Mihail Sadoveanu — Fratii Jderi — V3 Oamenii Mariei Sale

MIHAIL SADOVEANU 


MIHAIL SADOVEANU 


FRAȚII JDERI 


Vol. 3 - Oamenii Măriei Sale 


CUPRINS: 

Cap. 1 - Pe bătrânul Manole Păr-Negru îl dor şalele 4 

Cap. II - Aicea şi comisul Manole dă sfaturi mezinului său 
19 

Cap. III - În care se arată ce fel de om e dumnealui 
postelnicul Ştefan Meşter 35 

Cap. IV - Călătorii de noapte 46 

Cap. V - În tabăra şi paraclisul măriei sale de la Vaslui 61 

Cap. VI - Istorisirea unui vechi om de ispravă 77 

Cap. VII - Întâlnirea cu al doilea om de ispravă şi cunoscut 
vechi al lui Jder 93 

Cap. VIII - Unde comisul cel bătrân şi monahul ies la lume 
110 

Cap. IX - Se înmulţeşte neamul comisului 128 

Cap. X - Întâmplări de mirare ale comisului Jder pe 
drumurile Împărăției 146 

Cap. XI - Alte întâmplări şi mai de mirare 164 

Cap. XII - Când a fost botezat un păgân la Vaslui şi a sosit 
un bărbos la cetatea Crăciuna 181 

Cap. XIII - Avem hodina vântului şi tihna apelor 205 

Cap. XIV - În care se arată ce spun solii; iar la urmă ne 
întâlnim cu Hrana-Beg 223 

Cap. XV - Genunea pe genune o chiamă... 241 


Capitolul 1. 

Pe bătrânul Manole Păr-Negru îl dor şalele. 

Pe bătrânul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De când măria 
sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălaşul lui de la 


Timiş, dăruindu-i şi imaşurile cele mari de la Prut, în ţinutul 
Iaşilor, comisul îşi simţeşte încheieturile scârţâind şi mai 
ales îl dor şalele. Căci nu mai stă hojma în şa ca altădată, şi 
nu se mai supără şi nu se mai frământă, şi nu mai dă 
porunci cu străşnicie, şi nu mai are griji zi şi noapte pentru 
herghelie şi harmăsarii domneşti. Acuma bacii umblă cu oile 
de la munte la bălțile Prutului şi scutarii îi dau samă de 
toate, înfăţişându-se la poruncile sale din trei în trei luni; şi 
vatamanii lui de la tamazlăcurile de boi din aceleaşi păşuni 
dintre gârlele Jijiei îi aduc aşijderea sămi cuviincioase şi-i 
dau socoteală pentru marfa gata să purceadă în tot anul 
cătră târgul cel mare al nemților, la Danţig. Îi vine ştire 
bună şi despre peştele închis în Bălţi în fiece primăvară, pe 
care măjerii îl prind apoi cu hărnicie în cap de vară la 
Sânpetru. loamna, află şi câte sloiuri de ceară se pot 
neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cât şi la apa 
Prutului. Şi numai un drum se nevoieşte a face, fie la 
Suceava fie la Liov, ca să-l întâlnească pe Dămian, feciorul 
său, mare neguţător în ţară străină, şi să primească gălbinii 
ce i se cuvin. Căci pentru negoţurile sale cu limbile străine 
se îngrijeşte acest vrednic fecior al său. Însă având toate, şi 
toate umblându-i cu îmbielşugare, primindu-şi banii pe 
ciurde, şi dulceaţa oilor, şi mierea albinelor, şi vama morilor, 
şi peştele sărat, şi toate bunătăţile de care l-a învrednicit 
mila lui Dumnezeu şi a lui Vodă, îşi simte puterile scăzând, îl 
dor şalele şi cu zâmbet mâhnit îşi aduce aminte de 
zburdăciunile tinereţii. 

Uneori îi vine câte-o supărare gândindu-se că încă nu i se 
cuvenea asemenea rânduială la care l-a supus hotărârea 
măriei sale. L-a văzut de câteva ori pe Vodă, după bătăliile 
din "Ţara Românească şi de la Cetatea Dâmboviţii. La aceste 
fapte de arme s-a învrednicit şi el însuşi a lua parte, şi nu s- 
a putut spune nici o clipă că sabia sa a fost mai puţin 
harnică decât a feciorilor săi. Tocmai din pricina asta s-a 
bucurat măria sa cu gând bun asupra vechiului său slujitor. 
Miluindu-l, măria sa a socotit că-i face dreptate. Aşezându-l 


pe Simion comis la herghelia domnească, măria sa a fost 
încredinţat că-i face bătrânului său credincios de două ori 
dreptate. Şi dându-i şi lui Jder cel mic slujba ce avusese 
Simion, Vodă chibzuise că mulţămirea bătrânului va fi 
sporită. Într-adevăr, mulţămirea îi fusese sporită lui jupân 
Manole Păr-Negru; şi îndârjirea nu-i venea decât când 
vedea pe alţii poruncind şi rânduind acolo unde el rânduise 
şi poruncise atâţia ani. Porunceau şi rânduiau feciorii săi; 
totuşi nu-i era îndămână să audă pe alţii poruncind, iar el să 
tacă. Decât să se mai suie la grajdurile domneşti, să-i vie 
supărare, nu-i mai bine să-şi vadă de ale sale treburi la 
curtea sa din Timiş? Dar aici toate merg bine pe de o parte; 
iar pe de altă parte aici porunceşte altă putere, pe care 
domnia sa nu s-a simţit niciodată în stare s-o domolească şi 
s-o împuţineze. În curtea de la Timiş e mare şi tare 
jupâneasa lIlisafta. Măria sa Vodă Ştefan la Suceava, iar 
jupâneasa llisafta la Timiş. Să se ducă la oi în munte ori la 
şes, lui jupân Manole nu i-i îndămână, căci domnia sa în 
toată viaţa s-a îndeletnicit cu altele. Să se aşeze la 
tamazlâcurile de boi iarăşi nu i se părea îndeletnicire 
cuviincioasă. Se duce numai să-şi arate slugilor obrazul, şi 
se întoarce. Drumurile de negoţ iar îi sunt puţine, la 
soroace rânduite. Vânătorile măriei sale, iarăşi, s-au 
împuţinat de când măria sa a început a bate războaie, deci 
nici din partea asta domnia sa n-are mulţămire. Îi rămân 
vechile sale harţuri cu jupâneasa Ilisafta. Lehamite i-a fost 
de ele totdeauna şi i-i lehamite şi acuma. Aşa că s-a înfăţişat 
în vremea din urmă de vreo două ori la Vodă, cu gând să 
ceară o izbăvire. Dar cum să spuie că măria sa n-a săvârşit 
o faptă bună şi dreaptă? Văzând pe vechiul său slujitor, 
Vodă se bucura; şi găsea de cuviinţă şi jupân Manole să se 
bucure, uitându-şi îndârjirile. 

Din rânduiala asta nouă i se trăgea comisului durerea de 
şale şi, de cum înflorise în şesul Moldovei primăvară nouă, 
domnia sa cugeta cum să facă şi să dreagă ca să-şi 
meremetisească fiinţa. Nu voia cu nici un chip să se deie 


biruit vârstei. Cu cât se dezvălea primăvara, cu atât domnia 
sa era mai posomorât. Şi n-avea deocamdată alt chip decât 
să primească războiul jupânesei Ilisafta. Cu asta-i mai 
trecea vremea. Asta punea în el şi destulă mânie ca să se 
mai abată pe la comişii cei tineri, să le dea ocol, să-i 
privegheze cu nemulţămire şi să cârnească din nas cu 
împunsături de vorbe la toate câte puneau ei la cale. 
Comişii cei tineri nu-i ţineau piept; îl lăsau să grăiască şi-şi 
plecau frunţile aşteptându-l să se întoarcă la ale sale. Ei 
rămâneau să facă ce ştiau şi cum ştiau, iar comisul Manole 
se întorcea la războiul său cel neistovit. De-un timp şi 
jupâneasa lIlisafta se minuna văzându-l aşa de ţăpos şi cu 
clonţ aşa de tare. 

În dimineaţa aceea de Sânpetru, după ce s-au întors de la 
sfânta biserică, bătrânii au avut un ceas de alinare, privind 
cu sufletele îmblânzite livada cu cireşii în pârgă şi ascultând 
zuzuitul albinelor care treceau ca un şuvoi înalt de la 
prisacă spre fânaţurile din şes şi îndărăt. Ziua era însorită, 
vânt nu adia; cătră munţi se împânzea o uşoară pâclă 
albăstrie, iar cătră miazăzi-răsărit era o depărtare adâncă 
sub cer de secetă. 

— În Ţara-de-Jos n-a plouat de trei săptămâni... mormăi 
bătrânul. 

Jupâneasa Ilisafta suspină, fără să privească pe soţul său: 

— Cinstite comise Manole, cu puterea lui Dumnezeu nu ne 
putem pune. 

— Asta-i numaidecât, răspunse îngăduitor comisul; 
mulţămesc Domnului Dumnezeu dimineaţa şi sara pentru 
milosârdia sa. 

— Atuncea de ce te plângi? 

— Nu mă plâng, jupâneasă Ilisaftă. Jijia şi Prutul au avut 
revărsări în primăvara asta, şi unde a stat apa, acuma-i 
iarba ca peria. Despre partea asta toate-s bune. Numai 
spun oamenii de la câmp că-i suferinţă din partea mălaiului. 
Sămânţa sămănată stă ca-n piatră. Dar este vreme şi 
pentru asta. Şi dacă dă Dumnezeu ploaie, se dreg şi 


celelalte pâni. În tabără la Vaslui, Vodă a poruncit preoţilor 
să iasă cu icoanele. 

— Ce-i pasă măriei sale? 

— Îi pasă; jitnicerii măriei sale cumpără păsat şi grâu. S- 
aude că să steie taberile acolo toată vara. 

— Unde? La Vaslui? 

— La Vaslui. 

— Doamne, comise, stau şi mă întreb câteodată: ce-o fi 
făcând măriei sale trebuinţă atâta război şi atâta tabără? 

— Îi face trebuinţă căci aşa-i pofta măriei sale. Cei care 
ştiu, să tacă; cei care nu pricep, să nu s-amestece. 

— Aşa spui dumneata, comise? 

— Aşa spun. 

— Îţi trebuie domniei tale război? 

— Dacă-i trebuie măriei sale, îmi trebuie şi mie; de ce să 
nu-mi trebuiască? 

Încreţindu-şi fruntea şi încrucişându-şi uşor privirile, 
jupâneasa lIlisafta vorbi cătră stâlpul pridvorului, cu mare 
mirare şi clătinându-şi căiţa încă împodobită cu broboadă 
de borangic: 

— Doamne Maica Domnului, oare de ce sunt aşa unii 
dintre bărbaţii pe care i-a făcut Dumnezeu? Mai cu samă mi 
se pare ciudat că poftesc război unii care se tânguiesc ziua 
şi noaptea cum că i-ar durea şalele. 

— Jupâneasă llisaftă, precât ştiu eu, nu se tânguiesc ziua şi 
noaptea. Se tânguiesc numai aşa, din când în când. Dac-a 
binevoi Domnul Dumnezeu, au să se tămăduiască. Au trimes 
răspuns la vraci; au primit răspuns, ş-are să le vie şi leacul, 
să n-ai domnia ta, jupâneasă Ilisaftă, nici o grijă. 

— Ba grijă am, ca de-o soţie cu care trăiesc pedepsindu- 
mă de-atâţia ani, care mi-a scos peri albi, şi mă amărăşte, 
vai de sufleţelul meu cât mă amărăşte; am grijă numaicât 
mă mir ce vraci şi leacuri pot fi pentru boală de bătrâneţă. 
Vrere-aş şi eu să mă lecuiesc şi nu cred să pot. 

— Crede, jupâneasă Ilisaftă, ş-ai să poţi. 


— Ba n-oi crede. Şi mira-m-aş să se întâmple asemenea 
minune altora. 

— Ai să vezi ş-ai să crezi, jupâneasă Ilisaftă. Măria sa are 
nevoie de oşteni, deci se cuvine bătrânilor să întinerească 

— Vra să zică, de asta îţi trebuie război? 

— De asta. 

— Of! Apoi atuncea, comise Manole, din războaie în 
războaie - căci văd că măria sa le înteţeşte - din războaie în 
războaie ai să tot întinereşti şi-ai să te zburătăceşti iar, pe 
când eu am să rămân tot la Timiş, prăpădită şi uitată. Aşa 
mi-a fost scris, pesemne, mai ales de când luminăţia sa 
Ştefan-Vodă a apucat cu asemenea putere domnia Ţării 
Moldovei. De-o vreme nu se mai satură. Văzutu-s-a şi 
pomenitu-s-a oare balaur mai cumplit decât luminăţia sa? 
Nu ştie de tihna mea, nu vrea să cunoască niciodată nevoia 
altui suflet. N-a tăcut un crainic în Ţara-de-Sus şi porneşte 
altul în 'Ţara-de-]Jos. S-a dus şi a ridicat din Secuime pe 
măria sa Petru-Vodă: iaca, azi îi facem pomenirea şi ne 
rugăm la prea curata Fecioară să puie cuvânt pentru 
iertarea păcatelor pe care le-a avut. A bătut război cu Riga 
Matiaş. A bătut război cu tătarii. A prins a-i cărunţi părul: a 
pornit război cu Radu-Vodă de la munteni, ca să-şi 
agonisească ochi căprii... 

— Jupâneasă Ilisaftă, mormăi cu mânie comisul Manole, 
muierile ar face bine să nu s-amestece în treburile 
bărbaţilor şi domnilor. 

— Aşa zici dumneata, comise Manole. 

— Să nu se amestece? 

— Aşa zic eu, jupâneasă Ilisaftă, să nu se amestece. Mai 
bine să tacă, să păzească cloştele şi să privegheze stativele. 

— Aşa spun unii, se întoarse jupâneasa cătră stâlpul 
pridvorului, însă mi se pare că au şi femeile un suflet ş-o 
judecată. Pe lângă cloşte şi stative, au a naşte în dureri şi a 
creşte copii. Şi aceşti copii se fac mari, şi bătrânii cu multă 
minte îi iau cu dânşii şi-i învaţă meşteşugul săbiei. Şi săracei 
mame numai îi tremură inima că acei copii se duc şi poate 


nu s-or mai întoarce. Dumnezeu, comise Manole, i-a făcut 
pentru altceva, nu pentru oştile măriei sale. 

— Pentru ce i-a făcut, jupâneasă Ilisaftă? 

— Domnul Dumnezeu i-a făcut ca să trăiască şi să se 
bucure şi ei de viaţă. Domnul Dumnezeu i-a făcut ca să 
cunoască dragostea şi să-şi găsească soţie. Stăi, nu 
răspunde, nu te grăbi, căci ştiu ce vrei să spui. Vrei să spui 
că feciorii domniei tale s-au bucurat de asemenea daruri, 
afară de unul pe care l-am închinat lui Hristos şi se află 
monah la sfânta mănăstire Neamţu. Eu ţi-oi răspunde că 
bucuria mea nu-i întreagă cât n-oi vedea pe mezin cu 
aceeaşi rânduială. 

— După cât înţeleg, jupâneasă Ilisaftă, vorbeşti despre 
Ionuţ 

— N-aş putea spune, comise Manole, că n-ai înţeles bine. 

— Şi după cât pricep, vrei să-l însori. 

— Doresc, comise Manole, după cum ţi-am mai spus. Şii- 
am spus şi băietului. Acuma-i bărbat, nu-i băiet. Înţelege şi 
el, dar se află pe lume bărbaţi mai vechi care se pun 
împotrivă. 

— Cum să-ţi spun, jupâneasă Ilisaftă? Se pun împotrivă, 
pentru c-au gustat din mâncarea asta o viaţă întreagă şi nu 
pot aduce mărturie de bunătatea ei. 

— Ştiu, comise Manole, ştiu, săraca de mine! Asta-i 
răsplata mea pentru lacrimile şi privegherile mele cât am 
fost tânără şi pentru câte am îndurat o viaţă întreagă. Tiran 
ai fost şi tiran ai să rămâi şi eu nu pot pune în casa asta o 
vorbă înainte, fără să stai împotrivă. Ba încă te şi jâmbezi ca 
acuma să te uiţi la mine ca de departe, aducându-mi aminte 
că acest pui orfan de care îmi tremură mie acuma inima, 
nu-i pui din acest cuib. Chiar pui de cuc să fie, dar Maica 
Domnului l-a dat grijii mele, şi numai eu i-am fost mama 
care lui i-a lipsit. De aceea am şi avut pentru dânsul mai 
multă jale şi milă. Fiind pui săriman trimes sufletului meu, 
am mai multă putere asupra lui decât comişii cei vechi (nu 
te holba aşa la mine, comise, că nu mă sparii); mai multă 


putere asupra lui decât comişii cei vechi: asta s-o ştii. 
Comişii cei vechi ar face bine să m-asculte, după o viaţă de 
năcazuri ce-am trăit cu ei. Dacă nu m-ascultă pe mine, să ia 
aminte că, între cei doi cireşi rotaţi care se văd înaintea 
noastră în livadă, tot zboară cucul cel bătrân care a cântat 
primăvara asta. A cântat ş-a cântat de părea că se omoară. 
Până ce s-au copt cireşele. Acuma, după ce se coc cireşele, 
ş-a gustat din cireşe, se tot aşează într-un prasad strâmb 
între cei doi pomi întru care hălăduia şi tot cearcă să cânte 
şi se screme degeaba, căci a răguşit de câte cireşe a 
mâncat. Aşa şi cu acei comişi care se tot tânguie că-i dor 
şalele. Le-a venit vremea, ca şi cucului celui bătrân. Stăi, 
comise, şi lasă-mă să vorbesc, că atâta mi-a mai rămas pe 
lumea asta. Eu vorbesc şi dumneata te pui împotrivă. Vrei 
domnia ta să spui că nu-i adevărat ce-am spus? Nu-i 
adevărat c-aţi luat un fecioraş crud la toate blăstămăţiile 
câte aţi săvârşit? 

— Ce-am săvârşit noi, ca nişte oameni ai lui Vodă, a 
săvârşit şi el; asta-i legea lui. 

— Ba nu-i aşa, că era un prunc când l-aţi dus cu 
dumneavoastră. 

— L-am luat la învăţătură şi i-a plăcut. 

— Ce putea să-i placă? Să vadă cum hăituiţi ca pe o 
sălbătăciune pe Petru-Vodă şi-l împresuraţi şi-l prindeţi şi-l 
puneţi sub sabie? 

— Lasă că n-a fost. 

— Dar putea să fie. Lui Petru-Vodă i s-a făcut judeţ, cum 
scrie la carte. A omorât pe fratele său Bogdan-Vodă. Cine 
face, face-i-se. Sânge pentru sânge. lar după ce l-a judecat, 
măria sa Ştefan şi-a luat canon să ajuneze nouă ani vinerile. 

— A fi, dar judeţul e al lui Dumnezeu, nu al oamenilor. 

— Pe pământ, judeţul e al lui Vodă. 

— Şi bine-i, mă rog, că l-aţi dus în Ţara Muntenească, 
amestecându-l într-atâtea şi într-atâtea, de era să-şi piardă 
capul? 


— Însă nu şi l-a pierdut, comisoaie Ilisaftă, căci are braţ 
vrednic. 

— Nu şi l-a pierdut, căci am stat eu în genunchi ziua şi 
noaptea lăcrămând şi rugându-mă la Maica lui Dumnezeu, 
să ia subt aripa sa milostivă nu numai pe cei tineri, comise 
Manole, ci şi pe cei bătrâni, care mă înfruntă acuma. Ce l- 
aţi putut învăţa acolo? Să hăituiască pe Radu-Vodă, cum aţi 
hăituit pe Petru-Vodă? Aţi hăituit cerb ş-aţi prins ciute. Ce i- 
au trebuit măriei sale Doamna şi domniţele Radului-Vodă? 
Putea să-i ieie averile, cum le-a luat; dar pe femei să le lese. 
Aşa încât s-a umplut Ţara Moldovei de doamne şi domniţe. 
Am auzit că domniţa Maria... 

— Află că domniţa Maria e o copilă, jupâneasă Ilisaftă. 

— Va fi fiind. Dar eu am auzit că ia aşa se uită ţintă drept 
în ochii măriei sale Ştefan. Apoi treabă-i asta, comise 
Manole? Spune şi dumneata. Adicătelea, dumneata ştiu eu 
ce vei spune, că te cunosc. 

— De aceea nu spun nimica şi tac. Domnul meu ştie ce face 
şi face bine. 

— Unele le face bine, comise Manole, însă altele nu le face 
bine. Dar asta-i altă belea. Pe mine mă dor altele. Alinte-se 
măria sa cu câte doamne şi împărătiţe pofteşte, eu grija 
măriei sale n-o am. 

— Se şi vede, Ilisaftă. 

— Eu grija măriei sale n-o am, comise. Eu mă îngrijesc de 
pruncul sufletului meu şi doresc să-l văd aşezat la casa lui, 
cu soţie; pe urmă pun mânile pe piept şi închid ochii. 'Tac 
de-a pururi şi scapi de mine. 

— Vin şi eu după tine, Ilisaftă, n-ai grijă, căci şi zilele mele 
sunt numărate. Ba încă se poate să mă înfăţişez eu întâi şi 
întâi în acel loc de linişte şi de tăcere după care râvnesc. 

Comisul oftă prelung şi jupâneasa Ilisafta îl privi c-o 
înduioşare trezită în ochii ei frumoşi. 

— Ah, comise Manole, îngână ea, nu uita de învăţătura din 
veac, care spune că să te temi de muierea care tace, nu de 
cea care vorbeşte. 


— Ilisaftă, am învăţat să nu mă tem de nimica, se îndârji 
bătrânul comis. Eu zic să leşi băietul până ce i-a veni 
vremea. Aşa te-ai zbătut şi te-ai frământat cu nora 
dumnitale Marugşca. Aţi dat lui Simion să beie atâtea 
buruieni fierte până ce i-a venit greață. Te-ai ostenit la toate 
schiturile din munte; ai adus, pe lângă Chira dumnitale, 
toate babele meştere câte s-au aflat în nouă ţinuturi. Ei şi? 
Când a venit vremea ş-a dat Dumnezeu. 

— Lucrul s-a făcut, ş-ai să ai nepot. Venea şi fără atâta 
străduinţă a dumnitale. 

— Ba numai după strădaniile, doftoriile şi rugăciunile mele 
s-a făcut, comise Manole. Cu strădaniile şi rugăciunile mele 
are să se facă şi ce doresc eu pentru lonuţ, comise. Şi ce 
vreau eu, comise, află că se îndeplineşte, deoarece am 
sprijin pe Maica Domnului. Şi nu cuteza a fi nătâng, cinstite 
comise, faţă de porunca sfântă. Şi mai multe să nu spui, 
comise Manole, căci iaca, se umple uliţa de lume şi ne vin 
oaspeţi. Cum or intra, să nu te găsească posomorât, cum ai 
narav să stai câteodată. De paloşele turcilor poţi muri; de 
vorbele Ilisaftei, nu. 

— Mulţămesc Domnului Dumnezeu... oftă comisul iarăşi. 

— De ce mulţămeşti? 

— Că a pus tuturor lucrurilor de pe lumea asta sfârşit. 

— Mulţămegşte-i şi pentru Ilisafta, Manole, zâmbi subţire 
comisoaia. 

— Îi mulţămesc, comisoaie, căci astfel am primit învăţătura 
să preţuiesc, după multă vorbă, un ceas de tăcere. 

Pe sub teii înfloriţi de la poartă, intra Nechifor Căliman, 
starostele. Purta, ca şi comisul, strai de şiac sur şi comanac 
de noaten. N-avea pe el nici un semn de oştean şi ţinea în 
dreapta toiag. Se închină cuviincios cătră cinstitul comis 
Manole şi cătră dumneaei comisoaia Ilisafta. 

Foarte s-au bucurat comisul şi comisoaia de sosirea unui 
oaspete ca Nechifor Căliman, starostele. În drum se mai 
opriseră câţiva gospodari, îmbrăcaţi curat ca într-o zi 
sfântă. Între ei se afla şi părintele Dragomir, cu dascălul său 


Pamfil, care şi ei îşi vestiseră venirea şi-şi pregăteau 
intrarea la curtea comisului. Acuma mai stăteau o clipă cu 
oamenii, grăind de vreme, de holde, de oi şi vite, şi mai cu 
samă de năcazuri. 

Căliman starostele, după ce-şi făcu închinăciunea de 
cuviinţă, se aşeză pe laiţa unde avea el obicei să steie de 
câte ori venea la prietinii săi comisul şi comisoaia. 

— Despre ce umblă vorbele la Timiş? Întrebă el cu voie- 
bună. 

Fără a aştepta răspuns, se întoarse cătră comisul Manole, 
ca să-i dea o veste aşteptată. 

— Cinstite comise Manole, urmă el, am primit ştire că-ţi 
vine azi doftoria. 

Jupâneasa Ilisafta răsări din locul ei. 

— Care doftorie? 

— Doftoria cinstitului comis, răspunse rânjind starostele. 
Pentru durere de şale. 

Comisioaia se miră nespus: 

— Care doftorie? Cine o aduce? 

— Jupâneasă llisaftă, se închină spre ea starostele 
Nechifor; numai un ceas de vreme ai s-aştepţi ş-ai s-o vezi. 
N-o aduce nimene ca pe o doftorie; cât numai o călăuzeşte, 
căci vine ea singură. 

Auzind o cimilitură ca aceea, despre care n-avea ştiinţă, de 
şi într-o viaţă de om auzise atâtea, comisoaia Ilisafta s-a 
întors spre stâlpul său privindu-l cruciş. 

— Cinstite staroste, întrebă ea cu grabă şi cu ascuţime; 
gâcitoare să fie asta? 

— Nu-i gâcitoare, ci doftorie; ai s-o vezi ş-ai să te bucuri, 
jupâneasă lIlisaftă, se veseli starostele Nechifor. Mai mult 
decât atâta nu pot spune, căci îmi porunceşte comisul 
Manole să tac ca pământul. 

— Bine cunoaşteţi toate şi bine vă înţelegeţi, îi întoarse 
cuvânt aprins jupâneasa. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, 
tac şi nu ştiu nici nu spun nimic, iar domniile voastre 


bărbaţii ştiţi şi vorbiţi toate. Poate ştii ceva, staroste 
Nechifor, despre Ionuţ? N-ai auzit că-i vorba să-l însurăm? 

— Ptiu, drace! Eu socot, jupâneasă Ilisaftă, că un holteiaş 
ca Ionuţ mai poate aştepta pân' ce-or trece războaiele, ş- 
apoi s-a aşeza după aceea, dacă i-a veni gust. 

— Asta nu-i gust, staroste; asta-i datorie de creştin. 

— Aşa-i, jupâneasă Ilisaftă; dar eu ţi-oi spune dumnitale 
că, dacă-i prea devreme, e cu suferinţă; dacă-i prea târziu, 
e cu oftări. Asta-i pozna cea mai mare, oameni buni. 

— Cum grăieşti dumneata, staroste? Se ascuţi spre el 
jupâneasa Ilisafta. Îţi face semne comisul? 

— Îmi face, răspunse cu supunere Nechifor Căliman; dacă- 
mi face de ce-aş spune că nu-mi face? Domnia ta, precât 
înţeleg, vrei aşa, iar domnia sa vrea altfel. Unul îl trage într- 
o parte altul în alta, şi băietul stă pe loc. 

— Nu-i băiet, staroste, e bărbat. 

— Cine-i bărbat? lonuţ? Asta-i altă poznă, oameni buni: 
ptiu, drace! 

Comisul se veseli în jilţul său, comisoaia zâmbi şi ea cam 
acru. Cucul cel bătrân începu să gârâie răguşit în prasad. 

— Îl auzi, comise? Întrebă jupâneasa Ilisafta. 

— Îl aud, Ilisaftă... oftă bătrânul Manole Păr-Negru. Văd că 
vine pe sub păretele de-afară o femeie din sat de la Timiş, o 
aduce Chira. Are vreo nevoie de-un ajutor ori de-un sfat, 
jupâneasă llisaftă. 

— Atuncea să îndrăznească a păşi aici... hotărî ascuţit 
comisoaia. Eu am sfat cu domnia voastră, nu vă pot lăsa 
singuri. Aştept şi pe părintele Dragomir, şi pe dascălul 
Pamfil: văd că mântuie vorba cu gospodarii şi şi-au răsucit 
grumazurile într-acoace. Ce vrei, nevastă? Tu eşti Călina lui 
Gheorghieş Alistar? 

— Eu sunt, dragă nânaşă; văd că nu m-ai uitat şi te 
milostiveşti a-ţi aduce aminte de mine. 

— Nu te-am uitat: spune ce năcaz ai. 

Femeia era încă tânără, curat îmbrăcată cu catrinţă şi iie. 
Se sfia, cu mâna la gură, de obrazurile bărboase ale 


boierilor din pridvor. Ea nu era decât o fiinţă din mişei, 
nevastă a unui argat de pe moşie. Cu toate acestea, avea un 
suflet şi o suferinţă - şi căta sfat unde ştia că-l găseşte. De 
la pragul jupânesei Ilisafta nu se întorcea nimenea 
nemângâiat. Nu se afla în acea parte de ţară suflet mai 
blajin decât al comisoaiei. 

— Nu te sfii, Călină; îţi dau eu deslegare să grăieşti. 
Femeia urma să tacă. 

— Te asupreşte Gheorghieş Alistar? Ori te ucide? 

— Sărut dreapta, nânaşă. Ba. 

— Nu-ţi dă ce-ţi trebuie? Nevasta îşi strânse mai tare 
buzele. 

— Şi-a încurcat cărările prin alte părţi? 

Călinei lui Gheorghieş îi zbucniră deodată lacrimile, în 
tăcere, fără nici un cuvânt, fără nici un suspin. Îşi plecase 
fruntea cătră umărul stâng, ruşinată. Comisul şi starostele 
priveau ca de departe, răsturnaţi în speteze, la locurile lor. 

Jupâneasa Ilisafta urmă a ispiti pe nevastă. 

— Ai făcut ceva? 

— Ba. Am venit să cer sfat, murmură femeia. Zice că-i bine 
să mă duc să dau acatist şi să mă rog la Sfântul Onofrei, la 
un schit care se chiamă Sihăstria. 

— Într-adevăr, răspunse domol şi cu luare-aminte 
jupâneasa llisafta; se află un schit Sihăstria şi este acolo o 
icoană a lui Sfântu Onofrei. lar eu nu te sfătuiesc, fină, să te 
duci să te rogi la un bărbat, oricât de sfânt ar fi el. Corb la 
corb nu-şi scoate ochii: vorba asta s-o ştii de la mine. Pentru 
suferinţa ta du-te la Neamţu şi roagă-te Maicii Domnului, 
făcătoarea de minuni. 

Muierea se închină suspinând şi sărutând cu buzele 
ţuguiate dreapta jupânesei Ilisafta. Se întoarse spre nana 
Chira, care încuviinţa cu şoapte pripite sfatul, şi amândouă 
se traseră înapoi spre cuhnie. 

Comisoaia n-avu vreme să se bucure de izbândă. Privi 
numai o clipă pe potrivnicii săi şi îndată după asta fu 


nevoită să iasă întru întâmpinarea sfinţiei sale părintelui 
Dragomir, care venea domol, cu dascălul Pamfil în urma sa. 

Mare uimire a cuprins iarăşi pe jupâneasa Ilisafta, când 
dascălul Pamfil, după închinarea de bun-sosit, şi după ce s- 
aşezat pe laiţă lângă staroste, a deschis gura şi a clămpănit 
ciudate vorbe pe care le mai auzise: 

— Cinstite comise Manole, s-a primit înştiinţare că vine 
doftoria. 

— Bună veste, s-a bucurat bătrânul Manole Păr-Negru. 

Vorba a rămas aici - ca un ou răsclocit: stă netrebnic şi n-a 
mai ieşi din el pui până la învierea a doua, şi nici atunci. Să 
nu crăpi de năduh? Se muncea în sine cu gândul jupâneasa 
Ilisafta. Au câteodată bărbaţii aceştia câte-o taină în care nu 
poţi intra, cum nu poţi pătrunde în stâncă. Nu-i departe 
dumneaei de a crede că să fie o punere la cale a lor, numai 
aşa, ca s-o fiarbă pe ea. Să nu mai aibă astâmpăr, să nu mai 
aibă hodină, până ce n-a afla. 

Dar de la cine să afle? Poate pe Ionuţ să-l ispitească, de 
vreme ce trebuie să cadă la curte şi lonuţ până la vremea 
amiezii. 

Ce spune şi părintele Dragomir? Doamne, iartă-mă: şi 
popa ista parcă n-ar fi în toate minţile. 

— Eu socot să fie aici înaintea amiezii... grăieşte moale 
părintele Dragomir. 

E vorba tot de acea doftorie; şi bătrânul Manole se bucură 
şi de vorba asta. El se bucură şi alţii se înveninează. Dar fie 
ce-a fi! Fie taină, fie minciună, fie punere la cale. 

— Nu-i întreabă şi nu mai cere lămurire, să ştie de bine că 
moare într-acest ceas! 

A început să adie o boare uşoară dinspre munte. Partea 
aceea de lume învăluită ca în hobot albastru s-a mai luminat 
parcă şi s-a mai apropiat. Pe când depărtările de la şesuri 
se tulbură ca-ntr-o bură de cenuşă. Dascălul Pamfil se uită 
cu luare-aminte într-această schimbare a stihiilor; trage din 
chimir gromovnicul său învălit în ştergar alb, îl desface şi-l 
cercetează. 


Cartea dascălului Pamfil e altă taină, cu slove ca furnicile şi 
cu chipuri pe care nu le poate pricepe şi desluşi nimeni altul 
decât el. Pe cât lămurea uneori părintele Dragomir, acel 
gromovnic a fost alcătuit de un schivnic de la Sfântul Munte 
Aton; iar un frate al dascălului Pamfil, monah trăitor acolo, 
l-a cumpărat de la schivnic cu preţ de doi harmăsari buni. 
Când a venit la noi în ţară acel monah, frate al dascălului 
Pamfil, a lăsat aici gromovnicul şi l-a învăţat pe Pamfil cum 
să-l înţeleagă. Luând de la Pamfil doi căluţi tretini 
răscumpărare, s-a dus, ş-apoi a şi murit acolo la Aton în 
sfânta mănăstire a Pantocratorului. De atuncea se foloseşte 
o parte din omenirea din Ţara-de-Sus de înţelepciunea 
scrisă în acel gromovnic. Ce-o fi fiind asta, cum va fi fiind 
scris, şi cum poate ceti dascălul Pamfil - care nu-i decât un 
biet mişel ca toţi mişeii - numai unul Dumnezeu poate şti. 
Se află pe lume, pesemne, asemenea ciudăţenii de care se 
folosesc cei slabi, ca să aibă har şi căutare la domni şi 
boieri. 

Arată cu mare pricepere dascălul Pamfil, bătând cu dosul 
palmei în gromovnicul deschis, mai întâi şi mai întâi, că - 
dacă se schimbă vremea din secetă în ploaie la sfârşitul 
lunii iunie în zodia racului - apoi are să tot ploaie vreme de 
patruzeci de zile. 

Rău a fost că nu plouă peste năcăjiţii din Ţara-de-Jos. N- 
are să fie bine că plouă prea mult, pentru năcâjiţi din Ţara- 
de-Sus. Căci Când se umplu fântânile Scad prisăcile şi 
stânile. 

Aşa-i cumpăna: dacă se înalţă într-o parte, se coboară în 
cealaltă. 

— Adevărat, adevărat scrie la carte... oftează părintele 
Dragomir, care nu-i deloc cărturar şi, precum se cunoaşte, 
a învăţat pe derost sfânta slujbă şi tipicul. Se poate să nu fie 
cărturar nici dascălul Pamfil; însă cartea lui e carte, cartea 
e în stăpânirea lui, şi în ea se află cuprinse toate 
înţelepciunile de la Solomon-Împărat şi de la Iraclie- 
Împărat. 


— Dacă plouă, nu-i rău, căci aşa vrea Dumnezeu, urmează 
dascălul Pamfil; şi filosofii au spus că nu s-a văzut niciodată 
foamete după anii ploioşi. lar dacă plouă, muntenii de la noi 
n-au a se plânge, căci Şi din iarbă rea se poate scoate fân 
bun. 

Deasemeni plugarii cei buni ştiu că După Sângiorz Nu se 
mai samănă orz. 

Iar cine n-a apucat a sămăna orz, să samene mălai. În Ţara 
Moldovei, Cu vin şi cu mălai Poţi trăi o sută de ai. 

Să cunoască pivnicerii de la podgorii că Ploile de 
Sântămărie Vinul îl subţie. 

Se mai scriu în gromovnic şi alte adevăruri. De pildă că: 
„loamna se numără bobocii şi se măsură grâul”. Vorba asta 
îi place, nu ştiu de ce, părintelui Dragomir. Jupâneasa 
Ilisafta se miră - căci vorba asta e de când lumea şi nici nu-i 
nevoie să mai fie scrisă şi zugrăvită. 

Dascălul Pamfil mai găseşte ceva în bucoavna lui: 

După iarnă supărată, Vara râde... 

Dacă lepezi cojocul la Crăciun, Îl îmbraci la Paşti. 

Iaca, asta i s-a întâmplat şi dumneaei să cunoască, nu 
numai o dată într-o viaţă de om. Înţelepte lucruri scrie la 
gromovnic. Bine ar fi să se afle scris în acea carte veche 
ceva despre zodia lui Ionuţ şi despre casa vieţii lui Ionuţ, 
adică despre însoţirea pe care o râvneşte pentru dânsul cu 
atâta neastâmpăr comisoaia. 

— Se arată în gromovnic zodia lui Ionuţ, dascăle Pamfil? 
Întreabă dumneaei, cu puţină îndoială. 

— Sărut dreapta, jupâneasă Ilisaftă, răspunde cu 
supunere dascălul; se arată; de ce să nu se arate? În 
gromovnicul meu se arată şi se proroceşte toate câte sunt 
pe lumea asta. Ţi-am arătat şi domniei tale zodia în care te 
afli şi s-a dovedit bună zodie. Am să-ţi spun şi despre zodia 
lui lonuţ, al dumneavoastră, de ce să nu spun? 

— Cum ai crede dumneata, dascăle, că s-ar arăta scris în 
carte acea zodie a lui Ionuţ? Întreabă cu glas scăzut şi 


repezit comisoaia Ilisafta. S-ar putea să nu i se arate 
căsnicie? 

— S-ar putea; căci unor oameni li-i scris pe obraz, şi-n ochi 
şi-n frunte, că n-au a zidi casă şi nici vor avea feciori, să-i 
pomenească, după cum se spune şi-n cântarea de la sfânta 
mănăstire Neamţu pe care o cântă monahii: 

O, prea frumoasă pustie, Poftesc să te am soţie... 

Însă, eu pe cât am putut cunoaşte în ochii lui Jder cel 
mititel şi-n toate ale sale, n-are să cânte niciodată asemenea 
viers. Mai degrabă s-ar vedea din toate ale lui că are să 
biruiască două şi trei femei. 

— Aşa crezi dumneata, dascăle? Să nu te-audă comisul. 

— Ba eu îl aud, jupâneasă Ilisaftă, se veseli comisul Manole 
din jâlţul său; şi-mi place; dar să ştii că asta-i altă căciulă. 

— Ştiu, ştiu, oftă jupâneasa Ilisafta; asta a fost scris şi-n 
ochii altora. A dat Dumnezeu însă şi s-au însurat. Aşa va da 
Dumnezeu să se însoare şi lonuţ. Iar dumnitale, dascăle 
Pamfil, dacă vii când e băietul aici, şi-mi spui întocmai ce 
doresc eu, să ştii că-ţi dăruiesc un bărbăcuţ noaten, de soi 
de la Crâm. 

După aceste vorbe, jupâneasa Ilisafta Jderoaia n-a mai 
întârziat. S-a sculat cu grăbire şi s-a dus să deie poruncă de 
colăcei proaspeţi, miere limpede şi apă de izvor, pentru 
oaspeţii săi. Pe când se întorcea iar în pridvor, a băgat de 
samă că bătrânii stăteau cu capetele întoarse cătră colnic, 
de unde cobora poteca de la grajdurile domneşti. S-a oprit 
ca fulgerată, stând şi dumneaei cu luare-aminte, ca să vadă 
- încă departe - călăreț sprinten venind în pas domol pe cal 
murg. Cânta din frunză. 

— E Ionuţ... a şoptit ea c-o bucurie de tinereţă. 

Încă privea într-acolo, cucerită cu totul de bucuria sa, 
când s-a stârnit zarvă de câni la curte; şi-n poartă s-a oprit 
Zailic Uzum de la Dumesnic, cu ursul cel mare negru, pe 
care îl purta îmblânzit la iarmaroace de vreo douăzeci de 
ani. 


Ţiganul, deşirat şi mai înalt decât poarta, se purta încă 
semeţ şi cu plete negre, măcar că împlinise şaptezeci de 
ani. Cu glas răguşit şi răstit îşi îndemna ursul să se închine 
cătră boieri: 

— Ploconeşte-te frumos, Vasile, la cinstitul comis. Ursul s-a 
ridicat în două brânci, alături de stăpânul său Zailic, şi s-a 
închinat cătră pridvor. 

Comisoaia părăsise din vedere pe Ionuţ şi se întorsese 
cătră minunea de la poartă. Cinstitul comis s-a sculat din 
locul său, a ieşit din pridvor, ş-a strigat poruncă la argaţi să 
stăpânească bine cânii. După aceea s-a dus împotriva 
ursului, care se lăsase iar în patru brânci şi intra cuminte 
pe portiţă, după ţigan. 

Neaşteptată vedenie i s-a arătat apoi jupânesei Ilisafta. 
Cinstitul comis s-a lăsat dintrodată pe pajişte, cu pântecele 
la pământ şi cu braţele împreunate sub frunte. La porunca 
ursarului, Vasile a păşit cu mişcări line în spatele comisului 
ş-a început a-l călca, pipăindu-l oarecum, de la şale spre 
grumaz şi iar la şale. Oaspeţii din pridvor se ridicaseră şi se 
uitau, muşcând colăceii proaspeţi, cum se mişcă iscusit 
doftoria vie deasupra ciolanelor bătrâne ale comisului... 

— Iaca, asta încă n-am văzut-o, a mărturisit cu umilinţă 
jupâneasa lIlisafta. De auzit am fost auzit; dar încă n-am 
văzut. Se va fi spăriind durerea de asemenea dihanie 
fioroasă? Totuşi văd că-i un urs blând şi înţelept. Va fi având 
el meşteşug să deie bătrâneţii iarăşi măcar o parte din 
puterile tinereţii? Dacă vrea Dumnezeu, se poate şi asta. 

Jupâneasa Ilisafta îşi ridică ochii spre cerul amiezii, pocni 
din palme, apoi îşi făcu cruce clătinându-şi căiţa naltă 
împodobită cu borangic... 

Însă, cu toată uluiala ei de-o clipă, nu putea uita pe cel 
care venea călare legănat şi cântând din frunză, pe sub 
fagi. Ionuţ al ei, puiul străin, mai drag decât copiii durerii 
sale drepţi, cei care erau carne din carnea sa şi sânge din 
sângele său. Cum îşi tot înturna ochii spre poartă, 
aşteptându-l din clipă în clipă, îl şi văzu sosind, cu dreapta 


în şold şi cu gugiumanul pe-o sprânceană. Ajuns în dreptul 
porţii, îşi strunise calul poprindu-l şi se înălţase în scări, ca 
să vadă mai bine ce adunare de oameni şi ce petrecere s-a 
iscat la curtea marelui comis. Într-o clipă înţelesese şi i se 
arătase pe obrazul ars de soare zâmbetul lui, după care se 
prăpădea jupâneasa Ilisafta. Ptiu! Ptiu! Şopti ea într-ascuns. 
Să nu fie de deochi! Falnic bărbat creşte din Ionuţ. Râdea 
cu toţi dinţii, sub mustaţa îngroşată. Îşi arcuise 
sprâncenele. Pe urmă avusese o căutătură în laturi, 
cercetând ca într-o fulgerare ce se petrece împrejuru-i. 
Jupâneasa comisoaie răsări ca de-o sfială: acea căutătură 
lăturalnică, repede aruncată şi tot aşa de repede ascunsă, 
era aidoma cu căutătura lui Vasile, doftoria vie care punea 
în rânduială ciolanele dureroase ale lui jupân Manole Păr- 
Negru. Acuma îşi dădea sama bine că mai ales la acea 
căutătură de om a sălbătăciunii îmblânzite se uimise 
dumneaei. Să fie şi asta vreun semn? 

Nu-i nici un semn. Ori, dacă este semn, nu poate fi decât 
semn bun. Dumnezeu a pus în acest fecior toate darurile 
sale, întru care ea nădăjduise. Bărbăţia şi puterea lui îi erau 
scrise în obraz şi-n trup. În acea vară a anului 1474, Jderul 
cel mezin nu mai avea nimic din pruncul de odinioară. Lat 
în umeri şi subţirel în mijloc, părea mai nalt decât alţi 
oameni când, după ce descălecase, intră pe portiţă cu frâul 
calului în dreapta. Cu stânga îşi trase de pe plete 
gugiumanul şi se ploconi uşor cătră părintele său comisul, 
care-şi sucise spre el grumazul, rânjind de jos în sus de subt 
urs. 

— Mă tot dureau şalele... încercase domnia sa să 
lămurească băiatului. 

Dar Ionuţ se întorsese spre măicuţa sa cea bună, care 
urma să-l privească şi-l aştepta aproape, cu fruntea 
înclinată ca şi cum ar fi vrut să-l împungă şi cu bărbia 
îndesată asupra sânului. 

„Răule şi urâtule!” ar fi poftit dumneaei să strige. Însă îi 
era ruşine de atâta lume. 


Capitolul II. 

Aicea şi comisul Manole dă sfaturi mezinului său. 

Vântul care adia de cătră amiază a spălat putoarea ursului. 
Cânii de la Timiş şi-au contenit zăpăiturile; lumea din 
privelişte s-a astâmpărat îndrumându-se încolo şi încoace la 
ale sale. Atuncea şi sfinţia sa părintele Dragomir s-a sculat 
ducându-se agale, hai-hai, având în urma şi în laturea sa ca 
pe un mânzoc pe dascălul Pamfil. După ce şi starostele 
Nechifor a poftit sănătate bună cinstitelor gazde, şi s-a 
auzit şi în urma domniei sale portiţa de la drum trântindu- 
se în clampă, jupâneasa Ilisafta a răsuflat prelung af-aff! Şi 
s-a întors cătră lonuţ alei. 

Dar se mai afla de faţă şi comisul Manole. 

— Mi-ar plăcea, comise, a zis dumneaei, să ne aduci o 
leacă de fagure proaspăt, ca să-ndulcim tinereţa asta. N-a 
fost pe la noi de cinci zile, şi, după cât pot eu ceti pe 
obrazurile oamenilor, acuma văd că are acrimea unei griji. 

— Ce grijă poate avea un fecior desmierdat ca Ionuţ al 
dumnitale? A răspuns mormăit bătrânul Manole foindu-se 
din şolduri şi din umeri, unde simţea furnicându-l doftoria 
ursului. 

Comisoaia a zâmbit: 

— Aşa eşti dumneata, comise Manole; după ce te-ai pus la 
cale ca să-ntinereşti iar, nu-ţi mai pasă de năcazurile altora. 
Dumneata nu vrei să crezi că o mamă are totdeauna de ce 
se teme, şi un fecior ca Ionuţ, ale sale gânduri. Uită-te şi 
vezi ce i-i scris în ochi. 

— Mă uit, comisoaie, şi nu văd nimica. Dacă are ceva 
băietul, să spuie. Întâmplatu-s-a ceva pe la domniile voastre 
sus, comise al doilea? 

— Nu s-a întâmplat cine ştie ce, tătuţă, a răspuns Ionuţ 
învăluind cu zâmbet prefăcut pe bătrân. 

Comisul Manole a păşit spre mezinul său şi şi-a pus palma 
sa dreaptă pe umărul lui stâng. 

— Ce este? 

Jupâneasa Ilisafa şi-a pălit fruntea: 


— Să ştii că-l chiamă iar la Domnie! Băietul acesta, 
sărăcuţul, fost-a zămislit, pesemne, pe zbucium şi pe grabă. 
Nu i se isprăveşte una şi începe alta. Oare nu l-aţi dus în 
Ţara Muntenească, purtându-l în primejdie? Cine era, cine 
era în frunte la toate? Ionuţ al lui Manole Păr-Negru! Cine a 
bătut cu straja săbiei în poartă la Cetatea Dâmboviţii şi a 
strigat să-i vie cheia de aur, pe tabla, ca s-o primească şi s-o 
ducă măriei sale Ştefan-Vodă? Când s-au jâmbat turcii la el, 
îndemnându-l să vie s-o ieie. 

— N-a descălicat? şi nu s-a dus s-aducă scară, ca să se suie 
singur la meterezuri după cheie? Mă rog, cine-l învaţă? Îl 
învaţă acei bătrâni care nu se mai astâmpără şi care au 
nevoie de puterea sălbătăciunilor ca să purceadă iar la alte 
blastămâţii. 

— Jupâneasă lIlisaftă, dă la o parte cele trecute şi nu mai 
vorbi de ele, căci s-au săvârşit; iar pe cele viitoare nu 
cuteza să le judeci, căci le porunceşte măria sa şi are 
asupra lor putere numai unul Dumnezeu. Spune, copile, ce 
este? 

— După cele ce-l puneţi să săvârşească, copilul nu-i el. Pe 
cât m-ajută ochii şi înţelegerea, eu îl socotesc bărbat în 
toată puterea. 

— Atuncea, jupâneasă Ilisaftă, lasă pe bărbat să vorbească 
şi dumneata taci măcar cât tace picuşul. 

— Bine, a oftat comisoaia; bărbaţii să grăiască, iar 
nevestele şi mamele să asculte. 

— Aşa, a urmat cu sprânceana încruntată comisul Manole. 
Spune, băiete. 

— Apoi ce să spun, tătuţă? A zâmbit cu ochii pe jumătate 
închişi Jderul cel mititel. Mai întâi am venit să vă văd, căci 
îmi era dor de domniile voastre. Şi să vă sărut mâna. Sărut 
mâna, tătuţă; sărut mâna, muţă. Şi vă aduc deasemenea 
închinare de la bădiţa Simion. Cu osebită dragoste se 
închină cumnata Marugşca la dumneaei soacră-sa, şi se 
roagă să nu fie uitată, căci are nevoie de sfaturile dumnisale 
cum are nevoie prigoria de apă. 


— Apoi dac-ar avea aşa de mare nevoie, ar fi aicea şi 
dumneaei. N-am văzut-o cine ştie de când. 

— Conteneşte, jupâneasă Ilisaftă, s-a îndârjit jupân 
Manole; n-ai văzut-o de alaltăieri. Aţi stat, ş-aţi vorbit, ş-aţi 
vorbit şi iar aţi vorbit, de la prânz până la asfinţitul soarelui. 
M-am dus peste Moldova ca să văd cositorii; m-am întors ş- 
am umblat după alte treburi; iar m-am dus şi m-am întors, 
şi dumneavoastră tot n-aţi fost isprăvit cele ce aveaţi a vă 
spune. Acuma îţi trebuie iar: ca să le luaţi toate de la capăt. 

Ionuţ Jder păşi între bătrâni luându-le mânile şi 
sărutându-le iar. 

— Aşa că dinspre partea asta toate-s bune, tătuţă şi 
mămuţă. Ne-a sosit poruncă de la măria sa, ca să pregătim 
harmăsarul cel alb cu ţintă în frunte. Noi am mai fost avut 
veste că acel cal are să facă trebuinţă măriei sale şi nu l-am 
lăsat să se îngraşe. L-am tot încălicat şi purtat când eu, 
când bădiţa Simion. Noi ne gândeam aşa că să-l ducem pe 
toamnă la Suceava. Acuma călăraşii care au venit ne-au 
spus că măria sa pofteşte să-l încalice cât se află în 
petrecere în tabăra de la Vaslui. Atuncea - mă gândesc eu - 
zvonurile care umblă în lume se adeveresc; păgânii ar fi 
gătind iar război. Spun aceşti răzăşi că, la Vaslui, faurii bat 
potcoave. Atuncea măria sa aşteaptă să iasă cu oştile după 
ce s-or pune poduri de ghiaţă pe ape. 

Comisul Manole se încruntă fluturând din cap; pe când 
comisoaia se căina tăcut, clătinându-şi fruntea la dreapta şi 
la stânga. 

— Lasă asta; parcă ştim noi ce are să facă? Ştie numai 
măria sa. Şi mai mult decât măria sa ştie Dumnezeu. Ce-i cu 
Vizir? E poruncă să-l duci tu? 

— L-aş fi dus. Însă încă nu-l putem trimete. 

— De ce nu-l puteţi trimete? 

— Tătuţă, de câteva zile, Vizir are ceva. Nu se poartă bine; 
e fără linişte. Când şi când i se năzare. Uneori suflă greu şi-l 
simţesc sub mine mai trudit decât s-ar cuveni. 


— Ei şi? Rânji bătrânul; nu sunteţi domniile voastre comişi 
acolo? Nu cunoaşteţi rânduielile pe care le-aţi învăţat de la 
mine? Bătrânul era priceput; însă comişii cei tineri sunt şi 
mai pricepuţi, căci de-aceea i-a pus măria sa stăpâni la 
Timiş. Am auzit eu cu urechile mele spunându-se că nălbar 
ca Simion Jder comisul nu se află în toată Ţara Moldovei. 
Stricnele aveţi? Spânţ aveţi? Ce vă mai trebuie? 

— Avem, tătuţă. Bădiţa Simion a făcut cele ştiute, precum 
a fost învăţat de la domnia ta. Calului nu i-i mai rău. Dar nu- 
| putem trimete săptămâna asta. Trebuie să-l priveghem 
până ce se priboleşte, şi apoi după aceea mai avem a-l 
încălica şi a-l purta, ca să-l înfăţişăm măriei sale întru toată 
puterea şi frumuseţa lui. Aşa cal rar se vede. Samănă întru 
toate lui Catalan bătrânul; e tot aşa de aprig şi parcă ceva 
mai cuminte. 

— Asta nu se întâmplă numai cailor, ci şi oamenilor... 
suspină repede şi subţirel jupâneasa Ilisafta. 

Comisul se holbă pieziş asupra ei. Pufni şi se întoarse la 
Ionuţ. 

— Ş-acuma ce poftiţi dumneavoastră de la mine, cinstiţilor 
comişi? 

— Tătuţă dragă, răspunse mezinul cu glasul său cel mai 
dulce, te poftim, eu şi cu bădiţa Simion, să te osteneşti până 
la deal la noi, la grajdul harmăsarilor domneşti. Unde ştim 
noi una, domnia ta ştii zece. Domnia ta i-ai crescut pe cei 
vechi şi le-ai ştiut toate metehnele. Când a fost nevoie, i-ai 
doftorit cu mare iscusinţă, de care nici pe departe nu 
suntem noi în stare. Numai cât te-i uita la Vizir şi cât vei 
pune un deget asupra lui ş-ai să şi ştii ce este de făcut. Ne 
porunceşti şi noi urmăm întocmai. Ca să aibă măria sa 
bucurie şi noi să nu rămânem de ruşine. 

— Aşa crezi tu? 

— Aşa credem eu şi bădiţa Simion; şi noi din cuvântul 
domniei tale n-am ieşit niciodată, tătuţă... Şi chiar şi slujba 
asta de la Timiş, ne-a încredinţat-o măria sa numai când 
domnia ta ai lepădat-o. Dându-ţi-se o cinste mai mare, noi 


nu ne-am învrednicit de mila Domniei, decât pentru că 
suntem feciori şi ucenici ai comisului celui mare. 

— Crezi tu aşa? 

— Cred şi mărturisesc, tătuţa. 

— Crezi şi mărturiseşti, viclene, căci sunteţi la strâmtoare. 
Măcar că am avut eu destul năduh văzând unele din 
rânduielile voastre nouă acolo la harmăsarii Domniei, mai 
că m-aş îndupleca să nu vă lăs. Eu nu sufăr să-mi cadă 
cuşma în tină şi numele meu în ocară. Pe urmă asta-i ş-o 
datorie a mea cătră Vodă, ca să nu rămâie fără calul care-i 
place, în războaiele sale. Din mila lui Dumnezeu şi a Maicii 
prea curate, Domnul şi stăpânul meu îşi înalţă sabia asupra 
păgânilor, care lucru toţi drept-credincioşii din lumea asta îl 
aşteaptă cu bucurie. Apoi pentru asemenea război, feciorii 
mei au pregătit pe Vizir, după cum părintele lor a pregătit 
la alte războaie pe Catalan; şi după cum alţi comişi de 
demult au pregătit pe Ducipal lui Alexandru-Împărat 
Machedon. Cum i-a fost de folosinţă Ducipal lui Alexandru- 
Împărat, aşa să fie Vizir lui Ştefan-Vodă. Şi când s-a simţi în 
putere Ştefan-Vodă pe Vizir, să-şi aducă aminte de Manole 
comisul. Însă n-are să-şi aducă aminte de Manole comisul, 
căci măria sa, la grajdurile domneşti de la Timiş, are 
slujitori tineri. 

— Tătuţă, se încolăci cu glasu-i dulce mezinul în vorbirea 
bătrânului, slujitorii cei tineri au să mărturisească adevărul, 
ca să ştie măria sa cui are a mulţămi. Căci domnia ta nu eşti 
numai doftor al lui Vizir, ci şi prietin al măriei sale. Şi nu 
atâta pentru noi mergi să doftoreşti calul, căci noi nu 
suntem vrednici de cinstea asta, ci din prietinie pentru 
măria sa Vodă Stefan. 

Comisul cel bătrân îşi înălţă fruntea şi zâmbi pieziş cătră 
comisoaie. 

— Auzit-ai, jupâneasă Ilisaftă? Grăi el cu glas moale şi 
subţiat. Ai putea dumneata, jupâneasă Ilisaftă, să-mi spui 
cine l-a învăţat pe acest fecior al dumnitale asemenea 
meşteşuguri diplomaticeşti? 


— Îţi samănă dumnitale, comise. 

— Mi-a fi sămănând, însă de învăţat ştiu eu cine l-a putut 
învăţa. Află dumneata, comise al doilea Ionuţ, că am fost ca 
ceara în mânile dumnitale, şi mai mult decât un ceas de 
vreme n-a trece până ce mi-oi pregăti sculele şi buruienile 
mele, ca să ne suim la grajduri. Şi mai ales am nevoie de 
miere. Nu pentru comisul cel tânăr, jupâneasă Ilisaftă, he- 
he! Cât pentru un harmăsar bolnav al măriei sale. Ca să 
dobândesc un fagure de la o matcă, mă grăbesc întâi să 
lepăd de pe mine straiele pe care le-a călcat ursul; cu 
asemenea amiros nu mă primesc albinele nicicacum! 

— Tătuţă dragă, îţi mulţămesc şi-ţi sărut dreapta. Ş-oi 
gusta şi eu o margine de fagure, căci iar sunt călător. Cei 
doi călăraşi mi-au adus poruncă să mă înfăţişez la prea 
cuvioşia sa părintele Amfilohie. Aşa că, după ce suim la 
grajduri, eu numai până mâni mai întârzii. lau cu mine pe 
tătar cu lucrurile şi mă duc la tabără la Vaslui, unde-i Vodă. 

Comisoaia se mişcă cu grăbire, venind să îmbrăţişeze cu 
lacrimi pe mezinul său. 

— Vai-vai! Am cunoscut dintru început că ai scrisă pe 
obraz veste de drum lung. Ieri mi-a dat în bobi nana Chira 
şi mi-a găsit şi ea mâhnire. După cum mi-a fost o viaţă 
întreagă ursit, cunosc că, dacă purcede măria sa război de 
iznoavă, se duc nu numai tinerii, ci şi bătrânii. De aceea îşi 
agonisesc unii din aceştia putere cu doftorii pe care nu le- 
am văzut de când sunt: ca să se ducă şi ei. Ş-apoi rămâi, 
jupâneasă llisaftă, iarăşi singură, ca mărgeaua neînşirată. 
De altminteri, am avut şi vis vestitor: alaltăieri noaptea, se 
făcea că am a trece o apă mare şi nu găseam nici vad, nici 
punte. leri dimineaţă, mi-a venit de trei ori să strănut, şi n- 
am putut strănuta. Asară, când să mă duc din pridvor în 
casă, m-am împiedecat în prag. Nu mai spun că, de lao 
vreme, tot simţesc că mi se bate pleoapa stângă: mai ales 
din asta înţeleg că unii oameni, care bănuiesc ce se poate 
întâmpla, vorbesc de năcazul şi grija mea jelindu-mă. Nu te 
uita aşa lung la mine, comise Manole; vorba care vrei s-o 


spui ţine-o şi nu-i da drumul, că nu-i vorbă bună care să 
mângâie pe-o mamă şi pe-o soţie. Du-te şi te primeneşte şi 
intră în prisacă; văd că nu-i multă vreme de aşteptat. 

Ascultă, Ionuţ, se întoarse jupâneasa lIlisafta cătră mezinul 
său, după ce comisul cel bătrân se dusese tropăind; ascultă, 
Ionuţ, să-ţi mai spun una... Boala asta a acelui harmăsar pe 
care-l chiamă Vizir, tu să ştii că nu-i atâta boală, cât semn şi 
prevestire. Tot aşa Catalan cel bătrân, când a început măria 
sa Vodă Ştefan războaiele sale, a dat semn. Întruna se 
frământa şi bătea cu copitele în pardoseala grajdului şi 
rupea cu dinţii din iesle. Îndată după aceea, când s-a văzut 
ce-a fost, am înţeles că acel harmăsar e cal năzdrăvan, 
precum se ştie de când e lumea şi de când sunt poveştile, că 
se află cai năzdrăvani. lar acest cal tânăr, fiind din sângele 
celuilalt, are şi el dar de a simţi şi vesti cumpenele şi 
răutăţile omeneşti. Vai, lonuţ dragu mamei, totdeauna m- 
am temut eu de asemenea cumpene şi răutăţi! Cu 
rugăciunile mele şi cu multă milă de la prea curata Maică 
Fecioară, până acuma am fost izbăvită. lar acuma iarăşi mă 
tem, căci grija şi întristarea stau în sufletul nostru şi rod ca 
un vierme neadormit. Eu, dragu mamei, înainte de toate, pe 
lângă alte sfaturi pe care ţi le-am dat altădată, am a-ţi mai 
da unul. La mesele la care te duci, printre străini, nu gusta 
din mâncări până ce n-ai văzut pe stăpânii casei mâncând 
din blidul din care ţi-ai scos tu. Şi când bei vin, lasă întâi pe 
alţii să ieie credinţa. lar apă când bei, oriunde ai fi, suflă 
întâi asupra ei şi varsă o picătură pentru morţi; ca să împaci 
sufletele cele neliniştite. Iar în această clipă, stai singurel 
numai un pic, până ce aduc plăcintele moi poale-n-brâu, pe 
care le-am copt asară pentru tine, simțind c-ai să vii. 
Bucuroasă-s că ai venit; întristată-s că pleci. 

Învăluindu-şi fustele creţe ca în bătaie de vânt, comisoaia 
Ilisafta s-a repezit la cămara şi s-a întors răsucindu-se în 
călcâie şi punând dinaintea mezinului său plăcinte aurii. 

— Gustă, dragu mamei. 


— Nu mi-i a gusta, comisoaie, se apăra Jderul cel mic 
râzând, căci te ştiu supărată. 

— Ba să guşti, dragu mamei, ca să-ţi aduci aminte de mine 
când vei fi între străini. Că oamenii care se despărţesc nu 
cunosc când au să se adune iar. Tot m-am gândit eu, de câte 
ori ai plecat, că poate să mă prăpădesc în lipsa ta şi, când 
te-i întoarce la cuib, nu mai găseşti pe nimeni. Căci şi 
bătrânul - batîr că l-a calcat ursul şi i-a mai dat o leacă de 
putere - tot trecător se chiamă că rămâne, după vorba 
veche că ne trecem ca florile şi ca privighetorile. Şi când n- 
a fi el, şi n-oi fi nici eu, ţi s-a părea lumea asta prea pustie. 

Lui Ionuţ i se părea că înghite strâmb; şi era întrucâtva 
tulburat, de şi râdea cătră comisoaie. 

— Mămuţă, mi-ai vorbit de însurătoare, dar eu am socotit 
că-i prea devreme. Am nădejde de la Dumnezeu că, de câte 
ori m-oi duce şi m-oi întoarce, te-oi găsi aicea în pridvor. 

— Mâncarea de dimineaţă şi însurătoarea de tânăr, dragu 
mamei. Eu, drept ţi-oi spune ţie, Ionuţ, cred că ai mai putea 
aştepta şi amâna; sameni cu tatăl tău, căruia foarte i-au 
plăcut zburdăciunile. Şi dacă-ţi plac şi ţie, apoi acuma-i 
vremea ta. Dar tot îmi bate capul comisul Manole, că aşa şi 
pe dincolo, şi ar pofti dumnealui să te vadă aşezat la casa 
ta, după pilda celorlalţi fraţi, care toţi se află tare mulţămiţi. 
Chiar şi dacă se iscă într-o casă de însurăţei puţin tunet cu 
furtună, apoi după aceea vremea se pare mai bună şi viaţa 
mai frumoasă. Spun eu una, că ai mai putea aştepta; 
comisul Manole spune zece şi o sută; căci, după cum ştii, eu 
tac şi dumnealui vorbeşte şi porunceşte. 

— Mămuţă, răspunse Jder zâmbind, eu toate le-am văzut şi 
le-am ascultat cu mare băgare de samă, şi ştiu că ceea ce 
spui e adevărul adevărat. 

— Ah-ah-ah! Văd, lonuţule, că are dreptate comisul să-ţi 
spuie cum că eşti un viclean şi un rău. lar tu, când va da 
Maica Domnului să te linişteşti, cum ai de gând să ţi-o alegi 
pe soţia ta? 


— N-am s-o aleg eu, muţă; ai s-o alegi dumneata ca să te- 
asculte şi să-ţi placă. La drept vorbind ar trebui mai întâi şi 
mai întâi să-mi placă mie şi să m-asculte pe mine. 

— Dragu mamei, a oftat comisoaia, acuma înţeleg eu cine 
are dreptate mai multă decât toţi. Are dreptate acel călugăr 
iscusit, părintele Amfilohie, care te caută întruna pentru 
slujbele Domnului său. Dar nu se gândeşte acel călugăr 
iscusit, părintele Amfilohie, la grija şi mâhnirea unei mame 
ca mine. Acuma să nu mai spui nimica; vine comisul cu 
fagurul de miere. Lasă-l să vorbească el, cum are narav, şi 
tu mai mănâncă o plăcintă. 

Comisul începu a umbla cu paşi mari prin pridvor fără să- 
şi descleşteze fălcile. Nu era supărat; dar se strecurase în 
fiinţa lui grija: îşi făcuse cuib, clocea pui şi în curând aveau 
să iasă şerpi cu limbi înveninate. În el toate se adânceau 
mai anevoie şi stăruiau apoi mai îndelung. I se părea lui, 
după câte auzise, şi mai cu samă după câte cugeta el singur, 
că din tabăra aceea de la Vaslui va să izbucnească primejdie 
pentru omenire, ca dintr-un cuibar al furtunii. C-un ceas 
mai devreme se bucurase, cu nădejde că sabia cu mâner în 
chip de cruce a Domnului şi stăpânului său se ridică pentru 
credinţa cea adevărată; dar nu putea să uite că, de când 
ţine lumea minte, puterea lui Antihrist s-a arătat nebiruită 
în acest veac. Numai când va binevoi Dumnezeu să-i 
hotărască acelui Antihrist pieirea, numai atuncea armiile 
creştinilor au să dobândească putere desăvârşită. Dar când 
fi-va oare să fie acea vreme? Cuvioşii monahi din sfânta 
chinovie de la Neamţu nu se sfiesc a spune că, atâta vreme 
cât or fi amestecați papistaşii în războiul împotriva 
păgânilor, Dumnezeu va lăsa să se aplece cumpăna de 
partea ismailitenilor, ca să se vădească greaţa sfinţiei sale 
pentru eretici. lar părintele Amfilohie a spus de au auzit toţi 
şi a ajuns şi la urechile lui Vodă: când măria sa e numai cu 
oştile sale şi cu ajutorul lui Dumnezeu, războaiele sale merg 
bine, precum s-a văzut de curând cu Radu-Vodă Basarab în 
Ţara Muntenească. I-a spârcuit măria sa Ştefan-Vodă pe 


turci orişiunde i-a întâlnit. Va da Dumnezeu să-i biruiască şi 
să-i detune ş-acuma, căci papistaşii numaicât făgăduiesc 
oşti şi scriu cărţi, însă nu trimet nimica. Totuşi s-aude c-au 
să vie în tabăra de la Vaslui ajutoare de la Ardeal şi de la 
Craiul Lehiei; aşa lucru nu-i cu putinţă. 

Gândindu-se la toate acestea şi silindu-se ca să-şi adune 
sculele şi buruienile, intrând în cămări şi ieşind în pridvor, 
iar ducându-se şi iar venind, jupân Manole Păr-Negru 
privea ca de departe pe comisoaia şi pe Ionuţ Jder, până ce 
slobozi câteva vorbe neînţelese. 

— Venit-au ori n-au venit secuii? 

Comisoaia Ilisafta privi spre soţul său cu puţină frică. Jder 
cel mezin îşi făcu unele socoteli în gând, după felul său 
pripit de a cugeta. 

— Pe cât am înţeles, răspunse el părintelui său, darul nu i- 
ar plăcea măriei sale decât la vremea sa. De mere crude ţi 
se strepezesc dinţii. 

— Înîm... mormăi comisul cel mare, urmând a-şi pune în 
chimir şi în taşcă toate câte-i făceau trebuinţă. 

Comisoaiei îi venea să-şi facă cruce cu limba. Au aşa 
bărbaţii nişte vorbe ascunse de te cruceşti. 

— Precum s-a văzut şi-n acea dimineaţă. 

— Iar e vorba de vreun urs? Întrebă ea cu îndoială. 

— Nu-i urs, e inorog... mormăi comisul. Dar împotriva lui 
se ridică leul. 

— Doamne Dumnezeule... şopti comisoaia Ilisafta 
stupindu-şi în sân. Ce-o fi fiind şi asta? 

Îi mai rămânea o nădejde: 

— Ionuţ, când purcezi la Vaslui, te abaţi şi pe la noi, dragu 
mamei? 

Jder cel mic se pregătea s-aducă caii. Din pragul 
pridvorului, se răsuci spre comisoaie cu zâmbetul lui 
subţire. 

— Asta numaidecât, muţă; dar până atunci ţi-a spune 
tătuţa ce-i cu inorogul şi cu leul. 

Bătrânul porni a râde cu mare plăcere: 


— Comisoaie, feciorul acesta al dumnitale poate încurca 
un sobor de trei armeni, trei greci şi trei papistaşi. 

— Dumnezeu să-l ţie! Murmură comisoaia, făcând în 
ascuns asupra lui lonuţ semnul sfintei cruci. 

Cei doi bărbaţi, bătrânul şi tânărul, ieşiră printre livezi, şi 
comisoaia îi urmări o vreme cu privirea cum suie domol 
poteca spre sprânceana pădurii din fund. După aceea îşi 
aduse aminte că-i într-o zi de sărbătoare şi n-are treburi, 
deci e bine să cheme în iatac, la umbră, pe nana Chira cu 
sita şi cu bobii. Era plină ca un stup de gânduri şi de griji şi- 
i trebuiau neapărat lămuriri şi mângâieri. 

Pe colnic, unde umblau călăreţii, vântul adia mai apăsat 
săpând valuri uşoare în fânaţurile prăvălatice. Iarba era 
înflorită într-o mie de feţe şi forme minunate şi înfăţişa 
ochilor colori dulci. O mireasmă caldă umbla în tot 
cuprinsul. Deasupra călăreţilor, la mare înălţime, plutea o 
gaie neagră, scriind ocoluri largi. Când ajunse deasupra 
pădurii de brazi şi fagi, ţipă de trei ori. Tânărul ridică 
fruntea urmărind-o. Bătrânul rămase cufundat în gânduri şi 
lăsându-se legănat în şa de pasul calului. De la vultur, ochii 
mezinului coborâră înspre cotloanele lui cunoscute şi 
desmierdate care erau aceleaşi şi păreau totdeauna altele, 
cu fiecare primăvară nouă. Auzea şi vedea cucul. Auzea un 
mierloi care învăţa să fluiere. Vedea trecând în zbor pieziş 
părechea de ganguri. Vedea gaiţă şi ciocănitoare. Ş-o 
păreche de veveriţi cafenii, care fugeau răsucit pe-un 
trunchi de fag bătrân. Deodată văzu o pasere străină, pe un 
clomb uscat. Nu era mai mare decât o cioară, dar era 
îmbrăcată cu pene brumării şi părea tristă şi singură, 
aşteptând o soţie. Când se apropiară călăreţii la o bătaie de 
săgeată, îşi luă zborul. 

— Ce să fie paserea asta? Întrebă tânărul pe bătrân. 

— Care pasere? Răsări marele comis. 

Paserea se mistuise sub pădure, ca o nălucă. Ionuţ căuta 
să lămurească înfăţişarea ei; bătrânul înălţă din umeri. 


— Cine ştie! Trec aşa, din când în când, paseri stinghere. 
S-a fi rătăcit din vreo furtună, ş-acuma îşi caută drumul. 

— Părea a-şi aştepta soţia, urmă râzând tânărul. Mămuţa 
ar spune că ş-acesta-i semn pentru mine. 

— Se poate, lonuţ, să fie şi semn; dar dac-a fost stingheră, 
atuncea-i semn după dorinţa mea. 

— Ştiu eu ce să spun, tătuţă? Mama a vrut să-mi 
dovedească chiar mai înainte că ai mare dorinţă să mă vezi 
însurat. 

— Aşa ţi-a spus ea? 

— Aşa mi-a spus dumneaei. 

— Şi tu ai crezut-o? 

— Ba, tătuţă; ştiu eu ce să cred şi ce să nu cred. Bătrânul 
încuviinţă din cap: 

— Am văzut, şi înţeleg că pot să am în tine o nădejde. La 
dreptul vorbind, ştiu eu că, dacă vrea dumneaei ceva, apoi 
nimica nu-i poate sta împotrivă. Cum bate şi sapă apa fără 
contenire, aşa bate şi sapă jupâneasa Ilisafta. Ei, dar până 
ce bate şi sapă, trebuie să treacă vreme. Şi anume vremea 
asta îţi trebuie ţie, ca să cunoşti mai pe urmă că ai avut 
tinereţă. Tată şi mamă nu găseşti; muieri, câte vrei. 

Mezinul încercă să înveselească pe bătrân: 

— Tătuţă, mai degrabă pofteşte dumneaei noră pentru 
sine decât nevastă pentru mine. 

— Aşa-i, băiete, văd că te-ai deşteptat şi le desluşeşti bine. 
Aşa Vizir. Ieri nu era decât un mânz, pe urmă a fost strâjnic 
şi tretin; acu-i harmăsar în putere. Le socoteam copil încă; 
văd că te arăţi bărbat. Îi trebuieşte, bre omule, noră ca să 
istovească toate vorbele câte sunt de vorbit pe lumea asta! 

Bătrânul ridică fruntea privind înseninat spre Ionuţ, ca să 
cunoască în acest fecior fiinţa lui din ani destul de 
depărtaţi. Îşi alătură spre el calul şi-l cuprinse pe fecior de 
după umăr apropiindu-l spre sine; apoi privi în jur, să 
cunoască dacă n-a văzut cumva om pământean asemenea 
slăbăciune - cu totul rară la comisul cel mare. Nu se uitau 


la ei însă decât florile poienii cu mii de ochi şi mii de 
zâmbete. 

— Ascultă, Ionuţ, zise bătrânul cu voie-bună şi cu taină, 
casa lui bădiţa tău Simion o vezi în fiecare zi ş-o judeci întru 
toată liniştea şi pacea ei. Du-te şi vezi cum umblă treburile 
şi la ceilalţi fraţi ai tăi care s-au grăbit să împlinească 
dorinţa jupânesei Ilisafta, dar fără a o mulţămi. Căci 
nurorile dumnisale trebuie să-i steie la poruncă, aşa cum 
stăm noi la porunca lui Vodă. Dacă vrei să ştii tu de la mine 
învăţătură, apoi eu ţi-oi spune, fără a ceti în gromovnicul lui 
dascălul Pamfil, că însoţirea cu muiere întru căsnicie e greu 
meşteşug şi silnică muncă. Asemenea treabă grea, bărbatul 
e îndemnat s-o săvârşească de tânăr, căci după aceea, mai 
târziu, se înduplecă cu multă silă. 

Ionuţ tăcu. Bătrânul îl iscodea numai din coada ochiului. 

— Tu ce zici şi ce gând ai? 

— Eu ce gând să am, tătuţă, şi ce să spun? Eu mă gândesc 
şi spun că viaţa omului are numai o primăvară. 

— Aha! Apoi, băiete, dacă spui tu asta şi dacă ai cunoscut 
tu asta, atuncea şi mai bine înţeleg că ai ajuns la bărbăţie şi 
ţi s-a copt căpăţâna. Ehe! Unde-s primăverile mele, care-au 
fost şi nu mai sunt! 

Comisul Manole îşi întoarse privirile spre zarea câmpiei, 
unde străluceau aburii afundului depărtării şi se 
întruchipau umbrele de vis ale trecutului scufundat. De- 
acolo, din Ţara-de-]Jos s-a întors sufletul unei dragoste a lui 
din tinereţă şi-i face această bucurie să-i steie alături într-o 
primăvară, în care pentru el toate încep a fi secătuite şi 
uscate. 

Îl strânse încă o dată pe Ionuţ cătră umărul său stâng. 
Apoi făcu: Hah! Şi înlătură cu mâna dreaptă la o parte 
înduioşările, aşezându-se iarăşi drept şi cu trufie în şa. 

Ionuţ îl lăsă să se potolească deplin. 

— Tătuţă, zise el apoi, vorbeşti domnia ta de jupâneasa 
Ilisafta şi bărăneşti şi-i găseşti cusur. Însă mie jupâneasa 
Ilisafta mi-a fost maică bună şi de la domnia sa am avut 


toată mângâierea şi toată bucuria zilelor mele. Aşa că eu 
asupra dumnisale n-oi îndrăzni să stau decât cuviincios şi cu 
vorbe bune. 

— Ai dreptate, băiete, oftă comisul. Câteodată se întâmplă 
să fie tinereţa mai înţeleaptă. 

— Înţelepciunea asta, tătuţă, e „dintru ale tale” cum scrie 
la Alixăndrie. 

Atuncea inima comisului s-a muiat de istov, pricepând că 
mezinul cunoaşte ceea ce domnia sa socotea să rămâie o 
taină până la ceasul împărtăşaniei din urmă. Însă în ziua de 
azi copiii află toate. Ar fi poftit să-l îmbrăţişeze a treia oară 
şi se stăpâni totuşi, ca un bărbat în putere cum se socotea 
încă a fi domnia sa. 

Totuşi Ionuţ îl înţelesese şi aici. S-a plecat spre mâna lui 
stângă, pe care bătrânul o sprijinea de coapsă şi i-a sărutat- 
o, apoi s-a ridicat şi el cu mai multă trufie în şaua sa. Şi-au 
pus caii în trap şi au umblat aşa un timp fără să schimbe 
vorbe. 

— Tătuţă, zise apoi Jder mezinul, înainte de a ajunge la 
grajduri şi la bădiţa Simion, vreau să-ţi spun că am fost cu 
luare-aminte şi la ceea ce mă îndemni să cercetez şi să 
cunosc. Am fost de atâtea ori la Liov, la bădiţa Dămian, şi 
am văzut că cumnată-mea de-acolo, batir că-i rusoaică, e ca 
o cloşcă bună şi bădiţa Dămian e puiul ei. Îl caută şi-l 
ocroteşte de mi-a fost de-a mirare. 

— Hm, mormăi marele comis; să ştii că muierea asta va fi 
fost tare asuprită de soţul ei dintâi. 

— Ea spune că nu; şi pe soţul ei dintâi l-a jelit de se risipea 
în văzul lumii. Dar altfel nu poate fi decât cum spui domnia 
ta. Poate fi şi altfel: că se teme să nu-l prăpădească şi pe cel 
de-al doilea şi-l ţine ca pe-o scumpete. 

— Hm! Hm! Am spus eu mai nainte Ilisaftei ce fel de 
negustor eşti tu. Mă poţi vinde şi pe mine. 

— Marfa asta n-o am de vânzare, tătuţă. Apoi am fost ş-am 
văzut şi mai des pe Cristea şi pe jupâneasa Candachia. 
Cumnată-mea Candachia socoate că nu-i pe lumea asta 


viteaz mai falnic decât bădiţa Cristea, iar bădiţa Cristea la 
soare se poate uita, iar la Candachia ba. Aşa că fiind ei atât 
de fericiţi unul din pricina celuilalt, pilda lor nu poate fi 
bună pentru mine. Dacă ar fi după a lor pildă, s-ar cuveni să 
mă însor până mâni. Numaicât n-am vreme. Bag de samă 
că, în lipsa mea, au sosit la grajduri alţi doi călăreţi. 

— Hm! Mormăi din nou bătrânul, vei fi înțelegând şi 
talmăcind tu multe şi-mi place cum le spui. Văd şi eu urmele 
proaspete pe potecă. Dar tu nu ceteşti tot, de unde se vede 
că comişii bătrâni cetesc mai bine decât cei tineri urmele 
cailor. 

— Eu nu îndrăznesc a crede, tătuţă, că urmele acestea 
sunt tot pentru mine. 

— Aha! Ai văzut şi asta? 

— Am văzut, tătuţă, că-s urme potcovite de cai domneşti. 
Răzăşii noştri care sunt la rând de slujbă nu pun potcoave 
cailor lor. Aşa că trebuie să fi sosit obraze mai subţiri. De 
obraze subţiri care vin de-a dreptul de la Domnie eu am 
început a mă teme. 

— Şi după asta văd, băiete, că ţi s-a copt căpăţâna. 

— Voi fi sămănând şi eu cu cineva pe lumea asta, cinstite 
mare comise. Nu mai avem mult şi ajungem şi n-am apucat 
a-ţi spune de bădiţa Simion şi de cumnată-mea Maruşca. 

— Apoi numai în căsnicia lui Simion nu poţi găsi tu îndemn, 
măi copile. 

— Ba mie asta îmi place mai mult, jupâne comise. 

— Mira-m-aş! 

— Mie-mi place asta mai mult după vorba unui cântec pe 
care îl ştii domnia ta. Te-am auzit odată cum îl cântai. Eram 
prunc şi-l ţin minte de-atunci. Îmi place şi după rânduiala 
lui Dumnezeu, pe care tot domnia ta mi-ai tâlcuit-o odată. 
Frumos îi cerul după o furtună şi apa lină după o volbură. 
N-am uitat nici asta. 

— Măi, măi! Se veseli bătrânul; cui vrei să mă vinzi tu? 
Turcilor ori leşilor? Spune ca să ştiu şi eu. Îţi place ţie asta? 

— Îmi place. 


— Ei, apoi n-am ce-ţi face. 

Bătrânul încă râdea când intrară la curtea cea nouă a 
comisului Simion Păr-Negru. Râdea cu tot obrazul şi 
întinerise, încât îl priveau cu uimire din cerdac şi Maruşca, 
cu obrazul încununat de aurul însorit al cosiţelor, şi Simion 
care nu se putea hotări să cheme în ochii şi pe fruntea lui o 
rază de bucurie, ş-un străin, care zâmbea cu mare 
stăpânire de sine. 

Pe acel străin, de şi încă nu-l întâlnise şi nu-l văzuse cu 
ochii săi, Ionuţ îl cunoscu numaidecât din vorbele auzite în 
anii din urmă şi din faimă. 

Era un bărbat firav la înfăţişare, cu barba rară, fruntea 
pleşuvă şi obrazul lipsit de rumeneala sângelui. Nu părea să 
aibă mai mult de patruzeci ori patruzeci şi cinci de ani. În 
obrazul pălit ca de vegheri îndelungi priveau cu putere ochi 
mari, bulbucaţi şi întunecoşi. Zâmbetul îi era blând; Ionuţ 
însă ştia că blândeţa asta a zâmbetului îl înşeală. Şi-l 
cunoştea pe acel bărbat din altă înfăţişare a fiinţii lui: căci 
avea trupul uşor strâmbat cu spetele umflat de un mont 
într-o parte. Era, cum îi ziceau moldovenii, „ghebosul” - 
dobândit de la Radu-Vodă Basarab, împreună cu averile 
cucerite la Cetatea Dâmboviţii şi împreună cu Doamnele 
aduse de măria sa la Suceava. 

Îi zicea Ştefan Meşter, boier de neamul lui, ba chiar os din 
Basarabi, după cât se spunea, care se bucurase de 
dragostea lui Radu-Vodă, fiindu-i tâlcuitor, învăţător şi 
sfetnic lui Radu-Vodă. Acel Voievod nu-i spunea altfel decât 
„nene Ştefane” - dovadă că şi-l ştia rudenie. Altă dovadă 
părea a fi credinţa pe care dumnealui Ştefan Meşter o arăta 
Doamnei lui Radu-Vodă Voichiţa şi Domniței Maria a lui 
Radu-Vodă, pe care le însoțea de bună-voie în prinsoarea 
lor la Moldova, şi le rămăsese slujitorul lor cel mai de 
aproape şi mai de credinţă. 

Se ştia acuma întrucâtva că postelnicul de taină al lui 
Radu-Vodă, dumnealui Ştefan Meşter, îl sfătuise pe Domnul 
său să facă altfel de cum făcuse. Căci postelnicul Ştefan 


Meşter îşi petrecuse o parte din tinereţă la Veneţia, unde 
învățase carte latinească, şi o altă parte a vieţii o petrecuse 
la ostrovul Rodos. După aceea se oploşise un timp la 
Trapezunt în împărăţia grecilor Comneni, înainte de a pune 
sub sabie acea împărăție Mehmet al doilea Sultan. Inima lui 
îl îndemna să sfătuiască pe Radu-Vodă Basarab a se uni cu 
Ştefan-Vodă împotriva ismailitenilor, şi întruna îi cetea şi-i 
spunea, însă Radu-Vodă îl lăsa să vorbească ascultându-l cu 
plăcere; numai când a venit vremea faptelor, a făcut cum 
socotea măria sa că trebuie să facă. Asta i-a adus căderea şi 
pieirea. 

Din pricina curtenilor lui Basarab-Vodă, care mulţi erau în 
legătură cu begii de dincolo de Dunăre şi din Cetatea 
Brăilei şi Giurgiului, postelnicul Ştefan, toată vremea cât 
stătuse la Bucureşti, fusese nevoit să-şi acopere lucrarea 
lui, şi sfaturile şi gândurile adevărate, arătându-se la ospeţe 
şi divanuri mai mult ca un cabaz decât ca un postelnic 
adevărat. De aceea nici nu era scrisă mărturia sa în 
condicile domneşti. 

— Eu nu poftesc a răstigni pe Hristos, a zis el în divan 
domnesc înainte de pornirea războiului cu Ştefan-Vodă. 

Nu s-a ştiut bine ce voia să spuie domnia sa cu aceste 
vorbe. Căci pe Ştefan-Vodă nu putea nimene, la munteni, 
să-l socotească drept Hristos. Cu atât mai vârtos cu cât 
anume boieri brăileni scoseseră şi o carte de mare ruşine şi 
ocară împotriva lui Ştefan-Vodă. Atuncea postelnicul Ştefan 
ar fi spus alte vorbe, anume că „râsul te râde şi batjocura te 
batjocoreşte”. Mai pe urmă s-a văzut cam ce înţelege a 
spune acel boier, când s-a aflat că papa, Veneţia şi craii au 
trimes soli la Ştefan-Vodă pentru războiul creştinilor 
împotriva lui Antihrist. Atuncea şi-au adus unii aminte că 
boierul Ştefan a fost învățăcel la venețieni şi luptător la 
Trapezunt. 

Cum putea fi oştean un bărbat care, prin voia lui 
Dumnezeu, se zămislise strâmb, asta iarăşi era lucru ce 
dădea mult de vorbit moldovenilor. Însă, cumpănindu-l în 


toată înfăţişarea lui, lonuţ Jder nu-l preţui mai prejos decât 
alţi oşteni, căci părea să aibă braţe vârtoase şi picioare 
lungi. Încă nu-şi dădea bine samă de ce chiar îi plăcea 
chipul acelui boier străin. 

Se mai aflase iarăşi, de cătră acei care stăruiesc şi 
socotesc ca să afle toate, că şi porecla postelnicului Ştefan 
avea un tâlc. Domnia sa era întru adevăr meşter. Îi plăcuse 
în tinereţă să înveţe la Veneţia nu numai carte latinească; 
fusese şi ucenic la un ceasornicar. Asta o dovedise în anul 
care urmase războiului cu Radu-Vodă. Atuncea fiind 
Doamnele Radului-Vodă pribege şi roabe la curtea din 
Suceava, nu-l aveau decât pe acel boier ca sfetnic al 
singurătăţii lor. Aşa că domnia sa a stat toată vremea 
neclintit în preajma Doamnelor. Şi neavând ce face alta, ca 
să-şi mai înflorească timpul, a cerut învoire de la măria sa 
Ştefan-Vodă ca să întocmească şi să aşeze un ceasornic într- 
un turn al cetăţii. Deci dându-i Ştefan-Vodă bucuros 
asemenea învoire, postelnicul a mai cerut câţiva meşteri 
nemți de la târgul Bistriţei, şi, cu acei meşteri, a întocmit 
roţile şi zimţii, şi a potrivit celelalte meşteşuguri şi 
greutăţile, încât acuma ciocanele bat sferturile, jumătăţile 
şi ceasurile în acel turn, de se aude în toată cetatea. 

Toate aceste gânduri fulgerară în lumina minţii lui lonuţ 
Jder ca o rândunică pe dinaintea ferestrei. Cum descălecase 
la pridvor el şi comisul mare, auzi numaidecât glasul 
subţiratic al postelnicului: 

— Pe vel-comis Manole cine nu-l cunoaşte? Sunt bucuros 
acuma că văd şi pe prâslea al său, de care am eu osebită 
trebuinţă. Până acuma nu l-am văzut; acuma-l văd, şi-mi 
place. 

— Mă închin cu plecăciune, cinstite postelnice, a răspuns 
Ionuţ, ploconindu-se. 

— Mă cunoşti? S-a mirat boierul. 

— Acum mă aflu întâia oară înaintea domniei tale. Sunt 
gata să te slujesc, jupâne, dacă ai o poruncă mai mare decât 
aceea pe care am primit-o ieri. 


— Poruncă este, răspunse postelnicul Ştefan, privindu-l 
lung şi cu luare-aminte. Îmi dai învoire întâi să mă închin cu 
toată cuviinţa în faţa lui jupân Manole vel-comis şi să mă 
bucur că-l văd sănătos şi în putere. Îl aşteptăm eu şi comisul 
Simion de mai mult de un ceas de vreme şi, înainte de a 
ajunge domnia sa aici, ne-a sosit de devale ştire că a pus un 
doftor iscusit să-l calce. Prea bine a făcut, căci vine vremea 
să steie şi săbiile vechi lângă cele tinere pentru războiul lui 
Hristos. 

Având faţa luminată şi împăcată, comisul Manole s-a lăsat 
îmbrăţişat, cugetând că numele său are atâta faimă încât a 
ajuns la marginea pământului, de vreme ce acest boier de 
departe a aflat de el. Îl cunoaşte că-i de la marginea 
pământului pentru că vede că are în îmbrăcăminte ceva 
deosebit de cât au boierii noştri moldoveni şi munteni. Mai 
întâi poartă în picioare ciubote cu turetci nalte, ciubote de 
iuft şi turetci de piele de cerb. Tot din piele i-i straiul scurt, 
sub care se gâceşte zaua de sârmă subţire. Poartă la gât 
cruciţă de aur, atârnată în lanţug. 

Dar cum se face că - fără să-l fi ştiut, fără să-l fi văzut - îl 
cunoaşte pe nume acest demon de copil, care-i pe lumea 
asta numai de două-trei primăveri? N-a fi având în el vro 
năzdrăvănie? M-aş teme de el dacă nu mi-ar fi fecior, sânge 
din sângele meu. 

— Nu te mira prea tare, vel-comise, a zis străinul. Eu sunt 
Ştefan Meşter, fost boier al Radului-Vodă. Acuma mă aflu 
slujitor la Moldova. De când stau cu domniile lor la Suceava, 
am putut afla câte ceva despre unii bărbaţi din această 
ţară. 

Ionuţ Jder se alăturase de bădiţa Simion, ca să-i spuie în 
grabă că bătrânul a venit cu toate sculele lui de nălbar şi 
că, după părerea aceluiaşi bătrân, lui Vizir trebuie să-i 
scoată o ocă de sânge. Au nevoie aşa, uneori, harmăsarii, ca 
să fie răcoriţi în vremea primăverii. După aceea au să-i 
toarne pe gât o fiertură de romaniţă cu miere. 

Simion a răspuns numai c-o singură vorbă: 


— Bine. 

Mezinul a trecut la Maruşca, şoptindu-i că comisoaia 
Ilisafta o doreşte care nu se mai află şi pofteşte s-o vadă 
numaidecât; şi dacă nu se poate duce jupâneasa Maruşca 
până devale, atuncea are să se ostenească jupâneasa 
Ilisafta până în deal. 

— Vai, Ionuţ, a răspuns jupâneasa Maruşca învăluindu-l c-o 
privire iute, cum ar socoti jupâneasa [lisafta că nu mă 
grăbesc să mă cobor în clipă până la dumneaei? Aş fi 
întârziat, dacă jupânul postelnic Ştefan s-ar fi arătat trudit 
şi flămând, însă domnia sa vrea să purceadă numaidecât. 
Am şi poruncit lui Gheorghe Tătaru să-ţi gătească toate. 

Astfel s-a săvârşit, în pripa cea mai aprigă, plecarea lui 
Ionuţ de la Timiş. Pe când jupânesei Ilisafta, la curtea de 
devale, îi cădea în bobi drum lung cu primejdii. 

— Prietene, i-a zis postelnicul Ştefan Meşter lui Ionuţ, 
ajungându-l într-un colţ al pridvorului; ştiu că ieri ai primit 
poruncă de la prea sfinţitul Amfilohie ca să te înfăţişezi la 
tabăra de la Vaslui. Îndată ce-au fost purces călăraşii, am 
ajuns şi eu în tabără, cu carte de la Doamnele mele. 
Atuncea măria sa Ştefan, sfătuindu-se cu părintele 
Amfilohie, mi-a dat mie împuternicire şi carte, ca să te ridic 
şi să te duc la Suceava, pentru slujba Doamnelor. 

Iar după asta mergem amândoi în tabără, la porunca 
măriei sale. 

Jder şi-a repezit cu degetele o pală de păr pe după 
urechea dreaptă şi a apucat cu stânga cartea domnească. I- 
a cunoscut pecetea, înclinându-se asupra ei şi sărutând-o. 

— După câtă slovă am învăţat eu la Neamţu la mănăstire, a 
zis el apoi, cunosc că porunca pe care domnia ta mi-o aduci 
e întocmai precum scrie aici. Încalic într-o clipeală ş-apoi 
numai o ţâră zăbovim devale la comisoaia Ilisafta, ca să-i 
sărut mâna, şi ca să iau de la domnia sa şi să pun la ciochine 
nişte plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă 
trebuinţă pe cale. 

Capitolul III. 


În care se arată ce fel de om e dumnealui postelnicul 
Ştefan Meşter. 

Al doilea călăreț, pe care-l cunoscuseră Jderii din 
cercetarea potcoavelor pe drumul grajdurilor, era un 
slujitor scurt, îndesat, smead şi peste samă de sprâncenat. 
Se înfăţişase cu doi roibi bine înşăuaţi, unul cu tacâm mai 
scump, şi părea că nu se uită la nimic şi la nimeni. Poate mai 
degrabă pândea la toate câte erau în juru-i şi mai cu samă 
la toţi. Când a venit de faţă şi Gheorghe Tătarul, Ionuţ Jder 
s-a încredinţat îndată că slujitorul postelnicului Ştefan şi-a 
găsit însfârşit o aşezare statornică a privirilor. La asemenea 
cercetări stăruitoare, Tătarul se dovedea cu desăvârşire 
nesimţitor. 

Întrebând pe boier, Jder a aflat că, de neamul lui, acel 
slujitor e alvanit şi-l chiamă Grigore Doda. Postelnicul îl 
avea pe lângă sine de treisprezece ani; îl găsise într-un port 
din Dalmația şi-l scosese dintr-o primejdie, când seniorii 
venețieni pofteau să-l înalțe în furci nu pentru fapte de 
laudă. 

Întâmplarea i-a povestit-o postelnicul Ştefan lui Ionuţ chiar 
în clipa plecării, înainte de a bea câte-un pahar de vin 
înfăţişat pe tabla de jupâneasa Maruşca, şi când stăteau 
gata să iasă din pridvor şi să încalece. 

A întrebat postelnicul: 

— Dumneata îi dai vin slujitorului dumnitale? 

— La drum, niciodată, a răspuns Jder. 

— Faci bine, a încuviinţat boierul. Eu nu-i dau, pentru că-şi 
ia el singur cât îi trebuie de două ori pe an. Din asta i s-a 
tras şi păţania lui de la Cataro. Se afla coborât de la munte 
în acel liman; era însetat şi nu văzuse de mult oameni. 
Atuncea i-a venit hachiţa. A intrat la o osterie în marginea 
târgului, la malul mării, şi a poftit vin dulce negru. Care vin 
era mai dulce şi mai tare pe acela l-a poftit. Avea în chimir 
puţine parale mărunte de argint şi a băut vin de acele 
parale. I-a priit, dar nu s-a săturat. Atuncea a ieşit în uliţă şi 
şi-a căutat căluţul şi desagii. A poruncit neguţătorului să vie 


să-i vadă marfa - adică acel cal muntenesc şi burdufurile de 
brânză. Câţi bani buni i se poate da pe cal şi burdufuri? A 
întrebat Gore Doda. Un galbăn venetic ş-un sfert de galbăn, 
zice neguţătorul. 

