Mihail Sadoveanu — Demonul Tineretii

Mihail Sadoveanu 


Mihail Sadoveanu 


DEMONUL IINEREŢII 


CUPRINS: 

I «Ca azi va fi ziua de mâne Ca mâni toţi anii s-or urma.» 6 

II Aici, în aceste singurătăţi, trăia un monah. 10 

III Acum se arată nişte cinstite feţe de slujbaşi 22 

IV Îndeletniciri obişnuite ale ieromonahului şi duhovnicului 
nostru, părintele Natanail 35 

V Părerile lui Pintilie despre rânduieli şi legi 49 

VI Vorbim ceva despre demoni. Mai ales despre cel al 
neliniştii şi cel al lăcomiei 57 

VII Tabloul se întregeşte cu câţiva europeni musafiri 
vremelnici ai sfântului lăcaş 69 

VIII Alături de părintele Tihon este nevoie să înfăţişăm pe 
Nastasă Doftoru şi pe Averchie 80 

IX Biserica cea mare 92 

X Aici pare că se arată slujba celor două cinstite feţe 
Onuţă şi Pintilie, - însă nu e vorba despre asta 98 

XI Părintelui Natanail i-a sosit sol din altă lume 109 

XII Fără îndoială că-n muntele Rusu sălăşluieşte un balaur 
118 

XIII Realităţile sunt şi ele fantazii 129 

XIV «În toată neagra veşnicie, O clipă.» 141 

XV Pe lângă alţi demoni, trebuie să cunoaştem şi pe cel al 
tinereţii 152 

XVI «Ca floarea câmpului înfloreşte.» 170 

XVII «Răsar-o vijelie din margini de pământ.» 177 

XVIII Cum a dus Dumnezeu pe înecat înspre liman. 184 

XIX În liniştea pădurii, trăia ş-un biet lup 206 

XX «Unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin.» 221 

XXI Călătorie cătră cel din urmă ostrov 228 


Făcând puţintel popas în Târgul Neamţului, Petru-Voievod 
Muşat a abătut cu soțiile sale boieri şi oşteni cătră Cetate, 
unde puşcaşii din Vânători au înălţat praporele pe ziduri şi 
au dat glas din surle. După aceea au trecut apa Ozanei, 
muind până la genunchi picioarele cailor, şi-au răzbătut la 
dumbrava cea mare de stejari care se chiamă Branişte. 
Acolo se lumina un loc desmierdat al albinelor şi-al 
căprioarelor, şi-n lunca apei uneori îşi aduceau şi 
zâmbroaicele viţeii la păşunea de toamnă. De-acolo încep 
munţii să se zimţuiască; şi s-auzeau clopotele de la o 
sihăstrie veche de pe Nemţişor. Coborând în singurătate, 
după chemarea clopotelor, şi găsind pace ca pe un alt 
tărâm, şi mireasmă de fânaţ ca o tămâie, a hotărât Domnul 
să înalțe ziduri de piatră şi sălaşuri nouă pentru monahi, în 
locul celor arse şi pustiite. Din veac în veac clădirea a rămas 
în picioare, înocindu-se după urgii şi pojaruri; şi-n gropniţile 
ei se odihnesc monahi de rând, arhierei şi feţe domneşti: 
între alţii Ştefan-Voievod, feciorul lui Alexandru-Voievod 
Bătrânul, tăiat de un nepot al său Roman; şi Teoctist, 
mitropolitul lui Ştefan-Voievod cel Mare; şi sfântul Paisie 
Malorosianul; şi Calipso Greaca, fecioara, care şi-a cufundat 
aici tinereţele şi firea ei femeiască în rasă de schivnic, de 
nimeni cunoscută, de nimeni ştiută, fărădecât numai de 
Dumnezeu, până la ceasul izbăvirii sale. Icoana cea mare 
făcătoare de minuni cu pruncul, zugrăvită de sfântul Luca 
evanghelistul şi dăruită ţării Moldovei de cătră lon 
Paleologu, împăratul de la Bizanţ se află şi astăzi aici, 
păzind sfântul lăcaş de toată mânia şi primejdia în veacuri; 
iar odoarele sale de aur şi nestemate, dăruite de jupânese, 
doamne şi împărătese, o împodobesc şi astăzi la zilele mari 
ale sfinţiei sale. 

Petru-Voievod Muşat şi unii cneji ai săi au pus să se ridice, 
din bârne de brad, case cu cerdac în jurul Cetăţuii, - pentru 
odihna lor de vară şi pentru petrecerile la vânătoare. Acele 


case şi cerdacuri risipindu-se de vechime ori de foc, s-au 
ridicat altele care ş-acele s-au prăpădit - altele din nou 
înălțându-se, cu anii şi rândurile de boieri şi de monahi, ca 
la toate sfintele mănăstiri ale acestor munţi până în zilele 
de acum. 

Cătră această binecuvântată Cetate a lui Dumnezeu şi la 
aceste căsuțe albe boiereşti cu cerdacul lor nelipsit, - s-au 
deprins de mult moldovenii de la Iaşi şi din alte târguri să 
vie să-şi petreacă tihna verii. Şi venind aici, fac toţi drumul 
pe care l-a făcut odinioară Petru-Vodă Muşat, pe sub Cetate, 
peste apa Ozanei, şi prin dumbrava de la Branişte. 
Cărturari şi boiernaşi au trecut astfel şi-n acest veac; - şi-n 
preajma ruinilor Cetăţii cavalerilor ioaniţi, au murmurat 
acel cântec trăgănat şi melancolic: 

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel... 

Toţi l-au murmurat plângând, căci din firea lor, moldovenii 
sunt supuşi blăstămului slăbăciunii şi uşurătăţii. Fiind robi 
ai amintirilor şi amintirile venind totdeauna din trecut şi de 
pe morminte, foarte iute varsă ei lacrimi; după cum tot aşa 
de repede uită şi se veselesc. 

Alegându-mi deasemenea şi eu, aici, popas al liniştii mele, 
în pacea Mănăstirii Neamţului, într-o căsuţă cu cerdac, m- 
am înduioşat ca toţi, pe urmele lui Petru-Vodă; apoi, 
venindu-mi în fire, am scris această fantazie de vară, pe 
care ţi-o închin ca unui bun prietin, şi mai ales ca unuia 
care ai suspinat mai mult decât noi toţi în această încântată 
grădină a suvenirelor. 

I «Ca azi va fi ziua de mâne Ca mâni toţi anii s-or urma...» 

La ora 4 s-aude toaca la Mănăstirea Neamţului: e soarele 
la toacă, după cum spun ţăranii. Apoi sună clopotele - întâi 
cele mici, ca nişte fiinţi care întreabă dacă au voie să 
trimeată veste în văi şi-n plaiurile munţilor. Punctează 
subţire pacea, - rar. După fiecare lovitură, la arcadele 
clopotniţii par a juca o clipă mutrişoare îngrijate de copii 
străini şi neexistenţi, care totuşi se văd în zugrăvelile 
afumate ale iconostasurilor de jos. Atunci lostunii fac ocoluri 


mai numeroase şi acrobaţii mai grăbite în preajma zidurilor 
şi răspund şi ei cu o gamă de sonuri fine - lăsând parcă să 
curgă din guşele lor catifelate prundişor sferic în cupe de 
cristal. Mutrişoarele neexistente dispar, căci un clopot mai 
mare a născut o notă gravă din altă familie de sunete. Şi 
îndată după aceea se armonizează cu el murmurul 
impunător al chimvalelor bătrâne. La arcurile de umbră ale 
clopotniţii apar, alte chipuri din icoane şterse - linii 
vaporoase, cu bărbi şi plete de fum. Trec numai cât ţine 
fracțiunea unei secunde, căci primblarea musafirilor de 
vară, cu haine europene, prin piaţa de sub turn, nu-i 
interesează. 

Se agită nesimţit în jurul clopotelor şi-n cotloanele 
liliecilor, - cetind şi recunoscând urme şi semne din alte 
zile, de la binecredincioşii voievozi şi monahi care au clădit 
şi au înfrumusețat în veacuri sfântul acesta lăcaş. 

Clopotarii cei vii în carne şi oase, care fac să sune cu braţe 
tari vechile arămi, îşi împlinesc slujba cu gravitate şi 
absenţă, fără a privi, lumea de azi, fără a simţi umbrele 
sunetelor sau sufletele clopotelor. Simţesc inconştient că ei 
sunt într-o fază efemeră şi fără valoare, îşi vor fi împlinit 
menirea numai când se vor integra în tot ce-i armonios aici: 
vibrări, lostuni, lumină şi mireasmă, peisagiu de brazi, 
ziduri sfinte. Până atunci îşi duc ca o povară săraca şi trista 
ucenicie în această înșelătoare lume, aşteptând altceva. 
Stau la poarta unui vis - şi trimet într-acolo chemările 
acestea. De o sută de ani, de o mie de ani, de mai multe ori 
pe zi şi pe noapte - perindându-se sus la clopote, - 
perindându-se jos la strane, rămânând aceleaşi umbre 
negre, schimbându-şi numai numele, - monahi nemuritori. 

S-au pripăşit pe-aici, prin unele case, şi circulă pe drumuri 
şi cărări, oameni din altă parte, cu totul indiferenți 
peisagiului, bisericilor şi clopotelor. E adevărat că mănâncă, 
râd, petrec şi se duc în primblare până la Izvorul 
Tămăduirii. Asta însă nu-i ceva serios, căci pădurea, ca şi 
zidurile, nu-i acceptă; iar izvorului de apă neagră îi zice în 


realitate Puturosu, şi numai pentru aceşti străini, şi-a pus 
poreclă. 

Când bat clopotele cele mărunţele, ies veveriţele în 
poienile de la marginea codrului. Se zbenguiesc cu mare 
vioiciune, căci muzica aceasta-i pentru dânsele. Cum încep 
murmurele grave ale chimvalelor, se opresc din joc, se 
aşează pe pămătufurile cozilor şi ascultă cuminţi şi 
decepţionate. Dar după ce ornicul melodic al munţilor şi-a 
făcut pauza, ca să cadă peste pripoare şi peste colnice un 
val de tăcere măreaţă, clopotele cele mărunte iar pornesc şi 
veveriţele încep din nou să. joace şi să hârâie cu bucurie. 
Rămân după aceea iarăşi înşelate, a doua oară, şi-a treia 
oară. Căci şi veveriţele n-au minte destulă, ca şi oamenii. 

S-au arătat pe cărare câteva costume evropeneşti. 
Veveriţele răsar din starea lor de filosofie, fac sărituri agile, 
plutesc pe cozi, cu lăbuţele întinse şi gheruţele răsfirate: le 
îmbrăţişează şi le ascund brazii. Şi ele, ca şi Puturosu, nu 
vor să aibă de-a face cu străinii. Europenii de-altminteri nici 
nu le-au observat: vorbesc cu glasuri tari, întrebuinţează 
vocabule ciudate, preocupaţi de chestii foarte mari şi foarte 
neînsemnate. 

Nu departe de ctitoria veche, după ce treci o culme, stă 
ascuns într-o văiugă, aproape de un iaz, schitul Vo-videnia. 
Împrejuru-i se înşiră câteva căsuțe de monahi, mai liniştite 
şi mai vechi decât cele din mănăstirea mare. Biserica cu trei 
turnuri, când îşi trimete glasurile, deşteaptă mai multe 
ecouri în pădurea de aproape. Şi izvorul negru, şi veveriţele 
atente, fac parte din poporul ei. Şi nu numai izvorul negru - 
care răsuflă abur urât mirositor, ca să respingă de la sine 
pe străini; ci şi alte însufleţiri şi dihănii ale umbrei. Sunt 
înspre Secu cerbi închişi într-o grădină a lor; înspre Pocrov 
căprioare cu ochi mari în care se răsfrâng apele tăcerii; 
înspre Sihăstrie şi Sihla şi-nspre Agapia mistreți care nasc 
din tăurile singurătăţii. Cum intră în tainiţile lor aburii 
amurgului, se deşteaptă: fulgeră lilieci cătră ei şi-i chiamă 
spre poieni. les din scorburi jderi şi mâţele sălbatice şi se 


călăuzesc pe cărările misterioase cu câte-o păreche de 
lumini de fosfor. Lupoaicele-şi scot din vetrele de muşchi 
puii, ca să-i înveţe la vânătoare. Şi printre brazii neclintiţi 
fâlfâie, cu aripi moi de scamă, huhurezi şi bufniţi mari. 

Cântă toaca la Vovidenie. Mâni e Sfântul Pantelimon - şi de 
mâni vara se călătoreşte. Fratele Ion Bostan s-a suit în turn 
şi bate cu ciocănaşele lemnul sonor în trei soroace. Pentru 
singurătăţi, pentru monahi, pentru ciobanii de la stâni, 
pentru păduri şi fiare şi mai ales pentru sine. În acelaşi timp 
cântă toaca la toate schiturile şi mănăstirile munţilor, şi el 
pare a auzi răspunsurile şi ecourile peste valurile codrului - 
şi cu mâni iuți, într-o fină adiere, se pune în armonie cu 
toate, cu tot ce-l înconjoară şi cu Dumnezeu. Cu ochii pe 
jumătate închişi şi privind în sine, cătră sufletul său, stă 
drept şi neclintit cu trupul, ca o fantasmă neagră, şi numai 
mânile îi tremură şi cântă. 

De mult europenii au dispărut din peisagiu, parcă ar fi 
murit. 

II Aici, în aceste singurătăţi, trăia un monah... 

Înainte de a cădea ultimele lovituri de ciocane în turn la 
Vovidenie, părintele Natanail a ieşit din căsuţa lui albă 
acoperită cu draniţă, a coborât din cerdac cătră sfânta 
biserică, a trecut valea ş-a intrat pe-o cărare la deal, cătră 
miazăzi, printre fânaţuri necosite. Pluteşte în juru-i dulce 
mireasmă şi cântecul din turn. 

Părintele Natanail se opreşte o clipă, c-un zâmbet abia 
văzut în barba-i rară şi bălaie. Se-ntoarce spre turn, de 
unde-i vine bună veste. Apoi îşi strânge mai tare cureaua 
peste rasa-i neagră, pe trupul supt, şi porneşte iarăşi la 
deal, printre ochi vii şi râs alb de flori. 

«Şi pentru ele cântă toaca...» se gândeşte monahul, şi-şi 
simte sufletul mai uşor decât în alte zile. 

Când ajunge în marginea pădurii, sună din urmă clopotele, 
întâi cele tinere, apoi cele bătrâne, după rânduiala 
veacurilor. Contenesc, şi se face linişte. 


Un tipăit uşor s-aude pe cărarea umedă, în urma 
călugărului. Cuviosul Natanail se întoarce. 

— Tu eşti, măi Ţubichi? întreabă el fără supărare şi c-o 
voce deosebită, ca şi cum ar fi vorbit c-un copil. 

Căţelul tărcat se oprise cu urechile înălțate ca două 
corniţe şi mişca prietinos din coada ciuntită. 

— Bine, numai să n-ai de furcă cu dulăii de la stână, îi zise 
Natanail. 

Ţubichi avea pricină să se creadă în siguranţă şi mai făcu 
câţiva paşi înspre stăpânul său. 

Amândoi porniră înainte pe potecă şi lumina scăzu între 
brazi. 

Veni o înfiorare peste păduri şi cetinile din jurul lor fâşâiră 
prelung. Ca şi toaca şi ca şi clopotele, acest cântec al liniştii 
era pentru Dumnezeu, pentru puţini oameni şi pentru 
sălbătăciuni. lar pentru ca rânduiala tainelor să fie deplină, 
când sta şuietul brazilor în răstimpuri, năştea, stins, din 
depărtarea de la miazăzi, glas de bucium. În această 
alternanță nu era nimic poetic şi romantic. Din bucium 
zicea moş Nechita cel burduhos, la stâna mănăstirii; şi 
dădea o veste ciobanilor lui. 

În sara aceasta aşa de frumoasă însă, şi-n clipa aceea 
unică din viaţa lui, fără păreche în trecut şi în viitor, 
părintele Natanail primi în el cântarea nouă ca şi pe cea de 
toacă şi de clopot. 

— Frumoasă sară, măi [ubichi! zise el fără cuvinte, cătră 
cățelul care tipăia acum alături lângă glesna lui stângă. 

Când cărarea sui alt colnic şi ajunse cătră altă vale, 
susurul de ploaie al brazilor se alină, şi călugărul, oprindu- 
se, bătu uşurel cu palma peste grumazul căţelului, ca să 
steie şi el neclintit şi fără răsuflet ca şi dânsul. Atunci, din 
dreapta, îi veni alt zvon: era o sonoritate măreaţă; straniu 
înmulțită şi crescută de ecourile pădurii, ca şi cum s-ar fi 
împletit şi s-ar fi încălcat serii de cornuri de vânătoare, 
unele subţiri, altele profunde. 


«Cu toate acestea e tot un bucium, şopti călugărul 
emoţionat. Ştiam eu că Mănăilă are alt meşteşug; şi sună 
din alte poieni.» 

Răsuflă adânc, apoi înghiţi cu plăcere aerul serii 
amestecat cu mireasmă de răşină. 

Poteca stânii mănăstireşti curgea înainte; apoi, ca un fum 
şerpuit, suia printr-o rarişte pe coasta dimpotrivă. Natanail 
coti în loc spre mâna lui dreaptă, pe o cărăruşă abia văzută 
dintre ierburile înalte ale poienii. Mai ascultă în două 
răstimpuri larma de bucium a ecourilor; după aceea, 
amândoi, el şi Ţubichi, urcară în tăcere un deal trăgănat, şi 
de pe cuhne văzură deasupra asfinţitului - aprins - 
luceafărul de sară. Într-un cotlon al văii care se deschidea, 
se afla stâna unor oieri străini, veniţi la văratic dintr-alte 
păduri şi de pe alte albii de ape. 

Bătură tălăngi lin şi veni până la ei miros de fum. Cărarea 
ocoli pe după un pâlc de brădiş tânăr, pe-un tăpşan uşor 
înclinat. Şi-ndată zbucni focul, ca şi cum alt luceafăr enorm 
ar fi căzut din cerul scund. Şi cânii, cu mânie şi larmă 
înfricoşată, se zvârliră spre străini. 

Călugărul se oprise, cu Ţubichi alături. Sta neclintit, nalt şi 
subţiratic în rasa-i cernită. Cei de la stână îl vedeau 
zugrăvit pe zarea culmii şi-l recunoscură. 

— Aista-i părintele Natanail, hotărî glasul gros al baciului. 
Măi flăcăi, chemaţi cânii. 

Câteva fâşcâituri sălbatice sfâşiară înserarea. Strigăte 
răsunătoare ameninţară spre dulăi, amestecând nume 
ciudate. 

— Nea, Lepşa; nea, Cotoşman! Vină aici, boală, c-acuşi 
tună dracu-n coşu tău! 

Învălmăşeala de răcnete şi fluierături n-avusese înrâurire 
prea mare. Dulăii se opriseră ei singuri, căci şi ei 
recunoscuseră în monah un musafir care mai călcase de 
câteva ori în acele locuri. 

Baciul strigă gros: 

— Poftiţi, părinte! 


Unul din strungăraşi, băiat sprinten de doisprezece ani, 
sărise de la locul lui şi ieşise în cărare. Primi pe călugăr, îi 
sărută mâna şi-l aduse la foc. 

Stâna lui Mănăilă era o alcătuire trecătoare: o şandrama 
şubredă acoperită cu draniţă, rezemată pe câţiva stâlpi de 
brad în care toporul lovise şi cioplise foarte puţin. Câteva 
hârdaie şi doniţi, scafe şi cupe stăteau aruncate fără 
rânduială pe poliţi grosolane, alcătuite după un meşteşug 
cu zeci de veacuri anterior celui dintâi cântec pe care l-au 
suspinat păstorii sub codru şi care se chiamă Mioriţa. De la 
dacii cei de demult şi de la alţii mai vechi decât ei, în 
rânduri de generaţii, ciobanii n-au simţit nevoia să-şi 
schimbe portul, datinile şi confortul în munţii lor sălbatici. 
Cu aceleaşi unelte din tinereţa lumii, cu acelaşi ritual de- 
atunci îşi duc traiul - numărând fără scop oile, zilele şi anii. 
Socotelile acestea le fac pe râbuş, adică tot pe o bucată de 
lemn. 'Trăiesc iarna în bordeie de bârne; iar dulceaţa 
primăverilor ş-a tinereţii o spun tot din lemnul pădurilor lor, 
din bucium ori caval. 

Baciul şi câţiva ciobani cu strungăraşul stăteau la foc - 
deasupra căruia, spânzurat în cârlige şi lanţuri, înegrea 
ceaunul cel mare de jintiţă. Erau oameni fioroşi la 
înfăţişare, cu plete mari netunse şi nepieptănate, - 
îmbrăcaţi cu straie care fuseseră odată albe, de cânepă şi 
in, toarse şi ţesute de muieri din văi. Acuma aveau o coloare 
fără nume, păreau un fel de piele vârtoasă. Tot aceeaşi 
rânduială străveche porunceşte ciobanilor să-şi spele 
hainele în zer şi să le pătrundă de untul caşului, până ce 
capătă tăria şi floarea ştiută, - şi pe deasupra un miros 
pătrunzător, de brânză şi de fum. Căci sub şandrama 
lumina se luptă întruna cu fumul. Oamenii lăcrămează, se 
apără de vâlvătăi ridicând palmele în dreptul ochilor. Deşi-s 
aşa de buhoşi, de unsuroşi şi de demult, zâmbesc din 
veacurile lor cu prietinie noului venit. La [ubichi nici nu 
catadicsesc să se uite, căci nu-i decât o cotarlă măruntă, şi 
numai dulăii au preţ între pădurile cu fiare. 


Bătrânul Mănăilă se sculă în picioare după perdeaua de 
fum, nalt şi spătos, încins c-o piele de buhai lată de-o palmă 
domnească. Suvacurile, stricnelele şi celelalte alămuri 
aninate de chimir risipiră fulgere în bătaia flăcărilor, îşi 
mângâie cu degete groase bărbia rasă din proaspăt cu 
custură de coasă şi salută pe monah cu vocea-i de bas: 

— Bine-ai venit, părinte. Binecuvântează. 

Călugărul făcu semnul crucii asupra focului. 

— Domnul Dumnezeu să vă aibă în sfânta lui pază. Bine v- 
am găsit sănătoşi, oameni buni. 

— Sărutăm dreapta, cinstite părinte, grăi iarăşi baciul. Şi 
fâşâind cu opincile-i mari prin şperla vetrelor vechi, 
întâmpină pe oaspete. Cuprinzând în laba-i uriaşă mâna 
slăbuţă şi albă a călugărului, o sărută răsunător. Cu mişcări 
stângace, ceilalţi ciobani îi urmară pilda, apoi se aşezară iar 
la locurile lor şi-şi mângâiară cu palmele pletele unse cu 
unt. 

— Ţi-am auzit buciumul, zise Natanail şi privi în juru-i 
căutând un scaun. Un asemenea obiect este însă lucru de 
prisos într-o stână. Oamenii stau pe-o cofă, pe-un pietroi ori 
pe-o curmătură de brad. Stau chiar şi pe pământul gol, 
care-i tatăl nostru al tuturora şi ne ţine bine. 

— Pentru cuvioşia sa, adă scăunaşul... porunci grav baciul. 
Şi strungăraşul aduse îndată din întuneric scăunaşul de 
lemn cu trei picioare care, obişnuit, avea slujbă să steie 
întors şi să fixeze ceaunul la mestecatul mămăligii. 

— Precum spui, părinte, urmă bătrânul, întorcând spre 
monah ochii lui cu streşină de sprâncene; socot că m-ai 
auzit din valea cealaltă, când ai ajuns la Doi-Paltini. Dam 
semn, ca să iasă feciorii cu oile în porneală. Am şi eu o 
pustie de surlă în care am învăţat din pruncie a sufla, 
întrecându-mă cu lupii. Asta-i treaba noastră. Altă ispravă 
nu facem. Când m-oi înfăţişa la împărăţia sfântă, la judeţul 
cel de apoi - când a fi şi dac-a fi - am să am cu mine 
buciumul ş-am să zic o toană. Domnul Dumnezeu va zâmbi 


şi mi-a face semn cu mâna să trec între cei drepţi, în sânul 
Jidovului. 

— Care Jidov, moş Mănăilă? 

— În sânul lui Avraam, cuvioase părinte. Când ne-om 
vedea acolo, apoi om şti dacă ne-a fi mai bine decât în astă 
ticăloasă viaţă. 

Călugărul zâmbi. 

— Într-o privinţă n-are să fie mai bine, moş Mănăilă. Căci 
acolo nu-i foc şi nu-i întuneric, şi nici luceafărul nu se vede 
lucind deasupra unei măguri, cum îl vedem noi de-aici. Nici 
nu-i custură de coasă ca să te bărbiereşti. Nici zer ca să te 
speli. Nici auzi sunând tălăncuţele. Nu-i vale cu crâşmă, ca 
să-ţi aducă de-acolo strungăraşul spirt. Nici fum de tutun 
nu se pomeneşte. Acolo-i aşa un loc de lumină, moş Mănăilă, 
unde stai ca un abur fără trup. Şi, precum scrie la carte, 
acolo nu-i nici durere, nici întristare. Şi nu-i nici bucurie, 
după cât înţeleg, - căci sufletul însuşi este bucurie precum 
flacăra e foc. 

— Hm! făcu baciul, mă miram eu să fie mai bine decât aici, 
în sânul unui necredincios. Apoi dacă nu pot eu să mă las pe 
o vale cu flori într-o sfântă zi de sărbătoare, şi dacă nu văd 
sărind din stâncă un izvor ca un berbecuţ alb, - şi dacă nu 
pot ajunge la han la Irimia, ca să beau o litră de rachiu de 
care-mi place mie, - de celelalte mă lepăd. Eu zic aşa că 
numai cu necuratul trup putem avea plăcere. Când a 
putrezi - gata, dacă n-om avea grijă să facem cele de 
cuviinţă. 

— Cum se poate să vorbească astfel un om bătrân? îl 
întrerupse călugărul, fără supărare. Dumneata, baciule, nu 
eşti creştin şi botezat? 

— Ba sunt. 

— Şi nu crezi în Sfânta Treime şi-n învăţăturile Domnului 
nostru Hristos? 

— Ba cred. 

— Atuncea trebuie să aştepţi învierea morţilor, care va fi în 
veacul de apoi. Până atuncea, sufletul dumnitale despărţit 


de trup nu va avea nevoie nici de băutura care-ţi place, nici 
de hrană, nici de toate câte le socoţi bune de şi sunt 
înşelătoare. 

— Ba eu, părinte, mi-am zidit fântână, ca să am apă când 
mi-a fi sete dincolo. Ş-am dat de pomană pită, sare şi caş - 
ca să nu sufăr de foame. Ş-aceşti feciori, după ce-oi pieri eu 
ş-oi fi subt iarbă, au să vie să-mi cânte deasupra. Ş-au să 
mănânce ş-au să beie cu mine, ca să mă satur şi eu. 
Asemenea rânduială noi am apucat-o de la alţi baci mai 
vechi decât noi, care s-au petrecut demult din lume şi s-au 
dus pe tărâmul celalalt, şi noi se cade să ne ţinem de ce-am 
apucat şi am învăţat. 

Monahul nu crezu de cuviinţă că trebuie să mai dea 
replică la asemenea înfricoşată profesie de credinţă. 
Creştinismul lui nu găsea cheia la uşa de bronz după care 
sta închis baciul cu strămoşii săi. Rămase un răstimp 
visător, cu ochii lui albaştri aţintiţi în zbaterile focului. 

— Părinte, vorbi iar baciul rânjind, eu abia acuma mă uit şi 
văd. De unde dracu ai găsit cuvioşia ta asemenea fleac de 
căţel, cum nu mi s-a arătat de când sunt? 

— Aista-i Ţubichi, răspunse Natanail. S-a luat azi după 
mine, şi văd că nu s-a spăriat de dulăii dumnitale. E o 
corcitură pripăşită la chilia mea; a rămas de la nişte boieri 
care au petrecut în vara asta la mănăstire. E un corceag de 
mops şi de fox... 

— Cum? 

— E un corceag de mops şi de fox, însă-i deştept ca un om. 
Numai glas n-are, ca să vorbească. 

Baciul privi cu îndoială şi dispreţ spre căţel. 

— Cum ai zis că-l chiamă? 

— 'Ţubichi. 

— Hm! Aista nu-i nume de câne, părinte. Ia să chem pe 
Dârlău, să văd dacă-l cunoaşte că i-i neam. Nea, Dârlău, ia 
vină-ncoace şi vezi pe ciocoiul ista. 

Bătrânul fâşcâi haiduceşte şi mai răcni o dată numele 
dulăului. Prin fum sticliră ochi sângeroşi, ş-un câne mare şi 


flocos, cu ragilă la gât, se opri la câţiva paşi în marginea 
cercului de lumină. Ţubichi mârâi scurt şi-şi ridică urechile 
ca nişte corniţe. 

— Îl auzi, măi Dârlău? ce zice? 

Dulăul mai rămase o clipă neclintit, apoi se retrase-n 
întuneric, dispreţuitor ca şi baciul. 

Ciobanii rânjiră şi se priviră cu coada ochiului. Apoi se făcu 
tăcere şi se întinse noapte deplină. 

Călugărul trase de sub haina-i lungă, de la piept, un 
pachet cu grijă învălit într-o gazetă veche. 

— Moş Mănăilă, zise el, dumneata nu-ţi vei fi închipuind c- 
am venit în ia-sară aici ca să aduc pe Ţubichi să te minunezi 
de el. Am venit să-ţi mulţămesc pentru caşul pe care mil-ai 
trimes în ziua de Sântilie. 

— Bun şi frumos caş! întări baciul 

— Într-adevăr. De-aceea l-am plătit cu dreptate, după 
vorba pe care mi-a spus-o flăcăul. lar acuma, pe deasupra, 
te rog a primi câteva pacuri de tutun de cel de care-ţi place. 

— Mie-mi place de cel negru şi tare, ca să-l simţesc când îl 
trag în piept. 

— De-acela ţi-am adus. 

— Îţi sărut mâna, părinte. Văd că-mi ştii năravul. 

— Ţi-l ştiu, moş Mănăilă. 

— Şi văd că-mi dă o mână sfinţită iarbă de afumat care se 
chiamă a Diavolului. 

Baciul râse iar, arătându-şi toţi dinţii. Călugărul îi 
răspunse cu liniştea-i zâmbitoare: 

— Moşule, toate sunt ale lui Dumnezeu: şi ierburile şi 
fiinţile. 

— Asta aşa-i! încuviinţă baciul. Şi desfăcu cu mare grijă şi 
neîndemânare pachetul pus pe genunchi, ca să se 
încredinţeze că într-adevăr are de-a face cu iarba cea mai 
neagră, care fumegă mai gros şi trece ca o perie de sârmă 
prin gâtlej. Apoi îşi căută luleaua de lut din fundul 
chimirului ş-o bătu cu botul de opincă. O împunse cu 


suvacul, suflă într-însa şi iarăşi o împunse. Ş-o îndopă cu 
tact din darul călugărului. 

Natanail îl privea pe gânduri; dar era concentrat mai mult 
în sine. În sara asta toate îi păreau bune şi tihnite. 
Străbătuse uşor poteca printre păduri, simțind nevoia să 
schimbe o vorbă cu oameni din lume şi să-i intre cerul în 
suflet ca un fum de floare violetă. Se ridică sprinten şi-şi 
mângâie cățelul. 

— Vă poftesc bună sara, zise el. Nu uita, moş Mănăilă, că 
eu împărţesc şi altora din fruptul oilor dumnitale. Are să 
mai trebuiască cât de degrabă alt caş: mâne ori poimâne. 
Plata - cum ştii - e fără greş. 

— Asta ştiu, părinte, dar eu mă bucur mai ales de 
bunătatea cuvioşiei tale. Sărutăm dreapta şi să mai vii pe la 
noi sănătos cu tutun de-acesta. 

Baciul şi feciorii rânjiră iar. După aceea răcniră la câni, ca 
să-i ferească în laturi. Şi călugărul porni înapoi cu pas 
elastic spre schit, cu căţelandrul după el. Într-o vreme râse 
singur, gândindu-se la convorbirea cu Mănăilă, la fel cu alte 
convorbiri din alte câteva seri de vară. Sălbaticii şi păgânii 
aceia, care se socoteau creştini, erau blânzi şi buni şi el 
avea dragoste pentru ei. Între dânşii, o clipă, se simţea bine 
- cu sufletul liniştit ca un iaz într-o pădure solemnă. 

Adresă într-o vreme lui Ţ[ubichi câteva cuvinte de prietinie. 
Se opri lângă un tufar mărunt, în marginea poienii de la 
paltini, şi căută, pipăind, o frunză potrivită. O aşeză între 
buze şi cântă uşor nopţii şi singurătăţii cât trecu printre 
brazi, într-un întuneric de catran. 

III Acum se arată nişte cinstite feţe de slujbaşi. 

În urma lui, la stână, baciul rămase pâcâind cu mare 
plăcere din luleaua-i de lut roş cu căpăcel de alamă. 

— Era bine dacă se nimerea sub fusta călugărească ş-o 
leacă de rachiu... zise el căâtră feciori. Măi Turiţă, dă-mi o 
cupă de zer. 

Strungăraşul îi aduse zerul. 


— Cu asta n-am făcut mare lucru, vorbi el iar oţărându-se 
urât; fărădecât mi-am astâmpărat oleacă arşiţa. Tutunu-i 
mai bun. V-aş da şi vouă o ţâră, da” nu vreau să vă înădiţi la 
o iarbă îndrăcită şi puturoasă ca asta. Apoi de când ţin eu 
minte, şi după cât ştiu, numai baciul trebuie să tragă din 
lulea. Cei tineri se uită ş-aşteaptă să le vie rândul. După ce- 
or trece vreo douăzeci de ani, apoi îţi afla şi voi ce-a iscodit 
Diavolul. 

Subţire şi muzical, Turiţă strungăraşul se amestecă şi el în 
vorbă: 

— Parcă ciobanii nu duhănesc şi ei? observă el. Până la 
crâşma din Vale nu-i aşa de departe. Numaidecât în loc să-l 
beie din lulea, îl fac ţigară: îl sucesc în pănuşă de păpugşoi. 

— Şi-i bun, măi Turiţă? întrebă baciul privindu-l într-o 
parte, pieziş. 

— Îi bun, moşule, răspunse strungăraşul. 

Ciobanii şi baciul izbucniră în hohot, scuturându-şi pletele, 
în vâlvătăile schimbătoare ale focului, obrazurile lor aveau 
schimonosituri demonice, ca şi cum i-ar fi aruncat în 
singurătatea aceea un pământ necurat. 

Dulăii dintrodată se izbiră cu vrăjmăşie în cărare şi câteva 
tălăngi se scuturară în umbra de-aproape. Larma cânilor 
crescu întărâtată şi doi ciobani săriră de pe trunchiurile lor. 

Un glas se-nălţă în întunericul opac, modulând o vocală 
sonoră: Ho-hoo! 

— Îs oameni de-ai noştri, grăi unul dintre feciori, 
întorcându-se la foc. Celălalt domolea cânii. 

Baciul mormăi pe lângă ţeava lulelii: 

— Cine-i? nu cumva îi Pintilie? 

— Da. Onuţă şi cu Pintilie. 

Baciul aşteptă, sucit cu spatele spre cărarea muntelui şi-n 
aparenţă nepăsător, până ce paşii străinilor fâşâiră lângă 
foc. Atunci se-ntoarse şi văzu doi munteni cu sumăieşe 
scurte, cu ochii mascaţi de pălăriile aplecate pe 
sprânceană. Unul era înalt, - celălalt mai subţiratic şi mai 


scund. Purtau topoare cu coadă lungă atârnate la cotul 
braţului stâng. 

— Bună vremea. 

— Bună să vă fie inima, răspunse baciul. Voi sunteţi? 

— Noi, răspunse cel scund şi subţiratic. 

Traseră de sub sumane puşti cu ţevile retezate şi se 
aşezară ceva mai la o parte, alături, pe-un singur butuc de 
brad, cu armele lângă dânşii. Îşi ridicară frunţile, îşi săltară 
pălăriile. Cel nalt era blond. Cel scund - brun. 

Zâmbiră spre baci. Cel mic cu îndrăzneală, cel nalt cu 
oarecare stânjenire, - amândoi însă exprimau aceeaşi stare 
de îndoială pe care trebuiau s-o aibă oameni ca ei într-o 
aşezare ce atârna oarecum de legile şi rânduielile societăţii 
din vale. 

Baciul Mănăilă întrebă iarăşi: 

— Aţi mai coborât într-acoace? 

— Da, răspunse cel mic, aţintind spre baci ochi scăpărători 
şi negri. Am stat o vreme sus, într-un loc al nostru. De acolo, 
am văzut că v-a căzut pe sară oaspete la stână. 

— Da. Părintele Naftanail de la schit. 

— Am spus eu că-i părintele Naftanail. 

— Aşa-i, întări baciul. Pintilie l-a asemuit bine. Se vede că 
mâne e ziua lui, când se face slujbă mare devale. Are ochi 
ageri pentru cele sfinte. 

— A fi şi asta, îngână pe gânduri Pintilie, fără să 
zâmbească. 

O clipă tăcură. Cel mic şi negricios tresări iar: 

— A venit să cumpere caş? 

— Nu; a venit s-aducă o rămăşiţă de datorie. 

Tăcură iarăşi. 

Onuţă trase de la şold o taşcă de piele, înflorită cu ţinte şi 
plăci de alamă, o deschise între genunchi şi scoase din ea o 
ploscuţă lată de sticlă, îmbrăcată în împletitură de rafie. 
Scociori ş-un păhărel de metal, în care suflă de câteva ori, 
ca să-l curețe. Apoi, cu osebită grijă, urmărit de toţi ochii, 


atât ai oamenilor din lumină, cât ş-ai cânilor, - destupă 
sticla şi turnă atent în păhărel un fir subţire de licoare. 

— Aista nu-i rachiu, - e doftorie, explică el. E de cel de 
mere. Mi l-a dăruit o cuvioasă călugăriţă de la Agapia din 
deal. Eu socot că i-a cetit şi rugăciuni când l-a făcut. 
Supărare, boală, - ţi le ia cu mâna. Poftim, moş Mănăilă, ia-l 
de bine. 

Ochii baciului de mult sticleau ca ai necuratului din râpă. 
Lăsă repede luleaua în spuză, la botul opincii, şi prinse în 
mâna-i mare cu ghiare păhărelul de rachiu. Îl aduse domol 
la gură. De şi-i tremura mâna, nu vărsă nici un pic. Îl gustă 
din vârful limbii, - şi încuviinţă adânc din cap: 

— ÎNâ! Apoi închină spre munteni: 

— Apoi vă poftesc sănătate. Domnul să vă fie de spor şi de 
ajutor. 

Şi sorbi cu ochii închişi, răstumând capul pe spate. 

Întinse paharul. 

Crezu potrivit să mai adauge o vorbă: 

— Eu zic aşa, oameni buni, că Dumnezeu cunoaşte gândul 
omului, şi câteodată i-l împlineşte. 

Oamenii buni nu înţeleseră din ce adânc porneşte această 
banală cugetare; o primiră totuşi cu linişte, ca şi pe 
închinarea în care acelaşi Domn-Dumnezeu trebuia să le 
steie într-ajutor pentru faptele şi îndeletnicirile lor cam 
nepotrivite cu uneltele pe care le aveau alături. 

Onuţă cinsti şi pe feciori, care dădură de duşcă lichidul de 
foc, fără să crâcnească. Turiţă gustă numai de pe fund, 
lepădă paharul în mâna străinului şi-şi prinse gura pe rând 
cu degetele mânii drepte, apoi cu cele ale stângii, suflând 
pripit aburi de otravă, în hazul tuturor celor de faţă. Veselia 
risipi deplin şovăirea începutului, - mai ales după ce baciul 
mai primi un păhărel pe care-l trată cu aceleaşi mângăieri 
şi evlavie. 

— Bune lucruri a lăsat Dumnezeu pe astă lume... observă 
el cu statornica-i filosofie. 


— Nu-i de la Dumnezeu, îi de la o călugăriţă de la Agapia, 
râse Onuţă. 

Însfârşit, găsi de cuviinţă şi Pintilie să arăte ce sunet are 
glasul lui. 

— Baciule, grăi el, cam ce fel de om e călugărul acesta 
Naftanail? 

— Călugărul acesta Naftanail? Apoi cum să-ţi spun eu, bre 
Pintilie? Eu socot că-i mai mult călugăr decât om. 

— Aşa am auzit şi eu de la alţii, care l-au cunoscut şi-au 
fost pe la chilia lui. Eu numai de departe l-am văzut, 
trecând prin poieni şi pe cărări. Nu-i vechi prin partea 
locului. 

— Nu-i vechi. Şi nici el n-are multe zile crestate la răbuş. 
S-a pripăşit la Neamţu de vreo doisprezece-treisprezece 
ani. Acu ai să mă-ntrebi de unde a venit: asta nu ţi-oi putea- 
o spune. 

— Zice că-i venit de prin părţile leşului. 

— Se poate. Iaca aicea ai dreptate. Am auzit că acela târg 
îi mai mare decât toate câte sunt. De aceea şi Naftanail are 
atâta învăţătură. La târguri sunt şcoli înalte. El trebuie să fi 
învăţat acolo măcar zece glasuri de carte. 

— Dacă n-ar fi fost învăţat, nu s-ar fi putut face aşa de 
degrabă monah; şi n-ar fi duhovnic aşa de vestit - încât vin 
oameni bolnavi şi muieri de prin sate, ca să le cetească 
deslegări şi să-i tămăduiască. Dumneata, baciule, ai auzit de 
asta? 

— Cum să n-aud? Doar eu îl cunosc mai de demult, de pe 
când încă nu era cuvios ieromonah. Învăţătură trebuie să 
aibă multă, de şi eu n-am de unde o cunoaşte. lar mai ales 
are în sufletul lui, după cât ştiu, dreptate, de-ţi plăteşte un 
lucru de două ori, ca să-ţi facă mai mare coraj şi plăcere. Ş- 
apoi, pe lângă dreptate, a supt laptele bunătăţii de la maică- 
sa care l-a crescut şi l-a avut drag. Că el pentru rugăciunile 
lui, pentru minunile şi vindecările ce săvârşeşte, nu 
primeşte niciodată bani, ca să nu-şi spurce darul. 


Aici bătrânul Mănăilă primi din mâna lui Pintilie al treilea 
păhărel de rachiu de mere. Pleoscăi din limbă şi-şi spori şi 
mai tare gustul de vorbă, înțelegând uşor care-i mijlocul să 
dobândească şi pe-al patrulea. 

— Întocmai aşa este, precum îţi spun eu, măi Pintilie. Apoi 
acolo prin străinătăţi, la leşi, va fi avut el, după cât înţeleg, 
unele năcazuri mari. Stau şi socotesc: altfel de ce şi-ar fi 
lăsat el boieriile şi bielşugul, ca să s-aşeze aici, într-o pustie, 
între codri? 

— Am auzit şi eu c-ar fi fost bogat în viaţa lui. 

— Se-nţelege. Avea slugi o mulţime. Unu-i ţinea lingura, 
altul paharul. Unul lua cu degetele pilaf din strachină şi-i 
punea în gură. Trăia, mă rog, ca un boier. Şi umbla numai 
cu căruţa şi cu trinu. Acolo este trin: un fel de căsuţă pe 
roate, care fuge singură, fără cai. Ce drăcie a fi asta, nu 
ştiu, că n-am văzut-o; eu nu m-am pogorât niciodată de la 
munte, dintre oi, - dar zice că este. Ei, - şi câte va mai fi fost 
având! 'Ioate le-a lăsat, bre omule, şi s-a tras la schivnicie, 
din pricina unui diavol. 

— Aşa ai auzit? din pricina unui diavol? 

— Se-nţelege; altfel cum? 

— Eu am auzit că din pricina unei muieri. 

— Apoi eu ce spun? din pricina unui diavol. Şi se-nchină, şi 
ceteşte şi zi şi noapte. Numai câteodată vine pe la noi, la 
stână. Şi dacă este rai, precum scrie la carte, apoi drept în 
rai are să se ducă, cu trinu. 

Mănăilă se veseli singur de vorba lui. După asta îşi îndopă 
iarăşi luleaua. 

— Are şi tutun bun... adăogi el rânjind şi clătinând din cap. 

Pintilie lăsă să treacă vorba, asta pe care n-o înţelegea şi 
rămase iar gânditor. 

Onuţă mistui ploscuţa în taşca de piele. Baciul stupi în foc 
şi tăcu. 

Fiorul de vânt al înserării contenise de mult. Noaptea fără 
lună se statornicise deplin între cer şi codri. Luceafărul 
trecuse pe celălalt tărâm. Dintre stelele fără număr de 


deasupra - ca dintr-o spuză de aur, din prundişuri de 
nestemate, dintre făclioare ale adâncurilor celor fără de 
margine - unul dintre feciori alese un grup geometric şi-i 
dădu un nume. Atunci se deşteptă iar baciul, uşor înveselit, 
- îşi înăbuşi căscaturile enorme ale somnului şi luă el 
cuvântul, ca unul mai bătrân şi mai cunoscător al tainelor 
celor de demult ale păstoriei. Înaintea lui alţii trebuiau să 
tacă, - şi feciorul îşi înghiţi vorbele cu sfială pe bolovanul lui 
colţuros. Baciul dădu el porecle şi semnificaţii, după o 
învăţătură cu zece mii de ani mai veche decât creştinismul. 
Strungăraşul îl asculta cu gura căscată şi ţinea minte 
pentru vremea când avea să fie baci, - ca să ştie ceasurile 
oilor şi străjile nopţii, după stele. Asta trebuia să fie legea şi 
religia vieţii lui. 

Baciul îl observă într-o vreme şi-şi ascuţi spre el dinţii de 
criţă. 

— Învață, îi zise, privindu-l încruntat, căci altfel rămâi 
prost şi netrebnic. Asemenea câte altele trebuie să ştii! Phi! 
n-ai tu păr în cap câte trebuie să ştii, şi nici nu cred s-ajungi 
să le ştii, căci lumea din ziua de azi nu-i ca pe vremea mea. 
Pe mine m-au bătut trei baci ca să le-nvăţ. Aşa că trebuie să 
le înveţi şi să le ştii şi tu. 

