde, nu mă-ntreba, răspunse Costi 
sărutându-i mâna. Ai încredere în mine. Nu-i nimic rău. 


— Am încredere, Costi, răspunse duduia grav. Banu-i 
trebuitor; şi, din nenorocire, avem prea deseori nevoie de 
el. Cât? 

— Tante Mathilde, poate să am nevoie de iscălitura ta 
lângă a mea. Am nevoie de o sumă mai mare. Sunt ca şi 
major, aş putea s-o caut singur. Vreau însă să înlătur orice 
fel de piedici, ca să nu întârzii. 

— Înţeleg, Costi. Nu-ţi începi prea bine majoratul. 

Poate vrei să te-ntorci la Paris. 

— Poate, răspunse zâmbind Costi. 

Duduii i se păru că a gâcit. Băiatul vrea să aducă o 
uşurare tatălui său, poate vrea să-şi regăsească acolo un 
capriciu al tinereţii. 

— Sunt la dispoziţia ta... încheie ca îngăduinţă duduia 
Matilda. 

Costi îi sărută mâna. 

— Mă duc... se grăbi el, zâmbind, ca să nu mă-ntâlnesc cu 
musafirii tăi. 

— Bine, bine... 

Duduia Matilda rămase gânditoare în urma lui, cu 
lentilele lucind fix în bătaia focului. 

Costi trecu acasă şi intră în biroul lui c-o presimţire de 
biruinţă. Hotărârea lui, întăi nebuloasă, începea să ieie 
formă... Şi se rânduia aproape armonic. Întăi primise 
sugestia banilor de la Leon Mihalovici; acum duduia îi 
deschisese perspectiva unor ţărmuri depărtate, însăşi ideea 
aceasta devenea o fericire şi-i exaspera viziunile de 
dragoste. Dacă ceea ce părea mister în jurul tovarăşei lui 
avea o explicaţie obişnuită; dacă familia de la Huşi şi 
celelalte istorii erau fabule, cu atât mai lesne îşi va putea 
împlini hotărârea. 

Leon  Mihalovici intră frecându-şi uşor palmele. îi 
rămăsese încă destulă linişte, dar avusese răgaz să-şi facă 


unele socoteli. Costi se ridică de la locul său privindu-l 
stăruitor şi, fără nicio introducere, îi puse întrebarea: 

— Domnule Mihalovici, care este adresa domnişoarei 
Annette Rusu la Bucureşti? 

— Domnu Costi, observă domol omul de afaceri, parcă 
era vorba de nişte bani, de care aveţi nevoie. 

— Da, vorbim şi despre asta. Răspunde întăi la ce te- 
ntreb. 

Domnu Leon Mihalovici putea da această lămurire, îşi 
făcuse socoteală. Pe urmă avea să complecteze lămurirea 
aceasta cu altele, mult mai interesante. 

— Nu înţeleg ce legătură este, domnu Costi, între 
afacerea noastră şi domnişoara aceea pe care s-ar putea 
nici să n-o cunosc. 

— O cunoşti: ai trecut astăzi pe la madame Arnold, unde 
locuieşte. Ştii că a plecat la Bucureşti. Trebuie să ştii unde 
poate fi găsită acolo. Ştii fără îndoială şi de ce-a plecat. 

— Ştiţi că am fost la madame Arnold? se miră, zâmbind, 
Mihalovici. De unde să cunosc cu la care hotel trage la 
Bucureşti? Poate la Boulevard, poate în altă parte. Nu vă 
supăraţi, vă spun, cred că la Boulevard. lar în privinţa 
plecării, ce să vorbesc? Trebuie întăi şi-ntăi să ştiţi că acea 
domnişoară are rude la Huşi cum aveţi dumneavoastră. 

— Asta nu mă interesează, domnule Mihalovici. Vorbeşte 
te rog altfel despre domnişoara Annette... 

După privirea tânărului, domnu Leon simţi că trebuie să 
fie foarte prevăzător. 

— E o domnişoară... urmă el cu delicateţă, care n-a 
cunoscut altădată nici pantofii, nici matasa. Nu vă supăraţi. 
Un domn mare, pe care îl cunoaşteţi foarte bine, şi pe care 
eu îl servesc cu credinţă, s-a interesat acum câtăva vreme 
de dânsa. Acuma ea iubeşte pe cineva, după cât înţeleg, - 
dar e vorba că este acea persoană... 


Domnu Mihalovici îşi pregătise pe drum, cu destulă luare- 
aminte, fraza aceasta. După cât se vedea, Costi îl înţelesese 
fără de nicio greutate; cu toate acestea nu se întâmplase 
nimic. Nu căzuse pe un scaun, nici nu-şi pusese mânile în 
cap. În fracțiunea unei secunde tânărul primise impresia şi 
găsise şi toate deslegările. În sfârşit, era lămurit! Annette 
voia să-i cruţe o explicaţie dramatică cu tatăl său? Cu toate 
acestea principalul era că-l iubeşte pe el. Principal şi 
neîndoios. În definitiv fuga ei n-avea niciun rost, de vreme 
ce-l iubeşte. Şi la urmă orice consideraţii ale lui sunt de 
prisos, deoarece a luat o hotărâre. În starea lui morbidă, 
scrupulul ca şi orice element al judecății era repede 
covârşit de febră. Avea siguranţa că-i iubit, avea viziunea 
pasiunii lui numai, din ce în ce mai puternică. Fiinţa aceea, 
pe care o simţise palpitând lângă el, era a lui, era ceva nou 
care nu se putea asocia cu nimic din trecut. 

— În ce priveşte informaţiile, putem să ne oprim aici, 
domnule Mihalovici, zise Costi hotărât şi cu sprânceana 
nourată, fără însă a-şi privi partenerul. Să trecem la 
afacerea noastră. Am nevoie de bani. 

— Aveţi nevoie de ceva bani, în lipsa cuconaşului? 

— Nu aşa, domnule Mihalovici. Înţelege-mă. Am nevoie 
de bani mai mulţi. Vreau să fac un angajament personal. Am 
averea mea de care pot dispune. 

— Aveţi nevoie de mult? 

— Am nevoie de treizeci de mii de franci. 

Domnu Leon Mihalovici rămase cu gura căscată. Nu-l 
uimea suma, îl uimea liniştea cu care tânărul plănuia fără 
îndoială să plece în străinătate, nu singur. Vra să zică 
lovitura lui n-a fost o lovitură. Tânărul îşi va găsi tovarăşa în 
Bucureşti, şi năcazul e ca şi cum ar începe de la capăt. C-un 
om de douăzeci de ani şi cu asemenea ochi de bolnav, nu 
putea discuta multe. Putea să încerce să puie câteva piedici 
şi câteva întârzieri, dar banii trebuia să-i deie. La urma 
urmei şi el are interesul să facă o asemenea afacere. Însă 


are să se petreacă un lucru neplăcut. Bine; este şi la asta 
leac. Dacă trebuie, se duce şi el în Bucureşti şi priveghează 
lucrurile. Mai întăi se sfătuieşte cu Şapsa, şi se duce 
numaidecât la Bucureşti. Poate pune şi pe boier în 
cunoştinţă despre ce vrea să facă fecioru-su. Aşa este. 

— Cam mare suma, domnu Costi. Iotuşi sunt obişnuit să 
servesc familia dumneavoastră. Mâni e sâmbătă. 

Poimâni am să încerc; sper să găsesc. Dac-aş avea eu 
personal, m-aş duce acasă şi m-aş întoarce cu banii. 
Trebuie însă să caut şi v-asigur că nu-i uşor. 

— Îţi pretind să găseşti, răspunse Costi cu energie. 

Şi nu poimâni, ci chiar mâni înainte de amiază. Cu orice 
preţ, înţelegi? 

— Sunteţi ca şi tatăl dumneavoastră, zâmbi Mihalovici. 
Am să încerc, dacă mă autorizaţi să ofer un procent ceva 
mai ridicat. Am să mai am şi altfel de greutăţi: are să mi se 
ceară şi a doua iscălitură. 

— O am, răspunse liniştit Costi. Iscăleşte mătuşă-mea. 

— Duduia Matilda? 

— Da, domnule Mihalovici, am vorbit cu dumneaei cu 
puţin înainte de venirea dumitale aici. 

Ovreiul clătină din cap. Domnişorul acesta îşi începea 
foarte frumos cariera. E un om teribil, cu care nu te poţi 
juca... 

— Dar dacă nu pot până mâni la amiază? 

— Ascultă, Mihalovici, vorbi Costi, tutuindu-l întăia oară 
pe omul de afaceri, isprăveşte. La urma urmei, ţi-i destul şi 
iscălitura mea. Îţi dau acceptul fără dată. Peste o lună sunt 
major. Eu fac lux - şi pe lângă comision îţi mai dau o 
garanţie. Dacă nu vrei să mă superi, serveşte-mă prompt. 

Domnul Leon Mihalovici se convinsese că nu mai are 
nimic de făcut, totuşi crezu că are datoria să ofteze. 

— Dacă ziceţi dumneavoastră că aveţi aşa de mare 
nevoie, - bine. 


— Atunci ne-am înţeles? Mâni, la 12. 

— Mâni, la 12. 

Domnu Mihalovici îşi privi căciula şi se retrase, după ce 
salută pe Costi. 

«Vrea să plece cu acceleratul de mâne seară la 
Bucureşti... îşi făcea el socoteală. N-am vreme când să 
întâlnesc pe Şapsa. Trebuie să-i scriu. Aicea s-a amestecat 
un diavol, cum spunea şi biata madame Arnold.» 

Rămas singur, Costi privi o vreme uşa închisă, urmărindu- 
şi viziunile. În liniştea camerii şi-n tăcere, se clarificau şi-l 
împresurau. Se lăsă pe canapea, cu faţa în sus, cu mânile 
sub ceafă. În starea aceasta îi rămăsese numai o uşoară şi 
nedesluşită nelinişte: ca şi cum pierduse din memorie un 
nume ş-avea în el prezentă silinţa de a-l găsi. 

Domnu Leon Mihalovici se ţinu de cuvânt şi aduse banii în 
zi de sâmbătă. Afacerile sunt afaceri, nu-i bine să încurcăm 
un lucru cu altul. Aici era ceva scris negru pe alb; dincolo 
aveau să hotărască viitorul, întâmplarea şi nebunia 
omenească. Totuşi, având ş-acolo un interes, şi se poate 
spune chiar o datorie, puse pe madama Rebeca să-i 
pregătească geamandanaşul lui de piele, ros şi îmbătrânit 
de călătorii. Luă pe braţul stâng un pled cadrilat, în dreapta 
geamandanaşul, şi la ora cinci cobori domol la gară, 
fluierând uşurel ceva care în intenţia lui ar fi fost să fie o 
melodie auzită cândva la un cafe-concert din Bucureşti. 

În restaurant, depuse la comptuar pledul şi 
geamandanaşul, îşi aprinse o ţigară şi, cu mânile în 
buzunările şubei, începu să se plimbe şi să caute, aşteptând 
pe tânărul Filoti. Nu căuta ceva anume, însă căuta, pentru 
că numai cine caută găseşte. Poate dă peste-o pricină, poate 
miroase un gheşeft. În sălile de aşteptare, în restaurante, 
pe peron, în birouri, în vagoane, domnul Leon Mihalovici 
intră pretutindeni, salută în treacăt, se opri vorbind tainic, 
scrise câteva însemnări într-o condicuţă, şi pe urmă se duse 
să-şi ieie pledul şi geamandanaşul. 


Văzuse pe Costi, cu hamalii împovăraţi de bagaje după 
dânsul. 

Misitul se strecură cu fereală într-un compartiment de 
clasa a doua. Controlă încă o dată, în buzunarul dinlăuntru 
de la piept, carnetul de drum şi banii şi-şi aprinse, cu 
mulţămire, altă ţigară. Important şi cu buza de jos 
răsfrântă, făcu o amănunţită inspecţie a tovarăşilor lui de 
călătorie, doi oameni cu totul neînsemnaţi, care stăteau cu 
nasurile în gazete. Trenul porni. Ca om conştiincios, domnul 
Leon Mihalovici se ridică şi cercetă pe geam lumea care 
rămăsese şi se scurgea spre ieşire. Clientul său era cu el în 
tren. Veni la control conductorul, după ce scutură uşa cu 
încuietoarea proastă. Vorbi puţintel în şoaptă cu dânsul. Da: 
feciorul boierului călătorea singur într-un compartiment de 
clasa întâia. Zâmbind, omul de afaceri îşi luă iar în 
stăpânire locul. În jumătate de ceas izbuti să scoată din 
gazete pe tovarăşii săi, îi încurcă chiar într-o discuţie dintre 
cele mai absurde asupra unor crocodili care ar fi apărut în 
Marea Neagră; dar la prima staţie principală îi părăsi fără 
nicio politeţă şi se dosi după un geam, la pândă. Trebuia să 
fie prevăzător şi să bage de samă la orice. Poate tânărul se 
coboară, poate se uită pe fereastră şi-l vede. Cel mai bun 
lucru e să ajungă neştiut la Bucureşti. La Buciumeni 
schimbare de tren. Rămase tot ferit. Şi putu să observe pe 
domnul Costi ocupând liniştit o cabină a unui vagon cu 
paturi şi lăsând storurile. Acuma s-a isprăvii; întrucâtva e 
mai liber. Totuşi se stăpâni, mai ales că nici pe Şapsa nu-i 
zărise pe peron. 

Dormită în legănările trenului până la Roman. Acuma 
boierul sforăie în vagonul cel luxos; poate da o fugă până la 
restaurant. Întâlni un cunoscut sub lămpile suspendate; 
găsi altul în restaurant. Clopotul de plecare suna a treia 
oară când îşi plătea ceaiul. Se repezi spre uşă. Aici însă 
încurcau trecerea alţi doi călători grăbiţi. lar Sava, 
îmbrăcat curat, cu botfori, palton scurt şi căciulă ascuţită, 


se punea de pricină ca să intre numaidecât el întăi şi pe 
urmă să lase pe ceilalţi să iasă. Părea un negustor de porci, 
ori un geambaş de cai care băuse un adălmaş bogat ş-acum 
avea gust de harţag. Zadarnic se încercă domnu Mihalovici 
să străbată cu toată puterea şi cu toată greutatea. Omul 
devenea ameninţător. Un geam sări în ţăndări. Îndată 
săriră chelnerii şi patronii şi sosi poliţia gării. Domnul Leon 
Mihalovici era stacojiu de strigăte şi de indignare. Trenul 
însă plecase, şi la urma urmei trebui să se resemneze. 
Geambaşul se retrase între poliţişti. Le declara, râzând, că 
plăteşte geamul, ba încă şi ceva pe deasupra. Domnul 
Mihalovici se duse la telegraf să deie o notă pentru bagaje 
şi plănuia o îndeletnicire până la trenul următor. 

«Costi petrecuse cu ochii, din întunericul cabinei sale, 
scena aceasta veselă, râzând singur. Apoi se pregăti liniştit 
de culcare. Îndată ce se învăli în păturile moi şi strânse 


pleoapele, umbra celei'pe care o iubea veni lângă dânsul. 
* 


Duminică, în Capitală, Costi îşi făcu o rânduială, sigură şi 
simplă a zilei. Bagajele şi le lăsase la gară. 
Într-o trăsură închisă, făcu cel dintâi drum la Hotel 
Boulevard. Fără să se scoboare, ceru portarului, după ce-i 
puse-n palmă o roată de cinci lei, lista călătorilor. 
Leon Mihalovici nu-l înşelase: domnişoara Annette Rusu era 
acolo. Trecu după aceea la prefectura de poliţie, ca să 
reguleze chestia paşapoartelor. Găsi un om îndatoritor, 
care-i zâmbi şi se hotări să-l servească. Costi îi asigură, în 
mintea sa, o răsplată în proporţie cu plăcerea pe care i-o 
făcea. Cătră amiază isprăvind şi această daraveră, săvârşi 
un lucru de mirare. Întră la magazinul Papagal în Lipscani, 
şi rugă pe o vânzătoare brunetă şi simpatică să-i 
alcătuiască, într-un geamandanaş de piele, un mic trusou 
de călătorie pentru o persoană de acelaşi sex cu ea şi de 
aceleaşi proporţii. Era vorba de un cadou. Trecu după 
aceea cheiul Dâmboviţei şi se scobori să prânzească la un 


restaurant obscur. Mâncă două ouă şi gustă dintr-un 
castronaş cu iaurt. Plăti consumaţia un leu şi lăsă bacşiş 
patru. Muscalul trebuia să se ducă să schimbe caii şi aduse 
cuconaşului altă trăsură închisă. Cu aceasta făcu o plimbare 
până la şosea, apoi se întoarse repede şi rămase staționând 
în bulevard, în faţa hotelului. Portarul de dimineaţă se arătă 
foarte dispus să ducă un mesaj doamnelor de la No. 4. Costi 
îl lămuri însă că numai persoana cea tânără ar trebui să 
primească un bileţel, cu două vorbe. Acest bileţel tânărul îl 
prezentă învăluit într-o bancnotă de o sută de lei. 

Ceea ce prevăzuse Costi, c-o intuiţie genială, se petrecu 
întocmai. Mademoiselle Annette cobori după un sfert de 
ceas. Părea grăbită. Privea la deal şi la vale în lungul 
trotuarului. Apoi, întorcând ochii spre stradă, văzu pe tânăr 
în picioare, lângă uşa trăsurii, fixând-o. Fără a sta o clipă în 
cumpănă, se avântă spre el, înălţându-şi la nas manşonul. 
Costi îi cuprinse braţul care tremura şi o ajută să se urce. 
Intră şi el după dânsa; uşa sună scurt, vizitiul atinse caii cu 
şfichiul biciului. 

Tânărul se simţea vibrând de aţâţare şi fericire. După 

părerea lui, mademoiselle Annette ar fi trebuit să se simtă 
fericită. Ea însă plângea, ghemuită lângă umărul lui. 
O mustră uşor: ea îl îmbrăţişă fără să răspundă. Când se 
văzu la gară, mademoiselle Annette nu se miră prea mult. 
Zâmbi chiar şi nu întrebă nimic. Ochii ei albaştri clipeau 
des, ca şi cum îi dogorea o flacără interioară. 

Vremea era urâtă şi vântul de miazănoapte aducea până 
la peron stropituri de zăpadă măruntă şi aspră. Pătrunsă de 
un fior de frig, mademoiselle Annette se alătură tare de 
Costi, strângându-i lângă sânul ei braţul. Se urcă în vagon 
supusă, şi rămasă într-un colţ neclintită, câtă vreme 
tovarăşul ei lipsi. Când îl văzu intrând, se mişcă. El trase 
perdelele şi-şi scoase blana. O privi lung, - şi ea îl admira 
pentru bărbăţia lui şi pentru hotărârea-i neaşteptată. 


— Vom fi singuri şi netulburaţi... zise el râzând. Ştii unde 
mergem? 

Ea clătină din cap. Nu ştia. Nici n-o interesa. El încercă 
să-i explice, dar mademoiselle Annette îi astupă gura cu 
palma. Fără îndoială, trebuia să-l urmeze. Dar acel «ştiu 
tot» din bileţelul pe care-l primise din mâna portarului încă 
o scurma până în fundul sufletului. 

— Nu se poate, Costi... Ce ştii? încerca ea să se 
lămurească, pe când el îi cuprinsese mânile. Ai aflat poate 
ceva de la omul de afaceri al tatălui dumitale, dar omul 
acela nu poate să ştie nimic hotărât... 

Costi voi s-o oprească. Apoi o ascultă atent. Mademoiselle 
Annette îi dovedi că el e cel dintăi bărbat pe care-l iubeşte. 
A fost ridicată de altcineva dintr-o stare umilită şi s-a 
bucurat de asemenea protecţie, aşteptând poate s-o 
răscumpere cu orice fel de jertfă. Lucrul acesta nu s-a 
întâmplat. Din fericire nu s-a întâmplat. Îi poate asigura că 
nu s-a-ntâmplat. Afirmația aceasta, care era numai pe 
jumătate adevăr, era o nevoie absolută pentru 
mademoiselle Annette, ca să poată fi liniştită şi să se împace 
cu împrejurările. Când veni îmbrăţişarea lui 
Costi, pecetluind această mărturisire, uşoara-i perfidie 
deveni un adevăr desăvârşit, care o făcea aproape fericită. 

Trenul fugea către miazănoapte împotriva vântului. 

În zgomotul vagonului, se simţea la fereşti fâşâitul de năsip 
al viscolului. Vremea aceasta potrivnică strecura în cei doi 
tovarăşi un adaos de plăcere. Între lume şi dânşii era vânt, 
viscol, obstacole şi depărtare. Totuşi viforniţa de 
dechemyvrie era un element care ar fi trebuit să-l 
neliniştească pe Costi. Era o putere a stihiilor care se 
abătea nepăsătoare între zări tulburi, grămădind troiene pe 
aţa de paianjen înşirată de mâna omului. Sunetul ei deveni 
mai puternic decât chemarea locomotivei. Şi în zori trenul 
înţepeni în viscol, la o staţie singuratică din judeţul Bacău. 


Când călătorii simţiră întârzierea lungă apăsând asupră- 
le şi pustiul alb ameninţându-i, Costi ceru informaţii. 
Conductorul neamţ nu putea să supere pe un boier tânăr 
aşa de galant. Căută să liniştească pe înălţimea-sa. 

— Nu-i nimic primejdios. O oprire trecătoare. A şi venit o 
echipă de oameni cu lopeţile, ca să destupe linia. 

— Atunci părerea dumitale este că nu vom avea o 
întârziere prea mare? 

— Da, excelenz, avem speranţă să plecăm cât de 
curând... 

Trenul, cu toate acestea, întârzie până ce se făcu ziuă. 
Apoi porni cu încetineli neliniştitoare. La Bacău fu nevoie de 
dublarea locomotivei şi de adaosul unui plug. În sfârşit 
porniră şi de aici după alte trei ceasuri de întârziere. Costi 
începea să se îndoiască de asigurările conductorului, şi 
observă cu părere de râu că prevederile nu-i merseseră 
până la proviziile de hrană. El rămăsese numai cu ouăle şi 
cu iaurtul din ajun; mademoiselle Annette şi ea dispreţuise 
masa de seară. Îşi încreţi fruntea, îngrijat. Mademoiselle 


Annette zâmbea. Era lângă Costi, şi-i era de ajuns. 
* 


La Buciumeni, în gară, domnu Şapsa aştepta trenul 
dinspre Bucureşti. Ar fi trebuit să sosească înaintea amiezii, 
şi domnu Şapsa îl aşteptase până la vremea mesei. 

Notele telegrafice arătau însă întârzieri nouă, aşa încât se 
mulţămi să mănânce ceva în restaurant, să bea o cafea, să 
cetească o gazetă din ajun, să fumeze mai multe ţigări şi să 
vorbească o mulţime de lucruri cu unii concetăţeni, care 
aşteptau şi ei. Vorbea liniştit şi părea fără grijă; i se părea 
numai ciudat că viscolul nu mai vrea să înceteze. Din vreme 
în vreme ieşea pe peron, îndrăznea chiar să înainteze câţiva 
paşi sub cerul liber, apoi zvâcnirile vântului îl împingeau 
înapoi; aripi de zăpadă îl băteau cu grabă. «Vreme tare!» 
zicea domnu Şapsa clătinând din cap. 

