Mihail Sadoveanu — Nuvele

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


OPERE 


Prietinilor de la Branişte închin această istorisire din 
singurătăţile de sus. 
M. S. 


CUPRINS: 

OCHI DE URS pag. 

Ochi de urs 7 

24 iunie 89 

MORMINTE 125 

VECHIME. 

Vechime 223 

Făgăraş 231 

Lacul Roş 241 

Modoraş 248 

Histria 255 

laşii, primăvara.” 264 

Rădăşenii 271 

Delta 279 

JMeajlov 286 

Iarnă şi lupi 295 

Al treisprezecelea- 303 

Adelaida 314 

Sălbătăciune 327 

DIVANUL PERSIAN. 

Înainte cuvântare 343 

Cap. 1 - începutul, despre ţara Persiei şi Kira împărat şi 
cum i s-a născut lui Kira împărat cocon 345 

Cap. II - Cum i-a ales împăratul dascăl fiului său prea iubit 
Ferid 351 

Cap. III - Cum a învăjat Ferid şi ce-a iscodit Sindipa; pe 
urmă ce-au iscodit Şă-tun şi filosofii. 


Cap. IV - Istoria lui Nuşrevan filosof, întâi sfetnic al 
împărăției, despre urma leului şi despre neguţător, muiere 
şi papagal. 

Cap. V - Ce au istorisit Şatun şi Aban filosof şi altă 
întâmplare cu o muiere şi trei bărbaţi. 

Cap. VI - Când zânele pădurii au poftit să cunoască pe un 
fecior de împărat. 

Cap. VII - Aici Lidra filosof spune ceva despre o întâmplare 
a lui Bârliban grădinar. 

Cap. VIII - Aici. Se arată ce lucra Şatun, cum şi povestea ei 
cu slujnica sa, ce fusese grădinar. 

Cap. LX - Istorisirea lui Urga filosof cu feciorul împărătesc 
cel prea gras şi alta cu căţeluşa babei. 

Cap. X - Când a fost vânătoare împărătească şi baba 
chioară aduna buruieni pentru frumoasa Şatun. 

Cap. XI - Ce spune. Cos filosof despre Coadă-scurtă şi 
povestea lui despre corbii înţelepţi de la Vavilon. 

Cap. XII - Altă istorie minunată a prea frumoasei cu un hoţ 
care a călărit un leu. 

Cap. XIII - Frumoasa-frumoaselor şi credincioa-sa- 
credincioaselor. 

Cap. XIV - Când a voit prea frumoasa Şatun să ardă de vie. 

Cap. XV - Aici Mitrida filosof spune întâmplarea iscusitului 
care scrisese toate vicleniile muierilor. 

Cap. XVI - Când s-a arătat pe cer crai-nou şi i s-a deslegat 
lui şahzade graiul. 

Cap. XVII - Unde se vede mai ales bună prietinie între 
Sindipa şi ucenicul său. 

Cap. XVIII - Ferid spune istoria cu şarpele şi altă istorie cu 
trei neguţători şi o văduvă. 

Cap. XIX - Altă istorisire cu un neguţător care s-a dus să 
vrndă sânta! Ia Basora. 

Cap. XX - Vulpea frumoasei Şatun la divan şi istorisirea 
Sindipei filosof cu vătaful de hoţi. 

Cap. XXI - Istorisirea dascălului Sindipa cu înțeleptul de la 
Damasc, după care urmează sfârşitul întâmplărilor. 


Culi ocoli poiana pe o cărare ce ducea pe sub streşină de 
brazi. Vremea era încă destul de moale şi zăpada nu 
scrâşnea sub bocancii lui ferecaţi, înainte de a da la patul - 
sau la „hochstand”, cum îi zicea el, ca şi stăpânii săi, în 
termenii lor vânătoreşti - se opri, cercetând cu ochii şi 
ascultând cu urechile. 

Tot timpul cât venise, din Prelunci cătră Valea Mare, 
aceste simţuri foarte agere ale fiinţii lui stătuseră încordate, 
şi nici o pasere nu trecuse printre cetini fără a fi auzită, nici 
urmă de jivină nu rămăsese neobservată pe albul vioriu al 
omătului. 

Culi Ursake se nimerise a fi unul din cei mai buni paznici ai 
terenurilor de vânat de la apa Frumoasei şi, oricât de 
năcăjit se afla el în ziua aceea de marţi 15 noemvrie şi în 
toată săptămâna aceea de după Sfinţii Arhangheli, datoria 
trebuia să şi-o îndeplinească strict. Ochiul şi urechea nu se 
cădea să greşească, dacă el, Nicula Ursake, ţinea să rămâie 
acelaşi paznic cu nume bun. Ce era la el acasă, în valea 
Preluncilor, era una - şi dincoace, în pădure, şi aici la 
hochstand, adică la observator, era alta. 

Când să păşească peste rovină, la Parmac, văzuse pe 
muchea de deal din dreapta semnele mari şi îndesate ale 
labelor ursului. Le urmărise un timp; după ce înţelesese că 
ocoleau îndărăt, le lăsase, hotărând în sine să le caute a 
doua zi, căci acuma avea a cerceta locul anumit al pătulului. 

După ce ieşise iar în potecă şi călcase cu luare-aminte 
neclătită jumătate de ceas, se mai opri un răstimp ca să 
numere înstelările proaspete ale haitei de lupi. Erau opt 
indivizi: îi cunoştea. Sosiseră după viscolul neaşteptat de la 
9 a lunii. Acuma ocoleau sălaşurile ciutelor; de bună-samă 
chibzuiseră un plan şi se aflau aşezaţi undeva în bătaie şi la 
vânat; deoarece lupii vânează întocmai ca şi noi: unii 
ocolesc ciutele ori căprioarele mânându-le, iar alţii stau în 


ţiitori şi le atacă. Ţin socoteală de direcţia vân-tului şi de 
configuraţia terenului. „Buni vânători”, îi lăuda în gândul 
său Culi Ursake. Nu zăbovise nici aici; lăsase urmele lupilor. 
Număra el în ceata asta un bătrân, două haite vechi şi cinci 
lupani. Ca să nu-i ia prea multă vamă din teritoriul lui, 
trebuie să le puie otravă. Cum or cădea doi sau trei din ei, 
ceilalţi fug peste şapte munţi. 

Mai departe, umblând cu aceeaşi luare-aminte, Culi 
Ursake a văzut jderul, fulgerând pe zăpadă. Şi-a însemnat 
locul, fără să se oprească. 

Acum stătea neclintit Ungă un trunchi, cu capul puţin 
plecat şi cu urechea întoarsă. Scurta îi era desfăcută la 
piept, carabina atârnată de umărul sting, cu ţeava înainte şi 
stratul sub cot. Se afla singur în pădurea rară şi bătrână; o 
tăcere nemărginită apăsa brădeturile negre şi albul orbitor. 
Liniştea pădurii îi ţiui deodată în urechi. 

Cercetarea p'fe care avea î o face la locui anumit al 
pătulului era - după părerea lui Culi - rnai mult 
poliţienească decât vânătorească. De fapt, orişicare 
cercetare a lui într-acel domeniu organizat era mai mult 
„poliţie”; carabina pe care o purta în spate era a unui 
paznic şi pacificator, nu a unui vână-tor; acea carabină avea 
a fi întrebuințată asupra răutăţii şi neorânduielii, apărare 
de fiară ori braconier. Ori lup, ori puşcă străină se aşeza, 
faţă de Nicula Ursake, în aceeaşi categorie a infracţiunilor. 
Culi însă avea o idee a lui, cum că chestiile lui din pădure, 
cu fiarele şi cu oamenii, sunt tot treburi de vânătoare, pe 
când chestiile poliţieneşti propriu-zise privesc oraşele şi 
anumite viclenii ale oamenilor de-acolo. 

În trecuta vară a acelui an 1925, venise la Pre-lunci 
domnişorul Pilii, fecioraşul unuia dinlre stă-pâni, ca să 
dobândească cel dinţai trofeu de ţap roş. Cât lenevise la 
casa de vânătoare, domnişorul Pilu se îndejelnicise cu. Nişle 
cărţi de islorisiri. Două din aceste cărţi: „Urmele tigrului 
regal” şi „Crima din Cincinalii”, domnişorul Pitu le dăruise 
lui Culi. Ce-lindu-le cu marc plăcere, paznicul dobândise 


convingerea că are şi el însuşirile unui detecliv. De şi acesle 
însuşiri le folosea în hotarul special al lumii lui, Culi poftea 
în taină să le întrebuinţeze, dacă nu în-tr-un oraş american, 
cel puţin în ţara Ardealului, la Sebeşul săsesc. Aici, în 
pădure, toate sunt limpezi şi se cetesc uşor; numai între 
oameni mulţi şi departe - fie şi la Sebeşul săsesc - treburile 
încurcate şi ciudate -pot căpăta caracterul anumit la care 
cugeta el. 

Spre mirarea lui, cu două zile în urmă, Culi Ursake 
descoperise altceva decât de obicei în pădurea ce. 

— O avea sub priveghere: descoperise adică ceva încurcat 
şi bizar, din alt domeniu. 

În curmătura din faţa pătulului, fusese pregătit pentru urs, 
la sfârşitul toamnei, un leş de cal bătrân, cumpărat de la o 
stână de sus. „Domnii” de la Sibiu trebuiau să vie să stea în 
pândă câteva nopţi, aştep-tând ursul, ca să-l puste. Dar 
abătându-se asupra domniilor lor griji şi năcazuri, precum 
şi o mare pacoste asupra ţării cu alegerile de deputaţi, 
domnii n-au mai venit şi au trimes răspuns lui Culi că 
petrecerea lor se amână. Atuncea Culi, înţelegându-se cu 
badea Toma Orăşanu şi cu Traian Melinte de la Branişte, a 
împărţit leşul, ca să facă bucăţi otrăvite pentru cei dinţai 
lupi apăruţi în regiune. Iar buturile de dinapoi le-a desfăcut 
cu mâna lui însuşi Culi, le-a dat sare şi le-a zvântat, 
aninându-le în nişte câr-lige, sub podul hochstandului. 

Vremea era destul de rece şi, în două săptămâni, poate 
domnii de la Sibiu s-or hotări să vină. 

A sosit iarna timpurie, cu îngheţ şi zăpadă. Domnii au 
trimes iar răspuns că n-or putea veni aşa degrabă. C-or veni 
la sfârşitul lunii. 

— Tune dracu în alegeri şi în tot! 

Cu două zile în urmă, face Culi un ocol, ca să vadă patului, 
şi găseşte una din pulpele de cal lipsă. Stă şi cugetă: cine să 
fi luat pulpa de cal? Trebuie s-o fi luat ori badea Toma, ori 
Traian. Le-a fi trebuit pentru alţi lupi. S-ar fi cuvenit să-l 
înştiinţeze, căci e în revirul lui; însă ei au săvârşit fapta fără 


să-i dea ştire. Rău au făcut, ţinând în samă mai ales faptul 
că are el acuma nişte năcazuri pe care nu le doreşte nici 
duşmanilor. Chiar în aceeaşi zi, sub sară, i-a întâlnit pe 
amândoi la Izvorul Roş, aproape de Frumoasa. I-a întrebat, 
încercând să rida, că ce-i cu pulpa de cal. 

Ce pulpă de cal? A răspuns badea Toma. 

A zâmbit şi Traian: 

Care pulpă de cal? 

Socoteam că n-aţi uitat, domnilor, a zis supă rat Nicula 
Ursake, că am aninat două pulpe de cal sub podul 
hochstandului. Astăzi am găsit numai una. 

Mărturisesc că am văzut şi eu asta, a încuviin ţat Traian, şi 
am crezut că a luat-o Culi, după drep tul pe care-l are. 

Badea 'Tloma s-a unit cu părerea asta: 

— Dacă a luat-o cel care are drept, bine a făcut. 

Numai nu m-ajunge capul de ce ne întreabă pe noi. 

Ursake s-a întors la ei cu uimire: 

Am luat-o eu? 

D-apoi cine putea s-o ia? A întrebat cu blândeţă badea 
Toma. 

Au râs; au fumat câte-o ţigară şi s-au despărţit. Badea 
Toma e un om cărunt, cu frica lui Dumnezeu, care n-a 
nedreptăţit pe nimeni, nici n-a minţit în viaţa lui. Traian e 
un fecior bun şi blând, în care Culi îşi poate pune toată 
credinţa. Li ceteşte în ochi ca în cărţile pe care le are acasă 
pe poliţă. Poate să fi făcut Traian Melinte o şagă? Dar dacă 
spun amândoi că nu ştiu nimic, nu mai poate fi îndoială că 
nu ştiu. Atunci cine să fi luat butul de cal? 

Badea Toma şi Traian îl bănuiesc pe el. Insă el nu se ştie 
lunatic, nici bolnav de vreo altă nebunie. Aşa că trebuie să 
cerceteze toate semnele şi urmele după normele 
poliţieneşti, şi adevărul nu se” poate să nu iasă la lumină. 
Ciudat ar fi să găsească la hochstand urme şi semne ale lui 
însuşi; căci, dacă ar fi fost altele, i s-ar fi vădit din ziua 
furtişagului. 


În preajmă se află urme amestecate ale soţilor lui, dar 
anume la patul şi sub podină nu s-a apropiat altcineva decât 
el însuşi. 

Asta voia să deslege acum Culi Ursake, şi sta oprit un 
răstimp, înainte de a ieşi la lumină, în poiana unde se afla 
observatorul. 

Curn sta el, ţiuitul de singurătate care-i umplea urechile i 
se opri brusc. Auzi desluşit că dincolo, la hochstand, se 
întâmplă ceva. Era ca o apropiere furişată şi întrucâtva 
grăbită. Sunetul moale în zăpadă - pâş-pâş - nu-i mai lăsa 
nici o îndoială că omul lui, care-i luase cealaltă coapsă de 
cal, se afla din nou acolo. 

Dacă nu erau badea Toma şi Traian (pădurarii statului 
neumblând în regiunea asta), şi dacă nu era nici el însuşi, 
atunci care drac putea să fie, în pustia dintre Prelunci şi 
Valea Mare? Din fundul cheilor, unde şi-a rupt cale în stânci 
apa Frumoasei şi pe unde umblă drumul oamenilor, până 
aici. 

— Nu se vede cu anii obraz de străin. Afară de paznicii de 
vânat, nimene n-are pe aici trecătoare. lar de la alvia 
Frumoasei, depărtare de ceasuri tot la deal pe acel drum, 
nu se află aşezări statornice; numai nişte stâni la două zile 
distanţă în păşunile Pătrului şi Sudanului. In curgerea văii 
deasemeni, umbli alte ceasuri până ce dai de două-trei case 
la Tău, şi alte ceasuri până ce găseşti un sat ce se chiamă 
Şugag. In vremea verii apar la apa Frumoasei taberile 
lăzurenilor şi căpâlnarilor, care lucrează la greble, 
descâlcind plăviile de buşteni şi slobozind lemnele pe unda 
harnică spre locurile de jos de la câmpie. Tot în acea vreme 
prielnică urnblă la deal şi la vale, pentru oile şi stânile lor, 
poienarii. Dar acuma nu se mai află nimene în văi şi 
singurătăţile s-au aşezat iar în domnia lor de iarnă. Ce 
nebun, dar, întârziat pe la vreo stână, ori rătăcit de la Tău, 
să se suie aici, la acest hochstand ascuns între păduri şi 
necunoscut de nici un străin de pe lumea asta? Creştin de-a 
noştri să fie? Ce să facă el cu acea carne de cal? Căci nu s-a 


auzit de creştinii noştri să mănânce asemenea carne. N-au 
oamenii din ţara asta ce mânca? Şi să caute o carne 
netrebnică în pustie? 

— Şi într-o pustie de care n-au auzit şi în care n-au călcat 
niciodată? Doar vrejn ţigan păcătos s-ar putea îndeletnici 
cu asemenea sfert împuţit al unui cal căzut de bătrâneţă. 
Iar ţigan, pe aceste meleaguri, n-a văzut nimene de când ţin 
minte oamenii. Mai departe decât Şugag, sălaşurile acestea 
pribege nu îndrăznesc să intre pe valea Frumoasei. „Nu 
poate' fi nimeni, asta-i judecata poliţistului”, zâmbeşte o 
clipă Culi. „Acest hochstand e un ascunziş într-o taină de 
codri şi numai trei oameni îl cunosc.” Alta nu poate fi. Unul 
din cei trei sunt eu, şi eu mă aflu dincoace. Altul e badea 
Toma, om cărunt şi cuviincios. Al treilea e Traian, băiat 
tânăr şi buiac, fără griji şi fără năcazuri. Poate face o glumă, 
neştiind că inima lui Culi, săraca lui inimă, e neagră ca tina. 

Cât i-au fulgerat prin minte aceste judecăţi, paznicul s-a 
mişcat înainte cu un pas uşor şi nesimţit. Carabina şi-a 
lăsat-o la locul ei, pe umărul stâng; n-avea ce face cu 
carabina. Insă, cu mâna dreaptă, Şi-a tras din cap 
pălărioara verde, împodobita” cu pămătuf de păr - după 
moda paznicilor ardeleni - Şi s-a gândit să se arate deodată 
în vederea observatorului şi să-l salute pe Traian întocmai 
ca un domn mare: 

— Servus, amice! 

Cu tot veninul de grijă şi năcaz pe care îl ducea în el de 
câteva zile, Culi nu-şi putu stăpâni de pe faţă zâmbetul 
acestei biruinţi. 

Într-o clipă ieşi din cărare în laturea hochstandu-lui. La 
douăzeci de paşi dincolo de aria albeţii omătului, rezemat 
între doi brazi bătrâni, se înălța patului, cu cerdacul lui 
pardosit cu cetină. Cătră el suia o scară. 

Culi n-avu când rosti salutarea: „Servus!” - minune mare! 
Coşgogeamite urs se acăţase repegior cu brâncile pe 
dedesubtul scării, din fuscel în fuscel, până la podina 
pătulului, şi, sus, a întins o ghiară spre butul de cal, pe când 


LLA 


cu celelalte labe sta încurcat în scară. După ce a puso labă 
pe carne, a adus şi pe a doua. 

— Şi cu greutatea lui întreagă a rupt prada din clenci şi a 
căzut cu ea dedesubt, de la şapte metri înălţime. Cu ce 
dibăcie a făcut acel hoţ mişel toate acestea, era de mirare. 
S-a dus în sus frământându-se, a căzut în omăt ca un 
tăbultoc negru; a luat cu brânca dreaptă şi a strâns la piept 
carnea, şi s-a învăluit cătră râpă săltând de două ori în sus 
cu dosul, ca şi cum i-ar fi făcut un semn lui Culi şi i-ar fi 
răspuns la salutare. Culi încremenise, cu pălăria în mână. 

Bată-l Dumnezeu de lotru! 

Închipuieşte-ţi tu ce i-a venit în minte unui ticălos de urs 
ca acesta! 

Când s-a ridicat din zăpadă şi a prins cu brânca dreaptă la 
piept coapsa de cal, a avut vreme să vadă numai c-un ochi şi 
pe paznic. A privit pieziş; nu părea, însă, tulburat. Parcă 
venise acolo să-şi ia un bun aliui. La dreptul vorbind, 
carnea aceea pentru dânsul fusese pregătită. 

Hurun-burun! S-a auzit din râpă, dincolo de desişuri. 

Vra să zică, după ce-mi furi carnea, mă şi în juri? A 
întrebat cătră partea aceea paznicul. 

Uitându-se mai aproape, îşi văzu în mâna dreaptă pălăria. 
Şi-o tufli în cap cu ciudă. O gaiţă începu să cârâie pe o 
cloambă de brad. 

— Şi ţie îţi vine a râde? O apostrofă Culi. 

Fără să cugete mult, înfierbântat dintrodată, paznicul îşi 
trase de la umărul stâng carabina şi-i întoarse piedica de 
siguranţă. Trecu hotărât prin lumina poienii, ocoli 
observatorul şi câută urmele ursului. Urmele acelea erau 
de faţă. Găsi şi urme mai vechi, călcate de bocanci. Cobori 
în râpă, sub smeuriş; se luă după urmele proaspete tivite 
albastru ale labelor. Dracul se dusese cu grăbire în trei 
picioare în lungul coastei. Într-un loc se oprise: îi trebuia 
ceva ca să-şi puie furtişagul. Cum n-avea straiţă la şold - s-a 
nevoit tot în trei. Mergea bine şi în trei, dar înainta strâmb 
şi haitiş, cu stânga înainte. Capul şi-l ţinea tot spre deal şi 


picioarele de dinapoi tot cătră râpă. S-a dus pe ici, a ocolit 
pe dincolo. S-a lăsat în pârău, s-a oprit lângă un izvor şi a 
lepăit apă de sub şipot. A cotit pe după o stâncă lucie. S-a 
suit în pisc de-a dreptul. Culi urmărea paşii hoţului, foarte 
interesat şi foarte atent. 

Când a ajuns în pisc, a scuipat: 

— Ptiu, drace! 

Martin era acolo, subt o muche de cremene. Iar a întors 
numai un ochi, o clipă, şi s-a dus, fără să lese bucata de cal. 

— Hurun-burun! 

Părea că se rostogoleşte uri turţet prelung, doiiiâ-lit şi 
stâns, în râpa oablă unde îşi dăduse drumul. Culi se oprise. 
Mai departe, de-a dreptul, nu putea trece. Ar fi trebuit să 
ocolească pe la capătul pârău-lui, tocmai pe devale; şi de 
devale să se suie împotrivă, ca să cerceteze acele sărituri 
strâmbe, în trei brânci. 

— Cu ce folos? 

Se vedeau subit el, în râpa afundă, câteva linii libere - 
dungi de omăt, printre bungeturi. Culi trase de la şoldul 
drept binoclul şi cercetă cu el îndelung amândouă 
repezuşurile ponorului şi fundul, în fund, subt o poală de 
brădet tânăr, stăteau patru ciute cu urechile şi capetele 
neclintite. Dincolo de ele, cerbul - cu razele coarnelor 
proiectate pe păretele alb al malului. Se aflau cam la o mie 
cinci sute de paşi. S-au mişcat în pripă şi s-au dus în copce 
la deal, drept sub streşina neagră a pădurii. Deci ursul 
venea asupra lor. Culi a stăruit cu binoclul, a mai cercetat în 
jurul locului ciutelor. Ursul nu s-a mai văzut. Totuşi părea că 
se află aco. Lo, undeva, un ochi care pândea oblic înapoi. 

Paznicul se scarpină în cap, nehotărât. Căută în juru-i 
puncte de sprijin, ca să desluşească locul unde se găsea. Nu 
se putea bine lămuri. Intre acel alb violent al iernii şi 
verdele sumbru al brădetului, se alcătuiau, sub lumina 
împuţinată a soarelui aplecat la orizont, forme nouă, cu linii 
necunoscute. 


Încă stătea pe loc, judecind şi cumpănind în sine, când 
ziua începu să se întunece şi împrejurimile părură a pluti 
subt un abur vioriu. Culi îşi schimbă locul; trecu mai la deal 
şi avu încredințarea că şi-a recunoscut direcţia ae 
întoarcere. O luă încet pe uri colnic, cobori într-un găvan. 
Aici era o mlaştină veche, scăldătoare a mistreţilor. 

Calea îi era cunoscută acum, nu mai rămânea nici cea mai 
mică îndoială; dar se găsea foarte departe de Prelunci. Prin 
ce locuri a trecut? Când oare s-a răsleţit în aşa măsură? A 
umblat de-a dreptul prin locuri înfricoşate; parcă ar fi ieşit 
la ele pe o poartă neştiută; dintrodată, după ce a ieşit pe 
acea poartă, a călcat în necunoscut şi a apărut la un orizont 
străin. 

Va fi fiind la mijloc ceva. A fost un urs, dar nu ca toţi urşii. 
Căutătura aceea pe care a strecurat-o de două ori peste 
umăr a fost o căutătură mai ageră decât a unui om. Într- 
adevăr, 1-a îndemnat, înşelân-du-1, într-o urmărire fără 
noimă. Se trezeşte, asupra scrii, la depărtare de cel puţin 
trei ceasuri de casă. Şi din această mlaştină a mistreţilor se 
ridică în juru-i o pâclă umedă. 

Inserarea cade repede, ca şi cum ar ninge asupra zăpezii 
funingine. Şi din râpi urcă neguri cătră creste. II ajung 
neguri din râpa din dreapta, îl ajung neguri din pârăul din 
stânga. Dacă n-ar fi Nicula Ursake un om cu mintea 
întreagă, s-ar putea îndupleca spre amăgirile care-l cearcă, 
de care sunt atât de pline capetele proştilor. 

N-a fost ursul. 

— De şi avea înfăţişare de urs; a fost altcineva, al cărui 
nume nu se rosteşte fără primejdie la acest ceas. 

Fără îndoială că a fost urs acela, şi că e ceaţă asta; şi între 
acel urs şi ace” astă ceaţă nu e legătură. Eresurile tuturor 
muntenilor din care se trage el îl îndeamnă să fie prudent. 
Să-şi facă cruce cu limba; să nu se uite înapoi. 

Firea lui Culi e îndrăzneață şi bărbătească. Năcazurile 
care îl prigonesc de câtva timp adaugă în el şi o 
îndărătnicie. Se opreşte brusc şi se întoarce cu faţa cătră 


valea din care a suit. Pâclele vin încet după el, năzuind spre 
culme. Au în ele ceva viu, de şi pădurea pare cufundată în 
somnul de cremene al muntelui. Prin pâcla mişcătoare 
străbate de-aproape, fără răsunet, ca în puf, un țipăt de 
buhă. Se face sară deplină; buha s-a închinat cătră asfinţit 
şi s-a tupilat în scorbura ei. 

Nu se mai zăreşte nici o lumină la apus; s-au stâns în păclă 
şi cele din urmă zări ale zilei care mai nălucesc în înalt. 
Altădată, la acel ceas, ar fi putut încă vedea împrejurimile. 
Acuma s-au cufundat cele curate şi ies deasupra cele negre. 
Dacă nu bagă de samă, poate să rătăcească poteca. 

Culi Ursake se trezi mormăind ca ursul. Se tulburau într- 
însul veninurile supărării. Il înghimpau mtâmplările de ieri 
şi de azi. Nu-i plăceau vorbele ce schimbase cu soţii săi. Nu- 
i plăcea întâmplarea cu acel drac de urs. 

— Căci n-a fost urs cât a fost drac; nu-i plăcea mai ales 
felul cum a rătăcit, ca şi cum ar fi fost străin în pădurea lui. 
Nu-i plăcea îndeosebi că întârzie. 

Acuma, mama lui - nana Floarea - tot îşi vâră nasu-n geam 
din clipă în clipă şi grăieşte în sine şi se ţistuieşte pentru 
întârzierea lui. Aşa face totdeauna Culi! O dată i se întâmplă 
lui Culi să întârzie, numai o dată într-atâţia ani de când s-a 
aşezat la Prelunci. 

— Şi bătrâna îl clănţăneşte şi-l foarfecă în sine: Totdeauna 
face aşa Culi! Atâta fecior are şi ea şi sare cu gura asupra 
lui oricând şi pentru orice. O singură dată întârzie Culi din 
pricina acelui diavol de urs - şi asta însemnează că 
totdeauna vine uri ufs la hochstand şi totdeauna întârzie 
Culi, pe o potecă, unde totdeauna se adună o ceaţă 
lăptoasă! 

Ce-i şi cu aceste muieri! 'Toate-s la fel - fie bă-trâne, fie 
tinere, îşi au ele vorbele lor anumite şi socotelile lor viclene. 

Acum, când o vede pe soacră umblând întruna de la 
fereastră la vatră şi de la vatră la fereastră. 

— Ce-o fi spunând cealaltă, care stă bolnavă de 
douăsprezece zile în pa-t? 


Cealaltă, Ana, care stă de douăsprezece zile în pat şi nu 
vrea să se mai facă sănătoasă, se tânguie încet şi se 
frământă sub pocladă. 

Of! Of! Că nu mai vine Culi. Se vede cumva, mamă? 

Nu se vede, suflete! 

Ce-or fi având ele cu dânsul? Au de toate în cămară şi în 
pod. Lemne tăiate au, făină măcinată deasemeni. Clisă au, 
ouă au, lapte au, paseri au. De ce le-o fi trebuind 
numaidecât şi Culi? Să fie şi Culi acolo, la foc, să-l certe 
amândouă. Când se duce Culi s-aducă un doctor? 

Tu, muiere, trebuie să fii nebună. Unde să gă sesc eu 
doctor? 

Vai, îmi trebuie doctor; altfel am să mă pră pădesc. 

Aici, femeie, nu se găsesc doctori; aici se gă sesc de altele. 
Pot să-ţi aduc un cerb, ori un mistreţ, dar doctor cum? 

De data asta, cugetă Culi, văd că i-aş fi putut aduce urs. 

— Dacă acest urs n-ar fi altceva. Dar pesemne că ei îi 
trebuie acel altceva. Muiere căreia i-a dat Dumnezeu de 
toate, casă bună şi bărbat bun. 

— Nu mai doreşte decât pe cel cu coarne şi cu coadă! 

Aniindouă - şi maică-sa şi nevastă-sa - îl hâr-ţuiesc de 
patru zile. Când vine mai ales acel ceas de arşiţă al după- 
amiezii şi Ana suflă pripit pe nări şi dă la o parte întruna 
învălitoarea, nana Floarea prinde a se tângui cătră cineva 
care nu-i de faţa: 

Vai, aşa bărbat n-am văzut, şi aşa copil din sângele meu şi 
din oasele mele n-am nădâjduit, l se prăpădeşte femeia şi el 
nu spune nimica. 

Ce să spun, maică? Ce-i în inima mea ştie Dumnezeu. Ce 
să mai spun? 

Spune o vorbă. 

Ce vorbă să spun? 

Spune o vorbă; dă un sfat; eşti bărbat în casă. 

Ce sfat să dau? Ce vorbă să spun? Dumneata ai mai multă 
ştiinţă întru aceste trebi femeieşti. Ana a născut ca orice 
nevastă; dumneata ai moşit-o ca o mamă. In loc să se 


scoale, cum i-i dat femeii după facere, văd că nu-i merge 
bine şi are febră; scade şi slăbeşte; ce pot şti eu? Ori că va 
binevoi Dumne zeu să-i dea o putere ca să biruiască boala, 
ori că am venit pe lumea asta numai pentru scârbă şi 
nenoro cire. 

Nana Floarea tace un timp. Apoi? E întoarce: 

Dar cu doctoria aceea cum ai făcut? 

Nu ţi-am spus, mamă? Am trimes răspuns unui om din 
Şugag. S-a duce acel om la Sebeş ş-a aduce-o. 

Când are să se întâmple asta? 

— Ştiu eu? Cred că până duminică va aduce-o. 

— Ehei, Culi dragă, până duminică se poate pe trece o 
viaţă de om, ca şi cum nici n-ar fi fost. 

lar tace. Pe urmă dă din cap şi se miră singură: 

Ce-o fi fiind vorba asta: febră? Va fi fiind o boală nouă? 

Mamă, zâmbeşte mâhnit Culi, febra-i arşiţă. 

— AtUrtcea spune-i cum trebuie, dragul meu; altfel avem 
în casă două boli în loc de una. Nu-s bucuroasă de asta, d- 
apoi când or fi două? 

Vorbe de femei. De când e silit să stea în casă mai mult 
decât se cuvine unui bărbat ca el, începe -a cunoaşte 
slăbăciunea asta a lor fără istov. 

La drept vorbind, nu-i slăbăciune; e putere care te ţine şi 
nu te lasă. 

Ana întoarce fruntea-i aburită şi obrazu-i frumos: 

Măicuţă. 

Ce-i, suflete? 

Cum a zis Culi? Ce vorbă din cărţi spune el? 

Am uitat, dragă. Câte-s în cărţile lor, nu-s toate bune. Mai 
bine ar fi luat Culi de pe poliţă ciaslovul nostru. Ar fi cetit în 
el o rugăciune. 

D-apoi Culi al nostru nu-i popa, măicuţă. 

— Ştiu, suflete; dar mai bine ar fi fost să fie popă. 

Ciudat lucru! Culi nu înţelege de ce ar fi fost bine să fi fost 
el popă. Plin de nedumerire, se uită în ju-ru-i; apucă cleştele 


în mână şi-l leapădă la o parte, icneşte ca şi cum s-ar opinti 
subt o greutate. Nana Floarea îl priveşte într-o lăture. 

Nu ţi-i îndămână, Culi? 

Ba mi-e îndămână, mamă. 

Atuncea eşti supărat, şi nu mai găseşti ră suflet? 

N-am înţeles, mamă, de ce a trebuit să fiu popă. 

Ai să înţelegi numaidecât, sufletul mamei. Dacă erai tu 
popă, ne-am fi aflat acuma într-un sat. Dacă te-ar fi 
blagoslovit Dumnezeu să iii chiar un potropop, am fi trăit la 
oraş. Am fi avut acum doctoriile; am fi avut pe deasupra şi 
pe doctor”. 

Culi n-a crezut că trebuie să mai adaoge ceva. Bolnava a 
prins a râde: 

Ba, măicuţă, nu mi-ar fi plăcut să-l ani cu barbă. Culi al 
nostru se rade în fiecare dimineaţă şi mie mi-a fost drag 
aşa. Bărbaţilor cu ochii verzi le stă bine numai cu mustață. 
Nu-mi place să fie nici popă, nici mitropolit. 

Aşa? S-a oţărât bătrâna. Atunci stai aici în sălbătăcie, fără 
doctorii şi fără doctor. 

Ana a oftat din adânc şi a privit cu dragoste la soţul ei. 

Paznicul se opreşte. Ar dori să iasă din aceste gânduri, 
cum ar dori să iasă din negură. 

E aşa de deasă negura asta, s-o tai cu cuțitul. 

S-o tai c-o vorbă zadarnică! Nu poţi nici într-un chip să te 
desfaci de ea. Asta-i ca mâhnirea lui putredă, care-l 
covârşeşte şi din care nu izbuteşte a ieşi, oricât s-ar zbate. 
In care cer să se înalțe? În care străfund să se dărâme? 

Deocamdată, strângându-şi în el puterea pe care o mai are 
şi pe care o simte ghimpoasă în locul unde se afla odată 
inima, nu mai pofteşte decât să ajungă la Prelunci. Să 
ajungă acolo, să deschidă uşa cu frică, să vadă dacă Ana lui 
mai trăieşte încă, şi pe urmă să se lase pe scaunul cel mic, 
lângă vatră, şi să se întrebe: Până când? Şi de ce? 

Stă deodată - ameninţat să rătăcească drumul. Va trebui 
să aştepte până cătră miezul nopţii, când, poate, ceața se va 
înălța la stele ori va curge în văi. Subt umezeala care-l 


căptuşeşte, se simte asudat; îi ies broboane fierbinţi pe 
frunte. Pustia s-a îngustat, sălbătăcia codrului s-a strâns 
grămadă, potecile s-au oprit, sunetele s-au stâns. 

Zadarnic ar da glas. Zadarnic ar detuna cu carabina. 
Sunetele cad la o sută de metri, ca nişte vreascuri. Nu mai 
înţelege cât timp să fi trecut în această rătăcire. Caută 
chibriturile, aprinde un lem-nuş, îşi scotoceşte tocmai de 
dedesubt ceasornicul mare şi greu de nichel, şi-l ceteşte. 
Trage şi al doilea chibrit. 

Abia ceasul şapte, închide ochii; îi deschide: e orb. Se 
mişcă doi paşi înainte: cel puţin nu e închis într-o stâncă. S- 
a poticnit spre dreapta: acolo poate să fie râpă. Pipăie în 
juru-i până ce dă de scoarţa unui brad şi se cincheşte. Ar 
putea strânge, poate, câteva crengi uscate, să aprindă o 
zare de foc. 

Deodată devine atent. Inima i s-a zbătut şi-l împunge: e 
nodul lui de ghimpi. Aude înaintea lui - parc-ar veni de la 
deal - un sunet uşor în zăpada moale. Pâş-pâş. Poate să fie 
vulpe. Poate să fie lup? Se răsuceşte în sus, apucă de ţeava 
carabina. Izbucneşte într-un chiot sălbatic: ghimpii i s-au 
mutat în beregată. 

Pâş-pâş-pâş. 

— Alături, la piciorul lui. 

Piei, drace! Doar n-o fi ursul. 

I-a apucat mâna. A simţit ceva rece pe dosul palmei. Intr- 
aceeaşi clipă se înfioară în toată fiinţa de plăcere. A venit la 
el prin pâclă, adulmecându-i calea, Vidra, căţeluşa lui de 
vânat, care caută urma cerbilor vulneraţi. 

Tu eşti, Vidra? 

Eu sunt, schiaună capauca, aburcându-se până la şoldul lui 
şi căutându-i obrazul, cu botu-i fin şi ascuţit. 

Da, da, zice Culi; suie până sus şi mă cunoaşte. 

Cine ţi-a dat drumul, ca să vii după mine? Pe lângă unele 
cusururi, maica asta a mea are şi înţelepciune destulă. 
Văzând asemenea ceaţă, te-a scos deg”a închisoare şi ie-a 


pus cu nasul pe urmele mele. Capauca îl bate cu coada 
peste bocanci. 

— Sărut mâna, maică, zice încet şi cu bucurie Culi Ursake; 
de data asta bine mi-ai priit. 

Trage din geantă cureluşa căţelei şi i-o anină în zgardă. 

— Haide acasă, Vidra, îndeamnă el. 

Vidra trage de cureluşă îndărăt - în partea de unde a venit 
Culi. Lui Culi i se pare că trebuie să se mişte tocmai în 
partea din potrivă; însă Vidra cunoaşte mai bine socoteala 
drumului. I-a luat urma, a ajuns până la el şi acuma îl tot 
duce înainte. In pădure, noaptea e o înşelare; iar negura 
două înşelări. 

Merge destul de repede, lăsându-se condus. Bucuria care 
i-a venit pe neaşteptate îl părăseşte tot aşa de grabnic, căci 
se furişează în fiinţa lui o altă nelinişte. 

Nana Floarea va fi dat drumul căţeluşei după clipa când 
arhanghelul şi-a plutit umbra peste casa de la Prelunci, 
ducând cu el cel din urmă suspin al bolnavei, cu sufletul. 

— Dumnezeu să se milostivească de noi. Şopteşte Nicula 
Ursake. 

Trece cureaua căţeluşei în mâna stângă şi-şi face cruce cu 
dreapta. 

Cum a făcut semnul sfânt, i se aprinde înainte, în desimea 
cetii, o stea în cearcăn negru. Căţeaua a dat glas asupra 
luminii de la casa de vânătoare. 

E acolo împrejmuirea de răzlogi peste care păşeşte, şi 
stogul de fân din vara trecută. A ajuns. Grăbeşte pasul. 
Când se scutură în pridvor de umezeala zăpezii, i se aprind 
obrajii şi-i bat flăcări în tâmple. Îndată” ce a pus mâna pe 
clampa, nana Floarea i-a deschis. 

Buna vremea, mamă. 

Bună să-ţi fie inima, băiete. Intră. 

Ce s-a întâmplat? 

— Vai de mine! Ce vrei să se întâmple? Nu s-a întâmplat 
nimic rău, har sfinţilor. Ce te uiţi aşa de înspăimântat? Dat- 
ai tu peste ceva rău? Ai căzut? le-ai rătăcit? Văd că n-ai 


întârziat prea mult. Eram îngrijate. De ce taci? Vorbeşte, 
omule. Totdeauna faci tu aşa. 

Eu? 

Da, tu. Te-am întrebat. Vai, Doamne Isuse! 

Răspunde. 

— Ce să răspund? 

— Ce te întreb. 

Culi smunci de pe el straiul şi-l lepădă lângă focul din 
vatră. Lăsă pe Vidra să stea alături. 

A venit şi te-a cătat Vidra? 

Da, a venit şi m-a cătat. 

Băiete, tu ai ceva. 

După ce se frecă prelung la tâmple şi pe ochi şi-şi şterse 
obrazul şi fruntea cu mânica rocului, Culi se îndreptă spre 
patul din fund. 

Lampa ardea pe masă, sub poliţă şi subt icoane. Lumina ei 
ajungea împuţinată până la obrazul Anei. Din această 
umbră, Ana îi zâmbi. 

— Mama avea grijă de tine, îi zise ea. Zice că-i ceaţă afară. 
Eu nu m-am temut. Tu îţi cunoşti po tecile cu ochii închişi. 
Le cunosc şi eu, căci sunt locurile noastre, unde am 
petrecut. - 

El nu răspunse. O privea cu luare-aminte. 1 se păru că-i 
într-o stare mai bună decât o lăsase. Arăta oarecare veselie; 
el înţelese, însă, că-i mai mult o aţâţare. '; * 

O întrebă încet: 

În sară asta eşti mai bine? 

Sunt mai bine, Culi. Cum îi zici tu arşiţii? Fe bră, nu-i aşa? 
Astăzi am simţit-o mai puţin. 

Glasul însă îi era slăbit; vorbirile îi erau scurte, cu pauze. 

— Dacă ai avut febră mai mică, se învoi el, atunci e mai 
bine. 

— Aşa socot şi eu, Culi. Mama zice că putem merge. 

— Unde să mergeţi? 

Se amestecă nana Floarea: 


Ascultă, suflete, nu te osteni şi nu vorbi. Indupă-amiaza 
asta, întruna ai vorbit. Spune-i şi tu, Culi, să se odihnească. 
Dacă mâni dimineaţă nu-i ceaţă, putem să ne coborâm. 

Unde? Întrebă Culi a doua oară, ridicând glasul. 

Se uita când la una, când la alta. 

— Tu, băiete, nu eşti în apele tale, îl înfruntă bătrâna, 
privindu-l cu nemulţămire. Te întreb ce ai, nu răspunzi. Iţi 
vorbim limpede şi nu pricepi. Unde pu tem să ne ducem, 
decât unde e nevoie? Aici, în pustie, Ana se prăpădeşte; ţi- 
am spus asta şi ieri şi alaltă ieri. Tu nu vrei să pricepi; aşa 
eşti tu totdeauna. 

Dacă e vorba să vie doctoria duminică şi doctorul 
niciodată. 

— Te-am înţeles. Dar eu nu vreau aşa; copila asta mai are 
zile; aşa că, arătându-i-se în vis şi Precista, trebuie să ne 
ducem. 

I s-a arătat în vis Precista? 

Da. La patru ceasuri după prânz, a căzut într-un somn 
deodată şi s-a alinat. Când s-a trezit, mi-a Spus cum i s-a 
arătat Maica Domnului şi i-a făcut semn cu mâna să se ducă 
la vale. 

La ceasul patru? 

Da. 

La ceasul patru, am avut şi eu semn, într-o râpă. 

Care semn şi care râpă? Nu vorbi tu de ale tale, când este 
o grijă mai mare aici. Mi se pare mie? Ori tu nici nu vrei s- 
asculţi? 

Ba ascult, dar nu înţeleg unde trebuie să vă duceţi. Nu v- 
aţi gândit cumva să vă coborâţi tocmai la Sebeş la spital? 
Până acolo sunt şaizeci şi ceva de kilometri. 

Ba întocmai aşa, Culi, după porunca ce ni s-a dat. Nu ştiu 
câţi kilometri or fi, dar ne ducem. 

Paznicul păru a fi primit o lovitură; se trase un pas înapoi; 
dar îndată i se veseli pe faţă disperarea şi o încăpățânare 
bolnavă. Clipi pripit, hotărând: 

— Atunci mergem. 


Tot aşa ar fi putut spune că se duce să se dea cu capu-n jos 
într-o fântână. Tâmplele iarăşi i se zbătură ca sub flăcări. 

Aşa că noi o învălim bine şi frumos, urmă nana Floarea cu 
glas dulce, şi o potrivim bine în sanie. 

Bucuroase suntem că i-a trecut aceea care spui tu. 

Eu iau copilul; mă înfăşur în sarică şi-l ţin în braţe. 

Vremea nu-i tare. Calu-i bun. Tu stai în picioare dinaintea 
noastră. Dacă pornim mâni dimineaţă, sară ajungem între 
creştini. 

Da, aşa este, încuviinţă cu linişte Culi. Cu sufe rinţa ei, 
bine este s-o ostenim? 

Nu se osteneşte, Culi. Va ajuta Dumnezeu. 

Ce facem cu vacile? 

Le lăsăm în sama argatului. 

BIBLIOTECA iwmunil. interrebisnal ' 

DE PERFECŢIONARE A JUORELOR DIDACTIC BrlfbV!' 

Ce argat poate fi un copil de zece ani? 

laca este; nu-i de zece, ci de unsprezece; l-am luat de la 
tatu-său şi de la maică-sa drept argat, şi-l plătim. Ii dai 
straie şi încălțări, căciulă şi manta. 

Dar dacă ţine ceața? 

Nu ţine; mâni dimineaţă e o vreme poruncită. 

Culi tăcu; avea în el o mânie împotriva unor asemenea 
prostii şi în acelaşi timp se întărâta, hotărând pieirea 
tuturor, ca într-un sfârşit de lume. 

Ana suspină: 

Doresc să ne ducem, Culi. 

Pregătiţi-vă! Răspunse paznicul cu îndârjire şi se uită 
ameţit în juru-i. 

Aşa este. Într-o albie, după cuptor, înfăşurat strâns în 
scutece, se află un prunc de treisprezece zile, pe care îl tot 
caută nana Floarea şi-i dă lapte dintr-o sugărice. De câte ori 
acel prunc e purtat mai la vedere, bolnava pare a-1 opri în 
loc cu ochii ei mari ca nişte flori negre. Cine ştie dacă acei 
ochi vor ajunge să vadă pe copil jucându-se în soare între 
poienile Preluncilor! Departe-i de la vara trecută; mult mai 


este până la lumina viitoare! Căci ne-a învăluit o genună de 
întuneric. 

Nana Floarea păşeşte cu hotărârea ei cunoscută şi 
înviorează sâmburele de flacără al candelei de la icoane. Se 
află, între acele imagini colorate, una ce seamănă cu Ana. 

— Cu Ana de acum, care întoarce ochii în sus, parcă ar 
privi în cer; însă îl caută pe dânsul, pe Culi. L-i frică să nu-l 
piardă. 

De la dânsul, privirea ei se roteşte prin toată casa lor, 
îmbrăcată în lăvicere, pânze şi ştergare. Dulci au fost zilele 
pe care le-a petrecut cu această copilă. Zburdăciunile lor de 
tinereţă s-au întâmplat devale, în Laz. De un an şi două luni 
a adus-o sus, în munte. 

Culi se duce la uşă, ca să iasă. Se înăbuşă. Se poticneşte 
întâi la pragul de jos, după aceea se păleşte cu fruntea de 
sus. 

Vai, Culi! Îl mustră nana Floarea; eşti mort de trudă şi de 
somn! 

Ba! Răspunde el, şi se duce. 

Căţeluşa vânătoare s-a luat după dânsul, ca să-l 
privegheze. 

— Rămâi aici, dracului! Îi porunceşte el cu asprime. 

A izbit, uşa şi i-a prins coada. Vidra a dat un țipăt ascuţit. 
Nana Floarea face un semn plictisit cu mâna. Adică: 
Lehamite! Aşa face acest Culi totdeauna. Bolnava râde 
puţintel strâmb; soacră-sa o pândeşte cu coada ochiului. 

Culi se duce la căsuţa calului şi a vacilor. Alăturea, în 
bucătărie, doarme sluga. Ce slugă, de unsprezece ani? Iaca, 
Ion Bezarbarză n-are decât unsprezece ani vârstă şi 
slujeşte cum se cuvine, după puterile lui. Mulge vaca, 
înhamă calul, taie lemne, aduce apă; toate le face cu grabă 
şi-i place să duduie subt el pământul. Nana Floarea se 
tânguie că ar fi mâncând prea mult. 

— Lasă-l să mânce, râde Culi, ca să prindă pu tere. La 
vară, are să se ia la trântă cu ursul cel de un an din râpa 
Varului. 


Mâncă bine, se duce, vine, trânteşte, îşi scoate căciula şi 
rămâne cu părul zbârlit. Lui Culi îi place să-1 strige: 
Bezarbarză! 

Numai după asemenea nume se cunoaşte că are să fie om 
straşnic. Culi nu ştia că asemenea nume e de pe vremea lui 
Decebal-Crai. 

Pe întuneric, şi-a scos o ţigară din tabachere şi a aprins un 
lemnuş. A văzut cum stau vaca şi juncile 

— Saduveanu - Opere, voi. 15 pe aşternutul lor, 
rumegând. Calul era în picioare; a întors capul şi a făcut: 
Hn-hn! 

A tras uşa după el şi a strâns-o în clanţă; s-a aplecat la 
geamul de alături: 

— Bezarbarză! 

Numaidecât s-a auzit frământare dincolo şi Bezarbarză şi- 
a vârât creasta de păr în fereastră. 

— Onule, a poruncit Culi; când s-a face ziuă, să fie. Murgu 
înhămat şi sania plină de fân. Auzit-ai? 

— Auzit; se face întocmai! A răspuns sluga. 

S-a ferit de la geam şi s-a dus la patul lui de lingă sobă; a 
plecat fruntea şi a adormit iar, numai-decât. 

Într-adevăr, ceata începea să se împuţineze. 

— Observa paznicul, în fund, în pădure, i se părea încă 
deasă. Dar dinaintea casei se destrămase. Se vedea cum de 
pe vânătul zăpezii se preling în sus fantome. Se ridicau un 
timp, apoi coborau la vale; apăsa asupra lor tăcerea 
îngheţată a înălțimilor. 

Culi clocea în el o mânie amestecată cu dezgust. Se 
îngreţoşa de ea ca de un venin; nu se putea elibera de 
dânsa; îl ameţise şi-l tulburase, încât nu mai rămăsese 
nimic din judecata aceea polițistă cu care se fudulea. Aşa că 
asupra călătoriei pe care o plănuiseră muierile se încleştase 
cu îndârjire, numai ca să se vadă câte întâmplări pot fi pe 
lumea asta, care nu s-au mai pomenit asemenea întâmplări; 
şi la cât năcaz poate ajunge un om blajin ca el; şi mai ales să 


se afle cum te ciocănesc femeile cu clonţul, de-ţi pierzi şi 
răbdare, şi sănătate, şi tot. 

Când oare a intrat în casa şi s-a aşezat pe scău-nas la 
vatră, aprinzând încă o ţigară? Căţeluşa s-a sculat din 
ungherul ei şi a venit să-şi puie botul pe genunchiul lui. 
Nana Floarea s-a culcat lingă prunc. Ana aţipise. 

Când s-au petrecut acestea? Câtă vreme a întâr-ziat pe- 
afară? De când a venit aici? Ii lipseşte o parte din timp, pe 
care nu ştie cum 1-a întrebuințat. Ornicul cu lanţuguri din 
părete, între ferestre, arată ceasul al doilea după miezul 
nopţii. Limba lui bate grăbit: toc-tic. 

Priveşte toate câte sunt împrejurul lui ca pe nişte vedenii 
şi închide ochii. Jarul i-a scânteiat în coada pleoapei. Aşa a 
clipit ursul din râpă, cătră el, numai c-un ochi. 

L-a clătinat de umăr nana Floarea. L-a clătinat de două 
ori; era căzut cu pieptul pe marginea vetrei. Abia când 1-a 
clătinat a treia oară, Culi a suspinat. A tresărit, a întors 
fruntea, s-a zvârlit în picioare, posomor'. 1. 

Toate erau în el; nu se despărţise de nimic. Cu aceeaşi 
îndârjire, ştia ce are de făcut. 

— Ai putea oare să-mi spui ce gând ai? I-a între bat nana 
Floarea cu îndoială. Tot te ţii numaidecăt să mergi? 

El a rânjit cu disperare: 

Ţin eu numaidecât să merg? 

D-apoi cine? 

Şi-a mai aprins o ţigară. A întrebat cu linişte: 

Gata? 

Aştept de-un ceas, a răspuns Ana. Îmi era milă de tine cum 
dormi şi nu voiam să te trezesc. 

Stătea îmbrăcată, pieptănată şi îmbrobodită, rezemată în 
perine. 

Nana Floarea începu să şopotească nedesluşit umblând 
prin casă şi căutând în toate cotloanele o sută de lucruri. 
Câteodată se oprea şi gemea. Pornea iarăşi să caute; uita ce 
o doare; după aceea se tânguia iarăşi. 


Culi îşi stropi ochii cu apă şi-şi clăti gura amară. Trase pe 
mânici haina cea groasă, căptuşită cu blană de miel, şi ieşi 
hotărât, tropăind. Căţeluşa vânătoare îl urma. Din cămara 
de alături, alese sarica ce era de trebuinţă bătrânei; veni 
îndărăt şi o lepădă lângă vatră. Căţeluşa i se încurcă iarăşi 
printre picioare. 

— Tu vrei să te duci şi Vidra se împotriveşte, râse într-un 
dinte nana Floarea. 

Paznicul nu catadicsi să răspundă la asemenea observaţie, 
încă se amestecau în el otrăvurile şi dez-gusturile şi încă 
nu-i venise vremea să rupă din el mânia. 

— Aşa-i acest Culi totdeauna! Oftă bătrâna. 

Feciorul ei ieşise, întorcând aceleaşi sprâncene 
posomorâte. 

Sania era trasă dinaintea uşii; calul înhămat. Vremea se 
arăta moale şi senină. 

Ion Bezarbarză, sluga, umbla aprig împrejur, grămădea 
îânul în lada săniei, întindea bine cergile. Tro-păia cu 
bocancii lui grei, din cârid în când îşi trecea un pumn pe 
sub nas, întorcea ochii vii spre stăpânu-său, aştepta un 
cuvânt. Vedea că stăpânul său e într-un ceas crâncen. Ca să 
nu lese nici o clipă neîn-Webuinţată şi să nu rămâie un gol 
în care mânia paznicului s-ar îi putut prăvăli, Bezarbarză 
tropăi repede în casă şi ajută pe femei să iasă. 

— Stai să vie şi stăpânu-tău! Ţipă aprig nana Floarea. 

Lui Bezarbarză nu-i păsa de asemenea țipăt. Bătrâna era 
totdeauna bună cu el. 

Ai fiert lapte? 

Fiert. 

Băut-ai două ulcele? 

Ba. Am băut numai una. 

Atuncea bea şi pe cealaltă. Pune fân destul la vaci şi, după 
ce pornim noi la vale, dă o fugă până la Branişte, ca să 
înştiinţezi pe careva că noi ne-am dus. 

Pe cine să înştiinţez? Pe badea Toma? 

Pe care-l vei găsi. 


Atuncea am să înştiinţez şi pe Trăian. Ce să le spun? * 

Să nu le spui alta fărădecât să vină pe aici, să vadă ce mai 
este. Că noi nu ne oprim decât la Sebeş. 

He-hei! Departe Sebeşul! 

Departe ori nu, tu să faci cum spun. 

Bine, am să fac, că de asta-s pus. 

Aşa; atuncea să spui tu cum te-i pricepe; şi scoate afară 
sarica. Eu viu cu pruncul. 

Se întoarse în casă şi Culi, ca să ajute pe Ana. Dar Ana 
încerca să umble singură. Culi îi puse o mină pe umăr şi i se 
îmblânziră privirile. Cu cealaltă mână o cuprinse pe sub 
coapse şi o ridică, purtând-o. Ea se lipise de el; Culi îi 
simţea bătaia inimii odată cu a ornicului. Ornicul bătea ceva 
mai repede şi cu mult mai tare. Cu braţul liber, bolnava se 
închină spre candelă de trei ori. Avea nădejde bună. Era 
însă prea uşoară în braţele celui ce-o purta. 

Cum o aşeză în sanie şi o învăli cu lăvicerele, omul veni iar 
în casă şi opri limba ceasornicului. 

— A oprit limba ceasului, zise tainic Bezarbarză cătră nana 
Floarea. 

Ea ridică din umeri cu obidă. Faptele lui Culi erau cu totul 
neînţelese, ca şi această plecare pripită, dis-de-dimineaţă. 
Sluga făcu: Hm! Vâri carabina şi înfipse biciul la bourii 
săniei, dădu fuga să-şi ia căciula, şi-o îndesă peste părul 
răzvrătit, căută un toiag într-un cotlon şi o luă repegior pe 
cărare, spre Branişte. Astfel, între el şi stăpân rămânea 
pace; nu lăsa răgaz nourilor de vreme rea să se spargă. 

— Am adăpat vaca! Precum şi junincile! Strigă el din 
capătul poienii. Am pus arma şi biciul! 

Culi umbla prin jurul săniei, pipăind. 

— Ce spune nebunul ăla? 

Nana Floarea voia să-i dea lămuriri. El nu le mai aşteptă. 

Ei, v-aţi aşezat? Ori mai aveţi mult? 

Vai, băiete, cum grăieşti tu de răstit! 

Grăiesc cum trebuie; nu mai avem de ce aştepta. S-a 
stârnit împotriva mea o vrăjmăşie. 


Nana Floarea stătu, prea uimită şi înfricoşată de acest 
cuvânt. 

Uşile erau închise şi la casa mare, şi la bucătărie, şi la 
grajd, însă fără lăcata. Aveau ele un meşteşug de zăvoare 
pe dinlăuntru, pe care le putea purta, c-un cui de lemn, cel 
ce le ştia sama, însă nu era nevoie numaidecât de asta, căci, 
în aceste singurătăţii, şi ales la o vreme ca asta, nu era nici o 
primejdie de hoţi. 

Culi nici nu privi ceea ce lăsa în urmă şi îndemnă calul. 
După ce ieşi la drurnuşor, băgă de samă că Vidra umbla în 
urma săniei. Opri şi opinti un răcnet cumplit, adăogind o 
sudalmă cu totul neaştepfată, încât căţeluşa îşi supuse 
coada şi se duse cu grăbire înapoi acasă. 

Nana Floarea îşi trase broboada peste gură. Bolnava 
zâmbea; părea a avea în ea o putere nouă; îi înfloriseră 
obrajii. 

Un răstimp de jumătate de oră, sania merse destul de 
bine. Calul pufnea în răcoarea dimineţii şi răsăritul 
încununa cu aur depărtările de codri. Apoi calea poticni 
într-un loc râpos. Culi cobori cu mişcări rupte şi luă pe 
Murg de căpăstru. II duse până la altă aşezătură. După 
acea aşezătură se grămădeau grun-zuri de ape îngheţate. 
Nu mult apoi ajunseră la izvoare revărsate şi la mărghile 
moi. Culi îndemna calul cu asprime şi-l îmboldea 
necontenit. 

Nana Floarea nu mai putu răbda şi trebui să-şi descleşte 
vorba: 

Tu nu te sui în sanie, băiete? 

Nu mă sui. 

Culi, dragul meu, aşa mergem prea încet. 

Mergem cum putem. 

Vai, vai, suflete, se întoarse ea spre bolnavă, spune-i şi tu 
omului tău să se îmblânzească. 

Sania se zgudui. Nana Floarea dădu un țipăt. 

— Stai puţin, Culi, să văd ce face pruncul. 


Culi n-auzea. Scutură de frâu, împinse pe Murg cu umărul. 
Drumul acesta prin locuri frânte şi prin zăpezi neaşezate îl 
întărită şi mai mult şi era, în acelaşi timp, tocmai ceea ce 
aşteptase el. Tocmai asta aştepta, şi râdea în sine, amar. 

Nana Floarea se răsuci în covrul saricei, căutând pruncul, 
care scâncea subţire; îl strânse iar la sân Şi-1 îmbodoli. 
Privi apoi spre bolnavă; îi pieriseră rujele feţei. 

— Spune, suflete, dacă trebuie să ne oprim, îşi ridică ea 
glasul cu îngrijorare. 

Ana făcu semn cu ochii: nu. Paznicul intră în sanie şi 
întrebuința de două ori biciul. 

— Încet, băiete. 

Culi întrebuința biciul şi a treia oară, şi a patra oară. 

— Of! Dumnezeule Doamne! Se jelui maică-sa. 

Culi întrebuința biciul a cincea oară şi se uită spre dealuri 
cu fălcile strânse, scrâşnind. Calul se poticni iar în mlaştini 
de izvoare. 

Aşa au mai mers un ceas şi încă unul. Cătră ceasul al 
unsprezecelea, soarele se stânse în neguri şi începu să 
tragă un vânt tăios de la miezul nopţii. 

Când se lărgi valea spre râul cel mare, se învârteji viscol 
asupra călătorilor. Fulgii băteau grăbit şi treceau 
spulberaţi, fâşâind. 

Calul se opri, cu grumazul plecat. Culi îl îndemnă, 
îndărătnic. Murgu se împotrivi o clipă, cârnind spre stânga; 
paznicul îl arse în coasta dreaptă. Sania se zgudui la o 
podişcă. Murgul poticni între bârne rupte, se cufundă cu 
piciorul drept, se lăsă în partea cufundată, cu toată 
greutatea. Se cutremură cu spaimă, icnind, încercând să se 
elibereze; păru a se ghemui asupra căzăturii, apoi se 
destinse. 

Culi sări de la locul lui, deşertat de o parte din mânia care- 
1 ţinea ameţit. Se opinti c-un răcnet, tră-gând de jos în sus 
jugul; Murgul rămase moale; necheză uşurel, într-un chip 
nou, cu totul straniu, cum nu-l auzise niciodată Culi. „1 s-a 


rupt piciorul de la genunchi”, gemu el în sine, fără cuvinte. 
Ii desfăcu şleaurile pripit, urni sania la o parte. 

Nana floarea sfedesprinse numaidecât din locul ei, 
înfăşură pruncul în sarică, potrivindu-l în golul pe care-l 
lăsase ea. Veni la cal, ca să vadă de aproape nenorocirea, îşi 
apucă în palme tâmplele şi începu să bocească. 

— Ce faci? Ce faci, Culi? Răcni ea apoi, deodată, cu o 
spaimă nouă. 

Culi apucase hulubele şi trăgea sania la vale. 

Unde te duci, omule? Ai nebunit? 

Am nebunit şi mă duc la Sebeş! Răspunse gâfâind Culi. 

Ochii lui crescuseră fioroşi sub sprâncene, aţintin-du-se la 
bolnavă. Ana se lăsase domol într-o parte. 

Era şi acesta unul din sfârşiturile prevăzute, care nălucise 
în fiinţa tulburată a paznicului. Se învier-şuna de câtva timp 
asupra lui o putere străină. Fără pricină îi făcuse fărâme, ca 
pe o oglindă, prezentul, toate fericirile de care se bucurase, 
dragostea cu fiinţa aceasta care se deşertase de viaţă şi 
zăcea acuma ca o haină veche lepădată. Nici Ana nu fusese 
vinovată decât că 1-a avut drag, şi 1-a desmierdat, şi s-a 
bucurat de soare, de pădure, de toată lumea asta care, 
uneori, a fost aşa de plină şi de frumoasă, înţelesese el că, 
din febra aceea de lehuzie, muierea nu poate să scape 
decât printr-o mare minune. Şi de cum a începuta şti că ea 
va muri, l-au împresurat împotriviri, îl împung duşmănii, îl 
învăluie ceaţă, îi vuieşte în urechi singurătatea, îl strânge ca 
o ghiară pustia. E otrăvit şi i-i greață; e strivit şi nu mai 
poate. S-ar da cu fruntea înainte, ca să se rnântuie toate. 

— Dar mai are încă îndărătnicie. 

Hah! Urlă el răguşit. Hahh! 

Vai, Dumnezeule! Vai, Maică Precistă! Uitaţi-vă, lume, cât 
de urât face! 

— Hah! Se îngreţoşează el, desfăcând blana Anei. 

— Ana nu mai suferea, nici nu mai zâmbea.; * Şi-a pus 
urechea la inima ei. Inima aceea, care bătuse pentru 
dânsul, a contenit. O clipă Culi închide ochii. Rânjeşte 


strâmb. Îşi smunceşte din cap pălăria şi o aruncă. C-o 
atenţie prefăcută şi cu mişcări înfiorate, caută sub fân şi 
sub moartă, în fundul săniei. A tras securicea pe care o 
poartă de obicei acolo. 

Nana Floarea nu mai are răsuflet; feciorul ei a ajuns acum 
pentru dânsa numai spaimă. 

— Ce iaci, năcăjitule? Lume bună, lume dragă! Strigă ea, 
văzând pe prietinii de la Branişte apărând pe o cărare din 
partea aceea de pădure. Creştini buni, nu-l lăsaţi, că şi-a 
pierdut minţile! Aşa, îndărătnic şi rău, a fost câteodată tatu- 
său - Dumnezeu să-l odihnească; şi nu-l puteam nicicum 
opri din mâniile pe care le avea. M-am luptat cu dânsul opt 
ani şi am rămas văduvă. Doamne, Maica Domnului! Am 
rămas văduvă, săracă şi năcăjită, cu acest singur fecior. L- 
am iubit şi 1-am crescut şi am avut în el nădejde. Nu mi-l 
lăsaţi să se prăpădească, oamenilor şi creştinilor! Vai şi iar 
vai, amar de mine! 

Badea 'Toma şi Traian pricepuseră de la Onu Bezarbarză 
că cei de la Prelunci stau sub mare cumpăt. Acuma vedeau 
cu ochii lor rătăcirea lui Culi. Îşi puseră caii în goană. Mai 
aveau până la sanie două sute de paşi. 

Culi nu se grăbi prea tare. Trase carabina de la bourii 
săniei şi se duse la Murgu, ca să-i mântuie cel puţin lui 
suferinţile. Ii puse împuşcătura în ureche; îl privi o clipă 
ţintă şi-şi şterse fruntea de sudoare rece. Se întoarse apoi 
de cătră cal, lepădă arma şi făcu semn spre cer cu 
securicea. Era un semn spre cer, spre pădure, spre 
necunoscutul care-l copleşea, începeau iar să roiască fulgi, 
înţepându-i ochii. Opin-tindu-se din toată puterea, zvârli 
securicea în sus, ca o ultimă înfruntare şi decădere 
desăvârşită. Fierul descrise o parabolă şi căzu într-o tufă de 
smeură. Cei doi vecini călări erau aproape de acel punct, îşi 
struniră caii, poprindu-i năprasnic. De sub tufă, izbucnise 
un iepuroi bălan şi boldit; întâi se aruncase asupra lor, apoi 
cotise în dreapta, la deal. 


Fără să-şi dea samă, Traian, cel mai tânăr, chiui după el. 
Badea Toma clăti din cap cu mirare. lepure în aceste locuri, 
şi încă iepure alb, nicicând nu s-a mai văzut. 

Într-o clipită descălecară şi se repeziră la Culi, 
cuprinzându-l din două părţi. Paznicul se încorda şi-i 
respinse în dreapta şi în stânga. Ei îl apucară iarăşi. 

Ce-aveţi cu mine? Strigă Ursake, pălindu.-i. 

Vai, dragul mamei, cum te prăpădeşti tu! Se bocea 
împrejur nana Floarea. Puneţi-1 jos şi legaţi-1, creştini 
dragi şi oameni buni! 

Culi stătu deodată, ca izbit dinlăuntru de ceva. Se întoarse 
de cătră maică-sa şi de cătră oameni, făcându-se cârcel, ca 
să verse din el veninul. 

— Lasă-l, Trăâiane, dă-i pace, zise badea Toma. 

Acuma se răcoreşte; mai nainte a pălit cu securea Şi pe 
diavol şi 1-a alungat în piscul lui. 

Badea Toma râdea singur, pe jumătate încredinţat de 
adevărul lucrului. 

— Crezi că nu-i aşa? Se cruci nana Floarea. Am mai avut 
eu asemenea întâmplare cu fie-iertatul Negoiţă, omul meu. 
Sărmana de mine, prin multe valuri şi vânturi am avut a 
trece. Ar fi bine, poate, să-l legaţi; dar vă rog frumos să va 
fie milă de dânsul, alt fecior n-am; în el mi-i toată puterea. 

Oamenii nu mai aveau nevoie nici să-l ferece. După 
socoteala lui badea Toma, ieşise dintr-însul ca la trei litre de 
venin verde. Minune şi mirare era, cât nici doftorii n-au 
aflat şi n-au văzut - cât îs ei de doftori. Fi-le-ar numele uitat, 
că numai la târguri stau! De ce nu se suie şi ei la munte ca 
lupii şi ca ţapii! 

— Ce să facem acuma cu acest om? Întrebă cu „ îndoială 
badea Toma. II văd că a slăbit tare. 

— D-apoi ce poate şti un cap ca al meu de femeie? 

Dumneavoastră ce ziceţi? 

Amândoi bărbaţii urmau să privegheze pe Nicula Ursake, 
ţinându-şi mânile pe umerii lui şi spriji-nindu-l1. 

Era pălit la obraz şi cu ochii trudnici. 


Se aflau într-o împrejurare dintre cele mai grele. Nevasta 
cea tânără moartă în sanie. Murgu, pierit în mărghilă. 
Pruncul ţipa în covrul din sanie, înapoi - era singurătatea 
casei de vânătoare. Înainte, aşezările omeneşti în 
depărtarea câmpiilor. Viscolul avea toane; când se alina, 
când se învârtejea sunând în pădurea de brad şi stropind 
acum ace îngheţate. Asta-i vremea înfricoşată a muntenilor; 
în vremea iernii cresc singurătăţile până în cer şi pân'la 
capătul lumii. Căzute pentru totdeauna par amintirile 
soarelui. Un zeu duşman a mânat cu harapnic de furtună 
turmele de veacuri în prăpastia sfârşiturilor. 

— Şi ne ducem şi noi după ele, cei din urmă. Vai de bietele 
noastre fiinţi! Peste noi nu vor mai odrăsli flori! 

— Ce facem? Ce facem, oamenilor şi creştinilor? Se 
tânguia cu frică nana Flonrea. N-avem acuma altă putere 
decât să-l ducem pe acest bolnav la locul lui, să-1 alinăm şi 
să-l hodinim. De ieri, stă nedormit şi nemâncat. Rătăcit şi 
mânios a umblat, sărmanul; fie-vă milă de dânsul. Traian, 
mai tânăr, îşi simţea ochii încălziţi de lacrimi. 

Cum să nu ne fie milă, nană Floare? Doar nu suntem 
păgâni, nici calvini. 

Aşa că eu zic să-l suiţi pe un cal şi să-l duceţi numaidecât. 
Este acolo sluga, care va face foc şi 1-a priveghea. Şi 
dumneata, Trăiane, vei sta cu el până ce mă întorc eu. Aşa-i 
acest năcaz, că trebuie să ducem pe moartă la biserică, şi 
până la Şugag n-avem biserică. Dacă am putea merge până 
în satul ei, cu atât mai bine, şi ne-or fi mulţămitoare 
neamurile. 

Voi da de la mine tot şi mi-oi zălogi şi cuvântul, ca să-i 
facem toate cele de cuviinţă după datină şi să nu-i lipsească 
nimic. Şi musai să găsesc ţâţă pentru acest prunc care ţipă 
aşa de cumplit. Văd că are putere. Până devale am luat eu 
sugăricea cu mine şi o port în sân, ca să fie băutura lui 
călduţă. El nu ştie, sărăcuţul, de durerile noastre. Poate s-a 
ridica din el un bărbat, de ne-om mira. Nu ştiu dacă am 
grăit bine; dumneavoastră judecaţi. 


D-apoi ce să mai stăm şi să mai judecăm? Grăi cu voce 
blândă badea Toma Orăşanu. Parcă putem face altfel? Atâta 
scăd, ere este că rămân numai lupii păzitori în pădure. Şi, 
pe lingă asta, iapa mea nu-i potcovită. 

Traian zâmbi: 

— Vei lua, bade 'Toma, pe roibul meoi, şi iapa dumnitale va 
face drum mai puţin. 

Badea 'loma cercă să se mai dumirească o dată pe sine 
însuşi. 

— Ştiu eu ce şi cum om face? Să zicem că dau iapa. Dar 
rămâne pădurea fără mine.% 

Cel de jos, bolnavul, rânji mormăind: 

— Las' să rămâie, că-i cel mai mare duşman. 

Badea Toma îl privi cu mirare pe Culi, auzindu-l că 
grăieşte. 

Culi urmă a şopti: 

— Lui Murgu să-i puneţi otravă şi să-l daţi lupilor. 

Badea Toma clătină cu îngrijorare din cap. 

În vremea asta, nana Floarea, ca o minte puţină de muiere 
ce se afla, rânduia sania, şi paznicul cel tânăr îi ajuta să 
scoată hamurile de pe calul căzut. 

Toate s-au făcut întocmai, după legea nevoii acelui ceas. 

Bătrâna, moarta şi pruncul au coborât cu badea 'Toma la 
drumul deschis al văii. 

Traian a ajutat lui Culi să se aburce în spatele iepei. 

— Să caut şi securicea. Şi-a adus aminte Traian. 

Culi Ursake s-a prins cu ghiarele de el. C-un fel de taină: 

— Ba tu s-q leşi, Trăiane. Securea nu se mai gă seşte; nici 
trebuie căutată. 

Paznicul cel tânăr a tăcut şi s-a supus. Li era puţintel frică 
de acel glas schimbat. 

Atunci să mergem, bădiţă. 

Să mergem, dar să mai stăm o ţâră, Trăiane. 

Spune-mi unde-i acuma sania. 

Sania-i la drum; se duce la vale. 


Da; se duce. Ascultă, Trăiane. Ştii tu ce s-a întâmplat? Ştii 
tu ce s-a întâmplat? De ce nu răs punzi? In sania aceea e 
Ana, moartă. Şi-n Ana e inima mea. 

Ii tremurau buzele şi pleoapele; şi-a plecat fruntea în 
coama iepei; a apucat între buze un moţ de scai din coamă, 
ca să-şi înăbuşe gemetele. 

Mai mult decât patru zile n-au fost trecut şi nana Floarea 
s-a întors în bună stare, cu badea Toma - şi fără prunc. 
Ţâncului îi găsise în satul Anei o mamă care primise, lângă 
al său, tot de atâta vârstă, şi pe cel străin şi orfan. 

— Cum i l-am pus în braţe, cum a căutat dreptul lui, 
vorbea nana Floarea tare, ca să audă nu numai Traian şi 
Onu, ci şi bolnavul. 

Bolnavul stătea cu faţa în sus, în patul rămas pustiu, şi 
părea că nu ascultă, ci îşi urmăreşte nişte gânduri ale lui, 
scrise pe sus. 

Nana Floarea a ieşit până în tinda, cu Bezarbarză după 
dânsa. 

Ce-a făcut? Întrebă ea cu grabă. 

Ce să facă, nană? La vremea asta stă aşa. 

Noaptea, are arşiţă şi nu poate dormi. Atuncea ne ţine treji 
şi ne spune. 

Dar de mâncare cere? Îl grăbi nana Floarea. 

Cere, dar mâncă puţin. 

Şi ai băgat tu de samă ce spune? 

Am băgat de samă, nană, dar nu prea înţeleg. 

Istoriseşte o călătorie. Zice c-a intrat printr-o poartă 
neagră şi s-a dus pe celălalt tărâm. Şi acolca ade menit 
după el Necuratul în felurite chipuri schim bate. Dar mai 
ales s-a îmbrăcat acel Necurat în arătare de urs - c-un 
singur ochi; şi tot clipea din acel ochi ca dintr-un jar şi-l 
îndemna mai afund. 

Unde 1-a fi îndemnat? Şi de ce? 

Nu pot ca să ştiu, nană; căci el tulbura istoria asta cu alte 
închipuiri. Câteodată vorbea cu lelea Ana. 

Cu cine? 


Cu fie-iertată lelea Ana. 

Cum spui tu asta, băiete? Cum ar fi putut grăi cu dânsa, 
când ea, sărmana, odihneşte în ţintirim la ea acasă. Şi i se 
fac rugăciunile de liniştire, şi i s-au plătit vămile, şi i s-au 
pus podurile de trecere. Ea s-a dus în împărăţia drepţilor, 
unde nu mai este întris tare, nici suspin. Aşa că erau 
rătăciri de-ale lui, în frigurile boalei. 

Înţeleg, nană, dar el vorbea cu dânsa şi ea îi răspundea. 
Noi n-auzeam; însă el auzea. 

Vai, şi când s-a întâmplat asta? 

În noaptea dinţai. 

Pe urmă a mai venit la el? 

Nu. In cealaltă noapte a vorbit numai de acea petrecere cu 
ursu. 

Nana Floarea îşi făcu cruce şi rămase gânditoare, 
sprijinindu-şi bărbia în palma dreaptă. După aceea păru că 
o frământă o grabă mare. 

Lasă tu asta, Onule, şi du-te fuga de întăreşte focul în 
căsuţă. Vin şi eu numaidecât, să pun o tigaie cu nişte carne 
afumată, ca să gătim ceva în pripă pentru prietinii aceştia ai 
noştri. Am adus de devale nişte pâne albă. Abia mâni vom 
putea coace de-a noastră. Am mai adus şi de altele. Vezi de 
scoate cu rânduială din sanie toate câte sunt şi să nu strici 
ceva. 

Şi ce-a mai spus? 

Cine? 

Mă mai întrebi? Cine altul decât stăpânu-tău? 

Grija mea acuma e numai la el. 

— Apoi a mai spus şi altele, zâmbi Bezarbarză, dar acuma 
nu mi le aduc aminte. Mă duc să mai stau de vorbă şi cu 
focul, precum mi-ai poruncit. Şi să ridic mărfurile. 

— Du-te, du-te, l-a mângâiat nana Floarea. Ţi-am adus şi 
ţie nişte turtă-dulce. Vezi de te poartă cu vrednicie cât e 
stăpânul bolnav. 

— Asta neapărat! S-a fudulit Onu Bezarbarză. 


S-a dus el la căsuţă tropâind cu bocancii, iar nana Floarea 
s-a întors la bolnav. 

Badea Toma şi Traian stăteau în preajma lui pe două 
scăunaşe. Păreau că schimbaseră câteva cuvinte şi 
primiseră un răspuns mulţărnUor de la Culi. Acuma tăceau. 

Femeia a păşit în vârful degetelor. S-a dus la icoane, 
cercetând luminiţa candelei. A rânduit sarica şi blăniţa, 
aduse până la vatră de badea Toma. Apoi a venit mai 
aproape, aşa ca să poată observa şi ea pe fiu-său. Văzând că 
împiedică lumina ferestrelor, şi-a schimbat îndată locul 
ferindu-se în laturea sobei. Avea încă într-însa putere şi 
sprinteneală, de şi dormise puţin în aceste patru zile şi se 
luptase cu greutăţile şi cu cheltuielile, cu preoţii şi oamenii 
de devale. Numai cât luptase ea ca să poată dobândi tot ce 
trebuia pentru moartă şi ca să nu se înlăture nimic din 
rânduială slujbelor! Trudită şi nedormită se întorsese; dar 
se ţinea tare, cu buzele strânse şi cu ochii cercetători pe 
obrazul veşted. 

Cum trecu ea spre sobă, lumina de la ferestre înflori spre 
cotlonul lui Culi. El o cunoscuse şi o privea fără să 
zâmbească. 

— Culi, zise ea blând, am făcut toate bine. 

Atuncea el şopti ceva. Numai ea înţelese acel cuvânt - cel 
dinţai pe care-l murmurase el când înce-Puse a cunoaşte 
lumea şi viaţa. 

De când îl rostise el întâi, douăzeci şi opt de ani trecuseră. 
Cum a spus acel cuvânt, a ridicat şi mâna dreaptă. Ea s-a 
dus la el şi i-a pus palma ei încă rece între acele degete 
fierbinţi care tremurau uşor. Când eli-a sărutat mâna, nana 
Floarea s-a zguduit de un spasm. 

— Numai pe tine te am, Culi, a grăit ea cu mare stăpânire, 
aplecându-se asupra lui. Atunci pe fata lui Culi a nălucit un 
zâmbet. In acel puţin zâmbet era pentru dânsa singura 
nădejde pe care o mai avea pe lumea asta. S: a retras în 
partea cealaltă a colţului sobei, unde Culi n-o putea vedea. 
Acolo s-a rezemat de părete şi a lăsat să-i curgă lacrimile, în 


tăcere. Le-a cules de trei ori cu vârfurile degetelor şi le-a 
lepădat. Şi-a trecut dosul palmelor şi apoi colţul broboadei 
peste pleoape şi iar a ieşit la vedere. A cercetat şi a 
direticat câteva clipe prin odaie, după aceea s-a dus să 
pregătească prânzul pentru oamenii străini. 

La acel prânz, în căsuţa de-afară, Traian a istorisit şi el 
cum petrecuse cu bolnavul. Badea Toma, om mai vechi, era 
de părere că asemenea năluciri de friguri trec. Încuviinţa 
părerea asta şi nana Floarea, numaicât ea socotea că să 
aducă un preot bătrân, cetitor cu har. Ea vedea în suferinţa 
aceea năprasnică a lui Culi un ochi de urs. li zicea aşa, ochi 
de urs, ca să nu-i spuie altfel. 

— Cruce de aur în casă! La urmă, nana Floarea s-a 
bucurat de o vorbă a lui Traian. 

Ieri dimineaţă, spunea paznicul cel tânăr, badea Culi a 
poruncit lui Onu să pornească ceasornicul de părete; să-i 
tragă lanţurile şi să-l potrivească. 

Te rog, Trăiane: poruncitu-i-a cu vorbe înţe lese? 

— Da, nană Floare. Cu puţine vorbe, dar bune. Gezarbarză 
s-a dus numaidecât să potrivească lan-ţugurile, aşezând, 
săgețile la ceasul opt. Zicea el că, la acel ceas tocmai, vine o 
gheunoaie verde şi ciocăneşte într-un molid bătrân, în 
laturea casei. Onu zicea c-o aude. Am rămas tăcând - şi am 
auzit-o. 

Dar Culi? 

A auzit-o şi el. Să bagi de samă dumneata, nană Floare, 
mâni dimineaţă. Când ajunge ornicul la opt, badea Culi stă 
cu luare-aminte şi aşteaptă să bată gheunoaia. Dar ea bate 
de opt ori câte opt, şi mai mult. A făcut o gaură în molid, 
căutând viermele cel mare, de poţi vâri de două ori pumnul. 

Au şi brazii viermii lor, care-i rod la inimă, suspină nana 
Floarea. Trăiane dragă, are să ne trebuiască şi nouă o 
gheunoaie. 

Pentru vorba asta Traian s-a veselit; dar nana Floarea n- 
avea pe faţă nici o urmă de zâmbet. 


Suferinţa lui Culi Ursake s-a prelungit în cursul iernii, fără 
să se înrăutăţească. Era slab; se deşertase din el puterea. 
Febră avea puţină, numai în unele după-amiezi. 

La ianuarie în 4, îndată după anul nou 1926, au venit 
domnii. par Venirea stăpânilor se datora paznicului celui 
bătrân de la Branişte. După gânduri multe şi pregătiri, 
badea Toma se hotărâse, la sfârşitul lui noemvrie, să scrie 
un răvaş la Sibiu. Era al şaselea răvaş pe care-l scria badea 
Toma Orăşanu în viaţa lui. Cinci le scrisese în vremea 
războiului - unde chiar învățase însemnarea slovelor. 

O asemenea scrisoare de la badea Toma avea nevoie de 
interpretare. Nu că slovele n-ar îi fost bine rotunzite şi 
zgăriate d, în peana; ci dintr-un motiv mai special. Dacă 
fiecare pământean al acestui regat îşi ia dreptul de a nu fi 
în acord cu gramatica şi cu Academia, badea 'Toma putea 
lăsa la o parte întreagă chestia, deoarece niciodată nu-i 
bănuise fiinţa. In schimb putea merge mai departe, din 
punct de vedere al libertăţii grafice. Pe cartea lui poştală, 
badea Toma înşirase rândurile întâi în lung, pe urmă în lat, 
după aceea prin colţuri; pe urmă stropise cuvinte pe orice 
ostrov alb al cartonului. 

Trei prietini vânători, adunaţi anume în sobor, au avut 
nevoie de două sticle de vin bun ca să lege întrucâtva 
aceste părţi împrăştiate ale gândirii lui Toma. 

— Care gândire de altfel era unitară şi logică. A treia 
sticlă, prietinii au întrebuinţat-o la două pa-sagii, devenite 
dificile din pricina unui alt sistem personal al lui badea 
Orăşanu. Anume, loma nu socotea totdeauna necesar să 
cumpănească un cuvânt rostit - cu o grupă armonică de 
semne. După cum, în sinea lui, pretindea răvaşului să spuie 
cu mult mai mult decât scrisese el, badea Toma avea şi 
încredințarea că nu atât raportul între sunet, literă şi 
înţelegere va face pe domni să ştie despre ce-i vorba, ci o 
altă putere, al cărei simbol e cartea în sine, cu călătoria ei 
tainică şi cu bunăvoința lui Dumnezeu, carele toate le 
rânduieşte. 


Intru asta, badea 'Toma nu se înşela. O scrisoare de la 
pădure, în vremea asta, arăta stăpânilor că acolo s-a 
petrecut o dramă, fie între oameni, fie între sălbătăciuni. 

lată transcripţia răvaşului, după varianta celor trei 
vânători: 

Prea onorate domnule doctor ieronim draga avocat In 
sibiu ţara româniei aflaţi vă rog că al nostru ca-tnerad 
ursake nicula zis culi a avut o întâmplare cum pe lume nu sa 
pomenit nici încarteluia licsan dru-tnachi donuses crie 
asemenea întâmplare cum o fos întâmplarea lui ursake 
nicula zis culi slujitorul domniilor voastre şi cameradu nost 
care noi am fost în bătălie cu batalionu 8 iegheri ştairmarc 
şi am luptat în carpaţi la ţara galiţiei şi am trecut prin 
gloanţe ghiulele şi sârtne şi pe urmă încă am luptat în 
războiul nostru cel adevărat pentru ţară şi nu neam 
prăpădit iar ursake nicula a fo să se prăpădească în-vrerne 
cândiamu rimu erea numeleiana la noemvrie sasprezece 
veniţi vă rog frumos ca săi vedeţi adu-când ajutor un domn 
medic am eu părere că să vie domnu doctor Micu carele au 
fost cu noi în focu bătăliei iar caprele şi ciutele mârg bine 
au hrană şi iarna e slabă ne mai având ce scrie salut cu 
respect Toma paznic vă rog mai aduceţi otravă pentru lupi. 

Greu de descurcat a fost rândul al cincilea: „încarteluia 
licsan drumachi donuses crie”. 

Cu oarecare stăruinţă - după ce s-au fost Vestit cu 
telegramele şi s-au adunat în acel sobor la Sibiu - prietinii 
vânători n-au acceptat decât pe jumătate că badea Toma ar 
fi pretinzând cum că „nici în cartea lui Alixandru Machedon 
nu se scrie” aşa întâmplare ca a lui Cu! 1. 

Al doilea pasagiu, cu toată osârdia domniilor lor, a rămas 
până la sfârşit obscur. Era unj-înd grămădit într-un colţ. [i 
lipsise acestui rând o silabă, pe care au lipit-o, după ce au 
aflat-o într-un ostrov: „învreme cândiamu rimu erea 
numeleiana.” 

Domnul de la Sibiu era Ieronim Dragu, vânător tare, decât 
care mai meşteşugit nu ştie nimeni, în toate plaiurile 


munţilor, să stârnească cerbii, toamna, la muget. li mugea 
şi-i chema cu scoica. Era un bărbat oacheş, cu privirea 
străpungătoare. Lonaş Popa, domnul de la Cluj, se nimerise 
a fi un uriaş blând, cu grai moale şi cu ochii bulbucaţi mari, 
umbriţi de gene castanii. Doctorul Micu era un mărunţel 
nervos, care se mişca de două ori încolo şi încoace, de câte 
ori ceilalţi făceau numai doi paşi într-o parte. 

Găsind o săptămână liberă pentru o expediţie ca aceea, 
tovarăşii răzbătuseră cu automobilul până la Tău, şi de 
acolo se îmbarcaseră într-o sanie cu oplene, grămădind în 
juru-le blăni şi provizii. 

Acuma debarcaseră. Şi încă sunau clopotele celor doi cai 
de la sanie, când ei se înfăţişau, ca la un tovarăş căruia îi 
duceau de atâta vreme grija. Ieronim Dragu purta în 
buzunarul de la blăniţă răvaşul lui badea Toma. 

Când au intrat în odaie stăpânii şi doctorul, Culi a încercat 
să se ridice de la marginea patului. Era îmbrăcat în ziua 
aceea; îşi legase şi cravată. 

Doctorul Aurel Micu a venit asupra lui şi 1-a cuprins de 
mână, dându-l îndărăt. Paznicul rezistă, clipind pripit; apoi 
se supuse şi se aşeză. 

Ha-ha! A strigat leronim Dragu, cine spune că-i bolnav 
Culi? De ce poate să fie bolnav Culi? 

Am fost greu bolnav, domnule doctor, a răs puns cu voce 
ostenită Ursake. 

Micu îi pipăia fruntea, îi lua pulsul. Lonaş Popa se lipise cu 
umărul de sobă şi-l privea lung. Culi era, într-adevăr, un 
sărman tovarăş de breaslă exilat la marginea lumii. Nana 
Floarea nu avusese vremea să dezvălească, din durerea ei, 
printre lat crâmi, decât vorbe de spaimă. Culi al ei şi-ar fi 
pierdut minţile în ziua aceea. Era într-o marţi; spun bine 
bătrânii că ziua a-sta marţi nu-i bună de pornit treburi şi de 
purces la drum! 

Doctorul se aşezase alături de paznic şi-i punea, cu glas 
amical, întrebări. 


În iarna asta, rămân caprele şi ciutele fără stăpân. Ce zici, 
Culi? 

Ce să zic, domnule doctor? Cred că peste vreo săptămână 
ies eu să le priveghez. 

Ieronim Dragu interveni: 

Nu-i nevoie să te grăbeşti, Ursake. Iţi dăm noi un ajutor. 

Insă ce fac eu cu lupii, domnule doctor? Se în teresă 
bolnavul. Dacă aţi adus şi pentru ei pravuri, trebuie să le 
dau. 

Vom rândui şi asta, Culi, îl îmblânzi domnul lonaş Popa. Se 
pricepe şi nana Floarea cum să facă. lar teascurile de jderi 
le poate purta Onu. Ai făcut bun ucenic din băiatul ăsta. 
Nici n-am văzut ucenic mai semeţ decât Bezarbarză. 

Culi nu părea nemulţămit de vorbele ce i se spuneau; dar 
îşi plecă fruntea. 

Ne revedem în luna lui april, la cucoşi, Culi. 

Da, domnule doctor Micu. ? 

Am să-ţi trimet mediţină, şi să mânci vârtos. 

Da, domnule doctor, trupul îl simt eu că se face bine şi am 
să ies la slujbă nu târzie vreme. Am în mine altceva. - 

Atunci a oftat de lângă icoane nana Floarea, mur-murând 
mai mult cătră sine: 

— Ah! Durerea lui e pentru biata Ana, fie-iertata. 

S-a făcut tăcere. S-a auzit ornicul”tic-toc-tic, grăbindu-se 
zadarnic. 

Cei trei prietini s-âu uitat unul la altul, îeroriim Dragu şi-a 
pus un deget, la tâmplă, apoi a *scos din buzunarul blânzii 
cartea lui badea-loma şi a adus-o aproape de ochi, Asta 
este, a şoptit el. „In vremea când i-a murit muierea, numele 
ei Ana”. 

Asta este, confirmă visător şi trist domnul lonaş Popa. 
Uităm prea curând. Numele ei a fost Ana. 

Nu înţelegeam de ce nu-i. 

Culi auzea nedesluşit şoaptele, îşi întoarse fruntea spre 
umbră, ca să fie singur. 


Pe urmă, în camera cealaltă, de oaspeţi, peste sală, domnii 
au aflat de la nana Floarea cum s-au petrecut toate. N-au 
aflat chiar dintrodată, căci, în primul rând, d, atoria gazdei 
era să-şi îndestuleze oaspeţii. Să alerge de zece ori la 
căsuţa cea mică; şi de la căsuţa cea mică la cămară; de la 
cămară în pod pentru nişte clisă; din pod la poiată, pentru 
ouăle cele mai proaspete pe care le cântau găinile în 
cuibare; pe urmă iarăşi la căsuţă şi iarăşi la domni. In 
vremea asta, doctorul trecuse din nou la Culi, să vadă dacă 
stă liniştit. 

— Stă liniştit; are să se facă bine, încredința doctorul. A 
avut mai cu samă un şoc nervos. 

„Hm! Cugeta nana Floarea. Ciudată vorbă au ei pentru 
boala asta; cât nici nu poţi s-o ţii minte.” 

Oare, într-adevăr, să se facă bine? Se răsuci ea cu pasiune; 
apoi urmă a smulge din dulap şerve tele şi tacâmurile. 

Să n-ai grijă de asta, nană Floare, hotări dom nul Ieronim 
Dragu. 

Aşa cum a fost şi mai nainte? 

Ba se va face mai voinic şi mai bine, căci până acuma el 
niciodată n-a avut odihnă. 

— Asta aşa-i, domnilor. Vă rog frumos să-mi spuneţi dacă 
place-vă paparada cu clisă, şi dac-ajunge de zece ouă. Aşa 
am blăstămat eu, domnilor mei dragi, războiul acela care mi 
1-a luat pe Culi acum zece ani, cât am răguşit de blesteme 
şi mi-am ros genunchii de metanii la biserică; iar câte slujbe 
am dat la popă, puteam să cumpăr o vacă. M-am temut că 
nu s-a mai întoarce, dar Maica Pre-cista mi 1-a adus. Aşa m- 
am spăimântat ş-acuma, cum m-am spăimântat atuncea. 

Apoi, nană Floare, interveni domnul lonaş Popa, asemenea 
suferinţi sunt grele, însă trec. I-a fost dragă Ana. 

Credeţi dumneavoastră că de asta? Se întoarse nana 
Floarea, privindu-i curios. 

Asta se vede şi din răvaşul lui 'loma. 

Da, dar Toma ce poate şti? I-a părut rău lui Culi, într- 
adevăr, căci doar a fost muierea lui. Aşa şi mie mi-a murit 


soţul, fie-iertatul Negoiţă, dar nu m-am dat cu fruntea de 
zid, nici n-am făcut urât. 

După ce a trecut valul, m-am scuturat. Aşa că, de una ca 
asta, omul se tămăduieşte. Numai că la el a fost şi alta. 

Ce-a fost? 

Nana Floarea a ocolit răspunsul, ca pe o cămară încuiată 
cu cheie de vorbe magice, în care domnii cei mari şi prea 
învăţaţi n-au îngăduinţă a pătrunde. 

— Acuma ce-or pofti domnii? Întrebă ea, cu zâmbet încă 
tânăr. S-aduc ciorba de găină? Ori să pun friptura ce-am 
scos din corfa domniilor voastre? Ce credeţi domniite 
voastre că mi-a rămas de la răpo sat soţul meu? Mi-a rămas 
multă grijă, domnilor, Şi multă sărăcie. Cu sărăcia m-am 
învălit, cu grija ni-am hrănit şi l-am ridicat pe Culi. Acuma 
aveam de la dânsul atâta nădejde cit nu vă pot spune, şi' 
greu îmi vine să prăpădesc ce-am câştigat. Pare-mi bine de 
vorbele ce grăiţi, că boala trece; voi rămâne şi eu pe lume şi 
s-a ridica şi Octavian. leronim Dragu se miră: 

— Cine-i acela Octavian? N-avem onoarea să-l cunoaştem. 

— Vai, domnilor iubiții mei, nu râdeţi de mine, se ruşina 
nana Floarea. Octavian al meu n-are îm plinite două luni 
vârstă şi-l hrăneşte o nevastă din Laz, care mi 1-a primit şi 
căreia îi plătesc laptele. 

Biata Ana, atâta ne-a lăsat. Fată fără zestre - s-a plătit cu 
un prunc voinic; i-am pus nume împără tesc, îi mulţămesc 
pentru ce ne-a lăsat, ca şi cum ne-ar fi dăruit un răsad. 
Frumoasă a fost, nu pot zice că n-a fost frumoasă, şi are 
dreptate Culi să-i pară rău după dânsa. Şi drăgostoasă a 
fost, şi blinda, numaicât nu-i plăcea să se scoale dimineaţă. 
Frumu seţile fiind trecătoare, mai mult preţ punem noi pe 
altele; mai ales o bătrână ca mine se bucură de un nepot. 
Poftiţi să ospătaţi. Am şi brânză, dacă vă place. M-am dus eu 
singură călare, astă vară, până pe Şurian şi am adus-o. A 
făcut-o un baci, cumătru al meu, anume pentru mine. 

Mulţam, nană Floare, a zis domnul lonaş Popa, nu mai 
avem lipsă de nimic. 


D-apoi, domnilor, mie mi se pare că aţi mâncat tare puţin. 
Trebuie să vă mai spun domniilor voastre că am chemat şi 
pe părintele Grigorie Bogdan, din satul meu, pe care l-am 
ştiut că are dar - de ceteşte deslegări de feluri de feluri de 
năcazuri ale sufletu lui şi suferinţi ale trupului. I-am trimes 
de trei ori răspuns. Ba a avut treburi la Braşeu cu un 
proces; ba au venit sărbătorile; ba-i bătrân şi nu mai poate 
birui iarna şi muntele. Aşa că am rămas aşa; s-ar fi cuvenit 
rugăciuni în casă după cele ce-au fost. Am mai rugat pe 
Toma să se mai ducă o dată, să-mi aducă măcar apă sfinţită 
de la Bobotează. Dacă s-ar putea duce poimâni să-mi aducă 
aiasmă, m-aş bucura. 

Nană Floare, îi dădu curaj leronim Dragu; în acea zi a 
Bobotezei se sfinţesc singure de la Dum nezeu toate apele 
lumii. 

Dacă spuneţi domniile voastre. Zâmbi bătrână. 

Spun, nană Floare, căci şi eu sunt puţintel preot; şi taică- 
meu fie-iertat tot preot a fost. 

A, da, se grăbi să încuviinţeze nana Floarea, aşa spunea şi 
răposatul cantor Negoiţă, dar tot aş dori aiasmă de la 
Iordan, de la noi din sat. Îmi mai aduc aminte de lume şi de 
petrecerile noastre de la sărbători. Tare m-am depărtat şi 
m-am pustiit eu aici. 

Bătrână a urmat a vorbi, ca să-şi răscumpere ati-tea tăceri 
şi gânduri. Pe urmă a lăsat pe domni să se hodinească. 

Odaia aceea de oaspeţi era vechi sălaş al vânăto-rilor. Pe 
păreţii albi, suveniruri fotografice şi trofee. Icoanele se 
aflau împodobite cu soare imobilizat în cununiţi de siminoc. 
Asupra unora dintre portrete vegheau buchete sure din alte 
veri. Scafandrii regretului scoborau în marea acelui trecut 
pierit odată cu primăverile şi se întorceau aducând raze 
veştede. Erau plăcute aceste vestigii ale petrecerilor de la 
Prelunci şi prin evocarea siluetei delicate a acelei femei 
tinere care acuma nu mai era. 

În cele două zile cât au stat acolo oaspeţii, Culi a început a 
se înviora, ceea ce, pentru doctorul Micu, era semnul cel 


mai evident că opera de vindecare desăvârşită rămânea 
ornicului din părete, adică timpului. După ce au plecat 
domniile lor la Sibiu şi la Cluj, s-a abătut un alt crâmpei de 
iarnă peste Prelunci. S-a slobozit din miezul nopţii vifor de 
omăt, care a început din ziua de Sfântul Ion Botezătorul, 7 
ianuarie, şi a ţinut până la 10 ianuarie, ceasul amiezii. Atâta 
şi-au răspuns, urlând cu felurite modulaţii, văgăunile adânc 
şi piscurile strident, încât Culi Ursake a petrecut mai mult 
fără somn. Când şi când, după ce fugeau acele spaime, 
rămânea câte un răstimp numai freamătul greu de valuri al 
pădurii. lar când venea vremea altui rând de ţipete, Culi sta 
atent întâi la un ţiuit care părea >că se strecoară printr-un 
corn al ferestrei. Acel ţiuit de strună era anume pentru 
dânsul. ÎI asculta până ce covârşeau plângerile cele mari, 
care soseau învăluindu-se şi învolburându-se. 

Viscolul a astupat drumul şi cărările. Noroc că badea Toma 
apucase a aduce nanei Floarea - de la oamenii din vale - 
apa binecuvântată de preot la o sâântă biserică. In ziua de 
10, când a arătat ornicul vremea amiezii, văzduhul s-a 
întors pe crângul lui şi furtuna a stătut. S-a auzit un timp 
pădurea oftând de trudă, pe urmă s-au spart nourii şi a lucit 
soarele, ajungând până în fund, la obrazul lui Culi. Omul a 
zâmbit. Nana Floarea a ridicat din preajma lui măsuţa cu 
mâncare; pe urmă s-a aşezat lângă vatră, cu braţele 
subpuse, cum făcea de obicei. 

— Acuma poate va să-ţi vie somnul, Culi. Te văd mai 
înseninat. 

— Ba, mamă, am când să tot dorm. Nu ştiu ce va fi făcut 
Onu până acuma cu teascurile. De-acu înainte are să-i fie 
mai greu, ca pe unele le va îi dărâmat furtuna. 

Nu te gândi, Culi, la asta; va veni badea Toma, care ne-a 
fost de mare sprijin, şi va vedea ce şi cum. 

Altfel, băiatul e dibaci, batîr că-i tinerel. Avem pân-acum 
patru pielcuţe. 

Cât ştie el, e pentru un prunc; dar trebuie să mă duc eu. 


Te vei duce; asta nu poate fi pricină decât de bucurie. Aşa, 
dragul meu, după ce am curăţat locul nostru cu aiasmă şi 
am strbpit asupra pădurii, şi am picurat în izvoarele de 
unde bem şi noi şi vitele, şi după ce ţi-am turnat în 
mâncarea şi băutura ta, în ziua de Sfântu Ion, când s-a 
întors din vale Toma, am băgat de samă că ţi s-au schimbat 
privirile, şi socot acuma că poţi să te duci să-ţi vezi de unele 
treburi ale tale, îndată ce prinzi putere. Cum am făcut asta, 
a şi sosit şi acest vânt care a măturat tot, ducând, după 
dorinţa mea, răutatea pe pustii. Am mai avut eu o 
întâmplare asemenea, cu fie-iertatul Negoiţă, tatu-tău. A 
venit odată mânios şi puţintel băut, de la moară. Cum a 
început a grăi unele şi altele prin casă, eu am tăcut. A 
strigat la mine să răspund şi să vorbesc; eu m-am împietrit 
mai tare. 

Când m-a lovit, am văzut în ochii lui o sclipire pe care o 
cunosc şi care nu-i a omului. Acea sclipire e dată şi luată. 
Am socotit că pier eu, după cât de tare m-a ucis; dar după 
aceea m-am temut de viaţa lui. 

Tu dormi, Culi? 

Nu, maică; spune ce-a fost. Suspină paznicul, cu acelaşi 
glas pe care-l întorcea mamei lui, când asculta basmele ei 
în copilărie. 

Da, să-ţi spun. 'lemându-mă eu „pentru viaţa lui, aveam 
dreptate să mă tem, căci m-a lepădat în ungher, a ieşit şi s-a 
dus. Mă gândeam să nu se înece în Mureş. El s-a dus, 
sărmanul, la jidsv, să mai bea un rând; şi, după ce a gătat de 
băut, a sfărmat în măsele şi paharul, mestecând în gură 
până ce a făcut clăbuci de sânge. După asta, a umblat, 
noaptea, fără nici o ţintă şi s-a poticnit lângă un tău, unde a 
adormit. L-au adus nişte creştini acasă, bolnav. Tu erai 
micuţ şi nu ştiai nimic pe vremea aceea. L-am îmbrăţişat şi 
1-am grijit ca pe soţul meu. Până ce-a dat Dumnezeu un 
vânt ca acesta. Era într-o toamnă. Şi de la viscolul de acum 
îmi aduc aminte de vântul de atunci şi de întâmplare. S-a 
sculat Negoiţă de la locul lui din pat şi a căutat pe poliţă 


ciaslovul. Era iscusit cantor şi avea ciaslov frumos, 
cumpărat de la Buda, care se vede şi acuma pe poliţă, lângă 
cărţile tale. Dar acesta e un ciaslov mai cuminte decât toate 
celelalte cărţi, căci în el se află rugăciuni pentru ceasurile 
omului. Aşa - fie-iertatul a deschis ciaslovul, a cetit şi eu 1- 
am ascultat. Dulci cuvinte; ne-am însănătoşit amândoi. 
Acele cuvinte se află şi acum în carte; musai să le cunoşti şi 
tu. Rău mi-a părut mie, Culi, mai ales acuma, după 
întâmplarea ta, că n-am învăţat şi eu slovele. Insă locul 
unde a cetit Negoiţă îl cunosc. Se află acolo un semn al meu 
şi un picuş de ceară. Am sărutat atunci rugăciunea aceea şi 
a rămas o urmă de sânge de pe buză, unde se cunoaşte şi 
acuma semn de lovitură. 

Nicula asculta uimit. El nu ştia nimic din toate aceste vechi 
întâmplări. Tatăl său cantorul rămăsese o umbră 
nedesluşită în trecut. 

Nana Floarea se ridică din locul ei, păşi lângă icoane şi 
trase de pe poliţă ciaslovul. Era o carte tipărită cu chirilice, 
pe care paznicul încercase, cu ani în urmă, s-o descurce, şi 
izbândise în parte. O r lăsase părăsită, căci el nu era cantor, 
ci vânător şi paznic. Biserica lui era singurătatea. Luminile 
lui erau stelele, şi, câteodată, noaptea, ochii dihăniilor. Şi 
cântările lui erau de la ape şi de la cetini. Şi-n tinereţa 
aceasta a lui s-a bucurat de viaţă şi de dragoste, nefiindu-i 
încă dat, după o lege a lui Dumnezeu, să bănuiască puterile 
necunoscutului. 

Nana Floarea îi aduse ciaslovul şi-l deschise deodată la 
pata de sânge şi la picurul de lacrimă al luminării de ceară, 
înduioşându-se fără vreo altă pricină şi aşteptând glasul 
feciorului lui Negoiţă, care fecior, vedea ea bine acum, avea 
acelaşi glas întocmai ca fie-iertatul cantor. 

— Că tu eşti ajutorul celor fără de ajutor”. 

— Srla-bisea Culi. 

<r. Că tu eşti ajutorul celor fără de ajutor şi nădejdea 
celor fără de nădejde. Iară mai mult decât toate, te rugăm 
pre tine, Dumnezeul milelor şi a toată mângâierea, treci cu 


vederea şi iartă greşalele celor slabi de suflet care, pentru 
nenorocire, reapătimire şi năcazuri, neputându-le suferi, 
prea lesne cad întru desnădăjduire şi se fac mai răi decât 
cei necredincioşi.” 

Rugăciunea aceasta, nana Floarea o ştia încă pe de rost şi 
o murmura cu ochii închişi, ajutând cetania greoaie a fiului 
său. De la acea sară şi de la acea furtună, cantorul o cetise 
în toate zilele vieţii lui. Puţine şi scurte fuseseră zilele 
acestei vieţi. Puţine Şi scurte şi totuşi întunecate de destule 
mânii. lar fiecare mânie, rugăciunea şi împăcarea păreau i 
scumpe. Cu toată tulburarea pe care o deşteptaseră în ea 
aceste aduceri-aminte, femeia observă atentă pe Nicula, 
aşteptându-1 să răspuncfe lui Dumnezeu, Maicii Preciste şi 
„puterilor”. 

Ursake mai ceti o dată, simțindu-se pătruns de blândetă. 
Zâmbi mamei sale. 

— Voiam să-ţi mai spun, Culi, zise nana Floarea, că badea 
Toma mi-a adus ştire şi de la Laz, că fecioru-tău creşte şi a 
început a râde. 

Paznicul nu păru bucurat de asemenea isprăvi ale unei 
fiinţi neînsemnate, care săvârşise, cu venirea ei pe lume, o 
faptă cumplită. 

— Mi-a mai adus şi alte ştiri de la Laz, de la cuscrul Mitrea 
şi de la cuscra Elisaveta, cum că s-au făcut rugăciuni de 
nouă zile şi pomenirea de patru zeci de zile. 

Culi îşi încreţi fruntea. Insă aceste ştiri trebuiau 
numaidecât cunoscute, căci, făcându-se rugăciunile 
poruncite, sufletul celor duşi încetează de a mai rătăci prin 
preajma noastră şi de a nelinişti pe cei vii, căutându-şi tihnă 
la scaunul Domnului Dumnezeu, la loc de verdeață şi de 
bucurie. 

Când a început a se muia viscolitura din ianuarie, Ursake 
Nicula era ieşit la slujba lui şi nana Floarea socotea trecută 
primejdia. larna nu fusese nici prea lungă, nici prea aspră, 
dar ciutele şi căprioarele suferiseră destul. Când paznicul 
de la Prelunci şi-a scris raportul cătră domnii săi, a trebuit 


să însemne două ciute ucise la piscul lui Bara şi una la 
şipotul Cernei şi patru căprioare grămădite la Creanga 
Neagră. Trebuie să mai fi fost şi altele, pe care încă nu le 
descoperise. Chiar şi pe acestea apucase a le afla din vreme 
Onu Bezarbarză. Omătul fiind viscolit şi tare, lupii puteau 
fugi pe el ca pe pod; pe când ciutele se cufundau cu copitele 
lor; din pricina asta vânătorii aceştia crânceni le putuseră 
ajunge în anume locuri grele şi le jertfiseră. Adevărat era că 
şi aceşti vânători plătiseră în parte paguba, mâncând hoit 
otrăvit şi rămânând ca nişte viermi chirciţi în zăpadă, unii în 
valea Babei, alţii într-o potecă ce coboară în tăul porcilor. 
Pieriseră înveninaţi şapte, şi blănile lor erau întinse pe 
scânduri şi le tot muta Onu Bezarbarză după soare. Urme 
de urşi nu se mai vedeau; intraseră la vizunii. Acuma, la 14 
martie, amirosiseră vreme bună şi nu mai aveau gust de 
somn. Va veni vremea pentru domni - scria” Culi - să puste 
pe baciul lor, care are o blană de cinci paşi în lung şi de trei 
în lat, o blană înspicată negru; şi carele urs e cel mai 
viclean şi s-a deprins a fura şunci de cal aninate la 
hochstand. 

— Iţi va veni şi vremea ta, viclene! Îl ameninţa Culi pe acel 
urs; neştiind însă bine dacă şi-a ales peştera de somn în 
teritoriu la Prelunci, ori s-a amistuit cine ştie unde, pe 
tărâm necunoscut. 

La mijlocul lui aprilie a sosit doctorul Micu, să-l vadă pe 
paznic în ce stare se găseşte. Paznicul se găsea în destul de 
bună stare şi-i dădea veşti plăcute despre cucoşii de munte. 
lar doctorul Micu se semeţea a fi cel mai mare domn al 
acestui vânat. 

— Am şaptesprezece trofee şi-mi trebuie al opt 
sprezecelea, declara el. 

„Acest domn doctor cu poreclă potrivită, cugeta li 
zâmbind, nu se poate să nu se socoată cel mai mare dintre 
toţi vânătorii cei mari de pe lume!” 

Erau cucoşi sălbatici la Valea Mare şi, în unele Dimineţi, 
jucau şi se băteau pe viscoliturile rămase. La o mie cinci 


sute de metri înălţime, se afla, într-o 

— Sadovcanu - Opere, voi. 15 aşezătură ferită, un pâlc de 
brazi bătrâni. Culi se ducea de cu sară ca să-i asculte pe 
cucoşi cum vin pe sus cu zgomot, ca să se aşeze pe spice de 
brad. Îndată ce-i ştia unde sunt, se retrăgea şi se întorcea 
acasă, la Prelunci. Acolo povestea doctorului Micu toate 
câte ştia el din anul acesta şi din alţi ani; îl lăsa apoi pe 
oaspe să se hodinească şi venea de-l trezea când mai erau 
trei ceasuri până la ziuă. Se duceau amândoi cu lumini prin 
cotloanele pădurii, îndată ce se apropiau de domnia 
gotcanilor, stingeau luminile şi înaintau prin întuneric; din 
loc în loc se opreau, ca să le asculte cloncănitul şi ascuţitul 
versului lor de dragoste, când îşi astupă ochii şi urechile şi- 
şi resfiră în evantaliu cele optsprezece pene ale cozii - sus 
în cer, în întunecimea de brazi şi în aburul cel dinţai al 
zorilor. 

Îndată după dragostele cucoşilor, în luna lui mai, s-au 
eliberat de zăpezi adâncurile pădurii şi au început să se 
arate, în luminişuri însorite, dediţe şi brânduşe. Seva a 
pornit, spărgând mugurii, în pârău au săgetat păstrăvii 
după cele dinţai gâze. Atunci a venit domnul Ieronim Dragu 
de la Sibiu, ca să-l caute pe doctorul Aurel Micu şi a poftit 
pe Ursake Nicula să-l ducă în plantaţii, la ţapi roşii. De şi 
lupii făcuseră pagubă, vânatul era destul de sănătos şi 
puternic - şi căpriorii au brăhnit din culme chiar în cea 
dinţai după-amiază când i-au căutat vânătorii. Culi se ducea 
cu domnul leronim; Onu Bezarbarză cu doctorul. Nana 
Floarea ieşea în urma lor în pridvor, cu mânile suflecate, de 
la frământatul pânii. Şi-i plăcea s-audă într-un târziu, prin 
uşa deschisă, o puşcătură care duruia în creşteri şi scăderi 
prin cotiturile văilor. La înserat, sosea Culi dintr-o parte, cu 
ţapu-n spinare, în urma vânătorului său. Au sosit „ntr-o sară 
şi Bezarbarză cu doctorul, nevoindu-se „rflândoi cu o 
povară asemenea; şi copilul a povestit un ceas, lingă vatră, 
stăpânei lui, cum a ieşit ţapul, sj cum s-au apropiat, şi cum a 


mers puşcătură, şi niai ales cum a aflat el animalul căzut 
între nişte desimi nepătrunse. 

Nana Floarea îl asculta cu plăcere, gândindu-se că numai 
câţiva ani vor trece şi acest fecior va fi în stare să aducă 
singur ţapul pe grumaz; şi după ce va face cu el din munte 
zece kilometri, când va ajunge acasă, să sară o dată în sus 
de bucurie bătând de două ori din pinteni, înainte de a 
atinge iar pământul, după rânduiala paznicilor tari. 

De două ori a fost chemată, în aceste expediţii, şi Vidra, 
căţeluşa, într-ajutor, ca să găsească ţapul cât după urmă de 
sânge, cât după putoarea pe care o lasă ca un fum subţire 
în urma sa. 

A fost de cosit fân, de săpat crumpene, de dres îm 
prejmuiri. Nana Floarea 1-a lăsat în voia lui pe Culi, în vara 
aceea. S-a fost el coborât şi la Sebeş, să vândă pieile de lup 
şi de jder; s-a întors şi s-a suit la piscul Pătrului, ca să-şi 
arvonească brânza de toamnă de la bacii poienari; s-a dus 
să-şi găsească soţii la Branişte; a ales şi a târguit cu ajutorul 
lor un cal în locul Murgului. Pe acesta îl chema Şargu. Era 
voinic şi blând. Coborând cu stăpânul său cătră apa 
Frumoasei, se deprinsese să sforăie şi să ocolească 
oseminte împrăştiate, într-un loc unde fusese o în-tâmplare 
năprasnică. Câteodată Culi uita, dus pe gânduri; iar Şargu 
îi da semn, ca „să-şi aducă aminte. A căzut o ploaie 
viforoasă la sfârşitul lui august şi drumuşorul s-a curăţit, 
nemaipăstrând nici o amintire. * 

După ce a trecut şi mugetul cerbilor în linişte şi fără 
oaspeţi, a vestit domnul lonaş Popa că n-a uitat de ursul cel 
negru şi vine să-l caute. Era bună acea scrisoare, căci, din 
vale de la hochstandul vechi, ursul cel cu furtişagul se 
arătase iar. Cel puţin aşa-i părea lui Culi, că-i ursul acela pe 
care îl socotea el al lui. 

Am văzut ursul, a zis el cătră nana Floarea. 

Care urs? Tresări ea. 

Ursul meu. 


Când a spus el întâi asta, nana Floarea şi-a plecat nasul cu 
nemulţămire la lucrul ei. Culi râdea. 

— Mai bine te-ai gândi la altele. Îi zise maică-sa. 

La care altele? Eu mă gândesc la ale mele, care sunt 
pădurea şi dihăniile. 

Se poate, dar să nu uiţi tu, Culi, că mai sunt şi altele pe 
lume. Ai fecior. 

D-apoi ce fecior! Nu-mi trebuie să-1 văd. Umblând, 
mâncând, dormind, fiind singur ori adunat cu alţii. 

— Nu pot uita ce mi-a fost drag; ce să-mi mai trebuiască 
acuma străjer, ca să-mi dea de veste în orice clipă! 

Nana Floarea oftă: 

— Bine, Culi. 

El veni ca să-i sărute mâna. Ea 1-a lăsat; nu era încă 
vremea. 

Ursul care i se părea că e al lui ieşea în acea poiană, 
căutând nu ştiu ce. 

Poate caută pe dracu, îşi făcea socoteală Culi, cu oarecare 
bucurie ascunsă; ori îşi aduce aminte că aici se pune carne 
de cal la păstrare în clenciuri, sub podina pătulului; ori se 
plimbă el aşa, de plăcere, fiind dintr-o sămânță domnească; 
ori se îndestulează cu srneură în desimile acestea 
nestrăbătute de srneuriş; ori a simţit miros de miere şi are 
bănuială de vreun roi într-o scorbură. Li aduc eu doctor 
bun, care să-i dea ce-i trebuie. 

Domnul lonaş Popa a sosit la amiază, în ziua de 14 
octomvrie. Cum a sosit, a ascultat istoriile lui Culi, 
prepusurile lui, aşezarea locului. 

— Toate câte-i trebuiau. Zâmbind, îşi pregătea carabina şi 
era încredinţat că nu va vedea nici urmă de urs, după o 
logică şi o rânduială bine cunoscută vânătorilor. 

— Cum merge 'treaba, Culi? A întrebat el de odată. 

Paznicul s-a întors surprins, căutând în juru-i ruinile 
despre care voia să se informeze stăpânul său. Nu mai erau 
ruini, nu mai erau pojaruri. 'Totuşi Culi privi în sine neguros, 


negrăbindu-se a da răspuns. Domnul lonaş Popa a clătinat 
din cap şi, venind aproape, 1-a bătut prietineşte pe umăr: 

— Poate eşti prea singur, Ursake. 

Culi a scuturat energic din cap. Nici vorbă nu putea fi 
despre lucrul la care se gândea domnul de la Cluj. Dar 
altfel, domnul lonaş Popa îl găsea iarăşi voinic şi sprinten ca 
altădată şi deosebit de atent la toate ale pădurii. 

Au pornit la deal pe o vreme lină, fără susur de vânt. Era 
jilavă umbra brădetului; în poieni se îm-pânzea aur rece de 
soare. La ceasurile cinci, au fost dincolo de patul, în 
curmătură. De la locul unde s-au aşezat, se deschidea 
lumină în fimd; de-acolo Poiana ocolea larg'ântr-o parte şi-n 
alta. In faţă - ascunzându-i trupul nalt - vânătorul avea un 
prag de stâncă, pe care îşi rezemase carabina cu lunetă. 

Culi îşi ocupa ascunzişul lui obişnuit, între tufe de bisacăn. 

Aşa au aşteptat până cătră înserat. Au început să schimbe 
şoapte şi se pregăteau de retragere. 

— E uşor de înţeles, explica domnul lonaş Popa, că vânatul 
nu vine când poftim noi, ci când are el gust. Ziua a fost prea 
frumoasă şi pădurea asta are multe plimbări. Când ne 
ducem noi la acele plimbări, atunci vine el aici. 

Paznicul a stăruit, fără să înţeleagă nici el de ce: 

— Mai stăm puţin, domnule doctor. Numaidecât trebuie să 
mai stăm. 