— Şi cât vin negru de care am băut îmi poţi da dumneata 
pe un galbăn venetic ş-un sfert de galbăn? 

— Îţi dau cât poţi bea până la miezul nopţii, i-a răspuns 
neguţătorul. Atuncea Gore Doda a dat în mâna stăpânului 
osteriei marfa, s-a descălţat, s-a desfăcut la gât, şi-a suflecat 
mânicile, şi s-a pus să-şi stingă arşiţa pe care o avea în el. 
Când au început a i se încrunta ochii, s-a uitat împrejuru-i 
pe sub sprâncene. Mai erau în osteria aceea destui 
muşterii. Atuncea Grigore Doda a întrebat dacă se află 
acolo de faţă cineva mai mare şi mai tare decât el. Oamenii 
au râs; el s-a supărat. A rupt în dinţi ulcica din care bea, 
măcinând-o în măsele, şi a venit asupra tuturor cu 
grumazul încordat şi cu fruntea plecată. A fost o bătălie 
nemaipomenită. Scaune, mese şi ulcioare sfărâmate. Asta 
nu-i nimica: ci braţe şi picioare rupte, capete sparte. Când a 
venit straja, Grigore Doda a sărit asupra strâjii. L-au prins 
şi l-au vârât sub turnul cetăţii, la umezeală, ca să se 
răcorească. După ce s-a răcorit, judele i-a lămurit ce 
făptuise, câte oase rupsese, câtă pagubă făcuse. Dacă n-are 
bani ca să se răscumpere, nu-i rămâne alta decât să 
plătească cu viaţa. Atuncea m-am amestecat eu, fiind în 
petrecere în acea vreme la Cataro. 

— Dacă-mi îngăduie senioria să-l răscumpăr eu, sunt gata 
a-l răscumpăra după ce stau cu dânsul de vorbă un pătrar 
de ceas. 

— Bine, mi s-a răspuns; dacă ridicăm asemenea marfă 
într-o creangă de copac, nu câştigăm nimic. Dai senioriei 
peste socoteala pagubei trei bani şi robul e al dumnitale; 
numaicât în două zile să-l scoţi din pământul Veneţiei. 

— Să stau întâi de vorbă cu dânsul, am zis eu. Am cerut un 
sfert de ceas. 

— Îţi dăm un ceas întreg. 


— Vă foarte mulţămesc, prea cinstiţilor seniori, am adaos 
eu. 

Domniile lor au râs şi m-au învoit să intru la Gore Doda. L- 
am găsit pe Gore Doda liniştit, aşteptând ştreangul. Mi-a 
spus cum îl chiamă şi de unde-i; că a fost oştean al Veneţiei 
şi pe urmă cioban. Că-i vine câteodată fierbinţeala asta de 
dă tot ce are pe vin; şi pe urmă se cuminţeşte; pân' ce-i vine 
iar. Aşa l-a rânduit Dumnezeu. Dar acuma şi-a încheiat 
veleatul, căci nu mai are vreme de trăit decât pân' ce-a fi 
soarele la amiază. Atuncea are să se înalțe şi are să scoată 
limba la ceilalţi necăjiţi care rămân să se chinuiască pe astă 
lume. 

— Ţi-i dragă viaţa? 

— Mi-i dragă, dar m-am săturat de dânsa. Am o nebunie şi 
nu pot scăpa de ea. 

— Dar în Dumnezeu crezi, Grigore Doda? 

— Cred în Hristos şi în prea curata lui Maică. 

— Dar un jurământ ştii să faci, Gore Doda? 

— Ştiu; care jurământ? 

— Să nu mai bei. 

— Nu, asta nu pot. 

— Atuncea să faci un jurământ să nu mai bei decât o dată, 
când se înoieşte anul, la luna lui septemvrie zintăi. Dacă juri 
aşa, te răscumpăr. 

— Nu pot nici asta; feleşagul meu e să mă îmbăt batir de 
două ori; şi dacă am stăpân, stăpânul a şti ce să dreagă ca 
să mă ferească de blăstămăţiile pe care le săvârşesc; sunt 
robul său şi are putere asupra mea; să mă lege, să mă puie 
în butuc, să-mi aşeze străji care să mă privegheze. 

— Bine, să fie aşa, am încuviinţat eu. Te învoiesc de două 
ori pe an, având asupra fiinţii tale stăpânire, să-ţi las ori să 
nu-ţi las viaţa. Şi să fii om al meu de credinţă. Dacă juri aşa, 
pe cartea sfântă, pe care o am la mine, şi pe cruciţa asta de 
aur, eu te răscumpăr de la seniorie. 

A jurat şi de-atuncea mi-i slujitor cu credinţă. Nuama mă 
plânge de el; numai când îi vine vremea, îl las slobod, câte 


trei zile şi-l priveghez cu alţi oameni ai mei, fără să ştie el. 
Însă nu săvârşeşte ticăloşii totdeauna în aceste zile slobode 
ale lui. Câteodată se veseleşte, ori plânge şi arată mare 
prietenie oamenilor şi cailor; şi pe unii şi pe alţii îi adapă 
amestecat din vinul lui. 

Jupâneasa Marugşca a râs subţire şi n-a mai îndrăznit să 
înfăţişeze al doilea pahar oaspetelui său. Vel-comisul 
Manole s-a veselit râzând gros de o întâmplare ca aceea. 
Unde va fi fiind Veneţia? Unde va fi fiind Cataro? Tocmai la 
marginea pământului. Atuncea avea dreptate domnia sa 
când l-a judecat pe acest boier că-i străin şi vine de departe. 
Însă e creştin ca şi noi şi pare bărbat vrednic. Să fie 
sănătos! 

— Să ne vedem cu bine şi cu sănătate, vel-comise, i-a zis 
venind asupra sa boierul cel străin. 

— Dac-a da Dumnezeu, ne-om mai vedea, a răspuns cu 
îndoială jupân Manole. 

— Domnul Dumnezeu vrea toate cele bune, vel-comise, 
Dumnezeu îmi dă tovărăşie pe un fecior al domniei tale care 
văd că ţi-i drag; rânduiala este să ţi-l aduc înapoi. 

Plăcută vorbă. S-a luminat puţintel şi obrazul lui bădiţa 
Simion. 

— Trebuie să binevoiască şi măria sa, s-a îndârjit totuşi 
jupân Manole. 

Postelnicul i-a atins braţul: 

— Pentru Manole Jder şi feciorii săi mila măriei sale e ca o 
rouă prielnică. Ştii şi dumneata asta, vel-comise; ţi-o spun şi 
eu. Slujba întru care merge comisul Ionuţ e cea mai plăcută 
măriei sale. Asta n-o ştie nimeni, însă domniei tale ţi-o pot 
spune. 

— S-o spui şi jupânesei Ilisafta comisoaia, unde ne oprim 
ca să luăm plăcintele, a râs Ionuţ. 

— Am înţeles; am să mă închin şi dumnisale ş-am să-i spun. 

Ionuţ se gândea: Să vedem cum se descurcă postelnicul de 
vorbele comisoaiei? 


Într-adevăr, după ce-au purces ş-au mers pe sub pădure ş- 
au coborât la curtea veche de la Timiş, mezinul Jderilor a 
prins a fi cu luare-aminte, căci jupâneasa Ilisafta îi aştepta 
în poartă. Îndată a aflat dumneaei că-i slujbă grabnică; 
îndată a înţeles că nu-i vreme de prăpădit şi s-a întristat; iar 
cum a aflat de plăcinte, i s-au luminat ochii. Are ochi 
frumoşi comisoaia Ilisafta, se gândea Ionuţ, priveghind 
toate. Şi mai ales glasul i-i ca o strună de argint. Nu 
vorbeşte repezit cum i-i obiceiul şi ascultă cu luare-aminte 
ce-i spune postelnicul Ştefan. 

— N-avem vreme de descălicat, muţă, hotărâse Ionuţ, ca 
să facă pe plac soţului său de drum. 

Însă postelnicul Ştefan descălecase în pripă şi pusese 
dârlogii calului în laba păroasă a lui Gore Doda. După aceea 
postelnicul Ştefan îşi trăsese de pe mâni nişte mănuşi mari 
tot din piele. Întâi se mirase de acele mănuşi, pe cale, Jder; 
acuma se mira comisoaia, încât deocamdată i se legase 
limba şi era numai ochi. 

Dar îndată jupâneasa Ilisafta a boldit ochii de altele. 

— Eu am auzit de domnia ta, jupâneasă lIlisaftă, a zis 
postelnicul. Te văd întâia oară şi sunt bucuros; dar de ştiut 
te ştiu mai de demult, Eu, dragă jupâneasă Ilisaftă, am 
umblat în toată lumea asta; şi cât pământ a dat Dumnezeu 
oamenilor l-am văzut tot. Cum am ajuns ş-am stat în Ţara 
Moldovei, m-am uitat la dreapta, m-am uitat la stânga ş-am 
aflat toate. Mie mai ales mi-s dragi oamenii ş-am aflat 
îndată ce oameni cu stare şi cuviinţă trăiesc în acest ţinut. 
Puţini oameni cu stare şi cuviinţă, pe care-i miluieşte măria 
sa; i-am aflat şi i-am putut număra pe degete. Mai mult 
decât degetele de la amândouă mâinile nu mi-au trebuit. Te- 
aş pofti, dragă jupâneasă Ilisaftă, să nu te osteneşti, căci noi 
suntem călători în slujba lui Vodă. Om sta un picuţ în 
pridvor, dar plăcintele le-a pune Gheorghe Tătarul în 
desagii lui. Are şi Gore Doda, omul meu, câte ceva; ce duce 
el nu-i aşa de bun, totuşi se poate mânca fără să ne 
primejduim dinţii. Vom sta măcar cât stă apa la bulboană, 


cum binevoieşti a spune domnia ta; pe urmă încălecăm şi 
ne-am dus, dar de uitat să ştii domnia ta că tot avem să ne 
uităm înapoi. Cum ne-a fost vorba în deal, în pridvorul lui 
jupân Simion comis, mult n-am a-l ţinea cu mine pe acest 
comis tânăr; mai curând ne-om duce, mai curând ne-om 
întoarce. Nu râde, jupâneasă llisaftă, şi crede ce-ţi spune 
un bărbat cu frica lui Dumnezeu. Nu mă duc cu acest comis 
în tabără la Vaslui, dragă jupâneasă Ilisaftă; mă duc în altă 
parte; dacă pofteşti numaidecât şi numaidecât, am să-ţi 
spun numai domniei tale şi să nu afle nimeni altul, că-l duc 
la Suceava, unde am cu eltreabă, ca să luăm Doamnele de- 
acolo să le mutăm la Cetate la Neamţu. Aşa-i porunca 
măriei sale. Îl duc la Suceava ca să vadă lume mai aleasă. 
Acolo, la Vaslui, în tabăra lui Vodă, numai oşteni. Nu-i chip 
să vezi ochi şi sprâncene care să-ţi placă. Numai şi numai 
oşteni. Ş-apoi de la o vreme măria sa îi ţine pe toţi în mare 
strânsoare şi nu le dă voie decât o dată pe săptămână să 
bea vin, iar zaruri nu le dă voie deloc să joace. Dacă vrei să 
ştii domnia ta de ce nu le dă voie să joace zaruri, ţi-oi 
spune-o şi pe asta. Nu le dă voie din pricina alvaniţilor, care 
n-au noroc la câştig, şi a nemților, care au prea mult noroc; 
din care pricină alvaniţii s-au stârnit a-i bate şi a-i tăia pe 
nemți. Îţi mulţămim pentru toate, dragă jupâneasă Ilisaftă, 
mai ales pentru vorbele bune, şi doresc să te găsim 
sănătoasă. 

Jder zâmbea în sine şi-i plăcea cum se petrecuseră toate. 
Sprinten călăreț, acest ghebos al Radului-Vodă! Poate că 
spune prea multe şi mărunte, dar le spune bine. 

Acuma tace şi se gândeşte. La ce s-o fi gândind? Au ieşit 
amândoi, urmaţi de slujitori, în şleahul cel mare care duce 
spre Cetate şi spre mănăstire. Au călărit repede, fără să se 
mai uite înapoi; după acea toană repezită, acuma umblă în 
pas. 

I se pare obrazul postelnicului Ştefan umbrit de gânduri. 

— Ce zici, comise Ionuţ, îl găsim pe pârcălabul Arbore sus? 

— Socot că-l găsim; dar nu ştiam că avem a sui la Cetate. 


— Să mă ierţi, prietene, că nu ţi-am spus chiar din cea 
dintâi clipă; dar acuma îţi spun. Am la mine carte şi cătră 
părcălab, ca să ne dea slujitori pentru trebuinţele noastre. 
Am împuternicire ca să cer slujitori de orişiunde, când am 
avea nevoie. 

— Să cerem. 

— Nu aşa. Eu am nevoie, după porunca măriei sale, de 
două feluri de slujitori. De puţini slujitori ageri; şi eu mă 
mulţumesc cu unul. Şi de câţiva slujitori cu mare virtute. 
Cei ageri să călăuzească pe cei cu virtute. Cărţile mele mie 
nu-mi folosesc, dacă domnia ta nu te gândeşti singur să 
cauţi ce ne trebuie. 

Jder tăcea, aşteptând. 

— Precum ai văzut, urmă postelnicul Ştefan, eu cunosc 
destul de bine oamenii de la curtea Moldovei. Ştiu de toate 
isprăvile domniei tale în multe împrejurări. Am văzut în 
viaţa mea destule isprăvi şi am auzit de mai multe; nu mă 
sperii de nimica şi nu mi se pare nimica peste fire, pentru 
că toată puterea şi ştiinţa şi înţelegerea ne vin de la mila lui 
Dumnezeu şi cât binevoieşte Domnul Dumnezeu atâta 
putem face. N-am să-ţi spun vorbe înflorite, cum m-ai auzit 
spunând altora până acuma; am să-ţi spun numai că te 
preţuiesc cum se cuvine, după toate câte mi s-au spus. 

— Ţi le-a spus măria sa? 

— Le-am auzit şi de la Săndrel-Vodă. 

Jder întoarse o privire piezişă asupra soţului său şi-l văzu 
zâmbind. 

— Pe măria sa Săndrel-Vodă nu l-am văzut de multă 
vreme, răspunse Jder. 

— Ştiu şi asta; însă aţi fost prieteni. Deci cunoscându-te 
întrucâtva, te-aş pofti, dacă am har înaintea domniei tale, să 
alegi domnia ta pe acei bărbaţi de virtute de care avem 
nevoie. Cartea mea face puţine parale, dacă nu-i cine să 
aleagă ce ne trebuie. 

— Să mă gândesc, răspunse Jder cu supunere. 


— Da, comise Ionuţ, şi-n vremea asta eu ţi-oi spune ce mi-a 
plăcut aici în [ara Moldovei. La noi, Radu-Vodă miluia şi 
punea în dregătorii pe nişte oameni de nimic. Pe când la 
curtea lui Ştefan-Vodă proştii au puţină căutare. 

— Eu zic aşa, cinstite postelnice, că să cerem pârcălabului 
pe doi cunoscuţi ai mei. Pe unul îl chiamă Samoilă Căliman 
şi pe celălalt Onofrei Căliman. Dacă-s de rând la Cetate, să 
ni-i deie; dacă nu, să ne lese să-i luăm de la casele lor. 

— Oameni tari? 

— Bărbaţi după cum îi arată porecla, cinstite postelnice: 
unul e Strâmbă-Lemne şi altul e Sfarmă-Piatră. 

— Înţeleg; şi-s buni, mai ales dacă-s feciorii starostelui 
Nechifor. 

— Vra să zică, zâmbi Ionuţ, domnia ta îl cunoşti şi pe 
staroste? 

— Îl cunosc din ce-am auzit; că şi-a făcut de mulţi ani 
sicriul; ş-acum acel sicriu slujeşte drept corlată cailor. 

— Aşa este; şi dintre câţi feciori are, aceştia-s cei mai 
vrednici. Când or pune ei umărul la o greutate, apoi se 
cunoaşte. 

— Atuncea să-i căutăm şi să-i luăm cu noi. Deocamdată 
cred c-ar fi de ajuns, adăugind şi cei doi slujitori ai noştri... 

— Tataru-i şi mai bun, se mândri Ionuţ. 

— Atuncea Grigore Doda e în fruntea tuturora, zâmbi 
postelnicul Ştefan. Vreau să-ţi mai spun una, comise. Mi-a 
plăcut jupâneasa Maruşca. 

— Aşa? 

— Mi-a plăcut în chip deosebit. Frumoasă şi ciudată 
muiere. lar comisul Simion se poartă cu ea cum se cuvine, 
ca şi cum i-ar fi un juvaer scump. Bine face; şi eu i-aş da un 
sfat. Când o caută undeva, să n-o caute cum caută toată 
lumea; şi când o aşteaptă să facă ceva, să n-aştepte de la ea 
ce-aşteaptă de la alte muieri. Doamne fereşte, dacă ar fi să 
se înece jupâneasa Maruşca, în puhoiul Moldovei, apoi ar 
trebui căutată la deal, nu la vale. Nu te superi, comise, de 
vorbele mele. 


— De ce să mă supăr, cinstite postelnice? Ai întrucâtva 
dreptate. Aş vrea să ştiu dacă mânem la Cetate, ori numai 
poposim şi pe urmă călărim mai departe. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, facem popas, comise Ionuţ. 
Şi ne-arătăm trudiţi şi ne culcăm. Pe urmă, tot cu ajutorul 
lui Dumnezeu, ne sculăm când nimeni nu s-aşteaptă şi toţi 
cred că dormim. Umblăm noaptea, ne hodinim ziua şi 
intrăm la Suceava fără să ne vadă nimene. 

— Se poate asta? 

— Eu cred că se va putea, când ornicul va bate ceasul al 
patrulea. 

— Bine; eu sunt sub mâna dumnitale, postelnice, şi fac 
cum porunceşti. 

— Şi nu doreşti să cunoşti nimic? Nu doreşti să-ţi dau nici 
o lămurire? 

— Ba da. 

— Atuncea întreabă-mă şi eu am să-ţi spun toate ca unui 
tovarăş bun. N-am să-ţi cer taină; n-am să te leg cu 
jurământ. Tainele se sparg, jurămintele se rup. Cu omul 
vrednic eu nu mă tocmesc; mă duc cu el şi la câştig şi la 
pagubă. Ce vrei să ştii? 

— Vreau să ştiu de cine te temi pentru Doamnele domniei 
tale. 

— Care Doamne ale domniei mele? 

— Aşa. Doamnele domniei tale. Vrei să le scoţi din Suceava 
şi să le duci mai la vale cătră Vaslui. 

— Aşa este, şopti postelnicul; din porunca lui Vodă. 

— Dacă-i porunca lui Vodă, întoarse cuvânt, tot şoptit, Jder, 
atuncea de cine avem a ne teme? De ce trebuie să dormim 
ziua şi să intrăm în Cetate la Suceava noaptea, când va bate 
al patrulea ceas? Are a se sfii măria sa de cineva? 

— Măria sa n-are a se sfii de nimeni şi de nimic, prietene 
Ionuţ. Măria sa nu ştie nimic. Primind pe cât se vede o 
vestire de la Doamnele mele, a dat poruncă să li se 
împlinească dorinţa. Asta s-a întâmplat acuma patru 
săptămâni; şi dorinţa nu li s-a împlinit; prea cuvioşia sa 


arhimandritul m-a sfătuit să mai aştept până ce-mi dă 
sfinţia sa de ştire. Acuma măria sa a arătat nerăbdare şi nu 
mai putem întârzia. După ce am avut sfat cu prea cuvioşia 
sa părintele Amfilohie, prea cuvioşia sa mi-a arătat că 
mutarea trebuie să se facă numaidecât, ca să nu se mânie 
stăpânul cel mare; dar mi-a dovedit că este ş-o pricină de 
primejdie. 

— Să fie vreun podgbeaz leşesc care pândeşte asta? N-aş 
crede; hotarele măriei sale sunt bine păzite. 

— Într-adevăr, nu-i de crezut şi nici nu este asta. 

— Atuncea să fie un duşman dinlăuntru? 

— Nu-i duşman. Dimpotrivă. 

Jder tăcu, uimit. Apoi se aplecă asupra postelnicului. 

— De asta n-are voie Săndrel-Vodă să se ducă la Suceava? 
Şi de asta Vodă i-a hotărât să-şi aşeze curte la Bacău? 

— Poate să fie şi din pricina asta. 

— E o nebunie a lui Săndrel-Vodă? 

— N-aş crede. Trebuie să-ţi mai spun că porunca lui Vodă 
te-a hotărât de la început pe domnia ta ca să ridici şi să duci 
la Cetatea Nouă pe Doamnele mele. Nici porunca asta a 
măriei sale n-o putem înlătura. Deci trebuie să duci pe 
Doamne. Dacă le-ar duce altcineva, cred că n-ar fi 
primejdie; poate ar fi dacă Săndrel-Vodă şi-a pierdut mintea 
şi sufletul. Însă dacă le duci domnia ta, e primejdie. Se pare 
că sunt oameni năimiţi, gata să te lovească. 

— Are ceva cu mine? Vrea să-mi ia viaţa? 

— Nu; mai degrabă - socotim noi - vrea să te umilească şi 
să te ruşineze. 

Jder îşi încruntă sprânceana şi-şi opri calul. Postelnicul îi 
apucă mâna. 

— Nu te tulbura, comise, şi ascultă pe un prieten al 
dumnitale mai vârstnic. Nu-i aşa că v-aţi prins fraţi de 
cruce? V-aţi prins fraţi de cruce: asta a fost greşeala. V-aţi 
spus toate tainele. Mai cu seamă ţi le-a spus Vodă Alexandru 
pe ale sale. Aţi umblat drumuri de dragoste, aţi sărit gardul 


în grădini unde numai dumneata ai avut norocul să culegi 
flori... 

— Se ştie asta? Şopti cu înfiorare Ionuţ. 

— Se ştiu toate; au fost oameni care le-au înţeles şi le-au 
mărturisit lui Săndrel-Vodă, nădăjduind de la măria sa un 
câştig. Pe lângă asta, aţi ieşit amândoi la oaste odată şi e 
greu să se socotească măria sa mai puţin viteaz decât 
dumneata. Totuşi dumneata ai avut noroace şi izbânzi şi-n 
războiul tătarilor, şi-n războiul Radului-Vodă, cât s-a zvonit 
pretutindeni; numele lui Ionuţ Jder bâzâie ca un bondar în 
toată Moldova. Acest bondar trebuie dat la o parte, căci 
supără. Cearcă să-l deie la o parte cu vorbe şi nu izbuteşte, 
căci măria sa Ştefan-Vodă îşi cunoaşte şi-şi preţuieşte 
oamenii. Vremea trece şi zavistia se adânceşte în sufletul 
omului ca o drojdie înveninată. Atuncea va fi venit cineva să- 
l sfătuiască cum ar fi mai bine să înlăture trufia şi laudele 
dumnitale. Nu te supăra. Vorbele astea nu le spun eu, 
vorbele astea le spune măria sa. Acuma ştiu că ai vrea să 
înţelegi de ce a ales acest copil tocmai asemenea 
împrejurare şi se ţine de ea cum se ţine musca de-un cal 
sângerat. A ales-o pentru că mintea măriei sale Săndrel nu-i 
coaptă, şi pofteşte măria sa să facă ş-o vâlvă urâtă în ţară, 
să împroaşte această vâlvă şi asupra părintelui său care nu- 
i face un gust atuncea când binevoieşte să-l aibă; şi să se 
vadă că pofala lui Ştefan-Vodă nu-i fără cusur. Astfel se 
otrăveşte singur acest prunc domnesc şi din asta a ieşit că 
avem nevoie de Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră. Mai vrei 
să cunoşti ceva? 

— Îmi ajunge... oftă Jder cu năduh. 

— Nu putem ocoli greutatea, urmă postelnicul. Am stat eu 
şi arhimandritul ş-am cugetat ş-am vorbit. Stăpânului nu-i 
putem mărturisi nici într-un chip; mai bine să pierim noi 
decât să-i dregem asemenea pahar. Atunci trebuie să 
prindem pe făptaş în mreaja pe care ne-o întinde şi să-l 
ținem aşa, ca să nu mai făptuiască. Şi nici Vodă să nu ştie 
nimic. Ha-ha! Te-ai întristat. 


— M-am întristat, cinstite postelnice. 

— Nu te întrista, căci din prieteniile mari ies duşmăniile 
cele tari. 

La aceste cuvinte înțelepte, Jder îşi înălţă fruntea cătră 
bolta albastră unde sălăşluieşte stăpânul din veac a toată 
zidirea. Felurite gânduri îl frământau. S-au zbătut în el cu 
ascuţime îndoieli despre faptele lui de altădată, când n-a 
fost cu credinţă şi dreptate fratelui său de cruce Săndrel- 
Vodă; însă îşi scutură acele îndoieli, unde era amestecată 
umbra subţirică a Nastei cu vicleniile dragostei, şi le 
acopere cu faptele ce săvârşise, când şi-a pus acest cap 
pentru slujba Domnului şi prietinului său. O desmierdare 
trece, cum trec aceşti nouri care învăluiesc cerul dinspre 
munţi; însă credinţa lui a fost statornică şi dreaptă, putând 
să-i aducă pieirea, ş-atunci n-ar mai fi ajuns această zi, ş- 
acest ceas, ş-această clipă, când stă şi cugetă cum să-şi 
apere fiinţa de o mare primejdie. 

Nourii care se ridicau dinspre munţi nu treceau uşor şi 
repede, cum socotise el dintru început, de când îi băgase de 
samă. Încununau cu ceţe despletite anumite piscuri pe care 
el le cunoştea din copilărie, iar asta însemna că-i cu putinţă 
să vie împotriva călătorilor o ploaie grabnică. Slujitorii, care 
se opriseră în urmă la douăzeci de paşi, descălecaseră, şi 
Jder înţelegea că Gheorghe Botezatu îndeamnă pe Gore 
Doda să tragă din desagă dulama pentru stăpânul lui. El se 
grăbea s-o şi tragă pentru al său. 

Se simţea cum sporeşte vântul din acea parte unde se 
pregătea şuvoi de ploaie. Târgu Neamţu se afla aproape, la 
o bătaie de săgeată pe drum drept, şi puteau găsi adăpost 
cu uşurinţă. Însă drumul lor era la Cetate. Nici Cetatea nu 
era departe; se zărea desluşit cu turnurile şi meterezurile 
ei în brădet, sub vulturii care hojma o străjuiau. Jder ştia 
drumul cu ochii închişi: ocolesc pe după târg, înspre 
Oglinzi, ş-apoi prind a sui o potecă trăgănată şi nişte 
cârjoaie care-i duc până sus. 


Întrebarea era, deocamdată, ce caută el acolo şi de ce-l 
priveşte pe furiş, în asemenea chip, acest boier străin? 
Plăcut e la vorbă şi toate pare a le spune bine, dar acuma 
acei ochi mari şi bulbucaţi i se par înşelători. Poate nu-s 
înşelători; dar e mai cuminte să-şi tragă măsurile. Poate-l 
duce sus, ca să-l lepede în Cetate. De ce să-l ducă sus şi să-l 
lepede în Cetate şi-n vreo tainiţă, când el Ionuţ Jder e 
credinciosul cel mai credincios al Domniei? Poate fi şi asta 
numai dacă postelnicul va fi având vreo tainică legătură 
chiar cu Alexăndrel-Vodă. Vorba a fost dată oamenilor ca să 
înţeleagă unul ce spune altul; a ajuns însă a fi şi prefăcută şi 
înşelătoare. Dar dacă acest boier ar fi fost să aibă vreo taină 
legată cu pruncul domnesc, n-avea nevoie să-i înşire toate 
câte i-a înşirat. Ca să-l adoarmă şi să-l lege mai bine? 

Dintrodată îl văzu pe postelnic râzând cu dinţi ascuţiţi şi 
rari, şi avu ca o sfială, pe care îndată şi-o stăpâni 
strângându-şi fălcile. Postelnicul râdea şi-l privea drept. 

— Ai dreptate, comise Ionuţ, să ai gânduri şi îndoieli; 
gândeşte-te bine, ca să te scuturi de nedumeriri. 

— Mă lăs în sama lui Dumnezeu, răspunse Jder întunecat. 

— Eu zic să te laşi în seama lui Dumnezeu după ce îţi 
rânduieşti pază, căci de-aceea a pus Dumnezeu minte în 
fiinţa noastră. 

— Potrivit cuvânt. 

— Ce facem? Suim la Cetate? 

— Suim la Cetate; însă pe urmă nu mai putem ieşi; la un 
ceas după asfinţitul soarelui se închid porţile; iar noi era 
vorba că ieşim şi ne ducem mai departe. 

— leşim şi ne ducem, comise; cărţile mele sunt chei care 
descuie toate porţile. Deocamdată văd că stăm pe loc. Dacă 
ar fi să fiu viclean cătră măria sa Ştefan-Vodă, ar însemna 
că sunt viclean cu Doamnele mele. Dacă n-aş fi credincios 
până la moarte Doamnelor mele, nu m-aş afla în acest ceas 
în Ţara Moldovei. Doamnele mele fiind sub mâna şi sub 
prietenia lui Vodă, eu nu pot cunoaşte drept stăpân decât 
pe măria sa Ştefan. Ce spun eu acuma se chiamă rânduială 


loghicească. Gânditu-te-ai la asta de când te tot uiţi la acei 
nouri? 

— M-am gândit. 

— Bine ai făcut. Şi să te mai gândeşti la alta. După cât 
venin a clocit zavistnicul dumnitale, dacă braţul meu ar fi în 
slujba sa, atunci cel mai lesne ar fi fost să pun în lucrare 
acest junghi subţire şi ager, pe care-l port sub cingătoare. 
Lovindu-te din dreapta, n-aveai când să te aperi, fiindcă eşti 
stângaci. Această armă au iscodit-o italienii tocmai pentru 
asemenea slujbă, când domnii lor poftesc să-şi împuţineze 
prietenii. 

Cu aceste vorbe, postelnicul trase scurt stiletul şi-l înfăţişă 
zâmbind lui Ionuţ: 

— Ţi-l dăruiesc domniei tale. Poate-ţi va fi vreodată de 
folos. 

Ionuţ primi arma şi, zâmbind, o cântări în palmă. Apoi şi-o 
trecu în chimir. 

— Mulţămesc, cinstite postelnice. Cât am grăit eu, cât ai 
grăit domnia ta, cât s-au îmbulzit nourii, eu am stat şi m-am 
gândit. Câte îndoieli voi fi avut, toate am să le dau pe apa 
Ozanei. Nu mi-a mai rămas decât teama de primejdia care 
mă ameninţă şi vreau să mă apăr de toate. 

— Se vede că la domnia ta teama, cum îi spui, şi hotărârea 
merg deopotrivă. Între ele, se alege îndrăzneala. 

— Văd eu că mă cântăreşti bine şi mă preţăluieşti. Aşa 
încât iată ce m-am gândit eu, cinstite postelnice. Cu 
poruncile pe care le ai la mână şi cu slujitorii aceştia doi, 
domnia ta binevoieşte a sui cât de degrabă la Cetate, 
cerând acolo pârcălăbiei pe feciorii lui Nechifor Căliman cu 
numele Onofrei şi Samoilă. Eu, în vremea asta, mă reped la 
un frate al meu mai mare, părintele Nicodim, monah la 
sfânta mănăstire Neamţu. Mă sfătuiesc cu el şi nădăjduiesc 
şi-n el sprijin. Cel mult în trei ceasuri sunt înapoi şi domnia 
ta m-aştepţi cu slujitorii într-un loc pe apa Ozanei care se 
chiamă Bradu Mare. Acolo te găsesc şi acolo ne-a fi masul. 
Dormim un somn bun cât or paşte caii în prund şi s-or 


hrăni, şi cătră miezul nopţii, când răsare luna, ne mişcăm 
spre Suceava. 

— Aşa să fie, răspunse postelnicul Ştefan; dar domnia ta 
ia-ţi slujitorul; poate să-ţi facă trebuinţă. 

— Îl lăs zălog... zâmbi Jder. 

— Ca să mă privegheze? 

— Atuncea-l iau. Se dovedeşte că cerbii cei vechi sunt mai 
tari decât suliţarii. Gheorghe Botezatu ţi-a arăta numai 
calea, şi pe urmă vine după mine. 

S-au veselit privindu-se cu voie bună, apoi au stat un timp 
ca să vadă cum se înalţă o măreție de nouri asupra soarelui. 

Până la asfinţit mai erau patru ceasuri. Jder încălecă şi 
porni spre sfânta mănăstire. Postelnicul Ştefan mai aşteptă 
un timp urmărindu-l din ochi cum se duce, apoi, zâmbind 
încă de plăcerea pe care o simţea pentru acel june, făcu 
semn Tătarului s-o ia înainte şi se îndrumă spre Cetate. 

Capitolul IV. 

Călătorii de noapte. 

La Cetate, pârcălabul Arbore era lipsă. leşise de la amiază 
coborând la Vânători, ca să facă sfat cu starostele Nechifor 
pentru o lucrare de parcane deasupra râpii de cătră Ozana, 
unde se arătaseră risipituri într-un corn de zid. Era nevoie 
de oameni, de cai şi de căruţe, ca pentru o asemenea 
lucrare domnească, la care gospodarii din Vânători, ca 
oameni ai Domniei şi ai Cetăţii, erau îndatoraţi. 

A ieşit la poartă ajutorul pârcălăbiei, dumnealui şatrarul 
Neculai Mereuţă de la Pipirig, om mititel şi rotunjor, cărunt 
şi cuviincios. A poruncit să se lese puntea pe lanţuri, a 
trecut la oaspete, i-a cunoscut îndreptările şi l-a poftit la 
arhondaric. 

Postelnicului i-a plăcut priveliştea dintre ziduri. A văzut 
străjile de nemți la toate turnurile şi a cunoscut toate 
rânduielile cetăților tari, ca şi cum ar fi fost vorba de război 
într-un ceas. Însă era vreme de pace, slavă Domnului 
Dumnezeu, şi şatrarul Neculai a făcut numaidecât dovadă 


de această stare binecuvântată, poruncind slujitorilor de la 
cămările oaspeţilor s-aducă în pripă pită, brânză şi vin. 

Nişte năcăjiţi slujitori de cetate, care întruna stau treji şi 
cu grijă, nu se pot lăsa leneviei mâncărilor şi iscusinţei 
cuhniilor: aveau numai dulceaţă gata de la oi, lanuri şi vii. 
Această dulceaţă o aveau însă cu îmbielşugare, şi 
postelnicul Ştefan nu s-a lăsat poftit de două ori. După 
aceea şi-a arătat din nou dorinţa şi porunca. 

— Şatrare Neculai, te poftesc să cunoşti de iznoavă acele 
două lucruri pentru care am venit eu aice, să le înştiinţez 
pârcălăbiei. 

— Am înţeles, cinstite postelnice. Suntem gata să primim, 
după porunca luminăţiei sale, pe măriile lor Doamnele 
Radului-Vodă. Avem două cămări văruite şi repezim ştire să 
ne vie două ţigănci de la Dumesnicu. 

— Au şi mările lor slugi. 

— Ştiu, altfel nici nu se poate. lar pentru cei doi slujitori, 
Onofrei şi Samoilă a lui Căliman, cată să văd întâi dacă-s de 
rând, fiind amândoi slujitori cu schimbul, alăturea de nemți, 
care aceştia nemți stau obştit între ziduri. Numai când şi 
când ies, ca să se îmbete în târg. Atuncea fac oarecare 
zarvă, dar pârcălăbia îi ţine strâns. 

— Atuncea vezi, şatrare Neculai, dacă-s aicea acei doi 
slujitori. 

— Vrei să-i iei cu domnia ta? 

— Îi iau cu mine. Ţi-am arătat porunca pentru slujitorii de 
care aş avea nevoie. 

— Am văzut şi m-am închinat, numaicât ar fi bine s- 
aşteptăm şi pe dumnealui jupân Arbore părcălab. 

— Să-l aşteptăm, nu zic ba; am plăcere să-l văd; dar până 
la asfinţitul soarelui eu trebuie să fiu ieşit dintre ziduri, 
aflându-mă pe drumul Sucevii. Înţelegi domnia ta? 

— Înţeleg; altfel nici nu se poate. De venit, vine. 

— Aşa. Atuncea, şatrare Neculai, eu aştept până ce 
dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte şi până 


ce beau o cupă de vin în sănătatea domniei tale. Şi până ce 
s-a da orz cailor. 

— De cai am avut eu grijă chiar dintru început, cinstite 
postelnice. Iar vin poţi să bei şi două cupe, având gust să nu 
rămân eu mai prejos, şi poftind să închin şi eu, pentru 
oaspete. 

— Cât om bea a doua cupă, să fie aicea în pridvor Samoilă 
şi cu Onofrei, ca să-i cunosc. 

— Apoi da, altfel nu se poate. Dacă-i pe grabă, s-a face şi 
asta. 

Când, după a doua cupă, s-a poruncit feciorilor lui Căliman 
să se înfăţişeze la domnia sa postelnicul Ştefan, s-a văzut că 
pragul de sus al uşii era prea scund pentru ei şi, când s-au 
închinat postelnicului, se frecau la frunte cu palmele. 

Postelnicul i-a privit lung. A clătit din cap. A zis: 

— Bine. Pregătiţi-vă cai, straie şi arme. 

— Da' de ce? A îndrăznit a întreba Onofrei. 

— Căci am venit cu poruncă să vă ridic în slujba Domniei. 

— Apoi om merge, a grăit tot Onofrei cu glasu-i gros. 

Samoilă a adaos subţire, parcă-şi prefăcea glasul într- 
adins: 

— Armele le-avem; dar caii şi schimburile-s devale la 
tătuca. 

— Vă coborâţi acasă la tătuca şi le luaţi. Vă poruncesc să 
faceţi asta într-o clipeală. Şi să vă înfăţişaţi la Bradu Mare 
pe Ozana, unde v-aşteaptă comisul Ionuţ Jder. Când a asfinţi 
soarele, să fiţi acolo. 

Cei doi Călimani şi-au întors nasurile unul cătră altul şi s- 
au bucurat arătându-şi dinţii. 

— Auzi, bădică, a mormăit Onofrei, că mergem cu comisul 
Ionuţ. 

— Am auzit, că doar nu-s surd. Place-mi şi bine-mi pare. 
Are să se bucure şi tătuca. 

Când să se întoarcă ei şi să se ducă, postelnicul a poftit să 
le mai puie o întrebare: 

— Care-i Strâmbă-Lemne? 


— Eu, s-a fudulit Samoilă. 

— Atunci Sfarmă-Piatră e Onofrei. 

— Aşa-i, s-a bucurat Onofrei, mirându-se că acel boier 
străin l-a gâcit aşa de bine. Apoi de-acu nu mai aşteptăm, 
bădică; să ne ducem să-l găsim pe comis. 

— Întâi să vă gătiţi toate şi pe urmă să vă duceţi, că 
dumnealui nu-i la Brad decât după asfinţitul soarelui. Aţi 
înţeles? 

— Am înţeles şi ne închinăm cu plecăciune, şi-a subţiat 
glasul Samoilă Strâmbă-Lemne. 

Postelnicul a privit în urma lor şi a oftat, punând mâna pe 
cupă. 

— Vrednici slujitori, a zis domnia sa, slabi de minte, însă 
tari de vârtute. 

— Altfel nici nu se poate, aşa precum i-a lăsat Dumnezeu, a 
încuviinţat şatrarul Neculai Mereuţă. 

După ce s-au pus în rânduială toate şi boierul părcălab nu 
s-a întors - aşa fiind socoteala celor ce se duc numai pentru 
prea puţină vreme - postelnicul Ştefan a poftit să plece. 
Şatrarul Neculai ar fi poftit să-l mai ţie; însă una din 
breslele boierului străin fiind ornicăria, domnia sa învățase 
a cunoaşte ceasurile şi pe vreme de nour, şi pe vreme de 
noapte. 

Trecuse o ploaie grabnică, cum sunt ploile de la munte, şi 
se stârnise vânt. După cum şuşuia vântul în brazi şi se alina, 
şi iar pornea şi se alina, se cunoştea că înserarea va veni cu 
linişte. 

— E al doilea ceas, a zis postelnicul. Asfinţeşte soarele şi 
trebuie să mă aflu la locul poruncit de tovarăşul meu. Rămâi 
cu bine, şatrare. Sănătate bună boierului părcălab. 

Postelnicul Ştefan Meşter a coborât cât a putut mai 
grabnic ş-apoi a luat apa Ozanei în sus de-a dreptul prin 
gârle şi scruntare, până ce-a văzut de departe, pe malul din 
dreapta râului, un brad cum nu se găsesc mulţi pe lumea 
asta. Stăpânea cu streşini dese o arie cât o stână cu tot cu 


ţarc. Doi cai păşteau nu departe de brad şi între ei stătea 
scrisă pe zare, neclintită, fiinţa tătarului. 

De şi era de mai înainte încredinţat că-şi găseşte la locul 
hotărât tovarăşul, postelnicul Ştefan s-a bucurat şi şi-a 
îndemnat roibul cu vioiciune. Jder îşi trăgea pe el straiele. 
Se spălase în Ozana de toate îndoielile şi prinsese sub malul 
bulboanei şi doi păstrăvi. Îi pusese pe jăratic la focul din 
preajmă. Acel foc, nelipsit de la toate popasurile 
pământenilor din această parte de lume, arde cu vioiciune 
şi veselie, hrănit din toate vreascurile poienilor şi din toate 
viiturile de pe prund şi din toţi copacii uscați şi dărâmaţi, pe 
care nu-i ştie şi nu-i mai socoteşte nimeni. E un foc care 
usucă de toate umezelile, care te mângâie în mâhnire şi te 
ocroteşte în somn. 

— Am la aceşti păstrăvi, a strigat Ionuţ, şi pită 
mănăstirească şi vinars de la bădiţa Nicoară. 

— Fii sănătos şi ferice, i-a zis voios ghebosul Radului-Vodă, 
privind cu plăcere acel trup ieşit ca dintr-o apă vie din unda 
rece a Ozanei. Nu-mi spune ce-ai făcut; ştiu că toate le-ai 
făcut bune. Am văzut pe Strâmbă-Lemne şi pe Sfarmă- 
Piatră şi pot spune că ştii alege. Dacă ar fi fost mai ageri, ni 
s-ar fi potrivit mai puţin, căci treburile noastre n-avem 
nevoie să le ştie şi să le cunoască prea mulţi. 

— Adevărat; însă bădiţa meu părintele Nicodim le 
cunoaşte. 

— Să fie şi părintele Nicodim sănătos, dacă ne vine într- 
ajutor. 

Jder a încuviinţat din cap. Părintele Nicodim le era într- 
ajutor. Adăugind şi baia, şi focul şi tinereţa, era acum cu 
desăvârşire înseninat. A poftit cu dragoste pe tovarăşul său 
la foc. Ş-au stat aşa privind cum se împuţinează lumina. 
Tăceau şi ascultau vântul, din ce în ce mai domolit şi mai 
ostenit. 

— Eu am venit de la munteni cu un tovarăş, a început într- 
un timp a povesti postelnicul. Eu am venit cu un tovarăş 
care se afla mai de mult slujitor Doamnelor. Rânduiala sa 


era să tacă prea puţin. Dar după obiceiul curţii Radului- 
Vodă acest Gavriluţă nu era obişnuit să lucreze prea mult 
cu mintea. Aşa că, din pricina lui, de multe ori Doamnele 
mele s-au fost aflat în suferinţă. Acuma domniile lor l-au 
depărtat şi Gavriluţă postelnic Micşan a intrat sub pielea 
portarului Sucevei şi trăieşte bine, pe cât aud. Părere prea 
bună are acest Gavriluţă postelnic despre obrazul şi trupul 
său şi cum vede o muiere frumoasă, se socoate numaidecât 
Făt-Frumos. Şi-i cântă Ilenii Cosinzenii verzi şi uscate. Aşa 
când a văzut în Suceava, în toamna trecută, pe Candachia 
cumnata domniei tale, aşa de tare s-a bucurat încât s-a 
pregătit s-o fure şi s-o ducă. Moare de dragoste, i-a spus el 
jupânesei Candachia, şi pofteşte pe jupâneasa Candachia să 
fie miloasă. Atuncea acea jupâneasă vicleană s-a învoit, 
numaicât l-a rugat frumos şi pe postelnicul Gavriluţă să-i 
aducă răvaş şi poruncă cu pecete de la Vodă. Întâi Gavriluţă 
a râs; pe urmă jupâneasa Candachia l-a îndemnat să nu 
râdă şi l-a poftit să-i aducă numaidecât ce-i cere dumneaei. 
Aşa de ruşinat nu i s-a părut niciodată lui Gavriluţă c-ar fi 
fost. Şi mi-a mărturisit că atuncea când s-a despărţit de 
acea jupâneasă nemilostivă, a simţit în nări putoare de 
pucioasă. Bun păstrăvul dumnitale, iar după asemenea 
păstrăv, vinarsu-i minune. 

— Pregăteşte şi bădiţa Nicoară opt oameni şi cu cuvioşia 
sa nouă... a zis încet Jder, din preajma focului unde stătea 
întins pe dulamă. 

— Prea bine, a răspuns postelnicul Ştefan Meşter. 

Au stat tăcuţi după aceea în pacea înserării, întinşi când 
pe-o coastă când pe alta în preajma focului, ca să treacă din 
ei în pământ şi-n fum truda zilei. Se apropiaseră de foc şi 
slujitorii. Mai tăcute momâi decât aceşti slujitori nu s-au 
aflat pe lumea asta. Tăcerea n-a fost decât prea puţin 
întreruptă când s-au înfăţişat Samoilă şi Onofrei, cu caii şi 
armele, şi schimburile la subsuoara stângă. Chitiseră să le 
rânduiască în desagi, la foc, ceea ce au şi început a face cu 


mare hărnicie, oprindu-se şi oftând din când în când, şi 
trăgând cu coada ochiului la Ionuţ, comisul lor. 

— Cum vi-i habarul? I-a întrebat Jder. 

— Bun, au răspuns ei într-un glas. Ş-au prins iar a se 
cioşmoli şi a îndesa. Când s-a făcut întuneric, s-a mai auzit 
un câne lătrând undeva într-o margine de sat, departe. Pe 
urmă s-a întins ca o zgură pe ape, şi-n cer s-au aprins două 
stele între două pâlcuri, de nouri. Caii au strănutat cu 
putere în iarbă, unii mai aproape, alţii mai încolo, pe urmă 
s-au alinat, rămânând neclintiţi. 'Tătarul s-a desprins de la 
foc, ducându-se nesimţit spre ei. Când să deie geană-n 
geană, furat de dulceaţa somnului, Jder a auzit glasul lui 
Onofrei, care-i supunea o mare nedumerire a lui, despre o 
istorisire mai de demult a starostelui. 

— N-ai mai aflat domnia ta ce să fi fost aceea, comise? 

— Care? 

— Întâmplarea aceea pe care o povestea tătuca, pe când 
se afla cu jupân Manole în [ara-de-Jos, la Catlabuga. Zice că 
pe-un câmp lung cât lumea asta, umblau mistreți negri, în 
ciurde, spre apă. După acei mistreți negri s-au înşirat 
călăreţi fără cap. Apoi, după asta a trecut un zbor de corbi 
care a înegurat cerul. A văzut ş-o bătălie între vulturi 
hoitari şi pleşuvi la malul Catlabugei. 

— Mai multă spaimă e pentru cele auzite, decât pentru 
cele văzute, a murmurat postelnicul, şi Jder a simţit că 
lunecă în somn. 

A deschis ochii când, din răsărit senin, a prins a-i bate în 
pleoape luna înjumătăţită. Gheorghe Botezatu Tătarul se 
afla în picioare între el şi foc. O clădărie de jar părea o altă 
lună mai mare în întunericul luncii. 

De sub poclada lui, postelnicul Ştefan a ridicat fruntea, 
cercetând împrejurimea. 

— Gata, a zis el la semnul lui Jder; pân' ce-a fi bine, văd că 
nu-i rău. Ce-ai visat? 

— Am visat pe cineva care zicea că mi-i prietin şi de aceea 
poftea să mă mănânce de tot. 


— Eu ţi-oi răspunde, comise, că sunt bune şi visurile, fiind 
numai înşelări şi închipuri. Doresc să aflu unde-s feciorii lui 
Căliman. 

Răspunse Gore Doda într-o limbă trăgănată şi încâlcită: 

— Aicea Căliman amândoi; mâncat; acuma caută cală. 

Numărându-se călăreţii şi aflându-se şase, au trecut înapoi 
prin vad Ozana, la lumina lunii. Gheorghe Botezatu a luat-o 
înainte pe drum bine cunoscut de el, pe sub Cetate şi pe 
drumul Oglinzilor. Au ieşit între nişte fânaţuri fără sfârşit şi 
într-o linişte neclintită. Din când în când năluceau ape în 
depărtări. Ei se duceau cu grabă spre şesul Moldovei şi 
tăceau; mai ales Samoilă şi Onofrei îşi ţineau fălcile 
încleştate, având ştiut că-i primejdie să slobozi cuvânt la 
miezul nopţii. Atuncea stau înlănţuite vârtejurile şi nu-i 
cuminte să le tulburi. Atuncea păşesc pe iazuri ştimele, ca 
nişte muieri subţiratice înfăşurate în borangicuri alburii. 

Au trecut Moldova la Bogdăneşti şi s-au tot dus în răsărit, 
pe când luna rămânea în urmă tot mai cătră asfinţit. Spre 
ziuă au auzit cântând cucoşii în sat la Nimirceni şi au 
poposit subt o dumbravă. Când s-a zărit de ziuă, au intrat 
sub poala pădurii celei mari şi şi-au căutat loc de hodină. Au 
stat nevăzuţi toată ziua, ca şi cum locul pe unde intraseră ei 
fusese o boltă spre alt tărâm. Apoi cum s-a învineţit şi s-a 
înegrit amurgul, au ieşit printr-o vâlcea ferită tot cu aceeaşi 
rânduială - Botezatu înainte. La al patrulea ceas al nopţii au 
fost în preajma Cetăţii Sucevii. 

Înainte de a se apropia de porţi, s-au oprit; Jder şi 
postelnicul Ştefan s-au apropiat cap lângă cap, sfătuind 
şoptit. După înţelegerea avută nu trebuiau să se arate la 
căpitanul porţii decât ei doi. Când bate ceasul al patrulea în 
turn, se înfăţişează, şi căpitanul ştie că se întoarce 
postelnicul Ştefan Meşter cu poruncă de la Vodă. Le dă 
drumul şi priveghează să se ţie poarta deschisă până ce ies 
cu Doamnele Radului-Vodă. Caii au fost pregătiţi. Este de 
mai înainte poruncă să fie ţinuţi gata la acelaşi ceas, în 
fiecare sară. Au pe dânşii tarniţi munteneşti şi poclăzi moi. 


S-or osteni Doamna Voichiţa şi domniţa Maria să încalece 
bărbăteşte, că alt chip nu-i. În paturi de atlaz purtate în 
părângă de robi negri, ca la Țarigrad, nu s-a pomenit să 
umble Doamnele în Ţara Moldovei; iar carăle pardosite cu 
scorţuri şi carâtele nu sunt bune decât pentru o ieşire 
scurtă de petrecere, pân' la o pădurice, ori până la o 
mănăstire. 

Aşa că Doamna şi Domnița au a face un drum trudnic. Întâi 
Doamna Radului-Vodă a stat mult la îndoială, fiind slăbită la 
inimă de mâhnirea şi văduvia sa. Însă domniţa Maria s-a 
arătat aşa de doritoare şi a ciocănit atâta pe maică-sa, încât 
Doamna s-a înduplecat. N-are ce face alta; trebuie să se 
deprindă cu gândul că tinereţele sunt nebiruite ca şi 
puhoaiele de primăvară. 

— Se miră Voichiţa-Doamna de asta, zicea postelnicul, însă 
eu nu mă mir. Ca şi Maruşca a lui jupân Simion, e plină 
această domniţă de demoni ai împotrivirii. În loc să-l urască 
pe Ştefan-Vodă pentru că a prigonit pe Radu-Vodă tatăl 
domniei sale, şi i-a ridicat comorile şi i-a deşertat seraiul, 
domnia sa Domnița, dimpotrivă, se uită la el cu uimire şi nu 
poate suferi să treacă vreme fără să-l vadă. Deci pofteşte să 
fie aproape de Vaslui. S-a tânguit, s-a zbătut, a trimes carte 
cerând răspuns, şi s-a făcut. 

— După o vorbă a frâncilor: că ce vrea muierea vrea şi 
Dumnezeu. 

I se mai luminaseră lui Jder şi alte nedumeriri. Pe cale, 
trebuie pază şi fereală pentru pricini înţelese şi lămurite. 
Dar de ce taina asta în Cetate, la vreme de noapte, când 
cântă întâia strajă cucoşii, şi strigă nemţii din turnuri 
bătând cu mânerele suliţilor în pardoselile de stejar? 

Ca să nu se tulbure prea tare Doamna Maria greaca. 

Postelnicul crede, însă, că orice s-ar face, muierile află tot 
ce se întâmplă pe lumea asta. Deci Domnița Maria cea 
tânără iese râzând, iar Doamna Maria cea veche rămâne 
suspinând. 


Aşa umblă treburile în astă lume degrab-trecătoare. 
Dragostea nu îmbătrâneşte; numai oamenii se ofilesc şi 
trec. Mai spune postelnicul şi alta: după cum vinului i-i dat 
să-l bea numai voinicii, asemenea şi dragostele, nu priesc 
oricui. Însă lui Ştefan-Vodă îi priesc, fiind măria sa 
blăstămat aşa. 

Şi mai adaogă postelnicul, zâmbind cătră Jder: 

— Cum aş putea să dau eu cu pietre într-asemenea pom 
înflorit? 

Cei doi boieri s-au apropiat de poartă când a sunat din 
turn ornicul cel nou. A bătut de patru ori. S-au auzit îndată 
şi chemările străjilor, iar luminile de la toate cămările cetăţii 
s-au stins. 

Căpitanul Hulpe era la poartă. A cunoscut pe Ionuţ şi pe 
postelnicul Ştefan. Pentru mai bună încredințare, a mai 
cercetat o dată, în cămăruţa lui, la lumină ascunsă de opaiţ, 
pecetea domnească. Pe urmă, l-a poftit pe postelnic să 
meargă cu el la domnia sa marele portar, care-l aşteaptă. 

— Este cumva pricină de întârziere, căpitane Hulpe? S-a 
îngrijat boierul Ştefan. 

— Asta nu poate fi, jupâne, a răspuns dârz căpitanul. 
Slujba măriei sale e fără cusur. Numaicât aşa-i rânduiala; şi 
pofteşte domnia sa hatmanul să-ţi deie strajă pe cale. Am 
gătit zece călăreţi, pe care i-am ales eu singur. 

— Socoţi dumneata că era nevoie de atâta grijă? 

— Nu socot eu; socoate hatmanul. 

Hulpe rânjea la lumina opaiţului, şi pipăia încă o dată 
peceţile, având mutra dihăniei al cărei nume îl purta. Jder îi 
făcu un semn cu ochii, holbându-se la el, dar îndată înţelese 
că portarul a băut un pahar de vin înaintea culcării şi drept 
aceea îşi sloboade mai mult decât se cuvine limba. Se 
sumeţeşte mai ales, faţă de acest boier străin, după cum e 
uneori năravul moldovenilor. 

Aştepta răspuns de la postelnic şi se bucura de mai 
înainte, ca de-o bună împunsătură ce se cuvenea acelui 
oştean buiac, care-i întârzie. 


Însă postelnicul Ştefan s-a supus numaidecât, stăpânindu- 
şi vipera limbii. Se pregătea să-l urmeze pe Hulpe. Îi trecu 
şoptit lui Jder porunca sa. 

— Comise Ionuţ, pas la măriile lor, la cămările cele nouă de 
sub Nebuisa. 

— Măriile lor aşteaptă, a rânjit iarăşi Hulpe; şi sunt gata şi 
caii, la scară. 

— Comise Ionuţ, a adaos postelnicul, ca şi cum nici n-ar fi 
auzit vorbele portarului; închină-te la măriile lor şi spune-le 
că sunt şi eu în clipă acolo. Ajută-le să încalece. Altcineva să 
nu cuteze a pune mâna. 

Ionuţ Jder s-a dus cu inima bătând spre turnul Nebuisei, la 
cămările cele nouă. De ce-i bătea inima, înţelegea. Căci îşi 
avea şi el, ca măria sa Vodă, blăstămul său. În puţinii săi ani, 
nu i se întâmplase numai o pricină de năcaz pentru 
asemenea aprindere ce-i vine fără samă. Aşa-i Pehlivan, 
copoiul său cel cu bot zbârlit, când adulmecă urma de 
căprioară: ţâăhneşte vesel şi parcă-i pare bine. Dar Jder 
socoate că a ajuns acuma să aibă în el şi stăpânirea cea de 
trebuinţă. 

Văzu limpede, prin întuneric, caii. Doi căluţi munteneşti, 
cu tarniţile pe ei. Un slujitor îi priveghea. O umbră era în 
capul scărilor la cerdac. 

— Unde-i domnia sa postelnicul? A întrebat acea umbră cu 
glas subţire. 

Era o slujitoare de la cămările Doamnelor. Pe semne că 
vedea prin întuneric, ca mâţa... 

— Vine şi postelnicul, a răspuns potolit Jder. Să 
binevoiască a pofti măriile lor, să încalice. 

— Dumneata eşti, comise Ionuţ? 

— Eu sunt, s-a bucurat lonuţ, fără să ştie cine anume îl 
întreabă. Asta-i plata dulce a oamenilor cu faimă, adaose el 
în sine, gândindu-se la didahiile postelnicului. Am să ajung 
şi eu filosof. 

— Cum ai spus, comise Ionuţ? 

— Am spus să pofteşti pe măriile lor să încalice. 


Însă Jder cuprinsese umbra ş-o ţinea. Acea umbră râdea 
tăcut; o simţea în vârful degetelor. Şi ca şi o umbră s-a 
desprins uşor şi s-a mistuit în cămări. 

S-au auzit nu mult după aceea şoapte şi două momâi în 
hobot s-au arătat păşind repede. Şi-au aplecat capetele, ca 
să vadă pe comis. Au coborât treptele. Jder s-a închinat şi s- 
a tras lângă cel dintâi cal punând un genunchi în pământ şi 
întinzând braţul. Una din momâile cu hobot i-a cuprins 
mâna, a păşit uşor pe genunchiul său şi s-a aburcat pe 
tarniţă, fâlfâindu-şi îmbrăcămintea de şiac subţire. 

Asta trebuie să fie domniţa cea tânără, îşi făcea socoteală 
Ionuţ, căci se grăbeşte. 

A îngenunchiat şi pentru a doua momâie. Apăsarea i s-a 
părut mai grea. Asta trebuie să fie Doamna Voichiţa. 

— Gata? S-a auzit întrebarea postelnicului între urechile 
cailor. 

Postelnicul Ştefan sosise nesimţit. 

— Gata, a răspuns Jder. Putem porni. 

Caii munteneşti nu erau potcoviţi şi nu pocăneau pe aria 
curţii. Jder i-a dus de căpestre şi i-a scos prin poarta pe 
unde intrase. Căpitanul Hulpe nu s-a mai arătat. Căpitanul 
Hulpe e la mustrarea hatmanului, a cugetat Ionuţ. A închis 
canaturile după el un slujitor de rând. Pâlcul de călăreţi 
orânduit de hătmănie aştepta dincolo de punte. Când Jder a 
încălecat şi a cunoscut lângă el pe postelnic şi a văzut pe 
Botezatu trecând înainte, şi pe Gore Doda ocolind ca să 
rămâie în urmă, şi pe Călimani în laturea căluţilor, s-a simţit 
deodată împuns până în creştet de trufie. Şi în acelaşi timp 
parcă i s-ar fi ascuţit privirea şi mirosul, şi i s-a uşurat fiinţa. 
Asta era puterea lui pe care o întrebuinţase în atâtea 
rânduri, de multe ori cu nebunie, fără să şi-o stăpânească. 
Însă acuma se afla cu el un om care judeca rece, a cărui 
minte era ca sclipirea unui olmaz; deci trebuia să-şi 
privegheze fierbinţelile, dovedind că a trecut peste 
răstimpul buiac al juniei. 


— Călăreţii hătmăniei au poruncă să ne petreacă până la 
Neamţu, i-a dat lămurire şoptită postelnicul Ştefan. Deci şi 
hatmanul crede că Doamnele se vor aşeza la Cetatea 
Neamţu. Şatrarul Mereuţă e încredinţat şi el de asta. 
Hotnogul cu aceşti călăreţi deasemeni. Numai o fiinţă va fi 
putut afla că porunca e să ne oprim tocmai la Roman, la 
Cetatea Nouă. Acea fiinţă e fratele de cruce al domniei tale. 

— Înţeleg, răspunse Jder. Îţi pot da încredințare, cinstite 
postelnice, că nu sunt cu luare-aminte numai în ceasul 
dintâi. Am eu un căţel de vânat cu numele Pehlivan, şi mă 
gândeam mai nainte că-s ca dânsul în unele privinţi. 
Pehlivan nu părăseşte niciodată urma, prin ploaie, vânt, 
zăduf. A purtat căpriorul jumătate de zi fără a slăbi şi tot 
mai îndârjit; când mi l-a adus ş-a căzut căpriorul, a căzut şi 
el. Aşa n-am să-mi aflu eu hodină până la Cetatea Nouă. 

— Eu îmi urmez gândul meu, comise Ionuţ, grăi liniştit şi 
cu acelaşi glas scăzut postelnicul Ştefan. Bănuiesc că truda 
noastră n-are să fie în noaptea asta. În zori de ziuă suntem 
la Neamţu. Truda noastră are să fie după ce purcedem de 
la Neamţu. Cum înserează, cum află pârcălabul Arbore că 
oaspeţii săi domneşti nu i-au fost decât oaspeţi de-o zi. Într- 
un pătrar de ceas Doamnele ies de la Cetate şi sunt pe cale. 
Nu luăm călăreţi într-adaos cum am luat din Suceava, căci 
n-a fost nici o înştiinţare şi caii Cetăţii sunt în ceair şi la 
păşune. Şi nici nu vrem să se ştie la Neamţu, cum nu se ştie 
la Suceava, care va să fie popasul din urmă al Doamnelor 
mele. Nici noi nu ştim dacă acest din urmă popas fi-va ori 
nu la Cetatea Nouă. Aşa că ne ducem cu repeziciune numai 
noi câţi suntem. Cu cât ne-am ales mai puţini, cu atâta-i mai 
bine. Suntem doi; slujitorii noştri sunt muţi; Samoilă şi 
Onofrei ca stâncile. Asta doreşte stăpânul şi aşa m-am 
înţeles cu părintele Amfilohie. Iar eu am să-l încredinţez pe 
părintele Amfilohie, ca să încredinţeze şi cuvioşia sa pe 
stăpân, că, la un ceas după ce vom fi fost ajuns la Cetatea 
Nouă, şi eu şi domnia ta uităm cu desăvârşire tot şi nu ne 
mai aducem aminte de nimic. 


— "Totuşi tot mai ştie cineva, cinstite postelnice, dar şi 
bădiţa meu părintele Nicodim are să uite. 

Postelnicul strânse de braţ pe Jder. 

— Însă cum ţi-am spus, mai ştie Săndrel. Cum a putut afla 
Alexandru-Vodă, nu pricep; dar de ştiut, ştie; şi primejdia ni 
se poate întâmpla numai când ne-om afla în puţini, pe 
drumul Romanului. 

— De asta m-am temut şi eu, cinstite postelnice Ştefan, s-a 
tânguit cu viclenie Jder. Şleahul Romanului e şi mai aproape 
de curtea de la Bacău. Avem un pod umblător pe apa 
Moldovei, la Tupilați. Avem o strâmtoare de păduri ş-un 
pripor pe drumul mare, dincolo de Boureni. Mai avem şi 
alte locuri grele pe care le cunosc. Să deie Dumnezeu să se 
întâmple năcazul în asemenea locuri pe care le cunosc şi eu 
şi le cunoaşte şi bădiţa meu părintele Nicodim. 

Şleahurile din Ţara-de-Sus sunt tot mai bune cu cât te- 
apropii de munte. Şi este o cale veche de la Baia, pe 
colnicele din stânga ale Moldovei, pe care Domnia a ţinut-o 
totdeauna în bună stare şi prunduită. Călătoreşti în destulă 
lărgime; vezi apa Moldovei; vezi munţii. Porneşti din târgul 
Băii şi-n puţine ceasuri eşti la Roman. 

După două ceasuri de umblet repede, la acest şleah au 
ajuns călătorii. Toată vremea Doamnele au stat mute, sub 
hobot, în tarniţile lor. Erau uşurele; căluţii munteneşti nici 
nu erau asudaţi când au poposit în culme. Acolo sufla o 
adiere mai aspră. 

Noaptea era încă fără lună, cu cerul spuzit de stele. Calea 
robilor parcă era învăluită de aburi luminoşi. În acea lucire 
a înălțimilor se prevedeau toate nedesluşit. Ca unul ce ştia 
locurile, Jder a cunoscut târgul cel mare domnesc, Baia, în 
urmă la dreapta. 

Făcând acolo popas de un pătrar de ceas, Jder şi 
postelnicul s-au apropiat de Doamne şi le-au poftit să 
descalece, ajutându-le. Domniile lor s-au supus fără 
murmur şi au coborât în marginea drumului. Cum s-au 
aşezat, s-a simţit miroaznă de sulcină strivită. Postelnicul 


Ştefan a căutat la desagii căluţilor muntenegşti, unde ştia el, 
un ulcioraş de băutură dulce şi două bucățele de azimă. 
Ulcioraşul l-a adus în dreapta; azima, pe-un ştergar întins 
pe palma stângă. Domnița a respins de către ea şi băutura 
şi mâncarea. Doamna a ciugulit puţină azimă. 

— Domnița doreşte să plecăm, a şoptit Jder tovarăşului 
său. 

În acea clipă s-a văzut umbră de călăreț pe şleah. Era 
Botezatu Tătarul. Jder a grăbit cătră el. Îndată după ce 
Tătarul şi-a şoptit cuvintele, comisul Ionuţ s-a întors 
căutându-l pe postelnic şi trăgându-l la o parte. După ce i-a 
lămurit cu grabă Jder cele ce se întâmplă, postelnicul s-a 
dus domol cătră hotnogul de călăreţi hătmăneşti, 
deslegându-l de îndatorire şi poftindu-l să ducă multă 
sănătate şi mulţămiri domniei sale hatmanului. 

Călăreţii s-au desfăcut de popas şi li s-a auzit tropotul 
depărtându-se. 

Doamnele au fost ajutate să încalece. Au purces încet. La o 
răspintene de drum de cătră Râşca, postelnicul Ştefan şi 
Jder au dat peste tătar, descălecat. Descălecat deasemenea 
se afla lângă el un muntean sprinten, cu sumăieş scurt şi cu 
căciulă. 

— Am poruncă de la părintele Nicodim, a zis el, să-ţi spun 
domniei tale, comise Ionuţ, că drumul Neamţului e închis. 
Aştept aici de asară. 

— Am înţeles, răspunse Jder. 

— Mai am poruncă, a urmat munteanul, să umblu înaintea 
domniilor voastre până la Cristeşti. De acolo mă duc la ale 
mele. 

— Fă aşa, i-a poruncit Ionuţ, şi treci înainte. Munteanul s-a 
zvârlit în şa şi a pornit înainte pe cărarea din fânaţ. 

Cum a pornit el, s-a rumenit zarea cătră dealurile cele 
mari din stânga. Răsărea sfertul de lună. 

Jder şi-a împins calul în stânga postelnicului. 

— Cu umilinţă mă închin domniei tale, postelnice, a zis el 
cu glas uşor, şi te poftesc să faci după porunca lui bădiţa 


Nicoară. Lăsăm drumul Neamţului şi răzbim de-a dreptul la 
Roman, prin valea Moldovei. Rânduiala asta n-a ştiut-o 
nimeni, şi n-am ştiut-o nici eu până acuma; socot că-i 
sănătoasă. 

— Mă aflu mirat, comise, a răspuns postelnicul Ştefan, că 
nu mi-a venit mie gândul acesta. 

— Mă mir şi eu. Dar nici lui bădiţa Nicodim nu i-a venit. 
Fărădecât el mi-a trimes cuvânt după cum ne-am fost 
înţeles, cum că vânătorii de care ne temem se află în acea 
parte, în preajma Cetăţii. Aşa că fiind slobod drumul 
acestalalt, bădiţa Nicodim ştie ce-am să fac. De aceea ne şi 
aşteaptă la vadul Timişului, lângă Cristeşti. 

— Ne aşteaptă cuvioşia sa? 

— Ne aşteaptă, ca să-i sărut mâna şi să ne ştie trecuţi cu 
pace. 

Călăreţii şi Doamnele şi-au grăbit umbletul, coborând 
şleahul. Au auzit cucoşii la Drăgăneşti şi nişte câni supăraţi 
la Drăguşeni. Aceeaşi pace neclintită şi tainică, pacea 
nopţilor din dricul verii, stăpânea locurile. Steaua 
Ciobanului părea a-şi creşte vâlvoarea în răsărit, întrecând 
lucirea palidă a lunii. 

Când au fost aproape de Cristeşti, într-o vâlcea, lângă o 
fântână cu cumpănă şi într-un corn de dumbravă de stejar, 
Jder a tresărit cu agerime, primind în auz răcnetul slăbit al 
munteanului care călărea înainte pe cărarea fânaţurilor. 

— Opriţi, a poruncit el. 

A pălit cu palma în fruntea lui Samoilă şi-n fruntea lui 
Onofrei. 

— Pregătiţi-vă baltagurile şi staţi de strajă aicea lângă 
căluţi; aveţi de apărat o povară scumpă. Călimanii s-au 
frecat la ochi. 

— Aţi înţeles? 

— Am înţeles, comise, a răspuns Samoilă Căliman căscând. 

Şi-au scos de la şa baltagurile. Erau mai mult topoare 
decât baltaguri. 


Postelnicul îşi trăsese sabia încovoiată de modă levantină. 
Cu o armă asemănătoare, se alăturase de stăpânul său şi 
Gore Doda. Acele săbii care luceau albastru şi alb, Jder le 
socoti armele cele mai primejdioase din câte arme pot fi pe 
lumea asta. Retează un cap şi despică un trup dintr-o 
pălitură. 

— Eu am rămas cu sabia mea din pruncie, se tângui el 
cătră postelnic. E prea uşurică, însă Botezatu ştie să mi-o 
ascută bine. Cu ea mai ales m-am învăţat a împunge. 

Tătarul avea şi el pală. Dar, după obiceiul lui, îşi ţinea 
pregătit în palma stângă cuțitul cel greu, cu plăsele uşoare 
pe care ştia să-l arunce cu anumit meşteşug. 

Abia îşi rânduiseră apărarea şi lovitura vânătorilor de 
oameni s-a şi deslănţuit. Au venit asupra lor iurăş, 
măturând drumul. 

Câţi erau? Noaptea se subţiase şi Jder îşi stăpânea 
înfiorarea aşa încât să poată număra duşmanul şi să-şi 
poată da samă cu cine are de-a face. Nuise părea că 
puterea pe care o are cu sine ar fi neîndestulătoare. Însă 
înţelese că pe Călimani trebuie să-i puie numaidecât în 
bătaie. 

Ce le-a spus, cum le-a spus, cum i-a urnit, cum i-a duscuel 
- postelnicul nu şi-a dat samă, ca şi cum toate ar fi fost ca 
într-o scăpărare. Călimanii s-au prăvălit jos de pe cai şi a 
pălit fiecare de două ori în năvala care le venea împotrivă. 
Au căzut trei din vânătorii de oameni. Cinci au descălecat 
cu repegiune, lăsând caii slobozi să fugă spre dumbravă; cu 
săbii lungi s-au pus în apărare şi s-au mişcat înainte. Erau 
oameni vrednici. Le poruncea un bărbat înalt şi spătos, cu 
glas răguşit, care nu mai părea tânăr. Ionuţ a luat în braţe 
pe rând Doamnele, coborându-le în pripă între el şi 
postelnic. Caii munteneşti nu s-au speriat. S-au tras mai la o 
parte ca să pască. 

Lovirea se săvârşise fără chiote şi fără strigăte de 
ameninţare. Numai poruncile răstite şi răguşite ale 
oşteanului celui bătrân zbucniseră şi nu mai conteneau. 


Jder încerca să-şi aducă aminte unde mai auzise acel glas. 
Cu luareaminte trecu înainte, dând două împunsături 
acelora dintre neprietini care îndrăzniseră să se 
îmbulzească prea înainte. 

La un strigăt mai aspru şi mai uscat al acelui staroste de 
lotri, deodată se îndreptă din şale Gore Doda. A răspuns 
numai o vorbă, ca şi cum l-ar fi pălit numai pe el strigătul. Şi 
s-a destins c-o săritură de pardos, dând o lovitură iute şi 
piezişă cu sabia încovoiată. Acea sabie a lucit o clipă ca o 
lună nouă. Starostele lotrilor a strigat, mâncându-şi 
cuvintele şi limba laolaltă. Jder a fost numaidecât din 
cealaltă parte asupra lui, încălecându-l în cădere. 
Postelnicul a lovit şi el o dată cu tărie. Au mai rămas doi 
fugari, care s-au tupilat sub dumbravă şi întuneric, căutând 
caii. Din jos, dinspre Cristeşti, se îndemnau strigăte. 
Munteanul lovit, sau care chiuise numai vestirea, aducea 
ajutoarele. 

Oşteanul cel bătrân, căzut sub Jder şi Gore Doda, gâfâia şi 
stupea sânge. Mai spunea două-trei vorbe şi iar gâfâia şi 
stupea. 

— Acesta-i Atanasie Alvanitul, se mira de el, privindu-l de- 
aproape şi cercetându-l, Jder. 

Atanasie, oşteanul cel vechi care purtase în braţe pe 
Săndrel-Vodă, se zbătu încă o dată sub braţele de criţă ale 
lui lonuţ Păr-Negru. 

— Spune, Atanasie, ce cauţi tu aici şi în ce slujbă eşti? 

— N-am a spune nimica, gâfâia Alvanitul. Daţi-mi drumul, 
lăsaţi-mă să mă duc; n-am nimic cu domniile voastre. 

— Atanasie, eşti în puterea noastră; avem să te ducem în 
mâna măriei sale, căruia trebuie să-i răspunzi. 

— Nu mă duceţi, nu mă duceţi măriei sale, se ruga 
Alvanitul, slăbind şi lăsându-se pe-o coastă. 

Jder îl slobozi din strânsoare. Alvanitul se încordă, 
încercând a sări din locul lui. Gore Doda îl păli în frunte cu 
straja săbiei. 


— Nu-l omori, Doda, porunci postelnicul. Ştiu ce vrei să-i 
ceri, comise Ionuţ, se întoarse el spre tovarăşul său. 
Întreabă-l şi porunceşte-i să-ţi spuie cine l-a trimes în 
asemenea slujbă, la asemenea faptă. 

Oşteanul cel bătrân tăcea, astupându-şi buzele cu mâna 
dreaptă şi privind holbat la cei doi boieri. În acest răstimp 
soseau ajutoarele de la răscrucea drumurilor Timişului şi 
Jder văzu cu bucurie pe bădiţa său părintele Nicodim, 
plecându-şi barba asupra rănitului. 

— Părinte Nicodime, strigă el deodată, mărturiseşte-l şi 
dă-i deslegare să moară împăcat. 

Atanasie Alvanitul deschisese ochii şi părea a se linişti. 

— Mărturisesc, grăi el cu glasu-i răguşit, fac mărturisire, 
ca să mă ierte acest popă. Dar făgăduiţi-mi, domnilor şi 
boierilor, şi legaţi-vă pe sufletele domniilor voastre şi pe 
trupul lui Hristos Dumnezeu, că nu mă lăsaţi mort în drum, 
nici nu mă duceţi mort la judeţul Domniei. Juraţi-mi asta şi 
mărturisesc. 

— Să mărturiseşti cine te-a trimes la această faptă, îl 
îndemnă Jder. 

— Mărturisesc cine m-a trimes la această faptă, ca să 
pălesc straja asta şi să duc la mănăstire la Pângăraţi pe 
Doamnele Radului-Vodă şi să le dau în sama stăreţiei, fără a 
le aduce vreo sminteală. Pe cei care vor fi cu domniile lor 
Doamnele, să-i stric fără să le iau viaţa; asta a fost porunca. 
Şi soţii ce-am năimit n-au fost decât nişte mişei din pustie, 
care n-au ştiut ce anume au de făcut. Numai eu ştiu. 

— Cine ţi-a poruncit? 

— Juraţi domniile voastre să faceţi cum am spus, şi 
mărturisesc înaintea morţii. N-am pe nimeni pe lume; am 
fost singur şi sunt singur ş-am slujit măriei sale cu credinţă. 
Nu poftesc altceva decât să nu mă duceţi la măria sa; iar 
dacă pier, să mă astrucaţi, uitând locul unde am pierit şi 
unde-oi fi îngropat. Cum juraţi, cum mărturisesc şi aveţi să 
înţelegeţi domniile voastre de ce vă fac această rugăminte. 


Căci am un suflet. Şi nu vreau să rămâie ruşinată 
pomenirea mea. 

— Ascultă, Atanasie, vorbi Jder cu blândeţă. Jur în faţa lui 
Dumnezeu şi a Maicii Preciste să fac cum porunceşti. Dacă 
n-oi face cum porunceşti şi cum jur, sufletul meu să fie la un 
loc cu al lui luda. Acuma spune numele acela pe care noi îl 
cunoaştem. 

— Îl spun numai popei. 

— Spune.-l. 

— Şi pe urmă mă astrucaţi? 

— Te astrucăm şi-ţi facem şi pomenirea de patruzeci de 
zile, Atanasie. 

— Iau pomenirea acestui oştean singur şi orfan în sama 
mea, a rostit părintele Nicodim, punând mâna pe fruntea 
zdrobitului. 

Apoi îşi plecă urechea şi primi mărturisirea. Cu glasu-i 
răguşit, Alvanitul a rostit numele stăpânului ce-l trimesese. 

— Acuma faceţi ce-aţi jurat? Întrebă gâfâit oşteanul. 

— Facem. 

— Şi să nu se ştie de căâtră măria sa nici ce-am făptuit, nici 
unde dorm până la învierea din veac. Atuncea împăratul cel 
mare va binevoi să mă ierte de toate. 

— Aşa să fie, încuviinţă monahul. 

Atanasie Alvanitul aşteptă un scurt răstimp, ca să se aline 
şi să-i vie puterile. Atuncea se răsuci pe-o coastă şi-şi puse 
în dreptul inimii jungherul pe care-l ţinea strâns în mâna 
stânga. După ce se străpunse, avu o învăluire mare a 
trupului; viaţa şi sângele curseră în ţărâna din marginea 
drumului. 

La patru paşi, Doamnele plângeau şi se închinau 
îngenunchiate, cerând îndurare Domnului Dumnezeu 
pentru acel suflet păcătos. 

Capitolul V. 

În tabăra şi paraclisul măriei sale de la Vaslui. 

Măria sa Ştefan-Voievod luase obicei de câţiva ani să 
cheme la vedere oştile sale la tabăra întocmită în preajma 


târgului Vaslui, între Ţara-de-Sus şi Ţara-de-Jos. Măria sa 
avea aşezare statornică pentru sine în târg, în case 
domneşti. O parte din lefegiii săi îi stăteau aproape, chiar 
pe dealul târgului, deasupra văii unde curgea apa 
Bârladului. În culmea acelui deal se afla şi palatul măriei 
sale. Lefegiii erau aşezaţi în bărătci şi săivane cu cea mai 
straşnică rânduială. 

Dincolo de şesul cel mare al Bârladului şi al Racovei, se 
clădiseră alte taberi, pe dealul Cetăţuii. 

Acolo, în pisc, în cetăţuia de pământ şi parcane de lemn, se 
aflau rânduite puştile, cu nemţii. Boii care purtau acele 
arme grele de bronz, pe căruţe joase cu roate scunde, 
păşteau în imaşurile apelor, cu bouarii şi haidăii lor. 
Jugurile, proţapele şi tânjelile erau înşirate la odăile 
Cetăţuii. Când primea căpitanul de nemți poruncă de 
mişcare, apoi un pristav anume rânduit dădea glas din 
surlă, din vârful dealului, şi bouarii prindeau a mâna boii 
porumbi spre drumul care se chema al puştilor. 

Într-o lature a dealului Cetăţuii, spre asfinţit, la Valea 
Grajdurilor şi în Poiana Cailor, făcea popas cu rândul 
călărimea domnească din Ţara-de-Sus. Înspre Chiţoc, se 
perindau călărimile din 'Ţara-de-]Jos. Pe pârăul Vasluiului, în 
sus, îşi căutau loc slujitorii boiereşti. 

Unde-şi vor fi găsind loc, în preajma lui Vodă, acei boieri 
care veneau cu slujitorii lor la vederea măriei sale, era greu 
de înţeles chiar în acea vreme. Numai cel care vede cu ochii 
lui poate pricepe câtă lume se poate strânge la un loc într- 
un târg ca Vasluiul. Câte case durate poate avea târgul 
Vasluiului? Târgul Vasluiului poate avea trei sute de case. 
Din aceste trei sute de case, multe sunt dugheni, pe uliţa 
care se chiamă a neguţătorilor. Din vechi zile, de când nu 
mai ţine nimene minte, aceste dugheni s-au fost întemeiat 
cu neguţători de strânsură, fiind aice loc de popas pentru 
oierii care trec de la munte la şesuri şi pentru muntenii 
care vin să caute pâne, precum şi iarmaroc pentru 
gospodarii din tot ţinutul. Aici îşi aduc prisăcarii mierea şi 


ceara; şi răzăşii caii şi vitele cornute; şi păcurarii brânza şi 
seul şi lânile oilor. Şi plăieşii draniţa; şi olarii oalele; şi 
lingurarii lingurile şi scafele. Aicea vin coropcari de la 
Cetatea Albă cu mărunţişuri scumpe, mărgeanuri, 
hurmuzuri şi cercei. Aicea-şi fac loc neguţătorii de marfă pe 
picioare, care cumpără boi moldoveneşti să-i ducă cine ştie 
unde în [ara Nemţască, dincolo de Ţara Lehiei şi Litvă, la 
mama dracului. Aici vin neguţători de la Levant cu arme de 
preţ şi surguciuri. Şi braşoveni cu stofe, cuşme şi arme de 
rând. 

Dar negustorii de mied, vin şi vinars şi bere, unde credeţi 
domniile voastre că-şi caută aşezare pe două-trei săptămâni 
în vremea acelui iarmaroc mare de la Sânziene? Şi cu toate 
aceste mai încap şi boierii măriei sale, şi răzăşii chiaburi, şi 
mulţi alţii, care sunt în trecere având de-a face cu logofeţia 
domnească, şi şoltuji şi pârgari care vin la poruncile lui 
Vodă, şi pricinaşi care se strâng la judeţele Divanului măriei 
sale. 

Ca să ajungeţi la târgul Vasluiului, trebuie să cunoaşteţi 
domniile voastre ţinutul Vasluiului şi drumurile acestui 
ţinut. 

Nu este pe lumea asta ţinut mai frumos, credem noi, 
vasluienii. Dealuri cât lumea asta: parcă te sui în cer; şi văi, 
parc-ar fi să te cobori la iad. Dealuri cu păduri şi văi cu ape 
line. Pe aşezături potrivite, sate. Pe costişe, ogoare, în 
şesuri, imaşuri bogate. Intră răzăşii în marginea codrului şi 
fac poieni pentru prisăci. Cât poate omul zvârli cu barda de 
jur-împrejurul său, din locul ce şi-a ales, atâta curătură 
face. Din scorburile copacilor întocmeşte ştiubeie. Din 
trunchiuri, temnic, bordei şi şopron. Ş-apoi se vede la târg 
ce fel de miere au vasluienii, ce fel de ceară şi ce fel de 
mied. Nu s-a aflat de aşa ceva nici la tătari, nici la turci, nici 
la unguri; nicăieri pe lume nu s-a aflat aşa ceva. Să guste 
Maica Domnului acea miere în grădinile raiului. Şi să beie 
acel mied sfântu Pahomie. Şi sfântu Petrea să aprindă făclii 
împrejurul Scaunului Împărăției, unde stă Domnul 


Dumnezeu cel din veac, având la dreapta sa pe fiul său cel 
prea iubit Isus Hristos. 

Care drum? Care şleah? Nu se află aicea nici un fel de 
drum şi şleah cum are măria sa în [ara-de-Sus. Sunt cărări 
şi sunt poteci. Când se moaie prea tare poteca de ploi, faci 
mai pe la deal. Când se învârtoaşă şi ameninţă să bată 
copitele cailor noştri, o luăm mai prin mlaştină. Unde a fost 
baltă astă-primăvară, acuma-i numai bine pentru copitele 
cailor noştri. Pe urmă să vă spun ceva. Caii noştri îs cai 
robaci. Te scot de la orice nevoie. Greu de umblat cu 
piciorul pe dealuri, văi şi rătăcăni. Dar calul, săracul, te 
scoate orişiunde. lar cai avem noi de nu le mai ştim 
numărul. Le dăm drumul în ceairuri. Şi când ne trebuie, ne 
ducem şi-i prindem cu arcanul. Le curăţim cozile şi coamele 
de scai, îi mai tuşinăm în frunte, le mai dăm de câteva ori cu 
şumuiacul pe spinare ca să le strălucească părul, punem pe 
ei tarniţa ş-apoi ne putem înfăţişa astfel şi la Vodă. Dar 
altfel, pentru treburile noastre mărunte, de la un sat de 
răzăşi la alt sat de răzăşi, ori până la sfânta biserică pe 
celalalt, deal, ori în pripor la ţintirim, ori peste vale ca să 
ne-aducă un copil sita cea deasă de la cumătra - ce nevoie 
mai avem de tarniţă şi pocladă? Încălicăm de-a dreptul pe 
păr; ne ducem, ne întoarcem şi ne-am făcut treaba. 

Grăiesc unii şi alţii că măria sa Ştefan-Vodă a luat obicei 
să-şi facă taberele sale aicea la noi, pentru nişte gânduri 
anumite ale măriei sale. Aicea, ai noştri oşteni în leafă şi 
slujitori de ţară ne mişcăm cu uşurinţă şi-n voie, cunoscând 
cotloanele, râpile, poienile, rătăcănile, ascunzătorile, 
printre nişte codri merei pe care nici noi nu-i cunoaştem 
întru totul lui tot; pe când o oaste străină, cum ar fi ordiile 
ismailitenilor, nu poate umbla fără primejdie prin asemenea 
loc. Ce-ar putea păgânii să facă şi să aleagă dintr-asemenea 
maţe încurcate? Vodă cu ale sale oşti s-ar afla în asemenea 
ţinut ca într-o cetate. Greu să vii la cetate; primejdios s-o 
ocoleşti lăsând-o în urmă. 


Dar noi vasluienii credem că nu-i adevărat că întocmai 
asta ar fi socotinţa măriei sale. Alta nu poate fi - decât că-i 
place măriei sale aicea la noi. Îşi pune măria sa tabăra când 
se rumenesc căpşunile în poieni şi iese urda dulce de la 
stâni. Stă până ce se coc merele domneşti şi iese must nou, 
carele sfârâie în gură când îl bei după pastrama de 
bărbăcuţ noaten. 

Mai este şi alta, că are măria sa aicea îmbielşugare pentru 
oştile sale. Are pită, brânză şi carne, câtă pofteşte. Pe lângă 
ce are ţinutul nostru, se împlineşte cu de toate din sus şi din 
jos. Din sus, pentru că oierii au poruncă să nu ocolească 
taberele sale; şi din jos pentru că bârlădenii şi grânarii de la 
marginea pustiei ştiu că marfa lor are preţ mai bun aicea 
decât aiurea. Vistieria măriei sale Ştefan-Vodă nu-i 
niciodată, goală. Oier, plugar, pescar, podgorean - fiecare 
ştie că-şi primeşte dreptul său în bani buni. 

Lucru vrednic de văzut este la vistieria măriei sale când 
vin căpitanii să ieie lefile şi când se înşiră după aceea 
curtenii, nemți, panţiri, dorobanţi, lipcani, tătăraşi, hânsari 
şi alergătorii la cetăţi, de-şi primesc banul domnesc. Se 
închină toţi cu cuşma în mână la căpitan, îşi primesc 
simbria, se închină iar şi se duc. În acea zi îmi place mie să 
văd cum beau nemţii bere, şi moldovenii vin, şi cazacii şi 
tătăraşii mied. Cum se veselesc şi cântă care de care, până 
ce se îmbată de rămân chiori şi surzi. În acea zi nici un 
oştean n-are voie să poarte la sine fier ascuţit. 

Ci şi mai mult îmi place când vin călăreţii din plai şi de sub 
munte, de-şi încură caii dinaintea măriei sale şi măria sa 
iese şi-i priveşte, ş-apoi îi întreabă de una, de alta, ş-apoi le 
cercetează armele. Aceşti plăieşi, ca şi toţi ceilalţi răzăşi 
moldoveni, nu primesc lefi de la vistieria măriei sale, şi nici 
nu le trebuiesc lefi; căci ei au scutiri şi foloase, primesc 
Moşii, şi au şi alte socoteli cu măria sa, fiind oameni de 
baştină în această Ţară a Moldovei. 

După ce s-au arătat măriei sale, aceşti răzăşi îşi scot din 
desagi fedeleşele şi merindea. După ce ospătează şi închină 


în sănătatea măriei sale, apoi aduc în pajiştea unde au făcut 
popas pe unul de-al lor cu cimpoiul; şi întemeiază danţ şi 
petrecere, după cum li-i feleşagul muntenilor mai ales. Nu 
se duc la crâşmă, căci şi-au adus al lor; nu le trebuie ţigan 
cu ceteră, căci au cimpoier. Dac-aş fi neguţător, nu mi-ar 
plăcea. Dar fiind şi eu răzăş de la Prut, de dincolo de 
Bârlad, îmi place, căci şi la noi, pe valea Ialanului, aşa a fost 
datina din neam în neam: să ne deprindem a lua, iar de dat 
să nu dăm decât la mare nevoie. Se spune despre unii 
dintre noi că punem brânza în sticlă şi dăm oţet mâţii, dar 
asta nu-i adevărat. Oricât de cărpănoşi am fi, asta nu facem. 
Ne place viaţa dezmierdată, dar cu cuviinţă. lar la 
iarmaroace nu ne place să ieşim în frunte cu beţie şi chiote, 
fiindcă suntem neamuri şi ne ruşinăm s-ajungă zvon de 
asemenea fapte la urechile măriei sale. 

— Cum te chiamă pe domnia ta? Văd că eşti de neam şi ai 
slujitor. 

— Mă chiamă Ionuţ. 

— Să fii sănătos. laca, aicea, la moara asta a mea pe apa 
Bârladului, stau în popas unu şi alţii, ducându-se la Domnie, 
ori venind de la Domnie. Îi văd, îi aud vorbind, şi m-am 
deprins a-i deosebi, care-i aşa şi care-i aşa. Pom şi pom; om 
şi om. Vei fi fiind flămând? Nu pari. 

— Ba-s flămând, moş Irimie. 

— Ştii cum mă chiamă? laca asta mi-i de mirare. 

— Ştiu, căci n-am uitat de când am mai fost aicea, acuma 
câţiva ani, cu părintele meu. 

— Aşa? Atuncea-i bun. Socoteam că să fii vreun vrăjitor: 
dar eşti prea tânăr. Care-i numele părintelui domniei tale cu 
care zici că ai poposit cândva aici? 

— Comisul Manole Păr-Negru. 

— Ei, atuncea te ştiu. Dar dacă nu mi-ai fi spus, nu te-aş fi 
cunoscut. Erai un copil ş-acu eşti bărbat. Vei fi fiind acela 
căruia îi zice şi Jder, fecior al lui jupân Manole. 

— Eu sunt ş-acela, moşule. 


— Hm! Apoi iaca. Îmi pare bine că te văd, după câte am 
auzit. Văd că le pare bine ş-acestor gospodari răzăşi cu care 
stai la taifas. Eu zic aşa: că să pun deoparte un mertic din 
fruntea făinii. Om cerne şi prin sită ş-om pune în ceaun. 
Aista-i mălai din sămânţa tătărască; pot zice că n-are coajă; 
face mămăliga ca aurul. Aceşti gospodari or priveghea să 
fiarbă bine şi eu mă pun în ciobacă şi mă duc într-un loc pe 
iaz unde îmi am vârşele. Aduc vreo câteva plătici şi vreo 
câţiva caraşi. Îi spintec, îi curăţ, le dau sare şi-i pun pe 
cărbuni. Ce zici? 

— Ce să zic, moşule? Zic bine. La asemenea bunătate, oi fi 
eu cel mai harnic. 

— Apoi aşa om face. Pân-atuncea, ia şi domnia ta o leacă 
de brânză ş-o bucată de pită de la aceşti gospodari. Şi să-ţi 
spun cum îi în ist an tabăra măriei sale. S-au sporit oştile; şi 
s-aude că să vie şi ungureni, şi leşi. 

— N-aş crede. 

— Ba să crezi. Căci s-au tot purtat solii, ba din colo, ba din 
colo. Acu două săptămâni am auzit de unul care a mai fost. 
Îi zice Suhodolski. S-aude că să vie şi de la Veneţia un popă 
papistaş. Acela aduce eu dânsul şapte căruţe cu şapte 
antale, dar nu cu vin, ci cu galbini de aur. 

— Mai degrabă şapte poloboace de vorbe, moş Irimie. 

— Ba să ştii că ai dreptate. Tot s-aude că vin oşti şi bani de 
la crai şi împărați, ca să sprijine pe Ştefan-Vodă; căci lui 
Ştefan-Vodă i s-a arătat în vis Maica Domnului şi i-a 
poruncit aşa: „Scoală, Ştefane-Voievoade, şi apucă sabia 
pentru fiul meu prea iubit!” Şi de-atuncea Ştefan-Vodă a 
apucat sabia şi a bătut război cu păgânii în Ţara 
Muntenească. I-a răzbit şi s-a întors cu mare dobândă. 
Acuma-şi creşte puterile, îşi sporeşte oştile şi s-a duce iar. 
Ce nevoie are să împartă cu alţii câştigurile? Bate 
Ţarigradul şi-l pradă şi pe urmă nu-i mai trebuie nimica. Eu 
aş zice să mai iei şi de la istalalt gospodar un picior de găină 
friptă, până ce-oi aduce eu peştele. Dar mai întâi trebuie să 
dau la o parte făină şi s-o cern. În ist-an măria sa şi-a aşezat 


curtenii drept în coama dealului. Ş-apoi când bat dobele şi 
sună surlele, eu ies în prag şi-i văd de-aici. Atuncea ştiu că a 
ieşit măria sa calare. Se duce la Cetăţuie, ori aşteaptă să vie 
boierii să i se închine. Fiecare boier cu pâlcul său. În urmă, 
când sună iar surlele, ştiu că măria sa se întoarce, şi 
stolnicii se bat cap în cap la palat, ca să-i întindă masa. 
Peşte dulce ca în iaz la mine, nu ştiu dacă mănâncă măria 
sa. Am să prind odată anume pentru masa domnească. Dar 
de-atâţi curteni ştiu că n-ajunge nici pe-o măsea măriei sale. 
Trebuie să mă duc eu singur şi să i-l pun în mână lui Vodă. 
Mai ia de dincolo ş-o plăcintă, jupâne Ionuţ; ţi-a prinde bine. 
Ce nu s-a întemeiat, ist-an, acolo în preajma curților măriei 
sale? S-au adâncit beciurile ca să încapă vinul. Au venit din 
ţinut toţi ceteraşii; se iau la întrecere care de care. Ş-apoi 
nu ştiu de unde s-a pripăşit ş-un bărbier talian. În fiecare 
dimineaţă se duce la măria sa şi-l ferchezuieşte. Apoi în 
dughenile cele vechi, s-au adaos neguţători veniţi din Ţara 
Ardealului. La aceia să vezi domnia ta cuțite şi săbii. Dar 
mai ales şi mai ales a ieşit de la Domnie o poruncă să vie 
aici la tabăra de la Vaslui, câţi fauri sunt; ş-apoi au venit câţi 
fauri ţigani sunt pe lumea asta şi au întins foile şi suflă din 
foi; dac-ar fi noapte ai vedea vetrele şi jarurile lor ca stelele, 
înşirate pe coborâşul dealului mai la vale de nemți. Şi pe 
fiecare nicovală bat ciocane şi barosuri, de nu se mai aude 
nici în cer, nici în pământ. Bat şi fac vârfuri de suliţi şi 
săgeți, şpăngi şi săbii, pinteni şi zăbale - mă rog, câte nu 
trebuiesc la o oaste ca asta? Şi s-au adaos şi alţi neguţători 
veniţi de la laşi, cu straie şi podoabe pentru feciorii de 
boier, ca domnia ta; şi meşteri de la Bistriţa care-i lucrează 
ceva în taină măriei sale. 

— Nu se ştie ce. 

Iaca, acuş cătră sară, este un ceas când intră măria sa la 
rugăciune, în paraclisul curţii. Atuncea bate clopotul la 
paraclis şi stau toate în târg şi în tabără. Talianul îşi pune 
briciul deoparte. Ţiganii îşi acopăr vetrele cu spuză. 
Crâşmarilor le-a săcătuit izvorul băuturii. Oştenii nu mai 


umblă. Toate stau pe loc un sfert de ceas ori o jumătate de 
ceas, până ce bate clopotul iar. Atuncea toate pornesc din 
nou. 

