Mihail Sadoveanu — Demonul tineretii

> 


MIHAIL SADOVEANU 


ROMAN 


EDIȚIA 


EDITURA 
BUCUREŞTI 
www.dacoromanica.ro 
99,568. —038 


Cărţi ilustrate 
pentru 
Bibliofili 


Editate de 


„Cartea Românească“ 


Lei 


Brălescu- Voineşti Al. I. Neculăiţă Minciună . . 300 
Cu minunate planșe în culori. i 


Creangă I. Povestea lui Harap-Alb . . .. . . 75 


Cu admirabile desemnuri de Stoica. 


Dante. Infernul. Cu numeroase ilustrații. . . . 250 
Traducere de G. Coșbuc. Ediţie îngrijită de Prof. R. Ortiz, 


Dante. Purgatoriul. Cu stampe originale . . . 250 
Traducere de G. Coșbuc. Ediţie îngrijită de Prof. R. Ortis. 


Olszewski G. Stampe din colecția sa . .. . e 
Reproduceri în culori. 


Regina Maria. Poveşti, . . s. sos . . . . +. 250 
Cu splendide ilustraţii în culori. 


Tafrali O, Indrumări culturale, . . . . . . . 350 
Cu numeroase planșe, reproduceri după monu- 
mentele noastre artistice. 


www.dacoromanica.ro 


MIHAIL SADOVEANU 


DEMONUL TINEREȚII 


ROMAN 


EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCA“, BUCUREŞTI 


29.868/111.—928, 
www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 


www.dacoromanica.ro 


Lui G. Ibrăileanu, 


Făcând puțintel popas în 'Târgu-Neamţului, 
Petru Voievod-Muşat a abătut cu soțiile sale 
boieri şi oşteni cătră Cetate, unde pușcașii din 
Vânători au înălțat praporele pe ziduri şi au 
dat glas din surle. După aceia au trecut apa 
Ozanei, muind până la genunchi picioarele cailor; 
ş'au răzbătut la dumbrava cea mare de stejari 
care se chiamă Branişte. Acolo se lumina un 
loc dezmierdat al albinelor ş'al căprioarelor, 
şi'n lunca apei uneori îşi aduceau şi zâmbroaicele 
vițeii la pășunea de toamnă. De-acolo încep 
munții să se zimțuiască ; şi s'auzeau clopotele 
dela o sihăstrie veche de pe Nemţișor. Coborînd 
în singurătate, după chemarea clopotelor, şi 
găsind pace ca pe un alt tărâm, şi mireazimă 
de fânaț ca o tămâie, a hotărît Domnul să înalțe 
ziduri de piatră ş, sălașuri nouă pentru monahi, 
în locul celor arse și pustiite. Din veac în veac 
clădirea a rămas în picioare, înoindu-se după 
urgii şi pojaruri ;— și'n gropniţile ei se odihnesc 
monahi de rând, arhierei şi fețe domnești: 
între alţii Ştefan-Voievod, feciorul lui Alexandru- 
Voievod Bătrânul, tăiat de un nepot al său 
Roman; şi Teoctist, mitropolitul lui Ştefan 
Voievod-cel-Mare ; și sfântul Paisie Malorosianul ; 


www.dacoromanica.ro 


6 MIHAIL, SADOVEANU 


și Calipso Greaca, fecioara, care şi-a cufundat 
aici tinereţele şi firea ei femeiască în rasă de 
schivnic, de nimeni cunoscută, de nimeni ştiută, 
fără decât numai de Dumnezeu, până la ceasul 
izbăvirii sale. Icoana cea mare făcătoare de 
minuni cu pruncul, zugrăvită de sfântul I,uca 
evanghelistul şi dăruită țării Moldovei de cătră 
Ion Paleologu, Împăratul dela Bizanţ, se află 
şi astăzi aici, păzind sfântul locaş de toată 
mânia şi primejdia în veacuri; iar odoarele sale 
de aur şi nestemate, dăruite de Jupânesc, 
Doamne și Impărătese, o împodobesc şi astăzi 
la zilele mari ale $finției-sale. 

Petru-Voievod-Mușat şi unii cneji ai săi au 
pus să se ridice, din bârne de brad, case cu 
cerdac în jurul Cetăţuii, — pentru odihna lor de 
vară şi pentru petrecerile la vânătoare, Acele 
case şi cerdacuri risipindu-se de vechime ori 
de foc, s'au ridicat altele care ş'acele s'au pră- 
pădit altele din nou înălțându-se, cu anii și 
rândurile de boieri și de monahi, ca la toate 
sfintele mănăstiri ale acestor munți până în 
zilele de acum. 

Cătră această binecuvântată Cetate a lui 
Dumnezeu şi la aceste căsuțe albe boierești cu 
cerdacul lor nelipsit, s'au deprins de mult 
Moldovenii dela Iaşi și din alte târguri să vie 
să-şi petreacă tihna verii. Şi venind aici, fac 
toți drumul pe care l-a făcut odinioară Petru- 
Vodă-Muşat, pe subt Cetate, peste apa Ozanei, 
şi prin dumbrava dela Braniște. Cărturari şi 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL "TINIERIEPII 7 


boiernași au trecut astfel şi'n acest veac,  şi'n 
preajma ruinilor Cetății cavalerilor Ioaniți, au 
murmurat acel cântec trăgănat şi melancolic: 


Pe o stâncă neagră, întrun vechiu castel... 


Toți l-au murmurat plângând, căci din firea 
lor Moldovenii sunt supuși blăstămului slăbă- 
ciunii și ușurătății. Fiind robi ai amintirilor 
şi amintirile venind totdeauna din trecut și 
depe morminte, foarte iute varsă ei lacrimi; — 
după cum tot așa de răpede uită și se veselesc. 

Alegându-mi deasemenea şi eu, aici, popas 
al liniștii mele, în pacea Mănăstirii Neamțului, 
într'o căsuță cu cerdac, m'am înduioșat ca toți, 
pe urmele lui Petru-Vodă ; apoi, venindu-mi în 
fire, am scris această fantazie de vară, pe care 
ţi-o închin ca unui bun prietin, şi mai ales ca 
unuia care ai suspinat mai mult decât noi toți 
în această încântată grădină a suvenirelor. 


www.dacoromanica.ro 


I. 


„Ca azi va fi ziua de mâne, 
Ca mâni toţi anii s'or urma...” 


La ora 4, saude toaca la Mănăstirea Neam- 
țului: — e soarele la toacă, după cum spun 
țăranii. Apoi sună clopotele — întăiu cele mici, 
ca nişte ființe care întreabă dacă au voie să 
trimeată veste în văi şin plaiurile munților. 
Punctează subțire pacea, — rar. După fiecare 
lovitură, la arcadele clopotniței par a juca o 
clipă mutrișoare îngrijate de copii străini și 
neexistenţi, care totuşi se văd în zugrăvelile 
afumate ale iconostasurilor de jos. Atunci lăs- 
tunii fac ocoluri mai numeroase şi acrobaţii 
mai grăbite în preajma zidurilor și răspund 
şi ei cu o gamă de sonuri fine — lăsând parcă 
să curgă din gușele lor catifelate prundişor 
sferic în cupe de cristal. Mutrișoarele neexistente 
dispar, căci un clopot mai mare a născut o 
notă gravă din altă familie de sunete. Şi îndată 
după aceia se armonizează cu el murmurul 
impunător al chimvalelor bătrâne. La arcurile 
de umbră ale clopotniţei apar alte chipuri din 
icoane şterse — linii vaporoase, cu bărbi şi plete 
de fum. Trec numai cât ține fracțiunea unei 


www.dacoromanica.ro 


10 MIHAU, SADOVEANU 


secunde, căci primnblarea musafirilor de vară, 
cu haine europene, prin piața de subt turn, 
nu-i interesează. 

Se agită nesimţit în jurul clopotelor şi'n cotloa- 
nele liliecilor, — cetind şi recunoscând urme şi 
semne din alte zile, dela binecredincioșii voievozi 
şi monahi care au clădit şi au înfrumusețat în 
veacuri sfântul acesta locaș. 

Clopotarii cei vii în carne și oase, care fac 
să sune cu brațe tari vechile arămi, îşi împli- 
nesc slujba cu gravitate și absență, fără a privi 
lumea de azi, fără a simți umbrele sunetelor 
sau sufletele clopotelor. Simțesc inconștient că 
ei sunt într'o fază efemeră şi fără valoare. Işi 
vor fi împlinit menirea numai când se vor 
integra în tot ce-i armonios aici: vibrări, lăs- 
tuni, lumină și mireazmă, peisagiu de brazi, 
ziduri sfinte. Până atunci își duc ca o povară 
săraca şi trista ucenicie în această înșelă- 
toare lume, așteptând altceva. Stau la poarta 
unui vis şi trimit într'acolo chemările acestea. 
De o sută de ani, de o mie de ani, de mai multe 
ori pe zi şi pe noapte — perindându-se sus la 
clopote, — perindându-se jos la strane, rămânând 
aceleași umbre negre, schimbându-și numai 
numele, — monahi nemuritori, 

S'au pripăşit pe-aici, prin unele case, şi circulă 
pe drumuri și cărări, oameni din altă parte, 
cu totul indiferenți peisagiului, bisericilor şi 
clopotelor. E adevărat că mânâncă, râd, petrec 
şi se duc în primblare până la Izvorul Tămd- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII Ii 


duirii. Asta însă nu-i ceva serios, căci pădurea, 
cași zidurile, nu-i acceptă ; iar izvorului de apă 
neagră îi „ice în realitate Puturosu, şi namai 
pentru cești străini şi-a pus poreclă. 

Cand bat clopotele cele mărunţele, ies veve- 
rițele în poienile dela marginea codrului. Se 
zbeguiesc cu mare vioiciune, căci muzica aceasta-i 
pentru dânsele. Cum încep murmurele grave 
ale chimvalelor, se opresc din joc, se așează 
pe pămătufurile cozilor şi ascultă cuminţi și 
decepţionate. Dar după ce ornicul melodic al 
munților şi-a făcut pauza, ca să cadă peste 
pripoare şi peste colnice un val de tăcere măreaţă, 
clopotele cele mărunte iar pornesc și veverițele 
încep din nou să joace și să hârâie cu bucurie. 
Rămân după aceia iarăși înșelate, a doua oară, 
şa treia oară. Căci și veverițele n'au minte 
destulă, cași oamenii. 


S'au arătat pe cărare câteva costume evro- 
pienești. Veveriţele răsar din starea lor de filo- 
sofie, fac sărituri agile, plutesc pe cozi, cu lăbu- 
tele întiuse şi ghieruţele răsfirate: le îmbră- 
țişează şi le ascund brazii. Şi ele, caşi Puturosu, 
nu vor să aibă de-aface cu străinii. Europenii 
de-altminteri nici nu le-au observat: vorbesc 
cu glasuri tari, întrebuinţează vocabule ciudate, 
preocupaţi de chestii foarte mari și foarte neîn- 
semnate. 

Nu departe de ctitoria veche, după ce 
treci o culme, stă ascuns într'o văiugă, aproape 
de un iaz, schitul Vovidenia. Imprejuru-i se 


www.dacoromanica.ro 


ia MIHAIL, SADOVEANU 


înşiră câteva căsuțe de monahi, mai liniștite şi 
mai vechi decât cele din mănăstirea mare. Bise- 
rica cu trei turnuri, când își trimete glasurile, 
deşteaptă mai multe ecouri în pădurea de 
aproape. Și izvorul negru, și veveriţele atente, 
fac parte din poporul ei. Și nunumai izvorul 
negru — care răsuflă abur urit mirositor, ca 
să respingă dela sine pe străini; ci şi alte în- 
suflețiri şi dihănii ale umbrei. Sunt înspre 
Secu cerbi închiși într'o grădină a lor; înspre 
Procov căprioare cu ochi mari în care se răs- 
frâng apele tăcerii; înspre Sihăstrie și Sihla 
și 'nspre Agapia mistreți care nasc din tăurile 
singurătăţii. Cum intră în tainiţele lor aburii 
amurgului, se deşteaptă : fulgeră lilieci cătră 
ei şi-i chiamă spre poieni. Ies din scorburi jderii 
şi mâţele sălbatice şi se călăuzesc pe cărările 
misterioase cu câte-o păreche de lumini de fos- 
for. Lupoaicele-şi scot din vetrele de muşchi 
puii, ca să-i înveţe la vânătoare. Și printre brazii 
- neclintiți fâlfâie, cu aripi moi de scamă, huhu- 
rezi şi bufniți mari. 

Cântă toaca la Vovidenie. Mâni e sfântul 
Pantelimon — și de mâni vara se călătoreşte. 
Fratele Ion Bostan s'a suit în turn şi bate cu 
ciocănașele lemnul sonor în trei soroace. Pentru 
singurătăți, pentru monahi, pentru ciobanii dela 
stâni, pentru păduri şi fiare și mai ales pentru 
sine. In același timp cântă toaca la toate schi- 
turile şi mănăstirile munților, şi el pare a auzi 
răspunsurile şi ecourile peste valurile codrului 


www.dacoromanica.ro 


DEM NUL TINEREȚII 13 


— şi cu mâni iuți, într'o fină adiere, se pune 
în armonie cu toate, cu tot ce-l înconjoară şi 
cu Dumnezeu. Cu ochii pe jumătate închişi 
şi privind în sine, cătră sufletul său, stă drept 
şi neclintit cu trupul, ca o fantasmă neagră, 
și numai mânile îi tremură şi cântă, 

De mult europenii au dispărut din peisagiu, 
parcă ar fi murit, 


www.dacoromanica.ro 


II. 


Aici, în aceste singuratăți, 
trăia un monah... 


Inainte de a cădea ultimele lovituri de cio- 
cane în turn la Vovidenie, părintele Natanail 
a ieşit din căsuţa lui albă acoperită cu draniţă, 
a coborit din cerdac cătră sfânta biserică, a 
trecut valea ș'a intrat pe-o cărare la deal, cătră 
miază-zi, printre fânațuri necosite. Plutește în 
juru-i dulce mireazmă şi cântecul din turn. 

Părintele Natanail se opreşte o clipă, c'un 
zâmbet abia văzut în barba-i rară şi bălaie. 
Se "'ntoarce spre turn, de unde-i vine bună veste. 
Apoi îşi strânge mai tare curaua peste rasa-i 
neagră, pe trupul supt, şi porneşte iarăși la 
deal, printre ochi vii şi râs alb de flori. 

«Şi pentru ele cântă toaca...» se gândește mo- 
nahul, și-și simte sufletul mai ușor decât în 
alte zile. 

Când ajunge în marginea pădurii, sună diu 
urmă clopotele, întăiu cele tinere, apbi cele bă- 
trâne, după rânduiala veacurilor. Contenesc, şi 
se face liniște. 

Un tipăit uşor saude pe cărarea umedă, în 
urma călugărului. Cuviosul Natanail se întoarce, 


www.dacoromanica.ro 


16 MIHAIL SADOVEANU 


— "Tu eşti, măi Țubichi? întreabă el fără 
supărare şi c'o voce deosebită, caşicum ar fi 
vorbit c'un copil, 

Căţelul tărcat se oprise cu urechile înălțate 
ca două cornițe şi mişca prietinos din coada 
ciuntită, 

— Bine, numai să n'ai de furcă cu dulăii 
dela stână, îi zise Natanail. 

'Țubichi avea pricină să se creadă în siguranță 
şi mai făcu câțiva paşi îuspre stăpânul său. 

Amândoi porniră înainte pe potecă şi lumina 
scăzu între brazi, 

Veni o înfiorare peste păduri şi cetinile din 
jurul lor fâşâiră prelung. Caşi toaca şi caşi 
clopotele, acest cântec al liniştii era pentru 
Dumnezeu, pentru puțini oameni şi pentru săl- 
bătăciuni. Iar pentru ca rânduiala tainelor să 
fie deplină, când sta şuietul brazilor în răstim- 
puri, năştea, stâns, din depărtarea dela miază- 
zi, glas de bucium. In această alternanță nu 
era nimic poetic şi romantic. Din bucium zicea 
moş-Nechita cel burduhos, la stâna mănăstirii ; 
şi dădea o veste ciobanilor lui. 

In sara aceasta aşa de frumoasă însă, şin 
clipa aceia unică din viața lui, fără păreche 
în trecut și în viitor, părintele Natanail primi 
în el cântarea nouă caşi pe cea de toacă şi de 
clopot. 

— Frumoasă sară, măi Ţubichi! zise el fără 
cuvinte, cătră cățelul care tipăia acum alături, 
lângă glezna lui stângă. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 17 


Când cărarea sui alt colnic şi ajunse cătră 
altă vale, susurul de ploaie al brazilor se alină, 
şi călugărul, oprialu-se, bătu u,urel cu palma 
peste grumazul cățelului, ca să steie şi el ne- 
clintit şi fără răsuflet cași dânsul. Atunci, din 
dreapta, îi veni alt zvon: era o sonoritate 
măreață, straniu înmulțită şi crescută de eco- 
nrile pădurii, caşicum s'ar fi împletit şi s'ar fi 
încălcat serii de cornuri de vânătoare, unele 
subțiri, altele profunde. 

«Cu toate acestea e tot un bucium, șopti 
călugărul emoționat. Ştiam eu că Mănăilă are 
alt meşteșug ; şi sună din alte poieni». 

Răsuilă adânc, apoi înghiți cu plăcere aerul 
serii amestecat cu mireazmă de rășină. 

Poteca stânii mănăstireşti curgea înainte; 
apoi, ca un fum şerpuit, suia printr'o rarişte 
pe coasta dimpotrivă. Natanail coti în loc spre 
mâna lui dreaptă, pe o cărărușă abia văzută. 
dintre ierburile înalte ale poienii. Mai ascultă 
în două răstimpuri larma de bucium a ecourilor ; 
după aceia, amândoi, el şi Ţubichi, urcară în 
tăcere un deal trăgănat, şi depe culme văzură 
de-asupra asfințitului — aprins — luceafărul de ` 
“ară. Intr'un cotlon al văii care se deschidea, 
se afla stâna unor oieri străini, veniți la văratic 
dintre alte păduri și de pe alte albii de ape. 

Bătură tălăngi lin şi veni până la ei miros 
de fu m. Cărarea ocoli pe după un pâlc de brădiș 
tânăr, pe-un tăpșan uşor înclinat. Şi'ndată 
zbucni focul, cașicum alt luceafăr enorm ar 


M, Sadoveanu. —Demonul Tinereţii 2 


www.dacoromanica.ro 


18 MIHAIL SADOVEANU 


fi căzut din cerul scund. Şi cânii, cu mânie şi 
larmă înfricoșată, se zvârliră spre străini, 

Călugărul se oprise, cu Țubichi alături. Sta 
neclintit, nalt şi subțiratic în rasa-i cernită. 
Cei dela stână îl vedeau zugrăvit pe zarea cul- 
mii şi-l recunoscură. 

— Aista-i părintele Naftanail, hotărî glasul 
gros al baciului. Măi flăcăi, chemați cânii. 

Câteva fâşcâituri sălbatice sfâşiară înserarea, 
Strigăte răsunătoare amenințară spre dulăi, 
amestecând nume ciudate. — Nea, I,epşa; nea, 
Cotoşman ! Vină aici, boală, c'acuși tună dra- 
cu'n coșul tău! 

Invălmăşeala de răcnete şi fluierături n'avu- 
sese înrâurire prea mare. Dulăii se opriseră ei 
singuri, căci şi ei recunoscuseră în monah un 
musafir care mai călcase de câteva ori în acele 
locuri. 

Baciul strigă gros: 

Poftiți, părinte ! 

Unul din strungăraşi, băiat sprinten de doi- 
sprezece ani, sărise dela locul lui şi ieşise în 
cărare. Primi pe călugăr, îi sărută mâna și-l 
aduse la foc. 

Stâna lui Mănăilă era o alcătuire trecătoare: 
o şandrama șubredă acoperită cu draniţă, răze- 
mată pe câțiva stâlpi de brad în care toporul 
lovise și cioplise foarte puțin. Câteva hârdaie 
și doniţi, scafe şi cupe stăteau aruncate fără 
rânduială pe poliți grosolane, alcătuite după un 
meșteșug cu zeci de veacuri anterior celui dințăiu 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 19 


cântec pe care l-au suspinat păstorii subt codru 
și care se chiamă Miorita. Dela Dacii cei dede- 
mult și dela alţii mai vechi decât ei, în rânduri 
de generaţii, ciobanii nau simţit nevoia să-și 
schimbe portul, datinile și confortul în munţii 
lor sălbatici. Cu aceleași unelte din tinereţea 
lumii, cu același ritual de-atunci îşi duc traiul 
— numărând fără scop oile, zilele și anii. Soco- 
telile acestea le fac pe răbuş, adică tot pe o 
bucată de lemn. Trăiesc iarna în bordeie de 
bârne; iar dulceața primăverilor ș'a tinereţii o 
spun tot din lemnul pădurilor lor, din bucium 
ori caval. 


Baciul şi câțiva ciobani cu strungărașul stăteau 
la foc  de-asupra căruia, spânzurat în cârlige 
și lanţuri, înegrea ceaunul cel mare de jintiță. 
Erau oameni fioroşi la înfățișare, cu plete mari 
netunse şi nepieptănate, îmbrăcați cu straie 
care fuseseră odată albe, de cânepă şi in toarse 
şi țesute de muieri din văi. Acuma aveau o 
coloare fără nume, păreau un fel de piele vâr- 
toasă. Tot aceiași rânduială străveche porun- 
ceşte ciobanilor să-și spele hainele în zer și să 
le pătrundă de untul cașului, până ce capătă 
tăria şi floarea știută, şi pe de-asupra un 
miros special “pătrunzător, de brânză şi de fum. 
Căci subt șandrama lumina se luptă într'una 
cu fumul. Oamenii lăcrămează, se apără de 
vălvătăi ridicând palmele în dreptul ochilor. 
Deși-s așa de buhoși, de unsuroși și de demult, 
zâmbesc din veacurile lor cu prietinie noului 


www.dacoromanica.ro 


20 MIHAIL SADOVEANU 


venit. La ubichi nici nu catndicsesc să se uite, 
căci nu-i decât o cotarlă măruntă, și numai 
dulăii au preț între pădurile cn fiare. 

Bătrânul Mănăilă se sculă în picioare după 
perdeaua de fum, nalt şi spătos, încins c'o piele 
de buhaiu lată de-o palmă domnească. Suva- 
curile, stricnelele şi celelalte alămuri aninate dc 
chimir risipiră fulgere în bătaia flăcărilor. Işi 
mângâie cu degete groase bărbia rasă din proas- 
păt cu custură de coasă, şi salută pe monah cu 
vocea-i de bas: 

— Bine-ai venit, părinte. Bine-cuvintează. 

Călugărul făcu semnul crucii asupra focului. 

— Domnul Dumnezeu să vă aibă în sfânta 
lui pază. Bine v'am găsit sănătoși, oameni buni. 

— Sărutăm dreapta, cinstite părinte, grăi 
iarăşi baciul. Şi fâşâind cu opincile-i mari prin 
șperla vetrelor vechi, întâmpină pe oaspete. 
Cuprinzând în laba-i uriaşă mâna slăbuţă și 
albă a călugărului, o sărută răsunător. Cu miş- 
cări stângace, ceilalți ciobani îi urmară pilda, 
apoi se aşezară iar la locurile lor şi-şi, mângâiară 
cu palmele pletele unse cu unt, 

— Ți-am auzit buciumul, zise Natanail şi 
privi în juru-i cătând un scaun. Un asemenea 
obiect este însă lucru de prisos într'o stână. 
Oamenii stau pe-o cofă, pe-un petroiu ori pe-o 
curinătură de brad. Stau chiar și pe pământul 
gol, care-i tatăl nostru al tuturora şi ne ține 
bine. 

— Pentru cuvioşia sa, adă scăunașul... porunci 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII at 


grav baciul. Și strungărașul aduse îndată din 
întuneric scăunașul de lemn cu trei picioare 
care, obişnuit, avea slujbă să stcie întors şi să 
fixeze ceaunul la mestecatul mămăligii. — Pre- 
cum spui, părinte, urmă bătrânul întorcând 
spre monah ochii lui cu streșină de sprincene; 
socot că wai auzit din valea cealaltă, când 
ai ajuns la Doi-Paltini. Dam semn, ca să iasă 
feciorii cu oile în porneală. Am şi eu o pustie 
de surlă în care am învățat din pruncie a sufla, 
întrecându-mă cu lupii. Asta-i treaba noastră. 
Altă ispravă nu facem. Când moiu înfățișa la 
împărăţia sfântă, la judeţul cel de apoi — când 
a fi şi dac'a fi — am să am cu mine buciumul 
şam să zic o toană. Domnul Dumnezeu va 
zâmbi şi mi-a face semn cu mâna să trec între 
cei drepți, în sânul Jidovului. 

— Care Jidov, moș Mănăilă? 

— In sânul lui Avram, cuvioase părinte. Când 
ne-om vedea acolo, apoiom şti dacă ne-a fi mai 
bine decât în astă ticăloasă viaţă. 

Călugărul zâmbi. 

— Intr'o privinţă n'are să fie mai bine, moş- 
Mănăilă. Căci acolo nu-i foc și nu-i întuneric, 
şi nici luceafărul nu se vede lucind de-asupra 
unei măguri, cum îl vedem noi de-aici. Nici 
nu-i custură de coasă ca să te bărbierești. Nici 
zer ca să te speli. Nici auzi sunând tălăncuțele. 
Nu-i vale cu crâşimă, ca să-ți aducă de-acolo 
strungăraşul spirt, Nici fum de tutun nu se 
pomenește. Acolo-i așa un loc de lumină, moş- 


>.  -:ww.dacoromanica.ro 


22 MIHAIL SADOVEANU 


Mănăilă, unde stai ca un abur fără trup. Şi, 
precum scrie la carte, acolo nu-i nici durere, 
nici întristare. Şi nu-i nici bucurie, după cât 
înțeleg, căci sufletul însuşi este bucurie precum 
flacăra e foc. 

— Hm! făcu baciul, mă miram eu să fie mai 
bine decât aici, în sânul unui necredincios. Apoi 
dacă nu pot eu să mă las pe o vale cu flori 
într'o sfântă zi de sărbătoare, și dacă nu văd 
sărind din stâncă un izvor ca un berbecuţ alb, 
— şi dacă nu pot ajunge la han la Irimia, ca 
să beau o litră de rachiu de care-mi place mie, 

de celelalte mă lepăd. Eu zic așa că numai 
cu necuratul trup putem avea plăcere. Când a 
putrezi — gata, dacă n'om avea grijă să facem 
cele de cuviință. 

— Cum se poate să vorbească astfel un om 
bătrân? îl întrerupse călugărul, fără supărare. 
Dumneata, baciule, nu ești creștin și botezat? 

— Ba sunt. 

Și nu crezi în Sfânta Treime şin învă- 
țăturile Domnului nostru Hristos? 

— Ba cred. 

— Atuncea trebuie să aștepți învierea mor- 
ților, care va fi în veacul de apoi. Până atuncea, 
sufletul dumitale despărțit de trup nu va avea 
nevoie nici de băutura care-ţi place, nici de 
hrană, nici de toate câte le socoţi bune deși 
sunt înșelătoare. 

— Ba eu, părinte, mi-am zidit fântână, ca 
să am apă când mi-a fi sete dincolo. Ș'am dat 


www.dacoromanica.ro 


DEMCNUL TINEREȚII 23 


de pomană pită, sare şi caş — ca să nu sufăr 
de foame. Ş'acești feciori, după ce-oiu pieri eu 
ş'oiu fi subt iarbă, au să vie să-mi cânte de- 
asupra. Ș'au să mânânce ş'au să beie cu mine, 
ca să mă satur și eu. Asemenea rânduială noi 
am apucat-o dela alți baci mai vechi decât noi, 
care s'au petrecut demult din lume şi san dus 
pe tărâmul celălalt, și noi se cade să ne ținem 
de ce-am apucat şi am învățat. 

Monahul nu crezu de cuviință că trebuie să 
mai dea replică la asemenea înfricoșată profesie 
de credință. Creștinismul lui nu găsea cheia Ya 
ușa de bronz după care sta închis baciul cu 
strămoşii săi. Rămase un răstimp visător, cu 
ochii lui albaștri aţintiți în zbaterile focului. 

— Păninte, vorbi iar baciul rânjind, eu abia 
acuma mă uit și văd. De unde dracu ai găsit 
cuvioşia ta asemenea fleac de căţel, cum nu 
mi s'a arătat decând sunt? 

Aista-i 'Ţubichi, răspunse Natanail. S'a 
luat azi după mine, şi văd că nu sa spăriat 
de dulăii dumitale. E o corcitură pripășită la 
chilia mea; a rămas dela niște boieri care au 
petrecut în vara asta la mănăstire. E un corceag 
de mops și de fox... 

Cum? 

— E un corceag de mops şi de fox, însă-i 
deştept ca un om. Numai glas nare, ca să 
vorbească. 

Baciul privi cu îndoială și dispreţ spre căţel, 

— Çun, ai zis că-l chiamă? 


www.dacoromanica.ro 


24 MIHALI, SADOVEANU 


— "Țubichi. 

— Hm! Aista nu-i nume de câne, părinte. 
Ja să chem pe Dârlău, să văd dacă-l cunoaşte 
că i-i neam. Nea, Dârlău, ia vină "'ncoace şi 
vezi pe ciocoiul ista. 

Bătrânul fâșcâi haiduceşte şi mai răcni odată 
numele diulăului. Prin fum sticliră ochi sân- 
geroși, şun câne mare şi flocos, cu ragilă la 
gât, se opri la câțiva paşi în marginea cercului 
de lumină. Țubichi mârâi scurt şi-şi ridică ure- 
chile ca nişte cornițe. 

— Il auzi, măi Dârlău? ce zice? 

Dulăul mai rămase o clipă neclintit, apoi se 
retrase 'n întuneric, disprețuitor caşi baciul. 

Ciobanii rânjiră şi se priviră cu coada ochiului. 
Apoi se făcu tăcere şi se întinse noapte deplină. 

Călugărul trase de subt haina-i largă, dela 
piept, un pachet cu grijă învălit într'o gazetă 
veche. 

— Moș-Mănăilă, zise el, dumneata nu-ți vei 
fi închipuind c'am venit în ia-sară aici, ca să 
aduc pe "Țubichi, să te minunezi de el. Am venit 
să-ţi mulțămesc pentru cașul pe care mi l-ai 
trimis în ziua de Sântilie. 

Bun şi frumos caş! întări baciul. 

— Intr'adevăr. De-aceia l-am plătit cu drep- 
tate, după vorba pe care mi-a spus-o flăcăul. 
Iar acuma, pe deasupra, te rog a primi 
câteva pacuri de tutun de cel de care-ţi place. 

— Mie-mi place de cel negru şi tare, ca să-l 
simțesc când îl trag în piept, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 25 


— De-acela ţi-am adus. 

— Ii sărut mâna, părinte. Văd că-mi știi 
naravul, 

— i-l ştiu, moș-Mănăilă, 

— Şi văd că-mi dă o mână sfințită iarbă 
de afumat care se chiamă a Diavolului. 

Baciul râse iar, arătându-și toți dinţii. Călu- 
gărul îi răspunse cu liniştea-i zâmbitoare : 

— Moşule, toate sunt ale lui Dumnezeu : și 
ierburile și ființile, 

— Asta așa-i! încuviință baciul, Şi desfăcu 
cu mare grijă și neîndemânare pachetul pus pe 
genunchi, ca să se încredințeze că într'adevăr 
are de-aface cu iarba cea mai neagră, care 
fumegă mai gros și trece ca o perie de sârmă 
prin gâtlej. Apoi își căută luleaua de lut din 
fundul chimirului ş'o bătu cu botul deopincă. 
O împunse cu suvacul, suflă într'însa şi iarăși 
o împunse. Ș'o îndopă cu tact din darul călu- 
gărului, Ż 

Natanail îl privea pe gânduri; dar era con- 
centrat mai mult în sine, In sara asta toate 
îi păreau bune şi tihnite, Străbătuse uşor poteca 
printre păduri, simțind nevoia să schimbe o 
vorbă cu oameni din lume şi să-i intre cerul 
în suflet ca un fum de floare violetă, Se ridică 
sprinten şi-şi mângâie cățelul. 

— Vă poftesc bună-sara, zise el, Nu uita, 
moş-Mănăilă, că eu împărțesc și altora din frup- 
tul oilor dumitale. Are să mai trebuiască cât 


www.dacoromanica.ro 


26 MIHAI, SADOVEANU 


de degrabă alt caş: mâne ori poimâne. Plata 
— cum ştii — e fără greş. 

— Asta ştiu, părinte, dar eu mă bucur mai 
ales de bunătatea cuvioșiei tale. Sărutăm dreapta 
şi să mai vii pe la noi sănătos cu tutun de-acesta, 

Baciul şi feciorii rânjiră iar. După aceia răc- 
niră la câni, ca să-i ferească în laturi. Şi călu- 
gărul porni înapoi cu pas elastic spre schit, cu 
cățelandrul după el. Intr'o vreme râse singur, 
gândindu-se la convorbirea cu Mănăilă, la fel 
cu alte convorbiri din alte câteva seri de vară, 
Șălbaticii şi păgânii aceia, care se socoteau 
creştini, erau blânzi şi buni și el avea dragoste 
pentru ei. Intre dânşii, o clipă, se simţea bine 
— cu sufletul liniştit ca un iaz într'o pădure 
solemnă. 

Adresă într'o vreme lui 'Țubichi câteva cuvinte 
de prietinie. Se opri lângă un tufar mărunt, 
în marginea poienii dela paltini, şi căută, pipă- 
ind, o frunză potrivită. O aşeză între buze şi 
cântă uşor nopţii și singurătăţii cât trecu printre 
brazi, într'un întuneric de catran. 


www.dacoromanica.ro 


III, 


Acum se arată nişte 
cinstite fețe de  sluj- 
başi. 

In urma lui, la stână, baciul rămase pâcâind 
cu mare plăcere din luleaua-i de lut roș cu căpă- 
cel de alamă. 

Era bine dacă se nimerea sub fușta călu- 
gărească ș'oleacă de rachiu... zise elcătră feciori. 
— Măi Turiţă, dă-mi o cupă de zer. 

Strungărașul îi aduse zerul. 

— Cu asta n'am făcut mare lucru, vorbi el iar 
oțărîndu-se urît; fărădecât mi-am astâmparat 
oleacă arșiţa. Tutunu-i mai bun. V'ași da şi vouă 
o țâră, da nu vreau să vă înădiţi la o iarbă în- 
drăcită și puturoasă ca asta. Apoi de când ţin eu 
minte, și după cât știu, numai baciul trebuie să 
tragă din lulea. Cei tineri se uită ș'așteaptă să 
le vie rândul. După ce-or trece vreo douăzeci de 
ani, apoi îți afla și voi ce-a iscodit diavolul. 

Subţire şi muzical, Turiță strungărașul se 
amestecă și el în vorbă : 

— Parcă ciobenii nu duhănesc și ei? observă 
el. Până la crâșma din vale nu-i așa de departe. 
Numaicât în loc să-l beie din lulea, îl fac țigară : 
îl sucesc în pănușă de păpușoiu, 


www.dacoromanica.ro 


28 MIHAIL, SADOVEANU 


— Şi-i bun, măi Turiţă? întrebă baciul pri- 
vindu-l într'o parte, pieziş. 

— Ii bun, moşule, răspunse strungărașul. 

Ciobanii și baciul izbucniră în hohct, scutu- 
rându-și pletele. In vâlvătăile schimbătoare ale 
focului, obrazurile lor aveau schimonosituri de- 
monice, caşicum i-ar fi aruncat în singurătatea 
aceia un pământ necurat. 

Dulăii dintr'odată se izbiră cu vrăjmășşie în 
cărare şi câteva tălăngi se scuturară în umbra 
de-aproape. Larma cânilor crescu întărâtată şi 
doi ciobani săriră răpede de pe trunchiurile lor. 

Un glas se 'nălță în întunericul opac, modu- 
lând o vocală sonoră: Ho-hoo! 

— Is oameni de-ai noștri, grăi unul dintre 
feciori întorcându-se la foc. Cellalt domolea cânii. 

Baciul morinăi pe lângă ţeava lulelii : 

— Cine-i? nu cumva îi Pintilie? 

— Da. Onuţă şi cu Pintilie. 

Baciul aşteptă, sucit cu spatele spre cărarea 
muntelui și'n aparență nepăsător, până ce pașii 
străinilor fâșâiră lângă foc. Atunci se 'ntoarse şi 
văzu doi munteni cu sumăieşe scurte, cu ochii 
mascaţi de pălăriile aplecate pe sprinceană. Unul 
era înalt, — cellalt mai subţiratec și mai scund. 
Purtau topoare cu coadă lungă atârnate la cotul 
brațului stâng. i 

— Bună-vremea, 

— Bună să vă fie inima, răspunse baciul. Voi 
sunteţi ? 

— Noi, răspunse cel scund și subţiratic, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 29 


Traseră de subt sumane puști cu ţevile rătezate 
şi se aşezară ceva mai la o parte, alături, pe-un 
singur butuc de brad, cu armele lângă dânşii. Işi 
tidicară frunțile, își saltară pălăriile. Cel nalt era 
blond. Cel scund — brun. 

Zâmbiră spre baciu, Cel mic cu îndrăzneală, 
cel nalt cu oarecare stânjenire, — amândoi însă 
exprimau aceiași stare de îndoială pe care tre- 
buiau s'o aibă oameni ca ei într'o aşezare ce atâr- 
na oarecum de legile și rânduielile societății diu 
vale. 

Baciul Mănăilă întrebă iarăşi: 

— Aţi mai coborit într'acoace? 

— Da, răspunse cel mic, aţintind spre baciu 
ochi scăpărători şi negri. Am stat o vreme sus, 
într'un loc al nostru. Deacolo, am văzut că v'a 
căzut pe sară oaspete la stână. 


— Da. Părintele Naftanail dela schit. 

Cel mare şi bălan mormăi moale : 

— An spus eu că-i părintele Naftanail. 

— Așa-i, întări baciul. Pintilie l-a asemuit 
bine. Se vede că mâne e ziua lui, când sè face 
slujbă mare devale. Are ochi ageri pentru cele 
sfinte. 

— A fi şi asta, îngână pe gânduri Pintilie, fără 
să zâmbească. 

O clipă tăcură. Cel mic şi negricios tresări 
iar : 

— A venit să cumpere caș? 

— Nu; a venit s'aducă o rămăşiţă de datorie. 

Tăcură iarăşi. 


www.dacoromanica.ro 


30 MIHAIL SADOVEANU 


Onuţă trase dela șold o tașcă de piele, înflorită 
cu ținte şi plăci de alamă, o deschise între ge- 
nunchi și scoase din ea o ploscuță lată de sticlă, 
îmbrăcată în împletitură de rafie. Scocicri ș'un 
păhărel de metal, în care suflă de câteva ori, ca 
să-l curețe. Apoi, cu osebită grijă, urmărit de 
toți ochii, atât ai oamenilor din lumină cât şai 
cânilor, — destupă sticla și turnă atent în păhărel 
un fir subţire de licoare. 


—  Aista nu-i rachiu, — e doftorie, explică el. 
E, de cel de mere. Mi l-a dăruit o cuvioasă călugă- 
riță dela Agapia din deal. Eu socot că i-a cetit și 
rugăciuni când l-a făcut. Supărare, boală. ți 
le ia ca cu mâna. Poftim, moș-Mănăilă, ia-l de 
bine. 

Ochii baciului de mult sticleau ca ai necura- 
tului din râpă. Lăsă răpede luleaua în spuză, la 
botul opincii, și prinse în mâna-i mare cu ghiare 
păhărelul de rachiu. Il aduse domol la gură. Deşi-i 
tremura mâna, nu vărsă niciun pic. Il gustă din 
vârful limbii, şi încuviință adânc din cap: 
— Ihî! Apoi închină spre munteni: 

Apoi vă poftesc sanatate. Domnul să vă 
fie de spor şi de ajutor. 

Și sorbi cu ochii închiși, răsturnând capul pe 
spate. 

Intinse paharul. 

Crezu potrivit să mai adauge o vorbă: 

— Eu zic aşa, oameni buni, că Dumnezeu cu- 
noaște gândul omului, și câteodată i-l împlineşte, 

Oamenii buni nu înțeleseră din ce adânc por- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINERE 31 


nește această banală cugetare; o primiră totuși 
cu liniște, cași pe închinarea în care acelaşi 
Domn-Dumnezeu trebuia să le steie într'ajutoi 
pentru faptele şi îndeletnicirile lor cam neno- 
trivite cu uneltele pe care le aveau alături. 

Pauză. Onuță cinsti şi pe feciori, care dä- 
dură de duşcă lichidul de foc, fără să crâcnească. 
Turiţă gustă numai depe fund, lepădă paharul 
în mâna străinului şi-şi prinse gura pe rând cu 
degetele mânii drepte, apoi cu cele ale stângei, 
suflând pripit aburi de otravă, în hazul tuturor 
celor de față. Veselia risipi deplin șovăirea înce- 
putului, — mai ales după ce baciul mai primi un 
păhărel pe care-l trată cu aceleași mângâieri și 
evlavie. 

— Bune lucruri a läsat Dumnezeu pe astă 
Îume... observă el cu statornica-i filosofie. 

— Nu-i dela Dumnezeu, îi dela o călugăriță 
dela Agapia, râse Onuţă. 

Insfârşit, găsi de cuviință şi Pintilie să arăte ce 
sunet are glasul lui, 

— Baciule, grăi el, cam ce fel de om e călu- 
gărul acesta Naftanail? 

— Călugărul acesta Naftanail? Apoi cum să-ți 
spun eu, bre Pintilie? Eu socot că-i mai mult 
călugăr decât om. 

— Aşa am auzit şi eu dela alții, care l-au cu- 
noscut ș'au fost pela chilia lui. Eu numai de 
departe l-am văzut, trecând prin poieni şi pe 
cărări, Nu-i vechiu prin partea locului. 

— Nu-i vechiu. Şi nici el nare multe zile 


www.dacoromanica.ro 


32 MIHAIL SADOVEANU 


crestate la răbuș. S'a pripăşit la Neamţu de vreo 
doisprezece-treisprezece ani. Acu ai să mă 'ntrebi 
de unde a venit: asta nu ţi-oiu putea-o spune. 

— Zice că-i venit de prin părțile Ieşului. 

— Se poate. Iaca aicea ai dreptate. Am auzit 
că acela târg îi mai mare decât toate câte sunt. 
Deaceia și Naftanail are atâta învăţătură. La 
târguri sunt şcoli înalte. El trebuie să fi învăţat 
acolo macar zece glasuri de carte. 

— Dacă n'ar fi fost învăţat, nu s'ar fi putut 
face aşa de degrabă monah ; şi war fi duhovnic 
aşa, de vestit — încât vin oameni bolnavi și mu- 
ieri de prin sate, ca să le cetească dezlegări și să-i 
tămăduiască. Duimneata, baciule, ai auzit de 
asta ? 

— Cum să n'aud? Doar eu îl cunosc mai de- 
demult, de pe când încă nu era cuvios ieromonah. 
Invăţătură trebuie să aibă multă, deşi eu n'am 
de unde o cunoaște. Iar mai ales are în sufletul 
lui, după cât ştiu, dreptate, de-ți plăteşte un 
lucru de două ori, ca să-ți facă mai mare coraj şi 
plăcere. Ş'apoi, pe lângă dreptate, a supt laptele 
bunătății dela maică-sa care l-a crescut şi l-a 
avut drag. Că el pentru rugăciunile lui, pentru 
minunile şi vindecările ce săvârşeşte, nu pri- 
meșşte niciodată bani, ca să nu-şi spurce darul. 

Aici bătrânul Mănăilă primi din mâna lui 
Pintilie al treilea păhărel de rachiu de mere. 
Plioscăi din limbă şi-şi spori şi mai tare gustul 
de vorbă, înțelegând uşor care-i mijlocul să do- 
bândească şi pe-al patrulea. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 33 


— Intocmai aşa este, precum îți Spun eu, măi 
Pintilie. Apoi acolo prin străinătăţi, la Ieși, va 
fi avut el, după cât înțeleg, unele năcazuri mari. 
Stau şi socotesc : altfel de ce şi-ar fi lăsat el boie- 
riile şi bielșugul, ca să s'aşeze aici, într'o pustie, 
între codri? 

— Am auzit şi eu c'ar fi fost bogat în viața 
lui. 

— Se "'nţelege. Avea slugi o mulțime. Unu-i 
ținea lingura, altul paharul. Unul lua cu dege- 
tele pilaf din strachină şi-i punea în gură. Trăia, 
mă rog, ca un boier. Şi umbla numai cu căruța 
'şi cu trinu. Acolo este trin : un fel de căsuță pe 
roate, care fuge singură fără cai. Ce drăcie a fi 
asta, nu ştiu, că n'am văzut-o ; eu nu m'am po- 
gorît niciodată dela munte, dintre oi, — dar 
zice că este. Ri, — și câte va mai fi fost având! 
Toate le-a lăsat, bre omule, și s'a tras la schiv- 
nicie, din pricina unui diavol. 

— Aşa ai auzit? din pricina unui diavol? 

— Se 'nţelege; altfel cum? 

— Eu am auzit că din pricina unei muieri. 

— Apoi eu ce spun? din pricina unui diavol. 
Şi se "'nchină, şi cetește și zi şi noapte. Numai 
câteodată vine pela noi, la stână. Și dacă este 
raiu, precum scrie la carte, apoi drept în raiu are 
să se ducă, cu trinu. 

Mănăilă se veseli singur de vorba lui. După 
asta îşi îndopă iarăşi luleaua. 

— Are. și tutun bun... adăogi el rânjind şi 
clătinând din cap. 


M. Sadoveann,——Demonn! Tineraţii 3 


www.dacoromanica.ro 


34 MIHAIL SADOVEANU 


Pintilie lăsă să treacă vorba asta pe care n'o 
înţelegea şi rămase iar gânditor. 

Onuţă mistui ploscuţa în tașca de piele. Ba- 
ciul stupi în foc și tăcu. 

Fiorul de vânt al înserării contenise de mult. 
Noaptea fără lună se statornicise deplin între 
cer și codri. Luceafărul trecuse pe celălalt tărâm. 
Dintre stelele fără număr de deasupra — ca din- 
tr'o spuză de aur, din prundișuri de nestemate, 
dintre făclioare ale adâncurilor celor fără de mar- 
gine — unul dintre feciori alese un grup geometric 
și-i dădu un nume. Atunci se deșteptă iar baciul, 
ușor înveselit, — îşi înăbuși căscăturile enor- 
ine ale somnului și luă el cuvântul, ca unul mai 
bătrân și mai cunoscător al tainelor celor de 
demult ale păstoriei. Inaintea lui alţii trebuiau 
să tacă, — şi feciorul își înghiţi vorbele cu sfială 
pe bolovanul lui colțuros. Baciul dădu el porecle 
şi semnificaţii, după o învățătură cu zece mii de 
ani mai veche decât creştinismul. Strungărașul 
îl asculta cu gura căscată şi ținea minte pentru 
vremea când avea să fie baciu, — ca să ştie cea- 
surile oilor şi străjile nopții, după stele. Asta tre- 
buia să fie legea și religia vieţii lui. 

Baciul îl observă într'o vreme şi-şi ascuți 
spre el dinţii de criță. 

— Invaţă, îi zise, privindu-l încruntat, căci 
altfel rămâi prost şi netrebnic. Asemenea câte 
altele trebuie să ştii ! Phi ! n'ai tu păr în cap câte 
trebuie să ştii, și nici nu cred s'ajungi să le ştii, 
căci lumea din ziua de azi nu-i ca pe vremea mea, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 35 


Pe mine m'au bătut trei baci ca să le'nvăț. Așa 
că trebuie să le 'nveţi și să le ştii și tu. 

— Dar sfintele rugăciuni de dimineață şi de 
sară le știe? întrebă Onuţă. 

Baciul îl privi de departe, cu dispreț, şi nu-i 
răspunse. După aceia căscă iar, cu ochii plini de 
lacrimi şi de fum. 

Pintilie sta la locul său, tăcut şi nemulțămit. 
Avea el, în sara aceia, ceva.— Onuţă îi era bun 
tovarăș, — însă câteodată nu-i plăcea, pentru 
vorbele lui împotriva dreptăţii șa adevărului. 
Era mai ager şi mai harnic la cuvânt decât el; 
nu găsea niciodată vreme şi mijloc să-i propeas- 
că fantasmele ori nebuniile. Din pricina lui, pe 
lângă altele, mânca uneori de frupt în zile de 
post. Iar acum nu 'nțelegea ce i-a venit să spuie 
baciului și feciorilor povestea cu rachiul de mere 
a călugăriții dela Agapia din deal. Acel rachiu 
— drept vorbind — era boieresc, cu tot cu plos- 
cuță şi cu tot cu păhărel de argint. Il dobândi- 
seră într'o sfântă zi de Duininecă, pela toacă, 
în urmă cu vreo săptămână, oprind la o cotitu- 
ră a drumului mare, în pădure lângă fântână, 
o trăsură care umbla în primblare la mănăstiri. 
Cu puştile lor scurte râdicate ameninţător, sili- 
seră pe vizitiu să strunească năprasnic şi să se 
facă broască pe capra lui ; apoi răcniseră cu străş- 
nicie la stăpâni să coboare pe iarbă verde. Ți- 
nându-i cu brațele 'n sus, îi uşuraseră de bani 
şi de inele. Le lăsaseră ceasornicele cu care n'a» 
veau ce face; însă Onuţă înţelegea să plătească 


www.dacoromanica.ro 


36 MIHAIL, SADOVEANU 


cu acele ceasornice ploscuța şi păhărelul, care-i 
pricinuiseră mare mirare; şi, pe lângă ploscuță, 
şi păhărel, câteva gărăfi burduhoase de rachiu 
de drojdie, cum nu se mai află pe acest pământ 
de bun şi de tare. 