Lumina din fund începea să se umbrească şi din acea 
umbră prinse a se despleti cătră curmătură o ceaţă subţire, 
îndată ce se aşeză pâcla aceea de toamnă, schimbând 
înfăţişările dintru început ale priveliştii, paznicul deveni 
neliniştit. Prindea să se amestece funingine în pâclă, când el 
se sprijini în coate şi înălţă fruntea. Mormăi ceva. 

Ce este? A întrebat şoptit stăpânul. Cred că ne putem 
întoarce? 

Da, domnule doctor, dar nu înţeleg ce caută calul meu în 
poiana asta. 

Unde vezi tu cal, Ursake? 


Văd pe Şargu, domnule doctor. Ursul vine de obicei de la 
vale şi are mişcări pe care le cunosc. 

Calul meu văd că a intrat de cătră deal şi iese acuma lângă 
cei doi brăduţi. 

În aceeaşi clipă doctorul Popa văzuse, şi pusese pumnul în 
greabănul lui Culi, apăsându-l în culcuş. Îşi pregăti arma şi 
căută prin lunetă. 

— Parcă n-ar fi Şargu, domnule doctor, aiura Ursake. Ba e 
Şargu. Da-l-aş dracului! Vi-1 vând pe cât l-am cumpărat. 

Doctorului Popa îi venea să râdă de asemenea rţnătoare. 
El văzuse urs; iar acum se afla încredinţat că e Şargu. 

_Eu zic să trageţi, domnule doctor, şopti Culi aţâţat. Ne 
înşală! 

Domnul lonaş Popa a căutat a doua oară crucea lunetei şi a 
pus-o în fantasma din ceaţă. A tras. S-a auzit un rânchezat 
cum nu s-a rnai pomenit niciodată să râncheze un cal; pe 
urmă o fugă prin vreascuri; pe urmă poiana s-a închis în 
tăcere. Şi s-a întunecat de înserare negura. 

Au stat neclintiţi, cu urechea întoarsă cătră fundul 
curmăturii. Nu era de bănuit vreo altă mişcare. Părea că s-a 
săpat în preajma lor o groapă a tăcerii. Au aşteptat aşa 
vreme îndelungată; poate un ceas. 

Vânătorul clujan s-a mişcat. 

I-a şoptit îndată Nicula Ursake: 

Mă rog frumos, domnule doctor, mai staţi puţin. 

Stăm degeaba, Culi, a răspuns vânătorul. 

S-a dus. 

Nu cred, domnule doctor. 

Atuncea ţi-am puşcat calul. 

Ha-ha! N-ar fi nimic asta. Dacă nu m-aş teme, m-aş duce 
să-l caut şi să-l găsesc. Dar mă tem. Şi nici pe domnia 
voastră nu vă las să vă duceţi, dom nule doctor. 

Era nelinişte în paznic; glasul dintrodată îi răguşise. 

Atunci cum facem, Ursake? Cred că să ne re tragem. 

Şi eu aş spune tot aşa, domnule doctor. Mai ales că aş 
cerceta grajdul şi s-ar vedea numaidecât ce-a fost. 


Au părăsit curmătura cu luare-aminte; au lăsat în urma lor 
ca o poartă închisă, începea să se molipsească de nelinişte 
şi vânătorul. După ce au urcat culmea şi au prins a cobori 
spre casă, domnul lonaş Popa a deschis lampa electrică. 
Aici, în Prelunci, nu era deloc ceaţă; locul părea mai uscat şi 
mai puţin rece. 

Uşile se aflau deschise; luminile aprinse; un foc mare juca 
pe vatră, în odaia oaspeţilor. Bezarbarză ieşi în jocul acela 
de lumini auzind paşi, şi strigă spre întunericul pădurii, 
îngroşându-şi glasul: 

Care-i acolo? 

Noi suntem, răspunse Culi. Ascultă, Onulc; răs punde 
repede. Auzi tu? 

Aud. 

Răspunde: unde-i Şargu? 

În căsuţa lui, răspunse Onu, râzând. L-am ospă tat cu fân 
şi i-am dat apă. 

Când? 

Mai acum. 

Dar slobod fost-a? 

Fost; dar nu se duce departe. 

Cei doi se apropiară. Bezarbarză văzu cu mirare că Nicula 
Ursake trece la grajd şi cercetează, Vânătorul se oprise în 
pridvor. 

Culi se întoarse: 

E aici, zise el cu glas schimbat. A fost înşelare, precum am 
spus. 

Ba atunci am tras în urs, râdea domnul lonaş Popa. 
Înşelarea a fost din partea mea, că nu l-am nimerit.: 

— Se poate şi asta, răspunse pe gânduri paznicul. 

Nana Floarea află numaidecât de la Onu că s-a întâmplat 
ceva neobişnuit. Ar fi poftit să întrebe pe domn şi nu cuteza. 
Culi n-avea poftă să vorbească; a îmbucat de puţine ori şi s- 
a dus în fundul odăii, întinzându-se în patul cel mare pe o 
coastă, cu tâmpla rezemată în palmă. 


Vânătorul s-a simţit trudit şi a adormit îmbrăcat un somn; 
după aceea a ieşit afară, dinaintea casei de vânătoare. 
Luminile încă ardeau în casa de sus şi în cea mică. Nana 
Floarea se afla afară singură, între tăceri neclintite, privind 
cerul senin şi fără lună. Bolta era spuzită de luciri; găinuşa 
se suise în creştetul amiezii. 

Frumoasă noapte, zise domnul. 

Da, suspină nana Floarea. Domnia voastră nu dormiţi? 

— Nu. Cum se zăreşte de ziuă, trebuie să ne întoarcem 
unde am tras. Poate să luăm şi pe Vidra. 

Crezi domnia ta că l-ai lovit? 

Aşa cred. 

Nana Floarea aşteptă o clipă, întrebă iar, şoptit: 

A fost ursul? 

Dacă n-a fost calul lui Culi, zâmbi domnul lo naş Popa, 
atuncea numaidecât a fost ursul. 

Nicula Ursake se mişcă şi el din casă, chemat de vorbele 
care sunau afară şi ieşi sub stele. Femeia schimbă vorba; 
aflase că badea 'Toma va să vie a doua zi cu o ştire despre 
un râs din Pârăul Şerpilor. L-a întâlnit pe Bezarbarză 
tocmai sus, la Runc, şi i-a lăsat vestea asta lui Bezarbarză. 
Ursake tăcea; era bine încredinţat că, înainte de a ieşi el 
afară, se vorbise de altceva. 

— Mergem, Culi, îi zise într-un târziu vânătorul, 
observându-l că nu mai avea astâmpăr. , 

Până la poiana hochstandului aveau de străbătut cam opt 
kilometri, dar au pornit cu mult mai înaânte decât trebuia. 
Culi ducea căţeluşa; domnul Io-naş Popa îl urma cu felinarul 
cu petrol, care lumina slab. Le era destul, ca să nu apuce 
greşit o altă potecă. Umblau cu luare-aminte, ca să nu 
tulbure pacea aceea a întunericului. Din când în când, o 
adiere da şuiet prin brazi, vestind înainte trecerea 
oamenilor. 

Când au ajuns la locul cel bun de oprire şi aşteptare, de 
unde dintrodată puteau ieşi la patul, s-au oprit, aşteptând 
ziua. Vântul dinaintea zorilor se strecura tot mai ades în 


somnia pădurii, risipind visurile ei neguroase. Deasupra, în 
creştetul catapi-tesmei, rămâneau tot mai puţine făclii. Apoi 
începu a se prevedea bruma, în poiana din faţă. 

Culi oiţa, din vreme în vreme; totuşi, văzând.pe Vidra 
liniştită, avea nădejde că nu vor da peste năcaz. Acelei 
căţeluşe îi veneau de departe, în nări, toate înştiinţările. Iar 
curmătura fiind aproape, numai sub hochstand, orice ar fi 
fost acolo ea trebuia să ştie. Aşa ar trebui să cunoască 
oamenii toate, cum le cunoaşte acest animal, se gândea 
Culi. 

— Căci vorba de mai nainte, „năcaz”, exprima pentru el 
ceva cu totul nedesluşit. Vidra nu ştie să cetească şi să 
scrie, nici săvârşeşte atâtea măiestrii de mirare ca omul, 
dar cunoaşte altele cu mult mai ager decât noi, simțind de 
departe pe duşman ori având înştiinţare despre o 
nenorocire. Aşa a venit Vidra în celalalt an şi 1-a căutat, ca 
să-l ducă acasă. Acolo, Ana nu mai avea mult de stat între 
noi, după cum s-a şi văzut. 

— Acuma putem merge, Culi, a şoptit domnul lonaş Popa. 

Culi a tresărit. Stăpânul său depusese felinarul stâns şi-şi 
pregătea carabina. Poiana îşi deschisese liniştea argintată. 
Orice adiere de vânt căzuse. 

S-au dus de-a dreptul la cei doi brăduţi. Ursakc începu să 
caute smuncit. Căţeluşa avea mai multă cumpănă decât el. 
Însfârşit, li s-a părut că găsesc urma. Vidra a înălţat apoi 
bănuţul nasului ei. Au socotit atunci că vrea să-i ducă de-a 
dreptul în fund; dar pe urmă i-a dus spre stingă. 

Când s-au oprit mai încolo, căutând o altă orientare, 
Nicula Ursake a icnit. În aceeaşi clipă şi vi-nătorul a văzut 
dihania la treizeci de paşi pe un catarg gros de brad 
răsturnat. Se suise acolo şi stătea gata să sară asupra 
duşmanului. Doctorul şi făcuse gestul ca să ia arma la umăr; 
dar apoi amân-doi oamenii îşi eliberară piepturile de 
răsufletul comprimat, băgând de samă că blana ursului era 
presărată de argint de brumă. Fiara pierise încă din ajun, 
ghemuită acolo. 


I s-a părut lui Culi. 

— Ori într-adevăr s-a simţit luminat? S-a grăbit să se ducă 
la urs, căutându-i puşcătura; a luat de la un brădui un 
clomburel, mu-indu-1 în sângele închegat, şi 1-a prezintat 
stăpânu-lui său, gratulându-l pentru succes. 

„L-am vestit eu că n-are să-i meargă bine”, îşi zicea Nicula, 
întorcându-se Ia iiară, ca s-o cerceteze din nou. Atuncea 
când a furat şi a mâncat şuncile, va fi stat pe lângă pârău 
zece zile în şir, ca să poată birui atâta sărătură. Frumos 
animal; n-are nimic deosebit, decât blana asta întunecată, 
încolo, ochiul i-i rotund ca la orice urs şi fruntea boltită. 
Ghiarele parc-ar fi de fildeş. Trebuie să fie un baci bătrân. 
Şi-a adus aminte de locul cu bunătăţi-şi s-a întors?! în ist 
an. Aştepta, poate, să găsească şi vin. Culi nu mai 
descoperea acuma nici o duşmănie şi nici o drăcărie, căci 
spaima iui de-atunci îşi avusese pricâna în supărările lui 
proprii, clocite şi înveninate; iar ursul se afla în pădurile şi-n 
munţii lui şi nu avea cu el nimica. Încât, privindu-l acuma, 
Nicula simţea un fel de simpatie şi puţină milă pentru acea 
fiinţă a lui Dumnezeu. 

Însă i-a venit şi lui vremea, se scutură ci din gânduri, 
înturnându-se spre stăpânul său vânător. 

Ce ai, Culi? Prohodcşti ursul? 

Mă gândeam şi eu la unele lucruri, domnule doctor, zâmbi 
paznicul. Au iost nişte spaime zadar nice, care s-au dus. 

Cum se duc toate, Culi. 

Aşa este. Cum se duc toate, oftă paznicul. 

Apoi dădu la o p. arte amăgirile acestea ale inimii şi trase 
cuțitul, prubuluind unde să târâie jivina, unde s-o atârne şi 
cum să lucreze, ca să-i scoată cât mai frumos blana. Acea 
piele are să meargă la Bucu-reşt'i, are să călătorească la 
Paris, ori la Berlin, prin expoziţii; au să se mire domni şi 
doamne în jurul ei; are să vie un domn preşedinte să-i dea o 
medalie de aur; aşa încât Culi se simţi, într-o privinţă, 
onorat de operaţia pe care o făcea ursului său, în acea zi 
însorită de octomvrie. Domnul lonaş Popa se îndeletnici o 


vreme cu aparatul fotografic; făcu drumul la Prelunci, ca să 
aducă pe Bezarbarză cu căruţa, să încarce carnea. 
Trebuiau pregătite şi şunci de urs - despre care şunci, unii 
domni ce nu sunt vânători spun că ar fi mai bune şi mai 
gustoase dec't orice şunci de pe lumea asta. 

— Ba eu n-am mâncat şi nici n-am să mânc în viaţa mea, 
„declara Culi. Mi s-ar părea că mânc şi din calul cel răpănos 
de la stâna poienarilor. 

După ce s-ă dus domnul de la Cluj cu trofeul, Culi a rămas 
cu ai săi şi cu ale sale, ca să se pregătească je iarnă. Mai 
stăruiau în el oarecare nelinişti - mai mult amintiri, cătră 
care zâmbea cu mâhnire. S-a coborât de două ori devale, 
până la J>ebeş. Când se întorcea a doua oară la deal, la 
începutul lunii lui noemvrie, se întâmplase a fi o zi călduţă, 
cu soare de aur. Munţii cei mai depărtaţi visau în pâcle, iar 
pădurile de la malul Frumoasei aveau în ele ca o dulceaţă a 
unor păreri de rău. Când a ajuns la o cotitură şi la un pod, a 
văzut aproape, numai la o zvâr-litură de băț, două căprioare 
care stăteau neclintite pe costişă, părând a asculta ceva. 
Huruitul moale al căruţei se amesteca în zvonul apei. Nu s- 
au tulburat nici când au văzut calul. Mai târziu au desluşit 
că este şi o altfel de fiinţă între acele lemnişoare uscate şi 
ciudat alcătuite. După ce s-au dus ele în copce, la deal, fără 
de nici o spaimă, paznicul de la Prelunci a înţeles. Ce 
aşteptau ele acolo, în pripor. Le sosise pe boare de vânt, din 
susul apei, înştiinţare de mirosuri aspre: cobora de la 
stânile Şurianu-lui o turmă, cu toţi asinii, tărhatul şi cânii. A 
trecut domol, într-un nour de pulbere. A rămas un sunet de 
clopot, după ce priveliştea s-a prelins în cotitură. Alte 
talănci tari nu se mai auzeau, măcinate de murmurul 
Frumoasei. Dar acel clopot mic de aramă ră-mânea distinct 
şi singur şi-l auzeau desigur şi căprioarele, în tancul 
nevăzut unde se opriseră. 

Nu multe zile după întoarcerea lui Nicula Ursake din 
blândeţa văii, au trecut pe deasupra Preluncilor stoluri de 
dumbrăvenci, îâlfâind şi învârtejindu-se cătră asfinţit. Şi la o 


zi după ce au trecut acele cârduri de dumbrăvenci, s-a 
înegurat cerul de nouri posomoriţi şi a prins a bate o ploaie 
piezişă, subţire şi rece. După douăzeci de ceasuri de 
curgere, în acea ploaie subţire s-au amestecat fulgi de 
lapoviţă; astfel că s-a aşezat cap de iarnă. Până la coada 
iernii era îndelungat timp. Insă Nicula ieşise din ticăloşia lui 
şi îşi regăsise puterea. Ştia că are ce face şi mai ales se 
bucura că va putea să-şi răscumpere paguba de jderi şi lupi 
din vremea suferinţii. 

— Ai fost numai până la Sebeş, Culi? 1-a întrebat nana 
Floarea. 

Da, mamă; dar de ce mă întrebi? Ai avut ne voie să mă mai 
duc şi în altă parte? 

Nu. Te întrebam aşa. Mă gândeam că poate te-ai oprit în 
Laz. 

— Nu m-am oprit. Ce este în Laz? 

Nana Floarea a zâmbit: 

Am eu acolo o prietină, care trebuia să-mi aleagă şi să-mi 
cumpere nişte bumbac. Este una Serafina Burlă - bătrână 
ca şi mine. lar lângă Serafina Burlă, stă femeia aceea care 
creşte pe fecio rul tău. 

Nu m-am oprit, mamă, în Laz. Am poposit puţintel lângă 
cimitirul pe care-l ştii. 

Aşa? Ai văzut şi pe domnul părinte Dămian? 

Văzut. Mi-a spus că are de făcut slujbă de un an la acel 
mormânt. l-am plătit. 

Nana Floarea se uita pe gânduri într-o parte şi asculta 
ornicul. 

Am făcut bine? 

Ai făcut bine, Culi. Ar fi trebuit să-mi aduci răspuns despre 
Octavian, căci sunt cu grijă. Dar mă gândesc că nu va fi 
nimica. Dacă ar fi ceva, Răduţa mi-ar da răspuns. 

Culi se miră: 

— Aşa o chiarnă pe femeie? 

_ Care femeie? 

— Aceea care dă ţâţă nepotului dumnitale, mamă, Culi. 


— Nu. Dacă vrei să afli, atunci să ştii că aceleia îi zice 
Nastasia şi soţul ei e slujitor la notarăş. Are el puţină 
simbrie; le pare bine de ce le mai dau eu, pentru copil. Dar, 
cum ţi-am spus, lângă casa acestei Nastasii, trăieşte o 
prietină a mea, Serafina, care-i văduvă. Am fost bune 
prietine în tinereţa noastră şi nu era zi să nu ne vedem. 
Soţul ei a pierit în bătălie la ţara Italiei; i s-a întors de acolo 
numai numele. Se ofileşte şi ea acolo în Laz - şi lucrează. 

Se pricepe la ţesut şi la ales scoarţe - care nu mai este 
nimene ca dânsa în ţara asta. O rugasem, cum ţi-am spus, 
să-mi aleagă anume bumbac, ce-mi tre buie. 

Mirarea lui Culi sporea: 

Dar nu mi-ai spus niciodată nimica despre asta. 

Dacă aş fi ştiut, mă opream acolo, întrebam şi nime ream. 
Vinovat, mamă, nu mă simt cu nimica. 

Vai, Culi, dar eu nu te învinuiesc pe tine. Vi novată sunt eu 
că nu ţi-am vorbit înainte de a te coboritu la Sebeş. 
Rămâne pe altă dată. Ori va trece prietinul nostru badea 
Toma şi mi-a aduce el ceea ce-mi trebuie. De asta să nu te 
superi tu, Culi. Să fii numai sănătos şi să izbândeşti tu, în 
iarna asta, s-aduni zece pielcele. Cum va fi oare preţul 
jderilor ist an? 

Încă nu se ştie anume, dar va fi bun preţ. Te rog frumos, 
maică, să laşi în sama mea teascurile şi jderii, şi să-mi spui 
ce nu mi-ai spus. 

— Ce nu ţi-am spus? 

— Trebuia să-mi spui ceva şi am uitat şi eu. 

— Ba eu n-am uitat. Această Seraftnă Burlă, prietina mea, 
are o copilă pe care o chiamă cum am arătat eu - şi ea îmi 
poate aduce ştire despre Octa-vian, dacă-i nevoie. Cum va fi 
ceva, se roagă de un călător care suie la deal, se anină în 
căruţă ori se aburcă pe cal în dosul lui şi vine la Prelunci. 
Dar până acuma, har Domnului, n-a fost nevoie să vie, şi voi 
mulţămi Maicii Preacurate Fecioara Măria că n-a fi nevoie 
nici de acum înainte. Mie-mi place copila asta a Serafinei, 
pentru că-i cuviincioasă şi nu-i obraznică. Fiind săracă, 


Serafina ar vrea s-o tri-meată la slujbă la Sibiu ori la 
Bucureşti, dar stă la îndoială. E uşor să lepezi aşa în lume o 
fată de optsprezece ani; fiind şi frumoasă, greu i-ar fi s-o 
aducă înapoi. Am sfătuit-o eu să mai aştepte, măcar cât îmi 
face mic trebuinţă, până cc-oi lua de la Nastasia pe 
Octavian. Mă gândesc eu să-i mai las să sugă iarna asta şi 
vara viitoare. Pe urmă îl în-ţercăm şi-l aduc aici. Am eu apoi 
treabă destulă cu acest copil; mă împresură multe griji ale 
mele, ca o bătrână care slăbesc din zi în zi, şi n-oi mai lua în 
samă şi grijile altora. Facă Serafina ce va şti; treaba ei! Mai 
bine ar fi avut un fecior vrednic, decât ceea ce are. Un 
fecior aduce spor; o fată pagubă. Pe lângă pagubă, şi 
ruşine. Bucuroasă mă aflu că am fost păzită de astfel de 
năcaz. 

După ce nana Floarea tăcu, ornicul din părete răspunse: 
Tic-toc-tic! 

Câteodată paznicul lua cu ci în pădure pe Onu Bezarbarză, 
mai ales când se ducea să cerceteze teascurile. 

Căpcăni de jder clădea Culi la locuri unde aceste jivine 
mici şi agere aveau mult umblet. Aşeza îemnele lungi între 
doi arbori vechi. Jderul trebuia nu-maidecât să se strecoare 
pe o punte îngustă de trun-chişor de brad, ca să ajungă 
locul unde era bucata de cărniţă sau trupul sângerat al unei 
gaiţe. Când ajungea acolo, călca pe o pârghioară şi atunci 
cădea asupra lui un lemn, strivindu-l1 şi acoperindu-l în 
acelaşi timp. Era acoperit şi ascuns, ca să nu-i răpească 
omului prada alt hoţ al pădurii, fie vultur, fie vulpe, fie lup. 
Această alcătuire de lemne, care se ţineau ca într-un fir de 
păr şi totuşi erau statornice în vânt şi ploaie, era o 
învăţătură de 4a pădurari şi paznici mai bătrâni, care au 
vieţuit în Carpaţi şi la apa Frumoasei din cele mai afunde 
veacuri, şi e un meşteşug tainic al lor. 

Acest meşteşug tainic ii învăţa acum şi Bezarbarză de la 
baciul său. 

Culi-baci, grăia într-un rând Bezarbarză, umblând pe 
potecă în urma lui Ursake, eu am văzut, ieri, jderul într-o 


furcă de brad la Creanga Neagră. 

S-a tras pe furiş în lungul trunchiului şi, cât am cli pit, a 
prins veverița. I-a rupt gâtiţa, i-a supt sângele şi pe urmă 
sta şi o cronţăia. Eu mă uitam şi l-am lăsat. Dar îl suduiam 
în gândul meu. Ce rău i-a făcut lui o veveriţă? 

Nu i-a făcut nici un rău, Onule; dar veverița de ce mâncă 
ouăle şi puii de prin cuiburi? 

Asta este! Îşi aduse aminte Onu. 

Era şi în el, uneori, neliniştea asta care fusese şi a lui Culi. 
Acuma, la observaţia lui Onu, Ursake îşi făcea socoteală că 
toate vietăţile pădurii lui se alungă Şi se prigonesc din voia 
nepătrunsă a Ziditorului, ca să dobândească putere, 
agerime şi iuţeală; ca să le fie. Tihna mai bună după spaime 
şi primejdii, aşa cum lui, deodată, îi place mai tare viaţa 
după desnădejdea şi căderea din toamna trecută. Fără 
amărăciune, nu s-ar cunoaşte bucuria şi dulceaţa. Aşa ne 
pare de rău întâi! Şi pe urmă începem a uita. 

— Caută tu teascul, Onule, zise Culi; eu am să stau aici să 
trag o ţigară. Mă mai gândesc la unele şi la altele. 

Nicula Ursake era mâhnit în fiinţa lui cea mai dinlăuntru 
că cele iubite de el altădată acuma îl împresoară tot mai de 
departe. Şi îi displăceau întrucâtva unele vorbe ale bătrânei 
despre satul de devale care se chiamă Laz. 

Bezarbarză se întoarse: 

Bade Culi, am aşezat carnea. 

Bine, Onule. Acuma ne întoarcem, ca să nu -ne aştepte 
mult nana Floarea cu prânzul. Să-mi spui, Onule, dacă îţi 
mai aduci tu aminte de oamenii din Laz. 

Îmi aduc aminte de unii, răspunse cu mirare sluga. Dar eu 
n-am trăit chiar în Laz, ci mai la o parte, pe o râpă. Acuma 
nu mi-ar mai plăcea acolo; m-am învăţat la munte. Dar din 
ce pricină, Culi-baci, mă întrebi dumneata de Laz? Era 
vorba să mă trimeată într-o zi nana Floarea la una lelea 
Nastasia, pentru pruncul cel mic. 

De asta întrebam şi eu. 


Apoi să ştii, Culi-baci, că nimeresc eu, să n-aveţi grijă. Dar 
are să fie mai greu de adus pruncul, nu pentru că răcneşte 
după ţâţă, căci întâi şi întâi îl în ţărca; dar el fiind învăţat 
numai cu muieri, n-are să-i placă să umble cu mine. Pe 
urmă, am să-l învăţ eu felurite meşteşuguri şi are să-i placă 
să umble după mine ca un ieduţ. Numai atuncea, la început, 
are să fie greu. Nana Floarea râdea şi zicea că să vie şi 
nişte muieri de la Laz cu mine. 

Care muieri? 

D-apoi ştiu eu cum le chiamă? Am să mă mai cuget cum e 
de făcut. Până la vară este vreme. 

În timpul verii anului următor 927, au fost felurite 
înţepături despre Octavian şi despre Laz. De câte ori 
încăleca Ursake, ca să se ducă devale pentru afaceri şi 
treburi, nana Floarea venea şi amesteca vorbe multe lângă 
capul calului, aşa că, în urechea lui Şargu, intrau de zeci şi 
zeci de ori aceleaşi şi aceleaşi nume, pe care Culi nu dorea 
să le mai audă. Insă numele pe care îl poftea el, aşa fără 
pricină, numai ca să-l mai asculte o dată, acel nume nu se 
mai rostea. Ursake avea în el o bănuială că numele acelea - 
care se spuneau - ori nu se spuneau - în curând aveau să ia 
fiinţă în Prelunci, schimbând toate. Din pricina asta, începea 
să fie iarăşi neliniştit. 

În ajun de Tăierea cinstitului cap al prorocului Ion 
Botezătorul, carele se prăznuieşte în august, ziua a 
douăzeci şi noua, nana Floarea a avut treburi mai multe 
decât de obicei. A copt pâne, a sărat carnea de la un purcel, 
a umblat încolo, a umblat încoace; tot se tânguia că e 
singură şi nu mai poate. Nicula a tot ascultat-o şi a priceput 
că pofteşte să-i mai poruncească ceva. 

Unde doreşti să mă mai duc, maică? A întrebat el zâmbind. 
Cred că a venit vremea să mă duc. 

Unde să te duci? S-a întors ea, privindu-l cu luare-aminte. 
N-avem nevoie să te duci „nicăieri. Ade vărat că, mâni, se 
deschide pentru mine o zi ca aceea; dar pentru ce-mi 
trebuie mie am pregătit pe Onu.; % 


II trimeţi pe Onu? 

Da. 

Cu căruţa? 

Întocmai aşa, Culi. Fost-a ori nu vorbă mai de demult că, la 
vremea asta, vine Octavian la casa tai? 

Acuma se duce Onu, îl ia şi mi-l aduce. 

A fost vorba de asta? Şi vine domnişorul la ale sale? Se 
miră Nicula Ursake. 

A fost vorba, băiete. Şi nu râde tu de un fecior care va să 
ne aducă bucurie. 

Râd eu, maică? Eu mă veselesc. Bucurie nu ştiu dacă mi-a 
aduce. Insă mă gândesc, mamă, că Bezarbarză are să-l 
sperie şi nu 1-a putea aduce singui - să-l ţie în braţe şi să 
mâie şi calul. 

Nana Floarea a clătinat din cap: 

— Asta am ştiut-o eu, Culi, oricât de puţină minte aş avea. 
Aşa că vine cu el cine trebuie. 

Vine femeia aceea, Nastasia? 

Se poate să vie şi ea; dar nu ştiu bine. Să dea Dumnezeu 
să fie mâni o zi după dorinţa inimii mele. 

Şi mai ales poimâni, când se întoarce Onu şi mi-l aduce pe 
Octavian. 

Ţi-l aduce pe Octavian, iar eu nu-ţi mai folosesc. 

— Ba mi-l aduce şi tu îmi foloseşti şi-mi eşti mai drag 
pentru că îmi vine acel nepot. Poate, bucurându-mă, mi-or 
mai sta durerile de picioare şi de şale şi mi s-or mai limpezi 
ochii. Căci am început să nu mai văd bine. Dacă vrei să te 
duci tu, du-te, căci vei fi având şi alte treburi; dar eu mai de 
demult m-am gândit la Onu. 

— Ba eu nu m-oi duce. Să se ducă Bezarbarză, a hotărât 
Nicula Ursake. 

]sju s-a ştiut bine când s-a dus sluga. Culi a băgat deodată 
de samă că Onu şi căruţa lipsesc. Văzând el asta şi 
gândindu-se la feluri de feluri de întâmplări, s. a pornit în 
ziua de Sfântu Ion, peste Valea Mare, la prietinii lui din 
Branişte. 


Acolo a găsit bună-pace. Aproape de casa prietinilor lui, 
nişte căpâlnari şi nişte lăzureni întemeiaseră tabără, fiind ei 
acolo în cheile Frumoasei de zece săp-tămâni, bătând cu 
ţapinile şi descâlcind închisorile plăviilor. I-a părut bine că a 
găsit mai cu samă oameni din Laz şi a băut cu ei câteva 
pahare de vin, la colibele lor. A voit să-i întrebe ceva pe unii 
din ei; după aceea nu i-a mai întrebat şi s-a dus cu badea 
Toma şi cu Traian mai sus, pe o rovină cu jipi, ca să caute 
vatra unei scroafe de mistreţ, care începea să iasă cu 
godinii după ea, privindu-i cum se joacă. Pândind el într- 
acel fund de vale, i-a plăcut priveliştea şi avea coraj. A mas 
la Branişte şi nu-şi mai aducea deloc aminte de întâmplările 
ce povestise badea Toma Orăşanu. S-a întors la Prelunci în 
ziua de 30, după amiază. 

A început să-i bată inima, văzând căruţa acasă. S-a temut 
să nu se fi întâmplat vreo poznă. S-a temut poate să nu 
cugete prea mult asupra unor împrejurări nouă, pe care 
mai curând dorea să le lase nedesluşite. S-a abătut pe la 
grajd şi a văzut pe Sârg liniştit: a întors spre el botul şi a 
făcut uşurel: Hn-hn! Atunci a ocolit colţul casei celei mari, la 
pridvor. 

În pridvor, în bătaia soarelui, şedea la pământ un copil 
străin. Era bălanei şi cu ochii căprii. Ochii lui ffiari, cu gene 
cârligate, păreau ceva cunoscut, ca o amintire scufundată. 
Copilul acela străin, îmbrăcat cu rochiţă roşie, ca să nu-l 
dcoache nici om, nici fiară, trăgea pe Onu Bezarbarză de 
cap. lar Onu Bezarbarză se afla întins pe spate cât era de 
lung şi lăsa pe prunc să-l tragă de încâlcitura lui - păr 
vâlvoi în coloarea fânului. Copilul cel mic şi cu cel mare 
grăiau. Cel mare îl învățase pe cel mic cum să întrebe, cel 
mic întreba şi cel mare răspundea. Cel mic însă nu ştia să-şi 
deslege de tot limba şi bolborosea peltic. 

— Ai fost în pădure? Întreba Octavian. 

Era o întrebare misterioasă. Pădurea era lucrul nou care 
se vedea de jur împrejur, în lumina unui alt tărâm. 

Ai fost în păduie? 


Arn fost, răspunse Onu. 

Ai văzut ulsu? 

Văzut.; 

Nu te-ai temut? 

Nu. 

Ce i-ai spus? 

I-am spus: bate ici brânca şi să ne luăm la trântă. 

Octavian nu pricepea nimic din afacerea asta şi, în 
întrebările lui, era necontenit ajutat de Onu; cu toate 
acestea era fericit că întreabă şi i se răspunde. 

Culi s-a grăbit să-şi ia copilul în braţe şi să-l mângâie; pe 
urmă l-a lăsat să petreacă în legea lui şi s-a retras spre 
casa cea mică. Înţelegea că nana Floarea nu era în casa cea 
mare. Dacă ar fi fost în casa cea rnare, i s-ar îi auzit de 
departe glasul neînduplecat. 

Dacă nana Floarea nu-i acasă, atunci e dusă după smeură, 
într-un loc ştiut, în lungul pârăului. Acolo mai mult vorbeşte 
decât culege, căci are oaspete din Laz. 

Încă din ajun Culi înţelesese cine vine cu copilul şi-i era 
puţin irică de o dezamăgire. Aşa că, de bună-samă, se afla 
Ungă nana Floarea - părând c-o ascultă şi pândind cu ochii 
altceva - acea odraslă din Laz, fata Seraâinei văduva. 

Cum se ducea la vale, îi venea să întârzie şi să ocolească în 
altă parte. Se opri un timp, ca să urmărească în lumina 
poienii zborul rândunelelor; privi pe luciul pârăului 
Preluncilor, ca în argint viu, săgetarea păstrăvilor după 
muşte. Cântau în otavă miliardele de tomniţi, şi pădurea 
până în adâncurile ei fremăta de beţia vieţii. Culi primi de la 
pământ şi de la brazi mireasmă până în fundul sufletului. 

Deodată văzu venind spre el pe nana Floarea cu două 
soaţe. Una era bătrână şi râdea ştirb; aceea era nana 
Seraâina. Cealaltă era o copilă. Nu râdea; se uita în colo, 
spre un brad căzut; îi bătea soarele în fruntea lucie. Nicula 
Ursake îi văzuse ochii, atât cât îi trebuia, o clipă. 

Cu toate cărţile lui din raft şi cu toate însuşirile de poliţist, 
Ursake înţelese că n-are ce şi de ce să judece. Era vai de 


sufletul lui; căci erau acuma asupra sa trei muieri. Lui nu-i 
trebuia, însă, decât aceea pe care de mai de mult o dorea, 
printr-o viclenie ce nu era a femeilor bătrâne, ci a lui 
Dumnezeu, cel care îşi are scrise vicleniile sale sfinte în 
toată zidirea sa, cu semne fără de moarte. 

Mergând cătră acea copilă nouă a lumii, îşi lepădă ţigara şi 
zvârli în asfinţit un rotocol de fum. Ca şi cum ar fi fost 
izvorât din inima lui, acel rotocol se subţie ca o umbră fină, 
ce ar părăsi pentru totdeauna poienile de la Prelunci. Căci 
morţii noştri, cită vreme îi dorim, stau în noi şi-n preajma 
noastră; iar când începem a-i uita, ne părăsesc; între ei şi 
n0i se aşează nu numai moartea, ci şi viaţa. 

Fevruarie, 1938, laşi. , 

24 IUNIE. 

Acum un an, după cea trecut primăvara, mi-am pregătit 
undiţa de păstrăv şi m-am dus la munte. Entuziasmul meu 
pentru petrecerea ce-imi iăgăduiam era în raport direct cu 
explozia de lumină şi căldură a împrejurimilor bucureştene. 
Ajuns însă sus, dincolo de o mie de metri altitudine, am fost 
silit să constat din nou că înţelepciunea bătrânilor noştri 
rămâne valabilă până la istovirea timpurilor; deci mi-am 
tras din sac cizmele şi hainele groase. Mai stăruia acolo o 
bucată din coada iernii, care din când în când şfichiuia cu 
ploi îngheţate aşezarea din Branişte, iar pe piscurile 
Pătrului şi Şurianului fulgerau încă omături, în răstimpurile 
de soare. Cum îndrăzneam să ies cu undiţa la malul râului, 
se po-vârnea de sus, învârtejit de vânt, un nour negru, care 
scutura lapoviţă. Sara, se făcea senin; în vremea nopţii 
scânteiau toate stelele văzduhului. Dimineaţa, văile se 
umpleau de o ceaţă lăptoasă. Cătră amiază aşteptam o 
limpezire. Într-adevăr, soarele se arăta câtva timp, ca să ne 
amintească existenţa lui şi să fle dea nădejde; dar îndată 
după aceea prindeau să şuşuie brazii şi auzeam în ponoare 
depărtate vuietul furtunii şi al ploii. 

Am aşteptat o săptămână să se aşeze vremea. După aceea, 
visând altă epocă tihnită a acelei aşezări, m-ani coborât 


iarăşi la câmpie. Am ieşit din ploaie şi din furtună; am 
regăsit primăvara la Sebeş; am revenit în câmpia 
dunăreană, lepădând de pe mine toate cojoacele, unul după 
altul, ca Dochia. Aici era vara în toi şi un cer încremenit în 
linişte, ca un smalţ albastru. 

Pe Bărăgan nu plouase de trei săptămânj. Cota apelor 
Dunării - indicator al tuturor pescarilor tovarăşii mei - era 
destul de scăzută. Deci, ca să răs-cumpăr vârtejurile reci şi 
vâltorile de la apa frumoasei, mi-am îngăduit puţină odihnă 
şi răgazul necesar ca să-mi schimb uneltele; am luat 
lindiţile de crap şi, cu nişte buni tovarăşi, m-am transportat 
la o baltă a fluviului. 

Cetăţenii României cunosc Dunărea din planşele 
geografice sau o văd din iuga unui vaporaş. Puţini au 
cercetat-o în cotloanele ei misterioase. Măreaţa ei 
îmbulzeală de ape, colectată dintr-o jumătate de Europă, se 
alină în această blinda margine a şesurilor şi în aburul ei 
apare apa morţilor, cu năluciri de vis. Gârlele ei au 
îmbrăţişat, din veacurile cele mai vechi, bucăţi de pământ, 
rupându-le şi adâncindu-le într-o parte, sporindu-le cu 
nomoluri în altă parte, alcătuind limanuri ale crapilor. 
Lunca şi păpurişurile par necontenit schimbătoare; dar ele 
nu urmează decât o rin-duială periodică, în care fauna 
imensă a acestor ape se echilibrează în chipul cel mai 
armonios. Prezidează aici o înţelepciune care s-a urzit, s-a 
dezvoltat şi s-a desăvârşit în curgerea miilor de milenii, 
fauna şi flora adaptându-se şi influențând în acelaşi timp. 
Astfel s-a hărăzit oamenilor Ce s-au aşezat aici minunea 
acestor grădini, a acestor lacuri şi a acestor crapine, pe 
care ei vor să le zăgăzuiască, să le rupă şi să le desființeze, 
socotind că pot face mai bine decât Dumnezeu.) yci 
inteligenţa omului ar trebui să grăbească şi să organizeze 
mai curând indicaţiile fluviului, pentru ca să putem avea 
unul din cele mai bogate rezervorii de peste din lume. 
Câţiva dintre prietinii mei pescari cu undiţa cunosc acest 


secret al Dunării şi ştiu să-i exploreze tainiţile necunoscute 
profanilor. 

Cătră unul din aceste locuri, la un mal de baltă, am ajuns 
eu şi tovarăşii mei. 

Când arn intrat în luntri, soarele abia răsărise. Ne-am dus 
printre sălcii, am cotit pe sub maluri nalte. Eram departe de 
sforul Dunării'; s-auzeau din când în când dintr-acolo 
mugete de sirenă. Treceau din când în când într-acolo 
convoiuri de paseri sălbatice, prin văzduhul proaspăt al 
dimineţii. După ce ieşirăm lângă luciul larg al unui lac, 
intrarăm în alt canal. Acolo ne-am înşirat şi am zvârâit 
undiţile. Eram în preajma unui gard, care închidea limanul 
după ce crapii intraseră, odată cu începutul verii, la boiştea 
lor. 

Erau locuri cu bun renume, unde tovarăşii mei pescari 
săvârşiseră - după cit povesteau ei - isprăvi repetate. 
Câteodată dădea somnul foarte bine la undiţă, altă dată 
şalăul. La vremea asta, însă, începea să mişte crapul. Bătaia 
în apa liniştită şi joasă a lacului se isprăvise şi pestele cel 
mare umbla iar după mâncare. 

Îndată ce soarele se urcă deasupra cununilor de sălcii, o 
lumină orbitoare împânzi băltite. Cătră ora zece, căldura 
începu să devie copleşitoare. Crapul se arăta leneş. 
Tovarăşii mei îmi dădură câteva explicaţii, din care puteam 
înţelege că, în unele zile frumoase, crapul trage deosebit de 
lesne la undiţă; pe când în altele, tot aşa de frumoase, nu 
trage. Observaţia aceasta extraordinară o făcusem şi eu, în 
cariera mea destul de lungă de pescar. Probabil că se 
pregăteşte vint cu ploaie, adăogeau meşterii cei mai bătrâni 
şi mai pricepuţi. Insă câteodată crapul vine la undiţă şi 
înainte de vânt cu ploaie, după cum vine şi în urma unor 
asemenea manifestări meteorice. Unii emiteau părerea că 
apa ar ii prea caldă; alţii că pestele are încă mâncare din 
bielşug. Cunoşteam valoarea tuturor argumentelor 
acestora; le ascultam cu linişte şi eram bine încredinţat, pe 
de o parte, că nu vom prinde nimic în ziua aceea, iar pe de 


alta că, a doua zi, vom avea norocul cel mare pe care 
undiţarii pasionaţi îl aşteaptă cu răbdare toată viaţa. 

Vorbind şi povestind, trăgeam de pe mine, unul după altul, 
învelişurile netrebuincioase. In răstimpuri depuneam şi 
pălăria, ca să-mi înfăşur capul cu o pânză udă, deasupra 
căreia potriveam iarăşi acel aco-peremânt cu bouri largi. 
Soarele avea atâta putere şi aerul era aşa de neclintit incit, 
ca într-o etuvă, lepădăm râuri după râuri de broboane. La 
ceasul al treilea al după-amiezii, şi trupul meu avea 
înfăţişarea hainelor aruncate. Cu toată reţeaua de umbră a 
sălciilor, soarele săgeta în fiinţa mea cu o putere înfricoşată. 
Toate iernile trecute, toate nopţile umede de toamnă, toate 
înserările înşelătoare de primăvară la vânat, toate erau 
răzbunate. Mai ales simţeam că curge din mine jilăveala 
acelei ierni târzii de unde veneam, care-mi furişase în 
măduvă reumatismul zloatei, înţelegeam că nu nimerisem 
acolo ca să înşir un-diţile pe marginea luntrii, ci ca să mă 
ardă şi să mă curețe de iarnă soarele biruitor. 

Mi-am trezit luntraşul turtucăian, care dormita cu fruntea 
pe genunchi, şi arri pornit domol, prin florile de lumină 
presărate de sălcii pe luciul lacului, îmi strânsesem sculele. 
Nu mai aveam nici putere, nici dorinţă să prind cu vechile 
viclenii crapii Dunării. Mă simţeam însă atras de 
ascunzişurile necontenit înocite, în cotloanele şi printre 
ostroavele apei. 

Cu mult înainte de asfinţit eram singur, cu totul desfăcut şi 
despărţit de tovarăşii mei. Luntrea se strecura printre 
draperii de liane. Ştefan Gâdea, omul meu, simțind ce caut, 
mă ducea într-urt loc pe care îl ştia el. Fără să-mi spuie el 
nimic, am cunoscut acel loc. Era o grădină sălbatică, 
înflorită nou de la nuferii din baltă până la malurile uşor 
înclinate. Volburi se răsuceau pe trestii, irişi galbeni 
deschideau cărări, boschete de tamarix îşi atârnau strugurii 
dulce mirositori. După sălcii urmau pilcuri de salcârni 
înfloriţi încă, al căror parfum părea că se târăşte nevăzut şi 
nesimţit pe oglinda luciului, înainte de a ajunge la salcâmi, 


m-am oprit între papuri nalte, căci dincolo, în acea grădină 
ascunsă a liniştii, se zbeguiau cu glasuri, drcâiri, clămpăniri 
de plisc şi bătăi de aripi toate neamurile de sălbătăciuni 
aripate - de la lişiţă până la lopătari. Erau şi cele două 
specii de gâşte, şi cele douăsprezece neamuri de rațe, şi 
mierlele, şi privighetorile, şi ochiul boului. Era un sobor rar, 
pe care l-am mai văzut în viaţa mea poate încă de două ori 
trei ori. Era jocul luminii şi al bucuriei de a trăi de la 
mijlocul lui iunie, când soarele a ajuns la cursa lui cea mai 
înaltă pe cer. O uşoară adiere a. trecut prin flori şi mi-a 
răcorit fruntea; m-am simţit, într-o clipă de sănătate 
deplină, înfrățit cu toate, eliberat de dureri şi de gânduri. 

După ce a trecut viziunea aceea, am auzit iarăşi plescăitul 
moale al lopeţilor. Gâdea, barcagiul, a cunoscut şi el că mă 
întorc la lume. Ne-am mişcat tot înainte pe sub sălcii care 
ningeau scamă; din când în când o adiere purta ca în viscol 
aceste seminţe uşoare, învăluindu-le la iată apei. 

— Uite ce spun eu, vorbi Ştefan Gâdea, om prac tic, 
grijuliu şi serios. Dumneata pretinzi că să nu ne mai 
înapoiem; dar atunci cum rămân ceilalţi tovarăşi ai 
dumnitale? Eu nu zic să te aduni numaidecât cu ei, dar, 
dacă nu ne înapoiem, dumnealor or crede că te-ai rătăcit ş- 
or ii cu grijă. Aşa că, din trei, trebuie să alegem una. Dacă 
scutim înapoierea, ne mai ră min două. Ducându-mă 
îndărăt, ii vestesc pe dumnea lor unde te afli dumneata şi 
dânşii or rămânea la leasă lui Crăciunete. Dacă poftesc, îi 
aduc şi pe dumnealor unde te duci acum dumneata. 

Am întrebat zâmbind: 

Unde m-oi fi ducând eu, Ştefan Gâdea? 

Dumneata te duci acuma în Fundul Lintiţii, răs punse 
barcagiul. Este acolo colibă şi polog. Dormi bine, iar mine 
dimineaţă arunci undiţa în gârlă, cu câştig. Este peşte 
acolo, sodom; dacă vei avea noroc, poţi prinde şi pe 
împărații crapilor. 

Mă mulţămesc şi cu crapi de rând, Ştefan Gi dea. Se poate 
şi să nu prind nimic. 


Imposibil, boierule; acolo e altă socoteală. N-a dat acolo 
nimene cu undiţa de când e Dunărea; crapul de-acolo n-a 
învăţat şireclic. Mai adaoge dumneata că la colibă ai pe 
uncheşul nostru Mitrea Pescăruş. 

A! Trăieşte acolo s-un uncheş? 

Da, domnule. De cum intră puvoaiele în bălți, el se duce la 
grindul lui, îşi repară coliba şi-şi cătră” neşte vârşele. Are 
şi el nişte sărăcii de vârşe. 

Făcut, pesemne, o mutră oţărită. Aş fi preferat să fiu 
singur. 

— Trebuie să-ţi spun îndată şi asta, a adăogat Ştefan 
Gâdea, că acel uncheş e tocmai omul care-ţi lipseşte 
dumnitale. Precum ai văzut, eu nu-ţi pot fi folositor la multe. 
Duc barca unde pricep eu că doreşti. Iţi spun cum merge 
meşteşugul nostru al turtucăieni-lor; cât somn prindem cu 
oriile; până unde ne ducem cu bărcile; ce necaz avem, ce 
neguţătorii învârtim; asta ştiu, asta spun; insă eu povesti de 
alea de ca-re-mi ceri şi care-ţi plac nu cunosc. Eu ştiu că 
una şi cu una foc două. Omul dumnitale cel mai potrivit e 
uncheşul. Moş Mitrea Pescăruş nu cunoaşte multe din-tr-ale 
politicei, şi-i cam nătâng. Dar să-ţi povestească dânsul o 
întâmplare. ca din gazetă! Căşti gura şi ră-mii bau! Ştie 
unele, ca şi cum ar fi fost de faţă; ţi le înşiră şi ţi le 
zugrăveşte. Are ăst dar. Trăind cu poveşti, a rămas prost şi 
sărac. 

Gâdea m-a lăsat câteva clipe, să mă gândesc şi să mă 
hotărăsc. Eu nici nu mă gândeam, nici nu mă hotărâm. 
Barcagiul a înţeles şi asta. 

Mergem în Fundul Lintiţii. 

Bine; să mergem. 

Şi să mă duc să vestesc pe ceilalţi domni? 

Cred că trebuie să-i vesteşti. 

Şi să-i las să doarmă la leasă lui Crăciunete? 

Fie; lasă-i acolo, ca să nu se mai ostenească. 

Altfel nici nu-i chip, a scuturat din cap Gâdea. 


Am şi eu destulă cale îndărăt; şi trebuie să mă abat Şi pe 
la tovarăşii mei. Mâni, când se ridică; soarele de două suliţi, 
mă aflu iarăşi la dumneata: eu sunt om strict. 

Văd, Ştefan Gâdea, am zâmbit eu iar; fă cum binevoieşti. 

' Sadoveanu - Opere, voi. 15 

Gldea s-a lăsat cu toată greutatea în lopeţi. Câteva clipe 
am plutit pe lingă o fereastră perdeluită' de sălcii: era o 
deschidere, din canalul pe care pluteam, înspre un cot de 
gârlă. Dintrodată am auzit, acolo zgomot de plescăiri în apă 
şi am văzut roind curcubee de stropi. Erau cormoranii la 
vânat. O parte din familie gonea cu bătăi puternice de aripi 
albitura (cum spun pescarii peştelui mărunt) în cotlon, şi 
alţii înâulicau cu pliscurile. După operaţia asta, ştiam că se 
adună la mal; cei care au cules îşi deşartă gusele şi se face 
împărţeala. Am vrut să mă opresc. 

— Dă-i dracului! A spus cu dispreţ Gâdea. 

A dat un chiot. A izbit de câteva ori în doaga bărcii cu 
vâsla. Pescarii negri şi-au luat zborul, cu spaimă. 

— Stârcii ăştia ne fac concurenţă, a explicat tova râsul 
meu. 

În jurul nostru s-au întins iar singurătăţi şi tăcere. Am 
plutit aşa până ce soarele a prins a se pleca şi pădurea de 
sălcii a început a fâlââi lin. Pe fruntea mea fierbinte a suflat 
răcoarea. Atunci, la un mal de grind, am văzut alt spectacol 
nou. Vreo douăzeci de ţigănuşi se scăldau în nomol, 
luptându-se, la malul gârlei. Au salutat cu răcnete de 
entuziasm trecerea noastră, ară-tându-ne întreagă 
goliciunea lor de coloarea castanei. 

Unii întindeau o mină: 

— Mă unchiule, dă-mi un ban! 

Gâdea îmi lămurea cu vorbe precise că avem de-a face cu 
copiii rudarilor. 

S-au aşezat aici, în pădurea de sălcii, de trei ani. 

Sunt meşteri de albii. Lucrează deasemeni fuse şi lin guri. 

Ţigani? 

Nu sunt ţigani; sunt rudari. 


Într-adevăr, ]n corul care se întocmise într-o clipa în ghiol, 
deosebeam glasuri subţiri de fete; câteva din aceste fete 
aveau în jurul frunţii coroane de păr de tln blond cânepiu. 
Ochii acestor rudărese blonde se cuvenea să fie verzi. 
Limba în care cirrta laia era „ru-fninească”; se simţea însă 
într-însa ceva străin şl' vechi. Versurile cuprindeau unele 
vorbe crude, pe care, în alte împrejurări, le-aş fi socotit cu 
totul lipsite de cuviinţă. Copiii aceştia continuau, însă, cu 
nevinovăție un ritual al generaţiilor. 

Ştefan Gâdea rânjea, pândindu-mă cu coada ochiului, 
îndată după corul pe care îl închinau rudăraşii soarelui de 
sânziene, au urmat poiana şi grindul unde îşi întocmiseră 
satul meşterii de albii. Era o aşezare de nomazi; cai, porci şi 
vaci umblau slobod în jurul căruţelor. Coviltirele erau 
ridicate de pe draghini şi ssezate pe stâlpi. Pe lesele de subt 
aceste coviltire se aflau dormitoarele familiilor, ferite de 
dihăniile şi jivinele luncilor şi de viiturile apelor la vreme de 
noapte. Focuri ardeau în toate părţile. Femei cu fuste 
colorate se învârteau între vetre şi căruţe, pregătind cina. 
Meşterii lucrau la trunchiuri cu topoare care păstrau forma 
evului de piatră: lungi şi înguste. 

În tabăra aceasta a vremurilor de demult se produse 
oarecare mişcare. Câţiva cucoşi cocoţaţi în crengi dădură 
semnale, cu viers înalt. O căruţă înhămată cu cai bălţaţi 
porni sunând din obezi ca din clopote; într-însa se vedeau 
grămădiţi o duzină de rudari şi rudărese; pe drumul moale 
de năsip se duceau cătră un sat de aproape, la un praznic al 
vreunui cumătru. Siluetele altor locuitori ai cătunului 
preistoric se înşirau în monom spre o baltă rămasă din 
revărsări, ca să înceapă o vânătoare la fel cu a 
cormoranilor. Alţii în-sfârşit veneau la mal, cu părul învăluit, 
bărbile zbârlite şi ochii rotunzi, ca să contemple trecerea 
bărcii noastre. Toată această mişcare se făcea cu o legătură 
oarecare de ansamblu: căci şi cei ce se duceau la pescuit, şi 
cei din căruţă, şi cei de la vetre, şi cei care păleau cu 
topoarele în trunchiuri, şi cei care se holbau spre noi 


comunicau necontenit, chemându-se, stropşin-du-se unii la 
alţii, veselindu-se, în limba aceea rumiîi-nească, ce părea 
totuşi străină. Vorbirea lor răsuna răstit în aerul pur; 
auzeam şi cele mai depărtate glasuri. Era o vorbire 
deosebit de colorată, în care la fiecare trei cuvinte se 
asociau sudălmi stranii şi două ori trei vocabule dintre cele 
mai ruşinoase. 

În societatea bună, în adunări politice ori academice, 
asemenea vorbe şi expresii n-au căpătat drept de cetăţenie 
niciodată de când fiinţează regatul. Adevărat este - ştiu şi 
eu - că în comitete restrânse şi intime, în anume momente 
de euforie, ele exploadează totuşi, făcând evidentă legătura 
cu un trecut nu tocmai depărtat de stare primară; însă 
oricare dintre atari onorabili vorbitori ar face apel la forţa 
executivă când acele expresii ar străbate în public vorbite 
ori scrise. Aici, în baltă, nu le ascultam decât eu şi cu 
Gâdea. El se amuza enorm, deoarece eu mă făceam că nu le 
aud; uneori se indigna de unele locuţiuni prea energice şi 
atunci categorisea pe oratori, înjurându-i şi el, cu 
ameninţări directe, pe caje nu avea intenţia să le execute 
vreodată, dar care erau singurele flori de stil la acest om 
sever. 

Eram atent şi mirat. In Moldova, în munte şi în Ardeal, 
niciodată nu mi-a fost dat să surprind o elo-cinţă 
asemănătoare. Oamenii din locurile înalte păstrează o 
discreţie remarcabilă în raporturile lor verbale; fraza lor e 
înflorită altfel, în armonie cu linia munţilor, cu limpezimea 
apei şi a cerului. Aici în bălți punărea amestecă toate 
aluviunile; la ţărmul ei au viermuit neamurile; sub soarele 
ei copleşitor pasiunile au o violenţă necunoscută aiurea. 
Vorbele anu-niite erau proclamate cu o plăcere neasemuită, 
ca şi cum ar fi cuprins în ele o savoare rară. Sudălmile care 
vizau linia ascendentă şi colaterală feminină erau aşa 
administrate încât cuprindeau informaţii curioase despre 
civilizaţia sudică, cu ale ei excese şi perversiuni. 
Filologiceşte deasemeni aveam dovezi că Dumnezeii cu care 


se apostrofau unii pe alţii rudarii erau zeii păgâni şi zeii 
lari: dovadă că jargonul special se păstrase din vremea 
păgânismului. Găseam în viaţa fierbinte a mocirlelor, cu 
toate dihăniile şi gângăniile lor, o stranie asemănare cu 
coloratura verbală a acestui vechi idiom rudăresc. 

Moartea e putrezirea vieţii şi viaţa îşi înfinge rădăcinile în 
moarte: 

După legea Minţii prea înalte, Fiecare-i la purcesul 
celeilalte, cum spune bătrânul poet Solomon Cornea, 
răposat de curând, înainte de a ajunge la o editură şi la 
Academie. 

În această vorbire se exasperau viaţa şi moartea, fără 
adaosul nostru de preocupări. Ascultam cu respect, 
reţinând, după obiceiul meu, ceea ce mi se părea artistic. 
Era absurd - arta se confunda cu ignominia, ca florile bălții 
cu magma rău mirositoare a ghiolului. 

Am auzit cândva o legendă de la Egipet. Anume, ca ar fi 
fost o regină demult moartă, în mormânt de Porfir boltit, 
învăluită în triplu giulgiu, care se întoarce din când în când 
în valea Nilului din călătoria ei fără siârşit prin ţinutul 
umbrelor. Numele ei era Nitacrit. Când silueta ei îină şi 
nealterată se întorcea din veacul vechi în lumea nouă, într-o 
noapte de lună plină, cel care avea norocul s-o zărească era 
săgetat de spaimă şi iubire şi nu mai putea vieţui nici în 
lumea aceasta, nici în acest veac. Simţea trebuinţa să 
moară şi s-o urmeze dincolo. 

Cum am cotit cu barca nu departe de satul rudarilor, spre 
Fundul Lintiţii, la coliba lui Mitrea Pescăruş, am văzut 
apărând o făptură ce mi s-a părut uimitoare subt arcul 
sălciei. Avea mişcări mlădioase şi un obraz oacheş şi 
pasionat. Purta fustă încreţită roşie cu pu-chiţei negri şi 
broboada verde ii era căzută pe umeri. In afară de iie, nu 
mai avea altă îmbrăcăminte. Umbla desculţă. Pielea îi era 
arămie. Sub sprâncenele arcuite, ochii păreau în ceaţă. 
Erau ochi cenuşii, care-mi plac. Părea ieşită din trecut, ca şi 
Nitacrit. Dar rudăreasa aceea era vie şi cine o zărea nu 


ţinea deloc să moară. Legendele ținutului Dunării nasc într- 
o clipă şi cad ca frunzele, ca florile şi ca fulgii viscoliţi ai 
sălciilor. 

Omul meu, Ştefan Qâdea, a mormăit ceva. Am înţeles că-i 
aduce omagiul unei înjurături. 

Frumoasă muiere, am răspuns eu. 

Asta-i una Raruca, m-a informat Gâdea. Parcă s-a mai 
subţiat şi a întinerit iar. 

— S-a mirat el. 

Rudăreasa nu ne vedea încă; era atentă înspre un canal 
adânc ce dădea în gârla mare, unde pluteam noi. Pe celălalt 
mal al acelui canal văzuse pe cineva, care rămânea ascuns 
pentru noi. Dintrodată dădu glas. 

Avea glas frumos. Il pornise însă cu ceartă. 

— Alei, Gogule, ce-ai făcut? Gogule mnică, de-acil ne 
desparte Dunărea. Tu te duci şi eu rămân. 

Tot nu vedeam pe Gogu. Am auzit numai o înjurătură 
răguşită. 

_ Ce-am făcut? Hasta am făcut. Dacă-ţi place, bine. Dacă 
nu-ţi place. 

Acest răspuns, pe care nu-l pot da decât aproximativ şi cu 
totul dezbrăcat de înâloriturile-i locale, avu darul să 
răsucească în loc pe Raruca. Parcă s-ar fi zvârcolit în ea o 
viperă. 

— Mă boierule! Îi aruncă ea vorbele cântat spre celălalt 
mal; apoi eu ţi-am dat opt lei, să-mi iei o pâine ş-o pamblică 
de la prăvălie; iar tu îţi cumperi tutun şi bei răchie. [i-am 
dat banii aseară şi tu nu te-ai întors nici >azi dimineaţă. Mi- 
a spus Rita unde îţi strălucesc ochii. 

Ei şi ce dacă ţi-a spus Rita? 

Apoi, nene Gogule, putea Rita să-mi spuie ori să nu-mi 
spuie, că eu de mult te cântăresc şi te-am pre ţuit. Ajunge- 
mi nasu tău cât securea taichii, şi nu-mi mai trebuiesc 
urechile tale cât lacătele de la pivnițele împărăteşti. In gura 
dumnitale ar intra barca lui uncheşu Mitrea, dar nu poate 
de dinţi găunoşi. Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să ţi 


se usuce buzele cum se usucă nomolul; să nu mai ai parte 
să fumezi tutun din banii mei. Şi când ei duce la gură, să 
duci şerpi şi sălămârde, ca. Să te saturi de rachiu pe parale 
muncite de aste mâini. 

Gogu nevăzut se mâniase. 

— Fă! Viu la tine şi te calc în picere. 

— Tu? Pe mine? Se zvârcoli ea scuturându-şi sânii. Vai de 
mine, că vrea să mă ucidă Gogu! Aoleo, Gogu mă bate! 
Pune talpă lată lângă talpă lată, trece gârla să mă bată. 
Fugire-aş de el, că pute ca lupu. Scârbi-ro-aş de el ca de 
măgarul lui Calapod, care-a crăpat în capu grindului şi 
trăgeau câinii din el. Bată-te un Dumnezeu şi optzeci şi opt 
de sfinţi! Qţi paşi vei iace, atâtea bube să-ţi căşuneze. 

Sunt nevoit să mă opresc, căci imprecaţiunea aceasta, 
după toate formele retorice, curgea repede şi dulce cân-tat, 
într-o creştere neliniştitoare. Vocabularul rudarilor pe care 
mă sfiesc să-l reproduc, însă nu mă sfiatn să-l ascult, 
revenea cu amploare şi c-o artă de o sumbră şi antică 
măreție. Când fiinţa elegantă pe care o comparasem cu 
Nitacrit ajunse la intimităţile cele mai ascunse ale rudarului 
nevăzut, dându-le destinaţii uluitoare, barca noastră ieşi „în 
lumină. 

Raruca se opri. Obrazul ei luă o expresie blinda, ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Se aplecă alene între 
spinii grindului, căutând o floare. Găsi un fir de ovăs 
sălbatic; ii culese şi, îndreptându-şi linia trupului, îl muşcă 
cu graţie, scuipând uşurel într-o parte. 

— Vă duceţi în colo? 

Ne întrebase privindu-ne puţin pieziş. Agreabil surprinsă 
şi încurcată îşi mişca braţele şi sinii şi avea o undoire a 
trupului. Ne întreba ca să nu tacă şi să înţelegem că ne 
acordă atenţia cuvenită. 

Ne ducem în colo, îi răspunse barcagiul. 

Dumneata eşti, nene Pane? 

După cum se vede. 

Poate duci pe dumnealui la coliba uncheşului? 


Omul meu nu catadicsi să-i răspundă. Ea râse cu toţi dinţii. 

— lacă, i-am dat unui berechet opt lei, să-mi cum pere 
pâine şi pamblică. N-ar mai îi ajuns! Pâine să se facă şi 
pamblică - să-l mânce şi să-l întindă. 

Ştefan Gâdea râse: 

Am auzit cât de frumos îl descântai. 

Eai! 

Se raşrn'a puţin, dar nu pre'a se ruşina. Ca sj currf finea la 
stima mea îndeosebi, îmi adresă un zâmbet dintre cele mai 
plăcute şi porni c-un mers legănat înapoi,.' spre satul 
rudarilor, îndată ce trecu după un grup de sălcii tinere, 
începu să cânte. Avea o voce caldă, joasă' şi plină; hăulea o 
jelanie cu modulaţii orientale. Nul înţelegeam versurile; mă 
prindea de inimă, însă, patima lor. 

Tăcu după un răstimp. li vedeam iarăşi îusta roşie printre 
trunchiurile pădurii rare. Îşi porni din nou vo-cea-i de 
ceartă, pentru cei opt lei, pentru pâne şi panglică, adăogind 
o serie proaspătă de consideraţii pitoreşti referitoare la 
acel Gogu necunoscut, pe care ea îl simţea încă în preajmă. 

Cine-i fata asta? Am întrebat pe barcagiu. 

Ştefan Gâdea era un om strict. Deci îmi răspunse: 

Care fată? 

Eu i-am făcut semn cu ochii. Glasul abia se mai auzea, ca 
un descântec neostoit. 

— A! Raruca? Se făcu a înţelege omul meu. Afost ea fată, 
când va îi fost. 

Informaţiile lui Gâdea se opriră aici. Scuipă în palme, într- 
o ultimă silinţă. La cotitură se zărea co-iiba. Acolo era 
Fundul Lintiţii. 

Am stăruit: 

— E măritată? 

—T! 

Atunci cine-i acel Gogu? 

Asta-i al şaptelea, de n-o fi al unsprezecelea, întâi, a îost 
unul de la noi din Turtucaia, un nebun care a rămas pustiit 


prin pădurea asta, — pentru dânsa. Al doilea, a cumpărat-o 
Dălcăuş. 

Cum a cumpărat-o? 

— Bine; 1 venit ia taica ei şi a cumpatât-0. A dat o sută de 
poli de aur; şi a luat-o cu el. Acel Sandu Dălcăuş a fost un 
hoţ. A luat-o cu dânsul şi a fost s-o omoare. Povestea asta o 
ştie uncheşul Mitrea Pescă ruş. Eu nu ştiu bine ce a fost şi 
cum a fost, că nu mă interesează prostiile. După Dălcăuş au 
fost alţii. 

Acuma i-a dat chitanţă şi lui Gogu. Cum i-a dat chitanta, 
fuge şi ăsta. 

Eu nu înţelegeam. 

Fuge, dă-1 dracului, a stăruit Gâdea. Stă în preajma ei 
altul, şi ăla - care va; fi - îl taie pe Gogu dacă-l mai găseşte 
pe-acilea. Il taie, ca să-i vândă pielea pe opt lei, s-o 
despăgubească pe rudăreasă. 

II pune ea la cale să facă asta? 

Nicidecum! Insă nu se poate altfel. 

Nu pricep. 

Dar eu parcă pricep? S-a mirat Gâdea. Are ea într-însa un 
diavol, pe care nu-l ştie nici ea singură. 

Cu aceste vorbe, am ajuns la colibă, subt o salcie veche, ş- 
am cunoscut pe uncheşul Mitrea. 

Când îşi purta trupul nalt şi uscat, alcătuit din noduri 
negre şi piele tăbăcită, bocănind cu cizmele de la colibă la 
vârşele întinse şi de la vârşe la vatră, uncheşul Mitrea 
Pescăruş avea obicei să vorbească. Nu singur. Vorbea cu 
lucrurile, cu sălciile, îmi revenea acum şi mie o parte din 
frazele - unele destul de nesăbuite - pe care le rostea. 

— Trebuie să înâierbânt catranul, ca să vă cătrănesc. 
Zicea el împletiturilor înşirate în pari. 

Pe urmă întrebă ceaunul cu catran: 

— Unde eşti? 

H duse la vatră şi-l aşeză pe pirostrii: 

— Iacă, te-am pus să te înfierbânţi. Bagă de seamă, 
hârbule, să nu scapi catranul în foc! 


Bineînţeles, adăogea la adresa hârbului o sudalmă, ca şi 
cum hârbul ar îi avut într-adevăr o mamă, a cărei întrupare 
uncheşul Mitrea o avea în faţa lui. 

— Să mai aduc niscai lemne, să cresc focul. 

Umbla şi aduna vreascuri, privind furiş în dreapta şi-n 
stingă, cu ochii îneguraţi de tufele sprâncenelor. 

— lacă, am adus lemne. 

Se uita în juru-i. 

— Acuş, dacă ar îi loc, aş putea aşeza aci şi o cratiţă cu 
mâncare. Unde eşti, cratiţă? Te-am pus la ră coare, în 
gheţărie, cu iahnie de crap. Dar dacă te pun lângă hârb, 
scuipă în tine catranul. Întâi să fiarbă ca tranul - îl înjura el 
pe catran - şi după aia te aduc şi pe tine. 

Se ridica de pe vine şi se scărpina în capu-i pleşuv. Mai 
avea puţin păr cărunt numai pe la urechi şi deasupra cefei. 

— Am pus lemne pe foc. 

Iar căuta ceva, întinzând ghiarele-i de coloarea mi-lului 
într-o parte. Pe urmă îşi aducea aminte de alta: 

— Mă duc s-aduc apă. Poate le e sete oamenilor. 

„Oamenii” eram eu. 

Se ducea şi se întorcea. 

— Apăi am adus apă. 

Am fost surprins mai târziu, când mi-a declarat că se duce 
undeva pentru nişte necesităţi personale. Nu mai puţin 
surprins am fost când, întorcându-se, a comunicat, oarecum 
indiferent, că acele necesităţi au fost satisfăcute. 

Barcagiul meu plecase; soarele se înclina la orizont 
aprinzând un pârjol imens în pădurile de sălcii. La treizeci 
de paşi, luciul balţii tresărea de goana vrespe-rilor lacomi, 
care se teşeau după albitură măruntă. Fluiera o mierlă nu 
departe; doi granguri îi răspundeau din desimea sălciei 
celei bătrâne. Mierla îşi repeta frântura de viers cu 
statornicie; grangurii bolboroseau şi gângăveau, mai mult 
chemând şi strigând, decât cântând, cu fluieraşele lor 
sonore. 

Am strigat pe gazda mea: 


Moş Mitre! 

Ahău! A răspuns el, tresărind ca dintr-o medi taţie. Acum 
încep a umbla ţânţarii şi trebuie să aprind un îoc de stuf 
umed pentru dumneata. 

Lasă asta, moş Mitre; voiam să te întreb ceva. 

Nu las, că te mâncă goangele, de te umfli bute. 

Mai este vreme; se vede frumos soarele în pă dure. 

Dă-i pace să se vadă; îţi fac fum, ca să te apăr. 

Pe urmă te duci şi te sui în polog. 

Goangele au avut parte de înjurătura sacramentală. 
Întrucâtva şi pologul, şi fumul. Soarele, insă, a fost cruțat; 
măreţia lui de aur şi purpură era deasupra celor lumeşti. 

Voiam să te întreb, moş Mitre. 

Întreabă-mă. 

Voiam să te întreb, moş Mitre, de paserile care fluieră în 
salcie. Cum le spui dumneata? 

Ce să spun? 

Cum spui dumneata paserilor acestora care cântă? 

Bătrânul s-a gândit prea puţin şi mi-a răspuns imediat: 

— Privighetori! 

— Fse poate, am protestat eu ca tărie. Privighetorile sunt 
altceva. Dumneata nu înţelegi că te întreb de paserile care 
fluieră în salcie? 

— Păi dacă nu-s privighetori, trebuie că-s ciocârlii. 

Mi-am. Arătat iarăşi nemulţămirea. Bătrânul se oprise şi 
sta în cumpănă: să se ducă să dea la o parte catranul, să 
mai aducă nişte lemne, să intre la gheţărie, s-aprindă stuful 
umed. 

— De cine vorbeşti dumneata? 

De grangurii din salcie. Dumneata nu le spui granguri? 

Ba da. 

Şi paserii care fluieră dincolo, nu-i spui mierlă? 

Ba da. 

Atuncea de ce-mi vorbeşti de privighetori şi ciocârlie? 

Apăi, domnule, toate-s ale lui Dumnezeu. Le spun şi eu 
cum mă pricep. Când e ciocârlie, văz că e ciocârlie. Când e 


grangur, văz că e grangur. Eu aşa pe deasupra nu le ştiu; 
nici să răspund întocmai. Aici, la coliba asta, eu vorbesc, eu 
răspund - treaba merge altfel decât la Bucureşti. Am, într- 
adevăr, doi gran guri în salcie; le dau şi boabe. Pe unul îl 
chiamă Costică şi pe ălăjalt Ilie. Aşa le spun eu -şi stau de 
vorbă cu ei. 

Şi-a pus mânile în solduri şi şi-a răsucit gâtlejul spre 
înălţimea stufoasă. 

— Mă! A strigat el grangurilor (cu apostrofa ne cesară), să 
nu-mi faceţi aci gălăgie; duce-vă-ţi la culcare. 

Costică şi Ilie, însă, au urmat să facă gălăgie, răs-punzând 
mierlei şi zvonului de amurg „al luncii. Din când în când 
treceau şi stârci mari cu chemări răguşite; stârci pitici albi, 
când dădeau peste noi, îşi învăluiau zborul mai sus, ca 
spicul moţului fâlfâind. Între bălți, începeau să umble 
cârduri mici de răţoi stingheri în zborul lor de sară, cu 
şuşuit de aripi. La plăvii, rămâneau rațele năpârlit (c) şi 
familiile lor de ră-ţuste, pândind cu ochii lor de mărgele 
cum se bolteşte cea mai lungă înserare a anului. O jumătate 
de ceas am simţit în jurul meu, din văzduh în pământ, în 
bălți, în stufării, în pădure, freamătul sfârşitului de zi. 
Broaştele răcneau în cor, uneori, aşa de puternic, incit 
parcă se lamentau pentru criza solstițiului şi scăderea în 
care intra zeul luminii. 

Ţânţarii au început să mă atace în roiuri; simţeam, în 
năvala lor învierşunată, hotărârea să mă deşerte de sânge 
şi să mă adauge lucrurilor moarte în care dospeşte iar 
viaţa. 

Atunci moş Mitrea Pescăruş mi-a declarat: 

Mă duc s-aduc stuful. 

S-a dus şi s-a întors: 

Am adus stuful. 

După ce a adus stuful, i-a căutat locul sub vânt, 1-a aprins 
şi m-a învăluit în fum. Lăcrămam şi tuşeam. Bătrânul rânjea 
de ticăloşia mea. 


Urmând să umble prin gospodăria-i puţină, da cu piciorul 
ici, îndemnând lucrul să se puie la locul lui, trăgea o sculă 
de subit un ţol şi se mira cum de s-a ascuns acolo. 

Cel dinţai snop de stuf se mistuise; fumul se risipea şi eu 
ieşeam în lumină, plutind ca pe nouri şi genuni. Uncheşul 
Mitrea mă admira, recunoscând în înfăţişarea mea o veohe 
icoană din vreun pridvor de biserică. Pe când el mă privea 
cu gura pe jumătate deschisă în spinii cărunţi ai bărbii ce-i 
căptuşea obrazul, ţânţarii dădură din nou năvală asupră-mi. 
Pielea mea le era mai plăcută, mai moale şi mai uşor de 
străpuns. Poate aveau şi alte motive să mă prefere; Mitrea 
Pescăruş rămânea oarecum în afară de viforul lor. 
Recunoşteam în asaltul lor vitejie, dar mai cu samă totală 
lipsă de respect. Eram şi eu o victimă a bătăliei pe care 
specia lor o poartă de mii de ani împotriva omului. Faraonii, 
la Nil, nu s-au bucurat de cruţarea lor; nici Por-impărat la 
Gange; nici Alexandru Macedon la Oxus. Generaţiile lor se 
multiplică numai ca să ne distrugă; noi n-avem rost decât ca 
să-i hrânim. 

— Ho, goangelor! Strigă Mitrea Pescăruş, ca şi cum ar îi 
înţeles problema. O înţelesese, deoarece avea argumente. 
Unul din argumente era alt maldăr de stuf; celelalte 
argumente erau combinaţii verbale pe care, tot de la 
Gange, Oxus şi Nil, triburile ruda rilor şi breasla pescarilor 
le-au potrivit cu iscusinţă contra acestor duşmani. 

Ţânţarii s-au retras pentru puţină vreme. Puteau s- 
aştepte; aveau înaintea lor mileniile şi seriile altor pescari 
cu undiţa. 

— Acuma să mă duc s-aduc mâncarea, a zis uncheşul. 

S-a dus şi a adus cratiţa. 

— Am adus mâncarea. 

A stat puţin şi s-a gândit. 

— Mâncarea “asta mi-a făcut-o o rudăreasă de aci din sat. 
Tot ea a spălat şi pologul. Am socotit eu pre cum că poate să 
cadă oaspete. Mâncarea să zicem c-o mănânc eu; dar în 
polog dormi dumneata. l-am dat opt lei. 


L-am întrerupt: 

O chiamă Raruca? , 

Pe cine? 

Pe rudăreasa. 

— Aia caie mi-a fiert mâncarea şi a spălat pânzele? Da, aşa 
o chiamă. li spui eu: fă aşa; spală aşa. Ea a venit, a făcut ce 
i-am poruncit; s-a învârtit într-un picior şi gata! E dată 
dracului! 

A mai cugetat un timp şi a băgat de samă că pare a îi ceva 
la mijloc. 

Dumneata n-ai mai fost la Fundul Lintiţii. 

N-am mai fost, am întărit eu. 

Nici n-ai ştiut ce şi cum: că mi-a gătit şi mi-a spălat. 

N-am ştiut. 

— Atuncea cum de i-ai spus pe nume? 

N-aveam cum să-l lămuresc; explicaţia era prea lungă. El 
a mormăit ceva şi m-a privit strâmb, atri-buindu-mi poate o 
parte din invectivele destinate ţân-ţarilor. 

Mi-a spus Gâdea. 

Aha! Da el de unde ştie? 

Am auzit-o şi pe rudăreasă, pe grind, strigând că i-ar fi 
luat cineva banii. 

Aha-ha! Unul Gogu! 

Precum spui. 

Uncheşul i-a atribuit şi lui Gogu câteva din variațiile lui pe 
aceeaşi temă. 

— Apăi atunci îşi caută ea altul. Asta, domnule, e o muiere 
care nu se teme de bărbaţi. Banii şi-i scoate ea, şi el să se 
ducă pe lume! 

— Aşa mi-a spus şi Gâdea. 

Bătrânul se întoarse cu dispreţ: 

— Ce ţi-a spus Gâdea? Ştefan Gâdea nu ştie nimic. 

El ştie să strângă banii şi să-i grămădească la chişoi. 

Alta nu ştie. D.acă ştie, să spuie. Dar nici ştie, nici poate 
spune. 


Aşa arată şi el, moş Mitre, că el nu se pricepe şi numai 
dumneata ştii toate câte au fost. 

Cu Dălcăuş? Apoi de ştiut ştiu eu; şi de spus pot spune, dar 
mai întâi îmi trebuie ceva. 

S-a sculat de la foc: 

— Mă duc s-aduc paharul. 

S-a dus în colibă şi a cotrobăit pe o poliţă. 

— Unde eşti? Acilea eşti! 

A bocănit îndărăt, cu cizmele: 

— laca, am adus paharul. 

Îmi arăta un pahar verde, de o litră. 

Asta îmi trebuie mie cu vin, şi pe urmă spun. 

Bine, moş Mitre, paharul se va umple cu vin, precum 
pofteşti. 

Începui a-mi desface panerul cu provizii. Bătrânul se 
lumină o clipă de un zâmbet cu desăvârşire blând. 

— Raruca asta, domnule, are de la Sandu Dălcăuş o 
tăietură de cuţit. A tăiat-o acel tâlhar acum şase. 

Ani. Se cunoaşte locul tăieturii ceva mai sus de stân ghie, 
în partea stingă. 

— Uite, aci m-a tăiat Sandu Hoţu, zice ea, şi arată. 
Dumnitale nu-ţi arată; arată cui îi place. Acu nu mai arată 
nici lui Gogu. A arăta altuia, pe care-l va alege dânsa. 
Mulţumesc pentru vin; pahar de vin, pahar de tinereţă. Eu 
socot, dom nule, că dacă azi n-ai prins nimic cu undiţa pe 
acolo pe unde ai fost, apoi mâni dimineaţă, aci, în Fundul 
Lintiţii, prinzi numaidecât. leşi din polog când se jimbează 
de ziuă. Atuncea stă abur pe gârlă. Cum arunci, cum acaţi 
crapul. 

L-am oprit o clipă, introducând în vorbirea lui monotonă 
istoria cu împăratu crapilor a lui Gâdea. 

— Dă-1 holerei pe Gâdea! C-o vorbă de-alui eu nu cumpăr 
nici o testea de linguri de la rudari. Ce să vie împăratu 
crapilor în balta lui Mitrea? Nu zic, la undifţa dumnitale 
poate să dea, că dumneata eşti boier; dar în vârşele mele 
nu poate fi nici pomeneală; nici n-a fost, nici va fi. La vârşele 


mele, ca la un rumân sărac, dă numai câte un crap de cei 
suletioi, cărora noi le spunem ofiţeri. 

Unde vă duceţi voi, bă ofiţerilor? 

Apoi ne ducem la Fundul Lintiţii, la vârşele lui Mitrea. 

Da de ce nu se duce unu mai dolofan? 

Pentru căci aşa i-i dat lui de când mă-sa 1-a făcut, să n- 
aibă nici o baftă. Când a fost de trei ani, i-a murit taică-su. 
Când a fost de cinci, era să ardă de viu, că-l părăsise 
maică-sa, singur acasă. Când a fost de şapte ani, a intrat 
slugă la străini. La două zeci de ani, tot slugă se afla. A avut 
trei muieri: cea dinţii a murit de lingoare; cea de-a doua a 
fugit c-un bulgar; pe cea de a treia a bătut-o el şi a alungat- 
0, că curgea lenea după ea. Boi a avut, au căzut; cala avut, 
a pierit. Asta e norocul lui; are o casă de poţi învârti în ea o 
pisică de coadă şi n-are de ce se prinde cu ghiarele. Pământ 
n-are; comoară n-a găsit. 

S-a ales c-o barcă şi cu nişte vârşe. In acele vârşe ne 
ducem noi să dăm cu capul. Ne-a duce Mitrea Peş căruş să 
ne vândă la Olteniţa, să-şi mai ia cfte ceva: niţică mâncare, 
niţică băutură, s-un strai. lacă, acuş vine toamna şi n-are 
nici de unele. Haideţi şi voi. 

— Ba noi nu ne ducem la Mitrea; a venit un boier cu 
undiţa; la dânsul ne ducem. 

Grăind astfel, uncheşul sorbea câte puţintel din paharul 
verde. Pe faţa întunecoasă i se veseliseră ochii şi sticleau în 
lumină. Noaptea se lăsase deplin asupra bălţii, asupra 
gârlelor, asupra pădurii şi stufurilor în întreg acel cotlon al 
împărăției dunărene. Zborurile de paseri conteniseră; 
tăcuseră şi broaştele, aşteptând cu ochi bulbucaţi o apariţie 
misterioasă. Luna, însă, trebuia să răsară ceva mai târziu. 

Pescarul „hal bătrân”, cum îi spusese Gâdea, avea o voce 
care nu se armoniza deloc cu înfăţişarea-i naltă. Pe lângă 
asta, vocea aceea nu părea a scoate din lăuntrul acelui trup 
toate alcătuirile pe care le rostea, ci pe unele le pipăia şi le 
căuta, şovăind, în fiinţile şi lucrurile din preajmă. 


I-am umplut din nou paharul cel verde, lăsându-1 să spuie 
şi observându-1. S-a întors la locul lui, la vâlvătăile vetrei, 
stăpânind lângă inimă vinul. 

— Săracă breaslă! A suspinat el. 

(Am înţeles că e vorba de breasla noastră a pescarilor.) 

Când vin Dunările mari, mă îneacă. 

De ce mă înecaţi? 

Aşa poftim noi! 

Când e secetă, mă usca vipia, de mi se lipeşte burta de 
şale. 

De ce mă frige şi mă usca? 

Căci e voia sfântului soare! 

Dacă intră apa cu rânduială şi pun gard, are crapul 
înţelepciune de se fereşte de vârşele mele. Să fii tu al naibii 
de crap! 

Trăim ca vai de noi. Dar barim trăim lungă viaţă. leri 
ziceam „maică” şi „taică”; mâni, ne cântă popa prohod. 

O blagoslovenie, însă, am avut nor pescarii. Pologul. Tot 
ţânţarii au învăţat mai demult pe oamenii de 'a baltă cum 
să-l facă. 

Au venit unii din ei, care fuseseră bătuţi şi alungaţi de alţii. 

— Mă nene, pe noi ne-au alungat ăia şi au pus ei stăpânire 
aci. Să alcătuiți voi o căscioară de pânză rară. S-o puneţi pe 
o leasă, sus, ca s-o sufle boarea. Acolo nu vă pasă; îi înjuraţi 
şi le daţi cu tifla. 

Aşa am făcut noi polog. Intri în ei dumneata c-un capăt de 
stuf aprins, ca să vezi goangele ce s-au furişat odată cu 
dumneata, şi le striveşti cu degetul. Striveşti una, striveşti 
cinci; gata. Pui mâinile sub cap şi te gândeşti. Te fură 
somnul; dormi bună odihnă; iată, se face ziuă, e răcoare pe 
baltă. 

Asta e pologul. Dacă vrei să te culci dumneata, e gata. Bun 
vin! 

Focul e blagoslovenia întâia. Pologul e a doua. Vinule a 
treia. Sunt şi altele, dar eu le-am uitat. 

Dumneata aştepţi să spun cum a fost întâm-plarea? 


Văd că încă nu-ţi flutură abur la gene. Dar poate ţie, 
Mitreo, ţi-o fi somn? Nici mie nu mi-e somn. 

Află dumneata că Sandu Dălcăuş s-a arătat în baltă acum 
opt ani. 

Mă Sandule, cine eşti tu şi de unde vii? Eu sunt unul din 
lume. Fără părinţi. Am dezertat de la oaste. Ce eşti tu 
acuma? Acuma sunt tâlhar cu faimă. Avea câţiva tovarăşi, 
oameni de prin satele noastre. Veneau la el: Neică Sandule, 
cârciumarul nostru a adus marfă. Altul: negustorul nostru a 
scos bani de la bangă. 

Îşi puneau obrăzare; ieşeau cu luntrea la un grind. Păleau 
unde trebuia. Se arătau cu putere şi îngrozire. Dacă era 
nevoie, dădeau cu puşca, încărcau marfă, încasau bani, 
erau perceptori. 

Se întorceau în baltă. Aveau un ascunziş la C.ălan, între 
plăvii. Franţuzeasca lui de ascunziş! Căile acolo erau 
încâlcite ca maţele; nu le mai descurca nimeni. Mai aveau 
un ascunziş la Răzoare. Acolo Dălcăuş şi-a pus muiere. Un 
tovarăş al său, de-i zicea Tistu, şi-a adus şielpe a lui. 

— 'Ţineţi voi aci bordeiul bine, aşterneţi pat de odihnă, 
faceţi mâncare caldă. Noi venim prin desi mea de sălcii, ca 
lupii. 

Nu se ştia nici când vin, nici când se duc. Nu-i apuca ziua; 
nu-i apuca noaptea. 

Luni, în amurg, s-adună la un cocioc în loc poruncit; intră 
în luntre toţi tovarăşii. Dălcăuş îi cercetează pe sub 
sprâncene. Se duc ei pe cărările lor. les într-o margine de 
Olteniţa. Mai era lumină la câr-ciumar. 

Dălcăuş a intrat singur, cu puşca. 

— Sus labele! 

Câţi oameni au fost au stat smirna, cu braţele sus. 

Nene cârciumare, vino acilea. 

A venit cârciumarul. 

Cum te chiamă? 

— Tănase. 

Nene Tănase, află că eu sunt Sandu. Cunoşti-mă au ba? 


Am auzit. Am nevastă şi copii. 

Legea lor de nevastă şi copii; nu-i vorba de asta. Scoate 
vin şi dă la rumâni. 

A scos cârciumarul vin. Au băut oamenii de s-au îmbătat. 
Râdeau unii la alţii, Să n-aud râzând. Să n-aud vorbă. Beai 
şi ridici iar braţele sus. leşiţi câte unul şi duceţi-vă. 

Bogdaproste, au spus oamenii. 

Hăt! Cine deschide clonţul moare de puşca asta. 

Auzit-aţi? 

Am auzit. 

Aşa. Acuma, nene Tănase, scoate marfa pe care ştiu că ai 
adus-o astăzi. Dă-o soţilor mei. Pune-mi în palmă şi şase mii 
de lei, ca să nu mă supăr. Să nu spui nu, că-ţi rămâne 
muierea văduvă. 

Asta s-a întâmplat în jumătate de ceas. Gata. 

Miercuri seara, au trecut în cealaltă parte, la Ichi-mov, sat 
bulgăresc. Au intrat la preot. Şedea la cină, cu patru copii şi 
preoteasa. 

— Sus! Să n-aud o vorbă; mie nu-mi place bul găreşte. Să 
vie patru oameni. Luaţi pe presviteră şi copiii şi-i încuiaţi în 
cămara asta. Dacă ţipă careva, puneţi căluş. 

Candela şi custiveiu sfinţiei tale, părinte Agapie, scoate 
cheia a lungă şi deschide tronul ăl ferecat. Dacă nu scoţi şi 
nu deschizi în clipă, te scrijelez la beregată. 

A luat atunci optzeci poli de aur. 

Vineri, tot cu obrăzare şi cu puşti, s-au înfăţişat la Silistra, 
la Hagi lani, cherhanagiul. 

Boc-boc! 

Care-i acolo? 

Deschide. 

Care sunteţi dumneavoastră, bre? 

Noi suntem, Sandu Dălcăuş. Tare te rog să des chizi. Dacă 
nu vrei cu voia, va fi cu nevoia. 

Cherhanagiul a deschis. Se învârtea de colo-colo, ţinându- 
se cu murale de tâmple şi olicăindu-se. 


Nu plânge, jupâne, zice Sandu, întreabă-mă de ce-am 
venit. Am venit să-mi dai vamă douăzeci de mii de lei. 

Aoleo! Aoleo! Dar ce-am făcut, să mă vâmuieşti? 

N-ai făcut decât una: că ai vămuit şi tu pe oa menii din 
baltă, dar i-ai vămuit cu nedreptate. Scoate şi dă cât am 
cerut. 

Aoleo, nene Sandule, n-am. 

Atuncea să dai treizeci de mii. 

Vai de zilele mele! De unde să scot atâţia bani? 

Anaforu şi ciovrântia ta de caţaon! Dă patru zeci de mii. 

Hagi lani a tăcut. S-a desfăcut la brâu şi a scos cheia. S-a 
plecat să deschidă lada de fier şi a ridicat din lada de fier 
revolverul. 

A lătrat întâi puşca lui Dălcăuş. Vhau! 

Hagi lani s-a dus cu capu-n jos în ladă. Oamenii iui Dălcăuş 
l-au tras de picioare. Dălcăuş a luat banii din sânge. 

Au ieşit; au închis cherhanaua. S-au dus la câr-ciumă. 
Erau acolo oameni. 

Bună seara. 

Bună să vă fie inima. Ce poftiţi domniile voas tre? 

Poftim să mâncăm. 

Numaidecât. Şedeţi domniile voastre la masa asta, cu 
domnu plutonier de jandarmi. Să vă dau câte o fleică? 

Ba să ne dai dumneata de post. Suntem creştini; azi e 
vineri. 

Când au isprăvit de mâncat ce le-a dat, Sandu a zis 
jandarmului: 

— Attl auzii îa Hâ'gi lani o împuşcâtur-ă. 

Plutonierul s-a mirat. 

— Dumneata eşti plutonierul Chiriţă? 

— Da; eu suni. 

Am auzit împuşcătură; să nu i se fi întârnplat ceva rău lui 
Hagi lani. 

Ce să i se întâmple? 

— Să nu-l fi călcat cumva Sandu Dălcăuş. 


Plutonierul Chiriţă s-a mirat şi mai tare. S-a sculat şi s-a 
dus să vază. 

Sandu a pus pe masă o hârtie de o sută; a râs cătră 
cârciumar, s-a dus. 

De aci, de la acest Chiriţă i s-a tras necaz lui Sandu. Că 1-a 
văzut Chiriţă şi 1-a ţinut minte. 

De-acum e al meu, zice Chiriţă. lau preţul pus pe capul lui. 

Cât îl căutau jandarmii, geaba! Umblau prin bălți, ce să 
găsească? Doar pe Caraoschi, tropolitu Tartorului, 
închideau pe oamenii de prin sate, în lungul Dunării, ca să 
mărturisească dacă ştiu de el, nimic. Acuma, de la acea 
semeţie, domnu pluto nier Chiriţă a avut senin. 

Umblând şi cercetând, a mai găsit şi altă urmă. S-a dus la 
rudari. 

— Nene Caloiene, ţi-ai dat fata după Sandu? 

— N-am dat-o; mi-a cumpărat-o. 

Mulţumit eşti? 

Sunt. 

O mai vezi câteodată? 

Cum nu? Vine acasă din când în când. 

A urmărit-o pe Raruca. A ştiut pe ce gârla intră. S-a dus cu 
barca şi cu undiţa, cum umbli dumneata, şi a găsit grădina 
de la Răzoare şi bordeiul. S-a uitat pe ici, s-a uitat pe 
dincolo. A lăsat să treacă o luna şi a umblat iar prin acele 
locuri. 

Dălcăuş lovea în alte părţi şi jandarmii îl căutau aiurea. 
Chiriţă se ţinea la pânda lui, chivără şi centironul lui de 
melitar! 

A venit într-o dimineaţă Chiriţă; dar Sandu Dălcăuş se 
strecurase pe cărări mai devreme şi l-a simţit. De un om 
singur n-avea a se teme, dar a priceput primejdia. 

Rarucă, zice, ştii tu ceva cumva despre un dom nişor cu 
undiţa, pe care-l duce un barcagiu din Turtucaia? 

Nu ştiu, Sandule. 

Nu l-ai văzut? 

Nu. 


Nu ţi-a vorbit? 

Nu. 

Să n-ai parte de mine? 

Să. 

EI s-a uitat la ea crunt. 

Muiere, tu mă vinzi. 

Aoleo, Sandule, ce mi-e drag eu nu lapăd. 

Tu mă vinzi, Rarucă, şi eu pe tine am să te omor. 

Nu te vând, Sandule, şi n-ai să mă omori. Nu te lasă 
Precista. 

Poate nu mă vinzi tu, ci poate mă vinde Leana, muierea lui 
Tistu, că Tistu o loveşte când se îmbată. 

Dar eu nu te-am lovit. 

Nu, Sandule; şi ţi-am fost cu credinţă. 

— Ba eu înţeleg că una din două mă vinde; că eu cunosc 
copoiul care mă urmăreşte. Am să vă omor pe amândouă. 

Rarucă a râs. 

Dălcăuş şi Tistu au mâncat şi au băut. Au desmier-dat pe 
muieri. După aia au tras cuţitele, să le omoare. 

A lui Tistu a strigat: Maică, maică! Mă omoară Tistu! 

N-a omorât-o 'Tistu. I-a pus Dălcăuş cuțitul sub burtă. Apoi 
i-a dat cu piciorul, să se ducă în baltă. 

Cu acelaşi cuţit s-a întors şi a lovit pe Raruca. A dat-o şi pe 
ea în baltă, s-o mănânce racii. 

Însă rudăreasa se dusese la fund fără să fie moartă. 

C-o mână şi-a ţinut strâns rana. Cu cealaltă mână a înotat 
pe subt undă şi a scos gura lângă un cocioc, ca să răsufle. A 
stat acolo neclintit. li venea ameţeală. S-a rezemat cu 
fruntea de un cuibar de gâscă sălbatică. Poate ar îi slăbit 
acolo în leşin, dacă n-o ciugulea cloşca de obraz. 

A luat din cuib un ou carei s-a părut proaspăt şi 1-a sorbit. 

A aşteptat să audă cum se duc bărbaţii, bătând în apă cu 
lopeţile. S-a tras de lângă acel cocioc la altul; a ajuns la o 
plavie şi s-a întins acolo. 

A avut în ea pe împieliţatu şi n-a pierit. A căutat pe Chiriţă 
şi i-a arătat lui întâi şi întâi semnul tăieturii. 


— Soldatule, zice, eu ţi-1 dau în palmă pe Dălcăuş. 

La Răzoare nu mai vine, dar îi cunosc alt culcuş. 

A mers şi ea în barcă şi a fost de faţă când au împresurat 
plavia de la Călan. S-a apropiat numai ea, într-o luntre cu 
Chiriţă. A strigat de la mal: 

— Sandule. 

Dălcăuş a ieşit la glasul ei şi părea înfricoşat. Atunci 1-au 
puşcat. A căzut cu faţa în jos. Ea s-a dus şi i-a ridicat 
fruntea, ca să-l vază răpus. L-au doborât şi pe Tistu. 

După ce am aflat întâmplarea cu hoţii, m-am suit în polog, 
cu făclioara de trestie. Uncheşul a mai rămas lângă vatră. 

M-am întins cu faţa în sus, cu palmele sub ceafă, fără 
somn. 

Întâi, am văzut un cer de sălcii, pe urmă un cer mai înalt, 
cu stele, între care, într-un târziu, s-a arătat şi o lună de 
foaie de cositor, tăiată într-o margine cu foarfecă. 

Observaţia cu „foarfecă” o făcuse uncheşul, mor-măind 
singur. 

— S-o îi jucat cu ea îrun copil. Îşi îăcea el soco teală. 

În linişte, dădea glas adânc boul-bălţii. 

— Ce spui tu? Întrebă pescarul. Spui bine? 

Spune bine, îşi îndreptă el spre mine glasul. Zice că mâine 
prinzi crap. 

Am adormit brusc; am revăzut într-un adânc de vis toată 
drama pe care ml-o reprezentase Mitrea Pescăruş. 

Apoi m-am trezit deodată. 

Uncheşul nu mai era la vatră. Nu era nici în bordei, nici în 
pologul lui. Părea a-1 îi îost sorbit o hrubă a nopţii. Costică 
şi Ilie gângăveau în salcie; din când în când răspundeau şi 
mierlei. Cucogşii trâm-biţau în satul rudarilor; zarea de ziuă 
zbucnise în înaltul răsăritului. 

M-am spălat pe ochi cu apă uncropită din baltă. După ce 
adierea dimineţii a mânat de pe luciu aburii, mi-am căutat 
locul cel mai potrivit la gârlă, acolo unde apele Lintiţii 
scăpată printre gard şi curg spre Dunăre. Toate păreau 


linişte, de şi toate erau tresăriri şi fierberi, zboruri şi 
chemări, amestec al vieţii şi morţii. 

Mi-am pregătit trei undiţi şi le-am desfăşurat în apă, la 
îund, cu plumbi. In cârlige aveam râme de cele mari 
şerpeşti. M-am cinchit pe malul umed. 

Stăm şi eu neclintit. Bătea inima în mine fără să se audă, 
cum zvâcnea nesimţit în toată zidirea. 

Pe varga undiţii din mijloc a venit dintrodată şi s-a aşezat 
un pui de rândunică. Şi-a netezit o clipă penele cu 
ciocuşorul, pe urmă s-a uitat la celălalt pui de rândunică din 
oglinda gârlei. Vârful vergii a tresărit svicnind de două ori 
scurt şi a treia oară înclinându-se prelung. Puiul şi-a luat 
zborul ţârâind. Am smuncit struna, şi crapul cel mare, pe 
care îl vestise uncheşul, s-a învăluit învolburând apa. Pe 
când eu îl ţineam în coarda adânc încovoiată a vergii, 
Mitrea s-a înălţat la gard, stând nalt şi negru în răsăritul de 
soare, ca un Mefistofel, rânjind nu cu părere de bine. 

În acea clipă am auzit în marginea luncii şi cân-tecul din 
ajun al rudăresei. Numai un moment am fost atent într- 
acolo şi crapul era cât pe ce să câştige lupta. S-a prăvălit cu 
varga spre fund şi m-am dus şi eu după el în gârlă până la 
brâu. L-am ţinut totuşi bine şi l-am întors la faţa apei 
îăcându-l să beie aer. In starea asta, pe jumătate înomolit, 
mă privea de pe celălalt țărm în faţa Caloianului, împreună 
cu grangurii bordeiului, stârci, coţofene şi alte lighioane, 
care se minunau cât şi dânsa de întâmplare. 

Iulie, 1938, laţi. 

MORMINTE. 

Intre toate afacerile pe care le-am avut, aceasta e 
remarcabilă prin finalul ei cu totul neaşteptat. S-ar fi părut, 
aşa cum pornise, că mă va duce într-o serie de sedinţi 
penibile sau, mai curând, că va trece de la mine la un 
confrate mai iscusit în sinuozităţi juridice. 

Ei bine, în puţine termene şi în puţine zile, procesul meu 
era pierdut. Mai bine zis, era câştigat. Pierdut şi câştigat 
înainte de a fi început. Pierdut de noi cei vii, de şi unii din 


noi sunt departe de a găsi în asta pricină de supărare. 
Câştigat de mort. 

În dimineaţa de 18 aprilie, mă chiamă cineva la telefon: 

— Hello! Acolo domnul avocat Emanoil Modru? 

Nu cunosc vocea asta aspră. Mă supără prin acest „hello” 
americănesc. Dar ce are a face? Un client nu trebuie să 
pară niciodată nesimpatic. 

Răspund: 

Da. El este. Cine întreabă? 

Hello! Aici doctor Constantin lonescu. 

Da. Ce poftiţi? 

Am impresia, reia vocea, că nu sunteţi bine fixat asupra 
interlocutorului dumneavoastră. Am spus doctor Constantin 
lonescu, şi precizez: director al revistei „Progresul Social”. 
Vă amintesc că ne-am întâlnit acum două săptămâni în 
cabinetul unui prie tin comun, înalt demnitar la Finanţe. 

A, da! Am făcut eu. 

În receptor a sunat un râs scurt, sau o tuşă: ha-ha! Apoi 
vocea: 

V-aţi fixat? 

A, da, desigur, m-am întors eu, îmi aduc foarte bine 
aminte. Stimate domnule doctor, mă bucur că pot relua cu 
dumneata o discuţie pe care atunci am întrerupt-o. Sunt la 
dispoziţia dumnitale. 

Mulţămesc, domnule Modru. Aş veni la dum neaţa nu 
pentru discuţia la care te referi şi de care îmi amintesc vag; 
ci pentru o afacere urgentă şi im portantă, îmi închipui că e 
mai importantă decât toate cite ai avut dumneata în cariera 
dumnitale. 

Mă rog. 

Se poate să vin? 

Desigur; v-aştept. 

Îmi trebuie o jumătate de oră. Aş dori să nu ne deranjeze 
nimeni. 

Poftiţi. 

Am auzit în aparat „tac”! A depus receptorul. 


Unii confraţi ai mei s-ar bucura: afacere importantă, 
afacere grasă. 

Ce poate să fie? Să cugetăm puţin, pe când facem toaleta 
biroului. Să împrăştiem mapele; aducem în colţul acesta un 
tom de jurisprudenţe ale Casaţiei şi două casete cu volume 
de drept legate în piele flexibilă. Secretarii mei au sosit şi 
au început să lucreze în camera alăturată. Se aude maşina 
de scris clănţănind cu hărnicie. Vocea groasă a lui Neagu 
pompilian dictează. Da. Mi-arn adunat câteva elemente 
asupra omului meu. 

Doctorul nu e numai director al unei importante reviste; 
ţine şi cronica socială la cea mai populară gazetă zilnică. 
„Prietinul comun” mi-a vorbit despre cariera lui în etape 
scurte: după ce s-a întors din Germania doctor în ştiinţi 
sociale, a fost director de minister, 'secretar general, apoi 
deputat în primele rânduri ale unui partid puternic. Ar fi 
astăzi un personagiu bine stabilit, cu relaţii întinse şi tari. 
Revista lui şi-a crescut importanţa iară a-şi spori tirajul. 
Publicaţia aceasta pe hârtie velină a făcut bună operă, 
împingându-l la preşedinţia a felurite societăţi şi asociaţii, 
în care dezvoltă o activitate neobosită. Oamenii blânzi şi 
delicaţi pot zâmbi; energia acestui om brun, cu ochii 
bulbucaţi' şi violenţi, a dărâmat până acuma toate 
obstacolele, în ultimul timp, un patriotism vehement, bine 
pus în valoare, i-a consolidat succesul. Nu ne putem mira - 
gândeam eu în sine-mi - că un bărbat atât de activ a izbutit 
să agonisească avere. Cuantumul acestei averi, după 
informaţii competente, n-ar putea fi încă evaluat. Până 
acuma, an după an, activul se schimba simţitor în favoarea 
sa. In ultimul timp duce o luptă aprigă pentru nişte terenuri 
petrolifere. Câştigul sună a zeci de milioane. Insă, din 
întâmplare, tocmai despre acest proces faimos ştiam lucruri 
precise, care îmi îngăduiau să am siguranţa că doctorul 
Constantin lonescu va pierde. Omul invincibil, patrioticul 
doctor - mă bucuram cu - 


— Sa. Lovearui - Opere, voi. ÎS găsit de data asta pe alţii 
mai tari. Vdecât dânsul. Încercarea sa de a da procesului o 
întorsătură socială şi naţională n-a reuşit. 

Să fie oare asta afacerea urgentă şi importantă pe care 
pofteşte să mi-o propuie? 

Continuam a zâmbi: n-aş fi deloc dispus să ascut iarăşi 
colții lupului. Nu mi-ar plăcea să mă înham la o afacere 
compromisă. 

Poate îl invidiez pe domnul doctor pentru succesele lui de 
până acuma? Poate greşesc depreciind o activitate în care 
îndrăzneala şi cunoaşterea oamenilor s-au aliat; scrupulele 
mele sunt poate vanitate şi lipsă de forţă; nu pot nega că voi 
avea bucuria să-l văd în noua ipostază, cerându-mi sprijin, 
şi, la bucurie, voi adăuga satisfacția de a nu accepta să 
reiau afacerea terenurilor rău mirositoare. 

Ce-l poate determina pe doctorul Constantin lo-nescu să 
se adreseze unui avocat încă tânăr? 

Pe aşii cei bătrâni ai baroului i-a încercat. Acuma e nevoit 
să înceapă o altă serie - în care serie secundară m-aş afla şi 
eu. 

Nu. Secretul vestirii telefonice e mai simplu. Doctorul 
încearcă să-mi treacă mie afacerea pierdută pentru motivul 
că eu am o soră, care soră e măritată cu lon Popescu Inod, 
care Ion Popescu Inod va prezida foarte curând o secţie la 
Casaţie, care secţie la Casaţie are în dosarele ei celebra 
afacere a terenurilor. La Ion Popescu Inod nu se poate 
ajunge; magistratul acesta subţire şi nalt, chel şi în 
aparenţă somnolent, e dur ca o bară de fier; - însă Ion 
Popescu Inod. Are slăbăciune pentru soţia sa, prea 
frumoasa şi prea cocheta mea soră Ana; iar prea frumoasa 
mea soră are la rândul ei slăbăciune pentru fratele ei 
geamăn Emanoil Modru. 

Daca ar şti energicul domn doctor; Constantin lo-nescu. 
om cu interese multiple şi cunoscător a toate, ce fiinţă 
curată şi dreaptă e Ana Popescu Inod, născută Modru! 
Dreaptă şi curată la suflet ca părinţii ei făgărăşeni; ca 


bunicii noştri care au trăit totdeauna în Ţara Oltului; ca toţi 
acei baci din veac care s-au închinat piscurilor de sub cer, 
suind şi coborând turmele, urmând datina neamului şi legea 
lui Dumnezeu. 

Încât şansele lui, „ca să se întoarcă la atac cu iz-bândă”, 
devin mediocre. 

Acest tătar nu-şi va putea valorifica tactica. 

După ce am stabilit la soare locul meu şi al surorii mele 
Ana, în Ţara Oltului sub piscurile făgără-şene cu cele 
sufleteşti, îl înţelegeam mai bine pe acel doctor cu ochii 
bulbucaţi însă struniţi spre tâmple, cu umerii largi şi 
picioarele scurte, învierşunarea lui, bătăliile lui pentru 
dobândă, izbânzile lui - aveau şi ele explicaţie şi veneau din 
fundurile stepei răsăritene. Acest pământ îmbielşugat de la 
Dunăre a fost sălaş multor neamuri; amestecul încă nu s-a 
topit; şi în-tr-un veac nou, subt un nume indiferent, puteam. 
Deosebi pe străin. El e mai ager şi mai atent la luptă; sunt 
sigur că-mi va vorbi în primul rând de datoriile lui 
patriotice. 

„Dar iarăşi mă întorc şi zic”, cum se exprima bunicul meu 
Manole de la Arpaş. Bunicul meu Manole, baci vechi. larăşi 
mă întorc şi zic: poate nedreptăţesc pe creştin. Un om cu 
atari succese e natural să stârnească duşmănii, mai cu 
samă duşmănii de vorbe, „îmbogăţire rapidă - îmbogăţire 
malonestă”, pare axiomatic şi logic; însă cei care eThit 
asemenea axiomă uită că vremurile de astăzi sunt nu numai 
ale aeroplanului şi ale undelor herziene, ci şi ale unor 
răsturnări fulgerătoare şi prefaceri febrile de azi pe mâne. 
Doctorul meu e un om al acestor vremuri. 

Insă totuşi. Mi-am zis eu iarăşi. 

Nu mi-am mai spus nimic, căci intrarea clientului meu s-a 
făcut cu zgomot şi cu mare mişcare. 

Am auzit în hali vocea aspră. Maşina de scris din camera 
de alături şi-a încetat ţăcănitul. M-am grăbit a ruga pe 
secretarii mei să facă o plimbare până la Palatul de Justiţie, 
ca să caute nişte acte la Secţia a doua. Când m-am întors, 


uşa cealaltă a biroului era deschisă şi două doamne mă 
priveau cu puţină nedumerire: una grav, alta zâmbind. 
Îndată după ele se ostenea oarecum, cu râs şi gesturi 
afabile, doctorul, încercând să grăbească intrarea. Dar 
doamnele nu se grăbeau. Se lăsau privite. 

Cea gravă şi puţintel tristă sau plictisită era mai în vârstă; 
poate să fi avut treizeci de ani. Cealaltă părea cu mult mai 
tânără. Amândouă aveau aceiaşi ochi bruni şi migdalaţi. Nu- 
mi era greu să cunosc că erau surori. Doamna gravă purta 
un costum cenuşiu; pălărioară fără podoabe. Cealaltă avea 
pe ea roşu şi o pălărioară de o formă imposibilă; ea însăşi 
era primăvăratică oarecum şi părea vicleană; cu toate că o 
aducea doctorul, îmi plăcea. Mi se părea că am mai văzut-o 
undeva. 

M-am înclinat ceremonios. Doctorul răzbi însfârşit în 
biblioteca mea, călcând îndesat; îmi scutură mâna şi aflai 
îndată că nu mă înşelasem în prepusul meu. Femeile erau 
surori. Cea gravă era soţia doctorului. Doamna Florette 
lonescu. Tânără era domnişoara Cireşica Demetrian. 

Am poftit pe doamne să stea. 

Doctorul făcu prin cameră câţiva paşi neliniştiţi. Parcă s-ar 
fi aflat într-o cuşcă. L-am privit zâmbind cu plăcere: avea 
ochi tătărăşti. Avea în el o putere care trebuia numaidecât 
să exploadeze la intervale. 

— Domnule Modru, strigă el oprindu-se; de ce-ţi 
închipuieşti că am venit noi la dumneata? 

— Domnule doctor, am răspuns eu, îmi închipui, din cele ce 
mi-ai comunicat la telefon, că e vorba de un proces. 

__E mai mult o nebunie decât un proces. 

Nu înţeleg. 

Ai să înţelegi numaidecât, stimate domnule Mo dru. E mai 
mult o nebunie decât un proces. Ce zici dumneata de un 
bărbat respectabil, cultivat şi ajuns într-o înaltă situaţie, 
care a pus lotuşi copilelor sale, aici de faţă. 

Doamna cea gravă protestă cu voce blinda şi muzicală: 

Coşti, te rog. 


Nu mă ruga, doamnă; permite-mi să vorbesc. 

Ne aflăm în faţa unui om de legi care-i şi om de bun simţ. 
Ce-ai zice dumneata, stimate domnule Modru, de un 
asemenea bărbat care pune copilelor sale nume 

— Uneia Floarea şi alteia Cireaşă? Ai pune oare dumneata 
copilelor dumnitale asemenea nume? Eu n-aş pune. 

Domnule doctor, dă-mi voie. 

Ce voie să-ţi dau? Binevoieşte, te rog, a răs punde la 
întrebarea mea. 

Domnule doctor, depinde. 

Atunci tânără începu a râde şi mă privi drept: 

— Nenea pretinde, zise ea repede, că tata ne-a pus nume 
absurde. Asemenea nume nu mai poartă decât ţigăncile. Cu 
toate acestea, tatei îi era drag să ne cheme aşa. 

Tatăl lor a fost un om important, se amestecă doctorul; 
generalul Oraţiu Demetrian. 

A fost general şi personaj important, dar îi plăceau numele 
vechi. Asta a fost o chestie între el şi noi. 

Nu ştiu, Cireşico, dacă îi plăceau şi dacă nu mele sunt 
vechi. Şi nu mă interesează dacă a fost o chestie numai 
între voi. Eu am întrebat pe avocat dacă nu-i pare că 
asemenea om are puţintică lipsă. 

Foarte puţintică. Ce zici, domnule Modru? 

N-aş putea spune nimic deocamdată, domnule doctor; mie 
nu-mi displac asemenea nume. 

Nu te cred, vrei să fii politicos. 

Ai putea fi şi dumneata, nene. 

Eu? De ce să fiu politicos, domnişoară? Eu sunt un om 
rezonabil. Am căutat întâi să atenuez ciudă ţenia 
bătrânului. 

Nu era bătrân, nene. S-a prăpădit în floarea vârstei. N- 
avca decât cincizeci şi cinci de ani. 

Să lăsăm asta; dacă poltesti, pot admite că era în floarea 
tinereţii. Am căutat să atenuez ciudăţenia tatălui vostru, de 
aceea tu ai devenit Cireşica şi sora ta Florette. 

Doamna gravă se mişcă iar: 


Coşti, te rog. 

Am isprăvit, draga mea. Avocatul trebuia să cunoască şi 
asta; căci asemenea fapt, în aparenţă ne însemnat, face 
parte din seria altor fapte, care s-au încheiat cu 
testamentul. Este un testament, repetă cu putere doctorul, 
întorcându-se spre mine. Îl am în această servietă. 
Cântărcşte un sfert de kilogram. Ce zici dumneata, domnule 
Modru, de un testament care cântăreşte un sfert de kilo? 
Cincizeci de jumătăţi de coală. Ce zici de asemenea 
testament? 

— Nu spun nimic până ce nu-l cetesc. 

Lasă asta; îl vei ceti. Ce spui dumneata de un testament de 
un sfert de kilogram? Nu ţi se pare că cel care l-a redactat 
are puţintică lipsă. Foarte pu ţintică lipsă? 

Coşti, te rog. 

Am isprăvit, doamna mea. Află deci, stimate domnule 
Modru, că socrul meu generalul Oraţiu De metrian a 
decedat în octomvrie trecut, fiind victimă a unui accident de 
automobil. Şi asta a fost una din ciudăţeniile lui: era sigur 
că va muri într-un acci dent de automobil, în război, se 
poate spune că a dovedit un curaj împins până la 
temeritate. Era ab solut sigur - înţelegi dumneata - absolut 
sigur că nu va pieri de glonţ. Insă după asta a fost sigur că 
sfârşitul său va fi într-un automobil. 

Nene, exagerezi. 

Eu? Exagerez? Dimpotrivă. Rămâne stabilit, în orice caz, 
că socrul meu avea unele ciudăţenii. Astea nu le ştiu numai 
eu; le-au aflat şi alţi oameni. Afost înmormântat la Cluj cu 
toate onorurile. Soţia mea şi domnişoara Cireşica şi-au 
făcut datoria, plângând ca nişte fiice bune. 

La aceste vorbe, doamnele întoarseră capetele, ca să 
privească gravurile ce împodobeau zidul. 

— După ce s-au isprăvit toate, m-am interesat de 
succesiune. Generalul Demetrian a avut numai aceste două 
copile, deci afacerea era simplă. Totuşi generalul îşi putea 
aduce aminte şi de alte neamuri ale sale, ră mase într-un 


sat de moşneni din judeţul Gorj. Moş neni săraci; nu ar fi de 
mirare, deci, dacă s-ar fi gândit să-i ajute. Moştenirea de la 
părintele său, mare şi cunoscut proprietar, Oprea Stângaciu 
Demetrian, ar îi putut ajunge ca să îndestuleze numai din 
venin turile ei zece moşneni calici; însă, cât a trăit, 
generalul Oraţiu n-a făcut călătorii, n-a cercat speculaţii, n- 
a jucat cărţi, n-a avut amante, n-a pariat la alergări, încât 
averea sa a crescut într-o măsură la care nici eu nu mă 
aşteptam. Pământurile arendate şi efectele de stat se ridică 
la o valoare de patruzeci până la cincizeci de milioane. 

Frumoasă moştenire, am acceptat eu, zâmbind spre 
doamne. 

Cum ai spus, domnule? 

Am spus: frumoasă moştenire. 

Doctorul m-a privit cu ochi mânioşi, scrijelaţi de aţe 
sângerate. 

Unde crezi dumneata că e moştenirea aceasta? 

A strigat el. Dumneata crezi că testamentul volumi nos pe 
care îl am în geanta mea aici se ocupă de drepturile 
succesorale ale soţiei mele şi ale acestei fru moaşe 
domnişoare? Dacă crezi asta, apoi te înşeli amar. Mai întâi, 
acest testament nu e în posesiunea noastră decât de patru 
zile. Intre hârtiile de pe biroul răposatului, s-a găsit îndată 
după accident o scrisoare cu menţiunea: iubitelor mele 
fiice. Credeam, în pri mul moment, că e ce trebuia să fie. Nu 
era însă ce trebuia să fie. Era o simplă notă, lămurind că se 
află depus la notarul său domnul Claudiu Roman testa 
mentul amănunţit, care - iii, te rog, atent - nu se va 
deschide decât după şase luni de la moartea sa. 

Şase luni exact, zi cu zi. Ce zici de asta? 

N-avem a judeca voinţa unui testator decât în anumite 
împrejurări. 

Da? Şi nu găseşti dumneata aici „anumite îm prejurări”, 
care se adaogă la celelalte anumite fapte de care ţi-am 
vorbit? Scurt, stimate domnule Modru, după părerea mea. 

— Care desigur va fi şi a dumnitale. 


— Acest testament în greutate de un sfert de kilogram 
cuprinde tot ce pofteşti, vorbeşte de câte în lună şi în soare, 
însă desmoşteneşte pe soţia mea şi pe domnişoara aceasta. 

Nu-i adevărat! Protestă cu veselie domnişoara Cireaşă 
Demetrian. 

Aşa? Nu-i adevărat? Nu te desmoşteneşte când îţi lasă 
jumătate din a treia parte? Asta se numeşte moştenire? Iţi 
ajunge ţie atât, ca să te 'măriţi onora bil? Şi-mi ajunge mie 
partea Florettei ca să duc la împlinire planurile mele? 

Ba, nene, mie îmi ajunge; şi dumneata nu tre buie să duci 
la îndeplinire nici un plan. 

Doctorul privi în juru-i cu ochi mânioşi şi pufni: 

— Ph! Poftim vorbe de femeie. 

Pe urmă se linişti. 

Domnule avocat, îmi zise el solemn, deschizând servieta şi 
scoțând la lumină un manuscript volumi nos, depun în 
mâinile dumnitale acest act în copie. Ori ginalul se află în 
păstrarea notarului, care se întârnplă să fie şi executor 
testamentar. E un bătrân nătâng, care s-a emoţionat la 
lectura acestor foi; ai să-l cu noşti şi are să te amuze. 
Ceteşte deci acest act şi dă-ţi, te rog, seamă că în cuprinsul 
lui se găsesc ele mentele evidente ale atacului. Asemenea 
act trebuie anulat; moştenitoarele trebuie să intre în 
dreptul lor. 

Ne-am înţeles? 

Cred că da; voi ceti manuscriptul. 

Ceteşte-l; cred că are să-ţi placă; e bun de pus la un 
premiu cultural; are să te intereseze, căci şi dumneata faci 
puţină literatură. (Domnişoara Ci reaşă a zâmbit!) Insă nu e 
testament cum nu sunt eu Papa de la Roma. 

Doamna tristă făcu iar un gest, fără a mai rosti un cuvânt. 
Insă domnişoara Cireaşă se umplu deodată de însufleţire; 
ochii i se aprinseră. 

— Dar mă rog dumnitale, nene, vreau şi eu să ce tesc 
testamentul. Vreau să aflu, vreau să cunosc. Ce este în el 
grav? Întrucât suntem nedreptăţite? 


