Mihail Sadoveanu — Nunta Domnitei Ruxanda

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


Nunta Domniței Ruxanda 


CUPRINS: 

I. 

În acest capitol se arată începutul mărturisirii unui tânăr 
care pare a trăi în zilele noastre. Vorbeşte despre babacă şi 
neneaca lui de la ţinutul Romanului şi mai ales despre un 
unchi care nu-i ca alţi muritori de rând 1 

II. 

Despre o călătorie şi o vânătoare la munte şi despre şapte 
pădurari de demult 5 

III. 

Despre rădăcinile din alt veac ale povestitorului nostru 10 

IV. 

Despre pustnicul Filaret şi despre duruitoare, dincolo de 
care se găseşte peştera amintirii 13 

V. 

Sfat de drum, pe când un uncheş urât şi un nepot care-i 
seamănă călătoresc spre scaunul măriei sale Vasilie- 
Voievod, poreclit Lupul 16 

VI. 

S-arată domniţa Ruxanda şi s-aud înţeleptele sfaturi ale 
luminatului divan al măriei sale 21 

VII Cei doi prietini ai noştri călătoresc la Crâm şi văd pe 
Sefer-Gazi aga, mare vizir al hanului celui mare, stăpânul 
lumii 30 

VIII Aici se vede că în Ţara Moldovei prostia găseşte sălaş, 
iar tinereţa n-are întru nimic de a face cu înţelepciunea 37 

IX. 

Unde se arată secerişul semănăturilor lui Vasilie-Vodă, cu 
mare bine pentru această săracă ţară. Unde se arată Hmil 
hatman şi pune la cale o nuntă cum nu s-a mai pomenit 45 


X. 

Despre durerile de dragoste, care au fost şi vor fi în toate 
veacurile aceleaşi 59 

XI. 

Ce înseamnă în această lume şi în această viaţă o floare şi 
o sărutare 70 

XII Când s-arată Timotei Bogdanovici Hmelnițki, mirele 77 

XIII. 

Aici se povesteşte despre nunta domniţei şi despre 
druştele domnului mire 82 

XIV Dintr-o sărutare şi o floare rămâne totuşi ceva 85 

XV Când încep să se surpe munţii cei mari şi încep a se 
dovedi zădărniciile înţelepciunii 88 

XVI La căpătâiul morţilor arde făclia sufletului lor şi stau 
de pază Dumnezeu şi un morar 97 

XVII Aici se arată sfatul pădurarilor de demult 105 

XVIII Bogdănuţ Soroceanu mărturiseşte cum şi-a împlinit 
jurământul vieţii lui; după aceea, ieşind din peşteră, a 
regăsit pe uncheşul său cel de odinioară 110 


I. 

În acest capitol se arată începutul mărturisirii unui tânăr 
care pare a trăi în zilele noastre. Vorbeşte despre babacă şi 
neneaca lui de la ţinutul Romanului şi mai ales despre un 
unchi care nu-i ca alţi muritori de rând. 

Domnule, îţi scriu aici, după cum ţi-am făgăduit, 
întâmplarea extraordinară pe care am avut-o împreună cu 
un uncheş al meu, Ştefan Soroceanu. 

Acest uncheş, pe care domnia ta l-ai cunoscut numai o 
clipă în treacăt, pe când se afla încă în viaţă, n-aş putea 
spune că era un om simpatic. Eu încercam în faţa lui 
totdeauna mai mult uimire, fără dragoste. Era destul de 
urât, cu ochii verzi privind aprig. Din gura lui strâmbată 
uşor într-o parte ieşeau prea ades vorbe usturătoare. Râsul 


lui ascuţit nu de puţine ori m-a săgetat până în moalele 
capului. 

Era unchi, după bărbaţi, al tatălui meu; trăia singur cuc la 
o răzăşie a lui în ţinutul Bacăului şi obişnuia să vie să 
petreacă sfârşitul lunii august la o moşie la noi, nu departe 
de Roman. 

Sosea dimineaţa, într-o droşcuţă uşoară, trasă de cai 
mărunți cu zurgălăi. Mâna de pe capră un ţigan bătrân şi 
posac, pe care nu l-am auzit vorbind decât în silabe. Cum 
apărea în balcon zâmbetul răutăcios şi strâmb al lui 
uncheşul Ştefan, mama ofta dând ochii peste cap şi se 
retrăgea în iatacul dumnisale, să se gătească. Nu-l putea 
suferi. Nu-i înţelegea judecata şi spiritul. I se părea că-şi 
bate joc de dumneaei şi de lume. O plictiseau scorniturile 
lui bizare. Tata îl suporta cu răbdare, fumând ţigară după 
țigară cu el şi sorbind cafea din filigene cu zartf, ştiind că 
are să-l moştenească. 

În vara trecută însă, când s-a întâmplat ce vreau să spun, 
uncheşul Ştefan i-a dat şi tatei o lovitură piezişă, cum îi era 
obiceiul. 

— Ascultă, nepoate Dumitrache, i-a zis el punându-i mâna 
pe umăr, am să-ţi încredinţez o taină, numai ţie. Prin 
urmare, desară, când vei intra în iatac, ca să te întinzi în 
divanul cel larg, lângă cucoana Amalia, numaidecât să-i spui 
ce-ai s-auzi îndată. 

— Se poate una ca asta, moşule? protestă tata. 

— Dragă Dumitrache, am obiceiul să mă îndoiesc de 
multe; de asta însă sunt sigur. 

— Ei nu, moşule, ştii că-mi pare rău... Pe onoarea mea că 
mă jigneşti. Pe onoarea mea că nu spun. 

— Dumitrache, nu vreau să te jignesc. Dacă-ţi dai cuvântul 
de onoare, pot fi liniştit. Pentru întâia parte a convorbirii 
mele, ai fi avut într-adevăr un regret că n-o poţi împărtăşi 
consoartei domniei tale, care mă iubeşte atât de mult. 

— Să ştii că te iubeşte, moşule. 


— Da, ştiu. Ai fi putut să-i spui, dar mi-ai făgăduit c-ai să 
taci. 

— Se-nţelege c-am făgăduit. 

— Bine. Ai fi putut să-i spui că acest sfârşit de august, pe 
care l-am petrecut cu pace la voi, e cel din urmă pentru 
mine. 

— Imposibil! protestă tata. 

— Nu mă întrerupe, îi replică destul de blând uncheşul. 
Această petrecere a mea la voi e cea din urmă. Nădăjduiesc 
să nu mai apuc altă vară. Am semnele mele. 

Tata crezu de datoria lui să se veselească. 

— Glumeşti, moşule. 

— Se-nţelege, răspunse cu tristeţă uncheşul Ştefan; nu ştii 
tu că eu am obiceiul să glumesc totdeauna? Deci, cucoana 
Amalia ar fi putut avea pricină de bucurie, dacă tu nu te-ai 
fi legat pe onoarea ta că n-ai să-i divulgi această taină. A 
doua parte a comunicării mele, însă, ar fi bucurat-o mai 
puţin. Află că eu am alcătuit un testament. Bătrânii noştri 
aveau obiceiul să-şi lege asemenea act solemn cu blăsteme 
grozave. Eu l-am legat cu texte de lege, aşa încât nu-l poate 
desface decât Dumnezeu. Oamenii nu pot, aflându-se în 
oarecare stare de inferioritate faţă de cod şi mai ales faţă 
de mine. V-am desmoştenit, dragă nepoate, şi pe cucoana 
Amalia şi pe domnia ta. Nu păli şi nu fuma atât de pripit 
ţigara; lasă ceaşca de cafea, căci ai isprăvit-o. Nenorocirea 
nu-i aşa de cumplită. Vieţuiţi în bună înţelegere, ceea ce-i 
lucru mare; sunteţi sănătoşi şi n-aveţi decât patruzeci de 
ani: tu-i mărturiseşti; Amalia nu. Aveţi cu ce trăi din bielşug, 
deci vă puteţi lipsi de puţinul meu. Ceea ce vă rămâne, dacă 
scădeţi datorii, dobânzi şi ipoteci, vă ajunge ca să vă 
încheiaţi veleatul; băietului vostru Bogdănuţ n-aveţi să-i 
lăsaţi decât binecuvântări. Aşa că voi mâncaţi ce aveţi; iar 
eu îi testez băietului, cu bună rânduială, ceea ce am: 
douăzeci de mii de galbini la bancherul Mihel Daniel din 
laşi, răzăşia mea de la Pojorâta, ţinutul Bacăului, ş-o bucată 
de pădure în munte lângă Schitul Părcălabului. Asta nu i-i 


de folos: pădurea n-o poate tăia şi veniturile de acolo sunt 
cu blăstăm legate Schitului; dar banii de la bancherul jidov 
sunt buni şi răzăşia fără nici o para datorie, cu gospodăria 
bine întemeiată, casa tare şi acareturile înoite. Optsprezece 
părechi de boi, pluguri de fier, căruţe şi unelte, patru cai şi 
două droşte, precum şi două bivoliţe cu lapte. Are să aibă 
copilul ce mânca până la sfârşitul vieţii lui. lar dacă va fi un 
bărbat vrednic, cum mi-i nădejdea, a întocmi şi el o diată ca 
a mea altui urmaş din neamul nostru, ca să nu se stingă 
pomenirea lui Ştefan, pârcalabul de la Soroca. 

Eu cunoşteam ceva despre acest bătrân al nostru din 
vremea lui Vasilie-Vodă Lupu. Iata nu ştia, ori uitase. Privi 
întrucâtva nedumerit spre uncheşul nostru. Voi să spuie 
ceva şi se mulţămi să tuşească. Eu, din colţul meu de 
cerdac, ridicasem ochii de deasupra cărţii franţuzeşti pe 
care o ceteam şi mă uitam atent la uncheş. Descoperisem în 
glasul lui un accent pe care până atunci încă nu-l primisem 
în inima. Mă ridicai din locul meu, mă apropiai de dânsul, îi 
luai mâna uscată şi încreţită şi i-o sărutai. 

El îmi mângâie fruntea. Eu am zâmbit. O clipă m-am văzut 
în oglindă. Aveam ca şi el zâmbetul puţintel strâmb. 

— Asta nu-i pentru moştenire, i-am şoptit eu la ureche. 

Şi i-am sărutat mâna a doua oară. 

Atunci el m-a cuprins la piept şi m-a îmbrăţişat. Barba lui 
țapoasă şi straiele de şiac miroseau plăcut a tutun de 
Smirna. 

— Acuma, urmă uncheşul, după ce m-am deşertat de 
vorbele mele, nu mai am de ce sta la voi. Cu toată onoarea 
ta, iubite nepoate Dumitrache, eu înţeleg că în mintea ta, 
acuma, nu-i altă problemă decât cum să transmiţi cui se 
cuvine cele de cuviinţă. Aşteaptă, însă, te rog, ceasul 
culcării. Altădată n-aveai nevoie de poveşti. Acuma ai. Eu 
am şi dat poruncă lui Ilarion ţiganul meu să pregătească 
droşca şi caii. Până în jumătate de ceas are vreme şi nepotul 
acesta să-şi împacheteze câteva rufe şi să tragă ciubote de 
vânătoare. Îl iau cu mine la Pârcalab. Stăm acolo trei zile şi 


pe urmă ne întoarcem, să-i dau în primire răzăşia de la 
Pojorâta. 

Nu mult după aceea, ca şi cum o altă poruncă ar fi 
străbătut nevăzută la odăi, tresăriră dulce clopoţeii căluţilor 
şi droşca bătrânului sună moale şi plin pe caldarâm, cu 
țiganul cel morocănos pe capră. 

— Gata, Ilarioane? întrebă uncheşul de sus, din cerdac. 

— Îhî! icni ţiganul. 

— Ai pus buclucurile în lădiţă? 

— Pus. 

— Dar puşca şi torba? 

— Lângă mine. 

— O garafă de rachiu ai cerut de la cămară? 

— Îhî! 

— Bine, Ilarioane, văd că eşti om vrednic. Am să stăruiesc 
să-ţi deie o decorație. laca-i gata şi cuconaşul. 

Eu eram gata. Îmi aduceam pe mine şi în jurul meu 
lucrurile, cu smuncituri. Mama în camizol alb şi cu păru-i 
cărunt şi frumos atunci eliberat din cârlige, sosi grăbită, 
pocnind din palme şi ridicând ochii în bagdadie. 

— Cum aşa, frate dragă? Cum să pleci fără să-mi spui 
nimica? 

— Am spus! se îndârji, cu demnitate, uncheşul Ştefan. 

— Cum să plecaţi aşa, fără să mâncaţi? 

— Am mâncat! se îndâriji iar bătrânul. 

— Dar băietul ce-ţi trebuie? Ce ai să faci cu el? Nici nu |- 
am pregătit, n-are nici straie nouă; are treabă acasă. 

— Uncheşule, m-am amestecat eu cu umilinţă; am straie şi 
n-am nici o treabă. 

— Vai! vai! se tânguia mama. Parc-ai fi pui de cuc în cuib 
străin. Cum îndrăzneşti, răule, a vorbi astfel cu neneaca ta? 
Aşa te-ai uitat la mine şi aşa ai spus, parc-ai fi uncheşul tău. 
N-aş putea să spun că asămănarea asta a fost bucuria vieţii 
mele. Du-te, dacă ţii numaidecât, dar să ştii... 

— Mă duc cu unchegşul la vânat, mamă, şi la Schit. 


— La vânat şi la Schit? Poftim! Du-te, dar să ştii că sunt 
tare supărată pe tine. 

— Mai este o supărare, adăogi uncheşul; o supărare pe 
bătrân. Aceea trece mai greu. 

— Vai, moşule, cum eşti şi dumneata! Aşa vorbeşti 
dumneata totdeauna. 

— Aşa-i în viaţa asta, Amalie, nu ştii mata? O bucurie şi o 
supărare. 

— Care supărare? 

— Că pleacă băietul. 

— Şi care bucurie? 

— Că plec eu. 

— Vai de mine, oameni buni, auziţi-l cum vorbeşte! 

— Asta nu-i nimica. Să-l auzi pe Dumitrache cum vorbeşte! 

— Ce să vorbească? El nu-mi spune nimica. Se culcă şi 
doarme dus. 

— Acuma însă are să-ţi spuie. Rămâneţi cu bine, nepoate şi 
nepoată. Dacă-ţi dori să mă mai vedeţi, poate-a trebui să vă 
osteniţi până la Schit. Acolo mi-am alcătuit lăcaşul cel din 
urmă. 

— Care lăcaş? 

— Lăcaşul cel din urma între patru scânduri şi-ntre patru 
păreţi, în pământ. 

— Vai, lume dragă, ascultaţi-l cum vorbeşte! 

— Să m-asculte. Parcă eu mă supăr? Bogdănuţ, pupă mâna 
babacăi şi neneacăi, şi suie în droşcă. Nu plânge, Amalie; nu 
te teme, că nu-l iau cu mine pe ceea lume. Vine el singur 
mai târziu. Fiţi fără grijă; aveţi să veniţi şi voi. 

— Vai! vai! urma a se tângui mama, scandalizată, pe când 
eu cu moşul ne suiam în droşcă şi ieşeam pe poartă, în zvon 
de clopoței. 

II. 

Despre o călătorie şi o vânătoare la munte şi despre şapte 
pădurari de demult. 

Uncheşul Ştefan tăcu o bucată de vreme, dus pe gânduri. 


Era o dimineaţă de început de septemvrie, cu cerul fără 
nouri, cu valea Moldovei înecată de lumină, cu ceaţă uşoară 
pe păduri şi pe munţi. Pluteau pajuri în înălțimile cele 
îngheţate. Săgetau rândunici în lungul drumului, apoi se 
adunau şi se ţeseau în stoluri, gătindu-se de cale lungă, 
peste Marea. Nu adia vântul şi strălucirea soarelui avea în 
ea ceva de aur, nespus de dulce şi de prietinos. Ilarion, de 
pe capră, începu să îngâne şi să mormăiaseă ceva: lucru de 
neînchipuit! Uncheşul întoarse spre el, pe sub sprânceană, 
un ochi maliţios, apoi îmi cuprinse mâna dreaptă. Eu stam 
în stânga lui. 

— Nu-i urâtă asemenea dimineaţă, Bogdănuţ, zise el, nu-i 
urâtă mai ales pentru cineva care se pregăteşte să iasă din 
lume. 

— Într-adevăr, valea asta s-arată ca o minune a lui 
Dumnezeu, uncheşule; însă vorba pe care o spuimă 
întristează şi n-are noimă. 

— Ai dreptate, Bogdănuţ; pentru un mânz ca tine, 
douăzeci de ani şi douăzeci de bani sunt lucruri fără sfârşit. 
Am fost şi eu nemuritor. Pe urmă am înţeles că trebuie să 
pun un termen. Am învăţat asta fără supărare, ceea ce va fi 
bine să faci şi tu când ţi-a sosi vremea. Dumnezeu dă 
bătrânilor asemenea zile ca să-i pedepsească pentru 
nelegiuirile lor. 

— Ai săvârşit domnia ta vreo nelegiuire în viaţă, 
uncheşule? 

— Eu nu ştiu, dar trebuie să fi săvârşit, căci altfel ziua 
aceasta ar fi mai puţin frumoasă. Să mă bucur totuşi, ca să 
nu mânii pe Cel care m-a trimes aici să-mi fac veleatul. Aşa 
că noi umblăm acuma în trapul cailor, aşa fel potrivit după 
socoteala lui liarion, ca să fim după amiază la Schit. Trecem 
Moldova pe la Tupilați, dăm în sat la Războieni şi pe urmă 
intrăm între brazi, pe un drumuşor pe care-l cunoaşte 
puţină lume. Cum am intrat sub munte, pot zice că suntem 
pe alt tărâm. Acolo ne aşteaptă pădurarii mei, pe care i-am 
înştiinţat cu răvaş şi, înainte de a răzbate la Schit, ei dau 


drumul copoilor, ca să stârnească nişte vulpi şi nişte iepuri 
pentru plăcerea ta. 

— Domnia ta eşti vânător mai vechi şi cu mult mai bun 
decât mine, uncheşule. 

— Sunt; însă plăcerea va fi pentru tine. Paharul tău e plin. 
Al meu l-am isprăvit. 

— Uncheşule, vorbeşti astăzi cu întristare. 

— Cu puţină întristare, Bogdănuţ, nu pentru că am să lăs 
lumea, ci pentru că am să mă despărţesc de tine, după ce 
abia te-am cunoscut. Ştiu ce ai să-mi răspunzi: că ne 
cunoaştem mai de mult. Eu însă nu te-am socotit cu 
adevărat al meu decât când ai zâmbit maicei tale şi mi-ai 
şoptit un cuvânt. Acest cuvânt ar fi putut fi răutăcios, fără 
să mă supăr. A răzbit însă cu gingăşie nu numai la inima 
mea, ci până în întunericul morţilor, la alţi uncheşi ai tăi, şi 
până la pârcalabul pe care ai să-l vezi zugrăvit la Schit şi 
care zâmbeşte cum ai zâmbit tu azi, când te spionai în 
oglindă. 

— Ai văzut şi asta, uncheşule? 

— Am văzut nu numai asta; am văzut până în fundul tău. 
Eu te pândesc de mult. Cel mai bun vânat al meu de azi eşti 
tu. Sălbătăciunile cătră care mergem, ţi le lăs ţie. 

Era adevărat ori mi se părea că bătrânul e pătruns de un 
fel de oboseală? În ochiul lui dur părea că se încălzeşte o 
lumină, ca şi a soarelui de septemvrie. Se strânse în sine, 
întorcându-se în tăcerea şi în gândul lui, ca într-o umbră. 
Droşca ne legăna prin aerul de toamnă, pe sub plopi 
tremurători, pe sub cele dintâi fluturări de frunze galbene. 
În lungul drumului celui mare domnesc nu întâlneam pe 
nimeni; părea o zi de odihnă, închinată amintirilor, ori lui 
Dumnezeu. Şi ogoarele şi miriştile se desfăşurau pustii. Era 
sărbătoarea Sântămăriei de toamnă. 

Am trecut podul de la Tupilați înaintea amiezii. După ce 
am lăsat Războienii fără să ne oprim la crâşmă şi la horă, 
am intrat pe un drumeag, drept cătră apus. Am poposit 


puţintel la o fântână. Ilarion ţiganul a adăpat caii, i-a 
mângâiat, i-a tras de urechi şi le-a dat grăunţe. 

Eu am coborât, lăsând pe uncheş cu gândurile lui. Priveam 
la zborul dumbrăvencilor deasupra unor poieni, în margine 
de pădure. Veneau câtră mine adieri bine mirositoare de 
fân încălzit. 

Vizitiul tuşi: caii îşi scuturară zurgălăii. M-am întors lângă 
uncheş. Părea că dormitează, cu ochii închişi. Când am 
pornit, a ridicat o clipă pleoapele şi a oftat. 

Droşca a prins a urca la deal; în jurul nostru s-a încheiat 
deplin codrul, cu poalele arse de cel dintâi brumărel. De pe 
smicele mlădioase zburau mierle, cârcâind. Printre cetini de 
brazi fâlfâiau gaiţi şi alunari. Simţeam în preajma drumului 
felurite paseri şi animale. Din tăul unei vâlcele zbucniră 
rațe sălbatice. De la un izvor porniră în fugă, pe o costişă 
oablă, două căprioare. 

Bătrânul deschisese ochii şi privea toate. 

— Acuma încă toate-s frumoase, zise el, cu oboseala pe 
care o avea în acea zi; clar după Sfinţii Arhangheli rămâne 
pădurea singură şi începe să-i fie urât. 

— Cred că-i mai mult o părere, uncheşule. 

— Se poate, îmi răspunse el şi închise iar ochii. 

După ce am coborât o vale şi am urcat iar un ponor, am 
ajuns într-un loc de unde, prin rărituri de pădure, se 
prevedeau depărtările şi fulgerau apele de la câmp. Ne-am 
oprit în preajma unei căldări adânci, în care păreau că se 
frământă râpile cu pădurea. Acolo cobora drumeagul. 

— După ce trecem valea asta, îmi lămuri bătrânul, urcăm 
la Schit prin locuri pustii pe unde oamenii ceilalţi nu 
obişnuiesc să umble. Acolo sălăşluieşte monahul nostru 
Filaret. Pe pripoare, în şapte locuri, au pădurarii case. 
Hotarul nostru e aici, în marginea căldării, merge de jur 
împrejur, coboară în râpă şi suie până în vârful muntelui, 
deasupra Schitului. lar pădurarii au fost aşezaţi şi stau aşa, 
din tată în fiu, ca să păzească locul, ca şi cum ar fi o 
grădină, ori un ţintirim. Fără ştirea lor nu intră aici nici om 


pământean, nici dobitoc. Poate trece numai paserea 
măiastră. 

Moşul zâmbi spre mine, cu căutătura-i vicleană. 

— Îţi place aici, ori mai degrabă te-ai întoarce la neneaca 
acasă? 

M-am răsucit spre el cu oarecare semeţie. El s-a veselit. 

— Bine, bine. Nu te supăra. lată, vin pădurarii. 

Într-adevăr, din râpă suiau pe cărări felurite şapte oameni 
bărboşi şi cărunţi, cu pletele revărsate pe umeri, cu 
căciulile aplecate pe ochi. Aveau chimiruri şi tăşti de piele, 
înflorite cu ţinte de alamă. Purtau pe umeri cojocele, 
netrase pe mânici. 

Veni întâi cătră noi cel mai în vârstă, chihaia, un om înalt şi 
uscat, cu ciubote mari care bocăneau pe stâncă. Ducea 
după el, în lanţuguri, doi copoi roşcaţi, sprâncenaţi negru. 
Scoţându-şi de pe plete căciula, se închină cătră domnul 
său şi-i sărută dreapta. Vorbi c-un glas gros: 

— Bine ai venit la noi, stăpâne. 

— Bine v-am găsit, Ile, răspunse uncheşul. Ce-ţi face 
neamul? 

— Ce să facă? Bine, mulţămim măriei tale. 

La aceste vorbe, tot neamul, adică ceilalţi pădurari, se 
înfăţişă cu supunere domnului său, sărutându-i mâna, fără a 
îndrăzni să adaoge un cuvânt. 

— Acesta-i neamul lui Macovei, îmi lămuri uncheşul 
Ştefan; l-a aşezat aici pârcălabul cel bătrân. Breasla celor 
care stau aici, pustiiţi în codri, e pădurăria. Cei care ies la 
lume, înapoi nu se mai pot întoarce. Cei rămaşi nu-i mai 
primesc. 

Chihaia dădu din cap dindărăt înainte, repezindu-şi căciula 
pe ochi. Voia să spuie: Aşa este. Însă nu rosti nici o vorbă. 

Am întrebat: 

— Aveţi cu ce trăi aici? 

— Slavă Domnului! răspunse chihaia. 

— Au lemn, poieni şi vite, întări uncheşul meu. 

Chihaia făcu iar semn din căciulă: Aşa este. 


Caii stăteau neclintiţi, cu capetele înălțate deasupra văii. 
Ilarion ţiganul, ca o momâie, cu mânile pe genunchi, 
adormise. 

— Trezeşte-te, Ilarioane, îi strigă uncheşul, şi treci la 
Schit. Noi ne luăm numai puştile. Spune părintelui Filaret 
că nu întârziem mult. Să ne facă paturi şi să pregătească 
masa. 

După ce zurgălăii de la cai se auziră pe vale numai ca un 
ţârâit, moş Ile, chihaia, dădu drumul copoilor şi pădurarii 
intrară în sihlă. Eu şi cu uncheşul coborârăm priporul. 
Uncheşul se opri într-un ţanc. Moş Ile mă duse şi pe mine la 
o ţiitoare, ştiută din veci şi de vânători şi de fiare. Am stat 
aşteptând până ce porniră ţăhniturile copoilor şi sună 
cornul într-un fund de râpă. 

Din locul meu, priveam de sus poiana unde sta, neclintit, 
cu puşca în mână, uncheşul Ştefan. Depărtarea mi-l arăta 
micşorat, însă îl vedeam foarte lămurit, în soarele oblic. 
Cum mânau cânii în văi cotite, cu glasuri când înalte, când 
stânse, deodată îl văzui pe uncheş tresărind. Când apăru 
vulpea, în unghiul de la vale al poienii, el o şi avea în ţel. 
Observai întâi fumul, pe urmă sălbătăciunea zvârcolindu-se, 
apoi ajunse la mine bubuitura, urmată de ecouri succesive, 
din ponor în ponor. 

Pădurarul din preajmă se repezi. Vulpea lovită făcea 
acrobaţii comice, în salturi şi tumbe. Pădurarul îşi înălţă în 
preajma ei baltagul. 

— Să nu-i strici blana, Gheorghiţă, îi strigă bătrânul. 

Gheorghiţă se opri. Vulpea se puse pe patru picioare şi se 
năpusti ca o nălucă în tufe. 

Gheorghiţă îşi făcu cruce şi feri în laturi. Uncheşul rămase 
neclintit în locul lui. 

Îndată răsări, tot în acelaşi unghi de poiană, soaţa vulpei. 
Uncheşul Ştefan o fulgeră. Ea bătu din coada-i lungă, 
scheună de două ori şi se duse. Bătrânul rămase iarăşi 
neclintit. Copoii sosiră, adulmecând îndelung putoarea 


dihăniilor, apoi începură a ţăhni întărâtat spre ţiitoarea 
mea. 

Au ieşit pe rând vulpile la mine şi le-am ucis cu câte un foc. 
Moş Ile le ridică de coadă în sus, cercetându-le cu luare- 
aminte. 

— Hm! mormăi el; cum le-ai dat semnal cu puşca, s-au pus 
la pământ şi gata! Nu mai vor să cunoască stăpânirea 
veche. 

Când pornirăm, spre Schit, comunicai uncheşului meu 
observaţia glumeaţă a chihaiei. 

— Are dreptate Ile... îmi răspunse el serios. 

— Ca niciodată, uncheşule, ai în domnia ta astăzi o 
întristare, i-am zis eu, alăturându-mi capul de umărul lui... 
El nu-mi răspunse. 

Ca să-i luminez nourul care-i împresura fruntea, i-am 
descris atunci cum am văzut căzând vulpea, odată cu fumul 
armei, şi cum, destul de târziu după aceea, am auzit 
pocnetul puştii, urmat de ecouri. 

El mă ascultă atent. 

— Aşa-i, grăi el, am văzut şi eu asta de multe ori. 
Câteodată, stând noaptea singur şi neavând nici ce face, 
nici cu cine schimba două vorbe, mă gândeam că s-ar putea 
să scornească oamenii de azi, care au scornit atâtea, ar 
putea să scornească o maşină care să zvâcnească şi să 
treacă mai repede decât sunetul - ceea ce nu-i lucru peste 
putinţă. Aşa că, de pildă, dând eu glas aici, mă reped apoi 
cu acel aparat în depărtare şi aud acolo ce am spus 
dincoace. E adevărat că n-ar fi un lucru de mare folos. 

La vorbele acestea ciudate n-am găsit cu cale să-i răspund. 

El mă privi pieziş, cu zâmbetu-i strâmb. 

— În definitiv, asta-i o prostie, nu o nebunie. Sunetul n-are 
putinţă de propagare decât în atmosfera pământului 
nostru. Dincolo n-ar putea trece decât pe calea undelor 
electrice. Lumina străbate însă spaţiile, interstelare şi trece 
în infinit, purtând imaginea clipelor. Asta dacă s-ar putea 
face: să revezi ceea ce lumina păstrează şi duce în zborul ei 


fără sfârşit. În acest chip am putea vedea viaţa strămoşilor 
noştri. Şi la asta mă gândeam noaptea, stând singur. 
Chihaia din urma noastră, adaose el în franţuzeşte, fără 
îndoială că mă socoate nebun. Îmi închipui însă că tu nu eşti 
de aceeaşi părere. 

— Cum s-ar putea una ca asta! am protestat eu. 

— Cu toate acestea, când ţi-oi mai spune la ce m-am gândit 
în nopţile mele de singurătate, ai să stai poate la îndoială, 
între mine şi între chihaie. Află că la noi, la Schit, unde ne 
ducem acuma, este un clopot. Însă un clopot care de obicei 
tace. Rânduiala lui, de la ctitorul cel bătrân Ştefan 
Soroceanu, pârcalabul, este să nu bată decât pentru morţii 
noştri, adică pentru ctitorii şi stăpânii succesivi. A bătut 
pentru el, când a murit. A mai bătut pentru trei Soroceni, la 
vremea lor. Acum are să bată pentru mine. Nu te speria; nu 
bate singur. Îl poartă călugărul care slujeşte Schitului, 
având aşa rânduiala slujbei lui. Eu m-am gândit deci că 
fiecare bătaie, pentru fiecare mort al nostru, rămâne 
imprimată în instrumentul sonor, printr-o anumită 
rânduială armonică a moleculelor, după o lege de fizică. 
Deci veştile succesive de moarte stau scrise în clopot pe de 
o parte, iar pe de alta fiecare bătaie are altă melodie, adică 
alt nume. 

— Ceea ce spui, uncheşule, mi se pare interesant, i-am 
răspuns eu; şi mă simţeam pătruns de glasul lui deodată 
încălzit de o pasiune lăuntrică, pe care niciodată nu i-o 
bănuisem. 

— Dacă ţi se pare interesant, e bine, îmi răspunse el. lată, 
am ajuns la Schit. Totdeauna când intru aici, mă simţesc 
agitat. Nu se poate să nu-ţi mărturisesc asta. A fost singura 
mea slăbăciune. Te rog să mă ierţi; dar nu încerca să fii tu 
altfel, dacă vrei să te iubesc şi dincolo de moarte. 

III. 

Despre rădăcinile din alt veac ale povestitorului nostru. 

Cu aceste vorbe am intrat în cerdacul unei căsuțe, în 
laturea de miazănoapte a bisericii. Streşina se apleca foarte 


jos şi stâlpii erau încununaţi de rouruscă ruginie. Era un 
adăpost care se pitea de înălţimea muntelui şi revărsarea 
brazilor. Bisericuța, şi ea măruntă, însă alb văruită, părea 
tânără, deşi şindrilele turnului, rânduite în solzi şi-n coadă 
de rândunică, se zbârleau negre de vechime. 

Părintele Filaret, schivnicul, ne întâmpină cu mânicile largi 
ale rasei încrucişate la piept şi cu camilafca bine îndesată 
pe pletele-i creţe. Îşi ţinea fruntea aplecată, înclinându-se; 
din când în când se sălta în sus şi-i fulgera albul ochilor. Era 
un om voinic, cu înfăţişare de haiduc, şi-şi stăpânea glasul, 
ca să nu detune. Spunea ceva, subţiratic şi fals. 

— Bine-aţi venit, cinstite şi prea iubite cucoane Ştefane. 

— Bine te-am găsit, părinte Filaret. Cum petreci aici? 

— Bine, mulţămim Domnului Dumnezeului nostru. 

— Cum te-mpaci cu pustia? 

— Bine; de ce să spun că nu mă împac, dacă mă împac? 

— 'Toate sunt în rânduiala? 

— Toate, slavă lui Dumnezeu. Şi toate-s gata, ca să 
petreceţi aicea cu pace, domnia voastră şi nepotul domniei 
voastre. Văd că-i un domnişor frumos şi fudul. 

Uncheşul Ştefan se uită zâmbind cătră mine. Mie nu-mi 
plăcea glasul schivnicului. 

Plecându-ne frunţile, intrarăm într-o tindă strâmtă, apoi 
într-o odaie. Umbra amurgului pătrunsese înaintea noastră. 
O candelă ardea subt icoanele răsăritului. Deasupra unui 
divan, care cuprindea întreaga lature a asfinţitului, atârna, 
în mijlocul unei scoarţe, portretul unui bărbat care avea o 
vagă şi ciudată asemănare cu uncheşul meu. Era imaginea 
unui om de altădată, învestmântat cu straie de moda 
leşască a veacului XVII. Părea de patruzeci de ani. Avea 
ochii boldiţi şi capul ţuguiat. În ochi şi-n colţul stâng al gurii 
păstra o lucire - aerul de familie, pe care-l observasem şi la 
bătrânul meu. În prima clipă nu mi-am dat samă, căci omul 
cel vechi era urât şi părea strâmb, cu umărul stâng mai 
nalt. Mai târziu am înţeles însă ce este. 


Părintele Filaret rămase lângă uşă. Uncheşul meu făcu 
câţiva paşi cu repeziciune şi se opri în faţa portretului, 
privindu-l cu luare-aminte. Parcă ar fi vrut să-i spuie ceva, 
ori îi spunea ceva, fără cuvinte. Chipul, din rama lui neagră, 
îl aţinti pieziş. 

Uncheşul se întoarse cătră mine, râzând. Apoi deveni 
serios şi se înclină spre icoanele de la răsărit, făcându-şi de 
trei ori semnul crucii. 

— Părinte Filaret, aprinde luminile, porunci el. 

— Îndată, îndată! suspină schivnicul. 

În cele din urmă luciri se vedeau afară, prin ferestruici, 
pădurarii cu căciulile şi baltagurile lor. 

— Oamenii să se ducă la sălaşuri. porunci iar bătrânul. 
Când oi avea nevoie de ei, suni cuvioşia ta din bucium. 

— Am înţeles, oftă părintele Filaret, şi ieşind o clipă, îşi 
amestecă barba-i neagră între capetele slujitorilor. Chihaia 
şi pădurarii se retraseră. Părintele Filaret se întoarse c-un 
fir subţire de cetină, îl apropie de candela de la icoane şi-l 
făcu să deie flacără. Aprinse cinci făclii de ceară într-un 
sfeşnic de alamă cu cinci crengi, pe măsuţa de lângă sobă. 

Uncheşul Ştefan îşi lepădă mantaua şi se plimbă de două 
ori, cu mânile la spate, de la icoane la portret. Eu îmi aşezai 
lucrurile mele şi hainele în cămăruţa de după sobă. În 
grajdul de lângă căsuţă, se auzea mormăitul lui Ilarion, care 
spunea cailor puţine cuvinte. 

— Chihaia mi-a dat patru ierunci, zise schivnicul. Le-am 
pus la fript pentru domniile voastre. Alaltăieri am trimes la 
măcinat devale un tăbultoc de mei tătărăsc, ca să nu vă 
lipsească mămăliguţa, după rânduiala ştiută. 

Uncheşul Ştefan făcu semn cu capul: bine. Părintele 
Filaret ieşi. Îl auzirăm îndată, bocănind în cărbuni cu 
cleştele, în chilia lui de alături. 

— Avem rachiu de afine şi vin bun, zise uncheşul, oprindu- 
se înaintea mea. Cred că ţi-i foame. Până ce-s gata toate, 
însă, eu nu pot răbda să nu-ţi arăt cele de cuviinţă. Iată, am 
adus cu mine actul de danie a Schitului. De acuma rămâne 


la tine, şi poartă-l o vreme în dreptul inimii, cum l-am purtat 
eu. În el se cuprind rânduielile de care ţi-am vorbit şi 
blăstămul lui vlădica Gherontie de la Neamţu. Iscălitura e a 
lui Ştefan, pârcalabul de Soroca, cel care se găseşte aici în 
faţa noastră şi se uită la tine. lar blăstămul sună precum 
urmează. Ascultă şi ia aminte. „lar cine s-a ispiti a strămuta 
a noastră danie şi orânduire, acela să fie treclet şi proclet 
de cătră Domnul Dumnezeu şi de doisprezece sfinţi 
apostoli, şi de patru evanghelişti şi de trei sute optsprezece 
părinţi de la Nicheia-cetate şi să aibă parte cu luda şi cu 
Arie şi să i se risipească pulberea lui şi a feciorilor lui în 
patru vânturi.” 

— Ai auzit? 

Ştefan pârcalabul se uita la mine batjocoritor. 

— Am auzit, am şoptit eu, nu fără sfială. 

Cu mâna lui osoasă, uncheşul îmi trecu în buzunarul din 
lăuntru al hainei pergamentul. 

— Acuma să luăm făcliile, vorbi el, şi să ne apropiem de 
portret. Aici, pe partea de jos a cadrului, scrie când a fost 
făcută această zugrăveală şi cine a făcut-o. Măcar că mai 
degrabă ai vrea să treci la mirozna mâncării, unde învârte 
țigla părintele Filaret, eu tot am să te silesc să ceteşti cele 
însemnate aici. 

— Le cetesc cu plăcere, uncheşule, am răspuns eu. 

Mirodenia ieruncilor îmi ajungea într-adevăr până în nări. 

Îmi plecai fruntea sub braţul uncheşului şi sub luminile pe 
care le purta. Deslegai fără greutate inscripţia: „Hanc 
illustrissimi Domini Stephani Percolabi imaginem pinxit 
lohannes 'Tokmikunnonak anno 1650”. 

Uncheşul îmi asculta cu atenţie glasul. 

— Bun. Acuma mergi cu mine sus, în clopotniţă, să vezi 
cealaltă inscripţie de pe clopot şi pe urmă putem mânca. 

M-am arătat dispus să mă sui şi-n clopotniţă. 

Cu aceleaşi lumini am trecut prin noaptea de toamnă fără 
vânt, am păşit în bisericuţă şi am suit treptele scării sucite. 


Se afla sus un clopot nu mai mare de o sută de ocă, atârnat 
în legăturile-i de grinzi încrucişate. 

Uncheşul se feri, să nu-l atingă. Întinse făcliile. Cetii, 
săpate în aramă pe partea de jos a buzei, cuvintele 
sacramentale: „Mortuos voco”. 

Câteva clipe am rămas tăcuţi, alături, eu şi uncheşul. Prin 
firida deschisă a clopotniţii, pătrunse de afară, din răceala 
şi întunericul opac al muntelui, un şuiet de apă. Am 
întrebat: 

— Ce s-aude, uncheşule? 

— În fund, drept sub munte, îmi răspunse bătrânul, este o 
cascadă, adică o duruitoare, cum îi spun muntenii. Cade un 
izvor tocmai de sus şi pune o perdea de apă drept în faţa 
peşterii. Intrarea în acea peşteră are un fel de ascunziş 
cotit, pe care trebuie să-l descoperi printre stropi. Ai să 
mergi cu mine şi am să ţi-l arăt. Însă nu acuma. Cei care 
locuiesc aicea ştiu că prin acea peşteră poţi răzbate pe 
tărâmul celalalt - unii zic în altă lume, alţii zic în alt veac. Tu 
însă nu crede nimica şi haide să-ţi astâmperi foamea. La 
vârsta ta omul are stomah şi dinţi de lup. Filaret a răsturnat 
mămăliga de mei şi a rezemat de prichiciul hornului ţigla. 
Totuşi, înainte de a ieşi din bisericuţă, opreşte-te în locul 
unde te-ai împiedicat şi erai să cazi. Aici e lespedea sub 
care zac oasele celui pe care l-ai văzut zugrăvit în odăiţă; el 
a iscălit pergamentul pe care-l porţi la piept. Cu toate cele 
auzite şi văzute, sunt încredinţat că ai să mănânci cu 
aceeaşi poftă. 

IV. 

Despre pustnicul Filaret şi despre duruitoare, dincolo de 
care se găseşte peştera amintirii. 

Am mâncat într-adevăr cu poftă şi cu inconştienţa vârstei. 
Am gustat rachiul de afine. Am băut două ulcele de vin 
vechi. Abia după ce am isprăvit, am băgat de samă că 
uncheşul meu stă la o parte de jarul din vatră, neguros şi, 
mi se părea mie, dispreţuitor. Abia atinsese mâncarea. 
Gustase puţintel vin. Schivnicul îndrăznise să îmbuce de 


frupt. Îndrăznise deasemeni, cu multă hărnicie, să umple şi 
să deşerte ulcica, o ulcică a lui, mai burduhoasă decât ale 
noastre. Dintrodată observai cu mirare că glasul lui scâncit, 
subţiratic şi ticălos creşte, ca şi cum l-ar fi umflat vântul ori 
zvonul dinspre duruitoare. După ce mai deşertă, cu 
deosebită sete şi poftă, încă o ulcică, al cărei număr de 
ordine îl prăpădisem, fără să fi fost rugat şi fără să ne 
întrebe, îşi desfăcu rasa la gât şi începu să deie viers, 
privindu-ne pieziş ca un vameş de drumul mare şi arătând 
dinţi ascuţiţi de lup: 

Să-mi cânţi, cuce, Când m-oi duce, Să te prind frate de 
cruce. 

Tu-i umbla pe sus cântând, Iară eu pe jos plângând. 

Atunci îşi umplu şi uncheşul meu Ştefan ulcica şi pofti alte 
cântece. Trăgând de sub laiţă cimpoiul, cuvioşia sa 
părintele Filaret umflă burduful şi-l strânse la subsuori şi 
atunci înţelesei de unde a deprins glasul cel subţire. A 
cântat o vreme uncheşului meu cântece de lume şi cântece 
hoţeşti; după aceea, îmblânzindu-i-se aleanul, porni a zice 
cântări din psaltichie şi din schivnicia întru care sălășluia. 

În zvonul glasului său, am simţit că mă cuprinde somnul şi- 
mi intră ca plumbul în toate mădulările. Înainte de a adormi 
deplin, l-am simţit tot pe părintele Filaret că mă sprijină cu 
braţe tari şi cu vorbe bune care miroseau a vin, călăuzindu- 
mă dincolo în odaia boierilor, la divanul de sub portret. 

Am odihnit aşa un timp, până la un ceas târziu al nopţii. 
Atunci asupra mea s-a aplecat uncheşul Ştefan, ca şi cum s- 
ar fi coborât din ramă, şi m-a apăsat de trei ori pe umărul 
stâng. 

— Scoală, băiete, îmi zise el, c-un glas poruncitor. 

— Ce este, uncheşule? am tresărit eu. 

— Scoală, Bogdănuţ, şi vină după mine. 

M-am sculat şi l-am urmat. Am ieşit amândoi în întunericul 
cerdacului. Îndată mi-a zvonit în urechi duruitoarea. 

— Auzi? 

— Aud, uncheşule. 


Am stat ascultând. 

Părintele Filaret s-a furişat în preajma noastră şi ne-a 
privit dintr-o lăture arătându-şi dinţii. Ne-a întrebat iarăşi 
cu glasul lui scâncit: 

— Vă duceţi la peşteră? 

Uncheşul se întoarse spre el. Îi răspunse: 

— Ne ducem; dar nu ştiu dac-a venit ceasul. Încă n-am 
auzit a treia cântare a cucoşilor. 

— Aveţi s-o auziţi numaidecât, se ploconi schivnicul. 

Întorcându-se şi aplecându-se pe parmaclâcul cerdacului, 
izbucni deodată prelung şi ascuţit, ca un cucoş tânăr. 
Bătând din palme de câteva ori, izbucni înc-o dată. Îndată îi 
răspunseră de aproape bătăi de aripi şi cucoşul schitului îşi 
înălţă trâmbiţarea-i melodioasă în noapte. După aceea pe 
rând, de la şapte case de pe măgurile dimprejur, dădură 
semnale cucoşii pădurarilor. 

— Acuma vă puteţi duce în pace... se închină cuvioşia sa 
părintele Filaret. 

Ne binecuvântă cu dreapta ridicată şi se întoarse în chilia 
lui; iar eu cu uncheşul Ştefan am coborât din cerdac şi am 
străbătut în tăcere, prin negura nopţii, poteca spre 
cascadă. 

Am umblat pe sub cetini neclintite. În fundul umbrei 
luceau rubine şi ametiste: ochii jigăniilor. 

Înţelesei într-o vreme că bătrânul îmi comunică ceva. Cu 
toate astea nu-i auzeam glasul. 

— Eu ştiu la ce te gândeşti tu acuma, Bogdănuţ. Osândeşti 
pe părintele Filaret. Dar să ştii că n-ai dreptate. Deşi e un 
biet om din sălbătăcia noastră, are în el duhul credinţii. 
Mâni are să se blastăme şi are să se umilească pentru 
ulcelele băute şi carnea mâncată şi are să steie în post 
negru şi-n rugăciune trei zile, până ce-a simţi că i-a intrat în 
măduva oaselor truda şi mila lui Dumnezeu. Auzi vântul? 

Îl auzeam; însă pădurea în jurul nostru stătea neclintită. 

— Nu-i vântul; e fâşâitul cascadei. O vezi? 


Deodată o văzui într-adevăr, licărind în curgeri de mărgele 
şi-n plete fumurii. Tremurau în ea stelele înălțimilor. 

— Poteca pe care am intrat şi pe care cotim acuma, urmă 
uncheşul Ştefan, nu-i de nimeni cunoscută. Aici sunt stânci 
de calcar, ca şi cele de deasupra Sorocei. Le-a cercetat cu 
răbdare pârcalabul. Le-am cercetat şi eu şi am descoperit 
intrarea. Dar nimeni altul pe lume n-o ştie. Trecem o clipă 
prin ploaia duruitoarei. Acuma am intrat şi ne-am despărţit 
de lumea ştiută. 

Uncheşul era călăuz înaintea mea, ca o umbră pe păretele 
cenuşiu de stâncă. Şuietul de vânt al cascadei căzu. Eram 
într-un tărâm al tăcerii desăvârşite. 

Deşi nu percepeam curgerea clipelor, am mers aşa mult, 
îmi închipui, fără să-mi aud paşii. Şi văzul îmi era tulbure, 
până ce-l simţii ascuţindu-se cel dintâi. În preajma mea 
apărură oameni pe care nu-i cunoşteam. Erau boieri cu 
işlice şi anterie, cu bărbi mari şi cu înfăţişare gravă. 
Coborau din carâte şi-i sprijineau de subsuori robi, desculți 
şi cu capetele goale. Îşi făceau temenele, se apropiau unul 
de altul, îşi scoteau işlicele, ca să-şi poată săruta unul altuia, 
solemn, măturile. M-am înveselit. Ei au trecut gravi. 

S-au arătat apoi tineri cu turbane, în straie de atlaz 
colorate plăcut, încălicând cai focoşi cu zorzoane şi 
tacâmuri de modă turcească. Călăreau cu scări scurte, cu 
genunchii la botul şelei. I-am salutat c-o înclinare a capului. 
Ei mi-au făcut cele trei semne de prietinie, ducând cu 
gesturi largi mâna dreaptă la inimă, la buze şi la frunte. 
Aveau mustăcioare care îmi aminteau cârligele de la coada 
răţoilor mamei. 

Se deschise o zare de dumbravă. Mi se desfăcu şi auzul, 
când ajunsei la un izvor. 

— Dacă ţi-i sete, coboară şi bea, îmi porunci uncheşul 
Ştefan. 

Avea un glas uşor schimbat. 

— De ce râdeai? mă probozi el. 

— De mustăcioarele acelor coconi... am răspuns eu. 


— Coboară din şa şi priveşte-te în fântâniţa de sub fag, mă 
îndemnă uncheşul. 

Am lăsat calul; m-am aplecat asupra fântâniţii. Aveam în 
cap gugiuman de sobol; purtam pe trup haină de brocart cu 
ceaprazuri şi mantie în falduri. Aveam şi eu mustăcioară în 
cârlige. 

Uncheşul râdea deasupra mea. Întorsei nasul cătră 
dânsul. Şi îmbrăcămintea lui era de modă leşască. Se 
înclina din şa pieziş, privindu-mă puţintel răutăcios. 

— Bea apă, îmi porunci el, din acea fântână lină ca să uiţi 
un veac viitor şi să te întorci într-o viaţă trecută. 

M-am aplecat şi am simţit pe buze şi pe gene răcoarea 
izvorului, care tresărea în fund în vârtejuri mărunte de 
năsip. 

— Mai avem mult până la Iaşi, uncheşule? am întrebat eu, 
săltând în şa. 

— Mai avem două popasuri. La cel din urmă, la malul 
Prutului, trebuie să aşteptăm slujitorii. De ce eşti grăbit? 
Parcă tu nu cunoşti drumul? 

— Nu sunt grăbit, uncheşule. 

— Cu toate astea, te-ai zvârlit cu repeziciune în şa. Înţeleg 
eu că te-ai lipsi bucuros de popas. Te înşeli, Bogdănuţ, dacă 
îţi închipui că eu nu cetesc în inima ta ca-n carte. 
Mărturiseşte-te uncheşului, ca să alini arşiţa din tine. 

Eu tăceam. Am pus apoi şi eu calul în pas după al 
uncheşului şi am mers aşa o vreme pe sub streşina pădurii. 

V, 

Sfat de drum, pe când un uncheş urât şi un nepot care-i 
seamănă călătoresc spre scaunul măriei sale Vasilie- 
Voievod, poreclit Lupul. 

Ascultă, Bogdănuţ, îmi zise râzând uncheşul meu 
pârcalabul. Vrei să-ţi spun o istorisire, care ţie ţi se pare 
frumoasă, mie însă nu? Taci - adică nu vrei să ţi-o spun, căci 
o cetesc în tine. Istorisirea asta nu-i lucru bun şi e primejdia 
vieţii tale, băiete. Am, făcut rău că te-am lăsat la Ţarigrad, 


când a trimes măria sa Vasilie-Vodă alai, ca să-i aducă la Iaşi 
pe domniţă. 

Inima a prins a-mi bate în piept cu grăbire. 

— N-ai făcut rău, uncheşule. 

— Ba am făcut rău. lu eşti un prunc de douăzeci de ani. 
Doamna Ruxanda e femeie împlinită. 

— N-are decât douăzeci şi doi de ani, uncheşule. 

— Ba să mă ierţi domnia ta. Socotind bine pe degete, văd 
că are douăzeci şi trei. Stă departe de tine. Tu abia ai ieşit 
dintre fustele mamei tale serdăreasa Irina. Îţi miroase încă 
botişorul a lapte, măcar că-ţi răsuceşti cu atâta fală cozile 
de răţoi. Încă îţi sună în urechi poveştile şi prostiile 
dădacelor ţigănci. E adevărat că ştii să învârţi sabia şi să 
încordezi arcul; măcar atâta a fost în stare să te înveţe 
răposatul serdar Năstase, tatu-tău, dar încolo ce ştii? nu ştii 
nimica. 

— Am fost la Liov, uncheşule, ş-am învăţat scrisoare 
latinească. 

— Cu asemenea învățături, băiete, nu te poţi tu descurca 
în dragoste. Pe când fata măriei sale - ehe-he! 

— Cum ehe-he? de ce ehe-he? E mai mare cu trei ani ca 
mine ş-atâta. Dar abia mi-ajunge la umăr cu fruntea. 