» Acuma scornea o istorie cu călugărița — și 
ciobanii îl credeau. Asemenea minciuni avea 
obiceiul acest Onuţă să spuie de multe ori, aşa, 
ca să petreacă singur ; căci el, Pintilie, era su- 
flet drept şi cinstit şi pentru minciună avea 
mare greață. Dar iarăşi — cugetând — nu se 
putea pune cu el de pricină, pentrucă era tova- 
răş viteaz ; și spunea boierilor, pe care-i oprea cu 
pușca, multe şăgi și drăcovenii. Câteodată se 
părea că dau cu plăcere ce au asupra lor. 

«Is bucuroşi că scapă cu viața», se gândea 
Pintilie. 

S'ar putea întâmpla însă ca unul să ridice o 
armă ş'atuncea curge sânge, — el şi tovarășul 
său fiind în drept să-şi apere pielea. —«Ar fi mai 
bine să se isprăvească odată toate şi să mă că- 
lugăresc !» mormăi el desgustat. 

— Ce-ai spus, bre Pintilie? întrebă Onuţă. 

— Spun că-i vremea târzie şi trebuie să ne 
ducem la locul nostru... răspunse alene Pintilie. 

— Bine, să mergem, vorbi vesel Onuţă, numai 
cată să spunem baciului că n'am venit ca să ne 
numere şi să ne spuie pe nume stelele. Ascultă, 
moş-Mănăilă, se îndreptă el cățră bătrân. Noi, 
în ţiitorile noastre știute la izvoară, împușcăm 
câteodată capre. Ş'atâta capră sălbatică mâncăm, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, "TINEREȚII 37 


încât ni-i lehamite. Drept aceia te-am ruga să 
ne dai un caş, ca să mai schimbăm mâncarea. 
Jar dacă nici dumneata nu ai tragere de inimă 
pentru carne de căprioară, atuncea să-ți lăs o 
garafă dintr'aceiaşi aghiazmă pe care ai gus- 
tat-o din ploscuță. O am la mine: dacă vrai, i-a 
dumnitale. 

— Cum? strigă baciul Mănăilă. Ce să fac eu 
cu căprioara? De când sunt nu m'am împăcat 
cu carnea de dihănii. Nu m'am învăţat a mânca 
nici capră, nici lup, nici urs. Așa că-ți dau bu- 
curos cașul şi mă împac cu garafa de băutură, 
— dacă-i plină şi-i tot de-aceia. 

—  Plină, şi tot de-aceia, afirmă cu tărie Onuţă. 

Atunci baciul se ridică greoiu şi se duse în 
întuneric, ca să bâjbâie în comarnic un caș care 
i s'a părea mai mic. 

«Acuma, alta, cu capra... se gândi amă- 
rît Pintilie, De unde le scoate și le potrivește 
el așa? Acest om mărunțel e mare pehlivan și 
mare calvin.» 

Primi totuşi caşul, fără să spuie nimic împo- 
“trivă, şi îl trecu lui Onuţă. 

— Acuma, după ce-am făcut târgul, putem să 
ne ducem, zise acesta. 

Mănăilă ridică braţele desnădăjduit : 

— Dar garafa, măi oamenii lui Dumnezeu? 

— Este şi garafa... răspunse Onuţă, şi scoase 
garafa. Pintilie o primi şi o puse în braţele ba- 
ciului, răsuflând cu mulțămire. Era bucuros că 
nu-i pricină — ca să se mai işte vorbă şi foc de 


www.dacoromanica.ro 


38 MIMI SADOVEANU 


puşcă. Un om pașnic ca dânsul nu se "npăca 
niciodată cu faptele rele. Iar dela Onuţă se pu- 
tea aștepta la orice. Când se afla cu dânsul, era 
totdeauna cu ghiaţa 'n spate. Nu-i vorbă că nici 
el nu-și putea lăsa tovarășul la un asemenea 
năcaz — şi se simțea nevoit să întrebuințeze bra- 
țul, care era tare ca un buzdugan. 

«Mulţămesc lui Dumnezeu şi Maicii Dom- 
nului că nu s'a "'ntâmplat nimica l» 

Adăogi tare cătră cei dela stână: 

— Rămâneţi cu bine, fraților! 

— Mergeţi cu pace şi cu sănatate! răspunse 
baciul, 

Bătrânul îi petrecu zece pași, — mârâi la 
dulăi şi-i sudui ca să nu se miște din covrurile 
lor, după aceia se întoarse și ridică sticla 
între el și lucirile focului, ca să vadă dacă-i 
plină. O destupă și prinse scurt o picătură îutre 
buzele-i arse. Cumpăni gustul și tăria — şi, so- 
cotindu-se 'mpăcat, își vâri cu grijă în sân co- 
moara, 

Focul se risipea și murea. La lucoarea lui 
roşie, se așeză cu fața în sus pe pământul gol 
şi călduț, cu mânile sub ceafă, şi rămase o clipă 
cu ochii deschişi, chemând dinspre stele som- 
nul. Adormi într'o clipă şi prinse a sforăi cu 
modulaţii stranii, ca o fiară necunoscută încă. 
Flăcăii trecură la datoria lor — și tălăncuțele 
picurară un timp în noaptea de vară, până ce 
se alinară abia-auzit, 


www.dacoromanica.ro 


IV. 


Indeletniciri obiş- 
nuite ale ieromonahit- 
lui şi duhovnicului 
nostru, Părintele Na- 
tanail. 


C'un ceas înainte de miezul nopții, bătu iarăși 
toaca la Vovidenie c'o melodie nouă și proas- 
pătă între păđurile neclintite. Jivinile erau ic- 
şite în poieni, din farmecul de piatră al întu- 
nericului celui mare, şi, cu capetele înălțate, cu 
ochii neclintiți, așteptară să sune clopotele, al 
căror înțeles rămânea ascuns pentru ele din vea- 
curi în veacuri şi din generație în generaţie. 
Izbucniră şi zborurile de sunete-fantome, alun- 
gându-se şi chemându-se din zare în zare. Şi 
valea schitului rămase după aceia mai tăcută 
decât înainte. 

La cele câteva căsuțe ale monahilor clipiră 
lumini. Natanail ieși sprinten şi fără somn în 
cerdacul lui şi privi făclioarele cerului cu un sim- 
țimânt sămănând iubirii. Stătu cu fruntea 
înălțată și cu braţele moarte în lungul trupului. 
Apoi îşi potrivi pe frunte camilafea și cobori 
domol cele patru trepte. Trecu pe cărăruşa grà- 


www.dacoromanica.ro 


40 MIHAIL SADOVEANU 


diniții, printre tufe de busuioc și mintă. Când 
apăsă clanța dela portița tăiată în zăplazul ma- 
re cu streșină, — auzi o plângere moaie. Un 
glas de femeie îl salută din cărarea de după 
zăplaz. 

— Sărut mâna, cuvioase părințele. 

Călugărul închise cu stânga portița şi întinse 
dreapta prin întuneric. O umbră încovoiată se 
apropie şi i-o sărută cu buze reci. 

Natanail întrebă încet : 

— Care-ţi este năcazul? 


— Cuvioase! părinte, chiar acuma am căzut 
aici, venind de peste munte din valea Moldo- 
vei. Am adus în căruță un biet băiat bolnav — ca 
să-l vezi și să ne faci o rugăciune. Nu ne lăsa, te 
rugăm cu lacrimi. Ajută-ne şi pe noi, cum ai aju- 
tat pe alții. Am desprins iapa dela hlube ș'am 
dat-o să pască. Ne punem să 'mbucăm şi noi 
ceva până ce te-i întoarce cuvioșia ta dela bi- 
serică. 

— Bine, aşteptați-mă, răspunse cu același 
glas încet monahul. 

Se lăsă pe cărare la vale şi puse și el o pată de 
umbră mișcătoare pe zidul vechiu al bisericii. 
Pătrunzând în naos, găsi lumini aprinse şi mur- 
mure de rugăciune. Se alătură la strana dreaptă 
şi se cufundă, cum îi era obiceiul, cu totul în 
slujba aceasta de noapte, care-i era mai plăcută 
între toate slujbele şi rânduielile monabhiei. Era 
ceva cu totul lui tot deosebit de lumea lui de 
altădată şi chiar de viaţa zilnică a mănăstirii, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 4I 


Paşii slujitorilor aveau un tact sonor, care însă 
părea străin de ei; glasurile, intonând cântări, 
păreau ale zidurilor ș'ale morților de sub les- 
pezi. Şi umbrele sinistre, cu rase şi camilafce, 
păreau că numai se agită mute — după ritmurile 
monotone şi străvechi — aceleași şi aceleaşi de 
secole. Acest misticism şi această înfricoşare îi 
făceau bine, — ca o suferință după care ai pace 
şi somn odihnitor. 

Murmurând melopei bizantine, se cufundă ca 
într'un abur al altei stări, în care se găsea tot 
treaz şi viu, cu vederile aţintite în icoana cea 
mare, din care fecioara îl privea cu ochi umezi 
de nespusă tristeță. Avea în el mila păcii, cum 
spunea cartea. Era ceva armonizat cu starea de 
uitare și împăcare pe care o simţise în sine în 
acea zi unică de August. 

«Fericiți cei săraci cu duhul», se gândea el, 
în timp ce cânta şi primea în suflet privirea 
omenească a icoanei. Adică fericiţi acei care pot 
lepăda neliniştea judecății: care nu-și trudesc 
zădarnic mintea, căutând chei ce nu sunt la 
lăcăţi ce n'au fost. Nu râvnesc să răstălmăcească 
datinele. Nu visează să răstoarne domniile şi 
stăpânirile. Căci spiritul este demon de nemul- 
țămire. Aşa că cel sărac întru duh se mulțămeş- 
te cu ale sale ca floarea și ca pasărea, urmând 
un destin al împăcării totale. 

Gândurile acestea pluteau mai mult în el, ca un 
sentiment. Se silea să nu le dea o formă, ca să nu 
strice întru nimic echilibrul în care i se părea ca 


www.dacoromanica.ro ` 


42 MIHAIL SADOVEANU 


ajuns ; ca să puie cât mai puțină reflexie a pro- 
priei lui stări, asupra căreia, ca pe o rană grea, 
se prinsese o ușoară şi transparentă pieliță : la 
o silință ori la o zguduire, putea iarăși sângera 
cu uşurinţă. i 

In jurul lui se făcu o pauză de tăcere. Atunci 
tovarășii săi în haine cernite i se arătară în ipo- 
staza lor omenească. Nu mai crau umbre mute, 
oscilând după murmurul zidurilor. Şopteau în 
apropierea lui cu glasuri adevărate, vorbind des- 
pre lucruri mărunte. Cu obrazurile ofilite de tru- 
da zilei, cu guri ştirbe și strâmbe, unii căscau 
prelung şi zgomotos, apoi, cu mare mulțămire, 
îşi netezeau bărbile. A-doua-zi, deși era Pante- 
limon, trebuiau iarăşi să se ducă unii la coasă, 
alţii la adunat ; altora le era rânduită slujba la 
pădure. Vorbeau despre toate acestea ames- 
tecând în ele frânturi de psalmi. 

Un bătrân sărman se tânguia c'o voce slăbă 
noagă că i-a furat cineva fasolele de pe trei ha- 
ragi. Iar fratele tânăr şi spân, cu pletele retezate, 
care sta în apropierea lui, îl mângâie întorcând 
spre dânsul un bot viclean: 

— Adă-ți aminte, cuvioșia ta, că le-ai cules 
singur pentru mâncarea de eri. Ş'ai avut la ele 
şi undelemn. 

Bătrânul rămase mirat şi spăimântat de a- 
ceastă descoperire. 

Luminile se stânseră, Natanail ieşi din bise- 
rică cel din urmă, singur, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 43 


Ia portiță, găsi iarăşi umbra femeii încovo- 
iate. Se tânguia cântat: 

— Ce facem, cuvioase părinţele, ce facem? 

Călugărul se opri: 

Unde ţi-i băiatul? 

—  Aicea în căruță, cuvioase părinte, sărutăm 
dreapta. Iapa-i hrănită, omul a legat-o, — şi 
poate să m'ajute să-l aducem în chilie la cu- 
vioşia ta. 

— Eşti cu bărbatul? 

Da nu mi-i bărbat, îs văduvă, părințele, 
nu mi-i bărbat. E un om din sat, pe care l-am 
rugat să vie cu mine. Un om are altă putere și 
ali cap. Tare te rog să te milostivești şi să nu 
ne laşi. 

— Bine. Aduceţi-l. 

recu iarăși prin grădiniță simțind sufletul 
busuiocului, intră în casă, și-şi aprinse singur 
lampa. Hotărîse ucenicului să nu-l slujească nici- 
odată noaptea. Dintr'un cotlon al cerdacului, 
Pubichi îl urmase, ș'acuma se purta bucuros 
prin casă, mișcând din rămășița-i de coadă. Il 
văzu încordându-se atent și mârâind. 

— Fii cuminte, 'Pubichi, îi zise el. Sunt nişte 
oameni năcăjiți. 

Căţelul tăcu. In ceardacul de scânduri tropă- 
iră paşi. Natanail feri uşa în laturi și, din în- 
tuneric, intră cu spatele înainte o namilă de om 
desirat, ridicând şi purtând de cap şi de umeri 
pe bolnav. Sufla şi fosăia cu părul zbârlit şi cu 
ochii tulburi încă de somn. Femeia părea agățată 


www.dacoromanica.ro 


44 MIHAIL SADOVEANU 


de picioarele băiatului, — şi se'mpiedică de 
prag. 

O clipă şi omul şi văduva rămaseră în mij- 
locul odăii, bălăbănind între ei trupul și cău- 
tând, cu capetele întoarse, locul unde să-l aşeze, 
Văzură laița dintre ferestre şi-l așezară acolo, 
tropăind neregulat. Icoanele erau aproape, dea- 
supra. Şi măsuța cu cartea deschisă, cu aghiaz- 
ma pregătită şi cu potirul acoperit. Călugăru- 
rul îşi puse veştmântul slujbei şi ubichi ieși umi- 
lit pe ușă, cum ştia că-i porunca şi rânduiala. 

Natanail se apropie de laiță. Văzu un schilod 
de care nu se înfricoșă, căci asemenea priveliște 
nu i se arăta întăia oară. 

Era, într'o cămașă de câlți, un vierme omenesc— 
zgârcit, cu brațul şi piciorul din dreapta răsucite 
şi moarte. Restul trupului — oase în bolnavă 
piele fumurie. Un cap de ceară murdară pe care 
începeau să crească tulee; gura strâmbă, ochi 
pe jumătate închişi, cu supuraţii de rană. 

Călugărul se întoarse ca izbit în piept și privi 
spre femeie. Sta răsucită într'o parte, cu mâna 
la gură şi cu ochii în pământ. Omul deșirat ie- 
şise. —- Lampa mică de sticlă lăptoasă ardea cași- 
cum şi-ar fi luminat singură sieşi, 

Monahul întrebă : 

— Dumneata ai născut acest trup, femeie? 

— Eu l-am născut, părinte, dar era întreg şi 
curat. Şi i-a venit dintr'odată boala asta, ia 
opt ani. Am chinuit cu dânsul pela doftori și 
prin spital. Dacă am văzut că nu-i folos, l-am 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 45 


lăsat. Zace aşa, se împuţinează şi se usucă de 
doisprezece ani. 

— Mai ai copii? 

— Nu mai am, părinte, nu mai am. Am avut, 
dar au murit când erau de țâță, Apoi, după asta, 
s'a prăpădit şi bărbatul-meu, Drept este că mi-a 
lăsat oleacă de avere, însă-s singură și fără a- 
jutor, 

— De ce suferință a murit bărbatul dumitale? 

— Nu pot pentruca să ştiu, părinte, nu pot 
să ştiu, A pierit de tânăr, dintr'o umflătură de 
picioare şi de niște bube. Fusese în putere — și 
nu în multă vreme a căzut. Eu socot că să-i fi 
dat cineva ceva. 

— Cine şi ce să-i deie? 

— Bi, cuvioşia ta parcă nu ştii? Sunt duş- 
mani şi duşmance pe lumea asta, care n'au ho- 
dină cât te văd mulțămit. Așa nu s'au îndurat 
să mă lesecu soțul meu și cu ale mele — şi i-or fi 
făcut farmece, i-au dat să beie veninuri, S'a bol- 
năvit, s'a pus la pat, şi nu târzie vreme a murit, 
Acu eu ce-am putut face, după mintea pe care-o 
am şi poveţele pe care le-am aflat? Cât a fost el 
bolnav, m'am dus la unele babe să deslege ce-au 
legat altele. Am fost la preoți de-ai noştri ş'am 
dat slujbe, Am ars lumânări întoarse — ca să se 
topească duşmancele cum se topeşte ceara. Am 
pus la gâtul lui rugăciune scrisă pentru toate 
bolile știute şi neştiute. Am zvârlit noaptea în 
răspântie usturoiu descântat, împuns cu ace 
-- în care era blăstăm pentru cele care mi-au 


www.dacoromanica.ro 


46 MIHAIL SADOVEANU 


otrăvit şi mi-au bolnăvit omul. N’am folosit ni- 
mica. Ei, zic, dacă s'a 'ntâmplat aşa cu voia lui 
Dumnezeu... 

— Cum cu voia lui Dumnezeu? 

Femeia ridică fruntea, fără să înțeleagă. Apoi 
căzu iarăşi în tânguirea-i monotonă. 

— Dacă s'a 'ntâmplat așa, zic, bine cam ră- 
mas măcar cu băiatul. Dar, când era de opt ani, 
s'a bolnăvit și băiatut. Şi năcăjesc de doisprezece. 
Mi-a hotărît primarele, acu doi ani, să-l duc la 
spital. Dar parcă ce-am folosit? Acolo-s mai 
mult aşa, niște înşelări. 

— Unde? 

— La şpital. Cuvioșia ta parcă nu ştii? Şi 
văzând că-s numai niște înşelări, am stătut să 
vedem ce s'a alege. Am primit babe de-a noastre 
şi ţigănci şi iar au început să deslege și să des- 
cânte. Şi la fiecare dădeam și eu ce aveam — slă- 
nină şi făină — pe lângă parale, şi aşteptam să 
se întâmple o minune. Văzând că 'ntârzie şi eu 
rămân tot așa de râsul dușmancelor, am prins 
a mă duce de iznoavă încolo și 'ncoace, pe la 
preoți deslegători, despre care am auzit veste. 
Aşa, nefolosind dela niciunul, am aflat despre 
cuvioșşia ta. Acuma am nădejde. 


— De la ce oameni ai aflat şi ce-ai aflat? 

— Am aflat dela oameni dela noi. Chiar ş'acest 
gospodar, cu care am venit, cunoaște pe cuvio- 
şia ta—şizice c'a fost el aici, la mănăstire, odată, 
pentru niște boi furați... 


— Ei? 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 47 


— Ei, cuvioşia ta parcă nu ştii? Şi-a spus el 
năcazul ş'a îngenunchiat subt patrafir, şi cu- 
vioșia ta i-ai cetit. Ș'apoi, când se 'ntoarcea a- 
casă, iaca vede într'o poiană boii, păscând. Ii 
avusese prăpădiţi şi furaţi o săptămână — şi, 
dac'a fost voia lui Dumnezeu, prin rugăciunile 
potrivite şi cu darul cuvioșiei tale, iată hoţii au 
lepădat boii și boii s'au întors singuri în poiana 
aceia. In care poiană, tot după voia Celui de Sus, 
a nemerit omul ca să-i găsească și să se bucure. 
Aista-i Iordache Axinte din Podoleni. Cuvioșia 
ta îl cunoști. 

Călugărul nu răspunse. 

— Acuma ce te rog eu cu lacrimi, cuvioase 
părinte? Să-ţi faci o milă ş'o pomană cu acest 
copil sărman și bolnav și să te îndupleci și pen- 
tru mine, care-s o văduvă singură pe lume și 
fără mângâiere. Să slujeşti în noaptea asta spre 
sfântut Pantelimon, să cetești și s'atingi cu mâ- 
ua această suferință, ca să se curme acest nă- 
duh al meu. 


— Bine, să cetesc, încuviință monahul. Insă 
darul cu care-am fost învrednicit, femeie, este 
pentru alinarea mâhnirilor, pentru rănile su- 
fletului, căci asupra unui trup ca acesta, ros şi 
ars, numai unul Dumnezeu mai are putere. 

— Asta ştiu, părinte, şi mă pricep după min- 
tea pe care-o am, tresări femeia, Așa că te rog să 
ue faci o cetanie, ca să ne alini şi să ne izbăveşti. 

Cu fruntea încrețită, Natanail trecu spre car- 
tea deschisă, o luă şi veni spre laiţă, 


www.dacoromanica.ro 


48 < MIHAIL SADOVEANU 


— Am adus şi puţiniele daruri, după puterile 
noastre... adaose femeia cu glas dulceag. 

— Acelea dă-lesărmanilor care se află în mare 
lipsă. 

— Da, părinte, însă te rog să nu mă laşi. Să 
ceteşti, ca să ne izbăvim. Să se isprăvească odată! 

Insfârşit călugărul înțelese. Rămase nedumerit, 
privind lung la ființa informă, pe jumătate moar- 
tă, din față-i. Nu făcea nicio mișcare. Abia sufla. 
Din când în când își zbârcea ușor nasul și bu- 
zele. 

Natanail se 'ntoarse spre femeie. Iutrebă cu 
voce joasă: 

— Vrai să moară? 

— Of, Doamne, se tângui țăranca, dacă te-ai 
îndura pentru o binefacere ca asta, ca să se iz- 
băvească, n'ași uita pe cuvioşia voastră până 
la sfârşitul zilelor mele. 

Muierea deodată începu a scânci şa lepăda 
lacrimi, — îngenunchie şi bătu metanie. 

Natanail reveni cătră icoane şi rămase o cli- 
pă în tăcută cugetare, — în timp ce femeia se 
ridicase şi-şi păturea fustele. Indată după asta 
deveni atentă, cu gâtul întins, așteptând înce- 
putul minunii. 

Monahul porni cetania moale şi monoton. In- 
tr'o vreme se surprinse cu gândul la florile po- 
ienii pe care-o străbătuse în amurg. Se reculese 
șijînălță glasul. Femeia asculta cu ochii deschişi 
mari, hipnotizată, Pentru dânsa murmurul omu- 
lui negru era vraja de mult aşteptată, întru 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 49 


care nădăjduia c'o înfricoşată pasiune arzând 
concentrată în pupilele-i enorme. 

După ce isprăvi, Natanail închise cartea în 
scoarțele-i tari ş'o ținu între palme. O înfățișă 
femeii, ca s'o sărute. Ea își făcu pripit cruce 
şi-şi puse buzele pe pielea lucie, apoi, încovoiată, 
umblă cu buzele țuguiate după mâna dreaptă 
a călugărului, pe care-o sărută în treacăt, cu sme- 
renie, fără s'o atingă cu degetele ei. 

Monahul se 'ndreptă ş'o privi o clipă, grav. 

— Acuma du-te cu pace, rosti el rar. Nu mai 
păcătui cugetând ceiace nu se cuvine, căci Dum- 
nezeu are hotăririle sale nestrămutate pe care 
nu le putem pricepe. 

— Aşa-i, părinte, răspunse femeia suspinând. 

Natanail însă observa lesne că ea nu înțelege 
niciun cuvânt — şi că-i mișcată numai de sune- 
tul glasului lui şi de clipa solemnă când cra în- 
credințată că s'a hotărît definitiv moartea schi- 
lavului şi nefericitului său prunc.— Voi să mai 
adaoge ceva, însă se răzgândi şi renunță deplin, 
întorcându-se în sine. 

Luaţi băiatul, zise el. 

— Da, părinte, să chem numai pe cumătrul 
Iordache, să-mi ajute. Așa că eu ași lăsa ceva 
de-o moliftă — dacă binevoieşti să-ți aduci aminte 
cuvioşia ta de mine, amărita... Şi te-ași ruga 
de pomenirea morților mei, pentru care las zece 
lei : pentru tătuca şi mămuca şi pentru barba- 
tu-mcu. — Ion, Maria și Ion. Şi pe mine mă 
chiamă tot Maria. Părinte, roagă-te pentru noi. 


M. Sadoveanu, —Demonul 'Linereţii, 4 


www.dacoromanica.ro 


50 MIHAIL SADOVEANU 


Incepu să desnoade prelung un colț al bro- 
boadei de mătasă. Apoi ridică fusta cea nouă 
şi roşie de deasupra și căută întrun buzunar 
dela fustele de dedesubt. Potrivi însfârşit banii 
şi-i lăsă pe colțul mesei, lângă carte. 

— Bine, bine, rosti Natanail cam nerăbdător. 
Lasă-i acolo. Sunt ai sfântului Schit. Pentru 
rugăciunile mele eu nu primesc niciodată nimic. 

Femeia era încredințată că acestea-s numai 
vorbe de ritual — și-i plăcea forma în care că- 
lugărul acela subțire și boieros îşi primea plata. 

— S'aduc pe cumătrul Iordache... se grăbi 
ea, bocănind cătră uşă. 

În aceiași clipă Țubichi, afară, se răpezise din 
cotlonul său la intrarea cerdacului, lătrând as- 
cuţit, cu zvâcniri energice. 

Femeia deschise ușa. Lumina dinăuntru cur- 
se brusc în întuneric. 

— Vai! strigă ea cu spaimă ascuţită şi se 
dădu îndărăt. 

— Ce este? întrebă monahul stând cu spatele 
spre ea și inturnând numai capul peste umăr. 
Căţetul bătea cu aceiaşi îndârjire. 

— Mi-a căzut inima din loc, cuvioase pă- 
rinte, şi de-abia îmi trag sufletul. Este aicea un 
om străin, care vra să intre. Am socotit întăiu 
că i un hoț. 

— Mai ştii, se poate şi una ca asta, — răspunse 
o voce groasă din cerdac. Taci, măi coteiule, că 
nu-ţi fac nicio stricăciune. Am treabă cu pă- 
țintele Naftanail, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII SI 


Călugărul se răsuci în loc. 

— Oricine-ai fi, intră şi ajută acestei femei 
să-şi ducă băiatul afară, la căruță. 

— Dar cumătrul Iordache unde-i? întrebă 
iute văduva pe străin, parcă i-ar fi fost ve- 
che cunoştinţă. 

Care cumătru Iordache? Nu știu. A fi 
omul cel lung care doarme subt căruță, lângă 
gard. M'am împiedecat de picioarele lui. Cum- 
plit doarme. Poţi să-i tragi cu pușca la ureche 
şi nu se deşteaptă. 

Vorbind, lepădase lângă ușă boclucurile pe 
care le-avea învălite în suman — și aşezase 
pălăria deasupra. Apucă pe bolnav de cap şi de 
umeri şi femeia cuprinse picioarele. 

Omul se retrăgea îndărăpt și călugărul îl ob- 
serva din locul său. 

Era pentru el un chip necunoscut. Un om 
mare, spătos şi bălan, cu privirea alburie. Era 
Pintilie, tovarășul lui Onuţă. 


www.dacoromanica.ro 


V. 


Părerile lui Pintilie des- 
pre rânduieli şi legi. 


— Bună-vremea, părinte, zise omul intrând 
iar, şi'n dreptul uşii plecându-și capul. 

— Mulțămesc dumitale, răspunse Natanail 
și se așeză, trudit, pe scaunul de lângă masă. 

Tubichi mârâia încă în ceardac, afară. 

— Fii cuminte, Țubichi, și liniștește-te. 

— Aşa-l chiamă? se miră munteanul, ştie să 
grăiască ? 

— Ştie. 

Femeia, întoarsă nesimțit ca o arătare, își 
vâri o jumătate de trup în lumină. 

— Rămâneți cu bine, cuvioşia voastră, și 
nu ne uitaţi! 

Pintilie întoarse pieziș ochii. Femeia dispă- 
ruse. Era pentru el cea dintăiu ciudățenie. 

Se făcu tăcere. Ţubichi se liniştise. Natanail 
aştepta, cu faţa obosită încununată de aburul 
lămpii. 

Stând în picioare, cu spatele spre intrare, mun- 
teanul vorbi: 

— Părinte Naftanail, să mă ierți cuvioşia ta 
c'am venit la ovremeașa detârzie. Am așteptat 


www.dacoromanica.ro 


54 MIHAIL SADOVEANU 


întăiu s'aud clopotele. Până ce-am coborit dela 
locul unde mă aflam, am socotit să se isprăvească 
slujba. Așa m'a sfătuit Onuţă. El a.rămas acolo 
şi eu am coborit de vale. 

— Cine-i Onuţă? 

— Onuţă e un frate al meu, părinte. 

Și dumneata cine ești şi cum te chiamă? 

— Pe mine mă chiamă Pintilie, părinte. 

— De unde ești? 

— De-aici, din aceste păduri. 

— Şi ce slujbă ai? Te văd cu tașcă. Și văd puș- 


> 
w 


că lângă prag, subt suman. 


Pintilie privi cu mirare spre boclucurile lui. 
Parcă atunci băga de samă că, într'adevăr, subt 
suman şi pălărie, era o puşcă cu țava retezată. 

— Ce slujbă am? 

Da. 

— Apoi, părinte, slujba meae hoț la drumul 
mare. 

Natanail nu clipi. Avu numal în el dorința să 
zâmbească. Dar nu zâmbi. Așteptă să cunoască 
pentru ce durere a venit la el, în puterea nopţii, 
un om cu asemenea slujbă. 


— Am stat eu, părinte Naftanail, și m'am gân- 
dit, — începu Pintilie cun glas mai gros și mai 
scăzut, — și iar am stat şi mam gândit: ce să 
fac? Eu, când m'am ridicat în lume, nu m'am 
crezut născut cu asemenea talant. Căci părinţii 
mei sunt ş'acuma gospodari la casa lor, în sat 
la Pipirig. Şi eu am mâncat mămăligă muncită 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII 55 


cu mâna mea. Iar acuma mânânc pâne ca boierii, 
dar îmi place mai puțin. 

Munteanul răsuflă greu. Aceste erau vorbe din 
vreme pregătite. Altele le putea aduce mai cu a- 
nevoie. Le căuta pe păreţi şi'n bagdadie. Işi pipăi 
și tașca. Călugărul întrebă cu blândeță : 

— Ai zis că te chiamă Pintilie? 

— Aşa mă chiamă, părinte. De aceia am ve- 
nit, căci mâne-i sfântul Pantelimon, care, după 
cât mi-a spus Onuţă, e călător cași mine. Și 
fiind într'un nume cu sfântul, nădăjduiesc, la 
asemenea zi mare, să mă'ndrepte cătră un gând 
bun” Ajutându-mă și cuvioșia-ta. 

— Nu înţeleg bine ce doreşti, întrerupse Na- 
tanail. Vrai un sfat, ori vrai iertare? pentru gre- 
şeli, pentru silnicii, pentru nelegiuiri ce sâvăr- 
şești în slujba pe care zici c'o ai? 

Munteanul păru nedumerit şi scutură din cap. 

— Nu vreau asta. Eu, pecât m'ajunge min- 
tea, nu mă știu greşit cu niinica și n'am făcut ni- 
mănui niciun rău. Am intrat în slujba asta pen- 
trucă n'am putut răbda să stau la regiment. 
Eu nu m'am dus acolo cu voie. M'au îmbrăcat 
ca neoamenii. Mi-au pus pecetie şi număr. 
M'au dus la feredeu cu abur, ca să mă înă- 
buș. Când m'am cerut acasă, la fata cu care mă 
aveam bine, nu m'au lăsat. Am spus că eu mă duc 
Și fără voia lor. Atuncea m'au pălit peste fălci. 
Aşa că am fugit. Apoi m'au prins jandarmii și 
m'au dus înapoi. M'au întrebat una, alta; 
mau pus jos şi mau bătut, — da eu nu le eram 


www.dacoromanica.ro 


56 MIHAIL SADOVEANU 


dator cu nimica. Atuncea am dezertat iar — da 
acu mam ferit, să nu mă mai prindă, 
Dacă m'am dus în lumea mea, ca o pasere ori 
ca o dihanie, asta nu se chiamă că-i nelegiuire : 
aşa spune şi Onuţă. 

Ei, — acuma dacă eu umblu fugar, trebuie 
să-mi agonisesc bani de cheltuială. Neputând lu- 
cra între oameni, m'am întovărăşit cu Onuţă 
şi lucrăm singuri, de-oparte. El îi mai vechiu în 
serviciu. Şi-i voinic viclean şi cu coraj. Dar noi 
n'am asuprit nici n'am omorît pe nimeni. Așa 
că eu nu mă simt vinovat. 

— Aşa spune şi Onuţă? i 

— Sărutăm dreapta, părinte; aşa spune, și 
nu greşeşte. ' 

Călugărul ridică ochii spre hoț. Nu zâmbea și 
vorbea foarte serios. 

— Ascultă, Pintilie. 

— Ascult, părinte. 

— Legea, Pintilie, e de altă părere. Legea po- 
runcește să nu furi. 

— Nu-ţi spun, părinte, că nu fur? Târgoveţii, 
pe care-i oprim cu pușca, leapădă ei singuri ce 
au la dânşii şi dau de bună voie. 

Monahul, cu toată gravitatea situației lui de 
duhovnic, începea să fie înveselit de această in 
terpretare specială. 

Pintilie făcu silință să-și limpezască şi mai 
bine punctul de vedere. 

— Dacă-i vorba pe-aceia, de furat fură ei. 

— Care ei? 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII 57 


— Boierii iștia dela târg, caşi cei ai noştri 
de prin sate, pe care noi îi oprim câteodată. 
Birul Domniei e una — acela să zicem că e 
ştiut şi trebuie dat; de el să nu vorbim. Dar 
ei ridică dela noroade un alt bir allor, fără nici- 
un drept. Fură banul statului, al văduvei, al 
sărmanului, Câte ticăloşii şi belituri nu fac, fără 
să aibă nicio nevoie... Căcistăpânirea le dă pâne 
şi lefuri. Eu socot că nu eu,ci ei au nevoie de ier- 
tare, căci eu nimănuia nu fac vătămare. Aşa 
spune şi Onuţă. 

Călugărul îşi răzemă fruntea lucie în palma 
stângă și i se păru ciudat că trebuie să caute 
argumente. 

— Ascultă, Pintilie, zise el cu blândeţă, să 
lăsăm legea oamenilor. Tu nu ştii că este o 
lege a lui Dumnezeu? Intre cele zece porunci, 
se află una care hotărăște: să nu furi, 

— Eu de asta n'am auzit, răspunse cu oare- 
care nepăsare slujbașul. 

— Să nu-ți însușești nimic al altuia, Pinti- 
lie; să trăeşti din munca brațelor tale şi'n su- 
doarea frunţii tale. Asta-i legea lui Dumnezeu- 

Pintilie rămase cu ochii aţintiţi în lampă şi 
păru mişcat, 

— Acesta e un cuvânt pe care eu îl înțeleg, 
murmură el. Măcar că nu m'am simţit vino- 
vat... 

Călugărul zâmbi şi oftă. 

— Macar că nu m'am simţit vinovat, mie nu 
mi-a plăcut asemenea viață pe care o duc. N'am 


www.dacoromanica.ro 


58 MILU: SADOVEANU 


culcuș statornic, — umblu ca o fiară. N'am ce 
mânca precum au paserile cerului; şi trebuie 
să-mi agonisesc. Și n'am hodină din pricina 
jandarmilor. Aşa că m'am hrănit; şi mă bate 
gândul să mă las. Pentru asta am venit să cer 
sfat dela cuvioşia voastră şi dela sfântul Pante- 
limon. 

— Gândul tău e bun, Pintilie. Impacă-te cu 
oamenii și cu legile lor, ca să te liniștești. Du-te 
şi te dă prins şi-ţi fă osânda. Dacă te duci de 
bună-voie, scapi cu pedeapsă mai ușoară. 

Munteanul se posomori și cătă ajutor cu 
ochii întrun colț întunecos al odăii. 

— Altfel nu se poate? întrebă el cu îndoială. 
Nu se poate cumva să mă așez aici, la un schit 
care mi-i drag? să mă'nchin şi eu ori să lucru 
cu sfinții părinți, fiindu-le slujitor? Eu cugetam 
să mă călugăresc și să nu mă mai știe nimeni. 

Călugărul clătină domol din cap. 


— Nu se poate, părinte? 

— Nu. Intăiu trebuie să intri în rânduială cu 
stăpânirea. 

Pintilie se încruntă iar: 

— Asta eu n'o înțeleg, și nici nu vreau odată 
cu capu! 

— Bine, omule, atuncea du-te în drumul tău 
şi Dumnezeu să te lumineze. Ascultă însă cel din 
urmă cuvânt al meu. Toate acele sfaturi pe care le 
ţii tu cu Onuţă nu-ţi folosesc nimic, căci ai în 
tine un vierme neadormit, care te roade. 
Și să mai ştii că judecata oamenilor e trecă- 


www.dacoromanica.ro 


DIEMONUL 'NEREȚII 59 


toare. Ai să dai samă altui judecător mai mare: 
care stă pururea treaz, ş'acela are să-ți deie o- 
sândă în veșnicie. 

Munteanul rămăsese deodată cu gura căscată 
și asculta numai glasul monahului și cuvintele 
răzlețe, fără legătura înțelesului, cași muierea cu 
copilul schilav. 

— Atuncea cum mă sfătuieşti, părinte? 
murmură el, cu ochii uinezi. 

Natanail se reculese și zâmbi. 

— Du-te. 

— Atuncea eu de ce-am venit aici? 

— Ai venit poate pentru slujba ta. Află că 
este o bucată de caş pe-o poliţă, cum deschizi 
uşa. Mai sunt banii femeii văduve aici, lângă 
sfânta carte. 

Pintilie stătu în cumpănă şi se'ntrebă în sine 
ce-ar face Onuţă în locul său. Apoi se trase în- 
dărăt cătră ușă. Işi culese de jos, pe rând, 
pălăria, sumanul și pușca. 

— Eu tot la călugărie şi linişte mă gândesc, 
părinte... mărturisi el cu îndoială. Mai ales mult 
îmi place s'aud toaca şi clopotele... 

Mai voi să spuie ceva. După aceia se răzgândi 
și ieşi, ferindu-și fruntea de pragul de sus. 

Călugărul rămase singur, cu tăcerea și cu 
lumina lămpii. Pe ușa deschisă îi venea, din 
grădinița de-afară, mireazma  busuiocului şi 
țârâitul moale al tomniţelor. 


www.dacoromanica.ro 


VI. 


Vorbim ceva despre demoni. 
Mai ales despre cel al 
neliniştii şi cel al lã- 
comiei. 


Natanail nu izbutea să-și ție mai îndelung 
acel echilibru statornic 'care-l bucura, — din 
pricina unei perfide imaginaţii. Sta ascunsă 
în el și-l pândea. O distracție, o oboseală o făcea 
să apară, să joace, să lucească, să se coloreze. 

«E unul din diavolii vieţii mele, cugeta el 
zâmbind. In altă lume îi dădeam alt nume şi 
nu era, ca acum, o realitate în care cred şi de 
care mă tem.» 

Nu se simțea bine decât atunci când, între 
prez nt şi ce fusese odată, rămânea coborîtă per- 
deaua de întuneric. Demonul însă o ridica în- 
trun colț — şi pe-colo se furișau umbre vagi, 
mesageri ai trecutului. Veneau grăbiţi de pe 
mormintele clipelor. Atunci căuta mijloace să 
scape de ei sau să-i înlăture, fugind spre cărțile 
sfinte ori spre munca în aer liber. 

In sara asta era cam obosit şi ațâţat. Incă 
nu se putea gândi la somn. Stând pe scaun, 
întinse mâna-i palidă și trase psaltirea. O des- 


www.dacoromanica.ro 


62 MIHAIL SADOVEANU 


chise și-i apărură painjenii slovelor. Chirilicele 
totdeauna îl surprindeau. Avea impresia că 
niciodată n'are s'ajungă să le cetească ușor — 
să le îmbrățişeze dintr'o privire, s'absoarbă şi 
să incorporeze  pasagii, cum era deprins din 
tinereță cu literele primei lui educaţii. 

“Totuși cartea psalmilor avea darul să'ndul- 
cească această primă asperitate. Când era me- 
dicinist, într'o epocă anterioară, fericită prin 
ignoranță, ar fi împins la o parte disprețuitor 
poeziile acelea de un lirism infricoşat. 

Căci în acea vreme își închipuia că acumu- 
lează cunoștințile și explicaţiile lucrurilor. Lo- 
gica și materialismul le socotea realități, nu me- 
tode ingenioase. Cunoscând puţin şi mărginit, 
avea puterea să creadă că cunoaşte tot. 

«Pe urmă, omul vede cât de uşor mintea 
se supune altor interpretări. Privind prin du- 
rere, am văzut lumea altfel şi explicaţiile lu- 
crurilor au luat altă formă. Raport de suferință 
între noi și ce ne'nconjoară : asta-i lumea noas- 
tră, In fiecare clipă sunt altă stare afectivă. 
Acuma intră în mine fără nicio rezistenţă sti- 
hurile Jidovului, cum ar zice moș-Mănăilă.» 

Ceti pe pagina deschisă, cu ochii înfierbân- 
taţi : 


Mai înainte de a se naște munţii şi 
de a se zidi pământul şi lumea, 
din veșnicia veşniciilor tu eşti Dum- 
nezeu, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 63 


Tu întorci pe muritori în țărână şi 
zici: Întoarceți-vă, fii ai oameni- 
lor, in nimicul din care ați ieşit. 

Căci inaintea ochilor tăi mia de ani 
e ca ziua de eri şi ca o strajă de 
noapte. 

Ca un şuvoiu îi tai şi viața lor e ca 
un vis; ca iarba ce răsare dimi- 
neaţa ; 

Ce răsare dimineața şi infloreşie, iar 

sara se coseşte și se usucă. 

Urmă a ceti, pe gânduri şi mișcat, paginile 
vechi. 

Dar nunumai aceste sonorități pătrunzătoare 
intrau acum în Natanail, care altădată avea 
alt nume şi era doctorand al universității ieșene. 
In locul tratatelor și teoriilor pe care așa de 
ușor le eliminase, acum avea însușite, cu oare- 
care rezerve, părerile despre cele două vieţi 
ale filozofilor primitivi ai Asiei. Și murmura, cu 
înțelegere mai deplină, versetele sfintelor Evan- 
ghelii, Căci fiind cutremurat şi ars de-o furtu- 
nä, împuns și muşcat de desnădejdi,  ieşise 
la alt liman și la altă viață, după ce trecuse 
prin umbra morții. 

Cum zice același psalmist : 

Inmulţitu-s'au supărările inimii 
mele. . . 

Sara vine cu lacrimi... 

Călră tine, Doamne, am strigat : Dum- 
nezeule, nu mă lăsa fără răspuns... 


www.dacoromanica.ro 


64 MIHAIL, SADOVEANU 


la urma urmei, n'avea nevoie de nicio ju- 
decată şi de nicio filozofie. Avea nevoie de 
linişte. 

Aici, între munți şi între mănăstiri, găsise 
într'adevăr acea zonă a păcii mediocre. Une- 
ori poate i s'ar fi părut că e cam singur. Atunci 
putea schimba cuvinte simple și copilărești 
cu cei din juru-i. Putea vorbi și ascuţit și a- 
dânc, dacă ar fi vrut. Căci mulți dintre monahi 
rămăseseră oameni ca toți oamenii, petrecând 
normal viața, rânduind monahismul lor ca o 
carieră oarecare. Purtau numai un vestmânt 
comic, făcând paşi mari, agitându-şi braţele, 
vorbind zgomotos, judecând lumea, tratând 
prietini dela târg cu mâncări şi băuturi... 

Monahii totuşi sunt slujitori ai înaltului Domn, 
care se îndeletnicesc cu rugăciunile și cu căr- 
tile. 

— Dar nu-i adevărat, şopti Demonul, căci 
ai cunoscut pe cuvioşia sa părintele Gherontie, 
care n'are altă îndeletnicire decât paza vitelor 
sfânt-locașului acestuia. Cunoști deasemenea pe 
cuvioşia-sa Ionă, carele nu știe să cetească, — 
dar are grijă în chilia lui de o sfântă icoană a 
fecioarei-prea-curate cu pruncul. In fiecare di- 
mineaţă îi spală obrazul și mânile, neuitând pe 
prunc și mai ales picioruțele : ca să fie curați și 
luminați, cum se cuvine în viaţa de toate zilele. 

Dar mai ales cunoști pe cuviosul Ioil care-i 
tovarăș cu negustori din lume — din târg dela 
Neamţu. Cumpără și vinde vin şi untdelemn, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL "INURIZȚII 63 


pâne şi sare şi toate câte sunt pre pământ, în ape 
şi subt pământ; şi ține condică de câştiguri, 
plătește taxe fiscului, şi-i așa de cuprins de 
treburile sale, încât n'are vreme niciodată să 
se ducă la sfânta biserică. 

Insă alți părinți cuvioşi cunosc bine rânduiala 
după tipic și sunt în stare să-şi arate mânia, 
cu scârbă și blăstăm, pentru o iotă adaosă ori 
ştirbită. Ştiu precis cun să se poarte şi să um- 
ble, câți paşi să facă, cât şi cum să steie în faţa 
sfintelor icoane; să însemne cruci domoale și 
să deie drumul cu cea mai mare iuțeală rugă- 
ciunilor de obşte.. 

Iar când venea ceasul cântărilor, la sfânta și 
marea leturghie, subt lumânări, asupra cărților, la 
strane, unii erau cuprinși de fierbinte osârdie. 
Mai ales părintele Dorimedont, fiind voinic și 
pieptos, cu obrajii rumeni şi plini şi ochii bul- 
bucaţi, — ridica un glas grozav subt boltă, ca să 
fie auzit de cătră Cel-a-tot-puternic, Putea fi 
îndoială în ce priveşte marile înălțimi. In sinea 
lui, cuviosul era încredințat că măcar sfinții din 
cerul întăiu și al doilea îl aud; ş'aceştia spun la 
cei mai de sus, așa că, încet-încet, ajung rugă- 
ciunile unde trebuie, şi-i bine. 