— Dar sfintele rugăciuni de dimineaţă şi de sară le ştie? 
întrebă Onuţă. 

Baciul îl privi de departe, cu dispreţ, şi nu-i răspunse. 
După aceea căscă iar, cu ochii plini de lacrimi şi de fum. 

Pintilie sta la locul său, tăcut şi nernulţămit. Avea el, în 
sara aceea, ceva, - Onuţă îi era bun tovarăş, - însă 
câteodată nu-i plăcea, pentru vorbele lui împotriva dreptăţii 
ş-a adevărului. Era mai ager şi mai harnic la cuvânt decât 
el: nu găsea niciodată vreme şi mijloc să-i poprească 
fantasmele ori nebuniile. Din pricina lui, pe lângă altele, 
mânca uneori de frupt în zile de post. lar acum nu-nţelegea 
ce i-a venit să spuie baciului şi feciorilor povestea cu rachiul 
de mere a călugăriţei de la Agapia din deal. Acel rachiu - 
drept vorbind - era boieresc, cu tot cu ploscuţă şi cu tot cu 


păhărel de argint; îl dobândiseră într-o sfântă zi de 
duminecă, pe la toacă, în urmă cu vreo săptămână, oprind 
la o cotitură a drumului mare, în pădure lângă fântână, o 
trăsură care umbla în primblare la mănăstiri. Cu puştile lor 
scurte ridicate ameninţător, siliseră pe vizitiu să strunească 
năprasnic şi să se facă broască pe capra lui; apoi răcniseră 
cu străşnicie la stăpâni să coboare pe iarbă verde. [inându-i 
cu braţele-n sus, îi uşuraseră de bani şi de inele. Le lăsaseră 
ceasornicele cu care n-aveau ce face; însă Onuţă înţelegea 
să plătească cu acele ceasornice ploscuţa şi păhărelul, care- 
i pricinuiseră mare mirare; şi, pe lângă ploscuţă şi păhărel, 
câteva gărăfi burduhoase de rachiu de drojdie, cum nu se 
mai află pe acest pământ de bun şi de tare. 

Acuma scornea o istorie cu călugăriţa - şi ciobanii îl 
credeau. Asemenea minciuni avea obiceiul acest Onuţă să 
spuie de multe ori, aşa, ca să petreacă singur; căci el, 
Pintilie, era suflet drept şi cinstit şi pentru minciună avea 
mare greață. Dar iarăşi - cugetând - nu se putea pune cuel 
de pricină, pentru că era tovarăş viteaz; şi spunea boierilor, 
pe care-i oprea cu puşca, multe şăgi şi drăcovenii. Câte- 
odată se părea că dau cu plăcere ce au asupra lor. 

«Îs bucuroşi că scapă cu viaţa», se gândea Pintilie. 

S-ar putea întâmpla însă ca unul să ridice o armă ş- 
atuncea curge sânge, - el şi tovarăşul său fiind în drept să-şi 
apere pielea. - «Ar fi mai bine să se isprăvească odată toate 
şi să mă călugăresc!» mormăi el dezgustat. 

— Ce-ai spus, bre Pintilie? întrebă Onuţă. 

— Spun că-i vremea târzie şi trebuie să ne ducem la locul 
nostru... răspunse alene Pintilie. 

— Bine, să mergem, vorbi vesel Onuţă, numai cată să 
spunem baciului că n-am venit ca să ne numere şi să ne 
spuie pe nume stelele. Ascultă, moş Mănăilă, se îndreptă el 
cătră bătrân, Noi, în ţiitorile noastre ştiute la izvoare, 
puşcăm câteodată capre. Ş-atâta capră sălbatică mâncăm, 
încât ni-i lehamete. Drept aceea te-am ruga să ne daiun 
caş, ca să mai schimbăm mâncarea. lar dacă nici dumneata 


nu ai tragere de inimă pentru carne de căprioară, atuncea 
să-ţi lăs o garafă dintr-aceeaşi aghiasmă pe care ai gustat-o 
din ploscuţă. O am la mine: dacă vrei, i-a dumnitale. 

— Cum? strigă baciul Mănăilă. Ce să fac eu cu căprioara? 
De când sunt nu m-am împăcat cu carnea de dihănii. Nu m- 
am învăţat a mânca nici capră, nici lup, nici urs. Aşa că-ţi 
dau bucuros caşul şi mă împac cu garafa de băutură, - 
dacă-i plină şi-i tot de-aceea. 

— Plină, şi tot de-aceea, afirmă cu tărie Onuţă. 

Atunci baciul se ridică greoi şi se duse în întuneric, ca să 
bâjbâie în comarnic un caş care i s-a părea mai mic. 

«Acuma, alta, cu capra... se gândi amărât Pintilie. De unde 
le scoate şi le potriveşte el aşa? Acest om mărunţel e mare 
pehlivan şi mare calvin.» 

Primi totuşi caşul, fără să spuie nimic împotrivă, şi îl trecu 
lui Onuţă. 

— Acuma, după ce-am făcut târgul, putem să ne ducem, 
zise acesta. 

Mănăilă ridică braţele desnădăjduit: 

— Dar garafa, măi oamenii lui Dumnezeu? 

— Este şi garafa, răspunse Onuţă, şi scoase garafa. Pintilie 
o primi şi o puse în braţele baciului, răsuflând cu 
mulţămire. Era bucuros că nu-i pricină - ca să se mai işte 
vorbă şi foc de puşcă. Un om paşnic ca dânsul nu se împăca 
niciodată cu faptele rele. lar de la Onuţă se putea aştepta la 
orice. Când se afla cu dânsul, era totdeauna cu ghiaţa-n 
spate. Nu-i vorbă că nici el nu-şi putea lăsa tovarăşul la un 
asemenea năcaz - şi se simţea nevoit să întrebuinţeze 
braţul, care era tare ca un buzdugan. 

«Mulţămesc lui Dumnezeu şi Maicii Domnului că nu s-a- 
ntâmplat nimica!» 

Adăogi tare cătră cei de la stână: 

— Rămâneţi cu bine, fraţilor! 

— Mergeţi eu pace şi cu sănătate! răspunse baciul. 

Bătrânul îi petrecu zece paşi, - mârâi la dulăi şi-i sudui ca 
să nu se mişte din covrurile lor, după aceea se întoarse şi 


ridică sticla între el şi lucirile focului, ca să vadă dacă-i 
plină. O destupă şi prinse scurt o picătură între buzele-i 
arse. Cumpăni gustul şi tăria - şi, socotindu-se-mpăcat, îşi 
vâri cu grijă în sân comoara. 

Focul se risipea şi murea. La lucoarea lui roşie, se aşeză cu 
faţa în sus pe pământul gol şi călduţ, cu mânile sub ceafă, şi 
rămase o clipă cu ochii deschişi, chemând dinspre stele 
somnul. Adormi într-o clipă şi prinse a sforăi cu modulaţii 
stranii, ca o fiară necunoscută încă. Flăcăii trecură la 
datoria lor - şi tălăncuţele picurară un timp în noaptea de 
vară, până ce se alinară abia auzit. 

IV Îndeletniciri obişnuite ale ieromonahului şi duhovnicului 
nostru, părintele Natanail. 

C-un ceas înainte de miezul nopţii, bătu iarăşi toaca la 
Vovidenie c-o melodie nouă şi proaspătă între pădurile 
neclintite. Jivinile erau ieşite în poieni, din farmecul de 
piatră al întunericului celui mare, şi, cu capetele înălțate, cu 
ochii neclintiţi, aşteptară să sune clopotele, al căror înţeles 
rămânea ascuns pentru ele din veacuri în veacuri şi din 
generaţie în generaţie. Izbucniră şi zborurile de sunete- 
fantome, alungându-se şi chemându-se din zare în zare. Şi 
valea schitului rămase după aceea mai tăcută decât înainte. 

La cele câteva căsuțe ale monahilor clipiră lumini. 
Natanail ieşi sprinten şi fără somn în cerdacul lui şi privi 
făclioarele cerului cu un simţimânt sămănând iubirii. Stătu 
cu fruntea înălţată şi cu braţele moarte în lungul trupului. 

Apoi îşi potrivi pe frunte camilafca şi cobori domol cele 
patru trepte. Trecu pe cărăruşa grădiniţii, printre tufe de 
busuioc şi mintă. Când apăsă clanţa de la portiţa tăiată în 
zăplazul mare cu streşină, - auzi o plângere moale. Un glas 
de femeie îl salută din cărarea de după zaplaz. 

— Sărut mâna, cuvioase părinţele. 

Călugărul închise cu stânga portiţa şi întinse dreapta prin 
întuneric. O umbră încovoiată se apropie şi i-o sărută cu 
buze reci. 

Natanail întrebă încet: 


— Care-ţi este năcazul? 

— Cuvioase părinte, chiar acuma am căzut aici, venind de 
peste munte din valea Moldovei. Am adus în căruţă un biet 
băiet bolnav - ca să-l vezi şi să ne faci o rugăciune. Nu ne 
lăsa, te rugăm cu lacrimi. Ajută-ne şi pe noi, cum ai ajutat 
pe alţii. Am desprins iapa de la hlube ş-am dat-o să pască. 
Ne punem să-mbucăm şi noi ceva până ce te-i întoarce 
cuvioşia ta de la biserică. 

— Bine, aşteaptă-mă, răspunse cu acelaşi glas încet 
monahul. 

Se lăsă pe cărare la vale şi puse şi el o pată de umbră 
mişcătoare pe zidul vechi al bisericii. Pătrunzând în naos, 
găsi lumini aprinse şi murmure de rugăciune. Se alătură la 
strana dreaptă şi se cufundă, cum îi era obiceiul, cu totul în 
slujba aceasta de noapte, care-i era mai plăcută între toate 
slujbele şi rânduielile monabhiei. Era ceva cu totul lui tot 
deosebit de lumea lui de altădată şi chiar de viaţa zilnică a 
mănăstirii. Paşii slujitorilor aveau un tact sonor, care însă 
părea străin de ei; glasurile, intonând cântări, păreau ale 
zidurilor ş-ale morţilor de sub lespezi. Şi umbrele sinistre, 
cu rase şi camilafce, păreau că numai se agită mute - după 
ritmurile monotone şi străvechi - aceleaşi şi aceleaşi de 
secole. Acest misticism şi această înfricoşare îi făceau bine, 
- ca o suferinţă după care ai pace şi somn odihnitor. 

Murmurând melopei bizantine, se cufundă ca într-un abur 
al altei stări, în care se găsea, tot treaz şi viu, cu vederile 
aţintite în icoana cea mare, din care Fecioara îl privea cu 
ochi umezi de nespusă tristeţă. Avea în el mila păcii, cum 
spunea cartea. Era ceva armonizat cu starea de uitare şi 
împăcare pe care o simţise în sine în acea zi unică de 
august. 

«Fericiţi cei săraci cu duhul», se gândea el, în timp ce 
cânta şi primea în suflet privirea omenească a icoanei. 
Adică fericiţi acei care pot lepăda neliniştea judecății: care 
nu-şi trudesc zadarnic mintea, căutând chei ce nu sunt la 
lăcăţi ce n-au fost. Nu râvnesc să răstălmăcească datinile. 


Nu visează să răstoarne domniile şi stăpânirile. Căci spiritul 
este demon de nemulţămire. Aşa că cel sărac întru duh se 
mulţămegşte cu ale sale ca floarea şi ca paserea, urmând un 
destin al împăcării totale. 

Gândurile acestea pluteau mai mult în el, ca un sentiment. 
Se silea să nu le dea o formă, ca să nu strice întru nimic 
echilibrul în care i se părea c-a ajuns; ca să puie cât mai 
puţină reflexie a propriei lui stări, asupra căreia, ca pe o 
rană grea, se prinsese o uşoară şi transparentă pieliţă; la o 
silinţă ori la o zguduire, putea iarăşi sângera cu uşurinţă. 

În jurul lui se făcu o pauză de tăcere. Atunci tovarăşii săi în 
haine cernite i se arătară în ipostaza lor omenească. Nu mai 
erau umbre mute, oscilând după murmurul zidurilor. 
Şopteau în apropierea lui cu glasuri adevărate, vorbind 
despre lucruri mărunte. Cu obrazurile ofilite de truda zilei, 
cu guri ştirbe şi strâmbe, unii căscau prelung şi zgomotos, 
apoi, cu mare mulţămire, îşi netezeau bărbile. A doua zi, de 
şi era Pantelimon, trebuiau iarăşi să se ducă unii la coasă, 
alţii la adunat; altora le era rânduită slujba la pădure. 
Vorbeau despre toate acestea amestecând în ele frânturi de 
psalmi. 

Un bătrân sărman se tânguia c-o voce slăbănoagă că i-a 
furat cineva fasolele de pe trei haraci. Iar fratele tânăr şi 
spân, cu pletele retezate, care sta în apropierea lui, îl 
mângâie întorcând spre dânsul un bot viclean: 

— Adă-ţi aminte, cuvioşia ta, că le-ai cules singur pentru 
mâncarea de ieri. Ş-ai avut la ele şi undelemn. 

Bătrânul rămase mirat şi spăimântat de această 
descoperire. 

Luminile se stinseră, Natanail ieşi din biserică cel din 
urmă, singur. 

La portiţă, găsi iarăşi umbra femeii încovoiate. Se tânguia 
cântat: 

— Ce facem, cuvioase părinţele, ce facem? 

Călugărul se opri: 

— Unde ţi-i băietul? 


— Aicea în căruţă, cuvioase părinte, sărutăm dreapta. 
lapa-i hrănită, omul a legat-o, - şi poate să m-ajute să-l 
aducem în chilie la cuvioşia ta. 

— Eşti cu bărbatul? 

— Da” nu mi-i bărbat, îs văduvă, părinţele, nu mi-i bărbat. 
E un om din sat, pe care l-am rugat să vie cu mine. Un om 
are altă putere şi alt cap. Tare te rog să te milostiveşti şi să 
nu ne leşi. 

— Bine. Aduceţi-l. 

Trecu iarăşi prin grădiniţă simțind sufletul busuiocului, 
intră în casă, şi-şi aprinse singur lampa. Hotărâse 
ucenicului să nu-l slujească niciodată noaptea. Dintr-un 
cotlon al cerdacului, Ţubichi îl urmase, ş-acuma se purta 
bucuros prin casă, mişcând din rămăşiţa-i de coadă. Îl văzu 
încordându-se atent şi mârâind. 

— Fii cuminte, Ţubichi, îi zise el. Sunt nişte oameni 
năcâjiţi. 

Căţelul tăcu. În cerdacul de scânduri tropăiră paşi. 
Natanail feri uşa în laturi şi, din întuneric, intră cu spatele 
înainte o namilă de om deşirat, ridicând şi purtând de cap şi 
de umeri pe bolnav. Sufla şi foşăia cu părul zbârlit şi cu 
ochii tulburi încă de somn. Femeia părea agăţată de 
picioarele băiatului, - şi se împiedică de prag. 

O clipă şi omul şi văduva rămaseră în mijlocul odăii, 
bălăbănind între ei trupul şi căutând, cu capetele întoarse, 
locul unde să-l aşeze. Văzură laiţa dintre ferestre şi-l 
aşezară acolo, tropăind neregulat. Icoanele erau aproape, 
deasupra. Şi măsuţa cu cartea deschisă, cu aghiasma 
pregătită şi cu potirul acoperit. Călugărul îşi puse 
veştmântul slujbei şi Ţubichi ieşi umilit pe uşă, cum ştia că-i 
porunca şi rânduiala. 

Natanail se apropie de laiţă. Văzu un schilod de care nu se 
înfricoşă, căci asemenea privelişte nu i se arăta întâia oară. 
Era, într-o cămaşă de câlţi, un vierme omenesc - zgârcit, 
cu braţul şi piciorul din dreapta răsucite şi moarte. Restul 

trupului - oase în bolnavă piele fumurie. Un cap de ceară 


murdară pe care începeau să crească tuleie; gura strâmbă, 
ochii pe jumătate închişi, cu supuraţii de rană. 

Călugărul se întoarse ca izbit în piept şi privi spre femeie. 
Sta răsucită într-o parte, cu mâna la gură şi cu ochii în 
pământ. Omul deşirat ieşise. 

— Lampa mică de sticlă lăptoasă ardea ca şi cum şi-ar fi 
luminat sieşi. 

Monahul întrebă: 

— Dumneata ai născut acest trup, femeie? 

— Eu l-am născut, părinte, dar era întreg şi curat. Şii-a 
venit dintrodată boala asta, la opt ani. Am chinuit cu dânsul 
pe la doftori şi prin spital. Dacă am văzut că nu-i folos, l-am 
lăsat. Zace aşa, se împuţinează şi se usucă de doisprezece 
ani. 

— Mai ai copii? 

— Nu mai am, părinte, nu mai am. Am avut, dar au murit 
când erau de ţâţă. Apoi, după asta, s-a prăpădit şi bărbatu- 
meu. Drept este că mi-a lăsat o leacă de avere, însă-s 
singură şi fără ajutor. 

— De ce suferinţă a murit bărbatul dumnitale? 

— Nu pot pentru ca să ştiu, părinte, nu pot să ştiu. A pierit 
de tânăr, dintr-o umflătură de picioare şi de nişte bube. 
Fusese în putere - şi nu în multă vreme a căzut. Eu socot că 
să-i fi dat cineva ceva. 

— Cine şi ce să-i deie? 

— Ei, cuvioşia ta parcă nu ştii? Sunt duşmani şi duşmance 
pe lumea asta, care n-au hodină cât te văd mulţămit. Aşa nu 
s-au îndurat să mă lese cu soţul meu şi cu ale mele - şi i-or fi 
făcut farmece, i-au dat să beie veninuri. S-a bolnaăvit, s-a 
pus la pat, şi nu târzie vreme a murit. Acu eu ce-am putut 
face, după mintea pe care-o am şi poveţele pe care le-am 
aflat? Cât a fost el bolnav, m-am dus la unele babe să 
deslege ce-au legat altele. Am fost la preoţi de-ai noştri ş- 
am dat slujbe. Am ars lumânări întoarse - ca să se topească 
duşmancele cum se topeşte ceara. Am pus la gâtul lui 
rugăciune scrisă pentru toate bolile ştiute şi neştiute. Am 


zvârlit noaptea în răspântie usturoi descântat, împuns cu 
ace - în care era blăstăm pentru cele care mi-au otrăvit şi 
mi-au bolnăvit omul. N-am folosit nimica. Ei, zic, dacă s-a- 
ntâmplat aşa cu voia lui Dumnezeu... 

— Cum cu voia lui Dumnezeu? 

Femeia ridică fruntea, fără să înţeleagă. Apoi căzu iarăşi în 
tânguirea-i monotonă. 

— Dacă s-a-ntâmplat aşa, zic, bine c-am rămas măcar cu 
băietul. Dar, când era de opt ani, s-a bolnăvit şi băietul. Şi 
năcăjesc de doisprezece. Mi-a hotărât primarele, acu doi 
ani, să-l duc la spital. Dar parcă ce-am folosit? Acolo-s mai 
mult aşa, nişte înşelări. 

— Unde? 

— La spital. Cuvioşia ta parcă nu ştii? Şi văzând că-s numai 
nişte înşelări, am stătut să vedem ce s-a alege. Am primit 
babe de-a noastre şi ţigănci şi iar au început să deslege şi 
să descânte. Şi la fiecare dădeam şi eu ce aveam - slănină şi 
făină - pe lângă parale, şi aşteptam să se întâmple o 
minune. Văzând că-ntârzie şi eu rămân tot aşa de râsul 
duşmancelor, am prins a mă duce de iznoavă încolo şi- 
ncoace, pe la preoţi deslegători, despre care am auzit veste. 
Aşa, nefolosind de la niciunul, am aflat despre cuvioşia ta. 
Acuma am nădejde. 

— De la ce oameni ai aflat şi ce-ai aflat? 

— Am aflat de la oameni de la noi. Chiar ş-acest gospodar, 
cu care am venit, cunoaşte pe cuvioşia ta - şi zice c-a fost el 
aici, la mănăstire, o dată, pentru nişte boi furaţi... 

— Ei? 

— Ei, cuvioşia ta parcă nu ştii? Şi-a spus el năcazul ş-a 
îngenunchiat sub patrafir, şi cuvioşia ta i-ai cetit. Şi-apoi, 
când se-ntorcea acasă, iaca vede într-o poiană boii, 
păscând. Îi avusese prăpădiţi şi furaţi o săptămână - şi, dac- 
a fost voia lui Dumnezeu, prin rugăciunile potrivite şi cu 
darul cuvioşiei tale, iată hoţii au lepădat boii şi boii s-au 
întors singuri în poiana aceea. În care poiană, tot după voia 
Celui-de Sus, a nimerit omul ca să-i găsească şi să se 


bucure. Aista-i Iordache Axinte din Podoleni. Cuvioşia ta îl 
cunoşti. 

Călugărul nu răspunse. 

— Acuma ce te rog eu cu lacrimi, cuvioase părinte? Să-ţi 
faci o milă ş-o pomană cu acest copil sărman şi bolnav şi să 
te îndupleci şi pentru mine, care-s văduvă singura pe lume 
şi fără mângâiere. Să slujeşti în noaptea asta spre Sfântul 
Pantelimon, să ceteşti şi s-atingi cu mâna această suferinţă, 
ca să se curme acest năduh al meu. 

— Bine, să cetesc, încuviinţă monahul. Însă darul cu care- 
am fost învrednicit, femeie, este pentru alinarea mâhnirilor, 
pentru rănile sufletului, căci asupra unui trup ca acesta, ros 
şi ars, numai unul Dumnezeu mai are putere. 

— Asta ştiu, părinte, şi mă pricep, după mintea pe care-o 
am, tresări femeia. Aşa că te rog să ne faci o cetanie, ca să 
ne alini şi să ne izbăveşti. 

Cu fruntea încreţită, Natanail trecu spre cartea deschisă, 
o luă şi veni spre laiţă. 

— Am adus şi puţintele daruri, după puterile noastre... 
adaose femeia cu glas dulceag. 

— Acelea dă-le sărmanilor care se află în mare lipsă. 

— Da, părinte, însă te rog să nu mă leşi. Să ceteşti, ca să 
ne izbăvim. Să se isprăvească odată! 

Însfârşit, călugărul înţelese. Rămase nedumerit, privind 
lung la fiinţa informă, pe jumătate moartă, din faţă-i. Nu 
făcea nici o mişcare. Abia sufla. Din când în când îşi zbârcea 
uşor nasul şi buzele. 

Natanail se-ntoarse spre femeie. Întrebă cu voce joasă: 

— Vrei să moară? 

— Of, Doamne, se tângui ţăranca, dacă te-ai îndura pentru 
o binefacere ca asta, ca să se izbăvească, n-aş uita pe 
cuvioşia voastră până la sfârşitul zilelor mele. 

Muierea deodată începu a scânci şi-a lepăda lacrimi, - 
îngenunche şi bătu metanie. 

Natanail reveni cătră icoane şi rămase o clipă în tăcută 
cugetare, - în timp ce femeia se ridicase şi-şi păturea 


fustele. Îndată după asta deveni atentă, cu gâtul întins, 
aşteptând începutul minunii. 

Monahul porni cetania moale şi monoton. Într-o vreme se 
surprinse cu gândul la florile poienii pe care o străbătuse în 
amurg. Se reculese şi înălţă glasul. Femeia asculta cu ochii 
deschişi mari, hipnotizată. Pentru dânsa murmurul omului 
negru era vraja de mult aşteptată, întru care nădăjduia c-o 
înfricoşată pasiune arzând concentrată în pupilele-i 
enorme. 

După ce isprăvi, Natanail închise cartea în scoarţele-i tari 
ş-o ţinu între palme. O înfăţişă femeii, ca s-o sărute. Ea îşi 
făcu pripit cruce şi-şi puse buzele pe pielea lucie, apoi, 
încovoiată, umblă cu buzele ţuguiate după mâna dreaptă a 
călugărului, pe care-o sărută în treacăt, cu smerenie, fără s- 
o atingă cu degetele ei. 

Monahul se-ndreptă ş-o privi o clipă, grav. 

— Acuma du-te cu pace, rosti el rar. Nu mai păcătui 
cugetând ceea ce nu se cuvine, căci Dumnezeu are 
hotărârile sale nestrămutate pe care nu le putem pricepe. 

— Aşa-i, părinte, răspunse femeia suspinând. 

Natanail însă observa lesne că ea nu înţelege nici un 
cuvânt - şi că-i mişcată numai de sunetul glasului lui şi de 
clipa solemnă când era încredinţată că s-a hotărât definitiv 
moartea schilavului şi nefericitului său prunc. 

— Voi să mai adaoge ceva, însă se răzgândi şi renunţă 
deplin, întorcându-se în sine. 

— Luaţi băietul, zise el. 

— Da, părinte, să chem numai pe cumătrul lordache, să-mi 
ajute. Aşa că eu aş lăsa ceva de-o moliftă - dacă binevoieşti 
să-ţi aduci aminte cuvioşia ta, de mine, amărâta... Şi te-aş 
ruga de pomenirea morţilor mei, pentru care las zece lei; 
pentru tătuca şi mămuca şi pentru bărbatu-meu. 

— Ion, Maria şi lon. Şi pe mine mă chiamă tot Maria. 
Părinte, roagă-te pentru noi. 

Începu să desnoade prelung un colţ al broboadei de 
matasă. Apoi ridică fusta cea nouă şi roşie de deasupra şi 


căută într-un buzunar de la fustele de dedesubt. Potrivi 
însfârşit banii şi-i lăsă pe colţul mesei, lângă carte. 

— Bine, bine, rosti Natanail cam nerăbdător. Lasă-i acolo. 
Sunt ai sfântului Schit. Pentru rugăciunile mele eu nu 
primesc niciodată nimic. 

Femeia era încredinţată că acestea-s numai vorbe de ritual 
- şi-i plăcea forma în care călugărul acela subţire şi boieros 
îşi primea plata. 

— S-aduc pe cumătrul lordache... se grăbi ea, bocănind 
cătră uşă. 

În aceeaşi clipă Ţubichi, afară, se repezise din cotlonul său 
la intrarea cerdacului, lătrând ascuţit, cu zvâcniri energice. 

Femeia deschise uşa. Lumina dinăuntru curse brusc în 
întuneric. 

— Vai! strigă ea cu spaimă ascuţită şi se dădu îndărăt. 

— Ce este? întrebă monahul stând cu spatele spre ea şi 
înturnând numai capul peste umăr. Căţelul bătea cu aceeaşi 
îndârjire. 

— Mi-a căzut inima din loc, cuvioase părinte, şi de-abia îmi 
trag sufletul. Este aicea un om străin, care vrea să intre. Am 
socotit întâi că-i un hoţ. 

— Mai ştii, se poate şi una ca asta, - răspunse o voce 
groasă din cerdac. Taci, măi coteiule, că nu-ţi fac nici o 
stricăciune. Am treabă cu părintele Naftanail. 

Călugărul se răsuci în loc. 

— Oricine-ai fi, intră şi ajută acestei femei să-şi ducă 
băietul afară, la căruţă. 

— Dar cumătrul Iordache unde-i? întrebă iute văduva pe 
străin, parcă i-ar fi fost veche cunoştinţă. 

— Care cumătru Iordache? Nu ştiu. A fi omul cel lung care 
doarme sub căruţă, lângă gard. M-am împiedicat de 
picioarele lui. Cumplit doarme. Poţi să-i tragi cu puşca la 
ureche şi nu se deşteaptă. 

Vorbind, lepădase lângă uşă boclucurile pe care le-avea 
învălite în suman - şi aşezase pălăria deasupra. Apucă pe 
bolnav de cap şi de umeri şi femeia cuprinse picioarele. 


Omul se retrăgea îndărăpt şi călugărul îl observa din locul 
său. 

Era pentru el un chip necunoscut. Un om mare, spătos şi 
balan, cu privirea alburie. Era Pintilie, tovarăşul lui Onuţă. 

V Părerile lui Pintilie despre rânduieli şi legi 

— Bună vremea, părinte, zise omul intrând iar, şi-n dreptul 
uşii plecându-şi capul. 

— Mulţămesc dumnitale, răspunse Natanail şi se aşeză 
trudit, pe scaunul de lângă masă. 

Ţubichi mârâia încă în cerdac, afară. 

— Fii cuminte, Ţubichi, şi linişteşte-te. 

— Aşa-l chiamă? - se miră munteanul, ştie să grăiască? 

— Ştie. 

Femeia, întoarsă nesimţit ca o arătare, îşi vâri o jumătate 
de trup în lumină. 

— Rămâneţi cu bine, cuvioşia voastră, şi nu ne uitaţi! 
Pintilie întoarse pieziş ochii. Femeia dispăruse... Era pentru 
el cea dintâi ciudăţenie. 

Se făcu tăcere. [ubichi se liniştise. Natanail aştepta, cu 
faţa obosită încununată de aburul lămpii. 

Stând în picioare, cu spatele spre intrare, munteanul 
vorbi: 

— Părinte Naftanail, să mă ierţi cuvioşia ta c-am venit la o 
vreme aşa de târzie. Am aşteptat întâi s-aud clopotele. Până 
ce-am coborât de la locul unde mă aflam, am socotit să se 
isprăvească slujba. Aşa m-a sfătuit Onuţă. Ela rămas acolo 
şi eu am coborât devale. 

— Cine-i Onuţă? 

— Onuţă e un frate al meu, părinte. 

— Şi dumneata cine eşti şi cum te chiamă? 

— Pe mine mă chiamă Pintilie, părinte. 

— De unde eşti? 

— De-aici, din aceste păduri. 

— Şi ce slujbă ai? Te văd cu taşcă. Şi văd puşcă lângă prag, 
sub suman. 


Pintilie privi cu mirare spre boclucurile lui. Parcă atunci 
băga de seamă că, într-adevăr, sub suman şi pălărie, era o 
puşcă cu ţeava retezată. 

— Ce slujbă am? 

— Da. 

— Apoi, părinte, slujba mea e hoţ la drumul mare. 

Natanail nu clipi. Avu numai în el dorinţa să zâmbească. 
Dar nu zâmbi. Aşteptă să cunoască pentru ce durere a venit 
la el, în puterea nopţii, un om cu asemenea slujbă. 

— Am stat eu, părinte Naftanail, şi m-am gândit, începu 
Pintilie c-un glas mai gros şi mai scăzut, şi iar am stat şi m- 
am gândit: ce să fac? Eu, când m-am ridicat în lume, nu m- 
am crezut născut cu asemenea talant. Căci părinţii mei sunt 
ş-acuma gospodari la casa lor, în sat la Pipirig. Şi eu am 
mâncat mămăliga muncită cu mâna mea. lar acuma mănânc 
pâne ca boierii, dar îmi place mai puţin. 

Munteanul răsuflă greu. Aceste erau vorbe din vreme 
pregătite. Altele le putea aduce mai cu anevoie. Le căuta pe 
păreţi şi-n bagdadie. Îşi pipăi şi taşca. Călugărul întrebă cu 
blândeţă: 

— Ai zis că te chiamă Pintilie? 

— Aşa mă chiamă, părinte. De aceea am venit, căci mâne-i 
Sfântul Pantelimon, care, după cât mi-a spus Onuţă, e 
călător ca şi mine. Şi fiind într-un nume cu sfântul, 
nădăjduiesc, la asemenea zi mare, să mă-ndrepte cătră un 
gând bun. Ajutându-mă şi cuvioşia ta. 

— Nu înţeleg bine ce doreşti, întrerupse Natanail. Vrei un 
sfat, ori vrei iertare pentru greşeli, pentru silnicii, pentru 
nelegiuiri ce săvârşeşti în slujba pe care zici c-o ai? 

Munteanul păru nedumerit şi scutură din cap: 

— Nu vreau asta. Eu, pe cât m-ajunge mintea, nu mă ştiu 
greşit cu nimica şi n-am făcut nimănui nici un rău. Am intrat 
în slujba asta pentru că n-am putut răbda să stau la 
regiment. Eu nu m-am dus acolo cu voie. M-au îmbrăcat ca 
neoamenii. Mi-au pus pecetie şi număr. M-au dus la feredeu 
cu abur, ca să mă înăbuş. Când m-am cerut acasă, la fata cu 


care mă aveam bine, nu m-au lăsat. Am spus că eu mă duc 
şi fără voia lor. Atuncea m-au pălit peste fălci. Aşa că am 
fugit. Apoi m-au prins jandarmii şi m-au dus înapoi. M-au 
întrebat, una, alta; m-au pus jos şi m-au bătut, - dar eu nu 
le eram dator cu nimica. Atuncea am dezertat iar - da' acu 
m-am ferit, să nu mă mai prindă. Dacă m-am dus în lumea 
mea, ca o pasere ori ca o dihanie, asta nu se chiamă că-i 
nelegiuire: aşa spune şi Onuţă. 

Ei, - acuma dacă eu umblu fugar, trebuie să-mi agonisesc 
bani de cheltuială. Neputând lucra între oameni, m-am 
întovărăşit cu Onuţă şi lucrăm singuri, deoparte. El îi mai 
vechi în serviciu. Şi-i voinic viclean şi cu coraj. Dar noi n-am 
asuprit nici n-am omorât pe nimeni. Aşa că eu nu mă simt 
vinovat. 

— Aşa spune şi Onuţă? 

— Sărutăm dreapta, părinte; aşa spune, şi nu greşeşte. 

Călugărul ridică ochii spre hoţ. Nu zâmbea şi vorbea 
foarte serios. 

— Ascultă, Pintilie. 

— Ascult, părinte. 

— Legea, Pintilie, e de altă părere. Legea porunceşte să nu 
furi. 

— Nu-ţi spun, părinte, că nu fur? Târgoveţii, pe care-i 
oprim cu puşca, leapădă ei singuri ce au la dânşii şi dau de 
bună-voie. 

Monahul, cu toată gravitatea situaţiei lui de duhovnic, 
începea să fie înveselit de această interpretare specială. 

Pintilie făcu silinţă să-şi limpezească şi mai bine punctul de 
vedere. 

— Dacă-i vorba pe-aceea, de furat, fură ei. 

— Care ei? 

— Boierii iştia de la târg, ca şi cei ai noştri de prin sate, pe 
care noi îi oprim câteodată. Birul Domniei e una - acela să 
zicem că e ştiut şi trebuie dat; de el să nu vorbim. Dar ei 
ridică de la noroade un alt bir al lor, fără nici un drept. Fură 
banul statului, al văduvei, al sărmanului. Câte ticăloşii şi 


belituri nu fac, fără să aibă nici o nevoie... Căci stăpânirea 
le dă pâne şi lefuri. Eu socot că nu eu, ci ei au nevoie de 
iertare, căci eu nimănuia nu fac vătămare. Aşa spune şi 
Onuţă. 

Călugărul îşi rezemă fruntea lucie în palma stângă şi i se 
păru ciudat că trebuie să caute argumente. 

— Ascultă, Pintilie, zise el cu blândeţă, să lăsăm legea 
oamenilor. Tu nu ştii că este o lege a lui Dumnezeu? Între 
cele zece porunci se află una care hotărăşte: să nu furi. 

— Eu de asta n-am auzit, răspunse cu oarecare nepăsare 
slujbaşul. 

— Să nu-ţi însuşeşti nimic al altuia, Pintilie; să trăieşti din 
munca braţelor tale şi-n sudoarea frunţii tale. Asta-i legea 
lui Dumnezeu. 

Pintilie rămase cu ochii aţintiţi în lampă şi păru mişcat. 

— Acesta e un cuvânt pe care eu îl înţeleg, murmură el. 
Măcar că nu m-am simţit vinovat... 

Călugărul zâmbi şi oftă. 

— Măcar că nu m-am simţit vinovat, mie nu mi-a plăcut 
asemenea viaţă pe care o duc. N-am culcuş statornic, - 
umblu ca o fiară. N-am ce mânca precum au păserile 
cerului; şi trebuie să-mi agonisesc. Şi n-am hodină din 
pricina jandarmilor. Aşa că m-am hrănit; şi mă bate gândul 
să mă lăs. Pentru asta am venit să cer sfat de la cuvioşia 
voastră şi de la sfântul Pantelimon. 

— Gândul tău e bun, Pintilie. Împacă-te cu oamenii şi cu 
legile lor, ca să te linişteşti. Du-te şi te dă prins şi-ţi fă 
osânda. Dacă te duci de bună-voie, scapi cu pedeapsă mai 
uşoară. 

Munteanul se posomori şi cătă ajutor cu ochii într-un colţ 
întunecos al odăii. 

— Altfel nu se poate? întreabă el cu îndoială. Nu se poate 
cumva să mă aşez aici, la un schit care mi-i drag? să mă- 
nchin şi eu ori să lucru cu sfinţii părinţi, fiindu-le slujitor? 
Eu cugetam să mă călugăresc şi să nu mă mai ştie nimeni. 

Călugărul clătină domol din cap. 


— Nu se poate, părinte? 

— Nu. Întâi trebuie să intri în rânduială cu stăpânirea. 

Pintilie se încruntă iar: 

— Asta eu n-o înţeleg, şi nici nu vreau odată cu capu! 

— Bine, omule, atuncea du-te în drumul tău şi Dumnezeu 
să te lumineze. Ascultă însă cel din urmă cuvânt al meu. 
Toate acele sfaturi pe care le ţii tu cu Onuţă nu-ţi folosesc 
nimic, căci ai în tine un vierme neadormit, care te roade. Şi 
să mai ştii că judecata oamenilor e trecătoare. Ai să dai 
samă altui judecător mai mare care stă pururea treaz, ş- 
acela are să-ţi deie osândă în veşnicie. 

Munteanul rămăsese deodată cu gura căscată şi asculta 
numai glasul monahului şi cuvintele răzlețe, fără legătura 
înţelesului, ca şi muierea cu copilul schilav. 

— Atuncea cum mă sfătuieşti, părinte? murmură el, cu 
ochi umezi. 

Natanail se reculese şi zâmbi. 

— Du-te. 

— Atuncea eu de ce-am venit aici? 

— Ai venit poate pentru slujba ta. Află că este o bucată de 
caş pe-o poliţă, cum deschizi uşa. Mai sunt banii femeii 
văduve aici, lângă sfânta carte. 

Pintilie stătu în cumpănă şi se-ntrebă în sine ce-ar face 
Onuţă în locul său. Apoi se trase îndărăt cătră uşă. Îşi 
culese de jos, pe rând, pălăria, sumanul şi puşca. 

— Eu tot la călugărie şi linişte mă gândesc, părinte... 
mărturisi el cu îndoială. Mai ales mult îmi place s-aud toaca 
şi clopotele... 

Mai voi să spuie ceva. După aceea se răzgândi şi ieşi, 
ferindu-şi fruntea de pragul de sus. 

Călugărul rămase singur, cu tăcerea şi cu lumina lămpii. 
Pe uşa deschisă îi venea, din grădiniţa de-afară, mireasma 
busuiocului şi ţârâitul moale al tomniţelor. 

VI Vorbim ceva despre demoni. Mai ales despre cel al 
neliniştii şi cel al lăcomiei. 


Natanail nu izbutea să-şi ţie mai îndelung acel echilibru 
statornic care-l bucura, - din pricina unei perfide 
imaginaţii. Sta ascunsă în el şi-l pândea. O discuţie, o 
oboseală o făcea să apară, să joace, să lucească, să se 
coloreze. 

«E unul din diavolii vieţii mele, cugeta el zâmbind. În altă 
lume îi dădeam alt nume şi nu era, ca acum, o realitate în 
care cred şi de care mă tem.» 

Nu se simţea bine decât atunci când, între prezent şi ce 
fusese odată, rămânea coborâtă perdeaua de întuneric. 
Demonul însă o ridica într-un colţ - şi pe-acolo se furişau 
umbre vagi, mesageri ai trecutului. Veneau grăbiţi de pe 
mormintele clipelor. Atunci căuta mijloace să scape de ei 
sau să-i înlăture, fugind spre cărţile sfinte ori spre munca în 
aer liber. 

În sara asta era cam obosit şi aţâţat. Încă nu se putea 
gândi la somn. Stând pe scaun, întinse mâna-i palidă şi 
trase psaltirea. O deschise şi-i apărură painjenii slovelor. 
Chirilicele totdeauna îl surprindeau. Avea impresia că 
niciodată n-are să ajungă să le cetească uşor - să le 
îmbrăţişeze dintr-o privire, s-absoarbă şi să incorporeze 
pasagii, cum era deprins din tinereţă cu literele primei lui 
educaţii. 

Totuşi cartea psalmilor avea darul să-ndulcească această 
primă asperitate. Când era medicinist, într-o epocă 
anterioară, fericită prin ignoranță, ar fi împins la o parte 
dispreţuitor poeziile acelea de un lirism înfricoşat. 

Căci în acea vreme îşi închipuia că acumulează 
cunoştinţile şi explicaţiile lucrurilor. Logica şi materialismul 
le socotea realităţi, nu metode ingenioase. Cunoscând puţin 
şi mărginit, avea puterea să creadă că cunoaşte tot. 

«Pe urmă, omul vede cât de uşor mintea se supune altor 
interpretări. Privind prin durere, am văzut lumea altfel şi 
explicaţiile lucrurilor au luat altă formă. Raport de suferinţă 
între noi şi ce ne-nconjoară: asta-i lumea noastră. În fiecare 


clipă sunt altă stare afectivă. Acuma intră în mine fără nici o 
rezistenţă stihurile Jidovului, cum ar zice moş Mănăilă.» 

Ceti pe pagina deschisă, cu ochii înfierbântaţi: 

Mai înainte de a se naşte munţii şi de a se zidi pământul şi 
lumea, din veşnicia veşniciilor tu eşti Dumnezeu. 

Tu întorci pe muritori în ţărână şi zici: Întoarceţi-vă, fii ai 
oamenilor, în nimicul din care aţi ieşit. 

Căci înaintea ochilor tăi mia de ani e ca ziua de ieri şi ca o 
strajă de noapte. 

Ca un şuvoi îi iai şi viaţa lor e ca un vis; ca iarba ce răsare 
dimineaţa; 

Ce răsare dimineaţa şi înfloreşte, iar sara se coseşte şi se 
usucă. 

Urmă a ceti, pe gânduri şi mişcat, paginile vechi. 

Dar nu numai aceste sonorități pătrunzătoare intrau acum 
în Natanail, care altădată avea alt nume şi era doctorand al 
universităţii ieşene. În locul tratatelor şi teoriilor pe care 
aşa de uşor le eliminase, acum avea însuşite, cu oarecare 
rezerve, părerile despre cele două vieţi ale filosofilor 
primitivi ai Asiei. Şi murmura, cu înţelegere mai deplină, 
versetele sfintelor Evanghelii. Căci fiind cutremurat şi ars 
de-o furtună, împuns şi muşcat de desnădejdi, ieşise la alt 
liman şi la altă viaţă, după ce trecuse prin umbra morţii. 

Cum zice acelaşi psalmist: 

Înmulţitu-s-au supărările inimii mele... 

Sara vine cu lacrimi... 

Cătră tine, Doamne, am strigat: Dumnezeule, nu mă lăsa 
fără răspuns... 

La urma urmei, n-avea nevoie de nici o judecată şi de nici 
o filosofie. Avea nevoie de linişte. 

Aici, între munţi şi între mănăstiri, găsise într-adevăr acea 
zonă a păcii mediocre. Uneori poate i s-ar fi părut că e cam 
singur. Atunci putea schimba cuvinte simple şi copilăreşti cu 
cei din juru-i. Putea vorbi şi ascuţit şi adânc, dacă ar fi vrut. 
Căci mulţi dintre monahi rămăseseră oameni ca toţi 
oamenii, petrecând normal viaţa, rânduind monahismul lor 


ca o carieră oarecare. Purtau numai un vestmânt comic, 
făcând paşi mari, agitându-şi braţele, vorbind zgomotos, 
judecând lumea, tratând prietini de la târg cu mâncări şi 
băuturi... 

Monahii totuşi sunt slujitori ai înaltului Domn, care se 
îndeletnicesc cu rugăciunile şi cu cărţile. 

— Dar nu-i adevărat, şopti Demonul, căci ai cunoscut pe 
cuvioşia sa părintele Gherontie, care n-are altă îndeletnicire 
decât paza vitelor sfânt-locaşului acestuia. Cunoşti 
deasemenea pe cuvioşia sa Iona, carele nu ştie să cetească, 
- dar are grijă în chilia lui de o sfântă icoană a Fecioarei 
prea curate cu pruncul. În fiecare dimineaţă îi spală obrazul 
şi mânile, neuitând pe prunc şi mai ales picioruţele: ca să fie 
curaţi şi luminaţi, cum se cuvine în viaţa de toate zilele. 

Dar mai ales cunoşti pe cuviosul Ioil care-i tovarăş cu 
negustori din lume - din târg de la Neamţu. Cumpără şi 
vinde vin şi undelemn, pâne, sare şi toate câte sunt pre 
pământ, în ape şi sub pământ; şi ţine condică de câştiguri, 
plăteşte taxe fiscului, şi-i aşa de cuprins de treburile sale, 
încât n-are vreme niciodată să se ducă la sfânta biserică. 

Însă alţi părinţi cuvioşi cunosc bine rânduiala după tipic şi 
sunt în stare să-şi arate mânia, cu scârbă şi blăstăm, pentru 
o iotă adaosă ori ştirbită. Ştiu precis cum să se poarte şi să 
umble, câţi paşi să facă, cât şi cum să steie în faţa sfintelor 
icoane; să însemne cruci domoale şi să deie drumul cu cea 
mai mare iuţeală rugăciunilor de obşte... 

lar când venea ceasul cântărilor, la sfânta şi marea 
leturghie, sub lumânări, asupra cărţilor, la strane, unii erau 
cuprinşi de fierbinte osârdie. Mai ales părintele 
Dorimedont, fiind voinic şi pieptos, cu obrajii rumeni şi plini 
şi ochii bulbucaţi, - ridica un glas grozav sub boltă, ca să fie 
auzit de cătră Cel-atotputernic. Putea fi îndoială în ce 
priveşte marile înălţimi. În sinea lui, cuviosul era încredinţat 
ca măcar sfinţii din cerul întâi şi al doilea îl aud; ş-aceştia 
spun la cei mai de sus, aşa că, încet-încet, ajung rugăciunile 
unde trebuie, şi-i bine. 


Religia aceasta diluată în forme exterioare mulţămind 
deplin pe cuvioşiile lor şi aducându-le fericire, - Natanail îi 
invidia din toată inima. 