Chiar aşa de grăbit vei fi fiind domnia ta? Parcă ziceai că 
ţi-i foame. Atuncea, dac-a binevoi Dumnezeu, a fi pe altă 
dată. Altfel ce să zic? Frumos murg ai şi-l grijeşte bine 
slujitorul domniei tale. 

În vreme ce moş Irimia se învârtea cu astfel de vorbe 
împrejurul lui Jder, la moara Caprei, în siliştea târgului 
Vaslui, în vreme ce apa curgea din lăptoc şi roata cu cupe se 
învârtea şi râşniţa hârâia, întovărăşind descântecele 
meşterului morar. 

— La curtea domnească din târg, în chilia de lângă 
paraclis, prea cuviosul părinte Amfilohie stătea la sfat de 
taină cu dumnealui postelnicul Ştefan Megşter. 

Din cele ce-i spunea postelnicul, părintele arhimandrit 
înţelegea că întâmplările se desfăşuraseră cam aşa cum 
bănuise cuvioşia sa. 

— Mi-ar fi părul mai bine să nu fii nici domnia ta proroc, 
postelnice. 

— Bucuros aş fi fost şi eu să nu fiu, cuvioase părinte 
Amfilohie. Însă de când îl văd şi-l cercetez pe măria sa 
Alexandru-Vodă, am putut băga de samă la el câteva lucruri 
ciudate. Nu s-a putut uita în ochii mei, drept, niciodată. 

— Asta o are de când era mic. 

— Se-nţelege; cu asta s-a născut, părinte Amfilohie. Cum 
se află în sămânţa grâului toate puterile de a răsări, a înflori 
şi a rodi, aşa în sămânţa omenească se află puteri ori 
scăderi; cum zice şi învăţătura din veac: „ce mi-i scris în 
frunte mi-i pus”. Asta e o taină pe care Dumnezeu n-a 
dezvălit-o încă oamenilor şi nu putem şti de ce i-i dat lui 
Ştefan-Voievod să n-aibă noroc la pruncii săi, pe când măria 
sa se bucură de toate harurile împărăteşti. Are pe obrazul 
său măria sa Alexandru-Vodă semne: mai întâi i-s dinţii rari, 
mărunți şi galbeni; al doilea i se vede în marginea ochiului 
drept, sub frunte unde începe nasul, o pată albăstrie căreia 


moaşele îi zic „muscă”. Aceste amândouă semne arată 
slăbiciune a trupului. Din obrazul măriei sale se vede că din 
orice îşi „face sânge rău”, cum zice prostimea. Faţa 
obrazului său e veştezită de fiere. Aşa că tot lăuntrul i se 
hrăneşte din amărăciunea asta. N-are linişte a sufletului 
său cum n-are linişte apa. De mirare mi s-a părut că s-a 
putut împrieteni asemenea fire cu Ionuţ Jder. 

— N-a fost prietinie, postelnice. 

— Într-adevăr; s-a văzut asta. 

— Eu, însă, adăogi călugărul, n-am crezut, totuşi, că va 
îndrăzni să lovească pieziş în chiar părintele său. 

— Aicea s-a părut că am fost eu proroc. Dar n-am fost 
proroc. Este un prag, din sufrageria de aici înspre cămara 
Domnului. După ce se scoală de la masă, Vodă trece întâi 
pragul şi îndată după dânsul urmează Săndrel. Am băgat de 
seamă că măria sa Săndrel-Vodă se împiedică de prag. 
Neavând luare-aminte, n-are nici legătură în judecăţile sale 
şi nu poate cumpăni ce faptă cumplită pune la cale. I s-a 
năzărit asta. 

— S-a şi grăbit să puie la cale asta. 

— Da-da, îngână părintele Amfilohie; astfel a pierit 
Alvanitul, care a fost ani şi ani caraulă la iatacul stăpânului. 
I l-a cerut măriei sale acuma şase luni, când s-a aşezat la 
Bacău. Cu aşa vorbe dulci s-a împleticit în jurul părintelui 
său, încât măria sa i l-a dat. Acuma Vodă are să afle că 
Atanasie Alvanitul nu mai este. Ce-avem să-i răspundem? N- 
avem să-i răspundem nimic, ori avem să-i răspundem o 
minciună, şi ne-a ierta Dumnezeu. Şi dac-ar fi numai asta! 
Dacă l-ar opri o spaimă ori frica de Dumnezeu! 
Amenințarea rămâne, până ce Vodă, cunoscând şi văzând, 
ar putea fi cuprins de scârbă ca de moarte. M-am gândit să 
înlătur din calea acestui prunc ispita. Săndrel n-are linişte 
mai ales din pricina lui lonuţ Jder, care mie mi-i cu osebire 
drag, postelnice Ştefane. De ce mi-i cu osebire drag, poate 
ai să afli şi domnia ta într-o zi. Mă gândesc să i-l scot din 
cale; să nu-l mai vadă o vreme; aşa poate i s-a alina zavistia 


şi ura. Aşa, cum îi iese înainte Jder - Alexandru-Vodă parc- 
ar fi un taur ş-ar vedea roş. Cred c-aţi făcut cele de cuviinţă 
mortului. 

— 1 se fac toate după jurământ; a rămas în seama 
monahului. Nici n-ar putea face altfel, căci altceva mai de 
preţ decât sufletul n-avem. 

— Da-da. Mă gândesc, postelnice, că s-au strâns 
împrejurul măriei sale dregători şi oşteni de credinţă. Pe 
unii i-a aflat măria sa, după darul pe care-l are dea 
cunoaşte oamenii, orb fiind numai pentru sânge din sângele 
său. Pe alţii ştie să-i cunoască; pe Săndrel nu-l cunoaşte. Pe 
unii, deci, i-a aflat măria sa; pe alţii eu şi i-am agonisit 
măriei sale. Toţi aceşti credincioşi ai Domniei sunt ca nişte 
braţe ale măriei sale. Dacă stârpeşti un asemenea 
credincios, stârpeşti din puterea măriei sale. Azi înlături pe 
unul, mâni înlături pe altul. 

— Măria sa rămâne tot cu mai puţini, tocmai acuma când 
are nevoie să fie sprijinit de toată suflarea. Îmi poate veni 
rândul şi mie, să fiu şi eu stârpit. 

— Părinte Amfilohie, mâhnirea cuvioşiei tale te duce prea 
departe cu gândul. 

— Ştiu, însă la carte scrie aşa: „Cei răi n-au pace”. 

Postelnicul Ştefan a suspinat şi n-a mai dat răspuns. 

În tăcerea ce s-a întins în chilia arhimandritului, s-a auzit 
de alăturea, din paraclis, pasul eclesiarhului care se ducea 
să aprindă candela de la icoana unde se ruga în toate zilele 
Vodă. Era o icoană din dreapta altarului: Maica Domnului 
cu pruncul la sân, şi tot în laturea stângă a naosului un 
sfântu Gheorghe străpungând balaurul, zugrăvit anume pe 
un prapor pentru măria sa. Acel prapor, sub care umbla 
totdeauna Ştefan-Vodă în bătălie, se afla aşezat în acelaşi 
loc sfinţit, cu candelă aprinsă în preajma lui. Printr-o 
ferestruică ce despărţea chilia arhimandritului de paraclis, 
se puteau vedea şi urmări mişcările domoale ale 
eclesiarhului. Amândoi bărbaţii au stat nemişcaţi tot timpul 


cât s-a îndeplinit această slujbă. Slujitorul bisericesc a lăsat 
paraclisul luminat de steluţele candelelor şi s-a dus. 

— Vodă e în palat? A întrebat postelnicul. 

— Ba e dus la plimbare până la Rediu. Vede acolo pe 
căpitanii de răzăşi şi mazili de la Lăpuşna. La vremea 
rugăciunii se întoarce. 

S-a auzit zgâriind cineva la uşa scundă a chiliei. 
Eclesiarhul care luminase paraclisul şi-a vârât numai o clipă 
capul prin deschizătură. 

— Sărut dreapta, părinte. Înştiinţez, după porunca ce mi- 
ai dat, că a venit şi aşteaptă comisul cel tânăr. 

— Pofteşte-l să intre, părinte Emilian. 

Jder a păşit cu grăbire din umbră, ca să sărute mâna 
arhimandritului. Postelnicul Ştefan s-a ridicat în picioare şi 
i-a ieşit întru întâmpinare. Când s-a desfăcut de 
arhimandrit, Jder s-a simţit cuprins şi sărutat. Înălţându-şi 
fruntea, i-a privit pe rând şi le-a zâmbit. Arhimandritul îl 
măsură de la picioare şi până la creştet, clătinând din cap. 
Cresc copiii şi se fac bărbaţi şi mâni vor fi şi ei cărunţi. 

— 'Te duci, postelnice? Întrebă cuvioşia sa cu glas moale. 

— Mă duc şi mă întorc mai târziu. 

— Da. Mai avem de vorbit. 

Ştefan Meşter înţelegea că trebuie să plece. Pe obrazul 
arhimandritului părea că s-a lăsat o ceaţă şi în glas îi suna 
ca o coardă a întristării. 

După ce au rămas singuri, părintele Amfilohie a început a 
se plimba pe dinaintea lui Jder prin chilie. Uneori se oprea; 
apoi îi dădea ocol. Însfârşit îi puse mâna pe umăr şi-l duse la 
un jilţ, îndemnându-l să steie. 

— Ascultă, Ionuţ, de câtăva vreme am o întristare şi 
trebuie să vorbesc cu tine. 

Jder se îndreptă din şale în jilţul în care stătea. Pentru 
întâia oară arhimandritul îi vorbea aşa, ca unui prunc pe 
care l-ar fi avut totdeauna lângă sine. Era ca o apropiere şi 
ca o îmblânzire în acel cleric pe care Jder îl socotise 
totdeauna închis în sine ca o cetăţuie. Acuma cătră acea 


cetăţuie se lăsa o punte. Şi dincolo de punte zărea un 
zâmbet. 

— Spune-mi cum a fost întâmplarea cu Doamnele Radului- 
Vodă, la Cristeşti. Să nu uiţi nimica. 

— Spun întocmai, părinte arhimandrit. 

S-a aşezat şi cuvioşia sa Amfilohie în alt jilţ, în apropierea 
lui Jder, aşa ca să-l poată priveghea şi ceti dintr-o lăture. 

Ionuţ Păr-Negru a spus tot. 

— Aşa, a încuviinţat părintele Amfilohie. Acuma să-mi spui, 
Ionuţ, ce-ai socotit tu. 

— N-aveam a socoti nimica, părinte Amfilohie. După ce mi- 
a deschis ochii dumnealui postelnicul Ştefan, am înţeles că 
trebuie să-mi apăr fiinţa. De aceea l-am ţinut în viaţă pe 
Alvanit până ce s-a mărturisit. 

— Bine, lonuţ. Asta-i faptă creştinească, să nu leşi să se 
prăpădească, aşa, un suflet de creştin. 

Jder rămase mut, cu fruntea întunecată. 

— Nu-i aşa cum spun eu, lonuţ? 

— Nu pot minţi, părinte Amfilohie, mărturisi cu umilinţă 
Jder. Nu i-am îngăduit mărturisirea pentru asta. Ci am vrut 
să mă apăr. Am fost acolo, de faţă, cu părintele Nicodim, 
trei boieri. A fost un muntean, Gavril Bârliba, care i-a pus 
mâna sub ceafă Alvanitului. Au fost şi slujitorii noştri: al 
meu - Gheorghe Botezatu, şi al postelnicului: unul Grigore 
Doda. Toţi aceştia au cunoscut şi ştiut că Atanasie Alvanitul 
a fost caraulă de credinţă luminăţiei sale Stefan-Vodă, iar 
acuma de câtăva vreme e la curtea din Bacău, în slujba lui 
Alexăndrel-Vodă. Chiar dacă nu se va fi auzit ce anume a 
rostit la urechea părintelui Nicodim acel Alvanit, şi tot era 
uşor de înţeles că nu poate vorbi decât de stăpânul său, pe 
care l-a purtat în braţe şi pe care-l slujeşte ca un câne 
credincios. Era destulă dovadă şi asta: că l-a mărturisit pe 
acel cineva, care nu putea fi decât stăpânul său, cum că l-a 
pus şi l-a îndemnat şi i-a poruncit să lovească straja 
Doamnelor; dar şi Bârliba, care-l sprijinea de sub ceafă, şi 
alţii care erau în preajmă, au auzit desluşit numele lui 


Săndrel-Vodă, încât nu mai poate fi nici o urmă de îndoială. 
Părintele Nicodim e legat de taina mărturisirii; dar ceilalţi 
sunt slobozi a spune ce au auzit. 

Părintele Amfilohie se ridică din scaunul său şi veni cu 
mare nelinişte în faţa lui Jder. 

— Ce vrei să faci tu cu dovada asta? Ce nevoie este de 
asta? Ca să se afle şi s-ajungă la urechile măriei sale! Să 
cadă măria sa la pământ, nebunit de greață şi ruşine? N-ai 
văzut ce-a făcut Alvanitul, ca să i se prăpădească fiinţa şi 
fapta? Tu vrei să ridici urgia asta asupra Domnului tău? Ca 
să vadă că nu mai are nici o nădejde în întâiul său născut? 
Mai mare pedeapsă nu poate fi pentru un voievod creştin 
decât să i se stângă pomenirea în ruşine. 

— Părinte arhimandrit, se răsuci Jder în locul său, fapta 
mea n-am făcut-o pentru asta. Nu vreau să ştie nimeni altul 
şi nici măria sa. Şi eu şi toţi cei care au mai fost de faţă 
acolo ne-am legat să nu scoatem cuvânt. Numaicât măria sa 
Săândrel trebuie să afle că ştim. Ca să se liniştească şi să 
putem şi noi hălădui. 

— Copile, crezi tu că se linişteşte? 

— Am eu credinţă, părinte arhimandrit, că are să-i fie 
frică. 

— De unde ai tu încredințarea asta? 

— Părinte arhimandrit, eu îl cunosc. 

— Fie cum spui; curând am să aflu anume ce poate ieşi de 
aici. Am socotit până ce-oi afla ce poate ieşi de aici că ar fi 
nimerit lucru să înlătur prilejurile. Trebuie să pleci de la 
vederea lui Săndrel-Vodă şi să ieşi din ţară. 

— Să fug? 

— Nu să fugi. 

— Atunci mă izgoniți? Tresări Jder. Asta-i plata ce mi se 
cuvine? Te rog cu umilinţă, prea cuvioase părinte, să mai 
îngădui. Poate pot să fiu bun la ceva măriei sale. 

— Ascultă, Ionuţ, grăi blând arhimandritul; totdeauna ai 
fost bun la ceva măriei sale. lar măria sa a cunoscut unele 
fapte săvârşite de tine, pentru că le-a văzut singur, ori 


pentru că a fost cine să le aducă la cunoştinţa măriei sale. 
Tu n-ai ştiut până acuma că s-a aflat cineva lângă Vodă, care 
a privegheat fiinţa ta cu luare-aminte. 

— Să fie asta cu adevărat? Întrebă cu îndoială Jder. 

— Adevăr adevărat. 

— Atunci pot înţelege că folosul meu e mai mic, deoarece i- 
a fost sporit preţul faţă de măria sa. 

— Eşti semeţ, Jder. Ai tu destul preţ; însă domnilor şi 
crailor e bine să li se deschidă ochii, ca nu cumva să 
nedreptăţească. Dacă puterea domnească nu se aşează pe 
dreptate, atuncea e ca şi cum s-ar aşeza pe năsip. Am fost 
eu deseori lângă măria sa, trăgându-i luarea-aminte spre 
tine. Cu dreptate; însă şi pentru altă pricină pe care nimene 
n-a cunoscut-o. Acuma a venit vremea s-o cunoşti tu. Nu te- 
ncrunta. Nu vrei s-o cunoşti? 

— Ba sunt doritor s-o cunosc, părinte arhimandrit. 

— Atunci ai s-o cunoşti. A venit vremea, căci ai ajuns la 
bărbăţie. Îmi place cum te porţi, cum mă cercetezi şi mă 
priveghezi cu îndoială. A venit vremea, căci am nevoie să te 
încredinţezi că plecarea pe care ţi-o cer purcede tot din 
dragostea mea. Între mine şi tine este o legătură de sânge. 

Jder rămase neclintit, fără să pară mişcat. Arhimandritul 
urmă, privind dintrodată în depărtare şi-n trecut. 

— Noi Şendreştii din viţa lui Haralambie Şendrea am fost 
la casa părintească şase. Cinci băieţi ş-o copilă. Eu şi soră- 
mea Oana eram cei din urmă născuţi. Oana era mezina. 
După obiceiurile boierilor, tatăl nostru vornicul Haralambie 
a înzestrat pe fraţii noştri cei mai mari. Dintr-a cincea parte 
a averii, pe care şi-a tras-o deoparte, a făcut rânduială 
pentru sufletul său, pentru mine şi pentru soră-mea Oana. 
Pe noi amândoi domnia sa ne-a hărăzit lui Hristos şi vieţii 
monahiceşti. Pe mine m-a trimes la ascultare la Sfântu 
Munte al Atonului şi am învăţat carte la Sfânta mănăstire 
Vatopedi, unde s-a aflat ucenic şi măria sa Ştefan-Vodă, pe 
când era fecior tânăr şi părintele său Bogdan încă n- 
ajunsese a apuca moştenirea Moldovei. Amândoi am învăţat 


la Vatopedi şi de-atuncea am rămas prietin statornic al 
măriei sale. Iar când a venit timpul să vie măria sa la 
dreptul său, m-a chemat şi i-am fost sfetnic. l-am rămas 
până în ziua de azi sfetnic, cum se vede. Soră-mea Oana a 
fost trimeasă la o mănăstire de maici, în râpa Nistrului, în 
ţinutul Lăpuşnei. Se vede că bietei soră-mea i-a fost rămas 
dragă lumea cu ale sale încântări şi i-a venit greu să se 
supuie hotărârii vornicului. Dar n-a avut ce face, fiind 
părintele ei stăpân asupra fiinţii şi vieţii ei. În tulburările 
acelei vremi, bătrânii noştri s-au prăpădit, şi soră-mea 
Oana, după numele de monahie Olimpiada, s-a desfăcut de 
mănăstirea unde îşi luase metania şi a nimerit la o altă 
mănăstire, mai în pustie, cătră părţile tătărăşti. Acolo s-a 
întâmplat să cunoască pe un oştean, care i-a fost drag, şi 
Dumnezeu, care are toată mila asupra făpturilor sale, i-a 
îngăduit să păcătuiască, fiindcă pustiirea ei fusese hotărâtă 
în silă. Totuşi, după acea puţină bucurie de dragoste, a 
rămas ruşinată şi întristată şi i s-a zdruncinat sănătatea. 
Pruncul pe care l-a născut în durere şi umilinţă ai fost tu. 
De aceea tu ai fost orfan de maică din ceasul naşterii tale; 
iar maica ta s-a grăbit să treacă acolo unde nu mai este nici 
bucurie, nici întristare. Ştiind că i se apropie ceasul morţii, 
a dorit să mă vadă pe mine şi mi-a trimes răspuns la Aton, 
printr-un călugăr pribeag. Poate încă nu ştii că este o 
rânduială în mănăstirile noastre răsăritene, că umblă 
monahii fără încetare din loc în loc, pentru canon ori slujbe 
poruncite. Se duc, se-ntorc, poartă veşti şi cărţi, aduc ştiri 
din ţările cuprinse de puterea lui Antihrist, şi lucrează 
pentru izbânda creştinătăţii, pe care Domnul Dumnezeu o 
are poruncită. Deci a venit monahul şi m-a înştiinţat la Aton 
că soră-mea Oana mă doreşte, nemaiavând multă vreme de 
petrecere în această lume. Am venit, am căutat-o şi am 
găsit-o. Mi s-a mărturisit şi mi-a cerut iertare. Şi mi-a spus 
că pruncul său se află în Ţara-de-Sus, şi Dumnezeu l-a 
priveghea ca să ajungă sub braţul părintelui său. Am 
îmbrăţişat-o şi ne-am despărţit pentru totdeauna în lumea 


pământească. Şi de atunci, de departe ori de aproape, am 
avut grijă de tine. Porţi numele de fecioară al mamei tale şi- 
mi eşti nepot. Te-ai arătat din pruncie destoinic la 
meşteşugul armelor şi prin asta ţii de tatăl tău, comisul 
Manole. Dar mintea o ai de la neamul mamei care te-a 
născut. 

Arhimandritul Amfilohie tăcu. Se-ntoarse oarecum de 
departe căâtră nepotul său. 

— Mama mea a fost jupâneasa Ilisafta, murmură Jder fără 
a-şi îndulci privirile şi trăsăturile feţei. 

— Ştiu, Ionuţ, urmă cu blândeţă arhimandritul. Ai avut de 
la comisoaia Ilisafta toată mila. Dumnezeu are să-i ţie în 
samă fapta cea bună, la judecata din urmă. Dar fiinţa ta ea 
acelei păcătoase iertate, care te-a zămislit din dragoste şi a 
pus în tine tot ce aitu bun. Când râzi ori plângi, când 
făptuieşti ori cugeţi, se află în tine o parte din fiinţa ei. 
Naşterea ta se cuvine să rămâie taină, ca să nu ruşinăm 
pomenirea morţilor; însă eu şi cu tine e bine ca s-o ştim. 

Jder clătină din cap; 

— Da. 

Părintele Amfilohie îl privi cu îndoială. 

— Aş dori să simt în tine ceva din sufletul bietei mele 
surori. 

Jder rămase privind tot în gol, cu luminile ochilor umbrite. 
Apoi îşi întoarse privirile cătră arhimandrit, părând a se 
lumina. Se sculă din jâlţ şi veni la sfinţitul Amfilohie, luându- 
i mâna dreaptă şi sărutându-i-o. 

— Ionuţ, zise încet Amfilohie Şendrea, nu-i privirea care 
mi-ar trebui mie. Să ştii că poate mai multă nevoie am eu 
acuma de tine, decât ai avut tu pân-acuma de mine. 

Nepotul se dăduse înapoi doi paşi. La aceste cuvinte se 
întoarse mirat cătră unchiul său. 

— Mâhnită şi pustie mi-i această viaţă aici pe pământ, 
murmură sfinţitul Amfilohie. În ziua când mi-am închinat 
fiinţa mea lui Hristos Dumnezeu, când am spus vorbele cele 
de despărţire de toate ale lumii pentru slujba Domnului 


Dumnezeu, s-a fost săvârşit una din nelegiuirile lui Mehmet- 
Sultan. Biruind pe creştini în Rumelia şi căsăpind oştile 
grecilor, a poruncit hogilor să se suie în toate turnurile din 
târgurile şi ţinuturile creştine şi de-acolo să strige că 
Hristos a fost călcat în picioare. Să cunoască toţi ghiaurii că 
măritul Mehmet nu va avea hodină până ce n-a cuceri şi n-a 
dărâma Constantinopole. „Astăzi, strigau hogii, e 13 al 
vostru noemvrie, şi la anul, în aceeaşi zi de 13, măritul 
Mehmet se va afla biruitor în Constantinopole şi va lăsa 
oştile sale să prade şapte zile averile autocratorilor, şi va da 
jos toate crucile bisericilor şi în locul crucilor va pune 
semnul lui Mahomet proroc.” Întru această întristare a 
creştinătăţii am primit eu metania mea de monah, în ziua 
de 13 noemvrie 1450. Nu s-a întâmplat plinirea amenințării 
la anul, cum au fost strigat hogii; ci după trei ani. Sufletul 
meu a fost tot aşa de sângerat. Am puţin somn, de câte 
cugete chinuite mă împresoară. Depărtez de la mine 
mâncarea şi băutura, fiind nevrednic de ele. Dau ticălosului 
trup cât îi trebuie ca să nu piară cugetul. Şi acest cuget stă 
treaz, întru lucrarea Domnului Hristos. Pentru Domnul 
Hristos lucrez eu, slujind pe luminăţia sa Ştefan-Vodă. Cu 
cât mă încredinţez că creşte puterea luminăţiei sale 
stăpânul meu, cu atâta mă răcoresc în pojarul amărăciunii 
mele. Cu cât vedeam vrednicia ta sporind, cu atâta 
nădăjduiam încă un adaos puterii stăpânului meu. 

Ai aflat ş-ai mai auzit de la mine că Ştefan-Vodă şi-a supus 
şi el fiinţa pământească acestei jertfe. În măria sa Ştefan- 
Vodă a pus Dumnezeu puterea sa, ca să înceapă iar a se 
lumina întunericul răsăritean. Nu-i alt gând la măria sa, nu-i 
alt gând la mine decât răscumpărarea Cetăţii Împărăteşti, 
ca să punem iar la loc crucile căzute în scârnăvia păgânilor. 
Am vrut să cunoşti şi tu mai bine mâhnirea mea, ca s-aduci 
o rază. În pustia mea să mai am măcar o legătură cu lumea, 
printr-un nepot al unei surori ce-am iubit. 

Se întinsese un răstimp tăcere. În răstimpul acestei tăceri 
se auzi bătând de trei ori clopotul din turnul paraclisului 


domnesc. Era vestirea pentru tabără şi târg că toată lumea 
trebuie să-şi contenească orice lucrare, deoarece măria sa 
intră la rugăciune. 

— Vine măria sa, şopti sfinţitul Amfilohie. Îi aud paşii 
zăngănind. Fii cu luare-aminte. 

Cu toate simţurile încordate, Jder îşi plecă urechea şi auzi 
paşii lui Vodă. Părintele Amfilohie îi făcu semn spre 
ferestruică; el rămase neclintit, cu ochii aţintiţi acolo. În 
umbra paraclisului, candelele abia puteau pune atâta 
lumină cât să desluşească umbra Voievodului, care înainta 
cu pas rar, cu fruntea plecată şi cu palmele împreunate subt 
inimă. Îşi lăsase sabia şi gugiumanul în mânile copiilor de 
casă. Însă îşi păstrase brâul, pintenii şi haina scurtă de atlaz 
verziu. Înaintă până la Maica Domnului şi lângă prapor şi-şi 
puse amândoi genunchii pe lespezi, aplecându-se cu tot 
pieptul şi aşternându-se cu umilinţă, sub privirea prea 
curatei Fecioare. Se îndreptă rămânând în genunchi şi 
stătu cu fruntea plecată murmurând o rugă. 

Atunci Amfilohie Şendrea cuprinse de mână pe nepotul 
său şi-l duse spre uşa chiliei. Scoţându-l din chilie, îl împinse 
cu sine în paraclis şi-l aşeză fără de nici un cuvânt într-o 
strană. Îşi luă şi el loc într-o altă strană, alături. Când măria 
sa îşi conteni de murmurat rugăciunea, întoarse puţin 
fruntea, ca să se încredinţeze că arhimandritul e la locul 
său, ca totdeauna la acel ceas al după-amiezii. 

Amfilohie Şendrea îi dădu semn că se află la locul său, c-un 
glas blând rostit. Spunea, pentru măria sa, unul din psalmii 
plăcuţi măriei sale, pe care se ostenise altădată la Vatopedi 
a-i tălmăci de pe scripturile eline în limba moldovenească. 

Din toată inima mulţămescu-ţi, Doamne; 

Povesti-voi toate minunile tale. 

Bucura-mă-voi şi veseli întru tine, Cânta-voi numele tău, 
Prea Înalte! 

Când vrăjmaşii mei îndărăptează, Fă să se poticnească şi 
din faţa la să piară. 


Căci în jâlţul tău ai stat, dreptule judeţ, Făcându-mi 
judecată şi dreptate. 

Dojenit-ai popoarele, zdrobit-ai pe nelegiuiţi Şi numele lor 
în veci l-ai stârpit. 

Căzut-a vrăjmaşul, ruină de-a pururi; 

Cetățile i le-ai smuls; 

Şi amintirea lor a pierit. 

Ci Dumnezeu stăpâni-va în veac, Pentru judeţ, scaunul său 
statornicind. 

Deodată, în acel paraclis în care erau numai trei fiinţi 
pământeşti, Jder simţi că se petrece ceva ce-i strânge inima. 

Domnul suspină sub privirea Prea Curatei; în ochii 
sfinţitului Amfilohie erau lacrimi. Nu-şi putu înfrânge nici el 
tulburarea, şi cu greu, strângându-şi cu putere măselele, îşi 
birui plânsul. Cu toate acestea nu se rostiseră decât câteva 
cuvinte. Însă erau subt acele cuvinte tot ce-i spusese 
arhimandritul despre sine şi despre măria sa, despre 
jertfele lor închinate lui Hristos. Se socoti mic şi nevrednic, 
şi-şi veni încet-încet în fire, aşteptând un cuvânt ori un 
semn de la măria sa, hotărând în sine să se ducă, de va fi 
nevoie, peste mări şi ţări într-a noua împărăție, pentru 
slujba maimarilor săi. 

Îşi plecase fruntea. Amfilohie Şendrea îşi lunecase iar 
mâna spre umărul său. 

— Sărut dreapta, uncheşule, murmură Jder fără să-şi puie 
buzele, cum i se părea că trebuie, pe acea mână albă şi 
subţire. 

Domnul se întoarse spre ieşirea paraclisului. Păru puţintel 
mirat văzând pe Jder, apoi îi zâmbi, şi-l lovi în trecere de 
două ori cu palma pe umăr. Sub palma Domnului, lonuţ se 
mişcase şi pusese un genunchi în pământ. 

— Să te duci, Jder, unde spune părintele Amfilohie... a zis 
măria sa. 

— Pentru măria ta, a răspuns lonuţ Păr-Negru cu 
îndrăzneală, mă duc şi pe tărâmul celalalt. 


— I-ai spus? Întrebă şoptit Domnul pe sfetnicul său de 
taină. 

— Încă nu, Doamne. 

Măria sa a râs: 

— Unde aia te duce, Jder, nu-i departe de unde spui. Am 
nădejde în tine. 

Abia de data asta, la acel glas pătrunzător, mezinul 
Jderilor şi-a simţit pleoapele înfierbântate şi n-a mai văzut 
limpede înaintea ochilor. A sărutat mâna întinsă spre ela 
măriei sale şi a rămas în picioare în acelaşi loc. 

— Am treabă cu Vodă, i-a şoptit uncheşul său Amfilohie; să 
vii la mine desăra, la aprinsul lumânărilor. 

— Bine, aşa am să fac, a răspuns Jder înghiţindu-şi cu 
greutate uscăciunea gurii. 

Capitolul VI. 

Istorisirea unui vechi om de ispravă. 

Ionuţ a ieşit din paraclis într-un pridvor strâmt, pe urmă 
pe sala copiilor de casă. A dat la lumină pe o uşă care 
răspundea în ograda de dindos. Acolo îl aştepta Gheorghe 
Tătaru. Se ţeseau în toate părţile slugi ale palatului, oşteni 
în leafă şi călăraşi, care soseau cu veşti de la ţinuturi. 
Dinspre saivanele şi bărătcile nemților răzbea murmur şi 
zvon, căci oamenii îşi lepădaseră armele şi curelele, şi se 
pregăteau de ceasul cinei. Umblau sacagii cu antale mari 
trase de boi pe ulicioarele trăgănate ale corturilor, umplând 
ciuberele de la răspântii cu apă. Mulţi dintre slujitori se 
grămădiseră în fundul văii, la izvoarele copcite în budăie, 
lepădând de pe ei sudoarea şi colbul. La acest ceas uliţa 
negustorimii se domolise şi negustorii stăteau pe lăicioare, 
lângă obloanele de lemn sprijinite în popi, care în vremea 
nopţii se ridicau închizând magherniţile. 

— Ai găsit gazdă, Botezatule? Întrebă Ionuţ. 

— Nu mai este loc nicăieri, stăpâne, răspunse slujitorul. 
Dar cât ai stătut domnia ta înlăuntru, a venit la mine 
părintele eclesiarh de la paraclis şi m-a întrebat dacă eu 
sunt omul domniei tale. Răspunzându-i că eu sunt, cuvioşia 


sa mi-a spus că are de la părintele arhimandrit poruncă să 
mă ducă la odăile curţii, să-mi facă loc pentru cai. În laturea 
odăilor, se află chilioara cuvioşiei sale eclesiarhului. Domnia 
ta dormi în chilioară, eu afară la prag, iar cuvioşia sa 
undeva, într-un pod cu fân. Am pus caii la locurile lor, am 
luat de pe ei tacâmurile ducându-le la chilioară; eclesiarhul 
mi-a dat cheia şi am venit să te aştept. Cât aşteptam eu, bag 
de samă că se apropie cu fereală un moşneag chior şi mă 
întreabă dacă nu-s eu slujitorul comisului Ionuţ. 

— Sunt slujitorul comisului lonuţ, i-am răspuns. Ai moşii de 
împărţit cu stăpânul meu? 

— Ba nu; dar am a vorbi ceva cu domnia sa. 

— I-ai spus tu asemenea vorbă, Botezatule? De când te-ai 
deprins a şăgui cu oamenii? Să ştii că se face bortă în cer 
ori are să se cutremure pământul. 

— l-am spus asemenea vorbă, stăpâne, căci a cutezat el, 
un mişel, să-şi închipuie că domnia ta ai putea sta la sfat cu 
dânsul. Mi s-a părut că-i şi băut. 

— i s-a părut că-i băut? Poate grăia şi el aşa în dodii. 

— Nu, de grăit, ştia el bine ce grăieşte; s-a învârtit în jurul 
meu şi m-a tot ispitit. Pare a fi un pribeag din Ucraina. Acu 
mă gândesc că poate l-am mai şi văzut cândva. 

— "Ţi se pare că l-ai mai văzut? Şi pe ochiul chior purta un 
petec negru? Şi după cum grăia, ţi se părea că-i din 
Ucraina? Şi ţi se părea că-i jigărit şi slab? Şi te ispitea, 
vorbind despre mine, ca şi cum m-ar fi cunoscut tare bine? 
Şi nu ţi-ai adus, Botezatule, aminte de el? 

— Acum parcă mi-aş aduce aminte, stăpâne. Cu asemenea 
om am avut de-a face, mi se pare, noaptea. 

— Atuncea spune-i pe nume. 

— Asta nu pot. A veni el singur la domnia ta ş-a spune care 
i-i numele. 

Ionuţ Jder zâmbi gânditor şi-şi răsuci mustăcioara, 
umblând în urma slujitorului său. De unde oare auzise că 
hoţii lui de cai, cu care avusese val cu cinci ori şase ani în 
urmă, şi care se mai petrecuseră cu aceeaşi repeziciune 


prin viaţa lui, acuma făcuseră popas în preajma Domniei? 
Înţelesese el de altă dată la aceşti pribegi din pustie dorinţa 
să intre la o slujbă de domn drept-credincios. 

— Căci toată viaţa am păcătuit şi vine vremea să ne 
împăcăm cu Dumnezeu. 

Parcă auzise asemenea vorbe, ori altele la fel, la 
moşneagul cel chior, tovarăşul lui Răţoi. Unde îşi va fi 
lepădat hoitul Gogolea? Acela a fost un voinic, căruia i s-ar 
fi cuvenit altă soartă. 

Cineva i se pusese în cale, în preajma chilioarei 
eclesiarhului. Ridicând privirile, Jder cunoscu uşor pe 
moşneag. Era îmbrăcat în straie destul de curate de slujitor 
de casă bună. Avea încălțări de piele, brâu cu jungher şi 
cuşmă cu pană de hultan. Dar era slab şi scofâlcit şi părea 
bolnav. Ori băuse prea mult vin, după părerea ce arătase 
Gheorghe Botezatu. Stătea în calea lui Ionuţ aşa. 

— Încât să se poată îndăpărta la orice ameninţare. 

Cum l-a cercetat, lonuţ şi-a adus aminte de numele lui. 

— Ce faci, moş Ilia? Ce lucrezi aici? 

— Cu voia lui Dumnezeu, mă pregătesc să-mi isprăvesc 
viaţa, măria ta comise Ionuţ. Din toţi câţi ne-ai fost ştiut, am 
rămas numai eu. Mai suflă şi căpitanul nostru Gogolea. 

— Dar puţină vreme i-a mai rămas, sărăcuţu! 

— Cum? Ce este? Vorbeşte. Aş fi dorit să cunosc cei s-a 
întâmplat acelui bărbat dibaci. Cum i-i sfârşitul? De ştreang 
ori de sabie? 

— Încă nu se ştie, măria ta, răspunse cu umilinţă 
ucrainianul. Dacă binevoieşti a mă primi în chilia în care 
vrei să intri, îţi spun în jumătate de ceas tot ce pofteşti a 
cunoaşte. 

Ionuţ îl privi lung şi-l cunoscu pe moş Ilia slăbit şi aşezat în 
umbra morţii. Nu atât din milă, cât din dorinţa de a afla, 
porunci Botezatului să deschidă uşa chilioarei şi să facă loc 
de trecere pribeagului. 

Era o cămăruţă strâmtă, încinsă ca un cuptor de zăduful 
verii. O laiţă ş-o măsuţă; ş-o rantie de şiac atârnată într-un 


ungher ca un spânzurat ce şi-ar fi răpus viaţa dintr-o 
desnădejde ascunsă. 

— Lasă deschis, Botezatule, porunci lonuţ. Poţi sta şi tu de 
strajă, dar să n-auzi nimic din câte s-or spune. lar dacă 
auzi, să uiţi. lar când oi porunci, să-ţi aduci aminte. 

Moş Ilia Alapin îi privea cu uimire, părând a gusta ca pe-o 
dulceaţă asemenea vorbe. 

— Măria ta, suspină el, nu s-ar putea să rămânem numai 
noi singuri? Cele ce am a spune eu sunt taină mare, cu 
primejdia vieţii mele. Aş putea spune, măria ta, că-i şi cu 
primejdia altora, fie ei boieri ori mişei. Aşa că-i mai bine să 
nu fie ureche de om pământean care s-asculte. 

Jder zâmbi: 

— Moş Ilia, Gheorghe Botezatu nu-i om pământean; 
Gheorghe Botezatu e slujitor cu credinţă. El n-a umblat 
bezmetic, căutându-şi câştigul cu sabia ori aici, ori dincolo, 
după cum îi dă simbrie unul ori altul. Gheorghe Botezatu s- 
a aşezat în slujba lui, la casa părintelui meu, ohavnic. De 
aceea acest slujitor al meu mi-i tată, mi-i mamă, mi-i frate. 
Să steie la locul său, să mă apere, Doamne fereşte, de 
vicleniile haidamacilor din sălbătăcie. 

— Af şi iar af! Se tângui plângând moş Ilia, milostiveşte-te, 
măria ta, şi nu mă obijdui cu prepusuri. Dacă am gând rău, 
să mor în clipă; dacă te pândesc cu viclenie, să-mi crape şi 
ochiul celalalt; dacă am în mine gând ascuns, să se prefacă 
gândul meu în junghi şi să mă străpungă. Milostiveşte-te şi 
ascultă. Adevărat că voinicii din sălbătăcie n-au ţară şi 
slujba lor e după dobândă. Dar tare amărâte zile am ajuns 
urmând asemenea rânduială. Şi tare aş pofti ca măcar la 
sfârşitul acestei vieţi ticăloase să am stăpân care să-mi fie 
ca un părinte. 

— Şterge-ţi lacrimile viclene, şi grăieşte, i-a hotărât Jder. 
Învățătura mea, pe care mi-a dat-o părintele meu Manole 
comis, a fost să iert, dar să nu uit niciodată. Te-am iertat, 
poate; fără să uit. Conteneşte şi spune. 


Moş Ilia şi-a înghiţit lacrimile şi a grăit astfel, cu glas plin 
de umilinţă, uitându-şi dintrodată toată jelania. 

— Măria ta, când eram în vârstă de nouă ani, acasă la 
mama şi la tata, mă tot mustra bunica, mama tatei, şi mă 
certa pentru răutăţile mele. „Împieliţatule şi spânzuratule, 
ţipa la mine bunica, să ştii că tu ai să pieri în ţară străină. 
Iar la judecata de apoi, când are să cheme Domnul 
Dumnezeu pe cazacii săi la numărătoare, pe tine n-are să te 
afle. Aşa că tu ai să rămâi prăpădit şi uitat şi n-ai să te 
bucuri de lumina raiului” Aşa se întâmplă, măria ta: 
blăstămul babei se împlineşte. Am să pier şi am să rămân 
uitat. 

La noi toate babele fiind prorociţe, deasemenea i-a spus o 
bunică a sa lui Gogolea, că el n-are să piară de ştreang, ci 
de fier. Cât s-a purtat Gogolea prin lume, a avut multe 
năcazuri. De ştreang nu s-a temut; iar de fier ascuţit era să 
piară de mai multe ori. Până ce s-a întâmplat să fie în 
primejdia ştreangului, ceea ce de mare mirare este pentru 
noi amândoi. 

Când s-a vestit până în Podolia că luminăţia sa Ştefan- 
Voievod chiamă în leafă voinici pentru războiul său 
împotriva ismailitenilor, noi toţi câţi eram oamenii lui 
Gogolea am ţinut sfat cu căpitanul nostru Grigore Gogolea 
Răţoi şi ne-am gândit aşa să ne răscumpărăm sufletele de la 
Diavol. „Am făcut destule, zic eu, de-acu să facem pace cu 
Dumnezeu şi să ne ducem să batem război cu 
necredincioşii. De fiecare necredincios pe care l-om tăia au 
să ni se scadă atâtea păcate. Şi pe lângă asta ne alegem şi 
cu bună dobândă.” Ne-am dus la pârcălabul cel tânăr de la 
Hotin, dumnealui Duma Brudur şi l-am rugat în genunchi ca 
să ne primească în oastea Domniei. Domnia sa ne-a dat 
carte la mână şi ne-am înfăţişat la hătmănia Sucevii. La 
Suceava sunt mulţi lefegii; dar pe noi nu ne-a primit 
hătmănia decât în dobândă, cu alte pâlcuri de căzăcime. 
Ne-am dus în războiul de la munteni şi ne-am răscumpărat 
fiecare atâtea şi atâtea păcate după norocul pe care l-am 


avut. Unii, după ce s-au răscumpărat, au pierit, precum le-a 
fost scris. lar dobânda lor, câtă au fost câştigat-o, am luat-o 
noi care am fost în tovărăşie. La urma urmei, când au stătut 
harţurile, ne-am numărat iar şi din tovărăşia noastră am 
văzut că am rămas trei: loma lui Bogat, eu şi Gogolea. 

După ce s-a întors Domnia la Suceava, am poftit iar să 
intrăm în leafă, arătând isprăvile noastre, câte capete de 
ismailiteni am tăiat fiecare; dar hătmănia nu s-a bucurat 
prea tare de numărul de căpăţâni pe care am arătat noi că 
l-am fi tăiat. Eu am poftit să mă duc să mor acasă, pentru a 
înlătura blăstămul babei. Aveam destui galbini la chimir din 
dobândă şi nu râvneam decât la milosârdia Domnului 
Dumnezeu. După cum am mai fost juruit, să durăm un sfânt 
schit şi să petrecem zilele care ne mai rămân în post şi 
rugăciune. 

Am purces din Suceava singur. lar la poarta de cătră 
răsărit a Sucevii m-am oprit ş-am stătut, având părere de 
rău pentru tovarăşul meu Gogolea căpitanul şi pentru 
tovarăşul meu Toma. Am intrat într-o cuviincioasă crâșmă şi 
m-am îmbătat pentru dragostea lor. După ce m-am trezit, 
m-am întors ca să-i caut. Nu i-am găsit, căci şi ei îşi luaseră 
lumea în cap, şi mă căutau şi ei pe mine. Aşa ne-am căutat 
unii pe alţii, cheltuind toată dobânda. Bine am cheltuit-o şi 
cu multă băutură m-am îndulcit. Când nu mi-a mai rămas 
nimica, a dat Dumnezeu să ne întâlnim iarăşi. 

Aşa a fost; iar în primăvara asta crainicii măriei sale au 
făcut de iznoavă strigare de oaste. Atuncea ne-am grăbit să 
ne înfăţişăm iarăşi hătmăniei, şi ele data asta hătmănia ne-a 
primit. Deocamdată ne-am văzut sătui şi îmbrăcaţi 
cuviincios. După ce ne-am văzut sătui şi îmbrăcaţi 
cuviincios, într-o zi Gogolea a stat şi s-a gândit şi nouă nu 
ne-a spus nimica. A aflat că vine pe trei zile la Suceava, la 
porunca părintelui său, Alexandru-Vodă de la Bacău. A 
pândit ceasul şi i-a ieşit întru întâmpinare, căzând în 
genunchi. Nu ştiu bine ce i-a spus, căci el cunoştea mai mult 
decât noi toate câte se întâmplă pe lume. După ce-a grăit 


câte a grăit cu măria sa Alexandru-Vodă, s-a întors la noi la 
gazdă şi ne-a spus: 

— Haidamacilor şi fraţilor mei! Să ştiţi că Grigorie Gogolea 
a găsit o comoară. 

Întreb: 

— Ce fel de comoară? 

— Am îngenunchiat, zise el, la măria sa Alexandru-Vodă, şi 
i-am adus aminte de câte valuri a avut măria sa când era 
fecioraş, şi i-am spus eu unele lucruri pe care nu le ştia 
măria sa Alexandru-Vodă. 

— Ce i-ai spus? 

— Nu i-am spus să-i placă, ci i-am spus ca să aibă credinţă 
în mine. Şi m-am plecat la mila măriei sale, arătându-i că 
poftesc să-l slujesc cu vrednicie la orice ar avea nevoie. 

Atuncea m-am uitat eu la căpitanul nostru Grigorie 
Gogolea Răţoi şi nu mi-au plăcut asemenea vorbe. Zic: 

— Ce fel de slujbă e asta? Şi ce fel de folos ai? 

— Folosul e după cum ştii să-l neguţezi, zice Gogolea 
râzând; iar slujba-i după gusturile măriei sale. 

Am stat şi m-am uitat la Gogolea. Fac cruce şi încredinţez 
c-am stat şi m-am uitat la el cât am băut noi tustrei câte o 
măsură de vin. 

Întreb: 

— Tu ce zici, loma lui Bogat? 

— Eu ce să zic? Unde se duce căpitanul Grigorie, mă duc 
şi eu. 

— Ba eu iaca ce spun, căpitane Grigorie şi Toma lui Bogat. 
Îmi prisoseşte câte am pătimit până acuma. Am ajuns la 
fund; dealurile pentru mine au mai crescut şi drumurile 
pentru mine s-au mai lungit. Dacă nici acuma, când am 
găsit pită la linişte, nu mi-oi agonisi pentru suflet şi pentru 
pomenire, apoi ştiu că mă duc de-a dreptul în traista lui 
Sarsailă. Voi duceţi-vă la slujbe ce aţi mai avut, căci sunteţi 
mai tineri decât mine; eu rămân unde sunt rânduit, la odăi, 
să stricnesc caii, ori să-i curăţ de ariceală, ori să-i 


spânţuiesc. Mă culc pe lângă foc; priveghez cazanele 
cuhniilor. Eu stau aicea. 

— Moş Ilia, ai ajuns în mintea bunică-ta, zice Răţoi. 

Zic: 

— Am ajuns la cuminţenie, căpitane. Vreau să mor ca un 
creştin. 

Aşa. Gogolea s-a întors şi a dus răspuns măriei sale 
Alexandru-Vodă, cum că el şi loma cad la mila măriei sale şi 
că-l roagă să-i primească în slujba anumită a măriei sale, 
cerându-i de la luminăţia sa Ştefan-Vodă, stăpânul cel mare. 

Luminăţia sa Ştefan-Vodă a zis iubitului său: 

— Ţi-i dau. 

Gogolea şi Toma şi-au pregătit caii, şi-au pus la oblâncuri 
desagii, mi-au poftit sănătate şi s-au dus în slujbă la Bacău, 
la curtea măriei sale Alexandru-Vodă; iar eu am rămas 
lăcrămând, ca unul ce mă despărţeam de tovarăşii mei cu 
care o viaţă am împărţit pânea. 

Ducându-se ei la curte la Bacău, au petrecut bine, având 
de toate cu îmbielşugare. A poftit măria sa într-un rând să 
se ducă în taină undeva, având pază săbiile tovarăşilor mei. 

— S-au dus şi i-a plăcut cum s-au purtat tovarăşii mei. Aşa 
că i-a bătut pe spate şi i-a lăudat. 

Pe urmă. 

— Ascultă ce-am să-ţi spun acuma, jupâne comise. Fă semn 
tătarului domniei tale, că să n-audă. Căci şi ceea ce spun eu 
e cu primejdie. Iar ce i-a îndemnat măria sa Alexandru-Vodă 
pe tovarăşii mei era şi mai cu primejdie. 

Zice măria sa: 

— Din ce am ştiut şi din ce aflu, văd c-am ajuns să urăsc 
ce-am iubit. Căci am avut un prietin care m-a vândut. Acel 
prietin stă în cutare loc, la Timiş, la malul Moldovei şi se află 
la grajdurile domneşti comis al doilea. Poftesc a-i plăti 
măcar parte din câtă obidă mi-a agonisit el mie. V-aţi dus 
voi odată, pe când eram eu tânăr buiac şi fără minte, ca să 
răpiți, ori să oborâţi un harmăsar al măriei sale părintelui 
meu; ş-atuncea n-aţi avut noroc. Ce-ar fi dacă v-aţi duce 


acuma, ca să izbândiţi o faptă la fel? Vreau să se cunoască 
astăzi că faima comişilor cărora Domnia le caută atâta în 
coarne, că asemenea faimă cade la pământ, şi am eu 
bărbaţi mai tari decât măria sa. Vă poruncesc să vă duceţi 
spre a săvârşi asemenea ispravă; şi răsplata are să vă fie 
cum nici n-aţi visat. 

Căpitanul Gogolea - pe cât mi-a spus pe urmă -a stat ş-a 
cugetat ş-a cerut două zile de gândire. 

— Ba să te gândeşti acuma, i-a poruncit Alexandru-Vodă; 
te-am luat în slujba mea ca să făptuieşti, nu să gândeşti. De 
gândit mă gândesc eu. 

Căpitanul Gogolea a oftat ş-a cârnit din nas. Ajunsese la 
strâmtoarea pe care i-o pomenisem, când m-am lepădat de 
asemenea slujbă. Iaca, nu-i bun, Gogolea. Tu eşti bărbat 
înţelept, ştii a cumpăni toate şi bagi de samă că nu-i bine. 
Când te-ai hotărât să intri în aşa slujbă, te-ai hotărât uşor 
căci toată taina era cât un grăunte. Acuma din acel grăunte 
a crescut ş-a înflorit o mătrăgună otrăvită. Cum să 
îndrăzneşti a săvârşi o faptă împotriva stăpânului celui 
mare? Acela numai un deget, numai un deget îl mişcă, şi 
gata. Suntem sub tălpile luminăţiei sale Ştefan-Vodă ca 
nişte seminţe de cânepă. Cum e puricele subt unghia 
muierii, aşa suntem noi sub braţul lui gâdea. 

— Când a da luminăţia sa înştiinţare din coada ochiului. 
Dacă izbândim, în mare primejdie ne aflăm. Dar se poate să 
nu izbândim, căci acolo sunt nişte comişi cu care noi am 
avut de-a face. Ne-am dus cu mai multă putere şi nu ne-a 
mers bine. Acuma acei comişi sunt în anii puterii lor, iar noi 
am mai slăbit. Vra să zică, rău e într-un fel; şi tot aşa de rău 
într-alt fel. 

— Măria ta Doamne Alexandre, zice Gogolea, noi nu ne-am 
tocmit pentru asemenea slujbă cu primejdie; şi tare greu 
ne-a fi să săvârşim ce pofteşti măria ta. 

Atuncea măria sa l-a privit lung ş-a zis: 

— Bine. 


Dar Gogolea băga de samă că numai bine nu-i. Căci măria 
sa Alexandru-Vodă se făcuse verde la obraz şi-i tremura 
mâna stânga pe plăselele jungherului. Poartă măria sa 
totdeauna la cingătoare un jungher scurt, cu plăsele 
înflorite cu aur. 

— Îţi dau o zi de gândire, Gogolea, a spus măria sa. 

Aşa glas avea măria sa Alexandru-Vodă, încât lui căpitanul 
Gogolea i s-a subţiat inima. 

— Am înţeles, măria ta, a răspuns el cu sfială, şi, plecându- 
se, a sărutat poala straiului măriei sale. 

Căpitanul Gogolea şi cu Toma lui Bogat s-au dus la chilia 
lor şi s-au aşezat cu faţa în sus pe culcuşuri. Stăteau şi se 
gândeau, stăteau şi se gândeau, dar de spus nu spuneau 
nimica. Dacă i-ar fi pălit cineva cu jungherul în acea clipă, 
din trupul lor n-ar fi curs o picătură de sânge. Ce-i de făcut? 
Zice la urmă Toma. Să ne ducem şi să cădem la genunchii 
măriei sale şi să-l rugăm să ne ierte. 

— Du-te tu şi fă asta, Iomo. Eu mă tem. 

— Atuncea căpitane Grigorie, să ne ducem şi să-i spunem 
că primim. 

— Asta-i mai bine, răspunse Gogolea. Spunem că primim; 
ne ducem şi nu ne mai întoarcem. M-am săturat de 
asemenea pâne. Om găsi noi un drum până la capătul lumii. 

— Asta-i hotărârea cea mai bună, căpitane Grigorie. Du-te 
ş-o spune măriei sale. 

— Ba eu nu m-oi duce, Tlomo. Du-te tu. Eu mă tem. loma 
lui Bogat s-a ridicat din culcuş, şi-a luat inima în dinţi şi s-a 
dus la măria sa. 

— Am venit să dau răspuns la măria sa, zice el aprozilor; 
daţi-mi drumul să intru; îs cu grabă. 

Răspunde unul: 

— Intrarea la măria sa nu-i slobodă. Mai aşteaptă şi-i intra 
după aceea. Acuma măria sa a chemat la sine pe căpitanul 
slujitorilor curţii, domnia sa căpitan Bălan. 

— Dar de ce l-a chemat? 

— Nu se ştie; are a-i da o poruncă. 


— Atuncea eu mă duc şi mă întorc pe urmă. 

— Stăi, zic aprozii; parcă spuneai că eşti cu grabă. laca 
iese şi domnia sa căpitan Bălan. 

Chiar atuncea iese căpitan Bălan şi dă cu ochii de Toma lui 
Bogat. 

— Ce este, Toma? Întrebă râzând dumnealui căpitan 
Bălan. 

— Am venit, răspunse 'loma, s-aduc răspuns măriei sale 
Alexandru-Vodă. 

Căpitanul Bălan a stat o ţâră în cumpănă. Era om blând 
din fire. 

Zice după aceea: 

— Bine, Ioma; intră la măria sa şi spune ce ai de spus; eu 
te aştept aici. 

Întâi a intrat aprodul să ceară voie. Cât a stat aprodul la 
măria sa, loma a tăcut aşteptând. Deasemenea tăcea 
aşteptând şi căpitan Bălan. 

lese aprodul şi-i face semn lui loma să intre. 

Măria sa Alexandru-Vodă se afla în mijlocul cămării şi a 
întors spre Toma numai o clipă sprâncenele încruntate. 
După aceea nu s-a mai uitat la el; se uita când spre 
fereastră, când spre un ungher al cămării, la sobă. 

— Spune. 

Toma a venit, a îngenunchiat şi a sărutat poala straiului 
măriei sale. 

— Măria ta, ne-am hotărât să ne ducem. 

— Aşa? 

— Da. 

— Eşti bine încredinţat de asta? 

— Măria ta, suntem încredinţaţi. 

— Aşa? Hm! Pe tine mi se pare că te chiamă Toma. Şi pe 
celalalt îl chiamă Gogolea. Când a ieşit de aici, Gogolea s-a 
închinat cuviincios. De ce n-ai făcut şi tu tot astfel? 

— Eu m-am închinat acuma, măria ta, ş-am sărutat poala 
strălucitului strai. 


— Bine. Du-te şi spune lui căpitan Bălan să împlinească ce 
i-am poruncit eu. 

Atuncea, la aceste vorbe apăsate, Toma lui Bogat a văzut 
doi voievozi dinaintea sa, pe urmă patru voievozi cu 
capetele cât stamboalele. Măria sa a bătut din palme: 
canaturile uşii s-au dat în laturi şi căpitan Bălan l-a luat de 
mâna dreaptă pe Toma. Se ştia că mâna aceea a lui loma e 
mai primejdioasă decât orice. De ea s-a atârnat şi unul din 
aprozi; iar celalalt a desfăcut curaua lui Iloma şi i-a luat 
sabia. 

În răstimpul cât Toma s-a fost aflat în solie, căpitanul 
Grigorie Răţoi n-a stat leneş. Având încredere în prorocia 
asupra morţii sale, s-a ridicat cu o grabă mult mai mare 
decât alte grăbi, s-a repezit la odăi, a pus şaua pe cal cât ai 
scăpăra ş-a purces fără zăbavă. A strigat la poarta de 
dindos: 

— Slujba măriei sale! 

Şi s-a dus cum se duce bicaşul cel rotunzit din puşcă; aşa 
s-a dus. 

În vremea asta, căpitan Bălan a dat pe Toma în mâna 
slujitorilor, să-l vâre sub turnul porţii în beci şi să-l puie cu 
picioarele în butuc. După aceea s-a dus la chilia unde ştia că 
are a găsi pe Gogolea. Ia-l pe Gogolea de unde nu-i! 
Răcnete în toate părţile, poruncă să încalice călăraşi pe păr 
şi să-l alunge pe fugar. Să-l ajungă numaidecât şi să-l aducă 
înapoi, ca să-l poată ridica gâdea în furci alături de soţul 
său Toma lui Bogat. 

L-au alungat astfel unii şi alţii pe căpitan Grigorie; s-au 
trimes pretutindeni vestitori. A avut noroc Gogolea să 
nimerească aicea la Vaslui tocmai când se aşeza măria sa în 
tabără pe vară. Ştia că mă are şi pe mine prietin între 
slujitorii Domniei. Mă trezesc cu el, trudit şi flămând. 

— Ce este, frate dragă? 

Îmi spune el toate: aşa şi aşa. 

— Ce vrei să faci? 


— Acuma după ce mi-ai dat să mănânc, moş Ilia, şi mi-am 
venit în fire, cată să fac ceva, ca să-mi scap viaţa. Să mă duc 
să cad la picioarele luminăţiei sale Ştefan-Voievod, să-i spun 
lui, nu ştiu dacă ar fi bine. Tată fiind al lui Alexandru-Vodă, 
s-ar supăra de ce i-aş spune şi moartea nu mă mai poate 
ocoli. Potrivit ar fi mai degrabă să mă înfăţişez la sfinţitul 
Amfilohie, credinciosul cel mai de aproape al luminăţiei sale 
Ştefan-Voievod. I-aş spune sfinţiei sale toate cu mare luare- 
aminte, şi m-aş ruga să cerceteze dacă socoate de cuviinţă, 
spre a afla adevărul; iar până ce-a afla adevărul, să-mi 
apere viaţa. Ştiu că atârnă asupra mea sabie ţinută numai 
într-un fir de păr. Nu mă tem de ştreang. Numai de sabie. 
Să mă ţie pentru slujba luminăţiei sale, şi pentru războiul 
măriei sale, ca să pier de sabie. 

Zic eu: 

— Gogolea băiete, nu-i bun gândul tău. Căci şi sfinţitul 
Amfilohie va să apere pe Vodă de supărări şi pe feciorul lui 
Vodă de pâră; aşa că primejdia pentru tine e tot una; te 
prăpădeşti. 

— Ba, moş lia, îmi răspunde Gogolea, eu ştiu mai multe 
decât tine; şi din ce-am vorbit cu fecioraşul Domniei, am 
înţeles şi mai multe. Eu îmi pun capul sub mâna 
arhimandritului. 

A avut el dreptate. Aşa a făcut şi i-a priit bine. M-am 
bucurat deocamdată; şi pe urmă m-am mâhnit, căci am aflat 
veste de la Bacău, că pe Toma lui Bogat l-au ridicat în furci 
şi-n ştreang. Am lăcrămat pentru fratele meu Toma, că i-a 
fost astfel sfârşitul, cum nu m-am aşteptat niciodată pentru 
asemenea bărbat vrednic. Şi de-atunci mă tem să se afle 
cumva că Gogolea e aici în tainiţă sub paraclis, îl ţine închis, 
cum se cuvine, sfinţitul Amfilohie şi-l priveghează mai ales 
eclesiarhul Emilian. Dar ştiu eu? Poate să afle măria sa 
Alexandru-Vodă. Ori primeşte veste de la Bacău, ori îi spune 
cineva când vine măria sa aici, la părintele său. Dacă se 
întâmplă asta, eu nu mai pot da pe viaţa lui Gogolea nici un 
firfiric. Ş-apoi atuncea mă pot pune şi eu la pământ cu 


mânile pe piept, împlinindu-mi veleatul. Să mă pălească 
gâdea la tâmplă cu măciuca, să se isprăvească toate. 

Jder a ascultat cu linişte şi luare-aminte istorisirea lui moş 
Ilia Alapin. 

A stat şi s-a mai gândit un timp. După aceea a întrebat: 

— Moşule, de unde ştii toate? Ţi le-a mărturisit Gogolea? 
Ai fost şi l-ai văzut? 

— Am fost. A trimes el singur rugarea sfinţitului Amfilohie 
că vrea să mă vadă. Vrea să-şi facă diata. N-are alt prietin 
în lumea asta; numai pe mine mă are. E şi bolnav şi numai 
eu îi pot scoate cu stricneaua două litre de sânge. L-am 
tămăduit eu şi altădată, în acelaşi fel. 

— Vra să zică, toate le ştii de la el? 

— De la el. 

— Dar cu Toma, cu căpitan Bălan şi cu Vodă Alexandru, de 
unde ai aflat cum a fost? 

— Acelea le ştiu de la aprozii măriei sale Alexandru-Vodă, 
când a venit la tabăra luminăţiei sale, în petrecere. Atuncea 
am stat de vorbă cu dânşii; şi la un pahar de vin, am aflat. 

— Altcineva nu poate şti? Şi nici nu poate afla? 

— Cine să afle şi de unde, măria ta comise? Eu, când mă 
aflu beat, stau mut ca pământul. Nu pot da chezăşie pentru 
părintele eclesiarh Emilian; încolo de unde să se ştie? De la 
părintele arhimandrit? 

— Nu, moş Ilia, de la sfinţitul Amfilohie nu se află nimic. 
Cred că şi părintele Emilian are canonul muţeniei. Dar de 
ce mi-ai spus dumneata mie? 

— Ai dreptate, măria ta; se cuvine să-ţi arăt şi asta... Când 
am fost ş-am vorbit cu Gogolea, şi i-am scos sânge de la 
mâna stângă cu stricneaua, mi-a poruncit el să te caut pe 
domnia ta şi să-ţi spun că i-i în primejdie căpăţâna şi te 
roagă în genunchi să te duci să-l vezi. Căci ştiind multe şi 
înțelegând şi mai multe, ţi-a putea fi şi domniei tale de folos. 

— Prea bine, răspunse Jder... Aşa am să fac, moş Ilia, am 
să mă duc să-l văd. 


Jder n-a mai ascultat cum se tânguie şi-l blagosloveşte, 
învăluindu-l cu privirea ascuţită de la ochiul sănătos, 
pribeagul din Ucraina. I-a poruncit să-l lese singur, ş-a stat 
cu coatele pe genunchi în chilie, cumpănind în sine ce are 
de făcut. 

Încet-încet, l-a cuprins umbra amurgului. Zgomotele şi 
murmurul curţii scăzuseră. Treceau din când în când la 
odăi slujitori şi cai. Gheorghe Botezatu se desprinsese din 
prag de două ori şi se întorsese. 

— Domnia ta nu cinezi nimica? 

— Spus-ai ceva, Botezatule? Răsări Jder. 

— Am întrebat dacă pofteşti să te culci flămând, stăpâne. 
Am pită şi brânză. 

— Adă-ncoace. Aştept răspuns de la sfinţitul Amfilohie. E 
mai bine să mă duc la cuvioşia sa sătul. Nu l-am văzut 
ospătând niciodată. 

Încă mesteca încet şi cufundat în gânduri pita uscată şi 
brânza destul de iute, când s-a înfăţişat la el eclesiarhul, 
părintele Emilian, ca să-l cheme la prea cuvioşia sa 
arhimandritul. Jder a poftit apă şi şi-a potolit setea dintr-un 
cofăiel; după aceea s-a şters la gură cu dosul palmei şi a 
urmat pe eclesiarh. Străjile de nemți erau la porţi şi-n 
cornurile curţii; se făcea întuneric cu cer înourat. Jder 
cerceta împrejuru-i tot, căutând să-şi dea samă de toate 
rânduielile Domniei. N-avea nevoie să ştie numaidecât; dar 
avea o înclinare a firii de a-şi întipări în minte tot ce vede şi 
aude. În acelaşi timp alte gânduri de ale lui, neadormite, se 
luminau în el, cum se luminau unde şi unde stele printre 
îmbulzelile de nouri. Între altele îşi făcea socoteală 
numărând: uncheşul Amfilohie, unul; postelnicul Ştefan, 
doi; el însuşi, trei; moş Ilia Alapin, patru; Grigorie Gogolea 
Răţoi, cinci. Dintre atâţia câţi ştiu taina care pune în 
primejdie tihna lui Vodă Ştefan, în vremea când luminăţia sa 
are mai multă nevoie decât oricând să fie tare şi să-şi 
păstreze cumpăna, cel puţin doi sunt adaos prea mult. E 
destul şi prea destul că ştiu uncheşul Amfilohie şi Ştefan 


Megşter postelnicul. Cei doi pribegi din pustie ar fi mai 
nimerit să nu ştie şi să nu fie. Acest gând aspru începea să 
se statornicească în el, pe când pătrundea în chilia 
arhimandritului, lângă paraclis. 

Părintele Amfilohie îl primi cu totul altfel decât era 
obişnuit Jder. Îl primi ca pe un fiu, îndemnându-l c-o voce 
blândă şi moale să se aşeze în jilţul unde mai stătuse în acea 
zi. De şi înţelegea că aşa se cuvine să fie primit de data 
asta, după cele ce se spuseseră, totuşi Jder îşi păstra 
stăpânirea de sine pentru cele ce aveau să urmeze. 

— Stând şi cugetând la toate câte ştii şi tu, a grăit 
părintele Amfilohie, te-am cerut măriei sale pentru o slujbă 
de cea mai mare taină, care ne poate aduce folos nepreţuit. 

Ionuţ Păr-Negru hotărâse deocamdată, în sine, să tacă. 

— Poate aduce folos nepreţuit adică măriei sale şi 
întocmirilor pe care le-a pus la cale măria sa. De când 
luminăţia sa Vodă Ştefan s-a mişcat cu oştile la munteni, se 
chiamă că a deschis războiul cu ismailitenii, pipăindu-i. l-a 
bătut în mai multe părţi. Acuma se simte în stare să se 
măsoare iarăşi cu Mehmet-Sultan şi de aceea-şi face măria 
sa pregătirile pe care le vezi, şi altele pe care nu le vezi. 
Pune la cale unele ce cunoşti, şi altele ce nu cunoşti. Fiind 
măria sa ctitor la Sfântu Munte, noi avem monahi care se 
duc la Aton şi vin de acolo. Acolo, la Aton, sunt şase sute de 
lăcaşuri sfinte şi şase mii de monahi, trăind în rânduielile 
credinţii celei adevărate. Cu toate că Antihrist a pus piciorul 
pe grumazul creştinătăţii şi pretutindeni ori a dărâmat, ori 
a pustiit, ori a prefăcut în geamii sfintele noastre biserici, 
acolo la Sfântu Munte cetăţuile lui Hristos au rămas 
nevătămate. Cum se aflau sfintele mănăstiri de acolo în 
vremea împărăției creştine, aşa sunt şi acuma, având cărţile 
şi odoarele de la împărații vechi; numaicât clopotele au 
contenit, din porunca lui Belzebut; însă este învoire să sune 
toaca. Acei monahi nu pot fi popriţi de a ieşi de la Sfântu 
Munte, şi de a intra la Sfântu Munte. Au cercat ismailitenii 
să-i poprească şi să-i închidă acolo ca într-o lume deosebită, 


dar nu se poate. Cu voia lui Dumnezeu, slujbaşii sultanilor 
au prins a se îndupleca de mult, găsind ş-un folos în 
aceasta; ş-acuma se poate umbla destul de slobod. Aşa fiind, 
cuvioşii monahi care umblă prin împărăţia necredincioşilor, 
foastă altădată împărăţia credinţii drepte, bagă de samă la 
câte se fac ori se spun de cătră dregătorii Sultanului. Veste 
de ce află ei intră la Sfântu Munte, şi de acolo răspunde 
până la noi. Astfel putem afla când şi cum se mişcă oştile 
necredincioşilor şi care sunt pregătirile ce se fac împotriva 
creştinătăţii. Aflându-se la curtea luminăţiei sale, ca şi la 
alte curţi ale domnilor creştini, oameni anume veniţi care 
stau ca negustori, ori ca meşteri, află prin aceştia şi domnii 
creştini înştiinţările ce ne vin nouă. Astfel Angelo, bărbierul 
luminăţiei sale, pare a fi aicea numai un sărman meşter; 
însă el trimete veşti stăpânilor săi, la Veneţia. 

Părintele Amfilohie se opri o clipă. 

— Înţeleg, vorbi Jder, neclintit în jilţul său. 

— Acuma, urmă arhimandritul, eu am socotit că ar fi mai 
bine să se ducă un oştean în împărăţia lui Mehmet. Să 
umble, să audă, să ajungă la Aton şi să cerceteze şi acolo, şi 
cele aflate şi văzute să le aducă el singur luminâăţiei sale. Ca 
bărbat din tagma războinicilor, mai bine îşi dă sama de 
toate şi înştiinţările lui sunt mai de folos măriei sale. 

— Înţeleg şi asta foarte bine. 

— Ai să înţelegi deasemenea, Ionuţ, tot aşa de bine, căci 
eşti bărbat ager, de ce m-am gândit eu tocmai la tine. S-ar fi 
găsit poate şi altcineva, căci vitejii şi înţelepţii nu lipsesc 
luminăţiei sale. Dar eu am socotit că la folosul pe care-l 
aduci tu stăpânului nostru se adaugă însuşi folosul tău. 
Până ce s-or pune la cale împăcările şi s-or potoli zavistiile, 
e bine să fii departe, precum am mai spus. Deci, după 
porunca luminăţiei sale, te duci la Sfântu Munte, la 
mănăstirea Vatopedi, ca să cauţi acolo pe ieromonahul 
Stratonic, trimes de noi mai înainte acolo. După ce-l cauţi şi- 
| găseşti pe Stratonic şi cercetezi şi afli şi altele, te întorci 
fără grabă. După cât cunosc eu, oştile lui Mehmet se adună 


în Rumelia. Încă nu se ştie pentru ce anume se adună 
aceste oşti. Soliman-Beg, carele a fost până acum la 
Scutari, în războiul cu venețienii, are poruncă de la 
Mehmet-Sultan să ieie sub mâna sa, cu mare străşnicie, 
aceste oşti ce se adună în Rumelia. Eu mă înduplec a crede 
că aceste oşti cu Soliman-Beg au să se îndrumeze la Dunăre 
şi-n "Ţara Românească. Atuncea, din "Ţara Românească 
însamnă că intră în Moldova. Ar trebui să ştim ce oşti, câte 
oşti, ca să-şi puie la cale luminăţia sa toate apărările. Ai 
înţeles şi asta? 

— Am înţeles. 


— Să mai ştii că, pentru un bărbat isteţ, treaba nu-i cu 
primejdie. Păgânii au arătat putere până acuma şi au 
stropşit atâtea oşti ale crailor creştinătăţii, încât ei nu pot 
crede că poate fi cineva pe lumea asta care să le steie 
împotrivă. Oricât de vrednici şi viteji ar fi unii crai şi domni 
creştini, osmanlâii au legământ şi făgăduinţă de la prorocul 
lor că nimic nu le poate sta în cale. Au să răzbească 
pretutindeni din an în an şi întruna până ce au să aibă 
deplin în stăpânirea lor toată creştinătatea până în [ara 
Frâncilor. Fiind ei atât de semeţi şi bizuindu-se numai pe 
putere, nu sunt atât de băgători de samă la iscodirile minţii. 
Se tem mai mult de sabia decât de mintea creştinilor. Tu îţi 
leşi la Dunăre sabia şi te duci numai cu mintea. Bine ar fi, 
poate, ori la dus ori la întors, să cunoşti ce se pune la cale în 
Cetatea Brăilei, unde, pe lângă turci, se află şi boieri 
munteni, duşmani ai măriei sale, precum şi Mihu, acel 
pribeag care a săvârşit atâtea uneltiri la leşi, precum şi 
Agapie Ciornohut, acel în casa căruia s-a săvârşit tăierea lui 
Bogdan-Vodă. Multă vreme nu s-a ştiut nimica de Agapie 
Ciornohut, fugit în Ardeal cu Petru Aron-Vodă. La pieirea lui 
Petru Aron-Vodă, Ciornohut a scăpat în Ţara Românească. 
Oameni ai luminăţiei sale l-au căutat la munteni, fără a-l 
găsi, spre a-i da plata cuvenită pentru faptă. Acuma aflu că-i 
în raiaua Brăilei. A venit vremea pentru luminăţia sa Ştefan- 
Vodă să taie de pe catastiful său şi aceste două nume, ca să 
se aline pe ceea lume sufletul părintelui său Bogdan-Vodă. 

Jder s-a închinat spre uncheşul său: 

— Am să mă duc, precum mi se porunceşte. 

— Ai cugetat bine, lonuţ? 

— Am cugetat destul. Când trebuie să plec? 

— Poţi pleca într-o săptămână, ori în zece zile, ca să ai 
vreme de pregătire. Nu cai, arme şi merinde; de aceste n-ai 
nevoie. Trebuie să te pregăteşti aşa, ca să nu te bănuiască 
nimeni că te duci. Nici tatăl tău, nici fratele tău să nu te 
ştie. Cunoscuţii să nu te mai cunoască şi nimeni să nu-ţi 
spuie pe nume. În toate serile să vii la mine, ca să-ţi 


desluşesc câte nu ţi-am desluşit. Pe urmă să te duci; nici eu 
să nu ştiu când pleci. Am să mă bucur când te vei întoarce. 

Jder se sculase din jâlţ. Uncheşul său îl îmbrăţişa, 
apropiidu-şi barba rară de tâmpla lui. 

— Acuma te duci? Du-te. Mâni, te chem eu, la ascultare. 

— Nu mă duc încă, uncheşule; mai am ceva. 

— Atuncea spune; sunt gata să-ţi îndeplinesc orice dorinţă. 

— Nu te lega uşor, uncheşule, răspunse Ionuţ, râzând. 
Căci am să cer să-l văd şi poate să mi-l dai pe Grigorie 
Gogolea Răţoi, care se află în închisoare aici. 

Arhimandritul făcu un pas îndărăt, cu ochii crescuţi. 

— Ai aflat tu asta? Ştii că am în prinsoare pe Gogolea? 

— Ştiu. Acuma un ceas s-a înfăţişat la mine alt blăstămat şi 
mi-a dat lămurire. 

— Ucrainianul cel chior? 

— Întocmai. lată doi iscusiţi care ştiu ca şi noi ce suferinţă 
are slava luminăţiei sale. Gogolea a şi spus lui moş Ilia că 
asta ar fi comoara lor. Însă bătrânul înţelege mai bine că 
asemenea comori sunt cu primejdie. Poate ar fi potrivit să 
fie coborât şi moş Ilia în beciul de sub paraclis, ca să ţie 
tovărăşie lui Gogolea până le va veni vremea să li se închidă 
la amândoi clonţurile. 

— Ce spui tu e destul de înţelept, Ionuţ, îngână blând 
arhimandritul. 

— Da, uncheşule. 

— Dar eu am socotit că asta-i dovada mea, pe care o ţin eu 
pentru luminăţia sa, la o trebuinţă. Încolo, ce folos ar trage 
Domnia din pieirea unor mişei? Bătrânul mai întârzie aici 
din dragostea ce are pentru căpitanul său Răţoi. Dacă-l 
slobod pe Răţoi şi-mi ridic de deasupra lui mâna, amândoi 
trec iar în pustie de unde au venit şi li se prăpădesc urmele. 
Acolo unde s-or duce, vorbele lor n-ar mai avea putere nici 
noimă. 

Jder clăti din cap cu îndoială: 

— Aşa pare să fie, uncheşule. Dovada ce am întocmit eu, e 
mai bună. Zălogul ce ai e de puţin preţ. Poţi să-l leşi să se 


ducă, ori mi-l dai mie să-l întrebuinţez eu. 

— Îţi trebuie pentru ceva? N-aş crede că ţi-ar face 
trebuinţă unde te duci. Oamenii de teapa asta pot fi viteji, 
dar fără statornicie; adulmecă numai folosul, cum fiara 
adulmecă prada. 

Jder stătu o clipă pe gânduri. 

— Cuvioşia ta te gândeşti la toate, uncheşule, răspunse el 
c-un glas şiret învăluit. Gogolea mi-a trimes răspuns prin 
Ilia Cazacul şi mă jură pe toţi Dumnezeii să mă înduplec a-l 
vedea. Cunoaşte că la mine n-are mult har; de aceea mă 
încântă că ar şti să-mi spuie câte-n lună şi-n stele, pentru 
folosul meu. Eu cuget aşa, că să mă învoieşti să-l văd, 
uncheşule. După asta îţi spun eu ce preţ mai poate avea 
asemenea marfă. Ori să nu mai steie aici în preajma 
luminăţiei sale şi să se ducă să-şi caute urmele vechi la 
Pragurile Niprului, ori, dacă mai poate fi de folos, să-l 
slobozi şi să-l trimeţi cu soţul său într-o slujbă folositoare 
Domniei. Dacă s-or întoarce, să le fie mare dobândă şi 
deplină mila domnească. Dacă nu s-or întoarce, să se 
cetească iertările pentru sufletele lor. Socot că nouăzeci şi 
nouă de zile s-ar cuveni să se cetească asemenea iertări 

— Da-da... suspină arhimandritul; astfel se pot împuţina 
cunoscătorii de taine. 

Jder îl privi pe uncheşul său cu îndoială; dar acesta îi 
zâmbi cu dragoste adevărată. 

— Cred că nu mă înşel, începu iar într-un răstimp 
părintele Amfilohie; gândul tău ar fi să-i îndemn pe aceşti 
bărbaţi vrednici cătră raia. 

— Da, uncheşule, se îndulci Jder. Amândoi l-au mai slujit pe 
dumnealui Mihu, neprietinul luminăţiei sale. Se chiamă că 
acuma scapă din prinsoare şi nimeresc la Brăila, îşi găsesc 
un stăpân vechi şi se grăbesc să-l slujească iarăşi. Îi spun 
adevărat ori minciunos toate câte sunt aici, la Vaslui. După 
aceea, cumpănind foloasele, or încerca să facă aşa cum 
socot eu că-i mai bine. Cam de asemenea neguţătorie aş 
pofti să vorbesc eu cu căpitanul Grigorie Gogolea. 


— Bine; să vie părintele Emilian, să-i dau poruncă. Le vei 
duce mâne dimineaţă, pe lumină. Pentru robii noştri din 
hrube, n-avem în vremea nopţii nici făclii, nici opaiţ de seu. 
Îi mai poruncesc lui părintele Emilian să-ţi mute culcuşul 
aicea, în apropierea mea, ca să te am la îndămână cât mai 
stai în tabără. Se află de cealaltă parte a paraclisului o 
chilie întocmai ca asta în care ne aflăm acuma. Găzduiesc în 
ea oaspeţi de samă. Potrivită este şi pentru un nepot prea 
iubit al meu. 

Sfinţitul Amfilohie bătu din palme şi părintele eclesiarh 
Emilian se înfăţişă numaidecât. Cuvioşia sa află cu multă 
bucurie că n-are să mai doarmă într-un pod cu fân. Şi pofiti 
pe Jder să-l ducă la chilia de oaspeţi mari. 

— Aicea intră numai obraze alese, şopti el lui lonuţ Păr- 
Negru, călăuzindu-l cu făclioara în încăperea poruncită. 
Când binevoieşte să vie măria sa Alexandru-Vodă de la 
Bacău la părintele său, apoi aicea hodineşte. 

— Aicea? Se miră Jder; chiar în chilia asta? Şi în acest pat? 

— Aici, precum spun, jupân Ionuţ. 

— Asta-i o întâmplare mai ciudată decât toate, murmură 
Jder gânditor. 

Îşi trimese apoi prin părintele Emilian răspunsurile şi 
poruncile cătră Gheorghe Botezatu. Şi hotărî eclesiarhului 
ceas pentru vederea căpitanului Gogolea. 

Capitolul VII. 

Întâlnirea cu al doilea om de ispravă şi cunoscut vechi al 
lui Jder. 

Cu toată truda pe care o simţea în mădulările sale după o 
zi de umblet şi frământări, lonuţ Jder mai stătu treaz încă 
un răstimp îndelung. Trăgea de pe el straiele şi le împingea 
pe un scaun, fără să le vadă; îşi lepădă o ciubotă la un capăt 
de pat şi alta la alt capăt. Se uita imprejuru-i cercetând 
zidurile, soba şi ferestrele. Una din ferestre, mai mică, 
răspundea, ca şi la părintele Amfilohie, în paraclis; cealaltă 
răspundea în ograda curţii, deasupra unor acoperişuri de la 
alte clădiri mai mici decât casa domnească. După a sa 


socotinţă, acele clădiri duceau din una în alta până la odăi şi 
până la chilioara unde stătuse de vorbă cu moş Ilia Cazacul. 

Gheorghe Botezatu intrase cu paşi moi şi culesese toate 
lucrurile aruncate ale stăpânului său. Când ieşi el, Jder îl 
urmă până la uşă, cercetând încuietoarea şi aruncând o 
privire în sală, unde stăteau de veghe doi copii de casă cu 
săbiile goale. În sala aceea fără îndoială răspundea şi 
ieşirea de la iatacul Domnului. 

Închise uşa trăgând zăvorul. Când se lăsă pe culcuş şi se 
întinse cu faţa în sus, văzu în bagdadie tremurul luminii de 
la făclia de ceară care rămăsese aprinsă pe măsuţă. Se 
sculă să stingă făclia şi atunci i se întoarse, din simţirea lui 
trează din fundul fiinţii, ca un fel de băgare de samă. 
Punând luminarea de ceară în picuşul ei, pe marginea 
măsuţei, părintele Emilian eclesiarhul rostise mai mult 
şoptit, cum îi era obiceiul, câteva cuvinte. Jder le lăsase să 
treacă, fiind cu auzul şi înţelegerea tulburate de trudă. 
Acuma însă îşi dădea samă că monahul a spus ceva care-i 
face lui trebuinţă să nu uite. Stătu lângă făclie, silindu-se a- 
şi aduce aminte. Suflă în făclie şi o stinse şi căută prin 
întuneric culcuşul, aşezându-se cu faţa în sus. Aţâţarea îi 
alungase deocamdată somnul. Îl învăluia iarăşi ca un abur 
truda, când îi veni ştiinţă că părintele Emilian vorbise 
despre întoarcerea apropiată a lui Săndrel-Vodă de la 
Bacău. Acea întoarcere nu poate să fie, îşi făcea el socoteală 
zâmbind, decât „după o săptămână, ori zece zile”. 

— Aşa cum îi rânduise vremea pentru slujba sa sfinţitul 
Amfilohie. 

— Asta voiam să ştiu, asta voiam să ştiu... oftă el 
întorcându-se pe-o coastă, cu faţa la părete, încordarea i-a 
trecut. A adormit. 

A doua zi dimineaţă, când sări din aşternut şi trase 
zăvorul, găsi pe Gheorghe Botezatu la prag, cu straiele şi 
încălţările gata într-o mână şi cu ligheanul şi ibricul în alta. 
Se îmbrăcă, îşi pieptănă pletele; tătarul îi bărbieri obrazul 
c-un brici care totdeauna era ager. Îi turnă să se spele. Se 


lăsă în voia slujitorului; toate le făcea părând pe jumătate 
adormit, căci iarăşi era înţepat de cugetările lui din ajun. 

După aceea se înfăţişă părintele Emilian, cu cheile de la 
beci şi c-un slujitor cu sabie. Îl lăsară pe tătar să grijească 
chilia. Jder, monahul şi oşteanul coborâră trepte strâmte de 
piatră, ca-ntr-un culbec. Numărătoarea treptelor era 
douăzeci şi două. De la cea din urmă treaptă şi până la uşa 
unde s-a oprit eclesiarhul erau zece paşi. Părintele Emilian 
a întors o cheie în broască şi a deschis uşa de zăbrele. Acolo 
a rămas oşteanul cu sabia trasă. După alţi patru paşi, 
monahul a deschis o altă uşă, căptuşită cu fier. După acea 
uşă l-au găsit pe Gogolea. Stătea pe spate, pe-un aşternut 
de paie. Era pe jumătate întors spre o fereastră cu gratii, 
sus, unde nu se putea ajunge decât cu scară. Însă Gogolea 
părea a cugeta cum să ajungă totuşi acolo fără alt ajutor 
decât picioarele şi braţele sale. Abia după ce făcură câţiva 
paşi în hrubă, robul de pe culcuşul de paie înţelese că n-a 
intrat la el numai părintele Emilian, cum avea obicei să 
intre în toate dimineţile, aducându-i ulciorul cu apă şi pita. 
Se răsuci şi văzu pe Jder. Se zvârli din culcuş în picioare şi 
rânji cu voie-bună. Părea rânjet schimonoseala feţii lui şi 
voie-bună prefacerea ca-ntr-o fulgerare a întregii sale 
înfăţişeri. Era numai umbra lui căpitan Gogolea de altădată, 
aşa-s de schimbătoare vânturile şi dese valurile care bat pe 
meşterii din asemenea breaslă nestatornică. Nu era slab de 
foame şi trudă, ci de obidă, ca hultanul ce stă în lănţug. 

— Mă-nchin cu plecăciune ca la sfântu soare şi bucuros 
sunt de vederea domniei tale, jupân comise Ionuţ, s-a plecat 
el din şale cătră oaspetele său. 

Jder îl privea cu luare-aminte. De şi slăbit, căpitanul i se 
părea încă în putere şi sprinten. Părintele Emilian s-a tras 
îndărăt. 

— Eu mă duc şi aştept la zăbrele, a zis cuvioşia sa. Jder a 
închis după călugăr uşa hrubei. S-a rezemat cu spatele în 
ea ş-a stat privind la lotru, sprijinindu-şi ca din întâmplare 


mâna stângă în stiletul italienesc de la cingătoare, ce-i 
fusese dăruit de postelnicul Ştefan. 

— Stăi la locul tău, Gogolea, porunci el, şi spune de ce ai 
dorit să mă vezi. 

— Jupâne comise Ionuţ, se rugă lotrul, căzând în genunchi 
pe culcuşul de paie, nu te uita aşa la mine. Decât să te uiţi 
aşa la mine, mai bine străpunge-mă şi-mi ia viaţa. 

Îşi smulse într-o parte haina zdrenţuită, şi-şi descoperi 
pieptul lat şi păros. 

— De ce m-aş uita altfel la tine, Gogolea? Îl întrebă Jder, cu 
glas îngheţat. 

Lotrul îl privi cu teamă. 

— Mi-ai fost vreodată cu priinţă? Urmă lonuţ. Fost-au 
vorbele tale drepte? Şi faptele ce-ai săvârşit n-au fost tot 
aşa de spurcate ca şi vorbele? Căci voi, cei din pustie, n- 
aveţi altă lege decât viclenia şi prada. 

— Străpunge-mă şi-mi ia viaţa... urmă a suspina lotrul, 
privind totuşi cu agerime pe Jder printre genele-i pe 
jumătate închise. 

— Ce bine mi-ai făcut tu în această viaţă, Gogolea, ca să te 
străpung? Pentru un viteaz ca tine, asemenea sfârşit e cel 
mai cu priinţă, căci toate păcatele tale le-aş încărca asupra 
mea, iar tu te-ai duce cu desaga uşurată pe cealaltă lume. E 
mai potrivit să stai aicea, putrezind în umilinţă. Din când în 
când vezi pe ferestruica aceea zăbrelită câte-o pasere 
slobodă: asta-i cea mai mare pedeapsă a ta. 

— Dar ce faptă aşa de blăstămată am săvârşit, jupâne 
comise lonuţ, ca să pier astfel aici, ca mişeii cei mai de 
rând? Eu în viaţa mea n-am purtat sapa, ci sabia. Am purtat 
fierul în mână, ca să nu am lanţuri la picioare. După ce am 
voinicit pe socoteala mea, după rânduiala pe care o avem 
noi cazacii, am venit sub steagurile măriei sale Ştefan-Vodă, 
ca să mă răscumpăr. Vinovat fost-am altădată faţă de 
domnia ta şi faţă de părintele domniei tale, dar atuncea nu 
te cunoşteam şi n-am avut nici un legământ cu domniile 
voastre. A ales între noi puterea şi norocul. Aţi fost mai tari 


şi m-aţi biruit. Pe urmă ne-am iertat ca nişte viteji ce ne 
aflam şi nu mai aveţi a pune împotriva mea nici o vină. 

— Ba am, Gogolea. 

Căpitanul de lotri rămase tăcut, privind pieziş spre Jder. 

— Nu mă întrebi, Gogolea, despre ce vină anume e vorba? 

— Ba întreb, răspunse cu îndoială lotrul. 

— Dacă mă întrebi, ţi-oi spune numaidecât că te-ai îmbiat 
în slujba lui Săndrel-Vodă, ca să-i strecori vorbe despre 
mine şi despre nişte întâmplări uitate, când ne-a fost dragă 
la amândoi - lui Săndrel-Vodă şi mie - o jupâniţă cu numele 
Nasta. Că ai aflat ce s-a întâmplat între mine şi acea 
jupâniţă Nasta, nu-i de mirare. Dar acele lucruri s-au 
trecut, alintările acelor tinereţi au fost ca florile care 
înfloresc dimineaţa şi până în sară se ofilesc; jupâniţa Nasta 
s-a prăpădit în urgie şi pentru sufletul ei se cuvine să ne 
rugăm, nu să bârfim. Ci tu ţi-ai îmbălorat gura, vârând în 
urechile stăpânului tău ceea ce se cuvenea să rămâie 
neştiut până la judecata din veac; atuncea are a cântări 
numai unul Dumnezeu cele bune şi cele rele. Prihănind 
amintirea jupâniţei Nasta, în acelaşi timp m-ai pârât pe 
mine, ca pe unul ce mi-am călcat credinţa cătră fratele meu 
de cruce. Dar tu, Gogolea, eşti mai vechi decât mine şi ştii 
cum sunt dragostele în această viaţă; cât sunt de şubrede şi 
de înşelătoare. Nu aicea trebuie căutată credinţa cătră 
fratele meu de cruce Săndrel-Vodă, ci în faptele pe care le- 
am săvârşit cu dreptate, martor având pe însuşi Domnul 
Dumnezeu, care era în inima mea, atuncea când m-am pus 
jertfă pentru Domnul meu şi fratele meu. 

Lotrul bătu metanie, suspinând: 

— Aşa este, jupân comise Ionuţ. Vinovat sunt. N-am 
cugetat la toate câte spui, pe care le văd drepte şi curate ca 
soarele, ş-am greşit, fiind păcătos ca un mişel de rând. 
lartă-mă, frate creştine, căci îmi mărturisesc greşala. 

Ionuţ îl privi un timp pe căpitanul Grigorie de sus, apoi 
lepădă spre el aceste vorbe: 

— Te iert. 


Lotrul ridică fruntea şi holbă ochii, neviindu-i a crede că a 
auzit bine. Totuşi acele vorbe se rostiseră, şi el se grăbi să 
bată metanie şi să sărute pământul hrubei. Ci în aceeaşi 
clipă cugetul lui neadormit, care scurma şi scociora în toate 
chipurile, îi dădu înştiinţare că bucuria i-i prea grabnică. 
Iertarea aceea trebuie să fie cumva legată de anume 
îndatoriri, şi s-ar putea ca din toate să iasă pentru dânsul o 
neguţătorie proastă. 

— Jupâne comise, îl încercă el pe Ionuţ; lângă păcatele 
mele, care sunt grele şi fără număr, se cuvine să adăogi şi 
puţin bine pe care ţi-l pot face domniei tale, fără nici o 
plată. 'Le pot încredința că nu atâta cele ce voi fi spus eu 
despre întâmplări trecute a zădărât pe Săndrel-Vodă; ci 
asta mai mult l-a întărit în zavistia ce are măria sa asupra 
domniei tale. Înţelegând la măria sa că şi-a făcut nălucă şi 
n-are somn şi pace din pricina domniei tale, m-am alăturat 
şi eu cu ale mele, ca să-i intru sub piele şi să trag foloasele 
ce se cuvin unui sărman ca mine. Dau încredințare că şi 
fără asta măria sa avea împotriva domniei tale gând de 
prigoană. Avea asemenea gânduri înainte de a ne năimi, pe 
mine şi pe Toma lui Bogat. Dacă pofteşti, ţi-oi spune toate 
câte le-am văzut şi auzit, şi unele pe care le-am înţeles, ca 
să-ţi aperi capul. 

Jder răspunse tot de sus: 

— Ştiu toate. Nu mă tem. Căci celor vicleni le stă 
Dumnezeu împotrivă. Alţii se chinuiesc întru neputinţa lor; 
eu mă învrednicesc a şedea fără frică sub dreapta 
luminăţiei sale. Dacă n-ar fi aşa, n-aş fi eu aici, judecându- 
te. 

— Mi-ai făcut judeţ şi m-ai iertat, jupâne comise. Nu cutez 
a crede că vrei să mă slobozi din această robie. 

— Ba da, Gogolea, cutează a crede. 

— Cu ce preţ? Abia îndrăzni a întreba lotrul. 

— Cu nici un preţ. În ziua hotărâtă ţi se deschide uşa asta, 
pe urmă cealaltă; slujitorul cu sabia te scoate la lumină şi-ţi 
spune: Din mila măriei sale, căpitane Grigorie, eşti slobod. 


— Cine hotărăşte ziua? 

— Sfinţitul părinte Amfilohie. 

Gogolea se zvârli în picioare de pe culcuşul său şi făcu doi 
paşi spre lumina ferestrei. După asta se întoarse cu mare 
aţâţare spre Jder, şi cu lacrimi în glas. 

— Nu te juca cu mine, jupâne comise, ca mâţa cu 
şoarecele. Spune-mi care-i preţul slobozeniei mele. Pentru 
numele lui Dumnezeu cel sfânt, pe sufletul domniei tale, te 
jur nu mă pedepsi; conteneşte a mă sfredeli cu acel jungher 
pe care-l ţii în mâna stângă. 

— În numele lui Dumnezeu şi pe sufletul meu, nu am a-ţi 
cere nici un preţ, Gogolea. Stăi pe loc, nu îngenunchia, nu 
suspina, nu te apropia. Ascultă şi înţelege. Ce vrei să facă 
măria sa cu tine? Am vorbit cu sfinţitul Amfilohie şi l-am 
întrebat şi pe cuvioşia sa: ce să facă c-un om fără statornicie 
ca Gogolea? Cruce mare, drac bătrân. Gogolea pare a se 
închina, dar harul Domnului Dumnezeu niciodată nu l-a 
cunoscut. Om de nimic şi fără credinţă! 

— Aşa este. Aşa este; toată viaţa am vrut să-mi răscumpăr 
păcatele, şi n-am putut, săvârşind altele. 

— Deci, Gogolea, să te duci mai bine în pustia ta, de unde 
ai venit. Să zicem că domnia ar pofti să-ţi deie o slujbă, ca 
să te răscumperi, şi să ai de la luminăţia sa toate iertările şi 
mare milă; vite câte să nu poţi număra din dobânzile măriei 
sale, şi pământ în stăpânire cât vezi cu ochii... Ce folos! Căci 
n-ai puterea statorniciei. Şi măria sa Ştefan cere de la 
slujitorii săi mai ales statornicie. 'Te duci poate cu bună 
credinţă să săvârşeşti, dar vântul te bate şi te mână în altă 
parte. 'Te-aş întreba, Gogolea, dacă te poate împiedeca 
cineva, după ce-i fi slobod, să te duci în lumea ta în care ai 
mai fost. 

— Nu mă poate împiedeca nimeni, însă pot jura. 

— Ce preţ are jurământul tău, Gogolea? 

— Atuncea nu jur, dar am să săvârşesc ce mi s-a porunci, 
ca să se vadă ce fel de viteaz a fost pe lumea asta Grigorie 
Gogolea! 


Jder nu dădu răspuns. Îl privi lung. Lotrul sta în picioare 
sub lumina ferestrei. Îi tremurau buzele veştede şi-i 
crescuseră şi i se înflăcăraseră ochii sub frunte. 

— Ce trebuie să fac? Ce trebuie să fac? Întrebă el cu glas 
şoptit. 

Jder îl cumpăni şi-l găsi destul de moale în stăpânirea sa. 

— N-aş putea să-ţi spun, căpitane Grigorie, căci eu nu 
cunosc întru totul socotelile luminăţiei sale. Mai bine le ştie 
părintele Amfilohie. Mă gândesc aşa, după câte am vorbit 
eu cu părintele arhimandrit, şi după cât am putut înţelege 
de la cuvioşia sa, că măria sa ar avea nevoie de un slujitor 
destoinic, ca să-l trimeată la Brăila. Luminăţia sa şi-a oprit 
gândul la mine, plăcându-i slujba mea. Dar eu am şi altele 
poruncite, aşa că pot lăsa altuia putinţa să fie folositor 
luminăţiei sale. 

Ascultă ce-am să spun eu, Gogolea, şi să fii cu straşnică 
luare-aminte. 