— Hm! te-ai supărat? E mai mare ea cu mai mult; dar să 
zicem cu trei. Într-un an a învăţat mai mult decât tine 
gătelile şi sulimanurile şi horbotele şi toate vicleniile 
frumuseţii. De aceea, măcar că-i o fată ca toate fetele, tu o 
socoteşti coborâtă din cer cu hârzobul. În anul al doilea a 
învăţat la Bizanţ toată înţelepciunea minciunoasă a 
retorilor. Aşa că ea taie cu vorba mai bine decât tai tu cu 
sabia. Înainte de a cugeta tu la ceva, ea te-a preţăluit, te-a 
vândut şi a şi pus în sân preţul. În acel loc tu ai vrea să-ţi 
pleci fruntea. Eu nu zic că nu te-ar primi, dar pe când tu 
suspini, ea râde deasupra ta. Râde cu nişte dinţişori de 
şoricuţ. Iar în anul al treilea, ehe! măria sa domniţa a 
învăţat a cunoaşte şi deşertăciunile acestei simţiri, căreia i 
se robesc numai cei tineri şi proşti. 


M-am simţit jignit. M-am întors cu trufie. 

— De ce vorbeşti astfel, uncheşule, despre o domniţă? 

— Vorbesc despre o femeie, Bogdănuţ. 

— Domnia ta, uncheşule, n-ai cunoscut dragostea în 
tinereţa domniei tale? 

— Întrebarea asta e pusă cu umilinţă, Bogdănuţ, dar tu 
vrei să mă străpungi cu ea. Închipuirea ta este că un om 
slut ca mine n-a putut avea parte de harurile libovului. Ţie ţi 
se pare că eşti adică frumos şi falnic şi numai ţie ţi se cuvine 
asta. Află, nepoate, că tocmai asemenea lucruri le judecă şi 
le pricepe mai bine domniţa pe care ai adus-o de la 
Țarigrad. Măria sa a învăţat de la înţelepţii de demult şi s-a 
încredinţat că bărbatul, ca să placă muierii, nu trebuie să 
fie numaidecât frumos şi tânăr. Să fie ceva mai puţin urât 
decât Diavolul - şi tinereţa deasemeni să i-o poată ea preţui 
cu ochii închişi. Fiind aşa precum mă vezi, am cunoscut în 
vremea mea multe femei frumoase care mi-au mărturisit 
asemenea adevăr. Deci pot să-ţi întorc cuvânt că se văd mai 
multe piei de miel în grindă, decât de berbece. 

— Spune-mi însă, uncheşule, m-am umilit eu, cu ce greşesc 
dacă mi-i dragă? 

— Eu nu spun că greşeşti că ţi-i dragă. Greşeşti când îţi 
închipui că ea îşi aduce aminte de mustăţile tale răsucite. 
Domnia sa tânjeşte în Curtea de la Iaşi. Oftează după 
Bogdan-serai şi după Cornul-de-aur. Stă cu ochii deschişi 
fără să vadă nimic din ce-i aici şi priveşte spre străluciri de 
pe alt țărm. Măria sa a văzut pe Sultan Murad când se 
întorcea de la războiul Vavilonului, cu surguci de aur la 
turban şi cu piele de leopard pe umeri. Erau atâtea 
smaragduri şi olmazuri pe el, încât săgeta lumină. O 
frumuseţă ca aceea împărătească, de şi nu-i numaidecât 
trebuitoare, nu se vede de două ori într-un veac. Iar în jurul 
lui toate săbiile viteze şi toţi oamenii falnici ai împărăției. Şi 
tu vrei să-şi aducă măria sa aminte de coconul serdăresei 
de la Bâra, ţinutul Romanului? 


Atât m-am simţit de umilit, la asemenea cuvinte, încât mi- 
am înghiţit lacrimile. 

— Ştiu, a urmat uncheşul meu Stefan, că ceea ce ai tu în 
tine nu se poate scoate cu cleştele şi că-i o ticăloasă boală; 
însă dacă ai fi un bărbat şi n-ai fi ce eşti, ai ajunge să înveţi 
că dragostele sunt bune numai când îs împărtăşite. Când 
încalici tu pe calul pe care ţi l-a adus un ţigan, să fie dincolo, 
la dânsa în iatac, o ţigancă; să-i înşire bobii pe sită şi să-i 
vestească drum de sară şi dragoste la aşternut, iar domnia 
ei să se bucure. 

N-am avut ce răspunde. Uncheşul meu râdea, cum îi era 
obiceiul, cu gura mai mult într-o parte deschisă: Ehe-he! 

M-am simţit iar biciuit şi mi-am adunat trufia. 

— Fiecare om, uncheşule, zic eu, trăieşte şi moare c-o 
credinţă. Aşa eu mă gândesc că dacă bat şi iar bat şi 
ciocănesc, are să mi se deschidă. 

— Hm! ai cetit tu asta în ochişorii ei negri? 

— Mai întâi, uncheşule Ştefan, nu-s negri şi nu-s ochişori. 

— Aşa? cum îs atunci şi ce-s? 

— Nu-s ochişori. M-am văzut întreg în ei. Şi-s căprii, nu-s 
negri. 

— Ştiu, Bogdănuţ. Samănă la ochi cu răposata maică-sa, 
doamna 'Tudosia, fata lui Bucioc. Am văzut şi eu odată la 
aceea o sticlire înşelătoare. Îmi pare bine de îndrăzneala ta. 
Ai cutezat să te oglindeşti în ochi vicleni, ca să-ţi vezi 
mustăţile cu care te fuduleşti. Nu le mai răsuci. Când vei 
pătimi, astfel precum ţi-i scris şi-ţi pregăteşti singur, au să 
rămâie pleoştite. Şi când ai săvârşit asemenea faptă, 
băgând de samă că are ochi căprii, măria sa nu şi-a 
încruntat sprâncenele? 

— Nu mi s-a părut, uncheşule. Are sprâncene subţiri şi 
arcuite. 

— Îs lungite până la tâmple? Le face cu meşteşug învăţat 
la Țarigrad. Iar genele îi bat ca nişte aripi de fluturi negri. 
Ştiu eu toate. Ţi-a zâmbit? 

— Aşa mi s-a părut, uncheşule. 


— Aha! Se poate; însă gândul ei era aiurea. Tu ştii că 
pentru dânsa au venit la Curtea Domnească din Iaşi soli de 
la măria sa Gheorghe Racoţi-Voievod de la Ardeal, ca să 
peţească fata pentru Jicmont, feciorul măriei sale. lar 
despre acel Jicmont s-auzea că-i vorba să-l amestece Racoți 
bătrânul în treburile Lehiei ca să-l aşeze crai la Lehia. Deci 
tu umblai în jurul ei ca un păunaş cu durere de inimă, iar ea 
se gândea la pofala şi alaiurile crăieşti, despre care i-a 
vorbit şi soră-sa doamna Maria a lui lanuş Ragivil. 

— Asta s-a trecut, am răspuns eu. 

— Ce s-a trecut? 

— Peţitorii s-au întors cu vorbe. S-au dovedit nişte 
neciopliţi şi nişte beţivi, aşa cum s-aude c-ar fi fiind ş-acel 
Jicmont vestit. Unii sunt beţivi cu adevărat, care beau ce-i în 
pocal şi pe urmă sfarmă în măsele pocalul, precum făcea 
unul dintre acei soli, cu numele Boroş; însă măria sa 
Jicmont e tatăl lor şi voievodul lor, cu mult mai presus decât 
ei în atare meşteşug. 

— Mi-a plăcut cum mi-ai întors vorba asta, s-a înduplecat 
uncheşul meu Ştefan, dar eu am să-ţi răspund că, dacă nu-i 
acel crai în fundul ochilor ei, apoi poate fi altul. Căci o 
domniţă trebuie să râvnească sus, iar tu nu eşti decât un 
boiernaş de rând. 

— Uncheşule, eu îmi am nădejdile mele, cu care mă culc şi 
mă scol. 

— Fericiţi anii întru care te afli! a suspinat pârcălabul. 
Înţelepciunea mea nu face două parale pe lângă prostia ta. 
Tu socoti că Vasilie-Vodă n-a dat-o pe domniţă după Jicmont 
pentru acele pricini de care vorbeai? Vasilie-Vodă îşi are 
socotelile lui şi e viclean ca dihania al cărei nume îl poartă. 
El ţine pe domniţă în vedere ca pe o marfă de mare 
frumuseţă şi de mare preţ. Neguţători umblă la neamuri şi 
o laudă. Acea marfă însă el o ţine ca s-o deie pe preţul cel 
mai bun la vremea potrivită. Nu te supăra, Bogdănuţ. Află 
că asta-i soarta domniţelor. Ele n-au voie la dragoste şi nu 
trebuie să viseze decât la mărire. De ce râzi? 


— Râd, uncheşule, căci îmi place ce spui. N-au voie, dar şi- 
o pot lua ele singure. Firea nu poate fi biruită. 

— Da, da; iar tu te culci şi te scoli cu nădejdile tale. Ai 
văzut tu vreodată oi care ies la Sfântu-Gheorghe frumoase 
şi curate, cu puf lins pe ele, fără să le fi atins foarfecele 
ciobanului? Acelea-s oi care şi-au prăpădit lâna în spini. Nu 
mai sunt bune decât de tăiat. Asemenea şi tu cu nădejdile 
tale. 

Glasul uncheşului meu se îmblânzise. Fără să întorc 
obrazul, am simţit că se uită cu dragoste la mine. Şi-a 
alăturat calul de al meu şi m-a bătut pe umăr. 

— Într-adevăr, mi-a zis, când m-am întors spre el; ai 
mustăţi destul de arătoase, însă ochii ţi-s albaştri ca ai 
tatălui tău. I-aş fi dorit negri şi răi ca ai maicei tale. Cum ai 
face tu, băiete, să pari ghimpos, când te vei arăta din nou 
înaintea acelei domniţe? Ştiu ce gândeşti tu: să cazi cu 
fruntea în pământ înaintea ei, să-i cuprinzi genunchii, să te 
apleci apoi şi să-i săruţi condurii. Atuncea ea îndată îşi pune 
piciorul pe grumazul tău. Dacă vrei să ia aminte la tine, 
atunci uită-te numai o dată ascuţit şi pe urmă nici să nu-ţi 
mai pese. 

— N-aş putea face asta, uncheşule. 

— Ştiu; de asemenea vitejie puţini sunt vrednici. Încearcă 
totuşi, pentru binele tău. Am să fiu şi eu aproape şi n-aş 
vrea să-mi pară rău că-mi eşti nepot. De aici se vede cu cât 
e mai mare decât tine, deşi-ţi ajunge cu fruntea numai până 
la umăr. 

Uncheşul meu a oftat, ca şi mine. Însă ela răsuflat 
prelung, pe când eu m-am stăpânit, cu durere şi venin. În 
multe din nopţile mele îmi era patul de jăratic, din pricina 
domniţei inimii mele. Înţelegeam prea bine sfaturile 
uncheşului; deşi aveam nădejdea tinereţii, în această 
nădejde aveam şi veninul îndoielii. Îndată am căzut în 
gânduri pline de mâhnire şi visuri, pe când caii ne duceau la 
umblet cătră cetatea Domniei. 


Din când în când, de sub pădure ieşeam la poieni largi, 
unde înverzeau în primăvară ogoare de mălai tătărăsc şi 
grâu. Acuma ciocârlia nu se mai zărea din ele. O vedeam 
numai când izbucnea în sus, tremurându-şi aripile şi plutind 
în lumină ca pe o apă a înălțimilor. Zăream departe margini 
de sate. Ne întâlneam cu ţărani în cară cu boi ori călări. 
Erau veseli şi bine hrăniţi şi se închinau cătră noi cu 
cuşmele la mână. Se zvonise despre o vorbă a prea 
sfinţitului Gherontie, vlădica de la Neamţu; că ar fi aflat el 
adică, într-un gromovnic vechi, ş-ar fi cetit în zodii, cum că 
acei ani întru care trăiam sunt scrişi cu mare bielşug de 
vite, miere şi grâu. De aceea lumea-i veselă şi buiacă, iar 
satele ţăranilor proşti şi chiar a răzăşilor se ţin numai de 
nunţi, cumătrii şi beţii. Într-asemenea destrăbălare, 
preasfinţia sa nu vedea nimica bun. Adevărat - se mai 
adăogea şoptit - că pildă de asemenea desfătări trupeşti, 
uitând cu totul de Dumnezeu, dădea întâi şi întâi măria sa 
Vasilie-Vodă, sau mai pe scurt Alvanitul, cum îl porecleau 
boierii de ţară. Şi el şi nepoţii lui se ţin numai de rele. Cu 
dreapta deşartă cupa, iar cu stânga strâng la piept muierile 
cu care se află în petrecere. Fac şi alte blăstămaţii, despre 
care nu se poate vorbi când sunt duduci de faţă. Deci nu-i 
departe vremea când are să trimeată Dumnezeu ţării 
Moldovei cuvenita pedeapsă. 

— Vor fi fiind adevărate unele din acestea, îmi lămurea 
uncheşul Ştefan, după ce-mi destăinui toate; iar altele vor fi 
fiind scornituri; însă ştiut este din vechi zile că bielşugul nu 
face mai bun pe om. Prostimea se îmbuibă şi uită de 
Dumnezeu. lar boierii şi domnii nu se lasă mai prejos. Deci 
fiind Ismailiteanul, adică Murad-Sultan, în război atâţia ani 
cu cazâlbaşii în Asia şi bătându-se acolo păgân cu păgân, au 
rămas hotarele creştinătăţii liniştite. După Murad a urmat 
Sultan Ibraim care a urât războaiele şi i-au plăcut mai mult 
desmierdările. Ocrotit de linişte, acest pământ şi-a dat 
roadele şi creştinii s-au îndestulat. Ar trebui să 
mulţămească pentru, asta Domnului Dumnezeu; ei însă fac 


altfel, căci pântecele îi îngreuie ca pe râmători şi-i trage în 
glod. 

Unii din acei gospodari pe care-i întâlneam se uitau cu 
prea multă veselie la noi şi se legănau pe cai. 

— Măcar că azi e sărbătoare, aceştia nu vin de la biserică, 
râdea răutăcios pârcalabul. 

Când am ajuns la Hanul Pârlitei, nu departe de Prut, am 
descălicat şi am aşteptat să ne vie din urmă slujitorii. 

VI. 

S-arată domniţa Ruxanda şi s-aud înţeleptele sfaturi ale 
luminatului divan al măriei sale. 

După cel din urmă popas la Sculeni, pe Prut, am răzbit 
întins până la Iaşi, unde am intrat cu mare bucurie, căci nu- 
| văzusem de mult. 

— He-he! mi-a răspuns tovarăşul meu la această 
mărturisire; ştiu eu cât ţi-i de dor de târg. 

— Mi-i dor, uncheşule. 

— Ştiu; pentru că are ochii căprii. 

Într-adevăr, îmi zvâcnea inima până în tâmple. 

Răsărea soarele, cu toate acestea vedeam tulbure în juru- 
mi. Intram prin mahalaua muntenimii, pe drumul zis al 
sării. Gospodarii îşi scoteau vitele cătră imaşul lui Aron- 
Vodă. Cânii zăpăiau la noi de după zăplazuri. Deşi trecerea 
noastră nu se făcea cu îmbulzeală, căci nu umblau în urma 
noastră decât patru slujitori cu arme, femeile găseau vreme 
şi pricină să-şi înalțe capetele pe după uşi şi de după porţi, 
scormonindu-ne cu ochii. Chiar îşi făceau semne şi ţipau 
una la alta după ce treceam şi se cârduiau în mijlocul uliţii. 
După fiecare val de femei s-arăta ş-un şirag de gâşte. 

Asta o băgase de samă pârcalabul, căci eu eram tulburat 
de cele din lăuntrul meu. 

La o răspântie ne întâmpinară darabani ai Domniei, 
aplecându-şi asupra noastră suliţile. 

— Staţi! 

Uncheşul meu păru a-i cerceta cu luare-aminte. 


— De ce ne vor fi oprit? mă întrebă el. Ca să-i vedem că au 
straie nouă - cepchene albastre şi comanace cu pană de 
păun? 

Unul din ei îşi semeţi spre noi glasul: 

— Cine sunteţi domniile voastre? 

Uncheşul meu nu găsi de cuviinţă să răspundă. Îşi sprijini 
numai mâna stângă în şold, înturnând într-o parte capul. 
Atunci îşi mână înainte calul Filip, oşteanul lui de credinţă, 
care-i purta sabia şi cele două părechi de pistoale aduse din 
Ţara Nemţască. Deşi era un om cu barba zbârlită şi 
înfăţişarea fioroasă, se purta blând şi grăia potolit. 

— Vrednicule ceauş de darabani, zise el; porunceşte 
oamenilor tăi să ferească în laturi, căci trece la porunca lui 
Vodă domnia sa domnul Ştefan, pârcalabul de la Soroca. 

Ceauşul a dat porunca şi oştenii s-au ferit în marginea 
drumului. 

— De când a ieşit, mă rog, asemenea rânduială în târgul 
Iaşilor? întrebă pârcalabul, privind pe deasupra oştenilor. 

— Prea cinstite şi mărite jupâne, răspunse ceauşul, 
rânduială asta nu-i pentru măririle lumii, nici chiar pentru 
oamenii detreabă. Dar săptămâna trecută, joi noaptea, au 
pălit hoţii la moara domnească de devale şi la rateşul de 
alăturea, unde îşi aşteaptă gospodarii rândul 
îndeletnicindu-se cu băutură, după cuviinţă. Atâta l-au 
muncit pe orândarul jidov, spânzurându-l în cârlige şi 
vărsându-i jăratic pe piept, până ce l-au omorât. Au 
străpuns toate cotloanele, până ce au găsit banii. Ş-acuma 
slujitorii domneşti cercetează într-una şi au poruncă să 
oprească şi să întrebe pe oricine intră în târg. 

— Bine, m-aţi oprit, se veseli uncheşul meu; acuma 
întreabă-ne. 

— Ce să întreb, prea cinstite şi mărite jupâne pârcalabe? 

— Nu ştiu; dar dacă ai asemenea poruncă, întreabă. 

— Bine, să întreb dacă nu cumva i-aţi văzut ori dacă n- 
aveţi vreo ştiinţă despre acei lotri. 

— N-avem. 


— Ştiu că n-aveţi. Mă închin cu sănătate şi vă rog să nu 
păstraţi împotriva mea nici o supărare. 

— Spune-i, Filipe, că nu suntem supăraţi, mormăi rânjind 
pârcalabul; numai cuget că paza asta era mai bună înainte 
decât după întâmplare. 

— Într-adevăr, măria ta, aşa s-ar părea... se veseli Filip, 
zbârlindu-şi mai tare barba spre un umăr şi spre celalalt, cu 
degetele răşchirate. 

Am trecut mai nainte, am coborât la cetăţuia mănăstirii 
Golia, pe lângă târgul de peşte, ş-am stat în preajma Curţii 
Domneşti, la hanul lui Elefterie, în uliţa rusească. Acolo 
avea poruncă să tragă şi căruţa care venea din urmă cu 
boclucurile noastre. 

Pentru un boier mare şi vestit ca uncheşul meu, s-a grăbit 
să vie la poruncă grecul, cu toate slugile. Ne-a deschis, 
dând uşa de părete, o odăiţă cu divan lung la zidul din fund. 
Două ţigănci, care nu erau nici frumoase, nici tinere, au 
venit lepăind cu picioarele desculţe, purtând lighene de 
alamă şi ibrice. Au ţinut într-o mână lighenele şi ne-au 
turnat cu cealaltă apă din ibrice, ca să ne curăţim de toată 
pulberea drumului. 

Uncheşul îmi zise, ştergându-se c-un prosop lung şi 
pufnind: 

— Acesta e bun obicei la hanul lui Elefterie, pe care l-a 
învăţat de prin alte părţi grecul şi l-a adus şi în târg la Iaşi. 
Acuma, după ce ne vine căruţa, scoatem ce avem acolo şi 
mâncăm, după asta punem straie de ţeremonie şi ne 
înfăţişăm la măria sa. 

Grecul asculta din prag, cu umilinţă şi supunere, aceste 
vorbe. 

— Vodă ţine astăzi mare sfat, băgă el de samă. Începându- 
şi divanurile de luni, apoi are să le ţie toată săptămâna. 

— Asta te bucură pe tine, Elefterie? întrebă pârcălabul. 

— Mă bucură, mărite jupâne, căci când s-adună toţi 
dregătorii şi toţi boierii la curtea luminăţiei sale, şi când se 
înşiră toată oştimea şi cântă muzica şi când iese măria sa 


întru tot acest alai, cu mare fală, atunci văd cu adevărat că 
asemenea strălucire împărătească la o curte drept- 
credincioasă, n-a mai fost de pe vremea Bizanțului. Aşa mă 
bucur în inima mea, încât îmi pare că înghit nectar şi 
ambrozie. 

— Îmi place, Elefterie, ceea ce spui, încuviinţă uncheşul. 

Iar hangiul se ploconea adânc din toată grosimea lui 
scundă, cu obrazul uns de bucurie ca de undelemn. 

La al treilea ceas, a tras înaintea uşii noastre căruţa de la 
Soroca. Dichisindu-ne cu toate cele de cuviinţă, am încălicat 
iar şi am trecut foarte aproape, la Curtea Domnească, 
străbătând pe sub bolta turnului şi printre şiraguri de 
slujitori - drăgani, darabani şi siimeni. Sub ferestrele 
spătăriei celei mari aştepta muzica. Cătră odăile drăganilor 
ardea foc, între săcăluşurile umplute bine cu pulbere şi 
bătute până la gură cu cărămidă. Cel care stăpânea acolo, 
un ţigan destul de buzat, cu strai roş, ţinea gata sârma 
aprinsă. 

Boierii soseau unul după altul, fiecare cu alaiul său, 
descălicând la scară şi intrând în spătăria cea mare. Era în 
acea vreme, după cât îmi lămurea uncheşul, o rânduială 
nouă în privinţa boierimii, la care Vasilie-Vodă ţinea foarte 
mult. Măria sa dorea să intre la curtea sa fieştecare boiarin 
întru toată bogăţia şi frumuseţa, ca să cadă prostimea pe 
spate de mirare şi să prindă frică. lar însuşi măria sa ţinea 
sfaturile cele mari cu straşnică rânduială, poruncită şi 
scrisă în condică, arătându-se cu straie măreţe şi cu 
privirea încruntată. 

Dregătorii săi de mâna întâia erau înşiraţi fiecare după 
sama lui. Şi nu cutezau cei de a doua treaptă să se aşeze, în 
cinstea mesei ori a divanului, mai sus decât le era îngăduit. 
Cu toate acestea pârcalabul de la Soroca, şi pentru neamul 
lui vechi, şi pentru ascuţimea priceperii lui, şi din pricina 
împrejurărilor în care se afla ţara Moldovei, avea scaun 
foarte aproape de măria sa Vasilie-Vodă, între boieriile 
dintâi. 


— Tu, Bogdănuţ, să stai lângă mine, îmi şopti uncheşul, 
până ce intră în divan măria sa. După ce te-a cunoaşte şi i-i 
săruta mâna, te retragi cu ceilalţi slujitori. Nu trebuie să 
strici cu nimica rânduielile. Hotărând măria sa taină la 
divanurile sale politiceşti, nimene să nu cuteze a-i înfrânge 
porunca. Numai cel scris pe izvod poate să steie în preajma 
sa şi să se bucure de strălucirea sa şi de dulceaţa cuvintelor 
sale. Iar ceilalţi, care nu au asemenea noroc, între care te 
numeri şi tu, stau pe de laturi, în gangurile palatului ori în 
nişte cămări de lângă divan, unde-şi pot pleca urechea şi 
lipi ochiul, ca s-audă şi să vadă, împărtăşindu-şi şi ei din 
fericirea celor mari. 

Am urmat deci întocmai acest îndemn al părcălabului. 

Când s-a arătat măria sa Vodă, coborând din cerdacul 
odăilor Doamnei, spătarul al doilea, care mergea în urma 
măriei sale, a înălţat sabia domnească şi muzica a pornit cu 
dobele şi fluierele, iar ţiganul cel îmbrăcat în roş a pus cu 
sârma foc pe rând la cele douăsprezece săcăluşuri. Boierii 
îmbulziţi spre treptele casei celei mari, au ridicat glasuri de 
slăvire, repezindu-şi în sus gugiumanurile. Doamna 
Teodosia, care păşea în dreapta lui Vodă şi domniţa 
Ruxanda, care păşea în stânga, nu-şi puteau stăpâni sfiala, 
astupându-şi auzul cu palmele şi clipind apăsat din pleoape. 
Dar până ce n-a trăsnit al doisprezecelea săcăluş, nu li s-a 
făcut nici o cruţare. lar măria sa Vasilie-Vodă păşea fără a 
căta nici în dreapta, nici în stânga, având înălţată fruntea cu 
mare trufie, clătinându-şi numai surguciul şi făcând să 
strălucească floarea de pietre scumpe în care era prins. 

Am privit numai o clipă la măria sa. Sufletul meu s-a strâns 
toată vremea cătră acea copilă cu ochii umbriţi şi cu 
mişcările line. Tresărea de câte ori izbucneau săcăluşuri. 
Inima mea avea bătăi tot aşa de puternice şi aş fi dorit sa 
tresară pentru ele. 

Doamna 'leodosia a petrecut pe măria sa până la spătărie, 
s-a închinat cătră prea cinstiţii boieri ai divanului şi a trecut 
pe o altă ieşire înspre odăile sale. Eu am aşteptat până ce 


măria sa a binevoit a mă cunoaşte şi mi-a întins mâna spre 
sărutare. M-am retras în fundul gangului şi m-am furişat la 
o cămară din dreapta, aşa cum înţelesesem de la uncheşul 
meu că trebuie să fac. N-aş fi îndrăznit atât de mult dacă n- 
aş fi simţit în jurul meu aceeaşi mişcare din partea unora 
dintre curteni, şi mai ales dacă n-aş fi adulmecat, cu toate 
simţurile, urma domniţei. Se vede că măria sa, copila 
Domnului, avea acest bun obicei de a lua parte, dintr-un loc 
tainic la sfaturile curţii, ca să-şi sporească înţelepciunea. 
Poate dorea să afle chiar cu urechiuşele sale lucruri în 
legătură cu dorinţile obişnuite ale fetelor. Poate în preajma 
ei, lumea bâzâia din nou de planuri de nuntă. 

Poate şi îndemnurile uncheşului meu, poate şi asprimea 
patimei mele, m-au făcut să iau o hotărâre îndrăzneață. Am 
trecut mai departe decât ceilalţi curteni, i-am lăsat să intre 
în cea dintâi cămară din laturea spătăriei, iar eu am deschis 
ş-am închis cu fereală o uşă pitică, la cămăruţa în care se 
strecurase cu iuţeală domniţa. 

Simţind pe cineva în urmă-i, tresări şi dădu un țipăt uşor. 

— Ce este? Cine-i? 

Eu mi-am înerucişat mânile pe piept şi m-am închinat cu 
umilinţă. 

— Măria ta, eu sunt: robul măriei tale, dacă-ţi mai aduci 
aminte de mine. 

— A! Bogdănuţ Soroceanu! Domnia ta erai! Cum aş fi 
putut uita un tovarăş care a venit să mă ridice din Țarigrad 
şi să mă aducă într-un loc atât de încântat? 

În glasul ei era o amărăciune şi o imputare; cu toate 
acestea eu am fost pătruns de dulceaţă. 

— Măria ta, alţii, din pricina asta, se socotesc fericiţi. 

Ea îşi încruntă sprâncenele. 

— Se poate. Răspunde însă deocamdată ce cauţi domnia ta 
aici? 

— Măria ta, am greşit. Pot să trec în cămara de alături, 
unde am văzut şi pe alţii intrând. 

— Da? Cum se poate? Cine a intrat? 


— Curteni, măria ta, care se vede că n-au scaun în divan. 

— Nu ştiam de aşa îndeletnicire. Vor s-asculte ce se spune 
dincolo? 

— Da, măria ta; mărturisesc că şi eu am asemenea dorinţă. 

Domnița nu-şi putu stăpâni râsul. Deşi număra douăzeci şi 
trei de ani şi, după părerea uncheşului meu avea adunată în 
ea multă înţelepciune, mie mi s-a părut o copiliţă şi m-am 
bucurat. 

— Pune zăvorul la uşă, îmi porunci ea, ca să nu mai intre 
alţii. 

Am pus zăvorul şi m-am întors. 

Ea se aşezase cu luare-aminte într-un cotlon. Dăduse la o 
parte o perdeluţă de matasă. Privea şi asculta. N-a mai 
întors spre mine nici o privire. Am aşteptat o vreme, m-am 
mişcat în locul meu; ea a înălţat un deget subţirel însă 
ameninţător şi m-am astâmpărat. Mi-am oprit mişcările 
dinafară, însă în mine era tumult. 

Îmi puneam felurite întrebări şi-mi făceam felurite planuri. 
Zvâcneam între îndoieli, îndrăzneli şi înfrângeri. Până ce o 
auzii pe domniţă oftând şi aşezându-se mai bine în 
scăunaşul ei. Atuncea am început a fi cu luare-aminte la 
tăcerea care se statornicise şi dincolo, în sala divanului. Se 
auzea de acolo un glas gros, plin de măreție. Am cunoscut 
că vorbeşte Vodă. Mi-am plecat fruntea, am căutat un loc de 
unde să pot privi şi eu şi am găsit îndată al doilea ochi de 
geam acoperit cu perdeluţă de matasă. Aici trebuie să fie 
ferestruica Doamnei, mi-am făcut eu socoteală. Femeile au 
dreptate să-şi alcătuiască astfel de ochi şi urechi, dacă n-au 
loc în sfaturile bărbaţilor. 

Am râs în sine-mi şi mi-am întors iar ochii spre domniţă. Ea 
însă nu era cu mine; era cu adunarea de dincolo. 

Vodă vorbea posomorât şi cu barba în piept. [inea mâna 
stângă în şold, pe straja bătută în mărgăritare a săbiei, iar 
piciorul drept înainte. Cu dreapta făcea semne asupra 
adunării. Dădeau fulgere pietrele nestimate în care îi erau 
îmbumbate ceaprazurile, iar ftori-spătar, în dosul lui, îi 


ţinea neclintit ca un stâlp semnele domniei. Odaia spătăriei 
toată strălucea de atlazuri şi aurării. Pe dinafară palatul nu 
se arăta cu măreţia clădirilor de la Bizanţ, însă înlăuntru se 
dovedea întru totul împărătesc. Boierii stăteau cu toţii în 
picioare, ascultându-l cu mare luare-aminte pe Vodă, cu 
urechile întoarse spre dânsul. Cel mai aproape era Ioderaş, 
logofătul cel mare, sprijinit cu barba în toiagul lui nalt, 
încrestat cu romburi de fildeş şi aur. 

— Astăzi, prea cinstiţi şi prea iubiţi ai mei boieri, cuvânta 
măria sa Vasilie-Vodă, v-am chemat la divan pentru două 
pricini de căpetenie. Întâi să vă aduc la cunoştinţă că a 
doua oară am primit solie de la domnia sa Bogdan 
Hmelnițki, hatmanul cel nou al căzăcimii care, precum ştiţi 
prea bine, a burzuluit toată țărănimea din Ucraina asupra 
boierilor ei leşi. Nu s-a mulţămit domnia sa numai cu aceste 
izbânzi pe care le-a avut; ci acuma vrea alta. Doreşte noră 
pentru fiul său şi şi-a adus aminte că este o domniţă la 
Moldova. 

Deşi ştiau mai de mult despre ce este vorba, boierii au 
întors bărbile unul cătră altul şi s-au privit unii cu spaimă, 
alţii cu uimire. 

— Văd, prea iubiţilor boieri, a urmat Vasilie-Vodă, că inima 
domniilor voastre s-a cutremurat întocmai ca şi a mea, la 
asemenea veste. Cine şi-ar fi închipuit vreodată asemenea 
cutezare! Se pare că trăim, iubiţilor fraţi creştini, la 
sfârşitul vremii, când e însemnată cu blăstăm domnia lui 
Antihrist. Când am văzut cartea de la hatman, n-am vrut să 
cred ochilor. Când am auzit vorba solilor, n-am crezut în ce 
aud cu urechile. 

Măria sa a pufnit şi s-au uitat cu străşnicie în juru-i. S-a 
aşezat în jilţul domnesc, mângâindu-şi barba. 

S-au aşezat şi boierii. Apoi s-au sculat pe rând 
Cantacuzineştii: loma vornicul şi lordachi vistiernicul. Nici 
ei nu ar fi crezut, dacă n-ar fi aflat din gura slăvită a lui 
Vodă, că e cu putinţă un lucru ca acela. Au mai fost şi alte 
vremi când domni mari străini au peţit doamne de la 


Moldova. Orişicât de mari au fost acei domni, domniile lor 
Toma şi lordachi au socotit că trebuie să caute la credinţa 
lor întâi, pe urmă la slavă şi la putere. Dar acei domni, cum 
au fost măria sa lanuş Ragivil, care în cele din urmă a 
dobândit pe doamna Maria, şi cum a fost măria sa Jicmont 
care n-a putut dobândi pe doamna Ruxanda, acei domni 
sunt coborâtori din neamuri ce-au stat pe tronuri slăvite din 
tată în fiu; sunt bogaţi şi vestiți întru toată lumea; pe când 
cine sunt aceşti ţărani abia ieşiţi din robia şleahticilor? Abia 
şi-au lepădat zdrenţele şi încă nu s-au spălat pe obrazuri. 
Să facă bine să steie la bordeiele lor şi să nu îndrăznească. 

— Aţi vorbit, iubiţi ai mei dregători, după inima mea, a 
încuviinţat Vodă Vasilie. 

Toma vornicul şi lordachi vistiernicul s-au veselit 
îndesându-se mai bine în anterie şi cuibărindu-se în jilţuri. 

Sub braţul stâng al tronului măriei sale s-a ridicat, de la 
masa lui de scris, cu multă cuviinţă şi cumpănire, domnul 
Iosif Kotnarski, diacul de lătinie al măriei sale. 

— Dacă măria sa îi îngăduie să adaoge cu sfială două 
vorbe, a îndrăznit el, atuncea domnia sa ar crede că se 
poate alcătui o carte în care, sub vorbe dulci, să se ascundă 
cel mai otrăvit răspuns. Căci nu-i cu putinţă să ne închipuim 
măcar că fiarele din pustie se pot împărechea cu domniţe 
de sânge împărătesc. Acele fiare cu chip de om nu numai s- 
au sculat asupra stăpânirii fireşti, dar au dat foc, au jefuit, şi 
legând între scânduri pe boierii lor, i-au tăiat cu 
fierăstraiele. 

La aceste vorbe spuse delicat, însă cu şuier de obidă, 
divanul întreg a dat freamăt, întorcându-se barbă cătră 
barbă. Domnul Iosif Kotnarski îşi muşca încă buzele la locul 
său şi-şi frământa între degetele albe şi subţiri pana de 
gâscă. Era un bărbat încă tânăr la înfăţişare, deşi fruntea-i 
naltă înflorise de cărunteţă. Am auzit pe domniţa Ruxanda 
oftând a doua oară şi am simţit-o mişcându-se cu oarecare 
nelinişte pe scăunaşul ei. 


Dar m-am întors cătră divan. Se sculase, după un semn al 
lui Vodă, uncheşul meu Ştefan Soroceanu. Avea zâmbetul 
pe care i-l cunoşteam. 

— Întru toate slăvite şi luminate Doamne, a început el 
cuvânt; judecata măriei tale nu poate suferi de la supuşii 
măriei tale scădere. Hotărârea unui domn trebuie să steie 
deasupra tuturor, ca şi o hotărâre a lui Dumnezeu. Un 
domn poate fi chiar om cu scăderi; însă Dumnezeu îi pune 
întotdeauna în minte cumpăna cea fără greş. Deci 
stăpânitorul nu poate cugeta decât drept, iar supuşii lui 
trebuie să-l asculte. Aş îndrăzni, slăvite Doamne, să mă 
îndrept numai asupra altuia dintre cei care au grăit. l-aş 
putea spune domniei sale domnului Iosif Kotnarski, prea 
iubit mie pentru învăţătura sa, că prostimii nu-i putem cere 
înţelepciune chiar când e în toată firea; iar când nebuneşte, 
nici atât. Pentru câte au săvârşit ţăranii ucrainţi, vor primi 
pedeapsă ori de la stăpânii lor, ori de la Dumnezeu. Au tăiat 
cu fierăstrăul ori cu toporul: mâna lor poate a împlinit o 
pedeapsă a înţelepciunii celei mai presus de toate. Când 
Dumnezeu dă o biruinţă unui nemernic, este un semn pe 
care trebui să-l ştim a ceti. Să ne ferească Domnul 
Dumnezeu de cugetul unei asemenea împărecheri. Totuşi, 
slăvite Doamne, dă-mi voie să aduc aminte cinstitului divan 
că, anul trecut, tot în acest loc, eu am strigat să nu ne 
punem în calea furtunilor pustiei; căci acele furtuni sunt 
fără hodină şi pline de volburi. Ştim că Hmil a făcut 
legătură cu sultanul din Crâm pentru război şi pradă în 
Lehia. lar anul trecut, când s-au întors din Lehia 
ceambulurile lui Kalga şi au trecut dincoace de Nistru, ca să 
aibă scurgere mai liniştită pentru plean şi dobândă - 
socotiți că bine aţi sfătuit, boieri dumneavoastră, pe măria 
sa să lese pe pământenii noştri ţărani şi oşteni, care-s buiaci 
ca totdeauna şi fără judecată, să bată, să risipească şi să 
prade pe tătari? Acuma, lângă cererea lui Hmelnițki, stă şi 
supărarea hanului. 


La aceste vorbe, Domnul a rămas pe gânduri, mai 
încruntat decât înainte, iar boierii au tăcut. 

Domnul Kotnarski a îndrăznit iar cu vorba-i blândă. 

— Măria ta, noi am scris cărţile cele de cuviinţă cătră han, 
la Crâm. Şi n-am primit de acolo nici o veste rea. 

— Hmelnițki e un mişel, a hotărât Vodă, răsărind în jâlţ, iar 
hanul de la Crâm un păgân fără lege. El jură şi pe urmă 
loveşte. În ticăloasa fire omenească nu putem avea 
credinţă. Una îmi scrie Crâmleanul pe faţă şi alta poate 
săvârşi în taină. 

— Măria sa vorbeşte prea înţelept, s-a închinat vel 
logofătul Toderaş. 

— Are dreptate pârcalabul Ştefan, s-a întors Vasilie-Vodă. 
El atuncea a dat bun sfat; dar ceilalţi sfetnici nu mi-au fost 
cu priinţă. Fiind după masă şi înfierbântaţi de băutură, unii 
au putut săvârşi această greşală. Acuma primejdia noastră 
e din două părţi. Dacă ne gândim şi la vechiul nostru 
potrivnic Matei-Vodă de la Ţara Românească, putem spune 
că-i din trei laturi. De aceea asta-i a doua pricină pentru 
care cer sfat. 

S-au ridicat la îndemnul măriei sale doi boieri bătrâni pe 
care nu-i cunoşteam; pe urmă a adaos ceva înalt prea 
sfinţia sa părintele mitropolit. Puţine a spus, însă bune. Să 
se facă rugăciuni în toate bisericile şi să se tragă clopotele. 
Iar soborurile mănăstirilor să facă vecernii, în şapte 
sâmbete una după alta. 

— Bine este să se facă astfel, a încuviinţat Vodă; însă iarăşi 
e potrivit să scriem o carte de frăţească dragoste lui Matei- 
Vodă. Dacă ni-i vrăjmaş, să-l facem să doarmă. Dacă nu mai 
are în inima lui nimic împotriva Domniei noastre, să-l 
îndemnăm a ne da ajutor împotriva duşmanului la vreme de 
primejdie. 

— Bine este, a încuviinţat şi uncheşul meu, zâmbind într-o 
parte. 

Atunci diacul de moldovenie şi-a tras pana de după ureche, 
a muiat-o în cerneală şi a însemnat, slovă cu slovă, cuvinte 


poruncite de însuşi măria sa Vodă. 

„Prea luminate, prea înălțate şi drept credinciosule Domn, 
stăpânitorule a toată Ungro-Vlahia şi Ţara Oltului, Matei 
Basarab-Voievod, al nostru prea dorit şi iubit frate, aducem 
luminăţiei tale frăţească îmbrăţişare. Şi să ştii, măria ta, că 
noi îţi suntem bun prietin şi suntem gata a sta în slujba 
măriei tale cu toată oastea şi cu toată ţara noastră.” 

A mai adaos şi domnul Iosif Kotnarski vorbe foarte 
potrivite şi măgulitoare şi măria sa Vasilie-Vodă şi-a sprijinit 
barba în palma stângă şi cotul mânii stângi pe braţul jilţului, 
zâmbind cu mulţămire. Zâmbetul viclean i-l pândea din 
locul lui şi uncheşul meu Ştefan. 

— Acuma, a început iar Vodă, ce facem cu păgânul? 

Şi-a întors ochii spre pârcalab. Uncheşul meu s-a ridicat la 
poruncă. 

— Măria ta, a dat el răspuns; bag de samă iarăşi 
înţelepciune la stăpânul şi Domnul meu. Înţeleg că este 
folositor să trăim bine cu duşmanii noştri, închipuindu-ne 
că, într-o zi, ar putea să ne fie prietini. Am ascultat cartea 
cătră Matei-Vodă şi mi-a plăcut. Potrivit ar fi să alcătuim 
una, în limba tătărască şi pentru han. Cât folos ne-a aduce 
una, atât folos ne-a aduce şi cealaltă. 

— Într-adevăr, a râs măria sa Vodă, Dumnezeu a pus în 
capul domniei tale, pârcalabe, o minte mai ageră decât a 
altora. Şi vorba domniei tale ştie să mângâie şi să taie. Se 
va alcătui deci cartea, însă vei binevoi să te duci cu dânsa 
chiar domnia ta. Cartea vorbeşte numai una. Înţelepciunea 
domniei tale va putea scorni mai multe. 

Sfatul s-a mai prelungit cu alte vorbe şi cu alcătuirea 
acelei măiestrite cărţi împotriva marelui stăpânitor al 
seminţiilor, strălucind ca luceafărul, bucurându-se de toate 
harurile lui Dumnezeu şi de bunurile pământeşti, 
măcinătorul noroadelor, biciul sfânt, prealuminatul mare 
Sultan-Han. 

Domnița Ruxanda se ridicase de pe scăunaşul ei; îşi întinse 
braţele în sus şi în laturi, frângându-se uşor din mijloc şi 


căscând ca o mâţucă. Apoi se ferise într-o parte învăluindu- 
şi fustele şi sunându-şi mărgăritarele. Mă privi mirată, 
parcă atunci mă vedea întâi. Uitase de mine. 

— A! Domnia ta erai, Sorocene! 

— Eu eram, măria ta. 

Măria sa râdea, arătându-şi dinţişorii. E adevărat, 
ascultasem şi eu sfatul domnesc, dar stăteam treaz şi 
asupra treburilor mele, judecând îngăduinţa pe care o 
avusese Ruxanda pentru mine şi socotind-o un început al 
fericirilor. Ea însă râdea, clătinându-şi capul; apoi mă privi 
ţintă. 

— Eu cunosc ce gândeşti domnia ta, Sorocene, vorbi ea. Îţi 
cetesc în ochi încă de pe când umblai calare lângă carâta 
mea şi ieşeam din Țarigrad, pe poarta Odriiului. De la 
Țarigrad şi până la Moldova acei ochi au spus destule. Să 
ştii însă că trebuie să mai aştepţi. 

Nu înţelegeam bine; însă am bolborosit că ştiu să aştept. 
— Ai socotit, urmă domniţa, cu acelaşi râs dulce, că după 
cele de dincolo, poţi începe şi domnia ta aici divan şi vorbă. 
Sorocene, eu nu te-am lăsat să ieşi, după ce-ai intrat, ca să 
nu te vadă careva. lar acuma, după ce m-oi duce eu, să stai 
pe loc cât ai număra până la o mie. Să nu cumva să te simtă 

vreun aprod, că-i primejdie pentru capul domniei tale. Ai 
văzut pe măria sa Vodă cum bate şi alungă de la mâna mea 
pe feciori de împărați şi crai. 

Cu asemenea vorbe, măria sa Ruxanda s-a dus, uitându-se 
numai o clipă la mine. Dar acea privire, prin coada ochiului 
stâng şi pe sub sprânceana-i arcuită, mi-a fost 
îndestulătoare ca să-mi umple de nădejde fiinţa. Uncheşului 
m-am hotărât să nu-i spun nimica de întâmplarea asta. Îmi 
era groază de limba lui ascuţită şi de râsul lui strâmb. 

VII. 

Cei doi prietini ai noştri călătoresc la Crâm şi văd pe Sefer- 
Gazi aga, mare vizir al hanului celui mare, stăpânul lumii. 

L-am găsit pe pârcalab în divanul cel mic, aşteptând de la 
diecii măriei sale cartea cea cu vorbe şi încântări cătră Han- 


Tătar cel mare de la Crâm. După ce au gătit diecii 
scrisoarea, uncheşul meu a trecut cu dânsa în chilia de 
alături la măria sa Vodă, ca să-i mai asculte o dată măria sa 
cuprinsul. A întors-o la dieci ca să-i anine frânghioară de 
matasă verde şi peceţile Domniei, una cu fum şi alta cu 
ceară roşie. După aceea iar a intrat la Vodă, ca să 
primească cele din urmă porunci. 

— Am avut nevoie mai mult de bani de drum decât de 
vorbe, îmi spunea el după aceea. Acuma trebuie să plecăm 
numaidecât. 

— Întâi trebuie să te pregăteşti,.uncheşule. 

— Ba sunt pregătit. Tu crezi că eu am purces de la Soroca 
fără să fi întors şi pe faţă şi pe dos răvaşul măriei sale, 
căutând să-l pătrund în ceea ce nu avea scris? Aşa că am 
pus în căruţa noastră toate câte ne trebuiesc şi mi-am luat 
şi slujitori, pentru cale lungă. Mai ales dacă l-am luat pe 
Filip, apoi trebuie să-ţi închipui că asemenea obraz nu-l 
port eu pe drumuri numai pentru moldovenii noştri. Te iau 
şi pe tine, ca să-ţi împlineşti învăţătura despre lume. i-ar fi 
părut mai bine să rămâi în laşi. 

— Nu, uncheşule, de ce să-mi pară bine? Merg cu domnia 
ta. 

— Ai fi fost mai bucuros să stai în preajma Domniei? 

— Nu spun asta, uncheşule. 

— După cât înţeleg, ai sămănat şi, până ce te vei întoarce, 
aştepţi roadă. 

— Nu ţi-am vorbit nimic despre aşa ceva, uncheşule. 

— Cu gura nu, Bogdănuţ; însă mi-ai vorbit cu ochii. Când 
te durea, dădeai glas. Acuma, tăcerea ta are înţeles. 

Socoteam să-mi pot păstra pentru mine nădejdea şi 
biruinţa. A trebuit să spun îndată şi pe loc tot ce aveam de 
spus. Eram în chilia de la hanul lui Elefterie. Uncheşul mi-a 
făcut semn să mă potolesc şi să vorbesc şoptit. M-a ascultat 
cu luare-aminte. Apoi, fără să adaoge nimic, şi-a tras pe el 
straiele de drum. Mi-a lepădat pe divan şi pe ale mele. 

— Îmbracă-te, Bogdănuţ. 


Pe când mă îmbrăcam, cu capul greu de visuri, pârcălabul 
dădea porunci slujitorilor. Apoi mă îndemnă să ies şi să 
încalic. 

— Umblăm în două sau trei locuri, îmi lămuri el, ca să ne 
găsim tovarăşi de drum. 

Aşa l-am întovărăşit în Beilic, unde s-a oprit, stând, din şa, 
de vorbă cu neguţători armeni. Apoi am coborât la 
Carvasara. La hanul de acolo am aflat de greci şi turci care 
mergeau în calea noastră. A descălicat numaidecât şi a 
intrat la ei. 

Sara, în chilia noastră, pârcalabul a vârăt, în punga de 
piele pe care o purta la vedere, doi galbini venetici de aur şi 
douăzeci de florini de argint; şi m-a pus să cos alţi zece 
galbini în căptuşala contăşului meu. Şi-a cercetat de 
aproape pistoalele. Mi-a dat şi mie, într-o cutioară de 
argint, o parte din irul pe care-l avea domnia sa, pentru 
împunsături de suliță şi tăieturi de sabie. Fiind astfel gata, 
ne-am culcat îmbrăcaţi şi am dormit până ce a bătut 
ceasornicul din turn de la Treisfetite zece ceasuri din 
noapte. A bocănit în uşă Filip. Când am ieşit afară, se 
înroşea zarea răsăritului cătră drumul Bugeacului. 

Am trecut în uliţă cu caii şi cu căruţa şi am aşteptat vestire 
de la Carvasara. Ne-am adunat îndată cu neguţătorii şi am 
coborât pe drumul tătărăsc în lungul Prutului. Când s-a 
făcut ziuă, ne-am uitat unii la alţii şi ne-am cunoscut. Turcii 
erau trei şi grecii trei, după cât îmi spunea uncheşul. Aveau 
căruţe ferecate, pline burduf cu pânză de matasă, postavuri 
şi mirodenii. Slujitori arnăuţi, cu arme, purtau căruțele. 
Stăpânii călări s-au amestecat cu noi. N-am ştiut 
deocamdată care-s turci şi care-s greci; purtau toţi fesuri şi 
turbane şi grăiau când o limbă, când alta; iar uncheşul meu 
le răspundea cu uşurinţă, când turceşte când greceşte. 
Îndată m-am învăţat şi eu să fiu vesel şi prietinos şi m-am 
simţit bine în tovărăşia lor; dar eu nu puteam vorbi curat 
decât limba creştinească; turceşte ştiam puţin şi încurcat şi 
cu toţii făceau haz mare de alcătuirile mele, mă băteau pe 


umăr şi mă mângâiau cu bunăvoință. Erau nişte neguţători 
foarte cumsecade. La popasuri, mă pofteau turcii să 
mănânc scrob de ouă cu lumânări de seu, iar grecii râdeau 
şi mă îmbiau cu chefal murat şi vin dulce. Eu mâncam mai 
bucuros brânză de burduf cu mămăligă de mei şi pastramă 
friptă pe cărbuni, întru care meşteşug se pricepea mai cu 
osebire Filip, slujitorul cel bărbos al uncheşului. 

Aşa, cu vorbe bune şi cu popasuri lungi, am străbătut noi 
Ţara-de-Jos pe o vreme minunată de primăvară. Nu ploua, 
nu băteau vânturi, nu ardea prea tare soarele. Fânaţurile 
înfloreau pretutindeni; în dumbrăvi cânta cucul. Prin sate 
oamenii ne ieşeau înainte cu vin şi cu pită, ispitindu-ne 
despre veştile din lumea asta şi de pe tărâmul celalalt, unde 
se zice că trăieşte un neam blăstămat de oameni cu cap de 
câne şi coadă de cal. 

Aşa umblând noi, am început a uita grijile dinlăuntrul meu 
şi am prins a asculta cu mai multă luare-aminte cele ce se 
spuneau în juru-mi. Şi la unele din popasuri nu cu puţină 
mirare am înţeles că pârcalabul nu cunoaşte numai cele 
două limbi ale neguţătorilor. Cunoştea şi malteza 
corăbierilor din mările apusene, şi leşeşte şi ruseşte şi l-am 
auzit spunând şi vorbe latineşti, ceea ce m-a mirat mai mult 
ca orice. 