Erau însă alţii care, cu toate ostenelile şi ascultările, 
ascundeau nelinişte ori zbucium în singurătatea lor: căci 
diavolii, lăsând oamenii mireni, se silesc mai ales între 
monahi, la sfintele mănăstiri. 

«Mâni, râse Natanail, tot vreau să mă duc la Pocrov, să văd 
pe Atanasie cum slujeşte între păduri şi poieni. Am să mai 
privesc o dată la zugrăvelile judecății de apoi - în care se 
arată monabhiceştile patimi.» - Este acolo un Dumnezeu cu 
înfăţişare indiferentă, aşezat pe un scaun ca acesta, 
cumpărat de la un negustor de vechituri. În faţa lui o 
cumpănă mare, cu două talgere atârnate în lanţuri. Şi vin 
să-şi deie samă şi să fie cântăriţi la acel neobişnuit 
instrument - fel de fel de călugări cu bărbi cărunte şi albe, 
iar mai ales măriri cu lanţuguri de aur la gât, mitre în cap şi 
cârje în mâni, - ceea ce dovedeşte că zugravul era un 
simplu şi tânăr monah de rând. Jos, într-un colţ, sub toată 
această mulţime şi judecată, aştepta gura iadului - adică o 
gură de monstru imaginar, cu buze şi limbă roşie şi colţi 
triunghiulari. În acea gură trebuiau să cadă toţi acei mari 
prelați cu mitră şi cu cârjă. lar demonii care-i ispitiseră în 
această scurtă viaţă se arătau în altă icoană, a răstignirii 
păcătosului monah: demonul pântecelui, şi demonul 
semeţiei, şi demonul zavistiei, şi demonul desfrânării cu 
băuturi şi femei, şi alţi demoni: toţi îşi au numele lor în cărţi 
şi-s bine ştiuţi şi cunoscuţi de vechii părinţi care au purtat 
mare război asupra lor şi i-au biruit. 

— Oamenii de lume nu prea se văd în acea ciudată icoană, 
care înfăţişează cel din urmă ceas al acestei omeniri. Doar 
câţiva ţigani şi câteva femei, - care însă nu-s frumoase, de şi 
ar trebui să fie cele mai splendide exemplare ale speciei. 
Însfârşit, - aşa cerea poate zugravului buna-cuviinţă şi 
rânduiala, fără de care nimic nu se mişcă în viaţa cuvioasei 
comunităţi. 


Deci iată demonul zavistiei din pridvor de la Pocrov: are 
coadă şi ghiare şi ochi holbaţi negru şi alb, şi scormoneşte 
în inimă pe ticăitul monah. lată şi alţii, cu limba scoasă şi 
dinţii rânjiţi, cu ochii tot aşa de holbaţi; şi împung ş-aceştia 
cu suliţi şi furci pe monah în felurite părţi ale năcăjitului său 
trup. lată şi demonul lăcomiei ş-al pântecelui nesăţios, care 
are coadă şi ghiare şi ochi holbaţi, ş-a mai găsit şi el o furcă 
ş-un cleşte cu care să împungă şi să rupă partea trupească 
întru care vârâm bunătăţile pământului, văzduhului şi a 
apelor: cele care rodesc la noi şi cele care vin de peste 
mări, de la harapi negri ori de la oameni galbeni. Toate 
lăsate de Dumnezeu cel bun altor muritori, păgânilor şi 
idolatrilor, numai iubiţilor săi monahi nu li se îngăduie şi nu 
li se cuvin. 

— Uită-te, Paramoane, zicea Natanail cătră ucenicul său. 
Uită-te la demonul de la Pocrov, care-i zugrăvit acolo. Drept 
în aşa chip are să-ţi împungă pântecele cu ostia ş-are să ţi-l 
rupă cu cleştele: căci acum elţi-i drag ţie şi-i asculţi 
îndemnurile ca să-ţi îndopi pântecele cu lucruri bune şi 
dulci; iar atunci ai să-i fii tu lui drag, ş-are să ospăteze el din 
tine prăjindu-te bucăţică cu bucăţică. În afară de asta şi 
sufletul are să se ducă în gura cea de balaur, ş-acolo are să 
trăiască întocmai ca un trup viu, chinuindu-se în veac. 

Paramon era un fecior de răzăş de pe Moldova, voinic şi cu 
obraz rotund, cu ochi blânzi, mari şi femeieşti. Începeau să-i 
crească tuleie răsucite pe bărbie şi sub nas. Izbutea să aibă 
chiar un fel de bărbuţă, pe care şi-o năcăjea în taină. 
Atuncea îl îndemna şi-l amăgea alt demon: al deşărtăciunii. 
Glasul lui, care se schimba atunci, avea un timbru nesigur şi 
comic: când grav, când subţire. Şi Paramon era nefericit 
foarte, mai cu osebire din pricina acelui ticălos şi de 
nouăzeci şi nouă de ori blăstămat demon al lăcomiei sale, - 
neputând vedea în apropiere lucru dulce, fără să-l 
râvnească şi să şi-l însuşească, înghiţindu-l hulpav prin 
unghere şi privind cu spaimă în juru-i, ca să nu-l surprindă 
nimeni. 


Natanail se prefăcea că nu observă, ca să-l lese să mestece 
în tihnă. Pe urmă îi aducea aminte de acel diavol şi de acele 
chinuri înfricoşate. Paramon se tânguia întru sine şi se 
blăstăma: 

— Cine-a mai mânca zahăr şi dulceţi cu spurcată lăcomie 
într-ascuns şi s-a mai lăsa ispitit de vicleanul diavol, acela 
neiertat să fie de Domnul-Dumnezeu şi de prea cinstita 
Maică a Sfinţiei Sale; şi să fie blăstămat şi afurisit de 
doisprezece verhovnici apostoli şi de trei sute optsprezece 
sfinţi ce-au fost la Nicheia-cetate, şi să aibă pârâş înaintea 
înfricoşatului judeţ prea cuviosul Natanail păgubaşul; şi să-i 
fie partea cu luda şi cu procletul Arie în veci. 

Era cinstit şi de bună-credinţă. Şi foarte supus şi iubitor 
cătră stareţul său. Însă acest blăstăm nu-l putea îndepărta 
de la sine ş-avea să fie războiul întregii sale vieţi. 

Ş-acesta este un scop nobil, ca oricare altul... se gândea 
Natanail, şi căuta să-l ajute pe cât putea pe ucenicul său, 
mai mult cu sfat blând. Uneori însă nu se putea opri să nu 
amestece amenințările. 

— Paramoane, Paramoane! lar ai găsit dulapul deschis şi 
iar văd picături de miere primprejurul gavanosului şi dâră 
pe podele. Să ştii că mai urâtă ţi-i fapta şi vina când vâri 
mâna - mai ales nespălată. Şi eu te-aş ierta dac-ai umbla c-o 
lingură curată, şi mai cu samă dacă mi-ai cere să-ţi dau eu. 
Aşa ştii tu singur, ţi-am spus de sute de ori, care are să-ţi fie 
răsplata, când va suna trâmbiţa judecății. 

Paramon se întrista atât pentru fapta sa, cât şi pentru 
bunătatea stăpânului său. Se aşeza într-un colţ de cerdac, 
ofta cu amărăciune şi-şi ştergea o lacrimă cu mânica rasei 
lui cenuşii. Cu bărbia în palme şi cu coatele pe genunchi, 
rămânea cu ochii aţintiţi încolo la deal, spre Pocrov. 

Dintr-acolo avea să se arate un înger mare cu aripi de 
aramă - sunând, dintr-un bucium ca cel de la stână, 
învierea morţilor. Şi el are să se scoale din mormânt, 
ducându-se la judecată la Pocrov, ca să deie lui 
DomnulDumnezeu samă pentru cât dulce a mâncat în viaţă. 


Aveau să cântărească îngerii în cântarul cel mare: atâtea 
ocă, ş-atâtea dramuri... 

— Paramoane, Paramoane! îmi lipsesc cinci bucățele de 
zahăr. 

— Au fost şase, părinte; au fost şase, mărturisea cu 
disperare ucenicul. 

— Am să te văd zugrăvit şi pe tine acolo, în pridvor. 

— Între vlădici şi părinţi mitropoliți? întreba sfios 
Paramon, c-o privire piezişă şi vicleană. 

Natanail râse încet în singurătatea chiliei lui şi se regăsi 
singur, lângă lampă. Îşi scoase patrafirul şi-l pături cu grijă. 
Întoarse ochii spre colţul de lângă uşa care da în odaia lui 
de dormit. 

— Acolo, în păretele alb, avea un ornic în cerc de abanos. 
Însemna aproape neauzit pulsaţiile timpului. 

Mai avea două ceasuri bune până la revărsarea zorilor: 
«Am vreme destulă pentru somn şi mâni dimineaţă mă duc 
să văd cum slujeşte fratele meu Atanasie în poiana de după 
munte.» 

Simţi uşa de lângă ornic deschisă. Trupul voinic a lui 
Paramon, - în alb, ca la judeţul cel de-apoi, - apăruse în 
prag. Ochii lui îl priveau cu supunere şi cu bunătate, ca 
întotdeauna. 

— Ce-i, frate Paramoane? 

— Am auzit glas, părinte. Mi s-a părut că mă chemi... Patu- 
i gata, toate sunt la locul lor. Este apă rece. Am spălat cana 
de sticlă, trebuie numai chiseaua cu dulceţi. 

— Iată cheia; scoate-o din dulap şi pune-o lângă cană, 
Paramoane. Şi adă-ţi aminte de multe şi bune sfaturi care ţi 
le dau eu totdeauna. 

— Sărut mâna, părinte. Îmi aduc totdeauna aminte ş-am 
să-mi aduc în toate zilele vieţii mele. 

«Cu toate acestea, gândi zâmbitor călugărul, are să 
răpească de lângă chisea trei bucăţi de zahăr. Se poate să 
ieie şi patru, - una însă are s-o lese, pentru ca, la sfârşitul 
sfârşiturilor, cumpăna cea mare să însemne mai puţin.» 


— Paramoane, vorbi el grav, intrând pe uşă. Poţi să iei tot 
zahărul, ca să nu mai fie pricină de păcat, şi să fiu eu 
vinovat pentru că ţi l-am lăsat acolo. 

— Care zahăr, părinte? întrebă Paramon cu glasul lui cel 
subţire. 

— Zahărul din dulap, de pe farfurioară, lângă chiseaua cu 
dulceţi. 

— Acela de azi dimineaţă nu mai este, părinte... lămuri 
ucenicul cu vocea groasă, joasă şi umilită. 

— Îţi pare rău? 

— Îmi pare rău. 

— Atuncea te iert, Paramoane, şi du-te şi te culcă... 
Ucenicul însă nu se retrase. Pe măsuţa de noapte, lângă 
lumânarea aprinsă şi lângă cana de sticlă, rândui chiseaua, 
mângâind-o cu degete delicate. Şi se-ntoarse, stând c-o 

îndoială şi c-o rugăciune în ochii lui femeieşti. 

— Ce mai doreşti, Paramoane? 

— Părinte, grăi băietanul cu vocea-i tulbure, m-am gândit 
la un lucru de când m-am săturat de somn şi stau treaz. 

— Spune. 

— M-am gândit. Dacă-mi primesc eu pedeapsa în această 
lume şi-n această viaţă pentru fiecare păcat şi pentru 
fiecare înduplecare spre Diavol, atuncea asta oare nu se 
socoteşte la cumpăna aceea a judecății? 

— Să vedem, Paramoane. Ai cugetat tu într-adevăr la asta? 

— Am cugetat, părinte. 

— Eu socot, Paramoane, că se socoteşte, căci nu pot fi 
două pedepse pentru o faptă. Şi ce canon, ce mătănii, ce 
post şi rugăciune ţi-ai hotărât? 

— Eu n-am hotărât nimica pentru că nu mă simt vrednic, 
părinte. Însă zic aşa: că de câte ori m-oi lăsa iarăşi ispitit, 
cuvioşia ta să mă pedepseşti. 

— Cum să te pedepsec? 

— Să mă baţi. Ca să fiu eu liniştit şi împăcat. 

Natanail îl privi zâmbind cu simpatie, cum ar fi privit pe 
Ţubichi. 


— Paramoane, asta nu se poate, căci nu sunt eu 
judecătorul cel înfricoşat. Du-te şi te culcă şi pregăteşte-te 
să fii tare pentru veacul ce va să vie. 

Paramon se retrase cu mare întristare şi frică. 

Natanail se culcă şi adormi îndată, cu ferestrele şi uşile 
deschise. 

VII Tabloul se întregeşte cu câţiva europeni musafiri 
vremelnici ai sfântului lăcaş. 

În aceeaşi sară spre Sfântul Pantelimon, la mănăstire, 
câţiva europeni plănuiseră pe a doua zi dimineaţa o 
excursie. Încă nu se-nţeleseseră unde, dar erau hotărâți să 
facă o excursie. Stăteau, după masa de sară, în cerdacul 
larg de la părintele Tihon. Acolo la părintele Tihon locuiau, 
pentru acest sfârşit de vară, o păreche de persoane foarte 
simpatice tuturor celorlalţi musafiri ai mănăstirii. Fiind 
singuri, fără copii şi încă tineri şi vioi şi pe deasupra veseli 
totdeauna şi bine dispuşi, - nici o petrecere nu se punea la 
cale fără dânşii. Erau domnul Emil Lepădatu şi cucoana 
Didina. 

Domnul Emil Lepădatu era un bărbat de mult trecut de 
cincizeci de ani, însă se regăsea tot sprinten în fiecare 
dimineaţă la răsăritul soarelui. Atuncea avea el un obicei al 
lui - să salute lumina zicându-i: bună dimineaţa, duduie. 
Sărea repede din aşternut, ca să-şi îngrijească faţa şi 
trupul, şi s-arăta nu mult după aceea în cerdac, spre a-şi 
îndeplini tabieturile. 

— Vechi şi înţelenite tabieturi, mărturisea el zâmbind. Mi-i 
ruşine de ele; dar ce pot face? Trebuie să le mărturisesc, ca 
să ştie o lume suferinţile mele, să mă aflu mai uşurat. 

— Dar despre ce tabieturi şi slăbăciuni e vorba mă rog 
matale? îl întrebase, într-o altă sară, doamna Olimpia 
Mironeanu, ieşancă tânără, care le era, de puţine zile, 
musafir. 

— Apoi să-ţi spun, duduie. Eu, de şi trăiesc de treizeci şi 
unu de ani în Bucureşti şi-n vara asta am serbat nunta de 
argint cu Didina... 


— Nu ţi-e ruşine, Emile? strigă, din cealaltă parte a mesei, 
cucoana Didina. 

— De ce să-mi fie ruşine? o întrebă cu blândeţă Lepădatu. 
Vârsta e o realitate pe care o poate constata oricine după 
registrele stării civile... 

— Vai! suspină cucoana Didina, rotindu-şi capul spre cei 
prezenţi cu un fel de graţie teatrală. 

— Însă, urmă Lepădatu, - căci este un însă... vârsta 
adevărată nu-i aceea. Vârsta adevărată ţi-o ceteşte oricine 
pe faţă şi-n privire. Am făcut nunta de argint, - ş-aceasta 
este mireasa. Măcar că are firele nunţii presărate în păr, 
puteţi s-o priviţi: eu nu mă ruşinez cu ce am. E încă rumănă 
la obraz - fără să întrebuinţeze vreo artă. Are ochi negri şi 
sprâncenaţi - fără nici un artificiu. Adevărat este, - trebuie 
să mărturisesc, - că are cincisprezece ani mai puţin decât 
mine... 

— lar? se scandaliză cucoana Didina. Ai mania 
mărturisirilor şi a precizărilor. 

— Aşa sunt eu, ce-mi poţi face? Din pricina slujbei, ca mai 
mare ce mă găsesc la serviciile statistice... 

— Însă ce facem cu tabieturile?... sugeră delicat duduia 
Olimpia. 

— Aşa este. Te rog iartă-mă, duduie, dar vin imediat la 
chestie, îndată ce fac toate constatările care privesc pe 
Didina. Eu nu sunt, la dreptul vorbind, nici n-am fost 
vreodată, duşman al podoabelor, şi modelor feminine. le 
rog să mă ierţi, duduie Olimpie, - eu nu mă supăr că mata 
dai puţină pudră şi roş; nu m-aş supăra nici dacă ţi-ai scurta 
părul, după moda de azi, - pentru că, fiind subţirică precum 
eşti... 

— La chestie, la chestie! râse duduia Olimpia, fără 
supărare. 

— Aşa este. Pe când Didina, de ce să nu recunosc, mi-a 
făcut totdeauna plăcere aşa cum se află, cu rochia mai puţin 
scurtă decât vrea croitoreasa, fără nici o graţie cumpărată 
şi cu părul din tinereţă. 


— Vai şi iar vai! Nu mai este acel din tinereţă! se tângui 
cucoana Didina. 

— Aşadar, reluă Emil Lepădatu, de şi eu trăiesc de treizeci 
şi unu de ani în Bucureşti şi-n vara asta am serbat nunta de 
argint cu Didina, cu ale mele obiceiuri, pe care le-am 
apucat în casa părinţilor mei din leşi - mai bine zis din 
Sărărie, - nu le-am lăsat. Mai întâi eu nu ştiu ce-i aceea 
pijama. Nici nu vreau să ştiu. Eu am o cămaşă lungă de 
noapte, cusută cu roş şi cu negru. 

— Aşa este... confirmă râzând cucoana Didina. 

— Vra să zică, - una. Al doilea, eu, cum m-am trezit, 
trebuie să-ntind braţul şi să găsesc chiseaua cu dulceaţă şi 
paharul cu apă rece. 

— După ce strigi: bună dimineaţa, duduie... adăogi cu 
simpatie Olimpia Mironeanu. 

— Da: spun asta luminii şi Didinii. 

— Mie mai puţin. 

— Se poate, fără să te superi. Aşa că trebuie să întind 
mâna şi să găsesc chiseaua cu dulceaţă şi paharul cu apă 
rece. Vra să zică, două. Apoi, după aceea, numaidecât baia: 
acesta nu-i un obicei de la leşi. Căci tata, ca şi bunicul, 
întrebuința un lighean puţin mai larg decât o farfurie, ş-un 
ibricel, amândouă de alamă, pe care i le prezenta o 
ţigăncuşă desculţă. Din ibricel ţigăncuşa turna, deasupra 
ligheanului, câteva picături de apă pe care tata le primea în 
palmele făcute cupă; şi, cu mare iuţeală şi zgomot de buze 
şi de nas, acele picături trebuiau să facă toată slujba 
curăţeniei de dimineaţă - mâni, obraz, ceafă, gură, gât şi 
subsuori. Şi pe urmă ieşea în cerdac, în halat. Eu 
întrebuinţez mai multă apă şi mai puţin halat. În cerdac 
însă ies cu plăcere, - căci am şi eu puţintel cerdac cu umbră 
de viţă, în Bucureşti. Ş-acolo îmi vine o cafea cu caimac şi 
cu nouraşiadică gingirlie, cum se spunea odată. Vra să zică, 
trei. Acuma ajungem la a patra parte şi cea din urmă: o 
ţigară dintr-un tutun bun pe care mi-l dă mie acuma un 
prietin de la regie. O răsucesc eu singur şi o pun într-o 


țigaretă de chilimbar. Un fum de ţigară ş-o picătură de 
cafea. Ş-atâta. După asta nu mai pun nimic în gură până la 
ceasul unu. Mă duc la birou şi nu mai am odihnă nici o 
secundă. 

— Acestea-s tabieturile? 

— Acestea-s. 

— Apoi sunt destul de nevinovate. 

— Sunt; însă cer un mare meşteşug, - pentru cafea din 
partea Didinei şi pentru ţigară din partea mea. Căci trebuie 
să ştiţi că e o adevărată artă să faci o cafea ori o ţigară. 

— Cum se poate? Eu credeam cafeaua bună numai pentru 
drojdie: ca să întorc ceaşca cu gura în jos pe farfurioară şi, 
după aceea, să-mi cetesc viitorul în semnele ei. 

— Ei, duduie Olimpie, - acuma eşti tânără. Vârsta are să te 
înveţe să nu mai cauţi semne în cafea. Nu râde. 

— Râd, însă ştiu că ai dreptate. 

— Din nenorocire, am. Căci vârsta mă face să uit că aici, 
neavând unul din tabieturile mele de la Bucureşti... 

Cucoana Didina, puţintel scurtă şi durdulie, păşi îndesat şi 
grăbit până în dosul lui Lepădatu şi-i puse, pe gura cu 
mustaţa scurtă tunsă, mâna ei grăsuţă. 

— Taci, frate dragă, nu mai vorbi despre toate. 

Interveni duduia Olimpia: 

— Sunt teribil de curioasă să aflu despre ce lipsă e vorba... 

— Foarte uşor de spus, după ce-am scăpat din mânile 
nevestei... Abia-mi pot trage sufletul. Prin urmare, neavând 
unul din tabieturile mele de la Bucureşti... 

— Adică n-are baie, explică simplu şi cu linişte cucoana 
Didina. 

— Atunci de ce nu mă lăsai să vorbesc, frate dragă? Să 
spun lumii patimile şi durerile mele. Asta este: neavând 
baie, ca la Bucureşti... sau, cum s-ar spune la leşi, neavând 
feredeu... 

Atunci se amestecă cuvioşia sa părintele Tihon, bătrânul, 
proprietarul casei albe cu cerdac: 


— Da' de ce vorbeşti aşa dumneata, cocoane Emile? N-ai 
apă, slavă Domnului, să faci feredeie câte pofteşti? 
Tocmeşte un om şi-ţi aduce cu sacaua apă de la Puturosu. 
Într-o saca faci zece feredeie. 

Cucoanele întoarseră în aceeaşi parte capetele, ca să 
poată râde, uitându-se în sus, spre streşină. 

— Mi se pare că-i zice Izvorul Tămăduirii, vorbi apoi 
duduia Olimpia, aducându-şi spre el faţa, cu gravitate. 

— Aşa aud că-i zice acuma. Dar noi, prin partea locului, în 
mănăstire şi prin sate, îi spuneam tot cum ştim. Şi mai ales 
cum trebuie, căci, coborând în acel loc, abia îţi poţi trage 
sufletul. De-aceea a rânduit Dumnezeu apa asta pentru 
dureri de încheieturi. 

— Cuvioase părinte Tihon, protestă Lepădatu agitând 
palmele spre bătrân; nu ţi-am mai spus ca eu am nevoie de 
o apă care să aibă un nume cu totul altfel: o apă limpede şi 
curată. 

— Apă de băut ai, laudă Domnului. Este fântână în ogradă. 

— Părinte Tihon, după cum am mai spus, am nevoie de apă 
pentru feredeu. Ca să mă spăl, să mă scald - să lepăd toată 
necurăţenia... 

— Un creştin bun ceteşte o rugăciune, se spovăduieşte şi 
se împărtăşeşte, - şi astfel se găseşte curat şi luminat 
înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Eu socotesc, cucoane 
Emile, că nu mai era nevoie să strici mata atâta pânză, să 
faci căsuţă în fundul livezii. Şi să-ţi aşezi acolo un cazanaş 
sus, să care dis-de-dimineaţă atâta apă rece sluga, şi 
dumneata să-i dai drumul să te împroaşte pe pielea goală. 
Doamne păzeşte, - poţi răci. 

Cucoanele se uitau iar la streşina casei. 

— Aşa încât, urmă serios Emil Lepădatu, neavând unul din 
tabieturile mele de la Bucureşti, am fost nevoit să-mi fac o 
instalaţie proprie. E destul de rudimentară, deoarece mă 
aflu pentru întâia oară în acest loc încântător. Vă făgăduiesc 
însă că, la anul, am să iau măsuri din vreme. 


— Cucoane, grăi călugărul, c-un fel de obidă; nu mai faceţi 
şi nu mai prefaceţi dumneavoastră lucrurile. Lăsaţi-le cum 
le-a întocmit Dumnezeu. 

Părintele Tihon era un om cuminte şi blajin, cu obrazul ars 
de vânt şi soare; cu mânile bătătorite de greblă şi sapă. 
Avea pe el haină cernită de monah şi o purta cu smerenie, 
însă, când lucra la câmp, o lepăda bucuros, ca să rămâie 
mai sprinten în straiele uşoare şi albe ţărăneşti. În ceasurile 
singurătăţii cetea cam trăgănat în cartea de rugăciuni, însă 
se nevoia cu osârdie şi cinste, fără să sară nici o pagină. 

În sara aceea spre Sfântul Pantelimon, văzând atâta zarvă 
pentru un drum în pădure şi-n munte, crezu că trebuie să 
se amestece şi el, ca să deie un sfat bun. 

— Eu aş zice,.cucoane Emile, grăi el, să treceţi culmea 
Pleşului până la mănăstire la Rişca, dacă voiţi numaidecât 
să faceţi aşa, o primblare. 

— N-ar fi râu, acceptă Lepădatu. Numai e cam departe 
pentru cucoane. 

— Dacă e departe, n-am făcut nimica, protestă cucoana 
Didina. N-am venit aici să mă ostenesc şi să gâfâi. 

— Da” nu-i departe deloc, lămuri bătrânul. Porniţi de-aici 
dimineaţa, după ce beţi cafeaua cu lapte. Şi aşa, pe la 
amiază, sunteţi în Rişca. Ş-acolo-s locuri tare frumoase, 
alcătuite anume de Dumnezeu împrejurul sfintei mănăstiri. 

— Nu; se pun de pricină cucoanele. Hai să mergem 
undeva mai aproape. 

Judecătorul de pace, colecţionar vestit, se sculă în 
picioare: 

— Să mergem la Secu, propuse el. Să vedeţi acolo una din 
cele mai frumoase vitrine de odoare preţioase. Cu trăsurile 
facem un ceas. 

— Frate Traiane, cucoanele au plăcere să facă o excursie 
pe jos. 

— Această plăcere v-o supunem, domnule judecător, cu 
toată stima şi consideraţia... îi zâmbi duduia Olimpia. 

— Mă-nchin, răspunse judecătorul, ceremonios. 


Era un om mic, cu mustăcioară neagră, cu haina nespus 
de îngrijită şi cu ghetele cu călcâie înalte, ca să privească 
ceva mai de sus. Alt cusur nu i se cunoştea în afară de 
această mizerie de a fi cu o palmă mai scurt decât alţi 
oameni. 

— În acest caz, propun şi cred c-avem să ne oprim definitiv 
asupra acestei hotărâri; propun să mergem la schit la 
Pocrov, - dacă nu preferaţi Ozana, ori Poiana Dragostei. 

— La Pocrov n-ar fi rău, într-adevăr, acceptă Lepădatu, 
împăciuitor ca totdeauna. 

— Nu. Şi voi avea onoarea să vă expun toate argumentele. 
Schitul Pocrov e destul de aproape de noi. Drumul până 
acolo, natural, e foarte frumos. Locul unde ajungem e o 
poiană dintre cele mai încântătoare ale acestor munţi. Ca să 
nu pară excursia prea obositoare, putem hotărî o odihnă 
acolo, şi-n vederea acestui popas s-ar putea lua ceva 
provizii. Dacă ne temem de ploaie, luăm cu noi hainele 
necesare... 

— Atunci ne ducem încărcaţi ca nişte cămile, dragă 
Traiane. 

— Îmi daţi voie. Luăm tot ce ne trebuie. Şi cată să 
prevedem şi cazul când doamnele nu s-ar simţi în stare, la 
un moment dat, să treacă locurile grele. 

— Ei, atunci ce facem? Le luăm în braţe? 

— Îmi dai voie. E necesar, pentru a întâmpina orice nevoie 
şi a răspunde la toate obiecțiile, să luăm cu noi un car cu 
boi. 

Bătrânul monah încuviinţă, înclinând adânc fruntea: 

— Asta este, boierilor, şi cucoanelor. Luaţi un car cu boi şi 
n-a mai fi nici o pricină. Vitele trag, săracele, şi vă suie 
costişele cele mai oable. Drum este: cam rău, râpos şi 
grunzuros. Însă, acuma nu-l putem schimba. Nici nu-i 
nevoie, aşa fiind, el lăsat de la Dumnezeu. Dar dacă luaţi 
car cu boi, puteţi să vă duceţi şi la Râşca. 

Cucoanele se împotriviră. Hotărâră Pocrov. 


— Atuncea eu am să rog pe părintele Tihon, reluă 
judecătorul, să fie aşa de bun să trimeată pe ucenicul său 
până-n sat la Nemţişor. Să ne aducă de acolo un gospodar 
cu care să ne-nţelegem pentru carul cu boi. Şi ca să facem 
lucrurile după toată rânduiala, am să-mi permit să solicit 
doamnei Lepădatu puţină grijă, foarte puţină, cu privire la 
proviziile ce avem de luat cu noi. 

— Poţi să ai încredere în Didina, hotări Lepădatu, numai 
nu ştiu dac-a fi carul destul de încăpător şi dac-a mai 
rămânea vreun pui în ograda părintelui Tihon. 

— Tocmai. Am avut motivele mele ca să mă adresez 
domniei sale. Deci, rânduind carul cu boi, având rezolvată 
chestia proviziilor, la care suntem tovarăşi nu numai pentru 
consumaţie, rămâne să se stabilească ora plecării şi hainele 
ce luăm fiecare. Nu trebuie să luăm prea mult, căci n-avem 
decât un car. Totuşi, având un car, putem lua tot ce ne 
trebuie. 

Astfel logica strânsă şi elegantă a lui Traian Rolea şi 
fragilitatea feminină au făcut să cadă sorții pe Pocrov. 
Excursia aceasta a rămas celebră în analele sfintei 
mănăstiri Neamţu. 

VIII Alături de părintele Tihon este nevoie să înfăţişăm pe 
Nastasă Doftoru şi pe Averchie. 

Lista participanţilor s-a stabilit astfel: - ş-a fost scrisă pe o 
bucată de hârtie, de şi nu era numaidecât nevoie să fie 
scrisă. Mai ales că cerneală şi condei nu se găseau în casă, 
şi creionul s-a întâmplat să fie foarte prost. - mic şi 
neascuţit. 

Domnul şi doamna Lepădatu; 

Doamna Olimpia Mironeanu, singură, căci se afla numai în 
trecere şi-n vizită aici, bărbatul său inginerul fiind rămas la 
băile Bălţăteşti, cu copiii; 

Traian Rolea; 

Familia Irimescu, la care judecătorul avea o odaie: domnul, 
doamna şi cinci copilandri şi copile; 


Domnul Artur Veruzi, pictor, amorezat de doamna 
Lepădatu şi de duduia Olimpia. Judecătorul îi scrise numele 
cu totul neîngrijit şi-n fugă, ceea ce era de mirare la acest 
bărbat aşa de rânduit şi de corect. 

Însfârşit încă vreo şapte-opt persoane din cuprinsul 
mănăstirii, în dreptul cărora se puse câte un semn de 
întrebare. 

Pe loc, Rolea se ridică, sprijinindu-se cu palma dreaptă în 
masă, şi ieşi, ca să treacă pe la toate porţile persoanelor 
îndoielnice. 

— Am să le rog frumos să dea răspuns precis, imediat, 
strigă el din mijlocul ogrăzii. 

Asta dovedea la Traian Rolea un entuziasm puţin obişnuit. 

Se-ntoarse vesel la ora nouă jumătate, în acelaşi cerdac 
plin de vorbă şi sfat, unde-l aştepta o altă cafea neagră. 

— Merge toată lumea notată, lămuri el. Sper că vom avea 
vreme bună şi, în acest caz, avem să petrecem minunat. 

— Despre vreme să n-aveţi nici o grijă... interveni 
părintele 'Ţihon. Pot să vă dau înscris c-are să fie frumos. 
Acuma, dacă vrei dumneata, domnule Traiane, şi eşti aşa de 
bun, să vorbim cu omul de la Nemţişor pe care l-a adus 
ucenicul chiar acuma. 

— Omul care merge cu carul? 

— Da. 

— Bine. Să vie aici. 

— Apoi am venit, răspunse ţăranul din umbră, de lângă 
stâlpul de la intrarea cerdacului. 

Ţinea pălăria în stânga şi-şi mângâia pletele în creştet cu 
dreapta. Făcea o pată albă. Numai obrazul îi era întunecos 
şi trist. 

Toţi mesenii din jurul lămpii îşi răsuciră capetele în aceeaşi 
parte. 

Rolea se ridică şi făcu doi paşi spre ţăran; apoi se 
răzgândi: se-ntoarse şi se aşeză iar pe scaun. Îl întrebă cu 
vocea-i limpede şi precisă: 


— Ascultă, omule, de unde eşti? Dă-te mai încoace şi 
răspunde. 

— Din Nemţişor, cucoane, răspunse omul fără să se deie 
mai încolo. 

— Cum te numeşti? 

— Nastasă Doftoru. 

— Ştii de ce te-am chemat? 

— Apăi să trăiţi, domnule judecător, a venit la mine 
ucenicul părintelui Tihon. Mi-a spus că este poruncă de la 
domnia voastră să mă înfăţişez aici numaidecât. Am lăsat 
mămăliga pe fund şi laptele-n strachină, ş-am venit, 
domnule judecător, dar rog pe bunătatea dumneavoastră să 
cunoască cum că eu nu-s vinovat cu nimica. Şi amanda 
aceea de-atuncea am plătit-o. 

— Care amendă? 

— Pentru că-s nalbar şi doftor de vite, cucoane, după cum 
mi-i şi porecla. Şi ori m-a aflat vitrinaru din târg de la 
Neamţ, ori că m-a pârât primarele, cu care mă clănţănesc 
pentru pământ, m-au chemat la judecată ş-am plătit 
amandă. De-atuncea nu mai fac nimica; lăs vitele oamenilor 
să piară. 

— Foarte bine. Vra să zică mâni dimineaţă mergi la Pocrov 
cu carul cu boi. Câte parale ceri? 

— Nu cer nimica. Nu mă duc la Pocrov, că n-am nici o 
treabă. 

— Ascultă, omule; ascultă, Nastasă. Să mergi cu noi la 
Pocrov. 

— Da' de ce? 

— Să mergi cu carul cu boi, să ne duci lucrurile. 

— Aha! 

— Îţi plătim cinstit, să n-ai nici o grijă. 

— Apoi eu bucuros aş merge, cucoane, de ce nu? Dar 
carăle mele-s duse cu amândoi băitanii la târg, cu lemne. 
Aşa că ucenicul mi-a spus să vin musai, că mă chiamă 
domnul judecător; ş-am venit. N-a fost vorba de car. Şi altă 


pricină de judecată neavând, vă poftesc să mă sloboziţi, ca 
să mă duc acasă. 

— Du-te! îi zise Rolea, întovărăşind vorba cu gestul. 

Omul se duse, vorbind încet singur, pe sub copacii ogrăzii, 
până la portiţă. 

Cucoanele erau nespus de vesele şi le sticleau ochii şi 
dinţii în lumina lămpii. 

Lepădatu întrebă nu cu prea multă îngrijorare: 

— Ei, dragă Traiane, ce facem? 

— Să vedem, răspunse Rolea. Să trimetem după alt 
gospodar. Eu însă nu înţeleg, părinte, se-ntoarse el spre 
bătrân ce fel de ucenic e acesta, care mi-aduce, aşa, un om, 
fără să-l puie în curent cu chestiunea... 

Monahul ridică din umeri, nedumerit: 

— Nu înţeleg nici eu, domnule Traiane. Poate Averchie să 
nu fi priceput bine cum stă pricina... E un om cam uituc, şi 
slab muncitor de pământ, dar altfel bun cărturar. Însă 
dumneavoastră să nu vă supăraţi. Faceţi-vă toate 
pregătirile şi fiţi în picioare la ceasul pe care-l hotărâți. Şi, 
dac-a trebui, mă duc eu singur să închipuiesc un car. 

Rolea mai avea de făcut obiecţii, căci simţea un punct slab 
în toată organizarea; însă cucoanele îl întoarseră brusc 
înspre chestii care lor li se păreau mai arzătoare. Trebuiau 
să plece destul de dimineaţa, - să zicem la şapte ceasuri. 
Până la acea oră, cucoana Didina avea în sama ei partea cea 
mai importantă. Şi nici cucoanele celelalte nu se putea s-o 
lipsească de ajutorul lor. Aşa încât toate trebuiau să fie în 
picioare odată cu răsăritul soarelui. Altfel rămân tartinele 
nefăcute, ouăle nefierte, salata de pătlăgele netocată şi puii 
nefripţi. 

— O nenorocire mai mare decât asta se poate închipui? 
râdea cucoana Didina. Prin urmare, eu aş dori şi aş 
propune ca să nu întârziem prea mult în astă-sară. 

Era o dorinţă pe care toţi se grăbiră s-o îndeplinească. 
Când se ridicară, mişcându-se în cerdac şi urându-şi 
noapte-bună, somn uşor şi visuri plăcute, se auzi portiţa de 


la ulicioară sunând în clampă. Un glas vesel şi plin de 
bariton izbucni, umplând deodată întunericul ogrăzii. 

— Buna sara, şi sărut mânuţele la cucoane. Pe boieri îi 
salut fără să le sărut mânile. 

— Veruzi, e Veruzi, îl anunţară doamnele cu două voci 
subţirele. 

Rolea îşi încreţi fruntea; se uită în jur, apoi se răsturnă 
iarăşi în scaun, picior peste picior. Observă cu răceală: 

— Se vede că trebuie să mai întârziem puţintel, de şi 
suntem grăbiţi. 

Pictorul era bărbat voinic şi nalt. Purta o barbă minunată, 
revărsată peste piept, - o barbă care s-ar fi părut exagerată 
dacă n-ar fi fost scăzută de o chelie complectă a creştetului. 
Aceste două părţi ale fiinţii lui echilibrându-se, - încolo n- 
avea nici un motiv de nemulţămire. Dimpotrivă: în al 
patruzecilea an, În mijlocul cărării vieţii noastre, radia 
putere şi voie-bună ca un zeu, ocupându-se intens de cele 
trupeşti şi foarte puţin de pictură. 

— Ştiu! strigă el, suind treptele cerdacului; aveţi să mă- 
ntrebaţi ce-am lucrat astăzi. Vorbesc de meşteşugul meu de 
zugrav, bineînţeles. Mărturisesc că iarăşi v-aduc o mare 
dezamăgire. Dar, simţindu-mă tânăr, nădăjduiesc că mai am 
vreme. Ce se pune la cale? se miră el apoi, uitându-se în 
juru-i. Văd mare sobor. 

Vorbind, îşi îndeplinea faţă de cucoane partea practică a 
salutării pe care-o strigase de la portiţă. Faţă de domni îşi 
înclină numai fruntea-i lucie. Rolea îi răspunse c-un zâmbet 
- o clipă, după care iar îşi reluă masca serioasă. 

— Văd mare adunare, reluă Veruzi. Sunteţi buni să-mi 
comunicaţi şi mie obiectul discuţiei? Poate vă grăbiţi să vă 
duceţi la culcare... 

— Tocmai! răspunse cu răceală judecătorul. 

— Foarte bine, n-am nimic împotrivă. Eu n-am venit decât 
pentru o secundă: ca să-mi prezint omagiile mele şi să beau 
o cafea, care ştiu că aici se prepară mai bine decât oriunde 
în lume. 


— Numaidecât, numaidecât! consimţi doamna de gazdă 
mişcându-se vioi. 

— Din ce în ce mai bine. Mă declar mulţămit, mă instalez 
pe un scaun şi nu mai am nici o pretenţie. Îmi dai voie, 
dragă prietine Rolea? 

— Mă rog. 

— Ce vroiam eu să vă spun? Astăzi, mai ales după amiază, 
am fost ocupat în chip excepţional. M-am apucat, împreună 
cu un cuvios monah, ş-am răstocit la deal Nemţişorul, ca să 
prindem chitici şi raci. Aflaţi că peştişorii aceştia de la 
munte, numiţi boişteni, se prepară aici după o metodă 
specială pe care noi n-o cunoaştem. Ascultaţi. Într-o oală 
nouă de lut, arunci legume multe tăiate mărunt, cu puţină 
zamă. După ce-au dat o undă, pui şi peştele şi vâri oala 
acoperită bine, în cuptor potolit, ca să se coacă boiştenii în 
dulceaţa lor. Se zice că oala trebuie să fie roşie, dar eu cred 
că asta n-are importanţă. Notă: nu trebuie să se uite sarea 
şi piperul. 

— Îmi închipui că reţeta dă un rezultat bun şi delicat, fu de 
părere cucoana Didina. 

— A, da. Trebuie însă meşteşug şi grijă. Să fi văzut pe 
părintele Amfilohie cum oficia. Era măreț, de şi-i gros şi are 
o înălţime neînsemnată. Am uitat să mai adaug un lucru 
principal. E nevoie de un vin bunişor. 

— Hm! mormăi judecătorul privind în tavan. 

Părintele 'Tihon avea de făcut obiecţii, de şi Lepădatu 
primise cu recunoştinţă reţeta. 

— Domnule, asta-i mai mult bătaie de cap şi năcaz. Să 
luăm pildă de la fiarele pământului şi păserile cerului, care 
nu pregătesc, nu fierb şi nu coc şi trăiesc totuşi prin grija 
lui Dumnezeu. 

— Le fierbem şi le coacem noi pe dânsele, părinte, - tot cu 
voinţa lui Dumnezeu. 

Bătrânul clătină din cap. El avea altă chibzuinţă. 

Emil Lepădatu, văzând pe de o parte cafeaua gata şi pe de 
alta faţa judecătorului prea întunecată, introduse cu 


blândeţă o întrebare, care era mai potrivită cu 
împrejurările şi cu ora târzie: 

— Ascultă, Veruzi, înainte de plecare n-ai voi să ştii ce am 
pus la cale? 

— Ba da, se-nţelege că vreau să ştiu. Desigur aţi plănuit o 
excursie... 

Toţi rămaseră uimiţi de asemenea pătrundere. Pictorul îşi 
aprinse o ţigară: 

— Nu vă miraţi prea tare. Am aflat de la familia Irimescu. 
Eu socotesc însă că o excursie la Pocrov nu-i ceva destul de 
serios. E prea aproape. Şi mai cu samă găsesc de prisos 
carul cu boi. Ca să ne ducem până peste deal, ce ne 
trebuie? Un ceas de voie-bună. Ne ducem, ne întoarcem, şi 
gata. Nu-i nevoie nici de bătaie de cap, nici de planuri. 

Rolea deveni atent şi se răsuci cu delicateţă în scaunul 
său; 

— Aşa socoteşti dumneata, domnule Veruzi? 

— Aşa socotesc eu. 

— Ş-ai putea, mă rog, să-mi explici temeiurile pentru care 
socoteşti aşa? 

— Care sunt temeiurile? Ia ascultă, Rolea, nu face cu mine 
pe judecătorul de instrucţie şi nu fi gelos de iubirea mea 
pentru doamna Didina Lepădatu şi duduia Olimpia 
Mironeanu! 

Învălmăşeala de replici, hazul şi cafeaua se amestecară, - 
şi pictorul se împăcă imediat cu Rolea, bătându-l prietineşte 
pe spate. Apoi se despărţiră, interpelându-se încă un timp 
prin întuneric. 

Cerul cu stele, pe care lilieci negri îl scriau încă din când 
în când, arăta un ceas târziu. Nu mai era mult până la toaca 
de unsprezece şi părintele Tihon stătu şi cugetă, în pragul 
chilioarei lui, cum să rânduiască afacerea cu carul cu boi. 

— Multe marafeturi şi desmierdări mai au şi târgoveţii 
aceştia... cugetă el ca un ţăran cuminte; şi-şi mormăia încet 
cugetul ca şi cum l-ar fi rumegat. Acuma unde să găsesc eu 
car cu boi în puterea nopţii? Frate Averchie, unde eşti? 


— Aici, părinte. 

Fratele Averchie, ucenicul, era tot un ţăran, nu cu mult 
mai tânăr decât cuviosul 'Tihon. Avea barbă şi plete cărunte, 
era puţintel şi uscat la trup şi întristat la faţă. Îl slujea de 
mulţi ani pe bătrân, cetind, la ceasurile rânduite, cu afundă 
credinţă, cărţile iubite pustiei sfinte; şi aştepta cu dulceaţă 
ceasul când avea să fie şi el binecuvântat monah. Acel ceas, 
după cum se juruise el, trebuia să sune după ce Tihon 
bătrânul va trece între drepţi, cătră lumina cea fără de 
amurg. 

— Ce zici, frate Averchie? Cum facem cu carul cu boi? 

— Care car cu boi? 

— Apoi n-ai auzit? şi nu te-am trimes după gospodarul 
acela, Năstasă Dof toru, din Nemţişor? 

— M-ai trimes să-l aduc, căci îl chiamă judecătorul. Dar eu, 
părinte, n-am ştiut despre ce-i vorba. Datoria mea este s- 
ascult. «Împlini-vei poruncile şi-ţi vei pleca fruntea», cum 
zice la carte. 

— E vorba de un car cu boi care le trebuie lor. 

— Cui? Boierilor? 

— Da. 

— Ce să facă cu carul cu boi? N-au nici grâu, nici orz pe 
câmp, nici lemne-n pădure. 

— Le trebuie pentru drăcăriile lor, ca să se ducă la Pocrov. 

— Cu carul? 

— Nu; de dus zice că se duc pe jos. Dar le trebuie ş-un car 
cu boi. 

— Eu asta n-o pricep, mărturisi cu mâhnire Averchie. Scrie 
şi cartea: «Cele fără de cale nu voieşte a le vedea Domnul.» 

— Bine, bine, Averchie; dar ce facem? 

— Ştiu eu? Le-om căuta mâne un car şi pace! 

— Le trebuie mâni dis-de-dimineaţă, Averchie. 

— Mâni dis-de-dimineaţă? Asta-i greu. Să umblăm noaptea 
după car? «Şi pre toţi cei ce au putere, să nu-i scoţi 
noaptea, ca să nu se suie noroadele în locul lor.» 

— Atuncea cum? 


— Ne-a lumina Domnul-Dumnezeu, părinte. Cuvioşia ta 
du-te la hodină, căci eşti om slab şi bătrân şi nu trebuie să 
superi pe Cel-bun trudindu-te peste fire. Eu îmi aprind o 
lumânărică şi stau treaz, căutând în carte deslegare. 
«Domnul-Dumnezeu nu asupreşte pe ai săi, ci-i curăţă şi-i 
scoate dintre necredincioşi.» 

Părintele 'Tihon se plecă sfatului. Avea acest bun obicei, să 
se folosească de înţelepciunea şi de cărturăria ucenicului 
său. 