Religia aceasta diluată în forme exterioare 
mulțămind deplin pe cuvioșiile-lor şi aducân- 
du-le fericire, — Natanail îi invidia din toată 
inima, 

Erau însă alții care, cu toate ostenelile și 
ascultările, ascundeau neliniște ori zbucium în 


M. Sadoveanu. —hDemonaul Tinereţii 5 


www.dacoromanica.ro 


66 MIHAIL SADOVEANU 


singurătatea lor: căci diavolii, lăsând oamenii 
mireni, se silesc mai ales între monahi, la sfin- 
tele mănăstiri, 

«Mâni, râse Natanail, tot vreau să mă duc 
la Procov, să văd pe Atanasie cum slujește între 
păduri şi poieni. Am să mai privesc odată la zu- 
grăvelile judecății de apoi — în care se arată 
monahiceştile patimi.» —Este acolo un Dumnezeu 
cu înfățișare indiferentă, așezat pe un scaun 
ca acesta, ctimpărat dela un negustor de ve- 
chituri. In fața lui o cumpănă mare, cu două tal- 
gere atârnate în lanțuri. Şi vin să-și deie samă și 
să fie cântăriți la acel neobișnuit instrument — 
fel de fel de călugări cu bărbi cărunte şi albe, iar 
mai ales măriri cu lanțuguri de aur la gât, mitre 
în cap şi cârje în mâni, — ceiace dovedește că 
zugravul era un simplu şi tânăr monah de rând. 
Jos, întrun colţ, subt toată această mulțime 
şi judecată, aștepta gura iadului — adică o gură 
de monstru imaginar, cu buze și limbă roșie şi 
colți triunghiulari. In acea gură trebuiau să 
cadă toţi acei mari prelați cu mitră şi cu cârjă. 
Iar demonii care-i ispitiseră în această scurtă 
viață se arătau în altă icoană, a răstignirii pă- 
cătosului monah : demonul pântecelui, şi demo- 
nul semeţiei, și demonul zavistiei, și demonul des- 
frânării cu băuturi și femei, şi alți demoni: toți 
își au numele lor în cărți şi-s bine ştiuți şi cunos- 
cuți de vechii părinți care au purtat mare răz- 
boiu asupra lor şi i-au biruit. — Oameni de lume 
nu prea se văd în acea ciudată icoană, care în- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 67 


fățişează cel din urmă ceas al acestei omeniri. 
Doar câţiva țigani și câteva femei, — care însă 
nu-s frumoase, deși ar trebui să fie cele mai 
splendide exemplare ale speciei. In sfârșit, — 
așa cerea poate zugravului buna cuviință și 
rânduiala; fără de care nimic nu se mișcă în vi- 
aţa cuvioasei comunități. 
Deci iată demonul zavistiei din pridvor dela 
Procov : are coadă și ghiare și ochi holbaţi ne- 
gru şi alb, şi scormoneşte în inimă pe ticăitul 
monah. Iată şi alții, cu limba scoasă și dinţii rân- 
jiți, cu ochii tot aşa de holbaţi; și împung ș'a- 
ceștia cu suliți și furci pe monah în felurite părți 
ale năcăjitului său trup. Iată şi demonul 'lăco- 
miei gal pântecelui nesățios, care are coadă şi 
ghiare şi ochi holbați, şa mai găsit şi el 
o furcă ş'un cleşte cu care să împungă şi să 
rupă partea trupească întru care vârim bunz- 
tățile pământului, văzduhului și a apelor: cele 
care rodesc la noi și cele care vin de peste mări, 
dela Harapi negri ori dela oameni galbeni. 
Toate lăsate de Dumnezeu cel bun altor mu- 
ritori, păgânilor și idolatrilor, numai. iubiţilor 
săi monahi nu li se îngăduie și nu li se cuvin. 
— VUită-te, Paramoane, zicea Natanail cătră 
ucenicul său. Uită-te la demonul dela Procov, 
care-i zugrăvit acolo. Drept în așa chip are să-ţi 
împungă pântecele cu ostia ș'are să ţi-l rupă cu 
cleştele : căci acum el ţi-i drag ție şi-i asculți 
îndemnurile ca să-ți îndopi pântecele cu lucruri 
bune şi dulci; iar atunci ai să-i fii tu lui drag, 


www.dacoromanica.ro 


68 MIHAI. SADOVEANU 


ş'are să ospăteze el din tine prăjindu-te bu- 
cățică cu bucăţică. In afară de asta și sufletul 
are să se ducă în gura cea de balaur, ş'acolo are 
să trăiască întocmai ca un trup viu, chinu- 
indu-se în veac. | 

Paramon era un fecior de răzeş de pe Mol- 
dova, voinic şi cu obraz rotund, cu ochi blânzi, 
mari şi femeiești. Incepeau să-i crească tuleie 
răsucite pe bărbie şi subt nas. Izbutea să aibă 
chiar un fel de bărbuţă, pe care şi-o năcăjea în 
taină. Atuncea îl.îndemna şi-l amăgea alt de- 
mon : al deșertăciunii. Glasul lui, care se schim- 
ba atunci, avea un timbru nesigur şi comic: 
când grav, când subțire. Şi Paramon era ne- 
fericit foarte, mai cu osebire din pricina ace- 
lui ticălos și de nouăzeci și nouă de ori blăstă- 
mat demon al lăcomiei sale, — neputând vedea 
în apropiere lucru dulce, fără să-l râvnească şi 
să şi-l însușească, înghițindu-l hulpav prin un- 
ghere şi privind cu spaimă în juru-i, ca să nu-l 
surprindă nimeni. 

Natanail se prefăcea că nu observă, ca 
să-l lese să mestece în tihnă. Pe urmă îi aducea 
aminte de acel diavol şi de acele chinuri în- 
fricoșate. Paramon se tânguia întru sine şi se 
blăstăma : 

— Cine-a mai mânca zahar și dulceţi cu spur- 
cată lăcomie într'ascuns și s'a mai lăsa ispitit 
de vicleanul diavol, acela neiertat să fie de Dom- 
nul-Dumnezeu şi de prea cinstita Maică a Sfin- 
ției- Bale ; şi să fie blăstămat şi afurisit de doi- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 69 


sprezece verhovnici apostoli şi de trei sute opt- 
sprezece sfinți ce-au fost la Nicheia-cetate, și 
să aibă pâriş înaintea înfricoşatului județ pre 
cuviosul Natanail păgubaşul ; şi să-i fie partea 
cu Iuda și cu procletul Arie în veci. 

Era cinstit şi de bună credinţă. Și foarte su- 
pus şi iubitor cătră starețul său. Insă acest blăs- 
tăm nu-l putea îndepărta dela sine ş'avea 'să 
fie războiul întregii sale vieți. 

— S'acesta este un scop nobil, ca oricare 
altul... se gândea Natanail, şi căuta să-l ajute 
pe cât putea pe ucenicul său, mai mult cu sfat 
blând. Uneori însă nu se putea opri să nu ames- 
tece amenințările. 


— Paramoane, Paramoane ! Iar ai găsit du- 
lapul deschis şi iar văd picături de miere prin 
prejurul gavanosului și dâră pe podele. Să ştii 
că mai uriîtă ţi-i fapta şi vina când vâri mâna 
mai ales nespălată. Și eu te-ași ierta dac'ai um- 
bla c'o lingură curată, și mai cu samă dacă mi-ai 
cere să-ți dau eu. Așa ştii tu singur, ţi-am spus 
de sute de ori, care are să-ți fie răsplata, când 
va suna trâmbița judecății. 

Paramon se întrista atât pentu fapta sa, cât 
şi pentru bunătatea stăpânului său. Se așeza 
întrun colț de cerdac, ofta cu amărăciune 
şi-şi ștergea o lacrimă cu mânica rasei lui 
cenușii. Cu bărbia în palme şi cu coatele pe ge- 
nunchi, rămânea cu ochii aţintiți încolo la deal, 
spre Procov. Dintr'acolo avea să se arate un înger 
mare cu aripi de aramă — sunând, dintr'un 


www.dacoromanica.ro 


70 MIHAIL, SADOVEANU 


bucium ca cel dela stână, învierea morților. 
Şi el are să se scoale din mormânt, ducându-se 
la judecată la Procov, ca să deie lui Domnul- 
Dumnezeu samă pentru cât dulce a mâncat în 
viață. Aveau să cântărească îngerii în cântarul 
cel mare: atâtea ocă, ş'atâtea dramuri... 

Paramoane, Paramoane ! îmi lipsesc cinci 
bucățele de. zahar. 

— Au fost șase, părinte; au fost șase, măr- 
turisea cu disperare ucenicul. 

— Am să te văd zugrăvit şi pe tine acolo, în 
pridvor. 

Intre vlădici şi părinți mitropoliți ? în- 
treba stios Paramon, c'o privire piezișă și vi- 
cleană. 

Natanail râse încet în sigurătatea chiliei lui 
şi se regăsi singur, lângă lampă. Işi scoase pa- 
trafirul și-l pături cu grijă. Intoarse ochii spre 
colțul de lângă uşa care da în odaia lui de dor- 
mit. — Acolo, în păretele alb, avea un ornic în 
cerc de abanos. Insemna aproape neauzit pul- 
sațiile timpului, ) ) 

Mai avea două ceasuri bune până la revăr- 
sarea zorilor. 


«Am vreme destulă pentru somn și mâni 
dimincajă mă duc să văd cum slujeşte fratele 
meu Atanasie în poiana de după munte.» 

Simţi ușa de lângă ornic deschisă. Trupul 
voinic a lui Paramon, — în alb, ca la județul 
cel de-apoi, — apăruse în prag. Ochii lui îl pri- 
veau cu supunere -ṣi cu bunătate, ca totdeauna, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL NERI ŢI 


— Ce-i, frate Paramoane ? 

— Am auzit glas, părinte. Mi s'a părut că 
mă chemi... Patu-i gata, toate sunt la locul 
lor. Este apă rece. Am spălat cana de sticlă, 
trebuie numai chiseaua cu dulceţi. 


— Iată cheia; scoate-o din dulap și pune-o 
lângă cană, Paramoane. Și adă-ți aminte dr 
multe și bune sfaturi pe care ți le dau eu tot- 
deauna. : 


— Sărut mâna, părinte. Imi aduc totdeauna 
aminte şam să-mi aduc în toate zilele vieţii 
mele. 


«Cu toate acestea, gândi zâmbitor călu- 
gărul, are să râpească de lângă chisea trei bu- 
căți de zahar. Se poate să ieie şi patru, — una 
însă are s'o lase, pentruca, la sfârşitul sfârşi- 
turilor, cumpăna cea mare să însemne mai pu- 
țin». — Paramoane, vorbi el grav, intrând pe 
ușă, Poţi să iei tot zaharul, ca să nu mai lie 
pricină de păcat, și să fiu eu vinovat pentrucă 
ți l-am lăsat acolo. , 

— Care zahar, părinte? întrebă Paramon cu 
glasul lui cel subțire. 

— Zaharul din dulap, depe farfurioară, lângă 
chiseaua cu dulceți.. 

— Acela de azi dimineață nu mai este, pă- 
tinte... lămuri:ucenicul cu vocea groasă, joasă 
şi umilită, 

— Ii pare rău? 

— Imi pare rău. 


www.dacoromanica.ro 


72 MIHAIL, SADOVEANU 


Atuncea te iert, Paramoane, și du-te şi 
te culcă... 

Ucenicul însă nu se retrase. Pe măsuța de 
noapte, lângă lumânarea aprinsă şi lângă cana 
de sticlă, rândui chiseaua, mângâind-o cu de- 
gete delicate. Şi se'ntoarse, stând c'o îndoială 
și c'o rugăciune în ochii lui femeiești. 

Ce mai dorești, Paramoane? 

— Părinte, grăi băietanul cu vocea-i tul- 
bure, m'am gândit la un lucru decând mam 
săturat de somn și stau treaz. 

— Spune. 

— M'am gândit. Dacă-mi primesc eu pe- 
deapsa în această lume și'n această viață pentru 
iecare păcat şi pentru fiecare înduplecare spre 
diavol, atuncea asta oare nu se socotește la 
cumpăna aceia a judecății? 

Să vedem, Paramoane. Ai cugetat tu în- 
tr'adevăr la asta? 
Am cugetat, părinte. 


— Eu socot, Paramoane, că se socotește, căci 
nu pot fi două pedepse pentru o faptă. Şi ce 
canon, ce mătănii, ce post și rugăciune ţi-ai 
hotărit ? 

— Eu mam hotărît nimica, pentrucă nu mă 
simt vrednic, părinte. Insă zic așa :că decâteori 
m'oiu lăsa iarăși ispitit, cuvioşia ta să mă pedep- 
sești. 

Cum să te pedepsesc? 
— Să mă baţi. Casă fiu eu liniştit și împăcat 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 73 


Vatanail îl privi zâmbind cu simpatie, cum 
ar fi privit pe ubichi. 

— Paramoane, asta nu se poate, căci nu sunt 
eu judecătorul cel înfricoşat. Du-te şi te culcă 
și pregăteşte-te să fii tare pentru veacul ce va 
să vie. 

Paramon se retrase cu mare întristare şi frică. 

Natanail se culcă și adormi îudată, cu feres- 
trele și ușile deschise. 


www.dacoromanica.ro 


vI. 


Tabloul se întregeşie cu 
Câţiva europeni, musa- 
firi vremelnici ai sfân- 
tului locaş. 


In aceiași sară: spre sfântul Pantelimon, la 
mănăstire, câțiva europeni plănuiseră pe adoua- 
zi dimineaţa o excursie. Incă nu se 'nțeleseseră 
unde, dar erau hotăriîți să facă o excursie. 

Stăteau, după masa de sară, în cerdacul larg 
dela părintele Tihon. Acolo la părintele Tihon, 
locuiau, pentru acest sfârşit de vară, o păreche 
de persoane foarte simpatice tuturor celorlalți 
musafiri ai mănăstirii. Fiind singuri, fără copii 
şi încă tineri și vioi și pe deasupra veseli tot- 
deauna și bine dispuși, — nicio petrecere nu se 
punea la cale fără dânșii. Erau domnul Emil 
Lepădatu şi cucoana Didina. i 

Domnul Emil Lepădatu era un bărbat de mult 
trecut de cincizeci de ani, însă se regăsea tot 
sprinten în fiecare dimineață la răsăritul soare- 
lui. Atuncea avea el un obiceiu al lui — să salute 
lumina zicându-i : bună dimineața, duduie. Să- 
rea răpede din așternut, ca să-şi îngrijească fața 
şi trupul, și s'arăta nu mult după aceia în ceardac, 
spre a-și îndeplini tabieturile. 


www.dacoromanica.ro 


76 MIHAIL SADOVEANU 


— Vechi şi înțelenite tabieturi, mărturisea el 
zâmbind. Mi-i ruşine de ele; dar ce pot face? 
Trebuie să le mărturisesc, ca să știe o lume su- 
ferinţile mele, să mă aflu mai ușurat. 

Dar despre ce tabieturi și slăbiciuni e vor- 
ba, mă rog matale? îl întrebase, într'o altă sară, 
doamna Olimpia Mironeanu, ieşancă tânără, 
care le era, de puține zile, musafir. 

Apoi să-ți spun, duduie. Eu, deși trăiesc 
de treizeci şi unu de ani în Bucureşti și'n vara 
asta am serbat nunta de argint cu Didina... 

— Nu ţi-e rușine, Emile? strigă, din cealaltă 
parte a mesei, cucoana Didina. 

— De ce să-mi fie ruşine? o întrebă cu blân- 
deță Lepădatu. Vârsta e o realitate pe care o 
poate constata oricine după registrele stării ci- 
vile... 

— Vai! suspină cucoana Didina, rotindu-și 
capul spre -cei prezenți cu un fel de graţie tea- 
trală. 


— Insă, urmă Lepădatu, căci este un însă... 
vârsta adevărată nu-i aceia. Vârsta adevărată 
ţi-o citeşte oricine pe față şi'n privire. Am făcut 
nunta de argint, — ş'aceasta este mireasa. Măcar 
că are firele nunții presarate în păr, puteţi 
s'o priviţi: eu nu mă rușinez cu ce am. E 
încă rumănă la obraz — fără să întrebuințeze 
vreo artă. Are ochi negri și sprâncenaţi — fără 
niciun artificiu. Adevărat este, — trebuie să 
mărturisesc, — că are cincisprezece ani mai pu- 
țin decât mine... 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREŢII 77 


Iar? se scandaliză cucoana Didina. Ai ma- 
nia mărturisirilor şi a precizărilor. 

— Aşa sunt eu, ce-mi poți face? Din pricina 
slujbei, ca mai mare ce mă găsesc la serviciile 
statistice... 

— Insă ce facem cu tabieturile?... sugeră de- 
licat duduia Olimpia. 

— Aşa este. Te rog iartă-mă, duduie, dar vin 
imediat la chestie, îndată ce fac toate constată- 
rile care privesc pe Didina. Eu nu sunt, la drep- 
tul vorbind, nici n'am fost vreodată, duşman 
al podoabelor și modelor feminine. Te rog să 
mă ierți, duduie Olimpie, —eu nu mă supăr că 
mata dai puţină pudră și roş; nu m'aşi supăra 
nici dacă ţi-ai scurta părul, după moda de azi, — 
pentrucă, fiind subţirică precum eşti... 

— Ia chestie, la chestie! râse duduia Olim- 
pia, fără supărare. 

— Așa este. Pe când Didina, de ce să nu re- 
cunosc, mi-a făcut totdeauna plăcere aşa cum 
se află, cu rochia mai puțin scurtă de cât vrea. 
croitoreasa, fără nicio grație cumpărată şi cu 
părul din tinereță. 

-- Vai şi iar vai! Nu mai este acel din tine- 
reță ! se tângui cucoana Didina. 

— Aşadar, — reluă Emil Iepădatu, — deși 
eu trăiesc de treizeci şi unu de ani în București 
şin vara asta am serbat nunta de argint cu Didi- 
na, eu ale mele obiceiuri, pe care le-am apucat 
în casa părinților mei din Iaşi — mai bine zis 
din Sărărie, —nu le-am lăsat. Mai întăiu eu nu 


www.dacoromanica.ro 


78 MIHAIL SADOVEANU 


ştiu ce-i aceia: pijama. Nici nu vreau să ştiu. Eu 
am o cămașă lungă de noapte, cusută cu roş și 
cu. negru. 

— Aşa este... confirmă râzând cucoana Didina. 

— Vra să zică, — una. Al doilea, eu, cum 
m'am trezit, trebuie să 'ntind brațul și să găsesc 
chiseaua cu dulceaţă şi paharul cu apă rece. 

- — După ce strigi: bună-dimineaţa, duduie... 
adăogi cu simpatie Olimpia Mironeanu. 

— Da: spun asta luminii şi Didinii. 

.— Mie mai puțin, 

— Se poate, fără să te superi. Aşa că trebuie 
să întind mâna şisă găsesc chiseaua cu dulceaţă 
şi paharul cu apă rece. Vra să zică, două. Apoi, 
după aceia, numaidecât baia: acesta nu-i un 
obiceiu dela Ieși. Căci tata, caşi bunicul, între- 
buinţa un lighean puţin mai larg decât o farfurie, 
şun ibricel, amândouă de alamă, pe care i le pre- 
zenta o ţigăncuşă desculță. Din ibricel ţigăncușa 
turna, deasupra ligheanului, câteva picături de 
apă pe care tata le primea în palmele făcute 
cupă ; şi, cu mareiuțeală şi zgomot de buze şi de 
nas, acele picături trebuiau să facă toată sluj- 
ba curățeniei de dimineață — mâni, obraz, ceafă, 
gură, gât şi subsuori. Și după aceia ieşea în cer- 
dac, în halat. Eu întrebuinţez mai multă apă 
şi mai puțin halat. In cerdac însă ies cu plăce- 
re, — căci-am şi eu puțintel cerdac cu umbră de 
viță, în Bucureşti. Ş'acolo îmi vine o cafea cu 
caimac și cu nouraşi — adică gingirlie, cum se 
spunea odată. Vra să zică, trei. Acuma ajungem 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 79 


la a patra parte și cea din urmă : o țigară dintr'un 
tutun bun pe care mi-l dă mie acumaă un prietin 
dela regie. O răsucesc eu singur și o pun într'o 
țigaretă de chilimbar. Un fum de țigară ş'o pică- 
tură de cafea. Ş'atâta. După aceia nu mai pun 
nimic în gură până la ceasul unu, Mă duc la 
birou şi nu mai am odihnă nicio secundă. 

—  Acestea-s tabieturile? 

— Acestea-s. 

— Apoi sunt destul de nevinovate. 

— Sunt; însă cer un mare meșteșug, — pet- 
tru cafea din partea Didinei și pentru țigară 
din partea mea. Căci trebuie să știți că e o ade- 
vărată artă să faci o cafea ori o țigară. 

— Cum se poate? Eu credeam cafeaua bună 
numai pentru drojdie: ca să întorc ceașca cu 
gura în jos pe fafurioară şi, după aceia, să-mi 
cetesc viitorul în semnele ei. 

— Ei, duduie Olimpie, — acuma ești tânără. 
Vârsta are să te înveţe să nu mai cauţi semne 
în cafea. Nu râde. 

— Râd, însă ştiu că ai dreptate. 

— Din nenorocire, am. Căci vârsta mă face să 
uit că aici, neavând unul din tabieturile mele 
dela. București... 

Cucoana Didina, puţintel scurtă și durdulie, 
păşi îndesat şi grăbit până în dosul lui Lepä- 
datu și-i puse, pe gura cu mustața scurt tunsă, 
mâna ei grăsuţă. 

— Taci, frate dragă, nu mai vorbi despre toate, 

Įnterveni duduia Olimpia ; - i 


www.dacoromanica.ro 


80 MIHAIL SADOVEANU 


— Sunt teribă de curioasă să aflu despre ce 
lipsă e vorba... 

— Foarte ușor de spus, după ce-am scăpat 
de mânile nevestei... Abia-mi pot trage sufletul. 
Prin urmare, neavând unul din tabieturile mele 
dela Bucureşti... 

— Adică m'are baie, explică simplu și cu li- 
nişte cucoana Didina. 

— Atunci de ce nu mă lăsai să vorbesc, frate 
dragă? Să spun lumii patimile şi durerile mele. 
Asta este : neavând baie, ca la București... sau, 
cum s'ar spune la Ieşi, neavând feredeu... 

Atunci se amestecă cuvioşia sa părintele ‘lihon, 
bătrânul, proprietarul casei albe cu cerdac: 

— Da de ce vorbeşti aşa dumneata, cucoane 
Emile? N'ai apă, slavă Domnului, să faci feredeie 
câte poftești? Tocmește un on şi-ţi aduce cu 
sacaua apă dela Puturosu. Intr'o saca faci zece 
feredeie. 


Cucoanele întoarseră în aceiași parte cape- 
tele, ca să poată râde, uitându-se în sus, spre 
streşină. 

— Mi se pare că-i zice izvorul Tămăduirii, 
vorbi după aceia duduia Olimpia, aducându-și 
spre el faţa, cu gravitate. 

— Aşa aud că-i zice acuma. Dar noi, prin 
partea locului, în mănăstire şi prin sate, îi spu- 
nem tot cum ştim. Și mai ales cum trebuie, căci, 
coborînd în acel loc, abia îți poţi trege sufletul. 
De-aceia a rânduit Dumnezeu apa asta pentru 
dureri de încheieturi, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREŢII 8I 


— Cuvioase părinte Tihon, proọtestă Lepă- 
datu agitând palmele spre bătrân ; nu ţi-am mai 
spus că eu n'am nevoie de asemenea băi? Eu 
simțesc nevoie de o apă care să aibă un nume 
cu totul altfel; o apă limpede și curată. 

— Apă de băut ai, laudă Domnului. Este 
fântână în ogradă. 

— Părinte Tihon, după cum am mai spus, 
am nevoie de apă pentru feredeu. Ca să mă spăl, 
să mă scald — să lepăd toată necurățenia... 

— Un creştin bun cetește o rugăciune, se spo- 
văduiește şi se împărtășește, — şi astfel se găse- 
şte curat şi luminat înaintea lui Dumnezeu și a 
oamenilor. Eu socotesc, cucoane Emile, că nu 
mai era. nevoie să strici mata atâta pânză, să faci 
căsuță în fundul livezii. Şi să-ţi așezi acolo un 
cazanaș sus, să care dezdedimineaţă atâta apă 
rece, sluga, și dumneata să-i dai drumul să te 
împroaște pe pielea goală. Doamne păzeşte, 
poți răci. 

Cucoanele se uitau iar la streșina casei, 

— Așa încât, urmă serios Emil Lepădatu, ne- 
având unul din tabieturile mele dela Bucureşti, 
am fost nevoit să-mi fac o instalație proprie. 
E destul de rudimentară, deoarece mă aflu pen- 
tru întăia oară în acest loc încântător. Vă fă- 
găduiesc însă că, la auu' am să iau măsuri din 
vreme. 

— Cucoane, grăi călugărul, c'un fel de obidă; 
nu mai faceţi şi nu mai prefaceți dumneavoastră 
lucrurile, L,ăsaţi-le cum le-a întocmit Dumnezeu. 


M- Sadoveanu. —Demonul Tinereţii 4 


www.dacoromanica.ro 


82. MIHAIL SADOVEANU 


„Părintele Tihon era un,om cuminte şi blajin, 
cu. obrazul ars de vânt. şi soare, cu mânile bă- 
tățorite de greblă şi sapă. Avea pe el haină cer- 
nită de monah şi o purta cu smerenie; — însă, 
când lucra la câmp, o lepăda bucuros, ca să ră- 
mâie mai sprinţen în straiele ușoare şi albe țără- 
neşti. In ceasurile singurătăţii cetea cam tră- 
gănat în cartea de rugăciune, însă se nevoia cu 
osârdie şi. cinste, fără să sară nicio pagină. 

In sara aceia spre sfântul Pantelimon, văzând 
atâta zarvă pentru un drum în pădure şi'n mun- 
te, crezu că trebuie să se amestece şi el, ca să deie 
un sfat bun. 

— Eu aşi zice, cucoane Emile, grăi el, să tre- 
ceţi culmea Pleșului până la mănăstire la Râșca, 
dacă voiţi numaidecât să faceți aşa, o primblare. 

— N'ar fi rău, acceptă Lepădatu. Numai 
e cam departe pentru cucoane. 

— Dacă e departe, n'am făcut nimica, pro- 
testă cucoana Didina. N’am venit aici să mă 
ostenesc și să gâfâi. 

— Da’ nu-i departe de loc, lămuri bătrânul. 
Porniţi de-aici dimineaţa, după ce beți cafeaua 
cu lapte. Şi aşa, pe laamiază, sunteţi în Râșca. 
Ș'acolo-s locuri tare frumoase, alcătuite anume 
de Dumnezeu împrejurul sfintei mănăstiri. 

— Nu; se pun de pricină cucoanele. Hai să 
mergem undeva mai aproape. 

Judecătorul de pace, colecţionar vestit, se 
sculă. în. picioare. 


„:— Să mergem la Secu, propuse el. Să vedeţi 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 83 


acolo una din cele mai frumoase vitrine:de o- 
doare preţioase. Cu trăsurile facem un ceas.. 

— Frate Traiane, cucoanele au plăcere să 
facă o excursie pe jos. 

— „Această plăcere v'o supunem, domnule ju- 
decător, cu toată stima și considerația... îi zâmbi 
duduia Olimpia. 

—Mă 'nchin, răspunse judecătorul, ceremonaos. 

Era un om mic, cu mustăcioară neagră, cu 
haina nespus de îngrijită şi cu ghetele cu călcăie 
înalte, ca să privească ceva mai de sus. Alt cusur 
nu i se cunoştea în afară de această mizerie dé a 
fi cu o palmă mai scurt decât alți oanieni. 

— In acest caz, propun, şi cred c'avem să ne 
oprim definitiv asupra acestei hotărîri; propun 
să mergem la schit la Procov, — dacă nu prèfe- 
rați Ozana, ori Poiana Dragostei. 

— La Procov n'ar fi rău, într'adevăr, acceptă 
Lepădatu, împăciuitor ca totdeauna. 


— Nu. Şi voiu avea onoarea să vă expun toa- 
te argumentele. Schitul Procov e dâstul de: 
aproape de noi. Drumul până acolo, natural; 
e foarte frumos. Locul unde ajungem e o poiană! 
dintre cele mai încântătoare ale acestor munţi. 
Ca să nu pară excursia prea obositoare, pu- 
tem hotărî o odihnă acolo, și'n vederea acestui 
popas s'ar putea lua ceva provizii. Dacă ne te- 
mem de ploaie, luăm cu noi hainele necesare... 

— Atunci ne ducem încărcaţi cå nişte cămile, 
dragă 'Lraiane. 

-— Imi daţi voie. Iuăm tot te ne:'trebuie. 


www.dacoromanica.ro 


84 MIHAIL SADOVEANU 


Şi, cată să prevedem și cazul când doamnele 
nu s'ar simţi în stare, la un moment dat, să trea- 
că locurile grele. 

— Ei, atunci ce facem? Le luăm în brațe. 

— Imi dai voie. E necesar, pentru a întâm- 
pina orice nevoie şi a răspunde la toate obiecțiile, 
să luăm cu noi un car cu boi. 

Bătrânul monah încuviință, înclinând adânc 
fruntea : 

— Asta este, boierilor şi cucoanelor. Luaţi 
un car cu boi şi n'a mai fi nicio pricină. Vitele 
trag, săracele, şi vă suie costișele cele mai oable. 
Drum este : cam rău, râpos și grunzuros. Insă 
acuma nu-l putem schimba. Nici nu-i nevoie, 
aşa fiind el lăsat dela Dumnezeu. Insă, dacă 
luaţi car cu boi, puteți să vă duceți şi la Râșca. 

Cucoanele se împotriviră. Hotăriră Procov. 

. — Atuncea eu am să rog pe părintele Tihon, 
reluă judecătorul, să fie așa de bun'să trimeată 
pe ucenicul său până'n sat la Nemţișor. Să ne 
aducă de acolo un gospodar cu care să ne 'nţele- 
gem pentru carul cu boi. Şi ca să facem lucrurile 
după toată rânduiala, am să-mi permit să solicit 
doamnei Lepădatu puțină grijă, foarte puţină, 
cu privire la proviziile ce avem de luat cu noi. 

— Poţi să ai încredere în Didina, hotărî Le- 
pădatu, numai nu ştiu dac'a fi carul destul de 
încăpător și dac'a mai rămânea vreun puiu în 
ograda părintelui Tihon. 

— Tocmai. Am avut motivele mele ca să mă 
adresez domniei sale. Deci rânduind carul cu 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL ATNIREȚII 85 


boi, având rezolvată chestia proviziilor, la care 
suntem tovarăşi nunumai pentru consumație, 
rămâne să se stabilească ora plecării şi hainele 
ce luăm fiecare. Nu trebuie să luăm prea mult, 
căci n'avem decât un car. Totuși, având un car, 
putem lua tot ce ne trebuie. 

Astfel logica strânsă şi elegantă a lui Traian 
Rolea şi fragilitatea feminină au făcut să cadă 
sorții pe Procov. Excursia aceasta a rămas cele- 
bră în analele sfintei mănăstiri Neamţu. 


www.dacoromanica.ro 


VIII. 


Alături de părintele Tihon, 
este nevoie să înfățişăm 
pe Nastasă Dofloru şi 
pe Averchie, 


Lista participanților s'a stabilit astfel; — ş'a 
fost scrisă pe o bucată de hârtie, deşi nu era nu- 
maidecât nevoie să fie scrisă. Mai ales că cerneală 
şi condeiu nu se găseau în casă, şi creionul s'a în- 
tâmplat să fie foarte prost, — mic şi neascuţit. 

Domnul şi deamna Lepădatu; 

Doamna Olimpia Mironeanu, singură, căci se 
afla numai în trecere și'n vizită aici, bărbatul 
său inginerul fiind rămas la băile Bălțăteşti, cu 
copiii ; 

Traian Rolea ; 

Familia Irimescu, la care judecătorul avea o 
odaie : domnul, doamna și cinci copilandri şi 
copile ; 

Domnul Artur Veruzi, pictor, amorezat de 
doamna Lepădatu şi de duduia Olimpia. Jude- 
cătorul îi scrise numele cu totul neîngrijit și'n 
fugă, ceiace era de mirare la acest bărbat așa de 
rânduit și de corect. l 

Insfârşit încă vreo şapte-opt persoane din cp- 


www.dacoromanica.ro 


88 MIHAIL SADOVEANU 


prinsul mănăstirii, în dreptul cărora se puse câte 
un semn de întrebare. 

Pe loc Rolea se ridică, sprijinindu-se cu palma 
dreaptă în masă, și ieşi, ca să treacă pe la toate 
porțile persoanelor îndoielnice. 

— Am să le rog frumos să dea răspuns pre- 
cis, imediat, strigă el din mijlocul ogrăzii. 

Asta dovedea la Traian Rolea un entuziasm 
puţin obişnuit. 

Se 'ntoarse vesel la ora nouă jumătate, în 
același cerdac plin de vorbă şi sfat, unde-l aştepta 
o altă cafea neagră. 

— Merge toată lumea notată, lămuri el. Sper 
că vom avea vreme bună şi, în acest caz, avem 
să petrecem minunat. 

— Despre vreme să n'aveți nicio grijă... in- 
terveni părintele Tihon. Pot să vă dau înscris 
care să fie frumos. Acuma, dacă vrai dumneata, 
domnule 'Traiane, și eşti așa de bun, să vorbim 
cu omul dela Nemțişor pe care l-a adus ucenicul 
chiar acuma. 

— Omul care merge cu carul? 

— Da. 

— Bine. Să vie aici. 

— Apoi am venit, răspunse țăranul din um- 
bră, de lângă stâlpul de la intrarea cerdacului, 

'Ținea pălăria în stânga şi-şi mângâia pletele 
în ereştet cu dreapta. Făcea o pată albă. Numai 
obrazul îi era întunecos şi trist. 

Toți mesenii din jurul lămpii îşi răsuciră cą- 
petele în aceiaşi parte, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL INERUȚII 89 


Rolea se ridică și făcu doi paşi spre țăran; 
apoi se răzgândi : se 'ntoarse şi se așeză iar pe 
scaun. l] întrebă cu vecea-i limpede şi precisă : 
` — Ascultă, omule, de unde ești? Dă-te mai 
încoace şi răspunde. 

— Din Nemţişor, cucoane, răspunse omul fă- 
ră să se deie mai încolo. 

— Cum te numești? 

Nastasă Doftoru. 

— Ştii de ce te-am chemat? 

— Apoi să trăiţi, domnule judecător, a venit 
la mine ucenicul părintelui Tihon. Mi-a spus că 
este poroncă dela domnia-voastră să mă înfă- 
țişez aici numaidecât. Am lăsat mămăliga pe 
fund şi laptele 'n strachină, ș'am venit, domnule 
judecător, dar rog pe bunătatea dumneavostră 
să cunoască cum că eu nu-s vinovat cu nimica. 
Și amanda aceia de-atuncea am plătit-o. 

Care amendă ? 


— Pentrucă-s nalbar şi doftor de vite, cu- 
coane, după cum mi-i şi porecla. Și ori m'a aflat 
vitrinaru din târg dela Neamţ, ori că m'a pârît 
primarele, cu care mă clănțănesc pentru pă- 
mânt, mau chemat la judecată şam plătit a- 
mandă. De-atuncea nu mai fac nimica ; lăs vi- 
tele oamenilor să piară. 

— Foarte bine. Vra să zică mâni dimineață 
mergi la Procov cu carul cu boi. Câte parale 
ceri? 

— Nu cer nimica. Nu mă duc la Procov, că 
n'am nicio treabă. 


www.dacoromanica.ro 


90 MIHAIL SADOVEANU 


— Ascultă, omule ; ascultă, Nastasă. Să mergi 
cu noi la Procov. 
— Da de ce? 

Să mergi cu carul cu boi, să ne duci lu- 

crurile. 

— Aha! 

— ţi plătim cinstit, să n'ai nicio grijă.  ' 

— Apoi eu bucuros ași merge, cucoane, de 
ce nu? Dar carăle mele-s duse tu amândoi băi- 
tanii la târg, cu lemne. Așa că ucenicul mi-a 
spus să vin musai, că mă chiamă domnul jude- 
cător ; ; şam venit. N'a fost vorba de car. Și altă 
pricină de judecată neavând, vă poftesc să mă: 
Sloboziţi, ca să mă duc acasă. 

-- Du-te! îi zise Rolea, întovărășind vorba. cu 
gestul. 

Omul se duse, vorbind încet singur, pe subt 
copacii ogrăzii, până la portiţă. 

Cucoanele erau nespus de vesele și le sticleau 
ochii și dinţii în lumina lămpii. 

' Lepădatu întrebă nu cu prea. multă îngrijo- 
rare : ` 

— Ei, dragă Traiane, ce facem? 

Să vedem, răspunse Rolea. Să trimetem 
după alt gospodar. Eu însă nu înţeleg, părinte, 
se 'ntoarse el spre bătrân, ce fel de ucenic e 
acesta, care mi-aduce așa tin om, fără să-l puie 
în curent cu chestiunea... 

Monahul ridică din umeri, nedumerit: 
+t — Nu ’nfeleg nici eu, domnule 'Traiane. Poa- 
te Averchie să nu fi priceput bine cum stă pri- 


da 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII -QI 


cina.. E un om cam uituc şi slab muncitor de 
Pământ, dar altfel bun cărturar. Insă dumnea- 
voastră să nu vă supăraţi. Faceţi-vă toate prt- 
gătirile şi fiți în picioare la ceasul pe care-l 
hotăriţi. Şi, dac'a trebui, mă duc eu singur să 
închipuiesc un car. 

Rolea mai avea de făcut obiecţii, căci simțea 
ui punct slab în toată organizarea; însă cu- 
coanele îl întoarseră brusc în spre chestii care 
„lor li se păreau mai arzătoare. 'Trebuiau să plece 
destul de dimineață, — să zicem la șapte ceasuri. 
Până la acea oră, cucoana Didina avea în sama 
ei partea cea mai importantă. Și nici cucoanele 
celelalte nu se putea s'o lipsească de ajutorul 
lor. Așa încât toate trebuiau să fie în picioare 
odată cu răsăritul soarelui. Altfel rămân tartinele 
nefăcute, ouăle nefierte, salata de patlagele 
metocată şi puii nefripți. f 

. — O nenorocire mai mare decât asta se poate 
închipui? râdea cucoana Didina. Prin urmare, 
eu aşi dori şi aşi propune ca să nu întârziem 
prea mult în astă sară. 

Era o dorință pe care toți se grăbiră s'o: în- 
deplinească. Când se ridicară, mişcându-se în 
cerdac şi urându-şi noapte bună, somn ușor şi 
visuri plăcute, se auzi poitița dela ulicioară su- 
nând în clampă. Un glas vesel și plin de. bariton 
izbucni, umplând deodată întunericul ogrăzii. 

— Buna sara, şi sărut mânuţele la cucoane. 
Pe boieri îi salut fără să-le sărut mânile. . 

— Veruzi, e Veruzi, îl anunțară doamnele cu 
două voci subțirele. 


www.dacoromanica.ro 


92 MIHAIL SADOVEANU 


Rolea îşi încreți fruntea, se uită în jur, apoi 
se răsturnă iarăși în scaun, picior peste picior. 
Observă cu răceală: 

— Se vede că trebuie să inai întârziem puțin- 
tel, deși suntem grăbiţi. 

Pictorul era bărbat voinic şi nalt. Purta o 
barbă minunată, revărsată peste piept, — o 
barbă care s'ar fi părut exagerată dacă n'ar fi 
fost scăzută de o chelie complectă a creștetului. 
Aceste două părți ale fiinţii lui echilibrându-se, 
— încolo n'avea niciun motiv de nemulțămire. 
Dimpotrivă : în al patruzecilea an, 


In mijlocul cărării vieţii noastre, 


radia putere şi voie bună ca un zeu, ocupându-se 
intens de cele trupeşti şi foarte puţin de pictură. 

— Ştiu! strigă el, suind treptele cerdacului; 
aveţi să mă 'ntrebaţi ce-am lucrat astăzi. Vor- 
besc de meșteșugul meu de zugrav, bine-înţeles. 
Mărturisesc că iarăși v'aduc o mare dezamă- 
gire. Dar, simțindu-mă tânăr, nădăjduiesc că 
mai am vreme. Ce se pnne la cale? se miră el 
apoi, uitându-se în juru-i. Văd mare sobor. 

Vorbind, îşi îndeplinea față de cucoane partea 
practică a salutării pe care-o strigase dela por- 
-tiță. Faţă de domni îşi înclină numai fruntea-i 
lucie. Rolea îi răspunse c'un zâmbet o clipă, 
după care iar își reluă masca serioasă. 

— Văd mare adunare, reluă Veruzi. Sunteţi 
buni să-mi comunicaţi şi mie obiectul discuţiei ? 
Poate vă pregătiți să vă duceți la culcare... 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 93 


— Tocmai! răspunse cu răceală judecăto- 
rul. = 

Foarte bine, n'am nimic împotrivă. Eu 
n'am venit decât pentru o secundă: ca să-mi 
prezint omagiile mele şi să beau o cafea, care 
știu că aici se prepară mai bine decât oriunde 
în lume. 

Numaidecât, numaidecât ! consimți doam- 
na de gazdă mișcându-se vioiu. 

-— Din ce în ce mai bine. Mă declar mulțămit, 
mă instalez pe un scaun și nu maiam nicio pre- 
tenție. Imi dai voie, dragă prietine Rolea? 

-— Mă rog. 

Ce vroiam eu să vă spun? Astăzi, mai ales 
după amiază, am fost ocupat în chip excepțional. 
M'am apucat, împreună cu un cuvios monah, 
şam răstocit la deal Nemţișorul, ca să prindem 
chitici şi raci. Aflaţi că peştișorii aceştia dela 
munte, numiți boișteni, se prepară aici după:o 
metodă specială pe care noi n'o cunoaștem. 
Ascultaţi. Intr'o oală nouă de lut, arunci legume 
multe tăiate mărunt, cu puțină zamă. După 
ce-au dat o undă, pui și peștele și vâri oala, 
acoperită bine, în cuptor potolit, ca să se 
scoacă boiștenii în dulceața lor. Se zice că oala 
trebuie să fie roşie, dar eu cred că asta n'are 
importanță. Notă: nu trebuie se să uite sarea 
şi piperul. 

— Imi închipui că rețeta dă un rezultat bun 
și delicat, fu de părere cucoana Didina. 

— A, da. Trebuie însă meșteșug și grijă. Să 


www.dacoromanica.ro 


"9 MIHAIL SADOVEANU 


fi văzut pe părintele Amfilohie cum oficia. Era 
măreț, deşi-i gros şi are o înătțime neînsemnată. 
Am uitat să! mai adıug un lucru principal. E 
nevoie de un vin bunișor. 

— Hm! mormăi judecătorul privind în ta- 
van; 

Părintele ‘hon avea de făcut obiecţii, deși 
Lepădatu primise cu recunoștință rețeta. 

— Domnule, asta-i mai mult bataie de cap 
„și năcaz: Să luăm pildă dela fiarele pământului 
şi păsările cerului, care nu pregătesc, nu fierb 
şi nu'coc și trăiesc totuși prin grija lui Dumne- 
zeu. 

— Le fierbem şi le coacem noi pe dâunsele, 
părinte, — tot.cu voința lui Dumnezeu. 

Bătrânul clătină din cap. El avea altă chib- 
'zuință. 

Emil Lepădatu, văzând pe deoparte- cafeaua 
gata şi pe de alta fața judecătorului prea întu- 
necată, introduse cu blândeță o întrebare, care 
era mai potrivită: cu împrejurările şi cu ora 
târzie : 

— Ascultă, Veruzi, înainte de plecare, n'ai 
voi să știi ce-am pus la cale? 

— Ba da, se 'mţelege că vreau să ştiu. Desigur 
“aţi plănuit o excursie... » 

Toţi rămaseră uimiți de asemenea pătrun- 
dere. Pictorul își aprinse o ţigară : 

"— Nu vă mirați prea tare. Am aflat dela 
familia Irimescu. Eu socotesc însă că o excursie 
la Procov nti-i ceva destul de serios. E prea a~- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII 95 


proape. Şi mai cu samă găsesc de prisos carul 
cu boi. Ca să ne ducem până peste deal, ce ne 
trebuie? Un ceas de voie-bună. Ne ducem, ne 
întoarcem, şi gata. Nu-i nevoie nici de bătaie 
de cap, nici de planuri. 

- Rolea deveni atent și se răsuci cu delicateță 
în scaunul său: 

— Aşa socotești dumneata, domnule Veruzi? 

— Aşa socotese eu. 

— Ş'ai putea, mă rog, să-mi explici teme- 
iurile pentru care socotești așa, ?. 

— Care sunt temeiurile? Ia ascultă, Rolea, 
nu face cu mine pe judecătorul de instrucție 
și nu fii gelos de iubirea mea pentru doamna 
Didina Lepădatu și duduia Olimpia Mironeanu ! 

Invălmășeala de replici, hazul și cafeaua se 
umestecară, — și pictorul se împăcă imediat 
cu Rolea, bătându-l prietinește pe spate. Apoi 
se despărţiră, interpelându-se încă un timp prin 
întuneric, 

Cerul cn stele, pe care lilieci negri îl scriau 
încă din când în când, arăta un ceas târziu. Nu 
mai era mult până la toaca de unsprezece şi pă- 
rintele Tihon stătu şi cugetă, în pragul chili- 
oarei lui, cum să rânduiască afacerea cu carul 
cu boi. 

— Multe marafeturi şi dezmierdări mai au 
și târgoveţii aceştia... cugetă el ca un țăran cu- 
minte ; şi-şi mormăia încet cugetul caşicum l-ar 
fi rumegat. Acuma unde să găsesc eu car cu boi 
în puterea nopţii? Frate Averchie, unde ești? 


www.dacoromanica.ro 


96 MIHAIL SADOVEANU 


- Aici, părinte. 

Fratele Averchie, ucenicul, era tot un țăran, 
nu cu mult mai tânăr decât cuviosul Tihon. 
Avea barbă şi plete cărunte, era puţintel şi us- 
cat la trup şi întristat la față. Il slujea de mulți 
ani pe bătrân, cetind, la ceasurile rânduite, cu 
afundă credință, cărţile iubite pustiei sfinte ; și 
aştepta cu dulceaţă ceasul când avea să fie și el 
binecuvântat monah. Acel ceas, după cum se 
juruise el, trebuia să sune după ce Tihon bătrânul 
va trece între drepți, cătră lumina cea fără de 
vifor. 

— Ce zici, frate Averchie? Cum facem cu 
carul cu boi? 

- Care car cu boi? 

— Apoi n'ai auzit? şi nu te-am trimes după 
gospodarul acela, Nastasă Doftoru, din Nem- 
țişor ? 

— M'ai trimes să-l aduc, căci îl chiamă jude- 
cătorul. Dar eu, părinte, n'am știut despre ce-i 
vorba. Datoria mea este s'ascult. «Implini-vei 
poruncile şi-ţi vei pleca fruntea», cum zice la 
carte. 

„ E vorba de un car cu boi care le trebuie 
lor. 

— Cui? Boierilor? 

— Da. 

Ce să facă cu carul cu boi? N'au nici grâu, 
nici orz pe câmp, nici lemne 'n pădure. 

— Le trebuie pentru drăcăriile lor, ca să se 
ducă la Procov. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 97 


— Cu carul? 

— Nu; de dus zice că se duc pe jos. Dar le 
trebuie ş'un car cu boi. 

— Eu asta n'o pricep, mărturisi cu mâhnire 
Averchie. Scrie și cartea : «Cele fără de cale nu 
voiește a le vedea Domnul». 

— Bine, bine, Averchie ; dar ce facem? 

— Eu ştiu? Le-om căuta mâne un car și pace! 

— Le trebuie mâni dezdedimineață, Aver- 
chie. - 

— Mâni dezdedimineață? Asta-i greu. Să 
umblăm noaptea după car? «Și pre toți cei ce au 
putere, să nu-i scoți noaptea, ca să se suie no- 
roadele în locul lor». i 

— Atuncea cum? 

— Ne-a lumina Domnul-Dumezeu, părinte. 
Cuvioşia-ta du-te la hodină, căci eşti om slab 
şi bătrân şi nu trebuie să superi pe Cel-Bun tru- 
dindu-te peste fire. Eu îmi aprind o lumânărică 
şi s'au treaz, căutând în carte dezlegare. « Dom- 
nul-Dumnezeu nu asupreşte pe ai săi, ci-i cură- 
tă şi-i scoate dintre necredincioși». 

Părintele Tihon se plecă sfatului. Avea acest 
bun obiceiu, să se folosească de înțelepciunea 
și de cărturăria ucenicului său, 


bi. Sadoveanu. —hemonul Tinereţiie 7 


www.dacoromanica.ro 


IX. 
Biserica cea mare. 


Soarele izbucni pe codri şi se risipi în roua 
fânațurilor. La acest ceas al dimineții, Nata- 
nail sări pârleazul grădinii ş'o apucă pe cărare 
la deal, spre Procov, printre flori care abia a- 
tunci se desch'deau primei clipe de viaţă şi mor- 
ţii apropiate. Umbla desculț, cu poalele rasei 
prinse în cingătoare. Iși purta la subsuoara stângă 
încălțările şi'n mâna dreaptă un toiegel “alb, 

Când intră subt cetina grea şi sumbră a pă- 
durii, se opri la un trunchiu răsturnat, ca să-şi 
tragă ghetele ; şi porni mai departe, pe poteca 
uscată și sunătoare, prin ace moarte de brad. 
'Țubichi necontenit le adulmeca şi pufnea în 
ele. 

Din când în când soarele străpungea umbra— 
şi călugărul călca peste flori argintii ale tăcerii. 
Erau flori asemănătoare cu ale sufletului său. 
Starea unică de bine din ziua trecută n'o mai 
avea. Căzuse între lucrurile stânse ale trecutului. 
Insă soarele zilei nouă răzbătea în el cași în 
această umbră şi-l înflorea. 

Intr'o vreme se opri și ascultă râsul unui hu- 
lub sălbatic în depărtarea unei văi. Porni iar 


www.dacoromanica.ro 


100 MIHAIL SADOVEANU 


înainte şi iar se opri ca să-l asculte. In cărare-i 
trecură sturzi cu sunete scurte uşor fluierate. 
'Pubichi se năpustea spre ei ; rămânea apoi singur, 
cu botul înălțat, și-și întoarcea ochii inteligenţi 
şi'ntrebători spre stăpân. 

— “'Țubichi, îi zise monahul, nu-i așa că tu 
ştii ce spun eu? 

Căţelul își mișcă bucata de coadă şi tipăi în- 
dărăt spre el. 

— Nu te mai năcăji degeaba cu dihăniile 
şi zburătoarele de-aici. Şi ele sunt subt paza 
grijei lor şi nu le poţi prinde. Bucură-te numai 
că le vezi. 