— Nu trebuie să te miri aşa, Bogdănuţ, m-a mustrat pe 
moldoveneşte uncheşul. Vor crede aceşti străini că nu-mi 
eşti nepot. lar tu n-ai de unde şti toate. Eu, prea cinstiţilor 
neguţători şi prietini, a urmat el întorcându-se spre 
adunare, am învăţat, toate acestea de care se miră nepotul 
meu şi le-am cunoscut, deoarece în tinereţă, pe când eram 
în vârsta lui, am început a umbla prin lume, la toate 
neamurile. Cum stăm noi acuma în această poiană şi lângă 
acest izvor, ospătând şi grăind, aşa am stat de multe ori şi în 
ţara talienilor, şi-ntr-a leşilor, şi la muscali, şi la turci, şi m- 
am împrietinit cu oamenii. lar la vârsta de treizeci de ani 
am trecut de la Țarigrad în Anatolia şi cu o caravană de 
binecredincioşi creştini şi musulmani, am ajuns la locurile 


sfinte. Foarte bine am petrecut, umplându-mi-se sufletul de 
dulceaţă, şi am stătut acolo un an. lar de acolo am călătorit 
la Eghipet şi m-am oprit în cetatea Alexandriei patru ani. 
Fiind eu cu multă dorinţă de învăţătură, acolo mi-am găsit 
dascălii. Erau acolo greci şi jidovi care cunoşteau toată 
ştiinţa lumii şi aveau taine ale învăţăturii lor pe care 
oamenii de rând nici nu le bănuiesc. Am fost învățăcel la ei 
şi m-am supus lor cu credinţă. De la ei am cunoscut mult 
adevăr. lar mai ales două lucruri le-am cunoscut eu bine. 
Întâi că oamenii sunt fraţi, însă au în ei demonul prostiei şi 
al neînţelegerii... Şi al doilea că este un singur Dumnezeu 
asupra tuturora. Fiecare neam se închină altfel şi-i dă alt 
nume în altă limbă, dar Dumnezeu este acelaşi. Nu limbile 
pe care le-am deprins mi-au folosit, ci mai cu samă aceste 
adevăruri. De aceea mă găsesc prietin şi frate cu domniile 
voastre. 

Atât călătorii turci, cât şi cei greci s-au bucurat de aceste 
vorbe şi au făcut temenele cătră uncheşul meu, mângâindu- 
şi bărbile. S-au arătat gata să-i dăruiască din merindea lor 
şi din avutul lor tot ce i-a pofti inima. I-au înfăţişat un 
iatagan, ori un hamger, ori un inel; şi ar fi fost în stare să-i 
înfăţişeze pe palme inimile lor. 

Când l-am văzut pe uncheş zâmbind, am înţeles că asta-i 
numai o pregătire pentru treburi mai grele, care îl aşteptau 
la Crâm. 

Când am ajuns în hotarul Bugeacului, am dat de locuri 
pustiite de oameni şi de altele pustiite de lăcuste. Apele 
erau puţine; am trecut pe lângă sate dărâmate şi pârjolite. 
Ne-am grăbit umbletul şi ne-am scurtat popasurile. 
Aproape de Akerman-Cetate ne-au înconjurat slujitori ai 
măriei sale luminatului sultan de la Stambul şi călăreţi ai 
sultanului de la Bugeac. Neguţătorii au plătit puţină vamă şi 
le-au dăruit bucăţi de postav. Uncheşul le-a pus. şi el înainte 
îndreptările, spunându-le vorbe meşteşugite şi plăcute. 
Fiind sol, l-au lăsat să hălăduiască fără plocoane. 


După ce am trecut Nistrul, am văzut o vreme aria Marii. 
Apoi am intrat iar în pustie, prin locuri goale şi fânaţuri fără 
sfârşit. Noaptea, în preajma focurilor noastre, scheunau 
dihănii. Se stârnise un vânt de arşiţă care bătea cât era 
soarele sus. De aceea purcedeam prin întuneric şi umblam 
de la cântarea a doua a cucoşilor până la ceasul al patrulea 
din zi, când ne opream în popas, îndată ce găseam apă. 
Atuncea am cunoscut ceasornicul pentru acele singurătăţi. 
Se afla la căruţa noastră. Era un cucoş pe care-l agonisise 
Filip dintr-un aul tătărăsc şi-l ţinea într-o cuşcuţă, în chilna 
dindărăt. El da semnalele nopţii. Cum cânta a doua oară, ne 
mişcăm şi porneam la drum. 

La poştele rânduite de stăpânirea crâmlenilor, găseam 
străji călări. La aşezările cârmuitorilor ne opream şi făceam 
temenelele cele de cuviinţă. Şi uncheşul meu şi neguţătorii 
ştiau că n-avem a ne teme de răutăţi şi de hoţi, fiind tătarii 
oameni foarte paşnici şi cuviincioşi; numai la război au 
obicei să deie spaimă şi să verse sânge. 

Astfel la 29 a lunei lui mai, anul 1650 de la Hristos, după 
douăsprezece popasuri mari, am ajuns la Crâm şi ne-am 
apropiat de seraiuri. Pentru noi, creştinii, era sărbătoarea 
sfintei Înălţări; la păgâni însă lumea lucra, ca şi cum nu s-ar 
fi întâmplat nimic şi nu s-ar fi ştiut nimic de asta. 

Marea se clătina în larg şi pe coastă erau înfloriţi 
smochinii sălbatici. Clădiri după clădiri se îmbulzeau în 
locaşul marelui stăpânitor, acoperişuri boltite, minarete cu 
bold în vârf, cerdacuri şi foişoare de care atârnau trandafiri. 
Robi cu capetele rase, îmbrăcaţi în caftane lungi cafenii, se 
ţeseau încolo şi încoace la felurite slujbe. Am auzit cântări 
de balalaică şi zuruit de dairale şi am înţeles că şi 
necredincioşii cunosc petrecerile şi danţul. Uncheşul meu 
râdea de mine şi mă încredința că nu numai acestea se 
găsesc la tătari, ci şi femei cu frumuseţă slăvită, îmbrăcate 
în mătăsuri şi împodobite cu juvaeruri. Să cânte şi să joace 
ca tătarii şi tătarcele, puţine neamuri sunt destoinice. Am şi 


văzut femei îmbrăcate cu şalvari. Nu-şi ascundeau 
obrazurile. Au şi râs la mine, ceea ce nu puţin m-a mirat. 

Ne-am despărţit de neguţătorii turci şi greci, 
îmbrăţişându-ne. Ca să aline mâhnirea uncheşului meu, s- 
au sfătuit ei să-i înfăţişeze în dar trei bucăţi frumoase de 
atlaz: una galbenă, alta verde şi alta albastră. N-au vrut să 
primească plată. S-au apărat, mângâindu-şi bărbile; apoi s- 
au închinat din nou cătră noi şi s-au dus la treburile lor. 

Uncheşul meu a vestit prin slujitori pe Sefer-Gazi aga, 
vezirul măritului han, că aduce carte de la Moldova, şi am 
aşteptat răspuns la Caravan-serai. Ne-am rânduit căruţa şi 
caii la adăpost ş-am lepădat armele. Uncheşul n-a luat 
asupra sa altă putere decât cele trei bucăţi de atlaz, plocon 
pentru măritul vezir. 

Cum aşteptam, ajungea până la noi a miroaznă de chebap. 
Şi apropiindu-ne de ospătăria Caravan-seraiului, am văzut 
friptura de batal foarte cu meşteşug clădită într-o ţiglă care 
se învârtea în picioare lângă un părete de jar. Vârful ţiglei 
intra jos într-o scobitură lucie de cremene. Capătul de sus 
avea aripioare, pe care le putea purta adierea vântului. 
Jarul tremura în sclipiri şi friptura de berbece cu coada 
grasă sfârâia împrăştiind o fumegare plăcută care 
pătrundea până în fundul nărilor. 

Am îndemnat pe uncheş să cerem, pe plată dreaptă, 
stăpânului, partea noastră din acea friptură. Uncheşul m-a 
sfătuit zâmbind să mai aştept, până ce soseşte vremea. Nu 
înţelegeam. 

— Aşteaptă, ş-ai să înţelegi, mi-a poruncit el. 

Fiind vremea amiezii, mă gândeam că n-am de ce aştepta 
şi nimeni nu mă poate împiedica să cunosc gustul batalului. 

— Te poate împiedica rânduiala împărăției Crâmului, mi-a 
întors cuvânt pârcalabul. 

Într-adevăr, dinspre seraiurile cele mari, unde nimene nu 
poate privi decât cu cutremur, s-au auzit sunând tobe şi 
ţimbale ş-un crainic s-a ridicat într-un foişor şi a strigat o 
veste, la auzul căreia toate noroadele care erau acolo de 


faţă - oşteni, neguţători şi robi - s-au bucurat. Uncheşul 
îndată mi-a lămurit că acuma pot să gust din chebap, 
deoarece, după rânduiala, hanul cel mare, binevoind a se 
îndestula la masa măriei sale, dă voie neamurilor şi 
împărăţiilor lumii să le fie foame şi să mănânce. 

Pe când mă pregăteam şi-mi ascuţeam în gând dinţii, iată 
îşi înfăţişă barba-i zbărlită slujitorul de credinţă al 
uncheşului meu. Purta la subsuoară ceasornicul lui cu aripi 
şi privea pieziş când într-o parte când într-alta. 

— Filipe, i-a zis uncheşul, bine este să-mi înfăţişezi astfel 
cocoşul tău; însă nu privi împrejur în asemenea chip. Au să 
înţeleagă şi asinii, rămaşi din vechi de la Şaaran Gherei han 
şi pe jumătate orbi, că vii cu vorbe. Pe cine ai tras de limbă? 

— Stăpâne, a răspuns Filip, pieptănându-şi barba cu 
degetele; am găsit un rob de la Moldova, care-i slugă la 
grajd. A învăţat tătărăşte şi are bune urechi. El spune că 
Hmil hatman e aici în Crâm. A avut intrare ieri la Han- 
Tătar; s-a dus şi azi. 

— Hm! a mormăit uncheşul meu. Du-te înapoi la căruţă cu 
cucoşul şi-l păzeşte, ca să ne întoarcem cu el sănătos în 
ţară. Acuma, s-a îndreptat el spre mine, să vedem de-ale 
mâncării. 

Când a spus vorba asta bună, s-a arătat la cerdac un 
mârzac tânăr, care s-a închinat din partea lui Sefer-Gazi şi 
ne-a privit cu semeţie, poftindu-ne la cortul măriei sale 
vezirului. El a trecut înainte, sunându-şi lanţugurile şi 
armele, iar noi l-am urmat. Am intrat după un zid de piatră 
albă şi am văzut dormind în soare un palat scund, întins în 
laturi, cu multe cotloane şi cu zăbrele de fier la ferestre. În 
cerdacul cu stâlpi de lemn umbla un cocor singur, care s-a 
oprit dintrodată şi ne-a aţintit cu mărgelele ochilor şi cu 
pliscul. Nu se zărea nici o fiinţă omenească. Mi-am închipuit 
că robii şi roabele stau în ogrăzile din dos. Era în toată 
împrejurimea însă o tăcere desăvârşită. N-am intrat în casa 
de zid. Mârzacul ne-a dus înainte. S-a desfăşurat privirilor 
noastre Marea, mişcându-şi valurile. Pe râpa țărmului se 


înşirau grădini în trepte. Pe un tăpşan, deasupra acestor 
locuri desmierdate, se ridica un cort de pâslă. În jur 
stăteau, sub soarele amiezii, cu capetele goale, câţiva 
slujitori. Acolo avea plăcere bătrânul Sefer-Gazi să 
sălăşluiască în vremea verii. 

Cum am intrat, ne-am închinat adânc. Întâi pârcalabul şi 
eu în dosul lui. Ridicând fruntea, am văzut un bătrânel cu 
capul ţuguiat, chel şi privindu-ne numai c-un ochi. Cel din 
dreapta era stâns, însă cel viu ne privea cu ascuţime. Purta 
o barbă lungă albă şi zâmbea cătră noi cu obrazul încreţit. 
Avea pe el un strai uşor şi lung de matasă galbenă. 

Ne pofti pe covor şi se aşeză şi el jos, cu picioarele 
încrucişate sub dânsul. Făcu semn celor doi dieci de la 
măsuţele din dosul lui să se ducă. Se trase îndărăt şi 
mârzacul. 

Pârcalabul îi înfăţişă lui Sefer-Gazi, cu vorbe unsuroase, 
cele trei bucăţi de atlaz. Vezirul le primi, le mângâie cu 
degetele lungi şi uscate şi le puse alături de el. Apoi îl 
întrebă pe uncheşul meu ce doreşte. 

— Măria ta, îi răspunse pârcalabul, eu nu doresc nimica 
pentru mine. Pentru alţii, fie oameni de rând, fie stăpânitori, 
doresc-pace. 

— Bun cuvânt, răspunse bătrânul Sefer, şi zâmbi. 

— Aduc o carte, urmă uncheşul, de la stăpânul meu Vasilie- 
Vodă pentru prea luminatul şi prea puternicul han, 
biruitorul noroadelor. 

— Unde este cartea aceea, cinstite pârcalabe? 

— E la pieptul meu, mărite Sefer-Gazi, în dreptul inimii, e 
o scrisoare de prietinie. 

— Scrisoare de prietinie de la Moldova? se miră vezirul. 
Nu-i întâia; am mai primit şi altele; dar cum pot crede 
vorbele, când faptele sunt potrivnice lor? 

— Înţeleg despre ce vrei să vorbeşti, mărite Sefer-Gazi 
aga, şi ai dreptate. Însă nu pune acele fapte asupra ţării şi 
asupra Domnului meu, când ştii prea bine că vinovaţii de 


anul trecut, de la Brătuleni, au fost nişte desmăţaţi, nişte 
nebuni şi nişte hoţi. 

— Au fost pedepsiţi? 

— Câţi au fost aflaţi au fost pedepsiţi; au fost oameni din 
pustie. 

Sefer-Gazi a zâmbit iar. 

— Dacă n-ai fi sol, cinstite pârcalabe, şi n-ai avea datoria 
să vorbeşti astfel, aş putea să-ţi întorc vorbe neplăcute. Eu 
te cunosc mai de mult şi te ştiu om ager. Dacă mă cunoşti şi 
domnia ta, atuncea îţi închipui că eu ştiu toate, ca şi cum aş 
fi fost la faţa locului. Ştii şi domnia ta. Anume că oamenii 
noştri din Crâm şi de la Bugeac, întorcându-se de la război 
din Polonia, şi-au ales drum prin marginea Moldovei. E un 
pământ unde au avut drept să intre, fiind al sultanului de la 
Stambul. Deci poposind lângă Rezina, au stătut acolo în 
odihnă. Fără ştire şi fără pricină au intrat în ei moldovenii 
cu săbiile. I-au tăiat pe toţi şi le-au luat prada. Spun unii de- 
ai noştri să fi cunoscut, între duşmani, oşteni şi căpitani ai 
lui Vasilie-Vodă. Dar dacă domnia ta zici că nu se poate, eu 
sunt gata să cred. Am fost gata şi până acuma, căci Vasilie- 
Vodă a mai trimes cărţi prea luminatului şi prea 
puternicului meu stăpân, scuturându-se de acea faptă şi 
osândind-o. Sunt gata să mai cred o dată ş-acuma, 
închizând ochii asupra adevărului adevărat. Prea puternicul 
şi prea luminatul meu stăpân doreşte pacea. Doreşti şi 
domnia ta învoire bună între oameni, cum mi-ai spus. 
Doresc şi eu. Deci să zicem că uităm, nădăjduind să nu mai 
auzim despre asemenea întâmplări. Fii bun, cinstite 
pârcalabe, şi dă în mâna mea cartea. 

— Aş fi dorit, puternice Sefer-Gazi, s-o înfăţişez eu singur 
măritului han. 

— Măritul han, pârcalabe, îmi lasă mie plăcerea de a sta 
de vorbă cu domnia ta şi de a primi cartea stăpânului 
domniei tale. Măritul han a purces cătră miazănoapte în 
petrecere de vânătoare. Şi-a luat şoimii şi cânii şi slujitorii 
cei mai dibaci într-o asemenea treabă. Iar acum, strălucirea 


sa, când a fost soarele drept la amiază, a ospătat friptură de 
potârnichi în vale la Merdevenli-punar, cale de două zile de 
aici. 

— Aş putea să mă duc să-l găsesc? 

— Nu, căci strălucirea sa trece şi mai departe şi nici nu-i 
place să fie tulburat când vânează. 

Amândoi vorbitorii au tăcut şi s-au privit cu plăcere. Eu îmi 
uitasem foamea, având înaintea mea o petrecere aşa de 
frumoasă şi doi oameni aşa de urâţi. Îmi înghiţeam veselia şi 
mă uitam cu luare-aminte la armele scumpe atârnate 
deasupra pieilor de urs ce alcătuiau culcuşul lui Sefer-Gazi. 
Înfăţişarea mea trebuia să fie a unuia care nu cunoaşte 
limba tătărască: într-adevăr o cunoşteam puţin; dar 
înţelegeam tot. 

Pârcalabul îşi descheie haina şi trase din sân, învălită în 
pânză, cartea lui Vodă. O dezvăli şi o aşeză pe măsuţă, 
lângă Sefer-Gazi. Tătarul îşi puse degetele asupra ei, 
mişcându-le uşor şi făcând să sune pergamentul. 

Cu cealaltă mână atinse o foaie de aramă atârnată într-o 
frânghioară de matasă. Îndată intrară doi robi, aducând 
şerbet. Uncheşul meu încercă să aducă iar vorba despre 
luminăţia sa hanul; dar Sefer-Gazi ştia să-şi închidă 
împotrivirea în cele mai prietineşti vorbe. Cu toată 
dragostea pe care o mărturisea pentru uncheşul meu, 
vezirul îi atrase luarea-aminte că rânduielile marelui han nu 
îngăduiau solilor să facă mai mult decât o zi popas în serai. 

— Voi pleca mâni, înaintea amiezii, mărite Sefer-Gazi, 
răspunse uncheşul. Poate rânduiala asta e numai pentru 
solii moldoveni, dar eu plec încredinţat de bunăvoința 
măriei tale. 

— Nu numai cu bunăvoință şi prietinie de la noi ai să pleci 
de aici, cinstite pârcalabe, dar am să-ţi dau şi răspuns la 
cartea lui Vasilie-Vodă. 

— Răspuns de pace? 

— Fără nici o îndoială, cinstite pârcalabe. 


— Sufletul meu se bucură, Sefer-Gazi. Aşteptam asemenea 
cuvânt de la un înţelept care judecă slăbăciunile puterii şi 
deşertăciunea războaielor. 

Zâmbind, Sefer-Gazi s-a închinat cătră uncheşul meu; 
uncheşul meu s-a închinat cătră Sefer-Gazi. Am ieşit şi ne- 
am dus la gazdă. 

Mi-am potolit foamea cu friptură de batal şi pită de grâu. 
Uncheşul meu n-a atins mâncarea. 

— Ia şi mănâncă, uncheşule, l-am îndemnat. Trebuie să fii 
vesel, căci ai avut izbândă. 

— Tu behăieşti acuma ca mielul cel prost pe care-l 
mângâie casapii... a suspinat el. 

VIII. 

Aici se vede că în Ţara Moldovei prostia găseşte sălaş, iar 
tinereţa n-are întru nimic de a face cu înţelepciunea. 

În vremea câtă a mai rămas, a trebuit să ne gătim de 
drumul întoarcerii. Sefer-Gazi n-a mai avut când întocmi alt 
sfat cu pârcalabul; i-a trimes însă la gazdă carte pentru 
Vasilie-Vodă şi îndreptări pentru ţinuturile hanului, 
împreună cu alte vorbe bune de prietinie. 

— Când a răsări luceafărul de sară, noi trebuie să 
înturnăm spatele spre seraiuri, a hotărât uncheşul meu. 

Într-adevăr, la al doilea ceas al serii, am încălicat ş-am 
ieşit. Când s-a zărit geană de ziuă, am făcut popas ş-am 
aşteptat căruţa cu Filip şi cu cucoşul, într-un loc poruncit, la 
Aslanchioi. Am găsit acolo foarte bună mâncare, cu plăcut 
miros de seu. În vremea cât ne îndeletniceam cu berbecele, 
ceauşul poştelor slăvitului mare han ne-a cercetat hârtiile, 
găsindu-le fără greş şi ploconindu-se înaintea noastră ca 
înaintea unor musafiri împărăteşti. Uncheşul meu l-a poftit 
să se aşeze la masă şi i-a împins înainte, pe talgerul de lut, 
partea cea mai grasă. Într-o clipă, degetele şi barba 
slujbaşului măriei sale hanul au strălucit ca de-o bucurie. 
Uncheşul meu îl privea în tăcere. 

— Omul acesta mănâncă cu hărnicie, îmi lămurea 
pârcalabul; şi aşteaptă să-l întreb, ca să-mi răspundă vorbe 


pe care le are pregătite. Dacă nu-i destul de deştept, l-aş 
putea face să-mi spuie adevărul; dar Sefer-Gazi trimete în 
urma noastră un agă care are să steie cu dânsul de vorbă. 
De aceea, îl lăs să se sature şi nu-l întreb nimica. 

— Ce-ar putea să-ţi spuie, uncheşule? Dacă hanul este ori 
nu dus la vânătoare. 

— Asta o ştiu eu mai bine decât dânsul. 

— Dacă Hmil hatman a intrat în Crâm? 

— Asta o ştie el mai bine decât mine, dar o ştiu şi eu. Aş 
vrea să cunosc, dar nu-l întreb, dacă la tabunuri n-a venit 
poruncă să se deie mai mult orz cailor. 

Am stat puţin pe gânduri, ca să pătrund înţelesul acestor 
vorbe. 

— Vra să zică, uncheşule, domnia ta nu crezi în cartea lui 
Sefer-Gazi, pe care o duci lui Vasilie-Vodă? 

— Să zicem că cred; însă nu-i destul atât. Trebuie să 
creadă şi Sefer; trebuie să creadă şi hanul; trebuie să 
creadă şi Hmil hatman. Eu şi Gâzi n-avem nimica de 
împărţit; în prietinia noastră omenească este credinţă. Însă 
eu mai înfăţişam pe măria sa Vasilie-Vodă şi Sefer pe prea 
puternicul han. lar subt această înfăţişare noi am fost ca 
acele muieri care se sărută cu bucurie când se despart, 
părându-le bine că au să poată mai degrabă vorbi rău una 
de alta. 

Am crezut că trebuie să zâmbesc, ca să socoată uncheşul 
că şi eu am ştiinţă de înşelăciunile vieţii. Dar pârcălabul a 
zâmbit de zâmbetul meu şi m-am tulburat. 

— Uncheşule, am vorbit eu iar; peste domni şi împărați 
este cineva mai mare, întru a cărui dreptate trebuie să 
nădăjduim. 

— Ştiu. Ne rugăm toţi la Dumnezeu să ne deie izbânda; iar 
Sfinţia Sa, socotindu-ne pe toţi fii şi neştiind cum să facă, ne 
lasă să ne descurcăm cu săbiile. 

Tătarul îşi isprăvise bucata de berbece şi ne asculta cu 
mare luare-aminte, când c-o ureche, când cu alta. De data 
asta am arătat şi eu părcălabului că am oarecare 


pătrundere, cunoscând că ceauşul nu pricepea limba în 
care vorbim. Uncheşul m-a mângâiat, bătându-mă pe umăr. 

După ce ne-a ajuns Filip şi a odihnit caii căruţei, uncheşul 
l-a pus să ceară hangiului orz şi să întrebe de preţ. Nu i s-a 
părut preţul schimbat. Semn că are să mai ţie vremea bună, 
m-am gândit eu. 

Am încălicat şi am trecut mai departe. Filip a lăsat căruţa 
şi ne-a ajuns din urmă, călărind în dosul nostru. Pârcalabul 
n-a întors cătră el privirea, însă i-a dat poruncă: 

— Spune, Filipe. 

— Stăpâne, a răspuns slujitorul, robul meu de la grajd are 
un prietin genovez care stă la un mârzac în prinsoare, 
aşteptând banii de la ţara lui, ca să se răscumpere. 
Aşteaptă de un an şi e ameninţat să facă şi el slujbă la cai, 
ca să-şi plătească pita pe care o mănâncă. Acest prietin 
genovez are un alt prietin genovez care a ajuns tălmaci în 
serai la Han-Tătar cel mare. Acuma mai este acolo în serai 
unul care nu ştiu bine cine-i şi ce-i. Va fi fiind franţuz, ori 
turc, nu ştiu. Zice c-o vede pe tătarca cea tânără de la 
Caucaz, la care Han-Tătar cel mare intră în fiecare sară. De 
la tătarca asta tânără pe care o chiamă Biulbiul... 

— Asta înseamnă pe turceşte privighetoare, Filipe. 

— Aşa? Atuncea privighetoarea asta poate a cântat. Ori 
acel străin pe care eu nu-l ştiu a aflat pe altă cale... De la 
dânsul ar fi oblicit genovezul cel din serai; de la acesta a 
înţeles genovezul cel de la mârzac; şi de la acesta ştie robul 
nostru moldovan. Ştie anume că Han-Tătar cel mare a dat 
deslegare lui 'Tobai bei de la Or şi lui Kalga han să meargă 
de iznoavă la război în tovărăşie cu Hmil. 

— Unde la război? 

— Asta nu se poate şti, stăpâne. Atâta mi-au spus numai că 
Han-Tătar cel mare a făcut cu capul semn întâi lui Kalga - 
adicătelea: du-te! Pe urmă lui Iobai - adicătelea: du-te. 
Atâta! Nimene să nu afle, nimene să nu ştie. Cine află îşi 
pierde viaţa. Dară, precum se vede, sunt privighetori care 
cântă, iar oamenii îşi ascut urechile. 


După aceste vorbe ale slujitorului, pârcalabul a cugetat 
îndelung; şi a umblat el aşa multă vreme gândindu-se. 
Venea când şi când la viaţa din juru-i, după aceea iar se 
retrăgea în lăuntrul său. 

Într-o sară, pe când ne făceam sălaş pentru mas la un 
izvor ştiut şi erau caii cu boturile în chilna de dinapoi şi 
oamenii la foc, pârcalabul s-a uitat la cer unde năşteau 
stelele şi puzderiile. Mi-a arătat carul-mare, şi fusul şi 
gemenii - pe urmă m-a pus să bag de samă drumul robilor - 
din răsărit, prin creştetul bolţii, până în zarea cealaltă, a 
asfinţitului. Acolo, în răsărit, sunt hoardele cele fără număr. 
Iar în fundul zării apusului, [ara Moldovei. Din pustiuri, 
ordiile bat acolo unde se coc grânele şi se leagănă ierburile. 
Pradă şi duc în ştreang şi-n căpestre noroadele. Iar robii nu 
cunosc alt drum de întoarcere, decât cel pe care l-a 
însemnat Dumnezeu din veci. 

Oamenii ascultau lângă izvor, hrănind focul cu ciurlani şi 
bolândari. 

Tătarii singuri spun, urmă uncheşul, că Atotţiitorul i-a 
trimes pe ei pedeapsă noroadelor pământului. Trăiau 
odinioară alungaţi de alţii ca nişte nemernici, printre 
năsipuri şi mlaştini. Se băteau cu lupii de la oasele 
mortăciunilor. Dar iată că s-a sculat dintre ei unul Ghinghiz 
care i-a stăpânit şi i-a purtat la război, crescându-le din an 
în an puterea, până ce-au spârcuit toate împărăţiile, în 
patru vânturi. Unii dintre urmaşii acestor războinici s-au 
aşezat aici. Ei sunt genună de furtuni în coasta Moldovei. 
lar diecii măriei sale Vasilie-Vodă scriu cărţi şi măria sa 
trimete soli, ca şi cum ar fi o putere de slove şi de vorbe 
împotriva unei stihii. După ce au vorbit şi au scris, oamenii 
se întorc la ale lor, luându-şi grija. Vasilie-Vodă se aşează iar 
la mesele sale, între petreceri şi pahare de vin; domnia sa 
domnul Iosif Kotnarski, diacul de lătinie, îşi lustruieşte 
unghiile şi-şi drotează părul, iar domniţa se uită la dânsul 
cu plăcere. 

— Care domniţă? 


— Domnița Ruxanda, Bogdănuţ. Pentru tine nu este decât 
una. lar tu te întorci de la stele, de la veacuri şi de la 
împărăţii la suferinţa ta. Mari sunt toate, dar tu nu poţi 
cunoaşte decât cele mici, căci eşti un cocon alintat. 

M-am răsucit cătră pârcalab; am vrut să-l mai întreb, dar 
el zâmbea, privindu-mă într-o parte. Am înţeles că abia 
acum îmi dă răspuns la mărturisirea mea despre divan şi 
domniţă. Era un răspuns târziu şi chibzuit, o lovitură tare; 
totuşi am rămas în picioare. Mi-am strâns buzele, am 
scrâşnit şi, din durere, a înflorit nădejdea din nou. 

Nu după multe zile ceasornicul nostru cu aripi a strigat 
cea din urmă deşteptare şi în ziua care a urmat, am văzut 
de departe Iaşii, cu clopotniţile mănăstirilor lui. Uitasem 
multe din câte-mi spusese uncheşul, dar sporise în mine 
încredințarea că, atunci când voi descălica la Curtea 
Domnească, unul dintre slujitori are să-mi deie tristă veste 
despre diacul de lătinie al măriei sale. A pierit de bubă- 
neagră, ori l-a năruit calul într-o râpă. Dacă nu se va fi 
întâmplat niciuna, nici alta, atunci trebuia să-i hotărăsc eu 
un sfârşit de mâna mea, ca să înveţe minte toţi veneticii 
care caută procopseală în ţara asta. 

— Lasă în pace straja săbiei, Bogdănuţ, vorbi uncheşul 
meu, privindu-mă pieziş, căci se poate întâmpla să găseşti la 
pisarul leşesc o sabie mai tare decât a ta. 

Mi-am muşcat buzele şi am cugetat că, dacă uncheşul meu 
are vreo taină de vrăjitorie ca să afle orice, atunci Vasilie- 
Vodă va putea fi întru totul mulţămit de solia pe care i-a 
încredinţat-o. 

Ajungând în târg, ne-am oprit la han ca să ne schimbăm 
straiele şi să ne spălăm de pulberi cu apa din ibricele 
ţigăncilor; apoi, fără nici o întârziere, am intrat în curte. 

— Aşa suntem de înfierbântaţi pentru slujba măriei sale, 
îmi zicea uncheşul, încât nici mâncare nu ne trebuie. 

— Asta e prea adevărat, uncheşule, am spus eu, cu destulă 
mâhnire; găsim însă noi pe alţii la ospăț. 

— Ai să găseşti, Bogdănuţ, dar nu pe cei pe care-i doreşti. 


Într-adevăr, aprozii ne-au vestit că măria sa binevoieşte să 
steie la masă, având în jur pe nepoţii măriei sale precum şi 
pe unii curteni şi boieri. Luminăţiile lor Doamna Teodosia şi 
domniţa nu puteau şedea la asemenea petrecere. Au să afle 
însă de sosirea noastră, mă mângâia uncheşul şi au să 
dorească să audă veşti din lume. Astfel se amestecă în viaţa 
noastră supărările cu bucuriile. 

Am urmat pe pârcalab în casele cele mici. Erau în gang, 
înaintea sufrageriei, câţiva slujitori medelniceri şi cupari, 
foarte veseli pentru plăcerea lui Vodă. Au deschis 
uncheşului meu uşa şi măria sa din jilţul cel mare din fund a 
şi ridicat asupra noastră cupa, ca şi cum ar fi vrut s-o 
arunce pârcălabului. N-a aruncat-o, ci a adus-o frumos şi 
rotund cătră sine. A gustat din ea, după aceea, când s-a 
apropiat uncheşul de jilţul măriei sale, Vasilie-Vodă i-a dat 
băutura sfinţită de slăvitele sale buze. 

— Credinciosule al meu dregător, Ştefan pârcălab, bea 
întâi pentru sănătatea Domnului tău, după aceea să dai 
samă de solia pe care ai avut-o, la necredincioşi. 

Boierii care erau la masă s-au simţit datori să se 
veselească puţin cam tare de aceste vorbe. Uncheşul meu a 
zâmbit cu plăcere, încercând să nu pară dedesubtul 
adunării. Şi-a luminat faţa, ca să nu pară bătută de gânduri. 
Şi-a întins buzele, ca să pară bucuros de petrecerea 
domnească. 

Măria sa binevoind a mă băga în samă şi pe mine, mi-a 
făcut senin să mă apropii, ca să-i sărut mâna, apoi mi-a 
poruncit să mă aşez la coada mesei, unde-i locul tinereţii. 

Pârcălabul a închinat cupa cea de argint cătră măria sa, cu 
vorbe potrivite de slavă. A băut vinul şi şi-a şters cuviincios 
barba. Apoi s-a aşezat în scaun, într-o lăture şi-n dosul 
măriei sale, ca să poată grăi la urechea stângă, cu care 
măria sa auzea mai bine. 

Cum a început a spune pârcalabul, Vodă a încruntat 
sprâncenele, iar curtenii s-au posomorit şi ei. 


— Lasă, pârcalabe, alte poveşti. Întâi şi întâi vreau să aflu 
ce a spus hanul. 

— Dacă luminăţia ta pofteşte să spun tot chiar acum, 
atunci trebuie să arăt că stăpânul crâmlenilor nu era în 
serai. 

— Cum aşa? Pentru care pricină? 

— Era dus ca să-şi înveţe şoimii la vânat, măria ta. 

— Ţ! Asta nu-mi place. Dar vezirul ce-a spus? 

— Sefer-Gazi, luminate Doamne, s-a închinat cu vorbe 
bune cătră măria ta şi mi-a dat carte de pace. 

— Unde-i cartea, pârcalabe? 

— E pe masă, înaintea măriei tale. E în bună rânduială şi 
cu peceţile întregi. 

— Bine; dacă spune vorbe de pace, avem s-o cetim. 

— Măria ta e prea înţelept ca să creadă în vorbe. 

— Cum? 

— Măria ta, slăvite şi luminate Doamne, are prea multă 
înţelepciune ca să creadă în vorbe. 

— Fără îndoială că eu nu pot clădi biserici pe vorbele 
necredincioşilor. Împărații păgâni stau sub semnul lui 
Antihrist. 

— Toţi domnii răi, slăvite stăpâne, şi cei binecredincioşi şi 
ceilalţi, stau sub semnul Apocalipsului, pentru că vorba lor e 
Lumină şi sufletul Întuneric. 

— Da. Aşa că eu nu cred în vorbe. Eu cred în Dumnezeu şi 
stau subt ocrotirea sa. De aceea nădăjduiesc că păgânii nu 
vor cuteza a săvârşi ceva împotriva mea şi a ţării mele. Pe 
lângă asta, am avut grijă să trimet alte cărţi, cu vorbe mai 
bune care se chiamă daruri, la împărăție la Stambul. 

Curtenii au râs cu plăcere şi au tras spre ei cupele. 

— Măria ta a lucrat cu dibăcie, ca totdeauna, a luat iar 
cuvânt pârcalabul. Deasemeni eu am crezut de a mea 
datorie să nu mă întorc numai cu deşertăciuni. Unii şi alţii 
de acolo au lăsat să cadă felurite vorbe. Ei nu ştiau de ce-mi 
trebuiesc; iar eu le-am adunat. Am aflat că Hmil e la hanul. 


— Cum? Vestea asta să ştii că nu-mi place, a hotărât măria 
sa, îndesându-şi barba în piept. Ce-ai mai aflat? 

— Am mai oblicit, mărite şi slăvite Doamne, cum că hanul 
cel mare ar fi dat poruncă lui Kalga şi lui Tobai, ca să 
gătească de oaste coşurile, caii şi oamenii. M-am gândit, 
măria ta, că poate să fie oaste de apărare împotriva leşilor. 

Luminăţia sa a făcut semn de încuviinţare cu capul. 

— Poate să fie asta, măria ta, însă eu am băgat de samă în 
tabunuri, pe unde am trecut, caii tătarilor. l-am văzut pe 
unii slabi, alţii cu pântecele umflat de iarbă. Preţul 
grăunţelor n-a crescut. Orzul de anul trecut stă încă în 
gropi. Deci, măria ta, socotesc eu că porunca lui han nu-i 
grabnică, deci nu-i ameninţă nimeni pe dânşii. lar dacă au 
ei un gând asupra ținuturilor dimprejur - de pildă asupra 
ruşilor, ori a leşilor - atunci au să steie pe loc până ce 
creştinii strâng holda şi o pun în jitniţi. 

Măria sa Vasilie-Vodă şi-a deşertat cupa şi a părut că se 
gândeşte îndelung. 

— Aşa este, a încuviinţat el; drept ai grăit, pârcalabe 
Sorocene; dacă au vreun gând necredincioşii, împreună cu 
acel căpcăun din pustie pe care-l chiamă Hmil, apoi gândul 
nu poate fi decât împotriva leşilor. S-ar putea să fie ceva 
chiar împotriva moscoviţilor. Cu leşii are de împărţit Hmil; 
cu moscoviţii are de împărţit hanul. Mă gândesc, că dacă 
Hmil râvneşte pentru feciorul lui mâna domniţei noastre 
Ruxanda, apoi nu-i poate trece prin gând să pornească 
împotriva noastră cu duşmănie. Noi nu putem gândi despre 
dânsul decât ce se cuvine; însă el, faţă de noi, cată să-şi 
plece grumazul dacă doreşte să-l ascultăm. Chiar hanul n- 
ar putea să îndrăznească prea mult, căci asupra lui stă 
împărăţia de la Stambul. N-ar fi încă numai sfiala de 
împărăție, ci şi frică de această sabie a noastră. Deci dacă ei 
aşteaptă, iubite al nostru dregător, să se coacă rodurile 
pământului ca să vie asupra lor în pradă, eu socot că s-or 
duce cătră alţii; iar drumul la Moldova îl vor uita. 


— Da, măria ta. Numai cât aici miroase încă a sânge de-al 
lor. 

— Să miroase, Sorocene, ca o tămâie cătră Cel 
atotputernic. Şi dacă nu şi-or aduna minţile, va mai mirosi, 
cât va sta suflet în piepturile noastre şi virtute în aceste 
braţe! Să se ştie de câtră toţi că noi nu ne temem! Avem 
pavăză credinţa noastră în sfânta cruce. Ştim a întrebuința 
şi paloşul. Dacă vine lupul din Crâm, avem cu ce-l lovi. Dacă 
vine Cazacul, ne vom pricepe a-i subţia îndrăzneala. Dar 
nădăjduim că înaintea noastră vor fi leşii harnici să pălească 
unde trebuie şi mai ales să puie ştreang acelui viclean, 
înălţându-l într-o creangă de copac. 

Nu pot spune că nu mi-au plăcut aceste vorbe ale măriei 
sale. Ba pot spune că mi-au plăcut foarte mult. La urma, 
urmei, toate cotiturile şi toate cârtirile uncheşului meu mă 
înţepau până la inimă. Dacă avem o viaţă de plătit, încalte s- 
o plătim cu cinste. Mi-a mai plăcut şi ce a mai strigat şi 
după aceea măria sa, înălţând până la tâmplă o altă cupă 
plină. Ţara asta - zicea Vodă Vasilie - are cu ce-şi îmbrăca şi 
hrăni copiii. Deci se va găsi şi pentru prea iubita odraslă a 
luminăţiei sale strai şi pită; şi mai bine o chilie la mănăstire, 
decât însoţire cu mişei care abia au lepădat din mână sapa. 

Toţi cei din jurul mesei au strigat cu putere şi au sunat din 
săbii. lar pârcalabul s-a făcut mai mic la locul său şi s-a 
întristat o clipă, dar pe urmă îndată a zâmbit strâmb şi şi-a 
înălţat fruntea. Am băut şi eu cu curteni tineri două cupe 
una după alta; apoi ca şi cum m-ar fi chemat cineva, m-am 
strecurat pe uşă şi m-am dus s-o caut ori pe domniţa 
Ruxanda ori pe domnul Iosif Kotnarski. 

M-aş fi mirat să nu-i găsesc; m-am mirat că i-am găsit la un 
loc. Era la odăile Doamnei un pridvor cu faţa cătră vale şi 
cătră dealul de dincolo de Bahlui. Se vedea din acel pridvor 
spre Păun şi spre Bucium. În acele zile de primăvară 
înfloriseră câţiva trandafiri lângă parmaclăc şi puţin mai 
încolo două tufe de bujori. Domnia sa domnul diac de lătinie 
avea fără îndoială treburi cu măria sa Vodă Vasilie, ca să 


primească vreo poruncă. Deci venea dinspre casa cea mare, 
unde îşi ţinea penele şi hârţoagele. Cum s-a arătat el cu 
paşi uşori şi-n strai sprinten de catifea neagră, a ieşit, nu 
pot înţelege de unde, în pridvor şi între trandafiri, copila 
măriei sale. Când m-a zărit pe mine, mi s-a părut că vrea să 
se retragă; totuşi a stat pe loc. Mi-a zânibit o clipă; mi s-a 
părut că mă aşteaptă să mă apropii; dar s-a întors dintr- 
odată spre leah. L-a oprit şi l-a întrebat ceva. El s-a închinat 
adânc, s-a îndreptat, şi-a întors urechea şi asculta cu luare- 
aminte ce-i spunea domniţa. Apoi a zâmbit ca unei copile 
răsfăţate. Ea a ţârâit subţirel asupra lui. Ela zâmbit din 
nou, a trecut pe alături şi a intrat la măria sa în sufragerie, 
fără a privi cătră mine. M-am uitat în urmă, întorcând 
numai fruntea în jos, sub umăr, ca şi cum aş fi vrut să-l 
împung, ceea ce în adevăr era dorinţa mea. N-aveam însă 
vreme de pierdut. Domnița ciugulea un trandafir şi-l 
desfoia; se pregătea poate să treacă la cămara ei; i-am 
aţinut calea şi am privit-o cu îndrăzneală. 

Ea a ridicat spre mine ochi plini de dulceaţă: 

— Îmi pare bine că te-ai întors, Sorocene. Spune-mi dacă- 
mi aduci veşti bune de la Crâm, ca să mă pot bucura. 

— Eu n-aduc nici o veste de la Crâm, măria ta, i-am 
răspuns. Veştile şi scrisorile le-aduc cei bătrâni. Cei tineri 
nu pot aduce decât inima lor, cu multă mâhnire. 

— Vai, Sorocene, ţi-am mai spus să leşi mâhnirea. 

— Nu mi-ai spus, măria ta... 

— Nu? Atunci îţi spun acuma. Lasă mâhnirea, căci te faci 
nesuferit şi botos. Dacă vrei să-mi fii drag, să mă leşi 
singură ca să pot spune două vorbe supărate lui pan losif 
Kotnarski. 

— S-a făcut vinovat cu ceva cătră măria ta? 

— S-a făcut. 

— Atunci să-l lovesc cu sabia, măria ta. 

— Nu, Sorocene. Lasă-mi numai mie pedeapsa lui. Eu ştiu 
ce i se cuvine. În afară de asta, mi-ar părea rău dacă te-ar 


lovi el pe domnia ta. Lăsaţi fierul. Mult mai bine slujeşte 
cuvântul. Nu te duci? 

— Ba mă duc, măria ta, dacă aşa porunceşti. 

— Aşa poruncesc, Sorocene, să mă leşi singură aici. 

Am lăsat-o ciugulind alt trandafir. Mă bucuram pe deo 
parte de vorbele ei prietineşti, iar pe de alta îmi pregăteam 
supărarea împotriva acelui leah trufaş, care trece pe lângă 
oameni fără să-i bage în samă. M-am plimbat un răstimp 
între pridvor şi casele cele mari ale curţii, rumegând în 
mine o pornire, o duşmănie împotriva domnului Kotnarski. 
Nu-mi dădeam prea desluşit sama ce vreau; dar îi doream 
tot răul. În acelaşi timp sufeream închipuindu-mi-l în locul 
unde stătusem eu. Bănuiam ce vorbe de mustrare poate 
asculta. Am auzit o clipă glasul domniţei şi m-am grăbit 
cătră ea; dar treceau slujitori şi m-am oprit. Domnul 
Kotnarski venea liniştit cătră mine. M-am aşezat în calea lui. 
El m-a ocolit. I-am aţinut calea din nou. Ela ridicat fruntea 
şi m-a privit. Am văzut în ochii lui blândeţă şi mirare. Totuşi 
nu voiam în nici un chip să-l iert şi eram hotărât să-l lovesc 
cu umărul - când am auzit chemarea domniţei. M-am întors 
spre ea. Îmi făcea semne cu arătătorul mâinii drepte, 
încârligându-l cu grabă şi depănând parcă o aţă care mă 
trăgea cătră dânsa. 

— Domnia ta, Sorocene, pari un om primejdios, mă 
întâmpină ea râzând. Nu cumva vrei să omori pe pan 
Kotnarski? 

— Ba da, domniţă. 

— S-ar putea însă să te omoare el pe domnia ta şi mie să 
nu-mi pară rău. De aceea am urât totdeauna pocalurile 
acestea mari de vin de la mesele măriei sale. 

M-a privit într-o parte, ca şi cum ea era sus şi eu jos. Am 
rămas umilit şi uncheşul Ştefan m-a găsit cu părul zbârlit, 
cu dinţii scrâşnind şi cuşma căzută. Ducându-mă spre han, 
i-am arătat toate câte s-au întâmplat, până ce mi-a răguşit 
glasul. 

— Ţi-a spus că eşti un om primejdios? 


— Mi-a spus, uncheşule. 

— Şi că nu i-ar părea rău dacă ai cădea sub mâna lui 
Kotnarski? 

— Da; aşa încât mă tem că i-i drag. 

— Cine? Kotnarski? Dacă i-i drag, băiete, atunci primejdia 
e asupra lui, nu asupra ta. Iu să faci bine să te linişteşti şi 
să te pregăteşti de întoarcere la Soroca. Nu te uita crunt la 
mine şi nu-mi mai spune nimic. Am supărări cu mult mai 
mari decât a ta, şi am nevoie de tine ca să-mi pun în 
rânduială acest păcătos suflet. Din pricina unor ochi vicleni 
s-ar putea să cadă leahul; ori s-ar putea să cazi tu; însă 
amândoi să ştiţi că mai degrabă are să cadă un bătrân care 
nu-i vinovat cu nimica. 

Abia atunci am băgat de samă scârba din ochii 
parcălabului, ca un întuneric al sufletului lui. 

— Ce ţi s-a întâmplat, uncheşule? 

— Nu mi s-a întâmplat lucru mare, băiete, fără decât 
socotesc nerozia mai rea decât o lovitură de puşcă. Pe un 
om îl poţi străpunge cu sabia, şi scapă. Biruindu-l cu 
prostia, l-ai doborât fără greş. Spunea cineva la masa lui 
Vodă că s-ar fi aflat o minune: o viperă încolăcită în jurul 
unei săbii. Toţi se minunau, dar mai de mirare ar fi fost să 
se găsească sabia încolăcită în jurul viperei. Aşa, toţi la 
masa de unde ies, stând cu paharele în mână, răcnesc că 
tătarii şi cazacii tremură când cugetă numai la mărirea şi 
puterea lui Vasilie-Vodă. Că ştiind aici şi ţară bogată şi 
având şi pricină de duşmănie, le vine aşa gust să se ducă 
asupra altora, cu care n-au nimic şi care-s şi săraci. 

— Cum, uncheşule? Domnia ta chiar crezi că Tobai şi Kalga 
împotriva Moldovei au primit poruncă de gătire? 

— Tu nu crezi asta? 

— Eu nu cred, uncheşule. 

— Ai dreptate. Unii sunt beţi de vin, alţii de dragoste. 
Fericit eşti tu; fericiţi sunt ei. Numai eu sunt ticălos şi 
înţeleg că mi se apropie veleatul. Deci, după ce-mi pun în 
rânduială treburile de la Soroca, cât ai şi tu vreme să te 


desmeticeşti, te iau cu mine în munte la ţinutul Neamţului, 
unde un schivnic harnic isprăveşte ctitorie pentru tot 
neamul nostru şi loc de hodină pentru mine. Este acolo, 
într-un colţ tainic, unde nu poate ajunge nici mânia lui Vodă, 
nici pojarul nohailor, cel mai potrivit sălaş pentru veacuri ca 
acele care se pregătesc. Au fost în ţara asta a Moldovei 
fericite vremuri a celor şapte vaci grase; acuma dacă se 
întoarce crugul, vor ţipa pruncii în sânul maicelor lor. 

IX. 

Unde se arată secerişul semănăturilor lui Vasilie-Vodă, cu 
mare bine pentru această săracă ţară. Unde se arată Hmil 
hatman şi pune la cale o nuntă cum nu s-a mai pomenit. 

Abia târziu, pe drum, am înţeles bine amărăciunea 
pârcălabului, când mi-a arătat în amănunt cum l-a înfruntat 
cu vorba măria sa pentru prorocirile lui şi cum toţi mesenii, 
împresurându-l cu cupe pline, l-au mustrat, râzând pentru 
frica lui şi pentru sluţenia cu care-l împodobise Domnul 
Dumnezeu. Ca să nu cadă jos de obidă, ori ca să nu-i 
străpungă, a socotit că-i mai înţelept să fugă. Ştia că Vodă 
are să-l cheme iar, când i-a veni judecata cea limpede. Dar 
când s-a întoarce de la Soroca să primească o mângiiere 
pentru asemenea jignire, are să-l găsească iar la masă, în 
sufragerie, cinstind vin de Cotnari, care vin e mai mult spre 
osânda şi ruşinea moldovenilor decât pentru lauda lor. Ca 
să nu-l nimerească acea poruncă a lui Vodă, n-am poposit la 
Cetatea Sorocei decât o zi. Lăsând vechilului său porunci şi 
putere, pârcalabul m-a luat îndată cu el în munte şi m-a dus 
călare prin locuri necunoscute, având după noi pe Filip cu 
căruţa lui. 

— Am să-l lăs pe acest slujitor la Schit, zicea uncheşul, ca 
să înveţe rânduiala şi să ieie după aceea metanie. Eu socot 
că i-a şedea bine călugăr, având asemenea barbă. Unui 
călugăr nu-i trebuie atât învăţătură, cât înfăţişare. Chiar 
dacă i-a veni cumva în minte, în acele singurătăţi, să iasă 
asupra lumii, la vreun vad, să hoţească, pe urmă are să se 
pocăiască şi rugăciunea lui are să fie mai bine primită. 


Călugăr adevărat e mai ales acel care a cunoscut păcatul şi 
s-a întors de cătră el. Cel nevinovat e ca piatra; Dumnezeu 
habar n-are de dânsul. 

Cu asemenea vorbe amărâte am umblat până la Schit, în 
munte, şi am petrecut acolo două săptămâni, cât uncheşul a 
chibzuit toate câte mai avea de făcut. A mânat pe Filip la 
Liov, pentru clopot, dându-i bani şi carte cătră meşterul 
care se legase să i-l toarne până în ziua de Sântilie. A 
privegheat cum se zideşte hruba lăcaşului său din urmă, 
vestindu-şi astfel singur sfârşitul. Eu îl lăsam să facă toate, 
însă nu credeam nimic. Nu credeam nici în vreo primejdie a 
lumii, nici în vreun sfârşit năprasnic al său. 

Într-adevăr, lumina soarelui era ca un abur de aur asupra 
pământului şi zilele păreau a avea în ele sfinţenia lui 
Dumnezeu. Când am răzbit din poienile codrilor la valea 
Moldovei, am văzut holdele unduind ca valuri care 
răsfrângeau soarele. leşiseră satele şi secerau cu hărnicie, 
iar pe alocuri, mai în pălişte, gospodarii înşiraseră caii la 
treierul orzului. Cum am simţit acea mireasmă a bielşugului 
şi am înţeles că umblu cătră scaunul Domniei, mi s-a aprins 
iar închipuirea dragosţelor mele şi a început a-mi sosi în 
visuri o solie. Iar începeam să am gânduri împotriva lui pan 
losif - dar mă temeam de domniţă. Mă ameninţa întruna cu 
degetul. 

Când a intrat pârcalabul la Vodă, dis-de-dimineafă, măria 
sa l-a întâmpinat râzând şi i-a arătat veste scrisă de la 
Hotin, de la pârcalabul lonăşcuţă, cum că nu mai poate fi 
îndoială asupra mişcării de oşti a crâmlenilor şi cazacilor. 
Aşa le-a venit lor o hotărâre de la Diavolul să calce ţara 
muscalilor. Au şi purces într-acolo. Deci uncheşul meu poate 
să se bucure şi să se întoarcă la Cetatea Sorocei cu bine, ca 
să doarmă în pace sfârşitul verii şi să-l răcorească o adiere 
de pe Nistru. 