Se întoarse cătră mine, tânguindu-se copilăreşte: 

— Mă rog frumos, domnule Modru, convinge-l pe doctor 
să ne dea şi nouă manuscriptul. Chiar nouă ar trebui să ni-l 
dea întâi. La urma urmei, ce spune acolo tătuţă nostru e 
mai important decât milioanele dumneavoastră. 

În orice caz, ale mele nu sunt, domnişoară, am replicat eu. 

Bine, bine; vom vedea ce e şi cu banii; dar mai întâi vreau 
să ascult şi glasul tătuţei. 

Cuvântul acesta din urmă, domnişoara Cireaşă îl rostea cu 
dulceaţă şi drăgălăşie. 

— Ascultă, domnişoară, îi zise sever 'doctorul, fii 
rezonabilă; afacerile sunt afaceri şi o consultaţie e o 
consultaţie, îndată ce domnul Modru ia cunoştinţă de act, 
nu văd nici un motiv să nu vi-l comunic şi vouă în toată 
întregimea. Până atunci să-ţi fie sufi cient a cunoaşte, aşa 
cum ţi-am mai spus, că bunul tău tată nu-ţi lasă nimic; în 
orice caz îţi lasă prea puţin. Deci după ce precizăm chestia 
juridică, poate urma şi şedinţa literară. Ne-am înţeles? 

Domnişoara Cireaşă făcu semn de împotrivire din cap, 
ţuguindu-şi botişorul. Doamna Florette închise pleoapele o 
clipă, apăsată de un plictis funebru. 

— Asta este! Încheie doctorul, punând punct ori cărei 
discuţii asupra incidentului. 

Doamnele se ridicaseră. Doctorul deveni uman; zâmbi. 

Am ţinut, adaogă el, să fie de faţă şi persoanele sensibile; 
să cunoască pe de o parte că manuscriptul a trecut la 
altcineva şi deci nu mi-l mai pot cere de o sută de oripezi; 
iar pe de altă parte să vadă că intrăm din divagaţii în 
realităţi, anulând o absurdi tate. 

Se va vedea. Am zis eu. 

Lucrul mi se pare neîndoielnic, m-a încredinţat doctorul. 
Am rămas singur în bibliotecă, înainte de a atinge caietul 
cel voluminos, mi-am aprins o ţigară şi am încercat stăruitor 

să-mi aduc aminte unde am mai văzut pe domnişoara 
Cireaşă Demetrian. Unde am mai văzut-o? Unde am mai 
văzut-o? Vorbele acestea cântau în mine ca un refren. 


Am deschis fereastra, ca să mai văd o dată, în stradă, pe 
vizitatorii mei. Am zărit-o, o secundă numai, pe domnişoara 
Cireaşă, pe când se urca în automobil. A ridicat ochii spre 
mine? Mi-a rămas numai în închipuire, scrisă cu c mic, şi am 
avut în gură un gust de ceva fraged. 

Am zărit-o poate într-o adunare mai mare; poate la una 
din şezătorile literare la care am participat în funcțiunea 
secundară a vieţii mele, adică în calitatea mea de poet fără 
cetitori. 

Se poate. Automobilul a plecat; strada a rămas goală; 
printre acoperişuri am văzut grădini înfrunzite, apoi un colţ 
de cer azuriu. 

Servitorul mă anunţă că domnul doctor s-a întors. 

De data aceasta, domnul doctor Constantin lo-nescu a 
intrat liniştit. A observat că deschisesem fereastra; s-a uitat 
la manuscriptul rămas pe masă încă nedesfăcut. 

Domnule Modru, a zis el cu zâmbetu-i puţin silit, am lăsat 
pe doamne să plece şi m-am întors, căci mai trebuie să-ţi 
dau câteva mici explicaţii în afacerea pentru care am venit. 
Nădăjduiesc că, în trei zile, voi putea vorbi despre o afacere 
„a noastră”. 

Iţi dau trei zile; te vestesc că lectura e penibilă. 

Numai surprinderea şi, aş putea adăogi, indignarea, m-au 
făcut să-l consum într-o noapte, pe nerăsuflate. 

Când cineva, în loc să se ocupe de copila pe care ai văzut- 
o, divaghează asupra unor presupuşi strămoşi de acum o 
mie de ani, îmi dai voie să nu mai am nici o îndoială asupra 
diagnozei. Ştiu că vrei să mă întrebi câteva lucruri. 

Desigur, domnule doctor. 

Vrei să mă întrebi de ce n-am comunicat fe meilor 
testamentul în tot cuprinsul lui - să zic literar. Ştii de ce am 
întârziat să-l comunic? Pen tru că sunt femei, şi pentru că 
sunt fiicele tatălui lor. 

Pentru că le lipseşte şi lor puţintel ceva. Nu zâmbi. 

E aşa cum spun eu. 

Insă, domnule doctor, şi eu sunt puţintel cam. 


Căci sunt poet. 

În primul rând, domnule Modru, eşti avocat. 

Să fim serioşi. Am adoptat deci pentru femei metoda pe 
care am socotit-o mai bună. Las' că nici nu era timp de 
pierdut. Au vreme să-l cetească şi după ce se vor fi făcut 
cele necesare. Ne adresăm şi unui medic specialist. Pot să 
te vestesc că voi lua toate măsurile ca acei care vor aprecia 
faptele să fie şi ei pregătiţi. 

II ascultam în tăcere, fără a-1 privi. 

— Nu îş'â că mai aio întrebare? Îmi închipuiesc” că vrei 
să cunoşti, domnule Modru, de ce m-am adresat dumnitale 
şi nu m-am adresat altui avocat. 

Poate, am replicat eu aţintindu-1, fiindcă sora mea e soţia 
lui Popescu Inod? 

Într-adevăr? Asta mă bucură foarte mult; îţi mărturisesc 
însă că nu ştiam. 

Totuşi vedeam că ştia. 

Să nu crezi, urmă doctorul, că nu apreciez şi această 
împrejurare. Suntem de carne şi sânge; trăim între oameni; 
avem interese şi ducem lupte ca să izbândim în viaţă; 
trebuie să folosim arme bune şi să nu neglijăm strategia şi 
tactica epocii noastre. 

Naivii cad la fund. Nu-ţi voi face injuria să te soco tescun 
naiv. Dacă ai fi fost aşa ceva, n-ai fi făcut o carieră aşa de 
frumoasă. Ştiu că ai talent; dar ta lentul nu e îndestulător. 
Nu vorbesc de poezie; vorbesc de talentul dumnitale de 
avocat. 

Mulţămesc, doctore. 

Nu încerca să fii ironic; ştii foarte bine că am dreptate. 
Deci trebuie să afli întrucâtva de ce m-am adresat 
dumnitale în primul rând. Nu din pricina doamnei Ana 
Popescu Inod. Ci din pricina unei ti nere puţintel cam 
romanţioase, pe care ai admirat-o acum un pătrar de oră, 
când stătea în acest fotoliu. 

Domnişoara Cireaşă Demetrian? 


Da. Din pricina domnişoarei Demetrian. Ea te apreciază în 
altă ipostază. 

Am văzut-o cumva la şezătoarea literară de la Fundaţia 
Carol? 

Exact. Te mirai unde ai zărit-o. Merită să fie zărită; e o 
persoană remarcabilă. Ai zărit-o proba- 

*” Şi la o a doua şezătoare la care ai participat şi 
dumneata. Am îrrţeles că te apreciază ca poet, în măr sura 
în care te apreciez eu ca avocat. Nădăjduiesc că va îi 
sensibilă şi la proza profesionistului. Ţineam, stimate 
domnule Modru, să te pun la curent cu această 
împrejurare,. Îndemnându-te să reflectezi asupra tuturor 
perspectivelor ce se deschid atât unui avocat inteligent, cât 
şi unui tânăr simpatic. 

Gata. După ce mi-a lăsat această bombă, doctorul m-a 
salutat şi s-a retras. 

S-a grăbit chiar să se retragă, ca să-mi lase mai mult timp 
de gândire. Se vedea că doctorul are experienţa oamenilor; 
ştie să arunce o sămânță care rodeşte; va şti să se întoarcă, 
să-şi ia partea lui de recoltă. Deasamenea iştie că o mină 
spală pe alta şi amândouă obrazul; bineînţeles, acest obraz 
nu-i curat. Insă după ce îl spală amândouă mânile cu 
îngrijire, acest obraz se poate arăta în lume şi poate 
pretinde că n-a fost niciodată prihănit. 

Acest doctor mai cunoaşte probabil şi alte adevăruri, care 
privesc persoana tânărului avocat stabilit de cinci ani într- 
un destul de costisitor apartament din Bulevardul Elisabeta. 
Cunoaşte, poate, că afacerile acestui tânăr avocat nu merg 
aşa de strălucit pe cât s-ar părea? Totuşi nu merg nici aşa 
de puţin bine pe cât şi-ar închipui el, sau, mai degrabă, pe 
cât ar nădăjdui el. Dar poate bănuieşte la acest tânăr o 
ambiţie deosebită, pentru că îl vede subscriind, în unele 
reviste bucureştene, mici opere poetice de puţină valoare. 
Mai curând asta i-ar dovedi oarecare lipsă de seriozitate a 
tânărului. Poate şi ceva mai grav: un spor de sensibilitate în 
dauna inteligenţei. Această din urmă însuşire e cu atât mai 


rară cu cât mai mulţi socot că au dreptul să şi-o atribuie. 
Cei care într-adevăr o posedă, cei prea puţini, ar avea 
datoria s-o valorifice într-o măsură ce nu poate fi îngrădită 
de legile oamenilor de rând. Totuşi, poate domnul doctor 
Constantin lonescu face o confuzie între inteligenţa curată 
şi dezinteresată şi între acea variantă minoră a ei care e 
viclenia. Informaţiile lui vor fi fiind şi altele: că de şi sunt la 
vârsta primejdioasă, nu am încă nici un angajament 
matrimonial. Mai mult: ca biata mea inimă de mai multe ori 
rănită se află într-un fel de concediu de convalescenţă. 
Trebuie să recunosc, acceptam eu, că lovitura lui cea mai 
dibace e în această insinuare că domnişoara în chestie ar 
avea oarecare înclinare pentru poet. Dacă se află ceva 
adevăr în asta, atunci am dreptul să reflectez că viaţa 
omului nu e o veşnicie şi că tinereţa e la antipodul acestei 
noţiuni absurde. Durere! Cum se spunea odinioară la 
gimnaziul nostru din Braşov; primăverile trec şi tinereţea 
noastră se împuţinează. lată că în luna întâia a acestui an 
am împlinit şi eu vârsta veacului, adică ani treizeci şi opt. 
Atât de dibace şi de otrăvită a fost această insinuare, încât 
sunt ispitit să-l socotesc pe acest domn doctor drept un 
binefăcător al meu. Păstrându-mi capul rece - aşa de rece, 
încât observă că inima s-a încălzit - sunt înclinat să-i fiu 
recunoscător. Asta înseamnă că mă plătesc faţă de domnia 
sa cu o declaraţie verbală, iar eu urmez destinul meu, nu 
interesul lui. lar destinul meu pare a fi să mă bucur în 
primăvara aceasta de o iubire nouă. Aş putea spune: o 
iubire definitivă; căci reprezentarea acelei mici persoane 
radioase, al cărei nume se scrie cu c mic, continuă să-mi 
dea sensaţia delicioasă pe care o mai încercasem. Pe 
fereastra deschisă intra de multă vreme un miros vag de 
flori. Deci visam cu ochii deschişi. 

Soneria m-a trezit. Servitorul a întâmpinat pe cineva; e 
întrebat şi dă desluşiri. Da; domnul poate primi. Da; domnul 
se află singur în biroul său. 


Nu cunosc glasul celui care vine. E un străin; e un client; 
nu-mi va putea niciodată plăti atâta încât să răscumpere 
pierderea viziunii minunate în care mă statornicisem. 
Asemenea pierdere 'nu poate fi răscumpărată nici de 
realitatea palpabilă. Intre visul meu şi între domnişoara 
Demetrian se puteau aşeza răsturnări totale. Visul îmi 
adusese o imagine blândă şi docilă; domnişoara noastră era 
în realitate, după cât înţelegeam, o capricioasă şi o 
impulsivă. 

Se deschisese uşa. 

Mă privea din prag un bătrânel firav, cu o timiditate care 
din primul moment mi s-a părut suspectă. Purta ochelari, 
însă mă privea pe deasupra lentilelor, puţintel pieziş şi 
dintr-o parte. Avea pe el o rendingotă neagră îmbumbată 
până la cravata-plas-tron. Părul alb îi era periat în sus cu 
îndârjire; acesta era singurul amănunt agresiv al înfăţişării 
omuleţului. Era delicat în mişcări şi în felul de a se ţinea. Ar 
fi vrut să nu mă tulbure; cerea oarecum învoire să 
înainteze; s-ar ii retras la un gest al meu. Avea în el şi ceva 
de apariţie, înfăţişarea lui veche justifica această impresie. 

A întrebat cu grijă: 

Nu vă conturb? 

Nu, domnule. Cu cine am onoarea? 

Mă rog domniei voastre. Doresc să ştiu dacă am plăcerea 
să vorbesc cu domnul avocat Emanoil Modru? 

Aveţi asemenea plăcere. 

Sunteţi oare domnia voastră în persoană domnul avocat 
Emanoil Modru? 

Da, domnule. 

Observ în vocea domniei voastre oarecare ne răbdare. Vă 
TOg să nu vă supăraţi că-mi iau toate precauţiunile. Mă 
iertaţi, stimate domnule avocat? 

Dacă, după cât înţeleg, mă iertaţi, atunci permiteţi-mi să 
înaintez şi să mă recomand: eu sunt Claudiu Ro man, notar 
public. 

Poftiţi şi luaţi loc. 


Mulţămesc. Am spus: Claudiu Roman. 

Da; am înţeles. Nu aud întâia oară acest nume. 

Desigur că nu-l auziţi întâia oară, m-a încre dinţat cu 
blândeţă musafirul meu; l-aţi mai auzit acum o oră, aici în 
acest loc, rostit de domnul doc tor Constantin lonescu. 

Musafirul meu s-a aşezat cu fereală în fotoliu, ocupând un 
loc strict minimal, îşi înclinase modest fruntea largă şi naltă, 
pe când eu îl priveam cu surprindere. 

Într-adevăr, am răspuns eu, fără a-mi stăpâni mirarea; 
doctorul mi-a vorbit de dumneavoastră. 

Insă de unde ştiţi? 

Îmi am eu informaţiile mele. A zis cu modestie şi cu voce 
scăzută bătrânelul. 

Îşi înălţase fruntea şi mă cerceta prin ochelari. Întâi mă 
privi drept în faţă, apoi examinarea lui luă o formă circulară 
şi totală. Păru satisfăcut şi-mi zâmbi. 

Mă rog domniei voastre, domnule avocat, aş dori să nu vă 
fiu cu nimic supărător. 

Nu mă supăraţi cu nimic, domnule notar public. 

— Am încredinţat eu. 

Aveţi şi pentru mine niţel timp? Am spus „niţel”, ca la 
Bucureşti. S-a veselit bătrânelul. Ştiu că sunteţi ocupat, m-a 
prevenit el; nu vă cer decât o jumătate de oră. Vă rog să nu 
mă refuzaţi. 

Nu refuz; sunt la dispoziţia dumneavoastră o jumătate de 
oră, domnule notar. 

Prea bine. Mă rog domniei voastre. Aici, pe bi rou, în 
apropiere de mine, în acest plic mare, galben, se găseşte 
oare testamentul excelenţei sale fie-iertatul general 
Demetrian? 

Da, am răspuns eu. 

Observ că iarăşi sunteţi contrariat, a zâmbit bătrânul. De 
data asta nu puteţi avea nici un motiv de nedumerire. Copia 
de faţă a fost întocmită în biroul meu şi am aşezat-o eu 
însumi în plic, predând-o dom nului doctor. V-aş ruga însă 
cu respect, stimate domnule avocat, să binevoiţi a o aşeza 


într-un loc mai potrivit. Văd că aveţi o casetă de fier de cea 
mai bună marcă; introduceţi acest plic în caseta de fier. 

Sau găsiţi-i un loc şi mai sigur. 

Am tras spre mine plicul. Am răspuns: 

Mi-am luat angajamentul să cetesc acest testa ment al 
răposatului general Oraţiu Demetrian. 


Dar nici nu l-aţi desfăcut; deci n-aveţi încă în tenţia să-l 
cetiţi. 

II voi ceti când voi socoti eu că trebuie să-1 cetesc. 

Mă rog domniei voastre: bag sama că iarăşi vă supăraţi. 

Nu m-am supărat. Aştept să-mi arătaţi scopul vizitei 
dumneavoastră. 

Ba da, v-aţi supărat; şi din motivul acesta mă aflu prea 
neliniştit. Doresc să cunoaşteţi că eu am venit la domnia 
voastră nu ca adversar. Doresc să mai cunoaşteţi că n-am în 
această chestiune nici un interes personal. Ţin numai să-mi 
fac datoria cătră fie-iertatul meu client şi să îndeplinesc o 
porunca a sa; în acelaşi timp*, tot după porunca clientului 
meu şi nu numai din porunca lui, ci şi din simpatia 
personală pentru fiicele sale, am datoria să supraveghez ca 
legatul să se îndeplinească faţă de domniile lor fără ştirbire. 
M-am mirat: 

— Nu mi-a spus oare cu totul altceva doctorul? 

Da? Ce v-a putut spune domnul doctor? Nu cumva că 
doamnele ar trebui să ceară anularea testamentului? 

Într-adevăr. 

Pentru care motive? 

Pentru motive felurite, pe care dumneavoastră le 
cunoaşteţi, domnule notar. 

Le cunosc. Primul motiv e că o mare parte a averii 
respectabilului meu client are o destinaţie spe cială. Fiicele 
clientului meu îşi au partea lor; totuşi domnul doctor 
Constantin lonescu ar înţelege să anuleze legatele speciale; 
recte, partea soţiei sale - adică partea pe care o socoteşte a 
sa proprie - să se mărească cu jumătate din suma pe care o 
repre zintă legatele. 

Domnule notar public, am zis eu, doctorul Constantin 
lonescu nu a intrat în asemenea amă nunte; în orice caz 
domnia sa nu le-a mărturisit. Pe domnul doctor Constantin. 
Lonescu îl preocupă nurnai nedreptatea pe care generalul 
a făcut-o fiicelor sale. 


Cum firesc este ca un părinte să nu nedreptăţească pe 
copiii săi, doctorul a căutat şi a găsit o explicaţie, încă n-am 
cetit testamentul; el se pare că cuprinde 

* dizertaţie cu caracter literar. 

Cu caracter ştiinţific, domnule avocat. 

lo* 

Fie şi cu Caracter ştiinţific. O dizertaţiel-carel ne-ar 
îndreptăţi să tragem anume concluzii asupra stării mintale 
a răposatului, în momentul când a testat. 

Insă domnia voastră n-aţi cetit testamentul. 

II voi ceti. La dizertaţie se adaogă şi alte câteva observaţii 
privind fapte şi vorbe ale răposatului dumneavoastră client. 

Asta o spune domnul doctor? 

Da. 

Bătrânul s-a făcut mai mic şi mai umilit în scaunul său. A 
oftat şi şi-a frământat mânile fine şi palide. 

Defectul meu, domnule avocat, mi-a zis el în cet, e că nu 
ştiu să vorbesc complicat şi s-ă-mi ascund gândirea. Asta 
pare a veni dintr-o violenţă pe care cu greu mi-o pot 
stăpâni. Rog să fiu iertat că m-am exprimat astfel despre 
intenţiile domnului doctor, de şi domnul doctor nu e încă 
formal clientul domniei voastre. 

De unde deduceţi dumneavoastră asta, domnule notar 
public? 

Îmi am eu informaţiile mele. A şoptii bătrânelul. Îngăduiţi- 
mi în această jumătate de oră să vă comunic câteva lucruri 
mai mult sau mai puţin inte resante. Poziţia mea faţă de 
testament, stimate dom nule avocat, este strict neutrală; nu 
vreau să vă propun nici să vă sugerez ceva. Dacă doamnele 
vor face proces şi vor câştiga, eu mă înclin şi zic că aşa a 
fost voia lui Dumnezeu, înainte de a vă face co municările, 
vă rog să binevoiţi a confirma că dom nia voastră sunteţi fiul 
lui Aurel Modru din Arpas. 

Sunt fiul notarului public Aurel Modru. Nu văd nici o 
legătură între -asta şi testament. 


— Mă aflu liniştit şi cu privire la această informaţie, s-a 
bucurat cu un fel de nevinovăție bătri-nelul. Eu am fost 
conclasan cu Aurel Modru şi am rămas amici până la 
sfârşitul vieţii sale. Ii rămân amic şi după asta, până la 
sfârşitul vieţii mele. Acum, precum cunoaşteţi, sunt stabilit 
în Cluj. Cum cunoaşteţi deasemeni, am înmânat domnului 
doctor Constantin lonescu această copie, bine întocmită şi 
bine pachetată. Aflu, după patru zile, că doamnele n-au luat 
cunoştinţă de conţinutul copiei. Primesc de la domnişoara 
Cireaşă o scrisoare indignată, pre-tinzând că trebuie 
numaidecât să cunoască cele scrise de tătuţul său. Cum 
domnul doctor refuză, pentru motive ale sale, să-i comunice 
domnişoarei copia, domnişoara îmi pretinde mie originalul. 
Nu să i-l las, căci asta nu se poate; ci să i-l comunic şi, 
după asta, să-l iau iarăşi cu mine la Cluj. La cetirea acestei 
scrisori, am luat numaidecât testamentul original pe care îl 
aveam în casetă şi m-am dus de 1-airi depus în „safeub meu 
de la Banca Ardeleană. M-am suit apoi în tren şi am venit la 
Bucureşti. Am impresia, stimate domnule avocat. 

— Aş putea spune că am siguranţa, dar mă mărginesc a 
spune impresia - am impresia că cineva a căutat în 
geamandanul meu. Fie că faptul s-a petrecut în tren, fie că 
s-a petrecut în hotel. 

— Aceasta e impresia mea. Dumneavoastră aveţi să mă 
întrebaţi: cu ce scop cineva a căutat în geamandanul meu? 
lar eu am să vă răspund că nu ştiu cu ce scop. Poate cu 
scopul de a găsi testamentul original; însă nu sunt deloc 
sigur de asta. De şi o copie nu e acelaşi lucru cu originalul, 
vă rog să binevoiţi a depune şi domrria voastră acest plic 
într-un loc sigur. Il luaţi şi-l cetiţi când vă e de lipsă; după 
asta îl puneţi iar la loc sigur. 

În tăcerea de o clipă, am insinuat o întrebare: 

Pe cine bănuiţi? 

Fiţi sigur, mi-a răspuns bătrânul Claudiu Ro man, că nu 
bănuiesc pe domnişoara Cireaşă. De alt minteri nu am 
dreptul să bănuiesc pe nimeni. Dacă eliminăm pe 


domnişoara Cireaşă, rămâne a doua participantă a scrisorii: 
doamna Floarea, cea laltă fiică a clientului meu şi onorabila 
soţie a doc torului. Căci în scrisoare mi se spunea că şi 
doamna Floarea e indignată şi pofteşte sa cunoască origina 
lul, deoarece nu poate ceti copia. Insă doamna Floa rea de 
mult nu. Mai poate fi indignată. De când să nătatea şi voinţa 
i s-au ofilit, domnia sa nu mai are indignări; s-a resemnat să 
rabde. Excelenţa sa cli entul meu a socotit că face fericirea 
copilei sale când a consimţit s-o dea soţie unui bărbat de 
viitor cum se arăta domnul doctor Constantin lonescu. 
Deasemeni i-a acordat domnului doctor şi protecţia sa, de 
care domnul doctor avea atunci nevoie. In curând domnul 
doctor a făcut cariera pe care o cunoaştem, însă clientul 
meu a avut prilej să afle că fiica sa nu e fericită. Fiecare 
dintre noi trebuie să recunoască stăruința şi dibăcia 
domnului doctor; le recunoştea şi excelența sa; însă 
doamna Floarea îşi pierduse vioiciunea şi mergea în 
scădere. Pentru oamenii de aici se găsesc căi simple spre a 
soluţiona o asemenea situaţie; dar excelența sa generalul 
avea asupra căsniciei părerile de la noi, adică prejudecăţi, 
cum se spune aici, şi era mai puţin impresionat de rânduie 
lile civile, care sunt schimbătoare, decât de rânduielile 
religioase, care sunt eterne. Ceea ce a legat Dumne zeu 
oamenii să nu dcslege. Aşa încât doamna Floarea a 
continuat să rămână tristă. Nu pot pretinde că domnul 
doctor ar fi silit-o să ceară testamentul original; dacă 
domnul doctor ar fi putut influenţa voinţa doamnei, n-ar fi 
putut influenţa pe a domnişoarei Cireaşă. Afară de cazul că 
domnişoara ar fi înţeleasă cu domnul doctor, ceea ce mi se 
pare puţin probabil. Dacă domniei voastre vă face plăcere, 
pot preciza că ipoteza ultimă mi se pare cu desăvârşire 
absurdă. Mai rămâne deci a treia persoană care ar putea 
avea un interes şi acea persoană ar fi însuşi domnul doctor. 
Domnul doctor e un om puternic, cu multe mijloace, şi mie 
mi-e frică de domnia sa. N-aş putea afirma că îl stimez, însă 
mi-e frică de domnia sa. Deci nu-l pot bănui. 


Dar, domnule notar public, am intervenit eu; poate vă 
înşelaţi; poate n-a căutat nimeni în geamandanul 
dumneavoastră. 

Recunosc că şi asta e posibil. A rostit cu li nişte, cu voce 
moale, vizitatorul meu. 

Aţi recunoscut totuşi că cineva ar fi cercetat? 

Am recunoscut, stimate domnule avocat, dar sunt gata să 
declar că poate m-am înşelat. 

Atunci cum? 

Bătrânul Claudiu Roman nu mi-a răspuns; a suspinat cu 
umilinţă. Apoi deodată şi-a reluat atitudinea piezişă, 
privindu-mă pe deasupra lentilelor. 

— Promiteţi-mi, vă rog, că nu veţi lăsa pe birou, la vedere, 
această copie. Nu bănuim pe nimeni; dispa riţia ei n-ar avea 
o însemnătate capitală; totuşi mi-aş permite să vă atrag 
atenţia că actul v-a fost încredinţat cu martori şi că v-aţi afla 
într-o poziţie nu prea bună dacă el ar dispărea sau ar suferi 
lipsuri. Aţi fi oarecum la discreţia domnului doctor. Şi nu se 
cuvine să vă subordonați unui 6*m care are asemenea 
dibăcii şi asemenea mijloace. Am uitat să vă mai spun că, în 
ultimul timp, la cererea excelenţei sale, am cercetat toate 
afacerile domnului doctor. Am procedat discret şi cu o 
metodă a mea, ceea ce mi-a îngăduit să fac clientului meu 
un expozeu complect. Din acea clipă, domnul doctor n-a mai 
avut nici un fel de posibilitate să se apropie de clientul meu. 
Într-adevăr, cum afirmă şi domnul doctor, clientul meu era 
un om ciudat. 

Musafirul meu păru că a isprăvit; îşi retrase oarecum ochii 
îndărătul lentilelor. Apoi mă privi iarăşi pe deasupra, cu un 
zâmbet subţire. 

Stimate domnule avocat, îmi zise el, aş dori să cunosc dacă 
îmi mai permiteţi o întrebare. 

Mă rog. 

V-aş întreba - fără a vă obliga să-mi răspun deţi - ce 
părere aveţi despre domnişoara Cireaşă. 


Domnule notar, întrebarea dumneavoastră mă surprinde. 
Nu înţeleg ce sens are. Vă pot răspunde că am despre 
domnişoara Demetrian o părere bună. 

Sunt mulţămit de răspuns, a declarat cu blândeţă 
bătrânul. Sensul întrebării mele nu e greu de explicat. Am 
ţinut să mi se confirme că aţi sta la îndoială să luaţi, în 
chestiunea aceasta, o atitudine care i-ar provoca 
domnişoarei noastre nemulţămire. 

Cuvântul nu e tocmai bun; am vrut „ă spun: o atitu dine 
care i-ar provoca mâhnire. 

Atunci am simţit că acea privire era extrem de atentă şi 
stăruitoare. 

Întreb ca bun prietin al tatălui dumnitale. 

N-aş putea să-i provoc mâhnire. Am răspuns eu. 

Nu puteam să exercit o deplină stăpânire asupra 
mijloacelor mele de apărare. De aceea cred că mi s-a ridicat 
o flacără în priviri. Am simţit-o o clipă. Bătrânul continua să 
mă fixeze. 

Vă rog să însemnați câteva note în carnetul 
dumneavoastră, vorbi el cu hotărâre blândă. Notaţi aşa că 
mâni, duminică, după ce veţi primi o înştiin tare telefonică, 
veţi merge într-un loc unde sunteţi aşteptat. 

De cine? 

Nu vă spun; veţi vedea dumneavoastră singur, de şi sunt 
încredinţat că înţelegeţi de pe acum. Veţi merge într-un loc 
unde sunteţi aşteptat. Nu uitaţi să scoateţi din casetă şi să 
luaţi cu dumneavoastră copia testamentului. Luaţi de la 
staţia apropiată un taxi. Vă opriţi în strada Albaneză nr. 35, 
unde se găseşte un mic restaurant ardelenesc, ţinut de oa 
meni foarte cumsecade, un bătrân şi muierea sa, prie tini ai 
mei. Eu, când vin în Bucureşti, nu mănânc decât acolo. 
Intraţi şi vă duceţi direct la casă. Spu neţi atât: domnul 
notar public Claudiu Roman a lăsat pentru mine, aici, un 
ordin. Vi se va răspunde: 

Da. Îndată veţi fi călăuzit într-o curte interioară. De acolo 
ieşiţi în altă stradă. Faceţi douăzeci de paşi cătră o 


bisericuţă înconjurată de ziduri. Alături de biserică o mică 
proprietate cu grilaj de fier. Doamna Micu, soţia prietinului 
meu, vă deschide o portiţă. 

Intraţi pe aleea de lilieci şi ajungeţi unde trebuie. Eu, 
stimate domnule avocat, trebuie să plec în astă sară la Cluj. 
Bănuiesc că voi fi urmărit. Sunt sigur după asta că, îndată 
ce ajung la Cluj, voi avea prilejul să mă întâlnesc cu domnul 
doctor, care a dorit prea mult să mă găsească în Bucureşti 
şi nu m-a putut afla. Pofteşte să stea de vorbă cu mine, dar, 
cum v-am spus, eu mă tem de domnia sa. Deoa rece totuşi 
trebuie să ne întâlnim, prefer să Qe întâlnim la Cluj, pe 
terenul meu. Astfel, domnul doctor nu va fi mâni în 
Bucureşti. Totuşi domnia voastră faceţi aşa cum v-am rugat 
eu şi luaţi toate măsurile pe care vi le-am recomandat. 

N-aş putea spune că această convorbire între mine şi 
notarul public Claudiu Roman mi-a adus vreo desluşire ori 
mi-a produs bună impresie. Atitudinea îndoielnică şi vorbele 
ocolite ale acestui sol au avut darul numai să mă scoată din 
ceața unui început de vis şi să mă restabilească în realităţile 
vieţii. Al cui sol să fie oare - mă întrebam eu, după ce am 
rămas iarăşi singur - al cui sol să fie oare acest personagiu 
întortochiat? 

Dacă sufletul lui mărturiseşte drept despre legătura cu 
tatăl meu, care a fost însăşi conştiinţa demnităţii umane, 
atunci aş putea deduce că omuleţul e sol al excelenţei sale 
mortul. Insă viaţa din Bucureşti mi se dovedise, într-atâţia 
ani, a fi cu totul alta decât la Făgăraş. Iluziile şi naivităţile 
mele făcuseră loc dezamăgirii. Cugetam prin urmare, în 
mod ii-resc, că, în ecuaţia ce mi se prezenta, termenul 
necunoscut putea fi însuşi doctorul meu Constantin lo- 
nescu, deoarece numai asupra lui se îndreptaseră săgețile 
bătrânului notar. Prin ce fel de perversiune, deci, voia să mă 
aducă acest agent al şicanei să servesc chiar interesele 
personagiului - pe care el mi-l prezenta puternic şi 
primejdios? Nu mi se părea greu de stabilit că interesul 


elementar era pentru mine să nu fiu adversar al doctorului. 
Despre asta mă avizase în chip special notarul clujan. 

Atunci ce caută aici domnişoara Cireaşă? Se pare că pe 
această tânără persoană trebuie s-o văd a doua zi 
duminică? Precaiice mi se recomandaseră mă transpuneau 
într-un roman senzaţional. Voia Oare domnişoara să lege 
lecturile sale preferate cu viaja, alcătuind un decor 
complicat pentru o piesă naivă? Sau mă aflam în preajma 
unei drame adevărate, în care victima palidă era doamna 
Floarea? Atunci rolul principal era al acestei tinere zâmbi- 
toare alături de doctor, omul a toate biruitor? 

Dar atunci care era rolul meu? In loc s-o conving eu pe 
domnişoara Cireaşă, urma să mă convingă domnia sa pe 
mine? Şi trebuia la urmă să fie convins iubitul meu cumnat, 
magistratul Popescu Inod? In definitiv, de ce nu? Calea' 
doctorului era bine aleasă; poate ştia mai multe decât mine 
doctorul despre lipsa de mlădiere a acestui cumnat. In ziua 
de azi toate sunt cu putinţă. Cireşele pot fi acide, zâmbetele 
înşelătoare, generalii bătrâni mai mult poeţi şi fetele lor cu 
mai multă strategie decât suflet. 

Ziua aceea de sâmbătă a fost pentru mine o zi lipsită cu 
totul de noimă. Consultaţiile mele au putut părea deşănţate 
unora dintre clienţii care au urmat înainte de ora amiezii. 
lar după amiază, tinerii mei secretari au aflat cu mirare că 
ţăcănitul maşinii, şi glasurile, şi paşii lor în camera de 
alături mă supără; deşi asemenea activitate ar fi trebuit, 
după părerea lor, să aibă din partea mea o cu totul altă 
primire. 

După ce am ieşit de la restaurant, am încercat să-mi aduc 
aminte ce am mâncat. Abia după ce am intrat în Cişmigiu şi 
am ocolit, pe sub platani, malul lacului, am bănuit că unul 
din felurile de mân-care ce am ingurgitat trebuie să fi fost o 
tocană de gâscă. Îmi apăruseră lebedele snb pletele 
sălciilor plângătoare. M-am mirat îndată că mă aflu în 
Cişunde nu intrasem de ani de zile. Eram prin urmare într-o 
dispoziţie poetică şi sentimentală ce mă umilea. Eu făceam 


tot ce trebuie ca s-o înlătur şi ea îmi stăpânea cu viclenie 
subconştientul. 

Când paserile acelea au ieşit cu graţie de subt arcul 
sălciilor şi au slobozit câteva ţipete aspre, confuzia mea a 
fost deplină. Intre vis şi realitate am statornicit faptul că 
neglijasem complect să pun la adăpost manuscriptul ce mi 
se încredinţase. Eram sigur acum că, întorcându-mă acasă, 
nu-l voi mai găsi. Am ieşit din grădină, am grăbit paşii spre 
locuinţa mea, am urcat pripit treptele, am lăsat uşile să 
cadă una după alta în urrna mea cu zgomot şi am rămas cu 
ochii aţintiţi asupra biroului. 

Testamentul lipsea. Inima începu să-mi bată şi mi s-a făcut 
negru înaintea ochilor, cum se spune la noi în Făgăraş. 
Unde-i manuscriptul? Poate, prin imposibil, să se fi 
transportat în casa de fier? 

Am deschis casa de fier, socotind că execut un act de 
demenţă. Căci eu nu atinsesem plicul de pe birou. 

Plicul se afla în casa de fier. In clipa când l-am zărit, mi- 
am amintit precis şi de gestul pe care îl făcusem ca să-l pun 
la adăpost. Uitasem totul cu desăvârşire. 

Am scos testamentul şi l-am aruncat iarăşi pe birou, 
hotărât întrucâtva să-l desfac şi să-1 cetesc. L-am privit un 
timp c-o şovăială inexplicabilă. Casa de fier era încă 
deschisă. L-am pus la loc şi am închis. Totuşi, ar fi trebuit 
să-l cetesc, am reflectat eu. 

— II voi ceti mâni, mi-am zis eu, între bucurie şi nelinişte. 

Lumina zilei s-a tulburat iar. Am ieşit să caut ceva; nu 
ştiam ce caut şi nici n-am găsit. M-am întors iarăşi acasă 
târziu şi am avut în cursul nopţii nesomn şi puţină febră. 

Nu era greu sa înţeleg ca aceasta domnişoara caută 
intrare în mine. De şi credeam că fac tot ce trebuie ca să-mi 
apăr libertatea, mă bucuram că sunt covârşit de 
preocuparea de a o revedea. Şi totuşi eram sigur câ nu e 
nimic din „acea subtilă flacără”, cum îi spusesem eu în 
versurile mele, care încă nu mă pătrunsese cu adevărat şi 
pe care nici n-o mai nădăjduiam. Nu era nimic din acel 


„lung prilej pentru durere”. Era poate mai degrabă o 
presiune a anotimpului. 

Am adormit târziu, dorind să visez ceva agreabil, şi n-am 
avut nici un fel de vis. Am intrat într-un necunoscut opac. 
M-a trezit dintrodată soneria telefonului. 

Era foarte de dimineaţă. Printr-un colţ de perdea, se 
strecura un mănunchi de raze, ca o înflorire de aur. M-am 
grăbit să mă bucur. Mi-am zis: „Avem vreme frumoasă”, 
îndată după aceea, mi-am dat o replică: De ce „avem”? De 
ce asociez şi pe altcineva la plăcerea acestei lumini 
matinale? Probabil deasemeni că flori nouă au apărut în 
grădini, însă mai mult pentru alţii decât pentru mine. 

— Allo! 

Am cunoscut vocea vicleană. 

Eu sunt! Am răspuns. Am auzit iarăşi în re ceptor, imediat, 
înainte de a-rni dezvolta salutarea convenţională: 

Ascultă! 

Glasul a luat o mlădiere dulce şi muzicală: 

— Drumuri! E timpul drumurilor. 

Aparatul s-a închis. Am mai aşteptat, crezând că Poate mă 
înşel. Insă nu mă înşelam. Cuvintele acestea m-au 
înjunghiat brusc. M-am socotit pierdut. 

Taina era descoperită; mă aflam la discreţia adversarilor 
mei. 

— E timpul drumurilor. Am murmurat eu. De unde şi cum? 
Trebuie să aflu numaidecât. 

Singurul interes al clipei e că trebuie să aflu numaidecât şi 
cu orice preţ. Nu mai poate fi vorba acum de testament şi 
de lecturi; întâi e necesar să ies dintr-o capcană; deci voi 
lăsa testamentul unde se află, adică închis într-o casetă 
solidă de oţel, „marcă bună”, cum observase c-un zâmbet 
pieziş şi notarul, adică mai bine zis spionul, sau agentul de 
legătură d, e la Cluj. 

M-am grăbit să fac un duş rece, ca să mă liniştesc. 
Bineînţeles m-am liniştit prea puţin. M-am îmbrăcat în 
pripă. M-am descoperit într-un târziu că mă aflu în faţa 


oglinzii, observându-mă cu deosebit interes. Eram puţin 
cam palid, dar n-aveam motiv să fiu ne-mulţăimit de această 
expresie interesantă de oboseală a figurii mele. 

Când am fost gata de plecare, am făcut cele mai normale 
şi mai precise gesturi ca să extrag din casetă, aşa cum îmi 
recomandase agentul „nostru”, manuscriptul excelenţei 
sale răposatul general. L-am pus într-o servietă, am luat 
servieta la subsuoară şi, după ce am comunicat servitorului 
meu mirat că nu ştiu cât voi lipsi nici când mă voi întoarce, 
nici dacă mă voi întoarce. 

— Am coborât. 

— E timpul drumurilor, am şoptit eu tainic, cu înmlădierea 
pe care o ascultasem în receptor; cine ştie ce catastrofă mi 
se poate întâmpla astăzi! 

Am zâmbit imediat la asemenea presupunere; dar am avut 
grijă să observ, c-un aer cu desăvârşire degajat, dacă nu se 
află postat în preajma locuinţii mele un tip suspect, care 
fumează căscând gura spre acoperişurile caselor. 
Asemenea tip nu se afla; strada era goală. Insă la cea dirităi 
răspântie, un om subţire şi nalt, cu gambetă şi lavalieră, 
părând puţintel cu chef, m-a întâmpinat zâmbind ironic şi 
m-a lăsat să trec, după asta şi-a potrivit pasul după al meu. 

La prima staţie de automobile am avut bucuria să constat 
că aşteaptă un singur vehicul. Deci voi face aşa-ca omul cu 
gambetă şi lavalieră să n-aibă când se căţăra pe bara de la 
spatele caroseriei. Ţi-nând samă că agitația dimineţii 
începuse, absurditatea socotelilor melc era evidentă; totuşi 
am făcut întocmai ca în cartea cu detectivi pe care o ţinea 
poate în mână, în acea clipă, domnişoara Cireaşă, cetind-o 
cu deosebit interes. 

M-am uitat pe geamul din spate, să văd d, acă omul meu 
rămâne în urmă. Omul meu se urca şi el într-un automobil 
care-i sosise la timp. Acest automobil a virat şi a apucat 
înspre Cotroceni; pe când eu mă grăbeam într-o direcţie 
contrară. 


Am respirat. Insă am rămas pândind, să văd dacă inamicul 
nu revine. 

În strada Albaneză, la numărul 35, am oprit; am plătit; am 
aşteptat ca maşina să dispară la colţul străzii; m-am 
încredinţat că la nici o fereastră din preajmă n-a apărut un 
cap; că puţinii oameni care trec par cetăţeni paşnici; şi am 
cercetat firma: un pătrat de tablă verde deasupra unei uşi 
scunde: Birt Ardelean, Dionisie Micu. Glastre cu muşcate la 
ferestre. Când deschid uşa, sună un clopoțel deasupra. 
Câteva mese acoperite cu feţe albe de pânză. Dulapuri 
brune bine lustruite. De lângă contuarul din fund apare 
stăpâna locului, care trebuie să mă călăuzească. E o femeie 
cu forme cam îmbielşugate, curat îmbrăcată în strai cernit 
ca pentru biserică” cu capul pieptănat strâns, acoperit de o 
horbotă neagră. E căruntă; zâmbeşte cu dinţi foarte albi; 
zâmbeşte plăcut: a fost frumoasă femeie. 

Îmi aduc aminte ce cuvinte trebuie să rostesc. 

Domnul notar public Claudiu Roman din Cluj a lăsat 
pentru mine, aici, un ordin. 

Într-adevăr, îmi confirmă doamna căruntă. Nu mele meu e 
Agripina Micu. Soţul meu profesorul Dionisie Micu e dus la 
piaţă. 

Profesor? 

Da, mă rog. Soţul meu a fost profesor. Acuma e proprietar 
de birt. Întâmplarea noastră e destul de interesantă şi 
poate veţi aila-o şi domnia voastră cândva. Îmi daţi voie să 
încui uşa de la intrare. Dio nisie îşi are cheia lui. Acum vă 
sunt la dispoziţie. 

Binevoiţi a mă urma. 

Doamnă, am zis eu încurcat, vă rog să mă ier taţi că nu m- 
am prezentat. 

Ştiu cine sunteţi, mi-a răspuns ea. Sunt bucu roasă că vă 
cunosc. 

Doamnă, am insistat eu, vă sunt recunoscător pentru 
asemenea cuvinte. Deoarece ştiţi cine sunt, fără îndoială 
ştiţi cine mă aşteaptă. 


În privinţa asta, nu sunt ţinută să vă dau nici o lămurire, 
domnule avocat. In câteva minute veţi afla singur. 

Pe când întrebam şi mi se răspundea, cu o intonaţie şi o 
ţinută pe care le apreciam în cel mai favorabil chip, de şi 
continuam a rămânea bănuitor. 

— Treceam printr-o săliţă de o extremă curăţenie, cu 
pereţii ornaţi cu horbote şi cadre cu fotografii vechi, şi 
ieşeam într-un pridvor, unde ne întâmpină o mâţă neagră 
foarte blândă. A stat s-o mângâi. Doamna Agripina a întors 
spre mine o privire brună, plină de aprobări. Apoi m-a 
călăuzit la o portiţă pe care a descuiat-o. M-a lăsat să trec, a 
venit după mine; a încuiat portiţa. 

Mâţa neagră a mieunat în urma noastră. 

Doamna Agripina a întors capul spre portiţă şi a dat 
asigurări animalului: 

— Mă întorc numaidecât, Miţo. 

Miţa a înţeles şi a tăcut. Eu priveam cu mare surprindere 
colţul de Bucureşti în care mă aflam. Nu-l văzusem 
niciodată, nici nu-i bănuiam existenţa. 

Am avut o clipă impresia că nici nu mă aflam în capitală. 
Printr-un joc obişnuit mie al imaginaţiei, am admis că e cu 
putinţă să fi trecut într-un peisagiu străin, depărtat şi tainic. 
S-a deschis şi s-a închis o portiţă; Bucureştii a rămas la o 
sută sau la o mie de kilometri. Mă aflu într-o înfundătură de 
grădini, lângă o bisericuţă. Copaci bătrâni se ridică după un 
zid. Doamna Agripina s-a oprit lângă o poartă grea de fier. 
Are şi aici cheie. Fără să mai rostească un cuvânt, a deschis 
şi m-a lăsat să intru; a închis şi n-am mai văzut-o. Am 
regretat dintrodată. Ochii ei simpatici şi foşnetul straiului 
ei. 

Am stat singur un răstimp privind în jur; în stânga era 
umbră de arbori deşi; în dreapta grădină deschisă, cu flori 
nouă, până la terasa unei case acoperită cu ţiglă roşie. 
Păreţi albi, persiene verzi. Trei scaune de mlajă, în jurul 
unei măsuţe, pe terasă. Singurătate desăvârşită; nu se vede 


om, nu s-aude glas. Poate-i casa cu personagii adormite de 
vrajă. O casă de departe, din basmele prunciei. 

De la bisericuţa de aproape sună clopotul, melodios, sub 
cerul de azur curat al dimineţii. Într-un tei vechi din 
preajma mea un grangur a fluierat sonor de câteva ori. 
Atunci vraja s-a isprăvit; uşa casei s-a dleschis. Pe terasă, a 
ieşit înaintea mea domnişoara Cireaşă. Avea o rochie albă 
creaţă şi o panglică trandafirie. Era pieptănată strâns, „ca 
la noi”, cu cosiţele în cunună. M-a privit fără maliţie şi m-a 
lăsat să mă apropii până la doi paşi de ea. Spriji-nindu-se cu 
dreapta de speteaza unui scaun, cu stingă mi-a făcut semn 
să mă opresc. Ca să fie toate altfel decât în toate celelalte 
zile ale vieţii, a început a spune, cu glasul ei, cuvinte care 
erau ale mele. Acuma pricepeam deplin anunţul misterios 
de la telefon. Domnişoara aceasta şireată recita poema mea 
închinată Făgăraşului. De unde o luase? Căci erau versuri 
vechi. De când le scrisesem, începusem a îm-bătrâni. 
Auzindu-le din gura aceea aşa de frumos conturată şi aşa 
de bine zugrăvită cu creion roşu, mă simţeam fericit şi 
nefericit în acelaşi timp, deoarece nu ştiam ce mă aşteaptă. 

Avusesem ideea că aceste versuri de tinereţă erau mai 
puţin bune; îmi reveneau acuma cu un nou prestigiu. Nici 
într-un chip n-aş fi bănuit că primul pas al căderii mele va fi 
pricinuit de propria-mi vanitate şi de propriile-mi divagaţii. 

Ascultam plin de luare-aminte, fără să îndrăznesc a privi 
pe partenera mea: 

ÎNCHINARE C-UN PAHAR DE VIN, FĂGĂRAŞULUI. 

Drumuri. E timpul drumurilor! Tu şesuri, atârnă perdeaua 
fumurilor. Pe tancuri flutură veac de cremene, Pârăul şi 
cerul curg gemene. 

De la Zamolxe şi Burebista-rege Văzut-ai fulgerul alb al 
romanilor Ca şi spulberul negru al hunilor; Ci ai rămas sub 
vechea lege, Făgăraş, cuib al zăganilor Şi al străbunilor! 

Înălţimi ale Domnului milelor, Regiuni ale norilor, Sălaş al 
păstorilor, Horă a feciorilor şi copilelor - 

Tristeţă şi împăcare a veteranilor, Aici stă tezaurul anilor. 


Sub şuvoi şi vifor stă vechea Domnie In armură, călare, de 
mister. Apărata, Datina părinţilor, solie Cătră generaţia cea 
mai depărtată Ce va să vie. 

Mi-a nălucit aici, la marginea poienii, Surâsul bunicuţei din 
milenii. 

— Domnule avocat, a urmat domnişoara Cireaşă după ce a 
terminat recitativul, ia, te rog, loc pe acest scaun, uită-te la 
mine şi mărturiseşte că nu ştii cum, de unde şi de când 
cunosc eu aceste versuri. 

Am privit-o ca prin ceaţă. Eram ameţit. Am bolborosit: 

Nu ştiu nimic. 

Sunt bucuroasă să-ţi explic, a reluat domnişoara Cireaşă, 
c-o veselie întrucâtva silită. După ce îţi voi explica, ai să te 
convingi că trebuie să scurtezi pu ţin din mândria pe care 
ştiu că ai avut-o ieri, când ai aflat că nu lipsesc niciodată de 
la şezătorile li terare la care dumneata participi. Domnul 
meu, află că n-am fost uimită, nici n-a căzut la picioarele 
mele trăsnetul, când te-am ascultat întâia oară. Ci venisem 

! A acea şezătoare numai din curiozitate, după ce 
cunoscusem de la tatăl meu generalul versurile 
Făgăraşului, cum le intitulase el. Nu numai că n-am fost 
cuprinsă pentru dumneata de sentimente nobile, dar m-am 
aflat chiar puţintel dezamăgită de versurile celelalte pe 
care te-a. M auzit că le rosteai cu oarecare emfază la 
şezătorile cu pricina. Şi am dat dreptate tatălui meu când 
mi-a spus că acestea pe care ţi le-am reprodus sunt poate 
singurele dumnitale versuri sincere. Nu te superi că-ţi spun 
asta, nu-i aşa? Tatălui meu îi plăcea închinarea în chip 
deosebit şi te stima fără să te cunoască. De la el le ştiu eu şi 
le-am învăţat pe dinafară, atât în memoria lui, cât şi ca să 
dau o tinctură de romantism întâlnirii noastre. [i le-am spus 
şi pentru ca să-ţi fiu dragă; mai bine zis, ca să nu te am 
duşman. 

Nu ştiam ce să răspund. I-am cerut cu un gest stângaci 
mâna. Mi-a dat-o şi i-am sărutat vârfurile degetelor. 
Unghiile lăcuite roş aveau întrucâtva aparenţă de ghiare. 


Parcă suferisem o destul de adâncă zgârietură a lor; cu 
toate aceste ieşeam dintre ne-siguranţe într-o stare cu mult 
mai bună decât aceea în care mă aflasem c-o jumătate de 
oră înainte. Dimineaţa lustruită şi decorul înflorit şi tihnit 
dădeau anume farmec cochetăriei domnişoarei Cireaşă şi 
mai ales îmi luminau mai bine sufletul ei copilăresc şi sincer. 
Nu era nevoie să mă mai înşel asupra sentimentelor mele 
adevărate. Şi nădăjduiam că declaraţiile ei nu răspundeau 
adevărului decât într-o relativă măsură. 

— Am adus testamentul, am zis eu punând servieta de 
piele pe măsuţă. 

— A, da; aşa este. A zâmbit şi a oftat domnişoara 
Demetrian. 

S-a răsucit grațios spre uşa rămasă deschisa, chemând c-o 
mlădiere cântată de voce: 

_Plo-re-ta! 

N-a răspuns nimeni. Domnişoara Demetrian a chemat a 
doua oară, apoi a pândit cu coada ochiului înfăţişarea mea 
de dezamăgire. 

— Trebuia să fie aici şi sora mea, nu-i aşa? Mi-a comunicat 
ea, cu jumătate de glas. Astăzi e una din zilele noastre de 
libertate. Flo-re-ta! Casa asta mi-a lăsat-o tatăl meu numai 
mie; era ascunzişul nostru din Bucureşti, al meu şi al lui. Şi 
al surorei mele, în zilele ei negre. 

S-a deschis un canat de fereastră. Glasul surorii celei mari 
a întrebat pripit şi alterat: 

S-a întâmplat ceva? Mă chiamă doctorul? 

Nu s-a întâmplat nimic rău, a răspuns domni şoara 
Cireaşă. 

Atunci de ce-mi zici „Floreta”? 

Nu ştiu de ce; poate pentru ca să necăjesc pe domnul 
avocat Modru, care a sosit. A venit ca să ne comunice 
testamentul. 

Ala făcut glasul; parcă cea care vorbise fu şese brusc trasă 
de cineva îndărăt. 


Soţia doctorului n-a întârziat să se arate, într-o haină 
lungă şi largă de coloarea stânjeneilor înfloriţi în preajma 
noastră. O umbră asemănătoare petalelor triste ale acestor 
flori îi îngreuia incă pleoapele. Doamna Floarea, cum o 
numeam eu în sine-mi, îndepărtând voit numele ce-i dăduse 
doctorul, părea încă apăsată de o migrenă, îşi ducea des 
mânile la tâmple. In acelaşi timp îşi pipăia febril 
pieptănătura, care era foarte îngrijită. 

— Crezi că nu ne tulbură nimeni? Întrebă ea, ve nind la 
soră-sa. Îşi întoarse spre mine ochii şi păru surprinsă, îmi 
întinse o mână moale, ca să i-o sărut şi se lăsă în scaun. 

— Ar trebui să aducem cafeaua. Zise îndată după aceea, ca 
şi cum cafeaua ar fi fost obiectul principal al întâlnirii 
noastre. 

Sora mezină avu un zâmbet maliţios. 

— Am fi putut prefera ceea ce ne-a adus domnul avocat 
Modru. 

— O, iartă-mă, domnule avocat, suspină cu vă dită 
suferinţă doamna Floarea. Cireaşă ne privi pe amândoi, 
dintrodată gravă, apoi îşi puse degetul ară tător al mânii 
drepte la tâmplă. Cu mânuţa stingă mângâie tâmplă surorii 
ei. 

— Poate e mai bine să isprăvim întâi cu datoria asta a 
dimineţii, vorbi ea grăbit. Cum bat din palme, toate se 
prezintă pe această masă ca prin farmec. 

A bătut din palme. A răspuns din platan grangurul. După 
aceea o slujnicuţă a adus şi a depus între noi cele de 
trebuinţă. După ce s-a retras slujnicuţă, domnişoara 
Cireaşă m-a invitat, c-un gest, să consum, după plăcerea 
mea, pe lângă lichidele fierbinţi, tot ce se mai găsea dulce 
pe tablaua de argint. 

Dar dumneavoastră? 

Eu, mi-a răspuns domnişoara Cireaşă, nu mănânc 
dimineaţa, ca să-mi păstrez silueta. 

Dar doamna? 


Ah! A suspinat doamna Floarea, eu sunt bol navă şi mă 
tem să nu vie cineva din partea docto rului, să mă cheme. 

Cireaşă o mângâie iarăşi pe tâmplă. 

Fii liniştită, soră Floare, soţul tău e la Cluj. 

Ah! 

Are acolo treburi încurcate şi discuţii lungi cu domnul 
notar Clauidiu Roman. 

— Ah! Suspină iarăşi doamna Floarea; cât am să duc eu 
viaţa asta? 

Îndată după aceste cuvinte închise ochii. Apoi, după ce-i 
deschise, îmi zâmbi. Ciuguli dintr-o felie de cozonac de 
câteva ori, aşteptând să isprăvesc eu de absorbit cafeaua. 
Am trecut zece minute penibile, mân-când singur. 
Domnişoara Cireaşă mă privea din când în când, furişat. 
Într-adevăr, o aprobam eu, cine a văzut pe un poet într-o 
situaţie mai ridicolă, chiar în sfertul de ceas când naşte 
amorul său dinţai. Situaţia nu se schimbă nici pentru 
avocat, când rectifică pe poet în sensul că, dacă nu e amorul 
dinţai, desigur e amorul cel adevărat. 

Însfârşit, am deschis servieta şi am scos manuscriptul. M- 
am simţit mai sigur de mine însumi. 

În acel unghi depărtat de lume, de viaţa de toate zilele şi 
de noi înşine, aş putea zice. 

— Am cetit cele ce urmează: 

Acesta este testamentul meu, scris de mine Generalul de 
Divizie Grafiu Demetrian. 

Aici este ultima mea voinţă, pe care o afirm, cu-noscând 
că, din voinţa lui Dumnezeu, zilele omului sunt nesigure. Aş 
fi dorit să trăiesc până ce as fi văzut bine stabilite şi fericite 
pe fiicele mele Floarea şi Cireaşă, dar am presentimentul că 
nu voi putea ajunge să-mi cunosc îndeplinită această 
speranţă. Evul modern dă mai puţini sorţi de durată 
existenţei omului. Unii dintre noi suntem nevoiţi să ne 
folosim de ultimele invenţii care tind să suprime distanţele 
şi să anuleze timpul, şi cădem lesne victime ale acestei 
înşelări. E foarte posibil, după aprecierile mele, sa pier 


brusc de avion sau automobil. Deci am pus aici ultima mea 
voinţă; sau, mai curând, am pus aici inima mea. 

Iubitele mele copile! Ştiţi cit de mult îmi sunteţi dragi. 
Mama voastră s-a prăpădit prea curând; eu am încercat să 
acopăr pentru voi lipsa ei şi am găsit în voi mângâiere la 
singurătatea mea. Să ştiţi că, în cea din urmă clipă, în ochii 
mei va îngheţa imaginea voastră. Ca să nu fiţi mirate de 
concluziile testamentului meu, vă scriu aceste explicaţii. 
Poate nu le veţi găsi necesare; eu am socotit de datoria mea 
să vi le dau. 

Prima izbitură mare morală a fost pentru mine pierderea 
soţiei mele pe care am iubit-o din tinereţă. Eugenia 
Stângaciu a fost vară a mea; la iubirea noastră s-au adaos 
prietinia şi stima. Când a părăsit această viaţă, credeam că 
trebuie s-o urmez. Am persistat a trăi pentru că vă aveam 
pe voi; mi-am alcătuit din voi şi din amintirile moartei un 
liman final. 

A doua zguduire mare mi-a adus-o războiul. Mi s-a rupt 
avântul; mi s-au anulat nădejdile. Eram colonel de 
infanterie când am avut bucuria să ascult trâmbi-ţile şi 
clopotele mobilizării întregului popor pentru sforţarea cea 
din urmă. Eram partizan al avântului sufletesc, pe care îl 
puneam mai presus decât orice forţă materială. Credinţa 
mea găsea o justificare în succesele rapide pe care trupele 
noastre le-au avut în primul moment când au păşit peste 
aşa-zisa frontieră. Destinele noastre, după nedreptatea de 
veacuri, păreau că sunt ocrotite de o voinţă divină. 

lată însă că, la puţine zile după 15 august 1916, am luat 
cunoştinţă de realităţi. Lipseau avântului nostru elementele 
materiale şi tehnice. Cunoscusem în parte scăderile 
pregătirii noastre; acum se dezvăluiau, la fiecare dezvoltare 
a operaţiunilor militare, toate problemele nesoluţionate 
legate de zestrea uşoară a luptătorului şi de forţa colectivă 
a armamentului mare. Aveam o raniţă mai grea decât a 
inamicului, cu efecte mai puţine; o încălţăminte mai puţin 
comodă; un transport mai puţin repede; mitraliere şi 


felurite scule, cum le spuneau soldaţii noştri, într-o 
proporţie cu totul redusă. Tot ce se leagă de muniții, 
avioane, baloane, telefon, aprovizionări alimentare se afla 
într-o stare de relativitate de care am suferit simţitor îndată 
ce reacţiunea inamicului a sporit. In interiorul ţării era 
destul de liber jocul forţelor aeriene ale adversarilor noştri. 

Am văzut ce s-a petrecut la Turtucaia. A fost o tragedie al 
cărei poet încă nu s-a născut. Entuziasmul ofițerului, 
îndârjirea soldatului au marcat în fiecare colţ de pământ al 
luptelor o valoare încununată de moarte. Am asistat la 
retragerea din câmpia Munteniei. Pas cu pas şi popas cu 
popas unităţile noastre au acţionat cu intensitate maximă şi 
în marginile celor din urmă posibilităţi. Copleşite de număr 
şi de forţă industrială, coloanele şi-au salvat totuşi cea mai 
mare parte de arme şi materiale pe un lung spaţiu şi subt o 
presiune imensă. 

Mi-am notat în carnetul meu de campanie o sumă de 
observaţii privind ofiţeri şi trupa. Eram mişcat în chip 
deosebit văzând că apar atâtea acte de iniţiativă 
individuală, dovedind valoarea materialului uman. 
Dumnezeu trebuia să dea într-o formă nouă izbânda unui 
popor care însumează fără ezitare, într-o singură campanie, 
mai multe jertfe decât s-au produs în cursul secolelor 
anterioare. 


Într-adevăr, n-au trecut decât opt luni de la aceste zile 
grele şi s-a putut vedea la Mărăşti, Mărăşeşti şi Răzoare, 
precum şi în alte părţi, că, la mijloace tehnice mai puţin 
diferenţiate, soldaţii pământului acestuia pot să adaoge un 
coeficient superior de valoare personală. 

După asemenea satisfacţii şi realizări, s-a întâm-plat să mă 
aflu, într-o zi, la o masă veselă, cu mai mulţi camarazi ai 
mei, majoritatea mai tineri decât mine. Cred că a fost la 
Iaşi. 'Tinerii făceau tot posibilul ca să avem cu îndestulare o 
băutură de coloarea sângelui, căreia dânşii îi spuneau vin 
de Uricani. La un anumit moment au început a se rosti 


cuvân-tări entuziaste, sărbătorind momentele noastre de 
revanşă. 

Am ascultat un timp cu linişte. După aceea s-a produs în 
fiinţa mea acea întoarcere pe care unii camarazi ai mei o 
cunoşteau sub numele de „una din curiozităţile colonelului 
Demetrian”. Dar nu era deloc o curiozitate. Era o îndârjire 
faţă de aprecieri nedrepte. 

— Domnilor ofiţeri, am spus eu, ridicându-mă şi privindu-i 
cu supărare, ştiu că indignarea mea n-are rost, iar privirea 
mea nu exprimă adevărul, căci toţi îmi sunteţi dragi; ţin 
însă să vă chem la realităţi. Vă rog să abandonaţi acest 
concurs verbal. Adjectivele dumneavoastră sunt fără noimă. 
Ce însemnează asemenea laude pentru ultimele acţiuni ale 
armatei noastre? Sunt într-atâta fapte vrednice de uimire? 
Sau e firesc ca, în condiţii întrucâtva egale de utilaj modern, 
aceşti daco-romani să aibă supej rioritate. Căci asemenea 
neam îndărătnic se bate pe acest pământ de mii de ani şi 
are în sufletul său rezerve pe care nu le bănuieşte nimeni. 
Dacă vreţi să lăudaţi, atunci aduceţi-vă aminte ca şi mine de 
zilele dezastrului. Atunci am văzut ceva ce m-a înfricoşat. O 
armată modernă, perfect organizată pentru cucerire, 
exercita asupra noastră, c-o artă as putea zice ştiinţifică, 
operaţia de distrugere. Oastea care se retrăgea avea 
privirea în pământ şi părea că primeşte putere de la morţii 
ei din veac. Energia ei spirituală ceda pentru moment 
materiei. A renăscut imediat, îndată ce s-au produs 
împrejurări prielnice. Aşa în-cât lăudaţi, domnilor, pe morţi 
şi pe cei jertfiți - închinându-le o picătură din acest pahar. 

Camarazii mei au executat libaţiunea rituală şi au zâmbit 
pe furiş unii cătră alţii de ieşirea mea violentă. Ei nu ştiau 
că, în vremea tragediei, eu primisem o iniţiere 
surprinzătoare de la pământ şi de la oameni. 

Am să vă vorbesc îndată de un rezervist pe care îl chema 
Grigore Priceputu şi pe care l-am avut ordonanţă. 

Înainte de a cunoaşte mai bine pe Grigore Priceputu, s-au 
prezentat înţelegerii mele şi sufletului meu şi alţi câţiva soli, 


soldaţi umiliţi, umbre trecătoare din mulţimea 
pământenilor. 

Am auzit odată la un foc de găteje, sub pădure, o istorisire 
a unui soldat din escadronul 1 al regimentului l Roşiori. I-am 
notat numele: îl chema Motorga Ion. 

Era schimbul al treilea de sentinelă, în post pe Dealul 
Mare, povestea el camarazilor lui, şi se revărsau zorile zilei 
de Anul Nou 1917. 

„Cum stăm aşa, iaca văd pe domnu sublocotenent venind 
cu sorcova pe linia sentinelelor. Domnu sublocotenent ista. 
Cum îi zice. C-apoi pe urmă a murit pe Argeş în jos. 

Îmi spune domnu sublocotenent: 

Buna dimineaţă, Motorga Ion, şi la mulţi ani Anul Nou. De 
ce eşti supărat, Motorga Ion? 

Mă gândeam la ale mele, domnule sublocote nent: acasă, 
la copii şi la nevastă. 

Lasă asta, Motorga lon, acuma avem altele. 

Acuma trebuie tărie şi credinţă. 

Da, domnule sublocotenent, zic eu. 

Aşa că, la asemenea vorbă, mi s-a întărit sufletul. Domnu 
sublocotenent ista. Cum îi zice. C-apoi a murit pe Argeş în 
jos. Trece spre bordeiul domnului maior. laca vine şi domnu 
sergent Agapie de mă schimbă din post. M-am dus la colibe, 
la camarazi. Unii erau mâhniţi cum fusesem eu; alţii mai 
proşti glumeau fără grijă; alţii îşi scoseseră de pe ei rufele 
şi le ceteau ca pe nişte gazete, la foc. 

Spune unul una, spune altul alta. Mai înjură pe inamic. 
Intră la noi domnu sublocotenent. Ista. 

— Ascultaţi, băieţi, zice el. Dar el era mai tânăr decât noi. 
Ascultaţi, băieţi, zice. Anu Nou s-arată cu socoteală. 
Mergem la treabă. Trebuie să scoatem pe nemți din Dealul 
Bărăştilor. 

Am stat noi şi ne-am uitat unii la alţii. Apoi ce să facem? 
Haida, să scoatem pe nemți din Dealul Bărăştilor. 

Întâi am mâncat şi am băut câte-o teică de vin, ca tntr-o zi 
ca aceea; după asta am pus pe noi halatu-rile, am strâns 


cătărămile la centiron şi am aşteptat pe domnu 
sublocotenent. 

Am tot întârziat şi n-am pornit decât pe la ceasurile trei. 
Domnu sublocotenent. Ista. Cum îi zice. Mergea înainte, cu 
sorcova în mâna stmgă şi cu carabina în dreapta. 

— Au început tunuri, puşti, mitraliere: cântec şi urare de 
Anul Nou. Până sară, am ajuns pe Dealul Drăgoteşti, la trei 
sute de metri de şanţurile nemților. Din locul nostru, îi 
auzeam bolborosind în limba lor. Cioro boro maht şpaţir. 
Toată noaptea au urmat focuri de puşcă. In zori, am pornit 
iar. Trebuia să coborâm clina Drăgoteştilor şi pe urmă să 
suim dealul Bărăşti, la creastă. Domnul sublocotenent. Ista. 
Zice: 

Băieți, acuma s-arătaţi voi ce pot călăreţii. 

A făcut semn cu sorcova. 

Înainte! 

Ne-am dus înainte; trompetul a sunat asaltul. Am ajuns şi 
m-am luptat cu unii şi cu alţii. Pe lângă mine veneau şi 
ceilalţi, uitându-se urât. Inamicul s-a tras repede spre altă 
linie de tranşee. 

Domnul sublocotenent vine la mine. Avea ce avea el cu 
mine, fiind eu cel mai bătrân dintre toţi: 

— Bine, Motorga Ion, zice; tu ai intrat cel dinţai la dânşii. 

Şi m-a bătut aşa uşurel cu sorcova peste frunte. 

Apoi după aceea s-a prăpădit ista. Cum îi zice.” 

Lângă focul lui, Motorga a oftat şi s-a uitat în pă-mânt. 
Asta am băgat eu de samă mai târziu, că se uitau toţi în 
pământ. Am mai observat că cei mai mulţi au acea ezitare 
pe care o avea şi Motorga. Par a nu-şi aduce aminte de 
ceva, ori nu ştiu cum să umple un gol al vorbirii. Dar nu-i 
asta. Cred că mai degrabă se întorc în sine, nu atât în 
sufletul cit în subconştientul lor misterios, şi vorbirea lor 
rămâne spartă de expresii absurde. Aşa era şi Grigore Pri- 
ceputu, de care am să vă vorbesc numaidecât. 

În ianuarie 1917, având cu mine ca adjutant pe 
locotenentul Eugen Ştefănescu, umblam-printre dealurile 


ondulate din nordul Moldovei, printr-un Peisagiu de iarnă şi 
pe un frig simţitor. Zăpezile erau greu de străbătut mai ales 
între păduri, pe fundul văilor. Cătră amiaza zilei începuse şi 
viscol. Caii înhămaţi la sanie înaintau penibil; pe părul lor 
înflorea o spumă îngheţată. Mai aveam mult până la punctul 
terminal al inspecției mele. Calea mi se părea tot mai grea 
şi abia aşteptam un popas cu adăpost ş-un pahar de 
băutură fierbinte. 

Am ajuns însfârşit undeva. Am trimes caii la ho-dină şi la 
ovăs. Am cunoscut că intrăm în localul unei secţii de 
jandarmi. De la masă s-a ridicat un plotonier înalt, cu 
sprâncene tufoase şi mustață enormă roşie. A avut onoarea 
să ne salute, după rânduială, şi ne-a împins câte un scaun. 
Nu ne-a întrebat de unde venim şi încotro mergem; a avut 
însă inspiraţia genială să se informeze dacă nu poftim să 
bem ceai. 

După ce a ieşit ca să caute această nobilă băutură, eu m- 
am uitat în juru-mi şi am observat, într-un colţ, un soldat 
care se silea să stea drept, lângă lădiţa lui, de şi era evident 
că starea aceasta nu-i era deloc prielnică. Piciorul stâng 
îndeosebi îi părea beteag. Avea însă în toată făptura lui şi 
alte semne de suferinţă. Părea şi foarte trudit, deci ajunsese 
până în acel loc umblând pe jos. 

— Şezi, camarade, l-am îndemnat eu. 

El nu cuteza să se aşeze. M-am dus la el şi i-am pus mâna 
pe umăr, silindu-1 să ia loc pe lădiţa. L-am întrebat: 

Eşti rănit? 

Să trăiţi, domnule colonel, mi-a răspuns el ridicându-se 
îndată, sând soldatul Gavril Tudose, Regi mentul 15, 
batalionul întâi, compania a treia. Am fost până ieri în 
spitalul militar; acuma mă stratnportez la alt spital de 
<cova. De covaâi. Nu ştiu cum dracu-i zice. 

_ Cu ce te transportezi, Tudose, la acel spital de 
convalescenţi? 

Cu piciorul, doimnule colonel; da aştept să treacă vreo 
sanie, să mă agăţ şi eu. 


Ai avut o rană la picior? 

Da, să trăiţi, domnule colonel. 

Numai la picior? 

Nu, domnule colonel. S-a întâmplat să am şi prin alte părţi. 

Eşti bun, camarade Gavril Tudose, să şezi şi să-mi spui şi 
mie cum s-a întâmplat aşa ceva? Pri meşte această ţigară; 
aprinde-o şi spune. 

Da, domnule colonel. Să trăiţi, domnule colo nel. Se 
chiamă că noi am luptat la Oituz. Era într-o zi a lunii lui 
noemvrie. Nu era frig, nu era cald; vreme bună de arătură. 
Până cătră amiază a fost li nişte. La amiază, artileria „lor” 
începe să stropească în tranşeele noastre. Nu şti* cum au 
fost simţit „ei” că noi ne pregătim a ieşi la atac. Batei 
jumătate de ceas; bat un ceas. Bine, lasă-i să bată. Numai 
ce se sparge o căldare nu departe de mine; m-ajunge o 
schijă la braţul stâng. Nu-i nimic; pot merge şi aşa; se 
chiamă că dreapta-i sănătoasă. Dar nu trece mult şi se 
farmă iar un obuz şi-mi umple sufletul de putoare. O 
ţandură îmi ia o bucată de ureche. 

Zic: dacă mă ia aşa cu câte o bucăţică, apoi rnai am până 
des ară. 

Hai, flăcăi! Zic unii şi alţii. 

leşim din tranşee. Aud pâc! În cizmă. M-a plesnit Peste 
picior. Dar pot merge. Atunci se cheamă că nu pot rămânea 
de ceilalţi. Pic! Alt glonte, în genunchiul stâng. N-are a face; 
m-au mai zgâriat ei şi altă dată. 

Schimb încărcătorul şi urmez a trage. Şi mă tot duc până 
ce aud că strigă feciorii ura! Aşa, când stau bag de samă că 
nu mi-i tocma bine. Curge sângele şi de ici şi de colo. Au 
venit brancardierii şi m-au luat cu targa. Asta-i. 

După ce şi-a spus istoria, i-am mai dat o ţigară. Atunci a 
avut îndrăzneală să zâmbească şi să-mi facă o declaraţie: 

— Am şi carte. 

A scociorât sub tunică şi a scos o cartă poştală militară, 
destul de boţită. Mi-â întins-o cu mândrie naivă. 


Am cetit: „Viteazului nostru camarad Gavril Tu-dose, 
amintire de la 10 noemvrie 1916”. Erau iscăliţi un colonel, 
un maior, zece ofiţeri: nume aproape indescifrabile. 

— Mi-a venit veste la spital, a adaos soldatul, că domnu 
căpitan Capră Anastase şi domnu locotenent Irimescu Ilie, 
care au iscălit aici, s-ar fi prăpădit. Se poate. Ce-i viaţa 
omului? 

După asemenea reflexie filosofică, a rămas fumând cu 
plăcere. Apoi a căzut pe gânduri. Plotonierul ne-a adus 
ceaiul. 

Găsesc în cartea mea de campanie un raport al 
sublocotenentului Alexandru Stegărescu din regimentul 38 
infanterie. 

„In una din zilele lui septemvrie 1916, ocupam cu plotonul 
meu o tranşee săpată în vârful unui deal care domina 
ţinutul. 

— Scrie sublocotenentul. La poale, era risipit satul 
Arabagi. Dincolo de sat, altă înălţime, c-o sprinceană de 
pădure la creastă. Acolo era instalat inamicul. Intre noi şi el, 
satul şi valea; o distanţă între opt sute şi o mie de metri.> 

Era un început de toamnă dobrogeană, cu soare arzător. 
Trupa suferea de sete. Mâncarea şi băutura se aduceau 
noaptea. Mâncarea părea îndestulătoare, oamenii nu se 
plângeau niciodată din pricina ei. Nu se plângeau nici de 
apă; atâta cât li se aducea o istoveau imediat; d, ar, ziua, din 
pricina arşiţei, mestecau în gură foc, cum spuneau ei. 

Stăteau în adăposturi cu ochii ţintă spre o fântână din 
marginea satului. Acolo era bunul cel mai mare al vieţii în 
acel timp: apa. Dar între apă şi ei se afla un spaţiu gol, şi în 
acel spaţiu gol măturau gloanţele inamicului. Într-o după- 
amiază, sublocotenentul s-a simţit copleşit şi aproape 
bolnav de suferinţa setei. A făcut din pricina asta ceea ce nu 
se cuvenea să facă. 

— Ascultaţi, camarazi, a întrebat el, care din voi coboară la 
fântână? 


În ascunzătorMe lor, doi soldaţi vârstnici au părut o clipă a 
se consulta. Apoi s-au ridicat: 

— Ne ducem noi, domnule sublocotenent. 

Unul avea nume Andrei Nicolae; celălalt, Grigore 
Priceputu. Acesta, după i. ceea, mi-a şi fost ordonanţă. 

— Vă bizuiţi voi? Întrebă sublocotenentul. 

Ne bizuim, de aceea ne ducem. Răspunde Andrei. 

Asta este. Adaogă Priceputu. 

Bine, duceţi-vă, hotărăşte sublocotenentul. 

Ca să alunge imputările ce şi le putea face, le dă sfaturi. 

— Duceţi-vă, dar fiţi cu băgare de samă."Folosiţi-vă de 
adăposturi şi de accidentele terenului. Nu întârziaţi; 
procedaţi cu repeziciune. 

Am înţeles, domnule sublocotenent, ştim noi., îl 
încredinţează Andrei. Priceputu nu uită să adaoge: 

Asta este. 

Au luat câte o găleată de pânză, şi-au trecut armele pe 
după găt şi s-au strecurat cu fereală din şanţuri. S-au lăsat 
tiptil la vale, îolosindu-se de toate accidentele terenului. 
Nici o recomandaţie, nici un reglement, nici o instrucţie nu-i 
putea face să se ferească mai bine decât instinctul lor firesc 
şi o experienţă moştenită. 

Au ajuns la fântână. Scripetele a început a scârţâi deodată. 
A fost un semnal în tot satul părăsit. Din gospodării au prins 
a ieşi animale şi paseri rămase fără stăpân şi fără îngrijire: 
viței, porci, orătănii. Guiţau, gâgâiau, măcăiau, cotcodăceau 
şi-şi cereau partea lor. 

Întâia găleată soldatul Grigore Priceputu a tur-nat-o în 
jghiab, ca să se astâmpere iiinţile fără înţelegere. Căci 
Domnul Dumnezeu a pus pe om să le îngrijească. Şi-i păcat 
cine nu ia aminte la suferinţa lor. 

Godaci, paseri şi viței au dat năvală de-a valma. 

— Beţi şi vă alinaţi. Le-a binecuvântat Priceputu. 

Apoi cei doi rezervişti au tras din fundul fântânii şi provizia 
poruncită. Când au umplut şi găleata a doua, începură 
împuşcături înteţite de la inamic spre fântână. Prima 


victimă a fost un purcel, care a prins a coviţa prelung. Viţeii 
au împuns-o la fugă; găinile s-au zburătăcit. Rezerviştii s-au 
lăsat la pământ în dosul ghizdelelor, deschizând şi ei, după 
prescripţie, un foc „bine susţinut”. S-a deşteptat şi dealul 
camarazilor, cu o pârâială prelungă ce alunga ecouri în 
toată valea. 

Bătrânii de la fântână n-au risipit prea multă muniţie. S-au 
oprit după primul încărcător. Apoi au deschis consiliul lor 
particular de război. 

Au hotărât întâi să-şi împartă forţele în două. După aceea 
fiecare din aceste două forţe să urmeze tactica ei deosebită. 

În urma acestui plan, Andrei Nicolae s-a tras pe brânci 
cătră prima casă, cu o repeziciune surprinzătoare. 
Gloanţele şi scurmăturile de năsip jucau în jurul fântânii. 
Operația celeilalte forţe era ceva mai complicată, din 
pricina găleţilor cu apă. Grigore Priceputu a scăpărat şi şi-a 
aprins ţigara; a făcut co-biliţă din puşcă, încărcând găleţile 
la cele două capete; s-a ridicat şi a pornit domol la deal, 
fumând. 

De sus, văzându-l complect descoperit, sublocotenentul a 
început să se agite, poruncindu-i cu răcnete disperate toate 
recomandaţiile de rigoare: 

— Zvărle găleţile, nenorocitule; adăposteşte-te Priceputu 
părea că n-aude. Urca iară grabă la deal. A ajuns sus, a 
depus apa; a intrat la adăpost. A rămas tăcut la locul lui, ca 
să lase vreme mâniei ofițerului să se domolească. „Mai ales 
că m-am sfătuit cu Andrei, zicea el celor din juru-i, ca să 
caute la casa popei în sat nişte dulceţi. Oamenii subţiri nu 
beau apă goală, ca noi mişeii de rând.” 

Debitul acestei ultime observaţii, care cuprindea o 
mustrare pentru sublocotenent, l-am aflat ceva mai târziu 
de la însăşi partida în chestie, adică de la Priceputu. In 
primul moment, după ce am cunoscut raportul 
sublocotenentului Stegărescu, am apreciat fapta, pe care 
am socotit-o eroică. Mă înşelam; era ceva mai mult decât 
atât. M-am hotărât să apropii asemenea om de mine. 


L-am chemat. 

S-a prezentat. Era un bărbat bine alcătuit, bronzat de 
soare şi cu ochii trişti. Nu părea să aibă în el maliţia acelei 
retrageri descoperite. 

Cum ţi-a venit asta în minte, Priceputule? 

Să trăiţi, domnule colonel, mi-a venit aşa. Dacă e rânduit, 
moartea găseşte şi pe viermele din stâncă. 

Iar dacă nu e rânduită pentru mine, adică dacă nu mi-a 
venit ceasul, pot umbla slobod. Numaicât eu nu mă 
dusesem de joacă la fântână, luând numele Dom nului în 
deşert. Ci aveam treabă; căci lui domnu sublocotenent îi era 
sete. Pe urmă, am dat apă la dobitoace şi la galiţe. 

Ei? Ce vrei să spui cu asta? 

Trăiţi, domnule colonel, una alta asta este. Cum să spun? 
Se chiamă că m-am răscumpărat. 

L-am lăsat să se liniştească. I-am spus câteva vorbe bune. 
Pe urmă i-am descoperit gândul meu: 

Ascultă, Grigore. 

Ascult, să trăiţi, domnule colonel. 

Dintrodată m-a privit cu frică şi absent, parcă se refugiase 
în el însuşi şi în altă lume. Obrazul lui părea fără expresie. 
Era un obraz spinos, neras de opt zile. 

Nu te sfii de mine, Grigore, i-am zis eu c-un glas pe care îl 
am uneori şi pe care voi, copilele mele, îl cunoaşteţi. Vreau 
să te întreb dacă primeşti să intri în serviciul meu personal? 

Da, domnule colonel. 

Să-mi fii ordonanţă. 

Da, domnule colonel. 

Ai ceva de spus? 

N-am nimica de spus, domnule colonel, fărădecât să-mi 
daţi voie, domnule colonel, una alta asta este, să-mi aduc 
briciul. 

Nu înţeleg. 

Am un brici, domnule colonel, cu care mă rad duminica 
dimineaţa; ş-apoi după aceea mă spăl şi mă închin. Aicea 
unde ne aflăm, dacă se întâmplă să fie treburi, cu lupte şi cu 


atacuri, apoi îmi strămut duminica pe a doua zi luni, sau 
chiar pe marţi. 

Să-mi daţi voie să-mi aduc briciul; după asta sunt la 
porunca domniei voastre. 

Asemenea început, cu briciul şi cu ziua de duminică 
strămutată marţi, nu era făcut să mă încurajeze. Am avut 
însă răbdare şi am făcut bine. In puţine zile m-am convins 
că am nimerit un slujitor care avea dreptul la recunoştinţa 
mea. De aceea, dată fiind şi înfăţişarea lui severă, am 
încetat de a-l mai tutui. Priceputu a devenit „dumneata”. 

Mai întâi, Grigore Priceputu era un om curat din punct de 
vedere fizic. Cămaşa îi era totdeauna albă, haina periată, 
întruna îl vedeam drămăluind -şi des-cântând apă. Curăţia 
lui se extindea şi la cele morale. Onoarea lui era mai presus 
de banii pe care îi uitam prin buzunare; minciuna o aşeza 
între păcatele negre. 

Una alta asta este. Mi-a argumentat el într-un rând; noi, 
domnule colonel, avem un trup care se amestecă şi se 
preface în pământ; iar sufletul se în făţoşează la scaunul 
împărăției, ca să-şi deie răs punsurile. Dacă răspunsurile ies 
bune după lege, su fleţul rămâne în lumina împărăției; iar 
dacă se do vedeşte păcătos, atuncea cade în Tartor, la 
întuneric veşnic. 

Ştii carte, Grigore? 

Nu ştiu, domnule colonel. Pot lega bucWle ca să alcătuiesc 
un răvaş, dar nu-s cărturar. Altfel, am ascultat când ceteşte 
popa la biserică şi, având ţiere de minte, n-am uitat nimica. 
Pe urmă, am mai aflat de la cei bătrâni; mi-am mai închipuit 
şi eu. 

Livretul dumnitale spune că ai fi fiind de loc din Putna? 

Noi suntem din răzăşii Vizantei, domnule colonel. 

Ce fel de oameni sunt pe-acolo? 

Una alta asta este. Oameni ca toţi oamenii, domnule 
colonel. Unii mai buni, alţii mai răi; asta-i după seminţie. 

Vra să zică, dumneata vei fi fiind dintr-o se minţie de 
pricepuţi? 


Da, domnule colonel. Dar de la tatu-meu n-am învăţat 
multe. Numele şi 1-a purtat cu dreptate bu nicul meu. El 
cunoştea stelele, florile şi vietăţile. Afost cioban. 

Poate ai învăţat de la el şi cântece. 

Nu, domnule colonel, descântecele şi cântecele sunt 
partea muierilor. 

De aceea nu-ţi place muzica militară? 

Ba, domnule colonel. Una alta asta este. Când auzeam la 
noi, în Vizantea, cantând lăutarii, îmi ve nea aşa o plăcere 
ca să mă îmbăt. Dar aicea e atâta bătaie de dobă şi atâta 
huiet, cât mai mult mi se spărie sufletul. 

Cum, Grigore, dumneata, om cuminte, vorbeşti de 
băutură? 

Da, domnule colonel. 

Nu ţi-ar fi ruşine să te îmbeţi? 

Să trăiţi, domnule colonel, asta nu-i ruşine. 

Asta-i o bucurie a omului lăsată de la Dumnezeu. 

Numaicât Dumnezeu ne-a mai dat minte şi cuviinţă, pe 
care nu se cade să le lepădăm. 

— Atuncea, cum faci, Grigore? 

Fac aşa, domnule colonel, că beau în starea întâia; după 
aceea mai beau până ce mă aflu în starea a doua. Săracul şi 
mişelul nu bagă de samă şi trec în starea a treia, încât. Una 
alta asta este. Unul se preface în lup, altul în bou, altul cade 
în altă animală. Dar eu, în starea a doua, mă păstrez tot 
Om; mi se îmblânzeşte inima, îmi sporeşte hazul. Să trăiţi, 
domnule colonel, eu am băgat de samă. Una alta asta este. 
Că dumneavoastră vă îndeletniciţi numai cu apă. Să ştiţi că 
asta nu-i bine, şi că uneori se cuvine să vă îmbătaţi, 
cunoscând starea a doua. 

În aşa chip mi-am însuşit o primă cunoştinţă de la Grigore 
Priceputu. De şi chestia beţiei e în contradicţie flagrantă cu 
teoriile ştiinţifice şi experienţele medicale moderne, eu am 
dat dreptate omului meu în ceea ce priveşte starea a doua. 
De altminteri, de şi mi s-a întâmplat să-l surprind pe 


Grigore „băut” uneori, nu l-am văzui niciodată, în 
asemenea împrejurare, decăzut din demnitatea sa de om. 

Am făcut cu Grigore Priceputu Neajlovul, Argeşul şi 
retragerea. Zbuciumul meu moral găsea în calmul lui un 
reconfort. Se afla totdeauna în preajma mea, priveghind să 
am adăpost şi hrană. Nu-şi lepăda niciodată din spate 
carabina şi o întrebuința când socotea el de trebuinţă. Ni s- 
a întâmplat să avem pe urmele noastre, în imediată 
apropiere, de multe ori, escadroane de ulani, cu care luam 
contact strâns. Priceputu îşi pregătea arma şi trecea în 
ariergardă. El mă „acoperea”. Asta era semnificaţia 
psihologică a comportării lui. 

Astfel, din etapă în etapă, pe ploi de toamnă, am străbătut 
bărăganurile, pe urmă am urcat colinele Şi ne-am îngropat 
pe linia Şiretului şi pe zimţii munţilor. Petreceam zile scurte 
şi putrede şi nopţi lungi; în sufletul meu stăpânea o tăcere 
de moarte. Într-o zi, îmi căutam adăpost nou pentru 
comandă şi umblam pe o vale de pârău, între două coame 
împădurite. Soarele era încă deasupra brazilor, când m-am 
oprit la o intrare de poiană, însoțitorii mei obişnuiţi, 
locotenentul adjutant şi garda cu drapelul rămăseseră în 
urmă, aşteptând ordine. N-aveam cu mine decât pe 
ordonanţă. Am tras de la şold harta şi am studiat-o. Poziţiile 
în care ne oprisem păreau îndestulător de tari. Era necesar 
să-mi apropii şi adăpostul meu de trupă, în vederea fixării 
noastre definitive. 

Pe când eu cercetam harta, am băgat de samă că şi 
Grigore se dedă la un studiu al său propriu. Trăsese cu 
fereală, de sub manta şi tunică, tocmai din brâul de 
dedesubt, un instrument asupra căruia se îndeletnicea, 
întorcându-mi spatele. 

Ce faci acolo, Grigore? 1-am întrebat. 

Să trăiţi, domnule colonel. Una alta asta este. 

Mă ocup cu ale mele. 

M-am apropiat de el. 

— Ce-i asta? 


Ţinea în mină o creangă subţire cojită, bifurcată. Ştiam 
ceva despre aceste mici instrumente de ra-diestezie, despre 
care au relatat şi oameni serioşi; însă totdeauna zâmbisem 
şi înlăturasem explicaţiile, care-mi apăreau mai mult de 
domeniul fantaziei decât al ştiinţei pozitive. 

Asta-i iurcuţa mea, domnule colonel, cu care pot cunoaşte 
ce-i în pământ. 

Ce şi cum poţi cunoaşte? 

Să trăiţi, domnule colonel. Una alta asta este. 

Îurcuţa asta e de măcieş. Dar am acasă una de la bunicul - 
de salcie căpreasca. Aceea-i mai lungă şi n-o pot purta 
acuma. Asta - râse el uşor - e de campanie. Dacă voiţi să 
cunoaşteţi, apoi vedeţi cum ţin eu coarnele acestei furcuţe 
între degete, de se află aproape slobodă. Ş-apoi aflându-mă 
într-un loc şi cercând, ea îmi dă semn. Ori se învârte în 
afară, ori se învârte în lăttntru, ori rămâne piezişă. Am de la 
ea cunoaştere de ce se află dedesubt. De unde îţi vine 
cunoaşterea asta? 

De la furcuţă, domnule colonel; şi din mine. 

Dumneavoastră. Una alta. Cetiţi semnele cărţii; eu cetesc 
semnele acestui lemnuş. 

Mă mir, şi-mi place asta, Priceputule. De pildă, acuma ce 
ceteşti? Şi mai cu samă de ce vrei să ceteşti? 

Să trăiţi, domnule colonel. Una alta asta este. 

Vreau să vă aleg pentru adăpost un pământ viu, şi un loc 
potrivit şi în altă privinţă. Potrivit este să nu fie apa prea 
aproape. lar pământ viu se chiamă că este pământul în care 
n-a săpat şi n-a scurmat niciodată mână de om. 

— Şi ce ar fi dacă a săpat mână de om? 

Slujitorul meu stătu la îndoială. In umbra de asfinţit care 
se întindea, glasul lui deodată scăzu şi păru a intra într-o 
taină. 

— Domnule colonel, nu se cuvine să clădim adă post pe un 
loc unde se găsesc astrucaţi morţii. Nu-i bine să le tulburăm 
tihna. 

— Şi poţi cu furcuţă dumnitale să cunoşti asta? 


Cunosc, domnule colonel, m-a încredinţat Pri cepuţii, cu 
voce gravă. 

Ce ai cunoscut aici? 

Aici e apa aproape, domnule colonel, îmi fac so coteală aşa, 
că vine vremea de iarnă şi luptele stau. 

Adăpostul domniei voastre poate să vă iacă trebuinţă până 
în primăvară. Am să caut un loc mai uscat; cred că-l găsesc 
în partea de la deal a poienii. 

L-am lăsat pe Priceputu să se ducă să caute. L-am urmărit 
cu privirea. Cerceta cu atenţie într-un loc; se depărta apoi 
la dreapta; făcea un zigzag la stingă. Se apleca din şale 
asupra sa însuşi; se închina oarecum pământului. In vremea 
asta, amurgul de dechemvrie umbrea împrejurimile. 

Grigore Priceputu s-a oprit în celălalt capăt al poienii şi a 
pus semn în laturea unui tăpşan. 

M-am dus spre dânsul. L-am întrebat cu glas co-borât, aşa 
cum simţeam eu că se cuvine în acel moment: 

Ai găsit? 

Am găsit, domnule colonel. Mă duc s-aduc oa menii; îndată 
facem coliba de noapte şi aţâţăm o zare de foc într-un 
covru. Ş-apoi mini săpăm şi clă dim adăpostul. 

Dar în celelalte puncte ai ailat? 

Ce să aflu, domnule colonel? 

Ceea ce spuneai că se află în locurile scurmate de mână de 
om. 

— Da, domnule colonel, am aflat, îmi răspunse omul 
ridicând deodată spre mine privirea-i tristă. 

Sunt şi în poiana asta ciolane de oameni vechi, ca în toate 
părţile. De când bate asupra noastră acest nă caz, domnule 
colonel. Una alta asta este. De ne poartă ba prin ţara 
Ardealului, ba la Jiu, ba la Du năre. De câte ori am poposit, 
am căutat pentru odihna mea un loc viu. Şi pentru a 
dumneavoastră hodină, am căutat totdeauna, domnule 
colonel, de când vă servesc. Pe oriunde am trecut, arar a 
fost să nu-mi dea furcuţă semn. Este şi un semn anume, 
când oasele sunt amestecate cu metal. Acolo poate fi 


comoară de aur, dar mai ales pot fi arme de fier, căci nu-i 
râpă. Una alta asta este. Nu-i şes, nu-i deal, nu-i vale de 
apă, unde să nu fi fost în vremea veche bătălie, cum este şi 
în zilele noastre. Amărâte zile. A şoptit ca pentru sine 
Grigore Priceputu. Tot aşa am aflat de la bătrâni că a fost şi 
altădată. Pentru că la noi în ţară a binevoit Dumnezeu să 
crească de toate; iar în alte părţi de lume trăiesc seminţii 
leşinate. Cum adulmecă lupul stânele, aşa adulmecă acele 
seminţii cătră noi. De aceea n-au avut nici bătrânii linişte, 
cum se dovedeşte cu această furcuţă. Numai oase, numai 
oase îmi arăta în unele locuri, încât nici nu puteam găsi un 
colţişor de mas. Căci s-au tot adaos cu vremea, domnule 
colonel. Ori vor fi fost prăpăduri mari când cu tătarii şi 
turcii. Şi mai înainte vreme cu căpcăunii. 

Asta a fost iniţierea mea cu bagheta radiestezică. Am 
primit de la omul meu o furcuţă la fel cu a lui şi am deprins 
a o mânui. Deprinderea nu se face cu uşurinţă şi necesită 
oarecare timp, până ce nervii noştri dobândesc 
sensibilitatea anumită ca să poată percepe anumite radiaţii. 
Am fost un timp absorbit de această ucenicie întru cele 
misterioase, găsind în ea un derivativ al mâhnirilor mele. 
După isprăvirea campaniei, am început a peregrina, cu 
ceea ce unii au numit nebunia mea, în toate colţurile 
pământului patriei mele, punându-mă în corespondenţă cu 
oasele câmpurilor de bătălie. Am să vă explic îndată şi asta. 

Din ceasul acesta al iniţierii mele am avut un sentiment 
deosebit pentru Grigore. Nu prietinie. 

— Ceva mai subtil şi mai organic, un îel de legătură 
triunghiulară între mine, pământ şi acel om rar. Curând 
corespondenţa n-a mai rămas decât între doi termeni: inima 
mea şi pământul, în care s-a integrat Grigore Priceputu, 
când i-a venit ceasul să se adaoge la strămoşi. 

În cea dinţai luptă de primăvară, după refacerea noastră 
din 1917, Grigore Priceputu, în apropierea mea, nu departe 
de adăpostul construit sub privighe-rea lui, a fost lovit de o 
schijă de obuz de mare calibru. Lupta de poziţie am 


câştigat-o; am respins pe inamic; Priceputu n-a mai putut 
dura decât până că-tră sară. 

Fusese pus la adăpost şi-l privighea un sanitar. Avusese 
mare pierdere de sânge; partea de jos a trupului, profund 
atinsă, îi era complect paralizată. Dormitase toată după- 
amiaza. La ora 6, a deschis ochii şi a cerut apă. 

I s-a datapă; a înlăturat-o c-un gest uşor. Şi-a întors ochii 
într-o parte. Dorea altceva. Eram în apropiere. M-am dus la 
dânsul. Mă dorea pe mine. Am înţeles asta din privirea lui. 

Mi-a zâmbit. L-am întrebat: 

Cum te simţeşti, Grigore? 

Bine, domnule colonel; am avut un vis; am fost la 
împărăție. 

Acestea i-au fost ultimele cuvinte; în curând s-a înseninat 
deplin. 

Aflaţi că acest remarcabil om - simplu în aparenţă - a fost 
pricina înoirii mele. Flacăra pe care a aprins-o el în mine a 
crescut, mi-a aţâţat sufletul spre regiuni obscure, iar 
cunoaşterea spre o sumă de investigaţii. 

Un popor nu valorează prin masa lui amorfă, ci prin 
elementele excepţionale; acestea sunt jaloane ce indică 
posibilităţi viitoare ale colectivităţii. Din elemente gregare 
şi tâmpe nu poate ieşi nimic; ele sunt menite să cadă la 
gunoiul veacurilor. Cu mistică surprindere constatam în 
oastea aceea în retragere, care mă făcuse a desnădăjdui o 
clipă, puterea de suflet care pe urmă a ridicat-o iar şi i-a 
asigurat izbânzile. Grigore Priceputu nu fusese singur. Ca el 
căzuseră şi alţii; ca el mai rămăseseră mulţi; m-am obişnuit 
a-i cunoaşte. 

Aceste individualităţi de elită îmi dovedeau că, în colţul de 
lume în care trăim azi, elementul primar „om” a urmat în 
timp anume legi de dezvoltare; că lumea aceasta de la 
Carpaţi a cunoscut cândva o înflorire culturală; cel puţin 
una: aceea de acum două milenii, când împărăţia romană a 
acoperit şi teritoriul Daciei. Operațiunile militare de la 101 
- 106 au fost finalul unui proces politic; aici, mai de demult 


romanii aveau interese; mai de demult se infiltraseră coloni 
ai imperiului, primind legea localnicilor şi influențând la 
rândul lor. 

Vicisitudinile istorice de mai târziu au putut readuce la o 
viaţă materială primitivă pe aceşti oameni; depozitul 
sufletesc şi 1-au păstrat. Astfel îmi apăruse în Grigore 
Priceputu lumea de altădată; această lume aveam dreptul s- 
o văd proiectată şi în viitor. 

Începeam să mai fac o distincţie: că zonele terestre pe 
care s-a alipit omul, sau în care a fost împins, sau în care a 
fost surprins. 

— Se împart în Pământuri amicale şi pământuri 
indiferente ori ostile. In cele dinţai omul se simte bine, ca 
într-o amintire Paradisiacă; în celelalte, energia îndârjirii şi 
a urii se exasperează. In cele dinţai viaţa e un joe; oamenii 
de aici sunt copiii complexului geofizic; atitudinea lor e 
blândă, faţă de un semen străin care vine cu sentiment de 
supunere, ca să fie adoptat de comunitatea preexistentă. 
Natura amestecă aici şi lasă să se formeze tipul care-i 
convine, care se poate armoniza cu cerul, apele şi 
pământul, în vederea, poate, a scopului misterios divin. 
Restul piere prin nepotrivire, ca o sămânță sterilă. In 
celelalte zone, îndâriiţii şi energicii îşi caută substanţa sau 
în excursii dramatice de hoţie şi pradă, aşa cum au fost 
neamurile de năvălitori din pustie, sau, după ce încearcă 
dezamăgirile unui asemenea regim, revin asupra pă- 
mântului şi naturii, violându-le şi căutând să le smulgă 
tainele şi comorile. 

Dacia a fost un liman de viaţă uşoară; de aceea împotriva 
ei au venit desmoşteniţii lui Babei. E adevărat că, în 
asemenea colţ binecuvântat, localnicii şi-au ascuţit însuşirile 
inimii, lăsând să se aline răzvrătirile cele crâncene; dar pe 
urmă, când alţii au năzuit să le răpească ceea ce li se părea 
că e lin drept al lor, s-au nevoit să ia armele şi au fost oşteni 
din necesitate şi din durere. S-a tntâmplat, din pricina 


sufletului lor, să nu fie numai apărători ai substanţei, ci au 
fost luptători şi pentru idealuri şi fantasme. 

Uneori am căutat să mă aşez oarecum subt unghiul de 
vedere al umilului meu învăţător Grigore Priceputu şi am 
raţionat ca el, în sensul că violenţii şi silnicii au ajuns, în 
ultimul veac, asociind şi disociind elementele, să dea vieţii 
nu atât înlesnirile maşinismului şi electricităţii, cât 
aparatele de distrugere, explosibilele, aburii înveninaţi. 
Intru aceasta au păcătuit, căci Dumnezeu biruise pe demoni 
desfăcându-i şi pacificându-i, ca să aibă tihnă zidirea sa din 
urmă, omul; iar omul plăsmuind din nou răzvrătirea şi 
robind. 

— O pentru scopuri absurde îşi pregăteşte pieirea. 
Demonii lui robiţi îşi vor căuta libertatea până în 
dezagregarea totală. 

Înţelegeţi că nu enunţ aici adevăruri, cât preocupări ale 
mele personale într-un răstimp de viaţă de înaltă tensiune. 
Dominat de asemenea preocupări, mai ales după ce s-a 

isprăvit campania războiului celui mare, am găsit un 
aliment nou sufletesc în întregirea Daciei. Poporul lui 
Grigore Priceputu însfârşit se eliberase; evenimentele se 
produseseră mai cu samă prin forţa sa interioară. 

Atunci am simţit în mine impulsiunea nebiruită să cercetez 
unghiurile şi hotarele acestui pământ, punând oarecum 
simbolic în funcţiune furcuţa pe care o aveam dar de la 
învățătorul meu. Astfel, de câte ori aveam un năcaz sau o 
vacanţă, mă întorceam în trecut. 

Întâi am fost la Nicopole, ca să caut locul bătăliei de la 
1396, unde au participat cavalerii europeni şi pământenii 
de la Dunăre împotriva prigonitorilor crucii. Am cunoscut 
că au stat alături în acel sfârşit de veac un strămoş al 
regelui de azi al neamului românesc şi voievodul de atunci 
al poporului, Mircea Basarab. A fost o bătălie fără noroc 
pentru creştini şi osemintele lor au rămas îngropate în 
nomolurile succesive ale fluviului. După aproape cinci 
veacuri, 1877, aceeaşi sforţare se stratifica tot aici. 


Aşijderea m-am dus să văd Varna şi Cân*pia Mierlei. 
Oseminte şi înfrângeri. Lancu Huniade a scos oşteni pentru 
credinţă, din cetatea Ardealului. 

Am căutat închisorile de la Jiu, unde a dat dezbin Basarab 
cel Bătrân lui Carol Robert, rigă maghiară Altă dată am fost 
la Rovine, unde au îndurat întâia oară ordiile lui Baiazid 
înfrângere de la pământenii Valahiei. 

Am căutat în câmpia de la Zimnicea, între două movile 
împuţinate de plug, locul unde, într-o noapte, oştirile lui 
Mohamet-Sultan au suferit spaimă sinistră de la Vlad-Vodă 
Ţepeş. Tot aici, într-un veac mai afund, au pătimit la fel 
mulțimile lui Darie persianul. 

M-am oprit mai îndelungă vreme în preajma podului de la 
Neajlov, lângă un sat care se chiamă Că-lugăreni. Nimene 
nu se mai ocupă acolo de întâm-plarea veche, şi 
automobilele capitalei trec cu viteză spre Giurgiu, fără să 
lase semn decât mirosul lor caracteristic de fiară metalică. 
Acolo s-a produs la sfârşitul veacului XV una din cele mai 
mari victorii împotriva nu atât a asupritorului musulman cât 
a necredinciosului; căci Mihai-Vodă a fost viteaz luptător 
peniru un vis. 

Am văzut rând pe rând locurile bătăliilor lui Ştefan-vVodă. 
Au fost multe. Unul la Lipnic, altul la Catlabuga, altul la 
Baia; unul la Cozmin, altul la Şcheia; altele la Podul înalt şi 
Valea Albă. Oseminte şi monumente de amintire. Am 
cunoscut pe pisania smerită a bisericii de la Valea Albă că 
Ştefan-Voievod a dat bătălia pentru o nădejde a sufletului 
său: eliberarea creştinilor, adică a Europei; şi arată măria 
sa că acolo a fost biruit; că au căzut mulţi pământeni 
vrednici pentru credinţă şi pentru dreptate, prin voinţa de 
oameni neînţeleasă a lui Dumnezeu. 

Insfârşit am Intrat în Ţara Hațegului şi am văzut baştină 
celor de demult, dacii, care şi ei s-au luptat fără contenire 
în veacurile lor. Decebal-Rege şi curtenii săi s-au jertfit tot 
pentru dreptate. 


După instigaţia Priceputului, oriunde m-am oprit, la un 
izvor, într-o poiană, pe valea unei ape sau pe o muche de 
deal, crenguţa radiestezică a dat semn inimii mele că morţii 
timpurilor succesive stau dedesubt, jertfă a loviturilor 
repetate venite din vecinătate sau din pustia depărtată. 

Primăverile acestui neam au fost scurte; iernile lungi. Aşa 
e rânduiala văzduhului Daciei; aşa a fost rânduiala istoriei 
sale. Soare şi vifor; bucurie scurtă, suflet schimbător. Holde 
bogate, grindină năprasnică. Credinţă în Dumnezeul vieţii, 
cunoaştere a nestatorniciei materiale. 

În aceste veacuri tainice le-a fost dat uneori pă-mântenilor 
din Dacia să biruiască; dar de mai multe ori sângele lor n-a 
avut răscumpărare. Din înfrângeri şi suferinţă a ieşit 
izbăvirea de acum. 

În aceste veacuri, deşi erau blajini din iire şi nu râvneau 
nimic al altora, destinul lor a fost să poarte arme. 

Ajunşi la acest popas de izbăvire, destinul lor e să meargă 
înainte întru duhul care-i călăuzeşte, ca să realizeze valori 
nobile pentru umanitate; dar destinul e să se apere încă. , 

— Deci rânduiala lor e să mai ţie în mână sabia. Strecoară 
în mine cuvânt învățătorul meu Grigore Priceputu. 

Acum veţi înţelege mai uşor de ce acel general inspector 
de armată, nalt, uscat, puţin adus de şale 5' cu mustaţa 
căruntă, cu numele Oraţiu Demetrian. 

— Sad,vesnu - Opere, v”) |S era socotit că e Întrucâtva 
dân altă lume, Era adevărat asta. Dar eu vă aveam şi pe voi, 
care faceţi parte din lumea de azi. 

Veţi înţelege de ce am în chip persistent o anume viziune a 
sfârşitului meu într-un accident. Aceste lucruri nouă: 
trenuri, automobile, aeroplane, au în ele o viclenie, care în 
definitiv mi se pare foarte logică. 

Insâârşit, veţi înţelege de ce, dintr-o avere destul de 
însemnată, nu vă las vouă partea cea mai mare. 

Averea aceasta, moştenită, mie nu mi-a adus un folos 
propriu-zis. Am avut prea puţin nevoie de alte venituri 
decât cele pe care le câştigam din munca mea personală. 


După ce s-a dezvoltat drama mea sufletească, am acceptat 
că mă aflu, faţă de Dumnezeu şi de oameni, în situaţia unui 
depozitar, îmi venise acest bun şi-l păstrasem pentru un 
scop care iniine mi se dezvăluise. 

Ca să mă pot integra la forţele şi sacrificiile trecutului şi ca 
să pot da ceva mai mult decât viaţa pentru comunitatea 
aceasta interesantă a lui Grigore Priceputu, din care fac 
parte şi eu, trebuie să fac ceva mai mult decât să emit 
declaraţii. Patriotismul verbal e o molimă amabilă a timpului 
nostru. Câteodată poate deveni şi o boală ruşinoasă; am 
văzut asta la anumite personagii. 

Deci am socotit să scot, din patrimoniul nostru particular, 
o parte pentru comunitate. De aceea veţi găsi îndată 
însemnate sumele pe care înţeleg să le las instituţiilor 
armatei. 

Am avut o îndoială şi o mâhnire, în ceea ce te priveşte pe 
tine, copila mea.” în acest loc precis al lecturii 
testamentului, am, jjjt să mă opresc. Am primit o lovitură, 
căreia u urrnat îndată altele. Era drept în josul paginii 

41 Peste aceste ultime cuvinte ale paginii - „în ' ce te 
priveşte pe tine, copila mea.” - era trasă bară lungă cu 
creionul; o linie aruncată din fugă, lăsând să se înţeleagă 
desluşit textul, îndată, sub linie, pe spaţiul îngust alb de jos, 
cu acelaşi creion negru, cineva scrisese un fel de 
avertisment pentru cetitor: „Pasagiul ce urmează nu e 
necesar să fie comunicat femeilor”. 

Am întors imediat pagina. Era vorba nu mai mult decât de 
cinci rânduri, pe care am încercat să le cuprind dintr-o 
privire. Răsfoind apoi învălmăşit ultimele foi ale 
manuscriptului, ocupate de cifre şi de dispoziţii propriu-zis 
testamentare, m-am întrebat, ca într-o ameninţare de 
primejdie, ce am de făcut. Am închis provizoriu şi am ţinut 
strâns în mâna stingă caietul. Cu dreapta, am făcut un gest 
neho-tărât. 

Am zis 3 

— Aici testatorul începe a înscrie legatele. 


Cele două surori mă priviră stăruitor, fiecare cu o 
atitudine proprie. 

În cursul lecturii, observasem din când în când pe 
domnişoara Cireaşă Demetrian. Trecuse prin stări de 
frământare exterioară şi de mare tulburare lăuntrică. La un 
anume moment se fixase într-o exaltare radioasă. Aşa o 
bătea lumina de dimineaţă; părea de o frumuseţă ireală; 
avea în concentrarea atentă a feţei ceva nou, din lăuntru, 
un aur al sufletului.” Soţia doctorului îşi păstrase tristeţa; 
dar îi pierise orice oboseală. De şi atentă la tot ce cetisem, 
din când în când părea ca se întoarce de departe, jun 
suspin. 

La declaraţia mea că testatorul începe a înscrie legatele, 
domnişoara Cireaşă a avut o exclamaţie 3 A! Ca şi cum ar fi 
început să rostească alfabetul. 

S-a ridicat în picioare şi m-a privit ciudat. 

— Domnule avocat, ne mai datoregşti câteva cu vinte. 

— E un alineat obscur şi întrerupt, am replicat eu. 

Ea a plecat fruntea, ca să nu mă privească. Arostit cu 
linişte, aşa ca să fiu atins de fiecare cu-vânt: 

— E cu putinţă? 

Domnişoară, am răspuns eu cu disperare, nu merit nici 
neîncrederea pe care o simt în cuvintele dumneavoastră, 
nici reproşuri. Profesiunea mea îmi impune oarecare 
îndatoriri. 

Înţeleg, îndatoririle acestea sunt cumva cătră doctor? 

— Nu vreau să spun asta. Nu mi-am luat faţă de domnul 
doctor nici un angajament. Din pricina asta am onoarea să 
fiu aici cu dumneavoastră. 

— Atunci? 

Am tăcut o clipă. 

Atunci, a urmat domnişoara Cireaşă, nu cre deţi că ar fi 
potrivit să vă ajute cineva în deslegarea acestei şarade? Am 
ascultat iară greş. Despre care din copilele tatălui meu e 
vorba? 


Ba, domnişoară, nu credeţi că ar fi mai potrivit să lăsaţi 
aceste rânduri pe mai târziu? Aveţi drept la lectura 
întregului testament şi-l veţi cunoaşt” fără nici o scădere. 
Acum e mai interesant să cu noaşteţi dispoziţiile tatălui 
dumneavoastră. 

Domnule Modru, a vorbit glacial domnişoara r'reaşa, tatăl 
meu a avut o părere excelentă despre dumneavoastră. S-ar 
cuveni să înţelegeţi că acele dispoziţii băneşti nu mă 
interesează. 

Atunci a intervenit glasul grav al soţiei doctorului: x, „ — 

_ Cuvintele se refera la mine. 

În clipa care a urmat, domnişoara Cireaşă a binevoit a mă 
lăsa să admir în treacăt ochii săi bruni aburiţi de lacrimi. 

Doamnele mele, am zis eu revenind la viaţă, trebuie să 
declar că n-am cunoscut manuscriptul decât odată cu 
dumneavoastră. Cum nu sunt dispus să accept punctul de 
vedere al domnului doctor şi tes tamentul mi se pare valid, 
nu-mi pot permite să fiu indiscret, dezvăluind aici şi acum 
acea ultimă măr turisire a testatorului. O consider drept o 
chestie strict intimă, de familie. 

Ah! A îngânat, iarăşi obosită, doamna Floarea; domnul 
avocat socoteşte că procesul dintre mine şi doctor s-a 
lichidat definitiv şi că acele vorbe ale ta tâlui meu sunt de 
prisos. 

Nu mai sunt avocatul; vă rog să mă socotiți prietinul 
dumneavoastră. 

Aşa să fie? S-a mirat domnişoara Cireaşă. 

Aşa este. 

Atunci îţi îngăduim să cunoşti tot şi să ceteşti cele ce 
urmează. Mai bine zis, să le ceteşti şi pentru noi. Am 
observat, stimate prietine, că poţi deslega cu cea mai mare 
repeziciune şaradele. Să ştii însă că ochii unei femei 
desleagă şi mai iute şi mai lesne şarada vie. Pentru aceşti 
ochi pe care îi vezi, ouPoate fi nimic ascuns. 

*- Domnişoară Demetrian, mă înspăimânt. 


— Dă-mi numele ce mi se cuvine, aşa cum doreşti In 
ascuns; căci dumneata eşti un. om ascuns şi viclean. 

— Vai, nu sunt ce crezi dumneata, domnişoară Ci reaşă. 
Există o altă soluţie. Să depun textul pe masă, ca să luaţi 
dumneavoastră singure cunoştinţă de el. 

Soţia doctorului a oftat: 

— Soră dragă, cunosc de mai nainte acele vorbe ale tatei, 
căci le-am aşteptat. 

În grădină, se răsuceau din când în când adieri neliniştite 
de vânt, făcând să se zbată frunzişul tânăr. Când am depus 
manuscriptul pe masă, a venit din-trodată, ca şi cum ar fi 
fost chemat, un vârtej. S-a grăbit pe alee amestecând în 
jocul lui circular năsip, vrescurele, frunze vechi; a încercat 
să mă dea la o parte; m-a ocolit, s-a dus la măsuţă şi a smuls 
caietul, purtându-1 învălmăşit până subt o tufă de lilieci. 

Domnişoara Cireaşă, înveselită fără un motiv precis de 
asemenea incursiune, şi-a apărat în primul rând 
integritatea toaletei. Apoi s-a repezit, în acelaşi timp cu 
mine, la tufa de lilieci. S-a produs o ciocnire; am apucat 
mâna stângă a domnişoarei Cireaşă cu amândouă mânile 
mele; vârtejul de vânt a dus mai departe testamentul. Ne- 
am ridicat urmărindu-l, In acelaşi timp soarele s-a 
întunecat sub năvală de nouri şi câţiva stropi mari au depus 
painjeni pe na-şipul drumuşorului. 

Am prins manuscriptul. Ne-arn grăbit să ne retragem în 
casă. Când am desfăcut foile şi am depus sub privirile 
doamnei Floarea pasagiul, soarele s-a arătat iar; vântul a 
contenit ca la o poruncă a stihiilor, îngăduind domnişoarei 
Cireaşă să iasă afară, să se bucure din nou de lumină. Am 
urmat-o, simt'nd că am nevoie să fiu cu ea şi-n văzduh şi-n 
pă- „. Se face vreme buna, mi-a zis ea cu linişte. 

Zâmbea; cunoştea că aş fi vrut să vorbesc despre cu totul 
altceva, mai curând despre o furtună decât (je o înseninare. 
Insă, după socoteala ei ascunsă, încă nu venise vremea. 

După zece minute, soţia doctorului aduse manuscriptul şi 
rni-l înmână, mulţămindu-mi, după protocolul burghez, cu 


o vorbă franţuzească. Avea aparenţă liniştită; însă fără 
îndoială plânsese. Cu toată pudra pe care şi-o pusese 
grabnic, pleoapele şi vâr-ful nasului păstrau încă vestigii de 
dramă. 

lată textul aşa-zisei şarade: „Am avut o îndoială şi o 
mâhnire în ceea ce te priveşte pe tine, copila mea, îndoială 
că poate totuşi am putut să mă înşel asupra cuiva; aş fi fost 
bucuros să-l fi nedreptăţit; şi mâhnire că poate până la 
sfârşit îmi voi păstra convingerea despre caracterul său, şi 
că poate ar fi fost mai bine să dau des-legare înainte de 
trecerea mea dincolo.” 

Judecând în mine însumi textul întreg al testamentului pe 
care generalul îl lăsase contimporanilor şi urmaşilor săi, 
găseam în el cu totul altă nebunie decât cea pe care 
încercase a o stabili doctorul. Distinsul domn doctor pornea 
în chipul cel mai firesc din lume de la interesul său, aşa cum 
ar fi înclinați să facă nouă sute nouăzeci şi nouă de oameni 
dintr-o mie, dintre toţi acei care îmi trec pe dinainte în viaţa 
de toate zilele. Şi totuşi, pentru mine, în -înţelegerea cea 
mai din fundul fiinţii mele, era vădit că singurul înţelept 
dintre noi toţi se dovedea acest straniu testator. Fără minte 
rămânea numai omul neliniştii negre, deoarece „nebunii” 
pot avea stări de înaltă euforie, cum aveam eu, după ce 
intrasem în misterul sfânt al acelui suflet care-şi 
supravieţuia într-o formă nouă. La starea mea de entuziasm 
se adăogea şi lumina în care o vedeam acum pe domnişoara 
Cireaşă. Mi se părea că o iubesc; eram sigur că nu mă înşel. 
Rațiunea rece a doctorului rămânea zbârcită şi sar-bădă 
lângă floarea eternă a vieţii umane. 

Numai în aceste rânduri, de neputinţă aş putea zice, unde 
generalul nu mai era în sine, ci se izbea de cruzimea 
semenului său, vorbele lui îmi apăreau încâlcite şi chinuite. 
Singurul acest text al aşa-zisei şarade era lăsat să se 
târască, şerpuit. Îmi apărea evident că aceste rânduri 
ieşiseră ca un abur din-tr-o rămăşiţă de otravă. Pe urmă 


testatorul se înălța iarăşi la ale sale, împărțind legatele cu 
limpezime şi simplicitate. 

Voiam să reiau lectura. 

— Simt că trebuie să facem altceva! Mă apostrofă cu 
violenţă domnişoara Cireaşă. Ce-am putea face? 

Nu-mi dau bine samă ce, dar nu se poate să stăm aşa! In 
orice caz, de cetit nu trebuie să mai ceteşti, înţelegi 
dumneata, domnule Modru, că acum ştiu tot? Adică ştiu ce- 
mi trebuie şi nu mai am nevoie să ştiu altceva. Lasă textul 
pe masă; dă-mi-l mie, ca să-l sărut şi să-l depun iarăşi. 
Dă-1 şi Floarei să-l sărute. 

Insă doamna Floarea nu voia să sărute testamentul, ceea 
ce stârni pentru scurt răstimp indignarea domnişoarei. 