“Căţelul scheună ușurel; căscând, desfășură o 
limbă trandafirie şi'ncovoiată ; apoi închise gura 
şi păru că o înghite. Cum sfatul lui Natanail 
îi intrase pe-o ureche şi-i ieșise pe alta, căci în- 
țelegerea lui n'avea durată ca instinctul, —se 
năpusti spre un brad gros. O veveriță castanie 
săgetă în sus în jurul trunchiului, într'o spi- 
rală care păru o fumegare. Sus, se ridică în două 
lăbuţe răzămându-se cu spatele în coadă, numai 
o secundă. Imediat pluti în aer şi dispăru. 

Tubichi o strigă pe nume în limba lui, de 
două ori. Dar nu-i răspunse decât alt căţel în- 
șelător al singurătăţii. 

Suind, Natanail ajunse în locuri mai umede. 
Trecu printre risipiri de trunchiuri moarte. In 
formele lor, în aparență încă întregi, imensa 
lume a vietăților mărunte lucrase c'o hărnicie 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 101 


neistovită, necunoscând, ca un element al veş- 
niciei, nici timp nici repaos. 

Abia punea călătorul un picior, ori răzima o 
mână, — se desfăceau și se risipeau. Era plin 
locul de aceşti căzuţi, din care trăiau şi uriaşii 
vii şi se ridicau tinerii luptând între ei. Intre 
muşchi şi pulberile morților, creșteau colonii 
de bureți, fantazii ale umbrei şi putreziciunii. 
Cei mai frumoşi erau zugrăviți cu otravă roşie. 
Natanail îi lovea uşor cu toiagul, — ş'alegea, 
ici-colo, numai hribii, carne delicată şi fină a 
sihaştrilor. Îi strecura în trăistuță și trecea 
printre alte coloane răsturnate, care în realitate 
nu erau decât iluzie, — caşi întocinirile mons- 
truoase ale domniilor și ale împărăţiilor, 

Intr'o râpă înalbăstri fum — şi ajunse până 
la el miros puternic de râşină. Oameni ciopleau 
şi lucrau acolo catarguri de brad. Li se auzeau, 
în jurul focului, glasurile răsunătoare. 'Loporul 
bătu un timp ritmic, scăzu încet-încet, conte- 
niră şi glasurile şi toate deveniră tăcere. 

Urcă un țanc oblu, pășind rar şi domoi ca 
muntenii. Ajunse la un drum de piatră, care 
se chiamă a lui Ştefan-Vodă, şi pe urmă merse co- 
borînd. Il întimpinară, într'o poieniță, plăieşi cu 
topoarele pe brațe, — ş'un călugăr uriaş cu ple- 
tele pe umăr. Umbla cu pași largi, izbind.poa- 
lele rasei cu cizmele-i grele. 

Natanail se opri şi-l salută. 

— Incotro, părinte Avacum? 

— PD'apoi după cum vezi, părinte Natanail, 


www.dacoromanica.ro 


102 MIHAIL SADOVEANU 


am luat pe acești oameni, cu care am isprăvit 
toate aici, în acest parchet, și mă duc cu ei să 
râdic și pe ceilalţi, dintr'o râpă de mai la vale. 
Şi trecem în alt munte, unde avem treabă două 
săptămâni. De azi, au să aibă pace şi aicea săl- 
bătăciunile. Te duci până ja Procov? 

— Mă duc până la Procov. 

Se despărțiră. Ei trecură în altă parte, dea- 
dreptul prin labirint; iar Natanail pătrunse în- 
dată în poiana schitului. 


Acolo era pace petăpşanuri trăgănate şi câte 
un punct de soare căzuse în toate florile neclin- 
tite ale fânațurilor. 


Cerul deasupra era limpede și fără pată ; nu- 
mei o gaie strigă odată în albastrul de sus, la 
mare înălțime. 


Bisericuța de lemn se ridica în mijlocul unei 
largi împrejmuiri de zăplaz, şin juru-i avea 
câteva căsuțe cu streşinile joase. Sună toaca — 
bătând ușurel, cu un fel de sfiiciune. 'Apoi cân- 
tară clopote. Dar puţin timp, căci singurătatea 
le birui curând. 

Nu se vedea nicăiri nicio mișcare. 

Natanail intră pe poarta deschisă, cu stâl] i 
nalți și cu streșină. Trecu prin livadă, apoi dădu 
în ograda bisericuței. Pătrunse în pridvorul mic 
şi în căsuţa lui Dumnezeu : acolo auzi glasul cu- 
noscut al lui Atanasie. Slujitorul stătea în pi- 
cioare la strana dreaptă, cu fața spre altar,— 
într'un roiu grăbit de murmure. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 103 


— Binecuvintează-ină, părinte Atanasie, vorbi 
Natanail dela ușă. 

Căţelul rămase în pridvor, privind la icoa- 
nele infricoşatului judeţ de apoi. Pe ușa des- 
chisă, în urmă, se vedea, ca o altă zugrăveală 
proaspătă, un colț de pădure și de pajişte— dez- 
mințind bolnavele elucubrații ale asceţilor. 

Atanasie, schivnic uscat și posomorît, tânăr 
încă, se întoarse, — și faţa i se lumină. 

— Bine să te cuvinteze Domnul-Dumnezeu, 
părinte Natanail. El te trimete aici. Bine ai 
sosit. Iată, — săptămâna aceasta fiind eu de 
rând, am venit răpede dela coasă, pentru toacă, 
clopote şi slujbă, după rânduială. Pe urmă mă'n- 
torc iar la treabă. 

— Am știut c'am să te găsesc aici, părinte 
Atanasie. Aflasem că ești de săptămână. Am 
venit să vă văd, căci îmi place să te privesc cum 
slujeşti cu ceilalți trei părinți, afară, în biserica 
cea mare. Slujba aceia e tot așa de bine pri- 
mită sus, cași asta. Ca să nu rămâie acolo lu- 
crarea cu două braţe mai puţin, grăbește-te și 
du-te — iar eu îţi ţin locul, cetind fără nicio 
greşală sfintele rugăciuni dela început până la 
sfârşit. 

— Se poate asta? întrebă cu naivitate şi bu- 
curie Atanasie. 

— De ce să nu se poată? 

— Atuncea bine, părinte Natanail. Iți mul- 
țămesc, Și te-aşteptăm în poiană la Merișor, 

— Da.  Aşteptaţi-mă în poiană la Merişor, 


www.dacoromanica.ro 


104 MIHAIL SADOVEANU 


Amândoi zâmbeau, singuri în mijlocul bise- 
ricii, privindu-se. Atanasie se'nclină, îi luă mâna 
şi i-o sărută. Apoi ieşi, cu pas harnic de mun- 
citor care se duce la treabă. 

Natanail rămase singur şi ceti rugăciunile. 

Acolo, în poiana dela Merişor, era soare și 
murmur abia auzit de albine. Și toate gângă- 
niile ierburilor foiau și susurau, aducând slavă 
luminii şi Domnului-Dumnezeu. Iar pădurea 
de jur împrejur suna câteodată, fără să se 
clintească, 

Unde o fi fost şi de când va fi murit acel Me- 
rişor despre care vorbește numele poienii? Nic:o 
urmă şi nicio altă pomenire n'a rămas, nici 
despre el nici despre cei care l-au sădit. Cem 
spune psalmul pe care-l murmura încet : 


Omul! Ca iarba-s zilele lui. Ca floa- 
vea câmpului înfloreşte. 

Un vânt îl suflă şi nu mai este. 

Şi nu i se mai ştie mici locul. 


www.dacoromanica.ro 


X. 


Aici pare că se arată slujba 
celor două cinstite fețe 
Onuţă şi Pintilie, — însă 
nu e vorba despre asta. 


De partea cealaltă, în valea mănăstirii, la ca- 
sa părintelui Tihon, caravana încă nu se urnise. 
Stătea pe loc, cu boclucurile risipite, aştep- 
tând carăle, după care atât bătrânul monah 
cât și Averchie ucenicul său porniseră dela răsă- 
ritul soarelui. Unul într'o parte, altul în alta, 
nădăjduiau să izbândească. Mai bine două cară 
decât niciunul. 

Deocamdată, la acest ceas, nu mai era nădejde 
decât de unul, căci părintele Tihon tocmai se 
întorcea, c'o înfăţişare nefericită. 

— N'am ce le face, zicea cuvioşia sa ridicând 
palmele în laturi deoparte şi de alta a pieptului. 
Azi trăiesc pe lume altfel de oameni decât în 
alte vremuri. Odită erau țăranii mai iuți şi mai 
săritori. Acuma unul are a se duce la coasă; 
altuia i s'au prăpădit boii în pădure, altul vrea 
să se mai gândească: până la amiază a vedea 
el ce-a face... Decât îţi vine să crăpi de ciudă. 
M'am întors și eu într'un răsuflet, cu nădejdea 


www.dacoromanica.ro 


106 MIHL SADOVEANU 


că va îi făcut Averchie vreo ispravă în sat la 
Nemțișor. El îi mai tânăr şi-i mai în putere. Pe 
lângă asta,îi mai îngrozeşte cu vorbe din sfânta 
scriptură. 

Astfel încât rămăsese nădejdea la Averchie. 
Bătrânul sufla şi-şi ștergea năduşala depe frunte 
cu mânica rasei, și se tot ducea în colțul cerda- 
cului, privind în lungul hudiței. 

Dar până să vie fratele Averchie, judecătorul, 
înfățișând tuturor celor de față lista scrisă cu 
creionul cel rău, le dovedea că nu poți să te bizui 
niciodată pe oameni. Familia Irimescu sosise 
cea dintăiu, odată cu dânsul. Erau şi cei care pu- 
seseră lucrul la cale de cu sară. Insă alții în- 
târziau ; unii nici n'aveau să vie. Ba îi durea 
capul; ba se temeau de ploaie. Fuseseră și unii 
sinceri, care mărturiseau că s'au răzgândit. 


— Iată cu ce lume avem de-aface... zise în- 
cet Rolea cătră duduia Olimpia, lăsând să cadă 
hârtia și apoi lovind-o dispreţuitor cu bastonul. 

— Văd, răspunse ea zâmbind; îţi mărturi- 
sesc însă că nu mă supăr deloc. Vom fi mai 
puţini și asta mă bucură. Lasă tista, domnule 
judecător. 

Rolea urma să distrugă hârtia, ca pe-o vie- 
tate vinovată, iar Olimpia urmărea zbaterile ei 
cun zâmbet de mâhnire simpatic şi plăcut, pe 
care şi-l cunoştea, — de-aceia făcea necontenit 
în juru-i risipa acestei flori. Orice cuvânt îl în- 
tovărăşea de zâmbet. Râdea însă rar. 

Pachetele cu provizii şi hainele de vreme rea 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII 107 


stăteau unele peste altele în preajma scării cer- 
dacului. Călătorii treceau în sus și'n jos pe lângă 
cle și le cercau cu vârfurile ghetelor şi ale be- 
telor. 

— Fiți cuminţi, copii, grăi cucoana Didina, 
să nu stricați vreo farfurie! 

— Cum se poate, frate dragă, se miră Lepă- 
datu, ai luat şi farfurii? O excursie eu știu că 
se face fără aceste obiecte de prisos, create de 
civilizație, 

— Cunosc eu pe cineva care are să-mi ceară 
întăiu şi ’ntăiu tacâmuri... răspunse doamna I,e- 
pădatu blând, însă foarte sigură de sine. 

— Mi se pare că de data asta — odată în 
douăzeci și cinci de ani — nevastă-mea are drep- 
tate... constată cu glas destul de tare I,epădatu. 
Din toată inima însă doresc să văd carul cu boi. 
Mi-aşi lua de-o grijă, şam porni imediat spre 
destinul nostru. 

Călugărul se 'ntoarse din colțul cerdacului, de 
unde privise iară în lungul hudiţei. 

— Cucoane Emil, zise el, dă-mi mata voie, te 
rog, să te 'ntreb de ce aveţi lipsă aşa de mare 
de car... 

— Cum? întrebă Lepădatu surprins. 

— Ce nevoie așa de mare aveţi de car cu boi? 
Ca să mergeţi mai departe, la Secu ori la Aga- 
pia, nu zic, bine este să ai car. Dar Procovu-i 
colea, o palmă de loc... 

Traian Rolea interveni, împungând înainte 
cu arătătorul mânii drepte. 


www.dacoromanica.ro 


108 MIHAIL SADOVEANU 


— Acesta, părinte, e un lucru pe care l-am ho- 
tărît asară, și trebuie să facem cum am hotărît. 
Asară şi cuvioşia ta ai fost de părere să luăm 
numaidecât un car cu boi. 


— Am fost, domnule Traiane, nu zic că n'am 
fost ; dar dacă văd că-i așa de greu, nu mai sunt. 
Eu vă spun drept: tare mă tem că Averchie are 
să se ’ntoarcă şi el fără car. Dac'ar fi fost de 
găsit, găseam și eu. Acuma să vedem ce zice el 
dacă vine şi ne găseşte aşa, cu boclucurile lepă- 
date... Ce facem fără car? Tare-s curios să ştiu 
ce-ar zice Averchie. Să vedem, căci îl zăresc 
că vine singur. 


Intr'adevăr, ucenicul se întorcea fără car şi 
fără boi. Era înfierbântat de umblet și de soare 
şi gâfâia. 

— Doamne, iartă-mă ! îşi făcu el cruce. Parcă 
toți s'au vorbit şi s'au înțeles să purceadă care 
încotro, cu treburi care de care mai grabnice. 
Unu-i la spital, altu-i la târg, altu-i la pădure. 

Judecătorul îşi încrucișase braţele pe piept, 
ca un celebru împărat, şi aştepta încruntat dez- 
legarea încurcăturii. 

— Sar părea că ne-am oprit, vorbi râzând 
cu veselie Veruzi. Ne-am oprit înainte de-a fi 
plecat. Insă eu mă 'ntreb cu mirare cine ne poate 
opri? Nu ne poate opri nimeni. Plecăm şi s'a 
isprăvit ! Mi se pare că, în ceiace mă priveşte, 
am contestat necesitatea carului şi a boilor. Imi 
pare rău numai că am întârziat. La Procov e 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 109 


plăcut să ajungi îaninte de a fi soarele în pu- 
tere. Acuma ce facem cu bagajele? 
Privi de sus în jos spre judecător. 


— Cei care aveau eri planuri și idei, acuma 
n'au niciuna. Să ne 'ntoarcem în altă parte. 
Frate Averchie, am aşteptat cu toţii sosirea ta, 
ca să ne dai dezlegare şi să ne spui ce putem face 
cu asemenea tarhat, dacă n'avem carul? 


— Apoi ce să facem, domnule?  Boclucurile 
aceste mai uşoare le împărțiți între dumnea- 
voastră — fiecare luându-și ce-i al său, Iar co- 
şurile cu mâncare aşi zice să le 'ncărcăm în 
spate eu și cuvioșia sa părintele Tihon. Ce-i a 
sui o măgură? Indată am ajuns — și, la întoar- 
cere, povara cea mai ușoară o avem noi, cași 
Isop. 

Emil Lepădatu încheie cu blândeță şi cu su- 
punere : 


— Se vede că aşa ni-i scris și altfel nu putem 
face. 

După două ceasuri de întârziere, se grăbiră 
mai mult decât trebuia. Fiecare îşi râpi de jos 
haina de ploaie și ieşiră buluc pe poartă. Doam- 
na Irimescu, mititică şi uscată, chiar de pe loc 
începu a opri şi a povăţui pe copii cu umbrelu- 
ţa ei scurtă, — făcând semne și agitând-o cu gri- 
jă aprinsă. Monahul şi ucenicul său găsiră, la un 
loc ştiut, două bețe groase şi, încovoindu-se 
greu din şale, încărcară în spate panerele cu 
mâncare. 


www.dacoromanica.ro 


110 MIHAIL SADOVEANU 


— Doamne ajută ! murmură Tihon făcându-și 
semnul crucii. 

Averchie îşi şterse sudoarea cu mâna liberă 
și oftă murmurârd : 

— Bucuratu-m'am şi m'am înveselit de mila 
ta, — că ai cătat la întristarea mea și ai aflat de 
amărăciunea sufletului meu... 

Pe loc se simțiră amândoi mai uşutați și por- 
niră cu paşi mari în urma musafirilor. 

Mergeau toți în destul de bună rânduială și 
veseli, — cucoana Didina și duduia Olimpia în 
frunte. Totuşi, dela o vreme, subt brazi, calea 
se făcu pietroasă şi povâinită. 

— Imi daţi voie, doamnele mele? zise pic- 
torul, ușurându-le de hainele ce duceau pe bra- 
țe. Așa are să vi se pară pădurea mai frumoasă, 

— Intr'adevăr... zâmbi Olimpia. 

Veruzi aşteptă pe Rolea şi-i şopti la ureche, 
lăsându-l să treacă pe lângă el: 

— Rog pe prietini să nu fie invidioşi, nici 
geloși. 

Judecătorul zâmbi şi el fără supărare, simțind 
până în fundul sufletului mireazma şi răcoarea 
pădurii. Iar prietinul său, oprind pe Averchie 
şi pe Tihon, aşeză fiecăruia pe brațul liber câte 
una din hainele doamnelor. 

Bătrânii acceptară cu dragă inimă povara 
aceasta nouă, însă neînsemnată. Dar se întâm- 
plă şi "n lucrurile mărunte aceleaşi fenomene 
dramatice caşi în cele mari. In vremea crucia- 
delor, oamenii erau cuprinşi de delir și jucau în 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII III 
spazmuri, fără motive aparente. Era îndestu- 
lător să fie adunaţi la un loc. Astfel, în lungul 
culmii care duce la Procov, unul după altul, fără 
nicio justificare vădită, călătorii se opreau şi 
lăsau în braţele lui Averchie ori ale părintelui 
'Tihon hainele pe care se cuvenea să le poarte ei. 
Pe urmă păreau mai uşori şi cu mult mai bine 
dispuși decât înainte. 

Monahul stătu o clipă pe loc şi se îndreptă 
puțin din şale, gemând. Erau aproape sus, pe 
culme, la drumul pietros. Cei dinainte poposiseră 
şi ei în jurul doamnei Lepădatu. Gălăgia se potoli 
și vântul trecu zvonind prelung pe culmile bra- 
zilor. 

— Averchie, grăi bătrânul Tihon, mai spune 
ceva din cărțile vechi, ca să mă răcoresc şi să 
pot ajunge la liman... 

Europenii îi priveau cu curiozitate şi simpatie. 

— Apoi, cuvioase părinte, răspunse Averchie, 
dumnealor au făcut ca acel flăcău despre care 
spune o vorbă veche... Se ruga pentru puţintel 
lucru ia început — cătră o fată... Și pe urmă a 
păţit fata aceia cu el ce-am păţit noi cu dumnea- 
voastră. 

Cel mai mare haz îl făcură femeile. Iar Venuzi, 
întorcându-se spre bătrâni, se simți mâhnit şi 
mişcat.— Când, dintr'odată, doamna Irimescu 
ridică umbrela, o lăsă să cadă în râpă și dădu 
drumul unui țipăt uscat. Cu gura încremenită 
într'un rictus, sta atârnată oarecum de culmea 
dedeasupra,. 


www.dacoromanica.ro 


112 MIHAIL SADOVEANU 


Toți, se răsuciră, caşicunı țipătul îi împun- 
sese. Văzură pe o stâncă doi oameni cu puștile 
aplecate amenințător. Purtau sumăieșe scurte 
şi pălării cu borurile aplecate pe ochi. 

— Nimeni să nu vâște ! strigă Onuţă răspicat. 
Mânile sus! 

Pintilie întrebă îndată după el, fioros și 
grozav : 

— Este vreunul care n'a înțeles? 

Cu toţii înțeleseseră, electric. Ridicară braţele 
şi rămaseră solemni. Doamna Irimescu avu un 
sughiț şi-i izbucniră lacrimile. Se lăsă la pământ. 

— Au înțeles! rânji Onuţă cătră tovarășul 
său. Ca la cimotograf! 

Bătrânii îşi puseseră poverile jos şi răsuflau, 
ştergându-şi sudoarea. Porunca bandiţilor pe 
dânșii nu-i privea. Averchie totuşi se găsea în- 
fricoşat pentru asemenea nedreptate şi silnicie. 

— Uscatu-mi-sa vlaga, mormăi el, aimiutin- 
du-şi de vorbe mari şi sfinte; uscatu-mi-s'a vla- 
ga şam ramas ca un hârb de lut. Şi limba mi s'a 
lipit de cerul gurii... 

Veruzi încercă să parlamenteze, cu veselie 
silită : 

— Ce voiți dela noi, oameni buni? 

— Așteaptă, cucoane, ş'ai să vezi... îi răs- 
punse slujbașul cel mare și bălan. 

Oauţă ţipă cu răutate: 

— Măi, Pintilie, nu-i scapa la vorbă că-i rău! 
Care-a crâcnit? Tu, cel bărbos și cu capul ca 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 113 


genunchiul ! Nu te clinti. Şi nici nu zâmbi, nici 
nu da din deget. Dacă n'asculți, eu te pușc. 

— Dacă mă mai întrebi odată, gata! rânji 
Pintilie. 

Averchie clăti din cap cu întristare şi dezgust : 

— Până la cer își ridică fălcile şi cu limba lor 
mătură pământul ! 

Onuţă aruncă spre bătrâni și spre povara lor 
o privire în treacăt, și se statornici dârz și crud 
asupra celor de subt el. 

— Acuma ascultați ce vă spun eu, zise el 
cu liniște, şi nimeni să nu facă altfel, subt pe- 
deapsa morţii... 

Judecătorul îl ațintea sever, 

— Vină dumneata întăiu, i se adresă bandi- 
tul, şi lasă aici, la picioarele mele, tot ce ai. Pe 
urmă treci vama şi aștepți cuminte. După asta 
vine cel bărbos, care chitea că poate râde. La 
urmă, boierul cel căruia i s'a stâns ţigara în 
gură... 

Lepădatu se gândi cu oarecare amărăciune: 
«In această clipă am pierdut o frumuseță de 
țigaretă de chilimbar, pe care o am de opt- 
sprezece ani, când am făcut cu Didina cea din- 
tăiu călătorie la Paris. Pe acolo nu sunt hoți...» 

Şi trecu şi el, încovoiat, spre vamă. 

Onuţă îşi urmă poruncile: 

— Cu femeile şi cu copiii navem nimica. 
N'avem ce le lua. Mâncările pe care le poartă 
părintele şi cu ucenicul său, rămân la noi. Atâta. 

Onuţă făcu semn și bărbaţii coboriră iar în 


M- Sadoveanu, —Demonul Tivereții. g 


www.dacoromanica.ro 


II4 MIHAIL SADOVEANU 


râpă. Voia să mai poruncească ceva, — când, 
simțind pași din susul drumului, tresări. Ri- 
dicând arma, o sprijini cu condacu 'n umăr. 
Pintilie rostogolea ochi fioroși, nehotărit șim 
mare tulburare. 3 

Apoi auzi pe Onuță destinzându-se într'o 
răsuflare prelungă. 

Din sus, venea, cu bețişorul lui şi cu trăistuța, 
părintele. Natanail. f 

Se opri mirat, apoi se ’ntunecă. Işi aruucă 
&chii spre pâlcul încremenit din vale. După aceia 
şi-i întoarse spre slujbaşii pustiei. 

— Pintilie, zise Onuţă, pasă și ia mâncarea, 
care nouă ni-i de mare folosință. 

- Averchie se opinti, ridică amândouă coșurile 
şi le înfățişă lui Pintilie, care le cuprinse la un 
loc și le purtă ușcr c'o singură mână, pe când 
cu cealaltă ținea puşca cu oțelele amenințătoare. 

— Salutare, părinte ! strigă Onuţă cătră Na- 
tanail. Şi slobozi un foc de pușcă pe deasupra 
râpei. Femeile răspunseră cu țipete. Duduia O- 
limpia rămase râzând ciudat, ceiace dădea o în- 
fățişare tristă feței ei delicate.: 

— Salutare, părinte ! rânji și Pintilie, trecând 
semeț pe dinaintea monahului. 

Și slobozi și el un foc, Ecouzrile, fierbând, s'a- 
lungară și s'amestecară. 'Ţubichi începu să latre 
ascuţit, trimețând şi el alte ecouri cătră cele 
dintăsu. 

După ce hoţii se mistuiră în sihlă, Averchie se 
așeză lą pământ :și-şi îndreptă șalele dureroase, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII” T15 
răstignirdu-şi în laturi brațele. Rosti cu linişte 
şi cu credință : 

— Dreptul ca finicul va înflori şi ca chedrul 
Livanului se va înălța. Doamne, fă-i ca pulberea 
în vânt şi ca pleava în vifor. 

Nedumerit încă, Natanail mai făcu câțiva pași 
spre musafiri; dar dintr'odată fu lovit şi el de 
mare spaimă. In acelaşi timp, agitând mâna 
stângă, doamna Olimpia Mironeanu ţipă, fixân- 
du-l ca pe-o urită vedenie. Natanail ocoli cu pas 
grăbit râpa şi se cufundă și el în altă parte a 
desimii. Când doamna Mironeanu, agitând a- 
ceiași mână, ridică iar ochii, cu bolnavă curio- 
zitate, el nu mai era sus pe stâncă. 


www.dacoromanica.ro 


Părintelui Natanail i-a so- 
sit sol din altă lume. 


Era aceiaşi ființă gingașă pe care o cunos- 
cuse cu treisprezece ani în urmă. Aceiaşi figură 
cu zâmbetul mâhnit, neadevărat şi înșelător. 
Ș'o văzuse întăia oară aproape în aceleaşi lo- 
curi, ceva mai la deal, spre Procov, pe drumul 
lui Ştetfan-Vodă. 

Era atunci un student tânăr de douăzeci și 
trei de ani. Venea din aceiași poiană cu biseri- 
cuță de lemn. In spate, avea un sac de pânză 
verzie cu curele aduse pe umeri şi pe la subsuori. 
Mâna stângă şi-o ţinea sprijinită în curaua ei. 
In dreapta, avea un băț cu vârf de fier. Impun- 
gea cu el, din când în când, bureţii veninoşi din 
marginea cărării. 

Tocmai scobora spre mănăstirea Neamţ, în- 
trebându-se dacă nu cumva e într'o zi de 
post şi dacă va găsi ceva de mâncare la arhon- 
daric. După amiază pleacă mai departe, spre 
Secu şi spre Agapia. 

Işi făcea socoteală şi nu ştia dacă e într'o Sâm- 
bătă ori într'o Vineri. Mâncarea amiezii, — dacă 
era Vineri, îi apăru săracă şi îndoielnică. 

Izbi cu fierul într'un splendid burete cu pete 
roşii, şi, când ridică ochii, văzu la cincizeci de 


www.dacoromanica.ro 


118 MIHAII, SADOVEANU 


pași, cotind pe după brazi şi suind spre el, doi 
drumeți. Un domn în vârstă, care nu părea să 
aibă mai mult de patruzeci şi şase de ani. Cifra, 
aceasta tânărul o socoti arbitrar, însă i-o stator- 
nici definitiv. Era mijlociu la statură și îndesat. 
Cum îl zări pe tânărul care cobora dela deal, 
începu a râde, întoarse capul și spuse ceva fetei, 

Căci tovarășa lui, care umbla alături cu pași 
mărunți, nu putea să-i fie decât fiică. Ii dădu 
cu preciziune douăzeci de ani. La cuvântul 
domnului în vârstă, ea ridică ochii și privi în 
susul drumului. Avu un zâmbet: ise lumină 
dintr'odată figura. Pe urmă își plecă fruntea și 
zâmbetul pieri. 


Tânărul mai înţelese cu preciziune că tre- 
buie să se oprească, să-i aștepte şi să-i salute. 

Domnul cel scurt și îndesat venea cu mâ- 
nile slobode la deal. Fata se sprijinea într'un 
baston, o cârjă de cireș, care, desigur, nu era 
a ei, ci a tatălui său. Era un baston bărbătesc, 
cum se purta în acea vreme. 

Intr'adevăr, când nu mai erau decât cinci 
paşi între ei şi el, tânărul se opri. Ii salută. Ta- 
tăl îi răspunse cu politeță, scoțându-și destul 
de larg pălăria tare şi descoperind un păr că- 
runt, neorânduit și des. Fata zâmbi iar, încor- 
dându-se ușurel cu bărbia în piept. Purta o pa- 
nama băiețească şi o rochie de pânză de in în 
coloarea năsipului. În picioare, pantofi sub- 
iri cu călcăie înalte. De aceia păşea delicat 
Ş'avea nevoie de bastonul tatălui său. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREŢII 119 


La doi paşi, domnul stătu pe loc şi-i vorbi, 
cu un râs simpatic pe fața-i brună: 

— Bună-ziua. Iţi mulțămim pentru amabi- 
litate. Poate ne-am cunoscut cumva, undeva, 
la Iaşi? Faci parte din mișcare? 

— Regret, răspunse tânărul, că nu fac parte 
din nicio mișcare. Şi nu cred să vă fi văzut până 
acuma. Sunteţi ieșan? 

— Desigur. Altfel ce-ași căuta la mănăstirea 
Neamțului? Dumneata nu știi că mănăstirea 
Neamțului e loc de vilegiatură numai al Ieșe- 
nilor ? 

— Nu ştiam. Insă, înainte dea vă cere infor- 
mații asupra mișcării de care” vorbiţi, vă rog 
a-mi permite să mă prezint :, Naun Popovici. 

— Cum se poate? Dumneata ești băiatul 
colonelului Naum Popovici? 

Da, eu sunt Naum Popovici junior, ca 
să zic așa, — medicinist, făcând clasica excursie 
pela mănăstirile din munţii Neamțului. 

— Tatăl dumitale e tot în garnizoană la 
Bârlad ? 

— Nu. Acuma e la Tecuci. 

— Aşa? Eu l-am cunoscut deaproape pe 
tatăl dumnitale. Am făcut o parte din liceu îm- 
preună. 

— Atunci se nimerește bine... zise tânărul, 
fără convingere. 

— Dece se nimereşte bine? 

Tânărul tăcu. Se înroşi ușor. Fata privea 
ațentă povârnișul din dreapta, 


www.dacoromanica.ro 


120 MIHAIL SADOVEANU 


— La dreptul vorbind, aşa-i. Nu-i nicio le- 
gătură. 

— Ba este, ba este. De ce să nu fie? protestă 
domnul, cu politeță şi mai energic decât se cu- 
venea. — Fata se aplecă şi-i șopti ceva la ure- 
che, — Da, da, fireşte, urmă el. Pe mine mă 
chiamă Sever Ciudin. Asta-i fata mea, duduia 
Olimpia. Iar despre mişcare — avem să vor- 
bim noi pe larg mai pe wmă. 

— Când, papă? interveni duduia Olimpia, 
aruncând o privire iute spre tânăr. Noi suim 
la deal şi domnul Naum Popovici coboară la 
vale. Noi ne ducem la Procov. Dumnealui se 
duce tot înainte, mi se pare. 

— Așa cred, nu sunt sigur, încercă să lămu- 
rească tânărul. 

Ii plăcea vocea fetei: precisă și limpede, c'o 
sonoritate gravă. 

— Atuncea mai rămâneţi în mănăstire? 

— Cred cam să rămân... răspunse nehotărit 
Naum. Să vă spun sincer: umblu așa, după 
vânt şi după soare. N'am niciun țel şi niciun 
plan. Mă opresc unde-mi place, ori când plouă. 

Tatăl fetei zise cu însuflețire: 

— Atuncea cu îţi propun să ne arăţi drumul 
la Procov. Cred că nu-i departe. 

— Papà.. Parcă noi nu cunoaştem dru- 
mul ? 

— lasă, frate. Parcă-i vorba de drum? As- 
cultă, tinere. Ai prilej să afli chiar dela mine tot 
ce se poate ști despre mişcare, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 121 


— Domnule Popovici, tata glumeşte, inter- 
veni duduia Olimpia. 

— Ba nu glumesc de loc. Vorbesc foarte se- 
rios. 


— Bine, vă întovărăşesc până la Procov, răs- 
punse simplu studentul. 

Se’ntoarse spre fată, parcă așteptând încă 
un cuvânt dela ea. Dar duduia Olimpia nu 
părea recunoscătoare pentru hotărîrea lui. Părca 
mai mult mirată. Dar nici acesta nu era cu- 
vântul potrivit: căci părea mai mult indife- 
rentă. 


Cugetă dacă trebuie să se simtă jignit. 

— Ascultă, domnule Naum, îi zise Sever 
Ciudin ; chestia mișcării, pe care caut eu s'o 
organizez acum, nu e un lucru de explicat în două 
cuvinte. De aceia ai să-mi dai voie să-mi iau 
un răgaz. Trebuie să stăm undeva, într'o odaie, 
la o masă, să am dispoziţia cuvenită, ş'apoi îţi 
explic. Dinspre partea asta să n'ai nicio grijă. 

— Bine. Eu n'am nimic împotrivă, râse tå- 
nărul. Cel dintăiu lucru pe care-l facem acuma, 
e vizita la Procov. 


— A, da; însă asta este mai mult pentru dem- 
nișoara Olimpia, căci domniei-sale îi place dru- 
mul acesta — și-l face de două ori în fiecare 
vacanţă. 

— Imi place, zise fata, apa de la fântâna de 
lângă bisericuţă... 

Vorbea serios. Trecu înainte păşind mărunt 


www.dacoromanica.ro 


122 MIHAIL SADOVEANU 


şi sprijinindu-se în bastonul de cireş. Ciudin 
şi Naum, alături, o urmară. 

— Vra să zică eşti ieşan? îl ispiti domnul 
Ciudin. 

— De câni urmez cursurile universităţii. 
— Tocmai, reluă Ciudin cu vădită plăcere. 
Ii ascult răspunsul și mă simt întrucâtva mi- 
rat, căci nu se poate să nu fi observat în jurul 
dumnitale mișcarea şi agitația unor idei nouă. 

— Ba am observat desigur. Și la noi ideile 
extreme stau alături, ca în toate universităţile. 

— Vorbeşti de socialişti ? 

— Negreşit, și de dânșii. Am unii colegi 
socialişti, 

— Şi îndrăznesc, domnule Naum, a te'mn- 
treba, fără a te obliga să-mi dai răspuns, — 
dacă simpatiile dumnitale se'ndreaptă spre a- 
ceastă categorie. 

— Nu sunt nici socialist, nici anarhist, răs- 
punse studentul râzând. Sunt doctorand în 
medicină, 

— Răspunsul acesta, tinere, — răsuflă uşu- 
rat Ciudin, — îmi pricinuiește o bucurie nes- 
pusă, Parcă am băut un pahar de apă rece, A- 
tuncea eşti dintre noi. 

— Poate din cealaltă extremă? Nu. 

— Atunci ai să fii, — după ce te vei convinge, 
destul de lesne, cred, având în vedere că pari 
un tânăr simpatic şi serios, — după ce te vei 
convinge că singura problemă arzătoare în țara 
noastră este problema economică... 


t 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 123 


— Intr'adevăr, e o problemă importantă. 
Dă-mi voie. Singura problemă arzătoare 

este problema economică a capitalului străin 
şi a străinilor. Eu, prin străini, înțeleg pe Evrei. 
Și trebuie să ştii că nu sunt contra lor pentrucă 
“ar fi răstignit pe Domnul nostru Hristos. A- 
cestea-s vorbe pentru ţărani şi pentru naivi. 
Eu sunt contra lor pentru că reprezintă o forță 
reală şi ocultă. Deci... Ascultă atent. 

— Ascult, domnule Ciudin. Sunt foarte atent. 

— Deci la forță trebuie opusă forță. Voiu 
adăoga observaţia, că noi n'avem nevoie să 
lucrăm ocult, deoarece suntem la noi acasă 
și pe pământul nostru; dar trebuie să lucrăm. 
Aici ajung la organizația pe care am conceput-o 
eu, pe care o îndrumez și'n care, mâni, sunt sigur 
că vei fi şi dumneata. 

Duduia Olimpia se opri și se'ntoarse, surâ- 
zând : 


E o crganizație de natură financiară. 
Domnul Naum se pregătește să fie medic. 

— Bi şi? ce are aface? Eu am nevoie de afi- 
liaţi din toate categoriile sociale. 

Fata mai făcuse câțiva pași mărunți. Se ră- 
suci iar, cu brațele înălțate. 

- Am ajuns în poiană. Papă, aici e locul 
unde eu încep a fugi. Să vedem dacă poți 
să te ţii de mine. 

— Bine, să fug, dac'așa-i obiceiul. Așa facem 
în toți anii. Lucrurile serioase le amânăm puțin. 

Duduia Olimpia porni răpede pe cărare.— 


www.dacoromanica.ro 


124 MIHAIL SADOVEANU 


Domnul Ciudin își scoase pălăria tare și rămase 
cu părul zbârlit. Işi încheie haina și se lăsă în 
fugă după copilă. Studentul avu impresia că 
devine ridicol. Stătu în cumpănă dacă n'ar fi 
mai bine să se răsucească pe călcăie și să-și ur- 
meze drumul lui spre mănăstire. Se trezi aler- 
gând şi el cu pași mari şi-i ajunse îndată, — 
rotind larg băţul cu clonț de fier. 

Ciudin sufla pripit şi-şi freca îndesat c'o be- 
tistă obrazul congestionat. 

Zise cătră Naum, rotindu-și spăriat ochii: 

— Eu am şi preceptele mele higienice, 

Asta-i specialitatea mea, zâmbi Naun. 

— Se poate, dar și aici eu n'am păreri ca toată 
lumea şi pornesc dela observaţii personale. In 
toată viaţa mea n'am avut nevoie de doctor. 

Trecură în cuprinsul chinoviei, spre fântână. 

— Dar asta-i altă chestie, pe care eu am s'o 
discut altădată cu dumneata, urmă Ciudin, ceva 
mai liniştit. Să ne’ ntoarcem puţin, dacă vrai, 
spre afacerea cealaltă. Trebuie să ştii că pro: 
blema e simplă și soluția pare evidentă pentru 
toată lumea. Deaceia numai metoda interesea- 
ză. Şi eu am găsit o metodă care este a mea 
proprie. 

— In chestia economică? 

— Se'nţelege, în chestia economică. Dar aici 
aşa-ceva nu se poate discuta; mai ales că du- 
duia Olimpia ne face semn să ne apropiem, Ce 
este ? 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 125 


— Vreau să beau apă.... răspunse duduia 
Olimpia. 

Tânărul îşi lepădă sacul și bățul pe iarbă și 
trecu la roata fântânii. Scoase din adânc ciu- 
tura şi o trase pe ghizdele. O aplecă ușurel și 
fata, cu pălăria într'o mână şi bucle subțirele 
fâlfâind, se înclină şi-şi văzu năsuşorul şi gura 
foarte rumănă. Işi muie şi nasul și buzele, tul- 
burând imaginea. 

Fără să mulțămească, se trase la o parte, 
se'ntinse pe spate în umbra unui măr și-și po- 
trivi pălăria peste față. Intinse braţele în laturi 
şi palpită într'o respirație adâncă. Ferind puţin 
fruntea, rămase c'un ochiu descoperit. Și Naum 
o surprinse privindu-l cu ochiul acela negru, 
cu sprânceană fină. 

Inchise pleoapa şi respiră iarăși profund. 


www.dacoromanica.ro 


XII. 


Fără îndoială că'n mun- 
tele Rusu sălășluiește un 
balaur. 


Privirea ochiului aceluia singuratic îl măguli 
și nu mai găsi în sine niciuna din măruntele 
nemulțămiri ale începutului. Işi culese de jos 
sacul și băţul şi se așeză la marginea fântânii, 
privind în fund luciul tremurător al izvorului. 
Il privi până ce-l văzu neclintit, sleit ca o oglindă. 

Cineva îi atinse umărul. Se 'ntoarse, surprins. 

— Iată cum stă chestia cu higiena, domnule 
doctor, îi zise tainic Ciudin, cuprinzându-l de 
braţ şi trăgându-l după sine. Nu te superi, nu-i 
aşa? Mie o discuție nu-mi displace niciodată. 
Dar dumnitale ? 

— Nici mie. 

— Aşa? Foarte bine. Iată-ne de acord într-o 
chestie. Şi avem să ne ințelegem și ’n altele. 

2 asta sunt sigur. Vra să zică ce-ai să spui dum- 
neata, când îţi voiu face cunoscut că, în privinţa 
alimentaţiei, am ajuns la concluzia următoare. 
Niciodată tutun şi alcooluri ! 

— Cred c'aveţi dreptate, răspunse studentul 
nu cu puțină uimire, 


www.dacoromanica.ro 


128 MIHAIL SADOVEANU 


— Am dreptate, nu-i așa? Atuncea ascultă 
mai departe al doilea precept al meu. Legumele 
le mânânc numai fierte cu apă și cu sare. 
Laptele îl beau cum e muls dela vacă, — deşi 
eu îl prefer de capră. Sosuri să nu-mi dai, nici 
sălăți cu untdelemn şi oţet. Carnea, friptă pe 
cărbune ! Pestele, fiert ! 

— In privinţa peştelui am altă părere, obiectă 
râzând tânărul. 

— Se poate, dar eu te sfătuiesc să-l mânânci 
fiert, şi, când ne vom mai vedea, ai să-mi mulță- 
meşti. Pe lângă asta, am uitat un luc_u foarte 
principal. Să nu mânânci lucruri dulci. In orice 
caz să mânânci puţine. Şi să nu pui în gură me- 
dicamente. Bolnavilor dumitale să le dai câte 
pofteşti, dar dumneata să nu le iei niciodată. 

Domnul Ciudin se veseli, râzând săltat, cu 
toată fiinţa. 

Duduia Olimpia interveni de jos, deschizându-şi 
ochiul neacoperit. 

— In privința medicamentelor, sunt şi eu 
martoră. Papă nu cunoaște gustul chininei. 

— Sigur. Las natura să lucreze. 

— Insă, urmă ochiul, — cu prăjiturile mi 
se pare că nu ești tocmai consecvent, papă. 
Câteodată ne luăm la întrecere. Mama are re- 
tete foarte bune. 

— Adevărat? întrebă cu nevinovăție Ciudin. 
Dacă mânânc prea multe, nu fac bine. Deaceia 
țin să umblu şi s'alerg — ca să nu mă 'ngreuiez. 
Dacă vrai, poţi fugi odată în jurul bisericuţii și 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 129 


pe urmă la deal, până la marginea pădurii. După 
aceia o luăm spre mănăstire. Oboseala îmi face 
foarte bine, şi hărnicia. Deaceia oameuii' leneși 
sunt nenorociţi... 


«Cugetarea nu mi se pare tocmai justă», se 
gândi Naum. Apoi se îndreptă cătră duduia 
Olimpia : 

— Dar biserica și chilioarele nu le vizitaţi, 
domnişoară ? 


— Nu le vizitez. Le-am văzut altădată. Şi 
de câte ori am fost, n'am întâlnit aici pe nimeni. 
N'am găsit om pământean şi parc'ar fi pe tărâmul 
cellalt, ca'n poveștile lui moș-Manole, pădurarul 
dela Solonț. Avem noi o pădure care se chiamă 
Solonţ, pe apa Racovei, în ţinutul Vasluiului. 
Aşa-i că vorbele acestea-s de departe şi de de- 
mult? 

Işi acoperi un ochiu cu pălăria şi privi iarăşi 
numai cu unul, caşicum se ruşina de ușoru-i 
acces de sentimentalism. 

Se ridică și strigă, uitând să-și facă glasul 
grav : 

— Eu plec! 

Ocoli mărunt bisericuţa, apoi trecu sprintenă pe 
poartă. Sever Ciudin veni de după părete, iarăşi 
aprins şi asudat. La poartă începu să-şi facă 
vânt când cu batista din dreapta, când cu pă- 
lăria din stânga, îşi domoli şi-şi muie paşii și 
se opri. Frecându-și cu energie fruntea şi obrajii, 
îl aşteptă pe Naum. Ii zise serios: 


M, Sadoveanu. —Demonul Tinereţii. 9 


www.dacoromanica.ro 


130 MIHAIL SADOVEANU 


— Imi lipseşte antrenamentul. Trebuie să mă 
pun la regim. 

Apoi îl apucă de mână, c'o privire vicleană 
în urma fetei? 

— Acuma am rămas singuri. 

Studentul avu un moment de neliniște. 

— Iată pe ce se sprijină sistemul meu. Vor- 
besc despre sistemul meu economic, Asculţi ? 

— Desigur. Ascult. 

— Sistemul meu economic se sprijină pe co- 
operativele de consum, care merg prost, 

— Nu "nţeleg. 

— Cu toate acestea, e foarte simplu. Toate 
cooperativele de consum merg prost — asta e 
în afară de orice îndoială. E un fapt hotărîtor, 
afirmă cu tărie Sever Ciudin. Acest fapt, la 
prima vedere, pare tragic. Ei bine, eu îl privesc 
cu recunoștință, 

Ascultă, urmă el oprind pe student, punându-i 
mâna pe umăr și privindu-l drept în ochi. Din fie- 
care cooperativă care cade, ies câțiva negustori, 
Ai să-mi spui că acești foști vânzători ai sus- 
ziselor instituții şi-au agonisit capitalul întrun 
chip cu totul neregulat. Dar pe mine nu mă in- 
teresează mijloacele, mă interesează scopul.Acesta 
e unul din paragrafele sistemului meu. Coope- 
rative, cooperative și iar cooperative care merg 
prost. Mai am şi alte paragrafe. 

Naum rămase gânditor. Se grăbi să aprobe 
în totul metoda tovarăşului său. 

Ciudin îl opri iar, cu un zâmbet: 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII I3I 


— Eu ştiu ce cugeţi dumneata acum, îi zise 
el, prietineşte. Te gândești, — spune drept, — 
că ai de-aface cu un maniac. "Totuși te încredin- 
ţez că sunt un om foarte echilibrat. 

Era în glasul lui puţină tristeță şi un entu- 
ziasm stăpânit. Naum avu ca o săgeată părerea 
de rău pentru gândul urît pe care i-l surprinsese 
Ciudin. 

Merseră alături un timp, fără să se privească, 

— Vă mărturisesc sincer, n'am avut asemenea 
cuget... zise studentul. 

Ciudin râse înăbușit, fără să răspundă. 

Răzemată cu spatele de un molid, în marginea 
poienii, duduia Olimpia îi aștepta. Părea că-i 
priveşte cum vin, cu ochii neclintiți. Când fură 
aproape, întoarse capul spre dreapta, părând a 
urmări ceva nevăzut pe linia opcinei, cătră mia- 
ză-noapte. Apoi îşi bătu ușurel coapsele cu bas- 
«tonul pe care-l ținea cu amândouă mânile, dela 
capete, atârnat în curmezișul trupului. Atunci 
îi văzu şi-i privi cu adevărat, 

Intrebă cu vocea-i gravă: 

— Papă, ştii o noutate? 

Ciudin scutură din cap: 

— Nu ştiu. Intreabă pe domnul Naum. Eu 
deocamdată mă simt cam obosit și flămând. 
Am nevoie de antrenament. De mâni încep să 
sui în fiecare zi un munte. 

— Foarte bine, papă. Atunci să 'ntreb pe 
domnul Naum. Domnule Naum, ştii o noutate? 

Ascultând glasul care-i plăcea, tânărul rămase 


www.dacoromanica.ro 


132 MIHAIL SADOVEANU 


surprins de întrebare. Poate trebuiau să se des- 
partă, după ce el îşi îndeplinise oficiul. 

«Nu se poate să fie asta», cugetă el. 

Ea îl privea atent: 

Ştii ? 

— Nu ştiu, duduie. 

— Uită-te în jurul dumitale, la cer şi la 
pădure. 

— Vrea să spuie, explică Ciudin, c'avem s'a- 
vem ploaie, Dar eu nu cred. 

— Ba da, vine ploaie, hotări duduia Olimpia. 
Am învăţat dela călugări a cunoaşte semnele; 
și văd nour spre locul ştiut. Trebuie să fie de- 
asupra muntelui Rusu. Şi dacă întindeți ure- 
chea într'acolo, aveţi s'auziți ce-am auzit şi eu. 

— Ce s'auzim? 

— Aveţi s'auziți ce spune pădurea, 

Stând neclintiţi, întoarseră tustrei urechea, — 
cu privirile aţintite şi cu buzele întredeschise 
S'auzea ceva într'o mare depărtare. Aici mar 
ginea pădurii sta neclintită şi bătută de soare, 
In acele funduri misteriose, însă, tremura și 
sufla o fantasmă străină — balaurul ploii din 
muntele Rusu. Aducându-și ochii iar în afară, 
Naum întâlni privirea fetei venind spre cl. 

Il întrebă şoptit: 

— Auzi? 

El făcu semn cu capul. Și rămase din nou atent, 
cu urechea alintată de întrebarea ei numai pentru 
dânsul, — «Atunci nu ne despărțim, judecă el, — 
ș'avem să facem împreună drumul la mănăstire», 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREŢII 133 


Ciudin își ținuse îndelung răsuflarea şi pufni. 

— Nu cred că plouă. De altminteri nu ne-am 
luat nici cortel, nici mantale. De câteori am 
făcut drumul acesta ja Procov, în atâţia ani, 
nu ne-a plouat niciodată. Logic e deci să nu ne 
ploaie nici azi, Adică așa-i: dimpotrivă. Logic 
este să ploaie. 