Slujitorii din gară, învăliţi în cojoace şi cu căciuli mari în 


cap, râdeau când îl vedeau că se zgribuleşte aşa de urât. 
Lor nu le păsa. Mai dădeau o raită la una din crâşmele din 
dosul gării şi veneau iar la împlinirea datoriei. Între ei era şi 
Vasile Brebu, nalt şi voinic. La despărţitura unde lucra el, 
omătul nu putea birui. Cu asta voia el să se fălească 

— Ce-i, jupâne Şapsa? vorbi Vasile râzând. Pe când trecea 
iar în dosul gării, cu tovarăşii. Nu-ţi place asemenea miros? 

Oamenii râdeau zgomotos şi gros. Şapsa îi privi pieziş şi 
cu dispreţ şi trecu în restaurant. Înainte de a se aşeza pe 
scaun, la masă, între ceilalţi muşterii, se apropie de 
fereastră, trase din buzunarul paltonului o hârtie, o 
despături ş-o ceti iar cu luare-aminte. Închizând pe 
jumătate ochiul, c-o îngrijorare ascunsă, pe care nu voia să 
i-o bănuiască nimeni Privi furiş în juru-i şi iar ceti. Era o 
telegramă urgentă, repezită din Bucureşti de Leon 
Mihalovici: 


- URGENT. ŞAPSARONIG, 
GARA BUCIUMENI 
Grâu cu neghină nu se poate să treacă graniţa, 
opreşte absolut numaidecât Burdujeni, avem aici 
preţ bun.» 


— Ce s-a întâmplat? se gândea domnu Şapsa pentru a nu 
ştiu câtea oară. Cetise de câteva ori şi scrisoarea primită de 
la Iaşi. Nu s-a putut întâmpla decât un singur lucru. 

Domnu Şapsa oftă şi trecu la masă. Hotărât s-aştepte 
trenul trei zile. O cafea băuse; acuma se hotări să bea un 
ceai. 

— N-u înţeleg de ce-a plecat domnu primar de la gară. Se 
îndreptă el spre tovarăşi... S-a dus acasă şi cuconu Filip. 
Mi-a spus că se întoarce, dar văd că nu vine. 

— Ce nevoie ai de primar şi de domnu Nacovici? 
întrebă Eschiva, negustorul de cereale. Nu putem sta aici şi 


fără dânşii? 

— Ba da, răspunse Şapsa, dar e mai bine să fie şi ei. 

Domnul Leviţchi. Vechi amploiat al companiei Strussberg, 
veni ca să vadă ce mai este pe la bufet. 

— Onorat public, zise el râzând cu tot obrazu-i înflorit şi 
arătând o gură cu dinţi puţini; cine vine lângă mine, ca să-i 
spun la ureche peste câte minute soseşte acceleratul de 
Bucureşti? 

Ovreii ştiau ce însemnează asta şi păstrară deocamdată o 
rezervă prudentă. Fiecare lăsa tovarăşului său dreptul de a 
asculta mărturisirea domnului Leviţchi. E destulă jertfa 
unuia - şi pe urmă folosesc toţi. Cum domnu Leviţchi 
ajunsese la bufet şi nu mai râdea, Eschiva decretă o 
contribuţie colectivă şi se repezi după amploiat, urmat de 
Şapsa. 

Trenul avea o nouă întârziere de optzeci de minute. 

La ora şase probabil că va intra în gară. Domnul Şapsa se 
întoarse la masă, ca să-şi isprăvească ceaiul şi mai pipăi o 
dată, în buzunar, telegrama. 

În sfârşit sosi şi sfertul de ceas când toată lumea năvăli 
pe peron. Sunară semnale şi chemări. Locomotivele trecură 
măreţe cu îmbrăcăminte de omăt şi sloiuri, gâfâind ca după 
o luptă crâncenă. Vagoanele aveau o înfăţişare mai umilită, 
cu geamurile îngheţate. Erau reci şi oarbe. Călătorii 
începură a cobori prin viscol, sub lumina îndoielnică a 
lămpilor de la peron. Nu ştia nimeni ce se va mai întâmpla. 
Probabil că trenul nu va mai merge mai departe. Totuşi 
serviciul mişcării ceruse informaţii nouă şi făcea silinţi să-l 
mâie până la graniţă. 

Şapsa aşteptă coborârea călătorilor, observând cu luare 
aminte toată mişcarea din juru-i. Intră apoi pe culuarul 
vagonului cu paturi, schimbă în şoaptă câteva cuvinte cu 
conductorul neamţ, trecu la o cabină şi ciocăni uşor în uşă. 

Costi deschise; Şapsa îl salută respectuos. 


— Unde suntem? întrebă tânărul ieşind în culuar şi 
închizând cu grijă uşa în urma lui. 

— Sunteţi în gara Buciumeni, cuconaşule. 

— Bun; domnule Şapsa, îmi pare bine că te întâlnesc. 

Ce este? Se ştie când plecăm mai departe? E o vreme 
imposibilă ş-o întârziere exasperantă. Căldură nu mai avem. 
Suntem ameninţaţi să ne prefacem în sloiuri. Cel puţin se 
poate găsi ceva la restaurant? Am spus conductorului să se 
aprovizioneze. 

—  Cuconaşule, răspunse liniştit Şapsa, mâncare se 
găseşte. Aici e bielşug şi s-a găsit totdeauna. Domnu 
Leviţchi însă spune că nu se ştie dacă trenul merge mai 
departe, 

— Care domn Leviţchi? Asta nu se poate. Trebuie să 
meargă. 

— Eu ştiu? Poate are să meargă. Să vedem. Domnu 
Leviţchi e slujbaş în gară, aici. Să-l mai întreb pe el. 

Am a vă comunica ceva important şi voiam să nu fiu auzit de 
nimeni. Dacă sunteţi bun, să trecem puţintel mai la o parte. 

— Ce este, Şapsa? întrebă Costi, deodată neliniştit, şi-şi 
încruntă sprâncenele. 

— Cuconaşule, vorbi încet Şapsa, retrăgându-se urmai de 
tânăr; chiar dacă trenul poate pleca, dumneavoastră cred 
că n-o să treceţi graniţa. 

— Ce? Cum? 

— Nu vă supăraţi, vă rog să nu vă supăraţi, cuconaşule. 
Am greşit. Dumneavoastră puteţi trece. Ştiu, aveţi 
paşaport, aţi mai trecut. Dar persoana cu care sunteţi n-are 
să poată trece... 

Costi tăcu, sumbru, şi-şi muşcă buza. Vra să zică se ştia, 
telegraful lucrase.  Năcazurile întârzierii,  aţâţările 
necontenite stăteau gata să izbucnească, şi Şapsa vedea 
asta foarte bine cu jumătatea lui de ochi. De aceea se 
grăbise să deie întăia lovitură. Totuşi tânărul se stăpâni. 


— Cum asta, Şapsa? întrebă el râzând. Să zic că mă- 
ntovărăşeşte o persoană. Are paşaport, sau am eu şi pentru 
dânsa. Cine o poate opri? 

— Nu vă supăraţi, cuconaşule; o opreşte comisarul de la 
Burdujeni. Dacă vă luaţi osteneala să coborâţi la peron, 

vi-l pot arăta. A stat în birou la telegraf toată vremea. 

A venit de două ori cu domnu Leviţchi la restaurant. El are 
instrucţiuni, se informează acum, şi pe drum, la controlul 
paşapoartelor, dacă trenul pleacă, se întâmplă tocmai ce 
spun eu. 

Costi izbucni: 

— Cine îşi închipuie că voi suporta asemenea ticăloşie? 
Cum îndrăzniţi? 

Privind cu ochii sângeraţi la Şapsa, se mişcă gata să-l 
lovească. Dar uşa cabinei din care ieşise sună şi, c-un 
strigăt spăimântat, apăru în lumină faţa domnişoarei 
Annette. Tânărul se linişti; se întoarse la ea şi-i şopti 
înfrigurat câteva cuvinte. Mademoiselle Annette se retrase 
şi zăvori pe dinăuntru uşa. 

— Vra să zică, domnule Şapsa, începu Cotiţi râzând 
strâmb, aşa stau lucrurile. Te încredinţez c-am să trec, chiar 
dacă ar trebui să bortelesc ţeasta acelui domn comisar. 

Şapsa tăcu, îndoindu-se foarte mult de aşa ceva. Şi 
tânărul însuşi se îndoi, căci făcu câţiva paşi pufnind mânios, 
încercând să se mişte în spaţiul acela îngust. 

—  Cuconaşule, îndrăzni Şapsa cu blândeţă, a mers 
telegrafu la toate gările de graniţă. Prin alte părţi au trecut 
trenurile şi n-aţi fost. A mai rămas aici. Eu cred că şede 
cineva anume la telegraf în Bucureşti şi aşteaptă răspuns la 
ordin. Un boier aşa de mare poate ce vrea şi face ce 
pofteşte, cuconaşule. Şi dumneavoastră aveţi să faceţi tot 
aşa. Am spus o prostie. 

Costi rămase serios, privind pe deasupra capului lui 
Şapsa, apoi răsuflă puternic printre buze, ca şi cum îl 
înăbuşeau înăuntru aburi. 


— Ascultă! strigă el brusc, bătând cu piciorul în duşumea. 
În frig aici nu putem sta şi persoana pe care o întovărăşesc 
nu poate fi expusă la asemenea mişelii. Ascultă ce vorbesc 
eu şi execută imediat. Înţeleg să fiu stăpân pe actele mele şi 
să mă pun la adăpost de tulburările comisarilor. 

— Da, cuconaşule. 

— la aminte, Şapsa, cât mă pot încă stăpâni. Trimete 
imediat ordin lui Nacovici, să-mi repeadă sănii pentru mine 
şi pentru bagaje. Să se încălzească la curte odăile mele. Nu 
vorbi nimic altceva şi să se facă totul în cea mai mare grabă. 
Ai înţeles? 

Şapsa pricepuse. Asta era şi părerea lui. Boierul cel 
bătrân are să găsească pe cuconaşul cel tânăr arestat la 
Buciumeni la curte şi are să fie foarte mulţămit. Se cobori 
furişat şi intră la telegraf, ca să trimeată o notă urgentă la 
Bucureşti. Hotel Boulevard. N-are să fie tocmai mulţămit 
boierul, căci n-are să găsească nicio bucurie, dar în 
împrejurarea asta ce se putea face mai mult? 

Se strecură grabnic la telefon şi ceru cuiva de la primărie 
numaidecât pe domnu primar, sau pe cuconu Filip Nacovici. 
Dacă nu-s acolo, să fie chemaţi negreşit la aparat, - serviciu 
important al boierului. <Mă-ntorec îndată...», zise el 
funcţionarului şi trecu ca bătut de vânt la intrarea din dos a 
gării. Începu să strige la unul din birjarii care aşteptau în 
viscol. Îi explica evreieşte unui oarecare Ştrul ce are de 
făcut. Să se ducă în cea mai mare goană la cuconu Filip, să-i 
spuie să vie cu sănii la gară pentru cuconaşul Costi. Ştrul îşi 
porni numaidecât calul şi începu să fugă cu sania, 
îmbrobodit până peste ochi în glugă şi cu pulpanele 
mantălii pălălăind în vânt. Întrebuinţa biciul şi glasul c-un 
fel de spaimă. 

Costi sărise într-o nouă hotărâre. Şi era încredinţat că a 
făcut tot ceea ce trebuia. Dealtminteri vagonul devenise 
insuportabil şi, când întră în cabină, găsi pe mademoiselle 
Annette tremurând sub pleduri. 


— Puţină răbdare, îi zise Costi cu însufleţire. Îţi ofer o 
găzduire regală. 

— Unde suntem aci? 

— La Buciumeni. 

Mademoiselle Annette tăcu. Costi îi cuprinse mânile reci 
şi i le sărută... Apoi ieşi îndată să vadă ce urmare au 
ordinele pe care le dăduse. Tovarăşa lui întoarse iar zăvorul 
şi rămase singură, cu ochii înneguraţi de tristeţă. 

În trei sferturi de ceas, pe peron se făcu oarecare 
mişcare. Sosiseră cu sănii Filip Nacovici şi primarele. 
Dădură mâna cu cuconaşu Costi şi ascultară fără de nicio 
mirare ordinele lui. Nici nu voiau să bage de seamă că 
tânărul ar fi având pe cineva care-l întovărăşeşte. Asta nu-i 
interesa. Şapsa le spusese chiar la sosire câteva cuvinte 
foarte grăbite, însă foarte desluşite. Săniile sunt gata, 
lămurea Nacovici, şi odăile se încălzeau numaidecât. 

Era vorba numai de o viscolitură ş-un loc greu la cotitura 
drumului spre târg. Abia au putut răzbi caii. Din clipă în 
clipă trecerea se astupă. Şi piedica asta, însă se înlătură 
lesne. Făgăduieşte o cinste câtorva slujbaşi din gară: 

îi încarcă în dosul săniilor, ş-acolo, cât ai zice «Tatăl nostru», 
au rupt troianul. 

— Atunci să mergem, imediat, imediat! vorbi cu aţâţare 
Costi. Nu vreau să mai întârzii în gheţăria asta nicio clipă. 

— Am adus şi şube, cuconaşule, îl lămurea Nacovici, să n- 
aveţi nicio grijă. 

Se grăbiră hamalii, se mişcă în fugă conductorul neamţ, 
puseră mâna şi ajutară şi Nacovici, şi Şapsa, şi domnu 
lacobache, şi trecură spre sănii geamandane mari, 
geamandane mici, cutii şi genţi. La urmă zbură la braţul lui 
Costi şi mademoiselle Annette, cu obrazul apărat de 
manşon. 

În dosul gării aşteptau trei sănii cu câte doi cai. În cea 
dintâi erau încărcate bagajele. În cea de-a doua se aşezară 
sub cergi şi-n blănuri Costi cu tovarăşa lui. În cea de-a treia 


se grămădiră vechilul, primarele şi Şapsa. 

Îşi căutară locuri şi cei patru oameni cu lopeţi de fier, 

care mergeau să desfunde drumul. Doi se aninară în dosul 
săniei boiereşti, doi în dosul celei din urmă. Oamenii gării 
purtau şi felinare cu oloi. Porniră prin zvoana şi zbaterile 
viscolului. 

Vasile Brebu zărise pe primar: ş-avea în sine de mult 
juruit ceva acelui om. Nu-şi alinase sufletul de când se 
întorsese de la închisoare, deşi lacobache îi trecuse de 
câteva ori prin faţă. Hotărârea lui era mai mult o mânie 
greoaie, care atârna în el, fără să se prefacă în faptă. 
Acuma însă ieşise din crâşmă, sufla aburi fierbinţi prin 
mustață, şi când se anină în dosul săniei boiereşti, se gândi 
că ar fi fost mai bine să se anine la sania din urmă. 

Înaintau destul de iute prin vifor, Costi întrebă pe 
tovarăşa lui: 

— Stai bine? Nu ţi-i frig? 

— Mă simt foarte bine... răspunse mademoiselle 
Annette. 

Vasile ascultă cu mirare acel glas plăcut şi întoarse capul 
spre omul de lângă el, făcându-i cu ochiul şi arătându-i din 
cap pe oamenii fericiţi de sub dânşii. Iovarăşul lui nu-i văzu 
semnul cu ochiul şi nu înţelegea ce vrea să-i spuie. Se 
aplecă spre el: 

— Ce spui tu, bre Vasile? 

— Nimica... îi răspunse Brebu râzând. 

«Ce fac eu cu primarele?» se gândi el. - Amu-i o vreme 
bună să-i deie una cu lopata şi să-l cufunde în troian. 

— Ho-ho! strigau vizitiii dinainte. Să treacă oamenii cu 
lopeţile... 

Săniile se opriră. Vasile cobori şi înălţă felinarul. 

Văzu lângă boier, în sanie, obrazul şi ochii Aniţei. Dar nu 
pricepu acest lucru decât după ce trecu mai departe. 
Fusese ca o nălucire. Îi auzise însă şi glasul, şi părea că într- 


adevăr ea trebuie să fie. Oamenii înfipseră lopeţile în troian. 
Cu felinarul lui, Vasile se-ntoarse. Se gândea încă, c-o 
bucurie ascunsă, ce-ar face primarele dacă l-ar păli aşa, pe 
neaşteptate, şi l-ar cufunda în troian; în acelaşi timp se 
înălța în capul lui, ca un fum, un fel de nebunie a mirării. Nu 
se poate să fie Aniţa, căci aceea-i pricina ticăloşiei lui. Să ne 
mai uităm o dată. 

— Măi omule, du-te cu lopata la troian... îi porunci 
primarele, pălindu-l cu umărul. 

— Stai, cucoane, grăi el râzând. Şi ridică felinarul. 

Să văd dacă-i Aniţa. 

— Omul acesta e băut... zise Costi, întorcând capul, cu 
dezgust. 

— Aţi spus, ceva, cuconaşule? întrebă Filip, din cealaltă 
parte a săniei. 

Vasile Brebu văzuse iar. Obrazul femeii se întorsese cu 
spaimă, ca-ntr-un fulger, cătră el. Lepădă felinarul şi făcu o 
săritură de fiară sprintenă. Lovi cu lopata de fier, întăi în 
femeie, apoi în tovarăşul ei. 

Ea ţipă de două ori: «Vai! vai!» întăi într-o izbucnire 
prelungă, apoi într-o tânguire stinsă; Costi întinsese braţele 
ca s-o apere. Filip Nacovici se năpusti cu bastonul lui cu 
boambă de plumb la capăt şi păli pe Vasile tocmai când 
ridica a treia oară lopata. Unealta căzu; omul veni după ei 
pe spate. Capu-i sângerat să afundă în omăt lângă felinar. 

— Ce este? ce s-a întâmplat? strigă Şapsa din sania din 
urmă. Oamenii dinainte năvăliseră îndărăt. Primarele şi 
cuconu Filip desfăceau cergile şi blănile din jurul lui 
Costi şi a tovarăşei sale. Aniţa se lăsase moale, cu capul pe 
spate, fără căciuliţă. Avea o lovitură piezişă, subt ureche, şi 
sânge nu se vedea. Costi venise cu faţa în jos peste braţele 
ei. Când îl ridicară, partea stângă a obrazului îi gâlgâia de 
sânge dintr-o tăietură lungă până în creştet. Felinarele 
veniră aproape. Vechilul se aplecă şi-i ascultă răsuflarea. 
Trăia încă. Aniţa murise. 


* 


Alexandru Filoti n-ajunsese la Buciumeni, de la Bucureşti, 
decât a treia zi, miercuri, cu trenul de dimineaţă. Şapsa îl 
întâmpinase în gara Roman. Nacovici aştepta la peron 
îngrijorat şi cu fruntea plecată. Boierul cobori din vagonul 
de dormit, palid, cu buzele albe. Îşi alungă privirea în jurul 
capului lui Nacovici; nu-l putea privi ţintă. 

— Ce face domnu Costi? întrebă el brusc, înainte de a se 
urca în sanie. 

— Doctorul Baroni zice că primejdia pare a fi înlăturată... 
răspunse cu grăbire Nacovici. 

Filoti oftă şi-şi trase pe el cerga miloasă. Vechilul se aşeză 
alături, pieziş şi-ntr-o margine, ca să nu stânjenească pe 
boier. 

Când ajunseră la cotitură, vorbi cu glas scăzut: 

— Aici s-a întâmplat, cuconaşule... 

Vizitiul opri. 

Filoti privi în juru-i. Nu văzu nimic. Viscolul ştersese orice 
urmă. 

— Pe ea am îngropat-o încă de ieri... M-am gândit că-i 
mai bine aşa... vorbi iar, cu îndoială, Filip Nacovici. 

Boierul păru deodată uşurat de o mare greutate. Privi la 
slujbaş ca şi cum abia atunci îl vedea. 

— Să mergem... zise el. Sunt foarte nerăbdător să-mi văd 
copilul... Nu dorm de două zile. 


Capitolul XI 
Încurcate planuri şi afaceri ale 
lui 
Evghenie Ciornei 


Când boierul şi Nacovici coborâră la scara balconului, 
intrau din urmă în curte şi Şapsa cu Cavalier, în altă sanie. 
Capete se îmbulzeau la ferestre, în odăile slugilor. Ileşiseră 
şi argaţii de la grajduri şi stăteau ca nişte momâi, privind de 
departe. 

Filoti se uită la uşa arcată, parcă voia să-i socotească 
înălţimea. Se-ntoarse apoi spre vechil, cu glas trudit: 

Filipe, să nu pleci îndată. Poate mai am nevoie de 
dumneata. 

— Am înţeles, cuconaşule, nu plec... răspunse Nacovici cu 
grabă şi trase canatul, făcând loc. 

Boierul stătu o clipă la îndoială, apoi intră. Vechilul îi 
deschise ş-a doua uşă. Pătrunseră într-un salon larg, care 
avea ferestre mari asupra parcului. De la o măsuţă, de 
lângă una din aceste ferestre, se sculă cu grabă cucoana 
Aglaie şi, salutând în treacăt, se repezi la o uşă laterală, pe 
care o feri încet şi cu luare-aminte. 

Părea spăriată. Strecură câteva cuvinte în şoaptă. 

Apoi se lipi de părete, şi Filoti înţelese că trebuia să intre 
acolo. În prag îl întâmpină duduia Matilda. Îşi potrivea la 
tâmple, cu degete tremurătoare, părul cărunt. Avea ochii 
cerniţi şi-i tremurau buzele. Când uşa se închise, duduia 
izbucni în lacrimi, plecându-şi fruntea pe umărul fratelui 
său. Filoti o sărută în tăcere şi se simţi şi el biruit de trudă 
şi tulburare. Îşi înghiţea lacrimile amare şi privea pe 
deasupra capului duduii într-un punct negru care se rotea 
nălucilor înainte-i. Apoi îşi strânse fălcile scrâşnind, ca să se 


potolească. Cu sângele bătându-i încă în tâmple şi în 
creştet, se lăsă într-un fotoliu. Îşi întoarse ochii cătră 
fereastră, ferindu-se de privirea duduii. Ea-i cuprinse o 
mână, apoi i-o lăsă, suspinând, şi se aşeză alături. 

— Filip spune că doctorul ar fi dând asigurări... vorbi 
Filoti cu voce schimbată şi joasă. 

Duduia clătină tristă din cap. 

— Nu suntem încă siguri de nimic. Alexandre, să nu ne 
facem iluzii. Am telegrafiat la Iaşi doctorului Miclea. 

Vine desară. Poate să fie nevoie de intervenţie chirurgicală. 

Filoti îşi aplecă grumazul, împovărat. 

— Bietul copil! suspină duduia Matilda cu voce stinsă şi 
iar începură a-i curge lacrimi. Cu batista mică şi brodată 
începu apoi a-şi şterge energic pleoapele. Privind-o, 

Filoti o găsea schimbată, slăbită şi cu nasul roş. 

— Vreau să-l văd... zise el cu îndoială. 

— Da, tresări duduia Matilda. De-un ceas pare a avea 
somn liniştit, 

Dând perdelele grele la o parte, duduia Matilda deschise 
O uşă şi intră ea întăi, apoi se întoarse şi făcu semn lui Filoti. 