— Cum nu vrei? Ce nu vrei? Nu înţelegi şi tu că trebuie să 
săvârşim o faptă mare? 

Fii rezonabilă, Cireşâco, suspină soţia docto-ului; asta nu-i 
o faptă mare; e o faptă naivă. De fapte mari mă îndoiesc că 
am fi capabile. Ar fi bine ă facem o faptă bună cel puţin. 
Bine, să facem o faptă bună, se grăbi cu avânt domnişoara 
Demetrian. Nu întârzia; spune imediat. - Ah! Nu-ţi pot 
spune nimic, Cireşico; poate nu sunt capabilă nici de asta. 
Totuşi, tu ai dreptate; trebuie să fac ceva. 

Nu-i aşa? Nu-i aşa? Dumneata ce zici, dom nule Modru? 

Eu tac; aştept să reintru în stăpânirea ma nuscriptului. 
Văd că ameninţi să-l arunci peste casă. 

Nu-i adevărat; nu-l arunc; ţi-l dau numaidecât. 

Nu credeţi că ar fi bine să chemăm pe domnul Dionisie 
Micu şi pe doamna Agripina Micu? 

Ce să faci cu dânşii, Cireşico? 

Nu ştiu; să se bucure şi ei. 

N-au de ce să se bucure; pe dânşii nu-i intere sează. 

Atunci să-mi spuie poveşti. 

Soră dragă, eşti aşa de copilăroasă, încât mi-i rutine mie. 

Ba nu ţi-i ruşine şi să ştii că sunt serioasă. Să ne spuie 
domnu Dionisie istoria lui cu societatea pe acţiuni. 

Fetiţă, nu mă supăra. 


Sunt bine încredinţată că nu te superi. Asta a 'ost una din 
realizările faimoase ale doctorului. Ştii ce a făcut doctorul 
nostru, domnule Modru? 

Cireşico! 

Lasă-mă să spun. E un lucru în aparenţă foarte E o 
poveste fantastică din vremurile noastre. 

Mi-a spus-o domnu Dionisie de trei ori, Având o moştenire 
din partea soţiei, a lăsat catedra şi a înti- ie-iat aici, în 
Bucureşti, un magazin de librărie şi pa. Petărie; o afacere 
cu bun venit. Oamenii însă nu Sg mulţămesc cu bun; le 
trebuie mai bun. Atunci a venit doctorul, cu o soluţie 
minunată: o afacere „pe acţii”, cum spun ei. Intră oameni 
noi, se aduc capitaluri, se emit hârtii, se extinde comerţul. 
Domnul Dionisie primeşte pentru fondul său şi al soţiei sale 
hârtii şi demnitatea de vicepreşedinte al consiliului de 
administraţie. Curând lista consiliului se schimbă, omul nu 
mai are nici un amestec în societate, „ac-ţiile” nu mai 
reprezintă valoarea iniţială şi aşa mai departe, până ce, fără 
să înţeleagă cum, alţii au librăria şi papetăria şi domnul 
Dionisie nu mai are nimic. Domnul Dionisie e nevoit să 
deschidă birtul de aici, şi asta datorită generalului 
Demetrian şi surorii mele care mi-au cerut să închiriez 
acestor oameni năcăjiţi anexa proprietăţii mele. Trebuie să 
se ştie că doctorul a fost furios din pricina acestui 
sentimentalism, cum îi spune el. E o slăbiciune sentimentală 
să tratezi aşa pe un om care a categorisit cu vorbe aspre 
operaţia comercială a cumnatului meu, şi care i-a făcut şi 
proces. Faţă de asemenea oameni, care nu ştiu ce vorbesc 
şi nu ştiu ce fac, nu trebuie să ai nici o milă. Sora mea e de 
altă părere. 

Nu înţeleg ce te face pe tine să vorbeşti despre asta. 
Găsesc nepotrivită şi veselia ta. 

Ai dreptate, soră dragă, nici eu nu înţeleg; poate sunt 
nebună; ori poate mi-am adus aminte de doamna Agripina 
şi de domnul Dionisie, pentru alte motive. Să-l poftim pe 
domnul Dionisie aici, să ne spuie versuri latineşti. Cred că 


nici pentru asta nu m-am gândit la dânşii. Mai degrabă am 
avut ideea cunsă că trebuie să nt ospăteze pe noi cu tot cu 
musafirul nostru. 

Se poate; asta numeşti tu o faptă bună? En tuziasmul tău 
are finaluri ciudate. 

__ Ba e faptă bună, când cuget la foamea domnului Modru. 
Cetitorii flămânzesc mai tare decât ascultătorii. 

Arn intervenit cu grabă, căutând a dovedi că se înşeală cei 
care vorbesc de foamea cetitorilor, mai ales a cetitorilor 
unor asemenea texte ca cel care a fost ascultat. 

Domnişoara Demetrian s-a întors spre mine cu sprinceana 
uşor înourată: 

— Insă cetitorii nu mănâncă? 

_Ba da. 

Deasemenea să ştii că mănâncă şi ascultătorii. 

Iar doamna Agripina Micu prepară nişte mâncări. 

Am vrut să spun admirabile, dar atunci ar fi trebuit să 
adaog că vremea e delicioasă. Ştii de ce prepară aşa de 
bine doamna Agripina? Căci are totdeauna ideea Că le 
prepară pentru domnul Dionisie. Totuşi, la drept vorbind, 
nu pentru asta m-am gândit eu la domnul Dionisie Micu. Să 
vedem, poate să-mi adut aminte mai pe urmă. Ori poate să- 
ţi vie ţie în minte, Floare, ce trebuie să facem. Adică ce 
trebuie să faci tu. Căci eu ştiu ce am de făcut. 

Ce ai tu de făcut şi ce trebuie să fac eu? 

În ce te priveşte, soră dragă, răspunse domni şoara 
Cireaşă, n-am nici cea mai mică idee. Eu, per sonal, sunt 
hotărâtă să mă aflu în una din zilele vââtoare la Cluj, ca să 
pun flori pe mormântul unul general necunoscut. 

O, eu l-am cunoscut bine pe tata, şopti ina” buŞit doamna 
Floarea. 

Poate ai intenţia să mergi şi tu? 

Să vedem, zâmbi palid doamna Floare%; tre buie să cer 
învoire de la doctor. 

Domnişoara Cireaşă îşi zbătu mânile, apărându-se. 

— Fără doctor! Strigă ea. 


Apoi se linişti şi-şi reluă socotelile sale interioare: 

— Să vedem, de ce m-am gândit că trebuie să-l chem pe 
domnul Dionisie Micu. Fără îndoială că pentru masă: 
domnul Modru ne va face onoarea şi plăcerea să 
prânzească cu noi. E o faptă bună şi asta, orice s-ar spune; 
domnul Modru va găsi poate de cuviinţă să ne dea şi un sfat 
folositor. Nu i-l pre tind, dar dacă domnia sa crede că e 
prietin al nostru, ni-l va da. 

M-am înclinat, fără să dau o asigurare formală, neştiind 
despre ce poate fi vorba. 

În atitudinea aceasta a mea era mai mult automatism 
profesional, căci în fundul fiinţii mele eram hotărât nu 
numai să dau orice sfaturi, dar să săvâr-şesc orice jertfe. 
Deslegatoarea de enigme m-a privit ca să mă cetească, şi a 
părut mulţămită. In acea clipă s-a auzit din casă, pe uşa 
deschisă, soneria moale a unui ceasornic. Am numărat 
unsprezece bătăi. 

— Asta e explicaţia! A zis domnişoara Cireaşă. 

Ştiam că este ceva, dar nu-mi aminteam. La ora aceasta s- 
a anunţat stimatul domn Dionisie Micu. 

Credeam că trebuie să-l chem, însă domnia sa vine din 
iniţiativă proprie. 

— Ascultă, Cireşico, se întoarse cu oarecare se veritate 
doamna Floarea, ştii că poveştile domnului Micu nu-mi fac o 
plăcere d, eosebită. De ce I-ai che mat? 

__Nu l-am cnerhafeu; s-ă anunţat singur. A aflat poate că 
vine domnul avocat şi vrea să-i ceara o consultaţie. 

Doamna Floarea şi-a acoperit ochii cu palma miî-nii stingi; 
a rămas puţin aşa; apoi a suspinat. S-a ridicat şi a intrat în 
casă. Domnişoara Cireaşă s-a grăbit s-o ajungă din urmă. 
Am avut impresia că surorile s-au îmbrăţişat; că domnişoara 
Cireada a pus oarecare pasiune în gest, deoarece, 
întorcându-se, a făcut un mic popas în prag ca să-şi 
inspecteze la oglingioară faţa şi să-şi dreagă cu roşu buzele. 

Când şi-a reluat locul la măsuţă în faţa mea, s-a auzit şi 
cheia lui domnu Micu la portiţa grădinii. Domnişoara 


Cireaşă mi-a zâmbit. 

— Domnul profesor e exact; însă, la dreptul vorbind, sora 
mea are dreptate. Întrucât te-ar putea interesa pe 
dumneata alte poveşti ale domnului Micu? Pe cea principală 
ţi-am spus-o eu. 

Domnul Dionisie Micu era un personagiu puţintel rigid, 
corect îmbrăcat, cu cravată neagră şi manşete scrobite de 
modă veche, îşi scoase de la şase paşi pălăria tare şi salută, 
aplecându-se reverenţios. Avea frunte naltă, prelungită de o 
pleşuvie lucie; mustaţa şi sprâncenele le avea bogate şi 
neîncărunţite, ca pentru contrast. 

Domnişoara Cireaşă făcu prezentările, apoi se aşeză la 
locul ei, poftind pe profesor să ia loc. Părea gravă şi 
preocupată, ' însă cu un surâs la colţul buzelor. 

Aş putea oare afla, dragă domnule profesor, ce mâncăm 
astăzi? Întrebă ea cu grijă. 

Da, domnişoară. Soţia mea vă roagă să lăsaţi pe ziua de 
azi la o parte paparada. In fiecare zi ouă, nu e consult 
pentru sănătatea domniei voastre. Deasemenea în fiecare zi 
iaurt şi fructe. Aş crede şi ea că trebuie să vă atrag luarea- 
aminte asupra faptului că fructele sunt bune pentru 
organismul nostru la timpul fructelor, după cum legumele la 
timpul legumelor. Anotimpurile înseşi arată rânduiala 
regimurilor alimentare; fructe din Siria şi castraveți de la 
Istambul nu sunt sănătos lucru. Dar să lăsăm asta şi să 
depun lista prânzului domniei voastre, aşa curn 1-a întocmit 
muierea mea. Vin - de Târnave. Sper că va plăcea şi 
onoratului domniei voastre oaspete. 

Îmi place vinul de Târnave, 1-am încredinţat. 

Eu sunt de dincolo de Olt, din Făgăraş. 

Aa! S-a mirat prelung şi cu plăcere domnul Dionisie. 

Mirarea domnului profesor e prefăcută, s-a ve selit 
domnişoara Cireaşă, căci i-am spus domnului profesor cine 
eşti şi de unde eşti. 

Într-adevăr, aşa este, a râs cu stăpânire domnul Dionisie; 
observaţia domnişoarei Cireaşă e înteme iată, ceea ce nu 


mă poate opri să mă mir din nou şi să mă socotesc bucuros. 

I-am spus domnului avocat Modru şi chestia cu societatea 
pe acţii. 

Aşa? Mi-am închipuit. Aţi fost bună, domni şoară, şi aţi 
făcut bine ca totdeauna; dar îmi voi lua libertatea să explic 
şi eu cum au decurs în amă nunt lucrurile. Nu-i vremea 
acum; nu-i nici locul potrivit. Poftesc pe domnul avocat să- 
mi arate cum şi când aş putea avea onoarea să-l găsesc la 
oficiul său. 

Domnul Dionisie a rămas puţintel pe gânduri. 

— E un lucru vrednic de scris într-o carte. 

— Adaose el după aceea. Dacă nu s-ar fi exercitat în a mea, 
aş putea spune că îl admir. Tot aşa Machiavel admira pe 
acel mare criminal care a fost Cezar Borgia. Insă dacă 
„Prinţul”, cum pare a pre-fnde Machiavel, are dreptul la o 
morală proprie de ele mai multe ori în dezacord cu morala 
curentă, nu tot acelaşi drept l-ar putea pretinde domnul 
doctor adversarul meu. Nu va fi pretinzând domnul doctor 
Constantin lonescu, om ca mine şi ca domnia voastră, că ar 
fi având privilegiul acelui condotier ilustru. Chiar dacă va fi 
pretinzând că-l are, atunci e necesar să cugete şi la finalul 
tuturor operaţiilor lui Cezar. Aşa că se va supune soartei 
noastre comune; iar mai întâi va răspunde înaintea 
magistratului şi pentru societatea mea pe acţii, şi pentru 
altele multe. Ca profesor cu metodă, m-am informat şi am 
întocmit un repertoriu de patruzeci şi şase de afaceri ale 
domnului doctor, de afaceri, cum vă spun, în contradicţiune 
cu legile care guvernează ţara şi naţia. 

După aceste declaraţii, domnul Dionisie păru a-şi aminti de 
ceva şi-şi lovi fruntea cu palma. 

Îmi amintesc abia acum de ce mi-a spus Agripina. Doamna 
Floarea e aici? 

Da, domnule profesor, îi răspunse cu seriozi ţaţe 
domnişoara Cireaşă, Atunci rog să fiu scuzat; nu-i timp şi 
loc pen tru nici un fel de digresie. Am întârziat mai mult 
decât se cuvine. Agripina mi-a recomandat să las 


msemnarea şi să mă întorc, deoarece sunt de lipsă 'a 
afacerea noastră, ca într-o zi de sărbătoate. Avem oaspeţi 
de la noi. Mi-a atras atenţia că se află aici ' sora domniei 
voastre, căreia eu nu-i sunt prea simpatic, datorită 
împrejurărilor. Recunoştinţa mea faţă de doamna Floarea, 
pentru tot binele ce ştiu că mi l-a făcut, trebuie să includă 
şi grija, din partea mea, de a o scuti de asemenea întâlniri. 
Dacă ar afla domnul doctor, doamna Floarea se poate să 
aibă neplăceri. Domnul doctor e un bărbat ager şi bănuitor. 
E şi un bărbat puternic, însă, precum am spus, n-are drept 
la elogiul unui Machiavel. 

Domnul Dionisie Micu se pregătea de retragere. Totuşi ar 
mai fi stat, dacă nu s-ar fi simţit din interiorul casei paşii 
doamnei Floarea. Atunci simpaticul nostru profesor avu un 
început de panică. Rămase pe loc foarte încurcat şi umilit. 

Doamna Floarea se opri în prag şi ne privi. Căutătura ei 
amară se aţinti asupra profesorului. 

Domnule Micu, zise ea cu blândeţă, te-aş ruga să-mi faci 
un serviciu. 

Cu cea mai mare grabă şi plăcere, doamnă, răs punse 
profesorul, rămânând încremenit la locul său. 

Eram chiar pe punctul de a mă retrage. 

Află, domnule profesor, că nu-i acesta serviciul ce-ţi cer. 

Sunt prea bucuros, doamnă. 

Profesorul îndrăzni să treacă înainte şi să-i sărute mâna. 
Părea încântat de favoarea ce i se face, dar era atent, ceea 
ce arăta că, subt înfăţişarea lui puţin naivă, se împleteau 
ascunzişuri complicate. 

Aş vrea să plece cât de degrabă această tele grama, 
domnule profesor, urmă doamna Floarea. le interesează 
puţin şi pe dumneata prin consecinţele ei. E o telegramă 
adresată soţului meu la Cluj - hotel Central. 

Domnul doctor se află la Cluj? 

__ Da. Ti cer soţului meu să rămââe în Cluj şi să mă aştepte 
mâni, la ora 11, în cancelaria domnului notar public Claudiu 
Roman. Să mă aştepte neapărat, pentru afaceri. 


Vocea doamnei Floarea părea liniştită; domnişoara 
Cireaşă, însă, percepea în accentul ei ceva nou şi deveni 
deosebit de atentă. 

Sentimentul meu pentru domnişoara Cireaşă a făcut 
progresul cel mai mare cu putinţă în timpul cel mai scurt; 
de aceea nu se putea să rămân eu în Bucureşti, când 
zâmbetul viclean ce-mi era drag lucea subit altă latitudine a 
pământului. Am lăsat pe doamne să plece singure, dar se 
hotărâse în sfatul nostru, în dorinţa ochilor domnişoarei 
Cireaşă, în destinul meu pe care îl socoteam definitiv 
limpezit, că nu voi lipsi de la întâlnirea hotărâtă a doua zi în 
oficiul domnului notar public Claudiu Roman. 

Răstimpul cât am rămas singur, absurd de singur şi de 
neliniştit, 1-am întrebuințat ca să-mi chem secretarii spre a 
pune în rânduială treburile celor trei zile următoare, în 
care bănuiam că voi lipsi din Bucureşti. Pornirea mea cea 
mai secretă era să abandonez totul, să pornesc într-o 
călătorie minunată care n-are loc şi timp; ştiam însă că viaţa 
mă va umili şi mă va întoarce de unde plec. Afacerile sunt 
afaceri. Iotuşi aveam drept şi la puţină nebunie. 

Am ajuns la Cluj cu un tren de”dimineaţă. Plăcerea mea a 
fost mediocră întâlnind, la ieşirea din Rară, pe domnul 
notar public Claudiu Roman. Am acceptat totuşi să mă 
opresc o clipă ca să-i strâng mâna, sperând că voi afla de ia 
domnia sa cele dintâi veşti ce mă interesau. 

Mi s-a părut că evită să mă privească. Mi-a mărturisit că a 
venit întru întâmpinarea mea din ordinul domnişoarei 
Cireaşă. 

L-am întrebat cum se află doamna Floarea şi ce face. 

Doamna e bine, m-a informat el. V-aşteaptă în oficiul meu 
la ora 11; doreşte să nu lipsiţi. 

Dacă nu mă înşel, va fi şi domnul doctor Con stantin 
lonescu? 

Va fi şi domnul doctor Constantin lonescu, a încuviinţat 
bătrânul Claudiu Roman. Trebuie să vă mărturisesc, 
domnule avocat, că mi-e frică. 


Nu înţeleg de ce frică poate fi vorba. 

Veţi înţelege numaidecât. Vă rog să mă urmaţi până la 
trăsura mea. Să mă iertaţi că nu vă pun la dispoziţie un 
automobil, dar eu nu întrebuinţez decât trăsură cu cai. Mi 
se pare mai comod şi mai sigur. Calul şi vizitiul meu au o 
vârstă înaintată, ceea ce mă face să umblu de la un loc la 
altul fără bătaie de inimă. Poftiţi, vă rog, trăsura e largă; ar 
fi putut încăpea şi domnişoara Cireaşă; dar dom nia sa a 
fost grăbită să se ducă mai curând cu floril-e la cimiteriu; 
iar de-acolo vine de-a dreptul la casa pe care a locuit-o 
excelența sa generalul. Acolo mergem şi noi. Pe doamna 
Floarea n-o mai găsim, doamna Floarea nu apare decât la 
ora hotărâtă. 

Bătrânul Claudiu Roman vorbea întrerupt; îmi arunca din 
când în când o privire furişată. Eu aş fi dorit informaţii 
definitive despre domnişoara Cireaşă, însă mă mulţămeam 
să ascult ce-mi spune domnul notar public şi să privesc 
echipagiul. Bătrânul lânos, c-o mustață clasică, solemnă şi 
cătrănită, făcea pe capra gesturile cele mal moi şi mai 
rotunde, sa nu-şi strice înfăţişarea nouă sau ca să nu 
producă spaimă calului unghiular cu copite enorme. De 
mult uitase spaimele acel bătrân patruped; părea deşertat 
de orice bucurie şi orice violenţă; alămurile hamurilor lui 
dădeau fulgerări în soarele dimineţii. Trăsura arhaică era 
glănţuită din proaspăt; de şi ducea bucuria mea, totuşi 
părea funebră. Era o trăsură de notar, făcută să 
întovărăşească mai ales ultimele călătorii ale clienţilor. 

_ Stimate domnule avocat, îmi zise cu grijă bătrânul notar 
aplecându-se spre urechea mea, m-am obişnuit să-mi fie 
teamă de domnul doctor Constantin lonescu. Obiceiul 
acesta îl are şi doamna Floarea. In toate împrejurările, 
domnul doctor şi-a impus voinţa. Fie în afacerile publice, fie 
în afacerile sale domestice, domnul doctor s-a deprins să 
înlăture orice rezistenţă. A avut lupte mari, precum singur 
a declarat, şi le-a câştigat pe toate. Fiind astfel domnia sa 


un biruitor al vieţii, stau şi mă cuget ce sorţi putem avea 
noi.,. 

Care noi? 

Vorbesc de doamna Floarea. Ce sorţi de izbândă putem 
avea? Zic: ce sorţi de izbândă putem avea, căci eu, 
personal, aş dori s-o sprijin; şi dacă do reşti şi domnia ta să-i 
dai un sprijin, atunci între barea mea e bună. Ori poate 
domnia ta, domnule avocat, preferi să rămâi un observator 
neutru? 

N-aş putea spune că prefer aşa ceva. 

În acest caz e bine că aţi venit la Cluj, Insă, domnule notar 
public, e necesar să afli ce' puţin domnia ta că venirea mea 
la Cluj nu s-a produs în interesul strict al doamnei Floarea. 
Am şi alte motive să fiu aici. 

— Bănuiesc, a şoptit bătrânul Roman, însă ceasul al 
unsprezecelea al acestei zile binevoieşte a ni-l da clientei 
mele şi mie. Căsătoria aceasta s-a făcut sub regimul dotai; 
contractul 1-am scris eu însumi, cu mâna mea; cuprinde 
toate specificările şi prevede toate eventualităţile. 

M-am întors cu mirare spre tovarăşul meu: 

— Ştiam că e vorba de un testament, nu de un divorţ. 

— E vorba de amândouă, stimate domnule avocat. 

Am prevăzut tot, cum a fost de datoria mea; însă nu 
puteam prevedea cazul când soţia se resemnează şi se 
supune unei voinţi care o covârşeşte. De asta mă tem eu 
mai cu samă şi nu cred în nici un succes. 

Să vedem, am zis eu încruntând sprinceana; mai este şi 
domnişoara Cireaşă. 

Este şi domnişoara Cireaşă, a zâmbit bătrânelul; însă ea e 
preocupată de ale sale. Să încercăm s-o convingem să fie şi 
ea de faţă. Nu ştiu dacă va consimţi. Are griji mari. 

Crezi? M-am mirat eu cu oarecare exagerare. 

Cred, a zis cu tristeţă bătrânul notar. Istoria se repetă - fie 
în ce priveşte soarta popoarelor, fie în ce priveşte biata 
fiinţă omenească, supusă iluziilor, adică înşelărilor de tot 
felul. Nu te supăra de această reflecţie nevinovată, stimate 


domnule avocat; afa cerea de care se leagă ea s-o lăsăm pe 
mâni; iar astăzi să vedem ce ajutor putem da doamnei 
Floarea, Vizitiul cu mustăţi mari oprise. Mai bine zis, se 
oprise calul singur, aplecându-şi botul spre genunchi şi 
rămânând într-un fel de cugetare afundă. Cu aceeaşi 
înfăţişare filosofică şi golit în mare măsură de entuziasmul 
cu care plecasem din Bucureşti, am urmat pe bătrânul 
Claudiu Roman pe sub bolta unei lâdiri vechi. Am urcat la 
primul etaj, eălcând pe CQvor moale şi împresuraţi de 
tăcere. Un om fără 'ârstă, nalt şi uscat, cu înfăţişare de 
militar şi pă-îrtd intendentul clădirii, se arătă un scurt 
răstimp, ne deschise o uşă şi se retrase discret, fără de nici 
un cuvânt. 

Am trecut printr-o odaie cu scorţuri, panoplii şi trofee de 
vânătoare; am intrat în altă cameră, tixită de rafturi de 
cărţi. Storurile erau pe jumătate ridicate şi lăsau să 
pătrundă destulă lumină spre zidul dimpotrivă ferestrelor, 
unde era atârnat, în ramă brună de nuc, portretul unui 
bărbat cărunt, cu mustăţi galice şi ochi adânci umbriţi de o 
frunte proeminentă. Ceva din ironia gurii şi din expresia 
privirii îmi amintea vag altă privire şi alt zâmbet; am 
cunoscut îndată pe tatăl domnişoarei Cireaşă. Era autorul 
testamentului şi discipolul lui Grigore Priceputu. Dintrodată 
m-a privit fix de dincolo de moarte, aşa cum privesc uneori 
portretele. 

Mi s-a zbătut inima. Bătrânul notar Claudiu Roman 
rămăsese lângă uşă, cu fruntea plecată şi cu mânile 
împreunate ţinând pălăria. Părea şi el un portret sau o 
fantomă. Cineva străin mă atinsese pe umăr. In clipa 
următoare, fără să întorc capul, am ştiut că mă atinsese 
mâna uşurică a domnişoarei Cireaşă. 

Când m-am întors, i-am văzut ochii umbriţi de lacrimi. M-a 
lăsat să-i sărut yârfurile degetelor. Credeam că trebuie să-i 
spun câteva cuvinte; ea mi-a făcut semn să tac. Portretul 
urma să ne privească stăruitor. 


Într-un timp fiica umbrei mi-a cuprins braţul şi m-a scos 
prin odaia cu trofee şi pe sub bolțile scărilor la lumină şi la 
lume. Notarul cel bătrân ne-a urmat, împovărat ca de o 
întristare. Vizitiul a făcu! Un gest retractil, calul şi-a părăsit 
meditaţia. Atunci domnişoara Cireaşă şi-a adus aminte că 
are glas. 

— Întâi am fost la ţintirim, mi-a explicat ea. Am adus flori 
din grădina noastră de la Bucureşti. 

Floarea a fost foarte mişcată; a venit cu mine şi a stat 
puţin în camera de lucru a tatălui nostru. N-ai să te miri 
când am să-ţi spun că a vorbit cu el. 

I-am simţit braţul tremurând subt al meu. Am ajutat-o să 
se urce în trăsură. 

Pe urmă am rămas singură, până ce ai venit dumneata. 
Când ai intrat, nu m-ai văzut? 

Nu. 

Totuşi eram acolo. Am vorbit şi eu cu dânsul, fără cuvinte. 
Şi el m-a ascultat în tăcere. Nu ţi se pare ciudat? 

Nu, Nu spui nimic de asemenea nebunie? 

Nu spun nimic. 

O simţeam lângă mine vibrând de exaltare; aş fi vrut s-o 
îmbrăţişez; m-aş fi mulţămit să-i sărut iar vârfurile 
degetelor cu unghioare roşii tăiate în formă de ghiară; însă 
în faţa noastră sta figura severă şi amărâtă a notarului. El 
nu putea aproba nimic din toate aceste nebunii vorbite sau 
făptuite. 

Am ocolit un timp prin peisagiile luminoase ale unui Cluj 
primăvăratic. La ora 11, am intrat în oficiul ioarte vechi şi 
foarte curat întreţinut al domnului notar public Claudiu 
Roman. 

Doctorul sosise cel dinţai şi aştepta. Când m-a văzut lângă 
domnişoara Cireaşă, a avut un uşor zâmbet sarcastic. 
Claudiu Roman 1-a salutat fără vorbe şi s-a aşezat în fotoliul 
său larg de piele, punând între el şi noi, adică intre el şi 
lume, cliturile de dosare care împovărau biroul masiv. 


În acea clipă, s-a deschis o uşă de la camerele interioare şi 
a intrat, cu masca-i obosită, în rochie neagră, doamna 
Floarea. O doamnă bătrână, cu pieptănătură de modă 
veche în bandouri, şi c-un costum de portret de la 1870, 
făcu doi paşi în urma ei şi se opri în umbră. Era soţia, sau 
sora, sau o rudă a domnului notar Claudiu Roman. Apăru pe 
o uşă scundă, în laturea stingă a notarului, şi un fel de 
secretar zbârcit şi spân, care începu dintrodată a ne 
cerceta în amănunt, alergând de la unul la altul cu nişte 
ochi negri şi neliniştiţi de şobolan. 

Domnul doctor Constantin lonescu se întoarse cu asprime 
cătră doamna Floarea: 

— Ce înseamnă asta? 

Doamna Floarea nu-i întoarse imediat răspunsul. Se opri, 
fără a se aşeza, Domnule, îi zise ea, am venit la Cluj ca să 
accept, ca şi sora mea aici de faţă, testamentul ta tâlui meu. 

Care testament al tatălui tău vă desmoşteneşte. 

Care testament, dacă vrei dumneata, ne desmoş teneşte. 
Cuvântul, însă, îl găsesc nepotrivit, şi am asu pra acestui act 
o cu totul altă părere decât dumneata. 

Da? Mă mir. Aveam impresia că; şi domnul no tar 
acceptase punctul meu de vedere; deasemenea dom nul 
Emanoil Modru aici de faţă. Deasemenea docto rul alienist 
Herţa. Deasemenea magistraţii cu care am avut onoarea să 
vorbesc şi cărora le-am expus ca zul. 

Se poate, răspunse cu indiferenţă doamna Floa rea. Să 
verificăm. Acceptat-a domnul notar punctul dumnitale de 
vedere? 

M4 

Mă rog domniilor voastre, n-am acceptat nimic. 

A acceptat aşa ceva domnul Emanoil Modru? 

Nu cred. Am răspuns eu cu destulă brutalitate. 

Dar bine, Florette, tresări din locul său doctorul; dacă nu 
se pot iace rezerve asupra stării mintale a ta tâlui tău, 
atunci cel puţin purtarea ta e nebunia cea mai calificată. Ce 
înseamnă această punere în scenă? 


Ce e atitudinea asta pe care îţi permiţi s-o iei faţă de mine? 

Nu ştiu dacă vreodată un actor de comedie a putut înfăţişa 
mai bine decât doctorul atitudinea găinii care a clocit şi a 
scos pui de rață. Domnul doctor rămânea pe ţărm şi puii de 
rață se depărtau pe baltă. 

Răţuşca interesată nu păru că ar tinde să iasă din oboseala 
sa calmă. 

E într-adevăr o punere In scenă, dădu ea răs puns. Am 
vrut să am martori nu atât pentru declaraţia ce am făcut, 
cât pentru alta, ceva mai importantă. 

Nu-ţi permit să mai urmezi pe acest ton. 

Cu toate acestea, domnule, voi urma pe tonul care-mi 
convine. Socot că operaţiile dumnitale împo triva tatălui 
meu au încheiat o serie lungă de jigniri şi uneltiri. Am 
răbdat toate până acum; sunt hotărâtă să nu mai rabd. 

Înţeleg bine? Sau nu ştii ce spui? 

O, înţelegi foarte bine, suspină doamna Floarea; cer 
divorţul. 

Doctorul sări cu violenţă din locul său. Mânia lui era însă 
joc de teatru; împotriva adevărurilor domnia sa nu putea 
rămâne decât un iscusit retor. 

— Triplă aberaţie! Strigă el. 

Apoi adăogi numai pentru doamna Floarea, cu voce mai 
joasă, holbându-se: 

__ Nu-i acum momentul să rămli singură şi dezar-tă Al 
doilea, am pentru tine un sentiment adine, re a sporit în 
atâţia ani de căsnicie. Al treilea, nu in-t leg cum ai putea 
uita grijile şi atenţiile mele, luxul | care te-am înconjurat, 
succesele mele de care ai beneficiat. Am dat lupte grele, ca 
să răzbesc în rându-rile dintâi ale societăţii, am avut 
biruinţi pe care nu le-a avut nimeni în zilete noastre, într-un 
timp aşa de scurt. Aş fi avut dreptul, dacă vrei, să te dau eu 
pe tine la o parte, deoarece aş fi găsit posibilităţi şi 
combinaţii mai bune; totuşi te-ai bucurat tu lângă mine' de 
toate; şi acum iată recunoştinţa ta. 


Sunt silită să declar că ai dreptate şi că sunt cu totul 
nerecunoscătoare, confirmă cu blândeţă doamna Floarea. 

Atunci? 

Atunci vreau să fiu liberă. M-au jignit toată acele succese 
nedrepte şi neleale. 

Ce ştii tu! Şi asta o vezi abia acurn? 

Ba am văzut asta de mult şi am tăcut pentru motive care 
nu te interesează. 

Mă îndoiesc de echilibrul raţiunii tale. 

Nu te îndoi, zâmbi doamna Floarea. Ai putea avea prilejul 
să mă auzi dezvoltând în faţa magistra ţilor unele din 
campaniile dumnitale în care nu folo seai onestitatea drept 
armă. Află că ştiu precis ce-mi datoreşti după contractul de 
căsătorie şi am siguranţa că nu voi fi frustată cu nimic. 
Cunoscându-ţi metodele, mi-am luat toate măsurile. 

Cad ca din cer! Strigă cu patos şi cu priviri scânteietoare 
doctorul. Am crezut totdeauna că am Ungă mine o soţie 
onestă. 

— Nu te-ai înşelat. 

Cu toate acestea, am avut. Lingă mine o spioană. 

Te înşeli.” 

Şi totuşi mi s-a părut la început că ai cu totul altceva decât 
indiferenţă faţă de fiinţa mea. 

Doamna Floarea nu răspunse la acest apel. 

Iar acum îţi sunt indiferent şi într-atât mă urăşti? 

Nu te urăsc. 

Cum îmi spui asta! lubeşti poate pe altul? 

Te înşeli şi de data asta. 

Pentru Dumnezeu, fă-mă să înţeleg. 

— Nu ştiu dacă argumentul meu are destulă valoare 
pentru dumneata, îmi eşti indiferent şi nu te stimez. 

Ştiu că, din punctul dumnitale de vedere, asta ar pă rea o 
prostie, şi o căsnicie poate dura cu indiferenţă şi iară stimă. 
Insă ceva din observaţiile ce ai făcut se nimereşte să fie 
adevărat. Dumneata ai găsit o lipsă tatălui meu, când ai luat 
cunoştinţă de felul cum a dis pus de averea sa; o lipsă 


asemănătoare am eu. Sunt din alt neam decât dumneata, şi 
din altă regiune a vie ţii; despărţirea noastră a fost hotărâtă 
de la începu tul lumii; concubinajul nostru n-a fost decât un 
acci dent. Rămâi cu ale dumnitale, eu mă întorc şi mă duc 
dincolo. 

Cu morţii şi cu nebunii? 

Da, încheie cu aceeaşi blândeţă doamna Floarea. 

În acelaşi timp a privit cu o hotărâre intensă şi mistică în 
aşa chip pe fostul său soţ, încât acesta a putut avea sensaţia 
iremediabilului şi definitivului. 

În tot acest răstimp de schimburi de vorbe, până ce 
doctorul a plecat cu mişcări precipitate şi cu alură de 
ameninţare, domnişoara Cireaşă a fost spectatoare atentă, 
cu un zâmbet plăcut, la care se adăogea o uşoară ironie 
asemănătoare cu a portretului. 

Doamna Floarea se aşeză Insâlrşit Într-un fotoliu şi închise 
ochii cu trudă. Pentru întâia oară de când o cunoşteam şi o 
observasem, un zâmbet adevărat îi ilumina expresia feţei. 
Doamna îmbrăcată ca în stampele de la 1870 se retrase. 
Intră în umbră şi secretarul spin. 

Domnişoara Cireaşă îmi făcu semn să mă apropii de ea. 

Stimate domnule avocat, vorbi ea, continuând a-şi păstra 
acelaşi surâs de plăcere; ana motive să cred că suntem 
datori dramelor vieţii cu o compensație. Află că prima mea 
apariţie în biroul dumnitale nu era decât un act de trădare; 
nu doream decât să te cuceresc de la partea adversă; dar în 
şedinţele următoare am putut constata că viclenia mea a 
fost o capcană pentru mine. Având pe lingă asta motive să 
cred că nu-ţi sunt nici eu indiferentă şi că chiar vei fi având 
unele intenţii în ce mă priveşte. 

— Mă rog frumos, domnişoară şi domnule, interveni 
deodată cu vioiciune domnul Claudiu Roman; vă rog să mă 
ascultați două secunde. Sunt dator să vă pun în vedere că 
momentul nu e bine ales pentru tranzac ţii serioase. In 
această clipă, dumneavoastră amândoi sunteţi jucăria unei 
eterne iluzii. 


Am şoptit: 

E motiv să nu întârziem până ce vom cunoaşte 
dezamăgirea. 

Într-adevăr, a reluat domnişoara Cireaşă, având motive să 
cred că nu-ţi sunt nici eu indiferentă şi că vei fi având unele 
intenţii în ce mă”priveşte, îţi permit să mă săruţi în acest 
moment şi faţă cu toată lumea. 

„Iloată lumea” era domnul notar Claudiu Roman. 

„Toată lumea” s-a sculat din jilţ şi s-a dus să se uite pe 
fereastră. De auzit, însă, a auzit. După care „toată lumea” s- 
a întors şi, dând probabil o semnificaţie juridică acestei 
împrejurări, ne-a felicitat cu seriozitate. 

Bucareşti, 1939. 

S-a întâmplat să fie frumoase acele zile de sfârşit de 
septemvrie, când, după datină, m-am suit iar în munte, la 
cerbi. Frumoase zile, arse puţin de brumărel, ca aproape în 
toţi anii veacurilor - când au stătut alţii aici la colibă, 
ascultând, în liniştea nopţii, şuietul abia simţit al brădetului, 
deasupra căruia izbucnea din văgăuni şi colnice boncăluitul 
taurilor. 

De la căsuţa unde ne făcusem sălaş, auzeam tumultul 
acesta al iubirii periodice, pe care Dumnezeu a pus-o în 
toată zidirea sa, umplând depărtări, apropi-indu-se ca un 
tunet melodios. Tinerii cereau intrarea la robia speciei, pe 
care ei o socoteau un drept nebiruit şi o fericire supremă 
rezervată numai cerbilor; pe când bătrânii înțelegeau să 
păstreze haremurile lor de ciute numai pentru sine. 
Bătăliile necesare ce se desfăşurau în ascunzişurile 
muntelui se isprăveau numai în favoarea ciolanelor bătrâne. 
După dreptatea Celui care a rânduit totul cu înţelepciune 
desăvârşită, tineretul trebuia să-şi facă întâi probele, se 
cuvenea să su-ere înainte de a se bucura, şi prin înfrângeri 
să se că-'auzească la biruinţă, pentru ca seminţia cerbilor 
din Carpaţi să se ţie întru toată splendoarea. Aşa încât noi 
deosebeam de la coliba noastră mugetele tinereţii care 
erau o speranţă a viitorului, şi zâmbeam ascultând 


răspunsul fioros al bătrânilor, neînduplecaţi în prezent. În 
poienile unde hălăduiau nunțile, aveau loc bătălii 
înfricoşate; după ce-i alungau pe tăuraşi, moşnegii se 
întorceau la ciute, care păşteau, în aparenţă nepăsătoare. 
Boncăluirilor de mânie urmau mugete de dragoste. După 
răcnet înfricoşat, tonul se schimba, co-borind pină la 
mlădiere de cântec. 

Într-o asemenea noapte, altădată, când ascultam glasul de 
şapte feluri al sălbătăciunilor acestora, vorbind despre 
bătăliile dintre generaţiile noi şi generaţiile vechi, un 
puşcaş cărunt s-a simţit împuns de o vorbă a unui june 
tovarăş al nostru, care socotea că alta e rânduiala amorului 
între oameni. 

— Ehei, domnule, a zis acel vechi puşcaş, eu am văzut 
aninate în grindă mai multe piei de miel decât de berbece. 

Prin fundul văii curgea un pirău repede. La acel pârău, de 
o parte şi de alta, coborau alte pâraie şi alte văi. La 
topografia aceasta se adăogeau brădeturile. Insă nu 
seamănă o vale cu alta şi un brad cu alt brad. Valurile de 
ieri nu mai sunt; 

Tot alte unde sună aceluiaşi pârău. 

Şi sufletul florilor de toamnă s-a urcat spre stele. Şi susură 
alt vânt. Lucesc în întuneric alţi ochi de linx. Lupii s-au 
furişat în alt ponor. Buha cea mare şi-a schimbat scorbura. 
Cerbii şi-au mutat bătăliile în alt povârniş. In fiecare clipă e 
altceva; nici noi nu mai suntem aceiaşi. Alaltăieri eram 
închişi în case oribile Într-un oraş de la câmpie; asară am 
respirat din nou aerul muntelui cu mireasmă de brad şi 
răşină; mi-”113 tit inima bătând ca la o amintire veche, pe 
care şi s, xmosii mei au uitat-o. Astăzi m-am întins la soare, 
S tirajele răstignite, uitând toate tristeţile. In astă ră am 
observat că fusesem un străin, din veacul el uitat, căzut 
într-un veac nou şi ridicol; şi m-am reîntors la baştină. 

Prietinul meu Ionel Nemo a scurmat cu vârful bâtei 
cărbunii şi cenuşa unui foc vechi, lingă care alţi vină-tori, în 
a”ă toamnă, au făcut ca şi noi popas. S-au schimbat ei; am 


venit noi şi suntem alţii; unul dintre cei care au stat aici, în 
altă toamnă, nu mai este şi nu se va mai încălzi niciodată, la 
nici un foc de pe lumea asta şi de pe acest pământ; i-arri 
pomenit numele cu mâhnire şi am rămas un timp gânditori. 

— Ghergheli-baci, a zis lapoi prietinul meu cătră omul care 
ne slujea, aprinde focul. 

Kiş Ghergheli, slujitorul nostru, e un secui s'ărac de 
cincizeci de ani vârstă. Nu ştie nici o vorbă romi-nească. 
Ascultă ca pe o muzică neînţeleasă conversațiile noastre. Şi 
cu toate acestea bunicul lui Kiş Ghergheli a fost român. Kiş 
înseamnă mic. Acel Micu, bunic al lui Ghergheli-baci, şi-a 
mutat sălaşul din altă parte, cum şi-l mută cerbii; şi-a 
schimbat drumul, cum şi-l schimbă puhoaiele muntelui; şi-a 
schimbat limba, cum îşi schimbă vântul şoaptele. Nu 1-a 
mai chemat Micu; dar Kiş înseamnă acelaşi lucru; iar fiinţa 
lui a urmat legea poruncită dintru început: căci legea 
poruncită dintru început a fost ca el să fie, ca Şi strămoşii 
lui, un om din aceşti codri şi din acest munte. Lui Kâş 
Ghergheli religia i-a rămas aceeaşi; rosteşte, ca şi străbunii 
duşi, un Tatăl nostru pe care-l simte în el, fără a-i pricepe 
anume cuvintele; execută în *oate zilele vieţii un ritual care 
a fost al generaţi-l or anterioare, şi ne informează cu 
oarecare mirare i vol 15 că, schimbându-se domnii lumii şi 
împărăţiile, copiijj lui învaţă iarăşi limba celor de demult. 
Asta n-are prea mare însemnătate, întrucât pădurile, 
munţii, văzduhul şi toate ale lumii şi vieţii se schimbă şi ele 
iară a-şi preface temeiul lor cel adevărat; deasemenea omul 
pământului rămâne la ale sale, cu puţine schimbări. 

Deci Kjş Ghergheli, ca să îndeplinească porunca 
prietinului meu, se duce şi caută câteva clomburele uscate 
de brad şi un mănunchi de muşchi şi iarbă din alt an, şi le 
aşează în dosul pietrei afumate care a slujit de adăpost 
altor focuri. Adierea de vint vine dinspre locul deschis şi din 
valea pârăului, prin urmare stânca ţine dos din partea 
aceea. Ghergheli-baci a tras un singur chibrit pe cutie, în 
singurătatea noastră, chibriturile sunt scumpe. Dacă se 


întâmplă să isprăvim chibriturile, scociorim în chimir şi 
scoatem o cremene şi un fir de iască şi un amnar vechi, cu 
care deasemenea putem îndeplini minunea focului. Aşa că 
omul a aprins un singur chibrit, purtându-1 cu luare- 
aminte, în căuşul palmei, spre grămăjoara inflamabilă de 
sub piatră. A pus scânteia dedesubt, într-un covru mic, de 
unde sufletul vântului o înalţă într-o floare cu multe forme. 
Focul dintrodată e alcătuit şi Ghergheli-baci potriveşte cu 
dibăcie asupra lui despicături de brad, apoi lemne groase 
de fag. 

Acest foc, care pare o problemă aşa de simplă, şi pe care 
nu l-ar pute-a aţiţa şi clădi cu nouăzeci şi nouă de lemnuşe 
niciunul dintre colegii mei de Academie, ne-a luminat 
imediat poiana şi împrejurimile, fume-gând fantasme în 
înserarea de toamnă. Dar socoteala lui era poetică numai 
pentru noi; căci Kiş Ghergheli nu uita să-i dea 
întrebuinţările fireşti, aducând la lucl' rea lui căldăruşa cu 
apă pentru ceai, ţigla şi tiga'a> împreună cu adausurile de 
slâănină şi carne. Deaseh bucuria unui asemenea foc, care 
creştea cu 

— -h şi întortocheri, e bine să te aşezi pe scaun, ca pi ţj 
ticnească; te întorci când cu laturea dreaptă, când alăturea 
stingă, ospătezi şi spui ori asculţi istorii extraordinare. Cum 
scaune confortabile nu se află 

|S colibă, Ghergheli-baci găseşte numaidecât în aprooiere 
doi bolovani enormi, pe care-i rostogoleşte la distanţa cea 
mai potrivită şi în locul unde nu bat vâlvătăile şi fumul. 

Deasemenea Kiş Ghergheli nu uită că avem o damigeana 
lătăreaţă plină cu vinars, căruia el ii zice „palinca” şi o altă 
damigeana burduhoasă, plină cu vin de pe Târnave. Lui 
Ghergheli-baci îi place mai ales palinca, de aceea o aduce 
fără să fie îndemnat. Pentru a doua damigeana e nevoie de 
poruncă. 

Ghergheli-baci, te rog, adă şi vinul. 

Da, mă rog; dar atunci trebuie să aduc şi pa hare. 

Cred că ne fac trebuinţă şi pahare, Gherghelibaci. 


În limba secuiască se zice „pohar”, ca şi în limba 
românească. Oamenii blajini se înţeleg cu uşurinţă. 

La focul crescut, fierbe ceainicul. Kiş Ghergheli îi dă pace 
să fiarbă. El ştie că domnilor de la târg le trebuie 
numaidecât apă fiartă într-un cazanas. Le trebuie apă 
fiartă, ca să iacă ceai. Dar de multe ori apa aceasta din 
cazanas fierbe şi pe urmă e depusă deoparte, ca să se 
răcească. Vinul e mai bun decât uncropul. Palinca e mai 
bună decât vinul; de aceea Kiş Ghergheli a zvârlit cu 
plăcere şi cu mare iuţeală şi al doilea păhărel în fundul 
gâtlejului său. Lângă cazanas, sfârâie tigaia cu unsoare şi 
bucăţi de carne, easemenea, în ţiglă de lemn, se rumenesc 
bucăţile de muşchi. Pe o măsuţă, între noi, Ghergheli-baci a 
scos 

22'T şi pânile. Pot să mănânce nouă “jameni dintr-atât 
pită; însă vânătorul trebuie să vadă mult. Cu toat” tigaia şi 
cu toată ţigla, tovarăşul meu lonel NemO mai pofteşte să 
desfacă şi nişte cutii de conserve Ghergheli-baci desface 
orice. La pădure se mănâncă mult. Dacă nu mănâncă 
domnii, are cine mânca Ghergheli-baci e de faţă. 

Pe când desface aşezând şi dând la o parte; pe când aduce 
talerele şi iuţeşte focul; pe când se apără de fum închizând 
ochii şi strâmbând gura, Kiş Ghergheli e atent şi la pădure. 
El aude din când în când, foarte departe, boncăluit de cerb. 
Când şi când, cine ştie unde. Pentru noi e cine ştie unde; 
dar Ghergheli-baci cunoaşte pârăul şi priporul. 

Ghergheli-baci, îl întreabă într-o vreme prietinul meu, cum 
e cu feciorii dumnitale? 

Cum să fie, domnule? Răspunde slujitorul; după ce au 
ajuns la vreme de învăţătură, a poftit domnul învăţător să-i 
trimet la şcoală. I-am trimes la şcoală şi acolo au învăţat. 

Păi, ştiut-au româneşte? 

Ba. Dar acuma au învăţat şi ştiu. 

Cum îţi pare dumnitale asta? 

Apoi îmi pare bine, ca de orice învăţătură. Iaca, eu n-am 
ştiut şi mi-a părut rău. Dar acuma am să deprind de la copii. 


Insă, ei, Tatăl nostru 1-au fost ştiut când s-au dus la şcoală. 
Rugăciunea asta o avem moştenire de la bătrâni. Bătrânii 
au fost români; iar noi ne-am făcut secui. 

După ce am tăcut un timp, ca să ascultăm alte părţi ale 
muntelui, Ghergheli-baci s-a întors la gândurile lui; căci el 
avea nişte gânduri şi începuse a prind6 curaj ca să ni le 
spună şi nouă. 

Unii au fost olahi. 

— Alţii sunt moghiorember, alţii au 

— Fie iar “lanl!' încerca Ghergheli-baci să se deslu-sa că 
pe sine însuşi; dacă sunt oameni buni şi de-t eabă e bine; 
dacă sunt oameni vrăjmaşi, e mai puţin aşijderea domnii: 
unii sunt blânzi, alţii crânceni. Tti place să slujeşti cu unii; ţi 
se face amar sub limbă când vezi pe alţii. 

_ Cum a fost în vremea dinainte, Ghergheli-baci? 

Slujitorul şi-a scuturat fruntea: 

— Mă rog domniilor voastre, a zis el oftând, trebuie să vă 
spun că, în vremea dinainte, au fost oameni tari care ne-au 
apăsat pe noi sărmanii. Aicea în munţi, au fost numai 
stăpâniri domneşti şi noi am stat în genunchi. Acuma mă 
bucur că găsesc un ban ş-o milă, sorb un pahar de vinars şi 
trag în dinţi o bucată de carne; deasemenea aceşti o sută 
de lucrători de la drumul ce se deschide acum la malul 
pârăului tare se bucură că domnii au să puste doi cerbi şi 
au să ia numai capul cu coarnele, lepădându-le lor 
trupurile. O săptămână întreagă au să se sature de carne. 
Rin-duiala asta nu pot zice că nu-i bună; secuilor le place 
carnea şi pita prăjită cu unsoare. Insă în zilele vechi au fost 
sărmanii mai săraci, iar domnii mai bogaţi şi mai tari de 
inimă. Aşa că a ieşit atunci pe lume, în aceşti munţi ai 
noştri, un viteaz vestit pe care 1-a chemat Ruja Şandor. 

Am auzit de el, mărturisi prietinul meu; a fost un haiduc cu 
faimă. Zeci de ani a umblat, până ce 1-a prins stăpânirea. 

Se poate să-l fi prins, observă cu îndoială Gher gheli-baci; 
dar dacă l-au prins, Ruja Şajidor a scăpat ş' nu l-au mai 
prins a doua oară. Avea iarba fierului. 


APoi, în viaţa lui, Ruja a mângiiat văduve şi orfani si 

5 'nzestrat fete sărace. Despre câte a săvârşit el, 
povesteşte lumea întreagă şi trebuie să fie scris şi cărţi. L- 
au iubit multe muieri frumoase din munţii secuieşti. 

— Am auzit. Îl îndemnă tovarăşul meu. Aşa tre buie să fie 
cum spui, Ghergheli-baci. 

Kiş Ghergheli stătu un timp visător în lucoarea focului, 
căutând să-şi aducă aminte. 

— Este ş-un cântec, reluă el. Când i-a venit lui vre mea de 
la Dumnezeu, Ruja Şandor şi-a spus diata aşa: Am un fecior 
şi-i las moştenire porunca asta: să nu fie nici domn nici 
slugă; ci bărbat slobod. După ce a spus asta, Ruja Şandora 
încălecat pe cal alb şi s-a dus la codru, ca să moară acolo 
singur. Unde a murit nu s-a ştiut şi nu 1-a văzut decât 
numai Dum nezeu. 

Ciudată părerea aceasta a lui Ghergheli-baci, despre 
libertate. Libertatea asupriţilor şi primitivilor e ruperea 
pactului social; libertatea noastră tinde să fie dezrobire de 
instinctele ancestrale, înţeleg că sunt şi alte puncte de 
vedere: deci tot atâtea feluri de libertăţi; ceea ce ar arăta 
că avem de-a face numai cu un simplu cuvânt, în dosul 
căruia nu stau decât fantome. Ne aflam, noi şi sluga 
noastră, la doi poli opuşi şi zâmbeam aceluiaşi foc al 
vânătorilor şi al epocii cavernelor, pe când, cătră ceasul al 
patrulea al nopţii, când trebuia să răsară luna, taurii 
muntelui îşi înteţeau mugetele şi tunetele. 

Noaptea era lină şi focul prielnic. Analizând bine, şi eu şi 
prietinul meu eram evadați din lumea nouă, şi, subt 
evoluţie, păstram, ascuns încă în noi, sentimentul despre 
slobozenie al lui Ruja Şandor, de şi campionul acesta părea 
definitiv cufundat în trecut pe calul lui alb şi înaripat. 

FĂGĂRAŞ. 

În dimineaţa de 26 iunie mă aflu cu Aurel Comsia în patria 
lui, adică în Făgăraş. Am mas la odăile vechii mănăstiri, 
întemeiată şi înzestrată de Brâncoveanu-Vodă, acolo unde 
apa Sim-betei, după ce sare din stâncă în stâncă sunând şi 


spunând, se alină la marginea câmpiei. In unda ei s-au 
învolburat jucând umbrele stâncilor şi codrului; aici, în luciu 
curat, se oglindeşte un cer înalt. Aerul e subţire şi tăios; îl 
simţesc în nări şi în ochi. Piscurile repezite drept în văzduh, 
cu unghiuri de zăpezi, se scriu puternic pe zarea amiezii. E 
o vreme strălucită Şi statornică. „Veac de cremene”. 

— Cum se spune în acest colţ de ţară. 

Mănăstirea ridicată din ruină se chiarnă acuma „a 
Grecilor”. După pieirea Brâncoveanului, breasla aceasta a 
neguţătorilor braşoveni a izbutit, înfăţişând 2apise, scrisori 
şi mărturii la judecătorii împărăteşti, Să-şi însuşească 
moşiile şi bunurile din Făgăraş ale neamului brâncovenesc, 
cât mai rămăsese. Astăzi ase- 

2area e stăpânită de binecuvântata Mitropolie a Sibiului. 

BIBLIOTECA wsrmnul interregional de perfecţionare a 
cadrelor didactice 

= BraşovLocuri în care stăruieşte nu numai amintirea 
voievozilor de dincolo de munte. De dincolo de viaţă 
puterea lor a rămas în numele locurilor, în pitacele de 
boierie, pe care le mai păstrează neamuri de baştină veche. 
Se găsesc în partea locului hârţoage de boierie de la Matei- 
Vodă Basarab. Întorcându-mă cu faţa cătră muntele cel 
siânt, gazda noastră, domnul Dănilă Vasu şi tovarăşul meu, 
Aurel Comşia făgărăşanul, îmi arată pe rând Colţul 
Bălăcenei, Colţul Ferestrei, Piscul Gălăşescului, închisoarea 
Caprei. 

În acele singurătăţi de sus se ţin caprele negre şi fl 
mormăie urşii. Printre tancurile caprelor şi potecile ur- | 
şilor umblă păstori cu turmele, acum ca şi în domnia lui 
Decebal-Rege. Întotdeauna, cu stăruinţă egală, autohtonii 
neschimbaţi au suferit asprimile cerului şi pământului. Au în 
ei ceva din sprinteneala şi spaima sălbătăciunilor muntelui 
şi din tăria de robi ai acestui pământ sărac. Orizontul de 
miazănoapte al ținutului e la Olt; puţinele holde ale 
localnicilor cresc numai în această câmpie liră ca un lac, 


subt amenințările repetate ale balaurilor furtunii din 
prăpăstiile de dincolo de nouri. Aprigi oameni, ca şi ţara lor: 

Ţara Oltului Para focului! Pită de secară, [ară de ocară! 

Dincolo de Olt, e ţara Ardealului. 

Am înţeles acum câtva timp, la una din copilele mele. 

— Pe care o cunoaşteţi şi domniile voastre, căci e din 
breasla năcăjită. 

— Am înţeles un dar sau o curiozitate de a pune nume 
oamenilor necunoscuţi. De multe ori omul care trece îşi 
poartă sufletul în trăsăturile feţei, iar natura sa i-o denunţă 
numele pe care şi-l rosteşte. 

— Pe acesta îl chiamă Mitriţă Puiu: e un bărbătuş ager, 
hărţăgos şi fără astârnpăr. Dacă ar avea un nume măreț - 
de pildă lordache Burduhosu, atuncea din două s-ar 
întâmpla una: ori i s-ar fi zis, cu vremea, Dăchel Duhosu, ori 
s-ar fi produs în viaţa lui o catastrofă. 

Aşa, intre cei pe care i-am cunoscut în această expediţie la 
Sâmbăta-de-Sus, s-au aflat doi slujitori fără personalitate 
deosebită: unul era Ilie, altul Neculai. Aceştia trebuiau să 
suie într-o poiană de sus tacimu-rile bucătăriei, blidele, 
glăjile, poclăzile. S-au şi dus îndată în treaba lor, fără 
peripeții şi fără dramatism. 

Altul era Hasu, pescarul, cel care trebuia să prindă 
păstrăvi pentru popasul de trei ori plăcut al prânzului. 

Observaţi dumneavoastră ce fel de om e domnul Dănilă 
Vasu, pe care, din această clipă, îl respect şi-l socotesc 
prietin. Şi eu şi Aurel Comşia aduceam cu noi undiţi 
americane, vergi de bambu, cu morişcă şi strună fină: 
aduceam şi un meşteşug pus de multe ori la încercare. Cu 
toate acestea, păstrăvii trebuia să-i prindă Haşu! 

Aşa socotise domnul Dănilă Vasu. 

Eu eram uimit, dar Aurel Comşia zâmbea. El era făgărăşan 
şi ştia că gazda noastră are dreptate. De altminteri, 
întrucâtva mă şi prevenise că instrumentele noastre 
perfecţionate nu se armonizează cu peisagiul de la 
Simbăta-de-Sus. 


În ţările undiţilor evoluate, lacurile şi râurile şi-au lepădat 
sălbătăcia primitivă. Apa lor e corectată sau îndiguită, 
malurile accesibile. La Sâmbăta, însă, mulţam Domnului, 
puhoiul sare ca o capră Tieagră. 

Capra sare-n piatră, Piatra crapă-n patru. 

Puhoiul sare ca 6 capra; numai când şi când, în câte un 
colţ ori în cite o poieniţă, se deschide şi străluceşte în soare, 
încolo, bunget încâlcit îl întovărăşeşte. Ca să intri la pârău, 
trebuie să fii sălbătăciune sau braconier, să cunoşti adică 
hăţaşurile. In asemenea ţesături de crengării, varga undiţii 
nu numai că nu poate „lansa” liber, dar nici măcar nu poate 
intra. 

Haşu, după cum îl arată numele, e un braconier viclean. 
Acuma s-a îmblânzit. Târăşte după el, ţinând-o de vâriul cel 
subţire, o prăjină lungă. In şiichiul acestei prăjini a legat o 
bucăţică de strună care n-are mai mult de două palme 
lungime. Se strecoară pe sub desime ducând după el varga; 
o întinde pe sub cren-gărit şi pipăie cu struna scurtă faţa 
pârăului, fie lângă volburi şi oboieli, fie lingă stânci. Nu se 
vede om, nici sculă, nici umbră; - păstrăvul sare din 
cotlonul lui, brusc, şi apucă momeala. 

N-au ce căuta acolea aruncăturile noastre de la distanţă, 
nici muştele artificiale. Cărţile englezeşti nu fac două 
parale. Păstrăvul de la apa Sâmbetei e o dihanie tot aşa de 
sfioasă ca şi toate celelalte dihănii din pripoarele 
făgărăşene. Mişcarea lui e săgeată; apariţia lui, o umbră 
vagă, perceptibilă numai pentru ochiul lui Hasu. Aşa încât 
Haşu îşi trece degetele negre prin barba aspră şi căruntă, 
se uită la undiţile noastre cu respectuoasă umilinţă şi se 
duce la deal, la cotloanele lui ştiute. 

— Bagă de samă, Haşule, strigă domnul Dănilă Vasu, ne 
trebuiesc douăzeci şi cinci de bucăţi. 

De departe, varga de alun a lui Haşu face semn că s-a 
înţeles. 

Mai apare un părnântean de acolo, care îşi poarta bine 
numele: Lom. 


La sosirea noastră, în puterea nopţii, Lom a fost eaz Şi 
ne'a ieşit întru întâmpinare cu făclia. Când am trezit, Lom a 
fost în picioare, ca să ne ser-vească. Lom a privegheat să fie 
gata toate ale expediţieiNu l-am auz” vorbind. Are o 
înfăţişare misterioasă: o iată prelungă şi tristă. Săvârşeşte 
totul bine, repede, în tăcere. Ascunde în sufletul lui o taină 
sau o patimă care îl dărâmă din când în când; atuncea 
poate râde, cântă, joacă, după care rămâne aiurit şi reintră 
jar în pielea tristeţii lui, sub pecetea celor trei sunete moi: 
Lom. 

Să nu fiţi prea miraţi, dar veţi afla, ca şi mine, că Loma 
călătorit. Lom a fost peste ocean în cele două Americi. Din 
răsărit, a plutit spre apusul extrem; apoi din emisferul 
nordic s-a deplasat în cel sudic; a făcut un popas şi în 
„legiunea străină”, sub trăsnetul solar al Saharei; acuma a 
devenit iar făgărăşan domol, discret, misterios. Toate 
peisagiile lumii exterioare s-au stâns; în ochii lui, când 
cutează să-i ridice, nălucesc asprimile muntelui străbun. 

Nici nu se putea altfel, cu toată îndulcirea numelui lui. Cei 
ce l-au primit pe lume i-au spus Avesa-lom. Destinul 1-a 
urmărit şi-n pseudonim. 

Ce spuneţi dumneavoastră de popa care l-a botezat aşa 
de ciudat pe Avesalom? Ca toţi popii de la Făgăraş, era 
mare vânător înaintea Celui atotputernic, urmărind ţapul 
cu coarne cârligate şi ursul. Il chema Brudur, era deci dac; 
şi avea o vorbă potrivită: „Pla-ce-mi la crâşmă, dar şi de 
biserică îs al dracului!” 

Infine, ce-aţi mai putea spune de numele gazdei noastre. 

— Domnul Dănilă Vasu? Rostiţr domol: Dănilă. Nu-j aşa că 
vedeţi întâi un om mare şi bine-hră-nit? După ce adăogiţi 
celălalt nume, apare taina. Căci acest domn, în aparenţă 
liniştit, a văzut plutind as-<-pra sa umbra morţii şi a luptat 
ca să iasă iarăşi la lume. Dacă n-ar fi fost ceea ce îl arată 
numele luj dinţai, adică zidit din cremene şi hrănit din 
brazdă. 


— N-ar mai fi zâmbit soarelui şi piscurilor ninse, în acea 
dimineaţă de 26 iunie. 

Când au izbucnit, la 1916, ostilitățile între Regat şi 
Puterile Centrale, vânătorul de capre negre şi urşi care era 
Dănilă Vasu a fost socotit agitator valah primejdios. O 
echipă de jandarmi harnici a primit ordin să-l caute la 
căminul său din târgul Făgăraşului. Domnul avocat era 
menit să fie împodobit cu o cravată de funie şi aninat într-o 
creangă naltă. În singurătatea în care ar fi fost părăsit şi pe 
treapta de vint ce 1-ar îi legănat, nu 1-ar îi putut atinge 
ghiarele şi colţii fiarelor. L-ar fi putut ciuguli numai vulturii 
care cui-bează în stâncile de la închisoarea Caprei. 

Având înştiinţare de ce i se pregăteşte, printr-un 
pământean de coloarea şi devotamentul lui Lom, Dănilă 
Vasu şi-a luat muierea şi puţine straie şi şi-a căutat 
scăparea. Nu la câmpie, nu pe drumuri de țarină, nu în 
trenuri; ci pe potecile sălbătăciunilor. Au venit întâi, cât de 
repede au putut, la locurile lor de vână-toare, si, c-un 
muntean, au suit pe marginile prăpăstii-lor la locurile de 
sub scufia cerului unde nu se topeşte omătul niciodată. Prin 
ascunzişuri ştiute au trecut hotarul şi au respirat, în ţara 
liberă. Dar numai o clipă au respirat cu bucurie, căci se 
găseau în locuri necunoscute şi în pustietăţi de piatră. Au 
hodinit o parte din noapte subt o streşină de peşteră. După 
aceea, când zorile au înjunghiat răsăritul, au încercat să se 
orienteze prin una din văile care se deschideau şi se 
răsfirau. Au ales ce li s-a părut mai larg şi mai agate-Au 
coborât în haosuri de pietrarii, în înfricoşate zăgai de 
puhoaie; au escaladat măguri, căutând ieşirea bună în văi 
vecine. Au trecut printr-o revărsare, torent până la brâu. Au 
poposit iar. In a treia zi de tudă şi foame, un om singuratic 
de pe un ponori-a rivit, le-a răspuns cu blândeţă şi le-a 
făcut semn cu mina. Au mers până ce doamna Vasu a căzut, 
istovită de cele din urmă puteri. Atunci Dănilă Vasu a 
tresărit şi a încredinţat pe tovarăşa sa că aude câni lătrând 
mai la vale. „Irebuie să fie ciobani aproape.” Nu erau decât 


răsunete ale pustiei. In ce adânc al îiinţii sale a găsit cea 
căzută rezerve noi, ca să mai umble douăsprezece ceasuri, 
cu picioarele sângerate, cu trupul siî-şiat de crengării şi 
hainele zdrenţuite? Însfârşit, a dat Dumnezeu de au ajuns 
pe acel plai unde ardea un foc înconjurat de siluete 
familiare: păstori cu sarică. Cânii s-au zvârlit cu sălbătăcie 
împotriva străinilor; dar străinii au primit în urechi adierea 
unor sunete blânde: au auzit glasurile feciorilor strigând la 
dulăul cel mare cu ragilă care conducea atacul. 

„Oameni buni şi prietini.” „Bine aţi venit la noi.” „Poftiţi la 
foc şi la masă.” 

Era glasul mântuirii, ieşit ca un izvor din stânca celor mai 
afunde veacuri. 

Dar ce veţi spune domniile voastre iarăşi de amintirile lui 
Comşia, care-i şi el vechi vânător şi vechi îăgă-răşan? Nu vă 
spune nimica numele acesta: Comşia? Nu-i găsiţi nimic 
suspect? După ce a petrecut zece ani din tinereţa lui în 
iernile canadiene, a venit iar la „pita de secară”. Popa 
Comşia cel bătrân era şi sfinţia-sa vânător, care nu se mai 
afla altul ca dânsul în toată Tara Oltului. Şi când a învăţat 
întâi şi întâi a puşca urs şi capră neagră, Comşia canadianul 
era tinerel, fără mustață, şi se suia mai mult pe furiş la 
munte, ca să cunoască pe bacii cei vechi. Acolo 
în“ inguratâţi a cunoscut pe un baci cu faimă, pe care l-arii 
chemat lon Surdu. 

— Hm! Ion Surdu. 

Vânătorul cel tânăr hodinea pe polog de cetină, în preajma 
jarului, sucindu-se, într-o somnie tulbure, clnd pe o coastă, 
când pe alta. Baciul hrănea focul şi veghea, în capul oaselor. 
Ena cărunt, cu barba ţepoasă, cu fruntea naltă şi căpăţâna 
pleşuvă. In pleşuvia lui, cătră o tâmplă, se afla o adâncătură 
- de-ar îi putut sta acolo o nucă, fără să se rostogolească. 
Era o amintire din viforul juniei - despre care uncheşul 
niciodată şi nimănui n-a dat vreo lămurire. Pe când tână-rul 
dormita şi se trezea ameţit din când în când, moşul grăia 
singur cu pădurea şi cu focul, îşi aducea aminte de „o 


toroapă de cal”, de „o putoare de urs”1, de „o aşchie de 
muiere.” Pe urmă tăcea şi trăgea cătră el din vatră căldarea 
cu zamă. Sorbea molcom zama c-o lingură mare de paltin. 
După aceea scotea căpăţâna de capră neagră şi o alegea 
îndelung, despoind-o şi sugând-o prin toate încheieturile. 
Isprăvind asta, iar îşi mai aducea aminte de unele isprăvi de 
odinioară - ale lui ori ale unor bătrâni mai vechi decât 
dânsul. Închidea la urmă ochii şi părea că doarme aşa, 
drept, lângă foc, preţ de un ceas. Se frământa iar; trăgea 
cătră sine o ţăpusă pârlită şi înşira cu răbdare într-însa 
bucăţile de carne de capră. Le întindea la jar şi le pârjolea. 
Mai ospăta un rând şi din acea friptură, mes-tecând cu 
moara lui tocită. 

Vă spun eu că nu-i cu putinţă să-l fi chemat Surdu. Nu era 
tare de ureche şi auzea foarte bine înfiorările codrului. Şi 
nu-l chema nici lon, care înseamnă pace şi blândeţă. 
Semnul adânc scris în ţeastă arăta că adevăratul lui nume 
fusese altul. Nu greşesc; ştiu că 1-a chemat altădată Irimie 
Crintea şi bătea război cu grănicerii la Turnu-Ros; era 
contrabandist şi trecea în josul Oltului marfă vie, luată 
împrumut fără voie, pe care trebuia s-o întoarcă stăpânilor 
ei la judecata de apoi, când avem să ne adunăm toţi, viii şi 
morţii, ca să ne cerem iertările. 

Stând la vatra de sub stâncă, fără tihnă şi saţ, la această 
înfăţişare, sub barba de vifor a Marelui Jude, cugeta baciul. 

Nu dormi, unchesule? Întreba vânătorul cel tinăr. 

N-am somn, ofta bătrânul. 

Creştea focul; scântei se învârtejeau în sus. 

— Se pregăteşte de vreme tare. Mormăia el iar. 

Atunci, la acel târziu ceas, se întâmpla să deie cânii glas de 
spaimă. 

Din întunecimea brădetului venea ursul, ca să-şi caute 
dreptul lui. 

În asemenea împrejurare a ieşit la luptă cu diha-nia 
vânătorul cel tânăr, având o puşcă dintre cele despre care 
se vorbeşte în istorisirile de vânătoare. O puşcă 


împrumutată de la nişte cunoscuţi din vale - legată cu sirmă 
şi încărcată de doi ani. O puşcă bună de dat veste de mărire 
la vreo nuntă. O puşcă buna pentru numele cel greşit - 
Aurel. 

Auzind zgomotul puşcăturii, putoarea de urs a venit cătră 
vânător. A doua tavă n-a mai luat foc. Fiara 1-a trântit pe 
tinerel şi s-a dus în treaba ei. l-a rămas din asta 
canadianului de mai târziu grea amintire spitalicească. 
Ceea ce 1-a făcut - de aceea era băiatul popei Comgşia - 
ceea ce 1-a făcut să se întoarcă iar la sălaşul baciului, ca să- 
i asculte istorisirile şi să dormiteze lingă un jar năprasnic. 
Cu care -prilej, după aceea, a avut el izbânda împotriva 
fiarelor. Ar fi spus odată Crintea-Surdu despre un 
asemenea urs împuşcat de feciorul popei, că avea o piele 
„de puteai să acoperi cu ea o stână.”'; % 

Când am ajuns în poiana de sus, masa era pregătită de 
Lom, iar Haşu adusese păstrăvii. Ardea focul, mirosea 
plăcut a risină şi pârăul Sâmbetei făcea zvon, răcind sticlele 
cu vin de Târnave. 

Sentimentul meu, la acest prinz amical în singurătate, n-â 
fost atât că mă aflu cu oameni din lumea mea şi în timpul 
meu. Eram convocat la o împărtăşire de taină cu tot ceea ce 
se afla vechi în Lom şi în Haşu, în Dănilă Vasu şi în Comşia, 
în sălbătăciunile de Ia închisorile de piatră, în zborul 
zăganilor, în peşterile unde hibernează greul-pământului, la 
vetrele bacilor din generaţii tot mai cufundate în trecut. 

La prăznuirea de pietate a Sâmbetei Moşilor, în preziua 
sărbătorii trandafirilor şi teiului, am avut cite-odată o 
asemenea emoţiune, legătură cu cele durabile şi cu cele 
eterne. 

LACUL ROŞ. 

În curând aceste singurătăţi se vor împuţina, până ce nu 
vor mai fi deloc singurătăţi. Ochiul sinistru al lacului se va 
îmblânzi şi oamenii nu vor mai găsi în el nimic misterios. 
Munţii care-l împresură şi l-au despărţit de lume atâta 
vreme, de la epoca zidirii celei dinţai, vor fi pleşuviţi şi 


străpunşi de felurite meşteşuguri necurate; oameni după 
oameni vor trece cu căruţe de “oc, fără să se mai mire de 
ce ne mirăm noi acum; altitudinea pură unde mai aflăm 
adăpost le va fi indiferentă; vor zbura pe sus drăcovenii, vor 
intra pe sub pământ râme de fier; vor spune unii: „Am aflat 
că ar fi fost cândva aici, în această populată localitate, un 
tău cu numele Ghilkoş - ceea ce ar fi însemnând ucigaş. Nu 
se mai vede nimic.” - „Poate să fie vorba de Lacul Roş, ar 
răspunde careva; e probabil însă să fi iost şi o simplă 
invenţie poetică; oamenii de demult se înşelau cu vorbe şi 
petreceau cu înşelări. Scriitorii vechi pretind că într-un lac 
cu asemeaea nume s-ar fi prins şi păstrăvi. Au exagerat; 
abia este loc în această apă pentru exerciţiile noastre de 
înot.> 

Cu asemenea spaimă a lucrurilor viitoare am stat privind 
în vara trecută frumosul popas cu numele de mai sus, 
frumos popas între toate popasurile acestui pământ. 
Drumul de la Gheorgheni vine urcând şi coborând un 
munte, în serpentine. Localnicii zic acestor serpentine 
„Ccârjoaie”, şi le lasă la o parte, întrebuinţând poteca veche 
care suie de-a dreptul în pisc şi se prăvale apoi în râpă. 
Dintre păduri de bră-det şi dintre râpi puţin cunoscute vine 
pârăul Bicaz, alinându-se în lac; după aceea deodată saltă 
pe trepte şi se învolburează în prăpăstiile Cheilor. E o 
strâmtoare de tunete şi de păreţi de stâncă lucie, de 
întunecime şi azur cătră ţara Moldovei. 

Popasul e pe poliţa lacului. Aici nu bat vuituri şi cerul s-ar 
oglindi larg într-o limpezime ca de lacrimă, dacă luciul 
lacului n-ar fi străpuns de vâr-furile negre ale pădurii 
scufundate. Căci este o pădure scufundată şi este o poveste, 
care nu vor mai fi în vremurile viitoare, când o societate de 
doctori ştiinţifici vor deschide aici staţiune de cercetări 
geologice. Străpuns de săgețile brazilor, plin în adân-cime 
de desişurile încâlcite ale pădurii străvechi şi de liane, acest 
tău ocroteşte în misterul lui păstrăvii, cu care noi undiţarii 


am venit să ne luptăm. Dulci zile de august şi paşnice 
înserări. 

— Va veni un timp când nu veţi mai fi nici amintire. 

Socotesc acest moment - august 1939 - ca un punct de 
maximă lumină a peisagiului. L-am absorbit şi-l port în 
mine; va dura în mine când el în realitate nu va mai fi; apoi 
nu voi mai fi eu; şi din amândoi nu se va mai găsi decât 
vestigiul acestor rânduri. Din această clipă de solstiţiu 
sufletesc, am încercat să mă duc îndărăt în timp, ca să 
descopăr o imagine mai pură şi mai simplă. 

Căutând să pătrund asemenea viaţă pentru totdeauna 
asfinţită, mă amuzam cu clipa prezentă, şi ea trecătoare şi 
fragilă. 

Când împungea soarele de cătră miazăzi, mă plimbam cu 
câţiva prietini spre intrarea Cheilor. In faţa poştei şi 
telefoanelor (căci acestea au luat fiinţă şi la Lacul Roş), pe o 
costişă trăgănată, se deschideau câteva gospodării 
modeste, între vilele de puţină vreme construite. Când îmi 
înălţăm ochii într-acolo, prindeam întâi în privire un zbor 
grăbit de fluturi, apoi descopeream după o poartă de 
răzlogi căutăturile viclene ale celor două fetiţe, care ne 
pândeau trecerea. Cum înțelegeau că le-am descoperit, 
porneau în fugă „la deal”, bocănind cu ghetuţele şi 
fâlfâindu-şi hainele miniaturale, tăiate ca şi ale mamelor lor. 
Le chemam. Ele se opreau şi se întorceau ruşinate. 

Pe cea mai măruţă o chema Floarea Vancea. Pe cea 
mititică Nuţa Andaricu. Aveau priviri neliniştite, zâmbete 
ascunse; ştiau că, după un schimb de câteva cuvinte, 
primesc în mânuţele lor o vamă. 

— Dreptul nostru de trecere. 

Întâi avuseseră obicei să se prezinte cu dreptate. Pe urmă 
aflaseră că e mai cuviincios să se prefacă a fugi. 

Noi comentam evenimentul trecând mai departe; ele 
rămâneau frunte Lingă frunte, privind de aproape dobânda. 

Ceva mai încolo, unde începe a se strecura din lac Bicazul, 
se producea al doilea atac la drumul mare. Era acolo un 


oarecare păstor de cinci ani, cu numele Vasile. Acela avea 
altă metodă. Cum apăream în' cercul lui de domnie, începea 
să cânte cu hărnicie din trişcă celor cinci oiţe. Ne lăsa să ne 
apropiem; sta întors cu faţa spre munte, fără sa ne obj”rve. 
Apoi primea şi el vamă. 

Cum ai învăţat să chiţi, Vasile? 

Cu oile. Răspundea el vag. 

Aştepta să ne ducem mai departe, ca să-şi vâre pe urmă 
nasu-n palmă. 

Într-o zi după ce am trecut de vama lui Vasile, am „avut o 
reprezentaţie extraordinară şi gratuită. Auzisem că s-ar îi 
aflând de câtva timp musafiri la Lacul Roş câţiva egipteni 
adevăraţi. Plecaseră de la Nil şi se suiseră tocmai aici, ca să 
se bucure de răcoare şi ploaie. Aveau plăcere pentru 
mâncările locale şi pentru vinurile din văi. Până într-acea zi 
binecuvân-tată nu avusesem prilejul să-i cunosc. Atunci i-am 
cunoscut. 

Erau cu feţe brune, rotunde şi vesele. Unul din ei, pentru 
motive necunoscute nouă, aruncase bastonul în sârmele de 
telefoane de sus, până ce izbutise a-1 face să rămâie 
atârnat în cârjă. lar acum, cel ce-şi avea bastonul între 
persoana sa şi cer se urcase pe umerii unui tovarăş, 
alcătuind ceea ce s-ar numi o piramidă, şi, c-o rudă 
noduroasă ruptă din lăstăriş, încerca să degajeze cârja de 
pe sârmă. Cum atingea bastonul, cârja luneca pe sârmă 
într-o direcţie sau alta. Cred că trebuie să fi fost la mijloc un 
rămăşag şi că îndeletnicirea aceasta interesantă dura de 
vreo două ceasuri, ţinând sama de starea de trudă şi de 
năduşală în oare se aflau acei strănepoţi ai mumiilor. 
Coborâtori din milenii, probabil că acordau o mediocră 
valoare timpului. Bun lucru, mă gândeam eu, să vii de la 
Egipt ca să-ţi anini cârja în nişte sârme de la Lacul Roş. 

Nu departe de căderea Bicazului, un om mai pn-ceput şi 
mai înţelept decât noi a stabilit o nadă cu 'n bere şi gustări, 
la care pescarii se duc de bună voieprinzându-se cu 
uşurinţă. Câ'nd ne întoarcem spre gazdele noastre, mai 


avem a de făcut la o punte a Bicazului. Strângem cosaşi din 
marginea pajiştii şi-i aruncăm pe rând în pârău, aşteptând 
ca prietinii noştri păstrăvi, ştiuţi şi cunoscuţi la locurile lor 
de pândă, să sară, să atace şi să înhape prada pe care le-o 
da Dumnezeu. De săp-tămâni de zile Alecu, Chită şi 
Zaharia, păistrăvii noştri, îşi păstrau ţiitorile - ca şi Nuţa, 
Floarea şi Vasile - şi beneficiau de dajdia noastră, îşi mişcau 
aripioarele fine în unda limpede, bucurându-se în felul lor - 
ca şi egiptenii - de fragmentul de veşnicie ce li s-a acordat. 

După ce ne întorceam la gazdă şi îndeplineam ritualul 
omenesc ce se chiamă prânz, stăteam aşteptând ceasul cel 
mai important al zilei - coborârea pe lac, în luntri. Din acea 
clipă mă desfăceam de lume şi trâiam cu tăul şi cu păstrăvii, 
urmându-mi investigaţiile fanteziste în trecut. 

Prima taină din trecut ce mi se prezenta era formaţia 
tăului. Cum şi ce s-a întâmplat - ca să putem noi, în august 
1939, pluti cu luntrea pe deasupra unei păduri de brazi? 
Potecile, râpile, desimile, luminişurile sunt dedesubtul 
nostru. Unde cântau privighetorile, acum săgetează 
păstrăvii. 

Povestesc unii dintre localnici că s-ar fi scufundat valea şi 
apele Bicazului au umplut surpătura. Alţii sunt de părere că 
nişte lunecări de straturi ar fi închis şi zăgăzuit albia, la 
ieşirea Bicazului spre chei. 

Se poate; dar mie îmi place să pun altceva în ocul unor 
asemenea aserţiuni. In locul explicaţiilor a? Pune mai 
degrabă un mister de nepătruns. Arunc Undlta. Cu muscă 
artificială sau cu „devon”, ascult şuietul lin al pădurii de 
brad de pe ţărmul din a,. *în-ţit, şi mă întorc, etapă cu 
etapă, la singurătatea primordială. E o călătorie mai rapidă 
şi mai sigură decât cu aeroplanul. E ceva ce cunoaştem de 
mult, de la bătrânii noştri: „Cum să mergem, stăpâne? Ca 
vintul ori ca gândul?, - „Ca gândul!” - răspunde totdeauna 
fantasticul erou din copilăria noastră şi a lumii. 

Deci acum un deceniu am umblat pe aici cu tovarăşi care 
acuma sunt trecuţi în lumea umbrelor. M-am întors iarăşi, 


fără folos şi cu bucurie, cău-tând - cum spune poporul - „pe 
dracu”. (Pe care de altminteri 1-am găsit; asta-i însă altă 
poveste.) Mai demult, când nu eram decât o posibilitate, 
când trăiau alţi oameni cu alte rânduieli sub soare. 

— Aici la Ghilkoş era numai o singurătate a sălbătăciilor. 
Umbla ursul la zmeură pe la coada tăului; ş-un pribeag 
hălăduia subt o surpătură de stâncă. Era un iugăr pe care îl 
aştepta ori spânzurătoarea în văile cu oameni, ori moartea 
în pustia de sus, de-a valma cu frunzele, sălbătăciunile şi 
vârtejurile prăpăstiilor. A apărut o vreme, din când în când, 
la focul de sub stâncă ruptă, şi-l vedea o singură gaiţă, care 
avea cuib într-o scorbură de fag. II striga în limba ei şi el 
ridica ochi iioroşi. Pe urmă s-a prăpădit el; nu s-a mai văzut 
nici gaița; puhoaiele au dus la tău cenuşa vetrei. 

Iată un cer şi mai limpede, într-un timp mai afund şi mai 
aproape de zidirea dinţai. Păduri şi tăpşane. Trăieşte o' 
lume depărtată pe podişurile de la miazăzi. Altă lume, cu 
totul desipărţită, înspre văile cătră care curge cu vuiet de 
tunet veşnic Bicazul., Câte-odată urcă de la acele văi şi din 
poalele Ceahlăului oameni cu sarică, trecând în plaiul 
Ardealului. La u* dată, după ce trec zăporurile, urcă acei 
oameni 3 tiniŞi dacă întârzie lângă acest tău când se întinde 
f megarea amurgului, iese din mlaştinile străfunde, H sub 
pădurea scufundată, balaurul despre care nu -ar povesti 
dacă n-ar fi fost, şi-şi ia pradă dintre amenii călători. Aici a 
fost totdeauna locul vămilor; altădată erau vămi crâncene; 
acuma s-au îmblânzit. 

Aşa s-a dus veste spre amiază şi spre crivăţ despre această 
primejdie, până ce a rânduit Domnul Dumnezeu un baci 
tânăr să vie la tă ui cel negru. A adus cu el sabie ageră şi a 
tăiat pe balaurul cel bă-trân când a ieşit cu dinţii rânjiţi la 
focul de popas. S-a cruşit, apa şi s-a umplut de miasmă 
valea; dar a doua zi dimineaţa toate erau mai mândre, apa 
se limpezise, flori noi înfloriseră. 

Nu înfloreau florile, Ii veniseră baciului oile. 


Turma a trecut pe costişă sunând din tălăngi şi de-atunci 
acest loc a rămas curat şi luminat. Aşa 1-am văzut în 
adâncimea vremii, pe când soarele unor zile nouă şi mai 
puţin bune se cufunda după codru. 

MODORAŞ. 

Iţi mai aduci aminte de acea zicală secuiască pe care o 
rosteai, cu ritmul ei cântat, pe când treceam prin peisagiul 
Gurghiului? Era o zicală privitoare la ticăloasa noastră 
breaslă de vânători şi pescari. Pe când mi-o explicai, 
adăogeai şi consideraţii pline de simpatie pentru populaţia 
aceea veche, care a trăit şi a suferit la fel cu băştinaşii 
valahi, de când a fost adusă în aceste ţinuturi la slujba 
graniţii, pază împotriva amenințării tătărăşti. 

Privind cerul, munţii şi apele, am simţit că acea zicală 
trebuie să sune bine şi în româneşte şi ne-arn amuzat, 
împreună cu colonelul, ca să-i descoperim echivalentul: 

Vânător, păsărar, pescar, Scotoceşte-n buzunar, Nu 
găseşte-un crăiţar. Scotoceşte înc-o dată - Scoate-o snoavă 
gogonată. 

Ultimele două versuri, care nu figurează în zica-toarea 
secuiască, se adăogeau ca o necesitate a limbii româneşti, 
legată de psihologia unui popor cu fflai deschisă. Epigrama 
originală cuprinde 'n adevăr; localizarea ei în limba noastră 
cuprinde ia adevăruri. Secuiul zâmbeşte, cu oarecare tris- 
teţă; românul adaoge o rază de veselie. 

Păsărar se chiamă secuieşte „modoraş”. Acest modoraş,, 
era rimă în acea zicală. Tot acest „modoraş” l-arn găsit ca 
nume de pârău în munţii Harghitei, când am făcut, cu alt 
bun prietin, o expediţie la Miercurea Ciucului şi în 
împrejurimile ei. Deci, suind pe Modoraş la păstrăvi, 
murmura stihurile de mai sus: 

Vânător, păsărar, pescar. 

Am aflat pe Modoraş treizeci şi trei de joagăre ale secuilor. 
Mecanismul unora din aceste joagăre era reproducerea 
exactă în lemn a maşinăriilor de fier de la fierăstraiele 


moderne. Am admirat răbdarea şi dibăcia localnicilor şi am 
continuat a urca spre pădurile negre. 

Erau locuri frumoase şi tari. Într-un ponor, am văzut 
căprioarele. 

— Nu sunt numai căprioare în aceşti munţi, ne da lămuriri 
domnul Alexandru V, tovarăşul nostru; se găsesc aici şi 
cerbi; deasemenea nu lipsesc mistreţii şi urşii. De aceste 
din urmă fiare ştie mai multe decât mine părintele Isidor. 

Părintele Isidor ena al doilea tovarăş al nostru localnic, 
într-adevăr, sfinţia sa părea a şti mai multe, întrucât avea 
de-a face cu mistreți şi urşi nu numai în sălbătăcia lor, ci şi 
acasă la sfinţia sa. Pă-rintele Isidor avea nume bun de 
îmblânzitor 51 săl-bătăciunilor. 

Chiar în ajun, la prima noastră întâlnire cu pă-'ntele Isidor, 
ne făcusem încredințarea (eu şi priel ţinui Aurel Comşia) că 
faima acestui simpatic cleric avea bun temei. 

Când ne-am coborât din tren în gară la Miercurea, ne-a 
întâmpinat un bărbat mărunţel, cu ochi blânzi şi | cu surâs 
amical. Barba blondă, redusă simţitor din foarfece, era mai 
mult a breslei noastre decât a breslei sale. Când am ieşit cu 
sfinţia sa în dosul gării, am avut cea mai plăcută surpriză. 
Părintele Isidor ne-a prezentat pe Griţa şi toată tovărăşia. 

Griţa era o frumoasă şi bine crescută femelă de mistreţ, 
care, cum a văzut pe stăpânul ei, a înaintat şi a dat glas. 
Până atunci stătuse acolo cuminte şi aşteptase. 'Tovărăşia 
Gritei era alcătuită din doi dulăi de cea mai bună rasă 
ciobănească şi trei oi, care se lăsau călăuzite de Griţa şi de 
dulăi. 

Am umblat pe stradă vorbind de unele şi de altele; 
compania ne urma cuminte. Din când în când scroafa de 
mistreţ venea până la mâna stăpânului său şi gro-hăia cu 
delicateţă. Aşa am ajuns acasă la părintele. Acolo mai erau 
nişte bufniţi blânde, care zboaţă prin târg şi se întorc 
înapoi; nişte cucoşi care cântă la comandă, şi nişte găini 
trecute din starea de persecuție şi sclavie la o situaţie mai 
veselă şi mai nobilă de tovarăşe ale omului. 


Când a fost să plecăm la munte, dulăii şi mistreaţa au fost 
cei dinţai la poartă, gata să ne întovărăşească în orice parte 
a lumii. Părintele Isidor le-a explicat că noi oamenii ne 
ducem în pădure şi sălbătăciunile trebuie să rămâie în oraş. 
Scroafa şi dulăii au înţeles şi oile, fiind majoritate, s-au 
supus şi ele. 

Această Griţa e un animal amabil şi devotat, după cât am 
aflat noi. Întovărăşeşte pe stăpânul său în pădure. 
Câteodată părintele Isidor o lasă dormind şi se depărtează. 
Atunci mistreaţa îl caută, harnică şi ageră ca un copoi, până 
ce-l găseşte, exprimând în chipul cel mai evident bucuria 
revederii. Clericul nostru vânător nu e la primul său mistreţ 
îmblânzit, a mai avut şi alţii. A avut şi lupi domesticiţi; pe 
unii din ei i-a întrebuințat la vânătoare. ' Printre aceste 
simpatice fiare, care simţesc prieti-nia omului şi răspund cu 
sentiment şi inteligenţă, părintele a avut, la epoci diferite, şi 
doi urşi. Unul, crescut de mic, a devenit îndată familiar şi 
mucalit. Trăia în casă, primea hrana din mina stăpânilor ori 
a bucătăresei, urma pe preot pe drum şi în târg. 

Părintele Isidor face parte din acei oameni în care 
sălbătăciunea găseşte, la prima vedere, altceva decât 
duşmanul vechi, prigonitorul crâncen din veacuri. Iri ochi, 
în atitudine, în emanaţia întregii fiinţi, bietul animal 
duşmănit cunoaşte pactul de pace şi iubire şi îl acceptă. 
Astfel, de câtva timp se realizează în parcurile de protecţie 
ale animalelor sălbatice, mai cu samă în America, această 
minune nouă. Se vede că răutatea nu-i fundamentală în 
sălbătăciune, ci e un rezultat al persecuției omului. La 
iubire, animalul sălbatic răspunde cu încredere. Aşa încât, 
pe această cale cotită, a împrietinirii cu cele mai crâncene 
fiare, omul poate va ajunge să se împrietinească cu semenul 
său omul. 

Asta a vrut să spuie şi Musu. 

Musu a fost ursul cel blând şi cuminte, de care am povestit 
mai sus. Aşa de blând, încât umbla singur prin vecinătăţi, şi 
aşa de cuminte încât, într-o zi de sfântă duminică, pe când 


părintele Isidor îşi ţinea predica în amvon după leturghie, 
Musu a intrat în biserică, a privit, s-a orientat, şi-a făcut 
dTum printre oamenii destul de înfricoşaţi şi. S'-a suit şi el 
în locul unde se afla domnul şi prietinul său. 

Puţină vreme după asta, vlădica, făcând o blinda şi amicală 
mustrare părintelui pentru fapta lui Musu pentru 
tulburarea şi înfiorarea ce stârnise în dreptcredincioşi şi 
pentru necuvenită intrare a unui ani mal într-un loc sacru, 
tovarăşul nostru vânător părintele a dat următorul răspuns: 

— Mă rog să fiu iertat, prea sfinţite, pentru fapta ursului. 
Duipă ce l-am scos din sfântul locaş, l-am întrebat ce 
pofteşte şi de ce s-a suit în amvon. Mi-a răspuns că dorea să 
ţie o predică. Ce fel de predică? 

Voia să ţie o predică, să audă nu numai oamenii care erau 
atunci de faţă. Oameni buni! 

— Dorea să cuvinteze Musu - dulci şi frumoase cuvinte 
spun car ţile voastre sfinte despre iubire. Zadarnic le spun, 
căci eu văd că oamenii se duşmănesc şi noroadele bat 
războaie. Pe când noi suntem, în ograda părin ţelui Isidor, 
atâtea vietăţi felurite: urs, lupi, vulpe, mistreţ, câni, oi, 
găini, vulturi şi bufniţe, şi văd că putem vieţui în bună 
învoire, căci Dumnezeu a vrut să cunoaştem chemarea 
blândeţii. Faceţi şi voi, oa meni, cum faoem noi, ucenicii 
părintelui Isidor. 

Istoriile acestea erau prea adevărate, ca să fie vesele până 
la sfârşit. După ce am pescuit o vreme pe Modoraş în sus, 
am făcut popas la casa paznicului secui, şi am rugat pe 
tovarăşul nostru vânător părintele ca să urmeze cu 
interesantele lui informaţii despre sălbătăciuni. 

— Cu răbdare şi iubire se pot face toate, ne încre dinţa 
sfinţia sa. Arn avut bucuria să izbutesc a-mi apropia ceea ce 
părea pentru totdeauna depărtat de om. De la paradisul 
primitiv, zidirile lui Dumnezeu s-au desfăcut, răspândindu- 
se într-o diaspora a duşmăniei. Nu-i însă o duşmănie 
definitivă. Trebuie să ne întoarcem la raiul înţelegerii 
printr-o lucrare rare se cuvine s-o săvârşâm noi oamenii, 


fără vio-f ntă şi “ră asuprire. E cu totul altceva decât ceea 
fac îmblânzitorii din menajerii, care operează cu fierul roşu, 
furca şi biciul. 

Deci aveam o lupoaică blândă, care trecea într-o “radină 
din apropiere şi se juca cu copiii doctoresei. Ti aştepta să 
mănânce pânea cu lictar; cum rămâneau rnânjiţi pe obraji, 
lupoaica îi spăla cu limba până ce deveneau iar frumoşi. Era 
pentru doctoreasa noastră un serviciu. Un serviciu pe care 
domnia sa 1-a apreciat aşa de puţin, încât, drept 
recunoştinţă, într-o zi a prezentat lupoaicei o îmbucătură 
dulce în care era ascuns un hap de stricnina. Lupii turbă ca 
şi cinii, argumentase această femeie de ştiinţă, şi s-ar fi 
putut întâmpla ca lupoaica să turbe şi să puie în primejdie 
cele două odoare ale dumnisale. 

Musu, cel care se suise în amvon să predice, a găsit într-o 
dimineaţă portiţa deschisă la celălalt vecin al meu, 
căpitanul. A intrat să facă o vizită. A vârât capul pe uşa unei 
camere. Cucoana încă nu se sculase şi s-a spăimântat, dând 
un țipăt cumplit. Musu s-a retras, cu sfială; însă, pentru 
îndrăzneala lui, domnul căpitan, chemat în pripă, i-a dat 
pedeapsa ultimă şi definitivă, doborându-l1 c-un glonte. 

Sfârşit asemănător au avut şi altele din fiinţile mele 
blânde, care s-au încrezut în om. 

Ploua în pădurea de brad şi vremea era destul de rece. 
Aşa că ne-am urmat sfatul în odăiţa caldă. După ce s-a 
întunecat, a venit s-asculte şi paznicul istorisirile noastre. 
Înţelegându-le în parte, sau înţe-tegându-le în felul său, a 
crezut că trebuie”'să contribuie şi el la îmbogățirea 
cunoştinţilor noastre vână-toreşti c-o întâmplare pe care a 
avut-o şi dânsul c-o ursoaică. 

Cum el vorbea secuieşte şi eu nu înţeleg!; it>a asta, am 
început să mă gândesc la altele, îndată însă am fost atent şi 
m-am întors cătră povestitor. 

Badea Micloş avea o faţă expresivă pe care ceteam cu 
uşurinţă sensaţii variate. Am văzut că H fricg de ceva. Am 
înţeles, după semnele mânilor, că ursoaica era mai înaltă 


decât el. După alte semne că puii ursoaicei erau încă mici. 
Puşca îi era în spinare locul era strâmt. Deodată ursoaica 
dă două răcnete înfricoşate. 

Aşa fel a răcnit acea ursoaică prin glasul lui Micloş, aşa fel 
şi-a înălţat labele cu ghiarele atârnând, aşa fel şi-a ridicat 
coşul pieptului spre bagdadie, unde se învăluia lumina 
lămpii, încât am avut un fior. Femeia omului, copiii au 
crăpat uşa să vadă şi ei cumplirea şi primejdia din odăiţă. 

Astfel am aflat, în valea Modorasului, întâmplarea cu o 
ursoaică. Părintele Isidor asculta cu o tristeţă ironică 
întâmplarea paznicului. 

— Micloş se jură „pe onoarea lui”, mi-a comunicat sfinţia 
sa, că a zăcut „după aceea” trei săptă-mâni. 

Ploaia suna monoton pe acoperişul de şindrilă. Badea 
Micloş închină paharul de vin şi-l dădu de duşcă. Totuşi - 
mă gândeam eu cu emoţiune - nu numai animalele 
părintelui Isidor se pot înţelege; ci şi oamenii care vorbesc 
limbi deosebite. 

HISTRIA. 

Mă aflam, cu doi tovarăşi, la movilele de câtră Caranasuf. 
Bâzâia vântul în spinării şi-n ierburile rare sălbatice. 
Soarele de sfârşit de septemvrie răsărea aprinzând văpăi în 
pustietatea şi-n lărgimea lacului Sinoe; deasupra 
întinderilor încreţite, ici-colo, foarte rar şi departe, se înşira 
cite un zbor de rațe ori de lari. 

În urma noastră, pe drumul de năsip pe care venisem, la 
malul unei gârle, sta pitită cherhanaua lui Sava. Pescarii se 
grăbesc să prindă chefali la garduri şi coteţe; căci, cum se 
răcoreşte vremea, prevestind asprimile lui noemvrie, 
chefalul se pregăteşte să se întoarcă la obârşia lui, în 
Marea. 

Dincolo de cherhana se profilează pe lac rămăşi-ţile cetăţii 
Histria, pe care o sapă şi o scot din propria ei cenuşă şi din 
uitarea veacurilor nişte sihaştri harnid: doamna şi domnul 
Lambrino şi inginerul Coliu. 


Cel dinţai, Pârvan a deschis taina Histriei acum douăzeci şi 
ceva de ani şi lucrările vor mai dura câteva decenii. In chiar 
numele acestui mare şi iscusit arheolog se afla cuprins şi 
'destinul morţii lui pr grabnice, căci el cel dinţai dintre 
pionierii Histri s-a dus cătră strămoşi, şi Charon i-a călăuzit 
c barca sufletul pe o apă tot aşa de amară şi de tristă ca şi 
Sinoe. 

Locul unde mă aşezasem cu tovarăşii mei era cârni tirul 
vechei Mistrii. 

Oraşul Histria era „atunci” port al Pontului Euxin; Sinoe, 
Duingi şi fundurile goale de astăzi alcătuiau un golf liniştit, 
intrat adânc spre ţinuturile de cereale şi spre drumurile 
Dunării şi Daciei. De vreo treisprezece sute de ani istmul 
Chituc a împotmolit legătura golfului cu marea şi 
neguţătorii greci n-au mai putut să-şi aducă aici năvile; deci 
au abandonat aşezarea. Roiurile de hoarde au adaos 
lucrarea lor harnică operei încete a timpului şi, când 
rătăcea Pârvan prin acest colţ dobrogean, căutând semnele 
activităţii şi vieţii de odinioară, a găsit lipoveni bărboşi 
prinzând chefali la garduri şi păstori zbărliţi con-ducând 
turme de oi peste grindul ars de secetă cătră fundul vechi 
al mării, unde creşte din nomol şi nisip salicornul roş-închis. 

Grindul Histriei alcătuia atunci o insulă a golfului. 
Convoiurile funebre veneau în luntri cătră aceste movili 
unde stăteam noi, cu cântări şi cădelniţări de miresme. 
Abordau şi duceau cu riturile consacrate şi bocete pe morţi 
la gropniţile lor. Într-o movilă se aşezau repauzaţii unei 
familii sau a unei bresle. Criptele zidite şi sarcofagiile au 
fost de mult violate. Şi astăzi încă umblă la aceste gorgane 
căutători de comori. Cei care au cercetat cu pietate au mai 
găsit urme ale puţinei bogății a morţilor. Pe când pluteau 
bărcile pe braţul de mare, împrăştiind fum şi cântări, cei vii 
socoteau că duc pe iubiții lor la odihna veşniBietele oase de 
mult s-au risipit şi s-au ameste-ciel'cll ţărâna din care creşte 
porumbul plugarilor de C3 Caranasuf. Pulberea lor a plutit 
pe mare şi pe 


* turi şi s'a înalt3* ac*l” unde zboară cocorii cei V' chemări 
jalnice. Din pulberea lor ninsă pe păiuri uscate s-au ridicat 
firele de toamnă care se nuesc funigei sau matasa morţilor; 
pe unele din ste fjre stă îmbarcat câte un painjen minuscul 
şi boarea ce vine dinspre mare îl mână peste peisagii 
dezolate cătră alte ţintirimuri ale Dobrogei. 

Unul din aceste fire fine, cu punctul lui aproape invizibil, 
vine spre mine de căâtră Chituc peste apele lui Sinoe şi-mi 
atinge tâmpla. Desigur, şi eu mă voi culca odată la fel cu cei 
de demult, într-un somn al neliniştii eterne. Şi vor pluti 
peste pulberea mea aceiaşi cocori. 

Căci s-au stârnit cocorii de pe toate grindurile cătră 
interior. S-au stârnit de soarele dimineţii şi de apariţia 
ţăranilor care vin să-şi strângă recolta. Pentru sătean, 
paserile acestea mari, cu picioroange şi cu gât lung, sunt un 
blestem; căci în fiecare noapte invadează lanurile şi 
ogoarele, ciocănind cu pliscurile lor ascuţite în ştiuleţi. 
Cocorii însă au un drept mai vechi şi odihna lor de noapte 
pe aceste grinduri a fost din veci binecuvântată de Ziditor. 
Deci, când se împânzeşte deplin lumina pe Sinoe, cocorii lui 
Dumnezeu, miile de cocori, zecile şi sutele de mii de cocori 
se ridică succesiv dând glas şi umplând de zyon 
împrejurimile. Cârduri după cârduri vin ţipând, V|slind 
peste lac, peste grinduri, peste fundul uscat al mării; se 
învârtejesc aşa vreme de un, ceas, fără încetare, trecând la 
locurile unde petrec ziua. Tu şi cu tovarăşii mei îi aşteptam 
la mormintele n“tilor, ca nişte vânători cu puţină nădejde. 
Am veanu - Opere, voi. 15 venit mai mult ca să le vedem 
mulţimea şi evoluţii] Cocorul e o pasere puternică şi ageră. 
Zborul i.G-arareori. 

— Poate numai pe ceaţă ori vânt, sau prin tr-o 
surprindere. 

— Se apropie de bătaia puştii când stau la odihnă în 
„baltă” (adică pe fundul măr” vechi), ori pe o aşezătură a 
unui grind, îşi iau cele mai bune măsuri de pază. Am prilejul 
să le vad rân duiala chiar în dimineaţa asta. 


Am aşteptat un timp în groapa din vârful unei movile. Aici 
au încercat ciobanii să sape şi să ga-sească o comoară. 

Au crescut în săpătură spinării nalte, între care stăteam 
bine adăpostit. Zborul cocorilor se desfăşura la mică 
înălţime, încât le puteam amănunţi cu ochiul liber silueta 
elegantă; însă direcţia pe care o luau era totdeauna prin 
laturea movilelor, deci niciodată nu i-am putut avea 
deasupra. Un stol s-a aşezat în preajma mea, în marginea 
unei porumbişti, la cinci sute de metri depărtare. Grupele 
păreau a se desfăta, fără grijă, de tihna locului şi a soarelui; 
însă puţin mai la o parte, pe o ridicătură mai pronunţată a 
terenului, câţiva dintre ei stăteau neclintiţi, drepţi şi atenţi, 
ca nişte adevărate străji în armură. Şi totuşi, la doua sute 
de paşi, gospodarii tăiau cu secerea strujenii şi pe drumul 
porumbiştilor umblau oamenii cu căruţa. Aveau ei ştiinţă că 
dintr-acolo nu-i primejdie. Primejdia nu putea fi decât 
dinspre movilele morţilor. Aici au obicei să se aşeze din 
când în când vânătorn. Într-o sută de dimineţi nu s-a aşezat 
nimeni, şi ei au ocolit fără pricină locul. Dar într-a o sută 
una zi, iată, s-au aşezat. 

— Şi rânduiala lor învățată m veacuri s-a dovedit 
folositoare. Cum am plecat de la movili, stolul de jos s-a 
săltat în aer trâmbiţând; observatorii au constatat că în 
locurile de primejol „mas numai vântul dimineţii susurând; 
deci gru-3 [se apropie şi sentinelele se schimbă chiar la 
mar-Pe unui dâmb, aşa încât toată vâlceaua şi tot ţărmul 
facului să fie supravegheate. 

_Tjacă am fi acuma la movile, zice unul din noi, am putea 
trage de aproape. 

„Dacă am fi”. 

Cocorii dau glas în urma noastră, răspunzând acestei 
cugetări vânătoreşti. 

Sunt foarte bine încredinţat că n-am venit la Histria nici 
pentru cocori, nici pentru cherhana. Am fost la cocori, ca să 
văd cimitirul; am găsit o dezolare indiferentă; arn plecat de- 
acolo simțind pe tâmplă şi pe pleoapa stângă un fir de 


funigel, iar în urechi zvonul cocorilor, stăpâni ai pustiei. Mă 
duc la cherhanaua de la Duingi, ca să am de acolo o nouă 
vedere a cetăţii. 

LI 

Astă-primăvară, au intrat, venind de la Marea, puii de 
chefal, în lungime de patru centimetri numai. S-au hrănit, 
au crescut şi s-au îngrăşat la văratic; acuma, când vor să se 
întoarcă la adâncimile mării, au măsura lor mijlocie de 
douăzeci de centimetri. La anul nu vor mai veni la Duingi; 
aici e locul puieţi-lor; la anul petrec şi cresc în alte părţi şi li 
se schimbă numele. Cheâalilor mari li se spune >,„la-banb. 
Pe aceştialalţi au învăţat a-i prinde de mii de ani oamenii la 
gârle închise cu gard, unde aşează coteţe. Ieşirea din lac a 
chefalilor se face aşa de strâns şi de des, încât îţi înlătură 
palmele pe care le-ai pus la gingia gardului, ca să-i opreşti. 
Vin unul lingă altul suprapuşi în etaje, ca să nu-i apuce 
îngheţul. Dacă vremuieşte prea de timpuriu, se- întorc Cu 
Pântecele în sus şi asupra lor se grămădesc lari ŞI Pescăruşi 
de toate neamurile, cârcâind şi ospătând, agopână ce vin 
pelicanii, care isprăvesc în tăcere nisind tot în pliscurile şi 
guşile lor înfricoşate. Câsf gul pescarului trece atunci în 
pungile cormoranii şi babiţelor. 

Toate acestea sunt preocupări şi dureri ale oarne nilor noi, 
care nu ştiu că în preajma lor se ridic” din adormire Histria, 
colonia Miletului. Se ridică din adormire ca o fantomă, bună 
să le sparie vitele şi copiii. Se vede de aici Histria? Ei nu ştiu 
nimic de aşa ceva. S-ar fi dezgropat la malul lacului Sinoe 
nişte bolovani. Ce-o ţi asta, nu se ştie. Îşi pierd unii şi alţii 
vremea cu pietre, când ei nu-şi văd capul de năvala 
chefalilor la gard. 

Insă cetatea moartă se vedea cu totul altfel decât din alte 
puncte. Intre malul lacului Duingi şi grindul Histria se 
adânceşte uşor „fundul bălții”, vechi fund de mare, cu 
năsipuri uşoare. Soarele s-a înălţat cătră amiază şi 
dintrodată un cordon de salcâmi din dreapta, clădirile nouă 
ale cetăţii şi zidurile dezgropate se profilează intre două 


luciuri de ape, unul luciul lui Sinoe, cestălalt un luciu 
iluzoriu. Niciodată nu mi s-a părut mai potrivită denumirea 
populară a fenomenului: apa morţilor. 

Pe fundul vechi al mării poposesc acum cârduri de cocori. 
Automobilul ne duce în toate direcţiile şi stir-nim într-un 
răstimp o vulpe, pe care o gonim un sfert de ceas pe ţărmul 
lacului, până ce se mistuieşte în mijlocul unei ciurde de oi. 

Intre sfărâmăturile cetăţii arn găsit câteva dintre acele 
gâze ce se numesc mantis religiosa şi care trăiesc numai 
sub cerul mediteraneu; erau cenuşii şi, îndată ce le liberam, 
îşi reluau atitudinea de rugăciune - ru” găciune pe o 
gropniță antică. Şi tot în apropiere arfl erit O tufă de 
merişor; e o plantă care stă şi în mea iernii verde şi lucie, 
iar floarea, cu corolele în Vf x e de un dulce albastru celest. 
Şi în vechime, ca CUo? Î era floarea mormintelor. 

Gj O-b”i „ ' Intr-una din zilele liniştite pe care le-am 
petrecut. Sihăstria actuală a Histriei, arn făcut cu barca cu 
velă o expediţie cătră Chituc, apoi cătră un grind care „e 
spun6 că arfialraţelor. E un grind al singurătăţii. 

Singurătate pare a îi numele întregului acestuia ţinut, 
unde acum două mii şi ceva de ani elinii neodihniţi au 
întemeiat o viaţă somptuoasă şi civilizată. 

Întâi insula întreagă era ocupată de oraşul Histria. După 
mărturia uneia din plăcile de marmură care au ieşit la 
lumină, histrienii cei mai de demult, în unire cu alte aşezări 
greceşti ale Mării şi Dunării, au făcut legământ de alianţă, 
apărare şi comerţ cu un vechi rege dac, anterior marelui 
Boerebista. Il chema Rema-xiu şi stăpânirea lui era intre 
Dunăre, Tisa şi Nistru. Salut pe acest strămoş al cărui nume 
doarme în singurătăţile de la Sinoe. 

Din veacul VI înainte de Hristos până în veacul III după 
Hristos, histrioţii au făcut comerţ cu Dacia şi au r-lutit pe 
Pontul Euxin cătră insulele greceşti şi pă-mintul Asiei Mici. 
La această din urmă epocă, suferind crâncen de năvălirea, 
risipirile şi pârjolul goților, din dărâmături au ridicat cetate. 
E o cetate puternică; zidurile exterioare le are din piatră 


cioplită. Turnurile de apărare ale porţii, lărgimea 
întăriturilor, edi-jiciile publice, termele de marmură şi 
mozaic dau per-tectă dreptate reflecţiei lipovanului nostru 
barcagiu, ve“it de] a Jurilovca. 

- Hm! Exclamă el cu mirare, oamenii aceia de demult au 
avut cap. 

Asta o spune unul din zbârliţii şi speriaţii „are t, > 
mirosind a dohot şi spirt pe lingă şi peste morminteT nobile. 
Căci valurile lor neostoite, de la goți pâns i huni, slavi şi 
tătari au zdrobit ş-au spurcat aşezării unei civilizaţii 
luminoase. 

Lingă mărturia acestor ziduri şi a tuturor cioburilor de 
ceramică şi marmură care se desmormântează necontenit, 
stă acelaşi cer, care insă altădată era mai zâmbitor. 
Lucrătorii vechi, pe care-i călăuzesc de ani doamna şi 
domnul Lambrino şi inginerul Coliu, au deprins destulă 
arheologie de când scot bucăţică cu bucăţică oale, ulcioare 
şi talere, şi desfac din mormânt aşchii de marmură, fibule şi 
cupe. 

Ei ştiu, când sapă într-un compartiment că, după cioburile 
bizantine, vor da de altele romane, pe urmă de ceramică, 
pe care e zugrăvit şi smălţuit un ţap sălbatic. Mai au de 
săpat două zile! şi dau de zugrăveala raţei. 

— Am dat la ţap, zic ei; poimâne ajungem la rață. 

Ţapii, rațele şi lebedele se înşiră în atelier; unele din oale 
şi talere iau aspectul şi forma veche, sub mâna dibace a 
doamndi Lambrino. 

leşind la țărm dintre ziduri şi din trecut, văd în larg o 
teorie de lebede a căror siluetă e reprodusă exact în smalţ 
negru pe ciobul ce ţine în mână tovarăşul nostru inginerul 
Coliu. E un spectacol rar şi delicat pe întinderea verde de 
ape. Număr, în monomul larg desfăşurat, o sută douăzeci de 
lebede. Sunt şi pui între ele - cu penajul încă negru. Mai în 
fund, la un grind, deosebesc cu binoclul şapte ori opt 
părechi de pelicani-Prin laturea cetăţii trec tipind jalnic 
cocorii de la morminte. 


O lumină puternică bate deasupra lacului. E o lumină ca 
dintr-un veac de aur. 

Straniu şi frumos nume Sinoe! Nu-mi trebuie. “n filolog ca 
să-i găsească originea. Nicf sCultând zvonul valurilor la 
țărm, simt cântând ceva nirria mea - ca un distih uitat: în 
in” 

Lacul Sinoe suna Din cioburile de amfore ale trecutului. 

IAŞII, PRIMĂVARA. 

Lasciate ogni speranza voi ch'entrate. 

Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice 
nella miseria. 

Iaşilor i se potrivesc multe din sentinţele întristate pe care 
le-aţi emis poeţii în curgerea timpului, încercaţi şi 
dumneavoastră, cu cele pe care le găsiţi în cărţile 
dumneavoastră predilecte. Am socotit mai potrivite aceste 
vechi terţine ale lui Dante, întâi pentru că, au în ele ceva 
aproape profetic, al doilea pentru că le înţelege fără 
greutate oricine le ascultă şi nu risc să cad iată de 
dumneavoastră în păcatul semeţiei. Nu spunea oare badea 
Cârţan, pe care generaţia tânără nu 1-a mai apucat, că 
„talienii” vorbesc ca şi noi românii, însă niţel cam stricat? 

Se potrivesc aceste versuri laşilor mai cu samă la 
începutul acestei primăveri - aş putea spune mai curând: la 
siârşitul acestei ierni. 

De câte ori m-am dus acolo în ultimele săptămâni, 
aşteptam, cu prietinii pe care-i revedeam, o rază de soare şi 
o vestire de primăvară. La Bucureşti erau toate semnele 
înoirii; la laşi necontenit se întorcea vântul din crivăţ, 
spulberau viscolele şi se cobora termometrul cătră 
temperaturile polare. Părea pierduta orice speranţă, 
întristarea noastră sporea când ne aduceam aminte de 
timpurile fericite. 

Timpurile noastre fericite au fost când cântam ca. Dintre 
dumneavoastră acum: 

O gioventu, primavera della vita, O primavera, gioventu 
del anno. 


Primăvara vieţii nu se va mai întoarce. Tinereţa nului o 
aşteptăm cu o emoţiune pe care o avea şi firigore 
Alexandrescu exact acum o sută de ani: Să stăpânim 
durerea care pe om supune. 

Si totuşi va înflori iarăşi acest vechi şi frumos Iaşi al 
tinereţii noastre. Vor înflori întâi caişii, apoi cireşii, apoi 
merii, apoi trandafirii. Vor înflori în grădinile unde s-au 
desfătat bătrânii noştri, fie orăşeni de rând, fie boieri din 
protipendadă. Vor înflori în grădinile părăsite ale sfintelor 
mănăstiri; vor înflori pe mormintele celebre. Când cel din 
urmă poet tânăr, care n-a împlinit încă douăzeci de ani 
vârsta, îl va privi într-o dimineaţă limpede de pe dealurile 
de la Păun şi Repedea, îl va vedea răsfirat subt o ceaţă 
misterioasă ca subt un abur de legendă şi va simţi tresărind 
în sine chemarea celor ce nu mai sunt. 

Întâi vor curge toate dezgheţurile; şi pâraiele primăverii 
vor lepăda la râpă impurităţile. După aceea, într-o zi sfântă 
de aprilie, când nu-i pic de vânt şi soarele împânzeşte aur, 
oamenii se vor uita cu plăcere unii la alţii şi vor fi toţi 
prietini. Au lucit în peisagiul nou primele flori rozalbe. 
Strada Carol, vechiul Podu-verde, uliţa boierimii, cântă în 
grădinile ei cu zuzuit subţire de albine. Lumea se 
îmbulzeşte spre Copou; unu trec mai departe, spre 
dumbrava de la Breazu. “ara, suflă o adiere caldă dinspre 
miazăzi; s-aud în 'nalţime, suprapuse şi amestecate, 
chemările paserilor Călătoare, care au trecut ieri 
Mediterana şi se duc cu grăbire să însenineze peisagiile 
septentrionale. 

În noaptea asta se opresc cântăreţi în grădini. O > două 
vor sta cu sfială intre muguri de flori, apoii' un ceas anumit, 
grangurii vor începe să facă lar'nr dând buma-dimineaţă 
oamenilor, într-o sară, la râs” ritul lunii, vor prinde să bată 
privighetorile. Mai sunt nişte tufărişuri pe râpa Ţicăului si, 
la un cuib vechi vine o păreche nouă, care se trage dintr-un 
amor de acum şaizeci de ani, când o păreche tot aşa de 
isteaţă cânta unor poeţi care de mult au murit. 


Pluteşte în câte un scurt fâlââit cucul pe deasupra 
Copoului şi ne chiamă. Pe toţi cei care au plecat, pe toţi cei 
care au murit, îi chiamă această pasere a solitudinii. 

În locul acesta, pe care mi l-am ales ca să vorbesc, nu mă 
poate contrazice nimeni. Deci pot afirma cu toată pasiunea 
că primăverile laşilor au fost şi sunt cele mai frumoase 
primăveri. 

Cele care au fost rămân aşa de frumoase pentru că nu mai 
sunt. Cele de acum, pentru că nu vor mai îi. Prin lumina 
celor de altădată au trecut Dumitraşcu-Vodă Cantemir, lon 
Neculce şi Miron Costin. S-a înfoiat în măreţia sa Vasilie- 
Vodă; a plâns domniţa Ruxanda când i-a venit împeţit 
Timoşa Hmelnițki. Boierii de la 1800 au hălăduit aici fără 
grijă. Dintre ei s-a ridicat un Vasile Alecsandri, un Anastasie 
Panu, un Costache Negruzzi, un Alecu Russo, un Mihail 
Kogălniceanu. Primăverile vechi 1-au văzut şi pe I*-niţă 
Tăutu, şi pe Gheorghe Asaki. Pe unde au trecut toţi se vor 
ofili şi florile primăverii acesteia. Toţi citi au fost, de la 
convorbiristi la „Contimporanul” Şi „Viaţa Rornânească” şi 
care au rămas acolo, Creanga-Gane, Anghel, Beldiceanu, 
Topârceanu vor participa la înflorirea înaltei grădini de la 
„Eternitate”. 

