Mihail Sadoveanu — Baltagul Si Hanul Ancutei

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


HANU ANCUJEI. BALIAGUL 


CUPRINS: 

Tabel cronologic 3 
HANU ANCUŢEI 1928 
Iapa lui Vodă 7 
Haralambie 10 
Balaurul 13 

Fântâna dintre plopi 17 
Cealaltă Ancuţă 23 
Judeţ al sărmanilor 28 
Negustor lipscan 31 
Orb sărac 36 
Istorisirea Zahariei fântânarul 39 
BALTAGUL 1930 

II 46 

III 49 

IV 51 

V 53 

VI 56 

VII 59 

VIII 62 

IX 66 

X 68 

XI 72 

XII 75 

XIII 80 

XIV 83 

XV 87 

XVI 91 

Referinţe istorico-literare 94 


HANU ANCUŢEI. 

Iapa lui Vodă într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la 
Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată 
vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi 
năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru 
în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar nişte paseri 
cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtună, vâslind 
spre răsărit; şi moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii 
şi tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că 
acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din 
ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război 
între împărați şi belşug la viţa-de-vie. 

Apoi într-adevăr, Împăratul-Alb şi-a ridicat muscalii lui 
împotriva limbilor păgâne, şi, ca să se împlinească zodiile, a 
dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din 'Ţara-de-]Jos de nu 
mai aveau vierii unde să puie mustul. Ş-au pornit din părţile 
noastre cărăuşii ca s-aducă vin spre munte, ş-atuncea a fost 
la Hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor. 

Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără 
oprire. Când cădeau unii, doborâţi de trudă şi de vin, se 
ridicau alţii de prin cotloanele hanului. 

Ş-atâtea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani 
muierile care se duceau la târg la Roman. Şi, la focuri, 
oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de 
viței, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. lar Ancuţa 
cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, 
umbla ca un spiriduş încolo şi-ncoace, rumănă la obraji, cu 
catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate: împărțea vin şi 
mâncări, râsete şi vorbe bune. 

Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei 
nu era han. 

— Era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi 
nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. In 


cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici 
habar n-aveau dinspre partea hoţilor. 

La vremea de care vorbesc, era însă pace în ţară şi între 
oameni bună-voire. Porţile stăteau deschise ca la Domnie. Şi 
prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei 
cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până 
la Ceahlău şi Halăuca. lar după ce se cufunda soarele 
înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi 
lunecau în tainice neguri. 

— Focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale 
uşilor şi ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp 
versul lăutarilor, şi porneau poveştile. 

Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzăş 
străin, care mie îmi era drag foarte, închina oala către toate 
obrazele, asculta cu ochii duşi cântecele lăutarilor şi se lua 
la întrecere până şi cu moş Leonte la tâlcuirea tuturor 
lucrurilor de pe lumea asta. Era un om nalt, cărunt, cu faţa 
uscată şi adânc brăzdată. În jurul mustăţii tuşinate şi la 
coada ochilor mititei, pielea era scrijelată în creţuri 
mărunte şi nenumărate. Ochiul lui era aprig şi neguros, 
obrazul cu mustaţa tuşinată părea că râde cu tristeţă. 

Îl chema Ioniţă comisul. Dumnealui Ioniţă comisul avea o 
pungă destul de grea în chimir, sub straiele de şiac sur. Şi 
venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din 
poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi 
ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu şaua 
naltă pe dânsul, neclintit într-un dos de perete, cu 
mănunchiul de ogrinji sub bot. 

„Eu aici îs trecător. Cuvânta, cu oala în mână, dumnealui 
Ioniţă comisul; eu încalic şi pornesc în lumea mea. Roibu 
meu îi totdeauna gata, cu şaua pe el. Cal ca mine n-are 
nimeni. Încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche şi mă duc, 
nici nu-mi pasă.” 

De dus însă nu se ducea. Stătea cu noi. 

Într-adevăr. Îi răspunse într-un rând moş Leonte; cal ca al 
dumnitale nu se găseşte, să umbli nouă ani, la toţi împărații 


pământului! Numai pielea lui câte parale face! Când mă 
gândesc, m-apucă groaza. 

Să ştii dumneata, prietine Leonte! Strigă răzăşul 
zbârlindu-şi mustaţa tuşinată. Asemenea cal uscat şi tare nu 
ştie de nevoie, nici de trudă. La mâncare se uită numai c-un 
ochi şi nu se supără când îl lăs neadăpat. Şi şaua parcă-i 
crescută dintr-însul. Aista-i cal dintr-o viţă aleasă. Se trage 
dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în 
tinereţile mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar 
măria sa Vodă Mihalache Sturza. 

Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ioniţă? Era tot aşa de 
slabă? 

Se-nţelege. Asta-i o poveste pe care aş putea să v-o spun, 
dacă m-ascultaţi. 

Cum să n-ascultăm, cucoane Ioniţă? Mai ales o poveste din 
vremea lui Mihai Vodă Sturza! 

Şi mai ales din vremea tinereţilor mele. Răspunse răzăşul, 
serios. Pe vremea aceea, tot în acesta loc ne aflam, în 
preajma focurilor şi a carelor cu must, cu alţi oameni care 
acuma-s oale şi ulcele; şi-n jurul nostru umbla Ancuţa 
cealaltă, mama acesteia, care şi ea s-a dus într-o lume mai 
puţin veselă. În vremea aceea stăm eu năcăjit foarte, într-o 
zi, în uşa hanului, cu oala în mâna stângă şi cu frâul iepei în 
dreapta. Şi Ancuţa cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul 
acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu. Ce 
voi fi spus atunci nu ştiu. 

— Au fost vorbe care au zburat ca şi frunzele de toamnă. 

Comisul Ioniţă zâmbi fără veselie, în mustaţa-i tuşinată şi 
aspră, pe când noi toţi cei de faţă, gospodari şi cărăuşi din 
Ţara-de-Sus, ne aşezam în juru-i pe butuci şi pe proţapurile 
carelor, cu bărbile înălțate şi cu ochii rotunzi. Ancuţa cea 
tânără sta în prag, rezemată de uşor; ş-o bătea soarele de 
toamnă pieziş, aurindu-i jumătate de obraz. În vale, 
aproape, sticlea Moldova printre zăvoaie, şi departe se 
prevedeau munţii. 

— Talazuri de cremene sub pâcle albastre. 


Calul cel slab al răzăşului, din coasta hanului, simțind 
tăcere în preajmă, necheză deodată subţire şi rânji înspre 
noi ca un demon. Ancuţa îşi întoarse ochii sprâncenaţi spre 
el, înfricoşată şi uimită. 

— Aha! Vorbi comisul; iaca aşa râncheza şi râdea şi iapa 
cea bătrână. Acu ea, cine ştie, poate-i ochi ori dinte de lup. 
— Dar râsul ei tot trăieşte, şi se sparie de el altă Ancuţa. 
Cum vă spuneam, domnilor mei, eu stăm aici în acest loc, 

gata de ducă, cu picioru-n scară. Şi iaca, numai ce aud 
pocnind harapnic şi duruind trăsură pe arcuri; şi, când îmi 
înalţ şi-mi feresc capul, văd venind pe şleah o droşcă cu 
patru cai bulziş. Vine şi se opreşte la han, după rânduială. 
Şi se coboară din ea boierul, ca să vadă ochii Ancuţei, cum 
era datina. 

Cum s-a apropiat, eu i-am închinat oala cu vin şi i-am poftit 
sănătate. El s-a oprit în loc şi s-a uitat zâmbind la mine şi la 
iapă, şi la oamenii care erau în preajma mea, şi i-a plăcut 
închinarea. Era un boier mărunt la stat, cu barbă roşă 
rotunjită, şi purta la gât un lanţug subţire de aur. 

— Oameni buni, zice boierul acela; tare mă bucur că văd 
chef şi voie-bună în ţara Moldovei. 

— Şi noi ne bucurăm, zic eu, că auzim asemenea vorbă. 
Asta plăteşte cât şi vinul cel mai ales. 

Atunci boierul a zâmbit iar şi m-a întrebat pe mine de unde 
sunt şi unde mă duc. 

Cinstite boierule, am răspuns; eu, de neamul meu, sunt 
răzăş de la Drăgăneşti, din ţinutul Sucevei. Dar aşezările 
mele sunt nestatornice şi duşmanii mei au colţi lungi şi 
ascuţiţi. Am o pricină, cinstite boierule, care nu se mai 
istoveşte. Am moştenit-o de la părintele meu dascălul Ilona 
şi tare mă tem c-am s-o las şi eu moştenire copiilor mei, 
dacă m-a învrednici Dumnezeu să-i am. 

Cum aşa? A întrebat cu mirare boierul. 

Aşa, precum spun. Căci pricina noastră de judecată a 
pornit, cinstite boierule, dinainte de Vodă Calimah. Ş-am 
avut înfăţişare şi s-au dus la divanuri rânduri de oameni, şi 


s-au făcut cercetări şi hotarnice, şi s-au cerut mărturii cu 
jurământ, ş-au murit unii din neamul nostru judecându-se şi 
s-au născut alţii tot pentru judecată, şi iată, nici în zilele 
mele nu s-a găsit încă dreptatea. Ba vrăjmaşul cu carele mă 
lupt mi-a mai tăiat cu plugul din ocina părintească doi 
stânjeni şi cinci palme, lângă prisaca Velii. Ş-atunci, 
ridicând nouă plângere la isprăvnicie, iarăşi n-am găsit 
milă, căci potrivnicul meu, să nu vă fie dumneavoastră cu 
supărare, e corb mare boieresc. Dac-am văzut, am mai 
coborât o dată din coardă sacul cu hârţoagele şi cu peceţile 
cele vechi, le-am mai slovenit şi le-am ales, ş-am pus 
îndreptările pe care le socot neştirbite colea, lângă chimir, 
ş-am încălecat pe roaiba mea şi de-acu nu mă opresc decât 
la Vodă. Să-mi facă el dreptate. 

Cum se poate? S-a mirat iar boierul, mângâindu-şi barba 
şi jucând între degete lanţugul cel de aur. Te duci la Vodă? 

Mă duc! Ş-apoi dacă nici Vodă nu mi-a face dreptate. 
Boierul a pornit a râde. 

Ei, şi dacă nu ţi-a face dreptate nici Vodă? 

Aici comisul Ioniţă îşi cobori puţin glasul, dar Ancuţa cea 
tânără, cum făcuse odinioară cealaltă, împungând într-o 
parte cu capul, întinse urechea şi auzi ce trebuia să se 
întâmple dacă nici la Vodă n-ar fi găsit răzăşul dreptate. 
Dacă nici Vodă nu i-a face dreptate, atunci să poftească 
măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă! 

Când a rostit comisul vorba asta mare, fără înconjur, aşa 
cum vorbesc oamenii la noi, în 'Ţara-de-Sus, Ancuţa şi-a 
strâns buzele şi s-a prefăcut că se uită cu luare-aminte în 
lungul şleahului. 

Când am spus eu vorba asta, urmă răzăşul, Ancuţa cea de- 
atunci şi-a dus repede palma la gură şi s-a făcut a se uita 
încolo, în lungul drumului. Iar boierul a prins a râde. Pe 
urmă s-a oprit, mângâindu-şi barba şi jucându-se cu 
lanţugul de aur. 

Şi când socoteşti să te înfăţişezi la Vodă? A întrebat 
dumnealui. 


Apoi, cinstite boierule, numai oala asta de vin s-o deşert 
întru slava domniei tale, pe urmă mă ridic în şa ca Alisandru 
Machidon şi nu mă opresc decât la leşi. lar dacă vrei şi 
domnia ta să guşti roadă proaspătă de la Odobeşti, atunci a 
aduce Ancuţa must roş într-o oală nouă şi noi prea mult ne- 
om bucura, cucoane, de cinstea care ne-o faci. 

Boierul s-a întors zâmbind către Ancuţa cea de demult, 
care era ca şi aceasta de sprâncenată şi de vicleană, ş-a 
poftit o oală nouă de lut cu must roş din Ţara-de-]Jos. Eu, ca 
răzăş ce mă aflu, am cerut cu semeţie să plătesc eu cinstea 
aceea ş-am şi zvârlit patru parale în poala Ancuţei. 

După aceea boierul s-a suit în droşca lui cu arcuri şi s-a 
dus. 

Iar eu, încălecând precum am făgăduit, nu m-am oprit 
decât în târgul leşului, ş-am tras la un han, lângă biserica 
lui Lozonschi, peste drum de Curtea Domnească. Şi a doua 
zi către amiază, spălat şi pieptănat, m-am înfăţişat cu inima 
bătând la poarta Curţii. 

Acolo dorobanţul mi-a pus şpanga între ochi. Şi după ce- 
am spus ce durere am, a strigat spre odăi, ş-a venit dintr- 
acolo un oştean bătrân care m-a dus îndată într-o cămăruţă 
din lăuntrul curţii, unde mi-a ieşit înainte un ofiţer tinerel şi 
subţire, îmbrăcat numa-n fireturi şi-n aur. 

Ce pofteşti dumneata, omule? 

laca aşa ş-aşa. 

— Eu sunt comisul Ioniţă, răzăş de la Drăgăneşti, ş-am 
venit la Vodă, însetat după dreptate ca cerbul după apa de 
Izvor. 

Prea bine, a răspuns ofiţerul cel tânăr. Vodă îţi poate 
asculta chiar acuma plângerea. Lasă ici pălăria şi intră pe 
uşa asta mititică. Dincolo, în odaia cea mare, ai să găseşti 
pe Vodă ş-ai să-i spui lui ce te doare. 

Atuncea mi-a năvălit sângele în ochi şi mi s-au împăienjenit 
vederile. Dar am strâns din măsele şi mi-am ţinut firea. Şi 
deschizând ofiţerul uşa cea mititică, am intrat într-o lumină 
mare, şi, cum eram cu grumazul plecat, am zărit botforii de 


marochin ai lui Vodă ş-am căzut în genunchi. Şi mă 
gândeam că la domn nou şi tânăr trebuie să găsesc eu milă 
pentru supărările mele. 

Măria ta, am strigat eu cu îndrăzneală, am venit să-mi faci 
dreptate! 

Vodă mi-a răspuns: 

Scoală-te. 

Auzind glasul, am ridicat ca-ntr-un fulger privirea, ş-am 
cunoscut pe boierul de la han. Pe loc am înţeles că trebuie 
să închid ochii şi să fiu înfricoşat. Mi-am plecat mai adânc 
fruntea, am întins mâna, am apucat poala hainei ş-am dus-o 
la buze. 

Scoală-te! A zis iar Vodă. 

— Şi arată-ţi îndreptările. Când m-am ridicat în picioare, 
am băgat de samă că ochii boierului meu se încreţeau a râs 
ca şi la han, când primise oala cu must roş din mâinile 
suflecate ale Ancuţei. Scot cu îndrăzneală hârtiile din taşca 
de piele şi i le întind, şi încep a-i spune. Şi-i spun eu despre 
toate valurile câte m-au bântuit, despre tot veninul cât l-am 
adunat în inima mea, şi cât l-am moştenit de la morţii mei. 
Şi citind Vodă hârtiile şi plecându-şi de aproape ochii pe 
peceţile de ceară, s-a înseninat ş-a grăit cam pe nas: 

Bine, răzăşule, am să-ţi fac dreptate. Are să meargă cu 
tine un om al meu cu poruncă tare, să facă rânduială la 
Drăgăneşti. 

Eu, când am auzit, am dat iar în genunchi şi Vodă iar mi-a 
poruncit să mă scol. Apoi, cu ochii subţiaţi a zâmbet, m-a 
bătut pe umăr: 

Ei, dar dacă nu-ţi făceam dreptate, cum rămânea? 

Dă, măria ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba 
nu mi-o iau înapoi. lapa-i peste drum! 

Ş-atâta haz a făcut Vodă Mihai pentru răspunsul meu, că 
m-a bătut iar pe umăr şi şi-a adus aminte şi de oala cu vin 
roş pe care i-am plătit-o patru parale - şi râzând, a poruncit 
să vie slujbaşul care să meargă cu mine; şi sub ochii lui, pe 
loc, s-a scris poruncă tare. 


— Şi când am încălecat de la han de lângă Lozonschi ş-am 
purces înapoi, el se uita zâmbind de la fereastra deschisă şi- 
şi mângâia barba. 

laca de ce trebuie să vă uitaţi ca la lucru rar la calul meu 
cel roib, pintenog de trei picioare: pentru că aista-i 
moştenire din iapa lui Vodă şi când rânchează el şi râde, 
parcă ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale 
tinereţii mele. După asta puteţi cunoaşte ce fel de om sunt 
eu! Ş-acuma să mai primim vin în ulcele şi să încep altă 
istorie pe care de mult voiam să v-o spun. 

Haralambie. 

Cu ulcica-n stânga, comisul Ioniţă îşi mângâie cu două 
degete de la mâna dreaptă mustăţile tuşinate. Dregându-şi 
glasul, se pregăti să înceapă o povestire mai straşnică şi 
mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă. Atunci cu mare 
dragoste şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel 
care venea de la munte, şi, cumpănindu-şi oala în dreptul 
bărbii a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse şi se 
îndeletnicise cu oala şi mai nu-l vedeam din barbă. Acum 
ne întoarsem cu mirare către el. 

— Vrednici creştini şi gospodari, a început cuvioşia sa, şi 
dumneata, cinstite comise Ioniţă de la Drăgăneşti! Să mă 
ierţi că eu până acuma am tăcut. Am urmat unei învățături 
filosofeşti; şi cercam în tăcerea mea a preţui bunătatea 
vinului. Noi, acolo, sus, sub stâncile Ceahlăului, numai cât 
visăm la viaţa dulce de la podgorii. Cu afine şi cu zăr nu ne 
putem veseli, iar urşii nu fac cumătrii, căci încă n-au primit 
luminatul botez. Aşa eu, ducându-mă din porunca 
egumenului nostru la sfânta mitropolie şi din râvna mea 
vrând a mă închina la biserica marelui mucenic Haralambie, 
am făcut popas între dumnea voastră; şi după ce mi-am 
legat capul cu belciug, jupâneasa gazdă a ales şi pentru 
mine o oală nouă, care a fost mai mare şi mai frumoasă; şi 
mult s-a bucurat sufletul meu între fraţi şi întru veselie. Am 
ascultat şi lăutari şi nu mi-am astupat urechile. Ci pentru 
păcatele mele va fi şi iertare de la Acel carele are multă 


milă. Deci am crezut că se cuvine să mă ridic şi eu şi să vă 
cunosc pe toţi după faptele şi vorbele dumneavoastră. Ş-am 
ascultat cu mare mirare ce-aţi spus ş-aţi povestit. Şi-ntâi 
pentru dumnealui comisul loniţă vreau să-nchin, şi pentru 
iapa domniei sale. 

Grăind aceasta, călugărul a săltat oala, sorbind, şi şi-a 
astupat ochii, iar când a coborât-o, comisul a ciocnit cu el: 
îţi mulţămesc, părinte, şi-ţi sărut dreapta, a vorbit răzăşul. 
După cuvânt se vede că ne eşti frate. Care-i numele 
cuvioşiei tale? 

Numele meu întru Hristos e Gherman, cinstite comise. 

— A răspuns călugărul; şi eu din munte acu mă cobor 
întâia oară în viaţa mea şi mă duc la târgul Ileşilor. Iar când 
m-oi întoarce înapoi la schitul nostru, am să fac o rugăciune 
şi pentru sufletul domniei tale. Numai înainte de a-ţi începe 
dumneata istorisirea, să îngădui să închin un strop şi pentru 
moş Leonte, care şede aici la dreapta mea ca un bătrân 
prea înţelept. Eu văd că dumnealui cunoaşte semnele 
vremii şi crugul lunii şi al stelelor şi poate citi în zodii. E om 
învăţat şi ţine minte de demult. Şi cu toate că nici eu nu-s 
tânăr, dar înaintea lui mă dau biruit şi mă-nchin cu 
sănătate! 

Ridicându-se, moş Leonte a ciocnit oala, a mulţămit ş-a 
sărutat dreapta părintelui Gherman. 

— Ş-a mai rămas şi pentru alţii, a grăit iarăşi monahul. Se 
cuvine a mai sorbi din rodul pământului ş-al soarelui şi 
pentru moş Zaharia, fântânarul. Apa pe care-o scoate el la 
lumină cu mare meşteşug nu-i aşa de gustoasă ca vinul, dar 
e mai sfântă şi mai plăcută lui Dumnezeu. Noi, oamenii, 
suntem păcătoşi şi ne îndeletnicim şi cu altele. Şi mai închin 
şi pentru badea Gheorghiţă, vatavul de cărăuşi al cneazului 
Cantacuzin: am înţeles că-i om şăgalnic şi cântă din fluier. 
Şi pentru meşterul lenachi coropcarul, care duce-n lădiţele 
lui lucruri uşoare şi de mare preţ: bucurii de fată mare. Şi 
după ce m-am plecat către toţi şi i-am binecuvântat, văzând 
că a mai rămas în fundul oalei ce-i mai dulce, mă-ndrept şi 


către gazdă. De la Ancuţa ne vin toate bunătăţile. Şi când 
râde spre noi ca acum, arată flori de lăcrămioare, şi-mi 
aduc aminte de primăvară. Mă-nchin şi la cinstita faţ-a 
dumisale! 

— Şi către toţi ceilalţi mă-nchin ca la codru verde! 

— A sfârşit părintele Gherman şi a sorbit cel din urmă 
strop din oală. Apoi s-a aşezat la locul său. 

Pentru toate aceste închinări, noi ne-am bucurat. Dar mai 
bucuros decât toţi s-a arătat comisul. 

— Prea cuvioase părinte Gherman, a vorbit el, tare sunt 
doritor să aflu din ce parte de ţară ai pornit cuvioşia ta şi 
pentru ce treburi te duci la târgul leşilor. 

A răspuns monahul: 

— După cum v-am mărturisit, prea cinstite comise, 
aşezarea mea întru aşteptarea morţii este sus, la Dudău. 
Acolo mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate; avem 
oleacă de gospodărie şi creştem puţine oi şi vite. Şi uneori 
avem necaz din partea urşilor: ne strică averea; şi ieşim la 
război împotriva lor şi cu ajutorul lui Dumnezeu îi biruim, 
cu toporul şi cu cuțitul, căci noi armă de foc şi sabie nu se 
cade să purtăm: suntem slujitori cu duhul. Ş-aşa pe la 
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne închide iarna ca-ntr-un 
bârlog şi nu mai vedem obraz de pământean până-n 
primăvară. Atunci ne coborâm la apa Bistriţei şi la prietenii 
şi cunoscuţii noştri. Grea viaţă ducem noi acolo, în pustie. 
La vorba asta, s-a oprit la el Ancuţa, cu cofăielul. 

Îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura 
ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a veni a doua 
oară. lar locul naşterii mele, cinstite comise, e tot la munte, 
în sat la Bozieni. 

Nu pot spune că am cunoscut pe tatăl meu. Maică-mea şi 
cu Dumnezeu l-au ştiut. lar eu am crescut orfan şi-mi 
spălau de multe ori obrazul lacrimile maicii mele. Şi ea m-a 
jurat mănăstirii Durăului, în ceasul când a părăsit această 
lume. 


— Ca să răscumpăr păcate trecute. Şi tot după jurământ 
fac şi drumul acesta la sfântul Haralambie în leşi. Trebuia 
de mult să mă învrednicesc a împlini diata. Şi iată, abia 
acum am prăpădit din ochi Ceahlăul şi simt schimbat gustul 
apei, de n-o mai pot pune în gură. Şi venind de la Bistriţa la 
apa Moldovei, mă minunam câtu-i de mare ţara. Ş-am 
poposit prin sate şi mi-au fost gospodarii pe unde-am 
găzduit ca nişte fraţi. Şi cum călăream pe marginea 
şleahului, pe sub cireşi, iată s-a arătat ochilor mei han ca o 
cetate ş-am auzit zvon de lăutari şi glasuri. Şi m-am 
îndemnat de mam oprit şi mi-am dus desagii într-o 
cămăruţă; iar ca să spun că nu-mi prieşte, aş săvârşi mare 
păcat; numai cât simt o mustrare că nu-s mai curând acolo 
unde m-a îndemnat cu jurământ maică-mea, acu treizeci şi 
patru de ani, când a trecut către lăcaşurile cele veşnice. 

Mă vezi prea mirat, părinte, de cele ce spui, a întâmpinat 
răzăşul. Nici eu n-am văzut încă biserica sfântului 
Haralambie, şi, dacă n-aş avea atâtea încurcate trebi, aş 
încăleca, ş-aş merge şi eu cu sfinţia ta. Se vede că maica 
dumitale a avut o taină pe care dumneata n-o cunoşti. 

Poate n-o cunosc, a răspuns călugărul, dar când eram un 
băieţaş săltat numai ia atâta de la pământ, am avut 
crâncenă vedere şi spaimă, şi maică-mea era lângă mine. Ş- 
atuncea am văzut pe acel Haralambie, pentru care trebuie 
să mă rog. 

Ochii comisului scăpărară spre noi cu mare nedumerire. 

Care Haralambie? 

— Întrebă el pe părintele Gherman. 

A fost în vremea veche unul Haralambie, om foarte 
cunoscut până la Dominte, răspunse monahul cu glas 
deodată schimbat şi puse cu luare-aminte oala pe pământ, 
alăturea. 

Cine-a fost, cum a fost şi ce-a făcut? 

— Întrebă cu aţâţare comisul Ioniţă. Eu încă n-am auzit de 
el. 


— Se poate, urmă călugărul; căci de la întâmplarea aceea 
a trecut vreme adâncă. Acel Haralambie era un arnăut 
domnesc. Ş-aşa, prea cinstite comise Ioniţă, într-o bună zi 
Dumnezeu a vrut să-şi urască slujba la poarta Domniei şi să 
intre în codru, cu tovarăşi, cum era obicei pe-atunci. Ş-aşa 
cum se afla, cu seleaful stăpânirii pe el şi cu strai înflorit, a 
prins a lovi curţi boiereşti şi sate ş-a lua mare dobândă. Ş- 
avea el codrii şi drumurile lui, ş-anume fântâni şi trecători, 
pe care le ţinea sub putere. 

Şi pe cel ce se scula împotrivă-i îl pălea cu ham-gerul ori îl 
detuna cu pistolul. După atâtea îngroziri şi morţi de om, au 
căzut cu lacrimi la picioarele lui Vodă mulţi boieri şi 
negustori, şi norod, arătând răutăţile şi asupririle lui 
Haralambie. Şi Vodă a rânduit ispravnicilor să alcătuiască 
poteri şi să prindă pe vrăjmaşi. Ş-au pornit poterile şi s-au 
lovit cu hoţii ş-a biruit Haralambie. Iar alteori, când nu 
putea birui, se trăgea pe poteci şi prin munţi, în sălaşul 
fiarelor. Ş-au ţinut treburile aceste rele până ce tare s-a 
zbârlit şi s-a mâniat Domnia. Şi-n ziua de Sântămăria mare, 
la 15 a lunii lui august, s-a rânduit divan; şi Vodă Ipsilant a 
intrat posomorât între boieri. Nici n-a răspuns la închinări, 
ci numa-şi pieptăna barba cu degetele şi pufnea. 

Am auzit iar de răutăţile hoţilor! 

— A prins a striga el. A pălit Haralambie la Dumbrăveni, la 
moşia noastră, ş-a răpit banii de la orândă şi de la moară! 
Atâtea nelegiuiri nu mai putem suferi! Strigă şi plânge 
norodul în toate părţile! Ce-ai făcut şi ce-ai rânduit, cinstite 
vornice? 

Înălţate Doamne! A grăit marele vornic de Ţara-de-Sus; 
am împuns ca cu strămurarea pe toţi ispravnicii, ş-au scos 
poteri, dar cu puţin folos. 

Fără de nici un folos, cinstite mare-vornic, fără de nici un 
folos! 

Într-adevăr, fără de folos, măria ta, dar totuşi acuma avem 
ştiinţă de multe ascunzişuri, şleahuri şi gazde ale răilor. 
Lupu se-ntoarce unde a mâncat oaia. 


— Aşa că acuma ne trebuie numai vânător vrednic. 

Care vânător vrednic, vornice, căci până acuma toţi s-au 
dovedit mişei! 

Măria ta, acest Haralambie a fost om tare între neferii 
Domniei, înainte de a se fi hainit. Şi braţ şi ochi ca dânsul n- 
are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa, care- 
i om cinstit şi viteaz şi arată mare scârbă pentru răutăţile 
frăţâne-său. Măria ta, eu socot să chemi pe tufecci-başa; şi 
porunceşte-i să supuie pe frate-său. 

Vodă a stat ş-a cugetat, şi şi-a scărmănat barba, şi se 
plimba de colo-colo. 

— Aşa este, vornice, a grăit el. Am ştiut de frăţia asta, şi m- 
am bucurat de credinţa lui tufeccibaşa Gheorghie, dar n-am 
cugetat că el e vânătorul cel bun. Să vie acuma la poruncile 
mele! 

Îndată s-au izbit unul în altul aprozii ş-au năvălit la odăile 
neferilor, şi tufecci-başa Gheorghie s-a înfăţişat. Iar Vodă şi- 
a pus barba-n piept şi s-a încruntat la el. 

— Ascultă, căpitane Gheorghie; am iubit slujba ta care mie 
mi-a fost cu credinţă şi cu dreptate. 

De aceea te-am miluit, şi-n vremea Jomniei mele ai 
dobândit curte şi moşie în ţinutul leşilor. Dar, precum ştii, 
fratele tău Haralambie a umplut ţara de plângere. Ş-acuma 
a venit vremea să răspunzi pentru el. Îţi dau, căpitane 
Gheorghie, două săptămâni. Alege-ţi slujitori câţi vrei. Până- 
ntr-acest soroc să-mi aduci la picioare, viu ori mort, pe 
fratele tău. Altfel, n-ai să mai vezi obrazul meu, nici lumina 
zilei! Tufecci-başa Gheorghie n-a răspuns îndată. Când şi-au 
ridicat boierii ochii către el l-au văzut fără sânge-n obraz şi, 
cât era de nalt şi de spătos, parcă se cumpănea. Apoi a 
grăit: 

— Am înţeles, măria ta! 

S-a plecat, a sărutat mâna lui Vodă şi a ieşit. Şi cum a 
ajuns la odăi a strigat la neferi ş-a ales cincizeci dintre ei. Şi 
pe loc le-a rânduit arme, cai şi ceas de pornire. Şi noaptea 
au şi fost pe drum, în locuri pustii. Ş-a doua zi Gheorghie 


Leondari, aflând de-o prădăciune, a şi călcat pe urmele 
hoţilor. Şi dintr-acel ceas s-a ţinut de paşii lui Haralambie, 
ca un câine care adulmecă putoarea fiarei. Şi 1-a mânat din 
culcuş în culcuş, zi şi noapte fără hodină. Şi-n ziua a opta, 
pe vreme de ploaie, în zori, a bătut cineva în geamul casei 
noastre, în sat la Bozieni. 

Maică-mea a răsărit de lângă mine. A tras grabnic zăvorul 
de la uşă. Ş-a intrat, ud şi cu obrazul supt şi cu ochii 
spăriaţi, prietinul nostru. Îl ştiam frumos şi falnic. Şi când 
venea uneori, sară, şi se aşeza pe laiţă, îşi punea uşor mâna 
în creştetul meu şi mă mângâia. 

A zis repede şi răguşit: 

— Dă-mi să mănânc! 

Maică-mea s-a înfricoşat. Şi căuta tremurând blidele şi 
mămăliga rece. Din alte vorbe, am auzit pe acestea, şi nu le 
voi uita până la moarte: 

— Mă hăituieşte frate-meu Gheorghie ca pe lup! 

N-a avut vreme să îmbuce nimic. S-au auzit paşi afară şi 
glasuri: 

— leşi, Haralambie, c-au înconjurat grădina şi ne pierdem 
capetele! 

L-am auzit icnind cu mânie. A tras din seleaf pistoalele şi s- 
a izbit în uşă. Maică-mea m-a luat de mână ş-am fost şi noi 
îndată afară pe prispă. Şi-n livadă am văzut pe voinici, cu 
armele gata. Erau opt ori zece. Ş-atuncea am înţeles cine-i 
Haralambie. Maică-mea a început a plânge încet şi mă 
strângea lângă dânsa ş-am văzut că-i vreme de primejdie. 

Băteau cânii în sat fără contenire. Şi dintr-o dată au 
nălucit în margine călăreţi împânziţi. Ş-am auzit glasuri, şi 
pe hudiţi şi-n dosul casei. Iar tovarăşii lui Haralambie dintr- 
o dată s-au tras şi s-au risipit de lângă el ş-au prins a lepăda 
armele. Atuncea s-a arătat un om mare, cu mustaţa neagră. 
Maică-mea a suspinat: 

Aista-i frate-său; samănă cu el! A strigat amenințând cu 
hamgerul: 

Dă-terob! 


Haralambie a întins un pistol ş-a tras. Când 1-a lepădat ş-a 
prins din stânga pe celălalt, să tragă iar, tufecci-başa 1-a 
pălit cu hamgerul şi 1-a doborât. Maică-mea a ţipat cu 
groază. Hoţii s-au aşternut la pământ şi s-au supus. Neferii 
au năvălit din toate părţile. După năvală şi zvoană, unul 
dintre slujitorii Domniei a ridicat ş-a ţinut sus capul celui 
ucis. Chiar atunci răsărea soarele şi scânteia bruma-n 
livadă. Şi capul se uita cu ochi neclintiţi la mine şi-mi 
zâmbea cu mâhnire. 

Tufecci-başa Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul 
tatălui meu. Şi s-a înfăţişat la Divan, şi 1-a pus pe covor, pe 
năframă roşă, la picioarele lui Vodă. Îngenunchind alături, a 
grăit cu lacrimi: 

— Măria ta, am plinit porunca! Dar te rog să mă leşi 
slobod la pământul meu şi la linişte - căci am vărsat sângele 
părinţilor mei, care curge şi-n vinele mele. 

A fost jalnică vederea aceea ş-au plâns în divan Vodă şi 
boierii. Iar tufecci-başa Gheorghie, dobândind voie, s-a tras 
cătră pământurile lui; şi pentru durerea şi ispăşirea sa, şi 
pentru iertarea sufletului celui rătăcit, a clădit în târg la leşi 
biserica la care mă duc să mă închin. 

lată pentru care pricină, cinstite comise Ioniţă, am fost 
jurat schitului Durau. lar inima mea râvnea cătră oameni. 
De-aceea cuget uneori că puţine şi triste au fost zilele mele. 

Răzăşul s-a arătat mirat de povestirea monahului ş-a tăcut 
cu uimire o vreme. Dar după aceea şi-a venit în fire şi ne-a 
încredinţat că ceea ce vrea să ne spuie dumnealui e cu mult 
mai minunat şi mai înfricoşat. 

Balaurul. 

Fraţii mei! A început cu mare putere comisul Ioniţă, şi s-a 
desfăşurat în picioare cât era de nalt şi de uscat; adevăr 
mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că istorisirea cuvioşiei 
sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul sub cuşmă; dar 
eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat şi mai 
înfricoşat! 


S-ascultăm povestirea comisului. A strigat cu glasu-i 
repezit moş Leonte Zodierul. Sascultăm povestirea 
cinstitului comis! Să vedem dacă avem pe lângă noi ce ne 
trebuie şi s-ascultăm. 

Chiar tare voiam să te rog, comise Ioniţă, să nu-ţi uiţi 
datoria şi cuvântul. Noi, aici, de când ţin eu minte, încă de 
pe vremea Ancuţei celei de demult, am luat obicei să 
întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de- 
Jos. Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au 
fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte 
alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa 
ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă. 

— Aşa vin. 

— În alt loc nu se poate. Nici aşa dulceaţă, aşa voie-bună ş- 
asemenea ochi negri: eu parcă tot sub ei aş sta până ce mi- 
a veni vremea să mă duc la limanul cel fără de vifor. Nu 
trebuie să; ţi încrunţi sprâncenele, jupâneasă Ancuţă, căci 
eu am fost prietin maicii tale. I-am căutat şi ei în cartea de 
zodii, cum ţi-am căutat şi dumnitale. Foarte bine şi foarte 
adevărat i-am spus, şi socot că nici dumneata n-ai rămas 
nemulţămită. 

Ba am fost mulţămită, răspunse hangiţa râzând. 

Se-nţelege, căci altfel nu se poate, jupâneasă Ancuţă; căci 
eu în taşca asta de la şold am carte veche întru care se 
spune tot adevărul. Când m-ai întrebat, ţi-am spus toate 
după rânduială: mai ales că porţi după dumneata miros de 
busuioc şi faci pe bătrâni să dorească anii tinereţii. 

Asta-i foarte adevărat, întări răzăşul de la Drăgăneşti; însă 
asta o puteam spune şi eu, fără carte de zodii. 

Se poate, comise Ioniţă, şi te poftesc, nu-fi uita cuvântul. 
Cum am spus, asemenea poveşti numai la un asemenea han 
se pot auzi. Deci am ascultat pe părintele Gherman, care iar 
s-a învălit întru întristarea sa şi tace. Ci eu nu ştiu, comise 
Ioniţă, dacă ai să poţi a ne arăta ceva mai înfricoşat. Vă 
spun drept că numai o dată, de când sunt, mi-am mai simţit 
aşa inima, ca potârnichea în căngile şoimului. 


Hangiţa a întors spre bătrân ochii ei aprigi, c-un glas 
pripit: 

Când ai văzut întâi balaurul, moş Leonte! 

Da, încuviinţă bătrânul, când am văzut întâi balaurul. Toţi 
ne-am întors pe dată către zodier, şi s-a ridicat şi părintele 
Gherman din barba sa. 

Ce vorbeşti de balaur, frate? A întrebat cu tulburare 
comisul loniţă, şi s-a aşezat la locul lui. 

Care balaur? 

— Şi ne privea încrucişat şi nedumerit, parcă atunci 
căzuse între noi. 

— Când am văzut întâi balaurul. Grăi cu linişte moş 
Leonte. Eram aşa, flăcău trecut de douăzeci de ani, şi 
părintele meu mă învăţa meşteşugul lui, căci şi el a fost 
zodier şi vraci care nu se mai afla pe lume. Şi pe după 
Sântilie, stând cu el la târlă pe dealul Bolândarilor, îmi arăta 
ziua buruienile şi rădăcinile pământului, iar noaptea stelele 
cerului. Atuncea am văzut întâi balaurul. 

Răzăşul de la Drăgăneşti răsuflă prelung şi aruncă o 
privire ca de duşman spre moş Leonte. 

Asemenea dihanie mie încă nu mi s-a arătat. Mărturisi el şi 
glasul parcă-i era slăbit şi fără curaj. Spune repede, moş 
Leonte, căci avem vreme destulă. 

Mult n-am de spus, se apără zodierul, fărădecât numai ce- 
am văzut. Cu voia comisului Ioniţă, am să povestesc - şi 
mare dorinţă am s-ascult pe urmă istorisirea dumnisale. 

Moş Leonte îşi potrivi cu coatele chimirul, îşi pipăi taşca, şi 
se uită în juru-i ca să se încredinţeze că oala cu vin i-i la 
îndămână. Era un ţăran de la noi, de pe Moldova, ras şi cu 
mustaţa albă, plin la obraz, voinic şi c-oleacă de pântece. Şi 
când grăia şi râdea i se vedeau măselele ca nişte bucăţi de 
criţă. 

— Cât am moara asta, striga el când avea chef, nu mă tem 
de Cea-cu-dinţii-lungi. 

Începu a vorbi cam repezit, cum îi era obiceiul. 


— Apoi cum ţi-aş spune eu mai degrabă asemenea 
întâmplare, cinstite comise? Cuvântă el. Trăia la noi, la 
Tupilați, pe vremea aceea, un boier mare şi fudul: îl chema 
Nastasă Bolomir. Era nalt şincruntat ş-avea pe piept o 
barbă mare cât o coadă de păun. Acu se-nsurase el de două 
ori, cu toată rânduială. Şi luase întâia oară o fată de boier 
de la Bârlad, ş-aceea mult n-a putut suferi mâniile şi 
asprimile lui şi s-a întors bolnavă şi plângând la părinţii săi. 
Iar de-al doilea s-a însoţit cu văduva unui grec Negrupunte: 
frumoasă femeie ş-aceea, şi bogată. Dar n-au trecut doi ani 
de când le-a pus popa cununiile pe cap - şi-ntr-o toamnă am 
văzut-o galbenă şi ovilită, parc-o bătuse bruma; şi s-a dus la 
doftori prin străinătăţi, unde-a şi murit. A rămas boierul 
nostru singur o vreme, şi i se dusese numele că-i mor 
nevestele. Erau muieri în sat, frumoase, dar proaste, care 
stupeau după dânsul, când îl zăreau, ca după dracu. Tata 
chiar spusese râzând că de-acuma cuconu Nastasă Bolomir 
moare văduvoi - dar nu-i pasă, căci are curtea plină de 
ţigănci tinere. Aşa trecând o vreme, numai ce s-aude că 
boierul se-nsoară iarăşi. Cum se poate? Cu vreo văduvă de 
cele de abanos, cu vreo cneaghină de cele de la muscali, 
care umblă cu ciubote de iuft şi cu nagaică: numai aşa 
femeie ar fi potriva lui. Când colo, ce vedem noi? S-a dus la 
leşi şi s-a cununat chiar la sfânta Mitropolie, ş-a adus la 
Tupilați, în droşcă cu patru cai, o copilă ca de 
şaptesprezece ani. Când s-au dat jos la scara curţii, de abia 
ajungea cu fruntea la barba lui. Şi era bălaie şi râdea, parcă 
era soarele. Iar babele de la poartă şi de pe lângă odăile 
slugilor au prins a o căina ş-a o plânge: că-i aşa de puţintică 
şi de frumoasă. 

— Ş-are s-o răpuie şi pe asta bărbosul. lar Bolomir a luat-o 
aşa, frumuşel, de două degete de la mâna stângă ş-o purta 
ca pe un odor de mare preţ pe treptele de piatră, aşternute 
Cu covor. 

Dar n-a apucat a o duce până sus, că numai s-a întors 
către dânsul râzând, a clătinat din cap şi parc-a vrut să-l 


împungă cu nişte corniţe; s-a desprins de el ş-a fugit 
singură înainte. 

Era şi tătuca de faţă. Şi-a scuturat pletele şi nu i-a plăcut o 
treabă ca asta. 

Aşteptăm noi o vreme, după vorba babelor: vedem că 
cucoana lrinuţa nu-şi pleacă fruntea. Ba-i ieşiseră două ruje 
în obraji, şi râdea totdeauna arătând nişte dinţi mititei ca de 
şoricel. 

Dar erau pesemne dinţi ascuţiţi, căci pe boierul nostru cel 
mare îl vedeam mai scăzut şi mai tăcut. 

Avea cucoana Irinuţa gust să se plimbe până la Roman, ori 
să se repeadă până la leşi, apoi numai un deget mişca ş-o 
vorbă îngâna şi cuconu Nastasă îşi pleca barba şi-i făcea pe 
voie. 

Acu, nevasta grămăticului şi cu cămărăşiţa aflaseră nu ştiu 
de unde că drăcuşorul boierului nu-i nici bogată şi nici din 
cine ştie ce neam. Un fel de fată a unei nepoate de-a 
părintelui Mitropolit. Aşa zâmbeau ele şi făceau cu ochiul 
vorbind despre asta, cum îi treaba muierilor, că eu, ca un 
flăcău prost ce eram, nu înţelegeam nimica. 

Într-o vară, mă aflam la târlă, precum am spus, şi de 
Sântilie venise la oi şi tata; şi stăteam într-o colibă de 
frunzări aproape de malul Moldovei, mai la o parte de 
ciobani. Şi de-acolo de la noi se zăreau gârlele şi 
scruntarele şi hanul acesta; la spate, departe, erau pădurile 
şi munţii până unde se vede ca o negură. Ce se mai 
întâmplase în sat, nu ştiam, şi nici nu mă îngrijeam eu de 
asta. Iaca într-un rând, la amiază, fiind singur şi priveghind 
ceaunul pus în cujbă deasupra focului, aud tropot de cal şi 
văd cu frică pe cuconu Nastasă Bolomir oprindu-se şi 
descălecând la coliba noastră, în singurătate. 

Noroc bun, băiete. 

— Zise. Tu eşti feciorul lui Ifrim zodierul? 

Sărutăm dreapta, cucoane, eu sunt. 

Unde-i tată-tu? 

Tătuca. 


— ZIC. 

— Îi la făcut fân nu departe de aici, pe coastă. Trebuie să 
vie la mâncare. 

Dă o fugă şi-l cheamă. Să vie numaidecât, în clipeala asta! 
Eu stăteam în cumpănă; dar boierul s-a uitat aşa de urât la 
mine ş-a întins mâna spre harapnicul de la oblânc, încât am 
şi apucat-o pe coastă, cu capul gol. L-am întâlnit în drum pe 
tătuca: venea la mâncare. Când a auzit că-l cheamă aşa de 
aprig boierul, a făcut: Hm! Ş-a clătinat din cap; dar nu mi-a 
spus nici o vorbă. Când am ajuns la colibă, am găsit pe Bolo- 
mir tot lângă cal, sprijinit c-un cot în şa şi cu barba-n piept. 
Eu m-am dat în dosul frunzarului. 'Tătuca a păşit cu 
îndrăzneală înainte. 

Ce cauţi aicea, bre Ifrime? Grăieşte boierul cu supărare. 
Eu umblu după tine în sat şi tu sălăşluieşti în pustie? 

Sărut mâna, luminate stăpâne, răspunde tata; am venit la 
nevoile mele. Dar dacă mi-ai fi trimes măria ta un cuvânt, aş 
fi lăsat tot şi m-aş fi înfăţişat la curte. 

Ştiu, grăieşte boierul tot supărat; dar eu n-am când 
aştepta! Ascultă, Ifrime, nimene nu ştie, şi poate nici tu nu 
ştii ce amărăciune mare apasă sufletul meu. 

Supărarea-i de la Dumnezeu, stăpâne, şi trece. 

Nu trece. Vorbeşti ca proştii, pentru că nu ştii. 

Ba ştiu, măria ta, că supărările de dragoste sunt mai rele, 
dar trec ş-acestea. 

Boierul s-a uitat la el încruntat: 

Ce ştii tu, bre Ifrime? 

Măria ta, zice tata, eu ştiu multe, că aşa-i darul meu. Eu 
citesc nu numa-n zodii, ci şi pe obrazul omului. 

Atuncea ştii tu, bre Ifrime, că-n casa mea a intrat un 
demon şi că nu mai pot avea linişte? 

Ştiu, luminate stăpâne. 

— Ştii tu că mă chinuieşte ca pe Domnul nostru Hristos? 
Şi-s ca un om însetat pe care-l pedepseşti legându-l de 
colacul fântânii? 

— Aşa este, stăpâne, precum spui. 


— Ascultă, omule: n-am putut face nimica nici cu mânia, 
nici cu rugămintea; şi pentru puţin lucru mi-am supus toată 
fiinţa mea ca un rob. lar acuma, chiar în dimineaţa asta, 
cămărăşiţa mi-a adus ruşinoasă veste: că drumurile soţiei 
mele sunt pentru ocara mea şi obrazul cuconaşului celui 
mai mare al lui Vuza vornicul. Este unul Alixăndrel Vuza, 
poate l-ai şi văzut: în vara asta a intrat în casa mea de două 
ori sub cuvânt că are de vânzare nişte cai albi din ţara 
muscălească. El însă venea pentru altceva, şi eu n-am 
înţeles. Acuma am hotărât eu în inima mea ce să fac, am 
venit însă şi la tine, ca să nu greşesc cumva. Tu eşti un om 
care poţi cunoaşte adevărul şi vreau să mi-l ceteşti şi mie. 

Boierul nostru era aşa de tublurat şi aşa de rătăcit, cum 
am văzut puţini oameni în viaţa mea. Îşi rodea barba şi n- 
avea astâmpăr. lar tătuca, fără întârziere a intrat în colibă 
şi a ieşit în clipă cu taşca aceasta pe care o vedeţi la şoldul 
meu. Şi scoțând cartea, s-a aşezat lângă foc pe scăunel, a 
îmbăiat degetul şi a început a întoarce foile. Boierul aştepta 
în picioare lângă cal. 

Măria ta, în ce lună şi-n ce zi ai văzut lumina lumii? 

M-a născut neneaca într-o marţi, Ifrime, în optsprezece 
zile a lunii lui octombrie. 

Atuncea, a cuvântat tătuca pe gânduri, se cuvine să 
deschidem la zodia Scorpiei, căutând şi-n alte locuri, după 
rânduiala adevărată. Luminate stăpâne, aicea se spune 
adevărat, cum că măria ta eşti om mânios: deci cunoscând 
această patimă, nu trebuie să te leşi în voia ei. 

Şi a prins a-i citi tata, din cuvintele zodiei, cele ce se 
potriveau unui asemenea om năprasnic cum era boierul 
nostru. Şi cugeta că poate va putea să-l domolească. Dar 
Bolomir îşi scutura barba cu mare nerăbdare: 

Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia mea. Tătuca s-a 
uitat cu luare-aminte în carte şi i-a răspuns astfel: 

Măria ta, casa nunţii domniei tale este Taurul. Cununia cu 
cucoana Irinuţa ai pus-o măria ta în luna lui april, în 
săptămâna luminată, după sfintele Paşti. Deci aceasta este 


însoţirea cea bună şi adevărată, după zodie. Iar aicea, 
stăpâne, scrie astfel: casa împreunării nunţii este Taurul, 
atuncea va avea mare noroc cu muierea lui. Şi mai spune 
aici mai departe, măria ta: casa norocului lui este Cumpăna: 
la acel ceas va avea tulburare mare a minciunoaselor 
mărturii. Aşadar, slăvite stăpâne, dacă sunt scrise aici 
aceste cuvinte, apoi atuncea eu socot că vorbele auzite sunt 
netrebnice, şi trebuie să depărtezi de la inima măriei tale 
gândurile cele rele. 

Boierul a stat puţin cugetând. 

Se poate, Ifrime, să fie cum spui tu? 

Slăvite stăpâne, aşa este precum spun. 

Atuncea de ce s-a dus la Roman cucoana lrinuţa? A plecat 
ieri, cu vorbă că vine azi. 

S-a dus, măria ta, căci aşa a voit Dumnezeu să nu se 
întâmple o cumpănă după vorbe minciunoase şi mânie. 

Se poate. A mormăit boierul ceva mai domolit. Într-adevăr, 
altfel s-ar fi întâmplat faptă cumplită. Aferim, omule; am 
auzit vorbe adevărate din cartea ta şi altă dată. Deci-dară 
ce socoti tu că trebuie să fac? 

S-aştepţi, măria ta, căci are să fie bine. 

Cu acest cuvânt a plecat boierul de la coliba noastră. lar 
tătuca s-a uitat după el lung şi zâmbind, până ce nu l-a mai 
văzut. Apoi a lăsat ceaunul la cujbă pe focul stins şi mi-a 
poruncit să pun calul la căruţă. Cuibărindu-ne amândoi în 
iarbă, ne-am lăsat la vale, am trecut prin vad. 

— Şi am mânat numai o fugă până aici la han. Aicea sta 
aşteptând în prag Ancuţa cea de altădată. 

O întreabă tătuca repede, trăgând căruţa lângă prag: 

Fină Ancuţă, spune-mi, te rog, o vorbă bună. Asară a 
trecut cucoana lrinuţa de la Tupilați spre Roman? 

Trecut, cum nu, nănaşule. 

Şi înapoi aşa-i că încă nu s-a întors? 

Nu; poate a trece mai cătră sară. 

Atuncea ai spus, fină Ancuţă, cuvânt plăcut lui Dumnezeu. 

Dar ce este? 


Ce să fie? S-a milostivit un suflet bun să deschidă ochii lui 
Bolomir - ş-acuma el îşi scutură barba, crâşcă şi vrea să 
verse sânge. 

— Cum se poate! Cine-a făcut asemenea faptă? 

— A ţipat Ancuţa pocnindu-şi palmele. S-o omoare şi pe 
asta, după ce a asuprit ş-a pus în pământ două femei? 
Partea lui pe lumea cealaltă are să fie Caraoschi. 

— Încaltea las' să-i plătească una de-a noastră şi pe astă 
lume. 

Aşa vorbind jupâneasa Ancuţa cu părintele meu, amândoi 
s-au sfătuit s-aţie drumul cucoanei şi să-i deie ştire să se 
păzească. 

Într-adevăr, cinstite comise şi oameni buni, asta s-a 
întâmplat chiar în ziua aceea, pe la toacă. Soarele se- 
nvăluise la amiază în mare fierbinţeală şi-n aburi, şi de pe 
munte se suiau împotriva lui nouri alburii. Când s-a întins 
umbra asupra şleahului, iaca vedem venind de către 
Roman, în nouri de pulbere, caleaşca cu patru cai a 
cucoanei. Trece în lungul unui lan de păpuşoi, pe lângă un 
colţ de dumbravă. 

— Şi tătuca iese înainte în mijlocul drumului, şi începe a 
face semne de primejdie cu braţele. 

Ţiganul de pe capră opreşte. Atuncea de sub colb s-a 
arătat către tata un călăreț tânăr pe-un hărmăsăraş negru. 
Tata 1-a cunoscut numaidecât, după frumuseţă şi după 
îndrăzneala ochilor. 

Cucoane Alixăndrel, zise tata; întoarce-te, că-i primejdie. 
Nu cuteza a trece mai departe. 

Ce este, omule? 

— S-a auzit şi glasul cuconiţei; ş-am văzut-o plecându-se la 
scara trăsurii, cu gătelile ei albe, sub un cortel trandafiriu şi 
mititel. 

Atuncea s-au întâmplat două lucruri. A pornit dintr-o dată 
a juca un vânt iute dinspre apa Moldovei ş-a mânat 
pulberile pe mirişte ca pe nişte perdele. Şi-ntr-acelaşi timp 
am văzut dinspre cornul de dumbravă năvălind boierul, cu 


barba-n două părţi, cu slujitorii după el, răcnind cu mare 
glas. 

Am rămas înlemniţi, şi eu am simţit pe mine cămeşă de 
gheaţă. Alixăndrel şi-a opintit hărmăsăraşul în două 
picioare ş-a cercat a trage un pistol de la coburi. Cucoana 
Irinuţa a slobozit un ţipet şi s-a ascuns sub cortel. Boierul 
cu slujitorii s-au năpustit, au înconjurat trăsura, au prins pe 
tata ş-au dat jos din şa pe feciorul vornicului Vuza. 

— Mişele! Răcnea cu străşnicie Bolomir cătră tătuca. Asta- 
i credinţa ta, ş-aşa-ţi este ştiinţa? 

Luaţi-l şi legaţi-l şi să-mi jupiţi din spinarea lui de-o 
păreche de papuci; dar să nu cumva să-mi iasă pielea c-o 
crestătură, ori c-o spărtură, că vă spânzur! Şi tu, hoţule! 
Eşti feciorul vornicului Vuza? 

— Eşti neam de boier? Am să vă arăt eu la amândoi, şi ţie, 
şi jupânesei, cum ştiu eu să plătesc. Măi! 

— Sentoarse el către argaţi, apucaţi şi desfundaţi căruţa 
solomonarului şi descălecaţi-i roatele de ciolane, şi după ce- 
ţi lăsa-o numa-n pinteni, să-i legaţi pe amândoi de dânsa. 

— C-aşa vreau să-i duc numa-ntr-o goană la leşi, până-n 
ogradă la sfânta Mitropolie! 

Ţiganii au şi înşfăcat căruţa ş-au prins s-o fărâme şi s-o 
descalţe. Alţi slujitori au apucat pe tătuca între harapnice. 
Unii au început a rupe straiele de pe Alixăndrel Vuza. Iar 
spre cucoana Irinuţa s-a îndreptat, pufnind de mânie şi 
gâfâind, însuşi boierul, cu biciul plumbuit în mâna stângă. Îi 
căzuse cuşma din cap şi vântu-i împrăştia şi-i amesteca 
barba cu pletele. 

Atunci a răsărit de sub cortelaşul ei cuconiţa, sprintenă, 
subţire şi mlădioasă ca o viperă. Şi 1-a înfruntat c-un ţipet şi 
cu ochi plini de ură: 

— Nu te-apropia de mine, urâtule şi blăstămatule! Zvârlise 
cortelul şi deodată îi crescuseră la mâni gheare agere cu 
care-şi ameninţă soţul. Mi s-a părut că văd în părul ei şi 
corniţele cu care voise odată să-l împungă. 


În acelaşi timp tatăl meu răcnea cu glas înalt sub cuțitul lui 
Pârlea ţiganul: 

— Cucoane Nastasă, are să te-ajungă mânia lui 
Dumnezeu! Când a răcnit astfel sub cuţit bătrânul, s-a făcut 
o clipă tăcere. A scăpărat ş-a trăsnit cu sunet mare în 
munte. Şi deodată am văzut cerul îmbrăcat cu boltă joasă 
de nouri, şi vântul veni de la asfinţit c-o izbitură, închizând 
şi detunând uşile hanului. 

Peste Moldova, dincolo de dealul Bolândarilor, cerul se 
mişca şi se apleca rotindu-se împotriva pământului; ş-un 
muget peste fire şi nemaiauzit umplu văile venind dintr- 
acolo; şi toată lumea care se afla faţă, întorcând ochi 
holbaţi, a văzut balaurul venind în vârtej sucit, cu mare 
iuţeală. 

L-am văzut şi eu şi m-am cutremurat. Venea drept spre 
noi. Cu coada subţire ca un sul negru pipăia pământul, şi 
trupul i se înălța în văzduh, iar gura i se deschidea ca o 
leică în nouri. Şi mugind, venea cumpănindu-şi coada; iar în 
răsuflările lui sorbea şi juca în slavă clăi de fân, acoperişuri 
de case şi copaci dezrădăcinaţi. Şi de sub mugetul lui 
lepădă o revărsare de grindină şi ape, parcă ar fi luat pe 
sus albia Moldovei ş-ar fi prăvălit-o asupra noastră. 

La vederea puterii lui, ţiganii au căzut cu feţele la pământ. 
Ancuţa s-a mistuit undeva într-o cotruţă a hanului. Eu m-am 
repezit la tata să-l dezleg. 

— Ş-abia am avut vreme să mă tupilez lângă el, sub căruţa 
cu roatele fără ciolane. Droşca cu caii învăluindu-se, a 
întors în loc ş-a apucat-o în goană spre Roman, având şi pe 
feciorul vornicului Vuza într-însa. Iar balaurul, alungând în 
partea cealaltă pe boier, 1-a cuprins, 1-a sucit şi 1-a izbit 
amestecându-i barba cu vârtejul. 

— Pân'ce 1-a lepădat aproape mort într-o râpă mai încolo. 
Şi cum s-a întâmplat asta, năvala de ape şi piatră a stătut, şi 
numai mugetul fiarei a mai rămas stăpânind. 

— Ş-am văzut-o cum se ducea câtre miazănoapte, ca un 
stâlp, pe urmă ca un fum, până ce încet-încet s-au alinat 


cuprinsurile. 

Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. lar unii 
oameni au scornit că părintele meu ar fi chemat balaurul, 
din sălaşul lui. Ca solomonar cuminte, tata îi lăsa pe oameni 
să vorbească. 

— Însă el ştia mai bine decât oricine de care poruncă 
ascultase dihania furtunilor. Într-adevăr, de drăcuşorul cel 
bălan nu s-a mai auzit nimic, şi nimene nu l-a mai văzut 
niciodată. 

Fântâna dintre plopi. 

Soarele bătea în hanul Ancuţei, scânteind în geamurile 
zăbrelite. Lăutarii se sculaseră din cotloanele lor şi-şi 
sticleau dinţii; Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în 
covrul vechi de spuză; noi, gospodarii şi cărăuşii din Ţara- 
de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale 
înşirate pe lângă proţapuri. Dar scripcile şi cobzele încă n- 
aveau cătare. Şi nici comisul loniţă de la Drăgăneşti nu-şi 
începu povestea pe care o aşteptam. Căci pe şleahul 
Romanului se vedea venind un călăreț, învăluit în lumină şi- 
n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat şi cu coama 
fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi. 

Înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în 
soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din 
veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru 
zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de 
demult, de pe depărtate tărâmuri. Şi cum ajunse drept han 
coti, căci aici îi erau sorții să se oprească. 

— Îşi scoase pălăria de pâslă neagră şi ne pofti pe toţi la 
bună-ziua şi noroc-bun. 

Era om ajuns la cărunteţe, dar se ţinea drept şi sprinten 
pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ş-un ilic de 
postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută 
numa-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea 
torbă de piele galbenă la şold şi pistoale la coburi. Obrazu-i 
smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas 
vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi 


bărbăţie, deşi ochiul drept stins şi închis îi dădea ceva trist 
şi straniu. 

Cum cobori de pe cal, zâmbind cu prietenie şi privindu-ne 
cu ochiu-i limpede şi albastru, comisul Ioniţă îl cunoscu şi se 
repezi din locul lui, înălţând braţele şi strigând cu mare 
glas: 

— Oare mă-nşel? Nu eşti domnia ta prietinul meu Neculai 
Isac, căpitan de mazâli? 

Zâmbetul călăreţului pieri şi ochiu-i crescu, rotund şi 
aţintit. 

— Da, răspunse el cu glas moale şi blând; eu sunt Isac. 
Acuma te cunosc şi eu. Dumneata eşti comisul Ioniţă, de la 
Drăgăneşti. 

Cu mare plăcere văzui pe cei doi oameni îmbrăţişându-se. 
Şi tovarăşii ceilalţi erau mulţămiţi de asta. Şi ochii Ancuţei 
se înduioşară. 

Iapa cea bătrână şi slabă a comisului rânji şi râncheză în 
dosul hanului. 

— Aista-i cal din calul meu din tinereţă, zise comisul, 
semeţind capul şi desfăcând braţele. 

Străinul îşi întoarse ochiul spre dihania cea bătrână şi 
zâmbi uşor, fără să pară prea mirat. 

Cu asta am umblat eu o ţară, urmă comisul. Amândoi, îţi 
aduci aminte? Am bătut drumurile şi ne-am părăduit 
tinereţile! De când ne-am despărţit însă, văd că ai pierdut o 
lumină. 

Da, răspunse călătorul cu glasu-i blând. Am pierdut. Am 
avut o întâmplare năprasnică. Şi Dumnezeu m-a întors 
iarăşi prin locurile acelei dureri. 

Cum se poate? Aici ai avut această întâmplare? 

Da, prietine. Îngăduie-mi numai să-mi duc calul la adăpost, 
să-l grijesc şi să-i dau grăunţe. Pe urmă om bea un pahar 
de vin şi ţi-oi povesti ce nu ştii. 

Păşind sprinten, mazâlul trecu spre grajd, ducându-şi calul 
de căpăstru. Ancuţa, răsărind ca dintr-o amintire, privi 
după el şi grăi în şoaptă spre comis: 


Aista-i omul cel din Ţara-de-]Jos, de care vorbea maică- 
mea, când eram copilă? 

Da, răspunse comisul; Neculai Isac de la Bălăbăneşti, din 
ţinutul Tutovei. Am fost prieteni buni în tinereţile noastre. 

Spunea maică-mea, urmă Ancuţa, că a avut mare val şi 
erau să-l omoare nişte ţigani aici, la vad la Tupilați. Era o 
poveste înfricoşată, de care nu-mi mai aduc aminte. 

Atuncea are să ne-o spuie singur căpitanul Neculai, 
cuvântă cu mare mulţămire răzăşul. Şi ştii dumneata, dragă 
Ancuţa, că acest mazâl de la Bălăbăneşti, care se uită acum 
liniştit la noi şi grăieşte aşezat, a fost un om cum nu erau 
mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos - şi rău. Bătea 
drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi 
cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi 
punea totdeauna viaţa. Aşa om a fost. Ş-a avut ibovnice 
către toate zările. Ş-adulmeca pe drumuri fără hodină şi 
fără astâmpăr. 

La aceste vorbe, noi, răzăşii şi cărăuşii din '[ara-de-Sus, 
ne-am uitat unii la alţii prea bucuroşi, ş-am cunoscut că 
mazâlul trebuie să fie un om cum ne place nouă. lar Ancuţa 
cea tânără şi-a înălţat strâncenele zâmbind, şi-a potrivit 
mărgelele la gât şi cârligele de păr la urechiuşi. Şi când 
văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, 
uşurel, mlădiindu-se, cum ştia ea că-i sade bine. 

Căpitanul Neculai păşi la butucul din preajma focului. Îşi 
scoase blăniţa şi îşi înfăşură în contăş pistoalele. Puse şaua 
şi frâul deasupra şi se aşeză mulţămit alături, privind în 
juru-i. 

Ca şi cum ar fi ştiut ce doreşte, Ancuţa ieşi ca o şerpoaică 
pe gura gârliciului, aducând în dreapta cofăiel plin şi-n 
stânga ulcică nouă. Cu obrajii rumeni şi gâfâind, se opri 
lângă foc şi întinse mazâlului ulcica. Lăutarii se trăseseră pe 
nesimţite aproape şi rânjeau cu viclenie sunând din strune. 

Când văzui pe moş Leonte, cititorul de zodii, că-şi caută loc 
lângă cei doi prieteni, fără să stau prea mult la îndoială, mă 
ridicai de la proţapuri, făcui doi paşi şi grăii cu îndrăzneală: 


Prea cinstite căpitane Neculai! Noi suntem aicea mai mulţi 
gospodari şi cărăuşi din [ara-deSus, care foarte dorim să 
cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou şi s-ascultăm 
întâmplarea cea de demult. 

Iubiţilor prietini, îmi răspunse mazâlul, mie mi-a plăcut 
totdeauna să beau vinul cu tovarăşi. 

Numai dragostea cere singurătate. Divanul nostru-i slobod 
şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi! 

Pe loc cufundând noi ulcelele în cofăiel, le-am închinat 
căpitanului şi ne-am strâns împrejurul lui, iar lăutarii au 
prins a cânta cu jale cântecul cucului bătrân. Ci nu mult 
după aceea, când am istovit vinul, s-a ridicat şi Ancuţa de la 
foc cu pui: fripţi în ţiglă. 

După ce-a venit alt vin ş-am închinat iar, într-o vreme a 
rămas căpitanul Isac de la Bălăbăneşti puţintel mâhnit, şi, 
cuprinzând pe comisul Ioniţă de umăr, a oftat ş-a zis, 
uitându-se spre pâcla munţilor, la asfinţit: 

— Săracă ţară Moldovenească! Erai mai frumoasă în 
tinereţile mele! 

Pe urmă s-a întors spre Ancuţa, tulburat, îngânând cel din 
urmă viers al lăutarilor: 

Trage, mândro, cu bobii. 

Trage, mândro, şi-mi ghiceşte Codrul de ce-ngălbeneşte, 
Omul de ce-mbătrâneşte. 

A apucat pe hangiţă de mână, şi ea nu s-a sfiit, ci numai 
clipea domol ca o mâţă desmierdată. lar noi am rămas 
tăcuţi, căci am înţeles că mazâlul vrea să ne spuie 
întâmplarea lui de demult. 

— Domnilor şi fraţilor, a vorbit căpitanul Isac de la 
Bălăbăneşti. 

— Ascultaţi ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri, când 
eram tânăr. De-atuncea au trecut ani peste douăzeci şi 
cinci. Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce. 
Eram un om buiac şi ticălos. Calul meu sta hojma cu şaua 
pe dânsul şi bătrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu 
săptămânile. Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă 


blăstăma şi dădea liturghii lui popa Nastasă, ca să mă 
liniştesc şi să mă-nsor. lar tatu-meu tăcea şo privea într-o 
parte, căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare. 
Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri 
şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi 
pentru ei călcam multe hotare. Dumnealui comisul loniţă să 
vă spuie câte drumuri am bătut, căci şi el avea patima mea 
în zilele lui şi eram de multe ori tovarăşi. 

Aşa, într-o toamnă ca asta, duceam vinuri la ţinutul 
Sucevei. Şi eram în popas aici, la hanul Ancuţei, cu cărăuşul 
şi cu antalele. Şi mă aflam în mare mâhnire, căci dragostea 
mea din anul acesta se desfrunzise cu vara. lar mama 
acestei Ancuţe se uita pe sub sprâncene la mine şi râdea, 
căci nici vinul nu-mi plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream. 
Umblam bezmetic şi singur ca un cuc. 

Era într-o sâmbătă, pe la toacă. Am încălecat ş-am purces 
încet, pe-un drumugşor, printre mirişti. S-ascultăm în 
singurătate, pe sus, cocoarele care se călătoreau. Când am 
ajuns la malul Moldovei, am luat-o la vale, printre apă şi 
luncă. Într-un răstimp au început clopotele la biserica de la 
Tupilați. Am oprit calul şi le-am ascultat cu jale, până ce au 
contenit. Şi-mi aduc aminte că, după ce au stat clopotele 
acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate. 

— Şi picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima 
mea. M-am trezit într-un târziu privindu-mă într-o 
revărsare de apă ca-ntr-o oglindă, şi m-am spăriat de mine, 
ca de o vedenie. 

Am pornit iar, şi umblam pe gânduri; până ce-am auzit 
zvon de glasuri. Treceam pe după o perdea de răcniţi şi nu 
mai vedeam balta. Am cotit într-un corn de luncă şi mi s-au 
arătat deodată gârle arzând în soarele asfinţitului, printre 
scruntare. Ş-o liotă de ţigani tocmai sfârşea de răstocit o 
creangă a apei, aproape, ş-acuma se împrăştiau după peşte 
răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli. 

Am strunit calul. Am auzit un glas gros: parc-ar fi dat o 
poruncă. Puradeii şi muierile s-au oprit. Pe urmă, la acelaşi 


glas, au pornit înainte. lar de la răstoacă un ţigan bătrân şi 
nalt, în durligi, s-a îndreptat spre mine, păşind rar, ca pe 
catalige, prin gârlă. 

Cineva 1-a strigat din urmă: 

— Und! te duci, măi Hasanache? 

EI nici n-a catadicsit să răspundă. Pufăind din lulea, se 
apropia de mal. 

Din altă parte, porni după el o fetişcană cu fusta roşă. La 
un braţ de apă dădu a adânc şi prinse a ţipa ş-a râde, 
ridicându-şi la subsuori fusta. Trecu repede şi porni pe 
prund înaintea bătrânului. 

Hasanache răcni răguşit după ea, ameninţând-o cu 
pumnul: 

— Fă-napaoi, fa! 

Ea-şi scutura capul gol, şi-şi sticlea dinţii. Aproape de mine 
se opri şi mă privi uimită, parcă vedea o sălbătăciune rară. 
— Fă-napoi, fa Margă! Strigă iar ţiganul cel bătrân. Lasă 

pe boier în pace! 

Ea făcu iar semn de împotrivire din cap şi începu a râde. 

Era o fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem în apă 
trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai 
în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar 
nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuți mă tulburară 
deodată. Am simţit în mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit 
o băutură tare. 

Hasanache o ajungea cu braţul ridicat. Ea feri în lături, mă 
ocoli în fugă şi trecu iar spre baltă. La malul apei se opri şi 
începu iar să mă privească. 

Bătrânul îşi scoase luleaua, scuipă, şi rânji negru. Toţi 
dinţii dinainte îi erau rupţi. 

Sărut mâna, beiule, nu băga în samă. E-o fată proastă, 
care n-a ieşit încă în lume. 

Marga chicoti, la malul bălții, şi păru-i negru şi lins avea 
luciri de păun. 

Hasanache o ameninţă cu luleaua. Apoi iar se întoarse 
spre mine. 


Dumneata trebuie să fii boierul care-a poposit la han, cu 
vin din jos. 

Da, dar de unde ştii? 

— Mi-au spus lăutarii, care-s de-ai noştri. Am văzut obraz 
străin ş-am înţeles că dumneata trebuie să fii acela. Dacă 
mi-i da de-o găleată de rachiu, îţi pup mâinile şi-ţi zic 
bogdaproste măriei tale. 

Îţi faci o pomană c-un ţigan bătrân şi nevolnic! 

Încet-încet laia de la pescuit lăsase răstoaca şi venea cătră 
mine, împingându-se, ferindu-şi capetele şi privindu-mă cei 
de la spate pe după umerele celor dinainte. Unii întrebau 
ceva pe Marga. Ea le răspundea şoptit şi mă privea 
zâmbind, cu coada ochiului. 

Am tras de la şold taşca, am deschis-o ş-am scos din ea un 
bănuţ de argint. Hasanache 1-a prins din zbor şi 1-a vârât 
repede în gură. Am mai scos un ban ş-am făcut un semn 
ţigăncuşei. Ca o şopârlă s-a zvârlit spre mine ş-a primit 
banul în poală. 

Hasanache prinse a urla către ceilalţi ş-a-i mâna înapoi 
spre baltă. 

Nu mai aveam de ce sta într-asemenea larmă. Am pornit 
spre han; însă cu îndoială. Pe când urcam un ponor, am mai 
întors o dată capul. Pe Marga n-am mai văzut-o. 

Eram nemulţămit. Calul mergea domol prin ţărâna moale 
şi eu mă gândeam la fel de fel de lucruri, în care amestecam 
pe ţigăncuşa cu fusta roşă. Cotii după colnic; şi dintr-o dată 
mi se înfăţişă, într-o văiugă verde, o fântâniţă cu colac de 
piatră, între patru plopi. Era un loc tainic şi singuratic. Apa 
neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: 
mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor. 

Calul înclină capul şi rupse o gură de iarbă. Îl strunii şi-i 
dădu pinteni. După o vreme, începui a vedea hanul. Atunci 
mai privii de cea din urmă oară îndărăt. În vârful plopilor, la 
fântâna singuratică, lucea asfinţitul. Iar în umbra de 
dedesubt sta Marga, cu mâna streşină la ochi. Mi s-a părut? 


A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cât a ţinut şi 
lucirea soarelui de deasupra. 

Pe atuncea nu cunoşteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu 
toate acestea, a doua zi dimineaţă, o aşteptam pe Marga. Pe 
când oamenii pregăteau boii ca să-i înjuge la care şi moş 
Irimia, vatamanul cărăuşilor, îmi lămurea ce drum trebuie 
s-apucăm, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilaţilor. 
Ce aşteptam eu însă nu se vedea. 

Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat 
apoi, ca să strâng chinga calului, hotărât să încalec. Când 
înalţ capul, Marga la doi paşi de mine. Întindea mâna, ca să 
mângâie botul roibului. Şi râdea. Era îmbrăcată cu fusta ei 
roşă şi cu polcă albastră. La cap îşi potrivise o batistă ca 
sângele. Gâtul îi era plin de hurmuzuri. În picioare avea 
încălțări nouă. Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă 
neagră, parcă ieşise din pământ. Însă nu mă privea. 

Mi-am simţit inima bătând, ş-am văzut că mi-i dragă, 
măcar că era o ţigancă proastă. Când o întrebai: „Iu eşti?”, 
răsări şi i se înfiorară nările. 

— Sărut mâna, boierule, eu sunt. Am venit să-ţi 
mulţămesc. Asară, abia am aşteptat să iasă jidovul din 
sâmbătă şi m-am dus la el cu carboava dumnitale. Mi-am 
ales ciuboţele! 

Şi-mi arătă pe rând încălţările, ridicând câte-un picior şi 
săltându-şi fusta cu vârful degetelor. Moş Irimia se trase 
mormăind la cărăuşii lui. Îmi cunoştea el năravurile. Mă 
apropiai de fată. Îi zisei râzând: 

— După cum văd, te-ai gătit de duminică. Eşti frumoasă ca 
o duducuţă. 

Vorba-i făcu mare plăcere. Sângele-i rumeni obrajii. 
Clătină din cap şi mă privi în faţă: 

Nu m-am îmbrăcat pentru biserică! 

Atuncea pentru ce? 

Aşa mi-a plăcut mie. Am venit la orândă, să iau rachiu 
pentru uncheşul Hasanache. Şi să mulţămesc boierului, 
cum am spus. 


Eu socoteam c-ai venit să-mi ghiceşti. 

Nu, cuconaşule, că nu-s babă, nici spun minciuni. Ce ţi-aş 
fi putut ghici? 

Credeam că mi-i ghici cu cine aş dori eu să mă-ntâlnesc 
într-un loc. 

Unde? Şopti ea râzând cu toată faţa. La fântâna dintre 
plopi? 

Da. 

Cu cea pe care-ai văzut-o acolo asară? 

Da; de-atuncea o doresc. 

Se poate, cuconaşule, îngână ea blând, şi ochii i se 
umbriră; dar aceea-i o biată fată din şatră şi dumneata 
numai cât şăguieşti şi te duci. Iaca, boii îi înjugaţi şi carăle 
pornesc. Încaleci şi dumneata, şi ea te poate aştepta hăt şi 
bine. Desară cine ştie unde ai să înseninezi. 

Ba s-aştepte, îi răspunsei eu privind-o ţintă, fără zâmbet. 
La două ceasuri după înserat, eu mă întorc şi sunt acolo. 

Ea-şi plecă nasu-n pământ şi tăcu un răstimp. Apoi, fără să 
mă privească, începu cu alt glas: 

Dar după ce duci vinul unde trebuie, nu te întorci tot pe 
acesta drum şi nu poposeşti aici? 

Ba da. Însă poate fi întârziere, dacă nu mi-a pregătit 
boierul de la Paşcani banii. 

Aşa? 

Se răsucea uşor în loc, la dreapta şi la stânga mlădiindu-şi 
mijlocul şi privindu-şi cu stăruinţă ciuboţelele. Apoi deodată 
îmi apucă mâna cu care ţineam dârlogii calului, mi-o sărută, 
se întoarse şi fugi. Se mistui undeva, pe sub zidurile 
hanului. O mai aşteptai o vreme cu ochii, dar n-o mai văzui. 

Ancuţa ieşi în uşă, ca să-şi primească banii de gazdă. 
Măcar ca nu mai era tânără, era frumoasă femeie, plină şi 
voinică, îmi zâmbea viclean, clătinând din cap, căci toate le 
pricepea şi toate le vedea. Era ca şi Ancuţa astălaltă, care 
se uită acuma la mine. Dar asta-i mai tânără şi mai 
frumoasă. 


Oamenii îndemnau boii şi carăle ieşeau scârţâind la şleah. 
Când a trecut şi cel din urmă car, al unsprezecelea, m-am 
zvârlit şi eu în şa. Lăutarii s-au ploconit cu cuşmele în mână, 
din colţul gârliciului. Eu am trecut la drum, şi Lupei, câinele 
cel mare, sur, slobozit de moş Irimia din lanţ, începu să 
latre şi să salte împrejurul roibului. Era o dimineaţă 
limpede de toamnă în valea Moldovei. Se auzeau clopote de 
biserici sunând în depărtări. Acuma zvonul lor venea până 
la sufletul meu blând şi cu dulceaţă. 

Am mers multă vreme aşa, având soarele-n spate şi apele 
Moldovei în stânga. Am trecut prin satele răzăşilor de la 
Miteşti, Năvrăpeşti şi Miroslăveşti. Pe urmă am lăsat valea 
Moldovei ş-am prins a sui dealul cel lung spre Brăteşti. 
Când am ajuns acolo, în codru, sub schit, am făcut popas. 
Dar eu nu v-aş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde 
am trecut, nici ce-am văzut; căci aveam în mine chipuri şi 
vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea. 

Cătră asfinţitul soarelui am fost la Paşcani şi m-am înfăţişat 
la curte. M-am închinat cu sănătate în faţa lui Cânta şi i-am 
arătat că i-am adus vinul tocmit. Dumnealui m-a bătut pe 
spate şi mi-a zis „brava”; mi-a orânduit odaie de mas şi 
mâncare ş-a rămas hotărât să descărcăm a doua zi. Mi-a 
mai povestit domnia sa cum i-a bătut piatra în anul acela 
viile de la Cotnari; dar nu prea băgăm de samă, căci se 
ridicau pâcle de pe Şiret şi venea sară. 

După ce-am mâncat ş-am făcut cercetarea oamenilor şi 
rânduiala pe noapte, am spus o vorbă tainică lui moş Irimia, 
care mi-a scos pe furiş calul la poarta curţii. Cu Lupei după 
mine, am pornit întâi la pas. În sat am luat-o în trap uşor. Pe 
urmă am pişcat roibul cu harapnicul. Ş-am mers într-o 
întinsoare, cu şuier de vânt în urechi, domolindu-mi fuga 
numai în sate. Şi la două ceasuri după înnoptat am văzut 
hanul Ancuţei scânteind c-o singură lumină. L-am ocolit ş- 
am apucat prin mirişti. Am dat pe urmă în drumeag. Ş-am 
pus pe roib în pas când am simţit că m-apropii de fântâna 
cu patru plopi. Îmi bătea inima şi mă temeam să nu găsesc 


locul mort. O lună ştirbă şi roşcată se ridica din răsărit ca 
peste o pustie. 

Deodată, când simţii freamătul plopilor, Lupei mârâi uşor. 
Atunci descălecai. Poruncii cu glas scăzut: „Fii cuminte, 
Lupei!” Şi mă oprii. Am avut o tresărire năprasnică în toată 
fiinţa. Marga era lângă mine. În lucirea ştearsă a lunii, sta 
puţin întoarsă, cu fruntea grămădită în cotul mânii stângi. 
Când am atins-o, şi-a lăsat braţele în jos şi mi-a făcut faţă. O 
auzii râzând încet. Purta pe ea toate podoabele: le simţeam 
pipăind-o. N-avea duh de tutun şi capu-i mirosea a flori. 

În acei ani ai tinereţii, nopţile-mi păreau mai scurte. Şi 
vorbeam mai puţin. Cum a asfinţit luna, roibul a nechezat 
încetişor. M-am înălţat în picioare, lângă ghizdelele fântânii. 
Marga mi s-a aninat de umăr, şi-a grămădit capu-n pieptul 
meu ş-a prins a plânge. 

— Nu fi proastă şi nu plânge! l-am zis eu. Desară mi-i 
drumul înapoi. Vreau să-ţi aduc o scurteică de vulpe de la 
Paşcani. 

Ea se strângea în mine suspinând. 

— N-ai să te-ntorci. Că eu îs o roabă ş-o nemernică. Dar 
am să te aştept ş-am să mor lângă fântână dacă nu vii! 

Am stăpânit-o un răstimp sub braţ, ş-am învelit-o-n contăş, 
căci tremura toată. Şi după ce m-a sărutat şi i-am mângâiat 
ochii, am lăsat-o arzând, în lacrimi. Am încălecat ş-am 
purces repede c-un gând necontenit şi stăruitor să mă 
opresc şi să mă-ntorc spre ea. Cu cât mă depărtam, cu atâta 
o simţeam mai aprig în mine. 