În cetatea Brăilei se află în ziua de astăzi trăitori doi 
neprietini ai măriei sale, dintre care pe unul îl cunoşti, 
deoarece ţi-a fost stăpân. Dacă-i nevoie, îţi spun şi numele 
celuilalt. Destule neplăceri a avut luminăţia sa, precum ştii, 
de la jupân Mihu. Acest boier, precum te-ai putut 
încredința, s-a pus împotriva luminăţiei sale chiar dintru 
început, când nu se ştia cum se va alege Domnia nouă. 
Domnia nouă s-a ales cu putere şi strălucire, şi azi stă 
împotriva păgânilor, deci în slujba Domnului Dumnezeu 
Hristos. Toată lumea a văzut şi a înţeles asta, chiar şi 
oamenii fără credinţă şi lotrii înţeleg asta; numai acel boier 
Mihu nu înţelege şi urmează a sta potrivnic Domnului său, 
împreună cu alţi boieri de la munteni, care îşi caută 
foloasele la necredincioşi. Luminăţiei sale îi trebuie acel om, 
ca să-l supuie judeţului său. l-ar trebui şi altul, care se află 
tot acolo, la Brăila, dar asta poate părea o treabă prea grea 
unora şi altora. Însă cine poate apuca de grumaz pe unul, îl 
poate apuca şi pe celalalt şi-i poate aduce înhămaţi pe 


amândoi, până sub scara luminăţiei sale, când stă luminăţia 
sa calare, dându-şi poruncile. 

De ce socot eu că un oarecare păcătos, însă vrednic 
bărbat, cu numele Gogolea, ar putea săvârşi o slujbă ca 
asta? Căci el poate trece cu uşurinţă în raia ca fugar dintre 
curtenii Domniei Moldovei; cum ajunge acolo şi-l cercetează 
dregătorii turci, el arată chezaş al său pe jupân Mihu, 
căruia i-a fost altădată, în Lehia, slujitor. Jupân Mihu îl 
cunoaşte şi deocamdată nu se leapădă ele el. Ca să-i 
adoarmă orice fel de bănuieli, acel păcătos însă iscusit 
bărbat cu numele Gogolea îi arată toate câte sunt la curtea 
de la Bacău şi la curtea de la Vaslui; îl suduie mai cu samă 
pe unul lonuţ Păr-Negru, ca să-şi săreze sufletul măcar în 
acest chip, şi jupân Mihu se încredinţează de toate 
adevărurile, căci şi domnia sa are iscoade care-i spun de 
câte se petrec aici. Află jupân Mihu mai ales că ai fugit din 
prinsoare şi asta i-i de ajuns ca să înceapă a se lăsa în 
mânile tale. 

Asemenea treburi nu se fac în pripă. Să zicem că se fac în 
trei luni, cam pân' pe la Sâmedru. Atuncea, în preajma lui 
Sâmedru, intră cu grabă şi într-ascuns un pâlc de călărime 
de la Moldova şi păleşte până în raiaua Brăilei. Într-un chip 
ori altul, Gogolea are să primească înştiinţare la vreme. 
Dacă se potriveşte ca neprietinii măriei sale să fie aduşi în 
puterea călărimii de la Moldova, atuncea isprava acelui 
păcătos însă viteaz bărbat cu numele Gogolea dobândeşte 
asemenea faimă încât se vorbeşte despre ea nu numai la 
Vaslui şi Suceava, ci şi la Țarigrad şi la Crâm, şi la unguri şi 
la leşi, şi la litveni, în toată lumea asta. Şi ajunge vestire 
până la scaunul împărăției celei din veac, de aşa ispravă 
cum nu s-a mai pomenit, că un viteaz a făptuit ce pot făptui 
numai oşti legate; şi împăratul cel din veac dă din cap şi 
zice: „Vrednic creştin este, căci a săvârşit acestea pentru 
mine. Să i se şteargă din condica îndrăciţilor toate păcatele 
săvârşite cu voie ori fără de voie.” 

Ai înţeles, Gogolea? 


— Am înţeles, răspunse Gogolea, de sub lumina ferestrei şi 
de lângă zidul de care sta rezemat. Of! Şi vai! Pentru 
numele lui Dumnezeu căruia vreau să-i slujesc, să mă 
trimeată pe mine să săvârşesc asta. Nu mă lăsa, jupâne 
comise Ionuţ, pune cuvânt bun şi mijloceşte pentru mine, ca 
să mă duc eu. 

— Să vedem, să vorbesc cu părintele Amfilohie, răspunse 
cu îndoială Jder; a cumpăni cuvioşia sa cum e bine. Eu zic 
aşa: întâi să-ţi deie drumul să te duci calare şi cu armele 
până într-o pajişte, ori până subt o streşină de codru, şi 
după ce-i trage pe nări miros de flori şi umezeală de 
izvoare, să te întorci tu de bună voia ta, să ceri intrare la 
cuvioşia sa, să cazi în genunchi şi să ceri singur asemenea 
slujbă. Oi fi de faţă şi te-oi sprijini. Deocamdată, te lăs; ş-oi 
mai veni pe-aici. 

— Când? 

— Poimâni. 

— Nu mă lăsa, jupâne comise; până poimâni e prea mult. 

— Nu-i prea mult. Să-ţi treacă întâi ferbinţeala, să vedem 
dacă şi judecata răcorită te-o îndemna la fel. 

— Fii încredinţat că altfel nu fac. 

— Bine; s-a vedea. 

— Of şi vai! Nu mă lăsa. Însetatu-s să fiu iar om. 

— Bine; atuncea oi veni mâni. 

— Şi până mâni e mult, comise Ionuţ, dar oi aştepta. Ce- 
am să fac? Oi aştepta şi până mâni. Dar mâni să vii 
numaidecât! 

Jder l-a lăsat pe păcătos să-şi frământe fiinţa şi mintea ş-a 
ieşit, chemând pe părintele Emilian ca să închidă uşa grea 
căptuşită cu fier. Ca un capac de sicriu era acea uşă. Când a 
împins-o părintele eclesiarh cu umărul, ea a făcut buf! Fără 
nici un răsunet sub bolta scundă. Călugărul a întors cheia, 
opintindu-se asupra ei ca asupra unui sfredel. 

Acuma, îşi făcea socoteală Ionuţ, Gogolea aşteaptă să mă- 
ntorc. Stă şi se uită la uşă ca un hăbăuc; ascultă cum ni se 
depărtează paşii şi aşteaptă. Aşteaptă. Numără clipele ca 


pe nişte mărgele de ghiaţă. Se-ntoarce la ferestruica 
zăbrelită şi aşteaptă să se întunece de amurg. Pe urmă 
aşteaptă strigătul străjerilor şi cântecele cucoşilor. Trece 
aşa noaptea încet-încet şi vine dimineaţa. Însă jupânul 
comis lonuţ nu se întoarce, căci îşi are socotelile sale. Îl mai 
lasă pe căpitanul Grigorie Gogolea să se mai frigă pe grătar 
încă o zi ş-o noapte, ca să-i fie vedeniile mai tari şi nădejdile 
mai aprinse. Se poate întâmpla să se aleagă gândul cătră 
care a fost ademenit acel voinic cu multă îndrăzneală şi cu 
puţină cumpănire. Jder a păstrat în el amintirea unor laude 
ce le-ar fi rostit în plăcerea beţiei Gogolea: că numai un 
viteaz ca dânsul ar fi în stare să aducă în sac, legat ca pe un 
fedeleş, pe jupân Mihu, să-l închine plocon luminăţiei sale 
Ştefan-Vodă. Din această amintire slabă s-a hrănit şi a 
crescut gândul lui Jder, când l-a împresurat pe căpitanul 
Grigorie Gogolea. 

Asemenea ciudate gângănii zac în fundul fiinţii noastre ca 
într-o fântână afundă de întuneric. Stau acolo fără să avem 
ştiinţă de ele şi, din ce pricină nu se ştie. Deodată îşi iau 
zborul în zig-zaguri şi rotocoale spre înţelegerea noastră. 

Aşa de când am trecut prin târg şi am stat în privelişte la 
trecerea luminăţiei sale; ş-am văzut cum purced panţirii în 
zale, cu săbiile şi suliţile; şi ne-am oprit la un neguţător 
bârlădean, poftind o cupă de mied, scos atuncea de sub 
patruzeci de trepte, ca să ne răcorim şi să ne înfierbântăm 
în acelaşi timp; şi de când am stat în taifas un ceas şi mai 
bine cu părintele arhimandrit uncheşul nostru spunându-i 
unele şi altele despre lotru; şi de când ne-am întors în chilie 
şi stăm întins pe divan cu faţa în sus, am rămas aţintit la 
alte gângănii care fulgură în fântâna afundului nostru. 

Am aflat că Săndrel-Vodă vine în câteva zile la porunca 
luminăţiei sale părintele său. Înainte de a sosi Săndrel- 
Vodă, noi om fi fost pornit pe lungă cale, fără să ştie nimeni, 
fărădecât numai părintele arhimandrit Amfilohie, uncheşul 
nostru. Ne ducem cum se duce paserea, fără să lese urmă. 


lată că suie spre noi un licurici al aducerii-aminte. Nu ştim 
pentru ce; poate avem să înţelegem mai pe urmă. 

La noi la Timiş, într-o toamnă, când ne ridicam noi 
fecioraş, începând a umbla la vânătorile tătuţei, a fost venit 
un boier din ţinutul Sucevii, pe care nu mai ştim cum îl 
chema. Nu mai era tânăr; purta un bărboi cărunt cât o 
mătură şi avea o putere ş-un glas de-a mirare. Ne uitam la 
el cu mare plăcere cum bea vin, căci era beţiv vestit şi 
lăudat, şi-l ascultam cum povesteşte de nişte întâmplări ce 
nu s-au mai pomenit. Acel boier dormea în odaia tătuţei, şi 
tot în odaia tătuţei, într-un pătuc, dormeam şi noi. Noi, cel 
mititel ne culcam mai devreme; ne închinam şi ne rugam şi 
muţa făcea asupra noastră semnul sfintei cruci. Tătuţa şi cu 
acel boier, batîr că erau trudiţi de vânătoare şi de ospăț, 
intrau la hodină mai târziu. Cum intrau domniile lor, noi cel 
mititel ne trezeam şi stăteam cu ochii sfecliţi ascultându-i ce 
grăiesc. Într-o sară, zice acel boier cătră tătuţă: 

— Jupân Manole, am eu un frăţin cu care am venit la 
vânătorile dumnitale. Nu se află în Suceava bărbat mai 
lăudăros decât domnia sa. L-ai auzit şi domnia ta, cum 
spune, de te cruceşti. Şi se crede cel mai viteaz între toţi 
vitejii. 

— Vrei să vorbeşti de pivnicer? A întrebat tătuţă. Noi nu 
ştiam atuncea ce-i aceea „pivnicer”. Dar vorba ne-a rămas 
de la cea oară. 

— De pivnicer, da. 

— Răspunde boierul „cel bărboi” cătră tătuţă. Vreau eu, 
dragă jupân Manole, să-i fac una, să se ducă veste până-n 
Ţara Ungurească. Pivnicerul - zice iar bărboiul - hodineşte 
în odăiţa de-alături. Mâne sară, când om fi noi la masă, 
înainte de a ne trage la cămările noastre, fă domnia ta o 
treabă aşa precum te învăţ. Du-te şi caută un cucoş negru 
la găinărie; fereşte-l sub contăş să nu vadă nimene şi intră 
cu el în cămara de-alături. Vâră cucoşul tocmai în fund în 
sobă şi închide portiţa la gura sobei. Pe urmă, lasă aşa şi 
vină unde-om fi noi. 


— Ei, şi ce-i dac-oi pune în sobă cucoşul? A întrebat tătuţa 
pe bărboi. 

— Ai să înţelegi mâne sară, după ce ne-om aşeza cu toţii la 
hodină, fiecare în cămările noastre. 

— Bine, îi întoarce cuvânt tuţa; dar vreau să ştiu şi eu mai 
înainte ce-are să fie. 

— N-are să fie nimica rău, numaicât să te culci încins cu 
chimirul. 

— Spune-mi, omule, ce-i cu acel cucoş? Şi de ce să fiu 
încins cu chimirul? 

— Nu-ţi spun; ai să vezi. Da' de chimir pot să-ţi spun, că să 
te încingi cu el, ca să nu crapi de râs. Deasemenea îţi mai 
pot spune despre cucoşi, că nici un filosof, de când îi lumea 
asta, n-a putut afla de ce cântă cucoşii. Parc-ar fi 
ceasornice, aşa cântă străjile. Fie nour şi ploaie, fie vânt, fie 
senin, când li-i poruncită clipa, cucoşii încep a cânta, şi 
cântă. Ar spune unii cum că ei aud şi oamenii n-aud pe 
cucoşul cel sfânt din grădina raiului, din cer; dar acestea-s 
basme. Alţii zic că aşa i-a potrivit Dumnezeu pe cucoşi să fie 
astrologi, căci ei cântă ş-a ploaie, ş-a vreme bună, de fiece 
dată într-un chip anumit. Dar ce fel de astrologi cucoşi? 

— Iaca-s astrologi, şi-s mai buni decât ceilalţi care-s fără 
aripi... a râs tătuţa. 

— Aşa este, a râs şi bărboiul; şi iaca nimene nu ştie şi nici 
n-are de ce şti, pentru că aicea nu este altceva decât 
puterea lui Dumnezeu. Când i-a veni clipa, cucoşul din sobă 
are să cânte. Dacă-i bătrân, cântă el din ştiinţa lui; dacă-i 
tânăr, aude pe altul şi se îndeamnă şi el. 

— Asta este? A zis tătuţă, căscând. Om vedea ce-a fi şi 
asta. 

— Vei vedea, şi să nu uiţi să te-ncingi. 

După ce-am auzit asta noi cel mititel, am pus tâmpla pe 
pernuţă ş-am adormit. Am visat cine ştie ce, am amestecat 
cele visate cu cele auzite, ş-am uitat. 

În sara cealaltă, aţipisem. Au venit tătuţa şi boierul 
sucevean. Grăiau în şoaptă şi se îndemnau la ceva; pe urmă 


tăceau şi aşteptau. 

— Pe cine-or fi aşteptând? Ne-am întrebat noi, cel mititel. 

N-aşteptau pe nimeni. Bărboiul a poftit ceva. Tătuţa, aşa 
cum se afla, desculţ, s-a dus şi i-a adus. M-am sculat în 
aşternut şi am văzut că i-a adus o cupă de vin. Întâi a gustat 
tătuţa, precum e obiceiul, şi pe urmă i-a dat cupa, şi celalalt 
tot sorbea încet. Şi tot îi făcea semn tătuţei c-un deget. Şi 
aşteptau. lar tătuţei îi asfinţeau ochii şi căsca. 

Numai iaca. 

— S-aude. 

Ce s-aude? Căci noi, cel mititel, ne-am spăriat. S-aude 
trâmbiţa îngerului Gavril. Unde s-aude? În cer? Ori sub 
pământ? Şi cât de departe? Cine ştie unde, şi totuşi parcă 
sună la doi paşi; ori parcă-ţi sună în tâmplă. Tace o clipă şi 
iar izbucneşte. De aşa spaimă am fost cuprins, încât am 
sărit în picioare ş-am ţipat. Tuţa ne-a cuprins şi ne-a învălit 
capul cu poclada. Dar tot auzeam. Însă ne-am adus aminte 
de ce-au grăit boierii c-o sară mai nainte şi ne-am liniştit. 
Am scos capul de sub pocladă şi numai ne străluceau ochii, 
ca la un drăcuşor. 

Soba de alături e în părete cu cămara noastră. S-aude la 
noi trâmbiţa Arhanghelului sau a lui Caraoschi, cum s-aude 
şi dincolo. Ce-o fi făcând pivnicerul? 

Pivnicerul nu făcea deocamdată nimica. Încremenise de 
mare spaimă în aşternut. Pe urmă, la răstimpuri, s-a sculat 
şi a început a căuta, ba pe pat, ba pe după dulapuri. A 
deschis uşa ş-a pândit dacă nu-i ceva în tindă. S-a făcut 
linişte; cucoşul şi-a împlinit datoria şi a tăcut; suceveanu şi 
cu tătuţă se tăvăleau pe jos de râs. 

Când a fost la straja a doua, bucuria suceveanului a fost şi 
mai mare; căci spaima cea fără nume şi fără cunoaştere l-a 
trezit pe pivnicer dintr-un somn mai adânc. 

De ce se va fi suit din afundul nostru gângania asta a 
amintirilor? 

Acuma ştiam de ce. Căci Săndrel-Vodă va să vie să 
găzduiască şi să hodinească în această chilie în care ne 


aflăm acuma noi. 

Cufundându-se astfel în sine şi-n trecut şi grăind cu sine 
însuşi, Jder nu pierdea din vedere cele de faţă şi cele 
viitoare. S-a ridicat din locul în care sta şi a privit toate din 
juru-i mai cu luare-aminle. Soba era clădită într-un colţ 
despre paraclis. Hogeagul sobei suia pe lângă părete, în 
pod. Un bărbat ca Ionuţ, care pofteşte să ştie toate, nu 
poate lăsa podul casei domneşti necercetat. 

E ceasul al cincilea al dimineţii; măria sa încă nu s-a întors; 
copiii s-au tras într-o cămăruţă. Aşa că sala unde fac ei 
obişnuit paza e goală. Jder se învârte priveghind spre un 
gang, apoi spre alt gang. Se întoarce şi pătrunde în 
paraclis, închinându-se cuviincios spre iconostas. 

Ocoleşte în laturea stângă şi cearcă uşa de la scara 
turnului. O găseşte deschisă. Suie în turn; vede târgul; vede 
curtea domnească; vede odăile şi acoperişurile şindrilite ce 
vin de la odăi până sub fereastra cămării unde i s-a rânduit 
găzduirea. Şi din cămară, a cercetat, pe aceeaşi fereastră, 
acoperişurile. De la acoperişuri un om sprinten poate face 
un salt cu uşurinţă până în prichiciul ferestrei. 

Coboară din turn până la scara jumătate, unde se află o 
ocniţă ce răspunde în podul casei domneşti. Ştia de mai 
nainte că trebuie să caute şi să găsească asemenea trecere. 

Intră în pod; trece până la o bagea, ca să vadă unde-i 
soarele şi unde-s acoperişurile cele scunde de la odăi. Astfel 
poate găsi uşor hogeagul ce suie din laturea cămării sale. 
Nu-i cămara sa, zâmbeşte Jder, e cămara lui Săndrel-vVodă. 
Nu-i un hogeag; e o zidire piezişă care se chiamă „ursoaică' 
în 'Ţara-de-Sus. Ursoaica e un hogeag mai mic, adaos, care 
trage fumul de la o sobă lăturalnică şi-i dă drumul într-un 
hogeag mai mare. Deci Jder lasă hogeagul cel mare şi se 
întoarce la zidirea uşoară a ursoaicei. E uşor să desprindă 
dintr-un loc potrivit două cărămizi, ca să aibă răspuns în 
jos, spre soba cămării sale. Însă nu e cămara sa; în cămara 
asta va să hodinească Săndrel-Vodă. 


y 


Deci se va întoarce unde se află acuma, având cu sine mai 
multe scule într-un săculteţ, sub strai. 

Una din acele scule e un ciocan de pietrar. A doua sculă e 
un răzuş de fier. Cu pliscul ciocanului de pietrar înlătură 
tencuiala. Răzuşul îl pune în rostul cărămizilor. Apasă 
răzuşul, prinde cărămizile cu pliscul ciocanului. Dacă 
înlătură două cărămizi, i-i de ajuns. Trage din săculteţ o 
frânghioară subţire pe care a măsurat-o de mai înainte, ca 
să aibă măcar zece coţi. Leagă o zburătură de cărămidă în 
capătul frânghioarei şi-i dă drumul pe hogeag, pipăind în 
jos să înţeleagă unde ajunge. Acea bucată de cărămidă 
trebuie să ajungă până în poliţa întâi a fumurilor sobei. 
După ce a socotit şi ştie că bucata de cărămidă a ajuns în 
poliţa întâi a fumurilor sobei, scoate din săculteţ ce i-a mai 
rămas din cele pregătite: cucoşul. E un cucoş care poate să 
nu fie negru, căci nu-l poate deosebi nimeni acolo în poliţă. 
Leagă cucoşul lângă cărămidă şi-l trimete la locul său, cu 
fereală, ca să nu-l vatăme. Să steie acolo şi să-şi deie 
semnele cât va fi trebuinţă, ş-apoi să iasă iar la lumină, în 
pod; din lumina podului în săculteţ. În săculteţ, la oblâncul 
şăii stăpânului său, s-a tot duce cale lungă înspre Ţara-de- 
Jos, la Dunăre şi mai departe, spre slujbele stăpânului celui 
mare. 

După ce a prubuluit toate acestea, Jder se întoarce la 
ocniţă şi la scara turnului, pogorând în paraclis. Din 
paraclis în sală. Tot gol în sală. Vodă nu se întorsese încă. 
Unde-i Gheorghe Botezatu Tătaru? Acest slujitor, decât 
care mai cu credinţă nu se află altul în toată lumea asta, a 
stat neclintit în laturea de la uşa cămării. L-a văzut pe 
stăpânul său ieşind; l-a văzut că se duce - poate să se 
închine, poate la alte-cele. 

— Şi-l aşteaptă să vie înapoi. Priveşte, mut. Acesta-i 
feleşagul lui. 

Ionuţ îl trage după sine în cămara şi-i spune de ce are 
domnia sa anume trebuinţă. 


Are trebuinţă domnia sa de un ciocan de pietrar; de un 
răzuş ori o daltă; de o frânghioară de zece coţi şi de un 
cucoş. Poate fi porumbac, poate fi negru, poate fi alb: cucoş 
să fie. Să fie viu şi să cânte frumos. 

Dacă ar socoti careva că Gheorghe Botezatu s-a mirat de 
ce i se cere să agonisească şi să aducă, apoi s-ar înşela. 

— Bine, am s-aduc, măria ta, încuviinţează Gheorghe 
Botezatu Tătaru, fără să clipească. 

— Însă nu mi le aduci acuma, Gheorghe. Mi le aduci când 
spun eu. Noi mai stăm aicea, la curtea luminăţiei sale, două- 
trei zile; pe urmă ne-am dus nu se ştie unde şi ni se 
prăpădeşte urma. Toate câte îţi cer, tu să le ai la tine. 

— Când ţi-or trebui, stăpâne, îţi dau cucoşul porumbac şi 
toate celelalte. 

— Nu numaidecât porumbac: poate fi şi negru. 

— Te-aş ruga, stăpâne, să-mi spui cum anume. 

— Negru. 

— Bine, măria ta; am să-l aleg negru, a răspuns cu 
nepăsare tătarul. 

În ziua aceea Jder a văzut din nou pe Vodă şi s-a bucurat 
de o privire bună din partea luminăţiei sale. Sara, după 
aprinsul lumânărilor, a intrat la părintele Amfilohie, ţinând 
sfat cu cuvioşia sa. La acest sfat Jder a aflat că Săndrel-Vodă 
soseşte în tabăra de la Vaslui în ziua de sâmbătă 9 iulie. 
Deci vineri, în 8, el însuşi trebuie să fie plecat. 

— Să fii cu luare-aminte în toate şi nu te grăbi, i-a dat 
îndemn uncheşul Amfilohie Şendrea, şi să-ţi aduci aminte 
de toate câte îţi spun acuma şi de câte am să-ţi spun mâni şi 
poimâni. Vineri, intră dis-de-dimineaţă la rugăciune, şi-n 
ziua aceea vei posti. Am să fac slujbă anumită pentru tine, 
rugând pe Fecioara prea curată pentru izbânda ta. 

— Aşa am să fac, sfinţite părinte şi uncheşule, a răspuns 
Jder cu smerenie. Însă până atuncea te-aş ruga pe cuvioşia 
ta să te mai gândeşti la câte-am vorbit şi să hotărăşti în 
privinţa lui Grigore Gogolea căpitanul, dân-du-mi-l mie. 

— Să-i dau drumul? 


— Binevoieşte a-l slobozi, sfinţite părinte şi uncheşule, ca 
să se ducă în lumea lui. Eu socot că s-a duce unde îl îndemn 
eu. Dac-am greşit, nu-i pagubă şi mi-a rămânea mie sarcina 
pe care vreau s-o pun pe umerii săi. 

— Ţi-am făgăduit, lonuţ, să-ţi dau ce-mi ceri şi cuvântul 
meu eu nu-l lepăd. 

— Atuncea, uncheşule, să leşi pe cazacul cel bătrân şi 
chior să puie jos armele Domniei, să se ducă după Gogolea. 
Bătrânul se poate duce şi singur, dar Gogolea nu poate trăi 
fără el; poate mintea bătrânului să fie de folosinţă lui 
Gogolea. 

— Am să fac şi asta, tot pentru un nepot al meu, a suspinat 
părintele Amfilohie. 

În ziua de joi, comisul al doilea Ionuţ Păr-Negru s-a 
coborât, împreună cu părintele Emilian, în hruba unde 
putrezea căpitanul Gogolea. 

Căpitanul Gogolea slăbise de nesomn şi aşteptare. Când a 
înţeles că intră la el Jder, a dat în genunchi şi a bătut 
metanie. Intrând, lonuţ l-a lăsat întâi să se închine. După ce 
i-a spus că-l sloboade, l-a lăsat să-i sărute poala straiului. N- 
a socotit că trebuie să înceapă de la capăt vorbele. 

— Du-te, căpitane Grigorie, i-a spus. Nici măcar nu-ţi cer 
să-ţi aduci aminte de cele ce-ai auzit din gura mea. 

— Am auzit vorbe sfinte, s-a închinat Grigorie Gogolea. Şi 
mi-am bătut în frunte piron, ca să-mi aduc aminte că ama 
aştepta vestire şi semn cătră sărbătoarea Sâmedrului. 

— Bine, căpitane al lui Vodă, îţi poftesc sănătate şi 
izbândă. Şi când om ajunge la lumina zilei, ţi-l dau şi pe moş 
Ilia Alapin, să-ţi ţie de urât. 

Astfel s-a despărţit Gogolea de întunericul întru care 
zăcuse. S-a bucurat de băutură dulce sub sfântul soare, s-a 
tăvălit pe pajişte, a dormit un somn bun ş-a aşteptat pe moş 
Ilia Alapin s-aducă doi cai. S-au întors cu faţa cătră zarea 
răsăritului închinându-se. Au încălecat, s-au dus şi duşi au 
fost. 

A zâmbit cătră nepotul său sfinţitul Amfilohie: 


— Eu socot că pe aceşti doi voinici n-avem să-i mai vedem 
decât în ziua de apoi, la judeţul cel din veac. 

Vineri dimineaţă, Jder mezinul s-a mărturisit la genunchii 
arhimandritului şi a primit sfânta cuminecătură. A postit cu 
mare asprime în acea zi, ca să fie spălat de toate relele şi 
greşalele. Fiind curat şi luminat ca dintr-o baie din Ozana, 
şi fiindu-i cu desăvârşire deşartă traista de păcate. 

— Putea să-şi îngăduie, fără primejdie prea mare pentru 
sufletul său, „şaga cucoşului celui negru”, cum poreclea el 
în sine fapta pe care o pregătea. 

După rugăciunea Voievodului şi după ce a primit din nou 
binecuvântare de la sfinţitul părinte Amfilohie, când s-a 
îngânat ziua cu noaptea, Jderul cel mezin a purces la drum, 
ca să se prăpădească de lume, aşa cum îl povăţuise 
uncheşul său. A pus calul în trap şi nu s-a mai uitat înapoi. 
De-acu n-are hodină deplină, până ce n-a ajunge cine ştie 
unde, la marea caldă, la Sfântu Munte, unde cântă şi se 
roagă monahii în şase sute de biserici. Gheorghe Tătaru 
călăreşte în urma lui, ducând cu grijă atârnată lângă scara 
stângă o traistă care i-a fost poruncită şi cu care nu se 
pricepe ce să facă. 

Până la popasul cel mare de la Sfântu Munte, Jder are a se 
opri în multe alte popasuri mărunte. Cel dintâi popas mai 
mărunt ar fi potrivit în siliştea târgului Vaslui, la moara lui 
moş Irimia. 

Are el acolo o făgăduială a cărei împlinire vrea s-o ceară. 
Făgăduială asta e privitoare la o mămăligă fiartă bine din 
ometiţa făinei de mei şi la nişte plătici şi caras prins la vârşe 
pe baltă, în marginea stufului. Moş Irimia ştie să curețe 
peştele şi să-i dea sare; iar de zvârlit pe cărbuni s-a pricepe 
să-l zvârlă şi Gheorghe Botezatu Tătaru. 

— Ce duci tu acolo în traistă cu atâta grijă, Gheorghe? 

— Cucoş negru... răspunde Botezatu cu voce potrivită, nici 
prea tare, nici prea moale. 

— Dar caras şi plătică ştii să frigi pe cărbuni? 

— Ştiu. 


Asta a fost vorba lor, pe care au putut-o auzi oameni şi 
oşteni de pe drum. Vântul înserării a suflat-o într-o parte. 
Cei ce-au fost auzit-o au uitat-o. Şi despre cei doi călăreţi, 
stăpânul şi sluga, nimene n-a mai ştiut nimic. 

Dar sâmbătă noaptea, pe un întuneric de furtună, Jder a 
fost înapoi, în loc pregătit de el, la gardul dinspre odăi. 
Acolo avea loc ferit de trecere. Era îmbrăcat în straie 
proaste, ca un slujitor de rând, şi a umblat domol fără să se 
uite nimene la el cătră grajduri, ducând o traistă. S-a suit în 
podul cu fân, ca să doarmă pesemne. Din podul cu fân s-a 
strecurat pe brânci pe acoperişul de draniţă, fără să lese de 
la umărul stâng traista. De pe acoperişul de draniţă şi-a 
găsit o cale ferită în podul cel mare al casei domneşti, la 
ursoaică. A pipăit spărtura; a legat cucoşul cu frânghioara, 
adăogind o bucată de cărămidă şi le-a lăsat să lunece până 
în poliţa de sus a fumurilor sobei. Pe urmă a venit înapoi pe 
acoperişul de draniţă; s-a tras ca o mâţă în marginea acelui 
acoperiş, la zid. S-a furişat până la fereastra de el ştiută. A 
pipăit-o ş-a găsit-o în rânduiala pe care i-o făcuse; desprinsă 
din cârlig şi înţinată ca să stea bine la locul ei. 

Rezemându-se cu spatele în părete, sub fereastră, a stat 
aşa aşteptând. Nu-i era teamă şi grijă de nimic. Se afla ca 
într-un basm al copilăriei. Se simţea în stare să sară pe 
grumazul balaurului de nouri, care acoperea stelele 
încordându-se şi mişcându-se asupra târgului. 

Fereastra s-a luminat un timp de flacăra făcliei aprinsă în 
chilie de cătră slujitorul lui Săndrel-Vodă. 

S-au auzit şi glasuri. 

Deci Săndrel-Vodă a venit la hodină. 

S-a auzit o strigare veselă. 

Deci Săndrel-Vodă s-a îndemnat a bea o cupă de vin dulce. 
Este un vin dulce de Chipru, care-i place tare măriei sale 
Săndrel-Vodă. 

Glasurile au tăcut. Slujitorul s-a tras îndărăpt. 

Într-un timp a pâlpâit lumina ca o aripă şi fereastra a 
rămas neagră. 


Măria sa Săndrel s-a întins la hodină, şi-a tras poclada 
peste cap întorcându-se cu faţa la părete, după cum i-i 
obiceiul, şi aşteaptă hodina. Se închină în gând; se roagă de 
visuri bune; astfel l-a deprins domnia sa Domnița Chiajna; ş- 
adoarme. 

Adoarme coconul domnesc. Însă umbra sură de sub 
fereastra chiliei stă trează, ca şi cum în clipa asta ar răcori- 
o zorile. Nourii negri scutură ploaie un răstimp. Apoi trec şi 
rămâne numai ca un abur subţiat asupra stelelor. Trece-un 
ceas; vin alţi nouri, c-o ploiţă mai subţire, învăluită de vânt. 
Apoi iarăşi rămâne în înalt aburul alburiu. 

Au prins a bate din aripi cucoşii la odăi, chemându-se. Se 
trezesc din piroteala lor şi străjile, dând strigăte prelungi: 

— Berdo! 

— La poartă, bine! 

Jder le-aude pe rând; dar stă cu urechea trează ca să audă 
altceva. 

Aude. Aude slab, de pe tărâmul celălalt, o buciumare a 
morţilor. O dată; de două ori. 

La a treia buciumare, coconul din fundul patului şi-a 
zvârlit din cap poclada ş-a fost în picioare în mijlocul 
cămării, împungând cu capul înainte spre uşă. Nesimţit, s-a 
desprins canatul ferestrei. Jder a săltat şi a păşit peste 
prichici. Cuprinde pe cel spăimântat cu dreapta şi cu stânga 
îi înăbuşă răcnetul. Îl ţine aşa ca într-o minghine, până ce-l 
simte tremurând şi slăbind. 

Încă o dată a buciumat în pământ, în Domnia morţilor. 

— Suflet al lui Atanasie Alvanit! S-aude suspinând în 
tăcerea grea a odăii. 

Pruncul domnesc mugeşte prin palma care i-a încleştat şi-i 
stăpâneşte fălcile. 

A dat în genunchi. Îşi pierde o clipă simţirile. Jder îl 
călăuzeşte prin întuneric la pat. Îl ţine încă strâns şi-l culcă. 
— Mâni ai să crezi că ai visat, îl ameninţă el şoptit; dar să 

nu crezi c-ai visat, căci eşti treaz, ai auzit şi vezi. Atanasie 
Alvanit a pierit pentru tine şi strigă la Dumnezeu împotriva 


ta. A mărturisit ce i-ai poruncit să săvârşească, şi asupra ta 
stă ameninţarea mărturisirii lui. Este un frăţin al tău pe 
care-l prigoneşti. Boala ta e legată de boala lui; moartea ta 
de moartea lui. Visezi ori nu visezi? 

— Nu visez, clănţăni cu înfricoşare Săndrel. Se simţea 
intrat în spaimele de altădată, din pruncie. 

— Închide ochii, ca să nu fii străpuns. 

Jder întrebuinţă o clipă, uşurel, stiletul pe care îl avea dar 
de la postelnicul Ştefan Megşter. 

Săndrel se cutremură sub pocladă şi se ghemui cu capul 
sub perină. 

Chemarea morţilor de sub pământ şi a bietului Atanasie 
oşteanul luminăţiei sale a mai sunat o dată slab şi de 
departe. Jder stătea în picioare priveghind mişcările 
coconului. Gemea încet şi ofta, bolborosind rugăciunea 
Domniței Chiajna. 

Cruce-n casă, cruce-n masă, Cruce-n patru colţuri de 
casă... 

Ionuţ Păr-Negru s-a tras ca o mâţă spre fereastră. După ce 
a ieşit, a pus la loc clenciurile. A păşit pe drumul pe care 
venise, ocolind prin pod şi trăgând din poliţa sobei cucoşul. 
Întunericul nopţii înourate fiindu-i prielnic, a fost îndată în 
fânărie. Din fânăria odăilor a coborât şi s-a tupilat până la 
zaplaz. Dincolo, îl aştepta tătarul. 

— "Ţine, Botezatule, traista asta, a zis el în şopot. Cucoşii 
negri îs buni ca să ne cânte deşteptarea în toate dimineţile. 
Avem cale lungă până la împărăție. 

Capitolul VIII. 

Unde comisul cel bătrân şi monahul ies la lume 

— Cine ţi-a spus una ca asta, cuvioase părinte Nicodime? 
Cine să fie fără linişte ziua şi noaptea? Dumnealui comisul 
Manole Păr-Negru? 

Da' de unde! Acestea-s vorbe de-ale femeilor, ca să nu se 
bage de samă că ele nu mai au astâmpăr cât e picul. 

Domnia sa jupân comisul îşi vede, ca şi până acuma, de 
multe şi mărunte treburi. 


Cum mă-ntrebi cuvioşia ta, aşa l-am întrebat eu. Şi cum îţi 
spun, aşa mi-a spus. 

Domnia sa cunoaşte că, la o Domnie ca a lui Ştefan-Vodă, 
cum a fost altădată la împărăţia grecească, se află slujbe şi 
slujbe; unele le ştim, altele nu. Cele mai multe nu le ştim, şi 
la acelea fac trebuinţă bărbaţii cei mai destoinici. Mai ales 
acuma, de când s-au sporit oştile măriei sale şi de când îi 
vin cărţi şi soli de la crai, şi de la venetici, şi de la Râm, de la 
vlădica cel mare al papistaşilor, şi din toate părţile. 

— Atâtea treburi s-au încâlcit şi atâtea slujbe s-au iscat, 
care nu se mai află pe lumea asta câte treburi s-au încâlcit 
şi câte slujbe s-au iscat... 

Zic eu: mare poznă, oameni buni! Unde are s-ajungă măria 
sa? 

Măria sa Ştefan-Vodă acuma e ca acel bărbat carele s-a 
însurat c-o muiere frumoasă. Plăcutu-ia să puie cunună şi să 
aibă cu sine ce i-i drag. Dar domnia cu care s-a cununat 
măria sa e muiere cu nacafale. | se poate spune şi măriei 
sale că şi-a vârât cap sănătos subt Evanghelie. Decât ce să 
facă măria sa? Aşa i-i moştenirea şi partea. 

Într-atâtea treburi încâlcite, s-a găsit şi pentru comisul 
nostru al doilea Ionuţ una mai încâlcită; şi măria sa i-a 
poruncit să se ducă s-o descâlcească. 

Când s-a, dus? Nu s-a aflat. Unde s-a dus? Nu se ştie. Ce 
face acolo unde se află? Asta poate s-o cunoască numai 
măria sa. Când are să se întoarcă? Ptiu, drace! 

— Jupâneasă llisaftă, zic, asta nu mă întreba domnia ta pe 
mine. Asta o ştie Dumnezeu. 

Dumneaei prinde a lăcrăma cu mare jale. 

— Lăcrămez şi mă zbat, zice, căci de când nu se mai ştie 
nimica de Ionuţ, comisul Manole nu mai are hodină. 

Se scoală comisul Manole şi începe a răcni, cum îl ştii 
cuvioşia ta că răcneşte câteodată. 

— Da' de unde! Da' eu nici nu mă gândesc la asta! Comisul 
al doilea e dus în slujba măriei sale şi gata! Să nu mai aud 
vorbind! Să nu mai aud scâncind! Toată ziua umblă femeile, 


aicea la 'Timiş, cu visuri, descântece, bobi şi vrăji. Da' lăsaţi- 
mă-n pace! Nu mă mai întrebaţi nimica. Eu am altele! 

Mare poznă, oameni buni! 

Starostele Nechifor, contenind puţintel, clipi din coada 
ochiului drept cătră părintele Nicodim. Stăteau pe lăiţi, în 
cerdacul chiliei, şi se uitau asupra ogrăzii. Fratele Gherasim 
adăpa calul înşăuat al starostelui, scoțând apă din fântâna 
cu cumpănă şi turnând din găleată în jghiab. Soarele părea 
oprit asupra muntelui cu brazi; mai era un ceas până la 
slujba de sară. 

— Şi ce anume face tătuţa? Întrebă cuviosul Nicodim, cu 
faţa dintrodată umbrită. 

— D-apoi ce să facă? Se duce-n prisacă şi-l mai înţeapă 
câte-o albină, de se uită la lumea asta numai c-un ochi. 
Încalică după aceea şi se suie la grajduri. Adicătelea să ţie 
sfat cu comisul Simion. Tace unul; tace şi celalalt; se chiamă 
că aşa ţin sfat. Dacă n-ar fi jupâneasa Maruşca, apoi jupân 
Manole s-ar întoarce acasă fără să-şi descleşteze fălcile. 

— Tătuţă, zice jupâneasa Maruşca, fii fără grijă. 

— Da' n-am nici o grijă. 

— Atuncea are Simion. 

— Da' n-am nici eu. 

— Ei, atuncea-i bine, râde jupâneasa Maruşca. Dacă n- 
aveţi domniile voastre grijă, are măria sa. Jder e omul 
măriei sale. 

Părintele Nicodim se miră. 

— Aşa vorbeşte ea? 

— Întocmai: precum mi-a spus comisul Manole, Domnia sa 
comisul râde şi-i place. 

— Aşa-i zice ea? Jder? 

— Nu spune altfel. Are să facă una, de avem să rămânem 
cu gura căscată. 

— Cine spune asta? 

— Tot jupâneasa Maruşca, despre cumnatu-său. 

— Aha! 


— Părinte Nicodime, eu ţi-oi spune că aşa-s femeile. 
Jupâneasa Maruşca-i grea; şi se încântă de Ionuţ, ca să 
nască prunc viteaz ca şi cumnatu-său. Deasemenea acuma, 
după cât spune jupân Manole, jupâneasa Maruşca e mai cu 
toane. Alte jupânese-s cu toane la început; dumneaei e mai 
cu toane după luna a cincea. Că ar face bine să se ducă şi 
alţi comişi la Rusalim. Asta-i împunsătură în comisul Simion. 

— Da' de ce? 

— Aşa. Căci lonuţ ar fi fost trimes s-aducă aşchie din 
crucea răstignirii. Şi ceilalţi comişi să se ducă şi ei acolo, să- 
i fie într-ajutor. I s-a arătat ei semn, că numai asta poate fi. 
Se-ndeamnă a crede întru acelaşi fel şi jupâneasa Ilisafta. 
Dar jupâneasa Ilisafta încă n-a cutezat să alunge la Rusalim 
pe bătrân. I s-a arătat în vis jupânesei Maruşca mare război 
cu păgânii; deci, după cât s-a sfătuit cu soacră-sa şi cu 
maică-sa, trebuie numaidecât lemn sfânt, ca să-l puie înalt 
prea sfinţitul mitropolit în aghiasmă, când a binecuvânta 
apa şi-a stropi oştile în ziua bătăliei. 

Asupra văii în care-i aşezată mănăstirea, curge ca un râu 
nevăzut o adiere lină şi zăduful zilei de august scade. Cântă 
în otava de pe costişe prepeliţi şi cârâie cristei. Aceiaşi 
vulturi, care au stăpânire asupra văzduhului de aici, se 
rotesc sub cerul curat, la mare înălţime. S-aude într-un 
răstimp un clopot în turnul cetăţii care împresură biserica 
înălţării. Pe urmă clopotul tace şi rămâne asupra sfintei 
aşezări o pace care pare mai tihnită şi mai veche, căci e 
aşezată pe vieţi trecătoare şi pe rânduri de morminte. 

— Apoi eu, de-acuma, părinte Nicodim, oi fi călător. 

— De ce te grăbeşti, staroste Nechifor? 

— Mă grăbesc, ca să ajung acasă. Cine ştie ce-oi găsi în 
gospodărie! Căci eu de alaltăieri lipsesc. 

— Vra să zică, nu vii de la Vânători? 

— Nu. Eu vin, părinte Nicodime, de unde-a dus surdu 
roata şi mutu iapa. Mare poznă! 

— Da' ce se-ntâmplă? 


— S-a întâmplat, părinte, că mi-a venit vremea să mai scot 
o măsea. Şi ţiganul nostru de la Vânători, care mi-a mai scos 
una acum cinci-şase ani, nu se mai află între cei vii. A pus 
fruntea la pământ şi s-a prăpădit, iar sufletul i s-a duce în 
raiul ţiganilor. Era vrednic meşter; avea cleşte potrivit şi 
mână uşoară. Când a venit vremea să mă doară asta de- 
acuma, atuncea am văzut eu câtu-s de singur; parc-aş fi 
rămas a doua oară fără tată şi fără mamă. Ce fac eu? 
Fecioru-său Matahală are cleştele; dar de priceput nu se 
pricepe. Să te ferească Dumnezeu de durere de măsea, 
într-alt chip nu te-oi binecuvânta, părinte Nicodime. Ştii 
cum îi? Îţi vine să te zvârcoleşti, să te pui la pământ şi să 
păleşti cu călcâiele în torţile cerului. Şi alta nu este de 
făcut, ca să ţi se mai domolească durerea, decât ca să bei 
vinars. Dar după ce te dezbeţi, iar te-apucă. Ş-am mai găsit 
o babă în Lunca, peste apa Nemţişorului, care m-a învăţat 
să ţin capul, cu gura căscată, în abur de măselariţă, fiind 
învălit de jur-împrejur cu pocladă deasupra oalei. Am făcut 
şi asta; s-a părut c-ar fi căzut în oala cu fiertură de 
măselariţă un vierme cât un vârf de ac; dar nici asta nu mi-a 
folosit nimica; ş-atuncea c-o mână purtam calul de dârlogi şi 
cu una mă ţineam de falcă; umblam prin iarmaroc la târg şi 
întrebam de oameni. Ce să fac, unde să mă duc? Tocmai la 
Baia am găsit alt cleşte, care să fie în stăpânirea unui 
meşter. Bun meşter! Mi-a dezbătut-o, mi-a dat-o afară şi 
gata. Acu trăiesc altă viaţă şi lumea mi se pare mai bună. 
Când te-a durea măseaua, numai acolo la Baia să te duci, la 
dascălul Precup Mortântei. E un slăbănog şi-un spân de nu 
dai două parale pe dânsul; să-l sufli şi să-l prăvăli jos; dar 
iaca-i bun meşter de măsele. 

— Atuncea du-te cu sănătate, staroste, şi mă rog să-mi dai 
vestire de la Timiş. 

După ce-a plecat starostele Nechifor, s-a auzit bătând iar 
clopotul de vecernie. 

Părintele Nicodim şi-a adus aminte că-i într-o sâmbătă şi s- 
a pregătit să se ducă la slujbă mare. Şi-a pus rantie nouă şi 


camilafcă, şi-a împletit între degete metaniile şi s-a dus pe 
gânduri, cătră zidurile sure ale cetăţuiei. A intrat pe sub 
turnul clopotniţii, fără să audă ţârâitul de sară al lostunilor, 
care-şi învățau puii la zbor; a intrat la sfânta Înălţare şi, 
cufundat în gânduri, s-a aşezat în laturea stângă aproape 
de analoghion şi de cântăreţi, cu auzul oarecum închis, dar 
cu vederea deschisă spre acea întru totul vestită şi lăudată 
icoană a Maicii Domnului, care a fost zugrăvită de Luca 
Evanghelistul. 

Iaca, august e în toi, se gândea cuvioşia sa, şi de-acu vara-i 
călătoare - ca şi starostele Nechifor, care a venit, a stat o 
ţâră şi s-a dus. 

Nu s-ar putea spune că monahii, care-şi aleg ca rânduială 
a vieţii singurătatea, pot pune oprelişte desăvârşită simţirii 
lor, legăturilor şi amintirilor. Unii aşa au făcut, pustiindu-se 
cu desăvârşire în 'Tevaida: aceia şi-au agonisit fără scădere 
bucuria cea fără de amurg. Însă mulţi rămân slabi; şi când 
ajung până la ei veşti din lumea părăsită, li se moaie inima 
cătră voie-bună ori mâhnire. 

De când n-a văzut cuvioşia sa pe cei de la Timiş? 

De mult nu i-a văzut. Tocmai de la începutul lui martie, de 
la cârneleagă. Atuncea a fost poftit cu mare stăruinţă de 
muţa, ca să binecuvânteze ospăţul de lăsat de sec. A venit şi 
l-a luat Ionuţ. De-atuncea n-a mai fost la Timiş şi n-a mai 
văzut pe nimeni, fărădecât tot pe Ionuţ, la Sânpetru. 

Are acest frate iubit al Jderilor un dar să-i stârnească pe 
toţi din când în când. Aşa atuncea, la Sânpetru, a venit cu 
repejune să se mărturisească, să ceară sfat şi sprijin; şi n-a 
fost chip să nu-l urmeze în toate rugăminţile lui. Mai cu 
samă, când se roagă, ştie cum să se uite cu ochii lui de 
coloarea castanei. Acuma spune mai bine ce are de spus, 
căci a ajuns bărbat în putere; dar cu ochii se uită cum se 
uita şi altădată, când era cu fruntea numai până la 
cingătoarea fraţilor celor mari. 

A fost, se vede, trimes acuma într-o slujbă ascunsă. După 
zvonurile ce i-au venit de la Timiş prin starostele Căliman, 


bătrânii stau subt îngrijorare ca subt un nour; nu ştiu 
nimica; n-au auzit nimica; n-au primit nici o veste; lonuţ n-a 
dat nici într-un chip semn. 

Dacă s-ar fi întâmplat ceva, Doamne fereşte, atuncea s-ar 
fi aflat. Căci nu-i veste rea care să nu străbată ca săgeata, şi 
nu-i moarte care să poată rămânea ascunsă în întuneric. La 
timp, lonuţ va da de ştire, şi atunci toate inimile se vor 
linişti. 

Bine ar fi, se gândeşte părintele Nicodim, să se ducă s-o 
vadă pe muţa. I-a vedea şi pe ceilalţi, şi-i va potoli, 
împuternicindu-i cu duhul răbdării. Trebuie să îndemne şi 
pe femei, atât pe cele bătrâne cât şi pe cele tinere, să se 
lese de năravul vedeniilor. 

Când a ieşit de la sfânta slujbă, avea luată şi hotărârea de 
a se duce pe câteva zile în lumea părinţilor şi fraţilor săi 
după trup. Deci s-a abătut şi pe la stareţul său sfinţitul 
Silvan egumenul, ca să ia binecuvântare. 

A doua zi dimineaţa a lăsat pe fratele Gherasim să se 
usuce şi să se întunece şi mai tare în chilia de la Neamţu, 
iar cuvioşia sa a pornit iarăşi călare, ca să iasă în lume. Nui 
se întâmpla asta întâia oară şi ştia că are să i se mai 
întâmple şi altă dată. După cum spune sfântul apostol Pavel 
nu ştiu unde. 

— Credinţa fiecăruia după puterea sa. Cuvioşia sa Nicodim 
s-ar fi pustiit întru totul lui tot la 'Tevaida, sub soarele 
eghiptean, dacă Dumnezeu i-ar fi alcătuit într-aşa chip 
firea, încât să nu poată trăi altfel decât în acea singurătate 
a singurătăţilor, în cuptorul lumii. Dar Domnul Dumnezeu a 
binevoit a pune în făptura părintelui Nicodim o tărie mai 
mică decât stânca de la muntele Sinai; a pus o tărie caa 
munţilor noştri care se macină de puhoaie; şi în cuvioşia sa 
urmează a suna şuietul pădurii şi zvonul apei de munte; şi 
toate păcatele legate de slăbăciunea pământeanului 
cuvioşia sa încă nu le-a putut scutura; şi Dumnezeu se 
milostiveşte totuşi asupra sa şi-l va ierta, căci părintele 


Nicodim slujeşte cu inimă de samarinean şi cu osârdie 
pentru credinţa cea adevărată. 

Când a ajuns cuvioşia sa la curtea comisului celui bătrân la 
Timiş, inima i s-a veselit îndată ce-a văzut pe gard cântând 
un cucoş porumbac şi vestindu-i sosirea. Argatul care i-a 
deschis poarta a dat din cap că jupân Manole nu-i acasă. E 
sus, la grajdurile domneşti. Da-i acasă comisoaia. 

Ieromonahul Nicodim a găsit în pridvor pe jupâneasa 
Ilisafta şi, lângă jupâneasa Ilisafta, pe Candachia. Şi, între 
jupâneasa llisafta şi jupâneasa Candachia, pe nana Chira, 
cămărăşiţa. 

— Vă poftesc bună dimineaţa şi bine v-am găsit! S-a 
închinat cuviincios monahul; şi îndată a descălecat, 
lepădând frâul. 

— Bine ai venit şi mare bucurie ne faci, cuvioşia ta... a 
vorbit jupâneasa Ilisafta, tresărind de la locul său, de lângă 
stâlpul ştiut, şi venindu-i întru întâmpinare. 

Tustrele femeile i-au sărutat pe rând cuvioşiei sale mâna. 
lar monahul s-a închinat cu osebire cătră maica sa, 
punându-şi cu ochii închişi barba pe tâmpla ei sură. 

Pe măsuţa din pridvor, călugărul cunoscu dintr-o privire 
îndeletnicirea pe care o avuseseră cele trei femei înainte de 
sosirea lui. Nana Chira se grăbi să arunce asupra măsuţei o 
pânză subţire de borangic. Se afla acolo începută o lucrare 
pe care părintele Nicodim o lega cu amintiri din pruncia lui, 
când pe aceeaşi măsuţă veche degetele jupânesei Ilisafta 
frământau cu răbdare ceară, închipuind păpuşi cu ochi de 
semincioare de mac. Tot nelipsită de lângă ea era ş-atunci 
nana Chira. lar acele păpuşi cu ochişori de mac închipuiau 
pe jupân Manole, pribeag în locuri depărtate, cine ştie unde 
în 'Ţara-de-]Jos. Femeile vechi, cum e nana Chira, ştiu să 
rostească în asemenea împrejurări descântece şi chemări, 
trimeţând menire dulce ori amară asupra celui de departe - 
necredincios ori iubit. 

În ochii călugărului s-a înegurat o nemulţămire pentru 
acel eres străin de rânduiala credinţei adevărate. Acel eres 


stăruieşte tăinuit în lume, de la slujitorii capiştilor idoleşti. 
Totuşi în sufletul părintelui Nicodim a rămas sufletul acelui 
copil pe care l-a chemat cândva Nicoară. 

— Foarte sunt grăbit, zice cuvioşia sa, ca să aflu pe vel- 
COMIS. 

— Ai să-i dai vreo veste cuvioşia ta? Se miră jupâneasa 
Ilisafta. 

— Îmi face trebuinţă ca să vorbesc cu domnia sa unele şi 
altele. 

— Atuncea îl găseşti sus; se duce aşa, ca să i se mai 
potolească harţagul. Iaca, a trecut atâta vreme şi nu s-a 
aflat nimica de Ionuţ. Dacă crezi cuvioşia ta că am linişte şi 
somn şi-mi pot vedea de treabă, atuncea te afli în mare 
greşală, căci nu mă lasă comisul Manole. Stă asupra mea ca 
un nour: tot fulgeră şi tună. 

— N-aş crede una ca asta, muţa... a şoptit cu glas blând 
monahul. 

— Ba să crezi, dragu mamei, şi du-te şi-l sfătuieşte şi adă-l 
aicea ca să spuie ce are de spus şi să audă şi de la mine, şi 
de la alţii vorbe cum că feciorul nostru se află subt 
acoperământul Maicii Domnului, acolo unde se află. 

— Mă duc şi mă întorc cu el, se închină monahul, doritor 
să se depărteze cât mai grabnic de lucrarea tăinuită a 
femeilor. 

Cum a încălecat şi a ieşit pe poartă părintele Nicodim, cele 
trei femei numaidecât s-au strâns iar cap lângă cap; nana 
Chira a dezvălit uşor măsuţa, înlăturând borangicul, şi a 
văzut iar lumina soarelui de dimineaţă, în pridvor la Timiş, 
păpuşa lui lonuţ. Mititel şi nelămurit, ţeapân de nesimţire şi 
culcat pe-o coastă, acel Ionuţ părea ochilor care-l priveau 
numai micşorat în depărtare şi-n timp. Era el însuşi adus de 
faţă, pe măsuţa veche, ca s-audă zvonul păserilor şi 
descântecul babei Chira, cămărăşiţa. 

S-a făcut ca o tăcere în sufletele celor trei muieri de vârste 
felurite şi lumina soarelui a părut a se împuţina. Cea mai 
ageră ca s-asculte vorbele ce aveau să se rostească era 


jupâneasa Candachia. Îi rămăseseră neclintite inelele 
cerceilor din urechiuşi şi rumeneala din obraji îi pierise sub 
suliman. 

— Dragele nanei, dragele nanei... a suspinat Chira fără a 
mai ţine samă de trecătoarele deosebiri omeneşti. Căci toţi 
stăm sub puterile cele necunoscute. Când n-om mai fi, au să 
rămâie zidirile lui Dumnezeu ca şi atuncea când nu eram. 
Dragele nanei, dragele nanei... cânta ea cu ochii închişi, 
apăsându-şi palmele asupra tâmplelor. S-ar fi arătat în vis 
că pe lonuţ l-ar fi ademenit şi cuprins duşmancele puterilor 
bărbăteşti. Şi-l deşartă de viaţă dacă noi n-om descânta şi 
nu le-om alunga. 

Nana Chira îşi cobori palmele asupra păpuşii, ocrotind-o; 
scuipă în patru laturi, şoptind cu grăbire: 

Voi, ielelor, măiestrelor, Duşmanele oamenilor, Stăpânele 
vântului, Doamnele pământului, Care prin văzduh zburaţi, 
Pe iarbă lunecaţi Şi pe valuri călcaţi Duceţi-vă în locuri 
depărtate, În baltă şi pustietate. 

Unde popă nu toacă, Unde fată nu joacă; 

Duceţi-vă în borta vântului, Păliţi-vă de coada pământului, 
Ileşiţi din trup, mână, picior, Pieriţi în pripor, Lăsaţi lui Onu 
sănătate, - 

Că sabie de foc vă bate! 

După ce a rostit în şopot aceste cuvinte, nana Chira a 
suflat iarăşi asupra păpuşii. Li s-a părut jupâneselor că 
închipuirea de ceară s-a mişcat. Ce-i când se mişcă? Când 
se mişcă e semn bun, precum se va vedea. 

— Maica Domnului să-l păzească şi să-l miluiască... îngână 
jupâneasa llisafta. Şi, după rânduială, vei descânta până în 
trei ori în trei marţi. Căci după câte a căutat şi a înţeles în 
gromovnicul lui dascălu Pamfil, Ionuţ ar fi fost făcut într-o zi 
de marți. 

Nana Chira se împotriveşte. Ei nu-i place cartea aceea a 
dascălului Pamfil. De când ies cărţi scrise, se împrăştie în 
lume numai nişte înşelări. Rânduiala bună e alta: că o 
femeie care ştie de la altă femeie ori un om care ştie de la 


alt om să nu lese ce ştie - descântec ori vrajă - decât numai 
unei singure fiinţi pe lumea asta; dacă-ai spus la doi, gata, ţi 
s-a prihănit suflet, ţi s-a prihănit putere. Deasemenea cine 
primeşte învăţătura într-adaos, de-al doilea, nu-i foloseşte 
nimic. Cine ştie descântec ori vrajă, ca şi apa neîncepută, 
trebuie să se păstreze curat şi luminat, altfel din necurat nu 
poate ieşi nimica bun. Cine poate şti în ce zi va fi venit pe 
lume Ionuţ? Căci maica lui, sărmana, a păcătuit şi l-a 
zămislit în flori; şi când l-a dat lumii cu durere, n-a ştiut 
nimeni, fărădecât Cel care ştie şi vede toate. Acuma să vie 
dascălul Pamfil să scurme şi să găsească asta în cartea lui, 
de mirare este. Unii s-ar mira numai, dar nana Chira chiar 
nu poate crede. 

— Nu păcătui, nană Chiră, îi zice cu blândeţă comisoaia, 
văd că iar îţi strâmbi gura şi cârneşti din nas, când vorbesc 
eu că s-ar fi aflat în gromovnicul dascălului ziua de marţi 
pentru naşterea lui Ionuţ. Apoi nu ştii tu, nană Chiră, cum îi 
rânduiala gromovnicului? Se arată acolo planetele şi zodiile 
fiecărui om de pe lumea asta. Dacă ai cunoscut ziua naşterii 
şi anul, găseşti zodia şi planeta după an şi zi. lar dacă nu ştii 
ziua - şi ştii anul şi luna - alegi ziua după lună; luna întâia a 
anului, ziua întâia a săptămânii; luna a doua a anului, ziua a 
doua a săptămânii. Şi este ş-un meşteşug când nu cunoşti 
nici luna nici ziua, însă cunoşti anul. 

— Mare bătaie de cap pentru un becisnic... a lăsat să-i 
cadă cu un fel de greață vorbele cămărăşiţa, printre 
ştirbăturile dinţilor. 

— Lasă-l, nană Chiră, urma s-o îmbuneze comisoaia 
Ilisafta, spune şi el după meşteşugul pe care l-a învăţat. 

— Ce să zic? Se amestecă jupâneasa Candachia, cu 
vioiciune şi plăcere; eu am fost mulţămită de ce mi-a arătat 
dascălul Pamfil pentru Cristea. „Va fi mândru la chip şi prea 
iubit.” Aşa este, căci aşa l-a făcut maica sa jupâneasa 
Ilisafta, în zi de joi 15 martie, anul de la Hristos 1437. 

Auzind asemenea vorbe, aşa de frumos şi de cuviincios 
rostite de gura nurorii domniei sale, jupâneasa Ilisafta s-a 


bucurat şi şi-a adus aminte cum s-a întâmplat acea naştere 
aşa de grea a prea iubitului său fiu Cristea. A oftat dând din 
cap: 

— Mă rog Maicii Domnului să facă uşor cumnată-ta, căci 
nevestele tinere din ziua de azi îs mai puţintele la trup şi 
mai slabe decât cele de demult! 

În vremea asta, părintele Nicodim ajungea în deal la 
grajdurile domneşti, găsind acolo cu totul altceva decât se 
aştepta. Slujitorii se purtau încolo şi încoace. Jupân Manole 
Păr-Negru nu părea tulburat de nimica; avea un glas de 
bună-voie care se auzea de departe. Lucru ceva mai ciudat: 
se auzea şi glasul lui Simion. Lângă comisul cel bătrân, 
Lazăr Pitărel, şatrarul; şi lângă Simion - Niţă Negoiţă, omul 
lui Simion. 

Când umbla întunecat Simion, umbla întunecat şi Niţă 
Negoiţă, omul său. Şi când i se deschidea obrazul lui 
Simion, parcă bătea o rază de soare şi-n obrazul lui Niţă 
Negoiţă. 

I se părea numai cumva, acuma, părintelui Nicodim, ori 
chiar auzea şi glasul lui Niţă Negoiţă? 

Deasemenea, călugărul a văzut în cerdacul casei celei 
nouă a lui Simion pe jupâneasa Maruşca. Şi alăturea, pe 
jupâneasa Anca, soacra lui Simion. 

Toate aceste fiinţi stăteau ca într-o aşteptare. Priveau spre 
drumul grajdurilor, pe urmă se uitau unii la alţii 
încuviinţându-şi rostul ce au; după aceea iar se înturnau 
spre grajduri. Bărbaţii, din ogradă, mai răsuceau capetele 
cătră jupânese arătându-şi albuşul ochilor; iar jupânesele 
îşi stecleau dinţii. 

Când s-a înţeles din cerdac că soseşte oaspete de devale, 
jupâneasa Marugşca a dat glas: 

— Părintele Nicodim, iaca părintele Nicodim! 

S-au înturnat şi bărbaţii şi comisul cel bătrân a ridicat 
braţele. 

Călugărul a descălecat şi s-a dus la bărbaţi; întâi a cuprins 
pe comisul cel bătrân, amestecându-şi barba sa cu a lui; pe 


urmă l-a sărutat pe Simion; şi după asta au venit să-i pupe 
mâna Pitărel şi Negoiţă şi alţi slujitori care se aflau în 
laturea stăpânilor. Numai după asta părintele Nicodim s-a 
grăbit cătră cerdac, păşind cât putea de larg cu ciubotele 
cu tureatcă naltă şi pălălăindu-şi giubeaua de şiac. 
Comanacul îi era puţintel pe-o sprânceană, de care vedere 
s-a bucurat mai cu samă jupâneasa Maruşca, râzând cu 
dinţişorii ei albi, fără să spuie de ce râde. 

Un răstimp a urmat amestec de vorbe. S-a aflat că i-a venit 
aşa părintelui Nicodim o toană, să iasă la lume, ca să-şi 
vadă părinţii şi neamurile. S-a oprit puţintel la Timiş devale. 

Jupâneasa Maruşca a întrebat cu grăbire: 

— Cum se află soacră-mea? 

— Slavă Domnului, bine; sta de vorbă în pridvor cu nora 
dumnisale Candachia. 

— Cum aşa? Eu socoteam că geme şi suspină. Socru-meu 
jupân Manole spunea c-a lăsat-o în pat, legată la cap cu 
ştergar ud. 

— Nu, cumnată dragă, a zâmbit părintele Nicodim, eu am 
găsit-o în bună stare. 

Jupânesele au sărutat mâna ieromonahului, după aceea s- 
au mirat iar de asemenea vorbe. 

— Boala dumnisale voi fi fost eu, s-a amestecat comisul 
Manole. Cum m-am urnit eu din casă, i-a trecut. 

Părintele Nicodim s-a întors înspre dreapta şi înspre 
stânga: 

— Mă rog, pe cine aşteptaţi domniile voastre de vă uitaţi 
hojma într-acolo? 

— Aşteptăm să sosească paicii şi comişeii lui Vodă, a 
răspuns Simion Jder. Au să fie aicea într-o clipeală, ca să 
facă alai lui Vizir. Îl trimitem pe Vizir măriei sale la Vaslui. 

— Aha! S-a bucurat părintele Nicodim. Văd că am plăcere 
să gust acru şi sărat, ca unul care, dimineaţa şi sara, m-am 
chinuit numai cu dulce. 

Bărbaţii s-au zâmbit a râde. Jupâneasa Maruşca a râs 
subţirel, arătându-şi toţi dinţişorii. Râdea prea mult 


jupâneasa Maruşca. 

— I-i dor părintelui Nicodim să umble iar calare prin Ţara 
Leşască, a zis ea împungând spre cleric cu sprâncenele 
înălțate. 

Obrazul călugărului s-a limpezit de trecătoarea tulburare 
lumească. Jupâneasa Maruşca a primit de la maica sa 
mustrarea pieziş repezită a ochilor. 

— Lasă, maică, a şoptit ea, cumnatul Nicodim nu se supără 
pe mine. 

Călugărul s-a închinat cu toată înfăţişarea cuviincioasă a 
fiinţii lui, arătând prin aceasta, fără cuvinte, că nu poate fi 
vorba de supărare. 

S-au arătat pe drumul dintre grajduri doisprezece slujitori 
ai măriei sale, paici şi comişei, cu arcane încolăcite la 
oblânc, în dreapta, şi cu săbii uşoare la coapsa stângă. Toţi 
purtau straie la fel, de postav albastru şi cuşme cu pană. 

Pe când se închinau cătră stăpânii de la Timiş, Lazăr 
Pitărel s-a dus la grajdul cel mare de aproape unde avea 
pregătit harmăsarul domnesc pentru asemenea ţeremonie. 
L-a adus fără şa, cu teltie de matasă neagră în spinare şi 
având la căpiţeală, între urechi, surguci de pene de 
coloarea teltiei. Era alb cu stea întunecată în frunte, 
pintenog la trei picioare. Piciorul din stânga de dinainte era 
curat. 

Pitărel îl ţinea strâns de sub zăbale, lăsând să fluture în 
adierea dimineţii, lângă pumnul său, un fuior de matasă 
nestricat de vopsea. Ca şi cum ştia la ce slujbă mare e 
chemat între toţi caii de pe lumea asta, harmăsarul 
domnesc venea încordat din grumaz, mestecându-şi 
zăbalele şi forăind. Juca pe picioarele subţirele, cu chişiţe 
mlădioase, îşi flutura coada lungă şi din când în când îşi 
închina surguciul. 

Cei doisprezece slujitori domneşti l-au împresurat şi l-au 
purtat dând ocol pe dinaintea cerdacului casei, în vederea 
jupâneselor, apoi au ocolit pe călugăr şi pe comişi. Cu multă 
umilinţă în sine, părintele Nicodim îşi simţea inima bătând, 


când vedea o frumuseţă ca aceea a lui Dumnezeu păşind pe 
dinaintea sa. 

— Eu i-am fost nânaş şi doftor... se fudulea jupân Manole 
Păr-Negru. 

Cu aceeaşi rânduială slujitorii l-au mai purtat ocol de 
câteva ori, apoi au cotit spre grajduri. Pitărel a dus la locul 
său pe Vizir şi vasluienii au descălecat ca să prânzească 
întâi şi apoi să se pregătească de drum. 

Boierii au intrat în cerdac. Se afla întinsă gustare pe masă. 

De la cele dintâi schimburi de vorbe între cei de faţă, 
părintele Nicodim a înţeles că nu se luase încă hotărâre 
cine anume să ducă la Domnie calul. Rânduiala firească ar fi 
fost să-l ducă Simion, ca unul ce se afla aşezat comis la 
Timiş. Însă jupâneasa Maruşca pomenea despre treaba asta 
încreţindu-şi cu nemulţămire fruntea. Se înţelegea şi la 
comisul Simion şovăire, căci ar fi să lese fără stăpân cu 
răspundere ceilalţi harmăsari ai măriei sale şi herghelia. 
Dar nu de asta pregeta mai cu samă comisul Simion, căci nu 
s-ar fi căzut să înfrunte pe un bătrân comis de altădată care 
se găsea lângă sine; ci era ţinut pe loc de împotrivirea 
jupânesei Maruşca. Aşa avea dumneaei, de data asta, gust 
să-l ţie lângă sine. Pe lângă împotrivirea femeii, comisul 
Simion avea ş-o grijă mare pentru starea în care se afla ea. 
Nu numai o dată comisoaia Ilisafta şi nana Chira îl făcuseră 
să înţeleagă că, începând dintr-a şaptea lună, unei neveste 
poate să-i vie de năprasnă ceasul uşurării. 

Totuşi slujba Domniei ar sta înaintea oricărei griji; şi 
Simion Jder ar fi gata să încalece, ca să călăuzească alaiul la 
curtea din Vaslui; n-ar fi să lipsească decât o săptămână; 
dar cum este cine să rămâie la grajdurile domneşti în lipsa 
lui lonuţ şi a sa, aşa este cine să se ducă la Vaslui cu Vizir. 
Comisul cel bătrân se şi pregătise şi acuma se afla cu tărie 
aşezat în hotărârea lui. De când îl ajutase la limpezirea 
îndoielilor, jupâneasa Marugşca îi era mai dragă bătrânului. 

Călugărul a socotit că trebuie să puie şi el cuvânt, ca să 
liniştească deplin pe Simion Jder. 


La sfârşitul prânzării s-a sculat deci şi, binecuvântând pe 
cei iubiţi ai săi, a închinat cupa sa de vin astfel: 

— Tătuţă şi cinstite mare comis, mă închin domniei tale cu 
fiiască dragoste şi mă rog lui Hristos Dumnezeu să te ţie în 
putere încă ani mulţi pe pământ. Şi, scump frate al meu 
Simioane, mă bucur că ai pe cale moştenitor, care să-ţi 
lungească pomenirea în veac. Îţi doresc şi domniei tale, 
jupâneasa Ancă, de la Maica Domnului uşurare de grijă cât 
stai lângă fiica domniei tale, şi să deie Dumnezeu să 
întinereşti de bucurie văzând nepot. Iar ţie, cumnată 
Maruşca, nu-ţi pot face alt dar decât îndemnându-l pe 
Simion să rămâie lângă muierea sa, care nu mai are mult şi 
răstoarnă car cu povară scumpă. lar la Domnie, cu 
harmăsarul şi cu alaiul, s-a duce tătuţa. Lângă tătuţa, sunt 
doritor să umblu şi eu, ca să-i fiu domniei sale tovărăşie. M- 
oi veseli şi de vederea măriei sale. Şi vă poftesc la toţi 
sănătate. 

Cu toată ruşinea ce se cuvenea s-o aibă, jupâneasa 
Marugşca s-a sculat şi, fără să se cunoască deloc că-i 
greoaie, a venit la cumnatul său ieromonahul şi l-a sărutat 
pe amândoi obrajii. Pe urmă n-a uitat că trebuie să cuprindă 
de după grumaz şi pe soţul său. 

Comisul Simion s-a îmblânzit de istov, a băut până la fund 
cinstea, ş-a adus cupa cea mare care se chiamă harap; a 
umplut-o ş-a deşertat-o jumătate, dând cealaltă jumătate 
fratelui său monahul. 

— Acuma, cuscre şi ginere, a zis jupâneasa Anca, eu 
poftesc să vă iau mărturie pe domniile voastre. Am poruncit 
să se fiarbă la cuhnie băutura aceea turcească ce se chiamă 
cafea, şi pe care au adus-o de la Cafa neguţători armeni 
soţului meu. Cuscră-mea llisafta zice că nici nu vrea s-o 
vadă, da' de cum s-o guste. Dumneaei zice că asta ar fi 
numai o linciureală străină şi nouă nu ne face trebuinţă. 
Cum au trăit părinţii noştri fără cafea, aşa om trăi şi noi. Zic 
eu: s-o vadă măcar mai întâi şi mai întâi; nu-s decât nişte 
grăunţe pe care le prăjeşti şi le macini. Nu vrea să vadă. 


Dar măcar să guste! Nu vrea nici să guste. Drept să vă 
spun, dacă n-am fi cuscre şi dacă n-am trăi ca surorile, m-aş 
supăra. Sunt aşa uneori moldovenii noştri nătângi: că li-i 
greață de strai de la alte neamuri, de mâncare străină, de 
băutură străină; dar alte litve vin la noi şi nu se mai satură. 

S-a adus cafeaua în nişte cănăţui tot de la Cafa, dăruite tot 
de neguţători armeni, şi bărbaţii s-au învoit să facă cercare 
şi să guste. 

Cum au cercat din vârful buzelor, s-au uitat unii la alţii ş- 
au făcut: îhîm! Nu le-a plăcut defel asemenea funingine 
fierbinte. 

Înainte de a-şi pierde cumpătul jupâneasa Anca, tot 
ieromonahul a venit, cu duh de blândeţă şi împăciuire: 

— Jupâneasă Ancă şi cuscră, a zis cuvioşia sa, am gustat eu 
precum au gustat tătuţa şi Simion, şi ce să-ţi spun? Mie mi-a 
plăcut şi le-a plăcut şi domniilor lor. După ce ne-om 
deprinde, are să ne placă şi mai bine. lar după aceea, ţine 
minte de la mine, n-are să mai poată trăi nimene în ţara 
asta fără asemenea băutură. Căci mai au moldovenii noştri 
alt nărav: când le-a plăcut ceva de la străin, apoi se dau în 
vânt să dobândească. Şi când li s-a lipi de inimă străin, apoi 
îşi dau de pe ei străinului tot, până la cămaşă. Acuma, după 
ce-am cunoscut ce-i aceea cafea, să ne clătim gura c-o leacă 
de băutură de-a noastră. 

Aşa i-au plăcut jupânesei Anca asemenea vorbe, încât s-a 
învăluit şi domnia sa asupra monahului, dorind să-l sărute 
pe amândoi obrajii. 

A fost pe urmă un sfat mai la o parte, cu jupâneasa 
Maruşca. 

Zice părintele Nicodim: 

— Spune-mi şi mie, jupâneasă Maruşca, ce-i cu 
Ierusalimul? 

— Care lerusalim? 

— Aşa am auzit c-ar fi fiind îndemnați oamenii de aice să 
purceadă la Ierusalim. După cât văd cu adevărat, nici la 


Vaslui nu li se îngăduie, dar încă la Ierusalim? Nu-i cu grijă 
lumea de aici pentru Ionuţ? 

— Pentru Jder? Ba-i cu grijă; căci nu se ştie nici încotro s-a 
dus, nici când se întoarce. 

— Cine-a spus că lonuţ se va fi dus la Ierusalim? 

— Nu ştiu, cumnate. Dar dumneata ştii unde s-a dus? 

— Nu pot şti. 

— Ei, atuncea poate fi şi la Ierusalim, după cum a visat 
maică-mea. Dacă visurile-s semne, a îngânat jupâneasa cea 
tânără căzută deodată pe gânduri, atuncea bine ar fi să se 
găsească cineva care să tălmăcească visul mamei. Mama a 
visat război; pârjoluri care ard şi ape cruşite de sânge. Cine 
ştie unde s-or duce acei care acuma-s pe loc; iar acei care s- 
au dus, cine ştie unde se găsesc, în primejdii şi pe drumuri 
depărtate! Dacă vă duceţi la Domnie, vedeţi şi întrebaţi. 
Mai ales socrul Manole ştiu că se duce pentru asta. Să ştii 
că şi din pricina asta m-am pus eu împotriva lui Simion. Căci 
socrul Manole nu mai are stare de pace, iar soacră-mea 
jupâneasa llisafta îl scoate din casă. Numaidecât, să se ducă 
şi să afle; numaidecât să se ducă şi să afle. Şi fie oare trimes 
la împăratul nemţesc? 

— Nu cred. 

— Ori la Riga Matiaş, la unguri? 

— Nici asta; de-atuncea s-ar fi întors. Ce-i până la Buda? 
Zvârli pân-acolo cu căciula. 

— Nu râde, cumnate Nicodime, s-a tânguit jupâneasa 
Marugşca. 

Plăcută muiere! Se gândea în sine mai târziu, după aceea, 
părintele Nicodim. Nu-i frumoasă; e numai ca o creangă de 
salcie şi cu părul de păpădie, dar are aşa un dar de te- 
apucă de inimă şi râde frumos. Pe când într-adevăr mândră 
e jupâneasa Anca, mama ei. E naltă şi-mplinită şi pare încă 
tânără. S-ar putea oare cândva s-ajungă acest mugur de 
muieruşcă să fie ca maică-sa? 

N-ar crede. Şi-a scuturat fruntea. Comisul cel mare 
Manole s-a uitat la el din dreapta şi i-a zâmbit numai, fără 


să-l întrebe de ce flutură din cap. Va fi având şi monahul 
gânduri cum au şi alţi oameni cu griji. 

Călăreau cătră Domnie, în trap domol, pe şleahul 
Romanului. Cinci slujitori umblau înainte; după acei 
slujitori, domniile lor doi; pe urmă doi slujitori îl duceau 
între ei pe Vizir; şi la urmă închideau alaiul alţi cinci 
slujitori. Porniseră la al şaselea ceas; popasul avea să le fie 
la Cetatea Nouă, la Fetion părcălab. 

Ieromonahul Nicodim se afla mulţămit de ieşirea sa la 
lume. Petrecerea i se prelungea până la Vaslui, unde are a 
vedea tabăra măriei sale. 

Până ce-a ajunge acolo, îşi stăpâneşte nerăbdarea. 
Drumurile au şi popasuri, dar au şi sfârşit. Până la Roman, 
au oprit lângă un deal, la şipote, subt umbră de plopi. La 
Cetatea Nouă au mas la odăi, punându-se în toate părţile 
străji întărite. Ş-apoi de la Roman s-a sporit alaiul, c-un 
steag de răzăşi de la pârcălăbie. Neaflându-se la Cetate în 
ziua aceea diacul, jupân Fetion părcălab a poftit pe cuviosul 
Nicodim să scrie cuvioşia sa răvaşul cătră preotul de la 
Avrămeni, o fugă bună de cal departe de Roman: „Molifta 
ta, preute Constandine de la Avrămeni, fericită sănătate şi 
tot binele de folos îţi poftim de la Domnul Dumnezeu. Astăzi 
duminică, mi-au sosit răzăşii de la Tupilați, şi de la 
Miroslăveşti şi de la Miţeşti, pentru purcesul la tabăra 
măriei sale; şi să vii molifta ta îndată, ca să binecuvintezi 
praporul. Deci scoală-te şi vină; sminteală să nu faci, ca să 
nu fie pentru Vodă întârziere.” 

Dintr-asta au cunoscut călugărul şi comisul cel bătrân că 
acolo la Vaslui a pornit a fierbe piatra cea scumpă, şi s-au 
uitat unul la altul cu înţeles. Aşa că Ionuţ va fi fiind dus într- 
o solie de război. 

Cât a slujit părintele Constandin de la Avrămeni, în odăjdii, 
sfinţirea praporului, monahul a stat într-ajutor la cântare 
încălărat, scoţându-şi din cap numai comanacul, iar răzăşii 
aveau şi ei cuşmele în mână, după cuviinţă, şi se închinau 
pentru sănătatea şi pentru izbânda măriei sale. A sosit în 


vremea cât a ţinut rugăciunea o căruţă cu doi boi; şi-n acea 
căruţă era încărcată o bute. A tras mai deoparte. Şi după ce 
s-a sfârşit slujba cătră Dumnezeu, domnia sa Fetion 
părcălab a poftit pe cinstiţii oaspeţi şi pe răzăşii săi la 
închinarea paharului pentru luminăţia sa Ştefan-Vodă. 
Atuncea au chiuit răzăşii şi şi-au fluturat cuşmele. I-a plăcut 
asta părintelui Nicodim. 

Au ajuns la tabără la Vaslui luni înaintea amiezii; şi, fiind 
măria sa din vreme vestit, a ieşit împotriva alaiului 
coborând treptele de la cerdacul curţii domneşti şi 
ducându-se până în mijlocul ogrăzii. Se aflau în cerdac 
oaspeţi străini, pe care nici Nicodim nici Manole Păr-Negru 
nu i-au cunoscut. Au înţeles din vorbele de la unii şi de la 
alţii, că ar fi fiind între acei oaspeţi doi soli de la Cazimir- 
Crai al Lehiei, şi doi de la Matiaş-Crai din Ţara Ungurească, 
şi este ş-un popă italian de la venețieni şi se aşteaptă pe a 
doua zi alt popă de la papa de la Râm. 

Când a ajuns măria sa Ştefan-Vodă în mijlocul ogrăzii, 
având în cap gugiuman cu pană de cocor şi în mâna stânga 
spada, alaiul de răzăşi s-a desfăcut; au păşit înainte, cu 
Vizir, numai paicii şi comişeii domneşti. Harmăsarul era 
hodinit şi hrănit şi strălucea ca un omăt proaspăt, avându-şi 
pe el podoabele de la Timiş. Măria sa a venit aproape şi l-a 
mângâiat pe frunte şi pe ochi. Vizir şi-a supus botul la 
subsuoara stângă a măriei sale. 

Când Vodă şi-a întors ochii în juru-i, a văzut, descălecat la 
doi paşi aproape de măria sa, pe bătrânul Manole Păr- 
Negru. S-a dus la el, i-a dat mâna să i-o sărute şi l-a bătut 
pe umăr, cum avea obicei faţă de slujitorii săi cei buni. L-a 
cunoscut numaidecât şi pe părintele Nicodim. Adunând sub 
dreapta sa pe comis şi pe monah, luminăţia sa le-a făcut 
cunoscut că se bucură de vederea domniilor lor. Atât jupân 
Manole cât şi monahul au simţit în fiinţa lor o dulceaţă de 
vechi curteni, când, după asemenea cuvinte, Vodă le-a 
arătat numai c-un semn uşor al mânii slobode ş-a ochilor, ce 
griji, sfaturi şi treburi îl aşteaptă cu atâţia oaspeţi şi soli 


veniţi la curtea măriei sale. Căci nu sunt numai aceştia care 
se văd; sunt şi alţii care nu se văd. 

De jur-împrejurul ogrăzii de la curtea domnească erau 
înşiraţi panţiri cu suliţi şi săbii; şi dincolo de oaspeţi, în 
cealaltă parte a cerdacului, se aflau boieri de credinţă ai 
măriei sale. Era o vedere cum nu i-i dat omului să aibă în 
multe zile ale vieţii. 

Măria sa a dat poruncă să fie dus Vizir în grajdul cel nou 
de piatră, cu poarta zăbrelită, unde aveau a-i purta de grijă 
paicii şi comişii care-l însoţiseră de la Timiş. 

Întru multe griji se află domniile cele slăvite! I-a fost destul 
comisului Manole să se uite lung la măria sa şi a înţeles că 
mâhnirile i-s mai îmbielşugate decât bucuriile. Îmbulzit e 
măria sa de oaspeţi şi sfaturi. N-are să aibă când găsi un 
ceas pentru un slujitor vechi şi credincios; nici nu l-a putea 
pofti la masă; nici nu-i chip şi modru să-i lepede vreo 
înştiinţare despre Ionuţ. 

Câteodată are comisoaia Ilisafta dreptate când întoarce 
câte-o împunsătură asupra luminăţiei sale, care şi-a crescut 
pofala ca un împărat şi se întinde de nu-şi mai găseşte loc, 
şi trebuie să împingă pe unii încolo, pe alţii încoace, până 
ce-a răzbi la ameninţarea Ismailiteanului. laca, acuma 
Antihrist şi-a apropiat la Dunăre oştile sale. 

De la corbii cei străini care se văd în cerdacul domnesc, se 
poate cunoaşte că Ţara Moldovei intră sub greu cumpăt. 

Acuma asta-i alta; va binevoi Domnul Dumnezeu să-i fie 
întru ajutor măriei sale. După semnul care-i zugrăvit pe 
praporul cel mare domnesc de la scările curţii, sub care a 
stat o clipă Vodă înainte de a cobori în ogradă. Pe acel 
prapor e zugrăvit sfântul Gheorghe, cel care străpunge 
gâtlejul balaurului. 

Lăsând toate acestea deocamdată la o parte, ne gândim ce 
vorbe anume are să scoată asupra noastră jupâneasa 
Ilisafta, când va afla că ne întoarcem aşa fără nici o ştire 
despre Jder cel mezin. Amărâte şi aprige vorbe; ni-i 
lehamite de ele! 


Însă părintele Nicodim ne trage de mânică. 

— Ce este? 

— Tătuţă, a venit un om de la Dumnezeu şi de la părintele 
arhimandrit, ca să ne scoată de aici şi să ne ducă într-un loc 
mai prielnic. Văd că tare erai întristat; iar acuma te bucuri. 

Părintele eclesiarh Emilian i-a dus la stareţul său, lângă 
paraclis. 

Bună mâncare şi bun pat de hodină. 

Mâncare într-o chilie tihnită, la o măsuţă, unde n-au stat 
decât trei creştini; din care numai doi s-au îndestulat, iar al 
treilea s-a mulţămit cu un păhărel de vin roş ş-o felioară de 
pită. Hodină în chilia cuviosului Emilian, lângă odăi. 

Prea cuvioşiei sale sfinţitului arhimandrit nu-i place să iasă 
în adunări şi nu se amestecă în vorbele solilor. Are măria sa 
alţi slujitori pentru asta. Părintele Amfilohie priveghează 
toate din singurătatea sa, află toate vorbele şi veştile, se 
cufundă în sine cerând de la Dumnezeu luminare a 
sufletului, ş-apoi supune cu ascuţime măriei sale ce crede el 
că e hotărâre dreaptă şi bună. 

Nu ştiu ce s-ar putea scoate de la asemenea om ascuns. Cu 
toate acestea să îndrăznim a-l cerca pe departe şi să-i dăm 
măcar a înţelege că mare dorinţă am avea să aflăm ce s-a 
făcut şi unde-i un fecior al nostru cu numele Ionuţ Păr- 
Negru. Cum am putea noi s-aducem vorba mai pe departe? 

Bine ar fi făcut părintele Nicodim să înceapă cuvioşia sa 
într-un fel; dar părintele Nicodim tace. 

Sfinţitul Amfilohie şi-a întors dintrodată ochii şi i-a aşezat 
asupra comisului Manole. 

De unde s-a luminat pe acea faţă palidă un zâmbet şters? 

— Bag de samă, comise Manole, că vrei să mă întrebi de- 
un fecior mezin ce-ai avut... 

Fiinţa comisului celui bătrân se înfioră ca de frig. 

— Am vrut să întreb, sfinţite părinte arhimandrit. 

— Ştiu c-ai vrut; şi te-aş pofti să nu mă-ntrebi. 

— Ar fi vrut muţa lui, jupâneasa Ilisafta, să ştie dacă-i 
purces la răsărit ori la miazăzi, ori la asfinţit. 


— Nu ţi-oi răspunde, comise. 

— Măcar să ştiu dacă-i viu ori dacă-i mort. 

— Nici la asta nu-i răspuns, cinstite comise. Domnia ta eşti 
bărbat şi mă înţelegi. Iar femeii să-i spui aşa, că este un 
Dumnezeu care priveghează. 

Comisul a oftat cu mare stăpânire de sine. Ce să faci? De 
la un zgârcit va să te mulţămeşti şi c-o traistă spartă. Totuşi 
este în vorba asta o fărâmă de nădejde, nu numai pentru 
muierile slabe, ci şi pentru bărbaţi care se socot puternici. 

Capitolul IX. 

Se înmulţeşte neamul comisului. 

Aceeaşi moară afumată şi puţintel strâmbată din furci şi 
cosoroabe asupra iazului. Moara veche din siliştea târgului. 
Aicea fac popas călători din patru drumuri, pe lângă ţăranii 
şi răzăşii care aduc la măcinat. Aicea se aleg veştile şi 
prorocirile. Şi morarul cel bătrân moş Irimie nici n-ascultă; 
ba se dă după covată şi opreşte hadaragul şi teica atunci 
când întind mai lung gâturile unii din ascultători, ca s-audă 
mai bine pe cel ce grăieşte; ba sloboade hadaragul ca să 
toace în teică şi dă ocol pe după oaspeţi, ca să se suie la coş, 
să vadă cum merge mălaiul la râşniţă; ba, după ce-au tăcut 
vorbele, se duce şi abate apa de la lăptoc, oprind toată 
huruiala morii. Are acest morar meşteşugurile lui şi s-a 
deprins a se uita pieziş la oameni. Se zice că mai bine 
cunoşti omul şi-ţi aduci aminte de obrazul lui, dacă-l 
pândeşti dintr-o parte. Şi chiar vorbeşte din când în când 
acest morar, dar mai cu samă când socoate el că trebuie. Se 
spune că, atuncea când nu-i nimeni-nimeni în moara lui, şi 
nu fâşâie nici vântul prin stuful acoperişului şi numai jarul 
de la vatra veche se fărâmă şi clipeşte, vine acolo pe furiş 
cel pe care niciodată nu-l pomenim fără să ne facem cruce, 
şi sfătuieşte în şopot cu moş Irimie. Acel Demon ar fiun 
fecioraş al lui moş Irimie, pe care moş Irimie l-ar fi dobândit 
clocind la subsuoara stânga, vreme de nouă săptămâni, un 
ou părăsit. După ce l-a scos, în lumina jarului miezului 
nopţii, l-a stupit să nu-l deoache şi i-a dat drumul pe gârlă. 


L-a hrănit şi l-a crescut Tartorul şi din când în când i-l 
trimete morarului, ca să-i facă bucurie. Nimene nu-l vede, 
nimene nu-l aude, dar de ştiut se ştie că este. 

S-a ştiut că este de la un iepure. 

Gonit dintr-o pârloagă de cătră doi copoi ai unor răzăşi de 
la Spinoasa, acel iepure bătrân şi înţelept a luat-o în lungul 
hatului răzăşesc, care, la Spinoasa, cum se ştie, e de trei mii 
de stânjeni. Când a ajuns în siliştea târgului, iepuroiul a 
prins a face minciuni: a cârnit la vale; apoi a pornit-o în 
lungul iazului şi a ocolit moara. Din fugă, s-a întors asupra 
sa însuşi făcând o săritură îndărăt şi s-a strecurat în 
şandrama printr-o spărtură. Mai făcuse altă dată aşa un 
uncheş al său tot de la Spinoasa. În moară, lume ca 
totdeauna, şi roata cu cupe scârţâia şi râşniţa umbla harnic. 
Şi era un fum subţire ca o pâclă. S-a tupilat într-un cotlon ş- 
a stat liniştit; copoii răzăşilor au trecut ţâhnind prin 
preajmă ş-au pierdut urma. lepurele se tupilează mai tare 
în salteluţa de colb, ometiţă şi cenuşă, amestecate şi 
adoarme. Cât au ţinut vorbele oamenilor şi vuietul morii, 
iepurilă s-a hodinit fără să aibă nici un bai; dar cum s-au 
potolit toate, a început a-şi juca nările; iar când a stat dintr- 
odată moara şi apele au fugit şuguind în bulboană. 

— A tresărit cu spaimă, s-a pălit de două ori cu capul în 
îngrăditură până ce-a găsit borta pe unde intrase, şi s-a 
dus, ca dintr-o puşcă a nemților măriei sale. 

Aşa, când a stat în amurg moara din silişte, au răsărit din 
somn jupân Manole şi cuviosul Nicodim. Au fost în picioare 
şi s-au uitat cu străşnicie în juru-le. Morarul a rânjit la ei de 
pe bolovanul pe care stătea, dincolo de fumegarea 
tăciunilor. 

— Poftiţi domniile voastre mai aproape, a zis el. De cai să 
n-aveţi grijă; îs după uşă; le-am dat orz precum mi-aţi 
poruncit. Pentru dumneavoastră am copt bine mămăliga, 
iar plătica e numai bine friptă. Ca să nu vă supăraţi după 
cum v-aţi mai supărat şi să nu mai spuneţi că umblu cu 
minciuni. Cerc eu aşa din vorbă pe unii şi pe alţii, să văd 


cum merge şi cât de strâns le e nodul pungii; dar cu 
domniile voastre nu mă pun. Domniile voastre sunteţi boieri 
mari din Ţara-de-Sus. 

— Fiecare e boier mare peste ale sale... a răspuns 
posomorât jupân Manole. 

Morarul încuviinţă cu umilinţă. 

— Aşa este; dar pe boierul cel adevărat eu îl cunosc, că 
scoate şi plăteşte. Iar ceilalţi umblă numai în pleaşcă. Să 
nu-ţi fie cu supărare, cinstite jupâne Manole, eu pentru 
orzul cailor (frumoşi cai!) şi pentru celelalte, ţi-oi cere trei 
parale şi o vorbă bună. 

— Plătesc cinstit, a răspuns cu semeţie vel-comisul Manole. 

Morarul a tras peştele c-un beţişor lângă fundul pe care 
aburea mămăliga tăiată în patru cu aţă. S-a mirat: 

— Ce ban pot găsi eu la feciorul domniei tale comisul Jder? 
De aceea l-am îndulcit dându-i dintr-al altora. 

— A trecut şi el pe-aici? 

— Trecut. 

— Spus-a încotro se duce? 

— Când a venit, cinstite jupâne Manole, s-a văzut că-l 
chiamă măria sa. Dar de dus, cum să spuie unde se duce? 
Asta-i slujba lui Vodă. De atâţia ani, de când sunt aici, am 
învăţat rânduiala. 

Manole bătrânul se posomori iar. Morarul clătină din cap, 
privindu-l dintr-o parte şi clipind dintr-o geană cătră 
Demonul său. 

— Ştii, cinstite jupâne Manole, că eu treaba asta, a 
Domniei, am prins a o învăţa de acuma cinci ani, când a 
început măria sa a-şi întocmi tabăra asta de la Vaslui? Mă 
crezi ori nu mă crezi? 

— Te cred; de ce să nu te cred? 

— Şi vrei să-ţi spun cum au fost toate? 

— Vreau, de ce să nu? 

— Să nu te superi, cinstite jupâne Manole; parcă grăieşti 
cu gura altuia. Ai o supărare; las-o! Când ţi-oi spune 
întâmplarea mea, ai să vezi că a dumnitale rămâne ca o 


nimica. Să blagoslovească asupra mea sfinţitul ieromonah, 
ca să pot istorisi fără a mă tulbura. Când îmi aduc aminte 
de toate, începe a fierbe în mine veninul. Aşa că să mă 
blagosloveşti, cuvioase părinte. 

— Dumnezeu să te miluiască, a răspuns ieromonahul 
înălţând dreapta şi făcând semnul sfânt. 

— Sărutăm dreapta, părinte. 

Cinstite jupâne Manole şi cuvioase părinte, aflaţi că, acum 
treizeci şi şase de ani, eu mă aflam cu doi fraţi ai mei la 
Prut, în ţinutul Fălciului, într-o moşie rămasă nouă după 
bătrânul nostru Mănăilă. Neamul nostru nu era de mult 
aşezat acolo; trecuseră numai două rânduri de oameni şi 
noi eram al treilea rând. Tatăl meu Mănăilă încă îşi mai 
aducea aminte că venise cu uncheşii lui de sub munte, 
aducându-şi acolo la Prut oile, asinii şi slugile. Fiind aşezaţi 
noi acolo la Mănăileşti din porunca Domniei, ne bucuram, 
având lărgime şi îmbielşugare. Mai întâi nu vedeam tot 
păduri şi iar păduri. Şi nu ne stricau ogrăzile puhoaie şi iar 
puhoaie. Unde puneam plugul, la un grăunte ieşea spor o 
mie. Despre mălaiul din acel loc se spune că n-are coajă. 
Schimbam câşlele ici-colo; aveau oile păşune cât lumea 
asta. Numai atâta spuneau alţi răzăşi trimeşi de Domnie 
mai de demult acolo, că toate cele bune îs şi cu primejdie. 
La trei ani, secetă; şi la treizeci şi trei de ani, tătarii. Dar 
pentru o secetă aveam două rânduri de bielşuguri; iar 
dinspre tătari primejdia nu era ca altădată. Domnia îşi 
întinsese stăpânirea până dincolo de Nistru. Şi noi eram 
aşezaţi acolo ca să ţinem strajă. Cum eram aşezaţi noi la 
Prut, alţii se aşezau tot mai încolo spre pustie. 

Trăind noi în huzur şi fără grijă, iaca pălesc tătarii. Un 
ceambul la Hotin; un ceambul la Lăpuşna. Cei care au pălit 
în Lăpuşna au străpuns până la noi la Mănăileşti. Acuma 
ştiţi domniile voastre cu câtă repegiune vin şi se duc acei 
lotri păgâni. Când s-a dat şfara în ţară şi am cunoscut fumul 
de primejdie în fundul zării, pe dealul de la Orlat. 


— Tătarii au şi fost la câşle, spârcuind ca lupii. Nici n-am 
avut când fugi, nici n-am avut când le sta împotrivă. Câţi am 
fost noi neamul lui Mănăilă, pe toţi ne-au luat de grumaz şi 
ne-au dus la Crâm. Eu am fost căzut rob la un mârzac, 
Daud. Cum am ajuns acolo, într-un loc căruia îi zicea pe 
limba lor „Valea Grasă”, nu făceam alta decât că îmi dădeau 
mie pe mână mânzărarii şi bacii tătari zerul rămas de la 
caş; ş-apoi acel zer eu îl fierbeam făcând jintiţă, şi jintiţa o 
scurgeam în sedile, de scoteam urdă. 

În acel ţinut al nohailor care se chiamă Crâm, nu s-a fost 
ştiut de urdă. Ce făceau cu zerul de sub caş acei păgâni, nu 
ştiu; îl lepădau la câni. 