Storurile erau pe jumătate lăsate. Boierul se apropie în 
vârful degetelor de patul cu polog. Nu văzu decât un ochi 
din figura lui Costi. 

Tot capul era înfăşurat în bandaje, şi plapoma era ridicată 
până peste bărbie. Ochiul acela închis se zbătea sub 
pleoapă. Filoti se gândi: «Poate să moară...». Şi se-ntoarse 
spăriat la duduia Matilda. Ea privea ţintă pe băiat. Nu-i 
dădu niciun răspuns. 

Trecură iar în camera de-alături. 

— Ce facem? întrebă nedumerit Filoti. 

— Alexandre, vorbi zâmbind duduia Matilda, întăi trebuie 
să te linişteşti. Odăile tale sunt pregătite. De Costi am eu 
grijă. Îmi este de oarecare ajutor şi Aglaie. 


Filoti oftă, înduioşat el singur de starea în care se găsea. 
Înţelese apoi că acolo era cu totul de prisos. Trecu în 
salonul unde rămăseseră vechilul şi nevastă-sa. Găsi şi pe 
Cavalier, care aştepta ordine. 

— Odăile sunt gata, Jean? Desfă geamandanele: trebuie 
să ne instalăm aici pe câtăva vreme... 

Oftă iar, privind în juru-i. Apoi ieşi, urmat de camerist. 

Cucoana Aglaie aţinti uşa care se închisese şi clătină din 
cap. 

— Nu pare prea supărat... şopti ea; nu-şi dă samă că 
băietul poate să moară. 

— Ce vrei să facă? răspunse Filip, c-un mormăit foarte 
încet; să se tragă de cap şi să răcnească?... 

— Nu, dar oricum... Vinovatu-i el. 

— Cine?... 

Cucoana Aglaie strânse din umeri. Şi-ntoarse capul spre 
fereastră. 

După o clipă se suci iar spre Nacovici: 

— Cât ai fost la gară, m-a căutat din nou madam 
Alexandrescu. Mi-a trimes răspuns să ies numaidecât pân- 
afară. Zice că mâni ori poimâni trebuie să vie prefectul. Şi 
m-a rugat pentru boier: dacă nu poate lacobache să vie să 
vorbească şi să se roage. 

— Parcă de asta-i arde boierului acuma... 

— Eu nu i-am spus tot aşa? A început a plânge. Altădată 
râdea. 

— Când? de ce? întrebă Nacovici căscând. M-am culcat 
târziu ast'noapte, lămuri el cucoanei Aglaie, fără a-i mai 
aştepta răspunsul. Dac-ar fi un copil, înţeleg. 

— Cine? 

— Alexandrescu. Dac-ar fi un copil, aş înţelege. Trebuia 
să se păzească, sa nu le facă chiar aşa, pe faţă. Ioate au o 
margine. 

— Zicea că şi cu tine a avut daraveri. 


— Se poate, a avut şi cu alţii, dar răspunde numai el. 

— Să răspundă. Într-o privinţă, îmi pare rău numai de 
Lenţa Gheorghiu. Îl anchetează şi pe barbatu-su şi se bate 
şi ea cu capul de toţi păreţii şi nu ştie ce să facă. 

— Acela-i prost, nu-i vinovat... explică vechilul, şi-şi 
aprinse o ţigară. 

— Nu fuma aici, zise pripit cucoana Aglaie, strângându-i 
braţul. Duduii Matilda nu-i place. Se simte şi-n camera 
tânărului. 

— Ai dreptate... încuviinţă vechilul, râzând încet. 
Credeam că suntem la noi acasă. Şi-şi stinse ţigara, 
strivindu-i vârful între degete. Mă duc s-o fumez afară. 

— Mai lasă ţigara, Filipe, îl mustră cucoana Aglaie. 

Ce crezi c-are să se întâmple? 

— Cu cine? cu cei de la onor primărie? Dacă vrea 
prefectul, dragă, îi trânteşte la başcă. 

— Nu vorbesc eu de aceia... şi cucoana Aglaie făcu 
semn cu capul spre camera duduii Matilda. Acuma, de când 
l-am văzut pe boier, mă gândesc şi mă frământ: 
ce poate să se-ntâmple? 

— Ştiu eu? răspunse cu nepăsare Filip. Om vedea. 

Cucoana Aglaie îl privi cu nemulţămire, încreţindu-şi 
fruntea. Apoi stătură un răstimp tăcuţi - uitându-se prin 
geamurile mari la iarna de-afară. [igăncuşa cea subţire a 
duduii Matilda intră din coridor, păşind delicat ca o mâţă, 
trecu în două colţuri ale salonului, hrănind sobele nalte cu 
lemne, apoi dispăru în camera stăpânei sale. Izvorând din 
tăcere, se desluşi pendula cea mare, măsurând timpul, cu 
accente moi şi rare. Deodată pătrunse ca o chemare un 
țipăt stâns dinspre odaia bolnavului. Cei doi soţi se priviră, 
cu ochii mari şi cu urechile atente. 

Cucoana Aglaie suspină, dând încet din cap. Nacovici se 
ridică şi se strecură în coridor. Nu mai putea răbda şi se 
ducea în balcon, ca să-şi fumeze ţigara. În umbra 


antretului, Şapsa se desprinse dintr-un scaun şi se alătură 
de el. 

— Unde te duci, domnule Nacovici? Şi ce se mai aude? 

— Nu s-aude nimica domnule Şapsa. Acuşi îs ceasurile 
11 şi trebuie să vie şi doctorul. Om vedea ce-a mai spune el. 
Noi ce putem şti? 

— Aşa-i, încuviinţă Şapsa. Ce-a făcut boierul? ce-a zis? 

— Întăi să-mi aprind ţigara, domnule Şapsa. Şi pe urmă 
să-ţi spun că nu ştiu. 

— Aicea s-a iscat între dânşii un nacaz mare, cucoane 
Filipe, vorbi ovreiul, gânditor; ş-au să mai fie şi altele. 

— După cât văd, dumneata eşti mai îngrijat decât boierul, 
domnu Şapsa... râdea Nacovici: fă-ţi şi dumneata o ţigară. 

— Dumneata şăguieşti, cucoane Filipe, grăi încet Şapsa. 
N-aş vrea să am ce-i în sufletul lor. 

— Ai dreptate... Ai dreptate... răspunse moale vechilul 
şi urmă să tragă fumuri lungi din ţigara-i groasă. 

Se auziră sunând zurgălăi, şi una din săniile boiereşti, 

cu Dimachi cel gras pe capră, veni şi se alătură de 
scara balconului. Din cergi miţoase cobori un om tot 
aşa de gros ca şi Dimachi, însă scurt şi cu pielea albă. 
Suia domol în blana-i largă, cu căciuliţă cu urechi în cap. 
Purta mustață şi barbete roşcate şi întinse celor doi oameni 
boiereşti o mână moale şi grasă, pistruiată cu puchiţei 
cărămizii. 

— A, domnu doctor Baroni! zise Filip zvârlind ţigara şi 
strângându-i mâna. Ce face domnu doctor şi ce mai zice 
domnu doctor? 

— Ce să fac? răspunse Baroni, c-un pronunţat accent 
nemţesc; de ieri până azi observ c-am mai îmbătrânit. 

Ş-aşa întruna, până ce într-o bună zi, gata. Aşa zic ţăranii: 
într-o bună zi. 

— Aăă... domnu doctor! îngână cu reproş Filip şi se 
scărpină cu violenţă la ceafă; nu mai vorbi şi dumneata 


despre asta. Mai este vreme! 

Doctorul Baroni începu să râdă în tăcere, scuturându-şi 
pântecele şi toată fiinţa. 

— Într-o zi crapă neamţu şi gata! urmă el cu lacrimi de 
râs în ochii bulbucaţi. Nici nu le mai sparie copiii cu ace şi 
cu vaccin, nici nu mai răcneşte la ei că dau rachiu lehuzelor. 
Scapă ş-are să le pară bine. 

— Domnu doctor Baroni şăguieşte totdeauna cu diabetul 
lui... vorbi încet Şapsa. 

— N-am ce face, răspunse neamţul; e un musafir şi 
trebuie, să-i arăt un obraz vesel. Până-acuma ne înţelegem, 
Mă duc să văd cum merge domnu Costi. Aştept cu 
nerăbdare şi eu pe domnul profesor Miclea. Să sperăm că 
au să iasă lucrurile bine. 

— Dar bolnavul meu cum o duce? întrebă tot vesel 
Nacovici. 

Doctorul Baroni ridică ochii şi-l privi cu luare-aminte. 

— Bolnavul dumitale? rosti el c-un aer ciudat şi grav. 
Bolnavul dumitale e un om încăpățânat. Stă neclintit pe 
spate, cum l-am aşezat când l-am dus la infirmerie. Se uită 
la Dumnezeu şi tace. Încă nu ştie ce se petrece în juru-i. E 
tare ca un urs; dar cred că moare. 

Râsul lui Nacovici se stinse. Scoase porttabacul şi începu 
să-şi răsucească o altă ţigară. Doctorul intră în casă, cu 
mişcările-i legănate. 

— Mai stai, domnule Şapsa? întrebă vechilul. Cred că 
boierul se odihneşte. Ne putem întoarce după-amiază. 

Amândoi coborâră şi trecură pe aleea largă, urmăriţi de 
privirea lui Dimachi. Într-o vreme ţiganul mormăi ceva 
singur, fără a-şi părăsi neclintirea de idol. 

* 

Filip Nacovici merse o vreme lângă tovarăşul său, 
fumându-şi ţigara în tăcere. Apoi se despărţi de Şapsa c-un 
gest şi c-o îngânare tărăgănată de cuvinte: «La bună 


vedere, după-amiază, domnule Şapsa...». Omul de afaceri 
trecu înspre dughenile târgului: vechilul coti cătră 
marginea satului. 

În apropiere de biserică, baba Casandra Dăscăliţa avea o 
căsuţă de bârne, pe care primăria i-o închiriase pentru 
infirerie. Baba locuia într-un bordeieş alăturea; îşi târâia 
zilele singură şi priveghea şi infirmeria comunei, mai mult 
goală. Bolnavi se găseau totdeauna în comună; 
din când în când izbucneau şi molime, dar ţăranii priveau 
casa aceea doftoricească cu dispreţ şi cu ură. Simţirea 
aceasta obştească o împărtăşea chiar baba Casandra, când 
era chemată în sat de femei pentru descântece şi 
desfăcături. În blăstămata ei căsuţă poposea din când în 
când numai câte-un bătut ori câte-un căzut de moarte 
năprasnică. 

Filip Nacovici pătrunse în bătătura pustie, lipsită de 

împrejmuire. Un cotei al babei ieşi dintr-un butoieş 
desfundat, părăsit în coasta bordeiului, şi începu să bată 
subţire şi îndărătnic, fără să se mişte fără să se apropie, 
fără să dea îndărăt, Casandra Dăscăliţa apăru o clipă din 
bordei, c-un cojoc rupt în spate şi cu ciubote bărbăteşti în 
picioare. Cunoscu pe omul boieresc şi se retrase, 
Vechilul intră sub streşina de stuh a căsuţei şi clămpăni la 
uşă. Se auziră paşi neegali înlăuntru, sună zăvorul, şi se 
arătă un cap buhos, cu ochii plini de somn. Capul puhos şi 
spăriat era al unui ţigan nalt şi slab, care părea că rânjeşte 
şi clipea întruna din ochi. Era îmbrăcat c-un surtuc peticit şi 
cu nişte pantaloni ferfeniţoşi, - şi vremea-l prinse încălţat 
numai c-o opincă. Pe cealaltă atunci voia să şi-o puie: o 
părăsise pe vatră, lângă movila de jar în bătaia căreia 
dormise. 

Lângă horn stătea rezemată o puşcă reformată, cu 
cucoşul lipsă şi cu spanga ruginită. 

— Tu eşti măi Clipici? întrebă cuconu Filip. Da' de când ai 
intrat în slujba comunei? 


— Săru' mâna, cucoane, răspunse pripit şi gângav 
cerşetorul. Să nu vă supăraţi, - am intrat să câştig şi eu o 
pâne şi să iernez la căldură... 

Zbaterea pleoapelor lui avea ceva chinuit şi spăimântat. 
Vechilul întoarse capul. Pe laviţa din fund, lângă păretele 
fără ferestre, era întins pe-o rogojină, şi învălit cu cojocul 
lui, Vasile Brebu. Avea peste frunte, până la urechi, o 
legătură de cârpe, care-i îmbrăca jumătate de cap cu un 
homanac alb. Sta cu faţa în sus şi cu ochii aţintiţi în 
bagdadie. 

— O murit în iast' dimineaţă... gângăvi Clipici. 

Nacovici se răsuci şi-l privi, apoi se întoarse iar cătră pat, 
se apropie şi aţinti lung obrazul fără sânge şi 
ochii îngheţaţi ai mortului. 

În astă dimineaţă? întrebă el cu voce domoală. 

— Da, cucoane Cilipe. Chiar acu mă-ncălţam, să duc 
să dau de ştire. 

— A cerut? a întrebat ceva? grăi iar vechilul, c-un 
fel de îndoială. 

— Nu, cucoane. De când l-o adus, aşa o stat. Se uita 
numa-n sus. Sufla scurt şi rar. Poate să fi murit ast' 
noapte, dar eu am văzut când m-am trezit. 

— Frate-su a fost pe-aici? 

— Post, cucoane. Au venit amândoi fraţii. Nevasta lui 
Gheorghe o adus nişte borş. Cine să mânânce? L-am 
mâncat eu. Se uitau şi ei la dânsu. Ce să cunoască? Nu 
puteau cunoaşte nimica. L-au strigat pe nume: Măi Vasile, - 
el tăcea. Aşa i-o fost scris, să facă o poznă ca aceea şi să 
moară şi el. 

— Să dai de veste la primărie... zise cu aceeaşi voce 
domoală Nacovici. 

— Da, cucoane; îmi încalţ şi opinca cealaltă şi mă duc să 
dau de veste. 


Vechilul îşi învârti privirile prin odăiţa cu păreţii goi, apoi 
ieşi încet pe uşă. Căţelul babei începu iar să bată, lângă 
butia desfundată. Vârându-şi mânile în buzunările de la 
piept ale blăniţei, Nacovici trecu gânditor până în drum. 
Omătul îi scârţiia sub cizme; deasupra lumii se boltea un 
cer verzui de iarnă. 

«Trebuie să-i ajut să facă înmormântarea şi 
pomenirile...», se gândea Filip Nacovici, şi simţea în el o 
apăsare, o greutate nelămurită. 

La amiază, acasă, în jumătatea de ceas pe care-o petrecu 
la masă în faţa cucoanei Aglaia, crezu că n-are vreme să 
spuie şi să întrebe nimic. Era gânditor şi părea obosit; 
totuşi mâncă bine ca totdeauna. Cucoana Aglaie îl privi lung 
de câteva ori, era însă şi ea foarte grăbită. 

— Trebuie să stau şi să dau ajutor şi astăzi ziua... 
vorbi ea. Desară om sta şi noi mai în tihnă la masă. Am 
primit telegramă de la doctorul Miclea. Vine astăzi. 

— Atunci îi bine, răspunse Filip. Dar doctorul Baroni ce 
mai spune? 

— El dă din umeri şi aşteaptă. Încă nu se poate pronunţa. 
Pân-acuma zice că-i bine... 

Nacovici oftă. 

— Mai prăpădită şi mai lovită îmi pare duduia Matilda... 
urmă cucoana Aglaie. Acuma nici nu mai poate plânge. Se 
uită într-un loc şi tace. Se gândeşte că tânărul se poate 
pierde. lar dacă scapă, - cum au să steie faţă în faţă tata cu 
feciorul? Mă privea astăzi spăriată şi mă-ntreba şi pe mine. 

— Se uită toate... răspunse pe gânduri Filip. 

— Nu se uită toate, Filipe... replică cucoana Aglaie 
clătinând din cap. - E vremea să mă-ntorc la curte... 
adăogi ea ridicându-se. După scrisoarea pe care ai primit-o 
ieri de la Ciornei, desară se poate întâmpla să vie şi el de la 
laşi. Poate-mi aduce veşti de la fete: L-am rugat să treacă 
pe la pension. 


— Pe cine l-ai rugat? Pe Ciornei? se miră cuconu Filip. 

— Da, pe Ciornei, - de ce te miri? Oricât ar părea el de 
grozav, dar pe-o cucoană n-o poate refuza. Pe urmă are el 
nişte planuri şi nişte interese asupra Buciumenilor, şi 
trebuie să ne menajeze... 

— Ce interese şi ce planuri?... mormăi cuconu Filip. 
Boieru nu vinde Buciumenii, nici nu-i dă în arendă... 

— Bine, bine... zâmbi cucoana Aglaie. Văd eu că eşti cam 
împotriva lui Ciornei. Cu toate acestea tu singur ni-ai spus 
că-i un om de înţelegere... 

— Eu, împotriva lui Ciornei? Ştii că ai haz? Cine ţi-a spus 
asta? 

— Atuncea de ce te miri că l-am rugat să treacă pe la, 
pension să-mi aducă un cuvânt de la domnişoare? 

Un barbat poate face atâta lucru şi de aşa ceva nu trebuie 
să te miri. 

— Nu mă mir, mormăi nedumerit Nacovici, dar acela nu-i 
bărbat: e un fel de carte închisă. 

— Ba-i barbat, şi chiar holtei, dacă vrei să ştii, şi mai are 
încă vreme să se deschidă. 

— De unde-ai mai aflat-o şi pe asta? strigă Filip, 
trecând dintr-o mirare în alta. 

— De la el, răspunse cu linişte cucoana Aglaie. 

— L-ai întrebat asemenea lucruri? 

— L-am întrebat şi altele. Pot să-ţi spun despre el 
tot ce vrei. 

— Hm! şi asta-i încă una... îngână vechilul. 

Cucoana Aglaie se învăli râzând în scurteică şi se duse în 
curte. 

La ceasul trenului de Iaşi, doctorul Baroni întâmpină la 
gară pe Miclea şi, în jumătate de ceas, pe drum, îl lămuri 
câteva lucruri privitoare la bolnav. 

— Aveţi să vedeţi singur, domnule profesor, încheie 
respectuos Baroni, eu nu îndrăznesc să mă pronunţ 


înaintea dumneavoastră. 

— Bine; foarte bine... răspunse Miclea, privind prin 
ochelari spatele larg al lui Dimachi. 

Doctorul de la Iaşi era un om mărunţel, uscat şi slab. 

Sări sprinten din cergile săniei şi sui în fugă treptele 
balconului. Sus se opri, se întoarse şi aşteptă pe Baroni, 
care urca domol, păşind rar. 

—  Poftiţi, domnule profesor... zise Baroni gâfâind şi 
deschizându-i uşa. 

Miclea trecu repede. În salonul cu ferestre mari spre 
parc îi întâmpină duduia Matilda. 

— O, doctore, suntem foarte bucuroşi c-ai venit... 

Profesorul îi sărută mâna. Apoi, cu mişcări iuți, îşi 
deschise geanta. 

— Îmi trebuie apă şi săpun, zise el privind în juru-i şi 
măsurând din ochi sobele, ca şi cum de la ele aştepta 
serviciul. Pe urmă intrăm îndată la bolnav... 

Cucoana Aglaie trecu uşurel lângă uşă şi lămuri în şoaptă 
țigăncuşei despre ce e vorba. Camerista dispăru ca o 
umbră, însă nu se întoarse decât după un sfert de ceas, 
când doctorul Miclea începea să-şi piardă răbdarea, îşi 
potrivea ochelarii pe nas, întreba din ochi sobele, apoi îşi 
freca încet mânile şi-şi oprea privirile asupra lui Baroni. 
Soţia lui Nacovici deschise în două rânduri uşa şi privi în 
coridor. Duduia Matilda se sculase în picioare neliniştită. În 
sfârşit ţigăncuşa sosi păşind repegior şi trăgând parcă de 
căpăstru după dânsa două ţigănci bătrâne şi desculţe. Una 
ducea un lighean mare de porțelan, alta o cană şi un 
prosop. [igăncuşa aducea săpunul. 

Profesorul întrebuința apa, săpunul şi prosopul, puţintel 
stânjenit de atâţia spectatori, care-l priveau cu o deosebită 
atenţie. Apoi intră la bolnav, urmat de duduia 
Matilda şi de Aglaie. 


Costi era cufundat într-un fel de toropeală, cu ochii pe 
jumătate închişi. Miclea îi căută o mână şi-i pipăi pulsul. 
Găsi cu ochii soba şi rămase privind-o cu luare aminte 
câteva clipe. Se uită după aceea la ceasornic. În sfârşit 
aţinti pe bolnav. Peste obrazul şi prin pleoapele lui 
Costi trecu un fior când profesorul îi atinse bandajul şi 
începu să-l desfacă încet. Nu se mişca însă, şi ochii nu i se 
întoarseră. 

Când se descoperi rana, duduia Matilda îşi acoperi 
pleoapele cu mâna stângă, apoi se retrase la fereastra cu 
storul pe jumătate lăsat. În întunericul din parc nu era 
nimic care să răspundă spasmului şi suspinului ei. Îşi 
întoarse faţa spre lampa cu abajur de lângă sobă şi nu 
îndrăznea să-şi ducă privirile mai departe, până la patul cu 
polog, unde doctorii vorbeau în şoaptă. [igăncuşa veni a 
doua oară cu ţigăncile cele bătrâne, aducând apă fierbinte. 
Cucoana Aglaie purtă lampa deasupra capetelor aplecate 
ale doctorilor. 

Alexandru Filoti pătrunse târziu în cameră, când 
pansamentul era făcut din nou şi doctorul de la Iaşi îşi 
ştergea mânile cu prosopul cel lung. Se ştergea şi Baroni cu 
un prosop mai mic şi aştepta cuvântul profesorului, ridicând 
spre el din vreme în vreme ochii săi bulbucaţi. Dar Miclea 
era gânditor şi grav. 

Trecură în salon. Aicea profesorul strânse mâna lui 
Filoti şi se aşeză la masă ca să-şi scrie reţeta. 

— Numai un lucru nu-mi place, zise el deodată, înălţând 
ochelarii: apatia bolnavului. Are şi febră: asta se-nţelege, 
mă miră mai puţin. Imediat după întâmplare mi se pare că a 
avut conştiinţa deplină. 

— Când am venit eu de la Iaşi, l-am găsit în starea asta... 
lămuri cu voce înăbugşită duduia Matilda. 

Miclea clătină din cap şi privi ţintă, îndelung, hârtia albă 
dinainte-i. 


— E de prisos, zise el apoi. Ridicând iar ochelarii. Să se 
urmeze cu reţeta doctorului Baroni. Să aşteptăm şi 
s-avem speranţă. Poimâni mă-ntorc iar. 

Filoti observă între doctori un schimb scurt de priviri, şi 
simţi asupra casei primejdia morţii. Duduia Matilda veni la 
el şi-i cuprinse mâna, fixându-l cu ochi aprigi şi arzători, ca 
şi cum voia să fie alături de dânsul împotriva unui vrăjmaş 
care ameninţa din umbră. 

«Tânărul e pierdut...», se gândea cucoana Aglaie. Simţea 
în ea o sfâşiere sufletească şi-i veniră în ochi lacrimile. 