La Năvrăpeşti, am prins a zări pe Moldova pâcle 
nedesluşite şi-n răsărit s-a arătat geana de ziuă. Când am 
coborât la Paşcani, răsărea soarele-n negura Şiretului. Am 
descălecat la poarta curţii, mi-am dus calul la grajd. M-am 
întors la cişmea şi mi-am stropit obrazul cu apă rece. Pe 
urmă m-am îndreptat spre pivniţă, unde auzeam glasul 
supărat al lui moş Irimia. 

Am descărcat cu bine vinul. Şi toate antalele de la 
podgoriile cele de departe, după ce-au călătorit în scârţâit 


de cară şi-n soare de toamnă, au coborât la întuneric, în 
hrube. Oamenii boierului le ciocăneau, trăgeau pe vrană vin 
cu trestioare. Şi la urmă a venit şi boierul în fiinţă, a gustat 
o cupă, ş-a ciocnit cu mine şi mi-a zis iar: Brava! 

— De-acuma, căpitane Neculai, a urmat el, să vii după 
mine în cerdac să facem socoteală şi să-ţi dau dreptul tău! 

Cu ce mi-a dat boierul, florini de argint, mi-am umplut 
taşca. M-am închinat supus către cinstitu-i obraz, i-am 
pupat mâna ş-am coborât către tovarăşii mei. Era vremea 
de-amiază. După prânz, am hotărât să luăm drumul înapoi, 
către locurile noastre. 

Dar mâncarea, pentru mine, n-avea gust şi preţ. Am 
înfulecat hulpav ceva, în fugă. Şi, cu gândurile nopţii, mi-am 
lăsat tabăra ş-am dat o raită printre oamenii şi slujbaşii 
curții, întrebând de-o scurteică de vulpe. Banul bun găseşte 
ce-ntreabă. Aşa c-am găsit îndată o blăniţă cu faţa de postav 
roş. Ş-am simţit, luând-o în mână, plăcerea ţigăncuşei, şi-n 
suflet mi-au scăpărat ochii ei iuți. 

Am făcut calea-ntoarsă, încet, în pasul boilor. Era o zi lină, 
fără boare de vânt. Şi-n făgetul nalt, bătut de brumă, 
frunzele se desprindeau singure şi cădeau domol fâşâind: 
codrul parcă era o fiinţă şi ofta trudnic. Mergând în pas 
leneş, mângâiat de soare, dormitam în şa. Şi-mi visam 
ibovnica la fântâna cu patru plopi. 

Cu carăle, am mers astfel până către sară. N-aveam de ce 
mă grăbi. Pe urmă, când a intrat în mine neliniştea ca un 
pojar, m-am alăturat de Irimia, la carul cel din cap, şi i-am 
spus şoptit: 

— Moş Irimie, popasu-i la han la Ancuţa. Eu mă duc 
înainte. V-aştept acolo. 

Bătrânul şi-a întors cu mustrare ochii către mine: 

— Bine, căpitane Neculai. Du-te unde ştii şi ne-om vedea la 
han. Am dat pinteni calului. După douăzeci de obraţe, în 
jurul meu începu să salte şi să latre vesel Lupei. Moşneagul, 
mă gândeam eu, e cu grijă, ca totdeauna. Mi-a trimes 
străjer. 


Am pus calul în buiestru şi-i ascultam, în liniştea înserării, 
bătaia potcoavelor pe şleah. Stele se aprinseră în cerul 
curat. Câteva focuri clipiră şi parcă le răspunseră pe 
dealurile de dincolo de Moldova. Drumul era fără oameni, şi 
câmpurile! Înţepeniseră în linişte, ca-ntr-o taină. 

Mi-am împins roibul de-a dreptul spre locul ştiut. Luna 
încă nu răsărise. 

Sub plopi, la fântână în vâlcică, era mai întuneric. M-am 
apropiat pe jos, cu frâul calului trecut prin cotul mânii 
stângi. Când m-am oprit, am simţit numai freamătul 
neostoit al frunzişului. Am legat calul sub unul din plopi, de- 
o tufă. Lupei s-a încovrigat sub botul lui, în păiuş. 

Am aşteptat o vreme; nu multă. Când ieşi luna în răsărit ca 
un ochi de spaimă, câinele mârâi. Dar tăcu îndată, căci 
cunoscuse pe cel ce vine. Păşii spre fântână. Zării prin 
întunecime umbra Margăi: parcă venea fugind. Se opri c-un 
țipăt înăbuşit: mă văzuse. Apoi se repezi şi mă cuprinse de 
grumaji. Gâfâia şi mă strângea către ea, scâncind. Rămase 
lipită de mine, şi după ce se potoli, suspină prelung şi 
adânc. 

Lepădai contăşul în iarbă, aproape de colacul de piatră al 
fântânii, şi mă lăsai jos. Fata îngenunche lângă mine. Îi 
vorbii, mângâind-o: 

— Margă, ieri-noapte îţi era răcoare şi tremurai. Ţi-am 
adus scurteică juruită. 

Ea pipăi haina, râzând fericită, şi o trase pe mâneci. Grăi 
alintându-se: 

Acu văd, boierule, că ţi-a fost puţintel dor de-o biată fată. 
Se întinse lângă mine. Am cuprins-o în braţe. O desmierdam 
şi ea avea o înfiorare ş-un gemăt ca de sălbătăciune rănită. 

Ce ai tu, Margă? Am întrebat-o eu într-un răstimp. 

Ca şi cum aş fi lovit-o, răsări în capul oaselor şi prinse a-şi 
bate fruntea cu pumnii. 

— Boierule! Calcă-mă-n picioare, omoară-mă şi zvârle-mă- 
n fântână căci nu ţi-am spus mai degrabă! 

I-am cuprins braţele strâns, îngrijat deodată. 


— Ce este? Nu înţeleg. Vorbeşte lămurit! 

Ea acuma plângea, şi se apleca spre mâinile mele, 
sărutându-le. 

— De ce nu mă baţi? De ce nu mă zdrobegşti? laca ce-i. 
Uncheşul Hasanache m-a trimis ieri dimineaţa la crâşmă. A 
băgat de samă că te uiţi lung la mine şi mi-a spus să viu şi 
să-ţi intru în suflet şi să ne-ntâlnim. Şi să-i spun lui unde mă 
găseşti. Şi el, cu cei doi fraţi mai mici ai lui, Dimachi şi 
Turcu, să vie când îi fi cu mine, unul să-ţi fure calul şi ceilalţi 
doi să sară şi să te doboare. 

Abia-i desluşeam vorbele din tânguire. 

— Şi tu ce-ai făcut? Le-ai spus unde vin să te găsesc? 

Le-am spus, că altfel mă omorau. 

Şi de ce n-au venit asară? 

Au aşteptat să te-ntorci cu paralele de pe vin. 

Ş-acuma au să vie? 

Au să vie! Răcni ea, înăbuşit. N-am putut răbda de 
dragoste ş-am vrut să mai stai cu mine, deaceea nu ţi-am 
spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, şi-ţi spun; căci 
vor să te omoare şi să-ţi ieie banii. Au mai făcut ei fapte de- 
acestea şi nu se tem de nimica! Acuma eu ştiu c-ausămă 
înjunghie, căci au înţeles că-mi eşti drag, ş-au să priceapă 
de ce-ai scăpat, dar de-acuma înainte nu-mi pasă! 

Mă ridicasem din locul meu, răcit de-un fior. Fata îmi 
îmbrăţişa genunchii: 

— Du-te repede! Du-te repede! 

Glasul ei era plin de groază. Era prea târziu. Câinele 
începu a hămăi deodată sălbatic, întărâtat şi duşmănos. Mă 
repezii spre cal. „De-acu mă omoară, căci m-au auzit!” răcni 
Marga cu obrazul la pământ. În urma mea, în întunecime, 
cu ură, izbucni un strigăt gros: cunoscui glasul lui 
Hasanache. 

Am fost din câteva sărituri lângă cal. Lupei, c-un urlet, se 
izbise de ceva în tufe şi prinsese, rupând. L-am îndemnat cu 
glas apăsat: „Prinde, Lupei! Nu te lăsa!” Era un câine tare 
şi ager la colţ, în care îmi puteam pune nădejdea. 


Am smuls frâul, am încălecat ş-am deschis coburii. Cu 
pistolul în mână, am dat pinteni calului şi l-am repezit după 
larma câinelui. Din urmă-mi am auzit urlete omeneşti de 
îndemn. Cum suiam din vâlcică în goană, am desluşit pe 
zare, la limpeziş, mogâldeaţa ţiganului care fugea de câine. 
Am tras cu pistolul; am auzit zăpăitul câinelui după el: nu-l 
nimerisem. 

Ajuns sus, îmi îndreptai calul după glasul lui Lupei. Eram 
tare în şa, aveam arme la mine şi nu mă temeam. Dar cum 
goneam pe cel dinainte, din urmă simţeam că mă alungă şi 
pe mine cineva. Auzeam glasurile de îndemn tot mai 
aproape, din urmă şi pe două părţi, ca şi cum ar fi vrut să- 
mi taie lăturile. 

Pe mirişti, luna ştirbă vărsa o lucire slabă. Pe fugarul 
dinainte îl vedeam. Întorsei capul la dreapta şi la stânga. 
Ţiganii din urmă se ţineau de mine zvârlindu-se în prăjini. 
Şi răcnetul lor, acelaşi cuvânt, îl repezeau din când în când 
celui dinainte. Deodată-i înţelesei. 

— Când băgai de samă că alergam cotit. Cel gonit de Lupei 
fugea şerpuit prin mirişte; cei din urmă mă ajungeau. 

Şi deodată-mi ieşiră pe lături înainte. Săltau ghemuiţi şi 
răsucindu-se ca nişte diavoli negri. Unul dintre ei rămase 
pe pământ şi făcu pieziş din dreapta către mine. Celălalt îmi 
căzu şi el în stânga, înţelesei într-o clipă primejdia. Dar 
eram agitat în goană. Auzii vâjâitul prăjinilor aruncate în 
picioarele calului. Am avut un vârtej scurt ş-am căzut. Însă 
eram deprins şi cu de-acestea. În clipa prăbuşirii picioarele 
nu-mi erau în scară. Mă rostogolii în mirişte, mă ridicai iute 
din şale şi făcui faţă. Ţiganii veneau peste mine. C-un 
zbârnâit mă pătrunse o lovitură de fier ascuţit la coada 
ochiului drept. Ridicai pistolul şi fulgerai la un pas, între 
ochi, pe cel ce mă încăleca. Se prăbuşi peste mine, 
stropindu-mă cu sânge. Ş-auzii în preajmă şi hârâitul 
sălbatic al lui Lupei care rupea pe celălalt. 

Simţii sub şold şpanga ce mă lovise. O apucai şi mă opintii 
în sus. În ochiul drept aveam o săgetare adâncă şi forfotit 


de sânge. Cu ochiul teafăr zării spre şleah lumina hanului şi 
începui a răcni c-un glas schimbat de tulburare şi de 
durere. Lupei prinse a gâfâi împrejurul meu ş-a-mi da 
târcoale. Ceilalţi doi duşmani se mistuiseră în întuneric. 
Dinspre han porniră a-mi răspunde chiuituri prelungi şi se 
aprinseră făclii. 

Până ce mi-au venit tovarăşii, mi-am legat strâns cu batista 
de la gât ochiul atins. Calul icnea la cinci paşi de mine şi se 
opintea din când în când să se scoale. Când l-au împresurat 
cărăuşii şi l-au cercetat, i-au găsit picioarele dinainte rupte. 
L-am lăsat acolo; şi, cu acelaşi glas schimbat şi răguşit, am 
îndemnat pe toată lumea îndărăt. Au pornit cu făcliile spre 
plopi, şi sileam şi eu scrâşnind din dinţi, ameţit, slăbit şi 
mişel. La fântână i-am găsit pe toţi cu capetele buluc asupra 
colacului de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt. 

Au stropşit-o ş-au prăpăstuit-o în fântână. Am grăit eu 
slab. 

Pe cine au prăpăstuit, pe cine au zvârlit? Mă întrebă moş 
Irimia. 

Eu n-am mai simţit putere să răspund. Pe sub batistă m-a 
năboit iar sângele; mi se prelingea prin mustăţi şi-mi intra 
în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul 
fântânii. 

Când îşi sfârşi căpitanul Neculai istorisirea, asfinţi soareli 
în munţi şi se întinse umbră peste valea Moldovei şi asupre 
hanului. Focul se stinsese. Noi, gospodarii şi cărăuşii din 
Ţara-de-Sus, am rămas tăcuţi şi mâhniţi. Numai comisul 
Ioniţă mormăi ceva şi se uită cu fudulie în juru-i. Ancuţa cea 
tânără grăi: 

Tot aşa îmi povestea şi mama, demult, despre întâmplarea 
asta. Ţiganii ceilalţi doi au fugit şi s-au mistuit în codru. 

Da, aşa-i, asta-i o întâmplare din vremea noastră. Întări, 
tot fudul, comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. 

Am îndrăznit şi eu să ridic glasul într-un târziu, ş-am 
întrebat: 

Mai este în fiinţă fântâna cu cei patru plopi? 


Nu mai este. A răspuns încet moş Leonte, cititorul de zodii. 
S-a dărâmat ca toate ale lumii. 

Cu toate acestea, căpitanul de mazâli o vedea. Sta 
împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat. Obrazul 
drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit 
pe totdeauna într-o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi 
neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului. 

Târziu, la înserat, s-a aprins iar focul. Şi căpitanul Isac s-a 
ridicat din locul lui, a prins pe Ancuţa de mână ş-a cerut, 
pentru sine şi pentru soţi, vin vechi în oale nouă. 

Cealaltă Ancuţă 

— Într-adevăr, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care 
astăzi nu se mai văd, a grăit încet, în întunecimea înserării, 
meşterul lenache coropcarul. 

Încă părea cuprins de sfială după istorisirea căpitanului 
Neculai Isac. Totuşi glasul lui ne-a deşteptat la viaţa acelui 
ceas. Şi aşteptând pe Ancuţa, cu oale nouă şi vin proaspăt, 
am prins a ne apropia cu vorbe unii de alţii. Un fior de vânt 
sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lângă vatră, am 
împuns ş-am zădărât cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de 
spuză. Când se răsuciră flăcări şi ne văzurăm iarăşi, fiorul 
de vânt stătu şi se aşeză peste noi şi peste han o negură 
uşoară de toamnă. 

Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urmă meşterul 
lenache; şi comisul Ioniţă încuviinţă din cap, cu putere, 
asemenea cuvânt. Acuma trăieşte o lume nouă şi becisnică. 

Aşa este! Mormăi întărâtat răzăşul de la Drăgăneşti. 

Şi iernile pe-atunci erau mai tari, hotări coropcarul, ap- 
ropiindu-şi de foc luleaua de lut cu câpăcel de alamă. 
Dulama care o am pe mine e de pe-atunci; şi eu acuma n- 
am ce face cu dânsa în vremea iernii. O port aşa între 
umeri, ca să mă fudulesc cu dânsa. Asemenea să ştiţi 
dumneavoastră, căpitane Neculai şi comise Ioniţă, că şi 
verile erau mai îmbelşugate. Şi nici prin târguri nu erau 
atâţia venetici cu dugheni nouă: şi noi, coropcarii, eram 
îmbrăţişaţi prin sate ca nişte prieteni buni. Acuma trebuie 


să-mi plec grumazul mai tare şi să-mi port marfa sus, în 
munte. Numai acolo se mai găsesc oameni care n-au văzut 
încă târgurile; şi fetele înfloresc de bucurie când le deschid 
lădiţele. Apoi era şi altă credinţă-n Dumnezeu. Se duceau 
negustorii la Rusalim şi se-ntorceau sfinţiţi. Chiar eu m-am 
învrednicit de-am călătorit, pe jos, până la Sfântu-Munte. Ş- 
acolo am văzut un schit pe clonţ de stâncă şi monahi cu 
dreaptă credinţă se suiau şi se coborau de-acolo cu 
scripetele, în panere, căci drum naveau. Iar la noi, în târg la 
leşi, era aşezată Domnia cu altfel de rânduială. Când ieşea 
Vodă de la Curtea Domnească jucând pe harmăsar negru şi 
înconjurat de neferi, prostimea se punea cu dosu-n sus şi cu 
fruntea-n pulbere. lar când te miluia un boier, nu-ţi dădea 
un grăiţar, ci un ban de aur. S-a întâmplat ca eu să fiu tânăr, 
să trăiesc pe-atuncea şi să mă bucur altfel de viaţă. 
Hălăduiam fără grijă şi eram cu chimirul bine căptuşit. lar 
într-un rând, pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la 
iarmaroc, la Baia, în Ţara-de-Sus, s-a întâmplat în târgul 
nostru la leşi mare bucluc. 

Vă rog numai oleacă să îngăduiţi până ce-oi potrivi în lulea 
o frunză de tutun, căci atâta păcat am înaintea lui 
Dumnezeu, pe lângă altele. Şi să desfund ciubucul, pentru 
că Satana atâta grijă are: să-l înfunde. Dar cel mai mare 
peste ceruri, peste pământuri şi peste mări s-a milostivit şi 
ne-a învăţat să facem suvac. Ş-apoi să vă spun că, pe când 
mă aflam în uliţă la Carvasara şi mă tocmeam pentru marfă 
cu doi negustori armeni, iaca s-arată dinspre Beilic, cu 
mare zvoană, o roată de arnăuţi, având în mijloc pe-un om 
legat. Lume multă după dânşii, mai ales muieri şi copii. Şi 
ieşeau căţei de sub gangurile şi bolțile negustorilor, 
hămăiau şi urlau. Negustorii de pe la toate tărăbile s-au 
bulucit barbă lângă barbă ş-au prins a se-ntreba boldindu- 
se. Arnăuţii umblau toţi cu hamgerele şi cu şuşane-lele 
gata, parcă s-ar fi temut ca omul legat să nu rupă funia şi 
să-i deie la pământ cu dosul palmelor. Cel prins era întru 
adevăr om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în spate. Avea 


mustăţi bălai şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. Era 
îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca 
răsfrântă, ca un răzăş cuprins. Era cu capul gol şi cu buzele 
sângerate sub mustăţi. 

Se afla între arnăuţi unul Costea Căruntu, slujitor la agie. 
Când a trecut pe dinaintea negustorilor, s-a întors cu fală ş- 
a bătut iarăşi pe cel prins cu pumnul peste fălci. Am 
întrebat: 

Cine-i omu ista şi cum îl cheamă, jupâne Coste? 

Aista-i un rău ş-un mişel, a răspuns slujitorul agiesc. 

Mă rog dumnitale, cum îl cheamă şi ce vină are? 

Îl cheamă Todiriţă Catană, un răzăş nebun şi nemernic din 
ţinutul Vasluiului. Şi fiind slujbaş la luminăţia sa vornicul 
Bobeică, a avut aşa neobrăzare, încât şi-a ridicat ochii 
asupra luminăţiei sale. Şi a cutezat să se-nţeleagă cu sora 
luminăţiei sale, duduca Varvara. 

— Ş-au fugit astă-noapte. Dar luminăţia sa oblicise ceva şi 
pusese străji. Aşa că l-au ajuns şi l-au prins la Moara de 
Vânt. A fost muncă şi bătălie. Pân-acolo n-a fost chip. Câţi 
ţigani şi slujbaşi boiereşti îl ajungeau, pe toţi îi stâlcea şi-i 
dobora. Până ce nu l-au înconjurat arnăuţii domneşti cu 
hamgerele n-a fost chip să-l supunem. Răcnea că el pentru 
duduca Varvara poate să-şi deie şi viaţa. Apoi l-am legat 
cum vedeţi şi l-am bătut peste fălci cum se cuvine - de are 
să-şi stupească limba şi măselele; ca să înţeleagă asemenea 
ticălos ce nu se cade să îndrăznească! 

Foarte bine i-ai făcut, jupâne Costea. 

— Am zis eu, şi împreună cu mine au încuviinţat şi toţi 
ceilalţi negustori. Dar când spuneam noi aceste vorbe, 
mişelul acela, Todiriţă Catană, şi-a întors fruntea şi s-a uitat 
drept şi holbat spre noi. Era om frumos şi îndrăzneţ, după 
cât se vedea, şi m-am cam înfricoşat de privirea lui. Pe urmă 
m-am gândit că tot au să-l spânzure şi mi-a trecut sfiala; ş- 
am râs către dânsul. După aceea am grăit spre slujbaşul 
agiei: 


Jupâne Coste, pentru vrednicia dumnitale, poate să-ţi 
dăruiască ş-o moşie luminăţia să vornicul Bobeică. Fii bun şi 
îngăduie o ţâră şi mai ţine puţintel în loc pe răul acesta şi 
pe arnăuţi, ca să ne spui ce s-a făcut duduca Varvara, sora 
luminăţiei sale. 

Pe duduca Varvara o trimite boierul la mănăstire la 
Agapia, precum cere legea, ca să-şi plângă acolo greşala 
tinereţii. Chiar i-a şi rânduit căruţa şi slujitorii. lar pe acest 
fără de minte răzăş îl duc ca să-l închid în turnul Goliei, ca 
să aştepte acolo porunca lui Vodă. Sfârşitul lui are să fie sub 
buzdugan, aşa după cum înţelege orice om cu scaun la cap. 

Aşa este, am zis eu cu încredințare. Şi toţi negustorii din 
uliţă şi-au închinat bărbile ş-au arătat că şi ei tot asemenea 
dreaptă socotinţă au. Apoi după roata de arnăuţi s-a luat 
mahalaua ca după o laie, cu colb şi câini, cu muieri şi 
prunci. 

— Şi Costea Căruntu pălea din când în când peste fălci ori 
peste grumaz pe răzăş. Aşa l-au dus şi l-au închis la Golia în 
turn, pe când eu mă clănţăneam cu armenii pentru marfă. 
Şi sfârşind târgul şi plătind aur cu zimţi, mi-am luat sarcina 
cu marfa-n spinare şi m-am dus acasă s-o aşez în cutii: 
marfă delicată şi subţire, mai mult pentru ochi şi pentru 
inima părţii femeieşti. Am rânduit-o frumos, am pus cutie 
peste cutie, am lustruit ca totdeauna cu grijă alămurile cu 
care-s ferecate, după cum le vedeţi şi-n ziua de azi; şi 
dormind un somn bun până ce-au cântat cucoşii straja a 
treia, m-am sculat, m-am pregătit, am luat coropca-n spate, 
şi cu ciomagul şi luleaua am pornit hai-hai, când se îngâna 
ziua cu noaptea. Ajungând în uliţa Goliei, aud larmă 
cumplită. Şi de la mănăstire ţâşnesc pe poarta de fier 
călăreţi cu părul vâlvoi. 

— Aman! Ce este, oameni buni? Ce s-a întâmplat, lume 
dragă? 

Costea, cu capul gol, îndemna cu harapnicu-n mână: 

Acu, băieţi, trebuie să fi apucat pe la cişmeaua 
Păcurarului! Să nu-1 lăsaţi! Cum l-ajungeţi, îl străpungeţi şi 


mi-l aduceţi mort. 

Jupâne Coste, a răspuns atunci un arnăut bătrân, cine 
poate să ştie drumul pe care a apucat blăstămatul acela? 
Cât a fost legat, am avut stăpânire şi putere asupra lui; dar 
acuma, dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier, ş-a 
încălecat cal, nu se găseşte voinic care să-l poată ajunge şi 
să-l poată râpune. 

Ce grăieşti tu, moşnege? 

— A răcnit slujbaşul agiei. 

Nu te supăra dumneata, căci grăiesc adevărat, jupâne 
Coste. Căci noi îl cunoaştem de mai multă vreme pentru 
alte isprăvi ale lui. Aista-i un zălud care a făcut slujbă şi-n 
oastea nemţască. 

— Şi i-a spăriat şi pe nemți. Şi s-a oştit şi-n războaie 
adevărate şi are pe el crestături de gloanţe şi de sabie. 
Calul fuge în goană şi el stă în picioare în şa. Ridică sacul de 
orz în mâna dreaptă. Bate ca un berbec cu capul, şi pe cine- 
1 păleşte îl dă jos fără suflare. Ştiindu-1 aşa, l-am cetluit 
bine, l-am lepădat pe duşumea şi i-am pus proptea la uşă. Şi 
numai nebun ca el a fost vrednic să roadă funia, s-o lege 
după aceea de-o gratie, să-şi facă loc prin fereastră şi să 
pogoare în lungul turnului. A sărit la strajă şi i-a luat 
iataganul şi pistoalele. 

— A găsit undeva un cal, s-a dus; - unde să-l aflăm noi 
acuma, jupâne Coste, şi ce-i putem face? 

Ş-aşa se frământa jupan Costea Căruntu şi răcnea ca un 
leu, încât pe loc slujitorii au apucat-o în toate părţile călări 
pe păr. Văzând ca i-a urnit după fugar, slujitorul domnesc s- 
a mai potolit, şi numai pufnea. 

— Parcă se-nădugşa şi nu-i mirosea bine. Avea un om allui 
lângă el. I-a poruncit să-i aducă arme şi cal înşeuat. 

Atuncea am găsit şi eu cu cale să m-apropii şi să-ntreb cu 
mare uimire: 

Jupâne Coste, pe mine tot nu m-ajunge mintea, cum s-a 
putut întâmpla asemenea faptă într-o cetăţuie cu ziduri 


nalte şi cu turn cum îi Golia. Pe lângă ziduri şi turn, se mai 
află puşti, lanţuri şi oşteni. 

Şi să scape aşa cu uşurinţă un nevrednic ca acela, care a 
cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească! 

Întreabă-mă, lenache, şi eu nu ţi-oi putea răspunde. 

— A pufnit iar slujbaşul. Acuma în mine au să bată toţi şi la 
mine are să se uite strâmb luminăţia sa vornicul Bobeică. 
Acuma slujba mea şi pricopseala mea au căzut jos. Să intru 
în sfânta mănăstire, să dau părintelui Nicanor un sorocovăţ 
să-mi facă o slujbă pentru scăpare de năpaste. 

— Nu mă rabdă vremea, căci m-ajung din urmă supărarea 
şi harapnicul boieresc. Trebuie să mă repăd după hoţ, dar 
iarăşi trebuie să mă întorc, căci, după răsăritul soarelui am 
poruncă să pornesc pe duduca Varvara la drum. Trebuie s-o 
întovărăşesc, cu alţi slujitori, până la mănăstire la Agapia. 
Pe cale mi s-ar putea întâmpla alte necazuri şi nu ştiu ce-oi 
face. Inima mea, bre lenache, acuma-i ca un fier roş, pe 
nicovală: şi trebuie să bată-n ea ciocanul. 

— De ce te înfricoşezi dumneata, jupâne Coste? Am cercai 
eu a-l domoli. Pe ticălos 1-îţi prinde; pe duducă îi duce-o la 
sfânta mănăstire; iar Domnia şi boierul s-or linişti. 

— Şi pentru credinţa domniei tale, te-or milui după 
cuviinţă. 

Grăind aşa. 

— L-am lăsat încă fierbând lângă turnul Goliei, ş-am pornit 
la vale pe drumul Păcurarului, ca să nu m-apuce soarele în 
târg. Şi nădăjduiam aşa, în mine, că şi de data asta tot 
stăpânirea are să biruiască pe cel viclean. La marginea 
târgului m-am întâlnit cu unii din oştenii Domniei, care se 
întorceau la pas pe cai asudaţi. Erau supăraţi şi se uitau 
urât. Nu găsiseră şi nu prinseseră nici un răzăş. Acuma mi 
se lumina mintea şi-nţelegeam de ce-a mânat Costea 
Căruntu pe slujitori într-aceea parte, căci pe acelaşi drum 
avea a umbla şi căruţa duducăi Varvara, câtre mănăstire. Ş- 
un nebun, cum se vede că este Todiriţă Catană, numaidecât 


trebuia să încerce a-i aţine calea. Am priceput că de asta 
mai ales se temea jupan Costea. 

Am mers aşa o vreme pe drum lung. Când s-a suit pe cer 
soarele şi mi s-a îngreuiat în spate coropca, am poposit la o 
fântână şi mi-am potolit setea. Ş-am stat aşa sub arşiţă, 
aşteptând din zare un creştin drumeţ, care să mă 
primească lângă el, în căruţa cu fân. Ca şi-n alte daţi, 
Domnul Dumnezeu mi-a venit întru ajutor - şi s-a arătat 
dintr-o zare un om cu căruţa. S-a oprit la fântâna cu 
cumpănă ca s-adape caii -şi eu spunându-i o vorbă bună, el 
mi-a răspuns cu prietinie. Am pus lădiţele bine, m-am 
aşezat în fân alături, ş-am mers aşa prin sate şi prin locuri 
singuratice până la Târgu-Frumos. Acolo omul cu căruţa a 
apucat în altă parte de lume, iar eu, cu lăzile-n spate, am 
intrat în pădure la Strunga ş-am mers la răcoare până ce-a 
asfinţit soarele în Şiret şi s-a arătat luna în urmă la răsărit. 

Atuncea mi-am pus jos lădiţele, la altă fântână, ş-am stat 
acolo până ce mi-a trimis Dumnezeu, de pe alt drum, altă 
căruţă. Era o căruţă uşoară, care venea iute, cu doi cai 
sprinteni. Omul a oprit şi m-a întrebat: 

De unde vii, măi creştine? 

Tocmai de la târgul Ileşilor viu, gospodarule, şi mare 
pomană ţi-ai face dacă mi-ai scurta drumul, căci eu sunt 
coropcar, prietinul oamenilor, şi nu fac nimănuia nici un rău. 

— Dacă vii de la leşi, suie lângă mine şi te grăbeşte. A 
grăit omul acela. 

Eu m-am suit lângă el şi îndată am trecut Şiretul. Iar pe 
lângă podul de lemn juca luna în apă - şi fulgera spre noi 
lumină. Întorcându-mă spre om să-i mulţumesc şi să-i spun 
cuvânt bun, am înţeles îndată că lângă mine-i Todiriţă 
răzăşul, şi l-am cunoscut. 

El a rânjit, sticlindu-şi dinţii; şi m-am înfricoşat că mă 
cunoaşte şi el. 

Tu eşti, zice, neguţătorul acela care a râs către mine, ieri, 
la Carvasarâ. 


Am râs, răspund eu, căci mi-a plăcut faţa domniei tale. Nu 
te supăra, căci sunt om sărac şi umilit. 

Tu eşti oaie din turmă, îmi întoarce el cuvânt: şi te 
păstoreşte lupul. Să ştii că asta eşti tu. 

Bine, zic, asta sunt: numai nu te supăra pe mine. 

El iarăşi a râs. Apoi a fluierat ascuţit - şi caii, înțelegând 
putere îndărătul lor, s-au întins mai cu grăbire la fugă, pe 
şleah. 

Catană răzăşul se întoarce iar către mine. 

Ce se mai aude în târg la leşi? 

Ce să s-audă? 

— Zic. Ştiu că dacă nu ţi-oi mărturisi adevărul, îmi răpun 
capul. Costea Căruntu de la agie trimite oştire multă după 
dumneata. Şi el duce singur pe duduca Varvara la 
mănăstire la Agapia. A pornit, socot eu, cam pe la prânzişor. 

Asta-i bine, îngână răzăşul. 

Asta este, zic eu iar, şi să ştii că el cunoaşte că şi dumneata 
trebuie să fi apucat tot pe acesta drum; şi a luat cu sine 
tărie, de care trebuie să te temi, căci eşti numai unul singur. 

Răzăşul râde iar. 

— Ascultă, omule, zice; eu pot pieri, dar de temut nu mă 
tem. Şi tu ia aminte la cuvântul meu şi din ce spun eu să nu 
ieşi. Acuma mergem încă o bucată de drum, până într-un 
loc care se cheamă Hanu-Ancuţei. Acolo eu vreau să mă 
opresc şi s-aştept pe jupan Coste, cu toată sila lui. Când are 
să vie, el n-are să mă găsească şi n-are să mă vadă. 

— Dar eu n-am să fiu departe. Am să fiu lângă voi ş-am să 
vă am sub ochiul meu. Ş-am s-ascult şi vorbele pe care ai să 
le spui. Elare să te întrebe şi tu ai să-i răspunzi c-am 
apucat şleahul înainte către Timişeşti, ş-am fugit de el cu 
mare spaimă. Să-i spui ade vărul, că m-ai văzut şi m-ai 
cunoscut. 

— Însă nu într-alt chip, căci altfel ne mai putem întâlni 
într-această viaţă şi-n această lume. 

La asemenea vorbe, eu am plecat capul ş-am răspuns cu 
supunere; mă gândesc că poate într-adevăr nemernicului i-i 


frică de puterea Domniei. Însă de puterea celor mari 
nimene nu poate scăpa. 

Aşa, cinstite căpitane Neculai şi comise Ioniţă, dorind eu 
pedeapsă celui rău şi rânduială în ţară, am ajuns, nu în 
târzie vreme, aicea, la Hanul Ancuţei celei de-atunci. Era 
închis şi se afla numai cu luna în singurătate. Bate Catană 
în porţi, se deşteaptă câini răi. 

— S-aude înlăuntru glasul Ancuţei. Răzăşul strigă: 

— Lele Ancuţă, am venit la sfatul şi prietinia dumitale. Eu 
sunt lodiriţă Catană, şi dacă nu-ţi mai aduci aminte de 
mine, acuma ai să-mi cunoşti necazurile. 

Pe loc Ancuţa a tăcut; a grăit blând cu câinele; pe urmă a 
tras drugul ş-a desprins clempuşurile de fier. A deschis uşa, 
ne-a vârât în ochi pe rând făclia de ceară ş-a zis către 
Catană: 

— Intră. Dumneata eşti răzăşul cel nebun, cu pricina. Am 
auzit astăzi veste de la Iaşi despre isprăvile dumnitale. 

Atunci Todiriţă Catană s-a îndreptat din şale şi s-a uitat la 
dânsa. 

Ancuţa de altădată era muiere frumoasă, ca şi aceasta de- 
acum. Căta la el cu ochii mari şi-i luceau în ei două făclioare 
mititele. Răzăşul s-a uitat lung la dânsa, apoi şi-a lepădat 
pe-o laiţă pistoalele şi iataganul. S-a întors şi i-a cuprins 
mâna dreaptă care-i era slobodă. Ancuţa a prins a râde. 

Stai, să pun lumina deoparte şi să-nchid porţile, a grăit ea, 
şi pe urmă spune ce ai de spus. Eu ştiu că nu eşti un ora cu 
mintea întreagă, căci te pui cu stăpânirea. Se vede că nu 
eşti înţelept, căci iubeşti o copilă de boier. Asta-i dragoste 
cu primejdie. Dar am înţeles că ai făcut o ispravă mare în 
târg la leşi, la turnul Goliei. Se bat cap în cap arnăuţii şi 
neferii Domniei şi te caută pe toate drumurile. Au să te 
găsească ş-au să te taie. 

Lele Ancuţă, a răspuns Iodiriţă Catană; dacă mi-a fi scris 
să mor, oi muri. Pentru o dragoste pot să-mi dau 
viaţa/tinereţile mele. Află, lele Ancuţă, că-n noaptea asta. 


— Poate! Peste-un ceas, poate peste două, au să cadă într- 
adevăr aicea, la porţile dumnitale, oştenii Domniei. Cu ei se 
află Costeaj Căruntu, care m-a legat ieri şi mă bătea peste 
fălci în vederea norodului. Costea Căruntu, dragă lele 
Ancuţă, duce pe duduca Varvara în pustie, la Agapia la 
mănăstire. Şi eu vreau să-ndrăznesc a scoate din mâna lor 
dragostea mea; ori izbândesc, ori îmi las aici oasele. 

Atunci, la aceste vorbe, am văzut-o pe Ancuţa înfricoşată. 
A clipit din ochi şi şi-a dus palmele la obraji. Ş-a răcnit 
subţire: 

— Tu eşti nebun, Iodiriţă Catană, aşa cum spun şi alţi 
oameni! 

Dar îndată după aceea s-a întors şi s-a aplecat către el şi 1- 
a întrebat cu grabă cum socoate el că şi-ar putea împlini 
planurile. Trăgându-se amândoi în celălalt colţ de odaie, 
lângă vatră, au prins a descânta frunte lângă frunte. 

— Şi mai ales Ancuţa mi se părea mie că grăieşte cu foc şi 
cu patimă. 

După ce-au isprăvit ei de grăit şi de pus la cale, Todiriţă 
Catană a venit împotriva mea, s-a oprit şi s-a uitat la mine 
cu sprâncenele încruntate. Avea nişte priviri pe care voiam 
să le lepăd din mine şi nu puteam. Nici n-am îndrăznit a-i 
spune nimic. Am înţeles aşa că a făcut legământ cu moartea 
şi de asemenea om trebuie să mă tem. 

— Du-te; nu întârzia. I-a grăit Ancuţa, când el îşi luă 
armele. 

Şi-a întins mâna pe umărul lui, apoi şi-a tras-o iute înapoi. 
Catană, ca şi cum l-ar fi întors braţul ei, s-a sucit în loc, a 
cuprins-o cu dreapta pe după gât ş-a sărutat-o. 

— Dacă se scoală soţul meu şi te vede, a zis ea râzând, 
măcar că-i bătrân, se poate supăra. 

Pe urmă a rămas neclintită, lângă uşă. 

— Ş-a ascultat cum grăieşte răzăşul cu caii, cum îi 
îndeamnă şi cum porneşte. 

Vuietul căruţei s-a depărtat şi nu se mai auzea şi ea tot 
stătea cu urechea aţintită. 


Şedeam împovărat lângă lădiţele mele şi nu înţelegeam 
nimica. Ce fel de vânt tainic mâna veştile aşa de grabnic de 
la leşi în lume? Şi cum se pot aduna şi înţelege într- 
asemenea chip doi oameni străini? Înalţ privirile: văd că 
Ancuţa s-a aşezat pe o laiţă: se uită înspre mine şi făclia îi 
joacă în luminile ochilor; dar nu mă vede. Parcă tot ascultă 
şi nu vede. Şi aşteptăm aşa până ce sună zvoană pe şleah - 
şi cu mare larmă de glasuri şi pocnete de harapnic se 
opreşte în bătătură alaiul cel mare de la leşi. Şi-ndată aud 
răcnetul lui jupan Costea Căruntu şi hangiţa se scoală din 
locul ei, deschide uşa şi saltă făclia deasupra capului. Pare 
apoi a-şi aduce aminte şi de mine şi, plecând numai uşor 
fruntea, îmi suflă pe sub braţ: 

— Dumneata, meştere lenache, ştii ce ai de spus. 

Au tăbărât slujitorii Domniei, răcnind să le deie vin. Jupan 
Costea însă i-a înfruntat şi i-a ocărât şi i-a scos afară la cai 
şi-n jurul căruţei. Acolo, sub poclăzi, în lumina lunii, 
grămădită cu capu-n piept asupra genunchilor, am văzut pe 
duduca Varvara. Mi s-a arătat ca o umbră şi mi s-a părut că 
tot plânge. 

Iar jupan Costea, bătând cu sabia în podele, s-a apropiat şi 
m-a cunoscut. 

Cum se poate, bre lenache, zice - aşa degrabă ai ajuns în 
aceste locuri? Spune-mi dacă n-ai aflat cumva pe drum 
veste despre mişelul pe care-l căutăm. 

Jupâne Coste, zic, am auzit despre Todiriţă Catană pe 
care-l cauţi dumneata şi l-am văzut. 

— Cum se poate, bre lenache? A strigat slujitorul agiei; iar 
hangiţa s-a întors către mine, aţintindu-mă. 

L-a văzut, a adaos ea. A trecut pe aici. 

Da, încuviinţez eu; a trecut pe aici ş-am oblicit c-ar fi 
apucat spre vadul de la Timişeşti cu mare spaimă. 

Am auzit larma slujitorilor de-afară şi mi s-a părut că jupan 
Costea se bucură. 

De armele noastre nu poate să scape! A răcnit el cu tărie. 
Hangiţa zâmbegşte şi grăieşte cu blândeţă: 


S-aude că şi-ar fi găsit tovarăşi alţi răi şi bezmetici şi vor 
să prade marfa pe care o duceţi dumneavoastră în căruţă. 

Ce? Cum? 

— S-a îngrijit omul stăpânirii. Are să-şi lese căpăţâna sub 
picioarele calului meu! 

Moldova vine mare după ploi, grăieşte iarăşi hangiţa, şi 
vadul de la Timişeşti acuma e greu de trecut. 

Cum se poate? Şi alt drum nu-i? 

Este drum prin Tupilați. Treceţi pe pod umblător. 

Atunci oamenii mei grăbesc după el şi-l înfundă acolo, la 
Timişeşti, iar eu trec căruţa cu marfă boierească pe podul 
umblător. Facem două trebi bune şi mulţămim pe stăpânii 
noştri. Ne ferim astfel şi de orice fel de întâmplare 
potrivnică. Şi-ntr-un sfert de ceas, cât au mai stat acolo 
oamenii stăpânirii, lelea Ancuţa m-a coborât cu dânsa în 
pivniţă ş-am scos amândoi la lună cofe cu vin. Şi adăpându- 
se oamenii şi făcând zarvă şi prinzând mare curaj, au juruit 
pieirea mişelului fugar ş-au apucat-o pe şleah înainte. lar 
jupan Costea, cu o samă de slujitori, a pornit prin partea 
ceastlaltă ca să deie pe podul umblător de la Tupilați. Lelea 
Ancuţa i-a dus pe drum foarte scurt şi m-a ţinut toată 
vremea lângă dânsa. Cum am ajuns la malul apei, jupan 
Costea a strigat cu mare glas la podar. Şi s-a înfăţişat un 
moşneag cu pletele-n ochi şi surd. 

Să ne duci de ceea parte! A răcnit Căruntu la el, arătându- 
i cu sabia celălalt mal. 

Vă duc, boieri dumneavoastră, bâlbâie moşneagul cu 
groază. Da-i apa mare, măria voastră, şi-i greu de trecut 
atâta norod, şi cai şi căruţă, şi fiind şi la vreme de noapte. 

Nu-i nimica, moş Bara, îi ţipă hangiţa la ureche. Îi treci pe 
dumnealor pe rând. Întâi pe cel mai mare şi pe duduca din 
căruţă. După aceea or trece caii; pe urmă ceilalţi. Eu nu m- 
amestec, jupâne Coste, dar spun numai o vorbă. Şi nu s-a 
face decât după cum porunceşti dumneata. 

Ţine podul bine şi bagă samă! S-a întors jupan Costea 
către moşneag. Mă treci întâi pe mine cu sora luminăţiei 


sale vornicului Bobeică. Şi dacă nu-ţi faci bine datoria, să 
ştii că unde-ţi stă capul, au să steie picioarele! 

Moşneagul şi-a vârât între umeri capul şi s-a tras către 
şăici. Iar jupan Costea Căruntu, cu vorbe blajine, a coborât 
din căruţă pe duduca Varvara, subţirică şi plină de spaimă. 
Când a trecut spre pod, s-a apropiat de ea lelea Ancuţa, 
aplecându-se să-i vadă ochii. Scripetele a prins a scârţâi pe 
odgon şi apa rupea şi fărma în solzi lumina. 

S-a lipit podul încet de celălalt mal ş-a rămas acolo 
neclintit şi tăcut. Nu s-a auzit de acolo nici un glas, nu s-a 
simţit nici o mişcare. Numai pe Ancuţa o vedeam că ascultă 
cu încordare, şi-i sticlea luna în ochi. O priveam stând aşa şi 
aşteptând, şi de la o vreme m-am întors de către ea cu frică. 
Nimenea n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a întâmplat, cu toate 
strigătele şi chemările de mai pe urmă ale Ancuţei ş-ale 
oamenilor. Târziu, în zori, au venit gospodari din Tupilați ş- 
au adus iarăşi la cestălalt mal podul. Am găsit într-o şaică 
pe moşneag legat. Şi-n cealaltă şaică pe jupan Costea, 
strâns în funii până la sânge, cu căluş de răşină-n gură. 
Când l-am slobozit din funii şi i-am dat afară căluşul, a 
început a se prăvăli într-o parte şi-ntr-alta tehui şi şi-a 
stupit în prund dinţii de dinainte amestecați cu sânge 
închegat. Aşa era de prăpădit, încât a trebuit să-l culce 
oamenii lui în căruţă, ca să-l poată duce înapoi la agie. Aşa, 
m-am mirat eu de asemenea întâmplare, şi înţelegeam că 
lelea Ancuţa, când se uita la lună, auzea ce se petrece la 
celălalt mal. Eu n-am ştiut ce-a fost şi nici jupan Costea n-a 
spus niciodată. Nu cred să fi fost farmece de-a hangiţei, 
măcar că ea auzea. 

Mai degrabă răul acela, Todiriţă Catană, a stat acolo la 
pândă ş-a stropşit pe slujitorul Domniei. De sfătuit s-au 
sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale 
asemenea fapte. De la Ancuţa am aflat târziu după aceea că 
acest mişel ar fi scăpat cu duduca Varvara în ţara 
ungurească. Ş-atunci iar am bănuit-o c-ar fi fost cu ştiinţa 
ei. Am fost eu, căpitane Neculai şi comise Ioniţă, multă 


vreme mâhnit pentru asemenea blăstămăţii, care s-au 
petrecut în târg la leşi şi la apa Moldovei. 

Judeţ al sărmanilor. 

S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proţap, un om 
mătăhălos, şi s-a arătat în lumina focului păşind legănat. 

Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele 
parcă, s-ar fi putut cunoaşte că-i cioban. Se vedea asta însă 
şi după glugă, după căciula dintr-un berbec, după chimirul 
lat şi lustruit şi mai ales după cămeşa scorţoasă de spălaturi 
în zer. Purta toiag nalt pe care-l ţinea de sus. Şi ochii 
mititei, abia-i vedeam de sub streşina frunţii şi a 
sprâncenelor. Avea plete creţe unse cu unt, iar barba-i era 
rasă cu custură de coasă. 

— Eu toate le-am ascultat şi toate au fost istorisiri 
frumoase, a grăit el gros, şi nu mai doresc decât s-aud 
întâmplarea gospodarului istuia nalt şi uscat. 

Şi după asemenea vorbe cătră comis se cunoştea că-i un 
om din sălbătăcie. 

Nici nu-l băgasem în samă pân-atunci; dar el toată 
vremea stătuse acolo cu noi, şi tăcuse. Tăcuse şi-şi văzuse 
de vin, şi abia acuma-i venise gust de vorbă şi chef. Cu 
mâna stângă făcu vânt oalei peste flăcările focului. O auzii 
ţipând în întuneric, la grămada cioburilor. 

— Se sfarmă şi tăcu, încheindu-şi soarta. 

— Asta n-a mai cunoaşte băutura, vorbi iar ciobanul 
rânjind. 

— Şi nu ne-om mai întâlni decât după ce-oi fi şi eu ulcior. 
lar cei care nu mă cunoaşteţi, să ştiţi că eu nu-s mai 
departe decât de la Rarău, ş-acolo am stână cu alţi tovarăşi, 
şi bordeie pline cu putini de brânză şi de lapte acru, şi alte 
bordeie cu poclăzi şi cojoace. Şi mă cheamă Constandin 
Motoc. Cine vrea să ştie, pot să-i spun că mă duc până într- 
un sat la apa Şiretului, să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume 
os din osulj părinţilor. 

— O soră ce-am avut şi cu care nu m-am văzut dini 
tinereţile melc. Dac-a fi moartă, să mă întorc înapoi la oi şi 


laj tovarăşi şi la întristare, pe vârf de munte, unde nu se 
domoleşte vântul niciodată. 

— Ca şi gândul omului. 

Dar eu râd, căci mi-am adus aminte de-un prietin, carele 
mi-a spus că, dac-oi trece pe la Hanu-Ancuţei, să beau o 
oală de vin, să beau două, pân' ce-oi vedea tulbure şi să nu 
spunj la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe 
locurile acestea. Mi-a povestit câte a pătimit. Dar pot spune 
că, bând atâta vin cu o asemenea oală, nu-mi mai pot aduce 
decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea. 

Ce întâmplare? Întrebă, după obiceiul lui, comisul Ioniţă. 

O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care 
mi-i mie ca un frate. Măi lăutarilor: voi să ziceţi pe strunii 
după mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hoţu; 
ş-apoi dac-a dori lumea, oi spune; dacă nu, oi tăcea. 

Începu deodată a cânta pe nas, c-un glas din cap, subţire, 
cu totul nepotrivit făpturii lui mari. 

— Ascultaţi, măi! 

Care-i tânăr şi voinic lese noaptea la colnic Fără par, fără 
nimic, Fără brâu, fără pistoale, Numai cu palmele goale. 

Îmi venea a râde ascultându-l cum zice subţire, şi mâl 
veseleam, căci nu mi-i silă de omul cu chef. El s-a oprit 
arătându-şi dinţii, dar mai mult cu harţag decât cu voie- 
bună. 

— Acu cioroii să tacă, a zis el iar cu tărie şi gros, şi să-şi 
ascundă diblele sub aripi. Vreau să vă spun 
dumneavoastră,! Dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre 
care v-am vorbit. Şi dacă nu v-a plăcea, să nu-mi spuneţi pe 
nume. 

S-a posomorât spre umbra neagră a hanului, şi-a potrivit 
toiagul la subsuoară, sprijinindu-se în el după obiceiul 
ciobanilor, apoi s-a întors spre noi şi şi-a plimbat ochii în jur. 
- fără să ne vadă, căci privirea lui dintr-o dată se cufundase 
în timp. 

Dintre noi toţi numai Ioniţă comisul îl privea într-o parte 
cu oarecare nerăbdare şi dispreţ. 


— Căci îl astupase aşa tam-nisam un om de rând şi din 
proşti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari. 

Ciobanului însă nu-i era ruşine şi nu cunoştea asemenea 
rânduieli. 

Ce-am vrut eu să spun? Ne întrebă el, zâmbind din 
depărtare şi din singurătate. Apoi ce-aş vrea eu să vă spun, 
m-aş prinde mai degrabă să vă cânt din fluier; dar n-am 
chip. Aşa că trebuie să grăiesc cum m-oi pricepe. Era 
prietinul acesta al meu trăitor în sat la Fierbinţi, pe Şiret, 
fiind în acele vremi stăpân pe moşie un boier chiabur tare 
cu numele Răducan Chioru. Era acest boier om stătut şi 
văduvaoi şi din când în când avea dumnealui plăcere pentru 
câte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi 
râdeam şi făceam haz într-o privinţă. Dar iaca prietinul ista 
al nostru păţeşte şi el pozna şi nu-i mai vine-a râde. Află de 
la alte femei binevoitoare, că pe Ilinca lui a poftit-o boierul 
pân' la curte. 

Cum se poate una ca asta? Sare el în sus. 

Iaca se poate; ba încă s-a întors acasă c-un testemel nou, 
roş ca focul. 

Atuncea prietinul acesta al meu a simţit că-i creşte pe 
spinare păr de câine turbat. A lăsat în drum, dinaintea 
orândei, sania încărcată cu saci, a zvârlit biciul în coarnele 
boilor ş-a tras de după o scoarță bărdiţa. Văzând înainte-i 
pâclă de sânge, s-a repezit acasă ş-a izbit cu umăru-n uşă. A 
luat în piept pe femeie ş-a prins a striga la dânsa: 

Unde-ai fost? Să-mi spui unde-ai fost, că te tai în bucăţi ca 
securea. 

N-am fost nicăierea, omule! Ce este? Ai înnebunit? 

Spune-mi unde ai fost, că te tai. Unde-i testemelul cel roş? 

Care testemel? Iu trebuie să fi băut, bărbăţele. 

— După aceea ai adormit în car ş-ai visat! 

A mai răcnit la dânsa, ea se apăra ca de înec; se ferea, da 
din mâni şi nu mai contenea din gură. A apucat-o omul de 
cozi ş-a bătut-o cu capul de colţul hornului; n-a fost chip să 
Scoată nimica de la dânsa. 


— Taie-mă, omoară-mă, nu-s vinovată cu nimica! 

Atuncea i s-au trudit şi prietinului istuia al meu manile. Se 
uita la dânsa cum plânge şi 1-a cuprins şi pe dânsul mare 
amărăciune. 

— Vai, Ilincă, zice, vai de zilele noastre cele ticăloase! Că 
noi numai de patru ani suntem luaţi. 

Şi când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la casa 
noastră, iar acuma florile li-s scuturate şi mi-a îngheţat 
inima. Că tu mie mi-ai fost dragă şi te-am socotit cu 
credinţă; dar văd că m-am înşelat amar. 

Muierea atunci se jură pe luminile ochilor şi pe mormântul 
maică-sa, că nu ştie nici cu spatele despre ce poate fi vorba, 
îşi şterge gura cruntă de sânge şi-l sărută pe bărbat; îl 
domoleşte şi-l îndeamnă să se ducă să-şi caute sania cu 
boii. lar după ce se duce ella boi şi la sanie, ea îşi pune în 
cap testemelul cel roş şi iese prin fundul grădinii într-o 
hudiţă de unde ia drumul la curtea boierească. 

Omul îşi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe 
urmă vine la curte să-1 scrie pe catastif grămăticul. În loc 
de grămătic, iese în cerdac boierul. Îl cheamă ia aşa cu 
degetul şi-i rânjeşte numa-ntr-un dinte. 

Ia fă-te-ncoace, gospodarule. 

Iaca viu. Care-i porunca, cucoane? 

— Măi păgânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia de-o baţi 
şi-o asupreşti? 

Prietinul ista al nostru nu se dumereşte deocamdată. 

— N-am nimica, cucoane, dar nu pricep de unde ştii măria 
ta una ca asta şi de ce te-amesteci între român şi femeia lui. 

N-a apucat a sfârşi vorba, şi Răducan Chioru 1-a şi 
fulgerat cu palma peste gură. Prietinul ista al nostru 
închide ochii fără să înţeleagă; iar când îi deschide, vede la 
o fereastră pe Ilinca lui cu testemel roş şi-nţelege. Răcneşte 
cu mare tulburare şi-i vine să-şi facă o samă, să se deie cu 
capu-n fântână. Dar n-are când. Boierul a tras de după uşa 
tindei harapnicul şi-l păleşte-n plin pe după grumaz şi-l 
taie peste ochi cu şfichiul, parcă-1 scrie cu foc. Încearcă a 


cârni la dreapta şi la stânga. Cu răsuflarea gâfâind în sânge 
se-ntoarce şi se prăvăleşte pe scări ca să scape şi să fugă. 
Jos îl prind în braţe haidăii curţii. 

Bate cu pumnii şi scapă şi se repede urlând la stăpân. 
Răducan Chioru îl arde iar cu şfichiul şi clipeşte râzând din 
ochiul cel sănătos. 

— Nu-l lăsaţi, măi flăcăi, zice, că-i tulburat. Era să-şi 
omoare femeia. 

Haidăii au sărit şi l-au prins. L-au mai bătut până ce-au 
ostenit, pe urmă i-au dat drumul. 

După ce a bolit trei zile, muşcând scândura laiţii, prietinul 
ista al nostru sare-ntr-o noapte gardul la curtea boierului, 
ca să-şi găsească femeia. A pândit-o pe lângă odăile slugilor, 
până ce-a zărit-o. A sărit la dânsa urlând, ca să-i rupă cu 
unghiile gâtiţa. A auzit boierul ţipete din casă, ş-a ieşit cu 
hamgerul. 

Aşa că Răducan Chioru, ca un stăpân ce se afla, văzând 
atâta îndrăzneală, s-a scârbit ş-a poruncit haidăilor să-l 
ridice pe prietinul ista al meu şi să-i facă petrecere 
cuvenită, după purtarea lui. Întâi l-au legat cu mâinile la 
spate şi i-au pus căluş în gură, ca să nu urle. Şi noaptea 
aceea l-au ţinut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns 
între nuiele. L-au mai rupt câinii de pe lături; 1-a muşcat 
gerul Bobotezei înspre ziuă. Eu nu înţeleg de ce n-a murit. 

Făcându-se ziuă şi văzându-l că se uită tot urât, cuconu 
Răducan porunceşte să-l scoată din gard şi să-l mâie cu 
harapnicele până devale la moară. Acolo slujitorii îl 
descalţă, îi suflecă iţarii până la genunchi şi-l vâră în lăptoc 
până la glezne. 

— Ca să simţească zimţii gheții şi să nu mai îndrăznească a 
sui ameninţare împotriva unui obraz boieresc. 

Apoi a mai avut a îndura prietinul ista şi altele, ca să se- 
mplinească rânduiala care era atunci la curţile stăpânirii. L- 
au lepădat într-un bordei, în preajma focului, ca să se 
încălzească. Ca să nu fugă, i-au pus picioarele în butuc, cu 
lăcată grea de-o ocă. Ş-au lăsat fumul să iasă în bordei, ş-au 


presărat pe jăratic ardei pisat. Tuşind şi stupind sânge, a 
petrecut într-asemenea chip; şi Dumnezeu a vrut să nu 
piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe 
tărâmul Tartorului. 

Aşa s-a întâmplat, cinstiţilor creştini, această faptă acum 
treizeci de ani. Şi prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n 
ţărână, precum ar fi fost mai bine. A rămas schilod o vreme, 
urlând în inima lui; şi când s-a putut târâi, a pribegit din sat. 
A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriţei, şi s-a 
ridicat pe plaiurile cele înalte, către Rarău. 

Acolo, în munte, sub cetină, sta cu ochii ţintă ca un nebun 
şi-şi vedea întâmplarea. O vedea în vâlvătaie şi-n sânge, şi 
inima-i era scrijelată de unghii de criţă. Gemea zvârcolindu- 
se şi nu găsea în el o putere. Ş-a fost rob ciobanilor mulţi 
ani. 

— Până ce-a avut şi el mioare şi berbeci, învățând 
rânduiala acelei sihăstrii. 

Atuncea, într-o sară de primăvară, prietinul ista al meu a 
auzit glasul lui Vasile cel Mare, cântând sub streşină de 
pădure precum v-am cântat eu. 

Când i s-a înfăţişat la colibă, prietinul meu 1-a înţeles 
numaidecât că-i om fugar din lume şi pribeag în pustie. 

L-a văzut voinic şi fudul, uitându-se pe sub sprâncene, şi 1- 
a primit cu dragoste, plăcându-i cântecul. Când a auzit că-l 
cheamă Vasile, s-a bucurat, căci toată partea aceea de ţară 
cunoştea asemenea nume, şi de braţul lui se temeau 
câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare ţinea vadurile şi 
drumurile şi era mare vameş. 

— Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. 
Eu am auzit de dumneata - şi te-oi primi bucuros, 
ospătându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da şi 
roibului dumnitale fân bun. Ş-oi găsi pocladă, să-ţi fac 
hodină moale pe noapte. 

Atuncea hoţul s-a bucurat ş-a descălecat la colibă şi nu 
târzie vreme s-au făcut buni prieteni. Şi i-a spus Vasile toate 


ale lui; ş-a povestit şi prietinul ista al nostru hoţului 
întâmplarea cu muierea şi cu boierul. 

Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a supărat; şi-a rupt 
căciula din cap şi a trântit-o de pământ. 

Măi, zice, după istorisirea asta, tu să nu te mai numeşti 
prieten al meu! Căci ai supt lapte de iepuroaică ş-ai rămas 
mişel! 

Ce-aş putea face, bădiţă Vasile? A întrebat omul cel 
sărman. 

Pentru ce-ai putea face tu, eu aş putea să-ţi fiu învăţător, 
măi băiete! 

Aşa i-a spus; ş-acolo, la colibă şi lângă foc, cinstind ei 
rachiu de afine, l-a învăţat lucruri bune. 

Măi băiete, zice hoţul, tu trebuie să înţelegi că la femeie 
nu găseşti credinţă. Eu de când voinicesc, am învăţat a o 
citi. Şi din pricina uneia ca a ta am fost eu puşcat de poteră 
în piciorul stâng, de mă vezi ş-acuma călcând mai îndesat 
într-o parte. Ci muierea fiind aşa lăsată de la Dumnezeu, 
vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui ş-o iert. 
Dar nu uita păli pe cel care nu m-a iertat şi pe cel care m-a 
asuprit. Fă şi tu aşa, ca să nu crapi de veninul de care eşti 
plin. 

Aşa-i, sunt plin de otravă! A strigat prietinul acela al meu. 
Mă dau rob ţie, bădiţă Vasile. 

Învaţă-mă cum să mă răcoresc! 

Povestind, ciobanul se aţâţase ş-acum îşi scutura capul şi 
braţele în rumeneala focului. Glasul îi ieşise din cumpăna; 
obişnuită. Vorbea prea tare, însă ca şi cum ar fi fost singur. 
Cu toate acestea comisul Ioniţă - ca şi ceilalţi - îl asculta cu 
luare-aminte şi nu mai părea jignit. 

— Şi precum vă spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile 
cel Mare l-a învăţat pe acel prieten. 

— Lasă-ţi, zice, mioarele în sama soţilor, pe o săptămână. 
Lasă jintiţa şi câinii în sama scutarilor. Nu lua cu tine decât 
un cal şi doi caşi la coburi, ca să ne fie de prânzare. Avem să 
coborâm amândoi călări, ca doi negustori de treabă, până la 


apa Bistriţei şi mai departe pân' la apa Şiretului. Ca să văd 
şi eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit. 

Când a vorbit aşa fel acela hoţ, râzând. 

— Prietinul meu a simţit tremurând în el inima cu mare 
durere şi mare nădejde. 

A dat pe sama soţilor averea, a lăsat plaiurile şi bradul, 
izvoarele cele reci şi poienile, şi, încălecând, a coborât cu 
hoţul între oameni la câmpie. 

De cunoscut nu-i cunoştea nimeni. Ş-au călărit ca doi 
negustori de treabă până la apa Şiretului în sat la Fierbinţi, 
mâncând caş cu pită rece şi bând apă la fântâni cu 
cumpănă. Şi-ntr-o joi dimineaţă, fiind şi sfânta sărbătoare a 
înălţării, s-au arătat amândoi pe şleah, venind împotriva 
bisericii, tocmai când ieşea norodul de la liturghie. 

Atuncea, printre oameni, prietinul meu a cunoscut pe 
Răducan Chioru. A simţit zbătându-se în el o dihanie, dar s- 
a; stăpânit. Ş-a zis: 

Bădiţă Vasile, acesta-i stăpânul meu, carele m-a miluit. 

Aşa? A răspuns hoţul. Tare bine! 

Ş-a strigat cu mare străşnicie, înălțându-se în scări: 

— Oameni buni, staţi! 

Oamenii au stătut. 

— Creştinilor şi oamenilor! A răcnit Vasile cel Mare, staţi 
cu linişte şi cu pace, căci eu n-am nimica cu dumneavoastră. 
Aflaţi că eu sunt Vasile cel Mare, hoţul. De numele meu ştiţi 
şi de urmările mele aţi auzit. Avem pistoale şi nu ne temem 
de nimeni; şi mai sunt alţii care străjuiesc aproape. 

Oamenii au murmurat şi s-au tras la o parte cu supunere. 
Iar boierul şi-a săltat barba din gulerul giubelei şi-n ochiul 
lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă, când a cunoscut pe 
prietinul meu. 

— Ne-am înfăţişat, zice iar hoţul, ca să facem un judeţ, 
după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui 
Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la 
Divan, cată să facem dreptate singuri cu braţul nostru. 
Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, dar am 


tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele-n gheaţa morii, şi cu 
picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne 
sufletul, şi ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai 
umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în 
toate zilele şi n-am găsit nici într-un fel alinare şi izbândă! 
Ne-am înfăţişat să-ţi plătim, cucoane! 

Răducan Chioru înțelegând, a căscat mare ochiul ş-a urlat 
la oameni şi la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat 
scăpare înainte, dar hoţul şi prietinul acesta al meu l-au luat 
în piepturile cailor şi l-au dărâmat. După aceea au 
descălicat şi l-au lovit cu cuţitele. Prietinul meu a stat până 
ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere. Când cel căzut şi- 
a contenit tânguirile ş-a suspinat de moarte, 1-a pipăit cu 
vârful piciorului şi 1-a întors cu faţa-n sus şi cu ochiul 
deschis către cer. Şi nimenea dintre oameni n-a zis nimica. 

— Ci stăteau martori cu spaimă, la judeţ. Asta a fost. Ş-au 
lăsat lângă mort punga cu opt galbeni, câtă avere aveau, 
pentru sfânta biserică. După aceea fiind o vreme frumoasă, 
cu soare de primăvară, au încălicat iar, ieşind din sat, şi s-au 
pustiit prin locuri ferite, până ce s-au suit iarăşi sub codrul 
verde. 

Sfârşindu-şi povestirea, ciobanul pufni spre flăcări 
amărăciunea pe care o avea încă în el. Apoi ne privi tulbure 
şi începu a râde pieziş, văzându-ne că tăcem. Şi se trase 
deoparte la tohoarca lui şi stătu iarăşi închis în mâhnire ca 
mai înainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile 
muntelui. 

Negustor lipscan. 

Yân sfârşit, venise acel mult dorit ceas, când puteam să mă 
pregătesc a asculta cu mare plăcere istorisirea prea 
cinstitului nostru comis Ioniţă de la Drăgăneşti; dar, prin 
negura serii, s-auziră strigăte şi zarvă pe drumul Sucevei. 
De la focurile noastre ne întoarserăm cu toţii capetele într-o 
singură parte. Şi cel dintâi, punând ulcica jos, se sculă în 
picioare chiar comisul. 

— Ce să fie? Ne întrebă el cu ascuţită nedumerire. 


Noi nu ştiam ce putea să fie şi nu găsirăm vorbe de 
răspuns. 

Comisul făcu doi paşi spre drum. Atunci se arătă din odaia 
ei Ancuţa, cu fanarul cel mare. Îl ţinea la înălţimea pieptului 
şi lumina îi rumenea obrazul. În această lucire trandafirie 
ochii îi păreau mai mari şi mai negri. Cobori cele două 
trepte, grăbi spre şleah: noi îi vedeam numai obrazul 
lunecând pe trupu-i de umbră. 

Trebuie să fie nişte cărăuşi, prietene Ioniţă, îşi dădu 
părerea căpitanul Isac. Când te-i întoarce la locul 
dumnitale, să bagi de samă să nu-ţi răstorni vinul, care-i 
lucru bun, măcar că nu-i scump. 

Cărăuşi trebuie să fie, încuviinţă răzăşul. 

Într-adevăr, erau cărăuşi. Se auzeau glasuri groase care 
opreau boii: aho-aho! Şi lumina fanarului, fulgerând asupra 
întunericului, descoperi dintr-o dată cară cu coviltir răsărite 
ca din pământ. Oamenii în alb se mişcau, apărând şi 
pierind. Cineva rosti cu voie-bună: 

Bună vremea, jupâneasă Ancuţă. 

Bine-aţi venit, răspunse hangiţa. 

În glasul ei era un cântec dulce pe care i-l cunoşteam. 
Ridicând cu amândouă manile fanarul deasupra capului, 
aplecă fruntea ca să-şi deosebească mai bine oaspeţii. 
Atunci apăru; în lucirea făcliei de seu, mişcându-se spre 
gazdă, un bărbat bărbos cu căciulă şi cu giubea. Barba-i era 
astâmpărată şi rotunjită de foarfece; râdea cu obraji plini şi 
bogaţi de creştin bine hrănit. 

— Eu socot că-i un negustor, hotări căpitanul Neculai Isac. 

Hangiţa îşi cunoscu muşteriul şi glasul ei crescu şi scăzu 
desmierdări: 

Chiar domnia ta eşti, jupâne Dămian? Atuncea mai ales 
eşti binevenit şi te poftesc sub acoperişul nostru. 
Porunceşte cărăuşilor să tragă peste podeţ şi să bage de 
samă să nu prăvale. Să intre sub şandrama, unde ştii că 
putem închide porţile ca la cetate, şi n-ai nici o grijă, chiar 
dacă ai avea aur în boccele. 


N-am aur, dragă jupâneasă Ancuţă, se apără negustorul 
râzând. 

— Ştiu, jupâne Dămian: trebuie să ai lucru mai scump; de- 
aceea să fii fără grijă. Pe lângă porţi, pe care le cunoşti, 
avem în popas la focul acesta lume bună care cearcă vinul 
nou. Am tăiat pui graşi şam scos din cuptor azi pâine 
proaspătă. 'Toate-or fi pe pofta inimii dumnitale, mai ales 
ştiindu-te că eşti un om căruia îi plac tovărăşiile. 

Răzăşul Ioniţă se amestecă, ridicând glasul: 

— Apoi dacă-i asemenea om dumnealui, noi cu mare 
plăcere îi găsim loc între noi şi-l poftim cu dragoste la focul 
nostru. 

— Domnia să-i comisul Ioniţă de la Drăgăneşti, hurui 
Ancuţa ca o hulubiţă. 

lar negustorul se ploconi spre comis şi spre umbrele de la 
foc. 

— Pentru mine are să fie mare cinste, grăi el, şi vă rog să 
mă socotiți ca cel mai umilit rob al domniilor voastre. Mai 
întâi însă cată să-mi pun în rânduială marfa, să văd de 
hrana vitelor ş-a oamenilor; şi după aceea nimene n-a fi mai 
bucuros decât mine să guste după mâncare un pahar de vin 
nou. Căci după cum şi la carte scrie, vinul îndulceşte inima 
omului foloseşte mădularelor lui. 

Comisul se întoarse la focul nostru şi ne zise cu 
bunăcredinţă: 

Mie-mi place negustorul acesta. 

Ai dreptate, cinstite comise, încuviinţă moş Leonte. Omul |- 
care vorbeşte şi râde în cea dintâi clipă când te-a văzut, nu 
are întru sine nici viclenie, nici ascunziş, şi mai ales, dacă 
Dumnezeu 1-a lăsat să se nască în zodia Leului şi sub 
stăpânirea planetei Soarelui, apoi nu va găsi împotrivire 
nici ca să dobândească avere, nici să se bucure de cinste la 
cei mari. Lucrurile lui sunt vrednice şi spornice; şi măcar că 
va umbla semeţ şi va scârţâi din picioare, se va arăta 
pururea blajin şi prietinie. 


Să-1 întrebăm atuncea, moş Leonte, în ce zodie s-a născut 
hotări cu veselie comisul. 

— Dacă-i voia domniei tale astfel, să-1 întrebăm, eu nu mă- 
mpotrivesc. Se-nvoi zodierul. 

Carăle şi cărăuşii treceau podeţul prin lucirea fanarului 
Ancuţei. Am numărat trei cară cu coviltire de scoarță, mari 
şi grele, sunând plin. Ţăranii îndemnau boii: hăis-hăis! Şi 
bicele de cânepă plesneau uşor. Trecură şi se mistuiră sub 
şandramaua neagră a hanului. O vreme mai auzirăm glasuri 
amestecate, jugurile căzând unul după altul, apoi viersul 
subţire şi vesel al hangiţei. După aceea veni spre noi 
negustorul, legănându-se, mare şi gros, în antereu-i larg şi 
cu încălţările scării. 

Vă poftesc la toţi sară bună şi bine v-am găsit. Zise el. 

Mulţămim domniei tale, îi răspunse comisul. Te poftesc, 
prea cinstite jupâne Dămian. 

Mă cheamă Dămian Cristişor, întregi negustorul, şi am 
dugheană la leşi, în uliţa mare. 

— Tare bine. Aşa că te poftesc, prea cinstite jupâne 
Dămian, să şezi aicea lângă mine, pe butuc; şi la lumina 
focului să ne uităm noi la domnia ta şi domnia ta la noi, ca 
să ne cunoaştem mai bine. 

Acest prietin al meu bătrân şi înţelept, moş Leonte 
zodierul, spune, cinstite jupâne Dămian, că te-ai fi născut în 
zodia Leului şi noi am fi prea doritori să ştim dacă-i 
adevărat. 

Negustorul clipi din ochi, ca şi cum îl săgeta lucirea 
focului, şi se uită în juru-i cu îndoială. 

Într-adevăr, aşa este, mărturisi el. Ziua naşterii mele a 
vrut Dumnezeu să fie 18 iulie. 

Şi eşti bun să ne mai spui domnia ta, dacă anul întru care 
te-ai născut a fost sub stăpânirea soarelui? 

— Nu pot s-ascund, aşa este, îngână uimindu-se cinstitul 
negustor; m-am născut în anul mântuirii 1814. Cum şi de 
unde aţi putut afla toate acestea? 


— Ai cuvânt să te miri, prietine, zâmbi comisul, precum şi 
noi mai tare ne mirăm; căci fără să te cunoască, şi numai 
umbra văzându-ţi-o, moş Leonte a putut arăta adevărul. Şi 
ne-a spus un lucru şi mai mare: că ai să vii cătră noi 
scârţâind din încălțări, ceea ce mai întâi şi mai întâi s-a 
dovedit. 

Văzându-ne pe toţi cu ochi crescuţi şi cu sprâncenele 
înălțate, moş Leonte s-a sculat de la locul său cu ulcica în 
mână. 

Cinstite comise, a zis el cu tărie; şi dumneata, jupâne 
Dămiene, dacă v-oi spune că numai Domnul Dumnezeu şi 
cartea pe care o am în taşcă mă luminează întru toate câte 
le spun, atunci mirarea domniilor voastre faţă de mine 
trebuie să fie mai mică. Căci pentru Dumnezeu şi pentru 
cartea aceasta înţeleaptă nimic nu poate fi ascuns. Eu, ca 
om, puteam greşi. Cartea mea nu greşeşte. Şi spunând 
cartea care-i înfăţişarea omului născut sub cutare semn şi 
cutare stăpânire, eu îl cunosc pe om după acea înfăţişare în 
care zodie şi sub care planetă 1-a născut maica sa. Mai pot 
spune şi altele, deschizând cartea: despre căsnicie, despre 
avere şi cinste, despre sănătate şi anii vieţii, dar ştiinţa mea 
nu poate pătrunde pretutindeni. Şi dac-aş putea să-ţi spun, 
cinstite jupâne Dă-mian, că are să-ţi placă vinul şi tovărăşia 
noastră, nu ştiu dacă, întrebându-mă dumneata, aş fi în 
stare a-ţi răspunde că vii de la Liov ori de la Lipsea, cu 
marfă din ţara nemţască. 

Aduc marfă de la Lipsea. Mărturisi cu supunere 
negustorul. 

Atunci îi bine. Să fii sănătos şi să-ţi deie Dumnezeu-sfântul 
câştig. Şi să bei cu noi ulcica de vin până la fund. 

Punându-şi deoparte uimirea, jupan Dămian Cristişor 
închină ulcica şi se arătă vesel şi prietinos cătră noi toţi. 
Primi apoi de la Ancuţa un pui fript în talger de lut şi pită 
proaspătă. Şi n-a trebuit să treacă vreme multă ca să 
cunoaştem, în acel negustor drumeţ, bun tovarăş şi prietin 
la treaba întru care ne găseam. 


Când s-a potolit sub şopron orice mişcare şi cărăuşii 
învăliţi în cojoace se culcară între roţi sub cară, negustorul, 
ca şi cum ar fi grămădit grija în buzunările afunde ale 
giubelei, păru în toată floarea veseliei lui şi închină altă 
ulcică proaspătă căpitanului Neculai. Mai ales către mazâlul 
de la Bălăbăneşti părea el a simţi mai multă dragoste. 

Dacă doreşti, căpitane Neculai, vorbi el, am să-ţi cum mi- 
au fost petrecerile mele prin ţări străine. Fiind de Cel Sus 
rânduit într-o cinstită breaslă ca aceea în care mă aflu, 
acuma câţiva ani am ajuns cu bine la o stare mulţămitoare 
şi la puţină avere. Atuncea am socotit că mi-a venit vremea 
să mă ridic şi mai sus cu puterile mele, precum au făcut alţi 
negustori bătrâni, m-am hotărât şi eu să mă duc la Lipse. 
Până-ntr-acea vreme umblam la iarmaroace cumpărând 
marfă de la negustori nemți şi jidovi. 

Dar am cugetat apoi că dobânda lor e mai bine s-o 
agonisesc eu. Ş-aşa am încercat, acu doi ani, un drum până 
la Liov. Şi umblând atunci cu folos, mi-am pus în gând acest- 
an să merg mai departe: la Lipsea. Aşa că de Sântămăria 
cea mare m-am sculat ş-am dus patru lumânări frumoase de 
ceară curată sfintei Paraschiva la Trei-Sfetite. Ş-am pus pe 
părintele Mardare să-mi citească pentru drum, pentru 
primejdii, pentru boale. Ş-am şezut şi eu în genunchi sub 
sicriul sfintei rugând-o să m-ajute. Şi îmbrăţişând pe 
Grigoriţă, fratele meu mezin, şi lăsându-l în dugheană, m- 
am suit în căruţă ş-am apucat drumul Huşilor. Apoi de la 
Huşi am trecut Prutul şi mi-am arătat la stăpânirea 
rusească toate îndreptările. Iar la Tighina, pe Nistru, m-am 
întâlnit c-un negustor arman, de sub stăpânirea muscalilor, 
cu care am mai făcut eu afaceri. Sfătuindu-ne şi 
înţelegându-ne, am cumpărat noi, acolo la Tighina, cinci 
sute de batali: frumoasă şi bună marfă. Am plătit câte-o 
rublă bucata. Şi-ndată, fără întârziere, având cu noi patru 
oameni, am pornit pe jos acei batali, în sus, pe Nistru. Am 
trecut fără necaz graniţa la nemți ş-am dat la Cernăuţi. De- 
acolo la Liov. Şi-n Liov am pus marfa noastră în tren şi-n 


puţine zile am ajuns la Ştraţburg ş-am vândut bătălii c-un 
galbăn bucata - şi i-au luat alţi negustori, să-i ducă la un 
târg care se cheamă Pariz. 

Pe jos ori cu trenu? Întrebă căpitanul Isac. 

Cu trenu, cinstite căpitane. Prin acele ţări, la Neamţ şi la 
Franţuz, oamenii umblă acuma cu trenu. Azi îs aici şi mâne 
cine ştie unde. 

Cum cu trenu? Întrebă cineva cu glas gros şi supărat. 

Mă întorsei şi văzui privind pe sub sprâncene pe ciobanul 
de la Rarău. Adevărat este că şi eu şi ceilalţi doream prea 
mult să cunoaştem ce fel de maşinărie e aceea despre care 
vorbeşte nrgustorul. Numai comisul şi căpitanul Isac 
păreau a şti despre ce-i vorba. Totuşi nu se împotriveau să 
asculte lămurirea pe o aşteptam noi. 

Nu ştii ce-i trenu? Întrebă râzând jupan Dămian. 

Ştim, rosti moale comisul. 

Eu nu ştiu! Icni îndărătnic ciobanul. Cine ştie ce ticăloşie 
nemţască a mai fi! 

Adevărată ticăloşie şi drăcie. Râse cu voie-bună 
negustorul. Sunt un fel de căsuțe pe roate, şi roatele 
acestor căsuțe îmbucă pe şine de fier. Ş-aşa, pe şinele 
acelea de fier, le trage cu uşurinţă o maşină, care fluieră şi 
pufneşte de-a mirare; şi umblă singură cu foc. 

Fără cai? Întrebă Moş Leonte. 

Fără. 

Asta n-oi mai crede-o eu! Mormăi ciobanul. lar moş Leonte 
îşi făcu cruce. 

De ce să nu credeţi? Se amestecă împăciuitor comisul. Eu 
am mai auzit de asta şi trebuie să credem. De văzut însă n- 
am văzut. 

Ba eu am văzut, cum vă spun, stărui cu veselie negustorul. 
Maşina umblă singură cu foc şi trage după dânsa toate 
căsuţele. Apoi în acele căsuțe sunt ori oameni, ori mărfuri. 
Şi bătălii de la Tighina i-am încărcat în acele căsuțe. Şi 
merg poarte bine, fără scuturătură şi fără necaz; numaicât 


e-un huiet mare de trebuie să grăiască oamenii unii cu alţii 
tare, ca surzii. 

Hm! Mormăi ciobanul. Ş-ai umblat dumneata în căruţa 
aceea cu foc? 

Am umblat; de ce să se mire omul de asta, când am văzut 
şi alte lucruri mai de mirare? 

Care lucruri mai de mirare? 

Apoi să vedeţi. Pe-acolo, prin ţara nemţască, târgurile-s 
toate alcătuite din case cu câte patru şi cinci rânduri. 

Adică din case una peste alta? Am mai auzit eu de asta şi 
n-am vrut să cred. 

Apoi de ce să nu crezi, dac-aşa-i acolo? Da' eu nu m-am 
mirat prea tare de asta, cât de alta. 

C-am văzut uliţi dintr-o singură bucată de piatră. 

Noi ne privirăm în tăcere la aceste vorbe. 

— Da. Ş-apoi ies nemţii, boieri şi cucoane, şi se plimbă pe 
marginea uliţii. Cucoanele au toate pălării, iar boierii toţi au 
ceasornic. Nu numai boierii, ci şi lucrătorii mai săraci. 

De ceasornice nu mă mir. Întrerupse moş Leonte; dar 
femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac. 

Ei, ce să-i faci? Îl mângâie comisul. Aşa-s pe-acolo 
năravurile oamenilor. Şi ce-ai mai văzut, cinstite jupâne 
Dămian? 

Apoi altceva n-am văzut nimica, fărădecât mare iarmaroc, 
acolo la Lipsea. Mare iarmaroc cât lumea asta, şi comedii, şi 
muzici, şi nemţăria pământului bând bere. Cine n-a gustat, 
oameni buni, asemenea băutură, să nu fie cu părere de rău. 
Căci e-un fel de leşie amară. 

Aşa? Se veseli comisul. Şi ei nu ştiu ce-i vinul? 

Or fi ştiind; dar eu vin ca la noi n-am văzut şi i-am dus 
dorul. 

Aşa? Şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne 
Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi de broască, şi de 
guzgan. 

Ciobanul stupi cu putere într-o parte şi se şterse la gură 
cu amândouă mânecile tohoarcei. 


Nu m-am ferit aşa de tare, vorbi negustorul, căci n-am 
prea văzut aceste dihănii. Dar cartofe, sodom şi carne fiartă 
de porc ori de vacă. 

Carne fiartă? Se mira căpitanul Isac. 

Da, carne fiartă. Şi bere de-aceea de care vă spun. 

Vrasăzică, urmă mazâlul, pui în ţiglă n-ai văzut? 

Nu prea. 

Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei? 

Asta nu. 

Nici sarmale? 

Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap. 

Doamne fereşte şi apără! Se cruci moş Leonte. 

Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate 
acestea, nici nu-mi pasă! Să rămâie cu trenul lor şi noi cu 
ţara Moldovei. 

Fiind prea veseli cu toţii de asemenea cuvinte, am închinat 
ulcelele cătră giubeaua, cătră barba şi cătră obrazul 
bucălat al lui jupan Dămian Cristişor. Ş-am răcnit cu mare 
larmă, felurit, fiecare-n legea lui. 