— Nu-i aşa, papă? Dar nare să ploaie din 
pricina asta, ci din pricină că se ridică buhai 
depe Rusu şi pădurea sună. Eu zic să grăbim 
cătră casă. 

— Să grăbim, încuviință Ciudin, ca s'ajungem 
înainte de a se produce catastrofa. Pe mine, 
drept să vă spun, o ploaie în drum mă îngro- 
zeşte. Ca să ne'ntoarcem în schit e primejdios : 
ne putem imobiliza acolo. 

— Ia toate m'am gândit, zise duduia Olimpia, 
și-și îndesă, peste grămada de păr castaniu și 
peste buclele dela tâmple, pălăria, până la 
urechi. — Prin urmare, veniţi după mine! 

Plecă bătând cărarea cu vârful bastonului,. 
O urmă Ciudin, apoi Naum. 

După un patrar de oră de umblet, sosi cea 
dintăiu undă de vânt în săgețile brazilor. Fâșâitul 
pădurii, întăiu domol, crescu sonor, după aceia 
cobori și se stânse. Nu simțeau încă pe obraji 
şi pe pleoape nicio suflare. In față numai, pă- 
durea părea că sa umbrit. Dar în urmă coloa- 
nele de lumină erau tot strălucite. 

Potrivindu-şi pasul după cei dinaintea lui, 
studentul trase din spate, dedeasupra sacului, 


www.dacoromanica.ro 


134 MIHAIL SADOVEANU 


pelerina largă de postav miţos şo potrivi pe 
braţul stâng. Se surprinse înveselit de acest 
gest şi dori ploaia. 

Umblară fără să vorbească, încă un timp. 
Apoi tunetul sună profund spre miezul-nopţii. 

— Aţi auzit? întrebă duduia Olimpia, în- 
torcând peste umăr, bărbia, fără să-i privească. 

Vântul se cufundă mai adânc în cetini şi se 
cobori cătră ei. Ciudin mormăi nemulțămit. Se 
încheie cu grijă la haină, ridică gulerul şi vâri 
mânile în buzunări, înălțând umerii. 

Un fulger clipi, apoi altul, şi ecouri fierbând 
se prelungiră în râpe cotite, plutind apoi pe 
deasupra văilor. Vântul, cu zvon de cascadă, 
umplu statornic toată pădurea. Când fulgera 
acuma, în negura dinainte părea că clipesc brusc, 
de două ori, niște ochi monstruoși de fantasmă. 

După fiecare scăpărare, Naum număra, ca să 
socotească depărtarea tunetului. Când numără 
cinci după cel din urmă fulger, tunetul se dărâmă 
într'o râpă deaproape, uscat și străpungător. 

Duduia Olimpia se opri şi se 'ntoarse, ducând 
palmele la tâmple. 

— Vine, strigă ea cu sprincenele înălțate, ne 
prinde ! 

Avea o însufleţire pe care Naum nu i-o bănuise 
subt răceala ei aparentă. Tresări, caşicum l-ar fi 
chemat. Insă cărarea era strâmtă şi între ea și 
el, mohorît, sta Ciudin, mormăind: 

— Văd că vine și nu-mi place de loc. Acasă-i 
cu mult mai bine decât aici, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 135 


— Ai încredere, papă. Dumnezeu are grijă 
de noi caşi de toate lighioanele sale. 

— Ce grijă poate să aibă? și care lighioane? 
Are să ne ude până la piele şi gata. — Dumneata 
ce spui? se 'ntoarse cl cătră student. Ne plouă 
ori nu ne plouă? 

— Eu cred că ne plouă. 

Ciudin nu-i fu recunoscător pentru această 
proorocire. Părea că-l găsește pe el vinovat. 


— Socot că nici mănăstirea nu-i departe... 
adaose Naum cu îndoială. 

Ciudin nu-i răspunse. 

Soarele se 'ntunecă. Picături începură a răzbi 
de deasupra în cărare — și zvonul susținut al 
pădurii de brazi avaa în el ceva ascuţit și ostil. 


Fata se lăsase iar la vale. Dar la o cotitură se 
opri. Ploaia sosise și o biciuia. 

Când tatăl său şi studentul o ajuuseră, o gă- 
siră privind spre o scorbură enormă din laturea 
unui fag, pe care o lărgiseră ji o înălțâceră multe 
focuri de popas. Fără nicio șovăire, Ciudin ac- 
ceptă această căsuță. Intră cu spatele înainte, 
se 'ndoi din mijloc şi se ciuchi cu palmele pe ge- 
nunchi. Răsuflă cu satisfacție și zâmbi cătră 
tineri. Atunci păru a vedea, în rochia-i uşoară, 
pe Olimpia şi-şi încreţi fruntea, nemulțămit și 
încurcat. După aceia zâmbi iar, căci studentul 
desfăcuse pelerina și o aruncase pe umerii fetei. 
Fa-i mulțămi cu privirea şi strânse faldurii 
largi la piept. Naum căută din ochi o streșină 


www.dacoromanica.ro 


136 MIHAIL SADOVEANU 


deasă şi groasă de cetină, — făcu câţiva paşi şi 
se strecură acolo, singur, în întuneric. 

Pădurea tresări subt tunete apropiate, şi ploaia 
spori larma vântului. Dar aripa furtunii bătea 
în alte văi — şi aici erau numai răsfrângerile 
pâlpâirilor ei. Fata veni până subt cetină, se 
tupilă şi ea în umbră și văzu apa, ca un şirag de 
mărgele transparente, strecurându-se şi furi- 
şându-se în ceafa studentului. Aruncă peste el o 
margine a pelerinei şi, subt această protecţie a- 
tentă şi delicată, Naum simţi apărând în el o 
prietinie de o natură specială, deosebită cu 
totul de prietiniile bărbătești. 

Ploaia conteni răpede și tunetul mârâia acuma, 
domesticit, în prăpăstii depărtate. Vântul se 
domoli. 

Când gnomul din scorbura arsă de fag se miş- 
că şi'ntinse brațele, căutând muşchiul dia preaj- 
mă cu degetele rășchirate, fata trase de peste 
tovarășul ei marginea pelerinei. Naum avu altă 
simţire plăcută, — a unei taine numai în doi. 

Ciudin, râzând satisfăcut, veni și-i găsi stând 
serioşi subt streşina de brad. i 


www.dacoromanica.ro 


NIII. 


Realitățile sunt şi ele fan- 
tazii, 


Coborîră la vale printre crâmpeie de ṣuvoaie, 
care apăreau şi dispăreau subt bolți scânteie- 
toare, ca nişte animale stranii revenite din 
epoci anterioare omului. Se mistuiră curând în 
ascunzişuri subpământene. 

Când pătrunseră în poiana din vale, găsiră 
lumea lor şi se priviră ca niște vechi cunoştinţi, 
care au călătorit într'e țară de unde puțini se 
întorc. 

Duduia Olimpia făcea râzând această consta- 
tare. Naum avea în sine părerea că nu este nici 
un motiv serios de despărțire. Cu toate acestea 
cărările lor se desfăceau în linii deosebite. EL 
mergea direct la vale, spre cetățuia mănăstirii. 
Duduia Olimpia şi Ciudin coteau pe o ulicioară, 
spre o căsuță albă cu cerdac, cu ferestrele vop- 
site albastru. 

Ciudiu o arăta cu mânile-i scurte. Studentul 
își trase din cap bereta și căută privirile tova- 
răşei lui de subt streşina de cetină. Nu le găsi vii, 
pentru el. Erau absente, cași în clipa dintăiu, 
Mâna micuță şi delicată, pe care o atinse cy 


www.dacoromanica.ro 


138 MIHAIL SADOVEANU 


puful mustăcioarei, căzu îndată străină și indi- 
ferentă. 

Erau poate simple păreri, care n'aveau la 
urma urmei nicio importanță; căci era încre- 
dințat că nu păstrează în el niciun regret şi des- 
tinul lui era altul, 

Când întoarse capul, nu mai văzu pe nimeni. 
Totuşi în jurul lui treceau călugări în haine ne- 
gre și vizitatori care priveau lung la costumul 
lui de excursionist elveţian. Nici sacul, nici be- 
reta, nici jambierele de lână, nici bastonul nalt 
cu clonţ de fier, nici bocancii ferecați — nu sunt 
în obiceiul și gustul târgoveţilor domoli care vin 
aici la odihnă. Indelungă odihnă în adevăr, cu 
nesfârșite sieste, și cu plimbări încete până la 
cerdac, ori până la băncuţă, în costume îngri- 
jite şi ghete subţirele. 

«Aici e un cartier de tihnă orientală, — cugeta 
Naun privindu-i fără simpatie. Nu cunosc dru- 
murile şi potecile, nici locurile poienilor înalte. 
Nu se duc la Procov, nici la Sihla. Trăiesc ca 
în târgul lor, cu gazete, cafea și taifas». 

Se înfăţișă la arhondaric cu vorbe şi cu ar- 
gumente pregătite, pentru împrejurarea când 
cineva i-ar contesta dreptul la un pat de hodină 
şi la un blid de hrană. Il vedea chiar pe acel că- 
lugăr întunecat şi neprietinos ; îl auzea vorbind 
de sărăcie şi de lipsă, frământându-şi mânile şi 
privind în laturi. — Ştie el cum trebuie să vor- 
bească cu călugării ! 

Dar îi ieși înainte un monah bălan, umilit şi 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII 139 


cu zâmbet bun. Fără să se aștepte interpelat, 
îl conduse într'o odăiță răcoroasă și-i aduse apă 
gheţoasă dinspre peșterile cătră care se retră- 
geau şuvoaiele vii, pe care, cu un ceas mai de- 
vreme, le contemplase alături de duduia Olim- 
pia: Călugărul îl pofti să se hodinească, până 
la vremea gustării, și seretrase. 

Se spălă, se pieptănă şi-şi legă cu grijă cravata, 
caşicum trebuia să iasă. Pe urmă, băgând de 
samă zădărnicia acestei operaţii inconștiente, 
se tolăni pe pat cu fața "n sus și cu mânile subt 
ceafă. 


Intr'un părete alb dinainte-i, era portretul lui 
Cuza-Vodă. Pe alți păreţi, niște mitropoliți bă- 
trâni. Şi 'n dosul lor, dincolo, departe preste 
munte, duduia Olimpia răsuflând uşor în 
umbra înstelată, lângă fântâna dela schit. 


Cineva bătu în ușă. Naum nu se mișcă. Auzi 
scârțâind prelung bălămălile ruginite. Coborîn- 
du-şi privirea între vârfurile bocancilor, zări 
capul lui domnu Ciudin, inspectând cu multă 
luare-aminte odaia cu niște ochi rotunzi ca ochii 
de sticlă ai păpușelor. 

Sări în picioare, potrivindu-și în pripă cra- 
vata și părul. 

— Am spus eu că nu-i greu să te găsesc, 
lămuri domnul Ciudin ; căci te-ai oprit în mănă- 
stire. Dacă te-ai oprit în mănăstire, ești la arhon- 
daric. Dacă eşti la arhondaric, ştiu pe ce gang 
să intru, ce scări să urc şi cui să m'adresez, 


www.dacoromanica.ro 


146 MIHAIL SADOVEANU 


«După cât se vede, — își zise studentul, — 
în mine a fost greşală și nedreptate». 

Intâmpină cu un zâmbet prea afabil pe oas- 
petele său, făcând şi el, în chipul cel mai logic, 
însă numai pentru sine, judecata că avea să fie 
poftit la căsuţa cu cerdac pe care Ciudin o ară- 
tase cu mânile-i scurte. 

Uită să împingă musafirului un scaun, cum 
cerea cuviința, căci în această lume orientală 
oamenii se odihnesc la cel mai mic prilej. Dar 
domnul Ciudin nu păru jignit de asta. Işi trase 
el singur scaunul şi se aşeză. 

Naum făcu câţiva paşi spre ușă, apoi veni în 
jurul omului mic, privindu-l pe furiș, caşicum îi 
descoperise o infirmitate. 

- Ei, domnule Naum, când te pregăteşti să 
pleci ? îl întrebă oaspetele său cu un fel de lene 
şi neavând parcă nevoie de răspuns. ` 

— Nu ştiu; credeam să pot pleca astăzi, 
răspunse tânărul. 

— Aşa credeai? Bine, poţi să pleci când vrai, 
căci lumea e a dumitale cât ești tânăr. 

Apoi își frecă mânile. 

— Ei, ce zici de ideia mea cu cooperativele? 

— O găsesc foarte interesantă. 

— Nu-i aşa ? Trebuie să adaogi că nu-i numai 
interesantă, ci şi justă. Mai am una. Vrai s'o 
asculți şi pe asta? 

— Desigur. 

— Atunci iată ce mai spun eu. Fiecare gospo- 
dar cultivă obligator un ogoraş de cânepă și in. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 141 


Și fiecare gospodină, obligator, toarce şi ţese, 
în Vremea iernii, hainele familiei. Iată bani care 
nu mai trec la străini. Ce zici? 

— Ideie nu se poate mai bună. 

— Stai puţin. De ce pari neliniștit? Am im- 
presia că vrai să te duci undeva. Mai am și alte 
propuneri, care mie mi se par și mai bune. De 
ce te uiţi la ceas? 

Nu aşteptă răspuns şi privi țintă, zâmbind, 
spre student. 

Ce zici? Când ţi-oiu spune că eu te oblig, 
eu Statul, — pe dumneata funcționar, să te 
- îmbraci cu cămașă de in ţesută la tine în ţară, 
și cu postav lucrat în fabricile mele? 

Zic că-i foarte frumos. 

— Ei binc, asta-i mișcarea de care-ţi vor- 
beam. 

Ciudin se lăsă pe speteaza scaunului, retrase 
capul și privi mai de departe pe victima sa, cu 
ochi aprigi. Naum era încredinţat că-i prins în- 
tr'o ghiară tare. 

Dar musafirul tresări și săltă de pe scaun. Se 
bătu cu palma peste frunte, aducându-și aminte 
de-o datorie neplăcută. 


— Am întârziat ! declară cl. Trebuie să plec. 
Masa era pusă când am ieșit. Am poruncă să 
te-aduc si pe dumneata. 

Naum păru mirat, 

— Am poruncă dela nevastă-mea. Intr'ade- 
văr, are dreptate, şi eu nu mă gândisem la asta. 
Dacă vii, îi faci plăcere şi Olimpiei. 


www.dacoromanica.ro 


142 MIHAIL SADOVEANU 


Studentul mărturisi că avea masa făgăduită 
şi pregătită la arhondaric, 

— Aşi! ce-are a face ! Mergi cu mine, și încă 
fără întârziere. 

După ce se oglindi o clipă în geamul deschis, 
Naum se întoarse şi văzu pe Ciudin în deschiză- 
tura ușii. Il urmă aşa ca să nu i se observe bucu- 
ria ascunsă. 


Masa era așezată în cerdacul larg, cu față 
foarte curată, însă cu tacâmuri despărechiete. 

Ciudin intră grăbit pe o ușă și-l lăsă singur. Se 
auzi îndată, în odăile cu storurile lăsate, glasul 
lui strigând de două ori: Olimpie! Olimpie! 
Apoi se făcu tăcere, și el aștepta în picioare, din- 
tr'odată neliniștit, imaginând întrebări şi răs- 
punsuri. 

Fata trebuia să apară zâmbind și el îi a- 
dresa câteva cuvinte rezervate şi mai cu samă 
distinse. 


Dar duduia Olimpia nu veni zâmbind. Părea 
ostenită. Il salută înclinându-şi fruntea, cu bu- 
clele încă umede de picăturile ploii. Inaintea 
ei trecu o femeie micuță, cu obrazul uscăţiv și 
buzele subțiri. Avea ochi mari, cu pleoapele pe 
jumătate lăsate. In partea aceasta a feței, în- 
crețită mărunt, se concentra o suferință veche. 

Domnișoara Olimpia rosti din vârful buzelor 
numele musafirului. Și doamna Ciudin îl sa- 
lută în tăcere, închizând ochii. Apoi îl pofti la 
dreapta ei. Fata se aşeză în stânga. Domnul 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 143 


Ciudin veni în jiletcă și cu părul zbârlit şi-şi 
cuceri cu grabă locul în fața femeii lui. 

— Mi-a spus Olimpia, zise doamna Ciudin, 
întorcând obrazul c'un zâmbet uscat şi palid, 
că aţi fost amabil s'o întovărășiți peste munte. 
Eu am prevăzut c'are să se schimbe vremea și 
dumnealor nu mau crezut. 

Inchise ochii, ostenită. Naum găsi câteva cu- 
vinte nehotărîte pe care ea le ascultă atent, pri- 
vindu-şi farfuria. 

Un glas misterios şopti deodată din dosul ușii, 
în umbra odăilor. Olimpia săltă de pe scaunul 
tei, ieşi o clipă şi se 'noarse purtând un castron 
în care fumega ciorba. Atunci, cu mișcări mai 
mult grăbite decât îndemânatice, domnul Ciu- 
din își potrivi șervetul pe piept şi pe braţe, tre- 
cându-i, c'o metodă proprie, colțurile în tăieturile 
dela umăr ale vestei; şi rămase cu ochii rotun- 
ziți asupra aburului, ridicând numai din când 
în când nasul și adulmecând. Soţia îi întoarse 
o abia simțită și abia văzută ochire de nemul- 
țămire, la care el rămase cu totul nepăsător. 

Inceputul acestei mici drame familiare stu- 
dentul îl surprinse fără să pară că a observat 
ceva. Fata făcu această constatare întorcând 
pentru întăia oară ochii asupra lui, cu recunoş- 
tință. 

Domnul Ciudin avea ingenioase metode eco- 
nomice, de asta dăduse dovadă. Insă când îi 
era foame, după asemenea drum obositor, i se 
deschidea o altă serie de fapte şi consideraţii 


www.dacoromanica.ro 


144 MIHAIL SADUVBANU 


de natură mai puțin abstractă, în care intra cu 
aceiași pasiune. Sălăţile nu le atinse din pricina 
principiilor; însă aduse în farfuria lui, cu age- 
rime, încă un spor de friptură, drept compensație. 
Incet-încet, deși cu greu, însfârşit se potoli. 
Privirile ochilor trişti ai soției se domoliră, în- 
mormântând cuvinte mute, care se duceau să gă- 
sească în groapa trecutului pe celelalte, tot așa 
de zădarnice deşi avuseseră sunet. 


Doamna Ciudin se făcu mai mică în scaunul 
ei și întoarse fruntea. 


— Dumneata eşti doctor ? întrebă ea pe Naum. 

— Incă nu, doamnă. Totuși v'aşi putea fi de 
folos. 

— Desigur, desigur, răspunse ea cu mâhnirc. 
Vă mulțămesc pentru bună-voință. Insă boala 
mea nu mai are decât o singură dezlegare. 

— Aşi putea să vă întreb de ce suferiţi, doam- 
nă ? 

— De multe... șopti ea încet şi oftă. Dealtmin- 
teri mă caut cu medici foarte buni. Insă n'ași 
putea pretinde că mă simțesc astăzi mai bine 
decât ieri. Din ce în ce mai rău; mă simțesc din 
ce în ce mai rău... 

— Medicii, doamnă, au nenorocirea să găseas- 
că uneori cazuri cu totul extraordinare. Trebu- 
iește o observație îndelungată și minuțioasă. 

Doamna Ciudin avu pe fața-i tristă un zâmbet 
nou, care o făcea aproape frumoasă. Privi cu 
simpatie spre student, și începu să prepare ca- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 145 


feaua turcească, operaţie așa de complexă, ptină 
totdeauna de controverse. 


Domnul Ciudin puse înainte o părere proprie 
foarte îndârjită, în privința fierbesii, care nu 
trebuia să fie repetată, O explică destul de vioiu. 

— Mă rog, răspunse cu privirea-i oblică doam- 
na Ciudin, întrebuițând de astă dată cuvinte; 
cunosc părerile dumitale. Imi place însă cafeaua 
şi mie şi vreau s'o fac cum trebuie şi pentru 
musafiri. Ai destule chestii economice pe care 
ai putea să le rezolvi mai bine pentru internsele 
noastre... 

— Masă... suflă cu frică duduia Olimpia. 

Doamna Ciudin zâmbi iar frumos şi turnă 
cafeaua. Trecu delicat o ceașcă lui Naum, care 
sorbi din ea cu luare-aminte. l 

Foarte bună cafea! declară el. 

Domnișoara Olimpia îl privi iarăşi. Domnul 
Ciudin îşi trecu degetele dela amândouă mânile 
prin păr şi păru o clipă neliniștit. Apoi își primi 
cafeaua și se alină. 

Urmă un răstimp de tăcere în căldura apăsă- 
toare a după-amiezii. Ciudin avu un căscat trud- 
nic, cu un suspin cântat și cu lacrimi, Cașicum 
şi-ar fi adus aminte de ceva, se uită în juru-i cer- 
cetând, se ridică şi se strecură în umbra odăilor. 

Doanma Ciudin şi duduia Olimpia rânduiră 
masa şi trecură tacâniurile cătră slujnica ne- 
văzută dindărătal ușii. 

Naum rămase iar singur. Diu tăcerea de sonin 


M. Sadoveanu —Demonul Tinereții- 40 


www.dacoromanica.ro 


146 MIHAIL SADOVEANU 


a casei se întoarse numai fata şi se aşeză În sca- 
unul ei. Vorbi, cu expresie de vag zâmbet: 


— Domnule Naum, să ştii că mama s'a amo- 
rezat de dumneata. 


Studentul o privi nedumerit, negăsind răs- 
puns. Pe deasupra albelor case de monahi, în 
lumina crudă a după-aimiezii de August, se 
înălța blocul masiv al zidurilor mânăstirii cu cele 
patru turnuri, în jurul cărora lăstunii se roteau 
fără hodină. Ornicul bătu trei lovituri moi. 
Plutiră peste lenea cuprinsului, înspre pădurile 
neclintite de brazi. Lui Naum i se păru că le-a 
auzit numai el singur — și că i-au însemnat ple- 
carea. 

— Acuma ai să te duci la Secu, nu-i așa? 
îl întrebă ea. Şi de-acolo la Sihăstria și la Sihla. 

— Aşa cred. 

— Eşti un om fericit, pentrucă poţi să te 
mişti. 

— Crezi, domnişoară? Rătăcirea mea n'are 
niciun scop. 

— Se poate, Însă te mişti și ieşi din mlaștină. 
"reci ici, treci dincolo, nu te fixezi nicăieri. Cei 
care. stau, — mor. 

— Duduie Olimpie, îndrăzni Naum, nu vreau 
să cred că eşti nefericită. 

— Nici nu spun asta, căci şi nefericirea cu- 
prinde mişcare şi violență. Sunt poate numai 
mâhnită. Ține samă că am nouăsprezece ani şi 
că abia.am isprăvit şcoala la maicile catolice, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII i47 


Vacanțele le-am petrecut totdeauna aici, singură, 
cu părinții mei. ` 

— Singură? 

— Da. Am spus singură. Mama, cum ai bä- 
gat de samă, are o suferință care nu se poate 
lecui, — tocmai pentrucă nimeni nu poate găsi 
în ea ceva precis. 

— Inţeleg, șopti studentul, adânc mișcat de 
această mărturisire. 

— I-ai făcut plăcere numai constatând răul 
fără leac. Ceiace n'a înțeles încă nimeni să facă, 
sau n'are nimeni interes să facă. Iar preocupă- 
rile tatălui meu le-ai văzut. Tatăl meu e un om 
care-a moștenit dela părinţii lui o avere impună- 
toare. I-au mai rămas, din toate, două bucăţi de 
moşie, în judeţul Vasluiu. Și mama a avut avere 
frumoasă și mai are ceva. Dar diferența între 
ceia ce-a fost şi ceiace a mai rămas s'a risipit în 
planurile economice pe care le-ai auzit. Coope- 
rativele acelea, care dau faliment spre bucuria 
lui, sunt toate deaproape şi credincios subven- 
ționate de el. Este în viaţa lui această bucurie 
și mai ales această tristeță pe care n'o vede. 
Căci ne ruinează. Toate celelalte mici manii 
n'au importanță : se pare că toți bărbaţii pre- 
zintă așa un aspect copilăros. Combinaţiile lui 
geniale însă îţi închipui dumneata ce sunt pentru 
noi. 

— Se poate asta? întrebă uimit Naum. 

— Se poate. Nu-ţi închipui însă că aceâstă 
suferință o strig pe acoperișuri — pentrucă, 


www.dacoromanica.ro 


148 MIHAIL SADOVEANU 


numai de câteva ceasuri cunoscându-te, ţi-o co- 
munic dumnitale. N'am împărtăşit-o nimănui. 
N'avem prietini. N'avem nici rude, pentrucă 
singurele rude după mama trăiesc în Oltenia, 
prea departe. Iar eu mi-am dus viața până 
acum într'o mănăstire, unde am plâns pe umă- 
rul unei maici ori a unei colege. Dar am plecat 
de-acolo ș'acum mă găsesc cu desăvârşire sin- 
gură. Te-ai întors un moment cu mine din drum 
şi am simțit pentru dumneata o mişcare de 
prietinie. Văd că, la nevoie, cel ce are ceva rău 
în el ajunge să se mărturisească și unui obiect, 
ori face o groapă și-și spune vorbele acolo. 

Naum rămase apăsat, deodată, de ceva de 
care nu-şi putea da samă. In același timp nu-și 
putea dezlipi ochii de pe faţa palidă a acelei 
ființi singure, care, pe neaşteptate și aproape 
fără motiv, îi încredințase mâhnirea. Acea 
mâhnire trecuse în el. Ea începea să se lu- 
mineze de zâmbetu-i vag. 

— Când pleci la mănăstirea Secu? îl întrebă 
ea liniştită, caşicum ar fi fost alta. 

— Voiam să plec tot astăzi. 

Ea se ridică. Îi întinse mâna, pe careel o strânse, 
întrebându-se dacă face bine,şio păstră într'a lui. 


— Se poate să-mi amâh plecarea pe mâni. 

— Dacă se 'ntâmplă asta, zise ea încet, a- 
tunci poţi găsi desară aici pe părinţii mei, ca 
să-ți iai rămas-bun. 

Naum plecă încredințat că trebuie să-și 
amâie plecarea pe adouazi. 


www.dacoromanica.ro 


XIV. 


«In toată neagra veșnicie, 
O chipă...» 


Se regăsi singur în aceiași poziţie, întins pe 
pat cu mânile subt ceafă. Stăruia în el aceiași 
ciudată opresiune, ca o durere de cap. Incerca 
să judece situaţia în carc se găsea, însă nu iz- 
butea să limpezească nimic. 

Trecea printr'un început de iubire? Experi- 
ența acestei pasiuni n'o avea, căci era prea tânăr. 
Aventurile lui amoroase fuseseră meschine şi 
mici până atunci. Copil singuratic, rămas de 
tânăr fără mamă, ridicat numai între băieţi la 
școală, — avea pentru sexul cellalt o sfială pe 
care anevoie și-o putea birui. Avea între cole- 
gele lui, studente la medicină, o ațâțare a tine- 
reții, pe care de multe ori o socotea înjosire, 
mai ales pentrucă-l umileau victoriile unora 
dintre colegii lui, mai gălăgioşi și mai îndrăzneţi, 
care tratau amorul ca o îndeletnicire curentă 
a vieții. 

Sfiala lui şi şovăirile îl făcuseră să se oprească 
totdeauna la jumătate de druin. Și la vârsta 
de douăzeci şi trei de ani, era încă în aștep- 
tarea unei pasiuni mari. Adesea era încredințat 


www.dacoromanica.ro 


150 MIHAIL SADOVEANU 


că nebuniile acestea ale vieții sunt mai mult in- 
venţii de romane. Nu descoperea în el nici un 
element de dramă monstruoasă. Era poate o 
fire rece și cumpănită. Era pe lângă asta— din 
pricina izolării în care trăise până atunci — 
dispus să facă o deosebire mare în dragoste, a- 
legând mai presus un fel de îmbătare, deasu- 
pra marei înșelări a speciei. Au creat-o oamenii 
alături de natura veșnică, înobilând şi trans- 
figurând sălbătăcia. 

Stând singur cu ușoara-i febră, avea încă 
îndoială, punându-și întrebări asupra nevino- 
vatei viclenii a domnişoarei Olimpia. Poate are 
s'o mai vadă odată în sara aceia. Posibilitatea 
îi apărea din ce în ce mai evidentă, pe când, în 
acelaşi timp, nesiguranța se așeza alături. 
Imaginaţia lui găsea interpretări în legătură cu 
cea din urmă frază a fetei. Ea poate avea de 
mai înainte hotărită o plecare, o lipsă, o vi- 
zită. Și rămâneau numai părinții ei, ca să-i vadă 
şi să-şi ieie rămas-bun de la dânşii. Era o absur- 
ditate, căci i-ar fi spus şi s'ar fi despărțit altfel 
de el. Nu era o absurditate, căci ea aştepta de- 
sigur acele cuvinte pe care el nu le rostise şi la 
care abia acum cugeta, găsindu-le cu precizie 
în forma lor cea mai fericită. 

Cât a durat această obosită somnolență, în 
care spiritu-i era treaz şi se rotea fără răgaz ca 
un lăstun în jurul clopotniței mănăstirii? Se 
învârtea în jurul unei dorinţi centrale care năs- 
cuse în el ca un sâmbure de foc, cu totul în a- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 151 


fară de voinţa lui, printr'un fel de trădare: o 
observa abia acum, când începea să devie chi- 
nuitoare. 

Din când în când ornicul cel mare vibra pro- 
fund în ziduri şi el număra bătăile cu atenție 
încordată. La ora şapte se ridică, își răcori 
fruntea și obrajii cu apă rece şi întrebuință ia- 
răşi geamul negru, deschis în umbra păretelui, 
ca să-şi mângâie părul pe frunte şi puful de 
subt nas; şi ca să-şi lege cu cea mai migăloasă 
artă cravata, privind-o din toate poziţiile po- 
sibile. 

Ieşi în cerdac și încercă să vadă din depăr- 
tare căsuţa unde trebuia să se ducă şi era poate 
aşteptat. Fără îndoială că era așteptat, însă 
era prea devreme încă. Din locul acela nu putea 
vedea nimic. Ise puneau înainte un rând de alte 
case şun grup de brazi. 


Pe subt bolta turnului, cobori în piață. Câ- 
teva părechi de vizitatori cu totul indiferenți 
se plimbau fără scop, căutându-se fără 
să se găsească. Treceau unii pe lângă alţii, însă 
nu se vedeau și nu se găseau din pricina unei 
nebunii care-i lovise deodată. Toţi îi erau străini, 
depărtați şi antipatici. Mâni n'avea să-i mai 
vadă. N'avea să-i mai vadă niciodată. 

Se abătu spre şosea, hotărît să facă o lungă 
plimbare până la sfertul de ceas al înserării. 
Nu ajunse însă până la poarta țarinii şi se în- 
toarse. Avea o grijă ş'o grabă ascunsă. Deși încă 
era lumină, intră în ulicioara spre care se sim- 


www.dacoromanica.ro 


152 MIHAIL SADOVEANU 


ţea necontenit îndemnat, Zări de departe că- 
suţa. Geamurile erau oarbe, cu storurile lăsate, 
şi cerdacul pustiu, caşicum niciodată nimeni nu 
rostise acolo cuvinte, 

Se'ntoarse şi mai străbătu odată calea spre 
poartă, unde veneau şi cereau parcă intrare mi- 
rezmele calde ale fânațurilor. Intâlni pe cei din 
urmă monahi care veneau dela lucru, în straie 
ușoare şi cu comănac, purtând greble și furci. 


Amurgul se lăsă deodată. Se'ntoarse grăbit, 
Lumini străpuugeau ici-colo geamurile. Văzu 
de departe umbra duduii Olimpia în cerdac. I 
se păru că stă în același loc unde o lăsase. 

Era singură. Işi doimoli paşii, supraveghin- 
du-se, şi pregăti cuvinte pe care n'avea să le'm- 
trebuințeze niciodată, 

— Cum, n'ai plecat? îl întrebă fata ridi- 
cându-se în picioare și ieşindu-i înainte. Eu 
am încredințat şi pe mama şi pe tata că ai ajuns 
la Secu. Le-am spus că i-ai salutat, plecând. 

Dumnealor nu sunt acasă? 

— Ba da, însă la mănăstire lumea se culcă 
foarte devreme. 

Acest schimb neînsemnat de cuvinte ridi- 
case deodată un munte — pe care iarăşi tre- 
buia să-l urce. Se înșela însă iarăși. 

— Stai,te rog, domnule Naum, şi povesteș- 
te-mi ce-ai făcut în după-amiaza asta. 

Iată un lucru pe care nu-l putea spune. 

— Ai avut vreme un moment să te gândeşti 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL "TINEREȚII 153 


la copilăriile pe care ți le-am spus? Uită-le. 
Eram enervată şi mâhnită. 

— De ce? 

— Aşa, fără motiv. Desigur că şi dumitale 
ți se întâmplă să te simțești uneori altul. Eu 
am conștiința că nu samănă nicio clipă trecută 
cu aceia care urmează, cum nu samănă moar- 
tea cu viața. Asta-i adevărata tristeță. Şi 
timpul, deşi în sine neschimbat, pentru noi trece 
fără milă şi zadarnic, 


Deodată tânărul se simți mai mic și mai ne- 
înțelegător decât copila de lângă el, care-i vor- 
bea. ușurel, cu vocea-i gravă şi plăcută. Îi vor- 
bea cu jumătate de voce, ca să nu fie auzită 
din casă. Uşile şi ferestrele erau închise. 

«Cu toate aceste nu mă aștepta», cugetă 
Naum. i 

Işi scăzu şi el glasul: 

— Duduie Olimpie, îmi vorbeşti despre lu- 
cruri la care eu încă n'am avut vreme să mă 
gândesc. 

Ea zâmbi şi dădu din cap de sus în jos: 

— M'am gândit aşteptându-te. Eram sigură 
că vei veni şi cu toate acestea mă'ndoiarm. După 
cum vezi, sunt sinceră cu dumneata. Ini face 
mare plăcere că ţi-ai amânat plecarea. Nici 
mâni nu voiu fi în altă situaţie, dar astăzi este 
ceva, care nu samănă cu eri. Dumneata n'ai im- 
presia asta? 

— Ba da, ba da, o am! 

Își simți în el renăscută brusc febra care-l nă- 


www.dacoromanica.ro 


154 MIHAIL SADOVEANU * 


căjise toată după-amiaza. Nu îndrăzni însă să 
facă nicio aluzie la ea. Era ceva cate-ar fi căzut 
brutal peste începutul lor de prietinie. 

Duduia Olimpia se înălță din scaun, îndrep- 
tându-se ca un arc flexibil. Naum simţi o mare 
descurajare, căci totuşi ar fi vrut să-i mărtu- 
risească ceva și nu mai avea timp. Oamenii mă- 
năstirilor se culcă prea devreme. 

— Vrau să mă mișc puțin până la portiță, 
îi zise fata. Umbletul îmi face totdeauna bine. 
Te'ntovărăşesc câțiva pași. 

Scoborîră treptele cerdacului și păşiră ală- 
turi, tăcuți, prin iarba plină de rouă. Trebuiau 
să se despărțească : instinctiv, Naum îi căută 
mâna stângă şi i-o cuprinse. Fa îl lăsă — cași- 
cum nici n'ar fi băgat în samă acest gest. Apoi, 
foarte delicat, într'o convulsie ușoară, mâna 
mică răspunse, vie şi independentă. 

Tânărul simți un cerc de flacără suindu-i-se 
până la piept, la ochi şi la frunte. 

Fa-şi retrase degetele fără silință. Trecu cea 
dintăiu pe portiță. El o urmă, copleşit dintr'o- 
dată de iubire și de dorință. 

Când s'a 'ntâmplat asta? Intr'adevăr, între 
două clipe poate exista spațiul unei eternităţi. 
Şi încă nu putea rosti cuvinte, deși i se părea 
că e plin de ele. Dar ș'acum se'nșela. 

Străbătură piața, printre rari oameni pier- . 
duți în umbra înserării, nedeslușiți și depăr- 
taţi. Ajunseră apoi spre poarta unde se opreau 
mirezme de fânaț și se treziră pe șosea, ascul- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 155 


tând, monoton și ritmic, acel murmur şi susur 
al serii, cântec al nesfârşitelor miliarde de.gân- 
gânii mici ale pământului. 

Ea-i luase ,„c'o mişcare firească, braţul, şi 
păşea apropiată -de el, cerându-se parcă ocro- 
tită. ` 

— Mărturiseşte, îi zise râzând, că nu te-ai 
aşteptat la ce se petrece. ; 

El fu uimit de adevăiul observației, căci 


tocmai la asta se gândea şi el în clipa aceia. 


Nu se petrecuse în aparență nimic, decât 
stricase numai o rânduială aritmetică. Trebuia 
să fie în acea sară la mănăstirea Secu. Iar în 
golul acestui timp căzuse dintr'odată o clipă nea- 
şteptată şi unică a vieţii, care se deschidea 
misterios ca o floare. 

— Acuma înțeleg că te căutam, murmură 
el. Dar îi fu îndată ruşine de această frază con- 
vențională. 

— Nu crede în predestinări și în macun 
poeților, îi răspunse ea cu același râs, pe care 
el îl simțea prin braţul ei, fără să-l audă. Am fi 
putut trece unul pe lângă altul, indiferenți. 
Dar este o zână oarbă, care se numește întâm- 
plarea. Ea ne-a adunat. 

— Ii sunt recunoscător, murmură el iarăşi. 

— Ea ne-a adunat; ea ne poate despărți. 

Asta n'aşi putea-o crede... 

Era muşcat de cuvintele ei, a căror descu- 

rajare o respingea cu violență. Zise,cu ochii fier- 


binţi : 


www.dacoromanica.ro 


I 56 MIHAIL SADOVEANU 


— Intâmplarea e oarbă, însă după aceia rä- 
mânem noi stăpâni pe fapte. 

— Poate. 

Vreau să spun că sunt stăpâu să rămân 
aici atât cât voiesc. 

— Mă'ndoiesc puţintel... 

— Nu te'ndoi, duduie Olimpie, îi răspunse el 
fără tărie, însă limpede, — umplut de acest a- 
devăr ca un pom tânăr de seva primăverii. I se 
părea ncîndoios și absolut, tașicum destinul pe 
care-l purtăm în noi n'ar fi inselător ca toate 
fenomenele vieţii. 

Dacă-ţi face plăcere, domnule Naum, nu 
mă îndoiesc. 

El îi mulțămi în gând şin suflet pentru 
aceste vorbe, caşi pentru toată fericirea pe 
care o bănuia că i-o pregătește, care de fapt se 
afla în el: muguri și flori care erau încă sevă. 

Duduia Olimpia îi strânsese brațul cătră ea. 
El îi cuprinse iar aceiași mână cu degete sub- 
țirele. Şi timpul şi spațiul nu mai avură nicio 
rațiune. Căci erau singuri, în afară de cele tre- 
cătoare ; aşa de singuri și de absorbiți, așa de 
fixaţi de instinct prin ceia ce era etern în na- 
tura lor efemeră, încât existară în sine şi înde- 
pendenți subt stele, atât cât ţine cea diutăiu 
"sărutare. Venise aprigă şi mai ales vicleană. Şi 
păru neașteptată, cu toată dorința lor care o 
cerea. 

Un sătean venea domol prin întuneric, pe 
cărarea din marginea drumului, spre veșnicia lor, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREŢII 157 


care deveni iarăși o clipă pe acest pământ. Se 
despărțiră. 

— Buna-vremea... zise trecătorul cu glas 
prietinesc. Şi trecu înainte fluierând uşurel, 
pentru sine. 

Erau în valea largă a Nemţișorului, între fâ- 
naţuri care nu dormeau, căci toate sufletele 
şi iubirile florilor pătrundeau în ei, după o 
rânduială statornică şi pentru scopuri în apa- 
rență absurde. Se uitară în juru-le și se văzură 
departe de mănăstire. Cunoscură  frumuseța 
nopții; simţiră învăluindu-i aburul pământului. 
Se'ntoarseră ameţiţi de cea dintăiu băutură tare 
din acelaşi izvor tainic al vieţii şi al morţii. 

In sfârşit Naum găsi cuvinte să mărturisască 
duduii Olimpia o iubire mai mare decât toate 
iubirile. Ii sărută mânuța spunându-i-le, apoi 
îi apleca fruntea pe pieptul lui ş'o asculta cum 
suspină. Căci floarea dragostei ei născuse din- 
trun pământ al mâbhnirii şi lacrimilor. 

Se despărțiră la portiță. Ea rămase răzemată 
de un stâlp şi el se strecură în lungul zăplazu- 
rilor, spre arhondaric. După o sută de pași 
se'ntoarse. O găsi tot în acelaşi loc, aşteptân- 
du-l. Sta neclintită subt streşina porții, în haina-i 
albă. Il cuprinse de mâni şi-l apropie de ea. 

— Ai plecat fărăsă mă ntrebi ce facem mâni. 

— Intr'adevăr. Nu m'am gândit la asta. 
Imi era destul să știu că nu mai plec. Rămân 
în mănăstire cât doreşti şi cât spui. Haţărtrile 
vieții mele nu mai atârnă de mine, 


www.dacoromanica.ro 


158 MIHAIL SADOVEANU 


— Atunci fii cuminte şi du-te de te odih- 
nește, — îi zise ea încet, cu alintări materne, 
mângâindu-i obrazul, El își înclină capul, ui- 
mit de câte împrejurări bogate şi schimbări de 
catastrofă se puteau grămădi întrun scurt 
răstimp. Dar o eternitate goală e mai puţin 
decât o clipă de emoție, Ştia că pe divanul din 
arhondaric îl așteaptă aşternut spinos și ar- 
zător, totuşi făgădui să fie cuminte şi să se 
odihnească bine. 

— Mâne, la amiază, vii să ne vezi şi să iei 
masa cu noi, 

— Iarăşi? 

— Negreşit. Și pentrucă ai vreme destulă şi 
nu mai pleci, după amiază ne ducem să vedem 
poienile de dincolo de Vovidenie. Avem să ru- 
găm pe tata să ne întovărășească,.. Insă el e 
totdeaună obosit după-amiaza. Mama e bol- 
navă. Ne ducem singuri. Du-te şi nu te mai în- 
toarce decât o singură dată. 

Naum plecă. După câțiva pași o simți alătu- 
rându-se de cl, cu râsu-i tăcut care-i vibra în 
fiinţă. Il duse până în piaţă. Acolo nu mai era 
demult nimeni. Şi ardeau, roșcate, numai două 
felinare pustii. Nu se puteau despărți aici şi el o 
duse până în ograda căsuţei. Voi s'o îmbră- 
țişeze. Ea-i puse amândouă mânile în piept, 
apoi și le lăsă în palmele lui, amical. 

— Fii cuminte; bună-sara. 

După ce se depărtă, se întoarse iar fără nici- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 159 


un simț de măsură, ş'o căută cu ochii pretu- 
tindeni, dar n'o mai găsi. 

Atunci rătăci spre poarta țarinei şi ajunse 
pe un drum alburiu, căutând subt cer şin mi- 
reazma fânațului un loc unde se petrecuse un 
eveniment mai mare decât o surpare geologică. 
Axa întregii lui vieți era întoarsă, definitiv, 
cătră alt orizont. Dar acel loc nu-l găsi, deși-l 
dihui prin întuneric multă vreme. 

Intră foarte târziu şi zdrobit de trudă în 
odaia lui dela mănăstire. 


www.dacoromanica.ro 


XV. 


Pe lângă alți demoni, tre- 
buie să cunoaştem şi 
pe cel al tinereții. 


Foarte cu greu se liniști şi căzu în somn pro- 
fund abia cătră zorii zilei. Când se deșteptă, ca- 
mera-i era plină de soare. Avea în el oboseală și 
nu mai avea gânduri. Cum se mişcă, primul ca- 
pitol al adevăratei lui vieţi i se desfăşuă și 
lumina violentă îi intră toată 'n suflet. Rămase 
așezat în pat,cu ochii aţintiţi. Incepea să înţe- 
leagă ce are de făcut, căci ființa pe care o întâl- 
nise la o cotitură îi devenise deodată nepreţuită, 
daşi cu puține ceasuri înainte nici nu știa de 
existența ei. Era însă nepreţuită, ca o comoară 
descoperită dintr'odată. 

Cu imagini stăruitoare pe retină se îmbrăcă 
mecanic. Căută ceasornicul : mai avea trei ore 
până la amiază, pe care nu pricepea cum avea să 
le umple. Când pătrunse pe sala naltă și rece, găsi, 
î făşurat în blânda-i umilință, pe părintele ar- 
h ndar, care-i zâmbi cu prietinie şi-l întrebă 
cum a dormit, 

— Bine, părinte. 


M. Sadoveanu. —Demonul Tinereţii. 1i 


www.dacoromanica.ro 


162 MIHAIL SADOVEANU 


— Asta-i folositor, domnule. Acuma poate te 
cobori să vezi sfânta slujbă ? 

— Care slujbă, părinte? 

Sfânta slujbă ; astăzi e mai frumos la noi 
decât în alte zile. 

— Nu cumva astăzi e Duminică? 

Călugărul zâmbi şi privi curios. EI trecu pe 
scări şi cobori încet. Nu știa că-i Duminică. 
Pie:duse noțiunea timpului încă din ajun. Jar 
acum parcă n'avea niciun interes s'o regăsească : 
mai mult decât oricând i se părea o zădărnicie. 
Mai avea trei ceasuri până la amiază şi slujba 
monahilor, în biserica cea mare, putea să umple 
golul pe care-l avea în juru-i, un gol cu totul 
neînțeles şi nelogic. 

Intră din soare în umbră, în mireazmă deasă 
de tămâie. Iși căută un loc la o margine, într'o 
strană, între dòi monahi bătrâni, care ascultau 
nezlintiți, privird ca'ntr'un vis scânteile dela 
icoane. Maica-Domnului, subt candele, îşi ținea 
strâns pruncul cu același gest din veacuri. 
Era îmbrăcată în argint şi aur şi avea podoabe 
de pietre scumpe. Monahi cântau la strane psalmi, 
legănândn-și camilafcele și urmărind, cu capetele 
apropiate, versetele, pe cărți mari. Câțiva ță- 
rani cu Ssnmăieşe și țărance cu fuste creţe și 
broboade se închinau ducând până jos dreapta 
şi-şi făceau cruci largi. Câțiva ochi indiferenți 
îl priviră. Işi făcu de două ori cruce, dintr'un 
simțimânt de lașitate. 

Apoi rămase gânditor și liniştit în aparență. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 163 


De două ori își cercetă ceasornicul. Abia intra- 
se de cinci minute. Deşi cu încetineală neîndu- 
rată, însă, timpul trece și aprinde, la pulsaţia 
hotărîtă, fulgere. Inima-i bătea așteptând ter- 
menul tatal, cu grămăjoara lui de cenușă. Şi 
niciunul dintre monahii din juru-i nu știa ce bu- 
curie şi ce durere poartă el cu sine. 

'Fresări. Căzuse un element nou în orbita ve- 
derii lui aproape adornite. Intrase o figură nouă 
în biserică. O simţi şi avu în inimă o împun- 
sătură, urmată de zbateri furtunoase, — căci 
era Olimpia, deși purta o haină străină, care nu 
era ştiută de el. Era încă ceva străin la dâusa, 
ca atâtea lucruri care-i rămâneau încă necu- 
noscute ; dar lc primea pe toate, fără şovăire, 
înecate în dorinţă și pasiune Voi să facă o miş- 
care — să iasă în urma ei, alăturându-se de ea 
printre închinători. Dar se stăpâni, înăbușin- 
du-și un strigăt fără cuvinte,și o urmări încor- 
dat, stând cu ochii lângă dânsa. 

Ii aştepta, revenit la realitate, mişcare du- 
pă mișcare, acceptând de mai înainte tot ce era 
legat de dânsa. 

O văzu oprindu-se întăiu la sfeșnicele cele mari, 
unde ardeau făclii. Aprinse lumânărele și le așeză 
cu grijă între altele. Cu paşi moi, care abia se 
simțeau pe lespezile de marmură, trecu în altă 
parte. Se oprea făcând semnul crucii — mărunt, 
numai asupra sânului uşor rotunzit. Se închină 
la o imagine mică a iconostasului, apoi reveni 
la sfânta fecioară şi o privi o clipă. Aruncătura 


www.dacoromanica.ro 


164 MIHAIL SADOVEANU 


aceia de ochi el o cunoştea. Ii vedea în închipui- 
re, foarte limpede, şi zâmbetul. Se lăsă în ge- 
nunchi foarte aproape, înclină fruntea și în- 
cepu a spune ceva, fără cuvinte, mișcându-și 
numai buzele, pasionat. Apoi se ridică şi se te- 
trase îndărăt, rămânând liniştită, cu mânile 
împreunate şi căzute — singură între toți. Cu 
toate aceste era și el acolo. 

O aşteptă să iasă, ca să-l observe. După aceia, 
văzând-o că întârzie, se hotărî să părăsească el 
biserica şi s'o aştepteafară. Se retrase domol, întâr- 
ziind, caşicum ar fi vrut s'o facă atentă. Dar ca 
era absorbită de luciri și cântări; din când în 
când îşi făcea semnul acela mărunt al crucii şi 
părea una cu țărani și femei, deși făcea între 
dânşii o pată sumbră. 