De aceea primăveri ca acolo nu sunt în alte pan pace ţie, 
cetate a Goliei încununată cu rorusca. Pace ţie, biserică de 
la Bărboi, unde odihneşte întru Domnul cel ce a scris 
„Cântarea României”. P”ce ţie, profil bizantin al Sâântului 
Sava, unde poposeau drept-credincioşii mitropoliți din 
Orient. Pace ţie, catedrală a rnarelui Veniamin Costache. 
Pace ţie, juvaer al [j-ei-lerarhilor. Pace ţie, sfinte Neculai 
cel bogat. Pace tje, palat al voievozilor. Pace vouă, mănăstiri 
şi ce-tăţui de la Galata şi Frumoasa, Hadâmbu şi Aron-Vodă. 
Pace vouă, podgorii care veţi da vin nou. Pace vouă, morţi 
din veac. Pace vouă, tinerilor care vă veţi duce pe calea 
tuturor. 

Pe fetele frumoase ale laşilor le-au cântat totdeauna poeţii. 
Despre ele a spus şi 'lopârceanu: 


— La laşi fetele sunt din ce în ce mai frumoase. 

Pace vouă, căci frumuseţile sunt trecătoare şi din 
strălucirea lor nu rămâne decât ceea ce au fixat pentru 
totdeauna poeţii care nu mai sunt. 

Peste fulguirea de flori şi învăluirile de frunze moarte se 
înalţă un suflet. Aceasta e justificarea şi cununa nevestezită 
a acestui loc unic. 

Pe când înfloresc acolo grădinile, îngăduiţi-mi să vă 
povestesc o întâmplare. O întâmplare veche, petrecută cu 
mulţi ani înaintea războiului celuilalt. 

Cred că tuturor celor care au trecut de al cincilea deceniu 
li se întâmplă ce mi se întâmplă mie, când „voc oameni şi 
lucruri din acea epocă îndepărtată. Nu vi se deschide şi 
dumneavoastră - acelora care roă puteţi înţelege - o zare 
de tihnă, subt un cer Wind? E o lume pentru totdeauna 
scufundată; e paradisul generaţiei care împlineşte acum 
şaizeci de ani. 

Ytiu prea bine că fiecare vârstă îşi are paradisul ei' Pe care 
îl pierde. Totuşi atunci a fost ceva ce nu mai este; ceva ce nu 
se mai poate înţelege; ny aşteptam spectrul neliniştii la 
fiecare sonerie a ornicului. 

În acea epocă de linişte locuiam la Folticeni. Dar mă 
duceam foarte des la Iaşi ca să-mi văd prietinii. Am plecat 
cu Artur Gorovei într-un tren de sară, care trebuia să ne 
depuie la laşi cătră ora 22, cum se spune astăzi. 

La Dolhasca am schimbat trenul. In vagonul în care ne-am 
suit, compartiment de clasa întâia, am găsit pe Gheorghe 
Coşbuc, singur. Venea de cătră Botoşani şi Dorohoi, unde 
ţinuse conâerinţi la cercuri culturale. Privea pe geam 
primăvara târzie şi grăbită a Moldovei de la miazănoapte, şi 
murmura stanţe, cum ii era obiceiul. 

Când l-am abordat, s-a veselit şi a ieşit din izolarea în care 
se scufundase. Ne-a întrebat de sănătate; s-a interesat 
unde ne ducem. A aflat că ne ducem la laşi şi ne-a 
mărturisit că se întoarce la Bucureşti; apoi după o clipă, s-a 
hotărât să meargă şi el cu noi. 


— Merg şi eu să văd laşu-nâlorit, ne-a spus el. 

Avea a ne face şi nişte comunicări importante, precum am 
văzut numaidecât, după ce - la Paşcani - ne-am suit în 
„mârţoaga” respectivă, cum i-a spus badea Gheorghe: un 
tren provincial şi fără toane. 

Cei care nu l-au cunoscut şi nu l-au apucat pe badea 
Gheorghe Coşbuc să afle că era un tovarăş încin-tător. Era 
aşa de îngăduitor, aşa de bun, aşa de modest. 

— Cum nu mai sunt într-adevăr, astăzi, literaţii. Mai cu 
samă pentru blândeţa şi lipsa lui de morgă mi-a fost scump 
totdeauna şi probabil că el simţea asta în toată purtarea 
mea faţă de el; de aceea întâl-nirile noastre chiar de la 
început s-au aşezat sub semnul prietiniei. 

O parte a „comunicăriil” lui Gheorghe Coşbuc privea 
opera lui Dante, care în acel răstimp îl preocupa în chip 
covârşitor. Stihurile pe care îl surprinseseră că le 
bombănea singur erau din „Divina Comedie”. 

— Comunicarea mea, zicea badea Gheorghe, v-o fac şi 
domniilor voastre în acest tren ce ne duce în cel mai frumos 
oraş al regatului, dar ea e destinată mai ales cărturarilor 
care se ocupă de opera poetului florentin. Am soluţionat o 
problemă care de multă vreme a părut fără soluţie 
comentatorilor. Anume, acei oameni meticuloşi care se 
năpustesc de veacuri asupra „Divinei Comedii”, acumulând 
note la fiecare vers, n-au putut să deslege o nepotrivire pe 
care au găsit-o în anume stanţe, o nepotrivire a datei 
calendaristice cu socoteala sărbătorii Paştilor. 

Se ştie că sfintele Paşti e sărbătoare mobilă. Aşezarea 
Paştilor e în legătură cu luna plină a lui martie şi cu Pastile 
evreilor. Pastile cade în prima duminică ce urmează lunii 
pline din lumina lui martie, cu condiţia să nu coincidă cu 
aceeaşi sărbătoare a evreilor. Dacă e coincidenţă, se amână 
cu o săptămână. Făcând pascalia epocii, comentatorii n-au 
găsit corespondenţă intre acele stihuri ale lui Dante şi 
calendar. Prin urmare, li se părea că Dante a greşit şi a 
încurcat acea duminică pascală. 


Eu însă am aflat ce este, urma Coşbuc; pot dovedi că au 
greşit criticii, iar poetul, cum e firesc, nu poate greşi. La 
epoca lui Dante, veacul XIV, lumea apuseană se călăuzea 
încă după calendarul iulian; reforma papei Grigore a venit 
mult mai târziu. Dacă facem, cu privire la Pastile pomenit în 
opera lui Dante, socoteala după calendarul iulian, găsim că 
greşala a fost numai în capul unor învierşunaţi şi nemilostivi 
şoareci de bibliotecă, pentru motivul simplu că aceşti 
şoareci erau catolici şi socoteau pascalia dupl moda 
gregoriană. Ce ziceţi de asta? 

Noi nu „ziceam nimic; eram încântați că badea Gheorghe 
e bine dispus şi spune lucruri interesante. L-am poftit să 
puie deocamdată la o parte problema şi să ne reciteze 
versiunea morţii lui Ugolino. 

Am ascultat stihuri, plimbându-ne pe uliţi liniştite şi 
singuratice în vechiul Iaşi. 

Ne plimbam pentru două motive: unul minor: nu se aflau 
odăi libere la niciunul din hotelurile capitalei Moldovei; al 
doilea, major: era o noapte de primăvară, cu lună albă; 
eram bine dispuşi, ascultam versuri frumoase, şi, din când 
în când, în preajma bisericilor antice şi a mormintelor 
uitate, ne opream ca să privim, cu ochii uimiţi, fantomele 
amintirilor. 

Aşa am rătăcit până târziu după miezul nopţii ş-am ajuns 
între grădinile de la Copou; apoi ne-am întors. | Luna bătea 
de la amiază. Deodată, pe un zid înalt, ne-a descoperit un 
aâiş-reclamă, foarte răspândit în acel timp. Era vorba de 
ciocolata care se chema Be-rindei. Afişul de reclamă înfăţişa 
o femeie tânără şi frumoasă purtând o ceaşcă de ciocolată 
din care văr-sase o parte jos. Ca să aibă prilej desenatorul 
să adaoge şi un câne, care cu nespusă plăcere linchea 
ciocolata picurată la picioarele persoanei tinere şi 
frumoase. 

În acea noapte destinată lunii, poeziei şi comentariilor, 
badea Gheorghe a rămas câteva clipe privind imaginea, 


apoi a improvizat următorul catren, pe cară nu l-am uitat: 
lată-afişul. Dacă vrei, Pilda este foaite-adâncă. 

Ciocolata Berindei numai cânii o mănâncă. 

I. 

RĂDAŞENII. 

Aşezarea despre care vreau să vorbesc se găseşte în 
nordul Moldovei la trei kilometri depărtare la Folticeni. 
Interesul ce se leagă de satul Ră-dăseni e deosebit de cel 
care ne mină cătră pitorescul munţilor şi plaiurilor noastre; 
frumuseţa de aici e un rezultat al muncii neîncetate şi a 
dragostei omului pentru colţul său de lume; în Rădăşeni mi- 
a plăcut totdeauna să văd o nădejde a viitorului în ceea ce 
priveşte satul nostru în general; livezile lui de fructe, 
gospodăriile-i frumoase şi oamenii lui ridicaţi la un nivel 
apreciabil de conştiinţă şi demnitate mi-au proiectat în 
viitor posibilităţile populaţiei noastre rurale: îh asta am 
găsit un reconfort sufletului meu între năcazurile şi 
tristeţile timpului. 

În ce priveşte trecutul acestei aşezări, ne aflăm în faţa 
unei taine. Istoria neamului nostru a fost aşa de tulburată, 
invaziile repetate au provocat atâtea mutări Şi dispariţii ale 
aşezărilor omeneşti, încât ţăranul nostru a fost îndreptăţit 
să spuie că viaţa părinţilor noştri a avut „liniştea apelor şi 
hodina vântului”. Totuşi, în numele acestui sat, în numele 
oamenilor lui, în rin-duielile pe care şi le-a păstrat, în 
amintirile puţine care i-au rămas, este ceva cemă 
determină să-l soc ţese sat de neamuri. În general, în 
Moldova, neam rile, adică mazilii şi răzăsii, au o viaţă mai 
ridicat, decât cealaltă populaţie. Ţăranii de rând, „vecinii”, 
a. fost oameni de clacă şi robot, veniţi de peste graniţă 
atraşi de bielşugul pământului şi de anume scutiri 'si 
foloase; au fost străini care au primit legea morală şi limba 
localnicilor în decursul vremii; însă neamurile, oameni liberi 
în epocile când ţara se ţinea slobodă sub domnii ei, s-au 
apărat de amestecurile de sânge cu veneticii şi vecinii. 
Aceeaşi rânduială a neamestecului cu satele învecinate o 


practică rădăşenii; încuscririle lor le fac numai cu unele 
aşezări din partea de nord a Moldovei, între altele cu Baia, 
cetate străveche de la descălecătoare, şi cu Bosanci, mare 
şi frumos sat bucovinean. Aceste legături cu Baia şi cu 
Bosanci ar mai putea arăta că rădăşenii au venit aici de la 
acele matei cu care încă păstrează contact. In adevăr, pă- 
mântul pe care s-au aşezat şi l-au valorificat aşa de spornic 
îl găsim în documente ca fiind moşie mănăstirească a 
Slatinei. Dacă deci rădăşenii n-iau uric de moşie din 
vechime pentru vatra lor, au - ceea ce e mai însemnat - 
rânduiala economică şi morală a vechilor neamuri de care 
au fost legate tăria şi rezistenţa Moldovei. 

De la Folticeni, adică de la satul lui Foltic, apuci în sus, 
spre miazănoapte-apus, pe lângă vechea răză-sie a 
Buciumenilor, care-şi mai păstrează hârtia domnească a lui 
popa Bucium de la Alexandru-Vodă Bă-trânul, prin 
marginea Oprişenilor, adică aşezarea lui Opriş, şi nu umbli 
pe jos decât preţ de o jumătate de ceas până la dealul ce se 
chiamă Horbaza. Treci prin-tr-o regiune de grădini şi de 
frumoase gospodării. De pe dealul Horbaza se vede în 
stânga valea Moldovei. 

— Dincolo de valea Moldovei munţii cu codri de brad * ţ, 
piele uşoare. Şoseaua cea mare de la Mihalache Qturdza se 
duce în susul râului spre Bucovina şi Cernaţi Rădăşenii e 
sub deal, într-o căldare largă ce se deschide spre şesul 
Şomuzului. E un cuib apărat de vederea prădalnicilor de 
altădată şi de urgia vânturi-lor din miazănoapte. Cât vezi cu 
ochii grădini de pomi şi gospodării mândre cu case albe 
acoperite cu şindrilă. Grădinile bine închise cu garduri 
nalte, porţi meşteşugite, acareturi largi. Râpele văii, din 
marnă sfărâmicioasă, fixate de şiraguri de sălcii. Ici-colo, în 
cotloanele mai adâncite ale livezilor, heleşteie (râm-nice, 
cum li se spune aici), care răsfrâng în luciul lor peisagii 
tihnite şi poetice. 

Izolaţi în căldarea lor ca înt'r-o depărtare, rădăşenii ţin şi 
astăzi să trăiască o viaţă aparte, ca şi în vremea bătrânilor. 


Ogoarele lor bine cultivate sunt cele mai multe la Şomuz; 
într-acolo au drumuri şi poteci numai ale lor. Cele de pe 
platoul de unde se vede Moldova au şi ele scurgeri 
adăpostite, aşa încât trecătorii şi megieşii rămân în afară şi 
străini de viaţa intimă a acestui stup. 

Drept deasupra satului, unde râpa e mai abruptă, botul de 
deal de unde vezi depărtările în patru vânturi, după cât 
mărturisesc săpăturile, a fost staţiune preistorică. In orice 
caz a fost o strajă (de aceea şi azi localnicii îi zic „cetăţuia”) 
sub privegherea căreia oamenii vechi, care i>au lipsit 
niciodată din valea aceasta mănoasă şi prielnică, îşi duceau 
viaţa bine şi strict rânduita. 

Din câmpia Şomuzului, care are acces uşor spre Suceava, 
sunt trecători ascunse spre Baia şi spre Moldova. In vremea 
veche, datorită pădurilor, aceste trecători erau adevărate 
tainiţi. După mărturia bătrânilor, ar ii rămas până astăzi în 
satul lor drumul lui Ştefan-Vodă, pe unde au venit ostile 
Domniei în iarna invaziei lui Matiaş Corvin. Au stat sub 
Horbaza şi sub Cetăţuie, după aceea, într-o noapte, au pălit 
năprasnic tabăra de la Baia a regelui, supunând-o unei 
cumplite inârângeri. 

Localnicii mai păstrează între amintirile lor şi numele lui 
Ştefan 'Tomsa-Vodă, care ar fi învăţat carte la o şcoală veche 
de aici. 

Sunt şi alte amintiri şi poveşti cu care rădăsenii s-ar putea 
mândri; însă această meteahnă a răzăşilor ei n-au păstrat-o. 
Rădăsenii sunt oameni zgârciţi la vorbă şi serioşi, muncitori 
neobosiţi şi gospodari practici; îndărătnici întru a ţinea 
rânduielile vechi şi legea particulară a vieţii lor. Amintirile şi 
poveştile îi încântă puţin; preferă fapta şi banul cu chipul 
măriei sale. In salbele fetelor lor se află colecţia completă 
de argint şi aur bătută cu chipuri de stăpânitori din veac. 
Acest nărav de a aduna îi face să adaoge la gospodăria 
ogoarelor şi grădinilor lor - negoţul de fructe. După ce şi-au 
pus în hambare holda ogoarelor, în pivniţi rodul merilor şi 
în magazii prunele uscate, când se întorc cocorii spre sud, 


purced şi ei pe drumuri lungi în târgurile Moldovei, cu 
căruţe de fructe, pe care le ne-guţează cu clntarul. Nu 
numai atât. Unii dintre ei lasă în sama femeii şi copiilor 
ogoarele şi, chiar din vremea verii, cumpără rodul 
grădinilor din felurite regiuni ale ţării şi depozitează în 
pivniţi prin târguri soiurile rezistente de mere şi pere. 
Negoţul lor sporeşte deci în afară de grădinile lor de pomi 
perfect îngrijite şi exploatate, îngăduindu-le să facă nu 
numai comerţ în amănunt în lunile de lene şi somn ale 
celorlalţi săteni; ci să adune cantităţi importante de fructe 
şi pentru export. 

Aşa se face că într-un sat aşa de populat, care continuă a- 
şi spori destul de bine fiii pe aceeaşi moşie, problema 
existenţei nu e privită cu spaimă. O mică parte din tineret 
se duce la şcoli. Ceilalţi au trecut instinctiv la cultura 
intensivă, la comerţ şi ocupaţii de iarnă, aşa încât bogăţia 
obştei creşte. 

Legea vieţii lor e destul de rigidă. Atât femeia cit şi 
bărbatul poartă o haină sobră, din care lipsesc podoabele 
de prisos. Cămaşa e albă, pieptarul neînflorit, minteanul 
negru sau cafeniu, dulama de pănură, cizma solidă. Acelaşi 
alb şi aceleaşi colori stinse obişnuiesc a purta şi femeile. 
Numai fetelor li se îngăduie, la hori, podoabe de flori 
artificiale la pieptănătura tradiţională şi salbe de bani vechi. 
Odihna e permisă numai la sărbătorile consacrate - şi asta 
numai în sat; căci cei duşi „în străini” cu negoţul nu cunosc 
asemenea răgaz. In zilele verii munca se împarte la câmp şi 
în grădini. Pomul e îngrijit cu hărnicie şi ales dintre cei ce 
dau roadă de preţ. Această roadă, la vremea anumită, e 
culeasă fruct cu fruct de tineret sub privegherea unui 
bătrân: pentru asemenea operaţie se întrebuinţează scări 
uşoare şi înguste de felurite înălţimi. Căci pomul îngrijit îşi 
dă roadă sa; dar e nevoie să-l şi culegi atent; iar după 
aceea fructele culese trebuiesc şi păstrate cu pricepere, 
căutate, alese, categorisite. Asemenea operaţii în cămări şi 
pivniţi se fac în toată vremea rece a anului. Gospodinele mai 


au, în vremea verii, şi grija grădinilor de legume şi 
îngrijirea vacilor cu lapte: din produsul acestora sunt 
oarecum obligate să scoată cheltuiala zilnică a gospodăriei; 
încât celelalte venituri ale exploatării să rămână rezervă „şi 
seu. Feciorii mai au îs samă caii de rasă - „cai de măsură” 
cum le spun ei, cu care fac armata la cavalerie sau pe care-i 
vând. Comunitatea a avut de la stat sprijin pentru 
îmbunătăţirea animalelor | mulţi dintre crescătorii de acolo 
obţin premii la exn ! ziţiile regionale. Vă încredinţez că nu 
se fălesc aceste premii; insă le adaogă cu plăcere la agonisit 
lor. Pe când partea bărbătească se îndeletniceşte ale sale, în 
vremea iernii femeile şi fetele ţes'pinză şi scorţuri, 
împletesc horbote, panere şi coşuri. E ade vărat că nu prea 
spun povesti şi şezători au puţine-veseliile câşlegilor sunt 
destul de discrete;' regimul lor alimentar nu e prea 
strălucit; crâşmarii nu fac avere în localitate. Despre ei se 
spune că păzesc roadă pomilor cu prăjina şi alungă până la 
hotar cioara care a furat o prună şi, dacă până acolo 
paserea n-a lepădat furtişagul, rădăşanul se opreşte şi se 
închină: Să fie de sufletul tatii şi al mamii şi a tuturor 
morţilor mei! 

— La toate cârtirile de acest fel ale altora, rădăşanul se 
mulţămeşte, drept răspuns, să zâmbească. Ceea ce 
dovedeşte că avem de-a face cu oameni de caracter. 

Taină a trecutului acestei frumoase aşezări mai ră-mâne şi 
hramul bisericii vechi de la Vodă Tomşa şi mai demult. 

Se află în sat două biserici: una nouă şi monumentală, ale 
cărei clopote le-a cumpărat soborul femeiesc rădăşan, şi 
alta veche durată din lemn. Patronii acestei bisericuţi 
umilite şi interesante sunt sfânta Ecate-rina a cărei zi cade 
la 25 noemvrie, şi sfântul Mercu-rie cu praznic în a patra zi 
de Paşti, care e totdeauna o miercuri. Acest sfânt Mercurie, 
zugrăvit deasupra uşii de intrare, lingă soaţa sa mirată, e 
Mercur zeul negustorilor, cu toiag în mână şi aripi la 
picioare. Sfânta mare muceniţă Ecaterina pare mai. Mult 
un adaos cuviincios al bunilor acestora creştini, căci ziua de 


25 noemvrie se sărbătoreşte cu destulă modestie, 
adevăratul patron, sărbătorit cu un entuziasm şi un 

1 ue a$ putea zice păgân, e Mercurie. Localnicii riu-c ziua 
aceasta „Mercorea”. Dis-de-dimineaţă tot 111 tul e într-o 
fierbere sărbătorească mult mai îmbiel-sa ţg decât în zilele 
albe ale Paştilor. La fiecare casă 2ata praznic pentru 
oaspeţi: vin oaspeţi mulţi din tele de aproape şi mai de 
departe. Vin soli de la Baia Şi Bosanci. In mijlocul satului se 
învârt scrâncio-bele; s-au improvizat de cătră negustori 
străini corturi de răcoritoare - limonăzi şi bere; tarafuri de 
lăutari cântă în două ori trei locuri; la ceasul hotărât, după 
sfânta slujbă de la bisericuţă, vor porni horele legănate şi 
domoale ale satului, eare nu sunt atât coregrafie cit 
expoziţie de fecioare frumoase şi feciori rumeni, în 
costumele lor tradiţionale. In vederea Simţului Mercurie, la 
bisericuţă, în şoproanele lungi, se rânduiesc mesele 
mişeilor. Toţi cerşetorii din nouăzeci şi nouă de sate s-au 
adunat şi-şi aşteaptă rând la acest ospăț. Unii pleacă, alţii 
vin. Căldări enorme de sarmale, vestitele sarmale de la 
Rădăşeni, „legate cu aţă”, forfotesc la vatra cu jar. Într-un 
ceaun, în proporţie cu mulţimea şi foamea calicilor, patru 
haidăi mestecă mămăligă cu un dispozitiv de pari 
îngemănaţi, fixaţi la partea de sus în furca unui copac 
bătrân. Mămăligi gata şi oale cu sarmale sosesc, adaos din 
sat de la gospodari binevoitori. O bute de vin aşteaptă ca să 
dreagă gustul prăznuitorilor care ies de la rând. După cea 
sorbit şi vinul din cănăţuie, străinul sărman îşi face cruce şi 
zice-: „Bogdaproste”. De-acu la anul dacă mai poate 
îndrăzni a veni la pomană; căci gospodarii aceştia din 
Rădăşeni n-au vreme să se îndeletnicească cu milostenia în 
alte zile ale anului. O dată şi bine. 

— Ca să fie tuturor, şi viâlor şi morţilor, Pe un an. Sâintul 
Mercurie zâmbeşte enigmatic dintre semnele creştinismului 
său. 

Prietini, cunoscuţi, neamuri prăznuiesc la to casele satului. 
E o voie-bună unică în adevăr, mai când aureşte soarele şi 


se bolteşte cer albastru toate livezile înflorite. Vin, lăutari, 
haz şi uitare în amurg. Atunci rânduiala cere ca fiecare să 
se îtoarcă la ale sale; oaspeţii pe drumuri cătră dealuri 
gospodarii la hodină după atâta strădanie şi mai ales 
cheltuială. 

Am auzit pe un cunoscut al meu de acolo spunând o vorbă 
potrivită la sfârşitul unei asemenea Mercerii 

— Prietin mi-a fost cine-a venit la mine s-a tat; iar cine m-a 
uitat mi-a fost îrate. 

DELIA. 


Se ştie că domnia gurilor Dunării cuprinde teritorii vaste şi 
misterioase. Actul creării uscatului e în mers continuu. 
Nomolurile anuale sporesc pământul nou asupra mării 
pontice în aşa măsură, Incit, de pildă, Chilia, caro pe 
vremea lui Ştefan cel Mare era port maritim, astăzi se află 
la mai mult de patruzeci de kilometri în interior. Mulţi 
concetăţeni ai noştri, la Sulina, acum şaizeci de ani admirau 
jocul delfinilor pe valuri într-o zonă în care astăzi se înalţă 
arborii grădinii publice. Aşa încât fluviul acesta e un ziditor 
fără hodină şi un grădinar harnic. Aluviunile se depun, 
îixând o floră variată; generaţiile de stufuri căzute, 
întreţinute de fauna moartă a anilor, sporesc plaurul; 
plaurul devine ostrov; ostroavele se leagă cu grindurile şi 
cu ţara Deltei. Pe grinduri şi în os-troave omul întemeiază 
grădinile. Nicăieri pe pământ, cred, nu se află livezi de 
gutui ca undeva pe Dunărea Veche; cele mai mari şi mai 
frumoase fructe le-am văzut acolo, în grădinile cu mere de 
aur ale basmelor. Americanii, care au sistematizat într-un 
grad înalt unele din îndeletnicirile economiei rurale, au dat 
pentru stupării cifre record, de care de mult încă am fost 
obişnuiţi să ne mirăm. Un celebru prisăcar, Dadânt, al cărui 
stup îl întrebuinţează şi apicultorii rbmini, a scos din 
regiunile cele mai prielnice ale Americii de Nord recolte de 
o sută de kilograme de stup. Harnică treabă pentru o 
colonie de albine condusă cu meşteşug, cu faguri artificiali, 
extractor şi celelalte, în ţinuturi cu bielşug de floră. 
Prisăcarii noştri, cu stupii lor primitivi, nu s-au gândit 
niciodată să dobândească mai mult decât a cincea parte din 
recolta americană. lată însă că s-a aflat pe lume un ţinut şi 
mai prielnic muştelor. Şi acest ţinut e Delta Dunării. 
Prisăcarii din aceste locuri de mult obişauiau să facă 
albinărie transhumantă; purtând pe ceamuri ştiubeiele de 
la floarea de salcie la salcâm, apoi la dumbrăvile de tei, apoi 
la florile târzii ale bălților, au obţinut totdeauna „matei 
grase”; dar când.au aplicat albinăritul ştiinţific, cu stupi 
sistematici şi cu toată aparatura necesară sistemului, au 


ajuns, „schimbând păşunea”, la rezultate care lasă în urmă 
recordurile de care vorbeam mai sus. 

Am avut un bun prietin, doctorul Dimitrie lonescu, fost 
administrator al acestor domenii, cu care de multe ori am 
vizitat Delta. Prietinul acesta al meu, aplicând metodele 
ştiinţifice la apicultura transhumantă în bălți, a obţinut 
recolte de 250 kgr de miere la un stup Dadant-Blatt. In 
vremea recoltei extractorul trebuia întrebuințat zilnic, 
îagurii plini goliţi şi mierea, încă crudă, pusă'la soareân 
vase mari de sticlă, ca să se coacă. 

De când se petreceau acestea au trecut două decenii; 
unele din faptele şi exemplele bune ale prietinului meu au 
dat roadă în ţara tainică pe care o conducea cu pricepere şi 
discreţie. Eccnomii Deltei ştiu să crească vite, oi şi porci, cu 
nişte metode necunoscute în alte părţi ale lumii. Fac 
zarzavaturi şi fructe de care noi habar n-avem. După 
revărsările de primăvară închid bălțile şi apoi pescuiesc 
cantităţi fabuloase de peste. Crapul de Dunăre e un peste 
decât care nu se află altul mai savuros. „Bunătatea” cărnii 
lui e în raport cu greutatea. Cel de douăzeci de kilograme e 
cel mai bun. N-aş putea spune că un crap de douăzeci de 
kilograme se poate prinde oricând şi cât ai bate în palme; 
însă dacă s-ar prinde oricând şi cât ai bate în palme, atunci 
n-ar mai avea preţ. Când umblu prin acele locuri mă 
mulţămesc şi cu unul care are jumătate din această putere; 
bunul renume al speciei rămâne neştirbit. 

Cu oriile ori cu cârligele, pescarii dunăreni mai pot prinde 
un monstru respectabil al apelor dulci. Acesta e somnul. 

Avut-aţi vreodată curiozitatea să căutaţi lămuriri despre 
somn în dicționarele enciclopedice ale apusenilor? Mai 
întâi, nu confundați „somnul” cu „somonul”. Somonul e alt 
neam de peste, care la noi nu se găseşte. E un salmonid 
care îşi petrece o parte a vieţii în ocean. În dicționarele 
celor care ne trimet cultura în tomuri tipărite, somnul 
nostru îl veţi găsi la cuvântul „silure”. Veţi afla că silurul e 
un peşte care are forma aşa şi pe dincolo, ale cărui 


caracteristici sunt cutare şi cutare; care are o carne 
mediocră şi a cărui greutate nu trece de douăzeci de 
kilograme. 

Mulţi de la noi se iau după asemenea tipărituri şi 
subestimează somnul. Chiar unii din autorii noştri, care îşi 
caută materialul mai mult în biblioteci în loc să-l caute 
unde se află el, au emis părerea că somnul ar fi un peşte nu 
tocmai gustos. Să binevoiasc, a veni fa Deltă să-l mănânce 
proaspăt. Sau şi în Bucureşti să-l prepare cum i se cuvine. 
Căci somnul acesta e altul decât acel „chitic, de douăzeci 
de kilograme re cord, pe care-l semnalează ca pe o raritate 
ihtl-_w” apuseni. Somnul Deltei ajunge până la patru sute 
de kilograme. E balaurul din poveste. Despre acest balaur 
se spun, la focurile de popas, pe grinduri, istori-siri de te 
încrânceni. 

În apele acestea pescarul mai prinde un peste ne care nu- 
1 cunosc apusenii: cega. Şi mai prinde unul viza. Şi încă 
unul: păstruga. Şi încă unul: nisetrui. 

Să lăsăm la o parte şalăul, ştiuca, bibanul, carasul, linul, 
vresperul şi toată albitura ce populează ariile fără sfârşit 
ale acestei domnii dunărene. Când aţi ajuns într-un loc 
potrivit şi aţi făcut popas, şi s-a aprins focul, şi s-au pregătit 
vasele de cină, şi vi se aşează pologul pentru odihna nopţii, 
băgaţi de samă ce fac localnicii pentru îndestularea foamei 
dumneavoastră. 

Popasul e într-o singurătate împresurată de sălcii şi ape. 
Un campament barbar - cum ar îi la ţărmul Nigerului ori la 
Limpopo. (Vă spun drept că altfel nu mi-ar plăcea.) O colibă 
strâmbă, câteva cioveie. Instrumente pescăreşti, întinse pe 
pari, se zvântează. Aproape, cherhanaua. Pe gârlă, lotcile. 
In vecinătate, închisorile cu gard ale bălților. 

Meşterul cel mai priceput şi cel mai bărbos al tovărăşiei a 
aruncat o singură dată prostovolul în închisoare şi a scos 
(ştiu eu cit?) a scos o mulţime de peste: crap, caras, 
albitură. Alege ce-i mai mare şi mai frumos; curăţă şi pune 
la fiert. Asta ar îi să fie borşul. Dar nu-i decât o „primă zamă 


de bază”, cum spunea un bătrân slujbaş al pescăriilor. 
Meşterul dă afară prinsoarea întâia şi, cu un adaos de 
legume, pune în aceeaşi zamă nisetru şi viză, iarmă şi crap- 
Cine n-a gustat din acest dublu extract de peşte, sa se 
socotească nefericit şi să n-aibă linişte până ce n va izbândi 
să găsească timpul, calea, locul şi buna-tare sufletească, 
într-o binecuvântată singurătate ca cele pe care am avut 
prilej să le cercetez eu. 

Cuvântul „crap” l-am întrebuințat numai a doua oară în 
adevăratul lui înţeles. Pentru pescarul Deltei, „crap” e 
numai crapul care trece de cinci kilograme. Celălalt peşte 
din acelaşi soi, care a servit la „prima zamă de bază”, are 
nume deosebite, după vârstă şi greutate: puiul de crap se 
chiamă ciu-ciu; mai mărişor: crăpuştean; de la jumătate de 
kilogram în sus: ciortănică-ciortănaş, ciortan, ciorto-crap. 

Veţi fi observat poate, în pomelnicul peştelui adaos, lângă 
viză, un nume nou: iarmâ. Să ştiţi că e vorba de somn. Căci 
şi somnul îşi are numele lui deosebite: cel mic de tote 
moacă; moaca devine somotei, apoi iarmă şi iaprac. Cătră 
douăzeci de kilograme e somn-pană. Deci iarmă e un peşte 
mijlociu, cu carnea albă, fragedă şi dulce. 

„Plachia de somn” nu se poate realiza într-o pustie ca 
aceea de care vă vorbesc. lar „crapul la proţap”, aproape 
obligatoriu în menuul excursionis-tului, să nu-l primiţi 
decât după ce veţi fi răbdat toată ziua de foame. In 
asemenea împrejurări te poate entuziasma şi iasca friptă, 
dacă o meremeti-seşti cu mujdei de usturoi, c-o mămăligă 
bine scoaptă şi cu vin de Sarica, răcii în fundul bălţii, sub 
plavie. 

Uneori petrecerea în gârlele întortochiate ale Deltei are 
un scop vânătoresc. Mărturisesc că am fost şi eu de câteva 
ori în asemenea expediţii la începutul primăverii, când se 
îmbulzesc în acest paradis al gu-r'lor fluviului paserile 
migratoare; însă de cele mai ori mi-a plăcut să mă duc fără 
unealtă de distrugere. Pădurile de stejar, ostroavele blânde. 
Iun cile de sălcii şi tei, singurătăţile absolute, luciul lin al 


lacurilor, grădinile sălbatice de tamarix pline d miresme şi 
de cântece de privighetori au farmec spo rit când toată 
fauna - şi cea statornică şi cea ca lătoare - e în plină 
bucurie a tihnei. Soarele aureşte umbra pune valori 
tabloului; noaptea cu lună, amurgul, zorile, toate sunt prilej 
de poezie intensă, ce te străbate ca o iubire sau ca o 
durere. 

Lebăda şi pelicanul, lopătarii, stârcii albi cu moţ cele 
câteva familii de flamingo ce se opresc aici câteodată, 
călifarii, speciile rare de rațe, gâştele care ne cer învoirea 
să ne fie oaspeţi şi să scoată o generaţie tânără pe 
pământul nostru (care însă e mai mult al lor). 

— Le-aş dori apărate de prigoana omului. Numai cu ele şi 
cu liniştea în grădinile lui Dumnezeu peisagiul are „haz” şi 
se poate lega de inima noastră. 

Ştiu că în aceleaşi nestrăbătute sihle ale stufurilor trăiesc 
mistreţii, lupii, vidrele, vulpile. Dacă Dumnezeu le-a dat 
fiinţa, nu mă sfiesc să le recunosc şi lor dreptul vieţii în raiul 
Deltei. N-aţi văzut niciodată acvila regală plutind între 
soare şi azur, ducându-şi eleganța şi măreţia peste oglinzile 
luciu-rilor, peste foltane de stuf, peste pădurile ţesute cu 
liane şi flori. 

Toate sunt frumoase şi armonioase în acest ţinut, până ce 
Domnul Dumnezeu vrea să fie vifore şi ape mari. Cum 
spune psalmul: 

Genunea pe genune o chiamă Cu glasul viitorilor. Toate 
şuvoaiele şi valurile tale Peste mine au trecut. 

Atunci vine tumultul. Alinia stihiilor mătura panienişul 
oamenilor. Puhoaie negre curg pe deasupra luncilor. 
Furtunile rup plăviile şi le mână în singurătăţi schimbate. 
Pămătufurile stufurilor zboară până sub nouri, amestecate 
cu paserile în acelaşi vifor al spaimei. 

După aceea domnia Dunării se luminează iar de zâmbetul 
Domnului Dumnezeu. 

Pe două decenii nu fusesem pe braţul Chilia. M-am dus 
iarăşi acolo acum câţiva ani. Am abătut prin ascunzişuri 


unde fuseseră odată grădini şi acum nu mai erau; am văzut 
grădini noi, unde odinioară nu fusese nimic. M-am oprit la 
Vâlcov. Şi de la Vâlcov m-am dus să văd intrarea Dunării în 
Marea. Erau colţuri care îmi rămăseseră în suflet. 
Avusesem noroc să le văd în ceasuri de tihnă şi ascultasem 
într-o noapte cu lună privighetorile în sălcii mari, privind în 
răsărit solzii de lumină ai valurilor, în dunga unde apele 
dulci se amestecau în unda amară a Pontului. Cu şalupa de 
pe puntea căreia priveam toate, am plutit încet, ocolind 
locurile. Linia lor graţioasă se păstrase în tainitile 
amintirilor mele. Insă iată că acum, plutind din nou pe 
acolo, nu le mai cunoşteam. Erau aceleaşi, d, ar erau altele. 
Ostroavele erau acum grinduri. Ostroave şi plăvii nouă 
apăruseră. Marea era departe, dincolo de acele ostroave şi 
plăvii nouă. Dunărea clădise cu grabă ţărm proaspăt, cu 
lunci de sălcii tinere. Privighetorile întinseseră mai cătră 
răsărit, în minunea „ouă, cântecele şi cuiburile lor. 

Rareori poate cineva, într-o viaţă, să simtă ce am simţit eu 
în acel ceas: teroarea divină faţă de forţele eterne. 

NEAJLOV. 

Domnilor, a vorbit prietinul nostru, nu neg că ceea ce 
numim noi „realităţi” se bazează pe observaţii obşteşti. CU 
mai mulţi semeni ai noştri şi cât mai multe serii de oameni 
asemănători văd într-un fel. La mulţimea aceasta se adaogă 
şi acei care din lene, laşitate sau conformism acceptă 
punctele de vedere recunoscute bune, frumoase ori 
valabile. Priveliştile Elveţiei, antichităţile Italiei, Ceahlăul şi 
valea Prahovei sunt admirate cu glas şi gesturi. Minunile 
tehnicii moderne recoltează sufragiile întregii suflări 
mondiale, aş putea zice. 

Nu tind să arăt pricinile pentru care am serioase rezerve 
faţă de unele şi de altele. Caut, probabil, în privelişti şi 
invenţii ceva mai mult decât văd şi caută cei mai mulţi 
dintre semenii mei. Caut poate acel mister ce e nelipsit din 
toate ale Creaţiei; şi operaţia aceasta de adâncire în lucruri 
nu e proprie mulțimilor. Aştept să se producă între mine şi 


lucruri un anumit acord, care dă bucuria unei anumite 
înţelegeri. Deci, pentru mine realitatea fiind o experienţă cu 
totul personală, mi se întâmplă ades sa fiu în dezacord cu 
domniile voastre. 

Mi se întâmplă să fiu nepăsător şi rece faţă de fnirile 
poetice de pe vârful Caraimanului şi să mă lurninez “e u' 
(tm) re fericită când adierea amurgului leagănă spre mine, 
într-o lucire aurie de o clipă, un oajnjen minuscul atârnat de 
un fir nevăzut. 

Nebunia aceasta (ca să vorbim curat) n-o am nu-jnai eu. 
Eu însă mă aflu mai puţin înţelept şi o mărturisesc. Din 
când în când, în tren ori într-o cafenea, descopăr pe câte 
unul din familia noastră, şi începem a divaga, indignând 
mulţi cetăţeni onorabili şi cuminţi. Asemenea sincronizări 
de unde sufleteşti sunt rare - trebuie să recunosc. Dar dacă 
n-ar fi rare - şi chiar foarte rare - n-ar avea haz, şi n-am 
avea prilejul să nu fim ca toată lumea. 

Câteodată şi unii dintre cei cuminţi se pot pune de acord 
cu nebunii, întrebuinţând anume otrăvuri binefăcătoare: 
amor, alcool ori morfină. Poate nici eu nu sunt nebun, şi am 
numai facultatea de a mă supune influenţei unui asemenea 
filtru, încercaţi şi domniile voastre, ca să vă puteţi măcar 
din când în când elibera de obişnuita mizerie a vieţii. 
Căsnicii nefericite, persecuții ale fiscului, informaţiile oribile 
îl e aparatului de radio, copii care-ţi dau lecţii de idealuri 
nouă, bucuriile absurde din grădinile de vară ale capitalei, 
toate le poţi înlătura cu facultatea de care v-am vorbit, sau 
cu surogatul ei. Bineînţeles că domeniile misterioase în care 
poţi evada sunt multe şi diverse. Pofi pleca într-o expediţie 
fericită fără să te mişti din fotoliu. Insă te poţi mişca m timp 
şi-n spaţiu cum obişnuiesc să fac eu. 

Într-un rând un alt nebun. Eu i-aş ziceunai degrabă 
minoritar. Într-un rând, unul din aceşti minoritari mi-a 
mărturisit că, pe când era copil, în P'ină lumină a unei zile 
de iulie, a cotit din strada pe care locuia familia lui într-o 
stradelă şi a des h-o portiţă la o grădină necunoscută. Mi-a 


spus a „S un minoritar, ori am cetit undeva? Niciodată -n- 3 
până atunci, nici de atunci - n-a văzut un colţ ni încântător. 
A trecut prin el ca printr-un vis aurjt N-a ştiut cum a ieşit. A 
doua zi a căutat iarăşi în trarea şi n-a mai găsit-o. Ani şi ani 
după aceea în aria restrânsă a târgului provincial unde 
locuia cercetat zadarnic. N-a putut găsi nimic din ce i'se 
revelase. Totuşi, acea grădină fermecată a amintirii fusese o 
realitate. Nu o realitate a obştei, ci o realitate a fiinţii lui, 
într-un anumit echilibru sufletesc, subt o anume combinaţie 
a stihiilor şi a tainelor. 

Eram de cinci ani vârsta când am fost şi eu întâia oară 
într-o situaţie identică. Mă duceam cu mama la ţară, la 
bătrânii ei, într-o căruţă trasă de doi cai cuminţi. li mâna un 
moşneag blând. Când drumul suia o coastă de deal, 
moşneagul se da jos de pe capră şi lăsa căluţii în pas, 
îndemnându-i cu vorbe bune. Le cânta cu glas scăzut ş-un 
cântec. O frântură de cântec. Căluţii îşi ciuleau urechile şi 
se încordau cu voie-bună în hamuri. 

Soarele era pe la toacă. A trecut pe cer un nour şia 
îndulcit lumina zilei de vară. Căruţa suia iar un deal, al 
cărui nume mi-a rămas în amintire: Bărbat. Nu ştiu cine i-a 
spus aşa, mama ori căruţaşul cel bătrân. Clopotul de la oişte 
suna rar. Dintrodată am văzut nu prea departe o zare de 
deal, de pe care mă priveau uriaşii. Erau şase; erau opt. Nu 
i-am numărat; nici nu-i puteam număra; am închis ochii, 
uimit şi înfricoşat. Aş fi întrebat pe moş Manole; el însă 
începuse a mormăi cântecul. Aş fi dorit o explicaţie de la 
mama. Am deschis pleoapele cu sfiala spre ea. Privea în 
lungul ogoarelor spre pâcla ->itu'uiAm simţit în ea gânduri 
şi întristare şi am [s-,„ţ-o în pace. Ajunşi în vârful dealului, 
căluţii s-au rit singuri, Mi-am închipuit că acolo-i „vama” şi 
trebuie să ne oprim. Era într-adevăr o vamă: o oărtură între 
dealuri, ca o poartă de împărăție. Se vedea prin spărtură 
altă lume. Ape lucind în prunduri (am ştiut pe urmă că erau 
gârlele Moldovei) şi pâcle vinete pe păduri. Uriaşii care 


păzeau locul nu i erau; se ascunseseră şi ne lăsau trecerea 
liberă. 

V-aş mai putea spune şi alte întâmplări asemănătoare, însă 
mă aştept să-mi observați că, la o vârstă primejdioasă ca 
cea în care mă aflam pe dealul Bărbat, realităţile şi 
vedeniile se confundă, iar timpul nu are încă număr. 

De aceea daţi-mi voie să vă relatez întâmplarea mea de 
săptămâna trecută. 

În discuţia de mai adineaori domniile voastre aţi găsit 
vorbe potrivite de laudă pentru administraţia şoselelor 
regatului. Aceste vorbe de laudă priveau cele câteva şosele 
asfaltate sau pietruite care leagă capitala cu regiuni bine 
cunoscute ale ţării noastre şi ale Europei. 

În ce mă priveşte, nu adaog glasul meu la corul 
dumneavoastră de admirator. Drumurile „celelalte” care nu 
sunt asfaltate, nici pardosite cu granit, care au rămas ca-n 
veacul părintelui nostru Decebal, îmi Par cu mult mai 
interesante, căci mă pot scoate pe tărâmul celalalt. Mă pot 
duce într-un timp şi-ntr-un sPaţiu care nu e al domniilor 
voastre. 

Ziua era destul de liniştită, cerul căptuşit de nouri, 
văzduhul umed. Cum luna aceasta de primăvară e a 
sitarilor, mi-iam căutat doi prietini vânători, atn “ecut pe la 
societate ca să consult harta, şi ne 

— S'doveanu - Opere. 

Voi. 45 sarică, toiag şi căciulă stătea cu faţa la noi; aşa - 
dreapta noastră era stânga lui. 

— Să apucăm la stânga. A hotărât şoferul; duDcum ni s-a 
poruncit. 

Am zâmbit, bănuind ce ne aşteaptă. Insă eram far” părere 
de rău şi fără grijă, înțelegând că aşa-ir) n. duiala 
treburilor noastre în acea zi. 

lată altă cruce de drumuri şi alt om pus anume acolo, cu 
toiag, sarică şi căciulă mare cu fundul lat 

— Buna ziua, om bun. 

Mulţumesc dumilorvoastră. 


Departe-s Babele? 

Apoi mai aveţi. Mergeţi tot înainte, până ce daţi de. 
Nebuna. Acolo întrebaţi iar. 

Am înţeles. Am suspinat eu, cu bucurie. 

Am mers înainte prin singurătăţi, cu gurile încleştate. Ca 
să nu mai vorbim degeaba, şi ca să nu ne muşcăm limbile. 
Soarta noastră părea pecetluită. Dacă ieşim din asemenea 
ghioluri ale primăverilor şi veacurilor moarte, apoi 
neapărat trebuie să poposim într-un liman care să ne 
răsplătească sufe-rinţile, sub zâmbetul lui Dumnezeu. 

Mitică şoferul, nu mai era bucureştean. Devenise Dumitru, 
cum îl chema acasă, în satul lui oltenesc, şi dovedea virtuţi 
extraordinare de îndărătnicie şi răbdare. Nu ştiu cum făcea 
ca să putem înainta sucit şi strâmb în acea ţară nouă şi 
necunoscută. Căci nu ne mişcăm nici pe drum, nici prin 
râpi, nici prin bălţi, nici prin gloduri, ci prin toate acestea 
amestecate. 

A nălucit un sat. L-am trecut, împroşcându-l. S-a arătat alt 
sat; 1-am trecut şi pe acela, împroşcându-l. Ori ne-am 
depărtat noi înainte, ori au fugit ele îndărăt, pitindu-se 
după colnice. Într-al treilea sat, nărut copii veseli şi femei 
uimite, care nu văzu- 

— Fără îndoială niciodată căruţă umblând singură cprâ *” 
fără cai şi totuşi strănutând şi zvârlind din co- „IL, “şa Ceva 
nu poate veni decât de pe lumea aialaltă! 

Iară ne-am oprit şi am întrebat pe al treilea străer care ne 
aştepta anume, fiind poate slujitor al sfintei Duminici. 

_ Toi înainte! Ne-a îndemnat el; apoi a ridicat braţele şi 
bâta cu spaimă, căci se abăteau asupra lui puhoaiele. 

Deodată, în ziua umedă, sub cerul cenuşiu, s-au arătat 
coline, livezi şi vii. 

Era ceva nou, blând şi paşnic şi ne aflam foarte departe. 

În acele singuratice frumuseți, între păduri vechi din ani 
de demult, au coborât oamenii de la munte care au dat 
nume ținutului. Oamenii s-au mirat de noi, rămânând tot în 
trecut; pădurile sunt încă în fiinţă. 


Cotind de după un bot de deal, văd în stânga zarzări 
înfloriţi; pe urmă o dumbravă de stejari sub care pasc oi cu 
mieluţi firavi lângă ele. Berbecele ne petrece neclintit, 
îndelung, cu gravitate. 

Am trecut de Nebuna şi ne ducem la locul fără nume, îi zic 
eu. 

Be-hee! Răspunde el. 

Îndată, în dreapta se înalţă o moară, o moară veche de zid; 
pe subt ea curg ape, prelingându-se Prin zăgaz stăpânit de 
stăvilare înlănţuite. Lacul mrâi se rotunjeşte subt o 
sprinceană de luncă. Lim-Pezirne lină cătră care flutură 
sălcii plângătoare, în-Verzite gă'. Biu. La mal, albastre ca o 
fereastră de cer deschisă brusc şi albe ca zăpada ce abia s- 
a ton't primele flori ale acestei primăveri. 

Astfel am intrat în ţara necunoscută. Strai anumiţi ne 
îndemnaseră, poate ca să ne prăpădi urmele; totuşi am 
ajuns la limanul dorit unde zâm beau toate. Pe furiş am 
ajuns la altă moară ferme cată. Un morar de la 1400 ne-a 
încredinţat că apa acelui râu al liniştii se chiamă Neajlov. 

Se spune că acea apă ajunge şi la oamenii de dincolo, îşi 
dădea el părerea, şi într-un loc ar fi un pod unde măria sa 
Mihai-Vodă stă să bată mare război cu împărăţia 
isrnailitenilor. 

Am poposit ş-am avut un ceas fericit. 

N-aş putea spune prin ce vamă am intrat iarăşi în lumea 
astălaltă a dumneavoastră; port însă în mine ş-acum 
vedenia fericită a acelui ţinut. 

L-am căutat cu prietinii mei şi cu Dumitru şoferul pe hartă; 
am încercat să ne întoarcem la el; e de prisos să adaog că 
silinţile noastre n-au fost încununate de nici un succes. 

IARNA ŞI LUPI. 

Sfintele sărbători care au trecut aduc poporului nostru 
tihnă şi bucurie după îndelungata muncă agricolă. 
Deasemeni aduc o satisfacţie de altă natură, după un post 
de cinci săptămâni. Însfârşit, se adaogă datinile Anului Nou 
- datini luminate şi bucurate rămase din epoca veche când 


anul începea la l martie. Vestirea primăverii a fost mutată 
mai în iarnă. Altfel şi la | martie, în regiunile noastre de 
meteorologie anarhică, la apropierea echinocţiului se 
amestecă austrul cu crivățul, zilele calde cu gerurile, 
vâltorile zăporului cu înghețuri de cremene. 

Nici un autohton de la Carpaţi nu poate afirma că a apucat 
ierni identice. Nu seamănă o lună şi un anotimp al anului cu 
o lună şi un anotimp a altui an. Aţi apucat şi domniile 
voastre ca şi mine ierni înfricoşate de şase luni, în care 
termometrul nu s-a urcat la +1*. Aşa ţin eu minte iarna din 
1907-1908, la Folticeni. La 6 octomvrie a căzut definitiv 
zăpada, după ce mai fusese o lapoviţă cu îngheţ la 14 
septemvrie. A ţinut iarnă în putere până la 4 martie, în 
ianuarie fuseseră geruri de - 20* vreme de nouă zile, fără 
întrerupere. La 3 martie -205; iar la 4 martie, la amiază, 
dezgheţ total, lichidare pripită, cu H-20*C. In douăzeci şi 
patru de ore o diferenţă de 40*. Ţinând samă de atâtea şi 
atâtea alte lucruri şi împrejurări, să nu se mai mire nimeni 
de firea acestui neam plin de neprevăzuturi şi extreme. 
Influenţa mediului cosmic se traduce în vorbire obişnuită, 
că suntem copiii cerului şi pământului nostru. 

Într-un an - înaintea războiului celuilalt - mă aflam tot la 
Folticeni, în livada mea de meri, la 9 iunie (stil vechi) şi 
cercetam roadă. Erau meri-şoarele cât aluna. Cătră ora 11, 
ziua însorită deodată s-a înegurat şi dinspre munte a venit 
furtună: termometrul a scăzut brusc la +9*. După ce s-a 
luminat iar, am văzut în valea Moldovei zăpadă. Ninsese 
bine până într-un loc care se chiamă Movila lui Răzvan. 

Nu mult după război, îşi mai aduc aminte unii ieşeni că 
într-o iarnă n-am avut nici îngheţ, nici viscole, nici zăpadă. 
Cerul era înalt şi siniliu ca la ţărmul Mediteranei; vremea 
de secetă. Iarnă goală - urmată de an sărac în holde. 

Să ne bucurăm de iarnă tare, după recitativul din veac: 
larna-i grea, omătul mare, Semne bune anu are. 

Iernile cu omăt mult dau adăpost şi must grâului, viilor şi 
livezilor. Mai dau şi alte bunuri, care nici nu pot fi preţuite. 


De aceea se spune că Sfântu Ne-culai e podar. In ţara fără 
drumuri şoseluite, şi fără poduri peste ape, deodată, ea 
printr-o minune, apar pârtiile lucii şi bătucite pe care 
lunecă săniile, şi podurile de sloi care unesc ţărmuri de 
ţărmuri. Într-o alta noapte, austrul răsunător soseşte ca o 
veste grabnică de la miazăzi şi toate se duc cu şuvoaiele la 
râpă. 

Am avut însă mângâierea iluziei. 

Amărâtă ar fi fost viaţa acestor pământeni, în curgerea 
veacului, dacă n-ar fi avut facultatea să evadeze din mizerie 
cătră un cântec ş-un vis. Umiliţii din bordeie, ori din bejenii, 
ori de la târle, as-cultând larma înfricoşată a iernii şi 
simțind muşcăturile furişe ale frigului, primesc până în 
suflete lumina focului familiar şi călătoresc ca-n farmec spre 
împărăție, spre tărâmul celălalt şi spre paserea măiastră. 
Spune baciul cel bătrân povestea, şi din când în când s-aud 
pălind lin tălăncile oilor din perdele. 

La asemenea priveghiuri de iarnă, cei bătrâni aduc 
mărturii despre întâmplări vechi şi ierni care nu mai sunt, 
aşa cum am adus şi eu mărturiile mele. Pe acestea mă 
grăbesc să le pecetluiesc cu cea mai sigură garanţie de 
autenticitate; cele pe care le-am auzit de la alţii, fără a le 
garanta, le cred, căci la Carpaţi şi Dunăre, la Şiret şi Mureş, 
întocmai ca şi la Olt toate sunt cu putinţă. De la 
reprezentanţii a trei generaţii am aflat că, odată, la înviere, 
deci după echi-nocţiul de primăvară, undeva în [.ara-de- 
Sus, s-au dus oamenii la slujba de miezul nopţii pe cer 
înstelat şi adiere de vânt cald, şi când au dat să iasă, uşile 
bisericii erau blocate de troian. „A fost odată ca niciodată”, 
desigur; dar după aceea întâmplarea are tendinţă de basm. 

Neam impresionabil şi plin de fantazie, neam iubitor de 
schimbări. Cearcă să adaoge iernii iluzia. Trudit totuşi de 
povara ei, se bucură însutit mai mult de întoarcerea 
anotimpului bun: 

Primăvară, maica noastră, Suflă bruma din fereastră Şi 
omătul de pe coastă. 


La aceste priveghiuri de iarnă, întâmplările autentice şi 
garantate sporesc în măsura în care oamenii au nevoie de 
ele. Câte poveşti despre lupi, bunăoară! Le-aţi auzit şi 
domniile voastre; şi în anume ceasuri de euforie sunteţi în 
stare să vi le atribuiţi, - dintr-o necesitate a artei de a 
convinge. Avăzut cu ochii dumneavoastră lupul scitic pe 
pustia nesfârşită a zăpezilor, şi cu urechile dumneavoastră 
l-aţi auzit urlând sinistru la luna albă. 

Lupul iernilor noastre a devenit aşa de înfricoşat, încât 
abia se anunţă iarna în partea de miazănoapte a ţării şi 
gazetele primesc ştiri de la corespondenţii lor că lupii 
umblă potăi, atacând satele şi stânile, sfâşiind oameni şi 
vite. Fără îndoială lupul e o fiară vitează şi dibace; ştie să-şi 
caute singur hrana, de aceea i-i ceafa groasă; la ceasul cel 
mai potrivit, când dulăii dorm, se strecoară la perdele ori în 
ţarcuri, ca să fure averea românului; se iscă război în 
asemenea împrejurare şi românul iese deseori biruitor, căci 
are arme de foc şi câni puternici; dar câteodată şi dihania 
poate să-şi agonisească dreptul ei. 

Dacă n-au simţit cânii, lupul prinde de ureche oaia şi o 
duce cu el mânând-o de dinapoi cu coada. Acelaşi procedeu 
îl întrebuinţează cu porcul. Nici oaia nu behăieşte, nici 
porcul nu coviţă; se lasă călăuziţi spre destinul lor. In 
definitiv omul nu le rezervă altă soartă decât aceea pe care 
le-o impune lupul. 

Rareori tovărăşii de lupi organizează atacuri asupra unei 
turme izolate de oi, şi săvârşcesc omoruri în masă. Pentru 
asta utilizează o strategie de adevăraţi vânători, cu 
prevedere şi iscusinţă. Aceeaşi iscusinţă teribilă o 
întrebuinţează asupra cerbilor şi' căprioarelor; unii le 
alungă, alţii le aşteaptă la ţiitori anumite. Am putea spune 
că fac ca oamenii, dacă n-ar fi mai potrivit să zicem că 
oamenii fac ca lupii. 

Cunosc şi am auzit de o mulţime de întâmplări de felul 
acesta. Mai cu samă am auzit. Insă chestiei cu lupii atacând 
satele şi mâncând oamenii îi opun desrninţire. Lupul nu 


atacă pe omul valid. 'Vine In preajmă, umblă după sănii; 
poate sfâşia pe un om căzut; poate să se dea la un copila 
cărui slăbăciune îi apare evidentă şi când el însuşi e însoţit 
de tovarăşi; vă încredinţez însă că toate corespondenţele cu 
preotul Cutare din Sighet mâncat de lupi şi de gospodarul 
Cutare sfâşiat la o margine de sat de alţi lupi fac parte din 
repertoriul fantezist al iernii. Redacţia revistei de vânătoare 
„Carpaţii” de la Cluj are de câţiva ani bunul obicei să 
controleze asemenea ştiri despre faptele senzaţionale ale 
lupilor. Invariabil, autorităţile locale desmânt ştirile. 
Gospodarii mâncaţi de lupi se află în deplină sănătate pe la 
casele lor. 

Că lupul flătnând cearcă tot felul de lovituri, e prea- 
adevărat. Face ca şi omul. Insă nu-i izbândeşte atât de des 
cum îi izbândeşte omului. Omul e doborât mai ales de om, 
nu de lup. 

Acum zece ani, într-o iarnă tare, pe când mă aflam cu 
tovarăşi vânători în pădurea cea veche a Boro-seştilor în 
ţinutul Vasluiului, am văzut pe un gospodar dintr-un sat de 
aproape care venise cu sanfa, ca să care tărhatul şi 
rnerindca vânătorilor. Acest gospodar vorbea cu alţi săteni 
- unii cărăuşi, alţii gonaşi - explicându-le fapta din noaptea 
trecuta a unuia dintre cei doi boi murgi înjugaţi la sanie. Un 
lup se înădise la gospodăria lui şi-i furase în două nopţi doi 
purcei dintr-un capăt de şopron. Di-hania se strecura pe 
intrarea fără uşă şi tot pe acolo îşi scotea prada, fără ca 
nimeni s-o prindă asupra faptei. Larma cânilor se producea 
după. Boii, în celălalt capăt al şopronului, erau slobozi la 
iesle şi dădeau şi ei muget prea târziu. Omul hotărăşte să 
stea la pândă chiar în noaptea ce trecuse. Şi-a pregătit o 
drughineaţă tare de fag drept armă şi s-a pitit în paie lângă 
scroafa cu purcei. Intr-un! târziu, tocmai când aţipise, simte 
mişcare vie şi aude grohăitul spăimântat al scroafei; zăreşte 
umbra hoţului şi loveşte cu drughineaţă. Lupul, lasă 
purcelul şi dă un schiaun căutând ameţit ieşirea. De data 
asta îl auziseră şi-l simţiseră cei doi boi porumbi; într-o 


clipă ieşiseră afară, gata de război; şi când lupul a izbucnit 
din şopron, boii l-au luat în coarne. Unul 1-a străpuns şi l-a 
călcat în picioare sub privirile stăpânului. Eroul era de fată 
şi clipea cu blân-detă din ochii lui mari şi frumoşi, pe când 
omul istorisea. 

Altă dată, în munte la Râşca, un pădurar bătrân, moş 
Anania, despre care am vorbit în una din cărţile mele, mi-a 
explicat cum o mică turmă de porci a lui, care se afla la 
ghindă într-o poiană, atacată fiind de lup, a împresurat 
dihania, iar scroafele cu purcei s-au îndârijit clefăind şi 
spumând, până ce au doborât-o, sfârticând-o. 

Toate poveştile fantastice care se spun despre stăpânirea 
lupului asupra vieţii omului în vremea foamei acestui animal 
par a fi amintiri nedesluşite, îngemănate cu celelalte 
poveşti, dintr-un timp când fiarele vor fi fost mult rhâi 
numeroase şi omul mai slab înarmat. Astăzi, această 
sălbătăciune inteligentă cunoaşte puterea armei de foc şi 
pricepe că trebuie să se supuie împrejurărilor nouă ce au 
pus-o în inferioritate faţă de noi. Tot aşa în Africa nordică, la 
începutul veacului trecut, leul ataca obişnuit pe om. Şi 
numai după cincizeci de ani, când s-a făcut vădită pentru el 
primejdia carabinei, leul din aceste regiuni fugea de 
european, nu din laşitate ci din inteligenţă. 

Tot aşa lupul, îşi dovedeşte şi el deşteptăciunea: asta e o 
ispravă mai importantă decât cea pe care i-o atribuie 
corespondenţii de gazete la începutul fiecărei ierni. 

De altminteri, înclin a crede că aceşti corespondenţi ar fi 
nişte tineri naivi, care, la adunări vesele, cad uşor victimă 
povestitorilor de întâmplări şi anecdote. Aţi avut şi 
dumneavoastră poate prilejul să constataţi, ca şi mine, cum 
se scornesc şi se înşiră aventurile năstruşnice, în proporţie 
cu viforniţa de afară şi cu numărul de pahare de vin vechi. 
Lupii au onoarea preferinţii şi nu-i om cumsecade care să 
nu aibă a spune despre ei ceva nemaipomenit. Suntem un 
popor (iar!) care avem în sânge anecdota şi istorisirea; 
bineînţeles însuşirile acestea n-au a face cu literatura. 


Într-un rând, într-un amurg posomorât de iarnă, am trecut 
Prutul pe ghiată eu, Topârceanu şi mai mulţi vânători ieşeni. 
Ajungând la celălalt mal şi aşteptând săniile ca să ne ducă la 
gazde, am aprins focul şi am scos câte ceva de prin gente. 
Un respectabil şi simpatic domn cărunt, tovarăş de sanie al 
meu şi al neuitatului meu prietin, după al doilea pahar s-a 
lăsat impresionat de peisagiul de argint al luncii, de vatra 
de jar şi de fiorul amurgului şi şiadus aminte de o 
întâmplare veche când deasemeni a trecut Prutul pe ghiaţă, 
insă singur, la căderea nopţii, şi i-au ieşit în cale lupii. 
Minunată şi complicată întâmplare, pe care am crezut-o 
numaidecât, angajând cu entuziasm pe tovarăşul nostru s-o 
puie pe hârtie, ca să i-o publicăm într-o revistă. Ne-a 
făgăduit solemn; şi era dispus să spuie ceva şi mai 
interesant, când au sosit săniile. Peste două săptă-mâni am 
avut manuscriptul. Era ceva ridicol şi penibil; îantazia se 
scuturase ca promoroaca luncii; întâmplarea n-avea nici un 
sprijin în realităţi şi se înşira în paisprezece rânduri pe o 
foaie liniată de caiet de şcoală. 

De atunci sunt atent şi circumspect la întrecerile de 
povestiri cu lupi pe care le mai ascult din timp în timp, şi mă 
amuzez ca să le scutur podoabele de negură şi florile de 
promoroaca. 

AL TREISPREZECELEA. 

Pot să vă spun o întâmplare. Care ilustrează ceea ce 
obişnuim noi a numi „personalitate”. Sunt de atunci ani 
destui. Unii dintre participanţii la acea expediţie 
vânătorcască se mai pot bucura de lucirea soarelui -de 
toamnă târzie şi rnai pot simţi în întinderi goale adierea 
vintului amiezii. Pe Demostene Botez şi pe Sevastos îi mai 
pot, deci, aduce martori. Alţi doi dintre cei de atunci, foarte 
subţiri intelectuali ieşeni şi prietini, de lipsa cărora nu mă 
pot mângâia, s-au scufundat înainte de vreme şi cu păreri 
de rău pentru această lume ticăloasă. 

— Patru. 


— Cu mine - fac cinci. Mai era ofiţerul de aviaţie, care 
făcuse rost de camion: şase. Căpitanul acesta de aviaţie, 
Dordea, era un om deşirat, cu picioare şi git de cocor, 
mersul lui de vânător era totdeauna rapid, plutit şi pieziş, 
aşa incit o lua înainte şi călca întreg terenul: însă el aducea 
vehiculul, elementul cel mai preţios al tovărăşiei, deci nu ne 
puteam lipsi de dânsul. Era de altfel bărbat vesel şi băutor 
vrednic, de vin: iubea şi cântecele, de aceea, la volan, 
pusese pe Grigore: cu acesta face şapte. Grigore era un 
orăsan şmecher, care cânta din harmonică foate tangourile 
la modă, întovărăşindu-şi, din cf în când, acordurile pe clape 
cu o voce subţire din c*' Pentru acest motiv mai avea un 
nume: Mărita. Î? A pudrat, violent sprâncenat şi cu ochi 
negri ca 'păcur ! era totdeauna gata să se producă la 
petrecerile avia' (iei. Acuma trebuia să fie spectator; să se 
rezerne cu spatele în camion la popas şi să cânte din 
harrno-nică întinderilor de arături şi miriştilor. Al optulea 
tovarăş şi al nouălea tovarăş erau doi oameni melancolici şi 
bărboşi, care tăceau şi fumau cu invierşu-nare. N-aş putea 
să le pun nume: erau „cei doi care tăceau şi fumau”. 
Duceam cu noi trei câni: Sevastos doi şi eu unul: Nero, Lord 
şi Cezar. Cu” asta, numărul nostru realiza duzina, ceea ce ni 
se. Părea perfect şi de bun augur. Trebuia să facem bună 
ispravă în acea iepurărie, care ne fusese semnalată îndată 
după strângerea porumbiştilor, sfârşit de octomvrie. 

Dar mai era ş-al treisprezecelea participant, pe care noi 
nu-l socoteam. Camionul. Era firesc să nu-l socotim. Că 
trebuia totuşi să-l socotim, am văzut pe urmă, după ce s-a 
impus el singur. 

Camionul acesta larg era o maşină „prima”, cum ne 
informa Grigore. Nu era maşina lui obişnuită, ne da el 
lămurire; era maşina unui oarecare şofer Piţu, cel „care are 
o amantă la Trei-Calici, ştiţi dumneavoastră, domnule 
căpitane”. Pe parola lui, Grigore putea încredința că e 
maşina cea mai bună cu putinţă. Dimineaţa numai, când 
Grigore îi fixase în cuie băncile rudimentare pe care 


şedeam, „el” pusese oarecare împotrivire. Laturile care 
închideau platforma se aflau pesemne alcătuite dintr-un 
lemn tare. „Nu primeau piroanele, îşi continua explicaţia 
şoferul, pină ce m-arn supărat, domnule căpitane, s-am pus 
mina pe ciocanul cel mare.” 

Pin lupta aceasta intre camion şi Grigore, rezultase fixarea 
complectă a laturilor. Ca să intrăm la locurile noastre, 
trebuia să escaladăm marginile. 

Ne-am căţărat deci, am escaladat şi ne-am aşezat cu toate 
ale noastre. Aveau loc destul şi cânii, şi sacii noştri de 
alimente. Damigeana se afla între cei doi care tăceau şi 
fumau. Lăsasem loc potrivit vânatului. 

— Nici nu ştiu ce avem să facem cu atâţia iepuri! 

Se mira căpitanul Dordea. 

Dimineaţa se nimerise calmă, subt o boltă de azur; 
departe, dincolo de apa Jijiei, pe imaşuri uscate, sclipea în 
soare bruma. 

Grigore conducea cu multă dibăcie şi grabă. Primea din 
când în când, direct în plisc, ţigări. 

— De la tovarăşii noştri cei bărboşi şi melancolici. Unulii 
aşeza delicat ţigara; celălalt i-o aprindea; el mulţămea zâm- 
bind. Dădea drumul unui val albăstriu de fum în răcoarea 
dimineţii şi apăsa pe accelerator. Din când în când îşi pipăia 
cu grijă, în stingă harmonica lui cea mare, cu trei rânduri 
de clape. Expediția noastră el o vedea numai din punctul lui 
de vedere. Mai era, probabil, un punct de vedere al 
damigenei. Pe urmă am recunoscut şi punctul de vedere al 
celui de al treisprezecelea. 

— Nu-i numai harmonica, ne informa râzând căpi tanul 
Dordea. Grigore cunoaşte obiceiurile mele. 

Lingă instrumentul lui, se mai află o oală cu sarmale. 

Alt punct de vedere, care adăogea un spor de interes 
expediției. 

Grigore, adaose căpitanul Dordea, ce cântec îmi place mie 
la al şaptelea pahar? 

Este un tango, trăiţi, domnule căpitane, zâmbi şoferul. 


Cum ii zice? 

Ii zice, domnule căpitane: „într-o seară întI* plarea ne- 
ntâlniră.” 

Dar la al nouălea pahar ce cânţi, Grigore? 

Trăiţi, domnule căpitane, la al nouălea, cânt „Inima mea e 
rănită de moarte.” 

Eram bine rânduiţi pe bănci. Coboram pe drumul 
prăvălatic şi cotit dintre castelul de la Stâncă şi Poprj-cani. 
E un loc istoric, unde Vasilie-Vodă Lupu a in-tâmpinat cu 
strălucit alai pe ginerele său Timoşa, feciorul lui Hmel, 
hatmanul cazacilor. Căutam să-mi dau samă în ce loc se va fi 
aşezat Vasilie-Vodă, bun maistru de ţeremonii, aşa ca 
feciorul lui Bogdan Hmel-niţki să aibă vedenia cea mai 
surprinzătoare. Tablourile se schimbau grabnic, ne duceam 
când înspre dreapta, când înspre stânga prin acele coturi 
cărora Grigore, în limbajul lui special, le spunea „viraje”. La 
un asemenea viraj, dintrodată, fără să se înţeleagă anume 
pentru ce, partea de dinapoi a vehiculului nostru execută 
un patinaj. O clipă, roata din stingă de dinapoi stătu 
suspendată deasupra râpii. 

Vânătorii din fund fac o mişcare de val cătră cei din faţă, 
căţărându-se de dânşii. Rânduiala se desface; bagajele se 
rostogolesc unele peste altele. 

Cel mai prevăzător dintre noi şi cel mai sprinten, în acelaşi 
timp, prietinul T., fu brusc în afara tovărăşiei, atârnat de 
cadrul camionului. 

În acelaşi moment se restabili cumpăna. Motorul slobozi o 
mormăire adâncă şi se stinse. Ne-am trezit într-o poziţie 
strâmbă şi oblică. 

Cu toţii întoarserăm în tăcere feţele spre locul adine de 
care ne despărţea numai o fracțiune de secundă. „In acest 
punct va fi stat Vasilie-Vodă şi curtea sa”, am avut eu timp 
să-mi fac socoteală. 

Ce este? A întrebat căpitanul Dordea, afectând 

O linişte desăvârşită. 

Vânătorii nu răspunseră, dovedind bravură şi indiferenţă. 


Prietinul TI. se prelinse la locul lui. 

— A fost şi nu mai este, îrigână el zâmbind. Am fi putut să 
nu mai fim. 

Grigore şoferul aruncă abia atunci ţigara stinsă şi răcită în 
colţul gurii. 

Trăiţi, domnule căpitane, s-a calat motorul. 

Aha! A răspuns căpitanul. 

Vorbele misterioase au darul să impresioneze. A fost 
îndestulător un al doilea vocabul cu circulaţie restrânsă şi 
ne-am liniştit cu toţii. 

— Aha! Au făcut unii din noi, ca şi căpitanul. 

Motorul începe să trepideze din nou. Schimbătorul de 
viteză dădu lovituri de berbec în cutia lui. 

Ce maşină ai spus că-i asta? Întrebă iarăşi Dordea. 

A lui Piţu, domnule căpitane. 

Nu e ăla? 

Nu, domnule căpitane. Asta e 3333. 

Bine. Dă-i drumu, porunci Dordea. 

Suspect număr. Murmură mai mult pentru sine prietinul 
meu 1. 

Cum scăparăm la podul Jijiei, Grigore îi dădu drumul. 
Fugeam pe şoseaua Sculenilor c-un zgomot de tunet. 3333 
avea însă ceva; din când în când îşi făcea mişcarea de 
derapare în stânga, ca şi cum ar ii avut intenţia să pipăie cu 
roata din partea respectivă fundul şanţului. Prietinul meu 1. 
observa manevra aceasta cu o atenţie dintre cele mai 
susţinute. 

După ce ne-am oprit, în capătul arăturilor, prieti-n”l meu 
sări cel dinţai peste bord şi făcu de jur 

„O* împrejur inspecția „amicului”, clătinând din cap 
ţinându-se la distanţă respectuoasă. 

Grigore şoferul păru interesat de la un timp d această 
manevră şi veni şi el alături de 1. 

Este ceva? Întrebă el, cu glasul lui cel gros. 

Aş vrea să ştiu câţi kilometri a rulat. Îl ispj (j prietinul 
meu. 


A, n-are rnai mult de douăzeci de mii, îl asj. 

Gură şoferul. E cel mai bun camion de la aviaţie e ca şi 
nou. N-aveţi nici o grijă. 

Aş vrea să-mi dea el singur asigurarea asta. 

II întreb şi nu răspunde. 

Cine? 

Grigore se retrase. C-un zâmbet palid, privea furiş, fără să 
aibă aerul, pe prietinul meu. 

După ce luarăm gustarea de dimineaţă, unii dintre noi 
intrară în arătură; alţii ocoliră şi trecură la nişte mirişti; în 
curând sunară primele focuri de puşcă. Grigore îşi trase 
capela pe o sprinceană, îşi săltă între umeri mantaua şi 
dădu ocol lui 3333, căutând un loc aurit de soare pentru 
sine şi pentru harmonică. 

Bagă de samă! Îl preveni deodată prietinul T.; vrea să se 
ducă la Sculeni. 

Cine? 

Dihania. 

Într-adevăr, de pe dâmbul pe care sta, camionul prindea 
să se mişte încet şi furiş, năzuind cătră şanţul din stânga. 
Şoferul se repezi la motor şi păru că îl înjunghie cu mânie, 
izbind frâna. In acelaşi timp adaose şi o înjurătură. 

_. Acuma te poţi aşeza, îi dădu sfat prietinul meu, însă fii 
atent. N-ar fi trebuit să-1 înjuri aşa de ruşinos. 

Grigore îşi arătă dinţii albi, râzând cu plăcere de glumă. 
Eu şi cu T. trecurăm în pârloagele din dreapta. 

Terenurile se dovedeau destul de bune. Aproape din 
fiecare pârloagă, aproape din fiecare ogor de păpuşoi 
netăiat sărea câte un urechiat. Probabil, însă, că vremea 
era prea lină şi prea limpede; zgomotele, glasurile, şuşuitul 
porumbiştilor stârneau yânatul înainte de timp. Alteori, în 
aceleaşi împrejurări, vi-natul se tupilează mai adânc în 
covru, până ce îl calci; în ziua aceea avea, însă, cu totul altă 
dispoziţie; sărea cine ştie unde, îşi culca urechile pe spate, 
ori împungea în sus cu ele, şi se tot ducea, îndeobşte iepurii 


îşi îndreptau fuga înspre dealuri; deodată însă 3333 sclipea 
din sticlele lui şi iepurii îşi coteau fugaspre lunca Prutului. 

Aceste semne ale celui de al treisprezecelea tovarăş al 
nostru le-am observat nu numai o dată. In măsura în care 
soarele îşi schimba poziţia pe cer şi clipirile lui variau. 
Foarte probabil că şi ceilalţi tovarăşi ai noştri erau sâcâiţi 
de acest fulger de oglindă. Din vreme în vreme se opreau, 
întorcându-se cu faţa într-acolo. Atunci auzeau, ca şi noi, 
suspinu-rile mâhnite ale harmonicii lui Grigore. Cânii, opriţi 
Şi întorşi într-aceeaşi parte, dădeau drumul la câte un 
chelălăit nervos. Salturile unui iepure se arătau cine ştie 
unde. Cânii se zvârleau într-acolo. Noi începeam a răcni 
disperat pe urma lor, chemându-i înapoi şi desprinzând de 
la torbe bicele. Pe urmă lăsam bicele să atârne la locul lor, 
când vedeam în ce arii stare de dezolare umană se 
întorceau prepelica „noştri. 

A fost o zi proastă. Am bătut mult loc şi am uri puşcat 
puţin vânat. Într-un răstimp lucirea camio nului a rămas 
neclintită; în toată acea întindere până la apa Prutului şi 
până la dealurile Jijiei, nu se mai arăta nici un iepure. Traşi 
ca de aţe nevăzute ne-am îndreptat din toate părţile, 
concentric, spre locul de popas. 

E adevărat că am plecat cam târziu. Până ce s-au 
înfierbântat sarmalele căpitanului Dordea la foc. Până ce 
am înjghebat ţepuşi în care să înfigem bucăţile de slănină 
afumată, până ce s-a putut statornici o rânduială în 
închinarea cupelor, s-a încununat cu aur şi s-a stâns în pâclă 
zarea asfinţitului. Pe urmă Grigore a cântat tangourile 
căpitanului şi romanţele timpului, dobândind succes şi 
aplauze. Din când în când cei doi bărboşi care tăceau şi 
fumau se apropiau strategic de el, ca să îndeplinească 
oficiul ţigărilor. După ce îşi îndeplineau oficiul ţigărilor, 
reveneau la damigeana. Şi aici aveau de îndeplinit o 
misiune, până ce vasul a rămas pe o coastă, netrebnic. De şi 
nu le ţin minte numele, mai stăruie încă în mine o impresie 


de respect, cred, iată de văditele dovezi de vrednicie ale 
acestor doi tovarăşi vânători. 

După ce damigeana a rămas pe o coastă, ei au atins-o cu 
vârfurile cizmelor, dând-o de-a dura. De comun acord, apoi, 
au săltat-o în sus cuprinzând-o în braţe şi ascultând-o cu 
urechea unul dintr-o pai”te şi altul din altă parte. Socotind- 
o bună de întrebuințat şi în cealaltă duminică, nu s-au 
amuzat ca s-o împuşte ori s-o dea la râpă, ci au purtat-o cu 
cre linţă 'a 'ocul ei> în camion, punându-i căciula şi 
spunându-i o vorbă bună. 

* Acesta a fost şi semnul de plecare, la lumina focului de 
vreascuri şi ciulini. Cei dinţai doritori să-şi ia locurile şi să 
pornească, ne mai având nici un motiv valabil ca să mai 
stăruiască în acele singurătăţi de sară din şesul Prutului, au 
fost cei doi bărboşi. S-au acăţat de o lăture a camionului şi 
şi-au făcut vânt în sus. 

3333 i-a respins. 

Îndârijiţi, amândoi au lepădat ţigările şi s-au dat un pas 
înapoi. Au încercat iar. Au rămas atârnaţi în lungul braţelor, 
până ce au intervenit ceilalţi vânători, aburcându-i cu 
răcnete şi îndemnuri ritmice. 

Însfârşit i-au dat peste bord, deasupra pe platformă. 

Cu destulă gălăgie şi-au luat şi ceilalţi tovarăşi locurile. 

— Plecăm! A poruncit căpitanul Dordea. 

Grigore a pus manivela în botul motorului. A răsucit o 
dată, a răsucit o doua oară; s-a zbătut în jos şi a răsucit a 
treia oară săltând în sus; motorul nu binevoi să răspundă; 
poitea să mai rămâie pe loc. Cu foarte multă greutate s-a 
lăsat convins; a trebuit să-l cerceteze Grigore şi să-i 
rnormăiască unele vorbe pe la încheieturi. Insiârşit, 
dintrodată a izbucnit în râs înăbuşit, dând semn că 
mergem. 

Am mers, într-adevăr, până la podul Jijiei. Acolo 3333 a 
stopat pe neaşteptate. Voia să se puie în curmeziş şi să 
doarmă pe pod. 


Societatea de pe platformă începu să devie atentă. Ca 
băiat şmecher, Grigore găsi mijlocul să ne miş-ca'n de pe 
podul Jijiei; dar curn ajunserăm la dealul Popricanilor, ne 
oprirăm iar. Am mai mers o toană la deal cu multă 
îndărătnicie ditl partea tov rasului nostru al 
treisprezecelea. Pe ftrmă, la un no „ după câteva icniri 
teribile şi o mormăire înfricoşată' motorul slobozi vâlvătăi. 

Mă făc, Prietinul meu T. rnă strânse de braţ şi atent. 

La cea dinţai izbucnire a flăcării de benzină, cei doi 
bărboşi care tăceau şi fumau, dintr-o singură mişcare săriră 
dincolo de parapet şi începură să se caţere la deal pe 
costişă. 

T. Întârzie puţin, ca să ia damigeana. Văzându-i că s-au 
oprit într-o poziţie dominantă, I. se duse şi o depuse între 
dânşii. Apoi veni la ceilalţi tovarăşi, care se grămădeau în 
jurul motorului, desfăcând podina şi grămădind pulbere din 
şosea asupra flăcărilor. 

— Zvărlitura din partea stingă de dinapoi şi-o corectase. 
Observă prietinul TI. Trebuie să facem ceva ca să-i treacă şi 
supărarea asta. 

Căpitanul Dordea repezea când spre 3333, când spre 
Grigore, felurite invective. Era desperat că rămâne în cimp, 
la vreme de noapte. Însfârşit se linişti. Bine că cel puţin a 
fost stins incendiul. 

Am stat sfătuind o jumătate de oră în preajma camionului 
gol. 'Topirceanu (căci el e T.) i-a improvizat chiar o 
epigramă, solicitându-i milă mai ales pentru cei doi care tac 
şi fumează la respectuoasă depărtare, pe costişă. 

Doar nu eşti un animal Fără nerv, fără simjire. Te rog eu să 
mergi la deal, Că te trec la nemurire. 

Îndemna prietinul nostru T. 

Al treisprezecelea devenise maleabil; solicitat încă dată de 
Grigore, 3333 a dat semn că vrea să plece, şi a pom” la 
deal. Arn încărcat pe cei doi melancolici, trăgându-i de tnini 
şi de picioare, am restabilit între ei damigeana. 

Sj ne-am întors fără nici o altă împotrivire la Iaşi. 


ADELAIDA. 

Informatorul meu e un bun exemplar din noua generaţie. 
N-are vârstă decât douăzeci şi opt de ani, însă cotn-petinţa 
lui e uimitoare în felurite direcţii, rnai cu samă în acele 
direcţii care mie, om vechi, mi-au fost indiferente la aceeaşi 
epocă a vieţii. 

Dovedeşte experienţă în ceea ce priveşte femeile; cu 
oarecare discreţie, din pricina diferenţei de vârstă dintre 
noi, îşi permite să zâmbească de romantismul trecutului, de 
pudoarea sexelor, de minciuna convenţională care punea 
flori de vis în locul unui instinct atât de van. 

E competent în sporturi şi în toate jocurile de cărţi, 
pontase cu succes la cazinoul de la Sinaia, încercase 
stupefiantele, fusese însurat şi se despărţise, avea formule 
asupra oamenilor politici şi curentelor de idei. 

Eram impresionat; îl priveam cu timiditate. E brun şi 
sprâncenat. Il chiatnă Toto, şi îndrăznea să susţie ca 
această apelaţie e un diminutiv de la Anibal. 

Deoarece e nepotul nevestei mele, îl suport din cinu în 
când. Ba chiar pot spune că uneori îmi face plăcarte-Lărţi îi 
trebuiau lui? Cartea lui cea mai bună era viaţajjn client şi 
prietin al meu moşier, Anghel Ignat, de o vârstă cu mine, 
avea un năcaz încurcat cu respectabila sa soţie din pricina 
copilei lor, cu numele Ade-laida. El nu se clintea de la moşia 
lui din Dâmboviţa; diipă părerea sa, eu eram ţinut să ştiu 
tot ce se petrece în Bucureşti, cum ştia el tot ce se petrece 
în satul său de reşedinţă; deci îmi scrisese, cerându-mi sfat. 

Ce puteam cunoaşte eu? M-am gândit la nepotul meu a 
toate ştiutor, Anibal. 

Aşa se face că am primit de la el cele dinţai elemente 
informative. Pe urmă am aflat. Şi restul. Era o dramă destul 
de interesantă. 

Fetei îi zicea acuma loana Cernea. Toto, adică Anibal, mi-a 
explicat numaidecât de ce. 

Despre această loană Cernea, colegele ei de universitate 
afirmau că „e destul de drăguță”. 


— Ceea ce înseamnă că e mai frumoasă decât ele, îmi da 
lămurire Anibal. 

Se spune că ar avea şi oarecare înclinări artistice, 
adăogeau alte prietine, schimbând priviri ironiee. 

— E o tentativă de a o compromite, mă încredința zâmbind 
Anibal. Totuşi, ce susţin ele poate să fie ade vărat; mi se 
pare că se ocupă de poezie şi proză. 

Cele mai maliţioase,, dintre aceleaşi prietine insinuau că 
nit-i lipseşte nici zestrea: „o zestre dQ. Provenienţă nu 
tocmai onestă”, subliniază ele. 

— E o observaţie mediocră, mă asigură Anibal. 

Adevărul cel mai adevărat insă (după cit am întele eu la 
urma urmei) era că acea copilă a prietin,, meu din 
Dâmboviţa avea specialitatea să-şi creeze neplăceri. 

Mai întâi n-o chema nici Ioana, nici Cernea. 

Părinţii ei, la epoca anumită a săptămânii „oarbe” (cum i- 
ar ii spus Toto) ceteau şi suspinau pe paginile unui roman 
de sensaţie, pe atunci la modă. Deci când în primăvara 
următoare, le-a sosit o prinţesă mica adusă de o barză 
providenţială (Tolo rânjeşte ironic), domniile lor n-au 
pregetat s-o boteze c-unnuine scump: Adelaida, numele 
eroinei romanului. 

Când această prinţesă a devenit o domnişoară mofturoasă 
şi voluntară şi s-a prezentat cu cea mai mare încredere la 
bacalaureat, a suferit o primă jignire, au-zindu-şi numele 
rostit cu o intonaţie întrucâtva ironică, de cătră un domn 
cărunt şi cu ochelari, filosoful comisiei. 

— Ignat Adelaida? 

— După ce-i rostise numele, o privise pe deasupra 
ochelarilor. 

Fără să-şi lămurească, atunci, de ce - Ignat Adelaida s-a 
simţit descurajată şi nefericită. 

O parte din îndrăzneală i s-a întors numai când a luat 
hotărârea să-şi zică Ioana. 

— Cu nădejdea secretă că unul dintre miile de tineri care 
suiau şi coborau scările universităţii va desăvârşi 


schimbarea. 

Nu i-ar fi convenit, totuşi, niciunul din numele comune: 
lonescu, Popescu sau Vasilescu. 

(Are stigleţi! Reflectează Toto.) 

Ei bine, cel dinţai tinăr brunet (ea era blondă) care t-a 
adresat o scrisoare, copiată din Codul Amorului, se numea 
Anibal lonescu! 

— Eu în persoană! Clipeşte din ochi 'Toto. A fost un 
dezastru; însă, pe urmă, am devenit buni camarazi.) 

La cele câteva baluri de iarna, unde. Se dusese, cu două 
verişoare din Bucureşti, în chiar primul an de universitate, 
cel mai mlădios dansator de tango s-a întâmplat să fie un 
sublocotenent de cavalerie, frumos ca un star de cinema: îl 
chema însă Popescu Ricard. 

Auzind numele, ea a precizat în sine: Popescu Ri-card- 
inimă-de-leu. A fost nefericită, din pricina asta, două 
săptămâni. 

Când verişoara ei Agata i-a adus informaţia că Ri-card- 
inimă-de-leu are o logodnică, că acea logodnică - precum se 
cuvenea - e slută şi foarte milionară; că nunta se va celebra 
chiar în acele câşlegi de iarnă. Ioana s-a simţit întrucâtva 
salvată. 

Din acest uşor doliu de dragoste a scos ea numele Cernea, 
pe care l-a adaos lingă Ioana. 

Dând părinţilor ei la ţară noul nume la vechea adresă, a 
fost nevoită să adaoge explicaţii. La primele explicaţii 
sumare, a trebuit să înşire altele, în alte scrisori. Tatăl ei, 
bătrânul Anghel Ignat, s-a supărat aşa de crâncen încât era 
să fie fulgerat de dambla. 

— Auzi tu! A răcnit el. Cine şi-a putut închipui asemenea 
mişelie! O desmostenesc! 

Doamna Ignat a intervenit, indemnindu-l să ceară un sfat 
unui vechi prietin. 

Atunci rni-a scris Anghel Ignat acea scrisoare ruşinată, 
întrebându-mă ce să facă. O lume auzise hotă-rârea lui şi se 
mirase. Ce era de făcut acuma, ca să nu-şi mai 


desmoştenească propria copilă şi mai cu samă cum s-ar 
putea s-o cheme iar Adelaida. 

Timpuri frumoase, timpuri trecute. 

„Domnule şi stimate amice, îţi spun pe legea. Mea că nu 
înţeleg pe copiii din ziua de azi; parcă ar fi marfă din 
Anjerica. Ori siut nebuni ei, of-i in-ain prostit eu.” 

Nu era vorba nici de prostie, nici de nebunie. „Fiecare 
parte îşi are justificarea sa, i-am răspuns eu, în-tr-o epistolă 
scurtă; să vie doamna Aglae Ignat în capitală, să stea de 
vorbă cu prinţesa, şi eu socot că toate se vor lămuri.” 

Doamna Aglăiţa Ignat, prietina mea şi a soţiei mele, se 
aştepta la o scenă sâisietoare. De aceea a convocat pe fiica 
sa la rioi. Toto a avut dreptate când a afirmat că prinţesa va 
refuza să-şi facă mărturisirea în public; însă pe mama ei a 
declarat că o primeşte cu supunerea cea mai desăvârşită şi 
cu o dragoste „neprecupeţită” (cum se spune de câtăva 
vreme în discuţiile politice. Observaţia e a lui Toto). Deci 
doamna Ignat trebuia să accepte a face o vizită în strada 
Pompieri nr. 4. 

— Vreau să văd cu ochii mei, a zârnbit ea cu stân-jenire, 
dacă Adelaida Ignat, fiica mea, şi loana Cer-aea sunt una şi 
aceeaşi fiinţă. 

Am dus-o până în strada Pompieri nr. 4. Prinţesa a 
întâmpinat-o zâmbind fericită, a cuprins-o de după umeri, 
şi-a plecat fruntea pe pieptul ei; pe urmă m-a salutat cu 
seninătate şi siguranţă. Le-am lăsat să-şi spuie ce aveau de 
spus. Prietina noastră Aglăiţa a povestit după aceea soţiei 
mele, cu lux de amănunte, toate. Nu pot da decât un palid 
dialog al unei asemenea memorabile întâlniri. Când a aflat 
şi Toto cum a fost şi ce s-a spus, mi-a declarat că şi-a pierdut 
orice iluzie şi că nu-şi va alege niciodată tovarăşă a vieţii din 
asemenea specimene de fete, care visează cai verzi pe 
păreţi (iarăşi propriile lui cuvinte). 

Draga maichii, tu ai nebunit, i-a zis doamna Aglăiţa Ignat 
prinţesei, oftând şi privind-o lung. 


Dragă mamă, i-a răspuns fata, te rog să te aşezi întâi 
comod în fotoliu. 

Fată, tu ai nebunit. 

Dragă mamă, n-am nebunit. 

Atunci dacă n-ai nebunit, spune-mi cum te chianiă. Când te 
purtam. 

— Sunt de atunci douăzeci şi trei de ani - am cetit cu Ignat 
o carte frumoasă, pe care o ţin minte şi acuma. 

Ştiu: „Adelaida, prinţesa nefericită”, însă pe mine, drăguță 
mamă, mă chiamă loana. ' 

Iţi spun eu, copilă, că nu eşti în toate minţile. 

Cum poate să te cheme Ioana dacă numele tău e Ade 
laida? 

Mă chiamă Ioana Cernea. 

Dacă te chiamă aşa, află, copil îndărătnic, că tatăl tău a 
adaos la testamentul lui acest codicil, pe care eu îl socot 
înţelept: „Dar dacă, zice el, pe copila mea prea iubită 
Adelaida o chiamă altfel, eu n-o cu nosc. Şi dacă-i mai spune 
Cernea, fără să fi pus pe cap cinstita cununie, o 
desmoştenesc”. lată ce bună treabă ai făcut. Ai auzit ori nu? 

Am auzit. 

Şi n-ai nimic de spus? 

Ba da. Întâi, am să sărut măicuţei mele amândouă mâinile, 
şi am să mă aşez lângă ea în genunchi; după aceea am s-o 
rog frumos să-mi spuie Ioana. 

Cum să-ţi spun loana, dacă te chiamă Adelaida? 

Mică dragă, nu vreau să fiu Adelaida. După ce mă împac 
cu tine, ne suim amândouă în „Fordul” tău, Şi în trei ceasuri 
suntem la noi acasă, pe Argeş în sus. 

Ne înfăţişăm amândouă bătrânului meu părinte şi-i declari 
cum mă chiamă cu adevărat. 

Ce vrei să spui? Adicătelea cţjjpi te chiamă tine cu 
adevărat? 

Ioana Cernea. 

Vrei să-i spun asta eu lui Anghel? 

Să-i spui, mămuţă dragă. 


Atuncea înseamnă că suntem nebune amândouă. 

Ba nu, mămuţă dragă. Niţel nebună sunt numai eu, căci 
mi-i drag 'un băiat. Nu cumva te miri şi de asta? 

Nu mă mir deloc; insă vreau să ştiu cine-i. 

Ai să afli numaidecât. E un băiat bogat. Mai ales e un băiat 
de neam. II chiamă Andrei Drăgotescu. 

Doamna Aglăiţa Ignat, mama loanei Cernea, a făcut ochii 
mari, cu uimire în care se amesteca şi spaimă. 

Vai, fetiţă dragă! Cum s-a făcut asta? Drăgoteştii sunt 
neam mare: au fost milionari. 

Da, mamă. 

Nu cumva acest Andrei e nepotul boierului care a avut 
Butenii de Jos? Acuma moşia e-a noastră. 

Mi se pare că da, mămuţă dragă. Tatăl lui An drei a stat 
multă vreme în străinătate, ca diplomat. 

De, fetiţă dragă, ştiu eu? Mă întreb ce ar putea spune 
asemenea tânăr, aflând că am apucat noi Bu tenii de Jos. 
Aşa au fost, draga maichii, timpurile. 

Boierii au căzut şi vechilii s-au ridicat. Ce-ar putea spune 
el de asta - auzind şi numele tău? 

Nu ştiu, măicuţă, a zâmbit fata; îmi închipui că nu-l 
interesează Butenii; iar pe mine mă chiamă Ioana Cernea. 
Acest nume 1-a văzut dumnealui într-o revistă literară, sub 
nişte versuri care i s-au părut frumoase. Nu înţeleg ce 
deducţii a putut face din aceste versuri asupra persoanei 
mele: s-a întimpl3' să nu mă găsească după aceea nici prea 
slută, nici în vârstă; şi dintrodată, pe strada Academiei, în 
mulţimii, mi-a declarat că, iară mine, viaţa nu mai are 
pentru el nici un farmec. - Şi tu ce i-ai spus? 

Eu nu i-am spus nimic. Eu am râs. 

Apoi, draga mamei, tot n-ai tu minte. Se poate să pierzi 
asemenea partidă? 

N-am pierdut nimic: dimpotrivă. Lucrurile nu s-au 
întâmplat ca în romanul prinţesei tale. In ziua de azi, noi 
fetele suntem ceva mai prevăzătoare şi nu mai ţinem deloc 
să fim nefericite. Cu vorbe potrivite, i-am dat a înţelege lui 


Andrei că nu pot să-i precizez nimic asupra sentimentelor 
mele. Ținând seamă că timpul de care-mi vorbeşte el se 
chiamă eternitate, s-ar putea să ajungem, după ani 
îndelungaţi, la un acord favorabil. 

Doamna Aglăiţa Ignat se mira ţuguindu-şi buzele: 

Ţ! Ţ! Ţ! Ce limbă păsărească e asta? Cum răs punzi tu unei 
declaraţii? N-ai nici o diplomaţie. 

Ba am să-ţi dovedesc că sunt diplomată: i-am spus cum mă 
chiamă. 

Mama râse strâmb: 

De asta te chiamă loana Cernea? 

Ba i-am vorbit de Adelaida Ignat. 

Vai! Asta-i diplomaţia ta? le pomeneşti că a aflat şi despre 
procesele care au fost pentru Buteni. 

Nu cred; nu învaţă istoria. După cât înţeleg, nu se ocupă 
cu nici un studiu grav. Se pricepe în schimb să cheltuiască 
banii pe care-i mai are. Mi-a făcut cu noscut că i-i dragă şi 
Adelaida Ignat. Atuncea i-am declarat că nu sunt Adelaida 
Ignat. 

— Nu înţeleg nimic. * 

— El însă a înţeles şi a vrut să sărute pe Ioana Cernea. 

— Sadoveanu - Opere. Voi. 15 

Doamna Ignat înlemni deodată cu ochii pironii; spre fiica 
sa. 

Of! Draga mea fetiţă, în ce lume trăim! A în drăznit să te 
sărute în mijlocul străzii? 

Fii liniştită, mamă; nu era în stradă. Era la cinematograf. 
Pe întuneric. 

Şi-a îndrăznit să te sărute? 

Desigur; era de aşteptat; dar ca să poată izbuti aşa ceva, 
trebuia şi consimţimântul meu. Am făcut aşa ca să sărute 
întâi poşeta mea, iar a doua oară, pe vară-mea Agata. 

Doamna Ignat a strigat, încrucişându-şi brusc privirea: 

Să ştii că ţi-l ia! 

Cine? 

Vară-ta Agata. [i-l ia! 


Tot ce se poate. | l-am lăsat şi m-atn dus. In patru zile, am 
primit opt scrisori - aşa de lungi, încât mi-a fost peste 
putinţă să le cetesc. Cred că nu eşti prea curioasă să afli ce- 
mi spunea anume în cele cinci mii de cuvinte pe care mi le-a 
înşirat adoratorul meu. 

A îndrăznit să adaoge şi nişte versuri, care nu erau ale lui. 
Ce pot să-ţi spun, dragă mămuţă? Toate mer geau de 
minune, când am băgat de seamă că începe să-mi fie drag. 
Nu mă gândesc la veşnicie: aceea e o nerozie a lui: mă 
gândesc la fiecare clipă care trece fără dânsul. 

Doamna Aglăiţa Ignat s-a bucurat sincer: 

— Atuncea-i foarte bine, fetiţo. 

Fata şopti c-o voce joasă şi c-o privire lungă în vag, prin 
ceața genelor ei cenuşii: 

— Ticălosul! 

Mama tresări cu îngrijorare: 

— S-a întâmplat ceva? Ce mai este? 

O, nu s-a întâmplat nimic; acurna nu se mai poate apropia 
de mine. 

Pentru Dumnezeu, vorbeşte, Adelaido. Este vreo piedică 
pentru căsătorie? Îmi închipui că un tânăr bine crescut e 
dator să facă numaidecât o propunere onestă. 

Dragă mamă, asta nu pare tuturor necesar; to tuşi el nu 
vorbeşte decât de asta. 

Minunat! 

Ce găseşti tu minunat? Se întoarse fata, făcând un botişor 
nemulţămit. Uiţi că totuşi sunt Adelaida Ignat? 

Aşa este; dacă cere reierinţi şi dă peste chestia cu moşia, 
stă pe loc. Ori îl pot hotărî să se retragă unii invidioşi care 
ştiu - şi care au fete de măritat. 

Nu poate îi vorba de asta, ima dragă. Prinţesa Adelaida 
închidea ochii de fericire la gândul alianţei veşnice a două 
inimi: eu sunt sigură că, măritându-mă cu dânsul, îl pierd. 

Am înţeles, fetiţă scumpă, şi am să-ţi răspund că prostia 
asta e o consecinţă a cinematografului. 


Aşa este, suspină Ioana Cernea, a cinematogra fului şi a 
ştiinţelor sociale. I-am scris o scrisoare; mai bine să 
renunţăm. 

— La ce să renunţaţi? La căsătorie? Aş fi curioasă să aflu 
cum ai spus tu asta unui bărbat, într-o scrisoare. Are haz! 

Fata rămase tăcută şi visătoare, cu faţa însorită de un 
zâmbet fin. 

— Mamă, şopti ea, în lumea asta şi în viaţa mea, ele 
pentru mine singurul bărbat. Acest adevăr ii înţeleg şi-l 
stabilesc logic, aproape cu răceală. Vre mea Adelaidelor 
clasice a trecut. Viaţa noastră nouă e aşa de aspră, încât ori 
o acceptăm cu laşitate, în toate consecinţele ei, ori ne 
izolăm într-o iubire ma; tare decât moartea - şi decât viaţa. 
In ţoala neagr' veşnicie, n-avern decât această clipă: 
dorind-o, ezit cu spaimă şi deliciu. Ca să nu mă înşel şi să nu 
greşesc aş prefera să fug de Andrei. Decepţia ar ii mai 
amară decât orice ignominie. I-am povestit prin urmare, în 
scrisoarea mea, o întâmplare de pe când eram copilă 
Întâmplarea asta a rămas o taină pe care n-o ştie nimeni: 
nu ţi-am spus-o nici ţie; mi-am adus-o aminte după aventura 
asta a mea. 

Când eram eu micuță, a fost la noi, la Butenii de Jos, o 
petrecere mare în sărbătorile de iarnă. Sosiseră mulţi 
cunoscuţi de la oraş şi de la moşiile învecinate, în vederea 
unei vânători. Insă' vremea era moale, drumurile se 
desfundaseră, curgea umezeală din ceaţă. 

— Era timpul cel mai mizerabil cu putinţă pentru regiunea 
noastră de pământuri grase. 

Tata şi vecinii priveau din când în când pe ferestre, apoi 
înjurau, iară să mai ţie seamă de prezenţa mea. Pădurile 
sub ceaţă, drumurile de noroi, apele revărsate. Eram 
curioasă să pătrund sensul unor asemenea invective. La 
porunca tatei, mama Rada, doica, m-a luat şi m-a dus la 
culcare. l-am cerut explicaţii; ea a râs şi s-a bătut cu palma 
peste gură. 


Culcă-te şi dormi, puişor, m-a îndemnat ea. As cultă pe 
mama Rada. 

O ascult pe mama Rada, i-am răspuns eu, dacă mama 
Rada îmi spune un basm. 

Iţi spune mama, puişorule. 

Atuncea să-mi spuie mama Rada basmul cu FălFrumos 
care a fost purcel. 

Mama Rada mi-a spus basmul şi am ascultat-o până într-un 
loc care îmi părea mie mai încântat şi mai plin de minune. 

Ca să dobândească pe domniţa împărăției, Făt-Fru-mos 
săvârşeşte trei isprăvi. Deschideam ochii mari şi-mi 
ascuţeam urechile la isprava a treia, când Făt-Frumos 
purcelul durează pod de nestemate peste apă şi schimbă în 
argint sălciile luncii. 

Am închis ochii fericită şi n-am mai urmat a auzi In 
somnolenţa mea decât furtuna de afară. 

Peste noapte, s-a întors vântul de cătră nord, adu-cind 
viscol şi îngheţ. Dimineaţa, când am ieşit la lumină îri 
pridvor, am văzut o lume nouă stând înlemnită de farmec 
până în zare, cu păduri de argint şi pod de smaragd. 

Fata a tăcut. Maică-sa o privea pieziş. 

Ai scris tu băiatului toate acestea? Cum vrei tu să le 
tălmăcească? 

Nu ştiu, măicuţă; să vedem ce are să răspundă. 

Poate nu înţelege nimic şi socoate că sunt nebună. 

Mi se pare că scrisoarea mea nu face nici doi bani. 

Eu sunt sigură de asta, o încredința doamna Ignat. 

Totuşi, urmă fata, iluzia aceea din copilărie era o realitate, 
deoarece m-a făcut fericită. Şi eu nu-i cer decât realitatea 
unei iluzii. 

Doamna Ignat a suspinat prelung şi şi-a şters ochii umezi. 
Apoi a întrebat cu îndoială: 

Toate ca toate, dar ce spun eu lui Anghel? 

Să-i spui că mă chiamă loana. S-a alintat cu tristeţă fata. 

Bine, bine, să lăsăm asta; îl fac eu să priceapă cum şi de 
ce, de şi nici eu n-am înţeles tocmai bine. 


Intr-atâţia ani, l-am deprins eu cu capriciile mele, 
convingându-l că nu este pe lumea asta om mai ciudat 
decât el. 

După câteva clipe de gândire, doamna Aglăita ion j €. * 
6*13 ţ, adăogi: 

Insă cu podul e mai bine să-i explici tu. Mă mir de unde ai 
găsit tu asemenea vorbe. Parcă le ceteai. 

Nu-i spun nimic, mamă dragă, se apăra loana' îmi pare 
rău că am trimes şi scrisoarea. Mă gândesc că asta-i 
adevărata mea nebunie, ori prostie. 

Aici iţi dau intru totul dreptate. Se grăbi să confirme 
doamna Ignat. 

Privea lung spre fată, cercetând-o c-un fel de luare-aminte 
comică, parcă abia acum o descoperea. lar loana Cernea 
zâmbea cu dragoste şi cochet dintr-o altă generaţie. 

După explicaţia aceasta, soţia mea a fost de părere să 
punem numaidecât la cale principalul - adică nunta fetei. 
Eu insă am fost de părere să chem întâi la faţa locului pe 
bătrânul meu amic şi client, ca să cunoască şi el pe fiinţa 
nouă care luase locul Adelai-dei. Era tot o prinţesă 
nefericită şi perspectivele viitorului ei erau dintre cele mai 
îndoielnice. 

SĂLBĂTĂCIUNE. 

Minunat octomvrie la poalele munţilor, deasupra văii 
Şiretului. La miazănoapte drumul duce spre mănăstirea 
Casinului; la asfinţit, spre podgoriile cele mari. Soarele are 
o strălucire de prie-tinie, şi de apropiată despărţire. Toate 
îmi păreau, din pricina asta, mai bune şi le contemplam c- 
un ochi melancolic. Mai aveam de petrecut o săptămână la 
conacul verişoarei mele Ana, căreia încă îi place să-i spui că 
are profil de împărătiţă bizantină. Avea; - şi la patruzeci şi 
cinci de ani mai are întrucâtva acest profil, mai ales când 
persienele stăpânesc în parte lumina camerei celei mari, 
unde ne adunam cu toţii ca să punem ţara la cale. In acea 
umbră delicată, între portretele iubiţilor ei morţi şi stampe 
romantice, între mobile arhaice şi draperii de catifele, 


verişoara mea Ana se mişcă şi se aşează aşa fel încât să ne 
păstrăm şi, dacă se poate, să ducem cu noi acea iluzie a 
înfăţişării sale. In afară de această cochetărie, verişoara 
mea stă solid în realităţi, îşi conduce bine gospodăria şi 
copiii, şi ne oferă nişte prânzuri asupra cărora, în fiecare, 
zi, am grijă să formulez un nou compliment. Mă interesez 
cum prezidează la elaborarea salmiei de rață sălbatică, 
admir fineţa acelui sos misterios al gâştei domestice cu 
portocale. Mai are o taină a unor „plăcinte cu brânză mici 
cât stridiile, care trebuiesc mâncate la o temperatură 
aproape primejdioasă. 

Ciudat mi se pare că toate acestea se bucură şi de lauda 
unchiului Aristid, fostul ministru la Roma, care e la vârsta 
detestabilă a regimurilor alimentare. Lauda lui se referă la 
amintiri de două decenii, când absorbise aceleaşi bunătăţi, 
în huzurul aceluiaşi conac, pe când trăia Constantin, 
stăpânul verişoarei Ana. Vărul Constantin ne zâmbea acum 
din ramă neagră şi din trecut. Morţii ascultă îndelung şi 
atent pe cei vii şi au avantajul că nu sunt siliţi să răspundă. 
Pe lingă Constantin, ascultau atent şi alte umbre 
nedesluşite, înşirate pe zidul cenuşiu. Pe când noi ceilalţi 
eram obligaţi cu toţii să răspundem unchiului Aristid. Mai 
întâi eram obligaţi să-l lăsăm să vorbească; pe urmă eram 
obligaţi să-i dăm răspuns. 

Câteva zile fostul ministru ne-a întreţinut cu toate tainele 
diplomaţiei şi cu toate tinetele acestei tagme, fără de care 
omenirea s-ar simţi de bună samă profund nefericită. In 
ziua când au apărut pe masa sufrageriei plăcintele cele 
mici, faţă de care noi tinerii am avut o atitudine cu 
deosebire învierşunata, unchiul Aristid, zâmbind îngăduitor 
pentru slăbăciunea noastră, a început să predice regimul 
alimentar, absolut necesar omului modern. 

Trebuie să se ştie că unchiul Aristid e un bărbat impecabil 
în toată ţinuta şi înfăţişarea sa. Haina, batista, mănuşile, 
bastonul, inelul cu briliant, ceasul plat de aur, toate puneau 
în valoare fiinţa sa, adăo-gindu-i - credea el - ceea ce îi 


luase neînduplecat timpul. Ajunsese astfel să împlinească 
zece ani peste jumătate de secol, salvând din părul bogat 
altădată o pe care o administra cu un meşteşug rigu-QS în 
faţa oglinzii. Bănuiesc că sprâncenelor le da itină tinctură 
neagră, ca să-i pară ochii mai vii. Zârnbea ca şi în tinereţă. 

— Pretindea verişoara Ana. 

Vai, în curând vom zâmbi toţi din rame, reflectam eu cu 
ferocitate. 

Vârsta mea şi a celor două odrasle a verişoarei Ana _- Bebe 
şi Kiki - e vârsta cea fără de milă. De câte ori deschide 
şedinţele unchiul Aristid, noi ne aruncăm unul altuia o 
privire furişată, şi îndată luăm o atitudine trează şi plină de 
atenţie. Din când în când, inconştient s-ar putea zice, 
mânile noastre caută pe masă ceva picant ori ceva dulce. 
Dăm ticălosului nostru stomah de cremene tot ce pofteşte, 
pe când unchiul Aristid îşi dezvoltă predica de higiena 
alimentară, ori alte predici. Verişoara mea Ana întreţine cu 
noi din ochi o corespondenţă severă, căci unchiul Aristid e 
holtei şi n-are moştenitori decât pe Bebe şi Kiki. Nu e 
nevoie de această observaţie fundamentală, căci tinerii sunt 
amabili şi buni din însăşi firea lor, şi buna creştere le-a 
sporit aceste însuşiri. Totuşi verişoara mea supraveghează. 
Face asta din obicei faţă de toate ale vieţii. 

La calităţile naturale ale tinerilor mei prietini şi rude, 
trebuie să adaog demnitatea şi prestanţa unchiului Aristid. 
Mi-e cu neputinţă să nu fiu înrâurit de demnitatea şi 
prestanţa sa. Băieţii mi-au făcut aceeaşi mărturisire. 

Stând la taifas numai noi într-un colţ de grădină, mi-am 
adus aminte de o vorbă foarte potrivită a unui vânător şi 
scriitor român. Acest vânător şi scriitor, cu numele C. 
Rosetti-Bălănescu, arată ea un năcăji' şi Păcătos buhnaci, 
pomenind despre un personagiu, pro-mare şi om cu situaţii 
importante la Bucureşti. 

— A rezumat într-un singur vocabul compozit: „mii nistru”. 
Acesta era cuvântul care se potrivea cel - bine şi unchiului 
Aristid. Alai mult ministru decât lionar; totuşi rnilionistru. 


Dar milionistru însemn” pentru noi şi toate celelalte 
facultăţi abundente al unchiului Aristid. Nu era domeniu al 
creaţiei asupra căruia pătrunderea unchiului Aristid să nu 
se fi exercitat; şi din această pătrundere multiplicată de 
experienţă eram chemaţi să ne împărtăşim şi noi. 

— Fericită vârsta! A zis deci protectorul nostru fericită 
vârstă când ai dinţii toţi şi intacţi şi trupul îşi face arderile 
ca un furnal perfect. Insă e necesar să-ţi spun dumnitale, 
Arnedeu, care eşti mai în vârstă, şi dumneavoastră, Bebe şi 
Kiki, care sunteţi mai tineri, că cine are asemenea bun cată 
să-l păstreze cu grijă, i - după preceptul că rămâne sărac 
cine cheltuieşte tot. Preceptul acesta nu se verifică deplin 
cu moştenirea ce v-a lăsat-o Constantin, pe care voi aţi 
cron-ţăit-o şi aţi mistuit-o la Paris. Are grijă vara mea Ana să 
vă treacă ceva din averea ei. Pe lingă acest ceva, va veni la 
vremea sa, în viitor, ceea ce rămâne de la mine. Insă 
preceptul se verifică cu tinereţa aceasta splendidă a 
dumneavoastră. Cum veţi dilapi-da-o. 

— Vă veţi resimţi. Nu imediat, ci la un termen fatal. Ştiu că 
voi vă credeţi nemuritori, însă la şaizeci de ani veţi 
abandona iluzia asta. Aşa incit să ştiţi că oamenii se împart 
în două: cei care mănâncă prea mult, şi cei care nu 
mănâncă îndestulător. lar problema este să te poţi bucura 
de viaţă şi de stomah bun ca un om sărac, fără să ai 
dezavantajul mizeriei. 

Problema ar fi să putem rămânea tineri. Am în drăznit eu. 

A, da! A suspinat unchiul Aristid. Până acuma nu s-a găsit 
soluţia la aşa ceva. Sunt constrâns să mă stlpun acum 
foamei sistematizate, pentru că altădată n-am cunoscut 
constrângerea, cum nu o cunoaşteţi voi acum fată de aceste 
delicioase cruste rumene. Eu v-aş consilia să încercaţi 
sistemul meu mai din vreme. La dreptul vorbind, nu-i un 
sistem, ci mai multe sisteme. Unul din sisteme e să 
eliminăm carnea. Omul poate trăi numai cu vegetale. Alt 
sistem e ajunarea. Am să vă explic altă dată în ce chip 
asceţii orientali au izbutit să realizeze performanţe 


uimitoare, postind fără alimente şi fără apă patruzeci de 
zile. Sistemul meu propriu e o combinaţie de alimentaţie 
vegetală şi aju-nare. Vara mea Ana a zâmbit: 

Ce facem cu cafeaua şi cu ţigara? 

În privinţa cafelei, dragă verişoara, am o idee a mea. Cit 
despre ţigări, aş prefera să nu le fumăm; dacă nu-i cu 
putinţă asta, eu zic să acceptăm temperanţa. 

Dar cu cafeaua? Văd că n-o elimini. 

N-o elimin. Insă cafeaua pe care am băut-o eu la Damasc, 
acum douăzeci de ani, e cu totul altă licoare decât cea pe 
care o bem în Europa. Avem de învăţat de la asiatici încă 
multe lucruri. 

Ce faci cu coniacul? 

Nu fac nimic; nu-l beau. 

Ce faci cu fructele? 

Aha! Cu fructele. Cunosc moda. Fructele în sus, fructele în 
jos. Fructe dimineaţa, fructe sară. Fructe înainte de masă 
sau fructe după masă. Eu, personal, mă îndoiesc de 
eficacitatea unui regim de fructe. Nu-1 înlătur; îl puteţi 
încerca dumneavoastră; dar eu pro cedez cu atenţie şi aleg 
puţin, din ce mi se pare într-adevăr fin şi savuros. Să nu 
exagerăm cu fructele. Am încercat mai cu succes un regim 
de sălăţi. 

BIBLIOTECA uunTurul interrebibhai jff PERFECŢIONARE 
A XOR DIDACTICI. 

Vai, vere Aristid, e un regim mai degrabă c prese. 

Bine, bine; râzi dumneata, verişoara Ană. Nrizi atât de 
sălăţi, cât râzi pentru că îţi stă bine. Ar tre bui să fii de 
părerea mea; sălăţile păstrează tenul. 

Ceea ce susţine medicul german von Muller, că sala ţile 
dăunează. 

— E o eroare. Maxwell, în a sa „The Aiimentation”, arată 
precis, cu constatări şi statistici, că sălăţile păstrează tenul. 

Verişoara Ana a răspuns cu vocea ei cea mai plăcută: 

— Ştii dumneata că mă pui pe gânduri, vere? 

Unchiul Aristid ne-a privit satisfăcut. 


Feciorul a adus cafeaua. A ieşit şi s-a întors, depu-nând 
discret lângă tablaua cu ceşti două gărăfioare de cristal, cu 
mixturi colorate, care îndulcesc buzele şi ard agreabil 
impărăfuşul. 

— Operă a cuvioşilor părinţi benedictini. Vărul nostru 
Aristid a preferat să nu aibă nici o părere despre aceste 
licori. 

Noi, cei trei tineri, ne-am mişcat ca să ieşim la lumina 
aurie a toamnei. Am sărutat mâna catifelată a verei mele 
Ana. Cum au huruit scaunele noastre pe parchet, 
prepelicarul prietinilor mei s-a arătat în pragul uşii ce dă 
spre grădină, privindu-ne fix. 

Vara Ana zise: 

— Pârlea vă întreabă dacă nu ieşiţi astăzi la vânat, Bebe s- 
a dus şi l-a apucat pe cine de o ureche, mângâindu-l. 

Ba ieşim, Pârlea, ca să-ţi facem şi ţie o bucurie, dar mai 
târziu. 

Să vedem, dragii mei prietini, a intervenit un chiul Aristid, 
poate merg şi eu cu dumneavoastră. 

Atunci te aşteptăm, unchiule, a hotărât KiWMa duc să-ţi 
pregătesc puşca şi geanta. 

_ Stai, stai, nu mă lua prea repede, a protestat bătrânul 
nostru amic. 

Tinerii au întârziat o clipă în sufragerie, aţâţând pe pârlea 
în jurul lor la joc. Au ieşit pe terasă şi s-au întors iarErau 
amândoi bruni şi sprâncenaţi, cu trupuri sprintene şi 
mlădioase de sportivi. Mama lor îi privea cu ochi de lumină, 
pe când, precaut şi furişat, umplea cu lichid undelemniu un 
păhărel şi-l trecea la îndă-rnâna oaspetelui său principal. 
Fostul ministru gustă distrat şi depuse păhărelul, apoi 
deodată îşi aduse aminte de ceva. Era mai mult un pretext 
de vorbă, după o pauză de tăcere. 

— Mă. Rog, ce-aţi făcut dumneavoastră cu iepurele? 

Vara Ana îşi înălţă întâi sprâncenele nedumerită; după 
aceea îşi aduse aminte. 

— A! Iepurele. Mi se pare că Kiki i-a dat drumul. 


Aşa este, confirmă tânărul, din prag; i-am dat drumul iar 
în sălbătăcia lui. 