Iar când a venit acel ceambul al lui Ghirai-Han asupra 
Mănăileştilor, s-a întâmplat să găsească Daud mârzac la 
stâna mea urdă dulce. A gustat şi aşa de tare i-a plăcut, 
încât, când m-a luat rob, m-a legat la un loc cu 
strecurătoarea de urdă; şi mi s-a poruncit să păzesc acea 
dulceaţă ca ochii din cap. 

După ce-ajungem cu ceambulul la saraiuri, Daud mârzac 
şi-a adus aminte de robul cel cu urda şi a chemat pe un 
credincios al său care mă avea în stăpânire şi i-a cerut 
săculeţul, ca să închine acea dulceaţă lui Ghirai-Han. 

Cum a gustat hanul din dulceaţa lui Daud mârzac numai s- 
a oţărât ş-a stupit într-o parte. 

Rămânând ruşinat mârzacul de darul său, a venit la mine 
la căruţă ş-a poruncit să mă scoată şi să mă taie. Căci am 
făcut ceva de-am stricat urda; de unde era dulce, acuma e 
acră şi înecăcioasă; ba-i şi amară şi n-o poţi pune în gură de 
otrăvită ce-i. 

— Bine, zic eu talmaciului, să mă taie dacă mârzacul 
vostru e prost şi nu ştie că urda dulce nu ţine. Ca orice 
lucru bun, durează puţin şi se zborşeşte. Pofteşte urdă 
dulce? Să mă ducă la o stână de-a voastră, să-mi puie în 
mână ce i-oi porunci, şi-i fac iar dulceaţa care i-a plăcut. 

— Faci aşa, tu ghiaur? A întrebat Daud mârzac, veselindu- 
se. 


— Fac şi mai bună; căci aicea, precât văd, iarba-i mai 
frumoasă decât la noi la Mănăileşti. 

— Atuncea dau la tine viaţa, ghiaur. 

— Spune-i aşa, mă-ntorc eu la tâlmaci, că viaţa mea e în 
mâna lui Dumnezeu, nu-i într-a lui; şi el să mă trimeată la 
stână, să-mi deie câte poruncesc, şi să nu mai clămpănească 
din gură. 

Am făcut urdă, dar n-am arătat mânzărarilor tătari cum se 
face. A gustat Daud mârzac; şi-a lins buzele. Repede 
încalică Şi se duce într-o fugă, s-o închine lui Ghirai-Han. 
Gustă şi Ghirai-Han şi-şi linge şi el buzele. Cum se chiamă 
dulceaţa asta? Întreabă Ghirai. 

— Nu ştiu, răspunde mârzacul; dar eu îi spun după numele 
robului. Şi de-atuncea urdei îi zic tătarii din acel loc 
„mănăilă”. 

Aşa că m-au pus meşter la stâna aceea. Şi din răstimp în 
răstimp primeam înştiinţare de la Daud mâărzac, să fac o ocă 
ori două ocă de mănăilă. O ocă îi trebuie lui; una o închină 
plocon hanului. Aşa se bucură de tare hanul de mănăilă 
dulce, încât îi face lui Daud mârzac toate voile. 

Atuncea, dacă am văzut eu cum umblă treaba la tătari, m- 
am semeţit ş-am trimes răspuns mârzacului meu că eu fac 
mănăilă dulce ş-oi face-o şi mai bună, dacă-mi adaogă la 
tain un pahar de vin de care beau mârzacii şi hanul. Şi aşa 
l-am purtat eu cu vorbele pe mârzac până ce-a văzut el că 
un pahar de vin îmi da putere; iar eu beam treizeci şi nu mă 
puteam ţine pe picioare. 

— Tu ghiaur, zice Daud mârzac, tu să mă înveţi pe mine 
cum se face mănăilă dulce. Eu dacă mănânc mănăilă dulce 
în fiecare zi, nu mor; iar tu dacă bei în fiecare zi treizeci de 
pahare, te prăpădeşti şi nu mai poţi face ce-mi place mie. 

— Da' nu mai mor, nici pe dracu! Şi ce ştiu nu spun. 

— Dacă nu mori de vin, mori pentru că-ţi vine vremea, tu 
ghiaur. 

— Bine, asta-i alta, dar de spus tot nu spun. 

— Ba ar fi bine să spui, Arimi ghiaur. 


Stau eu şi mă gândesc; stau şi mă gândesc. 

De când fac urdă lui Daud, ela umblat ş-a cumpărat de pe 
la alţi mârzaci şi tătari câţi robi a găsit din neamul nostru 
Mănăilă şi alţii din acelaşi ţinut de la Fălciu. După ce i-a 
cumpărat, i-a dus nu ştiu unde mai departe, în nişte locuri 
goale şi neumblate, ş-am înţeles că i-a lăsat să moară, ori i-a 
dat căpcăunilor de-acolo să-i mănânce, ca să se 
prăpădească cei care cunosc meşteşugul. Să rămâie numai 
el, ca să fie în mare cinste la Ghirai-Han. Şi ca să ştie numai 
el, trebuie să-l învăţ eu. lar după ce l-oi învăţa, mă omoară 
şi pe mine. 

ZIC: 

— Nu vreau să te-nvăţ. Daud mârzac. 

— Atuncea, dacă nu vrei să mă-nveţi, eu tai pe tine, Arimi 
ghiaur. 

— Fiinţa mea, zic, e sub sabia ta; dar de-nvăţat nu te-nvăţ. 

— Tu ghiaur, de moarte nu te temi? 

— Nu mă tem de moarte. 

— Atuncea eu pe tine te slobod din robie, Arimi ghiaur. 

— Să vedem, asta se poate; dar ce chezăşie îmi poţi da, 
Daud mârzac? 

— Îţi dau chezăşie jurământ; mă jur pe barba mea. 

Zic: 

— Nu-mi place asemenea jurământ, şi nici n-ai barbă, 
Daud mârzac. Asta-i barbă? Ca grâul de-secetă: ici un fir, 
colo un fir. Să vezi tu, Daud mârzac, barba lui popa Nastasă 
de la noi; poţi să mături cu ea o arie. 

S-a ruşinat mârzacul. 

— Atuncea pe ce să mă jur? 

— Să te juri aşa, zic eu. Dacă nu te ţii de legământ, să deie 
Dumnezeu să n-ajungi Luna cu mâna. 

— Tu ghiaur, ce fel de jurământ e asta? Nu înţeleg. 

— Asta-i jurământ mare, Daud mârzac, îi spun eu. E taină 
şi jurământ cu primejdie. 

— Bine, zice. Am să mă mai gândesc; am să jur cum spui. 


Am făcut lege pe nouă ani; cu nouă, cât mai stătusem în 
prinsoare, fac optsprezece. Când s-or încheia optsprezece 
ani, să mă sloboadă şi eu să-l învăţ. 

Apoi aşa a fost. Mârzacul s-a ţinut de cuvânt; şi, după ce 
mi-a dat el drumul, am mai rătăcit eu ani unsprezece, până 
ce-am ieşit la lume, la noi în Moldova. 

Mă duc în locul unde fusese satul nostru Mănăileşti. Vai de 
sufletele părinţilor noştri! Nu mai era nimic, nu se mai 
cunoştea nimica. Ioate risipite şi spulberate: sat, biserică şi 
ţintirim. Nu-i fântână, nu-i şipot. Nu mai era nici o 
pomenire. 

Dau cu calul ocol locurilor. Văd departe, în fundul zării, sat 
nou. Mă duc acolo; era un sat întemeiat de puţină vreme: 
Cozmeşti. Întreb şi înţeleg că-i danie nouă de la Ştefan- 
Vodă, carele se află acuma stăpân ţării. Am oftat ş-am 
lăcrămat; după aceea mă hotărăsc să mă duc să ridic 
plângere la măria sa. Atuncea s-a vestit că măria sa Ştefan- 
Vodă întemeiază tabără oştilor sale la Vaslui. 

Am venit aici la Vaslui, ş-am stat în genunchi la trecerea lui 
Vodă. 

Întreabă măria sa: 

— Ce i-i voia acelui sărman? 

Atuncea m-am dus la măria sa, m-am plecat şi i-am spus 
tot, ş-am cerut mărturii vechi a altor sate care or mai fi 
rămas împrejur de locul nostru ce s-a fost chemat 
Mănăileşti. 

— Nu mai ai nimica? Nu ţi-a rămas nimica? 

— Luminăţia ta Doamne, zic, n-am rămas decât cu sufletul. 
Şi din mila lui Dumnezeu, cu un dar, de pot bea patruzeci 
de pahare de vin fără habar. lar după aceea nu mă culc. 
După ce le beau acele patruzeci de pahare, pot umbla 
printre ouă până la măria ta purtând o strachină cu zamă şi 
nu vărs din strachină nici o picătură. 

— Lasă asta şi să vedem întâi mărturiile, porunceşte Vodă. 
Şi când a grăit măria sa aşa, eu n-am mai zâmbit şi m-am 
înfricoşat. 


A poruncit măria sa cercetare şi înfăţişare a oamenilor de 
demult şi a aflat că sunt adevărate toate câte am spus eu. 
Atuncea mi-a dat luminăţia sa alt pământ în locul celui vechi 
şi mi-a dăruit şi moara asta din siliştea târgului. 

După povestirea lui, morarul s-a uitat cum avea obicei 
dintr-o lăture, ca să vadă ce are de spus boierul cel bătrân, 
ş-a făcut iar Demonului său cu ochiul. Boierul cel bătrân îl 
ascultase cu luare-aminte, dar nu spunea nimic. 

— Eu ştiu ce-ai vrea dumneata să cunoşti, jupâne Manole, 
a grăit el cu glas mai coborât; ci de comisul cel tânăr alta 
nu ţi-oi mai şti spune, decât că avea într-o desagă un cucoş 
negru, ca să-i vestească zorile. 

— Purcedea pe cale depărtată... a îngânat monahul. 

— Aşa m-am dus eu până la nohai şi m-am întors, a adaos 
morarul. Dacă vrea Dumnezeu ne întoarcem şi de pe 
celalalt tărâm. Acuma eu v-aş pofti să m-aşteptaţi până ce 
mă duc şi mă întorc numaidecât; am aproape de aici un 
coteţ de peşte. Văd că vă mai face trebuinţă. Spor de plată 
nu-i, rămâne tot trei parale şi vorba cea bună, pe care încă 
n-am auzit-o, să nu vă fie domniilor voastre cu supărare. 

Morarul şi-a luat dintr-un cotlon ghionderul, ca să se ducă 
în baltă pe întuneric. Pentru treaba lui, avea destulă lumină 
de la stele şi mai ales de la drumul robilor, pe care-l 
cercetase din Crâm vreme de douăzeci şi nouă de ani ş-o 
lună. S-a dus, mătăhăind. Într-o vreme l-au auzit vorbind 
singur, ori poate cu fecioraşul său Demonul. 

Jupân Manole a oftat, după ce s-a văzut sub streşina morii 
numai cu monahul: 

— Doamne, multe minciuni mai poate spune un om! 

— Cinstite mare comise, a zâmbit cuviosul Nicodim, la 
acest morar minciuna umblă de mâna cu adevărul. 

— Poate fi şi asta, s-a înduplecat comisul Manole, dar 
poate fi şi alta; că m-a stârnit cu minciunile lui să mă duc să- 
mi văd pământurile şi tamazlăâcurile de la apa Jijiei. 

Monahul a răspuns: 


— Ca să ne găsim astâmpăr, om merge, tătuţă, şi până la 
apa Jijiei, şi ţi-oi fi tovarăş orişiunde. 

Astfel se vădea încă o dată ştiinţa bobilor, pe care-i cerceta 
la Timiş comisoaia pentru soţul său, şi care arătau drum 
cotit printre primejdii, drum cu întârziere. 

— Ah! Am ştiut, săraca de mine, că la altceva nu mă 
puteam aştepta de la comisul Manole! Se tânguia dumneaei 
cătră jupâneasa Candachia. Parc-a făcut altă dată altfel, ca 
să facă ş-acuma? Totdeauna e cu împotrivire asupra 
Ilisaftei. Că se repede numai până la Domnie; că în trei zile 
se duce, în trei se întoarce; să n-aibă jupâneasa Ilisafta 
grijă; aşa de grăbitu-i, încât nu mai are când cobori până 
devale ca să-i spuie Ilisaftei: - „mâhnită te lăs, să te găsesc 
bucuroasă”. Se duce ş-o lasă; ş-are să se mai ducă lăsând-o; 
căci aşa-i tiran domnia sa de când îl ştiu. Dumnitale, dragă 
noră Candachie, pot a-ţi spune, căci îmi eşti ca un copil al 
meu prea iubit. Ne aflăm acuma în acest cerdac la Simion şi 
ne uităm cum umblă slujitorii; şi vedem toate cum sunt la 
acele grajduri ale măriei sale. A trecut mai nainte comisul 
Simion, cu Lazăr Pitărel şatrar, ş-au stat în preajma 
grajdurilor ş-a poruncit Simion să i se scoată la vedere 
harmăsarii Domniei, cum a pus el rânduiala nouă. lar 
slujitorii numaidecât au intrat la grajd ş-au scos harmăsarii. 
I-ai văzut şi dumneata. L-ai văzut şi pe Catalan. L-am văzut 
şi eu; nu numai acuma; l-am văzut de mai multe ori. Draga 
mea Candachie, miră-te şi-ţi fă cruce, când ţi-oi spune că eu 
atâţia ani de zile, cât a fost aicea stăpân Manole, nu l-am 
văzut pe acel vestit harmăsar cu numele Catalan. S-a făcut 
din pricina lui Catalan tulburare şi s-au tăiat oamenii ca la 
război; unii au vrut să-l fure, alţii l-au apărat; s-au petrecut 
nişte întâmplări de care s-a auzit în toată lumea. Iaca, nici 
atunci n-a fost îngăduinţă pentru mine să văd pe Catalan. 
Aşa fel a fost opreliştea lui jupân Manole, încât nici nu mai 
cutezam să aduc vorba despre asta. Acuma ai văzut şi 
dumneata, Candachie dragă, că-i un harmăsar ca toţi 
harmăsarii. 


— După cât ştiu eu, a zâmbit Candachia, cu toate 
opreliştile, jupâneasa Ilisafta tot a văzut ce-a pofitit. 
Deasemenea s-a învrednicit şi Candachia, căci s-au aflat şi 
alţi bărbaţi mai filotimi împrejurul lui jupân Manole. Acuma, 
când nu-i oprelişte, nici nu mai are haz să vezi un cal; şi 
asupra lui Catalan nici nu mai este străşnicie, căci se află şi 
alţi harmăsari din sângele lui, şi preţul lui s-a împuţinat în 
ochii comişilor. Nouă ne făcea trebuinţă să-l vedem 
atuncea; acuma nici nu ne uităm la el. 

— Într-adevăr, le arăţi toate cum sunt, dragă noră 
Candachie, şi văd că ştii toate câte am pătimit. lar de când e 
aici Simion, a înflorit locul; se văd chipuri, s-aud glasuri de 
femei; pe când atuncea era ca într-o mănăstire de călugări. 
Jupân Manole a fost cu inimă tare; pe când Simion s-a 
îmblânzit şi s-a îndulcit de dragostea soţiei sale. Nu ştie cu 
ce să-i steie înainte jupânesei Maruşca. 

— Se întâmplă şi s-a întâmplat şi altora asta, dragă 
jupâneasă llisaftă. 

— Într-adevăr, Candachie dragă, s-a domolit comisoaia. 

— Căci sita nouă şade în cui, jupâneasă Ilisaftă şi dragă 
soacră. Mai este şi alta la mijloc: Că după cât ai umblat ş-ai 
stăruit dumneata, ba la vraci şi femei cunoscătoare, ba la 
icoane făcătoare de minuni şi sfinte moaşte, cumnata 
Marugşca aflându-se în stare binecuvântată, cu toţii stăm 
împrejurul ei până ce i-a da Maica Domnului uşurare. 

— Aşa-i, a suspinat comisoaia, în asemenea vreme ţi se 
închină toţi ca unei doamne şi împărătese. Se află unele 
care nu cunosc starea asta. 

— Căci nu le-a venit vremea, dragă jupâneasă Ilisaftă. Ţi s- 
au mărturisit; şi când a trebui, ţi-or cere ajutor. 

Jupâneasa Candachia a sărutat râzând mâna iubitei sale 
soacre. S-a grăbit s-o sărute ca să nu-i vie s-o muşte - după 
cât îşi da cu gândul comisoaia, care, fără să pară, cerceta 
cu multă agerime pe nora sa întru toată a ei frumuseţă. 
„Vai! Suspina dumneaei întru sine; frumuseţa se veştezeşte 
şi frumuseţa nu se taie pe talger...” 


— Ce-o fi făcând acuma jupâneasa Anca? Se îndreptă cu 
grăbire comisoaia cătră nora sa. A intrat la Maruşca şi n-a 
mai ieşit. 

— I-a fi dând să beie o cănăţuie de cafea... s-a bucurat 
subţire Candachia. 

— D-apoi că numai de asta-i bună cuscră-mea. Văd că şi 
nana Chira întârzie. Am uitat undelemnul sfinţit de vlădica 
Teoctist şi am mânat-o să mi-l aducă. l-am spus unde să-l 
caute şi nu l-a fi găsind, iar acuma răscoleşte prin toate 
părţile. Ba, slavă Domnului, o văd că vine. D-apoi bine, nană 
Chiră, de ce-ai întârziat? 

— N-am întârziat, stăpână; m-am dus ş-am venit, alta n-am 
făcut. lar de căutat am căutat în racla cea de tisă şi n-am 
găsit nimic. Şi mai aveam eu strâns la mine o leacă dintr- 
acelaşi undelemn şi l-am adus. Încă nu s-aude că i-ar fi venit 
durerile de-al doilea. 

— Nu te teme, căci ai să le-auzi numaidecât, nană Chiră. 

Cele trei femei au rămas ascultând. Nu răzbătea din 
lăuntrul casei nici un zgomot. Din umbra cămărilor de sus 
treceau cu grăbire ţigănci desculţe la odăile de jos, în 
ogradă. O clipă numai lucea soarele după-amiezii în salbele 
care li se zbăteau pe piept. Erau îmbrăcate cu pânzeturi 
răsăritene aprig colorate, după moda tătărască; cele mai 
tinerele fiice ale sălaşului, ca şi cum ar fi dorit să se 
depărteze de robie, părăseau portul nestatornicilor nomazi 
şi îndrăzneau a trece cu catrinţă şi cu năframă pe lângă 
moaşa lor care purta încă şalvari. Acele slugi negre erau 
dar al măriei sale, închinat jupânesei Maruşca, de casă 
nouă. Jupâneasa Ilisafta le arătă numai cu ochii, înălţând 
puţintel fruntea şi coborând pleoapele; iar Candachia 
înţelegea că acea zestre, cu care părea că se fuduleşte 
Maruşca, nu era pe gustul soacrei. Totuşi plăcut este să ai 
roabe care să te slujească, să te împresure şi să-ţi steie în 
genunchi. Nu s-ar putea spune că fiinţa asta cu numele de 
Maruşca, fata ruştei, a fost ocolită de noroc. Candachia deci 


a zâmbit, încuviinţând părerea comisoaiei despre sălaşul de 
robi de la curtea lui Simion. 

Şi ograda se arăta liniştită. Simion dăduse poruncă părţii 
bărbăteşti a slujitorimii să se tragă la o umbră şi mai bine 
să doarmă decât să se poarte de colo-colo, ridicând, 
împingând, bocănind, răcnind şi chemându-se. Este vremea 
pentru aşa treburi zgomotoase în altă zi, când va fi şi 
domnia sa mai liniştit. Acuma nu-şi află astâmpăr. Într-un 
răstimp a venit de cătră grajduri până la portiţa ogrăzii; a 
văzut pe jupânesele din cerdac, şi din tihna lor a înţeles că 
el însuşi mai are a îndura pedeapsă. De s-ar isprăvi năcazul 
până în sară, ori măcar până la miezul nopţii! S-a tras de la 
portiţă şi s-a întors la grajduri, privind în neştire ori cătră 
munţi, ori cătră ceața de zăduf a câmpiei. Niţă Negoiţă a 
scos capul de după o fânărie. Îi dă poruncă lui Niţă Negoiţă 
cu glas repezit: 

— Să-mi duci şi-n sara asta poclăzile în chilia mea cea 
veche; dorm tot la grajduri. 

Chilia lui de pe vremuri, când fusese holtei şi comis al 
doilea, îi era şi de data asta acoperământ la năcaz, cum îi 
mai fusese destul de des, când se înoura furtună între el şi 
jupâneasa Maruşca. 

— Am înţeles, jupâne comise, a răspuns Negoiţă, uitându- 
se într-o parte cu ochi întunecoşi, ca să afle un duşman. 

Deodată s-a auzit în cămările de sus răcnet subţire, 
depărtat şi stâns. 

Jupânesele din cerdac au fost în picioare, învăluindu-şi 
fustele cătră iatac. Comisul Simion n-a făcut decât un salt 
înapoi la portiţă. 

Nana Chira urma după stăpâne, pitindu-se şi căutând o 
trecere când prin dreapta când prin stânga, scobindu-se în 
acelaşi timp de jur-împrejur la brâu, ca să afle sticluţa cu 
undelemn sfinţit. 

— Dragele nanei dragi... dragele nanei dragi... ofta şi 
mormăia ea, negăsind nici un chip să răzbească înainte. 


Jupâneasa Marugşca sta întinsă pe spate în crivat, sub 
pânze albe. Era legată la cap cu grimea de matasă roşă, ca 
să nu se deoache. Maică-sa Anca se învârtea împrejurul ei 
căutând ceva. Nu ştia ce caută şi întreba pe fiică-sa: 

— Ce-ţi face trebuinţă, draga mamei? 

— Am să mor! Am să mor! Ţipa Maruşca. Lăsaţi-mă în 
pace, n-am nevoie de nimica, duceţi-vă de aici. 

Un val o izbi în măruntaie, pricinuindu-i o zvârcolire de 
vierme. Țipă iarăşi fără samă, cu obrazul chinuit de spasm. 

Simion îşi arătă capul zbârlit în deschizătura uşii. 

— Nu! Nu! Nu se poate! Au răcnit toate femeile câte erau 
înăuntru. 

S-au adunat umăr la umăr, au pus mânile, l-au întors în loc 
şi l-au împins să se ducă. 

— Dar eu ce-am să fac? A întrebat el c-un început de 
mânie. Vreau s-o văd pe Maruşca. 

— Nu se poate! Las' că te chemăm noi. 

— Cât am să stau aşa? 

— N-ai grijă! Te chemăm noi când va veni ceasul. Asta i se 
părea cel mai ciudat lui jupân Simion: că muierile îi 
porunceau să n-aibă grijă, când fiece țipăt al Maruşcăi 
răspundea în fiinţa lui. Zvârcolirea ei, pe care el o zărise o 
clipă, îl trudea pe dânsul. Îşi simţea trupul îmbrobonat de 
sudoare. S-a tras până în cerdac şi s-a rezemat acolo cu 
fruntea de un stâlp. 

lar răcnetul! O spintecă răcnetul de moarte... 

Nu mai poate îngădui asemenea urgie. Se smunceşte de la 
stâlp şi se repede spre iatac. În clipa aceea ţipetele 
Maruşcăi au contenit. 

Femeile din lăuntru au săvârşit tot ce este de trebuinţă 
într-o împrejurare ca cea de faţă. Au schimbat oleul la 
candela de la icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au pus 
feştilă proaspătă de iască; au înfăţişat jupânesei Maruşca 
un păhărel de vinars amestecat cu undelemn sfinţit şi au 
îndemnat-o să bea măcar cât ar bea o păsărică. l-au adus 
pe frunte ştergar ud, pe care Maruşca îndată l-a zvârlit de 


la sine. Moagşa sălaşului de robi a îndrăznit să se strecoare 
până la ţâţâna uşii şi, când s-a deschis un canat, a căutat 
din ochi pe nana Chira şi i-a făcut semn, chemând-o. 

— Aţi trimes după popă? Întreabă în şopot moaşa 
sălaşului, vârându-şi clonţul la Chira în ureche. 

— Încă n-am trimes, dar trimet numaidecât. Jupâneasa 
Ilisafta, care aude tot, îşi pocneşte palmele: 

— Cum de s-a uitat asta, cuscră dragă, eu n-oi înţelege! 

— Dar ce-s eu de vină, păcatele mele! Răspunde jupâneasa 
Anca. Mai sunt şi alţii în casa asta. 

— Mai sunt, mai ales bărbaţi care nu-şi găsesc astâmpăr, 
se învoieşte comisoaia Ilisafta, ieşind iar împotriva lui 
Simion. Să încalice careva pe loc! Porunceşte ea comisului; 
şi să ducă răspuns părintelui Dragomir: să lepede în 
pământ tot şi să vie numaidecât aicea. 

— Ce se întâmplă? 

— Fă cum îţi spun eu şi nu întreba. Nu se întâmplă nimica, 
şi ce se întâmplă e bine. 

Moagşa sălaşului urmează a da sfaturi nanei Chira. 

— Când or apuca-o durerile de-al treilea, s-o coborâţi din 
pat. 

— Da' de ce? Se întoarce comisoaia 

— Căci aşa n-i dat nouă, suspină moaşa de laie, aşa ni-i dat 
după datina din veac, să naştem pruncul pe pământ. 

— Asta n-oi mai crede-o, se împotriveşte nu cu prea multă 
hotărâre jupâneasa Ilisafta. Eu am făcut patru feciori, slavă 
Maicii prea curate, ş-am stat în aşternut după obiceiul 
jupâneselor moldovence. Doar dacă n-a fi chip altfel şi s-or 
lungi prea mult durerile. Mai degrabă s-aduci tu, moaşă, o 
lespede bună învălită în ştergar, să i-o punem sub şale. Ai 
trimes, Simioane, după popă? 

— Am trimes. 

— Acu ce-am mai uitat eu, uita-m-ar relele şi năcazurile. 
Pregătit-ai ce ţi-am spus ieri? 

— N-am pregătit, muţă. Parcă am numai atâta grijă? 


— Vai, cum se poate una ca asta? Numaidecât du-te şi 
pregăteşte. 

— Mă duc, mutţă. 

— Du-te şi să nu-i dai drumul până ce n-oi porunci eu. 

— Aşa am să fac, muţă. 

Simion s-a dus cu aceeaşi privire îngrijorată şi spăriată. 
Porunca muţei şi uitarea lui erau în legătură tot cu 
uşurarea Maruşcăi. Însă era ceva ce i se părea lui că n-ar fi 
cu priinţă unor asemenea răcnete chinuite. Asemenea 
răcnete mai degrabă să le potoleşti cu blândeţă, decât să le 
detuni. S-a dus totuşi cu grabă spre a îndeplini porunca 
muţei. Şi dumneaei, după câte i-a mărturisit, numai cu 
asemenea mijloc s-a putut uşura, când a fost să-l nască pe 
Simion însuşi cel de astăzi. Nu s-a întâmplat nimica rău şi l- 
a născut cu bine. Însă oamenii erau mai tari în vremea 
aceea, se gândeşte cu îndoială comisul Simion. Maruşca lui 
e numai cât o gâgâlice. Of! Multe a avut să îndure de la 
gâgâlicea asta! De-ar vedea-o uşurată! 

Caută pe Lazăr Pitărel şatrar. Porunceşte să-i vie Lazăr 
Pitărel şatrar. Se sfătuieşte cu el cum să dreagă şi cum să 
facă. 

Se află la grajdurile domneşti de la Timiş (ştie el că se află) 
o pivă mică pentru vestirea ținutului, când vine Vodă în 
petrecere aicea. E ca o piuliţă de aramă în care pisează 
gospodinele posmag. Are în fund o bortă, largă numai cât 
poate intra un vârf de sârmă. Acea piuliţă stă înţepenită cu 
cerc pe un butucel de fag. Îi pui pulbere câtă pofteşti, 
astupi cu câlţi şi baţi bine câlţii. Când vrei să pornească, 
vâri în bortă capătul de sârmă înroşită în foc. De departe, şi 
cu fereală îl vâri dintr-un şfichi de prăjină. 

Lazăr Pitărel şatrar ascultă cu supunere; după aceea se 
duce să caute pivuşca, ca să facă plăcerea comisului său. 

— Dar nu-i nici o plăcere, creştine al lui Dumnezeu, se 
întoarce supărat comisul Simion. Vai de zilele mele! Mie nu- 
mi trebuie nimica.; mie îmi trebuie numai linişte; mie îmi 
trebuie să-mi văd soţia alinată. Nu-mi trebuie pivuşcă. 


— Atuncea de ce s-o mai caut? 

— S-o cauţi şi s-o încarci, căci aşa-i porunca maicei mele 
jupâneasa Ilisafta. Acuma dumneaei e mai mare aicea şi 
dumneaei porunceşte. N-o auzi? 

Lazăr Pitărel se duce clătinând din cap. Nici într-o zi 
întreagă, când e zi bună lăsată de Dumnezeu, nici într-o zi 
întreagă nu dă drumul comisul Simion la atâtea vorbe la 
câte a dat drumul într-o clipă. 

Dar ţigăncii aceleia ce-i mai face trebuinţă? Îi face 
trebuinţă o lespede lucie, bine potrivită aşa ca un fundişor, 
şi să nu fie mai uşoară decât trei ocă. Asta tot dumneaei 
jupâneasa lIlisafta o porunceşte, ca s-o puie sub jupâneasa 
cea tânără, să aibă în ce se opinti. Să se ducă numaidecât 
cineva, să caute asemenea lespede. 

A răsărit ca din pământ, iarăşi, comisul Simion. Căci au 
zbucnit iar strigătele prelungi şi deznădăjduite ale 
jupânesei celei tinere. Mare pedeapsă de la Dumnezeu are 
tagma muierilor, se gândeşte Lazăr Pitărel. 

lar a contenit. Dar nu trece un sfert de ceas şi acele 
răcnete se înteţesc din nou. 

La un ceas ori două, la a nu ştiu câtea toană de sfredelituri 
de glas înfricoşat prin bagdadie, jupâneasa Anca năvăleşte 
în cerdac la parmaclâc. 

Unde-i comisul Simion? Să vie numaidecât comisul Simion. 
Îi porunceşte jupâneasa Ilisafta să se înfăţişeze fără 
întârziere. 

Dar comisul Simion nu era departe. Era acolo într-un colţ 
al cerdacului, în umbra amurgitului. Stătea acolo neclintit, 
neavând în urechi altceva decât acel sfredel care-l 
străpungea. Se uita fără să înţeleagă ce vede lângă porţile 
ogrăzii pe unde ieşi la grajduri. Lângă acea portiţă, un foc 
mare. Şi mai la o parte de foc un meşteşug ciudat pe care 
Lazăr Pitărel îl cercetează şi pe o parte şi pe alta şi se 
năcăjeşte asupra lui. 

Ce este? Cine-i porunceşte să se înfăţişeze numaidecât? 
Unde să se înfăţişeze? 


— Vină după mine, îi zice cu blândeţă jupâneasa Anca. Te 
doreşte soţia dumnitale. 

Inima comisului Simion se zbate cu înfricoşare. Poate se 
prăpădeşte Maruşca? 

— Ferească Dumnezeu, îl mustră jupâneasa Anca, nu 
bolborosi astfel de vorbe necugetate. 

Părintele Dragomir îşi murmură rugăciunile în tinda de la 
intrarea iatacului. Se pleacă din toată rotunzimea lui spre 
comis. La lumina făcliilor, îi străluceşte aurul patrafirului. 

Comisul Simion şovăie. Se împiedică în prag; se cufundă 
într-un țipăt ascuţit ca-ntr-un şuvoi de munte şi se opreşte 
cu privirile ca de ghiaţă deasupra soţiei sale. Femeile din 
jur apără şi acopăr vederii soţului trupul acela care se 
zvârcoleşte. Dar ochii iubitei sale îl aţintesc holbat, cât nişte 
străchini. Cât nişte străchini i se par acei ochi care s-au 
uitat la el altădată cu atâta dulceaţă. Apa lor tulbure fulgeră 
ca de-o nebunie. Jupâneasa cea tânără şi-a repezit în sus 
braţele şi, cu ghiarele, a cuprins de chică pe soţul său. Îl 
trage şi-l scutură. Îl lasă şi iar îl înşfacă. Apoi cade istovită 
în culcuş. 

— Acuma du-te! Acuma du-te! Îl împing femeile. Comisul 
Simion a ieşit în cerdac prăpădit cu firea după asemenea 
întâmplare neaşteptată. Face semn lui Lazăr Pitărel. Îi face 
un semn aşa lui Pitărel, că de-acum se poate cutremura 
pământul scufundând în genuni pe oamenii care mai trăiesc 
în lumea asta. 

A izbucnit pivuşca, stupind foc prin înserarea afumată. Nu 
s-a cutremurat pământul, dar au zbârnâit geamurile de la 
iatacul bolnavei. Încă un țipăt - al tuturor femeilor de la 
iatac. 

Gata. S-a milostivit Maica Domnului. Să poftească iarăşi 
comisul Simion. Îi porunceşte jupâneasa Ilisafta să se 
înfăţişeze numaidecât. 

— Poftim, cinstite comise, şi-ţi vezi feciorul, se ploconeşte 
nana Chira; l-a primit bunică-sa cu palmele unse de 
undelemn binecuvântat. 


Simion şovăie iar şi-şi simte lacrimi în priviri când îl 
cuprinde de după grumaz o Maruşcă istovită şi albă, cu ochi 
împăcaţi de blândeţă. 

Copilul a ieşit la lume ţipând cu mânie. 

— Are să fie bărbat vrednic ca şi bunicul său şi are să-l 
cheme Manole! Porunceşte jupâneasa Ilisafta. 

A ieşit întâi braţul stâng şi după aceea capul. 

— Are să fie stângaci... suspină subţirel Candachia. Vedeţi 
dacă are pata de jder. 

Are şi pata de jder. Bunicii lui şi-au agonisit astfel nepot 
care să le ducă pomenirea într-un veac viitor. 

În vremea asta, comisul cel bătrân se afla la tamazlâcurile 
domniei sale de la apa Jijiei, împreună cu părintele Nicodim. 
Amândoi hodiniseră în bordeiul vătămanului bouarilor şi 
viţelarilor, unul Jurgea Căpăţână, şi stăteau într-o 
dimineaţă, privind întinderile cătră Prut. Se vedea înaintea 
lor, cât cuprindeau ochii, grind verde într-o parte; iar în altă 
parte, despărțită printr-un hindichi cotit, baltă şi stufuri 
până într-un afund. Când veneau ape mari, primăvara, de 
se umfla şi Prutul şi se umfla şi Jijia. 

— Apoi acele ape se făceau una până în buza hindichiului 
şi scăpau şi în păşuni. Erau înecate toate foltanele de stuf şi 
nu se mai vedea atuncea decât verde de iarbă şi sclipire 
tulbure de valuri. Se trăgeau puhoaiele când începeau a 
sosi toate paserile străine ale bălții. Unele treceau în 
cârduri fără număr, umplând cerul şi înegrind zarea; altele 
făceau popas aici, cuibând. 

La acel ceas al dimineţii de august, când marele comis şi 
ieromonahul priveau balta, toate sălbătăciunile care aveau 
în acel cotlon de lume domnie se deşteptau deasupra 
stufurilor şi luciurilor, învăţându-şi puiganii la zbor. Se 
arătau vederii, fără frică, fel de fel de dihănii aripate - de la 
lebede, babiţi şi gâşte până la cele mai mici zburătoare şi 
înotătoare. Mai cu samă treceau cu şuier de vânt rațe de 
multe soiuri. Deasemenea erau şi păseri fără nume, unele 
cu plisc lătăuş, altele cu moţ ca de omăt, altele cu pene 


trandafirii. Erau un fel de cocori ori un fel de stârci - 
comisul a stat şi s-a mirat o vreme întrebând pe moş Jurgea 
Căpăţână. 

Însă moş Căpăţână n-avea grija orătăniilor din baltă. Moş 
Jurgea avea treabă cu tamazlăcurile ce-i erau date pe samă. 
Le arăta pe fiecare unde se află la păşune şi unde li s-au 
întocmit ocoale şi otacuri. Fiecare fecior cu câte patruzeci 
de boi ori şaizeci de viței. Pentru acele tamazlăcuri stătea 
acolo depărtat de lume câte un an, de-i creştea până în ochi 
şi până la brâu barba încâlcindu-se cu pletele. Cu sarica lui, 
cu căciula ascuţită şi cu ghioaga ferecată cu ţinte de aramă, 
părea ieşit de pe alt tărâm, şi nu cunoştea nici pe Vodă, nici 
pe boierii suceveni; el nu ştia decât de-un stăpân, şi acela 
era jupân Manole. 

Avea sub mâna sa feciori, pribegi din toată lumea asta, 
însă vrednici bărbaţi cu care ducea războiul său. Bătea 
război când cu apele, când cu fiarele, când cu iarna. 
Fiecare fecior ţinea lângă sine un câne. Jurgea Căpăţână 
ţinea doi câni. Simbria lui era parte din vânzarea mărfii. 
Tainul şi-l agonisea singur cu cei nouă feciori pribegi, 
aducând mălai de peste Prut. 

— Cum îl aduceţi acel mălai? 

— Îl aducem şi noi cum putem, însă cu dreptate. Nu s-a 
aflat în partea asta de lume, stăpâne comise Manole, să 
suferim pe lotri, după cum ştii de când ne-am alcătuit noi cu 
domnia ta. Ce să-ţi spun, stăpâne comise Manole, grea e 
viaţa noastră aici în pustie la Jijia şi la Prut. Mare 
îmbielşugare este în toate; avem nu departe stâni şi prisăci; 
însă puţini oameni, şi aceia tot aşa de năcăjiţi ca şi noi, şi 
singuri. Domniile voastre la munte trăiţi în case deasupra 
pământului; noi, aicea, trăim sub pământ. 

— Însă vă iese câştig de bani. 

— Ce folos, stăpâne comise Manole, că avem pentru trup, 
dacă n-avem pentru suflet! Aici nu-i nici biserică, nici 
crâşmă. Când şi când ne vine în popas câte-un ceteraş, care 
ne cântă ce se cântă în lume; dar pe urmă se duce ş-acela 


cum se duc orătăniile din baltă. Mai greu ni-i când vine 
viforul iernii şi stăm alăturea în perdele cu vitele. De lupi şi 
lotri, n-avem a ne teme; dacă au îndrăzneală lotrii să intre 
aici, apoi nu mai calcă iarbă. După a noastră pravilă, unde îl 
prindem pe hoţ cu furtişagul, acolo îi săpăm mormânt. 
Acuma, stăpâne comise Manole, ne-am fost rugat şi anţărţ 
domniei tale, să pui cuvânt pe lângă măria sa ca să ne 
clădească aici între Jijia şi Prut, la un loc potrivit, biserică, şi 
să ne vie preot. Om dura şi noi case, om căuta muieri ş-om 
întemeia sat, ca să trăim ca oamenii din lumea cealaltă. 

Cât au călătorit înapoi spre [ara-de-Sus, comisul se 
stârnea din când în când a vorbi cu părintele ieromonah 
Nicodim, despre rugămintea vătămanului de bouari şi 
viţelari, moş Jurgea Căpăţână. Îi slobozise făgăduinţă şi era 
cu grijă dacă şi-o va putea îndeplini. 

— Să ştii, dragu tatei fecior şi părinte Nicodime, suspina 
domnia sa vel-comisul, că jele mi-i de câte mi-a vorbit 
vatamanul nostru. Mi-a mai spus el şi altădată aceleaşi 
lucruri, dar acuma nu mai pot suferi. loate-s trecătoare, 
părinte Nicodime, şi ne petrecem şi noi ca stolurile acelea 
pe care le-am văzut; iară înapoi nu ne mai întoarcem. Cată 
s-avem grijă, ca să ne rămâie pe lumea asta o pomenire. Ţi- 
oi mai spune alta: că degeaba m-a călcat ursul lui Zailic. Ce- 
a fost verde s-a uscat. 

Nicodim şi-a scuturat pletele râzând: 

— Aşa binevoieşte Domnul Dumnezeu, tătuţă, să deie 
oamenilor din "Ţara Moldovei o înştiinţare ca aceea pe care 
văd c-ai primit-o şi domnia ta. Fără asemenea înştiinţări, nu 
s-ar mai clădi nici fântâni, nici biserici. 

Ajungând la Timiş, le-a ieşit înainte comisoaia cu veste 
mare şi pahar dulce. Iar comisul şi-a uitat neliniştile. În 
acelaşi timp a băgat în samă, fără să spuie nimănui altuia 
decât feciorului său monahul, că jupâneasa Ilisafta n-a 
revărsat asupră-i potopul de mustrări la care se aştepta. A 
pomenit de Ionuţ Jder, fără a se crămălui peste samă, şi i-a 


închinat pe toţi ai săi câţi se aflau sub soare milosârdiei lui 
Dumnezeu. 

— Aşa am căzut eu din preţ, Nicodime, când aţi venit voi 
pe lume; iar acuma, înaintea nepotului său, scade din preţ 
Ionuţ al nostru cel prea iubit. 

Părintele Nicodim a trecut pe la lehuză ducându-i rodin 
binecuvântarea sa şi s-a întors la sfânta mănăstire, ca să 
găsească iar pe fratele Gherasim. Avea în el mâhniri ca 
totdeauna în asemenea împrejurare, dar mai cu samă era 
mâhnit că de la Jder al său cel cu ochii de castană nu i-a 
sosit nici o veste. 

Însă înainte de a intra la sfânta chinovie, Dumnezeu a 
binevoit să-i trimeată şi vestea asta. 

Părintele Nicodim a găsit la poarta din afară a mănăstirii, 
între fânaţurile înflorite a doua oară, un cuvios monah 
străin, care i s-a închinat cu smerenie. Era un om tânăr 
încă, slab şi subţiratic. Purta un fuioraş de bărbuţă rară şi 
doi ochi mari şi nevinovaţi. Straiul îi era curat, de şi se 
vedea că fusese purtat fără încetare pe drumuri lungi. 
Părintele Nicodim s-a uitat la el şi l-a cunoscut după 
cuvântul Scripturii, că e un fericit sărac cu duhul. 

— Mă închin cu plecăciune, părinte, şi-ţi sărut dreapta, a 
cuvântat cu subţire glas acel monah străin. Rogu-mă să-mi 
spui care-i numele cuvioşiei tale, căci eu de cinci zile aştept 
aici, la sfântul Neamţu, pe părintele Nicodim. 

— Prin voia lui Dumnezeu, eu sunt acela, răspunse 
ieromonahul. 

— Dacă într-adevăr cuvioşia ta eşti acel pe care-l caut, 
atuncea te poftesc să-mi spui care-i porecla cuvioşiei tale. 
— Porecla mea e Păr-Negru, părinte; dar asta-i porecla 

mea din pruncie. 

— Ştiu; asemenea şi pe mine mă chiamă Ioanichie şi 
porecla mea e Veveriţă. Mă închin cuvioşiei tale şi-ţi spun că 
fiind undeva într-un loc departe, în pământ creştinesc, m- 
am legat cătră un frate al meu, că, dacă fac drum în [ara 
Moldovei precum am hotărât, apoi să mă abat numaidecât 


până la sfânta mănăstire Neamţu. Şi dacă ajung la sfânta 
mănăstire Neamţu, să caut pe un cuvios ieromonah al 
nostru cu numele Nicodim. Şi după ce l-oi găsi, să-i spun 
nişte vorbe pe care m-a învăţat a le rosti. Şi după cei le-oi 
spune, slobod sunt să mă duc unde mi-i voia. 

Părintele Nicodim a tresărit ş-a descălecat numaidecât. 

— Frate Ioanichie, a zis cuvioşia sa cu tulburare, poftesc 
să aud acele vorbe. Cine ţi le-a spus? 

— Un creştin. Alta nu mă-ntreba. 

— Cum era la înfăţişare? Şi în ce loc te-a învăţat acele 
vorbe? 

— Dacă nu eşti Satana şi eşti cu adevărat părintele 
Nicodim din neamul lui Păr-Negru, nu mă-ntreba nici asta. 

— Bine, şi-a plecat fruntea ieromonahul, nu mai întreb 
nimica şi aştept. 

Atunci părintele Ioanichie a zâmbit cu bunătate, s-a uitat 
cu ochii lui femeieşti la părintele Nicodim şi a rostit cântat 
aceste vorbe: 

Ce mi-i una? 

La Crăciuna. 

Ce mi-i două? 

Când începe toamnă nouă, La Sâmedru îl văd iară Pe 
bădiţa meu Nicoară. 

După ce-a spus ce avea juruit, cuviosul Ioanichie a rupt un 
fir de iarbă înflorită, purtându-l între degetele lungi ale 
mânii sale stângi ca pe-o făclioară. S-a ridicat, s-a închinat, 
şi s-a dus. 

Capitolul X. 

Întâmplări de mirare ale comisului Jder pe drumurile 
Împărăției. 

De câte ori nu i se întâmpla nimic pe drumurile pe care 
pornise, Jder se gândea că n-are să aibă ce spune lui Vodă şi 
părintelui arhimandrit şi-i părea rău într-o privinţă. 

La un popas, l-a întrebat pe Gheorghe 'Tătaru: 

— Tu ce spui, Botezatule? 

— Eu nu spun nimica, stăpâne. 


— Nu ţi se pare ţie că umblăm aşa ca într-o petrecere? 
Parale avem, slavă Domnului, de la părintele Amfilohie; 
hanuri la drumul mare găsim; arme la vedere nu purtăm ca 
să zădărâm pe alţii; ne porunceşte un slujbaş domnesc să 
ne oprim, ne oprim; ne porunceşte să descălicăm, 
descălicăm; ne porunceşte să ne arătăm îndreptările, 
arătăm îndreptările; se uită la noi şi vede că suntem aşa un 
fel de negustoraşi, cu straie nici prea bune, nici prea 
proaste; avem pe ce hodini, avem ce pune pe noi când 
plouă: „Bine, duceţi-vă! Da' în ce parte călătoriţi voi?” - 
„Apoi noi călătorim încolo la Dunăre.” - „Aveţi vreo 
negustorie?” - „Da, avem o negustorie! După cum s-arată în 
îndreptarea pe care ţi-am înfăţişat-o, cinstite slujbaş 
domnesc, slobozi suntem să ne ducem unde-om vedea cu 
ochii.” - „Bine, duceţi-vă.” 

Botezatu asculta în tăcere, mestecând pită şi brânză. 

— Acu, tu ce zici? Urmează Jder, pe gânduri; tu zici aşa că 
atunci când slujbaşul măriei sale a rostit acele vorbe: „Da' 
în care parte călătoriţi voi?” - eu trebuia numaidecât să-l 
întreb cu blândeţă unde şi când am păscut amândoi viţeii lui 
tatu-său. Da-i vorba că noi avem poruncă să mergem cu 
supunere, şi ne ducem cu supunere până unde ni-i rânduit. 
După cât se vede, oamenii nu-s răi şi ne lasă în plata lui 
Dumnezeu. Zici tu: dacă nu le facem noi nimica lor, nu ne 
fac nici ei nouă. Ai dreptate. 

Botezatu mormăie ceva neînțeles, încuviinţând. Ionuţ se 
scoală, se duce şi cercetează murgul, strângându-i chinga. 
Apoi se întoarce iar cătră Gheorghe Tătaru. 

— Dar dacă ne stârnesc ei pe noi? Dacă sar la noi pentru 
că le-au plăcut caii noştri? Ori bănuiesc că avem la noi 
parale, văzându-ne că umblăm ca nişte negustori cinstiţi... 
Zici tu: dacă n-a sărit nimenea până acuma, n-aie să sară 
nici de-acuma înainte; ţara e liniştită; pe unii dintre vameşii 
de drumul mare i-am văzut spânzurați în furci, la pârcălăbia 
Bârladului. În domnia măriei sale Ştefan-Vodă numai 


oamenii de treabă huzuresc; iar celor răi nu le merg 
negustoriile. Ai iar dreptate, Botezatule. 

Tătarul mormăie din nou. 

— Acuma te întreb eu, Botezatule, ce are să fie când om 
trece Dunărea în împărăţia lui Sultan Mehmet. Ne-a merge 
ş-acolo tot aşa de bine? După cât mi-a dat învăţătură 
sfinţitul părinte Amfilohie, acolo e aşezat în fiecare târg 
câte-un cadiu. Avem ceva cu cineva, nu sărim la bătaie cum 
au nărav moldovenii; ci ne ducem la cadiu şi ne ploconim şi- 
i spunem: iaca aşa, iaca aşa... Cu umilinţă îi spunem asta, 
căci suntem ghiauri; şi-i punem două lumânări de seu pe 
covoraşul unde stă el cinchit. De ce-i punem pe covor două 
lumânări de seu? I le punem ca să vadă mai bine dreptatea 
noastră, zici tu. Dar eu ţi-oi întoarce cuvânt că mai bună i s- 
a părea dreptatea noastră când i-a face bucătarul un scrob 
ori nişte baclavale cu asemenea lumânări. Fiind deci 
dreptatea de partea noastră, acel cadiu zice: Aferim! Şi ne 
lasă să ne ducem. Ai să spui tu, Botezatule, că şi potrivnicii 
noştri îi duc două lumânări de seu. Am să-ţi răspund că 
întocmai aşa este: şi cadiul le dă drumul şi acelora să se 
ducă. Asta-i dreptatea în împărăţia turcească; şi nu 
îndrăznesc potrivnicii noştri să se mai întoarcă la cadiu; 
căci dacă se întorc, nu-i bine. Dar zici tu iar, Botezatule: 
dacă pricinaşul tău e ismailitean? Cum faci? Drept să-ţi 
spun, la asta nu ţi-oi putea răspunde, ş-am să mă mai 
gândesc. Botezatu a isprăvit de mestecat şi ridică fruntea. 

— Dacă pricinaşul nostru e turc, îngână el, atuncea noi ne 
uităm întâi şi întâi împrejur să vedem dacă nu sunt alţi turci 
pe aproape ş-apoi ne-om pricepe noi ce să-i facem. 

— Am ştiut totdeauna, încuviinţă Jder în sine, că acest 
slujitor al meu e bărbat înţelept. 

Dacă nu i se întâmplă azi nimic şi nu i se întâmplă nici 
mâni, nici într-o săptămână, se chiamă că asta e o slujbă 
mai bună decât celelalte slujbe pe care le-a avut. Cu 
asemenea slujbă se află ca subt o aripă a sfinţitului părinte 
Amfilohie - având în mintea sa şi toate poveţele 


arhimandritului. Însă măria sa Ştefan e măria sa cel care 
poartă războaiele, iar el, Jder, e slujitor cu sabia al măriei 
sale. 

— Ei, ce să facem? Zice el, oftând, tătarului; ne-om nevoi şi 
fără sabie. 

— Ba-i bună slujba, grăieşte Botezatu, mie alta nu-mi face 
trebuinţă. 

— Spun eu bine, Gheorghe, că tu eşti bărbat înţelept. 

— Da. Şi mie alta nu-mi face trebuinţă; de hodinit mă 
hodinesc, de mâncat mănânc de poţi bate doba pe 
pântecele meu; aşa mi-am făcut socoteală că, dacă ne şi 
ducem acolo la mănăstirile acelea de la capătul pământului 
ca să ne călugărim, apoi nu mai am ce face cu cuțitul meu 
pe care-l port ascuns în tureatca ciubotei. Când om ajunge 
la Dunăre, îl zvârl în Dunăre. 

— Ascultă, Gheorghe: nici prea multă înţelepciune nu-i 
bună. 

Tătarul a rânjit: 

— Ai dreptate, comise Ionuţ. 

— N-aş vrea, a urmat comisul lonuţ, să ajung iar ca 
atuncea când eram un ţânc şi mă aflam la casa starostelui 
Căliman, de-mi mâncau gâştele pita din sân. 

După ce au sfătuit astfel în popas la fântână, stăpânul şi 
sluga au încălecat ş-au mai umblat o bucată de drum pe 
şleahul Galaţilor. Văzând soarele scăpătat de la chindie în 
şesul Siretului, în abur de aur, Jder a cercetat 
împrejurimile, şi zarea munţilor, şi depărtările mării, 
cunoscând că stihiile vor sta deocamdată în bună cumpănă. 
Tot după rânduiala părintelui Amfilohie socotea că, pentru 
slujbe ca a lui, e mai bun popasul în singurătate decât la 
hanuri. Au ocolit cătră luncile râului, căutând iarbă 
neîncepută pentru cai. 

După ce au trecut nişte scruntare şi au cercetat o margine 
de luncă, au găsit mal înalt al Siretului. Au urmat malul 
până la o cotitură, subt o perdea de plopi bătrâni. După 


acea perdea de plopi bătrâni, se deschidea o poieniţă. Au 
lăsat lărgimea şi au trecut după plopi, în poieniţă. 

Au priponit caii în iarbă, după ce au scos de pe ei poverile, 
tarniţile şi poclăzile. Au aşezat o tarniţă ici, alta dincolo; şi 
între ele au alcătuit vatră; au purtat acolo un bolovan şi 
vreascurile pentru foc. larbă uscată se găseşte; scăpărători 
sunt, precum ş-un fir subţire de iască. Într-o clipă tătarul a 
zbătut amnarul în cremene, a potrivit iasca aprinsă în 
ghemul de iarbă uscată şi a suflat în el, dând flacără. Caii s- 
au oprit din păscut ş-au întors capetele, să vadă şi ei 
minunea focului. 'Tătarul a ridicat fruntea, cercetându-i cu 
luare-aminte. N-au întors capetele ca să vadă focul, ci 
pentru că aud, ori simt ceva. A potrivit flacăra în găteje sub 
bolovani, lăsând vatra în grija stăpânului său; iar el s-a dus 
să dea ocol împrejurimilor. N-a lipsit decât un pătrar de 
ceas şi s-a întors c-o frunză mare de potbal făcută coştei. În 
acel coştei, a înfăţişat comisului său mure. 

Cum sta întins în culcuş, Jder s-a săltat într-un cot. 

— Este ceva? 

— Nu-i nimica. Poate au simţit alţi cai, de cealaltă parte a 
apei. les fecioraşii în prunduri cu caii la păscut; acuma 
nopţile-s cu lună. 

Au crescut focul şi s-au aşezat pe spate, privind cerul care 
se umbrea în coloarea florilor de toporaş. 

Când s-a întunecat bine, au prins a-i supăra ţânţarii. 
Atuncea şi-au schimbat locul sub fum. Adierea venea 
dinspre miazăzi, de la Dunăre. Abia se simţea; iar fumul îi 
învăluia lin, apoi se încârjoia într-un vârtej uşor deasupra 
poieniţii. Când s-a arătat luna, aproape întreagă, în răsărit, 
amândoi au cunoscut-o că avea un ţărcălan de abur. 

— Porneşte vânt, a prevestit Botezatu. Cătră ziuă acei 
nouri ce se văd sub zarea amiezii poate să vie până aici şi s- 
aducă ploaie. 

Comisul Jder a încuviinţat, după care şi-a plecat tâmpla pe 
braţ şi a intrat în cea dintâi somnie. Mai simţea încă pe 
slugă foindu-se; auzea caii ronţăind iarbă; zărea printre 


gene când şi când, în înălţimea lui Dumnezeu, stele pe care 
le cunoştea. A deschis un ochi ca să cunoasă mai bine 
şiragul Balaurului. Când a închis pleoapa, l-a furat somnul şi 
l-a dus ca pe o apă neagră. Acea apă neagră, întinsă cât 
poate cuprinde privirea, nu-i decât Dunărea şi dincolo de 
Dunăre, pe celalalt mal, stau harapi şi turci, cu ochii stecliţi 
şi cu dinţii rânjiţi. 

Pe apa Dunării s-a ridicat deodată o luncă, închinându-se 
spre el. 

A deschis ochii şi vede perdeaua de plopi din preajmă 
înclinată lin de vântul nopţii. De pe zarea prundurilor, luna 
albă s-a ridicat deasupra horbotei de frunzişuri în cealaltă 
parte a poieniţii. Caii stau neclintiţi în umbră; ascultă şi ei 
zvonurile liniştii. Gheorghe Botezatu doarme rezemat cu 
spatele în tarniţă şi cu capul înclinat într-o parte. I-a venit 
somnul pe neaşteptate şi l-a cuprins cu viclenie. Vântul 
susură în plopi şi frunzele lor se zbat fără nici o clipă de 
hodină, lucind în două ape. Numai o dată comisul Jder a 
auzit: slom! S-a zbătut o mreană, de la adânc, spre lună. 

Însă pe adierea nopţii vine înştiinţare c-a mai pătruns 
cineva în acele singurătăţi unde a făcut el popas. Focul lui 
abia fumegă. Dar dincolo de pânza de plopi, în poiana cea 
mare, scânteie un jar. La acel jar veghează cineva. 
Ridicându-se într-un cot, Jder caută să-şi deie samă ce este. 
Veghează un om la acel jar; însă nu-i un om ci un copilandru 
somnoros. Alţi copilandri trebuie să fie mai departe în 
prund, unde s-aud din când în când sunând piedicile de fier 
ale cailor. Ceilalţi copilandri de departe s-apropie vorbind 
prin întuneric şi s-aşează şi ei la vatra de jar. Sunt trei; şi, 
cu cel care priveghea, patru. S-a trezit ş-acesta, şi bate c-un 
băț în foc, stârnind roiuri de scântei. 

Acei copilandri spun o vreme ceva despre o nuntă de la ei 
din sat. Pe urmă tac un răstimp. Când încep iarăşi, rămâne 
statornic grăind glasul cel mai subţirel, al celui mezin dintre 
dânşii. 


Vorbesc şi ei de ale lor, se gândeşte Jder şi-şi aduce aminte 
de demult, de când umbla şi el în prundul Ozanei, cu caii, 
noaptea, împreună cu feciorii lui Căliman starostele. Îl luau 
sub puterea lor Samoilă şi Onofrei, ş-apoi tot aşa stăteau la 
foc şi spuneau poveşti. 

Ce minuni şi basme vor fi spunând aceştia patru? Şi ce-o fi 
scornit mezinul, de-l lasă ceilalţi şi-l ascultă cu luare- 
aminte? 

lese din culcuş şi se trage ca şarpele spre marginea 
pâlcului de plopi. Copilandrul cel cu glas subţire povesteşte 
ceva despre curtea măriei sale Ştefan-Vodă şi despre tabăra 
de la Vaslui. Comisul îşi ciuleşte urechea; simţeşte la inimă o 
căldură lină. 

— Mai zice tătuţa, spune acel glas subţire de copilandru, 
mai zice tătuţa că s-ar fi aflând la Domnie unul Jder, carele-i 
mare viteaz al măriei sale... 

— Nici asta nu pot s-o spun lui Vodă, zâmbeşte comisul 
trăgându-se la locul său şi lăsându-şi iar fruntea pe tarniţă. 

După ce a contenit glasul de la vatra copilandrilor, s-a 
auzit lătrând departe, înspre caii din prund, un câne. Copiii 
s-au frământat în preajma jarului; apoi alt glas decât cel 
care povestise s-a înălţat în liniştea luncii, chemând cânele. 

— Nea, Tărcuş, nea! Vină aicea, Tărcuş! 

Cânele însă nu tăcea; lătra fără astâmpăr. Şi a strigat din 
depărtare, prin noaptea luminată, fecioraşul care era de 
rând cu paza în preajma cailor împiedicaţi. Acolo se afla şi 
cânele. Copilandrii s-au sculat şi s-au dus. Comisul Jder a 
adormit iar şi-i bătea lumina lunii în pleoapele închise. 

După ce au ocolit târgul Galaţilor, au apucat-o în lungul 
Dunării spre vadul de la Obluciţa. 

Partea asta de drum comisul Jder a petrecut-o în tăcere şi 
posomorât, bântuit de felurite aduceri-aminte. Căci se află 
acolo, undeva, între bălțile Dunării, un ostrov părăsit pe 
care nu l-ar mai putea nimeri. Poate l-au mistuit pojarurile, 
ori l-au potmolit viiturile primăverilor. Poate că acuma 
cuibează acolo gâştele sălbatice şi pelicanii. Ori poate mai 


degrabă să fi venit un vârtej să-l rupă din rădăcinile lui, 
fărmându-l, cufundându-l şi ducându-l spre Marea. În acel 
ostrov care nu mai este i s-a întâmplat lui cea dintâi 
nebunie a vieţii, după cea dintâi dragoste. Îi pare mult de- 
atunci şi se ruşinează întrucâtva de sine de acea 
întâmplare, întru care era să se prăpădească. Nu s-a 
prăpădit, căci e un „soi rău”, după cum l-a judecat odată 
muţa. Dar ar fi putut să se prăpădească, împreună cu cei 
iubiţi ai săi. Astfel de om a fost el odată; şi-a pus capul 
pentru o dragoste de trei zile. Putea fi acuma pierit şi uitat, 
şi acei copilandri din prundurile Siretului ar fi vorbit, într-o 
noapte, despre un om mai vrednic de pe lumea asta. 

Însă nu s-a prăpădit, căci a fost lângă el şi acest slujitor. Pe 
cât era stăpânul de buiac, pe atâta era slujitorul de 
cuminte. 

— Îţi mai aduci aminte, Botezatule? 

— De ce să-mi aduc aminte? Se miră Gheorghe Tătarul. 

Nu-şi mai aduce aminte; el se socoate umblând pe nişte 
drumuri nouă în altă parte de pământ. 

Privindu-l cu luare-aminte, lonuţ Jder bagă de samă că 
tătarul n-a uitat nimica. Tace şi se uită cu ochii lui liniştiţi la 
lumea asta schimbătoare. 

Comisul Jder ar pofti să spună o vorbă bună slugii sale; dar 
mai bine îşi înghite vorba bună şi tace. 

Botezatu crede că a venit vremea să scoată din sinea sa o 
părere, ca să tulbure amintirile urâte şi să le alunge. 

— Comise, înainte de a ajunge noi la Obluciţa, ploaia e 
asupra noastră. 

Într-adevăr vin nouri despletiţi din susul Dunării şi se 
frământă luncile de sălcii, parc-ar vrea să se smulgă din 
rădăcini şi să se mute de-acolo. Trec stoluri de rațe când în 
sforul apei, când pieziş spre japşe mai adăpostite. 

Înainte de a fi ploaia asupra lor, au oprit; şi sluga a tras de 
lângă tarniţi dulamele de sumani. S-au îmbrăcat, au aplecat 
peste cuşme până în ochi glugile. Au pornit iar în galop, ca 
să ajungă undeva la nişte perdele de oieri, ori la nişte 


saraiuri de gospodari. Însă n-au găsit nici perdele de oieri, 
nici saraiuri de gospodari. Grindul Dunării era pustiu în 
acel an, în preajma vadului Obluciţei. 

Îi vorbise lui Jder despre asta părintele arhimandrit 
Amfilohie. Căci Obluciţa se chiamă în cealaltă parte a 
Dunării Isaccea; şi la Isaccea acuma-i pământ al lui 
Mehmet-Sultan. Încă din primăvară au prins a trece în sus 
ceamuri turceşti, cu poveri pentru cetăţile Dunării. Duc ba 
orz şi grâu, ba seu şi pastramă, ba vite pe picioare, ba 
arme. Oierii şi gospodarii de pe malul moldovenesc au 
înţeles asemenea semne, cu care sunt ei deprinşi de lungă 
vreme şi s-au tras de la Dunăre mai înlăuntru, ca să fie mai 
departe de primejdie şi mai aproape de puterile măriei sale 
Ştefan-Vodă. lar puterile măriei sale Vodă sunt la Chilia şi 
Cetatea Albă. Nici locurile unde au stătut acei gospodari şi 
oieri nu se mai cunosc. Aşa-s de grabnice în aceste ţinuturi 
pustiirile şi schimbările. 

Când s-a prăvălit asupra lor ploaia cu vifor, cei doi călăreţi 
ajunseseră într-un cot al Dunării, de unde se vedea şi 
Isaccea mai la vale, în josul fluviului. Numai puţine clipe au 
zărit-o cât a mai fost în partea aceea zarea slobodă. A ajuns 
şi acolo vârtejul ploii ş-a astupat-o. Toată împrejurimea a 
fost pardosită ca-n pânză cenuşie de sită. 

Abia au ajuns prin freamătul ploii, şi ceamul cu pod pe el 
era gata să se desprindă de la mal. Lopătarii negri stăteau 
cu lopeţile în sus şi goi până la brâu în ploaie, iar ceauşul 
ceamului, învălit în burcă, striga la cei din urmă călăreţi ai 
săi de pe mal să nu întârzie. Mai coborau în pripă râpa 
câţiva călăreţi; şi cei doi oameni domneşti s-au amestecat 
între ei. 

— Zice că oile-s grămădite toate pe pod şi să nu mai 
întârzie nimeni, tălmăcea Gheorghe Botezatu cătră 
stăpânul său. 

Jder a poruncit: 

— Împinge calul ca să ne suim şi noi pe pod... Când au 
trecut şi ei pe ceam cu caii de căpestre, s-au rupt nourii de 


trăsnet, apoi tunetul a huruit prelung decindea de Dunăre, 
în lunci şi bălți. 

Vântul a contenit în scurt şi ceamul s-a desprins de la 
sălciile vechi de unde parâmele fuseseră încolăcite; şi, hai- 
hai a început a luneca pe luciu spre ţărmul dimpotrivă. 

Toate se petrecuseră repede, sub biciuirea furtunii. Jder 
nici n-avusese vreme să cugete la hotărârea ce luase. Dar 
îndată ce se simţi în îmbulzeala ceamului, în mirosul aspru 
al oilor şi în preajma ismailitenilor care stăpâneau ciurda, 
demonul din fundul fiinţii lui a început a-şi sclipi ochii şi 
colții, arătându-i în chip mut dar limpede că ce săvârşise nu 
era bine. Plouă încă - şi acei prădalnici străini urmează a 
sta învăliţi în dulame şi burnuzuri; încă nu bagă de samă că 
numărul lor e sporit cu doi oameni lepădaţi aşa de vânt, 
fără să se ştie cum şi de unde; dar fără îndoială că n-are să 
treacă nici un pătrar de ceas şi câţiva dintr-înşii au să se 
zgâiască spre acei nepoftiţi, dând de ştire căpiteniei. 

Hotărârea lui năprasnică, luată subt aţâţarea fulgerului şi 
a furtunei, purcedea fără îndoială din singura grijă pe care 
o avea de când îşi începuse călătoria. Însuşi părintele 
Amfilohie, între sfaturile lui, îi arătase că toată greutatea e 
la trecerea Dunării; intrarea în împărăţia lui Mehmet- 
Sultan poate fi o primejdie dacă nu bagă de samă cum o 
săvârşeşte. 

Aşa că, fără nici o pricină, iată-l aşezat cu amândouă 
picioarele în acea primejdie de care era ţinut să se 
ferească. Dacă intrarea lui între asemenea neprietini ar fi 
făcut-o pe pământ, unde şi-ar fi simţit un sprijin dedesubt şi 
lărgime în laturi. 

— Calea-valea! Dar se dăduse prins singur, descălecat şi 
cu apa răzvrătită a Dunării împrejur. Lui însuşi îi venea a 
râde de starea ciudată în care se pusese; şi în acelaşi timp 
râdea în el şi demonul său. Când se simţi căzut în spaimă, 
dintrodată, în acelaşi chip, fără de nici o cugetare, a sărit în 
bulboana necunoscutului, ca să iasă pe urmă la o lumină. 


Începu a răcni, trăgându-şi într-o parte straiele şi gluga, 
ca şi cum ar fi voit să le rupă de pe el şi să le zvârlă în baltă. 

Fără să înţeleagă bine de ce şi cum, se îndemnă şi 
Gheorghe Botezatu Tătarul să se repeadă asupra 
stăpânului său cuprinzându-l de după umeri şi stăpânindu-l. 

Ce-ar fi putut crede aceşti lotri, judeca în sine Jder pe 
când slobozea răcnetele-i înfricoşate; ce-ar fi putut crede 
aceşti lotri dacă l-ar fi descoperit ei şi nu s-ar fi descoperit 
el singur? 

N-ar fi fost îndreptăţiţi să creadă nimica; dar totuşi doi 
pământeni de la saraiuri şi câşle părăsite pot fi slujitori ai 
oilor, ori stăpâni ai ciurdei. 

Dacă lotrii au trecut pe furiş Dunărea şi s-au dus în pradă 
pe socoteala lor, atuncea slujitorii ori stăpânii ciurdei îi pot 
da de gol la mai-marii Sultanului, care ţin pace şi linişte la 
acel ţărm dunărean. Atuncea împotriva unor asemenea 
oaspeţi, cea mai bună măsură este să-i împingă cu lopeţile 
în baltă. 

Dacă prădalnicii nu-s lotri, ci slujitori de la o cetate, ori de 
la un buluc-baş al străjilor de hotar, şi au făcut această 
ieşire la malul moldovenesc după legea războiului, atunci 
dacă nu i-i primejduită lui Jder viaţa, îi poate fi oprit 
drumul, într-un fund de închisoare, după gratii. 

Dă strigăte ca să cheme asupra sa nu numai pe Botezatu. 
Îi chiamă asupra sa pe toţi cei din juru-i, ca să-i vadă şi să-i 
înţeleagă ce sunt. 

Nu trag hamgerele, căci drept-credincioşii lui Mahomet au 
milosârdie cătră cei rătăciţi cu mintea. 

Vin numai cu palmele întinse, ca să-l aline, îi spun felurite 
vorbe în limba lor şi Gheorghe Botezatu răspunde cu 
grăbire, bătându-se şi el peste cap cu desnădejde. 

— Ba să tacă măcar unul, îi povăţuieşte căpitanul 
ceamului, făcându-şi loc între ei. Taci tu! Îi strigă el lui 
Botezatu, căci tu încă n-ai nebunit; iar aceluia astupaţi-i 
gura; altfel se sparie oile şi se aruncă de pe pod. Numai una 
să se arunce şi se duc toate celelalte după dânsa în baltă. 


Ţineţi-l bine, legaţi-i gura c-un brâu. Când ajungem la 
Isaccea, îl ducem la cadiu! 

Înţelege şi nebunul într-o privinţă că răcnetele lui ar 
spăria oi şi cai, de aceea, înainte de a veni cei cu brâul ca 
să-l cetluiască îşi astupă el singur gura cu comanacul; iar pe 
lângă cuşmă, ochii lui ca vârfuri de jungher nu contenesc de 
a urmări toate câte se petrec şi se pot petrece în juru-i. Cei 
cărora li s-a poruncit să vie să-i astupe gura îşi înţeleg întru 
totul porunca. Îşi dau la o parte burnuzurile prin ploaia 
subţiată, îşi descopăr obrazurile negre şi rase şi dinţii ca de 
fildeş şi, cu braţele în grabă suflecate până la coate, încep 
să-l pipăie şi să-l caute din tălpi înspre piept; îl scotocesc în 
turetcile ciubotelor, în nădragi şi mai cu samă în chimir. 
Jder îşi răstigneşte în laturi braţele, înţelegându-i ce caută 
şi Gheorghe Botezatu Tătaru primeşte în mână comanacul 
care nu mai face trebuinţă nimănuia, căci nebunul acuma 
tace. Când cei doi au cercetat pe Jder şi-n sân, fără nici un 
folos, s-au oprit şi s-au întors cătră Botezatu. Atunci acel 
ieşit din minte a scheunat iarăşi o dată şi numaidecât a 
apucat comanacul din mâna soţului său, astupându-şi gura. 
Cei doi harapi au râs de smintit scuturându-şi capetele 
creţe şi urechile cu cercei şi s-au pus să cerceteze pe tătar 
cu aceeaşi amănunţime. Când au strigat cătră ceauş că n-au 
găsit nimica, ceauşul s-a supărat: 

— Cum umblaţi, bre, aşa, fără să aveţi nimica la sufletul 
vostru? 

— Oi, cinstite ceauş, răspunde Gheorghe Botezatu cu 
întristare, am avut câţiva galbini venetici, dar ne-am mai 
întâlnit astăzi cu nişte slujitori ai strălucitului întocmai ca 
soarele Sultan Mehmet. 

— Atunci vor fi fost oamenii lui Giafar, a fost de părere 
ceauşul. Cine era mai mare peste ei? Nu era cumva unul cu 
barbă neagră şi câş de mâna stânga? 

— Ba era unul cu barba albă ca năgara, cinstite ceauş. 
Bărbat cu frica lui Dumnezeu, căci ne-a lăsat vieţile. 

— Ce era să facă cu vieţile voastre? S-a veselit ceauşul. 


Ploaia pornise iar, potop, însă fără vânt. Şi ceauş şi harapi 
s-au grămădit într-un cotlon, subt o streşină. Cei care 
trăgeau la lopeţi au silit din răsputeri ca să scape mai 
degrabă de atâta apă din cer şi de pe pământ, şi ceamul cu 
pod s-a lipit de țărm la Isaccea; cei cu parâmele au aruncat 
parâmele la pripoane; alţii de-acolo au târât o poclişcă până 
la ceam şi oile au fost bârâite şi mânate la uscat, peste care 
curgeau ape. 

Pe neaşteptate, nourii s-au rupt; o pală de nouri s-a dat 
într-o parte, altă pală de nouri în altă parte şi sfântul soare 
s-a arătat, ca să vadă ce se petrece la Isaccea. 

La Isaccea se grăbeau slujitorii ca să mâie ciurdişoara la 
câşla cea mare de curând întocmită pe grindul de la vale, 
dincoace de Pădurea Lupului - sau, cum i se zicea în limba 
stăpânitorilor noi, Curtorman. Acolo aşteptau mânzărari cu 
turban, ca să mulgă mânzările. Era cu bună socoteală 
întocmită treaba la Isaccea. 

Mai era vreme până în sară. Din minarea, hogea amintea 
bine-credincioşilor osmanlâi, că nu se află alt Dumnezeu 
decât Alah şi alt proroc decât Mahomet. Îşi cânta vorbele 
prelung şi îngânat, parcă-i venea a plânge. Jder se uita la el 
de jos, cu gura căscată, fără a pierde însă din coada 
ochiului toate câte se petreceau în preajmă. Gheorghe 
Tătaru punea în rânduială tarniţile cailor. Ceauşul a păşit, 
sărind peste bălțile ploii, până la un târnaţ deschis unde 
stătea pe covoraş, cu picioarele încrucişate subit el, cadiul 
Isaccei. Era un cadiu cărunt, cu barba tuşinată rotund. 
Purta halat de matasă albastră cu dungi albe şi turban ca 
gălbenuşul de ou. Avea lângă el, la îndemână, rezemat de 
păretele de ceamur, un toiag. Acel toiag nu era numai semn 
al slujbei lui, ci şi meşteşug de pedeapsă al pravilei. 

— Cum e treaba în pământul ghiaurului, Iscander ceauş? A 
întrebat cadiul. Stăi, nu răspunde, a adăugat el îndată şi a 
bătut de trei ori din palme. 

A scos îndată capul pe uşă un harap buzat. 


— Adă două filigene de cafe, a poruncit cadiul; cu caimac 
şi dulci, a adăugit el, căci îi plăcea să nu se oprească numai 
la o singură poruncă. Ai auzit, bre Ali? Taatli! Caimaacli! 

— Am auzit, stăpâne, a răspuns harapul, pălindu-se cu 
laba peste ureche. 

Cât ai număra până la zece, cafelele taatli-caimaacli au 
fost aduse şi aşezate pe covor. 

— Acuma spune, cum e treaba în pământul ghiaurului, 
Iscander ceauş? Leapădă-ţi imineii, Iscander ceauş, şi te 
aşează pe covor; după aceea vorbeşte. 

— Treaba-i bună, s-a închinat ceauşul. 

— Întâi leapădă imineii, Iscander ceauş, şi după aceea 
spune. 

— Fac precum porunceşti, cadiule, s-a supus ceauşul. 
Treaba-i bună ş-am mai găsit o turmă, din care am rupt 
cincizeci de oi. 

— Întâi aşează-te jos şi soarbe din cafe, Iscander ceauş, a 
poruncit cadiul, şi pe urmă arată cum a fost. 

— Mă supun poruncii, Soliman cadi, şi pentru asemenea 
băutură scumpă îţi mulţămesc şi mă închin cu plecăciune. 
Am rupt cincizeci de oi, le-am abătut la ceam şi le-am adus. 
Dar ne-a plouat, Soliman cadi; era să ne înece. Cum ai 
poruncit, cadi, n-am făcut oamenilor stricăciune, căci 
suntem în vreme de pace, şi noi avem ce avem cu oile, nu cu 
oamenii. Pe acei oameni necredincioşi i-am alungat cu 
harapnicele, iar pe oi le-am adus cu blândeţă. Oi 
mulgătoare; din soiul cel bun. Oaia de soi se cunoaşte şi 
după lână, dar mai ales după dulceaţa seului. Şi s-a mai suit 
cu noi în ceam un nebun. A căzut ca din cer. 

— Ce-aţi făcut cu el, Iscander ceauş? Aş fi poftit să-l văd şi 
eu. 

— N-am făcut nimica alta, decât l-am adus aici, ca să-l 
înfăţişez la judeţul său. Noi, fiind oşteni, nu ne pricepem la 
judeţe. Ori îl tăiem, ori îl lăsăm. De tăiat nu l-am tăiat, căci 
nu ne-a făcut nici un rău. De lăsat nu l-am lăsat, ca să-l aduc 
la cadiul nostru. A ţipat şi a crâşnit toată vremea cât am 


trecut Dunărea. După aceea s-a liniştit. Acuma văd că-i aici, 
în medean. 

— Care-i? 

Ceauşul a arătat cu degetul: 

— lată-l, dinaintea cinstitei case a cinstitului cadi. 

— Cel care ţine caii? 

— Nu; acela-i sluga. 

— Atuncea va fi fiind cel cu capul gol. Om tânăr. Nu-i urât. 
Şi nici nu pare smintit. 

— Într-adevăr, acuma stă cuminte şi se uită la noi. 

Soliman cadi a dat cu dosul palmei la o parte tablaua cu 
filigenele şi a pus mâna pe toiag. 

— Porunceşte-le să vie aici, a zis el lui Iscander ceauş. 
Ceaugşul a făcut semn cu palma câtră cei doi străini, 
îndemnându-i să se apropie. 

Chiar atunci nebunul a ridicat ochii în sus, ca să privească, 
între Dunăre şi soare, un stol de lari albi cu aripi negre, 
care se jucau în lumină rotindu-se cu sprinteneală şi dând 
ţipete ascuţite ca de muieri; după ţipete, râdeau prelung şi 
gâdilat aşa cum au obicei să râdă unele fiinţi din această 
tagmă. Acele păseri de apă, moldovenii, după obiceiul lor 
rău, le-au poreclit „curvulice”. 

Cel cu caii a împins de la spate pe nebun înspre târnaţ. A 
lăsat apoi caii slobozi şi a venit alăturea, ca să fie tălmaci 
pentru orice întrebare şi răspuns. 

— Bre, cine sunteţi voi? 

Cel ce ţinuse caii a şoptit ceva cu tovarăşul său. 

— Cinstite cadi, s-a întors el spre judecător, eu nu ştiu 
nimica despre acest om decât că l-am găsit la numărătoarea 
oilor. Împărţea oile la ciobani, poruncindu-le să se ducă 
fiecare unde-a vedea cu ochii cât mai degrabă. 

— Nu-i nebun? 

— Nu-i nebun, cinstite cădi; e stăpân de oi. Şi oile lui au 
semn o crestătură de foarfece la urechea stângă. Când, din 
voia lui Dumnezeu, am nimerit pe ceamul acestui vrednic 


ceauş, el şi-a cunoscut oile după semn, şi l-a cuprins mare 
scârbă, încât a voit să sară în Dunăre. 

— Aşa? S-a mirat cadiul. Şi tu, zici că nu eşti sluga lui? 

— Nu-s sluga lui; numaicât mi-i milă de dânsul. 

— Şi ce-ai căutat la numărătoarea oilor? 

— Cinstite cadi, eu m-am înfăţişat acolo ca să cumpăr cinci 
oi, care-mi făceau trebuinţă pentru o cumătrie în sat la noi, 
la Mânzăteşti. Mi-am ales cinci oi şi i le-am plătit un galbăn 
venetic. Am încălicat pe cai şi ne-am dus la Fântâna lui Filip, 
ca s-aducem pe socru-meu cu carul, să încarce oile în car. 
Când am ajuns noi la Fântâna lui Filip, socru-meu înjugase 
şi fugea peste câmp; a dat într-o dumbravă şi nu l-am mai 
văzut. Numai răcnind l-am auzit, c-ar fi dat turcii. Întâi ne- 
am tupilat într-o râpă, să vedem ce este. Am ieşit apoi la un 
drum ş-au dat peste noi nişte luptători viteji ai lui Giafar 
buluc-baş; ori a tatălui lui Giafar. Le-am plătit toată vama, 
ca să ne lese slobozi. 

Pe urmă am ieşit la Dunăre; şi Dumnezeu a vrut ca să 
cădem între oile acestui om. Însă eu, altfel, nu-l cunosc. 

— Ş-acum ce vreţi voi, bre? 

— D-apoi ce să vrem, cinstite cadi? Omul acesta e 
bucuros... 

— Cum îl chiamă? 

— Jder. 

— Am înţeles. De ce-i bucuros acest ghiaur pe care-l 
chiamă ljder? C-a scăpat cu viaţă? 

Cadiul a râs cu nişte dinţi lungi, însă cu duhul bunătăţii în 
sine, şi s-a uitat întâi la ceauş, pe urmă la Jder, şi după 
aceea s-a întors iar cătră Botezatu. 

— Nu atâta c-a scăpat cu viaţă, cinstite jude, cât că i s-a 
întors mintea la loc. Era să-şi facă o samă! 

— Asta-i bun; să se închine cu fruntea în ţărână şi să 
mulţămească Dumnezeului său. Stăi, nu-i spune înainte de a 
arăta ce pofteşti tu. 

— D-apoi eu ce să poftesc, cinstite cadi? Eu i-am dat un 
galbăn venetic ş-am rămas păgubaş şi de oi şi de banul 


meu. 

Cadiul s-a sprijinit cu umărul stâng în toiag, ţinând cu 
mâna de măciulie şi rezemându-şi fruntea de braţ. A stat şi 
s-a gândit cum să facă dreptate; căci dinaintea judeţului său 
se aflau în acea clipă doi împricinaţi; unul vânduse şi altul 
cumpărase; şi cumpărătorul se afla cel mai păgubit. 

— Vra să zică i-ai dat galbănul? 

— I l-am dat. 

— Atuncea întreabă-l: unde-i veneticul de aur? Îi 
poruncesc să-mi spuie numaidecât. 

Tătarul s-a întors spre soţul său şi l-a întrebat din partea 
cadiului. 

Soţul său a încuviinţat din cap şi a scos din gură un ban de 
aur. 

Atuncea s-a dumirit şi Iscander ceauş de ce nu găsise, la 
cercetarea harapilor, măcar acel ban. Şi i-a spus cu glas 
încet cadiului, ca să se mire şi cadiul cum poate rămânea un 
ban de aur necredincioşilor, după ce au trecut prin mânile 
unor pricepuţi vameşi. 

Cadiul şi-a rezemat fruntea de braţul stâng, cugetând iar. 

— jder ghiaur, a poruncit el. [i se cuvine să dai 
cumpărătorului banul; pentru că ai primit banul şi nu i-ai 
dat oile. 

Auzind hotărârea, ghiaurul cu numele Ijder s-a închinat 
după rânduiala drept-credincioşilor moslemi, şi a pus pe 
covor, dinaintea dreptului judeţ, galbănul venetic. 

Cadiul l-a luat între degetele sale, l-a ridicat până sub 
sprâncene, şi l-a cercetat cu luare-aminte. 

— Ban bun, a încuviinţat el. 

A pus banul de aur pe covor dinaintea sa. 

— Însă lui ljder ghiaur nu-i pot da oile, şi-a umflat el 
glasul; căci oile sunt ale luminăţiei sale Sultanul Mehmet. 

După ce a ascultat tălmăcirea, Jder a mormăit ceva. 

— Zice, a dat lămurire tătarul, că el dăruieşte oile sale 
fericitului Mehmet-Sultan, şi mă îndeamnă pe mine să lăs 


galbănul venetic cadiului, pentru că am fost judecaţi cu 
dreptate. Parcă am fi fost înaintea înţeleptului Solomon. 

— Într-adevăr, aşa mă chiamă şi eu sunt Soliman cadi, a 
încuviinţat judecătorul; şi, în clipa care a urmat, Iscander 
ceauş n-a mai văzut pe covor galbănul venetic. 'Toate cele 
de pe pământ vor trece, a încheiat cadiul; toate cele de pe 
pământ vor trece, numai faţa Domnului Dumnezeului tău va 
sta întru măreție şi slavă! 

După acest verset sfânt din Coran, a plecat toiagul şi a zis: 

— Duceţi-vă din faţa mea! Ghiaurii pot să se ducă, a 
adăogit el îndată cătră ceauş; iar drept-credincioşilor să le 
aducă Ali harapul încă o cafe taatli-caimaacli. 

După ce a scăpat de Dunăre şi de Isaccea, comisul lonuţ 
Jder n-a mai făcut popas în toată curgerea nopţii care a 
urmat; şi n-a stat decât câte puţin, la ciuşmele, în toată ziua 
de a doua zi. Îi mai făcea trebuinţă să descalece numai cât 
or apuca grăunţe de câteva ori cu gura caii. El şi cu soţul 
său îşi potoleau setea şi se strângeau mai tare în curelele 
chimirului. 

Tătarul, după socotinţi ale lui vechi şi moştenite, mai 
bucuros ar fi abătut calea pe poteci ferite. Însă Jder, privind 
în jurul său cu luare-aminte, vedea şleahul cel mare cătră 
poarta Împărăției aşa de purtat de podvezi, şi pâlcuri de 
oşti, şi olăcari cărora li se deschideau poştele ca sub bătaie 
de vânt, şi beilicari creştini care veneau la cetăţile Dunării, 
şi alţii care se duceau în robie cătră Rumelia, încât i s-a 
părut că nu poate avea o trecere mai bună decât pe-acolo. A 
pus pe Botezatu înainte, ca să deie glas ori răspuns în limba 
stăpânitorilor osmanlâi; iar el urma îndată după slujitorul 
său. Nu-şi vorbeau şi nu-şi făceau semne, când treceau prin 
îmbulzeli. Şi popasurile începură a le face la hanuri unde 
era mai mult tract. Numai mulţimea nu te bagă în samă, 
dacă umbli cuviincios la port şi înfăţişare; şi numai cei care 
vorbesc nu te ascultă, dacă nu te sui pe zaplaz strigând 
vorbe deşănţate. 


Întâmplarea Dunării, Jder o purta în sine ca într-o răcliţă, 
ca s-o scoată la lumină pentru iubiții săi, când va veni 
timpul. Nu-i petrecere mai bună la vreme de iarnă, decât s- 
auzi asemenea istorisiri lângă focul din sobă. Muţa se 
bucură şi-şi pocneşte palmele, iar comisul cel bătrân tace şi 
numaicât îi lucesc ochii. Stă şi Marugşca la un colţ de masă, 
în picioare, cu ochii aţintiţi. Candachia îşi sfecleşte inelele 
cerceilor şi Cristea, în jilţ larg, tot pufneşte şi-şi aşteaptă 
rând, să spuie şi el una, mai cu moţ decât toate întâmplările 
ce se pot spune. 

„Mai cu samă să nu te dai în privelişte...” îl povăţuise, la 
sfatul de sară, părintele arhimandrit şi uncheş, Amfilohie. 
Încolo, bine este să mergi înainte cu îndrăzneală, fără să te 
temi de oameni. Cum te sfieşti. 

— Ei te cunosc şi sunt asupra ta. Cum păşeşti asupra lor, ei 
se dau în laturi. 

Bune sfaturi, şi Jder se ţinea cu dinţii ca să le urmeze. 
Chiar mintea lui îi spunea că mai bună învăţătură decât asta 
nu poate fi. 

Dar răsăreau în el încrederi şi puteri nouă. Între acele flori 
înflorite ale încrederii şi puterilor nouă, demonul său iar 
ieşea din afund sclipind. Asta era rămăşiţa lui de nebunie de 
pe când nu era decât un prunc; şi era hotărât în sine s-o 
lepede, cum îşi leapădă mormolocul coada. 

Într-un rând îşi căuta han, într-o margine de târg care se 
chiamă Sofia. Nu găseau loc; toate caravanseraiurile 
neguţătorilor creştini erau înţesate de lume, de cai şi de 
căruţe. Era într-o zi de vineri; slujbele la geamii se 
isprăviseră; hogii strigaseră din minarele vestirea legii 
adevărate şi credincioşii îşi spălaseră vârfurile degetelor şi 
fruntea cu colb; de la acel ceas al strigării a doua, 
neguţătorii greci şi armeni erau slobozi să purceadă la 
drum deşertând odăile. Deci îndată după acel ceas Jder şi 
Botezatu se puteau înfăţişa undeva, ca să apuce loc pentru 
cai. După asta pentru om e mai uşor decât pentru dobitoc. 
Omul se îngrămădeşte între alţi oameni sub bolta cea mare 


a hanului; s-aşează pe rogojină la rând cu alţii şi se uită cum 
ospătarul învârte într-o ţiglă mare sculată în picioare şi 
împresurată de jar acea friptură de berbece care-i fără 
păreche pe lumea asta. Are nume urât, că-i zice „chebap”; 
dar gustul i-i ca o rouă pe limbă şi ca un bold de plăcere în 
fundul împărătuşului. N-avem noi la Moldova asemenea 
bunătate. O oaie întreagă e cenătuită, tăiată felii şi aşchii şi 
clădită pe acea ţiglă; o cuprinde pojar de mangal; tot dă 
asupra ei meşterul ospătar c-o pleaftură tăvălită prin seu şi 
printr-o leacă de alifie de ai, căruia i se zice şi usturoi; ş- 
apoi, când s-a rumenit faţa chebapului, te înfăţişezi la 
meşter cu talgerul tău; iar meşterul, c-un cuţit ia aşa de 
mare şi ascuţit ca un brici, taie de ici un rând de bucățele, 
trage şi prin cealaltă parte şi scoate alt rând de bucățele; şi 
unde a rămas bălan chebapul, dă iar cu pleaftură, şi 
frigarea se învârte singură, căci are scripţ, de umblă când 
într-o parte, când în alta. Mănânci, de-ţi uiţi părinţii. 

Numai după această gândire şi după asemenea icoană 
care se înfăţişa ochilor săi înainte de a-şi fi făcut gazdă, 
putea cunoaşte comisul Jder cât i-i de foame. În acea 
dimineaţă nu luase în gură decât apă. Deasemenea şi 
tătarului i se lungiseră urechile de foame. 

— Hai, Botezatule, să căutăm han. 

Când a spus vorba asta s-a oprit. În medeanul cel mare din 
acea margine de târg, soseau călăreţi la halca. O mulţime 
mare de lume de toate neamurile era adunată într-o lăture. 
Într-o altă lăture, se suiseră bărbaţi, femei şi copii pe 
zăplazuri şi pe acoperişurile caselor, în privelişte. În fund, 
pe pajişte, sosise Hrana-Beg, după cum i se auzea numele 
rostit din gură în gură, şi-şi oprise deodată calul împodobit 
cu zorzoane şi mărgeanuri; îşi înălţase barba şi se uita 
fudul; în juru-i se îmbulzeau alţi slujitori împărăteşti, care 
se aflau în acel târg sub mâna şi subt ascultarea lui Hrana- 
Beg. Prin laturea deschisă, intrau, la halcă, navrapi tătari şi 
spahii de la Anatolia, care de care în straie mai împodobite, 
cu lanţuguri la gât şi cu pene la gugiumanuri. Erau slujitori 


de rând ai împărăției şi erau învoiţi pentru acea zi să puie 
pe ei unele din dobânzile lor de război, straie, juvaeruri şi 
arme ale celor biruiţi şi tăiaţi de dânşii. 

Intrarea lor s-a făcut cu atâta grăbire şi tumult, încât, din 
locul unde se afla, Jder a fost smuls şi luat ca de-un val. 
Murgul lui cuminte a făcut câteva copce, ca să-şi simtă 
laturile slobode şi apoi a prins a păşi domol între ceilalţi cai. 
Botezatu a rămas despărţit cu calul lui; Ionuţ nu l-a mai 
văzut. 

A umblat aşa între navrapi şi spahii până ce-a ajuns în 
apropierea lui Hrana-Beg. Atuncea a păşit înainte un crainic 
pedestru de lângă scara stângă a lui Hrana-Beg şi a strigat 
poruncile. 

Călăreţii să descalece! Să facă zid împotriva norodului! Ca 
să rămâie rotundul medeanului slobod pentru halca! 
Nimene să nu mai steie călare decât Hrana-Beg şi 
ciorbagiii, chihăile şi ceauşii care se află în jurul măriei sale! 
Iar înainte de halca, măria sa Hrana-Beg vrea să vadă 
trânta grecească. Pentru asta se şi află adus acolo de faţă 
un hadâmb cu numele Uzun, vestit luptător, care pofteşte 
să se măsoare în trei rânduri cu trei bărbaţi luptători. 

După ce a rostit aceste porunci, crainicul s-a tras înapoi şi 
un surlaş de după călăreţii ce-l împresurau pe măria sa a 
sunat din surlă. 

Navrapii şi spahii au descălecat. Şi-a ţinut fiecare calul său 
de dârlogi. lar din pajişte a ieşit o negreaţă a pământului - 
un lungan gol până la mijloc, uns cu undelemn. Strălucea în 
soare şi se uita împrejuru-i pe sub nişte sprâncene dese de 
subt o frunte îngustă. Şi-a încrucişat întâi braţele pe piept şi 
şi-a jucat muşchii braţelor; apoi şi-a pus palmele în şolduri 
şi s-a crăcănat întru toată puterea lui, poftind potrivnic. 

Descălecase şi Jder. Navrapii care erau de o parte şi de 
alta se uitau la dânsul şi nu-l cunoşteau a fi dintre ai lor. S- 
au privit, şi-au dat coate şi s-au hlizit, necutezând a-l scoate 
şi lăsându-l deocamdată în plata Domnului. Se aplecau 
numai unii câtră alţii, şoptindu-şi la ureche felurite socoteli. 


Aşteptând să vadă luptător pentru Uzun hadâmb, Jder a 
băgat deodată de samă că omul său Gheorghe Botezatu şi-a 
făcut loc călare în pajişte. Nu era domn şi stăpân; se ţinea 
cuviincios ca o slugă a domnilor şi stăpânilor. 

Crainicul a ieşit iar: 

— Măria sa aşteaptă să vadă luptători împotriva lui Uzun! 
E învoit să se înfăţişeze oricine pofteşte, drept-credincios 
ori ghiaur, căci azi e zi de bucurie închinată măriei sale 
Mehmet, împărat al împăraţilor. Hrana-Beg făgăduieşte 
douăzeci şi cinci de piaştri celor dintâi trei bărbaţi care vor 
îndrăzni să se măsoare cu Uzun. 

S-a făcut între navrapi mişcare. Tătarii se îndârjeau ca să- 
şi arate luptătorii lor. Au ieşit doi oşteni scunzi şi spătoşi. Au 
păşit înainte şi s-au închinat lui Hrana-Beg, apoi şi-au 
lepădat cuşmele şi straiul în pajişte, dinaintea cailor 
domneşti. S-au auzit glasuri întărâtate de încuviinţare în 
laturea lui Jder. Abia a apucat a lepăda de pe el straiul 
dezgolindu-se până la cingătoare unul din acei doi navrapi, 
şi Uzun hadâmbul a şi sărit asupra, lui, cercând a-i cuprinde 
mijlocul. 

— Balaican, Balaican! Strigau unii dintre navrapi; ilcove 
baranâm! 

Îl îndeamnă să nu se lese, cugeta Jder. Furnicat de 
nerăbdare. 

Într-adevăr, Balaican nu se lăsa. S-a răsucit, a pus o mână 
în pieptul lui Uzun şi l-a repezit îndărăt. Însă de acea mână 
întinsă s-a agăţat numaidecât hadâmbul, şi trăgând 
năprasnic pe Balaican spre el, l-a lovit în piept cu pieptul 
său; făcându-şi apoi cleşte din cotul drept, i-a pus lui 
Balaican acel cleşte în jurul gâtului. Când a sucit din cleşte, 
Balaican a fost la pământ. Ionuţ n-a avut nici când, se 
şterge la ochi: Uzun a fost călare pe pieptul lui Balaican; pe 
urmă, de cum era călare, s-a întors şi s-a aşezat îndesat ca 
pe un scaun! 

— Să i se numere lui Balaican douăzeci şi cinci de piaştri, a 
poruncit Hrana-Beg. 


Uzun a ridicat de jos lângă sine pe navrap şi l-a bătut pe 
spate, rânjind. Întorcându-se în loc, pe neaşteptate, a sărit 
ca un pardos asupra celuilalt tătar, cuprinzându-i mijlocul. 

Toată lumea aceea strânsă acolo nici n-avusese vreme 
când să deie strigăt la biruinţa întâia a lui Uzun. Nici n- 
avusese vreme când să-şi tragă sufletul. Se făcuse o tăcere 
încremenită în tot medeanul. Biruinţa a doua a hadâmbului 
s-a înfăţişat altfel. Întâi l-a strâns pe al doilea năvrap cătră 
sine, cercuindu-l, până ce i-a avut în stăpânire toată coarda 
mijlocului, apoi a prins a se învârti cu repejune în loc până 
ce i-au scăpat navrapului tălpile de pe pământ. Atuncea l-a 
răsucit şi l-a prăbuşit ca pe un sac. 

S-a stârnit murmur dintrodată. Nu din pricina acestei 
isprăvi de-al doilea a hadâmbului; ci pentru că, din laturea 
navrapilor, mai ieşise cu repeziciune un luptător, doritor să 
câştige douăzeci şi cinci de piaştri. Halai-halai! Strigau 
navrapii, nu-i de la noi! 

— Au fost destui de la voi! Întorceau cuvânt spabhiii. 
Crainicul a ieşit iar să-şi dea înştiinţarea. 