Altfel nemţii aceia au şi lucruri bune, urmă a tâlcui cu 
îngăduinţă negustorul. Mai întâi şi mai întâi la dânşii 
învăţătura-i la mare cinste. 

Iaca asta nu-i rău, întări comisul. 

În tot târgu, în tot satu, cinstite comise Ioniţă, în tot târgu, 
în tot satu - şcoală şi profesori. Şi toată lumea la carte. 

Atunci oile cine le păzeşte? Mârâi ciobanul; iar noi iarăşi 
ne-am veselit. 

Toată lumea la carte, şi băieţi şi fete. Comisul se încruntă: 

Cum şi fete? Asta iar îi rânduială care trebuie să rămâie la 
dânşii. 

Noi cu toţii am fost, se-nţelege, de părerea comisului. Şi 
iar am strigat, ca să s-audă până-n ţara nemţască. 

Negustorul fiind într-o cumpănă mai dreaptă decât a 
noastră, a zâmbit ş-a aşteptat să ne liniştim. lar după ce ne- 
am liniştit, a urmat: 


Şi mai au acei nemți, cinstite căpitane, lucru bun rânduială 
şi legea. Eu am cunoscut acolo un morar care s-a judecat 
pentr-un petic de moşioară cu împăratul. Şi dac-a avut 
dreptate, judecătorii i-au dat dreptate împotriva 
împăratului. 

Asta eu iar n-oi crede-o ca şi căruţa cu foc! A strigat din 
nou Constandin ciobanul. 

Ba eu cred şi-mi place şi asta, i-a întors răspuns răzăşul. 

Aşa că, prea cinstite comise, stând eu acolo trei săptămâni 
şi văzând multe, nici mie nu mi-a plăcut aflându-i iritici. Însă 
altfel cred tot în Domnul nostru Isus Hristos. 

Atunci cum îs iritici? 

Îs iritici precum mi-a spus mie părintele Mardare de la 
Trei-Sfetite. 

Apoi atunci tot iritici-s şi n-am ce le face! Se învoi comisul. 
Şi părându-ne tare rău pentru asemenea cusur al nemților, 
l-am lăsat pe negustor să-şi isprăvească istorisirea 
călătoriei lui. 

Ş-am umblat, zise el, la nemți pe drumuri şi-n târguri şi 
nime nu mi-a făcut nici o sminteală, nici om de rând, nici 
slujbaş împărătesc. Şi mi-am adus cu căruţa aceea de foc, 
cum zice omu ista care nu crede, marfa până la Liov. lar la 
Liov am încărcat-o în şarabane nemţeşti. Şi la Suceava am 
schimbat-o în cară de-acestea din Cordun. Şi la Cornu- 
Luncii am intrat în ţara Moldovei, cu bucurie. Şi dând vamă 
cătră Domnie, vameşii m-au întrebat dacă nu le-am adus şi 
lor câte-un dar de la iriticii şi ticăloşii aceia de nemți. 
Atuncea am vârât mâna în buzunarul din dreapta al giubelei 
ş-am scos pentru doi vameşi câte-un baider roş. Căci din 
vreme mă pregătisem pentru asemenea împrejurare, ca să 
nu-mi spintec boccelele. Bucurându-i astfel, m-au lăsat să 
trec; ş-am umblat cu linişte până-n drept cu Boroaia. Ci 
acolo a ieşit din lunca Moldovei un călăreț, frumos şi voinic 
om, şi mi-a făcut semn cu mâna, să stau. Am înţeles că, dacă 
nu stau, are să-mi facă semn cu pistoalele. Şi, stând şi 
aşteptându-1, s-a apropiat de carăle mele şi m-a întrebat 


cine sunt şi de unde vin şi ce fel de marfă duc. l-am spus 
toate, ca unui judeţ. Şi l-am întrebat şi eu cine-i. Mi-a 
răspuns: Uită-te la mine. Eu îs hoţ şi slujesc la acest drum 
mare. Să-mi dai banii pe care-i ai asupra dumnitale. 

Om bun, îi zic eu, să-ţi dau marfă, căci alţi bani n-am. Ce- 
am mai avut am dat cărăuşilor şi până la locul meu mai am 
două zile de drum. 

Aşa? Atunci să-mi spui ce marfă ai. 

Apoi ce marfă să am? Am marfă de la Lipsea din ţara 
nemţască. Tot felul de horbote, şi mărgele, şi cercei, şi 
pânzeturi pentru nevoile femeieşti. 

Ce vrei dumneata să fac cu asemenea marfă? Zise hoţul. 
N-ai găsit la acei păcătoşi altceva, potrivit pentru un voinic 
ca mine? 

Ba, dacă nu ţi-i cu supărare şi dacă ţi-a plăcea, m-am 
gândit şi la asta, om bun, îi spun eu. 

Poftim un baider roş de lână de la India, cum n-are nimeni 
în toată ţara şi care sade bine mai cu samă omului călare! 

Să văd! Cere hoţul. 

Eu îndată scot din buzunarul celălalt al giubelei al treilea 
baider şi i-1 întind. Când 1-a văzut, mare bucurie pe acel 
voinic. L-a luat şi s-a dus mulţămindu-mi. 

Bucuros de întâmplare, nimeresc în sat la Drăguşeni, tot 
deasupra Moldovei. Opresc carăle în popas şi pun pe 
oameni să facă un foc la botul boilor ş-o mămăligă în cujbă. 
Când scot eu brânza şi răstoarnă ei mămăliga, iaca se 
înfăţişează privighetorul şi-mi cere îndreptările, din 
porunca isprăvniciei. 

Ce să vă spun? Eu am straşnice îndreptări şi mai ales o 
scrisoare de la nănaşul meu dumnealui aga Temistocle 
Bucşan. Scot şi-i arăt îndreptările şi-i vâr sub nas mai ales 
acea scrisoare. 

Zice aşa în acea scrisoare: „Din porunca măriei sale Vodă, 
dumneata ispravnic ori privighetor, ori vameş, ori vornic de 
sat, orişicine ai fi, să nu cumva să cutezi a vătăma acestuia 
neguţător, ci să-l leşi a merge cu pace la locul său. Aşa.” 


Se chiorăşte acel privighetor la pecete şi la iscălitură şi 
cârneşte din nas. 

Zice: 

Dumneata, jupâne, vii din ţara nemţască? 

Răspund: 

Da. Vin de la Lipsea. 

Şi ce fel de marfă aduci? 

Apoi ce fel de marfă? Tot felul de horbote, şi mărgele, şi 
cercei, şi pânzeturi, şi cituri, pentru trebuinţele femeieşti. 

Numai asta? Zice el. Apoi ce poate face cu asemenea 
lucruri un holtei precum mă aflu eu? 

Nu poate face nimica, îi întorc eu cuvânt zâmbind. Dacă nu 
ţi-i cu supărare şi dacă ţi-a fi pe plac, cinstite privighetor, eu 
m-am gândit şi la o întâmplare ca asta. Şi am la mine, pe 
lângă toate fleacurile muiereşti, un baider roş de lână de la 
India, cum nu se mai află pe lumea asta mai frumos. 

Să văd, mă îndeamnă privighetorul. Eu scot al patrulea 
baider şi i-l dau, şi el se duce fără sămi mulţămească. 

Asta este, fraţilor creştini, sfârşi cu voie-bună negustorul, 
Mi-am plătit dările şi vămile ş-acuma sunt slobod până-n 
târg la leşi. Acolo mai am o dare cătră sfânta noastră maică 
Paraschiva şi cătră părintele Mardare. Trebuie să caut şi la 
obrazul dumnealui nănaşului meu aga Bucşan. Şi pe urmă 
mă pot hodini în casa mea şi-n dugheana mea, aşteptând 
rodul trudelor mele şi anul când îmi va fi dat să-mi iau soţie, 
căci trebuie să aflaţi că încă sunt holtei. 

Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre 
barba cinstitului negustor. Şi într-acea zvoană s-a-nfăţişat, 
părând spăriată, însă zâmbind în colţul gurii, Ancuţa. Într- 
un chersin aducea plăcinte cu poalele-n brâu. La care 
vedere noi şi mai tare ne-am bucurat şi ne-am burzuluit. lar 
Dămian Cristişor lipscanul, fiind înveselit aproape cât şi noi 
de vinul cel nou, s-a sculat, a vârât mâna stângă în 
buzunarul cel adânc al giubelei şi a scos la lumină o 
zgărdiţă de mărgele. Păşind lângă hangiţă, i-a aşezat-o sub 


guşă şi i-a încheiat-o la ceafă. Apoi, făcând un pas îndărăt, a 
privit-o cu uimire. 

— Jupâneasă Ancuţă, a zis el, iată aici mărturia tuturor 
oaspeţilor tăi. Să spuie toţi dacă au văzut vreodată zgărdiţă 
mai minunată la o muiere mai frumoasă! 

Apucând-o de după cap, a sărutat-o pe amândoi obrajii. lar 
Ancuţa, lepădând chersinul, i s-a răsucit pe dedesubtul 
braţelor ş-a scăpat în fugă spre han. 

Orb sărac. 

O babă ş-un moşneag ieşiră cătră lumină dinspre carăle 
lipscanului. Femeia venea înainte, omul ceva mai îndărăt, cu 
capul puţin înălţat şi părând a asculta cu mare luare-aminte 
zvoana şi glasurile de la focul nostru. 

Bătrânul e orb, mi-am zis eu privindu-l. Pare a-l trage 
baba după dânsa c-o frânghioară; însă el păşeşte pe urma 
ei fără greş către mirosul fripturii şi larma sfatului. 

Baba purta broboadă de ştergar alb, catrinţă şi sumăieş 
scurt. Orbul era şi el îmbrăcat ca muntenii, cu pălărioară 
neagră şi strai alb, iar cojocelul îl ţinea numai pe umeri; şi 
de sub cojocel, de la subsuoara stângă, îi atârna cimpoiul, 
cu clonţul spre pământ. Când se simţi aproape, orbul se 
opri, numai baba mai făcu câţiva paşi cătră foc. El se opri şi 
lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă. 

Mulţi dintre tovarăşii mei nu-l băgaseră încă în samă. 
Numai jupanul negustor de Lipsea, înțelegând despre ce-i 
vorba, începu a râde. 

Mătuşă Salomie, zise el, tot n-ai scăpat de moşneagul cel 
chior? Văd că se ţine hojma de dumneata. 

Aşa-i, jupâne, răspunse ea cu vioiciune şi subţire, însă fără 
răutate; de când am purces din Rădăuţi, se ţine de mine ca 
umbra, ca să-l duc şi să-l lepăd la târgu leşilor. Acu 
dumneavoastră, urmă ea cătră noi ceilalţi, veţi fi socotit 
poate altceva, ca oamenii, că mi-i soţie ori frate; dar eu am 
uitat şi de asemenea zburdăciuni, şi de neamuri şi nu cuget 
decât la nevoile mele. M-am aninat şi eu într-adaos la 
căruțele dumnealui negustorului ca să pot ajunge până la 


sfânta cuvioasa Paraschiva, în cetatea Domniei, să pun pe 
racla ei un puişor de argint şi să-i mărturisesc ce durere 
am. lar sărmanul acesta, călcând după mine, a îndrăznit să 
se apropie şi de sfatul domniilor voastre, fiind un bătrân 
viclean şi nădăjduind că-i veţi porunci să vă zică ceva din 
cimpoiul său. M-am stropşit la el să-şi puie în cap cojocelul 
şi să doarmă sub căruţă, dar el nu vrea să înţeleagă. 

Bătrânul zâmbea, aţintind spre foc ochii lui de albuşuri 
coapte. 

— Mie-mi plac tovărăşiile vesele, vorbi el c-o voce blândă şi 
joasă. Îmi place şi vinul nou, şi friptura de pui în ţiglă. 
Foarte-mi place s-ascult istorisiri. Şi să spun şi eu câte ştiu 
din trecute vremi. 

Dumnezeu a rânduit să mă pedepsesc fără lumină într- 
această viaţă, să-ntind mâna şi să cerşesc pită de la creştini 
buni. Fiind aşa voia lui Dumnezeu şi având el grijă de mine 
ca şi de viermii pământului, am cugetat că nu trebuie să 
plâng, ci să primesc rânduiala. 

Comisul Ioniţă se întoarse spre orb; şi după ce-l privi îl 
întrebă cu mirare: 

Fiind un cerşetor nemernic precum eşti, îţi place friptura 
de pui în ţiglă? 

Îmi place, stăpâne şi frate, răspunse cu glasu-i prietenesc 
orbul. 

Şi vinul îţi place? 

Şi vinul nou pe care-l simţesc înţepându-mi nările. 

Dar istorisiri ştii să spui? 

Ştiu, ca oricare om, de ce să nu ştiu? 

Văd că te lauzi, însă află că istorisiri ca mine şi ca prietinul 
meu căpitanul Neculai Isac, nu-i nimeni să ştie în toată ţara 
asta a Moldovei. 

La asta eu nu mă pun împotrivă, stăpâne. 

Să nu te pui, căci eu am să spun cea mai frumoasă şi mai 
minunată istorisire din câte s-au spus. 

S-o spui, stăpâne, şi eu am s-o ascult bând vin nou din oala 
domniei tale, pe care ai umplut-o acuma. Şi domniei tale 


jupâneasa crâşmăriţă are să-ţi aducă o oală nouă, pe care ai 
s-o umpli din proaspăt. Aşa, având şi ce mai trebuie pe 
lângă vin, am s-ascult cu mare plăcere. Şi după aceea, dacă 
vei binevoi, am să-ţi zic un cântec din acest cimpoi ş-am să- 
ţi cânt viers. 

Vrasăzică, nemernicule şi orbule, nu ştii numai să bei şi să 
mănânci; ştii să şi cânţi. 

Ştiu şi asta, stăpâne, din mila lui Dumnezeu. Ştiu şi altele. 

Aşa? Şi cimpoiul tău zice frumos? 

Zice, stăpânilor şi fraţilor, parc-ar fi din piele omenească. 

Se poate; ş-ai să-mi cânţi, căci aşa am eu plăcere în acesta 
ceas, la Hanu-Ancuţei. Noaptea târzie şi cloşca cu pui 
grăbeşte spre crucea nopţii. Aud nişte cucoşi de-a Ancuţei 
bătând din aripi şi cântând. Unul dintre ei, care are glas 
mai prost, l-aş pofti mâni dimineaţă cu borş acru. 

Cucoşii cântă, băgă de samă orbul, ca s-alunge şerpii şi 
duhurile din preajmă. 

O clipă sfatul nostru conteni. 

— Ca s-ascultăm în tăcere bătăile de aripi şi trâmbiţările 
cucoşilor, întâi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică 
stinsă, într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei. 

Ancuţa puse oala nouă în mâna comisului. 

— Frate Ioniţă, zise căpitanul Isac, Ancuţa îţi dă dumnitale 
oală nouă şi mie îmi zâmbeşte. Cată să nu fiu eu mai 
mulţămit decât dumneata. 

Hangiţa râdea gâdilat. 

Atunci oala astălaltă, hotări comisul, trebuie s-o dau 
orbului, care are să-mi cânte din cimpoiul lui. 

Am să-ţi cânt, stăpâne. 

Baba, care adusese pe cerşetor, se arătă supărată fără 
pricină, când moşneagul păşi cu manile întinse spre noi. 

Nu înţeleg de ce nevolnicii şi calicii încurcă petrecerile 
oamenilor! 

Să nu te superi, soră Salomie, se întoarse către ea 
cerşetorul, căci supărarea-i de la Necuratul. 


Nu-ţi sunt soră, se scutură baba, făcându-şi gura pungă şi 
întorcându-şi capul de cătră el. 

Nu-mi eşti soră, adevărat, căci eu nu sunt decât un biet 
sărman pribeag prin această lume. 

Frumoasă-i şi eu n-o mai văd. Tânără-i şi eu n-o mai simt. 
Adă-ţi aminte, liţă Salomie, de vremea când purtai la gât 
mărgăritar, fii bună ca atunci şi nu te supăra pe mine. 

Baba tăcu. Ancuţa râdea. 

Cum? Ştii şi ce-i mărgăritarul? Se miră comisul loniţă. 

Ştiu, căci l-am văzut şi eu odată lucind. Mărgăritarul, 
cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, 
la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când 
marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina 
lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi 
intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte 
mărgăritarul. 

— Acest orb sărac are, după câte văd, destulă 
înţelepciune, vorbi negustorul de Lipsea, fluturându-şi 
barba pe deasupra oalei. 

Cu toţii ne mişcarăm, ca şi cum am fi vrut să ne apropiem 
mai bine de foc. Orbul îşi răsuci trupu-ntr-o lăture şi sorbi 
din oală. Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi şi zâmbi în 
noaptea-i prelungă. Puse oala la pământ şi se aşeză 
turceşte lângă ea. Trase spre el pliscul cimpoiului şi umflă 
c-un răsuflet adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub 
cotul stâng, îl strânse, şi el ţipă o dată scurt, ca şi cum l-ar fi 
durut. Apoi începu a mormăi ş-a da sunet de cântec vechi. 

Aista-i cântecul mioarei, grăi orbul întorcându-şi spre noi 
zâmbetul. Dacă pofteşti altceva, stăpâne, îţi pot zice pe 
urmă. 

Cântă! Vorbi întărâtat şi supărat ciobanul. Căpitanul Isac îl 
privi râzând subţire pe deasupra capetelor noastre. 

Cimpoierul umflă mai tare foiul, apoi, călcând cu degete 
repezi pe găurile surlei, chemă un viers de mâhnire din 
depărtarea anilor de demult. Înălţând ochii morţi spre stele, 
lăsă pliscul cimpoiului şi cântă cu glas. Spunea ceva despre 


trei ciobani care coborau cu turmele din munte. Şi doi din 
ei aveau gânduri rele asupra celui mai tânăr. 

S-aude, s-aude De trei ciobănaşi; - 

Departe, la munte, Goman gomănind, Gomăngomănaş Oile 
pornind. 

Iar izbucni în surlă chemarea de demult. O simţeam în 
mine ca o bătaie de inimă a oamenilor care au fost şi nu mai 
sunt pe acest pământ. Auzeam pentru întâia oară cântecul 
acesta al păstorilor. Şi luam aminte la mioara care se 
tânguia şi vorbea omeneşte cu stăpânul său despre moartea 
lui. 

Mări s-au vorbit Umbrele când cresc Şi s-au sfătuit Neguri 
se opresc în apus de soare, Pe munţi şi pe ape, - 

Ca să mi te-omoare. Dorm oile toate. 

Celelalte stihuri au rămas numai ca o pâclă în mine, cu 
totul nedesluşite. Iar printre ele tânguirea cimpoiului. 
Stăteam şi ascultam încă, pe când foiul se dezumfla la 
pământ ca o dihanie netrebnică, lângă picioarele orbului. El 
rupse cu dinţi lacomi dintr-un picior de pui şi înghiţi hulpav, 
cu albuşurile crescute în găvanurile negre ale ochilor. Apoi 
istovindu-şi şi oala de vin, rămase iarăşi alinat, cu faţa cătră 
noi. 

Ciobanul cel prost şi supărat de la Rarău, cum şi monahul 
care se ducea la Sfântu-Haralambie plângeau pe locurile lor 
fără nici o ruşine. Aşa că pot vorbi şi eu fără sfială de acea 
întâmplare, când am lepădat lacrimi pentru nişte închipuiri. 

Dacă pofteşti, stăpâne, pot a-ţi cânta şi alte cântece mai 
frumoase, a vorbit cerşetorul. 

Dacă ştii altele mai frumoase de ce mi l-ai cântat pe- 
acesta? Răsări cu glas de harţag domnia sa comisul Ioniţă 
de la Drăgăneşti. 

— Iată de ce, fraţii şi stăpânii mei, a răspuns bătrânul; căci 
eu, rămânând fără vedere încă de pe când eram copil, am 
ieşit din sat de la noi ş-am pornit în lume. Şi oploşindu-mă 
într-o iarnă pe apa Prutului, la o perdea de oi, am stat pe 
lângă nişte baci bătrâni la focuri care nu se mai stingeau 


niciodată. Şi acei baci vechi din pustie m-au învăţat lângă 
foc acesta cântec; dar m-au legat cu blăstăm să nu-l uit 
niciodată şi, de câte ori oi suna din cimpoi, să-l zic mai întâi 
şi mai întâi. 

lar după ce m-am despărţit de acei baci, aflaţi, stăpânii 
mei şi fraţii mei, că am trecut dincolo de Prut, sub mâna 
unui calic bătrân, care nu era orb cu adevărat, dar ştia să 
cerşească tare frumos, cântând creştinilor spre a fi miluit. 
Avea meşteşug să pară că nu vede, şi când eram noi singuri 
îl auzeam râzând. lar Domnul Dumnezeu îl ierta pentru 
asta, pentru că se ducea totdeauna la biserică şi se închina 
cuviincios la sfintele icoane. 

Şi tot aşa se închina şi făcea cruce când, la o margine de 
sat din care ieşeam, se pregătea să fure o găină sau un 
miel. Şi rugându-se cu credinţă şi dreptate, Dumnezeu îl 
ajuta. Cu acel calic bătrân am trecut printre moscali şi 
nimeni nu ne-a oprit - nici cei mari, nici cei mici, căci şi-n 
acea ţară a lor cerşetorii sunt oamenii lui Dumnezeu şi n-au 
nevoie de hârtie cu pecete. Am umblat pe unde am vrut, 
prin târguri şi sate, şi pe la iarmaroace mari, şi creştinii ne 
miluiau din belşug. Din ce strângeam, aveam de vândut la 
crâşmari jidovi, ori la muncitori sărmani. Iar lerofei, 
tovarăşul acela al meu, nu uita să cumpere din parale şi-o 
lumânărică de ceară, ca s-o puie la icoane. Sfinţii se bucură 
de dar, nu cunosc preţul lumânării şi nici nu pot afla că ne- 
au mai rămas carboave. De altminteri lerofei le ţinea 
ascunse bine în chimir. Aşa am mers noi până la târgul cel 
mare al Chiului, ş-acolo ne-am oprit o iarnă ş-am cheltuit 
acele carboave agonisite. 

Cât am stat, am trăit tare bine şi tare frumos în breasla 
noastră a calicilor orbi, unii fiind orbi şi alţii nu. Ş-am 
cunoscut acolo, ca la o şcoală, învăţăminte pe care nu le 
ştiam, deprinzând cântări jalnice şi meşteşugul breslei. Ş- 
apoi pierind lerofei la o petrecere şi la o bătaie într-o 
noapte, am fugit din Chiu ş-am umblat cu alţi tovarăşi prin 
lume, până la o apă mare unde am auzit limbă tătărască. 


Am trăit bine o vreme şi-n tagma necredincioşilor, după 
aceea mi-a venit dor într-o primăvară să miros răşină de 
brad. Ş-am întors spatele cătră limbile păgâne şi faţa cătră 
ţara Moldovei. Iar în toată această vreme, stăpânii mei şi 
fraţii mei, eu am purtat cimpoiul cu mine ş-am cântat. 

— Neuitând blăstămul bacilor de la Prut. De aceea aţi 
auzit şi dumneavoastră acel cântec. De plăcut mie nu-mi 
place, însă trebuie să-l cânt. Şi de poftiţi, vă pot zice unul 
mai mândru şi mai cu haz. 

Păşind eu înspre locurile mele, am întrebat de-un sat la 
apa Moldovei şi nu l-am mai aflat, căci se pustiise şi-l 
strămutaseră domnii şi boierii. Trecuseră ani mulţi; pieriţi şi 
morţi au fost toţi ai mei; iar puhoiul Moldovei le-a risipit 
mormintele şi le-a dus ciolanele la vale prin scruntare şi 
lunci. Am umblat atunci întrebând de-un han de demult, 
care stătea şi-n vremea copilăriei mele la drumul 
împărătesc. Acel han, mi-au spus creştinii, nu departe de 
locul unde-a fost un sat Negoieşti, se cheamă în zilele 
noastre Hanu-Ancuţei şi oameni care se duc la târgul leşului 
ori la Roman fac acolo popas mare. 

Am venit la miroznă de brad ş-am trecut pe la acel han. 
De-atuncea nici mai ştiu câţi ani vor fi fiind. lar acuma, 
ajungând vremea să mă duc iar la leşi, la Domnie, să mă 
închin şi eu la moaştele sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite, 
înţeleg c-am făcut iar popas la acest han, carele se cheamă 
a Ancuţei. Mulţămesc lui Dumnezeu c-am găsit cuvânt bun 
şi milă. 

Stăpânii mei şi fraţii mei, pe când eram eu un prunc şi 
vedeam satul nostru care nu mai este şi ţintirimul pe care l- 
au risipit apele, am auzit poveste adevărată de la un bunic 
al maicii mele, despre o minune a sfintei Paraschiva, unde 
ne ducem să ne închinăm eu şi liţa Salomia. Acea minune s- 
a făptuit în vremea veche, fiind o strămoaşă a noastră aici 
trăitoare la acest han. 

În acea vreme s-a fost ridicat asupra ţării Moldovei, ca 
Antihrist, Duca-Vodă. Având neistovită poftă de argint şi aur, 


a prins a arunca biruri asupra norodului. Atunci s-a iscat o 
zicală: că ce-i greu peste bordeie? 

— Birurile lui Duca-Vodă. 

— Umblau slujitori călări cu suliţi şi cu făclii. Luau vită, 
luau ştiubei, luau ţol, luau bani. Cui se punea împotrivă, îi 
luau şi viaţa. 

A ieşit în ţară hoţia domnească. Nu mai era chip să scape 
nimene de sub cumpăt. Fugeau noroadele peste graniţă. 
Până ce-au nimerit nişte sărmani necăjiţi, într-o toamnă, la 
leşi, la moaştele sfintei. Şi l-au pârât pe Duca-Vodă, 
scăldând racla cu lacrimi. 

Atunci, îndată după această rugăciune, s-a clătit racla 
sfintei. Şi poporul fiind de faţă, în ziua de 14 ale lunii 
octombrie, la amiază, s-a întunecat cerul, s-au tulburat 
stihiile ş-a prins a bate o zloată cu vifor. lar până a doua zi 
s-a pus troian. Şi noroadele s-au spăimântat foarte. 

În acea noapte a căzut de pe vânt demonul la curtea 
domnească şi, bătând în geam cu gheara, a dat de ştire lui 
Vodă să lese în lumea asta toate bogăţiile strânse şi să se 
gătească de cale pentru drumul cel fără întoarcere. 

— A venit vremea, luminate Doamne, să-ţi dai socotelile şi 
să plăteşti ce-ai iscălit. 

Căci el făcuse zdelcă şi pusese iscălitură şi pecete. 

— Ca să poată izbândi atâta urgie asupra lumii. Duca-Vodă 
a îngheţat în patul lui de argint, auzind glasul. După aceea 
a răsărit ca sub bici ş-a răcnit la slujitor să-i înhame 
telegarii la carate. Astfel a fugit, cu ce averi a putut 
strânge, până într-un sat din jos. lar acolo, o dată cu 
viscolul, l-au ajuns nişte joimiri leşi şi l-au prins, prădându-l 
de bani. Vestitorul nopţii fiind de faţă, râdea, şi 1-a dat pe 
mâna celor duşmani. L-au apucat de grumaz şi l-au dus cu 
dânşii. 

Găsind în calea lui omături şi troiene, mergea foarte greu 
şi i-au căzut caii. Atunci a scos din sân trei galbeni, ce-i mai 
avea ascunşi, şi i-a pus în palma unui ticălos de rând, 
pentru-o sanie cu oplene ş-o iapă albă. Şi cu acea sanie 


proastă a ajuns Duca-Vodă aici la han. Din toată averea de 
pe lumea asta nu mai avea nimica. Ş-a cerut bătrânei 
aceleia a noastre o ulcică de lapte de pomană. lar ea nu-l 
cunoştea. Şi se tânguia că n-are: 

— N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni le-a 
mâncat Duca-Vodă, mânca-l-ar temniţa pământului şi 
viermii iadului cei neadormiţi! 

El a tăcut, şi-a plecat fruntea, s-a suit în sanie, s-a dus. Iar 
mai pe urmă s-a aflat cine a fost. L-au dus joimirii spre 
hotar. Dar la craiul leşesc n-a mai ajuns. A intrat cu iapa cea 
albă în singurătăţii şi codri, a poticnit într-o râpă, ş-a trecut 
pe tărâmul celălalt, în locul blăstămurilor. Ş-a rămas istoria 
acelei minuni de la om bătrân la om bătrân până în 
vremurile mai nouă. 

Fraţii mei şi stăpânii mei, acestea-s lucruri trecute. Pentru 
plăcerea dumneavoastră de-acuma, dacă poftiţi şi porunciţi, 
eu pot să vă cânt altceva! 

La aceste vorbe s-a petrecut un lucru la care noi nu ne 
aşteptam, oricâţi răzăşi, negustori, cărăuşi şi oameni de 
rând ne aflam acolo. 

Comisul Ioniţă a strigat că pofteşte cântec. Însă Ancuţa 
cea tânără, apropiindu-se de orb, 1-a cuprins de mână. l-a 
ZIS: 

Am ascultat şi de la mama întâmplarea asta. Întoarce-te 
spre mine. Poate dumneata, uncheşule, vei fi fiind unul 
Costandin, despre care am auzit pe maică-mea spunând că 
s-ar fi rătăcit prin lume. 

Eu sunt, răspunse bătrânul. Aşa mă cheamă. 

Şi zâmbi întunericului. Apoi, cu degetele harnice, pipăi 
obrazul Ancuţei. 

Ea luă mâna care-o pipăia, o întoarse ş-o sărută. După 
aceea, sub aceleaşi degete, puse pită şi friptură. Săracul 
prinse iarăşi a rupe lacom din carne, cu dinţi de fier. 

Parcă uitase unde-i şi nu mai avea a spune nici un cuvânt. 
Noi îl priveam cu mare uimire; iar c-o uimire mai sporită 
decât a tuturora, clătinându-se uşor în zbaterile focului, se 


uita comisul, nu atât spre sărmanul flămând, cât spre acea 
dihanie care căzuse la pământ alături de el, dezumflată şi 
moartă. 

Istorisirea Zahariei fântânarul. 

Yâncă înainte de a-şi fi sfârşit orbul istorisirea, liţa Salomia 
începuse a nu mai avea astâmpăr, rupându-şi degetele şi 
muşcându-şi buzele. Apoi când Ancuţa i-a sărutat acelui 
pribeag mâna, punându-i dinainte alte fripturi şi plăcinte, 
nu se putu opri să nu mormăiască felurite vorbe cătră noi, 
cei mai aproape de dânsa. 

Iaca, astfel trăiesc unii fără grijă, măcar că-s nişte 
nevolnici. Umblă duşi de mână de alţii, că ei singuri nu-s 
vrednici să calce doi paşi; şi pe unde ajung spun nişte 
minciuni, de stă lumea şi se uită la dânşii cu gura căscată. 

Care minciuni, mătuşă Salomie? Întreb eu. A spus nişte 
întâmplări din viaţa lui ş-o istorisire cu Duca-Vodă, care nici 
nouă nu ne este necunoscută. 

Asta ştiu eu că-i adevărată, că nici noi nu suntem de ieri 
de-alaltăieri, ş-am auzit şi ştim destule; - dar toate ale lui n- 
aţi auzit dumneavoastră cum le întorcea şi le sucea, ca să se 
plece o lume cătră dânsul? Parcă ce-i bun un hârb? Nu-i 
bun de nimica. Aşa că eu una m-am umplut de năduf auzind 
şi mai ales văzând. 

Mătuşă Salomie, tare te rog: nu te supăra. Dumneata nu 
cunoşti cum îi lumea? Ai fost femeie frumoasă în zilele 
dumnitale ş-ai purtat la gât mărgăritar, cum spunea moş 
Costandin. Apoi de ce-ţi ieşeau bărbaţii în preajmă, 
arătându-şi dinţii şi măgulindu-te? Iar la alte femei nu se 
uitau, căci nu erau ca dumneata. Astfel şi lumea asta de-aici 
adunată la lucrarea care se vede are plăcere s-asculte 
istorisiri; şi cine le spune mai frumos, acela are laudă mai 
mare. Bătrânul acela-i orb şi ticălos, dar ştie să spuie şi să 
cânte, având dar de la Dumnezeu. 

Asemenea dacă te bucuri de-o floare că-i luminată şi are 
mireasmă, nu te poţi supăra pe cea care-i mohorâtă şi fără 
miros, căci nu-i ea vinovată. 


Aceea-i bună de leac! Se ascuţi la mine liţa Salomia. 

Precum spui, e bună de leac, şi ai dreptate, mătuşă Salo- 
mie, dar aicea noi nu ne-am strâns pentru meşteşuguri 
doftoriceşti. Asemenea ca şi orbul, au spus alţii, înainte de-a 
veni dumneata, nişte istorisiri de s-a făcut crâncenă carnea 
pe mine şi n-am să le uit până la ceasul morţii. Şi mai ales 
aşteptăm acuma să ne spuie comisul loniţă una cum nu 
socot c-a fost ş-a mai fi. 

Vorbeşti de răzăşul cel uscat? 

De dânsul vorbesc, mătuşă Salomie. 

Apoi pe-acela mi se pare că l-am mai văzut eu şi l-am mai 
auzit şi altă dată. Într-adevăr, pare un om cum nu sunt 
mulţi. Tot aşa, mă uit la toţi, şi pe unii îi cunosc, văzându-i 
altă dată tot aici la han; şi mă-nduplec a crede c-or fi ştiind 
ş-or fi spunând întâmplări. Însă ce crezare poate să aibă cel 
mai netrebnic dintre toţi? Eu, care l-am adus şi l-am scos în 
vederea tuturor, stau deoparte; şi el e la mare cinste! 

Dar acuma să zicem că nu-i vorba de mine, urmă liţa 
Salomia, împungându-mă cu ochii. Dar iată, eu aicea, între 
dumneavoastră, mă uit la unul care s-a întâmplat să vadă 
nişte mari pozne în viaţa lui. Să spuie acela. 

— Să vedem unde rămân orbii? Ori s-ascultăm pe 
dumnealui comisul Ioniţă. 

— Aşa ni s-a şedea mai bine ş-a fi mai frumos! 

Mătuşă Salomie, întreb eu, de care pozne vorbeşti 
dumneata şi de care om? 

Uită-te şi-l cunoaşte. Stă între călugăr şi cioban. 

Acela-i moş Zaharia fântânarul, mătuşă Salomie. Nu l-am 
auzit scoțând glas de când sunt aicea. Dumnitale nu-ţi plac 
orbii; dar iubeşti pesemne muţii. 

Nu-i mut, nu te teme. Îi place tare băutura şi n-are când 
vorbi. Numai să-ţi spuie ce i s-a întâmplat, ş-apoi să vezi! 

Ce i s-a întâmplat, mătuşă Salomie? 

Ce i s-a întâmplat? Se amestecă şi răzăşul, fără să ştie 
despre ce-i vorba. Cui i s-a întâmplat? 


— Uite, omului aceluia, cinstite comise Ioniţă, răspund eu; 
lui Zaharia fântânarul. Îmi mărturisea mătuşa Salomia 
despre o poznă care s-ar fi petrecut cândva. 

— Unde? 

— Să spuie el, comise, grăi liţa Salomia, cu glasul deodată 
îndulcit. Întreabă-1, să spuie întâmplarea din pădure de 
peste apă. Bădica Zaharie! Strigă ea ascuţit. 

Fântânarul întoarse capu-i buhos şi barba-i încâlcită. 

Hău! Răcni el, ca din fundul fântânii. 

Bădica Zaharie, cinstiţii oaspeţi de-aici poftesc s-audă ce ţi 
s-a întâmplat dumnitale, când erai flăcău, în pădurea de 
peste apă. 

Aha! La Păstrăveni. 

Acolo, bădiţă Zaharie, într-o poiană pe care-o ştii 
dumneata. 

Într-o poiană care-a fost şi nu mai este, căci acea pădure s- 
a tăiat. Îi zicea poiana lui Vlădica Sas. 

Auziţi? Vorbi liţa Salomia zâmbind. Apoi se apără de ulcica 
pe care i-o întindea răzăşul. Îţi foarte mulţămesc, cinstite 
comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în 
gură nici o picătură de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta 
ş-o plăcintă dintre acelea. 

— Care-i mai molcuţă, cinstite comise, căci nu mai am dinţi 
ca de demult - şi ca în vremea tinereţii nu mai pot muşca. 
Bună plăcintă, n-am ce zice: aşa le fac şi eu. Acuma parcă 
tot aş îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor oleacă de vin, 
mai ales că nu-i de cel vechi. Spune, bădica Zaharie, 
întâmplarea de la poiana lui Vlădica Sas. 

Care întâmplare? Întrebă iar, alene, fântânarul. 

Întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la 
Păstrăveni la curte şi ţi-a poruncit să-i cauţi apă în acea 
poiană. 

Aşa-i, încuviinţă Zaharia. Mă cheamă şi-mi porunceşte: Să- 
mi găseşti apă şi să-mi sapi o fântână în poiana lui Vlădica 
Sas. Acolo are să facă popas, în toamna asta, mare 
vânătoare domnească. 


— Şi trebuie apă. 

Zaharia fântânarul se opri. 

Ei? Îl îndemnă comisul. 

Atâta-i. 

Cum atâta? Scutură din cap liţa Salomia. Vină-ţi, bădica, în 
simţire şi spune toate: cum ai mers cu dânsul la faţa locului 
ş-ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în 
pământ dincolo. 

— Ş-ai ascultat semnele pe care le ştii. Pe urmă ai scos din 
chimir cumpăna. 

— Care niciodată nu dă greş, ş-ai aşezat-o pe faţa 
pământului şi te-ai uitat la dânsa. 

— Mă uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu 
Dimachi Mârza, măcar că se uita şi el, nu înţelegea nimica. 
lată, cu această cumpănă am găsit eu apă în poiana lui 
Vlădica Sas. 

Moş Zaharia trase din laturea stângă a chimirului două 
beţişoare rotunde şi îngemănate de lemn vechi şi lustruit. 
Încercă să descurce din jurul lor nişte fire nevăzute, şi sticli 
în bătaia focului un buburuz de argint. 

Cumpăna asta, lămuri el, e din lemn de corn. He-hei! Cine 
ştie cine a făcut-o şi când a făcut-o. 

A rămas de la bătrânii cei vechi, care au fost tot fântânari, 
ş-au aflat cu dânsa fântânile şi izvoarele, cum am aflat şi eu 
atuncea în poiană, faţă fiind cuconu Dimachi Mârza. Asta-i. 

Ei, şi pe urmă? 

Spune, omule, îl sili iar liţa Salomia, cârnind spre el nasul 
şi strâmbând sprâncenele. Spune cum ai făcut poc! Cu talpa 
opincii: 

Aici, cucoane, dăm de apă. 

În acest loc? 

În acest loc, cucoane Dimachi. Dă-mi robi cu hârleţe şi 
cazmale; porunceşte la douăzeci de cărăuşi s-aducă piatră 
şi să mi-o clădească alături; dă-mi ajutoarele de care am 
nevoie fi ţidulă la rateş pentru băutură; şi pe urmă, în 


scurtă vreme, te poftesc aici c-un pahar de cleştar, să-ţi dau 
să bei din el lacrima pământului. 

Aşa-i, încuviinţă Zaharia. 

Ei, şi după aceea boierul zice: Aşa să fie şi să-mi zideşti 
fântâna! Şi se duce cu fântânarul la curte şi strigă la 
grămătic să-i aducă o pană de gâscă. După ce-i aduce pana 
de gâscă, cere cerneală ş-o măsuţă ş-o bucată de hârtie. Ş-a 
scris acea ţâdulă pe care o ceruse Zaharia. Pe urmă, a 
chemat pe slujbaşi şi le-a poruncit la fiecare ce are de făcut, 
ce robi să deie la săpat, ce oameni cu harabale să 
rânduiască la piatră, ce ajutoare să-i pregătească 
fântânarului la zidărie. 

— Şi, închinându-se toţi, s-au dat cu dosul îndărăt şi s-au 
dus să împlinească poruncile. 

Aşa-i, încuviinţă iar Zaharia. A zvâcnit către ei: Ţâst! 

— Aşa avea el obicei să facă. 

— Şi s-a uitat încruntat. Şi ei s-au dus cu mare frică. 

S-au dus, urmă liţa Salomia, ş-au adus de toate la locul 
hotărât şi la vreme. Ţiganii au început să sape cu hârleţele 
şi să bată cu cazmalele; cărăuşii aduceau şi clădeau piatra 
pe pajişte şi bădiţa Zaharia sta pe-o coastă, într-un patul de 
frunzar, şi se uita la dânşii şi tot gusta dintr-un ulcior. 

Rachiu de drojdie de la Cotnari, întregi fântânarul. 

Aşa este. Ş-a stat el aşa în colibă şi-n patul până ce-au dat 
afară robii, cu hârleţele, pământul negru, pe urmă au dat 
afară lutul, şi pe urmă au ajuns la nisip şi la prund. Şi când 
au ajuns la humă, bădiţa Zaharia s-a sculat în picioare ş-a 
venit la marginea gropii. Zice: Măi ţiganilor, dacă vi-i sete, 
mai răbdaţi o ţâră, căci în curând daţi de apă. 

Aşa a fost cum a spus el şi cum arătase cumpăna. 

Au dat, oameni buni, de apă ş-au mai săpat iarăşi - 
ridicând afară mocirla cu ciuberele pe scripţ. Ş-au săpat de- 
şi lepădau robii sudoarea cu palma de pe frunte. Şi 
întrebau: Mult mai avem, meştere Zaharie? Căci d-acu 
răzbim pe celălalt tărâm. Săpaţi, măi, zice fântânarul, până 
ce v-oi spune eu: gata! 


Ş-aşa - într-o zi se scoală iar şi porunceşte: Gata! De-acu 
aşezăm prag. Curăţim frumos, punem sprijinitori bune şi 
începem a zidi. 

Aşa au făcut. Şi s-a coborât el cu zidarii în fântână ş-au 
zidit. lar când s-a scuturat frunza în poiană, a venit boierul 
cu pahar de cleştar ş-a gustat apă, după hotărârea lui 
Zaharia. 

Aşa-i! Încuviinţă Zaharia. Cuconu Dimachi a făcut: Ţâst! 
Bună apă, bre Zaharie! 

— Într-adevăr era bună apă. Decât eu vinul îl beau mai cu 
plăcere, căci mi-i mai cu priinţă. 

Ei, şi pe urmă? Întrebă comisul. 

Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântână şi pace bună! 

Stai, bădica Zaharie, că nu-i aşa, urmă râzând liţa Salomia, 
căci eu am spus acestor oameni ce-ai văzut şi ce dumneata, 
şi te-am lăudat. Aşa că după aceea, sfârşindu-se treaba 
fântânii, a venit şi de la Domnie un călăreț, vestind 
vânătoarea lui Vodă. Şi venind vestitorul, cuconu Dimachi a 
chemat iar pe toţi la porunca sa şi le-a hotărât să grijească 
locul în poiană şi să dureze colibe pentru popasul 
vânătoresc. Când a descăleca Vodă, Zaharia să-i înfăţişeze 
apă rece în ulcior, şi din ulcior să i-o toarne în pahar. 

— Ş-alăturea să steie un ţigan cu chiseaua cu dulceţi şi cu 
linguriţă de argint pe tabla. 

Toate fiind astfel rânduite, a venit Vodă la Păstrăveni cu 
mare alai. 

Vodă Calimah. Observă fântânarul. Avea o barbă ia aşa de 
mare. Şi-ntruna şi-o pieptăna cu degetele. 

Şi venind Vodă cu mare alai, i-a ieşit cuconu Dimachi 
Mârza înainte cu cucoana dumisale şi cu fata, căci avea o 
fată subţirică şi frumoasă. S-au închinat şi au sărutat mâna 
lui Vodă. Iar fata suspina şi plângea. 

Ce este? A întrebat măria sa Calimah-Vodă. De ce suspină 
această copilă? 

De mare sfială, măria ta, a răspuns boierul. Şi s-a 
încruntat urât la copilă, zbârlindu-şi sprâncenele. Iar fata 


aceea. 

Aglăiţa. Întregi Zaharia. 

Iar fata aceea Aglăiţa n-avea altă ceva, decât o dragoste a 
tinereţilor ei pentr-un fecior de mazâl din Războieni. Fiind 
Ilieş Ursachi mazâl, boierul se răstise la el şi-i strigase: 
Ţâst! Să lipseşti din ochii mei, mişele, căci ai sucit capul 
fetei! 

— Iar acuma fata, nemaiavând nici o nădejde pentru 
dragostea ei, plângea. Boierul a apucat-o de umăr, ş-a 
încleştat-o de braţ ş-a repezit-o îndărăt într-o cămară, ca să 
nu strice petrecerea, nici să oblicească Vodă de asemenea 
ruşine. 

Întorcându-se spre cinstita barbă a măriei sale, se arăta cu 
obraz deschis şi vesel. Şi pe loc, chemând pădurarii, i-a pus 
să numere de faţă cu Vodă ce căprioare şi mistreți au în 
desimile şi râpile de dânşii ştiute. 

După ce-a fost petrecere a tot norodul, Domnia s-a culcat 
devreme, ca să se scoale de dimineaţă. Şi într-adevăr Vodă 
a fost cel mai dintâi pe cal - şi cuconu Dimachi, alăturea de 
el, rânduia puşcaşi şi hăitaşi. Au pornit la pădure; au întinsi 
volocul de oameni ş-au bătut râpi şi sihle, chiuind şi sunând 
din cornuri. 

Iar în vremea aceasta, Zaharia se grăbise cătră fântâna 
lui. 

Aşa este! Încuviinţă fântânarul. 

Şi-nainte de a ajunge la fântână, iată vede în cărare pe 
copila lui cuconu Dimachi. Plângea cu palmele la tâmple şi 
umbla bezmetică printre copaci. 

Sărut mâna, duducă Aglăiţă, zice Zaharia. Dar de ce 
suspini şi plângi mata aşa, ca după mort? 

Vai, Zaharie, strigă ea oprindu-se. Cum n-oi plânge, 
Zaharie, dacă eu m-am juruit morţii? Mam pus în genunchi 
la icoana Maicii Domnului ş-am rugat-o să facă o minune să 
se moaie inimile de piatră. Văzând că la Vodă nu pot cădea 
şi nu pot spune nimic, de toţi simţindu-mă părăsită, chiar şi 
de maica mea. 


— Am hotărât în cugetul meu şi-n inima mea că altfel nu 
pot face decât să-mi răpun viaţa. 

Eu, Zaharie, fără Ilieş Ursachi nu pot trăi. Aşa că mă duc 
să mă dau în fântână. Când a veni măria sa să beie apă, n-ai 
să-i poţi da ş-ai să-i spui: Luminate Doamne, iaca aşa ş-aşa. 
Fata boierului s-a zvârlit în fântână. 

Ş-ai să săvârşeşti mata, duducă Aglăiţă, o faptă ca 
aceasta? 

Am să săvârşesc, Zaharie, zice fata. Întâi şi-ntâi eu am 
trimis răspuns, prin ţiganca mea, lui llieş să vie aici, ca să 
petrecem acest din urmă ceas, ca nişte ibovnici fără grijă. 
Pe urmă eu mă dau în fântână. 

Dar el n-are să te lese, duducă Aglăiţă. Îl ştiu flăcău 
vrednic. Mai bine te fură şi te duce cuel. 

Atuncea nu mă mai dau în fântână, Zaharie. A răspuns fata 
râzând. 

Să nu te dai, duducuţă! Mai bine să ai credinţă în mine. Şi 
după ce te-i întâlni cu dragostea domniei tale, veniţi la mine 
la fântână, să vă închid eu în coliba de frunzar care este 
rânduită Domniei. 

Când se face popas la amiază, toată vânătoarea 
domnească vine în poiana lui Vlădica Sas. Eu înfăţişez lui 
Vodă ulciorul şi paharul. Ţiganul îi dă pe tabla chiseaua de 
dulceţi şi lingura. După ce Vodă face: ha-ha! Şi zice: bună 
apă! Aferim! 

— Eu mă dau la o parte şi elintră în colibă. Acolo vă 
găseşte pe dumneavoastră îngenunchiaţi, cu capetele 
plecate, plângând şi cerând iertăciune. Atuncea măria sa vă 
ia de mână şi vă saltă-n sus, apoi vă pune manile sale pe 
capete şi strigă să vie boierul să-şi primească în braţe copiii. 

Eu socot, duduită, c-aşa-i bine, şi altfel nu poate să fie 
decât cum socot eu că poate să se-ntâmple. Mai ales că, pe 
doi ibovnici, trebuie să-i ierte lumea. N-are ce le face! 

Zaharia începu a râde în barba-i zbârlită, părând mai uimit 
decât toţi de o întâmplare ca aceea. Contenindu-şi râsul, îşi 
lungi gâtul şi-şi înălţă capul, cu ochii holbaţi, ca să afle ce-a 


mai fost. El ştia, dar altfel era povestea spusă de gură 
străină. 

Hm! Mormăi el, mi se pare că chiar nici n-au avut ce le 
face. 

N-au avut ce le face, urmă liţa Salomia şi mai îndrăzni să 
apuce, cu cleştele a două degete, încă o plăcintă cu poalele- 
n brâu. Cât au stat acei tineri în sihlă, au aţintit urechea ca 
şi dihăniile, la chiotele gonaşilor şi la îndemnul surlelor. 
Apoi s-au tras către fântână şi Zaharia i-a dosit în colibă. 

Dar, în astă vreme, Vodă cunoscuse de la un boier 
credincios al lui de ce lăcrămase copila sărutându-i mâna, 
căci asemenea lucruri îndată se află. Deci, după ce-a luat 
dulceţi de cireşe amare ş-a băut paharul de apă - a făcut: 
ha-ha! Şi şi-a pieptănat barba cu degetele. Zâmbind s-a 
întors către curteni şi către norodul care era în poiană, 
căutând parcă ceva. 

Mă rog, zice, unde-i credinciosul meu Dimachi Mârza? 

Aici-s, măria ta. 

Aş vrea să ştiu de ce eşti mâhnit dumneata, boierule, şi nu- 
ţi afli astâmpăr. Mare plăcere aş avea, credinciosule al meu, 
ca să văd aici, la masa noastră de vânătoare, în poiană, pe 
copila domniei tale. Cum o cheamă? 

Aglăiţa, măria ta. 

— Pe copila domniei tale Aglăiţa, dregând vin vechi 
Domnului său, în cupă de argint. 

Boierul foarte s-a spăimântat, căci îi sosise şi lui veste de la 
cucoana domniei sale că fiica lor a fugit din casa părinţilor, 
ca să-şi facă o samă. 

Măria ta, a îndrăznit el, nu mai este vreme. Masa-i gata; 
vânătoarea aşteaptă. 

Aş dori să ştiu unde-i copila domniei tale în acest ceas. A 
zâmbit Vodă. 

Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare curaj ca la o 
vânătoare ca aceea, a scos din chimir cumpăna pe care aţi 
văzut-o şi, potrivind-o între degete, a ţinut-o neclintită. Iar 


buburuzul, ca o lumină, s-a clătit. Nimene nu înţelegea ce 
este. Nici boierul nu ştia ce răspuns să deie Domnului său. 

Aista-i Zaharia, fântânarul domniei tale? A întrebat Vodă, 
ţtuguindu-şi buzele şi privind din înălţime. 

Da, măria ta. 

Ei, şi ce pofteşte? 

Nu ştiu, măria ta. 

Vodă s-a posomorât cătră Zaharia: 

— Ce ţi-i voia, măi? 

Zaharia n-a îndrăznit a răspunde nimica. Ci urmând 
semnul cumpenei sale, a deschis uşa colibei Domnului. Şi 
Vodă a văzut pe tineri îngenunchiaţi şi cu capetele plecate. 

Nimenea n-a înţeles cum s-a făcut asta şi s-a mirat mai 
ales Vodă de înţelepciunea cumpenei. Apoi pe urmă măria 
sa şi cu Doamna au fost nănaşi, în târg la leşi, acelor tineri. 
Împăcându-se toţi, s-au veselit şi, din alai de vânătoare, au 
dat-o pe nuntă. Şi purcedând la scaunul Domniei, au jucat 
întâi o toană aici, la hanu Ancuţei. 

Hm! Făcu Zaharia clătinând din cap şi închizând gura; aşa 
este! 

V-am spus eu, sfârşi baba, că acest fântânar a văzut şi ştie 
lucruri mai presus decât alţii. 

Într-adevăr, Zaharia a spus o istorie frumoasă, încuviinţă 
domnia sa comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. Deşi alţii ştiu şi 
mai frumoase şi mai minunate. 

— N-am ce zice. Aicea are el dreptate. 

Zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sită şi legănându- 
se uşor. Era un ceas târziu, şi cloşca cu pui trecuse de 
crucea nopţii. Focul se stingea. Cei mai mulţi dintre oamenii 
de faţă închinau cătră pământ oalele de lut şi, de trudă şi 
somn, le asfinţeau ochii. 

Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe 
a răzăşului. Aşa fel a ţipat - spăriat şi ascuţit - încât am 
răsărit din locul meu, de groază. 

Liţa Salomia, rânjind, şopti încet: 


— Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele 
nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, dând 
strigăt. 

Îl simţise şi hanul. 

— Căci se înfiora lung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se 
făcu tăcere la vatră şi, cu toţii privindu-ne, nu ne-am mai 
văzut obrazurile. 

Liţa Salomia stupi în spuză de trei ori: Ptiu! Ptiu! Ptiu! Şi-şi 
făcu cruce. În sfârşit abia atunci s-a părut că ne luminăm. Şi 
demonul trecu în pustietăţile apelor şi codrilor, căci nu l-am 
mai simţit. Am rămas însă după aceea loviți ca de o grea 
muncă şi abia ne puteam mişca, umblând după cotloane 
ferite şi locuri de odihnă. Unii dormeau chiar unde se aflau, 
frânţi fi răsuciţi. Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins 
de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-1, a uitat 
cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am 
mai auzit. 

BALTAGUL. 

Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ş-un câne. 

I. 

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus 
rânduială şi semn fiecărui neam. 

Pe ţigan 1-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat 
şurubul. 

Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: „lu să scrii 
o lege; şi, când a veni vremea, să pui pe farisei să 
răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea 
să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu 
am să las să curgă spre voi banii ca apele”. 

A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe 
lângă sine, jucării: „laca, dumnitale îţi dau botfori, şi 
pinteni, şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi 
să-ţi placă petrecerile cu soţii”. 

S-a înfăţişat şi turcul: „Iu să fii prost; dar să ai putere 
asupra altora, cu sabia”. 

Sârbului i-a pus în mână sapa. 


A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea: „Măriilor 
voastre vi-i dat să trăiţi în desmierdare, răutate şi ticăloşie; 
pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi 
mănăstiri”. 

La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenuncheat la scaunul 
împărăției. Domnul-Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă: 

Dar voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat? 

Am întârziat, Prea slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. 
Umblăm domol; suim poteci şi coborâm prăpăstii. Aşa 
ostenim zi şi noapte, tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. lar 
aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte 
între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi 
bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi 
ape line. 

Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. 
Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. 
Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă 
bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel 
cu cetera; şi cel cu băutura; s-aveţi muieri frumoase şi 
iubeţe. 

Povestea asta o spunea Nechifor Lipan la cumătrii şi nunţi, 
la care în vremea iernii era nelipsit. Zicea el c-ar fi învăţat-o 
de la un baci bătrân, care fusese jidov în tinereţă şi 
binevoise Dumnezeu a-l face să cunoască credinţa cea 
adevărată. Acel baci ştia şi altele şi cunoştea şi slovă, lucru 
de mare mirare între ciobani. De la el Lipan deprinsese şi 
unele vorbe adânci pe care le spunea cu înţeles la vreme 
potrivită. 

Nimene nu poate sări peste umbra lui. 

Ce vrai să spui cu asta? Îl întreba nevastă-sa Vitoria, 
privindu-l pieziş. 

Spun şi eu o vorbă celor care au urechi de auzit. Nevasta 
înţelegea ceva, dar era bănuitoare ca orice femeie şi 
deprinsă să răsară la orice înţepătură. 

A fi cum spui, bădica; dar cel ce spune multe ştie puţine. 

Asta pentru cine-i? Se răsucea Lipan. 


Asta-i pentru înelepţi şi cărturari. 

Aşa? Şi, mă rog, cine-i înţelept şi cărturar? 

Cine să fie? Întreabă-mă şi nu ţi-oi putea spune. 

Măi femeie, tu iar cauţi pe dracu! 

Ce să-l caut, că-i de faţă! 

Şi de poveste şi de asemenea vorbe iuți, Vitoria, nevasta 
lui Nechifor Lipan, îşi aducea aminte stând singură pe 
prispă, în lumina de toamnă şi torcând. Ochii ei căprii, în 
care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau 
duşi departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur. Satul 
risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuţele şindrilite între 
garduri de răzlogi, pârăul Tarcăului care fulgera devale 
între stânci erau căzute într-o negură de noapte. Acei ochi 
aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute. Nechifor Lipan 
plecase de-acasă după nişte oi, la Dorna, ş-acu Sfântu- 
Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese, în 
singurătatea ei, femeia cerca să pătrundă până la el. Nu 
putea să-i vadă chipul; dar îi auzise glasul. Întocmai aşa 
spunea el povestea; femeia îi adăugase numai puţine 
cuvinte despre câmpuri, holde şi ape line. Aceste vorbe 
erau ale ei, izvorâte dintr-o veche dorinţă, şi, repetându-le 
în gând, ochii i se aburiră ca de lacrimi. Viaţa muntenilor e 
grea; mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de 
vreme, ca dânsa. 

Munteanului i-i dat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele 
cu toporul ori cu caţa. (Cată - băţ lung, cu cârlig la vârf, cu 
care ciobanii prind oile.) 

Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa 
Bistriţei; după aceea îi fac plute pe care le mână până la 
Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni 
în munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, până 
ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi 
şi-şi pun turmele la iernat în bălți. Acolo-i mai uşoară viaţa, 
ş-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din 
pricina că vara-i prea cald, ş-afară de asta, munteanul are 
rădăcini la locul lui, ca şi bradul. 


Nechifor Lipan s-a arătat totdeauna foarte priceput în 
meşteşugul oieritului. Stânile i-au fost bine rânduite şi 
ciobanii ascultători. Bacii nu ştiau numai istorisiri, ci 
cunoşteau taina laptelui acru ş-a brânzei de burduf. îi 
veneau scrisori şi cereri de departe, din nişte târguri cu 
nume ciudate. Ca să i le dezlege, Lipan se ducea la 
părintele Dănilă, după aceea trecea pe la crâşmă să beie un 
pahar cu alţi munteni ca şi dânsul, vrednici tovarăşi în 
treburi de acestea. Cum se simţea pe Tarcău în sus că lui 
Nechifor i-a căzut veste cu parale, răsăreau la crâşma lui 
domnu Iordan şi lăutarii, parcă i-ar fi adus haitul. (Hait - 
unda de apă care duce plutele.) Omul se întorcea târziu 
acasă, însă cu chef. Femeia găsea de cuviinţă să se arate 
supărată. „lar se oţărăsc în tine cei şapte draci!” îi zicea 
râzând Nechifor şi-şi mângâia mustaţa groasă adusă a oală. 
La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene 
aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, 
Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire, căci era dragostea ei 
de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă 
Lipan, aşa-i era drag ş-acum, când aveau copii mari cât 
dânşii. Fiind ea aşa de aprigă şi îndârjită, Lipan socotea 
numaidecât că a venit vremea să-i scoată unii din demonii 
care o stăpâneau. Pentru asta întrebuința două măiestrii 
puţin deosebite una de alta. Cea întâi se chema bătaie, iar a 
doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. Muierea 
îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea 
neînduplecată, cu dracii pe care-i avea; iar Nechifor Lipan 
îşi pleca fruntea şi arăta mare părere de rău şi jale. Pe 
urmă lumea li se părea iar bună şi uşoară, după rânduiala 
lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov. 

Avere aveau cât le trebuia: poclăzi în casă, piei de miel în 
pod; oi în munte. (Pocladă - țesătură lucrată în casă, din 
lână nevopsită.) Aveau şi parale strânse într-un cofăiel cu 
cenuşă. Fiindu-le lehamite de lapte, brânză şi carne de oi 
sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la 
câmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpuşoi. Uneori 


se ducea Vitoria singură şi o încărca în desagi pe cinci 
căluţi. Pe cel din frunte călărea ea bărbăteşte; ceilalţi 
veneau în urmă cu capetele plecate şi cu frâiele legate de 
cozile celor dinainte. 

Din şapte prunci cu cât îi binecuvântase Dumnezeu, le 
rămăseseră doi. Cinci muriseră de pojar ori de difterie; 
numele şi imaginile li se uitaseră şi li se amestecaseră cu 
florile, cu fluturii şi mieii anilor. La cei rămaşi, amândoi se 
uitau cu plăcere. Lipan desmierda mai mult pe fată, care 
era mai mare şi avea numele Minodora, aşa cum auzise el 
de la o maică de la Agapia şi-i plăcuse; iar pe flăcăuaş îl 
chema Gheorghiţă şi maică-sa îl ocrotea şi-l apăra ori de 
câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea. 

Gheorghiţă era numele care plăcuse Vitoriei, căci era 
numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan. Acest nume 
i-l rostiseră preotul şi nănaşii la sfântul botez, când îl 
luminaseră cu agheazmă şi cu mir întru credinţa cea 
adevărată. Însă într-al patrulea an al vieţii se bolnăvise de 
hidropică şi atâta slăbise încât au fost poftiţi preoţi de i-au 
făcut sfintele masle. Atuncea, după masle, a venit şi ţiganca 
cea bătrână a lui Lazăr Cobzaru, şi maică-sa i l-a vândut pe 
fereastră luând preţ pentru el un bănuţ de aramă. 
Primindu-l de la mama lui, Cobzăriţa i-a suflat pe frunte 
descântând, şi i-a schimbat numele, ca să nu-l mai 
cunoască bolile şi moartea. De-atuncea i-a rămas numele 
Nechifor; dar când n-o auzea nimeni şi erau singuri, Vitoria 
îi zicea, cu anumit glas, tot Gheorghiţă. Acel glas de 
dulceaţă îl avea şi fecioraşul. 

Gheorghiţă coborâse cu ciobanii, cu oile, cu asinii şi dulăii 
la vale la iernat, într-o baltă a Jijiei, într-un loc care se 
chema Cristeşti, nu departe de târgul laşi. Acolo avea să 
steie, după porunca lui Nechifor, până ce-a veni el singur să 
plătească stuhul perdelelor, fânul şi simbriile. Trecuse 
vreme şi Nechifor nu dăduse semn nici acolo, ca să se 
întoarcă măcar feciorul. li venise c-o săptămână în urmă 
scrisoare pe care o dezlegase tot părintele Dănilă. Flăcăul 


dădea răspuns că aşteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să 
împace pe ciobani şi pe stăpânul bălții. „lar oile sunt bine 
sănătoase, adăugea el, şi noi, din mila lui Dumnezeu, 
asemenea; şi vremea-i încă bună şi ni-i dor de casă. Sărut 
mâna, mamă; sărut mâna, tată. , 

Asta era scrisoarea lui Gheorghiţă şi Vitoria o ştia pe de 
rost. Vrasăazică, Nechifor Lipan nu se arâtase nici acolo. 
Care pricină putea să-l întârzie? Mai ştii! Lumea asta-i 
mare şi plină de răutăţi. 

A treia zi după scrisoarea lui Gheorghiţă, poştaşul sunase 
iar din trâmbiţă în prund şi Vitoria coborâse la pârău, ca să 
mai primească un răvaş. Acesta era un răspuns de la baciul 
Alexa, scris de băiat. Slova era a băiatului, dar vorbele erau 
ale baciului Alexa. 

„Precât am înţeles, stăpână, din epistolia pe care ai trimis- 
o lui Gheorghiţă, eşti tot singură acasă; iar Nechifor Lipan, 
stăpânul nostru ş-al oilor, nici pe aici nu s-a arătat. Aşa că 
noi având musai nevoie de parale pentru simbrii şi hrana 
dobitoacelor şi a noastră, să faci bine să ne trimeţi. Dai în 
târg la Piatra paralele la poştă şi acei de acolo scriu la poştă 
la laşi să ne plătească nouă atâţia şi atâţia bani şi după 
aceea se întâlnesc ei şi se socotesc ce-au dat ş-au luat, 
treaba lor. Asta-i bună rânduiala şi-mi place, nu-i nevoie să 
faci un drum călare pân-aici, nici lotrul nu te pradă. lar 
dacă socoti altfel, scrie poruncă feciorului să vindem unele 
din oile cele bătrâne. Tot trebuie să vie Nechifor Lipan, 
stăpânul, s-aducă oile pentru care ştim c-a plecat la Dorna.” 

Ce putea să fie cu omul ei? Numai de la dânsul nu primise 
scrisoare. 

În ajun se bucurase o clipă. Poştaşul trâmbiţase iar. Cu 
cartea poştală în mână, Vitoria grăbise la părintele Dănilă. 
Poate e ceva dinspre părţile Dornei. 

Nu era dinspre părţile Dornei. Era de-aproape, de la 
Piatra. Părintele Dănilă râdea, săltându-şi burta. Ascultând, 
obrajii Vitoriei s-au îmbujorat de ruşine. Şi pe asta acuma o 


ştie pe de rost şi-i vede îngeraşii aripaţi şi încununaţi cu 
trandafiri. 

Cartea poştală cu poze era adresată domnişoarei 
Minodora Lipan. 

Frunzuliţă de mohor, Te iubesc şi te ador, Ghijă C. Topor. 

Vrasăzică, feciorul dascălului Andrei, care face slujba 
milităriei la Piatra, tot nu se astâmpără şi tulbură minţile 
fetei. Vinovat e şi el; vinovată e şi maică-sa, dăscăliţa, căreia 
are să-i spuie ea cele de cuviinţă; vinovată mai ales trebuie 
să fie hăituşca asta de fată care trage cu coada ochiului în 
toate părţile. Cum s-a întors acasă, i-a bătut din picior, a 
judecat-o ş-a osândit-o cu vorbe amărâte şi ascuţite: 

Asta-i grija ta acuma, fată, să-mi faci asemenea ruşine, să 
rămânem de râsul satului? Acuma ai ajuns domnişoară? 

Asta nu-i nici o ruşine, mămucă; acuma aşa se spune. 

Apoi ştiu eu; acuma vă strâmbaţi una la alta şi nu vă mai 
place catrinţa şi cămeşa; şi vă ung la inimă lăutarii când 
cântă câte-un valţ nemţesc. Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, 
ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-mea n- 
am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi 
tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău. Nu-s eu 
destul de năcâjită c-am rămas singură asupra iernii şi nu 
mai ştiu nimica de tată-tău; acuma am ajuns s-aud pe popă 
citind lucruri ruşinoase. Dar evanghelia asta i-a voastră, nu- 
i a lui. 

Aceea-i scrisoarea mea? Întrebă cu viclenie fata. 

Care scrisoare? 

Aceea pe care ai pus-o la oglindă. 

Îţi arăt eu ţie scrisoare. Du-te şi vezi de trage până în sară 
în fuşalăi lâna pe care ţi-am pregătit-o. (Fuşalăi - unealtă de 
scărmănat lâna şi cânepa.) Şi să te mai prind că dai gunoiul 
afară în faţa soarelui, cum ai făcut azi, că-ţi pun la gât două 
pietre de câte cinci ocă. N-ai mai învăţat rânduiala? 

Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i bun de când îţi 
umblă gărgăuni prin cap şi te chiamă domnişoară! 


Astfel s-a frământat, fără să i se aline gândurile şi fără să 
primească vreo veste de unde aştepta, în noaptea asta, 
către zori, a avut cel dintâi semn, în vis, care a împuns-o în 
inimă ş-a tulburat-o şi mai mult. Se făcea că vede pe 
Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând 
spre asfinţit o revărsare de ape. 

II. 

Soarele bătea de cătră amiază de pe tancul Măgurii. 
Ridicând ochii şi clipind, Vitoriei i se păru că brazii sunt mai 
negri decât de obicei. Dar asta era o părere, căci sub soare 
lunecau pâlcuri de nouri alburii. Vremea era călduţă şi abia 
adia vântul aducând în ogradă, ca pe nişte fluturi târzii, cele 
din urmă frunze de salcie şi mesteacăn. Se auziră pe 
drumuşor tălănci cunoscute. Venea Mitrea argatul cu 
cârdişorul de oi şi cu cele două vaci. Vitoria îl auzi răcnind şi 
suduind încurcat, aşa cum îi era obiceiul, pe când vâra 
animalele în ţarcurile lor pe poarta din fundul gospodăriei 
spre munte. Lăsând la o parte furca, femeia chemă cu glas 
cântat: 

Minodoră, fată hăi! 

Aud, mămucă, răspunse fata din şandramaua de sub 
păretele de la miazănoapte. 

Lasă, fată, fuşalăii şi caută şi de altele. Văd că vine argatul 
înainte de vreme. Trebuie să se fi întâmplat ceva. 

Fata se arătă sprintenă, cu cămaşă albă şi catrinţa neagră 
vrâstată roş. Purta părul împletit în cunună, fără nici o 
broboadă, după rânduiala fecioarelor. Era desculţă, 
ciuboţelele cu potcoave galbene şi cu vârfuri de glanţ 
cumpărate de la Gheorgheni le ţinea numai pentru hore şi 
nunţi şi pentru drumurile la târg. (Glanţ - lac) 

Ţie nu ţi-i foame? Întrebă Vitoria oftând şi privind într-o 
parte aţintit. 

Nu mi-i foame, răspunse râzând fata. La cine te uiţi, 
mămucă? Îl vezi pe tata? 

Îl văd, răspunse nevasta suspinând. Cine ştie pe unde va fi 
fiind, singur şi flămând. Dă fuga la fântână şi adă apă. Aţâţă 


focul şi pune ceaunul de mămăligă. Caută în cuibare vreo 
două ouă. Scoate nişte brânză în scăfiţă. Pentru argat caută 
de cea mai iute. 

— Îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură şi 
smuncind cofa goală de pe fundul ei. 

Mitrea se strecură în ogradă pieziş, pe portiţa vitelor. Era 
un om fără vârstă, scund şi cu ochii şterşi. Zâmbea 
încremenit cu obrazu-i spân. Ducea din când în când o 
mână cu gheare în păru-i roşcat, buhos şi bătucit. 

Ce s-a întâmplat, Mitre? 

Cum? 

Ce s-a întâmplat? 

Nu s-a întâmplat nimica. 

Atuncea de ce ai venit aşa devreme acasă? 

Ha? 

De ce ai venit aşa devreme acasă? 

Apoi am văzut că pogoară alţi oameni din poieni oile şi 
vacile; le-am pogorât şi eu. Zice că are să vremuiască. 

Cine spune asta? 

Spun oamenii. Am văzut şi eu dumbrăvencile zburând în 
cârduri spre soare. Se duc de unde-s ele. Dar mai ales m- 
am uitat la un nour căâtră Ceahlău. Nouru acela-i cu bucluc. 
De-acu vine iarna. Şi eu te poftesc pe dumneata, stăpână, 
să-mi dai tohoarcă şi căciulă şi piele pentru o păreche nouă 
de opinci. (Iohoarcă - cojoc mare ciobănesc.) De-acu-i gata. 
Întâi are să viscolească; pe urmă au să prindă a urla lupii în 
fundul râpilor. 

Mitrea vorbea bolborosit şi din fundul gâtlejului. Pomenind 
de iarnă şi de lupi, se holba fioros. Vitoria simţi un fior prin 
spate. Minodoră aşeză cofa cu apă la locul ei şi începu a 
râde. 

Am auzit că te-nsori, bade Mitre. 

Ha? 

Am auzit că te-nsori. 

Da' nu mă mai însor nici pe dracu. Unde-i norocul acela! 
M-aş mulţămi şi c-o vădană, ori cu una care a făcut copil de 


fată mare. Dar până n-oi avea oi destule, nu găsesc. Azi îi 
lumea rea şi femeile-s fudule. Da' nu-mi daţi? 

Ce să-ţi dăm? 

Apoi să-mi daţi tohoarcă, opinci şi căciulă, că de-acu se 
cheamă că vine iarna. 

Stăpâna strânse din umeri. Omul se aşeză mormăind pe 
colţul prispei. Fata aţâţase grabnic focul la vatra de-afară, 
umpluse ceaunul cu apă şi-l aşezase pe pirostrii. Zvârlise în 
el un pumn de făină; presărase sare. Deodată vântul trecu 
şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor din preajmă. 
Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini şi dădu şi ea 
zvon. Înălţând fruntea, Vitoria simţi adiere rece dinspre 
munte. Şuviţele castanii din jurul frunţii i se zbătură. Clipi 
din ochi, silindu-se oarecum să se trezească deplin. Pe toată 
costişa, în gospodăriile răzlețe, se auzeau chemări şi 
îngânări de glasuri. Cânii începeau să zăpăiască. Coloanele 
de fum se aplecau împrăştiindu-se pe faţa pământului. 

— Într-adevăr, se tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. 
Trebuie să ne mutăm în casă. Treci, fată, înlăuntru şi fă 
focul în horn. 

Cu mişcări iuți, fata apucă tăciunii şi trecu în tindă. Aburi 
subţiri învăluiră soarele. Apoi nouri suiră cu hărnicie 
dinspre muntele cel mare. 

Mămucă, strigă fata, iese fum. Trebuie să fi făcut o dihanie 
cuibar în hogeag. 

Asta se poate; să se suie Mitrea pe casă. 

Bine, să mă sui, da' întâi şi întâi să-mi daţi tohoarcă, opinci 
şi căciulă, că vine iarna. 

Aşa este; scoate, fată, din casa cea mică ce-i trebuie 
holteiului istuia şi leapădă-i toate în braţe, ca să se suie cu 
ele la hogeag. 

Da' nu mă mai sui eu cu ele. Ce să fac la hogeag? 

Să strici un cuibar de stanei. 

Bine, am să-l stric, da' să-mi daţi ce mi se cuvine. 

Bombănind, Mitrea aduse scara, pe când fata scotea din 
odaia nelocuită de peste tindă, din mirosuri grele de piei şi 


brânzeturi, lucrurile care-i erau lui trebuitoare şi i le lepăda 
pe prispă: 

— Na tohoarcă! Na opinci! 

Argatul se suia domol pe scară şi de sus îşi întindea într-o 
parte gatul, ca să vadă dacă nu-i înşelat. C-o prăjină lungă 
cotrobăi în hogeag şi fumul izbucni, abătut de vânt într-o 
lăture. In câteva clipe, uneltele de bucătărie de sub 
şandramaua şubredă de-afară îşi luară locul în tindă, pe 
prichici şi-n jurul hornului. 

Cofa intră la locul vechi după uşă. Mitrea cobori gâfâind, 
căută ulcica, o cufundă în apă şi bău cu sete, pufnind, apoi 
deşertă îndărăt ce rămăsese. Trecu după aceea să 
cerceteze şi să admire îmbrăcămintea de vreme rea. O clipă 
mişcarea casei se potoli şi vântul îşi spori zvonul pe 
deasupra satului. Găinile se suiră pe prispă la adăpost, 
alungate de cele dintâi stropituri reci. Vitoria privi cu 
uimire la cucoşul cel mare porumbac, cum vine fără nici o 
frică şi se aşează în prag. Inima-i bătu cu nădejde, 
aşteptând semnul cel bun. Dar cucoşul se întoarse cu 
secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă. 
Cântă o dată prelung şi se miră el singur. 

Nu vine. Şopti cu îngrijorare gospodina. 

Cine? Tătuca? Întrebă fata înfricoşată. 

Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de 
plecare. 

Cine are să plece? 

Femeia nu răspunse. Privi în juru-i cu obrazul deodată 
împietrit şi văzu totul rece şi umed sub zloată. Soarele 
pierise, lumina se împuţinase şi vântul şfichiuia, din când în 
când, fulgi care dădeau domol în tindă, se topeau şi 
dispăreau într-o clipă. Fata pregătea repede prânzul. 
Răsturnă mămăliga pe măsuţa joasă şi rotundă, tăie 
jumătate şi o întinse pe un fundişor lui Mitrea c-o scăfiţă de 
brânză şi c-o ceapă. 

Desfă palma, să-ţi pun ş-oleacă de sare. Îndemnă ea. Apoi 
cercă ouăle fierte şi le scoase din ulcica lor c-o lingură de 


lemn într-o strachină cu apă rece. Se opri din robotit şi se 
uită cu îndoială spre Vitoria. 

Dumneata nu mănânci, mămucă? Femeia clătină din cap. 

Argatul s-a dus la şura lui să mănânce, urmă fata, în 
şoaptă. Aşa are obicei, ca să nu-l vadă nimeni. 

C-un ştergar acoperi masa şi se feri la o parte, cu faţa 
umbrită de întristare, cu umărul rezemat de horn. 

Vitoria îşi trase broboada peste gură şi rămase dreaptă pe 
scăunaşul ei, cu braţele încrucişate pe sâni, privind fără să 
vadă frământarea de-afară a stihiilor. Din când în când 
învăluirile de vânt de deasupra satului păreau că se alină ş- 
atunci se auzea sunând cu zvon mare, sus, sub nouri, 
pădurea de brazi. 

Într-un târziu privi cele din apropierea ei. 

Tu ce faci, fată? 

Nu mi-i foame nici mie, mămucă, răspunse Minodora. 

Ba tu să mă leşi cu ale mele şi să mănânci. Tu nu ştii câte 
am eu, nici câte gândesc. Eşti încă un plod, care ai să 
cunoşti de-acu înainte supărările vieţii. Mănâncă şi mai ales 
nu te gândi la lunganul acela al dăscăliţei. Are un nas, drept 
după porecla care li s-a dat tuturor din neamul dascălului. 
Ochii mititei şi nasurile topor. Când îl văd că se mai 
desmiarda cu cântece şi cu vorbe delicate de pe-acolo de 
prin străinătăţi, mă bucur care nu se mai află. Să faci bine, 
domnişoară, să-ţi vezi de rânduielile tale de fată mare, să-ţi 
baţi şi să-ţi scuturi perinile şi lăicerele de zestre, căci, în 
câşlegile ce vin, am de gând să te mărit. Oi găsi eu un 
român aşezat, cu casă nouă în sat şi cu oi în munte, săite 
dau şi să scap de tine. 

Mămucă, nu te supăra pe mine şi nu mă uri. Murmură cu 
lacrimi fata. 

Oricât ai lăcrăma, să ştii că ginere ca feciorul dăscăliţei 
nu-mi trebuie. 

Mămucă, să nu mă dai după urât şi după bătrân, ca sămă 
bucur şi eu de viaţă, cum te-ai bucurat dumneata. 


Vitoria îşi trase iar broboada pe gură şi rămase neguroasă. 
Târziu, când conteni zloata, vorbi iar, cu mai puţină 
asprime: 

— 'Ţi-am spus să mănânci. 

Fata se supuse şi dezveli masa. Nevasta se ridică în 
picioare, îşi pături pe ea catrinţa şi-şi strânse sub sâni 
bârneaţa. Apoi intră în odaia din dreapta şi-şi schimbă 
broboada. Trase în picioare colţuni groşi de lână sură şi 
ciuboţele. Îşi frecă palmele cu busuioc şi-şi netezi pleoapele. 
Îşi luă pe umeri un sumăieş. 

Eu mă duc la părintele, zise ea. Trebuie să trimit scrisoare 
lui Gheorghiţă. Vezi de găini să nu se culce flămânde, şi 
scoală pe argat. De bună-samă s-a învelit în tohoarcă şi 
doarme cu căciula peste ochi. 

Da, mămucă, răspunse fata, cu fruntea plecată. Vitoria mai 
căută un băţ de corn după uşă şi trecu spre poartă. Vântul 
se alinase şi vremea sta a ploaie, fără lumină, cu nourii 
coborâţi. 

Fata se mişcă pe gânduri din locul ei, ca să treacă în ţarcul 
vitelor, să trezească pe argat. Pe obraz îi apăru un gând ş- 
un zâmbet. Mai întârzie puţin, ca să curăţe blidele şi să 
măture fărmăturile sub vatră. Din gura podului, din umbra 
neagră, o privi deodată un pui cenuşiu de mâţă, cu ochi 
rotunzi, şi-şi ceru dreptul de lapte c-un mieunat subţirel. 
Minodora puse lângă fărmături scăfiţa ştirbă şi turnă în ea 
câteva picături de lapte. Motănaşul ţupăi delicat pe horn, 
pe prichici şi jos. Începu a linchi cu limbuţa-i trandafirie. 

Umblând cu lumina-i de gânduri în ochi, fata îşi făcea 
planul. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, 
căci, ca totdeauna, are şi alte treburi. În acest răstimp, 
poate trimite pe Mitrea după Jănică, băiatul învățătorului. Îi 
place cât de repede scrie şi cum se uită la ea cu nişte 
ochişori de drac, negri ca două măsline. E bun cărturar; 
învaţă la liceu la Iaşi, într-a patra clasă, şi învățătorul vra 
să-l facă doftor. Îşi aduce el singur cerneala şi hârtia şi s- 
aşează la masă înaintea oglinzii. Întâi se uită să-şi vadă 


mutra şi pieptănătura, pe urmă se întoarce aţintit la ea, ş- 
aşteaptă, cu condeiul gata. 

Ea s-a gândit de mai nainte ce-are să spuie în scrisoarea 
cătră Ghiţă Topor şi cum are să spuie. A aflat ea nişte vorbe 
frumoase care au să-i placă. Şi le murmura, singură, privind 
spre motănaş. 

„Pun condeiul pe hârtie şi încep cu dor a scrie; pe hârtie 
gălbioară, cu dor de la inimioară. Şi te-ntreb de sănătate, 
că-i mai bună decât toate.” Mai sunt şi altele. La urmă 
trebuie să puie aşa: „ Cu jele mă închin la faţa dumnitale, 
eu, Minodora Lipan.” îi plăcea de Jănică al lui domnu 
Mironescu, căci scrie frumos şi nu întârzie. Îi scârţâie 
peniţa pe hârtie. Şi pe urmă-i citeşte zâmbind. Alţi scriitori 
din sat au obicei de pun vorbe de ale lor; dar aceea-i 
scrisoarea lor şi ea vrea să trimită o scrisoare a ei. 

Mai vrai lapte? Întrebă ea pe motănaş. 

Mai vrau, răspunse el subţirel. 

Ea-i turnă încă un firişor, apoi, c-o îngânare de cântec, se 
grăbi afară, ca să trezească din tohoarcă pe Mitrea argatul. 

III. 