IX Biserica cea mare. 

Soarele izbucni pe codri şi se risipi în rouă fânaţurilor. La 
acest ceas al dimineţii, Natanail sări pârleazul grădinii ş-o 
apucă pe cărare la deal, spre Pocrov, printre flori care abia 
atunci se deschideau primei clipe de viaţă şi morţii 
apropiate. Umbla desculţ, cu poalele rasei prinse în 
cingătoare, îşi purta la subsuoara stângă încălţările şi-n 
mâna dreaptă un toiegel alb. 

Când intră sub cetina grea şi sumbră a pădurii, se opri la 
un trunchi răsturnat, ca să-şi tragă ghetele; şi porni mai 
departe, pe poteca uscată şi sunătoare, prin ace moarte de 
brad. '[ubichi necontenit le adulmeca şi pufnea în ele. 

Din când în când soarele străpungea umbra - şi călugărul 
călca peste flori argintii ale tăcerii. Erau flori asemănătoare 
cu ale sufletului său. Starea unică de bine din ziua trecută 
n-o mai avea. Căzuse între cele stinse ale trecutului. Însă 
soarele zilei nouă răzbătea în el ca şi în această umbră şi-l 
înflorea. 

Într-o vreme se opri şi ascultă râsul unui hulub sălbatic în 
depărtarea unei văi. Porni iar înainte şi iar se opri ca să-l 
asculte. În cărare-i trecură sturzi cu sunete scurte uşor 
fluierate. '[ubichi se năpustea spre ei; rămânea apoi singur, 
cu botul înălţat, şi-şi întorcea ochii inteligenţi şi-ntrebători 
spre stăpân. 

— "Ţubichi, îi zise monahul, nu-i aşa că tu ştii ce spun eu? 

Căţelul îşi mişcă bucata de coadă şi tipăi îndărăt spre el. 


— Nu te mai năcăji degeaba cu dihăniile şi zburătoarele 
de-aici. Şi ele sunt sub paza grijei lor şi nu le poţi prinde. 
Bucură-te numai că le vezi. 

Căţelul scheună uşurel; căscând, desfăşură o limbă 
trandafirie şi-ncovoiată; apoi închise gura şi păru că o 
înghite. Cum sfatul lui Natanail îi intrase pe-o ureche şi-i 
ieşise pe alta, căci înţelegerea lui n-avea durată ca 
instinctul, - se năpusti spre un brad gros. O veveriţă 
castanie săgetă în sus în jurul trunchiului, într-o spirală 
care păru o fumegare. Sus, se ridică în două lăbuţe 
rezemându-se cu spatele în coadă, numai o secundă. 
Imediat pluti în aer şi dispăru. 

Ţubichi o strigă pe nume în limba lui, de două ori. Dar nu-i 
răspunse decât alt căţel înşelător al singurătăţii. 

Suind, Natanail ajunse în locuri mai umede. Trecu printre 
risipituri de trunchiuri moarte. În formele lor, în aparenţă 
încă întregi, imensa lume a vietăţilor mărunte lucrase c-o 
hărnicie neistovită, necunoscând, ca un element al veşniciei, 
nici timp, nici repaos. 

Abia punea călătorul un picior, ori rezema o mână, - se 
desfăceau şi se risipeau. Era plin locul de aceşti căzuţi, din 
care trăiau şi uriaşii vii şi se ridicau tinerii luptând între ei. 
Între muşchi şi pulberile morţilor, creşteau colonii de 
bureţi, fantazii ale umbrei şi putreziciunii. Cei mai frumoşi 
erau zugrăviți cu otravă roşie. Natanail îi lovea uşor cu 
toiagul, - ş-alegea, ici-colo, numai hribii, carne delicată şi 
fină a sihaştrilor. Îi strecura în trăistuţă şi trecea printre 
alte coloane, răsturnate, care în realitate nu erau decât 
iluzie, - ca şi întocmirile monstruoase ale domniilor şi ale 
împărăţiilor. 

Într-o râpă înalbăstri fum - şi ajunse până la el miros 
puternic de răşină. Oamenii ciopleau şi lucrau acolo 
catarguri de brad. Li se auzeau, în jurul focului, glasurile 
răsunătoare. Toporul bătu un timp ritmic, scăzu încet-încet, 
conteniră şi glasurile şi toate deveniră tăcere. 


Urcă un tanc oblu, păşind rar şi domol ca muntenii. Ajunse 
la un dram de piatră, care se chiamă a lui Ştefan-Vodă, şi pe 
urmă merse coborând. Îl întâmpinară, într-o poieniţă, 
plăieşi cu topoarele pe braţe, - ş-un călugăr uriaş cu pletele 
pe umăr. Umbla cu paşi largi, izbind poalele rasei cu 
cizmele-i grele. Natanail se opri şi-l salută. 

— Încotro, părinte Avacum? 

— D-apoi după cum vezi, părinte Natanail, am luat pe 
aceşti oameni, cu care am isprăvit toate aici, în acest 
parchet, şi mă duc cu ei să ridic şi pe ceilalţi, dintr-o râpă 
de mai la vale Şi trecem în alt munte, unde avem treabă 
două săptămâni. De azi, au să aibă pace şi aicea 
sălbătăciunile. 'Te duci până la Pocrov? 

— Mă duc până la Pocrov. 

Se despărţiră. Ei trecură în altă parte, de-a dreptul prin 
labirint; iar Natanail pătrunse îndată în poiana schitului. 

Acolo era pace pe tăpşanuri trăgănate şi câte un punct de 
soare căzuse în toate florile neclintite ale fânaţurilor. 

Cerul deasupra era limpede şi fără pată; numai o gaie 
strigă o dată în albastrul de sus, la mare înălţime. 

Bisericuța de lemn se ridica în mijlocul unei largi 
împrejmuiri de zaplaz, şi-n juru-i avea câteva căsuțe cu 
streşinile joase. Sună toaca - bătând uşurel, cu un fel de 
sfiiciune. Apoi cântară clopote. Dar puţin timp, căci 
singurătatea le birui curând. 

Nu se vedea nicăiri nici o mişcare. 

Natanail intră pe poarta deschisă, cu stâlpi nalţi şi cu 
streşină. Trecu prin livadă, apoi dădu în ograda bisericuţei. 
Pătrunse în pridvorul mic şi în căsuţa lui Dumnezeu: acolo 
auzi glasul cunoscut al lui Atanasie. Slujitorul stătea în 
picioare la strana dreaptă, cu faţa spre altar, - într-un roi 
grăbit de murmure. 

— Binecuvântează-mă, părinte Atanasie, vorbi Natanail de 
la uşă. 

Căţelul rămase în pridvor, privind la icoanele înfricoşatului 
judeţ de apoi. Pe uşa deschisă, în urmă, se vedea, ca o altă 


zugrăveală proaspătă, un colţ de pădure şi de pajişte - 
desmântând bolnavele elucubraţii ale asceţilor. 

Atanasie, schivnic uscat şi posomorât, tânăr încă, se 
întoarse, - şi faţa i se lumină. 

— Bine să te cuvânteze Domnul-Dumnezeu, părinte 
Natanail. El te trimite aici. Bine ai sosit. lată, - săptămâna 
aceasta fiind eu de rând, am venit repede de la coasă, 
pentru toacă, clopote şi slujbă, după rânduială. Pe urmă mă- 
ntorc iar la treabă. 

— Am ştiut c-am să te găsesc aici, părinte Atanasie. 
Aflasem că eşti de săptămână. Am venit să vă văd, căci îmi 
place să te privesc cum slujeşti cu ceilalţi trei părinţi, afară, 
în biserica cea mare. Slujba aceea e tot aşa de bine primită 
sus, ca şi asta. Ca să nu rămâie acolo lucrarea, cu două 
braţe mai puţin, grăbeşte-te şi du-te, - iar eu îţi ţin locul, 
cetind fără nici o greşală sfintele rugăciuni de la început 
până la sfârşit. 

— Se poate asta? întrebă cu naivitate şi bucurie Atanasie. 

— De ce să nu se poată? 

— Atuncea bine, părinte Natanail. Îţi mulţămesc. Şi te- 
aşteptăm în poiană la Merişor. 

— Da. Aşteptaţi-mă în poiană la Merişor. 

Amândoi zâmbeau, singuri în mijlocul bisericii, privindu-se. 
Atanasie se-nclină, îi luă mâna şi i-o sărută. Apoi, ieşi, cu pas 
harnic de muncitor care se duce la treabă. 

Natanail rămase singur şi ceti rugăciunile. 

Acolo, în poiana de la Merişor, era soare şi murmur abia 
auzit de albine. Şi toate gângăniile ierburilor foiau şi 
susurau, aducând slavă luminii şi Domnului-Dumnezeu. lar 
pădurea de jur împrejur suna câteodată, fără să se 
clintească. 

Unde-o fi fost şi de când va fi murit acel Merişor despre 
care vorbeşte numele poienii? Nici o urmă şi nici o altă 
pomenire n-a rămas, nici despre el, nici despre cei care l-au 
sădit. Cum spune psalmul pe care-l murmura încet: 

Omul! Ca iarba-s zilele lui. Ca floarea câmpului înfloreşte. 


Un vânt îl suflă şi nu mai este. Şi nu i se mai ştie nici locul. 

X Aici pare că se arată slujba celor două cinstite feţe 
Onuţă şi Pintilie, - însă nu e vorba despre asta. 

De partea cealaltă, în valea mănăstirii, la casa părintelui 
Tihon, caravana încă nu se urnise. Stătea pe loc, cu 
boclucurile risipite, aşteptând carăle, după care atât 
bătrânul monah, cât şi Averchie ucenicul său porniseră de 
la răsăritul soarelui. Unul într-o parte, altul în alta; 
nădăjduiau să izbândească. Mai bine două cară decât 
niciunul. 

Deocamdată, la acest ceas, nu mai era nădejde decât de 
unul, căci părintele Tihon tocmai se întorcea, c-o înfăţişare 
nefericită. 

— N-am ce le face, zicea cuvioşia sa ridicând palmele în 
laturi de o parte şi de alta a pieptului. Azi trăiesc pe lume 
altfel de oameni decât în alte vremuri. Odată erau ţăranii 
mai iuți şi mai săritori. Acuma unul are a se duce la coasă; 
altuia i s-au prăpădit boii în pădure, altul vrea să se mai 
gândească: până la amiază a vedea el ce-a face... Decât îţi 
vine să crapi de ciudă. M-am întors şi eu într-un răsuflet, cu 
nădejdea că va fi făcut Averchie vreo ispravă în sat la 
Nemţişor. El îi mai tânăr şi-i mai în putere. Pe lângă asta, îi 
mai îngrozeşte cu vorbe din Sfânta Scriptură. 

Astfel încât rămăsese nădejdea la Averchie. Bătrânul sufla 
şi-şi ştergea năduşala de pe frunte cu mânica rasei, şi se tot 
ducea în colţul cerdacului, privind în lungul hudiţii. 

Dar până să vie fratele Averchie, judecătorul, înfăţişând 
tuturor, celor de faţă lista scrisă cu creionul cel rău, le 
dovedea că nu poţi să te bizui niciodată pe oameni. Familia 
Irimescu sosise cea dintâi, odată cu dânsul. Erau şi cei care 
puseseră lucrul la cale de cu sară. Însă alţii întârziau; unii 
nici n-aveau să vie. Ba îi durea capul; ba se temeau de 
ploaie. Fuseseră şi unii sinceri, care mărturiseau că s-au 
răzgândit. 

— Iată cu ce lume avem de-a face... zise încet Rolea cătră 
duduia Olimpia, lăsând să cadă hârtia şi apoi lovind-o 


dispreţuitor cu bastonul. 

— Văd, răspunse ea zâmbind; îţi mărturisesc însă că nu mă 
supăr de loc. Vom fi mai puţini şi asta mă bucură. Lasă lista, 
domnule judecător. 

Rolea urma să distrugă hârtia, ca pe-o vietate vinovată, iar 
Olimpia urmărea zbaterile ei c-un zâmbet de mâhnire 
simpatic şi plăcut, pe care şi-l cunoştea, - de-aceea făcea 
necontenit în juru-i risipa acestei flori. Orice cuvânt îl 
întovărăşea de zâmbet. Râdea însă rar. 

Pachetele cu provizii şi hainele de vreme rea săteau unele 
peste altele în preajma scării cerdacului. Călătorii treceau 
în sus şi-n jos pe lângă ele şi le cercau cu vârfurile ghetelor 
şi ale beţelor. 

— Fiţi cuminţi, copii, grăi cucoana Didina, să nu stricaţi 
vreo farfurie! 

— Cum se poate, frate dragă, se miră Lepădatu, ai luat şi 
farfurii? O excursie eu ştiu că se face fără aceste obiecte de 
prisos, create de civilizaţie. 

— Cunosc eu pe cineva, care are să-mi ceară întâi şi-ntâi 
tacâmuri... răspunse doamna Lepădatu blând, însă foarte 
sigură de sine. 

— Mi se pare că de data asta - o dată în douăzeci şi cinci 
de ani - nevastă-mea are dreptate... constată cu glas destul 
de tare Lepădatu. Din toată inima însă doresc să văd carul 
cu boi. Mi-aş lua de-o grijă, ş-am porni imediat spre destinul 
nostru. 

Călugărul se-ntoarse din colţul cerdacului, de unde privise 
iară în lungul hudiţii. 

— Cucoane Emil, zise el, dă-mi mata voie, te rog, să te- 
ntreb de ce aveţi lipsă aşa de mare de car... 

— Cum? întrebă Lepădatu surprins. 

— Ce nevoie aşa de mare aveţi de car cu boi? Ca să 
mergeţi mai departe, la Secu ori la Agapia, nu zic, bine este 
să ai car. Dar Pocrovu-i colea, o palmă de loc... 

Traian Rolea interveni, împungând înainte cu arătătorul 
mânii drepte. 


— Acesta, părinte, e un lucru pe care l-am hotărât asară, şi 
trebuie să facem cum am hotărât. Asară şi cuvioşia ta ai fost 
de părere să luăm numaidecât un car cu boi. 

— Am fost, domnule Traiane, nu zic că n-am fost; dar dacă 
văd că-i aşa de greu, nu mai sunt. Eu vă spun drept: tare 
mă tem că Averchie are să se-ntoarcă şi el fără car. Dac-ar fi 
fost de găsit, găseam şi eu. Acuma să vedem ce zice el dacă 
vine şi ne găseşte aşa, cu boclucurile lepădate... Ce facem 
fără car? lare-s curios să ştiu ce-ar zice Averchie. Să 
vedem, căci îl zăresc că vine singur. 

— Doamne, iartă-mă! se cruceşte Averchie. Parcă toţi s-au 
vorbit şi s-au înţeles să purceadă care încotro, cu treburi 
care de care mai grabnice. Unu-i la spital, altu-i la târg, 
altu-i la pădure. 

Judecătorul îşi încrucişase braţele pe piept, ca un celebru 
împărat, şi aştepta încruntat deslegarea încurcăturii. 

— S-ar părea că ne-am oprit, vorbi râzând cu veselie 
Veruzi. Ne-am oprit înainte de-a fi plecat. Însă eu mă-ntreb 
cu mirare: cine ne poate opri? Nu ne poate opri nimeni. 
Plecăm şi s-a isprăvit. Mi se pare că, în ceea ce mă priveşte, 
am contestat necesitatea carului şi a boilor. Îmi pare rău 
numai că am întârziat. La Pocrov e plăcut să ajungi înainte 
de a fi soarele în putere. Acuma ce facem cu bagajele? 

Privi de sus în jos spre judecător. 

— Cei care aveau ieri planuri şi idei acuma n-au niciuna. 
Să ne-ntoarcem în altă parte. Frate Averchie, am aşteptat 
cu toţii sosirea ta, ca să ne dai deslegare şi să ne spui ce 
putem face cu asemenea tărhat, dacă n-avem carul? 

— Apoi ce să facem, domnule? Boclucurile aceste mai 
uşoare le împărţiţi între dumneavoastră - fiecare luându-și 
ce-i al său. lar coşurile cu mâncare aş zice să le-ncărcăm în 
spate eu şi cuvioşia sa părintele Tihon. Ce-i a sui o măgură? 
Îndată am ajuns - şi, la întoarcere, povara cea mai uşoară o 
avem noi, ca şi Isop. 

Emil Lepădatu încheie cu blândeţă şi cu supunere: 

— Se vede că aşa ni-i scris şi altfel nu putem face. 


După două ceasuri de întârziere, se grăbiră mai mult 
decât trebuia. Fiecare îşi răpi de jos haina de ploaie şi ieşiră 
buluc pe poartă. Doamna Irimescu, mititică şi uscată, chiar 
de pe loc începu a opri şi a povăţui pe copii cu umbreluţa ei 
scurtă, - făcând semne şi agitând-o cu grijă aprinsă. 
Monahul şi ucenicul său găsiră, la un loc ştiut, două bețe 
groase, şi, încovoindu-se greu din şale, încărcară în spate 
panerele cu mâncare. 

— Doamne ajută! murmură 'Tihon, făcându-şi semnul 
crucii. 

Averchie îşi şterse sudoarea cu mâna liberă şi oftă 
murmurând: 

— Bucuratu-m-am şi m-am înveselit de mila ta, - că ai cătat 
la întristarea mea şi ai aflat de amărăciunea sufletului 
meu... 

Pe loc se simţiră amândoi mai uşuraţi şi porniră cu paşi 
mari în urma musafirilor. 

Mergeau toţi în destul de bună rânduială şi veseli, - 
cucoana Didina şi duduia Olimpia în frunte. Totuşi, de la o 
vreme, sub brazi, calea se făcu pietroasă şi povârnită. 

— Îmi daţi voie, doamnele mele? zise pictorul, uşurându-le 
de hainele ce duceau pe braţe. Aşa are să vi se pară 
pădurea mai frumoasă. 

— Într-adevăr... zâmbi Olimpia. 

Veruzi aşteptă pe Rolea şi-i şopti la ureche, lăsându-l să 
treacă pe lângă el: 

— Rog pe prietini să nu fie invidioşi, nici geloşi. 

Judecătorul zâmbi şi el fără supărare, simțind până în 
fundul sufletului mireasma şi răcoarea pădurii. lar prietinul 
său, oprind pe Averchie şi pe Tihon, aşeză fiecăruia pe 
braţul liber câte una din hainele doamnelor. 

Bătrânii acceptară cu dragă inimă povara aceasta nouă, 
însă neînsemnată. Dar se întâmplă şi-n lucrurile mărunte 
aceleaşi fenomene dramatice ca şi în cele mari. În vremea 
cruciadelor, oamenii erau cuprinşi de delir şi jucau în 
spasmuri, fără motive aparente. Era îndestulător să fie 


adunaţi la un loc. Astfel, în lungul culmii care duce Ia 
Pocrov, unul după altul, fără nici o justificare vădită, 
călătorii se opreau şi lăsau în braţele lui Averchie ori ale 
părintelui 'Tihon hainele pe care se cuvenea să le poarte ei. 
Pe urmă păreau mai uşori şi cu mult mai bine dispuşi decât 
înainte. 

Monahul stătu o clipă pe loc şi se îndreptă puţin din şale, 
gemând. Erau aproape sus, pe culme, la drumul pietros. Cei 
dinainte poposiseră şi ei în jurul doamnei Lepădatu. Gălăgia 
se potoli şi vântul trecu zvonind prelung pe culmile brazilor. 

— Averchie, grăi bătrânul Tihon, mai spune ceva din 
cărţile tale, ca să mă răcoresc şi să pot ajunge la liman... 

Europenii îi priveau cu curiozitate şi simpatie. 

— Apoi, cuvioase părinte, răspunse Averchie, dumnealor 
au făcut ca acel flăcău despre care spune o vorbă veche... 
Se ruga pentru puţintel lucru la început - cătră o fată... Şi 
pe urmă a păţit fata aceea cu el ce-am păţit noi cu 
dumneavoastră. 

Cel mai mare haz îl făcură femeile. lar Veruzi, întorcându- 
se spre bătrâni, se simţi mâhnit şi mişcat. 

— Când, dintr-odată, doamna Irimescu ridică umbrela, o 
lăsă să cadă în râpă şi dădu drumul unui țipăt uscat. Cu 
gura încremenită într-un rictus, sta atârnată oarecum de 
culmea de deasupra. 

Toţi se răsuciră, ca şi cum ţipătul îi împunsese. Văzură pe o 
stâncă doi oameni cu puştile aplecate ameninţător. Purtau 
sumăieşe scurte şi pălării cu borurile aplecate pe ochi. 

— Nimeni să nu vâşte! strigă Onuţă răspicat. Mânile sus! 

Pintilie întrebă îndată după el, fioros şi grozav: 

— Este vreunul care n-a înţeles? 

Cu toţii înţeleseseră, electric. Ridicară braţele şi rămaseră 
solemni. Doamna Irimescu avu un sughiţ şi-i izbucniră 
lacrimile. Se lăsă la pământ. 

— Au înţeles! rânji Onuţă cătră tovarăşul său. Ca la 
cimotograf! 


Bătrânii îşi puseseră poverile jos şi răsuflau ştergându-şi 
sudoarea. Porunca bandiţilor pe dânşii nu-i privea. Averchie 
totuşi se găsea înfricoşat pentru asemenea nedreptate şi 
silnicie. 

— Uscatu-mi-s-a vlaga, mormăi el, amintindu-şi de vorbe 
vechi şi sfinte; uscatu-mi-s-a vlaga ş-am rămas ca un hârb 
de lut. Şi limba mi s-a lipit de cerul gurii. 

Veruzi încercă să parlamenteze, cu veselie silită: 

— Ce voiţi de la noi, oameni buni? 

— Aşteaptă, cucoane, ş-ai să vezi... îi răspunse slujbaşul cel 
mare şi bălan. 

Onuţă ţipă cu răutate: 

— Măi Pintilie, nu-i scăpa la vorbă că-i rău! Care-a crâcnit? 
Tu, cel bărbos şi cu capul ca genunchiul! Nu te clinti. Şi nici 
nu zâmbi, nici nu da din deget. Dacă n-asculţi, eu te puşc. 

— Dacă mă mai întrebi odată, gata! rânji Pintilie. 

Averchie clăti din cap cu întristare şi dezgust: 

— Până la cer îşi ridică fălcile şi cu limba lor mătură 
pământul! 

Onuţă aruncă spre bătrâni şi spre povara lor o privire în 
treacăt, şi se statornici dârz şi crud asupra celor de subit el. 

— Acuma ascultați ce vă spun eu, zise el cu linişte, şi 
nimeni să nu facă altfel, sub pedeapsa morţii... 

Judecătorul îl aţintea sever. 

— Vină dumneata întâi, i se adresă banditul, şi lasă aici, la 
picioarele mele, tot ce ai. Pe urmă treci vama şi aştepţi 
cuminte. După asta vine cel bărbos, care chitea că poate 
râde. La urmă, boierul cel căruia i s-a stâns ţigara în gură... 

Lepădatu se gândi cu oarecare amărăciune: «În această 
clipă am pierdut o frumuseţă de ţigaretă de chilimbar, pe 
care o am de optsprezece ani, când am făcut cu Didina cea 
dintâi călătorie la Paris. Pe acolo nu sunt hoţi...» 

Şi trecu şi el, încovoiat, spre vamă. 

Onuţă îşi urmă poruncile: 

— Cu femeile şi cu copiii n-avem nimica. N-avem ce le lua. 
Mâncările, pe care le poartă părintele şi cu ucenicul său, 


rămân la noi. Atâta. 

Onuţă făcu semn şi bărbaţii coborâră iar în râpă. Voia să 
mai poruncească ceva, - când, simțind paşi din susul 
drumului, tresări. Ridicând arma, o sprijini cu condacu-n 
umăr. Pintilie rostogolea ochi fioroşi, nehotărât şi-n mare 
tulburare. 

Apoi auzi pe Onuţă destinzându-se într-o răsuflare 
prelungă. 

Din sus, venea, cu beţişorul lui şi cu trăistuţa, părintele 
Natanail. 

Se opri mirat, apoi se-ntunecă. Îşi aruncă ochii spre pâlcul 
încremenit din vale. După aceea şi-i întoarse spre slujbaşii 
pustiei. 

— Pintilie, zise Onuţă, pasă şi ia mâncarea, care nouă ni-i 
de mare folosinţă. 

Averchie se opinti, ridică amândouă coşurile şi le înfăţişă 
lui Pintilie, care le cuprinse la un loc şi le purtă uşor c-o 
singură mână, pe când cu cealaltă ţinea puşca cu oţelele 
amenințătoare. 

— Salutare, părinte! strigă Onuţă cătră Natanail. Şi 
slobozi un foc de puşcă pe deasupra râpei. Femeile 
răspunseră cu ţipete. Duduia Olimpia rămase râzând 
ciudat, ceea ce dădea o înfăţişare tristă feţei ei delicate. 

— Salutare, părinte! rânji şi Pintilie, trecând semeţ pe 
dinaintea monahului. 

Şi slobozi şi el un foc. Ecourile, fierbând, s-alungară şi s- 
amestecară. Ţubichi începu să latre ascuţit, trimeţând şi el 
alte ecouri cătră cele dintâi. 

După ce hoţii se mistuiră în sihlă, Averchie se aşeză la 
pământ şi-şi îndreptă şalele dureroase, răstignindu-şi în 
laturi braţele. Rosti cu linişte şi cu credinţă: 

— Dreptul ca finicul va înflori şi ca chedrul Livanului se va 
înălța. Doamne, fă-i ca pulberea în vânt şi ca pleava în vifor. 

Nedumerit încă, Natanail mai făcu câţiva paşi spre 
musafiri; dar dintrodată fu lovit şi el de mare spaimă. În 
acelaşi timp, agitând mâna stângă, doamna Olimpia 


Mironeanu ţipă, fixându-l ca pe-o urâtă vedenie. Natanail 
ocoli cu pas grăbit râpa şi se cufundă şi el în altă parte a 
desimii. Când doamna Mironeanu, agitând aceeaşi mână, 
ridică, iar ochii, cu bolnavă curiozitate, el nu mai era sus pe 
stâncă. 

XI Părintelui Natanail i-a sosit sol din altă lume. 

Era aceeaşi fiinţă gingaşă pe care o cunoscuse cu 
treisprezece ani în urmă. Aceeaşi figură cu zâmbetul 
mâhnit, neadevărat şi înşelător. Ş-o văzuse întâia oară 
aproape în aceleaşi locuri, ceva mai la deal, spre Pocrov, pe 
drumul lui Ştefan-Vodă. 

Era atunci un student tânăr de douăzeci şi trei de ani. 
Venea din aceeaşi poiană cu bisericuţă de lemn. În spate, 
avea un sac de pânză verzie cu curele aduse pe umeri şi pe 
la subsuori. Mâna stângă şi-o ţinea sprijinită în cureaua ei. 
În dreapta, avea un băț cu vârf de fier. Împungea cu el, din 
când în când, bureţii veninoşi din marginea cărării. Tocmai 
scobora spre mănăstirea Neamţ, întrebându-se dacă nu 
cumva e într-o zi de post şi dacă va găsi ceva de mâncare la 
arhondaric. După amiază pleacă mai departe, spre Secu şi 
spre Agapia. 

Îşi făcea socoteală şi nu ştia dacă e într-o sâmbătă ori într- 
o vineri. Mâncarea amiezii, - dacă era vineri, îi apăru 
săracă şi îndoielnică. 

Izbi cu fierul într-un splendid burete cu pete roşii, şi, când 
ridică ochii, văzu la cincizeci de paşi, cotind pe după brazi şi 
suind spre el, doi drumeţi. Un domn în vârstă, care nu 
părea să aibă mai mult de patruzeci şi şase de ani. Cifra 
aceasta tânărul o socoti arbitrar, însă i-o statornici definitiv. 
Era mijlociu la statură şi îndesat. Cum îl zări pe tânărul 
care cobora de la deal, începu a râde, întoarse capul şi 
spuse ceva fetei. 

Căci tovarăşa lui, care umbla alături cu paşi mărunți, nu 
putea să-i fie decât fiică. Îi dădu cu preciziune douăzeci de 
ani. La cuvântul domnului în vârstă, ea ridică ochii şi privi în 


susul dealului. Avu un zâmbet: i se lumină dintrodată figura. 
Pe urmă îşi plecă fruntea şi zâmbetul pieri. 

Tânărul, mai înţelese cu preciziune că trebuie să se 
oprească, să-i aştepte şi să-i salute. 

Domnul cel scurt şi îndesat venea cu mânile slobode la 
deal. Fata se sprijinea într-un baston, o cârjă de cireş, care, 
desigur, nu era a ei, cia tatălui său. Era un baston 
bărbătesc, cum se purta în acea vreme. 

Într-adevăr, când nu mai erau decât cinci paşi între ei şi el, 
tânărul se opri. Îi salută. Tatăl îi răspunse cu politeţă, 
scoţându-şi destul de larg pălăria tare şi descoperind un 
păr cărunt, neorânduit şi des. Fata zâmbi iar, încordându-se 
uşurel cu bărbia în piept. Purta o panama băieţească şi o 
rochie de pânză de în în coloarea năsipului. În picioare, 
pantofi subţiri cu călcâie înalte. De aceea păşea delicat ş- 
avea nevoie de bastonul tatălui său. 

La doi paşi, domnul stătu pe loc şi-i vorbi, cu un râs 
simpatic pe faţa-i brună: 

— Bună ziua. Îţi mulţămesc pentru amabilitate. Poate ne- 
am cunoscut cumva, undeva, la laşi? Faci parte din 
mişcare? 

— Regret, răspunse tânărul, că nu fac parte din nici o 
mişcare. Şi nu cred să vă fi văzut până acum. Sunteţi ieşan? 

— Desigur. Altfel ce-aş căuta la mănăstirea Neamţului? 
Dumneata nu ştii că mănăstirea Neamţului e loc de 
vilegiatură numai al ieşenilor? 

— Nu ştiam. Însă, înainte de a vă cere informaţii asupra 
mişcării de care vorbiţi, vă rog a-mi-permite să mă prezint: 
Naum Popovici. 

— Cum se poate? Dumneata eşti băiatul colonelului Naum 
Popovici? 

— Da, eu sunt Naum Popovici junior, ca să zic aşa, - 
medicinist, făcând clasica excursie pe la mănăstirile din 
munţii Neamţului. 

— Tatăl dumnitale e tot în garnizoană la Bârlad? 

— Nu. Acuma e la Tecuci. 


— Aşa? Eu l-am cunoscut de-aproape pe tatăl dumitale. 
Am făcut o parte din liceu împreună. 

— Atunci se nimereşte bine... zise tânărul, fără 
convingere. 

— De ce se nimereşte bine? 

Tânărul tăcu. Se înroşi uşor. Fata privea atentă povârnişul 
din dreapta. 

— La dreptul vorbind, aşa-i. Nu-i nici o legătură. 

— Ba este, ba este. De ce să nu fie? protestă domnul, cu 
politeţă şi mai energic decât se cuvenea. 

— Fata se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. 

— Da, da, fireşte, urmă el. Pe mine mă chiamă Sever 
Ciudin. Asta-i fata mea, duduia Olimpia. lar despre mişcare 
- avem să vorbim noi pe larg mai pe urmă. 

— Când, papa? interveni duduia Olimpia, aruncând o 
privire iute spre tânăr. Noi suim la deal şi domnul Naum 
Popovici coboară la vale. Noi ne ducem la Pocrov. 
Dumnealui se duce tot înainte, mi se pare. 

— Aşa cred, nu sunt sigur, încercă să lămurească tânărul. 

Îi plăcea vocea fetei: precisă şi limpede, c-o sonoritate 
gravă. 

— Atuncea mai rămâneţi în mănăstire? 

— Cred c-am să rămân... răspunse nehotărât Naum. Să vă 
spun sincer: umblu aşa, după vânt şi după soare. N-am nici 
un ţel şi nici un plan. Mă opresc unde-mi place, ori când 
plouă. 

Tatăl fetei zise cu însufleţire: 

— Atuncea eu îţi propun să ne arăţi drumul la Pocrov. Cred 
că nu-i departe. 

— Papa... Parcă noi nu cunoaştem drumul? 

— Lasă, frate. Parcă-i vorba de drum? Ascultă, tinere. Ai 
prilej să afli chiar de la mine tot ce se poate şti despre 
mişcare. 

— Domnule Popovici, tata glumeşte, interveni duduia 
Olimpia. 

— Ba nu glumesc deloc. Vorbesc foarte serios. 


— Bine, vă întovărăşesc până la schit, răspunse simplu 
studentul. 

Se-ntoarse spre fată, parcă aşteptând încă un cuvânt de la 
ea. Dar duduia Olimpia nu părea recunoscătoare pentru 
hotărârea lui. Părea mai mult mirată. Dar nici acesta nu era 
cuvântul potrivit: căci părea mai mult indiferentă. 

Cugetă dacă trebuie să se simtă jignit. 

— Ascultă, domnule Naum, îi zise Sever Ciudin; chestia 
mişcării, pe care caut eu s-o organizez acum, nu e un lucru 
de explicat în două cuvinte. De aceea ai să îmi dai voie să-mi 
iau un răgaz. Trebuie să stăm undeva, într-o odaie, la o 
masă, să am dispoziţia cuvenită, ş-apoi îţi explic. Dinspre 
partea asta să n-ai nici o grijă. 

— Bine. Eu n-am nimic împotrivă, râse tânărul. Cel dintâi 
lucru pe care-l facem acuma e vizita la Pocrov. 

— A, da; însă asta este mai mult pentru domnişoara 
Olimpia, căci domniei sale îi place drumul acesta - şi-l face 
de două ori în fiecare vacanţă. 

— Îmi place, zise fata, apa de la fântâna de lângă 
bisericuţă... 

Vorbea serios. Trecu înainte păşind mărunt şi sprijinindu- 
se în bastonul de cireş. Ciudin şi Naum, alături, o urmară. 

— Vra să zică eşti ieşan! îl ispiti domnul Ciudin. 

— De când urmez cursurile universităţii. 

— Tocmai, reluă Ciudin cu vădită plăcere. Îţi ascult 
răspunsul şi mă simt întrucâtva mirat, căci nu se poate să 
nu fi observat în jurul dumnitale mişcarea şi agitația unor 
idei nouă. 

— Ba am observat desigur. Şi la noi ideile extreme stau 
alături, ca în toate universităţile. 

— Vorbeşti de socialişti? 

— Negreşit, şi de dânşi. Am unii colegi socialişti. 

— Şi îndrăznesc, domnule Naum, a te-ntreba, - fără a te 
obliga să-mi dai răspuns, - dacă simpatiile dumnitale se- 
ndreaptă spre această categorie. 


— Nu sunt nici socialist, nici anarhist, răspunse studentul 
râzând. Sunt doctorand în medicină. 

— Răspunsul acesta, tinere, - răsuflă uşurat Ciudin, - îmi 
pricinuieşte o bucurie nespusă. Parcă am băut un pahar de 
apă rece. Atuncea eşti dintre noi. 

— Poate din cealaltă extremă? Nu. 

— Atunci ai să fii, - după ce te vei convinge, destul de 
lesne, cred, având în vedere că pari un tânăr simpatic şi 
serios, - după ce te vei convinge că singura problemă 
arzătoare în ţara noastră este problema economică... 

— Într-adevăr, e o problemă importantă. 

— Dă-mi voie. Singura problemă arzătoare este problema 
economică a capitalului străin şi a străinilor. Eu, prin 
străini, înţeleg pe evrei. Şi trebuie să ştii că nu sunt contra 
lor pentru că ar fi răstignit pe Domnul nostru Hristos. 
Aeestea-s vorbe pentru ţărani şi pentru naivi. Eu sunt 
contra lor pentru că reprezintă o forţă reală şi ocultă. 
Deci... Ascultă atent. 

— Ascult, domnule Ciudin. Sunt foarte atent. 

— Deci la forţă trebuie opusă forţă. Voi adăoga observaţia 
că noi n-avem nevoie să lucrăm ocult, deoarece suntem la 
noi acasă şi pe pământul nostru; dar trebuie să lucrăm. Aici 
ajung la organizaţia pe care am conceput-o eu, pe care o 
îndrumez şi-n care, mâni, sunt sigur că vei fi şi dumneata. 

Duduia Olimpia se opri şi se-ntoarse, surâzând: 

— E o organizaţie de natură financiară. Domnul Naum se 
pregăteşte să fie medic. 

— Ei şi? ce are a face? Eu am nevoie de afiliaţi din toate 
categoriile sociale. 

Fata mai făcuse câţiva paşi mărunți. Se răsuci iar, cu 
braţele înălțate. 

— Am ajuns în poiană. Papa, aici e locul unde eu încep a 
fugi. Să vedem dacă poţi să te ţii de mine. 

— Bine, să fug, dac-aşa-i obiceiul. Aşa facem în toţi anii. 
Lucrurile serioase le amânăm puţin. 

Duduia Olimpia porni repede pe cărare. 


— Domnul Ciudin îşi scoase pălăria tare şi rămase cu părul 
zbârlit, îşi încheie haina şi se lăsă în fugă după copilă. 
Studentul avu impresia că devine ridicol. Stătu în cumpănă 
dacă n-ar fi mai bine să se răsucească pe călcâie şi să-şi 
urmeze drumul lui spre mănăstire. Se trezi alergând şi el 
cu paşi mari şi-i ajunse îndată, - rotind larg băţul cu clonţ 
de fier. 

Ciudin sufla pripit şi-şi freca îndesat c-o batistă obrazul 
congestionat. 

Zise cătră Naum, rotindu-şi spăriat ochii: 

— Eu am şi preceptele mele higienice. 

— Asta-i specialitatea mea, zâmbi Naum. 

— Se poate, dar şi aici eu n-am păreri ca toată lumea şi 
pornesc de la observaţii personale. În toată viaţa mea n-am 
avut nevoie de doctor. 

Trecură în cuprinsul chinoviei, spre fântână. 

— Dar asta-i altă chestie, pe care eu am s-o discut altă 
dată cu dumneata, urmă Ciudin, ceva mai liniştit. Să ne- 
ntoarcem puţin, dacă vrei, spre afacerea cealaltă. Trebuie 
să ştii că problema e simplă şi soluţia pare evidentă pentru 
toată lumea. De aceea numai metoda interesează. Şi eu am 
găsit o metodă care este a mea proprie. 

— În chestia economică? 

— Se-nţelege, în chestia economică. Dar aici aşa ceva nu 
se poate discuta; mai ales că duduia Olimpia ne face semn 
să ne apropiem. Ce este? 

— Vreau să beau apă... răspunse duduia Olimpia. 

Tânărul îşi lepădă sacul şi băţul pe iarbă şi trecu la roata 
fântânii. Scoase din adânc ciutura şi o trase pe ghizdele. O 
aplecă uşurel şi faţa, cu pălăria într-o mână şi bucle 
subţirele fâlfâind, se înclină şi-şi văzu năsuşorul şi gura 
foarte rumănă. Îşi muie şi nasul şi buzele, tulburând 
imaginea. 

Fără să mulţămească, se trase la o parte, se-ntinse pe 
spate în umbra unui măr şi-şi potrivi pălăria peste faţă. 


Întinse braţele în laturi şi palpită într-o respiraţie adâncă. 
Ferind puţin fruntea, rămase c-un ochi descoperit. Şi Naum 
o surprinse, privindu-l cu ochiul acela negru, cu sprânceană 
fină. 

Închise pleoapa şi respiră iarăşi profund. 

XII Fără îndoială că-n muntele Rusu sălăşluieşte un balaur. 

Privirea ochiului aceluia singuratic îl măguli şi nu mai găsi 
în sine niciuna din măruntele nemulţămiri ale începutului. 
Îşi culese de jos sacul şi băţul şi se aşeză la marginea 
fântânii, privind în fund luciul tremurător al izvorului. Îl 
privi până ce-l văzu neclintit, sleit ca o oglindă. 

Cineva îi atinse umărul. Se-ntoarse, surprins. 

— Iată cum stă chestia cu higiena, domnule doctor, îi zise 
tainic Ciudin, cuprinzmdu-l de braţ şi trăgându-l după sine. 
Nu te superi, nu-i aşa? Mie o discuţie nu-mi displace 
niciodată. Dar dumnitale? 

— Nici mie. 

— Aşa? Foarte bine. lată-ne de acord, într-o, chestie. Şi 
avem să ne înţelegem şi-n altele. De asta sunt sigur. Vra să 
zică ce-ai să spui dumneata, când îţi voi face cunoscut că, în 
privinţa alimentaţiei, am ajuns la concluzia următoare: 
niciodată tutun şi alcooluri! 

— Cred c-aveţi dreptate, răspunse studentul nu cu puţină 
uimire. 

— Am dreptate, nu-i aşa? Atuncea ascultă mai departe al 
doilea precept al meu. Legumele le mănânc numai fierte cu 
apă şi cu sare. Laptele îl beau cum e muls de la vacă, - de şi 
eu îl prefer de capră. Sosuri să nu-mi dai, nici sălăţi cu 
undelemn şi oţet. Carnea, friptă pe cărbune! Peştele, fiert! 

— În privinţa peştelui am altă părere, obiectă râzând 
tânărul. 

— Se poate, dar eu te sfătuiesc să-l mănânci fiert, şi, când 
ne vom mai vedea, ai să-mi mulţămeşti. Pe lângă asta, am 
uitat un lucru foarte principal. Să nu mănânci lucruri dulci. 
În orice caz să mănânci puţine. Şi să nu pui în gură 


medicamente. Bolnavilor dumnitale să le dai câte pofteşti, 
dar dumneata să nu le iei niciodată. 

Domnul Ciudin se veseli, râzând săltat, cu toată fiinţa. 
Duduia Olimpia interveni de jos, deschizându-şi ochiul 
neacoperit. 

— În privinţa medicamentelor, sunt şi eu martoră. Papa nu 
cunoaşte gustul chininei. 

— Sigur. Las natura să lucreze. 

— Însă - urmă ochiul, - cu prăjiturile mi se pare că nu eşti 
tocmai consecvent, papa. Câteodată ne luăm la întrecere. 
Mama are reţete foarte bune. 

— Adevărat? întrebă cu nevinovăție Ciudin. Dacă mănânc 
prea multe, nu fac bine. De aceea ţin să umblu şi s-alerg - 
ca să nu mă-ngreuiez. Dacă vrei, poţi fugi o dată în jurul 
bisericuţei şi pe urmă la deal, până la marginea pădurii. 
După aceea o luăm spre mănăstire. Oboseala îmi face foarte 
bine, şi hărnicia. De aceea oamenii leneşi sunt nenorociţi. 

«Cugetarea nu mi se pare tocmai justă», se gândi Naum. 
Apoi se îndreptă cătră duduia Olimpia: 

— Dar biserica şi chilioarele nu le vizitaţi, domnişoară? 

— Nu le vizitez. Le-am văzut altă dată. Şi de câte ori am 
fost, n-am întâlnit aici pe nimeni. N-am găsit om pământean 
şi parc-ar fi pe tărâmul celalalt, ca-n poveştile lui moş 
Manole, pădurarul de la Solonţ. Avem noi o pădure care se 
chiamă Solonţ, pe apa Racovei, în ţinutul Vasluiului. Aşa-i că 
vorbele acestea-s de departe şi de demult? 

Îşi acoperi un ochi cu pălăria şi privi iarăşi numai cu unul, 
ca şi cum se ruşina de uşoru-i acces de sentimentalism. 

Se ridică şi strigă, uitând să-şi facă glasul grav: 

— Eu plec! 

Ocoli mărunt bisericuţa, apoi trecu sprintenă pe poartă. 
Sever Ciudin veni de după părete, iarăşi aprins şi asudat. 
La poartă începu să-şi facă vânt când cu batista din 
dreapta, când cu pălăria din stânga, îşi domoli şi-şi muie 
paşii şi se opri. Frecâradu-şi cu energie fruntea şi obrajii, îl 
aşteptă pe Naum. Îi zise serios: 


— Îmi lipseşte antrenamentul. Trebuie să mă pun la regim. 
Apoi îl apucă de mână, c-o privire vicleană în urma fetei. 
— Acuma am rămas singuri. 

Studentul avu un moment de nelinişte. 

— lată pe ce se sprijină sistemul meu. Vorbesc despre 
sistemul meu economic. Asculţi? 

— Desigur. Ascult. 

— Sistemul meu economic se sprijină pe cooperativele de 
consum, care merg prost. 

— Nu-nţeleg. 

— Cu toate acestea, e foarte simplu. Toate cooperativele 
de consum merg prost - asta e în afară de orice îndoială. E 
un fapt hotărâtor, afirmă cu tărie Sever Ciudin. Acest fapt, 
la prima vedere, pare tragic. Ei bine, eu îl privesc cu 
recunoştinţă. 

Ascultă, urmă el oprind pe student, punându-i mâna pe 
umăr şi privindu-l drept în ochi. Din fiecare cooperativă 
care cade, ies câţiva negustori. Ai să-îmi spui că aceşti foşti 
vânzători ai sus-ziselor instituţii şi-au agonisit capitalul într- 
un chip cu totul neregulat. Dar pe mine nu mă interesează 
mijloacele, mă interesează scopul. Acesta e unul din 
paragrafele sistemului meu. Cooperative, cooperative şi iar 
cooperative care merg prost. Mai am şi alte paragrafe. 

Naum rămase gânditor. Se grăbi să aprobe în totul metoda 
tovarăşului său. 

Ciudin îl opri iar, cu un zâmbet: 

— Eu ştiu ce cugeţi dumneata acum, îi zise el, prietineşte. 
Te gândeşti, - spune drept, - că ai de-a face cu un maniac. 
Totuşi te încredinţez că sunt un om foarte echilibrat. 

Era în glasul lui puţină tristeţă şi un entuziasm stăpânit. 
Naum avu ca o săgeată părerea de rău pentru gândul urât 
pe care i-l surprinsese Ciudin. 

Merseră alături un timp, fără să se privească. 

— Vă mărturisesc sincer, n-am avut asemenea cuget... zise 
studentul, Ciudin râse înăbuşit, fără să răspundă. 


Rezemată cu spatele de un molid, în marginea poienii, 
duduia Olimpia îi aştepta. Părea că-i priveşte cum vin, cu 
ochii neclintiţi. Când fură aproape, întoarse capul spre 
dreapta, părând a urmări ceva nevăzut pe linia opcinei, 
cătră miazănoapte. Apoi îşi bătu uşurel coapsele cu 
bastonul pe care-l ţinea cu amândouă mânile, de la capete, 
atârnat în curmezişul trupului. Atunci îi văzu şi-i privi cu 
adevărat. 