Păşind sprinten cu trupul puţin aplecat înainte, luptătorul 
nou lepăda de pe el straiul. Dintre călăreţii domneşti, 
Gheorghe Botezatu Tătarul slobozise şi el strigăt, căci 
cunoscuse pe cel care se năpustise în marginea pajiştei. 

— Domnul Dumnezeu să-l aibă în sfânta lui pază! A 
suspinat el, neîndrăznind să-şi facă cruce. 

Hadâmbul se repezise asupra lui Jder, cu fruntea înclinată. 
Jder îi dădu ocol. Luptătorul negru veni iar asupră-i; Ionuţ 
se opri crescându-şi pieptul. Atunci au cunoscut cei care 
priveau un om nalt, frumos încheiat întru toate mădulările 
lui. Unii l-au privit cu plăcere şi cu nădejde. Dar nici de data 
asta Jder n-a primit pe harap. S-a îndepărtat legănându-se 
din şolduri; pe când Uzun îl urmărea pas cu pas, potolindu- 
şi deplin răsuflările. Deodată şi-a făcut săritura de tigru. 
Ionuţ a făcut un pas în lături, lăsându-l să treacă. S-a plecat 
ş-a luat de jos un pumn de colb şi, dându-se în laturea 
hadâmbului, l-a stropit pe umeri, pe braţe şi grumaz; apoi 


şi-a frecat el însuşi palmele cu colbul rămas. Cu două 
sărituri sprintene a fost în dreapta lui Uzun; l-a pălit peste 
braţ; cu a treia săritură, i-a venit în stânga şi a vrut să-l 
pălească iar. Dar Uzun a dat strigăt mânios şi s-a prăpăstuit 
pieziş asupra potrivnicului său. Deodată l-a încleştat de 
amândouă braţele. Jder s-a lăsat în aceeaşi clipă pe spate, 
aducând după el pe Uzun; şi, cum îl aducea în jos asupra sa, 
i-a pus pe dedesubt tălpile în pântece şi l-a zvârlit ca dintr-o 
catapultă peste capul său. Zvârlindu-se în acelaşi timp în 
călcâie, a fost asupra lui Uzun când acesta nici n-ajunsese 
cu grumazul în ţărâna medeanului. 

Ce zvon şi ce chiote au fost, şi ce învălmăgşeli, şi cum se 
căscau urlând pe garduri şi jucau pe case ridicând braţele 
până la cer, nu se poate spune, dragă tuţă şi dragă muţă. 

Ce să mai strige crainicul! Degeaba a strigat crainicul. S- 
au învălmăşit şi caii. Aşa că Jder şi-a adunat cu grăbire 
straiul şi cuşma şi nu ştia cum să iasă din acele talazuri care 
începeau a porni asupră-i. Aşa de tare i s-a aprins firea 
pentru acea izbândă, încât i-a venit să facă lui Hrana-Beg 
altă privelişte. A vârât în gură, cârligat, degetul cel mic de 
la mâna stângă şi a slobozit trei şuierături ascuţite. S-a 
văzut ieşind dintre navrapi murgul şi sosind la stăpânul său. 
La porunca lui Jder s-a lăsat în genunchi şi Jder a trecut în 
şa ca-n zbor. L-a întors spre Hrana-Beg şi i l-a închinat, ş- 
atuncea Hrana-Beg a spus acele vorbe: 

— Halahal pehlivan! 'Tam behadâr place la mine! 

S-ar fi cuvenit să-şi smulgă punga de la oblânc şi s-o 
arunce în pajişte, dar asemenea lucruri nu se întâmplă 
decât în poveşti. 

Capitolul XI. 

Alte întâmplări şi mai de mirare. 

Ei, ce fac eu acuma, calare, într-atâta adunătură de norod 
şi oaste? Atâtea părechi de ochi se uită la mine; atâtea 
glasuri mă strigă, fără să ştie cine sunt. Înaintea mea, 
Hrana-Beg care a rostit acele vorbe. Rânjeşte şi-mi face 
semn cu mâna. Nu mă chiamă; ci numai îi place ce-am făcut 


eu şi dă aşa ca dintr-o aripă. Nu mă chiamă, dar nici nu mă 
pot duce de dinaintea lui. Atâta umilinţă am pentru 
trebuşoara pe care am săvârşit-o, încât îmi vine să intru în 
pământ. Ce m-a povăţuit uncheşul meu arhimandritul - să 
nu ies ca păduchele în frunte - şi ce-am săvârşit eu! Acu, 
după ce-am făcut cu mânile şi cu picioarele şi am stricat, 
bine ar fi să găsesc cu mintea ceva, ca să dreg. 

Cum era încă oarecare învălmăşeală şi lumea din laturi 
năboise prin unele spărturi ale gardului de oaste, călăreţii 
navrapi şi spahii au fost într-o clipeală în scări şi, cu 
piepturile cailor, au împins pe îndrăzneţi înapoi. A avut cum 
să iasă şi Gheorghe Botezatu dintre slujitorimea 
ciorbagiilor şi, venind în grabă până la mine, m-a luat dintr- 
o coastă ş-a călăuzit pe murg în locul unde stătuse el, şi, din 
locul unde stătuse el, până în dosul lui Hrana-Beg. Dar 
asemenea lucrare nu s-a putut face fără să fie băgată în 
samă, şi Hrana-Beg m-a pândit pieziş, apoi şi-a aplecat 
barba spre unul de lângă sine şi i-a şoptit ceva. Acela a 
şoptit altuia la ureche. 

— Ai văzut, Botezatule? 

— Ce să văd? 

— Ce-am făcut eu, Botezatule. 

— Am văzut... a oftat cu mare mâhnire slujitorul meu. Dar 
nici eu nu-l întrebasem din bucurie ci din scârbă. A ieşit iar 
crainicul ş-a strigat nişte vorbe care nu mi-a mai făcut 
trebuinţă să-mi fie tălmăcite; ş-a pornit jocul cu halcaua şi 
cu geridul între unii călăreţi spahii şi alţii navrapi. Din 
repejunea cea mare a cailor, unii aruncau prin halca sulița 
care se chiamă gerid şi alţii, tot din goană, se sileau s-o 
prindă din cealaltă parte de cerc. Poate m-aş fi îndemnat să 
m-amestec şi eu în asemenea întrecere, dar mi se ofilise 
sufletul. Mă întreabă Botezatu: 

— Nu ţi-i foame, comise? 

Iaca, de asta uitasem. Cum m-a întrebat el, am văzut 
numaidecât dinaintea ochilor mei un sarai care se chiamă 
Ghiul-han€, ţ-un ospătar care taie c-un cuţit lung dintr-un 


LI 


chebap rumenit. „Licălos om de lut!” ar fi zis părintele 
arhimandrit. Asupra mea era paloş spânzurat numai într-un 
fir de păr, şi eu mă desfătam, cu gândul la Ghiul-hanc ţi la 
chebap. 

Uşurel, mă trage de mânecă Gheorghe Botezatu. 
Descalică el, descalic şi eu. Cu caii a mână, ne ferim mai 
deoparte. Când să ieşim în uliţa târgului, iaca privitori de pe 
garduri încep să strige la mine. Eu îs omul care m-am dat 
dumnealor în privelişte şi se bucură că mă văd. Şi mie nu-mi 
trebuie să se bucure; mie îmi trebuie să mă lese în pace. Şi 
câtu-s de amărât pentru toată fiinţa, dar în cerul gurii 
simţesc o dulceaţă de friptură şi de lipie caldă. Mi-i foame, 
de nu-l văd pe Botezatu cu ochii. Nu înţeleg de ce-s 
blăstămat eu aşa: când nu trebuie să-mi fie foame atuncea 
m-apucă pofte mai îndrăcite. Se găseşte la asemenea sarai, 
unde mă duc eu, şi vin din ostroavele greceşti; deasemenea 
fructe dulci, care se chiamă harbuz şi zamuz. 

Botezatu îmi aruncă în cap o desagă de orz deşartă. 
Acuma parc-aş fi o cadână. Lumea tot îmi face petrecere cât 
mă ştie că-s cel din pajişte şi cască la mine gurile până la 
urechi. Pun piciorul în scară, mă salt în şa cu desaga în cap, 
văd înaintea mea ca printr-un voloc des, şi cotesc într-o 
ulicioară. Din ulicioară, după ce umblăm o vreme, cârmim 
într-o hudiţă. Botezatu-i lângă mine, calare şi el. Îşi ia ce-i al 
său, adică traista de orz, şi mă priveşte cu aceeaşi 
întristare. Zic eu: 

— Acuma să căutăm gazda. Mie îmi trebuie să mă duc la 
Hanul Trandafirilor. 

— Bine, să mergem la Ghiul-hanc€, oftează Gheorghe 
Botezatu. Unde-i? 

— Nu ştiu; să-l căutăm. Într-un târg ca acesta, supus 
strălucirii sale Sultan Mehmet, nu se poate să nu se 
găsească un han cu asemenea nume. 

— L-om căuta, comise, dar cum? 

— Bine, răspund eu; l-om căuta umblând şi întrebând, căci 
avem picioare de umblat şi gură de întrebat. 


Cum stăteam noi şi ne sfătuiam subt un castan bătrân, în 
hudicioara aceea în care intrasem, iată se deschide o 
fereastră cu zăbrea. Acea fereastră cu zăbrea era de la un 
foişor de la rândul al doilea. Şi la fereastra cu zăbrea văd o 
fiinţă care se uita la mine. Numai o clipă mi s-a arătat. Avea 
strai subţire alb şi comanac cu mărgăritare; buze roşii, ochi 
negri. Când să întreb ce aveam de întrebat, i s-a lăsat pe 
obraz iaşmacul. Şi s-a dus. 

— Am dat peste casă de drept-credincios osmanlâu, zic eu; 
foişorul e vopsit cu galben; după cum m-a învăţat părintele 
Amfilohie, sub vopseaua asta nu se pot hodini decât turcii. 

Întreb cătră acea fereastră rămasă deschisă: 

— Mă rog, pe unde să apucăm noi, ca să ieşim la Ghiul- 
han€? 

— D-apoi cine te înţelege moldoveneşte în târgul acesta? 
Mă mustră Gheorghe Botezatu. Hai să ieşim de-aicea ca să 
găsim un bărbat; căci numai cu asemenea dobitoace ni-i 
îngăduit nouă a sta de vorbă în împărăţia lui Sultan 
Mehmet. 

Eu întreb iar: 

— Ghiul-hanc€? Ghiul-hanc€? 

Îmi umbla aşa limba în gură; uitasem de chebap şi zamuz; 
şi nu doream decât să mai văd o dată în viaţa asta pe fata 
de la zăbrea. Căci, după câte judecasem, era o copilă. Se 
uitase o clipă la mine şi-mi fusese destul. Vorba pe care o 
spuneam eu am înţeles-o tot atunci eu singur. 

— Că acolo se află hanul meu, al trandafirilor. Într-adevăr, 
poate acolo se afla. Şi ce ar fi să mă aşez o vreme în acest 
târg şi să tot dau târcoale prin hudicioara asta, la o casă 
tihnită cu foişor galben? Să se trezească într-o zi muţa cu 
mine, că-i aduc o turcoaică şi i-o sui pe cuptor! Nu râde, 
muţă; aşa-s gărgăunii mei când mă aflu la mai mare 
strâmtoare. Mai întreb o dată - şi văd copila iar la zăbrea. E 
tot cu iaşmacul pe obraz. Pe urmă ridică mânuţa şi dă la o 
parte iaşmacul ca s-o văd râzând. 


Când să-mi spuie ce avea de spus şi eu mă pregăteam s- 
ascult pe Botezatu tălmăcindu-mi, iaca se deschide poarta 
de la uliţă şi ies doi harapi cu iuţeală, şi sar la capetele 
cailor noştri ca să ni-i apuce de căpestre. Şi s-aud de după 
poartă răcnind glasuri bolborosite. Alt harap buzat iese în 
pragul porţii c-un toiag mai gros decât cele cu care umblă 
de obicei oamenii; şi după acesta, altul. Am împins murgul 
înainte şi, cu piciorul în scară, am pălit sub bărbie pe 
feciorul cel negru care năvălise asupra mea. Botezatu a 
smuncit frâul ridicând calul său în două picioare, ca să-l 
prăvale peste celalalt fecior. Având calea slobodă, am dat 
pinteni şi ne-am dus; dar din hudicioară s-a luat mare laie 
după noi, cu chiote şi cu ciomege. 

Aşa fel am găsit noi Hanul Trandafirilor. În capătul hudiţii 
ne-au aţinut calea oameni şi călăreţi. Ce caută aceşti 
oameni şi aceşti călăreţi împotriva noastră, când noi îi ştim 
că trebuie să steie în priveală la halcă? Vor să ne prindă, se 
înşiră grabnic, ca să ne strângă din laturi şi din faţă; iar din 
urmă vin harapii cu nunta lor. Vâr mâna în sân, ca să trag 
jungherul dăruit de postelnic. Botezatu mă păleşte peste 
braţ. Atuncea dau răsuceală murgului, ca să-mi vie 
îndămână să apuc o sabie de la cei care mi se pun 
împotrivă. Botezatu se prăvale asupra mea, mă apucă cu un 
braţ de după umăr şi cu celalalt îmi încleştează mâna 
stângă. L.a mine, mai ales mâna stângă-i primejdioasă. 
Atuncea am priceput că-mi pun capul dacă mai fac o 
mişcare; şi încremenesc în braţele lui Botezatu. Mă uit furiş 
în jur; mă închin în gând după povaţa ce mi s-a dat în 
pruncie. Şi iată că Botezatu începe a striga şi a cere sprijin 
la călăreţii ce ne ieşiseră înainte. Călăreţii trag hamgerele 
şi ameninţă pe harapii cei cu ciomegele. Grăiesc învălmăşit 
unii şi alţii. Unul din călăreţi se apropie cu calul şi-şi aşează 
palma pe umărul meu, punând stăpânire pe mine. Cei din 
hudicioară se domolesc şi leapădă armele. 

Când călăreţul a pus mâna pe umărul meu, l-am cunoscut. 
Era cel cătră care îşi aplecase barba Hrana-Beg, şoptindu-i 


ceva. Şi Botezatu mi-a şi strecurat câteva vorbe de linişte: 

— Acest slujitor are poruncă să te ducă şi să te înfăţişeze 
domnului său. Când ne-am furişat de la halcă, el s-a ţinut de 
departe după noi, ca să vadă unde ni-i gazda şi să ne 
găsească. 

— Apoi gazda noastră-i la Ghiul-hanc, zic eu. 

— S-a şi văzut că-i la Hanul Trandafirilor; şi hangiilor de 
acolo li s-a spus că asemenea oaspeţi ca domnia ta îşi vor 
primi osânda; chiar acuma au să ne înfăţişeze la Hrana-Beg. 
Dacă om fi vinovaţi, măria sa Hrana-Beg a da poruncă 
gealatului să ne taie. 

M-am liniştit. 

— Bine, zic, să mă duc la Hrana-Beg. 

Ne-am dus destul de departe până la o casă mare 
împresurată cu zid de piatră. Am intrat pe-o poartă, am 
descălicat; au venit argaţi şi ne-au luat caii, ca să-i 
hrănească şi să-i adape; iar eu şi Botezatu ne-am aşezat la 
umbră de copac, lângă un cerdac. Din locul unde stam, 
vedeam grădina prăvălatic până la o apă. Umblau slujitori 
forfota. Numai într-un colţ la o portiţă era linişte, şi acolo 
sta de strajă un oştean bătrân, cu două iatagane încrucişate 
în seleaf. 

— Acolo-s cămările muierilor... m-a încredinţat Botezatu. 

Pe la ceasul al şaptelea, a venit şi Hrana-Beg. Ştiu; lui îi dă 
mâna să vie agale, umblând la pas între ceilalţi slujitori mai 
mici decât el ai Sultanului. Din când în când chiar strânge 
frâul şi-şi opreşte calul, arătând celor din juru-i, cu mâna, 
ba colo, ba dincolo. Aşa s-a oprit în poartă, şi, înainte de a 
intra, a arătat, după cât îmi spunea omul meu, că la dealar 
fi fiind loc de-o moschee, iar la vale de han pentru ieniceri. 
Mahalaua aceea e a creştinilor, şi câte case se află la deal şi 
la vale le dărâmă şi le dă foc. După aceea, ridică moschee, 
han şi grădini. Din asta am văzut ce fel de putere are 
Hrana-Beg. 

Zice Botezatu: 

— Pe cât înţeleg, e cel mai mare peste toată ţara asta. 


— Aşa se pare, răspund eu. Şi lui îi dă mâna să vie agale, 
vorbind şi poruncind, căci el a mâncat şi s-a îndestulat cu de 
toate înainte de a ieşi la medean. 

— Se vede, îngână Botezatu, că, pe lângă putere, are şi 
minte acest Hrana-Beg. 

A intrat în ogradă stăpânul casei ş-a descălicat; cei din 
juru-i s-au grăbit să descalice înaintea lui; unii i-au ţinut 
scara, alţii l-au sprijinit de subsuori. Însă Hrana-Beg era 
bărbat în putere şi n-avea nevoie de ajutorul nimănuia. Dar 
aşa-i rânduiala turcilor; cu cât eşti mai în putere, cu atâta te 
împresură şi te sprijină toţi. Şi numai un deget să mişte 
Mehmet-Sultan, şi toată puterea lui Hrana-Beg e la pământ 
şi nu mai îndrăzneşte nimene să-l ţie de subsuori. 

Ne-am ridicat din locurile noastre şi ne-am închinat. 

— Ghiuzel-ghiuzel! Zice stăpânul venind asupra mea. Se 
opreşte şi mă priveşte din cap până în picioare. Mă 
întreabă: 

— Al cui fecior eşti şi din care parte de lume vii? 

Răspunde pentru mine Botezatu: 

— Numele lui, puternice stăpâne, e Jder. Şi vine dintr-o 
ţară depărtată, de dincolo de Dunăre. 

— Ghiuzel-ghiuzel! Zice beiul, şi acolo e tot stăpânire a 
strălucitului nostru întocmai ca soarele Mehmet-Sultan. 

Eu clatin, din cap şi sunt în îndoială pentru o vorbă ca 
asta; nu mă pun împotrivă, ca să-mi păstrez capul pe umeri, 
dar sunt întrucâtva în îndoială. 

Beiul întreabă pe Botezatu: 

— Ce spune? Am uitat cum îl chiamă, asemenea nume nici 
nu putem noi rosti. E mai bun numele pe care i l-am dat noi, 
când a pus piciorul pe grumazul lui Uzun hadâmb. Ce 
spune Pehlivan? 

— Spune, puternice stăpâne, că ţara noastră se chiamă Ac- 
Iflac. 

— Se poate; până la iarnă se aşează şi acolo stăpânirea lui 
Mehmet-El-Fatâh. 


Eu am plecat fruntea ş-am oftat, închinându-mă cu gândul 
Împăratului nostru Hristos, carele întăreşte dreapta lui 
Ştefan-Vodă. 

— Şi ce-i eşti tu acestui june? Îi eşti frate mai mare? 

— Da. Puternice stăpâne, îi sunt povăţuitor. 

— Unde vă duceţi? 

— Ne ducem la părintele nostru Varlaam, la o mănăstire 
de la Aton, cu numele Zografu. Ne ducem şi-i cerem 
binecuvântare, cât se mai află în această viaţă. 

— E părintele vostru? 

— E părintele nostru, puternice stăpâne. 

— Bine, duceţi-vă cu pace. Dar eu aş fi poftit să-i spun 
acestui Jder-Pehlivan că mi-a plăcut ce iuţeală şi putere are, 
şi, când am văzut cum l-a pus la pământ pe Uzun hadâmb, 
m-am bucurat. Asemenea bărbaţi îi fac trebuinţă 
strălucitului El-Fatâh, împăratul împăraţilor. Aflaţi şi 
cunoaşteţi şi voi că la Mehmet-Sultan e altă rânduiala decât 
la împărații frâncilor. Acolo beii îs după rubedenie; aicea, 
după vrednicie. Părintele meu a fost barcagiu sărac în 
Boaz; iar eu sunt Hrana-Beg şi stau la dreapta strălucirii 
sale Sultan Mehmet. Cine slujeşte pe Sultan Mehmet 
cântăreşte în braţul său nu paloş, ci măririle şi bogăţiile 
care-l aşteaptă, după vrednicia sa. 

— Ne ducem la părintele nostru Varlaam, la Zografu, în 
Sfântu Munte. 

Atuncea slujitorul care ne găsise şi ne adusese acolo a 
păşit în laturea beiului şi i-a spus că mai este cu noi o 
pricină; că am fi stârnit o bătălie într-o mahala; şi este 
împotriva noastră mare plângere de la un cinstit neguţător 
moslem; că am cutezat să ne uităm pe fereastră la copila 
acelui neguţător drept-credincios. 

Hrana-Beg se uită la slujitor şi face: hâm! 

A păşit înainte ş-un fel de hoge, cu anteriu şi turban. Zice 
acela: 

— Când un ghiaur a privit faţa unei copile a drept- 
credincioşilor otomani, deasupra lui s-a boltit curcubeu de 


moarte. 

Beiul se uită la hogea cel urât şi face iar: hahâm! 

Se întoarce la mine: 

— Când ai avut vreme, Jder-Pehlivan, şi pentru asta? 

— Puternice stăpâne, mă sprijină Botezatu; asemenea 
bucluc l-am avut într-o hudiţă nu departe de medean, unde 
am nimerit din întâmplare, căutând o gazdă cu numele 
Ghiul-han€. Ne-am oprit lângă o casă, ca să ne întoarcem în 
loc şi să ne ducem în altă parte. Au sărit asupra noastră cu 
război nişte harapi. la-ne subt aripa ta, puternice stăpâne, 
şi ne izbăveşte de urgie; căci noi nu ne-am uitat la acea 
copilă, ci s-a uitat ea la noi, şi după aceea ne-a pârât 
slugilor. 

Hrana-Beg a zâmbit la mine: 

— Bre Pehlivan, dacă intri în slujba stăpânului meu, intri 
subt acoperişul lui Alah. Căci stăpânul meu e umbră a Prea 
Puternicului şi adăpost al tuturor noroadelor lumii. 

Atuncea l-am privit şi eu nu cu îndrăzneală, ci cu 
supunere; şi am cătat în ochii lui Hrana-Beg lumina cu care 
se uitase la mine în pajişte, când i-am închinat murgul, ca 
un nebun ce am fost. Dacă nu-i închinam murgul şi nu 
făceam toate celelalte, acuma nu mă aflam subt asemenea 
cumpăt. Rânduiala mea este să mă întorc la Vaslui, nu să 
rămân în Rumelia, sacagiu şi ciorbagiu la ieniceri! 

— Puternice Hrana-Beg, zic eu cu dulceaţă, noi ne ducem 
la părintele nostru Varlaam. 

— Aferim! Răspunde beiul; întâi duceţi-vă la părintele 
vostru, Varlaam. lar neguţătorul să vie la mine, să vorbesc 
eu cu dânsul. Du-te cu pace, adaugă el bătându-mă pe 
umăr, şi să-ţi dau carte cu turaua mea, ca să nu ai pe cale 
nici o sminteală. Şi să-ţi aduci aminte de mine. 

— Am să-mi aduc aminte de Hrana-Beg, am zis eu cu 
acelaşi glas. 

Şi beiul s-a bucurat auzind acel glas al meu. 

Popa cel urât a scris cartea; beiul a pus turaua; slujitorii 
au adus caii noştri. Am primit cartea şi am mulţămit iarăşi, 


m-am închinat de trei ori până la pământ; am încălicat 
împreună cu Botezatu şi m-am dus, tot flămând, ca să caut 
han. Pe urmă m-am răzgândit; nu mi-a mai trebuit nici han 
cu trandafiri nici fără trandafiri; am ieşit din târgul Sofiei 
mai ticălos şi mai umilit decât oricând în viaţa mea. 

Până la o poştă depărtare dincolo de târgul Sofiei nu ne- 
am oprit, şi mă gândeam eu cum să scap nu atâta de 
neprietini, cât de mine însumi cu blăstămăţiile mele. 

— Nu te mai gândi atâta, comise, zice Botezatu; mai bine 
să intrăm undeva, să ne punem vintrea la cale. 

Zic: 

— Mănâncă tu, Botezatule, chebapurile şi baclavalele, căci 
cu nimica n-ai păcătuit; dar eu am să-mi orânduiesc post şi 
rugăciune, după aceleaşi poveţe ale sfinţitului Amfilohie. 
Până mâne-sară la asfinţitul soarelui, eu nu mai pun în gură 
decât apă. 

Aşa că, intrând la un han, m-am dus de-a dreptul să mă 
întind într-un cotlon, cu palmele împreunate sub ceafă. Şi 
aşa am stat gândindu-mă şi mâncându-mă cum se mănâncă 
singur racul, până ce mi-a venit o alinare ş-am adormit. În 
vremea asta Botezatu şi-a văzut de treburile lui, a pus în 
rânduială caii, a avut bună grijă şi de fiinţa sa, şi s-a culcat 
într-un cot mai la o parte. Când am deschis ochii într-un 
târziu, era aproape de înserat. În mânile lui Botezatu 
dormind, am văzut o felie de pită ş-o bucată de balâc 
afumat. M-am sculat cu fereală şi le-am zvârlit printre 
gratiile ferestrei afară. Şi iar m-am întins pe spate, cu 
palmele sub ceafă. 

Cum s-a trezit Botezatu, s-a uitat în jur şi n-a mai văzut 
nici pânea, nici peştele afumat, şi a zâmbit în sine, mulţămit 
că-s şi eu sătul. Iar sufletul meu aşa se îmblânzise şi mi se 
ascuţise mintea, cum nu se poate spune. 

Zice tătarul: 

— De-acuma, cu cartea şi cu turaua lui Hrana-Beg, ne 
ducem într-o întinsoare până la Sfântu Munte. 

Răspund: 


— Botezatule, socoteala mea e alta. E alta şi decât a ta şi 
decât a sfinţitului Amfilohie. Ţie ţi-oi porunci să faci cum 
spun eu, iar pe sfinţitul Amfilohie tare l-oi ruga să mă ierte 
că păşesc peste poveţele sale. Dacă am eu în palmă 
asemenea carte a lui Hrana-Beg, care-i mâna dreaptă a lui 
Sultan Mehmet, atuncea de ce m-aş duce de năprasnă să 
mă închid în pustie, în acel sfânt munte, când eu mai bine 
pot petrece aici văzând şi băgând de samă toate câte sunt 
la o împărăție aşa de mare şi de tare. 

Astfel ne-am dus noi în Rumelia, până la un târg mai mare 
decât târgul Sofiei. În acel târg mare ar fi stătut cândva în 
scaun şi Alexandru Machedon-Împărat. Dar acuma nu se 
mai afla acolo decât pomenirea măriei sale, şi din scaunul 
său nişte lemne putrede şi aurite pe care nu mai putea să 
şadă nimeni. S-a fost vestit că vine în petrecere acolo 
Mehmet-Sultan. lar Mehmet-Sultan nu şede pe scaun. Întru 
toată strălucirea sa cu aur şi matasă, el tot la pământ şede, 
ca lăieţii. 

M-am oprit eu acolo ca să văd, ş-am văzut cum intră întâi 
ienicerii, cu ciubote ferecate şi calpace nalte albe, podobite 
cu pene de paserea-raiului, şi cu ghebe vinete în spate. Şi 
aşa duceau în rând cu ei cazanele de ciorbă şi polonicele. 
Iar în locuri mai la vedere şi mai în cinste se aflau bucătarii 
lor. Apoi după ieniceri, am văzut în preajma lui Sultan 
Mehmet pe delii, îmbrăcaţi în piei de pardos. Era şi altă 
oaste, de s-a revărsat într-un şes până la o apă, şi pe coasta 
dealului se îmbulzeau căruţe fel de fel cu toate merindele 
oştii pe trei zile şi cu cuhniile lui Sultan Mehmet. Tot ce 
mişca s-a oprit deodată; şi deasupra cazanelor ienicerilor s- 
a ridicat mula ş-a rostit strigarea pentru Alah şi proroc. 
Când a spus vorbele acelea şi a ridicat mâna dreaptă, toată 
urdia, c-o mişcare singură, a căzut la pământ rezemându-şi 
fruntea şi buzele în colb. Când s-a aşternut jos toată urdia, 
eu am văzut de la căruţă, unde stăteam ferit, pe Sultan 
Mehmet; mi l-au arătat podvodarii creştini şi ei l-au 
cunoscut după surguciul de la turban cu trei pene albe. 


Toată oastea a crescut iar din ţărână ca un val, şi nu l-am 
mai văzut. 

Iar când i-au înălţat saivan, oastea a făcut de jur împrejur 
golişte, ca să aibă loc unde se aşeza atâţia slujitori ai curţii. 
Duce cu el şi pe cel care-i taie unghiile, şi pe cel care-i 
stropeşte straiele cu miresme, şi pe cel care-i aduce papuci 
roşii, şi patruzeci de calfe de bucătari cu baş-bucătarul, şi 
şaizeci de calfe de baclavagii cu meşterul de baclavale; şi 
numai treizeci de cafegii şi rahatgii. Şi toţi vizirii, vracii şi 
cetitorii în stele. 

Sara, după rugăciune, a strigat mula cătră oaste: 

— Candelele noastre ard cu seu şi oleu de la ghiauri - 
dobândă cu sabia. 

Am auzit că oastea asta merge la Dunăre ca să se 
întâlnească cu altele. Sultan Mehmet rămâne în urmă şi 
oastea se duce înainte. 

Spuneau podvodarii aşa că s-aude să treacă urdiile dincolo 
de Dunărea şi să meargă până la marginea pământului. Ca 
s-ajungă la marginea pământului, ar fi având a păşi o 
prăpastie afundă peste care nu se poate trece fără pod. 
Acea prăpastie s-ar fi chemând Ac-Iflac. 

Eu am râs şi am spus: 

— Aflaţi, creştinilor dragi; că eu vin de la Ac-lIflac, adică de 
la "Ţara Moldovei. 

Au râs şi ei şi nu m-au crezut. 

Se tânguia un moş care stătea acolo cu fruntea plecată şi-i 
curgeau pletele în ochi: 

— lată şi eu sunt tocmai din Ţara Românească; şi m-au 
scos din sat cu carul cu boi de m-au trecut Dunărea în 
postul Sânpetrului şi m-au tot purtat cu oştile cine ştie până 
unde, iar acuma suntem în postul Sântămăriei, şi nu cred că 
m-oi mai întoarce în sat la noi pe Argeş. 

— Apoi, uncheşule, zic, după cât văd că spun unii şi alţii, 
Împărăţia umblă spre Dunăre, căci peste Dunăre se află Ac- 
Iflac; iar dacă umblă spre Dunăre, apoi ai să te întorci la 
Argeş. Am fost şi eu acolo. 


— Unde? La Argeş? 

— Da; m-am dus pe un mal frumos până ce acea apă a 
Argeşului dă în Dunăre. 

— Va fi fiind şi asta... a îngânat moşul scuturându-şi 
pletele. 

S-a uitat la mine, a rânjit şi nu m-a crezut. 

Pe urmă zice iar acel moş: 

— Eu n-aş crede să se ducă însăşi Împărăţia până acolo. 
Că împărăţiile umblă aşa ici-colo, de zburdăciune. Eu l-am 
mai văzut pe Mehmet în două rânduri; s-a arătat şi s-a dus. 
Are el vizirii lui, şi credincioşii lui; numai le spune: du-te 
colo, du-te dincolo. Ei se duc asupra creştinătăţii ş-o pun 
sub sabie. Împărăţia stă, ş-apoi vin vizirii lui şi credincioşii 
lui de-i închină dobânda şi robii. Şi pe urmă iar ţin sfat sub 
săivan, la pământ în şatră, şi Împărăţia bate în palme şi vin 
harapii cu rahat şi cu cafele. N-or bea ei ca creştinul un 
pahar de vin, ferească Dumnezeu; aşa-s blestemaţi. La 
urmă Împărăţia se trage la hodină şi se face tăcere peste 
tabără de s-aud bâzâind goangele. Şi la poarta săivanului s- 
aşează nişte urieşi strajă. Au cu ei ş-un leu îmblânzit, care-i 
cățelul Sultanului. Când şi când, noaptea, acel leu s-aude 
mormăind. Adicătele, acel leu e semnul puterii lui Mehmet; 
de aceea nu-l pot birui împărații şi craii creştinilor pe 
Sultan Mehmet. 

Zic eu: 

— Ba, moşule şi creştinilor dragi, când am venit eu cu 
oastea din sus, de la Ac-lIflac, am găsit la Cetatea Dâmboviţii 
şi la Dunăre ismailiteni, şi, cu ajutorul Domnului nostru 
Hristos, i-am biruit. 

— Care oaste din sus, de la Ac-Iflac? 

— Oaste de la Moldova, a măriei sale Ştefan-Vodă. 

— Aha! Am auzit eu de asta; eram fugit la codru, cu toate 
satele de pe Argeş. De aceea se învârteşte acuma împărăţia 
şi ameninţă într-acolo. Vai de creştini, n-a mai rămânea 
piatră pe piatră, nici om trăitor subt soare. 


— Moşule, nu huli, îl mustru eu, crede în puterea lui 
Hristos Împărat Dumnezeu. 

Moşul a mormăit, şi-a făcut cruce, dar n-a crezut nimica 
din ce-i povesteam eu. 

Se aflau acolo, pe acea costişă lină, sute şi sute de cară în 
podvoadă, din toate părţile Împărăției. Înţelegeam că unii 
ar fi fiind greci, alţii sârbi; cei care stăteau în jurul moşului, 
la foc, erau din Ţara Românească. Săracă şi năcăjită lume! 
Şedeau la pământ, cu genunchii până la urechi, şi cu 
fruntea plecată. Vorbeau despre câte urgii toate; unii oftau 
şi ridicau ochii la stele, alţii stupeau în foc. Mă bătea gând 
împieliţat, să fac iar mare poznă, oameni buni, să strig de- 
acolo o sudalmă asupra Împărăției şi pe urmă să mă caute 
harapii şi ienicerii. Dar Botezatu, care îmi ştie toate ale 
mele, până în fundul fundului, băga de samă şi se uita la 
mine cu nişte ochi jalnici, ca de bunic, şi clătea din cap şi 
mă tot împingea cu cotul în deşert, sub coaste. 

— Lasă-mă, Botezatule, zic; ai să-mi dai maţele afară. 

EI s-a închinat în gând lui sfântu Gheorghe, ocrotitorul 
său. 

Zice: 

— Tare aş vrea, comise, să te văd întors la Timiş, ca să mă 
pot hodini. 

La hanul meu de la Filip-Cetate nu m-au mâncat mult 
puricii. M-am mutat în alt târg şi de-acolo în altul, până ce 
am dat pe calea Atonului. Am văzut că-i cale sfântă, căci nu 
mai umblau podvodari, şi oşti, şi robi lucrători la cetăţi. Am 
înţeles că robii, podvodarii şi urdiile se duc tot spre asfinţit, 
şi mai ales spre miazănoapte. 

La câte-o poştă, mă opreau privighetorii, ca să-mi vadă 
îndreptările. Cum vedeau cartea şi turaua lui Hrana-Beg, se 
închinau şi mă lăsau să trec. După ce n-am mai fost departe 
de Aton, nu m-a mai oprit nimeni. Peste târguri n-am mai 
dat, satele s-au rărit, şi de la o vreme n-am mai văzut nici 
case. 


Când şi când întâlneam călugări, călărind între desagi pe 
asini. Am început a urca poteci trăgănate printre dumbrăvi. 
La câte-o dumbravă de acestea se afla clădită o colibă şi 
lângă colibă era culcat un bărbos îmbrăcat cu flenduri. Avea 
în paza lui o livadă de măslini ori de smochini. Când 
treceam noi, ridica bărboiul, şi după aceea iar îl lăsa în jos, 
măturând bătătura. 

Pe-alocurea, găseam mangalagii, care se năcâăjeau la 
cuptoarele lor înăbuşite cu pământ. Erau creştini saraci de 
prin văi, şi petreceau acolo câte zece-douăsprezece 
săptămâni, ca să scoată cărbuni, marfă pentru târgul 
Salonicului. La aceşti sărmani făceam popas, şi am aflat că 
plătesc dijmă la Sfântu Munte. Deci calea noastră se 
scurtase mult. 

Nu ştiu când şi cum s-a făcut de-am intrat pe-o potecă cu 
păreţi de stâncă oablă la dreapta şi la stânga. Deasupra era 
cerul ca o apă albastră, în care înota un şoim. Când şi când 
plutea neclintit. 

Zic lui Botezatu: 

— De-acuma nu mai avem mult până la Sfântu Munte. 

Răspunde el: 

— Mira-m-aş, comise, căci n-am dat nici peste străâji, nici 
peste vreun schit, nici peste privighetori ai ținutului. 

— Botezatule, zic eu, înţeleg de ieri că noi am rătăcit 
drumul. 

— Atuncea să ne întoarcem înapoi, stăpâne. 

— Ba mergem înainte, să vedem ce găsim. 

Am mers înainte până ce a fost soarele în crucea amiezii şi 
vedeam într-o vale, departe, marea strălucind şi alungindu- 
şi la țărm talazurile. Caii păcâneau pe piatră; locul de sus se 
lumina într-o poiană largă, însă părea tot pustiu. Îmi tot 
întindeam gâtul cercetând, doar oi descoperi o odaie, ori 
măcar o colibă, şi mai ales un om pământean, cu care să 
stau de vorbă şi să mă îndrepte pe cale bună. Când iată, de 
după o stâncă de deasupra noastră, ies patru bărbaţi cu 
mustăţile şi bărbile fâlfâite de vânt. Purtau comanace şi 


rantii sure. Şi mai cu samă purtau nişte săbii mari, de m-am 
înfricoşat. Acele săbii le ţineau în mâna dreaptă şi mânicile 
de la rantii le erau lunecate până la cot, aşa că vedeam, de 
la străjile săbiilor, în jos, braţe păroase şi vânjoase. 

Viteji îndrăzneţi, mă gândesc eu, care poftesc să ne ieie 
viaţa şi punga. 

Au poruncit ceva într-o limbă pe care n-o înţelegeam. Dar 
nu puteau să ne poruncească decât să stăm. 

Dacă nu-mi poruncesc în limba mea, zic, eu nu stau. Şi 
chiar dacă mi-ar porunci ca să înţeleg, nu stau nici atâta. 

Au strigat în altă limbă. A înţeles Botezatu! 

— Zice că să stăm. Ce să le răspund? 

— Răspunde şi tu vorbele pe care le-am auzit de la Hrana- 
Beg. 

Atuncea tătarul a grăit cătră ei, liniştit. 

— Ghiuzel-ghiuzel, bre! 

Nu ne-am oprit; am dat pinteni cailor, ca s-ajungem şi noi 
deasupra şi la lărgime. Atuncea aşa guri au căscat acei 
bărbaţi cu săbii, încât le-am văzut toţi dinţii; şi aşa ne-au 
ameninţat că se prăpăstuiesc de sus asupra noastră, încât 
m-am uitat la ei cu mirare, dar fără a opri; şiaşa au vrut să 
repeadă asupra noastră săbiile, încât eu m-am gândit că, 
dac-or arunca asupra noastră săbiile, apoi au să rămâie fără 
săbii. 

Zic lui Botezatu: 

— Pregăteşte-ţi arcanul: îl pregătesc şi eu pe-al meu. Când 
am ajuns sus pe-un tăpşan, am descălicat în pripă şi eu şi 
Botezatu. Am lăsat caii şi ne-am dus asupra acelor bărbaţi. 
Veneau la noi cu mare îndârjire şi mare glas. Am scos din 
sân jungherul talienesc; Gheorghe Botezatu şi-a tras din 
tureatca ciubotei cuțitul. 

— Halai! Halai! Strigau bărbaţii cu rantii, îndemnându-se 
ca să vie asupra noastră, să ne taie întâi în patru şi pe urmă 
în opt. 

Am aruncat arcanele şi i-am prins pe doi. Când i-am 
smuncit spre noi, au scăpat din mână săbiile. Botezatu 


îndată a încurcat pe unul în nişte ciritei. Eu l-am tras pe-al 
meu până la un prăvăliş, de s-a dus de-a rostogolul în 
pripor; am priponit de-un ienuper capătul de la mine al 
arcanului. Şi m-am întors cătră ceilalţi doi. Tătarul apucase 
a zvârli asupra unuia din ei cuțitul şi-l străpunsese. Când m- 
a văzut cel care mai rămăsese în picioare că vin la el, întâi a 
vrut s-o împungă la fugă într-o parte ori în alta; dar, băgând 
de samă în mâna mea jungher care-l poate ajunge, s-a 
închinat în genunchi şi a cerut iertare. 

— Du-te la el, Botezatule, şi-i ia sabia, am poruncit eu. 
Atuncea acela a zvârlit de la sine sabia şi s-a înseninat 
înțelegând ce spuneam eu slujitorului. 

— Milostiveşte-te, jupâne, nu-mi ridica viaţa! 

Îi zic lui Gheorghe Botezatu: 

— Adună-i pe ceilalţi şi-i leagă. 

Mă duc la cel care mi se închinase: 

— Cine eşti tu cel ce grăieşti moldoveneşte? 

— Aman, jupâne; sunt un păcătos care m-am pripăşit în 
astă străinătate. 

— Ce faci şi unde slujeşti? 

— Făgăduieşte-mi, jupâne, că nu-mi iei viaţa şi-ţi 
mărturisesc, cu toată ruşinea. 

— Nu-ţi făgăduiesc nimica şi-ţi poruncesc să-mi răspunzi la 
ceea ce te-am întrebat. 

— Vai, ticălosul de mine, bat metanie, sărut ţărna şi 
mărturisesc că sunt frate în Sfântu Munte, la mănăstirea 
Kiliandari. 

— Nu vei fi fiind chiar monah? 

— Din mila lui Dumnezeu încă nu sunt, ca să nu-mi 
prăpădesc de istov sufletul. Mă aflu aicea cu aceşti trei fraţi 
şi avem slujbă să păzim catârii strâjnici, la păşune. Suntem 
rânduiţi la treaba asta în toată vremea verii. În fiecare 
săptămână se duce unul din noi peste munte, de aduce tain. 
Şi trăim aicea, nevoindu-ne întru mare amărăciune a 
singurătăţii. 

— Şi cum de v-aţi luat rânduială ca să ieşiţi la potecă? 


— Păcatele noastre, jupâne, se tânguie el. Se află, într-o 
parte a pădurilor, mangalagii; şi vin la ei de-a dreptul, pe 
poteca asta, negustori de la Salonic şi din alte părţi, de le 
plătesc lucrarea ori le cumpără mangalul. Ne-am învăţat să 
oprim când şi când pe unii din aceşti negustori. 

L-am lăsat un răstimp să se tânguie cu fruntea plecată, 
pentru păcatele lui, şi am întors capul să văd ce lucrează 
Gheorghe Botezatu. Mă uitam la Gheorghe Botezatu, dar 
vedeam şi pe cuviosul frate de la Kiliandari ce face. Tot fura 
spre mine cu coada ochiului, parcă fulgera. 

Tătarul adunase pe ceilalţi trei. Pe doi îi legase cot lângă 
cot, cu mânile din laturi aduse pe după grumaz şi înapoi, 
cetluite şi ele. Celui de-al treilea îi stăpânise mâna stângă la 
spate într-un juvăţ şi acuma îi cerceta rana de la umărul din 
dreapta, străpuns de cuţit. Caii umblau liniştit, căutând 
iarbă bună, câte-un pâlc de iarbă nepârjolită de soare ici şi 
colo. 

Mă întorc la omul meu: 

— Cum te chiamă? 

— Numele meu de-acasă e Ilie, jupâne. Iar porecla, 
îngăduie-mi să nu ţi-o spun, fiind de mare ruşine fapta mea 
când s-a afla în ţinutul nostru. Tata şi uncheşii mei se trag 
din neamuri. 

M-am uitat la el ţintă: 

— Să nu cutezi a crede că de fapta ta n-ai să dai samă. 
Răspunde la ce te întreb. 

— Răspund. Porecla părintelui meu e Cozmuţă, de la 
ţinutul Neamţului, Pipirig, în Ţara Moldovei. 


— Ah! Fecior de haită, crâşnesc eu, cum de ruşinezi tu 
omenirea de la noi! Căci în ţara noastră s-a auzit de lotri 
care s-au făcut monahi pentru ispăşirea păcatelor, dar greu 
păcat şi ruşine peste fire este să iasă în pradă şi la omor o 
faţă bisericească. Şi încă şi din neamuri. 

— În numele Domnului Dumnezeului nostru Isus, iartă-mă, 
jupâne. Nu mă da pe mâna epistaţilor de la Sfântu Munte, 
căci mă spânzură. Pentru păcatele răposaţilor strămoşi ai 
domniei tale, iartă-mă, căci n-oi mai face. 

— Cum pot îndrăzni să iert fapta asta - zic - când nici 
Domnul Dumnezeu n-o iartă? 

— Dă-mi canon, cruţă-mi viaţa, cum o cruţi celorlalţi, Îl 
întreb iar: 

— Cine sunt soțiile tale? 

— Îs greci din ostrovul Critului. 

— Să fie, zic; poate seminţia lor se trage din lotri. Dar 
părinţii noştri, la ţinutul Neamţu, nu fac slujba asta. lar 
care se leapădă de lege ş-o face, îl suie gâdea în furci: asta-i 
pravila. Îngăduit poate fi într-o privinţă mişelului şi 
ţiganului să săvârşească asemenea fapte ca acele pe care le 
săvârşeşti tu, căci prostimea e alăturea de dobitoace; dară 
răzăşii au altă rânduială; dintr-înşii se aleg cnejii şi boierii. 
Fost-au şi uncheşii tăi în slujba Domniei? 

— Au fost. 

— Atuncea nu mai nădăjdui la mine milă. Gheorghe 
Botezatu se uită la mine iarăşi cu grijă; deoarece mă 
făceam judeţ într-o ţară străină şi mă încâlceam iar în 
faptele mele. Căci eu mă duceam la Sfântu Munte pentru 
altele: să stau de vorbă cu sfinţii părinţi de la Vatopedi şi 
Zografu şi să găsesc pe părintele Stratonic, monahul nostru 
de la Suceava. 

Mă uit eu la fratele meu Ilie. Măcar de-aş fi un popă să-i 
cetesc cazanie. Dar nu-s popă. De-aş fi cadiu ca cel de la 
Isaccea, ca să poruncesc pedeapsa ştreangului. Dar nu sunt 
cadiu. De-aş fi Hrana-Beg, să pun pe un harap să-l spintece 
prin creştet cu paloşul. Dar nu sunt Hrana-Beg; nici 


Botezatu nu-i harap. Şi nici Ilie Cozmuţă de la Pipirig de la 
noi nu s-arată a fi un haramin ca Atanasie Alvanit, să se 
zvârlă el singur în ascuţişul săbiei lui. 

Ce să fac? Oricât m-aş zbârli eu la Ilie, rămân deocamdată 
ruşinat. Nu-i alt chip decât să-l dau pe mâna epistaţilor, 
alături cu soțiile sale, grecii din ostrovul Critului. 

Îi poruncesc iar: 

— Spune, mişele, unde-s catării pe care-i aveţi la păscut? 

— Mai la vale, jupâne, în nişte poieni unde avem colibă. 

— Câţi catâri păziţi? 

— Patruzeci şi patru; pe patru încălicăm noi. 

— Bine; acuma veţi merge pe jos. Lung e drumul până la 
Sfântu Munte? 

— Nu-i lung, milostive stăpâne; noi îl facem în două zile. 
lar dacă nu ne hodinim, numai într-o zi ş-o noapte. Apucăm 
de-a dreptul pe potecă peste munte. Ş-apoi după ce trecem 
peste munte, dăm de sfintele schituri şi chinovii. 

Îi zic eu: 

— lar cuvioşiei tale ţi-ar plăcea să locuieşti mai degrabă 
într-o sihăstrie. 

EI şi-a plecat fruntea. 

Îi poruncesc: 

— Scoală. 

S-a sculat. Îi hotărăsc aşa: 

— Du-te şi ia în cârcă pe cel străpuns de cuţit. Deocamdată 
acesta-i canonul tău: să-l porţi pe cale. Şi ceilalţi doi or 
umbla legaţi după tine; şi după aceea catârii, ca să se 
bucure de vederea voastră. Şi să-mi fiţi astfel călăuze până 
peste munte. Vă duc la Kiliandari; şi după aceea mi-oi găsi 
eu singur drumul la Vatopedi şi la Zografu. Botezatule, să 
nu uităm săbiile, ca să le punem dinaintea sfinţiilor lor 
epistaţii. Ne mai trebuiesc acele săbii şi pentru alta: dacă 
nu merg aceşti lotri pe drum bun şi încearcă a ne înşela, să 
avem leac la viclenia lor. 

Robii mei s-au supus fără murmur, iar eu m-am semeţit de 
dreptatea pe care o făceam. Am coborât în poienile de mai 


la vale, unde am găsit colibă, tainuri, poclăzi şi straie, 
precum şi cuvioase cărţi de rugăciune. 

Am adunat patruzeci de catâri strâjnici şi patru catâri 
bătrâni. Pe catării bătrâni am închingat samare şi am 
încărcat tot acel calabalăc. La noi la Moldova se chiamă 
tarhat; dar ei acolo spun „calabalâc”. 

Am pornit înainte, cu rânduiala pe care o făcusem eu; şi, 
pe poteca de ei ştiută, am trecut râpa. Când am suit în 
coasta râpii, am făcut popasul întâi. Fratele Ilie Cozmuţă a 
pus jos rănitul, pe frunzare, şi s-a apucat să clădească şi să 
aprindă foc. A scos din desagi cele de trebuinţă; am mâncat 
pastramă de batal cu pită şi ne-am potolit setea la şipot. 
Fratele Ilie a adus şi soțiilor sale apă de la şipot în 
comanacul său. Am dormit eu. 

— A privegheat Botezatu. A dormit Botezatu. 

— Am privegheat eu. La ceasurile poruncite de Dumnezeu, 
cânta cucoşul cel negru din desaga tătarului, şi toate se 
săvârşeau cu socoteală. 

La cel dintâi popas, am stat puţin de vorbă. Dar la al doilea 
popas mare, aproape de culmea cealaltă, robii mei au prins 
a-mi spune ba de una, ba de alta, şi Botezatu îmi tălmăcea 
toate. 

De la cuvioşiile lor am aflat povestea sfintei mănăstiri 
Vatopedi. Şi când mi-au spus-o fraţii greci de la Crit, am 
poruncit lui Botezatu să le deslege câte-o mână, ca să poată 
lua şi ei din pastramă, şi din pită, şi din smochine uscate. 

Zice că în vederea acelui țărm de mare de sub Sfântu 
Munte, ar fi fost prinsă de furtună o corabie. Asta s-a 
întâmplat în vremea veche. Împărat era Teodosie; şi 
Împărăteasa lui Teodosie se afla în acea corabie cu fiii săi 
Arcadie şi Onorie. Înecându-se corabia, împărăteasa cu 
Arcadie ar fi scăpat într-o barcă şi cu acea barcă ar fi ajuns 
în altă parte, iar Onorie a fost luat de talazuri şi purtat până 
la mal. Acolo, cel din urmă val l-a pus lin sub nişte tufe de 
zmeură. Pe scândura lui, pe care scăpase, pruncul 
împărătesc şi-a venit în fire; apoi, de trudă, a adormit. 


Cunoscând sfinţii părinţi de la Aton, după semne şi chip, că 
acel copil scăpat la ţărmul lor ar fi prunc împărătesc, l-au 
dus la Bizanţ. Ş-apoi, întru lauda lui Hristos care săvârşise 
minunea, împăratul Arcadie a pus de s-a zidit la acel ţărm 
mănăstire. 

— Frumoasă poveste, zic eu; Botezatule, desleagă fraţilor 
de la Crit şi mâna cealaltă, ca să poată apuca şi mânca după 
foamea lor. 

Fraţii de la Crit au mâncat şi s-au săturat. lar în tarhatul 
lor au găsit un ulcior de vin dulce din care au dat celui 
rănit, ca să-i crească puterile. După aceea mi-au închinat 
mie ulciorul. Iar ei s-au pus în genunchi şi şi-au făcut cu 
mare smerenie rugăciunea. 

— Cinstite şi milostive jupâne, zice atuncea fratele Ilie 
Cozmuţă, vad că de poveştile noastre ţi se îmblânzeşte 
căutătura. Îngăduie să-ţi spun şi eu că, la Zografu, unde 
înţeleg că vrei să te duci, am stat eu la ascultare trei ani. Şi 
am văzut acolo o minune mai mare decât aceea care s-a 
spus. 

La noi la Zografu a fost ctitor marele Leu-Împărat. Şi 
luminăţia sa Leu-Împărat, după ce a văzut sfânta mănăstire 
gata, a pus pe un zugrav al sau, ca să zugrăvească zidurile 
după tipic. Toţi sfinţii i-a zugrăvit acel zugrav cu numele 
Macarie. Numai pe Sfântul Gheorghie nu-l putea zugrăvi. 
Tot îşi aducea aminte acel cuvios zugrav părintele Macarie 
de o icoană prea frumoasă a Sfântului Gheorghie pe care o 
văzuse la muntele Sinai. Şi n-o putea face la fel aicea la noi, 
aşa cum o văzuse acolo. Se mâhnea foarte din pricina asta 
şi tot sta pe gânduri ceasuri după ceasuri dinaintea ocniţei 
goale, unde dorea să zugrăvească pe marele mucenic 
Gheorghie. Iar într-o dimineaţă, venind cuviosul Macarie la 
biserică, a văzut în ocniţă icoana de la muntele Sinai şi, de 
mare uimire, a căzut cu faţa la pământ. Pe urmă a îndrăznit 
să se scoale şi să se închine minunii. Într-adevăr se 
săvârşise minune, după cum s-a aflat nu mult după aceea, 
că icoana de la Sinai nu mai este unde era. Şi venind un 


monah negru de la Sinai. A cunoscut la Zografu acea icoană 
a sfântului Gheorghie. S-a rănit în sufletul lui de asemenea 
uneltire a sfântului, şi s-a dus asupra icoanei, mustrând-o cu 
glas: „Cum poţi tu, slăvite sfinte Gheorghie, i-a zis, să 
părăseşti o mănăstire veche ca mănăstirea noastră de la 
Sinai şi să te muţi aici la Aton, la nişte greci puchinoşi? Nu 
ţi-a fost milă de noi? Nu ţi-a fost ruşine de aşa faptă?” A dat 
cu pumnul în obrazul icoanei, de mare mânie ce avea acel 
monah negru pentru fapta sfântului; iar sfântul Gheorghie 
l-a muşcat de degetul cel mic. 

— Într-adevăr, am zis eu, de mare mirare este asemenea 
minune. 

Am mai vorbit eu cu dânşii de multe; şi am aflat toate câte 
sunt la Sfântul Aton; şi am înţeles că Dumnezeu pune 
înţelepciune în unele fapte de pe pământ, care nouă ni se 
par nelegiuite. Căci acei fraţi din singurătate au socotit 
când au ieşit cu săbiile asupra noastră că am fi ismailiteni. 
Într-adevăr, aveam asupra noastră cartea de la Hrana-Beg, 
însă noi eram creştini buni. 

Aşa că după ce-am ieşit, în ziua următoare, iarăşi la 
priveliştea Mării şi am văzut mănăstirile, şi schiturile, şi 
sihăstriile, şi livezile de la Sfântul Aton, am poruncit lui 
Botezatu să desfacă toate legăturile robilor mei şi să puie 
jos săbiile. Am încălicat şi i-am slobozit, ca să se întoarcă la 
poienile lor. 

Am zis: 

— Domnul Dumnezeu va cântări faptele voastre la judeţul 
său din veac. Mulţămesc unuia Isus Domn şi Împărat pentru 
minunea sa, că, fiind eu rătăcit în pustie, mi-a scos în cale 
călăuze bune, care să-mi arate fără sminteală calea. 

Ei s-au întors spre poieni, iar eu am coborât la sfintele 
mănăstiri, ca să caut pe părintele nostru Stratonic. 

Capitolul XII. 

Când a fost botezat un păgân la Vaslui şi a sosit un bărbos 
la cetatea Crăciuna. 


La grajdurile domneşti, a sosit acum cinci zile părintele 
Nicodim de la Neamţu, căutând pe Simion şi pe jupân 
Manole. 

Zice: 

— Aţi băgat de samă, alaltăsară, cât de limpede s-a văzut 
Ceahlăul la asfinţitul soarelui? 

— Am văzut; frumos ca niciodată, răspunde Simion. 

— Nu-i de frumos, tătuţă şi comise. L-aţi văzut, pe urmă, 
ieri? Nu l-aţi mai putut vedea, căci în locul unde fusese 
văzut alaltăieri erau nouri negri ca de furtună. leri a şi 
pornit vânt dinspre miazănoapte. Astăzi, nourii s-au făcut 
alburii şi vântul s-a răcit deodată. Să ştiţi, tătuţă şi 
Simioane, că are să ningă. 

— Cum să ningă, frate şi părinte Nicodime, înainte de 
Sâmedru? Se poate una ca asta? 

— Se poate şi s-a mai văzut; am eu scris în ceaslovul meu, 
de nişte monahi de demult. 

Încuviinţează şi comisul cel bătrân: 

— Am apucat şi eu ninsoare şi îngheţ îndată după Ziua 
Crucii. Cum spuneau şi bătrânii noştri că, în Ţara Moldovei, 
stihiile îs cu toane. 

— Cu toane îs şi stihiile şi oamenii, râde monahul. Iaca, 
dacă ninge, eu am de gând să-mi fac pregătire să mă duc în 
jos până la apa Trotuşului. Numai pentru atâta am venit, ca 
să vă spun. 

Toţi câţi erau de faţă s-au uitat ţintă la monah. Poate 
vorbeşte în şagă. 

— Atuncea să ştii că nu mai ninge, a zâmbit comisul 
Manole. 

— Avem să vedem, a adaos vorbă de încheiere părintele 
Nicodim. 

În aceeaşi zi când s-au schimbat asemenea cuvinte, la 
ceasul al şaselea, s-au stâns deodată zările de deasupra 
asfinţitului şi vântul de miazănoapte a prins a şuşui cu 
întărâtare. Când s-au trezit oamenii luni dimineaţa, sclipeau 
săgeți de ploaie pe volburile furtunii. Pe urmă a prins a juca 


puf de ninsoare. A nins până în sară. Sara, a stat furtuna ş-a 
rămas numai vânt subţirel, tăind ca un brici. În noaptea de 
după aceea s-a înseninat şi a îngheţat. Când s-a făcut iar 
ziuă, s-au văzut nourii suri ai iernii învăluindu-se fără 
încetare din pustietăţile moarte ale schiţilor. Peste îngheţ s- 
a pus alt omăt. 

Joi, a sosit părintele Nicodim, după cuvântul dat. Avea 
după el şi pe fratele Gherasim, tot călare. Părintele Nicodim 
purta dulamă; fratele Gherasim chiar cojoc în lege. Fratele 
Gherasim ducea de frâu al treilea cal, împovărat nu atât cu 
desagi de merinde, cât cu straie groase şi poclăzi. 

Bătrânul şi cu Simion au ieşit întru întâmpinare. Au stătut 
şi au aşteptat ca cei trei cai să facă ocolul până la cerdac; 
au venit să se uite şi Lazăr Pitărel şi Niţă Negoiţă. La urmă, 
a ieşit din casă şi a trecut mai înainte decât toţi, cu capul 
gol, starostele Nechifor Căliman. 

— Mare poznă, oameni buni! Zice el. Miratu-m-am de 
iarnă; da' de una ca asta mă mir şi mai tare. Încotro, 
părinte Nicodim? La rai nu te duci, că acolo îi cald şi cântă 
privighetorile. Doar la iad! 

— Se poate, staroste Nechifor, a răspuns călugărul; căci 
nu trece mult şi în Ţara-de-]Jos or veni demonii ismailiteni. 

— Aha! D-apoi ce să faci cuvioşia ta acolo, la iad? 

— Să răscumpăr suflete de creştini, cinstite staroste. 

Jupân Manole şi comisul Simion ascultau în tăcere 
asemenea vorbe. Înţelegeau ceva; erau totuşi nedumeriţi că 
poate şti părintele Nicodim ce nu ştiu ei. 

Să fi venit înştiinţare călugărului? 

— De ce nu le-a spus lor nimic? 

Privind pe rând la comis şi la feciorii lui, starostele 
Nechifor s-a luminat şi el de o înţelegere şi s-a pălit cu 
palma peste fruntea pleşuvă. 

— Descălicaţi, a îndemnat Simion. 

— Descălicăm, a încuviinţat părintele Nicodim. Grăbit nu- 
s, căci am a vorbi cu domniile voastre. 

— Ei, atuncea-i bine, s-a bucurat starostele. 


Comisul Simion n-a răspuns nimica. 

Fratele Gherasim s-a dus la odăile slujitorilor subt 
oblăduirea lui Niţă Negoiţă. 

Ceilalţi cinci bărbaţi au umblat întâi împrejurul ogrăzii, ca 
să privească acea iarnă grăbită, albă şi curată ca o fată 
mare. 

Cerul era verde ca piatra de chiclaz şi luminat spre 
miazăzi; însă din fund de miazănoapte izvorau alte pâcle 
cenuşii; şi vântul neostoit urma să vie dintr-acolo cântând 
abia auzit pe o strună subţire. Era albă poala pădurii. Albe 
fâneţurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere 
roşii uitate neculese în pomi. 

Părea o glumă şi, totuşi, era şi asta o înştiinţare de la 
Dumnezeu. 

Comisul Manole oftă şi intră cel dintâi în casă. Se aflau, în 
acea dimineaţă, numai bărbaţi la curtea comisului Simion. 
Jupâneasa Marugşca şi dădacele cu pruncul se grăbiseră să 
coboare devale, la jupâneasa soacră Ilisafta. Multe-s de 
vorbit, de aflat şi învăţat într-o asemenea zi de iarnă 
timpurie. 

Acolo, devale, sunt numai muieri, se gândea comisul. 
Nelipsită e jupâneasa Candachia. A sosit de o zi şi Teodora, 
malorosianca, muierea lui Dămian neguţătorul. 

— Unde rostim noi nouă, zice în sine comisul, ele rostesc 
de nouă ori nouă sute nouăzeci şi nouă. Într-o privinţă, au şi 
ele dreptate. Căci zice Ilisafta: Dacă n-om vorbi deasupra, 
pe pământ, apoi unde să vorbim? Dedesubt? Acolo stau 
singură. 

Fără a conteni să se gândească şi mai adânc la plecarea 
năprasnică a monahului Nicodim, comisul cel bătrân mai 
adaugă în socotinţile lui şi altele. Toamna asta, s-au întețit 
veştile cum se înteţesc tăunii asupra cailor. Şi numai veşti 
rele, ba de furtuni şi grindeni, ba de pojaruri. Au venit şi de 
la Ardeal cărţi despre războiul păgânilor. Or fi având alţii 
din alte părţi îndoieli, dar neguţătorii de la Ţara 


Ungurească nu mai au niciuna. La târgurile şi schelele de 
cătră miazăzi au crescut preţurile la grâu şi la oi. 

Deasemenea prostimea asta din Ţara Moldovei, fără a 
primi carte şi înştiinţări de la nimeni, s-a grăbit să strângă 
toate mai din vreme şi să puie unele la adăpost, ca în 
aşteptarea primejdiei. Gropile de grâu şi orz le-au săpat 
mai adânc şi le-au ars mai bine. Oile şi vitele le ţin cătră 
preajma muntelui. Gospodarii de la câmp îşi şinuiesc roţile 
carălor. Podgorenii au mai săpat un rând de borte 
guzgăneşti în hrubele cele mari, zidindu-le, după ce-au 
ascuns acolo buţi vechi. Iar răzăşimile nu mai au astâmpăr; 
când îs în sate, când îs în tabără la măria sa. 

A fost poftit de cătră stăpânii săi la sfat şi Lazăr Pitărel 
şatrar. 

Zice comisul cel bătrân: 

— După a mea socotinţă, părintele Nicodim va fi oblicit 
ceva despre Ionuţ. 

— Tătuţă, răspunde monahul, mezinul nostru se află subt 
acoperământul Dumnezeului nostru Isus. Nu ştiu unde-i; n- 
am aflat despre el nimica. Dar a trecut pe aicea un suflet 
călător, cum trec gâştele sălbatice toamna. Dintr-o vorbă, 
m-am îndemnat să încep a cobori la vale. 

Cu ochii umbriţi, comisul a şoptit o întrebare: 

— Te temi de ceva, Nicodime? 

— Nu ştiu, tătuţă. Dacă Dumnezeu a binevoit a-i închina 
fruntea la hodina veşnică, să-i fac rânduielile creştineşti, 
după cuviinţă. Dacă-i în prinsoare cumva, să aflu şi să vă 
chem. Dar asta-i pe urmă; oi vedea cum mi se îndeamnă 
cugetul, după rugăciunile mele. Nu vă mai gândiţi la asta cu 
întristare. Eu zic aşa, tătuţă, că iarna asta ne-a venit nouă 
pentru altceva. Se înţelege că-i iarnă trecătoare, ca toate 
iernile care cad înainte de sorocul lor. Dar până ce s-a pişca 
luna plină tot are să ţie. Avem răgaz o săptămână, ca să 
ducem pruncul cel nou la Domnie, pentru botez. Măria sa a 
poruncit ca să-l duceţi când veţi putea. Alt drum mai lesne 
şi mai repede decât cu săniile nu putem avea. S-a pus 


destul omăt şi gheaţa-i tare. Purcedem fără întârziere. Asta- 
i porunca de sus, pe care o văd eu scrisă alb. 

Bătrânul şi Simion s-au foit, uitându-se unul la altul. 

— S-ar putea să amânaţi; dar eu am nevoie acuma, tătuţă 
şi Simioane. Ne ducem acolo după o poruncă a măriei sale; 
ne ducem pentru un botez şi un prunc de ţâţă; dar eu am 
de cercetat din nou pentru alt prunc al nostru. Fără 
poruncă, n-am ce căuta acolo. lar cu porunca asta aflându- 
mă şi eu, nădăjduiesc să lovesc cu toiagul ca Aron şi să scot 
apă din stâncă. 

Sfatul bărbaţilor a ţinut puţină vreme, pe când al 
muierilor, la Timiş devale, era în toi. 

Comisoaia Ilisafta dăduse poruncă să se facă foc în sobe, 
ca să nu-i fie frig lui Manoluţ, de şi Manoluţ era gros înfăşat 
în scutece şi perini de cătră dadele lui. În căldura cămării 
erau strânse asupra pruncului două ţigănci de la deal, una 
mai tânără şi alta mai în vârstă, deasemenea nana Chira 
cămărăşiţa, şi o slugă de la Liov a Teodorei. lar în cămara 
de alături stăteau cap lângă cap jupâneasa Maruşca, şi 
jupâneasa Candachia, şi jupâneasa Teodora, iar comisoaia 
se aşezase în fundul divanului. 

Câte s-au spus în trei ceasuri pot cunoaşte numai îngerii 
condicari cei nevăzuţi, care stau cu penele după ureche la 
orice adunare a oamenilor pe pământ. Cum încep a grăi 
oamenii, acei îngeri trag penele şi scriu în condici. Cred c- 
au scris - îşi făcea socoteală jupân Manole comisul - până 
ce-au început a le amorţi degetele. 

Iaca, s-aude zarvă afară, pe urmă glasurile bărbaţilor. 

— Să ştiţi că s-au coborât toţi devale! Strigă jupâneasa 
Ilisafta. Nană Chiră! Nană Chiră! Dă fuga şi deschide 
cămara, că vin şi eu într-o clipeală. 

S-aude cum bat în pridvor cu ciubotele în podele, 
scuturându-se de omăt. Întâi intră comisul: 

— Unde eşti, Ilisaftă? Aicea eşti? 

— Aicea, comise Manole; da' ce s-a întâmplat de te uiţi cu 
asemenea străşnicie? 


— Nu s-a întâmplat nimica. Să spuie Simion ce s-a 
întâmplat, căci el e stăpânul pruncului. 

Jupâneasa Marugşca a tresărit şi a ridicat fruntea: 

— Ce-i cu pruncul? 

Întrebarea asta a pus-o şi lui Simion, care a intrat după 
bătrân. 

— Stăpân al pruncului sunt eu şi nu prea, zâmbeşte 
comisul Simion. Mă tem că, dac-oi porunci eu acuma, 
rămâne pruncul nebotezat. De aceea jupânesei mele 
Maruşca eu nu-i poruncesc. 

Comisul Simion Păr-Negru avea un glas plăcut, după vinul 
pe care îl băuse cu tot soborul bărbătesc, înainte de a 
cobori la vale. 

— Ba porunceşte-mi! A zis Maruşca, venindu-i împotrivă. 

— Ce să-ţi poruncească, Doamne fereşte! S-a tânguit 
jupâneasa Ilisafta, fluturându-şi degetele asupra celor doi 
bărbaţi; ce să-ţi poruncească? Despre ce botez e vorba? Nu 
cumva aţi trimes şi după popa Dragomir? 

Intrau în cămară încă doi: starostele Nechifor şi părintele 
Nicodim. 

— Nu mai sunteţi? Aţi adus şi pe popă? Uitat-aţi pesemne 
hotărârea măriei sale, că pe acest prunc îl ţine măria sa în 
braţe la sfântul botez? De când tot întârziem - ba cu 
treburile, ba cu ploile... 

— Asta zice şi comisul Simion, s-amestecă jupân Manole; 
ca să nu mai fie întârziere. 

— Eu vreau să-mi poruncească domnul meu... suspină 
Marugşca a doua oară. 

— Îţi poruncesc, jupâneasă Maruşcă, zice Simion apucând 
mânuţa soţiei sale, să-ţi pui caţaveică şi broboadă şi să iei în 
braţe pruncul şi dădacele alături şi să te sui în sanie. În altă 
sanie s-or sui muţa şi cumnatele. Şi noi om fi călări în jurul 
domniilor, voastre, ca să vă facem alai la Domnie, pentru 
botez. 

Jupâneasa Ilisafta iar se pregătea să se crămăluiască şi-şi 
înălța braţele. Dar Maruşca s-a plecat cătră comisul Simion: 


— Bine. Dacă-s gata săniile, purcedem numaidecât. 

— Mare poznă, oameni buni! A mormăit în sine starostele 
Nechifor. 

A înălţat glas şi comisul Manole: 

— Pentru sănii am dat eu poruncă. Şi încolo, toate să fie 
gata într-o mică de ceas, jupâneasă Ilisaftă! 

— Purcedem numaidecât, se îndeamnă râzând jupâneasa 
Maruşca, numai să-mi împrumute cumnată-mea Candachia 
cercei. 

Jupâneasa llisafta se uită la ea cum s-ar uita, noaptea, pe 
geam, la un demon. 

— Dragă noră, ai vreme să te duci până în deal şi să te- 
ntorci. 

— Nu; purcedem într-o mică de ceas; numai să-mi 
împrumute Candachia şi suliman. 

Candachia nu ştie ce să facă cu sprâncenele-i subţiri: să le- 
ncrunte ori să le însenineze. 

— Îţi dau ce pofteşti, sufleţele, răspunde ea cu cel mai 
îndulcit glas; trecem pe la mine pe-acasă şi-ţi deschid 
sunducurile şi răcliţile. Numaidecât să-l luăm cu noi şi pe 
Cristea; fără el nu m-aş putea duce. Când l-am lăsat as' 
dimineaţă, îl bărbierea Dănăilă Ţiganu; cred că l-a fi isprăvit 
până acuma. 

Comisul cel bătrân se îndreaptă, ca lovit de un val din 
afundul tinereţii. 

— Dacă nu l-a fi isprăvit, cuvintează domnia sa, clipind clin 
ochi cătră jupâneasa Ilisafta şi cătră Maruşca, atunci îl luăm 
aşa cum îl găsim. Îl aburcăm pe cal ş-apoi om pune pe 
dumnealui din fugă straie şi cuşmă. Că noi n-avem când 
aştepta! Noi ne ducem la Domnie, ca să creştinăm pe cel 
dintâi nepot al nostru, jupâneasă Ilisaftă! 

Cu asemenea glas, ca cel de altădată, a rostit comisul 
Manole aceste din urmă cuvinte, încât comisoaia s-a uitat 
înapoi, în anii săi, cum se uită înapoi soarele, din asfinţit, 
asupra primăverii. Pe neaşteptate, i s-au aprins obrajii şi 
privirile ş-a sărutat pe Maruşca. 


— M-aţineam şi eu, Ilisaftă, s-a semeţit jupân Manole. 

Comisoaia l-a sărutat şi pe domnia sa. Îndată după aceea 
au prins a suna uşile cămărilor ca purtate de vânt. Toate 
cotloanele erau răscolite şi căutate de mânile jupânesei 
Ilisafta. lar nana Chira abia se putea ţine după dumneaei, 
gâfâind, ca să puie toate iar în rânduială. În acelaşi timp, pe 
când scotea toate cele de trebuinţă şi pentru sine şi pentru 
comis, şi pentru toţi ceilalţi câţi or binevoi să fie, se silea să 
afle, prin nana Chira, cum au fost rânduite slujbele la deal. 

— Dacă rămâne la grajduri starostele Nechifor cu Lazăr 
Pitărel şatrar, putem pleca, nană Chiră, fără grijă. lar aicea, 
la noi, nu ştiu: putea-vom avea încredere în Calomfir al tău, 
nană Chiră? Bine, bine, dacă spui tu, atuncea mă-nduplec, 
să rămâie Calomfir. Pune deoparte şuba cu jderi a comisului 
Manole: cu asta se fuduleşte dumnealui mai tare. Îmi face şi 
mie trebuinţă caţaveica asta aşijderea: să nu se fudulească 
numai domnia sa. Pune şi gugiumanul, şi broboada de 
borangic, ca să fim ca atuncea când am fost. Ziua asta, nană 
Chiră, e poruncită de Vodă, dar şi de prea curata şi 
luminata Maică a Domnului. Nu ştiu dacă l-om găsi gata pe 
Cristea; după cheful pe care îl are comisul Manole, îl ia aşa 
cum se găseşte. A mai făcut dumnealui de aceste, în vremea 
sa! Grăbeşte-te, nană Chiră, grăbeşte-te, nană Chiră, căci 
când a striga comisul a treia oară, vreau să fiu cea dintâi cu 
nepotul lângă dumnealui, şi cu jupâneasa Maruşca, noră- 
mea, alături. Dar dumneaei ce face? Unde-i? Se învârte 
împrejurul comisului Simion şi-l împresură cu vorbele şi cu 
braţele. Să ştii că noră-mea asta îi cam lunatică, nană Chiră, 
dar mie mi-i dragă, căci pentru orice lucrare vine să se 
sfătuiască cu mine. Repede, Chiră; grăbeşte-te, nană Chiră, 
şi spune-mi ce faci cu cheile de la cămări? Le dai Olăriţei? 
Parcă n-aş crede că-i bună Olăriţa de aşa slujbă. Ca să le 
leşi în mâna Trandafirei, văd că strâmbi tu din nas şi nu-ţi 
place. Atuncea mai bine scoate în fugă doi saci de mălai ş-o 
putinică de brânză, ca să fie toţi de-aicea mulţămiţi pe-o 


săptămână, şi ia cheile cu tine; numai bagă de samă să nu le 
prăpădeşti. 

Când s-au urnit săniile grele şi cu tălpile late neşinuite, era 
strânsă în priveală toată argăţimea. La fiecare sanie mâna 
câte un surugiu de-a călare, cu puha în mâna. Comişii şi 
călugărul, cu Negoiţă şi fratele Gherasim, umblau călări. La 
o sută de stânjeni s-au oprit, ca să li se aducă din urmă cele 
uitate; fără adaosuri şi uitări n-are haz nici o porneală. Cât 
s-au oprit, şi-a repezit Niţă Negoiţă fugarul, ca să ajungă 
mai înainte şi să stârnească pe jupân Cristea. 

După toate câte au fost, ar fi poftit jupâneasa Ilisafta să 
trimeată carte la Bârlad, maicii şi surorilor sale, scriindu-le 
şi povestindu-le de acea călătorie. Însă dumneaei nu ştia să 
scrie, iar maica şi surorile dumnisale nu se mai aflau în 
această lume. 

— Vai dragele mele, eu de doisprezece ani n-am mai fost 
ieşit de la Timiş; şi într-aşa petrecere n-oi mai ieşi mulţi ani. 
Am trecut tocmai la Tupilați podul umblător şi abia acolo 
ne-a ajuns Cristea din urmă. Când a răcnit dumnealui 
comisul la podari, ia aşa s-au ridicat toţi, ca în catalige, să 
vadă ce este. După ce ne-am suit pe pod şi ne-au trecut, 
strigă comisul la ei: 

— Ce vreţi, măi feciori? Vreţi brudina? Întinde cuşma tu, 
care eşti vatamanul podului. 

Acela a întins cuşma şi comisul Manole i-a stupit într-însa 
un galbăn. 

Apoi după ce am ieşit la şleahul Romanului, comisul 
Manole s-a pus în frunte şi noi după dumnealui. Simion 
umbla în laturea Maruşcăi şi a pruncului, aşa că la sania ei 
nu s-a întâmplat nimica; dar noi celelalte jupânese ne-am 
răsturnat într-o cotitură. N-a fost nimica; ne-am scuturat de 
omăt, ne-am suit şi ne-am dus înainte. În ţara asta a noastră 
- adică în [ara-de-Sus - îs rare hanurile, şi acele hanuri 
sunt umblate mai ales de cărăuşi şi de lume de rând. Când 
umblăm la drum noi boierii şi ne trebuie popas, apoi nu 
căutăm hanuri. Aşa că, la asfinţitul soarelui, comisul Manole 


a cârnit din şleah pe la podul lui Veţea şi a apucat la 
Boureni, unde avem noi un cunoscut bun şi cumătru, pe 
Lupu Boldiş medelnicer. 

Când a bătut dumnealui comisul cu coada harapnicului în 
poartă şi ne-am îmbulzit în urma dumnisale toţi ceilalţi, cu 
săniile şi caii, s-a stârnit în curtea lui Boldiş zarvă, parcă s- 
ar fi vestit un ceambul al lui Kalha-Sultan. A ieşit Lupu 
Boldiş cu capul gol; şi după dânsul jupâneasa Irina, cumătră 
mea; şi după dânsa toţi câţi mai erau în casă; şi nici nu mi- 
am cunoscut fina pe care am fost ţinut-o în braţe. Vină să te 
sărut, puica nânaşei; uită-te dumneata cât de repede cresc 
şi se zburătăcesc aceste tinereţi! 

Bucurie ca la un ospăț de sară. A doua zi dimineaţa, când 
am făcut ochi, masa întinsă iar. Lupu Boldiş nu ne lasă să 
plecăm. Binecuvântează masa, cuvioase părinte Nicodime, 
şi pe urmă om mai vedea noi ce-a mai fi. Dar comişii noştri - 
cel bătrân şi cel tânăr - au slujbă domnească. Au gustat din 
bucate; au închinat câte o cupă de vin în sănătatea gazdelor 
şi ne-au poruncit să ne gătim de drum. 

— D-apoi şi mâni e zi de călătorie, strigă Lupu Boldiş. 
Deasemenea şi poimâni e altă zi de călătorie. Dacă vă 
ridicaţi împotriva mea şi vi-i greață de bucatele noastre, şi 
de vinul nostru şi de saltele şi perini moi, atuncea eu oi bate 
cu domniile voastre război ş-oi porunci la argaţii noştri să 
puie stăpânire pe caii dumneavoastră şi pe sănii! 

S-a îndârjit atuncea comisul cel bătrân: 

— Ba dacă-i vorba pe război, cumătre Lupugşor, strigă 
domnia sa râzând, atuncea nici în săbii nu ne-om tăia, nici 
cu buzduganele nu ne-om păli; da' noi vă ridicăm aşa cum 
sunteţi şi mergeţi cu noi la botezul lui Manoluţ. 

Cât în şagă, cât în silă, am adaos şi pe Boldiş, şi pe 
jupâneasa Irina, la alaiul pruncului, şi ne-am dus cu mare 
repeziciune spre Domnie. 

Era o vreme albă; şi nu frig. Vreme poruncită, dragele 
mele, ca-n povestea buniţei Mădălina. 


La tabăra de la Vaslui, toată oastea măriei sale îngropată 
în bordeie. 

Cât ai scăpăra, popii lui Vodă şi slujitorii lui Vodă sunt 
acolo, la uşa măriei sale. Intrăm în paraclis şi creştinăm 
pruncul. Măria sa are sfaturi felurite, ba cu boierii măriei 
sale, ba cu soli de la domnii şi împărăţii; a lăsat toate în 
pământ şi a stat cu noi; şi la lepădări eu am fost moaşa şi 
am dat măriei sale să ţie pruncul, iar măria sa a zâmbit 
cătră mine şi m-a întrebat: 

— Cum ţi-i habarul, comisoaie Ilisaftă? 

— Mulţămesc lui Dumnezeu precum şi Domnului nostru 
măria sa Ştefan, am zis eu. Dacă n-aş avea o durere din 
partea unui mezin al meu despre care n-am ştire nici unde-i 
dus, nici când se-ntoarce, bucuria mea ar fi deplină. 

Vodă a zâmbit iar şi m-a mângâiat cu ochii, care nu se mai 
află pe lumea asta alt domn şi stăpân mai milostiv decât 
luminăţia sa Ştefan-Vodă. 

Numai, de la acel botez şi de la acea masă de cumătrie, n- 
am ştiinţă ce s-a făcut fiul nostru părintele Nicodim. S-a 
tras mai la o parte cu părintele arhimandrit Amfilohie; pe 
urmă au ieşit la cămara arhimandritului pesemne. Nu l-am 
mai văzut de-atuncea. 

Nu mi-au plăcut ochii arhimandritului. De ce-aş spune, 
dragele mele, că mi-au plăcut? Mărturisesc că nu mi-au 
plăcut. Aşa iscodesc, aşa pătrund prin om... Îi spun şi 
comisului Manole: 

— Mie nu mi-au plăcut ochii arhimandritului. 

— Nu ţi-au plăcut acuma, dar ţi-or plăcea pe urmă, Ilisaftă. 

Ce vorbă să fie asta, dragele mele? M-am gândit eu mult la 
vorba asta; pe urmă am avut un vis şi l-am visat pe Ionuţ. 

În vremea cât se întorcea alaiul creştinului la Timiş şi se 
aşezau iarăşi comisii la slujbele lor, părintele ieromonah 
Nicodim călătorea pe drumul Bârladului, de-a dreptul cătră 
miazăzi, având cu sine doi slujitori domneşti şi carte tare la 
mână. 


Luni, în 17 a lui octomvrie, cuvioşia sa a fost la Lieşti; iar 
marţi după amiază a pălit în cornul hotarului vechi, la 
Adjud, unde se varsă Trotuşul în Siret. 

După războiul cu Radu-Vodă Basarab, măria sa Ştefan 
mutase hotarul de la apa Trotuşului cu mult mai la vale, 
până la apa Milcovului şi, c-o irugă a Milcovului, prinsese şi 
jumătate din târgul Focşanilor la ţinutul Putnei. Căpitanii de 
margine ai măriei sale puseseră stăpânire pe-un ţinut 
întreg, până în opcinile Vrancei. Îndată măria sa năimise 
meşteri şi slobozise porunci mărginenilor să trimeată 
părcălabilor săi, în Măgura Odobegştilor, beilicari şi 
podvodari, pentru cetatea cea nouă de căâtră hotarul 
muntenesc, pe care o întemeia măria sa. Într-o sfântă zi a 
Naşterii Mântuitorului, anul 1473, măria sa Ştefan îşi oprise 
calul într-un pisc şi pusese semn; şi numele cetăţii a rămas 
Crăciuna. Au lucrat meşterii, podvodării şi beilicarii toată 
iarna; iar în primăvară era înălţată cetăţuia din pământ, cu 
parcane şi metereze de lemn, cu căsoaie umplute cu piatră 
la colţuri, şi cu toate odăile slujitorimii înlăuntru. Avea două 
porţi cu turnuri şi canaturi ferecate. 

Stăteau acolo pârcălabi Oancea şi Ivan. 

De la Adjud, ieromonahul Nicodim s-a dus tot la vale pe 
şleahul Siretului; a cotit la Panciu şi, prin Jariştea, a ajuns în 
drumul Crăciunei. În ziua de joi 20 octomvrie, când era 
soarele la chindie, s-a înfăţişat la poarta Cetăţii. A aşteptat 
cu îngrijorare să deie surlaşul semn din turnul de la 
miazănoapte, sub care se oprise, şi s-a uitat câtră munţii 
încă ninşi; după aceea a văzut câmpiile depărtate de la 
miazăzi înegrind sub pâcle străvezii. Starostele porţii l-a 
întrebat prin zăbrea: 

— Cine şi de unde sunteţi? 

— Suntem slujitori ai măriei sale, a răspuns ieromonahul; 
avem carte de la Domnie. Te poftesc, cinstite staroste, să 
cunoşti pecetea măriei sale şi să ne leşi să intrăm. 

— Intraţi şi bine aţi venit sănătoşi, părinte, i s-a închinat 
starostele porţii. 


După ce au intrat şi li s-a rânduit gazdă şi grajd, părintele 
Nicodim şi-a greblat în grabă pletele cu degetele şi a poftit 
să vadă pe boierii pârcălabi. 

Domnia sa Ivan, unul dintre boieri, nu-i în Cetate; însă al 
doilea boier, Oancea părcălab, e la chilia sa şi a fost 
înştiinţat că au sosit oaspeţi cu carte domnească. 

Părintele Nicodim a intrat singur şi, după ce a trecut 
pragul, s-a închinat şi a ridicat ochii. A trebuit îndată să şi-i 
plece, căci în faţa cuvioşiei sale stătea un bărbat mărunţel 
care-i ajungea numai până la umăr. Era subţiratic şi oacheş, 
cu ochi negri ca păcura. Aşa se mişca şi aşa privea cu 
agerime, încât monahul a cunoscut numaidecât, în acel 
boier, un oştean vrednic ca acei pe care câteodată îi 
nimereşte bine măria sa. Să tot fi avut cincizeci de ani; şi-i 
erau cărunte pletele. Purta pieptar de piele, ciubote şi 
sabie, ca şi cum ar fi fost gata să încalece. Gugiumanul şi 
burca îi erau lepădate pe divan. 

Monahul s-a închinat şi şi-a spus numele. A tras de la 
chimir cartea şi a întins-o boierului părcălab. 

Jupân Oancea Mihăiţă a primit cartea Domniei ca pe o 
anaforă, a desfăcut-o şi s-a apropiat cu ea de fereastră, ca 
să se găsească pentru cetirea ei lumina cea mai bună. 

Iată cuprinsul acelei cărţi: „Noi Ştefan-Voievod, jupânilor 
noştri pârcălabi Oancea şi Ivan de la Crăciuna, sănătate; şi 
să ştiţi că vă trimet pe cuvioşia sa părintele Nicodim Păr- 
Negru, ca să-i staţi întru ajutor cu sfatul au cu slujba, având 
cuvioşia sa a săvârşi o treabă a domniei mele, după cum are 
să vă arate însuşi cuvioşia sa; şi să-i daţi gazdă şi slujitori şi 
toate câte îi fac trebuinţă; altfel să nu faceţi.” 

După ce a cetit şi a doua oară, jupân Oancea părcălab s-a 
întors cătră monah: 

— Aştept, părinte Nicodime, să-mi spui şi să-mi porunceşti. 

— Unui boier ca domnia ta n-am a porunci eu, s-a umilit 
monahul; ne porunceşte la amândoi luminăţia sa. 

— Atuncea să-mi spui ce crezi că trebuie să ştiu, părinte. 
În Cetate nu mă aflu acuma decât eu; dumnealui Ivan, care- 


i alăturea cu mine la slujba Cetăţii, se află dus în Vrancea. 
S-au iscat acolo nelinişti şi l-au poftit la ei nişte staroşti de 
sate, ca să le facă rânduială. Căci noi amândoi suntem puşi 
şi vornici peste ţinutul Vrancei. Domnia sa Ivan se întoarce 
pe la o poimâni; dar, dacă-ţi trebuie, am destui slujitori să-i 
pun la îndămâna cuvioşiei tale. Pot repezi răspuns şi la 
răzăşii de dincolo de Siret, în care am toată încrederea. În 
toamna asta, văd că trebuie să stăm deauna cu piciorul în 
scară; hojma calcă hotarul roşiori de la Ţara Românească. 
Iar în dosul lor ştiu că stau turcii. De aceea ne vezi şi 
cuvioşia ta gata să ne suim la meterezuri, ori mai degrabă 
să încălicăm şi să ieşim. 

Părintele Nicodim a ascultat cuviincios, după aceea a 
părut că se gândeşte. 

— Cinstite jupâne pârcalabe, a zis sfinţia sa, aş pofti să 
cunosc dacă n-aţi avut până acuma ştire, ori n-aţi primit 
vreo veste de la un frate al meu mezin, cu numele Ionuţ 
Jder. 

Pârcălabul a strâns nedumerit din umeri: 

— Cuvioase părinte, n-am primit nici ştiri despre el, nici 
veste de la dânsul. 

— Nici nu s-a înfăţişat el singur? 

— Nici. 

— Atuncea am să mai aştept aici. 

— Fă cum binevoieşti, părinte, s-a închinat jupân Mihăiţă 
părcălab. Am auzit de numele acestui frate al cuvioşiei tale. 
L-ai prăpădit cumva şi-l cauţi? 

— N-aş putea spune asta, jupâne părcălab; mai degrabă 
poate mă caută el pe mine. 

Jupânul părcălab a privit în tăcere pe monah şi a dat cu 
îndoială din cap. A poftit pe oaspetele său să se aşeze într- 
un jilţ, iar domnia sa şi-a căutat puţintel loc pe divan, atâta 
cât îi făcea trebuinţă. Lumina zilei începea să se 
împuţineze. Călugărul părea căzut pe gânduri, cu barba 
rezemată în piept. 


— Atuncea cum crezi să facem, părinte? A întrebat cu glas 
moale jupân Oancea, privind în acelaşi timp cu luare-aminte 
pe acel oaspete al său, care avea şi n-avea trebuinţă de sfat 
şi slujbă. 

Monahul a părut că n-aude, cufundat adânc în sine, ori 
trudit de cale. 

— Cum îi de făcut, cuvioase părinte? A stăruit pârcălabul, 
cu oarecare nelinişte. Căuta în chimirul său cartea ca s-o 
mai cerceteze o dată. 

— Dumnezeu ştie... a răspuns părintele Nicodim, venit ca 
de departe. Am înţeles că m-ar fi aşteptând el. Dacă se mai 
află în această viaţă, atuncea are să vie, şi-l aştept eu. 

În lumina din ce în ce mai scăzută a asfinţitului sur de 
octomvrie, pârcălabul simţi asupra sa privirea grea a 
monahului. 

— Îl aştept eu până la Sâmedru. 

Acest părinte nu pare în toate minţile, cugeta în sine cu 
uimire pârcălabul Oancea. Vine cu grabă şi caută. Pe urmă 
stă şi aşteaptă. Ce caută el, nu se află. Ce aşteaptă, nu se 
ştie ce va fi. Cu toate acestea cartea sa e bună, cu pecetea 
adevărată a măriei sale, pe care pârcălabii o ştiu. Ce-ar 
putea să fie la mijloc decât o întunecare a minţii, cum se 
întâmplă câteodată unor oameni, de parcă s-ar cufunda 
într-o bulboană şi pe urmă ies iar la lumină? 

Cu ochii o clipă închişi, părintele Nicodim păru că ascultă 
ceva, ca o chemare de departe. Pătrunse şi în urechea 
pârcălabului Mihăiţă zvon de surlă. De două ori: tu-tuuu... 

Monahul a întrebat ridicând fruntea: 

— Se întoarce jupânul părcălab Ivan? 

— Nu, părinte; pentru noi surlaşul are alt viers. 

— Să fie om străin? 

— Aşa socot; un călător ca şi cuvioşia ta. 

— Atuncea, jupâne pârcalabe, eu cred că-i cel pe care-l 
aştept. 

Ca să se smulgă din neliniştea care-l pătrunsese ca un fior 
al acelei ierni pripite de-afară, jupân Oancea părcălab a 


tras din punga de sub chimir scăpărătorile, a aprins iască, 
apoi de la iască a dat foc la pucioasa din vârful unui lemnuş; 
însfârşit cu flăcăruia verde de la lemnugş a aprins o făclie de 
ceară. De la întâia făclie a aprins şi pe a doua. A potrivit 
luminile pe masă una lângă alta. 

Când s-au auzit paşi, monahul nu s-a ridicat în picioare. 
Părea doborât de trudă. Dar nu era truda trupului, ci a 
sufletului său. Un slujitor a deschis uşa. 

— Cinstite jupâne pârcalabe, au căzut chiar acuma alţi 
oaspeți. 

— Cine-s? 

— Nu spun cine-s; cer intrare; au a da samă pârcălăbiei. 

Monahul s-a amestecat deodată în vorbă: 

— Jupâne pârcalabe, porunceşte să fie aduşi acei oaspeţi 
în faţa domniei tale. 

Auzindu-i glasul, slujitorul a tăcut şi şi-a aţintit privirea în 
ochii mai-marelui său. Deşănţat i se părea să audă 
asemenea poruncă din gura unui străin. Şi mai ciudat i s-a 
părut răspunsul jupânului părcălab. 

— Bine; aduceţi-i aici la mine. Câţi sunt? 

— Doi, cinstite jupâne. 

— Adă-i fără întârzicre. 

Gazda şi oaspetele au stat aşteptând, fără a mai rosti nici 
un cuvânt, la lumina tremurată a făcliilor. Apoi s-au auzit 
paşi amestecați şi ei au întors capetele într-aceeaşi parte 
dintrodată. 

Când s-a dat uşa de părete şi lumina din chilie a pătruns în 
tindă, monahul a fost izbit de o vedenie străină aşteptării 
lui. Se înfăţişa la prag un om cuviincios îmbrăcat în straie 
mohorâte; parcă era mirean, parcă era cleric. Cingătoarea-i 
de piele nu purta arme. Avea o barbă castanie, care-i 
îmbrăca tot obrazul. 

— Buna vremea, a rostit un glas răguşit de trudă. Sărut 
dreapta, bădiţă Nicoară. 

Călugărul îl cunoscuse dintrodată, înainte de a-l fi auzit 
rostind aceste din urmă cuvinte. Îl cunoscuse mai ales după 


ochi. Era mezinul său, uscat şi ars de soarele copleşitor din 
ţinuturile de la miazăzi. 

Sunt în viaţa asta întâmplări cu totul neobişnuite, care se 
înşiră unele după altele ca metaniile; par fără noimă şi 
totuşi au o orânduire ascunsă. Dacă ar fi cunoscut toate, 
domnia sa pârcălabul ar fi înţeles că întâlnirea acelor fraţi 
era scrisă de mai nainte, de împrejurări, de voinţa 
oamenilor şi de ceea ce numim destin, adică de 
înţelepciunea în veci nepătrunsă a lui Dumnezeu, aşezată 
pururi în zidirea sa. Mai degrabă trebuia să se întâmple o 
asemenea întâlnire, decât să nu se întâmple. Aşa îşi făceau 
socoteală Nicoară şi Jder, pe când pârcălabului i se umbrea 
în priviri teama genunelor. Totuşi, îndată ce i-a auzit 
vorbind pe cei doi fraţi, a început să-şi deie samă că erau 
între dânşii lucruri puse la cale. 

— Bădiţă Nicoară, a zis Jder, eu am îndeplinit ce mi s-a 
poruncit şi am ajuns cu bine la Sfântu Munte. Acolo, la 
sfânta mănăstire Vatopedi, am găsit pe părintele Stratonic. 
După ce am luat cu mine pe părintele Stratonic, am umblat 
până ce-am găsit iar unele din urdiile care vin la Dunăre; de 
asta am să dau samă numaidecât părintelui arhimandrit. 
Acuma am a-ţi spune cuvioşiei tale alta, părinte Nicodim şi 
bădiţă Nicoară. Eu am avut nevoie de părintele Stratonic 
pentru o treabă de la Brăila. Precum ştii, trăiesc acolo, la 
schela Brăilei ori în raia, subt ocrotirea ismailitenilor, nişte 
boieri de-ai Radului-Vodă şi, pe lângă aceştia, şi doi boieri 
de la Moldova. Astă-vară, pe la Sântilie, au mai intrat în raia 
doi fugari de la noi, nişte haidamaci viteji de loc din 
Ucraina, care s-au fost oploşit în slujbă la curtea lui Vodă 
Ştefan. Eu nu cunoşteam dacă aceşti haidamaci au intrat la 
Brăila; de aceea am rugat pe părintele Stratonic să 
păşească în raia şi să umble cercetând nesimţit, să 
înţeleagă dacă între slujitorii boierilor pribegi se află 
ucrainienii mei. Cât a întârziat părintele Stratonic, eu m-am 
ţinut întâi pe Siret, la Cotulung, pe urmă la Năneşti; apoi m- 
am întors la Cotulung şi acolo m-am întâlnit cu părintele 


Stratonic, întors de la Brăila. Oamenii mei se află acolo în 
slujba unuia din boierii noştri pribegi. Mai mult n-am avut 
nevoie să ştiu deocamdată. Părintele Stratonic nu s-a dat pe 
faţă şi n-a vorbit cu ucrainienii. Numai a venit la Cotulung 
pe Siret după înţelegere şi mi-a făcut cunoscut. Îndată ce- 
am aflat asta, l-am trimes înapoi; iar eu m-am grăbit să vin 
aicea la Crăciuna, ştiind c-am să te întâlnesc. Acuma, după 
ce s-a întoarce a doua oară părintele Stratonic ş-a veni 
aicea la cetate precum i-am poruncit, vom vedea cum facem 
ca să aducem caii fugari la herghelia lor. 