Uncheşul meu a sărutat cu umilinţă mâna lui Vodă. S-a 
bucurat el însuşi că agerimea minţii lui s-a dovedit fără 
folos. Primind de la măria sa postav pentru giubeaua de 


iarnă, uncheşul n-a socotit că trebuie să mai zăbovească la 
Iaşi. Am încălicat ş-am pornit iarăşi la drum. Dar cum am 
trecut Prutul, sara, am văzut în fundul miezului nopţii gene 
de foc, semne ale primejdiei. La popasul pe care l-am făcut 
cu nelinişte, întrebând întruna cu ochii zarea am primit cea 
dintâi veste vorbită de la un năcăjit pământean care venea 
în goana calului, cu ochii holbaţi şi cu părul vâlvoi, de cătră 
răsărit. Vra să zică era adevărat; norodul începea să se 
mişte; însă era prea târziu. Din vechi zile se ştia ce 
însemnează năvala hoardelor. În clipeala aceasta s-au 
arătat la Nistru şi peste un pătrar de ceas acoperişurile de 
paie ale satelor de dincoace au şi ridicat vălvătaie. Se umple 
de fum toată marginea şi, dacă vântul bate dinspre pustie, 
vestea jertfei şi a spaimei trece de pe creastă pe creastă la 
munte. Atunci noroadele înţeleg că le-a venit pedeapsa. Unii 
o aşteaptă cu fruntea în pământ, alţii năzuiesc la păduri, 
încărcând în căruţe copii, femei şi puţine lucruri. Clopotele 
bat, pojarurile înaintează, tresărind la Râuţ, pe urmă la 
Prut: unele sună în văzduh, altele scriu pe cer numele 
seminţiilor rele care vin pentru pradă şi robire asupra 
creştinătăţii. Țăranul cel prost, dacă a avut la vreme noroc 
să-şi ascundă în gropi arse holda, se duce în văgăunile 
fiarelor nu cu prea mare părere de rău pentru bordeiul lui 
clădit din nuiele şi glod. El ştie din veci că nu trebuie să-şi 
întemeieze altfel de sălaş decât al sălbăticiunilor, care stau 
cu urechea trează şi cu nările în vânt spre vânător. După ce 
a trecut puhoiul de fier şi foc, fugarii se întorc închinându- 
se şi mirosind, ca să-şi cunoască vetrele; şi într-acelaşi loc 
ori alături ridică în puţine zile alt bordei. Dar neamurile 
cele statornice ale ţării, boierii şi răzăşii, care îşi au 
gospodăriile şi bisericile durate din bârne ori clădite din 
piatră, primesc cu mare cutremur al inimii vestea că dau 
tătarii. Pe muieri şi pe copii îi trimet în bejenie, dar bărbaţii 
stau cu arma ca să-şi apere aşezarea lor şi a lui Dumnezeu. 
Nu dau înapoi decât după ce-s răzbiţi. Mulţi pier, alţii cad în 
robie. Ş-apoi se duce vestea din loc în loc, din codru în 


codru şi din bejenie în bejenie până la mănăstirile de sub 
brazi şi până în cetăţuile munţilor despre risipa cutăror 
case boiereşti, despre stingerea cutăror neamuri de 
pământeni, despre robia unor cneaghine şi coconi de care, 
pe urmă, nu mai vine nici o veste din Răsărit; despre 
pojarul lăcaşurilor lui Dumnezeu şi a târgurilor; despre 
crunte ucideri; despre toată pedeapsa pe care o 
însemnează astfel Atotputernicul, din veac în veac, 
ticăloşilor moldoveni. Căci cu toate semnele care li se arată, 
ei nu învaţă a cătare minte; deşi ştiu a deosebi cele bune de 
rele, se robesc desmierdărilor trupului şi uită de cuvântul 
sfânt; deşi slobod dintre ei pe pământ bărbaţi înţelepţi, 
covârşeşte semeţia celor proşti iar înţelepciunea rămâne de 
ocară; deşi întru acest pământ curge miere şi lapte, ei se 
îngreţoşează de bunătate şi-şi umflă ca nişte burdufuri, cu 
vin, trupurile lor; iar mintea puţină pe care o au atuncea o 
întrebuinţează şi mai rău, ca într-acea împrejurare de anul 
trecut, când au lovit la Brătuleni pe oamenii hanului din 
Crâm, fără nici o pricină, zdrobindu-i. Acuma crâmlenii vin 
să-şi ieie plată cu dobândă. 

Astfel vorbea, cu neagră supărare, lângă mine, pârcălabul, 
şi-i era obrazul înlemnit şi pălit ca de otravă. 

În grabă ne-am întors spre Iaşi, cu slujitorii şi căruţa. 

— Acuma eu ştiu, vorbea iar uncheşul meu cu obidă şi 
râzând strâmb, eu ştiu că tu ca un prost ce te afli şi 
nebăgând samă decât la tine, te bucuri de asta. 

— Cum îţi închipui aşa poznă, uncheşule? 

— Te bucuri c-ai să vezi un obraz cu ochi sprâncenaţi ş-un 
picioruş în condur. Ştii că femeile de la curte au să 
trebuiască să fugă în bejenie, la munte. Ai să le aperi şi tu, 
împreună cu alţii până la Cetatea Neamţului; şi după ce s-or 
închide în Cetate, ai să stai strajă. lar dacă s-a întâmpla ca 
pan Iosif să rămâie lângă măria sa Domnul, cum se şi 
cuvine, căci îi este de trebuinţă măriei sale, apoi ai să fii şi 
mai bucuros. Tu n-ai să ştii pieirile, şi risipele şi morţile de 


om, şi jalea care bat asupra ţării. Iu ai să te bucuri pentru 
ochii Ruxandei. Însă bucuria ta n-are să fie lungă. 

— De ce, uncheşule? 

— N-are să fie lungă, căci, cu nohaii, vine şi Hmil hatman; 
şi el nu vine degeaba. 

— Îşi aduce cazacii în pradă. 

— Ba vine pentru nuntă. Desmeticeşte-te şi înţelege. 

— Aşa lucru nu-i de crezut, uncheşule; nu s-a mai pomenit 
de când lumea. 

— Ştiu. Ţie mai degrabă ţi-i în grijă acuma de straiele tale 
de matasă şi podoabele care ţi-au rămas la Soroca. 

Într-adevăr mai degrabă mă gândisem la asta. Ca şi cum 
nohaii - mă râdea iar uncheşul - au venit pentru război şi 
pentru pierdere de vreme la împresurarea cetăților. Iar 
cazacii între straiele mele şi între fata măriei sale, n-au să 
steie la îndoială să aleagă straiele. 

— Dar prostia tinereţii e o boală care trece, ca şi vărsatul 
de vânt... suspina, pârcălabul. 

Am intrat în laşi tocmai când răsărea luna şi simţeam în 
faţă o adiere de dulceaţă din vâi cătră coline. Nu-mi venea 
încă a crede nimic din ce trebuia să se întâmple. Însă, la 
Curtea Domnească am găsit mişcare. Slujitorii umblau cu 
făchii în jurul carălor ferecate. Domnița şi Doamna, cu o 
parte din odoare şi blănuri, chiar în noaptea aceea trebuiau 
să purceadă, cătră Cetate. Câteva rânduri de cai de schimb 
porniseră înainte. Feciori de boieri, strânşi în grabă, 
aşteptau să încalice. Puseseră pe ei coifuri şi zale. Uncheşul 
a cerut şi pentru, mine asemenea tacâmuri de la căpitanul 
de nemți şi când m-am împodobit, m-am simţit mai tare şi 
mai mândru. 

Măria sa Vasilie-Vodă priveghea din pridvor gătirea. Avea 
glasul liniştit şi privirea tare. Se auzeau de la Golia şi de la 
Treisfetite clopotele bătând pentru slujba de noapte. În tot 
târgul Iaşilor pornise un freamăt şi o zarvă care îmi 
pricinuiau nu prea mare întristare. Aş putea mărturisi că 
mai curând îmi venea să zâmbesc de bocetele scârţâite ale 


muierilor, de răcnetele falnice ale unor oameni din 
prostime, care băuseră ca să prindă coraj la acea vreme de 
cumpănă; de iezăturile de căruţe îmbulzite, în care slujitorii 
trebuiau să intre cu suliţile şi cu harapnicele. Uncheşul mă 
învăţă că la vreme de primejdie lumea se prosteşte şi mai 
tare. 

— Tu du-te, mă sfătuia pârcalabul, şi adă după aceea veste 
în locul unde vei auzi că şi-a ales sălaş măria sa Vodă. 

— Am înţeles, uncheşule. 

— Fii cuminte, nu bea vin, nu răcni şi nu trage sabia fără 
folos. Îţi dau asemenea, sfat deoarece ştiu că n-ai să-l 
urmezi. 

— Ba am să-l urmez, uncheşule. Pot să jur. 

— Nu jura, băiete, ca să nu ţi se lungească urechile. 

Nu trebuia să jur, căci nu m-am ţinut de cuvânt. Am fost 
bucuros că beau vin şi pot să mă uit cu fală la domniţă. Nu 
mi-au crescut urechile, ceea ce a fost a doua plăcere. Toate 
s-au alcătuit pe dos de cum trebuiau să fie. Şi eu am fost 
încredinţat că uncheşul întru nimic n-a avut dreptate. Acele 
zile ale nenorocirii obşteşti mi-au adus mie cele mai 
luminate ceasuri. 

A doua zi, înaintea amiezii, am ajuns sub Cetatea 
Neamţului, pe potecile ferite dinspre Valea Oglinzilor. Am 
lăsat căruțele într-o râpă şi am suit pe cai poverile. Cum s-a 
ridicat după noi puntea şi grapa, am dat toţi laudă lui 
Dumnezeu că ne-a învrednicit să aducem la adăpost nu atât 
odoarele cele moarte, cât mai ales cele vii. De sus, de la 
meterezuri, plăieşii înturnau furiş capul cătră măriile lor şi 
se bucurau văzând acele obrazuri sfinte despre care 
umblau veşti în lume. Erau munteni cu căciuli şi cu plete; 
aveau chimiruri late şi săneţe lungi. 

Când au fost să intre în paraclis, în faţa măriilor lor a 
îngenunchiat Leonte, căpitanul cel bătrân, şi a poftit pe 
măriile lor să-şi întindă cătră el mânile, ca să le sărute. 

Domnița Ruxanda a râs cătră plăieş şi pe fruntea lui 
pleşuvă a părut că trece soarele. S-a închinat; după aceea, 


ridicându-se, s-a suit în chindie şi a dat un semnal de 
bucium. De-acolo de sus se vedeau, într-o pâclă uşoară, 
văile şi spinările munţilor. Zarea avea lumină de pace şi 
cătră Pleşu şi cătră Branişte, şi-nspre drumul câmpiilor. Dar 
satele primiseră veste de primejdie şi se auzeau sub cerul 
liniştit bătând în depărtări clopote. 

Abia făcuse domnia sa ftori-postelnic Simion Gălăţanu cele 
dintâi orânduiri în privinţa Doamnelor, şi dinspre Oglinzi, 
străjile vestiră altă bejenie de cară boiereşti cu cneaghine şi 
duduci. S-a lăsat puntea pe lanţuri şi au intrat pe sub boltă 
o mulţime de obrazuri plânse. Erau jupânese de-ale 
dregătorilor măriei sale, neamuri de Cantacuzineşti şi 
Sturzeşti, c-un roi de ţigănci care s-au adaos la slujitoarele 
Domniei, pornind unele mare găgăială, iar altele bocet. 

Îndată am aflat veşti: că la acea prădăciune şi la acel 
pârjol al ţării au năvălit în adevăr, într-o unire, cazacii cu 
tătarii. S-au prefăcut a porni cătră Mosc, ca să-l înşele pe 
Vasilie-Vodă; dar într-o singură noapte s-au învârtejit şi a 
doua zi au şi pălit la Nistru prin mai multe locuri, cu mare 
spaimă şi măcel. Cu căzăcimea vine însuşi Hmil hatman; iar 
deasupra ceambulurilor stă Kalga, cel care a avut, anul 
trecut, paguba şi uciderea de la Brătuleni. Şi aşa, unde 
ajung aceşti căpcăuni din pustie, pradă, robesc şi dau foc. 
Atâta spaimă vine de cătră ei, încât creştinii fug, cu părul 
zbârlit, şi dau cu capu-nainte în prăpăstii. Lasă pe muieri să 
le spintece, pe copii să-i ieie în suliţi, hergheliile să le abată, 
pânea s-o încarce. Năvălitorii au aprins case boiereşti, au 
robit jupânese şi cucoane. S-a auzit de Smaranda 
Stolniceasa, a lui Miron Ciogolea, că au şi pornit-o la Crâm 
împreună cu copila lor cea mai mare. Au să fie înfăţişate 
cele dintâi lui Han-Tătar cel mare. Au bătut în Orhei, în 
Lăpuşna şi în Fălciu şi alte aşezări vestite; au ucis mulţi 
boieri; iar Sturză jitnicerul abia a scăpat cu suflet şi cu 
jumătate de barbă arsă, până la Domnie, îngenunchind la 
măria sa Vasilie-Vodă. 


Din pragul paraclisului, leodosia-Doamna asculta toate 
aceste veşti suspinate şi, stând dreaptă şi cu ochii închişi, îi 
curgeau şiraguri de lacrimi pe la coada genelor. Nu era cu 
mult mai naltă decât Ruxanda şi se ţinea încă tânără şi 
frumoasă, cu pieliţa albă şi cu părul pană de corb. Pe când 
ea plângea de jalea ţării şi a norodului, domniţa privea în 
juru-i cu sprânceana uşor încruntată şi cu nările fremătând. 
Părea că se zbate în ea o mânie. 

Am ridicat sabia şi i-am sărutat straja cu o mişcare 
furişată, însă pândind ca să fiu văzut de ea. Într-adevăr, i-a 
plăcut. M-a şi chemat cu degetul. M-am apropiat cu inima 
zbucnindu-mi în piept. 

Mi-a zâmbit: 

— Ai auzit, Sorocene? 

— Am auzit, măria ta. Mi-i jale de lacrimile luminăţiei sale 
Doamna. 

— Măria sa a adus de la Circazia o inimă prea blândă; dar 
eu am moştenit de la maica mea altfel de suflet, şi aş dori 
acum să fiu un fecior. 

— Măria ta, am oftat eu, spune-mi ce trebuie să fac şi unde 
să mă duc. Închipuieşte-ţi că braţul acesta şi sabia aceasta 
sunt ale măriei tale. 

— Ştiu, Sorocene; pot să-mi închipui; însă nu sunt ale 
mele. 

— Sunt ale unui rob al măriei tale. 

— Da? m-a întrebat măria sa şi şi-a înălţat sprâncenele cu 
mirare. Vină cu mine, Sorocene; vreau să mă sui şi eu în 
turnul plăieşului celui bătrân, să mă uit şi s-adulmec cum 
face el. Să înţeleg dacă este chip să întrebuinţezi acea sabie 
pe care o strângi în pumn. 

A pornit răpejor cătră zid, părăsind jelania femeilor. Am 
urmat-o. M-am suit după măria sa în cerdacul de sus. Am 
văzut de jur-împrejur aceeaşi linişte. Apa Ozanei clipea în 
vale; parcă râdea. 

— Pe aicea poţi trece, a început măria sa, c-un glas uşor şi 
subţire, parcă mi-l şoptea la ureche. Cât încă nu s-arată 


semnele neprietinilor, poţi ieşi. Noi, în Cetate, n-avem grijă. 
Străjerii au săneţe, râpile sunt oable, zidurile nalte; nimene 
nu poate îndrăzni să se caţere aici. Domnia ta încă poţi 
trece, ca să duci veste măriei sale cum că am hălăduit cu 
pace la Cetate şi să fie fără grijă. Şi dacă ai putea să te 
întorci cu veste bună de la Vodă, cred că şi-ar conteni 
lacrimile şi măria sa Doamna. 

La privirea ei deodată încălzită de rugăminte, am răspuns 
cu învăţătura uncheşului meu, râzând şi ridicând din umeri. 
Însă mi se strângea inima. 

— Sunt robul măriei tale, am zis, ş-am să plinesc întocmai 
porunca. Am să aduc veste despre măria sa Vodă şi despre 
slujitorii măriei sale. 

— Numai să poţi ajunge acolo, Sorocene. 

— Am s-ajung, măria ta. Pot s-aduc despre asta dovadă de 
la pisarul de lătinie al măriei sale Vodă. 

Domnița m-a săgetat cu ochii, dar eu am privit-o fără sfială 
şi am coborât, ca să mă pregătesc de plecare. Am simţit-o 
că rămâne sus, urmărindu-mă cu îndârjire. Aveam îndoială 
dacă am făcut ori nu bine dând astfel cu băţul în baltă, cum 
ar fi spus uncheşul. Am râs singur, hotărându-mă să aduc şi 
altă dată inimii sprijinul îndrăznelii. Bine ar fi fost să pot 
aduce şi pe al minţii; dar cu marfa asta - mi-ar fi răspuns, 
tot uncheşul - nu mă prea puteam lăuda. 

Îmi trebuia hotărâre ca să părăsesc Cetatea. Nu mă sfiam 
atât de ce puteam găsi înainte, cât de ce lăsam în urmă. 
Călărind spre drumul mare, visam la acei ochi căprii, a 
căror trufie doream s-o supun. 

Când am ajuns în valea Moldovei, am găsit multă lume în 
răscoală şi în bejenie, frământând veşti de tot felul care 
veneau cu aripi de furtună şi din [ara-de-Jos, şi din Ţara-de- 
Sus, şi de la scaunul Domniei. Bătrânii cei mai vechi nu-şi 
aduceau aminte să se fi pomenit pe acest pământ atâta silă, 
pârjol şi sabie. Unde au ajuns sălbătăciunile au dărâmat tot. 
Au pus în frigare pruncii şi i-au mâncat. Au băut vin în 
țestele acelor boieri pe care i-au oblicit că ar fi fost la 


Brătuleni în prigoana de anul trecut. "Ţăranii de la focurile 
de popas, se scuturau cu groază povestind şi-şi ştergeau cu 
dosul palmelor buzele de greață. 

În puterea nopţii, am avut destulă îndrăzneală ca să-mi 
împing calul mai departe, spre Siret. Am găsit oameni 
ascunşi prin văgăuni şi sihle, care m-au îndreptat spre 
poteci ferite. Toate locurile deschise în care ieşeam păreau 
deşerte; dar în pădurile ori dumbrăvile de aproape stăteau 
la pândă ţărani cu topoare şi cu coase. Cum îi simţeam 
mişcându-se, dădeam glas, ca să ştie că-s pământean. 

Aşa treceam din loc în loc, numai prin văi acoperite şi prin 
pustie; şi la fiecare popas aflam grozăviile lumii şi minunile 
veacului. 

Zice că la mănăstire la Aron-Vodă, unde s-a adăpostit înalt 
preasfinţitul Varlaam, au bătut tătarii în poartă cu 
buzduganele. Au bătut de două ori. Când au bătut a treia 
oară şi au prins a sudui, s-a arătat pe zid părintele 
mitropolit, purtat de subsuori de călugări. A ridicat mâna 
dreaptă şi a făcut asupra necredincioşilor semnul sfintei 
cruci. Şi toţi au înmărmurit aşa cum se-aflau, cu săbiile 
scoase, cu buzduganele înălțate. Când au văzut ei şi au 
înţeles asemenea minune, au prins a se jălui şi a se ruga de 
sfinţia sa să-i sloboadă din pedeapsă, căci se vor duce în 
treaba lor şi nu vor mai cuteza nimic asupra sfinţiei sale. 
Deci înalt preasfinţitul Varlaam a făcut alt semn şi le-a dat 
drumul, iar ei s-au închinat spre el şi s-au întors la 
prădăciunile lor. 

Zice că la ţinutul Fălciului, într-un loc care se chiamă 
Stejarii lui Cârloman, se află un schit de maici. Cum au auzit 
de groaza care vine, monabhiile au scos în laturea 
mănăstioarei o icoană pe care o au ele, a Maicii Domnului, 
şi au aşezat-o la un copac bătrân şi singur, iar ele s-au 
închis în biserică. Au dat asupra acelui loc tătarii. Peste ei, 
îndată, au venit cazaci. Călugăriţele care pândeau în 
clopotniţă nu i-au cunoscut şi nu i-au deosebit dintr-odată. 
Au văzut pe unii cu cuşme buhoase şi pieptare de piele 


mânjite de sânge; alţii cu suliţi împodobite sus cu plete de 
om; alţii care poartă în mâna stângă harapnice şi la 
încălțări pinteni lungi; şi unii dintre dânşii au şi la cai 
îmbrăcăminte şi mască de fier cu corn în frunte. Aşa că au 
venit buluc şi unii şi alţii asupra mănăstirii. Dar între cazaci 
s-ar fi fost aflând Hmil. Cum a ajuns Hmil hatman în dreptul 
icoanei de la copacul cel bătrân, s-a oprit şi a rămas cu ochii 
holbaţi. Şi-a scos cuşma şi s-a dat mai aproape. Icoana 
Maicei Domnului se uita la el cu milă şi vărsa lacrimi. Îndată 
a dat poruncă să abată pe tătari într-o parte, iar ela 
descălicat împreună cu toţi cazacii de pe lângă sine şi s-au 
închinat. Atuncea a dat ştiinţă la tot oşteanul său să nu se 
atingă de locurile sfinţite, unde stă semnul crucii. Odor 
bisericesc cine a fura, îl topeşte în faţa lui şi i-l toarnă pe 
gât. Cu calul cine a îndrăzni să intre în sfânt lăcaş, să fie 
legat de cal şi spânzurat de gât, cu calul atârnând subt el 
de policandrul cel mare din boltă, unde-i zugrăvit Domnul 
Dumnezeu binecuvântând noroadele. 

Printre asemenea poveşti, pe care le depăna prostimea la 
focurile de pribegie, am umblat cu luare-aminte spre laşi. 
Abia a treia zi dimineaţă am înţeles că măria sa Vodă Vasilie 
nu se mai află la scaunul Domniei. Mă apropiasem de târg, 
cătră mănăstirea Galatei, prin pădure. Bătea dinspre Prut 
vânt şi-mi aducea în nări miros de fum. N-am îndrăznit să 
ies la luminiş şi am aşteptat un prilej să pot întreba veşti. 
Am găsit într-adevăr călugări de la Galata, care călăuzeau 
slujitori domneşti cu căruțele prin locuri ascunse, unde ştia 
că neprietinii nu îndrăznesc să intre. Căci ei vin în graba 
cea mai mare, se reped din zbor în pradă, ca să poată 
apuca de grumaz lumea nepregătită. Într-o clipeală adună 
robi şi încarcă holde şi averi. Cine poate scăpa la pădure, 
apoi hălăduieşte bine. Astfel şi aceste din urmă căruţe ale 
măriei sale au putut trece dincoace. Dar au avut un ceas de 
primejdie, nu atât de la tătari ori cazaci, care puteau să le 
apuce, ci chiar de la siimenii Domniei. Aceşti blăstămaţi, 
lepădături de neamuri, văzând primejdia ţării şi năcazul lui 


Vodă, în loc să păzească poverile şi să ajute boii şi caii şi pe 
slujitorii care băteau din bice şi răcneau la locuri grele, s-au 
sfătuit să spintece căruțele şi să prade averea domnească. 
Le-au apărat slugile cele proaste cu bețe şi cu bicele. 
Acuma cuvioşii monahi de la Galata le duceau pe urmele lui 
Vodă, într-un loc ştiut, în nişte poieni din codrii Căpoteştilor. 

De la monahi am aflat ce era acel fum înecăcios, care 
venea de cătră Prut. 

Cazacii au năvălit spre târgul Iaşilor dinspre Popricani. 
Tătarii l-au apucat dinspre drumul Bugeacului. Unii l-au 
aprins dintr-o parte, alţii din alta. Lumea, câtă nu putuse 
fugi, s-a bulucit în medeanuri; au venit asupra ei tătarii şi şi- 
au ales robii. Căzăcimca a intrat în pradă la curţile 
boiereşti, dărâmând întâi şi întâi uşile pivniţilor. O parte din 
orăşeni au năvălit între zidurile mănăstirilor, închizându-se 
acolo. La metereze s-au suit slujitorii cu săneţe. În alte 
părţi, cum s-auzea că s-a întâmplat la Sfântu-Sava, se 
aţineau muierile cu uncrop şi cu tăciuni aprinşi. 
Necredincioşii n-aveau nevoie să se puie la haită cu oameni 
care se îndârjeau şi care, într-un cutremur ca acela, erau 
hotărâți să-şi vândă scump viaţa. Cazacii aveau poruncă de 
la Hmil hatman nu numai să se ferească de sfintele lăcaşuri, 
dar să îndepărteze şi pe păgâni de la ele. Deci târgul ardea 
cu mare pălălaie şi în puţine ceasuri s-a aţâţat pârjolul 
dintr-un capăt în altul. S-a zbătut în foc şi Curtea 
Domnească; au sărit scântei de aici până la Treisfetite 
stârnind flăcări şi acolo. Unii spun să fi aruncat tătarii 
asupra acestei slăvite mănăstiri şumuiace cu catran aprins, 
ca să se mistuie şi să i se topească aurul. De dogoarea 
focului, târgoveţii ascunşi acolo au zbucnit pe portiţi ori au 
sărit de pe ziduri spre iazul Bahluiului; şi tătarii i-au 
împresurat şi i-au prins cu arcanele. De văzut eu nu vedeam 
nimica din cele ce mi se povesteau, dar auzeam ca într-o 
mare depărtare bubuitul pojarului şi zvonul de spaimă al 
norodului. 


Călugării au stătut până ce slujitorii au rânduit căruțele, 
apoi s-au închinat cătră Dumnezeu, îngenunchind. Au cerut 
izbăvire pentru norodul cel drept-credincios şi au lepădat 
din gură blăstăm asupra duşmanului. 

— Plăteşte-le, Doamne, după fapta lor, se ruga cel mai 
bă'trân; jăraticul pe care l-au stârnit aici să le fie pat de 
hodină în veci pe lumea cealaltă; şi urmaşii lor să aibă tihna 
vântului şi a puhoiului. Dă-le stăpânitori care să le împrăştie 
măselele pe toate căile. Ceasul mâncării să-l afle cu biciul. 
Să se întoarcă cerşetori la vadurile apelor pe unde au 
trecut. Să nu poată dormi decât în creştet şi cu picioarele 
pe păreţi, şi atuncea să aibă la subsuoară purici şi la tălpi 
scorpii. 

De aceste vorbe s-au răcorit ca de apă rece pământenii şi 
cărăuşii care se aflau faţă. Au îndrăznit chiar a râde, când 
cuvioşii monahi au mai adaos ceva pentru siimenii cei fără 
credinţă. lar aceste blăsteme pentru siimeni erau furci de 
fier pe care le-au luat pe umeri şi săbii pe care le-au încins 
peste anterie. 

M-am alăturat acelei tabere şi am purces spre Căpoteşti, 
în locul unde se afla măria sa Vasilie-Vodă. Acel loc ferit şi 
cotit se chema Poiana Mânzului. Am ajuns noaptea şi am 
stătut în preajmă, deoarece slujitorii ne opreau să intrăm în 
sălaşul măriei sale. Dar din urmă a răzbit peste noi cu sila 
domnia sa Pintilie Ciogolea, spătar. Odată cu oamenii lui, 
am trecut şi eu. 

Măria sa a binevoit a-şi părăsi culcuşul dintre căruţe şi 
dintre focuri. Cum dormea îmbrăcat, s-a arătat îndată. 
Numai sabia a trebuit să şi-o încingă, pe când venea spre 
noi. În dreapta şi-n stânga luminăţiei sale au ridicat 
slujitorii făchii de răşină. Atunci încruntându-se asupra 
noastră, Vodă ne-a cunoscut şi pe Ciogolea spătar şi pe 
mine. A strigat: 

— Tu eşti, Sorocene? Spune grabnic veste de la Cetate, ca 
să cunosc că Dumnezeu nu şi-a întors cu desăvârşire de la 
mine faţa! 


Am păşit înainte. l-am sărutat dreapta. 

— Măria ta, Doamnele noastre trimet luminăţiei tale veste 
bună şi sănătate. 

Vodă şi-a înălţat fruntea şi a răsuflat cu putere, ca uşurat 
de o povară. 

— Spune-ne şi domnia ta, credinciosule al nostru spătar, 
un cuvânt care să ne uşureze mâhnirea. Căci în noi s-a 
strâns toată plângerea ţării ca un venin şi nu ne îngăduie să 
dormim. Neprietinii au căzut ca din senin. N-am avut când 
ascuţi săbii, când rândui apărare. Pentru asta, poate va 
plăti Dumnezeu celor vicleni; poate ne va învrednici să 
plătim noi; până atunci însă nu ne putem găsi astâmpăr. Nu 
ştiu ce va fi izbândit domnia sa Georgie Ghica, vornic de 
Ţara-de-]Jos, pe lângă Kalga. Primim a ne sângera; îi dăm 
ceva din zestrea pe care o pregăteam mănăstirilor noastre, 
numai să uşurăm ţara - nădăjduind să-i fie păgânului acest 
dar al nostru ca o otravă. 

Ciogolea spătarul, tăcând s-a închinat cătră măria sa, 
aşteptându-l să se deşerte, de toată obida. În preajmă era 
bulucită multă slujitorime şi căruțele stăteau chilnă lângă 
chilnă, ca o tabără de jur împrejurul poienii, iar caii erau cu 
hamurile pe ei şi boii lângă proţapuri. Copiii de casă ai 
Domniei se treziseră din somn şi împresuraseră pe măria 
sa, cu armele. Unul din cupari adusese, după obicei, măriei 
sale un pahar ca să se răcorească de arşiţa acelor ceasuri 
cumplite. Au venit şi călugării de la Galata sunând din 
fiarele lor ruginite şi s-au închinat, iar măria sa i-a privit cu 
mirare, fără să le spuie nimic. Numai înțelegând că toţi vor 
să-şi puie viaţa pentru Domn, i s-au umplut privirile de 
lacrimi. 

— Măria ta, a vorbit cu supunere vel spătarul; cu toţii 
plătim dajdie, unii cu ce ni-i drag, alţii cu ce ni-i scump; alţii 
cu viaţa. Aşa ne-a fost rânduită pedeapsa. Aceste vorbe le- 
am învăţat de la Ştefan pârcălabul, pe care luminăţia ta l-ai 
rânduit să se înfăţişeze lui Kalga-Sultan. Ştefan pârcalab l-a 
căutat deci pe Giorgie Ghica vornic, şi amândoi s-au dus la 


Kalga-Sultan, cu solie. Fiind Kalga un om fudul pentru 
straiele lui de matasă şi pentru cunoştinţa limbii 
persieneşti, pârcălabul Soroceanu s-a hotărât să-i grăiască 
întru această limbă, ceea ce are să-i placă prea mult 
tătarului. Adăogând Ghica vornic şi daruri, se poate să-l 
înduplecăm, rămânând, precum spui măria ta, să plătim cu 
altfel de bani amărăciunea de azi. Dar eu având a mă duce 
în altă parte şi fiind un om care ştiu a cunoaşte şi a preţui 
băutura, am luat cu mine vin vechi roş de la Pâhneşti, pus în 
poloboc de cătră bunicul meu în domniei lui Aron-Vodă, şi 
cu acest dar m-am înfiinţat la Hmil hatman. Când i-am pus 
dinainte ploconul, întâi a strâmbat din buze, arătând că 
domniei sale nu-i place decât vinarsul: să fie limpede ca 
ziua şi tare ca focul. L-am rugat să cerce şi din băutura 
noastră de la Moldova, cu care se îndeletnicesc la noi 
voievozii şi boierii. Cum a gustat, cum i-a plăcut. 

— I-a plăcut? a zâmbit Vodă, mişcat. 

— Cum a gustat, măria ta, cum i-a plăcut. A cerut un pocal 
de argint destul de mare. Frumos pocal. L-a ţinut cu 
amândouă mânile şi i-am turnat în el. L-a băut, măria ta, cu 
dreptate. De ce să spun că nu l-a băut? Nici n-a răsuflat. 
Numai la urmă a făcut: ha! şi şi-a scuturat barba. Apoi s-a 
închinat cu smerenie, mulţămind de asemenea bunătate, 
care în ţara Moscului nu se găseşte. De aceea, zice el, l-a 
îndemnat Domnul Dumnezeu la Moldova. Mai bând noi o 
toană, eu cu ulcica şi el cu pocalul cel mare, fără să-l trag 
de limbă, mi-a spus, luminate Doamne, că el n-a venit cu 
nici o duşmănie în ţara asta. Că el se mulţămeştc cu vin de 
Pâhneşti şi cu noră pentru feciorul său 'Timuş. 

Măria sa a mormăit, cu barba în piept. 

— A spus hatmanul asta? 

— Aşa a spus, măria ta. 

— Şi unde se află poposit Hmil hatman? 

— Măria ta, Hmil hatman şi-a oprit căruțele pe Vladnic. lar 
Kalga şi-a pus cortul la Ţuţora. 


— Şi de la apa Vladnicului nu vede Hmil pojarul Iaşilor, 
risipa curţii mele şi a lăcaşurilor creştineşti?! 

— Ba le vede, măria ta, dar el spune că nu-i vinovat. Tătarii 
săvârşesc toate ticăloşiile, iar el se pune pe cât poate 
împotrivă. 

— De asta a venit el? a râs cu amărăciune măria sa. 

— El aşa spune, luminate Doamne, dar poate n-am înţeles 
eu bine. Am băut atâta vin de al bunicului, că mi s-au făcut 
picioarele de lemn, iar mintea a ieşit din cap, s-a pus 
alăturea pe un pămătuf de trestie şi ţârâia la mine ca o 
pasere. Nici acuma nu mi-am venit în fire, măria ta. lar 
hatmanul s-a purtat cu vrednicie. De ce să spun că nu s-a 
purtat cu vrednicie? Şi el se mira ca măria ta ai părăsit 
scaunul. Noi am venit pentru petrecere! striga el. Eu am 
venit să leg prietinie cu Vasilie-Vodă şi să ne încuscrim. 

— A spus el asta? 

— A spus, luminate Doamne, pe viaţa mea c-a spus. 

— A avut el asemenea îndrăzneală? 

— A avut, măria ta, căci stă în porunca lui căzăcimea, câtă 
frunză şi iarbă. 

Vasilie-Vodă a oftat cu amar. Cuparul i-a mai înfăţişat un 
pahar de vin. 

— Domnia ta, vel spătar, încă nu te-ai desmeticit, dar gura 
domniei tale grăieşte adevărul. Şi-n inima domniei tale ştiu 
că este credinţă. N-ai înţeles batjocura ucraineanului. El 
spune asemenea vorbe râzând; iar în mine e neagră inima 
ca cerneala. Kalga-Sultan se mulţămeşte cu dobânda lui, cu 
robii şi cu darurile. Hmil îmi cere copila. 

— Trebuie să i-o dai, măria ta, căci o câştigă cu sabia. 

— Aşa a spus el? Ori aşa ai spus domnia ta? 

— Am spus amândoi. Măria ta, să mă ierţi, căci oricât eram 
de ameţit, nu am avut în mine decât dragoste pentru 
stăpânul meu. Şi-acuma, desmeticindu-mă, pricep că nu se 
poate face altfel. 

Vasilie-Vodă a stat cu fruntea plecată. 

— Aşa este, aşa este, a suspinat el. 


La aceste vorbe, spătarul a îndrăznit iar: 

— Luminate Doamne, hatmanul a mai spus o vorbă. 

— Ce a mai spus? 

— Că poate încredința el singur pe măria ta că n-a venit 
pentru altceva. Să ierţi neajunsurile şi să-i dai pe doamna 
Ruxanda noră pentru feciorul său. 

— Cum? Să uit prădăciunile? Şi pojarurile? Şi ucisurile? Şi 
să-l socot creştin când vine ca tovarăş al păgânilor? Nu se 
ruşinează? Nu cugetă la Dumnezeu? N-are nici o lege? 

Cu paharul gol în mână, măria sa Vodă întreba cu mânie 
pe cei din juru-i şi pe cei mai de departe: prostimea bulucită 
la căruţe, între animalele care hodineau în întuneric. Părea 
că întreabă şi copacii care se zugrăveau pe cer în marginea 
poienii. Nimene nu îndrăznea a-i răspunde. Slujitorii 
schimbară făchiile şi aţâţară focurile. 

Vel spătar a mai avut destulă cumpănire ca să lese pe 
luminăţia sa Domnul să-şi lepede toată supărarea şi să-l 
suduie cu vorbe aspre pe Hmil hatman. După ce l-a văzut că 
osteneşte şi s-a făcut noaptea târzie, i-a arătat repede că 
Hmil vine la Fântâna lui Iordan la al treilea ceas din zi, 
miercuri, adică chiar mâni - şi pofteşte pe măria sa Vasilie- 
Vodă acolo, ca să-i spuie chiar el singur ce are de spus. Să 
nu aibă grijă măria sa şi să vie. 

— l-am spus că măria sa nu se teme. 

— Să se teamă el de supărarea noastră! a strigat Vasilie- 
Vodă; iar noi ne-am bucurat cu toţii, auzindu-i ameninţarea. 

— Nici el n-are de ce se teme, măria ta, a îngânat Ciogolea 
spătar. 

— Cum? 

— N-are de ce se teme, măcar că vine numai cu doi asauli. 

— Numai cu doi cazaci? 

— Numai cu doi cazaci, măria ta. Aşa a spus el. Şi fiind om 
ciudat, se ţine de cuvânt. 

— Şi nu se teme? 

— Nu se teme; căci tătarii şi cazacii, în acel ceas, stau toţi 
cu mâna pe căpăstru şi cu picioru-n scară, fiecare unde se 


află, şi întind urechea s-asculta. Cum aud ceva, sar în şa şi 
dau pinteni. Dacă într-un ceas n-aud nimica, deasemenea 
sar în şa. Stau ca nourii şi ca trăsnetul. 

— A spus el asemenea vorbe? 

— Luminate stăpâne, el mi-a poruncit să nu suflu nimic, 
cunoscând că măria ta le poţi judeca singur toate cu 
înţelepciune. Deci ştie că ai să binevoieşti a-l aştepta la 
Fântâna lui Iordan, cu toţi slujitorii şi boierii pe care-i ai pe 
lângă măria ta. Vine cu vorbe de pace. 

Vodă a mai deşertat o cupă şia hotărât să i se pregătească 
straiele. După ce a mai stat o vreme gândindu-se sub cortul 
său, a bătut din palme şi a dat paicilor poruncă să puie cele 
mai frumoase tacâmuri pe harmăsarul cel negru de Misir. 
În vremea asta s-au auzit cucoşii de la pădurărie cântând şi 
s-a înroşit geana răsăritului, ca şi cum dintr-odată ar fi 
crescut pojarul de la scaunul Domniei. Acel pojar era 
asupra unei ţări întregi şi-l avea şi măria sa în trupul său, 
căci n-a mai putut închide ochii. 

La răsăritul soarelui s-a mişcat slujitorimea gătind toate 
ale Domniei; cărăuşii au primit de la vel postelnic rânduială 
să treacă mai adânc în codru; pădurarii au înfăţişat ierunci 
şi căprioare pentru prânzul măriei sale; copiii de casă şi 
oştenii şi-au încins săbiile şi au încărcat cu grijă săneţele, 
mişcându-se cătră Fântâna lui lordan şi aşezându-se cu 
mare fereală în preajmă, pentru paza vieţii măriei sale. 

Am încălicat şi eu din vreme cu Adam, feciorul vel 
spătarului Ciogolea, şi, luând tovarăşi alţi coconi, am 
străbătut la drumul mare. Am umblat până la fântâna, cale 
de un ceas. Am trecut şi mai departe de laşi, găsind locurile 
pustii. Lumea, câtă avusese vreme să treacă în bejenie, se 
astâmpărase în păduri. Duşmanii se opriseră şi ei în câmpii, 
cu cât putuseră apuca şi încărca în căruţe şi cu câţi robi 
putuseră grămădi între suliţi. Ei nu veniseră pentru război, 
ci pentru risipă şi pradă. Între văi, păduri şi munţi, nu 
puteau răzbi decât cu fereală şi cu tabere legate. Pâlcurile 
singuratice le puteau împresura pământenii, grămădindu-le 


în vreo râpă şi căsăpindu-le cu topoarele. Judecând noi 
toate acestea, am ţinut sfat şi cu pădurarii care 
împresuraseră pădurile şi potecile la mari depărtări, 
negăsind nici o urmă proaspătă de copită fără potcoavă. 
Ştiind ei să urmărească orice fel de vânat, şi cumpănind noi 
cu mintea noastră adevărul, am fost fără de nici o grijă şi 
am întâmpinat pe Vodă care sosea cu puţin alai la fântână. 
Erau acolo ghizdele de piatră şi o furcă groasă de stejar cu 
cumpănă înaltă; iar în furcă o streşină, cu icoana Botezului 
Domnului nostru Hristos. 

Pădurea se destăşura în valuri cătră înălţimi şi văi în 
partea de unde veneam noi, iar în faţa noastră, în lungul 
drumului, zarea era curată, cu fânaţuri necosite; şi-n 
lumina dimineţii toate stăteau neclătite, ca-ntr-o pace bine- 
cuvântată, ascultând parcă zuzuitul albinelor care umblau 
cu hărnicie la flori. 

Dintr-acolo s-a arătat un pâlc de călăreţi, care a stătut, 
privind şi adulmecând. 

Dintr-acel pâlc de călăreţi s-au desprins trei, care şi-au 
repezit caii. Doi dintre dânşii au venit ca-n furtună şi s-au 
oprit în preajma noastră. Şi-au ridicat cuşmele cătră măria 
sa şi au rămas în şa, fără a privi nici la dreapta nici la 
stânga, până ce a sosit al treilea, mai bătrân decât ei, mai 
gros şi mai bărbos. Acesta am înţeles că-i hatmanul Hmil. 
Şi-a împins calul la mijloc, între cei doi asauli şi s-a închinat 
şi el uşor cătră Vodă. Măria sa ducând mâna domol cătră 
gugiuman, el şi-a înălţat mai repede braţul şi şi-a tras 
cuşma din cap. Era ras pe toată tidva şi avea numai un moţ. 
S-a închinat iar, cuviincios, apoi s-a uitat cu mândrie în jurul 
său. Avea ochii mici şi foarte ageri înfundaţi sub sprâncene. 
Obrazul şi nasul, cât se vedeau din barba căruntă, erau 
fierte de vânturi şi arşiţi. Purta strai roş, cu ceaprazuri de 
aur; la cuşmă pene de stârc alb. Toate aceste podoabe de 
stăpânitor nu erau nimica; le purta cu dispreţ; dar în toată 
fiinţa lui păreau a sta în cumpănă puterea, furtuna şi 


înţelepciunea. Cum i s-a deschis faţa, râzând cătră măria sa, 
am înţeles că stătuse la masă de cum se luminase de ziuă. 

Dând pinteni calului, s-a apropiat mai tare de Vasilie-Vodă. 
Asaulii au rămas la locurile lor. Hmil s-a înclinat iar în şa; 
apoi a vorbit, în limba ucraineană, pe care o înţelegeam şi 
eu. 

— Rog pe măria ta să mă ierte, dacă vin aici, într-un loc 
pustiu. Aş fi dorit să mă înfăţişez la scaunul unde stăpâneşte 
cu slavă luminăţia ta. 

— Prea puternice Bogdan Hmelnițki, hatman al Ucrainei, a 
întors cuvânt Vasilie-Vodă; nu-i vina noastră dacă nu te-am 
putut primi unde trebuie, dânduc-ţi cinstea care ţi se cuvine. 
Dumnezeu a rânduit altfel. 

Hatmanul a clătinat din cap şi a oftat. 

— Mărite Vasilie-Vodă, a început ei iarăşi. Să nu fii supărat 
pe noi. Pe cât am putut, am apărat ctitoriile măriei tale. N- 
am dovedit a opri îndestul supărarea lui Kalga-Sultan 
împotriva pământenilor. Căci pământenii s-au făcut vinovaţi 
anul trecut, pe cât se spune, împotriva unor slujitori ai 
hanului, care treceau cu pace şi cu oarecare dobândă spre 
Bugeac şi Crâm. Vinovaţi se pare că ar fi fost şi unii boieri ai 
măriei tale, care au dat sfat neprielnic. Unii din ei şi-au 
primit pedeapsa. Dar eu, mărite Vasilie-Vodă, am venit la 
Moldova nu numai ca să apăr lăcaşurile lui Dumnezeu, dar 
ca să arăt şi altfel gândurile mele de prietinie cătră 
luminăţia ta. 

Vasilie-Vodă a părut că se gândeşte. Hatmanul Hmil a 
zâmbit, apoi a încreţit din sprâncene. 

— Mărite Vasilie-Vodă, prietinia mea eu n-o mărturisesc 
acuma. Ţi-am mai dat ştiri despre dânsa; iar solia aceea n-a 
fost numai pentru prietinie, ci şi pentru încuscrire. 

Vasilie-Vodă s-a ploconit cătră hatman, fără să-i răspundă. 

— Toată lumea laudă frumuseţa şi cuminţenia doamnei 
Ruxanda, a urmat Hmelnițki; dar Ucraina dă laudă acestor 
daruri mai mult decât toate ţările. Toată lumea deasemeni 
laudă slava şi bogăţia de la curtea măriei, tale. Noi, fiind 


oşteni săraci, nu ne putem lăuda cu bogăţie şi cu fală; n- 
avem decât sabia noastră. Celui înţelept această sabie îi 
poate fi de folos - ori să-şi sporească bogăţia, ori să-şi 
sporească mărirea. 

Hmil a aşteptat răspuns. 

— Ceea ce spui e adevărat, prea puternice hatman, a 
mărturisit Vasilie-Vodă. 

— Iată ce bine ne înţelegem, a zâmbit iar Hmil. Mă 
socotesc vesel pentru acest răspuns, pe când pricină de 
întristare ar putea să aibă Racoți de la Ardeal şi Matei-Vodă 
de la Ţara Românească. 

Vasilie-Vodă şi-a ridicat fruntea şi şi-a aţintit urechea. 

— Mărite Vasilie-Vodă, noi am aflat despre unele vorbe pe 
care alţi sfetnici răi le-au spus la divanurile luminăţiei tale. 
Adevărat este că noi ne-am ridicat de jos; dar Dumnezeu ne 
ţine unde suntem şi de aceea nu ostenim a-i mulţămi 
dimineaţa şi sară. Mulţi şleahtici semeţi ai leşilor au rostit 
asemenea vorbe despre noi, şi le-am tăiat limbile, ca să nu 
mai grăiască în veci. Ne-am ridicat de jos, mărite Vasilie- 
Vodă, şi am cunoscut sila şi prigonirea celor care-şi socotesc 
pe degete neamurile. Le-am plătit cu această sabie şi i-am 
adăogit morţilor. Pe măria ta te rog să chibzuieşti unde-i 
sfatul cel bun. Pentru cei cu rău sfat, avem leac. Şi să ştii că 
n-am venit decât cu priinţă, deşi alaiul cu care am trecut 
Nistrul nu s-a mai pomenit niciodată într-o împrejurare ca 
asta, când s-au făcut peţiri. Să ştii mărite Vasilia-Vodă, a 
sfârşit hatmanul, arătându-şi dinţii, că peste hotărârile mele 
nu poate trece nimeni, fărădecât numai Dumnezeu. 

Vasilie-Vodă a căutat, fără să găsească, o ţintă pentru 
privirile sale. Negăsind-o, şi-a întors numai zâmbetul silnic 
spre Hmelnițki. 

— Milostive Doamne, a vorbit iar, trăgănat, cazacul; putem 
să dăm mâna? Nu scrim, nu punem peceţi. Pe unde iese 
cuvântul, iese şi sufletul. Când va binevoi Dumnezeu să se 
facă însoţirea pe care o doresc, această sabie va fi în slujba 
măriei tale. Dacă îmi tinzi acuma dreapta, nu mai târziu 


decât mâni şi cazacii mei şi ceambulurile lui Kalga se trag 
îndărăt. 

Vasilie-Vodă şi-a încredinţat lui Dumnezeu fiinţa, înălţând 
ochii cătră albastrul cerului, şi s-a supus la acea poruncă 
blândă, însă neînduplecată. A întins mâna. Bogdan 
Hmelnițki şi-a împins calul, s-a alăturat de Vodă şi i-a 
cuprins-o. Apoi, trăgându-şi sabia, a făcut cu dânsa semnul 
crucii fulgerând în patru vânturi şi i-a sărutat straja 
împodobită cu mărgăritare. 

X. 

Despre durerile de dragoste, care au fost şi vor fi în toate 
veacurile aceleaşi. 

Toate aceste întâmplări le-am povestit uncheşului meu 
când s-a întors de la Kalga. Nu s-a mirat deloc şi mi-a 
amintit vorbele pe care mi le spusese despre scopul lui Hmil 
hatman. Asemenea vânătoare, a adaos el, se întâmplă rar şi 
cu mult mai rar izbândeşte. Ucraineanul goneşte doi iepuri: 
se poate să-i prindă pe amândoi odată. 

— Nu ştiu cum va primi măria sa această scădere, a zis el 
iar. Va striga la Stambul; îşi va întoarce nădejdea cătră leşi? 
Deocamdată a căzut într-o supărare neagră şi tace. Doresc 
să mă înşel în privinţa măriei sale când cuget că aşa 
pornesc uneori în risipă munţii cei înalţi, ca şi domniile. 
Cincisprezece ani a fost fericită şi îmbelşugată Ţara 
Moldovei, iar acum fumegă între Prut şi Nistru şi noroadele 
privesc cu spaimă la locurile unde au fost sate. Adevărat 
este că, îndată ce se va trage puhoiul, Dumnezeu dă putinţă 
pământenilor, după pilda roilor, să umple iar ştiubeiele. Le 
trebuie numai un an de ploi şi de soare şi iar se întind toţi 
pe spate, cu pântecele pline cătră Dumnezeu. Totuşi, 
ciudate vremuri de logodnă pentru măria sa domniţa 
Ruxanda! Acuma trebuie să te grăbeşti să-i duci veste: 
frumoasă veste! 

Uncheşul meu râdea cu oarecare răutate, împungându-mă 
acolo, unde socotea că mă ustură. Dar nădejdile mele nu 
erau istovite, şi arn mărturisit îndată părcălabului că 


deocamdată mă socotesc mulţămit. Mâni va fi ce va hotări 
Dumnezeu. Până mâni se pot dărâma toate semeţiile 
căzăceşti. Eu mă tem mai mult de leşi. 

— Aşa este, a încuviinţat uncheşul; mai ales de unul dintre 
leşi. Poţi să spui măriei sale domniei că pan Iosif se află 
sănătos lângă Vodă, dar şi-a pierdut pe drum călămările şi 
penele. 

Fără să stau mult în cumpănă, m-am dus să caut între 
taberele de căruţe ale Domniei pe pan Kotnarski. Nu eram 
încă în stare să-mi cunosc durerea, deşi ea clocea în mine. 
Luminăţia sa Vasilie-Vodă stătea între diecii moldoveni, 
poruncind scrisori la toate ţinuturile. Era încins cu sabia şi 
gata să se întoarne să-şi apuce scaunul Domniei. Dăduse 
ştire căpitanului de nemți să-şi puie în rânduială oamenii şi 
să purceadă înainte. Sosiseră cele dintâi iscoade, care 
mărturiseau că Hmil şi Kalga au trecut Prutul şi se trag 
spre Nistru. 

Cu înfăţişare prietinoasă, m-am apropiat de pisarul leah, 
închinându-mă. El îmi zâmbi fără prefăcătorie, părând că 
nu-şi aduce aminte de harţagul meu. Părea a nu şti nici cum 
mă chiamă. l-am amintit de uncheşul meu pârcalabul 
Ştefan. 

— Sunt bucuros, postelnicele Sorocene, mi-a zis el, că pot 
să-ţi mărturisesc şi domniei tale plăcerea pe care mi-o face 
pârcalabul de câte ori îl aud vorbind. E un om pe care l-am 
dorit totdeauna prietin; în lipsa lui mă mulţămesc cu 
domnia ta, dacă asta nu te supără. 

Am stat puţin în cumpănă, ca să-mi dau samă dacă nu se 
găseşte, în aceste vorbe, vreun ascuţiş. Pan Iosif era alb la 
obraz, cu ochii păliţi de mâhnire; numai straiul şi-l purta 
întru totul nehrentuit şi curat. M-am uitat la barba lui bălaie 
prea scurt tăiată, la tâmplele-i cărunte. Nu puteam găsi în 
el nici o pricină de dragoste pentru o fecioară; deci şi 
pentru domniţă l-am dat deoparte. Poate se înşală ea 
singură şi nu va întârzia să vadă adevărul. 


— Pan Iosif, am vorbit eu, cunoşti şi domnia ta ce fel de 
nuntă s-a pregătit măriei sale domniţei Ruxanda. Sunt 
rânduit să duc, la Cetatea Neamţului, veste. 

— Du vestea, a zâmbit domnul Kotnarski. După o peţire ca 
asta, nu poate urma decât o nuntă şi mai înfricoşată. 

— Mai bine aş dori să-mi retez limba cu dinţii. 