In strălucirea de afară respiră larg şi se plimbă 
pe pajişte, între zidurile nalte, Necontenit se 
înturna spre uşa de umbră a bisericii ; însă Olim- 
pia nu apărea. 

Stătu în cumpănă multă vreme, dacă nu tre- 
buie să intre din nou acolo unde era ea. Ii lip- 
sea necontenit, și asta îl neliniştea ca o suferință 
fizică. Sunară toate clopotele în turn. Nu mai 
era departe ceasul amiezii. Desigur că icşisc 
odată cu alți credincioşi şi el nu băgase de samă. 
Se simți nefericit, parcă o împrejurare năpras- 
nică amenința să-i despartă. Deși era încredin- 
ţat că ea nu trecuse şi nebunia lui era vădită, 
totuşi se îndreptă hotărît spre intrare. 

Tocmai atunci se arătă şi ea, odată cu ţărani 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 165 


şi țărance. Il văzu îndată şi veni spre el fără 
grabă, îusă c'un zâmbet pe care încă nu i-l ştia. 
Avea o figură şun zâmbet pe care el le recunos- 
cu ale lui. Poate se înșela, însă asta îl făcu mai 
fericit. 

— Mă așşteptai? Ştiai că sunt aici? 

— Ştiam. Te-am şi văzut închinându-te. 

Zâmbetul ei se depărtă. 

— Dumneata nu ești credincios? 

El nu răspunse la întrebaie. O contempla cu 
admiraţie. 

— Mă priveşti caşicum ai avea asupra mea 
o superioritate, nu-i așa % De asta însă noi avem 
nevoie, căci suntem dezarmate. 

Cine noi? 

— Noi fameile. Avem nevoie de credință. 

Era una din absurdităţile care nu puteau de- 
cât să-i sporească iubirea. Ii sărută mâna, pe 
când zâmbetul ei reapărea. 

— M'ai iertat, nu-i aşa, îi zise el, deşi nu sunt 
vinovat cu nimica ? 

Ea îi îndreptă o privire de sus în jos, ca unui 
copil. Il amenință c'o clătinare ușoară diu cap. 

— Mai este ceva? 

— Este, vorbi ea suspinând ușor, căci nu vreau 
să fiu spionată. Am simţirea că trebuie să-mi 
păstrez un post al meu, unde să nu pătrundă 
nimeni şi de unde să mă pot apăra. 

El primi cu teamă şi îndoială aceste cuvinte; 
şi'n acelaşi timp cu umilință, căci nu le înţele- 
gea bine. S'ar putea să nască așa de curând și de 


www.dacoromanica.ro 


166 MIHAIL SADOVEANU 


neașteptat o catastrofă în dragostea lor? Ea 
văzu privirea-i tulbure şi-i luă braţul. 

Înainte de toate, îi zise ea încet, crede în 
mine. 

El se tângui cu glas zugrumat: 

Nu cred și nu te iubesc? 

Atuncea sunt liniştită. Mă laşi să intru 
singnră acasă și vii îndată după mine, căci am 
stat atâta vreme departe unul de altul... 

— De astă noapte până la amiază, murmură 
cu ochi fierbinţi tânărul, amintindu-și sbuciumul 
nopţii. 

Mai dedemult, Naum, decând nici nu ştim 
noi. 


Ii spunea întăia oară pe nume. El ii fu recu- 
noscător, ca de un spor neașteptat al tezaurului 
pe care-l adunau înt'rînşii, 

Rămase cu ochii după dânsa, pe când ea se 
ducea cu pas sigur, fără să întoarne capul nici 
în dreapta, nici în stânga, și fără să se uite 
odată îndărăt, cum aştepta el în fiecare clipă. 
După ce făcu ocolul aghezmatarului, intră și 
Naum în hudicioară. 

In cerdac, dedeparte văzu pe părinții fetei, 
Il primiră ca pe o cunoştinţă veche și studentul 
avu grijă să ceară doamnei Ciudin informaţii 
asupra sănătății. Se ivise de eri până astăzi o 
durere în partea stângă a frunţii, care răspun- 
dea și'm partea stângă a trupului. Cu doi ani în 
urmă, într'o iarnă, mai fusese încercată de acest 
atac ascuns, Acuma revenea ; nu se putea să fie 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINGREŢII 167 


decât ceva cu deosebire grav. Medicinistul îi 
cercetă pulsulşi puse cu luare-aminte cateva În- 
trebări. Doamna Ciudin îi răspundea rămânând 
cufundată cu oarecare plăcere în suferința ei 
obosită. Naum îi Jădea câteva sfaturi vagi, în- 
trebându-se unde-i Olimpia şi cerând-o în sine, — 
când băgă de samă o atitudine nouă la Ciudin. 
Stătea destul de liniștit la locul său, însă avea 
ceva în privire şi pe față, o strâmbătură iro- 
nică. Părea că petrece nespus, privind pe soția 
lui, — singur şi absorbit, ca dintro ascunză- 
toare, unde nimeni nu-l putea observa. 

In acelaşi timp şi ochii doamnei Ciudin cău- 
tară în direcția ştiută, palpitară din pleoapele 
vinete și se închiseră. 

Nevastă-mea întiebuințează medicamente 
şi greşeşte... vorbi Ciudin sentențios cătră 
student. Cunosc ce-ai să-mi răspunzi dumneata 
şi te 'nţeleg, însă nre să-mi dai voic să-mi păs- 
trez părerile me'e. 

Duduia Olimpia intră atunci, cu câteva gus- 
tări mici în jurul câtorva păhăruțe, pe o tabla. 
Işi schimbase haina. Intârziasc însă prea mult. 
Asta era părerea Ini Naum, totuşi îi era din 
nou recunoscător, fără motiv, așa în general, 
pentru că există şi trebuie să fie a lui. 

O salută cașicuni n'o mai văzuse în ziua aceia, 
Găsea plăcere şi'n asta. 

Ea veni la el foarte aproape şi-i prezintă ta- 
blaua. C'o mlădiere, atingându-l abia, se stre- 
cură prin locul îngust spre mama sa. 


www.dacoromanica.ro 


168 MIHAIL SADOVEANU 


—  Mie-mi dai numai gustări... zise dedeparte 
Ciudin. Nu ştii că eu nu beau rachiu? 

— Cum nu, papa? Ştiu foarte bine. Iată, iau 
cu mine pe aceşti mici duşmani şi-i pun la adă- 
post — şi-ţi las ţie tablaua.  Găseşti lucruri 
care-ţi plac. 

— Dumneata bei alcool? întrebă Ciudin, în- 
torcând capul spre student şi trăgând spre sine, 
neglijent, tablaua. 

— Nu beau, însă cred că pot gusta din când 
în când, ca orice om. 

— A, faci distincţie ! Te 'nşeli, dragă, ascultă- 
mă pe mine. Te 'nşeli teribil. Iată cum stă ches- 
tia... 


Vorbind, lua câte-o gustare. O punea în gură 
cu mâna-i scurtă într'un chip uimitor, — foarte 
răpede, însă fără a părea că se grăbeşte. Și 'n 
același timp părea că nu dă nicio atenţie a- 
cestei operaţii, — realitatea fiind ceiace spunea 
el, cu convingere și sentenţios. 

Naum îl asculta bucuros, fără s'audă decât 
o înşirare nedesluşită de sunete. Din când în 
când, la mici pauze, ştia că trebuie să introducă 
o aprobare convențională. Asta însă nu dură 
prea mult, căci alte lucruri foarte bune, însă mai 
abundente, sosind odată cu şoaptele misterioase 
din umbra odăilor, domnul Ciudin se retrase 
carecum de pe terenul vorbirii. Atunci Nauni 
se întoarse spre doamna Cindin, care abia atin- 
gea mâncările şi făcea o mișcare îndărăt cătră 
speteaza scaunului. Inclinând fruntea, asculta, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 169 


zâmbind stâns, felurite ipoteze asupra sufe- 
rinților sale... Cu Olimpia, Naum nu putu schim- 
ba decât câteva fraze ceremonioase. In realitate 
așa trebuia să fie, căci.el nu era acolo decât 
un străin. «Cu toate acestea, cugeta el mali- 
țios, — ceiace am eu în mine dovedește că fata 
e mai mult a mea decât a lor. — Au să fie foarte 
mirați când are să le-o ceară. Cârdva trebuie să 
ajungă la asta». 

Ii privi cu curiozitate. Nici ei nu ştiu ce eveni- 
meat nou a apărut în lume,— cași monahii, caşi 
toate fiinţile străine care umblă fără scop pe 
uliţi... 

După masă, în somnolența amiezii, Naum 
avu impresia că a căzut într'o pauză prea 
lungă.  Aștepta să se împlinească  fatalita- 
tea acelei zile, așa cum hotărise Olimpia. 

Papa, vorbi ea, trecând cu ochii asupra 
studentului, aşi fi dorit să ieşim puțintel, — căci 
vremea e foarte frumoasă şi nu mi se pare așa 
de ca!dă ca ieri... 

Unde să ieşi şi mai ales cum să ieși în așa 
cuptor? protestă Ciudin. N'am ieșit la plimbare 
pe aşa că'dură nici ieri, nici alaltăieri. Pe așa căl- 
dură nu iese nimeni. Până astăzi nici tu n'ai 
ieşit niciodată înainte de ora cinci. 

Naum se crezu pierdut. 

— Bine, atuncea nu ieşim, răspunse liniştit 
duduia Olimpia. 

Doamna Ciudin ridică pleoapele. 

— Olimpie, zise ea cu glasu-i obosit; deși, 


www.dacoromanica.ro 


170 MIHAIL, SADOVEANU 


după cât ştiu, din punct de vedere higienic, soa- 
rele nu-i pentru nimeni un dușmau, poți să iai 
o umbre'ă. 

— In arest caz, mă întovărăşeşte domnul 
Naum, consimţi Olimpia. 

De ce «în acest caz»? râse sarcastic dom- 
nul Ciudin. Nu văd deloc logica. Poate domnul 
Naum preferă să steie cu mine; avem chestii de 
discutat. 

— Alții ar putea pretinde că nu pricep lo- 
gica acestui «cu mine»... observă doamua Ciu- 


din cu aceiași oboseală. Insfârşit, — să lăsăm 
asta. Olimpie, poţi să iai umbrela cea albastră. 
— Da, mamă. 


Ciudin se miră: 

Asta-i nostim ! De ce umbrela cea albastră ? 

Bine, o iau pe cea albă, interveni Olimpia. 

Pe cea albă o găsești pe măsuță, subt o- 
glindă, explică doamna Ciudin, calm. 

Bătăile inimii lut Naum se domoliră. 

Domnul Ciudin nu păru că sufere vreo scă- 
dere. In ochii lui apăruiă semnele umede ale 
somnului şi primi să fie îmbrățişat de scaun, 
lăsând clipele trecute, cu desăvârşita lor în- 
frângere, să cadă în eternitate: şi elfu îndată 
nepăsător caşi ea, cu ochii închişi. 

Olimpia desfăcu, dela poarta ogrăzii, o um- 
brelă albastră, ceiace miră întrucâtva pe Naum. 
Se gândi însă să lase pe altădată întrebaiea asu- 
pra acestui amănunt. Nici nu înțelegea cum ar fi 
putut aduce în discuţie un lucru atât de mic, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII I7i 


— N'avem umbrelă albă, îi zise Olimpia pri- 
vindu-l într'o parte, cu fruntea înclinată și în- 
toasă. 

Naum o admiră fără rezervă. Voi să se apro- 
pie mai mult de ea, ca s'o aibă alături, însă în- 
tâlni un arc al umbrelei: îl ciocni la tâmplă, 
apoi în ureche. Se întoarse la distanța potri- 
sită, 

Fără a privi spre dânsul, fata îi zise râzând; 

Mama se uită după noi din cerdac. 

Naum oftă, râzând şi el: 

Se vede că femeile au totdeauna dreptate. 

— Numai câteodată... răspunse Olimpia c'un 
glas nou, copilăros şi cântat. 

N'o cunoştea încă întreagă. I se descoperea 
necontenit, clipă cu clipă. Şi era a lui, cu tot ce 
mai avea încă, nebănuit, neşiint și necunoscut. 
Ameţeala serii trecute î| cucerea iarăşi. Umbla 
încet lângă dânsa — bănuind numai locurile şi 
poarta țarinei şi pătrunzând în ierburile ne- 
cosite. 


lăcuste mici, la fiecare pas al lor, tresă- 
reau făcând salturi și lovind stelbe subțiri, care 
risipeau un polen fin cu luciri de aur. In aerul 
neclintit plutea, fierbinte și grea, mireazma ma- 
rilor întinderi de flori sălbatice. Cărarea suia 
cătră rariști şi poieni de stejari. Pășeau tăcuţi 
în locuri singuratice, deși erau foarte aproape 
de lume, și n'auzeau niciun sunet, deasupra zvo- 
nului ierburilor, decât bătăile metalicc a două 
tălănci, care alternan undeva, în poieni mai de- 


www.dacoromanica.ro 


172 MIHAIL SADOVEANU 


părtate. Olimpia închise umbrela. Naum, c'o 
subtilă şi pripită înțelegere, se apropie, cuprin- 
zându-i mijlocul. 

Mergem mai departe, zise ea eliberându-se 
fără grabă şi depărtându-se. 

Apoi se opri, ca să-l aibă iarăşi alături. 

Mergem până ce aflăm locul care ne aş- 
teaptă. 

Era de mirare cu ce ușurință găsea ea vorbe 
care aveau n înfățișare a lor proprie, într'o for- 
mă în care nu au mai sunat niciodată. Pecând 
în el nu avea decât o pasiune fierbinte, aproape 
mută. : 

Un vindireu pluti oblic prin lumină, deasu- 
pra poienii, şi slobozi câteva fluierături moi, 
ultima neisprăvită. Deşi era un semnal comic, 
Olimpia se opri. 

El întrebă râzând : 

— Aici e? 

Poate. Ne oprim, însă nu mult. Trebuie 
să mă întorc, căci mă aşteaptă mama. Am de 
făcut o mică plimbare și cu dânsa. Când sună 
toaca la ora cinci, trebuie să fiu acasă. 

— Aşa de curând? 

— Desigur. Insă ceasul pe care-l avem e al 
nostru. Putem spune prostii. Și pe lângă ele şi 
lucruri înțelepte, care au cam aceiași valoare. 

— Eu n'aşi putea să-ți spun decât un singur 
cuvânt, — pe care însă îl ştii și-l înţelegi numai 
uitându-te la mine. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 173 


— O, îl înţeleg şi mă tem puțin de el. Căci, 
deși te iubesc şi eu, abia ne cunoaștem. 

Naum nu se aștepta la acest adevăr, care pe el 
îl jigni. Nu se cunoașteau desigur decât de pu- 
ține ceasuri; însă asta mai avea vreun sens 
când el hotărise în sine, fără şovăire și întoarcere, 
definitiv şi complect, un destin nou vieții 
lui? Nu-l hotărise, — era el însuși luat de acel 
destin ca de un şuvoiu înfricoşat, dar era a- 
celași lucru, căci existența nu mai avea noimă 
fără ființa aceia delicată de lângă dânsul. 

— Nu stai? îl întrebă ea, așezându-se în iar- 
bă şi 'n muşchiul moale. 

El se lăsă să cadă lângă dânsa şi-i cuprinse 
mijlocul. Apoi îi mângâie mâna întinsă pe ge- 
nunchi. Ea închise ochii înfiorată, îi deschise 
şi-i întoarse spre el cu un fel de supunere. 

Naum o privea grav, concentrat tot în ochi. 
Ea clipi și se retrase, desfăcându-se nesimtit. 
Nu aştepta acea privire stranie dela începutul 
iubirilor, dar o cunoscu imediat, fără s'o îi vă- 
zut vreodată. 

Insă nu se înfricoșă. Se ridică în genunchi, 
se retrase mai mult, privi în juru-i şi vorbi cu 
glas netulburat : á 

— Mi se pare că trăim într'o colonie de fur- 
nici, 

După „aceia ridică fruntea, cu fața deodată 
palidă. 

Tânărul deveni neliniștit : 

— Ce este? ce ai? 


www.dacoromanica.ro 


174 MIHAIL SADOVEANU 


N'am nimica, îi zise ea zâmbindu-i. 

— Te îndoiești poate de mine? Te-am jignit? 
Ce s'a întâmplat? 

Nu, nu s'a întâmplat nimic; ași vrea nu- 
mai să înţelegi că nu vreau să mă umilești. 
N'aşi putea să rezist. Și n'aşi fi mai fericită de- 
cât acum. 

Işi plecă fruntea spre mâna lui, parcă ar fi 
vrut să i-o sărute. Naum simți între degete stropi 
fierbinţi de lacrimi. Cașicum s'ar fi surpat arșița 
zilei în el şi i-ar fi intrat în creștet, se zbătu con- 
vulziv și fulgerat după Olimpia. I se părea 
c'o pierde. Işi cufundă obrazul în mușchiul ră- 
coros unde stătuse ea. 

— Fii liniştit, îi zise Olimpia, când îl văzu 
înălțând capul. Nu mă simt jignită, nici supărată, 
căci te iubesc, 

Ii trecu mâna pe fruntea asudată şi-i resfiră 
părul. 


— “Trebuie să ne întoarcem. 

Naum se uita la ea rătăcit. Căuta un răspuns. 
la lucrurile pe care încă nu le înțelegea. 

— Ce fac? cum am să pot trăi? Trebuie nea- 
părat să văd iarăşi pe părinţii tăi. E nevoie de 
o clarificare și de o siguranță altfel mă sim- 
țesc nenorocit. 

— Crezi că e nevoje? Mama știe ceva. Se’n- 
țelege că nu i-am putut spune tot, şam păs- 
trat pentru mine lucruri care sunt numai ale mele. 

— Atunci trebuie să spun tatălui meu, I,e- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 173 


gătura noastră trebuie să primească o sanc- 
țiuue oficială, căci trăim în lume, 

Va trebui și asta, Naum. Mai târziu. 

Nu. Până ce nu isprăvesc ş'acest episod, 
care îmi apare din ce în ce mai necesar, nu mă 
pot simţi liniştit, ca să te am numai pentru 
mine, fără nicio piedică de nicăieri. Când ţi-oiu 
spune că trebuie să lichidez cu tatăl meu şi 
drepturile mele la moştenirea mamei; că tre- 
buie să-mi las echipamentul acesta bizar şi să-mi 
aduc hainele; că trebuie să mă înarmez cu ac- 
tele şi cu banii de care an nevoie, ai să înţelegi 
mai bine şi ai să mă trimeţi tu singură la Tecuci, 

Ea clătină din cap: 

— Poate ai dreptate. Aşi rămânea însă ia- 
răși ca într'un întuneric. 

Nu înţelegi, reluă el cu însuflețire, că pen- 
tru mine absența ta e mai mult decât întuneri- 
cul? căci aceste trei sau patru zile, de care am 
nevoie, îmi vor fi iad. Dar trebuie. Și plec chiar 
astăzi. 

Ea era iarăși lângă el, gânditoare. Naum își 
plecă fruntea ] e genunchii ei. Apoi se îndreptă 
'o strânse cu patimă. O sărută, căzând ca într'o 
umbră a morții. 

Trebuie să plec! — gemu el apoi, răsărind 
aprins. 

Aşa de curând? Numai decât azi? 

— Trebuie; numaidecât azi. Insă spune-mi 
cuvântul. Am să-l ţin închis în mine cât voiu 
lipsi, 


www.dacoromanica.ro 


176 MIHAIL SADOVEANU 


Ea îşi lipi gura de urechea lui şi-l încrediuță 
încă, odată că i-i drag şi-l aşteaptă. 

— M'aştepți? Te găsesc aici, la mănăstire? 

— Desigur. Ce m'ar putea face să plec? Numai 
gândul mi se pare o absurditate. Cred că ai să 
mă găsești aşteptându-te pe drumul de asară. 
Știind că vii, sunt în stare să suprim timpul. 
Mă cufund ca'ntr'o apă neagră — şi ies la lu- 
mină numai când va trebui. 

Erau cele dintăiu cuvinte pasionate, rostite c'o 
voce în care nu era nici copilărie, nici gravitate — 
era altceva, din acele rezerve ascunse pe care 
şi le păstrase şi pe care începea să i le deschidă. 
In Naum trecu cunoștința aceasta c'o stare ve- 
cină nebuniei. Işi iuți paşii pe povârnişul văii — 
temându-se să nu piardă un anumit ceas la care 
trebuia să plece; sau voind să se şi găsească 
plecat, ca să poată fi îndărăt cu un ceas mai 
curând. 

Ii explica Olimpiei orele hotărite și etapele, 
îi făcu portretul tatălui său, îi dădu amănunte 
asupra micii averi de care dispunea, Fata își 
deschiseşe iarăși umbrela albastră şi-l urma as- 
cultându-l, păşind puţin mai în urma lui, trasă 
şi dusă oarecum de vârtejul care era în el, fe- 
ricită şi totuşi mirată ca de un fenomen măreț. 

— Cu toate că ţi-ai impus o misiune, zâmbi 
ea, ar trebui să umbli mai încet și mai potrivit 
cu pantofii mei, 

El îi aminti că era așteptată neapărat de 
doamna Ciudin, la ora 5. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 177 


— Mama nu m'așteaptă, şi nu iese niciodată, 
se tângui ea cu vocea-i copilăroasă. Oprește-te, 
sărută-mi mâna și iartă-mă că ţi-am spus cea 
dintăiu minciună. Te încredințez că e cea din 
urmă. 

Acest ultim pătrar al ceasului lor de despăr- 
tire, Naum îl duse în sine ca o vibrare prelungă 
de lumină. Când cobori dela arhondaric în fugă, 
cu sacul şi bățul, și ocoli puţin spre singura 
ulicioară pe care o cunoștea, — mai văzu um- 
brela, care se aplecă într'o parte. Salută ochiul 
dela Procov scuturându-și bereta şi se duse să-şi 
caute căruța tocmită în grabă. Până la Târ- 
gu-Neamț vea un ceas. Dela Târgu-Neamţ 
până la Pașcani, într'o trăsură uşoară cu cai 
iuți, mai puţin de trei ceasuri. Găsea un tren 
potrivit pentru Tecuci. In orice caz lua cel din- 
tăiu tren, oricare ar fi fost. A-douazi, Luni, 
era acasă, Putea vedea pe tatăl său, colonelul. 
Il găsea neapărat, deoarece nu pleca în conce- 
diu decât după 20 August. Are să-i explice cât 
mai simplu; dacă va fi nevoie, cât mai amă- 
nunțit, toate. Intre el și tatăl său era o prie- 
tinie de camarazi, — nu putea fi vorba de nicio 
discuție, deoarece chestiunea pe care se ducea să 
i-o comunice era ceva personal al său. Asta se 
întâmplă Luni, până la prânz. După amiază, 
trebuie să vadă pe avocatul său, pentru suma 
de bani de care avea nevoie. Avea o parte din 
banii mamei sale puși într'o ipotecă de primul 
rang, foarte sigură. Datornicul ceruse însă o pă- 


M. Sadoveanu ——Demonul Ținereţii: ya 


www.dacoromanica.ro 


I 78 MIHAIL: SADOVEANU 


suire pentru primul semestru, făgăduind în Sep- 
temvrie dobânzile pe care trebuia să le achite 
în April. Dar el avea nevoie imediat. Dacă a- 
ceastă afacere nu are o soluție firească şi destul 
de probabilă, — se pot găsi încă alte zece soluţii. 
Aşaîncât va avea banii până în sara zilei de 
Luni sau, cal mai târziu, în cursul zilei de Marţi. 
In această zi își pune în rânduială rufele și hai- 
nele, în două gcamandane mari de piele. Are 
nevoie mai ales de haina neagră. Miercuri, prin- 
urmare, va fi pe drum îndărăt. 


www.dacoromanica.ro 


XVI. 


«Ca floarea câmpului în- 
floreşte...» 


Imprejurările se desfășurară întocmai, po- 
trivit cu marea-i hotărire, care-l susținea dea- 
supra lucrurilor și oamenilor. La Pașcani, trecu 
din trăsură în tren. Se opri numai o clipă la casa 
de bilete, unde tocmai cădea ferestruica. El cio- 
căni scurt şi i se deschise. Il privi cineva de jos 
în sus. Se lăsă cercetat, — nepăsător, știind în 
acea clipă că nu i se va opune nicio împotrivire. 
Intr'adevăr, omul cu ochelari plecă fruntea, și 
primi banii. 

Se sui în vagon şi-şi găsi locul. Deci sosirea 
la Tecuci era fapt împlinit. O parte a faptului 
era în viitor, însă tocmai de acel viitor era sigur. 

Uuii oameni intră în accidente și catastrofe, 
El zâmbi, căci cea mai simplă apreciere a pro- 
babilităților îl făcea să fie ferit de aşaceva. Mai 
întăiu, desigur că acei oameni își întârzie tim- 
pul, îşi schimbă drumul, își prefac hotăririle, 
se întorc pe căi încâlcite. Au șanse mai multe 
la loteria nenorocirilor. 

El n'avu nici întârziere. 

Găsi însă pe tatăl său bolnav în pat. Il îm- 


www.dacoromanica.ro 


18o MIHAIL SADOVEANU 
brățişă şi-l cercetă cu grijă. Se încredință că 
propria lui traiectorie rămânea neschimbată. 
Colonelul avea un ușor acces de angor pec- 
toris. Era un fumător neînduplecat, s'ar fi pu- 
tut zice eroic, Şi semnele luptei lui i se vedeau 
în petele de fum dela mâna dreaptă, la cele 
două degete cu care purta ţigara, şi'n musta- 
a-i încărunțită prea de vreme, rămasă însă 
de un castaniu unsuros dedesuptul nărilor 
largi şi negre ca niște minuscule hornuri căŢ- 
tuşite cu funingine. Rănile vii nu se vedeau; 
se auzeau numai ca un cântec straniu înlăuntru, 
când Naum își apleca urechea asupra pieptului, 
Acel piept fusese odată tare şi stătuse totdea- 
una drept, în haina de oștean. Cu toate cusu- 
rurile lui de violență şi încăpăținare, cu toată 
puţina cultură, Naum de mult ştia în tatăl său 
un om deosebit — întăiu printr'o strictă co- 
rectitudine, ceiace numea el onoare, ş'al doilea 
printr'o pasiune sălbatică a meşteșugului, — 
socotind oştirea mai presus decât toate func- 
ţiile sociale. 


Aşa, cheltuindu-se cu energie pe drumu-i în- 
gust, lăsase în urma lui pe mama băiatului, 
care murise încă tânără, într'o umbră de tris- 
teță. Căci, cu un caracter ca al lui, viața nu era 
uşoară. Şi îmbătrânise şi se uscase şi el înainte 
de vreme, fumând țigară dela țigară. Acuma, 
în pieptul acela altădată tare, suna un vag zvon 
de cornuri militare, cântând retragerea și a- 
murgul. : 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 181 


La această observație ironică a colonelului, 
Naum se simți răscolit de ceva care sămăna cu 
durerea, de ceva care i se punea în cale și putea 
să tulbure armonia unor hotăriri. 

— Tată, îi zise el zâmbind și luându-i mâna ; 
poți să fii liniştit, căci de astă-dată nu-i decât 
un avertisment. Poţi să te faci bine şi să trăieşti 
mai mult decât noi, numai să voieşti. 

Aşa mi-a spus şi doctorul Rizescu. Şi el 
fumează caşi mine. M'a sfătuit să mă las de 
tutun, — măcar să fumez ‘mai puțin. Insă eu 
cred că trebuie să întrerup brusc. Cu moderaţia 
nu pot face nimic: abstinența e mai uşoară; 
cu toate că doctorul, probabil ca să mă mângâie, 
ma încredințat că el nu-i capabil nici de una, 
nici de alta. Vra să zică ai venit să-mi dai o 
veste mare. Mi-ai spus-o îndată, între primele 
cuvinte, — deşi ai pretins c'o laşi pe mai târziu, 
după ce mă cercetezi. 

— Am spus eu asta, tată? 

— Ce să-mi spui? Am înțeles că te-ai îm- 
bolnăvit brusc la Mănăstirea Neamțului, însă 
de o altă suferință. Frumoase locuri: am trăit 
şi eu odată pe acolo. Spune. 

— Intăiu trebuie să-ți iai doctoria. 

— So iau. 

Se aşeză bine în perine şi privi atent pe băiat 
cum îl serveşte, O vagă ironie îi asculți privi- 
rile şi-i încreți faţa. După ce înghiţi calmantul, 
închise pleoapele și rămase liniştit. 

Naum se uiță în juru-i caşicum băgase de 


www.dacoromanica.ro 


192 MIHAIL SADOVEANU 


samă o lipsă. Apoi, cu fruntea întoarsă spre un 
ungher al camerei, se duse cătră visul său. Avea 
în el ceva asemănător covorului din basmul 
oriental, care-l făcea să se miște uşor în timp 
şi'n spaţiu. 

Colonelul deschisese ochii și puse asupra lni 
aceiaşi privire. 

Băiete ! șopti el c'o modulație monotonă 
de glas. 

Naum rămase neclintit. După câteva, clipe, 
sunetul îi lovi înţelegerea. 'Tresări şi reveni spre 
tatăl său. Ii repetă precipitat, în câteva cu- 
vinte, de ce a venit. Se găsea într'un ceas po- 
trivit şi'ntr'o poziție bună, pe caretrebuia 
să le folosească fără cea mai mică întârziere. 

Mai ales, argumenta el, după cele din- 
tăiu informații sumare, trebuie să adnog că 
e copila unui prietin al tău. 

— Un prietin al meu?  Ciudin? Poate. 
Socoţi că asta are vreo importanţă? 

Credeam, tată, că-ți aduci aminte de el. 
E, interesant prin maniile lui, adăogi Naum. 

— Ia vârsta aceia, când va fi fost, n'avea 
nici el manii, nici eu angină. Nu-l mai ţin minte. 
Interesante, dacă vrai să ştii, nu sunt nici alte 
știri pe care vrai să mi le servești. Depildă, vrai 
să spui că e frumoasă. Asta-i o copilărie. Spune 
cum o chiamă. 

— Olimpia. 

— Iată ceva precis. Mi-i destul. N'am a mă 
amesteca în această afacere, care te privește, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUI, TINEREȚII 183 


cum foarte bine îmi dai a înțelege. Nu protesta, 
căci ai dreptate. Crezi că eu am făcut altfel? 
A, şopti el gânditor, vremea anilor tăi e teri- 
bilă ! Aşi vrea să mai trec prin acel foc şi prin 
acea cenuşă... 

Intr'o bună dispoziție, cuprinse pe băiat 
şi-l sărută, regăsindu-se inconștient în el, ca'n- 
tr'un Foenix. 

După aceia îl îndepărtă, obosit; 

— Acuma, băiete, du-te şi-ţi vezi de afaceri. 
Nistor advocatul ştiu că-i în oraş. Diamaut cred 
că-ți va putea da o parte din bani. Să n'ai nicio 
îndoială. Astăzi isprăveşti cu ei. Dacă mă fac 
bine şi-mi încep concediul, natural că am să 
vin şi eu la mănăstire, ori la Iaşi, ca să văd pe 
acel domn bizar care spui că a fost odată copil 
şi a învățat cu mine în aceiași școală... Iţi cauţi 
şi-ţi iai toate actele cu tine, ca să nu mai porți 
o grijă; însă îmi închipui că n'au să meargă 
lucrurile chiar așa de răpede, încât eu să rămân 
în întârziere. i 


Până ce-ţi începe concediul, vei fi cu totul 
bine... răspunse Naum, ferindu-se să deie un răs- 
puns. Căci în privința grabei sau întârzierilor 
el statornicise în sine, fără întoarcere, hotă- 
rirea. Nu putea da timpului oamenilor mai 
mult decât i se cuvinea. 

Ziua de Luni, deci, se împlini întocmai așa 
cum văzuse el încă de pe drum, în căruța care-l 
ducea dela mănăstire la târg. Toate lucrurile 
care-l interesau, pornite mai de mult de un 


www.dacoromanica.ro 


184 MIHAIL, SADOVEANU 


impuls parțial, se mișcau în marginile unei 
orbite. El îşi apărea sie însuşi ca un focar cen- 
tral, căzut deodată din nou între ele, şi orien- 
tându-le energic spre sine. 

Sara şi-o petrecu jucând șah cu colonelul. In 
pauze, îi înşiră impresii din drumul lui în munţi, 
început prin Valea Bistriţei, între piscuri și 
culmi de brădet, mai mult prietineşti, lipsite 
de măreţia sălbătăciilor deșerte. Numai Cea- 
hlăul stă gol şi solitar în peisagiul poetic. Şi'n 
jurul lui dorm legende preistorice. 

Tatăl său era un adversar puternic şi-i câș- 
tigă fără greutate cele trei partide, ceiace păru 
a-i domoli şi mai mult suferința. Dar îndată 
după asta ascultă distrat impresiile băiatului, 
scăpătând din când în când pleoapele—şi lăsân- 
du-se iarăşi preocupat de otrava pe careo acumu- 
lase în el, an cu an, cu atâta plăcere şi grijă. 

Când ațipi în odaia cu lumină mică şi fața i 
se zugiăvi în perini palidă și ca subt un fum, 
rămase una din ordonanţe ca să-l vegheze. Naum 
se retrase, pasiunea lui cerându-l singur şi treaz 
în întuneric. 

Marţea o petrecu în tulburare şi hărțuieli. 
Era ziua actelor, şi unii funcționari bătrâni 
aveau un obiceiu nesuferit, de a-l privi -prea 
mult şi prea lung peste ochelari. Și scriau c'o 
încetineală nemaipomenită în condici. Mai mult 
decât atât. Le venea unora ideia să se oprească 
la jumătatea unui cuvânt, interesându-se de- 
odată despre cel mai mare eveniment alzilei, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 185 


Naum aflä astfel ceva despre o studentă ame- 
ricană în vârstă de șaizeci și doi de ani. 

Incă neștiind că astfel mor oamenii în ora- 
şele mici, la marginile lumii, privea în toate păr- 
tile împungător şi cu dușmănie. Fără îndoială 
că, în schimb, nici el nu era primit cu bunăvoință. 
Deși era băiatul colonelului şi sc ridicase 
oarecum dintr'o pulbere comună, pe care o sim- 
țea ia în nări și'ntre măsele, — dovedea că-i 
un străin inoportun și semeţ. Nici ei nu ştiau ni- 
mic despre explorările şi descoperirea lui. Aşa 
încât,stând numai oclipă laolaltă, rămaseră depăr- 
taţi şi neînţeleşi şi el se întoarse spre calea sa. 


După ce-şi strânse în chingi geamandanele, 
intră în odaia colonelului, gâfâind încă, și se 
aşeză pe scaun la căpătăiul lui, caşicum dorea să 
steie. Ca să vadă dacă are vreme pentru asta, 
îşi scoase ceasul şi-l întrebă. 

Tatăl său începu a râde. 

— Du-te, îi zise el. Aici, lângă mine, n'ai ce 
face; mă însănătoșesc şi fără tine. 

— De ce, tată? Mai am vreme până la tren. 

— Nu cred. 

Spusese toate aceste cuvinte cu un aşa glas, 
regăsind în ochii fiului său umbre trecute ,— 
încât nu fu surprins de lacrimile lui Naum. 

Il mângâie uşor pe umăr și-l ţinu puțin îm- 
brățișat. Apoi se despărțiră. Naum se revăzu 
liber, — aşa cum îi era dorinţa : liber de acest 
trecut, pe care-l părăsea fără remușşcare şi fără 
regrete, 


www.dacoromanica.ro 


XVII. 


«Răsară-o vijelie din margini 
de pământ...» 


Miercuri sara intră în mănăstire. Nu era prea 
târziu ca să nu întâlnească din loc în loc oameni, 
pe cărări, subt arbori, înainte de poarta țarinei. 
Deşi pricepea absurditatea gestului, se apleca 
necontenit în laturea trăsurii, cercând să pă- 
trundă prin întuneric şi să recunoască silueta 
Olimpiei. Trebuia să fie îmbrăcată în alb, şi 
avea o mișcare șun pas care i se imprimaseră 
definitiv în conștiință. Iu trei zile dorinţile lui 
reveniseră ca niște talazuri și acuma îl cople- 
şeau din nou. Era ritmul unei mări interioare, 
arzătoare și fără astâmpăr. 

Olimpia nu era nicăieri în lungul drumului, 
nici în piaţa slab luminată. Nu putea sä fie de- 
sigur nici aici, căci nu putea ieși singură. Dar îl 
aştepta, căci și dorul ci trebuia să fie treaz, 
caşi al lui. Părinții ei au intrat în odăi şi s'au 
aşezat în paturi. Ea așteaptă în cerdac, cu 
urechea atentă. 

Işi sui geamandanele în pripă, pe scara cunos- 
cută, ajutat de părintele arhondar. După aceia, 
nelăsând să cadă între el și gazdă niciun cuvânt, 


www.dacoromanica.ro 


188 MIHAIL SADOVEANU 


nicio privire, cobori în fugă, străbătu cu paşi 
mari piața şi intră în străduță. 

Casa era cu geamurile întunecate, — aşa cum 
trebuia. Totuşi, undeva în dos, ca'ntr'un adă- 
post ferit, lucea un foc, ori o candelă a cărei 
răsfrângere rămânea singuratică, părând că nu 
arde nimănui. Naum nu băgă dintr'odată în 
samă acest amănunt. Dădu drumul portiței să 
cadă în clampă şi grăbi spre cerdac. 

Nicio mişcare. 

«Atunci nu m'așteaptă, se gândi el. A so- 
cotit că n'am putinţa să mă întorc aşa de cu- 
rând. Dovadă că nu mă cunoaște. Eu totuși am 
crezut în cuvântul ei. Acuma ce pot face? Căci 
trebuie s'o văd imediat şi neapărat.» 

Aducea în el, greu, tot viitorul cu toate posi- 
bilitățile de fericire. Totul o cerea în el pe O- 
limpia, cu putere mută şi oarbă,— pe cea vie, 
nu pe cea din halucinație. 

Se sui în cerdac și se opri lângă locul ci. Se 
hotărî o clipă să bată încet la uşă. Dar nu bătu. 
Pe urmă aşteptă să se deschidă acea ușă — şi 
să-i apară dintr'odată, cu braţele întinse, cu 
sânul uşor desfăcut: sânul acela. asupra căruia, 
făcea, în biserică, semne mărunte, 

Se poate cumva să-l fi așteptând în locula- 
cela pe care el nu-l mai ştia, unde s'au oprit șau 
stat singuri întăia oară, între flori și subt cer? 
Dar pe-acolo au sunat clopotele cailor şa trecut 
trăsura. N'a văzut-o el,— trebuia să-l vadă ea, 

Nu. Desigur că e tot în casă, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 109 


Atunci îi veni în inipte lumina ferită, din um- 
bra din fund a locului. Poate pătrundea dintr'o 
cămăruță de subt acelaşi acoperământ; ori din- 
tr'o clădire mai mică, deosebită mai la o parte. 
Voi să treacă acolo prin cerdac și găsi calea în- 
chisă de un părete. Se întoarse şi cobori în o- 
gradă. 

Atunci privi, pentru întăia oară în acea sară, 
cerul. Era fără stele, amenințător şi îmbulzit 
de nouri. Fâlfâia şun vântişor răcoros dinspre 
carul-mare, dedeasupra muntelui Rusu. A- 
cuma e mai sigur că Olimpia e acasă și nu-i ple- 
cată nicăieri, — căci ea cunoaşte aceste semne. 
Incurând acel vântişor avea să crească și s'aducă 
ploaie. 


Se grăbi spre lumina ferită. Lucea dincelo de- 
un nuc rotat, în chilia monahului,— aşezată deo- 
sebit, în fundul ogrăzii. 

Stătu la îndoială : n'avea ce căuta la călugăr. 
Nu-i rămânea decât să se întoarcă la arhon- 
daric, s'aştepte ziua. Ii trebuia însă măcar o veste 
despre dânsa. Pe lângă asta, la sunetul glasu 
rilor, ea are să înțeleagă ce este, şi, însfârșit, 
are s'o vadă. 

Era încă o încercare de a-i da de veste. Işi 
grăbi pașii, nădăjduind și'n alte complicații: poate 
stârneşte un câne din cotlonul lui, ori deşteaptă 
o slugă care doarme pe prispă. 

Ograda şi casa rămaseră tăcute. Trecu pe subt 
nuc, atingând, cu fruntea foile. Bătu în uşă de 
două ori, apoi aşteptă, cu ochii la geam. Mona- 


www.dacoromanica.ro 


190 MIHAI, SADOVEANU 


hul mormăia şi cânta înlăuntru. Auzind zgo- 
motul, se oprise. Naum îl văzu rămânând atent, 
fără să se clintească. Apoi întoarse capul și pri- 
vi pieziş spre fereastră. Işi făcu semnul crucii, 
mișcând furișat braţul. Tânărul. bătu în geam. 

— Cine-i? 

— Deschide, te rog, cuvioase părinte ; vreau 
să te întreb ceva. 

Călugărul veni spre uşă ş'o trase în laturi. 
Intrebă a două oară c'o voce din cap, parcă 
străină de el : 

— Cine-i? 

— Eu sunt, părinte. Un musafir din mănăs- 
tire. 

— A! poate vii pentru casă... 

— Care casă? Mai ai una? 

— Nu, am numai pe asta. 

— Tocmai; am venit să te întreb despre chi- 
riaşii cuvioşiei tale. Abia acum am sosit de pe 
drum, şi-i văd că dorm. Aveam a le spune ceva 
deosebit de important care nu sufere întâr- 
ziere. 

— Aveai treabă cu domuu Ciudin? pentru 
vreo chestie de bani? 

— Da. 

Apoi nu-i aici ;a venit o telegramă ş'a tre- 
buit să plece numaidecât. 

— Ce telegramă? cine-a plecat? 

— Domnu Ciudin. 

— Asta se poate. Dar doamna Ciudin şi dom- 
nișoara ? Dumnealor se află bine? 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII 191 


— Apoi domnu Ciudin a plecat Luni. Iar Marţi 
au primit și ele altă telegramă. Atuncea au 
luat tot, au lepădat ce nu le trebuia, și s'au dus. 
Acuma a rămas casa slobodă. Credeam că-ţi 
trebuieşte dumnitale, căci am fost lăsat răspuns 
la arhondaric. 


Părinte, gândeşte-te bine la ce te întreb 
și ce spui. Nu se poate ! 

Călugărul se dădu un pas înapoi, izbit de mâ- 
nia fără noimă a străinului şi de glasul lui schim- 
bat. Uşa căzu la locul ei. Naum o împinse și in- 
tră înlăuntru. 


— Nu se poate! răcni el holbat. Trebuie să 
fie la mijloc o nebunie ori o farsă. 


Călugărul se retrăgea subt amenințare, ca di- 
naintea unei iazme, căutând îndărătu-i un cot- 
lon. i 

Deodată văzu pe străin oprindu-se, răsucin- 
du-se în loc și izbindu-se în ușă. Voia s'o des- 
chidă din lăuntru în afară şi se izbea într însa. 
Apoi o trase spre el, o bătu de părete şi se nă- 
- pusti cu capu'nainte, în umbră. Intră în cerdacul 
dedindos și căzu asupra ușii de-acolo. Avea ceva 
cu uşile. 

E închisă, domnule, se tânguia monahul, 
venind după dânsul cu spaimă. O deschid eu, 
dacă poiunceşti ; n'o strica ! 

Umbla în jur cu lampa,— ferind-o cu palma 
de suflarea vântului. 

— Unde-s? se întoarse cu străşnicie Naum. 


www.dacoromanica.ro 


102 MIHAIL SADOVEANU 


— Cine, domnule? vai de zilele mele ! Strici 
ușa și mă costă o groază de parale. 

— Unde-s? Răspunde ! 

— Nu-s, domnule, după cum ţi-am spus. Au 
plecat ! I,asă-mă să deschid eu. 

Dar ușa sărise lesne din clampă şi opritoarea 
căzuse în sală cu zgomot. La lucirea din urmă-i, 
Naum se încredință, după câțiva paşi, că o- 
dăile nu mai erau locuite, Divanurile erau strân- 
se, cu lăvicerele pe ele, perdelele lăsate, — și 
peste toate un miros de flori veştede uitate în 
pahare. 

Atunci strigă a treia oară spre călugăr, cași- 
cum ar fi fost el vinovăția — ori prăpastia în 
care căzuse ceia ce căuta. Glasul i se rnpse, — 
dintr'odată răguşit. Se prăvăli afară. 

S'ar fi putut opri într'o clipă de cugetare. 
Ar fi putut urmări cercetările într'un cerc mai 
întins. Ar ti putut presupune că i s'a lăsat un 
răspuns. S'ar fi putut întoarce pe urmele ace- 
leia care pentru el, în acea clipă, nu mai era 
decât femeia, adulmecându-i urma, spre a o 
descoperi la capătul unui drum cotit, în lume 
şi "ntre oameni. Dar era lovit de furia elemen- 
tară a cărnii, multă vreme conținută, forță 
oarbă din aceiaşi esență cu stihiile, Era deşert 
de orice gând; îl umpluse o divinitate cum- 
plită, care cerea o jertfă pasionată în acel 
ceas, fără nicio întârziere, 

Incă nu se dărâmase nimic asupra lui, dar 
asta trebuia să se întâmple neapărat dintr'o 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL "INEREȚII 193 


clipă în alta. Ori trebuia să i se desfacă fruntea, 
ca o schijă în explozie. Incercă încă odată un 
răcnet, un sunet fără înțeles şi fără scop. Apoi, 
cașicum, într'o fracțiune de clipă, s'ar fi topit 
legăturile care-l țineau drept, se frânse, se des- 
facu, se deşertă de toată mânia și căzu slab în 
snbă, c'un fel de scheunat ridicol. 

Monahul — cu lampa stânsă de vânt — se 
retrăsese îniricoşat și pusese zăvor la chilie. In- 
tre viforul care venea din munte cu biciuiri de 
ploaie şi între răcnetele acelea şi acel scheunat 
era o legătură ; căci cu adevărat, uneori, demo- 
1 ul are glas şi lătrat, în lucruri și făpturi în ace- 
lași timp. Naum rămase singur, în abominația 
dezolării, încleștat de acea stranie putere pe 
care o înțelesese cu frică și cutremur călugărul, 
Nu maiavea conștiința existenţii ; totuși instinc- 
tul, din profunzimile ființii, își făcea loc, apă- 
rându-l. Căci ploaia rece, amestecată cu grin- 
dină de ghiață, îl izbea. Se încovrigase ca un 
vierme, cu fața în jos şi cu fruntea în pământ. 
Şi'n poziția aceia îl găsiră cu mult mai târziu 
monahii, chemați de părintele Evlampie, după 
ce spaima lui şi furtuna cerului trecuseră. 


M, Sadoveanu. —Demonal Tinereţii 14 


www.dacoromanica.ro 


XVIII. 


Cum a dus Dumnezeu pe 
înecat în spre liman... 


Toate acestea le vedea Natanail după ce se 
întorsese grabnic la Vovidenie, din drumul 
Procovului. Apucase pe-un pripor, după a- 
ceia pe o râpă neumblată, — fără a mai privi 
îndărăt, umblând printr'o ceață a sufletului. 
Acuma sta în chilia fără pat, cu candelă aprinsă 
subt icoane și cu cartea deschisă pe masă. 
Era în picioare. Işi lepădase în colț, lângă ușă, 
băţul şi-şi trecuse palmele peste fruntea 
umedă. 

Atunci văzuse toate. Caşicum un glob de 
sticlă, plin c'un lichid de opal, ar fi pâlpâit, 
fulgerat. Intr'acea clipă veniră toate, nu în- 
tr'un cortegiu orânduit și logic, ci simultan 
şin acclaşi timp, totuși, unele suind îndărăt, 
înlănțuindu-se dela sfârșit cătră început, prin- 
tr'o asociaţie de imagini aproape suprapuse. 
Deşi-i păreau că se rotesc, toate stătură 
în clipa aceia. Păliră şi căzură, — lăsând to- 
tuşi în el acea viaţă străină şi trecută, ca re- 
zonanţele unor ecouri stânse. 

Era patima lui din lumea cealaltă, de care-l 


www.dacoromanica.ro 


196 MIHAIL SADOVEANU 


despărțea. negura morţii. Căci căzuse desăvâr- 
şit în moarte, după noaptea aceia în care ce- 
ruse adăpost pământului, ca un vierme. Nu 
mai știuse nimic de el însuşi, — câtă vreme? 
I-au spus mai târziu alții, din altă lume şi alt 
veac. Căci el, din acea peșteră, se întorsese pe 
pământ ca unul dintre tinerii dela Efes, — ne- 
maicunoscând pe nimeni, ascultând, altă limbă, 
privind altă cetate și auzind pomenindu-se 
despre alt împărat. Cei ce l-au primit au vă- 
zut minunea ș'au dat laudă mare lui Dum- 
nezeu. 