Dar ce lucruri anume erau puse la cale între cei doi fraţi, 
jupânul părcălab tot n-a putut înţelege desluşit, aşa că s-a 
dus la hodina nopţii c-o nemulţumire pe care a avut-o înocită 
în toate visurile sale. Ba se visa fără sabie într-o bătălie, la 
Cetatea Brăilei, ba îi era, căzută o scară de la şa la jumătate 
de cale, într-o pustie; ba voia să pălească ceva cu 
buzduganul şi-i lipsea buzduganul cu tot cu mâna dreaptă. 
După toate acestea - se gândea domnia sa pârcălabul, 
stând treaz în aşternut la miezul nopţii - aş putea crede că 
monahul acesta Nicodim ar avea o înţelegere acoperită cu 
necurate puteri; de aceea a şi putut aduce pe mezinul său 
tocmai de la Cotulung. Însă fiind, după înfăţişarea lui, 
bărbat cuvios, înţelepciunea de la miezul nopţii, mă 
îndeamnă să nu cred nimica din ce ne îndeamnă a crede 
frica şi neştiinţa. Aşa că să ne apropiem mai bine urechile 
ca să auzim mai desluşit şi să deschidem ochii mai tare ca 
să vedem mai bine, şi, ajutând şi Dumnezeu, toate s-or 
lămuri pentru folosul şi slava măriei sale Ştefan-Vodă. 

— Bădiţă Nicoară, a zis mezinul cătră fratele său mai 
mare, ca să-ţi spun toate, mi-ar trebui o mie şi una de nopţi; 
iar eu cad din picioare şi nu mai ştiu ce spun din gură; aşa 
de trudit sunt încât aş dormi şi învălit cu urzici, cu capul pe- 
o ragilă. 

În dimineaţa următoare, soarele era ridicat la creasta 
turnului Jariştei şi Jder tot dormea. Părintele Nicodim de 
mult se sculase, căutând pe jupân Oancea părcălab; acum 


umbla după el pe podişca meterezelor de cătră miazăzi. 
Privea de sus depărtările nedesluşite; venea dintr-acolo un 
vântişor domol şi vremea era a moină. Totuşi îndărăt, spre 
Ţara Vrancei, muntele sta posomorât cu cadrul lui de brad, 
închizând în prăpăstii iarna. 

În cerdac, dinaintea uşii unde Jder dormea urmându-şi 
călătoria lui la împărăţia neliniştii, Gheorghe Botezatu 
stătea de vorbă în şopot cu fratele Gherasim. Tătarul purta 
între umeri cojocul pe care-l primise de la omul mănăstiresc 
ş-acuma nici nu-i mai păsa de vreme. Îşi scosese de la 
desagă custura lui de brici şi o trăgea cu grijă pe arcer. În 
gândul lui se lumina o zi în care stăpânul său avea să-şi 
lepede barba. Însă - cugeta el în sine - mai va până atunci! 

Fratele Gherasim îl privea eu o înfăţişare de supunere, ca 
pe un om înoit. 

— Pe cât înţeleg, frate creştine, ai fost chiar la Sfântu 
Munte ş-ai stat acolo? 

— Am fost, suspină Botezatu, fără a-şi conteni lucrarea; a 
binevoit Dumnezeu să mă fac hagiu. 

— Frumosu-i într-acele locuri? 

— Care nu se mai află, frate Gherasime. Şed sfinţii părinţi 
ia aşa cu ochii la cer. Nu le trebuie mâncare, nu le trebuie 
băutură. Se ţin sătui numai din cuvioasele rugăciuni. 

— Oare aşa să fie? 

— D-apoi cum? 

— Şi nu-i, ca în alte părţi a omenirii, şi zavistie şi răutate? 

Tătarul şi-a ridicat ochii: 

— Aceste ne-au purtat pe noi, frate Gherasime, atâta 
depărtată cale. Dar la Sfântu Munte e pace şi între monahi 
bunăvoire. 

— Aşa am dorit eu totdeauna, a oftat fratele Gherasim, 
mângâindu-şi părul cărunt, să mă duc acolo, într-acel liman 
sfânt. Să nu mai ascut fier; să nu mai aud de răzmeriţă şi 
harţuri. Asta ştiu că nu se poate decât când s-or îmblânzi 
oamenii, după povaţa Domnului nostru Hristos. Când a veni 
asemenea ceas, nu ştiu. 


— Cred că-i depărtat ceas, a mormăit tătarul. Am văzut cu 
ochii mei urdiile venind într-acoace asupra creştinătăţii. 
Spuneau părinţii de la sfânta mănăstire Vatopedi că vine 
ceasul să fie oborâtă fiara şi închisă o mie de ani în fundul 
mării. 

— Ai văzut urdiile venind? 

— Le-am văzut. 

— Şi fiara are să steie închisă o mie de ani în fundul mării? 

— Precum am auzit, frate Gherasime. 

— Ehe! Cât a fi până atunci! 

— Dumnezeu ştie, frate Gherasime. Nu ţinea săbiile acelea 
în mână degeaba. Iaca piatra ici: trage-le şi fă-le gură 
ageră. 

— Of-of! Aşa este şi bine spui, a suspinat omul mănăstiresc. 
Până ce n-a fi un război mare, nu s-aşează pace. 

— Aşa-i, frate Gherasime, ş-apoi, după pacea aceea, alt 
război. 

— Aşa ai auzit la Sfântu Munte? 

— Ba, frate Gherasime, aşa am învăţat din năcazurile 
mele. 

În după-amiaza aceleiaşi zile s-a întors din satele vrâncene 
de cătră Slam-Râmnic pârcălabul celălalt, Ivan. Era un 
bărbat mare şi lung în spete, c-un cap de leu, cu ochi blânzi 
albaştri. Era în el o putere liniştită, pe cât era în celălalt 
părcălab frământare fără istov. Măria sa Ştefan îi 
împărechease bine şi-i rânduise celui cu ochi albaştri 
judeţele; iar celui cu ochi negri privegherea războiului 
cătră Ismailitean. 

Părintele Nicodim şi Jder au fost poftiţi la cina lor ş-au 
sfătuit până la al patrulea ceas al nopţii, întrebându-se 
despre cele văzute şi zvonite. Într-acelaşi timp Jder lumina 
asupra Brăilei, socotind că poate să se işte într-aceea parte, 
pentru slujba măriei sale, o treabă grăbită, ca în clocot. 
Acea treabă nu poate fi cu întârziere şi se va vădi într-o zi, 
două când soseşte din acea parte un monah cu numele 
Stratonic. 


— Îl cunosc, s-a veselit jupân Ivan Tudor părcălab; e un 
călugăr puţintel şchiop. Să nu se supere cuvioşia sa 
părintele Nicodim, aici de faţă; nu te supăra nici domnia ta; 
călugărul acela e un nebun. 

— Părintele Nicodim nu se poate supăra, a lămurit Jder, 
căci în fiecare tagmă de oameni se găsesc şi nebuni şi 
înţelepţi. Dacă n-ar fi nebunii, nu s-ar şti care-s înţelepţii. 
Dar cu părintele Stratonic a fost altfel. Cuvioşia sa a avut 
canon nebunia de la stareţul său, cum alţii au canon 
muţenia. lar nebunia sa a fost folositoare, căci a putut sta 
alăturea de înţelepciune; ca să poată băga de samă 
nebuniile înţelepciunii. Când i-a trecut vremea canonului, 
cuvioşia sa Stratonic n-a mai fost nici nebun, nici şchiop şi a 
primit poruncă să se ducă la Sfântu Munte. Acuma ai să-l 
cunoşti, cinstite pârcalabe Ivan, că nu-i mai nebun decât 
oamenii cuminţi. 

— Lămuririle domniei tale, comise Jder, le-am înţeles prea 
puţin, a zâmbit pârcălabul cel mare cu ochi albaştri; însă 
îmi plac. Dac-a veni Stratonic, apoi poate aflu şi eu cele ce- 
mi fac trebuinţă aici. În satele din hotarul Slam-Râmnicului, 
am găsit urma brăilenilor. Trimet îndemnuri în Vrancea; le 
e lesne să trimeată asemenea îndemnuri, prin păcurarii 
care-şi poartă oile la păşunile bălților. 

Dumnealui Oancea părcălab a turnat vin în cupă: 

— Eu închin paharul, a zis domnia sa cu ascuţime în 
priviri, eu închin paharul pentru socotinţile dumneavoastră 
politiceşti. Şi-n vremea asta am trimes carte la răzăşii noştri 
tecuceni, ca să s-apropie numaidecât de cetate. Pe slujitorii 
de aici îi ţin gata. Am înţeles că urdiile vin asupra noastră şi 
trebuie să facem faţă. 

— Atuncea eu oi închina pentru domnia ta, a răspuns 
pârcălabul Ivan, primind paharul. 

Comisul Jder îi privea cu luare-aminte şi în acelaşi timp îşi 
făcea socoteală pe degete. 

— Mâni, cuvioşia sa părintele Stratonic e aici, a zis el. 


Într-adevăr, părintele Stratonic a intrat în cetate la 
Crăciuna în ziua socotită de Ionuţ. 

Neagra lui uscăciune era geamănă cu a lui Jder. Mai 
slăbise din ce era odinioară; avea o purtare cumpănită, cu 
mişcări line. În toată înfăţişarea cuvioşiei sale era dorinţa 
de a şterge imaginea lui Stratonic de odinioară. Însă ochii 
luminaţi i se vedeau rar; căci îi rămăsese, din canon, 
năravul de a privi furiş dintr-o parte şi răsucit. 

— Parcă voia să ridice de jos în sus lucrul ori fiinţa cătră 
care se uita. S-a închinat cuviincios la boierii pârcălabi şi nu 
şi-a adus aminte să-l fi văzut vreodată pe dumnealui Ivan 
Tudor părcălab. 

— Poate într-altă lume şi într-altă viaţă, a zis cuvioşia sa, 
strecurând spre boier privirea-i furişată. Vă poftesc, boieri 
dumneavoastră, să mă iertaţi; şi cu umilinţă mă rog să-mi 
îngăduiţi ceas de rugăciune şi de hodină. 

Cuvioşia sa părintele Stratonic s-a dus la chilia care-i era 
orânduită, şi Jder a fost şi el îndată după dânsul. 

Monahul îşi scosese din desagă ceaslovul. Când a văzut pe 
Jder intrând, a pus bucoavna deoparte. A aşteptat până ce 
comisul s-a aşezat pe marginea vetrei, iar cuvioşia sa a 
rămas pe pardoseala lipită cu lut, lângă desagă, cu 
picioarele încrucişate sub şezut - după feleşagul sihaştrilor 
de la Tevaida, pe care îl deprinsese la Aton. 

— L-ai întâlnit părinte? 

— L-am întâlnit. Am făcut întocmai cum mi-ai poruncit şi 
m-ai povăţuit domnia ta. M-am dus ca un sărman monah 
pribeag, cerşind merinde de drum. Ocoleam casele turcilor; 
mă opream la fraţii mei creştini. Am stat în preajma porții, 
la casa unde ştiam că-şi are gazda jupân Mihu. Când am 
văzut pe Grigorie Gogolea ieşind, m-am luat de departe 
după el. Când se oprea el, mă opream şi eu. Însă nu mă 
apropiam de dânsul; nici nu m-arătam că l-aş cunoaşte. 
Dacă bagă el de samă, atuncea să vie ella mine; să 
vorbească şi să aflu tot ce poftesc a afla. Am umblat aşa cât 
au fost case; pe urmă, la un medean, am stat şi m-am uitat 


cum curge Dunărea. Curgea lin şi se aflau în schelă corăbii 
turceşti. Au trecut prin medean călăreţi păgâni; m-am 
plecat până la pământ şi ei nu s-au uitat la mine; iar eu nu-l 
prăpădeam din coada ochiului pe acel căpitan Grigorie. 
După ce au trecut călăreţii, m-am dus de-a dreptul la o 
hudiţă. Am văzut o ciuşmea care curgea într-o cupă de 
piatră. Căpitanul Grigorie părea însetat şi m-am dus şi eu 
lângă el, aşteptând rând. 

Zice el: 

— Sărut mâna, cuvioase părinte; văd că umbli după 
milostenie. 

— Mă cunoşti? Îl întreb eu. 

— Nu - zice Gogolea - dar creştinul îşi cunoaşte datoria sa 
faţă de un cuvios monah pribeag. Nu te-am mai văzut prin 
acest târg. 

— Nu m-ai văzut, căci am venit acuma şi nu stau mult. 

— Ai treabă cu cineva? 

— Am treabă cu cineva; caut pe un slujitor aşa cum ai fi 
domnia ta. Dar nu cred să-l găsesc. 

— Ce slujitor? 

— Un slujitor domnesc; nu mi-i îngăduit să spun cum îl 
chiamă. Am de cătră stăpânul meu rânduit să-l caut până în 
ziua de Sâmedru. lar dacă nu l-oi găsi până în ziua de 
Sâmedru, să nu-l mai caut. 

Mă ispiteşte Gogolea: 

— Poţi să-mi spui numele stăpânului care te trimete? 

— N-oi putea. 

— Nici unde se află nu-mi poţi spune? 

— Nici unde se află. 

— Atuncea cum să facem, părinte, ca să-i dau înştiinţare că 
omul pe care-l caută se află aicea în Brăila? Şi cum aş face 
să afle acel stăpân al cuvioşiei tale că vorbele care s-au 
rostit rămân în picioare şi că tocmelile care s-au tocmit se 
află neclătite? 

— Eu aş zice aşa - am răspuns - că să te duci să te- 
ntâlneşti cu acel slujitor care-mi face trebuinţă şi să te 


sfătueşti cu el şi pe urmă să-mi dai răspunsul lui îndată; eu 
mai mult n-oi putea întârzia în Cetatea Brăilei. Căpitănia nu 
mi-a dat învoire decât azi, ca să-mi strâng merinde pentru 
păcătos trupul meu. 

— Apoi, cuvioase părinte, se întoarce Gogolea, acel slujitor 
sunt eu. Şi eu ţi-oi spune de la început că să nu te fereşti de 
mine. Înţeleg că ai dat târcol împrejurul meu cu sfială. Aşa 
ţi-a poruncit acel ce te trimete, fiind bărbat înţelept. Să-i 
dai răspuns aşa că Grigorie Pogonat Gogolea are numai un 
suflet; şi acel suflet l-a închinat lui Dumnezeu Hristos, 
pentru atâtea păcate câte a săvârşit acel Grigorie Pogonat 
Gogolea. Cum m-ai găsit? 

I-am răspuns: 

— Am căutat şi am aflat, căpitane Grigorie. 

— Mă gândesc - zice el - că aşa-i voia lui Dumnezeu. Cum 
ai intrat în cetate, cum m-ai găsit. 

— Ba am mai cotit, ca un orb ce mă aflu: dar Dumnezeu m- 
a călăuzit; te-am găsit şi te-am cunoscut. De găsit a fost mai 
greu; căci de cunoscut mi-a fost uşor să cunosc asemenea 
bărbat cu asemenea mustăţi şi cu chica împletită. 

— Aşa vrea Dumnezeu şi aşa mi-i rânduit părinte, oftează 
el. Parcă te-aş cunoaşte, dar cred că nu te-am văzut 
niciodată. Aşa mi-i rânduit ş-am să fac cum mi-i rânduit. Să-i 
spui stăpânului nostru ce-ţi spun eu. 

Jder s-a aşezat mai bine în locul său, lângă vatra caldă; şi-a 
sprijinit de un genunchi cotul, iar bărbia şi-a rezemat-o în 
pumn. Cuviosul Stratonic s-a oprit, privindu-l cu căutătura-i 
înţeleaptă. 

— Spune, părinte Stratonic. 

Monahul şi-a coborât glasul: 

— Să-i spui stăpânului nostru aşa: că am ajuns în raia ca 
un fugar de la Moldova, împreună cu bătrânul meu moş Ilia, 
şi ne-am tocmit în leafă la boierii brăileni, care au hălăduit 
aicea după războiul Radului-Vodă. Aşa, ca din întâmplare, a 
dat peste mine dumnealui jupân Mihu şi, după ce m-a 
privegheat o vreme, s-a arătat că mă cunoaşte şi m-a cerut 


boierilor brăileni. Am intrat în slujba lui, împreună cu moş 
Ilia. După ce am intrat în slujba lui, eu n-am uitat vadeaua 
pe care am fost legat-o cu stăpânul nostru. M-am uitat 
împrejurul meu ş-am cunoscut toate; ş-am văzut că-i greu 
să scoatem din cetate doi boieri şi să-i ducem ca pe nişte 
berbeci, atârnaţi la oblânc. Acestea-s semeţii de om ameţit 
de băutură. Bune sunt semeţiile la timp şi loc anumit; dar 
aicea se cere mai mult minte decât putere. Am văzut că 
boierii brăileni fac gătire şi strâng slujitori, fiecare după 
puterea sa. În acelaşi timp văd că încep a intra, în astă 
Cetate a Brăilei, călărimi ismailitene. După ce intră aceste 
călărimi şi se aşează în Cetate - le văd că ies, ca să 
cunoască locurile şi mai cu samă drumurile cătră hotarul 
Moldovei. Atuncea am înţeles că-s adevărate zvonurile ce se 
înteţesc şi nu-s departe urdiile lui Mehmet-Sultan. Mai au o 
săptămână, mult două săptămâni, şi-s la Dunăre. Până 
atuncea, aceste călărimi de la Brăila şi de aiurea însamnă 
drumurile, poştele şi popasurile oştilor, şi încep a pipăi ba la 
ţinutul Covurluiului, ba la Putna, ba în [ara Vrancei. Am 
ieşit şi eu cu slujitorii lui jupân Mihu. Ş-am avut poruncă să 
mergem până la Corbu pe apa Siretului, ca să găsim acolo 
pe un fiastru al lui jupân Agapie Ciornohut - tovarăş de 
pribegie al lui jupân Mihu. Am fost de trei ori până acuma 
acolo. Am găsit pe Iancu Migdală, fost jitnicer, fiastrul lui 
Ciornohut; şi când l-am găsit a doua oară, acum o 
săptămână, am adus de la el răspuns, pe care l-am scos eu 
din închipuirea mea: că, în zece zile, să se afle boierii 
brăileni acolo, la Corbu, cu slujitorii lor. Acolo se află 
adunaţi starostele de Putna, şi pârcălabul Galaţilor şi alţi 
boieri moldoveni: ori i-or prinde şi i-or tăia, ori s-or alcătui 
cu ei; ş-or putea trece hotarul la Moldova atât jupân Mihu 
cât şi Agapie Ciornohut. 

Fii cu luare-aminte şi înţelege, părinte, că am avut 
poruncă în două rânduri să purcedem, dar oamenii şi caii n- 
au fost gata, înţelegi cuvioşia ta, ş-am amânat de două ori. 
Acuma, până săptămâna viitoare, stau lucrurile 


neschimbate. Căci Agapie Ciornohut, fiind un om mai 
bătrân şi mai greoi, când să descalice ieri, şi-a răsucit 
piciorul stâng din gleznă; şi până ce i l-a trage vraciul şi i l-a 
unge cu ir, mai stăm pe loc, precum spun. Dar îndată ce 
încalică Ciornohut, noi ne ducem la Corbu, pe Siret. Acolo 
este o dumbravă; şi după acea dumbravă duce drumul 
drept la apă. La malul Siretului, luncă. Dacă stăpânul 
nostru chibzuieşte bine cum să facă, apoi eu şi cu moş Ilia 
om putea trece sub mâna sa cu boierii despre care am 
vorbit. 

Am venit numai într-o fugă - a încheiat istorisirea sa 
părintele Stratonic; am schimbat trei cai, la poştele pe care 
mi le-ai orânduit domnia ta. 

— Am înţeles cuvioase părinte, a răspuns Jder. Acuma 
după ce ai spus toate câte ai avut de spus, ospătează şi te 
hodineşte. Domnul Dumnezeu te-a călăuzit până într-acest 
liman şi toate încercările ţi s-au isprăvit. Numai eu am să 
mă mai întorc la apa Siretului. Am acolo încă o toană. Dacă 
m-ajută ş-acolo Dumnezeu, la vremea poruncită ajungem la 
Vaslui şi stăm cu umilinţă sub scara măriei sale, iar măria 
sa, de pe Vizir, se uită la noi. Cată să mă grăbesc, căci din 
urmă ne-ajung ismailitenii. 

Monahul Stratonic a deschis ceaslovul, s-a închinat ş-a 
cetit rugăciunea lui de umilinţă. 

— Înaintea cinei, înaintea somnului şi înaintea tuturor 
celorlalte zădărnicii trupeşti. 

Comisul Jder s-a dus să găsească pe bădiţa Nicodim şi pe 
cei doi boieri pârcălabi, ca să ţie cu domniile lor mare sfat 
de război. Hotărârea acestui mare sfat de război era de mai 
nainte scrisă în mintea lui Jder, cum stă câte-odată scris un 
tighel de aur pe nourii de la asfinţit. Aşa că jupân Oancea 
părcălab a luat asupra domniei sale grija să întocmească 
stolul de apărare a acelei slujbe domneşti. 

Răzăşii tecuceni, pe măsură ce se înfăţişează la Cetatea 
Crăciunei, primesc poruncă să puie potcoave la copitele de 
dinainte ale cailor. Când numărul răzăşilor ajunge o sută, 


socoteala e încheiată. Ca oameni cunoscători ai locurilor, 
aceşti răzăşi tecuceni se ţin feriţi, ca şi cum ar fi în păşune, 
în zăvoaiele din stânga Siretului, pe aproape de Vadul lui 
Crăişor. Toţi aceştia stau la porunca domniei sale 
pârcălabului Oancea, care nu se ştie unde se află; iar la 
ceas anumit se va arăta la vedere şi atuncea va vorbi. Cât 
va grăi domnia sa, răzăşii stau cu mâna pe săbii. După ce va 
isprăvi de grăit, răzăşii trag săbiile şi se duc după domnia 
sa. 

În dreapta Siretului, se va afla, trecut cătră Corbu, comisul 
Ionuţ cu părintele Nicodim, cu slujitorii lor şi cu călăraşii 
domneşti. Sunt şase în totul. Mai au nevoie de alţi doi 
oameni, la malurile vadului, care să steie cuminţi şi fără 
arme, ca şi cum n-ar avea nici o treabă. Aceştia trebuie să 
fie cei mai ageri oameni pe care-i are Cetatea Crăciuna. Se 
găsesc şi aceştia; căci în marginea asta de ţară localnicii 
sunt rubedenie cu vulpea din Esopie. 

Vineri, în 27 octomvrie, a doua zi de Sâmedru, slujitorii 
domniilor sale Mihu şi Ciornohut au ajuns cătră Corbu. 
Popasul şi masul le fusese la jumătate de cale; căpitanul 
Gogolea îi pornise înainte de a se face ziuă. După rânduiala 
călăreţilor osmanlâi care se chiamă akingii, slujitorii 
domniilor lor Mihu şi Ciornohut nu umblau buluc, ci aveau 
pâlc de zece înainte, care să lumineze calea. La o sută de 
stânjeni în urmă, veneau boierii cu ceilalţi lefegii ai lor, în 
număr de şaptezeci. S-ar fi cuvenit să fie păzite şi aripele; 
dar de ce pază mai este nevoie pe drumuri aşa de 
cunoscute, pe unde mai bătuseră potcoavele acelor cai, de li 
se vedeau şi urmele vechi; şi pe unde mai priviseră ochii 
aceloraşi slujitori? Când ajung la un loc ştiut, în singurătate, 
căpitanul Gogolea dă glas, şi de la celălalt țărm îi răspund 
numaidecât străjile jitnicerului Iancu Migdală. 

Aşa a fost; dar nu tocmai aşa. Înainte de a ajunge cei zece 
călăreţi la apă, Gogolea le-a dat semn de oprire. După 
aceea s-a dus la ei călare şi i-a călăuzit pe o potecă în râpa 
Siretului. Le-a poruncit să aştepte acolo. S-a întors cu 


repejune şi a făcut semn boierilor şi pâlcului rămas, să vie 
după el. Astfel a trecut între dumbrava de stejari şi lunca 
Siretului. 

Atuncea, dintrodată, jupân Agapie Ciornohut a cunoscut în 
vad pe fiastrul său, cu zece ori doisprezece slujitori. Venea 
cu grăbire, ca şi cum ar fi fost alungat. Copitele cailor 
fărâmau apa în stropi. 

— Când, din laturea malului, au năvălit cu săbiile asupra 
lor alţi călăreţi. 

— Scăpaţi-vă capetele, tătucă! A strigat lancu Migdală 
cătră părintele său scuturând cuşma cu braţul drept. Apoi 
şi-a pus în cap cuşma şi a tras sabia. 

Cu porunci pripite, căpitanul Gogolea a împins bulucul 
celor şaptezeci în sprijinul fiastrului lui Ciornohut. Iar el, cu 
cazacul cel bătrân moş Ilia, a întors pe boieri în loc şi i-a 
îndrumat spre dumbrava de stejari. Nevăzând într-acolo 
nici o mişcare, i-a sucit iarăşi spre râu, ducându-i la lunca 
de sălcii. Atuncea s-au arătat şase călăreţi, de la deal, 
dinspre vad. 

Boierii cei bătrâni au strâns cu străşnicie frâiele şi au oprit 
caii năprasnic, ridicându-i în două picioare. 

Cunoscut-au în acei şase călăreţi pe nişte neprietini? Ori a 
ajuns mai desluşit la urechea lor strigătul de-al doilea şi de- 
al treilea al jitnicerului? 

Când căpitanul Gogolea şi moş Ilia Alapin au pus mâna pe 
frâiele boiereşti şi au vrut să împingă caii tot înainte spre 
acei călăreţi care veneau întins ca din săgeată, drept 
împotriva lor, domniile lor Mihu şi Ciornohut au înţeles că 
se află în capcană şi în primejdie. Au smuls de sub 
cingătoare buzduganele cu ghioagă de plumb şi au smuncit 
deodată zăbalele cailor. Când au sărit caii bătând în vânt cu 
copitele, Gogolea a tras jungherul şi a strigat o poruncă 
scurtă uncheşului său. Caii loviți au căzut rânchezând, dar 
în aceeaşi clipă boierii au pălit cu buzduganele în căpăţânile 
slujitorilor lor. 


Călărimea răzăşilor din laturea jitnicerului a venit cu 
putere asupra sa, prăvălindu-l la adâncime; a trecut în 
prund luând din coastă pe slujitorii boiereşti şi risipindu-i. 
După ce i-au risipit, răzăşii au prins a-i alunga şi a-i ajunge - 
pe unii tăindu-i, pe alţii supunându.-i. 

Jder şi monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asupra 
boierilor pribegi. Slujitorii lor şi călăreţii domneşti le-au dat 
şi ei ocol, stăpânindu-i din toate părţile. La porunca lui 
Ionuţ, Gheorghe Botezatu i-a înfăşurat în acelaşi juvăţ, 
doborându-i unul peste altul; iar călăraşii le-au apucat 
braţele. 

— Ne dăm prinşi... nu ne omorâţi! Gâfâia bătrânul Agapie 
Ciornohut. 

Jder a poruncit: 

— Aburcaţi-i pe cai şi treceţi-i vadul dincolo. 

Atuncea a sosit la faţa locului ca să puie stăpânire pe toate 
jupân Oancea părcălab. Caii şi călăreţii brăileni erau 
dobândă a pârcălăblei de la Crăciuna. Numai cei doi boieri 
umflaţi de pohfala şi grăsimea lor erau ai comisului şi 
monahului şi nu aveau a face la cetate decât popas de 
trecere. 

Descălecând, comisul Jder s-a apropiat ca să vadă pe 
Gogolea şi pe uncheşul Ilia. Erau căzuţi, cel întâi pe-o 
coastă, al doilea cu faţa în jos. Le erau ţestele zdrobite şi 
sângerate; dar nu pieriseră. Se tânguiau, gemând. Comisul 
a poruncit şi pentru ei cai. Unii din slujitori le-au legat 
frunţile cu ştergare, iar alţii i-au încălărat; i-au sprijinit din 
câte două laturi şi au purces toţi cu mare hărnicie cătră 
cetate. Pe cale i-au întâmpinat alţi răzăşi, trimeşi din 
Crăciuna de cătră pârcălabul Ivan. Cu toţii au făcut alai 
izbândei. 

Bătrânul hultan de pustie, Ilia Alapin, şi-a dat sufletul pe 
drum, calare, şi aşa mort l-au dus răzăşii până în Cetatea 
Crăciunei. lar căpitanul Grigorie şi-a păstrat în el 
cunoştinţa acestei lumi, până ce l-au descălecat în cerdacul 


pârcălăbiei, lângă paraclis. Privea ţintă înaintea lui, cu ochii 
înfierbântaţi, şi nu putea rosti nici un cuvânt. 

I-au întins poclăzi, pe urmă l-au aşezat cu faţa în sus, pe 
dulamă. Era o amiază aurie şi cântau cucoşii pe 
parmaclăcurile de la cerdacuri. Au venit la el părintele 
Nicodim şi comisul. Au stat un timp aşa, privindu-l de sus, în 
tăcere. Pe urmă lui Jder i s-a părut ca acei ochi fierbinte- 
aţintiţi îl cheamă. 

S-a aplecat deasupra rănitului. 

— Pofteşti ceva, căpitane Grigorie? 

Căpitanul Grigorie nu putea da răspuns. Îi era aproape 
ceasul alinării. Lângă fruntea lui legată cu ştergar scorţoşat 
de sânge, s-a aplecat şi părintele Stratonic; s-a alăturat şi 
fratele Gherasim. 

Jder a întrebat iar: 

— Pofteşti să-ţi facem slujbele şi pomenirile? 

Stratonic şi-a plecat urechea cu luare-aminte: 

— Nu răspunde. 

— Cum să înţeleg, căpitane Grigorie, ce dorinţă ai? 

Căpitanul Grigorie a rămas cu ochii aţintiţi şi îngheţaţi. 
Fratele Gherasim, slujitorul părintelui Nicodim, a oftat şi a 
îngânat cu lacrimi: 

— Acuma acest om vede pe Dumnezeu. 

Capitolul XIII. 

Avem hodina vântului şi tihna apelor. 

Avem hodina vântului şi tihna apelor. 

Statornici întru nestatornicie, Ne bucurăm numai de 
moarte, Căci atunci vedem faţa lui Dumnezeu. 

Cuvioase părinte Amfilohie, să nu te tulburi mai mult decât 
se cuvine de întâmplarea asta... 

— Mă tulbur, postelnice, deoarece până acuma toate le-a 
făcut bine acest Jder; a umblat cuviincios la Aton, a venit 
fără supărare de acolo; însă iată că aicea s-a apucat să 
aţâţe pe ismailiteni. După acel harţ la Corbu, în vadul 
Siretului, încep şi păgânii a strica hotarul nostru. Primesc 
veşti din multe părţi; are să se scârbească măria sa. 


Postelnicul Ştefan s-a răsucit în jilţul său, râzând: 

— Iată, deci, că Ionuţ Păr-Negru face începătura 
războiului cu necredincioşii! Chiar dacă n-aş fi retor, 
cuvioase părinte Amfilohie, aş putea să-ţi fac dovadă că asta 
e numai o părere şi adevărul e altul. 

— Dovedeşte-mi şi te-ascult bucuros; dar măria sa e iute la 
mânie şi nici n-are când asculta. 

— Pe măria sa îmbunează-l cu darul pe care i l-a adus Jder. 
— Acel dar e bun; totuşi vederea lui Ciornohut şi Mihu nu 
va însenina pe Vodă; mai curând îl va întuneca, răscolindu-i 

veninurile vechi. 

— Întâi de toate, pune în slujbă didahia mea. Lucrarea 
acestui război e de mai nainte pornită de Mehmet-Sultan, 
prin voinţa sa neînfrânată. Ştiind că asemenea război nu 
poate fi înlăturat, măria sa Vodă Ştefan îşi pregăteşte 
apărarea; de aceea ne şi aflăm în această tabără. Cum ar 
putea fi retezat un cap înfierbântat ca al lui Jder pentru 
jucăria lui de la apa Siretului, pe pricina că el ar fi vinovat 
de războiul Ismailiteanului? Cel ce se socoate trimes al lui 
Alah pe pământ (ascultă şi nu zâmbi), cel ce se socoate 
domn al domnilor lumii, stăpân al tidvelor omeneşti, rigă al 
rigilor, împărat de Apus şi de Răsărit, clironom al şah- 
hanilor, cel ce binevoieşte a da tihnă au război lumii. 

— Mai poate avea oare oprire a biruinţilor sale? La anul de 
la Hristos 1453 a detunat Constantinopole, cum ştii; la 1459 
a călcat în picioarele oştilor sale Grecia şi Sârbia; după doi 
ani Trapezuntul, unde m-am aflat şi eu cu kezarii Comneni; 
după un an, Lesbos; după alt an Ţara Românească şi 
Bosnia; la un an după aceea, Caramania. La 1470 a fost 
stăpân în ostrovul Negroponte; la 1472 a biruit pe Uzun, 
Şah al turcomanilor. Acum doi ani apărând scaunul lui 
Radu-Vodă, oştile lui Mehmet-Sultan au suferit de la Ştefan- 
Vodă nişte înfrângeri prea aspre; deci în ce chip ar primi 
strălucirea sa Mehmet-Sultan să amâne năvala asupra 
Moldovei? Cum se ştie, simțindu-se prea ruşinat, chiar de 
astă-vară şi-a mişcat urdiile spre miazănoapte, cătră acest 


cuib de Viespi ce se chiamă Ac-lIflac. De trei luni aşteptăm şi 
ţi-a dat şi comisul Jder înştiinţarea sa că Soliman-Beg 
hadâmbul a primit din partea lui Belzebut semnele puterii 
asupra tuturor oştilor ce s-au alcătuit pentru Moldova. Cum 
poate rămânea Jder vinovat de acest război? Te poftesc, 
sfinţite părinte Amfilohie, îngăduie-mi să râd iar, ca să mi se 
răcorească rânza. 

— 'Toate-s bune, postelnice, şi le ştim şi noi: dar cum facem 
când i-oi supune măriei sale veştile de care-ţi vorbesc? 

Postelnicul îşi potoli râsul şi privi cu pătrundere pe 
arhimandrit: 

— Mi-e şi mie drag comisul, îngână domnia sa aţintind 
gânditor fereastra paraclisului; altora însă se pare că le e şi 
mai drag. Eu zic să-l pui pe Jder chiar acuma dinaintea 
măriei sale. 

— Sfatul domniei tale mi se pare bun... încuviinţă părintele 
Amfilohie. 

Bătu de trei ori din palme şi numaidecât se înfăţişă 
cuviosul Emilian, eclesiarhul. 

— Ce face Vodă? 

— Luminăţia sa a trimes la copiii de casă poruncă să-i 
aducă straiele. 

— Atuncea e tocmai vremea potrivită. Să-mi mai spui, 
părinte Emilian, ce face comisul. 

— Comisul Jder, prea sfinţite, doarme în chilie la mine. 
Domnia sa pe laiţă; slujitorul jos. Poţi să tai pe dânşii lemne. 
Socot c-au să doarmă până la o amiază. 

— Ba să nu mai doarmă nici un pic, părinte Emilian. 
Scoală-l pe comis şi spune-i aşa că să fie aici într-un pătrar 
de ceas. Prinşii pe care i-a adus domnia sa astă-noapte i-aţi 
coborât la loc bun? 

— l-am coborât aicea dedesubt... suspină cu privirile 
plecate părintele Emilian. 

— Aşa, urmă arhimandritul; să vie comisul numaidecât; 
dobânda pe care a adus-o s-o înfăţişeze dumnealui singur 
măriei sale. 


Părintele eclesiarh, a ieşit de la chilia stareţului său şi s-a 
strecurat cu grăbire pe dinaintea paraclisului, cătră odăile 
din laturea palatului. În lumina posomorâtă de afară, vântul 
de miazănoapte purta vârtejuri de ninsoare. Vremea se 
ţinuse bună o săptămână încheiată; numai în acea noapte, 
pe la ceasul al patrulea, când sosise Jder cu bădiţa său 
Nicodim, cu slujitorii domneşti şi cu boierii prinşi, deodată 
se prefăcuse văzduhul: schimbare a vremii după lumina 
lunii. Şi-n două ceasuri, până la miezul nopţii, cât a stat 
comisul cel tânăr la ascultarea arhimandritului, ca să-i 
spuie în pripă ce era mai de folos să se ştie, iarna a fost 
iarăşi asupra taberei. Acuma viscolul îi spulbera barba 
părintelui eclesiarh şi pulpanele straiului negru. 

Când a deschis uşa chiliei şi s-a uitat înlăuntru, a văzut 
aţintite asupra sa două părechi de ochi: ai lui Jder de pe 
laiţă, de sub pocladă, şi ai tătarului de pe tarniţa de jos, 
unde-şi hodinea capul. 

Comisul Jder a mormăit: 

— Ce facem noi cu vremea asta? Măria sa nu mai iese în 
tabără calare, ca să m-aşez şi eu la loc potrivit cu robii... 

Spune-mi, părinte Eniilian, ce face fratele nostru. Vreau să 
mă sfătuiesc şi cu sfinţia sa. 

— Lasă asta, comise, l-a luat cu grăbire eclesiarhul; fii 
harnic, ca să te duci la alt sfat, unde te aşteaptă Vodă. 

— Cum ai spus? 

— Am spus bine; scoală-te degrabă, stropeşte-ţi obrazul cu 
apă şi dă fuga la sfinţitul Amfilohie. Scoatem din tainiţi pe 
boierii pe care i-ai adus şi-i înfăţişezi domnia ta singur 
măriei sale. 

Jder a sărit din locul său. 

— "Te-ai dus, Botezatule, să-l chemi şi pe bădiţa Nicoară? 
Te-ai întors? Mi-ai dat cu briciul pe obraz? 

— Nu-i vreme, nu-i vreme de asta, se tânguia eclesiarhul. 
Abia ai vreme să tragi straiul pe mânici şi să te înfăţişezi la 
Domnie. Hai mai repede, cinstite comise. Părintele 
arhimandrit era supărat. 


— Da' ce i s-a întâmplat? 

— Nu ştiu; stătea de vorbă cu dumnealui postelnicul; dar 
dumnealui postelnicul râdea. 

— Ei, atuncea numaidecât îs şi eu acolo, părinte Emilian, 
ca să-i împac. Vâr degetul în apa pe care mi-o aduce 
Botezatu, ca să-mi luminez ochii; mai stau oleacă cu fruntea 
în viscol şi-s răcorit. Coborâm douăzeci şi două de trepte 
sub paraclis ca să ne găsim marfa; ne suim iar douăzeci şi 
două de trepete şi suntem la uşa părintelui arhimandrit. 
Botezatule, să vesteşti pe bădiţa Nicodim; să se afle şi 
cuvioşia sa numaidecât acolo. 

Jder trăgea pe el repezit straiele. Şi-a aşezat l-a 
cingătoare numai stiletul italienesc. 

Părintele Amfilohie şi postelnicul Ştefan l-au văzut sosind 
c-o înfăţişare umilită şi păroasă în sala de la cămările 
Domniei, cu boierii prinşi după el. Domniile lor Mihu şi 
Agapie se aflau într-o stare de decădere a trupurilor lor şi 
de ofilire a obrajilor, totuşi aveau cuviinţă în felul cum 
umblau, fără grabă şi fără teamă; nu mai purtau chimir, nu 
mai aveau arme - nu ştiau în ce să-şi sprijine mânile. Nu 
priveau nici în dreapta, nici în stânga; n-au vrut să 
cunoască pe sfinţitul Amfilohie; se uitau numai înlăuntrul 
lor, la ceasul negru de izbăvire ce li se apropia. Buzele lor 
şopteau abia văzut şi abia auzit rugăciunea cătră Hristos 
Dumnezeu. Doi slujitori îi împingeau din când în când 
înainte, punându-le străjile săbiilor între umerii împovăraţi 
de trudă şi suferinţă. 

Paşii celor care intrau s-au auzit un timp pe pardoseala de 
lemn, apoi au contenit. Arhimandritul a făcut un semn 
aprozilor de la uşa iatacului domnesc, şi aceştia s-au grăbit 
să se întoarcă în loc, pătrunzând la măria sa. O clipă, cei 
dimprejurul robilor s-au privit în lumina zilei de iarnă. La 
cele trei ferestre nalte se zbăteau fulgii în roiuri neostenite. 
S-au mai simţit din urmă paşi furişaţi. Intră, cel din urmă şi 
părintele Nicodim. Cu toţii deci, împreună cu eclesiarhul, se 
aftau şapte împrejurul boierilor robi. 


Atuncea s-au dat în laturi canaturile uşii şi a intrat cu pas 
liniştit măria sa Vodă Ştefan. 

După trei paşi de la prag, s-a oprit ş-a îndreptat asupra 
prinşilor o privire tare, de coloarea vremii de afară, în care 
nu se putea ceti nici blândeţă, nici mânie. 

Acea privire a cercetat pe celelalte fiinţi care erau de faţă. 
Măria sa a vrut să puie o întrebare, apoi a făcut încă un pas 
spre comisul Jder, cunoscându-l însfârşit. Se aştepta să vadă 
în faţa sa un oştean falnic, şi vedea un biet schivnic. l-a 
zâmbit; a primit şi părintele Nicodim până în inima sa acel 
zâmbet. 

— Domniile voastre sunteţi? A rostit domol măria sa 
întorcându-se spre robi. Ca într-un fulger zâmbetul i se 
stinsese. 

Boierii n-au răspuns cu glas; şi-au plecat numai frunţile. 

— Dumnezeu binevoieşte să v-aducă la judeţul meu, aici pe 
pământ, în această viaţă... a urmat măria sa; apoi s-a oprit o 
clipă. Domnul Dumnezeu binevoieşte să vă aducă la judeţul 
nostru, pentru greşale ce nu putem ierta. Domnia ta, 
jupâne Agapie, te-ai arătat prietin al părintelui nostru măria 
sa Bogdan-Vodă, şi, împreună cu alţii, l-ai ademenit; între 
petrecerile şi danţurile domniilor voastre, măria sa Bogdan- 
Vodă şi-a cunoscut pieirea. Pe cel care a fost cap răutăţilor, 
unchiul nostru Petru Aron-Vodă, l-am făcut să-şi primească 
osânda. Nu cu bucurie ci cu întristare i-am dat-o, luându-ne 
şi noi canon de ispăşire. Aşijderea acuma cu mâhnire te 
cunoaştem, o, Agapie Ciornohut, în faţa noastră; şi-ţi vei lua 
osânda cuvenită, ca să ai parte de linişte pe ceea lume. lar 
pe domnia ta, Mihu logofăt, care ai uneltit vreme de 
douăzeci de ani împotriva noastră cu neprietinii noştri, 
deasemenea te va judeca divanul boierilor noştri şi-ţi va 
hotări ispăşire după faptă. Până acuma am stat cu nelinişte 
în locul unde ne-a pus împăratul nostru Hristos; de acuma, 
putem găsi fără frică pe părintele nostru Bogdan-Voievod, 
în viaţa cea fără de amurg... 


Ochii măriei sale s-au aprins de lacrimi. Cu acelaşi 
posomorât amar, în care stăteau cufundaţi fără încetare de 
când fuseseră prinşi, cei doi boieri s-au închinat spre măria 
sa, apoi s-au supus în genunchi. 

— Să se facă rânduielile cuviincioase acestor boieri, a 
hotărât după aceea măria sa; trupurile să fie îngropate cu 
cinste în bisericile unde sunt ctitori; şi neamurile domniilor 
lor să se înfăţişeze la mila noastră. 

Sala a încremenit în tăcere; numai vântul de iarnă fâlfâia 
şi zvonea afară. Măria sa a poruncit: 

— Duceţi-i. 

Cei doi slujitori cu săbii i-au răsucit pe robi cătră alţi 
slujitori care aşteptau în tindă. 

— Să rămâie comisul Jder în faţa noastră, a poruncit măria 
sa Ştefan, cu glas schimbat, ca după o trudă. 

— Aicea sunt, luminate Doamne, s-a întors Jder în loc, 
făcând faţă măriei sale. 

— Vină dinaintea noastră, comise, şi ne spune cât de lungă 
şi de grea ţi-a fost călătoria. 

Jder a răspuns cu îndrăzneală, dar cu glasul lui dulce: 

— Luminate stăpâne, mi-a fost bună călătoria. Am umblat 
şi am văzut lucruri folositoare pe care, după cât m-a 
poruncit sfinţitul Amfilohie, am să le arăt măriei, tale. Am 
umblat printre noroade şi am fost şi în pustie. Numai în 
pustie am suferit de foame, măria ta, de-a trebuit să-mi 
mănânc ceasornicul. 

— Ce spui domnia ta, comise? 

S-a amestecat numaidecât părintele Amfilohie, care stătea 
la pândă lângă măria sa: 

— Luminate Doamne, comisul vorbeşte de un cucoş, pe 
care îl purta pe cale, ca să-l deştepte în toate dimineţile, 
când se îngână ziua cu noaptea. Toate le-a făcut, bune acest 
comis tânăr, măria ta; l-am mustrat numai pentru prinderea 
acestor boieri în hotarul Ţării Româneşti, stârnind războiul 
cu ismailitenii. 


— Crezi, părinte Amfilohie, că acest credincios al meu s-a 
făcut vinovat de asta? 

— Nu cred, slăvite stăpâne, dar mustrare i-am făcut. 

— Atuncea se cuvine, părinte Amfilohie, să facem noi bună 
cumpănă acelei mustrări. Să dea cuvioşia ta înştiinţare 
marelui nostru logofăt Toma să poruncească unui diac al 
său să scrie hrisov, danie de la Domnia noastră lui Onu Păr- 
Negru, comis, un pământ al nostru Bolboceni, ce se află în 
ţinutul Neamţu între lezerul lui Modrea şi Braniştea Popii 
Nandu; să-i fie ocină lui şi urmaşilor săi în veci, cu tot cu 
casa noastră de vânătoare ce se află pe acea moşie. 

La vorbele: „urmaşii săi în veci”, Jder a văzut dinaintea 
ochilor săi pe comisoaia Ilisafta încuviinţând. Stătea aşa de 
uimit la aceste porunci, încât nici nu băga de samă semnele 
ce-i făcea părintele arhimandrit, ca să îngenuncheze şi să 
mulţămească măriei sale. I-au dat numai lacrimile ş-a 
sărutat dreapta pe care Voievodul i-o întindea cu 
bunăvoință. Aceeaşi mână l-a bătut pe umăr. 

Tot în clipa aceea, măria sa a întrebat pe postelnic, care se 
apropiase cu doi paşi. 

— Postelnice Ştefane, văd scrisă pe obrazul domniei tale 
veste... 

— Veste bună, luminate stăpâne, s-a închinat boierul 
muntean. Doamnele mele sunt sănătoase. 

Obrazul lui Vodă s-a luminat deplin şi s-a întors iar spre 
Jder şi spre sfinţitul Amfilohie. 

— Părinte arhimandrit, să mi-l aduci pe acest comis la 
sfatul nostru... 

— Voi fi următor poruncii măriei tale, s-a închinat 
arhimandritul. 

Când Voievodul a făcut faţă şi ieromonahului Nicodim, 
mezinul s-a bucurat pentru bădiţa său. 

— Cuvioase părinte, ce fac pârcălabii noştri de la 
Crăciuna? 

— Fac bine, luminate stăpâne; îşi ţin ascuţite săbiile. 


— Da, da... a îngânat măria sa; căci s-apropie fiara care s-a 
arătat şi în vedenia sfântului evanghelist. Stihurile acelea 
mi le-ai spus odată cuvioşia ta la mănăstire la Neamţu. 

A stat un timp cugetând, cu bărbia rezemată în piept şi cu 
sprâncenele aplecate. Îşi bătea domol cu palma stângă 
paftalele de aur ale cingătorii. 

— Părinte Amfilohie, a întrebat măria sa ridicând fruntea, 
care-i cea din urmă veste despre solii venețieni? 

— Luminate Doamne, solii au trecut vama Oituzului, 
precum luminăţia ta cunoşti, şi se află găzduiţi la stărostia 
Târgului Ocnei. Aşteaptă să-i ajungă din urmă şi solul 
sfinţiei sale papa. Fiind acuma în munte vreme tare, solul 
sfinţiei sale papa are să mai întârzie la Gheorgheni, unde 
stă acuma. După aceea, trece la Târgul Ocnei. De-acolo 
tustrei dau la Bacău şi-i primeşte Alexandru-Vodă. Mai fac o 
zi până la Roman şi acolo i-or aştepta boierii pe care-i 
porunceşti luminăţia ta, ca să-i aducă aici la tabără. 

— Atuncea, într-o săptămână, să-i aştepte oamenii mei la 
Roman. 

S-a uitat în juru-i; şi-a oprit privirea asupra postelnicului, 
însă postelnicul şi arhimandritul ştiau că porunca ce avea să 
urmeze, şi care privea pe postelnicul Ştefan, era de mai 
nainte cugetată. Totuşi Vodă părea să mai caute un adaos 
poruncii sale. 

— Rog pe domnia sa postelnicul Ştefan să binevoiască a fi 
la Roman într-o săptămână, împreună cu postelnicul nostru 
Iuga. Postelnicul Ştefan are a fi limba noastră în faţa acelor 
soli, căci italienii nu ştiu moldovenegşte. 

— Ştiu, însă nu bine, a zâmbit postelnicul. 

Asta era o glumă veche a lui cu măria sa; şi măria sa a 
răspuns cu-n surâs. Vodă a urmat: 

— Pe cine mai trimet cu cele două steaguri de răzăşi? Cu 
cele două steaguri de răzăşi poruncim să se ducă boierul 
nostru Onu Păr-Negru. 

A privit ţintă la comis. Jder de data asta şi-a pus 
genunchiul drept în pământ - căci şi aceasta el n-o făcea ca 


alţi oameni, fiind stângaci. 

— Luminate Doamne, a cutezat el să se alinte, cum ies de 
sub porunca măriei tale, mă şi duc la Botezatu, slujitorul 
meu, să-mi deie jos sălbătăcia asta de barbă. Şi dacă 
îngădui măria ta... 

Comisul Jder s-a oprit, căci îi făcea semn părintele 
Amfilohie să contenească asemenea îndrăzneală - încă 
nepomenită în faţa măritului stăpân. 

— Ce este? Ce să îngădui, comise Onu? 

Jder nu mai cuteza. 

— Dacă ai o dorinţă, mărturiseşte-o, căci astăzi e ziua ta, 
comise Onu. 

Cu aşa glas a rostit Vodă aceste cuvinte, încât toţi au 
înţeles că asupra acestui mezin al lui Manole Păr-Negru stă 
mai mult decât mila măriei sale. Se aflau împrejurul 
Domnului numai puţini credincioşi ai săi: arhimandritul, 
postelnicul şi monahul de la Neamţ. Avea drept şi măria sa, 
între puţini, să coboare o clipă din nourul în care îl vedeau 
curtenii şi noroadele. 

— Mărite stăpâne, şi-a încâlcit Jder vorbirea, acuma nu 
mai am glas, căci se uită supărat la mine părintele 
arhimandrit. Socoteam că să-mi dai măria ta acuma 
steagurile acelea de călărime pe mână, ca să le iau din 
vreme la purtat şi la învăţat. Să umble numai după semnele 
mele; să suie în clipă un pripor, să pogoare în clipă o râpă; 
să descalice cu uşurinţă ca să lupte pe jos, să se încălăreze 
tot aşa de uşor. Eu am învăţat toate de la părintele meu 
comisul cel mare şi de la bădiţa Simion, şi de la bădiţa 
Nicoară care-i acuma părintele Nicodim. Mai cu samă 
domniile lor ar putea, împreună cu un alt frate al nostru 
Cristea, să deie învăţătură tare de călărie răzăşimilor 
măriei tale. Căci oamenii de rând au învăţat numai a sta pe 
cal; dar meşteşugul adevărat nu-l cunosc. Să le arătăm noi, 
măria ta, asemenea meşteşug; de asemenea meşteşug s-au 
mirat şi ismailitenii... 

— Ei, de ce te-ai oprit, comise Onu? Vorbeşte... 


— Asta-i altă poveste, măria ta. Când vei pofti măria ta, am 
s-o spun şi pe asta. 

— Bine. Îţi poruncesc, comise Onu, să iei în mână cele 
două steaguri de răzăşi care se duc la Roman. 

Glasul lui Vodă se schimbase iar. Când s-a ridicat Jder din 
genunchi, măria sa nu mai era de faţă. 

Comisul Onu Păr-Negru - cum îi spusese măria sa şi cum 
fusese scris în porunca ce ieşise de la logofeţie - a luat într- 
adevăr, chiar de a doua zi, în stăpânire două steaguri de 
răzăşi, de la Neamţu şi Suceava. A dat deoparte caii slabi şi 
oamenii ce i s-au părut becisnici. Pe cei rămaşi i-a rânduit în 
stoluri de câte douăzeci şi i-a luat cu sine la purtat în nişte 
locuri potrivite, dincolo de Rediurile lui Vodă. 

Noi răzăşii, mai ales noi răzăşii din '[ara-de-Sus, suntem 
bărbaţi care nu ne spăriem cu uşurinţă de unii şi de alţii. 
Nouă ne-au dat Domniile ocini şi ne-au aşezat spre golişti, 
ca să facem ţară şi să ţinem rânduială, aşa că noi de lungă 
vreme, din strămoşi, cunoaştem ce-i aceea slujba Domniei; 
şi noi cu cloncanii cei mari boiereşti n-avem nimica; 
dumnealor or fi având slujbe, dar şi noi suntem neamuri, 
adică tot boieri; şi afară de Dumnezeu şi de Vodă, noi nu 
cunoaştem pe cineva mai mare. 

Ei, iaca, acuma am cunoscut. Nu pentru că ni l-a trimes 
luminăţia sa; dacă ni-l trimete luminăţia sa noi n-avem ce 
face şi-l ascultăm; nu pentru, că ni l-a trimes luminăţia sa, 
dar pentru că acest comis Jder e vrednic bărbat Domnia sa 
singur zice: „eu sunt un răzăş şi jumătate”. Despre domnia 
sa, umblă faimă în ţară de câte-a săvârşit. S-a dus numai cu 
puţin sprijin în raiaua Brăilei ş-a luat de-acolo, de sub mâna 
turcilor, doi boieri neprietini ai măriei sale, şi i-a adus de 
grumaz în tabără şi i-a lepădat la picioarele măriei sale. A 
mai făcut şi altele. A fost şi la Sfântu Munte. 

Pe acei doi boieri i-a tăiat gâdea alaltăieri. După aceea au 
venit neamurile şi au ridicat trupurile, spălându-le şi 
aşezându-le cuviincios în racle. Le-au pus în biserică la 
Sfântu-lon şi preoţii le-au cetit molitvele. Li s-a rânduit 


pomenire şi praznice. Neamurile s-au dus să îngenuncheze 
la măria sa; şi măria sa le-a vorbit cu blândeţă şi cu părere 
de rău de păcatele acelor boieri. lar de tăiat, nu se putea să 
nu-i taie. 

Aşa că noi stăm sub mâna acestui comis Jder şi domnia sa 
ne învaţă lucruri de-a mirare, care nouă ne plac. Ştiţi s- 
apucaţi tarniţa şi să vă faceţi vânt de-a dreptul în tarniţă 
fără a mai pune piciorul în scară? Asta o ştiţi cu toţii. Dar să 
săriţi de ceea parte de tarniţă nu ştiţi. Dar să culegi de la 
pământ sulița în goana cea mare? Dar să te culci în lungul 
spinării calului, de la coamă la coadă? Dar să te dai după 
tarniţă şi să luneci sub pântecele calului şi pe urmă iar să te 
nalţi la loc? Dar să sai pe cal din goana lui? Dar să te cobori 
din goană? Ioate acestea-s nişte jucării de oameni 
sprinteni, zice comisul; are să ne înveţe domnia sa şi altele, 
ca să nu se mai afle pe lume călăreţi care să ne steie 
împotrivă. Un călăreț n-are numai calul; are şi suliță şi arc, 
şi sabie. Apoi trebuie să cunoască când şi cum să lucreze cu 
toate acestea. Astfel îl cunoaştem noi pe comisul Onu mai 
mare şi ne fudulim cu dânsul. Altora nu le-ajungi cu prăjina 
la nas; domnia sa stă între noi ca frate, şi, când ne 
întoarcem sara la gazde, găsim un polobocel de vin ca să ne 
răcorim. Zice domnia sa Onu: dacă n-or bea răzăşii mei 
vinul, atuncea cine să-l beie? 

Să ştiţi, zice comisul, că ce s-aude cu turcii şi cu Sultan 
Mehmet e adevărat. Cu ochii mei am văzut urdiile viind într- 
acoace. Şi Sultan Mehmet a dat poruncă lui Soliman-Beg 
hadâmbul. Şi i-a spus aşa: Bre Soliman-Beg, să te duci să 
baţi şi să cuprinzi Ţara Moldovei. lar Soliman-Beg s-a 
aşezat pe covor cu picioarele sub dânsul; i-au înşirat 
slujitorii săi, la dreapta, iatagan şi buzdugan; iar la stânga 
scut, arc şi cucură. A poruncit şi el: Să vie ciorbagiii şi 
sacagiii ienicerilor! Au venit mai-marii ienicerilor. Zice 
Soliman-Beg: Să mergem să batem Moldova! Ciorbagiii şi 
sacagiii s-au închinat şi s-au dus la ieniceri: Voi ienicerilor, 
zic ei, să mergem să batem Moldova! 


Pe când se pregăteau ei să meargă înainte spre Ţara 
Moldovei, iaca se scoală un popă de-al lor care se chiamă 
imam şi spune: 

— Dar voi, bre, aţi auzit de unul Ştefan-Vodă? 

— N-am auzit. 

— Dar de slujitorii în leafă ai lui Ştefan-Vodă auzit-aţi? 

— N-am auzit. 

— Dar mai cu samă de răzăşii lui Stefan-Vodă aţi auzit? 

— loc, bre imam, n-am auzit nici de aceia... 

— Ei, apoi întâi să vă duceţi şi să-i cunoaşteţi pe aceia; şi 
să veniţi pe urmă la mine să-mi spuneţi dacă mai puteţi bate 
şi cuprinde Ţara Moldovei. 

Vorbele acestea ale comisului nostru Onu sunt mai mult 
decât un pahar de vin bun. 

Într-acele zile de început de noemvrie, vremea a fost 
schimbătoare o săptămână. Pe urmă iar s-a limpezit cerul şi 
stătea soarele în senin ziua întreagă. Vreme răcoroasă, cu 
îngheţ uşor, cum e mai bună pentru călători. 

Postelnicul Ştefan şi comisul Onu Păr-Negru s-au dus la 
Roman cu cele două steaguri de răzăşi, ca să primească pe 
solii papii şi venețienilor. I-au primit la sfânta episcopie; şi a 
stat înaintea domniilor lor, în odăjdii, prea sfinţitul vlădică 
Tarasie. După prea sfinţitul Tarasie, au stat înaintea solilor 
dumnealor postelnicii Iuga şi Ştefan. Şi postelnicul Ştefan a 
rostit cuvânt de bun-sosit din partea Domniei. Când l-au 
auzit solii grăind în limba lor, foarte s-au bucurat; ş-au prins 
a sfătui cu domnia sa, aflându-l din ce neam este şi unde a 
stat la învăţătură. Cunoscând toate, i s-au arătat îndată 
prietini şi le erau luminate feţele de bucurie. 

Solii venețieni erau doi seniori mari, unul mai în vârstă şi 
unul mai tânăr; când îşi dădeau la o parte mantiile, le 
străluceau straiele cu podoabe. Solul papii era un cleric cu 
barbă căruntă şi strai cernit, călugăr după rânduiala 
sfântului Dominic. 

Dumnealui postelnicul Ştefan Meşter, cunoscător al 
italienilor, ştia că, dintre soli, cel cu înfăţişare mai umilită, 


adică părintele Geronimo dominicanul, are mai multă 
înţelepciune şi putere. 

Ceilalţi doi, patricieni ai Republicii. 

— Îi lămurea domnia sa lui Jder - sunt numai bărbaţi cu 
înfăţişare falnică, cărora sfatul cel tainic de zece al Veneţiei 
nu le-a putut încredința decât îndatorirea de a duce o carte 
şi câteva cuvinte alese, de îndemn, lui Ştefan-Voievod. 

— Venețienii lucrează prea ascuns în treburile lor 
politiceşti. Îndeamnă pe alţii la război şi ei nu prea trag 
sabia. Căci rigii şi împărații au oşti, iar venețienii au corăbii 
de negoţ. Cu toate acestea mie îmi plac aceşti doi seniori; 
îmi place cum se poartă, şi ei vin cu dragoste cătră Domnul 
nostru Ştefan-Vodă, despre care se vorbeşte cu mare laudă 
în ţara lor. Iar părintele Geronimo aduce cu sine mai mult 
folos, căci Sixt papa, luptător aprig împotriva lui Mehmet, îi 
dă scrisoare de bani cătră orice neguţător mare papistaş 
din lume, şi împuternicire la crai şi împărați pentru ajutor 
de oşti. De aceea a venit mai târziu, căci s-a oprit la Buda. 
Şi înainte de a se duce la Matiaş-Crai, a fost şi la Craiul 
Lehiei Cazimir. Bucuros sunt că măriei sale îi mai vine un 
rând de soli. Mai bucuros aş fi să ştiu că ies oşti împotriva 
turcilor. 

Când domnii soli au ieşit de la episcopie şi s-au pregătit, cu 
slujitorii lor, să încalece, au văzut stând ca un zid călărimea 
de răzăşi. Fără ca să fi băgat cineva de samă semnul lui 
Jder, pe care numai răzăşii săi îl ştiau, acel zid s-a mişcat şi, 
dintr-un salt, călăreţii au fost în tarniţi. Praporele s-au 
înălţat şi s-au închinat lin spre soli, pe când stolurile stăteau 
iarăşi ca de piatră. 

Au întrebat venețienii cu mirare: 

— Ce oşteni sunt aceştia? 

— Sono gli uomini di Suo Onore... a răspuns postelnicul 
Ştefan. 

— Oamenii măriei sale? S-au mirat iar venețienii. Aş dori 
să cunosc, a adaos unul, din ce ţară i-a ales şi i-a năimit 
măria sa. 


— Sunt oameni ai pământului, a lămurit postelnicul. Pe 
lângă curtea măriei sale, pe care aveţi s-o vedeţi, cu multe 
mii de slujitori în leafă, se adaogă de bună-voie şi aceşti 
oameni de ţară. 

Italienii ascultau cu luare-aminte - căci aceasta era treaba 
lor - observând mişcarea şi rânduiala fără cusur a 
călăreţilor. Erau oameni îmbrăcaţi cu şiac sur, în cap cu 
cuşme brumării de oaie. Purtau sabie şi suliță. N-aveau za 
de sârmă, ci numai găitane de păr la coapse, la piept şi 
umeri. 

— E călărime uşoară, după rânduiala veche a schiţilor, 
despre care vorbeşte şi Herodot... îşi făcea socoteală 
părintele dominican Geronimo della Rovere, nepotul papii 
Sixt. Aceştia au biruit pe Darie, Riga persienilor. 

— Cine-i călăuzeşte? Întrebă cuvioşia sa pe postelnicul 
Ştefan. 

— E un senior tânăr, cu numele Jder, cuvioase părinte 
Geronimo. 

— A, mi se pare că am auzit ceva în legătură cu numele ce 
rosteşti domnia ta. 

— Se poate. 

— Dacă nu mă înşel, la masa înălţimii sale Voievodului 
Alexandru, la Bacău, s-au aflat boieri care au vorbit cu 
căldură înălţimii sale despre felul cum s-a început războiul 
cu necredincioşii, la sfârşitul lunii octomvrie, acum trei 
săptămâni. Acest Jder ar fi călcat hotarul şi a atacat pe 
necredincioşi, prinzând doi nobili, inamici vechi ai măriei 
sale. 

— Aşa doresc să fie soarta tuturor duşmanilor lui Vodă, a 
suspinat postelnicul; căci măria sa nu luptă pentru 
dobândă, ci pentru credinţă. 

— Deci acesta este? Şi a făcut el singur asemenea ispravă? 

— Mai mult sau mai puţin singur. Te încredinţez, cuvioase 
părinte, că acest tânăr are minte cât şi vitejie. 

— Oricum, am înţeles că trupa ce avea era mică faţă de 
duşmanii pe care i-a înfruntat. 


— Poate să fi fost aşa. Spunea ceva, cumva, despre asta, 
înălţimea sa Voievodul Alexandru? 

— Nu spunea; am văzut pe faţa sa puţină ceaţă - ţi-o spun 
numai domniei tale - deci fapta m-a interesat tocmai prin 
asta şi am păstrat-o în amintire. Am înţeles că Voievodul 
Alexandru ar fi fiind un tânăr prinţ doritor să iasă la isprăvi 
şi izbânzi, aşa ca să se povestească despre înălţimea sa 
ceea ce auzea povestindu-se despre altul. Mi-a plăcut 
însufleţirea aceasta şi am lăudat-o cătră seniorii venețieni. 

Postelnicul a încuviinţat: 

— E adevărat că se găseşte la Voievodul Alexandru dorinţa 
aceasta. 

— Numai dorinţa? 

— Deocamdată atât, părinte Geronimo; când va fi în vârsta 
părintelui său va săvârşi poate şi Voievodul cel tânăr măcar 
unele din cele pe care stăpânul nostru le săvârşeşte aşa 
cum se vede. 

— Am auzit şi despre alte lucruri ciudate... ispiti cu voce 
blândă părintele Geronimo pe postelnic. 

— Cuvioase părinte, răspunse grăbit boierul muntean; 
nobilii din ţara asta nu-şi prea stăpânesc limbile. E bine să 
nu crezi nimic din ce-ai auzit. 

— Aşa am să fac, postelnice. Observ că nu ţi-s prea dragi 
boierii moldoveni. 

— Unii îmi sunt dragi; alţii nu. Dacă i-aş judeca după felul 
cum poartă şi mânuiesc sabia, s-ar cuveni să-mi placă toţi; 
dar eu îi judec după lipsa de statornicie, după duşmănia cu 
care privesc pe străini, după trufia lor; după dorinţa 
necurmată de a trage de limbă pe oaspeţi, ca să afle toate 
câte sunt pe pământ. 

Dominicanul zâmbi, privind ţintă pe postelnic. 

— Deci nu-ţi place, postelnice, dorinţa asta a unora de a 
afla? 

— Nu-mi place la semenii mei; o găsesc firească la 
părintele Geronimo della Rovere. 


Călugărul se veseli o clipă; îşi conteni întrebările şi începu 
a fi cu luare-aminte la priveliştile ce se desfăşurau în juru-i, 
în soarele luminos al amiezii. De la plecarea din Roman nu 
întâlniseră pe cale nici o fiinţă omenească. Tropotul 
monoton al escortei şi întinderile goale se prelungiră 
îndelungă vreme. 

Într-un târziu iar se întoarse, c-o înfăţişare de prietinie, 
cătră postelnic. 

— E frumoasă ţara asta, grăi el; nu înţeleg de ce-mi apare 
aşa de tristă. 

— E frumoasă, căci e lucrarea mânilor lui Dumnezeu, 
răspunse postelnicul Ştefan; însă oamenii care o locuiesc n- 
au avut când aşeza pe ea semnele bucuriei. I-au înecat 
necontenite valuri în veac. I-au lovit şi i-au stropşit hoardele 
mongolilor. N-au putut agonisi nimic statornic. Locuinţile nu 
şi le-au putut dura decât din lemn şi glod; mulţi au urmat 
pilda fiarelor, care se ascund în pământ. În fiecare 
dimineaţă acest popor a mulţămit Domnului Dumnezeu nu 
atât pentru pâne, căci asta are cu îmbielşugare, cât pentru 
viaţă, care-i ca floarea din râpa Nistrului: o arde vântul 
stepei. Pe când ei mulţămeau, dimineaţa, pentru lumina ce 
le-o îngăduie Dumnezeu, adesea hoardele se şi învârtejeau 
cătră hotarul lor. Se învâlvorau zările de pârjol şi aceşti 
pământeni nu puteau hălădui decât în codru şi în munte. 
Numai în partea asta de lume meşterii lemnari s-au 
îndemnat a pune două proţapuri la car, unul în faţă, altul 
îndărăt: ca să-şi poată oamenii schimba calea cu uşurinţă în 
strâmtori, aducând numai boii din partea cealaltă în partea 
de dincoace. Meşteşug de război n-au avut, căci n-au râvnit 
la bunurile altora; au deprins numai să se apere ca de 
furtuni, pojar şi înecuri. De la aceste stihii au învăţat să se 
mişte: repede lovesc, cu repejune se retrag. După harţuri 
se întorc să-şi caute morţii, ca să le dea, în pământ, hodina 
poruncită de datină. Pe urmă nu uită pomenirile, săpând 
fântâni pentru drumeţii însetaţi şi făcând praznic din holda 
fiecărui an; astfel un rând de oameni se leagă de alt rând de 


oameni, aşteptând în viitorime un veac de pace pentru 
copiii strănepoţilor lor. Această lume neliniştită încearcă 
Voievodul s-o aşeze în hotarele ei; unui asemenea loc al 
negurii vrea să-i dea măria sa lumină. Cea dintâi putere ce 
aşează din stâncă sunt sfintele lăcaşuri închinate lui 
Dumnezeu Hristos. A doua putere ce vrea să aşeze măria sa 
e dintr-un material mai tare decât piatra: e rânduiala 
sufletească sub lumina credinţii. De aceea acuma ţara se 
ridică împotriva valului ismailitenilor. 

Călugărul dominican asculta, privind gânditor zarea 
satelor şi cumpenele fântânilor ici-colo, în şesuri. Departe 
umbla o turmă de oi pe malul unei ape, printre dumbrăvi 
pustii şi ogoare acoperite de zăpezi nouă. 

— Sfântul nostru părinte papa, vorbi dominicanul, a mai 
avut soli care au ajuns în aceste părţi de lume. Nu ştiu dacă 
au cunoscut pe Voievodul Ştefan. Unii poate l-au cunoscut, 
alţii au adus ştiri despre măria sa de la curţile regilor noştri 
binecredincioşi care sunt vecini Moldovei. M-am învrednicit 
şi eu a cunoaşte aceste feţe auguste. De la nobilii maghiari 
şi leşi am ascultat cele mai frumoase vorbe cu putinţă 
despre Riga Matiaş şi Cazimir-Crai. Aşteptam şi de la 
domnia ta o apologie într-aceeaşi măsură a acestui Voievod; 
iar domnia ta nu-mi dai decât lămuriri istorice. E un om 
simplu? E un bărbat cultivat? E un aventurier inspirat? Ce 
este? 

— E un prinţ adevărat, cuvioase părinte, ieşit din suferinţa 
lumii de aici. 

Dominicanul întoarse o privire cercetătoare, aşteptând. 
Postelnicul muntean avu un surâs răutăcios. 

— Statele din Apus, zise el, se bucură de huzur, au 
moştenit cetăţi şi bunuri şi până la ele n-ajung loviturile 
hoardelor - pentru că stau aicea asemenea voievozi puţin 
cunoscuţi, cum este Domnul meu. Au mai fost şi alţii: 
Castriotul şi Iancu de la Hunedoara, cărora le-au venit în 
ajutor vorbele diplomaților sfântului scaun ori ai măritei 
Republici venețiene. Să nu vă supăraţi dacă socot că soliile 


de astăzi au acelaşi scop. Totuşi Domnul meu are nevoie nu 
de vorbe şi epistole. 

— Iubite domnule postelnic, se amestecă în vorbire unul 
dintre venețieni, care ascultase cu luare-aminte până 
atunci; te rog stăruitor să binevoieşti a-ţi schimba părerea 
în privinţa noastră. 

— Mi-o schimb cu plăcere, domnilor mei, dacă 
împrejurările şi faptele îmi îngăduie. 

— Te încredinţez că suntem gata să tragem şi noi spada 
pentru Hristos. 

Postelnicul avu iar zâmbetul lui strâmb. 

— Strălucite seniore, se înclină el cătră venețian, îmi 
îngădui să atrag luarea-aminte a domniei tale asupra 
oştenilor liberi care ne întovărăşesc şi asupra comisului 
Onu Păr Negru care-i călăuzeşte. Vă poftesc să credeţi că 
săbiile lor sunt bune şi ascuţite. Voievodul nostru are şi 
castele, după putinţa vistieriei sale. Dar n-aş cuteza să spun 
că toate aceste săbii, adăugind şi pe ale domniilor voastre, 
fac un sfert din numărul oştenilor lui Antihrist. Vine asupra 
Moldovei o oştire pe care Ismailiteanul o socoteşte 
nebiruită. 

Călugărul dominican suspină: 

— Cele trei sferturi care lipsesc vor fi împlinite de 
ocrotirea lui Dumnezeu. 

— Amin, se închinară seniorii venețieni. 

Postelnicul îi privi pe rând în tăcere şi nu rosti nici un 
cuvânt de răspuns. 

Solul de la Râm păru a-şi scutura fruntea ca de o umbră şi 
se întoarse iar cătră postelnic, cerându-i cu ochii îngăduinţă 
să-şi urmeze amândoi sfatul început. 

— Sunt doritor, începu iar el cu voie-bună, să ascult toate 
laudele ce se pot aduce prinţului domniei tale. 

— Unii prinți şi regi au nevoie de laude, zâmbi postelnicul 
Ştefan, după cum are nevoie de laude un vin îndoielnic. 
Vinul de preţ mare m-am obişnuit a-l bea în tăcere. Îl veţi 
cunoaşte şi domniile voastre în acelaşi chip. 


— Vorba asta îmi place, încuviinţă dominicanul. Sunt de 
părerea domniei tale în ce priveşte vinul. Mă îndoiesc că 
oamenii pot ajunge la asemenea desăvârşire. Aş dori să aflu 
unde şi-a deprins ştiinţa diplomatică şi meşteşugul armelor 
Voievodul domniei tale. 

— Pe cât înţeleg, cuvioase părinte, se ascuţi iar postelnicul 
Ştefan, ştirile ce aveţi de la curţile crailor despre Ştefan- 
Vodă îl socotesc înrudit pe măria sa cu urşii şi cu bourii mai 
mult decât cu doctorii filosofiei. Vei avea plăcerea, părinte, 
să cunoşti că măria sa a băut apa înţelepciunii din aceeaşi 
fântână răsăriteană din care s-a adăpat Apusul. În tinereţa 
sa, Ştefan-Vodă, a stat la învăţătură între monahi şi dascăli 
ai Bizanțului. 

— Voi avea deci plăcerea să mă înţeleg cu măria sa în 
limba elină? 

— Vei avea plăcerea asta, cuvioase părinte, şi plăcerea va 
fi şi de partea Domnului meu. Socot că te vei îndemna 
deasemenea, cuvioase părinte, să cunoşti şi bisericile pe 
care le-a înălţat, măria sa lui Hristos. Ca să le ridice măria 
sa, a adus meşteri din ţara Italiei. Zugravii i-a chemat din 
Răsărit. Însă şi unora şi altora măria sa le este călăuz, 
cerându-le să-şi supuie meşteşugul lor gusturilor şi 
gândurilor măriei sale. 

— Atunci cheia sufletului său e cu totul alta decât ne-am 
putut-o închipui. 

— Dacă nu e supărare, e cu totul alta. 

— Mă bucur nespus, aflând asta. 

— Bucură-te, părinte, şi-ţi spune bucuria şi-n limba latină; 
măria sa te va înţelege deasemeni. 

— Mă aflu plin de uimire, mărturisi, mişcat, părintele 
dominican. După ce m-am mirat de asta, îmi dai voie, 
cinstite postelnice, ca să mă mai mir de alta şi să mă întreb: 
Cum poate şi cu ce poate sta asemenea Domn într-un război 
ca cel ce se pregăteşte şi-n războaie ca cele pe care le-a 
avut? 


— În ce priveşte oamenii, cuvioase părinte Geronimo, 
Domnul s-a îngrijit ca să aibă pe unii ca cei pe care i-ai 
văzut. 

— Am văzut pe aceşti călăreţi din cartea lui Herodot. 

— Mai vechi, cuvioase părinte Geronimo. Şi legaţi de acest 
pământ în care dorm părinţii lor din milenii. Veniturile 
trebuitoare oştilor curg în vistieria măriei sale de la vămile 
drumurilor de negoţ. De când Ismailiteanul a tăiat calea 
mării din mijloc prietinilor noştri venețieni, s-au întocmit căi 
de negoţ continentale. lar drumul cătră Cafa şi cătră 
aromatele răsăritene trece prin Moldova. Este o vorbă în 
ţara asta: 

Decât domniile, Mai grase-s neguţătoriile... 

Venitul acestor vămi măria sa Ştefan îl jertfeşte lui Hristos. 
După ce a apucat domnia, ani şi ani s-a pregătit pentru 
acest sfârşit. 

— După cât am aflat, postelnice, şi domnia ta ai avut a 
suferi de ieşirea acestui prinţ în arenă. Căci domnia ta ai 
fost nobil al lui Basarab. 

— Am fost boier al lui Radu-Vodă Basarab; dar inima mea 
era alături cu luptătorul pentru credinţă. Am sfătuit pe 
Basarab-Vodă să se întoarcă de cătră ismailiteni; măria sa 
nu m-a înţeles şi a căzut între necredincioşi. Destinul meu 
este să cad între ostaşii creştini. 

— Deci te îndoieşti de biruinţa prinţului Moldovei? 

— Poate se îndoieşte şi măria sa, dar nu pregetă nici o 
clipă. Să nu zâmbeşti, părinte Geronimo, când îţi voi spune 
că suntem aici în slujbă sfântă. 

Dominicanul a întors spre boierul muntean ochi care 
străluceau de lacrimi. 

Urcau în acel ceas al sfatului lor o colină deasupra văii 
Siretului. Depărtate întinderi se vedeau în soarele amiezii 
cătră sate, care nu se deosebeau decât prin stâlpi luminoşi 
de fum de priveliştile înconjurătoare. În fund erau păduri; 
în alt fund, codri; mai în fund, un munte mare, cu pisc de 
omăt trandafiriu. 


Cât au stat în popas, au avut această privelişte măreaţă a 
Ceahlăului în urma lor. După aceea au coborât pe o colină 
domoală într-o vale ascunsă. La un corn de dumbravă au 
ieşit de pe o potecă nevăzută doi călăreţi, cu dulame şi 
cuşme la fel ca ale răzăşilor lui Jder. Şi-au împins caii cătră 
comis, i s-au închinat şi i-au spus câteva cuvinte, apoi s-au 
desfăcut de pâlc şi s-au dus înainte cătră alte dumbrăvi, pe 
alte poteci tăinuite. Comisul Onu a venit spre postelnic. 

— Cinstite postelnice, a zis el, trebuie să grăbim; măria sa 
ne aşteaptă înainte de asfinţitul soarelui. 

— Bine, să silim caii, s-a învoit postelnicul Ştefan. Să ştii, 
comise Onu, că aceşti boieri venetici şi acest popă râmlean 
se ţin pe cai tot aşa de bine ca şi răzăşii domniei tale. 

— Asta n-oi crede-o, cinstite postelnice, se fuduli Jder. 

— Ba s-o crezi, comise Onu. Şi ce alta ţi-au mai spus acei 
doi călăreţi? 

— Mi-au mai spus că unii brăileni s-au arătat în preajma 
Cetăţii Crăciuna. Mă gândesc că mai degrabă m-aş afla 
acolo decât cu aceşti papistaşi. 

— Totuşi, dacă măria sa ne-a trimes să-i aducem, să ştii că 
măria sa îşi are ale sale socoteli. Nici noi, nici aceşti străini 
nu le cunoaştem; dar voia măriei sale trebuie s-o împlinim. 
Să ştii, comise Onu, că veacul său nu-l preţuieşte îndeajuns 
pe măria sa. Şi mai află că mi s-a arătat vedenie de izbândă 
la asfinţit, când s-au dat la o parte pâclele Ceahlăului. Toată 
partea asta de ţară a văzut minunea; unii vor fi înţeles şi s- 
au veselit. 

Jder a părut că se înfricoşează la început de aceste vorbe. 
După asta i s-au luminat privirile, şi îndată bună-vestirea 
postelnicului Ştefan a trecut între răzăşi. Când şi-au pus 
caii la umblet, grăbind mersul solilor la Domnie, ceva din 
bucuria feţelor lor a părut a se răsfrânge şi asupra 
priveliştii. Cuviosul părinte Geronimo della Rovere a văzut 
deodată o turmă mare de oi poposită în vale, cu tot tarhatul 
coborât de pe asini. leşise hora în marginea satului, ca să 
fie păstorilor petrecere. Bacii cei bătrâni cu saricile miţoase 


până la pământ stăteau rezemaţi în bâte privind tineretul. 
Doi dintre ciobanii tineri îşi lepădaseră miţele grele la 
pământ şi păşiseră cătră feciorii din partea locului. Erau doi 
juni înalţi şi mlădioşi. Dăduseră drumul de sub căciuli 
pletelor. Cât sunt în slujba oilor. 

— Dădea lămurire italienilor postelnicul Ştefan - aceşti 
păcurari îşi ţin părul sub cuşmă. La sărbători ale tinereţii, 
cum e hora de azi, îşi lasă valurile de păr să le bată şalele, 
până la chimir. Unul avea plete bălai, altul negre-corb. 
Avântul cu care jucau împreună cu feciorii satului danţul 
voinicesc, la sunetul cimpoaielor, avea ceva înaripat şi 
sălbatic în acelaşi timp. Ţara părea dintrodată veselă şi 
fericită părintelui Geronimo. 

— Însă asta nu-i decât o înşelare, îşi tălmăci postelnicul 
gândul său. Adevărat este că hora nu îmbătrâneşte şi nu se 
întristează niciodată; dar în dosul bucuriilor celor mai 
aprige stă la pândă aceeaşi grijă crâncenă de care vorbeşte 
un poet vechi. 

— Într-adevăr, priveliştea nu mi se mai pare veselă, 
mărturisi, cu ochii umbriţi, părintele dominican. 

Când au trecut în cealaltă parte a satului, printre căsuțe 
albe şi uiliţi înguste, au văzut alt popor adunat la o 
înmormântare, lângă bisericuţa de lemn. Bătea un clopot 
sfios, risipindu-şi sunetele spre păduricea de stejari de- 
aproape, şi mortul, în sicriu deschis, era purtat într-un car 
cu boi porumbi, întovărăşit de neamuri: bărbaţii cu capetele 
goale, muierile cu broboade cernite. Preotul, în odăjdii, 
călăuzea alaiul; două bătrâne desfăşurau din când în când 
poduri de pânză, ca să poată trece călătorul spre veşnicie, 
în lumea umbrelor. Alte babe, bocitoare, cântau cu jale 
după sicriu. Pâlcul de răzăşi al lui Jder s-a oprit, salutând 
cuviincios pe necunoscutul care se ducea spre o lume mai 
fericită. Totuşi bocitoarele jeleau mâhnirea neamurilor. 

Cu fruntea descoperită, părintele dominican privea şi 
asculta cu încremenire. 


— Am vedenia unui rit pe care îl credeam scufundat, a zis 
cuvioşia sa câtră postelnic. Credeam că asemenea 
voceratrice n-au mai rămas decât în munţii sălbatici ai 
Sardiniei. 

— Se află şi la noi, la Vaslui, pe tărâmul celălalt, a zâmbit 
strâmb cătră dominican dumnealui postelnicul. 

Capitolul XIV. 

În care se arată ce spun solii; iar la urmă ne întâlnim cu 
Hrana-Beg. 

La 22 a lunii noemvrie, părintele dominican Geronimo 
della Rovere dădea papii Sixt cea dintâi înştiinţare despre 
solia sa la curtea Voievodului Ştefan. 

„Această curte, sfinte părinte şi stăpâne, scria dominicanul 
în cartea sa, se află improvizată într-un târg primitiv cu 
numele Vaslui. Oraşul de scaun al Domnului e în 
miazănoaptea ţării, la Suceava. Acolo îşi ţine Doamna şi 
averile, într-o cetate întărită ca şi cetăţile noastre, cu 
garnizoană bună. Însă prevăzând de mai multă vreme 
războiul cu Sultanul Mehmet, Voievodul şi-a întocmit tabără 
aici într-o regiune aleasă cu îngrijire, unde condiţiile 
naturale îi dau putinţă de bună apărare faţă de orice 
invazie. După asta am cunoscut că acest prinţ are, între alte 
însuşiri, o chibzuinţă strategică puţin obişnuită frunţilor 
încoronate. Un prietin al meu de aici, bărbat întru totul 
deosebit şi cultivat la şcolile venețienilor, pe care îl voi numi 
signor postelnic, îmi spunea într-o sară, cu privire la 
coroanele Regilor, că ele sunt trebuitoare ca să puie 
strălucire materială acolo unde s-ar cuveni să fie strălucirea 
spiritului. 

N-aş putea susţine că Voievodul Moldovei nu mi s-a arătat 
şi mie, în primul ceas, întru toată măreţia unei curţi 
orientale, căci aşa cere rânduiala când vin solii. Se afla 
învestmântat în strai bizantin de brocart şi aur şi spătarul 
său, jupân Mihail Vrânceanu, îi purta cununa, buzduganul şi 
spada, iar în jurul său toţi boierii se înşirau în haine grele şi 
lungi. Obiceiul acesta l-au primit moldovenii de la curţile 


principilor bulgari şi sârbi, odată cu limba slavă a cultului 
lor şi a cancelariei; şi unii şi alţii încearcă a imita Bizanțul; 
dar sub ceremonial am cunoscut un bărbat asupra căruia 
Domnul Dumnezeu a binevoit a-şi cobori harul. 

Se aflau în faţa palatului puţine trupe, cu zale şi suliţi. Însă 
în toată împrejurimea observam tabără mare de corturi şi 
bărătci de lemn c-o rânduială strictă. Signor Onu, 
comandantul cortegiului nostru alcătuit din oameni ai ţării, 
a oprit printr-un semn al mânii coloana, şi atunci toată 
răzăşimea - cum se spune acestei călărimi - şi-a descoperit 
capetele şi, printr-un singur gest, oamenii au pus cuşmele 
între urechile cailor. 

— Să trăieşti, măria ta, am adus solia, a zis singur Onu. 

După cât am înţeles de la signor postelnic, aceste vorbe nu 
erau în protocol; totuşi Voievodul a zâmbit şi i-a plăcut 
ţinuta oamenilor săi. Atunci răzăşii s-au desfăcut în dreapta 
şi-n stânga, deschizând trecere; Domnul a făcut doi paşi 
împotriva noastră; noi am descălecat şi ne-am dus cu grabă 
spre el închinându-ne. Când ne-am ridicat fruntea, am 
băgat de samă că Voievodul ne cercetează cu luare-aminte. 
N-aş înţelege de ce privirea măriei sale s-a aţintit asupra 
mea îndelung. M-am simţit tulburat şi mişcat. 

— Bine-aţi venit, domnilor, la curtea noastră şi în ţara 
părinţilor mei... a zis măria sa. 

Signor postelnic mă prevenise că Domnul vorbeşte 
italiana. Totuşi surprinderea nu mi-a fost mai mică decât 
plăcerea, în acelaşi timp căutam un anumit sens cuvintelor: 
„în ţara părinţilor mei...”. 

Cată să mărturisesc, sfinte părinte şi stăpâne, că de mai 
multe ori, în acest loc unde am ajuns, am avut îndemn 
lăuntric a mă socoti într-o regiune misterioasă şi între 
oameni pe care încă nu-i pot descifra. Religia acestor 
ţinuturi e grecească, totuşi datinile ce observ au în ele ceva 
cu totul particular. Limba ce se vorbeşte obişnuit în popor 
ori între nobili e alta decât arhaica slavonă a cancelariei, 
aşa cum la noi, în Apus, limba vulgului e una şi vechea 


noastră latină alta. Fără să vreau am băgat de samă unele 
ecouri asemănătoare între muzica limbii de aici şi dialectele 
italiene. Am auzit desluşit chiar vocabule sarde şi spaniole. 
Multe alte lucruri misterioase m-au tulburat în felul de a fi 
al oamenilor, în chipul cum privesc ei moartea şi viaţa. Mă 
aflam departe, la hotarul lumii barbarilor, şi totuşi nu mă 
simţeam străin. E fără îndoială o iluzie, datorită înclinării 
mele cătră poezie; totuşi trebuie s-o mărturisesc părintelui 
şi domnului meu. 

După ce ne-am spus numele şi calităţile, Voievodul s-a 
închinat spre noi cu voie-bună şi ne-a spus: 

— Domnilor, binevoiţi a îngădui să tacă puştile şi pivele ce 
trebuiau să sune în onoarea domniilor voastre. Mai potrivit 
e să păstrăm pulberea pentru alt scop. Vă rog să mă urmaţi 
în casa lui Hristos, ca să ne închinăm lui şi să-l rugăm să 
dea bună lumină sfatului nostru. 

L-am urmat în tăcere, în paraclisul curţii domneşti. Acolo 
au slujit trei preoţi întru lauda lui Dumnezeu Hristos. După 
ce-am ieşit de-acolo, Domnul ne-a îndemnat să trecem în 
camerele pregătite pentru noi; slujitorii noştri ne-au adus 
sacii de piele cu lucrurile şi ne-am schimbat hainele de 
drum. Nu mult după asta aprozii ne-au poftit la cină. Nu m- 
au interesat mâncările, cât oamenii. Şi în afară de cei pe 
care-i ştiam, am cunoscut la masa domnească pe un cleric 
cu înfăţişare ascetică de care m-am legat numaidecât. 
Duhul său nu e neliniştit şi caustic ca al domnului postelnic, 
ci paşnic şi blând, însă cu destulă ascuţime. Are numele 
Amfilohie arhimandrit; pare sfătuitor de orice clipă şi 
secretar intim al Voievodului. În stânga îl aveam pe cuvioşia 
sa; în faţă pe Domn. În urechea mea stângă a pătruns 
destulă dulceaţă de vorbe în limba zeilor Olimpului; iar în 
faţă aveam figura energică şi luminată a Voievodului. Cătră 
sfârşitul cinei, când paharnicul său i-a înfăţişat cupa de vin 
cu toate formele consacrate, gustând din ea şi apoi 
înghenunchind şi prezentându-i-o, am ascultat şi din gura 
măriei sale câteva cuvinte pe care nu mă obişnuisem a le 


auzi la curţile altor prinți. A închinat cupa în cinstea 
stăpânilor noştri. A adăogit: 

— Cinstiţi oaspeţi, bănuiesc că prinții care v-au trimes la 
mine ca să cunoaşteţi ce fac şi ce pregătesc au o îndoială în 
privinţa acestui război. Eu socotesc că puterea lui Sultan 
Mehmet e mare, însă n-o cred nebiruită. N-aş fi în stare 
singur s-o înfrâng şi nădăjduiesc în ajutorul Domnului 
Hristos. Potrivit ar fi, pe lângă ajutorul lui Dumnezeu, să am 
şi ajutorul fraţilor mei creştini. Să ne înarmăm pe 
dinlăuntru cu credinţă tare, dar pe dinafară să nu uităm a 
pune zale şi a ţinea în mână sabie ascuţită. Înainte de acest 
război am căutat să aşez de partea mea şi alte împrejurări; 
de aceea am înarmat cu oşteni buni cetăţile mării şi am 
împins pe ismailiteni din Ţara Românească peste Dunăre. 
Socotinţa mea este că Mehmet-Sultan e bine să rămâie 
dincolo de fluviu. Şi mai bine decât atât este să nu poată 
intra în cetăţile Moldovei: atunci căderii noastre ar urma 
căderea neopriţi de nimic a fraţilor noştri care stăpânesc pe 
leşi şi unguri. Ori stăpânii domniilor voastre, ori fraţii noştri 
craii ar putea spune, dacă încă n-au spus, şi mi se pare că 
au spus, că ajutorul ce cred eu folositor pentru 
creştinătatea întreagă ar fi în rândul întâi folositor 
intereselor mele şi de aceea îl cer. lar eu am să răspund în 
puţine cuvinte. Cunoscând bine puterea lui Mehmet-Sultan, 
m-aş putea alcătui lesne cu înălţimea sa, ca să-mi fie mie 
bine şi să aibă această ţară tihnă. Dacă pun eu la pământ 
sabia, măria sa Mehmet se îmblânzeşte îndată. Dar eu nu 
pun la pământ sabia, eu sunt oştean al credinţii mele, şi 
războiul ce pregătesc e un război pentru suflet, după 
cuvântul sfânt că omul nu se hrăneşte numai cu pâne. 

Taina acestor mărturisiri s-o cunoască Dumnezeu; eu am 
primit lovitura lor până în fundul sufletului; am cuprins 
mâna părintelui arhimandrit Amfilohie şi am strâns-o. M-am 
cufundat după aceea în sine-mi, am închis o clipă ochii şi m- 
am rugat pentru izbânda Voievodului. 


Se aflau la cina domnească cei mai mulţi dintre nobilii 
măriei sale, unii ocârmuitori de ţinuturi, alţii împlinind 
anume slujbe la curte, după rânduiala împărăției ruinate a 
Răsăritului. Mai erau, în afară de aceştia, şi alţii, stăpânitori 
bogaţi de pământuri, care aduceau Domniei contingentele 
lor de oaste. Îi observam şi, în acelaşi timp, ceream lămuriri 
părintelui arhimandrit. Înfăţişarea lor bărboasă şi violentă 
îmi îngăduise de la cea dintâi privire să-i aşez în categoria 
anumită a oamenilor necultivaţi care dau fiinţii lor cu 
îmbielşugare din seul şi laptele pământului. În ce priveşte 
preocupările spirituale, fără îndoială că între ei şi supuşii 
lor nu e mare deosebire. Cu toată cultura de care se bucură 
patria noastră, avem şi noi destui de-aceştia. Înainte de a 
veni Ştefan-Vodă la cârma Moldovei, toţi aceşti boieri nu se 
îndeletniceau decât cu intrigile politice şi împărecherile în 
jurul pretendenţilor la tron. "Ţara n-are un statut anumit al 
succesiunii voievozilor. Nu se cere Domnului decât să fie din 
stirpea stăpânitorilor vechi şi legitimi; nobilii au datoria să 
aleagă pe cel mai vrednic. Cum s-a îndeplinit această sfântă 
dorinţă a întemeietorilor, care au ţinut să aşeze ca lege 
suverană a domniei virtutea, îşi va putea da sama sfântul 
meu părinte şi stăpân când îi voi spune că Voievodul Ştefan 
a apucat dreptul său de moştenire după ce, un sfert de 
veac, ţara a fost frământată de lupte lăuntrice, trădări, 
omoruri între fraţi şi neamuri. Însuşi părintele său Bogdan- 
Vodă fusese tăiat de un frate în aceste amestecuri. 
Dumnezeu a trimes ţării la timp pe bărbatul dorit de morţi 
şi aşteptat de vii. Braţul măriei sale a lovit, a stăpânit şi a 
călăuzit. Mă întrebam în acea oră, când îi priveam pe toţi, 
bătrâni şi tineri, prin ce meşteşug iscusit izbândise 
Voievodul Ştefan să facă a fermenta în asemenea amfore 
primitive vinul nou al unui ideal? Simţeam în cei mai mulţi o 
comunicare caldă cu prinţul lor şi o iluminare sufletească, şi 
socoteam asta încă una din tainele pe care le întâlnesc la 
fiecare pas în acest colţ de pământ. 


Părintele Amfilohie arhimandritul, cercetător mai rece al 
oamenilor de care mă interesam, îmi dădea a înţelege că s- 
ar putea tălmăci asemenea prefacere nu numai printr-o 
înrâurire mistică, ci mai ales prin puterea Voievodului de a- 
şi impune autoritatea. Cum judeţul său e totdeauna drept şi 
neînduplecat, măria sa ar socoti că păcătuieşte faţă de 
Dumnezeu dacă nu l-ar sprijini cu sabia. De la început 
Domnul Moldovei a adus în jurul său oşteni buni pe care a 
ştiut să-i aleagă şi să şi-i facă devotați. Cu o curte care 
numără zece ori douăsprezece mii de săbii, dacă ai 
însuşirile necesare stăpânitorilor, poţi pune rânduială acolo 
unde a fost anarhie. 

— Însă nu e numai asta, a adaos zâmbind părintele 
arhimandrit; cred şi eu, cum cred toţi moldovenii, că 
Domnul Dumnezeu a ales şi a trimes la vreme Domn acestui 
pământ, în acest veac de restrişte. 

Rog pe sfântul meu părinte şi stăpân să binevoiască a nu 
zâmbi de toate aceste reflecţii ale mele, făcute într-o 
atmosferă de furtună apropiată. Să binevoiască părintele şi 
stăpânul meu să aştepte cele nouăzeci şi nouă de zile de 
care vorbesc astrologii naivi de aici, şi, dacă Ismailiteanul 
va fi înfrânt, stăpânul şi părintele meu să-mi dea dreptate. 

Mărturisesc că şi eu cred în izbândă ca şi toţi cei din jurul 
meu. E destul şi asta pentru a înţelege în parte puterea 
acestui om de la marginea lumii.” 

Cam în aceeaşi vreme îndrepta o carte de taină unul din 
solii venețieni, signor Giuseppe Vanini, vărului şi 
ocrotitorului său gran signor Andrea Vanini, membru în 
consiliul de zece al Republicii. 

„Prea strălucite domn şi iubite vere, scria signor Giuseppe, 
niciodată nu mi-aş fi închipuit că de la somptuosul nostru 
San-Marc, şi de la Palazzo Dogale şi de la Garfa şi Osteria 
Nera, şi de la palatele noastre de marmoră în afară şi aur 
înăuntru, voi ajunge într-un loc de pedeapsă ca acesta întru 
care mă aflu. De aici de la Vaslui, până la Pontul Euxin nu-i 
departe. Acolo a suferit Ovidiu; aicea sufăr eu. N-am găsit 


nimic din obiceiurile noastre, din mâncărurile noastre, din 
petrecerile noastre. Doamnele frumoase cu care suntem 
prietini au rămas la Veneţia; aicea aşteptăm să ne 
covârşească în curând armiile nenumărate ale 
necredincioşilor. Cine poate fi atât de lipsit de logică încât 
să-şi închipuie că Voievodul Ştefan, cu mijloacele lui destul 
de sărace, ar putea săvârşi mai mult decât Veneţia şi decât 
regi mari împotriva Păgânului? 