— Să nu faci asta; eşti încă tânăr şi-ţi rămân multe alte 
lucruri mai bune de făcut în viaţă. Măria sa doamna 
Ruxanda e destul de înţeleaptă ca să se supuie soartei, dacă 
nu se va putea altfel; însă ştie că Vodă nu se va învoi la o 
asemenea coborâre înainte de a încerca totul şi înainte de a 
căuta să dobândească sprijin fie de la Dumnezeu, fie mai 
ales de la oameni. 

— La asta mă gândesc şi eu, pan Iosife. Domnia ta cunoşti 
meşteşugul epistoliilor. Scrie hatmanilor celor mari din 
Lehia, scrie Craiului şi şleahticilor: iată ce se pregăteşte. Ca 
să-şi grăbească pedeapsa lor asupra varvarilor. Să-i stingă 
de pe faţa pământului. 

— Aceste cărţi s-au scris şi se scriu, a zâmbit pan Iosif. 

— Şi ai nădejde să se ridice vreo putere? 

— Am nădejde, postelnicele Sorocene. Nu este în lumea 
asta mai mândră tagmă decât a nobililor Poloniei, nici mai 
vitează. Cum socoteşti că ar putea răbda ei în veci 
asemenea umilire, ca aceea pe care le-a bătut-o în frunte 
Hmil? Noroadele Ucrainei s-au sculat ca viermii 
pământului. Dar ei vor fi vrednici să zdrobească în picioare 
viermătul. 

— Eşti încredinţat de asta, pan losife? 

— Sunt încredinţat ca de Dumnezeu, a hotărât Kotnarski, 
şi obrajii i s-au rumenit de puterea lăuntrică din care 
izbucniseră aceste vorbe. 

Mi-a plăcut, ceea ce mi-a spus şi am fost deplin încredinţat 
de acest adevăr. Am mai fost încredinţat că nu trebuie să 
am din partea lui nici o teamă în alte privinţi. Ca un 
bărbăcuţ tânăr m-am pus cu coamele împotriva 
pârcălabului, care cerca să-mi dărâme nădejdile şi 


încântările. I-am sărutat mâna; el mi-a binecuvântat prostia 
şi m-am repezit cu puţini slujitori la Cetate la Neamţ ca să 
duc măriilor lor veste de la Domnie şi să le deşert dinainte 
un sac de ştiri şi de vorbe. 

Când a auzit de întâmplarea de la fântână, Doamna 
Teodosia şi-a plesnit palmele şi, a înălţat ochii la cer. 
Domnița Ruxanda a pufnit de râs. 

— Cum îi zice acelui Făt-frumos fecior de craiu? 

— Timoşa, măria ta. 

— Şi ce se ştie despre el? 

— Măria ta, nu se ştiu multe lucruri. Uncheşul meu Ştefan 
Soroceanu zice că ar fi fiind un flăcău de cincisprezece ani, 
care acuma se află ostatic la hanul cel mare din Crâm. 
Vitejia nu şi-a arătat-o; frumuseţa mai bine şi-ar ţine-o 
ascunsă. lar pan Iosif Kotnarski spune şi el la fel. 

— Se poate? Spune şi pan Iosif ceva? 

— Spune şi el, măria ta, din când în când. Zice că n-are 
decât chip de om. 

— E destul şi asta pentru o domniţă, a răspuns cu un râs 
amar Ruxanda. Şi ar fi şi frumos să se întâlnească soţul meu 
cu al surorei mele Doamna Maria. Să miroase pan lanuş 
Ragivil sângele neamurilor lui în straiele lui Timoşa! Aşa-i 
că ar fi frumos, Sorocene? 

— Măria ta, Dumnezeu n-ar putea să încuviinţeze asta. Am 
aflat de la pan Iosif că cei mari îşi scriu cărţi, ca să 
împiedice asemenea nelegiuire. 

— Aşa ţi-a spus pan Iosif, că cei mari scriu cărţi? Ar trebui 
să ştie domnia sa că împotriva sălbătăciunilor din pustie 
cărţile nu folosesc. Iată, stau în jurul nostru domnii şi boierii 
şi vine la Moldova lupanul, adică feciorul lui Hmil. Şi nimene 
n-are să crâcnească; căci oile au a se supune puterii lupilor. 

Am simţit că mă străpunge râsul măriei sale şi mi-ara 
plecat cu umilinţă fruntea. 

— Ne punem toţi viaţa! am strigat eu. 

Ea m-a privit cu milă. 

— "Tot aşa zice şi pan Iosif? 


— Măria ta, am răspuns; ce spune pan losif nu ştiu; dar ce 
spun eu să crezi. 

S-a oţărât, a închis ochii, a stat aşa neclintită o vreme, apoi 
s-a întors şi a intrat pripit în paraclis, ca să plângă acolo şi 
să se roage. 

Când s-a arătat iar, m-am aşteptat s-o văd ofilită şi moale. 
Dimpotrivă, a trecut pe dinaintea mea cu îndârjire, 
zâmbindu-mi, ca şi cum tot ce se întâmplase şi tot ce 
vorbisem se scufundase sub picioarele noastre. 

Am slujit-o aşa cu supunere cât am stat la Cetate, 
aşteptând pentru credinţa mea şi pentru dragostea mea un 
semn. Câteodată mi se părea că izbândesc; pe urmă 
înţelegeam că mă înşel. Într-o vreme m-am încredinţat că 
cel puţin urăşte pe pan Kotnarski. Se hotărâse a mă trimete 
la Iaşi, ca să-i spun numai lui, în taină, că doreşte să nu-l 
mai vadă niciodată. Băgând de samă că-mi face plăcere 
asemenea poruncă, a râs, m-a oprit şi nu m-a mai trimes. 

Când a venit carte de la Vasilie-Vodă să ne întoarcem la 
scaunul măriei sale, Doamnele s-au bucurat. Ruxanda mi s-a 
părut că se bucură chiar prea mult, deşi eu aveam pricină 
de întristare. Isprăvindu-mi slujba, Vodă mă putea trimete 
la Soroca, unde stăm de obicei, sub mâna uncheşului. Am 
cerut să înţeleg dacă domniţei nu i-ar părea rău să mă 
depărteze aşa de tare, tocmai la Nistru. Mi-a răspuns 
suspinând că se va simţi foarte supărată. Cu toate acestea 
m-a lăsat să mă duc şi mi-a zâmbit cu viclenie, la despărţire. 

Venise asupra ţării o vreme de toamnă timpurie. Fulguise 
pe munţi, căzuseră brume la văi. În satele dărâmate de 
pojar, norodul se îngropase cu grăbire în bordeie. În Iaşi, 
din risipituri, se înălţaseră iarăşi căsuțe. Meşteri bocăneau 
întruna cu bărzile şi tăiau cu fierăstraiele la Curtea 
Domnească. Zidarii isprăviseră de văruit. Oştenii înţesau 
ograda. Asupra lor sta cu străşnicie căpitanul neamţ Bibiţ - 
cel care pedepsise, la porunca lui Vodă, pe siimeni pentru 
spartul carălor domneşti; pe unii îi bătuse cu toiege 
plumbuite, pe alţii îi trimesese la ocnă. Se vădea împrejurul 


lui Vodă o putere nouă; şi măria sa însuşi se arăta mai 
trufaş şi mai posomorât în văzul mulţimii. 

Aici începe în viaţa mea un răstimp lung de suferinţă. Am 
simţit întâi un dezgust pentru alaiuri şi pentru bucuria pe 
care voiau s-o dovedească muzicile şi săcăluşurile la 
întoarcerea Doamnelor. Venise şi o carte plină de încântări 
din partea lui Hmil hatman şi unii dintre curteni se bucurau 
pe faţă crezând că fac plăcere lui Vodă. Cu puterea lui Hmil, 
şopteau ei, măria sa Vasilie va putea în sfârşit pune jos pe 
Matei-Vodă; va putea îndrăzni şi mai departe, la trecătorile 
Ardealului şi va putea statornici o tărie vrednică de vremea 
de demult a ţării, când bătrânii noştri trăiau slobozi, cu 
sabia în mână. Eu îi ascultam, scrâşnind, şi mă frământam 
singur, înghițind venin, căci vorbele lui Hmil hatman nu 
dovedeau decât batjocura curţii noastre; căci vor veni 
venetici nespălaţi din Ucraina şi vor ridica un odor. Ei 
puteau numi asemenea faptă încuscrire, ori cununie; eu îi 
dădeam numele cel adevărat, fără a folosi însă cu nimic nici 
domniţei, nici durerii mele. Aş fi simţit poate puţină 
uşurare, dacă m-aş fi putut încredința că Ruxanda întoarce 
fruntea de la asemenea cuvinte. Dar măria sa avea pe obraz 
un zâmbet şi în ochi o nedeslegată taină femeiască. Mai 
degrabă m-aş fi împăcat acum cu duşmanul meu cel blând 
pan Iosif: amândoi doream s-o păstrăm ţării. Uncheşul meu 
avea de ce râde de asta; eu însă aş mai fi putut păstra o 
nădejde. Altfel pierdeam tot. În aceeaşi vreme mi-a sosit de 
la maica mea o veste de mâhnire: că părăsind moşia de la 
Bâra şi văduvia, îşi ia cu totul rămas bun de la lume şi se 
duce să-şi aştepte ceasul morţii la sfânta mănăstire Agapia, 
închinându-şi cei din urmă ani lui Hristos. M-am dus acolo 
la domnia ei să mă ierte, şi să-mi iau rămas bun pentru 
această viaţă. Într-adevăr n-am mai văzut-o. 

Întors la Iaşi, am găsit poruncă de la uncheşul meu să mă 
duc fără întârziere la el. 

Ceea ce clocea în mine, pe când încă nu-mi dam samă, 
scosese şerpi. Frământat în fel şi chip în tot lăuntrul meu 


sufletesc şi în toată fiinţa, am străbătut călare la Soroca. N- 
aveam tovarăş decât un slujitor, tânăr ca şi mine, cu numele 
Mitriţă. El îmi adusese răvaşul de la pârcalab. Mă îngrijea la 
popasuri, îmi aducea apă, îmi dădea hrană, şi se mira de ce 
voi fi fost având, căci mă cunoştea altfel. Mă ştia ca şi el, ori 
ca şi un mânzoc din herghelie, ori ca şi o pasere în 
primăvară. Deodată căzusem. 

— Ce vei fi având măria ta, cucoane Bogdănuţ? Poate eşti 
bolnav. 

— Se poate să fiu bolnav, Mitriţă. Se vede? 

— Ştiu eu? De mâncat văd că mănânci, de băut iarăşi văd 
că bei. Numai somnul nu ţi-i bun. Poate ţi-a dat cineva ceva. 
Ori ţi-a trimes fapt. Ori te-a deochiat. 

— S-ar putea; eu n-am de unde şti. 

— Atuncea, cum ajungem, căutăm o babă meşteră şi-o 
punem să-ţi desfacă. Dar poate să fie altceva. 

— Ce să fie altceva? 

— Poate să fie altceva, măria ta. 

Eu nu i-am răspuns şi el n-a mai îndrăznit. Era un flăcău 
voinic şi ars de soare, cu tuleie de mustăţi şi barbă, cu ochii 
castanii şi buni care păreau umezi şi femeieşti sub 
sprâncenele arcuite. Mă ştia din copilăria noastră, şi de la el 
învăţasem trânta ciobănească şi piedicile. Poate-şi simţea 
un drept să dezvălească ce era în mine, dar din privirea 
mea neprietinească, înţelegea că nu trebuie să cuteze. A 
încercat atunci să-mi atragă luarea-aminte asupra 
împrejurărilor şi lucrurilor plăcute mie odinioară. Din loc în 
loc, prin acea lucire de aur care înflorea zilele toamnei, în 
marginea miriştilor, a pârloagelor, a fânaţurilor, caii noştri 
stârneau iepuri ori stoluri de potârnichi. De pe costişe îşi 
luau zborul dropii care se înşirau pe zare. În margini de 
spinării rătăcea în preajma noastră câte o vulpe, care 
dispărea ca o umbră. Şi nu departe de fântâni ieşeau pe 
moşiroaie popândoci; se aşezau drept şi-mi făceau semne 
cu lăbuţele de dinainte. 


Aceste semne mici şi tainice au părut că mă deşteaptă într- 
o vreme. Am vorbit cătră flăcău: 

— Ascultă, Mitriţă. Ţie ţi-a fost dragă până acum vreo fată? 

— Mi-a fost măria ta, de ce să nu-mi fie? 

— Şi ce faci? 

— Nu fac nimica. Dar când mi-a veni vremea, mă duc la 
bătrâni ş-o cer. Adicătelea nu mă duc eu. Se duc dintre ai 
noştri, care-s oameni aşezaţi şi în vârstă. Se chiamă că se 
duc în peţit. 

— Ei, şi ţi-o dau? 

— Mi-o dau. Dacă nu mi-o dau, o fur. 

Asta mi-a plăcut. Ştiam eu acest obicei al prostimii; mie 
însă nu-mi era îngăduit să-l întrebuinţez. 

— Dar dacă nu vrea fata? 

Mitriţă m-a privit cu mirare şi şi-a arătat dinţii. Ştiam ce 
vrea să spuie; însă eu trăiam în altă lume. Totuşi el avea 
dreptate şi ceea ce era în socotinţa lui se potrivea cu 
sfaturile pe care mi le dăduse cândva uncheşul meu. Am 
luat în clipa aceea o hotărâre, pe care tot atunci ştiam că n- 
am s-o pot îndeplini. Cu toate acestea îmi plăcea măcar 
hotărârea: să îndrăznesc ceea ce nimeni nu-mi închipuiam 
că poate îndrăzni. S-o prind şi s-o strâng pe măria sa 
domniţa; să nu fie pentru mine decât fata la care se gândea, 
zâmbind, Mitriţă. 

— Cum o chiamă, Mitriţă? 

— Pe cine? Pe-a mea? Are nume frumos, măria ta. O 
chiamă ca pe fata lui Vodă. 

M-am uitat cătră el cu coada ochiului, să văd dacă n-a 
înţeles ceva cumva. Nu cred să fi înţeles. Privea cu luare- 
aminte în lungul drumului, înspre aburul Nistrului. 

La Soroca, uncheşului meu nu i-a fost greu, chiar din cel 
dintâi ceas, să înţeleagă ce boală mă roade. Câţi şerpi 
aveam în mine, atâtea limbi cu două săgeți mă înţepau. 

M-a lăsat să mă hodinesc, mi-a dat vin bun, ca să prind 
inimă, şi m-a luat cu el în plimbare pe sub peşterile din 
stâncile de deasupra târgului. Am umblat călare, dându-le 


ocol; ne-am suit deasupra şi pârcalabul s-a uitat îndelung 
cătră lampol şi depărtările pustii ucrainiene. 

— De-acolo, mi-a vorbit el cu zâmbetul lui, ţi-a venit ţie 
această boală grabnică. Tot de-acolo are să-ţi vie şi leacul. 

— Crezi, uncheşule, că poate fi vreun leac? 

— Orişice boală are leac, Bogdănuţ. Prostia trece cu 
vârsta; bătrâneţa cu moartea. Eu îţi doresc ţie un leac; ai 
să-mi doreşti şi tu mie îndată altul. Boala de dragoste trece 
şi ea; ori poţi s-o stăpâneşti, ori te doboară. Dacă n-ai murit, 
ţi-a trecut. Aici, unde ai tu durere, se poate întâmpla să nu 
mai vie mirele cel aşteptat. Se poate însă întâmpla să şi vie. 

— S-ar putea întâmpla să nu mai vie, uncheşule? 

— Se-nţelege că s-ar putea. Întâmplările de război sunt ca 
vârtejurile puhoaielor. Pot lua totul cu ele, chiar şi pe miri. 
Dar leacul cel mai bun este celălalt. Să vie Timuş, să-şi ieie 
dreptul lui şi pe urmă tu ai să te tămăduieşti de istov. 

Pentru aceste vorbe otrăvite, i-am dorit îndată 
pârcălabului leac la boala bătrâneţii. Cum l-am blăstămat în 
gândul meu, m-a fulgerat o căinţă neagră, căci îl socoteam 
pe uncheşul Ştefan ca pe un părinte al meu. M-am întristat 
amar şi am intrat cu fruntea plecată la Cetate. 

Acolo am petrecut eu vreme care mi s-a părut multă, zile 
după zile şi ceasuri după ceasuri. Şi zilele şi ceasurile 
veneau şi fugeau, fără să le înţeleg, pe undele Nistrului. 
Câteodată sub ploile de toamnă, apele creşteau 
posomorâte; pe urmă se alinau, se limpezeau şi jucau iarăşi 
în creţuri line. Când acea apă mişcătoare s-a prefăcut în 
pod de ghiaţă, au prins a veni viscole din răsărit. După 
acele viscole, treceau în vremea nopţii, pe podul luciu, sub 
lumina lunii, cârduri de lupi. Străjerii de pe ziduri mi-i 
arătau întinzând baltagul spre ei; apoi se învăleau în 
cojoace şi mă priveau numai cu un ochi care scânteia în ger. 

Cu cât se apropiau sărbătorile de iarnă, cu atât viaţa mea 
era mai în suferinţă; până ce uncheşul Ştefan s-a hotărât să 
plece c-o săptămână mai degrabă la scaunul Domniei, cu 
veştile, plocoanele şi vama Sorocei. Eu trebuia să-l însoțesc, 


fără îndoială; şi el nu se ducea pentru dânsul, nici pentru 
măria sa, cât pentru un nepot ajuns mai rău decât cel din 
urmă dintre mişei. 

Slujitorii Cetăţii au pregătit întâi săniile cu poveri; le-au 
învălit cu rogojini, le-au strâns în curmeie şi lanţuri şi le-au 
pornit înainte, pe pârtie. Am băgat de samă multe blăni 
scumpe şi asta a fost pentru mine altă amărăciune, arătând 
gătire de nuntă. În sania lui Mitriţă, am văzut, supus sub 
COjoc, şi un pui de căprioară din primăvara trecută. Se 
îmblânzise la odăile oştenilor şi se uita fără sfială la lume, 
întinzând botişorul umed şi amirosind. 

A doua zi după poveri, am purces şi noi, cuibăriţi într-o 
sanie uşoară şi adăpostiţi în sumane căptuşite cu lup de 
dincolo de podul de ghiaţă. La cei patru cai înhămaţi doi 
câte doi, suna câte un clopoțel cu glas deosebit. Tuspatru 
sonurile păreau că se veselesc odată şi fug jucându-se pe 
omături, cătră zări. 

Din când în când, uncheşul cerca să mă trezească din 
muţenie şi-mi spunea pilde de ale lui, care mie nu-mi mai 
făceau nici o plăcere. 

— Tu stai ca bufnița când o bate soarele, îmi vorbi el 
însfârşit. Eu am să-ţi spun însă ceva, la care ai să ciuleşti 
urechile. Dar atuncea am să tac îndată. 

M-am întors cătră el cu neprietinie, aşteptându-mă la o 
împunsătură. 

— Ştii tu de ce călătoreşte la Iaşi acea căprioară, în sania 
lui Mitriţă? 

— Va fi fiind plocon pentru masa lui Vodă, uncheşule, şi are 
să se uite la ea de aproape baş-bucătar. 

— Ba căprioara e înainte şi tu eşti în urmă. Mă aşteptam 
să nu înţelegi că e un daraltău... 

— Un dar al meu? 

— Aşa - pe care ai să-l înfăţişezi cui nu s-aşteaptă să-l 
primească. 

Dintrodată am cunoscut că acel pui de căprioară e 
dragostea mea. 


— Aşa este, e dragostea ta, a urmat uncheşul, ca şi cum 
mi-ar fi cetit gândul. Domnița are să-l primească neştiind 
nimic, ori ştiind ce este. Iar tu întâi ai arătat bine unde 
poate să-i fie sfârşitul. 

Am cugetat cu sfâşiere că uncheşul meu are dreptate. 
Totuşi m-am hotărât să scot din acel dar, cât mai mult folos 
pentru patima mea. 

Călătorind cu mare iuţeală în sanie, pe pârtie bună, am 
ajuns poverile la Prut şi, a doua zi dimineaţa, am intrat 
odată cu ele în Iaşi. Pretutindeni toate erau albe, ascunzând 
semnele pojarurilor. Iar în marginea târgului, oameni 
nevoiaşi jertfeau sfântului Ignat râmătorii şi rânjeau la noi 
dintre stâlpi de fum, ascuţindu-şi dinţii pentru praznicele 
sărbătorilor. După ce am lepădat de pe noi, la han, la 
Elefterie, straiele cele grele, ne-am înfăţişat la curte, unde 
am găsit, mai cu samă în preajma cuhniilor, mare hărnicie. 
Sosiseră chiar în aceea dimineaţă sănii cu poloboace de la 
Cotnari şi unii dintre slujitori se dovedeau a fi prea veseli. 
Fiind însă toate spre slava şi sănătatea luminăţiei sale 
Vasilie, al cărui patron cădea chiar în fruntea lui ianuarie, la 
o săptămână după Crăciun, uncheşul socotea că trebuie să-i 
iertăm. 

— Afară de asta, ţara a fost în mare năcaz, adăoga el; şi 
pământenii s-au deprins a-l uita, cu ajutorul băuturii. 
Adevăr este că, la bucurie, tot cu vin se îndeletnicesc. Nu-i 
putem schimba; deci să-i lăsăm cum sunt. 

Măria sa Vasilie-Vodă era sârguitor ca totdeauna la treburi 
ale divanului. S-a arătat bucuros de plocoane; mai ales de 
blăni şi, mai presus, de sama vămii de Soroca, unde era un 
bun vad al neguţătorilor. A dat poruncă vistieriei să 
primească şi să numere întocmai aurul şi argintul şi a bătut 
pe umărul cel mai nalt pe uncheşul meu, juruindu-i un strai 
deosebit de catifea italienească. A fost mulţămit şi de puiul 
de căprioară, mirându-se că nu-i adus pentru masa măriei 
sale. 


— Dacă-i pentru domniţă, îmi pare şi mai bine, a binevoit 
a-mi spune luminăţia sa. Postelnicele Bogdănuţ, să i-l duci 
tu singur. Să-i daţi sălaş şi sare, să se bucure şi o biată 
lighioană la curtea Domniei mele. Trebuie să-ţi spun, 
pârcalabe Sorocene, a adaos Vodă întorcându-se cătră 
uncheşul meu, că după atâtea îngenuncheri şi rugăciuni, 
ţinând întregul post al Sfintei Naşteri, vreme de cinci 
săptămâni şi cinci zile, se pare că Dumnezeu milostivul 
începe a-şi întoarce cătră noi lumina feţei sale. Am primit, 
pârcalabe Sorocene, din Ţara Leşască, bună veste, cum că, 
îndată ce-or zburda mieii în primăvară, se porneşte de 
cătră boierii de-acolo mare vânătoare la apa Niprului. 

Uncheşul meu a încuviinţat din cap, privind într-o parte, şi 
a arătat oarecare bucurie. 

— Asta-i veste bună, măria ta. Să vedem. 

— Nu te îndoi, o filosoafe! a strigat Vasilie-Vodă. 

Şi a bătut iar pe uncheşul meu, cu palma, peste celalalt 
umăr. 

În aceeaşi vreme, am suferit în firea mea o altă schimbare. 
De obicei, nimic din ce mă împresura nu scăpa privirilor 
mele; toate intrau în mine ca nişte săgeți. Acuma nu mai 
eram cu luare-aminte decât pentru ceea ce se petrecea în 
lăuntrul meu. 

Am privit aproape fără să văd şi am ascultat hursuz 
jocurile, cabazlâcurile şi cântecele slujitorimii la ziua măriei 
sale. N-aş putea arăta dacă întâmplarea mea cu domniţa s-a 
petrecut înainte de ele, ori după ele. După ce-i înfăţişasem 
darul meu, faţă de maria sa Doamna Teodosia şi faţă de 
jupânesele care se aflau la odăile Doamnei, întru una 
cercam şi căutam prilej ca să găsesc singură pe domniţă, 
să-i spun ceva. Nu ştiam anume ce trebuia să-i spun, dar 
aveam nevoie să-i vorbesc. Aşa, într-o după-amiază, când mi 
se pare că bătea soarele pieziş în gangul unde am intrat, 
am văzut căprioara mea căutând să apuce cu botişoru-i 
negru un smoc de lumină, ca şi cum ar fi fost iarba unei 
poieni; şi îndată după căprioară, s-a arătat şi Ruxanda. 


S-a mirat că mă vede; totdeauna se mira de asta. 

— Ce cauţi aici, Sorocene? 

I-am răspuns că o caut pe măria sa. S-a mirat iarăşi. 

— Măria ta, să nu te miri, i-am zis, căci eu, de când m-am 
întors de la Soroca, nici n-am altă îndeletnicire. 

— Cum se poate? 

— Da, măria ta. Puiul acesta de sălbătăciune mă înţelege; 
de aceea se uită astfel la mine. 

— Văd; eu însă nu mă pot uita ca el. 

— Ştiu, măria ta; din pricina asta, de multe ori îmi doresc 
moartea. 

— Sorocene, să ştii că de vorba asta m-am spăriat; să n-o 
mai spui. De ce te uiţi aşa la mine? Parcă aş fi un duşman. 
Dacă ai avea puţină judecată, ai lepăda asemenea gânduri 
şi vorbe. Domnia ta nu eşti decât un copil. Eu am să 
îmbătrânesc în altă ţară. 

Când a lăsat să cadă vorba asta, cu amărăciune, eu m-am 
risipit la picioarele ei; i-am cuprins genunchii; mi-am plecat 
fruntea şi i-am sărutat condurii; am ridicat ochii şi am 
văzut-o frământându-se în strânsoarea mea; şi-a proptit 
palmele în obrazul meu şi m-a respins; eu m-am suit în sus 
fără să-i dau drumul şi am sărutat-o pe umăr şi subt 
urechea stângă. Atunci a tresărit cu mânie şi m-a respins a 
doua oară. 

S-au auzit paşi. S-a smuncit îndărăt, ieşind din braţul meu 
mai uşor decât mi-aş fi putut închipui. Subt ameninţarea 
sprâncenelor ei, m-am simţit pierdut. Ca să fac ceva, am 
prins de după gât vătuiul şi abia îmi stăpâneam răsufletul 
greu, neştiind ce are să se întâmple. Cunoscusem paşii şi 
auzisem glasul lui Vodă. 

Când am îndrăznit a privi spre domniţă, am văzut-o 
liniştită şi zâmbind. Măria sa Vasilie-Vodă a ieşit de după 
colţ şi s-a oprit. 

— A venit Soroceanu să-şi vadă puiul de capră sălbatică, a 
zis domniţa. Îi spune la ureche stihuri elineşti şi i-i jale că s- 
a despărţit de el. 


— E un copil, a binevoit a-şi da părerea măria sa. 

Ruxanda a râs. 

— Aşa i-am spus şi eu. 

Şi a rostit, ca şi cum ar fi mestecat miere în vârful buzelor 
două stihuri saphice: 

Poale în alt veac un suflet Îşi va aduce aminte de noi... 

— Cunoaşte asemenea lucruri nepotul lui Soroceanu? s-a 
mirat Vodă. Eu socoteam că uncheşul lui nu l-a învăţat decât 
pilde. 

— Cunoaşte, l-a încredinţat Ruxanda. Poţi să ai nădejde în 
ştiinţa lui şi să-l trimeţi, dacă ai nevoie, sol la unguri şi la 
leşi, chiar şi la Țarigrad. Să fii încredinţat, măria ta, că nu te 
dă de sminteală. 

— Bine, să vedem, a încheiat cu bunătate măria sa Vodă. 
Vină după mine, postelnicele. 

Domnița a rămas singură, cuprinzând sălbătăciunea cum o 
ţinusem eu şi s-a uitat într-o parte şi pe sub sprâncene după 
mine, cu o privire batjocoritoare, în care eu am găsit ceva şi 
pentru fundul sufletului meu. 

Asta, cred eu, a fost pricina drumului meu în Lehia, cu o 
carte de mare taină. Acea carte, al cărei cuprins nu-l 
cunoşteam, o alcătuise pan Iosif Kotnarski. Am plecat cu ea, 
cu bani destui, cu porunci straşnice a lui Vodă şi cu sfaturi 
multe de la uncheşul meu. Însă nu plecam bucuros, deşi o 
asemenea slujbă era începutul norocului meu de curtean. 
Mulţi dintre coconii de case mari îmi zâmbeau şi mă 
firitiseau, înțelegând ceva. La asemenea vorbe şi zâmbete, 
uncheşul mă învățase că trebuie să tac, să mă închin şi să 
par şi eu vesel, iar mai ales să fiu încredinţat că fiecare 
păreche de ochi care mă petrece nu e a unui prietin. 

Călărind spre Liov şi pe urmă spre Varşovia, cu cei doi 
slujitori de la curte care-mi ţineau tovărăşie şi strajă, 
puneam la cale în felurite chipuri, în mintea mea, pieirea 
pisarului leah. Pe el îl găseam deocamdată vinovat de toate 
durerile mele; eram încredinţat că domniţa are pentru el o 
anumită privire; deci trebuia să cadă undeva într-o râpă, la 


un război, străbătut de o săgeată a mea, ori trebuia să-l 
pândească Mitriţă, cu sulița lui scurtă, într-o sară, şi să-i 
deie o lovitură la subsuoara stingă. Mă încăpăţânam să-l 
văd murind în deosebite feluri, fără ca asta să-mi 
răcorească sufletul bolnav. 

După ce am pus în mâna lui pan lanuş Ragivil, în cetatea 
Varşoviei, cartea de la socrul său Vasilie-Vodă, am mai 
rămas o vreme în graniţele Lehiei şi am putut vedea cu 
ochii mei mare pregătire a hatmanilor Coroanei împotriva 
lui Hmil şi a cazacilor de la Pragurile Niprului. Îndată a 
purces zvon la toate ţinuturile cum că s-au mişcat 
pretutindeni tabunurile hanului de la Crâm şi s-au strâns 
cătră păşunile dinspre Lehia o sută de mii de călăreţi nohai. 
Şi cu acea sută de mii de necredincioşi s-au împreunat 
taberile lui Hmil hatman, cu praporele şi carăle de război - 
mare putere şi silă. Ar fi strigat crainicii lui Hmil în toate 
târgurile Ucrainei că a dat Dumnezeu în sfârşit să vie cel 
din urmă an al boierilor leşi; că niciunul n-are să mai 
rămâie sub soare, iar cenuşa lor, amestecată cu a palatelor, 
are să fie cernută şi viscolită de vânt. Pe când se spuneau 
acestea în toate părţile şi prostimea aştepta sfârşitul lumii, 
a ieşit Cazimir-Crai cu iuţeală la trei zile depărtare în sus de 
Cameniţă, având cu sine pedeştri bine legaţi şi călărimea 
cea îmbrăcată în fier a şleahticilor. Faţă de puzderia 
tătarilor şi cazacilor, Craiul n-avea decât a treia parte. Pe 
loc au strigat trâmbiţile năvală şi au bătut tâmpenele. 
Craiul însuşi a înălţat sabia cea mare. Şi aşa.fel au fost loviți 
necredincioşii şi ucrainţii, încât în clipă au căzut pe spate şi 
au pornit în risipă. l-au tăiat pedegştrii Craiului cum au vrut; 
i-au măcinat în copitele cailor şleahticii trei ceasuri fără 
oprire, încât a fugit şi hanul, a fugit şi Hmil şi nu s-au mai 
oprit până la marginea pustiurilor; iar acolo au stătut şi au 
stupit sânge, de scârbă. 

Când am aflat această bună veste, am sărit pe cal. Am 
întrebat în toate părţile ca să mă întemeiez mai bine; am 
cerut deslegare şi la curtea lui pan lanuş Ragivil şi însăşi 


doamna Maria, cu glasul său, mi-a răspuns că Maica 
Domnului s-a milostivit asupra creştinilor şi asupra casei lui 
Vasilie-Vodă. Îndoială nu poate fi; singur pan lanuş i-a 
trimes cu bucurie răspuns de pe câmpul de biruinţă, scriind 
cartea călare şi privind cum fug sălbaticii. 

Am pornit la Moldova. Dar ştirea ajunsese la Iaşi înaintea 
mea; şi în ziua în care o primise, măria sa Vasilie-Vodă 
dăduse poruncă să se desfunde, pentru slujitorime, două 
antale de vin. Se dusese în rugăciune la sfânta mănăstire 
Golia şi când se întorsese, vizitiii şi aprozii şi copiii de casă 
umblau parcă erau de lemn în preajma măriei sale, aşa 
erau de bucuroşi şi de beţi. Măria sa a zâmbit a râde şi i-a 
iertat pe toţi poruncindu-le numai câte cinci toiege la 
partea cu care se aşează omul pe scaun. 

Deci m-am bucurat şi eu, văzând obrazul domniţei 
Ruxanda mai luminat. M-am bucurat că a binevoita mă 
primi ca să-i spun veşti de la Maria doamna. l-am spus toate 
câte am ştiut; şi am îndrăznit a cuprinde sub braţ capul 
căprioarei, sărutându-i ochii. Domnița şi-a închinat puţin 
sprâncenele, apoi a părut că nu mă vede şi a rămas ca într- 
o visare, cu gândul dus la cele ce-i spusesem. În mintea mea 
puţină îmi făceam o socoteală că am scăpat de Timotei, 
feciorul lui Hmil. Nu-mi mai rămânea decât pan Iosif şi-mi 
pregăteam, în cugetările mele bolnave, felurite mijloace ca 
să-l fac să treacă din viaţă înainte de ceasul scris de 
Dumnezeu. Nu mă puteam, însă, opri la nimic hotărât. În 
mine tremurau, ca ape bătute de vânt, îndoielile şi 
nehotărârile. 

Văzându-mă uncheşul meu pârcalabul atât de slăbit şi cu 
ochii tulburi, a rugat pe măria sa Vodă-Vasilie să se 
milostivească a-mi da alte slujbe, cu osteneli îndelungi şi 
drumuri depărtate. M-am supus fără îndoială şi poruncii 
părintelui meu şi hotărârii lui Vodă, dar îi amestecam cu 
pan Iosif în gândurile mele duşmănoase. Astfel mi-am 
purtat alt răstimp de vreme suferinţa, ne mai nădăjduind 
pentru viaţa mea nimic altceva decât întoarcerile la Iaşi. 


XI. 

Ce înseamnă în această lume şi în această viaţă o floare şi 
o sărutare. 

Într-o zi de duminică, pe vreme de ploaie, am auzit, destul 
de dimineaţă, prin uşa deschisă, glasul uncheşului meu. În 
acea lună de vară, în toiul căldurilor şi al secerişului, erau 
puţini musafiri la hanul lui Elefterie. Îndată după glasul 
părcălabului au sunat copite de cai şi huruire de căruţă pe 
caldarâm. Nu m-am mişcat ca-n alte daţi, cu bucurie, spre 
cel care era sângele meu, cum obişnuia să spuie uncheşul. 
De multă vreme eu eram întruna nemulţămit şi ghimpos. 
Totuşi, când i-am auzit pasul în faţa chiliei mele, m-am 
sculat şi l-am întâmpinat, sărutându-i mâna. Apoi m-am tras 
un pas îndărăt şi l-am privit. Nu era schimbat în înfăţişarea 
lui dinafară; nici nu slăbise, nici nu se îngrăşase. Lumina din 
ochii lui era tot aşa de ageră, însă dincolo de acea lucire a 
duhului său, eu am ştiut să cetesc una din întristările care-l 
rodeau din vreme în vreme. 

Mi-a cuprins dreapta între palmele lui, şi-a pus buzele 
uscate pe fruntea mea şi a oftat. 

— Băiete, a vorbit el strâmbându-şi o mustață, arată-mi pe 
ce colţ de divan pot sta, ca să-mi hodinesc ciolanele. Vin 
într-o întinsoare, de la Soroca. Nu m-am oprit decât la uşa 
iatacului măriei sale, ca să-l trezesc pe măria sa din somn, 
să-i spun ce-aveam de spus. Căruţa a ajuns din urmă şi m-a 
aşteptat, ca la o vreme de bejenie. A intrat la han odată cu 
mine. Socoteam să mă bucur la vederea ta. le găsesc cu 
fruntea fierbinte şi cu ochii cufundaţi în cap. Îmi închipuiam 
că trudele la care te-a supus măria sa, drumurile 
necontenite la ispravnicii de ţinuturi, hotarnicele la care ai 
fost, împlinirile pe care le-ai săvârşit din porunca prea 
înaltă a măriei sale, să-ţi fi alungat alte osteneli şi 
nesomnuri; dar bag de samă că m-am înşelat, aşa cum se 
înşală toţi pe lumea asta. Eu nădăjduiam să-ţi văd suferinţa 
scăzând; tu nădăjduiai să-ţi vezi dragostele izbândind: 
amândoi ne înşelăm. 


Eu mă lăsasem în faţa lui pe un scăunel şi-mi plecasem 
fruntea. 

Uncheşul şi-a aşezat mâna lui dreaptă pe umărul meu 
stâng. Am tresărit. 

— Eşti tot bolnav, a zis el încet. Acu-i vremea să le 
isprăveşti toate. Am însă credinţă că Dumnezeu va face să 
fie bună rânduială. Întâi trebuie să trec eu dincolo, pe 
celalalt tărâm, şi pe urmă tu, după ce vei fi lăsat o urmă, ca 
să nu se stingă acest neam al Sorocenilor. 

Am izbutit să vorbesc: 

— Văd, uhcheşule, că ai veşti rele. 

El a dat din cap. Aşa era: avea veşti rele. Afară ploua 
mărunt, cu învăluiri de vânt. Negura aceasta de ploaie o 
văzusem în fundul ochilor lui. 

— Ascultă, mi-a zis el, îndârjindu-se şi scuturându-se de 
slăbăciune. Anul trecut, când a dat Dumnezeu lui Cazimir- 
Crai acea mare biruinţă, lonăşcuţă, pârcalabul de la Hotin, 
s-a pornit cu mare vâlvă să aducă lui Vodă cel dintâi vestea. 
Cum a auzit luminăţia sa acea veste, s-a bucurat nespus, s-a 
ridicat din jilţ, a bătut din palme şi a poruncit să i se aducă 
haină de sobol, ca să îmbrace pe lonăşcuţă. A îmbrăcat o 
veste, crezând că îmbracă o faptă. M-am bucurat şi eu 
atuncea, pe cât se poate bucura un om care cunoaşte 
schimbările lumii. În treburile împăraţilor multe sunt ca 
bătăile de vânt care poartă năsipurile, astăzi ici şi mâni 
dincolo. Deci m-am bucurat, temându-mă de bucuria mea. 
lată că, anul acesta, s-au sculat crâmlenii cu mai mare silă. 
A mişcat şi Hmil toate taberile căzăceşti; a scos la război 
noroadele de ţărani cu topoarele şi căzăcimea de la 
Pragurile Niprului cu săbiile. Şi rupând pacea pe care o 
tocmise cu leşii la Biserica Albă, a stârnit un război mai 
crâncen decât celalalt. Nu numai a rupt pacea cu creştinii, 
dar s-a sfătuit cu Han-lătar cel mare şi cu sultanii să 
doboare sub fier tot ce-a fi viu şi să nu mai primească nici 
un rob. Asemenea război au făcut. Şi de unde ne aşteptam 
la altă izbândă a oştilor Craiului, iată vine veste că toate 


armiile leşilor, şi pedestrime şi călărime, au fost sfărâmate 
şi trecute sub sabie, aşa că n-a mai ieşit nimeni cu viaţă 
dintre cei prinşi şi căzuţi ori alungaţi. A pierit şi Kalinovski 
hatmanul cu feciorul său, singurul pe care-l avea: deci i s-a 
stins neamul. Cum am primit ştire, eu m-am repezit ş-am 
venit s-o spun măriei sale, după cuviinţă. Luminăţia sa 
Vasilie-Vodă trebuia să se supere pe veste, dar s-a supărat 
pe mine; şi eu am plecat fruntea cu umilinţă. Deci fiind eu 
pricina înfrângerii leşilor cum a fost lonăşcuţă a biruinţii, 
am căutat să fac eu un dar măriei sale, închipuindu-mi că-i 
mai de preţ decât o haină de sobol. 

— Slăvite Doamne, i-am spus eu, caută şi scoate din 
această împrejurare neplăcută tot binele care se poate, în 
urma mea, vine solie de la Hmil pentru nunta domniţei. 
Primeşte-o bine; la urmă fă chiar nuntă copilei măriei tale, 
ca să te aperi de primejdie - şi să poţi folosi mai pe urmă, 
pentru treburile măriei tale, puterea Cazacului. 

— Ai putut da domnia ta asemenea sfat lui Vodă? 

— I-am dat. Asta iese dintr-o rânduială a retoricei. Dar 
Vodă n-a vrut să ştie nimic şi s-a supărat. 

— Foarte bine; luminăţia sa Vodă are dreptate. 

— Da. Aşa i-am spus şi eu că are dreptate să se supere. 
Atuncea m-a întrebat măria sa dacă mi-i drag cumva Hmil 
hatman. 

— Să mă ferească Dumnezeu, măria ta, zic. Nu poftesc să 
am scaun alăturea cu hatmanul la o desfătare. Mie îmi place 
vinul şi hatmanului îi place horilca. 

— Dar Timotei Hmelnițki îţi place? a zis atunci măria sa 
Vasilie-Vodă. 

— N-am nimica, măria ta, cu limotei Hmelnițki, am 
răspuns. Eu îs bătrân, ele tânăr; şi nu mi-i nepot. Măria sa 
a râs iar şi a zis: 

— Bine, bine. După aceea s-a gândit, s-a gândit şi a hotărât 
că altfel nu se poate şi numaidecât trebuie să facă domniţei 
nuntă. 

— A hotărât asta măria sa? Nu se poate! 


— A hotărât după o rânduială a retoricei, precum ţi-am 
spus, Bogdănuţ. Eu i-am arătat că lucrul nu trebuie săvârşit 
chiar cât ai bate în palme. 

— Ba la ce-ar fi bună întârzierea? m-a mustrat măria sa. 
Din acest sfat a mai ieşit ceva. Vodă a împărtăşit boierilor 
vorbele mele despre Hmil hatman şi despre Timotei, 
feciorul lui Hmil; şi boierii râd şi le spun altora. Şi toată 
lumea pricepe că eu am fost cu duşmănie împotriva lor, pe 
când măria sa a hotărât altfel, cu mare cuminţenie pentru 
binele ţării. Văzându-te acuma şi pe tine în starea în care 
eşti, poţi pricepe câte pricini de bucurie mi se adaugă. 

Mi-am lăsat fruntea pe umărul bătrânului şi am închis 
pleoapele grele ca de plumb. 

— Uncheşule, am grăit eu, văd că toate ale vieţii şi ale 
lumii sunt împotriva mea. Dă-mi un sfat: ce pot face? 

Pârcalabul mi-a cuprins fruntea cu palma şi mi-a ţinut 
strâns lângă inima lui capul. 

— Ascultă, Bogdănuţ, a zis el încet; amărăciunea ta mă 
înveninează mai mult pe mine. Căci dacă tu te prăpădeşti, 
nu pier numai eu. Piere tot neamul nostru cel viitor. Ştiu eu 
că tinereţa ta nu poate pătrunde asemenea adevăr. Cearcă 
însă şi-l înţelege. Fă orişice. Suie-te în lună; cufundă-te în 
pământ; însă păstrează-ţi fiinţa. Dumnezeu îţi va da alinare. 
Ai să vezi cât de înşelătoare sunt toate ale tinereţii şi ale 
iubirii. Statornică e numai această simţire care mă leagă pe 
mine de tine şi care, la vreme, are să te lege şi pe tine de 
altul ieşit din sângele tău. Mi-a spus odată un învăţat de la 
Eghipet că omul, în acest chip, se poate socoti fără moarte 
şi numai aceasta e dragostea cea adevărată, cu prelungiri 
în viitorul necunoscut şi-n fundul mormintelor. 

Nu pot spune acuma dacă acestea întocmai au fost vorbele 
pârcălabului. Poate mai mult am simţit ce voia să-mi spuie. 
Ori poate din inima lui trecea într-a mea ca un sânge al 
durerii lui. 

Am văzut în ochii lui lacrimi. Şi dintrodată mi s-a părut mai 
slab şi mai îmbătrânit. Mi-a fost milă de el şi i-am sărutat pe 


rând mânile. Erau reci, cu degetele lungi. 

— Spune-mi, uncheşule, ce trebuie să fac? am întrebat eu 
şoptit. 

El a tăcut un timp, aşteptând să-i vie liniştea. Apoi a ridicat 
fruntea pleşuvă. 

— Ascultă, Bogdănuţ, a grăit el. Întâi trebuie să vezi pe 
măria sa domniţa Ruxanda. 

— Nu, nu se poate, uncheşule. 

— Ba da, Bogdăânuţ. Dacă se plineşte voia lui Dumnezeu, 
atunci domniţa se duce şi se poate să nu se mai întoarcă în 
acest pământ. Rămâne străină şi prăpădită, ca şi cum ar 
muri. Trebuie să te înfăţişezi, ca să te ierte pentru 
îndrăzneala ta. I-am şi vorbit şi am rugat-o să nu se supere 
că tu nu poţi petrece la nunta măriei sale. 

— Când i-ai vorbit, uncheşule, de asemenea lucruri? 

— Am avut vreme pentru toate, băiete. Am început treaba 
de dimineaţă şi am limbă harnică, precum ştii. Deci 
cunoscând că trebuie să pleci, ca să nu vezi frumuseţa şi 
vrednicia lui Timotei Hmelnițki, am hotărât să stai gata la 
porunca mea. Când a ajunge cinstitul mire pe Nistru şi va 
trece hotarul, tu încalici şi te sui în munte, la schitul nostru. 
Ai să duci acolo diata mea, scrisă cuviincios şi întărită de 
măria sa Vasilie-Vodă. Spun eu în această diată despre 
păduri şi despre rânduiala veniturilor, şi câte rugăciuni să 
se facă pe an, şi când anume, pentru sufletele Sorocenilor. 
Am legat-o şi cu blăstăm de la vlădica Gherontie din sfânta 
Mănăstire Neamţu. Ai s-o ceteşti de la alfa la omega şi ai să 
cugeţi, stând sara la masă cu dânsa dinainte. După ce te vei 
hodini o zi la schit ai să te înţelegi cu monahul de acolo şi cu 
fratele Filip; şi aveţi s-aduceţi din târg de la Roman ori din 
Suceavă un meşter care să deschidă şi să zidească gropniță 
sub naosul bisericuţei. Acolo, într-o firidă, să mă închideţi 
pe mine când va binevoi Dumnezeu să-mi deie drumul la 
hodină. Acest ceas - ţi-am mai spus şi altădată - să ştii că 
nu-i departe. 


Am stat cu uimire ascultând toate aceste rânduieli şi nu 
credeam nimic. Nu credeam nici în sosirea lui Timotei, 
mirele din Ucraina. Îmi venea încă greu să cred în altceva 
decât în dorinţele mele, îndoindu-mă în acelaşi timp de cele 
ce credeam. 

— Bine, a vorbit iar uncheşul, tu ascultă ce spun eu şi 
îndeplineşte întocmai. Dacă rânduiala lumii va fi alta, toate 
vor fi depărtate şi schimbate. Dar tu să ştii că, de la 
începutul oamenilor şi până în zilele noastre, nu s-a văzut 
încă tânăr înţelept, nici proroc. Să făptuiască tinerii însă 
numai ceea ce le vor porunci bătrânii. 

— Bătrânii cei înţelepţi, uncheşule. 

— Asta este, căci sunt şi bătrâni nebuni. Aş crede că şi eu 
astăzi am fost nebun, dacă nu mi-aş fi dat sama de nebunia 
mea. Fiecare prostie cu ispăşirea ei. Îmi va veni deci şi mie 
ceasul să-mi plătesc neînţelepciunile. Iar tu să faci cum te 
sfătuiesc. 

— Voi face cum porunceşti, uncheşule, m-am supus eu. 

Cât a stat pârcalabul la scaunul ţării şi în preajma 
luminăţiei sale Vasilie-Vodă cu acel prilej al pregătirilor de 
nuntă, a poftirii solilor, a alcătuirii ţeremoniilor, a izvoadelor 
de musafiri, mâncări, petreceri şi pehlivanii, n-a lipsit o zi să 
nu stea lângă mine ca un bun dascăl, iar mai ales ca un 
părinte, priveghindu-mi inima. Mi s-a părut în acel timp că 
pentru mine îşi prelungeşte diata, vorbind şi de treburile 
țarii şi de oameni. Toate au fost ca seminţe, din care a 
înflorit mai târziu şi în mine o parte din înţelepciunea lui. Au 
fost un fel de împărtăşanii blânde, în care mă simţeam din 
ce în ce mai bine şi din ce în ce iarăşi mai apropiat de el. 
Multe nu le desfăceam de împrejurări; înţelesul altora mi-a 
apărut mai târziu, ca acele izvoare care intră sub pământ şi 
ies undeva, departe, iarăşi la lumină. Aşa mi-a povestit el 
într-un rând despre nişte nebune cuvinte pe care le-ar fi 
rostit după multă băutură de vin Ciogolea spătar, într-o 
adunare de boieri. 


— Gardul se lăuda într-o zi că are proptele, ar fi zis 
Ciogolea, râzând. Dar dacă le are azi nu le mai are mâni. 
Pot să cadă ori să facă picioare şi să se schimbe din loc. Pe o 
proptea ca aceasta ar fi chemând-o Gheorghiţă logofăt. 

Boierii, ameţiţi şi ei, dar buni prietini ai lui Ciogolea, l-au 
întrebat dacă pe cealaltă proptea care-i încă în pădure, n-o 
chiamă cumva Hmil Hatman. 

— Se poate... se poate... a râs el. Asta are să fie mai greu 
de dat jos; dar dacă s-a întâmplat să pălească într-însa leşii 
cu piciorul, atuncea domniile slăvite pot cădea cu sunet. 

— Parcă vorbeai de gard... l-a înţepat cineva. 

— Aşa este: gardurile nalte cad cu huiet. Aşa scrie la 
psalmist. 

— Mai întâi, mă învăţa pârcalabul, la psalmist nu scrie 
astfel. Al doilea, boierul, când se îmbată şi se află în 
adunare, ar trebui să aibă un slujitor anume care să-i puie 
lăcata la gură şi să învârtă cheia de două ori. Al treilea, de 
aici poţi vedea că o răutate nu vine niciodată fără tovărăşie. 
Vra să zică, cel mai apropiat sfetnic al măriei sale, 
Gheorghiţă mare logofăt, nu-i mai este cu priinţă. Chiar 
dacă n-am crede vorbele băutorilor de vin, destul semn rău 
este că aceste vorbe se spun. 

Într-alt rând mi-a arătat cum merg soliile peste Nistru. 
Trec şi se întorc şi par a nu se mai isprăvi. Dar cum s-a dus 
Ciogolea spătar, care-i băutor vârtos, încât pot sta 
noroadele ca să-l privească şi să-l laude, toate au ajuns la 
sfârşit bun. Mirele zice că vine, dar se teme de capcană, ca 
un lupan care a câştigat înţelegere. Deci trebuie să treacă 
în Ucraina, la Cehrin, o samă de boieri moldoveni şi să 
rămâie acolo sub mâna lui Hmil hatman, cât va ţine veselia 
de la laşi. Dacă nu trece şi Ştefăniţă, nepotul măriei sale 
Vodă Vasilie, nici Timuş nu se apropie de Nistru. Dacă nu se 
mai adaogă şi alţi nepoți, şi alte rudenii ale Domnului, 
Timuş nu se mişcă de la lampol. Aşa, măria sa, după cea 
jurat faţă de sfânta evanghelie şi faţă de prea sfinţitul 
Varlaam mitropolitul, a trebuit să trimeată şi boieri zălog în 


Ucraina nu au unde se ţine jurămintele; e loc deschis; trec 
în zare, se suie în sus; nu se mai ştie nimic de ele. Pe când 
zăloagele le vezi, le poţi apuca de grumaz şi le poţi scurta. 

Când a purces Ciogolea, grăia uncheşul meu, eu l-am 
învăţat ce să spuie lui Hmil hatman. Mărite hatman Hmil, 
să-i spuie, nunta se începe sub privegherea lui Dumnezeu; 
şi măcar la nuntă, ca şi la botez, creştinul trebuie să creadă 
în fratele său. Nunta se începe cuviincios şi se isprăveşte cu 
haz. lar măria ta începi cu sfârşitul. 

— Şi Ciogolea a spus aceste vorbe? am întrebat eu. 