Vitoria Lipan se îndreptă spre biserică pe ulicioare lungi şi 
cotite, apoi pe cărări printre grădini. Luneca din când în 
când prin mâzgă; dar altfel calea era curată, căci pietrişul şi 
nisipul sorbiseră zloata. Biserica era aşezată pe-un dâmb, 
cu ţintirimul împrejur. În apropiere, în dreapta, se ridica 
gospodăria părintelui Dănilă, cu case, şuri şi heiuri. (Heiuri 
- acareturi, dependinţe.) De partea cealaltă a bisericii mai 
era o căsuţă, ca o ciupercă singură pe toloacă. Acolo trăia 
baba Maranda. Vitoria avea treabă şi cu dânsa. Întâi se 
duce la părintele, să-i alcătuiască răvaşul. După ce 
înserează, trece la baba Maranda, pe întuneric, ca să n-o 
vadă nimeni. 

Ca să-şi pregătească toate din vreme şi cu rânduială, 
ocoleşte pe la crâşmă. Intră pe dindos, ca să nu mai aibă 
schimburi de vorbe cu unii şi cu alţii. Toţi o întreabă de 
omul ei. Ea trebuie să strângă din umeri, simțindu-se 


umilită şi ruşinată. Cu toate acestea râde şi le răspunde 
ager. 

Acuma însă n-are gust de vorbă. Pofteşte la dânsa, în 
odăiţa de din dos, pe domnu Iordan, crâşmar cuviincios cu 
obrajii rumeni şi cu pântecele mare abia stăpânit de chimir. 
EI vine numaidecât, răzbind anevoie pe uşa scundă şi 
îngustă. Îi dă o gărăfioară verde, să i-o umple c-o litră de 
rachiu de cel bun. Cere hârtie şi plic pentr-o scrisoare. Vâră 
gărăfioară verde în sân şi poartă cu mare grijă între două 
degete ale mânii stângi, lângă piept, plicul şi foaia învelite 
într-o bucăţică de hârtie neagră. Aşa suie la casa popii şi 
cânii o întâmpină repezindu-se spre poartă buluc, cu larmă 
de lătrături. 

Ea dă glas şi bate cu braţul în poartă. lese un argat buhos 
din bucătărioara din lăturea caselor celor mari. Se 
stropşeşte la câni, îi suduie şi zvârle în ei cu scurtături de 
lemn, pe care le caută la întâmplare aplecându-se în juru-i. 
Vitoria trece pe cărare la casele cele mari şi intră la 
cucoana preoteasă. Totdeauna, în zilele de lucru, o găseşte 
la stative, alegând scorţuri. E palidă, subţire şi uscată şi 
întruna se tânguie c-o voce slabă că nu-i prieşte aerul de la 
munte. Ea-i de loc din părţile deschise de la Prut, ş-acolo 
lumea-i altfel, între holde şi-n soare. Aici umblă şi vara cu 
caţaveică şi nu se mai poate încălzi. De douăzeci şi şase de 
ani şi-a părăsit neamurile şi nu s-a mai întors la ele. Şi 
părintele Irimia Iliuţ şi presvitera Măria acuma-s bătrâni şi 
nu mai pot călători cătră ea în munte. A dat soţului ei, 
părintelui Daniil, şase copii, toţi băieţi şi toţi voinici, cu 
obrajii pietroşi. Învață pe la şcoli, le merge bine la câmpie şi 
mai ales le merge bine la munte. Toată sănătatea şi tot 
sângele cucoanei preotese Aglaia au trecut în ei şi sporesc 
cu dobândă. 

Vitoria îi dă bună sară; îi sărută mâna. Cucoana preoteasă 
îi răspunde cu vocea-i bolnavă: 

Dumneata, Vitorie, ai treabă cu părintele. 


Da, am venit să mă mai sfătuiesc cu sfinţia sa şi să-mi mai 
scrie un răvaş. 

Bine, Vitorie; părintele-i în odaia cea mare. Acu s-a întors 
din munte. A avut mult bucluc şi vorbă cu oamenii; dar cum 
i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toţi şi i-a împăcat. A mâncat, ş- 
acuma s-a fi hodinind. 

Se deschise o uşă şi s-auzi un glas gros: 

Care-i acolo? 

Noi suntem, părinte Dănilă. 

Aha! Dumneata eşti, Vitorie. Pofteşte încoace. Părintele 
Dănilă Milieş deschise larg uşa, ca pentru sfinţia sa. Îşi 
desfăcu şi braţele şi-şi flutură barba pe deasupra pante 
cului. Era un om mare şi plin, cu ochii mititei foarte 
pătrunzători. Părul cărunt îi era strâns pieptănat şi împletit 
în coadă la ceafă. 

Dinţii îi străluceau sub tufele de păr ale mustăţilor. Vitoria 
intră şi închise uşa după dânsa. Preotgqasa rămase singură 
cu stativele şi-şi aplecă mai tare fruntea pe alesături, în 
umbra amurgului. 

Ai nevoie de vreo scrisoare? Întrebă părintele. Şezi, iaca 
aprind lampa şi ţi-o scriu numaidecât. 

Şi de asta am venit, părinte Dănilă, răspunse femeia, şi mă 
aduce şi altă nevoie, pentru un sfat. 

Bine; s-ascultăm; ce este? 

Vitoria strecură pe masa rotundă din mijlocul odăii plicul şi 
foaia albă. Stătu puţin în cumpănă, plimbându-şi ochii 
asupra mobilelor orăşeneşti din juru-i, dar fără să le vadă. 

— Părinte, vorbi ea cu stăpânire, nu ştiu ce s-a făcut cu 
omul meu. Am început să am grijă. 

Părintele Daniil îşi arătă dinţii puternici şi răspunse cu 
voie bună: 

Ce grijă? Caută-ţi de treabă. Omul se află la afacerile lui. 
Mâni-poimâni se-ntoarce acasă cu chimirul plin. Îţi aduce 
de la Piatra o casăncă nouă de mătasă. (Casăâncă - 
broboadă.) 


Bine ar fi să fie cum spui sfinţia ta. Eu socot că are o 
pricină, de aceea întârzie. 

Ştii ceva? Ai oblicit ceva? 

Nu. Tocmai de asta-s cu mare grijă. În douăzeci de ani am 
ajuns eu să-i ştiu drumurile şi întoarcerile. Poate zăbovi, o zi 
ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; 
însă după aceea vine la sălaşul lui. Ştie că-1 doresc şi nici 
eu nu i-am fost urâtă. 

Părintele Daniil râse: 

Cunoaştem asta şi nu ne pare rău. 

Aşa că eu, deşi-s femeie proastă, am numărat pe degete 
zilele. S-a mai dus ş-acu şapte ani la Dorna după oi. Le-a 
cumpărat cu bine şi s-a întors în locurile pe care le are 
năimite, le-a dat pe sama bacilor, a stat cu ei la 
numărătoare, a făcut socoteli, a plătit simbrii, a stătut şi-n 
târg la Iaşi o zi, a stătut altă zi la Piatra - şi după douăzeci 
de zile a fost înapoi. Dar acu a trecut de două ori pe atâta. 

Cum se poate? Asta n-am ştiut. 


Apoi, părinte, sfinţia ta nu eşti soţ şi n-ai nevoie să ştii. 
Durerea-i la mine şi socotelile acestea numai eu le fac 
noaptea, când îs singură trează ş-aud numai greierul din 
vatră. Acu, astă-noapte, am avut şi semn în vis. 

Lasă visurile. Îs mai mult înşelări. 

Câteodată poate-s înşelări; dar aicea îmi răspund mie. Cât 
chem şi cât doresc, trebuie să-mi răspundă. L-am visat rău, 
trecând călare o apă neagră. 

Atuncea are să vie. 

Nu. Era cu faţa încolo. 

Acestea-s de-ale femeilor. De când vă bat eu capul şi vă 
spun să nu credeţi în eresuri. 

Ba-i vis cu adevărat, părinte, nu-i eres. 

În sfârşit, fie cum spui. Se poate să aibă omul o pricină de 
întârziere. Poate să fi căzut bolnav; şi-a sclintit o mână ori 
un picior. 

M-am gândit la asta, părinte. Aş fi primit scrisoare. Acuma 
n-aş fi aici; aş fi la el. 

Va fi făcut vreo poznă. Stă la popreală. Femeia clătină din 
cap, neîncrezătoare. 

Să fac o slujbă şi să citesc la biserică, încheie părintele. 
Dumnezeu are să facă lumină şi are să-ţi aducă pace. 

Aşa, părinte; asta-i mai bine. Acu la Dumnezeu am şi eu 
nădejde, la Maica Domnului şi la sfântul Gheorghe. Te-i 
ruga pentru mine şi ei m-or izbăvi. Acuma n-am la mine 
parale; dar om da cât se cuvine, căci avem de unde. 

Ştiu, Vitorie, de asta n-am eu grijă. Şi nici nu-mi trebuiesc 
bani. Mai degrabă ţi-oi fi mulţămitor pentr-un bărbăcuţ cu 
coada groasă, de care a adus Nechifor din Basarabia. Când 
s-or întoarce turmele la primăvară, mi-ai face bucurie dacă 
mi-ai dărui unul. 

Se poate, numai să-mi văd omul sosit acasă. Pentru acesta 
sfat am venit. În altă parte n-am unde mă duce. Sfinţia ta ne 
eşti aici, în pustia asta de munte, şi primar şi subprefect. 

Eu mă mai gândeam că să scrii cumva acolo la Dorna, la 
căpitănia târgului, să întrebi de el ce şi cum. 


Hm! S-ar putea; dar cine-l cunoaşte? 

Nu-l cunoaşte nimeni; că ele un străin acolo; ş-afară de 
asta oile trebuia să le neguţeze de la nişte ciobani de pe 
Rarău. 

Apoi atuncea de ce să mai scriu? Pe Rarău a rămas 
stăpână Mama-Pădurii. 

Părintele se veseli. Nevasta lui Lipan suspină, cu mâna la 
gură, întorcând fruntea într-o parte. 

Văd că ai adus hârtie. De scrisoarea asta e vorba? 

Nu. Vreau să dau o ştire băietului. 

Atuncea-i bine; să ţi-o scriu numaidecât. 

Da, părinte, încuviinţă femeia. 

Îşi încruntă sprâncenele şi privi ţintă înainte-i văzându-l 
pe Gheorghiţă, între ciobanii de la câmp şi între oi, şi 
spunându-i lui vorbe apăsate. 

Părintele Daniil aştepta, cu condeiul în mână, aplecat din 
scaun asupra mesei şi cu pieptul păros desfăcut, ca pentru 
o muncă nu tocmai uşoară. 

Vatalele cucoanei preotese bătură de câteva ori în odaia 
cealaltă. 

„ Gheorghieş dragul mamei, grăi Vitoria aţintindu-şi 
feciorul de departe; să ştii că tatăl tău nu s-a întors la noi 
acasă şi eu socot că poate să fi ajuns acolo la Cristeşti, cu 
voia lui Dumnezeu. lar dacă n-a venit, tu înţelege-te cu moş 
Alexa baciul şi vindeţi cât trebuie din oile canaralel, ca să 
faceţi bani. 10i canarale - oi bătrâne, îngrăşate.) Iar dacă 
nu v-ajunge, scrie, ca să vă trimit de aici, căci mai avem 
acasă şaptezeci de piei de oaie şi o sută de miel şi şaizeci de 
burdufuri de brânză şi nouăzeci de păpuşi de brânză 
afumată. Vând şi vă trimit. lar după aceea să vii de sfintele 
sărbători acasă, căci am nevoie de tine, fiind acuma tu 
singur bărbat la gospodărie. , 

Părintele Daniil Milieş ascultă cu luare-aminte 
încuviinţând din cap şi zâmbind cu îngăduinţă. Muind 
condeiul legat cu aţă într-un şip colbăit de cerneală violetă, 


îşi pregăti mâna cu câteva întorsături dibace şi aşternu un 
prea frumos răvaş pe care Vitoria îl ascultă cu religiozitate. 

„Prea scumpul meu fiu! Citi părintele Daniil Milieş cu 
glasu-i gros, află că, din mila lui Dumnezeu, sunt sănătoasă 
şi doresc să aflu şi despre tine la fel. Am să vând producte 
din magazie şi-ţi voi trimite banii de care ai necesitate. , 

Vitoria înţelegea că toate sunt puse în răvaş întocmai cum 
a voit ea, numai cât mai lămurit şi mai cu pricepere. Sărută 
părintelui mâna şi-i făgădui încă o dată bărbăcuţul. 

IV. 

Trecu prin întuneric, pe lângă ţintirim. Căsuţa singură a 
babei Maranda trimitea fire de lumină spre vale printr-un 
geam cât palma. Cum se apropie de uşă, se trezi înlăuntru 
un fel de chelălăit ciudat al unei dihănii de pe alt tărâm. 
Parc-o zugruma cineva şi ea se zbătea în spasmuri de 
moarte. Glasul blând al babei, bombănind după uşă, nu 
izbutea s-o liniştească. 

„Asta-i căţeluşă de vrăjitoare, vorbea în sine clătinând din 
cap Vitoria. Trebuie să aibă dinţişori de criţă pe care-i 
ascute baba Maranda c-o cute neagră. 

Se deschise uşa. 

Dumneata eşti, Vitorie? Te-aşteptam. 

Da? Se miră nevasta. Poate m-ai văzut trecând la 
părintele. 

Nu. Am eu veste din altă parte. Intră. 

Căţeluşa vrăjitoarei tot mârâia subţire în cotruţa de sub 
horn. (Cotruţă - cotlon, firidă.) Era o javră slăbuţă, cu 
urechi ciulite de liliac şi cu ochii boldiţi. Blăniţa-i subţire, de 
culoarea şoarecelui ş-a cenuşei, din când în când tresărea 
zbârcindu-se. Atunci icnea, parcă voia să sperie lumea. 

Taci şi fii cuminte, fetiţa babei, zise bătrâna ridicând 
asupra ei arătătorul de la mâna dreaptă. 

Fetiţa babei tăcu, încovrigându-se în cotruţă. Vitoria 
întrebă, zâmbind: 

Poate-l1 ţii în căţeluşa asta? 

Ce să ţin? 


Nu ştiu cum să-i spun; dumneata-i cunoşti mai bine 
numele. 

Dragă Vitorie, se holbă baba în bagdadie, pălindu-şi una 
de alta palmele; ţi-am mai spus şi altă dată să nu vorbeşti 
de dânsul şi mai ales numele să nu i-l rosteşti, că-i 
primejdie. 

Bine, bine, răspunse nevasta privind în juru-i. L-ai 
întrebat? 

Ce să întreb? 

Femeia lui Lipan se aşeză pe colţul laiţei în chilia scundă. 
Mirosea a fum; flori uscate, grămădite prin colţuri şi-n 
grindă, amestecau cu fumul mireasmă înţepătoare. În 
capătul laiţei, sub perne şi poclăzi, sta o ladă mare 
braşovenească înflorită cu roş. [i atârna o lăcată grea în 
bălămă.li tari. „Poate să fie în lada aceea”, se gândea cu 
îndoială Vitoria. Se vestise în tot satul că baba Maranda are 
ascuns la ea pe cel cu nume urât. Dacă-1 spui şi n-apuci a-ţi 
face cruce cu limba, îţi ia graiul. Ce demon va fi fiind, cine 
putea şti? Vitoria înclina să creadă că tot în căţeluşă 
sălăşluieşte. 'Tot ce se spune poate fi şi minciună; însă 
adevărat este că baba are unele tainice ştiinţi şi 
meşteşuguri. 

Oftă, aşteptând. Bătrâna ştia bine ce vânt a adus-o pe 
nevasta lui Lipan; îi lăsă însă pricina la o parte şi începu să 
se tânguie de ale sale. 

Vai de capul meu cum trăiesc eu aici! Nimeni nu mă ştie, 
nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braţ de lemne 
ori un pumn de făină. Numai când au o scârbă, ori o boală, 
atunci îşi aduc aminte. 

Babă Maranda, vorbi Vitoria privind-o ţintă, tare te rog să 
mărturiseşti dacă ai ieşit vreodată din casa mea cu mâna 
goală. 

Ba, draga mea, dacă aş spune asta aş păcătui. Dumnezeu 
aude. 

Vitoria ridică ochii spre răsărit. De-acolo le privea şi 
zâmbea ascultând sfântul Sisoie, care are stăpânire asupra 


unora dintre demonii mărunți. Era o zugrăveală veche pe 
lemn de tei. Barba sfântului mai ales, căruntă şi învăluită de 
un vânt neclintit, era ceva minunat. 

Atuncea de ce vorbeşti asupra mea? 

Nu vorbesc asupra dumnitale. Vorbesc de lumea asta rea, 
lângă care trăim. 

Ba mie, babă Maranda, se cuvine să-mi vorbeşti de altele. 
Iaca, ţi-am adus o litră de rachiu de cel bun de la Iordan. 
Deşartă-l1 în plosca dumnitale şi să-mi dai gărăfioara, ca să- 
ţi mai aduc şi altă dată. 

lar dacă te osteneşti mâni pe la mine, nu uita să-ţi iei 
desaga. Şi s-aduci ş-o strachină, ca să-ţi pun într-însa 
brânză. 

Baba rămase cu ochii amintiţi asupra gazorniţei care-şi 
pâlpâia sâmburele de lumină de pe prichiciul hornului. 

— Lumea-i rea, draga mătuşii, se tângui ea cu jale, 
făcându-şi gura pungă şi clătinând din cap. 

Am înţeles despre soţul dumnitale, Nechifor Lipan, că a 
ajuns cu bine în locul acela la Dorna, unde trebuia să 
cumpere oi de la nişte ciobani. Dar după aceea s-a găsit una 
cu ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate, care s-a pus prag 
şi nu-l lasă să treacă. 

Vitoria îşi ţinu răsuflarea; simţi că se înăbuşă. 

Oile le-a cumpărat? 

Asta încă nu pot şti, draga mătuşii. Chiar dacă le-a 
cumpărat, i-au mai rămas bani de cheltuială. El acolo-i ca 
un fecior de crai. la galbănu-n gură şi-l stupeşte tocma 
între lăutari. 

Să fie adevărat asta, mătuşă Marandă? Mie parcă tot nu 
mi-ar veni a crede. 

Adevărat, drăguţa babei. Pot să-ntind şi cărţile, să vezi şi 
dumneata singură cu ochii cum sărată. Asemenea mi s-a 
întâmplat şi mie cu omul meu în tinereţă. 

Şi s-a întors? 

S-a întors. I-am făcut eu atuncea mândră petrecere. Baba 
trase din brâu cărţi soioase şi rupte la colţuri. Sui pe laiţă 


măsuţa cu trei picioare, întinse pe ea ştergar şi înşiră 
iconiţele amestecate cu toate celelalte semne ale bucuriilor 
şi întristărilor. 

Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet 
deasupra buzelor. 

— Vezi, drăguță, cum ţi s-aleg dumnitale lacrimile şi 
scârba? Şi omul dumnitale, craiul de spatii, răsare într-altă 
parte, într-o adunare de oameni. (Spatie - treflă.) Acolo-i 
nelipsită cea cu ochii verzi, precum am spus. 

Nevasta stătu pe gânduri, cumpănind în sine adevărurile. 

Cărţile aşa arată, se învoi ea; dar vreau să ştiu dacă asta s- 
a văzut întâi de cătră el. 

De cătră cine? 

Vitoria îşi cobori ochii asupra căţeluşei. O văzu uitându-se 
ţintă în sus cătră dânsa cu luminile-i boltite. Ş-o auzi 
mârâind stins, ca din pământ. Baba şopti: 

Adevărat este, nu te îndoi de asta. 

L-am visat astă-noapte trecând călare o apă neagră. 
Mărturisi nevasta. 

Nu spun eu? Om călare arată sfadă. 

Se făcea că se duce către asfinţit. 

Cum spun şi cărţile; se duce spre aşternut străin. Vitoria 
oftă. Îşi strânse şi-şi strâmbă buzele. 

Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. 

Ştiu eu că-ţi vine greu. Dar când s-a întoarce ai să-l 
întrebi. N-are să mărturisească, pentru că nu-i prost, dar 
să-l întrebi. 

Am înţeles. Bucuroasă aş fi să-l văd acasă. 

Ai să-l vezi. Aici, la urmă, s-arată bucurie şi dar. Baba îşi 
purta prin casă trupu-i greu, căutând plosca de lemn, ca să 
toarne în ea rachiul cel bun de la Iordan. Îi tremurau 
cărnurile pe şolduri şi creţurile obrajilor. Se întoarse 
gâfâind, ca să ieie măsuţa cu trei picioare. Ochii ei mici nu 
părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. 

Se aşeză iar pe laiţă. Vorbi cu glas schimbat: 


Dacă va fi nevoie, se poate trimite spre acel loc o pasere 
care strigă noaptea şi are ochi de om. 

E mai greu şi-i cu mare primejdie, dar se poate. 

Să moară duşmanca? 

Baba încuviinţă, apăsându-şi bărbia în piept. Vitoriei i se 
bătu inima; cu toate acestea hotări cu tărie în sine moartea 
femeii cu ochii verzi. 

Se crezu datoare cătră sfânt şi cătră Dumnezeu să deie o 
lămurire: 

— Întâi am să fac rugăciunile cele de cuviinţă la Maica 
Domnului, zise ea. După aceea am să ţin post negru 
douăsprezece vineri în şir. Pân-atunci, poate mi se întoarce 
omul. 

— A da Dumnezeu. Suspină subţire, c-un glas iar schimbat 
şi cu totul străin, baba Maranda. 

Când se găsi iarăşi afară, Vitoria privi în cer nourii subţiri 
prin care răzbătea slabă lumină de lună. Glasul căţeluşei, în 
urmă, avea un fel de scârţâit de fierăstrău. Îl ascultă până 
ce-i rămăsese numai în urechi, ca o zvâcnire. Atunci de pe 
mormintele ţintirimului, trecu fâlfâind moale paserea aceea 
despre care îi vorbise baba. 

Nu-i era frică; se ştia curată şi cu dreptate; totuşi grăbi 
paşii. Vântul contenise deplin şi s-auzea în vale vâjâitul 
Tarcăului. 

La casa ei gazorniţa era stinsă. Intră pe portiţă şi găsi în 
vatra de-afară cărbunii sub spuză. Atunci se împiedică de 
ceva moale. Era cât pe ce să cadă. Dădu cu băţul. 

Glasul lui Mitrea, din tohoarcă, izbucni somnoros: 

— Care-i acolo, măi? 

Vitoria râse singură, fără a răspunde. Argatul-se zvârli în 
sus cu alt răcnet zugrumat: 

— Care-i acolo? 

Împunse cu capu-nainte, spre poartă. Se opri fără să vadă 
pe nimeni. 

Ce este, Mitre? Întrebă gospodina. 


Care-i acolo, măi? Strigă argatul iarăşi; apoi se întoarse 
cătră femeie: 

Văd că nu-i; s-a dus. 

Cine? 

Cel care-a fost. L-am văzut cum te văd. Am strigat la el, 
până ce-ai ieşit dumneata; ş-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în 
pământ. Asta mi s-a mai întâmplat o dată în munte. Să ştii 
că nu-i lucru curat. 

Bine, bine; vâră-te iar în tohoarcă, Mitre, şi întoarce-te pe 
partea cealaltă, ca să nu ţi se întâmple nimic. 

Care-ai fost, măi? Strigă iar, mai moale şi cu îndoială, 
argatul. Apoi se scarpină la subsuoară, ridicând cotul. 

Vitoria râdea. În casă se aprinsese lumina. 

Dumneata eşti, mămucă? Întrebă Minodora din umbra 
prispei. Adormisem şi m-am spăriat auzind răcnet. 

Cum să nu răcneşti când vezi pe Cel cu coarne? Mormăi 
Mitrea. Trebuie adus popa Dănilă să citească şi să 
stropească cu agheazmă. Mă duc să dorm de ceea parte de 
gard. 

Târâind tohoarcă după el ca pe-un mort, trecu în partea 
cealaltă a întunericului. Stăpâna intră în casă, aprinse 
candela şi se închină la icoane. Apoi cele două geamuri 
clipiră şi rămaseră lucind slab. 

Cătră sărbătorile de iarnă, Gheorghiţă veni de la apa Jijiei, 
unde lăsase oile în perdele, în sama baciului celui bătrân, 
Alexa. Nechifor Lipan nu se arătase încă acolo, ca-n toţi 
anii, după legea pe care el singur o întocmise; feciorul 
urmase porunca mamei din răvaşul alcătuit de părintele 
Dănilă. 

Vitoria îl primi cu mare bucurie şi-l sărută pe amândoi 
obrajii; după aceea trecu în altă odaie şi se încuie pe 
dinlăuntru, ca să poată plânge singură. Îndată însă îşi aduse 
aminte că feciorul îi vine de pe drum lung, că-i trudit şi mai 
ales flămând. Veni iar cătră el, cu pită proaspătă şi cu un 
hârzob de păstrăvi afumaţi. (Hârzob - coşulej din cetină de 
brad.) Trimise pe Mitrea la domnu Iordan crâşmaru, s- 


aducă oleacă de rachiu de cel bun, şi-i ceru lui Gheorghiţă 
să-i spuie toate. 

— Să intri pe dindos! Îi strigă ea din urmă argatului. 

Se întoarse pe marginea laviţei şi se pregăti s-asculte. 
Gheorghiţă era flăcău sprâncenat ş-avea ochii ei. Nu prea 
era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce 

lăsase şi cele ce văzuse. Avea un chimir nou şi-i plăcea, 
vorbind, să-şi desfacă bondiţa înflorită şi să-şi cufunde 
palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi 
abia începea să-i înfiereze mustăcioara. Vitoria îl admira din 
cealaltă parte a măsuţei; Minodora se cuibărise pe un 
scăunel, jos, gata să sară de câte ori trebuia ceva. Afară se 
vedea pădurea uşor ninsă, sub un cer albastru şi însorit de 
moină. 

— Acolo-s toate bune? 

— Toate. Am găsit stuh nalt şi voinic. Am durat perdele ca 
pe trei ierni. Am săpat bordeie. 

Dinspre partea banilor am împăcat pe toată lumea. Acolo 
încă nu-i iarnă şi oile mai găsesc verdeață în bahnă. (Bahnă 
- loc mlăştinos, acoperit cu iarbă sau cu stuf.) Dintre 
stăpânii locului unii făceau gură, da' Alexa baciul a ştiut ce 
să le răspundă, căci el e om purtat şi se găseşte a cincizeci 
şi cincea oară la Jijia şi la Prut. Pe urmă am numărat oile şi 
Alexa baciul le-a însemnat la răbuş. Eu le-am scris în 
condică la mine. lar moş Alexa râdea. Zice că de când e el 
n-a văzut oi scrise în condică. 

Fata îndrăzni de pe scăunaşul ei: 

Ce fel de oameni sunt pe-acolo? 

Oameni ca toţi oamenii, râse flăcăul. 

Hore sunt? 

Sunt. Ş-apoi m-am suit în tren ş-am mers, ş-am mers, până 
la Piatra. 

Femeile ştiau ceva nedesluşit despre tren. Nu îndrăzniră 
să ceară mai multe lămuriri. 

Tăcură un răstimp. Stătea între ei o întrebare crâncenă. 


Vitoria lăsă să-i treacă valul care o înăbuşea şi zise încet, 
privind spre lumina de-afară: încă n-am primit nici o ştire 
de la tatu-tău. Gheorghiţă aşeză domol lingura lângă 
strachină şi împinse deoparte pâinea coaptă anume pentru 
el. Se uită şi el pe fereastră. Drumuşorul cotit era pustiu. 

Ce să fie, n-am înţeles, urmă nevasta. M-am sfătuit cu 
părintele, am plătit slujbe. Mai aştept puţin, să văd 
hotărârea de sus. Mă gândesc fel şi chip şi am un vis, care- 
mi mănâncă sănătatea şi mă îmbătrâneşte. Mai stau până 
ce gătesc de postit cele douăsprezece vineri. Fiind singuri 
aicea în sat şi fără neamuri, trebuie să te trimit pe tine, ca 
un bărbat ce eşti, să-l cauţi şi să-l afli. 

M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială. Se poate săi 
se fi întâmplat ceva. 

Ce să i se întâmple? Răspunse aprig nevasta. Să-i fi făcut 
farmece vreo muiere, cum spune baba Maranda, eu n-aş 
crede. Acuma am înţeles că demonul acela, dacă-l are, eun 
prost. Ori îi prost, ori n-are nici o putere, de-o lasă pe dânsa 
amărâtă, calică şi lipsită de toate. Dacă ar avea putere să-l 
ştie unde-i, ar avea putere să-l şi întoarcă. N-ar mai fi 
nevoie, cum mă sfătuieşte ea, să cerce vrăji şi semne asupra 
mogâldeţelor de ceară, să le împungă ochii şi inima - ca să 
răspundă împunsătura în ochii şi inima aceleia. Visul meu e 
semn mai greu. Tu spui bine: i s-a întâmplat ceva la care mă 
îngrozesc a gândi. Mai bine să fie ce zice baba, decât ce 
arată visul meu. 

Ce spune baba Maranda şi de care vrăji e vorba? Întrebă 
fecioraşul şi rămase foarte uimit, cu gura uşor căscată. 

Cum nu ştii, băiete, aşa să nu te ştie năcazurile şi bolile. 
Grăiesc şi eu ca şi cum aş fi singură, îmi închipuiesc că ştiu 
şi alţii. Căci şi ziua şi noaptea eu nu mă gândesc la alta. 
Trebuie să te duci şi să-l cauţi pe tatu-tău, alta nu-i nevoie 
să ştii. 

M-oi duce, dacă spui; dar e bine să-mi arăţi ce şi cum; ca 
să ştiu ce să fac. 


Vitoria îl privi clipind. Îl văzu sfios şi nesigur; pe când ea 
era plină de gânduri, de patimă şi durere. Oftă cu năduf şi 
începu să strângă masa, cu mişcări smuncite. Fata voi să-i 
ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. Băiatul se închină la 
icoane mulţămind lui Dumnezeu pentru masă, apoi ieşi în 
sat ca să întâlnească prietini şi să întrebe veşti despre fetele 
cu care se afla bine. Stăpâna casei îl urmări cu ochii până 
departe de hudiţă, după aceea, lângă vatră, cu coatele pe 
genunchi şi cu tâmplele în palme, se cufundă în starea ei 
obişnuită. 

În închipuirea ei, bănuiala care intrase într-însa era un 
vierme neadormit. 

Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în 
sine. Din faţa nădejdii pe care şi-o pusese în singurul bărbat 
al casei, înţelegea că trebuie să deie înapoi. Asta era o mare 
mâhnire. Poate se aştepta la dânsa. Totuşi va găsi un mijloc 
ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze. Fiinţa ei 
începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde 
trebuia să iasă lumină. Era ceea ce se numeşte o problemă - 
cuvânt şi noţiune cu desăvârşire necunoscute unei 
muntence. 

Timpul stătu. Îl însemna totuşi cu vinerile negre, în care se 
purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu 
broboada cernită peste gură. Sărbătorile şi petrecerile 
solstițiului de iarnă i-au fost pentru întâia oară străine şi 
depărtate. Urările de Anul Nou, capra şi căluţul şi toată 
zvoana şi veselia cotlonului aceluia din munte le respinsese 
de cătră sine. 

Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de 
generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de 
creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe 
vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult; stăpânii 
se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile 
omului şi ale sfinţilor stăruiseră; aşa încât se cuvenea ca şi 
copiii să-şi aibă partea lor. Ea însă se socotea moartă, ca şi 
omul ei care nu era lângă dânsa. Abia acum înţelegea că 


dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă. S-ar fi cuvenit să-i fie 
ruşine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta 
nimănui, decât numai sieşi, nopţilor şi greierului din vatră. 

În ziua de Bobotează, când părintele Daniil Milieş a 
binecuvântat fântânile şi izvoarele, şi toate apele, pădurea 
de pe Măgura era îmbrăcată în promoroaca. Cerul se boltea 
verde, râpile erau pline de troiene, drumurile la Bistriţa 
erau închise. Era însă într-a şaptea vinere de post şi Vitoria 
hotărâse, în singurătăţile ei, un drum la Piatra şi la 
mănăstirea Bistriţa. 

Oamenii spun că promoroaca în ziua de Bobotează arată 
an îmbelşugat. Îi zise Gheorghiţă, pe când se întorceau de 
la biserică. 

Aşa se spune, îi răspunse maică-sa; dar să ştii că pentru 
noi nu mai poate fi nici bucurie, nici belşug. 

Ochii flăcăuaşului se întristară. În iarna aceea toate 
petrecerile îi erau înveninate. 

Să pregăteşti, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu 
fân; să pui ş-un sac de orz pentru cai. Mâni dimineaţă ne 
ducem la Piatra. 

D-apoi om putea răzbi, mămucă? 

Om cerca; cine nu cearcă, nu izbândeşte. 

Şi asta-i adevărat, răspunse el mâhnit în sine; căci nu se 
mai putea bucura de hora de a doua zi. 

La joc s-a duce soră-ta, zise munteanca, privindu-l cu 
coada ochiului. A spune ea mândrelor vorbe bune şi noi 
neom duce la datoria noastră. 

„Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul 
omului.” cugetă cu mare uimire Gheorghiţă. 

Cum ajunse acasă, se duse încruntat la căsuţa vitelor şi 
alese la o parte doi căluţi pagi, care se împărecheau bine la 
umblet şi erau cei mai buni la ham. Le dădu orz într-un căuş 
şi le descurcă de scai coamele şi cozile. Apoi izbi într-o 
parte cu piciorul sania cu oplene ş-o împinse la gura 
podului cu fân. (Oplean - fiecare din cele două lemne 
transversale care leagă şi fixează tălpile săniei.) Pregăti 


toate singur, fără Mitrea, ca să-şi ieie de-o grijă, şi se 
gândea la multe lucruri bune peste care a avut el stăpânire 
în munte cât a fost copil. Pârăul cu bulboanele au fost ale 
lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, când ocolea aşa, 
de bunăvoie, umblând după turmele ciobanilor. Poveştile la 
stână, sară, când învăluie focul limbi sub sprânceana 
pădurii. Ştia să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii. 
Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fân, în care 
pluteau vara şi copilăria. Cum se risipeşte mireasma în ger, 
aşa s-au dus toate. Acuma a Intrat la slujbă grea şi la necaz. 
Se vede că tatu-său Nechifor va fi căzut pe undeva ş-a 
pierit, ori l-au omorât hoţii. Pentru o tinereţă ca a lui cade 
grea sarcina gospodăriei. Şi maică-sa asta s-a schimbat. Se 
uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică. 

Când intră el în casă, Vitoria înălţă fruntea de lângă vatră. 

— Nu te uita urât, Gheorghiţă, că pentru tine de-acu 
înainte începe a răsări soarele. 

„Ce-a fi vrând ea să spuie?” se întrebă el, fără a da 
răspuns. 

— Eu te citesc pe tine, măcar că nu ştiu carte, urmă 
femeia, înţelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te 
arăţi bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău. 

În glasul maică-sii tremurau lacrimi. Gheorghiţă simţi o 
uşoară înduioşare; totuşi nu i se putea alcătui în minte nici 
o vorbă de mângâiere. 

A doua zi, sâmbătă, plecară la răsăritul soarelui, înveliţi în 
cojoace. Vremea era liniştită şi blândă, dar drumul greu, 
căci pârtiile nu erau bine rupte. Caii luptau cu mare 
vrednicie; într-o vreme Gheorghiţă lepădă cojocul şi trase 
de sub fân lopata de lemn. Începând bătălia cu troianul, 
deodată simţi în el putere şi îndârjire şi nu se opri până ce 
nu-l birui, ca pe-o fiinţă. Privi spre maică-sa; o văzu 
zâmbind şi înţelese că i-a dat răspunsul pe care nu-l putea 
gângavi în ajun. „Femeile-s viclene, cugeta el apucând iar 
hăţurile; ele-s mai iscusite la vorbă; iar bărbaţii îs mai 
proşti; însă mai tari de vârtute.” 


Asta tot maică-sa o spusese cândva. 

Abia către amiază ajunseră la apa Bistriţei. Trecură pe pod 
de gheaţă şi găsiră cale lucie spre târg. Abătură spre 
stânga, la mănăstire, şi poposiră tocmai la slujba de sară, 
între lumini şi cântări. Toţi monahii erau în strane, cu 
camilafcele aplecate, şi slujea părintele arhimandrit 
Visarion stareţul. (Camilafcă - potcap acoperit cu un val 
negru.) 

Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. 
Munteanca îşi lepădă cojocul lângă uşa de intrare şi înainta 
sprintenă, numai în sumăieş, păşind moale pe covor cu 
opincile. In faţa iconostasului se opri şi salută pe sfinţi cu 
mare înfrângere, aplecându-se adânc, cu mânadreaptă 
până la pământ. Făcându-şi cruci repetate, îşi murmura 
gândul care o ardea. Trecu la sfeşnice şi aşeză făclioarele 
de ceară pe care le adusese de acasă învelite în năframă. 
Cu năframa aceea bătută în fluturi de aur trecu la icoana 
cea mai mare şi mai de căpetenie a mănăstirii, câtră care 
avea a-şi spune ea năcazul îndeosebi. Sfânta Ana o privi 
dintr-o dată prin fum de lumânări şi munteanca îngenunche 
şi-i sărută mâna. Stând umilită şi cu fruntea plecată, îi dărui 
năframa, c-un ban de argint legat într-un colţ, şi-i spuse în 
şoaptă taina ei. Îi spuse şi visul; şi ceru răspuns. 1 se dădu 
sfintei cu toată fiinţa, ca o jertfă rănită, şi lăsă să cadă pe 
năframă lacrimi. După aceea se ridică fără să vadă pe 
nimeni şi trecu în uşa din stânga a altarului, aşteptând 
umilită, cu manile încrucişate sub sâni şi cu fruntea 
înclinată. 

Auzi un glas blând. Simţi că-i chemată. Deschise privirea 
spre altar şi văzu pe preasfinţitul Visarion. Îndată 
îngenunche şi-i sărută poala straiului. El îşi puse mâna pe 
creştetul ei. Era un ieromonah bătrân şi uscat, cu barbă 
albă. 

Părinte, am venit pentru întrebare şi sfat. Şopti ea. 

Te-ai închinat sfintei Ana? 

M-am închinat. 


Aşteaptă. Îi hotărî părintele arhimandrit. Ea rămase în 
neclintirea ei, aşteptând. 

După sfârşitul sfintei slujbe, monahul îi porunci să vină 
după dânsul. Sui treptele la stareţie şi mai aşteptă o vreme 
într-o odaie naltă, cu canapele, mese şi alese podoabe. „Un 
părinte stareţ e ca ş-un boier mare. „ încuviinţă ea, fără a 
îndrăzni să se aşeze. 

Veni preasfinţitul Visarion. O întrebă de unde-i. Îşi aducea 
aminte că a mai văzut-o la sfânta mănăstire cu soţul ei. 

— Da, sfinţite părinte; atuncea am venit cu bărbatu-meu 
pentru o bolişte care dăduse în oile noastre la câmp. Şi 
sfânta Ana ne-a izbăvit. Acuma, sfinţite părinte, am venit 
pentru soţul meu, care s-a prăpădit. S-a dus după o 
cumpărătură de oi. A plecat pe la Sâmedru, şi nu s-a mai 
întors. 

Povesti părintelui Visarion toate, cu vorbe cam multe. 
Bătrânul o asculta, dând încet din cap. Era trudit; îi era 
somn; însă o asculta cu bunăvoință. 

Ai dat de veste la stăpânire? 

Care stăpânire? La noi nu este nici primar, nici jandar. M- 
am plâns numai părintelui Dănilă. 

Ş-acuma am venit şi m-am jăluit sfintei Ana. 

Bine-ai făcut, nevastă. S-aşteptăm. Sfânta Ana are să puie 
cuvânt la scaunul împărăției celei mari. Iar în acelaşi timp 
dumneata du-te la stăpânirea pământească în Piatra. Du-te 
la poliţai şi la prefect şi spune-le întâmplarea, ca să facă 
cercetări. 

Înţeleg, răspunse Vitoria; m-oi duce şi la dânşii, dar 
nădejdea mea cea mare e în altă parte. 

VI. 

Noaptea aceea, a privegheat într-o odăiţă de sub stăreţie, 
după ce a stat multă vreme de vorbă cu femei venite din 
locuri depărtate. Într-un târziu, ele s-au dus la culcuşurile 
lor. A intrat Gheorghiţă şi s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. 
A adormit îndată, parcă ar fi trecut spre alt tărâm într-o 
împărăție fericită. Ea rămase singură, sub candelă şi sub 


icoane, gândindu-se aţintit ce are de făcut a doua zi. 1 se 
părea lucrul cel mai greu să găsească anume uliţa dintre 
atâtea de multe, şi, pe acea anume uliţă, anume casă cu mai 
multe rânduri. În toate odăile şed la mese oameni cu 
condeiele după ureche şi scriu. Iar într-anume odaie şede 
cel care-i mai mare, primar, ori prefect, ori poliţai. Se uită 
încruntat şi-i gras şi bărbos. Tot îşi scoate ciubucul din gură 
şi răcneşte la cei mai mici. Când îl aud, cei de prin odăi 
pleacă fruntea şi scriu mai harnic, trăgând cu coada 
ochiului unul la altul şi făcându-şi semne. 

Acolo vrasăzică e stăpânirea împărătească. Ş-aşa în toate 
târgurile sunt slujbaşi, primari, prefecţi şi poliţai, până la 
Bucureşti; şi la Bucureşti stă pe tron regele şi dă porunci 
tuturora. Bun lucru, neapărat, să fie asemenea rânduială; 
toate să se facă după poruncă şi să se scrie ce s-a făcut. Aşa 
se cunoaşte prin târguri cine cumpără vite şi cine vinde, şi 
care încotro se duce. La Dorna de-asemeni. Nu-i ca în sus 
pe Tarcău, unde oamenii trăiesc cum au apucat şi cum îi 
taie capul. Dacă făptuieşte unul o poznă, ori o moarte de 
om, se duce prin stâncile munţilor şi se hrăneşte cu zmeură 
ca urşii, până ce-l alungă la vale iarna. Atuncea-l prind 
oamenii, îl leagă şi-l dau pe mâna stăpânirii devale. 

Adevărat că până la năcazul acesta care s-a abătut asupra 
casei ei nici nu i-a păsat şi n-a avut nevoie de nici un fel de 
slujbaş al măriei sale. Şi-a văzut de gospodărie şi de oi; a 
vândut brânză, a dat în mâna perceptorului vama şi birul - 
s-aţâţ. Şi chiar asta era mai mult treaba omului. Nechifor 
Lipan le cunoştea pe toate şi ştia orişicând la ce uşi să bată 
şi la ce slujbaşi să se înfăţişeze, căci el umbla din tinereţă în 
ţara cealaltă de devale; ea însă, ca o femeie, rămăsese în 
sălbătăcie. O ajungea mintea ce are de făcut, însă faţă de o 
lume necunoscută păşea cu oarecare sfială. 

După răsăritul soarelui, a doua zi, a fost în Piatra. Târgul îl 
mai văzuse, la iarmaroace; însă îl ştia dinspre alte părţi; a 
îmbulzelilor de lume, a petrecerilor, a crâşmelor unde-i 
băteliştea muntenilor. (Batelişte - loc de întâlnire, de 


adunare.) Poposi cu flăcăul la un han ştiut. Au poftit carne 
friptă grătar şi pâine albă ş-au băut o garafă de vin. Cum a 
deschis gura să întrebe, Vitoria a aflat îndată unde poate 
găsi pe domnul prefect. Asupra unei trebi care s-a petrecut 
în afară de târg, în hotarele ținutului, numai prefectul are 
putere. A lăsat sania cu flăcăul la han şi s-a dus singură. A 
nimerit. Dacă ai gură să întrebi, nimereşti orişiunde. 

A găsit o casă mare şi frumoasă cu mai multe rânduri. S-a 
simţit îndată cu inima liniştită când a văzut umblând pe 
acolo oameni îmbrăcaţi ca şi prin părţile ei. I-a întrebat, i-au 
spus că acolo sunt şi judecătoriile unde se judecă pricinile. 
Şi acestea le ştia de la Nechifor Lipan, dar se apropia întâia 
oară de ele. 

S-a suit sus la rândul al doilea, pe trepte largi. A întrebat-o 
un aprod bătrân pe cine caută. Caută pe domnul prefect. 

— Tare bine; s-aştepte până ce i-a veni rândul. 

Aşteaptă. Îşi face socoteală în minte cum să spuie, cu 
vorbe mai potrivite, întâmplarea. 

I se înnegurează privirile când intră într-o odaie frumoasă 
şi scumpă. Prefectul nu-i nici bărbos, nici nu fumează din 
ciubuc, nu-i nici încruntat. E un bărbat tânăr, cu obrazul 
ras, cu părul scurt, pieptănat în două părţi. Cu straie 
cernite. Dar zâmbeşte, căci n-are grijile ei. 

Fără a se mişca din locul lui, se uită la munteancă. Îşi 
potrivise în grabă casânca de mătasă, îşi lepădase cojocul. 
Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în 
privire. Ochii îi luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul 
genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe. Simţindu-se 
admirată, femeia îşi regăsi îndată înfăţişarea pe care o avea 
când se uita în oglindă, c-o lumină abia simțită de râs. 

— Despre ce-i vorba, nevastă? Ce vânt te-aduce? Întrebă 
omul stăpânirii. Se juca, privind-o, cun cuţit de os. 

Nu m-aduce vânt bun, domnule prefect. Mi-a plecat soţul 
de-acasă acu şaptezeci şi trei de zile şi încă nu s-a întors. S- 
a dus la Dorna după nişte oi. Nu mi-a scris, n-am aflat ştire 
de la nimeni. Stau aşa; îl aştept şi nu vine. 


De şaptezeci şi trei de zile? E cu putinţă? S-a dus să 
cumpere oi? Avea bani? 

Avea; ca să plătească ciobanilor de la Rarău. 

Şi n-a dat nici un semn? 

Niciunul. 

Atuncea l-au prădat hoţii şi l-au răpus. 

Alta nu poate fi. Şopti munteanca, lovită în inimă; aşa îmi 
arată şi visul pe care-l am întruna. 

S-ar putea să fie şi altceva. 

Într-adevăr; poate să se fi oprit la o casă străină. Acuma aş 
dori să fie aşa. 

Prefectul clătină din cap, privind-o puţintel pieziş. Avea un 
spasm de plâns, pe care-l înghiţi îndată. C-un deget lepădă 
pe rând lacrimile din ochi. 

— Trebuie să dau ordin să se cerceteze, vorbi el cu 
bunăvoință. Să-mi faci o plângere şi să mi-o aduci. 

Femeia dădu din cap de sus în jos. 

Ai înţeles? 

Am înţeles. 

Să pui pe un slujbaş de-aici, ori pe un avocat, să ţi-o scrie; 
să-i lipeşti timbru, şi să mi-o aduci ca să scriu pe dânsa 
rezoluţia. 

Munteanca iar dădu din cap. 

Ai înţeles? 

Am înţeles. 

Nu fi prea supărată; încă nu ştim nimica. 

Ba eu ştiu, răspunse deodată întunecată munteanca. 

Îi sta ş-aşa bine. Omul stăpânirii trase un chibrit şi-şi 
aprinse ţigara. Vitoria se înclină din umeri, se întoarse, 
pipăi clampa şi ieşi. Era ameţită. Nimene pân-acuma nu-i 
deschisese lumină înspre locul acela de întuneric, care se 
cheamă Dorna. Deşi ştiu, icoanele tac. Iată, dintre oameni, 
slujbaşul regelui a fulgerat un cuvânt, care-i adevărul. Acest 
cuvânt stătea şi-ntr-însa, numai nu îndrăznea să-l scurme. 
Pe Nechifor l-au răpus răii. 


Îşi ridică în braţe cojocul de lângă uşă şi se uită în juru-i. 
Nu vedea bine din pricina lacrimilor; îşi şterse genele de 
blana aspră. Aprodul cel bătrân şi de treabă o observă în 
tăcere, scărpinându-şi cu arătătorul mânii stângi bărbuţa 
albă. Cu dreapta stăpânea clampa de la uşa domnului 
prefect. 

Ce mai vrei, nevastă? Poate ai nevoie de ceva. 

Am nevoie, să-mi scrie careva o jalbă. 

Se poate, de ce nu? Ce fel de jalbă? Pentru care pricină? 

O jalbă, despre omul meu care s-a dus până-ntr-un loc şi 
de atuncea a trecut vreme şi nu s-a mai întors. 

Nu-i uşor lucru; dar se poate face. Eu ţi-aş putea găsi un 
om meşter, dar trebuie să mă duc să- 

1 caut. Slujba mea aici e una şi pentru asta mă plăteşte 
statul, iar ca să caut ce-ţi trebuie dumnitale, e altă slujbă. 

Vitoria îl privi zâmbind: 

Socoti, moşule, că eu nu cunosc ce am de făcut? Ştiueucă 
trebuie să-ţi dau de-un pahar de vin pentru o slujbă mare 
ca asta. Să nu te superi, da' mai mult de cinci lei de hârtie 
nu ţi-oi da. 

Bine, dar celui care scrie jalba se cade să-i dai mai mult. 

Aceluia i-oi da zece. 

Dar pentru timbru? 

Oi da şi pentru timbru zece. Trebuie lipit pe jalbă. 

Bine, mă duc s-aduc pe meşter. Cum ţi-a scri-o el, poate să 
citească şi Vodă şi să lăcrimeze. 

Are acest jălbar o întorsătură de condei cum nu se mai 
află; atâta numai că-i mare beţiv, trebuie să-1 caut la 
crâşmă. Da' dumneata mă aştepţi aicea, nu te clinteşti şi 
pregăteşti gologanii. 

Bătrânelul îi dădu întâi ocol, ca şi cum ar fi vrăjit-o, ca s-o 
fixeze. Apoi lăsă clampa şi cobori treptele, depanând 
repede din picioare. Vitoria îşi reluă înfăţişarea încruntată 
şi duşmănoasă. 

Veni jălbarul, cu cizme lustruite, cu vărguţă albă şi cu 
nasul roş. N-avea palton; umbla fudul fără haina aceasta de 


prisos. Se arătă dispreţuitor când auzi că-i vorba numai de 
zece lei pentru o lucrare care cere mare pricepere şi 
iscusinţă. 

Vitoria fugea cu ochii ei iuţi de la moşnegel, care luase iar 
în stăpânire clampa, la nasul omului fudul, şi-şi subţie 
buzele cu îndărătnicie. Lăsă aprodului preţul pe care i-l 
hotărâse, ca să nu mai fie vorbă şi sfadă în loc străin, îşi 
trase pe mâneci cojocul şi scobori treptele până în uliţă. 

Dintr-o dată luase altă hotărâre. S-a duce la un avocat, om 
cu mai mare ştiinţă de carte. Ori a pune în sat la Măgura pe 
părintele Dănilă să scrie. Nu poate să fie pe lume scriitor 
mai dibaci decât părintele. 

Pe urmă părintele ştie toate cum au fost şi le-a spune cu 
adevărat. Însă dacă nu-i multă îndoială că Nechifor Lipan ar 
fi fost răpus de hoţi, atuncea la ce foloseşte jalba? Cine mai 
poate găsi pe-un om zvârlit cu capu-n jos într-o fântână? 
Asta era apa cea neagră din asfinţit. Dacă nu s-a mai aflat 
ştire, dacă n-a mai venit veste nici despre mort, atuncea 
lotrii l-au prăvălit în fântână. Într-aşa împrejurare, adevărat 
că nimenea nu poate descoperi leşul mortului, dacă nu-i o 
lumină de sus care să arate. De-aceea tot la sfânta Ana de la 
mănăstirea Bistriţa cată să-i rămâie nădejdea. Voința sfintei 
a fost ca astăzi să-i vie o înţelegere. După această 
înţelegere sfânta îi va hotări într-un chip oarecare pe unde 
trebuie să meargă şi cum trebuie să caute. 

Unde te duci, nevastă? Întrebă omul cel sprinten îmbrăcat, 
atingând-o cu vărguţa. Ea se opri şi se întoarse asupra lui. 

Mă duc unde mi-i voia. Întinde mâna să-ţi pun într-însa 
hârtiuţa asta ca şi a moşneagului, şi întoarce-te repede de 
unde vii, ca să nu te înjunghie vreo răceală. 

He! D-apoi pentru atâta mi-am lăsat eu actele şi scrisorile? 
Crezi c-aşa merge treaba? 

Du-te degrabă, că-i frig. Îl sfătui munteanca râzând. 

Omul se opri, mormăind o sudalmă împotriva unei 
asemenea muieri cu toane. „Asta-i o disperată”, o categorisi 
el şi vâri în buzunar hârtia de cinci lei. 


Grăbind spre han, Vitoria simţea cum o umplu gânduri şi 
hotărâri nebiruite. Toate îi veneau fără îndoială de la locul 
unde îngenunchiase şi unde ceruse cu durere izbăvire. 
Parcă intrau într-însa o dată cu înţepăturile fulgilor care o 
biciuiau, repeziţi de vânt dintr-acolo. 

Drumul acela la sfânta Ana şi la Piatra i-a fost de cel mai 
mare folos. Având într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan 
şi crâncenă durere, se văzu totuşi eliberată din întuneric. 
Cum ajunse acasă, îşi lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu 
a pune la cale îndeplinirea unor hotărâri mari. 'loate erau în 
dosul ochilor acelora aprigi şi ieşeau una după alta. 

S-a dus la părintele Daniil Milieş ca să puie la cale jalba 
către stăpânire. 

Părinte Dănilă, i-a spus ea cu umilinţă, eu nu mă pricep 
cum ar trebui întocmită asemenea jalbă, dar sfinţia ta ştii 
toate şi tare te rog să pui într-însa, ca piper într-o mâncare, 
toate necazurile care mă ustură. Să spui aşa, cum tot am 
aşteptat degeaba, doar-doar or înţelege slujbaşii să umble 
şi să caute. 

Bine; am să scriu, Vitorie. Ştiu eu ce să spun. 

Atât am vrut; pe urmă facă ei ce-or şti; că eu n-aştept de la 
dânşii sprijin. 

Ai dreptate; cel mai mare sprijin trebuie să-l aşteptăm de 
la Dumnezeu. 

Da. După ce trimit jalba, îmi isprăvesc toate câte am de 
isprăvit şi m-oi duce singură la Dorna. Am şi primit eu 
hotărâre în inima mea. N-am să mai am hodină cum n-are 
pârâul Tarcăului, pân' ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan. 

Atuncea de ce să mai scriu jalba? 

Aşa, ca să fie; să ştie şi alţii cât mi-i de neagră inima. Mai 
am cinci vineri, şi pân-atunci vând ce am şi strâng banii 
care-mi trebuie; mă spovedesc şi mă împărtăşesc. Dac-a 
intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul. 

Poate pân-atuncea vine vreo ştire. 

Părinte, asta n-o mai cred. Adevărul s-a dat pe faţă şi l-am 
primit de la obraz sfânt. Cuvioasa Ana numaidecât s-a uitat 


la mine şi m-a străpuns până-n inimă. De la dânsa mi-au 
venit şi hotărârile deacuma. 

Bine, Vitorie; dacă crezi, du-te. Asta-i datoria ta. 

lau cu mine şi pe băiet; să am alături o putere 
bărbătească. Mâni dau faurului o bucată de fier să bată din 
el baltag şi sfinţia ta vei face un bine, să-l blagosloveşti. 

Oi face şi asta. Dar ai cuget că ai să umbli drum lung şi 
acolo ai să întârzii? Ce faci cu fata? 

M-am gândit şi la asta. Am o soră a mamei mele călugăriţă 
la mănăstirea Văraticului. Dintre toate surorile mamei, ea 
trăieşte acolo, şi o cheamă Melania. Pun într-o zi pe fată în 
sanie cu zestrea ei şi mă duc s-o lepăd la sfânta mănăstire, 
la picioarele mătuşei mele maica Melania. 

Îţi rămâne gospodăria aşa, de izbelişte. 

Să rămâie, părinte, c-o întocmesc eu la loc. Las în sama lui 
Mitrea două-trei capete de vite, şii spun aşa: Tu, măi Mitre, 
să ai grijă de ele şi alta să nu faci decât să dormi până ce m- 
oi întoarce eu. 

Asta are să-i placă mai mult decât orice. 

Parcă Dumnezeu 1-a îngăduit în lume pentru altceva? 
Fiinţa asta, părinte, a fost ca o pedeapsă a mamei care l-a 
născut. Cine ştie cu ce-a păcătuit împotriva lui Dumnezeu 
ori a soţului ei?! Şi-a viclenit şi şi-a apăsat bărbatul la greu, 
ori i-a pângărit aşternutul, ori a făcut asupra lui farmece. 

Dumnezeu i-a dat pe Mitrea. De-aşa dar s-a bucurat, a 
închis ochii şi a pierit. lar eu duc spre soţul meu flăcău 
mândru şi voinic. Asta-i dragostea noastră din tinereţă pe 
care i-am păstrat-o ca pe un ban bun. 

Astfel fiindu-i hotărârile, a făcut fără nici o schimbare 
întocmai aşa. 

În ziua de februarie 27, praznicul cuviosului părintelui 
nostru Procopie, a încărcat în sanie zestrea Minodorei. Fata 
şi cu dânsa s-au aşezat deasupra şi Gheorghiţă a pişcat 
căluţii cei pagi cu şfichiul biciuştei. Copila plângea în 
pumni; iar obrazul maică-sa parcă era un portret neclintit. 


Abia după ce a fost ieşit din sat pe vale s-a mişcat. Şi-a 
făcut semnul crucii răsucindu-se către soare. 

— Fată, a vorbit ea fără supărare, tu să nu fii proastă şi să 
nu te boceşti pe tine. Astăzi e o sfântă luni şi începem 
împlinirea hotărârii. 

VII. 

Joi, în 9 martie, părintele Daniil a făcut o frumoasă slujbă 
la biserică pentru cei patruzeci de sfinţi mucenici din 
Sevasta. După geruri lungi, aceasta era întâia zi de moină. 
Streşinile picurau şi soarele împrăştia de deasupra Măgurii, 
pe omături, o strălucire orbitoare. Corbi fâlfâiră spre 
albăstrime din brazii râpilor şi pe urmă se întoarseră cu 
zboruri învăluite şi croncăniri, ca să spargă cu clonţurile şi 
să bată cu aripile ouăle îngheţate în faur. 

Vitoria dusese cu Gheorghiţă frumoase daruri la biserică: 
colaci, colivă, untdelemn şi vin. Asupra lor aprinsese cu 
mâna ei făclii. Pe urmă se închinase la toate icoanele şi se 
oprise în preajma altarului. Părintele Daniil i-a dat sfânta 
împărtăşanie. A închis ochii simțind o răcoreală de rouă în 
cerul gurii şi-n toată fiinţa, şi a îngenuncheat. Nimeni, 
dintre poporanii de faţă, nu cunoştea înţelesul acelei 
împărtăşanii. Se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri 
în afară de scopu-i neclintit. Murmurele şi cântările slujbei 
ajungeau ca valuri line la urechi. Plătise părintele trei hârtii 
de câte douăzeci, ca să se roage şi pentru călătoria ei. În 
adevăr, preotul, între celelalte chemări şi rugăciuni, a 
înălţat glas pe care tot numai ea singură 1-a înţeles, 
pătrunzându-se de el până în fundul fiinţii. 

„Şi încă ne rugăm pentru cei călători. „ înălța frumoasa 
cântare părintele Daniil Milieş. 

Vitoria suspină, bătu metanie sărutând lespedea de piatră 
şi se înălţă în picioare. Pentru dânsa slujba era isprăvită. 
Făcu semn lui Gheorghiţă cu ochiul. Puteau să plece. Mai 
aveau în ziua aceea o mulţime de trebi şi daraveruri. 

Bate vânt cald, zice ea intrând acasă. Se cunoaşte că 
purcede zodia primăverii. 


Poate s-avem vreme bună pe cale, răspunse feciorul. 

Ehe, Gheorghiţă, calea noastră-i lungă ş-au să ne mai bată 
viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor, ş-al 
cocostârcilor. Pân' ce ne-ntoarcem noi, se pot întâmpla 
multe. 

Flăcăul clătină din cap, fără să răspundă. Mama lui hotăra 
plecările şi întoarcerile. Se vede că hotăra şi vremea. El n- 
avea decât să se supuie. 

Ascultă, Mitre, grăi gospodina cătră argat, eu am a pleca 
puţină vreme de-acasă. 

Înţeleg eu asta, răspunse Mitrea râzând. Te duci s-aduci 
pe stăpân de pe unde-i sticlesc ochii şi petrece. 

De unde ştii tu asta? 

Am aflat şi eu. Vorbesc unii şi alţii prin sat. Zic c-ar fi bine 
să iei ş-un căpăstru, ca să-l aduci mai uşor. Dacă purcezi 
astăzi, apoi până duminică eşti înapoi. Să n-ai nici o grijă, că 
păzesc eu casa. 

Apoi se-nţelege, încuviinţă stăpâna. Eu am în tine toată 
nădejdea. Unde pui tu mâna, pune şi Dumnezeu mila. Cât 
om lipsi noi, tu să stai acolo între vite şi să dormi. Te scoli şi 
le duci la adăpat, le pui sub bot mâncare şi iar te culci. Să 
nu uiţi să mănânci şi tu, ca să nu-ţi slăbească puterile. Vaca 
cea cu mânzat mai are oleacă de lapte. Mulgi şi bei. Iar 
mânzatului leagă-i ragila cea cu cuie pe bot, ca să împungă 
pe masa când a năzui să sugă, şi ea să-l bată şi să-l alunge. 
Vrasăzică cu laptele mânzatului şi cu făina din sac şi cu ce 
ţi-am mai pus eu acolo, o duci tu aceste trei zile. 

Apoi oi face şi eu economie. 

Se-nţelege; nici nu m-aştept la risipă de la un gospodar 
aşa ca tine. Iar dacă eu întârzii cumva şi luni şi tu ai vreo 
nevoie, să ştii că am spus o vorbă părintelui Dănilă. Să te 
duci pe la dânsul. 

Ce să fac la părintele Dănilă? 

Ţi-a spune el; iar tu s-asculţi. 

Păşind în casă, îşi lepădă lângă vatră cojocelul. Apucă 
cleştele, risipi spuza şi clădi pe cărbuni aşchii de brad. 


Dădu fuga după apă; aşeză ceaunul pe pirostrii. Puse într- 
un hârb de ceaun la sfârâit slănină şi bucăţi afumate de 
porc. Lăsă asta şi începu a scoate şi a clădi pe colţul patului 
poclăzi şi scorţuri. Gheorghiţă o privea cu aceeaşi mirare 
pe care o avea de câtăva vreme pentru maică-sa. 

— Ce te uiţi aşa la mine? Zise Vitoria zâmbind. Acestea şi 
cu altele ai să le pui desară pe săniuţă şi ai să te duci pe 
întuneric până la părintele Dănilă. Rămân în sama cucoanei 
preotese Aglaia. Acu vină şi mănâncă. Răstoarnă 
mămăliguţa pe fund; ad-o la măsuţă şi te aşază. De mâni, nu 
mai avem tihna asta. Cât om umbla ş-om căuta, mâncarea 
noastră are să fie din pumn şi în picioare. 

Flăcăul încuviinţă şi asta, în tăcere. Ca să-şi plătească 
lipsuri viitoare, înghiţea felie după felie şi întingea în 
topitură bucăţi mari de mămăligă pe care le căptuşea apoi 
cu brânză. Abia într-un târziu băgă de samă că maică-sa stă 
în faţa lui cu braţele încrucişate şi-l priveşte, fără să se 
atingă de mâncare. „Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta 
el, apoi eu mănânc şi ea prinde putere.” 

Femeia strânse blidele repede, le opări şi le rândui pe 
poliţă. După ce aşeză cea din urmă strachină, întoarse 
capul. Afară, în bătătură, oamenii se scuturau de omăt. Îşi 
potrivi în pripă broboada şi deschise. Gheorghiţă rămase 
neclintit la locul lui, ca să vadă ce mai este. 

Bucuroşi de oaspeţi? Întrebă părintele bocănind cu cizme 
mari în tindă. 

Bucuroşi. Mă rog dumneavoastră să poftiţi. Sărutăm 
dreapta, părinte. 

După preotul Milieş, intră domnu Iordan, crâşmarul. După 
domnu Iordan, îşi feri capul, ca să nu se pălească de pragul 
de sus, un negustor nalt şi subţire îmbrăcat în straie 
nemţeşti. Avea barbă şi mustăţi tăiate rotunjit şi ţăpos, 
parcă-şi pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roş. 
Stropituri mărunte de aceeaşi culoare îi pătau partea 
neblănită a obrazului. Îşi trase şi el din cap căciula şi pofti 
gazdei bună-ziua. 


Femeia aruncase o privire repede de sus în jos şi de jos în 
sus asupra lui. Apoi întrebă, ferindu-şi capul: 

Dumnealui e negustorul? 

Dumnealui, răspunse domnu Iordan. 

Eu îs cunoscut şi prietin al soţului dumnitale, intră deodată 
în vorbă omul cel nalt, uitându-se în juru-i şi căutând loc să 
se aşeze. În casa unui prietin eu am să mă aşez chiar dacă 
nu mă pofteşte nimeni. Dar după părintele Daniil. Întâi să 
se aşeze părintele şi pe urmă am să şed şi eu. Eu, nevastă, 
ţin dugheană, crâşmă şi han la Călugăreni. Acolo este 
totdeauna loc de popas pentru domnu Nechifor Lipan. 
Găseşte o mâncare bună, un pahar de băutură ş-un pat de 
hodină. 

Dumneata eşti domnu David? 

Eu sunt domnu David. Am luat bani de la domnu Nechifor 
Lipan; dar i-am şi dat, pe marfă. 

Eu i-am fost întotdeauna cel dintâi muşteriu al lui. Şi, aş 
putea zice, cel mai bun. Rareori trecea mai departe. 

Bine, domnu David. Când te întorci dumneata acasă, la 
Călugăreni? 

Mă întorc mâni, cu marfa pe care am s-o cumpăr. 

Atuncea de-aici până la Călugăreni om merge tovărăşie. 

Om merge, de ce să nu mergem? Iovărăşia e mai bună 
decât singurătatea. Dumneata ai vreo treabă la Călugăreni? 

Am, ceva mai departe. 

Negustorul voi să mai întrebe ceva. Apoi se opri, privi în 
juru-i şi tăcu. 

— Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăşi 
cuvânt gospodina. Flăcăul meu a însemnat pe hârtia asta 
câte burdufuri de brânză şi păpuşi afumate şi piei de miel 
mi-au mai rămas. Ascris şi preţ, după ce m-am sfătuit cu 
părintele şi cu domnu lordan. Am lepădat ceva, ca să nu fie 
vorbă. 

N-am eu curaj acuma să mă neguţez. Dumneata cercetezi 
şi numeri marfa şi-mi pui banii pe masă. 


Negustorul privi petecul de hârtie; tăcu. Închise dintr-un 
ochi. Întoarse pe celălalt spre domnu Iordan - însă el 
cerceta foarte atent pe gospodina locului. 

Dumneata ai nevoie de toate paralele? Să ţi le pun 
grămadă aicea pe masă? 

Întocmai aşa. Altfel întârzii o zi, ca să mă duc cu marfa la 
Piatra. 

Poţi să întârzii şi două zile. 

Se poate. 

Eu zic că se poate să fie şi trei. Pe care negustor l-ai văzut 
dumneata lepădând banii aşa, după poruncă? Eu vreau să 
vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că preţul nu se 
mai poate scădea; să număr banii şi să constat dacă am cât 
trebuie. Un negustor se cade să simtă că-i negustor. 
Dumneata vrei ca la regele. Preţ fix. 

Cum ai spus? 

Preţ fix. 

Aşa vreau eu, domnu David. Fă o bunătate şi treci dincolo 
cu băietul şi cu domnu lordan şi cercetează marfa. 
Cântăreşte, socoteşte. Dacă dumneata eşti domnu David 
despre care-mi vorbeşte bărbatu-meu, apoi ştiu că ai 
câştigat destul de la dânsul. Mai câştigă acu şi de la mine. 
Asta e meseria dumnitale, ca un negustor ce te afli. 

Câteodată am pierdut. 

Atuncea nu eşti bun negustor. 

Am câştigat altă dată. Bine, să fie cum spui dumneata. Am 
să văd ş-am să socotesc. Ai să mai ieşi ceva şi facem târgul. 

Domnu David a cercetat îndelung marfa. A trecut apoi cu 
domnu Iordan afară şi s-a sfătuit cu el. Îşi mângâia cu mâna 
stângă ariciul de pe obraz şi cu dreapta suna nişte chei în 
buzunarul adânc al măntălii de aba roşcată. 

— Să-ţi spun ceva, domnu lordan, şopti el venind aproape, 
lângă umărul crâşmarului, şi închizând ochiul drept; dacă 
n-aş fi ovrei şi însurat, şi munteanca asta n-ar avea soţ, într- 
o săptămână aş face o nuntă. M-ar cununa părintele Daniil. 


Am luat marfa şi ţi-am dat dumnitale comisionul de care mi- 
ai scris. 

După ce negustorul a numărat hârtiile de bancă şi le-a pus 
clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenţie şi le-a mai 
numărat şi ea o dată. Treizeci şi opt de mii de lei. Le-a 
învelit în jumătate din gazeta din care le scosese domnu 
David, le-a vârât în taşca ei de piele, a strâns cătărămile şi a 
poftit pe părintele Daniil să-i ţie taşca până a doua zi 
dimineaţă. 

Gheorghiţă urmărea cu mare luare-aminte toate vorbele şi 
purtările maică-sa. Îi plăcea; dar se mira. Ar fi vrut s-o 
întrebe de ce dă popii banii. „Se teme să n-o prade careva 
la noapte.” Descoperind acest adevăr, se veseli şi începu a 
râde singur. 

Oaspeţii plecaseră. 

Apoi n-am eu baltagul pe care mi 1-a blagoslovit părintele? 
Întrebă el. 

Acela-i pentru altceva, răspunse Vitoria. 

Cătră asfinţitul soarelui, negustorul a venit cu sania-i 
largă, cu doi căluţi roibi, şi a încărcat marfa. Cele din urmă 
raze luciră în ţurţurii de ghiaţă ai streşinei, apoi în albastrul 
înalt al cerului. Era linişte şi fumurile satului suiau drept în 
văzduh. 

Gospodina făcu paturile devreme. Gheorghiţă îi lăsă 
cuvânt că se duce în sat până la cântarea întâia a cucoşilor. 
Avea şi el de făcut inspecţie la o clacă de scărmănat. Vitoria 
stinse opaițul şi rămase în întuneric, dar nu adormi 
îndelungă vreme. 

Când se trezi, auzi sunând vântul dinspre amiază în cerce- 
velele ferestrei. Acel sunet cu ciudate modulaţii era 
întovărăşit de un răcnet întărâtat şi răguşit. Cunoscu 
numaidecât glasul lui Mitrea. 

Sări din pat şi-şi căută încălţările. Apoi îşi vâri nasul în 
geam. Se retrase şi desprinsese cu luare-aminte din cui 
puşca scurtă cu două ţevi, care sta atârnată de curea pe 


părete, aşa cum o lăsase Nechifor Lipan. Îi pipăi oţelele şi 
trase cucoaşele. 

Trecu, numai în sumăieş, la uşa de-afară. Atuncea auzi mai 
desluşit strigătul lui Mitrea. Dăduse la vite o dihanie. Toţi 
cânii din împrejurimi se deşteptaseră şi zăpăiau. Trase 
zăvorul. Când deschise, auzi şi glasul lui Gheorghiţă, 
amestecat cu al argatului, întinse puşca spre streşină şi 
slobozi un foc. În clipă, din cornul de dindos al casei se 
desprinseră două umbre omeneşti şi se depărtară, 
mistuindu-se în întuneric spre pădure. 

Oamenii de la cele mai apropiate gospodării soseau într- 
ajutor cu zvon. Unii rupeau şi desprindeau răzlogi din 
garduri. Mitrea povestea ca pe-o minune întâmplarea. Cum 
lupul sărise peste tohoarca lui şi năzuise la scroafele din 
fundul şurii. Şi cum dintr-o dată s-au sculat cu mânie 
scroafele asupra lupului, clefăind şi pălindu-1 cu sfârlele, 
până ce-a avut el vreme să puie mâna pe par. Avea el un par 
greu de corn, pe care îl ţinea lângă dânsul pentru nevoi de 
acestea. Când i-a tras una, lupul a făcut hi! Ca un om. Când 
i-a mai lepădat una, gata a fost. Cum l-au văzut pe-o coastă, 
cei doi dulăi albi au fost cu colții în beregata lui. 

Dar de ce răcneai aşa, dacă l-ai doborât? Întrebă Vitoria. 

Mi-a fost frică tare. Mărturisi Mitrea şi păli cu botul opincii 
în leşul lupului. 

Femeia se uita pe gânduri la dihania zdrobită şi-n juru-i 
urmărea în închipuire umbrele care-i stătuseră ca o 
primejdie aproape, întoarse ochii spre stele, simţi sub 
sumăieş vânt cald; şi în toate înţelegea semne, încă 
nedesluşite. 

Cum trecu în casă, aprinse gazorniţa şi puse pe flăcău să 
încarce iarăşi puşca. Acuma se vedea că trebuie să ieie cu 
dânsa arma aceasta a lui Lipan. Cine ştie ce puşcă va fi 
fiind! Poate-a lovit cândva om; de aceea-i scurtată cu pila, 
hoţeşte. Lipan o cumpărase demult, de la un pribeag, şi o 
ţinea pentru vremuri de primejdie. Deci trebuia să i-o ducă 
cu mâna ei. 


Nu mai simţi nevoie să se hodinească. Se încălţă cu opinci 
şi-şi aşeză în desagi straie de schimb şi ciuboţele. Tarniţele 
cu poclăzile, pentru căluţii cei pagi, erau gata, cu trăistile 
cu merinde aninate de ciochine. (Iarnifă - şa de lemn.); 
(Ciochină - partea dindărăt a şeii.) Sumanele şi cojoacele 
erau înşirate alături. Îndată ce trec cei din urmă nouri şi vin 
zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale şi pot 
rămânea mai sprinteni. 

— Dar cât avem să stăm? Întrebă, cu nesfârşita-i mirare, 
Gheorghiţă. 

— Nu stăm; umblăm, până găsim ce căutăm. Altă 
rânduială n-avem. Nu uita s-ascuţi baltagul; ca să ai mai 
multă nădejde într-însul. 

În zori-de-ziuă, vineri în 10 martie, munteanca şi feciorul 
ei au închingat caii cei pagi ş-au încălecat. Au trecut pe la 
părintele Dănilă şi Gheorghiţă a adus maică-sa taşca de la 
cucoana preuteasă Aglaia. Au coborât la crâşmă ş-au trezit 
pe negustor. Au cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă 
de lemn. Şi când răsărea soarele, se aflau afară din sat, în 
lungul pârăului, cătră apa Bistriţei. 

Pe omături moi fâşâia austral şi cerul era ca floarea de 
zlac. (Zlac - floarea-paştelui, plantă erbacee a cărei floare 
are culoarea albă sau roz.) Gheorghiţă purta aninat în laţ, 
în dosul coapsei drepte, baltagul. Vitoria potrivise şi legase 
puşca cea scurtă dinapoia tarniţei. Umblau alături înaintea 
săniei jidovului. Când izbucni soarele în răsărit cătră 
Bistriţa, întâi munteanca şi pe urmă flăcăul îşi făcură de trei 
ori semnul sfintei craci, închinând fruntea spre lumină. 

VIII Yântr-o vreme, jidovul zise din urmă: 

— Dumneata, nevastă, după cât văd eu, eşti pornită pe 
lungă cale. 

Gheorghiţă rămase înainte, Vitoria îşi struni calul şi-l 
potrivi în laturea dreaptă a săniei. Întrebă, fără a privi pe 
negustor: 

De unde ştii dumneata asta? Ţi-a spus ceva domnu lordan? 


Parcă era nevoie să-mi spuie? Vreau să zic că nu-i atât 
lungă calea, cât cotită. Să admitem că dumneata vrei să te 
duci la Dorna, ca să-ţi găseşti bărbatul. Asta nu-i mare 
lucra. 'Le sui într-o sanie, feciorul dumnitale ori un om mână 
caii şi te cară la Dorna. Acum, cât mai ţine omătul, 
dramurile-s uşoare. Ori, mai degrabă, te repezi până la 
Piatra, te sui în tren şi gata. 

Negustorul are dreptate, clătină din cap Gheorghiţă, 
privind înainte. 

De ce am dreptate? Râse domnu David. N-am dreptate 
deloc. Să zicem că te duci cu sania. 

Peste trei zile dă un dezgheţ şi nu mai ai ce face cu dânsa. 
Dar poate ai a umbla pe margini de râpă, prin locuri unde 
au fost stâni. Cu sania nu poţi face nimic. 

— Mai ales când or porni puhoaie. Cu calu, poţi trece. 
Vrasăzică, dumneata ai pornit cu gând să întârzii, să cauţi, 
să umbli cotind. Flăcăul văd că s-a bucurat de tren. În tren 
eşti olog, mut şi chior. Eu până la Dorna vreau să poposesc 
la hanuri, ori pe la oamenii de prin sate, să văd, s-aud. 
Nechifor Lipan poate nici n-a ajuns la Dorna. 

Femeia asculta, gânditoare. 

Vrasăzică, domnu lordan ţi-a spus ce caut eu. 

Mi-a spus în scrisoare că este bună marfă de vânzare, că ai 
nevoie de parale, ca să-ţi găseşti bărbatul. Asară, la crâşmă, 
am auzit şi pe oameni grăind. Dar ei şuguiesc, ca oamenii. 
Ziceau că Nechifor e dezertor de la nevastă şi când îl vei 
prinde ai să-l vări la închisoare. Vorbe. Când v-aţi strâns, 
neamurile lui ş-a dumnitale, ca să judecaţi cazul, cine a fost 
de părere s-aşteptaţi atâta? 

Oi, domnu David, oftă munteanca; noi n-avem neamuri aici 
la Măgura. Ne-am dus de la locurile noastre când eram 
tineri şi ne-am făcut aici aşezare. Fraţii lui Nechifor au 
umblat tot cu oile. Pe cât am oblicit, au ajuns într-o iarnă cu 
turmele până la Crâm. S-au aşezat acolo, la nişte imaşuri 
bogate, lângă Marea. Zice că să vie înapoi după vreo 
cincisprezece ani, numai cu asinii, şi pe samarele asinilor 


numai burdufuri de parale. Eu fraţi n-am avut; surorile 
mele au rămas departe încolo, după alţi munţi, şi nu m-am 
mai răspuns cu ele. Bătrânii noştri s-au prăpădit şi ei. Aşa 
că aicea trăim numai noi şi cu copiii noştri. Sfatul meu a fost 
mintea puţină câtă o am de la Dumnezeu. Am întârziat 
aşteptând. Ce era să fac? 

Aşa este, încuviinţă negustorul. Acuma dumneata ai ajuns 
să crezi că a pierit acolo. 

De ce? 

Pentru c-ai pornit după el. Altfel, cum ai aşteptat pân- 
acuma, puteai să aştepţi şi de-acu înainte. 

Şi asta-i adevărat. Dar eu n-am cugetat că s-ar putea să-l 
fi lovit hoţii pân-a nu ajunge acolo. 

Avea la el parale cum am şi eu acuma. Era îndrăzneţ şi 
umbla şi noaptea. Eu am hotărât să nu umblu decât între 
răsăritul şi asfinţitul soarelui şi să mă alătur pe cât oi putea 
pe lângă oameni. Sunt pe lume destui răi, dar se află şi 
oameni de treabă. Astă-noapte a trimis Dumnezeu o 
dihanie, ca să-mi arate pe doi dintre cei râi. Cum v-am 
povestit la crâşmă, au năzuit doi hoţi la parale. Am înţeles 
că domnu lordan e dintre cei de treabă, că n-a zvonit câtră 
nimeni că paralele sunt la părintele Dănilă. 

Hm! Făcu Gheorghiţă râzând în sine. 

— Ascultă, nevastă, reluă negustorul zâmbind şi închizând 
din ochiul drept. Cu ochiul deschis căta într-o parte şi 
arătătorul mânii drepte îl ţinea înălţat spre ochiul închis. 
Ascultă. Dumneata nu te încurca cu asemenea gânduri. 
Bărbatul dumnitale nu-i mort, nici pe cale, nici la Dorna. 

Nevasta îşi înăbuşi un țipăt uşor de bucurie. 

— Ştii dumneata asta? 

— Nu. 

Ea îşi plecă fruntea. 

— Nu pot şti, căci n-am fost cu dânsul. Dar, ca un om care 
stau să judec, zic aşa, că toate cele de pe lumea asta au 
nume, glas şi semn. Aicea, în stânga pe deal, se văd şapte 
case de bârne, şindrilite şi acoperite cu omăt. Şi prin şapte 


hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, dar de spus, spun ceva. 
Mai întâi, spun un număr: şapte. Al doilea, spun că-i iarnă şi 
gospodarii stau la vetrele lor şi pregătesc mămăliga şi 
topitura. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieşi fum, înţelesul ar fi 
altul. Vrasăzică toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit 
dumneata vreodată moarte de om să nu se afle şi leş să nu 
iasă la lumină? Se duc hultanii şi corbii ş-arată unde zace 
un trup lovit de bandiți. Apa îl dă la mal dacă-i înecat. Dacă- 
i într-o fântână, vine vreme de secetă şi fac picioarele semn 
celui care se uită într-însa. Dacă-i îngropat, se duce lupul şi 
scurmă. Vrasăzică toate vorbesc; aşa le-a rânduit 
Dumnezeu. Toate trec din gură în gură, ajung până unde 
trebuie şi se află. Fraţii lui Nechifor Lipan, cum ai spus, au 
ajuns la Crâm. E ca şi cum ar fi murit. 

A venit totuşi veste despre ei. De la soţul dumnitale n-a 
venit, pentru că el stă undeva şi ţine taină. Dacar fi pierit, 
nu se putea ascunde. Eu ţi-oi mai spune şi alta. Dumneata 
trebuie să crezi că trăieşte, ca să ai putere să-l cauţi. 

Femeia clătină din cap şi-şi strânse buzele, cu uşor dispreţ. 

Dintre toate câte-mi spui, domnu negustor, eu înţeleg că 
vrei aşa să mă mângâi, ca un om cu inimă bună. Să ştii 
dumneata că eu am pornit după semne şi porunci. Mai ales 
dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi 
singur. 

Bine, zise negustorul şi tăcu, îndemnându-şi caii cu iuşca. 
Când ajunseră la Bistriţa, soarele bătea de la amiază şi 
streşinile din sat de la Tarcău ţârâiau, sticlind şiraguri de 
mărgele vii. Bistriţa însă avea pod verde de gheaţă. Treceau 
pe el sănii cu butuci, umblau oameni cumpănindu-şi 
topoarele. 