Trebuie să recunosc Voievodului multe însuşiri; e un prinţ 
adevărat şi m-am bucurat de bunăvoința măriei sale; mi-a 
pus întrebări în limba noastră şi a părut atins de 
complimentele ce i-am făcut; are oaste în leafă dintre cele 
mai bine întocmite; are în sprijinul său şi pe autohtoni, ceea 
ce mi s-a părut interesant; are încredere în sprijinul divin 
şi-i dau dreptate să creadă că-l va avea, deşi e schismatic: 
nu văd însă cum toate acestea la un loc, adăogind şi 
îndemnurile noastre cele mai energice, ar putea opri valul 
care înaintează. Se spune că Soliman-Beg a şi atacat 
hotarul Moldovei. 

Mărturisesc că în minuni nu cred. Aşa că nu aştept decât 
întoarcerea mea la Veneţia, unde am lăsat toate cele iubite 
şi plăcute... Vei deschide ochii cu uimire când îţi voi face 
cunoscut că aici e iarnă de patru săptămâni. Unele zile sunt 
frumoase, de şi reci, soarele străluceşte în cer senin peste 
câmpii şi colibe, alte zile umplute de ceaţă îmi închid şi 
modesta privelişte a sus-ziselor câmpii şi colibe. Muzici şi 
baluri n-avem; cărţi şi şah nu joacă nimeni; nu-mi rămâne 
decât o singură îndeletnicire: mărturisesc că e plăcută şi 
am la ea buni tovarăşi. Ca să beau vinul foarte bun al ţării, 
am nevoie numai de cupă; tovarăşii pe care întâmplarea mi- 
i pune la îndămână mă înţeleg fără cuvinte. Gestul braţului 
drept e singura noastră elocvenţă. Am auzit că şi măria sa 
Voievodul iubeşte asemenea îndeletnicire, însă până acuma 
n-am avut onoarea să-i fiu adversar. Ai fi spunând unii şi 
alţii că măria sa, de când se află cu oştile în această tabără, 
duce viaţă aspră, ajunează des şi înlătură întrucâtva de la 


mesele sale îmbielşugarea acestui rod dumnezeiesc. Măria 
sa gustă numai o dată din cupă; după aceea se întoarce la 
grijile, poruncile, cercetările sale, c-o stăruinţă pe care o 
admir, însă o socot o zădărnicie a zădărniciilor. Bineînţeles 
nu spun asta în gura mare, dar o cred desăvârşit înlăuntrul 
meu. 

lată care-i părerea curentă a unora dintre boierii 
moldoveni. Mi-a împărtăşit-o singurul bărbat cultivat din 
ţară - afară de Voievod, în faţa căruia sunt obligat să mă 
închin după protocol şi să accept că are toate însuşirile 
prinților. Acest singur bărbat cultivat din ţară se numeşte. 
Postelnicul Ştefan Megşter. Nu-ţi voi face portretul său fizic; 
să ştii că nu e un Adonis; dar spiritul lui îmi place. 

— Turcii, argumentează domnia sa pentru alţii, sunt 
pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Fiind de 
la Dumnezeu pedeapsă, nu se cuvine să ne împotrivim, ci 
cată să ne supunem lor. 

E o logică neînduplecată pe care, dealtminteri, o cunoaşte 
şi Mehmet-Sultan. Sprijinind-o c-un pahar de vin vechi, 
domnia sa postelnicul Ştefan îi îndoieşte valoarea. 

De la domnia sa am cunoscut şi nişte versuri celebre în 
Orient, ale unui poet mahomedan cu numele Hafiz. Mi le-a 
rostit chiar în limba originală. I-am făcut observarea că nu 
înţeleg nimic şi domnia sa mi le-a tălmăcit. Iată-le: 

Beţia e maica stricăciunilor, Dar această maică a 
stricăciunilor Are sărutare mai dulce decât o fecioară. 

După ce am descoperit că orientalii au poeţi aşa de 
înţelepţi, m-am putut încredința cu ochii mei că moldovenii 
au prea frumoase muieri. Într-o călătorie pe care am făcut- 
o la Suceava, ca să vedem cetatea de scaun, am cunoscut 
pe o doamnă care are numele neobişnuit de Candachia şi o 
frumuseţă cu mult mai puţin obişnuită decât numele. E 
vrednică de penelul pictorilor noştri, nu ca să înfăţişeze 
madone, ci o Salomee prezentând lui Herod capul sfântului 
loan Botezătorul. Pentru o sărutare a ei mi-aş da şi eu 
căpăţâna, de şi mă numesc Giuseppe. 


Se spune că tânărul moştenitor al tronului Moldovei, 
Alexandru-Voievod, care se afla în clipa aceea la Cetatea 
Sucevii, venit pentru noi solii din porunca părintelui său, ar 
fi fost cuprins de o patimă subită pentru această frumoasă 
doamnă Candachia. Urmarea a fost, ca la orice curte de 
prinţ, că soţul, domnia sa boierul Cristea Păr-Negru, a fost 
poftit la Alexandru-Vodă, ca să se bucure de cuvintele 
amicale şi prețuirea neaşteptată a tânărului său prinţ. 
Alexandru-Vodă i-a şi spus că-l va cere părintelui său pentru 
curtea sa particulară, pe care o ţine la Bacău, cătră hotarul 
Ţării Ungureşti. Signor Cristea Păr-Negru, tânăr nobil plin 
de vanitate, nu mai cunoaşte margini mândriei sale pentru 
asemenea alegere. Doamna Candachia mi s-a părut cu mult 
mai puţin încântată. Cu spaimă am aflat că practică virtutea 
şi iubeşte cu adevărat pe soţul său. lată unde a trebuit să 
vin ca să descopăr îndeplinite poruncile ce se dau femeii în 
textele sfintei noastre religii creştine. 

Îţi voi mai spune în puţine cuvinte că ne-am înfăţişat 
Doamnei Voievodului Ştefan, principesă din neamul 
împărătesc al Comnenilor. Mi s-a părut palidă şi înfricoşată 
de evenimente. Gurile rele spun, şi agenţii noştri n-au 
întârziat să-mi comunice, că mâhnirea împărătesei Maria s- 
ar fi datorând mai cu samă unei tinere domniţe, fiică a lui 
Radu Basarab, Voievodul căzut al [ării Româneşti. Această 
tânără roabă n-are ochi decât pentru Domnul şi stăpânul 
care a cucerit-o: ceea ce ar arăta că prinții şi prinţesele de 
aici sunt oameni, ca pretutindeni pe lumea aceasta. 

Mai folositoare mi-a fost la Suceava cunoştinţa unui 
oarecare stolnic Gavriluţă, boier şi el al lui Basarab ca şi 
amicul meu postelnicul şi oploşit aici cu jupâneasa lui. Altă 
frumuseţă, ceva mai îmbielşugată decât a jupânesei 
Candachia. Nu înţeleg cum pot ajunge până aici bărbaţi cu 
soțiile lor, pe când eu mă aflu singur şi văduvit de toate. Îmi 
vine a crede că cei care ajung aici cu soțiile lor tind a deveni 
binefăcători ai celor singuri, cum sunt eu. 


Doamna aceasta, cu numele Dafina, e foarte sprâncenată 
şi m-a privit îndelung cu ochii ei negri. Am aflat că n-ar fi 
admiratoarea soţului său, ceea ce m-a bucurat; şi al doilea 
zâmbet al său l-am primit până în fundul fiinţii mele. Cea 
din urmă anecdotă a iubirilor acestei doamne mi-a fost 
comunicată tot de domnia sa postelnicul. 

Se zice că soţul a intrat în camera soţiei tocmai când 
prietinul păşea peste fereastră. Cine-i acel prietin, Gavriluţă 
stolnicul n-a putut şti. S-a întors cu gesturi semnificative 
cătră frumoasa jupâneasa Dafina, cerând lămurire. Dar 
frumoasa jupâneasă căzuse pe spate şi se făcea moartă pe 
pardoseala camerei. lubind-o profund, după duhul său 
simplu, stolnicul Gavriluţă a socotit-o pierdută pentru 
totdeauna şi a început a plânge şi a se tângui. După un 
pătrar de oră jupâneasa Dafina n-a mai putut suferi 
lacrimile lui care-i pătau obrazul sulemenit şi a deschis un 
ochi. El se opreşte din plâns şi întreabă grăbit, ca să n-o 
vadă murind iar: 

— Ce s-a întâmplat? Spune, sufletul meu, ce este? 

— Era să mor de spaima ta... suspină ea. 

— Şi acuma te simţeşti mai bine? 

— Nu ştiu, dragul meu soţ; tot mă simţesc înfricoşată; m- 
aş face bine şi aş învia deplin dacă mi-ai jura ceva... 

— Jur! Jur! Se leagă numaidecât Gavriluţă. 

— Atunci jură, iubitul meu soţ, că n-ai văzut nimic. 

— Amin! Se grăbeşte să încheie Gavriluţă drama. Şi 
jupâneasa Dafina a înviat cu desăvârşire. 

Am binecuvântat această înviere. O socotesc preludiu la 
mângâierea unui biet nobil venețian în exil.” 

Aceluiaşi mare domn şi membru în consiliul secret de zece, 
i-a adresat carte şi al doilea sol venețian, signor Guido 
Solari. 

„Nobilului meu protector, strălucitul domn Andrea Vanini, 
cele mai respectuoase şi recunoscătoare salutări trimete 
Guido Solari, sol în Moldova. Şi să ştii, nobilul meu domn şi 


protector, că am ajuns cu bine la această curte depărtată şi 
aşteptăm aici războiul cu necredinciosul Ismailitean. 
Despre lucrurile cele mai de căpetenie fără îndoială a scris 
înălţimii tale soţul meu de solie prea onoratul domn 
Giuseppe, ca unul ce se află mai vârstnic decât mine, mai cu 
experienţă şi mai cunoscător al lumii. Aşa că eu n-aş cuteza 
să atac ca domnia sa problemele de strategie şi diplomaţie. 
Am socotit însă că ar putea interesa pe înălţimea voastră 
unele împrejurări şi fapte de la această curte care mie mi s- 
au înfăţişat într-o lumină deosebită. Între cele văzute, pe 
mine m-au interesat mai ales trupele de nobilime mică 
rurală a ţării, cărora aici li se spune răzăşi. Întâia oară i-am 
văzut pe răzăşi la Roman; şi un prietin al meu de aici, 
bărbat în vârstă şi instruit la noi la Veneţia, ne-a informat că 
acele contingente remarcabile prin înfăţişarea şi ţinuta lor 
servesc pe Voievod fără simbrie. Sunt oamenii măriei sale, 
spunea acest prietin de care vorbesc, domnul postelnic 
Ştefan Megşter, văr al lui Basarab-Vodă, fost principe al [ării 
Româneşti. Cum destinaţia mea, din mila marilor domni 
care mă ocrotesc, este să servesc Veneţia cu sabia, fie la 
hotarele noastre continentale, fie în ostroavele pe care le 
avem în stăpânire, am fost cu luare-aminte faţă de trupele 
Voievodului Moldovei. Am văzut zece până la douăsprezece 
mii de curteni în leafă, trupe de mâna întâia, cu armură 
uşoară, cu care măria sa Ştefan a făcut acum trei ani 
războiul cu Basarab-Vodă. De fapt războiul a fost cu 
ismailitenii, sub mâna cărora domnea Basarab-Vodă. Însuşi 
Basarab avea oaste puţină; iar războiul a fost purtat mai cu 
samă de necredincioşi, cu oşti din cetăţile Dunării. În acel 
război lefegiii lui Ştefan-Vodă şi boierii Moldovei cu oamenii 
lor au dovedit vitejie şi disciplină. De atuncea măria sa, 
Voievodul a întărit şi mai mult disciplina şi meşteşugul 
trupelor sale, ţinându-le mai ales în tabăra de aici. Pe o 
înălţime ce se chiamă Cetăţuia, măria sa are şi artilerie 
destul de bună, care aicea se chiama „puşti”'. Unele puşti 
uşoare pot fi trase cu uşurinţă de două părechi de boi; însă 


altele care se chiamă „pive”, turnate în bronz, sunt foarte 
grele şi stau pe căruţe mari cu roate joase, şi trebuiesc 
douăzeci şi treizeci de părechi de boi ca să le mişte. Se zice 
că turcii aduc pive de acestea şi mai mari decât ale 
Voievodului. Nu ştiu cum le vor purta pe drumurile ţării, 
căci aceste drumuri pur şi simplu nu există; aşa încât aud 
că, pe lângă şaizeci de boi de fiecare pivă, mai au şi câte 
cincizeci ori şaizeci robi creştini, care le împing şi le saltă în 
locuri grele. 

Pe lângă puşti şi curteni, Voievodul mai are şi contingente 
auxiliare: unele care se chiamă „gloate” - adică mişeii de 
rând care vin cu arme primitive şi care se dovedesc 
înfricoşători când duşmanul e biruit; altele care servesc în 
schimbul unor foloase, privilegii şi moşii, şi care nu primesc 
de la Voievod nici soldă, nici hrană. Aceştia sunt răzăşii, 
care m-au interesat pe mine. 

Cu sprijinul prietinului nostru, domnul postelnic Ştefan 
Meşter, am intrat în legătură cu unul din cei care îi conduc. 
E un boier tânăr cu numele Onu Păr-Negru, prea devotat 
stăpânului său. Se află aici şi alţi tineri devotați măriei sale; 
însă domnul Onu Păr-Negru e un june care adaogă 
devotamentului o valoare personală puţin obişnuită. 

Mi s-a dat învoirea să comunic cu domnia sa şi să-l 
întovărăşesc în unele expediţii. Signor Ştefan Meşter vine şi 
domnia sa cu mine, ca să-mi fie interpret: şi astfel am ajuns 
să înţeleg până la un punct sufletul acestor oşteni care, 
lucru curios pentru noi, servesc fără simbrie. Pare că se 
găsesc şi în alte ţări asemenea participări ale autohtonilor; 
totdeauna însă asemenea participări se află legate mai mult 
de interese venale. Particularitatea oamenilor acestora de 
aici e că ei socotesc războiul cu Păgânul ca o afacere 
personală, şi nu văd atât dobândă după biruinţă pe cât 
datoria sacră, pe care o vor depune în cumpăna Domnului 
luminii, la judecata ultimă. 

Signor Giuseppe mi-a făcut o mustrare amicală pentru 
amestecul meu între răzăşi. Cum ismailitenii au început a 


înţepa cu trupele lor de pradă hotarul Moldovei, răzăşii se 
pregătesc să intre şi ei în acţiune, cu porunca şi învoirea 
Voievodului. "Ţin să fiu şi eu de faţă la ce se petrece; signor 
Giuseppe înţelege să fac asta pe răspunderea mea proprie. 
Cu toată nemulţămirea, ce-i pot produce, mă duc pe 
răspunderea mea, ca să nu se spuie cândva că Veneţia n-a 
dat sprijin cu sabia în acest război cu necredincioşii.” 

La începutul lunii dechemvrie, domnia sa comisul Manole 
Păr-Negru se afla ieşit la oaste cu feciorii săi. Numai jupân 
Dămian lipsea, fiind neguţător în ţară străină. Părintele 
ieromonah Nicodim îşi lăsase iar singurătatea de la Neamţu 
şi ţinuse să stea alături de tatăl şi fraţii săi după trup. 
Îndrăznise a încinge şi sabie, fără a lepăda crucea de 
chiparos în care se afla dăltuit chipul lui Hristos şi pe care o 
purta la piept, pe straiul monahicesc de dedesubt. lar pe 
deasupra purta dulamă de oştean după cuviinţă. 

Uneori steagurile de răzăşi se aflau bulucite toate în 
preajma Domniei, şi atuncea stăteau la porunca lui jupân 
Manole, comisul cel mare, pentru rânduiala învățăturilor de 
război. Câteodată unele steaguri se desfăceau într-o parte 
spre Ţara-de-Jos, altele prin cotiturile munţilor în hotarul 
ținutului Putnei; dar aveau unele de altele ştire şi se 
răspundeau cu bătrânul Manole Păr-Negru. 

În ajunul Sfintei Naşteri, Soliman-Beg hadâmbul, aflându- 
se la Cetatea Brăilei, a slobozit poruncă navrapilor să 
spargă hotarul înspre Crăciuna. Când i-a venit ştire că 
hotărârea s-a împlinit, a purces şi el cu grosul oştilor ca să 
intre în valea Siretului şi de-acolo, ţinând laturile cât spre 
munte, cât spre şes, să împingă înspre miazănoapte orice i- 
ar sta în cale, până ce va găsi grosul oştilor lui Ştefan-Vodă. 

Înainte de a călca Focşanii, hadâmbul şi-a oprit tabăra în 
popas de o zi. Ulemalele au strigat asupra urdiei lauda lui 
Mahomet proroc şi crainicii au adăogit porunca marelui 
Sultan. 

— Poruncit este lui Soliman-Beg, de cătră Domnul şi 
Împăratul lumii Mehmet, să vă ducă asupra beiului de la Ac- 


Iflac, să-i găsiţi oştile, să-i sfărmaţi oştile şi Soliman-Beg să 
apuce de barbă pe beiul de la Ac-Iflac şi să-l târâie la 
picioarele Împăratului lumii Mehmet-Sultan. 

Jder, cu patru steaguri de câte cinci sute de răzăşi, se afla 
în laturea Cetăţii Crăciuna sub munte. Şi aştepta acolo veşti 
de la comisul cel bătrân, care se ţinea dincolo de Trotuş cu 
celelalte douăsprezece steaguri, grosul răzăşimii ce avea 
sub mâna sa. Era sară de iarnă cu moloşag şi pâclă. Sub 
brădet, roatele de răzăşi aprinseseră focuri. 

Lui Jder şi soţilor săi, obraze subţiri, Gheorghe Tătaru le 
aşternuse cetină groasă în preajma flăcărilor. Obrazele 
subţiri erau talianul Guido şi domnia sa postelnicul Ştefan 
Meşter. 

Veneţianul îşi lepădase straiele lui scumpe cu înflorituri de 
matasă şi pusese pe el şiac şi dulamă de oştean, în cap 
căciulă. În această parte de lume, îl încredinţase postelnicul 
Ştefan, iarna şi nu gustul oamenilor hotărăşte straiul. Deci 
signor Guido se simţea foarte bine în preajma unui pojar 
clădit din trunchiuri întregi şi socotea căldura aceea care-i 
intra în toate mădulările drept cel mai mare bun al vieţii. 
Însă răzăşii cât şi comisul lor cel tânăr Onu aveau altă 
socotinţă şi ţineau să întrebuinţeze focul şi pentru alte 
nevoi ale trupului. Înaintea lui signor Guido Solari apăruse 
un hartan de berbece străpuns de o ţiglă de lemn şi acel 
hartan fusese aşa potrivit în preajma jarului, încât nu mai 
putea ieşi din câmpul de cercetare al oaspetelui venețian. 
Gheorghe 'Tătaru dintr-o parte, un răzăş din altă parte 
începură a-l stropi cu salamură şi atunci o mireasmă 
plăcută de friptură dădu înştiinţare veneţianului că sunt pe 
lumea asta şi alte plăceri decât un pat de cetină în preajma 
focului. Îndată ce hartanul a început a se rumeni, Gheorghe 
Botezatu găsi în desagii lui o ploscă cu vinars de afine. 

— Asemenea lucruri uşurează suferinţele războiului, a 
zâmbit jupân Ştefan Meşter 

— Până acum n-am a mă plânge de nimic, a dat răspuns 
signor Guido. 


— Nădăjduiesc că nu vei avea a te plânge nici de acuma 
înainte, domnul meu, a urmat a grăi postelnicul, de şi de 
ieri oştile ismailitenilor au pătruns dincoace de hotar. 

— Ştiu asta; mi-au lămurit răzăşii cu semne, şi mi-a 
confirmat şi signor Onu cu alte semne însoţite de vorbe. 

— Însă comisul Onu nu ţi-a putut tălmăci discursul 
crainicilor. 

— Despre ce-i vorba? Se amestecă Jder. 

— Despre ce-au spus crainicii urdiei. 

— Atuncea lămureşte-i talianului aşa, că maria sa Ştefan- 
Vodă are bărbieri iscusiţi şi nu poartă barbă. 

— Ce zice comisul, signor postelnic? Şi de ce râzi domnia 
ta? 

Postelnicul Ştefan Meşter a dat lămuririle trebuitoare şi 
italianul s-a simţit îndemnat să se veselească zgomotos. Jder 
şi-a adunat luarea-aminte asupra fripturii şi a scos la lumină 
un cuţit potrivit pentru împrejurare. Domnul Guido Solari îi 
admirase stiletul, însă, pentru a scoate felii dintr-un hartan 
de berbece, e mai bun un cuţit lat şi bine ascuţit pe piatră, 
făurit dintr-o bucată de fier vechi de un meşter oacheş al 
răzăşilor, care-şi poartă cu el în desagi mangalul, ciocanele 
şi foiul. 

— După ce mi-am îndestulat trupul, a grăit într-un târziu 
veneţianul, urmează să-mi hrănesc şi curiozitatea. Sunt 
doritor să aflu, signor postelnic, în ce chip îşi fac 
aprovizionările răzăşii domniilor voastre. Desagii pe care-i 
poartă nu sunt nici prea mari, nici prea pântecoşi; totuşi la 
popasuri îi văd că scot din ei tot ce le trebuie. Nici nu i-am 
observat că ar fi făcând război împotriva localnicilor ca să-şi 
adune hrana, cum e în obiceiul oştilor de la noi. Atunci cum 
fac? 

— Fac bine, signor Guido; nu se duc răzăşii după merinde, 
ci vin merindele după răzăşi. N-aş putea afirma că ţara asta 
e bogată, însă are cu îndestulare de toate. Dariată că, 
mâni, toţi cei care se află în calea oştilor păgâne nu vor mai 
avea nimic. Îşi încarcă în cară atât cât pot; îşi părăsesc 


satele şi se trag sub munte, ori subt adăpostul pădurilor. 
Umblând şi noi în această regiune de invazie, pământenii ne 
pun la îndămână o parte cel puţin din ce nu pot lua cu ei: 
vite, brânză şi pită. Apa bună o găsim la fântâni pe care le 
cunoaştem numai noi; celelalte, rămase în fiinţă, au fost 
otrăvite cu măselariţă şi cucută. În poieni depărtate, aflăm 
vite care pasc slobod. La vaduri de mori, ştim unde să aflăm 
mălaiul. Dacă se suie câţiva oameni în munte, dau peste 
păstori, care ne dăruiesc burdufuri de brânză. Toată ţara ia 
astfel parte la război în toate formele. Vrei să mă întrebi 
cum se plătesc toate? Mulţămim pentru apă cinstiţilor 
întemeietori ai fântânilor, închinând un strop pentru 
sufletele morţilor, cărora aceste fântâni au fost consacrate. 
Deasemenea aceloraşi suflete ale morţilor sunt jertfite toate 
celelalte provizii ce găsim, ori daruri ce ne vin. După cum ai 
băgat de samă şi domnia ta, ne ies întru întâmpinare 
oameni, mai ales femei, care aduc blide cu mâncare 
oştenilor măriei sale. 

— Am văzut asta. Dar credeam că se plătesc. 

— Asemenea lucruri nu se plătesc, signor Guido, şi au în 
ochii celor ce le dăruiesc un preţ cu mult mai înalt. Aceşti 
oameni nu sunt departe de noi, dar stau foarte departe de 
duşmani, căci drumurile cotite şi tainiţile codrilor numai lor 
şi nouă ne sunt cunoscute. După ce se vor potoli sfaturile de 
la focuri şi se va face linişte împrejurul nostru, la anumit 
ceas al nopţii, dacă asculţi cu luare-aminte, ai s-auzi în 
depărtare cucoşi cântând. Acolo de unde vin aceste 
semnale, se află poposiţi bejănari cu puţinul ce au încărcat 
de la vetrele părăsite. Sunt mulţumiţi că şi-au scăpat 
sufletele şi aşteaptă să treacă vijelia cum aşteaptă să treacă 
iarna şi să revie o primăvară nouă. De-asemeni, nu vor 
trece două ceasuri de la înserat şi ai să vezi singur cum vin 
la comisul Onu pământeni care, din bună-voia lor, au băgat 
de seamă popasul oştilor lui Soliman şi locurile unde se ţin 
stolurile de pradă ale navrapilor. Înştiinţează pe slujitorii 
măriei sale, ca să le înlesnească războiul. 


Veneţianul asculta cu luare-aminte asemenea lămuriri şi 
privea în juru-i aşteptând întâmplări cu totul deosebite, în 
măsura acestor oameni necunoscuţi încă lumii civilizate. 
Răzăşii se aşezau la hodină pe cetini. La fiecare foc 
rămânea strajă, ca să ţie flăcările necontenit vii. Pădurea şi- 
a câştigat încet-încet tăcerea şi, când mişcările s-au 
împuţinat cu totul, s-a auzit fiorul vântului în vârfurile 
brădetului. Din altă poiană, de la conoveţele cailor, 
tresăreau din când în când vuietele înăbuşite pe care le 
făceau animalele scuturându-se. Şi acolo răzăşii ţineau din 
loc în loc vetre de foc. 

La al treilea ceas al nopţii s-a auzit undeva, spre străjile de 
la margine, lătrături. Nu mult după asta răzăşii de veghe au 
adus doi oameni străini cu cojocele, glugi şi toiege. Purtau 
plete sub căciuli mari. Un dulău alb ciobănesc venea după 
ei. 

— Spun că vor să vorbească cu comisul nostru, a grăit 
unul dintre răzăşi cătră Botezatu. 

Jder s-a ridicat numaidecât din culcuş ş-a venit lângă 
flăcări. A cercetat fără cuvinte pe cei doi ciobani. Când s-a 
aşezat el, s-au lăsat şi ei pe vine, cu cânele alb între dânşii. 

— De unde sunteţi? 

— De la Caşin, cinstite comise, a răspuns cel mai bătrân. 
Oile noastre au trecut înainte acu o săptămână cu mari 
greutăţi, fiind o vreme ca asta. Dar ce să facem? Ne plecăm 
la voia lui Dumnezeu. Socoate baciul nostru cel bătrân 
Andonie, care a împlinit optzeci de ani la Sfinţii-Arhangheli, 
cum că n-a mai fost asemenea iarnă grăbită de când ţine el 
minte. Şi în loc să se-ntărească, e tot mai moale şi mai-mai 
să dea în ploaie. Apoi, zice el, că asta ar fi de la Dumnezeu, 
pentru păgâni, ca să umble greu şi să se înglodeze. 

— Fiţi cu băgare de samă, feciori, ne porunceşte el, 
rămâneţi câţiva în urmă şi priveghiaţi cum umblă navrapii; 
daţi-ne de ştire nouă ca să ştim ce poteci să apucăm în 
munte, unde numai capra neagră umblă; c-apoi şi de asta îi 
vreme de moină, ca să putem noi hălădui la loc tare; nu 


uitaţi cumva să înştiinţaţi şi pe oştenii măriei sale, ca să ştie 
oştenii măriei sale ce au de făcut. Am stat noi, comise, în 
locuri pe care le cunoaştem, unde am vărat cu oile noastre; 
bune locuri şi rău ne pare că le lăsăm. Şi ieri am văzut pe 
navrapi venind. Umblau unii ca copoii amirosind vântul; iar 
bulucurile şi-au încurat dintrodată caii în zvoană şi-au pălit 
în sat la Motoceni. S-au supărat că n-au găsit ţipenie de om 
ş-au dat foc Motocenilor. Pe urmă au descălicat într-o 
branişte ş-au făcut prânzarea. Noi ne uitam de pe un runc 
şi vedeam toate. Au încălicat iar şi au ţinut numai o fugă 
până la Voineasa. Au găsit ş-acolo gol. N-au mai dat foc ş-am 
înţeles că au de gând să facă la Voineasa popas. Am stat noi 
pe-o jidovină la marginea pădurii, să vedem dacă se duc ori 
într-adevăr rămân pe loc. Şi-au adăpat caii în Trotuş, şi au 
stat pe loc. Au băut şi navrapii tot din Trotugş, căci din 
fântâni au înţeles că nu-i sănătos să beie. Apoi şi-au aşezat 
străji şi s-au liniştit. Noi, la asfinţitul soarelui, am purces 
într-acoace. Am dat pe la moara lui Costiţă şi pe la mitocul 
lui Belciug. Acolo am aflat încotro puteţi fi domniile voastre. 
La Mohorâţii de sub pădure, oamenii ne-au spus anume că 
aţi fi fiind aicea la Cornu-Pietrii, sub Dealul Cucului. Să fii 
sănătos, cinstite comise, domnia ta vei face cum vei crede 
de cuviinţă. Am aflat cum că i-ai mai pălit o dată pe navrapi 
la Domneşti. 

— Într-adevăr, răspunse comisul, dar nu le-am putut 
pricinui multă stricăciune. 

— Apoi a da Dumnezeu şi i-i păli acuma mai bine. 

Comisul Onu a tăcut; oamenii au oftat şi au rămas privind 
flăcările albastre ale jarului. 

Ciobanul cel bătrân s-a ridicat, şi după el şi cel tânăr. 
Cânele însă a rămas tupilat pe pântece, cu botul pe labe. 

— Apoi noi ne-om duce, a grăit cel mai vârstnic. Jder l-a 
oprit numai cu privirea ochilor. 

— Cum îl chiamă pe dulău? A întrebat el. 

— Bolţu, cinstite comise. 


— Bun; faceţi şi dumneavoastră ca Bolţu, care înţelege că 
mai are de aşteptat. Dar dumnitale cum îţi zice? 

— Mie îmi zice Pintilie, cinstite comise. 

— Şi istuilalt mai tânăr? 

— Acestuia tot Pintilie îi spune: mi-i nepot. 

— Sunteţi cumva flămânzi? 

— Nu; am mâncat pe drum, venind într-acoace. 

— A călări ştiţi? 

— Ştim, cinstite comise. 

— Drumul îl cunoaşteţi bine, noaptea? 

— Pot umbla până la Voineasa cu ochii închişi, cinstite 
comise. 

— Altă treabă n-aveţi? De hodinit nu poftiţi a vă hodini? 

— Cinstite comise, nu ne socoti vicleni, răspunse Pintilie 
cel vârstnic, ridicându-se iar. Creştini suntem ş-un suflet 
avem, şi de el dăm samă când vine vremea. Nu ne trebuie 
mâncare, nu ne trebuie hodină. Dacă încălicăm, suntem la 
Voineasa înainte de miezul nopţii. 

— Stăi liniştit lângă Bolţu, cumetre Pintilie, porunci Jder, 
cu glas potolit. 

Întoarse fruntea spre Gheorghe Tătaru: 

— Botezatule, du-te şi-mi adă aici pe căpitanii de steaguri. 

Gheorghe Botezatu se depărtă. 

— Cumetre Pintilie, o treabă ca asta se face cu socoteală, 
vorbi el iar, c-un glas mai moale decât cel de până atunci. 
Eu nu cunosc bine satul acela Voineasa despre care îmi 
vorbeşti domnia ta. Spune-mi cum e aşezarea, unde-i 
biserica, unde-i râpa pârăului. 

— "Toate le ştii, cinstite comise, căci ai trecut alaltăieri pe- 
acolo. 

Jder începu a râde. Dar îndărătul râsului care îi sfeclea la 
lumina jarului, cugetul său lucra cu învierşunare. 

Când s-au înfăţişat la ascultare căpitanii de steaguri, 
signor Guido s-a sprijinit într-un cot, ascultând fără a 
pricepe, dar înțelegând totuşi că răzăşimea din jurul lui se 
pregăteşte de plecare. Într-adevăr, oamenii de la vetre se 


sculau în capul oaselor şi întindeau capetele înspre partea 
unde comisul îşi întocmea rânduielile sale de război. Toată 
mişcarea celor două mii de călăreţi s-a făcut cu linişte şi 
fără grabă. 

Postelnicul Ştefan Meşter a poruncit şi domnia sa lui Gore 
Doda să-i gătească cele de cuviinţă şi mai ales să-i închinge 
strâns calul. 

— Avem vreme destulă, nu vă pripiţi... îi îndemna pe toţi 
comisul Onu, c-un glas leneş. Dar toată lumea încet-încet se 
înfiora de grabă. 

Jder pofiti în sfârşit la sfat pe jupânul postelnic. 

— Cinstite jupâne, vorbi el cu grijă, eu n-aş vrea să intru 
într-o capcană şi într-o primejdie la vreme de noapte. Aşa 
că socotinţa mea este să reped chiar acum pe loc vestire la 
loneşti, unde stă părintele meu cu putere mai multă. Să se 
găsească degrabă răzăşii care îmi trebuiesc, care să umble 
fără oprire şi fără înconjur drept în locul unde-i tabăra 
comisului celui mare, să-i spuie de la mine numai două 
vorbe. Ş-apoi ne luăm şi noi domol şi cu fereală şi ne ducem 
să ne aţinem în preajma Voinesei. Nu-i grabă, şi am eu o 
socoteală. Cred că la revărsarea zilei plouă; dumneata ce 
zici, cumetre Pintilie? 

— Cinstite comise, după cât arată nourii şi moloşagul, şi 
fiind şi pişcatul luminii, socotinţa mea ar fi că în zori-de-ziuă 
plouă. 

— Însă poate nu plouă, cumetre Pintilie. 

— Şi asta se poate, cinstite comise. Bine-i şi dacă plouă şi 
dacă nu plouă, numai să-i apucăm în somn. 

— Dulce-i somnul în zori, pe vreme de ploaie, cumetre 
Pintilie. Eu aş pofti pe căpitanii noştri să-şi ridice oamenii în 
scări şi să mergem cu priveghere până sub pădurile de 
cătră Voineasa. Umblăm călări o vreme şi după asta 
poposim; apoi ne ducem caii de căpestre; şi după asta 
lăsăm şi caii în sama unora dintre călăreţi. Când lăsăm caii, 
dau eu poruncă de ce este de săvârşit. Să vie acuma 
împrejurul meu cei şase călăreţi pe care mi i-au ales 


căpitanii, şi să afle de la domnia mea aceşti şase călăreţi că 
trebuie să treacă înainte cu repeziciunea cea mai mare, dau 
prin vad, suie celălalt mal al Trotuşului la loneşti şi-i spun 
părintelui meu Manole Păr-Negru să-şi aţie steagurile cătră 
Motoceni şi în jos de Motoceni. Noi avem să-i abatem într- 
acolo oile la strungă. 

Signor Guido a băgat de samă că glasul comisului Onu se 
schimbă. 

— Avem să-i abatem într-acolo, dacă ne stă într-ajutor 
Dumnezeu. Şi mai cu samă dacă fiecare om îşi ţine bine 
sabia în mână, şi dacă din fiecare roată se duc doi oameni la 
o casă, fără amestec de la unii la alţii, şi stau roatele în 
preajmă. Şi dacă toţi tac până ce s-a auzi cornul meu. lar 
dacă nu s-a face aşa, cu straşnică luare-aminte, apoi mai 
bine să mă pun jos aici şi să mor. 

Unii din răzăşii din preajmă au ascultat aceste vorbe fără 
mirare şi le-au spus altora din apropiere, până ce s-au 
împrăştiat la patru steaguri. După asta oamenii au încălecat 
şi au coborât dealul în şes, ca umbre sub lumina stelelor. 
Fără îndoială - îşi făcea o socotinţă şi signor Guido - fără 
îndoială că aceşti răzăşi sunt dintr-o rasă anumită de 
oameni, ori s-au deprins din pruncie a umbla noaptea fără 
făclii şi fânare; căci se mişcă fără greş prin locuri grele, 
ocolesc gropi şi mlaştini, urcă în colnice şi coboară în văi, 
fără a se îmbulzi şi fără a vorbi. S-ar putea spune mai 
curând că în aceste locuri de vechi invazii au ieşit din 
morminte necunoscute luptători din veacurile stinse şi-i 
duce amintirea mută în priveliştile unde au pierit. Oricum, 
îşi făcea închipuire veneţianul, sufletele morţilor trăiesc în 
cei vii şi-i călăuzesc în locurile unde s-au mai dat multe 
bătălii crâncene. 

Sub stele se adunau din când în când nouri care treceau 
mânaţi de vânturile înălțimilor. Când Pintilie cel bătrân, 
ciobanul, a cunoscut că vremea-i trecută de crucea miezului 
nopţii, căpitanii celor patru steaguri au văzut scăpărând în 
pripor amnarul lui Jder; atunci au poprit pe oameni şi s-a 


făcut fără nici un zgomot descălecarea. Cu caii de frâu, 
răzăşii şi-au urmat drumul până în lunca unui pârău. Acolo, 
la fiecare cinci oameni, unul a rămas cu caii; iar ceilalţi, 
pedestriţi, numai cu săbiile goale în pumn, au întârziat un 
timp, ca să se puie în rânduială, să se despartă, să se aleagă 
şi să-şi deie sama fiecare grămadă unde are a se aşeza. 

— Înţeleg de ce te miri, îi zicea postelnicul Ştefan lui 
signor Guido. Dar nu te mira. Oamenii aceştia nu sunt 
mercenari; au fost aleşi cu grijă; fiecare cunoaşte bine ce 
are de făcut, n-are nevoie să fie călăuzit, căci fiecare ar 
putea fi căpitanul celorlalţi, iar căpitanii lor sunt numai 
căpitani de vârstă. Din pricina asta n-ai auzit din partea 
comisului Onu lămuriri prea multe. Aceşti oameni mai 
cunosc că duşmanii lor sunt oameni de miazăzi, care, în 
noaptea asta umedă, au căutat cu plăcere adăpost acoperit 
şi închis. Cât sunt ei afară şi duşmanii lor închişi în case, se 
socotesc ei mai tari. Ajutând şi împrejurările, se poate să 
izbândească; deoarece ei bănuiesc la comisul lor o 
pătrundere mai adâncă a lucrurilor. Nu s-ar porunci atâta 
grijă dacă ar fi să dea numai spaimă acestor navrapi. 

Desfăşurarea împrejurărilor părea a da dreptate 
postelnicului. Caii oştenilor lui Soliman-Beg erau legaţi la 
stâlpii caselor din Voineasa şi stăteau neclintiţi, aşteptând 
dimineaţa apropiată cu tainul ei de orz. Câteva focuri ale 
străjilor se stingeau, la acea margine dinspre pădure; cei 
care privegheaseră până la o vreme târzie lângă vetre îşi 
căutaseră adăposturi mai prielnice în girezi de paie ori 
poduri cu fân. Cânii lipseau din sat, duşi cu stăpânii în 
bejenie. 

Vântul înălţimii scăzuse, nourii se îmbulziseră şi se 
apropiau de pământ cernind bură rece. La acest ceas 
dinaintea zorilor, Jder se afla sub ferestrele casei părintelui 
Bucium. Era un loc unde poposise cu două săptămâni în 
urmă; găsise bună primire şi găzduire şi socoteala lui era că 
în cea mai bună casă a satului fără îndoială îşi va fi căutat 
loc de hodină şi căpitenia navrapilor. Ar fi dorit să ştie cine 


e şi să-l cunoască. Nu era alt mijloc pentru împlinirea unei 
asemenea dorinţi decât să sune din corn sfârşitul lumii. 

Aşa de cumplit a sunat şi în aşa chip i-au răspuns cornurile 
căpitanilor de steag, iar urletele răzăşimii din sute de 
piepturi, din cotloanele satului, s-au învârtejit în ploaie cu 
atâta putere, încât signor Guido a simţit că părul din cap i s- 
a făcut arici. A strâns spada în pumn cu tărie şi l-a fulgerat 
înfiorarea năprasnică a atacului. Oamenii urdiei, buimăciţi 
de somn, au pus mâna pe arme ş-au dat să iasă pe uşi. 
Îndată au fost loviți şi împinşi îndărăt. Au încercat în clipă 
cu mai multă putere altă ieşire, lăsându-se sângeraţi. Unii 
au răzbit cu vrednicie, luptându-se; însă nici noaptea, nici 
locul nu le erau prielnice. Unii au lepădat armele, alţii 
straiele, printre caii cu pripoanele rupte, şi au apucat-o în 
fugă la vale, chemându-se unii pe alţii în limba lor străină. 
Uliţile mai îndepărtate şi cotloanele mai ferite ale acelui sat 
întins, răzăşii n-avuseseră încă vreme a le cuprinde, când 
sunase cornul comisului; din acea parte navrapii roiau cu 
grăbire, pălindu-se cu năvălitorii în săbii. 

La casa popii Bucium lucrurile nu s-au petrecut altfel 
decât se aştepta Jder. Au dat slujitorii să iasă, au fost loviți. 
Au încercat încă o dată şi iarăşi; Botezatu şi Gore Doda i-au 
ciocnit cu fierul, dărâmându-i. Începea să se zărească 
nedesluşit prin bură, când bărbatul de căpetenie al 
navrapilor şi-a făcut loc cu iuţime printre slujitorii săi, 
purtând în amândouă mânile hamgere sprintene. Atunci 
asupră-i s-a abătut spada lui signor Guido; acea căpitenie a 
ferit-o cu hamgerul din dreapta, spada a lunecat până la 
strajă, fără a lovi. Postelnicul şi comisul au păşit în sprijinul 
veneţianului şi şi-au încrucişat săbiile deasupra căpitanului 
de navrapi, când Botezatu a dat un strigăt. Jder a răspuns 
fulgerându-şi îndărăt sabia. Botezatu a mai adaos un cuvânt 
în limba străină a acelui ameninţat de pieire, şi acela a 
lepădat hamgerele. 

— Lăsaţi-l, e robul meu, a ţipat Jder, cu voce răguşită de 
tulburare. E Hrana-Beg, omul meu de care v-am vorbit. 


Jder s-a dus asupra lui, ţinând în stânga fierul. I-a pus 
dreapta pe umăr. A zis: 

— Botezatule, spune-i! 

— Dacă te supui, stăpânul meu îţi dă viaţa, a lămurit 
Gheorghe Tătaru. 

Hrana-Beg gâfâia încă. 

— Mă supun... a răspuns el. Halahal behadâr! 

Încerca să zâmbească şi rânjea în barba-i neagră, sub 
lucirea cenugşie care se deschidea din răsărit. Tătarul şi 
Gore Doda au păşit asupra lui şi l-au luat în stăpânire. 

Împrejur, satul se deşertase cu grăbire de navrapi. Unii 
căzuseră sub săbii. Cei care totuşi răzbiseră cu puterea 
desnădejdei şi se prăpăstuiau în lungul văii chemându-se, 
nu puteau să-şi apere capetele decât întorcându-se cu 
armele asupra celor ce-i prigoneau. Cât s-a înşirat şi s-a 
întețit bătălia asta, alţi năvrapi au izbutit să apuce caii şi să 
încalece, învălmăşeala a crescut; călăreţii au răzbit spre 
Motoceni, dar acolo i-au prins în voloc unul din steagurile 
înşirate de cătră comisul cel bătrân. 

În ceasul cel dintâi al dimineţii cei mai mulţi dintre navrapi 
erau la pământ. Asupra celor prinşi venea cu privire 
crâncenă Simion Păr-Negru, stăpânul de la Timiş. 
Steagurile lui au tras săbiile, pentru a secera şi a cosi, cu 
ură grămădită în ei din îndelungate spaime şi dureri 
trecute. 

Atunci a venit călare, spre părintele său, comisul Onu. 

— Tătuţă, a grăit ei cu hotărâre, noi lucrăm toţi sub mâna 
şi la porunca domniei tale. Porunceşte lui bădiţa Simion să 
cruţe măcar pe unii dintre prinşi, ca să-i ducem de Sfântu- 
Ştefan plocon măriei sale. Limba lor are mai mult preţ 
decât moartea şi pot fi de folos lui Vodă. 

Când şi-a umflat glasul bătrânul Manole, poruncind, 
comisul Simion s-a oprit, cu uimire şi şi-a plecat paloşul. 
Apoi a înţeles îndată şi a zâmbit cătră mezinul său. 

— Bădiţă Simioane, a zis cu supunere comisul Onu. Aceştia 
sunt toţi ai domniei tale, iar eu mă mulţămesc numai cu un 


prietin al meu care l-am prins în sat şi pe care îl chiamă 
Hrana-Beg. 

Capitolul XV. 

Genunea pe genune o chiamă... „Genunea pe genune o 
chiamă Cu glasul vâltorilor. 

Toate şuvoaiele şi valurile tale Peste mine au trecut...” 

Pe când comisii Simion şi Onu duceau limbă măriei sale la 
Vaslui, plocon de Sfântu-Ştefan, armiile lui Soliman-Beg 
hadâmbul acopereau pe rând ţinuturile Putnei, Tecuciului şi 
Bacăului, înaintând spre miazănoapte. Steagurile de răzăşi 
de sub stăpânirea comisului celui mare Manole păleau 
necontenit această înaintare şi, în acelaşi timp, după 
poruncile lui Vodă, cu asemenea harţuri o călăuzeau încet- 
încet cătră locurile Vasluiului, unde îşi făcuse pregătirile şi- 
şi luase măsurile măria sa. 

Cu toată sprinteneala acestor mişcări, steagurile răzăşimii 
aveau destulă pagubă de oameni. După vechea rânduială a 
acestor oşteni ai pământului, răniții nu erau părăsiţi în 
sama necredincioşilor, ci aburcaţi pe cai şi duşi în retragere 
de soţii lor, apoi lăsaţi ori în adăposturile muntelui, ori în 
satele depărtate de dincolo de Siret, unde pipăirile oştilor 
hadâmbului nu mai puteau ajunge. Deasemenea, nu se 
cuvenea să-şi lese morţii. Numai când nu era chip să-i ridice 
îi părăseau sub grija lui Dumnezeu, însemnând locul, 
pentru fântânile de ispăşire şi pomenire ce aveau să se 
dureze mai târziu. Altfel îi luau cu ei, ca să-i îngroape în 
pământ sfinţit, la un ţintirim de sat, unde puteau veni după 
aceea neamurile, ca să le poarte grijile cele de cuviinţă, 
după legea noastră răsăriteană şi după datina din veac. 

Cei doi fraţi Jderi au ajuns la vreme în Vaslui cu robii lor. 
Cu domniile lor, se întorsese şi signor Guido, cu postelnicul. 
Se simţea şi postelnicul faţă de sine însuşi dator să-şi 
sărbătorească onomastica, de şi nu adăogea cu bucurie încă 
un an vieţii sale de zbucium. lar signor Guido Solari se 
socotea ţinut să nu lipsească de la sărbătorirea domnească. 
Totdeauna, după cât i se spusese, această a treia zi a 


Crăciunului se petrecea la Suceava cu muzici, bencheturi şi 
danţ. În acelaşi timp, obiceiurile străvechi ale tineretului de 
a umbla cu pluguşorul ori cu capra, ori cu căluţul şi ursul, 
ori cu nunta, în preajma Sfântului Vasile, porneau chiar în 
ziua asta a sărbătoririi Voievodului. Atunci feciorii boiereşti 
şi slujitorii curţii întocmeau bulucurile de urători cu mare 
zvoană de clopot, buhai şi fluiere, ori roatele de nuntaşi cu 
capra şi ursul, cu cimpoaie şi cetere, iar măria sa îi primea 
pe toţi în pridvor mulţămindu-le şi împărțindu-le colaci şi 
bani. 

De data asta cei ce soseau au fost miraţi de tăcerea 
palatului. 

Era o vreme de moină. Când ningea, când curgeau ape. 
Când se îmbulzeau nouri din miazăzi, când se arăta soarele 
în senin puţine ceasuri în acele scurte zile de dechemvrie, 
în ziua aceea de Sfântu-Ştefan cumpăna stihiilor a stătut cu 
linişte; nu ploua şi nu ningea, dar nici nu se arăta rază de 
soare. Vântul de la amiază urma să sune cu întristare în 
pomii şi copacii desfrunziţi din preajma curţii domneşti. La 
casele, bordeile şi bărătcile oştimii era odihnă, dar nici o 
mişcare de veselie. La palat, deasemeni, o înfăţişare 
posomorâtă a lucrurilor şi oamenilor. 

Comişii au trecut la odăi, ca să dea pe prinşii lor în sama 
oştenilor ce erau de rând la paza curţii. Aveau de gând 
după aceea să se spele şi să se schimbe, ca să se poată 
înfăţişa cuviincios la Vodă. Însă abia au pus un picior în 
pământ aflându-se cu celălalt în scară, şi doi aprozi s-au 
înfăţişat din partea măriei sale. Măria sa a văzut pe 
fereastră steagul de răzăşi şi robii ismailiteni şi a dat 
poruncă să steie toate pe loc, căci măria sa iese numaidecât 
afară. 

— Măria sa e singur? A întrebat cu mirare comisul Onu. 

— Măria sa e singur, a dat răspuns unul din aprozi. S-au 
înfăţişat boierii dimineaţă şi măria sa i-a primit pe rând, 
câte trei şi câte patru, mulţămindu-le pentru urări. Care 
cum intrau rămâneau în jurul măriei sale. Când s-au adunat 


toţi, luminăţia sa le-a urat bună petrecere pentru această zi 
şi le-a mai spus şi altele. După asta le-a dat drumul să se 
ducă. 

Comisul Onu a îndreptat o întrebare şoptită cătră Simion 
şi postelnic: 

— Ce-o fi asta? 

Simion a strâns din umeri. 

— Să vedem, a îngânat postelnicul. 

Jder a zâmbit a râde: 

— Mie mi-i mai mult de talianul nostru, care n-a mâncat 
de-asară şi se aştepta la masă întinsă. 

Apoi s-a înturnat spre aprozi. 

— Deci măria sa porunceşte să-i înfăţişăm robii? 

— De asta nu ştim, cinstite comise Onu; măria sa a 
poruncit să vă înfăţişaţi aşa cum sunteţi. 

— Dar de masă avem când să ne gătim? 

— Care masă, cinstite comise? 

— Masa care se dă întru cinstirea măriei sale. 

— Pentru curte se găteşte puţină masă, cinstite comise; 
dar la cuhnia luminăţiei sale bucătarii stau cu braţele 
subpuse. Măria sa ajunează. Părintele arhimandrit spune că 
pentru măria sa ziua de azi e zi neagră de scârbă, căci ţara 
e în prada păgânilor, şi sufletul măriei sale nu-i la benchet, 
ci la rugăciune. Asemenea vorbe le-am auzit cu toţii. În alţi 
ani era altfel, cinstite comise Onu. 

Pe când se schimbau aceste vorbe, comişii se ridicaseră iar 
în scări. Steagul de răzăşi trecu în ogradă, înşirându-se ca 
un zid dinaintea Cerdacului. Prinşii de rând au rămas în 
laturea stângă, călări şi fără arme. Hrana-Beg a fost poftit 
alăturea de stăpânul său comisul Onu. Lângă Hrana-Beg şi- 
a oprit calul postelnicul Ştefan. Comisul Simion şi solul 
venețian au trecut mai departe. Şi în aceeaşi clipă 
canaturile uşii celei mari de la intrare s-au desfăcut şi Vodă 
Ştefan a ieşit singur, fără nici o ţeremonie, în straiul lui de 
toate zilele, cu care umbla la tabără şi la rugăciune. 


Era cu capul gol; s-a oprit, sprijinindu-se cu amândouă 
mânile de parmaclâc. Comisul Simion s-a descoperit şi i s-a 
închinat: 

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta. 

Răzăşii şi-au tras cu stânga cuşmele rezemându-le pe 
capetele cailor după învăţătura lui Jder, şi au strigat şi ei 
într-un glas: 

— Să trăieşti, măria ta! 

— Mulţămescu-ţi domniei tale, iubite al meu comise, a 
răspuns Vodă. Vă mulţămesc tuturor. Inima mea primeşte 
cu plăcere urarea şi darul ce văd că-mi aduceţi. 

Măria sa părea înseninat şi zâmbea cu blândeţă. Obrazul 
său încununat de cărunteţă răzăşii l-au văzut ca într-o 
lumină de sfinţenie şi s-au bucurat în inimile lor, bănuind că 
măria sa are de la Dumnezeu nădejde de biruinţă. 

Voievodul a avut o înclinare a frunţii cătră signor Guido şi 
l-a poftit c-un semn al mânii să vie lângă măria sa. Signor 
Guido a descălecat în pripă, a aruncat slujitorului său frâul, 
şi a trecut căâtră Domn. 

— Apropie-te, comise Simioane, a urmat Vodă Ştefan. 
După cât înţeleg, aceştia sunt prinşii de la Voineasa, de care 
mi-a trimes înştiinţare jupân Manole Păr-Negru. 

— Da, luminate Doamne. 

— Se află cu ei şi Hrana-Beg? 

— Pe Hrana-Beg, măria ta, îl înfăţişează fratele meu, 
comisul Onu. 

— Porunceşte să mi se înfăţişeze toţi. Vorbirea măriei sale 
se asprise o clipită. 

Comisul Simion şi-a întors calul spre aripa stângă a 
răzăşilor. Trăgând săbiile, o roată de călăreţi i-a împins pe 
năvrapi cătră Domnie. Călăreţii ismailiteni erau în număr 
de cincisprezece duzini, după socoteala lui Simion şi a lui 
Onu, înşiraţi în cincisprezece rânduri. Potrivit cu poruncile 
date şi rânduiala ştiută, navrapii au făcut călări câţiva paşi, 
după asta au descălecat cu grăbire şi au venit buluc să se 
supuie în genunchi măriei sale, dinaintea cerdacului. 


Hrana-Beg a coborât din şa domol, a păşit până la scara 
palatului şi acolo, pe cea dintâi treaptă, şi-a plecat un 
genunchi. Comisul Onu şi Botezatu au descălecat şi ei, 
venind şi aşezându-se îndărătul lui Hrana-Beg. 

— Până ce Dumnezeu va hotări dreptatea noastră, a rostit 
cu blândeţă măria sa cătră bei, te ţin oaspete al meu, 
Hrana-Beg, şi te dau în sama slujitorului meu, comisul Onu 
Păr-Negru. 

Gheorghe Botezatu a tălmăcit beiului ismailitean vorbele 
bune ale măriei sale. Hrana-Beg şi-a ridicat fruntea şi a 
făcut salutarea răsăritenilor, ducându-şi mâna la inimă, la 
buze şi la frunte, după care a înclinat iar nasul spre treptele 
pe care sta. 

— Acest mare căpitan de răufăcători, a suspinat 
postelnicul Ştefan cătră comisul Simion, nu se mai poate 
întoarce la Domnul său, căci acolo îl aşteaptă poate 
ştreangul muţilor, însă aici, la măria sa, se bucură de milă, 
căci măria sa îşi sărbătoreşte în felul său ziua numelui. 

— Robii de rând să fie întâi cercetaţi, apoi duşi la Suceava, 
a poruncit măria sa. Rânduiala lor are s-o facă în chip 
anumit părintele Amfilohie. lar pe Hrana-Beg, comise Onu, 
să-l trimeţi la Timiş. 

După ce Vodă s-a dus, iar comisul Simion a trecut 
căpitanului din acea zi al curţii atât poruncile măriei sale 
cât şi robii aduşi, a venit înştiinţare de la părintele Amfilohie 
pentru găzduire şi masă. Solul venețian s-a dus să găsească 
pe signor Giuseppe; postelnicul şi comisii au fost poftiţi la 
prânz la palat, în cămările Domnului. După ce şi-au 
schimbat straiele şi s-au odihnit şi au ospătat, au trecut la 
sfinţitul arhimandrit. 

L-au găsit cu obrazul pălit de veghere şi îngrijorare. 

— Am primit toate înştiinţările de la comisul Manole, a zis 
cuvioşia sa, şi toate le-am lămurit măriei sale. Faptele 
răzăşilor săi şi isprăvile domniilor voastre i-au adus măriei 
sale oarecare bucurie. Nădăjduim până la sfârşit în ajutorul 
lui Dumnezeu. 


La aceste vorbe comisul Simion a tăcut, cum îi era 
obiceiul. Jder n-a cutezat să ridice cuvânt înaintea fratelui 
său mai mare, aşa că i-a fost tălmaci postelnicul. Şi a spus 
domnia sa Ştefan Meşter unele lucruri pe care le socotea 
mai vrednice de amintit, lăudând cu vorbe iscusite pe 
prietinii săi şi mai ales pe comisul cel bătrân. 

— Măria sa e prea mulţămit de slujba lui Păr-Negru şi a 
feciorilor săi, a zis iar părintele arhimandrit. Dacă treburile 
se aşează după dorinţa şi nădejdea noastră, apoi toţi aceştia 
- spune însuşi măria sa, cu chiar aceste vorbe ale măriei 
sale - apoi toţi aceşti vrednici slujitori ai noştri vor sta lângă 
noi ca nişte prietini iubiţi. Auzind asemenea cuvinte ale 
măriei sale, mult m-am bucurat. 

— Aş fi poftit să le afle întâi părintele nostru... a rostit cu 
voce domoală şi cu un surâs slab comisul Simion. 

— I le-am adus la ştiinţă comisului celui bătrân, jupâne 
Simioane, a răspuns cu bunătate arhimandritul. 

— Să nu afle cumva maica noastră comisoaia Ilisafta, s-a 
amestecat cu jumătate de glas Jder, c-apoi mă chiamă de la 
oaste să mă ducă undeva în peţit. 

Ochii cuvioşiei sale arhimandritului s-au subţiat, semn că 
înlăuntrul său se veselea; dar îndată i s-a încreţit iar fruntea 
şi a privit pe oaspeţii săi ca din adâncimea unei nopţi de 
gânduri. 

— Prietinilor mei, a grăit cuvioşia sa, aflaţi că eu nu mai 
am stare de pace. Acuma înţeleg cât sunt de puţintel pe 
lângă măria sa. Căci măria sa Ştefan se împietreşte ca o 
stâncă, pe când eu slăbesc, ca un biet suflet ce mă aflu. De 
când ţin oamenii minte şi au însemnat monahii în cărţi, de 
puţine ori asemenea valuri au bântuit ţara. Năvălirile 
tătarilor se fac vara, după ce gospodarii şi-au strâns oarzele 
şi grâiele. Singuri aceşti păgâni bagă de samă să se 
învârtejească asupra creştinilor la vreme de secetă; aşa li-i 
lor mai cu priinţă. Pălesc trei zile ş-apoi se trag în pustia lor. 
Omenirea face ce poate, ferindu-se din calea prădalnicilor, 
ca să-şi cruţe măcar vieţile. Bejenia însă e la vreme bună 


când creştinul găseşte orişiunde un adăpost; îşi aşează 
muierea şi copiii într-un ponor, vitele într-o râpă. Găseşte 
un fruct ori o rădăcină de mâncare. Repede a venit navala, 
repede se duce, omul se întoarce la ale sale. Dar acum o 
urdie ca asta, cum nu s-a mai pomenit, umblă cu 
încetineală, zdrobind tot, mâncând şi păscând tot; iar 
fugarii, la o vreme de iarnă, până ce ajung subt un 
acoperământ, îşi văd copiii rebegind şi vitele pierind de 
foame. Aşezându-se astfel asupra ţării, eu îi văd pe aceşti 
păgâni ca o omidă care umblă şi roade câmpurile şi 
pădurile, suie dealuri, coboară văi, trece ape şi nu se 
opreşte decât la o poruncă mai presus de noi. Eu aud de 
pretutindeni plângerile şi suspinurile care vin şi-mi 
sângerează inima. În fiecare zi, în fiecare noapte, 
alergătorii sosesc aici la curte şi arată unde au fost 
prădăciuni, pojaruri şi tăieri. Porunca mea este să nu 
întârzii nici o clipă şi să intru în orice ceas la Vodă; noaptea, 
să-l scol din somn şi să-i spun tot. Măria sa ascultă în tăcere 
şi-şi face numai socoteală unde au ajuns ismailitenii şi în ce 
chip se mişcă spre Vaslui. Parcă nu l-ar durea nimic din câte 
află; dar îl doare şi cunosc eu în ochii măriei sale cât de 
afundată îi este durerea. Atuncea sloboade acele porunci la 
căpitanii săi pe care îi are trimeşi în preajma urdiei. Şi-l 
văd, după puţine vorbe, cât se bucură, când îi vin şi veşti 
bune, ca acele pe care i le trimete comisul cel bătrân. 

— "Ţara are credinţă în măria sa, a zis cu voce neaşteptată 
comisul Simion. 

— Într-adevăr, a adăogit postelnicul. Ţara crede în 
izbândă, după cum cred şi eu. După grindini şi vârtejuri de 
vânt, am văzut de multe ori cum se deşteaptă şi se ridică la 
soare holdele culcate. Să ştiţi că şi asta-i o izbândă şi 
Dumnezeu a mai dat-o şi în alte rânduri acestor pământeni. 

Arhimandritul a întors cuvânt cu glas schimbat: 

— Altfel de izbândă vrea măria sa. 

— Tătuţa spune... s-a amestecat cu aţâţare Jder; apoi, fără 
nici o pricină s-a oprit. 


— Ce spune tătuţa domniei tale? L-a îndemnat 
arhimandritul. 

Mezinul Jderilor stătea încă la îndoială, rânduindu-şi 
oarecum în sine vorbele şi înfăţişările de la popasurile 
trudnice pe care le avusese cu părintele său. La focurile de 
popas din acele seri, umblau poveştile şi prorocirile, 
împletindu-se prin flăcări şi fum spre stele. Acele poveşti şi 
prorociri erau ca un suflet al pământului Moldovei. 

— Spunea tătuţa... spunea tuţa într-o sară, pe când sta de 
vorbă cu căpitanii de steag şi alţi răzăşi vârstnici, cum că, 
dacă Antihrist a cuprins Cetatea Împărăției şi tot bate şi 
cuprinde ţările şi noroadele, apoi, după vorba părintelui 
Nicodim, aşa i-i scris şi rânduit. Să se întrebe creştinii: cât îi 
poate fi scris şi rânduit lui Antihrist să bată şi să cuprindă? 
Dacă nimeni nu s-a ridica în acest veac cu sabia să taie 
capul fiarei, să ştiţi că domnia ei va fi de o mie de ani asupra 
lumii. Dar iată că de la Moldova iese luptător cu sabie 
ageră, zice bădiţa şi părintele Nicodim. Atuncea bătrânul 
nostru adaogă aşa: Degeaba mă tot ciocăneşte la cap şi mă 
îndeamnă jupâneasa Ilisafta să-i aduc noră; noi bărbaţii cei 
bătrâni şi cei tineri, avem altele de făcut. Noi n-avem alta 
de făcut decât să murim pentru legea noastră: a fi să fie 
domnia de o mie de ania fiarei, ori doborâm fiara şi măria 
sa Ştefan îi ia capul. Noi ne-om înfăţişa la scaunul 
Împărăției celei ce stă deasupra veacurilor şi lumilor şi ne- 
om da samă cu sufletul. Când a auzi de asemenea vorbe 
muţa, apoi are ce se mira; căci asemenea vorbe nu s-au mai 
spus. lar eu, cuvioase părinte Amfilohie, mă uitam la răzăşii 
care ascultau şi-i vedeam lăcrămând. De ce să spun că n-am 
plâns şi eu? Am plâns şi eu; deasemenea a plâns şi bădiţa 
Simion, care-i de faţă; să spuie bădiţa Simion dacă n-a plâns 
şi domnia sa... 

Bădiţa Simion sta încruntat şi şi-a întors obrazul spre un 
ungher al chiliei. 

— Acum eu să vă spun domniilor voastre, a urmat Jder; 
toate acestea au ieşit din sfaturile tătuţii cu părintele 


Nicodim. Dimineaţa şi sară părintele Nicodim stă în sfat cu 
părintele nostru; iar uneori părintele Nicodim îl îndeamnă 
la mărturisire pe comisul Manole şi-i cântă nişte rugăciuni 
ale lui. De când am fost la cuvioşia sa la învăţătură, am aflat 
eu că părintele Nicodim scorneşte din inima lui asemenea 
rugăciuni pe care nu le-am mai auzit. lar acuma, stând noi 
toţi în popas, comisul Monale îl tot roagă să-i cânte una 
care-i place domniei sale... 

Jder se opri dintrodată din vorbire. Urechea lui mai 
ascuţită auzise paşii Voievodului sunând pe pardoseala de 
piatră a sălii de afară. Măria sa venea în paraclis, să se 
închine. În acea zi, încă de dimineaţă, toate făcliile erau 
aprinse. Şi era poruncă să fie lăsate necontenit aprinse, 
deoarece Vodă se întorcea din trei în trei ceasuri la 
rugăciune. 

Toţi câţi se aflau în chilia părintelui arhimandrit Amfilohie 
au stat în tăcere neclintită, privind prin geamul care 
răspundea în paraclis. Însă măria sa a împins uşa chiliei 
arhimandritului şi a intrat, găsind sfatul amuţit. Oaspeţii s- 
au ridicat, ca să se ducă şi să lese pe măria sa singur cu 
sfetnicul său de taină; dar măria sa le-a făcut semn să 
rămâie. S-a aşezat în jilţ, şi-a sprijinit tâmpla dreaptă şi a 
rămas un timp cugetând. Apoi a zâmbit spre cei de faţă. 

— Prietinilor, despre ce vorbeaţi? A întrebat cu blândeţă 
măria sa. 

Arhimandritul a dat lămurire: 

— Luminate stăpâne, comisul Onu ne povestea ce se spune 
în popasurile răzăşimii pe care o călăuzeşte comisul Manole 
Păr-Negru. 

— Ce se spune? 

— Se spun vorbe bune, măria ta, pentru lauda şi pentru 
izbânda măriei tale. lar mai cu samă ne vorbea comisul Onu 
despre părintele său şi despre o rugăciune pe care a 
alcătuit-o, pentru bătrân, părintele ieromonah Nicodim. 

— A alcătuit o cântare părintele Nicodim? Nu mă mir şi-mi 
aduc aminte că mi-a spus şi mie odată, la mănăstire la 


Neamţu, nişte stihuri cu vedenia sfântului loan 
Evanghelistul. Acele stihuri se adeveresc acuma, părinte 
Amfilohie. Şi ce mai spune acest prietin al meu comisul 
Onu? 

Aşa a zâmbit măria sa şi cu aşa glas a rostit aceste cuvinte 
încât Jder a pus genunchiul în pământ şi a sărutat dreapta 
măriei sale. 

— Luminate Doamne, a zis el cu glas tulburat, tatăl meu 
crede în izbândă, după cum se arată în cântarea părintelui 
Nicodim. 

— Ai învăţat şi domnia ta acea cântare? 

— Am învăţat-o şi eu, după cum au învăţat-o mulţi din 
răzăşii măriei tale. 

— Atuncea să ne-o spui şi nouă, comise Onu, a poruncit 
măria sa. Avem gânduri şi griji; şi în asemenea gânduri 
aspre şi griji grele, obişnuim a sta singuri. Totuşi, într-o zi 
ca asta, am vrut să mai văd un semen al meu şi să-i ascult 
glasul; aşa e blăstămată firea noastră omenească, să ne 
căutăm unii pe alţii. De aceea am intrat la părintele 
Amfilohie, şi m-am bucurat găsindu-vă. Binevoiţi a veni cu 
mine la rugăciune; după aceea mă duc iar la singurătate, şi 
nu doresc alta în noaptea asta care vine decât să-mi aducă 
părintele Amfilohie şi veşti bune. 

— Nădăjduiesc să fie bune, luminate stăpâne. 

— Dumnezeu să ne bucure şi să ne întărească cu 
milosârdia sa. 

Voievodul a făcut semn de îndemnare. La porunca măriei 
sale, arhimandritul, postelnicul şi comişii l-au urmat în 
paraclis. Luminăţia sa a îngenunchiat; au îngenunchiat şi ei. 
A început clopotul în turn. Au stat neclintiţi cât a bătut 
clopotul. S-a făcut tăcere şi Jder a mai simţit un timp 
tremurul zidăriei până în inima sa. Se aştepta parcă la un 
cutremur, aşa încremenirea de icoană a măriei sale se 
prelungea. Prin ferestrele nalte pătrundea cenuşiul zilei de 
afară; făcliile dădeau o lumină dulce ca a unei zile de 
toamnă în asfinţit. 


Vodă şoptea singur, în sine; numai buzele i se mişcau; nu s- 
auzea nici un sunet. Când măria sa a întors fruntea, comisul 
Onu era plin ca un fagure; mila şi dragostea îi covârşeau 
sufletul; cântarea părintelui Nicodim îi era pe buze şi a 
rostit-o măriei sale fără nici o greutate, ca şi cum i-ar fi 
închinat o oraţie în acea zi a Sfântului Stefan. 

Doamne, suflet neprihănit mi-ai dat: 

Ca flacăra de lumânare de trup l-ai legat. 

În mâna ta sufletul mi-l încredinţez, Hristoase. 

Întru credinţa ta lămurit a fost; 

Laolaltă cu al păcătoşilor nu-l pune, Doamne. 

Dă-mi, Dumnezeule, moartea drepţilor, A celor căzuţi 
pentru lege; 

Doamne, adaogă sufletul meu În ceata oştenilor tăi, lângă 
tine! 

Vodă a stat încă un răstimp destul de lung neclintit, cu faţa 
întoarsă cătră icoana Fecioarei prea curate cu pruncul. A 
suspinat apoi şi s-a ridicat. A zâmbit ca dintr-un vis 
credincioşilor săi şi s-a dus iar la singurătate. 

Treburile războiului au urmat în acelaşi chip până în ziua 
de 9 ianuarie; înaintarea nebiruită a urdiei a pătruns în 
valea Bârladului spre Vaslui. Toată vremea, steagurile de 
răzăşi se hărăţiseră cu navrapii şi cu deliii, pricinuindu-le 
multă nelinişte şi prăpădind şi ele destul sânge. Acuma, din 
porunca lui Vodă, se strângeau cătră taberile curtenilor. 

În dimineaţa de 9, luni, a plouat până spre amiază: o 
ploaie călduţă, ca în vremea verii. Cât omăt mai fusese în 
râpi, l-au spălat puhoaiele. Îndată ce pământul s-a zvântat 
puţin, Alexandru-Vodă, coconul domnesc, care se afla ieşit 
cu patru steaguri ale sale în lungul pârăului Chiţoc, a 
socotit că poate păşi cu îndrăzneală spre urdie. Vremea 
urma să fie prielnică moldovenilor; măria sa de mult poftea 
să se înfăţişeze lumii cu o faptă de arme care să umple de 
bucurie inima părintelui său. 

Avea sub mâna măriei sale buni oşteni, între alţii pe jupân 
Cristea Păr-Negru, vistiernic, şi pe starostele Nechifor cu 


feciorii săi. Deasemenea îl avea pe Calistrat Mânzatu, sabie 
tare care stătuse la învăţătura comisului Manole. Acest 
Calistrat Mânzatu era căpitan al steagului de la Bacău. 

Urmând malul drept al pârăului Chiţoc, măria sa 
Alexandru şi-a împins steagurile până la un loc ce se chema 
Dumbrava Mestecănişului. Acolo, după o desime de 
mesteceni bătrâni şi plopi, se afla un iezurcan al brebilor. 
Ocolind dumbrava şi iazul, au dat cătră apa Bârladului şi au 
umblat aşa până la altă dumbravă. Răzăşii ce umblau 
înainte cercetând s-au întors dând ştire că, în şes, în nişte 
poieni ale luncii Bârladului, s-ar afla descălecat un stol de 
delii. Răzăşii îi cunoşteau după înfăţişare, căci deliii umblau 
îmbrăcaţi şi încuşmaţi cu piei de pardos şi râs. 

Dându-şi cu grăbire poruncile, măria sa Alexandru a 
împărţit steagurile sale în două: pe Calistrat Mânzatu l-a 
trimes să ocolească pe la deal, iar măria sa, păstrând pe 
jupân Cristea lângă sine, cu starostele Nechifor şi feciorii 
starostelui, a ţinut tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i 
pe delii şi punându-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai 
mulţi. 

S-a întâmplat însă că deliii să nu fie singuri în acea parte a 
şesului. Dincolo de poiana popasului lor, mai erau alte 
poieni ale altor popasuri. Şi la zvoana de război, s-au sculat 
de acolo alţi delii, sprijiniți de navrapi, spabhii şi akingii, care 
au venit ca un vârtej de săbii, izbind în călărimea lui 
Alexandru-Vodă. 

Atunci s-a văzut vrednicia acestui cocon domnesc, căci nu 
s-a înfricoşat, nici n-a dat îndărăt; ci, înţepenindu-se în 
scări, a mers înainte numai cu sabia goală. Iar starostele 
Nechifor, ca un bătrân mai cuminte ce se afla, l-a sprijinit 
numaidecât cu suliţi lungi de carpăn cu bold de fier. Cu 
acele suliţi, atât bătrânul cât şi Samoilă şi Onofrei, feciorii 
starostelui, când s-au repezit cu caii, au împuns ca în 
frigare câte doi şi câte trei din călăreţii ismailiteni. Abia 
atuncea, lepădând suliţile, Căliman bătrânul împreună cu 
Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră au apucat în mâni 


toporaşele cu coadă lungă pe care le aveau atârnate la 
oblâncuri. Îndată s-a limpezit împrejurimea în locul unde se 
afla Alexandru-Vodă. 

Cristea Păr-Negru a trecut înainte; toţi răzăşii săi şi-au 
scânteiat săbiile şi au început a bate. Dar abia atunci a 
năvălit în acel loc grosul acelor pilcuri de călăreţi osmanlâi. 
Cu aşa putere au venit, strânşi în rânduri dese şi cu suliţile 
între capetele cailor, încât răzăşii lui Cristea au fost 
străpunşi şi împărţiţi. În avântul lor ismailitenii au trecut 
până la Alexandru-Vodă, fără a-l cunoaşte. Atunci au ieşit 
unii din răzăşi cu suliţile, iar starostele Neehifor şi feciorii 
săi cu topoarele, ca să apere fiinţa scumpă a coconului 
domnesc. Până atuncea nimene nu se gândise că unui cocon 
domnesc i se poate întâmpla asemenea poznă. Atuncea au 
văzut; şi unii dintre dânşii s-au înfricoşat, căci dacă pică 
Alexăndrel-Vodă, pică din umăr un braţ al lui Ştofan-Vodă. 

— Ptiu, drace! S-a mirat starostele. Daţi cu tărie, feciorilor. 

Onofrei şi Samoilă dădeau cu tărie, ca şi părintele lor. Într- 
o clipă de răgaz, ca să le fie mai îndămână, s-au pedestrit şi 
au făcut scut de trupuri măriei sale. 

Atuncea a mai rostit câteva cuvinte obişnuite ale sale 
Căliman bătrânul: 

— Oameni buni, mare poznă! 

N-a mai auzit decât Onofrei şi a întors capul, mirat că 
acele vorbe nu sunt rostite în rânduiala lor. Bătrânul căzuse 
cu Samoilă Strâmbă-Lemne alături. Erau sângeraţi şi 
amestecați cu mâzga. Chiar în acel răstimp a stat o clipă 
harţul, parcă s-ar fi cumpănit, şi a sosit dintr-o lăture, cu 
mare putere, Calistrat Mânzatu cu steagul său, dând 
spaimă unora şi nădejde altora. Cum au lovit, călăreţii lui 
Mânzatu au şi lunecat înainte, luând după ei pe navrapi, pe 
spahii şi pe delii. 

Jupân Cristea Păr-Negru şi-a văzut săbiile sale slobode şi 
s-a grăbit să-şi scoată stăpânul la lărgime înapoi, spre 
tabăra lui Vodă. 


Onofrei s-a dus cătră ai săi şi i-a căutat de lovituri, 
întorcându-i cu faţa în sus. Samoilă fusese străpuns de 
patru suliţi. Bătrânul fusese lovit de fier la grumaz şi vărsa 
sânge din rana largă, dar tot mai sufla şi a deschis ochii 
asupra feciorului său. 

— Tu eşti, Onofrei? 

— Eu sunt, tătucă. 

— Adă-ţi aminte de cele rânduite. 

— Da, tătucă, n-om mai avea în ce da orz cailor... Dar eu 
te-oi pune în sicriul domniei tale, cum mi-ai poruncit. 

Bătrânului i s-au înegurat ochii. Onofrei s-a aplecat şi l-a 
prins de subsuoara stângă; s-a opintit şi l-a ridicat la 
subsuoara dreaptă şi pe Samoilă, şi s-a grăbit să-i aşeze pe 
câte-un cal, cu pântecele în tarniţi şi cu braţele şi picioarele 
atârnând. Le-a înodat la spate scările; a încălecat şi el, între 
morţi, călăuzind caii cu poverile după pâlcul lui Cristea. 
Unii din răzăşi, văzându-l la o treabă aşa de grea, i-au dat 
ajutor, venind împrejurul său, şi astfel a hălăduit şi Onofrei 
cu morţii pe urmele lui Alexăndrel-Vodă. De mirare le era 
răzăşilor că acel fecior nici nu grăieşte, nici nu plânge. El îşi 
ducea morţii săi, după o poruncă pe care o avea. 

În după-amiaza aceea de luni, până ce s-a făcut noapte, 
harţurile şi împunsăturile n-au contenit din partea unora 
dintre bulucurile răzăşimii. Numai cele şaisprezece 
steaguri ale lui jupân Manole Păr-Negru nu s-au arătat 
nicăieri. Îi venise comisului celui bătrân anumită poruncă 
de la măria sa şi îşi ţinea oamenii feriţi în văi şi între păduri 
pe care nu le ştia nimeni. Noaptea, s-au spălat nourii de pe 
cer, iar la revărsarea zorilor de marţi s-au umplut văile 
Bârladului, între codri, ca de un abur de lapte. Era deasă 
pâcla, s-o tai cu cuțitul, cum spuneau pământenii. 
„Hadâmbul nu vede nimica şi-şi dă cu degetele în ochi”, 
prujeau oamenii de la munte, după năravul lor cel rău. N-a 
fost ceată de slujitori, de la nemți, până la hânsari şi 
dorobanţi; şi n-a fost îmbulzeală de om cătră dealul lui 
Mirenilă, unde se adunaseră gloatele cu îmblăcie şi coase; 


n-a fost răzăş, ori călare ori descălecat, dar treaz în toată 
vremea nopţii, care să nu vadă în pâcla care acoperise văile 
un semn şi o ocrotire de la Dumnezeu. 

Urdia se mişcase toată noaptea. Când s-a oprit 
frământarea, la dezvălirea dimineţii, s-a întins tăcere cătră 
mlaştinile ce se chiamă Trei Ape şi s-au auzit glasurile 
tânguitoare ale hogilor şi ulemalelor. După ce au proslăvit 
pe Alah şi pe Mahomed proroc, acele glasuri neînţelese ale 
oamenilor străini au contenit, şi foirea urdiei a pornit din 
nou, ca a unui balaur cu multe capete şi labe care se târâia 
prin mlaştină. Într-un timp iar s-a făcut o oprire şi atunci au 
sunat pe mare întindere strigările crainicilor, care făceau 
cunoscute bulucurilor înşirate în lungul văii, ori răsfirate pe 
aripi, poruncile beiului Soliman. Străjile măriei sale Ştefan- 
Vodă, care băgau de samă la toate din locurile lor din 
ponoare, au înţeles că ar fi ajuns într-o vreme şi puştile 
urdiei dincolo de vărsarea Chiţocului. Se auzeau 
îndemnurile bouarilor, pocnetele harapnicelor şi opintirile 
robilor la roţile înglodate. 

Când a căzut de la Domnie porunca aşteptată, surlaşii şi 
trâmbiţaşii de dincolo de lunca Bârladului au dat zvoană 
mare, iar alţii au bătut din tobe şi au slobozit sacaluşuri. 

Asemenea zvoană repezită până la cer a părut a fi 
dintrodată o strămurare năprasnică dată urdiei. Akingii şi 
spabhiii s-au repezit prin ceaţă înainte. Au dat în mlaştină, au 
descălecat; au trimes numaidecât ştire în urmă să înainteze 
la harţ pedestrimea cu baltagurile, să taie lunca şi să 
deschidă drumuri oştii. În zvoana şi în neorânduiala acestui 
început, capetele urdiei au înaintat singure la pieirea lor, 
cătră larma înşelătoare de război; s-au adaos şi carăle cu 
pive care s-au înglodat în mlaştină şi s-au pus apoi de-a 
curmezişul. Îndată ce s-a înţeles asemenea lucru, măria sa a 
mişcat cătră coarnele dinainte ale armiei încă neînglodate 
pe unii dintre curtenii săi şi pe secui. 

Pe loc s-a cunoscut care-i înţelepciunea şi cumpăna acelei 
bătălii. Şi măria sa a repezit alte porunci. 


Atunci s-a mişcat comisul Manoie cu cele şaisprezece 
steaguri. Fruntea urdiei se îmbulzea în mlaştină, cercând să 
treacă dincolo, la lărgime. Nu putea trece ş-o călcau din 
urmă alţii care se repezeau cu nerăbdare aprigă. Prin 
dimineaţa nedesluşită două tovărăşii de steaguri au pălit 
mai la vale sila ismailitenilor, din două laturi. Din laturea 
stânga a apei Bârladului, de cătră Bobriac, au pălit Jder şi 
Nicoară Păr-Negru. În acelaşi timp de pe Chiţoc au intrat în 
cealaltă coastă a urdiei Manole bătrânul şi comisul Simion. 
Aşa de tari au fost aceste lovituri şi atât de neînduplecate, 
cu mare pieire şi jertfă din partea răzăşimii, încât trupul 
balaurului a fost curmat în două. Jder şi Nicoară au prins a 
bate şi a mâna înapoi coada, prăvălind-o spre căruțele şi 
saivanele hadâmbului, iar Manole Păr-Negru şi Simion Păr- 
Negru, împingând bătaia în răspăr, au pripit acea 
înfricoşătoare izbândă a lui Ştefan-Vodă, care s-a vestit 
îndată cu faimă în lume şi s-a pomenit în veac. La loviturile 
de berbece ale steagurilor comisului celui bătrân, ieşeau şi 
într-o parte şi în alte viermete de oameni negri, în care 
spaima izbucnise ca pulberea de puşcă. Osmanlâii au pornit 
în risipă mânaţi de biciul de foc al acelui arhanghel 
înfricoşat, care vine îndată asupra oamenilor după 
descumpănirea minţii. 

O clipă s-a arătat lumină asupra învălmăşelii. Atunci când 
s-a arătat acea rază de soare, au căzut unul lângă altul, cu 
arma în mână, străpunşi de multe suliţi, Simion Jder şi 
părintele său Manole Păr-Negru. Tot atunci cei dintâi fugari 
ismailiteni au năboit prin văile de sub Bobriac şi pe sub 
dealul lui Mirenilă, iar gloatele s-au îndemnat asupra lor, 
stupind în palme şi pregătindu-şi topoarele şi coasele. Unii 
întrebuinţau îmblăciul, pălind pe fugari din goană după cap. 
S-a înşirat urdia la mari depărtări, prigonită astfel de 
pământeni. În vremea asta curtenii şi răzăşii au pisat pe cei 
din mlaştină până ce li s-au trudit braţele. Măria sa a trimes 
steaguri proaspete cătră vremea amiezii ca să împresure şi 
să ia în stăpânire ce mai rămânea. Jder şi Nicoară au 


muşcat şi au hărțuit o poştă pe hadâmb cu curtea lui; apoi 
au oprit şi au poruncit răzăşilor să descalece şi să caute în 
desagi pită şi brânză, ca unii ce se osteniseră şi 
flămânziseră cu folos. 

După ceasul al cincilea, au fâlfâit perdelele ceţii şi au prins 
a fi mânate de un vânt din răsărit. Se părea că acel vânt le 
învăluie în sus, amestecându-le cu nourii coborâţi. Spuneau 
bătrânii că niciodată nu s-ar fi văzut astfel amestecate 
ceţele de jos cu nourii de sus, şi a binevoit Domnul 
Dumnezeu să fie asta tocmai în acel răstimp de greu 
cumpăt. Se vedea împrejurimea umplută de spaimele morţii 
şi risipiri, puştile intrate ca în sorb, cu vitele şi omenirea 
care le slujeau, cai şi călăreţi căzuţi cât n-ar fi fost chip să-i 
numeri. Cât vedeau ochii în josul mlaştinei şi apei, se afla 
lume şi dobitoc măcinat în vârtejul urgiei şi risipit grămezi 
ca de o mânie sfântă. Zdrobirea aceea a balaurului se 
încreţea încă de zvârcoliri şi tresărea de gemete. Pe sub 
nouri au trecut două învăluiri de corbi. 

Atunci s-a arătat pe un pripor măria sa Ştefan călare, sub 
prapor, privind. Veneau vestitori, descălecau, se închinau şi- 
i aduceau ştirile. În jurul măriei sale se aflau stând cu 
încremenire şi cu inimile îngheţate unii dintre boieri. Măria 
sa a aflat nu târzie vreme de pieirea unora dintre slujitorii 
săi iubiţi şi a poruncit să fie aleşi din nomoluri. Mai cu samă 
dorea să se aleagă comişii: bătrânul şi tânărul. Locul unde 
căzuseră ei şi cei care luptaseră împreună cu dânşii se 
cunoştea, subt un val mort de pedestrime a ismailitenilor. 

— Acolo sunt şi să-i scoateţi, a poruncit măria sa înălţând 
privirile spre nouri. Apoi a adăogit cu un suspin, mai mult 
cătră sine: Acolo s-au trudit secerătorii din Apocalipsis. 

Curtenii şi răzăşimile s-au muncit toată după-amiaza ca să 
aleagă pe creştini, pe când alte steaguri ale măriei sale, cu 
gloatele ce se aţineau pe drumurile văilor, spârcuiau pe 
fugarii lui Soliman-Beg. Unele bulucuri au fost tăiate de 
pământeni tocmai la apa Smilei, în ziua a treia după război. 


Voievodul a poruncit slujbe la bisericile târgului şi însuşi 
măria sa a intrat în paraclis, stând îngenunchiat 
îndelungată vreme, ca şi cum şi-ar fi uitat trupul său acolo, 
înălțându-se numai cu sufletul la Izvorul tuturor nădejdilor. 
Când s-a trezit, înegura sara cu cele dintâi ceasuri de 
alinare după biruinţă. De pretutindeni îi veneau veşti bune 
de topirea năvălitorilor osmanlăi, amestecați cu zăpezile 
vremelnice ale acelei ierni şi căzuţi în puhoiul care curgea 
la râpă. În chilia arhimandritului, luminăţia sa a rostit vorbe 
ce urmau a fi însemnate pe cartea domnească, vestind 
domnilor şi crailor fapta de la Vaslui. La tălmăcirea acestei 
cărţi a fost apoi meşter cu mare osârdie părintele Geronimo 
dominicanul. 

Cuprinsul cărţii domneşti a fost acesta: „Noi Ştefan- 
Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al [ării Moldovei, ne 
închinăm cu prietinie domniilor voastre tuturor cărora vă 
scriem; şi vă dorim tot binele. Domniile voastre cunoaşteţi 
că Împăratul cel necredincios al turcilor a fost şi este 
prigonitorul creştinătăţii şi zilnic cugetă cum ar putea 
supune şi zdrobi pe creştini. Vă facem cunoscut că pe la 
Boboteaza trecută a intrat de la împărăţia Ismailiteanului în 
ţara noastră şi asupra domniei noastre mare oaste, în 
număr de o sută douăzeci de mii de oameni, având căpitan 
de frunte pe Soliman-Paşa Beglerbegul; împreună cu 
dânsul având pe toţi curtenii Păgânului şi seminţiile din 
Rumelia şi pe Voievodul "Ţării Româneşti cu oastea. 

Auzind şi văzând noi asta, am luat în mână sabia şi, cu 
ajutorul Dumnezeului nostru atotputernic, am ieşit 
împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat 
în picioare şi pe toţi i-am trecut subt ascuţişul săbiei; pentru 
care lucru dăm laudă lui Dumnezeu. 

Aflând de asta, Împăratul păgân va pofiti să-şi răscumpere 
înfrângerea şi va să vie el însuşi împotrivă-ne cu toată tăria, 
ca să supuie Ţara. Până acuma feritu-ne-a Dumnezeu de 
asemenea cădere. Ci dacă această poartă a creştinătăţii, 
ţara noastră, ar fi să fie, ferească Dumnezeu, pierdută, 


atunci creştinătatea întreagă ar fi în primejdie. De aceea vă 
îndemn pe domniile voastre să ne trimeteţi căpitani şi oaste 
într-ajutor cât mai este vreme, împotriva duşmanului nostru 
al tuturora. Acuma e ceas potrivit, având Ismailitieanul 
mulţi potrivnici, care stau în toate părţile asupra lui cu 
sabia. Iar noi făgăduim, pe credinţa noastră, sub jurământ 
al Domniei noastre, să luptăm până la moarte pentru legea 
creştinească. Faceţi şi domniile voastre aşa pretutindeni, 
după ce noi, cu ajutorul Domnului, i-am retezat mâna 
dreaptă; şi fiţi gata fără întârziere.” 

După ce a rostit măria sa aceste vorbe, a rămas visând 
îndelungă vreme cu fruntea plecată în palme şi cu coatele 
pe genunchi şi a oftat, cugetând la toate câte se 
petrecuseră în acea zi ca într-un spulber de furtună. 

— Părinte Amfilohie, a vorbit măria sa într-un târziu, după 
ce s-a trezit c-un suspin din gânduri; să dai vestire curţii şi 
Ţării că mâni e zi de post şi de rugăciune pentru morţii 
noştri. 

A doua zi, în ceasul cel dintâi, a prins a ninge domol. Peste 
noapte se înseninase cerul şi amorţise pământul de îngheţ 
uşor; după asta veniseră, cu vântul răsăritean, alţi nouri cu 
fulgi. Abia acuma, ca după o silinţă grea a stihiilor, năştea 
începutul adevărat de iarnă. 

Călare pe Vizir, şi împresurat de curteni, măria sa a făcut 
în pas ocolul bătăliei; apoi s-a oprit în locul unde morţii 
Moldovei fuseseră adunaţi. Se oprea ici-colo căutând cu 
privirile, până ce deodată a simţit la harmăsarul său, 
încăpestrit cu surguci şi fuior de barbă, o nelinişte. Vizir a 
ferit în laturi, forăind. Măria sa a descălecat şi a cunoscut la 
câţiva paşi pe comişii săi, şi mai încolo pe bătrânul Căliman 
starostele. Lepădând frâul, a trecut spre altarul ce se 
ridicase sub cerul liber şi sub ninsoare şi a îngenunchiat. S- 
au supus în genunchi steagurile de răzăşi, curtenii şi toată 
suflarea câtă era de faţă, iar vlădica Tarasie a început a ceti 
între clericii săi, sub prapori, stâlpu morţilor. 


Din îngenuncherea sa, Voievodul ridica în răstimpuri 
privirile, chemat de acea tăcere îngheţată a oştenilor săi. 
Stăteau cu faţa spre cer, înseninaţi de alinarea din urmă şi 
luminăţia sa îşi simţea inima înegurată de jale. După ce s-au 
cetit stâlpii şi preoţii cu psalţii au cântat cu frumoase 
glasuri veşnica-pomenire a căzuţilor, Domnul nu şi-a putut 
stăpâni tulburarea şi a rupt din sufletul său aceste vorbe în 
auzul celor din juru-i: 

— Când răsare soarele avem să ne aducem aminte de ei. 
Şi avem să-i jelim deasemeni când soarele asfinţeşte. Şi 
când ne vom trezi la bătaia miezului nopţii, avem să-i 
simţim în jurul nostru şi ne vom afla nemângâiaţi de pieirea 
lor. 

După ce a tăcut măria sa, a sunat vântul mai cu tărie în 
mlaştini şi păduri şi au plutit din ceea parte de ape până la 
auzul măriei sale bocete ale muierilor, care se şi 
înfăţişaseră să-şi petreacă morţii. 

În aceeaşi zi, la ceasul amiezii, domnia sa postelnicul 
Ştefan Meşter a purces din porunca Voievodului cătră 
Neamţu şi Suceava. La Cetatea Neamţului se aflau ocrotite 
Doamna şi Domnița Radului-Vodă; iar la Cetatea Sucevii 
aştepta vestea izbândei împărătiţa Maria Comneanca. Cu 
slujitorii domneşti ce-i făceau alai şi cu slujitorul său Gore 
Doda, postelnicul a străbătut repede calea. A doua zi 
dimineaţă s-a abătut din drum, după făgăduinţa dată unor 
prietini, şi a intrat la curtea Jderilor devale la Timiş. 

Cum s-a arătat domnia sa la poartă, jupâneasa Ilisafta l-a 
văzut din cămara sa. Trăgându-şi repede pe mânici 
scurteica de vulpe a ieşit cu grabă mare în pridvor, strigând 
cu glasu-i frumos cătră oaspete: 

— Lume nouă, cu iarnă nouă! Bine ne-ai sosit, jupâne 
postelnice! 

— Bine te-am găsit, dragă jupâneasă Ilisaftă... a răspuns 
boierul muntean. 

— Apoi aşteptam oameni şi veşti de la bătălie, cinstite 
postelnice, a strigat cu hărnicie jupâneasa Ilisafta, pe când 


postelnicul descăleca. Pofteşte înlăuntru şi ne spune cum 
stau treburile prin acea parte de lume. Se aude că măria sa 
a avut mare izbândă asupra păgânilor. Mulţămesc lui 
Dumnezeu şi Maicii prea curate. Stăi colea în scaunul ista 
larg, jupâne postelnice Ştefane, şi-mi spune te rog. Spune- 
mi veşti bune de la toţi ai noştri. Nici o clipă să nu întârzii şi 
să-mi spui toate. Dar să-mi spui întâi dacă nu ţi-i foame. Eu 
numai am spus vorba, iar nana Chira s-a gândit mai înainte 
decât mine şi a aduce numaidecât toate câte îi fac trebuinţă 
unui călător, flămând; şi n-a uita nici pe slujitorii domniei 
tale. Vai, jupâne postelnice Ştefane, dacă ai şti ce năcaz am 
cu acel Hrana-Beg pe care nu ştiu de ce mi l-a trimes pe 
cap măria sa. Adevărat că-i robul lui lonuţ, dar de ce să mi-l 
deie mie pe samă? Nu-i place nimica. Îi trimet carne de 
porc. 

— Nu! Că el carne de porc nu mănâncă. Îi trimet carne de 
vițel, ori de pasere. 

— Strâmbă din nas. Îi fac scrob cu unt: nici asta nu-i place. 
Dar crezi domnia ta că de plăcinte s-atinge? Da' de unde! 
Şi-n loc de unt, lui să-i dai numai seu de oaie! Doamne 
Maica Domnului! Asemenea pacoste îmi trebuie mie? Şi nu 
pricepe boabă din ce spunem noi; nici noi nu ştim ce 
bolboroseşte el. Altfel, ce să zic? E om ca şi noi şi nu-i 
bărbat urât. Spune-mi numaidecât, jupâne postelnice, ce 
fac ai noştri. Şi dacă te-ntorci la tabără, să nu cumva să uiţi 
a-i hotări din partea mea comisului Manole, că de-acuma 
toate s-au isprăvit, şi-i caut noră. Dacă nu-l aşezăm pe 
Ionuţ, nu mai are din partea mea stare de linişte şi pace... 

Băgând de samă în acea clipă ochii postelnicului şi 
zâmbetul său pierit, jupâneasa llisafta s-a oprit. 

— Dragă jupâneasă Ilisaftă, a rostit cu glas blând 
postelnicul, prietinul nostru comisul Manole şi-a găsit 
liniştea şi pacea. 

Obrazul comisoaiei s-a albit de năvala sângelui la inimă; i- 
au crescut ochii: şi-a dus palmele la tâmple şi s-a întors 
cătră colţul întunecat al cămării. 


— Hah! A suspinat domnia sa, ca şi cum ar fi cuprins-o pe 
neaşteptate un val rece. 

S-a întors, cu privirile uscate şi cu buzele tremurând: 

— Când? 

— Alaltăieri dimineaţă, dragă jupâneasă Ilisaftă. Cu el s-a 
prăpădit şi comisul Simion. 

— Hah! A suspinat a doua oară comisoaia. 

De la inimă i s-a întors sângele în faţă. 

— Nană Chiră! Nană Chiră! A prins dumneaei a striga. 
Nană Chiră. Vină repede aici, ca să afli că s-au prăpădit doi 
dintre iubiții noştri. S-a prăpădit soţul nostru şi fiul nostru 
cel mai mare. Să-mi chemaţi numaidecât aici pe jupâneasa 
Maruşca noră-mea. Dar să nu-i suflaţi o vorbă până ce n-oi 
vedea-o eu; să-i spun cu această gură a mea şi cum ştiu eu. 
Şi în acesta ceas să pregătiţi sanie, slujitori şi merinde, ca 
să ne ducem amândouă la Vaslui, să facem pomenire şi 
praznic morţilor, după rânduială. 

Astfel a rămas singur, numai cu dădacele, în cuibul de la 
Timiş, Manole cel nou Păr-Negru; iar bunică-sa şi maică-sa 
au pornit cu sania în aceeaşi zi la Vaslui, având în spate 
viscol din miazănoapte. 

Mai târziu, după ce s-a întors la ale sale cu slujitorul său 
Gherasim, în chilia de la sfânta mănăstire Neamţu, 
părintele ieromonah Nicodim n-a uitat să scrie în ceaslov 
întâmplările: „Anul de la Hristos 1475, iar de la facerea 
lumii 6983, în ziua de marţi, patru zile după sfânta 
Bobotează, fost-a mare război cu turcii la Vaslui şi i-a biruit 
luminăţia sa Ştefan-Vodă pe păgâni. 

Pierit-au în acest război părintele nostru după trup 
comisul Manole Păr-Negru şi fratele nostru după trup 
comisul Simion şi alţi mulţi, Dumnezeu să-i miluiască întru 
iertarea sa. 

Iar mai înainte de aceasta, s-a fost întors mezinul nostru 
comisul Onu de la Sfântu Munte şi de la Brăila, cu barbă, de 
nu l-a mai cunoscut nimeni; ş-a zâmbit măria sa când l-a 
văzut şi l-a cunoscut.” 


SFÂRŞIT