— L-am întrebat pe Ciogolea după ce s-a întors. Mi-a 
răspuns că atâta s-a îndeletnicit cu paharul, încât n-a avut 
vreme să deschidă pentru altceva gura. Aşa că a rămas tot 
cum binevoieşte Hmil. El nu-i creştin; e cazac; râde şi habar 
n-are de cărţile noastre. Îşi face cruce şi taie cu sabia; pe 
urmă iar îşi face cruce. 

La sfârşitul săptămânii a doua din luna lui august, anul 
1652, pârcalabul mi-a poruncit să mă înfăţişez la casa cea 
mică a Doamnei, la ceasul al şaselea din zi. Atuncea măria 
sa Vodă Vasilie era încă la masă; dar slujba ce aveam a 
primi trebuia să mi-o încredinţeze domniţa. Deci am înţeles, 
cu mare sfâşiere a inimii că, după ce s-au încheiat toate 
orânduielile şi au trecut la Cehrin toate încredinţările şi toţi 
ostaticii, Timuş, feciorul lui Bogdan Hmelnițki hatman, s-a 
pornit să vie la laşi, la veselia nunţii. 

Am intrat, cu fruntea plecată, într-un gang unde mai 
fusesem şi unde stătuse mărturie între mine şi între 
domniţă un pui de sălbătăciune din pădurile Nistrului. Am 
găsit pe Ruxanda la firida unei ferestre desfundate, trăgând 
spre ea, dintr-un răzor de afară, o steblă de rujă încărcată 
de flori. Căprioara nu mai era. 

Auzind paşi, măria sa a întors puţin fruntea, a rupt o 
floare, pe care o mângâia cu degetele urmând s-o 
privească, şi a aşteptat să mă opresc. 

M-a întrebat, deşi mă vedea: 

— Domnia ta eşti, Sorocene? 


Mi-am închipuit că mă schimbasem şi slăbisem şi nu mă 
mai cunoaşte. 

— Eu sunt, măria ta. 

Ştiam că n-are ce-mi spune; îmi bătea inima grăbit. Soarta 
rânduia dragostei mele numai înşelare. Erau pe lume 
oameni pe care măria sa îi putea privi cu mai multă bucurie. 
Cu toate acestea, aveam o mângâiere, de vreme ce stăteam 
şi eu în faţa măriei sale. Avusesem cândva o izbândă, când 
atinsesem acel trup, care nu trebuia să fie al meu niciodată. 
Deşi în mine atârnau lacrimi, ochii îmi erau uscați. Şi deşi 
ştiam că pierd tot, încă mai nădăjduiam într-un cutremur, 
într-o revărsare de ape, într-un vârtej al lui Dumnezeu. 

Domnița mă privea cu luare-aminte, aşteptând poate să-i 
vorbesc. Se mira că întârzii în nehotărâre şi gânduri. Nu 
eram în stare să-i spun nimic. M-am apropiat c-o mişcare 
iute, i-am cuprins mâna şi am îngenunchiat, cum mai 
făcusem odată. Ea m-a oprit şi am simţit cum mă trage, c-o 
mişcare uşoară în sus. 

— Sărută-mă, Sorocene, a zis ea zâmbind, şi după ce m-oi 
duce, adă-ţi aminte de mine. Am înţeles, de la uncheşul 
domniei tale pârcalabul, că ţi-am făcut rău; dar eu nu sunt 
vinovată cu nimica. Şi nefiind întru nimic vinovată nici 
pentru altele, iată-mă cu mult mai mâhnită decât domnia ta. 

N-am îndrăznit să-i ating obrazul. Ea m-a împuns cu 
privirea şi a bătut din picior. 

— Fă cum îţi poruncesc; se poate întâmpla să nu ne mai 
întâlnim niciodată în această viaţă şi poate nici într-o viaţă 
viitoare. 

Cum râdea, i-am zărit lacrimile. Atuncea a tresărit în mine 
demonul pe care îl moştenisem de la neamurile 
părcălabului. 

— Măria ta, am suspinat, lacrimile acestea sunt poate 
pentru '[ara Moldovei, ori poate mai degrabă pentru Ţara 
Leşască. 

— Sorocene, mi-a răspuns ea cu trufie, sunt pentru toţi cei 
cu care am fost bună şi cărora le-am fost dragă. 


Abia atunci m-am hotărât s-o sărut ori pe unul din acei 
ochi ascuţiţi ori la coada de rândunică a unei sprâncene. 
Dar ea s-a retras smulgându-şi mâna. Mi-a rămas între 
degete floarea de rujă. Am vrut să mă reped. Ea m-a oprit 
cu privirea. 

— Măria ta, am îngânat cu spaimă, iartă-mă. 

— Poate voiai să vezi căprioara, a râs ea. Am aflat astăzi 
veste rea N-are să se mai arate decât pe talgerele cazacilor. 

Au să mănânce căprioara, pe urmă au să ia talgerele de 
argint şi au să se ducă, mă gândeam eu, fără să înţeleg de 
ce am rămas singur. Priveam rătăcit în juru-mi. Nu vedeam; 
auzeam numai umblet cătră sufragerie şi glasurile 
slujitorilor medelniceri. Ştiam că nu trebuie să mă duc într- 
acolo. Am făcut totuşi câţiva paşi, hotărât să întreb, râzând, 
pe cineva, dacă nu s-a risipit turnul Goliei. Atunci, fără să 
înţeleg cum, şi de unde, s-a arătat uncheşul, cu zâmbetul lui 
pieziş. Lângă el, cu privirea mânioasă pe care i-o 
cunoşteam, măria sa domniţa Ruxanda. Întâi a deschis uşa 
de la cămara ei; apoi a venit repede cătră mine. 

— Porunceşte-i! a zis ea cătră uncheş. 

Eu am înţeles ce fel de poruncă trebuie să primesc. 

M-am plecat să-i sărut de rămas bun mânuţa. Măria sa m-a 
cuprins cu zece degete de cap, smulgându-mi părul în 
laturi, înainte şi îndărăt. În acelaşi timp m-a sărutat. N-a 
fost o sărutare de tovarăş, ori de prietin, ori de rudă; ci 
sărutare de ibovnic. M-a părăsit, a intrat în cămară şi a 
închis uşa. Pârcalabul râdea. 


Nu puteam, în clipa aceea, lămuri vălmăşagul din mine. Aş 
fi putut să-l asemuiesc cu o întâmplare pe care am avut-o 
într-o noapte de ger, când a trebuit să stau cu pădurarii 
afară sub cetină, în preajma unui foc mare. Pe o parte 
simţeam fierbinţeala jarului şi a vâlvătăilor, iar pe de alta 
îngheţul întunericului. Uncheşul mă scotea la soare; 
închideam pleoapele, orbit, şi mă scuturau fiori. Am aruncat 
floarea de rujă pe care o păstram în pumn, ca s-o calce 
alaiul nunţii. Am dus mâna la gură, pipăind buzele, cercând 
să prind ceva din ceea ce-mi lăsase fiinţa pe care o 
părăseam. 

— Grăbeşte-te, îmi zise uncheşul. Te-aşteaptă fratele Filip 
şi cu Mitriţă, ca să porniţi la Schit. 

Am trecut înaintea lui, ameţit, şi el m-a mânat din urmă 
până la hanul lui Elefterie. Acolo am încălicat şi am purces 
ca un rob, între ce doi paznici ai mei. 

XII. 

Când s-arată Timotei Bogdanovici Hmelnițki, mirele. 

Fratele Filip făcea socoteală, numărându-şi sub barba 
mare degetele, şi uitându-se din când în când în bagdadie, 
că am ajuns la Schit într-o joi sară. Într-a treia ori într-a 
patra zi după asta, zicea el că am sărit din pat în puterea 
nopţii şi am dorit să încalic şi să mă duc numaidecât la Iaşi. 
Pe urmă au mai trecut şase zile şi am auzit sus, deasupra 
căldării de unde începe a cobori drumuşorul, sunând cornul 
lui Ghinea Macovei, chihaia pădurarilor. Am înţeles că vine 
uncheşul meu Ştefan şi m-am bucurat. 

Era într-o sâmbătă, cătră asfinţit, şi monahul Agapie 
intrase la slujba de vecernie. Prin uşa deschisă a bisericuţei 
îi auzeam murmurul ca într-o mare depărtare; din când în 
când îi creştea glasul, ieşind în lumină şi parcă venind spre 
noi. Stăteam în cerdacul arhondaricului jos, pe o blană de 
urs, şi mă uitam la valurile neclintite ale codrului şi la cerul 
înalt de august, gândindu-mă cu destulă linişte la ce se va fi 
petrecut în Iaşi, la Curtea Domnească. După ce a tăcut 
cornul, s-a întins peste toate cuprinsurile linişte ca din altă 


lume. A ieşit de la slujbă şi părintele Agapie, uscat şi adus 
de şale, şi a intrat pe o potecă, ducându-se la izvor, ca să 
pregătească apă proaspătă pentru cel care sosea. 

Încă se vedea bine, când uncheşul a descălicat înaintea 
mea. M-am ridicat repede, ca să-i sărut mâna. M-a 
îmbrăţişat, apoi m-a depărtat puţin de cătră el, ţinându-mă 
de umeri şi privindu-mă cu luare-aminte. 

— Te găsesc destul de bine şi de liniştit, a zis el; numai 
puţintel tras la obraz. 

— Acuma-i potolit, slavă Domnului, a încuviinţat Filip. 
Numai într-o noapte am avut o leacă de năcaz; dar eram 
lângă domnia sa eu şi cu Mitriţă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimica. Fărădecât a pofitit să încalice şi 
să se ducă la Iaşi. Noi l-am rugat să nu facă una ca asta; iar 
domnia sa a vrut să ne taie cu sabia. Atuncea noi l-am legat, 
măria ta, şi l-am udat cu apă. 

Am început a râde. Uncheşul m-a aţintit cu îndoială, 
clătinând din cap. S-a aşezat lângă mine şi eu mi-am lipit 
fruntea de umărul lui. 

— Uncheşule, i-am lămurit eu, cuprinzându-i mâna; apa 
cea rece a adus-o de la izvor, ca şi acuma, părintele Agapie. 
După aceea m-a supus sub patrafir şi mi-a cetit. Mi-a spus şi 
din gură vorbe înțelepte; că nu-i alt chip decât să mă las de 
acuma în sama lui Dumnezeu. De atuncea am început să mă 
liniştesc. Înţeleg că altfel nici nu se poate. 

Pârcalabul m-a bătut pe spate, mângâindu-mă. 

— Deşi lumea-i aşa de mare la despărţire, oamenii 
nădăjduiesc totdeauna c-au să se mai întâlnească. Am venit 
să stau două zile aici şi pe urmă te iau cu mine la Soroca. 
Înţeleg că treburile pe care ţi le-am rânduit încă nu le-ai 
plinit. 

Eu am suspinat. 

— Bine, bine... m-a mângâiat iar uncheşul; nu te tulbura; 
le facem amândoi. 


Monahul s-a mişcat, ca să aprindă focul de cină. Fratele 
Filip şi Mitriţă s-au retras, după ce au lăsat la marginea 
cerdacului o cană de apă şi una de vin. 

Uncheşul tăcea. Am început să fiu neliniştit. 

— Înţeleg ce doreşti, mi-a vorbit pârcalabul, stând foarte 
aproape. Să nu crezi că am pregetat să-ţi înşir toate, 
întocmai cum s-au petrecut. Dimpotrivă, am venit anume 
pentru asta. Aşa că nu mult după ce te-ai pornit tu într- 
acoace au sosit slujitori ai Domniei, arătând lui Vodă că 
măria sa Timotei Hmelnițki a binevoit a descălica la Sculeni, 
pe Prut. Dar mai nainte de asta noi am ştiut cât de greu s- 
au hotărât cazacii să treacă Nistrul, ca să vie la nuntă. Întru 
întâmpinarea lor s-a fost dus Toma Cantacuzin, cu alai mare 
de oaste. limuş l-a poftit la sine. Cantacuzin a trecut apa pe 
plute, cu trăsură cu şase cai şi cu daruri domneşti. După ce 
l-a văzut acolo, domnia sa feciorul lui Hmil a mai dorit să 
vadă lângă sine şi pe Gavriluţă medelnicer, nepot de frate al 
măriei sale. A trecut la Iampol şi Gavriluţă medelnicer. Însă 
tabăra lui Timugş a stat legată şi nu s-a mişcat. De multe ori, 
la vânătoare în pândă, am avut asemenea privelişte, când 
vrea să iasă din sihlă, la poiană, lupul. Îşi prelinge trupul 
printre tufe, înaintează cu fereală şi se opreşte cu botu-n 
margine, însă destul de ocrotit de desime. Stă, ascultă, 
priveghează. Îşi ciuleşte urechile, primeşte pe boarea 
vântului mirosurile şi nu se clinteşte. Numai vârful cozii 
bate pământul. Aşa, după ce şi-a ţesut cărările în marginea 
Ucrainei, Timuş a stat la lampol, adulmecând şi mişcându-şi 
numai alergătorii, după veşti. Toate acestea erau poruncile 
şi rânduielile lui Hmil cel bătrân, căci lui Timuş abia încep a- 
i răsări tuleie sub nas şi-n jurul fălcilor. Călăuz de la hatman 
avea pe Vihovski, oştean de care auzisem. Cum au prins 
între ei pe Toma şi pe Gavriluţă, cazacii s-au simţit veseli şi 
gata de nuntă; şi abia atunci au trecut Nistrul. 

Deci, după ce au poposit la Bălţi, joi sară au fost la Sculeni, 
unde n-au închis ochii, căci au avut slujbă să deşerte 
antalele de vin trimese acolo de Domnie. Vineri dimineaţa 


au încălicat. Trei mii de oşteni cazaci au dat prin vad, iar 
Timuş a trecut cu Vihovski pe şăici, cu căruțele de arme. La 
Popricani l-au întâmpinat opt călăreţi ai lui Vodă, în 
strălucite straie cu ceaprazuri de aur, închinându-i cel 
dintâi plocon: opt cai cu tacâmuri bogate turceşti. La 
cotitura de sub dealul Podgoriei, i-a ieşit înainte însuşi Vodă 
Vasilie cu mare alai - având după ei, îmbulziţi sub Copou, 
opt mii de călăreţi. În dreapta şi în stânga măriei sale 
stăteau boierii, care de care mai bărbos şi mai fudul, cu 
gugiumanuri scumpe şi cu straie pentru care încă nu s-a 
născut meşter croitor în pustiile cazacilor. 

Când s-a înfăţişat Timugş, oastea de pe culme a dat glas. L.- 
am cunoscut numaidecât. Era în frunte, având în stânga pe 
Vihovski ataman. S-a arătat ca un flăcău cu mijloc subţire şi 
pieptul lat, călărind falnic. Îi bătea ca o aripă pe umeri o 
mantie de catifea. Pe straiul de matasă roş-cârmâz 
străluceau aurării şi arme. Frumoase straie. Mi s-au părut 
prea largi. Am înţeles îndată că au fost croite în altă ţară, 
pentru alt călăreț, care căzuse undeva, străpuns de 
războinicii lui Hmil. Era un strai de şleahtic subţire; iar 
feciorul hatmanului avea un obraz stricat de vărsat, iar 
privirile-i şterse, grămădite sub frunte, îi luceau ca nişte 
solzi. Am cunoscut ochii lupului de care ţi-am vorbit. Nu i s- 
au clintit trăsăturile feţei, n-a slobozit glas. 

Vasiiie-Vodă a dat semn, descălicând. A descălicat şi Timuş. 
Vihovski ataman, bărbat cu înfăţişare ageră, l-a adus, 
împingându-l cu umărul, în braţele lui Vasilie-Vodă. Măria sa 
l-a sărutat, apoi a spus ruseşte vorbe de bună primire. 
Feciorul lui Hmil a ascultat, cu ochii la ciubotele lui de 
marochin, frământând cu stânga straja săbiei şi cu dreapta 
mânerul junghiului. Atunci a deschis gura Vihovski ataman 
şi am înţeles că are vorbă dulce. A alcătuit oarecum în faţa 
măriei sale, ca un chip prietinesc care râde şi se închină. 

— Venim să cunoaştem florile din grădina Moldovei... a zis 
el; şi mai cu samă o floare mai vestită şi mai aleasă între 
toate. 


Timuş asculta, cu urechea întoarsă cătră dânsul; însă n-a 
ridicat ochii, nici nu şi-a arătat dinţii. 

Vihovski ataman se uita la noi drept şi-i plăceau şi lui 
vorbele pe care le spunea. În urmă, zaporojenii soseau, 
pâlcuri, prin marginile drumului, pe imaşul de lângă iaz; se 
opreau bulucindu-se, se înălţau în scări şi se uitau unii 
peste capetele altora. Care de care aveau frâie şi săi mai 
împodobite cu argint, pietre albastre şi mărgăritare. Purtau 
pe ei mătăsuri. Aveau pe capetele rase cuşme cu surguciuri. 
Nu sămăna un strai cu altul, şi o şa cu alta, şi o podoabă cu 
alta. Unul se fălea c-un lanţug de aur. Altul a scos din sân un 
ceasornic rotund şi s-a făcut că-l ceteşte. Toate prăzile de 
război erau pe ei. Se uitau la noi cu fudulie; aşteptau să ne 
minunăm; izbucneau din când în când în râs şi ne priveau 
pieziş. Erau nişte războinici de vitejia cărora se 
cutremuraseră noroadele. Însă mi s-a părut că se uitau ei 
mai cu uimire la curtenii lui Vasilie-Vodă, care cunoşteau şi 
ei meşteşugul straielor şi le aveau pe ale lor; iar mai cu 
osebire se holbau la luminăţia sa, care avea, numai în 
ceaprazuri, în loc de fiecare bumb, câte patru olmazuri 
îngemănate. 

Am şoptit la urechea lui pan Kotnarski: 

— După cât au ridicat ei din Ţara Moldovei, se aşteptau să 
ne găsească cu pielea goală, ori în zdrenţe. 

Kotnarski a râs. Timuş, încălicând, a întors coada ochiului 
spre el. Mi s-a părut că vrea să zâmbească. Însă n-a zâmbit 
şi n-a scos o vorbă. 

Vodă şi-a pornit calul în pas, având în stânga pe Timuş. 
Îndată după ei s-au înşirat boierii şi trei atamani cazaci, cu 
Vihovski. Pe urmă au prins a sălta în săi, cu mâna stânga în 
şold, zaporojenii. Aveau halaturi scumpe; însă caii cam 
slabi. 

— Încă n-au avut vreme s-apuce din iarba de la noi... am 
socotit eu. 

Cum ne-am mişcat, pe costişă au sunat trâmbiţi. Apoi au 
izbucnit puştile. După aceea drăganii au pornit a-şi 


descărca unul după altul, cu repeziciune, săneţele. Şi s-au 
învăluit deasupra târgului clopotele de la biserici şi 
mănăstiri. 

Cu asemenea alai împărătesc am intrat în târg şi am mers 
până la Curtea Domnească. Stătea lumea în priveală pe 
garduri şi pe case, veselindu-se; se grămădeau prin hudiţi şi 
pe marginile uliţilor; iar mai ales muierilor le plăceau 
cazacii, numai cât îi râdeau că aveau capetele rase chilug. 
După ce am intrat la curte, postelnicii au poftit numaidecât 
pe asauli şi pe fruntaşii cazacilor la gazde, iar grosul 
zaporojenilor a trecut înainte ca să-şi lege căruțele şi 
tabăra unii pe la Han-Tătar în vale, iar alţii la deal, pe la 
Drumul Oilor. 

Curtenii, ploconindu-se cuviincios, au poftit pe domnul 
mire să se aşeze în jâlţ. El s-a uitat întâi împrejur şi pe după 
speteaza jilţului. L-au împresurat boierii mai tineri şi i-au 
spus vorbe de prietinie. El a stat aşa, privindu-şi degetele şi 
fără să răspundă. Erau de faţă şi unii din coconii 
Cantacuzinilor şi Sturzeştilor şi au îndrăznit a-l întreba 
dacă nu pofteşte cumva să se ducă la feredeul turcesc al 
măriei sale. Iorgu Cantacuzin, feciorul lui Toma, a cutezat 
chiar să adaoge că aşa obişnuiesc mirii la Moldova. Dacă ar 
fi întins un deget, ar fi putut să-i scrie numele pe obraz, aşa 
era de aburit de colbul drumului. Dar Timotei nu s-a clintit, 
nici şi-a mişcat buzele. Sucindu-se în jilţ, s-a întors cu 
umărul cătră boieri, a tras din cingătoare un junghi subţire 
cu plasele de fildeş şi a găsit de cuviinţă să-şi taie şi să 
lepede arcurile negre de la unghii. Atunci coconii s-au 
retras încet; dar Vihovski ataman le-a făcut faţă, 
întrebându-i despre straie şi despre cai, găsind că, la 
Moldova, straiele sunt mai frumoase decât la leşi, iar caii 
mai strălucit împodobiţi decât la persieni. 

— Aş dori să cunosc, domnilor mei, a adăogat el, unde se 
găseşte feredeul măriei sale. Pentru unele lucruri pe care 
nu vrea să le facă Timotei Hmelnițki, doresc să-i fiu ajutor şi 
să-l înlocuiesc eu, ca să se găsească toată lumea mulţămită. 


Atuncea coconii s-au bucurat. Unii l-au dus pe Vihovski, 
alţii s-au întors, aşteptând pe mire să-şi isprăvească 
lucrarea pe care o începuse. Cum a băgat însă de samă 
domnul mire, privind pieziş în dreapta şi-n stânga, că-i 
lipseşte ceva, s-a ridicat şi a strigat să-i vie Vihovski. Coconii 
au poftit îndată în preajma lui pe unii din ceilalţi cazaci, pe 
Hriţko ataman şi Saşa Popovici, bărbaţi în putere, cu 
musteţi lungi şi cărunte. S-a înfăţişat însuşi vel postelnic 
Stamatie. Când l-a auzit vorbind subţire, ca un hadâmb ce 
este, mirele s-a înseninat puţin la obraz şi s-a liniştit. Pe 
urmă, când Stamatie Hadâmbul a vorbit iar, Timuş a ridicat 
privirile şi s-a uitat cu nedumerire la atamanii lui. 

— Timoşa, a grăit în şoaptă Hriţko ataman, care era mai 
bătrân; să ştii că boierul acesta de la Moldova se chiamă 
mare postelnic şi-i lipsesc trei lucruri, pe care dacă le-ar 
avea, n-ar putea să fie ce este. Îi lipseşte glas, bărbăţie şi 
muiere... 

Cei de faţă n-au înţeles malorosieneasca ce se vorbeşte la 
Pragurile Niprului. Mirele iar s-a uitat pieziş în juru-i, apoi 
şi-a vârât în teacă junghiul. Atunci au sosit dulceţuri şi apă 
rece, aduse pe tablale de argint de cătră aprozi: iar alţi 
slujitori au înfăţişat straie de atlaz domnului mire din 
partea măriei sale, poftindu-l în cămara lui, ca să 
binevoiască să se schimbe. 

Vorbeau pe urmă slujitorii că i-au adus lui Timotei 
Hmelnițki lighean şi apă în ibric. lar ela luat apa în gură şi 
a stropit din ea asupra mânilor; a mai luat iar şi a stropit-o 
în pumni, dând pe obraz; a mai luat şi a treia oară, 
întrebuinţând o parte; iar cata-i i-a mai rămas a împroşcat-o 
prin casă, pe duşamele, ferind cu mâna la o parte ligheanul 
pe care i-l înfăţişa sluga. Apoi s-a îmbrăcat cu straiele cele 
nouă de atlaz şi i-a plăcut să se uite multă vreme în oglindă. 
Din pricina asta a întârziat la masă. Au venit coconii cu alai, 
să-l ridice. Nu s-a dus până ce nu l-a scos Vihovski din 
cămară. 


La masă au fost faţă toţi boierii. S-au petrecut 
îmbielşugate vinuri şi alese mâncări. Dar s-au veselit numai 
atamanii, care s-au dovedit buni băutori, mai ales Hriţko 
bătrânul. Cântau lângă fereastra deschisă lăutari ţigani; au 
venit apoi muzicanți turci, cu ţimbale şi flaute. 

Vel spătar a bătut cu spada domnească în duşamele; au 
stat săcăluşurile care zbucneau din când în când afară; au 
tăcut muzicile. 

A venit lângă măria sa, cu pocal de argint, marele 
paharnic. A turnat vin, a gustat el întâi, şi a înfăţişat măriei 
sale băutura. 

Îndată mirele s-a plecat la urechea lui Vihovski şi l-a 
întrebat ceva. După ce ne-am sculat noi cu toţii, s-a sculat şi 
domnia sa. Vodă a închinat pentru prea puternicul Hmil 
hatman, dorind lărgirea puterii lui până la marginea 
pământului. A poftit sănătate şi voie-bună domnului mire şi 
a băut din cupă. Atunci a bubuit sub ferestre balimezul cel 
mare al slujitorilor nemți. Atamanii s-au spăriat şi au râs cu 
voie-bună. Timuş s-a aşezat la locul său, Vihovski s-a 
închinat cuviincios cătră măria sa şi a ridicat glas. 

— Măria ta, a spus el, noi toţi câţi am venit aicea, cu mire 
tânăr de la Ucraina, pentru cea mai frumoasă domniţă din 
lume, avem poruncă să înfăţişăm închinare de la hatmanul 
nostru cel nebiruit, batiuşca Hmil, şi să te încredinţăm pe 
măria ta că ai prietini buni pe toţi zaporojenii, care vor sta 
oricând pentru măria ta cu săbiile. 

Asemenea închinare a plăcut prea mult lui Vodă; iar 
cazacilor le-a plăcut vinul. Cum l-au sorbit, au întins îndată 
cupele cătră păhărnicei. Atuncea s-au arătat în ogradă, sub 
ferestre, şi pehlivani în straie galbene, cu felurite 
meşteşuguri minunate. 

La această masă din spătăria cea mare au stătut numai 
bărbaţi; aşa că domniţa şi-a văzut mirele din locul pe care-l 
ştii. Pe cât am înţeles, s-ar fi bucurat întâi văzând şi auzind 
pe Vihovski ataman; dar după aceea şi-a adus aminte că 
mirele măriei sale e flăcăuaşul cel stricat de vărsat care 


tace. Vin îi plăcea să beie, însă deocamdată îşi descleşta cu 
greu fălcile pentru vorbă. 

XIII. 

Aici se povesteşte despre nunta domniţei şi despre 
druştele domnului mire. 

Eu ştiu ce vrei tu, a urmat pârcalabul, poposind o clipă şi 
simțind în mine nelinişte. Tu nu îndrăzneşti să mă întrebi, 
însă vrei să afli dacă la acea masă dinaintea nunţii a fost şi 
pan losif Kotnarski. Eu am să-ţi spun c-a fost. De ce să nu 
fie? Mai doreşti să cunoşti dacă era vesel ori supărat. Eu am 
să-ţi spun că nu era vesel, dar nici supărat, fiind un bărbat 
cu stăpânire asupra sa însuşi. Mai întâi, nici el, nici nimeni 
de pe lumea asta nu s-a bucurat ca tine de sărutarea 
miresei. Dacă ar oblici măria sa Vodă una ca asta, îmi 
închipui că te-ar trimete la ocnă. Nu ştiu dacă domniţa s-ar 
ruga să te scoată de acolo. Cred că s-ar ruga. Dacă ar afla 
mirele, te-ar tăia cu sabia. Poate l-ai tăia tu pe el, însă nici 
atunci n-ar fi bine. Unele şi altele fiind vorbe şi prepusuri, 
tu mai degrabă decât orice vrei să cunoşti dacă nu s-a 
întors soarele de la amiază cătră răsărit şi dacă nu s-a 
cutremurat pământul, oprindu-se însoţirea. Nu. Nu s-a 
întâmplat nimic din acestea şi însoţirea s-a făcut, cu voia lui 
Hmil hatman, cu nevoia lui Vasilie-Vodă, fără a-i trece prin 
minte cuiva să întrebe pe fată. Domnița e un juvaer cu care 
Hmil împodobeşte pe feciorul său, ca să aibă laudă în lume. 
La urma urmei şi Vasilie-Vodă cugetă că domniţa a fost aur 
cu care plăteşte săbiile zaporojenilor, pentru socotelile lui 
înțelepte. Tu ai zvârlit în tină floarea de rujă, însă ai 
dobândit în suflet alta, vie, care are să aducă tinereţii tale 
mai uşoară tămăduire. Tu singur te alegi cu ceva. Eu 
înţeleg că şi socotelile lui Hmil hatman şi ale lui Vasilie-Vodă 
pot fi şubrede; că pan Iosif rămâne sterp; că nici Timuş nu 
se alege cu nimica; şi că acel ataman vorbăreţ cu numele de 
Vihovski poate singur să aibă o bucurie - şi aceea scurtă. 
Poate chiar pieri înainte de a o avea. 


Nu te tulbura. Păstrează ce ai dobândit în lăuntrul tău şi 
întăreşte-ţi puterile cu pâne şi vin. Lasă vântul să bată şi 
femeile să cugete. 

Unii zic să se fi sfătuit atamanii, în noaptea de vineri spre 
sâmbătă, să lege în aşternut pe Timuş, să-l vâre în sac şi să-l 
ducă în spate la feredeul măriei sale. Dar asta nu cred să fie 
adevărat. 

S-au burzuluit cazacii la căruțele lor şi au pus mâna pe 
săbii, intrând cu mare larmă în târg, până la Beilic. Dar nu 
s-au mişcat pentru mire, ci pentru Domnul nostru Isus 
Hristos, prinzând pe jidovi de bărbi şi îngrozindu.-i, 
spărgându-le şi prădându-le dughenile. 

Sâmbătă au cântat lăutari la odăile Doamnei şi duducile au 
venit la curte să pregătească zestrea slăvitei mirese. S-au 
întins danţuri în ogradă; la odăile slujitorilor s-au desfundat 
poloboacele de vin. Vihovski ataman a trecut cătră un han, 
lângă biserica Sfântu Lazăr, şi-a strigat din şa, cu mâna 
stângă în şold şi înălţând dreapta, să se ştie cum că nu se 
află pe pământ mireasă mai frumoasă decât domniţa 
Ruxanda. 

— Asta am s-o spun leşilor, zicea el, arătându-şi colții; şi pe 
cel ce n-a crede am să-l pălesc în frunte cu buzduganul. 
Numai o clipă am zărit-o la fereastră şi vreau să se 
cunoască ce doamnă am dobândit noi pentru Ucraina. 

La glasul lui, au ieşit din odăile hanului druştele pe care le 
adusese mirele, în căruțele căzăcimii, grămădite sub 
coviltire. Toate aveau pe ele caţaveici de soboli şi jderi, 
broboade şi fuste negre, parcă veniseră să fie faţă la o mare 
întristare. Au prins a striga la Vihovski şi a-l întreba. 
Atamanul le-a sfătuit cu bunătate să se întoarcă acasă la ele 
şi să se suie pe cuptor; nici să îndrăznească să-şi puie 
obrazurile lor în preajma domniţei, ca să nu se sparie 
lumea. Atuncea ele au prins a-l blăstăma şi a-l ameninţa cu 
ghiarele. El s-a dus râzând să treacă altora vestea. 

Duminică, domnul mire a pus pe el al doilea rând de straie 
dăruite de măria sa Vasilie-Vodă şi s-a uitat în oglindă şi din 


faţă şi din laturi, răsucindu-se, ca să-şi vadă dinapoia şi 
călcâiele. Şi după ce a ieşit de la cămara lui, a stat între 
atamani şi asauli şi a aşteptat să se arate doamna mireasă 
cu tot alaiul ei de jupânese şi duduci. Au coborât din divanul 
cel mare boierii cu Vodă. Iar mireasa şi mirele s-au închinat 
unul cătră altul. Au prins a detuna săcăluşurile, a suna 
muzicile şi a bate clopotele; şi toată oştimea înşirată flutura 
cuşmele cu pană. Astfel alaiul a trecut la Sfântu-Neculai 
Domnesc. 

O clipă atamanii şi-au adunat nasurile şi mustăţile laolaltă 
şi s-au sfătuit în privinţa druştelor domnului mire. 

— Au să vie, a râs Vihovski; să n-aveţi nici o grijă. Am să 
mă duc să le aduc eu. 

Trebuie să-ţi spun că eu am văzut în viaţa mea multe 
nunţi. Asta însă a vrut Dumnezeu să fie singura la care 
mireasa, plecând fruntea la altar, să audă întâia oară glasul 
mirelui. Un glas ciudat care atunci se schimba şi era 
puţintel răguşit. Domnița şi-a muşcat buza de jos, ca şi cum 
s-ar fi stăpânit să nu râdă; apoi şi-a adus aminte că trebuie 
să plângă; şi au şi început a-i picura din ochi lacrimi pe 
papucii înalt preasfinţiei sale părintelui mitropolit. 

Nuni au stat, cu făclii înalte de ceară, măria sa Vodă şi 
luminăţia sa Doamna 'leodosia. Au ţinut cununiile; iar 
părintele Varlaam a binecuvântat. A poruncit domniţei să se 
teamă de soţul său şi să aibă de pildă pe strămoaşa noastră 
Leia în ceea ce priveşte înmulţirea seminţiei. 

Atuncea au pornit iar muzicile de afară, clopotele din turn, 
săcăluşurile de la Curte, puştile siimenilor şi drăganilor din 
uliţă. Toate mergeau odată. Şi prostimea, iezită în toate 
cotloanele, atârnată pe garduri şi clădită pe acoperişurile 
caselor, striga holbând ochii; până ce s-au rupt nişte streşini 
şi s-au prăvălit cei de sus peste cei de jos. 

Cu mare alai şi urale doamna mireasă şi domnul mire s-au 
întors la Curte şi au intrat la masa cea mare în spătărie. S- 
au întocmit şi mese mai mici în alte încăperi. lar când a 
bătut puşca cea mare a nemților, a stat muzica şi măria sa 


Vodă a primit de la marele paharnic pocalul de argint, 
închinând pentru prea puternicul Domn Bogdan Hmelnițki, 
hatman al Ucrainei. Au fost şi alte închinări. Şi-au deslegat 
cu hărnicie unii şi alţii graiurile. Am băgat de samă că 
Timuş îşi păstrează puterea de a-şi stăpâni limba, dând 
paharului dulce toate drepturile, ceea ce mi-a plăcut 
întrucâtva. Doamna mireasă a stat liniştită o vreme, 
aşteptând de la el glas. Cu toate închinările sale 
îmbielşugate, Vihovski priveghea şi a împins cu cotul pe 
domnul său, îndemnându-l să-şi descleşte fălcile. Deci 
mirele s-a întors cătră mireasă, spunând ceva. Cum a auzit 
acel mormăit neaşteptat, doamna mireasă şi-a pornit iar 
lacrimile. 

A fost, după cât se vede, o prea plăcută petrecere, la care 
s-au adaos druştele domnului mire. Băgându-se de samă o 
prea mare întârziere din partea unor femei şi fecioare care 
se cuvine să fie harnice, a mai pornit după ele un rând de 
slujitori. Carâta cu opt cai albi aştepta de mult lângă 
Carvasara, iară ele încă nu se puteau hotări să vie, ca să 
împodobească veselia. Deci s-a sculat Vihovski de lângă 
Timuş şi s-a dus să le poftească, c-o vorbă tainică de la 
domnul mire. 

Lângă Carvasara este o crâşmă vestită, cu vinars domnesc, 
unde stă la tejghea văduva lui Pricop ungureanul. Ne-au 
adus slujitorii veste că de-acolo le-a scos atamanul şi le-a 
vârât una peste alta în carâta domnească. Se afla, între 
acele druşte, una mai vestită pentru glas şi limbă ascuţită. 
Cum a coborât din carâtă cu cele cinci tovarăşe ale ei după 
dânsa şi a intrat între jupânesele de la curte, a început a se 
veseli - minunându-se pe de o parte de asemenea haine 
ciudate pe care le poartă pe ele boieroaicele moldovence, 
iar pe de alta bătând în pumni şi îndesându-se în şolduri - 
cu vorbe foarte potrivite pentru mireasă. 

— Aţi avut şi voi o floare şi v-am cules-o! O singură fată 
frumoasă este în ţara asta păcătoasă şi v-au luat-o voinicii 
noştri cu sabia. Ce vă hliziţi aşa şi vă prefaceţi că nu 


înţelegeţi? Lua-v-ar dracul şi crăpa-v-ar sulimanul de pe 
obraz! 

Au sporit şi celelalte druşte cântecele şi vorbele. Hriţko 
bătrânul şi-a împins la o parte paharul şi a venit să le 
înduplece. 

— Haska Karpiţa, hulubiţa moşului, fii cuminte şi te 
linişteşte. Aşa este cum spui, dar mai bine ar fi să-ţi legi 
clonţul. 

— Nu se poate, batiuşca Hriţko, striga Haska, trăgând de 
pe ea caţaveica; să nu se fudulească cu straiele lor boiereşti 
şi să nu se socotească frumuseţile lumii. 

— Aşa este, hulubiţă, tu eşti cea mai frumoasă, dar trebuie 
să arăţi că eşti şi cea mai cuminte. Bea un pahar de vin şi 
du-te de te culcă. 

— Nu mă duc! nu mă duc! striga cu îndârjire druşca; până 
ce au luat-o pe sus asaulii şi au dus-o. 

Mireasa nu s-a clintit din locul ei, cu bărbia rezemată în 
piept şi cu fruntea plecată. Iar curtenii se uitau stânjeniţi 
unul la altul şi râdeau într-un dinte. 

XIV. 

Dintr-o sărutare şi o floare rămâne totuşi ceva. 

Astfel am petrecut prea frumos noi curtenii lui Vasilie- 
Vodă. Ne-am îndestulat cu mâncări şi băuturi şi am 
aşteptat, fără să le auzim, vorbele slăvitului mire. Părea a 
nu se simţi tocmai la îndămână în straiele de catifea de 
Veneţia, pe care i le făcuse plocon măria sa Domnul. Părea 
că nu cunoaşte nici o limbă dintre cele care se vorbesc sub 
soare; nici o înţelegere dintre cele care nasc între tineri, 
când un fecior şi o fecioară stau alături. Mâna lui nu ştia să 
alunece pe marginea mesei, ochii lui nu căutau acea privire 
luminată de lacrimi ca de diamante. Asta ţi-o spun nu 
pentru ca să te liniştesc, ci ca să te fac să înţelegi că plânsul 
miresei nu era dintre cele hotărâte de năravurile şi datoriile 
muierilor din ţara asta. Se fac a plânge şi în ele ţipă râsul. 
Acele picuşuri care cădeau în păhărelul ei de cristal, dacă 
le-ar fi băut, socot c-ar fi căzut înveninată. Ţiganii lăutari 


totuşi îi cântau „Iaci, mireasă, nu mai plânge”, aşteptând să 
se arate zâmbete de plăcere pe obrazurile cinstiţilor 
meseni. Dar cinstiţii meseni ascultau în tăcere şi fără să 
râdă; iar unii râdeau ca să ascundă altceva. De aceea 
lăutarii mai ales cătră mine s-au închinat, aşteptând să le 
lepăd un zlot de aur, căci mai ales eu păream că mă 
desfătez. 

N-am a-ţi mai spune decât că veselia a urmat în tot târgul 
şi la curte. Au chiuit şi au bătut din săneţe cazacii, după 
care au arătat noroadelor câtă sete au războinicii din 
pustie. Solii şi-au închinat darurile şi au primit altele de la 
măria sa pentru stăpânii lor. Au fost soli de la Matei-Vodă şi 
de la Racoţi-Voievod. Şi au petrecut curtenii toată ziua 
aceea şi toată noaptea, subt oblăduirea vel postelnicului. Pe 
acest Stamatie Hadâmb l-au prins înspre zori femeile 
slujitorimii între ploşte şi i s-au ploconit ca unui dregător ce 
era, însă i-au cântat stihuri necuviincioase ca la o vreme ca 
aceea, când mirii erau singuri, despărțiți de lume. 

Cât au urmat desfătările după asta, adică trei zile, 
Ruxanda a stat ascunsă de soare. lar joi, la al patrulea ceas 
din zi, Timugş s-a arătat la fereastra iatacului doamnei lui, 
sprijinindu-şi coatele pe prichici şi privind în ogradă, la 
curteni şi ostaşi. Atunci a descălicat în dreptul său Vihovski, 
şi-a scos din cap cuşma, şi l-a firitisit zâmbind. Timuş i-a 
răspuns puţine vorbe şi s-a tras îndărăt de la fereastră. O 
clipă s-a arătat doamna Ruxanda şi atamanul a stat cu capul 
descoperit, privind-o în tăcere. 

A fost în ziua aceea plimbare cu rădvanele, între călăreţi. 
A ieşit toată curtea, cu măriile lor Domnul şi Doamna şi cu 
însurăţeii. Era alai întins şi norodul striga din toate părţile. 
Am mers şi eu călare şi am văzut cum se bucură lumea 
pentru asemenea ticăloşie. Prostimea de aceea umblă cu 
pălăria spartă, ca să-i iasă pe acolo mintea: asta-i o podoabă 
care nu-i foloseşte; o leapădă şi stupeşte după dânsa. 

După plimbare a fost altă petrecere la curte şi domnul 
Timotei Hmelnițki a danţat cu doamna sa în faţa măriilor 


lor. Lăutarii s-au priceput să cânte Horodinca, după 
îndemnul lui Vihovski, apoi au stat când doamna Ruxanda a 
ţipat, trăgându-şi piciorul de sub talpa soţului său. Vodă s-a 
ridicat şi a pus în palma ginerelui său un ban de argint, 
plată pentru danţ. Timuş s-a uitat la ban, pe urmă în jur, şi 
n-a ştiut că trebuie să se ploconească şi să mulţămească. 

Toate aceste întâmplări nici nu era nevoie să ţi le mai înşir, 
căci tu te aştepţi să afli cum a plecat spre Nistru copila 
măriei sale. A plecat cum se pleacă, între druştele de la 
Ucraina. Au stătut alaiurile la Podgorii, sub pădurea 
Copoului; şi doamna Ruxanda s-a închinat suspinând cătră 
părintele său şi s-a agăţat plângând de grumazul Doamnei; 
apoi şi-a ferit cu mâna stângă şuviţele de păr de pe ochi şi 
tinzând dreapta cătră ataman, s-a lăsat săltată în rădvan. S- 
a dus poate pentru o viaţă de om. Astfel se desfoiază florile 
primăverilor. 

Vrei să-mi spui ceva? a isprăvit dintrodată pârcalabul. 

— Nu vreau să spun nimica, am şoptit eu, cu gâtlejul uscat. 

Eram rănit în suflet de împunsăturile necontenit 
răutăcioase ale unei povestiri care mi se părea că nu mai 
are sfârşit. 

— Credeam că vrei să spui ceva, Bogdănuţ... 

— Nu, uncheşule, mă mulţămeam s-ascult... am oftat eu. 
Socoteam că mai este. Până la sfârşit poate va fi rânduit 
Dumnezeu să sune pentru mine clopotul cel nou. Mi-a 
plăcut întâi că din viaţa domniţei au ieşit leşii; dar pe de altă 
parte nu pot fi bucuros că intră cazacii. Pare că este unul 
care are prea mult dar al vorbirii. 

— Într-adevăr, Bogdănuţ, văd că ai fost cu luare-aminte. 

Uncheşul meu a rămas tăcut un răstimp, privind în 
noaptea neagră ca funinginea, din cer până-n păduri. Am 
rămas şi eu gânditor, mestecând în mine otrava pe care 
bătrânul mi-o picurase vorbă cu vorbă până în fundul fiinţii. 
Totuşi vorbirea lui fusese întristată; totuşi acel afion care-mi 
ostenise trupul părea că mi-a deschis înţelegerea. Mă 
judecam cel mai nefericit dintre muritori, dar simţeam că 


vine cătră mine o uşurare. O bănuiam şi o aşteptam; şi acea 
suferinţă de dragoste ce-mi fusese o pedeapsă se desfăcea, 
lăsând loc mâniei, care şi aceea trebuia să se aline. Un 
lucru îmi era lămurit deplin: că se rupsese pentru 
totdeauna legătura care mă ţinuse de acea copilă fără 
simţire şi cu puţină cugetare. Pe cărările stepei, gura ei 
zâmbea acelui ataman falnic cu numele Vihovski. 

Abia acum lămuream în înţelegerea mea un lucru. 
Pârcalabul vorbind despre florile care se desfoiază, nu 
cugetase la făptura vicleană a Ruxandei, ci la acea bucurie 
a mea care se deschisese numai o clipă. Atâta fusese 
norocul meu într-o viaţă. Înaintea mea poate nu mai aveam 
NIMIC. 

Mi-am plecat fruntea spre uncheş. 

— Ce spui? 

Am tresărit. 

— Înaintea mea poate nu mai am nimic, uncheşule. 

— Ascultă, băiete, s-a întors pârcalabul cătră mine. Are să- 
ţi treacă şi acest gust de amărăciune, care ţi-a rămas în 
fundul gurii. Mai este însă ceva, la care tu încă nu te poţi 
gândi. Trece asta; trec şi oamenii ca frunzele toamnei; însă 
nebunia aceea a ta, pe care se pare c-o lepezi călcând-o în 
picioare, aceea să ştii că rămâne. Puţintel în tine, dar mai 
ales în cea care s-a dus poate pentru totdeauna. Nebunia 
aceea se suie poate şi luceşte în stele. Cu lacrimi se va 
îndrepta spre acea lumină, într-un veac viitor, un urmaş din 
sângele tău. 

Am închis ochii pătruns de acea suferinţă tainică, pe care o 
mai simţisem trecând de la uncheşul meu la mine. 

Din întunericul nourilor de deasupra, în tăcerea pădurii, a 
început să cadă ploaie rară, şoptind în cetini. Mi se părea că 
mă cufund în trecut şi că acel glas uşor suna pentru oameni 
care încă nu erau. 

XV. 

Când încep să se surpe munţii cei mari şi încep a se dovedi 
zădărniciile înţelepciunii. 


Uncheşul meu m-a dus la Soroca. Acolo am început iar o 
viaţă ca altădată, cu mai puţin zbucium, însă cu mai multe 
gânduri. Tămăduindu-mă de rana mea, încercam să ridic 
fruntea şi să privesc ca pe ceva nou depărtarea Ucrainei. 
Aşteptam să-mi vie ceva dintr-acolo. Deocamdată nu 
primeam decât veşti tulburi despre năvăliri, prădăciuni şi 
porunci de alte războaie. De unde veneau aceste porunci nu 
putea şti nimeni. Nu erau scrise, nu le strigau crainici; dar 
dintr-odată porneau în lungul pustiei şiraguri de călăreţi 
aplecaţi pe oblâncuri şi cercetând depărtarea, cu palma 
cozoroc deasupra ochilor. Spuneau unii robi care scăpau 
dintr-acolo şi treceau Nistrul, că Hmil împinsese solii de 
cazaci şi de tătari de-ai lui 'Tobai bei până la smârcurile 
Siberiei şi până sub munţii Altai, acolo unde stau stăpânii 
cei adevăraţi ai pământului. 

De acolo s-ar fi ridicat, cu patru sute de ani în urmă, acel 
Ghinghiz-Han despre care auzisem în Crâm, când am fost la 
Sefer-Gazi. Nu era în tinereţa lui decât un bulucbaş sărac, 
cu puţine căruţe şi cu puţini cai slabi. Nu ştia meşteşugul 
scrisorii, nici nu-şi închipuia că se întinde o altă lume 
dincolo de smârcurile lui şi de munţi, şi că pe alte 
meleaguri, unde n-ajungi decât umblând săptămâni şi luni, 
trăiesc alte noroade, cu obrazuri albe şi cu locuinţi clădite. 
Cuprinzându-se din ce în ce mai mult din an în an - după 
cât îmi arăta pârcalabul - a tot supus grămezile care 
umblau după vânt cu caii şi cu căruțele şi le-a făcut din 
capul lui o lege: că toţi oamenii cu faţa în unghiuri şi cu 
barba rară; şi care au ochii struniţi spre tâmple; şi care 
stau pe cal toată viaţa lor, încât au gleznele încovoiate şi nu 
mai pot umbla bine pe pământ; şi care ştiu a zvârli arcanul 
la o sută de paşi; şi obişnuiesc să mănânce carne crudă 
frăgezită sub şa; şi pot trage din arc cu amândouă mânile, 
şi înainte şi îndărăt, lăsând calul să fugă şi cârmuindu-l 
numai din pulpe; şi care pot lua din zbor cu sulița un inel de 
pe pământ; şi care pot călări în picioare pe cal, şi sub 
pântecele calului; şi care pot umbla fără întrerupere în şa 


nouă zile; toţi aceştia să se cunoască fraţi; şi să nu-şi fure 
calul ori muierea, sub pedeapsă de moarte; şi o poruncă s-o 
îndeplinească chiar dac-ar fi să piară; şi orice altă seminţie 
s-ar afla împrejur, cât pot umbla ei cu caii, s-o supuie cu 
viclenie, cu fier, cu prigonire şi moarte. Aşa s-au adunat din 
toate pustiile, roind fără sfârşit, acei mongoli care n-au 
cunoscut truda şi mila până ce n-au supus toate seminţiile - 
cetate după cetate şi împărăție după împărăție; întâi kitaii, 
pe urmă India, pe urmă Vavilonul şi toate ţinuturile turceşti; 
după aceea [ara Rusească până la nemți şi peste nemți, 
până la venețieni. După ce au împlinit asemenea poruncă 
de la Dumnezeu în vremea lui Ghinghiz, acei călăreţi au 
stătut. Unii au rămas în olaturile Asiei, alţii au aşezat 
stăpânire la Crâm. Însă oamenii lui Hmil şi ai lui Tobai bei se 
duc până la locul cel vechi, în smârcurile sălbatice, şi aduc 
de acolo pe cei care au început iarăşi a flămânzi şi a-şi 
ascuţi nasul spre marginile pământului. Deci sub târgurile 
leşilor au venit în pradă războinici învestmântaţi numai în 
piele dubită negru, pe cai mărunți şi lânoşi. Vin, se retrag, 
se răsucesc şi ocolesc şi iarăşi s-arată; întrebuinţează sabie, 
suliță şi laţ, şi dintr-odată dau glas înfricoşat; după aceea 
încep a zvârli din şpăngi câlţi aprinşi în streşinile caselor. 
Cum au supus ţinutul şi l-au pus cu fruntea în țarină, hanul 
lor împunge, pe o movilă, încrucişându-le, două suliţi cu 
flamuri: acesta-i semn că se dă oştenilor acel pământ în 
pradă trei zile. lar călugări de-ai lor, îmbrăcaţi galben, vin 
la saivanul hanului, întind covoraşe şi îngenunchiază pe ele 
cu lumânări în mână şi se închină într-o limbă bolborosită. 
— Deci, mă învăţa uncheşul, ai putut să vezi cum 
Dumnezeu împărăţiile ca pleava le vântură. Pune putere în 
cel slab şi îngenunchiază pe cel semeţ. Asemenea s-a 
întâmplat şi cu Hmil hatman, asupra căruia striga cândva 
măria sa Vasilie-Vodă că are palmele bătătorite de sapă şi 
ţărănie. Nu era decât un cazac din Ucraina, ajuns pisar al 
oştirii şi având în folosinţa lui, din mila boierilor, un 
târguşor lângă Cehrin. lar după ce au început a fi strânşi în 


chingi şi pedepsiţi cazacii de la Praguri de cătră stăpânirea 
Lehiei ca să nu mai iasă la război şi-n pradă pe coasta Mării 
cu şăicile şi dubasurile lor, s-a întâmplat să aibă domnii de 
la Cehrin asupra acelui om din prostime cu numele Bogdan 
Hmelnițki o zavistie şi o duşmănie care i-au îndemnat să-l 
puie la bătăi şi la închisoare şi să-i hotărască şi osânda 
morţii. A vrut Dumnezeu să se găsească un prietin care să-l 
sloboadă din lanţuri şi să-i deschidă loc pe unde să treacă şi 
să iasă din temniţă. Cum s-a văzut slobod, a stupit în palme, 
a pus mâna pe sabie şi se vede ce ispravă face, încât acuma 
numele lui bate asupra Lehiei ca viscolul. 