Numai în gura pârăului se afla o topliţă, unde bolborosea 
apa scânteind, ca un cuibar al soarelui. 

Pe malul celălalt poposiră, ca să-şi hodinească animalele. 
Vitoria şi feciorul mâncară lângă desagi. Domnu David îşi 
aduse aminte că avea treabă la un negustor. Dar acolo unde 
avea a se duce se vede că găsise alţi doi-trei negustori cu 


bărbile cărora îşi amestecase şi el ariciul lui roş, împletind 
între bărbi degetele. Aşa cugeta munteanca zâmbind, 
aşteptând şi păzindu-i marfa. Într-un târziu, domnu David 
se arătă foarte grăbit, făcând paşi mari cu cizmele-i grele 
prin omătul moale. Scoase traistele de orz de după gâtul 
cailor şi puse mâna pe bici. 

De-acu mergem, zise el. Am vorbit cu nişte jidani de-aice, 
cum e obiceiul nostru, despre toate câte sunt pe lumea asta. 
Am aflat preţul cerealelor la Galaţi şi la Hamburg, şi la 
Pariz. La Dorna n-a fost niciunul în iarna asta. „Ce fel de 
oameni sunteţi voi, ca să nu vă duceţi niciunul la Dorna?” 
„laca, aşa suntem noi, nişte oameni care nu ne-am dus la 
Dorna.”, 3ine, atuncea să vă deie Dumnezeu copii sănătoşi 
şi s-ajung să vă văd de-acu într-o sută de ani.” Da' un pahar 
de vin bun mi-au dat, de ce să spun că nu mi-au dat? Cel 
mai bun vin se face aici, la gura Tarcăului, din stafide de la 
Constantinopol. 

Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grăbim, răsări 
cu îndrăzneală Gheorghijă. 

Aveţi vreme, până ce s-or topi toate omăturile şi s-or 
scurge toate gheţurile acestea. Înainte de a vorbi despre 
toate, am împrumutat halaturi şi mi-am făcut rugăciunea 
cuvenită. De-acu să mergem. 

Până la asfinţitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. 
Acolo poposim la un creştin, om de treabă, îmi am eu 
oamenii mei. La jidovi mă duc să beau vin de stafide şi să-i 
întreb dacă nici ei n-au avut treabă la Dorna în iarna asta. 
Dacă n-au avut treabă nici ei, apoi atuncea am să-i sudui. 

Au mers aşa în lungul Bistriţei la deal, încet, pe drum de 
moină. Munteanca vedea în tovarăşul lor „om trimes”, căci 
le era de folos. Avea limbă ageră şi scociora prin toate 
părţile. 

Popasul de sară l-au făcut la Bicaz, la han la Donea. Au 
îngrijit caii, le-au dat orz, au adus într-o odaie tărhatul ş-au 
stat de vorbă cu femeia de gazdă şi cu crâşmarul până într- 
un târziu. Nechifor Lipan era pentru ei obraz cunoscut. 


Era om vrednic şi fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la 
parale, numai să aibă el toate după gustul lui. Nu l-am văzut 
de mult. Va fi având treabă undeva la câmp. Ori poate 
cunună şi botează în sat la el. Dar cum dă primăvara, iar s- 
arată. 

De când nu l-aţi văzut? Ispiti munteanca. 

Apoi cam de multişor, cam de astă-toamnă. Se ducea în 
sus; avea bun cal. 

Domnu David făcu semn uşurel cu ochiul drept. 
Munteanca nu mai întrebă nimic. 

Dar de ce vă interesaţi? Întrebă Donea. 

E dator nişte parale nevestei acesteia. Zise domnu David. 

De ce nu-l căutaţi acasă la el, pe Tarcău în sus? 

Nu-i acasă; l-am căutat şi eu. Acu de la dânsul de-acasă 
venim şi până la Călugăreni mergem tovărăşie. 

Apoi atuncea unde poate fi găsit? Dacă nu-i în munte, e la 
oile lui în baltă, la Prut, ori la Jijia. 

Zice că s-ar fi oprit la Dorna astă-toamnă după ce-a trecut 
pe aici. 

Se poate; avea de neguţat acolo oi de la nişte ciobani. 
Dacă le-a găsit nutreţ pe loc, se poate să fi stat. 

Ştii ceva, ai auzit ceva? 

N-am auzit nimica. 

Vitoria oftă şi-şi frecă domol ochii cu palmele, potrivindu-şi 
broboada. 

A doua zi, sâmbătă, au încălecat iar ş-au aşteptat pe 
negustor. Iarăşi întârzia. Nu-şi scoase sania în drum decât 
după ce începură a curge streşinile fulgerate de soare. 

— De întârzierea asta chiar vă rog, prietinilor, să nu vă 
supăraţi, se apără el râzând. E din pricina tocmelilor 
noastre, a jidovilor, cu Dumnezeu. Azi e sâmbătă şi n-avem 
voie să umblăm pe drum. 

Numai dacă ne aflăm pe apă - putem merge mai departe, 
până unde se isprăveşte acea apă. Dacă eşti pe apă, n-ai 
încotro. Aşa că Dumnezeu ne-a îngăduit să ne aflăm călători 
pe apă. Văzând că trebuie să fiu numaidecât desară acasă 


la Călugăreni, am aşteptat să pornească a curge streşinile 
şi a se topi omătul. 

Cum a ajuns apa sub sanie, am putut porni. De-acuma tot 
pe apă merg până acasă. 

Vitoria se cruci. 

De unde asemenea rânduială? Ai stat de vorbă cu 
Dumnezeul dumneavoastră? 

Eu nu; dara stat de vorbă cu elun neam al meu de 
demult, pe care-l chema Moise. Astfel călătoresc eu pe apă 
până acasă ş-acolo îmi iese balabusta înainte cu braţele 
deschise. Apa rămâne afară, şi-n casă găsesc vin şi mâncare 
caldă. Aveţi să găzduiţi la mine, dacă nu vi-i cu supărare, 
aşa cum găzduia şi Nechifor Lipan. 

Pe cât înţeleg, ţi-a fost de multe ori oaspete. 

Mi-a fost. Are să deie Dumnezeu să-mi mai fie. După 
socotinţa mea, ai să te întorci cu dânsul. 

Au umblat astfel vorbind; au lăsat în urmă şi popasul de 
amiază; şi pe urmă au prins a avea în coada ochiului stâng, 
necontenit, umbra albăstrie a Ceahlăului nins. Acuma acolo, 
în râpi sorite, scot botul din peşteri urşii, fornăiesc la soare 
şi strănută. În curând au să bată din aripi asupra molizilor 
bătrâni cucoşii sălbatici ş-au să se la, se pe crengi, ca să 
ciugulească cucuruzi. Pâraiele au prins a suna altfel, cu 
zvon de clopoței, şi sar pe trepte de stâncă şi ghiaţă - şi 
apar din ele arătări de-o clipă jucând, cu rochiţi şi horbote 
de spumă. 

Munteanca simţea şi ea în nări, ca sălbătăciunile pădurilor, 
mireasmă de apă nouă. Era trudită după două zile de 
umblet călare şi c-o simţire de plăcere la gândul unui culcuş 
moale. 

La Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, îşi avea 
aşezare, în dosul unei dugheniţi ş-a unei crâşme, domnu 
David. I-a ieşit înainte soţia, numai în carne albă şi-n bărbie 
revărsată, şi s-a bucurat c-un glas ca de cântec. Apoi s-a 
uitat cu ochi holbaţi la munteanca, văzând-o că scoate de 
după şa o puşcă scurtă hoţească. 


Vitoria şi Gheorghiţă au intrat într-o odăiţă peste samă de 
caldă. Flăcăul s-a hrănit bine. Munteanca a stătut în 
picioare. A căutat o ulcică şi a băut apă cu sete, ca să stingă 
o arşiţă. 

Pe ferestruică se vedea în amurg Piatra Teiului, 
singuratică, cu gluga de omăt în creştet. 

Soţul meu, se îndreptă ea cătră gazdă, mi-a spus odată 
povestea stâncii aceştia. 

Ştiu, încuviinţă domnu David, este o istorisire cum că 
diavolul ar fi rupt cândva, noaptea, piatra asta din vârful 
Ceahlăului ş-a adus-o până aicea în braţe, ca s-o lepede în 
curmezişul Bistriţei, să poprească apele şi să înece 
cuprinsul. Dar cum o ducea în zbor, l-a apucat cântarea cea 
din urmă a cucoşilor. A lepădat-o şi a fugit în pustie, în 
întuneric, ca să nu-l fulgere soarele. Dar acestea-s numai 
vorbe de-a oamenilor. 

Dacă se spune, trebuie să fie adevărat, se împotrivi 
Gheorghiţă. 

S-ar putea să fie adevărat, dar nu-i. Ori diavolul acela avea 
minte puţină. De ce nu s-a întors în altă noapte, să prăvale 
piatra cu piciorul în Bistriţa? Aşa, piatra stă aici de pe când 
nu erau oameni, nici diavoli; şi lui Nechifor Lipan, de câte 
ori poposea la mine şi se aşeza la fereastra asta, îi venea 
aşa un îndemn să se suie deasupra, să facă un semn cu 
securea împotriva demonului. Totdeauna mă sfădeam cu el 
şi nu-l lăsam. Striga că vrea să ieie ş-un cofăiel de vin cu 
dânsul, şi lăutarii. Cum auzeau de una ca asta, ţiganii 
fugeau şi se ascundeau după casă. 

Adevărat, era om cu harţag la chef, se învoi Vitoria. Mie 
mi-era drag când îl vedeam aşa, cu mare curaj. Nu-i putea 
sta nimeni împotrivă. Odată, venind noi de la Piatra, pe 
când eram grea cu Gheorghiţă acesta, ne-au ieşit înainte 
oameni mânjiţi pe obraz cu funingine. Au ridicat ciomegele 
asupra noastră şi au strigat să lepădăm paralele pe care le 
avem şi merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi 
dintr-o râpă, la un corn de drum, pe înserat. Nechifor avea 


baltag. Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat 
pletele ş-a înhăţat baltagul. Atâta a strigat: „Măi 
slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă 
prăvălesc cu piciorul în râpă”. Aceia au ferit pe după nişte 
ciritei şi s-au dus. (Ciritei - tufiş de copăcei.) De hoţi nu se 
temea; avea stăpânire asupra lor. Doar dacă l-or fi pălit 
dintr-o lăture, prietini, pe furiş. 

Nevasta lui domnu David începu să deie din mâni şi să 
vorbească într-o limbă străină. Negustorul lămuri: 

— Nevastă-mea spune că numai aşa a putut să-l doboare 
cineva. Altfel nu. Îi era drag şi ei domnu Nechifor. 

Vitoria îşi lunecă ochii, c-un zâmbet subţire, asupra 
ovreicei. Femeia de gazdă mai spuse ceva. 

— Zice că astă-toamnă, când a trecut spre Dorna, era 
singur şi n-avea nici un tovarăş. E adevărat că eu nu l-am 
văzut. Mă aflam cu marfă la târg. 

Gazda vorbi iar. 

Zice, lămuri negustorul, că n-a stat decât puţin. A plecat la 
drum asupra nopţii. 

Vitoria privea pe fereastră în întuneric şi cumpănea în sine 
acele vorbe. 

Zice că avea bani asupra lui şi l-a rugat să nu se ducă; dar 
el n-a ascultat-o şi s-a dus. 

Se poate, răspunse munteanca strâmbând şi apăsând din 
buze. 

Gheorghiţă se lăsase pe pat lângă sobă şi adormise cu faţa 
în sus. Femeia de gazdă vorbi iar. 

Ce mai spune? 

Zice că flăcăul samănă cu tatu-său. 

Va fi sămănând. 

După ce rămăsese singură, făcu semnul crucii, mărunt şi 
de multe ori, asupra uşilor şi asupra perinei unde avea să-şi 
plece capul. Apoi se lăsă pe un scăunaş cu trei picioare, îşi 
cuprinse genunchii cu palmele şi stătu aplecată, cu privirea- 
i de umbră aţintită în necunoscutul din nainte-i. Încerca 
să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul, ca 


să i-l citească. El era însă tot mai în fund. Peste el se 
revărsau ape de primăvară. 

Afară picurau streşini. Vântul de la sud şuşuia cu creşteri 
şi coborâri. 

Gheorghiţă, şopti ea asupra vedeniei, să-mi răspunzi dacă 
eşti cu alta. 

Flăcăul se răsuci şi deschise ochii. 

Ai spus ceva, mămucă? 

N-am spus nimic, răspunse ea, cu ochii aţintiţi asupra 
geamului. 

EI o privi un timp şi închise dintr-o dată iarăşi pleoapele, 
furat de dulceaţa somnului. 

Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe; şi i le 
spunea, fără să mişte buzele şi limba. I le spunea 
dinlăuntru, cu bănuieli şi suferinţi vechi. Altădată îl 
împunsese cu vorbe adevărate pentru plăcerea pe care o 
avea el să-şi abată calul în preajma muierilor şi să 
poposească lângă ele. 1-1 paraseră bacii cei bătrâni, care 
erau oameni cuminţi şi iertaţi de Dumnezeu. Acuma, dacă a 
pierit, îi rămăsese dator cu acele zâmbete şi cu acele 
ceasuri. 

Se împlinesc nouă ani la Sfântu Gheorghe de când a sărit 
ca o gaie asupra lui, să-i vâre căngile în ochi şi sub bărbie. 
EI o dădea încet la o parte cu braţul şi râdea. Ea s-a 
înverşunat mai tare, pomenindu-i de-o rea şi de-o slută de la 
gura Tarcă-ului. „Acolo-ţi faci popasurile şi-ţi cheltuieşti 
averea”, îl împungea ea cu vorbe îndesate, şi iar îşi răşchira 
căngile. Atuncea el întâi a lovit-o. Pe urmă a cuprins-o la 
piept ş-a strâns-o peste braţe. Ea a tăcut deodată, ca şi cum 
ar fi murit. 1 s-a lipit cu fruntea subsuoară. A aşteptat 
desmierdările ca o ticăloasă. Acu şapte ani a lovit-o pentru 
alta. Într-un an au fost ochi negri; într-altul nişte ochi 
albaştri de nemţoaică. Înţelegea ea într-o privinţă că, 
pentru un bărbat ca dânsul, acelea-s petreceri - cum bei un 
pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra 
tuturora; avea într-însa o putere ş-o taină, pe care Lipan nu 


era în stare să le dezlege. Venea la dânsa ca la apa cea 
bună. 

Nu poate fi nici ovreică; nici unguroaică cu ochii verzi. El 
tot căzut undeva trebuie să fie. 

ÎI mai chemă o dată cu toată fiinţa, iertându-l pentru 
orice, şi Nechifor Lipan nu-i răspunse. 

În dimineaţa de duminică încalecă trudită şi cu ochii 
cerniţi. Ascultă privind în altă parte felurite sfaturi ale 
negustorului. Răsări atentă numai la socoteli şi 
recomandări de parale. 

Asta-i bine, încuviinţă ea. Să-ţi plătesc pentru găzduire. 
Să-mi dai bani mărunți de câteva mii, ca să-i am la 
îndemână. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu 
ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aş zice nimica. 
Mi le ia şi pace bună! Dar îs paralele lui. 

A cui? 

Ea răspunse tot dinlăuntru, fără vorbe: „A lui Lipan; a 
mortului”, dar răspunse numai pentru sine. Primi paralele 
mărunte, le legă într-un colţ de năframă şi bătu cu călcâiele 
în pântecele căluţului PagAu umblat până la Farcaşa pe 
soare. 

Când au intrat în sat la Farcaşa, deodată s-a prăvălit de pe 
muntele cel mare un vânt rece, trăgând după dânsul nouri 
negri şi vârtejuri de ninsoare. Când au trecut prin dreptul 
bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pământ. 

Vitoria a oprit calul, a descălecat. S-a închinat spre locaşul 
sfânt. 

— Gheorghiţă, vorbi ea; asta-i poruncă să facem popas 
aici. 

A descălecat şi feciorul. Au luat caii de căpăstru şi au 
căutat gazdă. 

IX. 

Nu cunoşteau locul. Umblau aşa pe uliţa cea marea 
satului, înălţând nasurile când spre dreapta, când spre 
stânga. Veneau asupra lor aripi cenuşii şi-i băteau peste 
ochi. Deodată vârtejul trecu şi luci soarele. Deasupra se 


făcu albastru. Înainte, ca şi cum li s-ar fi deschis o altă lume, 
uliţa cotea scurt, şi, pe un tăpşan, o adunare strânsă de 
oameni se frământa. Cei de la spate voiau să treacă peste 
cei dintâi. Vorbea cineva, cu glas tare, pe prispa casei. 
Adunarea se desfăcu lăsând loc de trecere unui om mititel, 
negricios, cu capul mare. Părea să fie o persoană a 
stăpânirii. Purta căciulă ţuguiată de astrahan şi blană cu 
guler de vidră, înălţând nasul, privi după vârtejul de 
ninsoare, care fugea către apus. 

Alţi oameni veneau pe alt drum, spre aceeaşi răscruce. Doi 
jandarmi, cu puştile pe umăr, umblau ceva mai înainte, 
împingând de umere pe doi pantalonari cam jerpeliţi. 
Purtau paltoane cu mânecile prea scurte. Nu păreau jigniţi 
de poziţia umilitoare în care se aflau. 

Persoana cu căciula ţuguiată de astrahan şi cu guler de 
vidră luă o înfăţişare încruntată. Se opri şi lăsă pe jandarmi 
să-i aducă oarecum la picioare pe cei doi. El era pe tăpşan. 
Jandarmii se opriră ceva mai jos. 

Vântul stătuse deplin. Soarele avea în el ceva copilăresc şi 
vesel. Nimene dintre cei de faţă nu se mira de vârtej. Toţi, 
ca şi Vitoria şi ca şi Gheorghiţă, se mirau de cei doi străini. 

Ce-or fi făptuit? Întrebă femeia cu grijă pe unul dintre 
munteni. 

Nu ştiu; are să-i judece şi avem să vedem. 

Dar cine-i boierul acesta mititel şi ţanţoş? 

Om mare. Domnu subprefect. 

Îl văd c-o adunare după dânsul. 

Este; a hotărât adunare acasă la primarele, ca să spuie 
oamenilor porunci de la stăpânire. Are să fie alegere de 
deputat la Piatra. 

Vitoria nu ştia de acestea. O interesau şi mai mult cei doi 
jerpeliţi. Sprijinindu-se de şa, se ridică în vârful degetelor, 
ca să vadă mai bine. 

Domnul subprefect întrebă supărat. Vorbea tare şi repezit: 

— Ce-i cu indivizii aceştia? 


Unul din jandarmi lămuri. l-au găsit la crâşmă, între 
oameni, c-o jucărie: o muşama cu culori şi numere. O întind 
pe masă şi îndeamnă pe săteni să puie parale şi să zvârlă 
zaruri. Dacă se potrivesc numerele, plătesc; dacă nu se 
potrivesc numerele, pun mâna pe paralele oamenilor şi le 
vâră în buzunar. 

Aha! De-aceştia îmi sunteţi voi? Se holbă la ei domnu 
subprefect. 

Domnule subprefect, se apără unul din ei cu grăbire, dând 
din mâni. Era cel mai nalt. Celălalt îl privea mai de jos, cu 
umilinţă. Domnule subprefect, vă rog să binevoiţi a mă 
asculta, ca să vedeţi că în toată lumea chestia aceasta nu 
este nimic neonest. E un joc de noroc, domnule subprefect. 
Eu vă cunosc pe dumneavoastră, domnule subprefect. 
Dumneavoastră sunteţi domnul subprefect Anastase 
Balmez. Vă ştiu om just. Veţi conveni că putem câştiga, dar 
putem şi pierde, într-adevăr, câteodată pierdem, cum s-a 
întâmplat la Hangu. E o afacere ca oricare alta. 

Cum? Aţi fost şi la Hangu? Se miră subţire domnu 
subprefect Balmez, împungând în sus cu căciula. Eu adun 
oamenii pentru interesele lor, şi voi veniţi pe de laturi şi-i 
înşelaţi cu minciunile voastre? 

Vai de mine, domnule subprefect, se poate una ca asta? 
Noi nu înşelăm pe nimeni. Avem dea face cu oameni în toată 
firea. Le explicăm ce este şi nu le pretindem numaidecât să 
ponteze. Unora le place şi pontează. Putem noi să-i 
împiedicăm? 

Las' că vă ştiu eu. Ia să-mi spuneţi întâi cum e jucăria 
aceea a voastră. 

E cu zaruri, domnule subprefect, şi cu numere 
câştigătoare. Un om, care are plăcere, pontează un leu. 
Dacă câştigă, îi plătesc şapte. 

— Într-adevăr, afacere bună. Ia să ridice în sus mâna cei 
care au câştigat. Văd că nu ridică nimeni mâna. Acuma vă 
rog să binevoiţi, cum spune negustorul acesta, să ridicaţi 


mâna cei care aţi păgubit. Aşa de mulţi păgubaşi? După cât 
văd, aţi păgubit toţi. 

Oamenii râdeau, agitând braţele. Pentru paralele lor 
pierdute, aveau cel puţin petrecere. Persoana stăpânirii luă 
o înfăţişare mai severă. 

— Să faceţi bine dumneavoastră, cinstiţilor negustori de 
parale, să-mi arătaţi actele. Cine sunteţi? De unde sunteţi? 

Unul dintre jandarmi raportă respectuos: 

Trăiţi, domnule subprefect, i-am cercetat în privinţa asta. 
N-au nici un act. 

Suntem de la Galaţi. Pe mine mă cheamă Spira Gheorghiu. 
Pe tovarăşul meu lancu Neculau. 

— A, sunteţi de la Galaţi. Atunci cunoaşteţi pe munteni, din 
port, când coboară la dumneavoastră cu plutele. Vi s-a făcut 
dor de ei şi aţi venit să-i căutaţi aici. Să-mi arătaţi 
autorizaţia pentru jocuri de noroc. 

N-avem. 

Atunci, răcni subprefectul crescând dintr-o dată, să mi-i 
duceţi din post în post până la reşedinţă. Dar mai întâi să 
lepădaţi aicea banii pe care i-aţi sfeterisit de la oameni. Îi 
puneţi cu procesverbal în mâna primarului. 

Ce să facă cu ei primarele? Întrebă cineva. 

Să-i împartă la păgubaşi. 

D-apoi se mai ştie care a păgubit şi cât a păgubit? Oamenii 
iar porniră veselie. Petrecea şi Vitoria. Ar fi vrut să încerce 
şi ea; să puie unu şi să câştige şapte. Vedea ea bine că şi lui 
Gheorghiţă îi părea rău că-i duc aşa între puşti pe cei doi de 
la Galaţi. 

Cu privire la întrebuinţarea banilor, oamenii se împărțeau 
în tabere. Unii îi cereau pentru o bute de vin, alţii pentru 
sfânta biserică. Subprefectul ieşi în dram, asupra Vitoriei şi 
a lui Gheorghiţă. Deşi era un bărbat nu tocmai mare, 
munteanca se sfii de căutătura lui. Uitase chiar să i se 
ferească din dram. 

Dar cu dumneavoastră ce-i? O întrebă pe dânsa. 

Nici eu n-am hârtii, răspunse ea cu îndoială. 


Ce hârtii? Ce hârtii? N-avem nevoie de nici o hârtie. Nu 
văd eu că eşti o nevastă de oier de pe Tarcău? 

Adevărat este, răspunse Vitoria zâmbind. 

Şi flăcăul ista ţi-i fecior? 

Mi-i fecior. 

Nu sta; încalică şi du. 

— 'Te acasă, că te-aşteaptă bărbatul. 

Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna. 

Foarte bine. Te-ai fi ducând după datorii pe marfă. Vine 
primăvara şi aveţi nevoie de bani. 

Du-te sănătoasă. 

Munteanca socoti că trebuie să deie o lămurire. 

— Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan. 

Subprefectul dădu din umeri. Nu cunoştea. Nici dintre 
oamenii buluciţi care ascultau nu se afla cineva care să deie 
semn că ar fi cunoscând pe Nechifor. Deci era departe şi se 
simţi străină. Cel puţin avea un folos: părerea bărbătuşului 
aceluia, că s-ar fi ducând după bani. Asta-i bine s-o spuie 
tuturora de-acum înainte; ca să nu se ademenească cineva 
dintre oamenii răi, bânuind altfel. 

Îmi place de domnia ta, zise ea zâmbind iar, cum le despici 
şi le pătrunzi toate. 

Apoi eu de-o viaţă trăiesc între munteni, mărturisi cu 
plăcere Anastase Balmez. Îi cunosc cum îmi cunosc nevasta. 

Vitoria vedea pe unii din dosul subprefectului râzând pe 
sub mustață. După ce trecu el, fudul, auzi şoapte, şi râse şi 
ea. 

— Dacă-i vorba pe-aceea, atuncea nu ne cunoaşte chiar 
aşa de bine. 

De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, 
ţesând fulgi mari şi moi. Oamenii se risipiră chiuind. Vitoria 
nimeri cu caii sub cel întâi adăpost, o şandrama afumată, 
aşteptând să treacă ş-acest val. Dar de data asta valul nu 
trecea. Soarele părea că lunecase pe alt tărâm. Bătea 
ninsoarea, într-un fel de amurg cenuşiu. 


Credeam c-om putea merge bine înainte, zise Gheorghiţă. 
Acu trebuie să căutăm gazdă. 

Om căuta ş-om găsi, vorbi cu linişte femeia. Eu tot am 
nădejde să văd lumina. Nu ştii că Dochia îşi scutură 
cojoacele şi după aceea le întinde la soare? 

Care Dochie? Întrebă un glas răstit. 

Un om în cojoc lung, cu miţele atârnând, intră din viscol Ia 
adăpost. Cu mâni negre şi ciolănoase îşi smulse din cap 
căciula ş-o scutură de apă. Era un bătrân cărunt, cu 
sprâncenele aspre. Pufnea pe nas. Femeia îl cunoscu 
numaidecât că-i băut. 

— Care Dochie? Se supără el iarăşi, lăsându-se puţin din 
mijloc ş-apoi tresărind în sus. 

Baba Dochia. Rânji Gheorghiţă. 

Care babă Dochia? Cea de pe munte, ori cea din casă? 
Vitoria se amestecă: 

Să nu te superi, moşule. Noi pe baba dumitale n-am văzut- 
O, nici n-o cunoaştem. 

Dochia o cheamă. 

Să fie sănătoasă. 

Să fie. Dar voi ce căutaţi aici? Aţi intrat aşa cu caii; nu vă 
pasă. Ce fel de vorbă? Nici nu mă întrebaţi pe mine, nici nu 
strigaţi la babă să iasă. 

Nu te supăra. Ne-om duce. Suntem oameni străini. 

E-he! Nu merge aşa, femeie. Vii de la Tarcău şi te duci la 
Dorna şi nici măcar nu ţi-s caii în bună rânduială. Ba mă 
supăr. Trebuia să baţi la uşă şi să strigi la babă să-ţi deie 
drumu. Să deschidă grajdul pentru cai şi să le puie fân sub 
bot. Să v-aduceţi în casă buclucurile şi să vă hodiniţi. Să vă 
dau o bucată de pâine uscată ş-un pahar de apă. Atâta am, 
atâta vă dau, dar să nu-mi faceţi mie ruşine să staţi sub 
păretele meu. Şi caii să-i potcoviţi din nou. Eu îs fierar şi 
potcovar; iar potcoavele nu le pot bate decât mâni 
dimineaţă. Astăzi e sfânta duminică. Am fost la biserică; pe 
urmă am făcut oleacă de popas la crâşmă. Unde-i baba? 
Măi babă Dochie! 


Începu a bate în uşă. 

— Dacă-s supărat, îs supărat, ce-mi puteţi face? 

leşi baba Dochia în prag, cu catrinţă şi cu cămaşă înflorită. 

De ce baţi în uşă, moşnege? 

Ca să deschizi. 

D-apoi îi închisă uşa asta vreodată? Împinge şi intră. Văd 
c-aduci lume străină. 

Aduc. Poate-ţi pare rău? 

De ce să-mi pară rău? Îi poftesc cu dragă inimă să 
poposească la noi. 

Mâni dimineaţă am să le bat potcoave la cai. 

Le-i bate, da'acuma vâră oamenii înăuntru. Nu-i mai ţine 
afară. Împinge poarta şi du caii în grajd. Până ce le-i aduce 
tărhatul în casă, eu am şi pus de mămăligă. 

Aşa am să fac; dar să ştii că-s supărat. Vitoria îi făcu faţă, 
cu glas plăcut: 

Moşule, cum te cheamă? 

Pricop. 

Moş Pricop, oricât de supărat vei fi fiind, eu tot am să-ţi 
spun că baba dumitale a fost frumoasă femeie în tinereţele 
ei. 

Adevărat, frumoasă; dar a făcut multe răutăţi. De-aceea-s 
supărat eu ş-acuma şi nu mi-a mai trecut. Să nu cumva să 
îndrăzniţi să spuneţi altfel decât cum vreau eu. Să staţi, să 
mâncaţi şi să beţi cu mine şi cu baba. Mâni dimineaţă vă 
potcovesc caii. 

De ce-i va fi venit în minte femeii lui Lipan, cât îşi aşezau 
buclucurile în casă, în preajma focului din hoarnă, să-l 
întrebe anume lucru pe fierar? 

Îşi lepădase cojocul şi-i silise să se desparte şi ei de 
straiele groase. Îi aşezase pe scăunaşe în preajma focului şi 
le turna rachiu în păhărele verzi. 

Moş Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din 
părţile Tarcăului? 

Ba am potcovit. 


Nu s-a oprit cumva la covălia dumitale, astă-toamnă, un 
om cu un cal negru ţintat în frunte? 

Ba s-a oprit. 

Şi-ţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om? 

Îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în 
clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi, şi era 
încălţat cu botfori. 

Acela, moş Pricop, a fost soţul meu. 

Hm! Făcu moş Pricop; dacă-i soţul dumitale, apoi n-am ce 
zice, vrednic român. Numai nu-mi plăcea că se ducea la 
drum asupra nopţii. Eu aş fi avut plăcere să cinstesc cu 
dânsul ca şi cu dumneavoastră. Eu cu oamenii din sat de la 
mine nu cinstesc; dar cu oamenii străini îmi place, că ei îs 
călători, au necazuri şi-i bine să le stai înainte cu pahar 
dulce şi vorbă bună. Dar omul acela zicea că se duce 
noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oamenii răi 
spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în 
desagi. S-a dus şi într-o vreme a prins a cânta din solz, ca să 
nu-i fie urât. 

EI a fost într-adevăr, şopti munteanca, şi lepădă o picătură 
din păhăruţ înainte de a bea rachiul. 

X. 

Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. 
Iluţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în 
suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n 
arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi 
datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri 
şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara 
de codru - mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca 
din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte - de 
cântec, de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care 
acuma lipsea. Aşa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria şi 
alţii, nu numai moş Pricop. La Borca a căzut într-o cumătrie. 
Le-au ieşit în cale oamenii, au apucat de căpestre caii şi i-au 
abătut într-o ogradă. Erau aprinşi la obraz şi aveau plăcere 
să cinstească pe drumeţi şi să-i ospăteze. Vitoria a trebuit 


să se supuie, să descalece, să intre la lehuză şi să-i puie 
rodin sub pernă un coştei de bucățele de zahăr şi pe 
fruntea creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei. 
(Rodin - dar adus femeii care a născut.) 

S-a închinat cu paharul de băutură cătră nănaşi, a sărutat 
mâna preotului, ş-a arătat tuturor celor care veneau s-o 
asculte că are greu năcaz c-o datorie de bani de la Dorna, 
pe care de atâta vreme o urmăreşte şi n-o mai poate 
împlini. Îşi cheltuieşte şi paralele de nafură ca să răzbată pe 
vremea asta de iarnă. Nici până la Broşteni nu ştie cum a 
ajunge. Noroc că are acolo nişte cunoscuţi de la care a 
putea împrumuta ceva, ca să răzbească până unde are 
asemenea interes. 

Mult se minuna preotul de aşa fiinţi fără inimă şi fără 
omenie: 

Ne pare rău când spunem, dar ce să facem? Trebuie să 
spunem şi să mărturisim că sunt între noi muntenii şi 
oameni dintre aceştia crânceni, care-ţi calcă dreptul tău, 
care-ţi iau banul şi nu-ţi mai dau înapoi nimica. Apucători ca 
lupii - aşa-s unii dintre ai noştri, ofta sfinţia sa. Pe-aceia 
Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi, să prade aşa cu uneltiri 
blajine, ori să iasă cu toporul la drumul cel mare să 
pălească pe gospodar în frunte şi să-i răpească avutul. 
Muntenii, râdea sfinţia sa, sunt ori aşa ca noi, cu bucurie şi 
cu cântece, ş-aceştia toţi avem s-avem intrare la rai - ori 
duşmani căpcăuni - ş-aceştia, puţini câţi sunt, au să se ieie 
de mână ş-au să se ducă în iad la Caraoţchi. Pe dinafară, 
cerând intrare ba colo, ba dincolo, nu se poate! La noi nu 
sunt oameni de mijloc. 

Aşa am păţit eu, cu oamenii care au să se ducă la iad, se 
văita Vitoria, veselindu-se în sine de viclenia ei. 

La Cruci a dat de nuntă. 

Fugeau săniile cu nuntaşii pe ghiaţa Bistriţei. Mireasa şi 
druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinţi şi 
bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca 
să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut 


oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi 
le-au ieşit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. 
Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea 
feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi 
omoară acolo pe loc. 

Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca şi a 
făcut frumoasă urare miresei. Arâta veselă faţă şi limbă 
ascuţită, deşi s-ar fi cuvenit să fie scârbită, căci se ducea la 
răi datornici, la Dorna. 

Eu îs de loc de la Tarcău, mai spunea ea, şi sunt nevasta 
unuia Nechifor Lipan, care a trecut şi el câteodată pe aici şi 
a închinat poate şi el, ca mine, un pahar la nunțile 
dumneavoastră, în drumul meu eu întâi am dat peste un 
botez; şi s-ar î cuvenit să văd întâi nunta şi pe urmă botezul; 
dar câteodată se întâmplă să fie şi altfel. Nu-i nimic nici 
atuncea, fiind tot de la Dumnezeu. Şi mai am o mirare: că, 
după rânduielile cele nouă ieşite de la stăpânire şi bătute cu 
darabana şi spuse de crainic şi la noi în sat, călindarul s-a 
schimbat. Toţi ne-am trezit mai bătrâni cu treisprezece zile 
- numărând zilele, sărbătorile şi posturile după moda 
papistaşilor. Acu ar fi să fim în post, iar [dumneavoastră 
faceţi nuntă, ca şi cum ar fi fost câşlegi. 

He-hei! Au răcnit nunii suindu-se în picioare în sănii; 
dumneata, nevastă de la Tarcău, nu ştii pesemne că noi nu 
ne dăm şi vrem să fim mai tineri cu treisprezece nopţi, şi 
noi ţinem cu călindarul cel vechi de la începutul lumii pe 
carele Domnul Dumnezeu 1-a dat lui Adam. Noi nu vrem 
altfel şi facem pe popa nostru cu de-a sila să se ţie de lege. 
EI, săracu, zice cum zicem noi, iar altora de prin alte părţi 
de lume, dacă le place să ţie cu nemţii ori cu jidovii, n-avem 
ce le face. Al lor are să fie, pe ceea lume, focul cel nestins. 

N-aveţi grijă, a răspuns munteanca, că şi cei de la Tarcău 
îs cu legea veche. Mie numai să-mi spuneţi, dacă puteţi, 
cine-aţi văzut pe un om de la noi călare pe un cal negru 
ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie. 


Nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă că ar fi 
văzut asemenea om. Numai între femei s-a ales una care 
parcă îşi aducea aminte; dar îndată a uitat ş-aceea. Nunta a 
pornit înainte şi iar s-a lăsat pe ghiaţa Bistriţei, cu chiote 
sălbatice. 

În pasul domol al calului, Vitoria cugeta, cu privirile 
posomorâte, îşi lămurea gândurile, în puţine cuvinte, şi 
cătră Gheorghiţă. Nu putea spune că-i supărată de 
asemenea întârzieri. Mai bine să se amestece aşa, cu voia 
altora, printre lume, ca să poată mai bine băga în samă şi 
iscodi. Din aceste învăţa şi cum să se ferească de adunări, 
când va trebui. Bine este să fie la vedere cu prieteni, decât 
într-un ascunziş, cu nişte duşmani necunoscuţi. Când îs 
mulţi, ei te bagă mai puţin în samă şi tu poţi mai bine 
cerceta. Când îs mulţi, te poţi socoti singur, cu năcazul tău; 
dar când îs puţini, împung şi te coasă cu ochii. 

Gheorghiţă nu înţelegea tocmai bine; dar i se părea că aşa 
trebuie să fie. 

Pare că Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace. 

— Poate nu ne-a opri nici pe noi nimica rău, ş-om ajunge 
cu bine la locul oilor. Să vedem ce fel de ţară-i Dorna şi ce 
fel de munte Rarăul. 

Au mers într-adevăr bine, cu popasuri potrivite. Cum s-au 
apropiat de ţara Domelor, Vitoria a înălţat nasul şi a simţit 
în nări ca o mireasmă. Nu era nimic decât un vânt subţire şi 
călduţ de la asfinţit, care urma să topească domol 
omăturile. Ea nu simţea nimic din afară; o mistuia o arşiţă 
dinlăuntru şi o înăbuşea. Avea credinţă că aici avea să se 
aleagă o rânduială nouă a vieţii ei. 

Dornele-s numai pâraie, numai muntişori cu brazi, numai 
tăpşanuri şi aşezări de sate. Câte neamuri, atâtea Dome. 
Neamuri de oameni frumoşi şi curaţi, li plăceau Vitoriei. Îi 
privea în treacăt cum petrec la crâşmă şi cum joacă cu 
mare aprindere şi patimă, parcă în puţine ceasuri avea să 
fie sfârşitul lumii. Aici, în Dorna asta, n-a fost iarmaroc şi 
vânzare de oi; n-a fost nici în Şarul Dornei; nici în Dorna 


Cândrenilor; după cât se ştie de toată lumea care-i faţă şi 
petrece, a fost mare iarmaroc şi s-au vândut multe oi astă- 
toamnă, în Vatra Dornei. 

Vitoria pleacă fruntea şi priveşte trudită în juru-i. Hai să 
meargă să-şi caute datornicii în Vatra Dornei. 

— Hai, Gheorghiţă, îmbucă ceva de-a călare, căci nu se 
cade să întârziem. Om da orz cailor când om ajunge. Eu de 
ieri nu mai am linişte şi somn. Nu-mi mai trebuie mâncare, 
nu-mi mai trebuie apă. Am ajuns ca la un scaun de judecată 
a lui Dumnezeu, unde trebuie să îngenunchez. 

Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat într-o 
strălucire de soare de la amiază. Era un drum de dezgheţ şi 
prindeau a curge pâraie de sub omăt. Pe alocuri, pe 
zăpezile bătucite, paşii cailor sunau ca pe pod. Iarna se 
risipea spre toate văile, clipind, şi aburea şi spre soare. 

Un om înalt şi deşirat, cu cojocelul pe-un umăr, cu ciubote 
de iuft şi c-un toiegel cu care se juca din când în când 
scriind omătul, li se ţinea de câtăva vreme în preajmă. 
Mergea şi el în pasul cailor. Grăbi într-o vreme şi se ţinu în 
dreptul femeii. 

O întrebă dincotro vine şi mai ales unde are de gând să 
poposească. 

Vin de departe, om bun, şi nu mă opresc decât la Vatra 
Dornei. 

Ai vreo treabă? 

Am, cu nişte datornici. 

Da' pe mine nu vrei să mă-ntrebi unde mă duc şi ce caut? 

Dacă pofteşti, pot să te-ntreb. 

Omul era vesel; a rânjit pe sub mustață şi s-a desfăşurat ca 
de pe-un mosor spre urechea Vitoriei, şoptindu-i ceva ca să 
n-audă flăcăul. Munteanca a bătut în grumazul calului cu 
capătul frâului şi a trecut repede înainte, cu obrazul întors 
spre Gheorghiţă şi lepădându-i o poruncă: 

— Trage baltagul şi păleşte-1. 

De glasul ei uscat şi otrăvit, atât feciorul, cât şi străinul s- 
au spăimântat. Gheorghiţă a pus mâna pe baltag; omul a 


sărit şanţul ş-a apucat-o pe o potecă şi pe sub o râpă. Râdea 
el singur şi se minuna de asemenea arătare. „Femeia asta 
trebuie să fie de pe altă lume; cele de la noi sunt mai 
prietenoase; taie cu vorba, nu cu baltagul”. Adevărat era că 
nevasta lui Lipan se socotea ea singură intrată în altă lume. 
Privea pieziş şi cu ură pe om cum se duce. După aceea îşi 
grăbi calul în trap. 

Într-un timp, fără să-i fi arătat nimene anume, cunoscu, 
numai după spuse, în răsărit, Pietrele Doamnei şi Rarăul. 
Dintr-acele singurătăţi îngheţate au venit cătră Nechifor 
Lipan ciobani cu oile. 

Intrară în Vatra Dornei. Vitoria întrebă pe-un negustor 
care scosese la soare marfă de piele şi fier în care parte se 
află uliţa iarmarocului. Negustorul făcu semn, tăind cu 
mâna spre dreapta. Femeia îşi purtă calul într-acolo, cu 
ochii întunecoşi aţintiţi. 

Astfel au aflat un han şi au poposit. Şi-au închis tărhatul 
într-o chilie şi n-au aşteptat nici prânz, nici hodină. S-au 
dus, după sfatul hangiului, la o cancelarie, unde au găsit un 
slujbaş cu şapcă. După vorbă, se părea a fi neamţ. 

Poftesc, a salutat el cu mâna la şapcă, cu ce pot să fiu la 
serviciul dumneavoastră? 

Te-am ruga, domnule, a răspuns munteanca cu ochii 
tulburi şi cu inima bătând, să cauţi dumneata într-o condică 
a dumnitale şi să-mi spui despre nişte vânzări de oi care s- 
au făcut astătoamnă. 

Se poate; asta nu costă parale multe. 

Om da cât trebuie. Negustorul care m-a îndreptat la 
dumneata zice că să-ţi dau de-un crighel de bere. (Crighel 
- halbă.) 

Dac-a spus el aşa, bine. Întâi să caut. În ce lună? 

În luna noiembrie. 

— Da. Este. În luna noiembrie, duminica întâia, Gheorghe 
Adamachi şi Vasile Ursachi au vândut oi trei sute lui 
Nechifor Lipan. 

Vitoria a dat un strigăt: 


— Asta este! 

Gâfâia pripit, privind cu ochii mari pe neamţ. 

Poftesc, mă rog, ce este? A întrebat el cu grijă. 

Nu-i nimica. Acest Nechifor Lipan este soţul meu. 

Tare bine; asta nu-i lucru de spaimă. Nu, mă rog, nu-mi 
datoreşti nimica, adăugi el ferind cu mâna într-o parte 
bancnota. Eu am băut atunci aldămaş - şi gata. Asta a fost 
cea mai mare vânzare de la noi. Bărbatul dumitale s-a 
înfăţişat, a bătut palma, a scos ş-a numărat paralele ş-a 
cerut adeverinţă. S-au mai înfăţişat cumpărători; dar nu 
mai erau oi. Au venit doi gospodari de treabă şi necăjiţi şi l- 
au rugat să le lese lor măcar o parte din oi. Eli-a cinstit şi 
pe dânşii ş-a răspuns că le-a da şi lor o parte. Au făcut 
învoială pentru o sută de capete. I-au dat puţintel câştig - 
omul dumitale s-a arătat galant. Mi-a plăcut; ş-am rămas cu 
dânsul prietin. Poftesc, mă rog, de ce plângi dumneata? 

Vitoria căzuse pe o lădiţă, cu fruntea în palme, şi suspina. 

Te rog, zise bătrânul, fii dumneata bună şi stai pe-un 
scaun. Ea se împotrivea să se scoale din locul ei de umilinţă. 

Spune, mă rog, ce este? 

Ea-i spuse îndată ce este. Îşi ştergea ochii cu mânecile 
sumăieşului şi grăia pripit. 

După acea cumpărătură de oi, Lipan nu s-a mai întors 
acasă, nici n-a mai dat semn de viaţă. 

Nu se poate. 

Ba se poate. De aceea am venit până aici, să-i caut urma. 

Asta este un lucru pe care eu nici într-un chip nu pot să-l 
pricep. Am fost şi eu de faţă. Au despărţit o sută de oi. Cu 
oamenii lui Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi, cu cânii şi 
cu măgarii, leau pornit la vale, ca să le ducă la un iernatic. 
Când abia se mai zărea colbul oilor tocmai în fund, au 
încălecat ş-au pornit şi ei. 

Cine? 

Prietinul meu Lipan şi cu ceilalţi doi munteni de care am 
pomenit. 

Care munteni? Cine? De unde? 


Iaca asta nu ştiu. A fost o daravelă între ei. Se vede că se 
cunoşteau. Le-au cântat lăutarii, au băut, s-au îmbrăţişat; 
după aceea s-au dus după oi. l-am spus: servus şi la 
revedere! Adevărat că, de atunci, nici eu nu l-am mai 
întâlnit. 

Bătrânul îşi mângâie c-un deget mustăcioara tuşinată, îşi 
trecu dosul palmei pe bărbia rasă cu îngrijire şi-şi ridică 
ochii în bagdadie, căutând un răspuns la nedumerirea lui. 
În bagdadie nu era decât lampa, cu ţilindrul afumat. 

Asta-i tare curios! Zise el, scuturând din cap. Acasă n-a 
venit? 

Vitoria înălţă din umeri, jignită de întrebare. 

Poate-i la iernat cu oile. 

De ce nu mi-a trimis răvaş? De ce nu mi-a venit nici un fel 
de ştire? Strigă cu năduf munteanca. 

Eu de unde pot şti? Eu nu sunt vinovat cu nimica, zise 
neamţul ridicându-şi în laturi palmele. 

Eu cred aşa că, dacă nu i s-a întâmplat ceva neplăcut, se 
întoarce el singur acasă. 

Vitoria holbă ochi răi. 

Eu nu înţeleg ce vrei să spui dumneata. 

Dacă nu i s-a întâmplat ceva neplăcut, repetă mai încet 
bătrânul. 

Gheorghiţă pricepea ce vrea să spuie slujbaşul. I se părea” 
că maică-sa nu pricepe. Nu îndrăznea să se amestece şi să 
lămurească. Dar deodată, privind pieziş la ochii ei, avu 
înţelegerea că ea de mult bănuieşte toate. Nu numai 
bănuieşte, ci ştie tot. De aceea se şi află ei aici, la Vatra 
Dornei. 

— Acuma ce-i de făcut? Întrebă cu un fel de umilinţă 
slujbaşul; 

Cu manile apăsându-şi tâmplele, Vitoria se cumpănea încet 
într-o parte şi-n alta. Închisese ochii. Apoi îi deschise şi privi 
în juru-i. Cu mirare, bătrânul o văzu zâmbind. Nu înţelegea 
ce gând are. 


De-acu mă duc, îi lămuri ea, pe drumul acelor oi. Zici că s- 
au dus tot la vale? 

Da, mă rog. 

Tot la vale, înspre un loc de iernat? 

Da, mă rog. Pe cât i-am înţeles, au apucat drumul pe 
Neagra. 

Cred că m-a ajuta Dumnezeu şi mi-a da miros, să le- 
adulmec din urmă în urmă. 

Da, mă rog, hm! Făcu bătrânelul rămânând singur, ca să 
se minuneze şi mai mult de asemenea muiere ciudată. 

XI. 

Cum a făcut nevasta lui Lipan calea întoarsă, vremea s-a 
zbârlit. S-a răsucit vântul şi a prins a bate de cătră miezul- 
nopţii. Dezgheţurile au stat. Lumina a slăbit în dosul 
pâclelor. Cu această suflare rece în spate şi pe sub fuga 
aceasta de nouri subţiri, cei doi călători au umblat în tăcere 
ca printr-o ţară nouă. Abia o văzuseră în ajun şi acuma n-o 
mai cunoşteau. 

Caii bocăneau cu potcoavele lui moş Pricop prin gloduri 
îngheţate şi grunzuri. Drumurile şi potecile erau pustii. 
Ferestrele crâşmelor degeaba arătau covrigei uscați în 
gâturi de sticlă cu băuturi colorate. Aveau un aer de 
părăsire şi dezolare. Asta însă pentru puţină vreme, căci 
biruinţa deplină a soarelui nu putea să întârzie. 

Toate stăteau ca-ntr-o aşteptare. Când vor porni iar la vale 
puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă. Aşa dezlega 
Vitoria înţelesul acestor înfăţişări schimbate. 

La marginea celei din urmă Dome, cum intrau, era 
crâşmă, după rânduială. Au descălecat ş-au lăsat caii unul 
lângă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunţe. 

S-a ridicat de după gratiile tejghelei o femeie, care se silea 
să oprească, cu palma, căscaturi somnoroase. Vitoria a 
poftit o garafă de vin ş-a cerut şi al treilea pahar. 
Crâşmăriţa a aşezat la rând şi al treilea pahar. Au vorbit 
puţine lucruri despre vreme, despre nutreţul vitelor. Deşi 


somnoroasă, fiind femeie şi crâşmăriţa pe deasupra, gazda 
n-a lipsit să-şi puie întrebările cunoscute. 

Da' dumneavoastră de unde veniţi? 

Venim din Vatra Dornei. 

Şi unde vă duceţi? 

Ne ducem încolo, la vale. 

Vitoria a stătut puţintel la îndoială. Pe urmă a mărturisit: 

Mă duc după un datornic. 

Aşa? 

Da. Este o pricină cu nişte oi, care au trecut la iernat astă- 
toamnă, cătră Sfinţii Arhangheli. 

Aha! A făcut femeia cu nepăsare. 

Pe-aici pe la dumneata, n-or fi făcut cumva popas? 

Or fi făcut. 

Pricina mea e pentru un cârd de trei sute. Şi stăpâni erau 
trei, călări - unul pe-un cal negru. 

De asta nu-mi aduc aminte. Poate-or fi trecut când eram, 
eu dusă de-acasă, la o fată care am măritat-o în fundul 
Şarului. 

Dar bărbatul dumitale nu-i aici? Poate va fi ştiind el. 

Nu; că acuma-i dus el acolo. Pentr-un pahar de vin s-au 
spus destule vorbe, încheie cu acrime crâşmăriţa. 

Pe când încălecau, Vitoria a făcut o observaţie cu glas 
destul de tare, ca s-o audă dinlăuntru gazda. 

Se vede că aici nu-i loc de popas. 

Dar de ce-i? A dat răspuns ascuţit crâşmăriţa, grăbindu-se 
să scoată afară numai capul. 

Pe-aicea te uiţi şi treci, a grăit cu buzele subţiate şi 
apăsate nevasta lui Lipan. 

Crâşmăriţa s-a simţit pe loc otrăvită de asemenea ocară. A 
ieşit cu totul în prag, lepădând câteva vorbe rele. Vitoria n-a 
mai întors obrazul. Părea că n-aude nimic, dar într-însa se 
zbătea năduful. Pe acest dintâi duşman îl dorea mort şi 
îngropat subt ochii săi. 

Au mers fără să schimbe o vorbă, până în celălalt capăt de 
sat, la ieşire. Munteanca a strâns frâul. 


Iar oprim şi iar vorbim? A întrebat cu îndoială Gheorghiţă. 

lar. Ce vrei să fac, dacă asta-i slujba pe care o am? Aici era 
o bătătură largă, cu multe rămăşiţi ale popasurilor. 

Crâşmarul, om cărunt, negricios şi subţiratic, nu părea 
posac şi avea ochi ager. 

— Vă întoarceţi aşa degrabă? Întrebă el. V-am văzut 
trecând ieri. 

Vitoria îl privi cu luare-aminte. Se tângui: 

Ce să facem? Mă întorc, om bun. Am nişte daraveri 
încurcate. Văd că dumneata, dacă te-oi întreba ceva, ai să-ţi 
aduci aminte. 

Să vedem, întreabă-mă. Iaca vinul pe care l-aţi cerut, iaca 
paharele. Dar socot că să bei întâi dumneata, care întrebi. 
Şi dacă ţi-oi fi de folos, oi gusta şi eu. 

Nu mă-mpunge, omule, grăi Vitoria cu blândeţă. Să te 
ferească Cel de sus de năcazuri ca acela pe care-l am eu. 

Dacă nu mi-i spune ce te doare, nu ţi-oi putea fi de nici un 
folos. 

Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi şi de trei 
oameni călări. 

Omul îşi aducea tare bine aminte; şi obrazul muntencei se 
însenină puţintel. Cătră Sf. nţii Arhangheli Mihail şi Gavril, 
într-adevăr a făcut popas mai la vale, pe toloacă, asemenea 
turmă cum o prubuluia nevasta. Când ciobanii s-au mişcat 
înspre crâşmă, au sosit din urmă şi stăpânii, în număr de 
trei. Da-da! Unul era pe-un cal negru ţintat şi purta căciulă 
brumărie. Acela a dat poruncă pentru rachiu ş-a cinstit pe 
ciobani. A cerut o litră deosebită pentru el şi pentru ceilalţi 
doi tovarăşi. Aflându-se de faţă şi părintele Vasile, 1-a poftit 
şi pe sfinţia sa să guste cu dânşii un păhărel. Părintele 
Vasile nu s-a pus împotrivă, văzându-i oameni cumsecade, şi 
crâşmarul i-a pus scaun la masa drumeţilor. Nu mult după 
asta, după ce-au mai cinstit o litră, omul cel cu căciula 
brumărie a avut gust să-i facă părintele o cetanie ş-o 
agheasmă şi să-i stropească oile. 


Asta mi-a plăcut. Şi părintele Vasile a trimes să-i aducă 
basmaua cea roşă cu patrafirul, cartea şi celelalte scule ale 
sfinţiei sale. A binecuvântat turma frumos, s-ajungă cu bine 
la iernatic şi-n primăvară să sporească. Cel cu căciula 
brumărie a scos din chimir ş-a plătit, rămânând părintele 
Vasile tare mulţămit. După aceea, într-un târziu, s-au sculat 
ş-au dat poruncă de plecare. 

Cine a dat porunca? 

Tot acel cu căciula brumărie. Acela avea două părţi din oi, 
ceilalţi doi numai a treia parte. lam auzit grăind şi făcând 
socotelile iernaticului. Spuneau ceilalţi că au să trăiască 
bine oile. Dar am uitat să vă spun că, înainte de a încăleca, 
cel cu căciula brumărie şi-a mai adus aminte de o datorie. 
Mia mai cerut o bucată de pane ş-a hrănit el cu mâna lui un 
câne pe care-l avea. Mi-a plăcut şi asta. Au plătit cinstit ce- 
aveau de plătit şi s-au dus. 

Tovarăşii zici că erau oameni de treabă şi prietini? 

De treabă şi prietini. Unul era mai puţintel la trup şi 
negricios ca mine. Celălalt, mai voinic decât toţi şi râdea 
des şi tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai 
ales acestuia îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. 
Râdea şi bea. Meşter la vorbă era cel cu căciulă. 

Cel cu căciula brumărie? 

Acela. 

Apoi îl ştiu, oftă Vitoria. Din pricina lui bat drumurile. 

Vrasăzică ţi-i soţ? 

Da; mi-i soţ. 

Ş-acuma umbli după dânsul? 

Ce să fac? Dacă nu umblă el după mine, umblu eu după 
dânsul. 

Caută-l bine unde va fi făcut un popas mai lung. Zâmbi 
crâşmarul. 

Vitoria dădu din cap, c-o părere de zâmbet. Îşi înăbuşea o 
înţepătură duşmănoasă. Întoarse fruntea şi-şi căută în sân 
năframa, ca s-o dezlege şi să plătească vinul. După ce 
încălecară, Gheorghiţă salută pe crâşmar: 


— Rămâi sănătos, domnu Macovei, şi noroc bun! 

Mergeţi sănătoşi. Să găsiţi paguba! 

Acuma şi tu! Bombăni femeia cătră fiu. De unde ştii că-l 
cheamă Macovei? 

Cum să nu ştiu, dacă aşa-i scris pe firmă, deasupra uşii? 
Dumitru Macovei. 

— Văd că toţi sunteţi cu cap şi cu învăţătură. Numai eu îs o 
proastă. 

Flăcăul tăcu. Uneori îi era lehamite să se mai uite la 
obrazul maică-sa. 

Munteanca simţea într-însa mare nelinişte, dar şi o putere 
mare. Binevoind Dumnezeu, după stăruința sfintei Ana, a-i 
da cele mai dintâi lămuriri şi cea dintâi bună îndrumare, 
jurui în sine lumânări şi daruri mănăstirii Bistriţa. O 
împingea tot cătră vale vântul de la spate. Ea băgă de samă 
truda şi foamea lui Gheorghiţă. Dar se făcea a nu pricepe 
tocmai bine. Grăbi cât putu spre Păltiniş, pe urmă spre 
Dârmoxa, pe urmă spre Broşteni. Numai când vedea căluţii 
sfârşiţi, se îndupleca să facă pentru dânşii popas. Acuma 
începeau să ardă ochii ei şi să se stângă ai flăcăului. Caii 
ronţăiau cu mulţămire orzul, vârându-şi adânc boturile în 
traistele aninate pe după urechi; se scuturau, pufneau, 
aşteptau apa, ca să prindă în ei puterea pământului. Flăcăul 
începea să doarmă mai puţin şi să se tragă la faţă. 

Aşa îţi sade mai bine, îl încredința maică-sa, cu zâmbet 
răutăcios. 

S-or sfârşi ele ş-acestea. Zise Gheorghiţă. 

Dragul mamei cărturar, îi întoarse cuvânt nevasta, se vede 
că mintea ta e-n cărţi şi-n slove. 

Mai bine ar fi să fie la tine în cap. Mănâncă zdravăn şi te 
întăreşte, nu atât pentru tine, cât pentru baltag. 

Adevărat este, mamă, că eu ceva nu înţeleg. De ce-am 
umbla noi căutând şi n-am lăsa slujba asta celor care-s 
plătiţi anume! Doar ţara are rânduieli, poliţie şi judecători. 

Vitoria îi lepădă răspuns cu dispreţ: 

Ce am eu cu dânşii? Eu am necazul meu. Fă cum spun. 


Fac cum spui, se învoi Gheorghiţă, dar avem să găsim? 

Ce? 

Avem să găsim pe tata? 

— Avem să-l găsim; de asta nu te îndoi. 

Cu adevărat, urma se găsea din semn în semn, adică din 
crâşmă în crâşmă. Uneori părea că se stinge; dar pe urmă 
apărea mai încolo. Unde erau crâşmari zăluzi, nu se mai 
putea afla nimic din ce se întâmplase cu paisprezece 
săptămâni în urmă - ca şi cum un gest, o privire, un cuvânt 
s-ar putea înmormânta pe totdeauna. Aceştia nu-şi mai 
aduceau aminte, cum nu-şi aduce aminte piatra pe lângă 
care treci şi pe care ai atins-o. Dar iată că mai departe 
căciula brumărie se arăta iar. Stăruia, vie, în amintirea altui 
om. Dincolo, imaginea brumărie era nedesluşită, dar apărea 
omul cel cu buza de sus despicată, vorbind puţin, râzând 
mult şi bând vârtos. Cel de-al treilea se purta ca o umbră. 
Trecea şi el, dar fără să i se deschidă obrazul şi făptura. 

Astfel a găsit vorbe vii la hanul cel mare de la Broşteni. 
Oile trecuseră cătră gura Negrei spre Bistriţa, suind în 
văzduh nouri de colb. Un baci burduhos se suise într-adaus 
pe samarul unui măgăruş ca să-şi mai cruţe puterile. Dintr- 
o desagă, de pe alt asin, scoteau capul şi se uitau la lume 
trei căţei cruzi, iar căţeaua cea bătrână umbla dedesubt la 
picioarele măgăruşului. Au stătut copii în privelişte, la 
marginea căii. Pe urmă s-au arătat cei trei oameni călări. Au 
oprit drept la han, fără să descalece, ş-au poftit câte-o 
ulcică de vin. Un flăcăuaş a dus ulcelele. Stăpânul hanului a 
ieşit în prag. Era un neamţ bătrân şi cuviincios. 

— Bun vin, ţinut cu cinste şi bine răcit, a zis călăreţul cu 
căciula brumărie cătră tovarăşii lui. Să ştiţi dumneavoastră 
că neamţul ista bătrân e tata drumeţilor. 

Aceste vorbe erau încă vii şi le-a spus neamţul cel bătrân 
Vitoriei şi lui Gheorghiţă. 

Femeia le-a ascultat cu plăcere, gândindu-se adânc şi 
privind departe. 


A găsit amintirea celor trei tovarăşi călăreţi şi la Borca. lar 
de-aici turma a apucat spre stânga, părăsind apa Bistriţei. 
Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totul 
necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai 
auzise. A făcut popasul obişnuit într-un sat căruia-i zicea 
Sabasa ş-a aflat ş-acolo urma oilor ş-a călăreţilor. Pe urmă a 
suit un drum şerpuit săpat în stâncă, ocolind în singurătăţi 
pe sub vulturi. Era ca o pustie a gheţei şi a omătului şi sus 
vântul avea un spulber ş-o putere vie, încât te puteai 
rezema cu spatele în el. De-acolo se vedeau depărtate 
întinderi de soare, spre apa Moldovei. lar muntele, cu cale 
şerpuită şi cu punți de piatră peste prăpăstii, se chema 
Stânişoara. Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuaş, pe 
care-l luase călăuză, feciorul crâşmarului din Sabasa. 

În pisc, sub crucea care se cheamă a Talienilor, au hodinit 
caii într-un dos de măi, la adăpost de spulber, ascultând în 
tăcere bubuitul vântului în prăpăstii şi şuietele brazilor. 
„înspre soarele acela, care luceşte pe apa Moldovei, s-a dus 
Nechifor Lipan, cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit şi el şi s-a 
uitat departe.” 

Au coborât mai repede, pe calea bătută şi pe pârâiaşele 
îngheţate ale moinei, şi nu s-au oprit decât dincolo de satul 
Suha, la marginea dinspre văi. 

— Aicea ţine crâşmă domnu Iorgu Vasiliu. A dat lămurire 
flăcăuaşul din Sabasa. 

Dumneavoastră poposiţi aici; eu mă întorc. Mi-a hotărât 
tata să fiu până în sară înapoi. 

Spune lui domnu Toma că-i mulţămesc, a răspuns Vitoria. 
Poate-a da Dumnezeu să mă mai opresc pe la dumnealui 
vreodată ş-oi fi mai puţin supărată decât acuma. Poftim şi 
ție, Neculăieş, paralele pe care ţi le-am făgăduit. Şi spune 
mămucă-ta vorbe bune şi să-i spui aşa, că noi ne-am dus tot 
înainte ş-am coborât la Moldova şi spre târgul Folticenilor. 
De-acolo se vede că trebuie să ne ducem şi mai înainte, 
până la Prut, în ţinutul Botoşanilor. 

Mulţămesc şi eu, a răspuns Neculăieş. 


S-a dus la deal pe iapa lui pântecoasă, călărind pe 
deşelate, numai pe-o cergă miţoasă. Avea pe el cojoc strâns 
pe trup c-un capăt de funie şi-n cap o căciulă mare. 

Gheorghiţă îl privea râzând cum se duce. 

Vitoria a fost îndată în crâşmă la domnu Iorgu Vasiliu. Aici 
urmau să facă popas mai îndelung, să se hodinească, să 
mănânce. 

Domnul Iorgu Vasiliu părea om aşezat, căci purta ochelari 
şi scria într-un catastif. Avea chelie, ceea ce dovedea 
munten-cei că era şi prea învăţat. Cu mâni cam scurte şi 
groase îşi potrivi împrejurul pântecelui pestelca albastră. 
Deci era un om care, pe lângă rânduiala scrisului, avea şi 
plăcerea curăţeniei. De o parte şi de alta a rafturilor de 
scânduri, umplute cu gărăfi în rânduri strânse, alte rafturi 
şi saltare se înşirau, bucşite de toate bunătăţile pământului. 

A scos muntencei dintr-o putină o scrumbie bună, ţinând-o 
atârnată de coadă cu cleştele delicat al degetelor. A aşezat- 
o cu grijă pe o coală de hârtie, pe o măsuţă curată şi bine 
frecată. A adus o pânişoară călduţă încă. Dintr-un butoiaş a 
umplut cu bere spumată două pahare năltuţe. 

„Bun lucru berea, după trudă şi când ţi-i foame.” se 
gândea femeia. Gheorghiţă nu era obişnuit cu asemenea 
băutură. O gustă şi o împinse deoparte. I se părea că a 
început să se amărască. 

Domnu lorgu Vasiliu se purta uşor în pantofi de pâslă şi 
răspundea cuviincios la orice întrebare. Erau singuri; nu se 
mai aflau alţi muşterii în prăvălie. Soarele bătea pieziş în 
ferestre. Era la un ceas după amiază şi vântul i se părea 
Vitoriei că a contenit. Când se încredința că faptul e 
adevărat, simţi nelinişte. Totuşi se întoarse la datorie. 

Ca o meşteră încercată şi iscusită, aduse vorba despre 
afacerea ei. 

Statornicind bine anul şi luna şi cumpănind cu luare- 
aminte şi ce era însemnat în condică, negustorul stătu şi 
cugetă îndelung şi găsi şi-n amintirea lui întocmai ce i se 
cerea să ştie, că într-adevăr, în cutare zi, din cutare lună, au 


trecut oi. „Atuncea ş-aici e bine şi mergem mai departe. „se 
gândea Gheorghiţă. 

Însă Vitoria nu putea să se mulţămească numai cu 
asemenea răspuns. Mai avea nevoie să i se lămurească 
toate despre stăpânii oilor. Fireşte, întâi au trecut oile, cu 
ciobanii, cu gospodăria, cu cânii, cu asinii, iar după aceea s- 
au arătat şi stăpânii. 

Aşa este, se învoi, după cugetare adâncă, domnu Vasiliu. 
După aceea au venit şi stăpânii. 

Întâi au făcut, şi oile şi ciobanii, popas. Ciobanii au 
aşteptat pe stăpâni. 

Nu, scutură din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat în 
treacăt câte-o pane. S-au dus înainte. 

Şi stăpânii au sosit pe urmă, nu-i aşa? Erau călări. 

Întocmai, au sosit pe urmă, cum spui, călări. Amândoi au 
descălecat şi le-am dat o gustare - ca şi dumneavoastră. 
Scrumbie, pane şi bere. La mine, aceste articole sunt de 
prima calitate. Am deprins a le aduce de demult, de când 
lucrau sus, la poduri şi şosea, italienii. 

Nu erau doi, zise cu linişte Vitoria. Erau trei. 

Ba erau doi. 

Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise 
înăuntru. Domnu Iorgu Vasiliu îşi repetă afirmarea. Ca şi 
cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, 
muntean-ca stătu aşteptând şi cugetând. Acuma vedea 
adevărat şi bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, şi 
amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. 
Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai 
mică îndoială că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici 
nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el. 

Doi erau? Întrebă ea cu luare-aminte şi linişte. Era unul 
mare, cu buza de sus crăpată ca la iepure, şi altul mititel şi 
negricios. 

Într-adevăr, încuviinţă domnu Vasiliu. Aceştia erau: oameni 
pe care mi se pare că-i cunosc. 


Sunt de-aici, de pe-o vale. Pe cel cu buza, chiar Iepure îl 
cheamă. Adică nu: tocmai pe celălalt mărunt îl cheamă 
Iepure. S-au dus după oi. 

Şi nu ştii dacă s-au întors? 

După ce şi-au aşezat oile la iernatic, trebuie să se fi întors. 
Pe celălalt îl cheamă Calistrat Bogza. 

Pe care? 

Pe cel cu buza crăpată. Îţi spun că erau doi ş-acuma văd că 
le ştiu şi numele. De ce-mi vorbeşti dumneata de trei? 

Vorbesc şi eu, îngână cu ochii pe jumătate închişi femeia, 
dar acuma înţeleg că erau atâţia câţi spui. 

În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa 
fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânişoara, la Suha, 
Nechifor Lipan nu mai era. Se înălţase deasupra? Căzuse 
dedesubt? Aici, între Sabasa şi Suha, trebuia să găsească ea 
cheia adevărului. Nu i se părea nici greu; căci Calistrat 
Bogza şi tovarăşul său puteau fi găsiţi la casele lor, ori în 
valea din dreapta, ori în valea din stânga. Întâi şi întâi de la 
ei trebuia să afle dacă Lipan s-a înălţat în soare, ori a curs 
pe-o apă. 

Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se 
întoarcă şi să le găsească. Sfânta Ana i-a şi dat semn, 
poprind vântul şi întorcându-l pe crângul său. 

XII. 

Semn nu era numai unul. Începeau să se dovedească şi 
altele. 

Se deschise uşa din fund, cu geam mic rotund la înălţimea 
capului, prin acel geam trecuse de câteva ori o privire de 
ochi ager. Acel ochi şi cu tovarăşul lui, împreună c-o faţă 
rotundă şi c-un trup revărsat din sâni şi din şolduri, se 
arătară în umbră. Domnu lorgu Vasiliu se retrase pe cât 
putu, făcând loc fustei creţe şi înfoiate a soţiei sale. 
Munteanca îndată îşi dădu seama că trebuie să fie cu luare- 
aminte faţă de o fiinţă atât de albă, atât de largă, cu colţuni 
roşi şi cu papuci cu talpă, care clepăiau uşor. 


Dumneata îţi aduci foarte bine aminte de toate. Zise ea 
cătră soţul său, luând loc pe scaun; numai numele unuia 
dintre gospodari nu înţeleg cum l-ai prăpădit. Nu l-ai scris 
în condică? 

Nu. Îl am scris numai pe Bogza. Celuilalt ştiu că-i zice 
Iepure. 

Nu se poate, răspunse gospodina. lepure e porecla tot a 
lui Bogza, pentru că i se văd dinţii de sus prin despicătura 
buzei, iar celuilalt îi spune Ilie Cuţui, precum toată lumea 
ştie. Nu-i cunoaştem noi? Nu stau în vale la Doi Meri? 

Tare mi se pare că ai dreptate, nevastă, zise negustorul, 
râzând, cu admiraţie, cătră oaspeţi. 

Sunt prea mulţămitoare cucoanei pentru lămurire, vorbi 
Vitoria, c-un fel de umilinţă care puse în mare uimire pe 
Gheorghiţă. 

Soţia domnului Vasiliu se aşeză mai bine pe scaun şi-şi 
îndesă bărbiile în piept. 

Dumneata, femeie, îl urmăreşti pe careva dintre dânşii 
pentru o datorie? Se poate, căci s-au umflat şi s-au lăţit ca 
broaştele în tău. Eu îs oleacă de neam cu nevasta lui Bogza. 
De-o bucată de vreme se semeţeşte şi nu mai calcă pe-aici. 
„Da' ce-i, Ileana, zic, ai uitat drumurile vechi şi obrazurile 
prietinilor?” „Nu, dar n-am timp şi-s tare ocupată.” Când o 
auzi aşa, să nu crapi? N-are vreme, şi ea toată ziulica ba la 
primăreasă, ba la preoteasă. Îţi datoreşte pe oile de astă- 
toamnă? Vitoria stătu mută, privind-o aţintit. Apoi vorbi 
încet, anume pentru soţia lui domnu Vasiliu. 

Că-mi datoresc ceva - ori unul, ori altul, se poate; dar nu 
ştiu cât şi cum. 

De ce? Bărbatul dumitale nu le-a vândut oile? 

Asta n-am de unde cunoaşte. 

Nu ţi-a spus? 

Cum să-mi spuie? Cei care nu-s de faţă vorbesc? Eu, de 
astă-toamnă, cucoană dragă, îs ca şi văduvă. 

Te-a lăsat? 

Nici asta nu cunosc. Dumnezeu ştie. 


Soţia negustorului întrebă în şoaptă, ca şi cum ar fi fost ele 
singure: 

— Cum te cheamă pe dumneata? 

Munteanca îi dădu răspunsul şi află îndată şi numele 
gazdei. 

Dragă Vitorie, urmă negustorita cu dulce glas şi pe acelaşi 
ton de doi; eu trebuie să-ţi spun dumnitale ce am aflat de la 
femeia celuilalt, a lui Ilie Cuţui. S-aceea - Gafiţa - e o fudulă 
şi se crede frumuseţa lumii, pentru că bărbatu-său o poartă 
gătită. Frumoasă i s-a fi pârând lui, dar nu este. lar Cuţui e 
un îmbrobodit. Ea face şi el nu ştie; ca şi cum l-ar descânta. 
Să se ieie cu cealaltă, a lui Bogza, de mână. Tare se mai uită 
galeş una la alta şi-şi vorbesc parcă le-ar fi limbile unse cu 
miere; dar dacă ar putea şi-ar scoate ochii. 

De ce, dragă cucoană Mărie? 

Nu mai pot de bine. Le-a căzut din cer avere. La 
primăvară le fată alte sute de oi la Prut. 

Bogza umblă numai beat şi cu căciula pe-o sprânceană. 
Când vine de la crâşmă plin ca o bute, o grămădeşte într-un 
colţ ş-o bate. 

Pe cine, dragă cucoană Mărie? 

Pe Ileana. 

De ce? 

Aşa. Dă dovadă că-i bărbat şi e în putere. Dar ei nu-i pasă. 
Are cu cine petrece. 

Dar celălalt? 

Cuţui. Bea ş-acela, însă mai puţin. Şi umblă pe lângă Gafiţa 
în patru labe ca un căţel. De la Gafiţa am aflat ce zice Cuţui 
despre oi. Zice că le-au cumpărat el şi cu Bogza de la un 
oier de departe. 

I-au pus în palmă toţi banii şi el le-a lăsat lor toate oile. 

Aşa. Dar acel muntean ce-a făcut? S-a dus acasă la ella 
Tarcău? Nu s-a dus. A căzut undeva bolnav? Nu s-a aflat. S- 
a pus să-şi cheltuiască paralele cu una cu ochi verzi de pe- 
aici - poate ştii dumneata, ori poate ştie altcineva. Nu s-a 
aflat nici de asta? Atuncea ar fi bine să-i întrebăm pe dânşii; 


să-mi deie ei o ştiinţă. Să mă îndrepte unde să-l găsesc. 
Poate să le fi spus lor un secret. 

Or ieşi la întrebare ş-om vedea ce-or spune. Ş-apoi, după 
spusa asta, om vedea dacă nu pică jos fudulia unor muieri. 

Femeile schimbaseră singure şi cu multă însufleţire aceste 
vorbe. Domnu Iorgu Vasiliu îşi închisese catastiful şi le privi 
pe rând cu îngrijorare. 

Staţi, fraţilor şi surorilor, cuvântă el; la ce vă gândiţi? D- 
apoi se poate una ca asta, să bănuiţi dumneavoastră de cine 
ştie ce, poate de moarte de om, pe nişte gospodari pe care 
toată lumea îi ştie de treabă şi la locul lor? Averea pe care o 
au e câştigată cu cinste. Cum ar fi cutezat să lovească şi să 
jefuiască? Asta o fac hoţii de drumul mare, iar nu nişte 
gospodari din Suha. 

Hm! Se cruci soţia dumnisale, făcând semnul sfânt; cum îţi 
vine dumnitale să vorbeşti astfel? 

Cine-a pomenit de moarte şi de jaf? Dar să mă ferească 
Dumnezeu să cred una ca asta. Şi nici nevasta asta nu 
poate crede. Dar se cuvine să se înfăţişeze, să deie samă 
unei femei sărmane, care umblă prin lume ca o văduvă, să-i 
arate cum au cumpărat oile, să-i dovedească ce parale au 
dat, să-i spuie pe ce drum şi înspre care parte de lume a 
apucat acel oier cu numele Nechifor Lipan. Nu se cuvine? 

Ba se cuvine. Să se ducă să-i întrebe. Acesta-i dreptul 
femeii. 

Atuncea ne-am înţeles. Vrasăzică avem dreptate să facem 
întrebare. lar eu aş da oleacă de sfat ş-aş spune aşa: Dragă 
Vitorie, nu te duce singură, numai cu feciorul dumnitale, în 
loc străin, într-o singurătate ca la Doi Meri. Poate nu-i 
găseşti acasă. Dacă-i găseşti, pot să se supere că le ceri 
asemenea socoteală. Dumnealui soţul meu zice că ei ar fi 
pălit pe oier. Pot să te pălească şi pe dumneata. 

Domnu Vasiliu asculta cu gura căscată. 

Am spus eu asta? 

Se înţelege c-ai spus. Dar chiar dacă n-ai fi spus, eu socot 
că mai bine este să le trimitem vorbă c-un argăţel al nostru 


şi să-i poftim pentru o chestie mare la Primărie. Dar să le 
spui că e o chestie mare care-i în interesul lor. Acolo oi fi şi 
eu de faţă. Dumneata ai treabă în prăvălie. Iar eu mă duc 
aşa cu nevasta asta. Să-i ţin de urât. Să-i arăt unde-i casa 
comunei. Să aibă şi ea un avocat ş-un martor. Vine tocmai 
de la Tarcău şi nu poate sta singură în loc străin împotriva 
unor cloncani ca Bogza şi Cuţui. 

De ce cloncani, nevastă? 

Aşa. Acu vrai să spui că nu-s cloncani? Ba-s cloncani. 

Fie şi cloncani; dar să nu cumva să răsuflaţi vreo bănuială. 
Un om cu mintea întreagă nu poate crede asemenea 
nebunii. 

Care nebunii? Nu poate crede pe nevasta asta că nu i-a 
venit acasă bărbatul? 

I-a venit ori nu, asta-i altă chestie. 

Aşa ţi se pare dumnitale, că-i alta? Mie mi se pare că alta 
nu-i. Prin urmare, dumneata pretinzi s-o legăm pe femeia 
asta şi s-o ducem la bolniţă căci e nebună? 

Am spus eu şi asta? Se tângui cu groază domnu Vasiliu. 
Se înţelege c-ai spus. Aşa că să trimitem pe Ghiţişor să-i 
poftească la Primărie. Tare frumos are să-i întrebe nevasta 

asta, şi ei să răspundă de-asemeni. 

În vreme ce flăcăuaşul cel subţiratic, cu gâtul lung şi cu 
obraz pistrui, pe care-l chema Ghiţişor, îşi tot aduna pe el 
părţile sumanului şi grăbea pe o potecă de-a dreptul peste 
un deal, soţia domnului lorgu Vasiliu a poftit pe Vitoria la ea 
în odăiţă, dincolo de ferestruica cea rotundă ca să-i spuie o 
mulţime de lucruri despre fiecare din femeile mai cu moţ şi 
mai fudule şi care se socoteau mai frumoase din cuprinsul 
acelor meleaguri, cât băteau ochiul, ştiinţa şi veştile ei. 
Oricât de multe or fi fost acele muieri, fiecare cu cusurul ei, 
mai cu samă a lui Calistrat Bogza era mai vinovată că o 
făcuse maică-sa frumoasă, şi o lovea din când în când 
bărbatu-său, rânjind. Bine c-o bate; numai atât că-i fără de 
nici un folos. Numai primăriţa s-ar putea pune cu dânsa în 
privinţa rumenelelor, ba chiar şi o întrece, fiind mare 


meşteră. Cât despre farmece şi vrăji, nu este alta mai 
presus decât dăscăliţa. A ţinut într-o iarnă trei săptămâni o 
unguroaică numai pentru învățături de acestea. Munteanca 
se supunea acestor valuri şi vânturi de vorbe şi le asculta cu 
supunere, fiind în totul de părerea cucoanei Măria. 
Ascultând c-o ureche, îşi lăsa cugetul să fugă şi să 
sfredelească în toate părţile. 

Când s-a întors Ghiţişor, soarele era pe la toacă. Îndată 1-a 
luat sub stăpânirea ei soţia lui domnu Iorgu Vasiliu. Să-i 
spuie dintr-o dată şi scurt dacă Bogza şi Cuţui erau acasă. 

Erau acasă. 

Şi când au auzit că-i cheamă cineva la Primărie, ce-au zis? 

N-au zis nimica. Bogza a rânjit. Cuţui a zis: bine. 

N-au cercetat, n-au întrebat? 

Ba da. 

Şi tu ce le-ai spus? 

Eu nu le-am spus nimic, precum am avut poruncă. 

Dar a lui Bogza ce făcea? 

Femeia lui Bogza? Nu ştiu, că nu m-am uitat pe fereastră. 

Nici pe-a lui Cuţui n-ai văzut-o? 

Nici. 

Nu spun eu? Se ţin de vizite. 

Ba a lui Cuţui era acasă; am auzit-o cântând, dar n-am 
văzut-o. Era acasă şi cealaltă. Am auzit-o cotrobăind prin 
pod. Bogza m-a întrebat cine a poposit aici, la han. 

Şi i-ai spus? 

Nu i-am spus. 

Se înţelegea însă că i-a spus. Stăpâna 1-a ruşinat pe 
Ghiţişor c-o privire într-o parte şi c-o răsfrângere de buze. 

Când au spus că vin la Primărie? 

Au venit o dată cu mine. 

Vitoria îşi simţi inima răsărind. Cu multe vorbe şi cu mare 
grabă, cucoana Măria îşi puse încălţările, apoi trase pe 
mâneci caţaveica. Au lăsat pe Gheorghiţă ca s-asculte 
învățături bune de la domnu Vasiliu ş-au fost amândouă în 
această vreme la Primărie. Acolo au găsit pe primar şi pe 


notar fumând şi stând la taifas cu gospodarii cei doi. 
Munteanca a fulgerat cu privirea prin geamuri. A intrat 
blândă şi supusă în urma ocrotitoarei sale. 

Glasurile groase şi tari au tăcut. Fumul de tutun s-a ridicat 
în bagdadie. Vitoria s-a uitat ş-a cunoscut pe Calistrat 
Bogza. L-a cunoscut şi pe cel mărunt şi negricios. Primarul 
şi notarul, oameni bine hrăniţi şi groşi, erau îmbrăcaţi 
orăşeneşte. 

— Dumneata trebuie să fii nevasta lui Lipan, a luat 
cuvântul cel dintâi, râzând, Bogza. 

Vitoria se uita în altă parte, dar îl vedea. A dat din cap, 
încuviinţând. 

A aşteptat să vadă ce se mai spune. 

Ai venit după vreo datorie? Eu, pe cât ştiu, am plătit lui 
Lipan toţi banii. Poate Cuţui să-i fi rămas ceva dator. 

Nu-i datoresc nimica, răspunse Cuţui, serios. Calistrat 
Bogza rânji iar: 

Atuncea poate ai venit să ne vezi cum trăim noi aici la 
Suha. Mulţămesc lui Dumnezeu, trăim bine. 