I-au spus că a stat în celălalt tărâm opt- 
sprezece zile şi optsprezece nopți. Cele două- 
sprezece ore duble au fost însemnate de atâ- 
tea ori de un enorm painjen negru care umbla 
pe-un cadran fără formă, fără lumină și coloare. 
Din arşița acelei stări îi rămăsese foarte 
vag amintirea lui. 

Iar după ce se întorsese, stătuse bolnav o 
lună şi jumătate fără ca să aibă decât nede- 
slușit înțelegerea lucrurilor şi oamenilor care-l 
înconjurau. 

Avea lângă el, la căpătăiu, pe Atanasie. Um- 
bra lui subțire se mișca fără zgomot în preaj- 
mă-i, călcând atent cu pantofi de pâslă. Ii 
punea mâna pe frunte, privind luag în ochii 
lui măriți, plini încă de negura celor neştiute. 
Aşeza asupra lui ceva răcoritor. Ii lua un braț 
slăbit ca o strună discordată şi-i ținea mâna 
într'a lui, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 197 


Era şun ceas când îl hrănea c'o lingură 
mică de lemn, ca pe un prunc. 

El tăcea. N'avea a spune nimic, căci de din- 
colo nimeni nu se întoarce cu veşti. Iar cele 
din viața lui de altădată se scufundaseră, ori 
rămăseseră pe alt țărm. Aşa încât privea ca un 
copil la toate câte i se întâmplau, deșteptân- 
du-se încet-încet, 

Atanasie îi vorbea uneori. Abia târziu a 
început a înțelege ce-i spune. Totuşi tăcca, 
— având în el încă o îndărătnicire, ca o droj- 
die necurată, Se întâmplase cu el ceva, îi lip- 
sea ceva,i se luase ceva. Intr'o zi, atreizecea 
a vieţii, îşi aduse aminte şi privi ascuțit înspre 
călugăr, întoicând fruntea pe perină. 

— Unde-i? 

Atanasie se apropie. Se uită la el cu uimire 
Şi în același timp cu o bucurie pe care foarte 
rar o cunosc oamenii. Bolnavul primi în cl 
acea bucurie şi acea prietinie pentru totdeauna. 

— M'ai întrebat ceva? 

— Unde-i? 

Călugărul îi căută mâna și i-o cupriuse în- 
tr'a lui. Se aplecă asupră-i şi-l întrebă cu blân- 
dejă : 

— Despre cine vorbeşti? 

— Unde-i? Am căutat-o și n'am găsit-o. 

Vorbeșşti despre tânăra care a plecat cu 
părinţii ei? Ai fost găsit în faţa casei unde 
locuiseră, 

— Da. Trebuia să-l aştepte. 


www.dacoromanica.ro 


198 MIHAIL SADOVEANU 


Vorbea ca despre altcineva. Păru obosit un 
timp. 

— Fii liniştit, îi zise Atanasie. Din cele ce 
au trecut nu se mai întoarce nimic. Nici um- 
bra lucrurilor nu se mai întoarce. Intr'adevăt, 
am aflat că s'a întâmplat ceva acelor străini 
care de mai multe veri găzduiau aici, în mănă- 
stirea noastră. Era un boier, o doamnă, şi copila 
lor. 

— Cum îi chema? 

— Nu ştiu. Mi sa spus. Dar nu mai ţin 
minte. 


— Nici eu nu-mi mai aduc aminte. 

— Da, precum spun, căci acel boier a fost 
chemat la Iaşi pentru averea lui, de care cra 
păgubit. Trebuia să-i vândă tot şi nu-i mai 
rămânea nimic. 

— Il chema Sever Ciudin. 

— Aşa, este... se opri Atanasie şi-i puse mâna 
pe frunte, mângâindu-i-o. 

— Dar Olimpia de cea plecat? 

— A plecat după tatăl său. Stai cu linişte şi 
pace. După cum o chema o depeşă. Aşa a voit 
Dumnezeu să ajungă târziu, cu toate că a por- 
nit cu mare grabă, — găsindu-l căzut şi mort 
de dambla. 

— Pe cine? 

— Pe tatăl său, 

Bolnavul ascultă cu destulă linişte. Apoi 
închise ochii. 

— Dumnezeu a spus cuvântul ș'a făcut sem- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 199 


nul, grăi încet Atanasie, şi ca de un cutremur 
oamenii slani au căzut sfărâmându-se. 

Ochii be inavului se deschiseră. 

— Nu înţeleg ce spui. 

Ba totuși eu socot că vei înțelege, căci, 
pană acuma, optsprezece zile ai fost căzut în- 
tre morți ; şi de treizeci începi a te deştepta,ca 
să se adeverească încă odată puterile cele ne- 
Pati unse. 

— Vrai să spui că eram să mor? 

— Eu te-am văzut mort. 

— Poate era mai bine, şopti bolnavul, căci 
mi s'a întâmplat o nenorocire mare. 

Atanasie îl privi iarăşi uimit. 

— De unde ştii asta? Dacă n'ar fi vrut Dum- 
nezeu să ai cunoaşterea unor asemenea lucruri, 
nu s'ar fi putut să ştii. Noi, aici, găsindu-ţi 
hârtiile, am scris la Tecuci, ca să se cerceteze 
şi să se dee de ştire părinților dumitale. Și abia 
după o lună am primit ştirea nenorocirii ace- 
leia, împlinindu-se şi zilele părintelui dumi- 
tale.  Pecând dumneata, fiind între morţi, 
te-ai întors. 

Bolnavul rămase mut. In găvanurile lor a- 
dânci, ochii deschişi i se înecară în lacrimi. 
Ciudat i se pare acuma — că nu-l împungea 
nicio suferință. 

Intr'un târziu, privi fără prietinie pe Atana- 
sie şi se întoarse cu fața cătră părete. 

Trupu-i rămase slab încă zile multe. Iar în 
înțelegerea lui, deşi întremată, rămânea încă 


www.dacoromanica.ro 
PRE ARE Ie pei St IE ni E III SP IT e PI 


200 MIHAIL SADOVIBANU 


ceva neîncheiat, o crăpătură pe unde pătrun- 
dea întuneric. Acelaşi lucru îl avea și'n ființă. 
Fusese desfăcut şi risipit şi-şi mai căuta ceva 
pierdut. N'avea putere de mânie, de ură, de du- 
rere, de disperare. Era totuși mângâiat de lumi- 
na vieţii şi vegeta într'o tihnă care nu venea 
dela ceva ce era în el ci dela ceva ce nu era, — 
dela lipsa totală de suferință. 

Işi mai făcea loc în el o simţire de curiozi- 
tate pentru figura aceia mohorită şi ascetică 
din preajma lui, care avea totuși fața zâmbi- 
toare. Costumul călugăriei e ceva convențional, 
— încerca el să-şi explice, — şi acest om subţire 
şi slab ar putea fi îmbrăcat şi'n alb. 

— Nu-i aşa, părinte? Cuvioşia-ta ai putea 
să fii îmbrăcat şi'n alb. 

— Fără îndoială, domnule. Precum am fost, 
căci, în copilăria mea și'n lumea mea, eu am 
fost țăran. 

— Ş'acuma ești altul? 

— Sunt altul. Şi de-aceia mi se potriveşte 
mai bine straiu cernit. Căci m'am depărtat 
de lume ş'am venit în pustie. Am părăsit toate 
ale oamenilor ş'ale veacului, căci sunt zadar- 
nice. Deoarece m'amvăzut fără bucurie şi fără 
plăcere, uscat în mine pentru toate ale lor. 
Am venit cătră singurătate și cătră Dumnezeu, 
umplându-mi lipsa. 

— După cât înțeleg, ai avut o nevoie, — 
deşi unii vin aici cum s'ar duce la orice altă în- 
deletnicire. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUI, TINEREȚII 201 


Călugărul tăcu. 

— Nu-i așa, părinte? 

— Nu ştiu. Legământul e numai între mine 

şi cel căruia m'am plecat. Vor fi fiind alţii 
un spui. Eu nu-i cunosc şi gi vor da samă. 
Se vor înfățişa la dreptul judeţ și vor sta cu- 
tremurându-se, apoi vor trece cătră Demc- 
nul minciunii. 

— Aşi înţelege. și asta, părinte Atanasic. 

Ai să înţelegi, căci Dumnezeu te-a ales 
să fii al său. Trecând prin moarte, ai rămas 
deşert ca o alvie secătuită, în care are să intre 
urând o apă nouă. 

— Felul cum vorbeşti, părinte, mi se pare 
comic. 

Atanasie fu mulțămit de acest cuvânt pe care 
nu-l înţelegea şi-l și uită îndată. Iar bolnavul, 
mai târziu, se feri să i-l mai amintească, ră- 
mânând totuşi convins că poezia aceasta de 
cuvinte era un dar ascuns al monahului. 

Intr'o zi, Atanasieîi puse pe măsuța de lângă 
pat o însemnare. Era scrisă în grabă, cu 
creionul, pe un petec de hârtie. 

— Insemnarea aceasta e pentru dumneata. 
A lăsat-o, când a plecat, domnişoara aceia 
străină. Era în odaie unde ţi-ai suit boclucu- 
rile, însă n'ai văzut-o. Părintele arhondar zice 
că te-ai coborit furtunatic, cașicum te-ar fi che- 
mat cineva. Intr'adevăr, erai chemat cu mare 
grabă — pentru ca să se plinească hotăririle, 


www.dacoromanica.ro 


202 MIHAIL SADOVEANU 


Tânărul privea pieziş foaia care fusese în- 
doită 'n patru ş'acuma era desfăcută. 

— Spune că se duce, lămuri Atanasie, — 
ceiace ai văzut şi dumneata singur numaidecât. 
Iar însemnarea asta a rămas zădarnică. Şi stă 
aici ca un lucru fără trebuință. Până acuma 
am ținut-o închisă, — acuma am adus-o, fiind 
a dumitale. 

Bolnavul o luă. Stătu puţin la îndoială, apoi, 
ridicând ochii şi văzând privirea dreaptă a lui 
Atanasie, avu o pornire de jignire şi de ruşine 
şi o rupse încet în bucăți mărunte care se risi- 
piră ca foiți ofilite de flori. — «Totuşi ar fi tre- 
buit să-i văd şi să-i cunosc scrisul», cugetă el 
cu îndoială, — ş'avu iarăşi o pornire neprie- 
tinoasă pentru monahul acela care vorbea ca 
un nebun, deși avea o figură aşa de cuminte. 

Din când în când venea să-l vadă şi să-l 
cerceteze un doctor nalt şi gras. Era om vesel, 
şi-l privea cu ochi mici şi negri ca păcura. Re- 
vărsându-și pe piept bărbia şi fălcile, râdea 
mulțămit, recunoscând progresele întremării. 
Intr'o zi îi puse mâna pe obraz ca unui copil: 

— Acuma ştii cum mă chiamă, colega? 

— Ştiu, domnule doctor. 

— Cum? 

— Calalb. 

— Foarte bine. Cum e adevărat că mă chia- 
mă Calalb, așa sunt de sigur că avem să facem în 
curând amândoi un chef în Târgu-Neamț, la 
Tornovici, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 203 


— De asta mă îndoiesc, domnule doctor. 
Deşi mă văd intrând în convalescență, sim- 
țese totuşi în mine ceva iremediabil stricat. 

— Vorbe şi copilării. Parc'ai ft părintele 
Atanasie. Nu cumva ai de gând să te faci că- 
lugăr ? 

Tânărul crezu că trebuie să râdă. 

— Ascultă, îi zise doctorul. După ce-ţi faci 
convalescenţa, aici în cerdac, în fața brazilor, 
pe o toamnă aşa de splendidi ca asta, te duci 
la Iaşi să găseşti ce-ai pierdut; şi pe urmă ai 
să vii singur la mine să mă cauţi, ca să facem 
cheful. Poate să vii și 'ntr'o tovărășie, cu nu 
mă supăr. Să ştii că atuncea pregătesc eu anu- 
me vin, care stă în sticlele lui înfundate numai 
pentru mine. Şi-mi aduce păstrăvi un pădurar 
dela Pipirig, cu care sunt eu prietin încă din 
copilărie, căci eu-s muntean dela Pipirig: 
deaceia m'am întors aici, ca să moi la locul 
meu. Noi nu putem trăi la câmp. 


— Cine? 
— Noi, muntenii. Noi numai la miros de 
brad şi la apă rece. Bună e apa de aici, — însă 


eu beau mai mult vin. 

— Deşi eşti medic. 

— Tocmai pentrucă-s vraciu, — cum ar 
spune părintele Atanasie. Căci nu suntem stă- 
pâni să facem ce voim, dragă Naum, şi fiecare 
își poartă osândn în sine. 

— Adică, oftă bolnavul, suspinând uşor şi 
zâmbind, suntem pulb.re subt suflarea marelui 


www.dacoromanica.ro . 


204 MIHAI, SADOVEANU 


ziditor, cum ar spune acelaşi părinte al nos- 
tru, Atanasie. 

— Aşa-i. Câteodată el spune bine, crede- 
mă. Şi află că e un călugăr desăvârșit, — tră- 
ind pentru duh. 

Asta îl bucură pe Naum, deși el n'avea prie- 
tinie pentru monah. 

In începutul acela tihnit de Octombrie, 
toamna se făgăduia lungă şi plăcută. Umblau 
lin funigei, aninându-se în pieptenele ceti- 
nilor. Jar Atanasie știa şi alt semn pentru în- 
târzierea vremii bune, pe care-l găsise scris pe 
scoarțele din lăuntru ale unei cărți vechi. Căci 
— anume — coțofenele, adică țărcile, nu se miş- 
caseră încă din toată lumea spre un loc al lor 
bine știut. Porneşte un vânt înaintea vremii 
aele de toamnă, și ele, ridicându-se în slavă, 
plutesc pe el și se duc așa cârduri, cârduri dese, 
adunându-se în popas la un munte din Bal- 
cani carele se chiamă Pașova Planina. Acolo 
unde se opresc ele, bătând fără încetare, creşte 
iarba Roxil, pe care n'o mânâncă niciun do- 
bitoc, dar e bună de leac. 


«Aceia ar fi foarte bună pentru mine... 
gândea Naum, în scaunul lui. Căci leacurile a- 
cestea, care vin de departe şi mai ales din 
trecut, au în ele ceiace lipsește medicamentelor 
noastre. Mai întăiu oamenii cred în ele, — al 
doilea le-au descoperit dobitoacele, precum se 
vede, înainte de venirea omului în lume.» 

— Nu-i așa, părinte Atanasie, că leacurile 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 205 


le-au descoperit dobitoacele înainte de venirea 
omului în lume? 

— Cum e cu putință asta? râse Atanasie. 
Și om şi dobitoc şi leac au venit odată, la 
hotărîrea lui Dumnezeu. 

— Se poate înțelege şi așa, gândi Naum, căci 
Jentru Dumnezeu nu sunt ceasuri şi zile. $i 
oamenii au apreciat lucrările lui după proasta 
lor ştiinţă şi înţelegere. 

Când ridică ochii, văzu coţofene, adică ţărci, 
zburând foarte sus pe dessupra brazilor, pe 
vântul înălțimilor, spre Balcani, unde crește 
iarba Roxil. Atunci se hotărî să plece cât mai 
curând la Iaşi, ca să nu-l apuce vremea rea 
în munte. 


Veni un băitănaș palid, cu comanac şi cu 
pletele retezate până în dreptul urechilor. Se 
opri în dreptul lui Atanasie și privi spre stră- 
inul întors din lumea morților ; apoi iar se duse 
cu ochii negri la călugăr. 

— Ce-i, frate Daniil? 

— A venit un boier de departe; zice că vrea 
să-i spuie ceva... 

— Cui? mie? întrebă cu mirare Naum, lu- 
minat mai mult decât încălzit de o presim- 
țire. 

Băitănașul făcu semn răpede cu capul, de 
sus în jos. 

Nistor, advocatul dela Bârlad, suia scările în 
urma lui Daniil, subțire şi uscat, încă vioiu și 
tânăr, cu toţi cei şaizeci de ani trecuţi. Se 


www.dacoromanica.ro 


206 MIHAIL SADOVEANU 


arătă foarte bucuros că-și găseşte clientul în 
stare bună. Ii scutură mâna moale. 

Privirea lui Naum se întoarse  într'o 
parte, obosită. 

— Am auzit că ai fost grav bolnav, vorbi 
Nistor. Necontenit m'am gândit la dumneata, 
să vin să te văd, căci nu voiam să-ţi scriu într'o 
chestie ca aceasta. 

— Ce chestie? 

— ţi explic îndată; e o chestie dostul de 
delicată. 

— Poţi să vorbeşti și față de părintele Ata- 
nasie, șopti tânărul, plecând fruntea. 

Daniil încremenise mai la o parte, cu gura 
puțin întredeschisă de mirare și curiozitate. 
Monahul, agitând spre el barba, îi făcu semn 
să se scufunde în josul scării. 

— Iată despre ce-i vorba, urmă adocntul, 
rostind precipitat vorbele. Părintele dumitale, 
cum am înștiințat aici, la sfânta mănăstire, 
căci te știam foarte grav bolnav şi nu puteam 
nici nu trebuia să-ți scriu: personal, a decedat 
încă în cursul lunii August. Era destul de în- 
tremat după plecarea dumitale din Tecuci. S'a 
ridicat ş'a ieşit în oraş. L-am văzut râzând şi 
bând bere. Eram alături de el când mi-a spus 
vesel că aprinde ultima țigară la cel dintăiu 
pahar de bere. 

— A început să fumeze iarăşi... şopti Naum, 
fără să ridice fruntea. 

— Imediat, chiar din acea clipă. Și'ndată 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUI, TINEREȚII 207 


după asta a avut încă un atac și s'a sfârșit 
grabnic. No’ ne miram cu toţii, căci îl văzusem 
atuncea, cu câteva zile înainte, la berărie. 
Acuma chestia se prezintă puțintel cam în- 
curcată. 

— Care chestie? 

— Chestia averii rămase. Căci dumneata nu 
i, şi nici wai avut de unde ști, că tatăl du- 
snitale a lăsat un testament. 

— Da. Ei, şi? 

— A lasat un testament, nu însă în favoa- 
rea dumitale. Iţi lasă ceva — însă restul trece 
in altă parte. 

— După cât înţeleg, a făcut o donaţie unei 
instituții. N'am nimic împotrivă. Mie îmi a- 
junge ceiace mi-a rămas dela mama. 

Advocatul clătină din cap, zâmbind ncho- 
târit : 

— N’a făcut nicio donație. 

Atunci cum? 

— Atunci a lăsat altcuiva. In casa dumnea- 
voastră s'a și aşezat o doamnă oarecare Va- 
siliu, care a stat lângă el în timpul bolii. Dum- 
neata n’ai văzut-o, când ai trecut, aşa de gră- 
bit, pe la Tecuci. Dar se afla acolo. Colonelul 
întreținea relaţii cu dânsa de multă vreme. 
Sunt şi doi copii nelegitimi. Insfârşit, părerea 
mea este că testamentul se poate ataca. 

Naum ridicase ochii, c'o uimire nespusă. Apoi 
stătu privind țintă la advocat, — având însă 
înainte-i imaginea tatălui său care-l îmbrățișa 


www.dacoromanica.ro 


208 MIHAIL SADOVEANU 


râzând şi-l lăsa să plece cu plăcere, socotin- 
du-l pe jumătate despărțit de el, și aproape 
străin. Se desfăceau unul de altul; fiecare ur- 
mându-și osânda intimă, cum ar fi spus doc- 
torul Calalb. 

Işi murmura, caşicum ar fi fost singur, ulti- 
mul gând. 

— Cum spui dumneata? N'am înţeles bine. 

— Nu spun nimica, iartă-mă, domnule Nis- 
tor. Mă gândeam că viața noastră nu-i veselă... 

— Intr'adevăr, încuviință fără convingere 
advocatul, Acuma ce părere ai? Să deschid 
acțiune? 

— Nu cred că e nevoie; rămânem așa cum 
suntem, 

— Cum? laşi unor străini casa unde te-ai 
născut şi ai crescut? Eu n'ași face una ca asta, 
Doamne fereşte ! 

— Nu te supăra, domnule Nistor, şi lasă-mă 
să fac cum mă îndeamnă mâhnirea mea. Iu 
același timp, te rog să-mi faci un loc în tră- 
sura dumitale până la Paşcani. 

— Meigi cu mine la Tecuci? tresări cu bu- 
curie advocatul. 

— Nu. Mă duc la Iași, să caut re cineva. 

Atanasie tăcuse tot timpul, cu pieoapele ple- 
cate, petrecându-și necontenit printre dege- 
tele mânii drepte câteva fire de barbă. Când 
auzi hotărîrea plecării, îşi înălță fruntea încre- 
țită, privind fără mirare pe ucenicul său. 

«Cel ce rârduiește plecările, rârduieşte şi 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII 209 
întoarcerile», cugeta el. Era cu desăvârşire în- 
credinţat ca, după orice fel de rătăciri şi dibuiri, 
acel sufle se va întoarce cătră pacea sa, ca în- 
tr'un liman fără vifor. N'avea încă niciun semn, 

da: semnele vor veni la vremea lor. 

Cu mâna lui îi căută bagajele şi i le cobori. 
Aşteptă liniștit pe Naum să iasă dela stăreţie 
şi primi şi el salutarea plecării, cu fruntea în- 
clinată şi c'o linişte desăvârșită, ceiace uimi în- 
trucâtva pe călător. 

«Oamenii se despart prez uşor unii de alții». 
cugetă el iarăşi, șoptit. 

Făcu drumul la Iași cu tulburare și c'o neli- 
nişte a imaginaţiei, căutând să-şi înfățişeze icoa- 
nele iubirii lui. Avea în el o răsfrângere a ima- 
ginilor care se creaseră în el în cellalt drun, 
spre Tecuci, chinuindu-l cu cruzime până la 
zdrobire şi sânge. Acuma se adunau în el şi se 
asociau fără durerea şi bucuria de-atunci. Re- 
sortul lor lăuntric slăbise. 

Deşi era încă ofilit de boală, găsi destulă pu- 
tere să umbie şi să caute adresa familiei Ciu- 
din. Văduva Ciudin şi cu fiica sa nu mai erau 
în Iaşi. După lichidarea averii defunctului Ciu- 
din, fuseseră nevoite să părăsească în ghiarele 
datornicilor casa cu tot ce se afla în ea — lăsând 
să curgă în puhoiu şi asta după moșii și bani; 
și plecaseră în Oltenia. Se auzea, nehotărit, că 
domnișoara Olimpia s'a logodit. A avut, după 
cât se spunea, nişte aventuri pela mănăstiri, 


M. Sadoveanu.——Demonul Tinereţii 4 


www.dacoromanica.ro 


210 MIHAIL SADOVEANU 


cu toate acestea se zice c'ar fi găsit un logodnic, 
cine-o fi acela... 

Aceste informații i le dădea o cuconiţă s'm- 
patică, albă şi moale în costumul ei de dimi- 
neață. Era veselă, amestecându-le şi punân- 
du-i-le oarecum dinainte. Ca vecină și bună 
prietină a Olimpiei mai ales, avea o părere de 
rău neprefăcută pentru asemenea plecare bruscă 
tocmai cine știe unde, la mama dracului... 

Pomenind numele fantastic, cuconița zâmbi, 
— căci pentru ea nt mai era decât o vorbă. In 
singurătăţile de unde venea el, acest sunet re- 
prezenta însă o realitate înfricoşată, Amesteca, 
această observaţie într'o prelungă şi osteni- 
toare negură care-i pătrundea în suflet. Ce era 
de făcut? Nu mai era de făcut nimic. Trebuia 
să rămâie cu braţele atârnând în lungul tru- 
pului. 

Avea nevoie de o împrospătare a energiei și 
pe urmă va vedea dacă trebuie să-și prelun- 
gească mai departe cercetările. După zvonu- 
rile pe care le auzise, şi acest îndemn era lovit 
și supus uscăciunii. 

In mâhnirea toamnei, amânând mereu re- 
luarea cuisurilor, făcea plimbări lungi și încete, 
mai așteptând ceva, o întâmplare minunată, 
ca cealaltă. Dar o minune vine totdeauna pură 
şi neîngemănată şi cere o singură condiţie : să 
n'o aștepți. Cucoana Lucia Cornea îl mai văzu 
venind odată şi avu plăcerea şi bucuria să-l infor- 
meze că, după cât se aude și după cât se știe... 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII ati 


— După cât se aude și după cât se ştie, 
e mai mult decât sigur că Olimpia s'a logodit... 

In ochii aceia simpatici, Naum păru că sur- 
prinde două scântei malițioase; dar ce putea 
gândi acea minte, în dosul acelor ochi, pe dân- 
sul nu-l interesa. Şi, afară de asta,se putea să nu 
fie nimic adevărat. 

De mult paserile schimbătoare își făcuseră 
soborurile lor, hotărînd ploile și lapoviţele 
toamnei. Naum se simți micșurat şi slăbit şi în- 
cepu să tușească. Atunci profesorul său, doc- 
torul Negură, îl sfătui să se întoarcă iarăşi la 
brad și la liniște. — O asemenea convalescență 
primejdioasă nu trebuia întreruptă, — decla- 
rase el, privindu-l peste ochelari. Du-te la - mă- 
năstirea Neamţu, și pu mai păcătui! 

Bătrânul doctor râdea, rostind dramatic ulti- 
mele cuvinte. Insă Naum era aproape încredin- 
țat că întoarcerea lui se găsca în rânduiala 
firească a împrejurărilor şi fatalităţii sale. 

Astfel, fără uimire, părintele Atanasie îl văzu 
venind și-i zâmbi luându-i mânile slabe şi 
subțiri şi strângându-i-le într'ale sale. 

Naum se duse să vadă pe stareţ. După aceia 
se întoarse la chilia părintelui Atanasie. Și câți- 
va monahi şi frați veniră îndată să-l privească 
de departe, spre a se încredința că minunea Ce- 
lui-prea-înalt e în curgerea împlinirii sale. 

Cel dintăiu lucru plăcut pentru oboseala bol- 
navului -a fost pacea acelei blânde pustii şi a 
singurătăţii de iarnă. Pe urmă, fără a-și da 


www.dacoromanica.ro 


212 MIIIAIN, SADOVEANU 


întru nimic sama, — armonizând dărâmările 
lui interioare cu viața cea nouă, înțelese că 
lucrurile au o logică în sine, numai interpreta- 
rea lor diferă, dela om la om ori dela veac la 
veac. Explicațjile fenomenelor în aparență sim- 
ple sau simbolice, pe care le găsea în juru-i în 
acea chinovie de primitivi, nu erau mai prejos 
decât explicațiile complicate ale oamenilor din 
cealaltă lume. In fond şi unele`şi altele erau 
convenții. Incă esența explicațiilor arhaice era 
mai pură şi mai poetică dacă încerca s'o des- 
curce de atâtea forme, de atâta rutină și fra- 
zeologie bizară. Mai mult: formele și vorbele 
fiind indiferente, le-ar putea primi, ca să se în- 
chidă deplin într'o alinare de care aver tot 
mai multă nevoie, cașicum şi-ar fi simţit foarte 
aproape moartea, care încheie toate, — și nă- 
dejdile şi renunțările. 

Trăind astfel acolo, ascultând viforul codri- 
lor și clopotele, petrecu iarna, având plăcere 
mai ales pentru sufletul fără minciună și fără 
nedreptate al lui Atanasie. 

Când veni primăvara, se simți întremat și 
tusa-i contenise. 

Se afla, într'o zi, în cerdac și se lăsa să-l bată 
soarele. 

Părintele Atanasie veni domol și se așeză a- 
proape de el, jos, pe treptele scării. Când îi 
vorbea, întorcea capul peste umăr şi-i luceau 
ochii c'un fel de bucurie ascunsă pe care o pri- 
mea din lumină și din lucruri, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINBREȚII 213 


— Saud șuvoaiele în râpele muntelui... zi- 
se el într'o vreme, stând atent și ascultând. 
Vine și miros de muguri, adăogi el. Astăzi ți-i 
mai bine? 

— Astăzi mi-i bine. 

— Te-am cunoscut şi te-am văzut vesel. 
Să ştii, frate, că astănoapte am dobândit, de 
departe adusă, acea iarbă cu numele Roxil, 
care crește pe-un munte unde se adună țărcile 
toamna, din toate părţile lumii. Cunoscând-o 
că-i de leac şi are să-ţi fie de folos, am căutat-o 
la sihaștri, pela schituri, dar n'o mai aveau. 
Atuncea, ştiind că pleacă un monah al nostru 
în călătorie la locurile sfinte și pela mănăstiri 
în ținuturi depărtate, l-am rugat pe dânsul 
să mi-o aducă. El s'a dus și, întorcându-se astă- 
noapte, mi-a adus-o. 

— A adus iarba Roxil? De unde? 

— A adus-o dela un schit al sfintei fecioare, 
care se găseşte în nişte munți Balcani, precum 
scrie în însemnarea pe tare o cunoşti. Așaîncât 
el a plecat în ziua sfintei Paraschive, în Octom- 
vrie 14, luând binecuvântare dela părintele 
stareţ. 

— Cum îl chiamă? tresări bolnavul, cași- 
cum abia atunci îl pătrunsese uimirea. 

— E un călugăr bun, cu numele Valerie, 
care în cealaltă viață a fost păstor de oi. Deci 
dobândind el binecuvântare, a purces şi a um- 
blat acolo unde l-am rugat eu. După aceia s'a 
dus la Prodromul sfântului munte și la alte 


www.dacoromanica.ro 


214 MIHAIL SADOVEANU 


schituri şi mănăstiri din singurătăţi. Şi luând 
de pe unde a fost un frate, de neamul său bul- 
gar, s'a întors cu bine, după ce a umblat o sută 
optzeci şi două de zile. 

— Şi de ce a adus pe bulgar? 

— L-a adus. Căci şi acela e un monah care 
umblă precum a umblat el. Este între noi obi- 
ceiu ca să umblăm, spre a vedea pe alți fraţi 
monahi cum petrec, ce lucruri şi obiceiuri sunt la 
ei, cu ce se hrănesc, ce fel de dobitoace au, ce 
icoane făcătoare de minuni se află în aşezările 
lor. Şi după ce vedem toate, luăm lemn de chi- 
paris, rădăcini şi flori uscate, şi ne întoarcem 
la locurile noastre cu pace... 

Călugărul tăcu, întorcând puțin fața, cași- 
cum ar mai fi aşteptat o întrebare, stând gata 
să răspundă. Insă bolnavul rămăsese tăcut. 
El de mai înainte aflase ceva nedeslușit de a- 
ceste călătorii misterioase, necunoscute oame- 
nilor din lumea cealaltă. Acuma, dorind să vadă 
pe cel străin şi pe cel ce fusese cioban, neînțe- 
legându-se între ei decât prin semne şi călăto- 
rind alături ca doi fraţi atâtea zile, săptămâni 
“şi luni, — visa, mișcat, închipuindu-și toate. 
Căci imaginaţia rămăsese în el încă nestricată. 

Aceşti călători cerniți apar foarte rar în târ- 
gurile celorlalți oameni, — a Europenilor, 
cum îi numea atunci, pentru întăia oară, Naum. 
Neapropiindu-se decât cu mare sfială de tre- 
nuri, umblă mai mult pe jos sau cu vehicule 
primitive. Când ajung la țărmul mării, intră 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 215 


în corăbii cu pânze. Trec fără supărare peste 
graniți, g. sesc primire în colibele oamenilor 
care se îndeletnicesc cu meșteşugul pământului 
ş'al vitelor și, ferindu-se de îngrămădirile cetă- 
ților, străbat, pe căi grele, la mănăstirile din 
pustii. Umblă fără contenire subt mâna lui 
Dumnezeu, tot așa de încet ca ș'acum douăzeci 
de sute de ani, îşi poartă ca melcii tot ce-i al 
lor în spate, trec mări și râuri, codri şi deșerturi 
şi ajung unde le-a fost porunca. 

In lumea aceasta, în care se născuse pentru 
a doua oară printr'o durere proprie, el mai 
avea însă încă multe de aflat, cum a în- 
ceput a vedea nu mult după aceia, începând 
o adevărată ucenicie și învăţătură nouă. 


Căci lumea aceia primitivă rămăsese, în multe 
privinți, cu complicații pe care nu le mai cu- 
nosc şi le-au uitat oamenii cetăților. El trebuia 
să cunoască şi să învețe semne și sunete în legă- 
tură cu câteva mii de noțiuni care erau despăr- 
țite de ceilalți şi închise pentru ei. Numele plan- 
telor și copacilor, al gângăniilor, al zbură- 
toarelor şi fiarelor. Cu feţele lor schimbă- 
toare, cu umbletul lor, cu nx dulațiile glasurilor, 
cu urmele pașilor, cu tot ce era al lor în amă- 
nunte, — toate trebuia să le știe cu mirare, 
apropiindu-se prin ele de minunile neisto- 
vite şi veşnice. Un om al acestei lumi întâr- 
ziate n'are simplificările civilizației — cu unelte, 
aparate şi mașini care au făcut pe cei ce le fa- 
brică ori le întrebuințează, să piardă legătura 


www.dacoromanica.ro 


216 MIHAIL SADOVEANU 


cu natura şi misterul ei primordial. Primitivul 
trebuie să cunoască semnele vremii după vân- 
turi; şi, după alte cunoştinți mai amănunțite, 
pe balaurii furtunilor, grindinilor şi marilor 
prăpăstii de nouri. Ceasul îl învață după soare. 
N'au chibrituri, n'au busolă, deci trebuie să 
ştie să producă singuri focul şi să se orienteze. 
Şi trebuie să poată să se hrănească, atunci când 
nevoia tere, cu rădăcini și poame sălbatice. Tre- 
buie să știe a prinde peştii cu mâna, şi a găsi 
pe pământ, subt cetini dese, ouăle găinilor 
sălbatice. Vitele nu le jertfesc, căci îi ajută la 
muncă, şi arar se înfruptă din carnea unui junc 
rupt şi stricat de ghiara ursului. Știu să numere 
şi să socotească după alte sisteme; încheie ca- 
rul, întocmesc pârghia şi clădesc casa după în- 
vățături care se regăsesc în fundurile, Asiei, 
unde calcă piciorul acelor monahi pribegi; și 
în stațiunile preistorice, unde se coboară nişte 
oameni miraţi şi cu ochelari mari, neștiind că 
foarte aproape continuă a trăi urmași asemă- 
nători cu cei din acele morminte. Aceştia de 
acum n'au găsit de cuviință încă să adopte oala 
de fier, ci urmează să-şi fiarbă hrana la vetre 
libere, în oale de lut, unii acceptând numai 
arama şi bronzul. Dînd la o parte invențiile 
lumii nouă, care nu sunt esențiale vieţii, nici 
nu-i aduc fericire, lui Naum i se părea că gă- 
seşte aici adevărata etapă a eliberării omului, 
cu o vastă scară de cunoștinți şi descoperiri, 
acumulate în serii de milenii. De aceia aveau 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 217 


cunoștinți mai multe și mai sigure, noțiuni di- 
verse până la mari și tainice adâncimi. Eresurile 
şi înşelăril lor erau cu mult mai puține decât 
adevărurile, care erau nesfârșite. Chiar Demonii, 
farmecele și miracolele nu erau o absurditate 
cum socotise el, fără replică posibilă, în cea- 
laltă viață. Ci erau aspecte ale fenomenelor vie- 
ţii, care aveau alte semne, alte nume și alte 
explicaţii decât în lumea din care ieșise el. 

Astfel s'a produs începutul uceniciei lui, 
după care s'a absorbit şi sa adâncit definitiv 
într'un esoterism propriu și în renașterea-i mi- 
nunată. Căci era o adevărată minune pe care 
Dumnezeu o pregătise cu grijă, cum spunea 
Atanasie ; așa cum în alte zile și veacuri fă- 
cuse și pregătise alte minuni, fără ca oamenii 
cei mulți să le vadă, ori, dacă le-au văzut, 
să le înțeleagă. 


www.dacoromanica.ro 


XIX. 


In liniştea pădurii, trăia 
şun biet lup. 


«Erau ochii ei vicleni; cred că nu n'am în- 
şelat», îşi zicea Natanail, stând în picioare în 
chilia lui. 

Ii rămăsese, între toate, încredințarea din- 
tăiu, că tovarăşa din acele zile aşa de depăr- 
tate nu-şi păstrase cuvântul jurat. Ieşise ca 
din pământ asupra lui, tulburându-l. O urmase 
pe o carare arzătoare, rămăsese în urmă și se 
cufundase în moarte. Ea se dusese înainte fără 
să-l privească, cotise pe alte căi, în lumea cea- 
laltă ; nu mai era între el şi ea decât spuza im- 
palpabilă a unui vis. Văzuse tulbure toate în 
globul de opal  caşicum se răsfrânseseră acolo 
imaginile îngropate în el, trezite de un semn. 
Imagini și gesturi care erau numai umbra fu- 
mului unor imagini și gesturi pulsând de sânge 
şi cutremur : toate arseseră lăsând în el o urmă 
de venin, — foarte puţin, atât cât trebuia ca 
să dovedească realitatea trecutului. Altfel ni- 
mic din ce fusese el nu mai exista, căci era altul. 

Plecându-se încet - încet unei discipline nouă 
și acceptând pentru viață explicaţii care năş- 


www.dacoromanica.ro 


230 MIHAIL SADOVEANU 


teau dintro nouă economie fizică, trecuse la 
toate concesiunile trebuitoare păcii definitive. 
Texte, rugăciuni şi ritualuri se aşezaseră ca o 
umbră protectoare peste zilele şi ceasurile lui. 
Pentru sufletul lui rănit, dezamăgit şi îmbătrâ- 
nit înainte de vreme, radia din ele o poezie pă- 
trunzătoare. Fusese însfârşit surprins şi de fapte 
noyă, — căci, decând era duhovnic, mânile lui 
pipăiseră şi alinaseră suferinți adevărate. Cre- 
dința îi apăruse atunci, în prima clipă a reali- 
zării, ca cea mai înfricoșată dintre toate mi- 
nunile umanității, deasupra tuturor descope- 
ririlor şi invențiilor materiale. Căci cuvântul 
său şi atingerea sa putuseră suprima durerea. 

Prestigiul pe care-l avea învierea sa, cum îi 
spunea Atanasie, și situația lui materială, care-i 
îngăduia să ocolească mărunțişurile meschine 
ale obştei, îl țineau ridicat şi'n propriii săi ochi, 

In tihna aceasta a misticismului său veneau 
acum să-l înțepe amintiri, — un soiu de vietăți 
stranii şi dușmane pe care el le credea înlătu- 
rate, însă care trăiau un fel de viață proprie. 
Erau amintirile evadate ale unor fapte care 
trecuseră prin acel trup şi-l zguduiseră atât, 
încât era să rămâie împrăștiat şi mort în pul- 
berea pământului. Pentru el deci se ridicaseră 
ochii aceia și-l priviseră de jos cu uimire; cu- 
noscându-l, — deşi se înşelau. 

Olimpia nu ştia prin urmare nimic de soarta 
lui. > 

Fără îndoială că are să-l caute. Poate ar fi 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREȚII 221 


fost mai bine să-şi urmeze drumul ei înainte; — 
însă nu-l va urma şi se va opri, căci în acei ochi 
încă frumoși, veniți din lume în singurătate, 
lui i se păruse că a surprins ceiace se chiamă 
curiozitate, adică demon al neliniștii. Fiind fe- 
neie, aceia care se chema şi pentru el Olimpia 
va veni aici, privind în juru-i fără scop și fără 
rost şi părând uimită. 

Acea clipă o aștepta ca pe-o încercare pe care 
n'o merita. Va trebui să asculte întrebări și să 
deie răspunsuri. Ce întrebări și ce răspunsuri 
mai pot fi bune pentru el? 


Nu înţelegea de ce-ar trebui să aştepte acea 
clipă. Nesimţindu-se în stare să privească dârz 
ori să facă un semn de înlăturare,— găsi că 
mai este o cale care l-ar scuti de sforțări şi tul- 
burare. 

— Paramoane! chemă el încet, înturnându- 
se spre ușă. 

— Aici sunt, părinte, răspunse ucenicul, ve- 
nind cu grabă la poruncă. 

— Ascultă, Paramoane. Pregăteşte traista noa- 
` stră cu mâncare. Ia pâne şi brânză de aceia pe 
care o mai avem dela Mănăilă Baciul, care 
ştiu că-ți place ţie. Pune şi leguine, după rân- 
duială, și câteva pere coapte. Umple ulciorul 
cu apă. Ne ducem să începem cositul în poienile 
ce sunt în sama mea. Nu uita cutea, ciocanul 
şi batca. Având deosebită grijă pentru mân- 
care, să nu cumva să uiţi coasele, Paramoane. 

— Sărut mâna, părinte; n'am să uit nimic 


www.dacoromanica.ro 


222 MIHAIL SA DOVIIANU 


şi am să îndeplinesc toate, după cum îmi po- 
runcești, răspunse ucenicul. 

— Şi să înfingi, Paramoane, un băț în pă- 
mânt înaintea uşii, ca să vadă cei ce vor veni 
că nu suntem acasă şi să se ducă ori să ne aş- 
tepte. Astăzi ar face mai bine să se ducă decât 
să ne aștepte. Am uitat să-ți spun că trebuie să 
hrăneşti cățelul. 

— Părinte Natanail, nu puteam să uit, pentru 
că a venit el singur să ceară. I-am dat, —ş'a- 
cum doarme. Asta arată că şi cuvioşia ta ar tre- 
bui să te hodineşti, căci astă-noapte pot zice că 
n'ai dormit... 

— Dacă ţi-a fi somn, Paramoane, şi-i fi prea 
trudit, te-i culca subt o umbră de stejar, c'o pală 
de iarbă căpătăiu. Acolo dormi mai bine decât 
aici. Nu uita, iarăși, să duci și pe ubichi să 
doarmă acolo. 

— Merge el singur, părinte, căci ne simte 
când plecăm. Căţelul acesta e un șpion cum nu 
se mai află pe lume. 

Natanail încercă să râdă ; dar se opri, căci îi 
apăruse în simțurile adormite imaginea de altă- 
dată a Olimpiei. Aceia însă nu mai era,— se 
stânse. Voi să şi-o înfățișeze pe astălaltă, aşa 
cum îi fulgerase în acea dimineață. Nu putea 
să adune în imaginație decât ceva, nedeslușit. 
Poate-ar trebui s'o aștepte ; căci în forma aceasta 
nouă şi întrucâtva schimbată, asemănătoare 
totuși celei vechi, trăise şi vibrase pasiunea ti- 
nereții lui, «Zădărnicii, murmură el mișcat; lu- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 223 


cruri trecute şi întoarse în aburul neființii 
lor». 

Luându-,i toiegelul, păşi pragul, cu Paramon 
alăturea și cățelul după dânşii. Avea pe față o 
lipsă de sânge, pe care ucenicul său i-o mai vă- 
zuse de câteva ori, când suferea de piept, în 
unele toamne cu negură,— ş'o încreţitură de 
suferință şi mâhnire. 

După ce ieşi pe portiță, porni pe cărare la 
dreapta, înspre Procov. 

— Nu mergem la poienile noastre, părinte? 

— Se'nţelege, răspunse Natanail; ai drep- 
tate; mă gândeam la altele... 

Ocoli cu hotărire înspre stânga, scuturându-şi 
fruntea şi pletele subțiri, uşor încărunţite. 

— Aşa-i, ai dreptate, noi ne ducem la poie- 
nile noastre. Ai luat coasele și toate câte ne 
trebuiesc? Aşa, — foarte bine. 

— Am luat toate, îngână Paramon, privind 
cu grijă spre stăpânul său. 

“Trecură îndată vâlceaua, lăsând în urmă bi- 
sericuța Vovideniei, cu chiliile ei pașnice, — ca 
niște pui împrejurul cloștei lor, cum obişnuia 
a zice poetic Paramon. 

De astădată observația nu trezi atenția lui 
Natanail. Mergea domol, spre umbra pădurii — 
şi din urmă veni bătaia de toacă a ceasului II. 
Sunară şi clopotele. Soarele lovea cu mare pu- 
tere şi srălucire. Işi şterse cu mânica umezeala 
de pe frunte. Apoi, a doua oară, trase dintr'un 
buzunar dinlăuntru o naframă subţire cu hor- 


www.dacoromanica.ro 


224 MIHAIL SADOVEANU 


botă. Era un dar al unei femei dintr'un sat din 
munte, care căzuse zdrobită în chilia lui, pentru 
mari suferinți, plecând fruntea și cerând alinare. 
Erau suferinți şi chinuri de dragoste, deşi ea 
le învăluia şi le ascundea.— Aceste muieri sub- 
tiri şi cu ochi împungători ale muntenilor sunt 
dintr'o rasă nebună şi pătimaşă ! — Işi şterse 
fruntea cu năframa și răzbătu în cea dintăiu 
poiană. După aceia merse prin umbra străpunsă 
de lumină. 

Ajungând în locul lui depărtat şi ferit, se 
opri. Se uită la stejarii singuri; apoi păși mai 
departe, cătră cei doi mesteceni cunoscuți. Işi 
lepădă subt ei haina de deasupra şi rămase în- 
tralta, mai sprintenă şi mai scurtă. Işi legă frun- 
tea și părul cu năframa, lăsând comanacul peste 
celelalte boclucuri. Primi dela Paramon coasa, 
şo tinu în stânga cu toporâştea în pământ, ca 
să-și facă semnul crucii cu dreapta ; apoi scuipă 
în palme — cum cerea același ritual mecanic— 
şi începu să tragă prin iarbă cu lama curbă și 
scânteietuare. La fiecare fâșâit ritmic, florile 
felurite şi spicele fine se cumpăneau și se culcau 
în stânga. Infloriseră dimineața şi mureau în 
soarele amiezii. 

Din când în când se opreau, scoteau din tioc 
cutea umedă ş'o treceau răpede peste ascuțişul 
oțelului, cu sunete subțiri care săgetau zvâcnit 
spre văi. Şi iar porneau, legănându-se mlădios 
şi păşind odată scurt după fiecare mlădiere, 

După ce culcară două brazde lungi şi para- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 225 


lele, se întoarseră încet spre mesteceni, cu obra- 
zurile aburite. Natanail se simţea mai ostenit 
decât în alte rânduri. Se lăsă lângă ulciorul 
cu apă. 

Paramon desfăcu lama lui din toporâşte, în- 
fipse batca în pământ, se așeză şi el alături pe-o 
coastă, răzemat în umărul stâng, şi începu să 
bată ascuțişul coasai cu ciocănașul, stând atent 
și cu nasul neclintit asupra acestei lucrări. 

Când isprăvi, ridică fruntea și văzu pe sta- 
rețul său stând neclintit cu fața în sus, subt ple- 
tele luminoase ale celor doi copaci. Braţul drept 
îl avea aruncat în laturi, mâna stângă îi era a- 
dusă peste piept, în dreptul inimii. Avea ochii 
închişi și părea că doarme. Se sculă cu fereală, 
desfăcu ș'a doua coasă și o ciocăni, în același 
ritm monoton de cântec. 

Când isprăvi, se întinse o pauză mai lungă 
de tăcere. Ca într'o subită tulburare, Na- 
tanail răsări și deschise ochii. 

«Nu dormea, îşi zise cu plăcere Paramon. 
Cine ştie ce vedea el, acolo unde noi nu puten 
vedea încă nimic.» 

— Ce este, Paramoane? n'a venit încă ni- 
meni să mă cheme? 

— Nu, părinte Natanail, n'a venit nimeni, 

Atunci 'Țubichi se sculă din locul lui de 
lângă tarhat, înălță nările şi primi înştiinţare pe 
adierea vântului. Lătră de câteva ori fără må- 
nie, întrebând cine este. 

Ochii negri şi mari ai ucenicului crescură şi 


M. Sadoveanu, —Demonul Tinereţii 15 


www.dacoromanica.ro 


226 MIHAIL SADOVEANU 


mai mult. Zâmbi, întinzând urechea, căci simțea 
glasuri, departe încă, pe cărare. 

— Ba vine cineva! hotărî el, întorcându-se 
cu admirație spre monah. 

Starețul însă părea neliniștit, și el nu înțe- 
legea de ce. Se înălțase în picioare și-și căuta 
comanacul și rasa. Se zăriră, printre stejarii 
rari, în altă poiană, haine albe. Atunci se 
linişti și se aşeză la locul său. 

— Sunt slujitori dela vite, lămuri Paramon. 

Erau doi băitănași — desculți şi cu pălării 
pleoștite ca nişte ciuperci în cap. In mâni pur- 
tau bețe grele crestate și înflorite cu cuțitul. 
Se opriră. Apoi, după ce recunoscură pe Nata- 
nail, veniră la el, se închinară şi-i sărutară mâna 
dreaptă pe rând. 

Călugărul tăcea, întârziind să-i întrebe. Pa- 
ramon le făcu semn să vorbească. 

— Ne-a trimes un boier, vorbi unul din ei, 
care părea mai mare. 

Natanail întoarse fruntea. 