Întrebă cu vocea-i gravă: 

— Papa, ştii o noutate? 

Ciudin scutură din cap: 

— Nu ştiu. Întreabă pe domnul Naum. Eu deocamdată mă 
simt cam obosit şi flămând. Am nevoie de antrenament. De 
mâni încep să sui în fiecare zi un munte. 

— Foarte bine, papa. Atunci să-ntreb pe domnul Naum. 
Domnule Naum, ştii o noutate? 

Ascultând glasul care-i plăcea, tânărul rămase surprins de 
întrebare. Poate trebuiau să se despartă, după ce el îşi 
îndeplineşte oficiul. 

«Nu se poate să fie asta», cugetă el. 

Ea îl privea atent: 

— Ştii? 

— Nu ştiu. duduie. 

— Uită-te în jurul dumnitale, la cer şi la pădure. 

— Vrea să spuie, explică Ciudin, c-avem s-avem ploaie. Dar 
eu nu cred. 

— Ba da, vine ploaie, hotări duduia Olimpia. Am învăţat de 
la călugări a cunoaşte semnele; şi văd nour spre locul ştiut. 
Trebuie să fie deasupra muntelui Rusu. Şi dacă întindeţi 
urechea într-acolo, aveţi s-auziţi ce-am auzit şi eu. 

— Ce s-auzim? 

— Aveţi s-auziţi ce spune pădurea. 

Stând neclintiţi, întoarseră tustrei urechea, - cu privirile 
aţintite şi cu buzele întredeschise. S-auzea ceva într-o mare 
depărtare. Aici marginea pădurii sta neclintită şi bătută de 
soare. În acele funduri misterioase, însă, tremura şi sufla o 


fantasmă străină - balaurul ploii din muntele Rusu. 
Aducându-şi ochii iar în afară, Naum întâlni privirea fetei 
venind spre el. 

Îl întrebă şoptit: 

— Auzi? 

EI făcu semn cu capul. Şi rămase din nou atent, cu 
urechea alintată de întrebarea ei numai pentru dânsul. - 
«Atunci nu ne despărţim, judecă el, - ş-avem să facem 
împreună drumul la mănăstire.» 

Ciudin îşi ţinuse îndelung răsuflarea şi pufni: 

— Nu cred că plouă. De altminteri nu ne-am luat nici 
cortel, nici, mantale. De câte ori am făcut drumul acesta la 
Pocrov, în atâţia ani, nu ne-a plouat niciodată. Logic e deci şi 
nu ne ploaie nici azi. Adică aşa-i: dimpotrivă. Logic este să 
ploaie. 

— Nu-i aşa, papa? Dar n-are să ploaie din pricina asta, ci 
din pricină că se ridică burhai de pe Rusu şi pădurea sună. 
Eu zic să grăbim cătră casă. 

— Să grăbim, încuviinţă Ciudin, ca s-ajungem înainte de a 
se produce catastrofa. Pe mine, drept să vă spun, o ploaie în 
drum mă îngrozeşte. Ca să ne-ntoarem în schit e 
primejdios: ne putem imobiliza acolo. 

— La toate m-am gândit, zise duduia Olimpia, şi-şi îndesă, 
peste grămada de păr castaniu şi peste buclele de la 
tâmple, pălăria, până la urechi. 

— Prin urmare, veniţi după mine! 

Plecă bătând cărarea cu vârful bastonului. O urmă Ciudin, 
apoi Naum. 

După un pătrar de oră de umblet, sosi cea dintâi undă de 
vânt în săgețile brazilor. Fâşâitul pădurii, întâi domol, 
crescu sonor, după aceea cobori şi se stinse. Nu simțeau 
încă pe obraji şi pe pleoape nici o suflare. În faţă numai, 
pădurea părea că s-a umbrit. Dar în urmă coloanele de 
lumină erau tot strălucite. 

Potrivindu-şi pasul după cei dinaintea lui, studentul trase 
din spate, de deasupra sacului, pelerina largă de postav 


miţos ş-o potrivi pe braţul stâng. Se surprinse înveselit de 
acest gest şi dori ploaia. 

Umblară fără să vorbească, încă un timp. Apoi tunetul 
sună profund spre miezul-nopţii. 

— Aţi auzit? întrebă duduia Olimpia, întorcând peste umăr 
bărbia, fără să-i privească. 

Vântul se cufundă mai adânc în cetini şi se cobori cătră ei. 
Ciudin mormăi nemulţămit. Se încheie cu grijă la haină, 
ridică gulerul şi vâri mânile în buzunări, înălţând umerii. 

Un fulger clipi, apoi altul, şi ecouri fierbând se prelungiră 
în râpi cotite, plutind apoi pe deasupra văilor. Vântul, cu 
zvon de cascadă, umplu statornic toată pădurea. Când 
fulgera acuma, în negura dinainte părea că clipesc brusc, 
de două ori, nişte ochi monstruoşi de fantasmă. 

După fiecare scăpărare, Naum număra ca să socotească 
depărtarea tunetului. Când numără cinci după cel din urmă 
fulger, tunetul se dărâmă într-o râpă de-aproape, uscat şi 
străpungător. 

Duduia Olimpia se opri şi se-ntoarse, ducând palmele la 
tâmple. 

— Vine, strigă ea cu sprâncenele înălțate, ne prinde! 

Avea o însufleţire pe care Naum nu i-o bănuise sub răceala 
ei aparentă. Tresărea ca şi cum l-ar fi chemat. Însă cărarea 
era strâmtă şi între ea şi el, mohorât, sta Ciudin, mormăind: 

— Văd că vine şi nu-mi place deloc. Acasă-i cu mult mai 
bine decât aici. 

— Ai încredere, papa. Dumnezeu are grijă de noi ca şi de 
toate lighioanele sale. 

— Ce grijă poate să aibă? şi care lighioane? Are să ne ude 
până la piele şi gata. 

— Dumneata ce spui? se-ntoarse el cătră student. Ne 
plouă ori nu ne plouă? 

— Eu cred că ne plouă. 

Ciudin nu-i fu recunoscător pentru această prorocire. 
Părea că-l găseşte pe el vinovat. 


— Socot că nici mănăstirea nu-i departe... adaose Naum 
cu îndoială. 

Ciudin nu-i răspunse. 

Soarele se-ntunecă. Picături începură a răzbi de deasupra 
în cărare - şi zvonul susţinut al pădurii de brazi avea în el 
ceva ascuţit şi ostil. 

Fata se lăsase iar la vale. Dar la o cotitură se opri. Ploaia 
sosise şi o biciuia. 

Când tatăl său şi studentul o ajunseră, o găsiră privind 
spre o scorbură enormă din laturea unui fag, pe care o 
lărgiseră şi o înălţaseră multe focuri de popas. Fără nici o 
şovăire, Ciudin acceptă această căsuţă. Intră cu spatele 
înainte, se-ndoi din mijloc şi se cinchi cu palmele pe 
genunchi. Răsuflă cu satisfacţie şi zâmbi cătră tineri. Atunci 
păru a vedea, în rochia-i uşoară, pe Olimpia şi-şi încreţi 
fruntea, nemulţămit şi încurcat. După asta zâmbi iar, căci 
studentul desfăcuse pelerina şi o aruncase pe umerii fetei. 
Ea-i mulţămi cu privirea şi strânse faldurii largi la piept. 
Naum căută din ochi o streşină deasă şi groasă de cetină, — 
făcu câţiva paşi şi se strecură acolo, singur, în întuneric. 

Pădurea tresări sub tunete apropiate, şi ploaia spori larma 
vuitului. Dar aripa furtunii bătea în alte văi - şi aici erau 
numai răsfrângerile pâlpăirilor ei. Fata veni până sub 
cetină, se tupilă şi ea în umbră şi văzu apa, ca un şirag de 
mărgele transparente, strecurându-se şi furişându-se în 
ceafa studentului. Aruncă peste el o margine a pelerinei şi, 
sub această protecţie atentă şi delicată, Naum simţi 
apărând în el o prietinie de o natură specială, deosebită cu 
totul de prietiniile bărbăteşti. 

Ploaia conteni repede şi tunetul mârâia acuma, domesticit, 
în prăpăstii depărtate. Vântul se domuoli. 

Când gnomul din scorbura arsă de fag se mişcă şi-ntinse 
braţele, căutând mugşchiul din preajmă cu degetele 
răşchirate, fata trase de peste tovarăşul ei marginea 
pelerinei. Naum avu altă simţire plăcută, - a unei taine 
numai în doi. 


Ciudin, râzând satisfăcut, veni şi-i găsi stând serioşi sub 
streşina de brad. 

XIII Realităţile sunt şi ele fantazii. 

Coborâră la vale printre crâmpeie de şuvoaie, care 
apăreau şi dispăreau sub bolți scânteietoare, ca nişte 
animale stranii revenite din epoci anterioare omului. Se 
mistuiră curând în ascunzişuri subpământene. 

Când pătrunseră în poiana din vale, găsiră lumea lor şi se 
priviră ca nişte vechi cunoştinţi, care au călătorit într-o ţară 
de unde puţini se întorc. 

Duduia Olimpia făcea râzând această constatare. Naum 
avea în sine părera că nu este nici un motiv serios de 
despărţire. Cu toate acestea cărările lor se desfăceau în linii 
deosebite. El mergea direct la vale, spre cetăţuia 
mănăstirii. Duduia Olimpia şi Ciudin coteau pe o ulicioară, 
spre o căsuţă albă cu cerdac, cu ferestrele vopsite albastru. 

Ciudin o arăta cu mânile-i scurte. Studentul îşi trase din 
cap bereta şi căâută privirile tovarăşei lui de sub streşina de 
cetină. Nu le găsi vii pentru el. Erau absente, ca şi în clipa 
dintâi. Mâna micuță şi delicată, pe care o atinse cu puful 
mustăcioarei, căzu îndată străină şi indiferentă. 

Erau poate simple păreri, care n-aveau la urma urmei nici 
o importanţă; căci era încredinţat că nu păstrează în el nici 
un regret şi destinul lui era altul. 

Când întoarse capul, nu mai văzu pe nimeni. Totuşi în jurul 
lui treceau călugări în haine negre şi vizitatori care priveau 
lung la costumul lui de excursionist elveţian. Nici sacul, nici 
bereta, nici jambierele de lână, nici bastonul nalt cu clonţ 
de fier, nici bocancii ferecaţi - nu sunt în obiceiul şi gustul 
târgoveţilor domoli care vin aici la odihnă. Îndelungă 
odihnă în adevăr, cu nesfârşite sieste, şi cu plimbări încete 
până la cerdac, ori până la băncuţă, în costume îngrijite şi 
ghete subţirele. 

«Aici e un cartier de tihnă orientală, - cugeta Naum 
privindu-i fără simpatie. Nu cunosc drumurile şi potecile, 


nici locurile poienilor înalte. Nu se duc la Pocrov, nici la 
Sihla. Trăiesc ca în târgul lor, cu gazete, cafea şi taifas.» 

Se înfăţişă la arhondaric cu vorbe şi cu argumente 
pregătite, pentru împrejurarea când cineva i-ar contesta 
dreptul la un pat de odihnă şi la un blid de hrană. Îl vedea 
chiar pe acel călugăr întunecat şi neprietinos; îl auzea 
vorbind de sărăcie şi de lipsă, frământându-şi mânile şi 
privind în laturi. 

— Ştie el cum trebuie să vorbească cu călugării! 

Dar îi ieşi înainte un monah bălan, umilit şi cu zâmbet bun. 
Fără să se aştepte interpelat, îl conduse într-o odăiţă 
răcoroasă şi-i aduse apă gheţoasă dinspre peşterile cătră 
care se retrăgeau şuvoaiele vii, pe care, cu un ceas mai 
devreme, le contemplase alături de duduia Olimpia. 
Călugărul îl pofti să se hodinească, până la vremea gustării, 
şi se retrase. 

Se spălă, se pieptănă şi-şi legă cu grijă cravata, ca şi cum 
trebuia să iasă. Pe urmă, băgând de samă zădărnicia 
acestei operaţii inconştiente, se tolăni pe pat cu faţa-n sus şi 
cu mânile sub ceafă. 

Într-un părete alb dinainte-i, era portretul lui Cuza-Vodă. 
Pe alţi păreţi, nişte mitropoliți bătrâni. Şi-n dosul lor, 
dincolo, departe peste munte, - duduia Olimpia răsuflând 
uşor în umbra înstelată, lângă fântâna de la schit. 

Cineva bătu în uşă. Naum nu se mişcă. Auzi scârţâind 
prelung bălămălile ruginite. Coborându-şi privirea între 
vârfurile bocancilor, zări capul lui domnu Ciudin, 
inspectând cu multă luare-aminte odaia cu nişte ochi 
rotunzi ca ochii de sticlă ai păpuşelor. 

Sări în picioare, potrivindu-şi în pripă cravata şi părul. 

— Am spus eu că nu-i greu să te găsesc, lămuri domnul 
Ciudin; căci te-ai oprit în mănăstire. Dacă te-ai oprit în 
mănăstire, eşti la arhondaric. Dacă eşti la arhondaric, ştiu 
pe ce gang să intru, ce scări să urc şi cui să m-adresez. 

«După cât se vede, - îşi zise studentul, - în mine a fost 
greşală şi nedreptate.» 


Întâmpină cu un zâmbet prea afabil pe oaspetele său, 
făcând şi el, în chipul cel mai logic, însă numai pentru sine, 
judecata că avea să fie poftit la căsuţa cu cerdac pe care 
Ciudin o arătase cu mânile-i scurte. 

Uită să împingă musafirului un scaun, cum cerea cuviinţa, 
căci în această lume orientală oamenii se odihnesc la cel 
mai mic prilej. Dar domnul Ciudin nu păru jignit de asta. Îşi 
trase el singur scaunul şi se aşeză. 

Naum făcu câţiva paşi spre uşă, apoi veni în jurul omului 
Mic, privindu-l pe furiş, ca şi cum îi descoperise o 
infirmitate. 

— Ei, domnule Naum, când te pregăteşti să pleci? îl 
întrebă oaspetele său cu un fel de lene şi neavând parcă 
nevoie de răspuns. 

— Nu ştiu; credeam să pot pleca astăzi, răspunse tânărul. 

— Aşa credeai? Bine, poţi să pleci când vrei, căci lumea e a 
dumnitale cât eşti tânăr. 

Apoi îşi frecă mânile. 

— Ei, ce zici, de ideea mea cu cooperativele? 

— O găsesc foarte interesantă. 

— Nu-i aşa? Trebuie să adăogi că nu-i numai interesantă, 
ci şi justă. Mai am una. Vrei s-o asculţi şi pe asta? 

— Desigur. 

— Atunci iată ce mai spun eu. Fiecare gospodar cultivă 
obligator un ogoraş de cânepă şi in. Şi fiecare gospodină, 
obligator, toarce şi ţese, în vremea iernii, hainele familiei. 
lată bani care nu mai trec la străini. Ce zici? 

— Idee nu se poate mai bună. 

— Stai puţin. De ce pari neliniştit? Am impresia că vrei să 
te duci undeva. Mai am şi alte propuneri, care mie mi se par 
mai bune. De ce te uiţi la ceas? 

Nu aşteptă răspuns şi privi ţintă, zâmbind, spre student. 

— Ce zici? Când ţi-oi spune că eu te oblig, eu statul, - pe 
dumneata funcţionar, - să te îmbraci cu cămaşă de în ţesută 
la tine în ţară, şi cu postav lucrat în fabricile mele? 

— Zic că-i foarte frumos. 


— Ei bine, asta-i mişcarea de care-ţi vorbeam. 

Ciudin se lăsă pe speteaza scaunului, retrase capul şi privi 
mai de departe pe victima sa, cu ochi aprigi. Naum era 
încredinţat că-i prins într-o ghiară tare. 

Dar musafirul tresări şi săltă pe de scaun. Se bătu cu 
palma peste frunte, aducându-şi aminte de-o datorie 
neplăcută. 

— Am întârziat! declară el. Trebuie să plec. Masa era pusă 
când am ieşit. Am poruncă să te-aduc şi pe dumneata. 

Naum păru mirat. 

— Am poruncă de la nevastă-mea. Într-adevăr, are 
dreptate, şi eu nu mă gândisem la asta. Dacă vii, îi faci 
placere şi Olimpiei. 

Studentul mărturisi că avea masa făgăduită şi pregătită la 
arhondaric. 

— Aş! ce-are a face! Mergi cu mine, şi încă fără întârziere. 

După ce se oglindi o clipă în geamul deschis, Naum se 
întoarse şi văzu pe Ciudin în deschizătura uşii. Îl urmă aşa 
ca să nu i se observe bucuria ascunsă. 

Masa era aşezată în cerdacul larg, cu faţă foarte curată, 
însă cu tacâmuri despărechiate. 

Ciudin intră grăbit pe o uşă şi-l lăsă singur. Se auzi îndată, 
în odăile cu storurile lăsate, glasul lui strigând de două ori: 
Olimpie! Olimpie! Apoi se făcu tăcere, şi el aştepta în 
picioare, dintrodată neliniştit, imaginând întrebări şi 
răspunsuri. 

Fata trebuia să apară zâmbind şi el îi adresa câteva 
cuvinte rezervate şi mai cu samă distinse. 

Dar duduia Olimpia nu veni zâmbind. Părea ostenită. Îl 
salută înclinându-şi fruntea, cu buclele încă umede de 
picăturile ploii. Înaintea ei trecu o femeie micuță, cu 
obrazul uscăţiv şi buzele subţiri. Avea ochi mari, cu 
pleoapele pe jumătate lăsate. În partea aceasta a feţei, 
încreţită mărunt, se concentra o suferinţă veche. 

Domnişoara Olimpia rosti din vârful buzelor numele 
musafirului. Şi doamna Ciudin îl salută în tăcere, închizând 


ochii. Apoi îl pofti la dreapta ei. Fata se aşeză în stânga. 
Domnul Ciudin veni în jiletcă şi cu părul zbărilit şi-şi cuceri 
cu grabă locul în faţa femeii lui. 

— Mi-a spus Olimpia, zise doamna Ciudin, întorcând 
obrazul c-un zâmbet uscat şi palid, că aţi fost amabil s-o 
întovărăşiţi peste munte. Eu am prevăzut c-are să se 
schimbe vremea şi dumnealor nu m-au crezut. 

Închise ochii, ostenită. Naum găsi câteva cuvinte 
nehotărâte pe care ea le ascultă atent, privindu-şi farfuria. 

Un glas misterios şopti deodată din dosul uşii, în umbra 
odăilor. Olimpia săltă de pe scaunul ei, ieşi o clipă şi se- 
ntoarse purtând un castron în care fumega ciorba. Atunci, 
cu mişcări mai mult grăbite decât îndemânatice, domnul 
Ciudin îşi potrivi şervetul pe piept şi pe braţe, trecându-i, c- 
o metodă proprie, colţurile în tăieturile de la umăr ale 
vestei; şi rămase cu ochii rotunzi asupra aburului, ridicând 
numai din când în când nasul şi adulmecând. Soţia îi 
întoarse o abia simțită şi abia văzută ochire de 
nemulţămire, la care el rămase cu totul nepăsător. 

Începutul acestei mici drame familiare studentul îl 
surprinse fără să pară că a observat ceva. Fata făcu această 
constatare întorcând pentru întâia oară ochii asupra lui, cu 
recunoştinţă. 

Domnul Ciudin avea ingenioase metode economice, de 
asta dăduse dovadă. Însă când îi era foame, după asemenea 
drum obositor, i se deschidea o altă serie de fapte şi 
consideraţii de natură mai puţin abstractă, în care intra cu 
aceeaşi pasiune. Sălăţile nu le atinse din pricina 
principiilor; însă aduse în farfuria lui, cu agerime, încă un 
spor de friptură, drept compensație. Încet-încet, de şi cu 
greu, însfârşit se potoli. Privirile ochilor trişti ai soţiei se 
domoliră, înmormântând cuvinte mute care se duceau să 
găsească în groapa trecutului pe celelalte, tot aşa de 
zadarnice, de şi avuseseră sunet. 

Doamna Ciudin se făcu mai mică în scaunul ei şi întoarse 
fruntea: 


— Dumneata eşti medic? - întrebă ea pe Naum. 

— Încă nu, doamnă. Totuşi v-aş putea fi de folos. 

— Desigur, desigur, răspunse ea cu mâhnire. Vă 
mulţămesc pentru bună-voinţă. Însă boala mea nu mai are 
decât o singură deslegare. 

— Aş putea să vă întreb de ce suferiţi, doamnă? 

— De multe... şopti ea încet şi oftă. De altminteri mă caut 
cu medici foarte buni. Însă n-aş putea pretinde că mă 
simţesc astăzi mai bine decât ieri. Din ce în ce mai rău; mă 
simţesc din ce în ce mai rău... 

— Medicii, doamnă, au nenorocirea să găsească uneori 
cazuri cu totul extraordinare. Trebuieşte o observaţie 
îndelungată şi minuțioasă. 

Doamna Ciudin avu pe faţa-i tristă un zâmbet nou, care o 
făcea aproape frumoasă. Privi cu simpatie spre student, şi 
începu să prepare cafeaua turcească, operaţie aşa de 
complexă, plină totdeauna de controverse. 

Domnul Ciudin puse înainte o părere proprie foarte 
îndârjită, în privinţa fierberii, care nu trebuia să fie 
repetată. O explică destul de vioi. 

— Mă rog, răspunse cu privirea-i oblică doamna Ciudin, 
întrebuinţând de astă dată cuvinte; cunosc părerile 
dumnitale. Îmi place însă cafeaua şi mie şi vreau s-o fac cum 
trebuie şi pentru musafiri. Ai destule chestii economice pe 
care ai putea să le rezolvi mai bine pentru interesele 
noastre... 

— Mamă... suflă cu frică duduia Olimpia. 

Doamna Ciudin zâmbi iar frumos şi turnă cafeaua. Trecu 
delicat o ceaşcă lui Naum, care sorbi din ea cu luare- 
aminte. 

— Foarte bună cafea! declară el. 

Domnişoara Olimpia îl privi iarăşi. Domnul Ciudin îşi trecu 
degetele de la amândouă mânile prin păr şi păru o clipă 
neliniştit. Apoi îşi primi cafeaua şi se alină. 

Urmă un răstimp de tăcere în căldura apăsătoare a după- 
amiezii, Ciudin avu un căscat trudnic, cu un suspin cântat şi 


cu lacrimi. Ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, se uită în 
juru-i cercetând, se ridică şi se strecură în umbra odăilor. 

Doamna Ciudin şi duduia Olimpia rânduiră masa şi trecură 
tacâmurile cătră slujnica nevăzută dindărătul uşii. 

Naum rămase iar singur. Din tăcerea de somn a casei se 
întoarse numai fata şi se aşeză în scaunul ei. Vorbi, cu 
expresie de vag zâmbet: 

— Domnule Naum, să ştii că mama s-a amorezat de 
dumneata. 

Studentul o privi nedumerit, negăsind răspuns. Pe 
deasupra albelor case de monahi, în lumina crudă a după- 
amiezii de august, se înălța blocul masiv al zidurilor 
mănăstirii cu cele patru turnuri în jurul cărora lostunii se 
roteau fără hodină. Qrnicul bătu trei lovituri moi. Plutiră 
peste lenea cuprinsului, înspre pădurile neclintite de brazi. 
Lui Naum ise păru că le-a auzit numai el singur - şi că i-au 
însemnat plecarea. 

— Acuma ai să te duci la Secu, nu-i aşa? îl întrebă ea. Şi 
de-acolo la Sihăstria şi la Sihla. 

— Aşa cred. 

— Eşti un om fericit, pentru că poţi să te mişti. 

— Crezi, domnişoară? Rătăcirea mea n-are nici un scop. 

— Se poate, însă te mişti şi ieşi din mlaştină. Treci ici, treci 
dincolo, nu te fixezi nicăieri. Cei care stau - mor. 

— Duduie Olimpie, îndrăzni Naum, nu vreau să cred că 
eşti nefericită. 

— Nici nu spun asta, căci şi nefericirea cuprinde mişcare şi 
violenţă. Sunt poate numai mâhnită. Ţine samă că am 
nouăsprezece ani şi că abia am isprăvit şcoala la maicile 
catolice. Vacanţele le-am petrecut totdeauna aici, singură, 
cu părinţii mei. 

— Singură? 

— Da. Am spus singură. Mama, cum ai băgat de samă, are 
o suferinţă care nu se poate lecui, - tocmai pentru că 
nimeni nu poate găsi în ea ceva precis. 


— Înţeleg, şopti studentul, adânc mişcat de această 
mărturisire. 

— I-ai făcut plăcere numai constatând răul fără leac. Ceea 
ce n-a înţeles încă nimeni să facă, sau n-are nimeni interes 
să facă. lar preocupările tatălui meu le-ai văzut. Tatăl meu e 
un om care-a moştenit de la părinţii lui o avere 
impunătoare. l-au mai rămas, din toate, două bucăţi de 
moşie, în judeţul Vaslui. Şi mama a avut avere frumoasă şi 
mai are ceva. Dar diferenţa între ceea ce-a fost şi ceea cea 
mai rămas s-a risipit în planurile economice pe care le-ai 
auzit. Cooperativele acelea, care dau faliment spre bucuria 
lui, sunt toate de-aproape şi credincios subvenţionate de el. 
Este în viaţa lui această bucurie şi mai ales această tristeţă 
pe care n-o vede. Căci ne ruinează. Toate celelalte mici 
manii n-au importanţă: se pare că toţi bărbaţii prezintă aşa 
un aspect copilăros. Combinaţiile lui geniale însă îţi închipui 
dumneata ce sunt pentru noi. 

— Se poate asta? întrebă uimit Naum. 

— Se poate. Nu-ţi închipui însă că această suferinţă o strig 
pe acoperişuri - pentru că, numai de câteva ceasuri 
cunoscându-te, ţi-o comunic dumnitale. N-am împărtăşit-o 
nimănui. N-avem prietini. N-avem nici rude, pentru că 
singurele rude după mama trăiesc în Oltenia, prea departe. 
lar eu mi-am dus viaţa până acum într-o mănăstire, unde 
am plâns pe umărul unei maici ori al unei colege. Dar am 
plecat de-acolo ş-acuma mă găsesc cu desăvârşire singură. 
Te-ai întors un moment cu mine din drum şi am simţit 
pentru dumneata o mişcare de prietinie. Văd că, la nevoie, 
cel ce are ceva rău în el ajunge să se mărturisească şi unui 
obiect, ori face o groapă şi-şi spune vorbele acolo. 

Naum rămase apăsat, deodată, de ceva de care nu-şi 
putea da samă. În acelaşi timp nu-şi putea deslipi ochii de 
pe faţa palidă a acelei fiinţi singure, care, pe neaşteptate şi 
aproape fără motiv, îi încredinţase mâhnirea. Acea mâhhire 
trecuse în el. Ea începea să se lumineze de zâmbetu-i vag. 


— Când pleci la mănăstirea Secu? îl întrebă ea liniştită, ca 
şi cum ar fi fost alta. 

— Voiam să plec tot astăzi. 

Ea se ridică. Îi întinse mâna, pe care el o strânse, 
întrebându-se dacă face bine, şi o păstră într-a lui. 

— Se poate să-mi amân plecarea pe mâni. 

— Dacă se-ntâmplă asta, zise ea încet, atunci poţi găsi 
desăra aici pe părinţii mei, ca să-ţi iei răman-bun. 

Naum plecă încredinţat că trebuie să-şi amâne plecarea 
pe a doua zi. 

XIV «În toată neagra veşnicie, O clipă...» 

Se regăsi singur în aceeaşi poziţie, întins pe pat cu mânile 
sub ceafă. Stăruia în el aceeaşi ciudată opresiune, ca o 
durere de cap. Încerca să judece situaţia în care se găsea, 
însă nu izbutea să limpezească nimic. 

Trecea printr-un început de iubire? Experienţa acestei 
pasiuni n-o avea, căci era prea tânăr. Aventurile lui 
amoroase fuseseră meschine şi mici până atunci. Copil 
singuratic, rămas de tânăr fără mamă, ridicat numai între 
băieţi la şcoală, - avea pentru sexul celălalt o sfială pe care 
anevoie şi-o putea birui. Avea între colegele lui, studente la 
medicină, o aţâţare a tinereţii, pe care de multe ori o 
socotea înjosire, - mai ales pentru că-l umileau victoriile 
unora dintre colegii lui, mai gălăgioşi şi mai îndrăzneţi, care 
tratau amorul ca o îndeletnicire curentă a vieţii. 

Sfiala lui şi şovăirile îl făcuseră să se oprească totdeauna 
la jumătate de drum. Şi la vârsta de douăzeci şi trei de ani, 
era încă în aşteptarea unei pasiuni mari. Adesea era 
încredinţat că nebuniile acestea ale vieţii sunt mai mult 
invenţii de romane. Nu descoperea în el nici un element de 
dramă pasională. Era poate o fire rece şi cumpănită. Era pe 
lângă asta - din pricina izolării în care trăise până atunci - 
dispus să facă o deosebire mare în dragoste, alegând mai 
presus un fel de îmbătare, deasupra marei înşelări a 
speciei. Au creat-o oamenii alături de natura veşnică, 
înobilând şi transfigurând sălbătăcia. 


Stând singur cu uşoara-i febră, avea încă îndoială, 
punându-şi întrebări asupra nevinovatei viclenii a 
domnişoarei Olimpia. Poate are s-o mai vadă o dată în sara 
aceea. Posibilitatea îi apărea din ce în ce mai evidentă, pe 
când, în acelaşi timp, nesiguranța se aşeza alături. 
Imaginaţia lui găsea interpretări în legătură cu cea din 
urmă frază a fetei. Ea poate avea de mai înainte hotărâtă o 
plecare, o lipsă, o vizită. Şi rămâneau numai părinţii ei, ca 
să-i vadă şi să-şi ieie rămas-bun de la dânşii. Era o 
absurditate, căci i-ar fi spus şi s-ar fi despărţit altfel de el. 
Nu era o absurditate, căci ea aştepta desigur acele cuvinte 
pe care el nu le rostise şi la care abia acum cugeta, 
găsindu-le cu precizie în forma lor cea mai fericită. 

Cât a durat această obosită somnolenţă, în care spiritu-i 
era treaz şi se rotea fără răgaz ca un lostun în jurul 
clopotniţii mănăstirii? Se învârtea în jurul unei dorinţi 
centrale care născuse în el ca un sâmbure de foc, cu totul în 
afară de voinţa lui, printr-un fel de trădare: o observa abia 
acum, când începea să devină chinuitoare. 

Din când în când ornicul cel mare vibra profund în ziduri şi 
el număra bătăile cu atenţie încordată. La ora şapte se 
ridică, îşi răcori fruntea şi obrajii cu apă rece şi întrebuinţă 
iarăşi geamul negru, deschis în umbra păretelui, ca să-şi 
mângâie părul pe frunte şi puful de sub nas; şi ca să-şi lege 
cu cea mai migăloasă artă cravata, privind-o din toate 
poziţiile posibile. 

leşi în cerdac şi încercă să vadă din depărtare căsuţa unde 
trebuia să se ducă şi era poate şi aşteptat. Fără îndoială că 
era aşteptat, însă era prea devreme încă. Din locul acela nu 
putea vedea nimic. 1 se puneau înainte un rând de alte case 
ş-un grup de brazi. 

Pe sub bolta turnului, cobori în piaţă. Câteva părechi de 
vizitatori cu totul indiferenți se plimbau fără scop, 
căutându-se fără să se găsească. Treceau unii pe lângă alţii, 
însă nu se vedeau şi nu se găseau din pricina unei nebunii 
care-i lovise deodată. Toţi îi erau străini, depărtaţi şi 


antipatici. Mâni n-avea să-i mai vadă. N-avea să-i mai vadă 
niciodată. 

Se abătu spre şosea, hotărât să facă o lungă plimbare 
până la sfertul de ceas al înserării. Nu ajunse însă până la 
poarta ţarinii şi se întoarse. Avea o grijă ş-o grabă ascunsă. 
De şi încă era lumină, intră în ulicioara spre care se simţea 
necontenit îndemnat. Zări de departe căsuţa. Geamurile 
erau oarbe, cu storurile lăsate, şi cerdacul pustiu, ca şi cum 
niciodată nimeni nu rostise acolo cuvinte. 

Se-ntoarse şi mai străbătu o dată calea spre poartă, unde 
veneau şi cereau parcă intrare miresmele calde ale 
fânaţurilor. Întâlni pe cei din urmă monahi care veneau de 
la lucru, în straie uşoare şi cu comanac, purtând greble şi 
furci. 

Amurgul se lăsă deodată. Se-ntoarse grăbit. Lumini 
străpungeau ici-colo geamurile. Văzu de departe umbra 
duduii Olimpia în cerdac. I se păru că stă în acelaşi loc unde 
o lăsase. 

Era singură. Îşi domoli paşii, supraveghindu-se, şi pregăti 
cuvinte pe care n-avea să le-ntrebuinţeze niciodată. 

— Cum, n-ai plecat? îl întrebă fata ridicându-se în picioare 
şi ieşindu-i înainte. Eu am încredinţat şi pe mama şi pe tata 
că ai ajuns la Secu. Le-am spus că i-ai salutat, plecând. 

— Dumnealor nu sunt acasă? 

— Ba da, - însă la mănăstire lumea se culcă foarte 
devreme. 

Acest schimb neînsemnat de cuvinte ridicase deodată un 
munte - pe care iarăşi trebuia să-l urce. Se înşela însă 
iarăşi. 

— Stai, te rog, domnule Naum, şi povesteşte-mi ce-ai făcut 
în după-amiaza asta. 

lată un lucru pe care nu-l putea spune. 

— Ai avut vreme un moment să te gândeşti la copilăriile pe 
care ţi le-am spus? Uită-le. Eram enervată şi mâhnită. 

— De ce? 


— Aşa, fără motiv. Desigur că şi dumnitale ţi se întâmplă să 
te simţeşti uneori altul. Eu am conştiinţa că nu samănă nici 
o clipă trecută cu aceea care urmează, cum nu samănă 
moartea cu viaţa. Asta-i adevărata tristeţă. 

— Şi timpul, de şi în sine neschimbat, pentru noi trece fără 
milă şi zadarnic. 

Deodată tânărul se simţi mai mic şi mai neînţelegător 
decât copila de lângă el, care-i vorbea uşurel, cu vocea-i 
gravă şi plăcută. Îi vorbea cu jumătate de voce, ca să nu fie 
auzită din casă. Uşile şi ferestrele erau închise. 

«Cu toate aceste nu mă aştepta», cugetă Naum. 

Îşi scăzu şi el glasul: 

— Duduie Olimpie, îmi vorbeşti despre lucruri la care eu 
încă n-am avut vreme să mă gândesc. 

Ea zâmbi şi dădu din cap de sus în jos: 

— M-am gândit aşteptându-te. Eram sigură că vei veni şi 
cu toate acestea mă-ndoiam. După cum vezi, sunt sinceră 
cu dumneata. Îmi face mare plăcere că ţi-ai amânat 
plecarea. Nici mâni nu voi fi în altă situaţie, dar astăzi este 
ceva care nu samănă cu ieri. Dumneata n-ai impresia asta? 

— Ba da, ba da, o am! 

Îşi simţi în el renăscută brusc febra care-l năcăjise toată 
după-amiaza. Nu îndrăzni însă să facă nici o aluzie la ea. 
Era ceva care ar fi căzut brutal peste începutul lor de 
prietinie. 

Duduia Olimpia se înălţă din scaun, îndreptându-se ca un 
arc flexibil. Naum simţi o mare descurajare, căci totuşi ar fi 
vrut să-i mărturisească ceva şi nu mai avea timp. Oameni 
mănăstirilor se culcă prea devreme. 

— Vreau să mă mişc puţin până la portiţă, îi zise fata. 
Umbletul îmi face totdeauna bine. Te-ntovărăşesc câţiva 
paşi. 

Scoborâră treptele cerdacului şi păşiră alături, tăcuţi, prin 
iarba plină de rouă. Trebuiau să se despărţească: instinctiv, 
Naum îi căută mâna stângă şi i-o cuprinse. Ea îl lăsă - ca şi 
cum nici n-ar fi băgat în samă acest gest. Apoi, foarte 


delicat, într-o convulsie uşoară, mâna mică răspunse, vie şi 
independentă. 

Tânărul simţi un cerc de flacără suindu-i-se până la piept, 
la ochi şi la frunte. 

Ea îşi retrase degetele fără silinţă. Trecu cea dintâi pe 
portiţă. El o urmă, copleşit dintr-odată de iubire şi de 
dorinţă. 

Când s-a-ntâmplat asta? într-adevăr, între două clipe poate 
exista spaţiul unei eternităţi. Şi încă nu putea rosti cuvinte, 
de şi i se părea că e plin de ele. Dar ş-acuma se-nşela. 

Străbătură piaţa, printre rari oameni pierduţi în umbra 
înserării, nedesluşiţi şi depărtaţi. Ajunseră apoi spre poarta 
unde se opreau miresme de fânaţ şi se treziră pe şosea, 
ascultând, monoton şi ritmic, acel murmur şi susur al serii, 
cântec al nesfârşitelor miliarde de gângănii mici ale 
pământului. 

Ea-i luase, c-o mişcare firească, braţul, şi păşea apropiată 
de el, cerându-se parcă ocrotită. 

— Mărturiseşte, îi zise râzând, că nu te-ai aşteptat la ce se 
petrece. 

EI fu uimit de adevărul observaţiei, căci tocmai la asta se 
gândea şi el în clipa aceea. 

Nu se petrecuse în aparenţă nimic, decât stricase numai o 
rânduială aritmetică. Trebuia să fie în acea sară la 
mănăstirea Secu. Iar în golul acestui timp căzuse 
dintrodată o clipă neaşteptată şi unică a vieţii, care se 
deschidea misterios ca o floare. 

— Acuma înţeleg că te căutam, murmură el. Dar îi fu 
îndată ruşine de această frază convenţională. 

— Nu crede în predestinări şi în minciunile poeţilor îi 
răspunse ea cu acelaşi râs, pe care el îl simţea prin braţul 
ei, fără să-l audă. Am fi putut trece unul pe lângă altul, 
indiferenți. Dar este o zână oarbă, cae se numeşte 
întâmplarea. Ea ne-a adunat. 

— Îi sunt recunoscător, murmură el iarăşi. 

— Ea ne-a adunat; ea ne poate despărţi. 


— Asta n-aş putea-o crede... 

Era muşcat de cuvintele ei, a căror descurajare o 
respingea cu violenţă. Zise, cu ochii fierbinţi: 

— Întâmplarea e oarbă, însă după aceea rămânem noi 
stăpâni pe fapte. 

— Poate. 

— Vreau să spun că sunt stăpân să rămâi aici atât cât 
voiesc. 

— Mă-ndoiesc puţintel... 

— Nu te-ndoi, duduie Olimpie, îi răspunse el fără tărie, 
însă limpede, - umplut de acest adevăr ca un pom tânăr de 
seva primăverii. | se părea neîndoios şi absolut, ca şi cum 
destinul pe care-l purtăm noi n-ar fi înşelător ca toate 
fenomenele vieţii. 

— Dacă-ţi face plăcere, domnule Naum, nu mă îndoiesc. 

El îi mulţămi în gând şi-n suflet pentru aceste vorbe, ca şi 
pentru toată fericirea pe care o bănuia că i-o pregăteşte, 
care de fapt se afla în el: muguri şi flori care erau încă sevă. 

Duduia Olimpia îi strânsese braţul cătră ea. El îi cuprinse 
iar aceeaşi mână cu degete subţirele. Şi timpul şi spaţiul nu 
mai avură nici o rațiune. Căci erau singuri, în afară de cele 
trecătoare; aşa de singuri şi de absorbiți, aşa de fixaţi de 
instinct prin ceea ce era etern în natura lor efemeră, încât 
existară în sine şi independenţi sub stele, atât cât ţine cea 
dintâi sărutare. Venise aprigă şi mai ales vicleană. Şi păru 
neaşteptată, cu toată dorinţa lor care o cerea. 

Un sătean venea domol prin întuneric, pe cărarea din 
marginea drumului, spre veşnicia lor, care deveni iarăşi o 
clipă pe acest pământ. Se despărţiră. 

— Buna vremea... zise trecătorul cu glas prietinesc. Şi 
trecu înainte fluierând uşurel, pentru sine. 

Erau în valea largă a Nemţişorului, între fânaţuri care nu 
dormeau, - căci toate sufletele şi iubirile florilor pătrundeau 
în ei, după o rânduială statornică şi pentru scopuri în 
aparenţă absurde. Se uitară în juru-le şi se văzură departe 
de mănăstire. Cunoscură frumuseţa nopţii; simţiră 


învăluindu-i aburul pământului. Se-ntoarseră ameţiţi de cea 
dintâi băutură tare - din acelaşi izvor tainic al vieţii şi al 
morţii. 

Însfârşit, Naum găsi cuvinte să mărturisească duduii 
Olimpia o iubire mai mare decât toate iubirile. Îi săruta 
mânuţa spunându-i-le, apoi îi apleca fruntea pe pieptul lui ş- 
o asculta cum suspină. Căci floarea dragostei ei născuse 
dintr-un pământ al mâhnirii şi lacrimilor. 

Se despărţiră la portiţă. Ea rămase rezemată de un stâlp 
şi el se strecură în lungul zăplazurilor, spre arhondaric. 
După o sută de paşi se-ntoarse. O găsi tot în acelaşi loc, 
aşteptându-l. Sta neclintită sub streşina porţii, în haina-i 
albă. Îl cuprinse de mâni şi-l apropie de ea. 

— Ai plecat fără să mă-ntrebi ce facem mâni. 

— Într-adevăr. Nu m-am gândit la asta, îmi era destul să 
ştiu că nu mai plec. Rămân în mănăstire cât doreşti şi cât 
spui. Hotărârile vieţii mele nu mai atârnă de mine. 

— Atunci fii cuminte şi du-te de te odihneşte, îi zise ea 
încet, cu alintări materne, mângâindu-i obrazul. El îşi 
înclină capul, uimit de câte împrejurări bogate şi schimbări 
de catastrofă se puteau grămădi într-un scurt răstimp. Dar 
o eternitate goală e mai puţin decât o clipă de emoție. Ştia 
că pe divanul din arhondaric îl aşteaptă aşternut spinos şi 
arzător, totuşi făgădui să fie cuminte şi să se odihnească 
bine. 

— Mâne, la amiază, vii să ne vezi şi să iei masa cu noi. 

— Iarăşi! 

— Negreşit. Şi pentru că ai vreme destulă şi nu mai pleci, 
după amiază ne ducem să vedem poienile de dincolo de 
Vovidenie. Avem să rugăm pe tata să ne întovărăşească... 
Însă el e totdeauna obosit după-amiaza. Mama e bolnavă. 
Ne ducem singuri. Du-te şi nu te mai întoarce decât o 
singură dată. 

Naum plecă. După câţiva paşi o simţi alăturându-se de el, 
cu râsu-i tăcut care-i vibra în fiinţă. Îl duse până în piaţă. 
Acolo nu mai era de mult nimeni. Şi ardeau, roşcate, numai 


două felinare pustii. Nu se puteau despărţi aici şi el o duse 
până în ograda căsuţei. Voi s-o îmbrăţişeze. Ea-i puse 
amândouă mânile în piept, apoi şi le lăsă în palmele lui, 
amical. 

— Fii cuminte; bună sara. 

După ce se depărtă, se întoarse iar fără nici un simţ de 
măsură, ş-o căută cu ochii pretutindeni, dar n-o mai găsi. 

Atunci rătăci spre poarta țarinei şi ajunse pe un drum 
alburiu, căutând sub cer şi-n mireasma fânaţului un loc 
unde se petrecuse un eveniment mai mare decât o surpare 
geologică. Axa întregii lui vieţi era întoarsă, definitiv, cătră 
alt orizont. Dar acel loc nu-l găsi, de şi-l dibui prin întuneric 
multă vreme. 

Intră foarte târziu şi zdrobit de trudă în odaia lui de la 
mănăstire. 

XV Pe lângă alţi demoni, trebuie să cunoaştem şi pe cel al 
tinereţii. 

Foarte cu greu se linişti şi căzu în somn profund abia cătră 
zorii zilei. Când se deşteptă, camera-i era plină de soare. 
Avea în el oboseală şi nu mai avea gânduri. Cum se mişcă, 
primul capitol al adevăratei lui vieţi i se desfăşură şi lumina 
violentă îi intră toată în suflet. Rămase aşezat în pat, cu 
ochii aţintiţi. Începea să înţeleagă ce are de făcut, căci fiinţa 
pe care o întâlnise la o cotitură îi devenise deodată 
nepreţuită, de şi cu puţine ceasuri înainte nici nu ştia de 
existenţa ei. Era însă nepreţuită, ca o comoară descoperită 
dintrodată. 

Cu imagini stăruitoare pe retină se îmbrăcă mecanic 
Căută ceasornicul: mai avea trei ore până la amiază, pe 
care nu pricepea cum avea să le umple. Când pătrunse pe 
sala naltă şi rece, găsi, înfăşurat în blânda-i umilinţă, pe 
părintele arhondar, care-i zâmbi cu prietinie şi-l întrebă 
cum a dormit. 

— Bine, părinte. 

— Asta-i folositor, domnule. Acuma poate te cobori să vezi 
sfânta slujbă? 


— Care slujbă, părinte? 

— Sfânta slujbă; astăzi e mai frumos la noi decât în alte 
zile. 

— Nu cumva astăzi e duminică? 

Călugărul zâmbi şi-l privi curios. El trecu pe scări şi cobor] 
încet. Nu ştia că-i duminică. Pierduse noţiunea timpului încă 
din ajun. lar acum parcă n-avea nici un interes s-o 
regăsească: mai mult decât oricând i se părea o zădărnicie. 
Mai avea trei ceasuri până la amiază şi slujba monahilor, în 
biserica cea mare, putea să umple golul pe care-l avea în 
juru-i, un gol cu totul neînțeles şi nelogic. 