Munteanca oftă: 

Alţi oameni, într-adevăr, trăiesc bine şi-i văd împăcaţi. 
Numai pe mine m-a alungat de-acasă supărarea. 

Aşa? Din care pricină, mă rog dumnitale? Spune, să vedem 
dacă-ţi putem fi de vreun folos. 

De asta ne-ai chemat dumneata, nevastă? 

Bogza se miră, privind c-o uşoară veselie pe notar şi pe 
primar, care se mirau şi ei. Vitoria tăcu, plecând fruntea. Se 
amestecă nevasta lui domnu lorgu Vasiliu: 

— Dumneavoastră nu ştiţi, oameni buni, că nevestei 
acesteia încă nu i s-a întors bărbatul acasă? 

Bogza îi întoarse o privire de mirare. Ea îşi zbătu pleoapa 
stângă. El zâmbi numai dintr-un colţ al gurii: 

— Ei, şi dacă nu i s-a întors acasă bărbatul, ce-i putem face 
noi? 

— Nu-mi puteţi face nimica, vorbi cu blândeţă Vitoria, fără 
să ridice fruntea. Ca o femeie năcâjită ce mă aflu, am venit 


la nişte prietini să-i întreb şi să-mi spuie: când s-au 
despărţit de Nechifor Lipan, ce vorbe au grăit? Încotro l-au 
văzut că se duce? Poate-a spus ceva din care aş înţelege 
unde să-l caut. 

Bogza îşi vâri manile în chimir şi se uită înduioşat la 
nevasta lui Lipan/ 

Ce-aş putea să-ţi spun? Zise el săltând din umeri. Pe drum, 
venind de la Dorna, ne-am înţeles asupra vânzării oilor. I- 
am numărat paralele. A dat o parte Cuţui care-i de faţă. Altă 
parte am dat eu. 

Ne-am despărţit. Lipan încă arăta grabă mare. 

Dac-aş putea să ştiu unde s-a întâmplat asta. Suspină 
Vitoria. 

Vrai să ştii unde s-a întâmplat asta? Pe drum. 

În care loc anume? 

Dumneata vrai să ştii cam multe, râse Calistrat. De unde 
vrai să ştiu chiar în ce loc? Pe cât ţin minte, ne-am oprit la 
Crucea Talienilor. 

Şi după ce i-aţi plătit, în care parte a apucat? 

Cum în care parte? S-a întors înapoi. S-a dus spre casa lui. 
Nu te supăra, domnu Bogza, zise Vitoria. Am vrut să ştiu 
dacă nu cumva a spus vreo vorbă, că ar avea de gând să nu 

se întoarcă acasă. 

Nu mă supăr, nevastă, măcar că mie asemenea întrebări 
multe şi mărunte nu-mi plac. Poate ai cumva vreo bănuială, 
spune curat. Nu umbla împrejur ca o albină care tot vra să 
împungă. 

Vai de mine şi de mine, se împotrivi munteanca, făcându-şi 
cruce; să mă ferească Dumnezeu sfântul de un gând rău, 
ori de o bănuială. Vrau să ştiu numai dacă aţi înţeles de la 
dânsul ceva. 

N-am înţeles nimica, îşi răsuflă Bogza rămăşiţa de 
supărare. l-am dat paralele şi s-a dus în treaba lui. 

La Crucea Talienilor? 

Da. Precum am spus. 

Şi oile erau trecute înainte? 


Ca totdeauna. 

— Vrasăzică un cioban, ori un baci, nu l-a mai văzut. Putea 
să-i lepede aceluia un cuvânt. 

Vitoria oftă şi rămase în aceeaşi poziţie, cu fruntea plecată, 
încercând a sfredeli duşumeaua cu beţişorul pe care-l 
luase de la crâşmă. 

Atunci intră în vorbă, cu oarecare nepăsare, soţia lui 
domnu Iorgu Vasiliu. 

Se uită întâi la portretele de pe păreţi, apoi făcu iar semn 
din geană, arătând încă o dată prin asta că ea nu poate fi 
părtaşă la vreo nebunie ori vreo prostie a unei femei 
străine. 

— De la cel care nu ştie, femeie, nu poţi cere o căruţă de 
vorbe. 

Bogza începu a râde cătră ţigara pe care o răsucea şi 
dădu din cap: Aşa-i. 

— O femeie îţi poate spune mai multe. Un bărbat tace. Dar 
poate or şti alţii, cu care soţul dumnitale s-a văzut după 
aceea. Or fi crâşmari la care a făcut popas la întoarcere. Or 
fi poate din cei care au fost martori la învoială şi la 
numărătoarea banilor. 

Vitoria înălţă domol fruntea. Bogza îşi aprinse ţigara, trase 
şi dădu drumul pe nas fumului. 

Aşa că atâta-i, încheie el. Ce-am ştiut şi mi-am adus 
aminte, am spus. Poate Cuţui să mai ştie ceva. 

Eu nu mai ştiu nimica. 

Dac-a fost un cioban de faţă, îi poţi seri şi-l poţi întreba, 
stărui nevasta lui domnu Vasiliu cătră Vitoria. Dac-a fost 
vreun om străin, poţi să te duci să-l cercetezi, numai să 
ştim anume cine-i. 

Să vedem; dacă mi-oi aduce aminte, i-oi spune şi asta. 
Primi Calistrat. Dar eu, femeie, mai degrabă mă gândesc la 
alta. Să nu se fi săturat el de vechi, şi să fi căutat nou. 

Cum spui dumneata, domnu Calistrat? 

Şi-a fi găsit altă femeie, rânji Bogza. Cei de faţă zâmbiră. 


— Asta se poate, primi munteanca, zâmbind şi ea palid; 
numai să nu fie cea cu dinţii rânjiţi. 

Bogza pufăi şi zvârli ţigara. Urmă o tăcere. Femeile se 
îndreptară spre uşă. 

Domnu Bogza, vorbi din vârful buzelor Vitoria; dumneata 
fii bun şi nu te supăra, ca unul care ai fost prietin cu Lipan. 
Eu voi mai trece pe la dumneavoastră. Dacă vă mai aduceţi 
aminte de ceva, îmi spuneţi. 

Fie ş-aşa, răspunse Bogza. Te duci? 

Mă duc, ce să fac? Musai să-l caut, că numai unul am. L.- 
am căutat pe drumul mare, acuma am să-l caut pe poteci, 
ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistriţa are să mă îndrepte 
unde trebuie. 

Toată sară aceea Gheorghiţa a rămas ucenic la domnu 
Iorgu Vasiliu; iar soţia lui domnu Iorgu Vasiliu şi cu Vitoria 
lui Lipan au stat la sfat în odăiţă punând la cale alte 
cercetări. Nevasta lui domnu Vasiliu s-a arătat foarte 
doritoare să se ducă în persoană la faţa locului, acasă, atât 
la Bogza, cât şi la Cuţui, să vadă mai întâi frumuseţile lumii, 
ş-al doilea să cumpănească deşteptăciunea cu frumuseţea, 
să vadă care-s mai uşoare. Dacă nici prin femei nu se va 
putea scurma somnul bărbaţilor, vorba lor la beţie, 
mărturisire în mare taină încredinţată numai nevestei - 
apoi atuncea, unde-i întuneric să lămurească Dumnezeu. 
Mai mult decât e în stare, omul nu poate face. 

Lipan avea o vorbă, grăi Vitoria, cu privirea ei de vis. 

Care vorbă? 

Nimene nu poate sări peste umbra lui. Aceasta-i şi pentru 
noi; poate şi pentru alţii. 

Adevărat cuvânt, bun cuvânt. 

Vitoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui, în care 
se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându- 
şi faţa şi grăind lămurit numai pentru urechile ei. 

În vremea nopţii ş-a somnului, această vedenie s-a mai 
produs o dată. S-a adeverit şi altă aşteptare a muntencii. 
Vântul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi. 


Potrivit sfaturilor şi hotărârilor, mama şi feciorul au lăsat 
cojoacele cele grele şi o parte din tărhat la hanul lui domnu 
Iorgu Vasiliu şi au trecut pe câteva zile dincolo de munte, la 
Sabasa. Cucoana Măria făcuse îndemn pentru anume 
cercetări şi lămuriri. Vitoria îşi urma un gând tainic al ei. 

Soarele îşi slobozise iarăşi puterile. Urcând şoseaua cea 
mare şerpuită peste Stânişoara, Vitoria şi Gheorghiţa 
auziră glasul puhoaielor. Acest zvon creştea mai ales când 
treceau peste arcurile marilor poduri de piatră, deasupra 
prăpăstiilor. 

Coborâră în Sabasa o dată cu apele drumului şi acolo 
poposiră la altă gazdă şi alţi prietini - la domnu Toma. Pe 
cât era de mititel domnu Vasiliu, pe-atâta era de mare şi de 
pletos domnu Toma. lar nevastă-sa, Catrina, era mărunţică; 
dar tot aşa de vorbăreaţă ca cucoana Măria. Numaicât 
toate le spunea încet şi mai tainic. În clipă mărturisise 
Vitoriei că viaţa toată se temuse de omul ei. Măcar că ştia 
pe de rost Alixăndria şi Visul Maicii Domnului mai bine şi 
mai frumos decât un călugăr şi se închina cu smerenie 
dimineaţa şi sară la icoane, domnu Toma avea dese 
tulburări de mânie şi atuncea împungea cu fruntea în toate 
părţile ca un inorog. (Inorog - animal fabulos cu corp de 
cal, cap de cerb şi un corn în frunte.) Cu toate acestea nu 
era om rău. Îndată-i trecea şi-şi aducea aminte că n-a băut 
în ziua aceea un pahar de vin. 

Stând la masă şi la sfat cu prietinii aceştia din Sabasa, 
Vitoria le povesti ce făcuse, ce văzuse şi ce aflase la Suha, în 
partea cealaltă a muntelui. Le ceru şi lor sfat şi făcu o 
rugăminte anumită. 

Sfaturile lor, destul de multe şi de încurcate, le ascultă 
cufundată în gândul ei, fără să le audă. Iar pentru 
rugămintea pe care o făcuse, s-a sculat domnu Toma şi s-a 
arătat gata s-o însoţească pe femeia lui Lipan în lungul 
satului. Şi-a pus cojocelul cel nou; şi-a trecut palmele peste 
plete în două părţi potrivindu-şi căciula deasupra, şi, 


căutând după uşă toiag, a ieşit în uliţă, cu femeia străină 
după el. 

Vitoria adusese cu dânsa beţişorul alb cu care încercase a 
sfredeli duşumeaua primăriei de la Suha. Îl purta cu dânsa 
subsuoară ca pe ceva folositor, deşi nu-i era de nici un folos. 
Trecură în lungul unui drum năboit de apa dezgheţului. 
Oamenii stăteau închişi în căsuţele lor sub munte şi sub 
vânt - şi arare se arăta unul pe prispă, în lumină, privind la 
trecători. 

— Apoi după ce-or curge şi aceste ape, zise domnu Toma, 
au să iasă toţi din bârloguri. Acu datina munteanului e să 
doarmă. Se ştie că cel mai dulce somn e-n luna lui mărţişor. 

Din trecere, Vitoria se oprea la unele porţi, privind pe 
deasupra. 

— Mai avem, mai avem, grăi domnu Toma, scuturându-şi 
căciula. 

Cotiră pe o hudiţă sub o râpă. În fund sta închisă o 
gospodărie bine întocmită. Cum ajunseră la zăplazul de 
scânduri, domnu Toma bătu cu toiagul în poartă. Îndată 
răspunseră cânii. Vitoria se grăbi să treacă înainte şi 
împinse portiţa. Îşi trase de la subsuoară beţişorul, ca să se 
apere. Domnu Toma păşi în urma ei, întinzând cu luare- 
aminte gâtul într-o parte, ca să vadă ce se întâmplă. 

Trei câni năvăliră cu zăpăituri supărate. Deodată, cel mai 
mare, din mijloc, se opri. Statură şi ceilalţi; apoi se 
răzleţiră, lătrând din laturi. Cel din mijloc stătea neclintit şi 
aţintit. Era un dulău sur şi flocos, cu urechile şi cu coada 
scurtate, după moda din munte a ciobanilor. 

Vitoria îşi trecu beţişorul în stânga şi întinse spre el mâna 
dreaptă. 

— Lupu! 

Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma. Totuşi 
strigase din toate puterile ei lăuntrice. 

Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa şi i se 
aşternu la picioare. Scheună încet, plângând; înălţă botul şi 
linse mâna care-l mângâia. Femeia avea în ea o sfârşeală 


bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte 
din fiinţa celui prăpădit. 

XIII. 

Deşi ştia despre ce-i vorba, domnu Toma se arătă mirat. 
Nu-i venea să creadă că asemenea întâmplări pot avea loc; 
să vie o nevastă de pe Tarcău şi să găsească aicea, în 
Sabasa, cânele bărbatului ei. Tot aşa de mirat păru omul de 
gazdă, când văzu că într-adevăr cânele răspunde la numele 
pe care i-l da nevasta şi o cunoştea de stăpână cu mare 
bucurie. Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că 
acest câne de pripas a venit la gospodăria lui astă-toamnă, 
din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale; pe urmă s-a 
suit pe-un colnic ş-a urlat, cum urlă cânii în singurătate. A 
coborât şi s-a aşezat în preajmă, supunându-se cu pântecele 
la pământ. Munteanul a înţeles că poate să fie un câne 
rătăcit de la ciobanii care au irecut cu oile. L-a judecat 
deştept şi vrednic după înfăţişare şi a strigat la nevastă să-i 
caute o bucată de mămăligă rece. I-a dus mămăliga 
aproape şi i-a lăsat-o. El s-a apropiat şi a mâncat-o lacom, 
din două înghiţituri. A venit la poartă, aşteptând să i se deie 
drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a intrat ş-au 
năvălit asupra lui cei doi câini vechi de casă. Fără a fugi, 
fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colții, numai puţintel 
arcuindu-se, şi-a dat el înţelegere cum că ar fi un pribeag 
care caută stăpân şi tovarăş. A trecut spre şură. L-au primit 
astfel şi cânii. Oamenii de casă i-au dat numele Pripas, pe 
care el l-a înţeles - şi s-a purtat toată iarna cu vrednicie, 
străjuind în vremea nopţii în patru părţi a ogrăzii şi 
plătindu-şi cu dreptate hrana. 

Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta şi-a găsit 
cânele şi-i trebuie, poate să şi-l ieie, dând numai cuvenita 
mulţămire gazdei. El nu se pune de pricină, aflând mai ales 
că-i vorba de un gospodar stăpân de oi, care s-a prăpădit şi 
nu se mai găseşte. În cele dintâi săptămâni, în unele după- 
amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte, căutând parcă 
ceva. Din cât spune nevasta de la Tarcău, se vede că-şi 


căuta stăpânul. Se ducea poate unde zăcea leşul, într-un loc 
singuratic şi pustiu. După ce au venit ninsorile şi s-a pus 
omăt, cânele s-a mai liniştit. Tot se mai duce până la colnic. 
Acolo stă pe gânduri; după aceea se întoarce acasă. Mintea 
cânelui nu-i ca a omului. Se vede că a uitat drumul, dacă 
într-adevăr se ducea până la stăpânul lui mort. 

În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute 
cânele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise 
gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El - se înţelegea 
lesne - nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se 
întorsese spre dânsa şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărâre 
mai de sus - cătră care inima ei întruna sta îngenuncheată. 

Desfăcu năframa şi dădu omului mai mult decât aştepta. 
Gospodarul crezu că se înşeală el; pe urmă îşi închipui că se 
înşela nevasta. Desfăcu la vedere cele două bancnote de 
câte o sută de lei. Nevasta nu se înşelase, le împinse spre el, 
înnoindu-şi mulţămirea. 

Cânele o urma supus, scheunând din când în când moale. 
Atunci se apleca dintr-un umăr şi-i mângâia creştetul cu 
palma, îl întreba în gând dacă are să-i fie de folos. Nu avea 
nici o îndoială că are să-i fie de folos, deoarece nu se 
îndreptase cătră el fără hotărârea altor puteri. 

Ţine cânele cu dânsa şi-l poartă de câteva ori în munte, 
până ce şi-a aduce aminte ş-a cunoaşte iarăşi locurile. Poate 
are să întârzie cu voia lui Dumnezeu, până ce se va mântui 
zăporul şi se vor scurge puhoaiele. Atunci, de pe costişă pe 
costişă şi din râpă în râpă are să caute oasele şi armele. 
Calul nu s-a văzut. Poate-a fost dus de duşmani la 
iarmaroacele de la câmp. Ori poate a fost şi el prăvălit şi 
zdrobit şi l-au ciugulit, ca şi pe stăpân, corbii. Acuma vede 
că chiar de la începutul începutului a înţeles această durere 
a vieţii ei; chiar de aceea, din întâia clipă, i-a stat inima ca în 
cleşte. Mai bine astfel, într-o privinţă: să-1 ştie mort, decât 
părăsit de casa lui, în braţele alteia şi-n aşternut străin. Dar 
dacă i-a fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care 
nimica n-o poate înlătura, Dumnezeu, prin sfânta de la 


Bistriţa, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi cotite, tocmai 
unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din 
locul pieirii şi să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile 
ştiute. 

Acuma, după nişte sfaturi ale soţiei domnului Vasiliu şi 
după învăţătura lui domnu 'loma, îi rămânea să mai facă un 
drum până la Borca - să întrebe pe cale, ş-acolo, încă o 
dată, dacă Lipan n-a fost zărit cumva întorcându-se din 
Stânişoara. Dumnealui, domnu Toma, nu 1-a văzut. Dacă s- 
ar fi întors, n-ar fi lipsit a face la crâşmă popas. Cine-a făcut 
o dată popas într-un loc ş-a găsit că-i bun acel popas - apoi 
se abate ş-a doua oară. Chiar dacă nu i-i foame, poate i-i 
sete. Dacă nu-l aduce foamea, nici setea - vine din 
prietinie. Nechifor Lipan a trecu o dată. Domnu Ioma l-a 
văzut ducându-se - călare între ceilalţi doi munteni. Înapoi, 
venind cu faţa, nu s-a mai arătat. S-a bucurat şi Gheorghiţă 
de câne şi, după hotărârea maică-sii, 1-a pus în lanţ, 
ţinându-1 alăturea de el şi de cai. În vremea cinei, s-a sculat 
domnu 'loma, cât era de mare, şi-a scuturat pletele şi şi-a 
mai adus aminte că altădată, pe când era el copilandru, s-a 
mai întâmplat asemenea faptă, tot în aceste părţi, în 
singurătăţile Stânişoarei. Iar cine ucide om nu se poate să 
scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie 
urmărit şi dat pe faţa. Dator este să-l urmărească omul; 
rânduit este să-l urmărească fiarele şi dobitoacele. Dacă ai 
cunoaşte înțelesurile vântului şi a ţipetelor de paseri, şi a 
scheunatului dihăniilor, şi a umbletului gângăniilor, şi a 
tuturor urmelor care sunt, dar nu se văd dintr-o dată, 
atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie 
să ajungi la el, însă mai târziu. De aceea, ca un om cinstit şi 
săritor la năcazul altuia, domnu Toma nu stă deloc la 
îndoială să puie iapa la căruţă şi s-o ducă el singur până la 
Borca pe Vitoria şi s-o întoarcă înapoi în Sabasa, oprindu-se 
întruna şi cercetând pretutindeni. 

Îndoiala putea fi pân-aici. Acuma nu mai este. Lipan a 
rămas prăpădit între Sabasa şi Suha. 


După această hotărâre dată de domnu Toma, jupâneasa 
Catrina, nevasta lui, a prins a lăcrima şi căina pe Vitoria. 
Dar munteanca de data asta socotea că nu mai are de ce 
plânge. Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns, a 
plânge mai pe urmă. Acuma n-are vreme. 

Încălecând cu Gheorghiţă, a trecut iar la Suha. Lupu a 
mers cuminte în lanţug. Clocoteau pretutindeni puhoaiele şi 
bătea vânt cald. În popasul de sus au stat ş-au ascultat cum 
pocneşte ghiaţa într-un pârău din vale, cine ştie unde. 
Treceau corbi, treceau pajuri. Nu i-au dat nici o înştiinţare. 

Au ajuns, sară, la hanul lui domnu Vasiliu. Vitoria ştia că 
acolo are să găsească ceva. Într-adevăr, a găsit. 

În sat la Suha, se stârnise oarecare zvoană. Spuneau unii 
şi alţii că ar fi nevoie să vie vreun judecător de la târg, să 
cerceteze cum a fost cu vânzarea oilor. Să vadă dacă se află 
hârtia lor de cumpărătură de la Dorna, şi dacă gospodarii 
din Suha au chitanţă de paralele pe care le-au dat lui Lipan. 
Nu spune nimene că asemenea gospodari cu vază ar fi în 
stare a săvârşi o faptă rea, dar e bine să-şi arate 
îndreptările. Afară de asta, a mai spus nu ştiu cine că 
numaidecât cinstiţii gospodari trebuie să arate martorul ori 
martorii care s-au găsit faţă la vânzare şi la numărătoarea 
banilor. E la înţelegerea orişicui că numai asemenea străin 
ori străini, care s-au aflat de faţă, au putut să urmărească 
pe Lipan, să-l lovească şi să-i răpească banii oilor. S-ar 
putea ca aceşti martori să fie cu totul necunoscuţi. Nici 
Calistrat, nici Ilie Cuţui nu i-au văzut pân-atunci, nici de- 
atunci. Chiar dac-ar fi aşa, să arate ce înfăţişare aveau, ce 
cai şi ce straie. Din puţin, se pot afla multe şi făptaşii ies la 
iveală. 

— Dar mai este una, dragă Vitorie, urma cu fierbinţeală 
cucoana Măria a lui domnu Iorgu Vasiliu. Închipuieşte-ţi 
dumneata că, de la o zi la alta, nevasta lui Bogza şi-a adus 
aminte de mine şi a venit aicea în vizită. Eu nu i-am dat apă 
cu dulceţi şi cafea, ca la cucoana primarului, dar am poftit-o 
să şadă. Şi ce-ţi pare dumnitale, dragă Vitorie, iaca m-a 


înştiinţat că suntem rude şi vine la mine să mă întrebe de 
unde se împrăştie asemenea proaste zvonuri asupra soţului 
său. „N-am de unde şti, draga mea, zic. Poate să fie unii din 
prietini, din dragostea cea mare care o au asupra voastră.” 
După asta văd că începe a mă ispiti de departe dacă s-a dus 
munteanca de la Tarcău şi ce gânduri are. l-am răspuns că 
n-ai nici un gând; că umbli aşa prin lume jelindu-ţi bărbatul. 
Atuncea a lăcrimat şi Ileana şi i-a părut tare rău că l-ai 
chemat pe gospodarul ei la Primărie, ca să iasă pe urmă în 
sat vorbe. Mai bine era dacă te duceai la casa lor. Găseai un 
pahar de vin ş-o vorbă bună - ş-un ajutor de la bărbatu-său, 
ca să descoperi pe făptaşi, dacă sunt. - „Făptaşi sunt, zic eu. 
Nu mult, ş-avem să-i cunoaştem. lar munteanca, zic, rău a 
făcut că n-a venit la voi să ceară sfat şi ajutor.” 

Cucoana Măria surâdea subţire. Zâmbi şi nevasta lui 
Lipan, în tăcere. 

Vrasăzică s-a dus cum a venit, urmă soţia domnului lorgu 
Vasiliu. Nu trece, draga mea, un ceas şi văd venind 
părechea. 

A venit şi Gafiţa? 

A venit şi Gafiţa lui Cuţui. Asta umblă gătită mai luxos 
decât cealaltă, dar e mai proastă. Avenit şi ea să întrebe de 
una, de alta. I-am spus eu felurite lucruri. Am lăudat-o 
pentru straie şi pentru frumuseţă; numaidecât i-am arătat 
mare părere de rău de vorbele care le scorneşte asupra ei 
prietina cea mai bună pe care o are. Nu-i spun cine-i, ca să 
nu vâr intrigă; da-i bună prietină şi nevastă de tovarăş. 

„Va fi fiind Ileana?” „Nu-i Ileana, zic moale.”, 3a-i Ileana, 
văd eu că nu te poţi preface. Şi ce spune, mă rog, pe conta 
mea, nevasta lui Bogza?, „Mai întâi nu-i Ileana lui Bogza, 
răspund; al doilea nu spune cine ştie ce, fără decât că ştie 
tot satul cine vine la dumneata, noaptea, când ţi-i bărbatul 
dus după oi.” 

La asemenea vorbă dulce, a ţipat de-a răsărit bărbatu-meu 
pe scaun în prăvălie. „Spune ea asta? Ea, care-i o slută ş-a 
scos-o Bogza din sărăcia de-acasă?” „Mai întâi, dragă, zic 


eu, nu-i vorba de Ileana.”, 3a o ştiu eu de câte e-n stare. La 
biserică trage la mine numai cu coada ochiului, să vadă cum 
îs îmbrăcată şi crapă de ciudă. Decât să vorbească de altele, 
mai bine să se uite la dânsa. Asupra mea nu vine bărbatu- 
meu băut şi nu mă grămădeşte într-un cotlon, ca să mă 
stropşească în bătăi. Afară de asta, bărbatu-meu nu visează 
urât.” 

Gazda se opri. Femeile se uitară una la alta. Munteanca îşi 
zbătu pleoapele şi-şi încreţi fruntea. 

— Mâni am să trec şi eu pe la dânsele, zise încet Vitoria, să 
le rog să mă ierte de supărarea pe care am făcut-o 
oamenilor lor. Bine ar fi să aflu cine-a fost martor; bine ar fi 
să văd hârtiile şi chitanţele; dar acu mai tare mi-i în grijă de 
ce se spune. Am şi eu vorbe potrivite după pilda dumnitale, 
dragă cucoană Mărie, să le aţâţ şi să le otrăvesc, ca să le fac 
să lepede din ele tot. Dacă au de spus ceva, au să spuie. 
Dacă n-or avea ce spune, îi las în plata lui Dumnezeu. Nu se 
cuvine să obijduiesc om nevinovat. Cerc să-mi găsesc soţul. 
Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul. 
Acuma mi s-a arătat în vis cu faţa - şi mă cheamă. 

Din dezbaterile amănunțite ale femeilor, a ieşit o rânduială 
bună. A doua zi dimineaţa, domnu Iorgu Vasiliu trimete 
după Bogza şi Cuţui, ca să vie să facă contract pentru 
brânză. Au ei treburi negustoreşti pe care le-au tot amânat 
în vremea iernii. Acuma vine primăvara şi afacerile încep a 
mişca. Deci gospodarii de la Doi Meri vin pentru contract şi 
arvună. Precum se cuvine, au să beie şi aldămaş şi au să 
mai întârzie. În vremea asta Gheorghiţă sade dosit în căsuţa 
cea mică din ogradă. lar ele se duc întâi la Bogza acasă, pe 
urmă la Cuţui. Ori se duce una la Cujui şi alta la Bogza, şi 
după aceea schimbă. Au să le înţepe, au să le învăluie, au să 
le fiarbă pe nevestele oierilor - până ce le-or vedea 
zvârcolindu-se ca viermele. În asemenea împrejurare, 
Vitoria îşi va da sama despre ce pot şti femeile de treburile 
bărbaţilor lor - chiar de tainele lor, care le-au fost 
încredințate cu grozav jurământ. lar după asta, munteanca 


se poate duce să caute. Rămâne soţia lui domnu Vasiliu să 
încurce laţurile şi mai tare. 

Adevărul întreg, fără îndoială, numai Dumnezeu îl 
cunoaşte; însă cucoana Măria dorea aprig să vadă pe 
nevasta lui Cujui mai puţin luxos îmbrăcată. Făcând astfel şi 
necâştigând decât prepusuri, s-au întors amândouă la 
dugheană, tot cu vorbe multe, şi Vitoria a încălecat, ca să 
treacă iar muntele, cu feciorul. 

Drumul se curăţise de ape şi se zvânta. Pădurea fâşia lin 
din cetini şi răsufla aburi. În poienile sorite, pământul se 
ochise bine şi înverzeau pajişti. În frunzele moarte din 
marginea unei râpi, Vitoria găsi clopoței albi. Cobori din 
tarniţă ca să-i rupă, şi-i înălţă pe codiţele lor subţiri, în 
lumină. Privi cerul albastru şi înghiţi mireasma pădurii. 

Cu frâul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din 
marginea drumului. Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să 
înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie; dar în 
acelaşi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe 
care-i ţinea între degete şi care pieriseră. 

Cânele dădu scâncet. S-ar fi voit şi el slobod. 

— Gheorghiţă, dă-i şi lui drumul, zise femeia, atentă. 
Flăcăul descăleca şi descătărămă zgarda lui Lupu. Dar 
cânele nu căuta să zburde. Umbla cu botul în soare şi din 
când în când parcă încerca să strănute. Rânjea şi fornăia pe 
nas, adulmecând şi sorbind adierile. 

Urcară aşa la pas din parapet de pod în parapet de pod. 
Sus, poposiră. Cânele sta cu luare-aminte pe coadă, privind 
văile ca un om. Petrecea şi el, uitându-se la frumuseţile 
lumii. Gheorghiţă îl observă de câteva ori şi-l arătă din ochi 
către maică-sa, râzând. 

— Îi place şi lui să se uite. Zise munteanca, serioasă. 

Când cobori la al doilea pod al văii dinspre Sabasa, cânele 
se opri şi deveni neliniştit. Deodată se repezi asupra cailor, 
lătrând şi încercând să-i încleşte de boturi. 

Nu înţeleg ce va fi având astăzi Lupu, vorbi Gheorghiţă, 
nedumerit. Şi ast' dimineaţă, când îl ţineam lângă mine, în 


şură la domnu Vasiliu, tot cerca să iasă din zgardă şi 
mârâia. Parcă era tunet, când s-aude departe. 

A făcut asta? 

Da. S-a liniştit târziu, după ce s-a deşertat crâşma de 
oameni. Acu văd că-i vine altă nebunie. 

— Să vedem ce este. Să oprim caii. 

Cânele îşi conteni duşmănia împotriva dobitoacelor. Se 
întoarse asupra oamenilor. Apoi coti pe lângă parmaclăcul 
podului, în râpă. Se duse aşa o bucată la vale, pe o pajişte 
nouă, care lucea în soare -şi iar veni la drum. Se repezi 
asupra lui Gheorghiţă, încolţindu-1 de pulpana sumăieşului. 
Flăcăul îl izbi cu piciorul. Animalul se duse chelălăind la 
vale, pe aceeaşi urmă. 

Băiete, zise munteanca, leagă-ţi calul de un mesteacăn, 
cum fac şi eu. Coboară-te în râpă după câne. Şi asară, când 
suiam, a dat aicea semn; dar era în lanţug. 

Da' de ce să mă cobor? E un pripor gol, fără cărare. 

Coboară-te, îţi spun. Aud pe Lupu dând glas. A găsit ceva. 
Deodată i se îmbujoraseră obrajii şi-i luceau ochii. Flăcăul 
înţelese. Cotind şi el pe lângă parmaclâcul de piatră, îşi 
dădu drumul târâş în râpă. Femeia se aplecă şi văzu 
prăpastia. Totuşi Gheorghiţă luneca lin pe clina umedă, 
stârnind bolovanii. Cânele nu se zărea; i se auzea numai 
glasul, dosit în văgăună. 

Observă pe flăcău în picioare, ocolind sub mal. Îndată se 
sui spre ea chemarea lui înfricoşată. Având buna 
încredințare de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu 
palmele straiul în poala din faţă şi-şi dădu drumul alunecuş 
pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind, răzbi în ruptura de 
mal, în lătratul ascuţit şi întărâtat al cânelui. Gheorghiţă 
zvâcnea de plâns cu ochii acoperiţi de cotul drept înălţat la 
frunte. Oase risipite, cu zgâr-ciurile umede, albeau ţărâna. 
Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui 
Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. 
Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă şi poclăzi, 
zăcea mai încolo. 


Femeia răcni aprig: 

— Gheorghiţă! 

Flăcăul tresări şi se întoarse. Dar ea striga pe celălalt, pe 
mort. Îngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele şi-i deosebi 
lucrurile. Căpăţâna era spartă de baltag. 

XIV. 

Cu grabă, dar fără lacrimi, femeia făcu cea dintâi 
rânduială. Despărţi din tărhatul umed şi muced o pocladă şi 
o aşternu peste rămăşiţele lui Nechifor Lipan. Flăcăul părea 
cu totul zăpăcit. Abia acuma înţelegea că acolo zace tatăl 
lui. Plângea ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele 
răsfrânte. Femeia stătu în picioare, cu mâinile cuprinse sub 
sâni, şi căuta să-şi deie samă de loc. De sus, de lângă 
parapetul de piatră, săpătura costişei venea oablă ca o 
prăpastie. Sus, era umplutură pardosită cu lespezi cioplite. 
Până jos în cotlonul râpei, arăta să fie cam douăzeci de 
metri. Aicea malul era ros şi scobit şi avea în faţă puţintel 
tăpşan ocolit de colţuri de stâncă. Pe urmă râpa se prăvălea 
mai în fund. Era un loc aşa de strâmt, aşa de singuratic, aşa 
de dosit. Numai soarele îl ajungea şi-l bătea în plin. Nu suia 
la nici o potecă; n-avea nici un fel de legătură în curmeziş 
cu vecinătăţile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să 
cadă ca-ntr-o fântână, lovit şi brâncit de mâna duşmanului. 
Nimeni nu mai putuse vedea acea cruntă privelişte. 
Oamenii călători treceau fără grijă pe sus; păstorii n-aveau 
într-acolo loc de apropiere. 

Soarele de toamnă răsărise şi asfinţise asupra mortului 
singur şi asupra calului zdrobit. Veniseră asupra leşurilor 
ploile cele negre; hultanii şi corbii stăteau asupra lor 
ciucur; iar în vremea nopţilor au venit dihăniile din râpile 
muntelui, sprijinind în mort labele şi trăgând cu colții. 
Numai acest câne a ştiut toate şi a vegheat în preajmă până 
ce 1-a alungat foamea către oamenii vii. S-a mai întors din 
când în când şi a mai aşteptat; după aceea, într-o zi, a sosit 
vifor şi ninsoare şi iarna a astupat râpa. Acuma soarele a 
curâţit-o şi a eliberat-o, după o voinţă a lui Dumnezeu, şi tot 


după aceeaşi voinţă, cânele, trecând pe sus, a adulmecat 
mirosurile şi i-a dat ei ştiinţă. 

Observând că flăcăul nu-şi venise încă în fire, măsură din 
ochi înălţimea până sus şi prubului cum s-ar putea căţăra la 
drum. Pipăi anume locuri cu piciorul şi-şi căută sprijin, 
întinse braţele spre aşchii de piatră şi găsi o cale cotită şi 
anevoioasă. 

Am treabă sus, strigă ea lui Gheorghiţă; mă întorc îndată. 
De sus, de lângă parapet, chemă cânele: 

Vin-aici, Lupu. 

Dulăul sui sprinten pe urmele ei. Îl puse lângă cai, paznic 
împotriva trecătorilor. Apoi cotrobăi în boclucuri şi se 
cobori iar la vale cu chibrituri şi c-o făclie de ceară. Aprinse 
făclia şi o potrivi la dos, în scobitura malului. 

Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mişcările 
şi în priviri. 

Gheorghiţă, hotărî ea, tu să stai aici, să priveghezi pe tatu- 
tău. lar eu mă scobor în grabă la Sabasa ca să dau de ştire. 
Vin cu căruţa şi cu domnu Toma, ca să luăm mortul, să-l 
ducem în sat şi să împlinim cele de cuviinţă. 

Bine, mămucă, suspină flăcăul. Oi sta aici, după cum îmi 
porunceşti. 

Să stai, Gheorghiţă! Eu nu întârzii mult. Vezi să nu se 
stingă lumina. 

Sui iar la dram, încalecă şi se duse, lăsând pe Lupu lângă 
celălalt cal. 

Flăcăul privea lumina făcliei. Abia o putea deosebi din 
strălucirea soarelui, care bătea pieziş. Fără o voinţă 
anumită, se aşezase într-o lăture, mai mult cu spatele, spre 
poclada care acoperea ciolanele, zgârciurile, părul şi 
lucrurile tatălui său, amestecate. Nu s-ar fi putut spune că 
are vreun dezgust, dar de când trăia pe lume nu-i fusese 
dată o asemenea cumplită vedere. Ridicând ochii şi privind 
departe, băgă de samă că se află într-un loc cu totul pustiu, 
între stânci, între râpi, sub ceral înalt. Pădurea era 


aproape. În fundul prăpăstiilor se mai ţineau ostroave de 
omăt. 

Dintr-o dată strălucirea soarelui trecu spre vârful brazilor 
şi către piscuri. Cu coada ochiului, văzu lumina făcliei 
crescând în umbra văgăunii. Era o linişte neclintită, parcă 
toate împietriseră în asfinţitul de soare. Stătu şi el neclintit 
ca toate, ascultându-şi bătăile inimii. Tresări numai când 
auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură. Chemase de 
două ori. O văzu deasupra, plutind lin pe aripi; îşi mişca 
numai capul; parcă-l privea pe dânsul. Se auzi altă 
chemare mai depărtată. Pajura pluti într-acolo. Ceral 
rămase singur şi în curând din cer para că ninge înserarea. 
Judecându-se el singur pe sine, flăcăul se încredința că nu 
simte în el vreo sfială; ar fi dorit numai să aibă în preajma 
lui un suflet viu. Cânele era însă la dram, sus. Lătrase 
numai o dată. Acuma tăcea şi se făcuse noapte. Deci nu mai 
trecea nici un drumeţ. 

Luceau stele. Porni o adiere de vânt. 

Auzi în prăpastie un scâncet de dihanie. Poate i s-a parat. 
O nelinişte fierbinte i se porni din măruntaie şi-l fulgeră în 
creştet. Răsări în picioare şi căută loc de trecere pe urmele 
maică-sa. Zgrepţenând cu unghiile şi împingându-se la deal 
cu călcâiele, ajunse asudat şi gâfâind sus. Calul necheză 
uşurel; cânele veni lângă dânsul. Acolo sus, la dram, i se 
părea că e mai puţin întuneric. Îndată ce iese luna, toate au 
să se lumineze deplin. Are să se lumineze deplin şi jos în 
văgăună. Acolo s-a înălţat în picioare mortul, învălit în 
pocladă, aşteptând binecuvântarea din urmă şi rugăciunile 
de care n-a avut parte. 

Îşi aplecă urechea. Trăgea o adiere abia simțită. Bănuia în 
râpă pipăiri de paşi şi-n împrejurimi foşnet. I se desluşiră în 
urechi zvonuri de pâraie depărtate. Târziu, prin lumina de 
lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine. 
Singurătăţile muntelui pulsau de apele primăverii; viaţa 
tainică îşi întindea iar punţile peste prăpăstiile morţii. 
Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui 


în paşi, în zboruri, în chemări. Flăcăul nu înţelegea din 
toate decât o frică strecurată din pământ în el, şi începu să 
vorbească cu cânele şi cu calul, adresându-le cuvinte fără 
noimă. lot ca să-i treacă vremea mai uşor, câută traista cu 
orz. După aceea îşi pregăti un culcuş şi se învăli în pocladă. 
Zgomotele nopţii îi parară abia simţite şi i se îngreuia trapul 
de somn, când Lupu dădu glas către vale. 

Zvârlindu-se în sus, se păli cu fruntea de traista de orz 
aninată în capul calului. Apoi răcni spăriat: „Cine-i?” Nu-i 
răspunse decât cânele, care zăpăi iar. Când cânele se linişti, 
flăcăul auzi, în tăcerea cuprinsului, bătaia ca de clopot a 
fierăriilor de la o cărată. 

Auzi chemări, aproape. Cunoscu glasul lui domnu Toma. 
Venea, cu Vitoria Lipan, nu numai crâşmaral, ci şi judeţul 
satului, ş-un străjer. Poposiră, deshămară iapa, aprinseră un 
foc de găteje lângă parapetul podului. 

Arde făclia, Gheorghiţă? Întrebă Vitoria. 

Cred că arde. Răspunse flăcăul cu îndoială. 

Vai, băiete, îl mustră femeia, cum nu înţelegi tu o datorie 
ca asta! Coboară şi vezi. |ine, am adus de la biserică 
fanarul acesta cu semnul crucii. Aprinde lumânarea din el şi 
potriveşte-l frumos la căpătâiul lui tată-tău. Să ştii că nu se 
poate să-l ridicăm azi, poate nici mâni. Cât ar fi, trebuie 
să-l priveghem, şi m-am înţeles cu părintele Tudorache ca 
să vie să citească aici. 

Dar de ce nu putem să-l ridicăm? Se împotrivi 
Gheorghiţă, neguros. 

Nu se poate, căci ei îşi au rânduielile lor. 

Care ei? 

Stăpânirea. Îşi au rânduielile lor cum să steie toate pe loc 
până ce vine domnu subprefect pe care l-am văzut noi la 
Farcaşa, şi doftorul, şi domnu procuror. 

Da' de ce să vie? Ce au ei cu noi? 

Cu noi n-au nimica. Au cu mortul, să vadă cum şi ce. Să 
cunoască şi ei cum că într-adevăr a fost ucis, şi după-aceea 
să înceapă a căuta pe făptaşi. Eu întâi am ţipat ca să mă 


lase în pace să-mi iau omul, şi să-i fac cele de cuviinţă. Dar 
atuncea s-a sculat domnu Toma, care-i de faţă, şi m-a sfătuit 
să mă supun, că altfel ne vâră judecătorii în închisoare. Dac- 
am văzut ş-am văzut, ce să fac? M-am supus. 

Or face ei cum au rânduiala şi după aceea mi-or da mortul. 
După asta nu mai au nici ei nimic cu mine, nici eu cu dânşii. 

Ţ! Nu aşa, nevastă, se amestecă, nemulţămit, domnu 
Toma; ei doar nu fac asta dintr-o răutate. 

Rânduiala aceasta o au ca să poată găsi pe ucigaş. 

Domnu Toma, nu te supăra. Dacă s-or uita la nişte ciolane, 
parcă au să ştie care-i făptaşul? 

Nu-i numai asta. Ai să arăţi şi dumneata ce ştii şi ce 
bănuieşti. 

— Eu? Se miră munteanca şi privi pieziş spre ceilalţi 
oameni, care suiseră cu ea din Sabasa. 

Apoi tăcu şi-şi acoperi buzele cu podul palmei stângi. Tare- 
ţi mulţămesc, domnu Toma, pentru ajutorul care-l dai, 
adăogi ea cu glas blând; şi-i fi bun să mai trimeţi aicea, 
mâni, căruţa cu părintele, aşa precum te-am mai rugat. Ţi- 
oi plăti cât îi spune, ş-oi socoti ajutorul dumnitale ca o 
binefacere. Pune în căruţă, odată cu părintele, pani 
douăzeci, măsline două chile, şi scrumbii zece, şi rachiu 
cinci gărăfi de câte-o ocă. Scrie şi acestea în catastif la 
dumneata, pe lângă cele ce am adus acuma cu noi. Cine-a 
binevoi să vie aici ca să vadă ori să privegheze pe mort, să-l 
cinstesc c-un pahar şi să-i dau o bucată de pită cu ceva, ca 
să fie pomenire. Poftesc ş-acuma pe domnu judeţ şi pe 
străjer. Gheorghiţă, scoate din fân, din căruţa lui domnu 
Toma, o garafă şi ad-o aici, la foc. 

Oamenii s-au bucurat şi au zâmbit cu voie-bună cătră 
nevastă, prin lucirea flăcărilor. Vitoria le-a turnat rachiu şi 
au băut pe rând din acelaşi pahar, neuitând să închine 
pentru mort. Domnu Toma, mai ales, a vorbit drept după 
inima Vitoriei: 

— Dumnezeu să-i ierte lui Nechifor Lipan toate greşalele 
cu voie şi fără voie şi să binevoiască a-i da, măcar de-acu 


înainte, hodină în pământ. 

La această închinare Vitoria a crezut de cuviinţă să 
lăcrămeze, înainte de a bea, a vărsat pentru mort o 
picătură din pahar. Asta o făcea de mult, de când se arătase 
înţelegerii ei adevărul. 

Flăcăul a coborât fanarul în râpă. Ceilalţi au aşteptat ziua, 
lângă foc, cinstind din când în când băutura. Pe urmă s-au 
dus şi ei să descopere şi să vadă pe Lipan. 

Domnu 'Tloma s-a întors în sat cu străjerul. După hotărârea 
Vitoriei, i-a năimit cal şi 1-a repezit solie de-al doilea la 
domnu subprefect Năstase Balmez, să-l roage să 
binevoiască a împlini cât a putea mai degrabă rânduielile 
stăpânirii; că nevasta mortului îl roagă cu lacrimi şi plăteşte 
toate cheltuielile. 

În cursul zilei s-a ostenit părintele la deal, între gărăfi şi 
pani, şi cu mare greutate s-a pogorât în râpă, deşi Vitoria 
tocmise om ca să taie şi să sape trepte. Sfinţia sa era bătrân 
şi pântecos şi cu greu a izbutit a se înfăţişa la datorie. 
Punându-şi patrafirul, şi-a mângâiat barba albă, a deschis 
cartea şi a prins a ceti cuvinte vechi. Din când în când se 
oprea, ca să răsufle de trudă. Văduva a dat la o parte un 
colţ de poc-ladă, ca s-audă şi mortul şi să se uite la cer cu 
găvanurile negre ale căpăţânii. Oameni din sat şi trecători 
de aiurea veniseră nu atât pentru citanie, cât pentru 
pomana mortului. Femeile spuneau unora şi altora 
întâmplările şi era de mirare cum sosiseră, pe vânt, ori prin 
pământ, veşti de dincolo de munte, cum că făptaşii ar fi 
nişte oieri care ar fi trăitori în acele părţi. 

Vitoria asculta atent vorbele şi se gândea că numaidecât 
trebuie să treacă la o prietenă a ei de-acolo, s-o poftească la 
îngropăciune şi să mai afle ce vorbe s-au mai spus şi ce 
iscodiri s-au mai îndeplinit. Avea chiar o plăcere gândindu- 
se că a rămas cineva acolo care scormoneşte şi află. 

Autorităţile nu s-au putut aduna în râpă decât a treia zi. 
Vitoria a stat c-un umăr întors, ascultând ce puteau să 
spună nişte oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan. 


Au descoperit oasele, s-au uitat la ele; unul a cercetat 
căpăţâna; pe urmă a scris pe hârtie ce-au văzut şi ce-au 
înţeles. Jignită a fost munteanca mai ales de faptul că 
niciunul nu şi-a făcut cruce şi n-a spus o vorbă creştinească 
pentru sufletul lui Nechifor. 

Domnul subprefect Anastase Balmez şi-a adus aminte că a 
mai văzut-o pe munteanca. 

Acesta ţi-i omul după care umblai? Întrebă el. 

Acesta-i, domnule, răspunse munteanca. 

După cât se vede, e ceea ce bănuiam eu încă de-atunci. 
Omul dumnitale a fost omorât şi jefuit. 

Da, domnule, răspunse cu blândeţă Vitoria; însă în taşcă, s- 
au aflat ceva parale, şi chimirul na fost desprins de pe el. 

Atunci să-l fi ucis careva din duşmănie? 

— Cum pot crede una ca asta, domnule, când el a călătorit 
cu prieteni de la Dorna pân-aici? 

Atunci Vitoria s-a crezut datoare să spuie ce ştia. Anume 
că, după cumpărătura de oi de la Dorna, Nechifor a venit 
pân-aici cu doi tovarăşi şi prieteni, care trăiesc şi acuma 
peste Stânişoara, la un loc care se cheamă Doi Meri. Acei 
prieteni arată că au cumpărat oile lui Lipan şi i-au numărat 
banii. După numărătoarea banilor, care s-a făcut sus, Lipan 
s-a întors, purcedând spre casă. Atunci se vede că cineva, 
care a fost de faţă ş-a văzut târgul şi banii, s-a luat după el 
şi 1-a lovit. I-a răpit banii oilor. Altfel nu poate să fie, arăta 
Vitoria; căci aşa spun acei doi prieteni ai mortului, anume 
Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Deci Lipan nu şi-a pus banii la 
un loc cu cei care-i mai rămăseseră; ci-i purta în mână. 
Ucigaşul 1-a lovit şi i-a smuls banii; căci, cum 1-a lovit, 
Lipan a căzut în râpă cu tot cu cal. Să se fi dus după el, e 
mai greu de crezut; căci era cânele, care s-ar fi luptat cu 
îndârjire pentru stăpân. Ca să jefuiască pe mort, acel care 
lovise trebuia să ucidă şi cânele, însă cânele s-a aflat viu. 
Rămâne de văzut cine era acel străin martor, care a văzut 
pe Lipan primind banii. După cât înţelegea ea, gospodarii 
nu-şi aduc aminte cine ar fi fost acel om străin. Dar dacă i-a 


strânge stăpânirea, ei au să mărturisească şi au să-l arate. 
În acelaşi timp să înţelege că au să facă şi dovada 
cumpărăturii oilor cu vreo chitanţă pe care Lipan a scris-o 
în vârful muntelui, deşi acolo nu se află nici un fel de 
cancelarie, iar vântul nu aduce în vârtejurile lui acolo nici 
cerneluri, nici pene de scris. Hârtia de cumpărătoare a oilor 
e la Lipan în taşcă, nu-i la dânşii; însă dacă spun ei că au dat 
bani pe partea lui de oi şi i-au numărat acolo cu martor, 
cine poate îndrăzni să spuie că nu-i aşa? Adevărat este că 
lumea se dovedeşte plină de vorbe şi înşelări şi ar fi 
spunând unii şi alţii de peste munte că toată treaba asta n- 
ar fi curată; însă ea nu poate obijdui pe nimeni, fiind 
încredinţată că Dumnezeu va scoate la urma urmei 
adevărul la lumină. 

Femeie, zise domnu Anastase Balmez, răsfrângându-şi cu 
dispreţ buzele; din ce spui dumneata, eu nu pot alege 
nimica. A fost vreun martor când s-a făcut târgul? 

Nu ştiu, n-am de unde şti, domnule subprefect; dumneata 
vei întreba şi gospodarii vor răspunde. 

Bine, la asta ne pricepem noi, şi avem să-i întrebăm. Dar 
dumneata ştii ceva despre acel martor? De unde l-ai scos? 

Eu nu l-am scos de nicăieri, domnule subprefect; dar 
trebuie să fi fost. Dacă n-a fost acolo un străin pe care l-am 
putea trage la răspundere, atunci să deie samă prietenii. 

Dumnezeu să te înţeleagă, femeie. Bănuieşti cumva pe 
acei prieteni, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui? 

Ferească Sfântul; eu nu bănuiesc pe nimeni. Ei au să vă 
spuie ş-au să-şi deie sama, ca nişte gospodari ce sunt. Până 
la Borca, în urma oilor, au umblat trei. Dincolo, peste 
munte, nu s-au mai văzut decât doi. Pe-al treilea l-au 
mâncat hultanii şi lupii, după cum se vede. Dumnealor să 
arate cine a dat cu baltagul; căci şi asta se vede în căpăţâna 
aceasta. Eu n-am de unde şti; dumneavoastră nici atâta; să 
spuie dumnealor, să arate pe acel care a fost martor şi a 
văzut numărătoarea banilor. 

Ce martor, femeie? Ce-mi tot vorbeşti de martor? 


Grăiesc şi eu ca o minte slabă ce mă aflu. 

Lasă martorul, femeie. Datoria mea e să strâng în chingi 
pe cei doi. Oricât de vicleni ar fi, cu mine nu se pot pune. 
Am descoperit eu cazuri mai grele. 

Vitoria îşi strânse umerii şi buzele: 

Dumneavoastră, domnule subprefect, veţi face cum veţi 
crede că-i mai bine; numai să-mi daţi învoire să-mi îngrop 
omul şi să-i fac rânduielile creştineşti. Vă rog să scrieţi şi 
ciobanilor. 

Care ciobani? 

Ciobanii lui Lipan, care aveau în samă oile lui. Nu se poate 
să nu ştie şi ei de vânzare - dacă într-adevăr a fost vânzare. 

Dumneata crezi cumva că n-a fost vânzare? Şi l-au ucis cei 
doi ca să-i ieie oile? 

Eu n-am spus asta, domnule. Am spus să scrieţi ciobanilor. 
Nu se poate să-i lepede stăpânul lor aşa, fără să le 
plătească simbriile şi să-i cinstească, după datină. 

Ai dreptate, vom face întrebare. Şi cred, nevastă, că n-ar fi 
rău să mergi şi dumneata cu mine acolo, să fii de faţă când 
am să-i chem pe Bogza şi pe Cuţui. 

Merg, de ce să nu merg? Se învoi Vitoria. Am acolo treabă 
şi c-o prietenă a mea, soţia unui negustor. Vreau s-o poftesc 
şi pe dânsa să fie de faţă când vom cobori aceste oase în 
sat, ca să le punem la hodină, în pământ. Se cuvine să 
poftesc şi pe acei gospodari, cu nevestele. 

Cum aşa? Eu mă duc să-i cercetez şi dumneata îi pofteşti 
la îngropăciune? 

De ce să nu-i poftesc? Îi poftesc şi la îngropăciune, şi la 
praznic, ca pe nişte buni creştini. Eu n-am nimic cu dânşii; 
Dumnezeu nu mi i-a arătat încă. Oamenii pot vorbi una şi 
alta; femeia lui Cuţui poate spune despre Bogza că ar fi 
având visuri urâte şi grăieşte prin somn; dumneavoastră, ca 
stăpânire, puteţi să le puneţi întrebări; dar eu ce pot face 
decât o îngropăciune cu datoriile care se cuvin morţilor? 

Îi poftesc şi pe dânşii; de ce să nu-i poftesc? Vă poftesc şi 
pe dumneavoastră, dacă nu vi-i cu supărare. 


Parcă aşa nu vor fi subt ochii dumneavoastră? 

Domnu Anastase Balmez clătină din cap şi rămase 
gânditor. lar avea femeia dreptate; însă nu credea de 
demnitatea lui să recunoască. O cercetare discretă şi 
delicată i se înfăţişa ca sistemul cel mai bun să descopere şi 
să apuce de grumaz pe făptaşi. Negreşit, cei doi gospodari 
nu vor putea să refuze să vie la înmormântare în Sabasa. 
Asta ar fi ceea ce, în drept, se cheamă o confruntare cu 
cadavrul victimei. Încercă să lămurească asta femeii. Acuma 
în sfârşit i se părea c-o înţelesese şi o judecă destul de 
vicleană şi ascunsă. Vitoria nu putea şti ce poate fi o 
confruntare, dar primi, zâmbind, hotărârea autorităţii - 
cugetând în sine că nu-i rău să fie amestecat şi boieraşul 
acela cu căciula ţuguiată, în zvonurile, prepusurile şi 
intrigile otrăvite care creşteau ca un bulz de omăt în 
cealaltă vale, în sat la Suha. Cât era el de boier şi de fudul, 
ea şi cucoana Măria îl puteau vinde şi răscumpăra, jucându- 
1 pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza şi Cuţui, şi cu 
tot cu nevestele lor. 

Autorităţile sfârşindu-şi cercetarea, femeia trase iar 
poclada peste ciolane şi schimbă lumânarea din fanar. În 
acelaşi timp suspina şi bocea încet, dar cu coada ochiului 
priveghea în toate părţile la oamenii aceia străini, în straie 
negre, şi cu urechea era atentă la tot ce se spunea şi se 
şoptea. 

XV în Suha, domnul Anastase Balmez şi-a început 
cercetările lui cu o dibăcie de care se simţea cu drept 
cuvânt mândru. A poftit la domnia sa, ca informatori, pe cei 
doi gospodari, hotărât să-i asculte cu răbdare şi cu 
blândeţă. 

Ce pot pentru ca să ştiu eu, domnule subprefect? A 
răspuns cu glas destul de hotărât, amestecat cu puţină 
supărare, omul cu buza despicată. Eu nu pot pentru ca să 
ştiu nimica. 

Ştiu, te cred, domnu Bogza, îl domolea subprefectul. 
Dumneata eşti un om cu stare. le bucuri de deosebită 


consideraţie. Eu am datoria să te întreb. Dumneata ai 
datoria să răspunzi. Căci de la Dorna şi până aici te-ai aflat 
cu Nechifor Lipan. Aţi călătorit împreună; aţi mâncat 
împreună. Nu-i aşa? 

Aşa este. 

Fiind aşa, te rog să binevoieşti a-mi spune unde v-aţi 
despărţit. 

Apoi să vie şi Ilie Cuţui, să fie de faţă. Să spuie şi el. A fost 
şi dânsul acolo. 

Îl întreb şi pe dânsul, n-ai grijă. Eu am interesul să aflu 
toate acestea, pentru a putea urmări pe făptaş. Crezi 
dumneata că pot eu să ridic un deget până ce nu am 
încredințare deplină? Eu nu sunt învăţat să obijduiesc pe 
nimeni. Aşa că să fii bun să-ţi aduci aminte când v-aţi 
despărţit, ca să pot prinde un fir. 

Care fir? 

Să pot prinde un fir, să găsesc o urmă, să încep cu ceva. 

Care urmă? Pe mine, domnule subprefect, să nu mă 
năcâjiţi, că destule am eu pe cap. Eu de moartea acelui ocier 
nu pot ca să ştiu nimica. Ce pot pentru ca să spun, decât 
atâta, cum că eu şi Cuţui ne-am despărţit de el când am 
ajuns în vârful Stânişoarei. Atuncea, când a văzut el cât 
drum mai are până la apa Moldovei şi pe urmă până la apa 
Prutului, s-a lehămetit şi s-a hotărât să se lase de turma 
asta. „Am eu destule oi - zice - la apa Jijiei. Daţi-mi câştig ca 
şi pentru celelalte o sută, şi cheltuielile pe care le-am făcut, 
şi duceţi-vă sănătoşi. Să deie Dumnezeu să aveţi spor de la 
dânsele. Eu mă întorc acasă.” 

Aşa a spus? 

Da; întocmai. 

Şi i-aţi dat banii? 

I-am dat banii. l-am numărat hârtii de câte o mie şi de câte 
o sută. 

Nevasta mortului stătea umilită într-un colţ al odăii, cu 
capu-n vatră, cu coatele pe genunchi, cu fruntea în palme. 


Nici nu se poate altfel, zise ea încet, fără a se clinti. 
Gospodarii i-au numărat paralele. 

Celălalt sta la o parte ş-a văzut. 

Care celălalt? Se încruntă Bogza. 

Lasă-ne, femeie, hotări subprefectul. Nu încurca lucrurile. 

Eu nu le încurc. Eu vreau să descurc pe acest creştin care 
nu-i vinovat cu nimica, se întoarse munteanca zâmbind 
cătră Bogza. A fost unul străin, care a văzut când s-au 
numărat banii. Acela trebuie cunoscut şi urmărit. 

Dar n-a fost nici un străin, femeie; ţi-am mai spus. 

Ba poate să fi fost, se întoarse Bogza. 

Nu spun eu? Trebuie să fi fost. Dumneata poate credeai că 
vorbesc de domnu Cuţui? 

Domnu subprefect se întărâtă puţintel: 

Dacă a fost, să spuie omul. Cine a fost? Îl cunoaşte? 

Nu cunosc; poate pentru ca să ştie Cuţui. 

Nu ştie nici el. De unde să ştie? Să zicem că i-au ieşit hoţii 
înainte şi gata! 

Vezi? Atuncea de ce tot amesteci acel martor? 

— Nu-l amestec, domnule subprefect. Dar noi, muntenii, 
avem obiceiul să facem vânzările cu martori, nu cu hârtii 
scrise de domnii judecători. Dacă domnia voastră spuneţi că 
nu-i martor, eu tac. 

Atunci s-au scris hârtii. Dar la urma urmei nici de acestea 
nu-i nevoie, căci domnu Bogza şi domnu Cuţui erau prietini 
buni cu domnu Nechifor Lipan. De aceea să ştiţi, oameni 
buni, că eu n-am venit pentru alta aici, decât să vă poftesc 
la înmormântarea oaselor care au mai rămas. Eu atâta 
treabă mai am în aceste locuri şi pe urmă mă duc acasă, 
rugând stăpânirea să găsească ea pe făptaş. Eu ştiu că 
domnu subprefect are să-l găsească, aşa că, în privinţa 
asta, n-am nici o grijă. Dumneavoastră, ca buni gospodari, 
veţi da toate deslugşirile şi veţi ajuta cum veţi putea. Iar la 
îngropăciune numaidecât să veniţi. 

Subprefectul îşi bătea nerăbdător cizma cu vărguţa pe 
care o ţinea în mână. Secretarul, la măsuţa lui, asculta, 


neştiind ce să mai scrie. Vitoria se ridicase din locul ei, 
încheindu-şi sumăieşul. Pe dânsa n-o mai interesa întru 
nimic cercetarea. 

Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea; se 
cuvine să-i faceţi o asemenea cinste. 

Bine, se învoi, nedumerit, Bogza; putem să venim, dacă 
domnu subprefect socoate că ne putem duce. 

Veniţi cu tot cu nevestele dumneavoastră. Tare frumos vă 
poftesc. Mâni îi facem soţului meu petrecerea din urmă. 
Merge şi domnu subprefect. 

Eu? 

Da, se înţelege. Parcă acolo nu puteţi sta de vorbă, cum 
staţi ş-aici? Ba încă acolo domnu Bogza poate şi-a aduce şi 
mai bine aminte. 

Calistrat Bogza se scociori în chimir, scoase tabacherea, o 
deschise şi-şi răsuci o ţigară groasă. Femeia puse mâna pe 
clampa uşii. Plictisit, subprefectul o aştepta să plece. l-ar fi 
poruncit să se ducă, însă ea era un om cu sentimente 
delicate. 

Mai am eu ceva de spus, vorbi subţire femeia, dar las pe 
mâni. Vorbim după aceea. 

După care? 

După ce astrucăm pe Nechifor Lipan, (astruca - a îngropa, 
a înmormânta.) El a spus ce avea de spus. Te-aştept 
numaidecât, domnu Bogza. 

Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgând fum după fum 
din ţigara-i groasă. 

Vitoria ieşi. În odaia cealaltă erau jandarmi. Cuţui sta la o 
parte, pe o laiţă, şi fuma şi el dintr-o ţigară tot aşa de 
groasă ca a lui Bogza. Munteanca zâmbi, oprindu-se: 

V-aţi sfătuit să vă faceţi ţigările la fel şi-n aceeaşi vreme? 
Vorbi ea. Domnu Bogza te prepune pe dumneata. 

El? Mă prepune pe mine? Tresări cu îndârjire Ilie Cuţui. 

Ce să te prepuie? Că ai fost de faţă la numărătoarea 
banilor. Dar eu vorbeam de altcineva. 


Nu pricep ce spui dumneata, femeie, grăi moale 
gospodarul, aşezându-se iar pe laiţă. 

Eu ziceam cătră domnu subprefect că trebuie să mai fi fost 
cineva de faţă, care-a văzut banii, ş-acela-i făptaşul. Dar s-a 
dovedit că n-a mai fost nimeni. Atuncea ar putea spune 
cineva că, dacă n-a fost mărturie, nu s-au numărat bani. 
Dacă n-are bani, cine să-l ucidă? Dacă nu s-au numărat 
parale, nare de ce să se întoarcă; trebuie să se ducă înainte 
după oi. 

Cum nu s-au numărat parale? Ce vorbeşti dumneata? Nu 
ţi-am mai spus că i le-am numărat sus, pe munte, în popas? 

Ştiu, domnu Cuţui, eu nu vorbesc de asta, nu te supăra. 

Cum nu vorbeşti de asta? Atunci ce tot spui? 

Vorbesc şi eu, răstălmăcind şi potrivind, ca lumea care n- 
are ce face şi se amestecă în treaba asta a noastră. 
Dumneavoastră ştiţi mai bine decât oricine ce-a fost şi aveţi 
să spuneţi. Mortul a spus atâta cât trebuie, domnu Ilie. Tot 
ce avea de spus, a spus. Ce te uiţi aşa la mine? Acu mai 
rămâne să spuneţi şi dumneavoastră, şi pe urmă gata. După 
asta, domnu subprefect a vedea ce-a mai face. Fiindumi 
nădejdea în ajutorul dumneavoastră, l-am rugat pe domnu 
Calistrat şi te rog şi pe dumneata, domnu Ilie, să nu laşi aşa 
pe un prietin. Acuma, după ce a fost aflat, să veniţi să fiţi 
faţă când l-om pune în locaşul de veci. 

Cuţui o asculta cu luare-aminte, privind într-o parte. 

Cum ai spus? 

Să vii, domnu Ilie. Vine şi domnu Calistrat. 

Dacă zice el că vine, eu nu mă pun împotrivă. 

— Îmi pare bine, domnu Ilie, şi să vă luaţi şi soțiile. Avem 
să facem oleacă de praznic. 

Vitoria ieşi, tropăind repegior. Pentru o împrejurare ca 
aceasta şi pentru sărbătoarea mortului, îşi lăsase opincile 
şi-şi pusese încălţările cele bune, cu vârfuri de glanţ. Trecu 
pe cărări zbicite şi pe drumul cel mai scurt, până la prăvălia 
lui domnu Iorgu Vasiliu. Găseşte acolo căruţa tocmită, în 
care avea să încapă în voie, alături de dânsa şi o bună 


prietină cum era cucoana Măria. Acolo, după ochiul cel 
rotund de geam, ştia mai ales că avea să afle pe Gafiţa, 
chemată în mare grabă de Ghiţişor. 

După ce intră şi scoase de pe dânsa sumăieşul, se aşeză pe 
un scăunel şi privi cu plăcere spre cucoana Măria. Se 
întoarse şi spre Gafiţa. Îi păru bine c-o găseşte. Nici nu se 
aştepta s-o întâlnească. Îi pare bine mai ales pentru că 
poate să-i spuie ce se petrece la primărie, unde face 
subprefectul cercetare. A stat la întrebările subprefectului 
întâi şi întâi domnu Calistrat; după aceea domnu Ilie. Dar 
nevestei lui Lipan nu i-a plăcut cum îi întreabă. 

Cum îi întreabă? Şi ce-i întreabă? Se interesă, cu destulă 
grijă, Gafiţa. 

Îi întreabă fel şi chip. Înainte de a intra acolo, am văzut şi 
pe femeia lui Bogza. 

Hm! Ai văzut-o? Dar ea, mă rog, ce caută acolo? 

— Nu ştiu. Am stat şi eu puţintel în preajmă. Am ascultat 
ce vorbea cu nişte femei. Atâta pot a spune, dragele mele, 
că doresc în toată viaţa mea să nu vorbească despre mine 
prietinele. 

Vorbea despre mine; nici nu se poate altfel. 

Nu îndrăznesc a spune una ca asta. Eu nu vâr nici un fel 
de intrică. Mă gândesc că nu-i toată lumea urâtă, nici calică, 
nici proastă; nu trăieşte când cu notarul, când cu jandarul. 
Ştiu eu că acestea-s nişte vorbe din zavistie. Un lucru l-aş 
înţelege mai puţin decât toate: să arunce năpaste. Să mă 
ferească Dumnezeu. Eu sunt cea mai năcăjită şi mai 
amărâtă de pe lumea asta, am rămas văduvă şi sărăcuţă, 
dar n-aş cuteza să arăt pe cineva dintre cei pe care-i văd 
oameni cumsecade, aşezaţi bine la casele lor, ţinând la 
nevastă şi îmbrăcând-o cât se poate de frumos - n-aş putea, 
Doamne fereşte, cuteza să arunc o vorbă, să se creadă 
cumva că aş avea vreo bănuială. Deci l-am şi rugat pe 
domnul Ilie să poftească mâni, dincolo de munte, la Sabasa, 
la petrecerea din urmă a unui prietin. 


Gafiţa era o femeie năltuţă, subţire în boi, c-un obraz 
neclintit în frumuseţa lui, încondeiat cu sprâncene codate şi 
cu ochi mari ca migdalele, umezi şi negri. Purta catrinţă cu 
fluturi, bluză de modă nouă şi pantofi cu călcâie nalte. La 
vorbele prietineşti şi pătimaşe ale muntencii, obrajii i se 
rumeniseră. Cu râsuri în faţă, îi sta şi mai bine. Zâmbi 
ascuţit, gândindu-se la viclenia unei anumite prietine şi găsi 
destule vorbe potrivite ca să dovedească ce fel de femei 
trăiesc pe lumea asta şi mai cu samă la Doi Meri. Cât 
priveşte de năpăşti, apoi a mai spus şi altă dată că cel fără 
vină n-are a se teme de nimic, Ilie Cuţui îşi are baltagul 
acasă, sub icoane. S-a plimbat cu el în lume, fără să-l 
spurce. 

Pentru soţul meu eu pot să jur, cu mâna pe sfânta cruce. 

Ştiu, dragă nevastă, nu te uita la vorbe. Eu mă găsesc cea 
mai asuprită - şi nu mă întorc asupra nimănui. Aştept de la 
Dumnezeu să se facă lumină. Hotărârea Lui are să cadă la 
vreme. 

Să cadă, se ascuţi Gafiţa, cu ochii aprigi. Cine-a făptuit, să 
primească pedeapsă. Cine râde, să cunoască plânsul. 

Ştiu, o linişti iar Vitoria. Ştiu că domnu Ilie răspunde cu 
dreptate subprefectului; dinspre partea asta, n-am nici o 
grijă. Orice or spune unii şi alţii, eu şi de Bogza am anume 
părere. Pân-acuma nu s-au arătat alte semne, decât cele pe 
care le-a scos la vedere mortul. 

Să ştii, leliţă Vitorie, că semne sunt şi altele. 

Ştiu, ştiu asta. 

Nu ştii! Dumneata socoteşti că eu azvârl numai aşa vorbe. 
Spun din durere şi din usturime, căci de o bucată de vreme 
nu mai am tihnă din pricina unei ticăloase. 

Te cred, dragă. 

Se amestecă, blând, şi soţia lui domnu Iorgu Vasiliu: 

— Nu te potrivi. Dumneata rămâi cum eşti. Ce ţi-a dat 
Dumnezeu, nu poţi împrumuta. 

Gafiţa râse, alinată. Aşa era mai frumoasă. Tovarăşele ei o 
pândeau pieziş şi-şi aruncau săgeți cu ochii. După ce n-au 


mai avut ce face cu dânsa, i-au dat drumul. Îndată, în odăiţa 
plină de scorţuri şi de ştergare, ochii Vitoriei se întristaseră 
şi se întoarseră către răsărit, la icoane. Făcând trei cruci, 
femeia salută pe sfinţi. Înturnându-se spre ochii micşoraţi şi 
plini de curiozitate ai gazdei, se grăbi să-i spuie nu atât cum 
merge cercetarea omului stăpânirii, cât mai ales cum stă în 
picioare, împotriva unor hotărâri mai tari decât oamenii, 
acel om care-şi arată colții prin buza despicată. 

— El cearcă, dragă cucoană Mărie, să se ascundă după 
deget, lămurea cu înverşunare munteanca. Nu ştie, 
sărmanul, cum că ce i-i scris i-i pus în frunte. Eu acuma l-am 
deschis şi l-am citit deplin. Mai are şi omuşorul cel cu 
căciula ţuguiată a se juca o zi, două cu dânsul. Ş-acela 
înţelege cum stă chestia, căci nu-i nici chior, nici prost, dar 
tare l-am rugat să mai îngăduie. Trebuie să iasă împotriva 
duşmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ş- 
atuncea doresc să-1 văd zbătându-se cum s-a zbătut omul 
meu în râpă. Dac-aş putea să-1 lovesc şi eu cu acelaşi 
baltag, în locul unde 1-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aş 
simţi mai uşurată. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghiţă, 
care-i încă prost şi copil, nu-l pot pune. Aşa că vreau să-l 
împung şi să-l tai altfel, ca să mai scot din mine obida care 
m-a înăbuşit atâta vreme. Căci eu, dragă cucoană Mărie, 
am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş- 
am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. lar de-acuma îmi 
mai rămân puţine zile, cu nour. Stau şi mă mir într-o 
privinţă, cum de-am mai găsit în mine puterea să rabd 
atâtea şi să îndeplinesc toate. După ce l-am căutat şi l-am 
găsit, ar fi trebuit să mă pun jos şi să-l bocesc. Dar ştiu eu 
cine mi-a dat îndemn şi putere. Am făcut toate ş-am să mai 
fac, cât voi mai avea suflet. Am trecut muntele ista în toate 
felurile, am fost la Borca nu ştiu de câte ori, am cheltuit 
parale în dreapta şi-n stânga, am mişcat oameni şi preoţi; 
am vorbit, dragă cucoană Mărie, şi printr-o sârmă, tocmai 
la Piatra. Eu eram de partea asta, în primărie la Borca, şi de 
partea cealaltă era domnu prefect, şi l-am rugat pentru 


omul meu, pe care l-am găsit risipit într-o râpă, să-mi deie 
voie să-l îngrop în ţintirim. Să nu rămâie între lupi; să-l 
aduc între creştini. Am săvârşit şi asemenea păcat, vorbind 
pe sârmă. Râdeau bărbaţii de mine, cum mam spăriat 
auzind glas de la Piatra. Am făcut multe altele; ş-acuma s- 
apropie vremea să le sfârşesc. 

Munteanca îşi lăsă fruntea pe umărul soţiei lui domnu 
Iorgu Vasiliu şi începu a plânge şi a suspina. După asta îşi 
şterse lacrimile, îndesat, cu mâneca şi se pregăti de 
plecare. 

Toată alcătuirea încurcată din acel colţ de la Suha, cu 
duşmăniile, cu prieteniile, cu intrigile, cu vorbele deşarte, 
cu spaimele ascunse şi cu nădejdile, s-a încărcat în căruţe ş- 
a trecut muntele Stânişoara, în preajma mortului care 
aştepta cea din urmă alinare lângă făclia lui de ceară. 

Domnu 'loma avusese grijă să aducă la faţa locului un car 
cu doi boi frumoşi. Îl împodobise cu cetină şi aşezase în el 
sicriu gol. După porunca Vitoriei, se aflau de faţă trei preoţi 
şi trei oameni cu buciume; şi patru femei bocitoare. Le 
alesese domnu 'loma: două din Borca şi două din Sabasa, 
care ştiau să plângă şi să bocească mai bine. În căruţa 
dascălului a adus pomenile. Preoţii îşi aveau şi ei o 
nadişancă vopsită verde. (Nadişancă - brişcă.) S-au înşirat 
oamenii cu prapurile şi cu crucea. Alţii au coborât racla în 
râpă ş-acolo Vitoria singură, suflecându-şi mânecile, a luat 
cu grijă bucăţile soţului său şi le-a potrivit una câte una în 
cutia de brad, stropindu-le cu vin. Bărbaţii au opintit sus 
povara destul de uşoară, au aşezat sicriul în car; au pus 
peste capac un lăvicer vrâstat negru şi roş ş-au dat de 
veste: gata. Atunci cel de la coarnele boilor a îndemnat ş-a 
făcut semn şi celor dinainte cu steagurile şi crucea. La cel 
dintâi popas, preoţii au coborât, au făcut rugăciune ş-au 
înălţat cântare. Vitoria singură umbla împrejurul slujbei, 
priveghind rânduielile şi având la îndemână o babă cu 
sulurile de pânză pentru datina podurilor. Când au pornit 
iar, au sunat muntenii din buciume, dând veste spre 


depărtarea văilor. După ce au stat buciumaşii, au prins a 
plânge şi a boci tare frumos femeile tocmite. Vitoria privea 
şi asculta cu luare-aminte. Deşi aceasta era pentru dânsa 
ziua cea mai grea şi se zbuciuma ea singură mai mult decât 
toate ostenitoarele, se socotea destul de mulţămită. 

Autorităţile şi gospodarii de la Doi Meri erau de faţă. 
Bogza umbla despărţit de Cuţui, unul pe o parte a 
drumului, celălalt pe altă parte. Nu-şi vorbiseră; nu se 
priviseră. Numai când sătenii au suit din râpă racla şi au 
potrivit-o în car şi i-au scos capacul, Calistrat Bogza nu s-a 
putut opri să nu întindă gâtul pe deasupra altor capete, ca 
să se uite să vadă rămăşiţele mortului. 

Vitoriei i se părea că Bogza nu s-a putut opri. Dimpotrivă, 
nici o clipă omul nu avusese gândul să se stăpânească. Era 
ca într-o fierbinţeală bolnavă şi altceva nu dorea 
deocamdată decât să vadă. Dacă ar fi cu putinţă să vadă de- 
aproape în ce stare se află ţeasta. Căci dacă nu se cunoaşte 
vreo pălitură de unealtă de fier, atunci oricine cu uşurinţă 
ar putea crede că Lipan, fiind ameţit de băutură, a nimerit, 
noaptea, cu tot cu cal, în râpă. 

Femeile umblau şi ele despărțite, repezindu-şi din când în 
când ascuţişuri de duşmănie. 'Toate le observa munteanca şi 
le cântărea în capul ei. Nu uita nimic din ce trebuia pentru 
buna rânduială şi avea vreme să se alăture şi de cucoana 
Măria, şoptindu-i ceva cu grabă. Gheorghiţă nu se afla de 
faţă. După porunca mamei lui, încălecase cum ajunsese ea, 
venind de peste Stânişoara, şi coborâse înainte în Sabasa 
ducând cânele şi tărhatul mortului. 

Au mers aşa până ce alaiul a fost zărit din vale de cătră 
oamenii tocmiţi care privegheau în turnul bisericii. 
Clopotele au început a bate. Asupra zvonurilor de clopot, au 
venit amestecându-se cântările buciumelor. 'Tot satul întâi s- 
a suit pe prispe cu mâna streşină la ochi; apoi, rânduri, 
rânduri, s-a îndreptat spre ţintirim. 

S-a făcut slujbă mare, cum puţine s-au mai văzut în 
Sabasa. Asupra rămăşiţelor descoperite ale lui Nechifor 


Lipan bătea pieziş soarele auriu de aprilie. Preoţii au cerut 
lui Domnul Dumnezeu pace pentru sufletul robului său, apoi 
au cântat cu glas înalt veşnica pomenire. Vitoria a venit 
lângă cucoana Măria şi a rugat-o, cu glas pripit, să aibă ea 
grijă de cele din urmă rânduieli şi mai ales să nu uite să 
ceară în clipa anumită vinul pentru stropit şi găina neagră 
care se dă peste groapă. Bătrâna pe care a tocmit-o 
ajutoare le are toate în traistă - numai să i le ceară. O roagă 
pe cucoana Măria să-i facă această mare binefacere, căci ea 
trebuie să steie lângă soţul său în clipa asta de despărţire. Îl 
mai vede acuma o dată. Pe urmă n-are să-l mai vadă până 
la învierea cea din veac. 

Atuncea, apropiindu-se, şi-a pus mâna în creştet şi şi-a 
mânat broboada neagră pe ceafă. Aducându-şi după asta 
degetele ca nişte gheare asupra frunţii, a părut că vrea să- 
şi smulgă ochii. 

A strigat: 

— Gheorghiţă! De ce m-ai lăsat! 

Cu aşa glas a strigat, încât prin toţi cei de faţă a trecut un 
cutremur. S-a dărâmat în genunchi; şi-a rezemat fruntea de 
marginea sicriului. 

Cucoana Măria s-a repezit spre dânsa ferind lumea cu 
palmele într-o parte şi într-alta. S-a aplecat, a cuprins-o de 
umeri şi a tras-o la o parte. Vitoria s-a lăsat dusă. Apoi, 
desfăcându-se cu uşurinţă, s-a întors iar lângă Lipan ş-a 
îngenunchiat. 

— Să vie şi bâietul! A ţipat ea. 

Băiatul era aproape. A venit, acoperindu-şi ochii cu braţul 
drept. Nu ştia ce să spuie. Îi era ruşine să bocească faţă de 
bărbii, ca o femeie. 

Cucoana Măria a săltat iarăşi în sus pe munteanca şi 
oamenii s-au grăbit să coase în cuie capacul sicriului. Îndată 
l-au coborât şi s-a auzit huruitul bulgărilor de pământ. 
Vitoria s-a întors mai liniştită şi a zvârlit şi ea asupra soţului 
său un pumn de ţărână. 

XVI. 


La poarta ţintirimului au stat ajutor lângă Vitoria domnu 
Toma şi cucoana Măria. S-a dat fiecăruia dintre cei care 
ieşeau, întru pomenirea mortului, un sfert de pane ş-un 
păhărel de rachiu. Bărbaţii şi femeile şopteau închinarea 
rituală: „Dumnezeu să-l ierte!”, deşertau dintr-o dată 
băutura, apoi frângeau din pane o bucată cu care îşi 
astupau arsura plăcută a gurii. 

Copiii râdeau şi se hârjoneau printre morminte. 

După ce făcură împărţeala pomenilor şi a colivei, preoţii îşi 
scoaseră de pe ei odăjdiile. Mai aveau un crâmpei de slujbă, 
care nu era dintre cele mai uşoare. Vitoria grăbi spre ei, ca 
să-i poftească la praznic, acasă la domnu loma. Acolo aveau 
să se adune şi oamenii stăpânirii, cu domnu subprefect, şi 
gospodarii străini veniţi de peste munte. 

Gospodina lui domnu Toma făcuse toate cum putuse mai 
bine. Fiind vremea postului celui mare, în privinţa mâncării 
era mai greu. Dar era băutură destulă şi bună, care 
împlinea lipsurile. Mai ales era un vin din jos, de la 
Odobeşti, în care domnu Toma îşi punea toată credinţa. 

Când s-au aşezat la masă, soarele era în asfinţit. Răposatul 
îşi găsise în sfârşit hodina. Cei vii începură să mănânce 
găluşte de post şi curechi prăjit cu oloi de cânepă. Preoţii şi 
cu domnul subprefect stăteau la locul de cinste, în fundul 
odăii. Gospodarii de la Doi Meri mai cătră margine. Vitoria 
se aşeză în apropierea lor. 

După ce cinstiră câteva pahare, începură a vorbi despre 
treburile de pe lumea asta. 

Dumneata, domnule Calistrat, zise munteancă, mi se pare 
că nu prea mănânci. 

Ba mănânc, slavă Domnului şi bogdaproste. 

Atunci nu bei. Se cuvine să bei pentru un prietin. 

Ba mai ales am băut. Mă gândesc că suntem departe şi 
avem a porni la drum asupra nopţii. 

Ce are a face asta? Parcă dumnitale ţi-i frică noaptea? Vad 
că ai baltag. 

Am. 


Frumos baltag. la mai bea un pahar, ca să văd şi eu. Şi pe 
urmă vei mai bea şi altele, după pofta inimii dumnitale. 
Arată-mi şi mie acel baltag. Poftesc să-l văd. Are şi 
Gheorghiţă, flăcăul meu, unul, alcătuit întocmai la fel. 