Când ajunse acasă şi pătrunse gâfâind în sufragerie, asta fu 
prima vorbă aruncată lui Nacovici şi oaspelui, care stăteau, 
la masă, sub lampă, cu cana de vin între ei. 

— Cum se poate?! strigă vechilul lovindu-şi palmele una 
de alta. 

— Da, Filipe, asta este... răspunse cu tristeţă cucoana 
Aglaie. Apoi zâmbind, întinse lui Ciornei mâna. Răzăşul se 
ridică împingându-şi cu zgomot scaunul şi i-o sărută. 

Apoi se aşeză la loc, liniştit şi sever. 

— După cât am auzit, au fost nişte întâmplări... vorbi el. 
Tocmai asta îmi spunea cuconu Filip. 

— Da? întrebă cucoana Aglaie, privind lung la vechil. 

Cu toate acestea nu se ştie ce-a fost. Sunt mai mult vorbe şi 
prepusuri. Ce-a fost, la urma urmei, nici nu mă priveşte. 
Văd numai că e o lovitură grea pentru boieri. 

Cuconu Filip tăcu şi umplu paharele cu vin roş. 

Cucoana Aglaie îşi lepădă scurteica, îşi mângâie la tâmple 
părul lins şi se aşeză şi ea pe un scaun. 

— Cucoane Evghenie, zise ea zâmbind. Am la dumneata o 
datorie. 

— Cum se poate? tresări răzăşul. Apoi începu a râde: 

Da, da, cucoană Aglăiţă, ai mata dreptate; clar trebuie să 
ştii că eu sunt bun platnic. Am fost pe la pension ş-am văzut 
pe domnişoare... S-au rugat foarte frumos cătră mata să te 
duci să le iei cu câteva zile înaintea vacanței. Le-am dat ş-o 


cutie de bomboane... adăogi Ciornei punând mâna pe 
paharul de vin. Le-am dat ca din partea matale, ca să se 
bucure. 

— Nu era nevoie să le dai explicaţie, cucoane Evghenie. 
Fetele se bucură totdeauna pentru asemenea daruri. Mi-ai 
făcut plăcere mare; şi de-acuma să ştii că-ţi sunt prietină 
bună. 

Evghenie Ciornei ciocni, îşi bău paharul de vin, apoi se 
lăsă îndărăt, sprijinindu-se în spatarul scaunului. Faţa lui 
trecuse într-o clipă de la râs la neclintirea-i uscată. 

La privirea stăruitoare a cucoanei Aglaie însă, o uşoară 
încreţitură de zâmbet îi apăru la colţul buzelor. 

— Cred că mâni am să pot vedea pe boier?... întrebă el. 

— Poate... răspunse cucoana Aglaie. Cred că-i bolnav de 
supărare. 

— Totuşi trebuie să-l văd. Sunt la mijloc afaceri, şi are şi 
el interes să le isprăvească mai degrabă. 

— Ai să-l vezi, cucoane Evghenie, fără nicio îndoială, 
interveni Nacovici cu vocea-i groasă. 

— Trebuie să-l văd, repetă răzăşul cu hotărâre. Mi-a dat 
întâlnire la Bucureşti - şi m-am înfiinţat la Bucureşti la ziua 
ştiută. Era foarte ocupat; m-a amânat o zi, pe urmă s-a suit 
în tren şi s-a dus. Văd că trebuia să plece, şi-i bine 
întrucâtva că-l găsesc aici, la faţa locului. Acuma, după ce- 
am fost pe la Iaşi, voiam să-i spun c-am luat o hotărâre 
definitivă... 

Evghenie Ciornei gustă din vin şi privi pe rând la vechil şi 
la cucoana Aglaie. 

— Cred că nu cumpăr lazu Crucii, vorbi el încet, ca şi 
cum le-ar fi mărturisit o taină. 

— Da” de ce, cucoane? strigă Filip cu surprindere. Dintre 
moşiile din Botoşani, aceea-i cea mai bună. 

— E mai bună decât Buciumenii? întrebă serios răzăşul. 


— N-am spus asta, cucoane. Ca moşia de-aici se găsesc 
puţine în ţară. Parcă dumneata n-o cunoşti? N-am mai 
vorbit? Ce nevoie să-ţi mai spun? 

— Apoi dacă lazu Crucii nu-i tot aşa de bună ca 
Buciumenii, nu cumpăr lazu Crucii. 

— Drept să-ţi spun, cucoane, eu nu te-nţeleg... vorbi c-o 
uşoară nemulţămire Nacovici. 

Cucoana Aglaie asculta atentă. 

— Am să-i explic eu asta mâni lui cuconu Alexandru Filoti, 
urmă liniştit Ciornei. Dumneata, cucoane Filipe, nu te 
supăra, nici nu te mira. Eu am nişte gânduri şi nişte planuri 
foarte bune, care te interesează şi pe dumneata. 

— Cucoane Evghenie, Buciumenii nu-s de vânzare! 
răspunse cu tărie Nacovici. 

Răzăşul îl privi zâmbind. 

— De ce? aş vrea să ştiu şi eu de ce Buciumenii nu-s de 
vânzare. 

— Aşa. Pentru că boierul nu vrea să-i vândă! La urma 
urmei, reluă vechilul după o clipă de gândire, în situaţia lui 
de astăzi eu cred că poate încă să nu-i vândă... 

— Aici ai vorbit bine, cucoane Filipe... zise Ciornei cu 
aceeaşi linişte. Situaţia boierului poate e mai bună chiar 
decât credem noi. Să zicem că ar vrea numai să arendeze 
moşia asta. Ce zici, cucoane Filipe? eu cred că şi-n posesie 
Buciumenii preţuieşte multe parale. 

— Cred că nici nu-i arendează... răspunse Nacovici. 

— Se poate; dar eu spun aşa o vorbă. Dacă s-ar întâmpla 
să-i arendeze, n-ar fi o afacere bună? Eu, cucoane Filipe, 
prea multe parale n-am. Dar pentru aşa ceva tot aş găsi. 
Nu-s destule însă numai paralele, la o asemenea afacere. 
Trebuiesc şi oameni cu pricepere şi cu cunoştinţi. Aşa că eu, 
cucoane Filipe, te-am prețuit pe dumneata la cincizeci, 
şaizeci de mii de galbini. Nu spune nu, cucoane Filipe, lasă- 
mă să vorbesc. Văd că cucoana Aglăiţa zâmbeşte, şi foarte 


bine face. Asta îmi dă oleacă de curaj. Aşa că aici, cucoane 
Filipe, sunt braţe de muncă. M-am uitat eu, venind iar într- 
acoace. Se vedeau fumuri pe sate. Stau ţăranii subt omăt ca 
grâul... Aicea, dacă aş avea eu un tovarăş ca dumneata, 
cucoane Filipe... 

— Nu-i vinde şi nu-i dă în arendă... mormăi îndărătnic 
Nacovici. 

— Lasă omul să vorbească, se amestecă, mustrător, 
cucoana Aglaie. 


— Aicea, dacă aş avea eu un tovarăş ca dumneata, 
cucoane Filipe, apoi m-aş lăsa de multe alte planuri şi de 
alte afaceri. Eu, cucoane Filipe, mă uit de mult aici, - de 
departe. lar dumneata, dacă nu mă cunoşti destul de bine, 
ai să mă cunoşti ş-ai să ştii cine sunt. Ş-ai să vezi că-i bine. 
Eu sunt un om cu dreptate şi cu cinste, cucoane Filipe. Am 
muncit o viaţă fără răgaz şi fără de hodină ş-am avut 
felurite gânduri. Acuma, dacă mi-a venit gândul cel bun, 
cred c-am să mă liniştesc şi eu, ca să mă bucur de anii care 
mi-au mai rămas... Grăit-am bine, ori nu, cucoană Aglăiţă? 

— Slavă Domnului, eşti încă tânăr, răspunse zâmbind 
cucoana Aglaie. 

— Dacă spune cucoana Aglăiţa asemenea vorbă, atuncea 
eu mă bucur, zise Ciornei, ciocnind iar paharul. Ş-apoi 
mâne om vedea ce-a spune boierul. 

— Ce poate să spuie? îngână vechilul ridicând din umeri. 

Oricât se silea, nu-i plăcea omul cu ochii îngheţaţi; 
ş-acuma mai ales, când îl auzea vorbind aşa de moale şi de 
dulce, îi plăcea şi mai puţin. Totuşi umplu iar paharele şi 
ciocni cu el, gândindu-se că toate, la urma urmei, nu sunt 
decât nişte vorbe care trec. 

A doua zi, cu două ceasuri înaintea amiezii, Ciornei şi 
Nacovici suiră treptele balconului, şi răzăşul pătrunse cu 
hotărâre în antret. Vechilul, potrivindu-şi în cuier blăniţa şi 
căciula şi lepădându-şi galoşii, voi întăi să-l oprească acolo, 
până ce i-a aduce răspunsul de la boier, dar cuconu 


Evghenie părea a nu-l înţelege. Puse mâna pe clampă şi 
trecu în salonul cu ferestre spre parc. Filip îşi roti ochii în 
încăperea largă ş-o văzu goală. 

— E bine ş-aici, cucoane Evghenie, şopti el cu îndoială, şi 
privea la cizmele umede de zăpadă ale tovarăşului său. 

Ar fi trebuit să-ţi scoţi blana, adăogi el. 

Văzând pe răzăş foarte ocupat să privească în juru-i şi pe 
sus, îl lăsă şi trecu în vârful degetelor la uşa dinspre odăile 
lui Filoti. Evghenie Ciornei îşi ascuţi urechea, dar n-auzea 
nici glasuri, nici paşi. În salonul nalt părea că pluteşte 
apăsătoare tăcerea întregii clădiri. În rame ovale aurite, 
răzăşul descoperi portrete de femei frumoase, cu obrajii 
uşor rumeniţi şi cu sânuri sidefii. Purtau pe ele mătăsuri şi 
juvaeruri, şi păreau că aşteaptă un cuvânt curtenitor de la 
musafirul care le admira. Ciornei se hotări să-şi lepede 
blana pe-o canapeluţă delicată, apoi, 
zâmbind, îşi întoarse ochii de la portrete şi, păşind la o 
fereastră, rămase privind în parc, gânditor şi cu fruntea 
încreţită. 

Într-un răstimp, simţi că se deschid uşi şi se întoarse. 
Filip Nacovici venea cătră el, şi răzăşul înţelese dintr-o 
singură aruncătură de ochi răspunsul pe care i-l aducea. 
Dinspre odăile duduii se arătase în aceeaşi clipă obrazul 
bărbos al părintelui Neculai. Când văzu pe străin, preotul îl 
salută c-o mişcare din cap şi-şi strânse la piept giubeaua 
blănită. Ciornei aproape nu-i răspunse, preocupat de ce 
avea să-i spuie vechilul. Popa Neculai se întoarse c-un obraz 
prietinos cătră Filip Nacovici; îşi trecu în mâna stângă 
legătura roşie cu cădelniţă şi cartea şi întinse dreapta. Păşi 
de pe covor pe parchet, şi ciubotele-i grele bocăniră de 
două ori. 

— Ce mai faci, părinte? îl întrebă Nacovici în şoaptă. 

— Bine, foarte bine, răspunse bucuros preotul. M-a 
chemat duduia Matilda să fac oleacă de slujbă... Tot la 


Dumnezeu îi nădejdea, cucoane Filipe. Altfel nu se poate. 
Te-aş ruga, cucoane Filipe, pentru două cară de lemne.. 

— Bine, bine... zise vechilul cu oarecare grabă, şi 
împingea pe preot şi pe răzăş spre ieşire. 

Duduia Matilda se arătase o clipă în uşa deschisă. Apoi 
veni ţigăncuşa cea subţire c-o flanelă mare, roşie, şi începu 
să frece cu tărie parchetul pe unde trecuseră ciubotele. 

— Vra să zică, nu se poate astăzi... vorbi Ciornei 
coborând treptele. 

— Nu se poate, cucoane, precum ţi-am spus şi eu... 

— Apoi, cucoane Filipe, la bună vedere, zise preotul, eu 
mă grăbesc, am o mulţime de treburi. 

— Stăi, părinte, nu fugi, îl opri Nacovici. Spune ce face 
domnu Costi. L-ai văzut? 

— L-am văzut, cum nu, cucoane Filipe. Eu ştiu ce să 
spun? Trebuie să nădăjduim la mila lui Dumnezeu. Aicea 
mâna omului degeaba s-amestecă. 

— Cum se poate, părinte Neculai? Vra să zică, - să nu mai 
cheme doctor? 

— Ba să cheme, cucoane Filipe, de ce să nu cheme? 

Da' eu, pe cât mă pricep, socot că toate-s degeaba. Să mă 
ierţi, cucoane Filipe, eu tare mă grăbesc... 

Părintele Neculai porni înainte, pe alee; Nacovici se 
întoarse râzând spre Ciornei. Dar răzăşul era serios. 

— Atuncea trebuie să-mi amân plecarea c-o zi. 

— Nu se poate, cucoane, nici mâni, răspunse Nacovici, 
clătinând cu grijă din cap. N-ai văzut ce spune şi preotul? 
Tânărul merge rău. L-am găsit pe boier prăpădit şi cu ochii 
stinşi. Nici nu mă înţelege bine ce-i spun. Nu vrea să ştie 
acuma de nimica; nu-i trebuie nimica. Rămâne pe altă dată. 

— Cum pe altă dată? întrebă grav Evghenie Ciornei. Aşa 
se fac afacerile? 

— Altă dată, cucoane, asta-i vorba lui. Trebuie să trimet şi 
prefectului telegramă să-şi amine venirea. Înţelege, te rog, 


că nu se poate. Îi moare băietul, cucoane, ş-atâta urmaş 
are. 

— Ştiu, ştiu; dar când? Eu nu pot să las aşa treburile, la 
voia întâmplării. Eu vreau să am o zi ş-un termen. Cucoane 
Filipe, nu te supăra, dar dumneata trebuie să-l faci să 
hotărască o zi... 

— Nu se poate; nu înţelege nimic... clătină din cap 
Nacovici. 

Evghenie Ciornei păşi o vreme tăcut şi cu sprâncenele 
aplecate pe ochi, alăturea de tovarăşul său. 

— Atuncea cum facem? 

Nacovici tăcu. 

— lată cum facem, urmă Evghenie Ciornei, deodată 
liniştit. Te rog, cucoane Filipe. la aminte, căci e şi-n 
interesul dumnitale. Încă o dată îţi spun că e şi-n interesul 
dumnitale. Vra să zică, acuma nu se poate. Bine. Dar în 
două zile, în patru, într-o săptămână, are să se poată, căci 
are să se aleagă într-un fel cu băietul. După acest termen, 
să zicem o săptămână, are să se poată. 

— Dar dacă n-are să se poată nici atunci? 

— Are să se poată! replică brusc răzăşul. 

Nacovici îl privi surprins. 

— Ascultă ce-ţi spun eu, cucoane Filipe: are să se poată, 
numai să pregătesc eu lucrurile, şi pentru asta nu-mi 
trebuie mai mult decât o săptămână. Dar să zicem două, ca 
să-ţi fac şi dumnitale plăcere. Dacă peste două săptămâni 
vii la laşi, ca să-ţi iei domnişoarele şi băietul, să-i aduci 
acasă de vacanţă, putem face împreună drumul încoace. 
Atuncea neapărat trebuie să isprăvesc ce am de isprăvit. 

Nacovici clătină din cap cu neîncredere. Cu toate acestea 
Evghenie Ciornei nu vorbise zadarnic. Şi de acest lucru 
vechilul se încredința chiar înainte de împlinirea celor două 
săptămâni, îndată ce stătu la sfat, într-o după amiază, cu 
Şapsa. Ovreiul părea aşa de impresionat de apariţia 


răzăşului pe orizontul vieţii lor, încât Filip simţi în sine 
slăbind îndoielile şi pornirile. Şi ca şi cum timpul trecuse în 
van, Evghenie Ciornei se înfăţişă la termen, cu masca-i 
uscată şi ochiu-i neclintit. 

— Cred că astăzi se poate, cucoane Filipe... vorbi el, 
aţintind pe Nacovici. 

— Da, răspunse zâmbind vechilul. Boierul mi-a spus de 
ieri că te aşteaptă ş-a poruncit şi lui Şapsa să fie de faţă. 

— Aşa? Foarte bine, cucoane Filipe. Avem să ne aflăm în 
sobor mare. 

— De trei zile şi domnul Costi şi-a venit în fire şi e ceva 
mai bine. Abia acuma am văzut pe bietul doctor Baroni 
răsuflând. Să ştii că tânărul scapă, şi asta mă bucură tare 
mult. Aşa că şi boierul e mai liniştit şi poate sta de vorbă. De 
ieri a venit şi prefectul în anchetă. Boierul doreşte să-l vadă 
şi l-a poftit astăzi la masă. 

— Aşa-i, cucoane Filipe, dumneata vorbeşti bine. Să-l 
lăsăm să ospăteze în tihnă cu domnu prefect. Mâncăm şi noi 
liniştiţi, şi după-masă ne înfăţişăm la luptă. 

— Care luptă, cucoane? Eu credeam că mergem acuma, 
înaintea amiezii. Am şi trimes răspuns lui Şapsa. 

— Da? Nu-i. Nimica. Îi trimeţi vorbă că-i după-masă, dar 
cu mine jidovul poate să vorbească şi-nainte de masă. 

— Eu nu te-nţeleg, cucoane, vorbi nemulţămit vechilul. 
Acuma amâni dumneata. 

— Nu-i amânare, cucoane Filipe; ascultă-mă ce-ţi spun 


eu: nu-i nicio amânare. Eu sunt hotărât să isprăvesc astăzi. 
* 


La primărie, în sala cea mare, prefectul îşi urma 
cercetările. Ajutat de secretarul consiliului permanent. 
Negustori şi ţărani intrau din când în când, ca să dea 
lămuriri. Notarul aducea vrafuri de dosare şi căuta acte 
justificative. Era palid, nedormit şi spăriat. Şi trecând din 
când în când spre arhivă, se abătea într-o odăiţă 


lăturalnică, unde primarele şi alţi slujbaşi aşteptau învăluiţi 
într-o ceaţă deasă de fum de tutun. 

— Ce mai este şi ce s-aude, Gheorghiule? întreba 
Iacobache, râzând strâmb. 

Notarul ridica din umeri. Nu înţelegea cum îi vine unui 
om gust să râdă în asemenea împrejurări. Prefectul părea 
ceas cu ceas mai întunecat şi mai hursuz. Când îşi închipuia 
că iar trebuie să intre în sala consiliului şi are să vadă 
aţintindu-se iar asupră-i ochii aceia bulbucaţi cu albuşul 
crestat de linioare de sânge, îi venea un fel de ameţeală. 
Omul acela spătos, cu gâtul scurt şi capul mare, avusese 
nişte izbucniri de mânie care-l îngroziseră. Într-adevăr, 
vede şi el că se descopăr nişte nereguli, de-şi pune mânile 
în cap. De-asară cucoana Lenţa plânge şi nu-şi mai găseşte 
astâmpăr. El însă nu se ştie vinovat cu nimica. N-a păgubit 
comuna cu niciun ban şi n-a făcut afaceri nici cu crâşmarii, 
nici cu negustorii, nici cu antreprenorii. Cu toate acestea i-i 
frică de ochii bulbucaţi ai prefectului. 

Când dădu să intre iar, cu dosarele sub braţul stâng, 
îl opri lângă uşă Androne Brebu. 

— Ce este? 

— Nu te supăra, domnule notar, răspunse săteanul, aş 
vrea să-ţi spun o vorbă. 

— Spune ce este, şi degrabă, că n-am vreme. 

— Domnule notar, vorbi Androne cu îndoială, privind în 
juru-i, oare pot eu să intru la domnu prefect? 

— Nu ştiu, să vedem. Ce este? 

— Apoi, domnule notar, am eu a-i spune multe. Dumneata 
mă cunoşti şi ştii câte nacazuri am avut. Iaca, şi pe bietul 
Vasile l-am pus în pământ nu de multă vreme. 

Şi port la şcoală un nepot c-o mulţime de cheltuială. 

— Ei, ce are a face asta? 

— Apoi eu m-an gândit să mă înfăţoşez c-o lacramaţie la 
domnu prefect. Am auzit c-aş putea grăi cu dumnealui. 


— Ce reclamaţie? 

— Apoi am eu o lacramaţie. Câte mi-o făcut feciorul 
dascalului Alecu vei fi aflat şi dumneata. Câte nacazuri 
toate. L-o vârât şi pe bietul frate-meu, Dumnezeu să-l ierte, 
într-un bucluc, de-o stat închis degeaba doi ani; şi din 
pricina lui lacobache putem zice c-o ajuns la o faptă ca 
aceea pe care o săvârşit-o. Dar acuma bietul Vasile îi la 
scaunul iertării, şi oamenii nu-l mai pot judeca. Aşa, mai am 
de spus şi altele, domnule notar. Mai întăi paguba care mi-o 
făcut-o, când o pus pe nebunul cela de Costandin de mi-o 
puşcat scroafa pe toloaca satului. 

Gheorghiu îşi încreţi cu nemulţămire obrazu-i urât: 

— Dumneata crezi, bade Androne, că domnu prefect are 
când asculta asemenea poveşti? Acuma când vedeţi pe om 
la nacaz îl păliţi toţi din toate părţile. 

— Atuncea cum să fac, domnule notar? Să-l aştept să 
iasă? 

— Pe cine? 

— Pe domnu prefect. 

— Aşteaptă.-l. 

— Ba eu mai degrabă aş intra acuma. Fii bun şi spune-i 
dumneata că am o lacramaţie. 

Posomorala neagră păru a spori pe obrazul notarului. 

Era gata să înlăture din cale-i pe ţăran, c-un cuvânt aspru. 
Chiar atunci însă îl trase de mânecă Dimachi cel gros, 
vizitiul boieresc. Râdea şi-şi freca cu palma obrazul neras, 
ţapos şi albăstriu. 

— Cucoane Costică, eu am venit să dau de veste că aştept 
pe domnu prefect, să-l duc la curte... Dacă eşti mata bun, 
cucoane Costică, să-i spui lui domnu prefect că-l aştept, ca 
să-l duc la curte... L-o poftit boierul la masă, cucoane 
Costică, şi trebuie să-l duc numaidecât la curte. 

— Da! răspunse notarul pipăindu-şi cravata şi apoi 
apăsând pe clampa uşii. 


Dimachi se întoarse legănat cătră ieşire, rânjind întăi la 
Androne, după aceea la vătăjei şi alte mutre străine care-l 
priveau din cotloanele sălii. Se vedea că-i foarte mândru de 
haina-i lungă albastră, cu nasturi aurii, şi de cuşma-i 
blănită. 

Uşa sălii de consiliu se deschise nu mult după aceea larg, 
şi prefectul îşi făcu loc, încheindu-şi şuba. Obrazul notarului 
se arătă o clipă în urmă-i; cu capul şi cu mâna făcea semne 
lui Androne să se ferească la o parte. Dar ţăranul nu voia 
să-şi cunoască decât hotărârile lui. Îşi trase căciula din cap 
şi se puse în calea stăpânirii. 

Prefectul se opri şi-l privi cu ochii lui bulbucaţi, cu 
obrazu-i mare asprit deodată. 