Hm! Reflectă unchiul Aristid, după ce mai sorbi o dată din 
păhărel; mai întâi n-avea rost să primiţi un sălbatic între 
animalele domestice. Găinile se alar mau, cânii îl adulmecau 
de departe, poftind să-i cro iască blăniţa; gâştele au făcut 
complot să-l ciocă nească cu pliscurile. Ce căuta el aici? 
Sălbaticul e sălbatic; n-ai ce-i face. O sălbătăciune ca asta 
se mişcă în vremea nopţii şi doarme ziua; pe când curtea 
dumneavoastră trăieşte numai ziua şi doarme noaptea. 

Toate vietăţile curţii vin concentric spre stăpân şi se încred 
în el; pe când sălbătăciunea aceea se pălea întruna cu capul 
de scândurile închisorii lui, ca să iugă. Toate dobitoacele de 
aici vă sunt prietina.; el vă rămâne duşman şi are să vie la 
iarnă să roadă altoii din livadă. 

Ba, unchiule, încercă să intervie Kiki; să ştii - s-a deprins 
să mănânce pâne cu unt şi s-a împneti 't cu gâştele. S-a 
împrietinit şi cu Pârlea. 

Aşi! Povesti! 

Nu-s poveşti, unchiule. Când mi 1-a adus Miron vatavul. Să 
vezi. S-au dus argaţii să cosească lucernă în parcela din 
dosul hambarelor şi au dat acolo peste un covru cu patru 
pui. lrei au fugit; acesta a rămas şi l-au prins. Era fraged, 
din cel dinţai rând de pui al iepuroaicelor. Când mi 1-a adus 
Miron vata vul, n-ain ştiut ce să fac cu el. M-am sfătuit cu 
Bebe am întrebat pe mama. Dumneaei zicea că să încercăm 
să-l alimentăm cu biberonul. De unde biberon? Aicea, în 
sat, femeile nu cunosc asemenea aparat de alăp tare. 

Asta-i nostim. Mormăi cu dispreţ ministrul. 

Aşa că, până ce să trimetem la târg la Sascut după 
biberon, puiul putea să moară. Ne-atn gândit să-i dăm mai 
bine drumul. Insă pe maică-sa el n-o mai putea găsi; şi l-ar 
fi sfâşiat şi cânii. 

Mare pagubă! 

Ba, unchiule, eu şi cu Bebe ne-am gândit să-l salvăm. Şi 
am ascultat de sfatul Mandei, găinăreasa noastră, să-l 


aplecăm la o hăituşcă a ei rămasă numai c-un căţel. O javră 
urâtă şi rea foc, cu numele '[olişca. 

Cred că Jolişca Mandei s-a scandalizat. 

Nu, unchiule; 1-a acceptat. Pe urmă nici nu ne-a rnai făcut 
trebuinţă biberonul. L-am crescut; s-a făcut mare; era 
jucăuş şi prietinos; făcuse un pact de amiciţie mai ales cu 
Pârlea. 

Ascultă, Kiki, zise unchiul Aristide întorcându-se spre 
nepotul său cu un zâmbet subţire; în povestea ta eu cunosc 
un lucru - adică, mai bine zis, cunosc doua lucruri: întâi că 
ai talent de a spune, şi al doilea ca eşti vânător. Toate sunt 
frumoase, dar toate sunt tanta-zii. Dă-mi voie, te rog, să-ţi 
afirm un lucru pe care specialiştii în materie 1-au constatat 
mai demult. Fie specialiştii care reflectează asupra 
psihologiei popoarelor şi categoriilor sociale, fie naturaliştii 
care se documentează asupra firii animalelor - toţi constată 
că există despărţiri fundamentale intre oameni, că există 
despărţiri fundamentale intre animale. Sunt animale care 
urmăresc şi mănâncă pe alte animale; sunt altele care se 
lasă prigonite şi mâncate. Sunt oameni deşti naţi să 
domnească, sunt oameni destinaţi să se supuie Profilul 
verişoarei mele Ana, care are în el ceva acvilin, să nu vă 
închipuiţi că e o zădărnicie. 

Eşti prea bun, vere. Suspină împărătiţa. 

E un adevăr, nu e o zădărnicie; dumneavoastră deaserneni 
sunteţi o realitate, de aceea stăpâniţi aici şi porunciţi altora. 
Aşijderea, numai printr-o neşansă nu mi-a fost dat mie în 
lume un rol mai hotărât. Sunt deci oameni care domnesc şi 
alţii care-şi pleacă gru mazul. Deasemenea sunt popoare de 
cuceritori. Din această despărţire a naturilor umane, 
rezultă neegalitatea socială şi războaiele, precum ştiţi. In 
sprijinul acestor afirmări, vin faptele, nu poveştile. Aşa, 
dragă tinere, cu iepurele dumnitale: trebuia de la început 
lăsat destinului său. Nu trebuia alăptat cu nimic; nu trebuia 
să te trudeşti a-l domestici, când ele iremedia bil sălbatic. 
Nimic nu ţi-l apropie; mai curând sau mai târziu natura lui 


adevărată îl chiamă de unde I-ai cules. Ciclul domesticilor 
s-a închis; cele rămase sal batice vor rămânea în veci 
sălbatice. I-ai dat drumul? 

I-am da. T drumul de mult. 

— Cred că mai bine i-ar fi stat cu măsline şi cu capere, pe 
această masă, în această sufragerie. I-ai 

lpar dat drumul. 

— Să-1 lăsăm în sama Domnuli:' Du nezeului său. 

Isprăvindu-şi c-un gest rapid băutura undelernnie unchiul 
Aristid se ridică de pe scaun, destinzându-sj mădularele 
amorţite. 

— Merg cu dumneavoastră. Se hotărî el. Mă duc să mă 
schimb. Ziua pare magnifică; nu se ştie dacă mai apuc 
părechea ei din octomvrie viitor. 

Kiki se duse să aducă unchiului geantă şi puşcă Bebe trase 
cătră sine pe Pârlea. Era un prepelicar ou cap mare, cu 
babinele dezvoltate, c-o înfăţişare naivă şi serioasă în 
acelaşi timp. Urechile-i lungi erau fine şi catifelate, de 
coloarea castanei. Restul trupului îi era alb, cu multe 
stropituri roşcate. Se lăsa cu voluptate mângâiat, şi din 
când în când scheuna subţirel şi întorcea ochi buni spre 
tânărul lui stăpân. După un timp veni şi cătră mine, ca să-l 
mângâi şi eu; din-tr-asta am cunoscut generozitatea 
personală a lui Pârlea. 

Vara mea Ana a aşteptat până ce toate au fost gata şi ne- 
am suit tuspatru vânătorii în docar. A constatat că s-au luat 
în recipientele anumite băuturile necesare, şi pe urmă ne-a 
dat drumul zârnbind şi făcându-ne gesturi mărunte cu 
mânuţa-i fină de şi puţintel cam gră-suţă. 

Arn lăsat conacul cu olane roşii în urmă; am trecut pe 
lângă livada bătrânească; ne-am dus pe un drumeag de 
țarină spre o colină din fundul zării, unde îngălbeneau 
ciritei. Ziua era liniştită; în aer curgea o adiere aşa de lină, 
încât funigeii pluteau abia, incli-nându-se şi ancorând în 
spinăriile irnasului. Cerul părea nalt; miriştile şi ogoarele 
dormitau sub singurătate. 


Cât am umblat cu docarul, unchiul Aristid ne-a întreţinut 
cu alte lucruri interesante; între altele, ne-a dezvăluit un 
sistem al său administrativ şi un plan de irigație a zonei 
inundabile a Dunării. Planul său financiar şi generalizarea 
cooperativelor n-a avut când să ni-l expuie, căci Dima 
ţiganul a oprit caii lingă fântâna lui Iordan şi ne-am coborât. 
Drumul pjnă la ciritei aveam a-1 face pe jos vânind. Erau în 
regiunea aceea nişte vâlcele cu porumbrei şi păiuşuri unde 
se ţineau obişnuit potârnichile şi iepurii. In vale, curgeau 
şipote. De la şipote, se răsfirau suind în pantă tufişurile 
pitice de fag. 

Cum am dat cătră vale, am găsit potârnichi. Pârlea le-a 
aretat într-un chip special, cu totul'comic, tupi-lându-se, 
după care a început a se târi spre ele pe burtă. Unchiul 
Aristid a executat un dubleu, ceea ce i-a ridicat şi mai mult 
prestigiul în ochii noştri. Am făcut mic popas la şipote; 
unchiul ne-a povestit ceva despre vânătoarea cu şoimi a 
persienilor. Apoi, nu înţeleg prin ce legături logice, şi-a adus 
iarăşi aminte de pensionarul lui Kiki. 

— N-ar fi de mirare, a spus el, să împuşc iepurele 
dumnitale. Nu avem nici un chip să-l deosebim, căci o 
sălbătăciune nu se deosebeşte de alta, şi iepurele va 
rămânea iepure până la sfârşitul lumii. 

Cum a rostit vorba asta înţeleaptă şi am purces de la 
şipote, au bârâit ca un tunet alte potârnichi în dreapta; iar 
în stingă, de sub bozi, a pornit cu mare vitesă un urechiat. 

— Al meu urechiatul! A strigat el vesel. Pe urmă s-a 
întristat puţin, amintindu-şi de ipoteza făcută c-o clipă mai 
nainte. 

Verii mei au tras în potârnichi. A căzut una; a apor-tat-o 
Pârlea. Unchiul Aristid şi-a cules singur vânatul şi a avut 
displăcerea să-1 simtă zbătându-se încă j să-l audă 
mehăind cu spaimă. 

— Ce-i de făcut? A zis unchiul cu oarecare supă rare cătră 
Kiki. Istoria ta îmi strică petrecerea. Orice iepure stârnit 


devine fiul căţelei şi protejatul dumni tale. Renunţ să mai 
trag. 

Am râs totuşi cu toţii şi am început a sui prin ciri-tei. Doi 
iepuri au sărit de departe, la mijlocul costişei, şi i-am lăsat 
să se ducă. Într-o poieniţă cu ovăs sălbatic, la un semn al 
unchiului Aristid ne-am hotărât să poposim iar; când 
prepelicarul nostru căzu din nou în aret. Cunoşteam şi 
aretul lui de iepure: cu capul întors într-o parte şi c-o labă 
de dinainte ridicată. 

Atacă! Porunceşte Kiki. 

Asta îmi place la dumneata, a zis lui Kiki un chiul Aristid; 
îmi place că 1-ai învăţat pe prcpelicar româneşte. Am să vă 
spun eu mai pe urmă altă isto risire, cu un cine al meu, 
Nonda. 

Atacă! A poruncit Kiki. 

La acest al doilea strigăt, s-a ridicat ghebos din ovăsul 
sălbatic iepurele. Eu eram cel mai aproape; dar n-am avut 
când trage; mai harnic decât mine, Pâr-lea s-a repezit 
înainte; şi tot aşa de harnic iepurele s-a întors înapoi, în loc 
să se ducă înainte; şi revenind la Pârlea, 1-a lovit cu laba. 
Recunoscându-se, prietinii au început să se joace subt ochii 
noştri. 

Noi îndată am făcut haz şi scandal. Unchiul Aristid a rămas 
însă tăcut, căutând un argument, o explicaţie şi o 
concordanţă cu ştiinţa şi cu statisticile. Iepurele şi Pârlea s- 
au dus mai încolo, să se zbeguiască în legea lor. 

— Curioz lucru! S-a mulţămit a exclama unchiul Aristid. 
Asta-i ca într-o adevărată poveste vânătorească. Câte ţări 
am umblat, ceva la lei n-am văzut. 

— Probabil că fiecare ţară e cu ale sale, am încercat eu 
să-l consolez. 

N-a mai fost chip să vânăm acolo; abia după un pătrar de 
oră s-a întors Pârlea gâfâind. Scheuna cătră noi, 
răspunzând la poruncile de rigoare, şi poftea să se ducă iar 
la joacă. A fost o comedie întreagă până ce 1-arn îmbarcat 


în docar; şi ne-am dus în partea din potrivă a moşiei, spre 
aburul Şiretului. 

DIVANUL PERSIAN. 

POVESTE ORIENTALĂ înainte. Cuulniare. 

Povestea cu feciorul de împărat şi filosoful Sin-dipa e 
veche cât şi împărăţiile răsăritene. De când lumea-i lume şi 
curtenii n-au putut lucra altceva mai bun la sindrofiile lor, 
poveştile vesele şi întrucâtva pildele înțelepte au fost pentru 
ei nu atât huzur, cât nevoie. 

Au fost vremuri îndelungate când, trăind în mlaştina 
neliniştii, subt ameninţarea asupririlor, războiului şi 
molimelor, bietul muritor nu-şi putea găsi apărare fiinţii şi 
izbăvire sufletului decât în asemenea - de ce nu le-am 
spune pe nume? 

— Minciuni. 

Astfel au pătimit şi părinţii noştri în veac şi Sindipa le-a 
fost şi lor mângâiere. 

Întâi, divanurile acestea s-au ţinut la India, pe urmă la 
împărăţia Persiei; prin arabi, au trecut în vechea Şpanie; de 
la siriaci şi ovrei, s-au mutat la Bizanţ; au ajuns în forme 
schimbate la apuseni, fie în latineşte, fie în limbile proaste. 
In secolele trecute s-au izvodit şi în manuscripte roniineşti ', 
precum şi în tipărituri2. 

În zilele noastre acest divertisment părea uitat. L Moda 
literară s-a schimbat; schemele lui erau de fapt] mai mult 
însemnări sumare, ale povestirilor vii ce se| spun între 
bărbaţi, la un pahar de vin. 

lată însă că, datorită! unor ioi de învălit marfa alei 
neguţătorului meu de cafea Hogea Becâr3, şi unui prie-l ţin 
pripăşit de mult în Moldova, de neamul său dini Persia, am 
descoperit versiunea cea bună a acesteij povestiri. 

Tălmăcirile europenilor au fost sau necomplectej sau 
înghesuite în calupuri consacrate. 

Hogea Becâr, a avut bunic care cetea Şah-Nameinl 
original; deasemeni bunicii prietinului meu persianl 
cunoşteau limba literară numită deri. Nici prietinull meu, 


nici cafegiul nu cunosc o boabă din ce au ştiut| bătrânii lor. 
N-are a face asta; am descoperit noi ur secret, după 
îndeletniciri cărturăreşti de patruzeci del ani, care, cu 
ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem înj vileag povestea cea 
adevărată. 

Secretul îl ţinem pentru noi; cărţulia o dăm con-l 
temporanilor. Se întâmplă că preţul ei străluceşte iar. | 
întrucât zilele ce trăim acum noi fiii Europei sunt totj aşa de 
aspre ca şi zilele de demult. 

' Caută pomelnicul la Cartojan, Cărţile populare în litera-l 
tura românească (Fundaţiile Regale). 

2 Istoria Sindipii filosofului, oare mai întâi s-au întors din 
Jlimba persiană în elinească, iar acuma din limba elineascăj 
prefăcută în românească, dată la tipar cu cheltuiala lui 
Simon” 

Pantea din satul Selcioa de Sus pe Ariaşi. Sibiu, Ion Bart. 

— La Academie. 

3 Povestea Sindipii, adică Mişălia muierii, scrisă de mme 
cuviosul Chesarie ieremonah, şi cine o va fura să fie treclet 
şi să aibă parte cu luda şi cu Arie etc. 

— A fost în posesiunea noastră şi ni s-a furat şi nouă. 

CAPITOLUL lânceputul, despre ţara Persiei şi împărat şi 
cum i s-a născut lui Kira împărat cocon. 

Iubite cetitorule, află că aici vorbim despre o întim-plare a 
împăratului persian Kira şi mai ales a fiului său Ferid. 

Înălţimea sa împărătească voind să supuie morţii pe fiul 
său prea iubit, filosofii sfetnici împărăteşti s-au înfăţişat 
înaintea sa cu dovezi şi pilde iscusite, înlă-turând acea faptă 
cumplită. 

Se va vedea că o muiere a fost pricina năpăstuirii lui Ferid, 
după cum multe din cumpetele lumii şi durerile omeneşti s- 
au iscat şi se iscă tot din pricina amăgirilor dulci ale fiicelor 
Evei. 

Să ştii că Kira împăratul persian a stăpânit în vremea 
veche, înainte de a fi răsărit în Vetleem lumina cea nouă a 
credinţii. După cit au arătat învățații de odinioară Ctesia, 


Herodot, Dionisie, Diodor şi Tarik Fenai, cea mai mare 
împărăție, după a faraonilor egipteni, a împăraţilor persieni 
a fost; însă în curgerea vremii inimile războinicilor se 
moleşesc de bunătăţile dobânzilor şi împărații trec de la 
sabie şi sânge la desmierdările păcii; aşa încât împărăţia 
persienilor a slăbit cu timpul şi s-a împuţinat, strâmtându-şi 
hotarele; dar huzurul vieţii şi ascuţişul minţii au sporit. Lia 
împărăţia lui Kira şi la curţile cele din nou clădite de la 
Babahan se arătau mai mult blânde obraze îilo-soâeşti în loc 
de chipuri aspre ale căpitanilor cuceritori. Aceştia dormeau 
în jurul împăraţilor biruinţii, în mormintele cele mari. 

— La Pasargada, unde avea tihnă veşnică Kir cel mare, şi 
la Persepolis, unde a pus Alexandru Macedoneanul cenuşa 
lui Darie. 

Kira împărat se desfăta de toate bunătăţile pămân tului. 
La curtea sa cea nouă veneau darurile satrapii lor încărcate 
pe cămile şi catâri, de la marea Caspiei şi de la malul 
Tigrului, şi de la Golful Persic, şi de la Şiraz unde, precum 
cunoşti, se află Valea Trandafirilor, şi se stoarce vinul cel 
mai bun din lume. Mai cu samă din acest vin dulce îi plăcea 
lui Kira împărat să-i toarne paharnicul în cupa sa de aur. 

S-a întâmplat ca slujitorii împărăției să aducă împăratului 
lor, încă fiind el tânăr, o prea frumoasă fecioară de sub 
munţii cei mari ai Caucaziei. Aşa s-a aprins împăratul de 
dragoste pentru dânsa, încât n-a mai voit să cunoască altă 
femeie şi s-a însoţit cu ea înaintea lui Dumnezeu, dorind fiu. 
După câţiva ani, văzând că nu mai vine feciorul aşteptat, 
care să rămâie moştenitor al împărăției, măria sa a chemat 
pe filosofii săi de taină şi s-a sfătuit cu ei ce să facă. 

— O sfetnici ai mei prea înţelepţi, a zis Kira împărat, iată 
mi-am luiat soţie, decât care alta nu se află mai frumoasă. 
Prea scumpă este inimii mele şi în dragostea ei am schimbat 
scaunul împărăției mele, clădind curţile acestea nouă de la 
Babahan. Cei mai slăviţi meşteri le-au împodobit şi le-au 
zugrăvit. Dumnezeu a binecuvântat cu de toate pe domnia 
mea, şi nimic nu ne lipseşte din bunătăţile acestei vieţi. 


Bogăţiile împăraţilor persieni n-au scăzut; ci, după datină, 
păstrăm comoara de la părintele nostru Sasan neştirbită în 
iatacul nostru: cinci mii de talanţi în cămările de sus ale 
căpătâiului şi trei mii de talanţi în cămara de cătră 
picioarele crivatului nostru; şi pe divanul nostru de hodină 
se află via cu frunze de aur şi struguri de mărgăritare. 
Avem în şapte sipete ferecate rubinuri, smaragde şi 
olmazuri cit nu cunosc la un loc toţi ceilalţi domni ai 
pământului. Am toate ŞI n-am nimic, căci din dragostea 
mea cu împărăteasa n a ieşit încă fecior. Ce să fac, o 
filosofilor, şi cum să înduplec pe Domnul Dumnezeu ca să 
am roadă? 

Atunci şi-au amestecat filosofii bărbile şi s-au sfătuit, 
neînţelegându-se între ei. După care s-a ridicat Nusrevan, 
cel mai greu şi mai mare dintre toţi filosofii, şi a grăit astfel: 

— O împărate, domn al domnilor lumii, se cuvine să 
porunceşti rugăciuni în toate templele împărăției şi să 
jertfeşti atâţia tauri bălţaţi la fiecare altar citi ani 
binecuvântaţi numeri luminăţia ta până acum. 

La aceste vorbe, Aban filosoful cel firav, carele postea şase 
zile din săptămână, a zâmbit subţire. 

De ce zâmbeşte fratele meu? A întrebat filosoful cel mare. 

Zâmbesc, a răspuns Aban filosof, căci jertfele şi 
rugăciunile au fost poruncite şi s-au săvârşit în toată 
împărăţia, aşa să fii domnia ta sănătos. 

La toate templele? 

Precum spui, şi precum doresc ca soarele împă rătesc să 
te lumineze totdeauna. 

Şi s-au adus jertfele în anumit număr? 

Întocmai. Măria sa împăratul, stăpân al tidvelor omenirii, 
le-a poruncit în trei rânduri. 

Împăratul Kira a încuviinţat: 

— Aşa este, o filosoafe Nusrevan. Domnia ta te trudeai cu 
rânduielile şi cărţile dăbilarilor împără ţiei; iar Aban, fiind 
preot al Dumnezeului nostru Mitra, a poruncit din partea 
noastră rugăciunile şi jertfele în taină. Deasemenea 


celelalte femei ale curţii noastre au cercat şi s-au silit să ne 
deie nouă fecior. Insă până acuma nici din partea asta nu ni 
s-a arătat bucurie. 

Aban filosof s-a închinat iar şi a zis: 

Prea puternice împărate, nu mai rămâne decât o cercare. 
Se află sub munte în pustie, la un temnl ascuns în peşteră, 
un preot bătrân de la Egipet car slujeşte Dumnezeului 
Osiris. Il chiamă Amun-Sisi s' anii lui au trecut suta, totuşi 
mintea i-i luminată ca şi unui bărbat în putere. Se duce din 
când în când la dânsul un prietin al meu egiptean, filosof şi 
ce_titor de stele, cu numele Sindipa, care a căutat sălaş şi 
pace întru această împărăție. Vorbind cu prietinul meu 
Sindipa despre suferinţa împăratului am înţeles că s-ar 
putea: f ace întrebare sfinţitului Amun-Sisi şi numai la el 
măria sa ar putea găsi tămăduire. 

Bine, a poruncit împăratul, să se facă între barea. 

După cele hotărâte, Aban filosoful a căutat pe Sindipa 
egipteanul şi amândoi au călătorit în pustie sub muntele 
Demavend cel mare, care din când în când se cutremură, 
amenințând temeliile pământului. Acolo au aflat, lângă un 
izvor şi la o colibă, pe Amun-Sisi, cu stupii săi de albine. 
După ce i-au spus ei tot, bătrânul a pus felurite întrebări şi 
a făcut felurite ispitiri despre împărat, şi după aceea a zis: 

— Să poftească înălţimea sa împăratul la mine. 

Căci se cuvine să vie pătimaşul la. Vraciul său; pi cioarele 
pătimaşului sunt mai tari decât ale vraciu lui, şi pătimaşul 
mai are catâri şi cămile şi se poate mişca mai repede. Iar 
dacă nu vine cu repeziciune, atuncea suferinţa sa întârzie şi 
nu mai poate afla leac. 

Deci împăratul s-a sculat şi a poruncit din nou. Şi s-a dus 
în pustie, la vraciul cel bătrân. Ajungând la templu, cu 
putini curteni şi cu sfetnicul său Aban, bătrânul 1-a primit şi 
1-a închinat Dumnezeului Osiris. După aceea 1-a pus să 
ajuneze nouă zile şi 1-a cercetat în toate mădularele lui, 
ascultându-1 şi cu urechea înlăuntrul trupului, care nu s-a 
mai auzit asta de când lumea. Iar într-a zecea zi, dimineaţa, 


1-a vârât gol în apa pârăului. Şi scoţându-1 1-a dus într-o 
chilie din peşteră. Acolo 1-a cusut într-o piele crudă de 
tigru, proaspăt adusă de vânătorul împărătesc, şi i-a dat 
fum din nişte doftorii pe care numai el le ştia. Şi astfel 1-a 
ţinut alte nouă zile, hră-nindu-l numai cu câte puţintel 
lapte şi afumându-1 câte un ceas de trei ori în fiecare zi. 

După asta 1-a mai ţinut alte nouă zile, alegându-i pentru 
mâncare numai buruieni şi miere, şi supu-nându-l în 
templu cu îndelungate rugăciuni. Apoi I-a binecuvântat să 
aibă urmaş şi l-a lăsat să se ducă. 

Astfel, la nouă luni după această lucrare a vraciului, 
Miramir împărăteasa a născut prunc, bucu-rând pe soţul şi 
domnul său. 

Chiar în acel ceasl1, Aban, marele preot şi filosof sfetnic, a 
înştiinţat grabnic pe Sindipa în acest chip: ' Aban ca. Tră 
Sindipa înțeleptul. 

Multă sănătate şi voie bună de la Domnul Dumnezeu 
pentru tine, o prietine Sindipa, şi să ştii că doamna Miramir 
împărăteasa a făcut dar de bucurie împăratului nostru, 
astăzi în a şaisprezecea zi a lunii Mesori, în ceasul al 
doisprezecelea. 

Cotasur, vraciul curţii, a arătat prea luminatului stăpân 
pruncul şi am băgat de samă că avea semn roş la frunte în 
stânga, care semn s-a şters îndată ce părintele său l-a luat 
în braţe. 

S-au cercetat degetele de la mini şi ochii şi limba, toate 
fiind fără cusur şi num. bun. 

Măria sa a poruncit să-i fie numele Ferid, duo” un uncheş 
de bunic al măriei sale, ceea ce se chiamă în limba veche, 
lumina lumii. 

Au sunat trâmbiţaşii din trâmbiţi şi s-a slobozit oştenilor 
curţii vinul pregătit în antale. Şi au băut cu toţii până ce li s- 
au făcut fălcile de lemn. 

Numai acest credincios al meu, fiind mai vrednic băutor, 
şi-a păstrat graiul şi umbletul şi-l trimet la domnia ta cu 


carte, ca să ştii că avem cocon şi să ceteşti în stele fără 
întârziere ceea ce e scris pentru el. 

Dumnezeu să te lumineze. 

Îndată ce a primit cartea, la foişorul său din afara cetăţii, 
Sindipa a scris pe tabla sa ziua, ceasul şi semnele sfinte. 
Apoi a văzut că steaua Sothis era înălţată deasupra 
răsăritului şi a cetit pe cer zodia lui Ferid, găsind bună 
cumpănă a vieţii lui; numaicât nu a putut ceti în întregime, 
venind nour şi furtună în acea noapte, în al patrulea ceas al 
nopții. 

Naşterea fericită a pruncului s-a întâmplat în al 
optsprezecelea an al domniei lui Kira împărat. 

După ce s-au desmeticit oştenii şi au întărit iarăşi străjile, 
s-au putut veseli cu vin şi danturi şi dregătorii măriei sale. 
Apoi împăratul a poruncit să se zidească palat nou 
feciorului său, cu stâlpi de por-firă şi podoabe în chip de cap 
de taur, şi cu păreţii de cărămizi smălţuite. Şi în acel palat a 
strâns darurile ţărilor sale, rodin pentru împărăteasă şi 
pentru prunc. Au venit daruri şi de la India, şi din Ţara 
Harapilor, şi din Hamagaş, unde ard focuri vii pe coastele 
munţilor. De la elefanţi la nestemate, toate darurile au fost 
aduse. 

Iară Miramir împărăteasa nu s-a putut bucura de nimic. 
După ce şi-a dat rodul pântecelui său, a căzut în arşiţă şi 
suferinţă şi nu târzie-vreme s-a petrecut din această viaţă. 

Mare mâhnire a avut Kira împărat pentru pierderea 
iubitei sale împărătiţe. Şi suspinând se tânguia cătră 
sfetnicii săi filosofi că până la amurgul vieţii sale nu va mai 
lua soţie şi nu va mai cunoaşte femeie. Iar filosofii săi îl 
mângâiau că cel puţin a do-bândit cocon din sângele său, 
urmaş la împărăție. 

Deci după ce a suspinat o vreme împăratul, cu fruntea 
plecată, a ridicat ochii şi s-a uitat iarăşi la lume. Bucuros 
fiind de frumuseţa pruncului său, chema pe curteni la 
ospeţe şi închina vin de Şiraz în cupa sa cea mare de aur. Şi 
ca un împărat ce se afla, a poruncit să i se aducă soţie. lar 


slujitorii săi i-au adus şi, nealegând nici pe una din cele 
şapte aduse, le-a ţinut pe toate. Aşa că, la vremea întâm- 
plării noastre, să ştii, cetitorule, că Kira împărat avea şapte 
muieri. 

CAPITOLUL II. 

Cum i-a ales împăratul dascăl fiului său prea iubit Ferid. 

Ajunsese coconul împărătesc fecioraş frumos la chip şi 
deprinsese de la oştenii curţii călăria şi armele, precum şi 
vrnătoarea cu câni şi şoimi. Fiirid fără mamă, se uitau mai 
ales femeile cu mare dulceaţă la el; şi câteodată îl duceau 
slujitorii în cămările dinlăuntru ale palatului, ca să audă 
cânt şi să vadă danturi. 

A hotărât în acest timp împăratul să împodobească pe 
coconul său prea iubit cu toată ştiinţa filosofească Deci a 
poftit la sine pe filosoful cel mare Nuşrevan şi i-a poruncit 
să ia pe copil şi să-l înveţe toate câte sunt de învăţat, ca să 
nu-i rămâie nici o învăţătură neştiută şi nici o taină 
nepătrunsă. 

A stat fiul împăratului la Nuşrevan înțeleptul trei ani şi a 
învăţat multe lucruri, între altele cum se alcătuiesc cele mai 
grase şi mai dulci plăcinte, şi care sunt cele mai alese 
vinuri; cât se cade să doarmă bărbatul după prânz şi la câte 
ceasuri după răsăritul soarelui să se scoale înțeleptul. A mai 
învăţat că înțeleptul împărătesc trebuie să se uite supărat 
când iese în norod şi să fie vesel cu prietinii la ospeţele sale. 
A mai aflat că toate sunt deşertăciune, mai ales filosofia, şi 
că stăpânitorii se cuvine să treacă peste toate cu inimă 
uşoară. Astfel că, după trei ani de zile, când a chemat 
împăratul pe fiul său, şi a pus pe ceilalţi şase sfetnici de 1- 
au ispitit, s-a văzut că pricepe multe dintr-ale vieţii, dar 
ştiinţă filosofească are prea puţină. Căci filosofilor li-i dat să 
ştie toate pildele şi să răzbească toate tainele, iar coconul 
său prea iubit ştia prea puţin. 

A hotărât Kira împărat: 

— Dacă fiul meu nu ştie nici măcar cea dinţai taină 
filosofească: dacă a fost întâi oul, ori a fost mai întâi găina. 


— Înseamnă că sfetnicul nostru Nuşrevan e mai mult 
înţelept şi mai puţin filosof; poate strânge birurile 
împărăției, dar nu poate învăţa ştiinţa lumii pe fiul meu. 
Deci trebuie să caut lui Ferid un dascăl mai harnic şi mai 
priceput în ceea ce doresc eu. 

A chemat împăratul pe filosofii săi şi le-a cerut sfat. 

— Cine ar putea oare să dea fiului meu prea iubit toată 
ştiinţa câtă a fost şi este pe lumea asta? Mulţămit mă aflu cu 
slujbele înţeleptului nostru sfetnic Nuşrevan, dar am băgat 
de samă că fiul meu s-a întors la noi neîmplinit întru ştiinţa 
filosofească. Am înţeles că sfetnicul nostru Nuşrevan crede 
mai mult în pătrunderea firească şi în arătările adevărate 
ale vieţii, decât în iscodirile logicei şi parabolei; dar noi 
poftim şi acestea din urmă pentru măria sa Ferid. Cine i le 
poate da fără întârziere? 

Înțeleptul Nuşrevan a zâmbit închinându-se adânc în faţa 
stăpânului său; ceilalţi filosofi au tăcut, bănuind la împărat 
o firească nerăbdare. 

Împăratul s-a întors cătră Aban: 

Domnia ta ce zici, filosoafe Aban? 

Înălţate domn al domnilor lumii, a răspuns Aban; slabă 
este puterea noastră, fragedă şi necu noscută mintea 
coconului împărătesc. Grijile noas tre, ca sfetnici, multe 
sunt, cât nu dormim nici ziua, nici noaptea şi abia le putem 
birui. Când oare să mai găsim noi vreme, între atâtea 
strădanii, să săvârşim o faptă atât de anevoioasă? De şi 
suntem ajunşi la vârsta cărunteţii, nu dorini să ne scurtăm 
anii nici să înfruntăm nemulţămirea stăpânului nostru. S-ar 
cuveni ca asemenea lucrare gingaşă s-o săvârşească un 
înţelept care n-are asupra sa şi gri jile cele aspre ale 
împărăției. Unul este acel prea învăţat şi luminăţia ta îl ştii. 
Sindipa n-are alte griji decât ale filosofici sale. Să vie aici, la 
poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să 
dea învăţătura cea deplină măriei sale Ferid. 

Împăratul a poruncit să vie înțeleptul Sindipa. 

S„d”veanu - Opere. Voi. 15 


Când 1-au văzut curtenii pe Sindipa filosoful. 

— Mii din ei s-au mirat, căci era uscat şi întunecat la chip 
şi straiele lui albe de în n-aveau podoabe. 

— Cum s-ar putea, murmurau unii, ca un filosof aşa de 
sărac îmbrăcat să fie dascălul coconului îm părătesc? Ce 
ştie el, când noi îl putem cumpăra cu un singur inel de la 
degetul nostru cel mic? 

Sindipa a ascultat porunca şi s-a închinat. L-a întrebat Kira 
împărat: 

Te bizuieşti să faci asemenea lucrare, o fi losoafe? 

Mă bizuiesc, înălțate. 

Poţi învăţa pe fiul meu toată învăţătura? 

Pot, stăpâne. 

În cel mai scurt timp? 

În şase luni, mărite doamne. 

Cum se poate? A strigat împăratul; să faci tu, în şase luni, 
ce n-au putut săvârşi alţii în treizeci şi şase? 

Fac, măria ta, a răspuns dascălul, căci coco nul luminăţiei 
tale în trei ani şi-a adaos, pe lângă vârstă, înţelegere. 

II cunoşti? De unde îi ştii mintea lui şi buna lui voinţă la 
învăţătură? 

II cunosc, stăpâne, căci l-am văzut la vânat în dumbrăvile 
unde trăiesc eu. Pe chipul lui am cetit semnele 
dumnezeieşti ale cunoaşterii. Pe lângă asta, măria ta, eu am 
cercetat stelele la naşterea pruncu lui şi ce am văzut în 
zodia sa mi-a dat încredințarea că vă' îi spre cea mai mare 
bucurie a împăratului nostru. 

— Bine, a răspuns împăratul, vorbele tale îmi plac, 
dascăle. Ce zic sfetnicii mei filosofi? 

Şase sfetnici n-au zis nimica; s-au închinat cătră măria sa. 
Nuşrevan filosof a surâs: 

— Slăvite stăpâne, a zis el, plăcută e făgăduinţa dascălului; 
ar trebui poate să-i îngăduim vreme mai îndelungată. 

Împăratul s-a răsucit spre dascăl. 

— O împărate, a răspuns Sindipa, cuvântul meu rămâne 
neschimbat. Dacă în şase luni măria sa Ferid nu va şti tot ce 


se cuvine să ştie ca să fii mulţămit luminăţia ta, atunci 
primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. 

Nuşrevan filosof atunci a zis cu blândeţă: 

— Dascăle, bine este să nu se joace gătejele cu focul. 

Sindipa s-a plecat spre împărat, apoi spre sfetnic. A 
răspuns: 

La vorba blândă, iese chiar şarpele din pământ, o prea 
înțelepte, învățătorul meu îmi spunea că cine vrea să aibă 
pâne pe masă, trebuie să doarmă puţin. Săptămâna mea n- 
are şapte sărbători ca săptămâna leneşului. Cui nu ştie 
juca, odaia i se pare strimtă. 

O dascăle, a zâmbit fără bunăvoință Nuşrevan sfetnicul, 
bagă de samă să nu-ţi fie vorbele şi fă găduielile o aţă de 
painjen, în care să te prinzi singur, ca musca. 

Cinstite şfetnice, vorbele trec; vor rămânea faptele, să 
mărturisească pentru mine. Ele au să mă cufunde ori au să 
mă izbăvească. 

Ce fapte altele decât cele ştiute, dascăle? Dacă ar fi un 
copil de rând, i s-ar putea măsura învăţă tura cu nuiaua; 
însă fiind cocon împărătesc, asOTienea bună lucrare nu e 
îngăduită. Deci trebuie să sameni şi dumneata ca şi alţii, 
aşteptând roadă Cu răbdare, Roadă va să vie la timpul său, 
prea înțelepte. 

Insă, dascăle, pământurile împărăteşti nu voiesc a primi 
totdeauna sămânţa filosofiei. 

Ba eu nădăjduiesc bună roadă. 

Hm! Văd că ziua pofteşte s-o laud când abia a făcut ochi; 
iar eu vreau s-o aştept până ce va însera. 

Mă plec cu umilinţă, a adaos Sindipa, şi poftesc pe măritul 
împărat să aştepte peste şase luni, aici, ori doi filosofi, ori 
niciunul. 

Bine, aşa să fie, a poruncit Kjra împărat. 

Prea puternice stăpâne, a urmat Sindipa, îngă duie ca fiul 
măriei tale prea iubit să nu doarmă pe saltea de puf şi 
mâncarea lui să fie ca a unui săr man supus al împărăției. 

Bine, aşa să fie! 


Atunci în şase luni arn vreme, stăpâne; poţi săpa fântâna 
cu acul şi pot spune ca broasca ţes-Jtoasă: Agale şi înainte! 

Prea puternice, a zâmbit iar Nuşrevan filoso-l ful; trimete 
copilul la pomul cu roade, dar fii sil măria ta aproape. 

Bine, bine, s-a veselit împăratul; să lăsăm parimiile, ca să 
nu întârziem învăţătura copilului; văd că nebunia 
înţelepţilor are mai multe cotloane decât a nebunilor. Să vie 
măria sa Ferid, să-l îmbrăţişez şi să-l dau dascălului său. 
Iar de se va întoarce ucenicul meşter, răsplăti-voi pe dascăl 
împărăteşte. 

Astfel a luat Sindipa pe coconul împărătesc şisupus 
rânduielii sale, dându-i învăţătură iilosofească. 

CAPITOLUL III. 

Cum a învăţat Ferid 'şi ce-a iscodit 'Sindipa; pe urmă ce-au 
iscodit Şatun şi filosofii. 

Se afla casa dascălului într-un loc încântat şi liniştit, nu 
departe de cetatea împărătească Babahan. Lângă sine ţinea 
Sindipa doi slujitori muţi, care-i ştiau toate obiceiurile vieţii. 
Avea clădit deasupra acoperişului foişor, de unde, în vremea 
nopţii, cerceta cerul şi zodiile. Din foişor, ziua, se vedea o 
apă curgând dincolo de dumbravă; şi era atâta pace lângă 
acel mal încât veneau fiarele să se odihnească acolo fără 
frică şi fără duşmănie. lar un pui de leu, rămas de mama sa, 
se deprinsese a se apropia de casă şi învățase să asculte de 
filosof, purtându-se blând şi cuviincios. De la o vreme se 
juca şi în preajma catârului care, împrumutând ceva din 
firea blândă a stăpânului său, îl suferea cu filosofie. 

Priveşte, fiule, la catâr şi la leu, zise într-o zi Sindipa 
ucenicului său. Ii vezi ca trăiesc în bună în ţelegere; şi leul 
ridică ghiara asupra catârului cu blândeţă, fără să-i 
dăuneze şi jucându-se numai. S-ar putea, însă, într-o zi, 
să-l lovească, căci i-ar căşuna să-şi arate puterea. Aşa sunt 
şi eu, sărman filosof, sub braţul împăratului. Dacă nu ţi-aş 
da învăţătura cuvenită, ar avea drept să mă lovească; însă 
ar putea să mă lovească şi după ce i te-aş duce plin ca un 


stup. S-ar îndulci din tine ca din faguri şi pe urmă m-ar lovi 
ca pe un catâr nevolnic. 

Asta n-ar fi după dreptate, a strigat”Ferid cu iuţeală. par 
Bine ai răspuns, fiule; văd că Domnul Dum nezeu a pus în 
inima ta cel mai mare bun pe care se cuvine să-l aibă 
împărații. Căci nici sabia, nici mărirea nu preţuiesc cât 
dreptatea. 

În casă, dascălul a ales o chilie mare şi a pus pe slugile 
sale s-o pregătească, văruind-o şi lăsându-i goi păreţii. 
Având pe ucenic alături, învățătorul a început a scrie pe alb 
semnele gândirii. După aceea, zi cu zi, a scris cerul, 
pământul şi toată zidirea lui Dumnezeu. Şi, scriind, dădea 
învăţătură coconului împărătesc. A urmat a scrie numerele 
de aur şi geometria şi toată învăţătura acelei vremi. De 
patru ori pe zi scotea pe cocon la lumină şi-i arăta câmpul şi 
pădurea şi toate frumuseţile lumii, cu florile, găzele, 
paserile şi animalele. 1 le spunea pe toate şi i le tălmăcea, ca 
să le cunoască bine. 1 le spunea şi i le tălmăcea cu plăcere şi 
cu bucurie, ca să fie învăţătura nu silnicie, ci desfătare a 
vieţii. Când se întorcea singur Ferid în odaia cea albă, 
stătea cu zugrăvelile, cu numerele şi cu semnele gândului, 
adân-cindu-le şi pătrunzându-se de ele. Atât de avântată 
era mintea lui şi atât de deschis sufletul cătră minunile lui 
Dumnezeu, încât, în mai puţină vreme decât făgăduise, 
dascălul a dat toată învăţătura sa coconului împărătesc. 
Deci a rămas răgaz ca toată învăţătura să se coacă în 
mintea şi în sufletul ucenicului; şi nici trupul nu i-a slăbit, 
nici ochii nu i s-au trudit. Avea vreme să fie bucuros şi 
zburdalnic ca leul cel tânăr. După asta 1-a mai învăţat 
Sindipa pe cocon să-şi stăpânească mânia şi să-şi înfrâneze 
poftele. 

— Aceasta, fiule, este cea mai anevoioasă didahie dintre 
toate, zicea dascălul. Puţini împărați pot rândui în sine o 
cumpănă a liniştii. Mai puţini pot struni desfătările trupului. 
Nefiind schivnici, Dumnezeu nu cere prea mare asprime 
pentru fiinţile lor; căci Ziditorul a pus în noi carne şi sânge; 


ci împărații au datorii mari şi griji crude, când mintea cată 
să se limpezească şi cele trupeşti să se înlăture. Tu să înveţi 
însă a iubi viaţa şi oamenii. Ferid se mira. 

Dascăle, zise el, cunoscând toate acestea, pari mai presus 
decât stăpânitorii, şi totuşi te văd trăind fără bogății şi fără 
strălucire. 

Fiule, răspunse filosoful, Dumnezeu pune da rul 
înţelepciunii şi într-un om sărac; nu crede că mărirea şi 
puterea sunt mai de preţ. Când la putere se adaogă 
înţelepciune, atunci a fost scris murito rului în zodia sa 
cunună de lumină. Când îţi va veni vremea, asta să fii tu, 
fiule, pentru noroadele acestei împărăţii, ca să poţi fi scutit 
la bătrâneţă de scârbă 

— Viermele inimii. După ce ţi-am deschis toate tainele, îţi 
doresc s-ajungi la împărăție, şi, când vei ajunge la 
împărăție, să nu omori pe dascălul tău. 

Asta nu se poate! A strigat ucenicul. Cum 1-aş putea 
OMor1? 

A suspinat filosoful, răspunzând: 

— Dacă n-ai fi vrednic de învăţăturile sfinte, aş muri! 

Atunci coconul 1-a îmbrăţişat pe dascălul său cu dragoste. 

Când a sosit ajunul zilei sorocite, Sindipa a trimes la 
împărăție pe ucenicul său. Şi s-a înfăţişat Ferid împăratului, 
grăind astfel: 

— Prea slăvite doamne şi tată, iată mă trimete dascălul 
meu Sindipa să-ţi dau de şi”re că învăţă tura mea s-a 
sfârşit şi, dacă binevoieşti a porunci, venim mâni în faţa 
măriei tale, la ascultare. Hotă răşte măria ta adunare, şi să 
dai dascălului meu răsplata după cele ce se vor vădi. 

S-a bucurat împăratul şi a sărutat pe coconul său Apoi i-a 
poruncit: 

— Întoarce-te la dascălul tău şi vino, mâni, cu el la curtea 
noastră. Vor fi de faţă curtenii şi şfet nicii mei, ca să asculte 
şi să se bucure. lar plata nu va fi după nevoia dascălului, ci 
după dărnicia împă râtului. 


Veselindu-se feciorul, a ieşit, ca să încalece pe ca-târul 
filosofesc. Înştiinţaţi fiind de sosirea sa, l-au întâmpinat în 
grădina palatului sfetnicii şi căpitanii, şi se îndulceau 
întrebându-1. lar de la zăbrele, de la cămările din fund, îl 
priveau femeile şi râdeau la el, cu buzele vopsite şi 
sprânceneâe încondeiate, cum e rânduiala femeiască. lar 
Ferid grăia cu toţi fără se-meţie şi cu voie bună, încât toţii 
se închinau cu dragoste şi binecuvântau harul lui 
Dumnezeu asupra împărăției persieneşti. 

Când s-a întors Ferid la casa de lângă dumbravă, ziua se 
întunecase deplin şi asfinţise luceafărul de sară. Sindipa 
înțeleptul era în foişor şi cerceta stelele, cetind zodia ce se 
pregătea feciorului de împărat. 

Ucenicul s-a suit la el vesel şi 1-a găsit în jilţul său, cu 
fruntea plecată şi cu privirile mâhnite. 

A zis: 

— Tatăl meu împăratul porunceşte să ne înfăţi sam mâni 
dimineaţă la curte. 

Sindipa îl privea în tăcere. 

Ce ai, dascăle? De ce eşti mâhnit? 

Fiu al sufletului meu, a răspuns filosoful, sunt mâhnit, căci 
am cetit în stele şi am cunoscut acum ceea ce mi-a ascuns 
un nour altădată, la naşterea ta. Nu poţi dezvăli mâni, fără 
primejdie, podoaba minţii tale. Mi s-a arătat în stele 
cumpănă de moarte pentru viaţa ta. Abia într-a şaptea zi, 
începând de mâni, va ieşi pe cer luna nouă; acea sabie 
subţire de aur e semnul duhului tău şi al biruinţii tale. Până 
atunci trebuie să iii mut. Abia atunci poţi vorbi. Ferid a 
zâmbit. 

Părinte al meu, a zis el, voi face cum hotă răsti şi voi fi mut 
şapte zile. 

Atunci izbânda va fi nu numai a ta, ci şi a mea, s-a bucurat 
înțeleptul Sindipa. 

A luat pe cocon şi 1-a dus cu sine în chilia sa, unde avea 
altar al zânei Isis. L-a supus în genunchi, 1-a binecuvântat şi 
1-a pus să jure că va fi mut şapte zile. Când a ridicat ochii, 


Ferid a văzut pe idoliţă zâmbindu-i, cu arătătorul mânii 
stângi pe buze - îndemn la tăcere. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, fiul împărătesc a pornit pe 
jos cătră cetatea tatălui său, urmat de slujitorii muţi, care 
aveau a cunoaşte întâmplările şi a duce în taină veştile unde 
ştiau ei. Învățătorul a încălecat pe catâr şi s-a îndreptat 
spre munte. Când soarele a luminat dumbrava, s-a întors 
fiecare în loc, oprindu-se şi privind în urmă. S-au închinat 
spre lumină. Au văzut pe puiul de leu stând dinaintea 
pridvorului şi păzind căsuţa, ceea ce a dat bună nădejde lui 
Ferid şi filosofului, că se vor mai întoarce acolo. Şi-au mai 
făcut un semn cu mâna şi s-a dus fiecare în calea sa. 

Împăratul Kira dăduse poruncă să se facă mare adunare a 
curtenilor şi să fie împodobită cu flori sala cea mare a 
divanului. Cum s-a arătat Ferid, l-au întâmpinat slujitorii şi 
1-au dus la baia împărătească; i-au luat toiagul; au scos de 
pe-el straiele de filosof, care, cum se ştie, sunt straie de 
puţin Preţ. L-au scăldat şi l-au uns cu miresme, l-au 
îmbrăcat cu mantie albă şi i-au pus cunună de 4ra dafiri. Li 
se părea însă de mirare tuturor slujit rilor că măria sa Ferid 
tace. 

Ei nu conteneau să-l întrebe felurite lucruri măria sa 
Ferid se uita la ei cu blândeţă şi tăcea ' 

— Poate îşi păstrează cele dinţai vorbe pentru părintele 
său împăratul, grăiau ei în de ei curtenii. 

La al treilea ceas al dimineţii a dat sunet gongul şi Kira 
împărat a păşit la jilţul de aur şi nestemate întru toată a sa 
strălucire. Spătarul îi ducea spatia şi scutierul îi ducea 
stema cu smalţul leului şi al soarelui; cuparul îi ducea cupa 
şi pivnicerul purta ulciorul de vin. 

Asemenea arătare curtenii o tălmăceau astfel: bucură-se 
împăratul de puterea şi mărirea sa; dar mai vârtos se va 
veseli de fiul său, bând vinul desfătării. 

Au intrat şi s-au aşezat împrejur şi cei şapte sfetnici filosofi 
ai împărăției. Fiecare avea toiagul său şi fiecare îşi mângâia 
barba sa. 


A cuvântat împăratul Kira: 

— Să se înfăţişeze fiul nostru prea iubit. 

A strigat şi pristavul porunca. 

Slujitorii au purtat de subsuori pe cocon'şi l-au adus 
înaintea împăratului. 

Împăratul 1-a privit cu plăcere pe Ferid; 1-au privit cu 
plăcere şi filosofii, încuviinţând cu frunţile. Adică: Bine, 
foarte bine. 

Înălţimea sa a mai aşteptat puţin; apoi s-a săltat din jâlţ şi 
s-a uitat asupra adunării. 

— Unde e dascălul Sindipa? A întrebat măria sa. 

Poftesc să vie şi dascălul Sindipa. 

Curtenii şopoteau între ei: N-a venit dascălul Sindipa. 

Filosofii au întors unul cătră altul nasurile, întâi într-o 
parte, pe urmă în altă parte. Nuşrevan filosof a îndrăznit a 
tuşi uşor. Niciunul n-a scos cuvânt. 

— Unde-i Sindipa? S-a mirat împăratul. 

S-a păstrat tăcerea. 

Împăratul şi-a întors privirile cătră fiul său. L-a cercetat cu 
blândeţă: 

— Unde e dascălul? De ce n-a venit? 

Mare mirare a fost în acea împărătească adunare, când s-a 
văzut că Ferid stă încremenit. Nici nu şi-a mişcat buzele; 
nici n-a clipit din ochi. 

— Te-am întrebat, a stăruit cu nelinişte împăra tul; 
răspunde părintelui tău. 

Ferid a stat mut. 

— Ce este? De ce nu răspunzi? 

Pe obrazul împăratului s-a zugrăvit întâi uimire; apoi s-a 
arătat spaimă. Cu mâna dreaptă a dat la o parte pe spătar, 
cu mâna stângă a dat la o parte pe scutier; a săltat din jâlţ, 
făcând doi paşi înainte. Şoaptele curtenilor se alungau iute 
prin toate colturile ca nişte gângănii veninoase; îndată au 
ajuns şi au răscolit cămările dinlăuntru, unde femeile gătite 
aşteptau să iasă şi ele la lumina zilei. 


Împăratul a coborât la coconul său şi i-a pus mâna dreaptă 
pe umăr: 

— Fiule al nostru prea iubit, ce ai? 

Ferid pare a înţelege glasul tatălui său, dar nu dă răspuns. 
A fost numai o părere că ar fi înţele-gând. Nuşrevan filosof 
îşi mătură pieptul cu barba. Fiecare barbă a fiecărui filosof 
se nelinişteşte. 

Împăratul, însfârşit, s-a întors spre ei: 

— Sfetnicilor, puteţi domniile voastre pătrunde această 
taină? Puteţi oare da împărăției mele vreo lămurire? 
Credincâosule al nostru sfetnic domnia ta ce spui? 

Înălţate împărate, a răspuns Nuşrevan fj]0_ sof, ce-aş 
putea eu „îndrăzni să cuget, când împăratul meu este de 
faţă? Mintea strălucirii tale e cu mult mai pătrunzătoare 
decât a oricăruia dintre noi şi decât a tuturor la un loc; într- 
o clipă măria ta poţi face să scapere cremenea celei mai 
negre taine. 

N-aş îndrăzni deci să alătur prepusurile mele acolo unde 
luminăţia ta dintrod. Ata ai înţeles că dascălul Sindipa, ca 
un vrăjitor egiptean ce se află, neputând îndeplini 
legământul său şi temându-se de pedeapsă, a încuiat cu 
farmece glasul coconului, iar el însuşi a fugit. 

Am înţeles asta! A strigat cu tărie Kira îm parat; dar 
vicleanul nu va scăpa de dreapta noastră mânie. Să vie 
căpitanul străjii mele! 

Aici sunt, strălucite stăpâne! 

Aicea eşti? Ai venit? 

Aicea sunt, strălucite soare al vieţii, şi ascult porunca ta; 
să mă duc în clipă cu o sută de cala reţi să caut pe dascălul 
Sindipa. 

Să încaleci şi să te duci în clipă cu o sută de călăreţi! A 
poruncit cu mânie împăratul. 

Unde să-1 caut, strălucite stăpâne? 

Kira împărat s-a întors cătră sfetnicii săi. 

Unde să-l caute? S-a mirat măria sa. 


Filosofii au venit mai aproape şi s-au sfătuit; după asta au 
fost de părere că vicleanul dascăl Sindipa să fie căutat 
pretutindeni. 

— Să iei o sută, să iei o mie, să iei o mie de mii, s-a mâniat 
împăratul amenințând pe căpitanul străjilor, şi să-mi găseşti 
pe ticălos. Vreau să-1 văd în faţa mea şi să vie gâdea nostru 
Hurda să-l jupoaie înainte de a-i reteza capul cu paloşul. Ce 
ai tu, copile? S-a întors după aceea măria sa la Ferid; 
încearcă de grăieşte, ori fă un semn, ca să înţeleg ceva. Au 
venit la Ferid şi filosofii, pipăâindu-1. 

— Pare a fi întreg, numaicât nu scoate cuvânt, a zis cu 
încredințare Nuşrevan. Am putea să cercetăm dacă are 
simţirea toată îniingându-i un bold în coapsă ori în grumaz; 
dar nu se cuvine să împungem cocon împărătesc. Dacă ar fi 
un mişel de rând, ar putea scoate gâdea adevărul 
spânzurându-l în cârlige şi bătându-1 cu harapnicul, dar 
asemenea lucru nu s-a pomenit pentru odraslă domnească 
de când e lumea. 

O fiinţă din os sfânt poate pierde căpăţâna prin sa bia 
gâdei, dacă binevoieşte a porunci împăratul, dar pângărită 
de bici ori de alte cercări mişelnice nu se cuvine a fi în veci. 

S-a mirat împăratul: 

Cum să facem atunci? 

Nu este alta de făcut, luminate împărate, de cât să 
aşteptăm voia lui Dumnezeu. Numai sfinţia sa stă deasupra 
împăraţilor. 

— Aşa este; dar până când să aşteptăm? 

Filosofii s-au sfătuât iar, chibzuind să afle cât este de 
aşteptat. In vremea asta Ferid sta singur la o parte, tăcut şi 
mâhnit. Muierile se mişcaseră curioase din cămările 
dinlăuntru şi veniseră în preajma lui, uitându-se la el cu 
milă. Cutezaseră să se furişeze chiar lângă dânsul, 
atingându-l cu minutele lor cu unghii roşii şi mângâindu-l. 

În supărarea sa, Kira împărat s-a întors spre piv-nicer şi 
spre paharnic, poruncind să i se dreagă vin în cupă. Înainte 
de a primi cupa, a stat privind pe Şatun, cea mai iubită soţie 


a sa, dintre cele şapte soţii pe care le stăpânea măria sa în 
cămările din-lăuntrul palatului. 

Satun se oprise o clipă lângă Ferid, apoi a venit cătră 
stăpânul său. Paharnicul a luat credinţa, după acea a trecut 
împăratului cupa. Măria sa a sorbit de două ori şi a făcut cu 
oarecare mulţămire: A! A! 

— Stăpâne slăvite, a vorbit Şatun, îngăduie să stau o clipă 
în cel mai plăcut adăpost, lângă măria ta. 

Împăratul a zâmbit, încuviinţând. A mai sorbit o dată, 
făcând iarăşi: A! 

Şatun era cea mai frumoasă muiere a împărăției 
persieneşti; de şi era tânără, se afla bine împlinită, după 
gustul împăraţilor vechi. Purta feregea de ma-tasă de 
coloarea macului sălbatic. Cum cântase un poet al timpului, 
gura ei părea rodie coaptă, ochii ei erau pui de lostun; 
pielea ei lucea ca un ban nou. 

Locul de naştere al frumoasei Şatun era departe, dincolo 
de munţii din miazănoapte care se chiamă Streşina-Lumii. 
Puii de lostun stăteau puţin pieziş, cu cozile spre tâmple. 
Călăreţii turcomani care o aduseseră împăratului ii 
dăduseră nume nou: Altîn-Ghiul, adică Trandafir-de-aur. 
Curtenii nu îndrăzneau să-i spuie decât Şatun; numai 
împăratul îşi luase îngăduinţa să rostească urechiuşelor ei, 
în iatac, numele cel nou. 

Ce-ţi este voia, Şatun? A întrebat măria sa. 

Puternice stăpâne, a zis prea iubita lui soţie cu glas dulce; 
înainte de a se duce la pedeapsa aceea care se mai chiamă 
şi învăţătură, Ferid, co conul domnului meu, obişnuia să vie 
în chilie la mine, ca să caute jucării şi să audă cântece. 
Lipsit fiind de dragostea maicii sale, găsea o petrecere şi o 
mângâiere acolo. Stăpâne, socot că numai eu aş putea, cu 
blândeţă şi gingăşie, să-1 fac să vorbească dacă muţenia lui 
e prefăcută ori poruncită. lar dacă e legat prin vrăji, vom 
găsi o femeie bătrână să-i desfacă. 

— Bine, a poruncit împăratul, fă precum spui. 


Şatun s-a închinat înaintea stăpânului său. S-a întors spre 
Ferid, luându-l de mână şi ducându-l cu ea. Adunarea a 
rămas pe loc, aşteptând. Împăratul a mai poftit o cupă de 
vin de Şiraz. 

După ce 1-a dus în cămara sa pe cocon, Şatun 1-a aşezat 
pe un coltuc de puflângă sine, alăturea de divan. 

— Dragul meu Ferid, a zis ea cu dulceaţă, uită-te la mine, 
îmblânzeşte-te şi vorbeşte. 

Coconul tăcea după rânduiala lui. 

Şatun i-a mângâiat puful bărbii şi mustăcioara. 

— De când veneai în această chilie, a urmat ea, a trecut 
atâta vreme cât ţi-a trebuit ca să cregşti şi să fii bărbat falnic. 
Nici nu te-aş fi cunoscut, dacă te-aş fi întâlnit undeva pe 
cale, ori într-un loc străin. Dacă m-ai fi cuprins, aş fi ţipat; 
dar dacă ai fi vorbit, te-aş fi cunoscut după glas. 

Ai fost prietin cu mhlfe, urmă ea văzându-i neclintirea; mă 
mir că astăzi te arăţi duşman al meu. Ştiu că-ţi plăceau 
danturile mele; dacă doreşti, lepăd haina şi danţez numai 
pentru tine. Iţi plăcea să simţeşti mireasma sinului meu. 
Dacă îţi pleci spre mine obrazul, vei simţi că e aceeaşi. 

Unind la vorbă fapta, Şatun cuprinse pe Ferid. Făcându-l 
să simtă mireasma oleului de roze. 

EI se trase îndărăt. Ea râse cu plăcere şi-l cuprinse iar. 
— Nu-ţi cer atâta să vorbeşti, s-a întors ea cu glas scăzut, 
cât să mă asculţi. Eu am înţeles că ai asupra ta o poruncă a 
tăcerii. Când vei avea iar glas, aş dori ca vorbele tale să fie 
prea plăcute urechilor mele. Dacă pofteşti, sunt a ta. Dacă 

porunceşti bătrânul nu va mai fi. Cunosc o doftorie şi, 
desară' poate să bea cea din urmă cupă de vin. Tuturora le 
eşti drag şi toţi te slăvesc; toată Persia va fi bucuroasă de 
împărat tânăr, frumos şi viteaz. 

Ochii lui Ferid s-au aprins. Şatun a crezut să s-au aprins 
de plăcere pentru dânsa şi s-a alăturat mai strâns de el, 
cuprinzându-l de după grumaz. 

Coconul a răsărit în picioare şi a respins-o. 

A răcnit cu mânie: 


— In şapte zile vei afla răspunsul meu! 

Pe urmă, dintrodată şi-a muşcat limba cu spaimă, având 
înaintea ochilor vedenia dascălului său. In aceeaşi clipă 
Şatun s-a rostogolit în lungul divanului, rupând de pe ea 
feregeaua, smulgându-şi părul şi vârându-şi în lostuni 
unghiile. A ţipat de trei ori, din ce în ce mai tare şi mai 
ascuţit: 

— Vai! Vai! Vai! 

Au răspuns murmure de întrebări: s-a stârnit mişcare în 
sala divanului; au pătruns slujitori în tinda chiliei. S-a arătat 
şi măria sa împăratul, cu mare uimire. 

Vai! S-a zvârcolit Şatun cu disperare, căzând în genunchi 
şi târându-se pe covor cătră domnul său; nu mă lăsa, 
stăpâne al meu prea iubit. Am crezut că duc în chilia mea 
un copil blând, şi am cunoscut cu spaimă un tigru, care m-a 
cuprins voind să pângărească bunul tatălui său. 

Cum? Ce? A răcnit împăratul cu înfricoşare; cine şi unde? 

Fiul măriei tale, împărate, plângea Şatun, a voit să mă 
ruşineze! La-mi viaţa, măria ta, căci nu mai putem trăi 
amândoi lângă tine. 

Împăratul a zvârlit cupa de aur în capul slujitorilor celor 
mai apropiaţi. A apucat de grumaz, fără să-i vadă, pe doi 
filosofi ai săi. A răcnit cu turbare: 

— Luaţi-l pe nelegiuit, închideţi-l la întuneric. 

Gâdea să-şi ascută paloşul; desară să-i taie gâtul. 

Curtenii stăteau ca-n cămăşi de ghiaţă. Nimene n-avea 
putere să înainteze spre cocon, căci tuturora le era drag. 
Împăratul a bătut din picior: 

— Luaţi-l! 

L-au cuprins slujitorii şi 1-au dus. El nu arăta nici ură, nici 
spaimă, şi urma să tacă, ceea ce cu nespusă mirare au 
băgat de samă filosofii. 

Împăratul nu înceta să se frământe şi să bolborosească, 
holbându-se cu mânie asupra tuturor celor din juru-i, încât 
frumoasa Şatun s-a îngrozit, închi-zându-se în chilia ei. S-au 
tras cu sfială toţi curtenii afară. S-au oprit numai filosofii în 


divan, aşteptând pe domnul lor şi ştiirtdti-l că va avea 
nevoie de ei. 

Măria sa se plimba singur prin tinda îngustă, oprindu-se 
din când în când şi mormăind cu obidă. 

O, domnilor şi fraţilor, a cuvântat în divan, cel dintâi 
sfetnic, Nuşrevan filosof; ce facem noi acum? 

Împăratul nostru prea puternic a dat poruncă sa fie stricat 
coconul său, şi s-ar fi cuvenit ca porunca aceasta să nu fie 
dată năprasnic şi fără cercetare, învăţăturile noastre arată 
că orice pricină are două înfăţişări şi două întrebări. La 
învinuirea femeii, se cuvine să răspundă coconul. 

Insă coconul nu vrea să răspundă, a grăit din locul său 
Aban filosof. 

Întocmai precum spui, iubite frate filosoafe, coconul nu 
vrea să răspundă. Dacă muţenia lui este vrajă, să aşteptăm 
până ce 1-or deslega vracii şi va răspunde atunci. Dacă 
muţenia lui şi-a poruncit-o el singur, trebuie să aşteptăm 
ziua când se va deslega de această rânduială şi va vorbi. 
Atunci iarăşi va putea fi întrebat. Ori va mărturisi, ori va 
tăgădui, părintele său va hotărî cu bună ştiinţă. S-a trecut, 
domnilor, vremea când tiranii Persiei tăiau capetele fără 
întrebare. De când s-a statornicit divan filoso-fesc, împărații 
au învăţat a face judecată cu cercetarea cuvenită. 

Aşa este, a amestecat cuvânt Mitrida filosoful; ai dreptate, 
iubite frate al nostru Nuşrevan. Dar dacă împăratul ridică 
sabia, ce poate face filosoful? Indrăzni-vom noi să înfruntăm 
pe măria sa? 

Nu ştiu; să vedem, a zis Nuşrevan filosof, cu îndoială; de 
aceea am deschis acest sfat. Din sfatul filosofilor nu- 
maidecât va să iasă lumină. 

Intre cei şapte sfetnici ai împărăției se afla şi Lidra, care 
era mare iubitor de vin şi i se rumenea nasul în fiecare zi de 
la al doilea ceas al dimineţii. A râs Lidra filosof şi a zis: 

— Iată de ce, domnilor, trebuie să înfruntăm pe măria sa. 
Căci dacă nu-l înfruntăm şi îl lăsăm să strice pe cocon, 
mâni îi va părea poate rău şi se va întoarce asupra noastră 


mustrându-ne că am tăcut; datori suntem să cerem iertare 
ori amânare, cum e totdeauna obiceiul nostru, când 
osândeşte măria sa pe cineva la moarte. Un singur 
moştenitor are îm părăţia; dacă acesta piere, sufletul 
părintelui nemângâiat va fi, însă al împăratului se va 
încrâncena punându-ne nouă îndoită vină. Mă tem să nu fie 
mustrarea măriei sale aşa de înfricoşată, încât să rămânem 
scurtaţi de capete. Cel puţin eu aş dori să nu mi se 
împuţineze zilele, cât mai am vin bun în ulcioarele mele. 

Era între filosofi şi Urga, de neamul său de la Mongolia. 

Dacă lăsăm pe împărat în voia mâniei sale, a grăit Urga 
filosof, atuncea eu vă poftesc să-mi daţi drumul, ca să 
încalec în pripă şi să mă duc spre miazănoapte. 

Ba să nu te duci, l-a oprit Nuşrevan filosof, şi să stai cu 
noi, ca să facem legământ cu toţii să oprim pe măria sa de a 
săvârşi asemenea faptă. 

Dar dacă Ferid e vinovat? A întrebat Cos, filo soful cel 
roşcat. 

O, Cos filosoafe, i-a întors răspuns atunci Aban; domnia ta 
eşti între noi cel mai tânăr, şi cu noaştere a patimilor 
omeneşti ai mai puţină decât noi. Noi cei mai vârstnici ne- 
am mirat că Ferid avea pe el straiul în cea nfti bună 
rânduială, iar răsufla rea sa nu era ca a unui harmasaraş 
înfierbântat. 

Deci poate că femeia tăinuieşte alt adevăr. lar dacă Ferid 
nu e vinovat şi piere, nu vă întreb ce vom răs punde 
împăratului acestuia de pe pământ, dar ce vom răspunde 
unui judeţ mai înfricoşat, când va veni vre mea să se facă 
cercetarea faptelor noastre. 

Nuşrevan marele sfetnic a suspinat: 

— lată deci, domnilor, că sfatul nostru s-a lumi nat. Am 
înţeles că bine este să fim cu toţii într-o înţelegere; că bine 
este deasemeni să nu ne pierdem mai târziu căpăţânile; am 
mai înţeles că vina poate să fie a muierii şi nu a coconului. 
Să ridicăm cuvânt şi sfat la împărăție, să nu piară coconul. 
E lesne să ne închipuim că, mâni, femeia va cere iarăşi 


osândă pentru Ferid. Poate ar fi mai bine să „idemnăm pe 
împărat ca să taie numai pe Sindipa; aşa poate îşi va izbăvi 
mânia. Dar iarăşi mă întorc şi zic că Sindipa nu-i aici, ca să 
poată fi tăiat. Deasemenea, muierea nu cere capul lui 
Sindipa, ci al lui Ferid, Aşijderea s-ar putea ca măria sa 
împăratul să nu găsească nici o vină filosofului; de şi eu, ca 
drept judecător, 1-aş putea găsi vinovat pentru toate şi mai 
ales pentru năravul ce are ca să înfrunte sfetnicii împărăției 
cu limbă ascuţită şi primejdioasă. S-a sculat iarăşi Lidra: 

— Bagă de samă, o Nuşrevan, să nu se facă dâră prin 
barbă şi să nu-i căşuneze măriei sale nărav rău asupra 
tagmei noastre. De-atâta vorbă mi s-a uscat înghiţitoarea şi 
m-aş grăbi să mă duc la ale mele. 

Într-o zi nu se pot face toate; să rămâie fiecărei zile 
răutatea ei, cum a spus Pramata, cel mai de demult 
învăţător al nostru de la India. Să înlăturăm deocam dată 
astăzi sabia de deasupra lui Ferid. Mâni ne vom nevoi s-o 
înlăturăm iarăşi. lată, vine măria sa împă râtul. Cel dinţai şi 
cel mai gros dintre sfetnici să vorbească. Cere învoire de la 
măria sa şi dacă măria sa îţi îngăduie cuvânt, ştiu că 
filosoful va birui pe împărat, deoarece limba e mai ageră 
decât sabia. 

Într-adevăr, împăratul obosise de atâta umblet şi mânie. 
Văzându-se singur, îşi căuta filosofii. Cum intră în divan, cu 
toţii i se închinară în tăcere. Măria sa îşi lăsă trupul să cadă 
în jâlţ şi se uită încruntat în jurul său. 

O silabă - stiglete al mirării - i-a zburat de pe buze: 

— Hm! 

Atuncea sfetnicul Nuşrevan cu grabă a făcut un pas 
înainte, voind parcă să prindă acea stranie şi nevăzută 
vietate. 

CAPITOLUL IV. 

Istoria Iul Nuşrevan filosof. Măi sfetnic al împărăției, 
despre urma leului şi despre neguţător, muiere şi papagal. 

— O prea mărite stăpânitor al Răsăritului şi al Apusului, a 
grăit filosoful, îngăduie umilitului tău rob să spuie două 


cuvinte. 

Împăratul s-a uitat la el, 1-a cunoscut şi a zis îngreţoşat: 

Ai văzut ce-a făcut copilul? 

N-am văzut, măria ta, a răspuns filosoful. Şi n-ai putea 
spune nici măria ta că ai văzut. Obişnuiţi am fost noi toţi 
fericiţii robi ai măriei tale să cu noaştem la această 
împărăție nu numai mila, dar şi o înaltă pătrundere a 
faptelor. Niciodată împărăţia n-a osândit fără cercetare. 
Când judecăm, să nu as cultăm numai pe unul; să auzim şi 
pe celălalt, cum a spus filosoful Pramata. Dacă celălalt nu 
poate vorbi azi, să aşteptăm, poate vorbeşte mâni. 
Amânând judecata, trebuie să amânăm şi osânda. Să nu-i 
pară, mâni, rău împăratului nostru că a lăsat împă raţia fără 
moştenitor. 

Cum? 

Să nu-ţi pară rău, măria ta, că ai lăsat împă raţia fără 
moştenitor. 

Aşa este. Dar cum rămâne fapta? 

Fapta o despică măria ta şi o cercetează cu de-amănuntul, 
dând puţin ajutor şi filosofii, înşelă toare sunt înfăţişările 
vieţii, slăvite stăpâne, şi vorba omului nu-i făcută să spuie 
numai î*devărul. De aceea nu crede tot ceea ce auzi, şi tot 
ceea ce vezi. 

Să îngădui, măria ta, să spun o întâmplare. 

Fost-a un împărat tot la India, unde au fost toţi împărații şi 
toate întâmplările, căruia împărat îi erau dragi muierile. Ii 
umblau ochii după ele ca furului după pietre scumpe. Aşa, 
într-o bună zi, intrând călare în cetate de la una din 
vânătorile sale, a zărit la o zăbrea o femeie prea frumoasă, 
şi îndată a fost înjunghiat de dorinţă pentru dânsa. 
Întrebând pe şoimarul său, care umbla alăturea de dânsul, 
al cui e acel palat, pe Ungă care treceau, a aflat că acel 
palat e al unui sfetnic al său tânăr, slujitor la vistieria 
împărătească. Huşrev îl chiamă; iar pe soţia lui Piruze. 

Ajungând la palatul împărăției, măria sa pe loc a poruncit 
să vie înaintea sa sfetnicul cel tânăr. Şi cum a sosit sfetnicul 


cel tânăr Huşrev şi i s-a închinat, i-a şi poruncit să plece 
fără zăbavă la cetatea Caşmirului, cale de patru zile, să-i 
aducă şalurile şi covoarele pe care le-a fost neguţat şi 
poruncit în acea cetate. Huşrev vistiernicul a adunat 
slujitori şi a purces numaidecât la Caşmir. lar a doua ,„, 
după ce a ieşit el din cetate, împăratul s-a dus să vadă pe 
nevasta care-i plăcuse. 

Muierea i-a ieşit întru întâmpinare şi foarte s-a bucurat 
văzând pe împăratul său şi i-a stat înainte cu dulceţuri şi 
răcoritoare; însă împăratul poftea alte dulceţuri, la care nu 
se mai sătura a privi. Cuprinzând-o de mână, a tras-o cătră 
sine, mărturi-sindu-i că s-a aprins pentru dânsa de mare 
dragoste; că de ieri nu mai are linişte şi pace şi s-a 
frământat în aşternut ca pe jăratic; şi tare o roagă să-i fie 
milă de suferinţile sale. 

Piruze muierea s-a înspăimântat, căci era curată la suflet 
şi credincioasă soţului său. 

— O, prea puternice, zice ea, roabă mă aflu în faţa măriei 
tale şi nu cutez a mă împotrivi poftei măriei tale. Dă-mi 
răgaz numai o clipă, şi până atunci deschide măria ta 
această carte şi ceteşte într-însa nişte poveşti pe care eu le 
socot plăcute şi bune. 

Împăratul a deschis bucuros cartea. A început a ceti în ea 
rânduielile legii vechi, începând mai întâi şi mai întâi cu 
datoriile stăpânitorului, care sunt datorii mai mari decât a 
celorlalţi muritori, îndată a văzut poruncile dumnezeieşti 
împotriva desfri-nării. Cum a cetit aceste porunci, a râs şi a 
aruncat cartea sub pat. 

— Acolo-i locul ei, a zis el vesel, iar pe pat e locul meu 
lângă tine, frumoasă Piruze, deoarece mă topesc de 
dragoste. Nu-mi da apă, căci nu vreau să mă răcoresc, şi 
plăcută îmi este arşiţa mea. 

Muierea se apăra cu vorbe cuviincioase, iar el cerca s-o 
cuprindă jucându-se cu dânsa. Şi având ea, pe lângă curăţie 
sufletească, şi multă înţelepciune, a ştiut să se apere cu 
blândeţă, fără să-l supere şi fără să i se supuie. Patul a 


rămas neîntinat; numai-cât, din acel joc primejdios, a rămas 
inelul cu pecete împărătească la o margine, şi nu a ştiut nici 
el, n-a băgat de samă nici nevasta. 

La o săptămână, s-a întors vistiernicul la împărăție cu cele 
poruncite şi, dând totul pe sama stăpi-nului său, s-a grăbit 
sa se ducă acasă. Şi-a sărutat nevasta şi s-a aşezat pe pat 
după obicei. Pipăind lângă sine, a găsit inelul şi 1-a strâns în 
pumn, fără să spuie nimic, îndată după asta a cunoscut 
pecetea împărătească şi de mare spaimă s-a cutremurat. A 
plecat de lângă soţia sa şi s-a închis singur într-o chilie, 
suspinând. „Vai mie, plângea el în sine, împăratul a trecut 
pe aici, şi viaţa mea se află în primejdie.” 

Atât s-a înfricoşat, incit n-a îndrăznit nici măcar să mai 
sărute pe femeia sa. Nici n-a cutezat să spuie un cuvânt 
despre ce i se părea lui. Umbla înstrăinat de casă şi nu mai 
avea popas în locul unde găsise inelul. 

Piruze a bănuit ceva despre înşelarea lui, dar a tăcut şi ea. 
Înţelepciunea ei firească a îndemnat-o să se ducă la tatăl şi 
la fraţii ei, să se sfătuiască cu dân-şii. La acel sfat, a spus ea 
cu de-amănuntul toate câte s-au întâmplat şi au înţeles că 
trebuie să cadă la mila împăratului, ca să aline acel năcaz. 

S-a sculat deci tatăl şi s-a înfăţişat la împărăție, pârând 
foarte tare pe ginerele său 

— Împărate luminate, a zis bătrânul, am dat vis tiernicului 
măriei tale Huşrev o țarină înţelenită, s-o are şi s-o samene. 
Iar el s-a nevoit după învoiala noastră şi a îngrijit-o o vreme. 
Iar acum a lăsat-o în paragină. Mă rog în genunchi înălţimii 
tale; porunceşte-i să nu lese în părăsire pământul ce i-am 
încre dinţat, ori să mi-l dea îndărăt. 

A chemat împăratul pe vistiernic, ca să asculte şi el pâra. 
După care 1-a întrebat: 

Adevăr să fie oare ce spune acel cinstit boier al nostru? 

Într-adevăr, slăvite stăpâne, a răspuns Huşrev cu băgare 
de samă; mi-a dat boierul acesta o țarină şi am lucrat-o 
cuviincios o bucată de vreme, dar nu de mult am cunoscut 


pe ea urmele leului şi n-am mai cutezat să mă mai duc la ce 
mi se dăduse în stăpânire. 

Am înţeles, a grăit împăratul, şi teama ta îmi place; însă 
întoarce-te la bunul tău şi ia aminte că acea țarină e bine 
împrejmuită, iar leul a trecut pe lingă ea fără să strice 
nimic. Deci ia-ţi în stăpânire iarăşi locul şi-l lucrează ca şi 
până acum. Sfârşind povestea, Nuşrevan filosof a adaos: 

Stăpâne, judecata acestui om era bună, dar ochii săi 
cunoscuseră numai o înşelare. 

Bună poveste. A încuviinţat împăratul, îmi place. Mai ştii 
una? 

Dacă te rnilostiveşti a asculta, mai pot spune una, înțelepte 
stăpâne. 

Spune-o numaidecât şi pe aceea, a poftit împă râtul. 

Slăvite stăpâne, era odată un om împărătesc care avea o 
pasere măiastră ce se chiamă papagal. O moş tenise de la 
părintele său, filosof iscusit, şi era de prinsă a grăi ca un 
om. Când se ducea de acasă pe unde avea eltreabă, punea 
pe papagal să păzească pe muierile casei lui. Când se 
întorcea, se închidea în cămara sa cu papagalul şi papagalul 
ii spunea toate. 

Tntr-un rând s-a dus iarăşi şi a lipsit trei zile. In vremea 
cât a lipsit el, venea, sară, un bărbat străin. Slujnica îl 
primea şi-l ducea în chilia stăpânei pe furiş. Nimene dintre 
ceilalţi ai casei nu simţea ce se petrece, numai papagalul a 
văzut şi a ţinut minte. 

După ce s-a întors, bărbatul a făcut sfat tainic cu papagalul 
şi 1-a întrebat ce a văzut, îndată papagalul a început să 
spună, arătând unele din câte auzise şi văzuse. Vreme de 
două ceasuri a tot spus papagalul, iar bărbatul se învenina 
de scârbă şi mânie. A doua zi umbla posomorit şi grăia în 
pilde cu vrăjmăşie, incit nevasta a crezut că slujnica va fi 
destăinuit ceva soţului. 

A chemat la sine pe slujnică şi a îniruntat-o. 

— Ticăloasă fiinţă, tu trebuie să mă fi pârit lui bărbatu- 
meu, căci îl văd mânios şi poate va să săvârşească ceva 


cumplit împotrivă-mi. Câte foloase, cite daruri ai avut de la 
mine, şi iată cum îmi răsplăteşti! 

— Vai, dragă stăpână, a răspuns slujnica; unde se află una 
ca asta! Să crap şi să mor în clipă dacă te-am pârât! Să ştii 
că paserea a spus tot. Poate măria ta încă n-ai băgat de 
samă că stăpânul nostru stă de vorbă într-ascuns cu 
papagalul. 

Eu cunosc de mult năravul acestei paseri; aş putea spune 
că-i mai degrabă demon decât pasere. Nu ştiu de unde l-oii 
agonisit stăpânul cel bătrân, răposatul, dar văd că mare 
pacoste a adus la curte. Mai cu samă pe noi femeile ne 
spiona numai cu un ochi, încât îmi venea să-i sucesc gâtul. A 
murit bătrânul, dar a rămas papagalul. După ce stăpânul 
acesta tânăr te-a adus pe domnia ta aici, 1-a lăsat pe 
papagal părăsit o vreme la o altă moşie; acuma, când 
dragostea domniei sale s-a mai răcorit, văd că a pus pe 
viclean să ne spioneze. 

Aha! A înţeles muierea, aşa-i povestea? Ei lasă tu, meştere 
papagal, că ţi-o coc eu ţie. 

Dragă stăpână, a zis slujitoarea, teme-te de pa serea 
dracului, căci n-o poţi învenina, nici bate; cu noaşte otrava 
şi dac-o loveşti te spune; iar de murit, am auzit că nu moare 
niciodată. 

— N-o omor, nici n-o lovesc, a râs stăpână. 

Cum a plecat bărbatul său, sară, a adus la dânsa colivia 
papagalului. Şi nu mult după aceea a primit şi pe ibovnic. In 
preajma chiliei, cum îi poruncise stă-până-sa, slujnica a 
adus râşniţa şi o tot învârtea, cit făcea un zgomot ca de 
tunet. În răstimpuri, sta, şi atunci potrivea o oglindă în 
lumină, ca să dea sclipiri în ochii paserei. Deasemenea 
stropea asupra coliviei apă dintr-un burete. Cu rânduiala 
asta, papagalul a socotit că tună, fulgeră şi plouă şi s-a 
ascuns inV tr-uri ungher al căsuţei lui, vârindu-şi capul subt 
aripă; iar nevasta petrecea cu străinul. 

A doua zi, venind iarăşi soţul de la slujba sa împărătească, 
a luat la sine papagalul şi 1-a întrebat: 


Spune-mi, papagal, ce s-a întâmplat. 

A ţipat papagalul: 

N-am văzut, n-am auzit, n-am văzut, n-am auzit! 

De ce, papagal? 

— N-am văzut, n-am auzit, căci toată noaptea a fulgerat, a 
tunat şi a plouat. 

Ştiind omul că noaptea fusese senină şi cu cerul spuzit de 
stele, şi-a făcut socoteală în gândul lui că paserea înşiră 
vorbe mincinoase şi minciuni i-a spus şi altădată. Deci i s-au 
luminat ochii şi i-a pierit scârba. 

Adâncă învăţătură găsesc eu, stăpâne, în această în- 
timplare. Câteodată dreptatea se acopere de minciună. 

Împăratul s-a gândit o vreme şi a oftat. 

— Aşa este, a încuviinţat măria sa. Daţi de la mine poruncă 
să nu mai taie pe coconul nostru. 

Capitolul V. 

Ce au istorisit Şatun şi Aban filosof şi altă întâmplare cu o 
muiere şi trei bărbaţi. 

S-a bucurat într-acea sară curtea, auzind de porunca 
împărătească, şi filosofii s-au sfătuit să nu lipsească a doua 
zi din preajma împăratului, ştiind că Şatun cea frumoasă nu 
se va lăsa biruită. Căci dacă rămâne întreg coconul, se 
primejduieşte viaţa ei. 

Deci, a doua zi, abia era soarele ridicat de o suliță asupra 
cetăţii când ea a intrat în grădină ca să întâmpine pe 
domnul său. De grijă şi tulburare măria sa împăratul 
dormise rău şi ieşise mai curând ca de obicei, ca să asculte 
zvonul cel dulce al paserilor. 

Şatun s-a abătut în calea măriei sale şi a căzut în 
genunchi, plângând: 

— Stăpâne al iubirii mele, a strigat ea, nu este cu dreptate 
şi cuviinţă să se întoarcă o hotărâre a unui împărat; căci de 
aceea este împărat, ca hotărârile sale să rămâie statornice. 
Rănită am fost şi ruşinată până în fundul îiinţii mele. 

Ceea ce spunea ea era adevărat; de aceea şi lacrimile 
dragostei ei dispreţuite nu erau fără temei. 


— Dă-l morţii pe cel ce m-a batjocorit! Plângea ea, 
îmbrăţişând genunchii stăpânului său. Ştiu c-au venit 
filosofii - bată-i Dumnezeu! 

— Să supuie înţelepciu nii măriei tale pildele lor; dar ştiu şi 
eu o istorisire adevărată, pe care te poftesc s-o asculţi cu 
răbdare, stăpâne. 

Împăratul s-a înduioşat văzând pe Şatun aşa de frumoasă 
şi a mângâiat-o. 

Ştii şi tu poveşti, Altin-Ghiul? 

Ştiu, măria ta. 

— Premelege! Place-mi -să te ascult; spune. 

Frumoasa Şatun a ris uşurel, când a apucat-o mă ria sa de 
sub bărbie. 

— Luminate împărate, a zis ea, era la noi un stăpân de aul, 
care poposise cu căruțele supuşilor săi la o margine de lac, 
unde cădea şuvoiul din munte. Într-un rând, stăpânul 
acesta al nostru se afla la ţărmul apei, spălând lână. 
Copilandrul său, mai încolo, se scălda şi se juca. După 
durăul pârăului se făcea o volbură într-o mare adâncime; pe 
de o parte se sorbeau valurile în afund, iar pe de altă parte 
ieşeau iar în faţa lacului. Erau valuri vii. A nimerit 
copilandrul acolo zbeguindu-se; 1-a îmbrăţişat un val şi 1-a. 
Scufundat. Când a răcnit fecioraşul, tatăl său a lepădat lina 
şi s-a năpustit în apă, să-l scape. Ajuns la volbură, 1-a 
cuprins alt val. A slobozit şi el răcnet, de s-a auzit până la 
iurta; femeile şi slujitorii au ieşit şi s-au grăbit spre mal. 

Copilandrul, fiind sprinten înotător, a scăpat din 
îmbrăţişarea valului, a trecut pe subt undă şi a răzbit în 
locul de alături, unde un val din fund 1-a săltat pe luciu. lar 
rnârzacul nostru s-a dus tot înainte, s-a tot dus vârtej, până 
la nişte stânci, unde era poartă cătră tărâmul celalalt. Valul 
viu 1-a împins pe sub bolta acelui loc; apoi s-a alinat şi s-a 
limpezit şi mai tare; trupul mortului a lunecat pe o pajişte 
de sidefuri la picioarele lui Baba-Noor, adică Iata-Lacului, 
care aştepta acolo, cu barba lungă de matasa broaştei, cu 
obraz străveziu şi ochi bulbucaţi. 


Ce-i asta? A zis Baba-Noor cătră valul viu; eu am cerut să- 
mi aduceţi pe prunc. 

Eu am prins pe prunc, Baba, a răspuns valul; dar s-a 
răsucit şi a scăpat; mulţumeşte-te şi cu bătrânul. 

Baba-Noor s-a supărat: 

— Proşti slujitori am eu aici, care nu pricep rânduielile 
mele. Acest om a avut blinda inimă şi i se cuve neau ani de 
tihnă; îşi iubea pruncul, femeile şi sluji torii şi lucra pentru 
ei; mai du-l o dată sus, ca să vadă ce se întâmplă după 
dânsul şi pe urmă aduceţi-l înapoi. 

Valurile vii 1-au luat şi l-au suit pe luciu; şi în ochii acelui 
om s-au oglindit o clipă toate câte rămi-neau în urma lui. 
Copilandrul râdea bucuros, şi femeile îl îmbrăţişau; iar 
slujitorii îi sărutau picioarele; şi nimene nu se mai gândea la 
stăpânul cel bătrân. De şi era pierit, ochii lui s-au iriegurat 
de mai mare inih-nire; apoi îndată a fost dus în jos la 
pajiştea de celalalt tărâm. 

Sfârşind istorisirea, Şatun a suspinat şi şi-a şters o 
lacrimă. lar împăratul s-a tulburat iarăşi de mânie 
aducându-şi aminte de cele petrecute. Cu paşi mari a intrat 
la divan şi a strigat să vie gâdea ca s-asculte poruncă, după 
care numaidecât să supuie morţii pe Ferid. 

Dar gâdea Hurda avea înştiinţare de la curteni şi a 
întârziat. Iar sfetnicii cei şapte s-au grăbit să se arate; şi al 
doilea din ei, Aban, a păşit înainte cu îndrăzneală, după 
legământul filosofesc ce se făcuse între dânşii. 

— O, doamne al zodiilor, a cuvântat Aban, tu care eşti 
numai cu o muche de cuţit mai prejos decât Ormuz în 
înţelepciune, dacă ai fi avut o sută de coconi, nu s-ar fi 
cuvenit să omori pe niciunul. Unul singur ai, şi vrei să-l 
pierzi şi pe acesta? Dimpotrivă, stăpâne, trebuie, să-l aperi 
şi să-l păzeşti cel puţin până ce vei ispiti toate şi vei dezvăli 
adevărul. Nu cutez a spune că prea frumoasa Şatun ar îi 
vicleană, dar ne este în găduit să ne îndoim de ce spune ea. 
A putut să aibă o rătăcire a minţii, ori o vedenie, cum s-a 


mai întâmplat. Nu-ţi agonisi, prea luminate stăpâne, zile 
negre de căinţă. Aşteaptă, până ce va grăi măria sa Ferid. 

Kira împărat şi-a scuturat barba şi a mormăit cu îndoială: 
împărații nu trebuie să aştepte; hotărârea lor nu trebuie să 
se clatine. 

Ba statornic e numai Dumnezeu, iar împăratul e om, 
slăvite stăpâne. Să nu se întâmple măriei tale ce s-a 
întâmplat neguţătorului. 

Cum? Ce i s-a întâmplat neguţătorului? Care neguţător? 
Să-mi spui numaidecât. 

Ascult porunca înălţimii tale, doamne. Neguţă torul de 
care vorbesc eu trăia chiar în această cetate a măriei tale; îl 
chema Cajdamir şi 1-au cunoscut toţi câţi se află aici de 
faţă. Aşa este? 

Întocmai aşa! Au strigat bărbile. 

Deci îndoială nu mai rămâne, măria ta. De câte ori bea şi 
mânca acest neguţător, cerceta de zece ori vasele şi punea 
pe slugi să le curețe şi să le frece, şi după aceea iar le 
cerceta şi zicea că nu-i plac şi nu sunt destul de curate. Aşa 
este? 

Întocmai aşa! 

Bun. Într-un rând s-a dus cu neguţătoria sa la ţară. De 
acolo de unde era, a trimes pe sluga lui în cetate ca să-i 
aducă pine. Intrând sluga pe o poartă a cetăţii, a găsit nu 
departe de ziduri o copilă care avea două pite de vânzare. | 
s-au părut slugii aşa de frumoase şi atât de curate acele 
pite, încât le-a plătit două parale şi le-a adus stăpânului său. 
Le-a mâncat neguţătorul şi tare i-au plăcut, încât a poruncit 
slugii să se ducă şi a doua zi în acelaşi loc, să cumpere alte 
două pâni la fel; şi să se ducă în toate zilele să cum pere 
pâne din acelaşi loc. 

A cumpărat sluga intr-acelasi chip pini de la copilă câteva 
zile. Iar într-o dimineaţă n-a mai găsit. S-a întors deci la 
neguţător şi i-a dat răspuns că pâni de acelea nu mai sunt. 

S-a supărat Cajdamir şi a poruncit slugii că, dacă nu mai 
găseşte aşa pâni, cel puţin să-i aducă pe omul de la care le 


cumpără, să-l întrebe în ce chip le fră-mântă şi le coace, de 
ies aşa de dulct şi de frumoase. 

S-a întors sluga în cetate şi a căutat pe copilă. A luat-o cu 
el şi a dus-o la stăpânul său, care a ispitit-o: yL|”OJI'] 

De unde luai tu acele pini, copilă? 

Le coceam eu, jupâne. 

În ce chip? 

lată în ce chip. Stăpâna mea ne mai fiind tânără, a aflat 
meşteşug de la o babă ca să-şi păstreze frumuseţa. Deci se 
scaldă în fiecare zi în apă călduţă. 

După ce se scaldă, se unge cu aluat din făină bună albă, 
amestecată cu miere şi stă aşa învălită un ceas. 

După asta leapădă aluatul. Cât a stat în cetate stă pana 
mea, eu luam aluatul şi-l coceam. Acuma stă pana mea s-a 
dus la moşie, la un frate al său. De aceea nu mai am de 
vânzare pine. 

Mai auzit-ai una ca asta, slăvite doamne? 

Ba, îţi spun drept, filosoafe, că nici n-am auzit, nici n-am 
văzut! Ştii cum mă mir? Straşnic! Îmi vine să zvârl pe 
fereastră cuca şi buşmachiii, aşa de tare mă mir. Bre! Bre! 
Bre! Mă rog, şi ce-a făcut neguţătorul acela cum. Îi zice. 

Slăvite împărate, neguţătorul acela Cajdamir foarte s-a 
mâniat, s-a amărât şi s-a scârbit, zicând în sine: Gura şi 
mânile poţi să le speli, deasemenea şi vasele; dar lăuntrul 
rneu să-l curăţ nu mai pot. 

Hotărârea cea năprasnică măria ta tu ai primit-o înlăuntru 
ca pe acele pâni frumos rumenite; iar mai apoi lăuntrul 
măriei tale nu-l vei mai putea curaţi. 

— Aha! A mormăit împăratul, clătindu-şi fruntea şi 
încourându-se. 

Aban filosoful s-a grăbit să urmeze: 

— Nu atât de asta voiam să grăiesc, slăvite, cât des pre 
vicleşugurile muierilor, care sunt nesfârşite şi mi nunate. 
Ascultă, împărate strălucite. 

Era o femeie frumoasă. 


— Cum o chema? 

— Nu pot să spun, stăpâne, căci o cunosc toţi curte nii 
măriei tale. Era o femeie frumoasă şi avea prietin pe un 
sutaş împărătesc care îi era drag tare şi dorea să-l vadă cât 
de des. Într-o zi trimete sutaşul pe slu jitorul său la dânsa, 
ca să vadă dacă lipseşte soţul şi s-o întrebe de e potrivită 
vremea să vie el la dânsa. 

*” Se duce slujitorul, intră în casă şi spune ce are de spus. 

— Dragă doamnă, stăpânul meu sutaşul se închină cu 
sănătate nurilor dumnitale şi te întreabă dacă-i potrivită 
vremea să vie să te vadă. 

Frumoasa ridică ochii la el şi se miră: 

Care stăpân? Un fecior falnic ca tine poate avea stăpân? 

Am stăpân, doamnă, şi-l slujesc cu credinţă. 

Nu mă îndoiesc; numai nu te cunoşteam, îmi place cum 
grăieşti şi cum te porţi. M-aş bucura să-mi slujeşti şi mie. 

Porunceşte-mi, stăpâna. 

Am să-ţi poruncesc. Stai lingă mine. 

Ce răspuns să duc, stăpâna? 

Să nu dai încă nici un răspuns. Să-mi spui cum te chiamă. 

Susan. 

Frumos nume; as pofti să cunosc dacă eşti gus tos ca 
numele ce porţi. 

Viai, doamnă, sunt amar, de când umblu căutând lucruri 
dulci. 

Ei, atunci să vedem amărăciunea ta şi caută dul ceața 
care-ţi lipseşte. 

Stăpâna dragă, a zis feciorul, se vede că Dum nezeu s-a 
milostivit asupră-mi, ca să-mi dea şi mie ceas fericit. Ce va 
zice însă st'ăpânul meu sutaşul? 

— Sad*vcanu - Opere, voi. 15 

— Nu se poate şti, a râs femeia. Neînţeleapta as fi să nu 
tocmesc grădinii mele un grădinar mai vred nic. Cel ce m-a 
slujit până acum n-a fost rău, dar se vădeşte altul care-l 
întrece. 


Cu vorbe de acestea şi cu altele, femeia şi slujitorul au 
întârziat o vreme; până ce sutaşul, nerăbdător, s-a hotărât 
să se ducă singur să vadă ce e şi de ce nu i se întoarce 
sluga. 

Muierea 1-a văzut pe fereastră că vine. 

— Treci, Susan, pe colea şi intră în casa din fund, ca să 
cunoşti drumul, zice ea râzând. Ascunde-te şi aşteaptă până 
ce pleacă stăpânul tău. 

După ce a ascuns pe slugă, femeia a întâmpinat pe oştean 
cu bucurie. Dar nu trece mult şi iată şi soţul. In fund nu-l 
mai putea ascunde pe sutaş, că acolo era sluga. 

— Scoate-ţi sabia, i-a zis cu grăbire, şi prinde a striga cu 
mare mânie, chip că m-ai mustra pe mine; după aceea ieşi 
şi treci pe lingă bărbatul meu fără să-i vorbeşti, ca şi cum 
nici nu l-ai vedea. 

Astfel a făcut oşteanul, după învăţătura ei. Soţul a stat şi s- 
a uitat neînţelegând nimica; după aceea, intrând la nevastă- 
sa, a întrebat-o: 

— Mă rog, ce căuta aici nebunul acela cu sabia şi de ce 
răcnea aşa? 

— Dragul meu soţ, a răspuns femeia, află dum neaţa că 
puţin mai înainte sluga acestui străin, un fecior care pare 
destul de vrednic, a venit în fugă cerând adăpost şi ocrotire, 
căci stăpânul său vrea să-l taie. M-am milostivit şi l-am 
ascuns într-o cămară din fund. Nu mult după asta a sosit şi 
nebunul cu sa bia scoasă, strigând împotriva celuilalt şi 
amenințând că-l omoară. L-am oprit să treacă în fund şi el 
răcnea cit ce putea la mine. După asta s-a dus, precum ai 
văzut. 

Bine ai făcut, a încuviinţat soţul; unde e sluga? 

În odaia din fund, i-a arătat femeia. 

Soţul a ieşit întâi afară, să se încredinţeze că ostaşul cel 
mânios s-a dus într-adevăr. După asta s-a în-d. Ors la 
cămara din fund şi a găsit pe slugă. 

— Poţi să ieşi din ascunzătoarea ta, băiete, i-a zis el cu 
bucurie. Mulţămeşte femeii mele că e miloasă şi ţi-a făcut 


un bine ca acesta. Te poţi duce; stăpânul tău nu se mai 
vede. Deasemenea, femeia mea a făcut un bine tot aşa de 
mare şi smintitului aceluia, împiedicându-l de la vărsare de 
sânge. Deşteaptă muiere ca a mea nu se găseşte în toată 
cetatea. Halal să-mi fie; am cu ce mă lăuda. 

Prea puternice împărate, iată cum sunt faptele şi lucrările 
femeilor. 

Împăratul a rămas pe gânduri; apoi a zis: 

— Am să cuget la noapte şi voi vedea mini ce am de făcut. 
Acuma poruncesc să nu fie omorât fiul meu. 

CAPITOLUL VI. 

Când zânele pădurii au poftit să cunoască pe un fecior de 
împărat. 

A treia zi împăratul a intrat la divan şi s-a aşezat în jâlţ. 
Nici n-a apucat măria sa a porunci paharnicului să-i umple 
cupa, ca să poată gândi mai bine; şi nici chemarea cătră 
adunarea sfetnicilor de taină nu ieşise; când Şatun cea 
prea. Frumoasă a năvălit sunându-şi brăţările şi i se zbătea 
sâmil ca de un vifor al durerii. A îngenunchiat şi a plâns iar, 
strigând: 

— O, stăpâne al trupului meu, de ce mă părăseşti? Prea 
înţelepţii măriei tale filosofi au minte puţină şi mult nărav 
rău. Niciunul din ei nu-ţi doreşte binele. Priveşte-mă şi 
primeşte-mă: numai eu îţi sunt cu priinţă şi dragoste. 

Kjra împărat s-a tulburat şi a privit-o îndelung. Atunci ea s- 
a sculat şi i-a zâmbit cu dulceaţă. 

Stăpâne, a grăit ea, filosofii măriei tale scor nesc; adevărul 
numai la mine îl afli. Pe cei ce scornesc să-i apuce demonul 
Ariman cu cângile de beregată; iar pe cea ce spune 
adevărul s-o desmierde domnul şi stăpânul său. Vreau să 
spun măriei tale o întâmplare ciudată. 

Altîn-Ghiul, a ameninţat-o împăratul cu de getul, dacă vrei 
să-mi spui o poveste, bagă de samă să fie mai frumoasă 
decât cealaltă. 

Frumoasă, măria ta, şi mai ales adevărată. 


Era odată un împărat care avea cocon. S-a întâmplat ca 
fiul împărătesc să aibă mare patimă pentru vânătoare. Cum 
nu pot trăi eu fără bunăvoința măriei tale, aşa nu putea trăi 
el fără această petrecere. 

Într-o zi, a spus coconul cătră sfetnicul pe care îl avea 
lângă sine ca învăţător: 

Doresc foarte să mă duc la vânătoare: în deamnă pe 
părintele meu împăratul să-mi dea voie. 

S-a dus sfetnicul la împărat şi i-a vorbit despre dorinţa lui 
şahzade. 

— Să se ducă, a încuviinţat împăratul, dar nu singur ci cu 
tine, dascăle, ca să-i fii povăţuitor. 

Aşa s-a făcut. A încălecat coconul cu slujitorii săi şi cu 
sfetnicul şi au suit la munte. Au dat drumul cânilor şi îndată 
copoii au slobozit glas. S-a arătat într-o poiană un măgar 
sălbatic foarte frumos, care se chiamă colun. 

A zis sfetnicul: 

— La-te, măria ta, după acest colun şi-l goneşte. 

Astfel coconul a început a goni vânatul, care fugea înaintea 
sa cu sprinteneală. In curând şahzade s-a văzut singur, 
despărţit de soţii săi. Când a ajuns în akă poiană, s-a oprit, 
neştiind încotro va fi apucat colunul. Cum sta, a văzut nu 
departe de el o fecioară. S-a dus spre dânsa. Era frumoasă 
şi plângea. 

— De unde eşti? A întrebat şahzade cu milă; şi de ce 
plângi? 

A răspuns copila: 

— Fată de domn mare sunt şi am ieşit în petre cere pe 
elefantul meu, cu alai. Ajungând la margi nea pădurii, am 
lunecat de pe elefant şi m-am încurcat într-un bunget. Când 
am ieşit la luminiş, n-am mai găsit nici elefantul, n-am mai 
văzut nici slugile, şi de atuncea rătăcesc. Nu ştiu încotro să 
mă îndrept. Nu mă lăsa, Făt-Frumos; scoate-mă la lume. 

S-a -milostivit fiul de împărat cătră dânsa şi i-a zis: 

— Aburcă-te în şa, îndărătul meu. 


S-a aşezat fata în dosul fecioraşului şi 1-a apucat cu 
braţele de după mijloc. Cum umblau pe potecă, fetii i se 
părea că vede arătări ale pădurii şi se înfricoşa, alăturându- 
se mai tare de cocon şi, de la o vreme, şi-a pus obrazul ei 
lângă urechea lui şi i-a şoptit şoaptă de dragoste. Apoi a 
întins ea mâna spre frâu şi a călăuzit calul spre o gură de 
peşteră. 

— Potrivit ar fi să opreşti aici, a zis ea; doresc să mă cobor. 

Cum a vorbit, s-a şi coborât de pe cal. L-a îndemnat pe 
băiat cu ochii să vie după ea şi a intrat în peşteră. Coconul 
s-a îndemnat, deocamdată în sine, 

3S9 sa descalece, dar auzind dintrodată glasuri, a 
apropiat numai calul şi a întins urechea ca să asculte. 

Atuncea a înţeles că acolo sălăşluiesc zânele vânatului. 

Spunea fata cătră cea care era domniţa lor: 

— Stăpână, am amăgit până aici pe fiul împă râtului. 

— Ada-mi-l numaidecât! A poruncit domniţa. 

Înfricoşându-se de cele ce auzea, şahzade a întors în loc, a 
pus pinteni fugarului său şi s-a dus cu mare grabă. Dar 
îndată a simţit îndărătul său pe fată. L-a cuprins iar de după 
mijloc şi râdea, în-trebându-l1: 

— De ce fugi, iubitule? 

Mi-e frică, a răspuns fecioraşul, fără să în toarcă ochii. 

Poate eşti prea tinerel, râdea ea. Încă nu cu noşti 
învăţăturile cele bune. 

Ba le cunosc, căci am dascăl. 

Ce fel de dascăl? Dacă-i un dascăl bătrân şi gârbov, 
învăţătura lui nu face parale. Hai cu mine; te aşteaptă 
domniţa noastră. 

Nu mă duc. 

Vino şi n-are să-ţi pară rău în toată viaţa ta. 

Ba, de asemenea ispite am învăţat a mă teme. 

Prostule! Acuma te temi şi pe urmă are să-ţi placă prea 
mult. Să rogi pe babacul tău împăratul ca s-aducă vraci, şi 
mai cu samă vrăciţe, să te tămăduiască de asemenea fel de 
spaime. 


Atunci coconul a închis ochii şi a rostit fără glas, în sine, 
cuvântul cel tainic pe care îl ştia de la maică-sa, împotriva 
ispitei demonului, îndată a simţit că în dosul său nu mai stă 
nimeni. 

Se vede din asta cât de amăgitor a fost sfetnicul care 1- 
aiândemnat pe cocon să alunge colunul. Amăgitori şi 
minciunoşi sunt toţi, fără de nici o îndoială. 

O dulce al meu stăpân, uită-te la ochii mei, căci în curând 
n-au să mai vadă strălucirea fiinţii tale! 

Înduioşându-se împăratul de tulburarea prea frumoasei 
sale, a dat poruncă să fie tăiat coconul său. 

CAPITOLUL VII. 

Aici Lidra filosof spune ceva despre o întlmplare a lui 
Bârliban grădinarul. 

Curtenii pândeau în preajmă şi într-aceeaşi clipă au intrat 
la divan sfetnicii. După tocmeala lor, a păşit înainte Lidra, 
carele îşi cercase la vreme ulcioarele, ca să-şi limpezească 
înţelepciunea. 

— O tu, puternice stăpâne, cel ce eşti pecetea biruinţii, a 
cuvântat el; am înţeles şi m-am mirat că iarăşi ameninţă 
moarte asupra fiului măriei tale unul-născut. Dacă pentru o 
minciună ai hotărât măria ta astfel, căci toate poveştile 
adevărate sunt minciuni, apoi totuşi vei binevoi să schimbi, 
după ce-ţi voi spune şi eu minciuna mea. 

Împăratul a scuturat cu nemulţămire din cap: 

O, filosoafe, a zis măria sa, împărăţiile stau pe adevăr, nu 
pe minciună. 

Aşa este, slăvite stăpâne, a zâmbit Lidra, dar de unde am 
cunoaşte noi adevărul, dacă n-ar fi minciuna? Şi cum ar 
putea fi dreptate, fără cele nedrepte? Dumnezeu a pus în 
cumpănă cele potriv nice, ca să aibă bietul om cu ce să se 
joase şi cu ce să biruiască zădărnicia vieţii. De aceea, 
doamne, temeliile împărăţiilor sunt tocmai nedreptatea şi 
neadevărul, ca să poată împărații să le bată şi să le 
biruiască. Dacă n-ar fi nedreptate şi neadevăr, n-ar mai fi 


nevoie de puterea împăratului. Deci îngăduie, doamne, să 
spun minciuna. 

Spune, s-a înveselit împăratul. 

Înălţate împărate, într-o zi cum n-a mai fost alta, s-a sculat 
Bârliban grădinarul şi, trăgând din brâu punga, a deschis-o 
şi s-a uitat într-însa c-un ochi. A văzut o para; a scociorât-o 
cu degetul şi a scos-o. 

Nevastă, a strigat el, isprăveşte-ţi gătelile şi oglindirile. Ia 
paraua asta şi du-te în târg de-mi cumpără orez. Astăzi am 
chef să nu lucru şi voi să mănânc pilaf. 

Dar zahăr nu pofteşti? A râs femeia. 

Ba aş pofiti; dar oricât aş cotrobăi prin pungă, paraua a 
doua n-o găsesc. 

S-a dus femeia în târg să cumpere orez. Când a ajuns la 
bolta neguţătorului, n-a găsit alţi muşterii. Neguţătorul 
şedea pe covor şi dormita, iar ucenicul prindea muşte. 

A zis femeia: 

— Dragă neguţătorule, fă bine şi dă-mi orez de o para. 

Neguţătorul s-a ridicat şi s-a uitat la dânsa. 

Numai orez pofteşti? 

Ba poftesc şi altele, dar n-am decât o para; atâta a găsit în 
pungă soţul meu Bârliban grădinarul. 

Aşa e, acuma te ştiu, tu eşti nevasta cea fru moaşa a lui 
Bârliban şi până acuma n-ai venit la mine; iar acuma mă 
bucur că ai venit. „Veselescumi-se ochii şi inima”, cum zice 
cântăreţul nostru Areş. „Dă-mi cireşele, dă-mi murele şi 
merele”, cum zice acelaşi lăutar al nostru Areş. Să-ţi pun 
orez; 

(; 1r, dacă pofteşti i porunceşti, îţi pun şi zahăr şi stafide. 

Am venit să-mi dai orez de o para, a râs femeia. 

De ce numai de-o para, şi de ce numai orez? 

Păşeşte înlăuntru, ca să te văd mai bine şi grădi narul cred 
că n-are să se supere de mâncare dulce. 

Insă are să mă întrebe cu ce am cumpărat zahărul. 

Am să te învăţ eu ce să-i răspunzi. 


Bine, s-a veselit nevasta, învaţă-mă. Dar mai nainte de a 
intra la învăţătura dumnitale, iată nă frama. Cântăreşte 
orezul, dacă socoti că trebuie să-l cântăreşti, şi adaogă 
zahărul. Neguţătoriile drepte sunt cele mai bune. 

Aşa este, a încuviinţat neguţătorul; ai dreptate şi fac 
precum doreşti, ca să ţi se îmblânzească inima. 

Au râs amândoi şi au intrat în cămara din fund, pentru 
învăţătură. Atunci ucenicul a contenit din-trodată de a mai 
prinde muşte. A venit şi a pus urechea fa uşă; apoi s-a dus şi 
a desfăcut năframa. A scos orezul şi zahărul şi a pus ţărână 
în loc. A legat iar năframa şi a lăsat-o la locul ei. 

lese femeia: 

Bine mi-a plăcut învăţătura dumnitale, neguţă tor harnic. 
Rămâi sănătos. 

Mergi cu pace, a răspuns neguţătorul. 

Ajunge nevasta acasă. Lasă lângă Bârliban năframa plină 
şi trece în cămara de alături, să caute oala. Aude pe 
Bârliban mormăind şi întoarce ochii. Bârliban desfăcuse 
năframa şi găsise țarina. Atunci femeia lasă oala şi apucă 
ciurul. 

— Vai, bărbăţele, ce mi s-a întâmplat! Zice ea. 

Ducându-mă la târg, m-a ajuns din urmă un călăreț şi m-a 
pălit calul, cu copita de dinapoi, în şold. Am căzut şi am 
scăpat paraua. Atunci am adunat târmă dimprejur şi am 
umplut năframa, pe de o parte ca s-o ciuruiesc şi să găsesc 
poate paraua, iar pe de alta să-mi fac o cataplasmă la 
pălitură. 

Vra să zică, paraua n-ai găsit-o. 

N-am găsit-o. 

Bine; atunci mâncăm bob. Aşa a fost scris în cartea cea 
mare a lui Dumnezeu, să nu mâncăm astăzi orez. Dă 
încoace ciurul să cern şi să aleg ţărâna. Dacă găsim paraua, 
mtilţămim sfântului. Şi întinde năframa, ca să facem 
cataplasmă. 

Lidra filosof s-a oprit; marele împărat binevoia să râdă. 


lată, prea puternice, a zis filosoful, cum şi-a colbăit 
Bârliban barba şi cât de viclene sunt femeile. 

Care nu se mai află! 

Hm! A făcut măria sa; dar neguţătorul? 

Neguţătorul nu poate fi viclean, a răspuns în ţeleptul, căci 
neguţătorul e bărbat. 

Aşa este, a încuviinţat luminăţia sa; e foarte logic şi îmi 
place filosofia domniei tale. 

Ridicându-se cu bună-voie din jâlţ, împăratul a poruncit ca 
să nu mai omoare pe fiul său. 

CAPITOLUL, VIII. 

Aici se arată ce lucra Şaiun, cum şi povestea ei cu slujnica 
sa, ce fusese grădinar. 

Sara, când s-a dus împăratul ca să-şi caute basmaua pe 
patul prea frumoasei Şatun, în cămara ei,. A stat în prag şi - 
s-a uitat cu mirare, căci soţia sa suspina singură, fără să-l 
ştie că vine. Era întoarsa cu spatele spre uşă şi lacrimile ei 
picurau pe un jungher mic de argint cu mâner de fildeş, pe 
care îl ţinea în mână. lar basmaua galbenă de matasă era 
pe umărul ei. 

— Al cui e acel jungher? A întrebat împăratul. 

Ea a tresărit şi s-a întors: 

_ Al meu, stăpâne. 

— Ce faci cu el? 

Vreau să-l dau măriei tale. Ia-1 şi ridică-mi cu el viaţa. 

Asta nu se poate, a zis împăratul, căci îmi eşti dragă, 
Trandafir-de-aur. 

O, nu mai sunt trandafir de aur, a îngânat Şatun; sunt 
gunoi prost, şi filosofii măriei tale mă calcă în picioare. 
Chiar în acest ceas, stăpâne al trupului meu, slujnica mea 
cea bătrână, care-i gră dinar, mi-a spus cea mai ciudată 
istorie despre un prea cinstit sfetnic împărătesc. 

Care grădinar? Spui că-i slujnică bătrână. Eşti tulburată şi 
amesteci vorbele, Altîn-Ghâul. 

Ba ai să cunoşti îndată, stăpâne, că slujnica cea bătrână, 
care-i chioară de un ochi, a fost grădinar. 


Ph! De mirare lucru şi de necrezut. Şi despre care prea 
cinstit sfetnic e vorba? 

Ai să afli şi asta. Fără întârziere, stăpâne bune. 

Binevoieşte a te aşeza lângă mine şi ascultă. 

Acum patruzeci de ani trăia un împărat în îm-Parăţia de 
dincolo de munţii Lun şi acest împărat avea fiu. De mult 
dorea să-l însoare; şi într-o vreme ' a găsit mireasă într-o 
ţară depărtată, la malul mării. Au umblat solii înee. A'e şi 
încolo; s-au scris cărţi de la o împărăție la alta; şi împăratul 
cel cu fecior s-a înţeles cu tatăl fetei să trimeată pe fiul său 
la mireasă pentru nuntă. Şi după ce-or nunti, va aduce 
coconul mireasa la moştenirea lui. 

Când a purces la drum tânărul, împăratul cel bă-trân i-a 
dat povăţuitor pe cel mai iubit al său sfetnic. 

Du-te cu fiul meu, i-a zis împăratul; ai grijă de dânsul ca de 
ochii tăi din cap. Călăuzeşte-1 bine, nu întârzia pe cale, 
cruţă-l de oboseli. La fiecare po pas să nu-i lipsească nimic, 
mai ales să nu sufere de sete. Sara, spune-i o poveste, ca să 
aibă somn plăcut. Nu uitaţi a rosti rugăciunile cele de cu 
viinţă, ca să vă scoată Dumnezeu cât de degrabă la liman. 
Iar vărului meu împăratul, tatăl fetei, spune-i că-i doresc 
sănătate şi mă bucur de noră frumoasă, trimeţându-i ginere 
ales şi viteaz. Nu întârziaţi mult acolo şi întoarceţi-vă cu 
bine. 

Ascult, stăpâne, şi voi face toate precum îmi porunceşti, a 
dat încredințare sfetnicul. 

Domnul Dumnezeu aude vorbele tale, a urmat împăratul, 
şi-ţi va da după inimă, iar eu te voi răs plăti pentru slujba 
aceasta ca şi pentru celelalte pe care le-ai îndeplinit până 
acum. Erai un om sărman şi te-am înălţat dregător 
împărătesc. Din mila mea ţi-ai agonisit averi şi moşii. Din 
mila mea vei avea şi mai mult, dacă vei împlini bine 
poruncile mele; dacă nu le vei împlini bine, teme-te. 

Mărite stăpâne, s-a închinat credinciosul dre gător, mă jur 
pe barba mea şi pe mormintele părin ţilor mei să nu înlătur 


un dram din povara pe care măria ta binevoieşti a o pune 
pe grumazul meu. 

Bun dregător şi bine a grăit, a băgat de sama împăratul 
Kira” 

—>- Se va vedea îndată, slăvite stăpâne, şi curii a făptuit, a 
răspuns zâmbind frumoasa Şatun. 

A încălecat alaiul; au trecut înainte suliţaşii; sahzade era 
prea frumos împodobit pe calul său, cu strai de fir şi pană 
de struţ la gugiuman. Au dat noroadele glas de slavă. S-au 
dus coconul şi credinciosul sfetnic şi au mers lungă cale 
până la hotar, iar într-a noua zi s-au pregătit să treacă 
printr-un deşert. 

— Scoate-ţi podoabele, măria ta, a îndemnat prea 
credinciosul sfetnic pe feciorul de împărat, şi dă-le slugii 
mele să le păstreze pe cămila lui. In acest deşert soarele 
arde cumplit şi bat viscole de năsip şi trebuie să ne 
înfăşurăm în mantii proaste. Cată să ne schimbăm şi 
înfăţişarea, ca să nu se îndemne împotriva noastră hoţii 
care umblă rătăcind. 

Au făcut aşa; şi străbătând în deşert, au umblat ziua aceea 
întreagă şi nu puteau face popas, negăsind fântână. Numai 
pe la chindie prea credinciosul sfetnic şi-a grăbit calul spre 
călăuz şi 1-a făcut pe călăuz să ocolească după nişte stânci 
de bazalt. 

A zis sfetnicul cătră feciorul de împărat: 

— Măria ta, după cât am eu ştiinţă, aici, lângă stâncile de 
bazalt, s-ar fi aflând fântână. Insă n-o văd. Trudit eşti de 
cale şi însetat. Fă puţintel popas, până ce mă duc eu mai 
departe şi împânzesc toţi slujitorii ca să cercetăm şi să 
găsim apa. Cum aflu, cum îţi dau înştiinţare”. 

Aşa că feciorul a descălecat şi a rămas singur. Şi-a priponit 
calul de un ciulin şi a stat privind cum coboară lumina lumii 
la asfinţit. 

Prea credinciosul sfetnic a dus alaiul înainte cu grăbire. La 
amurgit, a pus tabără. Intre smochini bătrâni, ascungşi într-o 


vâlcea, a găsit o fântâna cii trepte de marmoră albă. Îndată 
au băut oamenii şi pe urmă dobitoacele. 

— Eu mă duc să aduc pe măria sa, a zis şfet nicul. 

A luat pe omul său şi s-a întors pe cale. La al doilea ceas al 
nopţii, slujitorii 1-au văzut că se întoarce fără cocon. A dat 
mare strigăt, cu lacrimi: 

— Vai nouă! Cumplită nenorocire! Pe fiul împă râtului 1-au 
sfâşiat leii. 

A fost tulburare şi plângere în slujitorime. Pe urmă, prea 
credinciosul sfetnic a luat alaiul şi s-a întors la împărăție. Şi 
ajungând la împărăție a căzut la picioarele împăratului, 
arătând ce s-a întâmplat şi dând mărturie atât pe sluga sa 
cât şi pe toţi oştenii. 