Bogza rânji nu cu voie bună şi trecu femeii baltagul, prin 
latura mesei. Femeia îşi chemă flăcăul. Era la spatele ei. 

— Gheorghiţă, ia vezi şi tu. Pare-mi-se că tot aşa-i ş-al tău. 
Numai că al tău abia a ieşit din foc şi de sub ciocan. 
Acestalalt e mai vechi şi ştie mai multe. 

Râzând, nevasta trecu feciorului baltagul. Calistrat întinse 
mâna spre armă; apoi şi-o retrase. Flăcăul îi cerceta cu 
luare-aminte ascuţişul curb şi părţile late. 

Lasă-l să se uite şi să vadă, domnu Calistrat, zise 
munteancă. Dumneata poftim şi mai cinsteşte un pahar de 
vin de la Odobeşti. Dumneata cunoşti şi ştii tare bine că 
asemenea vin mai ales îi plăcea şi lui Nechifor Lipan. Eu 
cred aşa, vorbi ea deodată cu alt glas, întorcându-se către 
meseni. Eu cred aşa, domnu Calistrat, că soţul meu umbla 
singur la deal pe drumul Stânişoarei şi se gândea la oile lui. 
Poate se gândea şi la mine. Eu n-am fost faţă, dar ştiu. Mi-a 
spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă. 

Ce ţi-a spus? Râse Bogza. 

Mi-a spus cum a fost, răspunse munteancă privindu-l 
aţintit şi zâmbind. 

Asta n-oi mai crede-o. 

Ba s-o crezi. Îţi aduci aminte, domnu Calistrat, că Lipan 
avea cu el ş-un câne? 

Mi-aduc aminte. Îi zicea Lupu. Era harnic câne şi viteaz. 

Ei, vezi, domnu Calistrat? Eu ştiu şi asta, că acel câne s-a 
pus pentru stăpânul lui, când i-a văzut în primejdie viaţa. 

Se poate să se fi pus. 

Crezi că a pierit şi cânele? 

Nu cred. Mai degrabă s-a prăpădit. 

Aşa zic şi eu. Dar dacă s-a prăpădit, se poate găsi. 

Asta-i mai greu. 


Greu pân-într-atâta nu-i, domnu Calistrat, când este voinţa 
lui Dumnezeu. Te rog să mai bei ş-acest pahar. Să-ţi spun 
cum s-a întâmplat? 

Masa tăcuse. Interesat, domnu subprefect Balmez îşi puse 
coatele pe ştergar şi-şi întoarse urechea stângă, cu care 
auzea mai subţire, privind în acelaşi timp şi cu coada 
ochiului. Simţindu-se observat, Bogza se nelinişti. 

— Dumneata ştii şi eu nu ştiu, zise el cu îndrăzneală. Dacă 
ştii, spune. 

— Să-ţi spun, domnu Calistrat. Omul meu se gândea, 
vasăzică, la ale lui şi la mine şi umbla la deal în pasul 
calului, suind spre Crucea Talienilor. 

Femeia se opri. 

Ei? O îndemnă, zâmbind, domnu subprefect. Spune. De ce 
te-ai oprit? 

Unii ar putea zice că venea la vale. Dar eu ştiu mai bine că 
se ducea la deal. Dar nu era singur. Avea cu el cânele. Şi se 
mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie 
calului şi grăbise spre pisc, ca să bage de samă dacă nu s- 
arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos, şi-şi 
ducea calul de căpăstru. Să ştiţi că nu era noapte. Era 
vremea în asfinţit. Unii cred că asemenea fapte se petrec 
noaptea. Eu am ştiinţă că fapta asta s-a petrecut ziua, la 
asfinţitul soarelui. Când cel din deal a făcut un semn, adică 
să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe 
jos a lepădat frâul. Şi-a tras de la subsuoara stângă baltagul 
şi, păşind ferit cu opincile pe cărare, a venit în dosul lui 
Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată 
inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi. 

Lipan a repezit în sus manile, nici n-a avut când să ţipe; a 
căzut cu nasu-n coama calului. Întorcând baltagul, omul s-a 
opintit cu el în deşertul calului, împingându-l în râpă. Chiar 
în clipa aceea cânele s-a zvârlit asupra lui. El 1-a pălit cu 
piciorul dedesubtul botului. Calul tresărise de spaimă. Când 
a fost împins, s-a dus de-a rostogolul. Cânele s-a prăvălit şi 
el. S-a oprit întâi hămăind întărâtat; omul a încercat să-i 


deie şi lui o pălitură de baltag, dar dulăul s-a ferit în râpă şi 
s-a dus târâş după stăpân. 

Asta-i. Cel din urmă a încălicat ş-a grăbit după cel din 
vârful muntelui, şi s-au dus. Nu i-a văzut şi nu ia ştiut 
nimeni până acuma. 

Munteanca tăcu şi se uită, cu buzele strânse, către 
cucoana Măria. Nevasta lui domnu Vasiliu, ca şi cei care 
erau de faţă, sta într-un fel de încremenire şi aşteptare. În 
toată lumea de-acolo erau bănuieli. Vorbele şi iscodirile 
lucraseră cu hărnicie. Deci toată lumea înţelegea întrucâtva 
istorisirea muntencei. Numai cât cei mai mulţi nu-şi puteau 
da samă de ce muierea asta străină umbla cu pilde şi 
răutăţi. Dacă are vreo bănuială, să spuie; dacă are vreun 
prepus, să-l deie pe faţă. Asemenea cuget se aduna, cu 
mânie, mai ales în Calistrat Bogza. El de la început, de cum 
a văzut-o întâi şi întâi, a priceput că nevasta oierului vine 
asupra lui. Pe urmă a stat cu răbdare, îndoindu-se că s-ar 
putea cumva descoperi asemenea faptă care n-a lăsat după 
ea nici o urmă. Femeia are să se zbată fără folos şi după 
aceea are să se ducă în treaba ei. 

Dar ea nu se ducea. Umbla cu vorbe şi cu intrigi proaste. 
Punea la cale pe nevasta lui Cuţui. Strecura vorbe de 
vrăjmăşie Ilenei. Stârnea pe oameni cu feluri de feluri de 
închipuiri. O lăsa. Ce-i putea face? Îi era şi milă de dânsa 
într-o privinţă, căci era o văduvă care-şi căuta bărbatul. 

De mare mirare este cum 1-a putut descoperi într-o râpă 
aşa de prăpăstioasă şi de singuratică. Mai de mirare sunt 
alte vorbe pe care le scorneşte din nou. Şi acuma - 
povestea întâmplării. 

Prost şi tâmp ar fi să-şi închipuie că ea a fost de faţă. Mai 
prost şi mai tâmp să creadă că mortul a putut vorbi. Asta n- 
o mai crede nimeni în ziua de azi. Şi totuşi, muierea aceasta 
care-l urmăreşte a arătat întocmai lucrurile, punct cu 
punct, pas cu pas. Să fie adevărat, cum spune Ileana, şi cum 
arăta Gafiţa când nu era încă aşa de otrăvită de duşmănie, 
să fie adevărat că se pot face vrăji şi sunt oglinzi în care poţi 


privi lucruri trecute şi viitoare? Un bărbat nu poate crede 
asta; deşi, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. 

La urma urmei, să arate de unde ştie şi să deie pe faţă 
lucrurile cum sunt. Ştie, poate, ceva de la nevasta lui Ilie 
Cuţui. Nepotrivit lucru este să ai de a face cu asemenea 
prietini şi tovarăşi ticăloşi. Dar nici Ilie Cuţui n-a putut 
vedea în totul lucrurile cum s-au petrecut, în toate 
amănunţimile lor. Mai ciudat este că nici el nu ştia bine cum 
a fost. Abia acuma vede că au fost aşa întocmai. 

Pe când i se învălmăşeau aceste cugetări, Bogza, simţindu- 
se privit, bău pe nerăsuflate un pahar de vin, şi încă unul. 
După aceea, fără să ştie cum, luă deodată o hotărâre 
năprasnică. Muierea-i muiere şi bărbatu-i bărbat. El era un 
bărbat, de care încă nu-şi bătuse joc nimeni în viaţa lui. 

Dă baltagul, vorbi ei, încă stăpânit, întinzând mâna îndărăt 
către Gheorghiţă. 

Mai stai puţintel, îl opri femeia, ca să încheiem praznicul 
după cuviinţă. Ce te uiţi, Gheorghiţă, aşa la baltag? Întrebă 
ea după aceea, râzând; este scris pe el ceva? 

Ascultă, femeie, mormăi cu mânie Bogza, de ce totmă 
fierbi şi mă înţepi atât? Ai ceva de spus, spune! 

Nu te supăra, domnu Calistrat, eu întreb pe băiet dacă nu 
citeşte ceva pe baltag. 

— Destul! Răcni gospodarul bătând cu pumnul în masă şi 
înălțându-se de la locul lui. 

Tacâmurile se învălmăşiră, mesenii se ridicară speriaţi. 
Ceea ce se făcea nu era bine, căci era la un praznic. Bogza 
avea întrucâtva dreptate. 

— Destul! Răcnea omul, destul! Glasul îi răguşi dintr-o 
dată. 

Destul! Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aş fi 
eu, mi-oi primi osânda de la cine se cuvine. Dar nu sunt eu. 
Ce ai cu mine? 

Eu? N-am nimic! Se apără munteanca, uimită mai presus 
de orice de o întrebare ca aceea. 


Cum n-ai? Mugi Calistrat, împrăştiind cu dosul mâinilor 
talgerele şi paharele. Dar cu cine vorbeşti tu aşa, muiere? 
Dar ce? Ai trăit cu mine, ca să ai asupra mea vreun drept? 

Gheorghiţă, vorbi cu mirare femeia, mi se pare că pe 
baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău. 

Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flăcău, 
ca să-şi ieie arma. Cuţui i se puse în faţă, poprindu-l cu 
braţele încordate, ca pe un mal. Dar în gospodarul cel mare 
izbucnise crâncenă mânie. Păli cu pumnul pe Cuţui în 
frunte şi-l lepădă la pământ. Bătu cu coatele pe cei de 
aproape şi-i dărâmă şi pe ei. Se zvârli cu coatele pe uşa 
deschisă, mugind. Vitoria fâlfâi cu braţele ca din aripi după 
el. Într-o clipă fu şi ea în prag, ţipând: 

— Gheorghiţă! Dă drumul cânelui! 

Flăcăul avea de mai nainte hotărât cum să facă. Se încurcă 
însă în lanţug, în cotlonul şurii. Prin lucirea amurgului, 
Bogza îl văzu şi se prăvăli pe-o coastă asupra lui. Atunci 
cânele dădu un urlet fioros. Izbindu-se înainte, chelălăi 
zugrumat. Izbindu-se a doua oară, rupse lanţugul. Bogza îl 
ocoli, cercând să apuce, dintr-un salt, braţul feciorului cu 
baltagul. 

Împuns de alt țipăt al femeii, feciorul mortului simţi în el 
crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a 
ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. Il dădu îndărăt. Apoi îl 
lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza 
şovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri 
sălbatice cu sânge. 

Oamenii fură îndată asupra lor. Subprefectul porunci 
cuiva, răcnind, să cheme pe loc jandarmii de la masa cea 
mică din căsuţa din fundul ogrăzii. Veniră şi jandarmii în 
fugă. Ilie Cuţui se supuse numaidecât. Cele două femei 
boceau, blestemând răutatea acelei muieri străine. Oamenii 
despărţiră pe câne, bătându-1 cu despicături de lemn, 
vărsând asupra lui apă, învelindu-1 într-un ţol şi trăgându- 
1. Aduseră pe Bogza pe braţe şi-l întinseră pe prispă. 


Se făcuse întuneric. Cineva aşeză pe prichiciul ferestrei, 
înlăuntrul geamului, o lumină. Nevasta lui domnu Iorgu 
Vasiliu ceru numaidecât apă. Îi aduse Vitoria cofa din casa 
cea mică. Amândouă stropiră pe rănit. 

Bogza gâfâia şi pufnea. Încet-încet se linişti şi-şi întoarse 
privirile obosite într-o parte, înspre oamenii adunaţi. 

Munteanca întrebă cu voce dură: 

— Mai vrei ceva, omule? 

Omul făcu semn cu pleoapele. Mai voia ceva. 

Ce vrei? 

Vreau să mă mărturisesc. 

Se făcu tăcere. Preotul cel bătrân şi burduhos îşi făcu loc, 
gâfâind. Bărbaţii se descoperiră. Jandarmii vorbeau tare în 
preajma şurii, punând felurite întrebări lui Cuţui. Cei de 
lângă rănit îi ţistuiră. Ei tăcură şi veniră în vârful degetelor 
spre adunare, aducând şi pe prizonier. Cuţui mormăia: 

— N-aveţi să mă asupriţi; n-aveţi să mă ucideţi. Eu spun de 
bună-voie. Şi să se ştie că a fost întocmai cum a arătat 
femeia mortului. 

Oamenii ţistuiră din nou. Omul cel mare, întins pe prispă, 
începea să vorbească. 

— Părinte, zise Bogza, gâfâind iar; eu văd că se poate 
întâmpla să pier. Pentru asta, fac mărturisire aicea, să se 
ştie că eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am 
prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am 
înţeles de unde ştie; dar întocmai aşa este. 

Părinte, şopti munteanca, să spuie şi de ce. Rănitul 
pricepu. 

Am făcut fapta asta ca să-i luăm oile. Am socotit că nu s-a 
mai afla nimic. Acuma turma oierului să se întoarcă înapoi, 
după dreptate. 

Bine, grăi cătră sine Vitoria. 

Bogza îşi aţinti ochii asupra ei. Erau ochi umezi în care 
pâlpâiau luminiţe. Ruptura buzei de sus părea un râs 
straniu. 


— Părinte, vorbi el iar, cu nelinişte, să nu mă laşi să mor 
aşa. Pune asupra mea patrafirul şi citeşte-mi dezlegarea. 
Mă rog de nevasta asta şi de feciorul ei să mă ierte. 

Vitoria făcu semn lui Gheorghiţă să se apropie. 

lertaţi-mă. 

Poate să trăiască, şopti Vitoria. Stăpânirea facă ce ştie cu 
el. 

lartă-mă, femeie! Ceru muribundul. M-a suguşat cânele. 
Mă duc şi eu după Nechifor Lipan şi trebuie să mă ierţi. 

Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria. 

Îşi strânse buzele, îl privi neclintit o vreme. După aceea se 
retrase. 


— Vină încoace, Gheorghiţă, vorbi ea, trezită din nou de 
griji multe. Vezi de ţesală caii, după moda nouă care am 
aflat-o aici, şi-i întăreşte cu orz, căci drumurile încă nu ni s- 
au sfârşit. Facem cu domnu 'Ioma toate socotelile şi-i plătim 
cinstit, mulţămindu-i frumos. Plătim preoţilor, oamenilor 
care s-au ostenit şi tuturora. Pe urmă, stăm şi ne hodinim 
trei zile, după care facem parastasul întâi tatălui tău. Îndată 
ne încălărăm şi ne ducem la apa Prutului la Ştefăneşti, ca să 
cunoaştem turma de la Rarău. Socot că mergând cu spor, 
pe vreme bună, ne putem întoarce iar aici în Sabasa, ca să 
facem parastasul de nouă zile. Apoi ne ducem dincolo la 
Jijia, ca să vorbim cu baciul Alexa şi să ne alcătuim cu el 
pentru întoarcerea oilor cătră munţi, unde avem tocmită 
păşunea de vară. La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom 
ruga pe domnu Toma şi pe părintele să ne-ajute a împlini 
datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai 
bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce 
atuncea de la mănăstirea Văraticului şi pe soră-ta 
Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea 
ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate 
câte-am lăsat. lar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă 
pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare 
al dăscăliţei lui Topor. 

REFERINŢE ISTORICO-LITERARE HANU ANCUȚEI. 

IBRĂILEANU: Ca nuvelist, dl Mihail Sadoveanu n-a dat 
drumul în lume unor tipuri populare, ca de pildă Caragiale - 
de altmintrelea unicul nostru creator în genul acesta. Dar 
d-sa ştie ca nimeni altul să aducă în scenă oameni vii. Dl 
Sadoveanu are puternică viziunea gesturilor, prin care 
personajele îşi vădesc mişcările sufletului lor. S-ar zice că 
această viziune îl tiranizează, că d-sa nu poate să nu vadă 
cum se comportă personajele care intră în scenă. 

Când Ancuţa a auzit ce bărbat aprig şi ce cuceritor de 
femei a fost Neculai Isac de la Bălăbăneşti în tinereţele lui - 
ea „ş-a înălţat sprâncenele zâmbind, ş-a potrivit mărgelele 
la gât şi cârligele de păr la urechiuşi, şi când văzu pe mazil 


că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte uşurel, 
mlădiindu-se cum ştia ea că-i sade bine”. 

E acea stare sufletească pe care a indicat-o Flaubert în 
cunoscutul pasaj unde ne arată pe M-me Bovary 
impresionată de un ilustru decrepit căruia îi mersese vestea 
că a fost amantul reginei Măria Antoaneta cu vreo jumătate 
de veac în urmă. E acea trezire a cochetăriei oricării femei 
adevărate, când simte masculul de rasă - fie şi beneficiind 
numai de faima gloriei trecute - pe care dl Sadoveanu a 
redat-o, nu discursiv, ci numai prin gesturile femeii, atât de 
scurt, atât de sugestiv şi atât de conform cu categoria 
socială din care face parte Ancuţa. [.] 

Garabet IBRĂILEANU, în „ Viaţa românească”, nr. 1, 
ianuarie 1923 

PERPESSICIUS: Hanu Ancuţei este mai mult decât o 
însăilare de basme, este un tot organic, o atmosferă bine 
definită, atmosferă de autentică feerie epică, zonă 
fermecată în care cuvântul trăieşte şi deşteaptă ecouri de 
dincolo de învelişul lui de sonuri, în care oamenii se mişcă, 
făptuiesc şi cuvântă într-un ritm ireal, mai mult de 
proiectaţi, lipsiţi de precizia tuturor dimensiunilor, 
nedespărţiţi de placenta de vis ce-i generează şi le amplifică 
misterul. Nu cred să greşesc alăturând de Hanu Ancuţei, şi 
ca alcătuire epică, şi ca atmosferă de poezie, dar cu mult 
mai presus, prin perfecta ei unitate de ton şi prin rezonanţa 
gravă ce trăieşte în suflete, de cealaltă suită, prețioasă 
printr-un umor de rară calitate, din Cocostârcul albastru. 
Spuneam „rezonanţă gravă”. Într-adevăr: Hanu Ancuţei 
evocă vremuri apuse şi melancolia inevitabilă se desprinde 
nu numai din scrisul cu tonuri de pluş al povestitorului - şi 
este, vă asigur, faţă de scrisul îndeajuns de poetic al d-lui 
Mihail Sadoveanu un progres -dar şi din perindarea atâtor 
întâmplări într-un arhaic ton de cronică. (Niciodată, de 
altfel, înrudirea scrisului d-lui Sadoveanu cu stilul 
cronicarilor moldoveni către care a năzuit n-a fost mai 
izbitoare şi nu i-a izbutit mai mult ca în Hanu Ancuţei.) Cu 


fiece nouă ispravă, cu fiecare nou basm, din vârtejul de praf 
al balaurului sau al încăierării de la „Fântâna dintre plopi”, 
din tânguirea cimpoiului orbului sărman, din reticenţele şi 
amneziile de povestitor bătrân ale lui Zaharia Fântânarul, 
pentru care vorbeşte Liţa Salomia - ce admirabil portret şi 
acesta al femeii care se lasă greu pornită şi pe care nimic n- 
o opreşte în urmă! 

— Din toasturile diverşilor povestitori, în special al 
călugărului Gherman de la Durau, cuvios ce nu uită totuşi 
să aducă un insinuant şi viclean elogiu vinului, ca şi tuturor 
tovarăşilor de taclale, din zâmbetul discret al hangiţei în 
care toţi cei de faţă revăd pe maică-sa, din lumina stinsă a 
ochiului pe care căpitanul de mazili 1-a pierdut la 
încăierarea de la „Fântâna dintre plopi” pentru o dragoste a 
lui, pentru un pui de ţigancă frumoasă - din toate 
întâmplările înfăşurate în verbul înflorit cu alesături de flori 
de câmp undind dintr-o vâlcea şi aromat de mireasmă 
arhaică, din cronici, se desprinde un sens adânc ca o lege 
implacabilă, dulce ca o umbră de dealuri tihnite, rotirea de 
aripi de cenuşe a timpului ce trece, a vieţii ce se 
călătoreşte, a morţii care ia pe nesimţite. De aceea vorbeam 
de rezonanţă gravă. Şi într-adevăr, când suita aceasta 
legendară se termină şi toţi adorm, care pe unde apucă, 
obosiţi de poveşti şi de băutură, şi când, în miez de noapte, 
umbra demonului se simte trecând prin aer, înţelegem că 
toată această feerie epică a trăit, ca un miraj, graţie 
vrăjitoreştei evocări a povestitorului. Şi încă n-am spus totul 
despre arta epurată a povestitorului, despre atmosfera 
unitară şi de o graţie vetust-duioasă, care de atâtea ori 
aminteşte epopeele naţionale străine. De câte ori iar nu-ţi 
vin în minte adieri din Taras Bulba sau chiar din miraculosul 
Costa Berling! Rareori însuşirea de căpetenie a d-lui Mihail 
Sadoveanu -acel dar de evocare epică cu care e înzestrat 
rapsodul - s-a realizat mai desăvârşit şi cu mai multă artă 
ca în Hanu Ancuţei. 


PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu: Hanu Ancuţei, Cartea 
românească, în „Cuvântul”, 31 martie 1928 

CĂLINESCU: Hanu Ancuţei este capodopera idilicului 
jovial şi a subtilităţii barbare. Formal, scrierea e un fel de 
Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun 
anecdote, în sine foarte indiferente. Esenţială este starea 
de fericire materială înfăptuită de oaspeţi. Ei trăiesc la 
modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă şi bând 
vin, însă după o rânduială care cere iniţiere. Fiecare 
povesteşte cu ulcica în mână: „. Noi, aici. 

— Explică moş Leonte Zodierul - de când ţin eu minte, 
încă de pe vremea Ancuţei celei dedemult, am luat obicei să 
întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de- 
Jos. Gustând băutura bună, ascultam întâmplări care au 
fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte 
alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa 
ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă - aşa vin - în alt 
loc nu se poate.” 

Vinul e adus de Ancuţa în cofăiel plin, cu ulcica mereu 
nouă. Înainte ca povestitorul să-şi înceapă istoria, toţi vâră 
ulcelele în cofăiel şi lăutarii cântă. Din când în când, Ancuţa 
aduce de la foc pui fripţi în ţiglă. Când vine muşteriu, 
Ancuţa îl întâmpină cu pui fripţi în talger de lut şi cu pită 
proaspătă. O altfel de existenţă această lume naivă nu poate 
gândi. Un negustor de lipscanie picat la han e ispitit asupra 
străinătăţii şi ştirile despre mâncările de civilizaţie umplu 
de turburare pe toţi. 

Pe principiul Decameronului se desfăşură şi Soarele în 
baltă sau aventurile Şahului, într-o stilistică mai artificioasă. 

Din toată opera lui Sadoveanu rezultă o constatare 
statornică: spre a realiza un univers liniştitor pentru ochiul 
său ce suferă de aglomerarea umană, scriitorul se slujeşte 
mereu de mişcări regresive. 

G. CĂLINESCU, Tendinţa naţională. Momentul 1901. M. 
Sadoveanu, în Istoria literaturii române de la origini până în 


prezent, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi 
artă, 1941, p. 552. 

VIANU: Meşter priceput este Sadoveanu când este vorba 
să învie o figură sau o situaţie printr-o trăsătură unică, o 
imagine sau o comparaţie. Descrieri mai întinse, cu 
acumulare de note văzute, nu lipsesc în opera atât de 
întinsă a povestitorului, în care oamenii sunt evocaţi uneori 
în fizionomie sau în portul lor. Totuşi, Sadoveanu pare a 
prefera viziunea fulgurantă, luminată în scăpărarea unei 
scântei, a „gestului” rapid şi elocvent. lată pe ducele 
Valentin, gentilom al lumii vechi, vorbind negustorilor 
poposiţi pe lângă carele lor: „Domnul duce Valentin şi-a 
plecat spre noi coiful cu pană, mulţumindu-ne” (Măria-sa 
Puiul Pădurii). Viziunea este construită din perspectiva 
negustorilor, a căror naivitate este izbită de podoaba 
cavalerească a ducelui, coiful lui cu pană. Altădată, femeile 
din Brabant sunt evocate „(bătând) pavajul de cărămidă cu 
saboţii lor de lemn şi (râzând) din toată fiinţa, ca un lapte 
care se umflă” (ibid.) Puținele însemnări ale acestei 
observaţii învie o întreagă lume: pavajul de cărămidă al 
îngrijitelor aşezări omeneşti din Brabant, saboţii portului 
caracteristic al locului, cunoscuta jovialitate a poporului 
care îl locuieşte. Comparaţia finală: „râsul ca un lapte care 
se umflă” este aleasă din sfera de îndeletniciri a aceloraşi 
oameni. O lume întreagă, un întreg decor, în câteva cuvinte! 
În Hanu Ancuţei ia cuvântul la un moment dat zodierul, 
trezind din visările sale pe părintele Gherman, pe care 
povestitorul ni-l aduce viu în faţa ochilor, cu un singur 
cuvânt: „Ioţi ne-am întors pe dată către zodier, şi s-a ridicat 
şi părintele Gherman din barba sa”. Ridicându-se din barbă, 
ca dintr-un uriaş caier în care s-ar fi găsit cufundat în 
întregime, figura părintelui Gherman dobândeşte un 
deosebit relief. lată pe oaspeţii Hanului Ancuţei ciocnind 
ulcelele cu vin: „Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind 
ulcelele spre barba cinstitului negustor” (ibid.). De o rară 
putere este, în Hanu Ancuţei, evocarea orbului adus să 


povestească lungile sale rătăciri în ţările credinţei 
pravoslavnice: „Femeia venea înainte, omul ceva mai 
îndărăt, cu capul puţin înălţat şi părând a asculta cu mare 
luare-aminte zvoana şi glasurile de la focul nostru”. 
Rigiditatea atitudinii orbilor este redată aici printr-o 
singură trăsătură de penel. Când orbul se găseşte, în 
sfârşit, în mijlocul oaspeţilor, povestitorul nu găseşte 
necesară decât această sumară notație: „El se opri şi 
lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă”. 
„Obrazul neclintit” ne vădeşte cu putere aparenţa hieratică 
a orbului. Când, în sfârşit, orbul, recucerit de amintirile lui, 
îşi întrerupe pentru o clipă povestirea, scriitorul adaugă: 
„Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi şi zâmbi în noaptea-i 
prelungă”. Aceeaşi economie a mijloacelor, cu aceeaşi 
putere sugestivă, ne întâmpină în evocarea aspectelor de 
natură. lată sunetele fără ecou în mijlocul pădurii iernatice: 
„Zadarnic ar da glas, zadarnic ar detuna cu carabina. 
Sunetele cad la o sută de metri, ca nişte vreascuri” (Ochi de 
urs). Vântul porneşte: „Un fior de vânt sosi între noi din 
valea Moldovei” (Hanu Ancuţei). Scriitorul nu ne spune nici 
că fiorul de vânt „vine”, nici că el „ajunge”. El ne spune că 
„soseşte”, adică ajunge la o destinaţie pe care şi-ar fi 
propus-o mai dinainte, a venit purtând o veste pe care 
trebuie s-o comunice. Impresia singurătăţii unei aşezări vii 
altădată, în mijlocul unei naturi care nu împărtăşeşte soarta 
de vremelnicie a oamenilor, ne este redată cu măreție în 
scurta însemnare: „Am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la 
Hanu Ancuţei celei de-atunci. Era închis şi se afla numai cu 
luna în singurătate.” [.] 

Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai 
cu seamă pe aceea a moldovenilor săi şi, în această privinţă, 
numele lui poate fi alăturat de acel al marelui înaintaş, Ion 
Creangă. Totuşi, spre deosebire de Creangă şi, mai cu 
seamă, în epoca lui mai nouă, ceea ce îl preocupă, din punct 
de vedere lingvistic, nu este redarea realistă a vorbirii 
curente, ci stilizarea ei, înălţarea ei artistică la un nivel 


care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă 
cu un text al liturghiilor. Cine străbate seria povestirilor pe 
care le debitează diversele personagii din Hanu Ancuţei 
înţelege numaidecât că vorbirea nu este împrumutată 
mijloacelor limbajului curent, ci unui mod al expresiei 
elaborat într-o veche cultură, în care formele curteniei şi 
simţul nuanţelor este atât de dezvoltat, încât 
împrumutându-le oamenilor săi scriitorul îi înalţă într-un 
plan cu mult deasupra realităţii. 

Tudor VIANU, Realismul artistic şi liric: M. Sadoveanu, în 
Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura 
Contemporană, 1941. 

CIOPRAGA: Hanu Ancuţei e o carte de atmosferă. 
Povestitorii caută mereu analogii în trecut, gândindu-se la 
domniile lui Ipsilante, Calimah şi Mihail Sturza. Întoarcerea 
în timp duce la reverberaţii lirice, mai toţi referindu-se din 
când în când la „cealaltă Ancuţă”, mama celei vii. „Pe 
vremea aceea, observă comisul Ioniţă, tot în acesta loc ne 
aflam, în preajma focurilor şi a carălor cu must, cu alţi 
oameni care acuma-s oale şi ulcele. Şi Ancuţa cealaltă şedea 
ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi 
asculta ce spuneam eu.” Perspectiva adaugă trecutului 
poezie. „Săracă ţară moldovenească! Erai mai frumoasă în 
tinereţile mele”, exclamă căpitanul de mazili, pregătindu-se 
să evoce o aventură erotică. „Acuma trăieşte o lume nouă şi 
becisnică”, întăreşte, în alt loc, meşterul lenache. [.] însă 
Hanu Ancuţei e şi o carte a filosofiei populare, făcând 
elogiul vieţii curate, al bunătăţii şi prieteniei. Nu vinul şi 
bucatele cu aer de belşug, în realitate frugale, constituie 
balsamul căutat. Un cuvânt care se aude des e acela de 
înţelepciune, aceasta presupunând calităţi umane ţinute în 
cinste. La popasul de la han, oamenii pe care numai 
hazardul i-a adunat într-un divan, lângă aceleaşi focuri, se 
găsesc prieteni şi fraţi, bucurându-se şi întristându-se la 
unison. Pentru ei omenia înseamnă a te asocia din tot 
sufletul suferinţei altora, dar şi a-i asocia pe alţii mulţumirii 


proprii. În „neagra fântână a trecutului”, ei caută 
semnificaţii şi pilde, aprobând sau detestând cu toată fiinţa. 
Întreaga lor filosofie respiră o gravitate fără uscăciune şi o 
mare linişte în faţa lucrurilor. Prietenia devine o necesitate 
sufletească. „Iubiţilor prieteni, cuvântează căpitanul de 
mazili, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăşi. 
Numai dragostea este singurătate. Divanul nostru-i slobod 
şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi!” 

Cadenţa povestirii, perfect adecvată faptelor, probează o 
mare sensibilitate pentru nuanţe. Savoarea cărţii stă în 
special în limbă, nu în fabulaţie; o limbă când ceremonioasă, 
când obişnuită, trecând uşor de la registrul liric la accente 
epice. Impresionează când arhaismul cu rezonanţe 
cronicăreşti, când reverenţa cristalizată în formule, când 
diversitatea expresiei figurate. [.] 

Capodoperă de un echilibru desăvârşit, muzicală şi 
unduitoare, gravă şi surâzătoare, în care se armonizează 
eroicul şi mâhnirea, pasiunea şi resemnarea, accentul 
polemic şi prietenia, Hanu Ancuţei încântă printr-o artă 
pentru cerul liber, cea mai apropiată temperamentului 
sadovenian. Epica de o măreție liniştită şi fascinația lirică 
sunt specifice acestei arte. Cu particularităţile sale 
naţionale, Hanu Ancuţei este echivalentul românesc al 
celebrelor Povestiri din Canterbury ale lui Chaucer. 

Constantin CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 
Editura tineretului, 1966, p. 58, 60-61, 62. 

VLAD: Hanu Ancuţei este cartea povestirilor, a „istoriilor” 
de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii. Căci 
ciclul acesta are valoarea unei „arte poetice” pentru 
înţelegerea structurii povestirii, pentru decantarea 
treptelor şi etapelor compoziționale ale genului. Există o 
dublă ipostază în situarea celor două elemente ale 
povestirii: povestitor şi întâmplarea evocată de acesta. Ea 
constă într-o dublă prezenţă: comentatorul prim - 
intervenind mai ales cu menirea de a separa planul evocării 
de acela al timpului prezent (când se povestesc istorisirile) 


- şi eroul ispitit să recheme dintr-un trecut mai apropiat sau 
mai neguros întâmplări tragice sau plăcute prin 
deznodământul lor. 

Situarea în momentul iniţial al ciclului aparţine unui 
comentator aflat la han, cel care va reţine şi memora 
fiecare clipă, retrăind apoi gesturi şi cuvinte, sunete şi 
modulaţii neaşteptate, intervenind cu discreţie în momente 
de mare încântare. Prezenţa sa ţine mai mult de 
compoziţie, delimitând sau reluând într-o scriitură lirică 
motive intonate sau aşteptate. Prezentându-i pe eroi, 
mărturisindu-şi satisfacția pentru o veche prietenie, 
entuziasmându-se pentru „cântecul Mioarei”, chemând 
timpul odihnei sau al nopţii, reţinând mişcări şi gesturi noi, 
povestitorul apropie clipa primei povestiri şi apoi a 
celorlalte frânturi de viaţă. Este începutul pentru 
încorporarea definitivă în suita melodică a povestirilor. 
Întâmplările aparţin povestitorilor, chiar dacă uneori 
intenţia de obiectivare survine mai mult din motive de 
natură intimă, motive pornite dintr-o naturală discreţie 
sufletească. Dar ritmul povestirii se înteţeşte şi atunci 
Gherman uită de începutul vag şi se dezvăluie ca părtaş la 
cele povestite, după cum Constantin Motoc va căuta să 
păstreze o convenţională detaşare de cele petrecute, iar 
lenache Coropcarul va menţine - ca modalitate insinuantă - 
rezervele unei disimulări fireşti în condiţiile întâmplării 
temerare al cărei martor a fost. „Dezaprobarea” sa pentru 
curajul lui Todiriţă Catană impune ascultătorilor tocmai 
reversul şi lauda faptelor lui. 

Sunt aşadar modalităţi diverse în aceeaşi polifonie de 
ritmuri şi modulaţii nuanţate, alerte sau domoale, adunate 
într-o creaţie unitară, închegată. Unitatea întregului ciclu 
însă aparţine mai ales alcătuirii şi continuităţilor în 
naraţiune. Ne aflăm în faţa unei structuri narative 
definitorii pentru dimensiunile eposului, în general, şi 
pentru etapa povestirii, în special. Formula (pentru că în 
povestire ca şi în vechea epopee structura ritualică vine 


dintr-un fel de ceremonial inebranlabil oficiat cu 
solemnitate) provine direct din ciclurile orientale (O mie şi 
una de nopţi) şi dintr-un moment fertil al speciei: literatura 
prerenascentistă şi renascentistă. [.] 

Există însă şi un alt timp al povestirilor, al continuității lor, 
prin umbra Ancuţei de altădată şi prin cea de acum, într-o 
perfectă simetrie de gesturi şi atitudini. Povestirile sunt 
uneori stampe însufleţite prin mişcare şi lumină. Uneori ele 
fixează, într-o anume tonalitate şi perspectivă spaţială, 
momentul cel mai intens. Privind cu ochii amintirilor, renasc 
luminozităţi care fixează crâmpeie dramatice. In lumina 
răsăritului de soare priveşte parcă spre Gherman capul lui 
Haralambie, iar din depărtare, „învăluit în lumină şi 
pulberi”, creşte silueta unui călăreț. 

Distanţa mijloceşte o apariţie de legendă: aceea a 
căpitanului Neculai Isac, dar aceeaşi distanţă are acuităţi 
sonore şi vizuale tulburătoare pentru amintirile eroilor. 
Apariţia Margăi din apa iazului, în lumina asfinţitului de 
soare irizând peste baltă, sau umbra ei în noapte reprezintă 
motive ale unei imagini de cea mai pregnantă plasticitate. E 
vorba de o viziune uneori dramatică, expresivă şi sugestivă 
tocmai prin situarea în perspectivă spaţial-coloristică a 
acestor tablouri magistrale. [.] Mobilitatea şi dinamica 
întâmplărilor se explică şi prin acea exemplară capacitate a 
scriitorului (relevată remarcabil de G. Ibrăileanu) de a 
proiecta siluete, prin sugestivitatea plastică a gestului. Este 
în această „artă a gestului” o mare concentrare a mişcării 
în notația cea mai precisă, încorporată în spaţiul unei 
naraţiuni condensate. Situaţii şi mişcări sufleteşti se 
rezumă prin reprezentarea lor plastică. „împungând într-o 
parte cu capul”, Ancuţa ascultă cuvântul tare al comisului, 
iar călăreţul „luneca” spre cei de la han inspirând de pe 
acum impresia despre o prezenţă deosebită. Sonorităţile 
râsului Margăi, ori mişcările Ancuţei, gestul ciobanului ce 
face ca oala aruncată peste flăcări să scoată un țipăt în 
întuneric, sunt tot atâtea atitudini şi pătrunzătoare mişcări 


ale unor prezenţe artistice durabile pentru receptivitatea 
cititorului. 

Ion VLAD, Treptele povestirii. [. Ascultând istorisiri la 
Hanu Ancuţei, în voi. Descoperirea operei - comentarii de 
teorie literară. Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 126-130. 

ROTARU: Arta povestirii în povestire sau a „povestirii în 
ramă” („Rahmenerzălung”, cum numesc acest procedeu 
teoreticienii germani, „roman î tiroir”, cum îi spun 
francezii) va atinge perfecțiunea, la Sadoveanu, în Hanu 
Ancuţei. Tehnica aceasta e foarte veche, mai veche decât 
Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al său 
Decameron, urmat de emulul său, englezul Chaucer, în 
Canterbury Tales, ori de Margareta de Navara în al său 
Heptameron. Poate fi aflată în cărţile populare, de felul 
Sindipei (prelucrată deosebit de cursiv de Sadoveanu însuşi 
în Divanul persian) sau în Halima, din care scriitorul 
moldovean lasă de asemeni o versiune proprie. Foarte 
veche, ea este în acelaşi timp foarte nouă, fiindcă o găsim 
aplicată, în diferite moduri, în cinematografie şi în aşa- 
numitul teatru epic modern, cu avantajul de a putea 
transforma povestitorii înşişi în personaje ale naraţiunii de 
cadru. Ea are, totodată, un profund caracter popular- 
folcloric. Ignorând-o poate, Anton Pann şi Creangă au 
aplicat-o spontan. Căci ce altceva sunt Povestea vorbii, O 
şezătoare la ţară şi, în anume chip privite, suita de povestiri 
din Amintiri, decât nişte povestiri în ramă legate între ele, 
curgând firesc una dintr-alta? Neculce însuşi nu e străin de 
acest mod structural de a povesti, iar dintre scriitorii străini 
moderni, agreaţi mult de Sadoveanu, poate fi amintit în 
acest sens Turgheniev, cu Povestirile unui vânător, traduse 
româneşte cu mare măiestrie de creatorul Hanului Ancuţei. 

Hanul însuşi devine un fel de personaj al povestirii de 
cadru. Aşezat la răscruce de drumuri şi de veacuri, el 
adăposteşte, ca o cetate, pe povestitori şi ascultători, cu 
toţii iubitori de vin din Ţara-de-]Jos, băut din oală nouă de 


lut roşu, după ritualul lui Dabija-Vodă, evocat de Neculce şi 
de Eminescu. [.] 

Lirismul sadovenian, învăluitor, transpune adunarea de la 
han, ca şi întâmplările povestite acolo, într-un timp istoric 
nedeterminat. Hanul reprezintă Moldova dintotdeauna, 
ţară a oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu practici 
săvârşite ritualic şi cu întâmplări care se succed după date 
calendaristice. Diferitele Ancuţe care se perindă ca stăpân 
la han sunt parcă una şi aceeaşi, în ochii generaţiilor de 
băutori şi povestaşi. Însăşi curgerea melodică a propoziției 
narative, bazată pe succesiuni de imperfecte (aşa-numitul 
imperfect iterativ), sugerează această imagine: „Iaberele 
de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. 
Când cădeau, doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de 
prin cotloanele hanului. Şi la focuri, oameni încercaţi şi 
meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viței, ori pârpăleau 
clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca 
mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş 
încolo şi încoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu 
mânecile suflecate, împărțea vin şi mâncări, râsete şi vorbe 
bune.” [.] 

Povestirea care dă sensul întregului ciclu şi către care 
converg toate celelalte este Negustor lipscan. Moldovenii 
sunt oameni statornici în toate, trăiesc din săul lor - cum ar 
zice Creangă - şi se mulţumesc cu roadele pământului 
strămoşesc. Un instinct istoric îi face refractari la înnoirile 
civilizaţiei, şi invențiile tehnice sunt privite cu suspiciune: 
„Cine ştie ce ticăloşie nemţască a mai fi”, mormăieşte cu 
îndărătnicie şi cu glas gros ciobanul de pe Rarău, auzind că 
jupan Dămian Cristişor călătorise cu trenul. Ca cititor în 
zodii, moş Leonte admite ceasornicele, dar în ruptul capului 
nu e de acord cu pălăriile la cucoane: „- De ceasornice nu 
mă mir. Dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi 
plac”. Cât priveşte regimul alimentar, moldovenii cei vechi 
nu înțelegeau „cum nemţii fierb carnea, în loc s-o frigă, cum 


pot bea bere amară şi cum se lipsesc de sarmale, de borş, 
de crap la proţap ori de miel pârjolit tâlhăreşte”. [.] 

Povestitorul „genericului” - spre a folosi un termen din 
limbajul cinematografiei - care e unul din oamenii ce stau 
mai la o parte, pe proţapurile carălor din umbra hanului, ni- 
1 prezintă pe călugărul Gherman de la Durau mai mult ca 
pe un haiduc păduratec. Tăcut o vreme, afundat în barba-i 
stufoasă şi „îndeletnicindu-se” mai mult cu oala, călugărul 
dintr-o dată „a slobozit cuvânt”: „Atunci cu mare dragoste, 
şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venise 
de la munte şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii, a 
slobozit cuvânt”. 

Vorbirea lui e presărată cu cuvinte din scripturi. La schitul 
Durau - zice el - „mă nevoiesc cu fraţii mei întru 
pustietate”, ieşind câteodată cu toporul şi cu cuțitul 
împotriva dihăniilor, „căci armă de foc şi sabie nu se cade să 
purtăm; suntem slujitori cu duhul”. Lucrurile mireneşti, 
însă, nu-i sunt cu totul străine, judecând după felul în care 
se adresează Ancuţei: „îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru 
vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu 
te trudeşti a doua oară”. Ca multe alte personaje din opera 
lui Sadoveanu, călugărul are şi el o taină, pe care o dă pe 
faţă indirect., povestind moartea năpraznică a haiducului 
Haralambie, ucis chiar de fratele său, din porunca 
stăpânirii. El era fiul acelui răzvrătit, şi maică-sa îl închinase 
mănăstirii pentru iertarea păcatelor. [.] 

Orbul e un calic bătrân, un ticălos şi un nemernic 
(înţelesul cuvintelor e mereu cel vechi, cronicăresc). În 
tinereţe, făcuse parte dintr-o ceată de hoţi şi de cerşetori, 
condusă de un oarecare lerofei, mort, acesta din urmă, „la 
o petrecere şi la o bătălie, într-o noapte”. Rătăcind multă 
vreme prin părţile Chiului, bătrânul piccaro se trăgea acum 
spre locul naşterii sale, sub poalele munţilor Moldovei. 
„Nemernicul” este însă un Homer autohton şi ştie o 
mulţime de istorii, pe care le spune acompaniindu-se la 
cimpoi. Le spune şi le cântă pe la adunări ca acestea, în 


schimbul unui hartan de carne friptă şi a unei ulcele de vin 
acru, cerând cu demnitate, adulmecând cu nările şi cu 
urechile alimentele, băutura şi caracterele oamenilor. 
Datina cere să înceapă cu cântecul mioarei - indiferent de 
starea de spirit a auditoriului - chemând „viers de mâhnire 
din depărtarea anilor de demult”. Melodia Mioriţei 
cuprinde pe toţi: „Ciobanul cel prost de la Rarău, cum şi 
monahul care se ducea la Sfântul Haralambie, plângeau pe 
locurile lor fără nici o ruşine”. Orbul povesteşte apoi 
întâmplarea lui Duca-vodă, în mazilie, fugind tiptil în Ţara 
leşească, în mare grabă şi umilinţă. Oprindu-se la o casă şi 
cerând unei femei o oală cu lapte, este întâmpinat cu 
blesteme, cum scrie şi în cronica lui Neculce: „- N-avem 
lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni le-a mâncat 
Duca-vodă, mânca-1l-ar temniţa pământului şi viermii 
iadului cei neadormiţi”. Liţa Salomia, care adusese de mână 
pe orb, e o babă cu gura pungă şi privirea ascuţită, 
pidosnică. Se face a se mira de succesul cântăreţului, nu 
bea vin pentru că suferă de vaătămătură, dar nu se dă 
îndărăt de la rachiu şi plăcinte moi, pe care le molfăie într- 
un dinte. Zaharia Fântânarul, „cu capu-i buhos şi barba-i 
încâlcită”, este personificarea tăcerii pietrificate. Bea şi 
tace cu îndărătnicie. Face fântâni, dar iubeşte mai mult 
vinul decât apa. Istorisirea lui - dragostea dintre feciorul 
unui mazil şi fata unui boier, întâmplată pe vremea lui Vodă 
Calimah - nu o poate spune decât cu gura Liţei Salomia. 
Aici tehnica boccaccescă atinge culmea rafinamentului. 
Baba povesteşte istorisirea lui Zaharia, care nu are talent la 
spus sau are tendinţa de a fi scurt din cale afară: „Pe urmă 
gata. Atâta-i. Am făcut fântâna şi pace bună!”, ratifică el 
relatările povestitoarei în câteva aprobări scoase parcă cu 
cleştele. 

Personajele-povestitori se realizează, aşadar, prin 
comportament, prin creaţie, cum ar fi spus Ibrăileanu, ca şi 
la Creangă. Se cuvine totuşi să observăm o diferenţiere 
netă întrucât priveşte funcţia stilistică a limbajului - atât al 


personajelor, cât şi al povestitorului - la Sadoveanu faţă de 
Creangă. Spre deosebire de eroii lui Creangă, oamenii lui 
Sadoveanu - şi cei din Hanu Ancuţei îndeosebi - sunt, fără a 
le lipsi deloc umorul, mai gravi şi mai ceremonioşi. Aşa este 
comisul Ioniţă, călugărul Gherman, moş Leonte Zodierul, 
căpitanul Neculai Isac, negustorul Dămian Cristişor, 
lipscanul, orbul cel sărac, chiar Liţa Salomia şi Ancuţa 
însăşi. Excepţie fac, poate, ciobanul cel mânios de pe Rarău 
şi Zaharia Fântânarul. În timp ce vorbirea lui Creangă - 
care nu transcrie, copiind, limbajul țărănesc, pentru că 
atunci n-ar putea să fie artă - dă o puternică impresie de 
viaţă curentă, aceea a lui Sadoveanu ne apare mai curând 
„stilizată” - cum spunea Tudor Vianu - „la un nivel care-i dă 
nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text 
al liturghiilor”. Aceasta se potriveşte întru totul lirismului 
sadovenian, în deosebire de jovialitatea şi verva nesecată a 
povestitorului humuleştean. Tot atât de popular şi de vechi 
ca şi Creangă, Sadoveanu este în acelaşi timp mai 
„modern”. Lirismul său proiectează realitatea în viziune şi, 
orice s-ar spune, se poate întrezări contemporaneitatea lui 
cu descoperirile simbolismului. Hanu Ancuţei, cu poveştile 
şi povestitorii lui, situaţi într-un timp şi într-un spaţiu 
nedeterminate, ne apare scufundat ca într-o ceaţă de taină, 
prin găsirea corespondenţelor dintre viaţa umană şi natură. 
Finalul ultimei povestiri înfăşoară această lume într-un 
mister poetic şi notaţiile acustice sunt deosebit de 
sugestive. La ceas târziu, când Cloşca cu pui trecuse de 
crucea nopţii, „focul se stingea, oamenii închinau către 
pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii”. 
Din dosul hanului s-a auzit atunci nechezatul ascuţit şi 
nefiresc al iepei celei slabe a comisului Ioniţă. Liţa Salomia 
şopteşte: „Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc 
semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, 
dând strigăt.” După aceea, baba stupeşte în spuză de trei 
ori şi-şi face cruce. „îl simţise şi hanul - notează povestitorul 
- căci se înfiora prelung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se 


făcu tăcere la vatră şi, cu toţii potrivindu-ne, nu ne-am mai 
văzut obrazurile. , 

Ion ROTARU, O istorie a literaturii române, Bucureşti, 
Editura Minerva, 1972, p. 252-258. 

SĂNDULESCU: Prin structura sa temperamentală, Mihail 
Sadoveanu se defineşte ca un povestitor romantic, mai 
aproape de folclor şi de Eminescu decât de cronicari şi de 
Ion Creangă. El are cultul vechimii şi al amintirii, ca şi 
poetul, timpurile revolute constituind un fel de pământ 
pierdut al Canaanului şi totodată o magmă care nu 
încetează să transmită căldura prezentului. Toţi eroii 
adunaţi la Hanu Ancuţei coboară din vremuri parcă 
imemoriale şi nu-şi găsesc bucurie decât în evocarea lor. Ei 
trăiesc de fapt în retrospectivă, existând mai mult prin ceea 
ce istorisesc, decât prin acţiuni efective. La Hanul Ancuţei, 
în jurul focului, se închină doar ulcele noi cu vin vechi. 
Acesta e singurul gest marcat al prezentului, în rest 
naraţiunea priveşte un moment de anterioritate, uneori 
foarte îndepărtată. Motivul central, nucleul germinativ este 
întâmplarea de demult situată într-un trecut pe care 
curgerea vremii 1-a idealizat, prefăcându-l1 în izvor de 
nostalgii şi de priviri melancolice. [.] 

Eroi ai unui trecut învolburat, călătorii pe la Hanul Ancuţei 
deţin o experienţă amară, care i-a interiorizat şi i-a 
determinat să-şi continue existenţa într-o lungă tăcere. 
Prietenia şi aburul vinului îi dezmorţesc, le dezleagă limbile 
şi-i ajută să se despovăreze. De aceea, spre deosebire de 
Creangă, unde ne impresionează scrierea dramatică, 
limbajul dialogic, la Sadoveanu domină monologul, confesia, 
pe care le solicită asemenea structuri şi destine umane. 
Pentru eroii de la Hanul Ancuţei, povestirea este un modus 
vivendi, o stare obişnuită de a fi („Dar istorisiri ştii să spui?” 
întreabă cineva. Şi i se răspunde firesc „Ştiu, ca oricare om 
- de ce să nu ştiu?”); ea reprezintă o necesitate psihologică. 
Destăinuindu-se, răzăşii, ciobanii, călugării află alinare, 
dobândesc sentimentul, specific sadovenian, al solidarităţii 


cu semenii. Spusa lor conţine o mare gravitate, e grea de 
lirism, ca a doinei şi baladei, Mioriţa o ascultă cu tremur de 
lacrimi în ochi, diferenţiindu-se iarăşi de spiritul jovial şi 
lucid al lui Creangă. În vorbirea personajelor din Hanu 
Ancuţei răsună mai cu seamă ecouri biblice şi formule 
ceremonioase, învăluite poetic („Şi cătră toţi ceilalţi mă 
închin ca la codru verde!”, în timp ce în Amintiri din 
copilărie înfloreşte la tot pasul vorba de duh. [.] 

La Sadoveanu, povestirea îndeplineşte, pe de o parte, o 
funcţie expresă a comunicării, este, cum spuneam, o 
necesitate psihologică, pe de alta, reprezintă, ca şi cântecul, 
o delectare, o artă a petrecerii timpului: „Foarte-mi place - 
zice unul dintre eroi - s-ascult istorisiri şi să spun şi eu câte 
ştiu din trecutele vremi”. Ea poartă un mesaj al prieteniei, 
unindu-i pe călători în jurul mesei şi dându-i prilej fiecăruia, 
ca în Halima şi Decameronul, să spună o întâmplare cu tâlc 
ce cheamă pe alta, la nesfârşit, încât cartea rămâne 
deschisă pe o pagină de noi făgăduinţe: „Şi comisul Ioniţă 
însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul 
Neculai, sărutându-l, a uitat cu desăvârşire că-i dator să ne 
spuie o istorie cum n-am mai auzit”. 

Povestirea lui Mihail Sadoveanu este de tip romantic şi 
folcloric oriental, deosebindu-se de aceea a lui Creangă. 
Dacă humuleşteanul cultivă ironia şi vorba de duh, autorul 
Hanului Ancuţei se impune prin lirismul adesea confesiv şi 
grav al naraţiunii; dacă primul e jovial şi comunicativ, 
celălalt e melancolic şi soliloc; dacă Creangă e un regizor 
de geniu al povestirii, Sadoveanu e marele ei poet. 

Al. SĂNDULESCU Hanu Ancuţei sau arta povestirii, în voi. 
Citind, recitind. Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 138- 
143 

MANOLESCU: Ca şi Sindipa sau ciclurile medievale 
occidentale, Hanu Ancuţei conţine o competiţie şi un ritual 
al povestirii, într-un cadru dat. Accentul cade pe puterea de 
fabulaţie, care joacă un rol mai mare decât memoria, căci 
ceea ce în prima clipă pare a ţine de trecutul şi de 


experienţa fiecărui povestitor se relevă mai târziu a fi legat 
de închipuirea lui. Personajele se prefac a-şi aminti; în fond, 
inventează. E condiţia literaturii populare în întregul ei; 
dintr-o experienţă colectivă şi anonimă, povestitorii scot 
poveşti pe care şi le atribuie. E şi condiţia literaturii în 
general. Poveştile nu transformă numaidecât pe ascultător 
într-un copil şi 262 nu se poate explica setea noastră de 
aventură imaginară prin copilăria ce dăinuie în omul adult 
până la moarte. Funcţia eliberatoare a imaginarului rezidă 
în altceva, fiind mai profundă şi înglobând şi literatura. 
Pentru copil, poveştile sunt de obicei primele lecturi, lecturi 
care premerg, în fond, Lecturii. Copilul intră în poveste ca 
într-o lume de care-l despart un timp şi un spaţiu: 
imaginaţia poveştii este pentru copil însăşi viaţa. Dar 
pentru noi care ştim că ceea ce ne desparte de Şahrazada, 
de Şahriar, de calif şi de pescar, nu este nici timpul, nici 
spaţiul, ci Cartea? Bucuria noastră se deosebeşte de a 
copilului: este bucuria literaturii, nu a realităţii. Copilul 
crede într-un acces posibil la lumea poveştii, de aici emoția 
lui; emoția noastră vine, din contra, din imposibilitatea 
oricărui alt contact decât pe calea fanteziei. Poveştile stau 
pentru noi într-o subţire ramă de carte, care le izolează de 
cea mai extraordinară dintre lumile posibile în cerul lor pur 
imaginar. Fantasticul oricărui basm implică pentru noi 
imaginaţia Literaturii, însă când poveştile devin literatură, 
literatura, ea, devine poveste. Lectura noastră, care a 
transformat-o pe Şahrazada într-o eroină de carte, a 
transformat, cu aceeaşi mişcare, cartea în poveste. Acest 
sens al imaginarului este foarte vizibil în Hanu Ancuţei, spre 
deosebire de povestirile anterioare, şi lui i se datorează 
noutatea universului acestei opere sadoveniene, mult 
deosebit de al tuturor celor precedente. Cu procedee în linii 
mari asemănătoare încă, Sadoveanu creează de fapt aici o 
altă lume decât în povestirile tinereţii. 

Ni se vorbeşte, în Hanu Ancuţei, despre „o vreme a 
petrecerilor şi a poveştilor”, într-o toamnă rodnică, în care 


era „pace în ţară şi între oameni bună învoire”, când 
taberele de cară nu se mai isprăveau, povestitorii şi 
ascultătorii se schimbau necontenit, vinul se deşerta în 
ulcele şi la focuri se frigeau hartane de viței şi de berbeci. 
lată, deci, semne de statornicie socială, în care conflictele 
de clasă par a se fi suspendat şi oamenii se bucură de o 
libertate nesfârşită. În Decameron, cauza retragerii este 
ciuma, adică un cataclism; aici, din contra, bunăstarea şi 
armonia. Pentru călugărul Gherman, învăţat cu asprimea 
recluziunii monahiceşti, petrecerea de la Han constituie un 
evident timp de excepţie. Aproape nu este povestitor care 
să nu laude băutura şi mâncarea, înainte de a continua 
vorba celui ce i-a premers; lauda aceasta repetată seamănă 
cu un ritual, menit a marca bucuria oamenilor de „rodul 
pământului şi-al soarelui”, care face să pară sacre bucatele, 
apa şi vinul. Ca de obicei, la Sadoveanu, lauda nu se 
adresează muncii, ci rodului, nu unui timp al efortului, ci 
unuia ulterior, al satisfacţiei de pe urma muncii. Este deci 
un otium fericit, un Canaan, cum zice G. Călinescu. Oamenii 
sunt simpli, dar nu de tot săraci: elementari, fără să fie 
primitivi. Rafinamentul este evident în ceremonialul după 
care se mănâncă şi se bea, în felul preparării şi în 
categoriile de bucate, amintite mereu, nu din 
„gourmandise”, ci din voluptatea vederii lor, ca la o 
expoziţie culinară. Arta preparării este savantă şi 
pretențioasă. Carne fiartă nu se pomeneşte, numai friptă. 
Iar frigerea puiului cunoaşte tot atâtea fineţuri ca aceea a 
crapului descrisă în împărăţia apelor, pui fript în talger de 
lut, la cuptor sau în ţiglă. Întâi se gustă vinul nou, apoi se 
rupe puiul cu mâna şi cu dinţii, la urmă sunt plăcintele cu 
poalele-n brâu, expuse pe chersin. Vinul se bea direct din 
cofăel sau ulcică, şi gura udă se şterge cu dosul palmei sau 
cu mâneca sumanului. Pâinea trebuie să fie neapărat 
proaspătă. Desigur, când mediul social se schimbă, se 
schimbă (în povestiri) şi mijloacele şi tabieturile. Dar 
plăcerea vieţii rămâne aceeaşi, tradusă în mari scene de 


mâncare şi băutură, unde nu cantitatea în sine 
impresionează, deşi s-ar zice că personajele nu stau o clipă 
degeaba, nici pofta neruşinată, graba de a consuma, ci, din 
contra, sobrietatea, respectul faţă de hrană, împlinirea 
ritualului. Beţia e blândă, nezgomotoasă, dezlegând limbile, 
fără să provoace scandaluri. Oamenii „cu chef sunt, la 
Sadoveanu, la fel de reticenţi ca şi cei care n-au pus 
băutura pe limbă. Avem neîndoielnic de-a face cu o 
civilizaţie cu trăsături precise, care se cunoaşte şi se 
raportează la alte civilizaţii fără timiditate: acestea sunt 
acceptate ori respinse după felul cum se bea şi se mănâncă. 
Negustorul Dămian, întors de la Lipsea, e supus unui 
veritabil interogatoriu pe această temă: 

— Aşa? Şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite 
jupâne Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi de broască, şi de 
guzgan. 

Ciobanul stupi cu putere într-o parte şi se şterse la gură 
cu amândouă mânecile tohoarcei. 

Nu m-am ferit aşa de tare, vorbi negustorul, căci n-am 
prea văzut aceste dihănii. Doar cartofe, sodom, şi carne 
fiartă de porc ori de vacă. 

Carne fiartă? Se miră căpitanul Isac. 

Da, carne fiartă. Şi bere de-aceea de care vă spun. 

Vra să zică, urmă mazilul, pui în ţiglă n-ai văzut? 

Nu prea. 

Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei? 

Asta nu. 

Nici sarmale? 

Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap. 

Doamne fereşte şi apără! Se cruci moş Leonte. 

Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate 
acestea, nici nu-mi pasă! Să rămâie cu trenul lor şi noi cu 
țara Moldovei.” 

Se pune şi problema dacă aceasta e cu adevărat „ţara 
Moldovei”. Se mărgineşte Sadoveanu să revele moravuri şi 
obiceiuri specifice poporului român? Să poetizeze o istorie 


reală? Spre a răspunde să vedem şi cu ce se ocupă 
personajele, când nu-şi pierd vremea la han. Desigur, 
pentru ca petrecerea să poată părea nesfârşită, trebuiau 
inventate meserii îngăduitoare. Afară de ciobanul Motoc, 
restul participanţilor la han au profesii libere şi agreabile. 
Comisul loniţă e, după cum se vede, un boiernaş, care a 
păstrat titlul, probabil, nu şi practica îndeletnicirii sale. 
Leonte e zodier, Zaharia, fântânar, Gherman, călugăr, 
„profesii” care implică vocaţie specială. Unde sunt ţăranii, 
cei ce trudesc din greu din Dureri înăbuşite sau din 
Bordeienii? Sadoveanu îşi alege aici eroii dintre cei care 
ştiu să se bucure de roadele pământului, nu dintre cei care 
muncesc. La han sunt şi doi negustori, care fac un comerţ 
asemănător şi, pentru demonstraţia mea, foarte instructiv. 
lenache e coropcar, adică negustor ambulant, iar marfa lui, 
cum şi-o recomandă singur, e „delicată şi subţire, mai mult 
pentru ochii şi pentru inima părţii femeieşti”. Dămian 
schimbă la Lipsea bătălii pe „horbote, mărgele, cercei şi 
pânzeturi pentru nevoi femeieşti”. Nu-i interesant? După 
asemenea marfă s-ar spune că femeia e la loc de cinste în 
„țara Moldovei”, preţuită, ocrotită şi înveselită. Dar toate 
acestea arată o stare de lucruri foarte bună şi o civilizaţie 
avansată. Şi nu e vorba doar de domniţe, ca acelea din 
Balaurul sau din istorisirea Zahariei Fântânarul, ci de femei 
simple ca Solomia, care a purtat şi ea în tinereţe colier cu 
mărgăritare, sau ca Ancuţa, căreia Dămian îi dăruieşte „o 
zgărdiţă de mărgele”. Aceste detalii ne obligă să ne formăm 
despre lumea de la han o idee oarecum diferită de aceea 
curentă: dacă se miră de „drăcăriile” nemţeşti şi de 
pălăriile pe care, la Lipsea, le-ar fi purtând cucoanele, 
oamenii n-o fac din primitivitate, ci dintr-o altă înţelegere a 
lucrurilor. Obiceiurile, meşteşugurile, arta culinară şi 
poveştile vădesc o lungă tradiţie, un exerciţiu repetat şi un 
mare rafinament. Dar nu este numaidecât o tradiţie reală, 
istorică: aici e vorba de o ţară ce nu există pe hartă, 
sadoveniană şi originală. Tudor Vianu a examinat într-un 


articol particularitatea expresiilor politeţii la Sadoveanu, 
legându-le de umanismul „răsăritean şi bizantin”, unde îşi 
are izvoarele stilul politicos şi sentenţios al prozatorului: 
„Au rămas oare acele bunuri ale culturii - se întreabă 
criticul - numai în lumea înalţilor demnitari din jurul 
domnului? Opera lui Sadoveanu ne face să înţelegem că 
acele câştiguri ale umanismului au coborât adânc. Le-au 
adus către mulţimi cărţile poporane, adăpate direct din 
literatura şi filosofia antichităţii, scriptele cancelariilor, 
didahiile predicatorilor. Există o întinsă cultură poporană 
pe care Sadoveanu a făcut-o evidentă prin felul oamenilor 
lui de a vorbi, în Hanu Ancuţei se rostesc numai oameni din 
popor, călători ai drumurilor ţării strânşi la un loc de popas. 
Elocuţia lor se poate lua la întrecere cu aceea a 
umaniştilor.” Cu toate acestea e greu de crezut că e vorba 
de o lume reală pe care Sadoveanu a revelat-o. Şinu e 
deloc cuminte să vedem în Hanu Ancuţei, spre a rămâne la 
exemplul lui Tudor Vianu, un document (fie şi artistic) 
pentru felul în care umanismul a pătruns prin intermediul 
aşa-ziselor romane populare în simţirea şi în gândirea 
ţăranilor moldoveni. Mai degrabă, putem pune pe seama lui 
Sadoveanu însuşi această înfăţişare arhaic-livrescă şi 
umanist-ceremonioasă care ne surprinde ca o dovadă de 
extraordinară originalitate. Traducătorul Esopiei şi al 
Sindipei, al Genouevei şi al Halimalei a suprapus peste 
obiceiurile şi vorbele ţăranilor moldoveni obiceiuri şi vorbe 
din surse livreşti: adăugând umanismului apusean 
(confruntat în Zodia Cancerului şi în Fraţii Jderi cu acela 
răsăritean) şi ecourilor literaturii sau filosofiei bizantine, 
aroma ciclurilor arabe, indiene şi chineze, un sâmbure din 
misterioasa învăţătură a Egiptului vechi. Combinaţie de 
spirit poporan-moldovenesc şi de spirit cărturăresc, lumea 
lui Sadoveanu - ce mijeşte în Hanu Ancuţei - va fi de fapt 
fără graniţe precise, şi o vom regăsi nu numai în idilica 
Moldovă din Fraţii Jderi, dar şi în Dobrogea din Ostrovul 
lupilor, în India din Divanul persian, în Mongolia din Cuibul 


invaziilor. Sultanii nomazi din marginea deşertului Gobi şi 
pescarii de la Şiret seamănă atât de bine, tocmai fiindcă 
literatura lui Sadoveanu îi apropie. Aici imaginaţia îşi 
creează o istorie şi o geografie proprie. În lumea biblică a 
sultanului Sabek, flecare gest are o semnificaţie, cuvintele 
sunt alese cu grijă; oamenii fiind de o politeţe excesivă, 
totul pare guvernat de cel mai complicat protocol: spălatul 
mâinilor, masa, somnul, primirea oaspeţilor, vânătoarea etc. 
Ideea de barbarie e exclusă. Sultanii păstori nu cunosc 
întrebuinţarea tacâmurilor europene sau a carabinei cu 
două ţevi, cum ţăranii de la Hanul Ancuţei nu cunosc trenul, 
şi tot ca aceştia se miră de îmbrăcămintea vizitatorilor 
străini. Sadoveanu pictează în Asia din Cuibul invaziilor 
aceeaşi lume familiară lui, care începe cu Hanu Ancuţei şi 
se continuă cu capodoperele maturității: e un întreg popor, 
inventat, însă cu exactităţi etnografice, cu specific naţional. 
În țesătura expresivă a prozei lui Sadoveanu au intrat, o 
dată cu Hanu Ancuţei, fire foarte variate, din surse ce se 
mai pot uneori descoperi. Motive şi forme lingvistice, 
deopotrivă. Şerban Cioculescu a arătat bunăoară că 
anecdota cu iapa lui Vodă o putea afla Sadoveanu în Le 
moyen de parvenir a lui Beroalde de Verville, canonic la 
Tours spre sfârşitul secolului XVI şi începutul celui de-al 
XVII-lea, inspirat la rându-i de o povestire orientală prin 
intermediar spaniol; întâmplarea lui Isac are, cum a 
observat G. Ibrăileanu, subiectul unui răspândit cântec 
bătrânesc; iar un haiduc cu numele Vasile cel Mare este 
eroul unor legende populare analizate de Ovid Densusianu; 
în fine, moartea lui Duca a povestit-o Neculce. Traducătorul 
Alexandriei cunoştea, desigur, nu numai formele populare şi 
prozaice în care romanul circula în răsăritul Europei, dar şi 
pe acelea culte, cavalereşti şi de curte din apus. Alexandria 
din 1909 nu e totuşi decât adaptarea cârjii populare 
răsăritene: abia Fraţii Jderi va folosi ambele izvoare. Un 
specialist (I. C. Chiţimia) ne atrage chiar atenţia că 
Sadoveanu renunţă, în adaptarea din 1909, la turnura 


arhaică a limbii, preferând expresiei savuroase pe care 
prima versiune tipărită la noi a Alexandriei, aceea a lui 
Petru Bart din 1794, o mai păstra (la fel de stângaci- 
fermecătoare precum fusese în manuscrisul din 1620 care-i 
servea drept bază) o limbă curentă şi fără culoare [.] 

Dar începând prin a moderniza limba veche reală, el a 
sfârşit prin a inventa o limbă proprie. Găsim în lipsa de 
culoare a adaptării Alexandriei cheia procedării. Limba şi 
lumea din scrierile de după Hanu Ancuţei sunt operă de 
fantezie, în care Occidentul şi Orientul, viaţa şi cartea îşi 
dau întâlnire într-o misterioasă sinteză. Instituţiile din Hanu 
Ancufei sunt rodul acestei deformări livreşti, pe care 
imaginaţia sadoveniană o va impune mereu de aici înainte 
istoriei, locurilor şi oamenilor din care se inspiră: găsim în 
ele curtenie franceză şi ceremonie bizantină, cavalerism 
medieval apusean şi moravuri ţărăneşti din Moldova 
cronicarilor. Este un maxim artificiu pe care însă arta lui 
Sadoveanu îl face insesizabil şi natural. Exemplului dat de 
Tudor Vianu din vorbirea orbului („Mie-mi plac tovărăşiile 
vesele. Îmi place vinul nou şi friptura de pui la ţiglă.”), care 
ar arăta o anume filosofie autohtonă a existenţei, eu i-aş 
opune altul, în care ceea ce uimeşte este adânca poezie, 
fantezia delicată şi graţioasă a comparaţiei: „Mărgăritarul, 
cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, 
la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când 
marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina 
lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi 
intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte 
mărgăritarul.” 

Nicolae MANOLESCU, Sadoveanu sau utopia cărţii, 
Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 114-120. 

CUŢITARU, FLOREA: Obişnuit, se crede ca proza lui 
Mihail Sadoveanu asemenea poeziei lui Eminescu (şi 
apropierea nu se face aici întâia oară), este cunoscută, 
despre operă şi autor ştiindu-se totul, sau aproape totul. 
Justeţea afirmației se susţine printr-un paradox: intrată 


definitiv în conştiinţa cititorilor, orice mare creaţie se 
substituie, ori, mat exact, se inculcă timpului, devenind ea 
însăşi timp, devenind veşnicie. In acest caz, omul obişnuit 
care participă la un atât de grandios spectacol al spiritului 
îşi confundă limita timpului său cu infinitul, situaţie în care 
enigma este egală cu locul comun. De aici cunoaşterea 
etern necunoscutului şi în acest secret constând forţa 
hipnotică a marilor creatori asupra celor cu care comunică. 
Miracolul sadovenian, însă, este şi mai revelator; scriind o 
operă extrem de întinsă şi cuprinzând în substanţa ei 
atributele maxime ale existenţei unui popor, cumpăna 
gândului său s-a clătinat deasupra tuturor izvoarelor, 
recompunând din începuturi, treaptă cu treaptă, 
dominantele spaţiului nostru spiritual. Judecate în 
ansamblu, cărţile lui se refuză unei interpretări riguroase, 
ele însemnând un tot uriaş şi impenetrabil, nicidată prea 
aproape de o singură percepţie şi întotdeauna deosebit 
receptat de două sau mai multe sensibilităţi. Sadoveanu 
este tumult. El vine din istorie şi se confundă cu personajele 
sale, ele însele fragmente de istorie, pentru că, de câte ori 
se confesează, îşi atribuie o nemărginită temporalitate, 
exagerând, în evenimente şi întâmplări, corsetul revoltător 
de strâmt a! Vieţii: 

— Se poate, urmă călugărul; căci de la întâmplarea aceea 
a trecut vreme adâncă (s.n.) (Mihail Sadoveanu; Opere, voi. 
8, pag. 476). Sau; „-Şi mai ales din vremea tinereţelor mele. 
Răspunse răzăşul serios. Pe vremea aceea (s.n.) tot în acest 
loc ne aflam. Cu alţi oameni care acuma-s oale şi ulcele. Ce 
voi fi spus atunci nu ştiu - au fost vorbe care au zburat ca 
frunzele de toamnă.” (Opere, voi 8, pag. 466). 

Nici scriitorul nu face excepţie de la această plăcută şi 
semnificativă regulă; timpul amintirilor sale este îndepărtat 
şi, în toate cazurile, stilistic, amplificat de nemaipomenite 
semne naturale, dispărute în momentul relatării, 
contemporane fiind unor oameni şi vremi de mult apuse: 
„într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul 


Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, 
demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi 
spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, 
deasupra puhoaielor Moldovei. lar nişte paseri cum nu s-au 
mai pomenit s-au învolburat pe furtună, vâslind spre 
răsărit, şi moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii şi 
tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că 
acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din 
ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război 
între împărați şi bielşug la viţa de vie”. (Opere, voi. 8, pag. 
463). Vraja confesiunii inhibă în ascultător procesele 
pozitive ale unei eventuale cronologii exacte, aşa încât, 
povestitorul pare să fi existat la începuturile lumii, 
maturizându-se o dată cu evoluţia ei şi cântărind în balanţa 
sufletului binele şi răul social. Conform structurilor 
romantice, cel care evocă situează în trecut binele, în 
prezent implacabilul şi în viitor imprecizia, nebulozitatea. 
Această atitudine faţă de viaţă formează nucleul meditaţiei 
din povestirile adunate în volumul intitulat Hanu-Ancuţei, 
apărut în anul 1928 în editura Cartea Românească. 

Operă de maturitate (scriitorul avea patruzeci şi opt de ani 
şi elaborase povestirile de faţă într-un răstimp de şapte ani, 
adică între 1921 când apare prima povestire, Iapa lul Vodă 
în Adevărul literar şi artistic şi 1927, când publică ultima în 
revista Viaţa Românească), Hanu Ancuţei, aşa cum a mai şi 
fost numit, este un fel de Decameron autohton, cuprinzând 
nouă povestiri spuse de români care vin din spaţii 
geografice diferite; Haralambie este călugăr la un schit din 
munţii Durăului, Căpitanul Isac este din Moldova de Jos, 
comisul Ioniţă vine din părţile Sucevei, ciobanul coborâse 
din vârful muntelui şi tot din locuri deosebite s-au întâlnit la 
han Zaharia fântânaru, negustorul lipscan, Leonte zodierul 
şi orbul sărac, fiecare în parte cumulând tensiunea şi 
experienţa specifică locului natal şi toţi la un loc 
simbolizând densitatea existenţială proprie unui neam, unui 


popor. 


Povestindu-şi anume crâmpeie (cele mai importante, mai 
caracteristice din viaţa lor), eroii iau astfel cunoştinţă de 
faptul că un singur destin poate cumula o istorie-ntreagă, 
relevând dominantele unei epoci care, de-a lungul timpului, 
nu se deosebeşte esenţial de începutul şi sfârşitul lumii. 
Aceasta însă nu se dezvăluie nicăieri. O înţelegere mută îi 
opreşte pe fiecare dintre participanţi în punctele 
culminante ale întâmplărilor, deznodământul şi concluziile 
topindu-se într-o înţeleaptă pudoare. Viaţa, oricât de 
dramatică şi de colţuroasă ar fi, trebuie trăită, motiv pentru 
care omul este obligat să-i ignore opoziţia printr-o aparentă 
„privire de sus”. Un argument în acest sens îl formează 
nestăvilita curiozitate a audienței pentru tot ce se evocă. 
Înainte ca unul dintre cei prezenţi să-şi înceapă istorisirea, 
tovarăşii săi sunt numai ochi şi urechi, deşi fiecare ar avea 
de spus „ceva cu mult mai minunat şi mai înfricoşat”. Nu 
este în această ameninţare numai o simplă gradare a 
vremilor şi a vieţii, ci şi tâlcuirea uşor ironică şi puţin 
ipocrită cu care românul, în virtutea unui optimism 
ancestral, întâmpină, oarecum detaşat, legile oarbe ale 
forţelor pe care nu ştie sau nu vrea să le numească. 

Specificitatea neutră până la indiferenţă a anecdotelor 
spuse la han, sub învolburarea idilică a plinului din 
strămoşeştile oale de lut, ţin să sublinieze fie tristeţea unui 
sentiment consumat cândva, fie o atitudine, o stare, ori o 
întorsătură de destin, toate acestea însemnând prilej de sfat 
şi interpretare colectivă a urmelor pe care le lasă timpul. 
Fântâna dintre plopi, de pildă, este locul care prilejuieşte 
căpitanului Isac să-şi amintească de tinereţele sale şi de o 
întâmplare tristă, cu un sfârşit tragic pentru o frumoasă 
fată de ţigan. Evocarea însă, cată, îndeosebi, sa explice 
pentru ce ochiul drept al vorbitorului stă închis, dând figurii 
sale „ceva trist şi straniu”. Pentru ciobanul din Judeţ al 
sărmanilor nu drama unei vieţi sfâşiată când era mai plină 
şi mai frumoasă este importantă, ci punerea în lumină a 
tăcerii sale adânci mai grăitoare decât tot trecutul de care 


se rupsese. Şi în aceeaşi ordine paradoxală şi răsturnată se 
succed şi celelalte povestiri (Balaurul, Negustor lipscan, 
Orb sărac, Istorisirea Zahariei Fântânarul, Cealaltă Ancuţă, 
Iapa lui Vodă şi Haralambie), care, aşa cum sunt spuse, par 
să evite aspectul concret, dur şi prozaic, al conflictelor 
propriu-zise, insistând asupra unor semne şi gesturi 
subiective, aproape comune, încărcate de sens însă şi cu o 
evidentă valoare simbolică. 

Este arta lui Sadoveanu. Aproape nicăieri în scrierile sale 
nu se accentuează asupra emoţiilor şi a pateticului larg 
social; acceptate ca laturi exterioare ale unui fond central 
specific, acestea sunt estompate cu delicateţe şi decenţă, 
autorul Fraţilor Jderi ştiind sa creeze oameni adevăraţi, 
asemănători mai ales lor înşişi decât realităţii din care vin. 
De aici impresia că proza lui Sadoveanu este populată de 
personaje ieşite parcă din legendă, reprezentând o lume 
apusă, ale cărei umbre doar mai înfi-oară timpul şi 
„frunzele toamnei”. Eroii sadovenieni (şi cu deosebire cei 
din Hanu Ancufei) au nostalgia unui trecut neidentificat, 
permanent am spune, psihologic silindu-se în dualitatea 
dintre actul concret al dramei şi prelungirile ei obscure în 
planul conştiinţei. Atitudinile lor sunt mânate de această 
arhiprezentă complexitate a jocului substitutiv dintre real şi 
vis, dintre adevăr şi aparenţă, dintre ceea ce trece şi ceea 
ce este veşnic. Arhitectura lor sufletească comportă ideea 
de permanenţă şi de repetare a vieţii, asemuită unei cupole 
imense care încorporează durata existenţei omeneşti. Să 
reținem faptul (de loc întâmplător), că cei nouă povestitori 
de la han sunt surprinşi de Sadoveanu la apusul vieţii lor, 
tocmai pentru a le da prilejul sa filosofeze asupra 
numeroaselor şi iminentelor contraste ce determină şi 
numesc trecerea. Spaţiul lor vital însă rămâne 
impenetrabil, tocmai pentru a-şi asigura neaderenţa la 
dispariţie. Mai mult încă: mobilurile intime ce stau la baza 
acestor mărturisiri fără soţ sunt în aşa fel relatate încât ele 
singure par a nu-şi reduce cu nimic valoarea timpului de 


care dispun, cei ce le comunică fiind întăriţi de credinţa că 
numai formele iau drumul prefacerilor, pe când fondul 
rămâne dominant şi invulnerabil. Este starea în care 
maistrul Rubin - filosof rece şi doct - încerca să-i introducă 
pe Dionis, propunându-i speculaţia privitoare la ruperea 
propriei noastre veşnicii din complexul sferic al veşniciei în 
care suntem incluşi, (v. nuvela Sărmanul Dionis de Mihai 
Eminescu). 

Sadoveanu însă nu arată şi nu demonstrează nimic. Evită 
pozitivismul livresc şi admite ca argument sigur în 
descifrarea tainelor lumii. Cartea de zodii, adică simbolul 
experienţei şi al cunoaşterii ancestrale, concluziile unui şir 
nesfârşit de vieţi care şi-au legat destinul de semnele 
spaţiului (cerul) şi de metamorfozele codrului (natura), 
ideea de statornicie devenind, sub această înfăţişare, cu 
atât mai organică şi mai elocventă. Personajele sadoveniene 
posedă abilitatea de-a refuza iscusinţa rafinată a dovezilor 
culte ale civilizaţiei, opunându-i acesteia, metodic şi delicat, 
atotcuprinderea înţelepciunii din vechime, care, fireşte, 
include în structura ei şi îndrăznelile prezente ori viitoare 
ale omului. Ele ştiu că a fi înţelept înseamnă a nu te mira de 
nimic şi a admite orice, fără obligaţia de-a şi crede totul. 
Vorbirea lor este pilduitoare şi metaforică, având drept 
garanţie timpul şi spaţiul, adică sugestia largă, neutră, dar 
şi obiectivă: „Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. 
lar unii oameni au scornit că părintele meu ar fi chemat 
balaurul, din sălaşul lui. Ca solomonar cuminte, tata îi lăsa 
pe oameni sa vorbească - însă el ştia mai bine decât oricine 
de care poruncă ascultase dihania furtunilor.” (Opere, voi. 
8, pag. 494.) 

Aproape niciunul din sentimentele ori stările evocate nu se 
transmit fără a purta în structura lor învelişul protector al 
relaţiei durată şi cadru, aceasta pentru motivul pe care-l 
subliniam mai sus şi anume: percepţia timpului la 
Sadoveanu nu are menirea de a situa cronologic 
întâmplările, ci, asemenea funcţiei pe care-o are natura în 


conflictele sale, timpul colorează acţiunea, o suprapune 
legendei sau mitului, urmând ca elementul peisagistic să 
definească spiritul cel mat propriu, cel mai adecvat al 
relatării. 

De altfel, în toată proza lui Sadoveanu, natura pare a fiun 
alter ego al povestitorului. Ea pregăteşte şi se confundă 
până la urmă cu conţinutul trăirilor în cauză; plânge ori se 
bucură o dată cu elementul uman, îi împrumută stările şi ii 
amplifică rezonanţa: „înspre munţi erau pâcle neclintite; 
Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi 
într-o linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi 
drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă 
venea spre noi de demult de pe alte tărâmuri.” (Opere, voi. 
8, pag. 495). 