— Ce este, bade? Ai vreo plângere? Ce te îndeşi aşa, ca 
văduva la măritat? 

— Am o lacramaţie... răspunse cu încăpățânare Androne, 
şi trase de sub cojoc o hârtie păturită. 

Prefectul i-o smulse dintre degete ş-o desfăcu. 

— Văd aici lucruri care privesc pe  cinstitul 
dumneavoastră primar... zise el brusc, c-un glas puternic, 
care ieşea gâlgâind din gâtu-i gros. Ce-aţi căutat, aţi găsit! 
Cine vă pune să vă alegeţi asemenea primar? Şi ce nevoie 
era să pui pe-un jalbar să-ţi scrie aici păsăreşte! Intră la 
mine, după-amiază, şi spune-mi drept, moldoveneşte, 
despre ce-i vorba. 

— Nu l-am ales noi, cucoane... răspunse Androne. 

— Pe cine nu l-aţi ales? 

— Pe primar. Aşa o fost porunca. Oamenii ce-aveau să 
facă? 

Prefectul începu a râde. Obrazul lui dobândi deodată o 
expresie nouă. Androne Brebu se simţi mai liniştit. 

— Şi hârtia asta, cucoane, o fost scrisă de cuconu 
Gheorghieş Coman. 


— Aşa? Cum se poate? Apoi eu mai bine grăiesc cu omu 
decât cu hârtia. Am urechi bune şi nu-i nevoie de tălmaci. 

— Dă, cucoane, am socotit şi eu că un om învăţat are să 
explice mai bine. 

— Are să explice? Ascultă, bade, du-te şi întreabă pe lup 
de ce i-i ceafa groasă, şi vezi-ţi de treburile dumnitale 
singur, ca şi el. Ce-ţi trebuie jalbă, dacă ai limbă? 

Vină după amiază şi cântă; ş-apoi l-om pune noi pe domnu 
primar să joace! 

Androne rămase clătinând din cap, nedumerit, mirat şi 
mai ales nemulţămit de felul de a vorbi al unui asemenea 
boier cu învăţătură. 

La curte, Filoti primi pe prefect în bibliotecă. Îi strânse 
mâna şi se arătă bucuros că-i face cunoştinţa. Îşi repeta în 
gând numele lui: Irimia Petrescu, şi nu-şi aducea aminte să 
mai fi auzit vreodată asemenea împărăchere de sunete, îl 
pofti să steie într-un jâlţ şi se aşeză în faţa lui. 

—  Dumneata, domnule prefect, începu boierul cu 
politeţă, desigur nu eşti din acest judeţ. Altfel, aş fi avut 
plăcerea să te cunosc. 

— Ba sunt dintr-un ţinut cu dumneavoastră, domnule 
Filoti, răspunse Irimia Petrescu, râzând. 

— Aşa? Ai cumpărat vreo moşie de curând? 

— Nu; n-am decât răzăşia de la tatu-meu. 

Filoti se opri, încurcat şi zâmbitor. 

— Am auzit lucruri bune despre dumneata... începu el 
iar. 

— Se poate, răspunse Irimia Petrescu, deşi n-am niciun 
fel de celebritate. Tatăl meu a avut două idei bune: 
întăi a pus pe cuconu Iorgu Canta, bătrânul, să mă boteze. 
Al doilea, m-a trimes la învăţătură în ţara nemţească, 
învăţătura nu m-a slujit ca să-mi sporesc răzăşia, nici n-a 
uimit pe nimeni. Mai mult decât ea a făcut cuvântul lui 


cuconu lorgu Canta. Aşa încât acum am plăcerea să mă 
înfăţişez ca prefect la reşedinţa dumneavoastră. 

— A, da, se veseli Filoti; şi, mi se pare, într-o anchetă care 
trebuie să fie destul de plictisitoare... 

Irimia Petrescu zâmbi şi privi cu luare-aminte pe boier. 

— Am găsit aicea un cuib de bandiți... rosti el rar, cu 
glasu-i gâlgâit. 

Zâmbetul pieri de pe faţa lui Filoti. 

— Cum se poate? 

Irimia Petrescu se îndreptă în jâlţ, cu masca-i serioasă. 

— Am ţinut să ştiu, urmă el, dacă ancheta mea vă 
jigneşte? 

— Nu, nu! răspunse cu însufleţire Filoti. Nu mă jigneşte 
întru nimic. Stăteam poate la îndoială, cât nu ştiam ce-ai 
găsit dumneata. Înţelegi c-au venit la mine şi azi, şi ieri, ş- 
alaltăieri, şi-au trimes nevestele... Eram întrucâtva curios 
să ştiu ce este... Să mă ierţi, te rog, că nu s-a putut să ne 
vedem mai curând. Am avut cu totul, cu totul alte 
preocupări. Moartea a stat multă vreme în dosul uşilor 
acestora. Acuma, mulţămesc lui Dumnezeu, suntem mai 
liniştiţi. Şi-ţi pot spune şi eu că de mult bănuiesc aici, în 
comuna mea, lucruri necinstite. E bine să se facă lumină. 
Foarte bine. Hoţii nu trebuiesc cruţaţi... 

Prefectul asculta zâmbind vorbirea năvalnică a boierului. 
Îi observa faţa palidă şi buza fără sânge, lucirea de febră a 
ochilor şi ticul nervos de la coada pleoapelor. 

— Trebuie să se facă din când în când şi lumină în 
întunericul în care trăim... sfârşi Filoti, mişcat el singur de 
glasu-i moale şi schimbat. 

— Bine, se veseli Irimia Petrescu. Este mai ales aici un 
primar, care se uită la mine ca dracul la popă. Şi el şi cei ca 
dânsul nădăjduiau că prefectul n-are să fie decât o oală 
care are să se pălească de căldare. Au socotit, cucoane, 
colţul ista de lume ca o domnie a lor. Şi ca şoarecii la 


caşcaval au ridicat steag ş-au întins horă; numai s-a 
întâmplat c-a venit asupra lor mâţa... 

Obrazul lui Filoti se lumină. Vorba înflorită a musafirului 
său, deşi o urmărea cu oarecare greutate, îl amuza totuşi. 
Şi-ncepu să se simtă într-o stare sufletească uşoară, ca şi 
cum descoperea deodată un prietin în preajmă. 

În atmosfera aceasta intrară Evghenie Ciornei, Nacovici 
şi Şapsa, după întoarcerea prefectului la primărie. 

Filoti îi primi în aceeaşi cameră şi-i pofti să şadă. Şapsa şi 
vechilul rămaseră în picioare. Ciornei se aşeză fără multe 
fasoane în jilţul în care stătuse prefectul. 

— Staţi şi dumneavoastră... zise Filoti cătră vechil şi 
cătră bancher. 

Amândoi îl priveau uimiţi. Îl vedeau mai senin şi mai bine 
dispus decât în ajun.. Şi se lăsară, cu îndoială, în două 
scaune, mai la o parte. Nacovici urmărea fără voie 
oglingioara rotundă de apă care se forma pe covor, lângă 
cizmele lui Ciornei. 

— Cred, domnilor, că putem să începem imediat şedinţa, 
începu cu vioiciune boierul, aşezându-se şi el în jâlţ şi 
uitându-se pe rând la cei trei oameni. 

Nu zări nimic în ochiul lui Şapsa. Nacovici parcă aştepta 
pe cineva şi căta cu grijă în juru-i. Ciornei îl privea ţintă, c- 
un zâmbet straniu. 

— Aşadar, urmă Filoti, trebuie să ne înţelegem cu privire 
la Iazu Crucii. Domnu Ciornei ştie foarte bine că până astăzi 
mi-a fost imposibil ca să-l primesc şi să putem hotărî 
afacerea asta... 

Răzăşul făcu un semn din cap de sus în jos. 

— În privinţa moşiei aceleia, reluă Filoti, Şapsa mi-a 
comunicat că sunt oarecare piedici. Nu înţeleg. E vorba de 
preţ? 1 se pare prea mare lui domnu Ciornei arenda 
pe care o pretind eu? 

— Nu mi se pare prea mare... răspunse răzăşul 


— Atunci? 

— Aş dori să vorbim despre altă moşie. 

— Cum despre altă moşie? Care moşie? 

— Să nu vi se pară curios, urmă Ciornei cu linişte şi fără 
să zâmbească. Mi-am făcut socotelile mele şi nu-mi mai 
convine să iau lazu Crucii. Aş vrea să vorbim, dacă se poate 
şi nu vă supăraţi, de Buciumeni... 

Filoti clipi din ochi şi privi cu uimire la răzăş, parcă nu-l 
pricepea. Apoi îşi încreţi fruntea şi se ridică brusc din jâlţ. 

— Domnule Ciornei, zise el încet, c-un glas în care fierbea 
mânia; dumneata probabil ai stat prea mult la masă şi nu-ţi 
dai samă de ce vorbeşti. 

— Mă iertaţi, răspunse liniştit răzăşul, fără să se 
clintească din jâlţ, astăzi n-am băut decât apă. E adevărat 
că am început tocmeala pentru Iazu Crucii. 

— Atunci? Ce te face să vorbeşti despre Buciumeni? 

Ştii prea bine că nu-i am de vânzare. Cred nimerit să 
isprăvim aici orice convorbire. Atât am de spus. 

Filoti, fierbând încă, se îndreptă spre clopoțel, ca să sune. 
Nacovici privea cu stăruinţă oglingioara de apă de la 
picioarele răzăşului. 

— O clipă, vă rog, întâmpină Ciornei fără să se tulbure. 
Eu v-am făcut o simplă comunicare, că aş vrea mai bine să 
cumpăr Buciumenii. În caz când v-aţi învoi să daţi 
Buciumenii cel puţin în posesie, atuncea cred c-aş cumpăra 
şi Ilazu Crucii... 

Filoti sună cu violenţă. 

— Cred că un aranjament s-ar putea face... urmă răzăşul: 
rămâne să vorbim pe urmă. Acum vă văd tulburat. 

Nu ştiu dacă aţi fost pus în cunoştinţă că toate poliţele 
dumneavoastră, pe care le-aţi avut în mâna unor bancheri, 
astăzi sunt la mine. 

Jean Cavalier intră. Văzu pe boier palid, cu ochii rătăciţi, 
ca şi cum voia să se repeadă la el să-l lovească, şi făcu un 


pas înapoi. Filoti avu o tresărire în laturi, spre 
Ciornei. Răzăşul se sculă sprinten în picioare şi trecu la 
sobă. 

— Nu-i nimic, Jean, te chem pe urmă... vorbi Filoti greu, 
ca şi cum făcea o mare silinţă să înăbuşe o zvâcnire 
lăuntrică. Ce-ai spus dumneata, domnule? strigă el eu ochi 
rătăciţi, după ce ieşi cameristul. 

Ciornei nu răspunse. Filoti se îndreptă spre Şapsa, care 
se făcuse mic în dosul lui Nacovici. 

— Ce însemnează asta? Cum vă puteţi permite asemenea 
ticăloşie? izbucni, în sfârşit, boierul, gâfâind. 

Răzăşul îl pândea şi-i observă în acelaşi timp lucirea 
ochilor stângându-se într-un abur de descurajare şi de 
tristeţă. 

— Vă rog, vorbi el cu blândeţă, o asemenea afacere nu 
merită numele pe care i-l daţi. Dacă am venit să ne 
înţelegem, însamnă că afacerea poate fi bună şi pentru 
dumneavoastră... Vă pot număra îndată foloasele pe care le 
puteţi trage; pe cel mai important l-aţi înţeles şi 
dumneavoastră din primul moment. Limpeziţi ce nu e 
limpede, şi neliniştile dumneavoastră, ca să zic aşa, mi le 
treceţi mie... Vă rog să binevoiţi a fi atent şi la alte 
considerații... 

Filoti îl privi cu uimire, parcă atunci îl vedea pentru întăia 
oară, şi avu un rânjet silnic. Ascultând, începu să se plimbe 
prin odaie de la birou la uşă şi-ndărăt. Răzăşul întoarse 
capul şi întâlni privirile înfricoşate ale tovarăşilor săi. Ochiu- 
i tăios avu o clipire ca şi cum ar fi rostit scurt: S-a făcut! 

Gând, după o jumătate de ceas, Filoti intră la duduia 
Matilda, părea încă ameţit şi şovăitor. 

— Ce este? îl întrebă ea cu grijă, şi-i cuprinse mâna. 

Pari bolnav. 
Filoti se lăsă într-un scaun, cu capu-n piept. 
— Ce este, Alexandre? 


— Sunt nevoit să iau hotărâri neplăcute... îngână el şi 
ridică fruntea. Buzele-i tremurau. Duduia Matilda simţi şi 
ea lacrimi în ochi. Veni alături de fratele său şi-l îmbrăţişă. 

— Iar e vorba de chestiile băneşti? 

— Da, iarăşi şi iarăşi... vorbi Filoti neguros şi încerca să 
se stăpânească. Afacerile câteodată au jocuri de-acestea 
crude. Ciornei acela, despre care am vorbit zâmbind, s-a 
dovedit deodată un om mai primejdios decât îmi 
închipuiam. Are în mână toate poliţele mele şi trebuie să 
cad la tranzacţie cu el... 

Duduia Matilda rămase uitându-se la frate-său cu ochii 
mari, înfricoşată şi neînţelegând deplin. 

— După lovitura pe care-am avut-o, urmă Filoti, îmi mai 

trebuia şi aceasta. Am şi luat o hotărâre, şi nu mai pot da 
înapoi. Vând Iazu Crucii şi jumătate din Buciumeni. 
Nu te spăria, nu te spăria: am avut grijă de toate şi m-am 
gândit întăi la tine. Jumătatea care-mi rămâne şi curtea ţi le 
dau ţie; facem schimbul de care am mai vorbit odată. Aşa 
sunt liniştit. Eu nu mai am nevoie de nimic. 

— Cum nu mai ai nevoie de nimic, Alexandre? întrebă 
duduia Matilda încet şi plângând. 

— Nu mai am nevoie de nimic, nu-mi mai trebuie nimic. 
Sunt sătul de viaţa asta şi de ţara asta... Ascultă, 

Mathilde! 

Duduia tresări şi-l privi cu altă spaimă, bănuind alte 
nenorociri. 

— Ascultă, Mathilde! Zilele trecute am stat şi ne-am uitat 
unul la altul, negăsind o ieşire la situaţia în care ne aflăm eu 
şi Costi. Băietul nu doreşte să mă vadă, eu nu ştiu ce i-aş 
putea spune. Este între noi ceva negru, ceva ce n-am 
bănuit. Rânduiesc tot ce am de rânduit în cel mai scurt timp 
şi plec în străinătate. Altceva n-am de făcut. Asta-i 
hotărârea cea mai cuminte. 

Duduia Matilda se răsuci spre umbra odăii. 


— Da, şopti ea; deocamdată asta-i hotărârea cea mai 
cuminte... 

Plângea, întoarsă cătră necunoscut. Filoti îi sărută încet 
mâna şi se simţi mai uşurat, ca după un urcuş greu. 


Capitolul XII 
Costi iese la lumina primaverii 


În ajun, la 6 aprilie, Costi se plimbase prin parc şi prin 
livada de sub ferestrele odăii lui. După zile mohorâte venise 
această după-amiază liniştită. Copacii cafenii erau plini de 
muguri, şi pământul ravăn avea un miros plăcut. După 
asfinţitul soarelui se stârnise vânt de la miazăzi. Stând la 
fereastră, în jilţul lui, Costi îi asculta modulaţiile: cânta în 
cercevele, aproape de urechea sa, ca-n nişte strune, şi 
înălța chemări adânci şi măreţe în copacii cei bătrâni din 
parc. Aducea învăluiri calde; uneori simţea pe obrazu-i 
palid ca o suflare omenească. Trecuse apoi în sufragerie şi, 
mâncând două ouă ş-o cafea cu lapte, schimbase câteva 
cuvinte cu duduia Matilda. Întors în odaia lui, se aşezase 
sub lampă într-un scaun jos şi moale şi răsfoise cel din urmă 
număr din Revue des deux mondes. Duduia Matilda venise 
să-l vadă înainte de culcare. Atunci lepădase cartea şi se 
ridicase. Se simţea obosit; avea în toate mădularele ca un 
abur de somn dulce. Când se aşeză în pat, observă că vântul 
contenise  dintr-odată. Nu-şi dăduse sama când se 
întâmplase asta. Pe fereastra deschisă vedea lumina lunii şi 
simţea un aer cald, adus în vârtejurile vântului de pe 
țărmurile Mediteranei. Austrul trecuse ca un călăreț 
fantastic şi lăsase acest dar cules de pe flori. Grădina sta 
într-o încremenire desăvârşită, ca şi cum se pătrundea de- 
un farmec. Cu ochii în cadrul albastru al ferestrei, tânărul 
căzuse deodată într-un somn fără vise. Apoi se deşteptase 
în lumină, cu luna bătându-i în pleoape. [1 se părea că 
dormise foarte puţin; truda totuşi îi dispăruse. Ceasul de pe 
măsuţa de noapte arăta trei. Deodată avu conştiinţa că s-a 
petrecut în juru-i ceva deosebit. Din parc, veneau până la el 
fluierături scurte şi sonore, parcă asmuţa cineva cânii. Se 
ridică în coate, în aşternut, întinzând urechea. Nu se mai 


auzea nimic; era linişte şi bine; odaia era plină ca de-un fum 
luminos şi de-o mireasmă subţire. Avu o tresărire; parcă s- 
ar fi mişcat în el o coardă fină, din alţi ani şi din altă vârstă, 
şi-i veni în minte numele paserii care strigase înflorirea 
primăverii. Sări din pat şi veni la fereastră. Văzu la stânga, 
în răsărit, geană de zori, şi grădina toată înspumată de-o 
înflorire bruscă şi neaşteptată. Erau subt el caişii, prunii şi 
cireşii, pe care în ajun îi văzuse încă cafenii şi fără podoabe. 
Acuma-i râdeau misterios, şi-l umplură de fericire şi de-o 
vibrare prelungă de viaţă. Stătu o vreme atent, aşteptând 
ceva. Apoi se întoarse în aşternut, - fără gânduri, numai cu 
bucuria aceea tainică în el. Adormi iar, şi când se trezi în 
lumina soarelui, i se păru c-a visat. Dar nu visase. Grădina îl 
aştepta. Se îmbrăcă grăbit. Manole îi aduse cafeaua cu 
lapte şi i-o aşeză pe prăguşorul ferestrei. 

— V-aţi îmbrăcat singur, cuconaşule? îl întrebă el râzând. 

— Da, răspunse Costi, venind în soare. Ai văzut c-a înflorit 
grădina? 

Feciorul privi cu oarecare nepăsare lumea aceea nouă. 

— Da, cuconaşule, răspunse el nedumerit. Văd c-a 
înflorit... 

Costi îşi trase scaunul lângă geamuri. Auzi subt el glasuri, 
însă nu vedea pe nimeni. 

«Trebuie să fie tante Mathilde...», se gândi el vesel. 

Cu cine vorbeşte? Glasul ei grav e întovărăşit de ciripiri 
subţirele. Fără îndoială sunt domnişoarele lui Nacovici, care 
s-au întors de la Iaşi, în vacanţa de Paşti. Spun întâmplări 
nostime de la şcoală. Câteodată îşi coboară glasurile, ca să 
nu-i supere somnul lui. Dar el nu doarme. 

Feri într-o parte ceaşca şi se plecă pe fereastră, zâmbind. 
Acuma, le vedea. Stăteau pe scaune de trestie, în faţa 
duduii Matilda. Aveau pe masă, între ele, cafeaua cu lapte. 
Laurenţia privea într-o parte, c-un aer de mâhnire. Tristă i 
se păru şi Răţuşca, totuşi muşca cu dinţii ei albi dintr-o felie 
de cozonac. 


— Spune, draga mea, ce s-a întâmplat? întreba duduia 
Matilda. 

Costi se retrase binişor la locul lui şi întinse urechea. 

— Nu vrea să spuie; i-i ruşine, zise Răţuşca. 

— Ba am să spun, tresări Laurenţia. Ştii că ne-am sfătuit 
să venim să spunem. Eu sunt foarte mâhnită şi 
nici nu ştiu ce să fac. Am sosit alaltăieri de la laşi. Acuma 
am înţeles de ce-a venit tata să ne ia cu zece zile mai 
devreme decât altădată. Zicea că se-nchid şcolile din 
pricina scarlatinei, de-aceea ne duce acasă. Am găsit pe 
mama foarte veselă, şi ne-a arătat matasă pentru rochii 
nouă. Ş-atuncea noi ne-am bucurat. La masă, sara, a venit 
domnu Evghenie Ciornei. 

— A, domnu Ciornei, întrerupse duduia Matilda. S-a 
aşezat la Costeşti. E vecin cu noi. 

— Da. A venit la masă. Şi după ce-am stat la masă, tata m- 
a rugat să cânt la piano. Eu n-am vrut să cânt faţă de un 
străin. Dar pe urmă, ca să nu fie supărare, căci îi vedeam 
foarte dispuşi, am cântat. Nu mi-am închipuit nimica, nici n- 
am observat nimica. Dar după ce am rămas singură, mama 
a venit lângă mine şi m-a sărutat - şi mi-a spus c-am cântat 
foarte frumos... 

Costi auzi cu mirare hohote de plâns. 

— Linişteşte-te, draga mea, vorbi blând duduia Matilda. 

— Da, urmă Laurenţia, încetându-şi deodată suspinele şi 
înghiţindu-şi lacrimile. Şi mi-a spus râzând că pentru mine 
începe de-acum o vacanţă lungă, căci m-a cerut domnu 
Evghenie Ciornei. 

— Cum? 

— Vor să mă mărite cu domnul Evghenie Ciornei! 
lămuri Laurenţia, izbucnind din nou în lacrimi. 

— Cum se poate, draga mea? Acela-i un om cu mult mai 
în vârstă decât tine. 


— Da, se amestecă Răţuşca, însă era bărbierit şi avea 
haine negre nouă. 

Costi începu a râde singur şi trase la el cafeaua cu lapte. 

— Poate-i o neînțelegere, reluă duduia Matilda. Va fi 
vorbit despre asta cu părinţii tăi; însă ei poate n-au hotărât 
nimic. Nu trebuie să te tulburi aşa. Ce însemnează 
disperarea asta? 

— Au vorbit şi s-au înţeles! suspină Laurenţia. Nu m-au 
întrebat, ş-au hotărât dumnealor. Dar cum se poate aşa 
ceva? Eu nici nu mi-am isprăvit şcoala. 

— Maicele noastre au să se scandalizeze teribil, afirmă cu 
tărie Răţuşca; nici eu n-am să mă mai pot duce la şcoală. Ce 
caută domnul acela între noi? L-am văzut o dată, de două 
ori. Să-şi caute de moşiile lui şi să ne lese-n pace. Îi şedea 
mai bine cu botfori şi cu blană de lup. 

— E un om foarte stăruitor... suspină duduia Matilda. 

— Da; şi-ntre afacerile pe care le are cu tata vrea s-o 
adaoge şi pe asta. 

— Tu, Răţuşcă, pari mai energică. Convinge-o pe 
Laurenţia să nu plângă, ci să fie ca tine. 

— Ce pot face? ce pot face? tresări iar, cu lacrimi, 
Laurenţia. 