Insă fiul de împărat nu pierise de ghiara leilor. Numaicât 
binecredinciosul. Sfetnic îl lăsase aproape de fântâna cu 
trepte de marmoră neagră. Ştia prea credinciosul sfetnic că 
acea fântâna cu trepte de marmoră neagră are o apă 
limpede, însă grea ca de plumb. Şi cine bea dintr-însa pe loc 
îşi schimbă firea trupească, şi dacă e bărbat, se preface în 
femeie. Mai ştia deasemeni prea credinciosul sfetnic, că 
este cu putinţă şi întoarcerea la bărbăţie; dar nădăjduia că 
nu se va găsi nici om cunoscător care să ajungă până acolo, 
şi nici nu va sta pe loc feciorul de împărat. lar dacă se mişcă 
dincolo de stânci, ori îl vor mânca fiarele, ori, după cum se 
afla rânduită vraja, va uita cu desăvârşire cine a fost şi cei 
s-a întâmplat. 

Răsărise luna plină şi vărsa văpaie asupra deşertului. 
Mişcându-se feciorul de împărat din locul lui, a dat de o 
potecă între stânci şi i s-a arătat curând fântâna. Strălucea 
marmora neagră şi apa sta lină. Cum era însetat, a luat apă 
în pumni şi a băut. 1 s-a părut că n-a mai băut niciodată 
asemenea apă bună şi răcoritoare. Dar în acelaşi timp 
dintrodată a băgat de samă că i se subţiază mijlocul şi i se 
umflă sânii. Pipăindu-şi obrazul, 1-a simţit fără barbă; părea 
a fi pe el numai ca un puf de piersică. 

S-a înfricoşat. 


Ce fac eu acum? Se gândea el. Înţeleg că m-am înveninat 
de o vrajă. Puțin ar fi asta, dacă nu m-aş teme să nu urmeze 
şi altă schimbare. S-ar putea să şi mor. Deasemeni n-ar fi 
nimic dacă n-aş fi cocon împărătesc şi dacă n-aş avea de 
făcut nuntă Ia cealaltă împărăție, unde mă aşteaptă 
mireasa şi nuntaşii. 

Urmând a cugeta, a înţeles că lucrul e şi mai rău; 
deoarece nimene dintre slujitori nu s-a întors să-l caute. 
Alaiul s-a tot dus. Deci sfetnicul 1-a înşelat şi 1-a lăsat acolo 
ca să se piardă de moştenirea împărăției, ori să piară. Poate 
să fie amestecată în această uneltire a doua soţie a tatălui 
său, care are şil ea fiu, şi care a pus la cale cu prea 
credinciosul sfetnic asemenea faptă. 

În acea clipă şi-a adus aminte de câteva întâm-plări de la 
curtea împărăției, pe lângă care trecuse ca un cocon buiac 
ce se afla. lar acuma, fiind muiere, le despica şi le 
pătrundea cu agerime. 

Sta singur şi suspina. 

— Acuma toate le văd limpede, se tânguia el cu glas nou. 
Acum înţeleg că toate le-a pus la cale maştiha mea pentru 
coconul ei, ca să mă lipsească de dreptul meu de întâi 
născut. Vai mie! De aici nu cred să mai pot ieşi; aici au să 
mă sfâşie fiarele şi au să mă ciugulească hultanii! Pricep 
acuma toate tertipurile sfetnicului. Chiar din cel dinţai ceas 
gân. Dul lui a fost să mă piardă. Cum am intrat în pustie i s- 
a schimbat căutătura şi a prins a scorni poveşti şi primejdii, 
ca să mă abată din cale spre locul pieirii mele. 

Aşa s-a jeluit toată noaptea, şi vărsa atâtea lacrimi că se 
mira el singur de unde le mai scoate. In trupul lui de femeie 
se aşeza o spaimă nouă, pe care încă n-o cunoscuse în 
starea lui bărbătească. 

A dat Dumnezeu de a răsărit soarele. lată că vede departe, 
pe cărare, un om străin. 

— Om bun! Om bun! A strigat cu glas subţire, de se 
minuna el însuşi de glasul său; te ros; opreşte-te din cale şi 
te abate încoace. 


Omul a cotit spre fântână: 

Ce este? 

Te rog, om bun, nu trece mai departe! 

Opreşte-te şi ascultă ce poznă mare mi s-a întâmplafl. 

D-apoi eu n-am vreme de poveşti; mă grăbesj să mă duc la 
răzoarele mele, să le ud. 

Eşti grădinar? 

Sunt biet grădinar sărac, pe când domnia văd că eşti domn 
mare, ce nu cunoşti nevoia. 

Vai şi iar vai! Acuma nu mai sunt domn mare Fam fost fiu 
de împărat şi mă duceam la nunta mea, în împărăţia de la 
Mare; dar m-a viclenit sfetnicul pe care mi 1-a dat părintele 
meu; m-a părăsit aici şi s-a dus cu alaiul şi cu slujitorii; şi 
fiind însetat de arşiţa zilei de ieri, am băut apă din această 
fân tana şi pe loc din bărbat m-am schimbat în muiere. 

— Cum se poate! A strigat grădinarul. Mira-m-a” dar nu 
prea tare, căci noi grădinarii din această margine de pustie 
cunoaştem că apă bună nu se afli decât la fântână albă; iar 
aici, la fântână neagră, e primejdie. 

Vai, n-am cunoscut asta, om bun, şi iată în ce stare am 
ajuns. Să ştii că eu am o maştihă, pe care tatăl meu 
împăratul o iubeşte; iar mama mea a murit de mult. Şi 
maştihă asta are prunc, şi vrea să-l facă moştenitor 
împărăției. Deci s-a tocmit cu sfetnicul pe care-l aveam 
călăuză şi a pus la cale fapta ce se vede. De multe orii-am 
văzut şopotind în chioşcul cu rouruscă; şi când treceam eu, 
ei ta ceau. Atuncea nu înţelegeam; acuma înţeleg. Să-i bată 
Dumnezeu şi să-i ardă para focului, şi n-ar mai ajunge! 

Hm! A zâmbit grădinarul, după asemenea ame ninţări 
cunosc că ţi s-a întâmplat într-adevăr pozna. 

Vai, om bun, mi s-a întâmplat şi nu ştiu din care pricină. 

Apoi, dacă nu ştii, să-ţi spun eu. Fântână asta are o vrajă, 
pe care noi grădinarii am aflat-o. 

Ce fel de vrajă? 

Ce fel de vrajă anume nu ştim, căci fântână aceasta s-a 
iscat de când strămoaşa noastră Eva a înşelat pe soţul său 


Adam. Cunoaştem numai că cine bea din ea îşi schimbă 
firea. Şi dacă iese de la fântână în pustie, uită tot şi nu mai 
ştie nimic din ce-a fost. 

Noroc că eu arrj rămas aici şi-mi aduc aminte. 

Aşa poţi şti cine sunt şi mi-i aduce vraci de la împă raţie ca 
să mă deslege şi mare mulţămită vei avea de la mine şi de la 
părintele meu împăratul. Ţi-a da babacă dregătorii şi bani 
să-i vânturi ctIlopata. 

D-apoi vracii, măria ta, nu ştiu deslegarea de farmec; însă 
eu o ştiu. Dacă măria ta îrni dai apă din pumni şi eu beau, 
măria ta îndată te schimbi cum ai fost şi mă prefac eu în 
femeie. 

Vai, atuncea te rog frumos, om bun, bea numaidecât apă 
din pumni de la mine, ca să mă fac iarăşi bărbat; şi mare 
plată vei dobândi, precum am făgăduit. 

Stai puţin, a răspuns omul râzând; afacerea asta e bună 
pentru măria ta, însă nu e bună pentru mine. Nu-ţi place 
măriei tale să fii muiere; dar nu-mi place nici mie. Cred în 
făgăduinţile măriei tale, dar deocamdată nu văd nimic şi 
aud numai vofbe. Nici mireasă nu ţi-aş putea fi, deoarece ai 
pe alta, cum spui. Mă duc să-mi ud grădina. 

Vai de zilele mele! Milostiveşte-te, om bun, şi nu mă lăsa. 
Mă leg cu straşnic jurământ să-ţi răs plătesc. 

Când? Dacă rămân muiere şi ies de aici, am uitat tot ce-am 
fost şi tot ce-aş dori; nu mai ştiu pe nimeni, şi nimeni nu mă 
ştie. Rămân femeie şi eu nu vreau asta. 

Fie-ţi milă de mine. 

Mi-e milă, măria ta, şi iată cum am putea face. 

Vai, spune repede şi nu mă lăsa! 

Mai întâi, măria ta, să te juri cu legământul cel mare de 
moarte, pe care omul numai o dată îl poate face în viaţă. 
După ce te vei face bărbat, întoarce-te la împărăție şi într- 
ascuns arată-te împă râtului; şi în acelaşi ceas să-i zboare 
sfetnicului viclean căpăţâna. Nu uita că trebuie să cadă şi 
alt cap; şi să nu mai vadă lumina nici coconul cel tine rel de 
care vorbeşti. După aceea ia-ţi oastea şi du-te de nunteşte. 


lar când te vei întoarce, vino aici cu un rob al măriei tale, ca 
să-i dau apă din pumni. Un rob nu-i nimica; îl schimbi, îl tai, 
faci cu el ce vrei. 

Va rămânea ei muiere, iar plata mea să fie precum ai spus. 
Jură-te, măria ta, cu toată rânduiala. 

Feciorul de împărat s-a legat cu jurământ cumplit, de 
nojuă ori. A dat apă grădinarului şi grădinarul pe loc şi-a 
schimbat firea şi s-a făcut muiere. 

— Mă rog, măria ta, a zis femeia, treci chiar acum pe ia 
grădinile noastre şi spune celorlalţi gră dinari să aducă 
mâncare la aceste stânci, cât aştept eu aici, în asemenea 
ticăloasă stare. 

S-a dus coconul, a trecut pe la grădinari, lăsând veste; s-a 
întors într-ascuns la împărăție şi s-a înfăţişat părintelui său 
la vreme de noapte. L-a găsit jelindu-l cu amar şi 
socotindu-l pierit. 

Iţi închipui, prea mărite stăpâne, că s-a făcut îndată judeţ 
pentru viclenii vinovaţi şi mai ales bine-credinciosul sfetnic 
a fost urcat cu ştreangul în furci, ca să-l vadă noroadele şi 
s'ă ia aminte. 

Apoi luând oşti, şahzade s-a dus de a nuntit frumos în 
împărăţia miresei sale. 

La întoarcere, n-a uitat să se oprească la fântână, după 
făgăduinţa jurată. 

Muierea era în bună stare; grădinarii îi duseseră mâncare 
şi o cercetaseră. Numaicât nu i-a fost greu coconului 
împărătesc să vadă că e îngreunată. 

— 'Ţi-am adus rob, ca să-i dai apă din pumni, i-a zis 
şahzade, dar acuma bag de samă că lucrul e cu neputinţă. 
Ai să rămâi muiere; te iau cu mine şi-ţi pregătesc moaşă. De 
dregătorii şi aur nu mai ai ne voie, căci acuma eşti din altă 
tagmă. Cum vei ieşi de aici, ai să uiţi toate şi va fi mai bine 
aşa. Eu îţi mulţămesc pentru bărbătească facere-de-bine; 
iar tu vei rămânea cu bucuriile de muiere. 

Atunci a început a plânge cu amar grădinarul şi s-a zgâriat 
cu unghiile. De mare foc ce avea şi cUfloscând ca măria sa 


arc dreptate, şi'-a scos uri ochi. A rămas femeie şi a făcut 
de-atunci şaptesprezece copii; nouă feciori şi opt fete. 
Acuma e slugă la cuhniile mele. O chiamă Bostana. 

Împăratul se mira şi râdea; apoi a apucat de mână pe 
Şatun: 

— Dă-mi jungherul, Altîn-Ghiul, a zis el. Şi să vie armaşul 
să afle porunca mea. 

După acest cuvânt, a găsit pe umărul prea frumoasei 
basmaua. 

În asemenea chip a dat di.; nou poruncă împăratul ca să 
taie pe coconul său. 

CAPITOLUL. IX. 

Istorisirea lui Urga filosof cu feciorul împărătesc cel prea 
gras şi alta cu căţeluşa babei. 

Mare mâhnire s-a stârnit la curte în dimineaţa zilei a 
patra, când s-a aflat schimbarea cumpenei, iarăşi cătră 
vărsare de sânge. Dar înţelepţii vegheau şi 1-au pândit pe 
măria sa, împresurindu-1. Cum a ieşit din iatacul său, măria 
sa împăratul a poruncit să se facă pregătire de vânătoare; 
iar mai înainte de a porni la vânătoare, măria sa a poftit să 
vadă cămara cu dobânzile de război ale strămoşilor săi. li 
plăcea din când în când să intre acolo şi să se desfăteze de 
mărturiile de biruinţă ale împăraţilor săbiei. Se găseau 
acolo prapori şi steaguri pe care se aflau scrise mărirea şi 
puterea şi ameninţarea. Erau ninse de colb. Se mai găseau 
săbii ruginite şi ştirbe, şi baltaguri şi buzdugane. Mânile 
care le purtaseră erau oale şi ulcioare. Se mai găseau arce 
discordate şi săgeți în tolbe sparte, iar în nişte rafturi, 
căpăţâna lui Aoa han şi căpăţâna lui Hunşah, şi a lui 
Karapati maharagea, legate în aur şi prefăcute în cupe, din 
care băuseră cândva biruitorii persieni. 

Aşa îi plăcea împăratului Kira să se mândrească între 
mărturiile de străşnicie ale strămoşilor săi; însă măria sa 
era blajin şi iubea pacea, cu ale sale desfătări. 

Când 1-au împresurat sfetnicii, el s-a uitat împrejur şi şi-a 
încruntat sprinceana. După aceea s-a aşezat pe treapta de 


porfir a odăii şi a aşteptat să vie un filosof să-i spuie o 
snoavă. 

A păşit deci înainte Urga, cel de neam de la Mongolia. 

Puternică pavăza a noroadelor, o împărate, a grăit Urga; 
rău era la Bogoz-noor, unde bătrânii mei au trăit fericiţi; 
bine este la împărăţia măriei tale, unde am eu atâta 
mâhnire. 

Care mâhnire, Urga? 

Am mâhnire, s-a îndârjit prea cinstitul înţelept, căci va să 
piară fiul cel prea iubit al împărăției persieneşti. Şi să nu 
păţească împărăţia aceasta ca împărăţiile de demult. 

Lasă asta, Urga filosoafe; spune povestea. 

Pot s-o spun, măria ta. Insă tare-s eu supărat şi nu-mi 
găsesc astâmpăr. 

Linişteşte-te, Urga, l-a mângâiat măria sa, şi să nu-ţi fie 
povestea după cum ţi-i căutătura. Îmblânzeşte-ţi ochii. 

Urga a oftat şi a clătinat din cap. Apţii şi-a dres glasul. 

— Slăvite stăpâne, era odată la Bogoz-noor un fecior al 
hanului pe care rnaică-sa şi curtenii îl în Auzind întâmplarea 
asta, împăratul Kira s-a veselit cum se veselesc toţi bărbaţii 
când aud asemenea istorisiri, Nu te veseli, împărate 
luminate, s-a burzuluit Urga filosof; căci acest om a avut 
ochi şi n-a văzut; degete, şi n-a pipăit; minte, şi n-a judecat. 

Bine-bine, râdea împăratul. Aştept să mi-o spui şi pe-a 
doua. 

S-o spun, luminate stăpâne. Dar să ştii măria ta că-s tot 
supărat. 

Am cunoscut odată un neguţător bogat, care-şi luase 
nevastă legiuită. Amândoi soţii erau tineri şi aveau dragoste 
unul pentru altul. S-a întâmplat că neguţătorul trebuia să 
plece la Industan cu o caravană, înainte de a pleca el lungă 
cale, amândoi soţii şi-au jurat unul altuia să se păstreze 
întru credinţă şi curăţie. Au făcut mari jurăminte şi s-au 
ameninţat cu blesteme tari; după aceea soţul, săru-tându-şi 
nevasta, s-a dus. Nevasta a rămas singură-singurică, fără 
fraţi şi fără rude. 


A trecut vreme de trei luni şi se apropia ziua întoarcerii 
neguţătorului. Nevasta începuse a ieşi în fiecare zi în 
marginea cetăţii la poarta Industanului şi privea în lungul 
drumului, aşteptând cu dor. 

Într-una din zile, pe când ea se întorcea de la ziduri, spre 
casă, a văzut-o un tânăr bogat dintre cei care n-au ce face şi 
taie cânilor frunză. A început să umble în laturea ei şi să-i 
spuie vorbe de dragoste. Foarte cu blândeţă i le spunea şi 
cu dibăcie, însă femeia îşi grăbea paşii, nu întorcea ochii, nu 
da răspuns, păstrându-şi credinţa şi iubirea pentru cel 
aşteptat. 

A urmărit-o aşa tânărul până ce femeia a ajuns acasă. A 
intrat, a încuiat uşa. Luii s-a părut că nu-i rămâne decât să 
se aşeze dinaintea casei ci în uliţă şi să moară. Aşa era de 
înjunghiat de dorinţă. Gândindu-se el ce să lucreze ca să o 
poată birui, s-a sculat şi a început a umbla încolo şi încoace. 
Intrând pe o ulicioară, a văzut nu departe o căsuţă săracă, 
şi, în pragul acelei căsuțe sărace, o babă. 

Dumnezeu să te binecuvinteze, mătuşă, ca să fii de folos 
năcăjiţilor, zice el. Îngăduie să te în treb ceva. 

Întreabă-mă, domnule. 

Nu cumva, mătuşă, ai visat ăst' noapte că ai să te 
îmbogăţeşti? 

Ba asta n-am visat ăst' noapte; ci asta visez de patruzeci 
de ani şi încă nu mi s-a împlinit visul. 

Ei, mătuşă, află atunci că poate să ţi se împli nească acum. 

Ştiu eu, domnule? Doar dacă e la mijloc o fe meie 
frumoasă pentru care ai căzut la patimă şi de care nu te 
poţi apropia. 

Aşa este. Căzut-am la grea suferinţă într-o clipă. Şi femeia 
care mi s-a arătat e nemilostivă şi nesimţitoare. Casa ei e 
chiar aici, după colţul uliţii. 

Dacă uşa acelei case se deschide pentru mine, mă tuşă, şi 
dacă găsesc pe frumoasa mea zâmbindu-mi cu bunăvoință, 
să ştii că visul dumnitale se izbândeşte numaidecât. 


Am înţeles, a zis bătrâna; arată-mi casa, şi, dacă va binevoi 
Dumnezeul dragostelor, acea uşă se va deschide şi ce 
râvneşti vei avea. Dă-mi numai răgaz ca să gătesc cele de 
cuviinţă. 

Bine, mătuşă; mă duc cu nădejde şi mă întorc cu bucurie. 

După ce s-a dus tânărul, bătrâna s-a apucat să 
meşterească. A cernut făină de grâu şi a muiat-o. 

A amestecat în aluat piper mult, a împletit un colă-cel şi 1- 
a copt. A chemat după aceea căţeluşa pe care o avea la 
căsuţa ei şi, cu colăcelul subsuoară s-a dus la nevasta cea 
tânără. Înainte de a intra în casa nevestei, a dat căţeluşei 
colăcelul să-l mănânce. A intrat ea înainte; căţeluşa după 
dânsa. Când s-a cinchit baba pe covor, căţeluşa a început să 
schiaune încet şi să lăcrămeze. 

Ce are căţeluşa dumnitale, mătuşă? A întrebat cu grijă 
nevasta. 

Vai, draga mea, a suspinat baba; vai, rumeniţo şi ocheşico, 
cum se poate să nu ştii povestea căţeluşei mele? Nu ţi-am 
spus-o încă? 

Nu mi-ai spus-o, mătuşă, s-a mirat nevasta. 

Atuncea să ţi-o spun. Această căţeluşă, amar de mine, e 
fiică-mea. Fragedă şi frumoasă era, şi s-a amorezat de 
dânsa un tânăr. Umbla după ea pe uliţă şi cerşea cu vorbe 
potrivite dragoste; dar ea nicidecum nu se îndupleca. I-a 
trimes flori, a pus să-i cânte lăutari. 

— Ea nu şi nu! Atunci bietul om a căzut la zăcere de inimă 
rea şi a simţit că moare, înainte de a se prăpădi, s-a dus la 
un vrăjitor şi a blăstămat-o pe fată, iar vrăjitorul a turnat în 
apă fermecată ceară topită; şi chip de căţeluşă alegându-se, 
într-aceeaşi clipă fiica mea în căţeluşă s-a schimbat. Acuma, 
de câte ori ies de acasă, căţeluşa se ia după mine, schiaună 
şi lăcrămează, iar mie mi se rupe inima! Ce zici, draga mea, 
de asemenea întâmplare? 

Auzind nevasta una ca asta, s-a înfricoşat care nu se mai 
află. 


— Mătugşă, a grăit ea, povestea dumnitale mă pune pe 
gânduri. Am să-ţi spun o taină mare, şi. 

Afară de dumneata, nimeni să n-o mai ştie. Chiar astăzi, un 
tânăr m-a văzut la o poartă a cetăţii, aşteptând pe soţul 
meu, şi s-a aprins într-atâta de patimă, încât s-a ţinut tot 
drumul de mine, înşirân-du-mi verzi şi uscate. Frumos şi 
cuviincios mi-a vorbit şi nu are altă dorinţă în viaţa lui decât 
să-mi sărute degetele. Eu însă nu-l pot primi. 

_ Ştiu, draga mea, a zis bătrâna; foarte bine faci să nu-ţi 
dai degetele, căci dragostea e vicleană şi caută şi altele. 

— Foarte bine fac într-o privinţă, mătuşă dragă, însă pe de 
altă parte mă tem de suferinţa pe care o arată tânărul 
acela. S-ar putea să cadă la grea pa timă şi să moară. 

Aşa ţi se pare? 

Nu mi se pare; aşa am văzut cu aceşti ochi şi am auzit cu 
aceste urechi. 

A! Apoi atunci se schimbă treaba şi, după cât înţeleg, nu-i 
bine. 

Vezi, mătuşă dragă, că nu-i bine? Cum aş mai putea trăi, 
ştiind că se prăpădeşte omul, şi având şi frica blestemelor? 
Ce te-aş ruga eu cu mare stăruinţă? Tânărul trebuie să fie 
aici aproape, cu ochii la casa mea; du-te şi adă-mi-l, ca să 
nu se bolnăvească, şi eu în veci nu te-oi uita, nici ţi-a fi 
degeaba. 

Vai, drăguţa mea sprâncenată, cum îţi închipui că ţi-aş lua 
eu ceva pentru o facere-de-bine ca asta? 

Mă duc numaidecât să-l caut. In vremea asta tu de retică 
toate şi pregăteşte cele de cuviinţă; căci, de când e lumea 
lume, dragostea cere pâne şi vin. Află asta de la mine, căci 
şi eu am fost milostivă în zilele mele. 

S-a dus baba. Nevasta s-a învârtit într-un picior Pregătind 
toate. 

 stat preţ de un ceas baba acasă; tânărul nu s-a arătat. 
Vreme de întârziere nu era; nu erau de pierdut nici 
foloasele unei aşa trebi. Prin urmare, mişauca de babă a 
ieşit în târg şi s-a uitat cu agerime la unul şi la altul. A văzut 


un bărbat tânăr şi frumos care părea şi bogat. S-a alăturat 
de el şi i-a şoptit: 

Tinere, ştiu îritr-un loc ferit o femeie frumoasă, cu buze de 
rouă. Dacă doreşti, e a dumnitale. 

Unde e? A întrebat străinul. 

Vină după mine în uliţa salepgiilor; ai să vezi, are să-ţi 
placă şi ai să lepezi un dar potrivit pentru sărăcia mea. 

În uliţa salepgiilor? S-a mirat străinul; să mergem şi să 
vedem. 

Dar îmi făgăduieşti un bacşiş bun? 

Iţi făgăduiesc. 

Aş vrea să văd şi să pipăi un ban de aur, a suspinat baba. 

Bine, iată banul, du-mă unde spui. 

Baba 1-a dus la casa neguţătorului; 1-a vârât în cămară; 1- 
a poftit să şadă pe pat. 

A venit femeia, şi, cum a intrat, a cunoscut pe soţul său. 

Fără să steie o clipă la îndoială, a strigat apu-cându-l de 
barbă: 

— Vai! Aceasta îţi este credinţa, ticăloase bar bate? 
Nestatornicule şi stricatule! Uitat-ai făgăduinţile şi 
jurămintele? 'Te întorci pe furiş în cetate f şi socoti că eu n- 
am aflat? Şi socoti că eu n-am avut pe cine pune ca să te 
urmărească? Şi umblai căutând prilej ca să mă înşeli? Cum 
ţi-a şoptit cuvânt această biată bătrână, te-ai şi prins, 
crezând că te duce la o străină. Dar eu te-am adus aici, ca 
să jiu-ţi mai poţi acoperi faptă cii minciună. De o sap- 
tămână ies în fiecare zi la poarta Industanului şi te aştept 
ca o soţie curată şi tu intri ca hoţul. 

Ba nu, nevastă, am intrat pe poarta Persidei, odată cu 
toată lumea. 

Aşa? Ocoleşti ca înşelătorii. 

Nu ocolesc, ci aceasta mi-a fost calea la în toarcere. 

Şi nu numai atât! A strigat iar femeia; după ce intri pe 
furiş, întârzii căutând desfătare străină. 

Pe când eu, aflând că ai venit şi întârzii, totuşi am dereticat 
chilia noastră şi am pregătit bunătăţile ce ştiu că-ţi plac. 


Într-adevăr, a adaos bărbatul, mi se părea ciu dat că văd 
asemenea gătire şi credeam că jurămin tele le calci tu. 

Apoi, dragul meu, nu-i mai crede de-acuma înainte, căci eu 
cu tine pâne şi sare nu mai mănânc, şi chiar din acest ceas 
mă scol şi mă duc la mama şi la tata. Vai şi iar vai! Trăsniţi- 
1, nouăzeci şi nouă de îngeri, pe cel ce calcă jurămintele! 

Atunci a început să se roage şi baba, ca s-o îm-blânzească. 
Şi soţul a început să numere şi să juru-iască soţiei lui şal şi 
feregea de matasă, şi comanac ţesut cu fir de aur, şi conduri 
roşii de pielcică de ied, şi două oca de acadele, şi alte 
frumuseți şi bunătăţi, numai să se milostivească să-l ierte. 

lată ce fel de poamă sunt muierile! A strigat Urga, 
isprăvindu-şi povestea. 

Bună istorie a fost asta, s-a veselit împăratul Kira, dar tot 
nu înţeleg, filosoafe Urga, de ce eşti supărat şi zbârlit, 
parcă ai fi strămoşul motanilor. 

Sunt supărat, doamne, căci la împărăţia asta se dă osânda 
morţii fără de judecată, Prea puternicul împărat s-a gândit 
adine; după asta s-a milostivit de Urga, ca să nu-l mai vadă 
supărat, şi a poruncit să nu mai omoare pe fiul său. 

CAPITOLUL X. 

Când a fost vânătoare împărătească 'şi baba chioară 
aduna buruieni pentru frumoasa Şatun. 

Cum s-a aflat vestea bună, a ieşit cu mare bucurie la 
soarele dimineţii alaiul de vânătoare. Copiii de casă au adus 
împăratului straiele de schimb. I-au scos papucii şi i-au pus 
încălțări cu carâmb şi cu pinteni. L-au dezbrăcat de halat şi 
i-au potrivit platoşă de piele de inorog. I-au aşezat pe cap 
comanac negru rotund din aceeaşi piele, împodobit cu aripă 
de gaiţă. Şi 1-au suit pe cal cu tacâm de argint, înflorit cu 
ţarţamuri. Au dat sunet trâmbiţaşii şi s-au arătat curtenii, 
împresurându-l pe măria sa. Unii vânători erau călări pe 
cai, purtând suliţi în mină şi junghiuri la coapsă. Alţi slujitori 
stăteau pe cămile, stăpânind pe genunchi copoii. Pe cămila 
cea mai bătrână era un slujitor vechi, care ţinea în lanţug, 
în foişorul lui de trestie-bambu, pe vulturul cel mare care se 


chiamă bercut. S-au adus şi şapte asini pentru cei şapte 
sfetnici; şi mulţi catâri care purtau samare grele, cu 
gustarea de prinz a măriei sale şi a alaiului. 

Astfel s-au dus cătră o câmpie sub munte, unde se vedeau 
lunci rare şi desişuri de trestii. Pe sub trestii şi printre lunci 
curgea o apă leneşă, oglindind un cer ca peruzeaua. Ici- 
colo, în chiparoşii luncilor, clămpăneau stârci albi cu moţ. 
Împăratul se desfăta întru toată fiinţa de frumuseţa acelor 
locuri; iar sfetnicii, arnestecându-şi măgarii, nu conteneau 
să se sfătuiască ţel şi chip, spunând şi întorcând în dreapta 
şi în stingă bărbile, şi iar spunând, incit nu mai aveau parte 
de acea dulceaţă a priveliştii. 

Chihaia vânătorilor împărăției a dat înştiinţare ri-dicind 
steagul, şi slujitorii cânilor au coborât de pe cămile copoii, 
călăuzindu-i spre desişuri şi slobozin-du-i din funioare. lar 
vânătorul cel vechi a ieşit la vedere cu bercutul. 

Nu mult a trecut şi cânii au simţit putoarea cerbilor şi au şi 
început a căuta cu hărnicie într-un smârc, la umbră de sălcii 
mari. Doi copoi tineri au dat glas: chiau-chiau! S-un cerb cu 
douăsprezece clenciuri a ieşit în luncă; şi-a culcat pe 
spinare coarnele ş-a năzuit la câmpie. Vânătorul cel vechi a 
dat drumul bercu-tului. Vulturul s-a învăluit în văzduh, a 
plutit în înălţime, apoi s-a lăsat vâjiind asupra cerbului, 
pălindu-l cu aripa şi ciugulindu-l cu clonţul la stinghie. Din 
urmă, zoreau călăreţii cu jungherele trase. Când au ajuns şi 
au descălecat, cerbul îşi dăduse suflarea, îndată l-au 
deschis, au scos ficatul şi l-au dat bercutu-lui. Au sosit şi 
filosofii cu împăratul ca să vadă isprava, când alţi copoi, în 
altă parte, au prins a ţăhni, adulmecând altă sălbătăciune. A 
ieşit o ciută, lângă o desime mare de ierburi şi spinării. N-a 
fugit cătră lărgimea câmpiei, ci se ţinea sub streşina luncii; 
cotea prin tufişuri şi iar se întorcea la desime. Un vină-tor a 
pălit-o cu sulița; iar altul, descălecând, a intrat cu copoii în 
desime şi a găsit subt adăpost încâlcit de crengi pe viţelul 
cerboaicei, încă plăpând. 


Într-o vreme, simțindu-se împăratul trudit, vânătoa-rea a 
făcut popas şi slujitorii anumiţi au aprins focul, au desfăcut 
samarele, au scos ţiglele, au înşirat bunătăţile, şi au purtat 
burdufurile cu vin la bătaia izvoarelor, subt o stâncă. Le-a 
plăcut filosofilor cu'desebire această parte a vânătoarei, la 
tihna umbrei, cu cele de cuviinţă pentru nevoia ticălosului 
nostru trup. 

Sara, s-a întors alaiul la palat. Măria sa împăratul era 
trudit; totuşi nu putea dormi. S-ar îi sculat să se ducă până 
la iatacul prea frumoasei sale Şatun, dar parcă-i erau 
încheieturile frânte şi spatele bătut cu vergi, căci de opt 
luni nu încălecase măria sa pe cal şi nu ieşise în petrecere, 
ca să-l bată vântul şi să-l ardă soarele. 

„Aşa-s de multe treburile la o împărăție.” cugeta măria sa. 

Ah-ah! Greu meşteşug este meşteşugul împărătesc, care 
mai greu nu se află alt meşteşug pe lumea asta. 

Simţindu-l slujitorii de la uşi că se îrământă căutând 
linişte trupului său, s-au sfătuit trimeţând înştiinţare lui 
Nuşrevan filosof, care, căutând în condica rânduie-lilor, a 
poruncit să intre doi copii de casă la măria sa şi să-l 
scarpine la tălpile picioarelor pină ce va adormi. 

Făcându-se întocmai, împăratul nu târzie vreme a adormit 
şi a avut plăcut vis, de care nu şi-a mai adus aminte când s-a 
deşteptat. 

Dormise bine şi ar mai fi dormit; dar îi bătuse lumina în 
pleoape şi auzea glasuri în grădină. Unul din acele glasuri îl 
cunoştea, căci era al prea frumoasei Şatun. 

Şi-a aruncat pe umeri halatul, şi-a vârât picioarele în 
papuci şi s-a dus lingă fereastra deschisă, ca s-audă mai 
desluşit. 

În grădină începea să aurească soarele pe deasupra 
zidului. Zorelele se deschiseseră; trandafirii adiau 
mireasmă. Un păun îşi resfira coada ochioasă pe pajişte şi 
păşea fudul spre Şatun, care-l chema spre ea, zvâr-lindu-i 
boabe. Lângă Şatun, plecată din sale şi cercetând cu luare- 
aminte pajiştea, se mişca o roabă bă-trânâ*. 


— Mai fericit eşti tu decât mine, păune, suspina Şatun 
cătră pasere. 

Apoi se întoarse spre roabă: 

N-ai mai găsit, mătuşă, ce-mi trebuie mie? Grăbeşte-te cât 
e iarba neumblată şi rouă nescuturată. 

Am găsit, stăpână, şapte feluri şi mai trebuiesc două. 

Ce lipseşte? 

Stăpâna dragă, lipseşte somnul-pământului, şi limba- 
şopârlei. Nu te îngriji, căci le găsesc îndată, şi chiar le-am 
găsit. 

Ai ales câte nouă fire? întocmai. 

Atuncea numaidecât să aţiţi foc în vatră şi să le pui în oală 
nouă, cu apă neîncepută. Ah! Mătuşă, rău îmi pare că am să 
părăsesc această viaţă, dar cel puţin fiertura acestor ierburi 
mi-a da moarte fără du rere; şi voi adormi pe totdeauna 
visând la stăpânul meu prea iubit împăratul. Fire-aş fi fost 
moartă mai bine din pântecele maicii mele, decât să îndur 
câte am îndurat la curtea domnului meu. Un desfrânat a 
vrut să mă ruşineze într-o clipă; şapte filosofi necuviincioşi 
mă batjocoresc în toate zilele. Frumoasă a fost pentru mine 
lumea asta şi acum s-a întunecat. Dulce a fost viaţa cu 
domnul meu şi acuma mi-i amară. Găsit-ai ce-ţi lipsea? * 

Am găsit, stăpâna. 

De nouă feluri? 

De nouă feluri, stăpână. 

Atuncea du-te şi fierbe cum am spus şi să găsesc paharul 
plin. Mai stau puţin, ca să-mi iau bun-rămas de la toate. 

Î7 - Sad. Veunii - Opere, voi |S 

— Mă duc, stăpâna, şi voi face precum porunceşti. 

După ce s-a dus roaba, împăratul n-a mai putut răbda şi a 
scos capul pe fereastră. 

— Şatun, a întrebat el, roaba asta a ta e grădinarul despre 
care mi-ai povestit? 

Mai întâi prea frumoasa Şatun s-a spăriat văzând pe 
împărat; apoi a venit la fereastră, s-a aşezat jos lingă dafini 
şi a început a plânge. 


Ce faci, Şatun? S-a mirat împăratul; strângi ierburi? 

Strâng, măria ta, ca să-mi fie bine şi să se ispră vească 
toate. 

Ba să nu faci una ca asta, Şatun, căci tu mie îmi trebuieşti. 

Vai, stăpâne, dacă ţi-aş trebui, nu ai îngădui să fiu de râsul 
filosofilor. 

Nu vorbi aşa, prea frumoasa mea, căci tu nu ai nimica de-a 
face cu filosofii; ci ai de-a face cu mine. 

Într-adevăr, mărite stăpâne, eu n-am nimic cu ei, însă au ei 
cu mine. Nu mai pot răbda; am să mă duc unde se duc toate 
femeile. 

Unde? 

Undeva, mărite stăpâne, unde nu sunt filosofi. 

Ţi s-a uni lângă mine, Şatun? 

Ba, măria ta, acolo unde e dragostea mea aş sta o veşnicie; 
dar hojma mă schimb pe jar aprins şi în genunchez sub 
minciuni şi înfruntări. Mai bine mă duc, măria ta, şi să se 
isprăvească toate. 

Nu te duce, Şatun; mai stai să te privesc. 

Mai stau, măria ta, priveşte-rnă. Când mă voi duce, mă duc 
unde am spus, ca să nu mai fac umbră pământului. Va 
binevoi Dumnezeu să mă vezi poate iar, mai târziu, pe 
tărâmul celalalt, unde vom avea mai multă tihnă. 

— Prea frumoasa mea, fapta asta îfi pofunce'sc şi n-o 
săvârşeşti. 

Chiar de te-aş asculta, stăpâne. 

— Ceea ce se şi cuvine să fac, fiind roabă. 


— Totuşi la acelaşi sfârşit aş ajunge. Căci eu sunt ca şi 
mistreaţa din poveste, care a aşteptat smochinele. 

Care mistreaţă? Şi nu mi-ai spus nici dacă roaba aceea e 
grădinarul din poveste. 

E grădinarul, măria ta. 

— Şi care mistreaţă? şi ce smochine? 

E o Întâmplare, slăvite doamne, pe care eu aş putea-o 
spune, dacă mai am trecere şi îngăduinţă la iubitul meu 
stăpân. 

Spune repede, Şatun. 

Spun îndată, stăpâne. 

Era o scroafă sălbatică. Umblând ea prin pădure după 
hrană, a găsit un smochin căruia începea să i se pârguiască 
roadă. Sufla câte-o boare de vânt, se mişcau crengile, cădea 
cite o smochină coaptă şi mistreaţa o mânca, plăcându-i 
foarte mult. Într-o zi a trecut pe acolo o maimuţă, a văzut 
smochinul şi s-a aburcat în el. După ce s-a suit maimuța în 
smochin a sosit şi mistreaţa la rădăcina pomului. 

— Dă-mi şi mie o poamă! S-a rugat ea de smochin. 

A atins maimuța o creangă, a căzut o smochină coaptă; 
mistreaţa a apucat-o şi a mestecat-o în fălci cu plăcere 
nespusă. 

Maimuţa s-a uitat bine şi a văzut cit de tare îi plac 
mistreţei smochinele coapte. Rin jind, s-a tras în crengi cu 
multă băgare de samă, ca să nu scuture roadă, şi a început 
a alege şi a mânca fructele pârguite una cite una. lar 
mistreaţa aştepta cu ritul înălţat şi cu ochii stecliţi să-i mai 
cadă o bunătate de sus. 

— Mai dă-mi! Se ruga ea. 

Dar aştepta zadarnic, Căci şi maimuţei li plăceau 
smochinele coapte şi avea grijă să şi le culeagă ei. A stat 
mistreaţa şi a stat, şi iar a stat, neclintită, până ce i-au 
înţepenit şi i s-au uscat vinele grumazului, a căzut jos şi a 
pierit. 

Astfel, stăpâne, şi eu, chiar dacă nu beau fiertura, 
aşteptând smochina cea coaptă, am să cad jos şi am să mor. 


— Ba asta nu se poate, Şatun, a strigat întărâtat 
împăratul. Să vie la mine armaşul! 

A bătut de trei ori din palme. S-au înfăţişat slujitorii; au 
chemat pe armaş. 

Măria sa a poruncit ca, în aceeaşi zi, cătră sară, să se 
adune curtea în priveală şi să fie tăiat coconul său. 

CAPITOLUL XI. 

Ce spune Cos jilosof despre Coadă-scurtă şi povestea lui 
despre corbii înţelepţi de la Vavilon. 

Iarăşi s-a împrăştiat vestea la odăile lefegiilor şi la 
cămările curtenilor, şi la colibele robilor în: fundurile 
grădinilor, şi la vânători, şi la pescari, şi la cuhnii, şi 
pretutindeni în cetate, că Ferid va să îie omorât. 

Insă sfetnicii filosofi nu erau departe şi curtenii nu încetau 
să uneltească. Abia s-a dus Şatun cu veselie la iatacul său, şi 
filosofii s-au înfăţişat poftind la divan pe măria sa. 

Precum se cuvenea, Kira împărat i-a lăsat să aştepte. L-au 
spălat slujitorii la ieredeu, 1-a ras pe la tâmple bărbierul, 1- 
au uns cu mirodenii şi l-au îmbrăcat alţi slujitori, şi abia 
după aceea s-a arătat cu toată măreţia în adunare. 

Era rândul lui Cos cel ros să păşească înainte şi să 
vorbească. 

Când a ieşit Cos din bulucul celorlalţi sfetnici şi a făcut doi 
paşi, împăratul a ridicat fruntea şi s-a uitat la el posomorit. 
Cos filosof a cutezat totuşi să mai facă un pas; apoi s-a oprit. 

— O, prea puternice stăpâne! A strigat el; umbră a lui 
Dumnezeu pe pământ! Poftesc măriei tale să tră ieşti ani 
mulţi întru strălucire şi dreptate, având lingă măria ta pe 
fiul cel prea iubit. 

Împăratul şi-a clătinat fruntea, rămânând închis intr- 
aceeasi posomorala. 

— S-a aflat iarăşi, o împărate, de hotărârea cea nouă! A 
îndrăznit Cos filosof. 

Împăratul simţea încă în trup truda vânătoarei şi a căscat, 
cu ochii umezi. 

Care hotărâre nouă? A întrebat măria sa apoi. 


Hotărârea în privinţa coconului împărătesc! 

Ei, şi ce-i cu hotărârea aceea? Asta-i o hotărâre veche. 

Măria ta! A strigat Cos cu spaimă, dacă piere coconul, nu- 
1 mai putem învia! 

Aşa a răcnit Cos, încât împăratul a tresărit ca şi ceilalţi 
muritori de rând care erau de faţă, şi dregătorul 
îmbrăcămintei a păşit la spatele jilţului împărătesc, ca să 
potrivească iarăşi bine turbanul pe prea slăvită ţeastă. 

— Măria ta, a urmat Cos, alaltăieri s-a întârnplat aici în 
Babahan, cetate de scaun a străsnioiei tale, o faptă pe care, 
auzind-o, cu toţii am fost cuprinşi de rnâhnire. Bahzad, 
sutaş în oştirea de strajă a măriei tale, are casă în mahalaua 
cazangiilor. Acasă are nevastă şi copil, pe care foarte îi 
iubeşte. Bahzad -vea deasemeni şi un cine, poreclit Coadă- 
scurtă, căci păstorii ii tăiaseră coada de mic. De la păstori 
1-a cumpărat sutaşul şi îl crescuse invăţându-l cu dibăcie 
felurite învățături, încât umbla în două labe ca omul găsea 
lucruri ascunse şi le aducea la poruncă; ştia să facă o 
mulţime de meşteşuguri de mirare şi înţelegea tot ceea ce îi 
spunea stăpânul său. 

Alaltăieri dimineaţa, nevasta lui Bahzad s-a dus la părinţii 
săi, dincolo de ziduri. Bahzad, având zi slobodă, a rămas cu 
copilul. S-a jucat cu el, 1-a hrănit şi 1-a adormit în leagăn. 
lată, însă, că-i trimete căpitanul străjilor un oştean, cu 
poruncă să se înfăţişeze numaidecât la palat, având a-i 
spune ceva grabnic. 

Bahzad sutaşul a chemat atunci cinele şi i-a poruncit aşa: 

— Coadă-scurtă, să ştii că eu mă duc la mai-ma-rele meu şi 
nu voi întârzia mult. Tu să te aşezi lingă leagăn ş; să păzeşti 
pe copil, să nu cadă ori să nu i se întâmple ceva rău. 

Cinele s-a uitat ţintă la stăpân, ciulind urechile şi dând 
înştiinţare, cu tuiul cozii, că a priceput porunca. 

Bahzad s-a dus; Coadă-scurtă a rămas lingă prunc. Din 
când în când ridica botul şi cerceta înspre leagăn, 
înțelegând că copilul urmează a dormi liniştit. 


lată că, dintrodată, s-a făcut mişcare înspre uşa grădinii şi, 
pe spărtura de lângă uşă care se chiamă firida miţei, a 
intrat un şarpe mare. S-a desfăşurat în sus înălţând capul, a 
aţintit pe copil şi şi-a fulgerat spre el furca limbii, trăgându- 
se în lungul leagănului. 

Atunci cinele, care îl pândea cu luare-aminte, a sărit 
asupra lui fără a da glas, ca să nu se deştepte puiul 
stăpânului său. Şarpele s-a întors de cătră leagăn, 
încolăcind pe Coadă-scurtă. Cinele a pândit clipa potrivita 
ca sa apuce pe şarpe de gât; şi a fost între ei război, 
rămânând biruinţa a lui Coadă-scurtă. 

Într-o vreme s-aud şi paşii sutaşului dinaintea casei. 
Cinele, bucuros de întoarcerea stăpânului, se duce şi 
deschide clampa uşii cu laba, cum avea obicei, şi iese 
înainte scâncind. Bahzad îl vede cu botul plin de sânge; 
crede că a zugrumat şi a mâncat pe prunc; se aprinde de 
mânie cumplită, trage sabia şi-l omoară. 

Intrând în casă, găseşte pe copil în leagăn. Se deşteptase, 
zâmbea şi întindea minutele. In acelaşi timp vede şi trupul 
sângerat al şarpelui, înţelege ce s-a in-tâmplat. 

— Amar mie, a răcnit el; am omorât pe credin ciosul meu. 

A dat fuga afară, să vadă dacă nu cumva cinele mai suflă. 
Cinele nu mai sufla. Când intră iar în casă, aude şi glasul 
pruncului chemând pe Coadă-scurtă să se joace cu el. 

S-a apucat cu mânile de tâmple, văitându-se; dar zadarnic 
se vaită, căci, oricât dorea el şi oricâtă căinţă arăta, Coadă- 
scurtă nu putea să se mai scoale. 

Rău îi părea şi se caia pentru câne; dar ce ar fi fost dacă ar 
fi omorât, printr-o înşelare, pe fiul său? 

Bahzad e la palat, putem să-l chemăm, ca să-l vezi şi 
măria ta, dacă binevoieşti. 

Nu binevoiesc, a răspuns împăratul şi a urmat a se uita 
întunecat într-o parte. 

Îngăduie atunci, milostive stăpâne, a zis filoso ful privind 
pieziş spre ceilalţi şase dregători; îngă duie atunci, 
milostive stăpâne, să-ţi spun altă întâmplare. 


Bine, n-ai decât să spui. 

Mărite doamne, trăia la Vavilon un neguţător putred de 
bogat, care îşi cumpărase grădini mari la malul Eufratului. 
Din când în când, după ce încărca mărfurile ce avea a 
trimete şi după ce descărca măr-iurile care-i soseau în 
corăbii; după ce se neguţa şi plătea, după ce primea aurul 
şi mulţămea pe vameşii şi slujbaşii împărăteşti, se simţea 
trudit şi se ducea să petreacă şi să se desfăteze în grădinile 
lui. Acolo nu mai avea în jur viermăt de oameni; îl 
împresurau numai pacea şi murmurul dumbrăvilor. Şi de la 
roţile aşezate la malul Eufratului curgeau veşnic pâraie, 
şopotind şi umezind grădinile. Pe cât era de trudnică viaţa 
lui de neguţător, pe atâta de bine îi sporeau câs-tigurile şi 
pe atâta de tare i se îmbielşugase trupul, încât trebuiau 
să-l ducă robii pe scaun în părângă până acolo. Şi cum 
mergea acolo, se bucura şi i se părea că e sprinten. 1 se 
părea că e şi tânăr, deoarece îl întovărăşea şi soţia sa, oare 
era luminată la chip şi plină de duh. Şi mai cu samă femeii îi 
plăcea să vie să petreacă în acele grădini, aşa încât, din 
dragoste pentru dânsa, neguţătorul părea de două ori şi de 
nouă ori fericit. Pe femeie o chema Kiosem; pe bărbat 
Peroz. Zice într-o zi Kiosem soţului său: 

— Dragul meu soţ, mini e ziua naşterii mele şi aş pofti să 
mergem la grădinile noastre de pe malul Eufratului. Luăm 
cu noi vin şi mâncările ce-ţi plac ţie şi ne veselim singuri, 
fără neamuri şi fără prietini. 

A răspuns Peroz: 

— Dragă nevastă, sunt prea împovărat de trebi şi am de 
descărcat o corabie. Nu pot merge şi rău îmi pare. 

— Atuncea cum să facem, dragul meu Peroz? Căci atâta 
zăduf şi atâta colb e în cetatea asta a Vavilonului încât, dacă 
nu mă răcoresc mini, mi se împuţinează sănătatea. 

— lată cum să facem, frumoasă Kiosem, a răspuns soţul. 
Eu stau la socotelile mele până ce isprăvesc; tu du-te; îţi 
dau pe omul meu de credinţă, ca să te slujească; şi, cum 


gătesc descărcatul şi mă alcătu iesc cu vameşii, pun lacătele 
la bude şi vin şi eu după tine. 

Femeia s-a bucurat. Peroz neguţătorul a chemat pe omul 
său de încredere şi i-a spus ce are de făcut, poruncindu-i să 
păzească pe Kiosem cum ar păzi o comoară. 

Sluga a luat aminte. Cum a inserat, a făcut pregătiri, într- 
ascuns, a încărcat coşuri pline pe catâr şi le-a dus în grabă 
unde ştia el. La al treilea ceas al nopţii a fost înapoi; nimene 
n-a băgat de samă lipsa lui. La răsăritul soarelui, a fost în 
picioare şi a ciocănit la geamul stăpânei. 

— Gata sunt, doamnă, a zis el încet, ca să nu deş tepte pe 
neguţător. Am pus chilim pe catârul dom niei tale. Dacă 
grăbim plecarea, scăpăm de arşiţa soarelui. 

Kiosem n-a întârziat; a ieşit bucuroasă, sluga a pus 
genunchiul în pământ şi a ajutat-o să se aşeze pe samar ca 
într-un leagăn, după moda de la Vavilon; Şi s-au dus. Rouă 
se zvântase şi florile erau deschise în grădini; i se părea 
frumoasei Kiosem că acele flori rid la ea. 

Au trecut din grădina întâia într-a doua, pe urmă Într-a 
treia,. Unde se aflau platani bătrâni şi tufişuri umbroase. 
Cântau gangurii în iasomii înflorite. Din platani zburau 
corbi negri şi stârci albi. 

Mi-e foame, a zis râzând Kiosem. Mi se pare, omule, că te- 
ai prea grăbit şi ai uitat SS iei mâncare. 

Am uitat, a răspuns sluga. Lartă-mă, stăpână; gândul meu 
nu era la mâncare. 

Femeia s-a uitat la el eu luare-aminte; i sfe părea că glasul 
lui era întrucâtva mâhnit. 

Ţi s-a întâmplat ceva, tinere? 

Nu, doamnă. 

Ai primit cumva carte cu veşti rele de la părinţi? 

Nu, doamnă; n-am părinţi; mă aflu singur pe lume. 

Cu toate acestea, eşti încă tinăr. 

Nenorocirea şi moartea n-aleg, stăpână. Nici părinţii mei 
nu erau prea bătrâni; s-au prăpădit ina inte de vreme, cum 
am să mă prăpădesc şi eu. 


De ce? Ai cumva vreo mâhnire? 

Mâhnire am, stăpână, căci am uitat să iau me rinde; dar 
poate vei putea răbda pină ce vine stăpânul nostru; cu el 
sosesc şi bunătăţile. 

Am să încerc să rabd până atunci, a răspuns femeia cu 
oarecare asprime. 

Vorbind aşa, au ajuns la malul fluviului şi s-au uitat o 
vreme cum trec ciamuri şi corăbii cu pânzele umflate de o 
boare uşoară. După aceea s-au întors sub platani. 

Femeia se uita la tinăr şi îl vedea îmbrăcat c-un strai nou 
de matasă. Nu i se părea slut. Vorbea puţin poate din 
pricina mâhnirii pe care o mărturisise. 

— Ascultă, omule, a zis stăpână, lasă la o parte supărarea 
şi spune-mi ceva, ori cântă-mi, ca să-mi treacă de foame. 

Tinărul a clătinat din cap şi a oftat. In acea clipă, într-un 
vâri de platan, un corb bătrân şi-a desfăcut aripile cârâind 
de două ori. 

Târiărul a ridicat capul şi 1-a întrebat: 

Ce zici? 

Hra! Hra! Hra! A răspuns corbul. 

Bine, i-a întors cuvânt tinărul; îţi mulţămesc. 

Femeia a strigat cu uimire: 

— Ge înseamnă asta? Vorbeşti cu paserile?: 

Da, stăpână, a răspuns sluga, corbul mi-a dat o înştiinţare 
care mă bucură. 

Ce fel de înştiinţare? 

Zice că să caut sub tufa de zmeură, la rădăcina platanului, 
căci am să găsesc mâncare pentru stă până mea. 

Cum se poate una ca asta? Eu nu cred nimic. 

Cine a adus-o şi de unde ştie el? 

EI ştie, stăpâna, căci e paznic vechi aici; zice c-a adus-o şi 
a ascuns-o un om, astă-noapte. lată, într-adevăr, mâncarea, 
într-un coş de papură. Bine voieşte a gusta. 

Femeia s-a mirat nespus şi a gustat cu poftă: pine, halva şi 
naramze. 


Au pătruns pe altă cărare a grădinii. Acolo alt corb a 
croncănit: 

Hra! Hra! Hra! 

Dar tu ce ai a-mi spune? A strigat cătră el sluga. 

Cra-caha! Cra-caha! 

Aşa? Foarte bine; îţi mulţămesc frumos. Într-adevăr, 
stăpânei mele trebuie să-i fie sete. Acestalalt corb spunes-a 
întors el cătră Kiosem - cum că sub muşchi, în dosul 
copacului, se află ascuns ulciorul cu vin. 

Tinărul s-a dus şi a scos de sub muşchi ulciorul. Tot aşa de 
mirată şi de bucuroasă, Kiosem a gustat vinul dulce şi i s-a 
părut că însoţitorul său ar trebui să fie mai vesel. 

— Cântă! I-a poruncit ea. 

— Nu pot, stăpână, căci am o suferinţă. Aştept pe al treilea 
corb, să-mi spuie cum aş putea să mi-o alin. 

A trecut într-adevăr al treilea corb, şi a dat larmă mare 
prin crengi. 

Acuma l-am înţeles şi eu! A ris Kiosem. 

Tânărul a zâmbit: 

N-aş crede, stăpână. 

— Ba l-am înţeles prea bine. Spune că ţi-s dragă şi că să 
ne grăbim; căci poate sosi stăpânul grădini lor şi nu trebuie 
să găsească nici ulciorul, nici mâncarea. 

După ce au ospătat, doamna a chemat lingă ea pe slujitor, 
zădărându-l şi împungându-l cu glume, până ce a venit şi 
al patrulea sol al acelor locuri incantate, un măcăleandru, 
care s-a aşezat deasupra pe o crenguţă cantând harnic 
desmierdărilor lor. 

După un timp, iată s-a auzit zvon de glasuri, şi neguţătorul 
s-a arătat cu alai, încărcat de toate bunătăţile. A găsit pe 
soţia sa cu faţa în sus şi cu ochii închişi, tânguindu-se încet. 
Tinărul părea îngrijorat. 

Ce este? Ce s-a întâmplat? A strigat cu minie neguţătorul. 

Stăpânei i-i rău. A răspuns sfios slujitorul. 

Cum se poate! Nu ţi-am dat-o în grijă ca pel juvaerul cel 
mai scump? Acum ai să răspunzi cu| viaţa ta! 


Atunci s-a auzit suspinul femeii: 

— Peroz, soţul meu, vino lingă mine, vreau să-ţi| vorbesc. 

Neguţătorul a venit aproape. 

— Soţul meu, a zis cu glas moale soţia, să ştii ca omul tău 
nu e vinovat; mi-a fost de folos cât a putut. 

Vâflit aici singură să mă odihnesc şi m-a cuprins un somn; 
şi am visat. Mi s-a arătat un bătrân negru la chip, cu coarne 
la tâmpie, care m-a ameninţat şi a zis: Din acest loc nu te 
vei mai putea scula şi pătrunsă de junghiuri vei zăcea la 
pământ; şi nu are să-ţi vie putere să te mişti până ce iubitul 
tău soţ nu se va duce singur să aducă jertfă viţelului de aur, 
din toate câştigurile lui de azi. Din fiecare câştig de bani să 
cumpere o vietate curată, ori pasere ori dobitoc, şi s-o 
jerfească la altar. Şi dacă nu se grăbeşte să isprăvească 
arderile până la asfinţitul soarelui, tu ai să mori aici. 

Dragul meu, astfel mi-a vorbit omul cel negru. Şi când m- 
am trezit, m-am simţit plină de junghiuri. Trudită de moarte 
sunt şi nu mă mai pot mişca. Vai! Vai! Ah! 

Neguţătorul a început a răcni cu străşnicie la oamenii săi, 
chemându-i, le-a poruncit să-l poarte cu graba cea mai 
mare înapoi la Vavilon; a mai strigat la soţia sa că, la 
asfinţitul soarelui, numaidecât va fi înapoi cu cenuşa 
jertfelor; s-a dus şi a lăsat pe muiere şi pe tânăr singuri, 
numai cu corbii care aveau glas şi cunoşteau a-şa de bine 
toate. 

Înălţate împărate, a isprăvit Cos, eu sunt cel mai puţin 
vârstnic dintre sfetnicii măriei tale, dar viclenia muierilor 
am cunoscut-o din tinereţă, căci sluga care grăia cu 
paserile am fost chiar eu; însă femeia s-a arătat cu mult mai 
destoinică. N-o crede, măria ta, chiar când o vezi bolnavă 
de moarte. 

Auzind aceste cuvinte, împăratul n-a „tat mult pe gânduri 
şi a poruncit ca să nu mai omoare pe său. 

CAPITOLUL XII. 

Altă istorie minu'ndă î prea frumaa. Şei cu un hoţ carea 
călărit un leu. 


Kira împărat dorea s-o vadă iarăşi pe Şatun, şi ea întârzia 
să i se arate. Socotea măria sa că o va găsi plânsă şi pălită 
la obraz, şi ghemuită într-un ungher al iatacului, cu straiul 
învălmăşit pe ea şi boţit. Dar ea, dimpotrivă, i s-a arătat mai 
frumoasă decât totdeauna, cu feregea galbenă şi condur 
roşu. Şi-i erau unghiile date cu lac, ca să fie mai tari, să 
poată mai bine încleşta bărbi îilosofeşti. Galbenul feregelei 
însemna ciuda. Roşul era dragostea; o călca în picioare. 
Aceste înţelesuri i le-ar fi putut desluşi împăratului altă 
femeie. Insă în aţele zile nu se putea oploşi lingă măria sa 
Kira decât cea care-i era mai scumpă. 

A zâmbit şi şi-a înălţat sprincenele, adică mirin-du-se că 
domnul său îşi mai aduce aminte de dânsa şi vine s-o 
cerceteze. 

— Aşează-te pe acest divan, iubite stăpâne, a zis ea cu 
dulce glas. De murit, încă n-am murit, căci aşa a fost 
porunca ce mi-ai dat măria ta. Şi doream, înainte de sfârşit, 
să mai povestesc ceva domnului şi împăratului meu. 

Împăratul s-a aşezat. Cu apărătoarea de cozi de păun, eaa 
făcut vânt spre căţuia cu cărbuni în care ardeau aromate, 
împăratul a tras în piept mireasmă subţire. Iar Şatun a 
povestit: 

— Stăpâne, se află într-un loc, la marginea pustiei, un 
caravan-serai, unde se adunau în popas neguţătorii călători. 
Într-o sară descălecaseră acolo oameni m3' mulţi decât de 
obicei, şi s-a făcut zarvă mare şi ve selie până ce s-au liniştit 
cu toţii şi s-au aşezat la odihnă. Slugile au îngrijit catării şi 
s-au <aciuat dea-semenea prin poduri cu fin. Omul de 
strajă a îost uitat poarta derchisă. Noaptea - întunecoasă şi 
fără lună. Un leu care rătăcea în preajmă după dobânda a 
intrat pe poarta deschisă şi s-a furişat între catări, 
aşteptând vremea potrivită ca să jertfească pe unul. În 
acelaşi timp, îndată după leu, a intrat un hoţ, tot pentru un 
catâr, să dibuiască prin întunecime şi să aleagă pe cel mai 
mare şi mai gras. 


Pipăind în dreapta şi în stingă intre dobitoacele legate la 
iesle, hoţul a socotit că găseşte ce caută. A apucat pe leu, 1- 
a încălecat, i-a dat călcâie şi a ieşit cu el pe poartă, 
încredinţat că a furat un catâr. 

Leul se gândea în sine: Nurmaidecât trebuie să fie Şeitan, 
stăpân al nopţii, în spinarea mea, de vreme ce m-a apucat 
cu atâta îndrăzneală şi mă strânge în pinteni. 

Prin urmare se supunea şi fugea întins şi lin înaintea lui. A 
umblat aşa cu supunere toată noaptea. Când a început a se 
zări de ziuă, hoţul a băgat de samă pe ce fel de catâr stă 
călare şi i s-a zbârlit barba de groază. Se ţinea totuşi bine, 
aşteptând un prilej să scape cumva. Tocmai s-a întâmplat ca 
leul să treacă pe subit o streşină de pădure şi pe lingă un 
copac cu crengi groase. Hoţul a ridicat deodată mânile, a 
prins o creangă, s-a ridicat în puterea braţelor şi a săltat în 
furca de deasupra lui. 

Uşurat de povară, leul a fugit mai tare, ca să se depărteze 
de ceea ce socotea el că e mare primej die. Insă nu departe 
de acolo sta o maimuţă care vă zuse pe om săltând în copac 
şi se mira de ce fuge leul. !' — 

De ce fugi? A întrebat ea. 

Fug de dracu! A răspuns leul. 

Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca teii oamenii. 

Ba eu am socotit că e diavolul, care m-a încă lecat şi m-a 
călărit prin întuneric. 

Dacă ar ii ştiut el ce încalecă, ar fi fugit de şi-ar fi scos 
ochii. Cum a aflat, a cerut degrabă aju tor copacului. Hai 
îndărăt şi-l prinde; pe cit ştiu, car nea de om îţi place tare. 

— Îmi place; şi, de când fug, am flămânzit. 

Când a văzut hoţul că leul face calea-ntoarsă, a fost 
cuprins de răcoarea morţii; s-a pitit în scorbură. S-a uitat 
leul în sus, n-a zărit nimic. S-a căţărat maimuța şi a prins să 
cerceteze creangă cu creangă; a văzut pe om şi s-a răsucit 
să dea înştiinţare leului. Atunci hoţul a întins o mână, a 
apucat pe maimuţă de coadă şi, smuncind-o, a făcut-o Să 
cadă din crengi. Opintind-o apoi cu amândouă mânile spre 


sine, a izbit-o de marginea scorburii. Dându-i drumul, 
maimuța s-a dus de-a rostogolul până jos, moartă. Văzând 
leul că se întâm-plă asemenea treabă iară să se arate cineva 
în copac, a fost mai încredinţat de adevărul pe care îl ştia el 
de la început şi n-a mai stat nici o clipă în preajmă; în 
curând i s-a zărit numai pămătuful cozii în zarea pustiei. 

Astfel a scăpat omul de viclenia maimuţei şi de puterea 
leului, cum nădăjduiesc eu de la împăratul meu şi de la 
Dumnezeu să; scap de puterea filosofilor şi răutatea 
neruşinatului. 

Rugatu-m-am şi mă rog lui Mitra, Dumnezeul nostru, să-i 
prefacă pe filosofii măriei tale în oi, şi să vie lupii să-i 
zugrume; să-i prefacă în viermi; să treacă copiii şi să-i 
strivească cu piciorul; să-i prefacă în bostani şi să-i spargă 
măgarii cu copita ş-apoi să-i mănânce; să fie şapte vrăbii şi 
să le sfâşie eretele: foc să fie şi să-i stingă apa; apă să fie şi 
să-i bea dobitoacele; dobitoace să fie şi să-i taie casapii; 
casapi să fie şi să piară de bubă-neagră! Să le cadă toţi 
dinţii şi să le rămâie numai câte o măsea, să aibă ce-i durea. 
Şi să umble fără hodină, ca banii de aramă. Şi să alerge 
după ei catârii împărăției. 

De ce să alerge, Şatun? 

Căci îi menesc să le crească bărbi de fin, stăpârie. 

Destul, Şatun, destul! S-a mirat împăratul. 

Iubite stăpâne, a îndrăznit Şatun, dă-mi viaţa 
desfrânatului. 

Ţi-o dau, Şatun, a zis măria sa, numai lasă-mi sfetnicii. 

După aceste vorbe, împăratul a dat poruncă să taie pe 
coconul său. 

CAPITOLUL XIII. 

Frumoasa-frumocuetor şi credincioasa-credincioaselor, Pe 
al şaselea sfetnic al măriei sale îl chema Ofa-ron şi toată 
curtea îl cunoştea că e cam tare de urechi. Pesemne că din 
această pricină părea totdeauna încruntat şi, din când în 
când, pândind cu ochii la cei ce porneau a vorbi, adăogea 
de o parte şi de alta a capului palmele, dând ajutor auzului. 


Deseori înţelegea rău şi întrerupea cu asprime; alteori lăsa 
pe toţi ceilalţi să spuie şi el părea că dormitează. 

— Într-adevăr, obişnuia el a zice prietinilor; nimic nu e mai 
bun pentru un înţelept decât să fie surd, ca să nu mai audă 
atâtea prostii câte se spun pe lumea asta. Nu mi-ar plăcea 
să fiu orb; însă aş mulţămi lui Dumnezeu pentru surzenie. 

Oiaron a început încet, eum e obiceiul surzilor să grăiască: 

— O, doamne, pavăză a năcâjiţrlor şi obijduiţilor, aş putea 
să-ţi urez şi eu ca alţii viaţă veşnică, dar ştii şi marfa ta că 
asemenea urare n-ar fi decât sunet minciunos. Săraci şi goi 
ieşim din sânul maicii noastre; săraci şi goi trecem din 
această lume; ce-i al pământului aici lăsăm; semeţie şi fală 
aici lepă dăm; ne ducem pe celălalt tân'm mimai cu sufletul 
şi acolo ne cutremurăm subt ochiul neînduplecat al Celui 
Etern. 

Măria sa împăratul Kira a căscat cu lacrimi şi a făcut semn 
lui Ofaron să lase asemenea retorică. 

— Ofaroane filosoafe, spune-mi ceva care să-mi placă. 

Ofaron n-a auzit, dar a înţeles; a stat puţin pe gin” duri şi 
şi-a adus aminte: 

— Mărite stăpâne, a zis el, bunicul meu după mamă era 
marinar şi a umblat cu corabia pe ţărmuri depărtate, 
poposind prin locuri necunoscute şi ostroave minunate. Era 
om frumos şi îndrăzneţ şi nu pot spune că nu-i plăceau 
muierile. „Bărbatul vrednic, avea el obicei să spuie, găseşte 
femeie şi într-o pustie de piatră.” 

Tntr-un rând l-a apucat o furtună năprasnică pe mare. 
Înainte de a ajunge corabia într-un liman ferit, cum lupta el 
pe punte ca să strângă pânzele, 1-a pălit un talaz şi 1-a 
azvârlit în vârtej. Abia şi-a putut scăpa viaţa înot, ajungând 
la un ostrov cu palmieri. Era încă dimineaţă şi furtuna 
începea a se potoli. Ca să-şi zbicească straiele de pe el, 
bunicul meu a scăpărat şi a aprins un foc, într-o gură de 
peşteră. 

Cum sta el privind marea şi asculta cântecele paserilor din 
ostrov, mulţămind în sine lui Dumnezeu că î scăpai cu viaţă, 


deodată vede bulbucind adâncurile nu departe, sub stânci. 
lese în lumină o arătare uriaşă, bărboasă şi cruntă, cu 
paloşul intre dinţi. Ducea în braţe o raclă de mărgean. Şi-a 
scuturat de sare pletele verzi şi a aşezat cu luare-aminte 
racla pe năsip, la umbra pomilor. A aninat într-o creangă 
paloşul şi a deschis mărgeanul. A grăit cu glas gros, incit 
bunicul meu s-a cutremurat: 

— leşi la lumină, frumoasa-frumoaselor şi credincioasa- 
credincioaselor! 

Marinarul a rămas înlemnit şi a astupat cu piciorul puţinul 
jar ce mai rămăsese lingă el. Cu sufletul la gură, aştepta să 
vadă ce are să se mai întâmple. Întâia oară în viaţă vedea 
pe acel ştiut demon al mării, despre ale cărui fapte 
groaznice pomenesc basmele. Pe urmă s-a mai liniştit, 
înțelegând, din ceea ce auzea, că uriaşul nu-l simţise şi 
socotea locul cu totul singuratic. 

— leşi la lumină, frumoaso şi credincioase, zicea el. N-am 
bucurie cu tine decât în asemenea ascunzi şuri, unde nu-i 
ochi să te vadă şi ureche să te audă. 

Nu-i bărbat pe lume care să nu se teamă de înşelările 
muierii. lar eu nu mă tem de asta, căci te port cu mine în 
linişte şi în volburi. Şi te scot unde nu calcă picior de 
pământean. Cântă-mi şi desmiardă-mă, ca să aibă bucurie 
sufletul meu! 

Pe când mormăia el astfel c-un ghs ca de tunet, frumoasa- 
frumoaselor şi credincioasa-credincioaselor ieşea din racla 
de mărgean şi se mlădia în lumina dimineţii. Era o 
muieruşcă subţire cu ochii codaţi şi c-un râs înflorit, cum nu 
mai văzuse niciodată în viaţa lui bunicul meu. Era 
învestmântata numai într-un văl subţire de matasă, încât i 
se străvedea boiul. La git purta o salbă de bănuţi de aur. S-a 
uitat spre soare, S-a uitat spre dumbrava, s-a uitat spre 
peşteră. Cum sta tupilat, bunicul a simţit acea privire ca'pe 
o vietate şi a prins a-i bate inima. 

Cântă-mi! A poruncit uriaşul. 

Ce să cânt, stăpâne? A întrebat femeiuşcă, alintându-se. 


Cântă-mi ca să am odihnă, după furtuna pe care am 
purtat-o. 

Muierea a cântat cu dulce glas, încât toate paserile din 
dumbrava ostrovului au tăcut, ascultând. 

— Aşa; acuma cuprinde-mă şi mă mângâie, a cerut uriaşul. 

Frumoasa-frumoaselor î-a cuprins de după grumaz, 
jucându-şi degetele ei sidefii în pletele lui de alge. Il 
mângâia şi-l scărpina uşor, domolindu-1, până ce trupul lui 
s-a desfăcut din încordare. S-a întins cu ceafa pe o rădăcină 
şi a adormit. Femeia a urmat să-l domolească, suflând 
asupra lui şi pipăindu-1, pină ce 1-a amorţit în afundul 
somnului. Cum 1-a auzit sforăind ca un hârşâit de 
fierăstrău, frumoasa-frumoaselor a răsărit în picioare, s-a 
întors spre peşteră, şi a făcut bunicului meu semn cu mâna. 

Când i-a făcut semn a doua oară, marinarul n-a mai stat la 
îndoială; a ascultat porunca şi s-a dus lingă ea. 

Credincioasa-credincioaselor i-a zâmbit, apoi 1-a întrebat 
şoptit: 

Uită-te la mine şi spune-mi flacă-ţi plac. 

Îmi placi, a murmurat marinarul; pentru o clipă de 
dragoste cu tine, îmi dau viaţa. 

N-am nevoie de viaţa ta, a răspuns frumoasa;! 

Să-mi dai numai doi bănuţi de aur. Nici să te gră-| beşti, 
căci uriaşul meu doarme până la amiază. 

— Dar s-ar putea trezi şi mai curând, nu-i aşa? 

Fără îndoială; şi îndată ar pune mina pe paloş, ca să ne ia 
viaţa. Ie temi? 

Mă tem, dar mă simt cuprins de vrajă de dra goste. 

Ce spui îmi place, tinere, a zis ea. Primejdia dă preţ iubirii. 
Cuprinde-mă şi mă îmbrăţişează, şi să bagi de samă numai 
când îl vei auzi că nu mai sfo râie. Atuncea i se isprăveşte 
răstimpul lui de hodină. 

Când s-a ridicat soarele spre amiază, şi s-a alinat deplin 
marea şi sta neclintită dumbrava, sforăitul a contenit. 
Marinarul s-a închinat cătră îrumoasa-fru-moaselor şi i-a 
pus în pălmuţa trandafirie doi bănuţi de aur. Ea i-a aninai 


într-al şaptelea râu al salbei, apoi, c-un deget la gură, i-a 
făcut semn să se depărteze. 

Când bunicul meu s-a pitit iar în peşteră, a auzit pe uriaş 
căscând şi grăind: 

— Ah! Bun somn am dormit. 

— Să-ţi fie de bine, stăpâne, 1-a îiritisit credincioas a-cred 
incioa selor. 

Când 1-a cuprins de grumaz, el a băgat de samă sporul de 
la salbă. 

Iar ai găsit doi bănuţi de aur, prea frumoaso? 

I-am găsit pe năsip, lângă tine, subt acest pal mier, 
stăpâne. 

Nu înţeleg cum găseşti tu bani de aur în locuri pustii, a 
grăit el cu mirare. In ce pustie, în ce ostrov, pe ce țărm 
neştiut de nimeni te-oi duce, tu găseşti bănuţi de aur, aşa 
încât, în trei ani de zile de când te-am dobândit, ţi-a sporit 
salba şirag după şirag. 

Nu sunt numai credincioasă, sunt şi norocoasă, s-a alintat 
răzind frumoasa-frumoaselor. 

Bunicul meu a ascultat cu altă mirare glasurile lor, apoi a 
văzut cum uriaşul a deschis racla de mărgean şi şi-a aşezat 
în ea comoara. A luat-o la subsuoară, a desprins din 
creangă paloşul şi s-a învârtejit ca un fum în genunea mării. 

După ce a isprăvit povestea, Ofaron filosof s-a întors la 
locul său oftând şi clătinându-şi căpăţâna. N-a avut nevoie 
să mai spuie altceva, ca să sporească uimirea măriei sale. 

Surdul povesteşte cu meşteşug, s-a bucurat Nuşrevan. 

Hm! A făcut împăratul. Adevărată să fie întâmplarea asta, 
filosoafe? 

Surdul n-a răspuns; a rămas tăcând, c-o mulţămire 
ascunsă, că înţelesese şi auzise ce povestise el singur; 
împănatul, fără să se mai ridice din jâlţ, a poruncit să fie 
cruţată viaţa coconului său. 

CAPITOLUL XIV. 

Când a voit prea frumoasa Şatun să ardă de vie. 


Se apropia ziua a şaptea. Ziua aceasta era ca orice altă zi 
pentru toţi cei de atunci şi de acolo; şi numărul ei nu le 
spunea nimic. Numai pentru trei fiinţi ale acelei împărăţii 
numărul şapte iavea un înţeles. 

Sindipa filosoful, în ascunzişul peşterii lui de sub pădure, 
socotea ceasurile până la răsăritul lunii nouă şi se bucura în 
inima sa de veştile pe care muţii i le aduceau în fiecare zi. O 
clipă coconul îşi călcase pe jumătate legământul şi sabia 
stătuse spânzurata de un fir de păr asupra creştetului său 
în fiecare zi. Dumnezeu înlăturase necontenit primejdia. 
Dacă o înlăturase de şase ori, armonia numerelor cerea să 
fie înlăturată şi a şaptea oară. 

Deasemeni Ferid, văzând că-i sosesc veşti buna după veşti 
rele, cugeta în tăcerea lui neclintită că va-paşi cu bine şi 
peste cea din urmă zi. Iotuşi, simţin-du-se vinovat de 
călcarea legii, avea şi îndoieli amă-râte. 

Numai prea frumoasa Şatun avea mai mult spaimă decât 
nădejde, căci ziua a şaptea putea să fie cea din urmă a vieţii 
sale. 

Suna în ea ca un murmur din umbra morţii: Mâni, Ferid va 
să vorbească. 

„Ce mai pot iscodi? Se întreba ea. Ce se mai poate face? 
Să otrăvesc pe Ferid, nu-i chip; am încercat, dar îl păzesc 
curtenii cu străşnicie. Să mai încerc vrăji, nu cred să mai 
folosească, deoarece are el vrăjitor mai tare pe Sindipa, 
filosoful şi vraciul, care veghează asupra lui. De cite ori 
vrăjitorul meu a făcut amenințările, a cunoscut că nu mai 
are nici o putere. 

Să mai cerc o dată bătălia poveştilor şi pildelor? Urma a 
gândi Şatun. Dar cei şapte sfetnici s-au arătat mai vicleni 
decât mine; ceea ce dovedeşte că sunt nişte minciunoşi. 
Căci ei întruna spun că muierea e mai vicleană, iar adevărul 
este că cel mai prefăcut şi mai şiret dobitoc al zidirii lui 
Dumnezeu tot filosoful rămâne.” 

Cunosc aceşti filosofi, pe lângă asta, şi meşteşugul 
depărtării farmecelor; căci şi pe dânşii a încercat ea să-i 


încurce, să-i muţească, să-i încremenenscă, şi n-a fost cu 
putinţă prin nici un fel de vrajă. I-au pândit femei ale ei, ca 
să-i ademenească, să-i întârzie, să-i scoată afară din cetate; 
dar s-a dovedit că filosofii au deasemenea şi o alcătuire ce 
nu cunoaşte Hbovul. Blăstămaţi prin urmare să fie în vecii 
vecilor filosofii de cătră tagma muierilor! 

„Ce-mi rămâne de făcut? Vai, puţine îmi mai rămân căci în 
a şaptea zi Ferid va vorbi, după cum m-a ameninţat. 
Adevărat este că până la clipa cea din urmă a primejdiei tot 
mai am o nădejde la împăratul meu, însă până astăzi 
cercările mele s-au dovedit zadarnice. De-ar veni o 
întâmplare nouă, pe care am aju-ta-o să se prefacă în 
minune! Am dus iarăşi daruri popilor; nouăzeci şi nouă de 
glasuri se roagă pentru izbânda mea. Dacă, pe Ungă 
glasuri, as găsi un braţ care să lovească în Ferid cât mai e 
vreme! Bune sunt rugăciunile, dar mai bune-s faptele. Să 
cerc a mai pune o dată în mişcare braţul împărătesc. Să 
chem deasemeni pe oamenii mei de credinţă pe care i-am 
miluit şi care minincă pineamea, şi pe slugile mele cele mai 
pricepute, şi să ţin sfat cu ei.” 

După îndelungată chibzuinţă cu sine însăşi, prea frumoasa 
Şatun a chemat pe toţi ai săi, împărțindu-le daruri, ca 
înaintea morţii. Şi s-a sfătuit cu dânşii, că tot mai rămâne o 
nădejde la dragostea împăratului - într-o mie de 
desnădejdi. După cum Li s-a poruncit, au ieşit toţi de la chilia 
ei şi unii au clădit vatră, iar alţii au adus lemne pentru rug. 
Iar apoi au înge-nunchiat în preajmă jeluindu-se cu mare 
întristare şi bătându-şi pieptul cu pumnii. 

Când s-a sculat din somn măria sa Kira, curtenii care 
aveau slujba îmbrăcămintei i-au spus numaide-cât de 
pregătirile prea frumoasei Şatun. 

Slăvite stăpâne, prea frumoasa Şatun vrea să se jertfească 
singură pe rug! 

Ce clămpăniţi voi din gură? A strigat împăra tul sărind în 
sus. Cine v-a spus una ca asta? 


Am văzut noi singuri cu ochii noştri, slăvite stăpâne; şi am 
şi auzit; s-a stârnit mare zarvă în toată cetatea. 

— Lipsiţi din faţa mea! A răcnit iar măria sa Kira; daţi fuga 
şi opriţi toate; puneţi împrejur slugi cu căldări de apă, Şi să 
vie numaidecât în faţa mea Şatun! 

„Prea frumoasa n-a întârziat şi a venit cu supunere la 
porunca domnului său. A intrat la divan gătită cu toate 
podoabele, zâmbind dulce şi mâhnit în acelaşi timp. 1 se 
umbrea linia îiinţii printre văluri şi o rume-neală uşoară îi 
îmbujora obrazul. Purta brățări la mâni şi inele în degete, şi 
în cununa părului avea ol-mazuri. Părea mai frumoasă 
decât oricând; era însăşi patima iubirii; şi dorea să moară 
astfel. A întrebat măria sa împăratul cu blândeţă: 

Ce este, Şatun? 

Stăpâne al iiinţii mele, nu este nimic alta decât că roaba ta 
doreşte să treacă din această lume. Văzându-se o dată 
batjocorită şi de şase ori umilită, totuşi ar mai fi pregetat 
dacă domnul său iubit s-ar îi milostivit să-i găsească 
dreptate. Şatun se gândeşte că nu mai face trebuinţă 
stăpânului său. 

Ba îmi faci trebuinţă, Şatun. 

Atunci, stăpâne, îţi fac trebuinţă ca un colb ne trebnic pe 
care îl calci sub slăvitele tale tălpi. 

Ba nu, Şatun. Nu îndrăzni a vorbi astfel dom nului şi 
soţului tău. 

Şatun a tăcut şi şi-a plecat genele lungi şi cârli-gate, ca să 
nu mai vadă pe domnul şi soţul său. 

Răspunde, Şatun. 

Nu pot răspunde nici, măria ta. Vreau să mă mărturisesc 
numai domnului meu, find sisgură numai cu el. Apoi mă rog 
să fiu lăsată să pier. Aşa a fost scris: să trăiască cel vinovat 
şi să moară nevinovata. 

— Vin sa te ascult, Altin-Ghiul, a murmurat (m-paratul. 

Atunci a ieşit iar poruncă să fie tăiat coconul domnesc. 

Capitolul xv. 


A ici Mit rida filosof spune înttmplarea iscusitului care 
scrisese toate vicleniile muierilor. 

Şatun s-a întors la iatacul său cu oarecare nădejde, 
aşteptând. Dar divanul nu se putea încă isprăvi, şi soarele 
se urca pe cer cu mişcarea sa tainică şi nebiruită. 

A păşit înaintea împărăției al şaptelea filosof cu numele 
Mitrida. Era uscat, părea bolnav şi fără putere. Nuşrevan 
avea slabă încredere în destoinicia lui. Însuşi împăratul s-a 
uitat la el pieziş. 

Ce pofteşti, filosoafe Mitrida? Împărăţia se grăbeşte. 

Puternice stăpâne, nu poftesc nimica. Şase to varaşi ai mei 
filosofi s-au bucurat de mila măriei ta! E, în fiecare zi câte 
unul, ca să-ţi spuie câte-o pildă, chiar şi câte două. Aştept şi 
eu poruncă să vorbesc, dar până atuncea tac. 

Poţi să vorbeşti, a îngăduit împăratul, dacă n-ai mult de 
spus. 

Înălţate stăpâne, eu nu doresc a vorbi. 

Insă iţi poruncesc eu, Mitrida filosoafe. 

Nu voi grăi, stăpâne, cât ştiu că gâdea îşi ascut” sabia. 

Bine; să stea gâdea şi să nu-şi ascută sabia; are destulă 
vreme pe urmă. 

Mulţămesc, stăpâne. 

Era odată un tinăr bogat şi vrednic, Lare destule văzuse şi 
multe învățase. li mai rămăsese să cerceteze meşteşugurile 
muiereşti; şi atuncea s-a jurat să nu mai facă negoţ, să nu 
mai ia slujbă împărătească, să nu se însoare, până ce nu va 
pătrunde şi nu va înţelege acele meşteşuguri. 

Drept aceea a dat o parte din avere săracilor şi a postit, cu 
rugăciuni, într-o sihăstrie de la Tibet. 

După ce a dat în mâna lui lama cel mare legămân tul scris 
şi pecetluit, a pornit şi a prins a umbla din loc în loc, 
nădăjduind să afle ceea ce poftea. Aşa a străbătut el 
împărăţiile răsăritene până ce a dat peste un înţelept 
bătrân, care 1-a povăţuit: 

Străine, ce doreşti tu să afli e adine şi nesfârşit ca marea şi 
ca cerul. Nu poţi număra vietăţile mării, nici stelele cerului. 


Nu este pe lumea asta om care să aibă atâta ţiere-de-minte. 
Deci fă un popas şi scrie tot ce ai aflat şi, după ce vei umbla 
iarăşi, fă alt popas şi scrie din nou. Numai aşa vei aduna 
puţin din prea mult. 

Bună învăţătură, a zis călătorul; îţi mulţămesc, prea 
înțelepte. Cu aşa rânduială, nădăjduiesc într-adevăr să 
pătrund şi să scriu pe hârtiile mele toată viclenia tagmei 
care ne este nouă bărbaţilor vrăj maşă. 

Du-te cu Dumnezeu şi fă acest bine omenirii. 

— A binecuvântat înțeleptul. 

După acest îndemn, s-a dus tânărul acela într-un loc unde 
nu era tulburat de oameni şi de petreceri. Era lingă o livadă 
de smochini şi la un pârău. Apa învârtea o moară. A stat sub 
smochini, pină ce i s-a Părut huruitul morii ca un murmur al 
liniştii. Şi a început a scrie. 

A scris el şi a scris, vreme de patruzeci fo multe din cele ce 
văzuse şi auzise de când era lume. A umplut cu scrisoarea 
lui multe suluri de hir-tie. Pe urmă s-a ridicat din locul acela 
şi a pornit mai departe. A trecut printr-un iarmaroc, a făcut 
popas la hanul neguţătorilor şi a mai ailat alt rând de 
întâmplări. S-a oprit pe o coastă de munte, la sălaşul unor 
ciobani, şi a aflat şi acolo istorisiri pe care le poartă păstorii 
din loc în loc, trecându-le din ţară în ţară şi din veac în veac. 
A stat la acea vatră patruzeci de zile şi a scris iar, până cei 
s-a făcut negru înaintea ochilor. 

— De-acuma îmi ajunge, s-a gândit el. Cred că nu mai 
rămâne nimic altora care ar vrea să facă ce-am făcut eu. 
Toată această ştiinţă ce am agonisit am să mă duc s-o pun în 
biblioteca cea mare de la Alexandria cetate. Mulţămesc lui 
Dumnezeu că am isprăvit cu bine. 

A socotit sulurile şi le-a aflat în număr de nouă sute 
optsprezece; fiecare sul cuprinzând zece istorii şi zece 
poveţe. A încărcat toată această bună lucrare pe şapte 
asini; a legat asinii pe unul de coada celuilalt şi pe cel dinţai 
de coada catârului pe care îl încăleca el, şi a coborât iar 


între oameni, părându-i-se oarecum că este un trimes al 
cerului, ca să facă bine seminţiei bărbăteşti. 

Umblând aşa spre târgul său lungă cale, a ajuns într-un 
sat, unde un gospodar făcea prăznuire. Poftise destui 
oameni la petrecere şi minase la răspinteni pe slugile sale, 
să cheme şi pe străinii călători care vor trece. 

S-a dus călătorul nostru acolo. Şi-a aşezat subt un şopron 
animalele. S-a spălat la fintână. După aceea a intrat 
cuviincios în adunarea celorlalţi oaspeţi. 

— Vă poftesc la toţi voie buna şi sănătate! S-a în chinat el. 

Bine-ai venit la noi, a răspuns gazda. 

După aceea 1-a întrebat: 

Dincotro eşti, prietine, şi unde te duci? 

Străin şi călător sunt, a răspuns el. De departe vin şi multă 
lume am umblat. Din cită învăţătură agonisisem, mă puteam 
socoti înţelept; numaicât am băgat de samă că îmi mai 
rămânea să iscodesc tertipurile femeieşti. Deci am umblat şi 
am cercetat tertipurile acestei tagme şi cineva m-a 
îndemnat să scriu. Le-am scris; abia pot duce cei şapte asini 
pe care i-ai văzut atâta tărhat de scrisoare cât am întoc mit 
eu. Mă duc cu ele la Alexandria cetate, iar după aceea 
acasă. 

Asta-i marfa ce ai încărcat şi duci? S-a mirat stăpânul 
casei. Multă marfă duci; nu ştiu dacă va fitoată bună. Şi 
mai ales nu ştiu dacă nu va ii o marfa cu primejdie. 

Străinul a râs. Stăpâna casei ascultase pe furiş vorbele lui 
şi îndată i s-a arătat, cu înfăţişare cuvioasă, poftindu-l 
înlăuntru. 

Ospătează-l bine, femeie, a încuviinţat barba tul, căci e 
străin călător. Şi e un oaspete de preţ cum nu se află pe 
lume la un veac. Ai auzit? 

Am auzit şi să n-ai grijă, bărbate, a răspuns femeia, ştiu 
care este datoria mea de gazdă. Şi nici străinul să nu se 
sfiască, ci” să primească: din ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Şi 
de va binevoi, mi-a spune şi mie ce meşteşuguri a învârtit 
pe unde a fost. 


Drumeţul a intrat în casă. Femeia i-a pus dinainte bune 
bucate, pită şi vin. Apoi 1-a ispitit cu blmdeţă: 

— Străine, a zis ea, am auzit ce ai mărturisit bar batului 
meu. Te rog să-mi spui cu adevărat dacă ai întocmit tot 
izvodut meşteşugurilor noastre, ale fe. Meilor. 

Aşa socot că l-am întocmit, jupâneasă dragă a răspuns 
călătorul. 

Totuşi poate să ii rămas unele nescrise. 

N-aş crede. 

Ba ai să crezi când vei aila şi de la mine unele. 

Ascultă ce întâmplare a fost aici în sat. Era un om care 
întruna suduia femeile şi zicea că nu este sămânţa mai rea 
pe lumea asta decât neamul muieresc; când se scula şi când 
se culca le suduia pe muieri chiar cătră nevasta lui. 

lar ea se apăra: 

Bărbate dragă, nu sunt toate femeile la fel. 

Ba toate sunt rele, nevastă. 

Şi eu? 

Şi tu ai îi, dacă nu te-aş struni. Dar ian uită-te şi ascultă la 
megieşii din dreapta, şi uită-te şi ascultă la megieşii din 
stingă, şi spune-mi dacă n-am drep tate. Atâtea cârcote şi 
atâtea răutăţi iscodesc femeile vecinilor, încât, dacă ar fi pe 
mâna mea, le-aş tăia capul cu toporul. 

Bărbate dragă, nu grăi aşa de femei. 

Ba grăiesc, şi am dreptate. 

Nu te temi că mă voi supăra? 

Nu mă tem, căci eu sunt soţul şi stăpânul tău. 

Bine, dragă bărbăţele. 

A doua zi, după vorba asta, omul trebuia să se ducă la 
arat, în țarină. Porunceşte femeii să nu întârzie cu 
mâncarea de prânz şi pocneşte la treaba, lui. Nevasta 
cumpără peşte din târg, găteşte iahnie de crap şi duce 
soţului său mâncarea. 

— Bună prânzare am avut şi vrednică muiere rnâ 
îngrijeşte, a zis plugarul. 


— Rărnii sănătos, bărbate, grăieşte soţia, eu rnă grăbesc, 
că am treabă multă acasă. 

Trecând ea prin brăzdăturile pe care le trăsese omul, a 
scos din desagă crapi pregătiţi anume, nectirăţiţi de solzi şi 
nespintecaţi, şi i-a zvârlit ici-colo. 

Sculându-se îndată după aceea plugarul, a înjugat şi a 
început din nou a brăzda. Când a ajuns pe unde trecuse 
femeia, a văzut peştele, 1-a cules şi 1-a pus în traista lui; a 
mai trecut de câteva ori încolo şi încoace şi s-a grăbit şi el 
să se întoarcă acasă. 

Uite, nevastă, zice, am găsit între brazde nişte crapi. 
Găteşte-i repede pentru cină. 

Bărbate dragă, eu ţi-am fost fiert linte. 

Lasă lintea; frige crapul, cum iţi poruncesc eu. 

Bine, dragă bărbate. 

Trece un ceas de vreme; bărbatul îşi isprăveşte treburile 
prin ogradă. Intră în casă, gândindu-se cu poftă la peştele 
lui. Se apropie de masă; vede linte fiartă în talger. 

Ce-i asta, femeie? 

Linte, precum se vede, dragă bărbate. 

Apoi de ce n-ai adus crapii? 

Care crapi, dragă bărbate? Crapii i-ai mâncat la amiază. 

Nu-i vorba de aceia, femeie; e vorba de crapii pe care ţi i- 
am adus eu; i-am găsit pe brazde. 

Pe brazde? S-a uimit femeia. Acu aud întâi de una ca asta; 
peste prins pe arâtură! 

Întâi ori pe urmă. 

— Tu să faci bine şi s-aduci peştele, că altfel dai de dracu! 

Cum a rostit bărbatul vorbele acestea cu mânie şi a suduit 
punând mâna pe băț, după feleşagul bărbaţilor, nevasta şi-a 
pus ghiarele la tâmple şi a şi început să ţipe. 

— Vai! Săriţi, oameni buni şi vecini, că a nebu nit bărbatu- 
meu! 

Au năvălit megieşii din dreapta şi din stingă. 

Ce este? Ce s-a întâmplat? 


Vai de mine şi de mine, dragilor mei vecini nu ştiu ce să fie 
cu omul meu. Nu mi-i că mă suduie şi vrea să mă bată, dar 
şi-a prăpădit minţile, cum prăpădeşte făina când vine de la 
moară. Ascultati-l vă rog, ce spune. 

Hm! Ce vei fi spunând tu, omul lui Dumnezeu şi ce vei fi 
având? 

N-am nimica! Striga cu străşnicie plugarul; Lăsaţi-mă s-o 
măsor c-un capăt de băț şi s-o croiesc cu celălalt capăt; nu-s 
eu nebun, ci ea e nebună, că nu mă ascultă. l-am dat peste 
să-nii frigă şi ea îmi pune pe masă linte! 

— Nu spun eu? Întrebaţi-l, dragilor veci'ni: ce peşte? 

Vecinii au întrebat: 

Ce şi care peşte? 

Pestele pe care l-am prins pe ogor; era încă viu. 

Pe care ogor? 

Pe ogorul meu, în brăzdătură; doar nu pe ogearele 
voastre. 

Femeia iar s-a spăriat: 

Ascultă-1, lume dragă, ce spune! Cine a mai auzit de peşte 
prins unde spune el. Noi căutăm peş tele în iaz; elîl caută 
pe ogor. 

Apoi dacă a fost acolo - acolo l-am prins! Urla omul. 
Muiere îndrăcită, îndrăzneşti să spui că nu 

— Am adus şi nu ţi l-am dat? 

Vai şi iar vai! Ce fac eu? Am rămas fără om la casă! Legaţi- 
1, oameni buni, să nu facă vreo poznă! 

Vecinii s-au dat pe lingă soţ cu blândeţă: că nu s-a auzit 
niciodată de peşte pe ogor; că să lese asemenea poveste 
bună de spus la pri-veghiuri; să-şi vie în fire cit mai este 
vreme; poate a avut arşiţă în somn şi s-a trezit cu vedenii. 

Numai ce se ridică omul cu supărare asupra vecinilor şi 
sare la ei. Atuncea gospodarii 1-au cuprins şi l-au cetluit în 
funii. De ce-l strângeau mai tare, de ce el mai tare răcnea 
că nu vrea să ştie de nimic şi să i se puie dinainte friptura 
lui de peşte! Că dacă nu i se aduce într-o clipă fript peştele 
de pe brazdă, apoi taie muierii capul cu toporul. 


S-a stârnit zvon în tot satul; au venit la faţa locului alţi 
săteni; s-a ostenit pină acolo şi preotul, îmbulzeală ca la 
comedie. Era vădit pentru toată lumea, şi mai cu samă 
pentru preot, că în bietul om a intrat un drac şi-l munceşte. 

Nu ştiu care drac anume, îşi făcea socoteală preotul; dacă 
aş şti care-i, 1-as striga pe nume şi l-as alunga! Trebuie să 
se ştie că sunt nouăzeci şi nouă de demoni mari, afară de 
cei mici. 

Atuncea să dăm cu vergile, şi cuvioşia ta po meneşte toate 
numele câte le ştii, până ce-1 vei nimeri pe cel care-i într- 
însul. 

— Erau de părere vecinii. 

Atâta a strigat omul şi atâta l-au frământat cei ce-l 
judecau, incit de la o vreme a ostenit de istov şi abia mai 
putea iaşii ca gânsacul: 

— Să-mi deie pestele. Peştele meu. Pestele de pe brazdă. 
Mi-a mâncat căţeaua peştele! — 

Cei care se năcăjeau să-i scoată diavolul 1-au mai asuprit o 
vreme, după aceea I-au pus în butuc şi l-au închis într-o 
bască. 

„ Sadoveanu - Opere. Voi. 

To* 

A intrat abia a doua zi femeia la dânsul. L-a găsit lat. Erau 
numai ei singuri. 

Sărmane bărbate, ţi-a fi fiind foame. Îi Zice ea cu blândeţă. 

Încă mai cutezi? S-a opintit el; se-nţelege că mi-i foame, 
aspidă veninoasă! Dă-mi peştele! 

— Ţi-l dau, ţi-l dau, drăguță, numai linişteşte-te. 

I-a adus peştele; i 1-a pus dinainte; i-a adaos pine. 

După ce a mâncat, i-a strâns blidele şi fărmăturile.- 

— Dă-mi vin! A poruncit el. 

Ea se dusese şi-şi vedea de treabă. 

— N-auzi, muiere? A prins a răcni el întărâtat ia raşi. Ţi-am 
poruncit să-mi aduci vin. Am să-ţi ară eu ţie şiaisămă 
cunoşti tu pe mine de stăpân cine oi scăpa de aici. N-auzi tu 


s-aduci vin? Cine a mă auzit să mănânce omul peste şi să nu 
beie vin? Adj! 

Vin! 

A strigat până ce au venit iarăşi megieşii. 

Ce vrei, bre omule? 

Poftesc vin; mi-i sete; după peste, nu se cu| vine să bea 
omul decât vin. 

Care peste? 

Cum care peşte? Pestele care l-am prins ieri pe 
brăzdătură, şi mi l-a fript muierea. 

Iar începi, nebune? 

Cum să nu încep? I-a venit mintea la cap $| mi 1-a adus. 

Ţi-a adus peştele acela? 

Dar care? Mi-a adus peştele meu pe care l-ar prins pe 
ogor; pe acela mi 1-a adus, căci altul nu era, peştele de pe 
brăzdătură, aţi înţeles? Ş-acurna îi cer vin şi ea se face că 
n-aude. Daţi-mi drumul sa mă duc s-o apuc de cânepa 
dracului şi s-o judec. 

— Ba ai să stai tu aici în butuc pină ce-a ieşi necuratul din 
tine. au hotărât vecinii. 

Văzându-l că răcneşte şi spumegă iar, unii din doftori 1-au 
pălit. 

Însfârşit, n-a mai putut şi s-a pus iar cu tâmplă la pământ, 
gemând. 

Într-un târziu, după ce a rămas iarăşi singur, a venit 
nevasta şi i-a adus vin. I-a ţinut fruntea şi l-a adăpat. 

— Sărace omule! Iar ai vorbit de peşte! 

— Se-nţelege; dar acuma văd că mai bine aş tăcea. Cu 
asemenea oameni nătângi nu e chip să mă împac. Eu spun 
una, ei alta. Cel puţin bine că ţi-ai venit tu în fire. Ajută-mă 
să ies de la năcaz, căci sunt soţul tău legiuit. De m-aş vedea 
scăpat din butuc, să-mi caut de nevoi şi treburi. 

Să mai găseşti alt peşte în brăzdătură? 

Nu mai găsesc; mi-ajunge; nu-mi mai trebuielnsă ai găsit 
ieri. 


N-am găsit nici ieri; a fost o vedenie; numai să-mi deie 
drumul. 

Să mă apuci pe urmă de cânepa dracului, cum te lăudai? 

Nu, nu mai am cu tine nimica. 

Nici cu celelalte, care-s aşa de rele? Mi se pare că voiai să 
le tai! 

Nici cu acelea; nu le tai! 

Nici nu le mai sudui? 

— Nici nu le mai sudui, amărâtul de mine! 

Atuncea nevasta a chemat pe vecini şi pe preot, să vie să 
asculte mărturisirea bărbatului şi să se încredinţeze că, har 
Domnului! A ieşit dracul dintr-însul. Călătorul cel iscusit a 
ascultat povestea femeii de gazdă şi i-a plăcut. 

Cunoscut-ai întâmplarea asta? A întrebat ea. 

N-am cunoscut-o. 

Atuncea scrie-o. Dar mai nainte de a o scrie ascultă ce am 
să-ţi mai spun. Precum ai băgat de samă, soţul meu e 
bătrân. Om bun şi milostiv, dar nu-i vrednic a ţinea nevastă 
tânără. Aflându-mă, din pricina vâr, stei lui, lipsită de 
desmierdările dragostei, îmi place să văd chip june, precum 
este al dumnitale şi n-aş ii deloc supărată dacă m-ai 
cuprinde şi m-ai săruta. 

Străinul văzuse într-adevăr tinereţa şi nurii nevestei de 
gazdă. Acuma şi glasul ei îl ademenea ca un cântec. Bun 
fusese vinul ce băuse; sărutarea ei o socotea băutură şi mai 
dulce. Ea urma să-l împungă cu ochii, pătimaş. 

— Nu ne vede nimeni! A şoptit ea însiirşit. 

După atâta schivnicie, i-a plăcut cărturarului nostru 
această poitire la dragoste şi s-a tras cătră muiere precum 
se trage şarpele spre lapte dulce. 

Dar abia a cuprins-o şi nevasta a ţipat înfricoşat trăgându- 
se de păr: 

— Vai de mine! Ce faci! 

Călătorul a rămas încremenit; s-a făcut pe obraz ca ceara. 
Soţul şi oaspeţii au năvălit în cămară. 

Ce s-a întâmplat? 


Mare spaimă am avut! A răspuns femeia. Bie tul acesta 
străin, mâncând cu foame, s-a înecat c-un os. Am crezut că 
moare. Dar la ţipătul meu i-a sărit osul; acuma, mulţămesc 
lui Dumnezeu, îl văd scăpat de primejdie. 

Când au rămas iar singuri, femeia a zis cătră călător: 

— Ce zici? O scrii şi pe asta? 

Nu mai scriu nimic, a răspuns cărturarul; mă afară, să fac 
un foc mare, în care vreau să arunc povara pe care o poartă 
zadarnic cei şapte măgari ai mei. 

„, CAPITOLUL XV! 

Când s-a arătat pe cer crai-nou şi i s-a deslegat lui şahzade 
graiul. 

După ce i s-au liniştit veselia şi nsul, măria sa Kira împărat 
a Zis: 

— Nostimă istorisire! 

Apoi s-a uitat la filosoful său Mitrida şi 1-a văzut că nu 
râde. Atunci a stat şi a cugetat, înțelegând unde bătea al 
şaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră şi ceilalţi şase. 

Nu se poate bine înţelege de ce pe ceilalţi şase ii ascultase 
cu îngăduinţă şi se înduplecase a opri pie-irea coconului 
său. Dintrodată, însă, la acesta al şaptelea, care se ostenise 
pentru aceeaşi treabă, i-a venit aşa măriei sale o îndârjire: 
că împăratul e împărat şi poate face orice pofteşte. Mai ales 
că trebuia să se ducă la un sfat tainic cu prea frumoasa 
Altîn-Ghiul, în iatacul ei. 

Părea a cugeta adânc; însă cu coada ochiului îl pândea pe 
Mitrida filosof şi-l lăsa să aştepte. Zâmbea în sine, bănuind 
cum au să se zbârlească într-o clipă, la un cuvânt al său, 
cele şapte bărbi din juru-i. 

În vremea asta, ziua curgea cu grăbire spre sfârşi-tul ei, şi 
Hurda gâdele sta cu sabia gata întru îndeplinirea poruncii. 

Mai lasă măria sa să treacă atâta vreme câtă ii trebuie ca 
să deşerte o cupă de vin; pe urmă face un semn cu degetul, 
ori ridică numai dintr-o spilnceană - şi gata! 

— Să vie cuparul şi pivnicerul să-mi dreagă un pocal de 
vin, a poruncit luminăţia sa. 


Hm! Cu toate acestea nu-i tocmai bună treabă să rămâie 
împărăţia fără urmaş. 

Greu lucru şi ciudată pricină. Atâţia ani s-a rugat lui 
Dumnezeu pentru această jucărie ce se chiamă Ferid. 

— Iar acuma, după ce a dobândit-o, vrea s-o strice! 

— Ah - ah! Bun e vinul persienesc, murmura măria sa, şi 
bune sunt hotărârile împăraţilor! 

Să vedem, poate ne-om putea nevoi să facem alt urmaş, 
mai bun, căci acesta a poftit locul părintelui său înainte de 
vreme. 

Dacă vrea Dumnezeu se poate. 

— Ajutând întru-câtva şi noi. lar dacă nu se poate, au 
dreptate aceşti filosofi care îmi dau a înţelege că şi 
împăratul e supus legii oamenilor de rând. Bucuros aş 
crede că n-au ei dreptate şi totuşi mă tem că au. 

Oare cum să facem? Să schimbăm ori să nu schimbăm 
hotărârea noastră? Trebuie totuşi o hotărâre înţeleaptă, 
căci numai cu înţelepciune se fac toate. Cu înţelepciune a 
zidit Domnul Dumnezeu pământul; cu pricepere a 
statornicit cerurile; cu iscusinţă a deschis adâncurile. Deci 
înţelepciunea e pom de viaţă lungă pentru împărați; numai 
din roadele ei trebuie să se hrănească împăratul în toate 
zilele sale. Şi iarăşi se mai spune în scripturile noastre 
vechi: „înţelepciunea ta să fie fapte, nu vorbe”. 

Aşa că să ni se mai dreagă o cupă de vin dulce. 

Poate ar îi mai bine să mai cercăm şi altfel, (dacă nu sunt 
eu totul şi se află o hotărâre în afară de mine)- 

Să numărăm cite firide şi meterezuri are zidul curţii, cât 
se vede din această sală a divanului. Dacă firidele şi 
meterezurile sunt în număr păreche, să fie tăiat Ferid. Ori 
să facem tocmai dimpotrivă? Dacă-s păreche, să-l iertăm; şi 
dacă-s nepăreche, să-l tăiem. 

Gândul acesta al nostru trebuie să îndeplinească un 
destin; hotărârea e a Celui mai mare decât mine; filosofii 
spun că nu s-ar îndoi de fiinţa lui; şi totuşi stau între 


păreche şi nepăreche neclintit, cu cupa în mâna dreaptă, 
iar Mitrida filosof se uită ţintă la mine. 

Ce-ar fi dacă i-aş porunci acestui Mitrida să mai spuie o 
poveste? 

Ca să treacă vremea. Să nu ne mai gândim. Gândul e 
duşmanul omului. 

În vremea cât se tulbura astfel împăratul, soarele se 
cufundase după câmpiile depărtate şi în văzduhul înalt mai 
plutea ca o pulbere de aur; iar cătră zare aburul amurgului 
era vioriu. 

Deodată, prin arcadele ferestrelor, într-acele depărtări, s-a 
arătat crai-nou sub luceafărul de sară. 

Dinspre temniţa palatului a pătruns pe neaşteptate zvon 
de glasuri. Alergau slujitorii dintr-acolo, vântu-rind semne 
cu braţele. Glasuri mai tari şi mai ascuţite au izbucnit în 
dosul acelor slujitori, şi şase femei învestmântate cu 
feregele împărăteşti au năvălit peste slujitori, i-au pălit cu 
palmele, ca să rămâie în urmă şi au îndrăznit să intre de 
năprasnă la divan şi să cadă dinaintea împăratului. 

Erau cele şase femei, ale înălţimii sale, pe care înălţimea 
sa le ţinea mai depărtate de sine, din pricina prea 
frumoasei Şatun. 

— De ce răcniţi aşa? A întrebat supărat împăratul. Dacă vă 
spăriaţi de gâdea când taie capete, faceţi bine şi nu ieşiţi în 
privelişte. 

O, milostive stăpâne, înaltule turn al puterii! Au strigat 
amestecat muierile, fiul măriei tale. Ferid. 

Ei, ce-i cu fiul nostru Ferid? Fiul nostru să aş tepte 
pedeapsa cuvenită. 

Fiul măriei tale Ferid a vorbit! 

Cum? Ce-aţi spus? A ţipat împăratul, binevoind a sălta în 
picioare din jilţ. Nu găgăiţi toate odată. 

Staţi în genunchi, cum se cuvine, şi numai una să grăiască. 
Vorbeşte tu! A poruncit măria sa celei mai de aproape. 

Femeia îşi pierduse glasul, de sfială. Apoi şi-a venit în fire 
şi a zis limpede, ca să audă toată adunarea divanului: 


Fiul măriei tale a grăit şi a spus tot. 

Cum a grăit? şi pentru ce a grăit? 

A grăit pentru că a răsărit luna nouă; numai pină într- 
această clipă i-a fost sorocul muţeniei. Soare al vieţii 
noastre, mare poznă am auzit de la Ferid. 

L-a ademenit Şatun în ziua aceea şi 1-a îndemnat la păcat; 
şi 1-a mat îndemnat şi la altă ticăloşie, împo triva vieţii 
măriei tale. lar şahzade a strigat atunci că va să vorbească 
şi să-i dea răspuns în ziua a sap tea, adică astăzi. Dar 
ameninţând-o astfel, şi-a pus în primejdie viaţa, căci fusese 
legat tăcerii de cătră das călul său. Injr-adevăr, precum s-a 
văzut, Şatun s-a silit să-l piardă, ca să nu se mai descopere 
fapta ei. 

Iar găâdea sta cu sabia gata. Noroc de înţelepciunea măriei 
tale, care ai lăsat să treacă timpul. Noroc de Domnul 
Dumnezu, care a poruncit, să iasă pe cer sem nul deslegării 
coconului. 

Ce spui tu că am lăsat să treacă timpul? Mor măi cu 
înfricoşare şi uimire împăratul. Timpul trece fără mine, şi 
fără tine, şi fără de filosofii mei. 

— Aşa este, măria ta. S-a uimit femeia, spăimântată de 
privirea domnului său. 

Zarvă se stârnise printre sfetnici; se buluceau pe la uşi; 
curtenii; prindeau să se audă şi mormăirile norodului în 
uliţi. Străjerii nici nu se gândeau să oprească prostimea şi 
mulţi din prostime îndrăzniseră să puie scări pe cealaltă 
parte şi se arătaseră la creasta zidului, holbându-se. 

— Poruncesc lui gâdea Hurda să lepede sabia! A strigat cu 
putere împăratul. Cine îndrăzneşte să spuie altfel? 

Nu îndrăznea nimeni. Măria sa a pufnit cu scârbă. Şi-a 
tras barba cu degetele din dreapta; după aceea din partea 
stingă. S-a uitat rânjind strâmb la Mitrida: 

— Hm! Nu-rni mai spui o poveste, filosoafe? Haha! N-ar fi 
bună şi asta de scris? 

Deodată a strigat cu străşnicie: 

— Să vie nutnaidecit aici înaintea noastră muie rea! 


Porunca împărătească a zburat din gură în gură: Să vie 
numaidecât Şatun în faţa măriei sale! Unii curteni 
adăogeau în taină: „Gâdea să-şi facă sabia mai ageră!” 
Filosofii plecaseră capetele cu supunere. 

— Staţi! A strigat iar împăratul Kira, domolindu-se; să vie 
întâi şi întâi înaintea noastră Ferid, fiul nostru. 

Porunca a străbătut prin palat iarăşi, ca un murmur de 
tunet. Pe urmă s-a făcut tăcere; sfetnicii şi-au ridicat 
privirile şi au făcut un pas înainte. Curtea aştepta 
întâmplările cu mare plăcere. 

lată că, înainte de a sosi Ferid, s-a împrăştiat altă veste. A 
fost văzut în grădina palatului Sindipa filosoful, dascălul 
coconului. 

Ce iaceee? Cuum? Ce caută aici acest viclean? 

Căci noi poruncisem să-l găsească căpitanul de străji şi să 
ni-l aducă viu aici, să fie dezbrăcat de piele. 

Unde-i căpitanul? Dacă 1-a prins, de ce nu ni l-ai adus 
iară întârziere? 

Nu 1-a prins, mărite stăpâne, a răspuns Mitridal filosoi; 
Sindipa a venit el singur. 

Atunci e bine că are pe cine tăia Hurda. 

Noi sfetnicii, a zâmbit Mitrida, rugăm pe lumi-| naţia ta să 
ierte pe căpitanul de străji; şi să binevoieşti măria ta a te 
milostivi asupra dascălului, care vine să îngenunche la 
domnul şi binefăcătorul său. 

Am înţeles cu toţii că măria ta ai judecat după rânduiala 
logicei; dacă nu-i vinovat Ferid, nu-i vinovat nici Sindipa. 

Împăratul a tuşit uşor şi s-a încruntat: 

Numaidecât m-am gândit la asta. Dacă ii iert pel Ferid, nu 
voi osândi pe dascăl. Insă căpitanul de străji f trebuie tăiat. 
Ilartă-l1, stăpâne, dacă binevoieşti a socoti că nicij isprava 

lui nu e rea. 

Atuncea s-o taie pe Şatun? 

Nu se cuvine nici ea să moară, măria ta, decâtl dacă e 
găsită vinovată. Ai s-o cercetezi măria ta şi ai| să hotărăşti 
cu înalta înţelepciune a măriei tale. 


Aşa este şi aşa hotărâm! A întărit împăratul; | şi nu înţeleg 
de ce nu vine coconul nostru, când i-aml dat poruncă să se 
înfăţişeze! 

— Iată-1 vine, prea puternice stăpâne, a încredinţat! 

Mitrida filosof. A luat şi pe dascăl şi-l aduce cu sine. 

lar s-a făcut mare zvoană; pe urmă iarăşi tăcere. L. 
împăratul a stat în picioare. Ferid, aducând subtil aripă pe 
învățătorul său, a înaintat cu grăbire la poala strălucită a 
prea puterniciei persieneşti; amândoi - coconul şi dascălul - 
au îngenunchiat, in-chinându-se şi atingând cu fruntea 
smalţul pardoselei. A întrebat împăratul: 

Adevărat să fie oare, fiul meu, că ai vorbit? 

Am vorbit, stăpâne, căci a venit ceasul. Dască lul meu a 
cetit în stele primejdie pentru viaţa mea în aceste zile ale 
înfăţişării mele la curte şi mi-a pe cetluit gura cu jurământ 
pină într-un ceas. 

Aşa este, filosoafe Sindipa? 

Întocmai, stăpâne. S-a hotărât aşa printr-o voie mai presus 
decât a noastră. 

Bine. Spune acum, fiul meu, dacă e adevărată fntâmplarea 
despre care am auzit, cu Şatun. 

Ce-am spus e adevărat, stăpâne. 

Te-a ademenit şi tu ai respins-o? 

Da. 

Şi a rostit uneltire împotriva vieţii mele? 

Da, măria ta. 

Atunci e nebună? 

Aş fi putut crede asta, stăpâne, dacă Şatun nu s-ar fi 
dovedit după aceea plină de minte, făcând tot ce trebuie ca 
să mă piardă. 

Atunci să-şi mărturisească blăstămâăţia şi să piară. 

Stăpâne, zirnbi Ferid, dascălul meu Sindipa spune că, 
dacă Şatun mărturiseşte, ar putea fi iertată. 

Cum? De ce îndrăzneşte a spune asta dascălul tău? 

Prea puternice şi prea luminate, s-a închinat Sindipa, ori 
aşa - ori aşa, hotărârea măriei tale nu poate îi decât bună. 


Totuşi ea e scrisă în stele de mai nainte. 

Ce e scris? 

Nu ştiu, mărite soare al vieţii; asta e taina luj Dumnezeu. 

Vra să zică, Şatun va mărturisi? 

S-ar putea să nu mărturisească, strălucite doamne, şi 
hotărârea măriei tale să fie la fel. 

Phe! Ce-mi înşiri mie, dascăle, vrute şi nevrute? 

Acel care e vinovat, să ispăşească. De unde îmi scoţi mie 
asemenea răstălmăcire? Mai bine ne-ai răspunde, filosoafe 
Sindipa, cum tu, care eşti ca pulbere sub picioarele noastre, 
ai cutezat să nu te laşi găsit de căpitanul nostru de străji? 

Dascălul a răspuns cu blârideţă: 

Mărite şi înțelepte stăpâne, unde mă căuta că pitanul nu 
eram eu; şi unde eram eu nu mă căuta căpitanul. 

Hm! Ştii că nu-mi displace răspunsul tău, o filo soafe, a 
răspuns cu zâmbet împăratul. Dar dacă te-ar fi găsit, 
trebuia numaidecât să urmeze învăţătura pro verbelor 
vechi: „bate fierul până-i cald” şi „lucrul de azi nu-1 lăsa pe 
mâne”, şi te-ar îi tăiat Hurda. 

De aceea nu m-a găsit căpitanul, slăvite împă rate, urmând 
altei învățături vechi, că „graba strică treaba”. 

Se potriveşte şi aşa şi am ştiut-o şi pe asta - a încuviinţat 
prea puternicul împărat Kira. 

Pe urmă a zis coconului său, întorcând spre el obraz vesel: 

— Fiul meu, ridică-te şi vino să te sărut. Pierdut păreai şi 
te-am aflat. 

CAPITOLUL XVII. 

Unde se vede mai ales bună prietinie între Sindipa şi 
ucenicul său. 

Fiind poruncită adunare mare a divanului pe a doua zi, 
Kira împărat s-a dus la iatacul său. Se simţea prea trudit de 
năcazurile măririi sale, căci judecăţile împărăției sunt 
foarte anevoioase. 

Bucuros era de Ferid; greu îi venea să judece pe Altin- 
Ghiul, plăcere a anilor lui omeneşti. Împăcând bucuria cu 


mâhnirea, măria sa a ţinut cu sine numai pe cupar şi pe 
pivnicer, după aceea s-a culcat, odată cu găinile. 

În vremea asta, Ferid a mulţămit sfetnicilor pentru slujba 
lor bună. Toţi se luminaseră de ieşirea lui la lume. Numai 
Urga, în această bună-voie, se păstra posomorit. 

— Ascultaţi, a zis el. 

Trăia la noi, la Balta Neagră, un vânător vestit, Bubuc, pe 
care oamenii din satul său îl iubeau, căci adeseori se 
împărtăşeau din mistreţii şi cerbii pe care elii aducea din 
munte. 

Într-o zi, Bubuc găseşte la marginea unei dumbrăvi un roi 
sălbatic de albine; 1-a afumat şi i-a luat trei faguri. A pus 
fagurii într-o scoarță de tei şi a venit cu ei la târg, ca să-i 
vândă unui neguţător. A intrat în prăvălie cu copoiul său; 
neguţătorul a gustat mierea din scoarță, i-a plăcut şi a 
primit-o. Când a gustat, o picătură s-a prelins din faguri şi a 
căzut jos. 

Câteva muşte s-au adunat cu grabă la picătura de 
dulceaţă. Miţa neguţătorului s-a repezit ca să le bată cu 
laba. A pălit de trei ori şi a omorât muştele. Neguţătorul şi 
vânătorul se uitau şi râdeau. 

Fără de veste a sărit copoiul de lângă glesnele vină-torului, 
a apucat miţa în fălci şi i-a frânt spinarea Când a văzut una 
ca asta, neguţătorul a pus mina pe un buzdugan şi a 
doborât cinele. 

— Ce faci, nelegiuite? A răcnit Bubuc. Ai să răs punzi cu 
viaţa ta pentru moartea copoiului. 