Aceste pilde ţi le-am dat, zâmbea cătră mine pârcălabul, 
întâi ca să înţelegi de ce a trebuit să treacă Nistrul o 
domniţă aşa de vestită ca Ruxanda. Al doilea, ca să vezi că, 
de la nimic, stăpânii din Lehia au scornit ei singuri o silă aşa 
de cumplită. Au spart un ou şi a ieşit din el un balaur care 
creşte zi cu zi şi-şi înmulţeşte limbile. Al treilea, ca să 
pricepi că însuşi Vasilie-Vodă n-a avut altfel de minte decât 
leşii, stârnind acele seminţii care stau din veci pe cal, cu 
sulița şi cu juvăţul. Găsind astfel de meşteşug ca să 
pornească furtuna, acuma stă cu mirare şi nu ştie cum va 
opri-o. Se înşală dacă se gândeşte că preţul pe care l-a 
plătit cu domniţa e îndestulător. Nu-i decât o arvună. Va 
trebui să mai plătească, până la sfârşitul sfârşiturilor, căci 
împrejurările cele tainic alcătuite de Dumnezeu s-au mişcat. 
lată, călăreţii mei care se duc la Domnie şi se întorc de 
acolo îmi spun unele lucruri. Ei nu le înţeleg, însă eu le pot 
despica, deoarece ştiu mai multe. Cel mai de aproape 
sfetnic al măriei sale, Gheorghiţă Ştefan vel logofăt, a 
început să privească din coada ochiului şi să-şi întoarcă 
urechea îndărăt după ce a trecut pragul. Cât a fost ţara în 
bielşug şi huzur, toate au stat liniştite. Cum s-au clătit cele 
rele, se găseşte îndată un vătăman care să le călăuzească. 

Lucruri de acestea şi altele îmi spunea uncheşul în zilele 
de toamnă, când ploua îndelung şi se prelingeau neguri pe 
Nistru. 


— Aştept şi alte veşti, a adaos el într-un rând, şi trebuie 
numaidecât să-mi vie. Dacă faptele sunt, veştile nu pot 
întârzia. 

Într-adevăr, după ce au curs ploile multă vreme 
desfundând hleiurile şi umilind puhoaiele, într-o bună zi s-a 
întors un vânt de cătră [ara Moscului şi au venit omături pe 
spulber de furtună. Acele omături s-au amestecat cu 
glodurile şi s-au prefăcut în grunzuri de fier. După aceea a 
început a ninge în noaptea Sfântului Andrei, ca să se astupe 
urmele lupilor şi strigoilor şi, dimineaţa, m-am deşteptat 
într-o ţară albă pe care n-o mai văzusem niciodată. 

Cum s-a bătucit cea dintâi pârtie, s-au auzit într-o zi, nu cu 
mult înaintea sfintei Naşteri a Domnului Hristos, sănii cu 
clopoței, şi au făcut popas boierii de la Iaşi care se duceau 
la Cehrin cu daruri pentru Doamna Ruxanda şi soţul său şi 
cu carte pentru Hmil hatman. Din sania din frunte au 
coborât la Cetate, pentru odihnă, vel spătar Ciogolea şi 
Ştefăniţă paharnic, nepotul măriei sale Vasilie. 

Îndată ce au intrat în odăi la căldură şi şi-au lepădat 
şubele, pârcalabul a bătut din palme şi a poruncit 
slujitorilor să puie la foc, într-o oală nouă, vin roş, adaos cu 
miere, cu scorţişoară şi cuişoare şi numaidecât să-l 
înfăţişeze aburind prea cinstiţilor oaspeţi, ca să-l beie şi să-i 
primească puterea şi căldura până în fundul mădularelor. 

Foarte mulţămind uncheşului meu, boierii au băut vinul 
fierbinte şi s-au simţit mai bine. Au mai poftit altă oală nouă, 
cu alt vin, şi pe loc slujitorii noştri le-au împlinit porunca. 
Apoi a venit rândul lor să veselească pe pârcalab cu felurite 
veşti. 

Veşti multe n-aveau; aşa că numaidecât şi-au deşertat 
sacul. Atunci uncheşul meu a bătut iar din palme. 

— Domniile voastre aţi isprăvit, a râs el; eu însă mai am. 
Mitriţă, dă strigăt la cuhnie să iasă unul afară cu cele două 
oale care au fost aici şi să le spargă de zid, s-auzim noi din 
casă. Şi într-o clipeală s-o caute pe a treia, s-o umple şi s-o 


aducă după ce-a începe să sloboadă nouri. Eu socot că a 
treia are să fie cea mai bună. 

Într-adevăr, a treia oală a părut cea mai bună; dar pe 
urmă lui spătarul Ciogolea i-a venit în minte să cerce şi pe a 
patra. Când a fost la a cincea, a început să râdă, privind cu 
fudulie în jurul său. 

— Am înţeles şi acuma, a zis domnia sa, că oamenii se 
împart în două: cei care rămân pe drum şi cei care ajung la 
capătul drumului. Dacă aş pofti eu acuma să mă sui în sanie 
şi să mă duc la Cehrin, dumnealui Ştefăniţă paharnic are 
să-mi spuie că nu-i volnic să se scoale şi să facă doi paşi. 

— Nu-s volnic, a răspuns Ştefăniţă paharnic, cu limba 
trudită; însă dacă domnia ta treci Nistrul, până în ziuă te 
mănâncă lupii; şi eu te-ajung din urmă să-ţi găsesc numai 
ciubotele. 

— Asta nu se poate, căci nu-i în rânduiala firii, s-a 
împotrivit spătarul; bărbatul beţiv nu cade de pe cal şi-l 
ocolesc şi lupii. Să vie sania la scară, căci eu mă duc în 
noaptea asta la Cehrin. 

— Domnia ta du-te la Cehrin, a încuviinţat Stefăniţă; iar eu 
mă duc la culcare. 

Au venit slujitorii paharnicului şi l-au purtat pe braţe în 
iatac. lar Ciogolea s-a răzgândit. Mai degrabă a poftit vin 
alb nefiert, ca să se răcorească de cel roş. După aceea s-a 
duce şi la Cehrin. Cât despre lupi, se poate pune rămăşag 
cu oricine că mai degrabă îi mănâncă el pe ei, decât ei pe 
dânsul. 

Cum a început a bea vin alb, Ciogolea spătar a părut că se 
limpezeşte şi a început a-şi aduce aminte despre nişte 
întâmplări tainice din târgul Iaşilor. 

— Nişte întâmplări despre care paharnicul Ştefăniţă habar 
n-are. Nici nu trebuie să le ştie. 

— Nu trebuie să le ştie nimeni, l-a îndemnat uncheşul meu. 

— Ba sunt unii care le ştiu, şi alţii care nu le ştiu, a lămurit 
Ciogolea. 


Văzând că uncheşul tace, a mai băut un pahar şi s-a uitat 
la noi cu mare dragoste. 

— Domniilor voastre pot să vă spun că acei care ştiu au 
jurat pe sfânta evanghelie să nu afle nimeni pe lume; iar 
mai ales să nu afle Vodă, nici oamenii lui. 

Pârcalabul a încuviinţat. 

— Nici Vodă, nici boierii. Nici, mai ales, Gheorghiţă Ştefan 
logofăt. 

— Cum spui? s-a veselit Ciogolea. 

— Nici mai ales Gheorghiţă Ştefan logofăt 

— Asta aşa-i, a pufnit vel spătar; Gheorghiţă logofăt nu 
trebuie să ştie. Nici eu nu trebuie să ştiu. Nici lon Kemeni, 
din Ţara Ardealului, nici Diicul spătar din Ţara 
Muntenească. 

— Dacă nu ştiu aceştia, apoi ştiu eu, a grăit pârcalabul, cu 
mare încredințare. 

Ciogolea s-a înţepenit, cu ochii rotunzi, şi l-a privit ţintă. 

— Cum? 

— Ştiu eu toate; şi mai ales ştiu o pildă nouă. 

— Aşa? Eu cred că nu ştii nimica. 

— Bine, dacă nu ştiu eu, atuncea ştii domnia ta, cu 
Gheorghiţă logofăt şi cu Ion Kemeni din Ţara Ardealului. 

— Nu ştim nici noi, dar pilda poftesc s-o ascult. 

— Bine. Subţiază-ţi gustul cu vin, ca să-ţi placă. De o 
bucată de vreme, de când creşte deşteptăciunea pe toate 
ogoarele şi pe toate imaşurile de-o culeg oamenii şi-o pasc 
dobitoacele, şi, se împărtăşesc din ea şi jivinile, nu mai este 
chip să te ascunzi, şi pe puţini îi mai poţi înşela cu vorba. 
Aşa am auzit asta primăvară, la o margine de dumbravă, 
cum se ostenea o vulpe să linguşească pe un corb, care 
avea o bucată de caş în clonţ. Corbul şi-a ferit subt aripă 
caşul şi-a zis vulpei: la să mă leşi în pace; nu mai umbla cu 
asemenea viclenii; cunosc de la pârcalabul Soroceanu 
povestea lui Esop. Du-te la măria sa Vasilie-Vodă, căci măria 
sa încă n-o cunoaşte. A vrut să i-o spuie pârcalabul, dar 
măria sa nu l-a ascultat. 


Ciogolea, tulbure de vin, a stat puţin cu capul strâmb 
privind într-o parte şi strângând din buze. A prins a se 
minuna. 

— T-ţ-ţ! ai auzit domnia ta un corb grăind? Eu nu cred una 
ca asta. 

— Totuşi am auzit. 

— Vorbea de Vasilie-Vodă? 

— Întocmai precum am spus. 

— Atuncea-i mare poznă. Însă eu fiind aşa de beat, socot 
că n-am înţeles bine. Potrivit ar fi totuşi, cinstite Pârcalabe, 
să nu spui povestea asta şi lui Ştefăniţă paharnicul. 

— Nu i-o spun, căci eu numai pe domnia ta te socotesc 
vrednic s-o asculţi. 

— Aşa este, a încuviinţat cu înduioşare spătarul; cu toate 
că nici eu n-am înţeles tocmai bine; însă eu sunt un om de 
credinţă şi de cuvânt. Dacă şi domnia ta eşti ca mine, apoi 
află că a venit vremea să se întoarcă, în Ţara Moldovei, o 
stăpânire din os de domn vechi pământean. Poţi să-i spui şi 
corbului domniei tale asta, numai Ştefăniţă paharnic să nu 
afle. 

Uncheşul meu s-a mirat, nepricepând cu desăvârşire 
nimic. Atunci spătarul Ciogolea s-a trudit să-l înveţe că acel 
os de domn vechi pământean, tocmai de la Alexandru- 
Voievod cel Bătrân, e Gheorghiţă vel logofăt. Nici atunci 
pârcalabul n-a înţeles şi Ciogolea s-a arătat prea supărat, 
începând din nou a-l învăţa şi sporindu-şi învăţătura cu 
pahare de vin, pe care le împingea cătră pârcălab şi după 
aceea le trăgea la sine şi le deşerta tot el. 

Astfel am aflat, în acea noapte de iarnă, că prorocirile 
uncheşului meu sunt în mers. După ce s-au desmeticit de 
vin oaspeţii noştri şi au plecat, cu slujitori şi arme, pe pârtia 
dreaptă, în pustia lupilor, am stat de vorbă cu uncheşul şi l- 
am întrebat dacă nu se duce să vestească măriei sale 
primejdia care-l ameninţă. 

— Băiete, mi-a răspuns el; ascultă să-ţi spun altă pildă, pe 
care n-a povestit-o Esop. Într-un rând stăteau la malul 


bălții, în vreme de noapte, nişte ţărani proşti şi sfătuiau 
feluri de feluri despre căpcăuni şi vârcolaci. Sus în cer şi jos 
în fundul bălții, strălucea luna plină. Cum grăiau ei, a sosit 
un asin de la păşune şi a început să se adape. Pe cândii 
curgeau lui de pe bot fărâmături de aur, s-a întâmplat să 
înceapă sus, la luna din cer, întunecime, adică eclipsis. Pe 
loc, ţăranii au pus mâna pe furci şi au omorât pe asin, căci 
mânca luna; după cum se şi vedea. Deci arătându-i-se lui 
Vasilie-Vodă faptele şi adevărurile, eu am să fiu ca asinul. 
Chiar când le judec şi le arăt, tot eu sunt vinovat, căci, în 
năcazuri, omul are nevoie să găsească o pricină. După cum 
s-a văzut, dacă n-aş fi vorbit de primejdie, Kalga han şi Hmil 
hatman n-ar fi venit asupra Moldovei. 

— Atunci ce-i de făcut, uncheşule? 

— Nu-i nimica de făcut, Bogdănuţ, decât să-mi plec 
fruntea la pământ. Acolo-i linişte. 

Aceste vorbe aşa le-a rostit uncheşul meu încât au răspuns 
până în inima mea şi m-am înfiorat. De ele mi-am adus 
aminte nu multă vreme după aceea. 

După Bobotează, solii măriei sale Vasilie-Vodă au trecut 
înapoi de la Cehrin şi s-au oprit iar, la vin roş, fiert cu 
scorţişoară. Numai cât Ciogolea spătar a fost cu multă 
luare-aminte la pahare, stând cuviincios şi tăcând. Chiar 
după ce a ospătat cu îmbielşugare şi a fost nevoit să adaoge 
mâncării ceea ce i se cuvine, îndată punea mâna la gură, 
apoi îşi mângâia barba domolindu-şi vorbele pe care le-avea 
într-însul. Pe departe şi cu meşteşug a cercat să vadă dacă 
ne-aducem cumva aminte de nişte poveşti şi de nişte isopii. 
Nici eu, nici uncheşul nu ne-aduceam aminte de nimic, ceea 
ce i-a făcut plăcere deosebită. Ca să ne arate cât ne iubeşte 
pentru asta, ne-a spus veşti de la Cehrin. 

— Măria sa doamna Ruxanda, zicea el, stă ca o crăâiţă pe 
un jâlţ aurit, în casele lui Hmelnițki. Ridică un deget şi 
cazacii se închină în faţa măriei sale. Când spune ceva cu 
glas subţire, Hmil stă şi o ascultă rânjind cu plăcere, apoi îşi 


pune mânile la piept şi pleacă fruntea. Chiar când se 
îmbată, prea rar o suduie. 

— Ba mie îmi place Timuş, a adaos cuvânt Ştefăniţă 
paharnic. Cât stă lângă doamna sa, nu mai îndrăzneşte să 
beie nici horilcă, nici vin, căci nu-l sufere. Numai când se 
duce la tabără, îşi îndeplineşte şi legea asta a cazacilor. lar 
după aceea, cum ajunge în starea de mânie şi de fală, 
hotărăşte să-şi facă datoria de bărbat după datina Ucrainei. 
La ruşi, după nuntă, numaidecât nevasta trebuie să tragă 
soţului său din picioare încălţările, iar el trebuie s-o bată, ca 
să-l cunoască de stăpân. lată, au trecut cinci luni şi încă nu-l 
cunoaşte de stăpân. 

Ciogolea râdea şi făcea cu ochiul. 

— Este acolo un ataman cu numele Vihovski, a adaos el, 
care o păzeşte şi zi şi noapte. Dacă ar fi nevoie, ar trage 
sabia chiar şi asupra lui limuş. 

— Am auzit şi am şi văzut, a vorbit uncheşul. Acel cazac e 
un bărbat cu credinţă şi cu iubire pentru Doamna lui; deci 
îşi va primi simbria. 

Uncheşul a întors capul spre mine, să vadă dacă nu-l 
pândesc cu duşmănie. 

— Care simbrie şi ce fel de simbrie? a tresărit Ştefăniţă 
paharnic. 

— Eşti văr drept al măriei sale şi poţi să m-apuci de piept, 
a răspuns zâmbind pârcalabul, dar vorbele mele nu pot 
feşteli o faţă domnească. Atamanul îşi va primi simbria care 
i se cuvine, de la domnul său, deci trebuie să-şi gătească din 
vreme pomenile şi parastasele. 

Boierii au prins a râde iar eu am oftat, mulţămind în sine- 
mi uncheşului pentru acest judeţ. 

În primăvara acelui an 1652, pârcalabul a început a se uita 
la mine cu zâmbetul lui cel strâmb. Încălicam prea des pe 
un cal mărunt şi roib, însă cu umblet foarte iute, şi mă 
duceam să văd cum se încheie dumbrăvile Nistrului şi s-aud 
cum cântă cucul abia sosit de la ţara Eghipetului. Cânta 
singuratic şi mâhnit, ca dintr-o mare depărtare a anilor, aşa 


cum a cântat şiragurilor de tinereţi de la împărătiţele cele 
de demult până la fetele mazililor care stăteau subt 
ocârmuirea părcălabului. Mă întovărăşea Mitriţă; şi el mă 
ducea pe nişte cărări ştiute de dânsul la poieni ascunse, 
unde prinsese puiul cel de căprioară. Era într-un loc o 
pădurărie, unde totdeauna se vedea ieşind fum. În altă 
parte o văgăună ş-un şipot unde s-auzea câte-odată un 
cântec subţire. Tinereţa mea simţea plăcere şi-n aerul 
curat, şi-n miresmele celor dintâi flori, şi-n cântec; şi cu o 
viclenie neîncetat nouă, simţurile îmi dădeau hrana 
îmbielşugată a anilor mei. Din durerea mea cea veche îmi 
rămânea ceva care nu era lipsit de plăcere. Îmi câştigam 
din ea şi învăţătură, cunoscând iubirea veşnică şi în acelaşi 
timp trecătoare a unei fete: avea un nume frumos, pe care 
l-am uitat. Vicleniile pe care le deprindeam nădăjduiam să 
le întrebuinţez când va fi sosit vremea pe care tot o mai 
aşteptam. 

De la Ucraina încă n-aveam ştiri. Aveam în schimb de la 
Iaşi. Uncheşul îmi dăruise straie nouă, bucurându-se de 
sănătatea şi de plimbările mele, şi se pregătea să se ducă la 
Domnie, să cerce a spune măriei sale cum a auzit grăind un 
corb. Dorea numai să vadă trecute sărbătorile Paştilor. Dar 
chiar în preajma sărbătorilor s-a împrăştiat în ţară vestea 
despre isprava lui Gheorghiţă Ştefan vel logofăt. 

În soliile lui la Ardeal şi la Ţara Muntenească, acest boier 
vrednic îşi agonisise bune înţelegeri pentru planurile sale. 
Vărsase şi ughi de aur lui Kemeni lanoşi pentru husari şi lui 
Diicul spătar pentru levinţi. Avea tovarăşi credincioşi şi în 
jurul măriei sale, însă prea buni băutori de vin şi prea 
vorbăreţi. 

Se apropia Armindenul, când moldovenii obişnuiesc a 
mânca miei fripţi tâlhăreşte în gropi cu jar şi a bea vin- 
pelin. Se scot mesele la verdeață, sub streşină de pădure, şi 
lăutarii cântă de se varsă dulce zvon în toate văile. La 
această zi, obiceiul este a se încura caii, iar mai ales a se 
întrece din pahare. Mare laudă dă acest neam biruitorilor 


şi-i cinsteşte pe beţivii care-şi păstrează cumpăna până la 
sfârşit. Deci Gheorghiţă Ştefan vel logofăt, ştiindu-l pe 
Ciogolea spătar luptător la întrecerile Armindenului, s-a 
temut că iar a spune unora şi altora felurite vorbe. A grăbit 
lucrul său, trimeţând cărţi unde trebuia, şi s-a hotărât să 
lepede în Iaşi şi pe spătar, şi pe fratele acestuia, şi pe Ştefan 
serdar. 

Lucrurile temeinice se fac cu oameni tăcuţi, aşa că în 
preajma Floriilor, i-a căzut veste de la Bogdana, unde 
jupâneasa domniei sale zăcea bolnavă şi trăgea să moară, 
într-un suflet a alergat la măria sa Vodă Vasilie, tânguindu- 
se pentru asemenea năcaz şi cerând deslegare să plece 
numaidecât; poate-a mai apuca-o în viaţă, să se ierte cu 
dânsa şi s-o lese să treacă împăcată în lumea cea de veci, 
unde ne vom duce cu toţii. 

Cu aşa glas supărat a grăit, vărsând lacrimi, încât măria sa 
Vasilie s-a înduioşat şi i-a poruncit să plece numaidecât. 

Cum a ieşit vel logofăt din valea Şiretului şi a apucat calea 
muntelui, pe Trotuş în sus, a şi început a bâzâi zvon în ţară 
despre oşti de la Ardeal şi de la Ţara Muntenească. 

Atunci, de spaimă, văzându-se lepădaţi, Ciogolea spătar şi 
fratele său Gavril au slobozit glas şi căzând la genunchii 
măriei sale, au mărturisit taina. 

Abia în ceasul acela a înţeles Vasilie-Vodă ceea ce ştiau de 
mult corbii de la Soroca. Umflându-şi glasul cu mânie, a 
răcnit ca un leu în divan şi a trimes sub satârul gealatului 
pe Ciogoleşti. A dat poruncă la slujitori să-şi gătească 
săneţele şi să-şi ascută săbiile; a rânduit crainici care să 
cheme oameni de pretutindeni în leafă; a trimes vestitori la 
satele de răzăşi şi de mazili; a poruncit rugăciuni în toate 
mănăstirile şi privegheri neîntrerupte la ctitoriile măriei 
sale; şi a nădăjduit că, ajutându-l Dumnezeu, va izbândi să 
sfarme măselele vicleanului. În acelaşi timp şi-a adus 
aminte şi de unele vestiri şi prorociri ale pârcălabului 
Soroceanu, găsindu-le peste fire de ciudate. 


Astfel Cel înţelept şi Atoateştiutor, a cuvântat măria sa în 
divan, îmi vădeşte cele bune şi cele rele. Pe voi toţi cei 
credincioşi şi cuminţi vă cunosc, căci aţi ascultat cuviincios 
şi aţi îndeplinit cu credinţă. Cei cu limbă neliniştită să se 
teamă însă, căci vorbele lor s-au potrivit prea mult cu 
întâmplările. Unii au mărturisit păgânilor cele ce s-au 
petrecut la Rezina. Alţii s-au. împotrivit la încuscrirea 
noastră cu prea puternicul Bogdan Hmelnițki hatman. 
Acuma sabia hatmanului va cădea greu asupra neprietinilor 
noştri. Vom şti să plătim unora viclenia, altora prostiile. 

Pârcalabul a stat pe loc, dându-şi samă că înţelepciunea 
măriei sale e primejdioasă. 

— Ascultă, băiete, mi-a zis el, pregătindu-şi căruțele şi 
slugile pentru cale lungă. Muntele cel nalt se năruieşte mai 
degrabă decât chibzuiam eu. Tu fii cu luare-aminte şi dă 
trupului meu hodină la Schit, după ce asinul îşi va fi primit 
pedeapsa nelegiuirii lui. 

— Uncheşule, i-am răspuns eu cu supărare, întâmplarea 
cu vel logofăt poate să fie păgubitoare pentru măria sa, însă 
n-are legătură cu noi. Ne ducem, ne pustiim în munte şi 
aşteptăm. Nădăjduiesc că măria sa Vodă va ieşi biruitor; 
atunci va înţelege adevărul şi-şi va schimba vorbele. 

Bătrânul m-a cuprins lângă sine, râzând, cu faţa slăbită. 

— Ai dreptate să vorbeşti astfel, băiete, m-a certat el cu 
blândeţă. Tu eşti ca via, care-şi întinde lăstarii pretutindeni, 
acoperind şi biruind totul. Abia la urmă, când toată această 
putere a căzut veştezită, din lamura soarelui se alege 
puţintel vin. Acuma tu ai în tine acea tinereţă fără moarte, 
pe care am avut-o şi eu. Din năcazurile dragostei tale ai 
ieşit tot tare. Tu nu poţi înţelege nici lucrurile în sine, nici 
sfârşitul lor. Află că ceea ce va fi cu mine nu e o întâmplare 
singuratică; şi de ea nu eşti legat numai tu. Noi toţi - şi 
măria sa Vodă Vasilie, şi vel logofăt Gheorghiţă cu tot 
neamul, şi cazacii din Ucraina, şi toţi cei care au fost dintru 
început - suntem amestecați într-o nuntă care va mai dura. 
Au dănţuit la dânsa de două ori tătarii lui Kalga; vor mai 


dănţui zaporojenii lui Hmil hatman. S-amestecă Ţara 
Muntenească şi Ţara Ardealului. Vin în petrecere şi leşii. 
Asta, Bogdănuţ, e nuntă domnească şi ţine lung. Bătrânii 
rămân în urmă şi cei tineri se duc cu dânsa înainte. 

Ascultă, băiete, a urmat el, tu ia pe Mitriţă şi porneşte cu 
el la Domnie. Înfăţişează-te la măria sa şi spune-i c-ai venit 
să-l slujeşti cu sabia, după a mea poruncă. În vremea asta, 
căruțele cu slujitorii mei vor ajunge la adăpost în munte, la 
Schit. lar eu stau aici la datorie, până ce te vei întoarce tu. 
Doresc să n-aibă dreptate nebunii, adică cei care se bucură 
de schimbări. Orişicum va fi, să ne plecăm frunţile şi s- 
aşteptăm judeţul lui Dumnezeu. 

După porunca uncheşului, i-am sărutat mâna şi am purces 
spre laşi cu Mitriţă. 

Am luat cu mine numai schimburi uşoare şi arme. Mitriţă 
purta şpangă. Eu aveam un arc scurt, pe care mă 
deprinsesem a-l încorda cu săgeți subţirele cu vârf de 
aramă. Aveam în cucura de la oblânc patruzeci de săgeți. Pe 
lângă şpangă, slujitorul meu avea buzdugan. Pentru 
vălmăşag eu aveam sabia, dăruită cu doi ani în urmă de 
uncheş. Îmi venise deci vremea să ies de sub mâna 
bătrânului şi să slujesc singur. Eram bucuros de asta şi am 
uitat curând de întristarea părcălabului, rămas singur la 
Cetate. Vremea era strălucită, cu desăvârşire nepăsătoare 
de războaie, înflorind ceas cu ceas. 

Cum am trecut Prutul, m-am alăturat de pâlcuri de boieri 
din ţinutul Botoşanilor, care grăbeau cu slujitorii lor la 
şleahul cel mare din valea Moldovei. Umblau întruna 
zvonuri de oşti ale lui Gheorghiţă Ştefan dinspre Focşani şi 
Trotuş şi Domnia se grăbise a-şi adăposti o parte din averi 
spre munte. Ştefăniţă paharnic primise de la măria sa 
poruncă să aibă în grijă a scoate din Cetate de la Neamţ, 
alte odoare grămădite din vreme acolo. Deci drumul 
Romanului trebuia păzit. loţi acei boieri de la ţinutul 
Botoşanilor mi-au vestit trecerea în grabă a lui Stamatie 
Hadâmbul postelnic la Hmil hatman. 


Fiind tânăr şi buiac, m-am lăsat dus de vânt şi de alţi 
coconi nebuni ca şi mine. Nu m-am grăbit la scaunul 
Domniei, ca să îngenunchez la măria sa Vasilie-Vodă. Am 
socotit slujba mea mai folositoare unde-i primejdia, unde 
chiar măria sa dăduse poruncă de apărare. Pe lângă asta 
erau şi popasuri bune la acel drum domnesc, pe care eu 
întâia oară le cunoşteam, cu vin bătrân şi hangiţe tinere. Aş 
putea spune că două zile de umblet mi-au fost numai o 
încântare, până ce am văzut lucind turlele bisericilor din 
târg de la Roman. 

XVI. 

La căpătâiul morţilor arde făclia sufletului lor şi stau de 
pază Dumnezeu şi un morar. 

Despre întâmplările iuți ale acelor ceasuri mi-au rămas în 
amintire destule lucruri: toate au fost însă copleşite de o 
bătaie de aripă a morţii, care m-a doborât iarăşi, ofilindu-mi 
inima. 

Umblam fără grijă între coconii aceia prea vorbăreţi. Mă 
înfrăţisem cu unii din ei. Le eram drag şi mă ocroteau la 
mâncare şi băutură, pe la vornicii de prin sate, ori la hanuri 
cu nume bun. Eram ca prigoria care se lasă legănată de 
soare şi pluteşte sticlindu-şi penele. 

Cum am trecut de târgul Romanului, localnicii au prins a 
da veste anumită de oştire ungurească. Ştiau că suie în 
susul Şiretului şi că unele pâlcuri au ajuns nu departe de 
acolo. Aveam între noi cârmuitori cuminţi; mai ales ne 
bizuiam într-o barbă căruntă a lui Sandu Catargiu. 
Adevărat că din acea barbă ieşeau şi doi ochi bulbucaţi şi 
un glas gros şi plin de mânie. Cum s-a aflat de pâlcuri 
ungureşti, barba s-a întors cătră Iaşi, ca şi cum ar fi vrut să 
se închine. Coconii au stat din vorbă şi şi-au pipăit săbiile. 
Pe urmă unii au poposit la nişte budăie subt un deal, ca să-şi 
adape caii. Alţii au tras pită şi brânză din desagii de la 
oblânc. 

— 'Ţineţi caii şi lăsaţi mâncarea, a strigat cu aceeaşi mânie 
barba căruntă, holbându-se. Călărețul trebuie să-şi 


păstreze până sara pântecele deşert şi dobitocul vition. 

Cum a strigat asemenea cuvinte, s-au şi arătat călăreţi pe 
clina prăvălatică. Erau doi, unul după altul. Unul fugea 
înainte, sprinten. Celalalt în urmă, la o sută de paşi, 
bătându-şi calul cu pana săbiei. lar mai în urmă chiuiau 
după dânşii, în limbă străină, husari unguri. Doi dintre 
aceştia se apropiau cu fiecare copcă tot mai mult de cel 
care-şi bătea calul şi întârzia. 

Unii dintre tovarăşii mei i-au cunoscut pe dată. Cel din 
frunte a şi sosit în dreptul nostru, ţipând: 

— Scăpaţi-l pe lacomi. Şi-a lăsat la Roman caii lui şi a 
încălicat cal de olac. 

— Acesta-i Alexandru Costin, îşi vorbeau unul altuia 
coconii; şi celalalt e lacomi, vătavul de aprozi. 

Au pus mâna pe arme şi au săltat cu caii la drum. 

Cei doi care-l ajungeau pe lacomi au bătut asupra lui din 
pistoale. La a doua păreche de focuri l-au doborât. A 
lunecat într-o parte din şa şi a rămas atârnat într-o scară, 
cu picioarele crăcănate şi mânile răstignite. Calul a abătut 
peste câmpuri. 

Cum ne-au zărit, ungurii au strâns frâiele, au ocolit în 
scurt şi au întors. Cei de pe deal s-au învârtejit mai repede; 
cei doi de pe clină, cu pistoalele goale, au poticnit, 
întârziind. Am auzit lângă mine pe Mitriţă slobozind un fel 
de răcnet subţire, parcă se mira. Roibul meu cel mărunt şi-a 
repezit înainte botul, furându-mi dintre degete frâul, şi 
până să-l stăpânesc, era în goană asupra husarilor, lângă 
tovarăşul lui, pe care Mitriţă îl mâna drept în primejdie. 
Fără să-mi dau bine sama ce fac, am scos arcul în faţă şi am 
ales o săgeată din cucură. Mi-am adus aminte, nu înţeleg de 
ce, de istorisirile uncheşului cu războinicii lui Ghinghiz-Han, 
care trăgeau cu arcul în toate felurile. Am tras asupra celor 
doi, fără să nemeresc. Mitriţă urma să ţipe cu mirare. Am 
mai pus o săgeată în strună şi am tras iar fără izbândă. 
Tovarăşul meu şi-a încordat deodată braţul ridicându-se în 
scări, şi a aruncat şpanga. Clonţul de fier a trecut printre 


fugari şi a căzut, scăpărând în cremeni. Am tras a treia 
săgeată, tocmai când fugarii treceau dealul. Am lovit unul 
din cai la un picior din faţă, sub genunchi. Călărețul a căzut 
cu fruntea înainte, calul a rămas în urmă, cu copitele 
încrucişate sub pântece. Îndată am fost asupra ungurului şi 
l-am cules de-o aripă, aducându-l cu mare fală la vale, unde 
ne aştepta râzând barba lui Sandu Catargiu. 

Lângă acea barbă s-a alăturat îndată alta, a lui Alexandru 
Costin stolnic. Amândouă m-au învăluit şi m-au îmbrăţişat. 

— Aşa viteaz îmi place şi mie, strigă Catargiu. lar coconii 
mă băteau cu cuşmele. Făceau bine că mă răcoreau de 
fierbinţeală. Râdeam şi căutam să-mi dau samă cum am 
putut prinde pe ungur. L-am prins bine, cugetam eu, cu 
oarecare ajutor al lui Mitriţă. Mai ales ţipătul lui mă 
împunsese şi mă repezise. M-am uitat la el pe furiş. El nu 
râdea. Stătea de vorbă cu ungurul, mai mult în semne; 
uneori se strâmba, ca să se facă mai bine înţeles; şi tot îi 
dădea să mănânce dintr-o bucată de pită. Dar ungurului nu- 
i era foame. Respingea pita cu mâna, iar Mitriţă o mânca 
singur, închipuindu-şi că hrăneşte şi pe prins. 

Boierii şi coconii se veseleau, privind. Apoi barba a rostit 
cu multă cuminţenie poruncile care se cuveneau şi ne-am 
întors iarăşi pe drumul pe care venisem. Ne-am întors 
călărind chiar cu mai multă iuţeală. Drumul nu mai era al 
nostru tot. Avea şi alţi stăpâni, cu pistoale. Şi venea şi sara. 

Vremea de noapte aduce popas. Deci, închipuindu-ne că 
husarii se opresc, noi ne-am împins caii mai departe, ca să 
punem între noi şi duşman cât mai multă vreme şi să putem 
vesti de sârg pe măria sa. 

— Aşa fac boierii războaiele, mormăia Mitriţă. Noi ne 
bizuim mai mult pe labele noastre; ei se bizuie mai mult pe 
cai. Dacă ne dă măria sa un zlot pe ungur, apoi avem bani 
de cheltuială. 

Apropiindu-mă de scaunul Domniei, mi se părea că trebuie 
să mă arăt semeţ şi c-o mână în şold, ca să mă privească 
lumea de la ferestre şi din cerdacuri. Am aflat însă îndată că 


târgul e pustiu. Slujitorii domneşti de la mănăstirea Balicăi 
se lăudau că ei au aflat mai degrabă decât noi veşti de la 
unguri şi chiar de la munteni. Deci măria sa Vasilie-Vodă, cu 
boierii şi cu unii din târgoveţi, s-au mişcat spre Prut. 

— Foarte bine, a încuviinţat barba cea căruntă. 

Mitriţă se arăta cu totul nedumerit. Atuncea eu i-am 
lămurit că măria sa Vasilie-Vodă nu fuge. Dimpotrivă, vrea 
să bată război. A luat cu sine slujitorii toţi; şi darabanii şi 
drăganii, şi siimenii şi nemţii, neuitând puştile. Stau în jurul 
lui toţi boierii, care de care cu sabie mai grea. S-au adunat 
şi gloate în leafă, după obiceiul pământului, câtă frunză şi 
iarbă. 

— Atuncea de ce nu stă aicea, ca să se bată? se mira 
Mitriţă. 

— Nu stă, după cât înţeleg de la bărbi şi de la slujitori, am 
răspuns eu, ca să nu se pârjolească iarăşi târgul. Abia l-au 
clădit din nou oamenii, din topor şi din bârne şi acum iar să 
ardă? Pe urmă, mai bine este să bată război lângă apa 
Nistrului, pentru că dincolo-i ţara lui Hmil hatman. 

Asta era o cuminţenie a măriei sale şi a dregătorilor, care 
mie mi-a plăcut. Mitriţă mormăia că nu-i place; ştia că de la 
malul Nistrului poţi zvârli cu căciula şi stupi în Ucraina, 
însă, la noi la Soroca, asemenea cuminţenie are alt nume. 

Totuşi s-a supus şi a urmat să-şi ducă ungurul în juvăţ şi 
legat pe cal, nădăjduind să câştige pe el bani de cheltuială. 

Am umblat pe urmele măriei sale din popas în popas, până 
ce l-am ajuns la un sat ce se chiamă Potârnicheni, în drumul 
Hotinului. Cum ne-am amestecat cu oastea Domniei, am 
aflat alte zvonuri decât acele care ne sunaseră nouă la 
urechi. Noi veneam cu ştire că logofătul Gheorghiţă Ştefan 
ar fi apucat scaunul Iaşilor; iar aicea unii spuneau că 
slujitori orheieni de-ai vicleanului au şi purces în căruţă pe 
vlădica Ghedeon de la Episcopia Hugşilor, ca să vie să-l 
miruiască şi să-l binecuvânteze, la Sfântu-Neculai Domnesc, 
pe Gheorghie Ştefan-Voievod. Se aflase chiar că Gheorghie 
Ştefan-Vodă primeşte slujitori cu lefi mai bune decât la alte 


Domnii, şi iartă slujbe trecute, la alţi domni. Noi mai 
oblicisem pe drum cum că Hmil hatman numaidecât va să 
repeadă pe feciorul său Timuş, cu oaste de frunte, ca să vie 
în sprijin lui Vasilie-Vodă. Dar slujitorii râdeau. Ei aflaseră 
că Timuş nu vine în [ara Moldovei decât când s-or coace 
cireşele, plăcându-i domniei sale, ca şi cucului, prea mult 
aceste roduri. 

Aflând măria sa Vasilie-Vodă de războiul nostru, adică al 
meu şi al lui Mitriţă, şi de izbânda ce avusesem, a dat 
poruncă să fim aduşi înaintea slăvitei sale feţe. Ne-am 
înfiinţat numaidecât, eu înainte iar slujitorul meu îndărăt, 
cu robul. Cum m-a văzut, măria sa Vasilie-Vodă m-a 
cunoscut şi s-a bucurat. 

— Ha-ha! tu eşti, Sorocene? Tu ai săvârşit asemenea 
ispravă? 

Am îngenunchiat la măria sa, fără frică. Se aflau de faţă, 
sub cortul deschis, pe lângă boieri de credinţă, şi Boj, 
căpitanul de lefegii, şi căpitanul de darabani Cara. Stăteau 
rezemaţi în săbii şi mă priveau zâmbind. 

— Milostive Doamne, am zis eu cu smerenie, am făcut ceea 
ce se cuvenea, pentru stăpânul meu, după poruncile pe 
care le-am primit de la pârcalab. 

— Care pârcalab? a tresărit Vodă, privindu-mă pieziş. 

— Uncheşul meu, pârcalabul de Soroca, luminate Doamne. 

— El te-a trimes? 

— El m-a trimes în slujba măriei taie. 

Vodă a tăcut puţin. S-a uitat la boieri şi la căpitani cu 
mirare; în urmă s-a întors cătră oşteanul lui Kemeni, după 
aceea iar a venit cu privirile spre mine. 

— Am auzit că l-au doborât cu pistoalele pe lacomi. 

— Aşa, milostive Doamne. 

— Şi numai tu ai ieşit asupra lor? 

Eu am tăcut. Ungurul de lângă Mitriţă, pe care noi îl 
cunoşteam mut şi timp de pe drumul Romanului, deodată a 
început a grăi moldoveneşte, încât am răsărit spre el ca 
spre un duh necurat. 


— No, că vrednic fecioraş de domn, a strigat el. Numai 
domnia sa şi cu sluga au îndrăznit a veni asupra noastră. 

Mitriţă l-a privit urât şi l-a pălit cu cotul. 

— Măi nebune, i-a şoptit el; ai început a grăi? Hm! pân- 
acuma era ungur... a lămurit el măriei sale. 

— Am fost în leafă la Kemeni lanoş, s-a amestecat iar 
robul; dar acum mi-i voia să am alt stăpân. 

— Vrei să intri în leafă la mine? s-a veselit Domnul. 

— Apoi da, ca să nu mă vândă fratele istă al meu pe-un ban 
de aur. De aceea am şi tăcut până acuma. După război îmi 
iau paralele ce mi se cuvin şi mă întorc iar la ciobănie. 

Măria sa Vasilie-Vodă s-a mirat de aceste vorbe şi i-au 
plăcut. Ne-am veselit şi ne-am mirat şi noi. Apoi măria sa a 
poftit să afle cum a fost întâmplarea şi a întrebat şi pe 
mocanul cel viclean cele ce dorea să ştie. M-a bătut pe 
umăr. 

— Ascultă, Sorocene, mi-a grăit cu bunătate măria sa; 
întâmplarea asta, ca toate, a fost orânduită de Dumnezeu. 

Şi tot rânduită este şi cartea pe care am să ţi-o dau la 
mână, poruncindu-ţi să te cobori la Soroca, întru 
întimpinarea uncheşului tău. 

M-a bucurat porunca fără să o înţeleg. 

— Stamatie postelnic, a urmat măria sa, n-a putut trece la 
Cehrin. Spune că l-ar fi sfătuit pârcalabul să nu treacă. Iar 
eu am avut nevoie să vestesc pe cuscrul meu. Deci am 
poruncit să-mi fie adus Ştefan Soroceanu, să-şi deie samă. 
Tu du-te cu această carte pe care ţi-o dau la mână şi mi-l 
adă ca pe un prietin. Înţeleg că Stamatie l-a pârât cu 
duşmănie. Dar Dumnezeu dă pe faţă adevărul. 

Acuma pricepeam. Am sărutat mâna lui Vodă. Luminăţia sa 
a poruncit pisarului să aştearnă pe hârtie, cu pana, aceste 
vorbe: „Noi Vasilie Voievod, poruncim să nu cuteze nimene 
a aduce vătămare credinciosului nostru boier Ştefan 
pârcalab de la Soroca”. 

Am strâns hârtia la sân şi am cerut învoire măriei sale să 
mă grăbesc. Am încălicat în grabă cu Mitriţă, lăsând 


luminăţiei sale, în dar, robul nostru. 

— Auzi, a dracului cioban, mormăia Mitriţă pe când ieşeam 
afară din tabără. Tace, se uită pe sub sprâncene şi învaţă a 
vorbi omeneşte. Se chiamă că am prăpădit un zlot. 

Eu îmi făceam socoteală că am câştigat în schimb viaţa 
uncheşului. 

Am intrat fără întârziere în drumul Sorocei, făcând 
popasuri oriunde găseam slujitori şi oameni de rând. Îi 
întrebam întruna de veşti din jos, aşteptând cu strângere de 
inimă s-aud rostind numele părcălabului. Ascultam veşti 
după veşti, ba de la târgul Iaşilor, unde se aşezase în scaun 
şi împărţise dregătorii nouă măria sa Gheorghiţă Ştefan; ba 
de la unguri şi de la munteni, care aveau de răscumpărat 
năcazuri multe de la măria sa Vasilie-Vodă; ba de la Hmil 
hatman, care mişcase o samă de zaporojeni şi repezise 
poruncă grabnică la cei mai tari atamani de la Pragurile 
Niprului. Cum s-or aduna împrejurul lui Timuş, trec de-a 
dreptul cu caii prin Nistru şi după ce suie la cestalalt mal, 
trag săbiile şi nu se mai opresc decât la Iaşi. Aşa că domnia 
lui Gheorghiţă Ştefan-Vodă se arăta trecătoare şi noroadele 
trăgeau tot cătră Vasilie-Vodă, nădăjduind leafă, dobândă şi 
scutire de dabile. 

A doua zi am început a afla veşti despre pârcalab. 

Spuneau unii că l-ar fi găsit Stamatie Hadâmbul cu scrisori 
de la Gheorghiţă Ştefan-Vodă şi de la Kemeni. Alţii, că însuşi 
Vodă Vasilie i-ar fi simţit viclenia. Alţii, că l-ar fi pârât fraţii 
Ciogoleşti înainte de a-şi pune capetele sub sabia călăului. 
Alţii, că Ştefăniţă paharnic l-a apucat de grumaz şi-l duce 
legat în căruţă la măria sa, unde-l aşteaptă fără întrebare şi 
judeţ osânda. Alţii, că s-ar fi supărat pe el Hmil hatman 
pentru felurite vorbe purtate din hotar în hotar şi Vodă îl 
chiamă pe pârcalab la el, ca să-l ocrotească. 

Ştefan Soroceanu pârcalabul era bărbat cunoscut de mult 
în toate ţinuturile Moldovei. Şi unele din vorbele lui le 
purtau oamenii din gură în gură. Umblau pe sama lui şi 
cuvinte pe care nu le spusese niciodată. Privirea lui 


răutăcioasă şi zâmbetul lui într-o parte nu prea plăceau 
multora dintre boieri. De unele vorbe de ale lui făcea haz 
prostimea; de altele se veseleau curtenii. Cum s-a zvonit de 
ridicarea lui Gheorghiţă Ştefan cu oşti, pârcalabul ar fi spus 
cum că începe de acuma hăituiala lupilor. Când s-a aşezat 
Doamna Teodosia în Cetate la Suceavă, tot el ar fi zis că a 
intrat lupoaica cu puii la ghizunie. Pe boieri îi tălmăcea 
pârcalabul cum că petrec pe măria sa cu cinste la hotar şi 
pe urmă se ploconesc cu smerenie, se încălărează şi 
grăbesc să se întoarne cătră domn tânăr. Cu ochiul de cătră 
Nistru plâng şi cu cel de cătră laşi râd. Alţii sunt mai harnici 
şi se întorc de pe acuma la casele lor, să-şi caute sub divan 
papucii. Numai prostimea e cu credinţă. Se duce la Vasilie- 
Vodă, ca să primească lefe. Îndată ce vistierul le-a lepădat o 
simbrie, ţăranii încep a se scărpina după ureche şi se duc 
peste noapte la domn nou, ca să găsească acolo parale mai 
bune. La asemenea iepuri, bun domn a fost asemenea lup. 

Unii râdeau şi spuneau o ghicitoare, la focurile de popas: 

— Dă, Doamne, două domnii, să mâncăm două simbrii. 

Spuneau şi alte prostii şi zicale, care stătuseră, în vremea 
stăpânirii lui Vasilie-Vodă, la clocit, iar acuma ieşiseră din 
găoci şi fugeau prin lume. 

Cum e în astă-sară, la Mişcoreni, am aflat că-l aduc pe 
uncheşul meu slujitori cătră Hotin, la măria sa. A doua zi m- 
am sculat foarte de dimineaţă şi am pornit întru 
întâmpinarea lui, cu Mitriţă, pregătindu-mi în mâna stingă 
cartea Domniei. Îndată am prins din gura oamenilor un 
zvon, întâi nelămurit, cum că l-ar fi ajuns pe uncheşul meu, 
din urmă, cazaci de-ai lui Timuş şi l-au ridicat, să-l ducă la 
stăpânul lor. Pe urmă, dintr-odată am înţeles, că uncheşul 
meu s-a oprit pe cale şi trebuie numaidecât să mă grăbesc 
eu singur cătră dânsul, deoarece el nu mai are putere să vie 
cătră mine. Slujitori de-ai Hadâmbului şi de ai paharnicului 
Gheorghiţă l-ar fi despoiat de banii pe care-i avea asupra lui 
şi de unele odoare care-i mai rămăseseră şi cu care-l 
aduceau. Am întrebat dacă pot găsi pe Stamatie postelnic şi 


pe paharnic să le arăt cartea domnească. Oamenii nu 
puteau şti dacă acei dregători au fost cu uncheşul meu. Alţi 
spuneau că Hadâmbul a trecut în Ucraina şi paharnicul la 
Hotin. Pârcalabul a rămas singur la o margine de sat, 
prădat şi lovit. Acel sat, Drobuşor, nu mai era depărtat de 
mine decât cale de două ceasuri, când am aflat vestea. Ne- 
am împins caii cu repeziciune şi am ajuns la o margine de 
crâng, pe un tăpşan, subt un deal cu moară de vânt în vârf. 

Era o vreme lină de primăvară. Lângă măcieşi înfloriţi, 
cântau cu hărnicie păsărele mărunte. Morarul din deal 
coborâse la tăpşan şi sta neclintit lângă un trup de om 
acoperit în întregime c-un lăvicer vrâstat negru şi roş. Era 
un moşneag uscat cu bărbuţă albă. Pusese în iarbă, între 
flori de păscuţe şi toporaşi o tătărcuţă în care ardea o 
făclioară. 

Când am descălicat, păsărelele au tăcut, apoi au sfârâit din 
aripi cătră moara de sus. Moşneagul s-a mişcat ca şi cum ar 
fi vrut să-şi apere mortul. M-am repezit în genunchi şi am 
dat la o parte lăvicerul. Pârcalabul stătea cu faţa în sus, 
privindu-mă fără zâmbet, eu ochii îngheţaţi. Tâmpla stângă 
îi era zdrobită de o lovitură de buzdugan ori de muche de 
topor. 

Abia am putut îngâna: 

— Uncheşule! 

Mi-am aplecat fruntea spre pieptul lui, simțind în mine un 
deşert al spaimei. Nu puteam încă plânge. 

— Ce s-a întâmplat, uncheşule? am întrebat. 

Pârcalabul a tăcut, urmând a mă privi din noaptea lui 
încremenită. 

— Ce-a fost? am strigat eu cătră moşneag, ameninţându-l 
cu scrisoarea lui Vodă. Spune-mi ce-a fost. Ai aflat? ai 
văzut? 

— Am văzut... am văzut... a prins a se tângui morarul, cu 
voce puţintică. 

— Spune. Altfel te pun şi pe tine alături. 


— Spun, de ce să nu spun? Nu vă supăraţi pe mine, căci nu 
sunt cu nimica vinovat. Au stătut aici slujitori domneşti în 
popas, având cu ei pe acest boier. Au poruncit să le dau 
făină. Le-am dat făină. Au aprins foc şi au gătit mâncare. 
Cum ospătau, iaca vin din urmă cazaci. Erau cu ei şi doi 
boieri moldoveni, dar au rămas deoparte. Asaulul a venit cu 
patru zaporojeni la foc şi a întrebat, ploconindu-se, dacă 
acel boier care merge cu slujitori la Domnie nu-i cumva 
pârcalabul de la Soroca. 

— Ba el este, au răspuns slujitorii. lar acel boier pârcalab 
n-a spus nimica. Nici s-a veselit nici s-a întristat. 

— Domnia ta eşti acel pârcalab? a întrebat asaulul. 

— Eu sunt, a răspuns boierul. 

— Apoi dacă eşti domnia ta, noi avem poruncă de la 
stăpânul nostru Timuş, a zis asaulul. pe care trebuie 
numaidecât s-o aducem la îndeplinire. 

— Care poruncă? a întrebat boierul. 

— Ai să vezi numaidecât, a răspuns asaulul. 

— Bine, a primit pârcalabul, şi a oftat încrucişându-şi 
mânile pe piept. Asaulul a făcut semn şi zaporojenii de 
lângă el au lovit dintr-odată pe boier cu toporaşele, în ceafă 
şi la tâmplă. L-au lăsat şi s-au dus. Slujitorii Domniei i-au 
luat ce au crezut ei de cuviinţă, bani şi scule. Am rămas 
numai eu cu măria sa şi i-am adus această făclioară. 
Sufletul ia dintr-însa lumină şi poate trece prin vămile 
întunericului la Dumnezeu. 

Bătrânelul vorbea cu un glas moale, dar fără nici o 
întristare. Eu aveam în mine ceva, ca şi cum inima mi-ar fi 
fost ghemuită între clonţi de spini. Mi se golise fruntea de 
orice fel de gând. Înţelegeam numai că nu pot plânge şi nu 
pot face nimic. Când am întors ochii în laturea mea, unde 
auzeam un fel de zgomot ciudat, am văzut pe Mitriţă 
ştergându-şi cu putere şi necontenit obrazul potopit de 
apele ochilor lui femeieşti. În acelaşi timp smârcâia cu 
putere şi pufnea. Amesteca din gură, într-un țipăt stăpânit 
şi scheunat, sudălmi împotriva vrăjmaşului. M-am uitat la el 


cu mirare.- mirat mai mult de pustiul din mine. Pe loc a 
început a trage cu mânicile minteanului, într-o parte şi-n 
alta, pe obraz şi pe ochi. 

— Stăpâne, mi-a vorbit el, cu alt glas, liniştit; nu-l putem 
lăsa pe măria sa aici. Trebuie s-aducem un preot, să-i 
cetească o moliftă, după aceea îl ducem la odihna lui pe 
care a poruncit-o. 

— Aşa este, Mitriţă. Pân-acolo-i loc depărtat. Ar trebui să-l 
ducem la Schit. 

— Ştiu, măria ta. Să-l ducem acolo. Trebuie chiar să-l 
pornim fără întârziere, să nu vie neprietini să-l caute. 

— Nu mai au ce-i lua, Mitriţă. 