— Ne-a dăruit câte-o țigară. Era un boier 
bătrân şi bea și el dintr'o țigară. Ne-a dat s'a- 
prindem. Ne-a întrebat dacă știm unde-i cu- 
vioşia sa părintele.—Știm. Cosește cu fratele 
Paamon, într'o poiană. — Atunci  duceţi-vă, 
zice boierul, şi spuneţi-i așa că este un domn dela 
București, care vrea să-i spuie ceva. Și dacă 
poate, să se întoarcă după-amiază acasă. Il pof- 
tesc să vie numaidecât — ş'am să trec după- 
amiază pela Vovidenie. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 227 


— Aşa a spus? 

— Da. 

Și era siugur? 

Era singur. Ne-aşteaptă să ne întoarcem 
şi ne mai dă cate-o ţigară. Da cuvioşia ta să nu 
crezi că noi am lăsat vitele de capul lor. Le-am 
lăsat în sama altor băieți. Ş'acuma ne'ntoarcerm 
îndată, cu răspunsul. 

— Bine, zise Natanail. 

Să ne'ntoarcem şi să spunem așa: bine? 

-- Da. 

Băitănașii se întoarseră, urmăriți cu atenţie 
de botul căţelului. Natanail răsuflă prelung pe 
nări şi se lăsă iarăşi pe maldărul de iarbă. 

Nu rămânea îndoială. Era un mesager diu 
partea ei,  atacându-i liniștea. Poate va tre- 
bui s'o vadă, însă teama care însoțea această 
ideie rămânea într'însul statornică. 

Paramoane, zise el cătră ucenic, trebuie 
să începem iarăși. Acuşi se face sară. 

Da, părinte. Pot începe şi eu singur, căci 
nu-s trudit șam dormit bine. 

Ba am să mai dau jos și eu măcar o brazdă. 

După un ceas, gustară puţină brânză și pâne 
neagră, stând întrun genunchiu, lângă ulcior, 
subt mesteceni. Lui Paramon, pe lângă zahar, 
îi plăcea mai ales ceapa, şi ospătă din una, 
mare şi frumoasă, după ce-o zdrobi cu puunul. 
Apoi părintele răspunzându-i că nu bea apă, 
deşertă el singur o parte din ulcior. 

— Paramoane, îi zise monahul zâmbind, 


www.dacoromanica.ro 


228 MIHAIL SADOVEANU 


tu toate le faci cu plăcere și bucurie a simțuri- 
lor, caşi ceilalți oameni din lume. 

Ucenicul se ruşină, punând nasul în pământ. 
După aceia îşi șterse îndesat gura cu palmele 
și sc r.dică la treabă. 

Intr'un târziu, Natanail se opri la capătul 
din vale al brazdei şi, întorcându-se spre păduri 
şi spre soare, ceti ceasul trei. Era o arșiță mare 
şi apăsătoare în văzduh — şi se iscase un nour 
de dincolo de asfințit. Până ce urcă încet la deal, 
subt poiană, nourul crescu, îl împinseră şi-l 
răsfirară în cer tunete depărtate. Indată înce- 
pură de pe costișe să chiuie cositori, fugind pe 
cărări spre adăposturi, cu coasele înălțate în 
mâna dreaptă şi cu trăistele şi sumanele în 
stânga. De pe coasta depărtată de dincolo, peste 
şesul Neinţişorului, răspundeau alte chiote şi 
răcnete, și oameni mici fugeau la deal. 


Aceste semnale şi chemări domolindu-se, sosi 
cu mare răpeziciune şi oblic ploaia din munte. 
Trecu sunând peste păduri. O clipă luci soa- 
rele. Apoi veni altă ploaie mai deasă, întu- 
necând lumina. Stejarii stăteau neclintiți, ca 
nişte corturi verzi, în poiană, şi'n frunzişul lor 
fâşâiau dulce picăturile. 

Văzduhul se răcori. Ploaia se duse ca un fum 
spre câmpii depărtate şi cerul începu să se în- 
senineze. Dar monahul şi ucenicul său rămaseră 
încă o vreme în adăpestul lor, privind spre curcu- 
beul care apăruse foate aproape, în marginea 
pădurii. 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, TINEREŢII 229 


«Trebuie întăiu să soarbă toată apa de pe 
fânaţ... se gândea Paramon. Acuma intrăm în 
iarbă ca'ntr'o baltă.» ` 

Dintr'o poiană dinlăuntrul pădurii, veniră 
până la ei sunete înăbuşite de tălănci. Nata- 
nail le ascultă un timp, socotindu-le depărtarea. 
Zise cătră ucenic : 

— S'apropie oi de-a lui Mănăilă. 

— Aşa este, răspunse ucenicul, atent și el. 
Au suit dela cerbărie în poiană, la stâna cea ve- 
che ; au venit spre noi ş'acum se depărtează iar. 

Călugărul ascultă iar sunetele și picurările. 

— Aşa este,  încuviinţă el. Până ce se zvân- 
tează iarba, eu zic, Paramoane, să intrăm în pă- 
dure, cătră ele, să dăm un răspuns lui Mănăilă, 
pentru caşul despre care am vorbit cu dânsul. — 
Poate-i pregătit și-l putem lua. 

Paramon potrivi în crengi ciumpăvite, pe 
trunchiuriie mestecenilor, boclucurile lor și coa- 
sele. Lăsându-le în sama copacilor, pătrunseră 
în pădure pe subt arcul curcubeului, care se 
stânse imediat după trecerea lor. Răzbătând pe 
o carare bine cunoscută, — deși era de mult 
necercetată și pădurea o ascunsese cu îneri- 
jire, — se apropiară de tălăncile oilor. 

Le auzeau aproape. Mai trebuiau să coboare 
într'o rovină adâncă şi să suie malul cellalt, 
foarte oblu, printre trunchiuri dărâmate şi în- 
curcături de crengi. Tocmai suiau, cățărându- 
se şi făcându-şi cu greu loc, când tălăncile se zbă- 
tură cu spaimă în două răstimpuri apropiate. 


www.dacoromanica.ro 


230 MIHAIL SADOVEANU 


Un zăpăit furios de câne izbucni îndată după 
aceia. Ş'un răcnet de om — gros şi prelung — 
cu mânie şi îndârjire îndemna cânele, — părea 
că se apropie şi se depărtează, după mişcările 
încâlcite și cotite de fugă printre brazi şi tufă- 
rișuri. 

— E glasul lui Mănăilă, zise Paramon, lăsând 
în urmă pe monah și răzbind cel dintăiu dea- 
supra, pe mal. 

Nu se vedea încă nimic, dar s'auzea cânele 
apropiindu-se. Și glasul chinia şi hăulea cu dis- 
perare. 

— Să ştii, zise încet, cu ațâţare, Nâtanail, 
şi asculta foarte încordat, răsucindu-se şi pri- 
vind prin desime, — să ştii c'a dat lupul în oile 
Imi Mănăilă. 

— Asta trebuie să fie, aprobă cu liniște Pa- 
ramon ; alta nu-i! 

In același timp, între ei, cățelul deodată se 
zbârlise, mârâind c'un glas străin pe care atunci 
întăia oară îl găsisc în el și-l întrebuința. Ii cres- 
cuseră pe şira spinării ţepi de ariciu. Se trăgea 
încet înapoi, însă nn cu frică, ci c'o mare mânie 
stăpânită. 

Lupul! suflă decdată Paramon, înăbușit, 
şi feri în laturi. 

Și el şi Natanail se aplecaseră cătând, între 
sfărâmăturite din jurul lor, crengi groase, negre 
şi răsucite,— arme în aparență formidabile. 
Le ridicară deasupra capetelor, așteptând pe 
duşman, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 23i 


Sălbătăciunea nu venea cu grabă ; căci aducea 
un cârlan destul de greu şi de lânos. N'avusese 
vreme să-l zugrume și-l târâia de grumaz, fă- 
când salturi scurte și oprindu-se din când în când 
ca s'asculta. Venea drept spre râpă, spre cărarea 
știută, care era ş'a lui. Simțind ceva într'acolo, 
se oprise o clipă, cumpănind orientare nouă. 
Atuncea îl ajunse din urmă Dârlău, cânele lui 
Mănăilă. Lupul lepădă cârlanul, îi dădu o lovi- 
tură scurtă de colţ sângerându-l la gât şi lå- 
sându-l încâlcit în s] ini, şi făcu față: Dulăul 
îl izbi cu ragila. Dar dihania avea, în gura enormă 
«i roşie, cuțite agere. Ajungând pe dușman cu 
cle, se scutură și rămase câteva momente li- 
beră. Ii crescuse şi ei dintr'odată coamă, care-o 
făcea mai naltă ; şi când, se răsuci, cu ochii sân- 
geroși, cercetând cel mai bun loc de trecere, a- 
păru ca o fantomă a umbrei, mânioasă, înfri- 
coșată şi tristă în același timp. 

Dintre călugăr şi ucenic, țâşnise dintr'odată, 
Je neașteptate, şi 'Pubichi. Era cu mult mai 
mic decât lupul, decât dulăul cel flocos şi decât 
cârlanul, dar avea în el un avânt de explozie 
ş'un curaj eroic. Sări în coasta stângă a lupului 
şi aproape în aceiași clipă fu în dreapta lui, şi 
iar săgetă în stânga, încolțind scurt, ferindu-se 
şi revenind; pe când Dâilău se izbea iarăşi cu 
ragila lui din partea cealaltă. Aproape în aceiași 
vreme răzbătu spre ei şi Mănăilă, cu baltagul. 
Paramon și Natanail se mișcară şi ei. 

Baciul lepădase de pe cl toate pe cărare, și 


www.dacoromanica.ro 


232 MIHAIL SADOVEANU 


glugă şi sarică şi căciulă. Mânicile cămășşii sli- 
noase îi fugiseră spre umeri. Şi pregătea, gå- 
fâind, baltagul în mânile-i mari, încordându-și 
braţele. 

— Nu-l lăsa, măi Dârlău! Ţine-l, măi! striga 
el gros şi răguşit. 

Se poticni cu mirare. Vedea altă dihanie 
mică, care țupăia şi lovea de pretutindeni, muş- 
când scurt, lăsând şi iar apucând, cu mârâi- 
turi izbucnite şi subțirele, Când zări mai încolo 
pe călugăr și pe ucenicul său, înțelese, şi se mi- 
nună în sinea lui mai mult decât de orice pe lu- 
mea asta. Dar n'avea vieme de pierdut, şi se 
năpusti cu strășnicie, potrivind bine şi la vreme 
lovitura cu baltagul. 

Nu putea avea decât o singură clipă scurtă, 
când apărea în lumină, din rostogolirea înfri- 
coşată cu dulăul, capul mare al dihăniei. Atuncea 
îl păli. Așteptă iarăşi şi mai dădu o lovitură, 
mai îndesată şi mai sigură, căci fiara slăbise. 
Fălcile lui Dârlău o fixară cu grumazul la pă- 
mânt şi baciul, opintindu-sea treia oară, îi zdrobi 
țeasta. Atuncea se linişti şi Țubichi şi rămase 
privind țintă şi cu mânie spre duşmanul pe care 
credea că-l doborise el. Când îl observă tresă- 
rind, se mai zvârli odată în el. 

Lupul pieri între oameni şi câni fără să deie 
niciun glas şi niciun sunet. Intră c'un fel de 
demnitate în liniştea morții. 

Natanail avea pentru întăia oară înaintea 
lui asemenea priveliște. Fu cutremurat ca deo 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 233 


durere pe care de mult n'o încercase. Il stră- 
bătea o simpatie pentru pasiunea și îndârjirea 
măreață a fiarei. Deodată căzuseră şi se stân- 
seseră lângă el. 

Baciul deschisese cu cuțitul beregata cârla- 
nului; după aceia îl luă de-un picior, târâiu- 
du-l mai departe în cărare. Zise spre călugăr: 

'Ți-aşi da şi dumnitale, părinte Naftanail, 
un hartan; dar ştiu că nu mânânci carne. 

—  Mulțămesc, moş-Mănăilă ; eu veneam pen- 
tru caşul de care am vorbit: să-ți aduc aminte. 

— Acela este şi vine la vremea lui, părinte, 
să n'ai nicio grijă. 

Dădu din cap, privind spre Ţubichi, ca la o 
minune a lumii. 

Părinte, eu aşa poznă n'am văzut decând 
maica mwa făcut... hotări el. Eu n'aveam în așa 
coteiu nicio credință, şi văd că-i întocmai ca Șpir- 
tul care-mi place mie. Bre bre-bre! 

Işi clăti într'o parte capul şi se duse cu crr- 
lanul. 

Natanail veni până la marginea râpei, apoi 
se întoarse şi mai privi odată spre lupul mort, 
cașicum rămăsese lângă el ceva al său. 

— Să mergem, Paramoane, zise el încet. 
Eu am uitat că'n după-amiaza asta mă așteaptă 
acasă cel ce mi-a trimes răspuns, 


www.dacoromanica.ro 


XX. 


«Unde nu-i durere, nici 
întristare, nici suspin...» 


Paramon ocoli prin poiană, ca să vadă dacă 
mai are vreme şi putinţă să lucreze, rămânând 
să aducă el toate boclucurile. Natanail s? în- 
toarse deadr=ptul la schit, purtând ca pr o ființă 
neliniştea pe grumazi. 

Căsuța cra singură, în lumina înclinată a soa- 
relui, cu bățul înfipt înaintea scării cerdacului. 
Nu-l aștepta nimeni. Trase din pământ băţul 
şi-l răzimă de un stâlp, pr când urca pe gânduri 
treptele. 

'Țubichi îi trecu printr: picioare, vioiu și vesel. 

Coborîndu-şi spre el privirea, monahul își adusa 
anlinte de crâncena și mata peire a fiarei, şi 
nemulțămirca aceasta, rovenită iar, se ames- 
tecă cu mâhnirea lui intimă. 
- Ar fi dorit să găsească o urmă, ori o veste,— 
totuşi era mai bine așa cum vois? şi nădăjduise 
dla început. Oftând prelung, cum av?a de mult 
obişnuința în cugetale şi preozupările lui, se duse 
la cartea deschisă pe măsuţă. Dar painjenii slo- 
velor nu i se arătară din întuneric decât mai 
târziu. 


www.dacoromanica.ro 


236 MIHAIL, SADOVBANU 


Incepu să citească murmurat,— È când scăpă 
soarele pe ușa deschisă. Nu mai era mult până 
la ceasul asfințitului. Intorcându-se cătră dunga 
dreaptă de lumină, o văzu deodată dispărând, 
parcă ar fi trecut peste ea un nour. In prag i se 
arătă o figură străină. 

Era Olimpia Mironeanu, cu fruntea goală şi 
părul acoperit numai până la creştet de un văl 
fumuriu, care i se grămădea încrețit pe umeri. 
Avea un zâmbet care sămăna cu cel dedemult. 
Şi în zâmbetul ei era amestecată şi teamă, căci 
poate se știa şi se simțea încă vinovată. Cu 
stânga își ținea vălul la piept. Cu dreapta sa 
sprijini de uşor. Nu salută cu vorbe. Nu ştia 
cum ar fi putut saluta, -cu ce cuvinte, cu ce 
nume. Işi plecă numai fruntea şi şi-o ridică iar. 

— Pot să intru? 

— Pofteşte, zise încet Natanail, răsucindu-se 
o clipă spre painjenii cărţii deschise. 

Apoi o observă tot în picioare. 

— Ar trebui să staţi, doamnă. Vă rog, age- 
zaţi-vă. 

— Intr'adevăr, mă simt puţin cam obosită, 

Se așeză încet, ca pe un puf delicat, pe laița 
tare. Privi pieziș, cu îndoială şi cu aceiași sfială, 
spre monah. Intrebă : 

— Cred că m'ai cunoscut. 

Natanail făcu semn afirmativ cu capul. 

— Incă de azi-dimineaţă ? 

— Da. 

— Am fost sigură de asta. De-aceia am rugat 


www.dacoromanica.ro 


DLMONUL TINEREȚII 237 


pe domnul Emil Tepădatu să cerceteze în mă- 
năstire, ca să putem ști unde locuiești. Am aflat 
îndată drumul, împreună cu destule informaţii, 
care m'au făcut imediat să nu mai am nici cea 
mai mică îndoială. Insă n'am găsit pe nimeni 
aici şi domnul Lepădatu a avut ideia să trimeată 
în pădure niște copii dela vite. Noi am plecat 
fără să mai așteptăm răspuns. Acuma m'am 
întors singură. Trebuia să vin. Simțeam că 
altfel nu se poate. 

Vorbea pripit. El o asculta cu capul plecat, 
simțind în el amintirea unei ciudate şi vechi 
emoțiuni a aceluiaşi glas. 

— Aşa-i că-ți închipuiai cam să vin? 

— Desigur, 

— Şi totuși nu m'ai așteptat. 

El tăcu. 

— După cât înțelag, urmă ea, am rămas în 
ochii dumnitale vinovată că n'am stataicila da- 
toria mea; aşa cum cereau sentimentele mel» 
de-atunci și cuvântul pe care-l dădusem. De- 
sigur c'ași fi rămas; nimeni n'ar fi izbutit a mă 
convinge -c'o clipă mai înainte că s'ar putea 
să nu rămân şi să nu aştept. Dar după o clipă 
a sosit vestea pe care cred c'o ştii. Tata căzuse 
și murise în mijlocul unei cooperative. Eram 
chamate. Nu puteam să las pe mama singură. 
Ne-am dus. — Ş'atunci — prin ce împrejurare 
nu înțeleg, — prin ce împrejurare s'a putut să 
nu găsești cele câteva cuvinte de explicaţie pe 
care le lăsam pentru dumneata și prin care te 


www.dacoromanica.ro 


2 38 MIIIAII, SADOVEANU 


chemam imediat după mine? Căci îți mărtu- 
risesc : în acel șuvoiu care ne lua și ne îneca, 
singura mea nădejde era c'ai să vii numaidecât 
să ne ajuţi, să ne salvezi. Te cunoscusem, în 
acele puține zile ale tinereţii noastre, energic 
şi hotărît, şi te-am aşteptat. 

El o privi uimit. Zâmbetul ei pierise, şi avea 
ochii mari întorși şi fixați asupra trecutului. 

— Mai așteptat? 

— Da, urmă ea, desigur că te-am aşteptat. 
Ş'am rămas singură în nenorocirea mea, îndoin- 
du-mă de tot ceiace fusese şi se spusese între 
noi. Abia ne văzusem, eram prea tineri, şi ne 
despărțisem ușor. Mam simţit nedreptățită... 

Accentul glasului ei mărturisea mai mult de- 
cât atât. 

Intorcându-se din ziua aceia dedemult, văzu 
pe călugăr. Adăogi mai încet: 

— Asta am vrut să știi.... 

— Mai era nevoie? rosti greu Natanail, pri- 
vind înspre unghiul icoanelor. 

— Crezi că nu era? 

— Poate nu era nevoie. După cum vezi, 
m'am despărţit de toate ale veacului ş'ale vieții. 

La acesta vorbe, care-i apărură neașt>ptate, 
mai ales prin deznădejdea lor calmă, doamna 
Mironeanu bătu de câteva ori din pleoape şi găsi 
cu grau aerul de care avea nevoie. 

— Trebuie să înţeleg, reîncepu ea cu greu- 
tate, că din pricina aceia te găsesc aici? Este 
totuşi ceva neînțeles, căci nimic din te erai a- 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 239 


tunci prin temperament şi cultură nu părea să te 
îndrumeze pe asemenca cale. Izolarea dumni- 
tale e voită și necesară? Nu mai simțești nicio 
nevoie de lume? Lumea aceia era totuși a du- 
mnitale. Ș'acuma te-ai imobilizat în alta. 

— Asta e mai greu întradevăr de înţeles, 
zise pe gânduri Natanail, simțindu-se din ce în 
ce mai liber şi mai liniștit. Viaţa aceasta să 
nu-ţi închipui că-i mai puțin bună decât cea- 
laltă. Neclintirea aceasta e numai înșelătoare, 
căci, ocolind oraşele și oamenii, up monah stră- 
bate câmpiile și munţii, se duce până'n locuri 
stinte şi vechi, răzbate la Eufrat şi Nil şi vede 
Tebaida monahilor de mult adormiţi... E o lume 
îi trecut şi'n lăuntru. Am.făcut și eu această 
călătorie pe jos şi nam simțit mulțămit... 

— Cât de ciudat vorbeşti... șopti ea cu teamă. 

— Iar aici, între păduri şin munţi, urmă cl, 
am ales ceiace a trebuit sufletului, după acea 
înfrângere și moarte. 

Ea-l privi cu lacrimi, și-i văzu mânile cu un- 
ghii neîngrijite şi ghetele grele pline încă de pul- 
berea drumurilor de care vorbea. 

— Ai putut face asta din pricina mea? tre- 
sări ea, plângând. 

Se lăsă asupra mânilor acelora, le cuprinse 
şi voi să-şi lipească buzele de ele. Monahul se 
feri ușor. Ea rămase în picioare, cu umerile zgu- 
duite de suspine. 

— Jartă-mă, urmă ea, încercând să se stă- 
pânească. Am venit aici poate dintr'un simți- 


www.dacoromanica.ro 


240 MIHAIL SADOVEANU 


mânt de curiozitate. Şi abia acuma înțeleg ce 
ruptură oribilă şi nepermisă sa întâmplat în 
viața noastră. E aşa de tragic. încât pare comic, 
încât pare o farsă amuzantă... 

El se trase un pas văzându-i aprinderea pa- 
sionată. Era totuşi ea — deși-i păruse că poate 
avea îndoială, în cea dintăiu clipă a revederii. 
Era ea cu unele gesturi și intonații şi cu toată 
gingăşia ei anumită — așa cum i se arătase în 
fulgerarea brutală a trecutului, în care văzuse 
umbra imaginilor şi se prefirase prin el umbra 
senzaţiilor. 

— O farsă amuzantă, repetă ea, vorbind cu 
batista şi ştergându-și grabnic lacrimile. Căci 
n'am venit numai de curiozitate, — pentru care 
mă simt şi mai vinovată, şi mai osândită. Am 
venit pentr'un fel de împăcare, a cărei nevoie 
o simțeam tot aşa de mult cași a curiozităţii. 
Pentru o prietinie care a rămas totuși în mine, 
cu toată durerea şi dezamăgirea la cara soco- 
team că aveam drept şi văd că nu aveam. Pentru 
ceva care a fost — aşa de tare și de scump, 
numai odată în viață. Pot să spun că în mine 
amintirea acelor ceasuri e încă vie șam fost 
atunci fericită. 

— Da... murmură el, 

Cu buzele-i arse încerca să mai prindă o 
picătură dintr'un izvor pentu totdeauna secă- 
tuit. 

— Numai pentru asta am venit, plângea 
ca înăbuşit şi sfâşietor, aşezându-se iar în lacul 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 241 


ei, pe laița bolnavilor, şi încovoindu-se asupra 
genunchilor. Credeam să găsesc totuşi ceva. Căci 
altfel, trebuie să-ți mărturisesc, eu m'am împăcat 
cu viața mea. Pentru soțul meu am prietinie 
adevărată și-l iubesc; am copii care sunt acuma 
totul pentru mine. Te'ntorci totuşi c'o simţire 
cu totul de altă natură în ţintirimul trecutului ! 

Rămase un timp încovoiată, cu coatele pe ge- 
nunchi ; apoi se linişti şi-şi şterse încet lacrimile. 
Natanail o privea adânc mişcat, cu inima îm- 
povărată, neînțelegând însă în totul ascuţișul 
acelei sfâşieri. 

— N'avem să ne mai vedem niciodată, sus- 
pină ea, privind departe. Plec chiar în astă sară. 

— Cine ştie... murmură Natanail, întorcân- 
du-se spre cartea lui. 

— Nu, niciodată... sfârşi ea, c'un gust de o- 
travă în gură. Niciodată ! 

Se ridică şi-şi potrivi vălul pe față. 

— Trebuie să mă duc. 

Sta la îndoială; voia să-i spue cuvântul de 
adio, care i se părea că trebuie să încheie reve- 
derea lor. Dar nu găsea forma, nici epitetul. 
Numele de altădată nu mai exista. Acestălalt 
era absurd pentru sentimentul ei. Se întoarse 
şi ieşi, ducând povara trecutului. 

La schit, în acea clipă, începu să cânte muzi- 
cal toaca de vecernie. 


M, Sadoveann. — Pemonul Tiusreţit 1 


www.dacoromanica.ro 


XXI. 


Călătorie câtră cel din urmă 
ostrov. 


După câteva zile, ieromonahul Natanail, sim- 
țindu-se mai slăbit și mai plin de întristăte în 
îmbătrânirea-i timpurie, se hotărî, după sfatul 
lui Atanasie, să se abată până la schitul schiv- 
nicului Iosif, la Icoană, în muntele Rusu. Avea 
nevoie poate să se încredințeze cuiva, să se eli- 
bereze printr'o spovedanie; înțelegea prea bine 
însă că acesta e un lucru foarte greu. In explica- 
ţia lui erau amestecurile altei lumi și mai ales o 
înțelegere personală, interpretare a veacului şi 
a ştiinții, pe care misticismul său nu o putuse 
acoperi cu totul. Era încredinţat însă că va găsi 
împrospătare de energie, căci acolo trăia un om 
care izbutise să se izoleze și mai mult, găsind 
tărie în sine şi'n credința care mişcă munții. 

lăsă pe Paramon şi pe Țubichi acasă, dorind 
să fie cu totul singur. Porni mai domol decât 
avea obiceiul. Simțea în piept, împungându-l 
iar, dureri cunoscute, pe care le socotise com- 
plect stânse. Paramon era mai îngrijat de fața 
stăpânului său, pe care lucea câ un reflex de lună. 

Ocoli mănăstirea cea mare pe subt pădure şi 


www.dacoromanica.ro 


244 MIHAIL SADOVEANU 


ieşi la locul care se chiamă Cerdac. Acolo se 
înalță o clădire de piatră şi cărămidă, un fel de 
paraclis rotund deschis din toate părțile, cu sem- 
nul crucii deasupra turnului. Pe bolta interioară 
sunt scrise zugrăveli curate şi bune, povestind 
întâmplarea care se află însemnată și pe crucea 
de marmură din mijloc. Se vede sus şi se spune 
jos că anume, în vremea zaverii dela anul 1821, 
intrând, Turcii în țară la noi ca să zdrobească 
răscoala Grecilor lui Ipsilant, au început a face 
multe răutăți şi stricăciuni creştinilor şi sfinte- 
lor lăcașuri. Atuncea monahii dela Neamţ, temân- 
du-se, au hotărît să ascundă și să îngroape în 
pământ icoana cza mar? a Maicii Domnului, deşi 
asemenea imagine făcătoare de minuni purta în 
sine toată puterea şi toată biruința împotriva 
unor necredincioși ca aceia. Omeneasca frică 
fiind mai presus decât înțelegerea, părinții au 
pus deci pe maica Domnului într'un car prost 
cu doi boi — ş'un muntean din partea locului a 
dus-o, împreună cu doi cuvioşi monahi, în mun- 
tele Rusu, ş'au îngropat-o acolo în niște stânci, 
punând semn. Trecând furtuna şi neliniștile, so- 
borul a hotărît să aducă iarăși la locul său sfânta 
icoană ş'a trimes părinți s'o dezgroape ; iar după 
mar: slujbă; apoi, au ieșit cu praporele şi'mn o- 
dăjdii cu toţii înaintea sa, având în frunte pe 
Ilarie, arhimandrit şi stareț. După cum se vede 
din zugrăveli, au adus de data aceasta pe prea- 
curata într'o căruţă c'un cal. Şi se mărturisește, 
pe crucea de marmură, că s'a .întâmplat atunci 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL, 'NNEREȚII 245 


o minune, — că icoana părea înegrită şi ştearsă; 
şi când a întimpinat-o mulțimea cu cântări de 
slavă, i s'au rumenit obrajii și s'a făcut mai 
frumoasă decât era înainte, chiar în acel loc, la 
Cerdac, ş 

Toate acestea sunt însemnate, scrise și zugră- 
vite. 

In stâncă, unde a fost îngropată sfânta fecioară, 
muntenii și călugării au clădit de asemeni aco- 
periş de lemn şi draniţă şi nişte binecredincioşi 
creștini au așezat altă icoană, întocmai ca cea- 
laltă zugrăvită şi împodobită. Locul a rămas aşa 
multă vreme peşteră şi acoperemânt, având pă- 
zitor un shimonah, care dormea pe pământ şi 
pe căpătăiu de piatră și se acoperea c'un postav 
mic. A trăit astfel ierni și veri, cu priveghere 
multă şi somn puţin, până ce i s'a arătat semn 
şi poruncă în vis. Atunci s'a sculat acel shimo- 
nah, şi, cu puterea şi credința lui, adunând şi 
ajutoare dela lume, a înălțat peste peşteră bi- 
sericuță de lemn, împodobind-o cu toate. Şi dea- 
supra râpei a ridicat pe piloți, subt streşină de 
şindrilă, clopotniţă, în care a așezat întăiu, după 
mijloacele şi puterea lui, niște clopoțele şi niște 
zurgălăi, Iar după aceia a putut agonisi clopote 
mari și adevărate, care cântă, cum cântau şi cele 
mici, puterea lui Dumnezeu. 

Inspre acel schit, urmând un drum pe lângă 
apa Nemţişorului, prin poieni, merse Natanail 
încet şi pe gârduri. Locurile nu erau prea 
singuratice. Răzbătea până departe țipătul 


www.dacoromanica.ro 


246 MIHAIL SADOVEANU 


unii ferăstrău care spinteca tiunchiuri də brăzi. 
Treceau din când în când căruțe cu încărcă- 
tuti de lemne. Apoi, într'o vreme, cotind pe lângă 
o cruce de piatră, dintr'edată ajunse la un pri- 
por, într'o râpă umedă. Acolo era linişte şi nu se 
afla suiş decât pentru picior. Nu se mai auzeau 
nici tălăncile din luminișuri, nici ferăstrăul. 

Urcă sus pe stâncă, într'o poieniță grămădită 
din toate părţile de pădurea de brad. Sui trepte 
îngrădite şi se sprijini cu mâna d> un parmac- 
lâc şubred așezat pe țăiuși. Din râpă se înălța 
clopotnița şi dela ea până la așezarea schivni- 
cului era aruncat pod. In dreapta,la marginea 
prăpăstiei, se arăta bisericuţa, cu pragul d= sus 
al uşei la înălțimea nasului. Avea turnuleţ şi 
alcătuire după toată rânduiala; și, cutoatecă 
nu cra decât o clădire primitivă şi trecătoare de 
lemn, cuprindea în lăuntrul ci toate cărțile, icoa- 
nete, zugrăvelile, candele», sfaşnicele și stranele, 
fără de care nu se poate credință și lege ; — numai 
toate erau mici, lucrate, cioplite şi așezate așa 
încât păreau o rămășiță întârziată din veacuri 
străvechi, dela începutul creştinismului. 

Încăperea scundă era deschisă şi Maica Dom- 
nului sta singură subt candela aprinsă. Sta cu 
fruntea înclinată spre prunc, zâmbindn-i ușor 
lui şi florilor de clopoței albaștri, așezate în mä- 
nunchiu pe rotila unui sfeșaic. 

Natanail se opri în picioare acolo, în- 
torcându-se cu sufletul ca înfr'un trecut și ca 
într'o copilărie. Toate în juru-i erau mici și simple, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINERLȚIJ 247 


Când ieși, găsi chilia schivnicului luminată de 
soare, cu ușa deasemeni deschisă ; dar părintele 
Iosif nu era nici acolo. In fundul poienii însă, 
trei munteni stăteau aplecaţi asupra unor trun- 
chiuri də brad, cioplindu-le cu ţopoarele. Din- 
tr'acolo shimonahul îl văzu și-i veni sârguincios 
întru întâmpinar=, aplecat din spate şi cu pletele 
albe atârnând. Era un om bătrân, cu obrazul 
palid, dar subt marginea comanacului roșcat o- 
chii îi străluceau plini de voiciune și prietinie. 
Purta opinci ş'o rasă mohorîtă. Era un vechiu 
singuratic, — cu toate acestea părea a avea 
preocupările unui gospodar țăran, cu destule 
griji şi năcazuri. 

— Dumneta eşti, părinte Natanail? Bine-ai 
venit la noi. 

— Bine te-am găsit, părinte Iosife. Am intrat 
în biserică şi am văzut florile dela sfânta fe- 
cioară, pe urmă aim ieşit să te caut. 

— Apoi bine ai făcut. Acele flori le-a adus 
dezdedimineață o femeie tocmai din Bucovina, 
care a venit aici la noi, pentru rugăciune. Vin 
în fiecare zi și bărbaţi, dar mai alas vin femei, 
pentru durerile şi năcazurile lor, la Maica Dom- 
nului. Pentru asta în jur eu multă pizmă dela 
unii din vale; dar Dumnezeu vede toate și hotă- 
Tăște... 

Natanail zâmbi, căci avea mai dedemult cu- 
noștință de acele ascuțișuri de nemulțămire ale 
monahilor fecioarei celai adevărate. 

— Ei ar spune, după cât aud, urmă schivpi= 


www.dacoromanica.ro 


248 MIHAIL SADOVEANU 


cul, că aici nu-i decât umbra şi locul — și acolo, 
devale-i adevărul. Insă iată, credincioşii vin să 
vadă umbra şi locul. 

— Părinte Iosifa, ai dreptate. 

— Ştiu că am dreptate, de-aceia eu spun și 
mărturisesc Preacuratei toate, şi urmez a îm- 
brăca locul şi a împodobi bisericuţa. Iată, în 
vara asta vreau să fac un beciu, ca să am unde 
pune unele și altele. Şi dacă mi-a ajuta Dumnezeu, 
doresc a alcătui un lucru şi mai mare: să întă- 
resc râpa de subt biserică cu parcane, prăvălind 
acolo şi bătând pământ şi piatră, — ca să se 
poată umbla în Vinerea Mare de jur împrejur 
cu sfântul aer. Iar acuma mi-au venit trei gos- 
podari pe care nu i-am cunoscut de unde-s şi 
n'am ştiut cum îi chiamă şi, mărturisindu-se 
pentru ale lor. m'au rugat să le dau canon să 
lucreze ceva pentiu această sihăstrie, — așa cum 
au făcut şi alţii înaintea lor, la bisericuţă, la 
clopotniță şi la toată gospodăria. Ș'apoi le-am 
dat să cioplească lemn şi să dureze încă o chilie 
— adică a treia, pentru adăpostul unor credin- 
cioşi, ori a unui bolnav, ori a unor rătăciți... 

'Topoarele sunau în pădurea sonoră. Din când 
în când lucrătorii se opreau din cioplit, mutau 
cu silinți mari catargurile, şi-şi înălțau capetele, 
ştergându-și frunțile de sudoare. 

— Is muncitori buni şi vrednici... zise pă- 
rintele Iosif, privind cătră fundul poienii. 

Dela deal, de subt pădure, coborau, aducând 
cofe cu apă, două femei îmbrobodite strâns pe 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL "TINEREȚII 249 


subt fălci şi îmbrăcate în straiul larg şi negru 
al monahiilor, De departe se înclinară, fără a-şi 
conteni umbletul, şi dispărură. 

Părintele Iosif clătină capu 'nspre ele: 

— Sunt două cuvioase suflete, dela un schit 
de maici dedaparte, care au venit aici, luându-și 
canon, pe doi ani, muţenia. 

Apoi, cun zâmbet de mulțămire pe faţa lui 
spânatică și palidă, shimonahul începu să ex- 
plice iar lui Natanail, cași'n alte dăți, câți ani 
a veghiat el la peşteră şi cum a început el, cu 
ajutorul Maicei Domnului, acea muncă grea a 
vieții lui, 

— Nu intri în chilie, părinte Natanail? în- 
demnă el apoi, ca să guşti și dumneata din buca- 
tele mele? 


— Ba da, părinte Iosife, am să intru, ca șă 
mă odihnesc puțin, De câtva timp, mă simțesc, 
nu știu de ce, slăbit şi am în mine ca o pâclă. 

— Oamenii sunt aplecaţi slăbiciunii și durerii, 
părinte Natanail. 

— Aşa este; de aceia mă supun. 

Schivnicul se opri și-l privi, clipind din ochi, 

— Asta nu se poate, nu ne supunem, ci ne 
rugăm. Căci şi slăbiciunea și lenea trupului sunt 
tot ale Satanei. Intră aici, adăogi el apoi blând, 
şi te așează pe laiţă. 

Natanail se aplecă la prag și intră într'o încă- 
pere îngustă, în care, subt icoane, și candelă, 
abia aveau unde se învârti doi oameni. Pe o mă- 
suță joasă, cu trei picioare, în scăfițe de lemn, 


www.dacoromanica.ro 


250 MIHAIL SADOVEANU 


câţiva hribi fierţi, puţine păstăi de fasole, şi ustu- 
roiu pisat. Ș'o pătrare de mămăligă, tăiată cu aţa. 

— Pofteşte, zise schivnicul. Şi murmură în- 
cet rugăciunea mesei, făcând semnul crucii ; apoi 
se lăsă într'un genunchiu, lângă măsuţă. — Gustă 
şi dumneata, că este d2 unde, slavă Domnului ! 

Cu obrazul înveselit, cătă spre Natanail, — 
apoi d=vani serios, ca în fața unei îndeletniciri 
grave. Slujindu-se cu mâna, luă de câteva ori din 
prânzul pregătit, mestecând în tăcere şi privind 
pe ferestruică, pe când oaspetele său părea dus 
pe gânduri. Il cercetă de câteva ori îngrijorat şi 
clătină din cap. 

Se auziră afară pași grăbiţi. Cineva se opri 
lângă prispă. 

— Aşteaptă puțin, până ce isprăvesc și mă 
închin... zise dinlăuntru shimonahul. 

— Cine-i? întrebă Natanail, deschizând ochii. 

— Alt năcăjit... îl lămuri bătrânul cu glasul 
lui grăbit, rămas limpede şi nsîngroșăt, — alt 
năcăjit care vine într'una de două zile şi-mi cere 
dezlegare şi canon, şi sfat. Văzând că-i unul 
alungat de oameni și izgonit pentru fapte rele, 
îl stătuiesc să se ducă să se închine legii şi să se 
dzie supus. El însă se teme. 

— “Trebuie să fie Pintilie... zise Natanail. 

— Aşa-l chiamă. A fost şi asară; acuma nu 
înțeleg de ce se întoarce iar. Intră, omule, şi spune 
ce-ai mai făcut. 

Pintilie intră anevoie pe ușă, cu părul zbârlit 
şi ochii înfricoșaţi. Observând că mai este cineva, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 231 


dădu înapoi. Dar recuncscând pe monah, se li- 
mişti şi pătrunse în chilie cu fruntea plecată, cu 
şuviţ= curgârdu-i în mustăți şi p. nas. Era ne- 
bărbierit şi cu obrazul afumat, — cu straiele 
stropite de glod şi îmbâcsite de țărână. 

— Ce este, bre? De ce te-ai întors iar? strigă 
la el shiinonahul. 

— D'apoi ce eram să fac, părinte schivnice? 
Mă gândeam că tot aicea aşi putea găsi un adă- 
post ș'o pace, împlinird orice slujbă şi orice 
pedeapsă, cum scris în cărțile cuvioşiei tale. 
Căci pe Onuţă l-au puşcat. 

— Ce vorbeşti, bra? Poate ai visat. 

— Pe Onuţă l-au pușcat, repetă cu glas gros 
şi zugrumat Pintilie. Noi ne-am adunat la locul 
nostru, căutând în scorbura ştiută cașul şi pâ- 
nea. Dar nu le-am găsit. Văzând primejdia, ne-am 
sculat. Am dat să suim în ṣus, printr'o râpă. A- 
tuncea jandarmii au prins să tragă după noi. 
Tovarăşul meu, părinte schivnice şi părinte 
Naftanail, numai atâta a apucat a zice: Gata! 
S'a lăsat pe frunzare, cu capul subt mâna dreaptă, 
ş'a început să deie dintr'un picior, parcă scurma.., 
Atuncea m'am îngrozit mai tare, cam rămas sin- 
gur, şi m'am răpezit cu capu 'nainte cătră deal, 
şi, cățărându-mă pe unde nici capra nu poațe răz- 
bate, am scapat, ş'am putut cobori în âstălaltă 
parte. Am stat ascuns și mi-au prăpădit urma. 
Dar ştiu c'au să mă descopere iar şau să mă 
puşte şi pe mine. Deaceia cad aici iarăși cu 
Tugăminte, să mă primeşti și să mă aperi... 


www.dacoromanica.ro 


252 MIHAIL SADOVEANU 


In ochii lui tulburi, Natanail cunoscu deodată 
privirea lupului. Ş'avu iarăşi în el o tresărire de 
milă şi mâhnire. 

De ce n'asculți, Pintilie, și nu te supti oa- 
menilor ? vorbi el încet. 

— Care oameni, părinte Naftanail? stuigă ră- 
tăcit banditul. Eu ştiu atâta că ei m'alungă și mă 
pușcă. Cum mă duc acolo, gata ! Ce să fac eu a- 
cuma? unde să mă duc cu acuma? Trimete-le 
dumneata un răvaș, părinte Naftanail, să mă 
ierte. De-acù, dac'am rămas fără Onuţă, eu mă 
lăs de toate, numai să mă ierte. 

— Hai, hai, du-te și fă cum îţi spun eu... vorbi 
shimonahul şi-i puse mâna pe umăr. Dacă-i 
vedea că nu poţi, întoarce-te și roagă-te în ge- 
nunchi la Maica Domnului — ca să-ți deie ea pu- 
tere să te supui. Am să mă rog şi eu şam să ce- 
tesc, ca să ți se moaie inima şi să nu rămâi așa 
de spăriat şi de crâncen, ca o fiară... 

— Ceteşte-mi acuma, părinte! mormăi cu 
sprânceana încruntată Pintilie. 

Natanail se încovoi€ şi ieși iar în lumina poienii, 
lăsând pe hoţ subt mâna şi stibt cartea schivnicu- 
lui. Trecu încet prin așezarea aceia măruntă din 
preistorie, şi se apropie de muntenii care-şi fă- 
ceau canonul. Işi isprăviseră şi ei prânzarea, din 
pită neagră şi brânză în scoarță de brad. Băură 
apă dintr'un cofăel. Apoi, închinându-se şi fă- 
când, cruce, se aplecară, îşi luară iar topoarele 
şi se adunară la tulpina unui brad vechiu, ți- 
nând sfat pentru moartea lui, 


www.dacoromanica.ro 


DEMONUL TINEREȚII 253 


Era un brad bătrân din marginea poienii, 
ciumpăvit până la vârf. Se căţăraseră mai dede- 
mult alții cu barda pe cuiele lui, sus, şi-i dobo- 
rîseră cetina. In ajun, începuseră să-l curme 
dela rădăcină. Acuma voiau să-l isprăvească, şi 
începură a bate în el cu topoarele dinspre par- 
tea pădurii. Sunau adâncuri până departe, — 
şi bradul se înfiora la fiecare bătaie. 

Părintele schivnic ieşi grăbit pe prispă, de 
deasupra omului său îngenunchiat, şi făcu semn 
ct cartea spre munteni. Fi se opriră. 

— Măi oameni buni, strigă shimonahul, bă- 
gaţi de samă cât tăiați din topor şi cum puneţi 
pe urmă fierăstrăul, — ca să nu cadă cumva bra- 
dul peste o chilie. 

— Lasă, părinte schivnice, că ştim noi acest 
meșteșug ! răspunse unul din munteni, Vezi de 
alină pe ticălosul acela, că se prăpădeşte ! 

Ridicară iarăşi topoarele și părintele intră în 
chilioară. Ținând din nou sfat, puseră jos topoa- 
rele, aduseră ferăstrăul şi pregătiră penele. — 
Traseră cu oţelul zimțuit care fâşâia şi râdea 
mușcând în lemn. Apoi același glas strigă: 

— Acuma! trageţi mai răpede. Dă cu nădejde 
în pana cea mare ! 

Bradul se clătină încet-încet, apoi, se cumpăni 
mai tare şi căzu cu vuiet înăbușit pe pământul 
neregulat al poienii. Se zgudui şi se rupse în trei. 
Muntenii se plecară asupra trunchiului şi-i nu- 
mărară anii. Era mai vechiu decât ei, decât pust- 


www.dacoromanica.ro 


254 MIHAIL SADOVEANU 


nicul şi decât peştera. Căzuse omorit şi era bun 
de parcane la bisericuța maicii Domnului. 

Natanail se aşeză în soare, pe un colț de trunchiu 
putred. Stăruiau în el mâhnirea şi netini- 
ştea, — de-aceia se răsfrângeau în toate câte-l 
înc o 1jurau, oameni și lucruri. Nădăjduia însă, 
închizând ochii, într'o pace şi'ntr'o binecuvân- 
“tara. Viitorul poat= nu i le mai păstra; înapoi 
nu se mai putea întoarce; le simțea însă nede- 
sluşit, din pământ şi din mirezmele pădurii, 
din moartea şi viața care se urmează și se ames- 
tecă necontenit. 


www.dacoromanica.ro 


TABLA CAPITOLELOR 


| Pag. 
Dedicaţie ,....... ..... ... .. è 5 

I. «Ca azi va fi ziua de mâne, 
Ca mâni toți anii sor urma.» ...s.. 9 
II. Aici, în aceste singurătăți, trăia un monah . . 15 
III. Acum se arată niște cinstite feţe de slujbași . 27 


, Indeletniciri obișnuite ale ieromonahului și du- 


hovnicului nostru, Părintele Natanail > . . 39 


„ Părerile lui Pintilie despre orânduieli şi legi 53 
„ Vorbim ceva despre demoni. Mai ales, despre 


cel al neliniştii şi cel al lăcomiei ..... 61 


„ Tabloul se întregeşte cu câţiva europeni, mosa- 


firi vremelnici ai sfântului lacaș . . 75 


„ Alături de părintele Tihon este nevoie să înfăţi- 


şăm pe Năstasă Doftoru si pe Averchie + . 87 


„ Biserica cea mare . . 99 
„ Aici pare că se arată slujba "celor două cinstite 


fețe Onuţă şi Pintilie, însă nu e vorba 
despre asta . . „+ 105 


„ Părintelui Natanail i-a sosit sol din alta lume . 117 
„ Fără îndoială că în muntele Rusu sălășluește 


un balaur è s s teso assos . 127 
„ Realitățile sunt şi ele “fantezii . SE E kr, 
„ «In toată neagra veșnicie, 
O clipă». cc... .. 149 
„ Pe lângă alți demoni, trebue să cunoaștem şi 
pe cel al tinereţii . . . a Il 
„ «Ca floarea câmpului înfloreşte.. Dee 179 
„ «Răsară-o vijelie din margini de pământ...» . . 187 


Cum a dus Dumnezeu pe înecat spre liman . 195 
. In liniștea pădurii trăia şun biet lup . . . 219 
„ «Unde nu-i durere nici întristare, nici sus- 


MD o... AI.) 
, Calătorie către. cel din urmă ostrov . , e . . 243 


www.dacoromanica.ro 


ULTIMELE NOUTĂŢI LITERARE 
APĂRUTE IN EDITURA 


„CARTEA ROMÂNEASCĂ" 


Lei 

Botes Demostene. Zilele vieţii (Poeme) . ... „60 
Brătesou- Voineşti Al. I. Intuneric şi lumină . 30 
Cazimir Otilia. Din întuneric. e s.. ssa. 75 
Dumbravă Bucura. Ceasuri sfinte. Ed. H , . . 90 
Moldovanu- Lascarov Al. Domnul Pregedinte . . 60 
Rebreanu L. Ciuleandra (Roman) Ed. I1. .. . 96 
Stănoiu Damian. Călugări și ispite. . .,... 75 
Teodoreanu I. La Medeleni, Vol. I, Hotarul nesta- 

tornic Ed. JII .. saaa a‘ a‘ .... 100 
Teodoreanu I. La Medeleni, Vol. IL, Drumuri, 

Ediție IIL. o. a e pa e i e Ps 4 „150 
Teodoreanu I. La Medeleni, Vol. m, Intre vån- 

turi Ed. I o ee eo sevwa zi 130 
Urechia Dr. Cu ou şi ca oţet ........ 60 
Vlahuță Al. Din durerile lumii, Ed. V-a .. . 40 


www.dacoromanica.ro 


ALTE ROMANE 
J ` de f j 
MIHAIL SADOVEANU 
EDITATE DE 


„CARTEA ROMÂNEASCĂ" 


z 
Şoimii, TO EDA a EI E e ca pata 10 
Floare. Ofilită, Ed: Iy, Bx, de Ee > AOD 


RERE A 


pa mortilor, Pasa e De) 
Venea o moară pe Siret. Ed. Ui, . .- 99 
Ingemndrile lui Neculai Manea, Bd: H: 40 


do uker e SN T E e S E 90 
Intreaga infâţişeare a naturei și-a sufle- 
tului Moldovei este integral realizată 
de o mână de maestru (POI: 


Hanul Ancuţei, Ed. | . . . ae a T 


Cărţile indicate pe copertă sunt de vån- 
zare la toate librăriile din țară. — Se pot 
expediă şi dela «Cartea Românească», B-dul 
Academiei Nr. 3, Bucureşti, trimiţându-se 
costul prin mandat poştal. 


Bă