Intră din soare în umbră, în mirodenie deasă de tămâie. Îşi 
căută un loc la o margine, într-o strană, între doi monahi 
bătrâni, care ascultau neclintiţi, privind ca-ntr-un vis 
scânteile de la icoane. Maica Domnului, sub candele, îşi 
ţinea strâns pruncul cu acelaşi gest din veacuri. Era 
îmbrăcată în argint şi aur şi avea podoabe de pietre 
scumpe. Monahi cântau la strane psalmi, legănându-şi 
camilafcele şi urmărind, cu capetele apropiate, versetele, 
pe cărţi mari. Câţiva ţărani cu sumăieşe şi ţărance cu fuste 
creţe şi broboade se închinau ducând până jos dreapta şi-şi 
făceau cruci largi. Câţiva ochi indiferenți îl priviră. Îşi făcu 
de două ori cruce, dintr-un simţământ de laşitate. 

Apoi rămase gânditor şi liniştit în aparenţă. De două ori îşi 
cercetă ceasornicul. Abia intrase de cinci minute. De şi cu 
încetineală neîndurată, însă, timpul trece şi aprinde, la 
pulsaţia hotărâtă, fulgere. Inima-i bătea aşteptând termenul 
fatal, cu grămăjoara lui de cenuşă. Şi niciunul dintre 
monahii din juru-i nu ştia ce bucurie şi ce durere poartă el 
cu sine. 

Tresări. Căzuse un element nou în orbita vederii lui 
aproape adormite. Intrase o figură nouă în biserică. O simţi 
şi avu în inimă o împunsătură, urmată de zbateri 
furtunoase, - căci era Olimpia, de şi purta o altă haină, care 
nu era ştiută de el. Era încă ceva străin la dânsa, ca atâtea 
lucruri care-i rămâneau necunoscute; dar le primea pe 


toate, fără şovăire, înecate în dorinţă şi pasiune. Voi să facă 
o mişcare - să iasă în urma ei, alăturându-se de ea printre 
închinători. Dar se stăpâni, înăbuşindu-şi un strigăt fără 
cuvinte, şi o urmări încordat, stând cu ochii lângă dânsa. 

Îi aştepta, revenit la realitate, mişcare după mişcare, 
acceptând de mai înainte tot ce era legat de ea. 

O văzu oprindu-se întâi la sfeşnicele cele mari, unde 
ardeau făclii. Aprinse lumânărele şi le aşeză cu grijă între 
altele. Cu paşi moi, care abia se simțeau pe lespezile de 
marmură, trecu în altă parte. Se oprea făcând semnul crucii 
- mărunt, numai asupra sânului uşor rotunzit. Se închină la 
o imagine mică a iconostasului, apoi reveni la Sfânta 
Fecioară şi o privi o clipă. Aruncătura aceea de ochi elo 
cunoştea. Îi vedea în închipuire, foarte limpede, şi 
zâmbetul. Se lăsă în genunchi foarte aproape, înclină 
fruntea şi începu a spune ceva, fără cuvinte, mişcându-şi 
numai buzele, pasionat. Apoi se ridică şi se retrase îndărăt, 
rămânând liniştită, cu mânile împreunate şi căzute - 
singură între toţi. Cu toate aceste era şi el acolo. 

O aşteptă să iasă, ca să-l observe. După aceea, văzând-o că 
întârzie, se hotări să părăsească el biserica şi s-o aştepte 
afară. Se retrase domol, întârziind, ca şi cum ar fi vrut s-o 
facă atentă. Dar ea era absorbită de luciri şi cântări; din 
când în când îşi făcea semnul acela mărunt al crucii şi părea 
una cu ţărani şi femei, de şi făcea între dânşii o pată 
sumbră. 

În strălucirea de afară respiră larg şi se plimbă pe pajişte, 
între zidurile nalte. Necontenit se înturna spre uşa de 
umbră a bisericii; însă Olimpia nu apărea. 

Stătu în cumpănă multă vreme, dacă nu trebuie să intre 
din nou acolo unde era ea. Îi lipsea necontenit, şi asta îl 
neliniştea ca o suferinţă fizică. Sunară toate clopotele în 
turn. Nu mai era departe ceasul amiezii. Desigur că ieşise 
odată cu alţi credincioşi şi el nu băgase de samă. Se simţi 
nefericit, parcă o împrejurare năprasnică ameninţa să-i 


despartă. De şi era încredinţat că ea nu trecuse şi nebunia 
lui era vădită, totuşi se îndreptă hotărât spre intrare. 

Tocmai atunci se arătă şi ea, odată cu ţărani şi ţărance. Îl 
văzu îndată şi veni spre el fără grabă, însă c-un zâmbet pe 
care încă nu i-l ştia. Avea o figură ş-un zâmbet pe care el le 
recunoscu ale lui. Poate se înşela, însă asta îl făcu mai 
fericit. 

— Mă aşteptai? Ştiai că sunt aici? 

— Ştiam. Te-am şi văzut închinându-te. 

Zâmbetul ei se depărtă. 

— Dumneata nu eşti credincios? 

El nu răspunse la întrebare. O contempla cu admiraţie. 

— Mă priveşti ca şi cum ai avea asupra mea o 
superioritate, nu-i aşa? De asta însă noi avem nevoie, căci 
suntem dezarmate. 

— Cine «noi»? 

— Noi, femeile. Avem nevoie de credinţă. 

Era una din absurdităţile care nu puteau decât să-i 
sporească iubirea. Îi sărută mâna, pe când zâmbetul ei 
reapărea. 

— M-ai iertat, nu-i aşa, îi zise el, de şi nu sunt vinovat cu 
nimica? 

Ea îi îndreptă o privire de sus în jos, ca unui copil. Îl 
ameninţă c-o clătinare uşoară din cap. 

— Mai este ceva? 

— Este, vorbi ea suspinând uşor, căci nu vreau să fiu 
spionată. Am simţirea că trebuie să-mi păstrez un post al 
meu, unde să nu pătrundă nimeni şi de unde să mă pot 
apăra. 

El primi cu teamă şi îndoială aceste cuvinte; şi-n acelaşi 
timp cu umilinţă, căci nu le înţelegea bine. S-ar putea să 
nască aşa de curând şi de neaşteptat o catastrofă în 
dragostea lor? Ea văzu privirea-i tulbure şi-i luă braţul. 

— Înainte de toate, îi zise ea încet, crede în mine. 

El se tângui cu glas zugrumat: 

— Nu cred şi nu te iubesc? 


— Atuncea sunt liniştită. Mă laşi să intru singură acasă şi 
vii îndată după mine, căci am stat atâta vreme departe unul 
de altul... 

— De astă-noapte până la amiază, murmură cu ochi 
fierbinţi tânărul, amintindu-şi zbuciumul nopţii. 

— Mai de demult, Naum, de când nici nu ştim noi. 

Îi spunea întâia oară pe nume. El îi fu recunoscător, ca de 
un spor neaşteptat al tezaurului pe care-l adunau într-înşii. 
Rămase cu ochii după dânsa, pe când ea se ducea cu pas 
sigur, fără să întoarne capul nici în dreapta, nici în stânga, 

şi fără să se uite o dată îndărăt, cum aştepta el în fiecare 
clipă. După ce făcu ocolul aghesmatarului, intră şi Naum în 
hudicioară. 

În cerdac, de departe văzu pe părinţii fetei. Îl primiră ca 
pe o cunoştinţă veche şi studentul avu grijă să ceară 
doamnei Ciudin informaţii asupra sănătăţii. Se ivise de ieri 
până astăzi o durere în partea stângă a frunţii, care 
răspundea şi-n partea stângă a trupului. Cu doi ani în urmă, 
într-o iarnă, mai fusese încercată de acest atac ascuns. 
Acuma revenea; nu se putea să fie decât ceva cu deosebire 
grav. Medicinistul îi cercetă pulsul şi puse cu luare-aminte 
câteva întrebări. Doamna Ciudin răspundea rămânând 
cufundată cu oarecare plăcere în suferinţa ei obosită. Naum 
îi dădea câteva sfaturi vagi, întrebându-se unde-i Olimpia şi 
cerând-o în sine, - când băgă de samă o atitudine nouă la 
Ciudin. Stătea destul de liniştit la locul său, însă avea ceva 
în privire şi pe faţă, o strâmbătură ironică. Părea că petrece 
nespus, privind pe soţia lui, - singur şi absorbit, ca dintr-o 
ascunzătoare, unde nimeni nu-l putea observa. 

În acelaşi timp şi ochii doamnei Ciudin căutară în direcţia 
ştiută, palpitară din pleoape vinete şi se închiseră. 

— Nevastă-mea întrebuinţează medicamente şi greşeşte... 
vorbi Ciudin sentenţios cătră student. Cunosc ce-ai să-mi 
răspunzi dumneata şi te-nţeleg, însă mie să-mi dai voie să- 
mi păstrez părerile mele. 


Duduia Olimpia intră atunci, cu câteva gustări mici în jurul 
câtorva păhăruţe, pe o tabla. Îşi schimbase haina, întârziase 
însă prea mult. Asta era părerea lui Naum, - totuşi îi era din 
nou recunoscător, fără motiv, aşa în general, pentru că 
există şi trebuie să fie a lui. 

O salută ca şi cum n-o mai văzuse în ziua aceea. Găsea 
plăcere şi-n asta. 

Ea veni la el foarte aproape şi-i prezintă tablaua. C-o 
mlădiere, atingându-l abia, se strecură prin locul îngust 
spre mama sa. 

— Mie-mi dai numai gustări... zise de departe Ciudin. Nu 
ştii că eu nu beau rachiu? 

— Cum nu, papa? Ştiu foarte bine. Iată, iau cu mine pe 
aceşti mici duşmani şi-i pun la adăpost - şi-ţi las ţie tablaua. 
Găseşti lucruri care-ţi plac. 

— Dumneata bei alcool? întrebă Ciudin, întorcând capul 
spre student şi trăgând spre sine, neglijent, tablaua. 

— Nu beau, însă cred că pot gusta din când în când, ca 
orice om. 

— A, faci distincţie! Te-nşeli, dragă, ascultă-mă pe mine. 
Te-nşeli teribil. lată cum stă chestia... 

Vorbind, lua câte-o gustare. O punea în gură cu mâna-i 
scurtă într-un chip uimitor, - foarte repede, însă fără a 
părea că se grăbeşte. Şi-n acelaşi timp părea că nu dă nici o 
atenţie acestei operaţii, - realitatea fiind ceea ce spunea el, 
cu convingere şi sentenţios. 

Naum îl asculta bucuros, fără s-audă decât o înşirare 
nedesluşită de sunete. Din când în când, la mici pauze, ştia 
că trebuie să introducă o aprobare convenţională. Asta însă 
nu dură prea mult căci alte lucruri foarte bune, însă mai 
abundente, sosind odată cu şoaptele misterioase din umbra 
odăilor, domnul Ciudin se retrase oarecum de pe terenul 
vorbirii. Atunci Naum se întoarse spre doamna Ciudin, care 
abia atingea mâncările şi făcea o mişcare îndărăt cătră 
speteaza scaunului. Înclinând fruntea, asculta, zâmbind 
strâns, felurite ipoteze asupra suferințelor sale... Cu 


Olimpia, Naum nu putu schimba decât câteva fraze 
ceremonioase, în realitate aşa trebuia să fie, căci el nu era 
acolo decât un străin. «Cu toate acestea, cugeta el maliţios, 
- ceea ce am eu în mine dovedeşte că fata e mai mult a mea 
decât a lor.» - Au să fie foarte miraţi când are să le-o ceară. 
Cândva trebuie să ajungă la asta. 

Îi privi cu curiozitate. Nici ei nu ştiu ce eveniment nou a 
apărut în lume, - ca şi monahii, ca şi toate fiinţile străine 
care umblă fără scop pe uliţi... 

După masă, în somnolenţa amiezii, Naum avu impresia că 
a căzut într-o pauză prea lungă. Aştepta să se împlinească 
fatalitatea acelei zile, aşa cum hotărâse Olimpia. 

— Papa, vorbi ea, trecând cu ochii asupra studentului, aş fi 
dorit să ieşim puţintel, - căci vremea e foarte frumoasă şi 
nu mi se pare aşa de cald ca ieri... 

— Unde să ieşi şi mai ales cum să ieşi în aşa cuptor? 
protestă Ciudin. N-am ieşit la plimbare pe aşa căldură nici 
ieri, nici alaltăieri. Pe aşa căldură nu iese nimeni. Până 
astăzi nici tu n-ai ieşit niciodată înainte de ora cinci. 

Naum se crezu pierdut. 

— Bine, atuncea nu ieşim, răspunse liniştit duduia Olimpia. 

Doamna Ciudin ridică pleoapele. 

— Olimpie, zise ea cu glasu-i obosit; de şi, după cât ştiu, 
din punct de vedere higienic, soarele nu-i pentru nimeni un 
duşman, poţi să iei o umbrelă. 

— În acest caz, mă întovărăşeşte domnul Naum, consimţi 
Olimpia. 

— De ce «în acest caz»? râse sarcastic domnul Ciudin. Nu 
văd deloc logica. Poate domnul Naum preferă să steie cu 
mine; avem chestii de discutat. 

— Alţii ar putea pretinde că nu pricep logica acestui «cu 
mine»... observă doamna Ciudin cu aceeaşi oboseală. 
Însfârşit, - să lăsăm asta. Olimpie, poţi să iei umbrela cea 
albastră. 

— Da, mamă. 

Ciudin se miră: 


— Asta-i nostim! De ce umbrela cea albastră? 

— Bine, o iau pe cea albă, interveni Olimpia. 

— Pe cea albă o găseşti pe măsuţă, subt oglindă, explică 
doamna Ciudin, calm. 

Bătăile inimii lui Naum se domoliră. 

Domnul Ciudin nu păru că sufere vreo scădere. În ochii lui 
apărură semnele umede ale somnului şi primi să fie 
îmbrăţişat de scaun, lăsând clipele trecute, cu desăvârşita 
lor înfrângere, să cadă în eternitate: şi el fu îndată 
nepăsător ca şi ea, cu ochii închişi. 

Olimpia desfăcu, de la poarta ogrăzii, o umbrelă albastră, 
ceea ce miră întrucâtva pe Naum. Se gândi însă să lase pe 
altă dată întrebarea asupra acestui amănunt. Nici nu 
înţelegea cum ar fi putut aduce în discuţie un lucru atât de 
MIC. 

— N-avem umbrelă albă, îi zise Olimpia privindu-l într-o 
parte, cu fruntea înclinată şi întoarsă. 

Naum o admiră fără rezervă. Voi să se apropie mai mult de 
ea, ca s-o aibă alături, însă întâlni un arc al umbrelei: îl 
ciocni la tâmplă, apoi în ureche. Se întoarse la distanţa 
potrivită. 

Fără a privi spre dânsul, fata îi zise râzând: 

— Mama se uită după noi din cerdac. 

Naum oftă, râzând şi el: 

— Se vede că femeile au totdeauna dreptate. 

— Numai câteodată... răspunse Olimpia c-un glas nou, 
copilăros şi cântat. 

N-o cunoştea încă întreagă. I se descoperea necontenit, 
clipă cu clipă. Şi era a lui, cu tot ce mai avea încă, nebănuit, 
neştiut şi necunoscut. Ameţeala serii trecute îl cucerea 
iarăşi. Umbla încet lângă dânsa - bănuind numai locurile şi 
poarta țarinei şi pătrunzând în ierburile necosite. 

Lăcuste mici, la fiecare pas al lor, tresăreau făcând salturi 
şi lovind steble subţiri, care risipeau un polen fin cu luciri 
de aur. În aerul neclintit plutea, fierbinte şi grea, mireasma 
marilor întinderi de flori sălbatice. Cărarea suia cătră 


rarişti şi poieni de stejari. Păşeau tăcuţi în locuri 
singuratice, de şi erau foarte aproape de lume, şi n-auzeau 
nici un sunet, deasupra zvonului ierburilor, decât bătăile 
metalice a două tălănci, care alternau undeva, în poieni mai 
depărtate. Olimpia închise umbrela. Naum, c-o subtilă şi 
pripită înţelegere, se apropie, cuprinzându-i mijlocul. 

— Mergem mai departe, zise ea eliberându-se fără grabă 
şi depărtându-se. 

Apoi se opri, ca să-l aibă iarăşi alături. 

— Mergem până ce aflăm locul care ne aşteaptă. 

Era de mirare cu ce uşurinţă găsea ea vorbe care aveau o 
înfăţişare a lor proprie, într-o formă în care nu au mai sunat 
niciodată. Pe când în el nu avea decât o pasiune fierbinte, 
aproape mută. 

Un vindireu pluti oblic prin lumină, deasupra poienii, şi 
slobozi câteva fluierături moi, ultima neisprăvită. De şi era 
un semnal comic, Olimpia se opri. 

EI întrebă râzând: 

— Aici e? 

— Poate. Ne oprim, însă nu mult. Trebuie să mă întorc, 
căci mă aşteaptă mama. Am de făcut o mică plimbare şi cu 
dânsa. Când sună toaca la ora cinci, trebuie să fiu acasă. 

— Aşa de curând? 

— Desigur. Însă ceasul pe care-l avem e al nostru. Putem 
spune prostii. Şi pe lângă ele şi lucruri înțelepte, care au 
cam aceeaşi valoare. 

— Eu n-aş putea să-ţi spun decât un singur cuvânt, - pe 
care însă îl ştii şi-l înţelegi numai uitându-te la mine. 

— O, îl înţeleg şi mă tem puţin de el. Căci, de şi te iubesc şi 
eu, abia ne cunoaştem. 

Naum nu se aştepta la acest adevăr, care pe el îl jigni. Nu 
se cunoşteau desigur decât de puţine ceasuri; însă asta mai 
avea vreun sens când el hotărâse în sine, fără şovăire şi 
întoarcere, definitiv şi complect, - un destin nou vieţii lui? 
Nu-l hotărâse, - era el însuşi luat de acel destin ca de un 


şuvoi înfricoşat, - dar era acelaşi lucru, căci existenţa nu 
mai avea noimă fără fiinţa aceea delicată de lângă dânsul. 

— Nu stai? îl întrebă ea, aşezându-se în iarbă şi-n muşchiul 
moale. 

El se lăsă să cadă lângă dânsa şi-i cuprinse mijlocul. Apoi îi 
mângâie mâna întinsă pe genunchi. Ea închise ochii 
înfiorată, îi deschise şi-i întoarse spre el cu un fel de 
supunere. 

Naum o privea grav, concentrat tot în ochi. Ea clipi şi se 
retrase, desfăcându-se nesimţit. Nu aştepta acea privire 
stranie de la începutul iubirilor, dar o cunoscu imediat, fără 
s-o fi văzut vreodată. 

Însă nu se înfricoşă. Se ridică în genunchi, se retrase mai 
mult, privi în juru-i şi vorbi cu glas netulburat: 

— Mi se pare că trăim într-o colonie de furnici. 

După aceea ridică fruntea, cu faţa deodată palidă. 

Tânărul deveni neliniştit: 

— Ce este? ce ai? 

— N-am nimica, îi zise ea zâmbindu-i. 

— Te îndoieşti poate de mine. Te-am jignit? Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic; aş vrea numai să înţelegi că 
nu vreau să mă umileşti. N-aş putea să rezist. Şi n-aş fi mai 
fericită decât acum. 

Îşi plecă fruntea spre mâna lui parcă ar fi vrut să i-o 
sărute. Naum simţi între degete stropi fierbinţi de lacrimi. 
Ca şi cum s-ar fi surpat arşiţa zilei în el şi i-ar fi intrat în 
creştet, se zbătu convulsiv şi fulgerat după Olimpia. 1 se 
părea c-o pierde. Îşi cufundă obrazul în muşchiul răcoros 
unde stătuse ea. 

— Fii liniştit, îi zise Olimpia, când îl văzu înălţând capul. 
Nu mă simt jignită, nici supărată, căci te iubesc. 

Îi trecu mâna pe fruntea asudată şi-i resfiră părul. 

— Trebuie să ne întoarcem. 

Naum se uita la ea rătăcit. Căuta un răspuns la lucrurile 
pe care încă nu le înţelegea. 


— Ce fac? cum am să pot trăi? Ilrebuie neapărat să văd 
iarăşi pe părinţii tăi. E nevoie de o clarificare şi de o 
siguranţă - altfel mă simţesc nenorocit. 


— Crezi că e nevoie? Mama ştie ceva. Se-nţelege că nu i- 
am putut spune tot, - ş-am păstrat pentru mine lucruri care 
sunt numai ale mele. 

— Atunci trebuie să spun tatălui meu. Legătura noastră 
trebuie să primească o sancţiune oficială, căci trăim în 
lume. 

— Va trebui şi asta, Naum. Mai târziu. 

— Nu. Până ce nu isprăvesc ş-acest episod, care îmi apare 
din ce în ce mai necesar, nu, mă pot simţi liniştit, ca să te 
am numai pentru mine, fără nici o piedică de nicăieri. Când 
ţi-oi spune că trebuie să lichidez cu tatăl meu şi drepturile 
mele la moştenirea mamei; că trebuie să-mi las 
echipamentul acesta bizar şi să-mi aduc hainele; că trebuie 
să mă înarmez cu actele şi cu banii de care am nevoie, ai să 
înţelegi mai bine şi ai să mă trimeţi tu singură la Tecuci. 

Ea clătină din cap: 

— Poate ai dreptate. Aş rămânea însă iarăşi ca într-un 
întuneric. 

— Nu înţelegi, reluă el cu însufleţire, că pentru mine 
absenţa ta e mai mult decât întunericul? căci aceste trei sau 
patru zile, de care am nevoie, îmi vor fi iad. Dar trebuie. Şi 
plec chiar astăzi. 

Ea era iarăşi lângă el gânditoare. Naum îşi plecă fruntea 
pe genunchii ei. Apoi se îndreptă ş-o strânse cu patimă. O 
sărută, căzând ca într-o umbră a morţii. 

— Trebuie să plec! - gemu el apoi, răsărind aprins. 

— Aşa de curând? Numaidecât azi? 

— Trebuie; numaidecât azi. Însă spune-mi cuvântul, să-l 
ţin închis în mine cât voi lipsi. 

Ea îşi lipi gura de urechea lui şi-l încredința încă o dată că 
i-i drag şi-l aşteaptă. 

— M-aştepţi? Te găsesc aici, la mănăstire? 

— Desigur. Ce m-ar putea face să plec? Numai gândul mi 
se pare o absurditate. Cred că ai să mă găseşti aşteptându- 
te pe drumul de asară. Ştiind că vii, sunt în stare să suprim 


timpul. Mă cufund ca-ntr-o apă neagră - şi ies ia lumină 
numai când va trebui. 

Erau cele dintâi cuvinte pasionate, rostite c-o voce în care 
nu era nici copilărie, nici gravitateera altceva, din acele 
rezerve ascunse pe care şi le păstrase şi pe care începea să 
i le deschidă. În Naum trecu cunoştinţa aceasta c-o stare 
vecină nebuniei. Îşi iuți paşii pe povârnişul văii - temându- 
se să nu piardă un anumit ceas la care trebuia să plece; sau 
voind să se şi găsească plecat, ca să poată fi îndărăt cu un 
ceas mai curând. 

Îi explica Olimpiei orele hotărâte şi etapele, îi făcu 
portretul tatălui său, îi dădu amănunte asupra micii averi 
de care dispunea. Fata îşi deschisese iarăşi umbrela 
albastră şi-l urma ascultându-l, păşind puţin mai în urma 
lui, trasă şi dusă oarecum de vârtejul care era în el, fericită 
şi totuşi mirată ca de un fenomen măreț. 

— Cu toate că ţi-ai impus o misiune, zâmbi ea, ar trebui să 
umbli mai încet şi mai potrivit cu pantofii mei. 

EI îi aminti că era aşteptată neapărat de doamna Ciudin, la 
ora 5. 

— Mama nu m-aşteaptă, şi nu iese niciodată, se tângui ea 
cu vocea-i copilăroasă. Opreşte-te, sărută-mi mâna şi iartă- 
mă că ţi-am spus cea dintâi minciună. 'le încredinţez că e 
cea din urmă. 

Acest ultim pătrar al ceasului lor de despărţire, Naum îl 
duse în sine ca o vibrare prelungă de lumină. Când cobori 
de la arhondaric în fugă, cu sacul şi băţul, şi ocoli puţin spre 
singura ulicioară pe care o cunoştea, - mai văzu umbrela, 
care se aplecă într-o parte. Salută ochiul de la Pocrov, 
scuturându-şi bereta şi se duse să-şi caute căruţa tocmită în 
grabă. Până la Târgu-Neamţ avea un ceas. De la Târgu- 
Neamţ până la Paşcani, într-o trăsură uşoară cu cai iuți, mai 
puţin de trei ceasuri. Găsea un tren potrivit pentru Tecuci. 
În orice caz lua cel dintâi tren, oricare ar fi fost. A doua zi, 
luni, era acasă. Putea vedea pe tatăl său, colonelul. Îl găsea 
neapărat, deoarece nu pleca în concediu decât după 20 


august. Are să-i explice cât mai simplu; dacă va fi nevoie, 
cât mai amănunţit, - toate. Între el şi tatăl său era o 
prietinie de camarazi, - nu putea fi vorba de nici o discuţie, 
deoarece chestiunea pe care se ducea să i-o comunice era 
ceva personal al său. Asta se întâmplă luni, până la prânz. 
După amiază, trebuie să vadă pe avocatul său pentru suma 
de bani de care avea nevoie. Avea o parte din banii mamei 
sale puşi într-o ipotecă de primul rang, foarte sigură. 
Datornicul ceruse însă o păsuire pentru primul semestru, 
făgăduind în septemvrie dobânzile pe care trebuia să le 
achite în april. Dar el avea nevoie imediat. Dacă această 
afacere nu are o soluţie firească şi destul de probabilă, - se 
pot găsi încă alte zece soluţii. Aşa încât va avea banii până 
în sara zilei de luni sau, cel mai târziu, în cursul zilei de 
marţi. În această zi îşi pune în rânduială rufele şi hainele, în 
două geamandane mari de piele. Are nevoie mai ales de 
haina neagră. Miercuri, prin urmare, va fi pe drum îndărăt. 

XVI «Ca floarea câmpului înfloreşte...» 

Împrejurările se desfăşurară întocmai, potrivit cu marea-i 
hotărâre, care-l susţinea deasupra lucrurilor şi oamenilor. 
La Paşcani, trecu din trăsură în tren. Se opri numai o clipă 
la casa de bilete, unde tocmai cădea ferestruica. El ciocăni 
scurt şi i se deschise. Îl privi cineva de jos în sus. Se lăsă 
cercetat, - nepăsător, ştiind în acea clipă că nu i se va 
opune nici o împotrivire. Într-adevăr, omul cu ochelari plecă 
fruntea şi primi banii. Se sui în vagon şi-şi găsi locul. Deci 
sosirea la Tecuci era fapt împlinit. O parte a faptului era în 
viitor, însă tocmai de acel viitor era sigur. 

Unii oameni intră în accidente şi catastrofe. El zâmbi, căci 
cea mai simplă apreciere a probabilităților îl făcea să fie 
ferit de aşa ceva. Mai întâi, desigur că acei oameni îşi 
întârzie timpul, îşi schimbă drumul, îşi prefac hotărârile, se 
întorc pe căi încâlcite. Au şanse mai multe la loteria 
nenorocirilor. 

El n-avu nici întârziere. 


Găsi însă pe tatăl său bolnav în pat. Îl Îmbrăţişă şi-l 
cercetă cu grijă. Se încredinţă că propria lui traiectorie 
rămânea neschimbată. 

Colonelul avea un uşor acces de angor pectoris. Era un 
fumător neînduplecat, s-ar fi putut zice eroic. Şi semnele 
luptei lui i se vedeau în petele de fum de la mâna dreaptă, 
la cele două degete cu care purta ţigara, şi-n mustaţa-i 
încărunţită prea devreme, - rămasă însă de un castaniu 
unsuros dedesubtul nărilor largi şi negre ca nişte minuscule 
hornuri căptuşite cu funingine. Rănile vii nu se vedeau; - se 
auzeau numai ca un cântec straniu înlăuntru, când Naum 
îşi apleca urechea asupra pieptului. Acel piept fusese odată 
tare şi stătuse totdeauna drept, în haina de oştean. Cu toate 
cusururile lui de violenţă şi încăpățânare, cu toată puţina 
cultură, Naum de mult ştia în tatăl său un om deosebit - 
întâi printr-o strictă corectitudine, ceea ce numea el 
onoare, ş-al doilea printr-o pasiune sălbatică a 
meşteşugului, - socotind oştirea mai presus decât toate 
funcţiile sociale. 

Aşa, cheltuindu-se cu energie pe drumu-i îngust, lăsase în 
urma lui pe mama băiatului, care murise încă tânără, într-o 
umbră de tristeţă. Căci, cu un caracter ca al lui, viaţa nu 
era uşoară. Şi îmbătrânise şi se uscase şi el înainte de 
vreme, fumând ţigară de la ţigară. Acuma, în pieptul acela 
altădată tare, suna un vag zvon de cornuri militare, cântând 
retragerea şi amurgul. 

La această observaţie ironică a colonelului, Naum se simţi 
răscolit de ceva care semăna cu durerea, de ceva care i se 
punea în cale şi putea să tulbure armonia unor hotărâri. 

— Tată, îi zise el zâmbind şi luându-i mâna; poţi să fii 
liniştit, căci de astă dată nu-i decât un avertisment. Poţi să 
te faci bine şi să trăieşti mai mult decât noi, - numai să 
voieşti. 

— Aşa mi-a spus şi doctorul Rizescu. Şi el fumează ca şi 
mine. M-a sfătuit să mă las de tutun, - măcar să fumez mai 
puţin. Însă eu cred că trebuie să întrerup brusc. Cu 


moderaţia nu pot face nimic: abstinenţa e mai uşoară; cu 
toate că doctorul, probabil ca să mă mângâie, m-a 
încredinţat că el nu-i capabil nici de una, nici de alta. Vra să 
zică ai venit să-mi dai o veste mare. Mi-ai spus-o îndată, 
între primele cuvinte, - de şi ai pretins c-o laşi pe mai 
târziu, după ce mă cercetezi. 

— Am spus eu asta, tată? 

— Ce să-mi spui? Am înţeles că te-ai îmbolnăvit brusc la 
mănăstirea Neamţului; însă de o altă suferinţă. Frumoase 
locuri: am trăit şi eu odată pe acolo. Spune. 

— Întâi trebuie să-ţi iei doctoria. 

— S-o iau. 

Se aşeză bine în perine şi privi atent pe băiat cum îl 
serveşte. O vagă ironie îi ascuţi privirile şi-i încreţi faţa. 
După ce înghiţi calmantul, închise pleoapele şi rămase 
liniştit. 

Naum se uită în juru-i ca şi cum băgase de samă o lipsă. 
Apoi, cu fruntea întoarsă spre un ungher al camerei, se 
duse cătră visul său. Avea în el ceva asemănător covorului 
din basmul oriental, care-l făcea să se mişte uşor în timp şi- 
n spaţiu. 

Colonelul deschise ochii şi puse asupra lui aceeaşi privire. 

— Băiete! şopti el c-o modulație monotonă de glas. 

Naum rămase neclintit. După câteva clipe, sunetul îi lovi 
înţelegerea. Tresări şi reveni spre tatăl său. Îi repetă 
precipitat, în câteva cuvinte, de ce a venit. Se găsea într-un 
ceas potrivit, şi-ntr-o poziţie bună, - pe care trebuia să le 
folosească fără cea mai mică întârziere. 

— Mai ales, argumenta el, după cele dintâi informaţii 
sumare, - trebuie să adaog că e copila unui prietin al tău. 

— Un prietin al meu! 

— Ciudin? 

— Poate. Socoţi că asta are vreo importanţă? 

— Credeam, tată, că-ţi aduci aminte de el. E interesant 
prin maniile lui, adăogi Naum. 


— La vârsta aceea, când va fi fost, n-avea nici el manii, nici 
eu angină. Nu-l mai ţin minte. Interesante, dacă vrei să ştii, 
nu sunt nici alte ştiri pe care vrei să mi le serveşti. De pildă, 
vrei să spui că e frumoasă. Asta-i o copilărie. Spune cum o 
chiamă? 

— Olimpia. 

— Iată ceva precis. Mi-i destul. N-am a mă amesteca în 
această afacere, care te priveşte, cum foarte bine îmi dai a 
înţelege. Nu protesta, căci ai dreptate. Crezi că eu am făcut 
altfel? A, şopti el gânditor, vremea anilor tăi e teribilă! Aş 
vrea să mai trec prin acel foc şi prin acea cenuşă... 

Într-o bună dispoziţie, cuprinse pe băiat şi-l sărută, 
regăsindu-se inconştient în el, ca-ntr-un Phonix. După aceea 
îl îndepărtă, obosit: 

— Acuma, băiete, du-te şi-ţi vezi de afaceri. Nistor avocatul 
ştiu că-i în oraş. Diamant cred că-ţi va putea da o parte din 
bani. Să n-ai nici o îndoială. Astăzi isprăveşti cu ei. Dacă mă 
fac bine şi-mi încep concediul, natural că am să vin şi eu la 
mănăstire, ori la laşi, ca să văd pe acel domn bizar care 
spui că a fost odată copil şi a învăţat cu mine în aceeaşi 
şcoală... Îţi cauţi şi-ţi iei toate actele cu tine, ca să nu mai 
porţi o grijă; însă îmi închipui că n-au să meargă lucrurile 
chiar aşa de repede, încât eu să rămân în întârziere. 

— Până ce-ţi începe concediul, vei fi cu totul bine... 
răspunse Naum, ferindu-se să deie un răspuns. Căci în 
privinţa grabei sau întârzierilor el statornicise în sine, fără 
întoarcere, hotărârea. Nu putea da timpului oamenilor mai 
mult decât i se cuvenea. 

Ziua de luni, deci, se împlini întocmai aşa cum văzuse el 
încă de pe drum, în căruţa care-l ducea de la mănăstire la 
târg. Toate lucrurile care-l interesau, pornite mai demult de 
un impuls parţial, se mişcau în marginile unei orbite. El îşi 
apărea sie însuşi ca un focar central, căzut deodată din nou 
între ele, şi orientându-le energic spre sine. 

Sara şi-o petrecu jucând şah cu colonelul. În pauze, îi 
înşiră impresii din drumul lui în munţi, început prin Valea 


Bistriţei, între piscuri şi culmi de brădet, mai mult 
prietineşti, lipsite de măreţia sălbătăciilor deşerte. Numai 
Ceahlăul stă gol şi solitar în peisagiul poetic. Şi-n jurul lui 
dorm legende preistorice. 

Tatăl său era un adversar puternic şi-i câştigă fără 
greutate cele trei partide, ceea ce păru a-i domoli şi mai 
mult suferinţa. Dar îndată după asta, ascultă distrat 
impresiile băiatului, scăpătând din când în când pleoapele - 
şi lăsându-se iarăşi preocupat de otrava pe care o 
acumulase în el, an cu an, cu atâta plăcere şi grijă. 

Când aţipi în odaia cu lumină mică şi faţa i se zugrăvi în 
perini palidă şi ca subt un fum, rămase una din ordonanţe 
ca să-l vegheze. Naum se retrase, pasiunea lui cerându-l 
singur şi treaz în întuneric. 

Marţea o petrecu în tulburare şi hărţuieli. Era ziua actelor, 
şi unii funcţionari bătrâni aveau un obicei nesuferit de a-l 
privi prea mult şi prea lung peste ochelari. Şi scriau c-o 
încetineală nemaipomenită în condici. Mai mult decât atât. 
Le venea unora ideea să se oprească la jumătatea unui 
cuvânt, interesându-se deodată despre cel mai mare 
eveniment al zilei. Naum află astfel despre o studentă 
americană în vârstă de şaizeci şi doi de ani. 

Încă neştiind că astfel mor oamenii în oraşele mici, la 
marginile lumii, privea în toate părţile împungător şi cu 
duşmănie. Fără îndoială că, în schimb, nici el nu era primit 
cu bunăvoință. De şi era băiatul colonelului şi se ridicase 
oarecum dintr-o pulbere comună, pe care o simţea iar în 
nări şi-ntre măsele, - dovedea că-i un străin inoportun şi 
semeţ. Nici ei nu ştiau nimic despre explorările şi 
descoperirea lui. Aşa încât, stând numai o clipă laolaltă, 
rămaseră depărtaţi şi neînţeleşi şi el se întoarse spre calea 
sa. 

După ce-şi strânse în chingi geamandanele, intră în odaia 
colonelului, gâfâind încă, şi se aşeză pe un scaun la 
căpătâiul lui, ca şi cum dorea să steie. Ca să vadă dacă are 
vreme pentru asta, îşi scoase ceasul şi-l întrebă. 


Tatăl său începu a râde. 

— Du-te, îi zise el. Aici, lângă mine, n-ai ce face; mă 
însănătoşez şi fără tine. 

— De ce, tată? Mai am vreme până la tren. 

— Nu cred. 

Spusese toate aceste cuvinte cu un aşa glas, regăsind în 
ochii fiului său umbre trecute, - încât nu fu surprins de 
lacrimile lui Naum. 

Îl mângâie uşor pe umăr şi-l ţinu puţin îmbrăţişat. Apoi se 
despărţiră. Naum se revăzu liber, - aşa cum îi era dorinţa: 
liber de acest trecut, pe care-l părăsea fără remuşcare şi 
fără regrete. 

XVII «Răsar-o vijelie din margini de pământ...» 

Miercuri sară intră în mănăstire. Nu era prea târziu ca să 
nu întâlnească din loc în loc oameni, pe cărări, subt arbori, 
înainte de poarta țarinei. De şi pricepea absurditatea 
gestului, se apleca neeontenit în laturea trăsurii, să 
pătrundă prin întuneric şi să recunoască silueta Olimpiei. 
Trebuia să fie îmbrăcată în alb, - şi avea o mişcare ş-un pas 
care i se imprimaseră definitiv în conştiinţă. În trei zile 
dorinţile lui reveniseră ca nişte talazuri şi acuma îl 
copleşeau din nou. Era ritmul unei mări interioare, 
arzătoare şi fără astâmpăr. 

Olimpia nu era nicăieri în lungul drumului, nici în piaţa 
slab luminată. Nu putea să fie desigur nici aici, căci nu 
putea ieşi singură. 

— Dar îl aştepta, - căci şi dorul ei trebuia să fie treaz, ca şi 
al lui. Părinţii ei au intrat în odăi şi s-au aşezat în paturi. Ea 
aştepta în cerdac, cu urechea atentă. 

Îşi sui geamandanele în pripă, pe scara cunoscută, ajutat 
de părintele arhondar. După aceea, nelăsând să cadă între 
el şi gazdă nici un cuvânt, nici o privire, cobori în fugă, 
străbătu cu paşi mari piaţa şi intră în străduţă. 

Casa era cu geamurile întunecate, - aşa cum trebuia. 
Totuşi, undeva în dos, ca-ntr-un adăpost, ferit, lucea un foc, 
ori o candelă a cărei răsfrângere rămânea singuratică, 


părând că nu arde nimănui. Naum nu băgă dintrodată în 
samă acest amănunt. Dădu drumul portiţei să cadă în 
clampă şi grăbi spre cerdac. 

Nici o mişcare. 

«Atunci nu m-aşteaptă, se gândi el. A socotit că n-am 
putinţa să mă întorc aşa de curând. Dovadă că nu mă 
cunoaşte. Eu totuşi am crezut în cuvântul ei. Acuma ce pot 
face? Căci trebuie s-o văd imediat şi neapărat.» 

Aducea în el, greu, tot viitorul cu toate posibilităţile de 
fericire. Totul o cerea în el pe Olimpia, cu putere mută şi 
oarbă, - pe cea vie, nu pe cea din halucinație. 

Se sui în cerdac şi se opri lângă locul ei. Se hotărî o clipă 
să bată încet la uşă. Dar nu bătu. Pe urmă aşteptă să se 
deschidă acea uşă - şi să-i apară dintrodată, cu braţele 
întinse, cu sânul uşor desfăcut: sânul acela asupra căruia 
făcea, în biserică, semne mărunte. 

Se poate cumva să-l fi aşteptând în locul acela pe care el 
nu-l mai ştia, unde s-au oprit ş-au stat singuri întâia oară, 
între flori şi sub cer? Dar pe-acolo au sunat clopotele cailor 
ş-a trecut trăsura. N-a văzut-o el, - trebuia să-l vadă ea. 

Nu. Desigur că e tot în casă. 

Atunci îi veni în minte lumina ferită, din umbra din fund a 
locului. Poate pătrundea dintr-o cămăruţă de subt acelaşi 
acoperământ; ori dintr-o clădire mai mică, deosebită mai la 
o parte. Voi să treacă acolo prin cerdac şi găsi calea închisă 
de un părete. Se întoarse şi cobori în ograda. 

Atunci privi, pentru întâia oară în acea sară, cerul. Era 
fără stele, ameninţător şi îmbulzit de nouri. Fâlfâia un 
vântişor răcoros dinspre Carul Mare, de deasupra muntelui 
Rusu. 

— Acuma e mai sigur că Olimpia e acasă şi nu-i plecată 
nicăieri, - căci ea cunoaşte aceste semne. În curând acel 
vântişor avea să crească şi s-aducă ploaie. 

Se grăbi spre lumina ferită. Lucea dincolo de-un nuc rotat, 
în chilia monahului, - aşezată deosebit, în fundul ogrăzii. 


Stătu la îndoială: n-avea ce căuta la călugăr. Nu-i rămânea 
decât să se întoarcă la arhondaric, s-aştepte ziua. Îi trebuia 
însă măcar o veste despre dânsa. Pe lângă asta, la sunetul 
glasurilor, ea are să înţeleagă ce este, şi, în sfârşit, are s-o 
vadă. 

Era încă o încercare de a-i da de veste. Îşi grăbi paşii, 
nădăjduind şi-n alte complicaţii: poate stârneşte un câne 
din cotlonul lui, ori deşteaptă o slugă care doarme pe 
prispă. 

Ograda şi casa rămaseră tăcute. Trecu pe sub nuc, 
atingând cu fruntea foile. Bătu în uşă de două ori, apoi 
aşteptă, cu ochii la geam. Monahul mormăia şi cânta 
înlăuntru. Auzind zgomotul, se oprise. Naum îl văzu 
rămânând atent, fără să se clintească. Apoi întoarse capul şi 
privi pieziş spre fereastră. Îşi făcu semnul crucii, mişcând 
furişat braţul. Tânărul bătu în geam. 

— Cine-i? 

— Deschide, te rog, cuvioase părinte; vreau să te întreb 
ceva. 

Călugărul veni spre uşă ş-o trase în laturi. Întrebă a doua 
oară c-o voce din cap, - parcă străină de el: 

— Cine-i? 

— Eu sunt, părinte. Un musafir din mănăstire. 

— A! poate vii pentru casă... 

— Care casă? Mai ai una? 

— Nu, am numai pe asta. 

— Tocmai; am venit să te întreb despre chiriaşii cuvioşiei 
tale. Abia acum am sosit de pe drum, şi-i văd că dorm. 
Aveam a le spune, ceva deosebit de important, care nu 
sufere întârziere. 

— Aveai treabă cu domnu Ciudin? pentru vreo chestie de 
bani? 

— Da. 

— Apoi nu-i aici; a venit o telegramă ş-a trebuit să plece 
numaidecât. 

— Ce telegramă? cine-a plecat? 


— Domnu Ciudin. 

— Asta se poate. Dar doamna Ciudin şi domnişoara? 
Dumnealor se află bine? 

— Apoi domnu Ciudin a plecat luni. lar marţi au primit şi 
ele altă telegramă. Atuncea au luat tot, au lepădat ce nu le 
trebuia, şi s-au dus. Acuma a rămas casa slobodă. Credeam 
că-ţi trebuieşte dumnitale, căci am fost lăsat răspuns la 
arhondaric. 

— Părinte, gândeşte-te bine la ce te întreb şi ce spui. Nu 
se poate! 

Călugărul se dădu un pas înapoi, izbit de mânia fără noimă 
a străinului şi de glasul lui schimbat. Uşa căzu la locul ei. 
Naum o împinse şi intră înlăuntru. 

— Nu se poate! răcni el holbat. Trebuie să fie la mijloc o 
nebunie ori o farsă. 

Călugărul se retrăgea subt ameninţare, ca dinaintea unei 
iazme, căutând îndărătu-i un cotlon. 

Deodată văzu pe străin oprindu-se, răsucindu-se în loc şi 
izbindu-se în uşă. Voia s-o deschidă din lăuntru în afară şi se 
izbea într-însa. Apoi o trase spre el, o bătu de părete şi se 
năpusti cu capu-nainte, în umbră. Intră în cerdacul de 
dindos şi căzu asupra uşii de-acolo. Avea ceva cu uşile. 

— E închisă, domnule, se tânguia monahul, venind după 
dânsul cu spaimă. O deschid eu, dacă porunceşti; n-o strica! 

Umbla în jur cu lampa, - ferind-o cu palma de suflarea 
vântului. 

— Unde-s? se întoarse cu străşnicie Naum. 

— Cine, domnule? vai de zilele mele! Strici uşa şi mă costă 
o groază de parale. 

— Unde-s? Răspunde! 

— Nu-s, domnule, după cum ţi-am spus. Au plecat! Lasă- 
mă să deschid eu. 

Dar uşa sărise lesne din clampă şi opritoarea căzuse în 
sală cu zgomot. La lucirea din urmă-i, Naum se încredinţă, 
după câţiva paşi, că odăile nu mai erau locuite. Divanurile 


erau strânse, cu lăvicerele pe ele, perdelele lăsate, - şi 
peste toate un miros de flori veştede uitate în pahare. 

Atunci strigă a treia oară spre călugăr, ca şi cum ar fi fost 
el vinovăția - ori prăpastia în care căzuse ceea ce căuta. 
Glasul i se rupse, - dintrodată răguşit. Se prăvăli afară. 

S-ar fi putut opri într-o clipă de cugetare. Ar fi putut 
urmări cercetările într-un cerc mai întins. Ar fi putut 
presupune că i s-a lăsat un răspuns. S-ar fi putut întoarce 
pe urmele aceleia care pentru el, în acea clipă, nu mai era 
decât femeia, adulmecându-i urma, spre a o descoperi la 
capătul unui drum cotit, în lume şi-ntre oameni. Dar era 
lovit de furia elementară a cărnii, multă vreme conținută, 
forţă oarbă din aceeaşi esenţă cu stihiile. Era deşert de 
orice gând; îl umpluse o divinitate cumplită, care cerea o 
jertfă pasionată în acel ceas, fără nici o întârziere. 