— Are dreptate nânăşica, nu trebuie să plângi, îi hotări 
Răţuşca. N-ai plâns ş-alaltăieri sara destul şi n-ai ajuns la 
niciun rezultat? Iata părea mai blând. Mama însă mi se 
pare neclintită, deşi vorbeşte moale: «Are să-ţi treacă ş-ai 
să fii fericită». 

— Cine spune asta? 

— Aşa spunea mama, şi râdea. Pe când noi plângeam. 
Cum poţi fi fericită c-un om pe care-l chiamă Evghenie 
Ciornei? 

— Parcă se mărită cineva cu numele lui? observă, râzând 
uşor, duduia Matilda. 


— Ba da, nânăşică, să nu crezi mata că numele n-are 
importanţă. Evghenie Ciornei! Eu când zic Evghenie, văd 
ceva nalt şi uscat. Când zic Ciornei, văd ochi mititei ş-un 
zâmbet răutăcios. Şi e un om în vârstă, nânăşică. Eu nu m- 
aş putea niciodată mărita c-un barbat cărunt. Pentru asta 
suntem noi pe lume, ca să ne mărităm cu cel dintâi venit? 
Dac-ar vrea Laurenţia să m-asculte, eu ştiu ce-ar fi de făcut. 

— Ei, ce-ai face tu? 

— Nu ştiu încă bine, dar aş găsi eu. Eu aş fugi de-acasă în 
ziua nunţii şi m-aş ascunde. De ce râdeţi? Atuncea aţi vedea 
ce cap ar face moşulică. 

— Cine-i moşulică? 

— Domnu Evghenie Ciornei. Aşa-i zic eu: moşulică. 

Am venit să te rugăm să vorbeşti şi mata cu mama, 
nânăşică. Poate de cuvântul matale are s-asculte şi are să se 
înduplece. 

Costi îşi isprăvise cafeaua. Râzând, îşi luă pălăria şi trecu 
prin odăi, ca să coboare în grădină. 

În antretul cel mare întâlni pe ţigăncuşa cea subţirică a 
duduii. Purta mărgele roşii la gât şi părea ieşită dintr-o baie 
rece, aşa era de vioaie, cu ochii şi cu dinţii sclipind. 

— Unde fugi tu aşa, Rariţă? o întrebă cuconaşul. 

Ea se poticni, surprinsă că-i adresează boierul cuvânt; 
murmură un răspuns nedesluşit, îşi puse bărbia în piept şi 
se întoarse în loc, ca şi cum uitase la ce treabă se ducea. 
Totuşi la intrarea odăilor duduii se opri şi strecură o privire 
îndărăt. 

Costi ieşi în soare şi trecu în grădină. Găsi pe duduia 
Matilda singură. Îl primi veselă şi-l îmbrăţişă; obrazul îi era 
însă obosit şi ochii cerniţi. Tânărul abia acum, în strălucirea 
primăverii, băgă de samă ofilirea aceasta. Şi părul ei părea 
mai argintiu la tâmple. 

Îi sărută mâna cu sufletul mişcat şi se aşeză alăturea de 
ea. 


— Parcă nu erai singură, tante Mathilde; am auzit de sus 
glasuri. 

— Da. Au fost pe-aici fetele lui Nacovici. Au luat cafeaua 
cu mine şi mi-au spus nacazuri de ale lor. Tu ce faci, Costi? 
Parcă te-ai pregătit să ieşi? Mă înşel eu? 

Mi se pare că-n dimineaţa asta eşti cu totul altfel decât 
altădată. 

— Cum, tante Mathilde, n-ai băgat de samă c-a înflorit 
livada în noaptea asta? 

— A, da, aşa-i, murmură tante Mathilde uimită, şi-şi plecă 
o clipă capu-ntr-o parte, ca şi cum îi căzuse ceva jos din 
mână. Apoi îşi ridică fruntea şi privi visătoare pomii înfloriţi. 

— Astăzi mă simt cu totul, cu totul bine, vorbi Costi. 
Vrema-i aşa de frumoasă, încât simt nevoie să ies 
numaidecât. 

— Bine, să trimet răspuns lui Dimachi să puie caii la 
droşcă. Merg şi eu cu tine. 

— Da, tante Mathilde, suspină el emoţionat, cuprinzându- 
i mâna. 

La biserică, dincolo de parc, ca-ntr-o mare depărtare, 
începu să sune toaca, cu înmlădieri melodice. Apoi porniră 
clopote vesele şi subţiri ş-un glas de clopot bătrân. 

— A! e duminică, vorbi încet duduia Matilda. Atunci nu 
pot merge cu tine; trebuie să mă duc la biserică. 

— Nu-i nimic; ies singur... răspunse Costi, şi duduia îl 
privi puţintel mâhnită. 

Rămase singură în locul ei, cu bărbia sprijinită în palmă. 
Costi se duse, fluierând uşurel, ca să trimeată poruncă lui 
Dimachi. Hotări apoi, lui Manole, să nu dea drumul lui Stop. 
Şi se urcă singur în droşca sclipitoare. 

Ţigăncuşa veni în fugă şi se opri lângă poclitul“3% trăsurii, 
gâfâind şi râzând. 

— A întrebat duduia dacă nu vă îmbrăcaţi cu pardesiul. 


— Nu, îi răspunse Costi, râzând şi el. Nu vezi ce soare-i? 
Întreabă şi pe Dimachi. Ce părere ai tu, Dimachi? 

— Azi îi o mândreaţă, cuconaşule... răspunse ţiganul, 
întorcând obrazu-i vânăt. Râdea şi el. Râdeau şi alte 
obrazuri de la odăile slugilor, privind cum iese cuconaşul la 
plimbare. 

Dimachi îndemnă cu glas caii murgi, şi îndată Costi simţi 
în nări răsuflarea caldă a parcului. 

În medeanul târgului începuseră să se strângă ţăranii. 

La cară greoaie rumegau boi plăvani. Prin fumegările 
gunoaielor vechi, înainta cu luare-aminte, căutând loc de 
popas, un gospodar smolit, într-o cărucioară îngustă, pe 
care-o trăgea un căluţ bălţat, cu coada şi cu coama 
îmbâcsite de scai. La dugheni, negustorii îşi pregăteau 
tărăbile. Fişel Bloc îşi aştepta cei dintăi mugşterii. Păşise, 
într-un surtuc uşor, înaintea magherniţii lui. Cu pălăria pe 
ceafă şi cu mânile în buzunări, vorbea cu doi tineri. 
Zâmbea, cu sprâncenele înălțate, şi părea că le spune 
lucruri importante. 

— Opreşte, Dimachi! porunci Costi. 

Fişel Bloc făcu câţiva paşi spre cuconaş şi-l salută c-o 
sinceră părere de bine. Cei doi tineri se descoperiră cu 
gravitate. 

— Ce mai faci, Fişel? întrebă Costi, cu zâmbetu-i însorit. 
Şi se sprijini în cot de marginea poditului, aplecându-se 
spre negustor. În acelaşi timp îşi întoarse ochii spre tineri. ] 
se părea că-i cunoaşte. Aveau figuri deschise şi simpatice. 

— Ce să fac, cuconaşule? răspunse ovreiul. Stăteam de 
vorbă cu bâietul meu şi cu domnu Adam. Domnu Adam, 
feciorul lui cuconu Filip... 

— A, da, zise Costi şi salută pe Adam. Aproape să nu te 
mai cunosc, domnule... 

Aceleaşi cuvinte erau şi pe buzele lui Fişel, ş-ale 
tovarăşilor săi. Costi li se părea foarte schimbat, cu fruntea 
mai largă, cu obrazul mai palid şi cu urma rănii ca o aţă 


roşă pe tâmpla stângă. Adam veni cel dintăi la trăsură, 
cătră mâna întinsă a lul Costi, după ce-şi vâri într-un 
buzunar cartea pe care o răsfoia nervos. Obrazu-i era pătat 
de coşuri, sub fruntea largă însă avea ochi frumoşi, cafenii. 
Băiatul lui Bloc era o arătare slabă, cu păr roşcat şi nas 
subţire. Purta ochelari, şi-i păru lui Costi mai îndrăzneţ 
decât Adam. 

— Dumnealor sunt prietini buni, lămuri Fişel Bloc: 
cu toate acestea toată ziua se sfădesc. Mie-mi place să-i aud 
discutând şi să le spun şi eu câte ceva. 

— Şi despre ce discutaţi, mă rog? întrebă Costi zâmbind 
şi privindu-i pe rând. 

— Aveam o discuţie... răspunse vag tânărul Nacovici. 

— Dumnealor cetesc o revistă socialistă, reluă Fişel, şi-mi 
bat mie capul. Eu parcă nu-s prietin cu ţăranii 
dumneavoastră? Şi eu sunt prietin cu ţăranii 
dumneavoastră şi mi-s destul de dragi. Dar eu. Drept să vă 
spun, mă uit la ei cu coada ochiului. Umblă şi se poartă ca şi 
schiţii de pe vremea lui Alexandru Macedon. Eu mă cam 
tem de dânşii. 

Adam Nacovici se înroşise şi era gata să dea o replică 
zdrobitoare. Dar Costi râdea cu plăcere de părerea lui 
Fişel Bloc şi atinse c-un deget pe Dimachi, care dormita 
nepăsător pe capră. 

— Hai, Dimachi. La revedere, domnilor. Mi se pare că are 
dreptate bătrânul... 

Cei trei râmaseră discutând cu aprindere. Trăsura duse 
pe Costi în lungul uliţii mari. Apoi ocoli pe la capătul 
târgului, în uliţa primăriei. După aceea, coborând pe lângă 
biserică, trecu între căsuţele satului. Acolo, peste grădini, 
plutea o pace religioasă. Dimachi domoli caii şi-i puse în 
pas. Înaintau aşa fără zgomot. Urechea lui Costi simţea 
zumzetul albinelor în zarzării înfloriţi. 

Pulsa în el o bucurie a vieţii; îi intra cu lumina şi cu aerul 
cald până în fundul fiinţii. De mult, de mult nu mai avusese 


sensaţia aceasta; de mult, dintr-o dimineaţă de toamnă, 
când se ducea cu Vasile Puşcaşul spre poiana de la Şipote. 

Deodată auzi cucul, de două ori, foarte aproape. 

Parc-ar fi cântat numele singurătăţii. 

Înălţă fruntea şi aşteptă. Liniştea însă căzuse iar peste 
toate, ca o apă. Trăsura trecea prin dreptul drumuşorului 
care ducea la ţintirim. Era un drumugşor curat, străjuit de 
cireşi. Toţi erau deopotrivă de înalţi: înfloriseră odată şi 
păreau nişte globuri neclintite, dintr-un material alb, 
luminos şi ireal. 

Costi simţi în el o amintire, născând brusc, ca şi cum ar fi 
scăpărat. l-o deşteptase chemarea cucului, care zburase 
nevăzut spre ţintirim. Acolo, între morminte necunoscute, 
era poate tovarăşa lui dintr-o noapte de iarnă. Îl pătrunse o 
undă fierbinte şi închise o clipă ochii. Era însă mai mult o 
stare nedesluşită şi trecătoare. 

— Întoarce, Dimachi, zise el încet. 

— Da, cuconaşule, răspunse vizitiul sucind capul, mirat 
de glasul boierului. 

— Mergi tot la pas. 

— Da, cuconaşule. 

Sunară clopotele bisericii. De departe Costi văzu apărând 
din pridvor spre poartă un grup de fete. Zbucniră în uliţă în 
fugă şi veniră spre sat, vesele, în straie de stambă colorată, 
cu capetele goale împodobite cu floricele roşii artificiale. În 
apropierea lui Costi îşi conteniră larma şi trecură în tăcere, 
cu capetele în pământ, pândind cu coada ochiului. 
Ciuboţelele lor cu potcoave de alamă bocăneau amestecat 
pe drum. Cum se depărtară, începură iar a râde. Unele 
întorceau capul şi priveau îndărăt. Într-adevăr, ieşeau şi 
flăcăii de la biserică şi veneau domol pe urmele lor, ţinându- 
se câte doi şi câte trei de după cap. Aveau păuni, mărgele şi 
oglingioare la pălărie, şi fustele încreţite ale cămăşilor le 
băteau genunchii. Aveau botfori frumos încreţiţi şi ilice 
negre, căptuşite cu roş. Salutară pe cuconaş şi grăbiră 


paşii, căci pe drumul ţintirimului, pe sub cireşii înfloriţi, 
fetele începuseră să cânte. 

Trăsura străbătu îndărăt drumul pe care venise. 
Pretutindeni se mişcau ţărani în straie albe şi cară cu boi. 
Pe uliţa mare, în crâşme, începură a cânta lăutari, şi bărbaţi 
şi femei cinsteau rachiu din păhăruţe verzi. Se firitiseau cu 
seriozitate şi beau cu luare-aminte, ca şi cum ţineau să 
îndeplinească cu sfinţenie un ritual. Prin dugheni şi în jurul 
tarăbilor furnicau cumpărători. Fetişcane cu ochi umezi şi 
flăcăuaşi făceau roată în jurul unui coropcari bătrân, 
care-şi scosese marfa din lădiţi pe-o pânză curată, jos pe 
marginea uliţii. La crâşma cea mare boierească din capătul 
de devale al târgului izbucnise o harţă, şi lumea se-mbulzea 
într-acolo râzând şi lărmuind. 

Cel mai bucuros privitor părea Iordache Nastratin, care de 
departe se înălța în vârful picioarelor şi-şi lungea gâtul, ca 
să-şi deie sama bine care-i mai vrednic dintre bătăuşi. 

— De ce nu se duce să-i despartă? că el îi omul poliţiei... 
zise Dimachi, de pe capră, şi se întoarse vesel cătră 
cuconaş. 

Costi dădu din cap zâmbind şi ochii i se mutară spre alte 
privelişti. În îmbulzeala medeanului... În preajma carălor ş- 
a vitelor şi între ascultători atenţi, un moşneag aşezat la 
pământ cânta din gură, întovărăşindu-şi viersul cu 
murmurul de strune al unei alăute pe care o avea pe 
genunchi. Învârtea coarbai:!; pipăia strunele şi privea fix 
înainte, cântând cu glas o baladă monotonă şi tristă. 
Moşneagul acela era orb; avea mustaţa albă, însă obrazul îi 
era bărbierit. Costi îl recunoscu; aşa, curat îmbrăcat şi ras, 
îl văzuse şi-n alte dăţi, în anii copilăriei, cântând în 
iarmaroacele Buciumenilor: 

Ici ii baltă, colea-s flori — 

Codrenaş pe drum de zori... 


Costi îşi aducea aminte şi de versuri şi simţi, 
cuprinzându-l iar, ca o adiere din depărtare şi din trecut. 

— Ai făcut o plimbare bună? îl întrebă duduia Matilda 
când Costi intră în salonaşul ei plin de soare. 

— Da, tante Mathilde, răspunse el. 

Se silea să pară vesel. Îl cuprinsese deodată o oboseală ş- 
o nelinişte. 

Duduia îl privea cu luare-aminte şi cu fruntea uşor 
încreţită. Costi dădu mâna cu domnişoarele lui Nacovici, 
care stăteau alături pe aceeaşi canapea, şi se lăsă oftând 
într-un fotoliu. 

— Aţi fost la biserică? întrebă el înălţând fruntea, 

— Am fost, Costi. Am ascultat slujba şi am pus la cale 
câteva afaceri de-ale noastre. 

— Da? - Costi se întoarse cătră fete. - M-am întâlnit în 
târg cu fratele dumneavoastră. 

Ele părură vesele la această veste. 

— Acuma suntem buni prietini, vorbi Răţuşca. [ine 
totdeauna cu noi şi ne ia apărarea. Şi scrie poezii. 

— Cum se poate? 

Costi băgă de seamă că Laurenţia avea pleoapele ofilite 
de plâns. Ochii însă îi păreau mai strălucitori, când îi 
surprindea privindu-l. 

— Da, urmă Răţuşca însufleţită, ş-a adus acuma de la 
Iaşi o lădiţă plină cu cărţi. Şi chiar din ziua întâia s-a sfădit 
cu moşulică. 

— Cine-i moşulică? 

Răţuşca nu răspunse şi privi încurcată pe sora-sa. 

Când îşi întoarse ochii iar spre Costi, îl văzu gânditor şi 
absent, cu capu-ntors spre fereastră, cu bărbia rezemată în 
palma stângă. 

— Pari obosit, Costi, îi zise duduia Matilda. Ştii că, 
întorcându-mă de la biserică, am găsit o scrisoare de la 
tatăl tău?... 


Costi dădu din cap: zâmbi stânjenit, numai cu jumătate 
de gură, şi-şi plecă ochii. 

În tăcerea care urmă, fetele se ridicară şi sărutară mâna 
duduii. 

— Plecaţi? 

— Da, nânăşică, dar tare, tare te rugăm să mai vorbeşti 
mata cu mama. 

— Bine, dragele mele, am să-i mai vorbesc. Ceva i-am 
spus şi astăzi. Înţelegeţi însă că prea mult nu pot insista... 

Ochii Laurenţiei se umplură de lacrimi. Costi privea iar 
pe fereastră, cu bărbia în palmă. leşiră una după alta c-un 
aer de umilinţă, şi-n salonaş, în urma lor, stăpâni tristeţa. 
Scăzu şi lumina soarelui. 

— Ce ai tu, Costi? întrebă cu grijă duduia Matilda. 

— N-am nimic, tante Mathilde. Cred că m-au obosit aerul 
şi lumina. 

— Numai asta să fie? Poate că te-a contrariat vestea pe 
care ţi-am dat-o. 

— Care veste? 

— Scrisoarea. 

— A, scrisoarea? Nici nu ştiu ce cuprinde. 

— Pot să ţi-o dau s-o vezi, Costi. Tatăl tău e încă la 
Bucureşti. E năcăjit că nu poate pleca în străinătate. 
E nevoit să treacă pe la laşi şi să vie poate şi pe-aici, ca să 
isprăvească tranzacţiile pe care le-a început cu Ciornei. 
Omul acesta nou, care, la început, mi-a făcut impresia unei 
paseri de pradă, se arată strict şi punctual în plăţile lui. 
Tatăl tău se arată bucuros că l-a eliberat de poliţele pe care 
le avea la cămătari. E adevărat că a trebuit să rupem în 
două Buciumenii. Mi se pare, Costi, că nu te interesează 
ceea ce-ţi spun eu. 

— Ba da, tante Mathilde, mă interesează până la un 
punct. Ş-aş vrea mai ales să ştiu dacă avem o situaţie 


limpede, aşa încât să nu mai fie discuţie şi corespondențe în 
chestii de bani... 

— Vai, Costi, suspină duduia Matilda, cât am stat ş-am 
tremurat la căpătâiul tău, de asta m-am temut tot aşa de 
mult ca şi de moarte. Nu de chestiile băneşti, - nu te uita 
mirat la mine. Chestiile băneşti par rezolvate pentru 
moment. M-am temut însă de privirea aceasta - când m-ai 
auzit rostind numele tatălui tău. Încă de pe când te luptai 
ca să biruieşti boala, am văzut asta în ochii tăi. Veghindu-te, 
am îmbătrânit. Acum înţeleg că am să rămân singură. 

— Da, tante Mathilde, răspunse încet Costi, privind-o 
stăruitor. Trebuie să plec. 

Duduia îşi întoarse ochii cerniţi spre umbra odăii. 

Băiatul avea privirea tatălui său. 

— Cât m-am temut că avem să trecem şi prin asta! 
suspină ea. 

Costi se ridică, veni lângă dânsa, se lăsă pe taburet şi-şi 
plecă fruntea la pieptul ei. Duduia Matilda îi mângâia cu 
degetele ei fine şi albe fruntea şi linia subţire a ranei. 


_ Capitolul XIII 
In care se arata ultimele efecte 
ale vântului din 1888 


În august 1896, duduia Matilda veni de la Oglinzi, ca şi-n 
alţi ani, să petreacă începutul toamnei la Buciumeni. Din 
zilele-i de singurătate de la băi, trecea aici în oarecare 
mişcare şi activitate. Slugile vechi, pe care le mai păstrase 
la curte, umpleau cămările şi beciurile de compoturi, 
conserve şi murături. Vierul de la Cotnari venea de două 
sau de trei ori ca să primească porunci pentru vinul şi 
merele din anul acela. Tot la acea epocă Fişel Bloc, şeful 
comunităţii evreieşti, aducea în hârtii curate de bancă plata 
embaticurilori*2* târgului, după vechile  condici ale 
cancelariei boiereşti. Şi Filip Nacovici, acum arendaş al 
părţii ei de moşie din Buciumeni, depunea câştiul c-o lună 
înainte de Sfântu Dumitru. "Toate aceste lucruri umpleau 
zilele duduii Matilda, fără să-i alunge însă gândurile care o 
rodeau ca nişte viermi neadormiţi: căci, după atâţia ani. 
Alexandru Filoti şi Costi încă trăiau despărțiți şi departe 
unul de altul. Şi de această dată venise cu hotărârea să 
încerce cu orice preţ o apropiere între tată şi fiu. 

O întâmpină la scara balconului obrazul palid al Lenţei 
Gheorghiu. Nevasta fostului notar era îmbrăcată c-un fel de 
şorţ cenuşiu, care-o acoperea întreagă, de la gât până la 
ghete. Purta un guleraş alb, ca o şcolăriţă. Mijlocul îi era 
strâns într-o curăluşă neagră. Avea chei şi mărunţişuri în 
cele două buzunări adânci din lungul coapselor. Luă într- 
amândouă mânile mâna înmănuşată a duduii Matilda şi i-o 
sărută. Pe când stăpâna cobora din trăsura largă, o ajuta, 
privind-o c-un fel de sfială şi întorcându-şi apoi ochii 
întrebători spre Fiţa, camerista cea nouă a duduii. 


— Ai venit mata bine? întrebă cu grijă Lenţa. Noi am 
primit vestea ieri dimineaţă. Gheorghiu chiar pe loc a dat 
ordin lui Dimachi să plece la Oglinzi. 

— Trăsura a venit la timp. Răspunse duduia Matilda, şi pe 
drum am avut vreme frumoasă. Nu ştiu Fiţa dacă va fi pus 
totul în cufere şi n-a fi uitat ceva pe-acolo. 

— Sărut mâna, duduiţă, răspunse ţigăncuşa cântând 
subţirel, n-am uitat absolut nimic. 

— Bine, avem să vedem. Dar pe-aici, pe la voi, 

Lenţă, e linişte şi pace? 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, da! răspunse oftând 
Lenţa. 

Duduia Matilda o privi lung şi întinse mâna cătră slugile 
care se grămădiseră la scara trăsurii. Apoi sui scările, încet. 
Ţigăncuşa şi Lenţa o urmară. 

Odăile dinspre livadă erau curate şi proaspăt lustruite, cu 
ferestrele larg deschise. Duduia îşi schimbase iatacul în 
odaia pe care o dăduse lui Costi cât fusese bolnav. 

Stăpâna privi cu luare-aminte toate din juru-i, cu un ochi 
care i se păru Lenţei sever. 

— Dacă doreşti mata apă rece şi caldă... vorbi nevasta lui 
Gheorghiu c-un glas supus şi blând. Am pregătit, dacă vrei 
mata, şi baia. 