Cu mijloace extrem de simple (de un mare rafinament 
estetic însă), scriitorul implică întâmplării ce va urma o 
neobişnuită intensitate lirică cauzată de sensibilizarea 
depărtărilor în timp şi spaţiu, de trăirile peisajului în sine şi 
de ciudata stare pe care omul o primeşte de la natură. Sunt 
cuprinse în acest preambul expozitiv toate argumentele 
pentru care povestea ce se anunţă (drama de la Fântâna 
dintre plopi, de pildă) capătă o aureolă de unicat, de fapt 
irepetabil de-a lungul vieţii şi de aceea niciodată acoperit 
de cenuşa vremii, la acest înalt diapazon încep şi sfârşesc 
toate povestirile din Hanu Ancuţei. Prin unitatea şi 
desfăşurarea ei complexă (în paginile volumului de faţă 
năvălesc deopotrivă lirismul, eposul şi drama), această 
partitură din întinsa operă lăsată de Sadoveanu este poate 
expresia cea mai de sus de la care autorul Baltagului a 
putut să-şi desluşească propriul său timp, creând o lume 
paralelă cu a noastră, momentele confundabile părându-ni- 
se întotdeauna evidente, niciodată însă destul di aproape de 
propria-ne existenţă. 

Vergii CUŢIT ARU, Pavel FLORE A, Postfaţă la Hanu 
Ancuţei, 1971. 

BALTAGUL. 


PERPESSICIUS: Cu Baltagul, dl Mihail Sadoveanu se 
aşază mai puţin în inima literaturii româneşti, unde l-au 
aşezat cele peste 50 de volume, ca tot atâtea aspecte ale 
lumii căreia el, povestitorul, i-a dat viaţă, cât în inima 
propriei sale literaturi. Baltagul se menţine în zona aceea 
superioară de mister şi de poezie, începută cu Hanu 
Ancuţei şi continuată în bună parte de Zodia Cancerului. 
Fără să fie cu totul altele, subiectele acestei trilogii vin 
totuşi înconjurate de nimbul unei solemne gravităţi, în aurul 
căruia se întâlnesc deopotrivă; o materie cu artă prelucrată 
şi un stil de nenumărate podoabe. Povestiri de petrecere 
patriarhală, romane cu textură istorică sau întâmplări 
năprasnice, cum sunt temele ultimelor 3 cărţi, a mai scris, 
de atâtea ori, dl Mihail Sadoveanu. Cu Hanu Ancuţei 
coborâm însă, ca în balada de la care pleacă şi romanul de 
astăzi, Baltagul, pe-acel „picior de plai”, pe adevărata „gură 
de rai” a scrisului dlui Mihail Sadoveanu. Şi pentru că 
datăm această nouă categorie estetică, să amintim, pentru 
monografişti, cel puţin acest punct de cronologie literară, 
că trecătoarea pe unde răzbatem în ăst nou ţinut 
sadovenesc este volumul cu cele mai multe infiltraţiuni de 
taină, de coincidenţă misterioasă, anume, Cocostârcul 
albastru. În toate aceste locuri ne aflăm într-o lume de 
puritate păgână, şi fie că întâmplările sunt de acum câteva 
sute de ani, de acum un veac sau chiar din zilele noastre 
(dar dintr-un ţinut în care timpul se anulează, prin izolare şi 
singurătate, precum în Baltagul), ele se înrudesc prin 
accentul de epopee legendară, care le proiectează într-un 
grandios trecut de basm. 

Şi ca să ne menţinem în romanul de astăzi, iată, de pildă, 
Baltagul. El constituie, sub raportul invenţiei, reconstituirea 
acelei crime păstoreşti despre care vorbeşte balada 
Mioriţei, şi meritul lui stă mai puţin în fabulaţia, ingenioasă, 
desigur, a acestor întâmplări, cât în rezonanţa lor în 
mijlocul naturii singuratice şi în măiestria cu care-şi poartă 
de-a lungul drumurilor din munte eroina, aprigă, voluntară, 


dar şi iluminată, pe Vitoria, văduva ortomanului păstor 
Nechifor Lipan. Dramă omenească, povestea din Baltagul 
poartă totuşi un pronunţat accent de mare baladă, 
romanţată, de mister cosmic, aici rezolvându-se epic, după 
cum în Hanu Ancuţei se rezolva feeric. A fi păstrat acestei 
povestiri, germinată în glastra de cleştar a Mioriţei, toată 
puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral - iată 
în ce stă întâiul dintre merite şi cel mai preţios al 
Baltagului. Vin după aceea toate celelalte însuşiri fruntaşe - 
poezie a naturii, cunoaştere a mediului rural, umor discret - 
pe cari dl Mihail Sadoveanu le experimentase şi până acum, 
dar cari în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitară a eposului 
morţii şi ritualelor ei. Pentru că Baltagul rămâne, în ultimă 
analiză, romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria 
Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru soţul ei, 
răpus de lotrii ciobani când se dusese după negoţ de oi, la 
Dorna, sunt comandamente exprese, ce nu-i dau răgaz 
până când nu-şi află soţul răpus şi nu-i dă creştineasca 
înmormântare - în aceeaşi măsură în care Antigona 
înfruntă pe Creon şi merge, cu bună ştiinţă, la moarte, 
dorind să dea fratelui urgisit, Polinice, împăcarea 
mormântului. Dacă amintim, aici, în chip aşa de natural de 
eroina tragediei greceşti, este şi pentru a sugera câtă 
tenacitate morală se dovedeşte în sufletul Vitoriei Lipan, 
dar şi pentru a marca în ce se disting aceste două 
caractere. Antigona va muri pentru că aşa hotărăsc zeii, 
pentru a căror poruncă îşi pune în primejdie viaţa, şi 
tragedia se împlineşte. Fatalitatea dezlănţuită va lua în 
tromba ei şi pe nevinovaţi, şi pe neînţelegători. Din tronul 
lui de porfir, destinul orb dictează suferinţa şi-o urmăreşte. 

Baltagul este, dimpotrivă, epopeea romanţată în care 
sufletul tenace şi aprig de munteancă al Vitoriei Lipan nu 
pregetă nici o oboseală până nu dă de firul întâmplărilor, şi 
măiestria dlui Mihail Sadoveanu stă într-aceea că a 
conturat în trăsături omeneşti, dar fără de nici o slăbiciune, 
acest aspru caracter, de o voinţă aproape sălbatecă, 


aproape neomenească. Când Vitoria Lipan, la câteva 
săptămâni de la plecarea pe totdeauna a bărbatului, se 
hotărăşte să purceadă în căutarea lui, în sufletul ei nici o 
îndoială că Nechifor Lipan ar mai fi în viaţă nu mai 
rămăsese. Că bărbatul, falnic şi iubit, obişnuit să mai 
zăbovească la praguri străine, ar putea şi de data asta, aşa 
cum glumesc unii şi alţii, să stea la bine, iată ce ar voi să 
creadă Vitoria Lipan, dar îi este cu neputinţă. În mintea ei 
Nechifor Lipan şi-a întors de-a pururi obrazul. Aşa-l vede în 
gândurile ei, şi de aceea porneşte. Însă, oricât de vitează, şi 
oricât ar însoţi-o fecioru-său Gheorghiţă, înarmat cu 
baltagul anume juruit pentru drumul acesta, o munteancă, 
la drum, are să se poarte cu băgare de seamă, să cate să 
afle, fără să pară că urmăreşte anume. Din crâşmă în 
crâşmă şi din sat în sat, Vitoria Lipan prinde urma 
bărbatului ei şi, întorcând drumul de la Dorna, între Sabasa 
şi Suha, în râpa de sub crucea Talienilor, dă, cu ajutorul 
câinelui lui Lipan, pe care-l află, pripăşit, în preajmă, de 
oasele calului şi soţului. 'Tâlharii erau şi ei dovediţi în 
convingerea ei, însă trebuiau aduşi să mărturisească 
singuri fărădelegea lor. Toate se întâmplaseră după semne 
anume şi într-o voinţă dumnezeiască. Şi Vitoria Lipan ar fi 
putui să se afle mulţumită. Dar după cum peregrinaţia ei, dl 
Mihail Sadoveanu o îmbibă de toată acea pătrunzătoare şi 
acaparantă religie rurală, cu canoane neînduplecate, iar 
drumul îşi schimbă linia după anotimpuri şi peisagii, parcă 
anume dictate de o putere suprapământească, tot aşa, de 
astă dată, când Vitoria Lipan sfârşeşte calvarul inimii ei, dl 
Mihail Sadoveanu întregeşte acest suflet cu noi atribute, 
conforme cu asprimea şi tenacitatea ei de munteancă 
aprigă. Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza sunt poftiţi la praznicul 
pe care Vitoria Lipan îl face pentru sufletul lui Nechifor, şi 
cuvintele ei sunt aşa de iscoditoare, atât învăluiesc şi strâng 
cu laturile lor, că Bogza se dă pe faţă şi cade în cele din 
urmă răpus de baltagul lui Gheorghiţă. Acum Vitoria îl 
poate şi ierta, după ce şi-a primit pedeapsa fărădelegii lui. 


Suntem în faţa unui caz de strictă aplicaţie a legii 
talionului? Aşa spune aparenţa şi poate aşa spune şi 
imperfecta noastră schemă. Răzbunarea Vitoriei Lipan, şi 
este una, nu atât în pedeapsa materială, cât în suferinţa 
morală cu care tortură, până îi biruie, pe făptaşi, tortură la 
care participă în primul rând dânsa, răzbunarea Vitoriei 
Lipan este de o superioară valoare psihologică. Dar 
nuanțele de câte sunt detailate locurile şi oamenii din 
Baltagul? Dar poezia acestui caracter antic, sălăşluit în 
munţii Neamţului? Dar tâlcul credinţei etc, etc? Ele rămân 
enunțate, şi singur studiul le-ar putea pune în valoare. 
După cum, numai platonic, merită amintit caracterul, în 
parte asemănător, al văduvei aprige din Legătura roşie a 
dlui Emanoil Bucuţa. Paralelism care ar necesita un întreg 
capitol. 

PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu: Baltagul, în 
„Cuvântul”, 21 decembrie 1930. 

CĂLINESCU: Ne-aducem aminte că cineva a spus cum că 
romanul acesta al dlui M. Sadoveanu este o tratare în proză 
a Mioriţei. Foarte drept, într-un fel. În însăşi intenţia 
scriitorului trebuie sa fi fost această apropiere, judecând 
după un citat din vestita baladă, pus ca motto: „Stăpâne, 
stăpâne, Mai cheamă ş-un câne.” 

Paralela însă nu trebuie dusă prea departe, ca să nu 
denaturăm esenţa lucrurilor. [.] Crime pentru jaf s-au făcut 
la stâne şi se vor face câtu-i lumea. Mioriţa ca producţiune 
poetică nu este instrucţia literară a unui omor. Eaeo 
poemă a vieţii pastorale privite în absolut. Acolo sunt turme, 
câini, ciobani, întâlniri, în virtutea transhumantei, a păstori 
dintr-o parte şi alta a munţilor. Crima acolo nu este propriu- 
zis un accident, cum nu e un accident pentru un marinar să 
naufragieze şi să se-nece. Este un chip posibil de a muri. De 
aceea poetul anonim nu-şi pierde vremea cu ipoteze asupra 
faptului şi cu informaţiuni asupra consecinţelor crimei. 
Acolo lupul mănâncă o oaie şi apoi urmează tăcere, un om 
omoară pe altul şi tăcerea continuă. Esenţa baladei stă în 


trecerea de la tăcerea vie la tăcerea moartă. Cum omul are 
numai o moarte şi e de prisos să mai te opreşti asupra unei 
întâmplări care se va repeta în veci, muribundul îşi cântă 
numai liniştea eternă. 

Ceea ce dl M. Sadoveanu, poet în toată puterea 
cuvântului, a înţeles din Mioriţa şi a transportat în roman 
este numai acest sentiment de tăcere în faţa destinului 
oieresc ineluctabil. Când se petrece o crimă acolo între cer 
şi munte, cei rămaşi pe urma mortului nu se gândesc să 
împrăştie vestea, să cheme autorităţile de jos să le facă 
dreptate. Cercetarea, dreptatea, astea sunt treburi pe care 
înţeleg să şi le facă singuri, ajutaţi nu de procurori, ci de 
Dumnezeu însuşi, care trimite semne. 

Aşadar, scriitorul a reluat cazul unei crime pastorale şi a 
înţeles să-1 lase în mediul lui absolut, adică al unei lumi pe 
deasupra istoriei. Într-adevăr, unde este lumea mai 
nesupusă schimbării, mai în afara civilizaţiilor? La munte, 
munteanul a fost totdeauna nu numai atemporal, ci chiar 
internaţional, şi nu mare mirare produce unora ştirea că 
cutare oier se află acum în Rusia, fiindcă a fost prins acolo 
de război pe când îşi mâna oile. În fond, prin urmare, 
instinctiv, dar şi conştient, dl Sadoveanu îşi urmează planul 
descrierii lumii preistorice sau mai bine zis neistorice, 
descoperind în mijlocul civilizaţiei neschimbarea unei cete 
pecenege sau imobilitatea vieţii munteneşti (adică de 
munte). 

Este însă în Baltagul şi o altă latură care nu se mai 
mulţumeşte cu explicaţiunea de mai sus. Dintr-o firească 
pornire de scriitor epic, dl M. Sadoveanu caută de câtăva 
vreme cu voinţă acele subiecte simple şi tari, care pot forma 
tot aşa de bine cuprinsul unei cărţi de colportaj, dar pot fi în 
acelaşi timp alimentul epic al unui Dostoievski. Marile 
scrieri au avut totdeauna ca temă întâmplări simple şi 
banale, singurele care îngăduie scriitorului desfăşurarea 
spiritului său de observaţie pe un teren solid, universal 
inteligibil. Cazul Eugeniţei Costea era o astfel de scriere, în 


care se petrecea o sustragere de fonduri publice de către 
un casier, urmată de sinucidere. Şi în Baltagul e uşor să se 
vadă un caz din acelea ce interesează justiţia şi pasionează 
pe indivizi. 

Vitoria, muierea unui stăpân de oi, Nechifor Lipan, îşi 
aşteaptă în toamnă bărbatul, dus sus la munte să cumpere 
oi. A trecut prea multă vreme, începe să vremuiască a 
iarnă, şi bărbatul, în ciuda obiceiului, nu se întoarce. 
Îngrijorarea creşte, se face bănuială şi femeia începu să se 
mişte. O babă cărturăreasă o încredinţează că Lipan este 
oprit în mrejile altei femei. Însă Vitoria este femeie 
înţeleaptă, clarvăzătoare, care cunoaşte bine automatismul 
bărbatului ei. Câteva semne cereşti şi mai cu seamă o 
sănătoasă deducție o întăresc în încredințarea că Nechifor 
al ei e mort, adică în împrejurările de acolo, omorât. Ea 
voieşte să-l găsească, să-l îngroape creştineşte şi, dacă se 
poate, să afle pe făptaşi. Neliniştea de la început, făcută 
certitudine, dă Vitoriei putere. Acum Vitoria este 
bărbătoasă, chiar muşcătoare. Îşi vinde restul de marfă cu 
câteva zeci de mii de lei, îşi aşază fata la mănăstire, şi, 
lăsând paznic pentru casă, pleacă, călare, împreună cu un 
fecior al ei. Începe acum o adevărată expediţie de 
investigaţie, în care analfabeta Vitoria se dovedeşte o 
iscusită detectivă. Şi, ca orice detectiv, ea este şi psiholog. 
De pildă, înainte de plecare, ea încredinţează banii pentru 
puţin spre păstrare părintelui. Peste noapte hoţi 
necunoscuţi umblă să-i jefuiască ograda şi casa. De unde 
trage ea încheierea că martorul predării sumei a fost 
discret, căci altfel hoţii ar fi aflat că banii nu mai sunt la ea, 
ci la popă. Vitoria ia drumul oilor, după ce, sfătuită de unii, a 
fost şi la subprefect, care a emis ipoteza omorului, fără să-i 
dea vreun ajutor de ispravă. Oierii trec la munte şi se-ntorc 
de-acolo spre vale, la iernat, poposind din crâşmă-n crâşmă. 
Crâşmarii, aşadar, cunosc bine pe ciobani. Mergând înspre 
munte, Vitoria află încetul cu încetul itinerariul bărbatului. 
A fost într-adevăr văzut de feluriţi în drum spre Dorna, în 


cutare lună. La Vatra-Dornei află de la oficiul care 
înregistrează vânzările în iarmaroc că Lipan a cumpărat 
trei sute de oi, că acestea erau toate oile de vânzare şi că 
alţi doi oameni l-au rugat pe Lipan să le dea şi lor o parte, 
ceea ce Lipan s-a învoit să facă, cedând o sută de capete. 
Cine erau cumpărătorii nu putu afla de acolo. Acum Vitoria 
ia înapoi drumul la vale, socotind că Nechifor a pornit cu 
oile la iernat. Prin aceeaşi metodă a cercetării crâşmelor ea 
află cum arătau la faţă cei doi oameni, apoi cum se cheamă 
şi-n ce sat locuiesc, află chiar că în anume loc n-au mai fost 
văzuţi decât doi ciobani, printre care nu era Lipan. Raza 
crimei era astfel determinată. Vitoria găseşte întâmplător şi 
câinele lui Lipan, Lupu. Cu ajutorul lui, ea dă de cadavrul 
bărbatului. Acum intervine şi autoritatea, obligatoriu. Însă 
Vitoria nu se lasă. Ea singură conduce opera de stabilire a 
vinovăţiei, punând la cale o adevărată confruntare a 
criminalului cu mortul. La sfârşit era pregătit şi ultimul 
argument: câinele, care şi sare în gâtul ucigaşului, rănindu- 
1 mortal. 

Prin urmare, cititorul poate vedea în ce stă miezul 
romanului dlui Sadoveanu. Este şi nu este Mioriţa. Eroina 
principală, ba, la drept vorbind, singurul erou, este Vitoria. 
Ea are o îndoială pe care şi-o relevă singură. Vitoria este un 
Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu 
disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare (în 
cazul de faţă înmormântarea şi praznicul), şi când dovada s- 
a făcut dă drumul răzbunării. Titlul romanului Baltagul asta 
voieşte să spună. Vitoria a încredinţat feciorului ei un 
baltag, cu care gândeşte să sfărâme capul ucigaşului 
bărbatului ei. Cazul lui Hamlet feminin îl mai avem în 
literatura română. Este Năpasta lui Caragiale. S-ar putea 
prin urmare obiecta Baltagului ceea ce s-a obiectat 
Năpastei. Prea multă îndârjire din partea unei femei, lipsă 
de feminitate. Însă în romanul dlui Sadoveanu răzbunarea 
nu e sentimentul hotărâtor. Femeia vrea să-şi 
înmormânteze creştineşte bărbatul, şi fireşte e de părerea 


ca stăpânirea să facă dreptate. Iertarea este însă 
simţământul ei final. Ar rămânea în picioare o observaţiune 
pe care a făcut-o cândva dl Lovinescu asupra literaturii 
române în genere, dar fără s-o explice: virilitatea 
caracterului eroinei din multe scrieri române, în special 
dramatice. Vitoria este şi ea virilă, feciorul ei Gheorghiţă 
pârând dimpotrivă moale ca o femeie. Aici nu e o simplă 
concepţiune de scriitori români, ci înregistrarea instinctivă 
a realităţii, întâi de toate, femeia în vârstă, vădană, e mai 
autoritară decât bărbatul, mai ambițioasă. În vreme ce 
bărbatul se pierde în contemplarea universalului, femeia 
invidiază şi urăşte şi visează promovarea socială. Dar este o 
condiţiune tipică a femeii române, pe care n-o putea ignora 
mai cu seamă dl Sadoveanu, descriitor al vieţii de tip 
primitiv. Femeia feminină aproape că n-a apărut în 
societatea noastră încă nouă şi scriitorul n-o cunoaşte. 
Imensa majoritate a femeilor sunt propriu-zis ţărănci. Cine 
cunoaşte de aproape satul, mai ales acela de munte, 
rămâne izbit de adevărul intuiţiei dlui Sadoveanu. Acolo 
femeia are numai o scurtă fază de pasivitate. Apoi curând 
devine muiere. Asta înseamnă că despărțită, prin natura 
ocupaţiilor, luni întregi de bărbat, ea vede de casă, de copii, 
de puţinul ogor, ea cumpără, ea vinde mergând la târg, 
căpătând printr-asta o psihologie autoritară. Însă cum o 
femeie rămâne totuşi în fondul ei femeie, capabilă de 
anume sentimente, viaţa afectivă stăruie, dar convertită în 
câteva mişcări obiective, numite datini. Vitoria merge să-şi 
îngroape bărbatul. Cu acest act, accidentul ei sufletesc s-a 
potolit, şi ea este acum iarăşi în stare să se întoarcă la 
treburile ei. Atribuţiile ciobăneşti ale soţului au fost trecute 
asupra fiului, şi asta e tot. [.] 

Fundamental şi remarcabil este simţul automatismului 
vieţii ţărăneşti de munte. [.] Uneori ţi se pare că citeşti 
unele din cele mai bune romane ale lui Jack London, şi 
rămâi în definitiv mirat, în ciuda deosebirilor de culori, de 
aceeaşi mişcare largă, astronomică. 


G. CĂLINESCU, Mihail Sadoveanu: Baltagul, în „Adevărul 
literar şi artistic”, XVni, seria a Ill-a, 873, 29 august 1937. 

DODU BĂLAN: Marile epopei ale lumii au în centrul lor, ca 
un fir director, fie o călătorie anevoioasă - mă gândesc în 
acest sens la Odiseea lui Homer, la Eneida lui Vergilius, la 
Divina Comedie a lui Dante - fie o pasiune puternică, 
precum mânia ce-l cuprinde pe Achil Peleianul în clipa în 
care află de moartea prietenului său Patrocle (Iliada). Şi în 
Baltagul, eroina, Vitoria Lipan, e stăpânită de o puternică 
pasiune, dorul de a-şi răzbuna soţul, care o îndeamnă la 
drum lung şi greu, presărat cu numeroase piedici. 
Efectuarea drumului şi pasiunea eroinei ţin, în fond, firul 
epic al întregului roman. [.] 

Sadoveanu realizează prin Baltagul o nouă interpretare a 
mitului mioritic, în spiritul lui profund şi realist. Vitoria 
Lipan înţelege loviturile sorții, dar nu se resemnează în faţa 
lor. Ea se luptă cu soarta pe care Sadoveanu o face 
sensibilă ca-n tragediile greceşti, şi, până la urmă -într-un 
fel - va birui, asigurând triumful dreptăţii. Prin puternica ei 
personalitate, Vitoria Lipan - figură reprezentativă de erou 
popular - se înscrie în galeria marilor tipuri feminine din 
literatura română, alături de mama lui Corbea, din balada 
populară, de Doamna Chiajna, din nuvela lui Alexandru 
Odobescu, de Vidra, din piesa lui B. R Haşdeu, de Doamna 
Clara, din drama istorică a lui Alexandru Davila, de Anca, 
din Năpasta lui I. L.. Caragiale. [.] Dacă din punct de vedere 
temperamental şi estetic Vitoria Lipan se plasează în 
această galerie de personaje feminine, sub raportul 
caracterului ei reprezentativ ea le depăşeşte, neîndoios, pe 
toate. Vitoria Lipan nu e numai un personaj literar, ea e un 
simbol, simbolul omului simplu, bun şi drept, dârz şi 
hotărât, pentru care valorile etice strămoşeşti sunt legi 
imuabile. Ea ne întăreşte ideea că opera lui Sadoveanu este 
o pledoarie pentru soarta ţăranului român şi pentru toţi 
obidiţii vechii orânduiri, dar e şi o sinteză a virtuţilor fizice 
şi morale ale acestui popor. 


ION DODU BĂLAN, Recitind „Baltagul”, postfață la: Mihail 
Sadoveanu, Baltagul, Editura Minerva, seria „Arcade” 
Bucureşti, 1971. 

GANĂ: Despre împrejurările în care a fost scris Baltagul 
ştim puţine lucruri. Ca în privinţa celor mai multe cărţi ale 
sale, scriitorul n-a furnizat informaţii; îşi făcuse o regulă din 
discreţie. Abia târziu (în Anii de ucenicie), rememorându-şi 
primele vârste, a făcut cunoscut procesul formării sale ca 
scriitor şi al compunerii unora dintre operele de început. În 
cazul altora, informaţii de interes istoric-literar, privind 
geneza operei, sunt cuprinse în chiar textul scrierii: autorul 
istoriseşte când şi cum a cunoscut cutare loc şi cutare 
întâmplare, punctul de plecare al prozei respective. Nimic 
de acest fel în Baltagul. Scrierea cărţii nu este, pentru 
aceasta, mai puţin explicabilă. Cunoaştem, mai întâi, factorii 
exteriori implicaţi în geneza Baltagului. Sadoveanu narează 
întâmplări - ce e real şi ce e imaginar în ele e fără 
însemnătate, important e că sunt caracteristice, 
semnificative - şi prezintă oameni dintr-un anume spaţiu, 
acela al munţilor Moldovei. E o zonă umană şi geografică ce 
începuse să-i fie cunoscută încă din 1906 şi care devenise, 
mai ales după primul război mondial, unul dintre izvoarele 
inspiraţiei sale (vezi Cocostârcul albastru, Bulboana lui 
Vălinaş, Neagra Şarului, Ţara de dincolo de negură ş. a.). În 
anii de dinainte de 1930, Sadoveanu e în mai multe rânduri 
oaspete al confratelui de la Viaţa românească, LI. 
Mironescu, în satul natal al acestuia, la Tazlău, în munţii 
Tarcăului, locuind uneori, cum aflăm dintr-o scrisoare a lui 
Mironescu către Ibrăileanu (din 12 august 1926), într-o 
cabană de scânduri improvizată, cu paturi acoperite cu 
cetină, construindu-şi singur masă şi scaune, „căci lucrează 
cu mare îndemânare”. Viaţa oierilor, despre care aflase câte 
ceva încă din copilărie, de la un frate al mamei (uncheşul 
Haralambie din Nada Florilor), îi era bine cunoscută. În 
vara anului 1929, aşadar cu puţin înainte de a scrie 
Baltagul, Sadoveanu străbate încă o dată valea Bistriţei, în 


automobil: „Au urcat pe Bistriţa în sus cu popasuri multe, 
pătrunzând în inima Carpaţilor. Au ajuns la Dorna de-acolo 
pe pârâul Neagra ş-au trecut la Stânişoara, suind şi tot 
suind, până au ajuns sus pe culme, la Crucea Talienilor” 
(Profira Sadoveanu, Note la Opere, voi. 10). 

Spaţiul acţiunii cărţii e cuprins între munţii şi valea 
Tarcăului şi regiunea Domelor - prin urmare zona centrală 
a munţilor Moldovei. Numele satului Lipanilor - Măgura - e 
fictiv, există însă, deasupra pârâ-ului Tarcău, un munte cu 
acest nume. Celelalte toponime aparţin geografiei reale: 
Piatra-Neamţ, Călugăreni, Fărcaşa, Borca, Sabasa, 
Broşteni, Suha etc. Cât despre timpul în care au loc 
întâmplările narate, indicaţii directe nu se dau. Îl putem 
totuşi aproxima, pe baza câtorva elemente, între care mai 
important e referirea la introducerea calendarului nou 
(care s-a făcut în 1924). Aflăm, apoi, că Gheorghiţă 
călătoreşte de la Cristeşti (în lunca Jijiei) până la Piatra- 
Neamţ cu trenul. 

Faptele povestite ar fi deci contemporane cu scrierea 
cărţii. Fixarea lor în limitele ştiute ale cutărui moment ar 
contrazice semnificaţia Baltagului. Autorul evită, spuneam, 
precizia temporală şi chiar reperele amintite au, cum vom 
vedea, alt rost decât acela al situării exacte în timp. Tot aşa 
şi în ce priveşte locul acţiunii; el este, evident, cel arătat, 
dar scriitorul 1-a ales nu pentru calităţi particulare 
(frumuseţea peisajului, pitorescul locuitorilor) ci pentru că 
poate „susţine” semnificaţia intenţionată a naraţiunii. 
Sadoveanu creează imaginea unei lumi, reprezentând un 
mod de existenţă ce depăşeşte limitele unei zone geografice 
şi ale unui moment istoric. În geneza Baltagului sunt 
implicate nu numai elementele oferite de contactul 
scriitorului cu oamenii şi locurile dintre Tarcău şi Dorna, ci 
toată opera lui de până arunci consacrată „omului cel vechi 
al pământului” şi mediului său cosmic, aşadar permanenţei 
şi integrităţii în ordinea umană şi în cea naturală. 
Sadoveanu reia, după ce o exprimase de atâtea ori, tema lui 


fundamentală, realizând o capodoperă. Este uimitoare 
repeziciunea cu care a scris Baltagul: în 10 zile. Într-o stare 
de tensiune continuă, de „febră puternică”, cu o siguranţă 
desăvârşită, adică fără ezitări, reluări, rescrieri. 
„Manuscrisul e aşa de frumos şi curat, fără adaosuri, 
aproape fără ştersături, că-l pune în plic şi-l trimite aşa 
cum se află la editură” (Profira Sadoveanu, loc. cit.). 
Sadoveanu a avut întotdeauna, e adevărat, o uşurinţă a 
scrisului neobişnuită (numai Iorga îi poale sta alături), care 
explică productivitatea lui neobişnuită: scrierea unei cărţi, 
aflăm din Memoriile lui Demostene Botez, dura 20-30 de 
zile. E însă o uşurinţă mai mult aparentă: creaţia propriu- 
zisă, elaborarea operei precedă la Sadoveanu scrierea ei, 
care e un act secundar, uneori de simplă „transcriere” din 
memorie. „Frază cu frază, în gând, am compus cele dintâi 
nuvelete [.]. După ce alcătuiam astfel acestora întregul text 
şi-l memorizam, îl murmuram ca să-l aud cum sună, apoi îl 
treceam pe hârtie.” E un tip de activitate creatoare, altul 
decât cel reprezentat de Rebreanu, de pildă, care umplea 
multe hârtii cu note pregătitoare, revenind, ştergând şi 
adăugând mereu, şi opus, am zice, felului de a scrie al lui 
Arghezi, care mărturisea: „sunt incapabil să rostesc un 
gând dacă nu ţin de vârf un băț cu cerneală”. Muţenia 
proverbială a lui Sadoveanu, semn al retragerii în sine, şi 
impasibilitatea lui ca vânător şi pescar au o legătură certă 
cu acest fel de activitate creatoare desfăşurată mai mult 
departe de masa de lucru decât în faţa hârtiei albe. [.] 
Structura naraţiunii e determinată de semnificaţia 
intenţionată a cărţii: a înfăţişa o societate de tip arhaic şi un 
individ reprezentativ al ei, lumea muntenilor şi pe Vitoria 
Lipan. (Celelalte personaje se definesc prin raportare la 
aceste repere.) Toată arta scriitorului, în ce priveşte 
compoziţia, stă în firescul întrepătrunderii continue a 
acestor doi termeni. Putem delimita, urmând linia 
naraţiunii, trei părţi: | - de la început până la plecarea în 
căutarea lui Lipan (cap. VII); II - de aci până la găsirea 


mortului (cap. XIII) şi HI - din acest punct până la sfârşit. 
Cartea începe prin a vorbi despre păstori (vechimea, felul 
de viaţă, psihologia - fixate într-o sociogonie mitică), apoi 
despre Lipan (trecerea se face simplu: „Povestea asta o 
spune uneori Nechifor Lipan”) şi despre familia lui (într-o 
scenă dialogată din care reținem limbajul impersonal şi 
firea aspră, „aprigă” a eroilor, elemente care-i arată în ce 
au strict exponențial). Cele două nivele ale naraţiunii au fost 
repede indicate - într-o ordine semnificativă - diferenţierea 
lor e iniţial minimă. Ea începe să se precizeze în scena 
următoare, în care e înfăţişată Vitoria, prin schiţarea 
efectivă a celui de al doilea nivel narativ (portretul eroinei, 
locul acţiunii, mobilul ei - prin care materia literară devine 
mai concretă). Elementele structurii cărţii astfel schiţate (în 
3 pagini), scriitorul revine asupra lor spre a le îmbogăţi, 
imaginea muntenilor, a familiei Lipan, a satului dobândeşte 
contur mai clar şi mai multă substanţă. Cap. le unul 
expozitiv. Tensiunea epică a fost creată, dar e deocamdată o 
tensiune a aşteptării, a incertitudinii. Cap. următor lărgeşte 
imaginea vieţii domestice a Lipanilor şi, ce e mai important, 
introduce în naraţiune un element fundamental: 
cunoaşterea - de către munteni şi de câtre Vitoria - a 
mişcărilor naturii. Cum nu ne putem îngădui o analiză 
detaliată a întregii naraţiunii, atragem atenţia asupra 
momentelor ei mai însemnate. În partea 1 o primă lărgire a 
cadrului şi a tipologiei (părintele Dănilă), prin mersul în sat 
a! Vitoriei; venirea lui Gheorghiţă (care accentuează 
singurătatea Vitoriei, închiderea în sine şi o obligă să ia 
totul asupră-şi); drumul la Piatra (la mănăstire şi la 
prefectură - adică la autoritatea spirituală şi la cea 
administrativă); pregătirile - gospodăreşti şi sufleteşti - de 
plecare. În toată această parte, preponderent expozitivă, 
accentul cade pe ceea ce am numit al doilea nivel narativ. 
Partea a doua - istorisirea călătoriei pe urma lui Lipan - e, 
compozițional, mai simplă şi mai clară, momentele ei 
coincid cu popasurile. Spaţiul cel mai larg e acordat 


imaginii globale a lumii Baltagului, cu peisajul, cu datinile şi 
cu oamenii care o reprezintă. Tensiunea epică e a căutării şi 
laitmotivul acestei părţi e întrebarea: „. Să-mi spuneţi [.] 
cine-aţi văzut pe un om de la noi călare pe un cal negru 
ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”. Partea ultimă 
stă sub semnul actului justiţiar, datorie faţă de mort şi de 
norma morală colectivă. Capitolul care încheie cartea 
grupează toate elementele ei: lumea muntenilor (prin 
grupul anonim şi prin câte o figură reprezentativă, ca 
domnu 'loma), Lipanii, autorităţile (exterioare ca şi până 
acum acestei lumi), în sfârşit ucigaşii, accidente ce trebuie - 
şi sunt - eliminate. 

Odată acest act înfăptuit, munteanca şi feciorul ei vor 
pleca la turmele lor, spre a pune ordine în treburi, vor 
reveni la Sabasa pentru împlinirea datoriilor faţă de morţi 
prescrise de datină, după care se vor întoarce acasă, la 
Măgura Tarcăului, „ca să luăm de coadă toate, câte-am 
lăsat”. lar pe Minodora „să ştii că nici c-un chip nu mă pot 
învoi ca s-o dau după feciorul [.] dăscăliţei lui Topor”. Viaţa 
continuă aşadar după rânduielile vechi ale acestei lumi. 
Episodul morţii lui Lipan este desigur unul tragic, dar elnu 
poate modifica felul şi stabilitatea existenţei ei. Poate 
surprinde seninătatea cu care scriitorul narează întâmplări 
legate de o tragedie. Tragedia - moartea lui Lipan - nu este 
însă obiectul cărţii, ci numai pretextul ei: „obiectul” e lumea 
de tip arhaic a muntenilor. Împrejurarea tragică e de 
natură s-o tulbure, s-o facă să reacționeze în funcţie de 
legea ei morală, să se manifeste mai puternic decât în 
situaţiile obişnuite - pe scurt, să-şi dezvăluie mai pregnant 
fizionomia. Simplitatea naraţiunii e necesară, dată fiind 
intenţia autorului, şi explicabilă. Când a scris Baltagul, 
Sadoveanu avea 50 de ani. Scrisese câteva zeci de cărţi şi 
atinsese treapta deplinei maturităţi creatoare („eu împart 
activitatea mea creatoare în trei mari etape: 1904 şi 1917, 
1917 şi 1929 şi vremea de la 1929 încoace. Aceasta este 
epoca maturității mele literare” - declara scriitorul în 


1942). Viziunea asupra lumii se adâncise şi se clarificase, 
formula stilistică în stare s-o exprime se fixase, prin rafinare 
lentă, îndelungată. Cu Baltagul Sadoveanu oferea o imagine 
esenţializată a lumii literaturii sale, lumea pe care o cântase 
şi poetul anonim al Mioriţei şi al atâtor alte balade 
păstoreşti. Şi-i aşeza deasupra, drept titlu simbolic, numele 
toporului cu coadă lungă cu care munteanul se apără: 
baltagul. 

George GANĂ Studiu analitic al „Baltagului”, în voi. Mihail 
Sadoveanu, „Baltagul”, Bucureşti, Editura Albatros, seria 
„lexte comentate Lyceum”, 1972, p. 31-34.) 

MANOLE SCU: Primul lucru notabil scris despre Baltagul 
este cronica lui Perpessicius din anul apariţiei romanului: 
descoperim în ea aproape toate observaţiile importante de 
mai târziu. Ele se pot reduce la două, esenţiale: că scrierea 
are caracter mitic-baladesc, zugrăvind o civilizaţie 
pastorală milenară; şi că Vitoria Lipan săvârşeşte un act 
justiţiar, încărcat de semnificaţii moral-religioase. 
Perpessicius spune: „A fi păstrat acestei povestiri, 
germinată în glastra de cleştar a Mioriţei, toată puritatea 
de timbru a baladei şi tot conturul ei astral - iată în ce stă 
întâiul dintre merite şi cel mai preţios al Baltagului”. Şi: ,. 
Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul unui suflet de 
munteanca, văduva Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle 
mortuare pentru soţul ei, răpus de lotrii ciobani. Sunt 
comandamente exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi 
află soţul răpus şi nu-i dă creştineasca înmormântare - în 
aceeaşi măsură în care Antigona înfruntă pe Creon şi 
merge, cu bună ştiinţă, la moarte, dorind să dea fratelui 
urgisit, Polinice, împăcarea mormântului”. Această a doua 
idee se va simplifica ulterior la un înţeles strict etic: 
împlinirea ritualului religios va lăsa locul răzbunării crimei, 
Vitoria devenind dintr-o eroină de tragedie supusă fatalităţii 
condiţiei ei (ca Antigona) un simbol al ţărăncii oneste care 
aplică până la capăt, cu tenacitate, un „mandat etic”. G. 
Călinescu apasă şi el pe „intriga antropologică”, pe 


descrierea societăţii arhaice, milenare, pe nota tipică a 
personajului principal care „nu e o individualitate, ci un 
exponent al speţei”. Dacă nu se poate vorbi de roman este, 
după opinia criticului, tocmai fiindcă lipseşte elementul 
individual în psihologie iar gesturile sunt ritualizate. Însă 
mai departe G. Călinescu face Vitoriei acest extraordinar 
portret, greu de aşezat în relaţie cu premisele propriei 
analize: „în căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de 
vendetta şi aplicaţie de detectiv. O adevărată nuvelă 
poliţienească se desfăşoară, în stil țărănesc, bineînţeles, cu 
o artă remarcabilă. Vitoria dovedeşte luciditate excesivă. 
Autoritatea, în persoana subprefectului, n-are altceva de 
făcut decât să confirme intuiţia poliţienească a femeii. Prin 
urmare, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu 
metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale 
reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă 
drum răzbunării.” Dar, dacă e aşa, nu avem cea mai bună 
dovadă că Vitoria sparge tipul, fiind de fapt o 
individualitate? Ceea ce lui G. Călinescu i se pare 
„complicare a situaţiei cosmice” iniţiale, prin aspectul 
poliţist, nu formează în definitiv chiar abaterea de la regulă, 
de la norma societăţii pastorale, atât în planul acţiunii cât şi 
în acela al psihologiei? „Prea multă îndârjire din partea unei 
femei”, constată criticul însuşi, după ce a găsit comportarea 
Vitoriei excesivă, comparabilă cu a Ancăi din Năpasta. 
Contradicţia persistă până astăzi, cel care a voit s-o explice 
fiind Paul Georgescu (Polivalenţa necesară). El a căutat să 
împace elementul ciclic-milenar („o civilizaţie astrală, în 
care faptele umane sunt reglate ca mersul stelelor, al 
soarelui şi lunii”) cu acela social-istoric („Sadoveanu 
confruntă societatea bazata pe bani, pe acumulare şi 
posesiune, cu societatea pastorală, producătoare de bunuri, 
sobră.”) şi, în al doilea rând, fatalitatea transcendentă a 
mandatului Vitoriei („opreşte viitorul, ca şi când ar opri cu 
mâna mersul unui pendul, până când lucrurile pot intra în 
mersul lor firesc prin pedepsirea criminalului”) cu spiritul 


foarte omenesc de răzbunare care o animă pe eroină 
(„actul de justiţie. Are o duritate umană, nu 
transcendentală”). Ar rezulta un „polimorfism” al cărţii, 
realistă şi simbolică totodată, roman poliţist şi parafrază 
cultă a Mioriţei. Pentru ca, în sfârşit, lon Negoiţescu să 
renunţe cu totul la cea de a doua latură şi să vadă în 
Baltagul „epura naturalismului de şcoală şi de vocaţie” în 
opera lui Sadoveanu, roman demitizant, opus bunăoară 
Crengii de aur, care mitizează. „. În Baltagul, concepţia 
moral şi liric metafizică din Mioriţa e sistematic eludată. 
Preluând datele strict epice ale baladei populare, 
Sadoveanu s-a îndepărtat mult de mitic (de misterul ei liric, 
de spiritualitatea ei enigmatic ancestrală). Să nu ne înşele 
cadrul oarecum arhaic. Meritul artistic al lui Sadoveanu 
constă în abilitatea de a nu se lăsa ispitit de mitul pe care-l 
cunoaşte prea bine şi de a nu fi confundat nivelurile 
stilistice.” Mi se pare perfect adevărat (şi am ajuns la un 
rezultat asemănător înainte de a citi studiul lui |. 
Negoiţescu), chiar dacă „naturalism” e un termen oarecum 
exagerat aplicat aici. În acest sens, apoi, trebuie 
reinterpretată nu numai acţiunea propriu-zisă a romanului 
(aproape toate datele sunt la Ion Negoiţescu), ci şi 
personalitatea Vitoriei Lipan. 

Ceea ce induce în eroare de la început în Baltagul este 
aşadar alegerea, ca pretext epic, a situaţiei din balada 
populară: doi ciobani ucid al treilea ca să-i ia oile. Fără 
îndoială, Sadoveanu ar fi putut să rescrie proză Mioriţa, 
valorificând aspectul mitic, şi e de mirare că n-a făcut-multe 
din marile lui cărţi sunt rescrieri, parafraze, conţin adică un 
substi livresc. lată însă că în acest caz a preferat să scoată 
dintr-o baladă i roman pur şi simplu. Nu s-a insistat destul 
nici pe realismul Baltagul nici pe paradoxul ce rezultă de 
aici. E clar, totuşi: Sadoveanu n-a dat cu imaginaţiei 
poetice, ci observaţiei; a restrâns descrierea, dezvoltând 
acţiunea; în locul unor personaje simbolice, trăind în spaţiul 
legendelor veci şi al miracolului, a zugrăvit caractere, 


puternice, variate sau pitoreşti; $ toate acestea, într-un 
roman a cărui materie primă părea atât de potrivii pentru 
poezie şi simbol. Nu e uimitor? Probabil singurul roman 
obiectiv care i-a reuşit lui Sadoveanu se inspiră direct dintr- 
o baladă. După cur e sigur că, dacă Mioriţa n-ar fi existat, s- 
ar fi observat mai demult (sau s-ar fi dat importanţa 
cuvenită) câteva lucruri: ce meticulos este înfăţişat satul de 
munteni, în primele capitole, fără urmă de poezie în 
raporturile dintre oameni, în obiceiuri şi moravuri; cât de 
substanţial epic est romanul în totul, cu o acţiune densă, 
rapidă, palpitantă, fără ocolul lirice, fără acele goluri pe 
care firea contemplativă a lui Sadoveanu li lasă de obicei în 
țesătura narativă; în sfârşit, ce puţin sentimental este de 
data aceasta, scriitorul, punând în centru o femeie 
inteligentă ş calculată, care acţionează de la prima până la 
ultima pagină şi a care justiţie nu se bazează pe sentiment, 
ci pe interesul economic. Dacă urmărim a raporta romanul 
Ia baladă, se cade să spunem şi că Sadoveanu sacrifică 
marele ritm al transhumantei pentru un fapt divers, pentru 
un accident; demitizează situaţia originară, privind dintr-un 
unghi deloc poetic evenimentul ritual. Baltagul e un roman 
realist în sensul cel mai propriu şi poate fi citit ca atare. 
lată, întâi, viaţa în gospodăria Lipanilor, în pragul iernii, şi 
când stăpânul întârzie să se întoarcă din drumurile lui. 
Totul e zugrăvit cu atenţie, fiecare lucru aşezat la locul lui. 
Sadoveanu ştie să fie obiectiv şi precis. Argatul revine din 
poieni, cu oile şi vacile, mai devreme decât de obicei, fiindcă 
ameninţă a ninsoare. Minodora aprinde focul şi pune de 
mămăligă. Mitrea îşi caută în pod straie groase. Gospodăria 
toată pare în alarmă. Printre gândurile şi semnele ei, Vitoria 
are timp să alerge la preot şi la baba Maranda, ca să se 
sfătuiască, să certe pe Minodora pentru idila cu băiatul 
dăscăliţei lui Topor, să trimită scrisori către ciobanii din 
bălți şi să pună la cale plecarea. Tot ce face Vitoria e 
temeinic şi bine gândit. Nu ţine acasă banii luaţi pe oi, de 
teama hoţilor. Merge la autorităţi, la biserică, scrie cereri, 


ştiind, în sinea ei, de la început, ce are de îndeplinit de aici 
înainte. E de remarcat mereu lipsa iluziilor şi a 
prejudecăţilor la această femeie simplă. Mişcările îi sunt 
conduse mai puţin de obişnuinţă şi de ritualuri decât de un 
plan pe care 1-a întocmit în mintea ei. Viselor şi semnelor le 
dă un înţeles cât se poate de limpede. Se îndoieşte cu ironie 
de vrăjile Marandei, pe care o consultă totuşi spre a nu-şi 
imputa vreodată că a omis un lucru cât de mic. Trăieşte 
într-o lume crudă şi se aşteaptă la orice rău. Se 
împărtăşeşte nu atât din spirit religios, cât pentru a se 
curaţi „de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i 
neclintit”. Pune în totul aceeaşi grabă şi hotărâre de om 
care are o treabă de făcut şi vrea s-o facă. „Vitoria suspină, 
bătu metanie sărutând lespedea de piatră şi se înălţă în 
picioare. Pentru dânsa slujba era isprăvită. Făcu semn lui 
Gheorghiţă cu ochiul. Puteau să plece. Mai aveau în ziua 
aceea o mulţime de trebi şi daraveruri. „ Nimic în plus, nici 
un gest de prisos. Stăpânire de sine. Acţiune. 

Drumul însuşi în căutarea lui Lipan decurge la fel. Opririle 
sunt alese în locuri anume, pentru împrospătarea 
informaţiei, oamenii traşi de limbă cu abilitate; Vitoria ştie 
când şi cu cine să piardă o oră, ce se cuvine fiecăruia 
pentru bunăvoință, îşi dă seama îndată cine e prieten şi 
cine, duşman; la canţelaria din Vatra Dornei sau la 
cârciuma domnului Macovei îşi urmăreşte cu aceeaşi 
tenacitate planul de a găsi urma soţului ei. Nimic n-o poate 
opri: nici oboseala, nici ostilitatea vremii („Când am intrat 
în sat la Fărcaşa, deodată s-a prăvălit de pe muntele cel 
mare un vânt rece, trăgând după el nouri negri şi vârtejuri 
de ninsoare”), nici privirile strâmbe ale oamenilor. Romanul 
înfăţişează la tot pasul aceeaşi lume fără farmec sau 
măreție, hărţuită de griji, nepăsătoare şi dură. Foarte 
puţine sunt personajele „sadoveniene”: locul ciobanilor 
înţelepţi l-au luat negustorii de oi, pe al ţăranului cuminte, 
aşezat şi harnic, parvenitul fără scrupule; satele sunt 
„stricate” de noile raporturi sociale (acţiunea se petrece în 


1924). Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate 
şi mai puţin sentimentalism decât în acest roman despre 
care Perpessicius afirma că „poartă un accent de mare 
baladă, romanţată, de mister cosmic”! Şi nicăieri n-a 
descris cu mai profund realism schimbarea lumii, năruirea 
societăţii patriarhale şi idilice prin invazia capitalismului 
decât în acest roman ce ar fi întemeiat, după vorba lui 
Călinescu, pe „automatismul vieţii pastorale”! Vitoria nu 
urmează calea transhumantei, fiindcă Nechifor a fost ucis 
într-un loc neprevăzut, unde-l dusese negoţul, şi unde nu 
mai fusese decât o singură dată, cu ani în urmă. Ce este 
deci necesar în împrejurarea şi locul morţii sale? G. 
Călinescu merge până la a spune (în Prefaţa din 1961 la 
Romane şi povestiri istorice): „Păstori, turme, câini 
migrează în virtutea transhumantei în cursul anului, în 
căutare de păşune şi adăpost, întorcându-se în munţi, la 
date întru veşnicie fixe. În privinţa dispariţiei oierului, 
oamenii fac fel de fel de presupuneri, dar Vitoria, care 
cunoaşte calendarul pastoral, le respinge. Lipan nu poate 
face în cutare lună decât asta şi asta. Mişcarea este 
milenară, neprevăzutul este exclus, ca şi migraţia păsărilor. 
În stilul său unic, Mihail Sadoveanu zugrăveşte toate aceste 
ritualuri ale vieţii primitive, determinate numai de 
revoluţiunea pământului şi în care iniţiativa individuală este 
minimă.” Un singur lucru este în realitate legat de 
nerespectarea calendarului pastoral: întârzierea lui 
Nechifor. Restul este la fel de imprevizibil ca un eveniment 
de roman poliţist. Poate fi presupus, nu e deloc sigur. 
Numărul posibilităţilor fiind limitat, rămâne îndeajuns de 
mare ca să fie nevoie de un calcul şi de o tactică spre a-l 
reduce. Vitoria n-are însă cum căuta veriga lipsă dintr-un 
lanţ de împrejurări, fiindcă acest lanţ este arbitrar. Ceea ce 
ne frapează în roman este, tocmai, inexistenţa regulii şi a 
ritmului; compensată de iniţiativa personală a Vitoriei. 

lar această iniţiativă face dintr-o ţărancă simplă un 
extraordinar detectiv. Ultimele capitole ale romanului, de 


când ea a prins un capăt al firului, sunt captivante mai ales 
prin jocul deducţiilor acestei femei fără ştiinţă de carte, dar 
în stare să citească pe chipul şi în gesturile oamenilor ca 
într-o carte. 

NICOLAE MANOLESCU, Sadoveanu sau utopia cărţii, 
Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 155-161.) 

BĂILEŞTEANU: Pornind de la mitul mioritic, Sadoveanu 
explorează un caz tipic nu atât vindicativ, cât justiţiar şi de 
adâncă omenie. Pentru ca viaţa să continue, pentru ca 
valorile ei să se desfăşoare în continuare fără spectrul 
terifiant al fricii, fără crispări şi oscilaţii, trebuie ca 
echilibrul cosmic descumpănit o vreme prin dispariţia 
subită, absurdă a lui Nechifor Lipan să fie restabilit, trebuie 
ca adevărul să fie cunoscut în toată cruzimea lui, dezvăluit 
şi, făcându-se cele de cuviinţă pentru liniştea mortului şi 
mai ales a viilor, să fie reinstaurate ritmurile eterne şi 
recâştigată liniştea sufletească, în absenţa căreia viaţa 
devine un calvar şi existenţa nu mai are rost. [.] 

Pornind de la Mioriţa, romanul lui Sadoveanu ajunge la o 
„finalitate” contrară celei a baladei. Căci, în timp ce 
ciobanul din poezia populară, mai metafizic, are o „dorinţă” 
(care se întinde pe aproape trei sferturi din lungimea ei), 
anume aceea de a fi îngropat „pe-aici pe aproape”, „în dosul 
stânii”, să-şi „audă cânii”, transfigurându-şi apoi posibila 
moarte într-o nuntă pentru mângâierea bătrâneţilor maicei 
sale, „cu brâul de lână”, nu numai că Nechifor Lipan, 
ciobanul cu îndeletniciri mai practice din Baltagul, nu-şi 
exprimă un asemenea testament, dar familia lui, soţia, în 
speţă, nu este câtuşi de puţin preocupată de a-l înhuma 
„undeva pe-aproape”, ci face formalităţile de rigoare acolo 
unde îi găseşte rămăşiţele pământeşti, îşi face „datoria” şi 
nimic mai mult. Atenţia ei se concentrează aproape exclusiv 
pe cealaltă „datorie”, pe datoria faţă de viaţă, faţă de 
destin. Familia ei, colectivitatea arhaică în care trăieşte, cu 
gesturi cvasi-mecanizate, conştiinţa ei au nevoie de 
echilibru şi certitudine, de adevăr pentru a-şi continua 


existenţa. Climatul, absurd, de incertitudine, de teamă şi 
ne-adevăr este incompatibil cu modul lor de a trăi. Ei 
trebuie „să rămână”, aşa cum spune Demiurgul în 
preambulul cărţii, „cu ce au”. Şi tocmai de aceea ceea „ce 
au” îşi apără cu tenacitate şi înverşunare. Refuzându-şi 
orice inserţie de imaginar, romanul circumscrie clasic 
chintesenţa filosofiei etice a lui Sadoveanu. 

Fănuş BĂILEŞTEANU, Introducere în opera lui Mihail 
Sadoveanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 261 - 266. 

GEORGESCU: Poate fi înţeles Baltagul ca roman de 
dragoste? Într-un anume sens, da; fiindcă mobilul ascuns al 
acţiunii lui spectaculoase este iubirea, o iubire ce, în lumina 
tragicului, se manifestă ca durere. Or, tocmai acest mobil, 
cel mai puternic, al epicii Vitoriei, de natură pasională, este 
şi cel mai ascuns: el este exprimat cu avariţie, dar fără 
echivoc: „Ea însă se socotea moartă, ca şi omul ei, care nu 
era lângă dânsa. Abia acum înţelegea că dragostea ei se 
păstrase ca-n tinereţe. Ar fi trebuit să-i fie ruşine, căci avea 
copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui decât numai 
sieşi, nopţilor şi greierului din vatră. 

PAUL GEORGESCU, Polivalenţa necesară, Editura pentru 
Literatură, Bucureşti, 1967, p. 21. 

ROTARU: Aşezarea paratactică a propoziţiilor şi frazelor, 
oralitatea lor (nu însă cea cotidiană) prin excelenţă, dar şi o 
anume solemnitate cerută de poveste şi provenită din 
exprimarea sentenţios-naivă, ca de carte veche populară, 
lasă impresia netedă că nu Sadoveanu povesteşte, ci un 
cântăreţ popular fabulos. Se înţelege, naraţiunea nu 
urmează întocmai aşa peste tot, odată introducerea făcută, 
trebuind să se intre în amănuntele istoriei, care merg până 
la dialog. Însă Baltagul se citeşte sub această cheie 
rapsodică. Astfel că nu numai ceea ce se spune este de 
luare-aminte, ci şi modul cum se spune rămâne interesant. 
În această detaşare lirică stă de fapt întreaga artă a lui 
Sadoveanu. 


lon ROTARU, Analize literare şi stilistice, Editura lon 
Creangă, Bucureşti, 1972, p. 323. 

CIMPOI: Dacismul sadovenian este o dimensiune esenţială, 
marcând profesiunea spre organic, natural, primordial, 
pândit însă, ca la Emi-nescu, de viaţa pătimaşă şi 
acaparantă a istoriei. Lumea istoriei civilizaţiei şi lumea 
primordiilor, a închipuirilor aurorale se întâlnesc tragic în 
Creanga de aur, operă reprezentativă. Kesarion Breb este 
un portavoce al Daciei protoistorice, dominat de viaţa 
spiritului, după cum Vitoria Lipan este deja mesagera 
universului mioritic, terorizat de istorie şi de acţiunile de 
încălcare şi tulburare a rânduielii etice şi naturale, a ciclului 
cosmic al evenimentelor. Atât unul, cât şi celălalt personaj, 
îşi asumă, cu abnegaţie şi fermitate, suprimarea unei 
rupturi ce ameninţă legea sacrului. Cele două drumuri - al 
magului prin Imperiu şi al ţărancei muntence în lumea 
oierilor criminali - la care se adaugă şi drumul abatelui de 
Marenne prin tărâmul mioritic, sunt restauratoare de 
ordine naturală vegheată de ochiul atoatestăpânitor. 

Mihai CIMPOI, Sfinte firi vizionare, Chişinău, CPRI „Anons 
S. Ungurean”, 1995,p.171. 

ANGHEL: Odată, în timpul unei călătorii spre Paşcani, am 
fost ispitit de un demon: ce-ar fi dacă aş nimeri nu în târgul 
care 1-a dat lumii pe Sadoveanu, şi, în general, între 
prietenii şi admiratorii săi, ci altundeva, la capătul lumii, 
între necunoscuţi, între nişte oameni care nu ştiu limba 
românească, nu ştiu nimic despre România şi despre Mihail 
Sadoveanu. Ce m-aş face, mi-am zis, dacă ar trebui să le 
vorbesc unor asemenea ascultători, mai ales dacă mi s-ar 
impune ca în cursul expunerii mele să nu fac nici o referinţă 
lăturalnică, fiind obligat să explic o ţară, o cultură, o 
literatură printr-un singur nume: Mihail Sadoveanu! Ce m- 
aş face? L-aş deschide pe Sadoveanu. Aş citi prima pagină 
din Baltagul: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, 
a pus rânduială şi semn fiecărui neam. 


Pe ţigan 1-a învăţat să cânte cu cetere şi neamţului i-a dat 
şurubul. 

Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: tu să faci o 
lege [.] 

A chemat pe ungur cu degetul [.] 

S-a înfăţişat şi turcul [.] 

Sârbului i-a pus în mână sapa [.] 

A poftit pe boieri şi domni Ia ciubuc şi cafea. 

La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul 
împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă: 

— Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat?” 

Ce vom observa, fie şi din acest scurt pasaj, scurtat pentru 
uzul demonstraţiei? Că bucata e traductibilă, în orice limbă, 
că povestea e comprehensibilă universal, că fragmentul de 
umanitate pe care ni-l înfăţişează Sadoveanu, această lume 
de ciobani, dă sama - cum ar spune Domnia Sa - de destinul 
unui întreg neam care se face înţeles prin cea mai simplă 
poveste, o poveste care cuprinde începutul şi sfârşitul 
printr-un singur destin. Că povestea reîncepe acolo unde se 
sfârşeşte, prin grija unei femei de a se reînscrie ritmurile 
cosmice - aducerea oilor la păşunea de vară, pregătirea 
unei nunţi, care urmează firesc îngropăciunii. Ce simplu, 
putem spune, încape întregul univers între Dome, apa 
Bistriţei şi apa Prutului, ce puţini oameni în această 
poveste, cum ştiu oamenii să rezume prin scurtul lor destin, 
atât de enigmatic, enigmatica poveste a lumii, care rămâne 
eternă prin nişte mari ritmuri, aceleaşi pretutindeni. 

Pentru a duce până la capăt experienţa, să deschidem 
Biblia, cartea întâi, întâiele versete: „La început a făcut 
Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi 
gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui 
Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.” 

Să deschidem acum cartea indiană, Rig-Veda, o carte 
poate ceva mai veche, la acelaşi capitol al Facerii, 
asemănător celui biblic: „La-nceputuri universul a fost apă. 
Numai apă/Val în neastâmpăr, undă, dar supusă unui gând/- 


„Cum pot face oare, cum, ca să-mi înmulţesc fiinţa, /s-o 
renasc nemăsurată, înmiindu-mă?, Curând/Curând însă 
Duhul Apei a căzut în remuşcare. /Înfrânarea puse flăcări în 
al apelor vâltor. /Şi din calda îndomnire a fiinţei care-i apa, 
/Se ivi un ou de aur luminând strălucitor.” 

Trecând într-un alt colţ al lumii, pe continentul sud- 
american, să deschidem o altă carte fundamentală, 
aparţinând unei culturi dispărute - Cultura Maya - cartea 
numindu-se în limba aborigenilor Popol Vuh: „Şi au zis 
strămoşii: „Dar sub arbori şi liane va fi doar tăcere? Se 
cuvine ca de-acum înainte să fie cineva care să le păzească! 
„. Şi-n aceeaşi clipă au fost creaţi cerbii şi păsările. „Iu, 
cerbule, au spus strămoşii, vei dormi în luncile râurilor şi-n 
rovine. Voi, păsări, veţi sălăşlui în arbori şi în desişurile de 
liane.,, Şi fiind dusă la capăt facerea tuturor animalelor cu 
patru picioare şi a păsărilor, li s-a spus de către Creator, de 
către Modelator, de către Strămoşi: „Vorbiţi, ţipaţi, ciripiţi, 
gânguriţi, chemaţi şi daţi zvon fiecare după seminţia sa, 
după rânduială fiecăruia”. Aşa li s-a spus cerbilor, păsărilor, 
pumelor, tigrilor şi şerpilor. 

Trei texte, primul de o sumbră simplitate sacerdotală, al 
doilea ţintind abisurile abstracţiunii, al treilea desfăşurând 
feeria tumultuoasă şi concretă a existenţei, toate trei unite 
printr-un ce impersonal, prin tonul eliberat cu care se spun 
adevărurile absolute, acele adevăruri sau fapte care 
transgresează graiul şi care, la fel de bine, s-ar putea 
întruchipa în piatră sau cânta. Baltagul lui Sadoveanu face 
parte din această familie de texte, nu atât prin naraţiune 
cât prin ton. 

Ca să cuminţim lucrurile, vom spune: iată o poveste 
clasică, a unui clasic de oriunde. lată o poveste cu 
înţelepciune, iar înţelepciunea e mai mult decât clasică, 
precede arta şi filosofia, vine dintr-un orizont arhaic de 
cultură, din orizontul marilor şi străvechilor culturi umane, 
cărora le aparţine şi autorul nostru. lată o poveste scrisă 
într-o limbă aproape rituală, care se scuteşte de a fi 


tradusă, dacă e bine citită, o limbă suprem muzicală, care 
pare a nu fi a autorului, ci a unei culturi fără descendență, 
întru atât e de solemnă, fermecătoare şi stranie, simplă şi 
somptuoasă, urcând din străfundul memoriei noastre 
lingvistice, din orizontul difuz în care sonurile ies din somn 
ca să devină muzică, să fascineze, ca apoi să recadă în 
somn. Pe anume registre limba lui Sadoveanu are un efect 
suav adormitor, prin sugestivul ei, ca o expiere depărtată de 
orgă. Sunt doar câteva însuşiri, bătătoare la ochi, ce s-ar 
impune imediat, socotesc, ascultătorilor acelora îndepărtați, 
care ar auzi pentru întâia oară de Sadoveanu şi de arta lui. 
Cum să-l privim, totuşi, pe Sadoveanu, ca să ne facem 
comprehensibili unui lector străin? 

În cuprinsul literaturii române, cea mai comodă şi cea mai 
elementară aşezare este desigur cea cronologică, cea 
pedestru temporală, de manual. Sadoveanu ocupă, prin 
uriaşa lui operă, secolul al XX-lea al prozei române. El 
parcurge acest veac asemenea unui fluviu, cu indiferența 
sau puterea cu care marile fluvii ignoră sau modifică 
geografia. Deci, prima precizare, o geografie a prozei 
române modificată în sens sadovenian, o alta pe care 
înrâurirea maestrului n-o atinge - linia Camil Petrescu, 
Hortensia Papadat-Bengescu şi, într-un fel, Rebreanu - în 
sfârşit, geografia operei lui ca atare, care, mie unuia mi se 
prezintă suspendată, autonomă, indiferentă la timp, adică 
supusă doar timpului său interior. Cu aceasta introducem o 
paranteză: un autor mare este întotdeauna un creator de 
timp, un Cronos sui generis, care ne propune o atitudine 
independentă, dar în acelaşi timp universal valabilă faţă de 
vreme. Reîntorcându-ne la interpretarea consacrată 
genealogic, Sadoveanu se explică simplu: el vine - se spune 
- din marii cronicari, în filiaţie directă cu vigoarea aspră a 
lui Grigore Ureche, cu tragismul rece al lui Miron Costin, cu 
farmecul savant al lui Neculce, ca să sară direct în fabulosul 
lui Creangă, iar de aici în sine însuşi. Nişte mari experienţe 


de simţire şi limbă ar fi precedat, orogenetic, apariţia lui 
Sadoveanu. 

Pornim prin a propune o altă aliniere. 

— Eminescu. Afinităţile între cei doi titani, Eminescu şi 
Sadoveanu, sunt atât de mari încât ei comunică nu numai 
prin altitudinea artei dar şi printr-o consubstanţialitate de 
atitudine. Iat-o: toţi cei care i-au precedat pe cei doi erau 
indiferenți la natură sau descriptivi, ca Alecsandri, Proza 
noastră de la Neculce la Creangă nu vede frumosul natural, 
îl consemnează stereotip, localizează numai, fără să 
perceapă spaţiul viu care înconjoară omul, ambianța 
cosmogonică în care acesta evoluează, ca parte dintr-un 
întreg, adesea ca o infimă parte. Atitudinea este nouă şi o 
fixează în plan universal romantismul, acel romantism care 
se vădeşte iubitor de natură şi paseist. Deşi nouă, această 
atitudine actualizează sau revalorifică, desigur 
subconştient, o percepţie cu mult mai veche care ţine de 
cosmogonia omului primitiv, a omului culturilor tradiţionale 
ce cultivă mitul edenului prim. Eminescu şi Sadoveanu sunt 
cei doi mari primitivi - în sensul superior, adică prin 
covârşire culturală - ai literaturii noastre, unul cultivând 
nostalgia naturii, fuga consolatoare spre acest eden, celălalt 
cântând degradarea edenului primar în care omul va fi 
evoluat, ambii reconstituind cultural această sete a 
obârşiilor, acea „nostalgie des origines” de care vorbeşte 
Mircea Eliade. Deci Sadoveanu apare, alături de Eminescu, 
drept un mare romantic, prin atitudine. 

Paul ANGHEL, din volumul Nouă arhivă sentimentală, 
1975 

CIOPRAGA: Un motiv folcloric derivat din Mioriţa stă la 
temelia romanului Baltagul, apărut în 1930, la doi ani după 
Hanu-Ancuţei. Ca şi în Mioriţa, şi aici, doi ciobani râvnesc la 
oile altuia, oierul Nechifor Lipan, pe care-l doboară când le 
vine bine şi-l aruncă în fundătură de munte. Apoi turmele 
mortului şi le împart. Cartea este dezvoltarea miturilor 
legate de păstorit, în climat alpestru, scriitorul desfăşurând 


interpretări care ţin de etnografie şi de psihologia vechilor 
ginţi de păstori. Obiceiurile sunt transmise ca legi nescrise 
peste generaţii, anotimpurile curg antrenând ritualuri şi 
practici care marchează la date dintr-un calendar 
păstoresc, tot nescris, evenimente în viaţa oierilor. 

Este vorba de un automatism al existenţei în care 
elementul dominant îl deţine tot oieritul. Oamenii i se 
subordonează: la cutare dată trebuie să se producă 
migraţia din sate la munte, în altă zi, dinainte ştiută, trebuie 
să purceadă la adăpost sigur. Experienţa neînregistrată 
duce la o pietrificare ce exclude alternativele şi posibilităţile 
ieşirii din regulă. 

În spiritul acestor străvechi norme biologice şi etice, 
Vitoria ştie că soţul trebuia să treacă prin cutare locuri, la 
anumit timp: „înspre soare/e acela care luceşte pe apa 
Moldovei, s-a dus Nichifor Lipan, cugetă Vitoria. Aicea s-a 
oprit şi el şi s-a uitat departe”. Şi astfel inteligenta 
munteancă recompune ipotetic întreg drumul soţului ucis, 
cu popasurile şi orânduielile lui. 

Coordonate etnologice şi psihologice ca acestea nu pot să 
creeze decât un mediu în care evoluează oameni aspri, de o 
rigiditate care exclude ideea vreunei schimbări de caracter. 
Nichifor Lipan îşi bătea femeia „aşa de aprigă şi îndârjită”, 
dar ea „indura fără să crâcnească puterea omului ei şi 
rămânea neînduplecată cu dracii pe care îi avea”. 
Determinismul moral şi statornicia rituală a ocupaţiilor 
oiereşti, expresie aproape mitică a vechilor practici şi 
credinţe - ajută pe Vitoria Lipan, soţia ciobanului ucis, să 
afle urmele făptaşilor, deşi drama s-a petrecut în singurătăţi 
alpine. 

Legea morală este fixată aici ca în bronz în proverbe care 
intervin des în vorbirea eroilor, ca în scrierile altui 
muntean, Creangă. Un fragment de dialog între Nichifor 
Lipan şi soţia lui arată abundența aluziilor la experienţa 
tradiţională. Replicile au vioiciunea unui duel verbal: 

— Nimene nu poate sări peste umbra lui. 


— Ce vrai să spui cu asta? Îl întreba navastă-sa Vitoria, 
privindu-lpieziş. 

— Spun şi eu o vorbă celor care au urechi de auzit. 

Nevasta înţelegea ceva, dar era bănuitoare ca orice 
femeie şi deprinsă să răsară la orice înţepătură. 

— A fi cum spui, bădica; dar cel ce spune multe ştie 
puţine,. „Munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul”, 
cugetă Vitoria Lipan. 

Tradiţia este pentru neamul Lipanilor sinonimă cu legea. 
Vitoria se arată refractară şi neînduplecată în privinţa 
tentaţiilor moderne, care ar putea-o abate pe fiica ei, 
Minodora, de la făgaşul bătrânesc. Cuvântul „domnişoară”, 
adresat acesteia de un admirator, este pentru Vitoria Lipan 
echivalentul unei injurii („râsul satului”), deşi fata o 
încredinţează cu candoare: „asta nu-i nici o ruşine; acuma 
aşa se spune”. Inovaţiile de provenienţă citadină - „coc, 
valţşi bluză” - devin sacrilegii: „Nici eu nici bunică-ta, nici 
bunică-mea n-am ştiut de acestea - şi-n legea noastră 
trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau 
în Tarcău ,. 

Drumurile Vitoriei în munţi, când pleacă după merinde, se 
fac cu cinci căluţi. „Pe cel din frunte călărea ea bărbăteşte; 
ceilalţi veneau în urmă cu capetele plecate şi cufrâiele 
legate de cozile celor dinainte „ - totul ca într-un tablou 
etnografic tipic. Derogarea de la orânduiala împământenită 
este de neconceput. Migraţia oilor urmează semne 
meteorologice pe care oamenii le descifrează cu uşurinţă: 
„De ce ai venit aşa devreme-acasă?” întâmpină Vitoria pe 
ciobanul ei, Mitrea., Apoi am văzut că pogoară oameni mulţi 
din poieni oile şi vacile. Le-am pogorât şi eu. Zice ca are să 
vremuiască. 

Cine spune asta? 

Spun oamenii. Am văzut şi eu dumbravencile zburând în 
cârduri spre soare. Se duc de unde-s ele. Dar măi ales m- 
am uitat la un nour către Ceahlău. Nourul acela-i cu bucluc. 
De-acu vine iarna. , 


Cadrul fizic şi sistemul economic patriarhal par 
încremenite ca şi munţii: „Izolate de lumea din văi, rânduri 
după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se 
veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau 
ca pe vremea lui Boierebista, craiul nostru cel de demult; 
stăpâniri se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar 
rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră. „(p. 47), 
Primitivismul pare a fi total şi inflexibil; „La noi nu este nici 
primar nici jandar.” 

Fixarea în tradiţie compune însă şi un tablou primitiv, cu 
detalii superstiţioase, retrograde. Ca să-l scape de moarte, 
pe când Nichifor Lipan era de patru ani şi bolnav de 
hidropică, părinţii l-au vândut pe fereastră, „luând preţ 
bun pentru el un bănuţ de aramă”. O vrăjitoare i-a 
descântat şi i-a schimbat numele (iniţial Gheorghiţă), „ca să 
nu-l mai cunoască bolile şi moartea |. 

Minodora aruncă gunoiul afară în faţa soarelui: gestul este 
osândit cu ameninţări. „N-ai mai învăţat rânduiala? Nu mai 
ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i bun, de când îţi umblă 
gărgăunii în cap şi te cheamă domnişoară!” (p. 18), 
„Cucoşul dă semn de plecare”. Semne i se arată Vitoriei şi 
în vis, vestindu-i moartea soţului. Numele diavolului este 
înlocuit printr-o perifrază eufemistică: „cel cu nume urât”. 
„Dacă-i spui şi n-apuci a-ţiface cruce cu limba, îţi ia graiul”. 
Observând o căţeluşă la vrăjitoarea Maranda, Vitoria 
gândeşte că-i „dânsul” - diavolul: „trebuie să aibă dinfişori 
de criţă, pe care-i ascute baba Maranda c-o cute neagră”. 

Împietrirea în fondul ancestral de mituri şi superstiții 
contrastează totuşi cu iniţiativa şi dinamismul acestor 
oameni ajutaţi de cugetare limpede şi sânge fierbinte. Ei se 
mişcă până în şesurile Jijiei, la iernatic, şi până departe la 
Crâm, de unde vin cu „burdufuri de bani”, se pricep să-şi 
sporească turmele şi când este vorba să-şi apere avutul lor 
se descurcă în lumea autorităţilor şi a orânduielilor 
moderne. Viaţa lor spirituală se defineşte prin amplitudine 
şi mobilitate. 


Într-o anume privinţă, Baltagul, cu miturile oiereşti, 
continuă eposul din balada Mioriţei într-o lumină nouă. 
Acolo, moartea văzută metaforic -„mireasă” - devenea 
fuziunea lentă şi calmă cu natura. De aici interpretările 
despre seninătatea şi resemnarea care ar caracteriza viaţa 
păstorilor, în Baltagul viziunea este mult mai realistă, 
oamenii se luptă şi, chiar după ce cad eroic, urmaşii 
întreprind o adevărată vendetă corsicană de urmărire a 
tulburătorilor. 

Nechifor Lipan este un voinic de tipul haiducilor şi nu un 
resemnat fatalist, ca acel „mândru ciobănel tras printr-un 
inel”, din baladă. Atacat de oameni răi - „dintr-o râpă, la un 
corn de drum”, pe când venea cu oţia de la Piatra, ciobanul 
înarmat cu baltag i-a înfruntat măreț: „Măi slăbănogilor, eu 
pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul 
în râpă. Aceia au ferit pe după nişte ciritei şi s-au dus.” 

Prin proporţiile impozante, omul şi soţia lui sugerează 
ideea de eroi prometeici, care înfruntă adversităţile cu 
tăcută demnitate. 

Ceea ce apare şi mai deosebit în Baltagul este 
introducerea unei femei dârze, ca eroină de primă mărime. 
Unii au văzut în Vitoria Lipan -personajul central din 
Baltagul - o apariţie de o energie rară, amintind personaje 
din dramele unui Sofocle; a fost pusă alături de Krimhilda 
din Cântecul Nibelungilor. G. Călinescu o compară cu Anca, 
din Năpasta lui Caragiaie. loate comparaţiile au puncte de 
sprijin logic. Vitoria Lipan este însă mai degrabă o sinteză a 
virtuţilor feminine, apărând în viziunea poporului nostru ca 
o proiecţie în ideal. În persoana ei se întrunesc: 
înţelepciune, cinste, eroism, perseverenţă, calm, încât 
tipului de cioban delicat din Mioriţa această ţărancă i se 
suprapune în mod dominator. 

V. Alecsandri a oglindit în seria Chiriţelor tipul unei 
burgheze ridicole cu aspirații de boierie, Duiliu Zamfirescu 
a idealizat în Saşa pe o reprezentantă a aristocrației, M. 
Sadoveanu a sintetizat în Vitoria Lipan trăsăturile femeii din 


popor, neînfrântă de mâhniri, echilibrată în dureri şi 
fericire. Cu toată drama pe care o trăieşte, ea rămâne într-o 
lumină care denotă o mare tărie de caracter şi conduită 
egală în faţa neprevăzutului. 

Mai cuprinde Baltagul câteva momente etnografice: un 
botez, o nuntă şi rânduielile înmormântării în cadru rural. 
Cortegiul întâlnit de Vitoria în climat alpin la Cruci, este o 
altfel de nuntă decât cea din alegoria Mioriţei. Ritualul cu 
vornicei este prins în câteva linii sugestive, pline de graţie şi 
mişcare: „Fugeau săniile cu nuntaşii pe gheaţa Bistriţei. 
Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în 
catrinţe şi bondiţe. Bărbaţii împuş-cau cu pistoalele asupra 
brazilor, ca să sperie şi să alunge mai degrabă iarna. Cum 
au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus 
pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfrămile cailor fâlfâind. Au 
întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea 
feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi 
omoară acolo pe loc.” 

Simbolică este prezenţa câinelui, Lupu, acesta indicând 
vieţuirea ciobanilor alături de animalele credincioase. 

Cu parfum folcloric de o mare frescheţă este vorbirea 
lentă, cu ocoluri domoale, a oamenilor care se mişcă în 
romanul Baltagul. Nechifor şi Vitoria îşi priveau pe cei doi 
copii, Gheorghiţă şi Minodora „cuplăcere”; „Acel glas de 
dulceaţă (ca şi al tatălui), îl avea şi fecioraşul”; „A avut 
vreme să coboare la iernatic, la locurile pe care le are 
năimite”; „Are acesta jălbar o întorsătură de condei cum nu 
se mai află”. 

Constantin CIOPRAGA, din volumul Omagiu lui Mihail 
Sadoveanu. 

BACONSKY: Putem spune că, dacă Eminescu a sintetizat 
liric toate concepţiile şi coordonatele sufleteşti ale 
poporului nostru, proiectate în raza dezvoltării sale istorice, 
Mihail Sadoveanu a realizat, pe planul poeziei X 2 epice, 
universul moral şi sensibil al poporului român în lumina 


evoluţiei sale. De aici derivă caracterul colectiv al eroului 
său principal. 

Punctul de plecare al epopeii îl constituie însă timpurile 
străvechi scito-dace, sugerate prin atmosferă, de pildă în 
Uvar sau în Nopțile de Sânziene şi chiar în Baltagul, carte 
de căpătâi în arhitectonica întregii opere. Baltagul, autentic 
poem al păstoritului şi al transhumantei, are în economia 
operei lui Sadoveanu menirea de a stabili o punte de 
legătură interioară între diferitele epoci care apar 
conturate precis, de a constitui o posibilitate de continuare 
imaginativă a diferitelor acţiuni, după ce ele se întrerup sau 
încetează aparent în pagini. Ceea ce e ciudat în această 
carte e sentimentul vieţuirii în epoci diferite, pe care ţi-l 
trezeşte cu toate că elementele de civilizaţie care apar 
(puşcă, prefect, deputat) ar putea stabili cu suficientă 
precizie momentul acţiunii. Citeşti şi deodată, ca printr-o 
ciudată hipnoză, ai impresia că drumul Vitoriei Lipan trece 
din spaţiu în timp, parcurgând întreaga noastră istorie 
pastorală sub simbolul Mioriţei, şi auzi cuvântul scriitorului, 
ca un descântec: „. Rânduri după rânduri de generaţii, în 
sute după sute de ani, se veseliră de creşterea zilei şi 
începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, 
craiul nostru cel de demult”. Capacitatea de a supune şi 
domina timpul, de a juxtapune epoci situate la mare 
distanţă istorică, vădită pretutindeni în cuprinsul întregii 
creaţii sadoveniene, e o manifestare a acelui neobişnuit 
instinct al timpului, atât de caracteristic lui Sadoveanu. 
Nimeni în literatura noastră n-a realizat o prezenţă atât de 
vie a timpului, care este aproape un personaj în scrisul său, 
amintind zeitățile epopeii homerice. 

Caracterul popular al epopeii sadoveniene provine din 
însuşirea profundă a elementelor de gândire şi de 
sensibilitate proprii poporului nostru, aşa cum se manifestă 
ele în creaţia sa artistică. Procesul de trecere a folclorului 
literar în forme superioare de artă cultă, care a cunoscut o 
primă mare etapă a sa în opera lui Eminescu, cunoaşte cea 


de a doua mare etapă, o dată cu apariţia lui Mihail 
Sadoveanu. Dragostea, viaţa, moartea sau trecerea vremii, 
toate capătă deopotrivă substanţa folclorică elementară, 
seva de taină pe care timpurile o aduc în oamenii născuţi şi 
trăiţi laolaltă. Natura, ca dimensiune esenţială a creaţiei 
marelui scriitor, este de provenienţă folclorică şi constituie 
una dintre laturile fundamentale ale existenţei poporului 
român. Poetul anonim al doinelor şi baladelor şi-a mărturisit 
întotdeauna contopirea sufletească cu elementele naturii, 
sentimentul unei depline fraternizări, în care ploile şi iarba, 
munţii şi apele, arborii şi vieţuitoarele sunt asociate întru 
firească participare la bucuriile şi tristeţile, victoriile şi 
tragediile omului, oferind un fundal grandios, cu aderenţe 
mitologice, vieţii sale din toate vremurile. Din folclor vine la 
Sadoveanu şi acea aspirație anteică spre natură, ca spre un 
for al liniştii şi al puterii, al împăcării şi al confesiunii - 
aspirație de un cu totul alt aluat decât fundamentul filosofic 
tal lui Jean-Jacques, emanaţie intelectuală care-i dă un 
pronunţat caracter doctrinar şi utopic. Vitoria Lipan - în 
drumul ei de căutare, când reconstituie tragicul itinerar al 
soţului său - ascultă deopotrivă glasul oamenilor şi al 
naturii - ascultă poate mai mult răsuflarea prevestitoare a 
pădurilor atinse de primăvară şi intuieşte în firavul clopoțel 
ivit de sub zăpezi şi frunze uscate, un destin a cărui 
dezlegare se ascundea încă pe aproape. 

În preajma naturii, eroul care-i simte vibraţiile şi adeseori 
asociază universului ei propriile sale stări de spirit, simte 
trecând în el calmul tonic şi regenerator, sau îşi descifrează 
înseşi problemele lui de conştiinţă în ceasuri de mâhnire şi 
de anxietate. 


SFÂRŞIT