Încă nu se dărâmase nimic asupra lui, dar asta trebuia să 
se întâmple neapărat dintr-o clipă în alta. Ori trebuia să i se 
desfacă fruntea, ca o schijă în explozie. Încercă încă o dată 
un răcnet, un sunet fără înţeles şi fără scop. Apoi, ca şi cum, 
într-o fracțiune de clipă, s-ar fi frânt şi desfăcut, se deşertă 
de toată mânia şi căzu slab în iarbă, c-un fel de scheunat 
ridicol. 

Monahul - cu lampa stânsă de vânt - se retrăsese 
înfricoşat şi pusese zăvor la chilie. Între viforul care venea 
din munte cu biciuiri de ploaie şi între răcnetele acelea şi 
acel scheunat era o legătură; căci cu adevărat, uneori, 
demonul are glas şi lătrat, în lucruri şi făpturi în acelaşi 
timp. Naum rămase singur, în abominaţia dezolării, 
încleştat de acea stranie putere pe care o înţelesese cu frică 
şi cutremur călugărul. Nu mai avea conştiinţa existenţei; 
totuşi instinctul, din profunzimile fiinţii, îşi făcea loc, 
apărându-l. Căci ploaia rece, amestecată cu grindină de 
ghiaţă, îl izbea. Se încovrigase ca un vierme, cu faţa în jos şi 
cu fruntea în pământ. Şi-n poziţia aceea îl găsiră cu mult 
mai târziu monahii, chemaţi de părintele Evlampie, după ce 
spaima lui şi furtuna cerului trecuseră. 


XVIII Cum a dus Dumnezeu pe înecat înspre liman... 

Toate acestea le vedea Natanail după ce se întorsese 
grabnic la Vovidenie, din drumul Pocrovului. Apucase pe-un 
pripor, după aceea pe o râpă neumblată, - fără a mai privi 
îndărăt, umblând printr-o ceaţă a sufletului. Acuma sta în 
chilia fără pat, cu candelă aprinsă subit icoane şi cu cartea 
deschisă pe masă. Era în picioare. Îşi lepădase în colţ, lângă 
uşă, băţul şi-şi trecuse palmele peste fruntea umedă. 

Atunci văzuse toate. Ca şi cum un glob de sticlă, plin c-un 
lichid de opal, ar fi pâlpâit, fulgerat. Într-acea clipă veniră 
toate, nu într-un cortegiu orânduit şi logic, ci împreună şi-n 
acelaşi timp, totuşi unele suind îndărăt, înălțându-se de la 
sfârşit cătră început, printr-o asociaţie de imagini aproape 
suprapuse. De şi-i păreau că se rotesc, toate stătură în clipa 
aceea. Păliră şi căzură, - lăsând totuşi în el acea viaţă 
străină şi trecută, ca rezonanţele unor ecouri stânse. 

Era patima lui din lumea cealaltă, de care-l despărţea 
negura morţii. Căci căzuse desăvârşit în moarte, după 
noaptea aceea în care ceruse adăpost pământului, ca un 
vierme. Nu mai ştiuse nimic de el însuşi, - câtă vreme? l-au 
spus mai târziu alţii, din altă lume şi alt veac. Căci el, din 
acea peşteră, se întorsese pe pământ ca unul dintre tinerii 
de la Efes, - nemaicunoscând pe nimeni, ascultând altă 
limbă, privind altă cetate şi auzind pomenindu-se despre alt 
împărat. Cei ce l-au primit au văzut minunea ş-au dat laudă 
mare lui Dumnezeu. 

I-au spus că a stat în celălalt tărâm optsprezece zile şi 
optsprezece nopţi. Cele douăsprezece ore duble au fost 
însemnate de atâtea ori de un enorm painjen negru care 
umbla pe-un cadran fără formă, fără lumină şi coloare. Din 
arşiţa acelei stări îi rămăsese foarte vag amintirea lui. 

Iar după ce se întorsese, stătuse bolnav o lună şi jumătate 
fără ca să aibă decât nedesluşit înţelegerea lucrurilor şi 
oamenilor care-l înconjurau. 

Avea lângă el, la căpătăi, pe Atanasie. Umbra lui subţire se 
mişca fără zgomot în preajmă-i, călcând atent cu pantofi de 


pâslă. Îi punea mâna pe frunte, privind lung în ochii lui 
măriţi, plini încă de pâcla celor neştiute. Aşeza asupra lui 
ceva răcoritor. Îi lua un braţ slăbit ca o strună discordată şi- 
i ţinea mâna într-a lui. 

Era ş-un ceas când îl hrănea c-o lingură mică de lemn, ca 
pe un prunc, El tăcea. N-avea a spune nimic, căci de dincolo 
nimeni nu se întoarce cu veşti. Iar cele din viaţa lui de 
altădată se scufundaseră, ori rămăseseră pe alt țărm. Aşa 
încât privea ca un copil la toate câte i se întâmplau, 
deşteptându-se încet-încet. 

Atanasie îi vorbea uneori. Abia târziu a început a înţelege 
ce-i spune. Totuşi tăcea - având în el încă o îndărătnicie, ca 
o drojdie necurată. Se întâmplase cu el ceva, îi lipsea ceva, i 
se luase ceva. Într-o zi, a treizecea a vieţii, îşi aduse aminte 
şi privi ascuţit înspre călugăr, întorcând fruntea pe perinăr. 

— Unde-i? 

Atanasie se apropie. Se uită la el cu uimire şi în acelaşi 
timp cu o bucurie pe care foarte rar o cunosc oamenii. 
Bolnavul primi în el acea bucurie şi acea prietinie pentru 
totdeauna. 

— M-ai întrebat ceva? 

— Unde-i? 

Călugărul îi căută mâna şi-o cuprinse într-a lui. Se aplecă 
asupră-i şi-l întrebă cu blândeţă: 

— Despre cine vorbeşti? 

— Unde-i? Am căutat-o şi n-am găsit-o. 

— Vorbeşti despre tânăra care a plecat cu părinţii ei? Ai 
fost găsit în faţa casei unde locuiseră. 

— Da. Trebuia să-l aştepte. 

Vorbea ca despre altcineva. Păru obosit un timp. 

— Fii liniştit, îi zise Atanasie. Din cele ce au trecut nu se 
mai întoarce nimic. Nici umbra lucrurilor nu se mai 
întoarce. Într-adevăr, am aflat că s-a întâmplat ceva acelor 
străini care de mai multe veri găzduiau aici, în mănăstirea 
noastră. Era un boier, o doamnă, şi copila lor. 

— Cum îi chema? 


— Nu ştiu. Mi s-a spus. Dar nu maiţin minte. 

— Nici eu nu-mi mai aduc aminte. 

— Da, precum spun, căci acel boier a fost chemat la Iaşi 
pentru averea lui, de care era păgubit. Trebuia să-i vândă 
tot şi nu-i mai rămânea nimic. 

— Îl chema Sever Ciudin. 

— Aşa este... se opri Atanasie şi-i puse mâna pe frunte, 
mângâindu-i-o. 

— Dar Olimpia de ce a plecat? 

— A plecat după tatăl său. Stai cu linişte şi pace. După cum 
o chema o depeşă. Aşa a voit Dumnezeu să ajungă târziu, cu 
toate că a pornit cu mare grabă, - găsindu-l căzut şi mort 
de dambla. 

— Pe cine? 

— Pe tatăl său. 

Bolnavul ascultă cu destulă linişte. Apoi închise ochii. 

— Dumnezeu a spus cuvântul ş-a făcut semnul, grăi încet 
Atanasie, şi ca de un cutremur oamenii slabi au căzut 
sfărâmându-se. 

Ochii bolnavului se deschiseră. 

— Nu înţeleg ce spui. 

— Ba totuşi eu socot că vei înţelege, căci, până acuma, 
optsprezece.zile ai fost căzut între morţi; şi de treizeci 
începi a te deştepta, ca să se adeverească încă o dată 
puterile cele nepătrunse. 

— Vrei să spui că eram să mor? 

— Eu te-am văzut mort. 

— Poate era mai bine, şopti bolnavul, căci mi s-a întâmplat 
o nenorocire mare. 

Atanasie îl privi iarăşi uimit. 

— De unde ştii asta? Dacă n-ar fi vrut Dumnezeu să ai 
cunoaşterea unor asemenea lucruri, nu s-ar fi putut să ştii. 
Noi, aici, găsindu-ţi hârtiile, am scris la Tecuci ca să se 
cerceteze şi să se deie de ştire părinţilor dumnitale. Şi abia 
după o lună am primit ştirea nenorocirii aceleia, împlinindu- 


se şi zilele părintelui dumnitale. Pe când dumneata, fiind 
între morţi, te-ai întors. 

Bolnavul rămase mut. În găvanurile lor adânci, ochii 
deschişi i se înecară în lacrimi. Ciudat i se pare acuma - că 
nu-l împungea nici o suferinţă. 

Într-un târziu, privi fără prietinie pe Atanasie şi se întoarse 
cu faţa cătră părete. 

Trupu-i rămase slab încă zile multe. Iar în înţelegerea lui, 
deşi întremată, rămânea încă ceva neîncheiat, o crăpătură 
pe unde pătrundea întuneric. Acelaşi lucru îl avea şi-n 
fiinţă. Fusese desfăcut şi risipit şi-şi mai căuta ceva pierdut. 
N-avea putere de mânie, de ură, de durere, de disperare. 
Era totuşi mângâiat de lumina vieţii şi vegeta într-o tihnă 
care nu venea de la ceva ce era în el, ci de la ceva ce nu 
era, - de la lipsa totală de suferinţă. 

Îşi mai făcea loc în el o simţire de curiozitate pentru figura 
aceea mohorâtă şi ascetică din preajma lui, care avea totuşi 
faţa zâmbitoare. Costumul călugăriei e ceva convenţional, - 
încerca el să-şi explice, - şi acest om subţire şi slab ar putea 
fi îmbrăcat şi-n alb. 

— Nu-i aşa, părinte? Cuvioşia ta ai putea să fii îmbrăcat şi- 
n alb. 

— Fără îndoială, domnule. Precum am fost, căci, în 
copilăria mea şi-n lumea mea, eu am fost ţăran. 

— Ş-acuma eşti altul? 

— Sunt altul. Şi de-aceea mi se potriveşte mai bine strai 
cernit. Căci m-am depărtat de lume ş-am venit în pustie. Am 
părăsit toate ale oamenilor ş-ale veacului, căci sunt 
zadarnice. Deoarece m-am văzut fără bucurie şi fără 
plăcere, uscat în mine pentru toate ale lor. Am venit cătră 
singurătate şi cătră Dumnezeu, umplându-mi lipsa. 

— După cât înţeleg, ai avut o nevoie, - de şi unii vin aici 
cum s-ar duce la orice altă îndeletnicire. 

Călugărul tăcu. 

— Nu-i aşa, părinte? 


— Nu ştiu. Legământul e numai între mine şi cel căruia m- 
am plecat. Vor fi fiind alţii cum spui. Eu nu-i cunosc şi ei vor 
da samă. Se vor înfăţişa la dreptul judeţ şi vor sta 
cutremurându-se, apoi vor trece cătră Demonul minciunii. 

— Aş înţelege şi asta, părinte Atanasie. 

— Ai să înţelegi, căci Dumnezeu te-a ales să fii al său. 
Trecând prin moarte, ai rămas deşert ca o alvie secătuită, în 
care are să intre curând o apă nouă. 

— Felul cum vorbeşti, părinte, mi se pare comic. 

Atanasie fu mulţămit de acest cuvânt pe care nu-l 
înţelegea şi-l şi uită îndată. Iar bolnavul, mai târziu, se feri 
să i-l mai amintească, - rămânând totuşi convins că poezia 
aceasta de cuvinte era un dar ascuns al monahului. 

Într-o zi, Atanasie îi puse pe măsuţa de lângă pat o 
însemnare. Era scrisă în grabă, cu creionul, pe un petec de 
hârtie. 

— Însemnarea aceasta e pentru dumneata. A lăsat-o, când 
a plecat, domnişoara aceea străină. Era în odaia unde ţi-ai 
suit boclucurile, însă n-ai văzut-o. Părintele arhondar zice 
că te-ai coborât furtunatic, ca şi cum te-ar fi chemat cineva 
într-adevăr, erai chemat cu mare grabă - pentru ca să se 
plinească hotărârile. 

Tânărul privea pieziş foaia care fusese îndoită-n patru ş- 
acuma era desfăcută. 

— Spune că se duce, lămuri Atanasie, - ceea ce ai văzut şi 
dumneata singur numadecât. lar însemnarea asta a rămas 
zadarnică. Şi stă aici ca un lucru fără trebuinţă. Până 
acuma am ţinut-o închisă, - acuma am adus-o, fiind a 
dumnitale. 

Bolnavul o luă. Stătu puţin la îndoială, apoi, ridicând ochii 
şi văzând privirea dreaptă a lui Atanasie, avu o pornire de 
jignire şi de ruşine şi o rupse încet în bucăţi mărunte care 
se risipiră ca foiţi ofilite de flori. - «Totuşi ar fi trebuit să-i 
văd şi să-i cunosc scrisul», cugetă el cu îndoială, - ş-avu 
iarăşi o pornire neprietinoasă pentru monahul acela care 
vorbea ca un nebun, de şi avea o figură aşa de cuminte. 


Din când în când venea să-l vadă şi să-l cerceteze un 
doctor nalt şi gras. Era om vesel, şi-l privea cu ochi mici şi 
negri ca păcura. Revărsându-şi pe piept bărbia şi fălcile, 
râdea mulţămit, recunoscând progresele întremării. Într-o 
zi îi puse mâna pe obraz ca unui copil: 

— Acuma ştii cum mă chiamă, colega? 

— Ştiu, domnule doctor. 

— Cum? 

— Calalb. 

— Foarte bine. Cum e adevărat că mă chiamă Calalb, aşa 
sunt de sigur că avem să facem în curând amândoi un chef 
în Târgu-Neamţ, la Tomovici. 

— De asta mă îndoiesc, domnule doctor. De şi mă văd 
intrând în convalescenţă, simţesc totuşi în mine ceva 
iremediabil stricat. 

— Vorbe şi copilării. Parc-ai fi părintele Atanasie. Nu 
cumva ai de gând să te faci călugăr? 

Tânărul crezu că trebuie să râdă. 

— Ascultă, îi zise doctorul. După ce-ţi faci convalescenţa, 
aici în cerdac, în faţa brazilor, pe o toamnă aşa de splendidă 
ca asta, te duci la laşi să găseşti ce-ai pierdut; şi pe urmă ai 
să vii singur la mine să mă cauţi, ca să facem cheful. Poate 
să vii şi într-o tovărăşie, eu nu mă supăr. Să ştii că atuncea 
pregătesc eu anume vin, care stă în sticlele lui înfundate 
numai pentru mine. Şi-mi aduce păstrăvi un pădurar de la 
Pipirig, cu care sunt eu prietin încă din copilărie, căci eu-s 
muntean de la Pipirig: - de aceea m-am întors aici, ca să 
mor la locul meu. Noi nu putem trăi la câmp. 

— Cine? 

— Noi, muntenii. Noi numai la miroaznă de brad şi la apă 
rece. Bună e apa de aici, - însă eu beau mai mult vin. 

— De şi eşti medic. 

— “Tocmai pentru că-s vraci, - cum ar spune părintele 
Atanasie. Căci nu suntem stăpâni să facem ce voim, dragă 
Naum, şi fiecare îşi poartă osânda în sine. 


— Adică, oftă bolnavul, suspinând uşor şi zâmbind, suntem 
pulbere sub suflarea marelui ziditor, cum ar spune acelaşi 
părinte al nostru, Atanasie. 

— Aşa-i. Câteodată el spune bine, crede-mă. Şi află că e un 
călugăr desăvârşit, - trăind pentru duh. 

Asta îl bucură pe Naum, de şi el n-avea prietinie pentru 
monah. 

În începutul acela tihnit de octomvrie, toamna se făgăduia 
lungă şi plăcută. Umblau lin funigei, aninându-se în 
pieptenele cetinilor. lar Atanasie ştia şi alt semn pentru 
întârzierea vremii bune, pe care-l găsise scris pe scoarţele 
din lăuntru ale unei cărţi vechi. Căci - anume - coţofenele, 
adică ţărcile, nu se mişcaseră încă din toată lumea spre un 
loc al lor bine ştiut. Porneşte un vânt înaintea vremii rele de 
toamnă, şi ele, ridicându-se în slavă, plutesc pe el şi se duc 
aşa cârduri, cârduri dese, adunându-se în popas la un 
munte din Balcani carele se chiamă Paşova Pianina. Acolo 
unde se opresc ele, bătând fără încetare, creşte iarba Roxil, 
pe care n-o mănâncă nici un dobitoc, dar e bună de leac. 

«Aceea ar fi foarte bună pentru mine... gândea Naum, în 
scaunul lui. Căci leacurile acestea, care vin de departe şi 
mai ales din trecut, au în ele ceea ce lipseşte 
medicamentelor noastre. Mai întâi oamenii cred în ele, - al 
doilea le-au descoperit dobitoacele, precum se vede, înainte 
de venirea omului în lume.» 

— Nu-i aşa, părinte Atanasie, că leacurile le-au descoperit 
dobitoacele înainte de venirea omului în lume? 

— Cum e cu putinţă asta? râse Atanasie. Şi om şi dobitoc şi 
leac au venit odată la hotărârea lui Dumnezeu. 

— Se poate înţelege şi asta, gândi Naum, căci pentru 
Dumnezeu nu sunt ceasuri şi zile. Şi oamenii au apreciat 
lucrările lui după proasta lor ştiinţă şi înţelegere. 

Când ridică ochii, văzu coţofenele, adică ţărci, zburând 
foarte sus pe deasupra brazilor, pe vântul înălțimilor, spre 
Balcani, unde creşte iarba Roxil. Atunci se hotări să plece 


cât mai curând la laşi, ca să nu-l apuce vremea rea în 
munte. 

Veni un băitănaş palid, cu comanac, şi cu pletele retezate 
până în dreptul urechilor. Se opri în dreptul lui Atanasie şi 
privi spre străinul întors din lumea morţilor; apoi iar se 
duse cu ochii negri la călugăr. 

— Ce-i, frate Daniil? 

— A venit un boier de departe; zice că vrea să-i spuie 
ceva... 

— Cui? mie? întrebă cu mirare Naum, luminat mai mult 
decât încălzit de o presimţire. 

Băitănaşul făcu semn repede cu capul, de sus în jos. 

Nistor, avocatul de la Bârlad, suia scările în urma lui 
Daniil, subţire şi uscat, încă vioi şi tânăr, cu toţi cei şaizeci 
de ani trecuţi. Se arătă foarte bucuros că-şi găseşte clientul 
în stare bună. Îi scutură mâna moale. 

Privirea lui Naum se întoarse într-o parte, obosită. 

— Am auzit că ai fost grav bolnav, vorbi Nistor. Necontenit 
m-am gândit la dumneata să vin să te văd, căci nu voiam să- 
ţi scriu într-o chestie ca aceasta. 

— Ce chestie? 

— Îţi explic îndată; e o chestie destul de delicată. 

— Poţi să vorbeşti şi faţă de părintele Atanasie, şopti 
tânărul, plecând fruntea. 

Daniil încremenise mai la o parte, cu gura puţin 
întredeschisă de mirare şi curiozitate. Monahul, agitând 
spre el barba, îi făcu semn să se scufunde în josul scării. 

— lată despre ce-i vorba, urmă avocatul, rostind precipitat 
vorbele. Părintele dumnitale, cum am înştiinţat aci, la sfânta 
mănăstire, căci te ştiam foarte grav bolnav şi nu puteam 
nici nu trebuia să-ţi scriu personal, a decedat încă în cursul 
lunii august. Era destul de întremat după plecarea 
dumnitale din Tecuci. S-a ridicat ş-a ieşit în oraş. L-am văzut 
râzând şi bând bere. Eram alături de el când mi-a spus 
vesel că aprinde ultima ţigară la cel dintâi pahar de bere. 


— A început să fumeze iarăşi... şopti Naum, fără să ridice 
fruntea. 

— Imediat, chiar din acea clipă. Şi-ndată după asta a avut 
încă un atac şi s-a sfârşit grabnic. Noi ne miram cu toții, 
căci îl văzusem atuncea, cu câteva zile înainte, la berărie. 
Acuma chestia se prezintă puţintel cam încurcată. 

— Care chestie? 

— Chestia averii rămase. Căci dumneata nu ştii, şi nici n-ai 
avut de unde şti, că tatăl dumnitale a lăsat un testament. 

— Da. Fi, şi? 

— A lăsat un testament, nu însă în favoarea dumnitale, îţi 
lasă ceva - însă restul trece în altă parte. 

— După cât înţeleg, a făcut o donaţie unei instituţii. N-am 
nimic împotrivă. Mie îmi ajunge ceea ce mi-a rămas de la 
mama. 

Avocatul clătină din cap, zâmbind nehotărât: 

— N-a făcut nici o donaţie. 

— Atunci cum? 

— Atunci a lăsat altcuiva. În casa dumneavoastră s-a şi 
aşezat o doamnă oarecare Vasiliu, care a stat lângă el în 
timpul bolii. Dumneata n-ai văzut-o, când ai trecut, aşa de 
grăbit, pe la Tecuci. Dar se afla acolo. Colonelul întreținea 
relaţii cu dânsa de multă vreme. Sunt şi doi copii nelegitimi. 
Însfârşit, părerea mea este că testamentul se poate ataca. 

Naum ridicase ochii, c-o uimire nespusă. Apoi stătu privind 
ţintă la avocat, - având însă înainte-i imaginea tatălui său 
care-l îmbrăţişa râzând şi-l lăsa să plece cu plăcere, 
socotindu-l pe jumătate despărţit de el, şi aproape străin. 
Se desfăceau unul de altul; fiecare urmându-şi osânda 
intimă, cum ar fi spus doctorul Calalb. 

Îşi murmura, ca şi cum ar fi fost singur, ultimul gând. 

— Cum spui dumneata? N-am înţeles bine. 

— Nu spun nimica, iartă-mă, domnule Nistor. Mă gândeam 
că viaţa noastră nu-i veselă... 

— Într-adevăr, încuviinţă fără convingere avocatul. Acuma 
ce părere ai? Să deschid acţiune? 


— Nu cred că e nevoie; rămânem aşa cum suntem. 

— Cum? laşi unor străini casa unde te-ai născut şi ai 
crescut? Eu n-aş face una ca asta, Doamne fereşte! 

— Nu te supăra, domnule Nistor, şi lasă-mă să fac cum mă 
îndeamnă mâhnirea mea. În acelaşi timp, te rog să-mi faci 
un loc în trăsura dumnitale până la Paşcani. 

— Mergi cu mine la 'Tecuci? tresări cu bucurie avocatul. 

— Nu. Mă duc la Iaşi, să caut pe cineva. 

Atanasie tăcuse tot timpul, cu pleoapele plecate, 
petrecându-şi necontenit printre degetele mânii drepte 
câteva fire de barbă. Când auzi hotărârea plecării, îşi înălţă 
fruntea încreţită, privind fără mirare pe ucenicul său. 

«Cel ce rânduieşte plecările rânduieşte şi întoarcerile», 
cugeta el. Era cu desăvârşire încredinţat că, după orice fel 
de rătăciri şi dibuiri, acel suflet se va întoarce cătră pacea 
sa, ca într-un liman fără vifor. N-avea încă nici un semn, — 
dar semnele vor veni la vremea lor. 

Cu mâna lui îi căută bagajele şi i le cobori. Aşteptă liniştit 
pe Naum să iasă de la stăreţie şi primi şi el salutarea 
plecării, cu fruntea înclinată şi c-o linişte desăvârşită, ceea 
ce uimi întrucâtva pe călător. 

«Oamenii se despart prea uşor unii de alţii», cugetă el 
iarăşi, şoptit. 

Făcu drumul la laşi cu tulburare şi c-o nelinişte a 
imaginaţiei, căutând să-şi înfăţişeze icoanele iubirii lui. Avea 
în el o răsfrângere a imaginilor care se creaseră în el în 
celălalt drum, spre Tecuci, chinuindu-l cu cruzime până la 
zdrobire şi sânge. Acuma se adunau în el şi se asociau fără 
durerea şi bucuria de-atunci. Resortul lor lăuntric slăbise. 

De şi era încă ofilit de boală, găsi destulă putere să umble 
şi să caute adresa familiei Ciudin. Văduva Ciudin şi cu fiica 
sa nu mai erau în laşi. După lichidarea averii defunctului 
Ciudin, fuseseră nevoite să părăsească în ghiarele 
datornicilor casa cu tot ce se afla în ea - lăsând să curgă în 
puhoi şi asta după moşii şi bani; şi plecaseră în Oltenia. Se 
auzea, nehotărât, că domnişoara Olimpia s-a logodit. A avut, 


după cât se spunea, nişte aventuri pe la mănăstiri, cu toate 
acestea se zice c-ar fi găsit un logodnic, cine-o fi acela... 

Aceste informaţii i le dădea o cuconiţă simpatică, albă şi 
moale în costumul ei de dimineaţă. Era veselă, 
amestecându-le şi punându-i-le oarecum dinainte. Ca vecină 
şi bună prietină a Olimpiei mai ales, avea o părere de rău 
neprefăcută pentru asemenea plecare bruscă tocmai cine 
ştie unde, la mama dracului... 

Pomenind numele fantastic, cuconiţa zâmbi, - căci pentru 
ea nu mai era decât o vorbă. În singurătăţile de unde venea 
el, acest sunet reprezenta însă o realitate înfricoşată. 
Amesteca această observaţie într-o prelungă şi ostenitoare 
negură care-i pătrundea în suflet. Ce era de făcut? Nu mai 
era de făcut nimic. Trebuia să rămâie cu braţele atârnând 
în lungul trupului. 

Avea nevoie de o împrospătare a energiei şi pe urmă va 
vedea dacă trebuie să-şi prelungească mai departe 
cercetările. După zvonurile pe care le auzise, şi acest 
îndemn era lovit şi supus uscăciunii. 

În mâhnirea toamnei, amânând mereu reluarea cursurilor, 
făcea plimbări lungi şi încete, mai aşteptând ceva, o 
întâmplare minunată, ca cealaltă. Dar o minune vine 
totdeauna pură şi neîngemănată şi cere o singură condiţie: 
să n-o aştepţi. Cucoana Lucica Cornea îl mai văzu venind o 
dată şi avu plăcerea şi bucuria să-l informeze că, după cât 
se aude şi după cât se ştie... 

— După cât se aude şi după cât se ştie, e mai mult decât 
sigur că Olimpia s-a logodit... 

În ochii aceia simpatici, Naum păru că surprinde două 
scântei maliţioase; dar ce putea gândi acea minte, în dosul 
acelor ochi, pe dânsul nu-l interesa. Şi, afară de asta se 
putea să nu fie nimic adevărat. 

De mult păserile schimbătoare îşi făcuseră soborurile lor, 
hotărând ploile şi lapoviţele toamnei. Naum se simţi 
micşorat şi slăbit şi începu să tuşească. Atunci profesorul 


său doctorul Negură, îl sfătui să se întoarcă iarăşi la brad şi 
la linişte. 

— O asemenea convalescenţă primejdioasă nu trebuia 
întreruptă, - declarase el, privindu-l peste ochelari. Du-te la 
mănăstirea Neamţu, şi nu mai păcătui! 

Bătrânul doctor râdea, rostind dramatic ultimele cuvinte, 
însă Naum era aproape încredinţat că întoarcerea lui se 
găsea în rânduiala firească a împrejurărilor şi fatalităţii 
sale. 

Astfel, fără uimire, părintele Atanasie îl văzu venind şi-i 
zâmbi luându-i mânile slabe şi subţiri şi strângându-i-le într- 
ale sale. 

Naum se duse să vadă pe stareţ. După aceea se întoarse la 
chilia părintelui Atanasie. Şi câţiva monahi şi fraţi veniră 
îndată să-l privească de departe, spre a se încredința că 
minunea Celui Prea înalt e în curgerea împlinirii sale. 

Cel dintâi lucru plăcut pentru oboseala bolnavului a fost 
pacea acelei blânde pustii şi a singurătăţii de iarnă. Pe 
urmă, fără a-şi da întru nimic sama, - armonizând 
dărâmările lui interioare cu viaţa cea nouă, înţelese că 
lucrurile au o logică în sine, numai interpretarea lor diferă, 
de la om la om ori de la veac la veac. Explicaţiile 
fenomenelor în aparenţă simple sau simbolice, pe care le 
găsea în juru-i în acea chinovie de primitivi, nu erau mai 
prejos decât explicaţiile complicate ale oamenilor din 
cealaltă lume. În fond şi unele şi altele erau convenţii. Încă 
esenţa explicaţiilor arhaice era mai pură şi mai poetică dacă 
încerca s-o descarce de atâtea forme, de atâta rutină şi 
frazeologie bizară. Mai mult: formele şi vorbele fiind 
indiferente, le-ar putea primi, ca să se închidă deplin într-o 
alinare de care avea tot mai multă nevoie, ca şi cum şi-ar fi 
simţit foarte aproape moartea, care încheie toate, şi 
nădejdile şi renunţările. 

Trăind astfel acolo, ascultând viforul codrilor şi clopotele, 
petrecu iarna, având plăcere mai ales pentru sufletul fără 
minciună şi fără nedreptate al lui Atanasie. 


Când veni primăvara, se simţit întremat şi tuşa-i contenise. 

Se afla, într-o zi, în cerdac şi se lăsa să-l bată soarele. 

Părintele Atanasie veni domol şi se aşeză aproape de el, 
jos, pe treptele scării. Când îi vorbea, întorcea capul peste 
umăr şi-i luceau ochii c-un fel de bucurie ascunsă pe care o 
primea din lumină şi din lucruri. 

— S-aud şuvoaiele în râpile muntelui... zise el într-o vreme, 
stând atent şi ascultând. Vine şi miros de muguri, adăogi el. 
Astăzi ţi-i mai bine? 

— Astăzi mi-i bine. 

— Te-am cunoscut şi te-am văzut vesel. Să ştii, frate, că 
astă-noapte am dobândit, de departe adusă, acea iarbă cu 
numele Roxil, care creşte pe-un munte unde se adună 
ţărcile toamna, din toate părţile lumii. Cunoscând-o că-i de 
leac şi are să-ţi fie de folos, am căutat-o la sihastri, pe la 
schituri, dar n-o mai aveau. Atuncea, ştiind că pleacă un 
monah al nostru în călătorie la locurile sfinte şi pe la 
mănăstiri în ţinuturi depărtate, l-am rugat pe dânsul să mi-o 
aducă. El s-a dus şi, întorcându-se astă-noapte, mi-a adus-o. 

— A adus iarba Roxil? De unde? 

— A adus-o de la un schit al Sfintei Fecioare, care se 
găseşte în nişte munţi Balcani, precum scrie în însemnarea 
pe care o cunoşti. Aşa încât el a plecat în ziua sfintei 
Paraschiva, în octomvrie 14, luând binecuvântare de la 
părintele stareţ. 

— Cum îl chiamă? tresări bolnavul, ca şi cum abia atunci îl 
pătrunsese uimirea. 

— E un călugăr bun, cu numele Valerie, care în cealaltă 
viaţă a fost păstor de oi. Deci dobândind el binecuvântare, a 
purces şi a umblat acolo unde l-am rugat eu. După aceea s- 
a dus la Prodromul Sfântului Munte şi la alte schituri şi 
mănăstiri din singurătăţi. Şi luând de pe unde a fost un 
frate, de neamul său bulgar, s-a întors cu bine, după cea 
umblat o sută optzeci şi două de zile. 

— Şi de ce a adus pe bulgar? 


— L-a adus. Căci şi acela e un monah care umblă precum a 
umblat el. Este între noi obicei ca să umblăm, spre a vedea 
pe alţi fraţi monahi cum petrec, ce lucruri şi obiceiuri sunt 
la ei, cu ce se hrănesc, ce fel de dobitoace au, ce icoane 
făcătoare de minune se află în aşezările lor. Şi după ce 
vedem toate, luăm lemn de chiparis, rădăcini şi flori uscate, 
şi ne întoarcem la locurile noastre cu pace... 

Călugărul tăcu, întorcând puţin faţa, ca şi cum ar mai fi 
aşteptat o întrebare, stând gata să răspundă. Însă bolnavul 
rămăsese tăcut. El de mai înainte aflase ceva nedesluşit de 
aceste călătorii misterioase, necunoscute oamenilor din 
lumea cealaltă. Acuma, dorind să vadă pe cel străin şi pe cel 
ce fusese cioban, neînţelegându-se între ei decât prin 
semne şi călătorind alături ca doi fraţi atâtea zile, 
săptămâni şi luni, - visa, mişcat, închipuindu-şi toate. Căci 
imaginaţia rămăsese în el încă nestricată. 

Aceşti călători cerniţi apar foarte rar în târgurile celorlalţi 
oameni, - a europenilor, cum îi numea atunci, pentru întâia 
oară Naum. Neapropiindu-se decât cu mare sfială de 
trenuri, umblă mai mult pe jos sau cu vehicule primitive. 
Când ajung la ţărmul mării, intră în corăbii cu pânze. Trec 
fără supărare peste graniţi, găsesc primire în colibele 
oamenilor care se îndeletnicesc cu meşteşugul pământului 
ş-al vitelor, şi, ferindu-se de îngrămădirile cetăților, străbat, 
pe căi grele, la mănăstirile din pustii. Umblă fără contenire 
sub mâna lui Dumnezeu, tot aşa de încet ca ş-acum 
douăzeci de sute de ani, îşi poartă ca melcii tot ce-i al lor în 
spate, trec mări şi râuri, codri şi deşerturi şi ajung unde le- 
a fost porunca. 

În lumea aceasta, în care se născuse pentru a doua oară 
printr-o durere proprie, el mai avea însă încă multe de aflat, 
cum a început a vedea nu mult după aceea, începând o 
adevărată ucenicie şi învăţătură nouă. 

Căci lumea aceea primitivă rămăsese, în multe privinţi, cu 
complicaţii pe care nu le mai cunosc şi le-au uitat oamenii 
cetăților. El trebuia să cunoască şi să înveţe semne şi sunete 


în legătură cu câteva mii de noţiuni care erau despărțite de 
ceilalţi şi închise pentru ei. Numele plantelor şi copacilor, al 
gângăniilor, al zburătoarelor şi fiarelor. Cu feţele lor 
schimbătoare, cu umbletul lor, cu modulaţiile glasurilor, cu 
urmele paşilor, cu tot ce era al lor în amănunte, - toate 
trebuia să le ştie cu mirare, apropiindu-se prin ele de 
minunile neistovite şi veşnice. 

Un om al acestei lumi întârziate n-are simplificările 
civilizaţiei - cu unelte, aparate şi maşini care au făcut pe cei 
ce le fabrică ori le întrebuinţează să piardă legătura cu 
natura şi misterul ei primordial. Primitivul trebuie să 
cunoască semnele vremii după vânturi; şi, după alte 
cunoştinţi mai amănunțite, pe balaurii furtunilor, grindinilor 
şi marilor prăpăstii de nouri. Ceasul îl învaţă după soare. N- 
au chibrituri, n-au busolă, deci trebuie să ştie să producă 
singuri focul şi să se orienteze. Şi trebuie să poată să se 
hrănească, atunci când nevoia cere, cu rădăcini şi poame 
sălbatice. Trebuie să ştie a prinde peştii cu mâna şi a găsi 
pe pământ, sub cetini dese, ouăle găinilor sălbatice. Vitele 
nu le jertfesc, căci îi ajută la muncă, şi arar se înfruptă din 
carnea unui junc rupt şi stricat de ghiara ursului. Ştiu să 
numere şi să socotească după alte sisteme; încheie carul, 
întocmesc pârghia şi clădesc casa după învățături care se 
regăsesc în fundurile Asiei, unde calcă piciorul acelor 
monahi pribegi; şi în staţiunile preistorice, unde se coboară 
nişte oameni miraţi şi cu ochelari mari, neştiind că foarte 
aproape continuă a trăi urmaşi asemănători cu cei din acele 
morminte. Aceştia de acum n-au găsit de cuviinţă încă să 
adopte oala de fier, ci urmează să-şi fiarbă hrana la vetre 
libere, în oale de lut, unii acceptând numai arama şi 
bronzul. Dând la o parte invențiile lumii nouă, care nu sunt 
esenţiale vieţii, nici nu-i aduc fericire, lui Naum i se părea 
că găseşte aici adevărata etapă a eliberării omului, cu o 
vastă scară de cunoştinţi şi descoperiri, acumulate în serii 
de milenii. De aceea aveau cunoştinţi mai multe şi mai 
sigure, noţiuni diverse până la mari şi tainice adâncimi. 


Eresurile şi înşelările lor erau cu mult mai puţine decât 
adevărurile, care erau nesfârşite. Chiar demonii, farmecele 
şi miracolele nu erau o absurditate cum socotise el, fără 
replică posibilă, în cealaltă viaţă. Ci erau aspecte ale 
fenomenelor vieţii, care aveau alte semne, alte nume şi alte 
explicaţii decât în lumea din care ieşise el. 

Astfel s-a produs începutul uceniciei lui, după care s-a 
absorbit şi s-a adâncitdefinitiv într-un esoterism propriu şi 
în renaşterea-i minunată. Căci era o adevărată minune pe 
care Dumnezeu o pregătise cu grijă, cum spunea Atanasie; 
aşa cum în alte zile şi veacuri făcuse şi pregătise alte 
minuni, fără ca oamenii cei mulţi să le vadă, ori, dacă le-au 
văzut, să le înţeleagă. 

XIX În liniştea pădurii, trăia ş-un biet lup «Erau ochii ei 
vicleni; cred că nu m-am înşelat», îşi zicea Natanail, stând 
în picioare în chilia lui. 

Îi rămăsese, între toate, încredințarea dintâi, că tovarăşa 
din acele zile aşa de depărtate nu-şi păstrase cuvântul 
jurat. leşise ca din pământ asupra lui, tulburându-l. O 
urmase pe o cărare arzătoare, rămăsese în urmă şi se 
cufundase în moarte. Ea se dusese înainte fără să-l 
privească, cotise pe alte căi, în lumea cealaltă; nu mai era 
între el şi ea decât spuza impalpabilă a unui vis. Văzuse 
tulbure toate în globul de opal - ca şi cum se răsfrânseseră 
acolo imaginile îngropate în el, trezite de un semn. Imagini 
şi gesturi care erau numai umbra fumului unor imagini şi 
gesturi pulsând de sânge şi cutremur: toate arseseră, 
lăsând în el o urmă de venin, - foarte puţin, atât cât trebuia 
ca să dovedească realitatea trecutului. Altfel nimic din ce 
fusese el nu mai exista, căci era altul. 

Plecându-se încet-încet unei discipline nouă şi acceptând 
pentru viaţă explicaţii care năşteau dintr-o nouă economie 
fizică, trecuse la toate concesiunile trebuitoare păcii 
definitive. Texte, rugăciuni şi ritualuri se aşezaseră ca o 
umbră protectoare peste zilele şi ceasurile lui. Pentru 
sufletul lui rănit, dezamăgit şi îmbătrânit înainte de vreme, 


radia din ele o poezie pătrunzătoare. Fusese însfârşit 
surprins şi de fapte nouă, - căci, de când era duhovnic, 
mânile lui pipăiseră şi alinaseră suferinţi adevărate. 
Credinţa îi apăruse atunci, în prima clipă a realizării, ca cea 
mai înfricoşată dintre toate minunile umanităţii, deasupra 
tuturor descoperirilor şi invențiilor materiale. Căci cuvântul 
său şi atingerea sa putuseră suprima durerea. 

Prestigiul pe care-l avea învierea sa, cum îi spunea 
Atanasie, şi situaţia lui materială, care-i îngăduia să 
ocolească mărunţişurile meschine ale obştei, îl ţineau 
ridicat şi-n propriii săi ochi. 

În tihna aceasta a misticismului său veneau acum să-l 
înţepe amintiri - un soi de vietăţi stranii şi duşmane pe care 
el le credea înlăturate, însă care trăiau un fel de viaţă 
proprie. Erau amintirile evadate ale unor fapte care 
trecuseră prin acel trup şi-l zguduiseră atât, încât era să 
rămâie împrăştiat şi mort în pulberea pământului. Pentru el 
deci se ridicaseră ochii aceia şi-l priviseră de jos cu uimire; 
cunoscându-l, - de şi se înşelau. 

Olimpia nu ştia prin urmare nimic de soarta lui. Fără 
îndoială că are să-l caute. Poate ar fi fost mai bine să-şi 
urmeze drumul ei nainte; - însă nu-l va urma şi se va opri, 
căci în acei ochi încă frumoşi, veniţi din lume în singurătate, 
lui i se păruse că a surprins ceea ce se chiamă curiozitate, 
adică demon al neliniştii. Fiind femeie, aceea care se chema 
şi pentru el Olimpia va veni aici, privind în juru-i fără scop şi 
fără rost şi părând uimită. 

Acea clipă o aştepta ca pe-o încercare pe care n-o merita. 
Va trebui să asculte întrebări şi să deie răspunsuri. Ce 
întrebări şi ce răspunsuri mai pot fi bune pentru el? Nu 
înţelegea de ce-ar trebui să aştepte acea clipă. Nesimţindu- 
se în stare să privească dârz ori să facă un semn de 
înlăturare, - găsi că mai este o cale care l-ar scuti de 
sforţări şi tulburare. 

— Paramoane! chemă el încet, înturnându-se spre uşă. 


— Aici sunt, părinte, răspunse ucenicul, venind cu grabă la 
poruncă. 

— Ascultă, Paramoane. Pregăteşte traista noastră cu 
mâncare. la pâne şi brânză de aceea pe care o mai avem de 
la Mănăilă Baciul, care ştiu că-ţi place ţie. Pune şi legume, 
după rânduială, şi câteva pere coapte. Umple ulciorul cu 
apă. Ne ducem să începem cositul în poienile ce sunt în 
sama mea. Nu uita cutea, ciocanul şi batca. Având deosebită 
grijă pentru mâncare, să nu cumva să uiţi coasele, 
Paramoane. 

— Sărut mâna, părinte; n-am să uit nimic şi am să 
îndeplinesc toate, după cum îmi porunceşti, răspunse 
ucenicul. 

— Şi să înfingi, Paramoane, un băț în pământ înaintea uşii, 
ca să vadă cei ce vor veni că nu suntem acasă şi să se ducă 
ori să ne aştepte. Astăzi ar face mai bine să se ducă decât 
să ne aştepte. Am uitat să-ţi spun că trebuie să hrăneşti 
cățelul. 

— Părinte Natanail, nu puteam să uit, pentru că a venit el 
singur să ceară. l-am dat, - ş-acuma doarme. Asta arată că 
şi cuvioşia ta ar trebui să te odihneşti, căci astă-noapte pot 
zice că n-ai dormit... 

— Dacă ţi-a fi somn, Paramoane, şi-i fi prea trudit, te-i 
culca subt o umbră de stejar, c-o pală de iarbă căpătăi. 
Acolo dormi mai bine decât aici. Nu uita, iarăşi, să duci şi pe 
Ţubichi să doarmă acolo. 

— Merge el singur, părinte, căci ne simte când plecăm. 
Căţelul acesta e un spion cum nu se mai află pe lume. 

Natanail încercă să râdă; dar se opri, căci îi apăruse în 
simţurile adormite imaginea de altădată a Olimpiei. Aceea 
însă nu mai era, - se stinsese. Voi să şi-o înfăţişeze pe 
astălaltă, aşa cum îi fulgerase în acea dimineaţă. Nu putea 
să adune în imaginaţie decât ceva nedesluşit. Poate-ar 
trebui s-o aştepte; căci în forma aceasta nouă şi întrucâtva 
schimbată, asemănătoare totuşi celei vechi, trăise şi vibrase 


pasiunea tinereţei lui. «Zădărnicii, murmură el mişcat; 
lucruri trecute şi întoarse în aburul nefiinţii lor.» 

Luându-şi toiegelul, păşi pragul, cu Paramon alăturea şi 
cățelul după dânşii. Avea pe faţă o lipsă de sânge, pe care 
ucenicul său i-o mai văzuse de câteva ori, când suferea de 
piept, în unele toamne cu negură, - ş-o încreţitură de 
suferinţă şi mâhnire. 

După ce ieşi pe portiţă, porni pe cărare la dreapta, înspre 
Pocrov. 

— Nu mergem la poienile noastre, părinte? 

— Se-nţelege, răspunse Natanail; ai dreptate; mă 
gândeam la altele... 

Ocoli cu hotărâre înspre stânga, scuturându-şi fruntea şi 
pletele subţiri, uşor încărunţite. 

— Aşa-i, ai dreptate, noi ne ducem la poienile noastre. Ai 
luat coasele şi toate câte ne trebuiesc? Aşa. - foarte bine. 

— Am luat toate, îngână Paramon, privind cu grijă spre 
stăpânul său. 

Trecură îndată vâlceaua, lăsând în urmă bisericuţa 
Vovideniei, cu chiliile ei paşnice, - ca nişte pui împrejurul 
cloştei lor, cum obişnuia a zice poetic Paramon. 

De astă dată observaţia nu trezi atenţia lui Natanail. 
Mergea domol, spre umbra pădurii - şi din urmă veni bătaia 
de toacă a ceasului 11. Sunară şi clopotele. Soarele lovea cu 
mare putere şi strălucire. Îşi şterse cu mânica umezeala de 
pe frunte. Apoi, a doua oară, trase dintr-un buzunar din 
lăuntru o năframă subţire cu horbotă. Era un daralunei 
femei dintr-un sat din munte, care căzuse zdrobită în chilia 
lui, pentru mari suferinţi, plecând fruntea şi cerând alinare. 
Erau suferinţi şi chinuri de dragoste, - de şi ea le învăluia şi 
le ascundea. 

— Aceste muieri subţiri şi cu ochi împungători ale 
muntenilor sunt dintr-o rasă nebună şi pătimaşă! - îşi şterse 
fruntea cu năframa şi răzbătu în cea dintâi poiană. După 
aceea merse prin umbra străpunsă de lumină. 