Flăcăul nu mi-a răspuns. Şi-a tras pe sprâncene cuşma; 
apoi a lepădat-o. S-a întors la cai şi le-a legat frâiele de o 
răsură înflorită. Şi-a scuturat de pe mânici şi straiul de şiac, 
a venit la moşnegel şi l-a tras după sine, punându-i întrebări 
şoptite şi dându-i porunci. 

Eu am rămas singur cu uncheşul privindu-l în tăcere. 
Câteodată mă miram că nu i se arată pe obraz zâmbetul lui 
strâmb. Stam cu aceeaşi inimă înghimpată şi cu aceeaşi 
secătuire a întregii mele fiinţi. Când s-au întors tovarăşii 
mei, am început a mă mişca şi eu, dându-le ajutor. Preotul 
din sat nu era acasă. 

— Nu-i nimica, zicea Mitriţă; avem noi călugăr la Schit. 

A întins pe iarbă al doilea lăvicer. Deasupra lui au adus şi 
au aşezat cu grijă pe pârcalab în lung, înfăşurându-l strâns 
în pături. L-au legat şi într-al doilea lăvicer şi au cusut cu 
ţepuşi toată această alcătuire. Sarcina au purtat-o la drum 
şi au întins-o într-o cărucioară, sub fân. Mitriţă a dus calul 
lui între hulube. I-a scos şaua şi celelalte halaturi şi le-a 
grămădit lângă mort. I-a potrivit calului hamuri de frânghie 
şi cerc. A rupt o nuieluşă de sânger, şi-a ridicat de jos 
cuşma, şi-a tras pe mânici minteanul şi s-a arătat gata de 
drum. A întors spre mine obrazul: 

— Stăpâne, dă creştinului acestuia un ban de argint 
pentru cărucioara lui; dă-i şi un bănuţ pentru lumânărică; şi 


să nu mai stăm pe loc. 

Am pus în palma morarului plata. Ela primit-o închinându- 
se şi sărutându-mi mâna. A suspinat o vorbă pe care n-am 
înţeles-o. Am încălicat şi m-am luat după cărucior. 

Flăcăul umbla pe jos, îndemându-şi calul cu vărguţa de 
sânger. 

Am mers aşa până-a doua zi sara, cu puţine popasuri. 
Rupeam în dinţi, din mers, pastramă şi pită. Popririle le 
făceam mai mult pentru cai şi alegeam locuri cu izvoare, ca 
să ni se potolească arşiţa. Am umblat pe drumuri cotite, 
abătându-ne din şleahuri. Cum am ieşit dincolo de apa 
Moldovei, nu mai aveam frică de slujitori ai lui Vasilie-Vodă. 
Lumea îşi vedea de treburi şi popii îşi ascuţeau penele de 
gâscă, pregătindu-se a însemna în ceasloave domnia cea 
nouă, cu toate semnele ei. Mai ales un semn neîndoielnic 
era ştiut: că se arătaseră pe câmpuri, în acea primăvară, 
ţiştari fără număr. 

Am intrat noaptea sub brad şi ne-am călăuzit drumul cu 
cetini aprinse. Într-o târzie vreme, când s-a suit jumătate de 
lună asupra codrilor, am chiuit din deal pădurarii şi ei mi-au 
răspuns buciumând. La miezul nopţii am intrat la Schit şi 
am dat jos povara noastră, sub pridvor. Fără întârziere, 
fratele Filip s-a suit în turn şi clopotul cel nou de la Liov s-a 
auzit bătând o singură dată în dungă, prelung, întâia oară. 
Am stat ascultând până ce s-a stins zvonul şi am scos pe 
pârcalab din strânsoarea lăvicerelor. 

Chiar în acea noapte pădurarii au alcătuit sicriul, pe când 
noi ceilalţi stăteam în priveghi, iar cuvioşia sa monahul 
Agapie cetea din carte vorbe de mângâiere. Când a răsărit 
soarele aurind florile din poieni, am deschis gropniţa din 
mijlocul bisericii şi am zidit pe uncheş în cotlonul lui. L-am 
închis cu cărămidă şi var. lar chihaia şi doi din feciorii lui au 
sunat din cornuri, vestind şi ei singurătăţilor trecerea din 
viaţă a stăpânului. Muierile pădurarilor boceau afară stând 
în genunchi pe iarbă, cântând şi legănându-şi capetele. 


Abia când s-a isprăvit îngropăciunea, şi mi-au căzut 
braţele în lungul trupului, m-a înjunghiat o durere pe care 
de mult o aşteptam. Mi s-a suit sângele în ochi, cu lacrimi. 
Am început a rupe de pe mine straiele şi a striga împotriva 
ucigaşului. Îmi spuneau pe urmă oamenii că urlam întruna: 

— Să n-am somn, să n-am hodină, până ce n-oi plăti 
moarte pentru moarte. 

Atâta am ţipat, până ce-am răguşit; atâta m-am scrijelat cu 
unghiile, până ce mi-am sângerat tâmplele. Mitriţă m-a 
cuprins în braţe stăpânindu-mi mânile şi m-a vârât în 
biserică la altar, ţinându-mă sub patrafirul călugărului. Au 
venit slujitorii şi muierile lor, ca să-asculte cetania 
monahului. Apoi s-au pus lângă mine, din a dreapta şi din a 
stânga, Mitriţă feciorul şi fratele Filip, au îngenunchiat şi 
mi-au sărutat mânile, jurând să nu cunoască nici ei pace, 
până ce n-or răscumpăra sângele părcălabului. Abia atunci 
spun ei că mi-ar fi căzut capu-n piept şi m-aş fi lăsat moale 
în braţele lor zdrobit de trudă crâncenă. 

XVII. 

Aici se arată sfatul pădurarilor de demult. 

Pe după Sânpetru, când prind a se micşora zilele, s-a suit 
din vale de la Schit fratele Filip până în plai, la stâna lui 
Coman, unde petreceam eu, să se încredinţeze că mi s-a 
urcat iar roşaţa în obraji. Stăteam acolo de cum ieşisem din 
friguri, având tovarăş pe Mitriţă. Începuseră să-mi miroasă 
straiele a fum şi a caş. Mă hrăneam cu lapte de capră roşie, 
după porunca lui Coman baciul, şi cu jintiţă fierbinte. 
Simţeam iar cum suie din pământ în toate încheieturile 
mele putere. 

Ascultam clopotele oilor în funduri de râpi. Priveam de pe 
ţancuri, cătră miazăzi, depărtări aburite. Îmi veneau 
plutind pe cetini, cotind pe văi, de la Schit, sunetele de 
cornuri ale pădurarilor mei. Acum erau pădurarii mei, de 
când uncheşul mă lăsase singur în această lume. Nu făceam 
decât o treabă în tot lungul zilelor, împreună cu Mitriţă. Mă 
deprindeam să trag fără greş din arc şi mai ales să azvârl o 


suliță cu mâner scurt căreia îi ziceam şpangă. Întru această 
din urmă îndeletnicire, tovarăşul meu dovedea destulă 
putere şi mă aţâţa întruna să mă iau cu ella întrecere. Filip 
m-a găsit repezind într-o tisă bătrână acea armă cu boldul 
de fier şi coadă sprintenă de brăduţ. 

Îmi îndoiam mijlocul îndărăt, cumpănindu-mi mâna 
dreaptă. Şpanga se ducea vâjâind în trunchiul uscat. Mitriţă 
îşi scutura pletele râzând. Şi eu şi el aveam încredințarea, 
încă nedesluşită, că această jucărie a noastră avea o 
socoteală şi un ţel. 

— Poftesc sănătate la codru tânăr, a zis fratele Filip 
închinându-şi comanacul până la picioarele mele. 

— Bine-ai venit, frate Filip, am răspuns eu. Spune-mi veşti 
din lume, căci în această sălbătăcie n-aud decât tălăncile 
oilor şi buciumele. 

— Pentru asta am şi venit, măria ta, mi-a întors cuvânt 
Filip. Întâi te-am căutat la stână, dar acolo n-am găsit decât 
pe Coman care dormita la foc. L-am întrebat unde-i 
stăpânul. Mi-a răspuns că se bate în suliță cu trunchii cei 
bătrâni, aici în poiana asta. 

— Las' să străpungă trunchii, moş Comane, i-am dat eu 
învăţătură, căci va veni vremea să străpungă şi om. 

— Care om, Filipe? zice. 

— Este un om, moş Comane, numai unul singur pe lumea 
asta şi va binevoi Dumnezeu să ni-l scoată în faţă, când va 
ţine stăpânul nostru suliță în mâna dreaptă. Baciul a stupit 
în spuză şi a făcut: Aha! Dar ele un prost şi nu ştie despre 
ce-i vorba. 

— Aha! am făcut eu şi cu Mitriţă odată. 

Am început a râde tustrei; însă eu simţeam cum se 
zbârlesc înlăuntrul meu ghimpii unor vechi dureri şi mânii. 
M-am dus să-mi iau şpanga şi m-am întors cu fruntea în 
piept şi dus pe gânduri. 

M-am aşezat pe un colţ de stâncă, în marginea râpii. Mi- 
am întors o clipă ochii spre o pajură care a fulgerat vâjâind 
într-o rarişte de molizi. Veştile din lume stăteau lângă mine; 


părea că le poartă Filip în taşca lui de piele. Le aşteptam cu 
întristare. 

— Spune, Filipe. 

— Măria ta, întâi şi întâi trebuie să dau sama că am fost la 
acel meşter zugrav de la Iaşi din ograda bisericii 
papistaşilor şi am luat icoana stăpânului nostru pe care l-am 
avut. Am plătit cinci ughi, după cum fusese tocmeala. De la 
Curtea Domnească, sănătate. Slugile au azi un stăpân şi 
mâni altul. Pe unul îl aduc ungurii, pe altul îl aduc cazacii. 
Dacă nu s-ar afla Dumnezeu deaspura tuturora, ar fi 
stingerea lumii. Când a venit întâi măria sa Gheorghiţă 
Ştefan, a tăiat un rând de oameni; pe alţii i-a iertat. Când 
apoi s-a întors Vasilie-Vodă, a împărţit iertare tuturor, însă 
Timuş, ginerele măriei sale a săvârşit atâta răutate, să-l 
pomenească douăsprezece rânduri de prunci care încă nu 
s-au născut. 

Măria ta nu te uita aşa la mine, căci eu nu-s vinovat pentru 
faptele lui. 

— Spune, Filipe. 

— Acel ginere din ţara căzăcească, stăpâne, are după cât 
înţeleg, în brâul lui un răbuş. Întâi şi întâi l-a însemnat pe 
pârcalab. După ce l-a adus pe măria sa Vasilie-Vodă şi a dat 
voie cazacilor să iasă în pradă asupra breslei neguţătorilor, 
s-a aşezat la mănăstire la Galata şi a poftit la sine, pentru 
sfat de taină, pe pan Iosif pisarul. Pan Iosif s-a grăbit să 
răspundă la asemenea poftire şi cinste şi a încălicat, suind 
la mănăstire. Acolo s-au ploconit înaintea lui cazaci slujitori 
şi l-au dus la arhondaric. La uşa chiliei unde găzduia Timuş, 
l-au oprit. Alţi cazaci care stăteau acolo, au scăpărat din 
săbii şi într-o clipă l-au răsturnat pe lespezi desfăcându-l în 
bucăţi şi-n sânge. Auzind căderea trupului şi sunetele 
fierului, feciorul lui Hmil a ieşit, râzând. Era cu părul zbărlit 
şi cu obrazul buhav. A lepădat paharul de băutură şi a tras 
de la cingătoare răbuşul, să mai cresteze un potrivnic al 
său. El ştie de mult că şi pan Iosif a strigat împotriva lui, 
poftindu-i să rămâie mai bine acolo, la dânşii, într-un stuh, 


decât să vie mire la Moldova. După ce a crestat al doilea 
semn, a mânat răspuns lui Vasilie-Vodă să nu se supere prea 
mult şi să binevoiască a-i trimite măcar doi boieri 
Cantacuzini, pe 'Toma vornicul şi Iordachi vistiernicul. Are a 
le spune şi lor câte o vorbă. Vasilie-Vodă a plecat cu obidă 
fruntea şi i-a curs din ochi venin. După aceea s-a ridicat 
strigând că nu va suferi niciodată o tiranie ca aceasta. Că el 
pune trupul său înaintea boierilor lui de credinţă. lar Toma 
vornicul şi Iordachi vistiernicul, înfricoşându-se de răbuş, 
stăteau mai mult prin pivniţi şi veneau la divanurile Domniei 
noaptea, intrând cu straie schimbate, ca nişte cerşetori, pe 
poarta cea mică a drăganilor, din dreptul odăilor Doamnei. 
Am întrebat, ca de departe: 

— Vra să zică, l-a tăiat pe Iosif Kotnarski? 

— L-au hăcuit cazacii cu săbiile, stăpâne. 

Mi-am amintit că-i dorisem şi eu cândva moartea. Acuma 
mă gândeam la el ca la un prietin prăpădit şi-l vedeam aeve 
în mine cu ochii lui blânzi şi faţa pălită de mâhnire. L-a ucis 
tot acel demon din pustie cu obrazul ciuruit şi stacojiu şi cu 
fălcile totdeauna scrâşnind. 

— Ce s-a mai întâmplat, Filipe? 

— S-au mai întâmplat şi altele, stăpâne. După ce m-am 
întors eu, am trimes pe feciorul cel mai mare al lui chihaia 
Macovei, să meargă el în lungul ţării, după oşti. Acuma s-a 
întors. Am venit la măria ta să te poftesc devale, la sfat. S- 
auzim ce spune el şi să vedem ce-i de făcut. Cum vei 
porunci, aşa vom lucra. 

Mitriţă s-a bucurat dintr-odată de veste bună. În mine, 
bucuria a crescut mai încet, ca un jar care arde înăbuşit, 
tinzând cătră aer. Înțelegerea lucrului era de mult în mine. 
Stătuse întunecată de slăbăciune şi de boală. Acuma 
sporea, ajungând şi ea la lumină. Toate câte mi se 
întâmplaseră în zilele căderii uncheşului meu îmi 
rămăseseră tulburi, îmbucătăţite şi rupte. Nu le mai 
puteam rândui în amănunte. Dar strigătul meu de zdrobire, 


când juruisem moartea ucigaşului, copleşea totul şi subt el 
se aşezau cele trecute şi cele viitoare. 

Am coborât la Schit; am ajuns la înserat; am găsit pe 
chihaie cu cei şase pădurari stând la un foc de vreascuri, 
înaintea cerdacului de la arhondaric. Se aşezaseră de jur 
împrejur, pe trunchiuri şi bolovani. Lăsaseră locuri şi pentru 
mine şi tovarăşii mei. Erau curat îmbrăcaţi, cu pletele 
pieptănate şi unse, cu capetele descoperite. Cornurile le 
aveau la un şold; tăştile la altul; baltagurile pe braţe. 

Când m-am arătat, s-au ridicat toţi în picioare şi mi s-au 
închinat. Apoi s-au aşezat la locurile lor, în tăcere. M-au 
privit cu luare-aminte, până ce am venit la locul meu. 

Monahul Agapie era intrat la rugăciune, în bisericuţă. 
Chiliile încă n-aveau aprinse lumini. Un vânt uşor suna pe 
vârfurile brazilor. Din când în când creştea cătră noi zvonul 
de la Duruitoare. 

M-am sfiit de tăcerea acelor oameni cu obrazurile 
neclintite. Am întrebat: 

— Ce este? 

Îndată s-a şters la gură chihaia Ghinea Macovei şi mi-a 
răspuns: 

— Măria ta, se chiamă că s-a întors din ţară feciorul meu 
Pavăl, care-i pădurar şi el aici cu noi şi se află de faţă, lângă 
mine. El arată cum că Vasilie-Vodă a intrat cu război la '[ara 
Muntenească, dar s-a întors de-acolo cu ruşine, rămânând 
biruinţa a lui Matei-Vodă. Dumnezeu s-a pus şi împotriva 
măriei sale şi împotriva lui Timuş, bătându-i în obraz cu 
zloată şi grindină, la Hinta. Au trebuit să fugă călări, ca să-şi 
scape vieţile. Aşa, pierzând acel război, Vasilie-Vodă a cătat 
a lăsa şi domnia, ajungându-l din urmă, cu alte oşti, măria 
sa Gheorghiţă Ştefan. Acuma războiul, după cât s-aude din 
om în om, se mută la Cetatea Sucevii. Acolo stă închisă 
măria sa Doamna leodosia cu averile şi i-au sosit cazacii 
întru ajutorinţă. lar Gheorghiţă Ştefan-Voievod, cu leşii şi 
ungurii, bate cetatea cu puştile, dar pe cazaci nu-i poate 
scoate din gropi. 


Chihaia a tăcut, mângâindu-şi cu dosul mânii mustăţile 
cărunte. Am întrebat: 

— M-aţi chemat ca să-mi spuneţi asta? 

Chihaia a tuşit încet. 

— Da, măria ta. Spun oamenii, cu care a grăit Pavăl cum 
că feciorul lui Hmil hatman, cum şi-a adus zaporojenii, le-a 
şi dat drumul să prade sfânta mânăstire Dragomirna. Au 
luat odoarele, au ucis pe boierii şi pe neguţătorii adăpostiţi 
acolo, au ruşinat femeile şi jupânesele. 

— Ş-acuma unde-i Timotei Hmelnițki? 

— Acuma-i îngropat şi el cu cazacii lui, la Cetatea Sucevii. 
Iar împrejur stă oastea lui Gheorghiţă Ştefan-vVodă. 

— M-aţi chemat ca să-mi spuneţi că-l putem găsi acolo? 

— Da, măria ta. 

Chihaia a tăcut. Pădurarii ceilalţi au oftat, dar au rămas 
neclintiţi. Asupra obrazurilor lor jucau umbrele şi luminile 
focului. Cu înţelegerea deplină, mi-a venit şi un fel de 
bucurie sălbatică a nădejdii. 

— Măria ta, a grăit iar chihaia, noi n-am uitat cuvântul pe 
care l-ai spus când am coborât în gropniță pe stăpânul 
nostru cel vechi. Boala pe care ai avut-o nu s-a putut uşura 
decât cu rugăciunile părintelui Agapie. Şi să ştii că nu se 
poate izbăvi, decât dacă-ţi plineşti jurământul. Dumnezeu l- 
a scris în cartea sa şi stăpânul nostru, pe ceea lume, 
aşteaptă săvârşirea lui. Noi am băgat de samă că, atâta 
vreme cât ai stat pe plai, n-ai contenit să-ţi pregăteşti 
braţul. Acuma ştiu c-ai să porunceşti să ne ridicăm, să luăm 
baltagurile şi să venim după măria ta. 

— Aşa este, am poruncit eu. Dumnezeu îl dă pe ucigaş în 
mâna noastră. Am eu şi alte vechi răfuieli cu dânsul. 

Pădurarii s-au sculat din locurile lor şi s-au închinat la 
această poruncă. lar chihaia a sunat din corn de trei ori, cu 
bătăi grabnice de limbă, ca să ştie muierile de pe cele şapte 
pripoare să pregătească trăistile cu merinde. 

După ce s-a spart sfatul, Mitriţă a trecut la cai, iar Filip mi- 
a scos straiele de catifea şi pieptarul de zale de pus 


dedesubt, şi sabia; iar lângă ele a aşezat arma mea, cu care 
mă deprinsesem a bate în trunchiuri, sus pe plai. 

Mi-am tras ciubotele cu pinteni de fier, mi-am rânduit 
toate pe mine şi mă pregăteam să mă lăs într-un cot, ca să 
fur puţintel somn până în zori de ziuă, când am simţit că se 
frământă afară, deasupra codrului, stihiile. 

Am ieşit în cerdac înfiorat de nelinişte. Vântul sporise şi 
acuma suna ca valuri de ape. Nourii se îmbulzeau din 
asfinţit spre creştetul bolţii, venind cu mare repeziciune. 
Sub perdelele lor, în fund, clipeau globuri de foc. Brădetul, 
lovit de tresăriri şi vârtejuri, bufnea, pârâia, în sfărâmări de 
ramuri, ca şi cum ar fi ţipat. lunete şi trăsnete s-au 
amestecat în căldarea văii. Apoi deodată vântul s-a alinat şi 
nourii s-au rupt în potop. 

Stam privind cu uimire în întuneric, aşteptând să văd, în 
cunună de flăcări, pe judecătorul cel din veci al oamenilor. 
Mă umileam în sine-mi, întrebându-l cu toată inima. A 
trecut cu mărire, în nouri şi-n fulgere. A rămas ploaia, 
curgând din zăgazuri rupte. 

În bisericuţă se aprinseseră lumini şi zăream prin uşa 
deschisă umbra monahului purtându-se în preajma 
altarului. Pe urmă a rămas nemişcată, în rugăciune; am 
văzut-o pe un colţ de zid, îngenunchiată. Când s-a alinat 
ploaia şi s-a dus după puterea dumnezeiască acolo unde 
mai făceau semne ochi de foc, părintele Agapie a ieşit în 
pridvor, aplecându-se pe parmaclâcul unei firide şi privind 
în răsărit cerul spălat, îmbujorat de lucirile zorilor. În aerul 
curat şi liniştit, se auzeau pâraiele ploilor zgomotând pe 
trepte de râpi. 

Monahul şi-a întors făptura înaltă şi uscată cătră mine. 
Întâi s-a ploconit, apoi şi-a ridicat din umbră barba argintie 
şi obrazul pălit. Mi-a spus cu glas stins, care a ajuns, însă, 
până la urechea mea: 

— Domnul Dumnezeu porunceşte puhoaielor din munte să 
iasă la câmpie. 


Astfel, la răsăritul soarelui, am ieşit cu Filip, cu Mitriţă şi 
cu pădurarii mei. Eu şi cu flăcăul ne aveam caii noştri de la 
Soroca. Tot astfel şi Filip. Dar pădurarii încălicaseră pe 
nişte căluţi care umblau zlobozi prin poieni şi se apărau 
singuri de lupi cu copitele nepotcovite. Erau lânoşi şi cu 
cozile încâlcite de scai; aveau ochi spărioşi şi vicleni; săreau 
cu tuspatru picioarele odată în laturi, ca nişte capre. Cu 
toate acestea purtau cu vrednicie trupurile mari ale 
stăpânilor lor, cu buzduganele de rădăcini pârlite, cu 
şpăngile, cu topoarele cu coadă lungă, cu trăistile încărcate 
şi contăşurile. Pădurarii mei umblau şirag unul câte unul în 
urma chihaiei; toţi purtau cuşme grele de oaie aplecate pe 
ochi şi aveau plete. Se uitau cu supărare, fiecare în spatele 
celui dinaintea lui şi aveau în ei sălbătăcia singurătăţilor de 
la Schitul Părcălabului. 

XVIII. 

Bogdănuţ Soroceanu mărturiseşte cum şi-a împlinit 
jurământul vieţii lui; după aceea, ieşind din peşteră, a 
regăsit pe uncheşul său cel de odinioară. 

Am intrat în valea Moldovei şi am mers toată ziua. Am 
trecut în valea Şomuzului şi am făcut popas la iezerul cel 
mare al Călugărului, o poştă depărtare de Suceava. Acolo 
am descălicat la moară şi am stat de vorbă cu oameni care 
veneau din sus. Măria sa Gheorghiţă Ştefan-Vodă se afla în 
preajma Cetăţii, cu Kondraţki leahul şi cu Kemeni lanoş. 
Primise ajutor şi de la Cazimir-Crai opt sute de nemți cu 
patru puşti şi o pivă mare. Cu ceea ce avea măria sa până la 
venirea nemților cu meşteşugurile lor, dăduse mare 
dezghin şi strânsoare căzăcimii, de nu-i mai lăsa să iasă din 
şanţuri şi ajunseseră să-şi roadă caii morţi. lar cum a sosit 
Dinof polcovnicul, a pus nemţii de au aşezat la loc puştile şi 
piva, într-un pisc, deasupra drumului care coteşle din târg 
pe sub Cetate; şi au prins a stupi glonţuri, de-i ajungeau pe 
cazaci până în fundul vizuniilor în tabăra de lângă Cetate, 
unde se îngropaseră. Acum puţin îi mai trebuia măriei sale 
să-i răzbească. 


— S-apropie şi acel ceas, a grăit un călugăr pribeag, cu 
sacul de pomeni la şold şi cu toiag alb; căci asupra 
zaporojenilor stă acuma blăstămul mănăstirilor. S-au 
adunat în toate părţile soborurile şi l-au pârât pe Timuş lui 
Dumnezeu pentru fărădelegile lui. Căci n-a pălit numai la 
Dragomirna, jefuind, ci şi-a lăsat cazacii să umble ca nişte 
pâlcuri de lotri şi la alte sfinte lăcaşuri, dărâmând altarele, 
răpind aurul şi odoarele. Au intrat în biserici cu caii, au luat 
în suliţi ca-n frigare pe sfinţi părinţi. Au spart beciurile şi au 
găsit antalele de vin, deşertându-le şi nelăsând nici o 
picătură pentru cuminecături. Astfel de isprăvi a făcut 
Timuş şi s-a întors la tabără fără să-i pese, cu cuşma pe-o 
sprânceană. Am auzit că-i viteaz oştean şi mare beţiv, însă 
asemenea fărădelegi n-au îndrăznit a săvârşi nici tătarii. 
Era acolo în tabără un mârzac, care avusese rânduit de la 
Crâm să umble alături de Timuş. L-a probozit pentru faptele 
lui şi a cerut să plece, ca să nu piară în tabără caii oştenilor 
lui. Căci noi trebuia să batem război, nu să ne lăsăm prinşi 
în capcană, zicea el. Şi dacă n-ar fi fost zaporojenii în pradă 
la mănăstiri, adică în război cu Dumnezeu, noi puteam să 
izbândim împotriva lui Gheorghiţă Ştefan. Când a auzit 
asemenea vorbe, Timuş a râs. A cerut un pocal de vin ca să- 
şi potolească setea, după aceea a tras sabia şi a pălit în 
grumaz pe mârzac ucigându-l pe loc. 

Ghinea Macovei, chihaia, asculta cu luare-aminte. 

— Şi tătarii ce-au făcut? a întrebat el. 

— 'Tătarii au ieşit peste noapte cu caii şi s-au dus, a 
răspuns călugărul. 

— Hm! a făcut chihaia. Vra să zică el nu-i în Cetate. 

— Cine? 

— Acel Timuş care omoară cu asemenea uşurinţă. 

— Nu, precum am spus. Are tabără în afară de ziduri şi stă 
îngropat în pământ. Au zaporojenii asemenea meşteşug, 
încât prea rar au putut fi răpuşi. 

Pădurarii mei au mormăit, mirându-se şi uitându-se unul 
cătră altul. 


Mi se pare acum mie însumi ciudat că, pe când călugărul 
vorbea despre nelegiuirile feciorului lui Hmil la sfintele 
mănăstiri, eu mă bucuram, înțelegând că Dumnezeu nu va 
lipsi să-l lovească, în această lume, prin mâna cuiva, ca să-l 
aibă cât de curând la judeţul său. 

Dintre drumeţii amestecați, care se găseau sub 
şandramaua morii în jurul focului, a socotit cu cale să se 
vădească un cerşetor de iarmaroace, un bărbat lat în spate 
şi cu pântece, cu ceafa plină şi obrajii rumeni. Purta, 
atârnată după gât, o lăută. Învârtea o coarbă; o rotiţă suna 
în strune, pe când el potrivea cu degetele mânii stângi 
frumoase şi jalnice cântări pentru creştinii milostivi. După 
vorbire, am înţeles că-i malorus. 

— Lume dragă, a spus el privindu-ne cu dulceaţă, eu sunt 
un mişel care n-am nimic pe lume, fiind şi săriman de 
părinţi. De patruzeci de ani cânt şi cer pomană umblând 
ţările şi împărăţiile pravoslavnice. Îmi duc viaţa de azi pe 
mâni sub ocrotirea lui Dumnezeu. N-am pe mine decât 
flenduri, însă mă mulţămesc să aibă pântecele meu pe 
dinlăuntru îmbrăcăminte bună. Aşa, aflaţi, creştinilor, că şi 
eu l-am cunoscut pe Timotei Bogdanovici, feciorul lui Hmil, 
când am stat la sfânta mănăstire Suceviţa, ca să sărut 
icoanele. Abia petrecusem jumătate din sfinţi, când am 
auzit mare zvoană afară din biserică. Am ieşit şi am văzut 
zaporojenii bătând în cuvioşii părinţi cu gârbacele. Să le 
deschidă pe loc pivnițele şi să le întindă mesele. Părinţii s- 
au supus, suspinând. Au deschis pivniţa şi s-au nevoit să 
întindă mese. lar mai ales pentru Timotei Hmelnițki au 
întins o masă ca pentru un fecior de crai. Deci, aşteptându-i 
pe oşteni să ieie din sfânta mănăstire ce-au socotit ei că le 
trebuie, odoare şi nestimate şi cutia milelor, m-am ridicat şi 
m-am înfăţişat la feciorul lui Hmil, când se gătea să se puie 
la masă. I-am cântat frumos din lăută şi l-am rugat să 
îndestuleze pe un flămând ca mine. 

— Bine, a zis el, râzând, să te îndestulăm. După ce a spus 
vorba asta, eu am aşteptat, mulţămindu-i cu umilinţă. S-a 


înfăţişat în ograda sfintei mănăstiri un călăreț falnic cu 
numele ataman Vihovski, care aducea ştire de la doamna 
Ruxanda. A descălicat şi s-a închinat domnului său. Stând 
cu cuşma în mână, i-a spus zâmbind ce face domniţa şi că 
trimete soţului său multă sănătate şi aşteaptă să se 
sfârşească mai curând războaiele. Feciorul lui Hmil asculta 
fără să răspundă nimic, privind în pământ. Numai de două 
ori s-a uitat furiş spre Vihovski, pe sub sprânceană. Când 
atamanul a sfârşit ce avea de spus, Timuş nu i-a întors 
cuvânt. A intrat într-o chilie a arhondaricului şi îndată un 
slujitor a poftit înlăuntru pe Vihovski. Atamanul a intrat şi 
el, şi, nu târzie vreme, Timuş s-a arătat singur, ştergându-şi 
de coapse şi de fundul nădragilor mânile stropite. Căpitanii 
de faţă s-au uitat unii la alţii. El ne-a privit cu ochi albi şi a 
strigat cu glas mânios să vie călugării să slujească la masă. 
Văzându-mă şi pe mine iar, cum stam umilit şi ticălos, mi-a 
hotărât să mă pun jos, în preajma lui, şi mi-a zvârlit în braţe 
un talger de cositor de pe masă. M-am bucurat pentru 
pântecele meu. A rânduit stolnicului de lângă el, să-mi 
umple talgerul cu bucate. Bune bucate, asupra cărora am 
holbat ochii ca un lacom ce sunt. Pană de somn cu usturoi şi 
mămăligă de hrişcă îngrăşată cu unt. Am înfulicat repede, 
ca să nu se răzgândească şi să-mi răpească ce-mi dăruise. 
Când am isprăvit, am oftat, închinându-mă. Îndată stolnicul, 
după poruncă, mi-a umplut iar talgerul c-o bucată de 
căprioară friptă şi deasupra a turnat un linguroi din zama 
fripturii, îmbunătăţită cu piper. Am mâncat repede şi asta, 
ajutându-mă cu pită proaspătă de grâu. Când am gătit, îmi 
simţeam limba ca între ace de foc şi am început să mă uit 
cătră ulcioarele de vin, care se petreceau la masă, trecând 
din mână în mână. N-am avut când spune o vorbă; stolnicul 
mi-a mai lepădat altă bucată de friptură, care s-a aflat mai 
grasă. M-am silit s-o mănânc şi pe asta. Pe urmă, am scâncit 
cătră el, cerând un pahar de băutură. Cum am cerut 
băutură, mi-a umplut iar talgerul de clătite cu smântână 
îndulcită. 


— Măria sa te roagă să mănânci fără întârziere, mi-a 
întors stolnicul poruncă. Am mâncat şi am dorit iar vin. Îmi 
ieşea foc din fălci; dădusem chimirului lărgime, slobozindu-l 
din toate cătărămile. Aşa de tare mă umflasem, încât abia 
puteam pufni. Îndată stolnicul a venit cu altă mâncare 
dulce. Am început să mă rog, să-mi deie un ulcior de vin, ori 
măcar un cofăiel de apă, ori să mă lese să mă dau de-a dura 
până la pârău.- Of! iubiţilor fraţi! nu mă pedepsiţi astfel! 
Timuş s-a uitat într-o parte la mine, şi-a arătat un dinte, şi a 
poruncit să-mi umple iar talgerul. Până ce n-am început a 
bolborosi, a gâfâi şi a mă preface mort, nu m-a lăsat. Atunci 
m-au împins oştenii la o parte cu picioarele, dându-mă de-a 
rostogolul ca pe o bute. După ce a rămas mănăstirea 
singură, am intrat în biserică şi m-am tânguit sfinţilor şi am 
stat trei zile în post şi în rugăciune. Numai la apă mă 
duceam, bând înfricoşat, cu capul cufundat în izvor. lar mă 
înturnam în biserică şi-l blăstămam pe feciorul lui Hmil, să-l 
ardă şi pe el setea şi să-i calce trupul oşteni străini. 

— Dar cu Vihovski ataman ce s-a făcut? am întrebat eu. 

— Pe ataman l-au îngropat monahii, în ţintirim la Suceviţa. 
Iar eu i-am cântat ş-am plâns la mormânt, ca unui trup 
părăsit şi fără de prietini. 

Sfatul nu s-a sfârşit cu această poveste. Gospodari din 
Ţara-de-]Jos, care veniseră la deal cu furtuna şi se întorceau 
la vetre sătui de atâtea harţuri, s-au sculat şi au început a 
spune altele, din războiul în Ţara Muntenească. Cât a 
umblat cu zaporojenii lui încolo şi-ncoace, feciorul lui Hmil a 
avut o petrecere a sa, de care se desfăta mai cu osebire. Se 
oprea undeva, la o curte boierească, ospăta şi dormea, şi 
când punea piciorul în scară ca să plece, oameni ai lui, cu 
poruncă ştiută, puneau foc. Îşi făcea astfel lumină pentru 
cale, pârjolind pe cei care i se închinaseră primindu-l ca pe 
un frate creştin. Iar în războiul de la Hinta, a lăsat singur pe 
Vasilie-Vodă cu moldovenii. Sta deoparte, cu căzăcimea 
iezită, şi se veselea, văzând cum răzbeşte Matei-Vodă. A 
vrut să arate astfel că, fără el, nu-i izbândă. Cum se ridicau 


asaulii cei bătrâni cu sfaturi asupra lui, se încrunta şi 
răcnea, trăgând sabia. Bohul asaul şi acuma, umblă cu 
mâna câşă dintr-o asemenea lovitură de fier. Nimene nu-i 
poate sta înainte. Totdeauna e ameţit, vede verde şi 
spumegă, uitându-se în juru-i ca fiara şi crâşnind. Astfel e 
acest fecior al lui Hmil şi soţ al domniţei Ruxanda; şi n-are 
decât şaptesprezece ani vârstă. Unii dintre cei de faţă 
întinseseră masă. Îşi părăseau bucăţica în mână şi ascultau 
cu gura căscată asemenea blăstămaţii care nu s-au mai 
pomenit pe lumea asta. lar mai ales stăteau cu luare-aminte 
şi încruntaţi chihaia şi pădurarii. Uitaseră trăistile, colacii şi 
bujeniţa de capră. Stupeau din când în când cu greață într- 
o parte şi-şi făceau cruce. 

A doua zi, cu mult înaintea amiezii, ne-am oprit la străjile 
măriei sale Gheorghiţă Ştefan. Am poftit să mă înfăţişez la 
luminăţia sa, să mă închin, cu oamenii mei. Îndată, s-a dat 
de ştire că cere intrare la Domnie nepotul lui Ştefan 
pârcalab şi Vodă a dat poruncă să-mi fie lăsată slobodă 
trecerea. 

Deci, cu oamenii mei, am intrat într-o tabără bine 
rânduită. Într-o parte erau corturi, într-alta caii la 
conovăţuri. Pâlcuri de oşteni leşi şi lefegii moldoveni se 
mişcau în preajma zidurilor. Târgul era în vale, sclipind din 
turlele bisericilor. Sunau clopote. Dintr-un medean întărit, 
bufneau puşti spre Cetate. Acolo, în laturea zidurilor şi a 
unei râpi, cazacii îşi legaseră tabără, răsturnaseră asupra 
căruţelor valuri de pământ şi se îngropaseră în moşiroaie. 
În boarea dimineţii, fâlfâiau la meterezurile cetăţii flamuri 
roş-albastre şi din când în când băteau dintr-acolo săneţe. 

Am cunoscut pe măria sa numaidecât, între hatmani. 
Privea cu luare-aminte, din locul depărtat unde se afla, 
cătră nemţii lui Dinof polcovnicul, care la acel ceas trebuiau 
să înceapă iar a bate din pivă şi din puşti, de dincolo de 
drum, din ţancul unde şedeau înfipte. 

Pâlcurile de oşteni pe lângă care umblam se uitau la noi, 
minunându-se mai ales de căluţii pădurarilor. Am trecut cu 


toată tăria şi cu toate armele noastre şi ne-am oprit în 
preajma Domniei. Măria sa era într-un sfat tainic, barbă 
lângă barbă cu hatmanul Kondraţki leahul - după cât îmi 
spunea la ureche aprodul care mă călăuzea. Am descălicat. 
Au descălicat şi tovarăşii mei. Măria sa Gheorghiţă Ştefan s- 
a întors cătră mine. 

Mi-a arătat o faţă prelungă şi uscăţivă, cu sprânceneâe 
arcuite sus, parcă a mirare. Avea pe el contăş de postav 
albastru şi gugiuman de sobol, cu fulgi de struţ. Era nalt şi 
părea subţiratic, c-un fuior nu prea bogat de barbă. Nu 
străluceau pe el bogăţiile Arvanitului, dar se purta ca un 
coborâtor din os de domn. S-a uitat cu linişte şi cu 
pătrundere la mine. 

Oamenii mei s-au aşternut cu fruntea la pământ. Eu am 
îndoit un genunchi şi am sărutat măriei sale dreapta. M-a 
întrebat: 

— Domnia ta eşti nepotul Soroceanului? 

— Sunt, prea luminate Doamne. 

— Îmi pare bine că vii la mine. Uncheşul domniei tale a 
fost un om cum se găsesc puţini în această ţară, a urmat 
măria sa, privindu-mă cu bunăvoință. 

— L-au doborât răii, luminate Doamne, am strigat eu. 

— Ştiu. Am aflat de întâmplare ş-am fost mâhnit. Făptaş e 
tot acest Timuş, care stă îngropat lângă Cetate. 

La acest nume, hatmanul Kondraţki a ridicat fruntea, 
căutând să pătrundă înţelesul vorbelor noastre. M-am 
întors atunci şi spre el şi am vorbit leşeşte, ca să mă 
înţeleagă. 

— Da, milostive Doamne; Timuş a trimes răufăcători care l- 
au lovit cu topoarele. L-am dus pe uncheşul meu în munte şi 
i-am făcut înmormântare cinstită. Pe urmă, de inimă rea, 
am zăcut bolnav o vreme. Acuma vin împotriva acelui tiran, 
după un jurământ pe care l-am făcut. 

Kondraţki încuviinţa, plecându-şi spre mine ochii mari, 
obosiţi de vegheri. Îşi sprijini mâna cu prietinie pe umărul 
meu. 


— Zilele lui Timotei Hmelnițki sunt în mâna lui Dumnezeu, 
mi-a zis el zâmbind. 

— Eu cer încuviinţare să mă duc asupra lui cu aceşti nouă 
oameni ai mei. 

— 'Te vei duce cu mai mulţi. Fii răbdător. Eu am cunoscut 
bine pe bătrânul domniei tale, căruia sălbaticul i-a poruncit 
pieirea. Am fost prietin cu Ştefan Soroceanu pârcalab. Am 
învăţat amândoi la Bar, în tinereţă. Şi ne-am văzut şi acum 
în urmă. El mi-a spus despre Timuş o vorbă dreaptă, pe 
care trebuie să o afle şi alţii. Acest fecior al ţăranilor 
Ucrainei, zicea el, are într-însul toată drojdia muncilor, 
prigonirilor şi asupririlor. Acest Timuş, zicea el, a ieşit din 
plămada urii. Când noroadele rup legea şi rânduiala, - 
leapădă lumii asemenea balaur al răzvrătirii. Eu îţi doresc, 
tinere prietine, să fii norocos ca Sfântu' Gheorghe. Măria sa 
binevoieşte a încuviinţa să-ţi plineşti jurământul. 

Măria sa a încuviinţat cu capul, mi-a tins iar mâna şi mi-a 
dat drumul. Oamenii mei au oftat, sculându-se şi urmându- 
mă. Îndată, din urmă, m-a ajuns un slujitor al hatmanului 
Kondraţki, care avea poruncă de la stăpânul său să mă ducă 
la gazdă în tabăra leşilor şi mi-a împărtăşit şi hotărârea 
hatmanului să mă înfăţişez la el, la al doilea ceas după 
miezul zilei. 

Astfel am intrat în slujba domniei nouă, sub mâna lui 
Kondraţki hatman. Mi-a rânduit deocamdată ceasuri de 
strajă cu oamenii mei şi mi-a dat bune învățături despre 
aşezările oştilor. Era un om cu inimă blândă, de care m-am 
lipit cu dragoste; aveam însă împotriva lui o nemulţămire, 
căci întruna mă sfătuia să aştept. Acuma îmi pare rău că-l 
asupream în inima mea; căci nu mult după războiul acela s- 
a petrecut şi hatmanul Kondraţki din această viaţă. 

— Ascultă pe oştenii bătrâni, mi-a zis el într-un rând, 
luându-mă după sine, pe când mergea călare să privegheze 
dacă i s-au împlinit poruncile. Priveşte cum se supun alţii şi 
învaţă de la ei că oşteanul cel bun nu trebuie să bată cu 
coarnele ca berbecii. Astăzi suntem într-o marţi. Fii cuminte 


până sâmbătă. lar sâmbătă dimineaţa du-te la biserică la 
Sfântu Ion şi te spovedeşte. După aceea să stai gata cu 
oamenii domniei tale la un ceas când vei auzi trâmbiţile 
mele. Să nu mâncaţi în ziua aceea până la acel ceas, şi să nu 
beţi. Dă oamenilor atunci numai câte un pocal de vin. Când 
vei auzi trâmbiţile a doua oară, du-te şi te aşează în rând cu 
nemţii lui Dinof, în laturea puştilor. Să te ţii de ei - şi dacă 
vor sparge vizuniile cazacilor, atunci ai să poţi sta în faţa lui 
Timuş, ca să-l judeci. Atunci lasă cuminţenia şi fii nebun. 

Kondraţki hatmanul era oştean vestit al lui Crai, cunoscut 
pentru vorba lui puţină. După ce mi-a grăit atât de mult, a 
zâmbit şi am înţeles că se îndoieşte de puterile mele. De 
aceea mă punea subt ocrotirea altora mai vechi, întru care 
se bizuia mai mult. Deodată mi s-a părut lumea mai puţin 
bună, iar hatmanii leşi nişte vicleni! 

M-am dus cu fruntea încreţită la oamenii mei şi am chemat 
la sfat pe Filip şi pe Ghinea Macovei, chihaia. După ce le-am 
spus năcazul meu, i-am întrebat dacă n-ar fi mai bine să 
ieşim din tabără şi să ne ducem în lumea noastră, să lucrăm 
cum ne-ajunge capul. 

— Ba da, ar fi bine cum spui măria ta, a încuviinţat Ghinea, 
dar mă tem că, după ce am intrat aici de bună voie, să nu 
putem ieşi decât cu pagubă. Liftele acestea care fac cruce 
strâmb nu-mi prea plac mie, măria ta. Eu cu aşa iritici nici 
nu stau de vorbă. Mi-i în grijă să nu ne strângă mai tare şi 
atunci rămânem ca într-o iezătură. Aşa - eu socot, măria ta, 
că s-aşteptăm până sâmbătă. Şi să ieşim noi cu nemţii 
odată. lar dacă ni s-a părea nouă că nu facem cu dânşii 
ispravă, ne-om duce unde om vedea cu ochii şi unde ni-i 
porunci. 

— Tu ce zici, Filipe? 

— Eu ce să zic, măria ta? Mie nu-mi place când îi văd pe 
nemți mâncând guzgani. 

— Zici că să ne ducem? 

— Unde să ne ducem, măria ta? Nu ne mai ducem nicăieri 
dac-am venit aici. S-aşteptăm până sâmbătă. Pân-atuncea 


blăstămaţii aceia au să se usuce şi mai tare de sete. Au să 
isprăvească de mestecat şi pieile de cai pe care le mai au. 
Iar nemţii prind putere. Şi batîr că-s de o altă lege, ce să 
facem? Să mergem cu dânşii. 

După acest sfat de război, am aşteptat. Ceas cu ceas îmi 
număram bătăile inimii. Mă aşezam în preajma puştilor şi a 
pivei şi băgăm de samă la vizuniile cazacilor. Pe urmă mă 
culcam la umbră de cort şi cercam să văd, ca-ntr-o icoană, 
acel ceas pe care mi-l rânduise Dumnezeu pentru ziua de 
sâmbătă. Poate era cel din urmă. Dacă izbândesc s-ajung 
unde trebuie, să fie cel din urmă, pot trece cu inima 
împăcată pe celalalt tărâm, către cei care mi-au fost dragi. 

Atâta m-am gândit şi atâta m-am înşurubat în vedenia 
mea, încât am ajuns la o adevărată suferinţă. M-am bucurat 
cu durere de răsăritul soarelui de sâmbătă. Filip mi-a adus 
apă neîncepută, de m-am spălat pe mâni şi pe ochi: să 
ţintesc drept şi să lovesc bine. M-am coborât la biserică la 
Sfântu-lon cel Nou, după porunca hatmanului. M-am suit 
iar la tabără şi am aşteptat vestirea trâmbiţilor, Am dat 
pădurarilor mei vinul. Ei l-au băut din ulcele; au lepădat la 
pământ ulcelele şi le-au zdrobit cu călcâiele ciubotelor; apoi 
şi-au făcut cruce, închinându-se cătră soare. 

Nu vorbeam eu; nu vorbeau ei. Am aşteptat trâmbiţa de al 
doilea. Ne-am rânduit sub puşti. Apoi, după cel dintâi şirag 
de nemți, ne-am strecurat şi noi la drum, şi de la drum în 
marginea râpii. Lia acel ceas, piva mugea din când în când, 
rar; iar puştile bufneau mai des. Simţeam fiori în pământ, 
sub paşii noştri. Aveam în mână topoarele şi şpăngile. Când 
am cunoscut că alţii înaintea noastră se mişcă, am cercat să 
răzbesc şi să-mi fac loc. Pădurarii m-au împresurat şi m-au 
strâns între piepturi. 

— Măria ta, mi-a zis Ghinea, încreţindu-şi sprâncenele; se 
cuvine s-aştepţi ceasul rânduit. 

— Care ceas? am strigat eu. 

— Ceasul rânduit de hatman... m-a lămurit, cu ochi 
posomorâţi, Filip. 


Am vrut să ridic braţul, ca asupra unor vrăjmaşi. După 
semnele din jur, ei s-au mişcat spre şanţuri. Săneţele şi 
pistoalele nemților dinaintea noastră au început a pârâi. M- 
am simţit purtat. Mânia mi-a căzut. Sufletul mi s-a liniştit; 
parcă mi s-ar fi deşertat fiinţa de toată amărăciunea. A 
pornit ca un vifor strigarea celor şase sute de oşteni; au 
sărit dintr-odată la năvală, căţărându-se pe valul de 
pământ. 

Într-o scăpărare am fost şi eu sus, fără să pot ieşi din 
cercul pădurarilor. Am scoborât tot cu ei în şanţ. Am văzut 
înaintea mea spinări încovoiate fugind. Nemţii năboiau de 
pretutindeni cu mare putere. Într-acea clipă am înţeles că 
toată viaţa mea, cu toate împrejurările, şi cele vechi şi cele 
nouă, stă numai subt acest semn. Pentru asta mă născusem; 
toate cădeau în juru-mi, ca să pot să mă înalţ, cu mâna 
încleştată pe suliță. 

Avântul nostru n-a ţinut însă mult. Zaporojenii au început 
pe loc a-şi dovedi hărnicia la război. Au lăsat jos săneţele 
nefolositoare şi au pus mâna pe pari şi pe hulubele 
căruţelor. Au tresărit ca un furnicar scormonit, bătând în 
năvălitori, împungându-i şi dărâmându-i îndărăt peste val. 
Din zvârcolirea aceea aprigă, dintr-odată s-a ales un 
războinic tânăr, cu privirea alburie rătăcită, cu obrazul 
stacojiu şi cu părul fâlfâind într-o parte de sub cuşmă ca un 
pămătuf de trestie. Avea un strai roş de matasă pe el. 
Învârtea în mâna dreaptă sabia ca un fulger şi răcnea c-o 
mânie sălbatică. L-am cunoscut numaidecât. Am dat semn, 
cu un glas răguşit de spaimă. Pădurarii mei s-au mişcat în 
tăcere ca un zid, luându-mă înainte cu ei. Băteau cu 
topoarele în jur şi-şi făceau loc cu repeziciune. Împotriva 
noastră s-au prăvălit cu străşnicie cazaci nebuni. Oamenii 
de la Schit i-au ţinut la lungimea suliţilor. 

Gâfâiam apropiindu-mă de feciorul lui Hmil. Îmi spuneam, 
ca un smintit, că acela-i soţul domniţei Ruxanda. Pe urmă 
păream a-mi aduce aminte că-i cel care a poruncit pieirea 
părcălabului. Stăm atârnat de ochii lui, de răcnetul lui 


groaznic. Era în el o mânie şi o putere înfricoşată ca a 
balaurului fătat de un pământ al răzvrătirii - aşa cum îl 
înfăţişase hatmanul Kondraţki. În jurul lui cădeau şi se 
risipeau nemţii lui Dinof. 

Când mi-am încordat braţul, pădurarii deodată şi-au 
zvârlit asupra lui şpăngile. El s-a ferit. Unele au căzut 
înaintea lui; altele pe de laturi; arma lui Mitriţă l-a izbit în 
braţ. El a lepădat-o într-o parte rânjind. Cum şi-au repezit 
armele, pădurarii s-au ferit şi s-au plecat, lăsându-mi 
slobodă lovitura. Mi-am aruncat boldul de fier aşa, încât l- 
am auzit vâjâind şi mi-a rămas sunetul în braţ. Timuş a 
căzut străpuns în stinghie. 

Atunci oamenii mei mi-au făcut drum îndărăt, apărându-se 
cu topoarele. Am sărit pe mal; ne-am lăsat în marginea 
râpei. În jurul nostru însă era mare zvon de glasuri. Se 
prăvăleau trupuri sângerate. Zaporojenii sfărmau cu 
pocnete de pari pe cei rămaşi. Oamenii lui Ghinea gâfâiau, 
lepădând cu palma stângă, de pe frunte, sudoare şi sânge, 
şi se retrăgeau, cu mişcări iuți de jivine de pădure. Astfel m- 
au purtat înapoi în tabără. Acolo am stătut. Eu încă nu-mi 
venisem în fire şi râdeam privind în juru-mi, când au venit 
să mă vadă şi să mă privească cu mirare măria sa 
Gheorghiţă Ştefan şi Kondraţki hatman. 

Am stat aşa, încă rătăcit, până în ziua a treia, când am 
înţeles de la cei din juru-mi că solii zaporojenilor cer măriei 
sale încetarea războiului. Lasă Cetatea, cu averile şi cu 
Doamna şi coconul lui Vasilie-Vodă, şi se duc, deoarece au 
rămas fără stăpân. Timuş s-a înveninat de rană şi a pierit în 
vizunia lui. Astfel am închinat uncheşului legământul meu. 
Am răsuflat scuturându-mi fruntea şi răcorind-o în vânt şi 
m-am dus să mă închin măriei sale Gheorghiţă Ştefan-Vodă. 

N-am vrut să primesc decât un bănuţ de aramă pentru 
slujba mea. Am poruncit oamenilor mei să încalice pe căluţii 
lor şi am purces fără întârziere ca să pun pe mormânt 
fruntea mea şi vestea izbăvirii mele. Umblând cu 
repeziciune, am ajuns, a doua zi la amiază, la Schit. Am 


descălicat; am îngenunchiat deasupra gropniţei; şi am pus 
să se facă slujbă şi să se aprindă făcliile pentru al şaptelea 
parastas al părcălabului. 


SFÂRŞIT