Ai făcut bine, Lenţă. Baia are să-mi alunge oboseala 
drumului. Până în sară mai am de făcut câteva lucruri şi de 
scris nişte scrisori. 

Lenţa plecă fruntea şi ieşi, ca să potrivească ea singură 
baia. Fiţa ajuta în tăcere pe stăpână să se dezbrace. 

— Ce-o fi având Lenţa? întrebă duduia cu jumătate de 
glas. 

— Eu ştiu. Duduiţă? răspunse ţigăncuşa printre boldurile 
pe care le ţinea între dinţi. 

— O văd îngrijată şi pare supărată... 


— Da' n-a mai fi nimica, duduiţă. Am să întreb pe mătuşa 
Rariţa. 

Cât lipsi duduia din odăile ei, Lenţa mai făcu o inspecţie 
amănunţită prin toate colţurile, să vadă dacă fiecare lucru e 
la locul lui. Potrivi pe măsuţa de lângă fereastra iatacului, în 
cartea rămasă acolo, o zăloagă!%* îngustă, cusută cu 
îngrijire în colori stinse, pe matasă subţire. Duduia o văzu 
îndată după ce se întoarse. 

— Tu ai pus signetuli*+! acesta aici, Lenţă? întrebă ea 
luând banda de matasă. Şi privind-o de aproape. Îmi face 
plăcere. 

— A cusut-o Amalia, fata mea cea mai mare... lămuri 
Lenţa, cu glasu-i supus. 

Apoi închise fereastra şi potrivi fotoliul lângă măsuţă. 

— De vreo câteva zile, serile-s cam răcoroase... 
adăogi ea. 

Duduia nu răspunse. Se aşeză în fotoliu şi rămase privind 
pe geam la livada oblic luminată de soare. Apoi ridică 
fruntea spre Lenţa ş-o privi cu luare-aminte. 

— Tu vrei să-mi spui ceva, Lenţă, vorbi ea, şi pari 
neliniştită. 

Lenţa tăcu şi privi în juru-i. 

— Suntem singure... urmă duduia. Matilda. Spune ce 
este. 

— Nu-i nimic, duduie, răspunse Lenţa cu îndoială. 

Poate mata să ştii mai bine decât mine. Pe-aicea au fost aşa, 
numai nişte zvonuri. 

— Despre ce-i vorba? 

— N-ai primit mata, duduie, o scrisoare, la băi? îndrăzni 
Lenţa. 

— Ce scrisoare? 

— O scrisoare de la ţiitoarea lui Coman. Ea zice că-i 
madam Coman, dar se ştie că nu-i cu cununie. Aşa că nu 
ştiu din ce pricină a pus pe notarul ist nou, că ea n-are nicio 


şcoală, să scrie o scrisoare cătră mata, la băi, în care spune 
toate ticăloşiile şi toate minciunile pe conta noastră. 

— Nu înţeleg. 

— Pe conta noastră, a mea ş-a lui Gheorghiu. Nu putem 
mânca în tihnă o bucăţică de pâne din pricina duşmanilor. 

— N-am primit nicio scrisoare, Lenţă. 

Lenţa aşteptă privirea stăpânei sale, ca să înţeleagă că 
într-adevăr n-are de ce se teme. Dar duduia Matilda privea 
pe fereastră. 

—  Duduie, zise deodată Lenţa, abia stăpânindu-şi 
lacrimile, te-am aşteptat pe mata să vii, cum aş fi aşteptat 
pe Hristos. De mult nu mai am linişte şi pace. Şi când mă uit 
la bietul Gheorghiu, mă apucă o groază. Mata ne-ai 
cunoscut durerea noastră şi ne-ai ajutat. 

— Linişteşte-te, draga mea, vorbi cu blândeţă duduia 
Matilda. 

— Da, duduie, ne-ai ajutat într-o vreme de mare nacaz şi 
greutate. Noi nu putem uita că m-ai crezut când am plâns 
aici şi m-am jurat pentru nevinovăția lui bietul 
Gheorghiu. A fost fără nicio vină; alţii au luat banii ş-au 
făcut afaceri, şi el a iscălit din prostie şi din încredere în 
oameni. Ş-a trebuit să sufere şi el condamnare, ca şi alţii. 
Ce zile am trăit noi, atâtea femei, rămase singure în căsuţa 
noastră, nu doresc nici duşmanilor. Nu ne-au mai cunoscut 
prietinii de altădată, n-am găsit o vorbă bună nicăieri. Avea 
oleacă de pământ Gheorghiu, l-am vândut. Avea mama nişte 
căsuțe în Iaşi, le-am vândut. Dar ce puteam face noi doi ani 
singure, dacă nu te plecai mata cătră noi? Acuma, ştiu eu? 
Le stă Gheorghiu în ochi pentru că, după ce s-a întors de la 
pedeapsa lui, l-ai primit mata contabil la curte? Ar vrea şi 
madam Nacovici şi a lui Coman. Şi altele, să mă duc şi să 
întind mâna la dânsele? Dar mai bine mă dau cu capu-ntr-o 
fântână! 

— Lenţă, zise zâmbind duduia Matilda, acuma după ce 
te-ai răcorit şi ai spus ce aveai de spus, şterge-ţi ochii şi 


vezi-ţi de treburile tale. Chiar de-aş fi primit scrisori, ştiu ce 
am de făcut, căci te cunosc destul de bine. 

— Aşa-i c-ai primit, duduie? vorbi cu violenţă stăpânită 
Lenţa Gheorghiu, ştergându-şi repede lacrimile. 

— N-am primit. 

— Cu toate acestea eram sigură. Au venit şi ne-au spus 
oameni de bună-credinţă. 

— Se vede c-aveţi mulţi prietini, draga mea. 

— Ba suntem năcăjiţi şi spăimântaţi, suspină Lenţa. 

Şi cuprinzând cu pornire mâna duduii o sărută apăsat, 
ţinând-o strâns într-a ei. 

— Tu uiţi, Lenţă, reluă duduia Matilda, că şi anul trecut, 
când am venit de la băi, s-a petrecut între noi 
o scenă întrucâtva asemănătoare cu asta. 

Lenţa îşi plecă fruntea. Duduia simţi pe degete lacrimi. 

— Fii liniştită, draga mea, şi n-ai nicio grijă. Ce face 
barbatu-tău? 

— E bine, duduie. Îţi sărută matale mâna şi nu 
îndrăzneşte să se înfăţişeze, dar te vesteşte pe mata că 
toate lucrurile sunt în regulă şi ieşim şi anul ista bine cu 
socotelile. 

— Altceva ce s-a mai întâmplat? 

— Altceva, bine. Nu s-a întâmplat nimica. S-aude că să vă 
roage domnu Evghenie Ciornei, să-i botezați macar al 
doilea băiet. El ştie că nu se poate, dar tot cutează. 

— Eu ştiu? Poate. Să i-l botez... îngână pe gânduri duduia 
Matilda. Vra să zică, biata Laurenţia are al doilea copil. 

— Are, dar nu înţeleg de ce nu se îngraşă, şi s-a făcut mai 
urâtă. Doar are de toate, macar că Ciornei nu-i dă un ban în 
mână. 

— Se ştie şi asta? 

— Aşa s-aude. Cucoana Aglaie chiar i-a declarat război 
din pricina asta, - dar ce-i poate face? Altfel Nacovici şi 


Ciornei trăiesc bine şi se-mpacă. Câştigă anul ista nu ştiu 
câte sute de mii numai pe rapiţă. 

Lenţa îşi uitase supărarea şi urma să dea cu mare 
vioiciune o mulţime de informaţii, pe care le socotea 
deosebit de importante. Unele erau rectificări ori adaosuri 
ale unor veşti pe care le dăduse prin scrisori. Duduia 
Matilda asculta zâmbind şi admira pasiunea pe care o 
punea femeia aceea oacheşă în tot ce spunea. 

Într-un târziu Fiţa se strecură pe uşă şi vorbi cu glasu-i 
subţire: 

— Duduie, întreabă mătuşa Rariţa de mata, dacă pofitiţi 
să vedeţi camara. 

— Mâni-dimineaţă, Fiţă. Acuma sunt obosită de drum. 
Cum se împacă Rariţa cu Manole al ei? urmă duduia 
întorcându-se spre Lenţa Gheorghiu. 

— Se împacă bine. Văd că se tot îngraşă. N-ai s-o mai 
cunoşti mata. 

Duduia Matilda privi râzând la cameristă. 

— Era ca tine, Fiţă. Ce este? Ai a-mi mai spune ceva? 

— Da. Doreşte să vă vadă o persoană. 

— Nu se poate. Azi nu primesc pe nimeni. Cine-i? 

— Domnişoara lui domnu Filip. 

— Domnişoara Mărioara? Să poftească, răspunse duduia 
Matilda. 

Lenţa crezu că observă oarecare îndoială în cele din 
urmă vorbe ale duduii şi se bucură. Se sculă şi se grăbi 
cătră celelalte treburi ale ei. 

— Intră, Răţuşcă, intră... îndemna duduia Matilda. 

Lenţa trecu pe lângă fată cu capu-n piept, preocupată şi 
căutând cu grabă să aleagă o cheie dintr-o grămadă pe 
care o trăsese din buzunarul şorţului. După ce ajunse în 
antret, aruncă în urmă o privire aprigă. Când întoarse 
capul, văzu la câţiva paşi înainte-i pe fosta cameristă a 


duduii. Era rotofeie, cu obrazu-i întunecat uns cu undelemn 
parcă. Râdea şi arăta o ştirbătură în dinţii de dinainte. 

— Ai văzut mata? făcu ea semn cu capul. 

— Am văzut... îngână c-un fel de asprime Lenţa 
Gheorghiu. Nici n-o lasă să se hodinească pe biata duduie. 

Trebuie s-o fi trimes cucoana Aglaie. Nu le-ajunge cât au 
supt şi s-au îndopat ca nişte lipitori... 

— Adevărat ca nişte lipitori... aprobă cu tărie Rariţa, 
îndesându-se din şolduri, şi iar înălțându-se. 

Cu obrazul oţărât de supărare, Lenţa Gheorghiu trecu 
prin coridor şi cobori în fugă scările, căutând pe cineva 
asupra căruia să se descarce. 

— Ascultă, Rariţă, se întoarse ea la cămărăşiţă, cât îi 
duduia aici, vezi de ţine bine în frâu pe Manole al dumitale, 
să nu mai facă iar vreun chiulhan la Bercu. 

— Nu. Cucoană Lenţă, de la s-ara aceea cred că nu 
s-a mai întâmpla. De-atuncea am rămas eu c-un papuc 
văduv. Pe celalalt i l-am rupt de spinare... Altfel ne-mpăcăm 
noi şi m-ascultă el, n-ai mata nicio grijă. 

Cucoana Lenţa era departe, cu paşi grăbiţi. Rariţa 
privi lung din vârful cerdacului, pe urma ei, mormăind 
cu nemulţămire observaţii asupra celor care s-amestecă, 
aşa, fără de niciun rost, în viaţa oamenilor. 

«La urma urmei, se gândea ea, cine ştie! poate ar fi fost 
mai de treabă franţuzul.» 

În iatacul duduii Matilda, Răţuşca vorbea cu însufleţire. 
Era acuma o «persoană»-, cum o anunţase Fiţa: 
naltă şi cu formele pline; ochii şi râsul îi rămăseseră însă tot 
copilăreşti. Şi glasului îi dădea înmlădieri desmierdate. 
Duduia Matilda n-avusese vreme s-o întrebe multe; sta în 
jâlţ ş-o asculta zâmbind cum îi vorbeşte despre tot ce se 
putea vorbi. 

— Mama ar vrea foarte mult s-o roage ceva pe nânăşica. 
Mâni chiar nădăjduieşte să poată veni la curte pentru asta. 


E cam bolnavă, puţintel răcită, ş-a stat două zile în pat. Mi 
se pare că-i vorba despre musafirul cel nou pe care l-a adus 
Laurenţiei un cocostârc. S-a aflat că-i păgân şi trebuie 
creştinat. Cum la cel dintâi copil duduia a arătat rezerve, 
Răţuşca înţelege bine că această misiune diplomatică a 
cucoanei Aglaie poate să nu reuşească. La urma urmei 
Răţuşca îşi dă samă de situaţie şi dă nânăşicăi dreptate. 
Nici ea, după atâţia ani n-a izbutit să privească cu simpatie 
pe Evghenie Ciornei. Pentru ea tot moşulică a rămas, - cu 
toate că Laurenţia se supără când aude acest cuvânt. Are şi 
Laurenţia dreptate. E bărbatul ei, deşi n-a făcut-o fericită. 
Cel mai hotărât adversar al lui Ciornei rămâne însă tot 
Adam. Duduia află că fratele cel zbârlit al Răţuştei nu mai 
face poezii. E student harnic la şcoala de poduri şi şosele, în 
Bucureşti. Au să aibă mare plăcere şi cuconu Filip şi 
cucoana Aglaie, când are să iasă inginer tânărul. Ei bine, 
Adam n-a izbutit niciodată să aibă un schimb de păreri cu 
cuconu Evghenie. 

— Da? din ce cauză? 

— N-au ce-şi spune... explică Răţuşca serioasă, şi 
urmează să informeze pe duduia despre unele veşti ale 
cucoanei Aglaie în privinţa cucoanei Minodora ş-a lui 
lacobache, în privinţa casierului, perceptorului ş-a altora 
care au fost strânşi în chingi de un prefect teribil. 

Numai se zvoneşte că Irimia Petrescu are să vie din nou în 
fruntea judeţului, şi slujbaşii de la comună au şi îngălbenit. 
Cât despre cei vechi, s-au dus în toată lumea. 

Unii au ajuns până în Dobrogea. Acolo-i un fel de Californie 
a tuturor aventurierilor. A plecat şi Şapsa la laşi. Avea o 
domnişoară cu care Răţuşca era prietină. Au mai plecat şi 
alţii din târg. În schimb s-au arătat mutre nouă, de prin alte 
părţi. 

Duduia ascultă atentă o vreme, apoi căzu pe gânduri. 

Şi vorbind, domnişoara Nacovici o privea c-o uşoară 
strângere de inimă. Nânăşica ei începea să samene puţin a 


bătrână. Avea încă dinţi strălucitori şi părul nu-i era de tot 
cărunt; cu toate acestea se simţea în ea o scufundare ş-o 
oboseală. 

— Văd că eşti trudită, nânăşică, îi zise Răţuşca, 
sărutându-i mâna. Vin şi mâni, dacă nu te tulbur. 

— Nu, drăguţa mea, nu mă tulburi. Sunt bucuroasă când 
te văd. 

Rămasă singură, duduia se ridică din locul ei şi sună. 
Porunci Fiţei să aducă tot ce trebuie pentru scris şi să 
aprindă lampa. Şi-nainte de a pune primele cuvinte pe 
hârtie se gândi îndelung cum ar putea îndupleca pe Costi să 
facă cel întăi pas de împăcare cu tatăl său. La urma urmei, 
aceleaşi argumente şi aceleaşi mâhniri ale ei trebuie să le 
exprime şi lui Alexandru. Poate de la tată să vie apropierea. 
Deşi-l ştie hărțuit necontenit de încurcături, se poate să fie 
el mai cuminte. Duduia l-a simţit întrucâtva slăbind, când l-a 
văzut la sfârşitul iernii. Venise să vândă o parte din 
schimbul Buciumenilor, şi încercase a pune rânduială şi în 
moşiile băiatului, care lăsase procură pe numele tatălui său. 
Din asta se vede că băiatul e mai îndârjit şi hotărât să nu se 
întoarcă multă vreme de la Paris. Filoti atunci i se păruse ei 
ceva mai moale. 

Va vedea. Le scrie la amândoi. Unuia la Paris şi altuia la 
Nisa. 

Duduia îşi punea o parte din nădejde şi-n această relaţie 
oficială de afaceri între tată şi fiu. Trebuie să-şi scrie, 
trebuie să se explice, mai ales acum când veşnicile 
încurcături băneşti l-au hotărât pe Filoti să ceară lui 
Costi, prin ea, vânzarea Fundenilor, ca să-i poată salva 
cealaltă moşie, Mărginenii. Costi consimţise şi se arăâtase 
bucuros că va primi o sumă mai însemnată de bani, 
deoarece avea nevoi mari şi fusese silit să contracteze şi 
datorii. Cu niciun preţ nu voia să audă de avansuri din 
partea duduii Matilda. El avea drepturile şi banii lui. 

Deci o corespondenţă ceva mai bogată trebuie să se fi 


angajat între cei doi oameni din pricina cărora suferea ea 
atâta singurătate. În legătură cu acele afaceri, Alexandru 
venise iar grabnic în ţară, în vremea când duduia era la băi 
la Oglinzi. Îl văzuse numai o zi. Acuma poate-i încă în 
Bucureşti. Mai probabil însă că-i la Nisa. Pentru orice 
împrejurare, îi scrie şi la hotelul din Bucureşti. 

Era târziu când duduia închise şi pecetlui scrisorile. 

După ce se puse în pat şi Fiţa stinse lampa şi plecă, ea 
rămase încă multă vreme gândindu-se, cu ochii deschişi 
mari prin întuneric. Somnul nu-i birui aţâţarea decât spre 
miezul nopţii, când se auziră cântând cucoşii a doua oară, 
muzical şi ca-n nişte depărtări de visuri. 

* 

A doua zi, după ce trimese scrisorile la poşta gării, 
duduia Matilda se simţi întremată şi de nădejdi nouă, şi de 
lumina imensă a acelei dimineţi de august. Îşi aduse aminte 
de frământările şi spaimele din ajun ale 
Lenţei Gheorghiu şi se gândi, cu plăcere, s-o liniştească 
desăvârşit. Trimise poruncă lui Dimachi s-o aştepte cu 
trăsura, la ceasul nouă, în capătul de la vale al satului, luă 
după ea pe Stamatache, fratele Fiţei, şi ieşi purtând 
bastonaşul de abanos şi voalul fumuriu. Stamatache era un 
băitanaş de paisprezece ani, arămiu şi cu părul creţ. 

Era fudul de şapca boierească, cu cozoroc, pe care o purta 
peste tufa lui de păr. Se fudulea şi cu spenţerul albastru, 
deşi-i era prea larg. Nu îndrăznea deocamdată să 
Trâvnească la o păreche de cizme şi umbla desculţ. 
Picioarele-i erau însă aşa de negre şi de lustruite, încât 
părea încălţat. 

Semnul slujbei lui, în urma duduii, era un băț de corn, cu 
care trebuia să ţie în respect pe unii câni mai îndrăzneţi din 
sat. 

Duduia trecu prin livadă şi răzbătu în dosul curţii 
boiereşti, la o gospodărie curată, mărginită cu gard de 
scânduri. Acolo era din vechi zile locuinţa contabilului, şi 


stăpânea acum în ea Lenţa Gheorghiu. Bărbatu-său era 
între condicile lui, la cancelarie, şi ea apăru în fugă, cu ochii 
lucind de mulţămire şi veselie, întru întâmpinarea stăpânei. 

— Am venit să văd ce faceţi... zise duduia Matilda râzând 
şi întinzând mâna care ţinea bastonaşul. Pe urmă să-mi ţii 
tovărăşie: n-am fost în sat de anul trecut... 

— Bucuroasă... răspunse cu grabă Lenţa. Tocmai mă 
pregăteam să vin la mata. 

Duduia păşi pragul şi, dintr-o săliţă, dădu într-o încăpere 
curată, cu divanuri şi cu perdeluţe albe la ferestre. Pe-o uşă 
scundă, din altă odăiţă, îi ieşiră înainte fetele cucoanei 
Lenţa şi cucoana Irina, mama cucoanei Lenţa. Fetele erau 
patru la număr, îmbrăcate la fel, în şorţuri negre, purtau 
breton şi aveau ceva din urâţenia neagră a tatălui lor. 
Zâmbetul însă le era bun şi sfios. Cucoana Irina era albă la 
cap şi cu ochii negri şi vii. Duduia Matilda simţi câteva clipe 
ceva nou în suflet. Era împresurată de zâmbete ca de luciri 
de dragoste. 

— Cine mi-a făcut darul de ieri? se întoarse ea cătră 
Lenţa Gheorghiu. 

— Amalia, răspunse precipitat mama, făcând din ochi 
semne fetei să iasă înainte. Mai are anul ce vine şi 
isprăveşte şcoala profesională. Se poartă destul de bine. 
Dar tot matale trebuie să-ţi mulţămim. 

Duduia, c-o mişcare uşoară, trase de sub mânicuţa 
mănuşii din stânga un ineluş de aur cu piatra de rubin şi-l 
puse în palma fetei, care se făcuse dintr-o dată purpurie şi 
umbla cu buzele după mâna duduii să i-o sărute. 

— Ai patru fete... zise duduia pe gânduri, după ce ieşiră 
la lumină. 

— Patru... răspunse c-un oftat adânc Lenţa, - dar inima îi 
tremura de bucurie. 

Trecură amândouă iarăşi prin livadă, apoi străbătură 
drumuşorul parcului şi ajunseră la biserică prin portiţa din 
zid. Urmate de Stamatache, ţigănuşul, coborâră în sat, 


printre garduri de nuiele şi căsuțe acoperite cu stuh. 

Din când în când duduia punea câte o întrebare, şi 

Lenţa se grăbea să răspundă cu amănunte mai bogate 
decât trebuia. Stăpâna o asculta pe gânduri, pătrunsă de 
lumina acelei dimineţi ca de-o prevestire bună. 

În căsuţele satului se simţi numaidecât vizita aceasta aşa 
de puţin obişnuită. Mamele ieşeau la porţi; îşi alungau în 
ogradă cânii flocoşi şi copiii în durligi şi aşteptau cu braţele 
subpuse şi cu priviri timide trecerea boieroaicei. 

— Dacă binevoieşti, să te opreşti mata puţin... şopti într-o 
vreme Lenţa Gheorghiu. Anica lui Gheorghe Brebu de mult 
vrea să se tânguie pentru ceva. A venit de vreo două ori pe 
la mine şi mi-a vorbit. Nacazuri de mamă... 

— Despre ce-i vorba? întrebă duduia. 

Femeia făcuse câţiva paşi şi rămase înaintea porţii, 
cu fruntea plecată. Întinse o mână neagră şi uscată, ca o 
cange, apoi o trase în jos şi sărută mănuşa duduii numai 
întinzând capul. 

— Ce este, Anică? 

Femeia păru bucuroasă că i se cunoaşte numele, apoi 
suspină şi-şi duse mâna neagră la ochi. 

— Duduie, scânci ea, cad la picioarele măriei-voastre c-o 
rugăminte. 

— Spune. Ai vreun nacaz? Eşti văduvă? 

— Nu, duduie. Barbatu-meu e la maşină, cu celalalt băiet. 
Trebuie să facă boieresc. Acu-i mai greu decât înainte. 

— Ai doi băieţi? 

— Da, duduie. Cel mititel îi la şcoli şi învaţă tare bine. Dar 
am un nacaz şi rog bunătatea dumneavoastră să m-asculte 
şi să nu mai lese. De când s-o dus cumnatu 
Androne la mănăstire, am rămas aşa, fără niciun sprijin, şi 
barbatu-meu mă asupreşte de multe ori şi mă păleşte. 

— Nu-nţeleg... vorbi duduia Matilda întorcându-se către 
însoţitoarea sa. 