Ajungând în locul lui depărtat şi ferit, se opri. Se uită la 
stejarii singuri; apoi păşi mai departe, cătră cei doi 
mesteceni cunoscuţi. Îşi lepădă subt ei haina de deasupra şi 
rămase într-alta mai sprintenă şi mai scurtă. Îşi legă fruntea 
şi părul cu năframa, lăsând comanacul peste celelalte 
boclucuri. Primi de la Paramon coasa, ş-o ţinu în stânga cu 
toporâştea în pământ, ca să-şi facă semnul crucii cu 
dreapta; apoi scuipă în palme - cum cerea acelaşi ritual 
mecanic - şi începu să tragă prin iarbă cu lama curbă şi 
scânteietoare. La fiecare fâşâit ritmic, florile felurite şi 
spicele fine se cumpăneau şi se culcau în stânga. Înfloriseră 
dimineaţa şi mureau în soarele amiezii. 

Din când în când se opreau, scoteau din tioc cutea umedă 
ş-o treceau repede peste ascuţişul oţelului, cu sunete 
subţiri care săgetau zvâcnit spre văi. Şi iar porneau, 
legănându-se mlădios şi păşind o dată scurt după fiecare 
mlădiere. 

După ce culcară două brazde lungi şi paralele, se 
întoarseră încet spre mesteceni, cu obrazurile aburite. 
Natanail se simţea mai ostenit decât în alte rânduri. Se lăsă 
lângă ulciorul cu apă. 

Paramon desfăcu lama lui din toporâşte, înfipse batca în 
pământ, se aşeză şi el alături pe-o coastă, rezemat în 
umărul stâng, şi începu să bată ascuţişul coasei cu 
ciocănaşul, stând atent şi cu nasul neclintit asupra acestei 
lucrări. 

Când isprăvi, ridică fruntea şi văzu pe stareţul său stând 
neclintit cu faţa în sus, sub pletele luminoase ale celor doi 
copaci. Braţul drept îl avea aruncat în laturi, mâna stânga îi 
era adusă peste piept, în dreptul inimii. Avea ochii închişi şi 
părea că doarme. Se culcă cu fereală, desfăcu ş-a doua 
coasă şi o ciocăni, în acelaşi ritm monoton de cântec. 

Când isprăvi, se întinse o pauză mai lungă de tăcere. Ca 
într-o subită tulburare, Natanail tresări şi deschise ochii. 

«Nu dormea, îşi zise cu plăcere Paramon. Cine ştie ce 
vedea el, acolo unde noi nu putem vedea încă nimic.» 


— Ce este, Paramoane? n-a venit încă nimeni să mă 
cheme? 

— Nu, părinte Natanaiă, n-a venit nimeni. 

Atunci 'Ţubichi se sculă din locul lui de lângă tărhat, înălţă 
nările şi primi înştiinţare pe adierea vântului. Lătră de 
câteva ori fără mânie, întrebând cine este. 

Ochii negri şi mari ai ucenicului crescură şi mai mult. 
Zâmbi, întinzând urechea, căci simţea glasuri, departe încă, 
pe cărare. 

— Ba vine cineva! hotări el, întorcându-se cu admiraţie 
spre monah. 

Starețul însă părea neliniştit, şi el nu înţelegea de ce. Se 
înălţase în picioare şi-şi căuta comanacul şi rasa. Se zăriră, 
printre stejarii rari, în altă poiană, haine albe. Atunci se 
linişti şi se aşeză la locul său. 

— Sunt slujitori de la vite, lămuri Paramon. 

Erau doi băâitânaşi - desculți şi cu pălării pleoştite ca nişte 
ciuperci în cap. În mâni purtau bețe grele crestate şi 
înflorite cu cuțitul. Se opriră. Apoi, după ce recunoscură pe 
Natanail, veniră la el, se închinară şi-i sărutară mâna 
dreaptă pe rând. 

Călugărul tăcea, întârziind să-i întrebe. Paramon le făcu 
semn să vorbească. 

— Ne-a trimis un boier, vorbi unul din ei care părea mai 
mare. 

Natanail întoarse fruntea. 

— Ne-a dăruit câte-o ţigară. Era un boier bătrân şi bea şi 
el dintr-o ţigară. Ne-a dat s-aprindem. Ne-a întrebat dacă 
ştim unde-i cuvioşia sa părintele. 

— Ştim. Coseşte cu fratele Paramon, într-o poiană. 

— Atunci duceţi-vă, zice boierul, şi spuneţi-i aşa că este un 
domn de la Bucureşti, care vrea să-i spuie ceva. Şi dacă 
poate, să se întoarcă după amiază acasă. Îl poftesc să vie 
numaidecât - ş-am să trec după amiază pe la Vovidenie. 

— Aşa a spus? 

— Da. 


— Şi era singur? 

— Era singur. Ne-aşteaptă să ne întoarcem şi ne mai dă 
câte-o ţigară. Da cuvioşia ta să nu crezi că noi am lăsat 
vitele de capul lor. Le-am lăsat în sama altor băieţi. Ş-acuma 
ne-ntoarcem îndată cu răspunsul. 

— Bine, zise Natanail. 

— Să ne-ntoarcem şi să spunem aşa: bine? 

— Da. 

Băitănaşii se întoarseră, urmăriţi cu atenţie de botul 
căţelului. Natanail răsuflă prelung pe nări şi se lăsă iarăşi 
pe maldărul de iarbă. 

Nu rămânea îndoială. Era un mesager din partea ei, - 
atacându-i liniştea. Poate va trebui s-o vadă, - însă teama 
care însoțea această idee rămânea într-însul statornică. 

— Paramoane, zise el cătră ucenic, trebuie să începem 
iarăşi. Acugşi se face sară. 

— Da, părinte. Pot începe şi eu singur, căci nu-s trudit ş-am 
dormit bine. 

— Ba am să mai dau jos şi eu măcar o brazdă. 

După un ceas, gustară puţină brânză şi pâne neagră, 
stând într-un genunchi, lângă ulcior, sub mesteceni. Lui 
Paramon, pe lângă zahăr, îi plăcea mai ales ceapa, - şi 
ospăta din una, mare şi frumoasă, după ce-o zdrobi cu 
pumnul. Apoi părintele răspunzându-i că nu bea apă, - 
deşertă el singur o partă din ulcior. 

— Paramoane, îi zise monahul zâmbind, tu toate le faci cu 
plăcere şi bucurie a simţurilor, ca şi ceilalţi oameni, din 
lume. 

Ucenicul se ruşină, punând nasul în pământ. După aceea 
îşi şterse îndesat gura cu palmele şi se ridică la treabă. 

Într-un târziu, Natanail se opri la capătul din vale al 
brazdei şi întorcându-se spre păduri şi spre soare, ceti 
ceasul trei. Era o arşiţă mare şi apăsătoare în văzduh - şi se 
iscase un nour de dincolo de asfinţit. Până ce urcă încet la 
deal, sub poiană, nourul crescu, - îl împinseră şi-l răsfirară 
în cer tunete depărtate. Îndată începură de pe costişe să 


chiuie cositori, fugind pe cărări spre adăposturi, cu coasele 
înălțate în mâna dreaptă şi cu trăistile şi sumanele în 
stânga. De pe coasta depărtată de dincolo, peste şesul 
Nemţişorului, răspundeau alte chiote şi răcnete, şi oameni 
mici fugeau la deal. 

Aceste semnale şi chemări domolindu-se, sosi cu mare 
repeziciune şi oblic ploaia din munte. Trecu sunând peste 
păduri. O clipă luci soarele. Apoi veni altă ploaie mai deasă, 
întunecând lumina. Stejarii stăteau neclintiţi, ca nişte 
corturi verzi, în poiană, şi-n frunzişul lor fâşâiau dulce 
picăturile. 

Văzduhul se răcori. Ploaia se duse ca un fum spre câmpii 
depărtate şi cerul începu să se însenineze. Dar monahul şi 
ucenicul său rămaseră încă o vreme în adăpostul lor, 
privind spre curcubeul care apăruse foarte aproape, în 
marginea pădurii. 

«Trebuie întâi să soarbă toată apa de pe fânaţ... se gândea 
Paramon. Acum intrăm în iarbă ca-ntr-o baltă.» 

Dintr-o poiană din lăuntrul pădurii, veniră până la ei 
sunete înăbugşite de tălănci. Natanail le ascultă un timp, 
socotindu-le depărtarea. Zise cătră ucenic: 

— S-apropie oi de-a lui Mănăilă. 

— Aşa este, răspunse ucenicul, atent şi el. Au suit de la 
cerbărie în poiană, la stâna cea veche; au venit spre noi ş- 
acuma se depărtează iar. 

Călugărul ascultă iar sunetele şi picurările. 

— Aşa este, - încuviinţă el. Până ce se zvântează iarba, eu 
zic, Paramoane, să intrăm în pădure, cătră ele, să dăm un 
răspuns lui Mănăilă, pentru caşul despre care am vorbit cu 
dânsul. 

— Poate-i pregătit şi-l putem lua. 

Paramon potrivi în crengi ciumpăvite, pe trunchiurile 
mestecenilor, boclucurile lor şi coasele. Lăsându-le în sama 
copacilor, pătrunseră în pădure pe subt arcul curcubeului, 
care se stânse imediat după trecerea lor. Răzbătând pe o 
cărare bine cunoscută, de şi era de mult necercetată şi 


pădurea o ascunsese cu îngrijire, - se apropiară de tălăncile 
oilor. 

Le auzeau aproape. Mai trebuiau să coboare într-o rovină 
adâncă şi să suie malul celălalt, foarte oblu, printre 
trunchiuri dărâmate şi încurcături de crengi. Tocmai suiau, 
căţărându-se şi făcându-şi cu greu loc, când tălăncile se 
zbătură cu spaimă în două răstimpuri apropiate. Un zăpăit 
furios de câne izbucni îndată după aceea. Ş-un răcnet de 
om - gros şi prelung - cu mânie şi îndârjire îndemna cânele, 
- părea că se apropie şi se depărtează, după mişcările 
încâlcite şi cotite de fugă printre brazi şi tufărişuri. 

— E glasul lui Mănăilă, zise Paramon, lăsând în urmă pe 
monah şi răzbind cel dintâi deasupra, pe mal. 

Nu se vedea încă nimic, dar s-auzea cânele apropiindu-se. 
Şi glasul chiuia şi hăulea cu disperare. 

— Să ştii, zise încet, cu aţâţare, Natanail, şi asculta foarte 
încordat, răsucindu-se şi privind prin desime, - să ştii c-a 
dat lupul în oile lui Mănăilă. 

— Asta trebuie să fie, aprobă, cu linişte Paramon; alta nu-i! 

În acelaşi timp, între ei, cățelul deodată se zbârlise, 
mârâind c-un glas străin pe care atunci întâia oară îl găsise 
în el şi-l întrebuința. Îi crescuseră pe şira spinării ţepi de 
arici. Se trăgea încet înapoi, însă nu cu frică, ci c-o mare 
mânie stăpânită. 

— Lupul! suflă deodată Paramon, înăbuşit, şi feri în laturi. 

Şi el şi Natanail se aplecaseră cătând între sfărâmăturile 
din jurul lor crengi groase, negre şi răsucite, - arme în 
aparenţă formidabile. Le ridicară deasupra capetelor, 
aşteptând pe duşman. 

Sălbătăciunea nu venea cu grabă; căci aducea un cârlan 
destul de greu şi de lânos. N-avusese vreme să-l zugrume 
şi-l târâia de grumaz, făcând salturi scurte şi oprindu-se din 
când în când ca s-asculte. Venea drept spre râpă, spre 
cărarea ştiută, care era ş-a lui. Simţind ceva într-acolo, se 
oprise o clipă, cumpănind o orientare nouă. Atuncea îl 
ajunse din urmă Dârlău, cânele lui Mănăilă. Lupul lepădă 


cârlanul, îi dădu o lovitură scurtă de colţ sângerându-l la 
gât şi lăsându-l încâlcit în spini, - şi făcu faţă. Dulăul îl izbi 
cu ragila. Dar dihania avea, în gura enormă şi roşie, cuțite 
agere. Ajungând pe duşman cu ele, se scutură şi rămase 
câteva momente liberă. Îi crescuse şi ei dintrodată coamă, 
care-o făcea mai naltă; şi când se răsuci, cu ochii sângeroşi, 
cercetând cel mai bun loc de trecere, apăru ca o fantomă a 
umbrei, mânioasă, înfricoşată şi tristă în acelaşi timp. 

Dintre călugăr şi ucenic, ţâşnise dintrodată, pe 
neaşteptate, şi Ţubichi. Era cu mult mai mic decât lupul, 
decât dulăul cel flocos şi decât cârlanul, dar avea în elun 
avânt de explozie ş-un curaj eroic. Sări în coasta stângă a 
lupului şi aproape în aceeaşi clipă fu în dreapta lui, şi iar 
săgetă în stânga, încolţind scurt, ferindu-se şi revenind; pe 
când Dârlău se izbea în aceeaşi vreme, răzbătu spre ei şi 
Mănăilă, cu baltagul. Paramon şi Natanail se mişcară şi 
dânşii. 

Baciul lepădase de pe el toate pe cărare, şi glugă şi sarică 
şi căciulă. Mânicile cămăşii slinoase îi fugiseră spre umeri. 
Şi pregătea, gâfâind, baltagul în mânile-i mari, încordându- 
şi braţele. 

— Nu-l lăsa, măi Dârlău! Ţine-l, măi! strigă el gros şi 
răguşit. 

Se poticni cu mirare. Vedea altă dihanie mică, care ţupăia 
şi lovea de pretutindeni, muşcând scurt, lăsând şi iar 
apucând, cu mârâituri izbucnite şi subţirele. Când zări mai 
încolo pe călugăr şi pe ucenicul său, înţelese, şi se minună 
în sinea lui mai mult decât de orice pe lumea asta. Dar n- 
avea vreme de pierdut, şi se năpusti cu străşnicie, potrivind 
bine şi la vreme lovitura cu baltagul. 

Nu putea avea decât o singură clipă scurtă, când apărea în 
lumină, din rostogolirea înfricoşată cu dulăul, capul mare al 
dihaniei. Atuncea îl păli. Aşteptă iarăşi şi mai dădu o 
lovitură, mai îndesată şi mai sigură, căci fiara slăbise. 
Fălcile lui Dârlău o fixară cu grumazul la pământ şi baciul, 
opintindu-se a treia oară, îi zdrobi ţeasta. Atuncea se linişti 


şi Ţubichi şi rămase privind ţintă şi cu mânie spre duşmanul 
pe care credea că-l doborâse el. Când îl observă tresărind, 
se mai zvârli o dată în el. 

Lupul pieri între oameni şi câni fără să deie nici un glas şi 
nici un sunet. Intră c-un fel de demnitate în liniştea morţii. 

Natanail avea pentru întâia oară înaintea lui asemenea 
privelişte. Fu cutremurat ca de o durere pe care de mult n- 
o încercase. Îl străbătea o simpatie pentru pasiunea şi 
îndârjirea măreaţă a fiarei. Deodată căzuseră şi se 
stinseseră lângă el. 

Baciul deschisese cu cuțitul beregata cârlanului; apoi îl luă 
de-un picior, ţârâindu-l mai departe în cărare. Zise spre 
călugăr: 

— 'Ţi-aş da şi dumnitale, părinte Naftanail, un hartan; dar 
ştiu că nu mănânci carne. 

— Mulţămesc, moş Mănăilă; eu veneam pentru caşul de 
care am vorbit: să-ţi aduc aminte. 

— Acela este şi vine la vremea lui, părinte, să n-ai nici o 
grijă. 

Dădu din cap, privind spre 'Ţubichi, ca la o minune a lumii. 

— Părinte, eu aşa poznă n-am văzut de când maica m-a 
făcut... hotărâ el. Eu n-aveam în aşa cotei nici o credinţă, şi 
văd că-i întocmai ca spirtul care-mi place mie. Bre-bre-bre! 

Îşi clăti într-o parte capul şi se duse cu cârlanul. 

Natanail veni până la marginea râpii, apoi se întoarse şi 
mai privi o dată spre lupul mort, ca şi cum rămăsese lângă 
el ceva al său. 

— Să mergem, Paramoane, zise el încet. Eu am uitat că-n 
după-amiaza asta mă aşteaptă acasă cel ce mi-a trimes 
răspuns. 

XX «Unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin...» 

Paramon ocoli prin poiană, ca să vadă dacă mai are vreme 
şi putinţă să lucreze, rămânând să aducă el toate 
boclucurile. Natanail se întoarse de-a dreptul la schit, 
purtând ca pe o fiinţă neliniştea pe grumazi. 


Căsuţa era singură, în lumina înclinată a soarelui, cu băţul 
înfipt înaintea scării cerdacului. Nu-l aştepta nimeni. 

— Trase din pământ băţul şi-l rezemă de un stâlp, pe când 
urca pe gânduri treptele. 

Ţubichi îi trecu printre picioare, vioi şi vesel. Coborându-şi 
spre el privirea, monahul îşi aduse aminte de crâncena şi 
muta pieire a fiarei, şi nemulţămirea aceasta, revenită iar, 
se amestecă cu mâhnirea lui intimă. 

Ar fi dorit să găsească o urmă, ori o veste, - totuşi era mai 
bine aşa cum voise şi nădăjduise de la început. Oftând 
prelung, cum avea de mult obişnuinţa în cugetele şi 
preocupările lui, se duse la cartea deschisă pe măsuţă. Dar 
painjenii slovelor nu i se arătară din întuneric decât mai 
târziu. 

Începu să cetească murmurat, - când scăpă soarele pe uşa 
deschisă. Nu mai era mult până la ceasul asfinţitului. 
Întorcându-se cătră dunga dreaptă de lumină, o văzu 
deodată dispărând, parcă ar fi trecut peste ea un nour. În 
prag i se arătă o figură străină. 

Era Olimpia Mironeanu, cu fruntea goală şi părul acoperit 
numai până la creştet de un văl fumuriu, care i se 
grămădea încreţit pe umeri. Avea un zâmbet care semăna 
cu cel de demult. Şi în zâmbetul ei era amestecată şi teamă, 
căci poate se ştia şi se simţea încă vinovată. Cu stânga îşi 
ţinea vălul la piept. Cu dreapta se sprijini de uşor. Nu salută 
cu vorbe. Nu ştia cum ar fi putut saluta, cu ce cuvinte, cu ce 
nume. Îşi plecă numai fruntea şi şi-o ridică iar. 

— Pot să intru? 

— Pofteşte, zise încet Natanail, răsucindu-se o clipă spre 
painjenii cărţii deschise. 

Apoi o observă tot în picioare. 

— Ar trebui să staţi, doamnă. Vă rog, aşezaţi-vă. 

— Într-adevăr, mă simt puţin cam obosită. 

Se aşeză încet, ca pe un puf delicat, pe laiţa tare. Privi 
pieziş, cu îndoială şi cu aceeaşi sfială, spre monah. Întrebă: 

— Cred că m-ai cunoscut. 


Natanail făcu semn afirmativ cu capul. 

— Încă de azi-dimineaţă? 

— Da. 

— Am fost sigură de asta. Aşa că am rugat pe domnul Emil 
Lepădatu să cerceteze în mănăstire, ca să putem şti unde 
locuieşti. Am aflat îndată drumul, împreună cu destule 
informaţii, care m-au făcut imediat să nu mai am nici cea 
mai mică îndoială. Însă n-am găsit pe nimeni aici şi domnul 
Lepădatu a avut ideea să trimeată în pădure nişte copii de 
la vite. Noi am plecat fără să mai aşteptăm răspuns. Acuma 
m-am întors singură. Trebuia să vin. Simţeam că altfel nu se 
poate. 

Vorbea pripit. El o asculta cu capul plecat, simțind în el 
amintirea unei ciudate şi vechi emoţiuni a aceluiaşi glas. 

— Aşa-i că-ţi închipuiai c-am să vin? 

— Desigur. 

— Şi totuşi nu m-ai aşteptat. 

El tăcu. 

— După cât înţeleg, urmă ea, am rămas în ochii dumnitale 
vinovată că n-am stat aici la datoria mea, aşa cum cereau 
sentimentele mele de-atunci şi cuvântul pe care-l dădusem. 
Desigur c-aş fi rămas; nimeni n-ar fi izbutit a mă convinge c- 
o clipă mai înainte că s-ar putea să nu rămân şi să nu 
aştept. Dar după o clipă a sosit vestea pe care cred c-o ştii. 
Tata căzuse şi murise în mijlocul unei cooperative. Eram 
chemate. Nu puteam să las pe mama singură. Ne-am dus.- 
Ş-atunci - prin ce împrejurare nu înţeleg, - prin ce 
împrejurare s-a putut să nu găseşti cele câteva cuvinte de 
explicaţie pe care le lăsasem pentru dumneata şi prin care 
te chemam imediat după mine? Căci îţi mărturisesc: în acel 
şuvoi care ne lua şi ne îneca, singura mea nădejde era c-ai 
să vii numaidecât să ne ajuţi, să ne salvezi. Te cunoscusem, 
în acele puţine zile ale tinereţii noastre, energic şi hotărât, 
şi te-am aşteptat. 

El o privi uimit. Zâmbetul ei pierise, şi avea ochii mari 
întorşi şi fixaţi asupra trecutului. 


— M-ai aşteptat? 

— Da, urmă ea, desigur că te-am aşteptat. Ş-am rămas 
singură în nenorocirea mea, îndoindu-mă de tot ceea ce 
fusese şi se spusese între noi. Abia ne văzusem, eram prea 
tineri, şi ne despărţisem uşor. M-am simţit nedreptăţită... 

Accentul glasului ei mărturisea mai mult decât atât. 
Întorcându-se din ziua aceea de demult, văzu pe călugăr. 
Adăogi mai încet: 

— Asta am vrut să ştii... 

— Mai era nevoie? rosti greu Natanail, privind înspre 
unghiul icoanelor. 

— Crezi că nu era? 

— Poate nu era nevoie. După cum vezi, m-am despărţit de 
toate ale veacului ş-ale vieţii. 

La aceste vorbe care-i apărură neaşteptate, mai ales prin 
desnădejdea lor calmă, doamna Mironeanu bătu de câteva 
ori din pleoape şi găsi cu greu aerul de care avea nevoie. 

— Trebuie să înţeles, reîncepu ea cu greutate, că din 
pricina aceea te găsesc aici? Este totuşi ceva neînțeles, căci 
nimic din ce erai atunci prin temperament şi cultură nu 
părea să te îndrumeze pe asemenea cale. Izolarea 
dumnitale e voită şi necesară? Nu mai simţeşti nici o nevoie 
de lume? Lumea aceea era totuşi a dumnitale. Şi-acum te-ai 
imobilizat în alta. 

— Asta e mai greu într-adevăr de înţeles, zise pe gânduri 
Natanail, simțindu-se din ce în ce mai liber şi mai liniştit. 
Viaţa aceasta să nu-ţi închipui că-i mai puţin bună decât 
cealaltă. Neclintirea aceasta e numai înşelătoare, căci 
ocolind oraşele şi oamenii, un monah străbate câmpiile şi 
munţii, se duce până-n locuri sfinte şi vechi, răzbate la 
Eufrat şi Nil - şi vede Tebaida monahilor de mult adormiţi... 
E o lume în trecut şi-nlăuntru. Am făcut şi eu această 
călătorie pe jos şi m-am simţit mulţămit... 

— Cât de ciudat vorbeşti... şopti ea cu teamă. 

— Iar aici, între păduri şi-n munţi, urmă el, am ales ceea 
ce a trebuit sufletului, după acea înfrângere şi moarte. 


Ea-l privi cu lacrimi, şi-i văzu mânile cu unghii neîngrijite 
şi ghetele grele pline încă de pulberea drumurilor de care 
vorbea. 

— Ai putut face asta din pricina mea? tresări ea, plângând. 

Se lăsă asupra mânilor acelora, le cuprinse şi voi să-şi 
lipească buzele de ele. Monahul se feri uşor. Ea rămase în 
picioare, cu umerile zguduite de suspine. 

— Iartă-mă, urmă ea, încercând să se stăpânească. Am 
venit aici poate dintr-un simţământ de curiozitate. Şi abia 
acuma înţeleg ce ruptură oribilă şi nepermisă s-a întâmplat 
în viaţa noastră. E aşa de tragic, încât pare comic, încât 
pare o farsă amuzantă... 

EI se trase un pas, văzându-i aprinderea pasionată. Era 
totuşi ea - de şi-i păruse că poate avea îndoială, în cea 
dintâi clipă a revederii. Era ea, cu unele gesturi şi intonaţii 
şi cu toată gingăşia ei anumită - aşa cum i se arătase în 
fulgerarea-i brutală a trecutului, în care se văzuse umbra 
imaginilor şi se prefirase prin el umbra sensaţiilor. 

— O farsă amuzantă, repetă ea, vorbind cu batista şi 
ştergându-şi grabnic lacrimile. Căci n-am venit numai de 
curiozitate, - pentru care mă simt şi mai vinovată, şi mai 
osândită. Am venit pentr-un fel de împăcare, a cărei nevoie 
o simţeam tot aşa de mult ca şi a curiozităţii. Pentru o 
prietinie care a rămas totuşi în mine, cu toată durerea şi 
dezamăgirea la care socoteam că aveam drept şi văd că nu 
aveam. Pentru ceva care a fost - aşa de tare şi de scump, 
numai o dată în viaţă. Pot să spun că în mine amintirea 
acelor ceasuri e încă vie ş-am fost atunci fericită. 

— Da... murmură el. 

Cu buzele-i arse încerca să mai prindă o picătură dintr-un 
izvor pentru totdeauna secătuit. 

— Numai pentru asta am venit, plângea ea înăbuşit şi 
sfâşietor, aşezându-se iar în locul ei, pe laiţa bolnavilor, şi 
încovoindu-se asupra genunchilor. Credeam să găsesc 
totuşi ceva. Căci altfel, trebuie să-ţi mărturisesc, eu m-am 
împăcat cu viaţa mea. Pentru soţul meu am prietinie 


adevărată şi-l iubesc; am copii care sunt acuma totul pentru 
mine. Te-ntorci totuşi c-o simţire cu totul de altă natură în 
ţintirimul trecutului! 

Ramase un timp încovoiată, cu coatele pe genunchi; apoi 
se linişti şi-şi şterse încet lacrimile. Natanail o privea adânc 
mişcat, cu inima împovărată, neînţelegând însă în totul 
ascuţişul acelei sfâşieri. 

— N-avem să ne mai vedem niciodată, suspină ea, privind 
departe. Plec chiar în astă sară. 

— Cine ştie... murmură Natânail, întorcându-se spre 
cartea lui. 

— Nu, niciodată... sfârşi ea, c-un gust de otravă în gură. 
Niciodată! 

Se ridică şi-şi potrivi vălul pe faţă. 

— Trebuie să mă duc. 

Sta la îndoială; voia să-i spuie cuvântul de adio, care i se 
părea că trebuie să încheie revederea lor. Dar nu găsea 
forma, nici epitetul. Numele de altădată nu mai exista. 
Acestălalt era absurd pentru sentimentul ei. Se întoarse şi 
ieşi, ducând povara trecutului. 

La schit, în acea clipă, începu să cânte muzical toaca de 
vecernie. 

XXI Călătorie cătră cel din urmă ostrov. 

După câteva zile, ieromonahul Natanail, simțindu-se mai 
slăbit şi mai plin de întristare în îmbătrânirea-i timpurie, se 
hotări, după sfatul lui Atanasie, să se abată până la schitul 
schivnicului Iosif, la Icoană, în muntele Rusu. Avea nevoie 
poate să se încredinţeze cuiva, să se elibereze printr-o 
spovedanie; înţelegea prea bine însă că acesta e un lucru 
foarte greu. În explicaţia lui erau amestecurile altei lumi şi 
mai ales o înţelegere personală, interpretare a veacului şi a 
ştiinţii, pe care misticismul său nu o putuse acoperi cu totul. 
Era încredinţat însă că va găsi împrospătare de energie, 
căci acolo trăia un om care izbutise să se izoleze şi mai 
mult, găsind tărie în sine şi-n credinţa care mişcă munţii. 


Lăsă pe Paramon şi pe Ţubichi acasă, dorind să fie cu totul 
singur. Porni mai domol decât avea obiceiul. Simţea în 
piept, împungându-l iar, dureri cunoscute, pe care le 
socotise complect stinse. Paramon era mai îngrijat de faţa 
stăpânului său, pe care lucea ca un reflex de lună. 

Ocoli mănăstirea cea mare pe sub pădure şi ieşi la locul 
care se chiamă Cerdac. Acolo se înalţă o clădire de piatră şi 
cărămidă, un fel de paraclis rotund, deschis din toate 
părţile, cu semnul crucii deasupra turnului. Pe bolta 
interioară sunt scrise zugrăveli curate şi bune, povestind 
întâmplarea care se află însemnată şi pe crucea de 
marmură din mijloc. Se vede sus şi se spune jos că anume, 
în vremea zaverei de la anul 1821, intrând turcii în ţară la 
noi ca să zdrobească răscoala grecilor lui Ipsilant, au 
început a face multe răutăţi şi stricăciuni creştinilor şi 
sfintelor lăcaşuri. Atuncea monahii de la Neamţ, temându- 
se, au hotărât să ascundă şi să îngroape în pământ icoana 
cea mare a Maicii Domnului, de şi asemenea imagine 
făcătoare de minuni purta în sine toată puterea şi toată 
biruinţa împotriva unor necredincioşi ca aceia. Omeneasca 
frică fiind mai presus decât înţelegerea, părinţii au pus deci 
pe Maica Domnului într-un car prost cu doi boi - ş-un 
muntean din partea locului a dus-o, împreună cu doi cuvioşi 
monahi, în muntele Rusu, ş-au îngropat-o acolo în nişte 
stânci, punând semn. Trecând furtuna şi neliniştile, soborul 
a hotărât să aducă iarăşi la locul său sfânta icoană ş-a 
trimes părinţi s-o dezgroape; iar după mare slujbă, apoi, au 
ieşit cu praporele şi-n odăjdii cu toţii înaintea sa, având în 
frunte pe Harie, arhimandrit şi stareţ. După cum se vede 
din zugrăveli, au adus de data aceasta pe Preacurata într-o 
căruţă c-un cal. Şi se mărturiseşte, pe crucea de marmură, 
că s-a întâmplat atunci o minune, - că icoana părea înegrită 
şi ştearsă: şi când a întâmpinat-o mulţimea cu cântări de 
slavă, i s-au rumenit obrajii şi s-a făcut mai frumoasă decât 
era înainte, chiar în acel loc, la Cerdac. 

Toate acestea sunt însemnate, scrise şi zugrăvite. 


În stâncă, unde a fost îngropată Sfânta Fecioară, muntenii 
şi călugării au clădit deasemeni acoperiş de lemn şi draniţă 
şi nişte binecredincioşi creştini au aşezat altă icoană, 
întocmai ca cealaltă zugrăvită şi împodobită. Locul a rămas 
aşa multă vreme peşteră şi acoperemânt, având păzitor un 
shimonah, care dormea pe pământ şi pe căpătăi de piatră şi 
se acoperea c-un postav mic. A trăit astfel ierni şi veri, cu 
privighere multă şi somn puţin, până ce i s-a arătat semn şi 
poruncă în vis. Atunci s-a sculat acel shimonah, şi, cu 
puterea şi credinţa lui, adunând şi ajutoare de la lume, a 
înălţat peste peşteră bisericuţă de lemn, împodobind-o cu 
toate. Şi deasupra râpii a ridicat pe piloţi, sub streşină de 
şindrilă, clopotniţă, în care a aşezat întâi, după mijloacele şi 
puterea lui, nişte clopoţele şi nişte zurgălăi. lar mai apoi a 
putut agonisi clopote mari şi adevărate, care cântă, cum 
cântau şi cele mici, puterea lui Dumnezeu. 

Înspre acel schit, urmând un drum pe lângă apa 
Nemţişorului, prin poieni, merse Natanail încet şi pe 
gânduri. Locurile nu erau prea singuratice. Răzbea până 
departe ţipătul unui fierăstrău care spinteca trunchiurile de 
brazi. Treceau din când în când căruţe cu încărcături de 
lemne. Apoi, într-o vreme, cotind pe lângă o cruce de piatră, 
dintrodată ajunse la un pripor, într-o râpă umedă. Acolo era 
linişte şi nu se afla suiş decât pentru picior. Nu se mai 
auzeau nici tălăncile din luminişuri, nici fierăstrăul. 

Urcă sus pe stâncă, într-o poieniţă grămădită din toate 
părţile de pădurea de brad. Sui trepte îngrădite şi se 
sprijini cu mâna de un parmaclâc şubred aşezat pe ţăruşi. 
Din râpă se înălța clopotniţa şi de la ea până la aşezarea 
schivnicului era aruncat pod. În dreapta, la marginea 
prăpastiei se arăta bisericuţa, cu pragul de sus al uşii la 
înălţimea nasului. Avea turnuleţ şi alcătuire după toată 
rânduiala; şi, cu toate că nu era decât o clădire primitivă şi 
trecătoare de lemn, cuprindea în lăuntrul ei toate cărţile, 
icoanele, zugrăvelile, candelele, sfeşnicele şi stranele, fără 
de care nu se poate credinţă şi lege; - numai toate erau 


mici, lucrate, cioplite şi aşezate aşa încât păreau o rămăşiţă 
întârziată din veacuri străvechi, de la începutul 
creştinismului. 

Încăperea scundă era deschisă şi Maica Domnului sta 
singură sub candela aprinsă. Sta cu fruntea înclinată spre 
prunc, zâmbindu-i uşor lui şi florilor de clopoței albaştri 
aşezate în mănunchi pe rotila unui sfeşnic. 

Natanail se opri în picioare acolo, întorcându-se cu sufletul 
ca într-un trecut şi ca într-o copilărie. Toate în juru-i erau 
mici şi simple. 

Când ieşi, găsi chilia schivnicului luminată de soare, cu uşa 
deasemeni deschisă; dar părintele Iosif nu era nici acolo. În 
fundul poienii însă, trei munteni stăteau aplecaţi asupra 
unor trunchiuri de brad, cioplindu-le cu topoarele. Dintr- 
acolo shimonahul îl văzu şi-i veni sârguincios întru 
întâmpinare, aplecat din spate şi cu pletele albe atârnând. 
Era un om bătrân, cu obrazul palid, dar sub marginea 
comanacului roşcat ochii îi străluceau plini de vioiciune şi 
prietinie. Purta opinci ş-o rasă mohorâtă. Era un vechi 
singuratic, - cu toate acestea părea a avea preocupările 
unui gospodar ţăran, cu destule griji şi năcazuri. 

— Dumneata eşti, părinte Natanail? Bine-ai venit la noi. 

— Bine te-am găsit, părinte Iosife. Am intrat în biserică şi 
am văzut florile de la Sfânta Fecioară, pe urmă am ieşit să 
te caut. 

— Apoi bine ai-făcut. Acele flori le-a adus dis-de-dimineaţă 
o femeie tocmai din Bucovina, care, a venit aici la noi, 
pentru rugăciune. Vin în fiecare zi şi bărbaţi, dar mai ales 
vin femei, pentru durerile şi năcazurile lor, la Maica 
Domnului. Pentru asta îndur eu multă pizmă de la unii din 
vale; dar Dumnezeu vede toate şi hotărăşte. 

Natanail zâmbi, căci avea mai de demult cunoştinţă de 
acele ascuţişuri de nemulţămire ale monahilor Fecioarei 
celei adevărate. 

— Ei ar spune, după cât aud, urmă schivnicul, că aici nu-i 
decât umbra şi locul - şi acolo, devale-i adevărul însă iată, 


credincioşii vin să vadă umbra şi locul. 

— Părinte losife, ai dreptate. 

— Ştiu că am dreptate, de-aceea eu spun şi mărturisesc 
Preacuratei toate, şi urmez a îmbrăca locul şi a împodobi 
bisericuţa. lată, în vara asta, vreau să fac un beci, ca să am 
unde pune unele şi altele. Şi dacă mi-a ajuta Dumnezeu, 
doresc a alcătui un lucru şi mai mare: să întăresc râpa de 
sub biserică cu parcane, prăvălind acolo şi bătând pământ 
şi piatră, - ca să se poată umbla în Vinerea Mare de jur 
împrejur cu sfântul aer. lar acuma mi-au venit trei 
gospodari pe care nu i-am cunoscut de unde-s şi n-am ştiut 
cum îi chiamă şi, mărturisindu-se pentru ale lor, m-au rugat 
să le dau canon să lucreze ceva pentru această sihăstrie, - 
aşa cum au făcut şi alţii înaintea lor, la bisericuţă, la 
clopotniţă şi la toată gospodăria. Ş-apoi le-am dat să 
cioplească lemn şi să dureze încă o chilie - adică a treia, 
pentru adăpostul unor credincioşi, ori a unui bolnav, ori a 
unor rătăciţi... 

Topoarele sunau în pădurea sonoră. Din când în când 
lucrătorii se opreau din cioplit, mutau cu silinţi mari 
catargurile, şi-şi înălţau capetele, ştergându-şi frunţile de 
sudoare. 

— Îs muncitori buni şi vrednici... zise părintele Iosif, 
privind cătră fundul poienii. 

De la deal, de sub pădure, coborau, aducând cofe cu apă, 
două femei îmbrobodite strâns pe sub fălci şi îmbrăcate în 
straiul larg şi negru, al monahilor. De departe se înclinară, 
fără a-şi conteni umbletul, şi dispărură. 

Părintele Iosif clătină capu-nspre ele: 

— Sunt două cuvioase suflete, de la un schit de maici de 
departe, care au venit aici, luându-şi canon, pe doi ani, 
muţenia. 

Apoi, c-un zâmbet de mulţămire pe faţa lui spânatică şi 
palidă, shimonahul începu să explice iar lui Natanail, ca şi-n 
alte daţi, câţi ani a vegheat ella peşteră şi cum a început el, 
cu ajutorul Maicii Domnului, acea muncă grea a vieţii lui. 


— Nu intri în chilie, părinte Natanail? îndemnă el apoi, ca 
să guşti şi dumneata din bucatele mele? 

— Ba da, părinte losife, am să intru, ca să mă odihnesc 
puţin. De câtva timp, mă simţesc, nu ştiu de ce, slăbit şi am 
în mine ca o pâclă. 

— Oamenii sunt aplecaţi slăbăciunii şi durerii, părinte 
Natanail. 

— Aşa este; de aceea mă supun. 

Schivnicul se opri şi-l privi, clipind din ochi. 

— Asta nu se poate, nu ne supunem, ci ne rugăm. Căci şi 
slăbăciunea şi lenea trupului sunt tot ale Satanei, Intră aici, 
adăogi el apoi blând, şi te aşează pe laiţă. 

Natanail se aplecă la prag şi intră într-o încăpere îngustă, 
în care, subt icoane şi candelă, abia aveau unde se învârti 
doi oameni. Pe o măsuţă joasă, cu trei picioare, în scăfiţe de 
lemn, câţiva hribi fierţi, puţine păstăi de fasole, şi usturoi 
pisat. Şi-o pătrare de mămăligă, tăiată cu aţa. 

— Pofteşte, zise schivnicul. Şi murmură încet rugăciunea 
mesei, făcând semnul crucii, apoi se lăsă într-un genunchi, 
lângă măsuţă. 

— Gustă şi dumneata, că este de unde, slavă Domnului! 

Cu obrazul înveselit, cătă spre Natanail, - apoi deveni 
serios, ca în faţa unei îndeletniciri grave. Slujindu-se cu 
mâna, luă de câteva ori din prânzul pregătit, mestecând în 
tăcere şi privind pe ferestruică, pe când oaspetele său 
părea dus pe gânduri. Îl cercetă de câteva ori îngrijorat şi 
clătină din cap. 

Se auziră afară paşi grăbiţi. Cineva se opri lângă prispă. 

— Aşteaptă puţin, până ce isprăvesc şi mă închin... zise 
dinlăuntru shimonahul. 

— Cine-i? întrebă Natanail, deschizând ochii. 

— Alt năcăjit... îl lămuri bătrânul cu glasul lui grăbit, 
rămas limpede şi neîngroşat, - alt năcăjit care vine întruna 
de două zile şi-mi cere deslegare şi canon, şi sfat. Văzând 
că-i unul alungat de oameni şi izgonit pentru fapte rele, îl 


sfătuiesc să se ducă să se închine legii şi să se deie supus. El 
însă se teme. 

— Trebuie să fie Pintilie... zise Natanail. 

— Aşa-l chiamă. A fost şi asară; acuma nu înţeleg de ce se 
întoarce iar. Intră, omule, şi spune ce-ai mai făcut. 

Pintilie intră anevoie pe uşă, cu părul zbârlit şi ochii 
înfricoşaţi. Observând că mai este cineva, dădu înapoi. Dar 
recunoscând pe monah, se linişti şi pătrunse în chilie cu 
fruntea plecată, cu şuviţe curgându-i în mustăţi şi pe nas. 
Era nebărbierit şi cu obrazul afumat, - cu straiele stropite 
de glod şi îmbăcsite de țarină. 

— Ce este, bre? De ce te-ai întors iar? strigă la el 
shimonahul. 

— D-apoi ce eram să fac, părinte schivnice? Mă gândeam 
că tot aicea aş putea găsi un adăpost ş-o pace, împlinind 
orice slujbă şi orice pedeapsă, cum scrie în cărţile cuvioşiei 
tale. Căci pe Onuţă l-au puşcat. 

— Ce vorbeşti, bre? Poate ai visat. 

— Pe Onuţă l-au puşcat, repetă cu glas gros şi zugrumat 
Pintilie. Noi ne-am adunat la locul nostru, căutând în 
scorbura ştiută caşul şi pânea. Dar nu le-am găsit. Văzând 
primejdia, ne-am sculat. Am dat să suim în sus, printr-o 
râpă. Atuncea jandarmii au prins să tragă după noi. 
Tovarăşul meu, părinte schivnice şi părinte Naftanail, numai 
atât a apucat a zice: Gata! S-a lăsat pe frunzare cu capul 
sub mâna dreaptă, ş-a început să deie dintr-un picior, parcă 
scurma... Atuncea m-am îngrozit mai tare, c-am rămas 
singur, şi m-am repezit cu capu-nainte cătră deal, şi, 
căţărându-mă pe unde nici capra nu poate răzbate, am 
scăpat, ş-am putut cobori în astălaltă parte. Am stat ascuns 
şi mi-au prăpădit urma. Dar ştiu c-au să mă descopere iar ş- 
au să mă puşte şi pe mine. De aceea cad aici iarăşi cu 
răgăminte; să mă primeşti şi să mă aperi... 

În ochii lui tulburi, Natanail cunoscu deodată privirea 
lupului. Ş-avu iarăşi în el o tresărire de milă şi mâhnire. 


— De ce n-asculţi, Pintilie, şi nu te supui oamenilor? vorbi 
el încet. 

— Care oameni, părinte Naftanail? strigă rătăcit banditul. 
Eu ştiu atâta că ei m-alungă şi mă puşcă. Cum mă duc 
acolo, gata! Ce să fac eu acuma? unde să mă duc eu acuma? 
Trimete-le dumneata un răvaş, părinte Naftanail, să mă 
ierte. De-acu, dac-am rămas fără Onuţă, eu mă las de toate, 
numai să mă ierte. 

— Hai, hai, du-te şi fă cum îţi spun eu... vorbi shimonahul, 
şi-i puse mâna pe umăr. Dacă-i vedea că nu poţi, întoarce-te 
şi roagă-te în genunchi la Maica Domnului - ca să-ţi deie ea 
putere să te supui. Am să mă rog şi eu ş-am să cetesc, ca să 
ţi se moaie inima şi să nu rămâi aşa de spăriet şi de 
crâncen, ca o fiară... 

— Ceteşte-mi acuma, părinte! mormăi cu sprânceana 
încruntată Pintilie. 

Natanail se încovoie şi ieşi iar în lumina poienii, lăsând pe 
hoţ sub mâna şi sub cartea schivnicului. 'Trecu încet prin 
aşezarea aceea măruntă din preistorie, şi se apropie de 
muntenii care-şi făceau canonul. Îşi isprăviseră şi ei 
prânzarea, din pită neagră şi brânză în scoarță de brad. 
Băură apă dintr-un cofăel. Apoi închinându-se şi făcând 
cruce, se aplecară, îşi luară iar topoarele şi se adunară la 
tulpina unui brad vechi, ţinând sfat pentru moartea lui. 

Era un brad bătrân din marginea poienii, ciumpăvit până 
la vârf. Se căţăraseră mai de demult alţii cu barda pe cuiele 
lui, sus, şi-i doborâseră cetina. În ajun, începuseră să-l 
curme de la rădăcină. Acuma voiau să-l isprăvească, şi 
începură a bate în el cu topoarele dinspre partea pădurii. 
Sunau adâncuri până departe - şi bradul se înfiora la 
fiecare bătaie. 

Părintele schivnic ieşi grăbit pe prispă, de deasupra 
omului său îngenunchiat, şi făcu semn cu cartea spre 
munteni. Ei se opriră. 

— Măi oameni buni, strigă shimonahul, băgaţi de samă cât 
tăiaţi din topor şi cât puneţi pe urma fierăstrăul, - ca să nu 


cadă cumva bradul peste o chilie. 

— Lasă, părinte schivnice, că ştim noi acest meşteşug! 
răspunse unul din munteni. Vezi de alină pe ticălosul acela, 
că se prăpădeşte! 

Ridicară iarăşi topoarele şi părintele intră în chilioară. 
Ţinând din nou sfat, puseră jos topoarele, aduseră, 
fierăstrăul şi pregătiră penele. Traseră cu oţelul zimţuit 
care fâşâia şi râdea muşcând în lemn. Apoi acelaşi glas 
strigă: 

— Acuma! trageţi mai repede. Dă cu nădejde în pana cea 
mare! 

Bradul se clătină încet-încet, apoi se cumpăni mai tare şi 
căzu cu vuiet înăbuşit pe pământul neregulat al poienii. Se 
zgudui şi se rupse în trei. Muntenii se plecară asupra 
trunchiului şi-i numărară anii. Era mai vechi decât ei, decât 
pustnicul şi decât peştera. Căzuse omorât şi era bun de 
parcane la bisericuţa Maicii Domnului. 

Natanail se aşeză în soare, pe un colţ de trunchi putred. 
Stăruiau în el mâhnirea şi neliniştea, - de-aceea se 
răsfrângeau în toate câte-l înconjurau, oameni şi lucruri. 
Nădăjduia însă, închizând ochii, într-o pace şi-ntr-o 
binecuvântare. Viitorul poate nu i le mai păstra; înapoi nu 
se mai putea întoarce; le simţea însă nedesluşit, din pământ 
şi din miresmele pădurii, din moartea şi viaţa care se 
urmează şi se amestecă necontenit. 


SFÂRŞIT