În acelaşi ceas vânătorul a ieşit din târg, dând înştiinţare 
sătenilor săi. Oamenii de la Balta Neagră au apucat armele, 
au încălecat pe asini şi pe cai şi au purces să judece pe 
neguţător. 

Când au văzut târgoveţii o oaste ca aceea venind asupra 
lor, au pus şi ei mina pe arme şi au ieşit la război. S-au tăiat 
şi au pierit unii dintr-o parte şi alţii din altă parte. Toate 
acestea pentru o picătură de dulceaţă, adică un fleac de 
nimic. Aşa că fleacul acesta de muiere care se chiamă Şatun 


numaidecât să fie supusă săbiei! Altfel înţelepciunea 
sfetnicilor e glod, iar eu încalec şi mă duc la Bogoz-noor. 

— Ba te rog, frate filosoafe, încă nu te duce! Ii domolea 
zâmbind Nuşrevan. Povestea asta trebuia să i-o spui măriei 
sale, la vreme. 

— Ba am să i-o spun acuma! S-a burzuluit Urga. 

Când coconul împărătesc a rămas numai cu dască lul său, 
a Zis: 

Părinte al meu, am greşit; căci n-am păstrat tăcerea şi am 
fost în primejdie. 

Ba a greşit astronomia, a răspuns Sindipa; căci, după 
semnele ei, îndată ce ai fi scos cuvânt, ţi-ai fi pierdut viaţa; - 
şi totuşi te văd viu înaintea mea. 

Atuncea cum să tălmăcim întâmplarea, dascăle? 

S-o tălmăcim cu frică, iubite copile. Timpul curge; viaţa 
omului se poate opri în orice clipă. Într-o împrejurare ca 
asta, uneori se poate găsi un fir călăuzitor care să ne scoată 
din labirintul necunoaşterii. Dacă ai scăpat In şapte zile, 
trebuie să mai stai cu pază în şaptezeci şi şapte şi în şapte 
sute şaptezeci şi şapte. La noapte, bine este să pui la 
intrările palatului tău străji credincioase şi în acelaşi timp 
muţii mei să ferece bine uşile. Să băgăm de samă să nu se 
trimeată în iatacul tău un şarpe veninos. Nici să zboare 
asupra somnului tău un liliac cu ciont. Nu bea vin; nu gusta 
mâncări. Femeia încă trăieşte. 

Mini nu va mai trăi. 

Dacă apucăm ziua de mini, vom vedea, a sus pinat Sindipa. 
Cit am şezut în pustie cu cei trei prie tini ai mei focul, apa şi 
sarea, am cugetat că talmă cirea poate fi şi într-alt fel; că 
piere fiul împărătesc, dar rămâne Ferid. Gândindu-te la 
toate câte ai îndurat şi la toate câte sunt legate de 
trecătoare măriri, de în făţişări minciunoase şi vorbe 
sterpe, te vei părăsi poate de ele, căutând tihna 
înţelepciunii, adică libertatea. 

Pe de o parte aceasta este o moarte, şi pe de alta în 
ceputul altei vieţi. 


Ferid a stat tăcut un răstimp. 

Părinte al meu, a zis el, am avut şi eu aseme nea gânduri, 
în ceasurile amenințării. In fiecare zi pieream; chinul meu s- 
a prelungit şi pedeapsa a fost crâncenă. Lucram cu cugetul 
şi n-aveam Spor, ceream şi nu mi se dădea, mă culcam şi nu 
dormeam. Pe aceşti duşmani îi aveam lângă mine. 

Într-adevăr, a încredinţat Sindipa, zilele acestea Şapte au 
fost un adaos al învăţăturii tale. 

Mă gândeam că şi dascălul meu iubit se află în primejdie 
de moarte. 

Cred; şi aveai dreptate să te gândeşti. Treaba rciea 
dăscălească n-a fost dintru început bună, căci am făcut 
tocmeala cu unul mai mare şi mai tare decât mine. 

Totuşi, dascăle, s-a spus că de primejdia amânată să nu te 
temi. 

Adevărat, numaicât la curţile împărăteşti nu toate 
adevărurile vechi sunt bune. In asemenea loc adevă rul se 
schimbă hojma. Ai văzut că în şapte zile, după pilda prea 
puternicului împărat, toţi sfetnicii şi-au tăiat bărbile în chip 
de mătură. Pe când eu mă păs trez ras ca părinţii mei 
egipteni. Aici semnul adevă rului nu-i în inimă şi în minte, ci 
în bărbi. 

Să se schimbe toate, dascăle. 

Nu se schimbă nimic, Ferid. Degeaba dai săpun harapului 
şi sfat curtenilor. 

Atuncea să ne ducem unde aşteaptă leul cel tânăr. 

Să vedem, Ferid; vom face cum va hotări Dum nezeu, căci 
el stă şi peste Şatun şi peste astronomie. 

CAPITOLUL XVIII. 

Ferid spune istoria cu şarpele şi altă istorie cu trei 
neguţători şi o văduvă. 

Măria sa Kira a venit la divan în straiele sale cele grele şi a 
şezut în jilţ cu strălucire, având în apropierea sa stema, 
spata şi amfora. Poftind să ciâ5' noască ce fel de lucrare a 
săvârşit Sindipa filosoful şi ce fel de iscusinţă va fi dobândit 


de la dânsul Ferid, a aruncat cu dibăcie o întrebare 
sfetnicilor săi de taină: 

— O, filosofilor, a zis măria sa, dacă s-ar fi în-tâmplat (bine 
c-a ferit Dumnezeu!), dacă s-ar fi întâmplat să fie tăiat fiul 
nostru prea iubit în aceste şapte zile, cine ar fi fost vinovat 
de moartea lui? 

S-a ridicat Nuşrevan filosof şi, sprijinindu-se în toiag, a dat 
răspuns: 

— Mărite stăpâne, a cui ar fi fost vina dacă nu a prietinului 
nostru Sindipa? Căci Sindipa a cetit în stele şi a înţeles că 
fiul măriei tale va pieri dacă vorbeşte în aceste şapte zile. 
Deci ar fi putut să-l poprească la sine şi să nu-l trimeată la 
curte. De vreme ce l-a trimes, vina ar fi fost a sa. 

Ar fi putut deasemeni să scrie sfetnicului măriei tale Aban 
carte în care să arate răutatea şi primejdia săptămânii ce a 
trecut. lar Aban ar fi arătat celorlalţi sfetnici cartea, şi cu 
toţii am fi căzut la picioarele măriei tale, arătând că 
întârzierea e pricinuită de cunoaşterea lui şi de cetirea 
stelelor. De vreme ce n-a scris carte şi nu s-a făcut aşa, vina 
ar fi fost a lui. 

Împăratul a privit spre Ferid şi a părut a se mira: 

Aşa să fie? 

S-ar putea să fie aşa, stăpâne, a îndrăznit a se amesteca 
Ferid; însă ar putea să fie şi altfel. Căci dascălul a avut 
tocmeală cu împărăţia şi trebuia să aducă pe ucenic tatălui 
meu la soroc anumit. Dacă nu trimete pe ucenic în zi şi ceas 
după legământ, îşi pune în primejdie căpăţâna; pe lângă 
asta, înţelep tul ar fi părut lumii şi nevrednic şi minciunos. 

— Adevărat, a murmurat măria sa. 

A urmat Ferid: 

— Pe lângă asta, dacă-i mustrat acuma pentru faptă, cu 
atât mai vârtos ar fi fost mustrat şi osândit atunci. Trebuie 
apoi să mai înţelegi măria ta că ceea ce a săvârşit dascălul 
meu n-a fost din nebunie sau nepricepere, ci pentru că aşa 
întocmai a fost rânduiala cea scrisă în lumina stelelor. 

Aşa este, a încuviinţat împăratul. 


Acuma, a urmat Ferid, ştiinţa lui se poate vădi căci din ziua 
primejdiei am ieşit de sub mâna sa, şi mă aflu în fata măriei 
tale ca şi în ziua dinţai, când trebuia să se facă cercetarea 
lucrării dascălului meu. 

Deci se dovedeşte cu prisosinţă şi în mai multe fe luri atât 
buna-credinţă cât şi nevinovăția dascălului Sindipa. 

Coconul nostru grăieşte bine, s-a veselit împă râtul. Nu 
mai rămâne îndoială că dascălul n-ar fi avut nici o vină 
pentru pieirea coconului nostru. Deci îl iertăm. 

S-a sculat Mitrida filosof ca să vâre şi el răspuns. 

Prea puternice stăpâne, a grăit Mitrida; aş putea spune: 
neasemuite doftor, căci cu a ta ştiinţă cunoşti şi cu a ta artă 
vindeci toate bolile împără ţiei persiene; într-adevăr, 
coconul a răspuns filosofeşte şi vinovat n-ar fi fost Sindipa. 
Ci poate ar fi fost vinovat împăratul, cel prea bun şi iubit; 
căci ar fi tăiat pe copil fără să facă cercetare şi fără să-l 
aducă la scaun de judecată. 

Ba, înțelepte Mitrida, a pus împotrivire tot Ferid; 
împăratul nu se poate să fie vreodată vino vat. Fiinţa sa 
trebuie să stea totdeauna deasupra noroadelor, 
neamestecată cu greşelile omeneşti. Ar fi fost de vină mai 
degrabă sfetnicii că n-au pus destul meşteşug şi nu s-au silit 
din toată puterea lor ca să-l sfătuiască bine. Dumnezeu 
însă a voit ca ei să fie buni sfătuitori, iar măria sa a arătat a 
toate înţelegere şi milă. Lăsaţi împăratului cununa sa fără 
de prihană. 

Bine grăieşte băiatul nostru iarăşi, a încuviin ţat bucuros 
împăratul. 

A ieşit dinaintea împărăției şi Urga. 

Vinovată ar fi fost muierea, a strigat el. Ce mai calea- 
valea? Doar ştim cu toţii că zi cu zi a uneltit la împărăție, 
cerând moartea coconului. Şi la nevoie aş putea spune alte 
nouăzeci şi nouă de po veşti pe lângă cele ce s-au spus, ca 
să dau dovadă că muierea e vinovată totdeauna şi de orice 
se întâmplă pe lumea asta. 


Să mă ierte înțeleptul nostru Urga, s-a ameste cat din nou 
Ferid; n-ar fi fost vinovată muierea de moartea mea, căci ea 
n-a făcut decât ceea ce fac de obicei femeile când sunt 
cuprinse de patimă. Se zice că harmăsarului tânăr să-i dai 
îmblânzitor bătrân; însă muierii îi place mai curând să se 
supuie îmblânzitorului tânăr. Dacă împlinea ceea ce poftea 
Şatun, tânărul despre care e vorba ar fi săvârşit păcat cum 
plit, însă nu pierea. De vreme ce n-a primit cererea ei, 
tânărul se cuvenea să moară, ca să scape ea. 

Şatun deci s-a apărat. Răul şi binele se cuvenea să-l 
deosebească cei ce judecă şi osândesc; să nu se ceară 
adevăr de la cea care are trebuinţă să-l tâinuiască. 

Iarăşi grăieşte bine băiatul nostru, a încuviin ţat 
împăratul. Ciudat mi se pare, domnilor mei şi sfetnicilor 
credincioşi, că într-o pricină ca asta nu se găseşte nici un 
vinovat. 

Ferid s-a închinat cu supunere: 

Stăpâne, îngăduie-mi să spun eu cine ar fi fost vinovat, 
după socotintile omeneşti. 

Spune, Ferid. 

— Stăpâne bun, vinovat aş fi fost eu, căci n-am ţinut 
porunca tăcerii, după cum a fost scris în stele. 

Vinovat aş fi fost eu că n-am avut destula înţelep ciune; 
vinovat aş fi fost eu, căci n-am dovedit stăpânire de sine. 

So* 

A stat curtea fără grai, mirându-se de asemenea vorbe. 
Numai filosofii au cunoscut în Ferid agerimea cât şi dibăcia 
tagmei lor. 

— Totuşi n-am pierit, a urmat Ferid, căci sufletul meu a 
fost curat şi strigătul meu a pornit mai mult din dragoste 
cătră împăratul decât din mânie; iar decât stelele, 
împărăţiile şi sfetnicii, se află o orân-duire mai înaltă. 

Stăpâne, binevoieşte a asculta ce-a păţit un om bogat şi 
înţelept, care şi-a chemat într-o zi prietinii la ospăț. După ce 
au ospătat multe feluri de mâncări şi au băut vin, omul a 


poruncit unei slujnice să se ducă la plăcintărie cu tava, să 
aducă baclavalele anume gătite pentru acel ospăț. 

Femeia s-a dus şi a aşteptat puţin, până ce simi-giul a scos 
baclavalele şi le-a aşezat cu multă miere în tavă. A cerut 
apoi ajutor ca să-şi aşeze tava pe creştetul capului în bună 
cumpănire şi s-a grăbit spre casa stăpânului. N-avea de 
făcut drum lung, trebuia să treacă însă printr-o livadă de 
migdali. Un stârc dintre cei care cuibează în arbori prinsese 
un şarpe în plisc şi-l aducea la pui. Şarpele se zvârcolea să 
scape. Pe când stârcul plutea în zbor drept pe deasupra 
femeii, şarpele, în zvâcnirile morţii, şi-a lepădat veninul 
asupra tăvii. Slujnica a ajuns acasă; stăpânul şi oaspeţii s-au 
bucurat la vederea bunătăţilor aduse; au mâncat toţi şi au 
murit otrăviţi. Cine-i vinovat de această pieire? Întreb eu. 

Unii ar răspunde că omul cel bogat, deoarece a făcut masă 
şi a chemat numaidecât în aceeaşi zi pe prietinii lui, însă el 
i-a chemat pentru viaţă şi veselie, nu pentru moarte. 

Alţii ar socoti că vinovat e şarpele, care şi-a lăsat veninul. 
Dar şarpele şi-a lăsat veninul murind, şi nu de voia lui se 
afla în înălţime deasupra tavei. 

Însfârşit unii ar pune vină stârcului; dar stârcul îşi urma 
zborul de totdeauna pe deasupra grădinii, la cuibul său. Şi 
el nu ducea şarpele ca să-l facă să lepede venin în tavă, ci îl 
ducea hrană puilor. Aşa li-i dat stârcilor şi puilor de stârc 
să-şi aleagă hrana dintre broaşte şi târâtoare. 

Să nu te miri, puternice stăpâne, că nu se găseşte vinovat, 
şi nu pare vinovată nici femeia care ducea tava. Toate au 
fost rânduite şi scrise de o putere mai presus de noi; 
oamenii să se adune la anume ceas, femeia să umble pe sub 
migdali şi chiar atunci să treacă un stârc cu şarpele în plisc. 
Pricina morţii tuturor acestora ar fi să fie Dumnezeu, dacă 
Dumnezeu n-ar însemna înţelepciune şi dreptate. Deci 
trebuie să ne închipuim furtişag şi sânge la temelia averii 
bogatului, şi şapte rânduri de bogaţi care au huzurit în 
silnicie; deasemeni cred că se vor fi ales la fel cei care au 
fost meniţi să se îiitâlnească la asemenea ospăț. De aşa 


moarte mulţi sărmani se vor fi bucurat. Am aflat că nişte 
noroade din ţara geților au o vorbă cu înţeles ascuns: 
„Dumnezeu nu uită niciodată”. Dar omul trăieşte numai o 
clipă, iar Dumnezeu are veşnicia. 

Deci nu se găseşte aici vinovat, căci vinovaţii au pierit. 
Asemenea şi în împrejurarea noastră, nu s-ar fi găsit 
vinovatul, dacă m-aş fi prăpădit eu. 

Filosoful Sindipa a zâmbit: 

— Aşa este, fiule, vinovat n-ar îi fost nimeni de pieirea ta; 
iar că trăieşti, e vinovat Domnul Dumnezeu. 

Sfetnicii s-au uitat unii la alţii lung, neplăcându-U 
asemenea vorbe. 

Împăratul a pofiit vin, a sorbit din cupă şi a cu-vântat: 

— Mă aflu mulţămit de înţelepciunea fiului meu. 

Sfetnicii s-au închinat: 

Slăvite doamne, a zis Nuşrevan, rânduiala bună e ca fiul să 
samene părintelui său. 

Într-adevăr, aceasta e rânduiala cea mai potri vită, a 
încuviinţat împăratul. Mai poftesc o cupă, închinând-o 
filosofului nostru al optulea, căruia îi cerem să-şi spuie 
povestea. 

Ferid a stat puţin gândindu-se. După ce a privit pe 
dascălul său, a povestit împăratului această întâmplare: 

Au fost trei neguţători de la Angora, care s-au întovărăşit 
să ducă la Samarcand lână. După ce au vândut la 
Samarcand lâna cu bun preţ, au scos în iarmaroc şi cămilele 
caravanei. Au socotit banii tovărăşiei şi au venit călări pe 
asini până într-aceasta fericită ţară a Persiei. Au făcut popas 
în scaunul cel nou al împărăției, la Babahan. După ce au 
venit şi au stat în priveală dinaintea palatului şi s-au mirat, 
cât se umflaseră de atâta mirare, s-au întors 'a gazda lor. 
Gazda asta a lor era o văduvă bă-trână, curată şi harnică. I- 
a îngrijit bine în privinţa” mâncării şi i-a întrebat ce mai 
poftesc domniile lo| să vadă în scaunul împărăției. 

Am văzut, mătuşă, toate minunile de aici, a ras puns unul 
dintre neguţători. Acuma am pofti ca să ducem la baie, să 


ne scăldăm. 

Prea bine, a răspuns văduva; baia e aproape; chiar după 
colţul uliţii. 

Atuncea ne ducem fără întârziere, a urmat ne guţătorul 
cel mai vârstnic; şi dumneata, mătuşă, fii aşa de bună şi ne 
păstrează banii până ce ne întoar cem noi de unde ne 
ducem. Avem noi obicei de ne păstrăm la un loc, într-o 
singură pungă, banii neguţătoriei noastre; îi cheltuim cu 
sfat şi scriem soco teala. Nu umblăm la bani decât când 
suntem cu toţii la un loc. Dumneata primeşte-i; noi 
pecetluim gura pungii şi punem semn cu inelele noastre, şi 
tot în această stare să ne-o dai, când ne-om întoarce şi vom 
fi tustrei la un loc. 

Am înţeles, cinstiţilor neguţători, a zis bătrâna; faceţi cum 
spuneţi şi eu vă păstrez aurul până ce vă întoarceţi şi veţi fi, 
aşa cum spuneţi, cu toţii la un loc. 

Au făcut călătorii aşa cum au spus. Au lăsat văduvei punga 
pecetluită. Au ieşit şi au pornit cătră colţul uliţii, la baie. Pe 
drum, tot cel mai vârstnic şi-a adus aminte că au uitat să-şi 
ia pieptene, pentru bărbi. 

S-au oprit o clipă şi s-au sfătuit ca să se întoarcă cel mai 
tânăr dintre ei la gazdă, să ia pieptenele. 

Doi s-au mişcat înainte; cel mai tânăr s-a întors la bătrână. 

Mătuşă, a zis el, am cugetat noi că, înainte de baie, mai 
avem de făcut un drum până în bazar, pen tru nişte 
cumpărături de juvaeruri, şi ne trebuieşte punga. Fă bine şi 
ne-o dă. 

Cinstite neguţător, a răspuns bătrână, nu-ţi pot da banii 
decât cu rânduiala ce aţi întocmit; trebuie să fiţi tustrei de 
faţă. 

— Ba te rog să dai punga. Spre încredințare, n-ai decât să 
ieşi până în prag, să vezi şi pe tovarăşii mei şi s-auzi şi de la 
dânşii porunca. 

— Aşa da, s-a învoit hangiţa. 

Au ieşit în prag. Neguţătorul cel tânăr a strigat cătră soţii 
săi: 


Gazda spune că nu vrea să deie! 

Ba să-i dai, că ne trebuie, au strigat ceilalţi doi tovarăşi, de 
departe, făcând semne şi cu capul şi cu mânile. 

Femeia s-a plecat: 

— Bine, 'atuncea să-ţi dau punga. 

Cinstitul neguţător a pus mâna pe pungă şi s-a tot duspeo 
portiţă de dindos. 

Ceilalţi doi negustori aşteaptă un răstimp, şi, vă-zând că 
tovarăşul lor întârzie cam mult, se întorc la gazdă, să vadă 
de ce nu se mai găseşte pieptenele ce le făcea trebuinţă. 

Când întreabă pe bătrână, află că punga lor a făcut 
picioare. 

De ce ai dat punga, femeie? A strigat cel mai în vârstă. 
Cum ne-a fost tocmeala? 

Ştiu cum a fost tocmeala, a răspuns hangiţa, însă aţi 
strigat şi aţi făcut semne că să-i dau aurul, Ba noi am făcut 
semne şi am dat glas pentru pieptene, nu pentru banii 
noştri. Acuma rămâi răs punzătoare pentru ceea ce ţi-am 
încredinţat, şi să ne înapoiezi avutul nostru. 

Săraca de mine! Dar de unde să vă dau eu bani, când sunt 
-o ticăloasă văduvă! Ce sunt eu vi novată de asemenea 
înşelăciune? Cereţi, vă rog, avutul dumneavoastră de la cel 
care şi 1-a însuşit; dar nu cereţi de la o muiere care cu greu 
îşi târâie viaţa de azi pe mâne. 

Ba, până una alta, noi îţi poruncim să ne în torci tu 
paguba, mătuşă. Haide la judecător; după ce va hotări şi 
judecătorul, vinde-ţi casa, dă-te roabă, fă ce ştii; noi nu te 
lăsăm. 

— Vai de zilele mele! Se tânguia bătrână. Se poate 
întâmpla şi asta, să văd judecător care să mă osândească pe 
mine pentru paguba pe care v-a făcut-o altul! 

Neguţătorii au luat-o cu puterea şi au dus-o în faţa 
judecătorului. 

Era un judecător care abia îşi mâncase cuşchebapul de 
batal şi alunele prăjite şi se tolănise pentru bună mistuire 
subt o umbră de pom, lângă răcoarea unui zid. Cum li-i dat 


oamenilor din tagma asta, picura de somn şi din când în 
când îi asfinţeau ochii. Foarte mare nemulţămire a avut că 
1-au tulburat împricinaţii, împăratul nu plăteşte pe 
judecătorii săi ca să fie întruna tulburaţi, mai cu samă după 
ce au ospătat cuşchebap de batal. 

Ce este? A zis el, ridicându-se pe jumătate din locul său. 

Uite, aşa şi aşa, au arătat călătorii. Femeia asta a primit 
banii noştri cu anume rânduială; tre buia să ne dea punga 
numai când am fi fost îm preună; şi ea a dat punga numai 
unuia. lar acest unul s-a dus cu aurul. 

Judecătorul s-a încruntat şi a cugetat. 

Femeie, a grăit el, să-mi spui dacă sunt ade vărate vorbele 
acestor străini. 

Sunt adevărate, judecătorule. 

Ca să poată lua banii, trebuiau să se înfăţişeze tustrei? 

Întocmai aşa, dreptule judecător. 

Iar tu ai dat numai unuia banii? 

Da; însă mi-au făcut semn aceştialalţi şi au sstrigat să dau. 

Am făcut, am făcut semn, s-au apărat străinii însă nu 
pentru pungă, ci pentru pieptene. Ne du-' ceam la baie şi 
aveam trebuinţă de pieptene pentru barbă. 

Judecătorul s-a întors spre văduvă. 

Aşa este? 

Aşa va fi fiind, dreptule judecător al nostru; dar eu am 
înţeles, precum îmi spunea celălalt, că e vorba de bani. 

Vra să zică, aceşti neguţători străini au rămas lipsiţi? 

Da, însă nu din vina mea. 

Ba din vina ta, femeie, pentru că n-ai făcut întocmai cum v- 
a fost tocmeala. Să plăteşti paguba! 

Vai de mine, amărâta şi văduva! De unde să iau şi să dau? 
Fie-vă milă! 

Judecata nu ştie de acestea; te-a lumina Dum nezeu. Du- 
te. 

La această judecată stătuseră de faţă şi mahalagiii, cu 
muierile şi copiii lor. Judele a rămas ca să se odihnească sub 


smochin; iar văduva plângea cu amar, pe când neguţătorii 
cei doi puneau stăpi-nire pe dânsa. 

Unul dintre copii, care auzise tot, s-a milostivit de ea. A 
lăsat arşicele şi tovarăşii, şi-a făcut loc până lângă dânsa şi 
a şoptit: 

Nu plânge, dragă mătuşă. Rămâi puţintel în urmă, căci 
vreau să-ţi spun ceva. 

Vai, copile, n-am de unde-ţi da nimic; ce am nu maieste al 
meu; străinii aceştia vor să-mi ia $' sufletul. 

— Nu e vorba de asta, mătuşica; vreau să-ţi dăruiesc eu 
dumnitale un sfat. Întoarce-te numai-decât la judecător, 
până ce nu adoarme iarăşi la umbră. Spune-i aşa, că dai 
punga cu aur, numai să fie tustrei neguţătorii la un loc, aşa 
precum v-a fost tocmeala. 

Auzind femeia asemenea cuvinte cum nu s-au mai auzit de 
la un prunc de şase ani, desculţ şi în cămaşă, pe loc s-a 
întors, să găsească pe judecător. Neguţătorii au venit şi ei 
asupră-i, ca s-o apuce de grumaz. 

— Judecătorule, a strigat femeia; fă-mi dreptate; m-am 
răzgândit; să vie tustrei neguţătorii şi, când or fi la un loc, 
le dau avutul lor. 

Judele şi-a pălit fruntea cu palma, trezindu-se: 

— Aşa este! 

S-a răstit la călători: 

— Lipsiţi din faţa mea! Şi să veniţi tustrei, după tocmeală. 

Miraţi au fost neguţătorii. S-au dus. Uimit era judele. A 
ispitit pe femeie, să afle cine i-a dat asemenea sfat isteţ; 
căci se vedea că în acea pricină s-a amestecat un înţelept. 

— Înțeleptul meu e un copil de şase ani, a răs puns 
bătrâna. Nu-l mai văd; s-a dus să se joace. 

După ce a isprăv-it istorisirea, împăratul a zis: 

— Îmi place întâmplarea, mai ales că s-a petre cut în 
cetatea noastră de scaun. 

Dascălul Sindipa a rânjit într-un dinte, care Ş-acela era 
negru: 


— Mie îmi plăcea mai mult, dacă era scos judele din locul 
său, ca să fie pus copilul. 

Capitolul xix. 

Altă istorisire cu un neguţător care s-a dus să vindă santal 
la Basora 

— Ascultă stăpâne, a zis Ferid, să mai spun o întâmplare. 

De când eram prunc ştiu că la această împărăție plac 
poveştile. Şi vor plăcea şi la alte împărăţii în vecii vecilor. De 
şi cunosc de la dascălul meu că această marfă n-are decât 
preţul vorbelor şi cântă-reşte cât fumul, totuşi filosofii fac 
mare negoţ cu dânsa. 

A fost cândva un neguţător adevărat, de marfă bună, cu 
numele Asamanaf, care a aflat prin oameni pribegi cum că 
în cetatea Basora, la malul mării, are preţ mare lemnul de 
santal. La acea cetate Basora ar fi venind, după cât se 
spunea, neguţători din mari depărtări, din împărăţiile 
negurii, care plătesc însutit acest lemn aromat. 

A încărcat deci pe cămilele lui santal şi, călătorind multă 
vreme, cu greutăţi şi năcazuri destule, a ajuns la Basora şi a 
tras la un han. S-a odihnit şi a dat răspuns vameşilor 
împărăției despre treburile ce are şi marfa pe care o duce. 
Le-a pus deoparte, cuviincios, şi peşcheşul ce li se cuvine lor 
pentru că se ostenesc a vămui. Pe urmă a poftit să afle cum 
stau preţurile. 

Străine, i-a zis hangiţa cea bătrână la care găzduise, să ştii 
că Basora e mare cetate între cetă ţile lumii; şi are bun 
pârcălab. Insă bagă de samă cu cine vorbeşti. Nicăieri ca la 
Basora nu se găsesc mai buni meşteri de înşelăciune. 

D-apoi, mătuşă, nici neguţătorii din alte părţi nu sunt mai 
prejos, s-a semeţit străinul. Eu vreau să aflu numai dacă 
treburile negustoriei merg bine şi dacă la Basora umblă 
spornic banul. 

Umblă, să fii dumneata sănătos, şi-ţi doresc frumos câştig. 
Insă iarăşi îţi spun să iei aminte, că unde e negustorie 
multă, e şi hoţie multă. 

De asta nu mă tem, mătuşă. 


A ieşit dumnealui Asamanaf în târg. Feluri de feluri de 
neguţători umblau încolo şi-ncoace, vorbind de felurite 
mărfuri din toate ţările pământului. De lemn mirositor nu 
vorbeau, deci marfa era rară, se gândea neguţătorul, şi se 
bucura. 

L-au cunoscut câţiva localnici că e străin şi 1-au oprit, 
întrebându-1 cu glas blând: 

Cinstite prietine, ai venit la noi în petrecere ori cu treburi? 

Ba cu treburi, căci sunt neguţător. 

A! Atunci ne bucurăm, că eşti din aceeaşi tagmă cu noi. Ce 
fel de marfă ai adus? 

Am adus santal de la Ofir. 

Cei care se adunaseră împrejurul lui au stat şi s-au uitat 
unii la alţii. Pe urmă s-au împrăştiat unii încolo, alţii încoace. 

lar cei ce-l opriseră n-au părut uimiţi de o marfă aşa de 
scumpă. 

— Câştig bun! I-au urat ei, şi s-au dus, lăsându-l în 
mijlocul uliţii. 

A mai umblat el prin târg, n-a mai venit nimene să-l 
întrebe ce şi cum, după obiceiul negoţului. S-a întors la han 
şi a cercat să tragă de limbă pe bătrână despre preţuri. A 
răspuns hangiţa: 

— Dragul meu oaspete, rogu-te să nu te neliniş ţesti; în 
acest târg preţurile sunt ca vântul, când tari, când domoale. 
Numai să fii cu băgare de samă, cum ţi-am spus. 

Insă, a întors cuvânt Asamanaf, oamenii de aici îmi par 
cam moi şi leneşi. 

Poate încă n-ai dat peste cei harnici, a râs hangiţa. 

Străinul s-a hodinit puţintel, apoi a ieşit iarăşi în cetate. 
Într-un medean, nu prea departe de han, în vederea mării, 
stăteau oameni în petrecere. Unii cinsteau mied. Alţii 
vorbeau cu aprindere şi se certau. Alţii căscau gura ori se 
scărpinau şi nu făceau nimica. 

Îndată ce a ajuns acolo neguţătorul, nici n-a avut când să 
se uite ori să asculte; s-a neliniştit, căci în medean mirosea 
a fum de santal. S-a întors să vadă de unde vine vântul. 


Vântul adia dinspre han. A dat să fugă într-acolo, să vadă 
dacă nu i s-a aprins cumva marfa. S-a încurcat printre 
oamenii adunaţi. A încercat să-şi facă loc. Cineva 1-a 
întrebat: 

Unde fugi aşa, omule? 

Mă duc la hanul meu, a răspuns cu grăbi Asamanaf; am 
adus marfă lemn mirositor şi sim ţesc în nări fum, parcă ar 
fi chiar de la marfa mea. 

Ai adus aici lemn de santal? S-au mirat unii. 

Da, s-a fudulit neguţătorul. 

Ciudat om eşti dumneata! I-a zis cel care părea diacul 
medeanului, căci purta la brâu pană şi cerneală. 

— Hm! A făcut un tovarăş al diacului. 

Neguţătorul s-a supărat, dar n-avea când sta la taclale. Şi- 
a făcut loc, iar târgoveţii l-au lăsat să se ducă. In fugă a 
ajuns la han; a găsit toate în bună stare şi locul paşnic. S-a 
întors numaidecât în medean. Acuma se simţea acolo şi mai 
cu putere mireasma. 

S-a dus împotriva oamenilor cu care stătuse de vorbă. 

Mă rog dumneavoastră, oameni buni, a întrebat el, 
spuneţi-mi ce fum cu miros plăcut este acesta? 

E un fum ca toate fumurile şi un miros ca toate miroasele. 

— l-a răspuns un cetăţean. Aşa-i la noi la Basora. 

Nu cumva e santal? 

Ba da. 

Atunci de ce v-aţi mirat când v-am spus ce marfă am adus 
la Basora? 

Mai întâi, nu ne-am mirat de marfă, prietine străine, ci de 
neguţător. Aşa ne mirăm şi acuma de mirarea dumnitale. 

Oameni buni, a zis Asamanaf, bănuiesc că arde undeva 
lemn de santal. 

Se poate, i-a răspuns cel mai bătrân şi mai cu viincios 
dintre târgoveţi. La noi, prea cinstite străine, să ştii că toată 
lumea arde santal la un loc cu alte lemne. 

Aşa? 


Apoi da; când ţi-oi spune că la noi santalul se găseşte în 
toate huceagurile şi se află zvâărlit pe toate drumurile, ai să 
înţelegi şi mai bine de ce ne-am mirat de neguţător. 

Se poate oare una ca asta? 

Precum vezi şi precum ai mirosit. 

Atuncea cum fac eu cu marfa mea? Am adus o povară 
mare de santal, auzind că la Basora se plăteşte bun preţ pl. 
asemenea marfă. 

— Asta e adevărat, se plăteşte bun preţ la Basora, când vin 
cu corăbiile neguţătorii de la miazănoapte. 

Dar acei neguţători vin la şapte ani o dată. Au fost acum 
patru ani: abia peste trei ani au să se întoarcă. Dacă aştepţi 
până atunci, povara dumnital are să aibă căutare., Auzind 
asemenea vorbe, neguţătorul s-a întristat Umbla de colo- 
colo şi nu mai avea chef de sfat. 

A venit la el târgovăţul cel cuviincios. 

Îngăduie-mi, cinstite străine, a zis el, să te întreb: de ce 
eşti mâhnit? 

Cum să nu fiu mâhnit, când aflu că santalul meu n-are 
preţ. 

Altfel de marfă n-ai adus? 

Nu. 

Atunci e destul de greu. Cunoaşte, domnule, că eu sunt 
staroste al neguţătorilor de lucruri scumpe. Văzând năcazul 
dumnitale, m-am gândit să-ţi fac un bine. Cum te vei 
încredința, în această cetate se găsesc şi oameni detreabă, 
pe lângă destui şmecheri. Sunt în această cetate şmecheri 
cât păr ai dumneata în cinstita dumnitale barbă. 

Am auzit de asta. 

Insă, a urmat starostele, dumneata ai avut noroc să dai şi 
peste un neguţător cumsecade - aşa cum mă aflu eu, din 
mila lui Dumnezeu. Dacă socoteşti că nu poţi aştepta trei 
ani, atuncea lasă marfa în sama noastră. Ţi-om da un 
schimb potrivit, după vremuri; dumneata te duci şi noi om 
aştepta aici câştigul ori paguba. 


Din una în alta, neguţătorul s-a învoit. Schimbul! A rămas 
să-l ia străinul a doua zi, alegând din lucru-) rile scumpe 
ale starostelui atât cât îi va încăpea în doi desagi. 

I-a mai venit năcăjitului inima la loc. Pârcălăbâal era 
aproape, în celălalt capăt al medeanului, şi au [făcut zapis. 

„In doi desagi se gândea cu viclenie Asarrlanaî> pot 
încăpea multe lucruri scurt1? 6-” 

După această bună afacere, neguţătorul a încePut iar să se 
plimbe prin îmbulzeală> privind şi “scul-tând. A văzut într- 
un loc, pe ufl covor la pămâr>t, un meşter care sucea şi 
schimba trei cărţi; unL era cartea împăratului, celelalte 
două cărţi închipuiau pe împărătiţă şi pe diavol. Ţinând 
acele cart1l Pe faţă, omul le arăta pe rând; apoi le întorcea 
p<? Dos şi le aşeza: una în dreapta, alta în stânga, alta în 
faţă; după aceea le schimba o dată *” de dou” ori, şi 
întreba: Unde-i diavolul? 

Dintre oamenii ce stăteau îf priveală, se alegea câte unul şi 
se aşeza în faţa rasterului. Se uila cu luare-aminte la 
mişcarea cărţii01”?' g'cea: 

— Acesta e diavolul! 

Îndată ce diavolul era aflat, meşterul scote* dl, sân un 
galban şi plătea. Dacă se întâmpla ca “mul să nu 
nimerească, se răscumpăra dând numai j ţaţe de galban. De 
mirare i s* Părea străinul*” ce fel de afacere învârtea 
meştefu' acela, căci mult păgubea. Tot se scobea în sân şi 
scotea galbini: Şi nu era chip să nu piardă, deoarece nu era 
nic? O greutate să găseşti care-i di” vo'u'- 

Băgând de samă asta Asafnanaf, s-a gând't sa cerce şi el. [i 
era milă de bietul meşter cu aserrlene3 slab meşteşug; cu 
toate aceste3. Fiind el 1,5”? 1 pa- gubaş la povara de 
santal, nu l-aT strica mac”r galban câştig într-adaos, cât 
s” plătească han „1 *> să-şi cumpere o păreche de irr>'nei. 

S-a aşezat şi el pe covor în fata bietului meşter. A câştigat 
un galban şi s-a bucurat; însă nvi s-a mulţămit cu atâta. 
Încercând înainte, spre uit 


— Sad”veanu - Opere, voi. 15 lui nespusă, a pierdut unul 
după altul toţi galbinii pe care îi avea cu sine. 

Privind la degetele meşterului, a ziscu mare întristare: 

Nu mai am la mine bani. 

Nu face nimic, a răspuns meşterul; dumneata eşti 
neguţător străin, care mai ai pe lângă dumneata şi altele. 

Lemnul mirositor 1-am vândut, a răspuns stră inul. 
Schimbul mărfii mi se face mâni. 

Se poate, a adaos meşterul; putem aştepta până mâni. Mai 
ai dumneata şi cămilele. Ai straiele. 

Ai inelele din degete. Mai ai şi averea dumnitale de-acasă. 
Pe urmă ai cinstea dumnitale de neguţă tor. Numai dacă 
binevoieşti, jocul nostru poate merge înainte. 

Hm! În ce chip? 

Într-un chip prea mulţămitor pentru dum neaţa; ca să te 
încredinţezi că oamenii de la Basora au inimă şi ştiu să se 
poarte cu străinii. Eu zic aşa: jucăm de trei ori. Dacă mă 
biruieşti o dată din trei, îţi dau înapoi tot ce ai pierdut. Dacă 
nu mă biruieşti niciodată din trei, atunci nu-ţi cer alta decât 
să-mi spui o vorbă care să-mi placă. lar dacă nu mi-a plăcea 
nimic din ce mi-i spune, să-mi rămâi zălog pe o sută de 
galbini. Bun cuvânt? 

— Bun! Aşa să fie! S-a învoit străinul. 

Era bine încredinţat că va birui măcar o dată din trei. 
Ochii lui au fost ţintă la cărţi şi la degetele şmecherului. N-a 
biruit niciodată. 

— Ai pierdut şi râu îmi pare, a zâmbit meşterul. 

Să-mi spui vorba care să-mi placă: îţi dau răgaz până 
mâni, la acelaşi ceas. Martorii sunt de faţă; mergem să 
facem înscris la pârcălăbie. 

Cum se afla încă ameţit străinul de asemenea întâmplare, 
după ce a ieşit de la pârcălăbie, dă în uliţă peste un om nalt 
şi slab, care-i aţine calea. Vrea să-1 înconjure; omul nalt şi 
slab îl aţinteşte cu singurul ochi pe care îl avea, dă un țipăt 
şi îl apucă de strai: 

Stai pe loc! Te-am prins! 


Dar asta ce mai este? A strigat neguţătorul; dă-mi drumul, 
omule, să mă duc la năcazurile mele. 

Ba nu ţi-oi da drumul, a răspuns omul beteag, până ce nu” 
mi-i întoarce ochiul pe care mi I-ai furat. 

Doi aveam şi tu unul; şi ducându-mă eu în cetatea de unde 
vii, m-ai împresurat cu vrăji şi mi-ai luat un ochi. Se şi 
cunoaşte că nu-i al tău, căci ţi l-ai aşezat strâmb. 

Într-adevăr, grămădindu-se târgoveţii şi privindu-l de 
aproape, au cunoscut că străinul se uita încrucişat cu ochiul 
stâng. 

Ruşinat şi mânios în acelaşi timp, Asamanaf s-a întors cu 
toată droaia după el la pârcălăbie, ca să caute acolo 
dreptate. 

Pârcălabul a ascultat plângerile părţilor şi, după ce a 
înţeles pricina, numaidecât a poruncit neguţătorului să 
dovedească până a doua zi că n-a răpit cu vrăji ochiul 
beteagului. Dacă nu poate dovedi, atunci să dea înapoi 
ochiul; ori să răscumpere ochiul cu două sute de galbini; o 
sută de galbini pârişului şi o sută pârcălăbiei. 

S-a făcut iar înscris. 

„Minunat merg afacerile în această cetate Basora 1” ss 
gândea acum cu obidă Asamanaf. 

Mai mult mort decât viu, s-a întors la han. 

Când 1-a văzut, gazda cea bătrână şi-a pocnit palmele una 
de alta. 

Vai, cinstite neguţător, a zis ea, 4e ce eşti aş de ofilit? N-ai 
găsit cumpărători pentru marfă? 

Cum să găsesc, când neguţătorii de santal vin abia peste 
trei ani? Aşa că am dat toată povara mea în pagubă. Dacă 
ar fi numai atât! Dar m-arn tocmit cu alt priceput ca să-i 
spun ceva care să-r placă, şi dacă nu i-a plăcea, să mă 
zălogească pen tru o sută de galbini. 

Vai de mine, prietine străine; eu număr destui ani, dar de 
asemenea negoţ încă n-am auzit. 

Stai, că mai este, a strigat iar, cu desnădejde” neguţătorul. 
Am mai pierdut şi tot ce aveam la mine la jocul dracului; şi 


m-a judecat pârcălăbia să dau înapoi ochiul meu stâng unui 
chior; zice că-i a lui şii l-aş fi răpit eu cu vrăji. Dacă nui-l 
dau înapoi, să mă răscumpăr cu două sute de galbini. Iată 
care sunt foloasele mele în această vestită cetate Basora. 

Of! Prietine! S-a tânguit baba; doar ţi-am spus să te 
păzeşti de târgoveţii noştri; căci nu se află în toată lumea 
şmecheri mai mari. In această cetate a noastră Basora au 
trăit odată filosofi cu faimă, care au învăţat pe oameni să se 
slujească în chip cinstit de agerimea minţii lor; şi ne 
lăudam* cu acei filosofi. Insă răii cetăţii şi-au ascuţit minte 
spre ticăloşii; de unde se vede că învăţătura filoso' fească e 
cu primejdie. Lauda noastră acum e şm cheria. Ce-i de 
făcut? 

Ştiu eu, mătuşă? Mă gândesc fel şi chip. Smă sui în stele 
nu pot; nici să mă cufund în pa mânt. Dacă până mâni nu 
pier, trebuie să mă da cu capu-n jos într-o fântână! Abia 
acum înţeleg, ticălosul de mine, că altă scăpare n-am! 

Stai, nu grăi aşa, l-a povăţuit hangiţa. Li nişteşte-te. 
Întinde mâna şi ia de colea bucate foase şi ospătează, ca să 
ţi se pară lumea ceva mai bună. Şi cât vei mânca dumneata, 
eu am să mă gândesc cum ar fi mai bine de lucrat. Cunosc 
eu un meşter mai mare decât ei toţi, care, dacă n-ar fi om 
cuvios, le-ar putea fi dascăl întru blăstămăţiile lor. După ce 
a rnâncat, străinul a băgat de samă că hangiţa zâmbeşte. 

— Fie-ţi milă de mine, mătuşă, s-a spăriat el, nu mă vâri şi 
dumneataân vreun năcaz; mi-e des tulă ruşinea şi moartea 
la care am ajuns. 

Bătrâna a clătinat din cap: 

Sărace omule! 

Apoi i-a poruncit: la-ţi toiagul şi vino cu mine. 

L-a dus la marginea cetăţii, lângă mare. 

Acolo, într-o chilie săracă, vieţuia dascălul meu prea iubit 
Sindipa, înainte de a se oploşi la împărăţia tatălui meu. 
Dădea puţin trupului, ca să rămâie duhului său 
îmbielşugarea. 


Femeia s-a închinat, punând pe poliţa chiliei un şirag de 
smochine uscate. Apoi a înfăţişat pe neguţător. 

— Prea înțelepte, am adus la dumneata pe acest străin 
care a venit de departe şi se află astăzi în cetatea noastră, 
ca o biată oaie între fiare cumplite. 

Miiostiveşte-te de dânsul şi scapă-1. 

Dascălul a făcut cercetare şi a pus întrebări neguţătorului. 
A aflat toate, una câte una. După aceea, a grăit zâmbind: 

— Înţeleg. 

Asamanaf de la Ofir. 

A venit să vândă santal la Basora. În loc să găsească aici 
chilipir, A ajuns dator şi rob tuturora! 

Mai întâi să scoată şi cetăţeanului ochiul pe ore-l mai are. 
Să se puie ochii la cântar, să se vadă dacă-s de-o măsură, şi, 
prin urmare, dacă cererea ce s-a făcut e întemeiată. După 
dovadă, judecata se va încredința că dreptatea e a mea. 

Chiorul, dorind foarte să-şi păstreze ochiul ce mai avea, a 
încercat să deie dos la faţă. Slujitorii pârcălăbiei 1-au oprit. 

— Acuma îmi mai rămâne meşteraşul cu cărţile, a grăit iar 
neguţătorul. Tocmeala noastră este să-i spun ceva care să-i 
placă. 

— Într-adevăr, a încuviinţat pârcălabul. 

— Atunci am să-i spun că luminatul împărat care 
stăpâneşte şi cetatea Basora şi marea a izbândit în război şi 
a doborât pe toţi duşmanii împărăției. 

Meşterul cu cărţile a încuviinţat numaidecât, căci gealatul 
împărătesc era la uşă. Bătându-se în piept cu palma, a 
strigat: 

— Îmi place şi mă bucur de asemenea veste. 

După aceste socoteli, străinul a cerut pârcălăbiei să 
împlinească întocmai zapisele şi şmecherii să-i plătească ce 
i se cuvine şi să-i întoarcă ce i-au luat. Aşa că, înainte dea 
vinde, dumnealui Asamanaf a şi avut dobândă. lar lemnul 
intrând iarăşi în stă-pânirea sa, au venit la han neguţătorii 
cei adevăraţi şi i-au pus la picioare preţul cuvenit santalului. 

CAPITOLUL XX. 


Vulpea frumoasei Şatun la divan, 'şi istorisirea Sindipei 
filosof cu vătaful de hoţi. 

I-au plăcut măriei sale împăratului poveştile filo-sofeşti ale 
coconului său şi 1-a lăudat. A lăudat întrucâtva şi pe 
dascălul Sindipa. l-ar fi plăcut poate şi mai mult dacă, în 
vorbele de la urmă ale lui Ferid, nu s-ar fi aflat un îndemn 
vădit la cercetare şi la judecată. lar această cercetare şi 
această judecată priveau pe frumoasa Şatun. Mare mânie 
avea domnia sa împotriva muierii şi se trezise din pricina 
asta, în vremea nopţii, o dată, la cântarea a doua a 
cucoşilor; dar în sufletul său cumpăneau în partea cealaltă 
amintirile desmierdărilor ei. De şi filosofia măriei sale nu 
era prea îmbielşugată, totuşi măria sa vedea că timpul 
nostru nu-i decât unul; 'că ziua care se duce nu se mai 
întoarce; că plăcerea bietului nostru trup e o candelă ce 
arde tot mai slab, până ce pâlpăie şi se stânge. Puţinul oleu 
cât îl mai avea domnia sa, poftea să-l istovească în tihnă. 

O, voi filosofilor, a cuvântat luminăţia sa ma rele stăpânitor 
al stăpânitorilor lumii, bucurie mare simte sufletul meu 
văzând pe fiul nostru înflorind întru înţelepciune. Dreaptă 
răsplată i se cuvine dascălului Sindipa pentru osteneala ce 
şi-a dat. Ne putem mândri că după noi rămâne bun cap să 
judece, şi braţ vrednic să taie. In toată domnia noastră griji 
multe ne-au bântuit; una mai aspră am avut acum cu fiul 
nostru; am dovedit-o şi pe aceea; astăzi am pus popas 
scârbelor. Cât ne va mai îngădui Dumnezeu putere, mă 
gândesc că s-ar cuveni s-o petrecem în chef şi huzur. 

Intru mulţi ani cheful şi huzurul, măria ta! 

Au strigat curtenii. 

Împăratul Kira a mulţămit dând din cap de sus în jos, şia 
urmat, cu glas mai scăzut: 

— Bag de samă că oarecare painjeniş mai rămâne 
gândului şi sufletului nostru, până ce vom istovi şi 
cercetarea pe care ne-o cere fiul nostru şi până ce va ieşi 
judecata cea mai potrivită. Dumnezeu sa ne ajute, ca să nu 
greşim. 


Amin! Amin! S-au închinat curtenii. 

Să fie adusă înaintea noastră Şatun, vinovata] a poruncit 
măria sa Kira. 

Au adus armăşeii pe Şatun. Era mâhnită, însă tot zâmbea 
şi frumuseţa ei părea neveştezită. Era aşa de frumoasă, 
încât şi privirile sfetnicilor s-au îm-blânzit şi, de mare 
tulburare, chiar Urga filosof a mormăit: 

— Asemenea ispită trebuie numaidecât să piară! 

Kira împărat a lăsat pe vinovată să se apropie cât mai mult 
de jilţul său. I-a făcut semn cu degetul; ea a îngenunchiat. 
Apoi a cerut cupa şi a mai sorbit din ceea ce, în grai 
filosofesc, se chiamă laptele bătrâneţei. Prea puternicul 
stăpân şi-a dres glasul şi a grăit: 

— Ascultă, femeie. 

Din genunchi, muierea şi-a ridicat spre măria sa lostunii 
ochilor. 

Ascultă, Trandafir-de-aur. Ai fost adusă aici în faţa noastră 
ca vinovată. Ai înţeles? 

Am înţeles, iubite stăpâne. 

Dacă ai înţeles, atunci să ne răspunzi de ce ai strigat şapte 
zile împotriva dregătorilor noştri? 

Pentru că mă ponegreau şi mă înfruntau, iu bâte stăpâne. 

Într-adevăr, te-au ponegrit şi te-au înfruntat. 

Dar te-au ponegrit şi te-au înfruntat pentru căcereai 
moartea fiului nostru prea iubit., Mărturisesc, dofnn al 
fiinţii mele, că am cerut moartea lui Ferid. Moartea 
coconului tău, doamne, n-am cerut-o din răutate, ci din 
spaimă. Văzând mu ţenia lui, de care curtea întreagă se 
mira fără s-o înţeleagă, l-am cerut eu, precum ştie măria 
ta, ca să-l ispitesc şi să-l fac să vorbească. Am cercat cu 
blândeţă; el n-a răspuns. Am cercat în felurite alte chipuri; 
el a păstrat aceeaşi tăcere. Atunci am cercat un meşteşug 
pe care îl au numai femeile. 

— Şi Ferid a dat glas. Ela crezut că am pentru dânsul 
patimă adevărată şi s-a înşelat. In mânia lui m-a ameninţat. 
Atunci am priceput cât de primejdios a fost meşteşugul 


meu, şi am fost cuprinsă de mare spaimă. Să nu te superi, 
stăpâne, când voi mărturisi că nu m-am gândit atunci decât 
să-mi scap viaţa, şi viaţa nu puteam să mi-o scap decât prin 
moartea lui Ferid. lar viaţa aceasta a mea n-o ocroteam 
numai pentru mine, ci şi pentru stăpânul meu, ca să se 
desfăteze de dânsa. 

De aceea m-am zbătut şapte zile, stăpâne. Şi acuma, în 
ziua a şaptea, amajuns să fiu ca vulpea din poveste. 

Stăpâne', era odată o vulpe, care, în fiecare noapte, se 
furişa în cetate, printr-o fereastră a unui tăbă-car. Casa 
tăbăcaruâui fiind la zidul din afară, vulpea se strecura în 
tăbăcărie şi rodea pieile crude. Inţe-legând meşterul de 
unde îi vine paguba, a pus o cursă, şi într-o noapte vulpea s- 
a prins, îndată ce a înţeles că viaţa ei e în primejdie, 
sărmana vicleană a stat şi a cugetat. A scornit în sinea ei un 
meşteşug şi s-a prefăcutmoartă. Când a venit tăbăcarul, a 
văzut-o întinsă pe capcană, fără suflare. I-a dat cu piciorul; 
ea a rămas ţeapănă. A pălit-o c-un băț, ea nu s-a trezit. 
Atuncea a scos-o din colții de fier şi a zvârlit-o pe o movilă 
de dubală. Cum s-a întors el într-o parte, căutând o custură 
ca s-o jupească, vulpea a zvâcnit din locul ei, s-a strecurat 
pe uşă, a dat în uliţă şi a luat-o la fugă prin cetate S-a 
năpustit în urma ei tăbăcarul, chiuind şi strigând la vecini 
să aţie dihăniei calea. 

— Vulpea fugea din răspântie în răspântie, din răspântie 
într-o grădină dintr-o grădină într-o ogradă, din ogradă în 
altă uliţă, şi căuta ori un ascunziş, ori un loc de trecere la 
câmpie, printr-o poartă deschisă a cetăţii. 

A trecut pe la poarta întâia; era încă închis. A trecut pe la 
poarta a doua; tot închis, începea să se audă prin măhălăli 
îndemnuri de glasuri pe urma ei şi lătrături de câni. Soarele 
era aproape să răsară. S-a repezit cătră a treia poartă, s-a 
tupilat în gunoaie şi s-a prefăcut iarăşi moartă, aşteptând 
deschiderea. Poate va avea prilej o clipă: îi era destul să 
facă numai câteva sărituri, şi atunci biruinţa era a ei. 


Biruinţă pentru viaţa ei de sălbătăciune. Ce preţ are pentru 
noi viaţa asta? Insă pentru dânsa era totul. 

Cum sta ea în gunoi, cu botu-ntre labe şi ochii închişi, au 
venit străjerii ca să descuie şi să dea în laturi canaturile. 

Cu străjerii era şi un morar, care îşi aştepta trecerea în 
afară de ziduri. In vreme ce straja desfăcea lanţurile, el a 
văzut vulpea. 

— Aha! A zis el, iaca ş-o cumătră vulpe. l-aş lua pielea, 
dacă aş avea vreme. Pentru că mă grăbesc, am să-i tai 
numai coada. E bună de şters cu ea pie trele, după ce le 
ferec. 

Aşa a zis, aşa a făcut. Pe când se dădea în laturi o poartă, 
nevasta morarului, care venea din urmă cu măgăruşii 
încărcaţi cu grâu de măcinat, a strigat: 

— Bărbate, dă-mi cuțitul să tai urechile vulpii; îmi fac 
trebuinţă pentru descântec de plânsori la pruncii noştri. 

Vulpea a răbdat să i se taie şi urechile. 

Pe când morarul, nevasta şi măgăruşii cu grâul ieşeau pe 
poarta cetăţii, iată că a venit la faţa locului şi fierarul din 
colţ; s-a uitat la vulpea ciuntită şi a zis: 

— Vin la mine oameni să le scot măsele cu cleş tele; de 
câte ori trag eu, de atâtea ori ei răcnesc cât ce pot şi vor să 
ia în grumaji fierăria. Leac să nu-i. 

Doară nu se află altul mai bun decât să ţie în gură dinte de 
vulpe. Din moşi-strămoşi cunoaştem şi în trebuinţăm acest 
leac, numaicât până azi nu-l găsisem. 

A dat cu ciocanul peste botul sălbătăciunii şi i-a rupt câţiva 
dinţi; i-a luat şi i-a strâns în chimir. A venit şi calfa faurului, 
cu un jungher. 

— Mie îmi trebuie inima dihăniei, a zis el, ca s-o duc la 
vraci să-mi facă farmec de dragoste, să nu mai fie potrivnică 
şi înşelătoare muierea care mi-i dragă. De opt săptămâni 
mă poartă pe degete şi mă fierbe. Acuma, dacă i-am găsit 
leacul, gata! Cum mă vede, cum îmi cade în braţe. 

Zicând aceste cuvinte, a pus jungherul să spintece. 
Atuncea vulpea n-a mai suferit să treacă nici o clipă. A 


fulgerat din locul ei, a făcut câteva copce şi s-a dus pe 
poarta cetăţii, la lărgime. 

Stăpâne bune. 

— Asemenea Şatun. A răbdat toate ale filosofilor, însă n-a 
vrut să-şi piardă inima. 

Am spus tot şi împăratul meu să se milostivească de mine! 

După ce a isprăvit frumoasa de vorbit, împăratul a rămas 
pe gânduri, privind-o cum plânge. Apoi s-a întors cătră 
Ferid: 

— Ce spune fiul nostru prea iubit? 

A răspuns Ferid zâmbind: 

Stăpâne, Şatun are dreptate în ce spune. Noi vedem toate 
ale vieţii ca bărbaţi; ea le vede ca vulpea. S-a spus că sfatul 
femeilor foloseşte. lar mintea femeilor e la inimă, adică nu-i 
minte. 

Prin urmare, cum zici să facem, Ferid? Să chemăm pe 
gâdea Hurda s-o taie? Gândeşte-te bine şi răsounde-ne cu 
dreptate. 

Nu, stăpâne; încă să n-o taie; să-i lăsăm sorții ce i-a avut 
vulpea, când a scăpat pe poarta cetăţii. 

Împăratul s-a gândit iar: 

— Ferid, ce-ai spune dacă ţi-aş dărui-o ţie? 

— Nu, stăpâne, mie nu-mi face trebuinţă şi vreau să-mi 
păstrez înainte viaţa. 

Atunci ce să facem cu dânsa? 

Stăpâne, dascălul meu Sindipa se gândeşte s-o trimetem la 
cămara ei, să-şi taie unghiile şi să aştepte bunăvoința 
luminăţiei tale. Ne plecăm la po runca măriei tale, oricare 
ar fi, căci numai măria ta porunceşti bine. 

Împăratul a poruncit prea frumoasei să plece în clipă din 
faţa sa. Apoi şi-a mângâiat barba şi a grăit: 

— Tot mai bună se dovedeşte a fi înţelepciunea fiului 
nostru prea iubit. 

S-a uitat la sfetnici. Sfetnicii îşi mângâiau şi ei măturile 
cărunte şi încuviinţau cu capul. 


— Totuşi, a urmat măria sa, mi se pare mie că pricina încă 
n-am descurcat-o. Să ne mai gândim şi s-aşteptăm de la 
Dumnezeu îndemn. Bine le pare vinovaţilor când judecăţile 
se amână şi judecătorii ascultă poveşti. Filosoafe Sindipa, tu 
ce părere ai? 

A răspuns egipteanul: 

— Eu am părere că împăratul nostru face bine cnm face. 
Şi povestea i-o pot spune măriei sale, dacă binevoieşte a 
asculta. 

Era odată, doamne, un stăpânitor care avea lângă sine 
mulţi filosofi. Intre aceşti filosofi, unul era sfetnic mai mare; 
iar altul se întâmplase să fie astronom. I s-a născut 
sfetnicului celui mare un fiu; şi împăratul 1-a poftit la curte, 
ca să-l firitisească. 

Vină, o filosoafe, a zis împăratul, vină la pi cioarele măririi 
noastre de ne spune veste bună, ca să ne bucurăm şi noi. 

Milostive doamne, a răspuns sfetnicul, nu mă pot 
învrednici să mulţămesc stăpânului meu pentru gândul bun 
ce binevoieşte să aibă şi pentru mila ce-mi arată; însă eu n- 
am bucurie de naşterea pruncului. Căci astronomul, 
cercetând zodia copilu lui şi cetind stelele în ceasul ieşirii 
lui pe lume, a cunoscut că va avea parte în viaţă răutatea, şi 
firea sa îl va purta cătră tagma tâlharilor. 

Cu putinţă să fie oare asemenea lucru, şfetnice? 

Nu ştiu nici eu ce să cred, stăpâne. Din ceasul acesta 
teamă mi-este de cetitorii de stele. 

Să vie astronomul aici, să-l aud şi eu, a poruncit 
împăratul. 

Cel chemat s-a înfăţişat. 

Ai spus marelui nostru sfetnic, o astronoame, a întrebat 
măria sa,. Că feciorul său va fi tâlhar? 

Am spus ce-am cetit, slăvite stăpâne. Frumos va fi la chip 
acel copil şi va bucura ochii părinţilor săi; şi anii vieţii lui se 
vor îndelunga până la nouă zeci. Insă într-al treisprezecelea 
an al vâeţii sale va să săvârşească cea dinţai răutate. 

Împăratul a stat şi a cugetat, apoi a grăit: 


— Oare adevărul să fi ieşit din gura ta, astronoame? Nu 
cumva ai o vrăjmăşie ascunsă împotriva sfetnicului nostru 
cel dinţai. 

— De pui în bucuria lui atâta otravă? 

— N-am vrăjmăşie, stăpâne; adevărul grăiesc precum mi s- 
a arătat. 

Fi-va copilul hoţ? 

Aşa se arată, împărate. Nu numai hoţ, ci vătaf de hoţi. 

Iţi dai, pentru acest adevăr, capul? 

Viaţa mea, împărate, e întâi în stăpânirea lui Dumnezeu şi 
după aceea în mânile măriei tale. 

Bine, să vedem, a hotărât împăratul. Milă îmi este de 
sfetnicul meu întâi şi vreau să-l povăţuiesc ce să facă. Să 
stea pruncul numai cu maica lui. lar după ce va începe a 
vorbi, să-l ţie la o parte de robi şi de oameni de rând. Şi de 
la al şaptelea an să-l aşeze într-un turn, ca să nu ajungă 
până la dânsul veştile din lume, nici să vadă în jurul său 
răutăţile şi suferinţile vieţii. La dânsul să se ducă numai 
mama lui, ca să-l îngrijească şi să-i dea de mâncare; şi 
numai părintele său, ca să-l înveţe frica de Dumnezeu şi 
rânduiala cea bună a vieţii. După asta. 

Mai fi-va tâlhar? 

Dumnezeu va hotări, s-a închinat astronomuF” 

Mai fi-va tâlhar? A râs împăratul; ori veă rămânea scurtat, 
o filosoafe? 

Va hotări Dumnezeu, s-a închinat iarăşi ast-ro nomul. 

Sfetnicul cel mare a făcut întocmai aşa cum a fost porunca 
împăratului său. A aşteptat să crească pruncul, 1-a pus în 
turn şi i-a dat cu dragoste de-părinte învăţăturile cele bune. 
Când a intrat copilul într-al paisprezecelea an, sfetnicul s-a 
înfăţişat la” împărăție şi s-a lăudat cu pruncul său, cât este 
de supus, de cuvios şi de înţelept. 

Mă bucur, a răspuns împăratul. lar astronomul nostru mi 
se pare că se întristează. Acuma ce vrei să faci? 

Mă gândesc, stăpâne, să-l aduc la genunchii măriei tale, 
să-l cunoşti şi să se bucure de slava ta. 


Prea bine, şfetnice; adă-mi-l. 

Sfetnicul cel mare a scos pe copil din turn şi l-a vestit că 
se vor duce amândoi la împărăție. 

Te vei bucura, fiule, nu numai de slava împă râtului nostru, 
ci şi de mila măriei sale. Căci toate bunătăţile şi bogăţiile 
sunt în mâna împăraţilor, iar noi curtenii trebuie să ne 
plecăm împăratului, ca să ne împărtăşim şi noi din bunătăţi 
şi bogății. 

Cum ne vom înfăţişa, tată? A întrebat copilul. 

Ne vom înfăţişa cuviincios, fiule. Iar eu îi voi duce daruri. 

Care daruri? Parcă spuneai că toate bunurile şi bogăţiile 
sunt ale împăratului, şi noi nu dăm, ci primim. 

Ba dăm şi noi puţin, ca să primim mai mult. 

Atuncea se cuvine să dau şi eu. 

Tu eşti încă prunc şi n-ai de unde. Vei da mai târziu, când 
vei fi dregător şi vei fi îndestulat din toate ale pământului 
oamenilor împărăției. 

Copilul a rămas gândindu-se şi îi părea rău că el nu va 
putea duce daruri împăratului său. Hotărând în sine că 
totuşi va trebui să ducă plocon la cea dinţai înfăţişare a sa, 
a pus cuţit la cingătoare şi a ieşit din cămara sa în puterea 
nopţii. A ascultat zvonurile întunericului şi a sărit zidul fără 
să-l simtă nimeni. S-a şupurit lângă un alt zid, s-a căţărat 
cu iscusinţă şi pe acela; a sărit într-o grădină 

— Sadoveanu - Opere, voi 15 şi a stat un timp la pândă în 
hesiş. După aceea a luat în dinţi cuțitul şi s-a târât Ungă o 
fereastră deschisă Dormea sub fereastră un străjer. A 
trecut pe lânwă străjer, a păşit peste fereastră. A văzut la 
lumina candelei o odaie scump împodobită. In fund, în 
crivat, dormea un bătrân. Copilul a păşit la crivat a văzut pe 
un coltuc aruncat un strai de matasă ţesută cu fir. l-a plăcut 
straiul şi 1-a luat. In aceeaşi clipă, bătrânul s-a deşteptat şi 
1-a privit cu uimire. 

— Ce faci acolo? Şi cum îndrăzneşti? 

Copilul a pus mâna pe cuţit. A zis: 


— Bătrâne dragă, închide ochii şi dormi iar, dacă vrei să-ţi 
fie bine. 

Bătrânul a înţeles ameninţarea crudă a furului şi a închis 
ochii, nădăjduind că totuşi îl vor simţi cânii şi străjile şi-1 
vor prinde. 

Dar nici cânii nu l-au mirosit, nici străjile n-au simţit; 
băiatul s-a strecurat cu băgare de samă la zid, a trecut în 
uliţă şi s-a întors la locul său, de unde plecase. A strâns 
cuțitul; a ascuns straiul. S-a culcat şi a adormit fericit şi fără 
grijă. 

A doua zi, l-a luat tatăl său, să-1 înfăţişeze la împărăție. 

S-au dus printre slujitori, printre sfetnici, au intrat la 
divan, între podoabele puterii împăratului. Măria sa sta în 
jâlţ. Sfetnicul s-a închinat şi a pus pe covor darul său - 
cartea puterii împăraţilor, legată în piele de crocodil şi 
ferecată cu argint. 

Mărite stăpâne, a adaos el cu bucurie, mai aduc un dar de 
preţ; pe fiul meu. 

— Care numai prin înţe lepciunea strălucirii tale a ajuns 
ceea ce se vede. 

Să vie mai aproape, să-l cunosc, a poruncit îm paratul. 

Copilul a înaintat cu îndrăzneală; şi, trăgând de 
dedesubtul straiului său haina cea scumpă de matasă şi fir, 
a pus-o subt ochii împăratului. 

— Puternice stăpâne, binevoieşte a primi şi darul meu! A 
rostit el. 

Atunci împăratul i-a cunoscut glasul; a văzut şi a cunoscut 
în aceeaşi clipă şi haina sa de ceremonie; şi şi-a adus aminte 
cit de groaznic îl privise acel copilandru care acuma se uita 
la el cu blindeţă. 

— O, iubite al meu sfetnic, a oftat împăratul, darul tău cel 
bun - copilul - e hoţul care mi-a furat a, stă-noapte haina ce 
se vede. După cum a cetit acum paisprezece ani 
astronomul, vrednic este acest prunc al tău să fie vătaf de 
hoţi. 


După ce înțeleptul Sindipa a isprăvit povestea, împăratul 
Kira 1-a întrebat: 

Ce-i pilda asta, filosoafe? 

Stăpâne, a răspuns egipteanul, folositoare sunt 
cunoaşterile şi învăţăturile, dar mai presus de ele trebuie să 
aibă omul, în fiinţa lui, bună cumpănă a înţelepciunii şi a 
inimii. Astronomii cetesc în stele norocul şi nefericirea 
fiinţilor noastre; iar norocul ori nefericirea le purtăm în noi 
din pântecele maicii noas tre, moştenire de la părinţii 
părinţilor şi strămoşilor. 

Dumnezeu se vădeşte în noi şi în acest chip. Cum vă ţâful 
de hoţi îşi avea scrisă în el soarta, aşa Ferid poartă în sine 
luminaadevărului şi dreptăţii, moşte nire bună de la cei pe 
care el nu i-a cunoscut. 

Moştenire de la mine! A dat încredințare împă râtul. 

— Da, stăpâne; omul sub destin ca rima sub piatră. 

Egipteanul s-a închinat şi măria sa a binevoit a-l bate pe 
spate. 

CAPITOLUL XXI. 

Istorisirea dascălului Sindipa cu înțeleptul de la Damasc, 
după care w-mează sfârşitul întâmplărilor. 

A zis Sindipa cătră ucenicul său: 

— lată am ajuns cu bine la casa liniştii noastre şi slujitorii 
muţi şi-au luat iar rânduiala. Paznicul nostru cel fără 
simbrie stă culcat cu botul pe labe, dinaintea pridvorului, şi 
toarce. Soarele se înclină spre asfinţit; în curând răcoarea 
va trimete până la noi mireasma migdalilor înfloriţi a doua 
oară. În ce drul cel strâmb, un cuc îşi cântă singurătatea. 

O, Ferid, bucură-te de viaţă. 

Dascăle iubite, a răspuns coconul, mă bucur, de şi i-am 
simţit zădărnicia. 

Zădărnicia, fiule, e unde s-au amestecat oamenii. 

Bucuria ta pune-o în cele fără prihană. 

Ferid a suspinat. 

Fiu al sufletului meu, de ce suspini? 


Dascăle, a grăit ucenicul, ca să fiu fericit cu adevărat, văd 
că ar trebui să mă întorc în taina stâncii; firea mea să fie 
cristal şi răsfrângeri; însă Dum nezeu ne-a dat simţire, deci 
pricină de suferinţă. 

Totuşi, Ferid, Dumnezeu a dat unora dintre fiii omului 
puţintică înţelepciune. Iar unii dintre noi pot, cu această 
armă şubredă, să biruiască întristarea cea mare a trecerii 
noastre pe pământ. 

Eu am fost cel dinţai fulger între viaţă şi moarte, zice 
înţelepciunea. Eu am fost aşezată din veşnicie înaintea 
tuturor începuturilor. 

Cea dinţai fărâmă de pulbere a lumilor încă nu se mişca, şi 
eu cutreieram necuprinsul. 

Am fost meşterul Domnului Dumnezeu în toate; am fost 
desfătarea lui, zidind lumea, despărţind apele, cerurile şi 
uscatul; şi m-am jucat, ca să dau suflare păpuşilor ce am 
alcătuit. Eu sunt întristarea şi bucuria; slăbăciunea şi 
puterea; ridic pe om în cerul tinereţii, ca să-l cufund în 
mlaştina vieţii târzii, dând tinereţii nebunii plăcute şi 
bătrâneţii pricepere. Amară. 

Eu am despărţit breasla prostiei, zice iarăşi înţelepciunea, 
pentru ca cei înţelepţi să nu se îngâmfe. Am dat pe cei aleşi 
pământului, ca să întârzie Dumnezeu urgia sa asupra 
mişeilor. 

Mângâie-te, Ferid, de durerile tale, căci binefăcătoarea 
aceasta ţi-a suflat asupra frunţii. 

Uită că vei fi împărat; adă-ţi pururi aminte că, în sară 
aceasta, o privighetoare a cântat, într-o clipă unică, 
prietiniei noastre. 

Cândva, după viscolul anilor, un semen al nostru va 
pomeni de trecerea noastră, si, din veacul vieţii, va zâmbi 
umbrelor noastre trecute pe alt tărâm. 

— Părinte al meu întru spirit, a suspinat iar Fe rid, m-am 
liniştit, căci pot avea înşelarea unui vis. 

Dascălul Sindipa a tăcut un ră, stimp. 

— Ferid, răspunde-mi, a şoptit el; poi, dacă n-a. 


Rămas în tine otrava de dragoste a muierii. 

Coconul a 'suspinat a treia oară şi n-a dat răspuns. Atunci 
Sindipa 1-a îndemnat să asculte o poveste ciudată a altui 
om de demult, din tagma lor. 

Trăia la cetatea Damascului un învăţat vestit; numele lui 
era Elazar ben Durdia. Acest învăţat Elazar ben Durdia ena 
şi foarte bogat; şi în viaţa lui i-au plăcut iscusinţile dragostei 
întru aşa chip, încât nu se afla în ţinuturile Siriei nici o 
curtezană scumpă căreia să nu-i fi plătit vama şi să n-o fi 
cunoscut. 

50 

Se dusese vestea despre dânsul şi veneau la el siră-ini ca 
să-l cerceteze. Unii din aceştia se lăudau şi ei cu desfătările 
trupului lor. Iar învățatul îi asculta zâmbind, căci el nu căuta 
numai aceasta; ci voia să afle toată bucuria, înainte de a 
face popas la „hanul întristării anilor”, cum îi zicea el. 

De la un călăuz de caravane, Elazar ben Durdia a aflat 
veste despre o muiere frumoasă între cele prea frumoase 
care ar fi trăind la Bagdad, depărtată cale - două sute de 
parasange - peste munţi, ape şi deserturi. Preţul ei ar fi un 
burduf de bani de aur. Puţini dintre muritori se puteau 
lăuda că au pătruns în iatacul ei. Numai domnii lumii îşi 
îngăduiau asemenea dulceaţă. 

— Am s-o cunosc şi eu! S-a lăudat învățatul. 

S-a gătit de cale; a încărcat pe cămilă tributul; cu călăuz 
bun şi străji tocmite a străbătut drumurile şi, după multă 
trudă, a ajuns la Bagdad. Acolo s-a oprit la baie, unde 
oameni pricepuţi 1-au gătit şi l-au uns cu oleu aromat. Şi 
călăuzul său s-a dus la palatul acelei muieri cu faimă, 
poftind intrare pentru un călător bogat. 

La mine nu intră decât puţini aleşi, i s-a răspuns. 

Ce doreşte omul de la Damasc? 

Doreşte să închine celei mai frumoase femei au rul pe care 
îl aduce. 

În îndestulătoare greutate? 


Aurul pe care îl aduce prea bogatul şi prea în văţatul 
Elazar ben Durdia covârşeşte îndestularea, a răspuns 
călăuzul. 

Atunci să poftească; uşile palatului meu i se vor deschide, 
s-a înduplecat curtezana. 

Elazar ben Durdia s-a înfăţişat. A fost uimit de strălucirea 
podoabelor casei; a văzut în cămara dragostelor pat de 
purpură sub baldachin cu stâlpi de palisandru. A păşit pe 
covoare tivite cu rubinuri. Străluceau toate; dar cea mai 
frumoasă şi mai strălucită era însăşi femeia. 

EJazar i-a închinat dreptul frumuseţii ei. Ea s-a lăsat 
îmbrăţişată. Şi înțeleptul s-a simţit fericit întru semeţia lui. 
Când iată, pe când o strângea la pieptul său, Elazar a auzit 
un sunet al trupului ei, un sunet cu totul străin de plăcerea 
lui, un suspin al putreziciunii vieţii. Zadarnic roabele au 
sporit bătaia cozilor de păun, ca să aţâţe jarul din căţui şi 
miresmele, înțeleptul simţise nu numai! în urechi, ci şi în 
nări sarcasmul ticăloşiei noastre. 

Dintrodată i s-au răcorit măruntaiele ca o apă, toamna, şi a 
rămas singur, covârşit de întristare. 

— Ce ai? A zârnbit femeia. Preţul ţi se pare prea mare 
pentru ceea ce ţi se dă? 

Străinul a plecat fruntea. 

— O, filosoafe, a urmat ea batjocoritor; precum ceea ce ai 
auzit tu nu se mai poate întoarce la locul de unde a pornit, 
aşa nici Elazar din Damasc nu va fi primit la Dumnezeu 
întru pocăință. 

Vorbele curtezanei i s-au părut învățatului cel mai 
înfricoşat adevăr. A părăsit tot şi s-a retras umilit. Şi-a 
chemat călăuzul şi a ieşit în acelaşi ceas din cetate. 

S-a dus departe, în pustie, şi a stat singur, cătând cătră 
cele ce i se păreau zidite pentru vecie. 

A privit spre munţi, care-şi povârneau pădurile şi s-a 
tânguit: 

— O, munţilor! Ajutaţi-mă şi cerşiţi pentru mine milă! 

I-au dat munţii răspuns, pe care l-a auzit lăuntrul său: 


— Decât să ne rugăm pentru tine, mai bine ne-am ruga 
pentru noi. Căci scris este în cartea sfântă: „Inlăturafi ii-vor 
munţii, şi colinele se vor prăbuşi”. 

Atunci s-a răsucit Elazar ben Durdia spre picla desertului: 

— O, ceruri şi pământ, rugaţi-vă pentru mine pă cătosul! 

I-au răspuns negura cerului şi năsipul pustiei: 

Decât să ne rugăm pentru tine, mai bine ne-am ruga 
pentru noi, căci spune prorocia: „Cerurile ca fumul se vor 
risipi, şi pământul ca un strai se va des trama”. 

Tu soare, şi tu lună! A urmat să strige înţelep tul, puneţi 
voi glas pentru mine! 

Dscit să ne rugăm pentru tine, au răspuns soa rele şi luna, 
mai bine ruga-ne-am pentru noi, căci scris a fost: „Va roşi 
soarele şi ruşina-se-vă luna”. 

Atunci nu mă lăsaţi voi, planetelor şi stelelor! 

Ba, decât ne-am ruga pentru tine, mai bine pen tru noi ne- 
am ruga. S-a spus: „lopi-se-vă toată oastea cerurilor”. 

Atunci unde să găsesc sprijin? A/strigat desnădăjduit 
Elazar ben Durdia. 

Plângând s-a lăsat pe piatră şi s-a încovoiat ca un vierme, 
cu tâmplele între genunchi. 

— Au unde a pus Domnul Dumnezeu tăria mea şi sprijinul 
meu? 

Numai în mine însumi, şi-a răspuns el singur; numai în 
acest stârv şi în această înţelegere puţină! 

Astfel şi-a putut răscumpăra înțeleptul de la Damasc mila 
şi iertarea. 

Încheiere. 

Sfârşitul acestei istorisiri părea cu totul nelămurit, din 
pricina învăţaţilor persieni care s-au străduit să amestece 
aşa fel adevărul cu prepusurile, încât au împuţinat viaţa şi 
au umflat fabula. 

Nepotul lui gâdea Hurda s-ar fi lăudat cândva, la un ospăț 
de nuntă, că bunicul său ar îi tăiat pe Şă-tun; aşa spune 
Nuşif, cronicar împărătesc.1 


Dar neguţătorul Batic-Mosiva, care venea cu mătăsuri şi 
mai ales afion de la kitai, în anul al treizeci şi optulea al 
domniei lui Kira împărat, ar fi fost oprit de hoţi nu departe 
de poarta răsăriteană a cetăţii Ba-bahan; şi slujitorii lui 
făcând faţă, ar fi răzbit pe hoţi, prinzând nouă dintre dânşii. 
Intre aceşti nouă se afla şi un slujbaş vistiernic - ceea ce nu- 
i de mirare. 

1 Cronica slăviţilor împărați până la Kira împărat, foi în 
număr de 3, biblioteca Hogea Becâr, cafegiu. Şi rahatgiu. 

Acest hoţ împărătesc ar fi mărturisit, când îi puneau 
juvăţul oamenii caravanei, că el însuşi ar fi dus pină la hotar 
pe Şatun şi ar fi izgonit-o dincolo de Stre-şina-lumii, după 
judeţul divanului. Din asta Cugşira scoate că prea frumoasa 
n-a pierit. 

Însă alţi istorici nu vor să ţie samă de mărturia lui Batic- 
Mosiva; de şi s-a arătat anume în ce an, lună şi zi a intrat 
Batic-Mosiva la Babahan |; şi în ce catastif a fost scrisă 
vama ce trebuia să plătească?2; şi care e ziua naşterii şi care 
sunt numele părinţilor acelui vistiernic3; căci atâţia 
vistiernici s-au îndeletnicit cu meşteşugul acrnelor la 
drumul mare4, încât este nevoie să statornicim de cine 
anume e vorba. S-a spus şi în ce condică anume a divanului 
s-a scris judecata prea frumoasei. 

Avem dreptul să nu credem nimic, adaugă tot Cuşira, de şi 
acestea ar fi dovezi destule că Şatun n-a pierit. 

La moartea lui Iviră împărat s-au scos două epistole dintr- 
un sunduc, în care epistole s-au cetit bune vorbe cătră 
împărat şi urări de petrecere „cu toată curtea măriei tale”. 
S-ar vedea aici o urare a lui Fe-rid călător în ţări străine. 
Vorbele „toată curtea măriei tale” şi pribegia coconului 
împărătesc ar fi dovadă destulă pentru viaţa prea 
frumoasei. 

Dar un cirac al lui Cuşira întreabă pe fostul său dascăl: 
Unde sunt acele epistole? Poftesc să le cu- 

1 An 407 al împărăției, luna Mehir, săptămâr. ” întâia; ziua 
şi ceasul nu se cunosc. 


2 Terfelog al vămilor de la Babahan, al o sută treizecilea 
terfelogifa (a 8532; s-a primit vamă 8 groşi, pe paie de orez, 
de la dumnealui Masiva. 

3 Nu se ştie; a fost copil din flori. 

4 In Tabla Căpăfinilor nu se găseşte însemnat că s-ar fi 
tăiat vreun vistiernic, dintre cei optsprezece sute câţi au 
fost prinşi la drumul mare; poate să fi murit de frânghioară 
de matasă. 

5 S-a căutat şi nu s-<a aflat. 

Nosc şi eu. Epistolele nu s-au aflat şi Cuşira s-a supărat. 
lar Mohabin ciracul a zis: Nu se cuvine să se supere Cuşira. 
Iar Cugşira s-a tânguit prea tare împotriva ciracului său, 
încredinţând pe toată lumea că Mohabin a rămas dator unei 
văduve sărace cu cinci parale, pentru cusutul unui turban. 

S-a amestecat în dezbaterea istoricilor şi unul din 
epigramiştii vremii, spunând: 

Dumnezeu să binecuvinteze pe istorici, Ca să trăiască şi ei 
în bună înţelegere ca ceilalţi oameni. 

Dumnezeu să binecuvinteze pe poeţi, Ca să nu fie ca 
istoricii. 

S-a sculat în vremurile mai dincoace un' învăţat mai iscusit 
decât toţi: toată lumea ştie că e vorba de Musa-ben-Omer 
Cârnul. 

„In fiecare adevăr, zice el, se află o poveste; şi în fiecare 
poveste un adevăr. Se poate pune temei pe ce s-a scris; dar 
se poate pune temei şi pe ce nu s-a scris. Despre tot neamul 
meu care se trage din mişeii persieni nu s-a scris niciodată 
NiMic, şi cu toate acestea strămoşii mei au fost, deoarece 
sunt eu. Adevărate sunt stihurile sus pomenite, de vreme ce 
se află scrise. Adevărat este că Ferid nu se află scris în 
şiragul împăraţilor Persiei; dar nu se poate dovedi că Ferid 
n-ar fi fost.” 

A venit în sprijinul lui Musa-ben-Omer un poet şi a scris: 

Voi istoricii vă îndoiţi de cele ce au fost. 

Noi poeţii iscodim ce putea să fie; 


Şi ne bucurăm de basme Mai mult decât de întâmplări 
adevărate. 

N-ar fi fost bine, o Musa-ben-Omer, Să fi lipsit Persiei şi 
lumii Ferid. 

Chiar de n-ar fi fost, ar fi trebuit născocit; 

Avem nevoie de el ca de lumină Ca lumea să ne pară mai 
puţin urâtă. 

lar dac-a fost Ferid, au fost celelalte toate, S-a fost nevoie 
să fi trăit Şatun, Ca să fie pildă Cum trebuie să se 
isprăvească întâmplările adevărate, Nu cu sânge, ci cu 
blândeţă şi pace. 

Asta o spun eu bătrânul poet Arun-el-Azid. 

După părerea înţeleptului Musa-ben-Omer Cârnul, Ferid a 
părăsit curtea părintelui său; deci Şatun a rămas, ca figura 
lui şahzade să se lumineze şi mai mult în umbra trecutului. 

Ferid - ne încredinţează Musa Cârnul - s-a dus după 
părintele său întru duh Sindipa, dorind să iasă din 
amestecul minciunii, spre leul cel tânăr al sufletului său. 

Părea că ar fi fost scris în stele ca împărăţia Per-siei să 
aibă pe cel mai luminat împărat al dreptăţii; şi totuşi nu i-a 
fost dat să-1 aibă. De mii de ani noroadele îl aşteptau şi 
nădăjduiau în el; tot aşa au urmat să-l aştepte şi nu mai 
nădăjduiesc. 

Aşa că Ferid n-a fost stăpânitor înfricoşat, biruitor fără 
scădere, mare împărat al tuturor împăraţilor, stă-pân al 
tidvelor; soarta lui a fost? Ă ajungă un înţelept sărac. 

Bine i-a priit să fie înţelept; mai puţin bine să fie sărac. 
Hotărârile lui Dumnezeu fiind sfinte,. N-avern dreptul să le 
tâlcuim. 

Fevruarle, 1939, NOTE. 

Ca orice fiinţă sau lucru, fotografiile îşi au şi ele o viaţă a 
lor: mai bună ori mai rea, mai lungă ori mai scurtă, mai 
strălucită ori mai obscură. Unele mor de accident îndată ce- 
au iost scoase la lumină. Dispariţia misterioasă a altora - 
unice la părinţi - lasă un dulce şi neconsolabil regret. Cele 
debile din naştere, veştejindu-se şi pălind într-o lună ca 


altele într-un an, se înmormântează sub foaia albă ca subt o 
placă de marmoră pe care uneori nu-i scrisă măcar data 
venirii pe lume. Sunt şi care au norocul să-şi doarmă 
bătrâne-ţile într-un fund de sertar al unui birou orialunui 
scrin vechi; trezite din somn arareori, li se poate în-tâmpla 
ca un nepot ori o nepoţică - neţinând sama de friabilitatea 
lor - să se joace cam brusc cu ele şi să le mai schilodească 
un pic; dar trece şi asta şi se pot iar cuibări c-un oftat în 
culcuşul lor ferit. 

Bine o duc cele de pe pereţi, dacă stau sub sticlă şi n-au 
suferit insultele muştelor; acestea pot ajunge la o vârstă 
impresionantă şi singura lor durere e că se simt uneori 
stinghere între mobilele şi cadrele altui secol. 

Dar cel mai dulce e traiul celor care au fost cu grijă 
aranjate din vreme în imobilul unui album cu multe etaje şi 
multe apartamente numerotate şi datate: zâm-besc din 
fereastră rudelor şi cunoştinţelor şi se uită puţintel ruşinate 
la noile generaţii care se perindă prin faţa dumnealor. 
Alcătuirea aceasta din urmă poate fi ridicată câteodată ia 
rangul de muzeu şi vă închipuiţi de câtă preţuire se pot 
bucura locatarii acestui fericit complex. Şi bine înţeles că au 
şi toate şansele să ajungă vârsta lui Matusalem. 

Mihail Sadoveanu a avut de-a face cu mai toate speciile de 
fotogralii mai sus amintite, afară de cele atâr-nate pe pereţi 
ori puse în rame de lemn pirogravate sau împletite în 
macrameu. Albumul istoric - fie-i ţărâna uşoară, că de mult 
s-a fărâmiţat într-un pod ori a mucegăit în vreo pivniţă - 
avea la sfârşit câteva preţioase fotografii de familie, îmi 
aduc aminte cât de ciudat mă priveau de pe cartonaşele 
îngălbenite bunicii, străbunicii şi strămoşii aceia cu ţăcălie, 
sabie şi pantaloni de coloare deschisă strânşi pe picior şi cât 
de neverosimile mi se păreau imaginile celor doi bucă-laţi 
Minai Sadoveanu de la vârsta de optsprezece şi douăzeci de 
ani! Câteva din aceste scumpe amintiri, schimbându-şi la 
vreme categoria, au trecut la odihnă în safe-ul scriitorului 


alături de alte câteva fotografii mari făcute în casele de la 
numărul 40 de pe aceeaşi stradă Rădăşeni. 

Pe unul din aceste cartonase cu chenar lat cenuşiu, îl 
putem vedea pe cuconu Minai alături de cucoana Catincuţa 
stând pe treptele scării de dindos a casei; amândoi 
închiingaţi în straie de duminică. 

— Ca la fotograf! Uriaşul blond e rotund şi voluminos, atin- 
gând la acea epocă cea mai mare greutate din viaţa lui: nu 
mai puţin de 127 de kilograme. Spune singur că la vremea 
aceea nici nu se putea pleca să-şi încheie ghetele şi că se 
nevoia tăind lernne cu ferăstrăul, spre marea compătimire 
a proprietarului său din strada Toamnei 89: 

Păi dă, cucoane, la vârsta dumitale! 

Dar câţi ani crezi că am? 

Păi, să tot ai vreo cincizeci, cincizeci şi cinci de ani! 

Două imagini ni-l arată ca director al Teatrului Naţional 
din Iaşi, în 1910: important, cu palton şi pălărie şi cam tot 
aşa de voluminos. Într-un document al anului 1903, îl 
vedem cu cei de la redacţia Semănătorului.: Chendi, 
Scurtu, St. O. losif, Pârvan şi Lepedatu. Într-altă parte e 
fotografiat cu prilejul unei şezători la Folticeni, în 1920, 
alături de Nicuşpr Beldi-ceanu, G. Topârceanu, M. 
Codreanu, Q. Rotieă, Hortensia Papadat Bengescu şi 
Anicuţa Cârjă. 

Din nefericire, însă, mai toate aceste clipe fugitive au fost 
tratate de către Sadoveni ca nişte dihănii şi zvârlite claie 
peste grămadă în cuşca unei cutii mari de carton, unde nu 
putem spune că stăteau prea confortabil. Alcătuită în 
decurs de patruzeci de ani şi cu-prinzând numere 
senzaţionale, această menajerie era adesea oferită 
publicului doritor s-o cunoască. Şi nu arareori s-a întâmplat 
ca spectatorii - iertat să le fie păcatul pornit din dragoste şi 
admiraţie - să-şi însuşească câte un exemplar care-i uimise 
cu deosebire. 

Cum să rezişti unei scene care are drept decor grădina de 
la Copou şi drept actori pe cuconu Mihai, cucoana 


Catincuţa, Otilia Cazimir şi G. Topârceanu? Stau la masa de 
subt arțarul uriaş, în plină lumină de vară. Cuconu Mihai e 
numai în cămaşă, cu păru-i buclat învălmăşit de vânt. 
Cucoana Catincuţa mititică subt aripa lui. Otilia Cazimir şi 
G. Topârceanu în ţinută orăşenească, aproape de ei şi de 
inima lor, cum au fost întotdeauna. Operator al numărului: 
Miţi Sadoveanu. Acuma: alei-hop! Ei au făcut frumos şi 
aparatul i-a aplaudat c-un ţăcănit scurt. Doi dintre actorii 
de atunci nici nu mai sunt în viaţă, aşijderea şi dresorul 
acelui număr rar; tustrei s-au destrămat în aburii 
trecutului. 

Ori, cum să nu rămâi cu gura puţintel căscată în faţa 
acelui fakir, brahman sau maharajah cu turban alb în cap? 
Nu-i nici fakir, nici brahman şi nici maharajah, e Mihail 
Sadoveanu în vara anului 1927, ars de soarele de la 
Budachi, cu cazacă alunie şi legat c-un prosop la cap pentru 
că se lăuse. Totuşi, ca şi asiaticii cărora le copiase 
acoperemântul, avea să se aplece în clipa următoare pe 
tăblia de şah, şi, aruncând oştirea cu călăreţi şi tunuri în 
luptă, sa' dea şah şi mat la rege, obţinând o victorie 
strălucită. 

Şi iată-l şi-n grădina din strada Barbu Delavran-cea 47, 
unde 1-a dus turneul întâmplării. E-aşa cum a venit „din 
oraş”; şi-a lepădat numai pălăria şi bastonul şi s-a lăsat în 
scaunul de pânză. Alături, m rochie de catifea neagră, cu 
părul dat cuminte pe după urechi, ucenica lui, Profira. 
Cuconu Mihai e cu mult mai sprinten ca-n 1904 şi-o lumină 
lăuntrică îi îndulceşte chipul. Se uită, vag, într-o parte. 

— Poate la lalelele tinere abia îmbobocite, care-l 
străjuiesc din două părţi, ca o armată de suliţi. 

Cei care l-au cunoscut pe Sadoveanu în bucolica-i livadă 
de la Folticenf ori în măreata-i sihăstrie de la Copou, cu 
greu şi-l pot închipui în Bucureşti, în cadrul strimt al casei 
din Barbu Delavrancea 47. Şi totuşi, dictată de evenimente, 
monstruozitatea s-a produs şi bourul şi-a găsit sălaş între 


zidurile Capitalei, de unde, de câte ori putea, evada spre 
munţi, ape, codri şi câmpii. 

— Să răsufle văzduh şi să bea din izvoarele neîntinate ale 
singurătăţilor. 

Bucureştiul - în cei treizeci şi mai bine de ani de când 
fugise cu întreaga gospodărie din strada Toamnei, 
refugiindu-se în tihnitul Folticeni - îşi schimbase desigur 
destul înfăţişarea; îşi pierduse şi din pi-tnrescul lui de pe 
vremuri, diar nu atât de mult ca să nu mai răsune pe 
străduţele lui lăturalnice strigătele de: 

Haine vrchi! Haine v/chi! 

Hai la căşuleanu, măi, hai la căşuleanu! 

Sughiţul iaurgiilor încă mai trezea dis-de-dimineaţă din 
somn pe locatarii de pe strada Barbu Delavrancea şi 
răcnetele celor care vindeau cozi de lemn încă te mai 
făceau să tresari uimit: 

— Coda la topore! Coda la topore! 

Mai umblau chivuţele cu farfurii şi castroane şi căruțele cu 
zarzavat, cărbuni, lemne şi pământ de flori, încă mai erau 
grataragii în stradă şi cetele de spoitori mai băteau pe la 
porţi oferindu-şi serviciile. Mai tresărea boncăluitul 
butnarilor ambulanți: 

— Botoaie! Reparăm botoaie! 

Oltenii cu cobiliţă pe umeri intrau prin curţi sa aducă 
clienţilor trufandale. Ursarii băteau toba cu zurgălăi 
adum'nd gloată în jurul lui moş Martin. Flaşnetele chemau 
copiii şi slujnicele pe la porţi, să le împartă bilete de 
papagal. 

Forfota asta a târgului, chiotele neîntrerupte ale cetelor 
de copii jucându-se în uliţă, curţile închise între pereţi de 
piatră, clădirile înalte ascunzând ploile şi ninsorile, aerul 
îmbâcsit de colb şi zgură, soarele înăbuşitor al Bărăganului 
vara şi umezeala neagră a iernilor fără zăpadă. 

— "Toate erau suferinţă pentru cei care trăiseră o viaţă 
întreagă la ţară, în tihnă şi lărgime. 


— Cu ochii sfredelind pâclele munţilor ori mân-gâind 
izvoadele de pe spinarea celor şapte coline ale leşilor. 

Până şi mobila monumentală de la Copou protestase 
contra odăilor cu tavanul scund, ferestre înguste, uşi cu 
sticlă. Stătuse în casa de la Iaşi cu măreție, ca într-o 
catedrală; aici, în Barbu Delavrancea 47, cum se mişca 
puţintel în dreapta ori în stânga, dădea sau de-o-uşă, sau 
de-o fereastră, sau de-o sobă. 

Masa lui Ştefan cel Mare, la care scrisese cuconu Mihai 
viaţa marelui Apărător al Creştinătăţii, ajunsese într-o 
vreme în odăiţa băieţilor de la mansardă; la ea a scris Minut 
romanul: Ca floarea ctmpuliii. 

Lampadarul roşu cu glob opac s-a mutat din odaie în odaie 
urmând pe cuconu Mihai. Nu-şi mai găsea locul, sărmanul! 
Acelaşi lucru s-a-ntâmplat cu cărţile. 

— Puținele care au ţinut să însoţească numaidecât pe 
scriitor la Bucureşti: au fost, între 1936 şi 1942, întruna 
cărate în sus şi-n jos pe scări şi ghiontite din colţ în colţ. 

— Toată lumea la clacă! Se mută biblioteca în hali L.. 

Dar, oricât şi-ar fi schimbat locurile, mobilă şi oameni nu-şi 
puteau afla hodină, ca şi cumetrele ţărci ce săreau din plop 
în plop, de pe-o casă pe alta, din-tr-un horn într-altul. 

— Ticăloaselor! Le striga de la geam cuconu Mi hai, 
ameninţându-le cu condeiul, ca altădată, la Co pou, pe 
cucoşii prea guralivi. 

Intre zidurile îmbrăcate în trandafiri acăţători şi viţă de 
Canada, curtea de două sute cincizeci de metri pătraţi 
oferea noilor sosiți câţiva pomi bătrâni şi puţină iarbă. Ca să 
varieze această strimtă scenă, noii locatari schimbau 
necontenit decorul: într-un 'an a fost pădure de dalii, într- 
altul cultură de lalele; a venit la rând ricinul şi bumbacul, 
apoi cactuşii, curmalii. Ba, într-o vară, cuconu Mihai a avut 
plăcerea să mănânce roşii şi castraveți de pe straturile lui. 

Doritori să scape de privirile trecătorilor. 

— Dacă de cele ale vecinilor nu era chip - tăbluiseră 
gardul dinspre uliţă. Se zăvorise poarta, se închisese 


portiţa, se pusese sonerie. Şi în această mică închisoare 
dintre ziduri, se zbătea copilărimen de la Copou, pe care 
Bucureştiul nu putea cu nici un chip s-o dreseze. 

Ah, babacule vişin, tu care îţi întindeai, primăvara, 
umbrelă de flori albe, potolind cât de cât setea Sado-venilor 
după livezile din trecut! Sub coroana ta - singura umbră 
mai deasă din ogradă - de câte ori n-a stat cucoriu Mihai 
aplecat deasupra tăbliei de şah! Demult ai dispărut şi tu, 
moşnege, şi - după datina din bătrâni a neamului tău - ai 
ars în crematoriul sobelor şi cenuşa ţi-a fost împrăştiată în 
patru vânturi. Doar imaginea ta a rămas în cutia de carton 
dimpreună cu celelalte dihănii ale amintirilor şi acea icoană 
te păstrează veşnic tânăr şi veşnic înflorit - ca-n vremurile 
tale de albă strălucire. 

Ca să poată seri, de cele mai multe ori Sadoveanu pleca la 
laşi, unde camera lui de lucru rămăsese neschimbată: 
biroul între cele două ferestre privind spre pădure, divanul 
cu covoare basarabeneşti, secretarul roşu în colţul de la 
sobă, aceleaşi cadre pe pereţi, acelaşi coupe-papier, acelaşi 
condei. Totuşi, de şi livada şi via urmau să fie îngrijite - sub 
supravegherea lui - de şi Nero îl întâmpina sărind ca 
altădată, o stranie linişte şi o degradare lentă şi abia simțită 
a casei şi a tuturor lucrurilor îl făceau să se simtă ca-ntr-un 
cuib părăsit. Pleca întotdeauna sară la drum, ajungea în 
zori. Se întorcea la fel, noaptea. Laşul lui de pe vremuri, 
laşul lui drag nu-l mai întâmpina cu prietinie. Vânturiie i se 
păreau duşmănoase. Zăpezile misterioase, pline de umbre 
şi primejdii, închis în biroul lui c-o carte în rnână ori cu 
tăblia de şah dinainte, medita la câte iuseseră mai înainte şi 
nu mai erau, şi gândul i se scufunda în vechime, ca-ntr-o 
bulboană a uitării. 

I<ăscolea mormintele uitate, amintindu-şi cum erau laşii, 
primăvara.1 în trecutele zile ale altor vremi. Evocând cu 
dragoste şi duioşie pe moş Gheorghe Coş-buc şi nopţile cu 
lună albă ale vechii cetăţi intelectuale, se gândea cu gâtul 
ros de amărăciune la hotări-rea luată de a nu mai ceti şi a 


nu mai ţine nici o conferinţă pe vreo scena a unui ateneu ori 
a unui teatru. 

Zvârlind la cos o scrisoare de insulte şi ameninţări, se 
întorcea cu gândul la Rădăsenii2 lui şi la obiceiurile acelui 
colţ binecuvântat de Moldovă. 

Aprinzârfd lumina tainică de pe birou într-o noapte de 
insomnie, aşternea pe hârtie c-un zâinbet înduioşat 
peripeţiile senzaţionale ale acelei expediţii, de care vinovat 
a fost cel de al treisprezecelea3 tovarăş de vânătoare. 

— In vreme ce troienile puneau zid de netrecut în jurul 
casei, se cufunda în una din temele lui favorite: iarnă şi 
lupi4, amintindu-şi de toate poveştile în legătură cu aceste 
două dihănii înfricoşătoare. 

Ori, evocând una din imaginile şi mai vechi. 

— Câm-pia Şiretului - istorisea despre un om prea civilizat 
şi despre o sălbătăciurie5 care a săvârşit un lucru de 
necrezut. 

Cu cât aduna mai multă furtună sub sprinceana uşor 
încruntată, cu atât mai des evada în vechime6, se căţăra în 
amintire pe piscurile din Făgăraş”, înso- 

1 laşii, primăvara: însemnări ieşene, 1940, nr. 5; Vechime, 
Cartea Românească, 1940. - 

2 Rădăsenii: Vechime, Cartea Românească, 1940. 

1 Al treisprezecelea: însemnări ieşene, 1939, nr. |; 
Vechim*,. Cartea Românească, 1940. 

4 Iarnă şi lupi: Vechime, Cartea Românească, 1940. 

6 Sălbătăciune: Viaţa Românească, 1939, nr. 5; Vechime, 
Cartea Românească, 1940. 

6 Vechime: Viaţa Românească, 1938, nr. 3; Vechime, 
Cartea Românească, 1940. 

1 Făgăraş: Viaţa Românească, 1939, nr. 1; Vechime, 
Cartea Românească, 1940. 

Ţiţ de prietinul Aurel Comsia şi de prea vrednicii paznici 
de vânătoare cu nume originale: Dănilă Vasu Hasu, Lom; - 
urca împreună cu lonel Neino pe valea Modorasuluil, să 
prezinte publicului cetitor pe părintele Isidor şi circul lui de 


animale îmblânzite; - şi se arunca înot în străfundurile 
trecutului, cer-' când s”-si închipuie ce era înainte prin 
locurile pe care luceşte acum Lacul Roşu2, pe vremea când 
mai existau balauri zburători şi viteji ieţi-frumoşi care ii 
răpuneau cu sabia. 

„CCâteodată şi unii dintre cei cuminţi se pot pune de acord 
cu nebunii - spune textual Sadoveanu în una din bucăţile lui 
- întrebuinţând anume otrăvuri binefăcătoare: amor, alcool 
şi morfină. Poate nici eu nu sunt nebun, şi am numai 
facultatea de a mă supune influenţei unui asemenea filtru, 
încercaţi şi domniile voastre, ca să vă puteţi măcar din când 
în <! Înd elibera de obişnuita mizerie a vieţii. Bineînţeles că 
domeniile misterioase în care poţi evada sunt multe şi 
diverse. Poţi pleca într-o expediţie fericită fără să te mişti 
din fotoliu. Insă te poţi mişca în timp şi-n spaţiu cum 
obişnuiesc să fac eu.” 

Zis şi făcut. Apucând pe un drum de țarină - la doi paşi de 
Bucureşti - şi înâundându-se în glodurile lăsate de ploile 
poznaşului aprilie. 

— şi ţinând-o tot Pe Argeş în jos Pe un mal frumos. 

Cuconu Mihai se întoarce spre obârşie, spre voievozi şi 
spre daci, întâlnindu-se c-un morar de la 1400, care-i spune 
că apa la care au ajuns se chiamă Neajlov3. Într-alta din 
expedițiile lui fantastice rătăceşte pe lacul Sinoe prin colbul 
vechii cetăţi Histria4, Impre- 

1 Modoraş: Vechime, Cartea Românească, 1940. 

2 Lacul Roş: Viaţa Românească, 1939, nr. 12; Vechime, 
Cartea Românească, 1940. 

3 Neajlov: Viaţa Românească, 1938, nr. 3; Vechime, Cartea 
Românească, 1940. 

4 Histria: Viaţa Românească, 1938, nr. 11; Vechime, 
Cartea Românească, 1940. 

Una cu soţii Lambrino şi inginerul Coliu. Ca să nu mai 
vorbim de Deltă ', în care cred c-ar îi nimerit şi prin vis cu 
ochii închişi. 


Când se-ntorcea în Capitală, unde îl aşteptau destule 
treburi şi osteneli, cea mai mare plăcere a lui era să se 
pregătească în orele libere pentru vânat şi pescuit. La ţapi 
şi cucoşi sălbatici se ducea arareori şi atunci mai mult de 
petrecere. Pescuitul, însă, de când descoperise lansatul la 
păstrăv, devenise sportul favorit. 

— Aş avea nevoie de vreo zece backsman şi cam tot pe- 
atâtea whitemoth, a comandat el la fabrica din Barbu 
Delavrancea 47. 

Îndată minghinea mică de ceasornicar fixată pe-o tăblie de 
lemn îşi făcea apariţia. Alături de ea cleşti-soarele, 
pensetele, îorâecuţele, cuţitaşele, aţele şi mă-tăsurile felurit 
colorate, sticluţele cu sherlack, răşină şi terebentină, 
penele de cucoş erau înşirate cu grijă de cătră meşteri - 
Teodora şi Paul - amândoi ucenici pescari sub mâna 
maestrului. 

— N-ar strica şi câteva red-palmer şi poate că şi ceva 
burlăi, viespi şi potârnichi. Adaogă cuconu Mihai. 

Se făceau - după modelul celor de la Hardy et C-ie - şi red- 
palmer şi burlăi, şi viespi şi backsman, şi whitemoth şi 
potârnichi. 

— Să fie. Căci e ştiut că aceste accesorii indispensabile 
păstrăvarului au o deosebită predilecție a rămâne în 
clomburi de brad, pietre, rădăcini şi plante de apă. 

Tn zilele acelea de dinaintea unei expediţii la pescuit, casa 
din Barbu Delavrancea e plină de forfotă. Se scot din 
cotloanele lor: puşca, geanta, undiţile, mulinetele, 
minciocul. Cizmele, cutiile şi cutiuţele de tot soiul. 

— Păzea! Strigă Mihuţ, lansând ca la păstrăv în Neculai, 
feciorul, care trece cu tablaua plină spre so- ' Delta; 
Vechime, Cartea Românească, 1940. 

Fragerie. Mezinul e încălţat cu cizmefe de Buciuc a! E 
tatii, care îi vin până aproape de şolduri:0 pălărie cu bouri 
largi îi cade până peste urechj. 

Miţi a fiert ceasuri întregi, n parafină labucătărie, firele 
pentru mulinetul de ştiucă - cu m' iacomandat tata - şi 


acum le-nşiră prii) toată tasa ”?' Prin curte, la uscat. Pe 
după scaune, pe dup'l mese' Pe după toate fotoliile şi 
canapelele; dup$ stâlf' Pe după copaci, prin toate cotloanele 
numai finj $ £' (L fire. Uf! Barbu Delavrancea 47 e un tnic 
şantier în'1-31,„,6 nu *e poţi mişca fără să nu te-mpiedici. 
Acelaşi fjcru se”! 1, tâmplă la întoarcerea din expediţie, 
când fi'e! E trebu-iese uscate şi depănate strâns pe 
'muliriete şi mosoarelată, suntem în iunie 1937. Când s-a 
atiz/tO ma? Ină care opreşte şi-o portieră trântindu-se, s- 
aurePe cu toţii în uliţă, să-ntâmpine pe cuconu' Mihai' care 
c'8 data asta s-a întors de la o baltă a Dunări'- Neculai a 
scuturat ş-a periat hainele, punându-le d s*-emn>-tate pe 
fiecare la locul ei. Mit; a şters puse-1? -a a? E- zat-o în cui; 
apoi împreună cu Paul a desf”ura” mu” linetele ş-a întins 
firele la u”cat. Fetole aij transmis la bucătărie reţetele 
după care dorea să iit preparat pestele cuconu Mihai şi s-ati 
interesat daci rate'e? I gâştele sălbatice au fost atârnate la 
vânt diiPa rându-iala lor. Şi-ndată ce călătorul s-a spălat de 
Pu“ Derea drumurilor ş-a pus o haină Uşoară de casg, ce' 
care fac pe gazdele şi-l poftesc în soâragerie îl, tof 'in”- 
rea” „cum a fost”. 

— Cercând să-l descoase fel şi cn'P' să spui nimic 

— Păi, ce să vă spun? Aţi fost şi voi cil ml'ne! A baltă data 
trecută şi aţi văzut cum 'e pe-ac”'*: aP”' soare, peste şi 
păscări, ţânţarj destui şi colil c!'* P*”” ţesti. 

Cum să fie? Foarte bijie. Foarte friirf05,' ras” punde 
zâmbind mucalit cel bombardat tje îni! E“ riS-a prins mult 
peşte? -” întreabă cin”va> 

Dovada-i pe plita şi-n cuptorul de la! >ucătărie. 

A fost vreme frumoasă > 

Care nu se mai află. 

Ei, vezi cum eşti mata, tată? Niţi'1 nu vrei 

— Hai, hai! Îl ameninţă comic cu degetul arătă tor din 
celălalt capăt al mesei mezinul cel obrăznicuţ. 

Parcă văd că te-aşezi acuşi la birou şi scrii cincizeci de 
pagini dintr-o suflare, inventând câte-n lună şi-n soare 


despre ce-ai văzut şi ai auzit în bălțile Dunării în ziua de 24 
iunie! 

Şi-aşa a rămas titlul bucății, cum a spus Mihuţ: 24 iuniel. 

Apoi cuconu Mihai a scris într-adevăr - nu cincizeci, ci o 
sută de pagini - despre uncheşu Mitrea Pescăruş şi de 
povestea Rarucăi rudăreasa ş-a lui Gogu Dălcăuş. Dar nu în 
anul acela, ci în cel urmă-t”r, pe zile calde şi senine de iulie; 
şi nu în Delavrancea, ci la Copou. 

— Eu n-am nici uri merit. 

— Se apăra el faţă de cei care lăudau cu drept cuvânt 
bucata asta deosebit de frumoasă. 

— Am spus toate aşa cum s-au întâmplat şi atâta tot. 

Ziua de 5 noemvne sosea potolită - nu zgomotoasă ca la 
Copou - şi se-nvârtea puţintel stingheră prin casa în care 
râsul îşi pusese surdină. Dintre moldovenii care-l urmaseră 
la Bucureşti, cuconu Ştefan Lu-paşcu, Ionel, Lili şi Păstorel 
Teodoreanu, Demostene Botez, Sevastos, Mihai Şerban 
veneau să ciocnească cu el un pahar de vin, urându-i noroc 
şi sănătate. Prietinii rămaşi în vechea cetate a leşilor - G. 
Topâr-ceanu, Otilia Cazimir, Mihai Codreanu, Lucia Mantu, 
Dan Bădărău - îi -trimeteau câteva cuvinte calde. Cei mai 
de departe - incomparabilul prietin şi nobilul cărturar Artur 
Gorovei, distinsul poet G. Tutoveanu, camaradul de vechi 
zile Neculai Dunăreanu - îi scriau epistole lungi şi 
sentimentale. * 

124 iunie: însemnări ieşene, 1938, nr. 4 şi nr. 11; Ochi de 
urs, Cartea Românească, 1938, octomvrie. 

Cumnata şi credincioasa lui amică Izabela Sado-veanu, cea 
dinţai care venea să-l iiritisească, se aşeza în scaunul 
leagăn din odaia cucoanei Catincuţa şi, dinaintea unei 
caâeluţe, prin rotocoalele de fum ale ţi-' gării prindea a se 
legăna uşor înainte şi-ndărăt, de parcă şi-ar ii pompat 
debitul lăuntric. Prietinul Alihai o asculta amuzai. 

— Uneori o contrazicea. Vorbeau ceasuri întregi, ca şi pe 
timpuri în strada Toamnei. Câteodată evocau pe cei 
dispăruţi: St. O. losif, D. An-ghel, Scurtu, Chendi. Îşi 


aminteau de Ion Dragoslav şi de farsele pe care i le iăcea 
Nicuşor Beldiceanu. Cucoana Catincuţa, din fotoliul ei, 
zâmbea dulce amintirilor. 

Câteodată se întâmpla să intre neaşteptat pe uşă - masiv 
ca un luptător de greco-romane - nenea Vasilică. Copiii îl 
întâmpinau cu urale. 

— Să trăieşti, bădie! 

Cei doi fraţi se sărutau de două ori pe-o faţă şi pe alta, 
ruseşte. Privirile ochilor albaştri se încrucişau scurt, într-o 
mută şi instantanee înţelegere. 

Ce-ai mai făcut? Ai mai fost la pescuit? La vânat? 

Dar tu, Vasilică? 

Eu? Eu la baltă, ca păscării cei prosti. 

— Mai bine istoriseşte-mi mata povestea cucoşului istuia 
atârnat cu capul în jos pe perete. Unde I-ai împuşcat? 

La Oaşa? 

Hai să-ţi cetesc. 

Se suiau sus în birou. Se făcea linişte. După un lung 
răstimp, când se deschidea însfârşit uşa, ieşeau de-acolo 
deşertaţi de vorbe şi de gesturi. Îngânduraţi, coborau 
scările, unul după altul. Câte şi-or fi spus fraţii între patru 
ochi? Fraţi şi buni prietini de-o viaţă întreagă. 

La plecare, nenea Vasilică nu uita să dea în grijă nepoților: 

— Băieți, să nu lăsaţi pe bădia să umble singur. 

Intovărăşiţi-1 la plimbare. Aţi înţeles? 

Primind în toamna anului 1936 direcţia ziarelor Adeverul 
şi Dimineaţa, ştia că-şi asumă şi riscuri; dar asta, în loc să-l 
înspăimânte, mai degrabă îl aţâţa. 

Dacă ziarul are nevoie de mine, e de datoria mea să 
primesc, orice s-ar întâmpla! 

— Hotărâse el cu străşnicie, surd la toate argumentele 
celor care cre deau că trebuie să-i deschidă ochii. 

Gândegşte-te la cucoana Catincuţa şi la inima ei suferindă! 

— Ziceau unii. 

Gândeşte-te la copii! 

— Îl implorau alţii, nemaigăsind alt argument. 


Cu sprinceana încruntată, ca şi Culi eroul său, înfruntase 
cu îndărătnicie negurile în care-l pândeau ochi de urs 1. 
Amenințarea aceea care avea să crească cu fiecare clipă 
spre anul 1940, revolta contra unei soarte nemeritate, 
otrava care se acumula picătură cu picătură. 

— Toate aveau să răbufnească în mânia homerică a 
paznicului de vânătoare înhămat la sania în care se află 
nevasta lui pe moarte. 

— Cu ce-am greşit? - „Se înviersuna de câtva timp asupra 
lui o putere străină. Fără pricină îl fă cuse fărâme, ca pe-o 
oglindă. Îl împung duşmănii, îl învăluie ceața, îi vuieşte în 
urechi singurătatea, îl strânge ca o ghiară pustia. E otrăvit 
şi i-i greață; e strivit şi nu mai poate. S-ar da cu fruntea 
înainte, ca să se mântuie toate - dar mai are încă îndărăt 
nicie.” 

Hah! Urlă el, răguşit. Hiahh! 

— Îăcând semn spre cer cu securicea. 

Toate drumurile îi erau cu primejdie. I se părea că trăieşte 
un roman de sensaţie. Că-i urmărit. Ca şi avocatul Emanoil 
Modru. 

— Eroul din povestirea Morminte 'Â - tresărea la 
chemarea stridentă a telefonului: 

— Hello! 

' Ochi de urs. Cartea Românească. 1938, octomvrie. 2 
Morminte, Cartea Românească, 1939, iulie. 

Dar în loc de glăsusorul dulce al domnişoarei Cire-şica 
Demetrian, care să-i şoptească: „Drumuri. E vremea 
drumurilor.” - o voce dură îi arunca vorbe neplăcute şi 
uneori invective. 

Ca şi avocatul poet, avea impresia că-l pândeşte o 
capcană. Lăsându-şi testamentul închis într-o casetă solidă 
„marcă bună” şi luându-şi servieta subsuoară, pleca la 
drum cu sentimentul că cine ştie dacă se va mai întoarce 
acasă. 

„Am avut grijă să observ - spune el în Morminte - dacă nu 
se află postat în preajma Locuinţii mele un tip suspect, care 


fumează căscând gura spre acoperişurile caselor. 
Asemenea tip nu se afla; strada era goală. Insă la cea dinţai 
răspântie, un om subţire şi nalt, cu gambetă şi lavalieră, 
părând puţintel cu chef, m-a întâmpinat zâmbind ironic şi 
m-a lăsat să trec, după asta şi-a potrivit pasul după al meu. 

La prima staţie de automobile am avut bucuria sa constat 
că aşteaptă un singur vehicul. Deci voi face aşa ca omul cu 
gambetă şi lavalieră să n-aibă când se căţăra pe bara de la 
spatele caroseriei. M-am uitat pe geamul din spate să văd 
dacă omul meu rămâne în urmă. Omul meu se urca şi el 
într-un automobil care-i sosise la timp. Acest automobil a 
virat şi a apu-cat-o spre Cotroceni, pe când eu mă grăbeam 
într-o direcţie contrară. 

Am respirat. Insă am rătnas pândind, să văd dacă inamicul 
nu revine.” 

Toate astea însă se întâmplau în tainiţile lui, neştiute de 
nimeni, mărturisite doar foilor de hârtie. Cu-conu Minai 
urma să se ducă cu regularitate la redacţia ziarului, să 
cetească explorări şi călătorii, să joace şah, să-şi vadă de 
gospodăria de la Copou, să plece cât putea mai des la vânat 
şi pescuit. 

Din când în când se mai muta dintr-o odaia în-tr-alta; ori 
măcar schimba aranjamentul mobilei. Încerca un regim 
alimentar nou. Experimenta un sistem de gimnastică 
miraculos. 

Apoi mai erau sindrofiile, căzând uneori pe neaşteptate, la 
ore nepotrivite: 

— Toată lumea în odaie la mama! 

— Trâmbiţa gla sul Profiriţei. Ne ceteşte tata! 

Lăsându-şi care încotro: pensule şi colori, cărţi şi hârtii, 
ace şi cusături, locuitorii casei se adunau în grabă. Intre 
pernele divanului - sultană mică şi albă - cucoana Catincuţa 
zâmbea bucuroasă. În jur, aşezaţi pe scaune, fotolii ori chiar 
turceşte pe covor, copiii aşteptau curioşi. 

Ascultaţi povestea lui Păunaş. Le spunea tata în copilărie. 

Am început Divanul persian |, a dat el vestea cea mare. 


A vârât mâna în buzunar, zăngănindu-şi, după obicei, 
cheile. Şi-a dres de două ori glasul, emoţionat: „De când 
lumea-i lume şi curtenfi n-au putut lucra altceva mai bun la 
sindrofiile lor, poveştile vesele şi întrucâtva pildele înțelepte 
au fost pentru ei nu atât huzur, cât nevoie. 

Au fost vremuri îndelungate când, trăind în mlaştina 
neliniştii, subt ameninţarea asupririlor, războiului şi 
molimilor, bietul muritor nu-şi putea găsi apărare fiinţii şi 
izbăvire sufletului decât în asemenea - de ce nu le-am 
spune pe nume? 

— Minciuni.” 

Asemenea minciuni despre Kira împărat, Sindipa filosoful 
şi ucenicul său Ferid, precum şi despre prea frumoasa 
Şatun aspus cuconu Mihai toată iarna aceea până în 
fevruarie 1939. Atunci Ferid căpătând grai şi scăpând de 
sub sabia gâdelui şi seria acestor povesti orientale a luat 
sfârşit. 


SFÂRŞIT