— Cumnatu Androne îi purta băietului de cheltuială, se 
grăbi să lămurească femeia. 

— Ei, ş-acuma nu mai ai cu ce-ţi sprijini băietul? 

— Ba avem. Duduie, pentru că Androne îi trimete oleacă 
de parale de unde se află. Dar când era aici, lângă noi, se 
chiamă că era mai aproape de băiet. Acu s-o dus tocmai la 
mănăstire, la Neamţu. Şi nu ştiu ce i-o venit băietului, 
duduie dragă, că nu mai vrea să se răspundă cu noi şi nu 
mai aflu nimica de dânsul. Eu ştiu? Poate i-i ruşine de noi. 
Acolo unde se află printre boieri. Aşa că omul meu zice că 
numai eu îs vinovată. 

— Ce pot eu face? întrebă nedumerită duduia Matilda. 

— Rog bunătatea măriei-voastre să vorbiţi cu cineva 
acolo, în leş, să-l cheme, şi să-i facă o mustrare. Că el nu-i 
rău. Da' i-a fi dat cineva ceva... 

Duduia Matilda se întoarse spre Lenţa, cu pleoapele 
zbătându-se. 

— Lumea-i rea, urmă repede femeia, cuprinzându-şi gura 
eu mânile uscate, şi băietu-i frumuşel şi deştept... 

— Bine, voi vedea, am să mă interesez... vorbi duduia şi 
privi spre gospodină cu ochii micşoraţi, ca spre ceva 
straniu. 

Trecu înainte în tăcere, gânditoare şi fără să ceară 
lămuriri tovarăşei sale. 

— Ea socoate că i-a dat farmece cineva feciorului ei... 
vorbi Lenţa. 

— Cine? 

— Vreo femeie... Crezi mata că nu s-or fi întâmplând şi 
de-acestea?... 

Duduia Matilda privi zâmbind spre Lenţa, ca şi cum 
cuvintele ei o înveseliseră. Nu înţelegea de ce însă i se 
strecurase deodată ca o uşoară negură în suflet, şi-i apăru 
în amintire din necunoscut imaginea babei Ursăriţa, când o 
chemaseră într-o sară dădacele ca să-i descânte ei de 


gâlci... îi rămăsese în amintire o piele ca o coajă de nucă, 
doi ochi de huhurez ş-un miros nesuferit de tutun. Era pe 
vremea robilor, şi de-atunci trecuse aproape jumătate de 
veac. Aşezările ţiganilor au rămas tot în marginea satului, 
dincolo de pârău. Şi lângă poarta țarinei se văd nişte temelii 
foarte vechi şi urme de pivniţă. Aici s-a întâmplat ceva, în 
vremuri de demult. 

— Am trecut o dată pe-aici cu mama, pe când eram 
copilă... zise mişcată duduia Matilda. Şi mi-a spus 
întâmplarea legată de ruina aceasta, - însă nu mi-o mai pot 
aduce aminte... 

Duduia Matilda ajunse întristată şi tăcută la trăsură. 
După ce se aşeză Ia locul ei, în dreapta, îşi sprijini obrazul 
în palmă, şi lumea din juru-i dispăru. Lenţa Gheorghiu se 
strecură cu luare-aminte în stânga, aşa ca să nu tulbure 
gândurile stăpânei sale. Şi trăsura porni domol îndărăt, 
înspre curte. Caii mergeau la pas; însă oricât de încet ar fi 
mers, nu se putea să întârzie cu mult vestea care grăbea 
înspre duduia Matilda. 


Era o veste fulgerată pe sârme, din alt colţ de lume. 

Un funcţionar aplecat între aparate ţăcănitoare o primise ş- 
o descifrase cu nemulţămire pe banda îngustă de hârtie, 
căci era în limbă străină. O înţelesese totuşi, c-o mare 
surprindere, ş-o trecuse repede pe-o foaie albă de hârtie. 
Acest mesagiu, întovărăşit în zborul unei clipe de-un 
nevăzut diavol cu ochii rotunzi şi verzi cu apa, trecu în 
mâna lui Gheorghiţă, poştaşul. Cu poruncă de a duce hârtia 
fără întârziere la curte, în deal, Gheorghiţă pornise pe loc, 
fără să mai puie telegrama în geantă. Şi diavolul cel 
nevăzut al ştirilor părea c-o supraveghează de pe umărul 
lui, cu privirile-i neclintite. 

Când trăsura coti prin marginea târgului, spre aleea 
parcului, duduia zări pe Gheorghiţă, care aştepta lângă 
porţi cu hârtia albă în mână. Inima i se zbătu în preajma 
ştirii necunoscute şi un abur îi juca pe dinaintea privirilor. 


Obrazul cărunt şi blând al lui Gheorghiţă pieri, şi nu văzu 
decât ochii aceia verzi şi rotunzi, nehotărâţi şi vicleni ca 
vremea ai demonului. 

Închise pleoapele. Trăsura se opri. Gheorghiţă întindea 
hârtia. 

— Ce este? întrebă duduia Matilda. 

— O telegramă, măria-voastră... răspunse vesel poştaşul. 
Trebuie să-mi iscăliţi reţipisca. 

Duduia primi o bucăţică de creion din mâna omului şi 
iscăli recipisa. Trase din buzunăraşul hainei o pungă de 
matasă neagră şi scoase din ea un ban de argint, pe care-l 
primi, odată cu creionul, mâna întinsă a lui Gheorghiţă. C-o 
mişcare febrilă şi scurtă, duduia deslipi hârtia, o deschise ş- 
o cuprinse dintr-o dată cu privirea. Fără să înţeleagă de ce, 
Lenţa îi urmărea cu frică toate mişcările. 

Duduia avu o îngânare ciudată, - ca şi cum din lăuntrul ei 
chemase un glas străin de suferinţă. Degetele mânii stingi 
se înfipseră în braţul tovarăşei sale. 

— Vai! duduie! suspină cu groază Lenţa Gheorghiu. Ce s- 
a întâmplat? 

— Nu ştiu! gemu duduia şi-şi lăsă capu-ndărăt, înghițind 
aer. Ochii ei aveau o învăluire tulbure. - Nu înţeleg ce 
este... 

Mâna dreaptă, cu telegrama, îi atârna moale în lungul 
coapsei. 

Trăsura se opri. Duduia nu mai aşteptă ajutorul Lenţei. 
Se cobori singură ca împinsă de un resort, şi avu puterea să 
urce scările. Cum intră în iatac, căzu în jâlţ, lângă fereastră; 
îşi lepădă mănuşile, îşi puse ochelarii şi mai desfăcu o dată 
hârtia. Cuvintele neîngrijit caligrafiate erau aceleaşi, şi 
aveau aceleaşi greşeli de ortografie. Telegrama era iscălită 
Costi. O chema grabnic pe tante Mathilde, la Monte-Carlo. 
Tatăl său era grav bolnav. 


— Ce poate fi? întrebă duduia cu glasu-i schimbat şi 
comunică Lenţei Gheorghiu cuprinsul telegramei. Ce poate 
fi? Ce s-a întâmplat? 

— Poate nu-i nimic grav, duduie... încerca s-o mângâie 
tovarăşa sa. Eu cred că trebuie să te duci mata acolo şi-ai să 
vezi ce este. 

— Da... trebuie să mă duc... Fără îndoială, trebuie să mă 
duc. Aşa a fost şi când am primit telegrama accidentului lui 
Costi. 

— Da, duduie, poate să fie o boală grabnică, ori o rănire. 

— Eu văd că şi tu te temi, Lenţă, de ceva grozav. 

De asta mă tem şi eu. Nu ştiu ce este, dar mă tem. 

Tăcu, atentă, cu ochi mari şi aţintiţi în gol. Frământată de 
gânduri, prepusuri şi îndoieli. 

— Draga mea, să mi se facă îndată geamandanele, pentru 
drum... - tresări ea cătră Lenţa. 

— Da, duduie. Pleci mata chiar astăzi? 

— Fără îndoială; plec cu cel dintăi tren. Trebuie să mă 
abat pe la laşi - şi pe urmă nu mă mai opresc până acolo. 
Am câteva zile în care nu ştiu ce să mă fac. 

— Pleci mata singură? 

— Singură, singură... 

Lenţa ieşi, cu ochii în lacrimi, şi duduia iar îşi încreţi 
fruntea, apropiindu-şi sprâncenele şi scrutând întunericul 
dinainte-i. Aceleaşi şi aceleaşi gânduri şi întrebări îi veneau. 
Ce căuta Costi la Monte-Carlo? Ea îl ştia la Paris. Acolo îi şi 
scrisese. A intervenit între tată şi fiu o apropiere pe care ea 
încă n-o cunoştea? Poate Alexandru într-adevăr e bolnav. 
Suferinţa lui de ficat părea mult mai agravată în ultima 
vreme. Poate să fi fost nevoie de o intervenţie chirurgicală. 
Se poate, se poate; totul se poate; în acest caz însă Costi n- 
ar fi lipsit să dea o lămurire, ca s-o scutească de tulburarea 
aceasta grozavă. De ce n-a îndrăznit să adaoge nimic celor 
câteva rânduri? Ş-o cheamă să vie imediat. Această grabă 


răspunde unui strigăt. De ce-i cere, pe urmă, s-aducă bani? 
«Adă bani.» Cu aceste cuvinte se isprăveşte telegrama. 
Dacă Alexandru este într-o situaţie grea din pricina 
obişnuitelor lui tentative la Casino, atunci putea adresa el 
singur această cerere, cum a mai făcut şi-n alte rânduri. 
Jocul de ruletă devenise o pasiune tot mai puţin stăpânită la 
Alexandru Filoti. Poate a câştigat o sumă mare ş-a fost 
atacat noaptea, pe când se întorcea la hotel. O întâmplare 
ca aceasta s-a petrecut şi-n vara cealaltă. Deci între el şi 
Costi s-a produs apropierea pe care ea o dorise cu atâta 
durere. S-a produs din pricina unei împrejurări năprasnice, 
totuşi se întâmplă aşa uneori. Ca în cele mai grele 
împrejurări să găseşti o rază de mângâiere. 

Plecarea duduii Matilda s-a făcut în pripă. Târgul 
frământa şi răstălmăcea de trei zile, sub liniştitu-i cer de 
vară, telegrama cea tainică; pe când sora boierului se afla 
într-un tren negru, departe, între hotare străine, cu 
ascuţita-i durere de inimă. Oboseala drumului şi alte 
elemente de judecată acuma îi doborâseră încăpăţânarea 
de a căuta mereu o explicaţie mijlocie. La Iaşi., Leon 
Mihalovici şi Şapsa, aducându-i bani între două trenuri, îi 
dăduseră a înţelege că se petrecuse în vremea din urmă, 
din afacerile lui Alexandru Filoti. Unele lucruri de care ea 
încă n-avea ştiinţă. Ultima venire bruscă în ţară a lui Filoti. 
Foarte de curând, când o văzuse numai în treacăt la Oglinzi, 
fusese pricinuită mai ales de scoaterea în vânzare a moşiilor 
lui Costi, foarte îndatorate la Credit. Atuncea, boierul având 
împuternicire, făcuse angajamente şi tranzacţii grabnice, 
luase iar bani pe vânzări şi împrumuturi şi se silise să plece 
cât mai degrabă în 
Apus. E sigur atunci cel puţin, gândea duduia Matilda, că a 
pierdut şi s-a văzut deodată într-un impas teribil. 

Acest punct negru şi rotitor îl urmărea duduia Matilda cu 
ochii ei aţintiţi. Era cu atât mai descurajată şi mai slăbită, 
cu cât trenul, ceas cu ceas, se apropia tot mai mult de acel 


țărm de mare şi de acel colţ îngust de pământ. În afară de 
care nu mai exista nimic pe lume. Demonul nevăzut cu ochi 
vicleni, tovarăşul telegramei, veghea neclintit, alături. Din 
când în când, în lungul zilelor pustii, duduia scotea din 
geanta-i de piele hârtia urât caligrafiată şi rămânea visând 
asupra ei. Ca şi tovarăşu-i nesimţit. 

Ea nu vedea decât noapte înainte-i, în huruitul trenului. 
Tovarăşul ei avea însă în ochii lui înşelători imaginea fugară 
a celor petrecute cu câteva zile mai înainte în înfloritul oraş 
de pe ţărmul Mediteranei. Era o imagine pe care elo mai 
purta o clipă: pe urmă avea să se desfacă şi să cadă în 
timpul mort ca o mlaştină. 

Costi purtase în timpul verii o întinsă corespondenţă eu 
tatăl său. În scrisorile lui pătrundea tot mai mult un ton de 
nemulţămire şi violenţă. Era vorba de chestii băneşti pe 
care el nu le mai vedea rezolvate; era vorba de câştiuri pe 
care nu le mai primise şi pe care le aştepta făcând datorii. 
Situaţia lui la Paris, tot mai anevoioasă din zi în zi, îl ducea 
la stări sufleteşti pe care încă nu le cunoscuse. Se ştia un 
om bogat şi cunoştea ruşinea lipsei. În vremea aceasta, 
scrisori de la tante Mathilde îl vesteau că probabil tatăl său 
e la Nisa. În una din după amiezile urâte şi enervante, în 
cafeul La Regence, unde era muşteriu credincios de ani de 
zile, străbătând cu ochii mica foaie provincială Le petit 
Monegasque, găsi ceea ce căuta. Găsi numele tatălui său 
între prinții străini, salutaţi ca vizitatori ai Coastei de 
Azur. În aceeaşi sară se puse în tren, fierbând de indignare. 
Cobori la Monaco; nici nu se osteni să mai treacă pe la baie. 
Dealtminteri avea în buzunar numai bani numărați pentru 
întoarcerea îndărăt, la Paris. Trecu de-a dreptul la Hotel 
Metropole. Tatăl său lipsea şi-l urmări la Casino, cu ochii 
cerniţi de oboseală şi cu inima bătând. 

În sala cea mare, sub lumina orbitoare, găsi îndată din 
ochi pe tatăl său urmărind halucinat jocul şi mişcarea 
aurului ş-a bancnotelor. Înţelese uşor că tatăl său pierdea 


ultimii bani pe care-i avea asupra lui: era cu privirile 
rătăcite şi bolnav. Era slab şi ofilit, de ani de zile, de când 
nu-l văzuse; cu toate acestea, Costi îşi făcu loc spre el, 
înfiorat de indignare. Alexandru Filoti nu-l recunoscu în 
prima clipă pe fiul său. Totuşi, Costi îi semăna foarte mult, 
căci îşi lăsase barbă, ca să-şi ascundă cicatricea tâmplei. Îl 
primi c-un zâmbet stânjenit şi palid şi-l urmă spre ieşire cu 
sufletul sfâşiat şi ucis. Crupierii trăseseră spre ei cu răceală 
nu numai ce era al său, dar şi ce era a lui Costi. Atunci, 
numai în câteva clipe s-a încheiat această dramă mută între 
cei doi oameni care tăceau. 

— Mă aştepţi numai un moment, Costi... - a zis cu linişte 
Alexandru Filoti. Îţi dau îndată toate lămuririle... 

Acestea au fost ultimele lui vorbe. Trecut în camera-i de 
dormit, şi-a descărcat un glonte de revolver în gură şi a 
murit, pe când Costi se apleca înspăimântat asupră-i. 

Cătră deslegarea asta a întrebărilor ei călătorea cu grabă 
duduia Matilda. În cel din urmă ceas de tren avu 
simţământul catastrofei, şi o tânără doamnă italiancă, 
văzând-o bolnavă şi plângând, veni lângă ea să-i dea ajutor. 
Încerca s-o mângâie vag, căci înţelegea despre ce poate fi 
vorba, ş-o ajută să se coboare în gară. Duduia văzu deodată 
pe Costi lângă dânsa. Nici nu-l observase; 
şi chiar dacă-l vedea, de departe, nu l-ar fi recunoscut uşor. 
Părea un om în vârstă şi-şi apleca asupra degetelor ei 
tremurătoare un început de pleşuvie. 

— Ce este, Costi? suspină ea, cuprinzându-l de după gât. 
Am înţeles bine? Vai, am înţeles bine... 

— Da, tante Mathilde, s-a întâmplat, mai ales pentru 
mine, o mare nenorocire... 

Ea-l privi uimită şi-i văzu zâmbetul strâmb. Şi cu inima 
adânc rănită îi cerea şi primea toate lămuririle. 

Lăsară bagajele la hotel, şi duduia Matilda plăti trăsura, 
apoi porniră pe jos înspre coastă, de unde venea adierea 
sărată a mării. Ştergându-şi pe furiş lacrimile cu batista 


brodată, duduia asculta istorisirea nacazurilor lui Costi şi 
înţelese într-un târziu că tovarăşul său o duce spre cimitirul 
naufragiaţilor acelui țărm fericit. Umblând amândoi alături 
printre trecătorii necunoscuţi şi indiferenți, aproape 
instinctiv, ca să nu fie înţeleşi, vorbeau în limba ţărişoarei 


lor îndepărtate. 
* 


Într-una din zilele de sfârşit de august, o duminică, 
Laurenţia şi cuconu Evghenie Ciornei se aflau la masă la 
cuconu Filip. Şi cucoana Aglaie vorbea c-o mare părere de 
rău despre sfârşitul lui Alexandru Filoti. Ciornei avusese 
atunci un cuvânt aspru, pe care-l rostise cu liniştea şi cu 
neclintirea lui obişnuită: 

«Apa. Şi boierii curg la vale...». 

Răţuşca fusese jignită mai ales de zâmbetul palid şi 
răutăcios pe care-l întorsese spre ea omul acela uscat. 

Se sculă brusc de la masă şi trase de mânică pe Adam, 
care toată vremea nu-şi descleştase fălcile şi sta cu nasu-n 
farfurie. Când frate-său se ridică, Răţuşca strecură o privire 
de milă spre Laurenţia, şi ieşi cu fruntea înălţată şi cu ochii 
micşoraţi. Laurenţia se gândi o clipă s-o urmeze, s-o 
oprească şi s-o împace; pe urmă rămase leneşă, în ofilirea-i 
timpurie, ca şi cum i-ar îi fost somn. 

— Oare ce fac flăcăii tatei? o întrebă Ciornei. 

Ea-i zâmbi stâns şi nu-i răspunse. 

Răţuşca trase după dânsa pe prietenul său Adam şi-i ceru 
s-o scoată numaidecât din atmosfera aceea imposibilă. 

— Rătăcim iar cu paneraşul la întâmplare şi vorbim 
singuri... îi zise ea cuprinzându-l de după umeri. 

— Pentru asta m-ai chemat? o întrebă supărat Adam ş-o 
privi pieziş. Astăzi nu se poate. Am de lucru... 

Fetei îi veniră dintr-o dată lacrimi în ochi. 

— Ce este? ce este? vorbi cuconu Filip grăbind 
congestionat şi greoi pe urma lor. lar vă sfădiţi, frate 


dragă? 

— Nu ne sfădim, tată. Îl rugam să mă întovărăşească 
puţin la plimbare. 

— Aşa? Nu-i nimic. Lasă că mergi cu tata. Am oleacă de 
treabă la aria de peste Siret, să văd dacă-i aşezată 
garnitura, ca să-ncepem mâni treierul. Mai iau oleacă de 
aer după masă, cum mi-a recomandat doctorul şi mergi şi 
mata cu mine... 

Adam intrase în odăiţa lui. Răţuşca îşi luă mantila 
de mătasă pe umeri, îşi aşeză cu grijă pe păru-i castaniu o 
pălărie mare de pai negru şi se strecură lângă tatăl său în 
panerul strâmt. Cuconul Filip îndemnă calul şi coborâră pe 
marginea târgului, spre podul de la Siret. Era o zi liniştită, 
cu cerul înalt şi adânc. Şi cuconu Filip şi fata se gândeau: 
fiecare la ale lui. Când ajunseră pe pod, Răţuşca văzu 
moara cea veche adusă de apă, stând strâmbă ca şi-n ziua 
dintăi, în marginea zăvoiului. În nări îi veni de peste Siret 
un miros cald de sulcină şi i se descleştară în suflet amintiri 
din copilărie ş-o dragoste romantică pentru umbra fină şi 
palidă a lui Costi cel de altădată. Răţuşca îl vedea tot tânăr 
şi fără mustață, ca odinioară. El era însă altul şi-n acele 
locuri n-avea a se mai întoarce niciodată. 


-.-- Sfirşit ---- 


15: Cobaie - găină; la plural - păsări de curte, orătănii. 
12 Orândă - cârciumă rurală (luată cu arendă de la proprietarul moşiei). 
1%. Saică - luntre făcută dintr-un trunchi de copac scobit. 
“4! Nabhlap — vârtej mare într-o apă curgătoare. 
* Sarampoi — stâlp lung şi gros, folosit ca picior de pod peste o apă. 
'5: Bagea, bageacă - mică deschizătură în podul unei case. 
1! Edec — odgon lung cu care se trage un vas în susul apei; a trage la edec — 
a trage vasul împotriva cursului apei. 
2 Rateş, ratoş - han aşezat la o şosea principală. 
“*! Buged — buhăit, puhav, umflat 
1%. Stamboală - baniţă 
1: Puhă - bici lung şi gros, harapnic 
11 A ştiri - a răguşi 
12: Boscar - scamator. 
131 Forster — pădurar (germ.). 
“241 Hurmuz — mărgea de sticlă imitând mărgăritarul. 
15. Agio - supraprofit, rezultat din speculaţii cu semne monetare sau hârtii de 
valoare. 
15 Buiac - zburdalnic, nebunatic. 
1 armucă - tichia pe care o poartă evreii habotnici (fanatici). 
1! Laibăr — haină scurtă până la talie, de obicei fără mâneci. 
1%: Bezmăn — închiriere pe termen foarte lung sau fără termen a unui teren, 
cu obligaţia de a plăti o sumă de bani sau în natură. 
2%! Draghină - loitră. 
12: TAline - obiect al cultului mozaic. 
12: Carte care conţine mituri şi dogme ale religiei mozaice. 
12% Răcliţă - lădiţă 
124 Aspidă - şarpe veninos: cu sens figurat - femeie rea 
1%: Crohmolit, crohmălit - scrobit. 
12 Dorit (fr.) 
12 Acum (fr) 
1%) Sărbătoare religioasă la evrei. 
1%: Momiţă - maimuţă. 
130 Acciz - impozit care se percepea asupra unor obiecte de consum, la 
intrarea lor într-o localitate. 
13: Caimacan, caimacam - aici cu sensul de „cap” (al răutăţilor). 
1%. Nebun (idiş). 
151 Orândar — cârciumar. 
1% Gata ! (germ.). 
13%. Şiac - postav aspru şi gros de lână, ţesut de obicei în casă. 
i%! pPilotă, chilotă — plapumă călduroasă, umplută cu fulgi. 
13 Tricher trichel - sfeşnic cu trei lumânări. 
1%. Sabăs - sâmbătă (idiş) 
1%. Poclit - coşul trăsurii; coviltir. 
Coropcar — negustor ambulant. 
141. Coarbă — aici cu sensul de mâner (pe care sunt strânse coardele lăutei). 


1407 


1%. Embatic - formă de arendare a unei proprietăţi pe termen lung, în care 
arendaşul se bucura de toate drepturile de proprietate. 
12! Zăloagă - semn de carte. 


144). Semn de carte.